Rodica Ojog-Brasoveanu — Logofatul de taina

Rodica Ojog-Braşoveanu 


LOGOFĂTUL DE TAINĂ 


-roman istorie — ciclul Andronic- 


1978 


PRE DOSLOVIE, 


DDe-amu, dacă soarele şa prăpădit bărbăbha e bine. Cum s-ar zice, 
pot ieşi în cerdac. Ute-aşa! otid pe acel scaun meştent de stolerul 
Mihail, şi îndrăgesc dm ochi mălnul răsănt la poalele pnăvorului. 
Murti Yrânciocnei îşi varsă răcoarea, sila albăstreşte văzăuhul, trege 
cugetul de mână să-şi caute hhrua. 

irma! Hicatele mele! Stărcutele rau ruşinat flonle. Se cheamă cr 
mâine trebue însănătoşit gardul cu uluc hnere. Gardul grădirutei şi 
rievredrucul de rare sunitern, vârsteru, îrnpiirura Pr vointa Celui de Sus 
la Sân Chuetru şaptezeci de aru. Fe dumnealui |-a betecit verunul 
pământului, pe ruane o părialrucă de vătămătură tare căpoasi ŞI 
harrucă dobândită în. vremea pojarului de ja 1820... Ne SpIrORrUPri. UFLUl 
pe celălalt şi, să nu vorbesc cu păcat, o mat ducern. 

După umbra conacului s-ar cuveru să fie ceasunie cmc. Suge îşi 
cercetează hocina pn chin, Dhculcită, ucenicul meu, ispiteşte peşti 
azului cu o râmă şi un bold îndoit, cercând a- armăgi. Am în fată 


PRR PR E Rp, A RR, DRE a Jar RARE SL 1 PRIORITARE VE RI ERIS AER PE II e ERORI d ct III SRR Rp 0 2 II ERE RE PI E NOR PEPI ta to PR 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


LOGOFĂTUL DE TAINĂ 


-roman istoric - ciclul Andronic- 


1978 


PREDOSLOVIE 


De-amu, dacă soarele şi-a prăpădit bărbăţia e bine. 
Cum s-ar zice, pot ieşi în cerdac. Uite-aşa! Şăd pe acel 
scaun meşterit de stolerul Mihail, şi îndrăgesc din ochi 
mălinul răsărit la poalele pridvorului. Munţii Vrâncioaiei îşi 
varsă răcoarea, sihla albăstreşte văzduhul, trage cugetul de 
mână să-şi caute tihna. 

Irra! Păcatele mele! Stârcuţele mi-au ruşinat florile. Se 
cheamă că mâine trebuie insănătoşit gardul cu uluci tinere. 
Gardul grădiniţei şi nevrednicul de mine suntem vârsteni, 
împlinim prin voinţa Celui de Sus la Sân Chietru şaptezeci 
de ani. Pe dumnealui l-a betegit veninul pământului, pe 
mine o pârdalnică de vătămătură tare căpoasă şi harnică 
dobândită în vremea pojarului de la 1820... Ne sprijinim 
unul pe celălalt şi, să nu vorbesc cu păcat, o mai ducem. 

După umbra conacului s-ar cuveni să fie ceasurile cinci. 
Slugile îşi cercetează hodina prin chilii, Niculăiţă, ucenicul 
meu, ispiteşte peştii iazului cu o râmă şi un bold îndoit, 
cercând a-i amăgi. Am în faţă cartea părintelui Ilarie, la 
dreapta un cofăiel cu apă rece scos din inima pământului şi 


gavanosul cel mititel cu dulceaţă de zmeură crescută sub 
ziduri. Taina amestecului mi-a  încredinţat-o  chelarul 
Dionisie în ziua când Domnul l-a chemat să dea socoteală 
pentru bucatele de frupt hăpăite pe ascuns in postul 
Paştelui. Când Cel de Sus va porunci să-i bat la porţi pentru 
aceeaşi  netrebnică ispravă, voi  încredinţa-o şi eu 
ucenicului. 

Oh, păcătosul şi poftalnicul de mine! lar am scâpat o 
Chicătură în omătul bărbii! Incaltea, ştiu c-o să-şi râdă 
Niculăiţă prin unghere. 

Află, frate cetitorule, că acea carte ce se găseşte în faţa 
mea are o istorie lungă. La anul 1711 tătarii au năvălit 
hultăneşte la ceas de noapte asupra sfintei Mănăstiri a 
Domniței. Cuvioşii călugări s-au apărat cu furca într-o mână 
şi crucea în cealaltă, dar ascuţişurile paginilor au biruit. 
Din toată suflarea mănăstirii n-a rămas decât un ucenic 
nevârstnic. El a scos de sub anteriul părintelui Ilarie, 
cuprins de flacără, această carte. Cine a trudit s-o 
întocmească rămâne o taină, aşa că, având îngăduința 
domniei tale, frate cetitorule, o voi pune pe seama acelui 
călugăr asupra căruia s-a găsit. 

Cum a ajuns în bibliotichia boierului Alecu Florescu, tot o 
taină rămâne. Rânduiala cărţilor mi-a încredinţat-o bunelul 
conului Alecu mie, nevrednicului Pahomie, cel robit 
pântecelui, de indată ce-am deprins ştiinţa buchiilor la 
şcolița din târgul Focşenilor. Trebuie să-ți spun, frate 
cetitorule, că sunducurile boierilor Floreşti, mari iubitori de 
ştiinţă cărturărească, adăpostesc opt mii de cărți care se 
cer cercetate şi îngrijite cu dragoste. Și mai trebuie să-ți 
spun că dintre toate, osebit o îndrăgesc pe cea asupra 
căreia a trudit pana părintelui Ilarie. Amarul de vreme care 
s-a călătorit i-a betegit scoarțele, negreaţa cernelii s-a 
stins, pergamentul e pe moarte, umbletul degetelor a şters 
slovele pe la colţuri. 

Chibzuind că faptele cele bune n-au prea făcut pui în 
Chilia mea, am hotărât dară s-o aştern din nou pe hârtie 
trainică, după tipicul buchiilor latineşti. Ieri, la vremea 


când zorelele închideau ochii de somn, a venit să mă 
întrebe de sănătate boierul Vasile Alecsandri. l-am spus 
gândul care mă paşte şi dintr-o dată ochii dumnealui şi-au 
sporit lumina bucuriei. 

Cartea părintelui Ilarie, după cum vei binevoi să afli, 
osteneşte să înfăţişeze mâna întinsă de valahi rubedeniilor 
primejduite dincolo de hotarul ţării. Vei afla de asemenea, 
frate cetitorule, chipul celui târg al Bucureştiului supus 
ciumei şi focului iscat de necredincioşi, răfuielilor dintre 
megieşi, căci dumnealor, dragă Doamne, numai pe malul 
Dâmboviţei pofteau să se păruiască! 

Până în anul Domnului 1601 cetatea de scaun a fost 
mărunţită de unguri, tătarii hanului de la Crimeea şi turcii 
lui Sinan Paşa care au ras până la temelie Mănăstirea 
Sfintei Troiţe. Când să zică bieţii gospodari Doamne ajută, 
s-au repezit să-i dea palancă la pământ Simion Movilă al 
Moldovei şi şleahticul lon Potocki de Potok. 

Turcii din Giurgiu repede şi ei între două somnuri să-şi ia 
partea, după care a pogorât Bator Gabor al ungurilor cu 
oştenii să culeagă ce-a mai rămas. Nu s-a uscat bine zidăria 
ctitoriilor noi că răzmerița seimenilor a ales piatră de 
piatră. Şase ani după isprava aiasta peste cetatea 
Bucureştilor s-au abătut ciuma, foamea, turcul şi tătarul. 
Șaisprezece ani au trudit gospodarii să-şi întărească trupul 
şi cugetul când iară calcă acea blestemată ciumă care a 
pustiit cetatea cu desăvârşire. Când să prindă târgul din 
nou cCheag, s-au abătut oleacă nemţii să jugănească 
negustorimea... D-apoi seceta din 1718, însoţită de ciumă? 
D-apoi jaful turcului de la 1738, semnul unei noi ciume? 
Treizeci şi trei de mii de suflete şi-au dat sfârşitul în acel 
an! D-apoi altele care au urmat? Și iarăşi Bucureştii şi-au 
spălat obrajii, au chemat înapoi verdeaţța şi râvna de a 
înălța mărturii pentru viitorime. 

Călătorind pe drumurile Apusului împreună cu logofătul 
de taină Radu Andronic, vei vedea lăcaşele papistaşe. 
Alături de acele catedrale, turlele mitropoliei din Bucureşti 
ți se vor părea şiştave, Biserica Scaune o mogâldeaţă 


acolo... Nu cârni din nas, şi nu judeca, rogu-te, cu păcat. 
Arată îngăduinţă ctitorilor valahi, căci asemenea zidiri s-au 
înălțat în vremi tulburi, sub domnii scurte, când petica 
neagră de mazilire a capugiului poposea des pe umerii 
voievozilor. 

Nu râde văzând că gospodarii târgului îşi podesc ulițele 
cu grinzi de stejar şcoala cea mititică de la Sfântul 
Gheorghe Vechi să nu-ţi stârnească zâmbetul. lar dacă se 
va întâmpla să-ţi colbuieşti încălţările pe ulițele strâmte ale 
Bucureştilor de la acea vreme, dacă glodul le va necinsti, 
alungă sudalma de pe limbă, scutură-le şi păşeşte mai 
departe. 

Vodă Brâncoveanu, în dragostea sa pentru ctitoriile 
înălțate după gustul pământenilor târgoveții, meşteşugarii, 
neguţătorii şi dascălii şi-au îngropat o fărâmă din suflet 
între zidurile Bucureştilor cărturarii, opincarii şi boierii 
credincioşi neamului au asudat sânge. 

Lor mă închin! 


Capitolul 1 
NOAPTEA ISCOADELOR 


Întunericul vâslea mahmur, umplea sihla de umbre. Luna 
răstignită între nori cernea lumină văduvă lipsită de 
credinţă. Drumul se strecura sfoară subţiratică pe sub 
pântecele muntelui, ocolea cu  mlădieri de viperă 
grohotişurile năpăstuite de ceaţă. Sus pe creastă, două 
perechi de ochi îi cercetau umbletul până departe, spre 
porţile Braşovului. 

Miclăuş cel tânăr, scutier la Curtea nobilului 
transilvănean Gavril de Noţig, aştepta înfrigurat cu unghiile 
înfipte în căuşul palmei. Sângele fierbinte al boierilor 


Miclăuşeni, dar mai cu seamă numărul sărac de ani 
dobândiţi până în acea noapte de Florar îi struneau anevoie 
nerăbdarea. 

— N-o să treacă, Drăgane! Pui prinsoare? 

Nu primi răspuns şi se răsuci spre bărbatul lungit alături. 
Moțul, o namilă de om croit parcă din inimă de codru, citea 
întunecat drumeagul. Chibzui îndelung şi numai după aceea 
mişcă buzele: 

— Trece! 

Şoapta scăpată din curmătura gâtlejului tună. Scutierul 
îşi simţi bătaia inimii. 

— Mai încet, omule! Măsură înspăimântat liniştea. 
Curgea domoală, tulburată arar de zgomotele nopţii. Nu 
vine, urmă, şi chiar dacă vine, scapă iar! 

Ochii aprinşi cerşetoreau tăgadă, dar moţul, credincios 
vorbei cumpănite cu săptămânile, rămase mut. 

— Misionarul se află sub ocrotinţa lui Belzebut! 

— O fi. 

— Lui şi-a vândut sufletul! A făcut legământ pecetluit cu 
sânge, după pilda corăbierului rătăcitor, altă socoată nu mai 
încape. 

Vorbea cu glas scăzut şi degetele încârligate, aşa cum 
povăţuiesc moşnegii că se cere atunci când pomeneşti 
asemenea isprăvi în puterea nopţii. Povestea drumeţului 
stăpânit de dorul umbletului pe cărările mării fusese adusă 
la castelul nobilului Noţig, strâmbată binişor de către doi 
venețieni cititori în stele, în trecere spre Curtea lui Leopold. 

Moțul ar fi poftit să cunoască legământul, căci astfel de 
istorie  satanicească nu mai pomenise printre  lotrii 
pământuluiii* din Zarand, dar Miclăuş cel tânăr începuse 
să-i înşire neizbânzile transilvănenilor ori de câte ori şi-au 
îndreptat flinta, săgeata sau jungherul spre inima 
misionarului Carol Neurautter. Încheie oftând: 

— O să scape iar! 

Drăgan cântări stânca rânduită anume la baza prăpastiei, 
spre a o rostogoli asupra misionarului, şi se scărpină la 


ceafă. 

— De... 

Zorile săltară o geană deasupra Postăvarului. Lumina 
firatică trudea vârtos să alunge negura. Vânticelul iscat de 
răsuflarea muntelui aduse un zvon îndepărtat de copite. 
Moțul, deprins cu zgomotele iscate în faşă, rămase stană. 
Miclăuş cel tânăr îi cetlui braţul. 

— Vine! 

Îi răspunseră huruitul roţilor rostogolite pe piatra 
drumului şi îndemnurile surugiului. Doisprezece călăreţi 
turnaţi în fier sporiră umbrele ude, azvârlite în apa râului, 
apoi se ivi caleaşca generalului Rabutin de Bussy, 
guvernatorul Transilvaniei. 

Scutierul şopti gâtuit: 

— Acum! 

Moțul aşteptă să treacă oştenii şi se opinti asupra parului 
vârât pârghie sub coastele stâncii. 

Misionarul îşi simţi degetele. Îl slujeau cu credinţă 
fremătând la ceas de primejdie. Scoase capul pe ferestruică 
şi porunci scurt: 

— Galop! 

Stânca porni, zimbru întunecat. Miclăuş cel tânăr îi urmă 
zborul cu inima pe buze. Văzu surugiii biciuind caii şi 
caleaşca pierind cu huiet. Piatra urnită de moţ tulbură 
colbul stârnit de caii oştenilor apoi se cuminţi. 

Scutierul şi Drăgan rămaseră în genunchi, fără răsuflare. 
Sudoarea le îngheţase pe frunte. În ochii lui Miclăuş cel 
tânăr apăruseră lacrimile. Rosti încet, cu ură: 

— Satana! 


— Oftezi, conte? 
Generalul Rabutin de  Bussy fulgeră cu privirea 
mogâldeaţa ascunsă în sutană. Suspinase, era adevărat, dar 


putea jura la douăsprezece icoane că răsuflarea zăticnită în 
poalele pieptului nu adiase în caleaşca. Încercă să 
desluşească obrazul misionarului.  Ferit de gluga 
veşmântului şi a nopţii, chipul popii nu se lăsa citit. | se 
vedeau doar mâinile albe, pline de vlagă. 

„Mâini deprinse mai degrabă să sugrume decât să 
binecuvânteze“, chibzui guvernatorul. Îşi mărturisi grija: 

— Mă mustră cugetul, Neurautter. 

— Pentru care ticăloşie? 

— Ţi-am îngăduit să mă întovărăşeşti şi nu trebuia, spuse 
strunindu-şi greu paraponul stârnit de cutezanţa neamţului. 
Cărările de noapte nasc primejdii. Nu sunt hărăzite 
slujitorilor lui Dumnezeu. 

— Eu îl slujesc pe Satana! 

Glasul misionarului Carol Neurautter, omul Vianei, hârşit 
în dedesubturi politiceşti, părea sâsâit de şarpe. Adăugă 
mieros: 

— Parcă aşa le-ai spus prietenilor dumitale în ziua când 
ţi-am adus porunca imperială. 

— Vorbe de şagă... 

— Întocmai. Astfel socotea şi Leopold. 

Rabutin râse încetişor: 

— E adevărat ce se şopteşte? Căpitanii mei jură că poţi 
auzi şi gândul nerostit. Au început să-ţi ferească drumurile. 

— Urmează pilda generalului lor. 

— Greşeşti, Neurautter. Trudind să mă răpună, mişeii îţi 
pot aduce pagube. Asta-i pricina pentru care nu vreau să 
mă însoţeşti. 

Misionarul îşi dosi zâmbetul. 

„Înfumurarea stă stâlp de nădejde familiei de Bussy. Hm, 
franţujii... Bunicu-său a rămas încredinţat până la moarte 
că-şi va găsi sfârşitul într-o cupă cu otravă. A murit de prea 
mare belşug de sânge...“ 

Răsuci gândul după obişnuinţa iezuitului Loyola, a cărui 
cărticică de cugetări, înveşmântată în scoarţe moi din piele, 


o purta la piept în locul Bibliei poruncite de părintele 
creştinătăţii. 

—  Alungă-ţi temerile, conte. Împărţim primejdiile 
deopotrivă. Surâse liniştit. Românii transilvăneni au 
încercat astăzi pentru a cincea oară să-mi grăbească 
sfârşitul. Dintâi mi-a căutat spinarea un jungher zvârlit prin 
fereastra deschisă, apoi două pistoale descărcate fără 
răbdare de un băietan cu sticle la ochi mi-au aţintit pieptul. 
Podul aşezat peste Mureş s-a prăbuşit în urma caleştii mele, 
după care o săgeată, slobozită cu îndemânare de o făptură 
ciudată, mi-a străpuns umărul. Râse încetişor pipăind rana 
oblojită în scutece: Iar în acea făptură ciudată am desluşit-o 
pe jupâniţa Tofana. 

— Nu e cu putinţă! Fata a deprins creştere aleasă, o ştiu 
din leagăn. 

— Şi pe Gavril de Noţig îl cunoşti, şi el s-a bucurat de 
bună creştere... Acum îndeamnă românii să-mi pândească 
drumurile. 

— Mă înspăimânţi, Carol! Asemenea nelegiuiri se cereau 
aduse la lumină, or, eu abia azi le aflu. Îngrijorarea săpa 
urme adânci pe chipul guvernatorului. Scrisorile lui 
Leopold, urmă, îmi amintesc necontenit că răspund cu 
capul de viaţa sfinţiei tale. 

Sutana nu se clinti. Glasul misionarului se prelinse din 
glugă, firicel subţiratic: 

— Treburi destule îţi apasă umerii, conte, pentru a te mai 
pricopsi şi cu necazurile mele. Muierile ungurilor dovedesc 
nesaţ la aşternut, vinul românilor se cere deşertat pe 
îndelete, ca să nu mai pomenesc jocurile de noroc... Şi apoi, 
am deprins să mă păzesc singur. Gândul care nu-mi dă pace 
e altul... 

Tăcu o vreme, sporind diavolii din cugetul generalului. 
Negura începuse să se destrame. Zorile prinseseră cheag, 
desluşind copacii şi ghimirliile mărunte. Din coşuri, ici-colo, 
se desprindea câte o aţă de fum. 


Boarea de lumină prinse să zugrăvească în culori 
pământii chipul generalului: nasul încovoiat după pilda 
ciocului de vultur şi bărbia săpată în cremene aminteau 
înfăţişarea trufaşă a străbunilor. Purta strai ostăşesc cu 
belşug de aur şi stele bătute în piatră scumpă. Aşezat în 
dreptul geamlăcului, chipul trufaş al lui Rabutin se 
zugrăvea limpede. Neurautter ţinea mai departe ungherul, 
vorbind cu măsură. Cuvintele se înşirau mătănii, ca într-o 
rugăciune. 

— ...Oamenii aceştia ştiu să urască, Rabutin, şi e bine să 
n-o uităm! Aleasă plămadă e aceea care în ceasuri de 
restrişte pune buzdugan şi jungher în mâna bărbaţilor, 
pistoale în palma băietanilor, iar la îndemâna fecioarelor 
arc şi tolbă de săgeți. 

— Buzdugane, săgeți, furci şi topoare! Cu asemenea 
năzbâtii vor să-mi ţină piept? 

— Teme-te de cei care nu mai au nimic de pierdut! 
povăţuia înțeleptul Loyola. 

Şoapta misionarului răsunase plină de tâlc. Rabutin 
socoti că a zăbovit îndeajuns asupra unei neghiobii. Până la 
urmă Neurautter tot popă rămânea şi nu-i puteai cere 
pricepere de oştean. Dădu să se ridice în picioare, căci 
obişnuia să se preumble prin odaie când îşi împărțea 
poruncile ori lăsa vad slobod gândurilor. Îşi aminti că nu se 
află în cancelaria domniei sale, numai după ce se izbi în 
creştet de lemnul caleştii. 

Se aşeză suduind soldăţeşte ziua când hotărâse să intre 
în slujba nemților. Misionarul îi picura venin în suflet. Se 
lipise de el precum cămaşa cea udă şi nu-l slăbea cu pildele 
iezuiţilor, necuviinţa şi pârele către Leopold. 

— Spune-mi, rogu-te, Rabutin, ai chibzuit de ce mă 
hăituiesc românii? 

— Mă tem că au priceput gândul Vianei. 

— L-au priceput, l-au dibuit ori l-au simţit, zâmbi Carol 
Neurautter, căci iată, de unde la început se înghesuiau să 
ne aducă hrisoave, peceţi şi semne săpate în aur, pentru a 


ne dovedi drepturile de obârşie, acum le ascund cu aceeaşi 
râvnă. 

— Dacă cineva le-a deschis ochii, apoi acela e principele 
Brancovan. Nu osteneşte niciodată să se amestece în 
treburile noastre. 

— Vulpea Balcanilor, şopti misionarul... Poate... De vreme 
ce necazul a făcut pui, se cere să batem alte cărări. 

— Vom smulge acele dovezi cu sila. Orice taină îşi are 
leacul în odaia de cazne. 

— Crezi, generale, că-i vor îndoi ţeapa, cuiele înroşite în 
foc ori roata, acum când a încolţit neîncrederea în dreapta 
judecată a împăratului Leopold? După socotinţele mele, 
deocamdată prepuiesc primejdia, odaia de cazne o va 
adeveri. Ştiam de la început că vorbele trecute prin zahăr 
n-or să-i amăgească multă vreme. Am trimis dară un om 
iscusit care să deprindă graiul acelor hrisoave, înainte de a- 
ţi bucura inima aciuindu-mă pe lângă domnia ta. De trei ani 
omul meu bate Transilvania, Valahia şi Moldova pentru a-şi 
însemna în pergamente urmele aşezărilor vechi, de aceeaşi 
obârşie. 

Ochii contelui încercară zadarnic să străpungă gluga de 
tafta. Chipul misionarului rămânea ascuns. 

— Îl cunosc? 

— L-ai cunoscut... Neurautter scăzu glasul de parcă s-ar 
fi temut că zorile, prăvălite dintr-o dată între pereţii de 
catifea, i-ar putea prinde şoapta: e contele de Saint-L6. 

— Filip D'Antin?! Vocea generalului, îndeobşte aşezată şi 
aspră, îşi pierduse bărbăţia spre deplina mulţumire a 
misionarului. Ai ales bine, Carol! N-au valahii făptură pe 
măsura lui, de-ar fi să-şi treacă tot meleagul prin sită. 
Singur diavolul i s-ar putea împotrivi. 

— Voi griji să n-o facă, surâse misionarul. În noaptea asta, 
Saint-LO îl întâmpină pe von Blaremberg la Bucureşti. Vom 
primi curând veşti de soi. 

Se făcu ghem în ungherul caleştii şi închise ochii. 


„Franţuzul umblă cu două proţapuri la car“, chibzui 
scundacul îngropându-şi umbra în zidul unei ghimirlii 
prăvălite într-un genunchi. Cântări călcătura străinului 
intrat în priveala lunii. Filip D'Antin, conte de Saint-L6, era 
bărbat răsărit, cu trup suleag de muiere înveşmântat după 
gustul celor cu osânză la pungă din ţara Bourbonului. Ţinea 
aninate la pălărie pene pâclii şi dese de orătănii despre 
care cumetrele de pe malurile Bucureştioarei n-aveau 
ştiinţă. Ochiul drept, vătămat de fier, îl purta sub grimea 
întunecată. Peste cămaşa spumă de horbotă la gât şi mâneci 
înveşmântase pieptar din saftian moale, supus trupului, iar 
pe umeri mantie largă săbuită anume să ascundă obrazul 
stăpânului în ceasurile de taină. O căutătură nedeprinsă cu 
vicleşugurile ar fi căzut lesne în greşeală socotindu-l slăbiu 
şi neprihănit, dacă nu zărea răsărind din cingătoare capul 
jungherului spelb de multă folosinţă şi drumul spadei ghicit 
lesne sub poalele mantiei. Străinul îşi purta ciubotele 
răsfrânte deasupra genunchilor prin inima uliţei, călcând 
iute, cu deosebită luare-aminte. 

Scundacul - iscoada lui Vodă Brâncoveanu - zâmbi. 
Hangerul vrăjmaş, nărăvit în mişelii, răsare din cotloane 
dosnice, la un singur întins de braţ. O ştiu şi pruncii... O 
aflase cam de multişor şi omul în mantie, după cum o 
dovedea umbletul. 

Scundacul îşi încopcie giubeaua, străpuns de răsuflarea 
rece a nopţii. Luceafărul de seară zăbovise pentru a treia 
oară la răscrucile cerului de când călca cu fereală umbra 
contelui, din porunca Măriei Sale. Drumurile franţuzului pe 
ulițele Bucureştilor aveau cântecul lor şi Vodă, dar mai cu 
seamă stolnicul Constantin Cantacuzino,  tartorul 
dedesubturilor politiceşti, poftea să le cunoască viersul. 

Peste mahalaua Scorţarului'?*, întunericul ţesea pânză 
groasă. Lotrii cerului biruiseră luna. Un curmei de vânt, cât 


şfichiul de harapnic, fugări mânios norii şoricii, dezbrăcând 
talgerul astrului. Lumina săracă, sleită, desluşi pe malurile 
bâhloase ale Bucureştioarei coşmeliile prostimii. Sfoara 
subţiratică de apă izvora la acea vreme dintr-o bahnă 
putredă de la poalele târgului!=:. Bălţile Broştenilor, cea din 
Postăvari şi cea din Scaune, a lui Şerban Vodă, ori a lui 
Dura neguţătorul, bogate în frumuseţe, sau dimpotrivă, 
cetluiau cetatea de scaun. 

Franţuzul îşi înălţă ochiul norocos. Turlele Mitropoliei 
ițite pe gorganul din Târgul de Jos fulgerau aur. În 
mahalaua Broşteni!*:, focurile zlătarilor muşcau întunericul. 
Zvon harnic de copite şi clopoței strică tihna calicilor. 
Rădvan boieresc gonea la ceas târziu de noapte. Patru 
masalagii buiaci, numai picioare, alergau dinaintea cailor 
descâlcind cărarea la lumina torţelor de răşină. 

— Fereşte uliţa! 

Filip D'Antin, conte de Saint-L6, lipi gardul căutând scurt 
spre boierul prăvălit între pernele moi. Slugile aveau să-l 
ducă de subţiori în iatac, luându-i osteneala de a deschide 
ochii, aveau să asude zdravăn descotorosind făptura groasă 
de bodroanţe, ţiganca roabă, orânduită anume, avea să-i 
descânte degetele picioarelor cu gâdileli meşteşugite. La 
căpătâiul patului vor răsări talgerele cu dulceţuri pentru 
cea din urmă bucurie a pântecelui şi filigeanul de cafea în 
care sufragioaica şi-a pus întreaga ştiinţa pentru ca somnul 
stapânului să vină pisiceşte. În spatele uşii, un scripcar 
tuciuriu va izvodi sunete molatice, până ce boierul va 
binevoi să ducă porcii la jir. 

Străinul îşi strivi disprețul în colţul buzelor şi căută roată 
în jur. Se afla în uliţa Cavafilor. Izul de toval şi piele argăsită 
îi stăpânea nările. La o zvârlitură de secure, răsăreau 
ciuperci dughenele şelarilor, cu obrazul întors spre uliţă. 
Toate erau cetluite în cingători late din fier prost, dar 
trainic, pentru a alunga ispita cumaşilor. Dintre năravurile 
turceşti numai cel al cinstei nu făcuse pui printre 
blestemaţii de soartă. 


Filip D'Antin ieşi din strânsoarea magherniţelor. La 
capătul lor, îşi croia matcă cea mai de seamă uliţă a cetăţii 
de scaun valahe, Uliţa Marei3:. Cunoştea locurile şi istoria 
scrisă de foc şi sabie cu mult înainte de-a păşi hotarul Ţării 
Româneşti. Bisericii de Jurământ, iscată în creştetul uliţei, 
unde târgoveţii ajunşi prin judecăţi făceau legământ 
adevărului bun ori născocit, bătrânii îi mai spuneau încă 
Biserica Bălăceanului. Căci Bălăcenii fuseseră stăpânii 
acestor locuri până în noaptea când boier Constantin Aga, 
cuprins de patima puterii, uneltise cu nemţii împotriva 
Măriei Sale, încercând să-l aducă în scaun pe Beizadea 
Iordache. Brâncoveanu, mânios, osândi neamul Bălăcenilor 
văduvindu-i prin hrisov domnesc de întreaga avuţie. Pe 
pământurile lor ridicase apoi hanul care-i cinstea numeleis:. 
Trecuseră zece ani de-atunci, îşi urmă gândul contele de 
Saint-LO socotind că acum se aflau în anume noapte a lui 
Florar, leat 1700. 

Se încredinţă încă o dată că doar pisicile uliţarnice îl ţin 
în priviri, apoi scăpără amnarul, cu fereală pentru ca 
scânteia să fie zărită numai de la ferestrele hanului. Iscoada 
lui Vodă îşi simţi inima. Lumina bolnavă din odaia baronului 
Karl von Blaremberg, consilierul împăratului Leopold al 
Austriei, răspunse clipind cu înţeles. 

Stolnicul Constantin Cantacuzino îşi dovedise încă o dată 
agerimea ochiului. 


— A venit, excelenţă! 

Secretarul baronului, o făptură subţiratică, stăpâni 
flacăra lămpii. Karl von Blaremberg se ridică anevoie din 
coasta crivatului. Era bărbat copt, însemnat de ani, purta 
veşminte de lotru păcurii şi două pistoale îndesate sub 
centură, la vintre, după năravul tâlharilor. În ochii sinilii, 
osteniţi de folosinţă prin cotloane tainice, lipsite de lumină, 


nu buchiseai nimic. Trecu poala mantiei pe umărul stâng, 
ascunzându-şi obrazul, după care puse mâna pe clanţă. 

— Îngăduie, stăpâne! şopti stârpitura. Omul domniei tale 
dă semne de nelinişte. 


XXX 


Zâmbetul cel rău strâmba chipul lui Filip D'Antin. Preţ de 
câteva clipe rămase nemişcat. Când se răsuci şerpeşte, 
între degete îi sticlea jungherul. Luna îşi smulsese 
feregeaua întinzând în tina uliţei umbra iscoadei. 

Scundacul înţelese că nu are scăpare. Rezemă zăplazul 
înalt al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou scoţându-şi armele. 

Contele de Saint-LO frământa în palma mâinii drepte 
sabia lungă, cu două ascuţişuri, în cealaltă, mânerul 
jungherului. Ochiul teafăr împungea obrazul scundacului. 
Înaintă întrebând încet, cu acea blândeţe pe care ţi-o dă 
credinţa în biruinţă: 

— Cu ce gând îmi ţii spinarea, omule? Oare nu ştii că la 
ceas de noapte asemenea faptă numai în tăişul hangerului 
îşi găseşte plata? 

Iscoada încruntă sprâncenele. Străinul grăise în valaha 
limpede a moşnenilor, lipsită de adaosurile greceşti ori ale 
osmanlâilor, răspândite printre târgoveţi. 

— Sclipuitor de aur din pungile întârziaţilor, sau în slujbă 
domnească? 

— Domniei tale care din cei doi ţi-ar fi de trebuinţă? 

— Nici unul. Cumaşilor le aduc stricăciune la braţul 
pofticios, iscoadelor le cercetez inima cu ascuţişul. 

Repezi fulger vârful spadei ţintind gâtul scundacului. 
Valahul îndepărtă fierul ucigaş zvâcnind iataganul din 
încheietura mâinii. Contele de Saint-L6O făcu un pas înapoi. 
În ochiul teafăr ardeau lumini tulburi. 

— Am priceput. Nu setea de aur cea fără măsură şi nici 
lipsa unui funducliui7*+ de trebuinţă pentru a păşi pragul 


crâşmăriţelor din Târgul de Jos te-au adus pe urmele mele. 
Eşti iscoadă! Cine şi cu ce gând te-a trimis? 

—  Întreabă-mi jungherul, străine! Bag de seamă că 
domnia ta ştii şi ce scurmă godacul în bătătura târgoveţilor 
valahi. Nu-i de mirare să cunoşti şi graiul armelor. 

Zâmbetul cel rău puse din nou stăpânire pe chipul 
franţuzului, împunse fără credinţă noaptea în dreapta şi 
stânga iscoadei, apoi izbi vânteş, de sus în jos, ţintindu-i 
creştetul. Cei care n-au făcut bătături în palmă mânuind 
iataganul înlătură asemenea lovitură încrucişând amândouă 
armele deasupra capului. Rămaşi fără apărare, se 
pomenesc lesne cu hangerul între coaste. 

Scundacul întâmpină tăişul numai cu sabia, păstrând 
jungherul pentru celălalt ascuţiş. Filip D'Antin rămase cât ai 
privi în cumpănă, apoi se răsuci morişcă pe călcâie. Mâna 
stângă ţinea capul pumnalului proptit în degetul gros. 
Braţul urmă roata trupului, prin spate, căutând loc fierului 
în vintre. Hangerul iscoadei îi tăie scurt drumul, spre marea 
mirare a străinului. 

— Cunoşti vicleşugul?! 

— Cu îngăduinţa domniei tale, răspunse scundacul sărind 
în vileagul uliţei. 

— Unde-ai dobândit asemenea învăţătură, omule?! Pe 
drumurile împărăției, doar trei bărbaţi dau răspuns 
loviturii: Buscaglione veneţianul, Sabouleux din Saint 
Sauveurit!: şi... îl măsură lung: Şi logofătul valah Radu 
Andronic. Pe cei dintâi îi ştiu, n-ar vinde taina nici pentru 
doi saci de taleri. Despre acel logofăt am auzit multe istorii, 
dar nici una nu dă semne că şi-ar fi prăpădit minţile. Căci 
numai oaspeţii Mănăstirii Sărindar, cu beteşug la cap, pot 
înstrăina asemenea comoară. Mi s-a spus de asemenea că 
Radu Andronic e trupeş şi bine legat, deci nu domnia ta eşti 
acela. 

Iscoada asculta vorbele străinului socotind cum să 
sfârşească lucrarea. Avea poruncă să nu-i pricinuiască 


chiorului stricăciuni pe cărările sale de noapte. Filip D'Antin 
înainta cu gând spurcat. 

— Diavolul meu cel credincios îmi şopteşte că nu vei 
apuca să-i aduci logofătului mulţumită pentru învăţătură. 
Primeşte, omule! 

Roti sabia cu braţul întins amăgind privirea potrivnicului. 
În această vreme, prinse hangerul de vârf şi făcând braţul 
arc îl zvârli moarte în pieptul iscoadei. Ascuţişul cel mic 
înfipt până în plăsele smulse de pe buzele scundacului 
geamăt înfricoşător. Din întuneric ţâşniră glasurile străjilor. 

— Stai! Cine-i? 

Contele de Saint-L6 îşi desprinse scula cu mişcare dibace 
şi se topi nălucă dincolo de zidurile hanului. Iscoada răsufla 
greu în baltă de sânge. 

Şase zdrahoni din straja statornicită de Măria Sa Vodă 
Brâncoveanu o dată cu căderea nopţii, pentru tihna 
târgoveţilor, se iviră alergând din spatele Mănăstirii 
Sfintului loan. Scundacul le arătă anume semn. 

— Slujbă domnească! Duceţi-mă la Mesteceni, casele 
Andronic... 

Capul îi alunecă moale pe umăr. 

— Îi vătămat rău, fraţilor! 

Umplură spărtura pricinuită de hangerul străinului cu 
năframe oprind şipotul sângelui, apoi îi întinseră trupul pe 
două sulițe. Trei străjeri deschideau drumul purtând făcliile 
deasupra capetelor. 

Luna cu degete de ceară ridică zăbranic gros 
ascunzându-şi chipul. 


XXX 


Pe celălalt mal al Dâmboviţei se afla cea mai de seamă 
casă a Bucureştilor acelor vremi, conacul înălţat pe la 1635 


de către marele postelnic Constantin Cantacuzino!2:. Între 
zidurile ridicate la şapte înălţimi de om, bolovănite din 
belşug şi rezemate în contraforturi, curţile puteau fi 
cuprinse de la un capăt la celălalt în o mie de paşi nemţeşti. 
Casele de piatră, cu odăi nenumărate, musteau de 
slujitorime. Bucureştenii zvoneau că în acele încăperi s-ar 
putea lesne aciua trei mahalale cu prunci, bătrâni uitaţi de 
moarte, orătănii şi acareturi, rămânând o palmă bunişoară 
de loc şi zlătarilor din mahalaua Scorţarului. 

De la porţile cele mari ale Dudescului, întorcând spatele 
arnăuţilor de veghe zi şi noapte în foişorul înalt, pe mâna 
stângă, zăreai la căpătâiul unei poteci scurte şi şerpuitoare 
şase mesteceni, lumânări argintii, care vegheau din trei 
părţi casele boierului Costache Andronic, clădite în inima 
uliţei Sfinţilor Apostoli. Cărăruie prunduită ducea de la 
gardul întocmit din butuci pântecoşi de stejar de-a dreptul 
în casa stăpânilor. În spate se înghesuiau hambarele, 
cuhniile, grajdurile şi căscioarele slujitorimii cu ferestrele 
spre vie. În grădina cea mare, năpădită vara de floare şi 
poame, căscau ochii geamurile de la iatacul jupânesei Irina. 
Aici, privind cum zarzărul îşi ninge floarea, trăgând pe nări 
aroma dulce a bujorului pe care poposeau osteniţi fluturi 
zănatici, ori înfiorându-se sub caţaveica de vulpi de urgia lui 
Făurar, îşi căuta dumneaei odihna vorbelor în ceasurile de 
chindie. 

Limba cea robace a jupânesei lrina era cunoscută 
departe, dincolo de hotarele târgului, şi nimeni din neamul 
Andronicilor nu s-a plâns vreodată de muţenia dumneaei. 
Mogştenise trei moşii şi o sarsana ticsită cu pilde de la maică- 
sa, postelniceasa Casandra Prisăceanu, femeie strângătoare 
de arginţi şi cheltuitoare de poveţe. 

Noaptea se statornicea degrabă în casele Andronic. La 
cel dintâi cântat al cocoşilor, vară ori iarnă, stăpâni şi 
slujitorime se desfătau în braţele celui de al doilea somn. De 
la datină se rupea doar boierul cel tânăr, Radu, logofăt de 
taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, pe care slujba îl 


mâna te miri unde, la vreme sucită - după cum socotea 
cucoana Irina - când creştinului îi e dat să înţepenescă între 
zidurile conacului şi nu să hălăduiască sub stele ca 
zdruncinaţii ori cei fără de căpătâi. 

Până la capătul zilelor nu şi-ar fi biruit dumneaei 
buimăceala dacă i-ar fi fost dat să afle adevăratele drumuri 
ale boierului Costache Andronic, o fărâmă de om cu ochi 
buiaci în care clipocea veşnic râsul. Treizeci de ani slujise 
Valahia la vreme de cumpănă, purtând scrisori meşterite 
după anume izvod către Viana ori Stambul, ori îndepărtata 
Curte a Bourbonului, la porunca voievozilor munteni, şi 
nimeni nu-i oblicise rosturile. Trupul puţintel, vorba 
domoală şi căutătura blândă aveau darul să-i ascundă 
adevăratul chip. 

Patru sfeşnice de argint, fiecare având câte trei braţe, 
luminau odaia cea mare a Andronicilor. Urmând obiceiul 
pământului, jupâneasa Irina înmănunchease cu dichis în 
unghere ierburi plăcut mirositoare; pe măsuţa arăbească, 
împodobită cu aramă, se afla o ulcică de Sibiu în care 
aceeaşi mână aşezase crengi de cireş în floare. 

Flori mărunte muriseră de mult la poalele icoanelor. 
Vieţuiau încă lăcrămioarele răsărite în vinerea mare să 
plângă patimile Mântuitorului. Pe peretele dinspre asfinţit 
se afla o blană de urs, iar pe acea blană armele boierului 
Prisăceanu cel bătrân, străbunul cucoanei Irina. lataganele 
încrucişate păstrau încă urmele multor bătălii purtate cu 
turcul. Sofaua, atât de dragă osmanlăilor, n-avea căutare în 
casele jupânesei, aşa că dedesubt aşezase laviţă cu spătar 
asupra căreia trudise cu dalta şi ciocanul meşterul Grigore 
Săgetatu, vestit la acea vreme pentru ştiinţa de a isca flori 
şi struguri în lemn prost. Iscusinţa cioplitorului valah o 
dovedeau şi sunducul şi scaunele cu braţe, şi poliţa 
icoanelor de pe peretele răsăritului. 

Jupâneasa Irina croi o cruce cât ziua de post la picioarele 
Sfântului Nicolae, după care înnodă vorba despre odrasla 
domniei sale: 


— Dacă ştiam că o să ajungă olăcarul Brâncoveanului nu 
mai prăpădeam amar de bănet cu învăţătura lui prin 
târguri papistaşe. Să răpună o herghelie de armăsari, 
gonind bezmetic de la un capăt la celălalt al pământului 
pentru răvăşelele lui Vodă, poate şi Florea, argatul, şi har 
Domnului, n-a deprins nici slovele az-bucoavnei. 

Boier Costache pipăi sub caftan clondiraşul talienesc, 
îmbrăcat în hăinuţă de piele. În priviri îi sclipeau lumini 
vesele. 

— Aşa-i jupâneasă, chibzuieşti adânc, după obiceiul celor 
din neamul domniei tale. 

Cucoana lrina îşi potrivi rochia de canavăţ, cenuşie, 
şnuruită cu terţei, care cădea scândură pe trupul deşirat, şi 
pufni pe nări. La piept îi strălucea cruce grea de aur, cu lanţ 
petrecut de două ori în jurul grumajilor. Conciul sărac şi-l 
ascunsese sub tulpan şoriciu. Se uită pieziş spre Ilie 
Machidon, slujitorul lui boier Radu, alt zălud ce-şi lăsa de 
izbelişte gospodăria, muierea şi pruncii umblând alăturea 
de logofăt după coada prepeliţei, şi simţi cum îi sporeşte 
mânia. 

— Socotesc dară că de aceea a născocit Dumnezeu un 
hotar, strunind pofta bicisnicilor de haimanalâc. Omului îi 
ajung stelele de deasupra capului, credinţa şi bătătura lui. 
Dacă era într-altfel, ne croia pe toţi deopotrivă, ne punea 
aceeaşi limbă în gură şi nu ne mai zicea valah, tătar ori 
muscal. Pofteşti să-mi spui mie, Machidoane, ce of te mână 
la împărăţia turcului?! Au n-ai auzit că bostangiii nu mai 
prididesc să descăpăţâneze creştinii veniţi cu gând de 
uneltire? 

Un zâmbet cu tâlc lunecă pe sub mustaţa ţăranului. 

—  Cinstită jupâneasa, după mintea mea cea îngustă 
năravul turcului îmi poate aduce folosinţă la o adică. Trăia 
la noi în sat unul Săculeţe, certat cu cinstea, carele a 
săvârşit omor la drumul mare şi stăpânirea l-a spânzurat. 
Bun! La vreo lună, iacă se mânie apele Milcovului şi vin 
tătărăşte asupra aşezării. Casa lui Săculeţe era în bătaia 


puhoiului şi nimeni din neamul lui n-a scăpat cu zile. M-am 
scărpinat pe sub căciulă şi am luat învăţătură: cine moare 
spânzurat scapă de înec... 

Zâmbetul nu-i ostenise o clipă. Dintâi îl veselea iscusinţa 
lui boier Costache care izbutea să ducă la gură, fără ştiinţa 
jupânesei, clondiraşul umplut cu mastică de la Pireu, apoi 
vorba neobosită a jupânesei Andronic. Socotea un ceas de 
când gura îi măcina fără istov. 

— Bună învăţătură, Machidoane! Acum pricep pentru ce 
anume îţi caută logofătul tovărăşia. Şi să nu-mi râzi mie 
mânzeşte, pe sub mustață, că am ac şi de cojocul tău! 

Ilie  Machidon clătină din cap făcându-i deplină 
încredințare. Era subţirel, iar în straiul leşesc, cu ceapchen 
scurt şi nădragi strâmţi, semăna a băietan. Purta cămaşă 
albă, din in, împunsă cu înflorituri în care citeai mâna 
muierii, Smărăndiţa, frumuseţe vestită în Ţara Vrancei la 
acea vreme. Mintea ascuţită a plugarului sclipea în ochii 
verzi, înfipţi la rădăcina nasului puţintel strâmb. Se mişca 
de pe un picior pe altul stăpânindu-şi greu nerăbdarea. 

Boier Costache căută să abată vorbele jupânesei de la 
slujitor. 

— După ochiul meu, socotesc că până o bate neaua oţi 
afla capătul calabalâcului. 

— Apoi uşor e să slobozi porunci din vârful patului, se 
răsuci muşcată de şarpe jupâneasa. Mi-a trecut os prin os 
de azi-dimineaţă, căci feciorul domniei tale, după toate 
semnele, nu pleacă la Mogoşoaia. 

— Chibzuiam că avem slugi destule. 

— Tute toate! Când rachiul stă stâlp pe masa stăpânului 
de cum se hlizeşte soarele în fereşti, gospodăria vine de-a 
berbeleacul, Doamne apără-ne! 

Se răsuci închinându-se spre icoana Sfântului Nicolae, 
mare cât peretele, ferecată în argint. În stânga şi dreapta, 
spânzurau pe covoare moi, chindisite în fir de mătase, 
narghilele şi pistoale, a căror istorie o cunoştea doar boier 
Costache. În mijlocul cămării, jupâneasa Irina rânduia într- 


un sunduc bodroanţele de drum ale logofătului. Era un 
cufăraş înalt cât un prunc mai răsărit, născocirea 
dumneaei, cu despărţituri bine chibzuite pentru veşminte, 
bucate, leacuri, prescure şi apă sfinţită. 

— Uleiul grecesc de pântece e sub icoana Sfântului 
Visarion, păzitorul drumeţilor, Machidoane! De-l păleşte 
guturaiul, să-l afumi cu flori de la Domnul Cristos. Se află în 
teşchereaua de pânză răsurie. Cată, rogu-te, să nu uiţi... 
Nu-ş ce-o fi păzind cămărăşiţa! De azi-dimineaţă i-am 
poruncit zeama de descântec şi iacă, noaptea stă pe 
despicate şi încă nu s-a înfăţişat... Uită-te la mine, 
Machidoane, nu la stele! Dacă-l încearcă junghiul să-i citeşti 
moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi să-i dai lapte proaspăt, 
dres cu rozmarin... 

— Eu iaş anina o juncană la oblânc, spuse boier 
Costache, fără zâmbet. Umblă vorba că în turcime vacile 
nu-s botezate... 

Cucoana Irina îl cercetă cu gura căscată, apoi pricepu şi 
întoarse spatele oţărâtă. 

— Spune-mi, rogu-te, Machidoane, tu n-ai nici o 
învăţătură să-mi aduci? 

Țăranul îşi rândui mustaţa fără grabă. 

— Jupâneasa Irină, cred că Dumnezeu a lăsat muierii 
gură ca să dea poveţe şi bărbatului urechi ca să le afle. 

— la aminte, boier Costache! Şi cum ai ajuns la asemenea 
înţelepciune? 

— E la noi în sat, urmă slujitorul, un fierar, unul Teacă. Şi- 
a dobândit numele după belşugul dovedit în goliciunea 
casei. Poţi să-i învârţi prin odăi o mâţă de coadă şi n-are de 
ce se anina. În schimb, i-a dăruit Dumnezeu o nevastă tare 
bogată la limbă, care-i stă ciocan pe cap cât îi ziua de lungă. 
Mult m-am minunat eu cum de se mai ţine bietul om cu 
dinţii de vatră. Într-o zi l-am întrebat... 

Ilie Machidon cercetă îndelung fierul sunducului sporind 
nerăbdarea jupânesei. Cucoana Irina porunci scurt: 

— Vreau să ştiu ce răspuns ţi-a dat acel fierar supus! 


— Apoi, cinstită jupâneasa, după ştiinţa dobândită de 
dumnealui, cică pe lumea asta s-ar afla mai multe ciocane 
rupte decât nicovale sparte... 

Boier Costache râse gospodăreşte. Jupâneasa îl împunse 
suliță cu ochii şi adăugă câteva trenţe în cufăraşul plin ochi. 
Slujitorul îşi cuminţi zâmbetul. Bodroanţele aveau să-i 
însoţească doar până la Conacul Morii. Aici, la jumătatea 
drumului spre Dunăre, îşi lepăda logofătul calabalăcul fără 
ştiinţa mamă-sii, spre a nu-i stârni mânia. 

Costache Andronic înghiţi o duşcă zdravănă de mastică 
pândind spinarea nevestei, apoi prinse a pufăi mulţumit din 
narghilea. 

— De-acum gândesc că ajunge, jupâneasa. Oamenii ăştia 
au trebuinţă de un ceas-două de odihnă înainte de-a se 
urni. 

Auzind de drum, cucoana Irina se închină. În colţul 
ochilor îi stăruia lacrima şi inima boierului se muie. 

— În van îţi stârneşti griji, Irină. Radu îţi seamănă 
bucăţică tăiată. Isteţ şi chibzuit... 

— Dacă nu ţi-o fi cu bânat, boier Costache, află că 
chibzuinţă de la domnia ta a moştenit-o. Bate pe muche 
douăzeci şi doi de ani şi prin tărtăcuţă îi zboară doar 
ciocârlii şi filomele. Batîr de-ar fi avut slujitor aşezat, dar 
simt că mă apucă tigoarea numai când caut spre Machidon. 
Mai multe nădejdi îmi fac într-un curmei de tei! Porunci 
răspicat: Pune mâna pe sfânta evanghelie şi jură că n-ai să- 
mi ieşi din cuvânt! 

Țăranul trase din sunducul logofătului Genoveva de 
Brabant, tipărită de franţuzi, socotind că jupâneasa Irina n- 
o să-i dibuie vicleşugul. O sărută plin de evlavie şi rosti: 

— Jur. 

— Înainte de toate, să-mi păzeşti feciorul de ispitele 
turcoaicelor. Harăpoaicele sunt muieri primejdioase, iar 
Radu trage la genunchi de teleleică. 

— Cu cine s-o fi asemănând? se miră bătrânul. 


— Nu trebuie cercetat prea departe. la aminte, 
Machidoane. Teme mai cu seamă privirea neguroasă. De ea 
să-ţi fereşti stăpânul ca de Neaga Rea! l-am înnodat eu 
cămaşa spre a-l slăbi din strânsoarea farmecelor muiereşti, 
dar slujitorul cu credinţă izbândeşte mai mult când nu-şi 
ţine ochii în palmă. Iar eu te povăţuiesc să-i caşti bine, căci 
nu pleci în păgânime ca să legi coada la câini! Poftoreşte 
porunca! 

Pe buzele ţăranului răsări mierea şugubeaţă a 
moldovenilor. 

— Îţi fac încredințare, cinstită jupâneasa, că-l voi abate 
pe logofăt de la ispitele diavoleşti ale muierilor cu feregea. 

— Aşa, Machidoane! 

— Şi că numai spre crivatul grecoaicelor am să-i dau 
dezlegare, urmă slujitorul fără zâmbet. 

Boier Costache Andronic râse mulţumit. Cucoana Irina 
ridică ochii în bagdadie. 

— Bine, omul lui Dumnezeu, asta ai înţeles tu? 

— De, cucoană, răspunse Ilie Machidon, atâta m-a ajutat 
capul. Eu îs ţăran prost. 

— Nu prostia ai îndesat-o în traistă, ci pe cel cu corniţe. 
Doamne iartă-mă şi păzeşte! 

Pe chipul lui boier Costache scapără lumină veselă. Îşi 
anină privirea de icoana grea, s-o care năduşind vârtos trei 
haidamaci, şi rosti: 

— Chibzuiesc că Sfântul Nicolae l-ar ţine în fereală mai 
abitir ca o slugă. Cheamă argaţii de grădină, jupâneasa, să 
desprindă cuviosul din perete. Nu cunosc tovarăş mai de 
nădejde la drum pentru feciorul domniei tale. 

— Apăi cere lână de la broască, suspină cucoana Irina şi 
smerenie de la mintea supusă rachiului! Aferim, boier 
Costache, că mult îmi îndulceşti cugetul la ceasuri de 
răspântie! 

Jupâneasa îşi înghesui sub nas şi la ochi marama 
chindisită de uceniţele maicii Agaftoclia de la Mănăstirea 
Tămâioara. 


— Să-mi slujeşti cu credinţă feciorul, Machidoane! De 
îndată ce face ochi, îndeamnă-l să se închine spre răsăritul 
soarelui şi să nu-şi spurce gura cu bucate lumeşti înainte de 
a pune pe limbă anafura şi agheasmă. Ai mare grijă să zică 
rar şi cu evlavie Ocinaşele. Ziua de vineri să ajunaţi 
amândoi, căci în împărăţia cerurilor nu-i loc pentru cei 
robiţi pântecelui. Dacă drumurile voastre vor mâna peste 
ape rugaţi-vă Sfântului Ierarh Nicolae şi numai după aceea 
purcedeţi. Pentru durerile de măsele are în sunduc zeamă 
de răşină, dar mai cu folos i-ar fi o rugăciune către Sfântul 
Elefterie, tămăduitorul de dinţi. Întoarceţi privirile dacă 
ispita femeiască vă iese în cale şi rugaţi-vă Maicii Domnului 
de la Olari să scoată dracii din trupurile voastre. Adu-i 
aminte feciorului meu destoinicia Sfinţilor Vitalie, Ilarion cel 
Mare şi a Cuviosului Andronic, care au stat alături de 
desfrânate fără să cadă în păcate. 

— Oare? întrebă slujitorul din vârful buzelor pe boier 
Costache. 

După toate semnele bătrânul nu se arăta încredinţat. 
Jupâneasa îşi urmă pomelnicul: 

— l-am pus lângă leacuri Agatanghelul, Agheasmatarul, 
Liturghierul şi Cartea lui Efrem Şirul, să-şi îndestuleze 
cugetul în ceasurile de odihnă. Dacă veţi trece apa 
Milcovului, aduceţi rugăciuni Cuvioasei Paraschiva, 
ocrotitoarea Moldovei. În păgânime, rugaţi-vă Sfântului 
Gheorghe, izbăvitorul de vrăjmaşi, iar la drum de seară 
trecând pe lângă sfântă mănăstire... 

Ilie Machidon ridică amândouă mâinile. Diavolii cei 
şugubeţi îi jucau pe buze. 

— Am priceput, jupâneasă, pofteşti să ne schimnicim. 

— Ba poftesc să ieşi afară, neobrăzatule! 


Masalele slujitorilor domneşti aprinseseră poalele nopţii. 
Zdrahonii coborâră suliţele depunând trupul scundacului la 
treptele casei. Iscoada abia mai răsufla, lucoarea dinaintea 
ultimului suspin îi sticlea în ochi. 


Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe 
Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă 
Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşă albă de 
borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de 
rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul 
smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. 
Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu 
căutătură catifelie, sclipind mereu a râs, şi semnul lăsat la 
tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire, 
sticleau dinţi albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât 
între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe 
mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din 
piele răsurie. 

La vederea scundacului, faţa i se adumbri. Se lăsă într-un 
genunche săltându-i uşor capul. 

— Cine l-a vătămat? 

Străjile ridicară din umeri. 

— Aşa l-am găsit lângă ulucile Mănăstirii Sfântului Ioan... 
Vrăjmaşul pierise. Ne-a poruncit să-l aducem la casele 
domniei tale. 

Scundacul îşi crăpă anevoie pleoapele. Întâmpină 
privirea neagră a logofătului şi rosti stins: 

— Chiorul şi neamţul sunt înţeleşi. 

Istorisi în cuvinte puţine şi poticnite întâmplarea de sub 
fereastra baronului, apoi capul se lăsă greu între mâinile lui 
Radu Andronic. 

Străjile îşi scoaseră cuşmele şi se închinară după obiceiul 
pământului. 


Ți s-a ridicat a mirare sprânceana gândului, frate 
cetitorule, şi pe sfântă dreptate te întrebi: pentru ce a 
alungat hodina slujitorilor Măriei Sale Vodă Brâncoveanu 
drumurile de taină ale franțuzului vătămat? Au nu din 
inima turcimii veneau stol primejdiile cele mari? 

Ingăduie-mi dară-mie, nevrednicului Pahomie, să aduc 
desluşire zăbovind acolo unde peana părintelui Ilarion s-a 


dovedit zorită. 

Anul Domnului 1700 îl găseşte pe turc ținându-şi şalvarii 
cu amândouă mâinile de atâta slăbiciune, căci se hrânise cu 
papara leahului, iar de sub zidurile Vianei fugise cu o 
săgeată înfiptă în şezut. Ludovic al francezilor răsufla greu 
după bătăliile cu craii Evropei povățuiţi la Augsburg să-i 
mai taie oleacă din nas. Osânza puterii se aşternuse pe 
oştile Habsburgului. Leopold smulsese o mână din penele 
de păun ale Rigăi Soare, punând în două rânduri stăpânire 
pe Alsacia, pocnise turcul în moalele capului, ținea țara 
ungurului sub călcăi, iar după împăciuirea cu şalvaragiii 
din 1699, a supus Transilvania slugă la dăârloagă. Degetele 
de fier pofteau spre celelalte două surori, Moldova şi [ara 
Românească. 

Poate că domnia ta, frate cetitorule, vei zice: de-amu, ori 
cu turcu' ori cu neamţu' pe cap, tot un drac. Apoi eu te 
povăţuiesc să nu-ţi încarci cugetul cu asemenea gând 
nesăbuit. Socoteşte, rogu-te, că în atâta amar de vreme pe 
turc nu l-a ţinut cureaua să ne imbrace în strai de paşalăc. 
Mai cu zăhărelul, mai cu aurul, mai cu ascuțişul spadei la o 
adică, atunci când ne-a venit apa la moară, am amăgit noi 
necredinciosul? L-am amăgit! Ei bine, află că neamţul e altă 
sămânță de om, şi altă brânză purta dumnealui în traistă la 
vremea aceea după cum vei vedea. 

Și apoi, am să-ţi mai spun una. Când s-a arătat primul 
hultan lângă coteţe, mare spaimă a cuprins orătăniile. Dar 
iacă poposeşte şi al doilea. Şi unde au prins a se măsura 
între ei cu vrăjmăşie, pândindu-se îndelung. Cum da unul 
semne de slăbiciune, puicuţele îi aduceau degrabă hrană. 
Căci vezi dumneata, frate cetitorule, a ajuns şi la mintea 
găinii că mai primejdios rămâne un singur vrăjmaş carele 
nu se teme de nimeni şi nimic. 

Cine să rateze poftele hultanului împărătesc de la Viana? 
Turcul făcea pe nisnaiu”, sugea iarba dracului din narghilea 
numărându-şi cucuiele. Leahul să ne sprijine? După ce 
bunul Dumnezeu l-a adunat de pe drumuri pe Sobiesky, 
şleahticii au început să-şi smulgă bărbile între dumnealor 


care să pună mâna pe hlamidă. Petru cel Mare era pândit 
de oştile suedezilor iar craii din asfinţit se suduiau mai rău 
decât harabagiii cei spurcaţi la limbă din Podul Iloaiei 
pentru că ieşind la arat băgaseră plugul în haturi. Singura 
nădejde rămânea Francia. Nu pentru că ar fi apucat-o 
dragul de noi, Doamne fereşte, însă Ludovic jurase să-l facă 
chisăliță pe Leopold. Amândoi avan chiteau cum să pună 
mâna pe asemenea scăunel. lar asemenea scăunel avea sub 
stăpânire talpa şi carâmbii ciubotei italiene, Ţările de Jos şi 
ce mai dobândiseră corăbierii oşteni în America ori prin 
alte coclauri. 

Și iaca, taman atunci îl îndeamnă necuratul pe Filip 
D'Antin, carele cunoştea toate dedesubturile Franciei, să se 
dea vândut nemților. Şi-apoi nu era la primul drum prin 
principatele noastre, iar cercetarea amănunţită a graiului şi 
a obiceiurilor româneşti stârnise îngrijorarea domnilor din 
Moldova şi Muntenia. 

Gândul satanicesc care încolţise în cancelaria Vianei ai 
să-l afli domnia ta, frate cetitorule, mergând pe urma lăsată 
de peana cuviosului Ilarie. 

Dau ascultare mâncărimii de pe limbă şi-ţi mai spun una. 
Toate diavoliile franțuzului vătămat, prepuite de stolnicul 
Cantacuzino, se vor dovedi floare la ureche pe lângă 
mişelia pusă la cale de câtre acel misionar neamţ din 
Transilvania, Carol Neurautter. Din porunca lui trudea 
chiorul să deprindă graiul şi obiceiurile românilor fără să 
aibă ştiinţă încotro bate gândul iezuitului. Va căsca ceapă 
de mirare ochiul teafăr către asfinţitul acestei cărți, după 
pilda ochilor domniei tale, frate cetitorule, dacă deprinzi 
oleacă de răbdare şi te ţii de pasul logofătului Radu 
Andronic. 


Capitolul Il 


BUCUREŞII - LEAT 1700 


Îndată ce zorile prindeau cheag deasupra cetăţii de 


scaun a Valahiei, cele dintâi făpturi ce-şi lepădau somnul 
slobozind un cofăel de apă pe obraji şi sudalme groase 
zodiei sub care se născuseră erau ucenicii, făpturi şiştave, 
însemnate de odihna săracă şi sculele calfelor, de bubele 
vârstei crude şi frigul lui Ghenar, intrat fără oprelişte în 
odăile mărunte, betegite de ani. Mare ajutor dovedea 
atunci lipsa straielor de schimb, căci într-un sfârâiac de 
minut, băietanii năpădeau târgul purtând în păr şi trenţe 
paiele culcuşului. 

lar în acele trenţe cu greu desluşeai cămaşa din pânză 
proastă, işlicul neguros, brâul şi iţarii peticiţi la şezut. 
Oştirea de învăţăcei în tainele meşteşugurilor bătea zorită 
colbul uliţelor strâmte, revărsându-se spre malurile 
Bucureştioarei ori ale Dâmboviţei unde nevoia de apă 
statornicise dughenele tăbăcarilor, şelarilor, curelarilor, 
lumânărarilor şi ale săpunarilor. Ucenicii jimblari, ciumgii, 
işlicari, pânzari, ceaprazari şi ai cavafilor subţiri luau calea 
Târgului Dinlăuntrui1:, cei tocmiţi măcelarilor o suceau 
către Biserica Scaune. Meşteşugarii stăpâneau podurile 
Bucureştilor de la acea vreme, năduşind vârtos spre a 
mulţumi trebuinţele târgoveţilor şi ale boierilor muchelefi 
care se întreceau în risipă de straie şi odoare. 


Cetatea de scaun a valahilor adăpostea mai multă 
omenire decât Belgradul, Sofia, Atena grecilor, Buda şi 
Pesta luate în parte, căci cincizeci de mii de suflete număra 
târgul Bucureştilor. Pentru fiecare zece căciuli, calpace sau 
fesuri se afla o crâşmă botezată Tunelul Vieţii, dovadă că 
mulţimea călătorilor nu era săracă. Or, aceşti călători 
pofteau hrană, adăpost şi măcar o balercă de vin la spartul 
zilei. Stricăciunile pricinuite de drum căruţelor cu coviltir 
trebuiau drese, caii potcoviţi, hamurile primenite. Rodul 
mâinilor iscusite ţinea piept mărfurilor aduse de neguţători 
greci, armeni şi evrei, iar în scurtă vreme blănării valahi 
dobândiseră izbândă deplină, cucerind Viana, Lipsca şi 
Stambulul. 

Ucenicii postăvăriei iscate la porunca lui Vodă Şerban 
Cantacuzino trudeau sub gârbaciul meşterilor aduşi din 
Silezia, Prusia şi Transilvania, născocind postavul albastru 
ţesut din lână de Bugeac. Muncă anevoioasă, răsplătită cu 
strâmbătate, la care se înhămaseră ţărani, robi şi osândiţi. 

Dacă biruiau foamea, frigul, bătaia, dar mai cu seamă 
oftica, boala fără de leac, la împlinirea sorocului ucenicii 
primeau în târgul Oborului Vechi botezul calfei. 

Umbletul băietanilor rupţi somnului la al doilea cântat al 
cocoşilor îşi găsea tovărăşie lângă pasul zorit al sătenilor, 
neguţători meşteri în mărfuri de casă hărăzite prostimii. De 
la dumnealor rostuiau târgoveţii nevoiaşi abale, postavuri 
groase, linguri, doage şi buţi. 

Sătenii păstrau cu îndărătnicie ţărănească portul 
străvechi - cuşmă, cămaşă chindisită, dulamă, iţari şi opinci 
- măsurând cu batjocură straiele târgoveţilor. Scăpate din 
strânsura  ulicioarelor, picioarele desculţe şi opincile 
năvăliră puhoi pe podul de lemn al Mogoşoaiei. 


La şase ceasuri dimineaţa prindea vlagă urnind meşterii 
zidari, cărămidari, nisipari şi pietrari spre schelăriile 
bisericilor înălțate din credinţă, mulţumită ori spaimă de 
judecata cerească pentru nelegiuirile săvârşite. Boierul 


Neagu juruise încă de la Stambul că va înălța o biserică 
dacă cerul îl ajută să capete caftanul, cuca şi tuiurile, 
semnele domniei în scaunul Valahiei. Isprava o săvârşise 
iadul, căci aurul împins ruşfet dregătorilor turci a fost şi va 
rămâne ochiul limpede al necuratului, dar lăcaşul s-a 
ridicat, după legământ, într-o singură zit1+. 

Cinul boieresc se cerea înfăţişat. Casele înălțate pe Podul 
Mogoşoaiei purtau cuşma acoperişului mai sus sau mai jos, 
se lăţeau în şolduri, pe măsura dregătoriei şi a moşiilor 
aflate în stăpânirea căftănitului. La ridicarea unor 
asemenea hudubăi trebăluiau meşterii de seamă ai târgului. 
În portul acestor meşteri sta amestecat gustul ţăranului cu 
al turcului. Astfel puteai vedea cămaşa de cânepă după 
vechea croială a dacilor, însoţită cu şalvari ghiordii şi imineii 
Stambulului. 

Dălţile cioplitorilor săpau cu nădejde piatra la tot pasul, 
căci Măria Sa Vodă Brâncoveanu hotărâse să-şi 
întocmească diata pentru viitorime încă din primii ani ai 
domniei. Măria Sa alungase obiceiul zidirilor care purtau 
pecetea meleagurilor îndepărtate, poruncind meşterilor 
pietrari ai lui Vucaşin să-i ridice casele domneşti şi bisericile 
după tipare noi, izvorâte din dragostea de frumos a 
pământenilor. Zugravii lui Pârvu Mutu împodobeau pereţii 
bisericilor cu chipuri de sfinţi în care citeai lesne grija 
pentru fiece semn, oricât de mărunt. lar sfinţii valahilor 
începuseră a deprinde înfăţişarea oamenilor de rând. 


La vremea când ucenicii îşi dobândiseră arvuna - întâiul 
rând de cucuie - sătenii neguţători isprăviseră de rânduit 
marfa în coasta târgului, iar nisiparii întocmeau tencuiala, 
colbul uliţelor era stârnit de încălţările diecilor domneşti. 
Slujbaşii purtau halate şi chimire încăpătoare, unde-şi 
păstrau sculele de trebuinţă scrisului. Alături, păşeau 
pisarii divăniţilor, birarii dregătorilor tocmiţi să adune 
dările şi învăţăceii şcolii domneşti de la Mănăstirea Sfântul 
Gheorghe Vechi, statornicită încă din anul 1576. Aici 


trudeau să deprindă az-bucoavna slavonească feciorii 
boierilor valahi, moldoveni, bulgari şi sârbi, întrucât 
asemenea şcoliţă nu se mai pomenea pe meleagurile 
megieşe. Pofta de cunoaştere a buchiilor şi a nuielei 
mânuite aprig de dascăli nu mistuia peste măsură cugetul 
acelor învăţăcei, căci mulţi o coteau iepureşte pe lângă 
Biserica de Jurământ, rătăcindu-şi paşii printre mlaştinile 
de la marginea târgului aflate sub stăpânirea neguţătorului 
Dura!12!.. 


Când ornicul cu o singură limbă de la turnul Curţii Vechi 
a Măriei Sale desluşea al şaptelea ceas, slujitorii boiereşti şi 
gospodinele năpădeau furnici ulițele, pentru a târgui marfa 
cea adevărată, de trebuinţă pântecelui. Asemenea bucate 
făceau ochi numai după al şaptelea ceas când capanlăii, 
neguţători turci care plăteau roadele pământului la preţul 
statornicit de dumnealor, îşi mânau spre Giurgiu carele 
încărcate cu unt şi miere botezate, suduind avan toată 
suflarea ghiaurilor. 

Jupânesele de neam îşi purtau capul înfofolit în muselină 
scumpă adusă de la India şi Alep, rochie lungă până în 
călcâie, tertcluită cu mărgăritare, dulamă de lastră grea. La 
gât le spânzurau lefturi de diamanturi cu picioruşe de 
smaragd, de urechi le atârnau cercei cu câte trei picioare 
de diamanturi mari, pe mâini brățări cu diamanturi rozalbe, 
degetele le aveau cetluite de inele cu nestemate rare. 
Bumbii dulamei se aflau tot din diamanturi. Mare preţ 
puneau dumnealor, jupânesele Bucureştiului, pe paftalele 
cu lucrătură de aur şi pietre scumpe şi frunzele şi florile din 
aceleaşi pietre care le răsăreau pe piept. 

Sutanele slujbaşilor lui Dumnezeu zugrăveau pete negre 
în mulţimea de bodroanţe felurit colorate ale târgoveţilor 
cam pe la acelaşi ceas al dimineţii: casele Atotputernicului, 
înălțate în târgul Bucureştilor, băteau toaca utreniei. 


Crivaturile căftăniţilor slobozeau cele dintâi gemete 
numai după ce soarele adăsta la răscrucile cerului. La al 
doilea căscat al stăpânului, chiselele cu dulceţuri, filigenele 
de cafea şi ciubucul aprins pătrundeau pe uşa iatacului 
purtate de mâini tuciurii. Ţigăncile rânduite anume să 
alunge mahmureala somnului greu, înveninat de cupele cu 
basamac, deşertate până la spartul nopţii, îşi începeau 
slujba: 

— Frumos eşti, mărite! 

— Ochios eşti, slăvite! 

— Ptiu! Să nu-ţi fie de deochi, sprâncenatule! 

Întrucât asemenea vorbe de laudă se aduceau numai 
voievozilor, boierul dădea fără credinţă semne de supărare. 
Şi odată se iţeau calicii la buzele ţigăncilor, tămâindu-l şi 
mai vârtos. Venea apoi rândul roabelor cu mâini dibace şi 
uleiuri ticluite anume să dea frăgezime cărnurilor, după 
care intrau odăieşii, purtători de veşminte. 

Divănitul îmbrăca întâi halat din lastră, cu bumbi de aur 
bătuţi de meşterii braşoveni ce dobândiseră de la Măria Sa 
îngăduinţa să-şi aşeze meşteşugul în târgul Bucureştilor. 
Trei feciori trăgeau zdravăn brâul din catifea de Damasc 
pentru a-i cetlui polobocul pântecelui. Şi nu era zi lăsată de 
Dumnezeu ca boierul să nu-şi spargă bunătate de ciubuc în 
capul feciorilor netrebnici care nu-i subţiau îndeajuns. Peste 
halat şi brâu urma ilicul floriu şi numai după aceea caftanul 
greu, din țesătură cu cheltuială, încopciat la ceafă. Dacă îşi 
potrivea papucii cu boturile răsucite şi inelele în degete, 
divănitul putea porunci caleaşca spre a bucura ochiul 
prostimii la trecerea domniei sale câtre treburile 
dregătoriei. 


Filip D'Antin, conte de Saint-L6, socotea Bucureştii drept 
cea mai ciudată aşezare a meleagurilor de miazăzi. Strâns 
în chingile verzi ale livezilor, viilor şi codrilor şi lăsând în 
privelişte largă turlele aurii ale bisericilor căţărate pe 
gorgane, Curtea Domnească şi hudubaiele mai de soi, 


târgul ridicase de mult a mirare sprânceana franţuzului 
deprins cu zidurile groase ce gâtuiau burgurile Evropei 
papistaşe. 

Pădurile Grozăveştilor, Cotroceniior, Lupeştilor, 
Văcăreştilor şi ale  Sărindarului  înspăimântaseră în 
vremurile cele vechi pe căpetenia romană Curione prin 
întunecimea şi întinderea lor fără de sfârşit. Călători şi 
trimişi ai crailor Evropei şi-au simţit inima purice intraţi în 
împărăţia acelor păduri, aşa cum s-au mărturisit misionarul 
catolic Baksici, poftitul voievodului Matei, Paul Strassburgh, 
omul de încredere al Rigăi Gustav Adolf, sau Michail 
Bocignoli din Ragusa. Spaima rea i-a cuprins şi pe nepoftiţi. 
Şalvaragiii Bosforului le-au botezat Deli-Orman, adică 
pădurile nebune. 

Saint-LO trecea a treia oară prin cetatea de scaun a 
valahilor şi de fiece dată găsea sporită în câştig dragostea 
târgoveţilor pentru verdeață. În ogrăzile îngrădite cu 
trunchiuri sau bolovăniş râdeau soarelui flori slobode ce nu 
cunoscuseră foarfecii grădinarilor; pe şoldurile caselor, 
văruite cu dichis, se aninau roze sălbatice şi viţă roditoare. 
Filip D'Antin cunoştea de asemenea năravul dereticatului. 
Jupânesele  muntence  cinsteau în fiecare zi odăile 
primenind aerul cu jaleş şi mintă sau arzând pe rouă 
nescuturată şi înaintea ultimului somn hârtii de Armenia. 
Porţile boierilor căftăniţi aveau lemnul chindisit cu dalta, în 
fel şi chip, de meşteri moşneni, spre bucuria ochiului. Se 
zicea că valahii deprinseseră acea iscusinţă încă din vremea 
regilor daci. Pe acoperişurile şindriluite, vântul aşezase 
strat gros de tină şi sămânță de floare. Şi astfel se întâmpla 
ca pe alocuri să răsară margarete anume parcă pentru a 
stârni mirarea străinului. 

Obrazul caselor se întuneca numai în zilele lui Făurar şi 
Brumărel, când noroaiele puneau stăpânire pe ulicioarele 
strâmte unde nu aflau poduri din lemn. Vremea cea rea şi 
întunericul înlesneau umbletul tâlharilor şi rareori zăreai 
după vărsatul serii picior de târgoveţ. În Săptămâna 


Patimilor însă, gospodinele împrimăvărau ulucile şi pereţii 
caselor cu var bun, adus de la Târgovişte şi aşezarea îşi 
căpăta iarăşi chipul cel luminos. 

Odată străpuns hotarul de verdeață, contele de Saint-L6 
se simţi în vâltoarea unei omeniri împestriţate ce forfotea 
fără istov. Făpturi înveşmântate în cele mai năstruşnice 
straie, după legea şi deprinderile pământului unde 
văzuseră întâiul răsărit de soare, mişunau între conacele 
boiereşti din piatră cu foişoare ori sacnacsii ori cu 
amândouă, şi ghimirliile prostimii, între  zăplazurile 
hanurilor oblăduite de mănăstiri şi dughenele neguţătorilor, 
pe uliţe mari, podite, ori ulicioare croite strâmb, unde tina 
nu prinde scoarță înainte de Sfântul Ilie. 

Armenii urlau ca din gură de şarpe aducând laudă mare 
chilimurilor şi bucatelor subţiri pentru mesele boiereşti, 
valahii şugubeţi se împiedicau printre negustorii osmanlâi 
întrebându-i de sănătate tocmai la ceasul rugăciunii turuite 
spre slava lui Alah. Jupânesele cele gureşe din Târgul de Jos 
pândeau Salat-Subh-ul“13* păgânilor cum pândeşti laptele 
pe foc, clipeau vulpeşte între dumnealor şi odată se 
repezeau stol să cumpere, dragă Doamne, covoraşele 
ticluite anume pentru a le aşeza sub genunchi. 

— Auzi, bre, turcule, câte parale ceri pe prăpădita ceea 
de scoarță? 

Şalvaragiii stupeau gros blestemând după canon. 

— Dinsis iman sis4., 

Pentru credincioşii lui Alah, turc era vorbă de sudalmă 
care însemna om grobian şi fără şlefuială venit din 
Turkestan. Avan se minunau cum de ghiaurii n-au luat încă 
învăţătură că otomanii se cheamă osmanlâi. 

Braşovenii, argintari vestiți, cu întreaga avuţie pe 
tejghea, căutau chiorâş spre mâinile muşteriilor în giubele 
largi, sub pulpanele cărora lesne putea muri un sfeşnic mai 
mititel. Căci veneticii aduseseră năravul furtişagului stârpit 
printre valahi încă de pe vremea lui Vlad Ţepeş. 


Se înşirau apoi strănepoţii neguţătorilor valahi de la 
1400, cu acelaşi soi de marfă: catifea de Ypres, după 
numele târgului din Ţările de Jos care o născocise, şi de 
Louvain, catifea de Polonia şi Cehia pentru cei osândiţi să n- 
aibă noroc la parale, postav frâncesc din Flandra, ori de 
Buda şi Liov şi chiar postavurile Engliterei. 

Pentru prostime se afla postavul cenuşiu bobou ieşit din 
războaiele saşilor. Maldărele de pânzeturi erau şi ele 
felurite. Pânza de Lund, adică venită din Olanda, se vindea 
pe galbeni grei, cea din cânepă litvană sau săsească era 
preţuită la câteva arămioare cotul. Pătrundeai apoi în 
lumea  mătăsurilor. Camhaua turcească şi  tebenca, 
născocită anume pentru a împodobi şaua calului, furau ochii 
celor pricepuţi. 

Pe marii neguţători ai târgului îi ştiau şi pruncii: Ghionea 
Mustaţă, care-şi ridicase prăvăliile pe Uliţa Mare, ori Pană 
Pepino, care-şi măritase jupâniţele cu căftăniţi. Multor fete 
de neam le-au fost hărăziţi neguţători plini de aur. Fata lui 
Calotă vornicul, Muşa, spre pildă, luase de bărbat pe lane 
Cojocarul; odrasla lui Harvat Spătarul ot Izvor, pe Detfta 
neguţătorul. Nici boierii n-au cârnit din nas să ia de nevastă 
fecioare născute în spatele prăvăliilor. Vergo, clucerul cel 
deştept, aflat în mare cinstire la sfatul Brâncoveanului, o 
ţinea pe fiica lui Ghioca Cupeţul. Manu şi Panait, neguţători 
bătrâni, Atanasie, Proca şi Luca Fărâmiţă, putrezi de bogaţi 
la acea vreme, nu cutezau să stea alături de Dumitru Nona 
ot Braşov care printre altele hrănea Curtea şi pe ostaşii 
Măriei Sale. 

Sârbii îşi astupau urechile istovite de glasurile ovreilor, 
neguţători de mărunţişuri gingaşe, de podoabă: altiţă, 
terţei, bibiluri, petice de cacom, cimbere, fesfesele şi 
hurmuz prost pentru pungile  vlăguite.  Tânguielile 
călugărilor greci, care cerşetoreau daruri şi parale pentru 
lăcaşele  creştineşti din Răsărit, făgăduind în schimb 
iertarea de păcate şi viaţă preafericită în împărăţia de 
dincolo, deznodau teşcherelele celor slabi de înger. 


Neguţătorii franţuji şi italieni, ajutaţi de câte doi-trei ciraci 
în  rânduirea taftalelor, a canavăţului, a  sevaiului, 
damascurilor şi a nepreţuitului zarafir, lepădau între 
degetele cu unghii neguroase o părăluţă-două. Oamenii lui 
Dumnezeu îşi săltau bărbile trenţăroase în lumina soarelui 
cercetând cu ochi mijiţi banul, îi cercau credinţa între dinţi. 
Se descurcau greu cu gologanii feluriţi, vreo 40 de soiuri — 
galbeni şi taleri olandezi, galbeni venetici sau ducați 
venețieni, taleri şi creiţari austrieci, ducați transilvăneni, 
zloți, tulţi, mahmudele, irmilici, iuzluci, aspri, rubiele 
arăbeşti, taleri turceşti noi şi vechi, ţechini, funduclii şi cine 
mai ştie care or mai fi fost - ce aveau putere în târgul valah. 

Strecurându-se opintit prin prăpădul de omenire, Filip 
D'Antin, conte de Saint-L6, dregător la cancelaria celui de 
al paisprezecelea Ludovic şi muşteriu hârşit al cârciumilor 
înşirate mărgele în târgul Bucureştiului, îşi potrivi 
zâmbetul. Avea de mult ştiinţă că sub sutana călugărilor 
greci se ascundeau adesea trupuri cu urme proaspete de 
hanger dobândite în portul Pireului, la jocuri viclene de 
cărţi... Milosârdia strânsă picătură cu picătură pierea peste 
noapte între sânii podăreselori12*. 

Franţuzul hotărî să ajungă la uliţa podită a Cavafilor. 
Potrivindu-şi grimeaua pe ochiul vătămat în vremea când îl 
încerca mustaţa, într-o încrucişare de spade pe Pont-Neuf, 
chibzui la năravul ciudat al valahilor de a-şi boteza ulițele 
potrivit meşteşugului celor ce trudeau în prăvăliile 
înghesuite pe o palmă de loc: Işlicari, Blănari, Şelari, ori 
după vecinătatea drumului cu conacul unui mare boier. 
Uliţa Filipesculuii15+, spre pildă. 

Dar mai cu seamă stârneau mirarea franţuzului ulițele 
podite, în inima drumului, cât era de lung, se afla săpat un 
şanţ, rezemat între pereţi de cărămizi, iar din zvârlitură în 
zvârlitură de băț haznale pentru scursul apei. Deasupra 
acestui şanţ, se aşterneau de-a curmezişul grinzi trupeşe 
din stejar, încrucite cu alt rând la fel de trainice, şi numai 
după aceea se aşeza podina din bârne cetluite în scoabe 


pentru umbletul omului şi al dobitoacelor. Din porunca 
Măriei Sale Vodă Brâncoveanu lepădată cu un an în urmă, 
vechilor pârgari, diriguitorii treburilor obşteşti, le luaseră 
locul zapciii şi polcovnicul de poduri, care vegheau la 
sănătatea drumurilor cu acoperământ din lemn. 

Pe asemenea uliţă păşea acum Filip D'Antin. Vântul cel 
subţire sufla în poalele mantiei de mohair căptuşite cu 
blană de veveriţă, îi învolbura horbota bogată ţâşnită din 
vesta de catifea cârmizie, cu ceaprazuri de argint. Deprinşi 
cu străinii însemnați de fier în bătălii sau la vreme de 
noapte ce mişunau pe ulițele lor, cei de prin părţile locului 
nu-şi răsuceau capetele după bărbatul în puterea vârstei, 
lat în umeri şi subţire în şolduri, cu nas arcuit, păr cânepiu 
şi un singur ochi. D'Antin se purta muchelef ca o muiere şi 
cine-i cerceta mai cu luare-aminte chipul golit de sânge 
băga de seamă că-i sulemenit cu praf de orez şi roşu de 
Spania. În urma lui simţeai dâră de mosc şi ambră. 
Degetele catifelii, cu puzderie de ghiuluri, le ţinea mereu la 
vedere. Puţini ştiau că acele degete mânuiesc cu rar 
meşteşug spada şi jungherul ori că dobândesc putere 
vârtoasă încleştate în grumajii vrăjmaşului. 

Strigăte ascuţite răsuciră capul contelui. Marele agă îşi 
rupea nuielele pe spatele cel moale al simigiului grec, de la 
poalele uliţei, care se dovedise certat cu cinstea. Obiceiul îşi 
avea izvorul în bazarele îndepărtatului Stambul, unde însuşi 
vizirul osândea asemenea fapte sub ochii şalvaragiilor. 

Ajuns în coasta Mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou, se opri 
la dugheana unui neguţător de odoare. Răsfiră fără gând de 
a cumpăra paftale, spelci şi brățări, făcând roată din privire 
împrejurimile. Cu greu îşi putea da seama în viermuiala 
târgului dacă i se ţinea urma. Sfârşitul iscoadei ce-i citise 
cărările de noapte, pe sub ferestrele baronului neamţ, 
stârnise fără îndoială zarvă mare la Curte. Saint-L6 era 
încredinţat că în spatele fiecărei ocniţe îl pândesc ochi 
deprinşi să vadă. Păşea dară agale, chibzuind înfierbântat 


prin ce vicleşug să-l întâlnească pe Karl von Blaremberg 
departe de privirile valahilor. 

Mănăstirea care peste câţiva ani, la osârdia lui Vodă 
Brâncoveanu, avea să capete altă faţă, făcându-l pe 
secretarul florentin al Măriei Sale să scrie în cartea sa 
despre Valahia că se înfăţişează ca „una bellissima chiesa“, 
era străjuită de prăvălii şi de casele patriarhiceşti înălțate 
pentru odihna căpeteniilor ortodoxiei în trecere prin 
cetatea de scaun a Valahiei. 

Zidirea bisericii începuse pe vremea lui Antonie Vodă din 
Popeşti, bunicul doamnei Marica. Acestea se petreceau în 
leat 1669. Mai târziu Altin-Bei, prinţul Aurului cum îl 
numeau osmanlâii pe Constantin Vodă Brâncoveanu pentru 
averea sa fără seamăn, porunci pietrarului Vucaşin şi 
vătafului de ziduri Manea s-o ridice iar din temelii şi o 
împodobi cu marmură şi dar bogat de odoare. Mulţi o 
asemuiau cu Biserica Sfânta Sofia din Constantinopole. 

Dar acestea toate nu aprindeau interesul nimănui în 
dimineaţa aceea de Florar 1700. Nici contelui franţuz, nici 
lui Radu Andronic, şi nici slujitorului său, care ţineau în 
priviri spinarea lui D'Antin amestecați în mulţimea de gură- 
cască. 


Logofătul prinse braţul lui Machidon fluierând uşor a 
uimire. Schimbându-şi pe neaşteptate gândul, franţuzul se 
răsucise pe călcâie venind pieptiş către ei. Radu Andronic 
luă la întâmplare o mână de seminţe din traista unui 
negustor bulgar. Ochii îi alunecară pieziş pe chipul ghilosit 
al lui D'Antin. Nu-i întâlni privirea verde. Contele părea să 
caute departe, peste capetele mulţimii. 

— Ciudat, şopti logofătul. Ce L-o fi întors din drum? 

Machidon îşi miji ochii, îngropaţi la rădăcina nasului, 
ocolind răspunsul. Vorbea rar şi atunci cu împunsătură. 
Boierul lepădă seminţele şi se urni de lângă tejgheaua 
bulgarului. Saint-LO păşea întins spre bisericuţa de lemn 


ridicată de slugerul Udrea Doicescu pe pământurile1”+ 
fratelui său, clucerul Colțea. 

— Vrea să vadă dacă-i stâlpit în priviri, surâse Radu 
Andronic. Spre uşa bisericii lumea se împuţinează. Pui 
rămăşag că dă o raită şi în ţintirim? Printre babele şi 
moşnegii ce veghează la ceasul ăsta căpătâiul crucilor, cerni 
lesne cine ţi-a luat urma. 

Ilie Machidon îşi potrivi bâta la subţioară. 

— După mintea mea, cea sărmană, rămăşagul nu-i aduce 
câştig bun slujitorului, logofete. Domnia ta îl cunoşti pe 
văru-meu Uşurelu? 

— Nu ştiam că sunteţi neamuri. 

— Suntem! Căţeaua lui a fătat în claia mea de fân. 

Radu Andronic râse fără să-şi desprindă ochii de paşii 
francezului. 

— Cum s-ar zice, urmă ţăranul, iacătă-ne rubedenii 
îndepărtate. Ei bine, lui Uşurelu ista îi făcea boierul nostru 
cinstea să-l suie pe capra rădvanului la ceasurile de noapte 
când poftea să-şi vadă ibovnica, o greacă vădană din cele 
sulemenite la obraz, dar mai vârtos la inimă. Văzând 
geamurile muierii mute, boierul socoti că tot aşteptându-l 
greaca a căzut în braţele somnului. Uşurelu însă, citeşte 
anume semne ştiute de el, n-are de lucru şi-i dă să înţeleagă 
că ibovnica s-ar afla în alte braţe. 

— Şi-au pus rămăşag. 

—  Întocmai, logofete. Cetind în crivatul teleleicii un 
zdrahon de arnăut, Uşurelu şi-a umezit buzele la gândul 
balercii de vin câştigate. Boierul s-a repezit vultureşte 
asupra vizirului să-şi verse otrava... Îi zvârli lui Radu 
Andronic o căutătură subţire: Întâmplarea, dacă domnia ta 
îngăduie, are tâlcul ei: adevărul umblă cu capul spart. 

Urmând socotinţele logofătului, Filip D'Antin pătrunse în 
țintirimul Bisericii Scaune unde-şi aflau odihna cea fără de 
măsură măcelarii târgului. Lespezile aveau vrejuri bogate 
frunze şi rodul viței de vie îndrăgite de Vodă Brâncoveanu. 


Dar ochiul cel bun al contelui se rotea zbuciumat în 
căutarea altor lucruri. 

Pentru Ilie Machidon era limpede că franţuzul nu umbla 
după iepuri în biserică, haimanalâcul lui avea tâlc ascuns. 
Chibzui în fel şi chip de ce adulmecă Radu Andronic 
pulpanele străinului. La urma urmelor, Vodă avea iscoade 
destule. Logofătul nu trebuia decât să-i ştiricească lui 
Brâncoveanu moartea scundacului şi apoi să ceară învoirea 
de a pune şaua pe cai spre a se porni către Stambul, în 
treburile poruncite. Socotise să se întoarcă lângă muiere 
până la Rusalii, căci ogorul dovedea puţină înţelegere 
pentru hălăduiala lui pe drumurile împărăției. $Ş-apoi 
trebuiau drese hambarul şi odăile din spate, zgâlţâite rău 
de viscolul Bobotezei. 

Pe logofăt îl însoțea în slujbele de taină încredințate de 
Măria Sa din drag şi datorinţă. Andronicii îi fuseseră stâlp 
de nădejde cu fapta şi povaţa, dar mai cu seamă apăsând 
unde trebuie în ziua când călugării îşi întinseseră moşia 
peste Chipriana, sat de răzeşi cu zapise întărite de peceţile 
lui Radu Vodă şi Ştefan cel Sfânt. Aşezarea se afla la hotarul 
dintre Moldova şi [ara Românească, şi e lesne de înţeles că 
de-a lungul domniilor Chipriana trecuse când într-o ţară, 
când în alta. Gol prepeleac ar fi rămas, cât era el de 
bătătarnic, fără reazămul lui boier Costache. 

Radu Andronic îl ţinea în preajmă dincolo de hotarul 
Valahiei, pentru că Ilie Machidon se dovedise spornic şi de 
mare trebuinţă în încăierările cu păgânii, dar mai cu seamă 
pentru mintea sa limpede şi vorbele de tâlc. 

Stăpâneau ţintirimul cu privirea la adăpostul zidurilor 
năruite în pârjolul cel mare. 

— Omul nostru va cerca să-şi piardă urma plecând o dată 
cu calicii. Se răsuci spre slujitor cu un anume zâmbet. Aici 
erai? Socot că s-a scurs pe puţin un ceas de când nu ţi-am 
auzit nici răsuflarea. 

— Mi-era teamă să nu-ţi scrântesc urechile, grăind în 
deşert,  logofete. Vorba ceea: ţăranul când merge, 


tropăieşte şi când vorbeşte, hodorogeşte. Şi-apoi spusele 
domniei tale nu mi-au dat prilej de cumpănă ci doar dea mă 
minuna. Ferice de slujitorul cu stăpân înţelept. Cărările 
franţuzului îţi dovedesc şi prea adeveresc prepuielile. La ce 
m-aş mai vâri muscă? 

Zâmbi după nărav, pe sub mustață. De astă dată 
franţuzul nu urmase gândul logofătului, ieşind din ţintirim 
fără fereală. Radu Andronic începu să râdă. 

— După cum văd, păcatul trufiei nu te încearcă. E bine, 
Machidoane! Deştept e acela ce se crede mai bogat la minte 
decât stăpânul, dar se codeşte a o arăta. 

Filip D'Antin cercetă fără bucurie turlele Bisericilor 
Negustori şi Stelea Spătaru aflate dincolo de apele 
Bucureştioarei, apoi îşi iuți paşii spre Podul Mogoşoaiei. 
Aici, zăbovi câteva clipe dinaintea zidurilor groase ale 
Mănăstirii Sărindari!%*, „podoaba şi minunea“ târgului cu 
care se făleau bucureştenii. Şi nu se întâmpla călător la 
vremea ceea să n-o privească solomonit. O ridicaseră, se 
pare, boierii Cocorăşti, în vremea lui Matei Vodă Basarab, 
dar frumuseţe nouă îi adăugase Brâncoveanu. La porunca 
lui Vodă se întăriseră zidurile vechi aflate la un pas de 
moarte, se ridicase clopotniţă nouă, se auriseră turlele. 
Biserica adăpostea la acea vreme icoana Maicii Domnului, 
făcătoarea de minuni, bătută în pietre de mare preţ, care, 
după spusele înaintaşilor, pe mulţi îi tămăduise. 

Contele de Saint-LO măsură aripa hanului ce adăpostea 
zăltaţii şi, lăsând trecere unui rădvan, începu să coboare 
spre malul Dâmboviţei. Lângă Biserica Doamnei zidită de 
Maria, doamna voievodului Şerban Cantacuzino, peste 
drum de casele beizadelelor, un milog povestea din ţiteră 
istoria lui Agus a lui Topală. Contele D'Antin înţelese din 
povestea terfegosului că nesupunerea faţă de Poartă are 
rădăcină veche pe acele meleaguri. Rămase cale de un 
căscat moldovenesc în priveala credincioşilor ieşiţi în 
pridvor, după care se pierdu ac în carul cu fân prin 
mulţimea ce forfotea cu treabă, dar mai ales fără, pe Podul 


Mogoşoaiei. Logofătul îl zări pierind între zidurile unei 
hudubăi părăsite în apropierea Bisericii Zlătarilor. 


XXX 


În curtea hanului Constantin Vodă târgoveţii cercetau din 
toate părţile rădvanul vienez cu roţi înalte, smeurii, 
asemenea catifelelor, ce se zăreau înlăuntru. Băietanii de-o 
şchioapă se hlizeau strâmbându-se în uşile lucioase, 
oglindă, pe care meşteri din Augsburg zugrăviseră poze cu 
chipuri şi copaci rozalbi, trăgeau pe furiş de coadă bidiviii 
bălani care-şi mistuiau nerăbdarea, săltând câte o copită şi 
izbind-o de pământ. Lângă uluci aşteptau treizeci de oşteni 
nemți călări, spelbi şi cu feţe neclintite, în straie albastre ca 
sineala cu puzderie de bumbi şi ceaprazărie aurită. Prin 
poarta deschisă a hanului se zăreau fustaşii Măriei Sale ce 
aveau să-l însoţească, în semn de mare preţuire, până la 
hotarul cu Transilvania pe dumnealui, baronul Karl von 
Blaremberg, consilier al luminăţiei sale împăratul Leopold. 

Dacă târgoveţii şi-ar fi ridicat ochii de la rădvanul 
strălucitor, spre a opta fereastră a primului cat, i-ar fi zărit 
chipul. Se desluşea pe el îngândurare, ochii cercetau cu 
neastâmpăr curtea hanului. 

— Nu pot pricepe ce se întâmplă, rosti baronul trecându- 
şi degetele prin bărbuţa roşcată. Pe potrivnicul care-i aţinea 
calea azi-noapte l-a biruit, am văzut amândoi. 

Secretarul cu înfăţişare de paing îşi potrivi horbotele 
ieşite din mânecile de postav negru. 

— Excelenţa voastră uită că îndată s-au ivit străjile. 

— Nu-l cunoşti pe Saint-L6O! 

— Mă întreb dacă e chibzuit a mai zăbovi. Valahii pot 
prepui multe. 

Blaremberg îi alungă cuvintele ridicând iute mâna. 

— Nu vom părăsi Bucureştii înainte de a da ochi cu 
D'Antin. Altminteri totul a fost zadarnic. 


Secretarul amuţi. Încercă încă o dată încuietorile 
sipeţelului persian ce avea să-i călătorească pe genunchi 
până dincolo de porţile Vianei şi rămase aşa, cu ochii duşi şi 
gura puţintel căscată. 


Marghioliţa, negustoriţa de podoabe, se ivi în bătaia 
privirii. Purtătorii de musteţi prinseseră obiceiul să-şi facă 
drum spre curţile domneşti la ceasul când muierea îşi purta 
marfa şi dracii spre Târgul de Jos, căci, fără şagă, o 
herghelie de iscarioteni înotau în sângele dumneaei. Tiparul 
trupului îl luase de la gorjence, ochii verzi, plini de păcat, îi 
furase de la jupâniţele din Ţara Moldovei, umbletul îţi purta 
gândul spre băciţele deprinse cu săritura ciutelor din piatră 
în piatră. Înveşmântase în ziua aceea pieptar terteluit cu 
horbotă scumpă, în strânsura căruia sânii cerşeau 
drumeţilor ajutor, caţaveică strâmtă după moda domniţelor 
leşe şi o fustă retezată cu ştiinţă drăcească ca să-i ghiceşti 
poalele cămeşuicii fierte în busuioc şi verbină. În picioare îi 
săltau ciuboţele roşii, de Braşov, iar pe umeri pletele negre. 

Logofătul îşi sucea gâtul peste marea de capete. La 
trecerea negustoresei slujitorul tuşi cu tâlc. 

— Stau şi mă tot socotesc pentru care pricină anume îşi 
face griji jupâneasa Irina căci domnia ta, din câte bag de 
seamă, doar spre chipurile sfinţilor zugrăviți pe biserică îţi 
porţi privirea. 

— Bătrâneţele, Machidoane! Numai împăcarea cu Cel de 
Sus îmi stăpâneşte cugetul, rosti Radu Andronic râzând 
vântului subţire aţă. Cum ţi se pare muierea? 

Țăranul îşi potrivi mustaţa după obicei. 

— Smerită, şi mai cu seamă supusă unui singur bărbat. 
De cum am văzut-o mi-a venit în minte vorba Tudoriţei, 
nevasta crâşmarului nostru. Istoria aiasta s-a petrecut în 
anul când ai binevoit să porunceşti drum întors din ţara 


muscalului. Ajung eu acasă şi iaca mă pofteşte cumătră 
Tudoriţa la praznic. Trebuie să adăugesc că, în vreme ce noi 
băteam drumurile împărăției, omul cumetrei cu pricina s-a 
îndurat s-o lase slobodă, plecând în călătorie spre lumea 
cea veşnică. 

—  Scurtează coada vulpii, împărate, că ne apucă 
asfinţitul. 

— Un bob zăbavă, logofete, şi-ai să afli vorba crâşmăriţei. 
Ne aşezăm noi creştineşte la masă şi iacă ridică Tudoriţa 
ulcica plină cu vin. „Beţi oameni buni, zice, că se împlineşte 
o lună de când mi-a murit bărbatul şi două de când mi-am 
luat altul...“ Îndesă tutunul în lulea, rostind fără să-şi ridice 
privirea: Mă gândesc ce bucurie ar dezmierda inima 
jupânesei Irina având ştiinţă despre drumurile feciorului, 
către o anume dugheană din târg. 

— Cunoşti acele drumuri? 

— Cunosc lucoarea din ochii domniei tale şi i-am citit 
răspunsul în căutătura azvârlită de negustoriţă. 

Logofătul râse. 

— Îndreaptă cuiul înainte de a-l bate, căci e strâmb! 
Marghioliţa se află în slujba Măriei Sale, ca şi noi, iar 
lucoarea desluşită avea alt temei. Cu îngăduinţa ta, 
Machidoane, i-am dat poruncă să-şi încerce puterea ispitei 
asupra străinului. Închide gura, împărate! 


Ilie Machidon smulse o buruiană de lângă peretele de 
lemn al Bisericii Zlătarilor. O frecă între palme căutând lung 
după o jupâneasă ochioasă, în biniş de cacom, ce ieşise din 
dugheana unui zaraf, însoţită de slujnică. Aducea pe 
departe cu Smărândiţa lui. Capul şi-l purta la fel, puţintel 
lăsat pe umăr, ca într-o lene. 

— Aş mai pune o prinsoare, zise logofătul. 

— După câte bag de seamă, avan îi mai place domniei 
tale câştigul. M-ai umilit dintâi la ţintirim, prorocind 
plecarea străinului dimpreună cu calicii, acum vrei să-mi 


aduci a doua dovadă de înţelepciune. Te ascult cu 
amândouă urechile, logofete. 

Ochii lui Radu Andronic sclipiră. Îi plăcea cârteala 
slujitorului. Nu se împotrivea niciodată de-a dreptul, iar 
gândul şi-l strecura cu tâlc. Dacă îl pricepeai, bine; dacă nu, 
iar bine. Nevastă-sa era singura muiere din sat care se 
fălea în gura mare, la fântână, că omul ei nu i se pune 
niciodată de-a curmezişul. 

Grăbi pasul croindu-şi cu umerii largi potecă pe podul 
ciotcă de târgoveţi. Hudubaia în care pierise franţuzul 
scăpăta prin poartă dosnică în spinarea hanului Şerban 
Vodă: din mahalaua grecilor. Asemenea marilor 
„fondaco“ italiene, ziduri vârtoase îl împresurau covrig. 
Deasupra porţilor de stejar zdravăn, cetluite îndată ce 
toboşarii spătăriei vesteau sfârşitul zilei, întâmpina un turn 
vegheat de arnăuţi. În pivnițele boltite, peste care veneau 
prăvăliile, îşi îndesau mărfurile neguţătorii străini. Porticul 
înşirat în lungul odăilor avea foişoare la capete, cu 
privelişte asupra Bucureştiului. 

Locurile acestea se aflaseră în stăpânirea boieroaicei 
Muşa, cea poftitoare de galbeni, care se măritase cu lane 
Cojocaru. Rămânând, după cum glăsuiesc însemnările cele 
vechi, „săracă de bărbat şi bogată în lipsă“, le-a vândut lui 
Şerban Cantacuzino, viitorul domn al Valahiei. Măria Sa, 
chibzuind că nu-i de-ajuns, a cumpărat alte pământuri, 
dând întindere largă hanului, spre bucuria călătorilor. 

Când D'Antin se ivi după muchea zidului, Radu Andronic 
râse încetişor: 

— Ce nu te mulţumeşte, Machidoane? 

— Vorbeşti cu păcat, logofete. L-aş mânia pe Dumnezeu 
să judec faptele domniei tale care faci atâta risipă de 
înţelepciune. Căci ce-i mai înţelept decât să-ţi pui căpăţâna 
sănătoasă pe butuc? De ce adică am goni spre Stambul cu 
treburile  poruncite, când putem roade ulițele după 
franţuzul cel chior? Mai mâncăm o mână de sămânță, mai 
vedem câte o negustoriţă... 


— Chiorul e uns cu toate sulimanurile, Machidoane, şi te 
poţi socoti norocos că-i ţii urma. Nu oricine are cinstea să 
doboare asemenea vânat. 

— Plouă cu noroace pe capul meu, cum socotea cela care 
a luat zestre toţi iepurii din sat. 

Fruntea boierului se încreţi, în ochi îi juca lumina unui 
gând vechi. 

— Spune-mi, rogu-te, ai auzit de contele de Tournon? 

— Dacă ţinerea de minte mă ajută, glăsui slujitorul, nu 
cred să fi argăţit în ograda mea, şi nici după aceeaşi 
catrinţă n-am alergat. 

— Mult mă minunez, căci contele era bărbat robaci, iar 
drumurile sale de dragoste duceau adesea în Ţara Valahiei. 
Îi smintiseră odihna ochii unei fete de neam, Anastasia, 
nepoata vornicului Leurdeanu. 

Slujitorul dădea semne că nu cunoaşte pătărania. 
Logofătul urmă, ţinând sub stăpânirea privirii umbletul lui 
D'Antin: 

— Anastasia îngenunchease multe inimi de boieri 
pământeni şi venetici de la acea vreme. lar acea vreme se 
petrecea în leat 1675. În cele din urmă, a biruit contele 
franţuz. Pentru că Ludovic Bourbonul năpăstuia pe cei rupţi 
de Biserica Catolică, nunta s-a făcut pe moşia Leurdenilor. 
Azvârli slujitorului privire scurtă. Şi iară mă minunez cum 
de nu te-au poftit şi pe domnia ta, Machidoane. 

— Ba să-mi fie cu iertare, logofete, de poftit m-au poftit ei 
săracii, dar puteam oare să las de izbelişte pe dealuri 
caprele lui tataia şi să mă duc? 

— De mic dădeai semne de supunere. Am chibzuit bine 
când te-am luat în slujbă. 

Plugarul era gata să-i istorisească ce-a pătimit armăsarul 
când şi-a tocmit argat catârul, dar socoti că mai vârtos 
câştig i-ar aduce istoria Anastasiei şi a franţuzului. 

— Îmi fac nădejdi, logofete, că n-ai să-l laşi pe 
nevrednicul slujitor al domniei tale flămând de ce s-a 
petrecut după acea însoţire. 


— Nepoata vornicului a adus pe lume un fecior, după 
care s-au statornicit toţi trei la castelul contelui din Francia. 
Anastasia şi-a crescut feciorul în dragostea pentru Valahia 
şi astfel tânărul viconte Etienne de Tournon s-a dovedit cel 
mai înflăcărat slujitor al [ării Româneşti la Curtea 
Bourbonului. Prea mulţi prieteni n-a avut pământul acesta, 
aşezat hotar la poalele împărăţiilor, şi nu-i de mirare că 
fruntea Măriei Sale Vodă Brâncoveanu s-a înnourat primind 
vestea că  vicontele de  lournon urmează să fie 
descăpăţânat. 

— Pentru care pricină? întrebă Ilie Machidon oprindu-se 
în drum. 

— Dacă ai să-ţi îndemni paşii să mă urmeze, vei afla că în 
urmă cu opt ani, Anglia şi Ţările de Jos au trimis la fund 
treisprezece corăbii de-ale Bourbonului, lângă Houque. 
Fapta a rămas multă vreme de neînțeles, căci doar cu o zi 
înainte, în acelaşi loc, frâncii puseseră pe fugă vrăjmaşii 
pricinuindu-le stricăciuni însemnate. Iscoadele Bourbonului 
au dibuit pricina. Cineva vânduse anume taină de mare 
însemnătate. La scurtă vreme, luda şi-a schimbat stăpânul 
dezvăluind nemților bărbăţia tunurilor frânce. 

Ilie Machidon fluieră încetişor. 

— Să nu-mi spui, rogu-te, logofete, că acel vânzător s-a 
dovedit a fi prietenul Valahiei. 

— Nu eu am spus-o, dar asemenea vorbă a ajuns la 
urechea Bourbonului. Iscoadele i-au luat urma şi iată pun 
mâna pe un răvaş de la cancelaria lui Leopold prin care i se 
aduce lui Etienne de Tournon mulţumită pentru credinţă... 
De zece zile vicontele se află în temniţa osândiţilor la 
moarte, aşteptându-şi sfârşitul. 

Cu ochii ţintă la spinarea lui Filip D'Antin, Ilie Machidon 
îşi scarpină ceafa. 

— Să fie oare lucrarea diavolului aista chior? 

— Când stolnicul i-a pus urmă, îl prepuia, dar nu-l 
dovedise. Scundacul a mai apucat să-mi spună că Filip 
D'Antin schimbase semne tainice cu baronul neamţ, sub 


fereastra hanului. Răvaşul de mulţumită al cancelariei lui 
Leopold, către prietenul Valahiei, a fost ticluit anume 
pentru a da prilej de odihnă iscoadelor frânce care asudau 
din gros căutând vânzătorul. 

— Iar Iuda îşi vede astfel liniştit de treburi, adăugă 
slujitorul. Ticăloasă ispravă, logofete! 

— Ticăloasă şi mai cu seamă primejdioasă, căci odată 
înfrântă Francia, Leopold se va întinde pecingine spre 
Dunăre. Măria Sa mi-a poruncit ca în aşteptarea cuvântului 
de plecare spre Stambul să îndeplinim slujbă pe lângă 
franţuz. 

Ilie Machidon îl măsură dintr-o parte. 

— Ţi-a poruncit Măria Sa? Când? 

— În creştetul dimineţii, împărate, când domnia ta 
sforăiai gospodăreşte. Şi tot Vodă a fost acela care şi-a 
învăţat olacul să împrumute pasul pisicii spre a nu-ţi vătăma 
somnul. 


Sprânceana bucureştenilor se ridicase a mirare. Nu 
pentru că dumnealor n-ar fi fost învăţaţi cu caleştile 
meşterului Hoffmann din Viana - căci erau mulţi boieri 
valahi care se preumblau în asemenea drăcării - dar se 
petrecea un lucru cu deosebire ciudat. Şase armăsari negri, 
cu hamuri roşii şi bumbi de alamă, slujeau rădvanul căptuşit 
în catifea purpurie precum miezul de harbuz. Ce nu 
pricepeau supuşii Măriei Sale Vodă Brâncoveanu era lipsa 
herbului de pe pântecele caleştii. Căci asemenea caretă, 
dichisită, ieşea fără îndoială din curţile unui boier de neam 
ales, şi unde s-a pomenit vreodată căftănit să nu-şi 
zugrăvească armele pe uluci sau lucruri dobândite cu mare 
cheltuială? 

O privire ageră ar fi desluşit văpsea proaspătă pe uşiţele 
rădvanului, aşternută parcă să ascundă anume semne. 


Surugiul, precum şi cei doi slujitori ce ţineau urma 
caleştii, atrăgeau şi dumnealor luarea-aminte a târgoveţilor 
aflaţi la ceasul acela pe uliţa Filipescului. Aveau chipuri 
neguroase, mantii negre, nu se hlizeau la jupânese, nici nu 
aruncau uitături poftalnice în tejghelele neguţătorilor, de 
parcă ar fi fost burduşite cu prune uscate, ori blană de 
cloţan şi nu cu giuvaiericale. 

În dreapta rădvanului îşi strunea roibul un ins slăbiu, cu 
sticle la ochi. Târgoveţii n-ar fi prăpădit mulţi irmilici pe 
băietanul cu chipul spelb, puţintel la trup, şi se întrebau cu 
mirare de ce-l îngăduie alăturea îngerul de jupâniţă răsărit 
la ferestruica rădvanului. 

Din pădurea de omenire un singur ochi ar fi desluşit în 
făptura jupâniţei pe TIofana, fata care vătămase cu o 
săgeată umărul misionarului Carol Neurautter, iar în 
băietanul slăbiu pe loan Singuru, feciorul părintelui Ştefan 
din  Sânzienii Maramureşului, grăbit să-şi descarce 
pistoalele asupra aceluiaşi misionar. lar acel ochi fără 
beteşug clipea pe obrazul contelui de Saint-L6. 


Pe jupâniţa Tofana o cuprinse râsul şi dintr-o dată la 
fereastra rădvanului păru a înflori livadă de cireşi. Purta 
pălărie albă de muselină, iar albăstriţele înfipte la buza 
gardinilor largi păreau clădite în sineala ochilor prelungi. 
Buclele scăpate de-o parte şi alta a obrajilor alunecau pe 
umerii strânşi în contaş de catifea, cu bumbi de mărgean. 

Singuru îi întâmpină privirea şi, într-aceeaşi clipă, păâcla 
de pe chip îi pieri. La urma urmei, gândească ce-o vrea 
mulţimea de gură-cască... 

— Acum e bine, spuse veselă Tofana. Îmi place când 
zâmbeşti. Singuru suspină uşor. „Numai slujitor de m-ar 
îngădui, chiar cu braţul retezat şi tot i-aş surâde.“ 

Înghiţi nodul arducat în gât şi dădu glas gândului care-l 
împungea de la răsăritul zilei: 

— N-am să te las să mă alungi, Tofana! Te însoțesc până 
la capăt. 


— Mai departe merg singură! 

— De ce? 

Jupâniţa nu-i răspunse. O umbră învălui privirea albastră. 
Singuru ştia că ar fi trebuit s-o lase în voia ei, căci Tofana se 
dovedise catâr încă de pe vremea când jucau amândoi 
oarba şi inelele, în grădina părintelui Ştefan. Năvala 
întrebărilor, zăgăzuite multă vreme, îşi găsi vad: 

— De ce nu pot să te însoțesc? De ce nu trebuie? De ce 
de doi ani vânturi Europa singură? Nu ţi-a scăpat un singur 
burg. 

— Mi-au mai scăpat câteva, surâse liniştită jupâniţa. 

— Nu mi-ai răspuns. 

— N-a venit încă vremea. 

— Credeam că suntem prieteni. 

— Suntem. Dar aşa îi e hărăzit tainei, să n-aibă tovarăş. 
Tuşi uşurel: Am o datorinţă faţă de părintele meu, Ioane. 
După ce o voi împlini, mă voi întoarce la gherghef, la 
prisacă şi te-oi pofti să-mi cercetezi cămara cu dulceţuri. 

— Încă n-am văzut şoim cu pestelcă... 

— Ai să vezi! Trag nădejdi să-mi isprăvesc degrabă 
treburile la Paris şi de-acolo să zbor drept în cuhniile 
caselor părinteşti... 

Jupâniţa îşi alungă râsul. Mă îndeamnă grijile, Ioane! Nu 
desluşesc deloc ce pânză ţese Neurautter în Transilvania. 

— Mulţi români ar dori s-o afle. Şi nu-s puţini nici cei care 
cred că acea pânză se cheamă giulgiu. Aud că nobilul Noţig 
adună viteji în Făgăraş. 

— Aşa-i. Dar socotelile Vianei nu le-a ghicit nici el, mi-a 
mărturisit-o Miclăuş cel tânăr. De ce nu i te alături, loane? 

Chipul lui Singuru se adumbri. De îndată ce i se aflau în 
preajmă, toate muierile luau chip de cloşcă. Maică-sa, 
Flavia, Tofana, se întreceau cu poveţele şi dădăceala. 

Simţi mâna mică a jupâniţei încleştată pe braţ şi ridică 
ochii. Din ulicioara strâmtă, năpădită de smârcuri, răsărise 
Filip D'Antin. 

— Contele de Saint-L6! şopti loan Singuru. 


— De astă dată nu ne mai scapă! 


D'Antin ajunsese la poalele Curţii Domneşti!2. Pe lângă 
zidurile răsărite se înşiruiau conace boiereşti arătoase, din 
piatră, acoperite cu şindrilă şi îngrădite de palane din 
trunchiuri zdravene, de stejar. Radu Andronic socoti de 
cuviinţă să-i descâlcească locurile slujitorului. 

— Ciupercăria dughenelor ţinute de cafegii îşi are rostul 
ei, Machidoane, căci aici îşi fac veacul târgoveţii şi boierii 
mărunți de ţară. lar ce le macină gura şi le aud urechile nu 
mă întreba. 

— După socotinţa mea, dacă domnia ta îmi îngăduie, în 
orice şoaptă trebuie să fie şi vreo diavolie. 

— Dincolo de apele Dâmboviţei, către Cotroceni, urmă 
logofătul, ai să întâlneşti mai multe lăcaşe ridicate spre 
slava Satanei decât a lui Dumnezeu. 

Mustaţa slujitorului tresări a zâmbet. 

— Să înţeleg oare că-i vorba de acele crâşme cărora le-a 
mers buhul până la ţara muscalului? 

— Întocmai. 

— Bag de seamă că târgoveţii nu-s chiar atât de nerozi. 
Până la ceasul aista am cotit numai printre biserici. E bine 
să trăieşti în pace cu Cel de Sus, dar nici cu Scaraoţchi să 
nu te strici... 

Radu Andronic îşi aţinti privirea spre locurile pomenite. 

— În colţul uliţei se află beciul Irinucăi, cu vin curat de la 
Moldova, unde-ţi poţi clăti gâtlejul. Dacă vrei să-ţi clăteşti 
privirea, n-ai decât să cauţi spre crâşmăriţă. Alături e o 
hudubaie cu ifose unde-şi sorb holerca veneticii. Urmează 
trei cârciumi ţinute de trei fraţi din Teleorman, juraţi să-şi 
mănânce unul altuia comândul. Toţi trei au vinul aghesmuit. 
Vinul cel bun, cu buchet de tămâioasă, numai la Profiriţa ai 
să-l dibuieşti. 

Ilie Machidon îşi pocni palmele a mare mirare. 

— Stau şi mă minunez câtă învăţătură ai deprins, 
logofete! Cum să te înfrunte un neghiob ca mine, care din 


neştiinţă duce ulciorul la ureche crezând că aşa se bea? 

Logofătul îl cercetă iute: 

— Am priceput unde baţi, Machidoane. La sfârşitul slujbei 
ai îngăduinţa unei vedre de vin. 

— Asta îmi place mie la domnia ta. Pricepi degrabă... 

Despicând negura, soarele scapără flacăra verde peste 
grădina Curţii Domneşti. Sticlele paraclisului prinseră a 
străluci prin cununa copacilor, o dată cu turlele Bisericii 
Domneşti, veche de o sută cincizeci de ani. 

Ochiul cel bun al lui D'Antin rămase aţintit la pridvorul cu 
stâlpişori răsuciţi în piatră ce rezemau capiteluri grele de 
poamă, şi flori, şi păsări. Îi aminteau de loggiile palatelor 
venețiene. Pe treptele de marmură, în luciul cald de fildeş 
zburdau coconii cei mititei ai principelui valah. O fetiţă de 
vreo nouă ani, în caţaveică de postav albastru, chenăruită la 
poale cu vulpe rusească, şi ciuboţele untii călărea 
balustrada scării, dându-şi drumul să lunece. Un deliu din 
straja domnească o ajuta, apucând-o de subţiori, să încalece 
parmaclăcul înalt. Câţiva paici din straja Măriei Sale, aflaţi 
în clipă de răgaz, flecăreau lângă foişor. Veşmintele roşii cu 
brâie de argint, cuşmele rotunde şi bâtele subţirele la care 
clopoţeau lanţuri şi zurgălăi strâmbară nasul contelui de 
Saint-L6. 

Îşi cocoţă privirea spre ceasornicul cu un singur ac din 
turnul palatului. La ceasul acesta, neamţul era fără îndoială 
năpădit de griji. Îşi văzu de drum strivind sudalmă ce n-o 
deprinsese lângă tronul lui Ludovic. Îşi simţea cărările 
pândite pas cu pas încă de cu seară, o simţise mai vârtos 
după răpunerea iscoadei valahe, dar în sodomul acela de 
bărbi, caftane şi anterie, ieşite pe poduri să întâmpine 
dulceaţa soarelui, nu izbutise încă să-şi dibuiască umbra. 

Alunecă cu nepăsare pe lângă grădina Brâncoveanului. 
Arome plăpânde de zambilă şi liliac tânăr săreau zăplazul 
înalt, şipotul fântânilor şi ţipetele ascuţite ale păunilor 
zvoneau până departe. Franţuzul apucă drumul şerpuit al 
Dâmboviţei. Pe dealul unde altădată veghease bisericuţa lui 


Oprea luzbaşa, domnul Constantin Şerban înălţase în urmă 
cu 50 de ani Mitropolia. Turlele aurii şi clopotniţa adăugită 
de Măria Sa Vodă Brâncoveanu, zidurile plămădite în piatră 
trainică cu podoabă de floare uimeau drumeţul care urca 
pântecele gorganului, ameţit de strălucire. 

Vrâjit fusese şi acel călător vestit de la mijlocul veacului, 
Paul de Alep. Pogorâse în Bucureşti tocmai din îndepărtatul 
Aram, întovărăşindu-l pe patriarhul Macarie din Antiohia 
poftit să târnosească sfântul lăcaş. 

N-ar fi pregetat altădată să urce dâmbul Mitropoliei nici 
Filip D'Antin. Îndrăgea frumuseţea iscată de iscusinţa 
oamenilor. Inima i-o îndupleca piatra cioplită, plăsmuirile în 
aur, argint ori fildeş ale unor mâini şi ochi dăruiţi cu har. 
Comorile strânse în castelul său de pe malul Virei erau 
vestite şi călătoriile contelui ce nu arareori depăşeau 
hotarul Evropei le aduceau spor bogat. Aveau să li se 
adauge acum o cristelniţă dibăcită în dugheana unui 
neguţător sibian şi o icoană măruntă, zugrăvită pe lemn de 
un meşter valah. 

Dar nu la acestea erau gândurile franţuzului. Păşea 
întunecat la chip şi cuget, ocolind porţile caselor 
brâncoveneşti. Zidurile negre ale Mănăstirii Sfânta 
Ecaterina, care mai păstrau urmele focului cel mare al lui 
Sinan Paşa, azvârleau grimea neagră peste dimineaţa de 
Florar. Filip D'Antin nu credea în semne. Întoarse totuşi 
capul. Stol de rândunici dădeau târcoale clopotniţei 
înnegurate de pârjolul păgânilor. La Saint-L6, rândunelele 
în pâlc, trudind să smulgă crucea, vesteau priveghi ce se 
apropie. Sătenii le goneau aprinzând torţe de cânepă. Privi 
în urmă. O ceată de călugări păşeau cu nasurile în pământ. 

Logofătul Andronic şi slujitorul nu se zăreau. 


XXX 


Încă din primele ceasuri ale dimineţii, soarele îşi vestise 
fierbinţeala. Pe podurile târgului slujbaşii agiei alungau 
colbul, adunat în bulzuri, cu mături lungi de salcă verde, 
după obiceiul pământului. 'Tot cu salcă, în care împletiseră 
maghiran şi rujă, îşi împodobiseră târgoveţii uşile şi 
ferestrele, iar în pridvoare şi cafasuri aşternuseră chilimuri, 
ştergare înflorate şi covoare iscate din iscusinţa şi răbdarea 
degetelor de fată mare. Căci în acea zi de Florar creştinii 
cinsteau hramul Bisericii Cozieni. 

Spre ceasurile zece, când clopotele Bucureştiului 
începură a bombăni văzduhul, stârpind haimanalăcul 
păsărilor, alaiul domnesc pătrunse în mahala luând pieptiş 
podul la capătul căruia se înălţau în pâlc de cedri zidurile 
conabii ale bisericii. În aşteptare, părintele Ionică - căruia 
enoriaşii îi spuneau Clopot căci dacă-şi slobozea glasul la 
„Bucură-te al Munteniei casnic luminător“, de pildă, sau 
oraţiile Sfântului Vasile, credincioşii deschideau gurile spre 
a nu-şi pricinui cine ştie ce betegeală urechilor - îşi dregea 
gâtlejul cu ouă abia scoase din cuibar, bătute în lapte şi 
şerbet. Despre viersul părintelui se dusese buhul, sârbi sau 
bulgari din alt meleag veneau parcă în hagialăc să se 
minuneze, Vodă şi doamna Marica încercau să-l îmbie cu 
slujbă la Biserica Domnească, dar enoriaşii din mahalaua 
cozienilor, negustori ciufuţi, negri la cuget şi sprâncene, 
crâcneau. 

Darul şi-l primise părintele Ionică de la tatăl dumnealui, 
dascălul Haralamb, iar la rândul său avea să răstoarne aur 
şi miere în grumajii urmaşilor. 

La ghiersul său minunat chibzuia şi logofătul când 
întâmpină oşteni în dulame roşii ce deschideau alaiul, 
însoţiţi de alergători, cunoscători ai drumului. Îi urmau cam 
la cincizeci de paşi călăraşii şi steagurile de treizeci şi trei 
de tălpaşi, cu ciubote şi straie noi din postav de la Braşov, 
darul lui Vodă. În stânga şi dreapta, veghind rânduiala, se 
aflau iuzbaşii cu atâta bumbăraie, arme şi ceaprazuri 


strălucitoare, încât păreau tinicheiuiţi din creştet până în 
tălpi. 

Prostimea adunată la priveală cerceta cu ochi de 
geambaş caii dăruiţi lui Vodă de sultan, muierile, cu floare 
înfiptă în nodul maramei, căutau asmuţite la tunuri, 
ţinându-şi icnelile în palmă. 

Filip D'Antin, împresurat de trupurile şi răsuflarea 
mişeilor, scociora zadarnic după potecă slobodă. Lucrul se 
dovedea cu neputinţă de împlinit, căci  târgoveţii 
înţepeniseră în ciubote şi nu se învoiau în ruptul capului să 
se urnească un singur deget. Dintr-o dată hazul mulţimii, 
voroava şi râsetele conteniră ca la poruncă. Împrejmuit de 
paici, ţinând dinainte beizadelele în straie de brocart, cu 
calpace mititele cireşii, Măria Sa Vodă Brâncoveanu se iscă 
mai strălucitor decât arhanghelii. Bucureştenii de toate 
seminţiile, jupânesele, neguţătorii, babele şi pruncii căzură 
cu genunchii în ţărână. Capetele se plecară precum 
cuşmele păpădiilor sub opinteala vântului de seară, privirile 
căutau cu ocol smerit, după cuviinţă, chipul lui Vodă. 

Călărea armăsarul alb dăruit de padişah, iar de sub 
poalele caftanului răsărea tacâmul îmbumbat cu bucăţi de 
aur şi odoare scumpe, după rânduiala împăraţilor de la 
Bizanţ. Pe umeri îi flutura cabaniţa din vulpe neagră. Când 
se răsuci spre marele postelnic aflat în stânga sa, cuca de 
argint cu surguci din pene de struţ înmănuncheate în clamă 
de smaragde şi adamante fulgeră ochii târgoveţilor. 
Junghiul luceferilor săgeta departe, străpungând răcoarea 
pridvoarelor unde căutau umbra moşnegii. 

leşit din privirea lui Vodă, marele stolnic Radu Izvoranu, 
al cărui brâu roşu abia-i putea cuprinde polobocul 
pântecelui, vâra bastonaşul de argint subţioară şi repejor îşi 
ştergea sudoarea ce-i şiroia chipul cu o maramă de la 
Damasc pe care anume grijise dumneaei stolniceasa să i-o 
dosească într-o clapcă a caftanului. Iot fierbinţeala îl 
osândea şi pe  medelnicerul $Ştefanache. Straiul de 
ighemonicon, din atlas cu podoabă de vulpe albă, îi apăsa 


greu umerii. Şi-ar fi lepădat bodroanţele şi, ca la Iordan, 
drept în apa Dâmboviţei ar fi sărit să ţină broaştelor de 
urât, măcar un ceas, două. Pădurea de calpace îi păienjenea 
privirea, dar trăgând cu ochiul la marele spătar, ţeapăn de 
parcă ar fi înghiţit o suliță, precum toţi Cantacuzinii, îşi 
îndreptă umerii şi cercă să uite hainia soarelui. 

Marele spătar Mihai îi simţi slăbiciunea, făcu haz în sinea 
lui, dar nici un zâmbet nu-i descreţi buzele sărace. Străjuia 
spinarea lui Vodă, cu grijă să nu strice numărul paşilor 
porunciţi de ighemonicon. Cuşma părea stâlpită în bolta 
cerului, căci Cantacuzinul nu-şi îngăduia privire lăturişe şi 
nici dezmorţire grumajilor. Ţinea în locul lui Vodă însemnele 
domniei, spada şi buzduganul, asupra cărora poposeau 
ochii mişeilor, dar şi gândurile unora dintre boieri. 

Saint-LO cerceta cu uimire alaiul Brâncoveanului. 
Şuşotea o Evropă despre bogăţiile sale ştiute, dar mai ales 
despre cele tainice, date în grija bancherilor din Viana, 
Florintia şi Stambul. Văzându-i Curtea - şi nu la cea mai 
mare dintre sărbători - te încredinţai de-a binelea. Până şi 
cei din urmă oşteni purtau strai din țesătură de soi, câte un 
smaragd - patima domnului - le însemna tâmpla cuşmelor; 
cât despre boierii divăniţi, aceştia asudau pe cai arăbeşti 
sub greutatea blănurilor şi odoarelor. 

Alaiul ajunsese abia spre mijloc. După ultimii slujitori şi 
copii de casă ai Măriei Sale, vegheaţi de vătaful lor, se iviră 
paharnicii şi stolnicii însoţiţi de trei steaguri. Logofătul 
Andronic, aflat cam la zece capete în spatele lui D'Antin, 
privea înveselit chipurile năduşite sub cucile grele de 
ighemonicon. Mulţi îi erau prieteni, le cunoştea năravurile. 
Paharnicul Dumbravă, de pildă, îşi mânca musteaţa, rămasă 
din această pricină mai scurtă pe partea stângă, chibzuind 
că jupâneasa Safta are răgaz bun spre a-şi mistui patimile. 
Tot târgul ştia că-şi teme nevasta şi când paharnicul pleca 
de-acasă ploua cu ştafete şi iscoade în ograda muierii. 

Un val de purpură înecă podul. Treceau seimenii în straie 
răsurii cu ceaprazuri de argint, păşind apăsat spre a li se 


auzi clinchetul pintenilor. În urmă, între armaşi şi muzici, se 
iviră straiele împestriţate ale veliţilor şi numai după aceea 
ale boierilor de mâna a doua şi a treia. Rânduiţi cam la 
urma cozii, păşeau cu nasurile în jos boierii scoşi din slujbă. 
Aşa poruncise Măria Sa şi acum simțeau în ceafă răsuflarea 
gloatei, oameni de toată mâna, negustori, dieci mărunți, 
slugi boiereşti, gură-cască, calfe şi ucenici. O ceată de mişei 
care râdeau din te miri ce, sorbeau basamac din ploscuţe şi 
spărgeau sămânță de dovleac. 

Pândind spărtură în țesătura rărită a mulţimii, Saint-L6 
se strecură şopârlă spre a nu fi prins în clapcă nouă de 
trupuri. După o scurtă zăbavă prin ulicioarele arse de vipie, 
dibuind drum bun, lăsă în urmă mahalaua cozienilor. 

Ştia că nu scăpase din pânda iscoadelor brâncoveneşti, 
dar izbuti să nu privească în urmă. 


Arnăuţii care urmau să-l însoţească pe von Blaremberg 
descălecaseră. Culeseseră câteva cioburi de sticlă şi jucau 
ţintar pe o piatră turtită din preajma porţilor, strecurând 
priviri înlăuntrul curţii. Oştenii din garda baronului 
încremeniseră în şa. Răbdau fără să crâcnească bobotaia 
soarelui arducat în vârful plopilor; pe chipurile neclintite 
sudoarea curgea din gros. Un arnăuţ iute şi subţirel ca un 
ţipar, cu musteaţă bălană, se holbă: 

— Ia uitaţi-vă, oameni buni, la nemți! Nu suflă unul. Să 
juri că-s înţărcaţi cu beică!21+, nu cu lapte! 

Ceilalţi ridicară capetele chibzuind. 

— Oare cum se descurcă dacă-i încearcă nevoile 
trupului? 

— Stau stâlp de patru ceasuri! Ce lighioană de oameni or 
fi şi ăştia? 


— Poate dă Dumnezeu un bondar din cei vârtoşi! Atâta aş 
pofti să văd. 

— Nu mă taie capul de ce nu ne urnim odată. 

Ţiparul râse. 

— O fi vreo suceală de-a lor. Să te porneşti la prânzul cel 
bun, cu soarele în ţeastă. 

Un rădvan colbuit se ivi în capul podului curmându-le 
vorba. Surugiul strigă de departe: 

— Fereşte uliţa! 

Auzind copite şi pocnet de harapnic, von Blaremberg 
zbură la fereastră. Din trăsură cobori, ajutat de slugile 
banului ieşite în întâmpinare, un neguţător pântecos. 
Baronul îşi purtă înciudat palmele la spate şi începu din nou 
măsuratul odâii. Secretarul picotea cu ochii deschişi şi 
mâinile rezemate de sipeţel. 

— Dacă ne pornim fără veste de la D'Antin, rosti 
Blaremberg, stârnesc mânia lui Leopold. Dacă mai zăbovim, 
cădem în bănuiala slujitorilor valahi. Sunt încredinţat că l- 
au şi vestit pe principe... Ce e de făcut? 

Secretarul se foi trăgându-şi picioarele sub scaun. 

— Excelenţa voastră are căderea să hotărască. 

— D'Antin ştie că plecarea a fost rânduită pentru azi- 
dimineaţă şi mai ştie cum poate fi răstălmăcită zăbava de 
Brâncoveanu, dar mai ales de bătrânul acela primejdios, 
stolnicul. 

— Stolnicul Constantin Cantacuzino e unchiul principelui. 
Un om cu adevărat ciudat. Ochii lui te urmăresc şi după ce 
a părăsit odaia. 

— Pe mintea şi povaţa lui se reazemă politica lui Vodă. 
D'Antin îl socoteşte un Niccolo Machiavelli valah. 

Secretarul îşi miji privirea. 

— Dacă-mi îngăduiţi, excelenţă... 

— Vorbeşte! 

— Lipsa oricărui semn din partea lui Saint-L6 ar putea fi 
căutată în preţul ce-l pune pe iscusinţa stolnicului. 

— Nu pricep. Limpezeşte-ţi gândul. 


— Filip D'Antin, desluşi secretarul, calcă cu deosebită 
băgare de seamă prin acele locuri unde vânătorii de 
iscoade se arată dibaci. Or, după cum însăşi excelența 
voastră spunea, bătrânul Cantacuzino se bucură de multă 
trecere în ochiul fără cusur al contelui. 

— Gândul e bun, urmează. 

— Gândul e al vostru, o întoarse secretarul. Nu fac decât 
să-l duc mai departe. Saint-L6 încă nu şi-a pierdut umbra, 
sau... Ochii paingului prinseră strălucire: Sau încă n-a 
descoperit-o şi atunci pentru nimic în lume nu s-ar înfăţişa 
excelenţei voastre. 

— Aş plăti bucuros o mie de scuzi ca să aflu adevărul. 

— Îl puteţi afla păsuindu-l pe D'Antin încă o zi. Pentru a 
adormi temerile  stolnicului, cu îngăduinţa excelenţei 
voastre, aş născoci de pildă că v-aţi îmbolnăvit... 

Karl von Blaremberg rămase țintuit în mijlocul odăii. Îşi 
bulbucă ochii apoşi. 

— Ar fi o dezlegare, glăsui, trecându-şi degetele lungi 
prin bărbiţă. Dar altfel vom face. Vom zvoni că sănătatea 
domniei tale e în suferinţă. 

Secretarul îşi plecă privirea. 

— Ştiam că în cele din urmă veţi găsi dezlegarea. 

— Având seara slobodă pot trece pe la casele clucerului 
Negoescu. M-a poftit încă de la sosire şi se întunecase la 
obraz aflând că părăsim Bucureştii chiar în ziua zaiafetului. 

— Ce nădăjduieşte excelența voastră să dobândească la 
acest ospăț? 

— Casele Negoescu sunt călcate de toţi străinii mai de 
soi, statorniciţi, ori în trecere prin oraş. Dacă nici aici nu-l 
voi afla pe D'Antin, înseamnă că nu mai e în viaţă. 

Deschise fereastra şi făcu un semn scurt. Imperialii săriră 
de pe cai, scăpaţi din puşcă. Se strecurară apoi în linişte pe 
sub bolțile hanului căutând umbra. Călcau cu pas orânduit, 
unul în spatele celuilalt, mişcându-şi deopotrivă mâinile şi 
picioarele. Ţineau gâturile ţepene, iar ochii nu slăbeau 
ceafa oşteanului din faţă. 


Căpetenia cetei lătră ceva nedesluşit şi din tunicile 
albastre de postav se iviră năframe. La al doilea lătrat, 
năframele ştergeau chipurile leoarcă de sudoare, la al 
treilea pieriră în buzunari. Urmă şi a patra poruncă. 
Treizeci şi unu de nemți răsuflară toţi deodată până în 
adâncul rărunchilor. 

Arnăuţii Măriei Sale, pieriţi de mirare, îi priveau cu gurile 
căscate. 


Păcatele mele! lar mi-a  zăhăit ucenicul hârtiile. 
Niculăiţă! Frate Niculăiţă! Nu mă aude. Fhei, unde ţi-e 
glasul cel îmbelşugat în vlagă, moş Pahomie? Aţă 
subțiratică, numai noduri e acum. Tragi vârtos cu urechea 
şi abia te auzi. Eşti pe ducă bre, ghiujule! 

De la o vreme încoace imi bodogănesc gândurile şi 
slujitorii au prins să-şi dea coate. De Niculăiţă nu mai spun, 
abia îşi ascunde râsul... 

Astăzi au tulburat picoteala conacului boierii unioniști. 
Trei mânji buiaci cu musteaţa în furculiță, îmbrăcaţi după 
moda franțuzească şi-o muiere subţiratică, numai horbotă, 
adăpostită sub cortel alb. Amu, pogoară tăpşanul prăvălit 
spre streaşina pădurii, culeg maci şi albăstrițe. Cucoana îşi 
prinde buchetul la pălărie după care urcă în droşcă. 
Cortelul mai dănţuieşte o vreme, fluture alb în vileagul 
drumului şi se stinge... 

Bată-te smerenia, Niculăiţă! Unde mi-ai pus hârtiile? A, 
iacătă-le! 

De-amu, frate cetitorule, vei păşi în casele boierilor 
valahi Ioniță Fărcăşan şi Negoescu. Ce neam de păsărele 
şi-au făcut cuib în tărtăcuţele dumnealor ai să vezi de- 
ndată. O ispravă de pomină rămasă în letopiseţe aş vrea să 
mai adaug. Poftind să se rupă de ploaia cea fără hodină a 
lui Cireşar din anul Domnului 1704, boierii noştri s-au 
călătorit mai la vale, către porțile Bosforului. O armie de 
slujitori le cărau bodroanţele şi şaisprezece balerci de vin 
trebuincioase de un început. Cum hurducăiala drumului 
ameninţa să smintească aşezarea rodului viței de vie, s-au 


pus pe capul celor balerci cu gând cuminte să mute vinul în 
polobocul  pântecelui. Negoescu hotărâse să numere 
păgânii întâlniți în cale şi se înţelege dară că avan l-a mai 
apucat grija pentru soarta creştinătăţii văzând că-s de două 
ori pe cât chibzuise. 

Lângă casele tocmite spre găzduire se afla un minaret, 
iar în vârful acelui minaret un muezin carele răcnea ca din 
gură de şarpe chemând şalvaragiii la rugăciune. Nedeprinşi 
cu obiceiurile păgânilor boierii noştri au socotit că turcu” e 
scăpat de la Mărcuţa. l-au făcut semn să tacă, şi-au 
scuturat pumnii, nimic! Graurii din mintea lui loniţă 
Fărcăşan i-au ciripit atunci poruncă să arcănească 
muezinul cu laţul şi să-l tragă la pământ. Zis şi făcut! 
Turcul, simțindu-se smuls, s-a prins de parmaclăcul 
minaretului ţipând spăriet de moarte... Trage vârtos! zice 
Negoescu... Las pe mine că-l smulg şi din sânul lui Alah! 
zice Fărcâşan. 

În vremea aiasta bostangiii - un fel de jandari - veniţi în 
grabă, au rămas cu gurile holbate de mirare. Cum turcul 
era gata să se prăvale cu minaret cu tot, s-au repezit 
asupra valahilor rupând trei rânduri de nuiele pe şezutul 
domniilor lor... 

Multe din isprăvile boierilor pământeni au ruşinat 
obrazul Valahiei şi Moldovei, multă mătrăgună au semănat 
ispitiţi de aur şi putere. Cercetând scrierile vechi, aflu cu 
tristeţe obiceiul căftâniţilor de pe vremea lui Moruzi Vodă. 
Întrucât ochii grecului căţărat în tron căutau ponciş, boierii 
doritori să-i fie plăcuţi îşi aninau acasă un benghi pe vârful 
nasului învățând să-şi încrucişeze privirea. Oare puţine 
sunt răvaşele către voievozii lipsiţi de însemnătate care 
începeau cu risipă mare de tămâie: prealuminatul, 
preaiînălţatul, preaputernicul, de sus pogorâtul... pentru a-i 
căuta în coarne? 

Întrucât pana cuviosului Ilarie zăboveşte asupra boierilor 
petrecăreţi, n-aş pofti să crezi, frate cetitorule, că toți 
purtătorii de caftane se dovedeau rupți de grijile pentru 


trebuinţele ţării. Îngăduie-mi dară, să-ţi stârnesc aducerea 
aminte după cât mă ajută puterile. 

De la întemeietori până în zilele noastre, şi-au dobândit 
cu cinste loc de gropăciune pârcălabii de Hotin şi Soroca, 
marele vistier şi marele vornic Sima Boldur logofătul 
Baldovin, boierii Craioveşti, Barbu, Pârvu şi Danciu, Dragoş 
Viteazul al Moldovei, Duma Limbă-dulce, şi celălalt Duma 
zis Negru, lon Frunte, şi Giurgiu Jumătate, fraţii Buzeşti, şi 
Calotă din Lipov, marele postelnic Constantin Cantacuzino, 
Giurgiu Piatră, Hrană, Cosma Moghilă, şi Oană Pântece, 
Dobromir din Runcu, mare ban sub Petru Cercel, Ivaşcu şi 
Albu Golescu, şi Ivan Norocea, dregător în toate cele trei 
țări româneşti, şi câţi or mai fi fost, odihnească-se în pace. 

Acum, când Ţările Române fierb sub porunca unirii, 
boierii moldoveni sunt gata să-şi jertfească toate noroacele. 
Oricine ştie că Bucureştii vor ajunge inima României, leşii 
rămânând un târg acolo, fără Curte domnească, fără 
călători care să-i umple hanurile, fără vad pentru roadele 
crescute pe moşiile dumnealor. 

Cât timp asemenea sămânță de oameni va dăinui, putem 
dară măsura, frate cetitorule, istoria fără să plecăm ochii a 
ruşine. 


Capitolul III 


CUM PETREC BOIERII VALAHI 


În mahalaua Scorţarului, căutând pieptiş spre zidurile 


de miazăzi ale Caselor Domneşti, se afla conacul clucerului 
Grigore Negoescu. Fusese clădit de bunicul domniei sale, 
Haralambie, după gustul ciudat al jupânesei, o moldoveancă 
ce petrecuse câţiva ani la Curtea regelui Ladislau al IV-lea. 

Dumneaei se purta în strai leşesc, călărea ca nohaii şi 
ieşea la orice ceas mânându-şi singură careta uşoară pe 
două roţi spre deplina uimire a târgoveţilor. Îşi însoțea 
bărbatul la toate zaiafeturile, iar odraslelor le adusese 
dascăli străini, un neamţ şi un genovez, îngăduindu-le 
fetelor aceeaşi învăţătură şi cărări la fel de slobode. Când 
jupâniţele Safta şi Despina se măritau, nu ştiau chindisi la 
gherghef şi îşi închipuiau că gavanoasele mari cu dulceţuri 
de zmeură şi alămâie cresc în copaci. Deprinseseră în 
schimb a vorbi mai multe graiuri, cântau la clavir şi te 
cruceai auzind din gura lor stihuri născocite de Marot, 
Ronsard, sau alte nume păsăreşti de care nu pomeniseră 
oamenii de pe malurile Dâmboviţei. Despina se stinsese de 
tânără fără a lăsa urmaşi, iar despre Safta, fugită cu un 
şleahtic, nu se mai ştia nimic. 

Toate acestea se petrecuseră în veacul celălalt şi nimeni 
nu-şi mai amintea de bunica Didina şi fetele ei, decât poate 
băneasa Stanca Brăiloiu, uitată de moarte, şi nepotul, 
clucerul Negoescu, care le mai păstra chipurile zugrăvite 


de un neamţ pe cioburi smălţuite, mici cât să încapă într-o 
palmă. Casele zidite de boier Haralamb după pofta muierii 
dăinuiau însă. 

Conacul clucerului Negoescu mustea de musafirlâc. De la 
bunică-su Grigore moştenise pofta neostoită de petrecere, 
dorul de ducă, ce-l aţâţa să treacă hotarul ţării măcar o 
dată în an, plăcerea de a tăifăsui cu oameni din celălalt 
capăt al lumii. Nu se pomenea străin prin Bucureşti, mai 
puţin terfegos, care să nu fie poftit în casele clucerului, 
ospătat şi ţinut în gazdă ca oaspete de mare preţ. 
Altminteri, năravul era vechi, împământenit deopotrivă în 
Moldova şi [ara Românească. De îndată ce se zvonea că 
drumeţ străin s-a oprit la han, boierii îşi zoreau slugile să-l 
poftească la conacurile dumnealor, primindu-l cu deosebită 
cinste. Căci e lesne de înţeles, acei călători erau purtătorii 
unor veşti despre mersul lumii în tot meleagul, care nu-şi 
găseau altă cale de pătrundere în târgul Bucureştilor sau al 
leşilor. 

Jupâneasa Ilinca, soaţa clucerului, femeie cu gusturi mai 
puţin smintite şi sănătate cam nevolnică, petrecea mare 
parte din vreme la Blidari, moşia dumneaei din cotul 
Vlaşcăi, grijindu-şi odraslele ce abia deprinseseră a păşi. În 
lipsă, clucerul îşi primea oaspeţii avându-l mereu la mâna 
dreaptă pe Ioniţă Fărcăşan, un găman gros în pântece, cu 
limbă necruțătoare pusă pe râs şi cleveteală. Se ştiau 
prieteni de când deschiseseră ochii şi în douăzeci şi patru 
de ani cât împlineau dumnealor - Ioniţă în moţul lui Cuptor, 
Negoescu spre capătul lui Brumar - doar săptămânile 
cuvenite nunţii clucerului îi despărţiseră. În zilele acelea 
boier Fărcăşan bezmeticise singur pe ulițele târgului, băuse 
mai cu spor în crâşmele ce ticseau mahalalele. Lipsea 
tocmai atunci şi logofătul Radu Andronic, al treilea tovarăş 
de petrecere, trimis cu slujbă domnească la muscali. Pui de 
cuc se simţise în zilele acelea Ioniţă Fărcăşan şi îşi amintea 
de ele cu cârcel în inimă. 


Acum însă, în odaia cea mare a clucerului, ticsită de 
boieri munteni, de greci, un conte leah, doi neguţători din 
Florintia, statorniciţi în Bucureşti, un grămătic spaniol de la 
cancelaria regelui Carlos la Stambul şi un călător franţuz 
vătămat la ochi, boier Ioniţă Fărcăşan se simţea buestru 
nărâvaş. 

Oaspeţii tăifăsuiau prăvăliţi pe divane moi sau în picioare, 
după moda curților papistaşe, cu cupele de rachiu în mână, 
ori rezemaţi de zidurile învelite în covoare de Ispahan, 
Ghiordez şi Tabriz. 

Contele cercetase cu luare-aminte conacul valahului. Era 
orânduit ciudat, cu puzderie de odăi, dând una într-alta, 
care la rândul lor, făceau cerc altei încăperi. lar în acea 
încăpere, o oaste de slujitori aşteptau poruncile stăpânului. 
De-afară semăna a cetate din pricina zidurilor înalte, 
ştirbite de metereze, şi a porţilor grele cu înflorituri de 
piatră şi fier. Grădina i se păruse contelui mare, şi cam 
sălbatică: valahii iubeau frumuseţea nestrunită a codrului. 
Odăile plăcut aromate de iasomie, mintă şi jaleş, risipite în 
văscioare de argint, străluceau de curăţenie. Mobilele se 
aflau amestecate: secretăraşe venețiene, un scrin vienez, o 
mescioară turcească, lăzi braşoveneşti cu încuietori grele, 
sofale gemând sub greutatea perinilor, jilţuri aurele, 
arginţele, ori iscate din lemn de chiparos. 

Privirea verde a lui Filip D'Antin, conte de Saint-L6O, se 
oprise apoi la argintăria împrăştiată cu mare risipă în tot 
locul, candele, sfeşnice, cupe şi besactele, narghilele şi 
talgere, la icoanele cu sfinţi priponiţi în ferecături grele de 
aur. Chipurile bizantine ale osândiţilor erau lipsite de vlagă, 
dar cucernicia tipărită în ochi şi buzele neprihănite glăsuiau 
multe despre mâinile iscusite ale meşterilor valahi. 

Filip D'Antin simţi răsuflarea udă a lui Ioniţă Fărcăşan şi 
se răsuci cu zâmbet. 

— Frumoase icoane... 

— Da, făcu gămanul, rotindu-şi pântecele spre tipsia cu 
băuturi. 


Gândurile boierului nu păşteau acum la cele sfinte. O 
dată în an, de şapte Ghenar!2+, făcea dar bogat călugărilor 
de la Mănăstirea Comana. Avea atunci simţământul că a dat 
mâna cu Dumnezeu şi-şi lua rămas-bun de la El până la 
Cărindarul! următor. 

— Domnia ta nu pofteşte o măsură de vinars? Arătă spre 
cupele umplute cu rachiu galben ca mierea, verde mintă, 
roşiatic, gros şi leneş ca răşina ori alburiu cum e pâcla în 
dimineţile de Brumărel, răstălmăcind: kirsh, rachiu de 
mărar, vinars de la Pireu, mastică de Chios, rachiu leşesc. 

Franţuzul întinse mâna alene, prinzând fără mare 
îndemn un pocal semănat cu flori de argint. 

— Rachiul leşilor?! râse înveselit Ioniţă Fărcăşan. Asta-i 
licoare pentru gâtlejuri tăbăcite, cu trecere printre... 

Îşi înghiţi restul cuvintelor. Voise să spună că asemenea 
tărie o încearcă numai beţivanii cei îndărăpnici de la 
poalele târgului: lotrii, craii ififlii ai uliţelor, oştenii fără 
polcovnic pripăşiţi pe pământul muntenesc. 

Franţuzul îşi muie buzele subţiri apoi înghiţi o duşcă 
zdravăână. Boierul cercetă curios dacă nu se iveşte lacrimă 
în ochiul de mucegai, dar chipul contelui nu se clinti. Simţi 
dintr-o dată că străinul ţeapăn plop, cu obrajii ghilosiţi ca ai 
muierilor, începe să-i placă. 

— Beau rar vinars, zise contele, dar când o fac poftesc să- 
i simt arsura. 

— Vorba aceasta să i-o spui, rogu-te, şi clucerului 
Negoescu. Dumnealui umblă cu nerozii muiereşti: vutci 
îndulcite, lichioruri, mastică. Dacă nu-şi găseşte minţile 
prăpădite sub papucul jupânesei, ajunge la şerbeturi şi 
salep. Bag de seamă cu osebită bucurie că ţii piept la rachiu 
dârz, conte! Să pofteşti dară a gusta holerca mea de la 
Piteşti. De ajuns un singur clondiraş să sară mortul de pe 
năsălie şi să iasă cântând la seceră. 

Trase de poalele caftanului din canavăţ cu chenar de 
zibelină. Era cumpărată de la Duma Chiur ciubaşa, blănar 
vestit de pe uliţa mare, la fel de vestit ca Cimpoeşu şi Popeţ. 


Li se dusese buhul dincolo de hotarele ţării, iar mărfurile 
lor îndestulau prăvăliile din Stambul, Lipsca şi Viana. Tot de 
la Duma îşi luase şi clucerul Negoescu anteriul, căptuşit cu 
cacom, iar armăşelul Stroe binişul de nurci aurii. 

Cei mai muchelefi boieri din tot târgul, ginerele 
Domnului, Iordache Creţulescu, şi logofătul Radu Andronic 
îşi porunceau blănurile aceluiaşi neguţător. Creţulescu 
iubea samurul, iar cu năravul logofătului pentru straiul alb, 
chiar şi pe vreme de iarnă, la care însoțea hermina ori 
vulpea rusească, bucureştenii se deprinseseră de mult... 

Franţuzul îşi înfipse privirea verde în obrazul lui Ioniţă 
Fărcăşan. Acesta cerceta cu neastâmpăr lacom talgerele 
depuse de slugi pe mescioarele cu cioburi din argint şi 
fildeş din preajma divanelor. Erau bucate menite să aţâţe 
pântecele şi gâtlejul dând mai pe urmă îndemn altora: 
cârnaţi vârtoşi, iuți şi pipăraţi, din dughenele bulgarilor 
gabroveni, somon afumat, marinată de cegă grecească şi 
stacoji, licurini, icre înecate în untdelemn de Mitilene şi 
zeamă de alămâie, măsline din Thessalia şi halva de la 
Adrianopole. 

Filip D'Antin, cumpătat din fire şi cu silă de hulpavi, îşi 
mută privirea spre celălalt cotlon al încăperii. Sub un chilim 
de Idirne zăbovea gazda sindrofiei, clucerul Negoescu. Nu 
prea răsărit şi nici din cale afară de voinic, îşi flutura 
mânecile caftanului din catifea vişinie, turnând într-o carafă 
cu anason mastică de Corint. La brâu şi pe degete îi 
sclipeau agate de care nu se despărţea niciodată; aflase 
dintr-un calendar grecesc că asemenea piatră îi apără de 
vătămătură, deochi şi primejdie pe născuţii în luna lui 
Brumar. Sub nasul repezit în vânt îi creştea o mustață 
castanie, stufoasă şi pleoştită. Ochii blânzi cercetau cu 
veselie domoală chipurile neguţătorilor franţuzi, care nu 
cutezau să-i încerce rachiurile. 

Contele de Saint-L6 îşi pipăi în clapca tunicii ceasornicul 
cu mirază, fără a-l scoate. La ospăț e lipsit de cuviinţă să ţii 
seamă de scurgerea vremii. Gazda ar putea gândi că n-a 


făcut de-ajuns pentru veselia oaspeţilor... Se simţea 
îngrijorat întrebându-se dacă lui von Blaremberg îi va trece 
prin minte să se abată la conacul clucerului, singurul cotlon 
din târg unde două iscoade se pot întâmpina fără a chema 
luarea-aminte. 

Din păcate, pe baron nu agerimea minţii îl strica. Leopold 
îl păstra de  hatârul Henriettei, verişoara lui von 
Blaremberg şi ibovnică imperială. D'Antin se afla printre cei 
doi sau trei care o ştiau, căci Curtea habsburgică nu 
cunoştea îngăduinţa Versaillesului pentru asemenea isprăvi. 
Buzele contelui întinseră zâmbet de dispreţ, împăratul 
Leopold, rege al Ungariei, arhiduce de Austria şi rege al 
Boemiei, era silit să îmbrace strai măsluit şi să se strecoare 
precum lotrii afară din palat spre a-şi întâlni ibovnica la 
celălalt capăt al Vianei. Potecile neîngăduite au totdeauna 
dulceaţă, dar şi preţ greu. În ultima vreme, se zvonea mult 
despre boala de inimă a principelui. 

Simţi ochii iscoditori ai Fărcăşanului şi colţul gurii îi 
zvâcni de nemulţumire. Nu-i plăceau privirile aţintite. 
Începu să vorbească spre a-i abate gândurile. 

— Nu ţin minte să fi zărit în alt oraş din Evropa atâta 
belşug de drumeţi: greci, albanezi, bulgari, macedoneni, 
dalmaţi, venețieni, nemți şi cred că nu i-am înşirat pe toţi... 
Am văzut şi franţuji în târg şi nu lipsesc nici de la această 
petrecere. Parcă aş călători cu poştalionul. 

Surâse şi Ioniţă Fărcăşan avu simţământul că franţuzul s- 
a cocoţat dintr-o dată în creştetul Caraimanului. Îi strecură 
căutătură şireată şi începu să râdă. 

— Când omul vede că-i adoarme norocul, îşi bucşeşte 
traista şi se porneşte la drum, căci vorba aceea, de-ar fi un 
singur milog, toţi cu zahăr l-ar hrăni. Popas face unde 
găseşte fagure cu miere şi tot acolo îşi întocmeşte bordei. 
Domnia ta ai pomenit şapte-opt seminţii, mai adaugă ovrei, 
armeni, turci, sârbi. În Ţara Românească traiul e blând, 
neguţătoria şi meşteşugurile cu câştig, căci nu purtăm 


hram de paşalâc, bărbaţii sunt lumeţi, muierile chipeşe, iar 
vinul atât de dulce că până şi sfinţii au nasurile roşii. 

O slugă nepricepută îi reteză vorbele scăpând cu zgomot 
mare un taler de argint. Într-aceeaşi clipă, mâna 
franţuzului zvâcni singură spre stiletul aflat la cingătoare. 
Boierul, cu ochii subţiaţi, îşi muşcă mustaţa. Străinul era 
bărbat primejdios. Când mâna îi scapă pe jungher din orice 
nimic, înseamnă că ciubotele îţi bat cărări poticnite, în 
fereala lunii şi alăturea cu drumul. 

Înghiţi două vutci la iuţeală apoi îşi uită gândul. În curte 
se ivise caleaşca imperială a lui von Blaremberg. 


Milogul orb strecură milosârdia târgoveţilor în chimir şi 
pomi cercetând drumul prin ochii toiagului. Mare ar fi fost 
mirarea uliţarnicilor văzându-i umbletul în tinda plină de 
bodroanţe şi saci a negustorului de cofeturi, fără să se 
împiedice. Terfegosul ciocăni într-o uşă, după anume semn, 
şi primind învoială intră. Era o încăpere de taină rânduită, 
după pilda altora, în magherniţele neguţătorilor din Târgul 
de Sus, al căror rost nu-l cunoşteau decât iscoadele aflate în 
slujba  Măriei Sale. Într-un ungher ferit de bătaia 
lumânărilor se afla făptura nedesluşită a  stolnicului 
Constantin Cantacuzino. 

— Veste? 

— Baronul neamţ a poposit în ograda clucerului 
Negoescu. 

Pe chipul bătrânului se aşternu ceața unui zâmbet. 


Inima gămanului tresări de mulţumire. Neamţul ducea la 
băutură, se înnădise mai cu seamă la tămâiosul de 


Drăgăşani şi pesemne, spre a-i mai simţi o dată pişcătura, 
îşi zăbovise plecarea, îi ieşi în întâmpinare dimpreună cu 
Negoescu. 

Contele  răsuflă adânc mângâindu-şi bastonaşul de 
abanos zugrăvit cu aur. Endrişaimii dintr-o glastră de 
aramă ţeseau aromă grea. D'Antin rupse câteva petale şi le 
strivi în palmele moi. În urma sa se ivise risipind zâmbete şi 
cuvinte neînţelese un valah cilibiu, cu umeri uriaşi, în strai 
alb. Părea prieten cu toţi, munteni şi venetici. Încruntătură 
aspră despică fruntea lui D'Antin. Deşi nu poposise nici o 
clipă asupra lui, privirea neagră a logofătului Andronic nu-i 
plăcea. 


O clipită de răgaz nu-i lăsară boierii lui von Blaremberg. 
Îl înghesuiau cu vutcile - trebuia să deşerte câte o cupă din 
drag pentru fiecare - şi de la o vreme, deşi îl ştia băutor 
încercat, franţuzului îi fu teamă să nu apuce purceaua de 
coadă. 

Armăşelul Creţu, bărbat bălan cu o malotea de vidră pe 
umeri, îi luase bastonaşul, zugrăvit deopotrivă cu al contelui 
şi-l răsucea cu mirare. Ca bâtă, era cam firav, goneai cu el 
cel mult două-trei potăi mai mititele, iar la alt rost pe 
armăşel nu-l tăia capul. Ioniţă Fărcăşan îl trăsese pe logofăt 
într-un ungher şi-i şoptea ceva de zor la urechi 
împungându-l cu pântecele ţuguiat. Contele de Saint-L6 avu 
vreme să-l privească cu luare-aminte. Andronic era cu 
adevărat chipeş şi când râdea, faţa prindea o lumină a cărei 
putere doar muierile o simt. Cele crude deschid gura orbite 
şi fără răsuflet, cele coapte o tem - căci orice mamă ştie că 
ginerele bun are gheb şi ochi crucişi - cele ostenite de 
vârstă clatină din cap căutând cu anume zâmbet şi anume 
privire peste ani. 

În horbota revărsată din vesta argintie sclipeau 
diamanticale de preţ. O perlă mare, parcă atunci smulsă din 
inima scoicii, sclipea rozalb dulce la degetul cel mic. Curios 
să afle hramul valahului, franţuzul făcu doi paşi înainte 


amestecându-se printre oaspeţi. Abia când întoarse spatele, 
logofătul îşi îngădui să-l privească. Ioniţă nu-i da răgaz, 
trăgându-l de mânecă. 

— Nu-s beat, Andronic, poţi să-mi faci încredințare. Abia 
am deşertat zece vutci şi acelea sălcii, căci Negoescu de 
când s-a subţiat la gust îţi pune dinainte licori numai bune 
să ţi se lehâămeţească de zile. Ascultă la moşu'! Chiorul e 
tâlhar de drumul mare. l-am zis şi clucerului să fie cu 
băgare de seamă la bodroanţe. Cât întorci capul, ăsta îţi 
sperie un sfeşnic, o cupă ori te miri ce. 

Logofătul asculta cu o singură ureche fără a-l lua prea 
mult în seamă. Gămanul nu era netot, simţise ceva, dar cum 
nu-şi bătea capul cu împărăţiile, căci el unul nu tânjea după 
slujba lui Vodă, mintea nu-l ducea mai încolo de furtişaguri 
mărunte. 

— Dacă-l cercetâăm, o ţinea boier Fărcăşan pe-a 
dumnealui, pun rămăşag că-i şi găsim câte ceva prin 
berneveci. Un ghiul, vreo pafta... 

— Sau un armăsar nărăvaş! Las-o baltă, Ioniţă, şi fii cu 
luare-aminte să nu te audă cineva. Vodă nu vrea zarvă cu 
străinii. 

— Cum ţi-e pofta, logofete, dar să nu spui la urmă că nu 
ţi-am vârât degetele în ochi. 

Se răsuci şi o apucă întins spre tipsia cu vutci. Andronic 
se uită la neamţ. Von Blaremberg n-avea agerimea 
chiorului, ducea cam des cupa la buze şi tot cam prea des 
căuta cu neastâmpăr şi tulburare spre D'Antin. Acesta, 
întorcându-şi spatele nepăsător, tăifăsuia cu neguţătorii 
venețieni. Logofătul se întreba cum avea să se apropie de 
baron, astupând ochii oaspeţilor. Se îndreptă alene spre 
fereastră. Un cocoş văduv îşi cercă glasul apoi amuţi. 

Slugi tăcute începură a strânge tipsiile cu sărături şi 
pocalele goale, aşteptând poruncă nouă. Radu Andronic 
simţi privirea aţintită a chiorului şi luă hotărâre iute. Avea 
să se vâre muscă în ochiul cel bâhlos al franţuzului. 
Zâmbind se apropie de venețienii ce ţineau giuvaiergerie pe 


Podul Mogoşoaiei şi le făcu închinăciune. Neguţătorii se 
grăbiră să-i desluşească lui D'Antin hramul logofătului. 
Chipul contelui rămase de piatră. De Radu Andronic auzise 
de mult. Cunoştea numele tuturor iscoadelor de seamă ale 
cancelariilor evropene: Wladzo al leşilor, Maliavin al ţarului 
Petru, Rutherford al Annei Stuart, Felipe cel Gras al Siciliei, 
prusacul Siegbahn... Omul Brâncoveanului se afla printre 
cei mai primejdioşi. 

Franţuzul îşi pipăi grimeaua neagră aplecând capul. 
Mireasmă tare de ambră şi mosc însoţi mâna molatică. 
Chibzui dacă întâmplarea ori porunca lui Vodă le încrucişa 
drumurile. O iscoadă obişnuită nu i s-ar fi înfăţişat cu 
dinadinsul, ar fi căutat prilej care să nu sară în ochi. Aşa îşi 
dăscălea  D'Antin ucenicii. Pesemne însă că valahul 
deprinsese meşteşugul în bucoavnă cu alte buchii. Îi 
pomenise întâia oară despre el Felipe cel Gras, la Padova... 
În pergamentele tainice ale contelui, din castelul său de pe 
Vire, se ivise astfel un nume nou: 

„Radu Andronic, valah, douăzeci-douăzeci şi cinci de 
ani, foarte chipeş, novac, păr şi ochi păcurii. Slujitor 
credincios al principelui Brancovan, cu rang de logofăt. 
Ager spadă iscusită, mânuieşte la fel de dibaci stiletul şi 
laţul. Nu poate fi răpus pieptiş, peste putinţă a fi cumpărat. 
Grăieşte toscana, franceza, nemţeasca şi otomana. Ucenicia 
şi-a făcut-o în Cancelaria Neagră a stolnicului Cantacuzino. 
Spre a-l răzbi, trebuie ademenit prin vicleşug ori muieri... 

La înşiruirile lui Felipe, contele de Saint-L6 adăugise cu 
tuş roşu: Primejdios. 

Logofătul încerca să descâlcească privirea ochiului 
putred fără să aibă habar de pergamentele franţuzului. 
Contele nu se lăsa citit. 


Zvon de gâlceavă întoarse capetele tuturor. Negoescu şi 
Ioniţă Fărcăşan se certau pe oaspeţi. Gămanul împungea 
după obicei cu pântecele, clucerul da din mâini şi mustaţa 


castanie îi tresăltă mânioasă. Scăpând din strânsoarea 
burdihanului, clucerul se avântă spre logofăt. 

— Ăsta s-a smintit de tot! Auzi, bre, Andronic, îmi scoate 
oamenii din casă să-i ducă la el, la conac. Ai mai pomenit 
asemenea ispravă?! 

Fărcăşan îl ajunse din urmă clătinându-se pe picioarele 
scurte. 

— Şi adică de ce nu? Unde-i sminteala?! 

— N-ai decât să-i pofteşti în altă zi. 

— Ce-ţi veni, Ioniţă? întrebă logofătul râzând. Prea băut 
nu te arăţi... 

— Păi cum să mă îmbăt, omule? Cu ce? Cu zeama 
clucerului? Ascultă, logofete, tu, spre deosebire de 
Negoescu, pricepi degrabă. Mâine neamţul încalecă. Nu-i 
păcat de Dumnezeu să-l lăsăm nevătămat? Hai dară să-i 
dovedim noi un ospăț cum n-a pomenit el la şleahticii ceia 
deşiraţi ai lui Leopold. 

— Şleabhticii-s leşi, Ioniţă, zâmbi Andronic. 

— Domnul cu ei! Asta voiam să spun. Am gustat sărătura 
şi vudcile Negoescului, luăm prânzul cel bun la mine, îi 
tragem către chindie un miel haiducesc la călugării de la 
Comana, mergem să ne trezim la crâşma Rădiţei cu pelin şi 
moare de varză, iar după aceea... 

— Îl scoţi pe neamţ din Valahia cu ciubotele înainte. 

— Fugi, bre, ăsta ţine vârtos la băutură, juri că-i alambic. 
Nu fi îndărăpnic, Grigoriţă, o îndulci prinzând umerii 
clucerului. Ştii că moşu' te învaţă numai faptele cele bune. 

Oaspeţii râdeau. Venețienii statorniciţi în Bucureşti 
tălmăceau vorbele gămanului celorlalţi străini. Le sclipeau 
ochii... Ar fi vrut să-l urmeze pe Fărcăşan, petrecerile 
valahilor nu-şi aflau perechea, dar nu puteau s-o arate pe 
faţă gazdei. O frântură de clipă baronul întâmpină privirea 
franţuzului. Chiorul abia cobori capul. Logofătul pricepu că 
oricât aveau să se mai tocmească, Ioniţă Fărcăşan 
izbândise. 


Iscoada se aplecă adânc dinaintea stolnicului Constantin 
Cantacuzino şi ieşi. Bătrânul îşi desprinse o clipă ochii de la 
flacăra lumânărilor, cercetând umbra. 

Aştepta. 


Pe Podul Mogoşoaiei, ochi în ochi cu Mănăstirea Sărindar, 
se iţea dintr-o văiugă nălbită de mixandre şi calomfir 
acoperişul guguiat al casei lui Ioniţă PFărcăşani2*. 
Împresurat de un pridvor cu ocniţe unde înfloreau în oale 
mari de piatră măghiranul, mirtul şi moartea-purceluşului, 
conacul fusese alcătuit fără prea mare sinchiseală pentru 
desfătarea privitorului. Atât părintele său, boier Zaharia, 
cât şi dumnealui, Ioniţă, ţineau cu cerbicie la ceea ce 
supuşii Stuartului numeau confort. loniţă şi tată-său 
vorbeau despre trai dulce şi râdeau pe faţă de mofturile lui 
Negoescu, ale vornicesei Leurdeanu şi ale altor zăluzi, 
puţini la număr, care se spurcaseră la gusturile nemților. 
Lemnărie papistaşă, pupitre venețiene, bahut-uri, scăunele 
poleite şi altele asemenea nu se pomeneau în conacul 
Fărcăşenilor. 

În odăile numeroase şi încăpătoare se aflau divane moi şi 
adânci, câteva sofrale pentru a putea lepăda un minut de 
ceas luleaua ori cupa, covoare de Brussa, Smirna şi 
Damasc, o policioară cum puteai întâlni în fiece conac 
boieresc, doldora de oale frânceşti, pahare domneşti şi 
zarfuri talieneşti, dar mai cu seamă merinde ce-ar fi 
îngăduit stăpânilor şi slujitorimii să nu treacă pragul 
porţilor din postul Crăciunului până la Duminica Tomei. 

Icoane ţineau atâtea cât să nu-i afurisească părintele 
Ştefanache, când venea cu botezul, deşi cu sfinţii se aveau 


bine. Până a nu-şi lepăda potcoavele fulgerat de dambla 
într-un chef de nouă zile, boier Zaharia - un mal de bărbat 
ce trăgea o sută zece ocale moldoveneşti - şi fecioru-su 
cinsteau împreună închinând cupa dinaintea icoanelor... 

Beciurile Fărcăşenilor, adânci şi boltite, nu erau întrecute 
decât de cele domneşti. Vinul tras în carafe şi-apoi turnat cu 
dichis lăsa brumă pe pereţii de argint ai pocalelor. Cuhniile 
nu se aflau peste drum, după obicei, ci tot în conac, căci 
boierilor le plăcea orânduiala negreşită a bucatelor care să 
sosească fierbinţi de-ţi sminteau gâtlejul şi fără zăbavă, 
nelăsând pântecele să lăcrămeze între feluri. Ghimirliile a o 
sută douăzeci de slujitori încolăceau casa. Către faptul zilei, 
mişuna în curţile Fărcăşenilor atâta gloată încât te puteai 
crede în bazarul din mahalaua Scorţarului. 

„Cocoaţă o cruce în vârful conacului şi juri că-i han cu 
mănăstire“, râdea clucerul Negoescu. 

Ioniţă îşi sălta umerii învăluiţi în halat subţire de caşmir. 
Fiece slugă îşi avea rostul său bine statornicit: vătaf de 
ogradă, camardineri, sofragiu, bucătarul pentru masa 
boierească şi un altul pentru a slujitorimii, ţigăncile 
cusătorese ce grijeau de albituri, rândaşii, chelăreasa, 
pitarul cu ajutoarele sale, surugiii, spălătoriţele, argaţii de 
curte şi grădină, opt găinăriţe, grădinarul, puşcaşul care 
grijea de vânat pentru masa boierească şi încă mulţi a căror 
trebuinţă doar stăpânul o ştia. 

Fărcăşan se călătorise şi el. Dintâi, pentru a nu se lăsa 
mai prejos de Radu Andronic, dar mai cu seamă spre a nu-l 
lepăda de izbelişte printre vrăjmaşi pe Negoescu. La şcolile 
din Padua şi Veneţia dăduse cuviincios ziua bună dascălilor 
şi răsucindu-se repejor pe călcâie îşi văzuse de drum. Ale 
lor bucoavnele şi pergamentele pentru care se cheltuiseră 
ocale de cerneală, ale dumnealui uliţa, văzduhul cu ciocârlii, 
pasul slobod şi crâşmele. Deprinsese două-trei limbi şi 
numele tuturor licorilor măsurate cu balerca ori cupa, de la 
un hat la altul al Evropei. 


Pe Ioniţă, lumeţ şi plin de voie bună, îl îndrăgea tot 
târgul: slugi, prieteni, neguţătorii cu dever - precum fraţii 
Petru şi Ghioca Cupeţul din Uliţa Mare şi Luca Fărâmiţă, de 
lângă Sfântul Nicolae ot Şelari şi alţii, mulţi, cu prăvălii 
mărunte - crâşmăriţele şi bătuţii de Dumnezeu din Podul 
Calicilor. Însuşi ochiul lui Vodă poposea asupra lui cu 
zâmbet. 

De aceea când ograda se umplu pe neaşteptate de 
musafirlăc, slujitorii săriră să-i împlinească poruncile cu un 
sârg ce-ar fi uimit-o de-a binelea pe jupâneasa Irina 
Andronic. Deşi cârtitoare, căci sluga dezmierdată te pune s- 
o cauţi de păduchi, robace, şi cu gârbaciul mereu la 
îndemână, n-ar fi izbutit în veac atâta destoinicie la curţile 
dumneaei. Cât ai azvârli securea se iviră zăplaz dimprejurul 
mesei făclâoarele aprinse, trestica şi iedera înflorită, apoi 
pe ştergare cu bibiluri şi sangulii, clondire pline, aburite cu 
tămâioasă de  Cernăteşti, pelinul rumenit şi vinul 
chihlimbariu de Tenedos, marinată de borbuni şi icrele 
negre de Taigan, spre a lăsa răgaz celorlalte bucate să se 
înfierbânte. 

Armăşelul Stroe, agăţat de pulpana lui Radu Andronic, 
vorovea în pustiu despre vorniceasa lui Stroe Leurdeanu. 
Logofătul urmărea îngrijat mişcările chiorului şi ale lui von 
Blaremberg. Se arătau cu desăvârşire  nepăsători. 
Purceseră spre Ioniţă în rădvane deosebite, şi nu dădeau 
semne că ar pofti să se apropie. 

Petrecerea prinsese spor. Neamţul, împăunat de cinstea 
ce i-o dăruiau boierii valahi şi băut binişor, închina cu toţi 
aducând laudă peste măsură la tot ce vedea. 

Filip D'Antin tăifăsuia cu venețienii. Li se alăturase şi un 
cărturar din Salonic, astrolog cu faimă, aflat în drum spre 
Paris. Contelui i se părea ciudat ca omuleţul înveşmântat în 
straie proaste, mirosind a camfor şi şoareci, cu ţeastă 
pleşuvă, îngălbenită la flacăra lumânărilor, să-i vorbească 
aici, în conacul unui senior valah, despre Reflecţiile lui 
Pascal, despre Epistola lui La Fontaine închinată lui Huet, 


episcop de Avranches, despre salonul contesei de La Suze şi 
cel al lui Ninon de Lenclos. Ai fi zis că a părăsit ieri Franţa. 
Din bâiguiala grămădită puhoi pe buzele sărace, era lesne 
de înţeles că grecul cerşetorea cuvânt scris ce i-ar fi 
îngăduit să pătrundă în casele de seamă ale Parisului. 

Privirea verde şi o dată cu ea gândul se răsuciră spre 
Radu Andronic. Capul şi umerii largi se desluşeau cu câteva 
palme deasupra celorlalţi. Îşi îndesa ciubucul de antep cu 
tutun auriu, râzând de cele ce-i povestea un boier tânăr. 
Vorbeau despre muieri, bineînţeles. Ciudaţi şi valahii... La 
petrecerile lor nu calcă picior de femeie, benchetuiesc ca 
de frica apocalipsului, se închină padişahului, şi fac cu 
ochiul lui Leopold, ţarului şi chiar lui Ludovic. 

Logofătul părea venit în petrecere, nici o clipă nu-i citise 
luarea-aminte a iscoadei pe care el o cunoştea bine. Ochii 
negri alunecau cu nepăsare, aproape fără cuviinţă, asupra 
baronului şi a lui însuşi. 

Nemulțumit, contele de Saint-LO deschise tabachera 
emailată cu dichisuri de aur alb. Nu credea în potrivelile 
întâmplării. Faptele trăiesc totdeauna o înlănţuire a lor, e 
un adevăr pe care uneltitorul nu trebuie să-l uite dacă vrea 
să-şi păstreze capul. De aceea, cu greu îşi putea închipui că 
Radu Andronic, cea mai primejdioasă iscoadă a 
Brâncoveanului, rodul dospit cu migală în Cancelaria 
Neagră a stolnicului Cantacuzino - ucenicia, îi şoptise 
Felipe cel Gras, şi-o începuse înainte de a fi împlinit 15 ani - 
se afla aici fără gând doselnic. 

Ornicul de la Curtea Veche vesti târgoveţilor şase 
ceasuri, înserarea începuse a-şi lepăda levănţica şi la 
ferestrele lui Ioniţă Fărcăşan. În odaie se statornicise 
lumină albastră. Flacăra ghiordezului de pe peretele cel 
mare se stinse, începură a tremura umbre pe chipurile 
sfinţilor ţintuiţi în icoane. Ioniţă bătu scurt din palme şi 
două slugi se iviră cu făclii aprinse. Când toate lumânările 
din sfeşnice prinseră viaţă, valahii se ridicară de pe sofale şi 


făcându-şi închinăciune adâncă îşi dădură bineţe unul altuia 
după datină: 

— Seară bună, logofete. 

— Seară bună, clucere. 

— Bună seara, Fărcăşene... 

Străinii le urmară pilda. Grecul, care nu cunoştea 
rânduiala, îşi îmbumbă giubeaua spre hazul nespus al 
oaspeţilor, chibzuind că valahii îşi curmă zaiafeturile pe 
neaşteptate, o dată cu căderea nopții. 


Când veselia osteni, braţul Fărcăşanului prinse umerii lui 
D'Antin. Îşi uitase prepuielile, ori poate gândea că franţuzul 
nu poate ascunde în hăinuţa strâmtă de catifea icoana 
Sfinţilor împărați Constantin şi Elena, căci bodroanţe 
mărunte, mofturi de-ale clucerului, gămanul nu păstra. Îl 
îmbie spre mescioarele năpădite de bucate calde. Valahii şi 
străinii îşi puseră pântecele în slujba castronului de aramă, 
cu ciorbă de ştiucă fiartă în zeamă de varză, hrean şi 
usturoi. 

— Ştiuca, îi explică Ioniţă grecului, o mănânci din văscior 
de cupru, godacul pe talger de lemn frecat cu cimbru, 
pelinul îl bei din oală de lut, vinul de Periş din pocal de 
argint, mintă napolitană din cupă de Bohemia, iar cafeaua 
de seară din filigean să-i simtă degetele căldura. Numai aşa 
chemi somnul să poposească în crivat. Prinde învăţătură, 
Kir Hristodulo, şi spor îmbelşugat trupului vei aduce! 

Grecul, chinuit de beteşuguri la vintre şi osândit la post 
îndelungat, privi cu silă galbenă risipa de merinde. Nu-l 
ademeneau mai mult nici crapii ghiftuiţi cu stafide, 
coconare şi ficăţei de pasăre mărunţiţi în tigaie, nici mihalţii 
şi păstrăvii rasol, iahniile şi plachiile cu adaos de alămâie, şi 
măsline, şi dafin, străchinioarele cu fudulii de berbec 
înfrânte în arpagic, usturoi şi ienibahar, curcanii, claponii, 
limbile afumate cu adaos de castane şi mere creţeşti, 
opărite în cuptor şi stinse cu anason de Chios. 


Fărcăşanului îi plăceau bucatele cu cheltuială, iar slugile 
de la bucătărie se aflau în aleasă preţuire. Un ceas tăifăsuia 
Ioniţă în fiece dimineaţă cu căpetenia bucătarilor, care 
primea simbrie treizeci de galbeni pe an, cât un grămătic 
cu deprindere de la cancelaria domnească. Ioniţă se fâălea 
oricui voia să-l asculte că-l ademenise pe Gireau, franţuzul 
de la cuhniile Brâncoveanului, cu un armăsar persan spre 
a-i încredința orânduiala cărnii şi a mirodeniilor pentru o 
mâncare aleasă ce se chema potârniche gasconă. Acea 
mâncare se afla acum pe sofraua din mijlocul odăii, 
dezmierdată de ochii lăcrămoşi ai oaspeţilor. Fărcăşan, 
fericit peste măsură, îi urmări cu dragoste de părinte cum 
îşi clătesc mâinile în văscioarele cu apă de roze pentru a şi 
le înfige vârtos în plămada aromată de cărnuri şi aluat. 
Taina avea să şi-o răsufle nepoților, cu vraciul la căpătâi şi 
nasul vidmei lipit de fereşti. Potârnichile - numai cele roşii - 
ostenite la foc pripit în vin alb, după ce se frăgeziseră cale 
de-o săptămână în oţet armenesc şi scorţişoară, veneau în 
straturi peste claponii îndopaţi cu miere. Pesmetul cu 
smântână şi gălbenuş de ou întocmea pojghiţă arămie. 
Scoteai apoi oala din vatră, o răsturnai pe talger de piatră, 
acopereai cu carapace de cositor să năduşească bine în 
bătaia vântului şi numai după aceea îngăduiai oaspeţilor să 
se înfrupte. 

Turcul, dacă preţuieşte ce-i pui dinainte, îşi linge 
degetele şi râgâie. Ioniţă se mulțumea cu destoinicia 
oaspeţilor. Degetele cărau grăbite la gură, se auzeau doar 
suspine şi bumbii de la mâneci ce loveau în truda lor 
măsuţele din teck şi santal. Înghiţea neamţul ca pentru 
nouă pântece, catadicsea să se înfrupte şi franţuzul ţanţoş. 

Logofătul părăsi sofaua îndreptându-se alene spre tipsia 
cu vutci. Se opri în dreptul ocniţei astupate de perdea 
groasă din catifea, îndărătul căreia Ioniţă păstra straiele de 
iarnă, blănurile şi cizmele ruseşti, covoarele de lână cărora 
la mijloc de Mărţişor ori început de Prier le luau locul cele 
de mătase şi caşmir. Înăbuşit de levănţică, cimbru şi sulcină, 


Ilie Machidon îşi ţinea gura şi nasul astupate cu o maramă. 
La privirea strecurată de logofăt clătină capul. Chiorul şi 
baronul neamţ nu luaseră încă înţelegere. 


— Nici un semn, doamne! răspunse stolnicul Cantacuzino 
privirii lui Vodă. 

Degetele Brâncoveanului dezmierdau găvanul ciubucului, 
darul marelui vizir. Ochii i se răsuciră spre vopseaua 
amurgului iţită la fereşti. Se aflau în spătăria mică, numită 
„cu stele“ deoarece avea zugrăviți luceferi pe pereţi, 
rânduită departe de joaca coconilor pentru ceasurile de 
cumpănă când Măria Sa scotocea cărările gândului. În 
asemenea ceasuri, Vodă îşi lepăda semnele domniei şi 
marea sa dragoste pentru diamanticale, purtând strai uşor 
de atlas. O candelă de sticlă sinilie ardea fără odihnă sub 
icoana Sfântului Ioan cel Mare luminând tulbure bagdadia 
zugrăvită cu flori. Deasupra meselor desluşeai vase de 
Bohemia şi Olanda, toate într-o culoare, pe dalele de 
marmură se aflau aşternute covoare de Damasc. 

— Încă nădăjduiesc? întrebă Vodă cercetând cerul vânăt. 

— Contele de Saint-LO se dovedeşte hârşit în viclenii, 
spuse stolnicul. Am încredințarea că până la urmă va 
născoci ceva ca să-şi lepede veştile în mâna neamţului. 


Curțile Fărcăşanului vuiau de atâta larmă. La ferestrele 
deschise se vedeau boierii, preumblându-se de colo-colo cu 
pocalele în mână, slugile mişunând sprintene şi mute, spre 
a fi de folos fără a stingheri oaspeţii, mâini ce trudeau 


harnice pe o palmă de loc de la blid la gură. Dar mai cu 
seamă se vântura anteriul cel vânăt al clucerului Negoescu, 
căci se socotea în conacul lui Ioniţă gazdă de-a doua. 

Ilie Machidon, rezemat de ulucile gardului, veselit 
straşnic de atâta tevatură, se întreba oare ce-o fi îndesând 
acum clucerul în urechile franţuzului. D'Antin, rezemat cu 
şalele de fereastră, dădea din cap, cârnind nasul în toate 
felurile spre a-l feri de răsuflarea Negoescului. Acesta însă 
se ţinea scai, i se îndesa peste pântece şi Machidon începu 
să râdă. 

Zgomote firatice, iscate în umbra castanului de lângă 
poartă, îi chemară privirea. Desluşi în bătaia lunii un 
băietan subţire care-şi potrivi săgeata în arc şi o îndreptă 
spre spinarea contelui. 

Ilie Machidon se tupilă pisiceşte pe lângă uluci, apoi, 
dintr-un salt, cetlui în căuşul palmei mâna gata să 
zădărnicească truda stolnicului Cantacuzino. 

Băietanul prinse a se zbate zghihuit de diavol. Din pricina 
zbuciumului îşi pierdu pălăria. Plete păcurii năpădiră straiul 
întunecat. 

— Cristoase! E muiere! se minună slujitorul. 

N-avu vreme să-şi macine buimăceala căci simţi dinţii 
fetei înfigându-i-se în mână. Şuieră scurt, în anume fel, şi 
logofătul se ivi cuprins de grijă. 

— Ce se petrece, Machidoane”?! 

Cerceta fără a-şi ascunde mirarea făptura Tofanei. 

— lacă, desluşi ţăranul, sălbăticiunea aceasta a vrut să-l 
mântuie pe franţuz bortindu-l cu săgeata. Nu i-am îngăduit 
să-şi ia asemenea păcat pe suflet şi, drept mulţămită, mi-a 
muşcat mâna până la os. Rămâne s-o judeci domnia ta. 

Radu Andronic prinse braţul jupâniţei şi-i porunci 
slujitorului: 

— Ţine franţuzul în priviri! Să nu-ţi scape răsuflare! 

Tofana cerca să-l izbească cu botforii, se zbătea îndrăcit. 

— Las-o, logofete! 


Radu Andronic întoarse capul mirat. Îl vedea dintâia oară 
pe feciorul popii din Sânzieni şi se întreba cu uimire de 
unde-i cunoaşte hramul. 

Ioan Singuru căută ochii jupâniţei. 

— Alungă spaima, Iofana! Boier Radu Andronic nu ne va 
pricinui neajunsuri. 

Logofătul slobozi zâmbind braţul fetei. 

— Ai bunătatea să-mi desluşeşti cine sunteţi şi ce căutaţi 
în curţile Fărcăşanului? 

Cerceta jupâniţa cu coada ochiului. Era frumoasă şi, 
judecând după bărbia ridicată cu trufie, părea de neam. Îşi 
aduna furioasă Bistriţă pletele, potrivindu-le pe o singură 
parte a grumazului. Radu Andronic cercă să desluşească 
semnele herbului săpat pe ghiul, dar fata duse degrabă 
mâna la spate. 

„Ciudat! chibzui boierul, asemenea făptură umblă 
slobodă în puterea nopţii având drept tovarăş un arc şi un 
băietan lipsit de vlagă.“ 

— Suntem români din Transilvania, logofete. Fapta 
jupâniţei, dacă domnia ta îngăduie să-i spun, nu-i fără de 
lege, ci dreapta judecată care se cuvine unui ticălos. Acest 
D'Antin l-a răpus pe părintele Cristea Mureşan din Alba 
Iulia. 

— Pentru care pricină? 

Întrebase cercetând căutătura fetei. Tofana îşi răsuci 
capul, semn că nu catadicseşte să-i răspundă. O făcu loan 
Singuru: 

— Pricina îşi află izvorul în diploma lui Leopold, lepădată 
acum un an, care îndeamnă românii să treacă la credinţa 
papistaşilor. Părintele Cristea ostenea vârtos să lumineze 
oamenii, că gândul nemților ascunde primejdie mare. Într-o 
noapte, l-a ajuns din urmă jungherul franţuzului. Bărbaţii 
noştri au răpus şase cai gonind pe urmele ticălosului. 
Răsuflă adânc: A scăpat. 

Radu Andronic îl căută în luminile ochilor. 

— Prepuiţi, dară, că D'Antin s-ar afla în slujba Vianei? 


— Trup şi suflet, logofete! Jupâniţa Tofana l-a văzut în 
tovărăşia misionarului Carol Neurautter pe ulițele Veneţiei, 
eu i-am zărit la Padua. lar acel misionar urgiseşte astăzi 
întreaga suflare a românilor din Transilvania. Află de 
asemenea că chiorul a colindat vreme îndelungată 
ţinuturile noastre, dovedind sârg de cunoaştere pentru 
mărturiile rămase de la strămoşi. Misionarul neamţ bate azi 
aceleaşi cărări stârnind neliniştea cerurilor. 

Radu Andronic ar fi poftit să afle ce căuta jupâniţa în 
oraşul dogilor, dar muţenia încăpăţânată se citea lesne pe 
chipul fetei. Se răsuci spre Singuru. 

— Nu mi-ai spus de unde mă cunoşti. 

— Umblând pe urmele franţuzului, am băgat de seamă 
că-i mai ţine cineva umbra. În Târgul de Sus, un neguţător 
armean ţi-a dat bineţe adăugând urări de sănătate 
boierului Costache Andronic... 

— Şi că mă aflu în slujba Măriei Sale tot de la armean ai 
înţeles? 

Chipul lui Ioan Singuru se lumină a zâmbet. 

— Se povestesc multe isprăvi săvârşite de anume logofăt 
al Brâncoveanului... 

— Numele domniei tale! 

— Ioan Singuru, feciorul preotului Ştefan din Sânzieni. 

— Şi jupâniţa? 

Singuru se uită repede la Tofana şi îşi plecă ochii 
îngânând cu sfială: 

— Să nu-ţi fie cu supărare, boierule, dar nu mi-e îngăduit 
să-ţi spun. 

— Iar dumneaei, din câte bag de seamă, râse Radu 
Andronic, n-are limbă. Ferice de cel care o va duce în faţa 
altarului. 

Jupâniţa îl fulgeră cu privirea, se răsuci pe călcâie şi pieri 
în noapte. Zgomot harnic de copite se iscă curând în umbra 
ulucilor. Logofătul clătină din cap. 

— Vai de vieţişoara bietului creştin! îşi alungă râsul. Uite 
care e istoria, jupâne Singuru! Era cât pe-aci să săvârşiţi 


neasemuită neghiobie. Filip D'Antin îşi merită cu prisosinţă 
moartea, dar anume dedesubturi politiceşti cer să-l 
îngăduiţi o vreme. Spune, rogu-te, jupâniţei şi oamenilor 
voştri că de sfârşitul ticălosului ne-om îngriji noi. În ceasul 
când voi aduce dovezi că s-a vândut nemților, îl puteţi socoti 
descăpăţânat. 


La zece ceasuri, în chiotele surugiilor şi ale ţiganilor 
masalagii ce prinseseră inimă deşertând două balerci de 
rachiu din pivniţa  Fărcăşanului, rădvanele  retezau 
Bucureştii de-a curmezişul. Stricară odihna târgoveţilor din 
mahalaua Sfinţii Apostoli şi, trecând pe dinaintea caselor 
Andronic, apucară Calea Craiovei. 

Mănăstirea de călugări Comana, împresurată de livezi şi 
vii, se afla la două poşte mânând spre Sinteşti. Vrând să 
alunge posăceala nopţii, Ioniţă începu octoihul şi anume 
cântările cuvenite zilei de luni, gândind să săvârşească 
săptămâna până în pragul Comanei. Îl ajutau vârtos din 
celelalte rădvane boier Stroe, clucerul, armăşelul Creţu şi 
încă vreo câţiva, căci canonul cerea opt glasuri. Asmuţiră în 
cale câinii şi cocoşii, încurcându-le ceasurile. 

Trezită, noaptea cerceta chefliii cu un ochi mare, făţuit în 
aramă. Umbletul boierilor alunga miresmele de sulcină şi 
floare de mălin, şi țarină năduşită sub răsuflarea somnului, 
colbul astâmpărat se mânia sub bătaia copitelor. Ici-colo, 
câte o ghimirlie oarbă dormea somn ţeapăn sub streaşină 
de întuneric. 

Caii lui loniţă Fărcăşan la rădvanul din frunte cunoşteau 
drumul, goneau spre mănăstire fără călăuza hăţului. Ilie 
Machidon strecură cu meşteşug careta după caleaşca 
imperială a lui von Blaremberg şi chervanul clucerului unde 
Filip D'Antin îşi rumega nemulţumirea. De aproape nouă 
ceasuri aştepta să se cherchelească valahii spre a se putea 


apropia de baron, dar semnele nu lăsau loc nădejdii. 
Proaspeţi ca roua, boierii pământeni mânau vijelie spre 
mănăstire, căinând suspinele pântecelui aţâţat de drum. 

— 'Ţi-e somn, Machidoane? întrebă logofătul, prinzându-i 
căscatul. 

— Învățătura dobândită în noaptea aiasta mi-a alungat de 
mult gândul de odihnă. 

— Şi ce învăţătură ai dobândit? 

— Apoi nu degeaba umblă vorba printre domniile voastre 
că noi, ţăranii, suntem tare proşti. Ne culcăm o dată cu 
găinile şi la primul cântat al cocoşului am şi vârât plugul în 
țarină. Pesemne că bucatele pământului cresc fără să asuzi, 
se aşează singure în cămări şi nu aşteaptă decât bunăvoința 
gurii, altminteri n-ar prăpădi boierii sfânta noapte... 

Andronic asculta cu o singură ureche privind spre 
rădvanul lui Negoescu. Se lăsase întrecut de armăşel şi 
logofătul chibzui că altă iscoadă l-ar fi asmuţit pe clucer în 
joacă de petrecăreţi să dea bici cailor spre a le trece 
tuturor dinainte. Franţuzul ar fi avut prilej în zavera goanei 
şi oblăduit de negură să-i strecoare cuvânt ori altceva lui 
Blaremberg. Dar pesemne socotelile franţuzului îl sileau să 
caute altă împrejurare. 

— Comana nu-i departe. 

— Asta-i bine, spuse slujitorul, căci mare nerăbdare 
citesc pe chipurile dumnealor să ajungă fără pui de zăbavă. 
Se vede treaba că dorul de schimnicie amarnic îi munceşte. 
Amărăluţă viaţă când nu-ţi mai prieşte aşternutul de acasă 
şi baţi năuc drumurile. 

— Teamă mi-e, împărate, că nici domniei tale nu i-a priit, 
râse cu tâlc Radu Andronic. Din Chipriana la Bucureşti e 
cale lungă... 

— Ai grăit adevăr mare, logofete! Nărodul vede paiul din 
ochiul altuia mai lesne decât parul proptit sub nasul lui. Iar 
neghiobia e cu cântec. N-o smulgi din dovleacul plugarului 
nici dacă opintesc patru boi... Hm, şi mă întreba deunăzi 
muierea de ce capul măgarului nu încărunţeşte niciodată. 


— Întrebarea a fâcut-o când îţi găteai straiele de 
călătorie? 

Țăranul râse.. 

— Zăticneşte apa Dunării şi pune stăvilar întrebărilor 
muierii. Tot un drac... 

— Mă bucur. Rău mă osândea gândul că doar chemările 
mele îţi aţâţă nerozia. 

Oftat plin de alean se rupse din pieptul slujitorului. 

— Ehe, de-aş fi prostănac doar cu ceasul bine ar fi, 
logofete! Dar şi pe de altă parte, tot bine-i, căci ştiindu-mă 
netot, capul mi-e slobod de griji. Şi-apoi vorba lui Dobrică, 
megieşul meu... Îşi rândui mustaţa: Dobrică ăsta îndrăgise 
rachiul crâşmarului şi într-o bună zi şi-a băut crivatul. 
Venind el cântând şi chiuind pe uliţă, iacă îl întâmpină 
părintele Sofronie carele îşi freca cotul betegit fiindcă îl 
zvârlise din aşternut nevasta morarului. „Pentru ce ai 
săvârşit asemenea faptă, bre, creştine? 'Tocmai crivatul să-l 
bei?“ întreabă popa. Dobrică i-a dat atunci răspuns râzând 
mânzeşte: „Apoi, părinte, am socotit că cine doarme pe 
pământ n-are teamă să nu cadă când se întoarce...“ 

— Bag de seamă că a plouat cu înţelepţi la Chipriana, zise 
Radu Andronic. 

— Dacă la târg a bătut seceta... 

Logofătul îşi pocni pumnul mâinii deprinse cu iataganul 
în căuşul palmei, măsurând lung făpturile străinilor. 

— Le-ai văzut bastoanele, Machidoane? 

— Beţigaşele celea două? 

— Nu ţi se pare că avan mai seamănă unul cu celălalt? 
Slujitorul clipi iute şi rosti pe gânduri: 

— Şi unul şi celălalt nu le-ar aduce slujbă în ceas de 
primejdie, când se arată cumaşii ori câinii târgoveţilor... 
Asemenea sculă s-ar potrivi numai prin grădinile acelui 
împărat neamţ despre care domnia ta ai făcut atâta risipă 
de vorbă scumpă. Am încredințarea că logofătul Radu 
Andronic va găsi degrabă adevărata lor trebuinţă. 


Ciudată făptură şi ghiujul acela de stolnic, frate 
cetitorule! Purta veşnic strai beguros şi trei hangere: unul 
smerit, fără podoabe, la cingătoare, şi două ascuţite ac, în 
ochi. Nu mergea ca tot omul, ci se furişa lipind zidurile 
năpădite de umbră. Ivit pe neaşteptate, când ţi-era lumea 
mai dragă, căftăniții stupeau vârtos în sân zugrăvind 
semnul crucii cu limba.  Frate-său, Vodă Șerban 
Cantacuzino, avea tunet în vorbă. Letopiseţele şoptesc că a 
răcnit odată la un turc lipsit de cuviinţă, taman când ducea 
cafeaua la buze, de s-a opărit sâărmanul şi nu l-a lăsat 
sughițul până ce nu i-a citit Vlădica. 

Stolnicul Constantin îşi petrecea voroava prin dulceaţă, 
şi-o slobozea cu acea blândeţe care nu amăgeşte pe nimeni. 
Fra stup de învățătură, iar la o adică, atunci când poftea 
trântă dreaptă prin meşteşugul graiului şi al învăţămintelor 
dobândite, numai Dimitrie din neamul Cantemireştilor 
îndrăznea să-i ţină piept. Moştenise de la tătâne-su o 
bibliotichie cu două mii de cărţi în carele se afla toată 
agoniseala slujitorilor cu mintea, pe lângă ce mai adunase 
prin şcolile Padovei, Veneţiei şi Stambulului. Pe lângă limba 
lui Aristotel, sorbită din leagăn, mânuia vorba franţuzească, 
latinească, italienească şi a turcaleţilor mai dihai ca aceia. 
D-apoi să-ți spună dumnealui tainele pământului şi ale 
trupului omenesc, d-apoi să-ţi arate cum se cere orânduită 
cifrăria, d-apoi să-l asculți câte-n lună şi-n stele mai ştia 
despre bolta cerului, de jurai că-i Nichipercea! ă 

Pofteai cumva să afli aşezarea omenirii sau istoria ei? Iţi 
prăpădiseşi cumva somnul fiindcă n-ai priceput cugetările 
înțelepţilor? N-aveai decât să-i ceri desluşiri şi-ţi făcea 
capul călindar. 

Multe nopţi a mai cheltuit dumnealui spre a dobândi 
ştiinţă de începuturile istoriei românilor chitind să dea în 
gât „basnele“ născocite de Simion Dascălu. A întocmit şi o 
hartă a Valahiei, care hartă a înălţat capul de sub tiparniţa 
Padovei, în leat 1700. 

Seara îşi leapădă cenuşa asupra cerdacului. Ucenicul a 
adus o lampă căci poftesc să rămân în bătaia mirosului de 


iarbă cosită. Vânticelul apusului îmi aşează pe tâmple o 
mână de răcoare, dând vlagă gândului osteni.t... 

Află, frate cetitorule, că neamul Cantacuzinilor avea pe 
herb armele Bizanțului din îndepărtările căruia pogorâse. 
Părintele  stolnicului Cantacuzino, marele postelnic 
Constantin, o ţinuse pe domniţa Ilinca, fata lui Radu Vodă 
Șerban, crescută la Curtea Habsburgilor spre a dobândi 
creştere subţire. Nouă copii a născocit dumneaei şi mult s-a 
ostenit sărmana să-i ştie în pace pe unii cu alţii dar în van, 
așa cum se va vedea. 

Șerban, viitorul domn, cam muieratic, a dus-o în faţa 
altarului dintâi pe Maria, fata clucerului Gheţea. După o 
vreme, i-a pus muierii bodroanţele în braţe şi-a trimis-o la 
tătâne-său. Din pricina aceasta, ori din altele, umblă vorba 
că tata socru l-a strâns oleacă de gât pe cuscru. Marele 
postelnic s-a călătorit pe lumea cealaltă chibzuind că l-or 
răzbuna Copchiii. Numai că acei copchii au prins să se 
păruiască între dumnealor pentru acareturi... 

N-a apucat să se răcească în groapă biata Ilinca şi Vodă 
Șerban l-a băgat în spărieţi pe ieromonahul Ştefan, 
duhovnicul maică-sii, poruncindu-i să jure calp spre a 
strâmba diata că altminteri îl coşeşte în pumni. Şi astfel, 
ceilalţi fraţi, printre care stolnicul Constantin Cantacuzino 
şi spătarul Mihai, au rămas numai într-un rând de izmene. 

Dumnezeu să-l ierte pentru lăcomia lui, căci multe 
lucruri de trebuință Valahiei a săvârşit. L-a urmat în scaun 
nepotul stolnicului. vodă Brâncoveanu şi... hm! Parcă te- 
aud, frate cetitorule: Irra! Hârbul cela de copist a cotit-o 
din condei! Pâi bine, moş Pahomie, nu ţi-e aşa oleacă pe la 
obraz să acoperi fapta fraţilor Constantin şi Mihai 
Cantacuzino?! Au nu ştii, mătăluță, că dumnealor i-au 
îndulcit băutura acelui Şerban Vodă cu otravă spre a-şi 
dobândi moşiile şi ca să nu se dea cu nemţii? 

Știu istoria aiasta, dar iaca, osândeşte-mă numai în 
palme şi sudalme şi nu cred! Ingăduie-mi, rogu-te, să nu 
cred că o făptură aleasă poate ascunde atâta ticăloşie. 
Stolnicul Constantin era unul dintre cei mai de seamă 


bărbaţi ai Evropei de la acea vreme, iar învățătura 
dobândită nu pune preț pe lucrurile trecătoare. Și apoi 
cronicarii noştri aveau slăbiciunile lor, ca tot omul, şi să nu- 
ți fie cu mirare că au strecurat vreo vorbă cu două 
înțelesuri. Și vânzarea Brâncoveanului de la 1714 pentru a- 
şi înălța feciorul în scaun tot vorbă cu două înțelesuri a 
fost, moşule? ai să întrebi domnia ta. Am să-ţi răspund: 
încearcă să prețuieşti dintâi faptele cele vrednice, săvârşite 
într-o viaţă spre binele urmaşilor şi numai după aceea 
zăboveşte la răâtăcirea de-o clipă. lar o clipă de rătăcire nu 
înseamnă că ţi-ai vândut pentru totdeauna sufletul. 
Aşa socot eu, Pahomie cel nevrednic! 


Capitolul IV 


VIZUINA 


Cancelaria Neagră a  stolnicului Cantacuzino sau 


Cabinetul Negru, după cum îi spuneau cei câţiva frânci 
care-i cunoşteau rostul, dregători iscusiţi în dedesubturile 
politiceşti ale Evropei, fusese statornicită într-o cămară 
rotundă, fără ferestre, unde doamna Marica Brâncoveanu, 
coconii şi boierii divăniţi nu pătrunseseră niciodată. 
Felinarele înfipte în zidurile îmbrăcate cu atlas păcuriu - 
căci stolnicul nu îngăduia flacăra slobodă a luminării spre a 
nu-şi pune în primejdie tainele încredințate pergamentelor 
- ardeau zi şi noapte. Treizeci de slujbaşi cu credinţa 
încercată, dieci, logofeţi, pisari şi grămătici trudeau în cele 
patru chilioare care împresurau cancelaria. Nimeni, nici 
măcar neamurile, nu le cunoştea hramul. Se strecurau în 
palat prin portiţă dosnică, şi-l părăseau tot asemenea, 
uitând cu desăvârşire în afara curților domneşti, ocrotite de 
seimeni, tot ce văzuseră ori auziseră între zidurile 
neguroase, ridicate după povaţa stolnicului. Simbria plătită 
din tainul neştiut al vistieriei, sporită din belşug la Crăciun, 
de Paşti şi Sfinţii împărați Constantin şi Elena, era pe 
măsura buzelor cetluite. În zece ani, numai doi slujbaşi 
dovediseră ţinere de minte, lepădându-şi ştiinţa la urechea 
unui leah. Cantacuzinul îi răsplătise şi pe aceştia. 
Osemintele lor tinere, rânduite în Cimitirul Sfinta Vineri, 


ţineau la căpătâi în loc de cruce două pungi, semnul 
vânzării, cioplite în piatră de însuşi meşterul Vucagşin... 

Opreliştile stolnicului treceau şi zidurile Curţii Domneşti. 
Slujbaşilor nu le era îngăduit să se încuscrească între ei, ori 
să dea ospeţe, căci ştiut este că rachiul nu face noduri la 
limbă. Dacă grămăticul poftea vinars, n-avea decât să-l beie 
singur între patru pereţi, ferecat şi oblonit. 

În slujba stolnicului se aflau şi muieri plătite anume 
pentru a-i ispiti pe dieci cu bucuriile trupului; iscoadele 
dădeau rost de orice pas şi numai un stricat la minte putea 
trage nădejde că stolnicul s-ar lăsa amăgit. 

Cantacuzinul îşi păzea cu străşnicie tainele şi o făcea cu 
temei. Aurul, vinul şi muierea se dovediseră dintotdeauna 
cheile tuturor ascunzişurilor. 

Împărţirea grămăticilor în cele patru chilii fusese chibzuit 
rânduită după soiul veştilor sosite din te miri ce meleag al 
Evropei. În scrinurile venețiene, cu puzderie de poliţe care 
umpleau cămările, puteai citi câte în lună şi în stele despre 
împărăţia turcului, de pildă, de la numărul galioanelor, 
fregatelor şi catargelor, ori al spahiilor şi ienicerilor aflaţi în 
slujba padişahului, până la patima pentru smaragde şi 
alexandrine a cadânei celei mai tinere din haremul vizirului 
Rami-Mehmed, dezmierdată de acesta în dulceaţa iatacului 
Picătură de Rouă; numele ticălosului ce pusese foc la 
moscheea Eyub-Nour-Osmani, nedibăcit încă de bostangii, 
sau numele iscoadelor otomane de la Curtea [Ţarului Petru. 
Îi era de-ajuns stolnicului să se răsucească în călcâie şi să 
întindă mâna spre un alt scrin pentru a cunoaşte 
căpeteniile creştinilor răzvrătiți din Anatolia, Mesopotamia, 
Siria şi Egipt sau din Serbia şi Bulgaria, oamenii lui Ludovic 
al XIV-lea puşi să uneltească în Lorena şi Luxemburg, rupte 
de nemți cu trei ani în urmă, când înfăptuise, sughiţând a 
pagubă, pacea de la Ryswig. 

Aceleaşi scrinuri adăposteau şi tainele de soi ale 
înţelegerii de la Augsburg puse la cale împotriva 
Bourbonului de către Leopold cel nehotărât, numele 


hainiţilor care înlesniseră izbânzile franţujilor la Fleurus, 
Steinkerque şi Neerwinden... 

Dar luarea-aminte a Cantacuzinului poposea îndelung în 
ultima vreme asupra imperiului  nemţesc. După 
îngenuncherea Ungariei şi cucerirea Transilvaniei, 
habsburgul devenise neîngăduit de puternic, iar poftele lui, 
chibzuia stolnicul, nu se împiedicau de crestele Carpaţilor, 
ci băteau mai departe, către hotarul Dunarii. 

Stolnicul zăbovea în împărăţia tainelor noapte de noapte, 
până pierea luceafărul, cu ochii pe harta Evropei, încovoiat 
asupra pergamentelor, primind veştile de ultim ceas ce 
străbătuseră cale lungă şi întortocheată până a ajunge între 
degetele sale albe cu un scarabeu iscat din onix, pe 
arătător. 

Cel mai vârtos îl ispitea încăperea unde slujbaşi cu mâini 
viclene desprindeau fără să vateme peceţile veştilor purtate 
de olăcari străini în drum spre Stambul, Moscova, Viana ori 
Republicile Italiene, cumpăraţi cu pungi grele. Ştafeta 
aştepta în pivnițele domneşti, departe de orice privire, cale 
de un cofăel cu vin, apoi punea iară şaua pe cal. 

Aceleaşi mâini dibace ştiau a-şi strâmba scriitura astfel 
încât privind răvaşul măsluit, nu l-ai fi putut deosebi de cel 
adevărat.  Căzându-i cu doi ani în urmă asemenea 
pergament în mână, din zăpăceala unui olac, bailul 
Gustiniani se întrebase şi avea să se întrebe până la capătul 
zilelor când îl scrisese. Din aceeaşi zi, carafa cu vin de 
Mosella pierise de pe masa italianului, iar numărul vracilor 
hrăniţi la curţile domniei sale sporise. 

Cantacuzinul păstra între scoarţe de piele, închise în 
ocniţă zidită, pilde de scriitură ale celor mai însemnați crai 
din Evropa. Stolnicul nu râdea niciodată. Uneori însă, în 
clipe însorite când împlinirile îi ştergeau adânciturile 
frunţii, se întreba cum ar arăta harta Evropei dacă ar 
împânzi curţile împărăteşti cu scrisori plăsmuite de slujbaşii 
Cancelariei Negre. De pildă, un răvaş de-al lui Petru cu 
sudălmi groase, la care ţarul nu se scumpea, întărit, 


înţelege oricine, cu sigiliul verde al rusului, ar fi smuls 
turbanul sultanului, ori un pergament de-al lui Malborough, 
capul oastei engleze, cerând o sută de mii de scuzi pentru a 
trece de partea Bourbonului... 

Diecii care izvodeau asemenea minuni în politichia de 
taină se bucurau de prețuirea sporită a stolnicului şi 
ajunseseră de mult oameni căpătuiţi. Dimineţile, când truda 
nu-i zorea, dădeau învăţătură unor ciraci, băietani de 14-15 
ani, aleşi de  Cantacuzin să  deprindă  bucoavna 
vicleşugurilor de cancelarie. Într-altă cămară, uceniceau cei 
care, asemenea logofătului Radu Andronic, erau sortiţi să 
ajungă iscoade primejdioase. Vorbeau otomana şi două-trei 
graiuri evropene, dascăli nemți şi italieni îi deprindeau cu 
iscusite lovituri de spadă, cu şiretlicurile jungherului şi ale 
laţului. 

Un lăcătuş din Salzburg, cu sticle la ochi şi degete de 
ceară, le împărtăşea tainele celor mai încâlcite rătezuri şi 
lacăte, un franţuz ca nuiaua, cheltuielnic la ocară şi lovituri 
de gârbaci, îi învăţa pe o moşie a lui Vodă să stăpânească 
armăsarii care nu cunoscuseră încă şaua. Pe franţuz, 
învăţăceii îl temeau mai presus decât pe stolnic. Nebunul îi 
silea să călărească precum boscarii de prin bâlciuri, 
rezemaţi într-un genunchi sau cu capul lipit de coada 
bidiviului, îi cocoţa în vârf de copac de unde îşi dădeau 
drumul în şa - cine-şi vătăma capul nenorocul lui! - îi gonea 
printre stânci anume orânduite. Şi când abia îşi trăgeau 
răsuflarea de osteneală, începeau să se păruiască cu sulița, 
cu ghioaga ori cu spada, după cum poftea zăludul. Aveau 
să-i aducă mulţumită, ca şi Radu Andronic, pe potecile 
întortocheate ale slujbelor încredințate de Măria Sa. Atunci, 
în înfruntarea îndârjită cu vrăjmaşul, gândul învăţăceilor 
care-i datorau vlaga aprindea o lumânare pentru gârbaciul 
franţuzului... 

În cămara rotundă, unde stolnicul o aştepta pe 
Marghioliţa la acel ceas târziu din noapte, stăruia liniştea. 
Aşezat la o masă lungă cum numai în trapezele mănăstirilor 


papistăşeşti puteai întâlni, răsfoia pergamente întărite în 
scoarţe de pânză pe care se citea desluşit: Filip D'Antin, 
conte de Saint-LO. 

Rafturile care dădeau ocol încăperii erau pline de 
asemenea zapise. Aplecându-te asupra lor, aflai cu uimire 
că Rutherford, spre pildă, iscoada lui Wilhelm de Orania, se 
află şi în slujba lui Ludovic. Neamţul era întrecut în 
nelegiuire numai de Wladzo al polonilor ce primea simbrie 
şi de la ţar, şi de la Leopold. Cantacuzinul însemnase în 
dreptul lor: În slujba aurului. 

Pe Felipe cel Gras, supus al lui Carol al Il-lea, Riga 
Spaniei, om de încredere al lui D'Antin, îl puteai cumpăra 
făgăduindu-i titlu de nobleţe şi, nu se ştie de ce, Ordinul 
Sfântului Gheorghe al nemților. Pe Stădel al Franconilor îl 
răpuneau muierile roşcovane; pe Şoim, logofătul de taină al 
voievodului moldovean, vinarsul. 

Zapisele stolnicului mai cuprindeau isprăvile de seamă 
ale iscoadelor, învăţătura ce o dobândiseră, arma şi 
bucatele îndrăgite, un sodom de mărunţişuri care 
buimăceau mintea tulbure a celor fără de ştiinţă în 
treburile de taină. 


Cantacuzinul îi strecură privirea aceea de sfredel care o 
tulbura, chircindu-i inima arici. Dinaintea ei, Marghioliţa îşi 
strunea cugetul în chingi, neîngăduind gândului slobozenie, 
căci temea puterea drăcească a bătrânului de a desluşi 
vorbe pe care buzele mute nu le rosteau. Aceeaşi înfrânare 
şi-o poruncea când genunchii îi poposeau la poalele 
icoanelor. Smerenia ce i-o picurau însă în inimă chipurile 
sfinţilor poleiţi lipsea din întâmpinările cu stolnicul. Ochii 
mari, mereu neguroşi, o făceau să-şi simtă slăbiciunea şi 
cugetul negustoriţei se răzvrătea. 

Se desprinse de zidul pâcliu al cancelariei şi, cu unghiile 
înfipte în palme, cercă să-i rezeme privirea. 

— N-ai izbutit, rosti scurt Cantacuzinul. 


Fără a-i aştepta răspunsul, luă o pană din cele înşirate 
lângă călimara de argint şi începu să-i dezmierde ascuţişul. 

Muierea îşi muşcă buzele rumene. Era deprinsă cu 
izbânzile lesnicioase, căci nici un purtător de nădragi, din 
postav prost ori țesătură cât de scumpă, nu-şi păstrase 
capul pe umeri dacă apuca să-i strecoare zâmbetul o 
singură dată. Deşi grijise să se afle în priveala ochiului cel 
teafăr, Filip D'Antin rămăsese de piatră. Răsuflă adânc şi 
harbujeii pieptului descopciară ilicul. 

— Nu mai am cincisprezece ani. 

— Ştiu. Se vor adăugi încă cinci la Sfântul Alexandru. 
Pricina e însă alta. 

Negustoreasa se întrebă dacă bătrânul ţine călindarul 
tuturor iscoadelor. Cu adevărat, mamă-sa, Aspasia, o 
adusese pe lume în 30 ale lui Gustar, într-o fâneaţă din 
Snagov, unde stăpânea o delniţă de pământ. O dată cu 
acareturile, Aspasia îi lăsase în seamă povaţă bine 
chibzuită: „De ziua ta, nu chema mahalaua la zaiafet cu 
plăcinte şi rachiu. Acum eşti crudă, dar peste zece ani, cât 
ai vrea să-i ascunzi nu mai poţi înşela. Oamenii dovedesc 
bună ţinere de minte la asemenea trebuşoară...“ 

— Alta-i pricina! poftori stolnicul. Trei însuşiri se cer 
iscoadei: ochi buni, minte ascuţită şi inimă slobodă. Când 
gândul zburdă însă pe alte cărări, anevoie mai pot ispiti 
buzele oricât de rumene. 

Un val de sânge năpădi obrajii Marghioliţei. Mânia şi 
ruşinea îi dogoreau cugetul. 

— Inima nu-mi stă sub poruncă! 

— Ba să-i porunceşti, Marghioliţă! 

— Stiam că murmurul ei i se desluşeşte doar 
duhovnicului. 

— Când îl slujeşti pe Dumnezeu. Acum te afli sub 
poruncile altui stăpân, domnul Valahiei. Aşa că până una- 
alta eu ţi-s duhovnic! Ne-ai fost iscoadă de preţ şi mult ne-ai 
îndatorat, dar pe ziua de ieri ovreiul nu dă un singur zimţ. 


Negustoreasa îşi muşcă limba. O încerca poftă aprigă să- 
şi înfigă unghiile rozalbe în obrazul de lemn al 
Cantacuzinului, să-i trântească uşa şi-apoi s-o ţină tot la 
vale.  Simţi privirea bătrânului cotrobăindu-i printre 
veşminte. Privire stearpă, de anahoret. 

— Te-au adumbrit vorbele mele, Marghiolită. 

— Mi-au dezmierdat sufletul. 

— Învață să-ţi înflorească zâmbetul mai vârtos atunci 
când mâna e gata să prindă securea şi de mare folosinţă îţi 
va fi. 

— Când împlineşti la Sfântul Alexandru 20 de ani - văd că 
a aflat tot târgul - greu mai deprinzi învăţătură nouă. 
Mintea se hârbuieşte o dată cu trupul. 

Stolnicul lepădă pana pe masă. 

— Nu mânia pe Satana, femeie, că de la el ai farmecele 
fără de măsură! Oftă. Al doilea prilej de a duce dovadă 
asupra vânzării lui D'Antin nu vom dobândi în curând, iar 
fără această dovadă vicontele de  Iournon va fi 
descăpăţânat. 

— Aştept porunca. 

— Aşa, Marghioliţă! Dacă Saint-L6 pare să fi deprins 
năravul spurcat al slujitorilor de pe catarge, care bat 
cărările mării fără să vadă picior de muiere, ne rămâne să 
încercăm cu neamţul. Către el se cere dară să-ţi îndrepţi 
dulceaţa privirii. 

leşi de sub stăpânirea flăcării şi încăperea păru dintr-o 
dată pustie. Negustoriţa ştia însă că stolnicul n-a dezlegat-o 
din lanţurile ochilor. 

— Von Blaremberg, se auzi vocea bătrânului, şi-a păsuit 
plecarea pentru mâine sub cuvânt că secretarul său are 
sănătatea betegită. 

— De opt ceasuri petrece cu boierii valahi. 

— Ştiu. 

— Mizilicul l-au luat în casele clucerului Negoescu, iar 
bucatele cele vârtoase la Ioniţă Fărcăşan, adăugă muierea. 

— Mi s-a ştiricit. 


— Acum bat drumul Mănăstirii Comana. 

— Am primit veste. 

Răspunsurile stolnicului nu-i ridicară sprâncenele. La 
fiece jumătate de ceas i se înfăţişau iscoadele înşirate pe 
drumul neamţului. Chipul Cantacuzinului se ivi în lumină. 

— Aşteaptă porunca logofătului, Marghioliţă. O va lepăda 
fără să-i cauţi cu dinadinsul privirea. Îmi pun toate 
nădejdile în vinul şi muierile valahilor. Sunt la fel de viclene. 


Auzind chiote şi zurgălăi în vale, călugărul Porfirie aduse 
viaţă unui ciot de lumânare. Se lepădă de dulceaţa 
crivatului cu suspin mirean, îşi dibui încălţările şi potcapul, 
încuie chilioara şi se duse la cuhnii să pună vreascuri pe foc. 
Trezi în cale pe fratele Gheorghiţă, ucenicul său, închinând 
cugetări nu tocmai pioase Fărcăşanului. Era a treia oară 
într-o săptămână când poposea în vlaga nopţii, cu ceată de 
păgâni, făcând zdrenţe tihna mănăstirii. 

Starețul nu crâcnea, căci Ioniţă lepăda în fiece Ghenar 
două pungi în vistieria lăcaşului, iar vitele Comanei erau 
slobode să intre în imaşul boierului. Stătu în cumpănă 
chibzuind ce mioară să jertfească poftelor sataniceşti. O 
hotări pe Moţată, o oaie dolofană, care, privită dintr-o parte 
şi cu luare-aminte, aducea la chip cu Ioniţă Fărcăşan. 


Smulsă din cel dintâi somn, mănăstirea încă nu se 
dezmeticise la sosirea rădvanelor. Curțile se aflau pustii, 
câte un opaiţ crăpa o geană de lumină la ferestrele chiliilor, 
mici cât palma. Gămanul, pus pe blestemăţii, năvăli asupra 
toacei băgând în sperieţi monahii, păsările şi sătenii din 
Comana de Jos. Porfirie îşi zise că avan se mai bucura 


Belzebut. Nici sălaşul Satanei nu putea fi zdruncinat de 
zavistie mai straşnică. 

Străpunşi de răcoarea întunericului, oaspeţii grăbiră 
spre arhondaric. Aici, pe mesele lungi de brad, aşteptau din 
grija monahului Gherontie, pivnicerul, carafele cu basamac 
tare de mătăcină, ori balaurul moldovenesc, după cum îl 
botezase prostimea. Ajungea o duşcă să te crezi muşcat de 
flacăra Gheenei şi să-ţi smulgi copca de la gât. La celălalt 
cat, surugiii şi slujitorii se îndestulau cu holercă de 
anghelică. 

Filip D'Antin privea chilimul chindisit în fir de aur şi 
mătase, cu privelişti de pe meleag auriu: Sava sfinţitul 
scoțând, în pustiul Ruba, ţeapă din laba unui leu sleit de 
vlagă, cu coamă sălbatică şi ochi blânzi. Sub icoana mare de 
argint a Cuvioasei Paraschiva, călugării alcătuiseră în oală 
de pământ buchet de micşunele, dobronică şi lemnul- 
domnului. Ici-colo îşi iţea căpşorul albastru, cu mijlocul 
galben, urechea-şoricelului. 

Simţi pe cineva în spate şi îşi răsuci ochiul nevătămat. 
Logofătul Radu Andronic îi zâmbea cu două cupe în mână. 

— Încearcă-l, conte, şi vei alunga primejdia iscată de 
răceala nopţii. Clucerul, şi mai apoi loniţă Fărcăşan, prinşi 
de oaspeţi şi sub puterea basamacului, n-au găsit vremea să 
ne apropie. Le îndrept eu acum, dacă îngădui, necuviinţa. 
Numele mi-e Radu Andronic, logofăt. 

Filip D'Antin luă pocalul închinându-se. 

— Vorbeşti o franţuzească fără cusur, seniore. 

— Mi-am risipit vremea cale de un an la Strasbourg, fiind 
nevrednic învățăcel al abatelui D'Argenson. 

— Hm, bag de seamă că valahii nu sunt trufaşi. 

— Nimeni nu-i croit fără greşeală... 

—  Dispreţuind fala, micşoraţi lucrurile până la 
neînsemnat. La domniile voastre rachiul dârz se cheamă 
lichior, clucerul Negoescu m-a poftit la o mică gustare care 
ţine de cincisprezece ceasuri, o bacanală cu nimic mai 
prejos de cele ale străbunilor romani... Frumoase flori, 


adăugi smulgând un fir de urechea-şoricelului. Dintre toate, 
numai aceasta mi-este cunoscută. 

— Valabhii îi spun nu-mă-uita. 

Franţuzul îşi pironi privirea în obrazul boierului. Era cu 
adevărat dibaci. Şi el, D'Antin, ar fi sfârşit prin a se apropia 
de vrăjmaş. Nepăsarea îndelungată ţine iscoada mai trează 
decât propteala ochilor. Se miră într-o doară: 

— Nu-mă-uita? 

— Numele e iscat de-o poveste veche pe care cu 
îngăduinţa domniei tale ţi-o voi istorisi. S-a întâmplat ca 
fiica lui Radu Vodă, hărăzită unui principe leah, îndrăgind 
un curtean, să fugă cu acesta supunându-se poruncii inimii. 
Fugarii au fost prinşi. Înainte de a fi descăpăţânat, boierul 
cel tânăr a smuls o mână de flori albastre şi le-a azvârlit la 
picioarele domniţei, strigându-i: „Nu mă uita“... 

Saint-LO surâse ducând cupa la buze cu meşteşug. 

— Încep să cred că în Valahia până şi cel mai neînsemnat 
fir de buruiană îşi are istoria sa. 

— Dumnezeu ne-a hărăzit să stăm în calea răutăţilor, la 
încrucişare de drumuri, cum grăieşte un cronicar 
moldovean. Socoteşte, rogu-te, cât amar de neamuri ne-au 
trecut pragul, iar faptele lor, bune ori haine, s-au înscris în 
mintea moşnegilor dimpreună cu locul în care au fost 
săvârşite. Ştii cum au poreclit târgoveţii băncuţa? Pomana- 
franțuzului. 

Filip D'Antin îşi încruntă fruntea a mirare. 

— De ce? 

— Pentru că domnia ta ţi-ai făcut obiceiul să lepezi în 
palmele terfegoşilor din preajma hanului de fiecare dată 
aceeaşi părăluţă. 

— N-aş fi crezut că-mi pot cumpăra atât de ieftin cinstea 
de-a pătrunde în vorbirea valahilor. Târgoveţii au privirea 
ageră. 

— Un Saint-L6, o răsuci logofătul, nu poate trece nebăgat 
în seamă. Dar ţi s-o fi făcut silă de atâta voroavă. Ioniţă 
Fărcăşan ne pofteşte în curtea arhondaricului. 


Filip D'Antin îl urmă gânditor. Deşi ar fi avut prilej, 
logofătul nu se întinsese la vorbă. Dovedise doar cuviinţa 
unei creşteri alese, fără să i se îndese cu dinadinsul în 
suflet. Von Blaremberg, împresurat de valahi, mormăia 
cântec ostăşesc, cu bastonaşul într-o mână şi clondirul de 
rachiu în cealaltă. Când îi întâmpină privirea, Saint-L6 se 
linişti; Baronul nu era beat. 


În curtea arhondaricului, călugărul Porfirie, ajutat de 
Gherontie pivnicerul şi fratele Gheorghiţă, ticluiseră pe 
fundul unei gropniţe foc straşnic, din crengi de cedru. 
Oaspeţii fură poftiţi să se aşeze ca la panoramă dimprejurul 
mesei rotunde pe care odihneau talere de lemn, un ulcior 
de vin înnoit mereu dintr-o balercă şi ulcioraşe de lut 
rânduite în locul pocalelor, lăsate în arhondaric. 

— Datina, desluşi Ioniţă, porunceşte să stăm martori la 
săvârşirea mielului călugăresc, căci numai asmuţindu-ne 
nările şi pântecele spre a ne înfrupta cu poftă nesilită, vom 
cinsti îndeajuns învăţătura cuvioşilor monahi. 

— Ba pojarul Satanei în pântecele şi nările şi pofta-ţi 
nesilită, mormăi în barbă Porfirie. 

Spintecă mielul cu meşteşug, apoi îl curăţi de măruntaie. 
Câinii, deprinşi cu tipicul bucatelor mănăstireşti, se 
repeziră asupra lighenaşului de aramă. Fratele Gheorghiţă 
ţinea la îndemână un ac gros prin care trecuse un curmei 
de sfoară. Călugărul începu să coasă pântecele Moţatei. În 
aşteptare, boierii rupeau dintr-un muşuroi înalt de brânză, 
înfruptându-se muscăleşte din mămăliga fierbinte. D'Antin 
îi cercetă uimit. Să juri că n-au înghiţit fărămitură de două 
zile. 

Căţărată pe pirostrii fierbea o oală la care moşmondea 
cuviosul Gherontie. Când apa dădu în undă deşertă 
înlăuntru un clondir de vin alb, oţet armenesc, usturoi, 
piper, cimbru şi un pumn de ardei iute, mărunţit pulbere. 

Ioniţă străjuia lucrarea cu palmele la spate. Gura îi 
lăcrăma ca în zile de post. Clucerului Negoescu începuseră 


a-i juca priveliştile dinaintea ochilor, dar încă se ţinea bine. 
Parcă-l cususe cineva de mâneca baronului, nu-l părăsise 
frântură de clipă, hotărât nevoie mare să-l înveţe cum se 
suduieşte vârtos în valahă. 

Privirea râncedă a contelui de Saint-L6 azvârlea 
pumnale, dar clucerul sporovăia vesel grijind ca neamţul să 
nu vadă fundul ulcelei. Asemenea nărav isca stenahoria lui 
Ioniţă Fărcăşan. Oricare prunc înţărcat cu vinars ştia că 
pocalul se goleşte întâi şi numai după aceea se umple, fără 
a-l vârfui. Ulcelele înnădite sunt ca izmenele de sâmbătă, 
pentru calici. Zici că bei adunat la un loc ce-a rămas din 
cupele altora. 

Răcoarea îl îndemnă pe D'Antin spre focul din gropniță. | 
se păru că ostenise şi vru să azvârle câteva vreascuri. 
Cuviosul Porfirie îi opri braţul zâmbind. 

— Mielul se frige în jar, nu la flacără, astupat cu ogheal 
de pământ moale, desluşi Ioniţă. Doar vlăguit cu încetul 
dobândeşte frăgezime. 

Franţuzul clătină capul. Căuta tot mai des spre von 
Blaremberg, numărându-i oalele deşertate. Cât avea să mai 
ţină piept valahilor? Răpus de puterea vinului, era în stare 
de orice neghiobie. Avusese prilejul să-l vadă la cârciuma 
din Sant'Arcangelo di Romagna. El şi Felipe cel Gras nu 
ştiau cum să-i astupe gura. În mulţimea ceea de uliţarnici, 
condotieri, calici, iscoade şi pirați, oameni fără ţară şi fără 
nume, se găseau destui care ar fi poftit să-l asculte până la 
surâsul zorilor pe neamţul atât de beat încât, după cum 
spun sicilienii, vinul îi ţâşnea prin urechi. Căci nu strica să 
afli ce gânduri are Leopold şi cum va smulge preşul de sub 
picioarele auguste ale Bourbonului, laţul rânduit sultanului 
Mustafa, umbra lui Alah pe pământ, sau numele iscoadelor 
lui Altieri. Se credea al dracului de dibaci spunând Altieri şi 
nu Clement al X-lea. Hm, italienii nu ştiu cum îl cheamă pe 
papă, când ultimul paisano ţi-ar putea povesti, fără să stea 
în cumpănă, şi câţi negi avea pe şezut a treia ori a cincea 
din ibovnicele divinului. 


Un chiot prelung îl făcu să tresară. Ajutorul călugărului 
slobozea mielul în gropniţa cu jar. Aşternu cruciş un covor 
din cetină deasupra, apoi altul, de pământ şi un rând de 
jăratic. Boierii se bucurau ca de izbândă straşnică, chiuind 
şi lovindu-şi spinările caftanelor. Zvon de diblă ţâşni pe 
neaşteptate din întuneric. Fără a lăsa răgaz nedumeririi, 
ţiganii tocmiţi cu anul de boier Fărcăşan începură o 
corăbierească îndrăcită urmată fără a lăsa răsuflet de o 
rață şi ca la uşa cortului. Arcuşurile cu podoabă de argint 
scoteau fulgere. 

Valahi şi străini, cuprinşi de flacăra viersului, îşi sumeseră 
poalele caftanelor şi înnădindu-şi braţele prinseră a juca în 
jurul focului. Colbul stârnit poposea în catifelurile genoveze 
şi postavurile de Flandra, dar mai cu seamă pe barba 
cuviosului Porfirie, care stupea căutând mereu cu ochii spre 
cerul înflorit de stele, pentru a se încredința că nu se află în 
sălaşul Satanei. 

Filip D'Antin se apropie alene de logofăt. Pufăia rezemat 
de marginea mesei. 

— E un dans valah? 

Radu Andronic dădu din cap. Scoase luleaua dintre dinţi 
şi începu să râdă. Von Blaremberg se rupsese din horă şi 
sărea peste gropniță cercând să ţină bătaia ţambalului. 
Stârniţi, îi luară de îndată pilda Negoescu, genovezii, 
armăşelul Stroe şi încă vreo câţiva bezmetici. 

— Obiceiul acesta ni l-au lepădat nohaii, desluşi logofătul. 

Filip D'Antin zâmbi. 

— Bag de seamă că se bucură de trecere printre nemți. 
Prima încercare a făcut-o prietenul Valahiei, baronul... 

— Numai prietenii bat drumurile cetăţii de scaun a 
Măriei Sale Vodă Brâncoveanu... 

Se întoarse spre Ioniţă Fărcăşan. Gămanul gros la trup şi 
scurt de picioare şovăia. Îşi lua avânt, dar, ajuns la 
marginea gropii, se oprea. Porfirie îl pândea întărâtat. Avea 
să se osândească apoi la canon greu pentru gând ticălos şi 
urgisirea aproapelui, dar acum, în pântecele nopţii, se 


simţea sleit de un singur dor: să-l vadă pe Fărcăşan în 
scufundătură, cu şezutul dezmierdat de tăciuni aprinşi. 
Cum loniţă da semne că se lecuise şopti slujitorului 
îndeajuns de tare ca să fie auzit: 

— Mă cuprinde mirarea, frate Gheorghiţă, că tocmai 
binefăcătorul nostru nu-şi arată bărbâăţia. 

— Sare dumnealui până la urmă, sunt încredinţat. 
Nimeni din cinstitul neam al Fărcăşenilor nu s-a dat în lături 
de la asemenea isprăvi. 

Sfatul călugărilor ajunse la urechea lui Ioniţă. Îşi făcu o 
cruce mare şi se năpusti taur asupra gropii. Monahii 
suspinară strâmb. Boierul sărise fără să-şi aducă stricăciuni 
la spinarea cea moale şi zburda printre căftăniţi de bucuria 
izbânzii. 

Von Blaremberg rostui o scândură, o întinse punte peste 
jăratic şi porni cocostârceşte cu braţele desfăcute aripi. 

— Pe nemți îi osteneşte diavolul născocirilor, spuse 
logofătul. 

Filip D'Antin îşi prinse între degete bărbia albită de 
suliman. 

— Dar pe valahi? 

Radu Andronic îl cercetă în adâncul ochiului nevătămat, 
întrebarea contelui n-avea poate însemnătate, dar fusese 
rostită în anume fel. Îşi arată dinţii în zâmbet larg. 

— Dragul de străini. Nicăieri în Evropa călătorul nu e 
întâmpinat cu atâta drag ca în Ţara Românească. 

— Oare nu greşesc valahii? 

— Datina cere să pui vin şi pâine dinaintea drumeţului. 

Franţuzul râse fără a-şi dezlipi buzele. 

— Datina poate aduce şi necazuri. 

— Pesemne însă că valahii s-au simţit răsplătiți pe măsura 
osârdiei lor de vreme ce nu şi-au primenit obiceiurile. 

— Mda... Pentru că veni vorba de obiceiuri şi pentru că te 
văd plin de bunăvoință faţă de nedumeririle drumeţului, te 
voi ruga, logofete, să-mi desluşeşti anume deprinderi 
ciudate ce m-au întâmpinat în Valahia. Am văzut nu o dată, 


la împlântarea pietrei de hotar între două moşii, copilandri 
a căror spinare era amar urgisită de bâtă. Desluşeşte-mi, 
rogu-te, rostul acestei fapte. 

— 'Tâlcul e limpede, răstălmăci Radu Andronic. Pruncii 
sunt năpăstuiţi spre a le pecetlui în veci ţinerea de minte. 
După asemenea caznă, nu vor uita până la adânci bătrâneţe 
hotarul moşiei, chiar dacă piatra s-ar fărâma pulbere. De 
aceea, locul ocării şi hatul trebuie să se potrivească 
întocmai. 

— Bine chibzuit, râse contele de Saint-L6. 

— lar peste ani, de s-ar întâmpla gâlceavă asupra 
hotarului, pruncii osândiţi fără pricină, ajunşi moşnegi, îl 
vor dovedi păşind în lungul său, cu o traistă de pământ pe 
cuşmă, spre a face deplină încredințare. 

— Acesta e un obicei roman. 

— Aşa socotim şi noi. Se numeşte Jurământul cu brazda 
în cap şi însoţeşte o carte de blestem care-l afuriseşte pe cel 
ce s-ar încumeta să mintă... 

Un bubuit năprasnic îi cetlui cuvintele de pe buze. 
D'Antin se răsuci mirat încreţindu-şi fruntea. Lăutari şi 
oaspeţi se adunaseră în jurul gropii. 

— Mielul e gata, spuse Radu Andronic. 

Într-o clipă, Moţata scoasă de monah cu dibăcie şi grijă 
de a nu o fărâma fu ciopârţită pe talerele de lemn. 
Gheorghiţă răsturnă a doua mămăligă într-un blid adânc de 
lut, peste care cuviosul Gherontie deşertă zeama dreasă din 
mirodenii. 

Oaspeţii se azvârliră asupra ciozvârtelor temându-se că 
nu le ajung mâinile. Lingurile trudeau harnice răpunând 
mămăliguţa. Filip D'Antin, conte de Saint-LO, se aşeză cam 
în silă, abia catadicsind să ducă fărămitură la buze. Înghiţi, 
apoi îmbucăturile se îndesiră. 

Radu Andronic îşi dosi zâmbetul. Îi făcu anume semn lui 
Ilie Machidon care rezema pridvorul. Şopoti câteva cuvinte 
la urechea slujitorului şi se întoarse la masă. 


Asemenea altora, crâşma Rădiţei fusese ridicată la 
îmbinare de uliţe, cu cheltuială puţină spre a mărunți 
paguba dacă ceasul cel rău sau vreun netrebnic cu mintea 
stăpânită de holercă ar fi stârnit foc ori alt neajuns. Numai 
la pivnițe nu se scumpiseră Rădiţa şi omul ei care împlinea 
de Sfinţii Petru şi Pavel zece ani de când fusese însoţit cu 
alai, dar fără lacrimă la ţintirimul Bisericii Scaune. 

Deochiul cumetrelor din mahala şi blestemul pungilor 
vlăguite îndesară traista de necazuri a Rădiţei cu încă o 
năpastă, în zi fierbinte de Cuptor, cu soare vrăjmaş, pojarul 
iscat de o tinichea rătăcită în stuful acoperişului mistui 
pereţii de vălătuci până în temelii. Muiere bătătarnică, în 
crucea tinereţii la vremea aceea, Rădiţa nu se încovoie 
dinaintea ananghiei. Rostui bani cu împrumut de la boier 
Fărcăşan cel bătrân, ridică alte acareturi din trunchiuri de 
stejar, şindrilui acoperişul, după care alungă din bătătură 
orice bodroanţe ce purtau semnul necazului, căci oamenii 
tem bufnița, cloşca neagră cu treisprezece ouă, blestemul 
de văduvă şi lemnul ars. Apoi o chemă la Bucureşti pe 
Agripina, soră-sa, un muscal de muiere, zăludă, cu vlagă şi 
uitătură cruntă, de nohai. Era de-ajuns să se arate în pragul 
cuhniei cu ghioaga în mână - căci fără şagă de asemenea 
sculă se slujea - pentru ca muşteriii cei nărăvaşi să 
amuţească şi să-şi vadă de ulcică. 

Trecuse multă apă pe Dâmboviţa de atunci, Rădiţa se 
chivernisise, dar o dată cu belşugul galbenilor grămădiţi în 
sunduc rătăcise în colbul anilor şi privirea catifelie a ochilor 
ca aluna. Şi muşteriii se primeniseră. Boier Fărcăşan cel 
bătrân băuse paharul morţii gândind că-i tot cupa cu rachiu 
de anason ce-i dezmierdase o viaţă gâtlejul, Costache 
Andronic, ajuns în creştetul vârstei, nu-i mai trecea pragul. 
Semn că răsuflă îi da însă în fiece primăvară trimițând, în 


taină de ştiinţa jupânesei Irina, slugă încercată după câteva 
carafe de pelin. 

Mai fuseseră şi alţii la gândul cărora ochii Rădiţei se 
aprindeau în ceasurile de răgaz ale sfintei duminici când 
biserica poruncea ferecarea crâşmelor. Pesemne însă că în 
diata lor, alături de moşii, şi livezi, şi conace, căftăniţii 
porunceau pruncilor şi lăcaşele de desfătare. Uneori, 
cătând spre Ioniţă, îl avea dinainte pe boier Zaharia, nasul 
repezit în vânt al clucerului Negoescu era aidoma cu al 
bunicului Haralambie, ochii buiaci ai lui Radu Andronic 
ştiau privi iscusit în inima şi chipul femeilor, după cum 
ştiuseră şi ai lui boier Costache. 

La asemenea cugetări, inima Rădiţei se răcea, căci 
Dumnezeu nu-i sorocise prunci, după cum nu-i sorocise nici 
Agripinei. Unde era vlaga valahilor celor de altădată dacă 
nu cutezase o singură pereche de nădragi să înfrunte 
voinicia soră-sii şi s-o răstoarne în fânul grajdului? Cum 
dădeau ochi cu spetele zdravene ale muierii, căutau 
ungherele precum  cloţanii, deşi cunoşteau numărul 
pungilor şi al acareturilor ce aveau să însoţească 
binecuvântarea părintelui Sofronie de la Scaune. Dar 
netrebnicilor, chibzuiau Agripina şi Rădiţa, le era mai vârtos 
teamă de papară decât de sărăcie. 

Oftau amândouă în nopţile de iarnă când aşteptau 
muşterii, căci crâşma îşi ţinea porţile deschise la orice ceas. 
Privirile lunecau mâhnite pe mesele lungi de brad negeluit, 
cu ulcele din pământ smălţuite şi înflorate, dezmierdau 
scăunaşele cu trei picioare, duşumelele aşternute cu 
rumeguş proaspăt, butoaiele cu vin porfiriu şi rachiu 
sârbesc. Când una, când cealaltă tăiau încăperea, ieşeau în 
curte pentru a slobozi vreo poruncă argatului, căutau la 
untdelemnul fanarelor înfipte în stânga şi dreapta porţii, 
apoi cercetau lungul uliţei. 

Nu se făleau cu cine ştie ce belşug, dar cheag tot 
prinseseră. Cui aveau să rămână casele din mahalaua 
Scorţarului, prăvălia de la Sfântul Ioan cel Mare, sfoara de 


vie din dealul Piteştilor? Marghioliţa, negustoreasă în 
Sfântul Gheorghe, le venea nepoată de sânge, dar nu li se 
lipea de inimă. Rădiţa îi cerceta chipul ca roua cu cârcel în 
piept, pentru ceea ce miraza îi spusese ei acum zece ori 
douăzeci de ani. Agripina încerca acelaşi junghi pentru 
ceea ce oglinda nu-i spusese ei niciodată. 

Gândul că la casele nepoatei nu se statornicise încă picior 
de bărbat le picura miere în suflet şi ridicau bărbiile în vânt 
- creadă cine-o vrea! - când megieşii zvoneau despre încă 
un neguţător ori meşter, ori târgovăţ cu te miri ce hram, 
venit în peţit şi alungat de Marghioliţa. De vreo doi ani, se 
auzea că un boier de neam mare îşi lepădase inima fără 
zălog în mâinile muierii. Altă nerozie, căci căftăniţii nu-şi iau 
soaţă o dugheană cu mărunţişuri unde orice calic s-a simţit 
măcar o dată stăpân, poruncind doi coţi de postav prost, 
sau copci de oţel pentru dulamă. 

Când Marghioliţa săltă uşoară din careta înaltă, ridicată 
pe două roţi, surorile se priviră cu tâlc. Ce căuta 
negustoriţa pe lumină nedesluşită la uşa lor? Rădiţei nu-i 
plăcu nici închinăciunea din cale afară de cuviincioasă a 
nepoatei, închinăciune cuvenită celor cu răbojul încărcat de 
ani. 

— Mătuşă Agripina, ciripi muierea, cum, Doamne iartă- 
mă, umbli fără broboadă la ceas de noapte? Vrei oare să-ţi 
stârneşti vătămătura cea veche? O fi având tuşa Rădiţa 
cinci ani mai mult decât domnia ta, dar în afara beteşugului 
de la picioare, din mila Celui de Sus se ţine bine. 

În ochii surorilor clipocea otrava. 

— Dacă tot te osteneşti să-mi ţii răbojul, rosti Rădiţa 
muşcând cuvintele, află, rogu-te, că Agripina a venit pe 
lume numai la doi ani după mine. 

— Îmi fac nădejdi c-ai să mă ierţi, mătuşă, căci greşeala 
izvorăşte din neştiinţă. La vremea ceea mama încă nu se 
născuse... Schimbă repede vorba. V-aţi şi trezit? 

— Tocmai chibzuiam să ne hodinim un ceas-două. 


— Cine chibzuieşte mult, doarme puţin, râse Marghioliţa. 
Vă pică musafiri de soi. Boier Fărcăşan îţi trimite rugăciune, 
minţi negustoreasa, căci porunca venea de la logofăt, să 
găteşti mireasă un butoiaş din cel uitat în hrubă, a noua 
balercă de la geamlăc către grinda cea albă. 

— După cum văd, pufni Rădiţa, ştiţi şi ce culoare de 
panglică ţin la dedesubturi. 

— Eu una pot să-ţi fac încredințare, căci prin mâinile 
mele au trecut, răspunse Marghioliţa cu zâmbet. N-aş pune 
degetele în foc că le-au bătut şi ochiul boierului. 

— Pe-ale tale în schimb le ştiu toţi purtătorii de musteţi. 

Agripina rosti cu gura pungă: 

— Umblă vorba că-ţi schimbi crivatul, Marghioliţă! De, s- 
o fi hodorogit sărmanul de-atâta folosinţă. 

— Adevărat. Tocmai gândeam să târguiesc unul de la 
neamuri, dacă tot şade neatins. Porunceşte, rogu-te, 
argatului să nu smintească vinul din acea balercă 
hâţânându-l, şi răsplata îţi va fi ca totdeauna pe potrivă. 

— Nu ştiam că eşti în slujba Fărcăşanului, spuse Rădiţa. 

— Mi-e ibovnic. Se răsuci spre Agripina lămurind: Ibovnic 
este bărbatul carele cinsteşte aşternutul unei muieri cu 
dragoste nemăsurată. Îţi aduc desluşire, tuşă, căci domnia 
ta ai dat uitării de mult asemenea lucruri lipsite de 
însemnătate. 

În ochii verzi râdeau lumini primăvăratice, toată talpa 
iadului îi muncea boiul subţire, sânii, iezi buiaci, zburdau 
slobozi sub borangicul cămăşii. 

Mult l-ar fi bucurat pe loniţă Fărcăşan vorbele muierii, 
căci în zadar îi bătuse uliţa ani în şir. Despre treburile de 
dragoste ale Marghioliţei nu aflase decât diavolul cel 
bătrân, stolnicul Cantacuzino. 

Rădiţa îşi înfipse pumnii în şolduri. 

— la ascultă, cui vrea Fărcăşan să-i zdruncine minţile? 
Pietroasa mea îţi doboară dintr-o ulcică un oştean 
muscălesc cu flintă şi raniţă cu tot. 

Negustoriţa şopti în mare taină: 


— Printre petrecăreţi se află şi paşa de la Vidin, îmbrăcat 
în straie de boscar spre a nu atrage luarea-aminte. M-ai 
îndatora peste măsură, mătuşă, dacă mi-ai îngădui să urc în 
cămările voastre. Când am tăiat podul mi s-a părut că văd 
umbră de tâlhari şi parcă nu mă încumet să înfrunt încă o 
dată drumul înaintea zorilor. 

— De ce? se miră Agripina. Podoabe nu porţi, iar celelalte 
daruri le-ai rătăcit de mult... 

Crâşmăriţa îi făcu semn spre ocniţa astupată cu o 
rogojină.  Iscoada  Cantacuzinului vru să-i răspundă 
Agripinei, dar nu mai avu vreme. Larma petrecăreţilor 
începuse a zdruncina porţile. 


Rădiţa îşi primi muşteriii în prag, cu temeneli şi zâmbet 
păstrat anume pentru logofăt. Pândind aşezarea chefliilor, 
Andronic îşi strecură iute întrebarea: 

— A venit Marghioliţa? 

Muierea îşi lăsă capul în piept şi arătă spre ocniţă. 

— S-o chem? 

— Nu. 

— Pricep. Domniile voastre aţi adus alte podărese la 
zaiafet. 

— Dacă ai să depui aceeaşi iscusinţă şi în negustorie, tare 
mi-e teamă că într-o bună zi chefliii Bucureştilor vor bate 
uliţa Sfinţilor Apostoli, către beciurile lui Dragomir. 

Rădiţa tăcu. Ar fi schimbat o vorbă cu soră-sa, dar 
Agripina nu se arăta muşteriilor înainte ca ciubotele 
acestora să zacă sub masă, iar cupele să nu se fi golit a 
noua oară. Rânduiala o statornicise Ioniţă Fărcăşan, după 
ce rămăsese odată fără tovarăşi de pahar. La vederea 
zdrahonului, oamenii se buluciseră către uşă pierind în 
noapte. 


Gămanul, ciupit bine, dar încă ţeapăn pe picioare, duse 
ulcica la gură ostoindu-şi setea aprigă. 

— Bre, Rădiţă, ţipă stăpânind cu glas de taur hărmălaia. 
Dar bucate nu ne dai? Îi peste un ceas de când n-am luat 
înghiţitură şi simt cum mă prăval de slăbiciune. Grijeşte de 
curcani, fleici, şi niscai cârnaţi fripţi în jăratic şi, dacă tot 
asmuţi focul, pune şi un purcel să avem mai încolo de un 
mizilic. 

Filip D'Antin, conte de Saint-LO, rezemă zidul. Ce 
znamenie de creştini or mai fi şi valahii!? De şaisprezece 
ceasuri cărau în ei merinde şi băutură cât să astâmperi o 
oaste de flămânzi, şi tot îşi căinau pântecele. Asemenea 
urgie nu pomenise nici la Hamburg, oraş vestit în Evropa 
pentru mâncăii lui, nici în Sicilia unde muierile se semeţeau 
că-şi înţarcă pruncii cu o oală de spaghetti. Nu-i vorbă, 
baronul aproape că le venise de hac. Băuse şi mâncase cot 
la cot cu valahii, iar acum se năpustise cu hărnicie asupra 
carafei de pietroasă. Ioniţă Fărcăşan se anină de braţul lui 
Andronic. 

— Frumuşică petrecere, ce zici logofete? 

— Ştiu eu... 

— Adică? 

— Parcă ar mai lipsi ceva. 

Gămanul se holbă. 

— Ce? 

— Fără trăsneli, zaiafetu-i ca balta stătută. Mi-ar plăcea o 
boacănă. Altădată aveai închipuire, Ioniţă... 

Fărcăşan, amuţit, îşi scarpină ceafa. 

— Ai vreun gând? 

— Mde... Logofătul păru să se codească. Ar fi ceva, dar 
mi-e că iese prea lată. 

— Nu-i lată, Andronic, nu-i deloc! Spune-i lui moşu'! 

— Dacă aude Vodă... 

— N-aude! 

Îl împungea cu pântecele, ochii mici nu slăbeau chipul 
logofătului. 


— Nu mă fierbe, omule! 

Radu Andronic micşoră glasul la urechea gămanului. 

— Ce-ai zice tu de un clopot slobozit în puterea nopţii? De 
spaimă, neamţul şi-ar scăpa inima în bemeveci şi nici ăilalţi 
nu s-or lăsa mai prejos. Face să plăteşti parale bune ca să 
vezi asemenea ispravă. 

— Phii! făcu Ioniţă gâtuit şi cu ochii cât cepele. Ăsta zic şi 
eu gând chibzuit! 

— Biserica-i colea, scăriţa spre clopotniţă lesnicioasă. Da- 
ţi trebuie îndrăzneală... 

— Eu îndrăznesc, logofete! 

— Ştiu. Cum a îndrăznit iepurele când a văzut lupul. 

— Te prinzi pe zece galbeni? spuse aţâţat Fărcăşan. 

— Lasă şaga, Ioniţă. 

— Te prinzi, ori nu? 

— Mă prind, rosti moale Radu Andronic ca omul care nu 
vrea să strice cheful nimănui. 

— Atunci nu sufla cuvinţel şi grijeşte să nu prindă ăştia de 
veste când m-oi strecura pe uşă. 

După plecarea gămanului, Andronic mai zăbovi un minut 
de ceas şi, pândind spinarea întoarsă a chiorului, se 
strecură nălucă în ocniţă. 


— Foc! strigă clucerul Negoescu sărind de la masă. 

Clopotele Bisericii Scaune porniseră a se zbuciuma 
semănând spaimă mare în mahala şi printre petrecăreţi. Se 
năpustiră bezmetici asupra uşii împiedicându-se în ciubote 
şi caftane. 

În urmă, D'Antin cercetă cu grijă odaia goală apoi prinse 
braţul baronului. Schimbară iute bastonaşele şi ieşiră după 
ceilalţi. 

Afară, franţuzul îşi îndreptă ochiul verde spre cer 
răsuflând cu mulţumire. 

— Sit nomen Dei benedictum!24:, şopti. 

Răsuflă şi Radu Andronic în ocniţă. laina franţuzului 
făcea înmiit cei zece galbeni dobândiţi de Ioniţă Fărcăşan. 


— Vreun zălud! spuse armăşelul Stroe. Auzi ce i-a trăsnit! 
Să tragă clopotele. După mintea mea numai tărtăcuţa 
gămanului poate lepăda asemenea blestemăţii. 

Negoescu râse adulmecând talgerul pe care Rădiţa 
depusese o movilă de cârnaţi. 

— N-om fi singurii din târg care bem de ieri. 

— Caută, rogu-te, împrejur şi spune-mi unde e Ioniţă... 

Glasul tăios al contelui le zgârie urechile. 

— Necuviinţa n-o îngădui din partea nimănui, baroane, şi 
dacă n-ai fi beat i-ai găsi răspunsul în tăişul spadei. 

— Te făleşti, chiorule! râse von Blaremberg. 

Filip D'Antin păli. Chiar dacă gâlceava o iscaseră de ochii 
valahilor, vorba îl rănea adânc. Duse mâna la hanger, ştiind 
că ceilalţi vor sări stavilă. Radu Andronic alungă zâmbetul 
de pe buze şi din priviri, încercă să-l abată pe franţuz în 
celălalt ungher. Negoescu, grecul şi venețienii făcură roată 
în jurul neamţului. Von Blaremberg râdea gros. 

— Hai! Scoate sabia, ochi văduv! 

Umerii franţuzului zvâcniră sub mâinile grele ale 
logofătului. 

— Lasă-mă să trec, scrâşni. 

— Încearcă să chibzuieşti, conte, îi spuse logofătul cu 
dulceaţă. Sunt încredinţat că iscusinţa spadei nu ţi-e 
întrecută decât de aceea a minţii. Asemenea izbândă - 
arătă spre baron - nu aduce fală nimănui. Ş-apoi 
Brâncoveanului nu-i place sfadă între străini. 

Filip D'Antin şovăi câteva clipe. Dădu scurt din cap şi ieşi 
glonţ din cârciumă. În urma lui se aşternu tăcerea. Ioniţă 
Fărcăşan, care abia aşteptase să se fâălească cu isprava din 
clopotniţă, întrebă mâhnit: 

— Din ce se luară, frate? Înainte de-a afla răspuns, 
speriat ca nu cumva sfada străinilor să curme zaiafetul, se 
grăbi să poruncească: Vin proaspăt, Rădiţă, ulcele curate şi 
adă purcelul cela până a nu se face tăciune. 

După toate semnele însă, pofta de petrecere a neamţului 
ostenise. Adumbrit, mai zăbovi cât să deşerte două cupe şi 


ceru caleaşca. Logofătul Andronic îşi răsuci capul spre 
ocniţă. Făcu semn mic şi într-aceeaşi clipă rogojina se dădu 
în lături. 

În prag zâmbeau ispitele Marghioliţei. 


XXX 


Când Filip D'Antin se ivi în capul uliţei, Ilie Machidon, 
dosit în umbra unei sălcii, şuieră scurt. Patru zdrahoni cu 
umeri vârtoşi, junghere iuți şi spinări trenţăroase se 
apropiară tupiluş. 

— Ăsta-i! Fiţi cu luare aminte! Îl doborâţi, dar nu-i 
pricinuiţi stricăciuni mari. Mi-e de-ajuns dacă uită cum îl 
cheamă o frântură de ceas. 

Slujitorul îşi zornăi punga a făgăduială. Pe lotri îi 
pescuise pe malul Bucureştioarei. Pentru cinci taleri de 
cuşmă ar fi spintecat - Doamne fereşte! - şi icoana cea 
mare a Cuvioasei Nastasia, darul patriarhului Dositei de la 
Ierusalim către Mitropolia Valahiei. Fuseseră de-ajuns 
câteva vorbe pentru a-l însoţi bucuroşi pe Machidon. Două 
podărese şoldii strigaseră dogit în urma lor. Slujitorul o 
luase repede din loc, stingherit. Privirile tălăniţelor, care 
vegheau un stol de vrăbii înfipte în proţap, despuiau. 
Asemenea căutătură şi asemenea râs hulpav neobrăzat, 
Machidon nu pomenise. Pe lângă acestea, Anisefta, văduva 
roşcovană din Chipriana, afurisită de muieri şi de părintele 
Sofronie, era numai bună de stareță la Agapia. 

Franţuzul ajunsese în crucea uliţei. Primul cârjaliu se 
smulse din umbră şi-i ieşi din întâmpinare cu mâna întinsă. 
Paşii contelui se mărunţiră. Machidon îl văzu ducând mâna 
la spadă şi le făcu vânt celorlalţi. 

Ascuţişurile lui Saint-L6 chemau toate luminile nopţii. 
Cumaşii se azvârliră vultureşte, dar sabia lui Filip D'Antin le 
curmă iuteş bărbăţia. Patru dâre sângerii îşi făcuseră vad 
pe obrajii terfegoşilor. 


— Ăsta-i sigiliul meu! rosti D'Antin surâzând drăceşte. La 
cel dintâi pas vă încrustez diata. 

Cârjaliii băteau roată uliţa căutându-i spatele. Franţuzul 
lipi ulucile gardului apoi ţâşni cu amândouă armele roată. 
Pe degetele cumaşilor se ivi roua sângelui. Scăpară 
jungherele în tină. Ochiul norocos al contelui împungea. 

— Închinaţi-vă, mişeilor! 

Ridică sabia şi se frânse de mijloc gemând. Parul slobozit 
de Machidon îi dezmierdase, cu măsură, moalele capului. 

Contele de Saint-L6O căzuse cu faţa în jos. Horbota de la 
mâneci şi piept, întinată de glod, părea acum o zdreanţă. 
Cârjaliii ciuliră urechile. Se auzeau paşi. Într-aceeaşi clipă, 
în cele două capete ale uliţei se iviră străjile alergând. 

— Valea! suflă unul din tâlhari, încovoindu-şi spinarea 
gata să se mistuie în întuneric. 

Machidon îi puse mâna pe umăr. 

— Rămâi pe loc, Prisparule! Priceperea în mânuirea 
jungherului ţi-am văzut-o. Neghiobia ţi-o aud. Priveşte în 
jur. 

Oştenii veneau în potcoavă, cu gând să-i împresoare. În 
stânga şi dreapta podului se afla mlaştină vicleană, unde 
după zece paşi piereai înghiţit de mâl. 

Haita tâlharilor căuta scăpare rotindu-şi ochii năpădiţi de 
sânge. Ilie Machidon se apropie de suliţele străjerilor 
ţinând la vedere balabanul de argint. Şopti: 

— Slujbă domnească! 

Oştenii se îndepărtară fără cuvânt. Prisparu îşi alungă 
repede spaimele, zâmbind cu înţeles. 

— Fiertura asta miroase bine, dar dă lesne în foc... 

— Îi poţi stăpâni clocotul dacă înnozi zdravăn baierele 
limbii. De una vreau să te încredinţez. Nu pentru asemenea 
ispravă o să vă înalțe armaşul capetele în vârful parului. 
Despuiaţi-l! 

Lotrii se puseră pe treabă. Scoaseră mantia franţuzului, îi 
traseră ciubotele, avură de furcă oleacă cu cei patruzeci de 
bumbi de la vestonul de catifea, sfâşiară nerăbdători 


cămeşa subţire, pânza de paing. Degetele atinseră 
ghiulurile scumpe căutând pieziş spre Machidon. Slujitorul 
le dădu încuviințarea din ochi şi-ntr-o clipită odoarele 
pieriră în brâiele ififlii. 

— Noi ne-am săvârşit lucrarea, spuse în cele din urmă 
tâlharul. 

— Aţi uitat bernevecii. 

Prisparu săltă din umeri. 

— De... după cum pofteşte domnia ta. lrebuşoara asta, 
atât cât mă ajută pe mine capul, seamănă a răfuială. 

— 'Te ajută mai mult, terfegosule! Vrei să mă încredinţezi 
că nu mi-ai priceput rosturile. Străinul putea să vă răpună 
lesne. V-a însemnat numai pentru a vă dibui în ziua când ar 
pofti mărturia voastră. lar în acea zi o să vă smulgă limba 
pentru a afla cine v-a tocmit. 

— Spurcată treabă, îngână Prisparu. 

Ilie Machidon cercetă straiele contelui. Găsi în şerpar un 
sul de pergament şi mustaţa prinse a-i tremura a zâmbet. 
Aruncă cumaşilor talerii juruiţi. 

— Luaţi şi trenţele. Caii tâlhăriţi pasc malurile 
Bucuregştioarei, iar drumurile lotrilor la ceas de primejdie 
trec prin Broşteni. Noaptea dă semne de moarte. Cine-şi 
preţuieşte căpăţâna la vărsatul zorilor, poate ajunge 
departe. 

Lotrii înşfăcară straiele lui D'Antin şi fără alt cuvânt o 
luară la sănătoasa. Machidon începu să râdă. Îl înveselea 
straşnic priveliştea contelui rămas pe pod în izmene de 
muiere, din borangic, cu horbotă lată de-o palmă. Apucă 
măciulia bastonaşului şi o răsuci până se desprinse. 
Înlăuntrul vergelei de abanos nu se afla nimic. O învârti la 
loc şi târî trupul lui D'Antin în cotlon ferit spre a nu nimeri 
sub roţile vreunui rădvan. Bastonaşul îl depuse între 
mărăcini, unde ochiul cel verde al iscoadei îl putea lesne 
dibui. Franţuzul avea să prepuiască - cel puţin aşa dorea 
Radu Andronic - că fusese doborât şi jefuit de tâlhari. 


Simţind şfichiuiala vântului de noapte, mila năpădi inima 
ţăranului. Smulse un snop de urzici, din cele iuți la mânie, 
şi-l aşternu oghial peste trupul contelui de Saint-L.6. 


Toate ispitele diavolului ţâşneau din ochii şi zâmbetul 
Marghioliţei. Genele lungi fluturau cu anume meşteşug 
aprinzând făclie poftele baronului, buzele răsăreau căpşuni 
înrourate pe obrazul gingaş. la străvezie, stropită cu 
fluturaşi de aur, despicată în potcoavă până pe umerii 
rotunzi, desluşea tulbure sânii negustoresei, dogoritori şi 
plini de neastâmpăr. 

Uitase neamţul de caleaşcă, de Leopold, şi de pânzele 
ţesute cu D'Antin, de Dumnezeu şi de numărul cupelor 
deşertate. Marghioliţa grijea să-i fie pocalul plin şi să 
zâmbească ademenitor. Graiul nu i-l pricepea, dar după 
toate semnele, vorbele neamţului nu aşteptau răspuns. 

Negustoreasa se ridica din vreme în vreme pentru te miri 
ce mărunţiş, şi-atunci ochii baronului se bulbuşau ouă 
răscoapte înfâgând sulițe în şezutul muierii. Şarpe viu 
sălăşluia în spinarea Marghioliţei, iar sub catrinţa de catifea 
florie coapsele săltau buiace. Piciorul mic, în papuc de 
marochin, măsura pas legănat. Asemenea mers de cadână îl 
vrăjea pe neamţ peste măsură. Nu văzuse frumoasele 
Stambulului priponite între zidurile haremului, iar la Viana, 
Paris ori în republicile italiene muierile călcau cocostârceşte 
din pricina vergelelor de oţel ce le cetluiau pântecele şi a 
încălţeilor ridicaţi cu o palmă din călcâie. 

La porunca logofătului, negustoreasa turna fără să se 
scumpească din carafa cu vinars viclean, a cărui putere o 
temeau până şi beţivani încercaţi ca Fărcăşan sau 
Negoescu. Rădiţa şi soră-sa Agripina priveau înlemnite ca la 
panoramă rostuirile nepoatei. Nu fusese, har Domnului, nici 


Rădiţa icoană în biserică, dar abia acum pricepea că trăise 
de prisos. 

La celălalt capăt de masă, oaspeţii rămaşi sfâşiau trei 
curci îndopate cu coconare, fără a mai lua aminte în stânga 
sau dreapta. Ioniţă, gând în gând cu Negoescu, Stroe şi 
armăşelul, chibzuia să aducă lăutari. Grecul adormise de 
mult. 

În cele din urmă, capul baronului căzu răpus pe masă. 
Marghioliţa, încrucişându-şi privirea cu a logofătului, 
desprinse încet bastonaşul din mâna însomnurată. 

— Nu zăbovesc mult, suflă boierul. Cu orice chip nu-i 
îngădui să se trezească. Înainte de-a deschide ochii, cupa 
să-i fie la buze. Mă bizui pe tine, Marghioliţă! 

Îşi răsuci spatele spre a feri privirea crâşmăriţelor şi 
scoase măciulia bastonaşului. Îl răsturnă zgâltâindu-l uşor 
şi trei suluri subţiri de pergament îi căzură în palmă. 
Înapoie scula Marghioliţei. 

Negustoreasa ascultă tropotul calului şi se întoarse 
zâmbind la masă. Agripina îi citi lucoarea diavolească din 
ochi. 

— Satana! şopti, făcându-şi semnul crucii şi intră 
înfricoşată în cuhnii. 


Greu la deal cu boii mărunți, moş Pahomie! Te-ai rupt din 
crivat pe rouă nescuturată, de-amu s-a împământenit 
dimineaţa şi tot n-ai depănat cărăruia. Apăi să-ți spun eu: 
nu anii, ci pântecele cel rotund peste măsură poartă vina. 
la fă-i mătăluţă un sfârâiac de bine şi supune-l pustietăţii! 

„„„IS numai aburi, dar se cheamă c-am ajuns. Mă prăval 
pe stâncă şi-mi slujesc obrajii cu un cearşaf de băsmăluţă... 
Aşa! Buruiana muntelui leapădă mireasmă sânătoasă, 
vânticelul a deprins dulceaţa căldurii. E tare bine! In vale, 
zidurile conacului zugrăvesc patru laturi albe, toate 
deopotrivă. Stogurile de fân se înalţă cuşme într-o coastă, 
pe tăpşanul dat cu verde, codrii cetluiesc luminişul aşezării 
cât bate ochiul. 


Cugetul cerului se arată împăcat căci nici o zdreanţă de 
nor nu-l căzneşte. Intorc capul spre Munţii Vrâncioaiei. 
Prăvălişurile năpădite de sihlă născocesc răcoare cuminte. 
Din adâncurile nedeprinse cu pasul omului, urcă băbeşte o 
ceață nătângă. Nu se aude decât umbletul greierilor 
buiaci... 

Adun frumuseţile cu ochii, cu nările, cu gura deschisă, 
bucuria îmi împânzeşte privirea. 

Mai îngăduie-mă, Doamne, nu mă chema la tine! 


Alături, într-o bortă tăinuită a muntelui, şi-a statornicit 
schimnicul Daniel singurătatea în acele vremuri moarte de 
mult. O stâncă netedă i-a slujit de masă, alta mai măruntă 
de scâunaş. Scot cartea cuviosului Ilarie şi-l rog pe bunul 
Dumnezeu să-mi învrednicească drumul. 

Aflând că una dintre moşiile noului domn Constantin 
Brâncoveanu se cheamă „Vai-de-ei“, târgoveții cei mucaliţi 
ai Bucureştilor au şi născocit voroavă de duh: Până acum a 
fost Vai de ei, de-acu' e vai de noi... 

I-a cam Sstrujit Vodă de gălbejori, dar vorba secretarului 
florentin al Măriei Sale, cu socoteală, fără a-i face să ţipe. 
Pe lângă megieşul său, Gheorghe Duca, acel tejghetar 
arvanit ajuns domn al Moldovei, carele dăduse palancă ţara 
de pământ lăsându-l pe bietul creştin numai în straiele de 
la botez, Măria Sa se dovedise prunc blând, poruncind 
biruri cu Chibzuită cumpătare. Douăzeci şi cinci de ani 
Valahia a dus trai liniştit, neamţul poftalnic de pască 
românească s-a mulțumit cu mămăliguța dumnealui, turcul 
a fost îmbrobodit la ochi, mai dihai ca moşneagul cu muiere 
tânără, de nu ştia sărmanul cum îl cheamă pe nume. 

Vodă dobândise de la Stanca Cantacuzino, maica Măriei 
Sale, ştiinţa vicleşugurilor, iar de la unchii săi, ochiul cel 
limpede trebuincios domnitorului unei ţări mărunte aflate 
la poalele marilor iîimpărății. Vulpea n-a răcnit la elefant că-l 
mărunțeşte, nici fapta ursului n-a suduit-o gata să-l 
păruiască, ci şi-a îndulcit limba păcălindu-i fără istov. Pilda 


aceasta s-a înscăunat temeinic în cugetul Măriei Sale, 
scăpând Valahia de la multe necazuri. 

Venise de-acasă cu părăluţe bune în moşii şi acareturi şi 
le-a înmulţit luându-şi muiere pe nepoata lui Antonie Vodă. 
Fiică-sa, domniţța Maria Brâncoveanu, măritată cu domnul 
Moldovei, ştia, se vede treaba, numărul galbenilor aflaţi în 
punga lui Vodă Constantin când îşi căina bărbatul mazilit 
zicând că „va pune taica pungă de pungă din Stambul până 
în Bucureşti şi tot ne vom întoarce!“ 

Ştia el şi turcul câte ceva, căci nu degeaba l-a botezat 
Prinţul aurului. 

Ca să-ţi faci un gând domnia ta, frate cetitorule, despre 
averile fără de seamăn ale Măriei Sale, să cetim împreună 
foaia de zestre a domniţei Stanca, măritată cu Radu, fiul lui 
Iliaş Vodă al Moldovei: 


„O cunună cu diamanturi, un left tot cu diamanturi, şi trei 
picioare mari de smaragd, cinci perechi de cercei cu 
diamanturi, smaragde, rubine şi bălaşe, trei perechi de 
brățări, nouă inele, toate cu pietre preţioase, douăsprezece 
şiraguri de mărgăritare mari, două lanţuri de aur de câte 
cinci sute de grame fiecare, o învălitură de cap cu acele ei, 
o salbă de patru sute de galbeni, trei sute bani de cap cu 
lesă de mărgăritare, zovon cu trei sute de galbeni, treizeci 
de ii ţesute cu fir, cu sârmă, cu mărgăritare şi şireturi, opt 
dulămi cu samur, cu pântece de râs şi bumbi de diamanturi, 
de rubine şi mărgăritare, paisprezece rochii cu sponci de 
aur, cu diamanturi, şi cu gurile de mărgăritare, puzderie de 
oghialuri şi cearşafuri cu flori de fir, covoare de mătase, 
oglinzi cu pervazurile de argint, talere şi tipsii, solniţe şi 
furculiţe din argint cu lucrătură, un cal de ginere, caretă cu 
şase telegari, rădvan cu şase telegari, patru sute de oi cu 
miei, patruzeci de boi de plug, treizeci de vaci cu viței, 
douăzeci de iepe cu mânji şi armăsari, o sută cincizeci de 
mătci de stupi, moşiile Simianii, Scărişoara, Clanţa, Țiganii, 
viile de la Piteşti şi Schiau, case de piatră în Bucureşti...“ 


Socoteşte, rogu-te, că Măria Sa avea unsprezece odrasle 
și mai socoteşte peşcheşurile cele mari împinse turcului, 
socoteşte cheltuielile pentru ctitorii şi câte şi mai câte... 

Deosebita şiretenie a Măriei Sale s-a dovedit și în 
căpătuirea domniţțelor. Pe Duca al Moldovei l-a cuminţit 
vârându-l sub imineul domniţei Maria; gura cea rea a lui 
Alexandru Mavrocordat Exaporitul, mare dragoman la 
Poartă, a  astupat-o dându-i de nevastă fiului său 
Scarlatache pe domnița Ilinca. 

Stolnicul Cantacuzino, unchiul Măriei Sale, uimise 
Evropa cu născocirile în treburi de taină, iar sfaturile sale 
nu-şi găseau pereche în înțelepciune. Măria Sa şi-a suflecat 
dară mânecile şi s-a apucat să gospodărească Valahia. A 
chemat întâi o mână de băietani mai bogaţi la minte, le-a 
umplut buzunarele cu aur să aibă de cheltuială prin şcolile 
Romei, Vianei, şi chiar ale indepărtatului Paris, juruind că 
le rupe urechile dacă se ţin de blăstămății. 

Alte parale le-a rânduit Măria Sa pentru învăţăceii 
Academiei Domneşti de la Sfântul Sava, poruncind 
dascălilor să le desluşească cu vorba şi nuiaua fizica 
pământească, pildele cugetătorilor greci din vechime şi 
altele asemenea taine de mare trebuinţă. D-apoi aurul 
vărsat pentru bibliotichii deschise tuturor cunoscătorilor de 
buchii, d-apoi pentru tiparniţe, d-apoi pentru şcoala de 
pietrari a lui Vucaşin, şi de zugravi a lui Pârvu Mutu, d-apoi 
pentru ctitoriile care îimpânziseră Valahia acelor vremi? 

Om subțire, cu gust ales, Măria Sa a trudit fără odihnă să 
statornicească arhitectura cea nouă, a ridicat bolniţe, a 
podit ulițe, a întocmit străji de noapte, a rărit cetele de 
prădalnici. 

Îndată ce Viana i-a îndemnat pe românii din Transilvania 
mai cu vorba cea dulce, mai cu pumnii, să se grămădească 
sub anteriul Papei de la Roma, Măria Sa a înălțat în 
Sâmbăta de Sus o mănăstire şi o biserică în Făgăraş spre a- 
i ține pe acei români aproape de credinţa lor strămoşească. 


Și l-a mai trimis pe tipograful Mihai Ștefan la Alba lulia să 
scoată cărți în limba valahilor. 

Mărturie despre osârdia întru frumos a Măriei Sale Vodă 
Constantin stau astăzi palatele ridicate la Mogoşoaia, 
Doiceşti, Potlogi, Târgovişte şi Obileşti, giuvaiericale 
născocite în piatră şi lemn. Frumuseţile Mănăstirii Horezu 
iscă şi astăzi lăcrămiţă de bucurie în ochiul călătorului. 
Pomelnicul înfăptuirilor brâncoveneşti se cere întocmit într- 
o carte nouă. 

Am să-ţi mai spun numai una, frate cetitorule, iar după 
ce ţi-oi spune-o, te las. In vreme ce Ludovic al Franciei şi 
boierimea dumnealui se scărchinau năpădiţi de rapăn, 
meşterii săpunari înşiraţi pe malurile Bucureştioarei nu 
pridideau să țină piept târgoveților şi curtenilor valahi, 
iubitori de curăţenie. Acel vodă al franțuzilor mânca 
pilafuri şi alte bucate, ghiorlăneşte, cu degetele, fără să 
aibă ştiinţă la ce foloseşte furculița aflată pe masa Măriei 
Sale, Constantin Vodă Brâncoveanu. 

laca aşa! Să se ştie! 


Capitolul V 


GRIJILE MĂRIEI SALE 


| ogosătul Andronic ocoli intrările cele mari ale palatului 


şi se opri la portiţa dosnică din stejar cu ferecături de fier 
nemţesc, păzită de doi tuhfeccii şi un deliu. Deşi slujitorii îl 
cunoşteau, trimiseră după căpitanul seimenilor, care avea 
poruncă din partea stolnicului să-i lase intrarea slobodă şi 
să-l petreacă la orice ceas în cămările de taină ale 
Cancelariei Negre. 

Se aflau în celălalt capăt al palatului şi urmau să străbată 
divanul cel mic, apoi spătăria cea mare, pe ai cărei pereţi 
sticleau în negura destrămată de al doilea cântat al 
cocoşilor buzdugane, hangere, spade turceşti şi de Toledo, 
iuți, sprintene, cu limbă suleagă. Ocoliră vistieria vegheată 
de arnăuţi. Başciohodarul împinse scrinul dintr-o ocniţă, 
dezvăluind o hrubă tainică luminată de făclii care-şi croia 
drum pe sub odăile grămăticilor ce trudeau şi noaptea. 

Radu Andronic păşea în urma căpeteniei, trăgând cu 
urechea la zgomotele din palat. Se auzeau ciubotele 
străjilor, ţipetele păunilor din grădina domnească, rar şi de 
departe, horcăit iscat de vis rău în chiliile osândiţilor. 

Seimenul se opri dinaintea unei uşi chindisite în lemn, 
căută cheia în colanul care îi încingea braţul şi descuie fără 
zgomot broasca săturată cu ulei de candelă. Pătrunseră în 
judecătoria criminalicească, iar de-aici, în sala cea mare 
unde se afla scaunul domnesc iscat din aur, argint şi catifea 


purpurie cu ciucuri din terţei. Tot auriţi erau şi hultanii de 
la pajura lui Vodă, ciopliţi în pântecele bolților. 

Radu Andronic se prelinse pe lângă zidurile întunecate. 
Nimeni n-avea învoire să intre în sala tronului fără 
îngăduinţa Brâncoveanului. Porunca era acum înfrântă căci 
altfel, urmând drumul obişnuit, a doua zi ar fi ştiut tot 
palatul că logofătul de taină Radu Andronic fusese 
întâmpinat de Vodă pentru treburi de mare însemnătate, 
vezi bine, la trei ceasuri după miezul nopţii. 

În mintea stolnicului Cantacuzino tainele se bucurau de 
deosebită cinstire. El născocise broaştele înecate în 
untdelemn, tălpile de pâslă pentru slujitorii de la cămările 
lui şi ale domnului, ascunzişurile oarbe - scorburi de copaci 
ori anume şipci de la anume poduri din târg - unde 
iscoadele îşi lepădau veştile spre a nu-şi vântura chipurile la 
Curte. 

Era om ascuns unchiul lui Vodă. Se înveşmânta neguros, 
după cum neguroase îi erau şi tainele, surâsul nu-i înflorea 
niciodată pe buze. Luneca nălucă, ivindu-se din fund de 
cotlon, nici măcar pruncii ori muierea nu-i auziseră glasul, 
altcum decât molcom şi plin de stăpânire. Boierii se 
cutremurau sub privirea lui adâncă şi pătrunzătoare. Nu se 
afla taină în Valahia, iar la cancelariile Evropei se aflau şi 
mai puţine, despre care să nu capete ştiinţă. Avusese 
boierie măruntă - stolnic - şi zădărnicise mereu dorinţa lui 
Vodă de a-l înălța la altă dregătorie mai de soi. A trece 
neînsemnat îi era dorinţa, singura în care nu izbândise. 

Urcând scara de marmură îngustă şi şerpuitoare, Radu 
Andronic ajunse în pragul cămărilor domneşti. Zgomotul 
paşilor murea pe covoarele moi Sileh şi Bachtiar, candele 
din sticlă roşie şi albastră răsuflau lumină tulbure la poalele 
icoanelor mari. Logofătul cunoştea odăile rânduite după 
gustul lui Vodă. Fiecare păstra altă culoare. În cămara 
ghiurghiulie, cu pereţii înveşmântaţi în ghiordezuri, se aflau 
trei amfore mari de argint primenite în orice zi de slugi 
doar cu trandafiri sângerii; în odaia albastră ori ca mierea, 


cu icoane de aur, covoare de Brussa şi coloane de 
chihlimbar şi topaze spânzurând în tot locul, stăpâneau flori 
mărunte în văscioare de cleştar, în încăperea chitaeză 
toamna năvăleau crizantemele cele mari, ruginii. Măria Sa 
îndrăgea giuvaiericalele născocite de mâna meşterilor şi a 
pământului. 

Încă o odaie şi avea să se afle în faţa domnului. Fustaşii 
îşi descrucişară suliţele lăsându-i slobozenie. 


— Ciudat, rosti stolnicul Cantacuzino. Contele bate în 
două rânduri drumul Moscovei, calcă hotarele padişahului, 
apoi cârmeşte spre Valahia într-o singură vară. Dragostea 
dovedită Ţării Româneşti pare să aibă rădăcini vechi. Saint- 
L6 poposeşte pentru a treia oară în târgul Bucureştilor. Îşi 
aţinti ochii pe hartă poftorind pe gânduri: Ciudat! 

Vodă se opri cercetându-i chipul. 

— Drumul către coroana Spaniei e întortocheat. 

— Numai că umbletul s-a sfârşit. 

— Ai ştiinţă despre diata lui Carlos? 

— Am, doamne. Riga şi-a poruncit urmaşul socotind că nu 
mai apucă răsăritul. Vracii au izbutit să-i aţâţe vlaga pentru 
puţină vreme, dorinţa însă şi-a răsuflat-o. 

Ochii bulbuşaţi ai Brâncoveanului sclipiră. Îşi trecu 
degetele prin barba castanie apoi peste obrajii uscăţivi. 

— Leopold? 

— Nu, strănepotul Bourbonului: Filip, duce de Anjou. 

— E bine, oftă Vodă. Dobândind scaunul Spaniei, 
Habsburgul dobândea nu una, ci douăzeci şi două de 
coroane. Arătă pe hartă: Sardinia, Sicilia, regatul 
Neapolelui, Milanul, Ţările de Jos, jumătate din America, cu 
minele din Peru şi Mexic, ţinuturile din Africa... Le-ar fi 
urmat Valahia şi Moldova trase de aţă. Nu-mi plac principii 
din cale afară de puternici... Cine ţi-a trimis vestea? 

— Valetul cardinalului de Brebeuf, mâna dreaptă a Papei. 
La ceasul acesta, nouă făpturi din Evropa cunosc diata. Dar 
mâine? 


Ochii întunecaţi ai Cantacuzinului cercetară departe, 
străpungând zidurile rotunde. 

— Vâlvătaia va mistui curţile crailor înainte ca principele 
Carlos să se deprindă cu cripta unde are să aştepte 
judecata din veac. Leopold asmuţit de Wilhelm al Oraniei, 
vrăjmaşul neînduplecat al Bourbonului, va bate război 
asupra Franciei şi Spaniei. Diata lui Carlos e piatra de 
amnar pentru pulberăriile Evropei... 

— Străinii s-au lăsat greu citiţi, logofete! Aşteptăm de 
mult, spuse Vodă, scurtându-i închinăciunea. 

Radu Andronic îşi astâmpără zâmbetul. În privirea 
Brâncoveanului ardea nerăbdarea. 

— Filip D'Antin a simţit primejdia, doamne. Unsprezece 
ceasuri şi-a învârtit ochiul norocos căutând clapcele 
zaiafetului. Neamţul e dârz la petrecere şi doar farmecele 
Marghioliţei au izbutit să-i vină de hac. Acum horăie într-o 
crâşmă din mahalaua Calicilor spre bucuria lui loniţă 
Fărcăşan. O zi şi-o noapte s-a străduit să-l doboare cu 
bărbâăţia ulcelelor deşertate. 

— Hm, zâmbi Vodă, din pui de cuc nu faci jupâneasa 
cloşcă. Bezmetic a fost şi boier Zaharia, dar fecioru-su se 
îndeasă să i-o ia înainte. Clopotele de la Scaune au semănat 
spaima în tot târgul. Frumoasă ispravă! 

— Eu l-am îndemnat la asemenea ispravă, Măria Ta, spre 
a da prilej franţuzului să se apropie de baron. 

— Rămân, oricum, destule la răboj. Chibzuiam a-l 
surghiuni la Snagov, dimpreună cu Negoescu, spre a-şi 
astâmpăra mişeliile, dar mi-e că într-o săptămână păgânii 
fac din sfântă mănăstire crâşmă de drumul mare. Nu vreau 
să-mi îngreunez cugetul cu blestemele cuvioşilor monahi. 
Vorbeşte, logofete, ce-ai izbândit? 

Boierul se apropie de masă şi lepădă pergamentele 
sclipuite din bastonaşul lui von Blaremberg. Istorisi fără 
ocolişuri întâmplările, în vreme ce stolnicul sta adâncit 
asupra zapiselor. 

— Înţeleg că răgazul ne e scurt, spuse Vodă. 


Logofătul săltă din umeri cu zâmbet. 

— După cât a deşertat în el, s-ar cuveni să doarmă ţeapăn 
până la asfinţit. Neamţu-i însă făptură vârtoasă. Oricum, 
Marghioliţa îl veghează cu ispitele şi pocalul plin, gata să i-l 
poarte la buze. 

Stolnicul îşi ridică ochii neguroşi. 

— Prepuielile nu ne-au înşelat, doamne. D'Antin e hain lui 
Ludovic. Se află în slujba nemților. lată dovada necredinţei 
sale! 

Despături pergamentul răsuriu, bătându-l uşor cu latul 
palmei. 

— Aici, desluşi, se află toate tainele oştirii franceze. 
Bourbonul îşi poate înfrunta vrăjmaşii cu 125 de mii de 
pedestraşi şi 47 de mii de călăreţi, dragorii, husari şi 
carabinieri. Are de asemenea sub poruncă 5 mii de tunari. 
Căpeteniile  steagurilor din Auvergne, Champagne şi 
Normandia se află îndatoraţi cămătarilor olandezi şi pot fi 
lesne ispitiţi. Acest D'Antin e iscoadă pricepută. Îi 
descâlceşte  Habsburgului armele noi  născocite de 
mareşalul Vauban, o anume puşcă şi o spangă ce poate fi 
adăugită flintei - baionetă - dar nu uită să-i ştiricească şi 
numele ibovnicelor ducelui de Vend6me şi ale lui Villars, 
generalii cei mai însemnați ai lui Ludovic, acum, după 
moartea lui Turenne şi a lui Conde. 

— Când livada e stricată de omizi nu temi grindina, spuse 
Vodă. 

Săltă pergamentul apropiindu-l mult de ochii castanii. 
Moştenise vederea scurtă a bunicului său, vornicul Preda 
Brâncoveanu; coconii, Beizadea Ştefan, domniţele Stanca şi 
Bălaşa, călcau pe urmele aceluiaşi beteşug. Se străduia să 
desluşească semnele franţuzului care-i trimitea principelui 
Leopold rânduiala unei fortărețe îngropate, altă născocire a 
lui Vauban. 

Nemţii şi englezii lui Wilhelm, înfrânți la Steinkerque, 
Neerwinden şi Fleurus, îi spuneau hotar de fier. Şi pe bună 
dreptate. Forturile lui Vauban iscate mai cu seamă în 


meleagul de miazănoapte, unde Franţa n-avea apă ori 
munte care să-i apere hatul, se dovediseră de netrecut. 

Era în firea stolnicului să nu-şi arate uimirea pentru 
veştile de preţ. Pomenise de baionetă, logofătul îşi tipărise 
bine cuvântul în minte, şi fortărețele lui Vauban cu glas 
molcom, chip şi degete liniştite. Nimeni, nici măcar nepotul 
său, Vodă Brâncoveanu, nu-şi amintea întâmplare care să-i 
fi zdruncinat cumpătul. Radu Andronic însă avusese prilejul 
în drumurile sale să stea la sfatul unor lefegii leşi din 
oştirea nemţească. Li se ridica părul măciucă istorisind 
despre hotarele lui Vauban îngropate adânc în pământ. 
Pedestraşii pieriseră cu miile, flămânziseră săptămâni de-a 
rândul cercând să străpungă întăriturile, să ocolească 
capcanele, să găsească punți pentru şanţurile cu apă şi foc. 
Cine trecuse pe acolo nu se mai temea de iad. Orânduirea 
fortăreței ce se afla acum în mâna Brâncoveanului, putea fi 
dar nepreţuit pentru Leopold şi prilej de spaimă mare la 
Curtea Bourbonului. 

— Baionetă... rosti pe gânduri domnul. Dacă oamenii ar 
depune numai jumătate din silinţa şi osârdia lor pentru 
născocirile morţii spre a trăi în bună înţelegere... 

Stolnicul clătină capul. 

— N-ar fi oameni, ar fi îngeri. 

— Baioneta mareşalului de Vauban, apropie-te, logofete, 
şi cerceteaz-o, îmi aminteşte de nodul din Frigia spintecat 
de împăratul Alexandru. Jungherul aninat la flintă ţine loc 
suliţei. Cu o singură armă, oşteanul săvârşeşte două lucrări. 
Muşchetarul e totodată şi suliţaş, luând-o astfel înaintea 
călăreţului. Râse încetişor: După ce sunt scornite, marile 
plăsmuiri par la îndemâna oricărui prunc. 

— Uimirea adaugă mult unei născociri, spuse încet Radu 
Andronic. Dacă taina e bine păstrată, o armă nouă îşi 
înzeceşte puterile pe câmpul de bătaie. Acolo, oamenii n-au 
vreme să chibzuiască. O iau la sănătoasa, încredinţaţi că au 
de-a face cu plăsmuirile diavolului. 

— Ce cuprind celelalte pergamente? întrebă Vodă. 


— Numărul oştenilor otomani şi ruşi, doamne, precum şi 
locurile unde adastă feluritele steaguri, fregatele muscalilor 
din Azov şi Baltica. 40 de mii de muscali, ştiriceşte D'Antin, 
va azvârli ţarul la Narva, în focul luptei, chibzuind a-i 
răpune pe suedezi şi a le reteza din ifose. Baltica, ajunsă un 
iaz suedez, sau tranşeea cetăţii suedeze după cum se 
semeţea regele Gustav Adolf acum vreo 80 de ani, i-a 
alungat somnul Ţarului Petru... Alături de rus, vor sta 
meleagurile supuse cu sabia de vikingi: Finlanda, Ingria, 
Carelia, Livonia, Estonia, Stralsundul şi Pomerania de Apus. 
Carol al XIl-lea îi înfruntă cu nouă mii de oameni şi 
înţelepciunea celor 18 ani abia împliniţi... Dumnezeu, spune 
o zicală a vechilor fenicieni, e de partea celui mai puternic, 
diavolul se sileşte pentru cel mai viclean... Mişelia lui 
D'Antin poate aduce folos cu dobândă sultanului Mustafa şi 
lui Leopold. Hm, iscoadele chiorului, de la Stambul, se pot 
măsura întru totul cu ale tale, doamne. Cifrăria oastei 
otomane este aidoma cu cea de care avem şi noi cunoştinţă. 

— Nu însă şi Habsburgul, după cât se vede, rosti 
Brâncoveanu apăsând cuvintele. 

Stolnicul îi azvârli privire iute. Logofătul pricepu că 
unchiul şi nepotul fuseseră într-un gând. 

— Ai chibzuit bine, doamne. Leopold nu cunoaşte puterea 
osmanlâilor şi nu noi ne vom osteni a i-o ştirici. Cu 
îngăduinţa Măriei Tale, aceste pergamente nu vor ajunge la 
cancelaria imperială. Nu râdem înhămaţi la hamul 
Islamului, vom plânge însă amar trudind la cel nemţesc. 
Veştile sosite din Transilvania, aflată abia de câţiva ani sub 
stăpânirea  Habsburgului, înfricoşează. Nemţii nu se 
mulţumesc doar cu țarina şi avuţia supuşilor, vor să le 
betegească şi credinţa strămoşească, silindu-i cu şiretlic şi 
urgie a se închina Papei. 

Logofătul Andronic îşi sugrumă zâmbetul înainte de a-i fi 
răsărit pe chip. Faptele stolnicului nu tălmăceau credinţa sa 
în Dumnezeu. Dragostea pentru Cristos, câtă o fi avut, şi-o 
lepădase pare-se de mult, în anii tinereţii, căci nu din gând 


creştinesc îşi răpuse fratele, Şerban Vodă, spre a-şi ridica în 
scaun nepotul. Se deprinsese a rosti asemenea vorbe 
pentru urechile străine, găsind tâlc pios hotărârilor sale. Cu 
trei ori patru ani în urmă, când turcul nescărmănat încă de 
ruşi la Azov se arăta peste măsură de puternic, n-ar fi şovâit 
să trimită pergamentele la Viana, vorbind despre 
îndatorirea unei ţări creştine de a sări în ajutorul alteia, 
împotrivindu-se după putinţă vrăjmaşului păgân. Şi aceleaşi 
cuvinte le va rosti, poate, peste câţiva ani când neamţul 
vlăguit ar trebui rezemat spre a păstra în cumpănă balanţa 
Evropei. 

Rostul unor asemenea vorbe îl ştia şi Brâncoveanu. Îşi 
cunoştea unchiul şi cu greu şi-ar fi închipuit sfetnic care să-l 
slujească cu mai multă vrednicie. Potecile lor mergeau 
alăturea,  izvodeau însă din gând deosebit. [elul 
Cantacuzinului fusese dintotdeauna puterea, o putere 
ciudată, fără cucă şi caftan domnesc, lipsită de fală. O 
putere neguroasă care îndrăgea cotlonul doselnic şi 
zapisele de taină, despre care adeseori paginile de letopiseţ 
nu glăsuiesc. Când, după moartea lui Şerban Vodă, 
bucureştenii îl poftiseră în scaunul Munteniei, stolnicul se 
lepădase cu hotărâre de asemenea cinste. 

Stăpânii unei asemenea puteri alcătuiesc istoria, urmaşii 
abia le statornicesc locul şi hramul, şi doar simţământul 
tulbure încercat dinaintea unor astfel de făpturi ridică 
punte peste veacuri. Stolnicul fusese dregător de seamă a 
doi domnitori, avea să fie şi pentru al treilea, fără ca 
Brâncoveanu ori Radu Andronic s-o prepuiască în noaptea 
aceea aromată de Florar. Niciodată însă nu va dezvălui 
semenilor alt chip decât acela de cărturar de seamă al 
vremilor sale. 

Vodă Constantin îi preţuia mintea iscusită, viclenia, 
mlădierile de şarpe în dedesubturile politichiei, harul 
hărăzit doar aleşilor de a vedea limpede peste zăplazul 
anilor. Îl adumbreau însă cugetul uscat al stolnicului, inima 
împietrită ce-l mâna către împlinirea ţelurilor fără a ţine 


seama de jertfe. „E un cinic“, spusese cu ani în urmă în 
graiul lui, la Padova, bailul Giustiniani. 

Spre deosebire de Cantacuzin, frământat doar de 
înfăţişarea politicească a supunerii Transilvaniei de către 
Leopold, pe Vodă îl mâhneau năpastele îndurate de români, 
chibzuia şi cu sufletul, nu doar cu mintea, la ce avea să 
însemne strădania papistaşilor de a le strâmba credinţa. 
Oamenii se vor pune de-a curmezişul, temând urgia şi 
blestemul cerului pentru a se fi rupt de biserica lor. Aveau 
să curgă multe lacrimi şi sânge pentru ca românii din 
Transilvania să se  învoiască asupra unor lucruri 
neînsemnate, dacă stăteai să chibzuieşti. Consiliul de la 
Florintia statornicise deosebirile dintre Biserica răsăriteană 
şi cea apuseană. Pentru a-ţi vedea liniştit de rosturile tale 
pe meleagul de dincolo de Carpaţi, era de-ajuns să te 
închini Papei, părintele tuturor creştinilor, să nu temi doar 
iadul, ci şi purgatoriul, la sfânta cuminecătură să nu ţii 
seama dacă pâinea e dospită ori nu, să îngădui Sfântului 
Duh a purcede şi de la Fiul. 

Doar câteva minţi alese, îşi zise Brâncoveanu, vedeau 
însă dincolo de aceste patru porunci străduinţa de a-i înjuga 
pe români la carul imperiului. Cine îşi uită credinţa îşi uită 
lesne şi străbunii. Urmând acelaşi drum, grăind altă limbă 
şi deprinzând alte obiceiuri, nepoţii vor uita că sunt de un 
sânge cu valahii şi moldovenii, că pe țarina unde şi-au 
întocmit bordeiul sunt stăpâni şi nu supuşi datornici. 

lar cel de-al treilea pergament aflat în bastonaşul 
baronului pomenea tocmai de cel mai primejdios dregător 
al lui Leopold, cu slujbă în Transilvania, care ţintea 
scurtarea ţinerii de minte a românilor. 

— Pe acest Carol Neurautter, missionarius castrensis!25+, 
spuse stolnicul, trimis al Vianei pe lângă generalul Rabutin 
spre a veghea la îndeplinirea politichiei lui Leopold, îl 
cunosc. E primejdios prin bogăţia minţii, prin îndărătnicia şi 
nemila ce le depune în săvârşirea unei porunci. Ochiul lui 
nu bate departe, de aceea vatămă cu atât mai vârtos. 


D'Antin îi hotărăşte zi şi loc de întâlnire la Paris între 7 şi 11 
ale lui Cireşar. Înainte de a-şi depune numele pe carte, 
adăugeşte: „Fii cu luare-aminte şi nu te pripi în hotărâri. 
Voi nu ştiţi nimic despre români. “ Slovele din urmă, desluşi 
stolnicul lepădând pergamentul, sunt chenăruite cu 
cerneală roşie. 

Logofătul şi Brâncoveanu săltară într-aceeaşi clipă 
capetele, în ochii şi glasul lui Vodă pâlpâia tulburarea. 

— Ce tâlc încredinţezi acestor vorbe, stolnice? Par a vesti 
primejdie mare românilor din Transilvania... 

— Aşa gândesc şi eu, doamne... Filip D'Antin îl cunoaşte 
pe misionarul Neurautter şi-l preţuieşte ca pe o unealtă, 
însă pentru judecata lui nu are aceeaşi cinstire. lar românii 
căzuţi în năpastă sunt vrăjmaşi de temut. Cred că la aceasta 
s-a gândit... Vom mai chibzui şi noi până vom dovedi 
mijlocul de a da reazăm năpăstuiţilor. Dacă Măria la 
îngăduie... 

Se opri ţintind chipul Brâncoveanului. Vodă îşi trecu 
degetele peste fruntea însemnată de ani. 

— Spune, stolnice. 

— S-ar cuveni ca pergamentele ce cuprind tainele oastei 
muscăleşti şi otomane să nu părăsească această cancelarie. 
Zapisul despre oştirea Franciei să-l înapoiem lui Ludovic, nu 
înainte însă ca grămăticii noştri să facă copie aidoma după 
fortăreaţa şi flinta cu şpagă a lui Vauban. Logofătul va 
întoarce în bastonul baronului doar cartea lui D'Antin către 
misionarul Neurautter. 

Cantacuzinul aşteptă încuviințarea lui Vodă, apoi zgâlţâi 
clopoţelul de argint, căci îi plăcea să-şi tălmăcească fără 
zăbavă gândul în faptă. În prag se ivi barba înspicată a unui 
grămătic. Stolnicul îşi slobozi în şoaptă poruncile şi îi 
înmână pergamentul. După ce uşa se închise, Brâncoveanu 
îşi aţinti privirea în ochii Cantacuzinului. 

— Desluşind lui Ludovic trădarea contelui, spuse Vodă, 
Etienne de Tournon, prietenul Valahiei, îşi va păstra capul 
pe umeri şi cinstea neştirbită. 


— Îmi fac de asemenea nădejdi că Bourbonul nu va pune 
stăvili solului Măriei Tale de a se strecura în preajma lui 
D'Antin şi a misionarului la ceasul întâlnirii, ci dimpotrivă, îi 
va netezi cărările. lar acel sol, dacă se va dovedi iscoadă 
iscusită, poate afla planurile Vianei. 

— Cui chibzuieşti să încredinţăm slujba? 

— Dacă Măria Ta nu se împotriveşte, rosti încet stolnicul, 
va pleca la Paris logofătul Andronic, urmând ca trebuşoara 
de la Stambul s-o săvârşească altcineva. 

Brâncoveanu îşi muşcă buzele. Jupâneasa Irina va avea 
acum prilejul să ocărască pe săturate. „De ce nu-şi trimite 
Vodă odraslele lui să despice drum vrăjmaş? Pe beizadea 
Ştefan îl corcoleşte, zici că-i ou moale, iar fecioru-meu, rob 
tocmit cu anul... Daniile domneşti, plata şi răsplata nu-mi 
fac trebuinţă! Hm, moşie nouă şi cruce proaspătă la 
căpătâi!“ Cârtelile şi le slobozea armăşoaiei Maria Știrbey, 
prin mijlocirea căreia ajungeau fără zăbavă în cămările 
doamnei Marica. 

Cu dragă inimă ar fi trimis Măria Sa alt slujitor în 
Francia. Avea iscoade bune, dar nici una cu vlaga şi mintea 
logofătului. Descăpăţânarea vicontelui de 'Iournon era 
hotărâtă peste douăzeci şi trei de zile. În acest răstimp, 
olacul trebuia să bată drumul până la Paris şi să-şi taie cale 
la Ludovic. Trimişii de seamă ai unor ţări evropene adăstau 
cu săptămânile spre a fi primiţi de Bourbon. Vodă îşi jucă 
degetele prin barba castanie, căutând spre Radu Andronic. 

— Ce spui, logofete? Ar fi a treia slujbă în acest an pe 
meleag îndepărtat şi eşti slobod să te împotriveşti. La drum 
primejdios nu silim pe nimeni. 

Cantacuzinul îl cercetă iute, apoi cobori privirea de 
gheaţă retezându-şi mişcarea de nemulţumire. Domnul îşi 
rosteşte porunca, nu întreabă, iar sluga - orice dregător, 
cât ar fi el de velit ori divănit, tot slugă la treptele scaunului 
rămâne - opinteşte a îndeplini. 

Radu Andronic se închină. 

— Caii şi slujitorul nu aşteaptă decât porunca Măriei Tale. 


Brâncoveanu zâmbi atingându-i uşor umărul. Smaragdul 
tăiat fagure, nelipsit de la mâna stângă, fulgeră o clipă 
lângă obrazul logofătului, apoi îi poposi pe braţ. 

— Ne bizuim mereu şi cu temei pe domnia ta, logofete. 
Vei pleca înainte de a însera... De cucoana Irina, adăugi cu 
surâs şi clipit vesel, va griji doamna. Cum nu cutez a mă 
arăta dinaintea jupânesei, căci prea îi hăituiesc feciorul, 
într-aceeaşi zi pesemne treburile mă vor mâna spre 
Mogoşoaia. 

Radu Andronic îşi simţi chipul văpaie. Îşi aţinti privirea în 
covorul afgan, ţesut cu baibafir. 

— Cu îngăduinţa Măriei Tale, mai am să adaug că 
slujitorul meu a dibuit în chimirul franţuzului o anume 
hartă. 

O scoase din clapca ceapchenului şi o depuse după 
cuviinţă pe masă. Tipicul îngăduia doar patriarhului să 
atingă degetele lui Vodă, să-i înmâneze, orice ar fi fost, fără 
înconjur. 

— E harta Ţărilor Române, şopti stolnicul şi fruntea 
limpede se acoperi de umbră. Aceste cruci însemnate cu 
plumbul dezvăluie locurile - târguri, sate, țarină părăsită, 
branişte, ori rovină - unde dăinuie mărturiile despre 
obârşia românilor. 

Radu Andronic  istorisi sfârşitul preotului Cristea 
Mureşan din Alba Iulia, aşa cum îl aflase de la Ioan Singuru, 
şi interesul neamţului pentru letopiseţele transilvănenilor. 

Brâncoveanu tresări. Se uită lung la stolnic cu teamă 
nefăţaărită. 

— Cartea lui D'Antin către misionarul Neurautter începe 
a-şi desluşi înţelesul. Primejdia-i mai mare decât o 
gândeam... 

În Cancelaria Neagră se aşternu liniştea. Cantacuzinul îşi 
săltă chipul de ceară şi rămase nemişcat, cu privirea 
aţintită departe. Untdelemnul unui fanar osteni. Flacăra 
ridică braţ înalt apoi se stinse. 


Frunzele şi-au prăpădit tinereţea cu picurişul fără să bag 
de seamă şi lunecă biruite de osteneală pe scara 
cerdacului. Hm, de-amu se cheamă că bate toamna... 
Strâng în brâie blăniţa de iepure, gândind să amăgesc 
vătămătura cea harnică, iar Niculăiţă îmi aşează pe umeri o 
cojoacă. 

— Vine bălana, moş Pahomie! 

— Vine, vine... 

Sticlele născocite de nemți spre a-mi rezema vederea s- 
au aburit. Intorc capul să nu mă citească ucenicul. Asupra 
Chiliei apasă un vânticel şturlubatic izvorât din Munţii 
Vrâncioaei, lumina soarelui a dat în păârg. Oftez şi-mi 
hrănesc peniţa în călimară. Istoria părintelui Ilarie are 
darul să-mi stârnească în cuget zâmbet de împăcăciune. 

Grijile Măriei Sale Vodă Brâncoveanu vor fi sporite aflând 
veştile purtate de scutierul nobilului transilvănean Gavril 
de Noţig. Spre deplina înțelegere a celor ce urmează, 
îngăduie-mi dară, frate cetitorule, să-ţi descâlcesc oleacă 
cărările istoriei. Domnia ta ai fără îndoială ştiinţă că Munţii 
Orăştiei erau socotiți de bunicii străbunicilor noştri daci 
inima aşezării lor şi mai ştii că împăratul Traian şi-a 
statornicit stăpânirea pe aceste locuri punând românilor 
piatră de temelie. Bun! Până aici cum s-ar zice e bine. 
Românii trăiau nestingheriţi, din Munţii Pindului în Carpaţii 
galitici, din stepa ucraineană în pustă. Anii prind să se 
scurgă cătinel şi odată s-au prăvălit puhoaiele păgânilor 
barbari. l-am mai bortit noi cu sulița, după cum ne-au 
ajutat puterile, şi să nu grâim cu păcat, ne-au cam ajutat. 
Vitejiei românilor i s-a dus buhul până în îndepărtata 
Persie. Fazil-Ullah-Raşid, cronicarul, mărturiseşte cinstit 
papara pe care au mâncat-o tătarii. Când nu s-a mai putut, 
ne-am căutat adăpost în inima codrului până ce, într-o zi 
năpăstuită de blestem din veacul al XI-lea, ungurii se apucă 
să îndese Transilvania în regatul dumnealor. 

Ține minte, rogu-te, frate cetitorule, că domniile lor se 
înrădăcinaseră în pustă numai de vreo sută de ani. Și ca să- 
i bucure pe români, ce s-au gândit? la să le trimitem noi 


plocon o mână de cavaleri teutoni, turnaţi în fier o 
grămăjoară de nobili şi de secui. (Spre cinstea lor, secuii 
vor dovedi înţelegere şi dragoste pentru români, slujind cu 
râvnă în oştile lui Mihai Viteazul.) Pe urmele lor căutau 
izbăvirea acei țărani unguri care n-au mai îndurat gârbaciul 
stăpânitorilor. Numai că gârbaciul îi va ajunge din urmă şi 
vor pătimi alături de celelalte seminţii, bogate în sărăcie, 
din Transilvania. 

Nu trece multă apă pe Târnave şi nobilii urcă în crivatul 
creştinilor cu ciubotele încălțate. Țăranul român şi cel 
ungur au răbdat cât au răbdat până le-a ajuns cuțitul la os. 
Au pus mâna pe coase, au suit Dealul Bobâlnei în Cireş ar 
leat 1437 şi le-au retezat semnele de bărbăţie. Na, că am 
pus-o de mămăliguță fără apă! zice neamţul. Cum o 
cotigim, fraţilor? întreabă  secuiul. Nobilul ungur îşi 
mângâia musteața pe gânduri. Au şuşotit între dumnealor 
cât au şuşotit, sfârșind prin a născoci diavolia botezată 
Unio Trium Nationum. Trebuşoara asta însemna cu alte 
cuvinte că pe pământul Transilvaniei numai trei seminţii de 
oameni se află: ungurii, secuii şi saşii, românii fiind 
îngăduiţi şi ei acolo... 

Strigător la cer! ai să zici domnia ta, frate cetitorule, şi 
pe sfântă dreptate. Dar să vedem ce s-a mai întâmplat. La 
anul 1526, turcul scarmănă Riga Ungurilor la Mohacs şi-l 
lasă numai în cămeşuică, luând apoi Transilvania sub 
ocrotință. Și vorba ceea, Dumnezeu nu bate cu parul. La 
1687, Viana pune stăpânire pe Ungaria ca să simtă Buda şi 
Pesta gustul moarei de curechi. Oştile lui Leopold încep să 
ochească însă mai departe, măsurând lung Transilvania. 

Și şleahticilor le cam lăcrâma gura privind ţinuturile 
noastre de la hotar. Turcul, câpos şi el, s-a jurat pe sănătate 
că nu leapădă osul. De, curgea oleacă de parale şi bucate 
bune drept răsplată pentru grija ce ne-o purta. 

Oştile lui Leopold au luat atunci drumul Braşovului sub 
cuvânt că au să le spună şalvaragiilor o vorbă-două... 
Neguţătorilor şi meşteşugarilor braşoveni li s-a părut 


treaba deocheată şi-au pus mâna pe topoare, ispitind 
moartea hărăzită celor viteji. 

In leat 1690, sultanul le-a făcut parastas de şapte ani 
ienicerilor hăcuiţi sub zidurile Vianei, a zis Doamne ajută! 
şi l-a înălțat principe al Transilvaniei pe Thokoly Măria Sa 
Vodă Brâncoveanu i-a sărit în ajutor, au pus mână de la 
mână izbutind să-i mărunţească pe imperiali la Zărneşti. 
Numai că un an mai târziu, armiile Habsburgului se 
prăvălesc iarăşi victorioase. In 1691, Viana procopseşte 
Transilvania cu Diploma Leopoldină, un fel de pravilă 
ticluită după pilda turcilor. Țara rămânea de sine 
stătătoare, supusă imperiului, cu domn pământean şi nişte 
dăjdii să-ţi iei lumea în cap nu alta. 

Haraciul şalvaragiilor se dovedea floare la ureche pe 
lângă poftele Habsburgului, jugul de lemn fiind înlocuit 
acum cu cel de fier. 

Leopold era, se vede treaba, ostenit de muncile 
câmpului, şi având de dezghiocat un săsâiac de popuşoi, i-a 
uitat pe bieţii români care alcătuiau grosul. Și iarăşi s-au 
umflat în pene Unio Trium Nationum. Şi-apoi vorba ceea, 
fereşte-mă Doamne de prieteni! 

Oştile imperiale s-au  bulucit în Transilvania sub 
poruncile generalului Rabutin de Bussy, zicând că au venit 
să ne apere de păgâni. Numai că dumnealor pofteau cele 
mai bune case, pofteau bucate cheltuielnice. In vremea 
asta, Leopold sugea ca din chişcă dedesubturile pământului 
nostru, numai aur numai argint, numai aramă. 

Biruinţa imperialilor la Zenta a cârnit nasul Vianei şi mai 
dihai. După împăciuirea de la Karlowitz, din 1699, turcul s- 
a cuminţit dând mână slobodă lui Leopold să facă ce-l taie 
capul în Transilvania. ă 

Şi-apoi lasă-l pe neamţ în apele lui! In acelaşi an a 
slobozit a doua Diplomă, stup de capcane. Le-a juruit 
românilor marea cu sarea numai dacă se leapădă de 
credinţa strămoşească. 

Incotro anume băteau gândurile neamţului ai să afli 
domnia ta, frate  cetitorule, pătrunzând în odaia 


chihlimbarie a Măriei Sale. 


Capitolul VI 


VESTITORUL 


Cea scutier la Curtea nobilului transilvănean Gavril 


de Noţig, aşteptă neclintit până ce Brâncoveanu mântui de 
citit cartea. Panglicile negre ale peceţii rupte se împleteau 
cu degetele lui Vodă. Privirea scutierului zăbovi la 
smaragdul cât nuca, vestit în toată Evropa şi ale cărui ape 
domnul le cerceta în clipe de restrişte, la poalele caftanului 
de brocart chenăruite cu samur, scormoni cămara înaltă 
înveşmântată în piele aurie. Avea chipul pălit de soare, 
bărbia şi umerii obrajilor repeziţi înainte, zbârcituri adânci 
izvorâte din aripile nasului. În toate acestea, un ochi 
pătrunzător ar fi desluşit o uimire bine ascunsă. Uimire 
pentru belşugul de odoare al straielor şi al odăii luminate 
de un sfeşnic cu nouă braţe, ce înstăpânea între pereţi 
purpura dulce a soarelui în pârgul asfinţitului. Pe un 
gheridon scundac, cu marchetărie de fildeş, se afla o tipsie 
cu trei pere de aur. Dar buimăceala olacului o stârnea mai 
cu seamă făptura lui Vodă. Oare barbatul acesta cu trup 
slăbiu, cu faţa ascunsă în barba arămie, retezată la 
rădăcina grumajilor, şi ochii bulbuşaţi era vestitul prinţ al 
aurului? Brâncoveanu, principe al Imperiului Habsburgic, 
ale cărui minte şi politichie erau preţuite chiar şi de 
cancelariile vrăjmaşe ale Evropei, contele Brâncoveanu, 
Brâncoveanu reazemul creştinătăţii ce orbecăia în negura 
iscată de flamura păgână, Brâncoveanu a cărui stea şi 


iscusinţă hrăneau nădejdile stăpânului său, nobilul Noţig şi 
ale braşovenilor, sibienilor şi ale celor din Hunedoara şi 
Alba Iulia? 

Scutierul nu băgă de seamă că în vremea aceasta ochii 
lui Vodă îl cercetau înveseliţi, descâlcindu-i păienjenişul 
gândurilor. Pe pieptarul din piele de vițel al olacului 
strălucea herbul lui Noţig... Un măr despicat în patru, pe 
câmp azuriu cu câte o suliță de argint înfiptă în fiece 
bucată. De mirare cum se strecurase în asemenea strai 
printre imperialii de veghe la hotar. Aceleaşi arme 
străluceau şi pe ţinta de oţel înfiptă la tâmpla chiverei. 

— Sunt trei zile, spuse domnul, înfăşurând cartea şi 
legându-i panglicile, de când am primit veste că nobilul 
Noţig a fost întemnițat la Braşov pentru vina de a fi aţâţat 
ortodoxia transilvăneană la nesupunere. 

Bărbia scutierului se ridică trufaşă. Privirea străpungea. 

— Stăpânul meu aştepta în orice clipă asemenea poruncă 
purceasă din cancelaria Vianei şi de aceea a îndreptat din 
vreme carte spre domnul "Ţării Româneşti. lar pentru cele 
ce a socotit că nu trebuie aşternute în pergament, m-a 
împuternicit a le ştirici Măriei Tale prin viu grai. 

Vodă clătină capul cercetându-l cu luare-aminte. 

— Pisania mă îndeamnă să-ţi fac deplină încredințare. 
Eşti feciorul boierului Miclăuş, cu ocină întinsă în ţinutul 
Braşovului. 

— Ocinele nu mai sunt ale noastre, doamne. Dimpreună 
cu volnicia ne-au fost luate şi pământurile, iar Diploma lui 
Leopold opinteşte să ne rupă de Biserica străbunilor. 
Târgoveţi şi plugari străpung cu primejdie mare hotarul, 
spre a se statornici în Valahia şi Moldova. 

— Preţuiesc pe acei ce cutează să se smulgă de la 
bordeiul şi țarina lor, şopti Brâncoveanu, spre a nu se rupe 
de credinţa cea dreaptă, dar nemăsurat mai viteji îmi par 
aceia care rămân pe moşia lor să întâmpine urgia. Vântul 
vrăjmaş îndoaie iarba, copacii puternici rămân neclintiţi. 


— Luminăţia Ta glăsuieşte întocmai ca stăpânul meu, 
nobilul Gavril de Noţig. Îngăduie-mi a spune că asuprirea 
nemţească cu belşugul ei de vicleşuguri a încovoiat 
răbdarea românilor, a rutenilor şi a grecilor din imperiu, 
oricâtă înţelepciune au dovedit. Ungurii, saşii şi secuii sunt 
socotiți mai presus şi, deşi acum trei ani ni s-a făgăduit la 
Alba lulia că vom fi socotiți toţi deopotrivă dacă ne-om 
închina Papei, acestea au rămas doar vorbe de ispită. Cei ce 
s-au lăsat amăgiţi sunt mai departe opriţi de la slujbe, iar 
pământul nu le-a fost întors. 

Brâncoveanu culese o pară din tipsie şi începu a-i 
dezmierda rotunjimile. Un zâmbet fugar îi tremura în colţul 
buzelor. Nemţii pricepuseră că pentru a da cheag 
imperiului alcătuit din puzderie de seminţii cotropite 
trebuia născocit mortar de soi, iar acest mortar de soi era 
biserica. Între cei ce îngenunche dinaintea aceloraşi icoane 
se poate încropi înţelegerea. Pe palma de loc însă, unde se 
află mai mulţi Dumnezei, hangerul iese lesne din teacă. 

Şi mai pricepuseră nemţii că transilvănenii trecuţi la 
papistăşie tot lesne vor uita că sunt de un sânge cu 
moldovenii şi muntenii. Li se păruse doar că a nu-şi cinsti 
făgăduinţele e lucru lipsit de însemnătate. Sub înrâurirea 
nobililor unguri, a secuilor şi saşilor speriaţi de ridicarea 
românilor, cancelaria Vianei săvârşea una dintre marile 
neghiobii ale istoriei. Astfel, străduinţele iezuitului Paul 
Baranyi, ce deschiseseră potecă unirii cu Biserica Romei în 
Făurar 1697, erau zădărnicite, după cum sărăcită de roade 
se dovedea şi Diploma lui Leopold care statornicea pravila 
unirii. Neîndeplinindu-şi făgăduielile, zidirea plănuită se 
năruise, iar acum, dezmeticindu-se, Viana îl trimitea pe 
misionarul Carol Neurautter cu slujbă tainică pe lângă 
contele Rabutin, guvernatorul Transilvaniei. 

— Orice hotărâre a generalului are mai întâi 
încuviințarea lui Neurautter, spuse olacul. Poruncile îi sunt 
neînduplecate şi, după cum s-a ştiricit Măriei Tale, cu 
neasemuită vrăjmăşie a stins răzvrătirea curuților din 


toamna cealaltă. Iscoadele lui veghează neîntrerupt şi 
asupra mitropolitului Atanasie. 

În liniştea cămării, se desluşi suspinul lui Vodă. Cuget 
adumbrit la ursita Vlădicăi, un bătrânel mărunt cu nas 
bârligat şi privire sfielnică, cu inima şi cugetul dăruite pe 
de-a-ntregul credinţei celei drepte. Păstorise din scaunul 
său cu cinste şi înţelepciune, dar povara pe care Cerul i-o 
trimitea în asfinţitul vieţii era hărăzită unor umeri mai 
vârtoşi. Hărţuit, cu zilele primejduite, temând otrava ori de 
câte ori ducea pocalul la gură, îşi pusese în cele din urmă 
numele dimpreună cu 38 de protopopi pe zapisul însoţirii 
cu biserica Papei. Recunoscuse astfel poruncile statornicite 
de conciliul Florintiei, la 1439, cutezând totuşi să adauge că 
socoteau prin aceasta „ca obiceiurile bisericii noastre, a 
răsăritului, să nu se clintească...“ 

Se gheboşase sub privirile mânioase ale iezuiţilor, dar 
năpasta îi zgândărise îndărăpnicia. Bietul Atanasie mai avea 
multe de îndurat, căci Brumărelul anului 1698 nu-şi secase 
izvorul  necazurilor. Din toate ungherele creştinătăţii 
ortodoxe se năpustiseră asupra lui fulgerele afuriseniei. Îi 
zvârliră blestem 'Teodosie, mitropolitul Valahiei, Dositei al 
Ierusalimului, Calinic, patriarhul de la Constantinopole, cel 
care-l sfinţise ca Vlădică şi care-l poreclise acum 
„Satanasie“. Hotărât, Cerul nu se arăta milostiv cu slujitorul 
său, cercetându-i cu viclenie bătrâneţele. La judecata din 
veac, mitropolitul Atanasie Anghel avea să se înfăţişeze cu 
fruntea roşie de ocară, vinovat de-a nu-i fi smuls moartea 
potcoavele cu un an ori doi mai devreme. 

Scutierul, drept ca sulița dinaintea domnului, îşi îngădui 
pas lăturiş cu piciorul drept. Pintenul de argint clopoţi şi 
Vodă îşi ridică ochii. 

— Cum socoate nobilul Noţig să-i vină Valahia într-ajutor? 

— Cu arme, taleri şi oblăduirea răzvrătiţilor care trec 
hotarul "Ţării Româneşti. 

Surâsul Măriei Sale pieri în căuşul palmei. Viteaz oştean 
acest de Noţig, fără îndoială, dar cu judecată de prunc în 


ale politichiei de cancelarie. Ce-aveau să zică nemţii aflând 
că principele Valahiei îi ţine în milosârdie domnească pe 
vrăjmaşii ce smulg penele hultanului habsburgic? Galbeni şi 
flinte se pot îndrepta pe cărări doselnice, dar s-a pomenit 
vreodată cap de zavistie vieţuind tainic pe o palmă de loc? 
Cine are zavera în sânge poartă şi clopot aninat de umeri, 
iar când deschide gura glasul bubuie la o sută de poşte. 
Asemenea făpturi ies nezădărâte din ascunziş precum 
boscarii la bâlciuri şi simt că viețuiesc doar în priveala 
slobodă a mulţimii. 

— Vom îndrepta arme şi aur după trebuinţă, rosti Vodă. 
Călăuzele noastre vor însoţi prigoniţii pe anume moşii aflate 
peste Dunăre. 

— Stăpânul meu chibzuia la adăpost în Valahia spre a fi 
aproape de hotar când goarna va ştirici ceasul de luptă. 

Brâncoveanu surâse. Olacul avea îndrăzneală punându-i- 
se de-a curmezişul. Era tânăr şi nedeprins cu tipicul curților 
domneşti. 

— Nobilul Noţig va pricepe lesne rosturile răspunsului 
nostru, spuse Măria Sa răspicat. Cu ce altă rugăciune ai 
fost împuternicit? 

Scutierul îşi lăsă privirea în vârful ciubotelor ascuţite, cu 
cătărămi negre. Trase în piept aerul primenit de 
mirodeniile arse într-o cupă de aur şi glăsui rar, luând 
aminte la fiecare cuvânt: 

—  Ştiindu-se că tartorul fărădelegilor ce năpăstuiesc 
românii din Transilvania este acel misionar Carol 
Neurautter, nobilul Noţig, dimpreună cu căpeteniile 
braşovenilor şi sibienilor, ale hunedorenilor şi celor din Alba 
Iulia chibzuiesc că trebuie dat morții. 

Sprâncenele lui Vodă se înălţară spre cupa domnească, 
dar lăsă olacul să-şi urmeze vorba. 

— Se întâmplă însă că neamţul e făptură neasemuit de 
vicleană. Nimeni nu i-a văzut chipul, douăzeci de oşteni îl 
veghează în ceas de zi şi de noapte neîngăduind apropierea 
nici măcar gândului vrăjmaş. Va putea fi răpus dară, numai 


pe cale cotită. Sunt învrednicit să spun Măriei Tale că avem 
scuturi viteze ce ar putea sta cu cinste alături de cavalerii 
vestiți ai Evropei. Făptură însă care să se strecoare vulpeşte 
la curtea misionarului, să-l doboare cu şiretlic, nu se află 
printre noi. În cinci rânduri au încercat oamenii noştri să-i 
trimită moartea. Zadarnic. De aceea Gavril de Noţig, nobilul 
meu stăpân, îţi face rugăciune să dai poruncă logofătului 
Radu Andronic, supusul Domniei Tale, să ne sară într-ajutor. 
Isprăvile sale iscusite au ajuns de mult la urechea nobililor 
transilvăneni. 

Glasul străjii din Podul Mogoşoaiei abătu o clipă gândul 
domnului. 

— Miezul nopţii!... Sănătoşi, oameni buni? Paşii se risipiră 
apoi în întuneric, amuţiţi de țarina ulicioarei Cucului. 

„Prea multă voroavă stârneşte logofătul, chibzui 
Brâncoveanu. lar astfel de şoapte înalţă zăplaz peste care 
nu mai poţi sări, anină ghiulea de mâini şi picioare. Fapta şi 
faţa iscoadei nu trebuie ştiute...“ Dar cine izbuteşte să 
treacă nebăgat în seamă, când Dumnezeu l-a croit cu atâta 
dărnicie şi nu s-a zgărcit nici la farmece? Cât despre zvonul 
isprăvilor, Radu Andronic nu se făcea vinovat, căci acestea 
călătoreau singure... 

— Socotinţele nobilului Noţig şi ale prietenilor domniei 
sale, rosti Brâncoveanu, întorcându-şi privirea la obrazul 
dogorit al olacului, poruncesc dară moartea neamţului. 

— Aşa e, doamne! 

— Gândesc ei oare că acest misionar e cea mai haină şi 
cea mai primejdioasă făptură din imperiu şi că Leopold nu 
va găsi un al doilea Neurautter pe potriva celui dintâi? 

Scutierul îl cercetă descumpănit. Simţea tâlc în vorbele 
domnului, dar nu izbutea să-l desluşească. Pleftori fără a da 
răspuns: 

— Misionarul trebuie doborât. Aşa au hotărât căpeteniile 
curuților. 

Brâncoveanu clătină cuca, surâzând cu amărăciune. 
Vorbi aşa cum ar fi făcut-o dinaintea lui beizadea Ştefan, cel 


ce era menit să-i urmeze în scaunul Valahiei. În ceasul de 
răgaz dinaintea prânzului cel bun, se plimbau în grădină, 
iar Vodă îi desluşea coconului bucoavna meşteşugului de 
voievod. 

— Haini şi netrebnici cu har sunt cât prundiş e în albia 
pârâului. Cei tari de virtute se arată puţini. Nu vârfurile 
mătrăgunei se cer retezate, ci rădăcina, căci cel ce va veni 
în locul misionarului vă va urgisi şi mai vârtos, spre răfuială 
şi învăţătură de minte. Nu cu Neurautter aveţi de luptat, ci 
cu cancelaria din Viana! 

„N-a priceput nimic“ îşi zise Vodă. Lepădă în talger para 
de aur. Scutierul se închină, cerându-i din ochi îngăduinţa 
de a vorbi. 

— Ce răspuns îmi încredinţează Domnul Valahiei pentru 
nobilul Noţig? 

— Va avea în scurtă vreme galbenii, armele făgăduite şi 
dascăli care să deprindă oamenii cum se mânuiesc. 

— Dacă Măria Ta îngăduie, ne-ar mai fi de trebuinţă 
jungherul logofătului, îndrăzni scutierul. 

Vodă Constantin îl fulgeră cu privirea. 

— Logofătul Radu Andronic nu-i ucigaş. Am lepădat 
poruncă straşnică slujitorilor noştri să nu împartă moarte 
ticăloasă la curţile străine spre a dobândi liniştea Valahiei. 
Daţi pace lui Neurautter! 

Miclăuş îşi plecă fruntea. 

— Românii din [ara Făgăraşului îţi trimit şi ei vorbă, 
doamne. 

— Anume? 

— Sunt scoşi cu de-a sila din satele lor şi statorniciţi 
aiurea. Asemenea năpastă s-a abătut şi asupra românilor 
din Maramureş. 

— Ciudat... Şi ce se petrece cu acele sate părăsite? 

— Rămân pustii. 

Brâncoveanu îl cercetă mirat şi olacul adăugă: 

— Nemţii au pesemne un gând, căci nu îngăduie nimănui 
trecere, iar hotarul acestor aşezări e păzit cu străşnicie de 


oaste. Mai greu de priceput e de ce din trei sate de români 
iscate în aceeaşi vâlcea, ori albia aceleiaşi ape, sunt gonite 
doar două, iar în cel de-al treilea, oamenii îşi văd nesupăraţi 
de necazuri. 

Un fulger scurt aprinse privirea Brâncoveanului. Dinainte 
îi răsări harta dibăcită de slujitorul logofătului în chimirul 
lui Filip D'Antin. Plumbul contelui însemnase aşezări din 
Maramureş, Târnave şi Ţara Făgăraşului. Oare ce primejdie 
pândea meleagurile acelea unde românii trăiau din veacuri 
îndepărtate, uitate de Dumnezeu? 

— Ce spun iscoadele? 

— Din unsprezece nu s-a întors nici una, răspunse 
scutierul cu privirea plecată. Leşurile lor se află spânzurate 
şi astăzi, spre pildă, de copacii ce hotărnicesc satele unde 
nu au putut pătrunde. 

— Nobilii Transilvaniei, oftă Vodă, chibzuiesc a încredința 
şi această slujbă tot logofătului Andronic? 

— Cu voia Măriei Tale, doamne, nădejdea noastră cea 
mare ne-o punem în principele Valahiei, Constantin Vodă. 

Grăise tare şi repede cu năvala vorbelor ştiute pe 
dinafară. 

„Hm, zâmbi Brâncoveanu, l-au învăţat să mi le spună spre 
a-mi dezmierda cugetul şi grăbi hotărârea. Se puteau lipsi. 
Primejdia ce pândeşte Transilvania e cu adevărat mare.“ 


XXX 


Înainte de a înflori zorile, logofătul se întoarse la 
cârciuma din mahalaua Calicilor. Prăpădul semănat de 
Ioniţă Fărcăşan şi tovarăşii săi era anevoie de închipuit. 
Rădiţa privea senină ulcioarele stricate, scăunaşele făcute 
fărâme, balta de pe duşumele, căci gămanul poftise dintr-o 
dată să se scalde într-un poloboc de vin. Neajunsurile aveau 
să fie răsplătite vârtos de Fărcăşan, despăgubind îndoit 
fiece bodroanţă. 


Nimeni nu băgase de seamă lipsa logofătului. Pricina se 
afla în numărul bărdacelor golite şi a isprăvilor născocite de 
mintea petrecăreaţă a boierului Ioniţă. Radu Andronic se 
furişă pe lângă ghioaga Agripinei, adormită la tejghea, 
căutând privirea Marghioliţei. Negustoriţa îşi îndesa 
ispitele în ochii neamţului, trezit, dar cu mintea buimacă şi 
limba împleticită. Clipi către logofăt şi duse la buzele 
baronului ulcica plină. 

Palmele muierii miroseau a mărgăritărel şi crin. Andronic 
cunoştea clondiraşul pitit în ocniţa sobei şi aroma lui 
aţâţătoare. Taina miresmei i-o încredinţase o ţigancă, 
pentru o spelcă de argint cu trifoi şi o maramă de caşmir 
prost... Când capul neamţului căzu iar, logofătul se apropie. 
Vâri răvăşelul către misionarul Neurautter în bastonaş, 
cercetând în jur dacă cineva îl ţinea în priviri. 

— Sunt toţi bute, suflă muierea, nu-ţi fă griji. 

— Mulţumesc, Marghioliţă. 

Negustoreasa se ridică pe vârful picioarelor, umărul 
despuiat căută reazăm la pieptul lui Andronic. Îşi mijii ochii 
verzi, frănjuriţi de gene lungi, răsucite. 

— Aştept răsplată. 

Cireşele buzelor îi tremurau dezvelind dinţii umezi, toţi 
deopotrivă. Dogoarea aţâţătoare de muiere tânără 
dezmierdă nările logofătului. 

„Diavoliţa ar fi în stare să-l vâre şi pe Dumnezeu în 
păcat“, socoti boierul. 

La celălalt capăt al încăperii Ilie Machidon îşi sorbea 
vinul făgăduit de logofăt. Duse ulcica la gură şi se înecă cu 
bună ştiinţă, tuşind ţărăneşte. 

— Răsplata, spuse logofătul, zvârlind slujitorului o privire 
ascuţită, se află în catastifele stolnicului. 

— Ştii bine că nu pofta de agoniseală m-a îndemnat să-ţi 
urmez poruncile. 

Nici cuptorul cel încins peste măsură în gerul Bobotezei 
nu isca atâta arşiţă ameţitoare. Radu Andronic cercă să 
scape de căutătura lui Machidon. 


— Adapă caii! 

— l-am adăpat. 

— Atunci adă, rogu-te, careta. 

— Am adus-o. 

— Poate mai pofteşti o ulcică. Poţi cobori în hrubă... 

— Bogdaproste, boierule, m-am îndestulat. 

Țăranul răspundea cu zâmbet, măsurându-i ca la 
panoramă. Radu Andronic îşi săltă umerii a neputinţă. 
Prinse bărbia Marghioliţei între degete, ticluind zâmbet pe 
care jupâneasa Irina nu-l cunoştea. Îi dezmierdă vârful 
nasului, apoi pieri pe uşă. 

Marghioliţa rezemă zidul. Simţi privirea aţintită a 
Agripinei. Săltase capul deasupra tejghelei şi se holba ca 
dinaintea necuratului. Negustoreasa scoase o limbă de-un 
cot, îşi înşfăcă binişul şi săltând din şolduri părăsi crâşma. 

Ioniţă Fărcăşan începu a se văita că-i e foame. 


XXX 


În odaia cea mare, jupâneasa Irina îl ispitea pe Machidon 
despre drumurile feciorului domniei sale. 

— Apoi? 

— Apoi, urmă slujitorul, am luat la rând sfintele lăcaşe. 
Logofătul  poftea să-mi arate cu  dinadinsul truda 
Brâncoveanului pentru slava Celui de Sus. 

— Când înalţi biserici mari, nici păcatele nu-s mărunte... 

O spusese în şoaptă. Machidon se uită la puzderia de 
icoane aninate în colţul răsăritului. 

— Aşa chibzuiam şi eu, cucoană. E la noi în sat unul 
Căsoaie, tare sărac în fapte care la Judecata de Apoi vor 
atârna greu. Ei bine, află domnia ta că în toată casa 
creştinului nu se află decât Sfântul Ierarh Nicolae, zugrăvit 
pe o frântură de scândură cât palma... 

Cucoana Irina îi curmă scurt vorba. 

— Urmează! 


— Trebuie să adăugesc că la fiece altar logofătul a aprins 
câte o lumânare, mulţumind lui Dumnezeu, prepuiesc, că l-a 
croit din oameni fără prihană. 

— Dar pentru slujitori n-a adus mulţumită? întrebă 
jupâneasa cercetându-l oţărâtă printre gene. 

Ilie Machidon ridică din umeri. 

— Nu m-aş minuna să fie precum spui, cinstită jupâneasa, 
căci numai gândurile cele bune pentru nevrednicul de mine 
fac pui la casele domniei tale. Truda prin bisericile 
Bucureştilor nu ne-a fost zadarnică. La vărsatul nopţii, 
Atotputernicul ne-a luminat calea cea adevărată sărind în 
ajutorul unui venetic năpădit de jungherele trenţăroşilor. 

Cucoana Irina îşi duse înspăimântată degetele la gură. 

— E vătămat? 

— Cine? 

— Feciorul meu. 

— Nu, cinstită jupâneasa. Şi ca să nu te mistuie grija, mă 
grăbesc să spun că nici eu. Împreună cu franţuzul - căci 
franţuz era străinul aflat în primejdie - ne-am îndreptat 
apoi spre Mănăstirea Comana pentru a lepăda o pungă cu 
aur în mâinile cuvioşilor monahi. 

Jupâneasa sări în picioare, pocnindu-şi palmele. 

— Bată-te Dumnezeu de păgân! La Comana chefuia 
bezmeticul de Ioniţă Fărcăşan! Urlă târgul! Machidoane, 
Machidoane! Vasăzică cu asemenea gând ai îndemnat paşii 
logofătului către mănăstire?! 

— Judecata e fără cusur, spuse slujitorul şi mustăcioara îi 
săltă a zâmbet. De când îi lumea şi pământul, ţăranul 
porunceşte, iar boierul opinteşte să îndeplinească. 

— Nu-i uşă de biserică nici fecioru-meu, oftă cucoana, dar 
nici ispitele neprietenilor nu-s puţine. 

Ilie Machidon îşi stăpâni râsul. 

— Dacă domnia ta îngăduie, vreau să-ţi fac încredințare 
că statornicia lui boier Radu a sporit în câştig de când n-am 
mai avut cinstea să-i urmez paşii. Iaca, de pildă, în drum 


spre casă, ne-am oprit pentru un cofăiel de apă la crâşma 
Rădiţei. 

— Bag de seamă că numai agheasmă şi prescure aţi dus 
la gură toată noaptea. 

— Eu unul, să nu vorbesc cu păcat, am deşertat şi-o 
ulcică de vin. Şi unde mă împunge cu ochii o negustoriţă din 
cele supuse păcatului. 

— Maică Precistă! 

— Ei bine, urmă Machidon, află cinstită jupâneasa că 
feciorul domniei tale m-a smuls din braţele ispitei 
poruncindu-mi să aduc careta... 


Vestea drumului către ţara Bourbonului strânse ghem 
inima jupânesei Irina. 

— Poftesc să-mi spui ce hram mai poartă isprava asta, 
Machidoane! Nu vă erau de ajuns primejdiile Stambulului 
de mânaţi după osândă la galere, în târg desfrânat din 
celălalt capăt de lume? 

— De cucoană, dacă Vodă asculta povaţa mea... 

— Ajungeau copacii cu rădăcinile în sus, iar sfetnic la 
Curte văcarul vostru din Chipriana. Bag de seamă că în loc 
de dovleac, porţi traistă cu grăunţe pe umeri. De şuguit îţi 
arde, când s-a proţăpit în prag năpasta? 

— Drept ai grăit, jupâneasa. Ursitoarele mi-au poruncit 
minte sărmană, dar şi noroc de povăţuitori înţelepţi, care 
mă îndreaptă cu blândeţe când zvârl bâta în iaz, după 
broaşte. Vorba aceea, la barza chioară face Dumnezeu cuib. 

— Aşa că astupă-mi, Doamne, şi celălalt ochi cu albeaţă 
că nu-mi prisoseşte nici carul cu boi. Strâmbă învăţătură ai 
dobândit şi teamă mi-e că logofătul va plăti scump într-o 
bună zi asemenea tovărăşie. la aminte la mine, 
Machidoane! Am schimbat rostul bodroanţelor căci aveţi a 
bate alte poteci. Turcii, capeşi şi nelegiuiţi cum or fi ei, au 
un bun: ţin muierea în frâu şi cep vârtos la sacalele de vin. 

Slujitorul se străduia să nu zâmbească. Altfel grăia 
cealaltă seară jupâneasa despre ispitele păgâniţelor. 


— Mie să nu mi te hlizeşti, Machidoane! Cât ai fi tu de 
răzeş, cu zapise şi hrisoave, pun argaţii să te jupească la 
scară. Îţi retez eu obrăznicia de mi-oi aduce mulţămită. 

— Oi îndura-o şi pe ceea, cucoană, ce să fac? Nu-s orb să 
văd că domnia ta îmi năzuieşti doar binele. Vorba lui Tănase 
din  Chipriana, când umbla după Anghelina a lui 
Plămădeală: râzi, că de nu, ai să plângi! 

Jupâneasa îşi  rostui treabă asupra  sunducului, 
măcinându-şi ciuda. Se  mustra pentru cuvintele 
necugetate. Machidon era slujitor credincios şi-l însoțea cu 
vrednicie pe logofăt în drumurile primejdioase, când nimic 
nu-l silea să-i ţină tovărăşie, lăsând muiere şi gospodărie în 
bătaia vântului. Din nimic îi putea sări ţâfna, şi pe urmă 
înjugă zece boi şi cată de-l întoarce. 

Cucoana Irina îşi culese lacrima şi numai după aceea îşi 
arătă chipul, căci nu se cade a plânge, nici a căţăra zidurile 
de bucurie dinaintea slugilor. 

— Nu-i târg în Evropa care să-i ţină pereche în 
stricăciune. De la Paris şi-a adus postelnicul Bălan muiere, 
de-a speriat Bucureştii cu straie şi fapte de dezmăţ. Cât o 
vezi de slută, grasă scripcă, şi cu nasul suliță, nătângul cela 
de Bălan îi ciuguleşte vrăjit din palmă. Decât să-mi aducă 
fecioru-meu asemenea noră, mai bine n-ajung câşlegile. 

— Am priceput cucoană. Adică se poate înfrupta din 
bucuriile crivatului, dar să nu tăgăduiască muierilor cu nas 
subţire cununa de lămâiţă. 

— Ptiu, blăstămatule! 

Îşi îndesă marama la ochi, apoi la buze, năbuşindu-şi 
suspinul. Urmă greu vorba: 

— Am adăugit în sunduc cugetările Măriei Egipteanca, ea 
şi-a căit viaţa de desfrâu în deşertul Iordanului, ca să luaţi 
pildă. Să nu lipsească aceste apoftegme de la căpătâiul 
feciorului meu! La primejdie mare, nu şovăi a-i strecura în 
bucate floare de mirt, iar în chimir răcliţa cu lemn sfânt de 
la Rusalim. Andronache, hagiul, m-a încredinţat că-i leac 


sigur pentru jarul iscat în inimă de muiere netrebnică. Îmi 
pun toată nădejdea în tine, Machidoane! 

Slujitorul oftă adânc căutând pe fereastra deschisă 
dimineţii, zgomotelor curţii, miresmei de liliac şi de pâine 
proaspătă, plămădită în zori. 

— Se brodeşte bine, cucoană lrină. Biata Smărăndiţa 
când m-a blagoslovit de drum îşi grămădea nădejdile în 
cuminţenia logofătului, iar domnia ta într-a mea... De-amu 
ne-om căuta cucuile unul în capul celuilalt. 


În iatacul său, logofătul îşi rânduia armele. Boier 
Costache îl veghea trântit pe sofa, cu clondiraşul la 
îndemână. 

— Dacă ţinerea de minte mi-e credincioasă, vei afla în 
târgul Lyonului, în afară de postav vârtos şi catifeluri, o 
crâşmă ce nu te-aş îndemna s-o ocoleşti. Uliţa se cheamă a 
Văduvelor şi izvodeşte din inima oraşului, iar vinarsul la 
care te povăţuiesc are nume sucit: Jaime les roussesi28:. 
Dacă îi vei pomeni hangiţei că eşti feciorul lui boier 
Costache Andronic, moale îţi va fi aşternutul, iar rachiul 
neviclenit. 

Radu Andronic începu să râdă. 

— Parcă aud paşii jupânesei Irina... 

— Am urechea mai deprinsă cu primejdia decât tine, 
băiete! Nu se întâmplă să taie mamă-ta cămară ori săliţă 
fără zvon de slugă ocărită. Mă asculţi? 

— Mai încape vorbă, tată? 

— Îndeobşte nu mă înghesui cu sfaturile căci nimic nu-i e 
mai drag românului pe lume decât a greşi cu povaţă. Şi iar 
chibzuiesc că omul e ispitit a-i judeca pe semenii săi după 
cusururile ce-l căznesc. i s-a întâmplat, băiete, să te uiţi la 
o muiere şi să nu te întrebi cum i-ar sta fără catrinţă? 

— S-a mai întâmplat... 


— Hm, dinaintea bănesei Brăiloiu, şi asta numai de când 
a împlinit veacul, ori a stareţei de la Schitul Maicilor, 
poate... 

Boier Costache îşi aprinse ciubucul. Pufăi de două ori 
apoi luă un gât de vinars. Logofătul rânduia jungherele şi 
spadele, cercându-le tăişul. Mânerele scumpe, bătute în 
perle rubelite şi zamfiruri, stârniră zâmbetul bătrânului. 
Acestea erau arme de boscar, nu de iscoadă. Degeaba ar fi 
cârtit, însă. Lui Radu îi plăceau straiele cu cheltuială; 
iatacul înăbuşit de perini, covoare şi chilimuri şi grămadă 
de bodroanţe aduse de prin papistăşie trebuia primenit şi 
aromat în fiece zi. Îşi freca dinţii cu anume praf din Toscana 
şi se scălda de şapte ori în săptămână, ca rațele. 

Despre aceste deprinderi, jupâneasa oprise slugile cu 
poruncă aspră a cleveti prin târg. Oamenii ar fi prepuit cine 
ştie ce beteşug ascuns în trup, ori la cap de vreme ce toţi 
vracii chemau luarea-aminte, arătând că lăutul prea des îi 
de mare primejdie. La curţile Apusului, stăpâni şi supuşi se 
spălau pe de-a-ntregul o dată, de două ori în an. În celelalte 
zile lăsate de Dumnezeu, se mulţumeau a-şi şterge chipurile 
cu o cârpă muiată în apă, grijind să nu frece prea tare 
obrazul spre a nu-şi vătăma pieliţa. 

— Eu am isprăvit, spuse logofătul, cercând cheutorile 
sunducului. 

— După toate semnele, ar fi rândul meu. 

— Tată... 

— Aşează-te, nu-mi sta lumânare! Îţi iei rămas-bun de la 
conacul părintesc şi nu de la răscruce de uliţe! Tipăreşte în 
minte cuvintele mele, căci pe unde te duci tu, eu mi-am rupt 
încălţările. 

Boier Radu se lăsă alăturea, pe sofa. Luă dreapta 
bătrânului şi i-o sărută. Costache Andronic simţi cald prin 
inimă. Îşi privi feciorul lung, în tăciunii aprinşi ai ochilor. 
Târgoveţii zvoneau că nu se află bărbat mai chipeş ca 
logofătul în toată Ţara Românească, iar bătrânul temea 
belşugul de însuşiri. Dumnezeu n-a croit cuvântătoarele 


spre a fi desăvârşite. Pomul cu roadă prea multă rămâne 
fără ramuri. 

— Frâncii, rosti izbutind să înghită nodul arducat în 
gâtlej, sunt oameni dibaci, cu fagure pe limbă, iuți la mânie 
şi scumpi la galbeni. Drum spre inima lor îţi poţi netezi 
aducându-le laudă nemăsurată, căci le place fala şi se cred 
popor fără seamăn. 

— Am mai fost în ţara Bourbonului... 

— La 17 ani, când abia te încearcă musteaţa, altele îţi 
joacă înaintea ochilor. Aşadară, ascultă! 

— Sunt numai urechi, tată. 

— Fereşte rateşul cu câini slabi, altminteri rămâi 
flămând, muierea care zâmbeşte fără să ostenească şi casa 
cu oblon lăsat în ceasurile de zi. Când înnoptezi în han de 
drumul mare, găzduieşte devreme şi nu te încrede în 
zăvorul cămării. Nu adăsta în cârciumă slujită de nevastă 
tânără cu bărbat bătrân căci şi vinul nou şi cel vechi e 
viclenit. Când îţi botezi ziua cu o bărdacă de rachiu, nu 
încerca rodul podgoriilor până la asfinţit. Fereşte drumeţul 
fără slujitor şi slujitorul fără stăpân... 

— Am priceput, tată. 

— Asta om vedea-o de-acum încolo. Nu umbla cu gândul 
acasă căci pierzi cuşma în târg, adă-ţi însă mereu aminte că 
pronia cerească n-a fost mărinimoasă cu mamă-ta. Eşti 
singurul ei prunc... 

După care boier Costache Andronic dibui în veşmântul 
larg o butelcuţă şi două potire mititele, le umplu şi închină: 

— Umblă sănătos, băiete, şi întoarce-te fără zăbavă! Dacă 
mai găseşti şi vreme, ori prilej de trimis veste, nu ne-om 
supăra nici eu, nici jupâneasa Irina. 


Trebăluiau lângă cai, cercetându-le potcoavele. Soarele 
ajuns în inima cerului gonise păsările din ogradă. Trei 


căţelandri, rod al acelei primăveri, asmuţeau colbul 
fierbinte. Slugile, sufragioaica, chelăreasa, cămărăşiţele, 
argaţii şi rândaşii rezemau zidurile, vrând cu dinadinsul să 
fie de faţă la plecarea stăpânului cel tânăr. Vreo două tute 
de la cuhnii, mai crude, începuseră a se smiorcăi, crezând 
că aşa se cuvine. Jupâneasa Irina se năpusti uliu mânios 
asupra lor. 

— Să nu începeţi a mi-l jeli, că acum pun gârbaciul pe voi! 
Lipsiţi din faţa mea! 

Logofătul pândea cu privirea aţă slujitorul. Se mişca 
anevoie, ca într-o lene, ochii îşi rătăciseră luminiţele vesele. 
Andronic îi prinse umărul cercetându-l în şoaptă: 

— Ce te apasă, Machidoane? 

Țăranul zâmbi silnic strângând chingile şeilor. 

— Nu-ţi dă pace cumva gândul că Smărăndiţa rămâne 
singură? 

— E deprinsă... 

— Spune, căci nimeni nu te strânge să mă însoţeşti. Îmi 
place tovărăşia bucuroasă, nu silită. 

— Grăieşti cu păcat, boierule. Oftă. laca, mă uitam la 
câinii ăştia mititei, şi-odată mi-a trecut junghi prin inimă. 

Radu Andronic căscă ochii mari. Crezu că n-a auzit bine. 

— Să te fi cinstit mama cu rachiu în loc de agheasmă? 

— Sunt neprihănit, logofete. 

— Atunci? Ce sminteală ţi-au adus căţelandrii, măi 
creştine? 

— Căutam cum zburdălnicesc şi amar a prinsa mă munci 
cugetul pentru Simion al meu. Trebuie să ştii, logofete, că 
rigoarea ceia de câine nu-mi slăbeşte pasul o clipită. Merg 
la moară, la coasă sau la târg. Simion după mine. Până şi în 
sfinta biserică mă urmează, păcătosul. 

— Socoteai cumva să-l deprinzi cu credinţa şalvaragiilor? 

— Domnia ta şuguieşte. Află, rogu-te, că nici în crivat nu 
mă lasă singur, când mi-e lumea mai dragă îl simt covrig la 
picioare. Nu s-a ţinut după noi, anţărţ, până în împărăţia 
turcului? 


Radu Andronic începu să râdă. 

— De-asta îmi stai bubă de două zile? 

— Dumnezeu a umplut punga boierului cu aur şi a 
ţăranului cu milă. Se vede treaba că mântuise galbenii... 

— Păi bine bre, Machidoane, chibzuiai să-l luăm la Paris? 

— Nu chibzuiam eu, el netotul... Cu două zile înainte de a 
mă urni din Chipriana, a simţit că urzesc gând de ducă. Nu- 
i mai intra nimeni în voie, nu mai mânca, şi tot cu ochii după 
mine. Mă ruşinam să-l dezmierd. Până la urmă, l-a cetluit 
Smărăndiţa în lanţ. M-am uitat la el din uliţă. Încremenise 
stană cu ochii năpădiţi de lacrimi. 

— Să nu-mi spui că plângea! 

— Mai dihai ca un prunc, logofete! Mi-a fript inima, 
ticălosul. 

Oftă şi se îndepărtă câţiva paşi. Boier Andronic săltă din 
umeri apoi lăsă genunchele în colbul ogrăzii şi cercetă încă 
o dată potcoavele bidiviului. 


Podul Şerban Vodă se afla înţesat de mulţimea 
târgoveţilor holbaţi la alaiul strălucitor al baronului von 
Blaremberg. Caleaşca străjuită de oştenii nemți şi fustaşii 
lui Vodă înainta la pas, croindu-şi drum poticnit. Soarele 
amiezii aprindea fulgere în bumbii şi ceaprazăria aurită a 
imperialilor spre care pruncii, căţăraţi pe umerii nevestelor 
rămase în priveală, îşi îndreptau braţele scoțând ţipete mici 
şi ascuţite. Câţiva gură-cască fâlfâiră marame şi baronul le 
purtă răspuns, clătinând capul cu bunăvoință. 

Filip D'Antin, călare, învăluit în mantie vişinie, lipea 
zidurile  Doiceştilor. Când întâmpină ochiul lui von 
Blaremberg, purtă bastonaşul la tâmplă. Zâmbiră amândoi 
şi, _ după înţelegere, franţuzul  dezmierdă coama 
armăsarului. Aţa avusese multe noduri, dar în cele din urmă 
pânza se ţesuse potrivit dorinţei. 


Mulţumit pe de-a-ntregul, contele de Saint-L6 îşi vâri 
adânc pintenii în pântecele calului. Armăsarul necheză 
ridicându-se buestru pe picioarele de-ndărăt. Întoarse 
spatele mulţimii şi retezând podul apucă drumul Craiovei. 

Franţuzul mâna iuteş adunat peste grumajii calului. 
Mantia vişinie aninată de umeri flutura rămas-bun cetăţii de 
scaun a Valahiei. 


Ocări şi strigăte de spaimă îl smulseră pe Machidon 
gândurilor. Se răsuci nedumerit, apoi ochii îi crescură 
talgere nevenindu-i să le facă încredințare. O cotarlă albă, 
cât un berbece, trecută prin ploaie cu clăbuci şi leşie, 
dăduse iama prin bujorii jupânesei Irina. Petalele zburau în 
văzduh fluturi purpurii. Zarva sperie căţelandrii care se 
jucau în tihnă, asmuţi potăile megieşilor, alungă somnul 
păsărilor. 

Ferind pietrele şi sudalmele slugilor, dulăul alerga zmeu 
spre slujitorul logofătului. Făcu roată curtea şi i se tupilă cu 
gâfâit la picioare. Coada lăţoasă, colbuită şi năpădită de 
ciulini, vântura aprig în vreme ce ochii cercetau cu teamă 
de ispravă spre chipul stăpânului. De grumaji îi atârnau 
zdreanţă verigile unui lanţ rupt. Țăranul, cu nod în gât, îl 
cuprinse în braţe şi limba lui Simion, zălud de bucurie, 
începu a-i spăla harnic obrajii. 

Logofătul Andronic îi dezmierdă creştetul apoi sări în şa. 

— Pesemne că aşa-i scris în stele. Să se holbeze Parisul la 
doi valahi şi un câine din Chipriana. 


Jupâneasa Irina, uitând să-şi tânguie bujorii, rămase cu 
ochii după drumeţi, până ce pieriră astupaţi de zidurile 
Dudescului. Ferind copitele armăsarilor, Simion zburda 
fluturându-şi coada cu canaf de scaieţi. 


Ţinură întinsoarea până la marginea Bucureştilor. Aici, 
dinaintea ultimei case, o ghimirlie de vălătuci cu acoperiş 
de stuf şi geamuri albastre, opriră închinându-se pentru 
drum fără primejdie. 

Un moşneag, cu bărbia rezemată în toiag, stâlpea ulucile 
ştirbe. Le dădu bineţe, dar vorbele îşi rătăciră drumul în 
caierul bărbii. Călăreţii erau chipeşi şi plini de vlagă, după 
cum tot chipeş i se păruse şi străinul cu mantie vişinie... 

Închise ochii toropit de căldură. Tinereţea e cilibie. 
Gândul moşneagului se întoarse înapoi, sări zăplazul 
veacului şi lepădând toiagul poposi în anii bucuroşi ai 
celuilalt mare Basarab, Vodă Matei. 


— Grobiană vreme, moş Pahomie! zice ucenicul 
cercetând noaptea prin ochiul ferestrei. Vai de vieţişoara 
bietului călător! 

— De, măi Niculăâiţă... 

Ploaia cosită de răsuflarea muntelui plânge la geam, 
lipeşte frunza viței de vie aciuată sub streaşină. Conacul îşi 
înalţă ţiglele ude către poalele cerului. O bucurie tainică 
îmi cuprinde trupul. In chilie miroase a cald, a tihnă 
domoală, oloiul din candelă şi busuiocul rânduite la icoană 
născocesc mireasma cămeşilor curate, sub saltea mă 
aşteaptă un arşin de cârnaț ardelenesc şi-o azimă... 
Ucenicul a însănătoşit focul din sobă cu lemn de salcâm şi 
acum mucăreşte lumânările. Cat la el ş-odată mi se frânge 
inima. N-a mestecat, sărmanul, decât o frunză de curechi 
murat spre chindie, aşa cum povăţțuiesc sfinţii părinţi în 
zilele de post şi rugăciune. 

— Foame mare, Niculăiţă! 

— Eh, amu dacă s-a călătorit ziua, se cheamă că am 
dobândit izbândă asupra necuratului. Noapte bună, moş 
Pahomie! 

— Noapte bună. 

Ucenicul trece în chilioara lui. Nu închide bine uşa că mă 
şi răped să-i dau ascultare pântecelui. Of nevrednicul de 
mine! Trag nădejde că bunul Dumnezeu cunoaşte 


beteşugurile care mă cearcă pe dinăuntru şi m-o osândi cu 
măsură în ziua aceea... 

Adaug la răbojul păcatelor încă unul şi-mi îndulcesc 
ceaiul muşcând din zahăr după obiceiul rutenilor şi-l sorb 
din  farfurioară. Urgia  zgâlțâie  ferestruica, ploaia 
zugrăveşte cu degete ude pe sticlă pârâiaşe subţiratice. 
Vorba lui Niculăiţă, vai de bietul călător! 

Doamne ajută! De-amu, frate cetitorule, vom purcede la 
drum către inima Franciei dimpreună cu oamenii lui Vodă. 
De la bun început se cere să-ţi fac înştiinţare că osteneala 
umbletului e cu dobândă îintreită. Pâi ce socoteşti domnia 
ta, că se călătorea ca pe vremea noastră? Te sui adică în 
tren şi neamţul îndeamnă calul dracului să alerge cu zece 
mii de stânjeni: într-un ceas, de nu vezi înaintea ochilor! 
Trebuie să ştii că asemenea născociri sataniceşti nu s-au 
pomenit în acele vremi. Bieţii creştini, ce să facă şi ei, 
bolteau căruța cu coviltir iînhămau şase harmăsari, băteau 
în lemn să alunge ceasul rău şi Dumnezeu cu mila! Şi dă-i 
hurducăială pe acele drumuri năpăstuite de colb, şi dă-i 
opinteală să scoţi roata înfundată în glod până la butuc pe 
drumuri vătămate de ploaie. Dar se mai frânge osia, dar se 
mai betegeşte pomoştina, dar se rupe lamba.!... 

Vezi dară, de ce umblă vorba că sudalmele cele spurcate 
le-au născocit harabagiii. Mai cu huo, mai cu hăis, căruţa 
noastră ajunge, să zicem, sub streaşină codrului. Aici altă 
bucurie. Trebuie date bineţe tâlharilor, ciotcă de pistoale şi 
flinte, date punga şi Caii şi veşmintele... 

Socoteşti, domnia ta, că o singură oară au pătruns pe 
ulițele târgului boierii şi cucoanele dumnealor numai în 
izmenuţe şi cămeşuici? Ai să-mi spui, frate cetitorule, că 
logofătul şi Ilie Machidon umblau călare. Ei, iaca, ne-am 
procopsit! Nu vorbi, rogu-te, cu păcat. De potcoave 
prăpădite, auzit-ai? Chingi de şa rupte, pomenit-ai? La 
vreun rateş te-ai oprit să ospătezi? De când e lumea şi 
pământul mangosiţii de hangii botează vinul şi necinstesc 
bucatele gătind în oloi rânced. Și-apoi ţine-ţi pântecele de 


cârcei, Machidoane! Opreşte din fântână în fântână să 
stingi pojarul dinăuntru, logofete.!... 

Să nădăjduim dară că va ploua cu noroace în drumurile 
slujitorilor valahi şi având îngăduința domniei tale, frate 
cetitorule, să pornim şi noi moşnegeşte pe urmele 
dumnealor. 


Capitolul VII 


PE DRUMURILE ÎMPĂRĂŢIILOR 


Cana logofătul Radu Andronic şi slujitorul său făcură 


popas la Veneţia, clopotele Campanellei băteau de zece ori. 
Noaptea zvârlise pe cer Crai-nou, sprinten, alcătuind 
pojghiţă de sticlă lăptoasă palatelor din marmură. Ici-colo, 
fanare cu înflorituri arăbeşti scoteau braţe lungi din 
zidurile caselor. În lucoarea lor, podurile îşi săltau spinările 
mlădioase, laguna zvonea necontenit clipocindu-i lui Ilie 
Machidon, om de şes, tainică primejdie. Simţea apa vie, 
vrăjmaşă, mereu la pândă. Pe unda ei lunecau lotci lungi, 
sulege, cu nasul în vânt asemenea papucilor de cadână. Le 
cârmeau stând în picioare bărbaţi novaci, în ilice neguroase 
şi cămeşi albe. Gardinile largi ale pălăriilor le ascundeau 
ochii. Cântau fără istov, necruţând vlaga glasului, iar dinţii 
le sclipeau lamă de stilet pe chipurile noptatice. 

În cafasuri, se vedeau muieri gătite ca în duminica 
Floriilor, cu un ochi la țesătura din poală, iar cu celălalt la 
uliţa apei. Sub ferestrele năpădite de roze sângerii, cete de 
patru-cinci bărbaţi, învăluiţi în mantii, muchelefi şi aromaţi, 
zbârnâiau din dible fără arcuş ostenindu-şi gâtlejul după 
măsura celor din bărci. Drept răsplată, primeau boboc de 
floare ori răvăşel azvârlit iute de degete subţirele, 
împodobite cu ghiuluri scumpe. Nu dormea o singură 
fereastră în toată Veneţia. Oamenii se preumblau fără 


grabă cu popas la fiece colţ de casă, chibzuind cum să-şi 
gâtuie vremea. 

— După socotelile mele, glăsui Ilie Machidon, pe-aici 
crâşmele trebuie să stea înşirate mătănii. 

Logofătul îl cercetă zâmbind. 

— Şi care ar fi, rogu-te, acele socoteli? 

— Când iazul e la doi paşi, scoţi cu uşurinţă vinul de unde 
cântă broasca. 

— Dovedeşti judecată adâncă, Machidoane. Chibzuiam 
să-ţi răsplătesc truda drumului cu un cofăiel-două, dar 
teamă mi-e că n-ai să-mi ierţi îndemnul la asemenea 
lucrare. 

— Nu-ţi fă griji, boierule, m-am deprins să tot iert... 

— Am uitat că baţi zece ani de însurătoare. 

— Şi doisprezece, de când călătoresc sub poruncile 
domniei tale. 

Radu Andronic râse mulţumit de răspuns. 

— Cum ţi se pare târgul? 

— Umblă la noi o vorbă, spuse Machidon cercetând 
împrejurimile: Găina megieşului e totdeauna curcă... Caut 
la creştinii iştia care stau de caraulă şi mă întreb ce spaimă 
îi încearcă. Tătarilor le-au tăiat moldovenii drumul, iar foc 
să tot dea Dumnezeu, că apă de stins pojarul e destulă. 

— La câte ceasuri vă culcaţi în Chipriana? 

— N-avem ceasornic în sat, logofete, care să ne vestească 
osteneala şi de aceea ţinem seama găinilor. Poate cu pildă 
mai procopsită, izbuteam a rămâne holbaţi până la 
dezlegarea zorilor. 

După multe ocolişuri prin ulicioare strâmte şi învârtite, 
slujitorul se încumetă iar: 

— Cunoşti târgul, logofete, ori umblăm după coada 
prepeliţei? Să întrebăm vreun balaoacheş din aiştia şi poate 
s-o îndura să ne îndrume. 

Radu Andronic îi scrută chipul tras, cu umbre sub ochi. 
Goneau de paisprezece ceasuri şi Machidon îşi simţea 
spinarea acăriţă. 


— Ai cam ostenit, împărate. 

— Ferita sfântul! Până să mă prăval, mai apuci domnia ta 
să-ţi aprinzi ciubucul. Proaspeţi ca roua, numai buni de 
înfruntat drum îndelungat, sunt şi işti cai. Barem bietul 
Simion, de-atâta vioiciune şi-a prăpădit coada în ţărână. 

Logofătul se uită la câine, păşea domol cu capul în 
pământ şi urechile pleoştite. Limba îi spânzura cârpă. 

Descălecară în faţa unei osterii. Deasupra porţii, în bătaia 
vântului spânzura un botfor strălucitor după numele 
crâşmei: La ciubota de aur. Înainte de a întâmpina năvala 
argaţilor, boier Andronic grăi către slujitor: 

— Să fii cu luare-aminte la arme şi chimir, căci talienii 
sunt sprinteni de mână. Încolo se dovedesc cugete pioase, 
cu dragoste de semeni. 

— Te pomeneşti că-s neamuri cu finu-meu Dobrică din 
Chipriana. 

— Vameşul? 

— Vămuieşte el, ce-i drept, dar numai la drumul mare. 
Află dară că Dobrică aista a despuiat un neguţător în miez 
de iarnă până la izmană. Marama însă tot i-a lăsat-o, să aibă 
cu ce-şi şterge nasul. 

Hangiul îi întâmpină în prag cu temenele. Hodorogi ceva 
către slujitorii ce luaseră caii, apoi începu a măcina pe 
nerăsuflate speriind urechile lui Machidon. Țăranul se uita 
hăbăuc la gura largă în care vorbele se buluceau dându-şi 
coate, hăituite parcă de vrăjmaş ascuns în gâtlejul 
creştinului. Simion da târcoale meselor lungi cu ochiul 
lăcrămând spre blidele de cositor, umplute cu maţe de cocă 
şi vârfuite cu cârnaţi. 

Două slujnice rotofeie şi stăpâna, ţunţurlie, toată numai 
gropiţe şi cârlionţi, grijeau de bărdacele drumeţilor 
turnând vin limpede, zmeuriu ori ca untdelemnul, din căni 
înalte cu capac de argint. 

Radu Andronic ceru două odăi, hârdaie cu apă dată în 
undă şi cina. Urcară treptele dintâiului cat. Un slujitor le 
desluşea drumul păzind în căuşul palmei flacăra luminării. 


Către miezul nopţii, logofătul îşi fuma ciubucul într-un jilţ 
înalt cu braţe şi urechi de catifea. Prin fereastra deschisă, 
vântul cuminte aducea răsuflarea lagunei - zid, lemne şi 
buruiană putrezite de apă - crenelurile palatelor zimţuiau 
cu horbotă de argint zarea. Din depărtare venea zvon de 
vâsle, viersul vrăjit al gondolierilor, în sfeşnicul de pe 
gheridon stăruia flacăra unei singure lumânări. Liniştea 
încremenită a odăii îmbia la somn. 

Un zâmbet adie pe chipul logofătului. Se mişca clanţa 
uşii. Cineva o apăsa cătinel, ferind zgomotul. 

„Nu te încrede în zăvorul cămării“, îl povăţuise boier 
Costache. Nici măcar nu se ostenise să-l tragă... Apoi uşa se 
deschise desluşind în prag trupul subţire varga al lui Filip 
D'Antin. 

Radu Andronic îl cercetă iute. N-avea arme. 

— Pofteşte înăuntru, Saint-L6, râse încetişor, şi du-ţi 
gândul până la capăt. 

— Am încurcat odăile, se vede treaba, şi îmi cer cuvenita 
iertare, spuse franţuzul înaintând. 

Logofătul râse din nou. Nu intri în cămara ta ca în 
biserică, cu paşi de pisică luând aminte să nu strici liniştea. 
De altfel, franţuzul nu se opintea spre a-l încredința de 
minciună. Pe chipul prăvalnic uimirea n-avea vlagă. 

— A! logofătul Andronic! 

— Nu te aşteptai să mă întâlneşti? 

— De bună seamă! Să înţeleg oare că vinul şi muierile 
Valahiei şi-au vlăguit farmecele? 

— Pricepi repede, conte. 

— Poate că ţinerea de minte nu mă ajută, dar nu ştiu să- 
mi fi împărtăşit la Bucureşti gând de călătorie. 

— Voroava ne-a fost scurtă, căci trudeam amândoi la 
ospăţul clucerului. De altfel hotărârea am luat-o a doua zi. 
Moşnegii noştri povăţuiesc ca voinţa şi fapta să meargă într- 
o glăsuire. 


— Cobori dintr-un neam de înţelepţi, rânji D'Antin. Ai şi 
altă învăţătură să-mi aduci? 

— Da. Când baţi drumurile stăpânite de lotri, bine e să nu 
le deprinzi năravul. 

Contele de Saint-LO zâmbi, şi ochiul teafăr scăpără fulger 
verde pe obrazul sulemenit. Radu Andronic îi arătă 
perechea jilţului în care se afla tolănit. 

— Teamă mi-e să nu te ostenesc. Ai înfruntat drum greu. 

— Nu mai anevoios decât al domniei tale, surâse 
logofătul. Iar la Veneţia, spune un cuvânt vechi, doar 
bătrânii dorm. Tinerii se culcă. 

Franţuzul se lăsă pe braţul jilţului rezemând un cot de 
fereastră. În jurul lui plutea aromă de ambră şi tuberoze. 
Luna îşi azvârlea lumina pe degetele lungi catifelii, 
ghiulurile îndesate îi astupau încheieturile. 

— Eşti stup de pilde, logofete. Cea despre deprinderea 
năravurilor mi-a plăcut în chip deosebit. Îţi voi încredința şi 
eu una, culeasă pe malurile Dâmboviţei. 

— Să înţeleg oare că pentru asemenea treburi cinsteşte 
domnia ta ulițele Bucureştiului? 

— Înţelegi degrabă... Acea zicală povăţuieşte să asculţi 
povaţa popii, dar să nu faci ca el. Valahii nu dispreţuiesc 
năravul tâlharilor. Înainte de a părăsi cetatea de scaun m- 
au sărăcit de straie. 

— Cum a fost cu putinţă? Domnia ta mânuieşte spada cu 
rar meşteşug, iar mintea nu ţi-era păienjenită de vinars. 

Filip D'Antin îşi arătă dinţii. Din pricina chipului ghilosit şi 
a buzelor înviorate cu roşu de Spania semăna cu un 
pehlivan. Un pehlivan primejdios. 

— De unde şti, logofete, cum mă slujesc de spadă? 

Radu Andronic stinse luleaua. În ochii negri încreţiţi de 
râs scăpărau lumini jucăuşe. 

— E lesne de prepuit pentru oricine te priveşte. Dintâi, ţi- 
o mărturiseşte boiul sprinten. Anii ţi-au înspicat tâmpla, dar 
n-au vătămat tinereţea trupului. Când spada prinde rugină, 
pântecele sporeşte. Şi-apoi nu te-ai fi încumetat să porţi 


comoară de giuvaiericale, la orice ceas, aţâţând ochii şi 
hangerele lotrilor, ştiindu-te fără vlagă. De aceea mă 
uimeşte că pumnalele tâlharilor te-au biruit. 

— Nu cu spada m-au înfruntat, ci cu viclenie. 

Logofătul clătină capul: 

— lar domnia ta n-ai deprinderea vicleşugurilor. 'Te ascult 
cu părere de rău, asemenea isprăvi nu fac cinste Valahiei, 
iar Măria Sa veghează cu străşnicie ca avutul şi făptura 
străinilor să nu fie vătămate. Sârgul lui Vodă sporeşte când 
acei străini se dovedesc prieteni. Or, domnia ta ai dovedit-o 
cu prisosinţă. Răsuflă cu obidă: Ne-ai prins la strâmtoare, 
conte. Dacă în târgul Bucureştilor s-ar fi aciuat şi altă 
sămânță de oameni, puteam pune fapta pe seama lor spre a 
ne spăla obrazul. 

Gândul la neguţătorii greci şi armeni buluciţi în cetatea 
de scaun a [ării Româneşti, ca babele la poarta raiului, 
stârni zâmbetul franţuzului. 

— Ai ridicat jalbă? întrebă Radu Andronic. 

— Nu. 

— Pricep, te zoreau treburile. 

— Dimpotrivă, zăbovesc cu bucurie ori de câte ori se 
iveşte prilejul, căci drumurile mele nu sunt poruncite. 

— Am băgat de seamă. Când risipeşti cinci zile ca să 
ajungi la Veneţia, e la mintea cocoşului că nimic nu te 
goneşte... 

Îl zădăra pe franţuz. Pentru a cuprinde în cinci zile 
drumul din Bucureşti în lagună, D'Antin trebuise să rămână 
călare optsprezece ceasuri din zi. 

Contele de Saint-L6 îi căută privirea. 

— Ai ochiul limpede, logofete, iar cei care şi-au încrucişat 
spada cu a domniei tale zvonesc prin iad că n-ai potrivnic pe 
măsură. 

— Călătoreşti mult... 

— Un asemenea novac, urmă franţuzul dezmierdând 
braţul jeţului, poate dobândi averi fără seamăn dacă-şi dă 
silinţa. 


Radu Andronic îl cercetă printre gene apoi îşi aprinse 
luleaua. 

— N-am ucenicit printre lotri şi nu le stăpânesc 
meşteşugul. 

— Cunoşti în schimb vicleşugurile umbletului de taină. 

— Oare contele de Saint-L6 are nevoie de un slujitor? 

— Regele Soare. 

— Bag de seamă că pofteşti să ajung la sapă de lemn. 
Vistieria lui Ludovic geme de slăbiciune. 

— Pofteşti să cred că te-ai vinde necredincioşilor, spre 
pildă, numai pentru că au vistieriile pline? 

— Nimeni nu trăieşte de două ori, rosti Radu Andronic, 
lepădând fumul pe nări, iar averile fără seamăn de care 
pomeneai nu se dobândesc prin credinţă. 

Se cercetară în tăcere. Filip D'Antin desluşi şiretenia 
logofătului. 

— M-aş bucura să cred că şuguieşti. 

— Te-au supărat vorbele mele, senior D'Antin? Aş fi 
nemângâiat căci n-au izvodit din gând rău, ori spre a te 
umili. Domnia ta cunoşti năravul valahilor de a găsi mereu 
prilej de şagă. Îmi cer cuvenita iertăciune şi te poftesc a 
deşerta dimpreună o carafă de vin. 

Înşira molatic, cu zâmbet în ochi, cuvinte de prisos care 
nu lecuiesc rana. Cuvinte născocite de canoanele creşterii 
alese ce te deprind cu vorbirea mieroasă, strai străveziu 
gândului neobrăzat. 

Contele se ridică sprinten din jilţ. Îşi ţinea ciuda bine 
ascunsă sub sulimanul obrajilor. 

— Sunt prea ostenit căci, după cum ai băgat de seamă, 
nu mai am vlaga tinereţii, iar mâine în zori încalec. Vom bea 
carafa cu alt prilej. 

— Nădăjduiesc să-l găsim, surâse Radu Andronic. 

Ochiul verde al franţuzului sticli: 

— Eu sunt încredinţat. 

Logofătul îl însoţi până în prag. Aici D'Antin păru să-şi 
aducă aminte de ceva şi scoase din clapca cingătorii o fâşie 


de pergament răsuriu, mică şi rotundă cât oul, cu marginile 
aurite. 

— De când am părăsit Valahia mă bate acelaşi gând. 
Tâlharii m-au despuiat pismuindu-mi veşmintele. Aci se află 
numele meşterului din Paris care-mi taie hainele. Poate ai 
bunătatea, logofete, s-o înmânezi poftalnicilor, odată întors 
la Bucureşti. 


Boier Andronic azvârli pe mescioară fâşia de pergament, 
îşi lepădă râzând halatul, trase pe mâneci ceapchenul şi ieşi 
din cămară. Cu ultimele sale cuvinte hainitul voise să-i 
înfăţişeze că a ghicit tâlcul veşmintelor prădate şi pe cel 
care poruncise isprava. 

În dreptul uşii lui D'Antin, îşi drese glasul cu zgomot, 
răspunse apăsat bineţelor unui călător închipuit, şi cobori în 
cârciumă. Zăbovi la tejgheaua geluită cale de-o cupă de 
basamac, secată din patru înghiţituri, după care urcă 
pisiceşte treptele celor două caturi pătrunzând în podul 
hanului. Călca cu luare-aminte printre bodroanţe şi lemne 
vechi, saltele betegite, paturi şi mescioare şchioape, lighene 
năpădite de rugină, şi sumedenie de alte boscârţe lipsite de 
trebuinţă. 

Înainta ţinând seama ferestruicii unde păianjenii 
statorniciseră pânză groasă. Ajuns în dreptul ei se lăsă pe 
pântece lângă o sobă de tuci îngropată într-un maldăr de 
paie şi lipi ochiul de crăpătura bârnelor. Îşi recunoscu 
cămara, halatul de atlas lepădat la întâmplare, luleaua cu 
găvanul scobit în ambră. 

Cu urechea ciulită, Filip D'Antin, conte de Saint-li, 
meşterea cu un briceag asupra sunducului persian, cercând 
zadarnic să-i vină de hac încuietorii rânduite de un lăcătuş 
din Lipsca. 

Radu Andronic, cuprins de veselie, se întoarse în 
cârciumă şi ceru încă o cupă de vinars. 


A doua zi, pe răcoare, dinaintea geamurilor oblonite ale 
muşteriilor care-şi mai măcinau somnul, Filip D'Antin se afla 
gata să încalece. Cerca chingile şeii când i se înfăţişă Ilie 
Machidon cu o teşcherea mică însoţită de răvăşel din partea 
logofătului. 

Ca totdeauna când se simţea încolţit, franţuzul îşi purtă 
mai întâi degetele pufoase la grimeaua de pe ochi. Slujitorul 
n-avea poruncă să aştepte răspuns, căci pierise. 

Nu-mi plac datorinţele, conte, scria logofătul, şi cum nu 
țes aceeaşi încredere plină de nădejde în viitor după pilda 
domniei tale, pentru a aştepta altă răscruce de drumuri 
unde să ne întâmpinăm, incerc să te răsplătesc acum în 
Chip neînsemnat. Pentru mărinimia de a fi dezvăluit 
tâlharilor valahi numele meşterului croitor primeşte, rogu- 
te, cheile din punguţă. Sunt ale sunducului persian. Nu ţi- 
am desluşit, şi-mi pare rău, monseniore, că rătezului 
nemţesc nu-i vine de hac stiletul. Ţi-aş fi scutit osteneala. 
Sluga domniei tale, Radu Andronic, logofăt. 


Târgul Lyonului, va istorisi Ilie Machidon mai târziu, după 
ce aveau să se întoarcă în Valahia, îi plăcuse cel mai mult. 
Aici, printre casele din bârne cu acoperământ plumbuit, ori 
din ţigle ghiordii, cu volbură de adormiţele şi glicină la 
fereşti, şi bănci vechi dinaintea porţilor unde jupânesele îşi 
ostoiau, după  asfinţit, dogoarea obrajilor deşertând 
bărdace cu zeamă rece de mere, ori sporovăiau sub 
umbrare de viţă strângându-şi mereu nodul maramelor, 
slujitorul se simţise mai aproape de Valahia. 

Pe uliţa mare, străjuită de ulmi, treceau călăreţi, se 
strecurau anevoie, printre orătănii slobode, căruţe şi 
glasuri ascuţite, negustorii ocoleau stivele de lemne vârfuite 


şi câini uliţarnici care picoteau la soare. La catedrala cu 
ziduri cenuşii şi turnuri suliță, înalte de pieptănau bărbile 
sfinţilor, privirea slujitorului nu zăbovi, după cum nu luă 
aminte nici la regele dăltuit în piatră din Piaţa mare. Cât 
despre franţuşte, acestea rămâneau cu mult în urma 
veneţienelor şi a nemţoaicelor. Placă cui vrea - şi mai cu 
seamă logofătului, ai cărui ochi căutau fără astâmpăr la 
fustele unduioase, înveşmântate câte trei-patru o dată - 
nasurile lungi de un deget cu nări lipite, dinţii despicaţi de 
strungăreaţă, părul fumuriu cum e griul uscat de secetă. 

În dughene se afla vavilon de trenţe şi bucate. Căscând 
ochii la tapiseriile de Flandra, din Auvergne şi Bergam, la 
sticlăriile din Orleans, faianţele din Nevers şi Rouen şi 
oglinzile din Saint-Gobain, holbându-se la crivaturile înalte, 
perdeluite, cu podoabă de pene şi panglici, Machidon găsi o 
bucată de mătase neagră, lucioasă, chindisită cu păuni de 
aur. Îi dădu târcoale un ceas până ce-şi luă inima în dinţi şi 
o ceru neguţătorului cu gând s-o ducă Smărăndiţei. 

Nu-i vorbă, gemea Valahia de atlasuri şi brocarturi, şi 
zaramfiruri, şi catifeluri, şi adamascuri, dar asemenea 
țesătură minunată izvodită de mâini vrăjite nu-i fusese dat 
să vadă. Ciudat i se păru slujitorului că jupânul nu voia să-i 
reteze atâţia coţi cât îi poruncise. O ia pe de-a-ntregul, ori 
cale bună. Îndărăpnic neguţătorul, dar şi Machidon ţinea 
catâr în ogradă, spre pildă. După ochiul şi socotinţele sale, 
cinci coţi ajungeau pentru rochia Smărăndiţei. Rămase pe a 
jupânului şi numără în palmă treizeci de livre şi 
şaptesprezece soli. 

Când, bucuros peste măsură, desfăşură țesătura 
dinaintea logofătului, acesta începu a râde cu lacrimi 
ţinându-se de ziduri, îi desluşi că mătasea e adusă din 
îndepărtata Chină şi îndeplineşte slujbă de despărţitoare în 
iatacele avuţilor. În spatele ei se ascund isprăvile ce nu se 
cuvin a fi săvârşite în priveala altora, şi de aceea negustorul 
nu se învoise a scurta bucata. 

Pleoştit, Machidon întrebă: 


— Cum spune domnia ta că se cheamă această 
despărţitoare? 

— Paravan, rosti desluşit logofătul, sughiţând din pricina 
râsului. 

— Paravan... lot astfel dondănise şi mămularul cela 
blestemat... îşi rândui musteaţa zâmbind: Ştii ce-a spus 
Vasile Tătăraş când şi-a prăpădit cuşma în apele Milcovului 
şi n-a mai putut-o ajunge? 

— Îmi fac nădejdi c-o să aflu. 

— „De-amu fie de sufletul lui tataia, că tot nu m-am spetit 
cu pomenile când o murit.“ Ţi-o dăruiesc dară domniei tale, 
chibzuind că soacră-mea va pricepe lesne, pe cealaltă lume, 
gândul meu bun. 

Logofătul îl împinse de umeri spre uşă poruncindu-i 
hodină. Peste patru ceasuri aveau să se pornească iar la 
drum. Într-o zi şi-o noapte, urgisind armăsarii, socotea să 
ajungă la Paris. 

Când Radu Andronic încuie obloanele, pieri de la 
fereastra casei de peste drum şi ochiul lui Filip D'Antin. 


O dată cu zorile, Ilie Machidon strânse în pripă 
calabalâcul, griji de cai, apoi la porunca logofătului se 
întoarse în crâşmă, căci cuvenit era să astâmperi glasul 
pântecelui înainte de a te încumeta la drum anevoios. 

Se aflau singuri la ceasul acela timpuriu. O slugă, cu ochii 
încleiaţi de somn, picotea pe băncuţă tresărind sub 
dezmierdarea muştelor, alta ştergea în dorul lelii pocalele 
cositorite şi le rânduia cetăţuie pe marginea tejghelei. 
Aromă îmbietoare venea dinspre cuhnii şi Simion, poftalnic, 
se zbuciuma sub masă priponit între ciubotele stăpânului. 
Când  tipsia încărcată de bucate poposi dinaintea 
drumeţilor, izbuti să se smulgă şi săltând pe labe se rezemă 
de marginea mesei fără a cuteza însă altă necuviinţă. Era 
înalt acum cât Machidon, ai fi zis că stă pe scăunaş poftit să 
se îndestuleze, doar că-i lipseau blidele. Radu Andronic îi 


zbârli creştetul şi urechile lăţoase, apoi se răsuci spre 
hangiu: 

— Cu multă cinste ne îndatorezi, jupâne. Ţi-ai scurtat 
noaptea spre a ne ospăta cu mâna domniei tale şi după soiul 
merindei chibzuiesc că somnul nu ţi-a lipit geana. 
Asemenea vipt nu găseşti nici în hanurile vestite decât la 
prânzul cel bun. 

Pe talger se aflau două prepeliţe grase, bine rumenite, 
iepure mărunţit şi apoi păturit în aluat ce prinsese coajă 
ruginie la flacăra cuptorului, o zeamă aurie de găină şi o 
ciozvârtă de urs dreasă cu usturoi şi pătrunjel. Hangiul se 
închină purtând mâinile la piept. 

— Mi-ai spus aseară, monseniore, că porneşti la drum 
lung şi doreşti să fii trezit înainte ca luceafărul dimineţii să 
piară de pe cer. La astfel de drum se cer bucate calde care 
să aţâţe vlaga. Trag nădejde că în viitor domnia ta nu va 
ocoli hanul nostru. 

Se îndepărtă după pilda racului, cu spinarea încovoiată şi 
temeneli dese. 

În vremea aceasta, Simion, săgetat parcă de bondari, 
schelălăia înfundat şi se învârtea de colo-colo fără astâmpăr. 
Acum zgrepţăna masa, acum o făcea roată, mârâia, urca 
primele trepte ale scării şi se întorcea în goana mare. 
Machidon îi zvârli o aşchie de carne, dar cotarla o făcu 
mototol în rumeguşul duşumelei. Țăranul, mânios, nu-l mai 
luă în seamă şi se întoarse la bucate. 

— Vinovat îi stăpânul, nu dobitocul, mormăi înciudat. L- 
am căutat de păduchi şi amu îmi zvârle el cuşma în ţărână. 

Logofătul cerceta câinele cu luare-aminte. Nu rostise o 
vorbă şi  Machidon, temându-l supărat din pricina 
marazurilor lui Simion, cercă să-i abată gândul apucând un 
copan de prepeliţă. Radu Andronic îi prinse mâna. 

— Ce-i cu Simion? 

— Nu ştiu, logofete. Când m-o prinde durerea de ceafă şi 
pentru ţâfna potăii, o însemna că-s chivernisit de-a binelea 
şi mi-am isprăvit grijile. 


— Ciudat... Câinele-i lacom, şi cu gândul mereu la 
pântece. 

— De-amu, o chibzui flămând, ce să-i fac? 

Îl cerceta înnegurat, încerca să-i citească nebunia. Boier 
Andronic apropie tipsia şi trase îndelung aroma bucatelor. 
Simion tăbări asupra lui lovit de streche şi înfipse colții în 
umărul dulamei. Trăgea cu nădejde vrând să-l scoale cu 
orice chip de la masă. Palma slujitorului ţâşni scatoalcă spre 
botul câinelui. 

— Lasă-l! porunci logofătul. Merindele-s stricate de 
otravă! 

Machidon tresări. Pricepuse. Vorbi fără credinţă: 

— Nu merindele-s stricate, boierule, ci capul lui prost de 
ţaran. Otrava are miros... 

— Hm, pe mulţi i-a răpus arsenicul în Francia din aceeaşi 
pricină. Simion i-a simţit aroma. Jupâne! 

Ochii logofătului aprindeau flacără. Strigă a doua oară şi 
Ilie Machidon simţi suliţi în urechi. Încercă să-l domolească 
cu vorbe de şagă. 

— Dacă domnia ta se teme că pântecele dulăului va avea 
de pătimit, povaţa mea cea bună ar fi să guşti dintâi... 

Hangiul se ivi cu un ştergar alb pe braţ. Văzu merindele 
neatinse, şi căută spre obrazul întunecat al boierului. 

— Nu-ţi sunt pe gust bucatele, monseniore? 

Andronic îşi dezveli dinţii în rânjet drăcesc. 

— Bucate cu adevărat gustoase sunt cele pe care le 
cinsteşte dintâi crâşmarul, doborât de ispită. 

— E adevăr răsştiut în breasla hangiilor. 

— Dovedeşte-l, făcându-ţi tain şi prânzind alături de noi. 

— Ne îndestulăm în cuhnii, monseniore, iar la masa 
domniei tale nu îndrăznesc a mă aşeza, căci cunosc cât şi 
până unde mi se cuvine. 

— Poţi rămâne în picioare. 

— Iertare, monseniore, sunt prea sătul şi nu tocmai 
sănătos din pricina unui vechi beteşug... 


Machidon se uită la Simion. Sta rezemat în coadă privind 
cu luare-aminte când la hangiu, când la logofăt. 

— O îmbucătură nu te va răpune, rosti Radu Andronic. 
Pofteşte! 

Luă tipsia şi i-o ridică până în dreptul bărbiei. Jupânul se 
dădu înapoi. Mai zâmbea, dar în priviri i se desluşea 
spaima. 

— Am priceput! Nu vă place vânatul. Dar pot aduce, 
domniilor voastre, alt soi de cărnuri. 

Logofătul trânti talgerele de pământ. Dintr-un pas fu 
lângă hangiu. Îl prinse de grumaiji, iar cu mâna cealaltă îi 
trecu dinaintea ochilor stiletul. 

— Mănânci, ori te deschid! 

Vorbise fără să-şi descleşteze dinţii. Cârciumarul clătină 
din cap cât îi îngăduia strânsoarea boierului. Logofătul îl 
ţinea sub stăpânire cu privirea neagră şi jungherul. 

— Cine te-a tocmit să ne otrăveşti bucatele? 

Simţind ascuţişul în pielea grumajilor, hangiul bolborosi: 

— Iertare, monseniore... leriare... 

— Cine?! 

— Sunt negustor cinstit şi silit am fost să închei târgul. N- 
aş fi primit nici pentru de zece ori o sută de ludovici. 

— Cine? scrâşni logofătul îndesind strânsoarea. 

Ochii hangiului bulbucaţi căutau drum să iasă din 
găvane. Suflă gâtuit: 

— Chiorul cu faţa sulemenită. 


— Franţuzul ne-a citit cărările, logofete, deşi îl slujeşte un 
singur ochi, spuse Ilie Machidon, îndemnând calul lângă 
armăsarul lui Radu Andronic. 

— Când te simţi cu musca pe cuşmă, prepuielile nasc pui 
de jivină la fiecare ceas. Filip D'Antin a luat pilda tâlharilor 
de pe drumurile mării. Gura celui ce ţi-a văzut chipul numai 
jungherul, otrava şi apa o închid. 

— Teamă mi-e că n-o să aduc spor trupului mistuind 
bucatele franţuzilor. De-amu, oi zice şi eu ca Sucitu din 


Chipriana, când şi-a prăpădit desaga: mulţumesc, Doamne, 
c-am scăpat de cea greutate... 

— Până una alta, să-i aduci mulţumită lui Simion, spuse 
logofătul. 

Machidon întinse mâna să-l mângâie. Câinele îi ocoli 
dezmierdarea şi se îndepărtă fără a căuta în urmă. Pe drum 
alergă doar pe lângă logofăt. Nu întoarse o singură privire 
către stăpână-su. Simion nu-i ierta obrazul ocărit fără 
pricină, iar Machidon, mâhnit, o ştia. 


Lyon, Mâcon, Chalon-sur-Saone, Auxerre, 
Fontainebleau... 

Copitele cailor băteau drumul cel mare al Franciei 
străbătând sate şi sihlă albăstrie ce-i amintea logofătului 
codrii moldoveni iscaţi pe valea Trotuşului. Lăsaseră în 
urmă rădvane strălucitoare cu câte doisprezece bidivii, ori 
călăreţi muchelefi cu atâta prisos de odoare la pălăriile cu 
gardini largi şi pe pieptul năpădit de horbotă, panglică şi 
bumbi, încât dacă mai socoteai zgărdiţele de aur ce le 
încingeau  genunchele, spada, cătărămile  încălţeilor, 
mulţimea de copci şi odoare, părea de mirare că armăsarii 
nu cad răpuşi sub greutate. Căruţe proaste, încărcate cu 
zdrenţe, vârfuite de câte un prunc cu degetul în gură, 
catârul ori mârţoaga şchioapă ce opinteau în ham alături de 
stăpân, fereau calea. Gloata terfegoşilor n-avea grabă, 
părea pornită pe drumul acela poruncit blestemaţilor de 
soartă care nu duce nicăieri. 

Pentru a da răgaz dobitoacelor să răsufle, logofătul Radu 
Andronic şi slujitorul făceau popas în târguri cenuşii, cu 
case răsărite din lemn şi piatră, cu ulicioare mici, 
întortocheate. Castele trufaşe, iscate pe câte un gorgan 
pleşuv, ridicau stavilă privirii, ţinând sub stăpânire 
târgurile. Flamuri înguste, roşii, verzi ori albastre, crestate 


precum limba şarpelui, muşcau văzduhul vestind de 
departe că stăpânul întors de la vânătoare, ori te miri ce 
cumetrie în vecini, ori răfuială cu supuşii, se află în 
bătătură. 

Ciudate i se părură însă de la o vreme lui Machidon 
țarina păcurie fără fir de iarbă, satele mute, copacii vârtoşi 
cu frunza neîncolţită în Florar. 

— Tot mă întreb, logofete, oare cu ce năpastă grea să-i fi 
obijduit cerul pe bieţii creştini? Ce molimă cumplită să fi 
răpus buruiană şi dobitoace? Miriştea-i seacă, nu văd fir de 
iarbă, oricât mi-am aţintit urechea n-am auzit glas de cocoş 
- să nu-mi zici, rogu-te, că fac zeamă din cei de tinichea 
căţăraţi în vârful casei - neam de câine nu ne-a întâmpinat, 
nu zăresc mâţă, curcă, rață, ori altă orătanie. Că foamete 
aprigă stăpâneşte meleagul, asta pricep şi eu, dar ce 
blestem anume a pricinuit-o? 

Logofătul ţinea buzele strânse sub musteaţa subţire 
albită de pulberea drumului, ochii cercetau cu înfrigurare 
zarea. Răspunsul zăbovi şi slujitorul crezu că nu vorbise 
îndeajuns de tare, ori că gânduri mohorâte astupaseră 
urechile boierului. 

— Molima aceasta se cheamă o _ vistierie goală, 
Machidoane. Ludovic a secat-o bătând războaie ce au sporit 
hotarul Franciei şi i-au înălţat steaua pe bolta Evropei unde 
ţara Bourbonului se socoteşte azi cea dintâi. A istovit-o 
ridicând lăcaşe neasemuite spre slava Celui Veşnic, dar şi a 
sa, căci numele său va rămâne viitoriei cu zestre bogată de 
palate, castele şi tot ce poate rodi mai de preţ din mintea şi 
mâinile făpturii omeneşti. Nici un principe vreodată, în 
afară de stirpea florentinilor Medici, n-a oblăduit cu atâta 
sârguinţă stihuitorii, cioplitorii de slovă şi piatră, meşterii 
argintari, aurari şi ai penelului. Dar o dată cu acestea, a 
pierit găina cu care bunică-său, al patrulea Henric, se 
fudulea că fierbe în oala celui mai sărman dintre supuşii săi. 
Osândiţi la foame, calicii au ajuns a stârpi iarba, scurmă 
țarină spre a găsi mana pământului, rod frunzele copacilor, 


şi nu-i încearcă sila să se îndestuleze cu carne scârnavă de 
cloţan, cârtiţă, câine ori pisică. 

Slujitorul se închină, alungând piaza rea. Îşi amintea că 
prunc fiind, pe vremea celuilalt domn, Şerban Vodă, 
foamete cumplită se abătuse asupra Chiprianei. Atunci 
auzise dintâia oară de mana pământului, un soi de lut gras. 
Muierile scoteau din el o zeamă păcurie ce-ţi umfla 
pântecele dovleac. Cei ortomani dosiseră în tainiţele unde 
altădată păstrau galbenii câţiva pumni de mazăre uscată. 
Rodeau trei boabe în zi şi zăceau pe vatră cruţându-şi 
osteneala de a ieşi în ogradă. Dar nici atunci nu se 
spurcaseră creştinii din Chipriana cu stârvuri de dobitoace 
netrebnice. 

Îşi rosti gândul cu glas tare. Radu Andronic clătină capul 
fără zâmbet. 

— Pesemne n-aţi fost lihniţi îndeajuns. 

— Pesemne... 

Foametea îşi arătase colții cu patruzeci de ani în urmă 
poposind în Normandia, Anjou, Maine, Touraine, Blesois şi 
Auvergne. Ţăranii îşi lepădaseră vetrele năvălind lăcuste 
asupra târgurilor. Montauban scria la 1695 că în ţinutul său 
mor zilnic patru sute de oameni, intendentul din Limousin 
număra 70 de mii de suflete care-şi îndopau pântecele cu 
castane putrede. Copiii răscoleau pământul cu beţişoare 
ascuţite în căutarea mortăciunilor... 

Ilie Machidon oftă îndreptându-se în şa. 


Străbăteau codru de stejari bătrâni.  Cununile 
împreunate boltă lepădau umbră groasă, străpunsă ici-colo 
de suliţele aurii ale dimineţii. Tropotul cailor acoperea 
ciripitul păsărilor, dar urechea slujitorului desluşea la 
răstimpuri râsul ciocârliei scăpate din laţurile înfometaţilor. 
Simion zăbovea adulmecând ciuperci cu chivere roşii, ori 
pintenul  voinicului, răsărit din răcoarea muşchiului 
catifeliu, gonea apoi cu urechile căzute pe ceafă să prindă 
din urmă călăraşii. Îi opri dintr-o dată zvon de glasuri şi 


spade încrucişate. Logofătul descălecă, îi făcu semn 
slujitorului să stăpânească armăsarii şi, părăsind poteca, se 
afundă în frunziş. Călca fără multă luare-aminte, căci 
vuietul celor ce se înfruntau era mare şi le-ar fi fost peste 
putinţă să-i audă paşii. 

Paisprezece zdrahoni din steagurile de pedestraşi ale 
Măriei Sale Ludovic sârguiau să răpună un bărbat sprinten, 
învăluit în mantie vineţie, care le ţinea piept cu iscusite 
lovituri de spadă. Pedestraşii încercau cu vicleşug să-i abată 
ochiul fluturându-şi lampioanele, pălării negre cu marginile 
întoarse, chenăruite în terţei galben şi alb. Prin straiele 
desbumbate li se vedea pieptul năpădit de rapân; tălpile 
ciubotelor largi, răsfrânte, îşi ţineau zilele prinse cu capete 
de sârmă şi sfoară. 

Logofătul părăsise Francia de şase ani, dar în ăst răstimp 
oştenii nu-şi uitaseră deprinderile. În zadar ostenise 
marchizul de Louvois, dregător de seamă al Bourbonului, să 
dea tipar şi rânduială nouă armiei. Steagurile se întregeau 
şi acum din calicii arcăniţi cu şiretenie, ori de-a sila, din 
pungaşi şi datornici trimişi la temniţă, ucigaşi, vântură- 
lume, ori hainii care-şi îndopau chimirul din sarea şi tutunul 
trecute peste hotar fără îngăduinţa stăpânirii. Simbria 
nevoiaşă - cinci bani pe zi pentru oşteanul de rând - şi-o 
sporeau asudând la înălţarea cetăților, dar cel mai ades din 
furtişaguri mărunte, în satele silite a-i găzdui, ori tâlhărind 
la drumul mare. Oştenii luau pildă de la căpeteniile lor. 
Mareşalul de Villars nu se ruşina a porunci dări grele de 
război păstrând în teşchereaua senioriei sale o parte dintre 
ele. Celor ce-i ştiriciseră că mareşalul face ruşfeturi, 
Ludovic le-o curmase scurt: „Da, dar le face şi pe ale 
mele...“ 

— Punga, monseniore! strigă oşteanul şi drumul e al 
domniei tale. 

Bărbatul în strai vineţiu începuse a da semne de 
osteneală, încerca să-şi ţină spatele slobod. Întoarse o clipă 
capul, purtând răspuns spadei vrăjmaşe, venite lăturiş, şi 


logofătul desluşi cu uimire grimeaua neagră care despica 
de-a curmezişul obrazul străinului. Oştenii trudeau să-l 
răpună pe Filip D'Antin, conte de Saint-L6. 

— Pranţuzul trebuie izbăvit, Machidoane, şopti Radu 
Andronic, altminteri nu vom afla niciodată ce diavolii a pus 
la cale cu nemţii în Transilvania. 

Slujitorul îşi făcu semnul crucii, stupi în palmă şi apucă 
cu nădejde ciomagul. Simion îşi dezveli dinţii, boierul trase 
armele din teacă. Se repeziră vultureşte din trei părţi. 
Spada şi jungherul logofătului vătămau încheieturile 
oştenilor-cumaşi, răsuciţi spre a-i pune stavilă, născoceau 
scântei întâlnind fierul potrivnicilor. Moartea de om nu-şi 
găsea cinstire în cugetul boierului. Pe buze, îi stăruia 
zâmbetul cel rău iscat în asemenea lucrări. Patru ascuţişuri 
căutau pieptul logofătului. Radu Andronic le înfruntă 
bărbăţia cu lovituri deprinse sub podurile Romei, fără 
pereche în vicleşug. Patru mâini însângerate lepădară 
săbiile. 

De cealaltă parte, Ilie Machidon desluşea vrăjmaşilor 
ştiinţa bacilor din [ara Vrancei. Ciomagul făcut roată 
frângea oţelul hangerelor subţiratice, aşa cum frângi osul 
de găină, poposind pe grumaji şi şale. Răcnetele celor atinşi 
zdruncinau atunci pădurea, gonindu-i vietăţile spre 
cotloane umbrite. O bubă zgâlţânată din somn căscă ochii 
cât străchinioarele cercând să desluşească străvezimea 
albastră a codrului. Scânteile izvodite de ascuţişul spadelor 
alunecau fără a-i răni privirea oarbă, deprinsă a destrăma 
văluri noptatice. 

— Spor la coasă, Machidoane! strigă, râzând, Radu 
Andronic. 

— Mulţumesc de vorbă bună, boierule! O rugăminte aş 
avea, dacă domnia ta îngăduie. Lasă mie buruienile rămase 
să le aduc învăţătură nouă, căci gustul jungherului îl ştiu. 

Simion îşi făcea slujba printre oştenii cu flinte. Îndată ce 
unul sălta pocnitoarea la ochi, dulăul zbura către el 
înfigându-i colții în ceafă. 


Filip D'Antin, sărăcit de vrăjmaşi, rămase în priveală. 
Ochiul teafăr măsura cu deosebită uimire făptura 
logofătului. Îşi lepădase haina. Cămaşa albă născocea pete 
fugare printre veşmintele cârjaliilor, spada şi jungherul 
ţeseau giulgiu subţire cu repeziciunea ţintarului lovit de 
streche. Semăna cu un diavol. 

Haita oştenilor tâlhari se subţiase. Ilie Machidon înainta 
spre Saint-L6 cu spatele învârtind bâta. Gândul cel şugubăţ 
al ţăranului era să miruiască măcar o dată şezutul 
franţuzului, chipurile din nepricepere. Când scula se 
năpusti fulger spre şalele contelui, Filip D'Antin feri, 
vestind: 

— Stinge-ţi pornirea, slujitorule! Vrăjmaşii s-au risipit! 


Saint-L6 îşi încopcie mănuşa de amandină şi porunci lui 
Machidon în valahă: 

— Scutură-mi colbul! 

Plugarul roşi de mânie până la rădăcina sprâncenelor. 
Rămase neclintit. Ochii logofătului scăpărară flacără, buzele 
i se despicară în rânjet hain. 

— Îndrăzneala ţi-e fără pereche, conte! 

— De ce? întrebă D'Antin cu zâmbet uşurel. M-ai 
îndatorat înmânându-mi cheile sipeţelului, ţi-ai dovedit apoi 
dragul ce mi-l porţi, scoţându-mă teafăr de sub stăpânirea 
jungherelor vrăjmaşe. Cu asemenea poliţe am îndrăznit a te 
socoti prieten. lar slugile prietenilor mei sunt şi ale mele. 

Râdea mânzeşte, zgândărindu-l anume. Radu Andronic îl 
cercetă scurt, apoi scapără amnarul, aprinse luleaua şi 
slobozi fumul zâmbind. 

— Prieten!... Doamne, cum le desluşeşti tu pe toate! 
Acum pricep rostul bucatelor poruncite hangiului. 

— Care hangiu? 

Logofătul căută către slujitor. 

— Vezi, Machidoane? Făptura aleasă prea lesne îşi uită 
milosteniile, dar aceasta nu-i o pricină care să ne sece nouă 
mulţumită. Hangiul din Lyon, conte, căruia i-ai umplut 


buzunările cu aur spre a ne pune dinainte merinde cu 
cheltuială. Când risipeşti o sută de livre se cheamă că 
datornicul ţi-e prieten şi nu de soi oarecare. 

— Nu-ţi pricep vorba, dar mă legăn cu nădejdea că 
urmând împreună drumul mi le-oi descâlci pe toate cu 
rândul. 

Boier Radu Andronic rămase stană. 

— Alungă asemenea gând, monseniore. 

De astă dată ochiul franţuzului se miră cu adevărat. 

— Ce anume te împiedică? 

— Chipul domniei tale! Nu-mi place! Iar tovărăşia mi-ar 
plăcea şi mai puţin. 

Machidon strecură căutătură iute către Filip D'Antin. 
Franţuzul, albit sub suliman, încercă să surâdă. O văpaie 
roşie îi fulgeră privirea. 

— E bine, logofete... Preţuiesc oamenii fără ascunzişuri în 
vorbă. Îngăduie doar o întrebare. Socotindu-mă vrăjmaş, de 
ce mi-ai izbăvit zilele? 

Boier Radu Andronic sări fulg în şa fără a atinge scăriţa. 
Saint-LO îi prinse calul de dârlogi. Sângele se vedea 
clocotind în vinele întunecate. 

— Aştept răspuns. 

— Am chibzuit că nu ţi-a sunat încă ceasul. Aşadară, te 
mai îngădui. 

Filip D'Antin scăpă dârlogii şi începu să râdă. 

— Mă îngădui?! 

— Nu pentru multă vreme, spuse Radu Andronic şi dădu 
pinteni calului. 


De patru nopți ploaia ciobanului asupreşte conacul. 
Ceasurile se târâie moşnegeşte, gheboşate de apă şi 
osemintele frunzelor biruite în luna lui Brumărel. Sprijin 
focul cu vreascuri uscate, dar joaca flăcărilor nu izbuteşte 
izbândă asupra urâtului strecurat hoţeşte în chilioara mea. 
Imi simt încheieturile posomorâte, le aud jelitul. Trag 


oghealul pe umeri şi mă aplec fără bucurie asupra cărţii 
părintelui Ilarie. 

Drumul oamenilor Măriei Sale prin acel târg al Parisului, 
mai bogat în stricăciuni decât Sodoma şi Gomora luate 
laolaltă, îmi vatămă cugetul. Mă gândesc la domnia ta, 
frate cetitorule, carele te afli în urma lor şi-ţi tem fiecare 
pas. Valahii şi-au păstrat trupul neprihănit de ispite 
spurcate, trudind sănătos în ceasurile de dragoste, în case 
şi pe uliţe au răsădit fără hodină floarea de sulcină a 
curățeniei. 

Mi se face dară inima purice ştiind că muierile lor te vor 
trage de mânecă la tot felul de isprăvi scârbavnice, că vei 
vedea cum preacurvesc la umbra şanţurilor, ori că spurcă 
hudițele sub privirea călătorului. 

Ascultă ruga  nevrednicului Pahomie, cetitorule, şi 
fereşte-ţi încălţările, dar mai vârtos cugetul de glodul 
acelor stricăciuni ca să nu necinsteşti la intoarcere ulițele 
Bucureştilor. 


Capitolul VIII 


TÂRGUL BLESTEMAT 


Întrară în Paris la prima scaldă a dimineţii. Lumina 


cenuşie poposi dintâi pe bolta de la Domul Invalizilor, 
dezbrăcă de negură calul şi trupul de bronz al lui Henric, 
pe Podul cel Nou, se strecură adânc pe poarta Sfintei Ana, 
de la Notre-Dame, desluşind subţioara scobită în piatră a 
Sfântului Marcel ce răpunea balaurul. Statuile celor 
douăzeci şi opt de răsbunici ai Mântuitorului, rigile ludeei şi 
ale lui Israel, stăpâneau catul dintâi al catedralei, căutând 
cu blândeţe asupra târgoveţilor. 

Deşi Sfântul Bernard îndemna la cumpătare „căci lăcaşul 
cu zidurile acoperite de aur îşi lasă credincioşii fără 
izmene“, Maurice de Sully, feciorul unei strângătoare de 
vreascuri, ajuns canonic, aşeză la 1163 prima piatră a 
catedralei fără seamăn în măreție şi numărul de pungi 
secătuite. 

Zorile îşi înfipseră torţa în roza iscată din cioburi ce se 
afla deasupra porţii judecății din veac, alcătuind nimb fără 
asemuire Fecioarei, după care, păstrând cuviinţa, vestiră 
răsăritul dintâi palatelor de pe ulițele Saint-Jacques, Saint- 
Martin, Saint-Antoine şi Saint-Denis şi numai după aceea 
ciocăniră în ferestruicile ghimirliilor din chirpici şi lemn 
tencuite cu ghips, ale mişeilor. 

Cei mai harnici târgoveţi se dovedeau neguţătorii de 
rachiuri, îşi statorniciseră polobocul de holercă la răscruce 


de uliţi, abia prididind să umple cupele secate dintr-o 
înghiţitură de meşteşugarii zoriţi spre slujbă. Brutarii din 
Gonesse şi zarzavagiii picoteau pe capra căruţelor, cu 
hamurile slăbite în poala pestelcilor de piele, încredinţându- 
se cu totul cailor care mânau singuri spre pieţele şi halele 
din parohia Saint-Eustache. Deschideau rar un ochi spre a 
nu se trezi împresuraţi de turmele de boi, vaci şi oi pe care 
le aşteptau securile măcelarilor. Când ochiul toropit de 
somn nu veghea, se isca halima mare. Un ceas, pe puţin, îi 
lua neguţătorului să se descurce din oastea de dobitoace. 
Suduia, privind cruciş de mânie, maica netotului şi Joia lui 
grasă, poala Fecioarei şi ibovnica preotului din satul celui 
nătâng. Ciobanul fluiera în vremea asta fără habar, în hazul 
jupâneselor pornite la târguială şi al diecilor cu călimări de 
corn la brâu care se desfătau ca la panoramă. Când lumina 
aurie şi plină de răcoare cădea tremurând pe dalele 
cheiurilor Gesvres, La Pelletier, Conti şi Quatre-Nations, se 
iviră cu huiet, din pricina roţilor cu verigi de fier, primele 
rădvane. 

Machidon însă cerceta cu mirare mare scaunele purtate 
de calici, unde-şi odihneau trupurile groase feţele subţiri. 
Aceeaşi buimăceală, se vede treaba, îl încercase şi pe 
doftorul englez Lister, căci, după cum însuşi domnia sa 
mărturisea, asemenea călătorie necinstea obrazul Parisului. 

Privirea ţăranului din Chipriana fugi apoi la racla cu două 
roţi - vinegretă - la care opintea înhămat un creştin cu trup 
firatic, poreclit „catâr botezat“. Îi dădea ajutor împingând 
lădoiul muierea trenţăroasă, ori pruncul ştirb, cu privire 
ostenită. Picioarele goale intrau până la glezne în glodul 
negru. 

Țăranul îşi făcu o cruce îndesată. 

— Spune-mi, rogu-te, logofete, eşti încredinţat că n-am 
apucat strâmb drumul? 

— De ce? 

— După învăţătura părintelui Sofronie din Chipriana, aşa 
s-ar înfăţişa împărăţia celui cu corniţe. 


— Ţine-ţi inima, împărate, căci ăsta-i abia începutul. 

Târgul se însufleţise de-a binelea. O dată cu obloanele 
ridicate dinapoia drugilor grei de fier ce fereau deopotrivă 
ferestrele avuţilor şi calicilor, se iviră în uliţe pruncii. 
Desculţi, cu cămeşuicile ferfeniţă, lăsând în priveală 
pântecele, viermuiau sugând din beţişoare lungi de sfeclă 
dulce printre neguţătorii care trăgeau norocul de poale 
încă din primele ceasuri ale dimineţii. 

Pentru a le pricepe strădaniile răcnite cu toată vlaga 
gâtiţei, Machidon le cerceta tejghelele şi tarabele purtate 
pe umeri: gogoşi şi plăcinte, sau talpă de pus la ciubote. 
Negustorul era însoţit de un meşter care te slujea fără 
zăbavă, te descălţa şi, cât ai înghiţi o bârdacă de zeamă din 
aguridă verde de la taraba megieşă, îţi dregea încălţările. 
Se mai aflau de vânzare blăni de iepure şi miţă, prune cu 
gât suleag stropite de brumă, din Tours, unt galben din 
Vannes, mere roşii smălţuite, a căror coajă fusese lustruită 
cu postav aspru, cârnaţi graşi şi hribi albi, ca omătul, butii 
mari cu brânză grasă de Brie, piersici aurii din Corbeil, 
frunze şi coji de nucă pentru cănitul pletelor şi musteţilor 
cărunte. 

Deprins cu hărmălaia din Târgul Stambulului, Ilie 
Machidon nu ţinea seama larmei, pândind paşii lui Simion 
care se strecura anevoie printre picioarele târgoveţilor. Se 
putea lesne rătăci în halimaua de coşuri cu marfă, potăi 
uliţarnice, măgari încălecaţi de lucrători în straie din piele 
şi pânză surie, călugări şi grămătici, trenţăroşi puşi de-a 
curmezişul norocului. Jupanii, ţanţoşi, cu bărbia şi nasul în 
vânt, păşeau măsurat spre curţile unde vreme de trei 
ceasuri aveau să împartă dreptatea. Băietani de 7-8 ani le 
ţineau cu amândouă mâinile coada lungă a veşmântului, 
spre a nu o târi în glod. Aveau poruncă aspră să nu se 
holbeze în lături. Hazul gloatei n-avea pereche când, din 
pricina vreunei minunăţii, pruncii înţepeneau uitându-şi 
slujba. Arcănit şi neştiind ce se petrece în spate, dregătorul 


se împiedica ori, opintindu-se prea tare, îşi lăsa bucata de 
veşmânt în mâna băietanului. 

Desfrânate tinere - cele sărite de 25 de ani fereau 
ceasurile crude ale dimineţii - încercau să-i ademenească 
vârându-le sub nas umerii calzi, aromiţi cu mosc, le 
prindeau mâna cu de-a sila, spre a-i face să-şi întoarcă ochii 
la obrajii trecuţi prin făină de Veneţia, a căror albeaţă o 
sporeau „muştele“ - bulzuri cât gămălia din tafta neagră - 
aciuate pe bărbie, ori în puful auriu de lângă ureche. 

— Nu te holba, Simioane! porunci Ilie Machidon, 
răsucindu-se spre câine. Ia pildă de la mine şi mai vârtos 
pilda logofătului. Amarnic mă mai mustră cugetul c-am 
îngăduit să ne urmeze rigoarea asta de dulău. Domnia ta 
ştii cum îi ţăranul, deprinde repede... 

În Piaţa Dauphine făcură popas. Logofătul descălecă şi 
prinzând calul de dârlogi începu a trece prin sita ochilor 
mulţimea de pierde-vară, oşteni şi podărese, învăţăcei, fără 
dor de şcoală, paji, teleleice, borfaşi şi coţcari. Se îmbulzeau 
să vadă drăcăriile păpuşarilor, ascultau născocirile celor 
bogaţi de gură, cumpărau te miri ce mărunţişuri sau 
flecăreau cu ochii la orologiul Samaritainei, cugetând cum 
să rostuiască până spre amiezi cei câţiva gologani pentru o 
ciorbă de varză şi o măsură de holercă. 

Spre mirarea lui Machidon, mulţi târâie-brâu îi făceau 
închinăciune logofătului. Boierul râdea cu ei, le zicea pe 
nume şi împărțea gologanii. 

— Sănătos, Charlot?... Ai găsit-o pe Lucienne, moş Luc? 

Unchiaşul tresări. Ochii clociţi clipiră mărunt în lumina 
soarelui apoi, recunoscându-l pe Radu Andronic, zâmbi 
ştirb. 

— “Te-ai întors, monseniore? N-am găsit-o... Blestematul 
acela de grenadir o ascunde bine. Dar tot le vin de hac! Nu- 
| cunosc ei pe moş Luc! Nu-l cunosc defel! Şi în fundul 
iadului îi găsesc! 

Logofătul îi azvârli o teşcherea mică. 

— Sunt încredinţat. 


Îşi făcură vad spre statuia rigăi Henric al IV-lea. Ilie 
Machidon îşi lepădase privirea la terfegoşii intraţi în 
voroavă cu logofătul. 

— Cum se cunoaşte boierul! Numai cu obraze alese 
poartă prieteşug... 

Sub copitele calului de bronz, lângă rindeaua unui teslar, 
logofătul îl zări pe Toine, un potlogar ciumpav care ţipa ca 
din gură de şarpe rânduindu-şi fără încetare marfa: 
besactele mici, cât o acăriţă, pocale, uleiuri, parfumuri şi 
dresuri, leacuri vrăjitoreşti ce făgăduiesc scut pentru glonţ 
şi deochi de oştean şi cal roib, apă descântată de vraci 
pentru dobândirea frumuseţii şi a vieţii îndelungate. Un 
gavanos cu zeamă sinilie sorbită vreme de şase săptămâni 
împreună cu o lingură de cenuşă, la ceasul când bat 
tunurile vestind că Regele Soare şi-a deşertat pântecele, îţi 
schimba ochii negri ori alunii în albaştri. Toanta abia 
aştepta zorile, îşi cerceta cu inima purice ochii în mirază şi 
dădea buzna mânioasă în piaţă. De la o asemenea ispravă i 
se trăgea tâlharului braţul betegit. Cel mai adesea însă, 
Toine grijea sorocul şi îşi statornicea pentru o vreme 
negustoria la altă răscruce a Parisului, lângă Bastilia ori 
Saint-Germain. Pe care o simţea mai neghioabă o aştepta, 
încredinţând-o că privirea începuse a-i bate către albastru 
dacă o cercetezi cu luare-aminte. Încă un gavanos şi îngerii 
vor rătăci drumul spre cer, bezmeticind în apele ochilor ei 
azurii. Dar poate că printre neamuri sau megieşi se află 
vreo muiere pe care o cheamă Mathilda. Trebuia să i-o 
spună din vreme şi să nu-i caute cu nedreptate pricină. 
Orişicine ştie că asemenea nume e cu deochi şi alungă rodul 
farmecelor şi leacului oricât de iscusit. 

Logofătul îl cercetă zâmbind o bucată de vreme. Când îi 
întâmpină privirea, ciumpavul scoase un chiot de bucurie, 
sări zvârlugă peste taraba cu uleiuri şi-i apucă mâinile. 

— Seniorul valah! Binecuvântată zi! 

— "Te văd teafăr, Toine! 

— Să mă fi văzut domnia ta ieri! 


— Cum merge negustoria? 

— Vorba gasconilor, monseniore, binişor spre prost. Cum 
să meargă?! Muşterii-s nătângi, dar şi norocul meu le 
seamănă. 

Logofătul strecură privire lăturişă şi îşi apropie buzele de 
urechea cioflingarului. 

— Am o vorbă cu tine Ioine. lot la Trei Clopote stai? 

— Până cumpăr palatul ducelui de Guise... Când să te 
aştept, seniore? 

— Diseară, după zece ceasuri. Întrebă în treacăt: Tabarin 
mai trăieşte? 

Toine zâmbi. Tabarin era gardian la temniţa Bastiliei. 

— Dacă nu l-a împins cumva necuratul să-mi încerce 
doftoriile pentru îndreptarea ochilor crucişi, poţi fi 
încredinţat. Să-i dau de veste? 

Radu Andronic îi făcu cu ochiul şi se îndepărtă. Îl găsi pe 
Machidon dinaintea unei tarabe cu movilă de berneveci. 
Neguţătorul îşi prăpădea puterile, fălindu-şi marfa: nădragi 
strâmţi ostăşeşti, alţii retezaţi de la genunchi cu bumbi şi 
panglici, fesfesele şi fireturi, ori dimpotrivă, fără podoabe 
pentru minţile aşezate, berneveci de soi din atlas pentru 
zaiafeturi alese, din piele şi canavăţ, din postavul 
flamanzilor, ori al ţesătorilor de la Alep. 

Negustorul răscolea mormanul fără să-şi cruţe osteneala, 
fluturând pânzăria, trăgea vârtos de craci încredinţând 
muşteriii de trăinicia ţesăturii, îi poftea să-i încerce 
urmându-i pilda. Ilie Machidon îl cercetă cu zâmbet, 
chibzuind că avan se mai înghesuiau dracii la gura lui. 
Simţindu-l pe Radu Andronic alături, îl rugă să-i 
desluşească vorbele. 

— Ce necaz îl munceşte pe aista, logofete, că-mi ţiuie 
urechile de atâta jelanie? 

—  Încredinţează târgoveţii că marfă ca a lui nu se 
întâmplă în tot Parisul. Aşa-i el, negustor nătâng, vinde în 
pagubă şi cu biruinţă mare pentru muşterii. Face şi o 


prinsoare. De izbuteşti să dezghioci nădragii smulgându-i 
de craci, îi dă de pomană. 

O muiere roşcovană, sub un cortel de horbotă, se ivi în 
capul pieţei. Zărind-o, logofătul începu a-i face semne şi îi 
ieşi în întâmpinare. 'leleleicii îi crescuseră dintâi ochii, 
scoase un țipăt nedesluşit, apoi îi pică în braţe. Slujitorul, 
oftând cu tâlc, se întoarse la iţarii neguţătorului. Creştinul 
îşi încerca norocul acum cu alţi gură-cască. Limba îi făcea 
iară clăbuci, mâinile opinteau la crăcii nădragilor. 

Un gând năstruşnic răsări în mintea slujitorului. Râzând 
într-ascuns, scoase cosoraşul din chimir şi-l piti în palmă. 
Pândi ochii neguţătorului care cercetau într-altă parte şi 
crestă iute cusătura. Se prefăcu apoi ademenit de prinsoare 
încercând de mântuială un nădrag floriu. Neguţătorul 
bucuros, îi înghesui marfa dinainte, poftea oamenii la 
priveală. Machidon trase cu nădejde de bernevecii crestaţi 
şi se pomeni cu câte un crac în fiece mână. Piaţa Dauphine 
se umplu atunci de hohotele târgoveţilor. Jupânul rămase 
dintâi stană de buimăceală, azvârli nădragii în capul 
plugarului şi bolborosind vorbe ce nu aduceau a 
dezmierdare îi făcu vânt de umeri. 

Ilie Machidon, urmat de câine, se îndepărtă râzând. Dibui 
după vreo zece paşi un trenţăros ce stâlpea zidul 
Samaritainei şi îi lepădă câteva părăluţe dimpreună cu 
nădragii. 


La unsprezece ceasuri dimineaţa, soarele poposea în 
crivatul cu polog al contesei Henriette-Anne de Motteville. 
Aurul luminii opintea să ridice pleoapele ostenite, umăr la 
umăr cu ceasornicul de pe gheridonul din lemn aromitor de 
santal care slobozea unul din cântecele lui sieur Lully. 
Contesa asculta zvonul vesel al clopoţeilor întinzându-şi 
mădularele subţirele în aşternutul de horbotă, apoi 


săltându-se în capul oaselor dădea bineţe celui de-al 
treisprezecelea Ludovic. 

Statuia rigăi veghea de la patruzeci de paşi numărați 
ferestrele contesei spre a primi în fiece dimineaţă sărutările 
trimise din vârful degetelor firave. Pe Regele Soare îl 
veselea din cale afară prețuirea Henriettei de Motteville 
pentru părintele său şi fusese cel dintâi care făcuse haz la 
Versailles când curtenii îi şoptiseră cuvintele contesei: 
„Henric al IV-lea cu prostimea stau pe Podul cel Nou, 
Ludovic al XIII-lea cu oamenii de neam în Place Royale, 
fecioru-său - buzele bătrânei pufneau a dispreţ - cu birarii 
şi sămădăii lui în Place des Victoires.“ Căci aici fusese 
înălţată cu paisprezece ani în urmă statuia ultimului 
Ludovic. 

Hotărât, contesa n-avea să priceapă în veac învoielile 
Regelui Soare cu oamenii de proastă seminţie, chiar dacă 
ele aduceau ruşfeturi grase. La urma urmei, dacă chibzuiai 
drept, maică-sa, bălana aceea cu minte de vrăbiuţă, 
dovedise gusturi la fel de proaste. Când te cheamă Ana de 
Austria şi ai fost soaţă lui Ludovic al XIII-lea, nu primeşti în 
crivatul tău pe Mazarin, un socotitor italian de stirpe 
îndoielnică... 

Henriette-Anne de Motteville îşi alungă gândurile. Ziua 
se arăta prea frumoasă pentru a-i aduce stricăciune. 
Trandafirii rozalbi ai covorului înfloreau sub dezmierdarea 
soarelui, un hulub îşi primenea penele în frasinul dinaintea 
ferestrei - îl vedea bine prin miraza venețiană şi se bucura, 
căci turtureaua vesteşte zi bună - pântecele n-o mai 
năcăjea, dovadă că ultimul leac din sânge de viperă, răşină, 
miere şi păr ars de cloţan era cu adevărat tămăduitor. 

Aroma lui Florar îi stârni gustul pentru o preumblare în 
rădvanul roşu de Englitera spre Bois de Boulogne. Contesa 
zgâlţâi veselă clopoţelul de argint şi slujnica se ivi într- 
aceeaşi clipă purtând tipsia prânzului cel mic. Ciuguli cu 
poftă din oaia cu sos şi usturoi, culese câteva fire de 
sparanghel, duse la buze degetul muiat în miere de 


Narbonna, sorbi câteva linguri din zeama de ceapă şi 
broaşte, meşteri cocoloaşe din brânza de Gruyere şi, 
înghiţindu-le unul câte unul, făcu semn slujnicii să ridice 
blidele. Rămase pe marginea crivatului bălăngănindu-şi 
picioarele. Purta colţuni de lână albă, moale, căci temea cu 
deosebire junghiul şi guturaiul. 

— Ce s-a mai întâmplat, Madeleine? Ai veşti de soi, ţi-o 
citesc pe vârful nasului. 

Chicoti, şi zulufii suri îi jucară pe umeri. Slujnica, o 
muiere sprintenă din Iouraine, cu privirea vicleană, îşi 
cobori pleoapele, întrebarea contesei era aidoma în fiece 
dimineaţă. 

— Nu-i un ceas de când prinţesa palatină a trecut cu 
rădvanul luând calea Fontainebleaului. 

— Ah! Nemţoaica n-are somn deloc. N-o lasă să doarmă 
cârnaţii cu varză şi gândul că Franqoisei!25!, „bătrâna 
maimuţă“, mai răsuflă. Amândouă nişte neghioabe... 
Altceva, Madeleine? 

— Contele de Soisson e datornic bancherului Bernard 5 
mii de scuzi. 

— Iar? Sunt sătulă de el şi Mazarinetele!2* lui... 
Vorbeşte-mi despre cineva de soi. De pildă, Madeleine de 
Scudery. Mi-ar plăcea să arăt la fel de chipeşă. Ştii câţi ani a 
împlinit? 

— Nouăzeci. 

— Nouăzeci şi trei, Madeleine! Ei? 

— E mânioasă foc că suta de scoici se plăteşte trei livre, 
iar perechea de potârnichi roşii două livre şi opt soli. 
Jupâneasa noastră l-a întâlnit pe bucătarul lor în piaţa 
Quinze-Vingts. Doamna contesă s-a jurat că nu va mai pune 
gura nici pe nisetru, căci regele, de bună seamă, s-a betegit 
la cap prepuind că ea îşi va uşura punga de douăzeci de soli 
pentru a mânca un peşte. 

Bătrâna îşi izbi palmele înveselită straşnic. 

— Ah, zgârcita! Văd limpede că-i teafără de vreme ce ia 
aminte la preţul broaştelor. Să faci bine să-l trimiţi pe Julien 


cu un paneraş de roze şi gânduri de sănătate în uliţa 
Poseaux. 

— Doamna de Scudery nu iubeşte rozele... 

— Ei bine, atunci umple-l cu alt zarzavat. Noi am primit 
flori, Madeleine? 

— Bineînţeles. Crini roşii din grădina contelui de 
Pontchartrain. 

— Vrea să-mi arate că nu-şi uită prietenii, deşi Ludovic a 
fost destul de gogoman ca să-l cocoaţe cancelar. Atât? 

— Grădinarul marchizului de Dangeau, urmă slujnica, a 
venit în zori cu un copac de liliac alb şi poruncă să-l 
răsădească sub ferestrele trapezei noastre. Doamna 
contesă va vedea singură isprava. 

Henriette-Anne de Motteville începu să râdă. 

— Bietul marchiz! Când eşti îndeajuns de norocoasă ca să 
ai nepoate chipeşe, se născocesc chiar la şaptezeci de ani 
copaci înfloriţi peste noapte înadins pentru tine. Mai sunt 
veşti, Madeleine, căci abia aştept să-ţi istorisesc visul meu. 

— Prinţesa d'Harcourt a câştigat două mii de scuzi la 
pharaon. 

— Femeia aceasta are degete îndemânatice... Ai isprăvit, 
Madeleine? 

— Cea din urmă veste ne-a adus-o însuşi grădinarul 
marchizului. Ducesa de Gesvres a primit din punga 
cămătarului Bernard douăzeci şi cinci de mii de scuzi, 
„pourboire“ pentru birul pe fanarele Parisului. 

— Nu mă miră deloc. Ducesa e croită pe potriva 
părinţilor, negustori sadea. Hm, Boisfranc!... Dar ciuleşte 
bine urechile, Madeleine! Am visat... 

Contesa se preumbla prin odaie. Boiul subţiratic, învăluit 
în pânză gingaşă, ţesută la mănăstire, aluneca pe cleştarul 
mirazelor din Saint-Gobain. Ocoli cu dibăcie mescioarele 
aurii încărcate cu sticlărie din Orleans, şi poposi lângă o 
zeiţă păgână, dăltuită în argint de meşterul Benvenuto 
Cellini cu mai bine de o sută cincizeci de ani în urmă. 


— Am visat... Ochii împâcliţi clipeau a mirare, în vreme ce 
degetele dezmierdau potirul din mâna zeiţei. Am visat un 
bărbat călare pe bidiviu alb. 

Slujnica îşi dosi căscatul. Tipsia cu blide atârna greu, iar 
contesa visa în fiece noapte. 

— Mă asculţi? Nu i-am desluşit chipul, dar ce mi s-a părut 
cu deosebire ciudat e că stătea strâmb în şa. Şi totuşi 
semăna a gentilom. Cunoşti tu pe cineva călărind într-o 
rână? Mi-ar plăcea să ghiceşti căci eu nu mă mai pot bizui 
pe ţinerea mea de minte. 

— Sunt încredinţată că visul se va desluşi până la amiază, 
spuse fără credinţă slujnica. E vineri, zi prielnică 
răstălmăcirilor. 

— Straşnic! Atunci, îmi voi struni răbdarea încă un ceas- 
două. Grijeşte de rochia cireşie cu pene şi ciucuri. Poftesc o 
plimbare în pădure... Să nu uit! Porunceşte-i lui Julien 
lumânări de 22 de parale şi să se schimbe neguţătorul. 
Escrocul îmbină ceara albă cu seu ca să-mi vateme ochii. 

Slujnica făcu închinăciune şi părăsi camera. Contesa de 
Motteville se proţăpi dinaintea mirazei. Îşi muie buricul 
degetelor în pocalul cu unsoare de Cordoba şi începu să-şi 
frece creţurile chipului hârbuit. 

„Gentilom pe bidiviu alb, călărind strâmb... Cine să fie?“ 


XXX 


— Încaltea nu-mi pare rău c-am gonit pe deşelate, zi şi 
noapte din Valahia până în târgul ista, spuse Ilie Machidon, 
cercetându-l pe logofăt printre gene. Înotăm frumos prin 
glod şi alte celea, spre a număra calicii şi vântură-lume la 
ceasul când musca îşi caută adăpost în ochi, iar sudoarea 
curge Milcov. Prepuiesc că e taman slujba pentru care ne-a 
mânat Măria Sa încoace... 

— Ai auzit de vorba ceea ce se numeşte răbdare, 
împărate? 


— Domnia ta şuguieşte sau uită că eu sunt ţăran. Să tot 
fie vreo o mie şapte sute de leaturi de când răbdăm... 

Se îndepărtaseră de Place Dauphine şi, acum, tăind agale 
drum prin ulicioare pipernicite, boier Andronic părea să 
umble după frunza frăsinelului. Făcea popas dinaintea unor 
căsoaie făţuite, desluşindu-i slujitorului cine-i procopsitul 
care le stăpânea, ducele de Guise, de Lauzun, ori de 
Guiche, conți, paraconţi, cavaleri şi alţii asemenea, rămânea 
la priveală dinaintea zidurilor neguroase de mănăstire. Se 
învârtiră apoi pe Cours-la-Reine, uliţă largă cu pădure de 
ulmi scornită anume pentru hălăduiala avuţilor, cu un soi de 
piaţă la mijloc unde zeci de rădvane se puteau învârti şi 
răsuci fără a-şi aduce pagube. 

Bărbaţi  muchelefi dădeau  bineţe oricărei carete 
săltându-şi pălăria ghiftuită de pene - n-avea Machidon în 
toată ograda pănăraie cât creştea aici pe o singură cuşmă - 
neguţători de acadele, omeniţi cu câţiva soli, duceau de 
colo-colo răvaşele dulci. Muierile, ghilosite ca sfântul altar 
în duminica Paştelui, le primeau în vârful mănuşilor, îşi 
zvârleau ochii pe ele, apoi le strecurau cu zâmbet tainic în 
horbota sânilor. 

— De, făcu slujitorul, ştiu că aiştia au mântuit cu aratul, 
iar grija secerii n-o hâţână nici pe domnia ta, căci, har 
Domnului, suntem în Florar. 

— Ai luat deprinderi noi, împărate, râse Radu Andronic. 
Nu te ştiam grăind în deşert. 

— Aşa o fi! De când mă ţin lipit ca izmana cea udă de alţii, 
deprind toate celea... 

— Tragem în gazdă la cucoană de neam mare şi nu se 
cuvine a poposi la casele dumneaei înainte de amiezi. Spre 
a întâmpina năvala celor cu proastă creştere, porţile rămân 
închise, iar dulăii veghează zidurile. Ai priceput? 

Ilie Machidon clătină capul, fâcând buze de harap. 

— Cum să nu? Află, domnia ta, că asemenea învăţătură a 
dobândit şi văru-meu Gheorghiţă. De câte ori îl poftesc să- 
mi cinstească bătătura zice: Aş veni pe la voi, dar mi-e 


ruşine de câini... Ce nu pricep e altceva. De ce nu ne 
oploşim la vreun han ca tot drumeţul, şi cădem popic pe 
capul creştinilor? 

— Franţujii socotesc rateşul gazdă pentru cei de proastă 
seminţie, iar noi avem a bate la porţi înalte. Al doilea, 
jupâneasa - contesă de Motteville - e muiere cu rubedenii şi 
prietenii de soi la Curtea lui Ludovic şi va depune multă 
râvnă spre a ne sări în ajutor. 

Slujitorul îi strecură căutătură lăturişă. 

— Chibzuieşte bine, logofete... Mi-e că doi ţărani ca mine 
şi Simion ţi-om da pricină de sfială. 

— De-acuma, se prefăcu a ofta Radu Andronic, m-am 
deprins cu pocinoagele celor din Chipriana. Om adăuga la 
răboj şi om socoti la urmă. 

— Voia domniei tale, boierule... Dacă îngădui mai pun o 
întrebare şi apoi tac, căci multe cuvinte de laudă am să-ţi 
aduc în gând... Ce hram poartă râvna jupânesei? Ochi 
negri, ori alt soi de păcate? 

— Gândul contesei, râse logofătul, pentru asemenea 
blăstămăţii a ostenit de mult. E muiere în asfinţitul vieţii. L- 
a cunoscut însă cândva pe tata. 

— Deci tot ochi negri, descâlci iute Machidon. Acum ori 
odinioară, tot un drac, chiar dacă a năpârlit. 

— Pesemne ţi-o fi făcut boier Costache mărturisenie, 
spuse Radu Andronic. Mie nu mi-a deşertat isprăvile inimii. 

— Lesne de priceput. Cine dăscăleşte rața a pluti pe 
baltă? Hei, Simioane, pe unde hăimăneşti? 

Câinele, luând pilda celor de-o seamă cu el şi a 
târgoveţilor, săltase laba dinapoi rezemând statuia din 
inima pieţei. Slujitorul suspină cu amărăciune, mormăind: 

— Nu ştiu cum l-oi descotorosi de asemenea deprinderi, 
logofete, căci statuie spre a-i fi de folosinţă, la ceasul 
nevoilor, nu cred să ne ridice Măria Sa Vodă în Chipriana... 

Radu Andronic reteză de-a curmezişul Place Royale şi 
opri lângă clopotul de sticlă ce streşinea porţile Palatului 
Motteville. Sub herbul contesei, un dragon cu cunună de 


ghinde, se desluşea numele încrustat cu buchii de aur pe 
marmura pâclie. 

Două ceasuri petrecuse  Henriette-Anne dinaintea 
mirazei. Ajutată de patru slujnice isprăvise dărăcitul 
anevoios al părului, înălţat pe caturi din sârmă şi petice de 
postav. Din creştet cădeau în neorânduială bine chibzuită 
panglici, pene şi zulufi cumpăraţi în dugheana negustoresei 
Martin. 

Venise apoi rândul obrajilor, împrospătaţi cu lapte 
virginal şi nectar de Nissa. Pomăda din Florintia şi ceara de 
Madrid alcătuiră tencuială de nădejde pulberii de orez 
grecesc şi roşului de Spania. Contesa şovăi înainte de a 
statornici bolzul de tafta cumpărat la Perla muştelor, din 
uliţa Saint-Denis. Îl hotărî în colţul ochiului şi porunci 
aromele. Slujnicele se îndesară cu clondiraşele târguite la 
jupân Guilleri din uliţa Tablettiere, deşertând pe umerii şi 
braţele contesei apă de tuberoze şi ambră, scorţişoară, 
ceruză şi maghiran. 

Cercetându-se în miraza cu două uşi, bătrâna ceru 
Madeleinei să-i îndrepte un fir de sprânceană şi deschise 
besacteaua cu odoare. Alese colan greu de mărgean, 
asemenea cerceilor, şi unsprezece brățări de aur menite să- 
i încolăcească braţele până în dreptul coatelor pentru a 
ascunde privirii pielea încreţită de vreme. Iot atâtea 
ghiuluri, şi din aceeaşi pricină, îndesă în degetele înnodate 
de gută. 

Trecuse astfel al cincilea ceas şi contesa îngădui răgaz 
slujnicelor să-şi tragă sufletul. Prinse putere şi domnia ei, 
deşertând un pocal cu rachiu de mărar din Ile de France, 
după care-şi îndestulă nara cu mahorcă. Oftă mulţumită şi 
porunci straiele. 

Peste cămaşa gingaşă, Madeleine îi rândui două fuste de 
tafta vârtoasă. Beţigaşe din fildeş şi lemn, ţesute între ele, 
stâlpeau pântecele vlăguit al bătrânei. Veni rândul rochiei 
zmeurii. Pe poalele din brocart, slujnicele aninară 
mănunchiuri de aur şi argint. Henriette-Anne de Motteville 


începu a se preumbla prin încăpere cu ochii lipiţi de 
oglindă. O nemulţumea coada rochiei căci măsura abia doi 
arşini şi jumătate. Prostul de Ludovic îngăduia 17 arşini 
doar reginei, 13 prinţeselor de sânge, vreo 4 duceselor. 
Năpăstuirea înfierbânta dimineaţă de dimineaţă obrajii 
contesei şi rostea vorbe grele despre slobozenia calică ce-o 
dăruia Bourbonul supuşilor săi. Când straiul era nou, mânia 
nu i-o ostoia decât laptele de busuioc dres cu mosc pe care 
Madeleine grijea să-i stea la îndemână pentru a-l plimba 
sub nasul stăpânei. 

Trecea cu asemenea prilej un ceas bun până când 
Henriette se hotăra să poruncească vânturarul. Avea 
sumedenie, zugrăvite cu flori, poame, coşari, maimuțe, 
pagode, ori te miri ce alte năzbâtii. Mănuşile cu horbotă de 
aur şi arămite cu ambră îi ţineau culoarea. Mercure galant, 
gazeta domnului de Vise, povăţuise cu cinci ani în urmă 
jupânesele ca „straiul degetelor“ să fie croit în Francia, din 
piele de Spania şi cusut în Englitera. 

— Sunteţi tare chipeşă! se linguşi vicleană o slujnică 
tinerică, pripăşită de puţină vreme la casele contesei. Ca un 
trandafir... 

— Scuturat! i-o reteză Henriette. La şaptezeci de ani nici 
bunul Dumnezeu nu-mi poate porunci să mai fiu frumoasă. 
Măscuţa, Madeleine, şi grijeşte ca altă dată să nu-mi intre 
orice neghioabă în iatac! 

Madeleine strecură toantei căutătură apăsată, apoi dibui 
în puiul mesei un petic de catifea neagră cu două borte 
lunguieţe. În preumblările cu caleaşca, la pădure, ori pe 
Cours-la-Reine, jupânesele ţineau pe ochi măscuţă spre a 
aţâţa dorinţa călăreţilor de a le desluşi taina. 

Slujnica n-avu vreme s-o aşeze pe chipul contesei. 
Bătrâna azvârlise privirea pe fereastră şi dintr-o dată îşi 
purtă fără grai palmele la pieptul sărac. Gura căscată 
cerşea picuriş de aer. Muierile se îmbulziră nepricepând ce 
se petrece. Doar Madeleine, ascuţindu-şi privirea, desluşi 
tulburarea stăpânei. Se simţea la fel de uimită. Doi călăreţi 


şi un câine tăiau  Place-Royale de-a  curmezişul, 
îndreptându-se spre porţile lor. Iar unul dintre ei se afla 
strâmb în şa... 

— Valahul! rosti sugrumată contesa. 

Apoi ceru Madeleinei laptele de busuioc. 


Îl întâmpină în sala cea mare a primului cat, aşezată pe 
un crivat îngust şi lungăreţ, cu spetează înaltă, căci 
picioarele n-o mai slujeau. Spre a dobândi vlagă, Henriette- 
Anne de Motteville poruncise încă două cupe de basamac, 
aţâţând roşul obrajilor sub suliman. Întinse mâinile şi Radu 
Andronic i le prinse îngenunchind. Depuse sărutare 
cuviincioasă din vârful buzelor pe fiecare. Contesa şi le 
smulse fără prea mare grabă, râzând cu tulburare. 

— Altfel s-ar cuveni să-l primesc pe feciorul boierului 
Constantin Andronic, dar bătrâneţea îşi are poruncile ei. 

— Doamna contesă de Motteville a ştiut să ocolească 
asemenea pacoste... 

— Cunogşti istoria cu trunchiul şi aşchia. Ei bine, eşti croit 
cu totul pe potriva părintelui domniei tale. Ai fagure pe 
limbă, iar mierea nu-ţi lipseşte nici din priviri. Nu, nu rosti o 
singură vorbă! Dintâi poftesc veşti din Valahia... Madeleine! 
Covorul n-are trebuinţă de îndreptare, iar de porţelanuri să 
îngrijeşti în lipsa oaspeţilor. Porunceşte vizitiului să 
deshame, căci mi-a secat pofta de pădure. 

Slujnica pieri pe uşa albă cu dichisuri de aur şi Henriette 
îşi strânse poalele spre a îngădui loc alăturea logofătului. 
Chipurile lor se iţeau acuma în miraza aninată între două 
sfeşnice. Soarele de amiază pâtrundea prin borţile rotunde 
aflate deasupra uşilor, cărora parizienii le spuneau „ochiul 
boului“. Pe zidul din stânga spânzura un chilim gobelins, 
chindisit în ţesătoria statornicită de domnul Colbert. 
Închipuia o vânătoare de cerbi şi privindu-l, logofătul îşi zise 
că numărul purtătorilor de coame întrecea călăreţii şi ogarii 
socotiți împreună. Nimic nu se schimbase de când păşise 
ultima dată în salonul contesei. Capul şi umerii lui Ludovic 


al XIII-lea cioplite în alabastru se aflau tot pe mescioara de 
marmură, ceasornicului îi lipsea aceeaşi bucăţică de smalţ, 
acolo unde acele se îmbinau. Simţi, ca şi altădată, dulceaţa 
lemnului moale în urechile scoicilor ce împodobeau jeţurile. 

Istorisi pe îndelete cum o duce cu sănătatea boier 
Costache, născocind tot felul de isprăvi care nu mai intrau 
de mult în socotelile bătrânului. Contesa îl asculta privindu-l 
cu luare-aminte. 

— Te-ai făcut bărbat, logofete! Când ai plecat din casa 
mea, acum cinci ani, erai un copilandru... Ochii şi dinţii sunt 
ai lui Constantin. Celelalte... De unde ai celelalte daruri? 
Ah! Hotărât, n-am să-ţi dau prilejul să-mi cunoşti nepoatele! 
Vreau să le tihnească somnul. 

— Voi fi nemângâiat. Mi le amintesc zburdălnicind prin 
grădina doamnei contese. Angelique, Marie, Athenais, 
Charlotte... Deşi fetiţe, biruiseră încă de pe atunci o oaste 
de inimi. 

— În zadar apeşi, râse doamna de Motteville. Nu sunt 
deprinsă să rostesc de două ori o vorbă. Am spus nu, şi nici 
prin minte nu-mi trece să mă răzgândesc. Au capete de 
vrăbiuţă. Un bărbat ca domnia ta izbuteşte lesne să le 
răsucească în jurul degetului cel mic cât ai întoarce 
privirea. 

— Nu pentru asemenea isprăvi am bătut drumul 
Parisului, spuse Radu Andronic. 

Bătrâna îşi rotunji ochii mici de buhă şi izbi palmele 
înciudată de braţele jilţului. 

— Voi, Andronicii, cu slujbele voastre o să-mi veniţi într-o 
bună zi de hac. Speram un popas de cel puţin doi ani. Ai fi 
alungat zilele sărace în bucurii din casele unei sărmane 
bătrâne. Tocmai poruncisem slugilor să îngrijească odăile 
domniei tale. Aripa dreaptă a palatului are privelişte 
neasemuită. 

— Cer iertăciune doamnei contese... 

— De şaptezeci de ani iert fără odihnă. Cât ai de gând să 
zăboveşti? 


Logofătul îşi plecă privirea în poalele largi de atlas. 

— Cinci, poate şase zile. Slujba domnească mă mână. 

— Slujba domnească! pufni Henriette-Anne. Bag de 
seamă că valahii nu cunosc mai mult de două cuvinte. Nici 
principele Brancovan nu-şi primeneşte deprinderile. "Ţine 
gonaci la Curte, nu dregători. 

— Dacă doamna contesă îngăduie, i-aş aminti că tata a 
avut cinstea să o cunoască în treburile sale neguţătoreşti. 
Făgăduiesc ca la spartul verii... 

— Fără făgăduieli, i-o curmă bătrâna. La şaptezeci de ani 
n-ai vreme să aştepţi... Hm, mă miram că nu mă iscodeşti 
asupra Charlottei. 

— Mi-aţi poruncit să n-o fac şi mă supun, răspunse Radu 
Andronic surâzând. Nădăjduiesc în schimb că pot îndrăzni 
să aflu câte ceva despre marchizul de Barbezieux!2:. 

— E un prost, spuse iute contesa. N-a moştenit nimic de 
la tată-său, Louvois, în afară de ifose şi nasul bârligat. 
Ludovic i-a dat dregătoria pe vremea când se afla stăpânit 
de farmecele Frangoisei. Se întrerupse răsucindu-şi tot 
trupul spre boier: Ascultă! Ce treburi ai cu marchizul? 

Logofătul căută răspuns fără însemnătate, care să n-o 
aprindă pe contesă. Bătrâna nu era nătângă şi avea inimă 
pentru Valahia. Trecuse prin Bucureşti în celălalt veac şi 
făcuse popas silit de o vătămătură a piciorului. Se afla în 
drum spre Stambul, unde frate-său, trimis al Bourbonului 
pe lângă padişah, o poftise să petreacă o vară. Cu acel prilej 
îl cunoscuse pe stolnic, pe Brâncoveanu, care încă nu suise 
treptele domniei, pe părintele Fărcăşanului şi pe alţi boieri 
de seamă. 

Cu Costache Andronic se mai văzuse de două ori la Paris, 
căci drumurile omului le poruncesc treburile, inima şi 
soarta. Prins la strâmtoare, logofătul n-ar fi ştiut să dezlege 
potecile lui boier Costache în Francia. E adevărat, doamna 
de Motteville trăgea în cârcă un spor de zece ani faţă de 
părintele său, dar iar era adevărat că franţuşca fusese 
muiere dibace, cu mijloc mlădios şi cu haz pe care anii îl 


vlăguiseră, dar ţinerea de minte a celor ce o cunoscuseră îl 
pomenea şi azi. Mai intra la socoteală şi jupâneasa Irina, 
trează veşnic în inima boierului Costache, aşa că scarmene 
şi desluşească cine o putea zilele duse. 

Slujba logofătului era însă cu primejdie şi silea la taină. 
Or, ştiut este că limba muierii n-o cetluiesc şapte lacăte 
nemţeşti. Contesa îi simţi şovăiala. Surâse depunându-şi 
degetele firave pe umărul boierului. 

— Nu te ispitesc. Răposatul conte avea vorba lui: decât 
nimic mai bine o minciună. Eu gândesc altfel. 

Săltă cintezoi şi străbătu odaia de la un cap la celălalt. 
Poalele rochiei de atlas dezmierdau țesătura covorului. 

— Cum pot ajunge la marchiz? întrebă încet Radu 
Andronic. 

— Tocmai la aceasta chibzuiam. Multe cărări duc spre 
acelaşi loc, dar nu toate-s pietruite. 

— Galbenii şi muierile au fost dintotdeauna câlăuze 
sigure, surâse logofătul. 

Bătrâna săltă umerii. Se oprise dinaintea capului retezat 
al lui Ludovic. Trăgea nasul de alabastru prins între 
degetele încârligate. 

— Hm, pufni, galbenii şi muierile! Asta o aflăm din 
scutece şi clipă de clipă sub cel de al paisprezecelea 
Bourbon. Dar câţi galbeni şi care muieri anume trebuie să-i 
primească? 

— Mă bizui pe iscusinţa şi poveţele doamnei contese. 

— Fă-o cu socoteală, logofete. Văd rar Versaillesul şi nici 
regele nu se înghesuie cu invitaţiile. O fi avut el supuşi 
statornici în simţăminte, dar ale mele sunt fără pereche, 
căci l-am duşmănit dintotdeauna şi o ştie. 

Radu Andronic încercă s-o abată din calea aducerilor 
aminte. Că nu-l iubea pe Regele Soare şi că doar silită de 
dregătoria contelui se abătea din an în paşte la Curte, o ştia 
întreg Parisul. Dar bătrâna îi ţinea şi răbojul fărădelegilor. 
Dacă începea să le numere, n-ar fi atins jumătatea spre 
asfinţit. 


— Aflu cu mirare că multe case mari şi-au hârbuit 
blazonul. 

Doamna de Motteville îşi înfipse mâinile în păr. Dădu însă 
de ace, pânză şi sârmă, şi le trase friptă, cu un strigăt 
uşurel pe care încercă să-l pună pe seama mâniei. 

— Pricina tot Ludovic se cheamă! A născocit petrecerile 
spre ruina celor avuţi. Averile mari s-au istovit pe straie, 
odoare, echipaje şi jocuri de cărţi. Spre a nu li se scoroji 
blazonul, nobilii noştri sunt siliţi la însoţiri de proastă 
seminţie. Bancherul Samuel Bernard face tot ce pofteşte 
din Ludovic, pentru că are o avere de 60 de milioane. lar 
regele dă pilda. Sângele năvălise în obrajii contesei 
învineţindu-i, mâinile îi tremurau de nemulţumire. Când de 
Gesvres ajunge să-şi însoare fiul cu odrasla unui Boisfranc 
oarecare, iar un Cosse, un Coss6!, duce la biserică, pe 
burgheza Bechameil, nu-ţi pare rău că moartea începe să 
dea târcoale casei tale. 

Auzind ţipetele bătrânei, Madeleine crăpă încet uşa. 

— Doamna contesă a cerut laptele de busuioc? 

— N-a fost nici o clipită vorba despre laptele acela 
afurisit. leşi! 

Slujnica îşi trase capul, strecurând privire grea şi apăsată 
logofătului. 

— O neobrăzată! se stropşi Henriette-Anne, ştergând 
zâmbetul de pe buzele boierului. Singurul ei necaz e că nu 
s-a născocit ceva care să întreacă în repeziciune degetele 
când trebuie să-şi dezbumbe rochia dinaintea unui bărbat. 

Logofătul îşi drese glasul. Rosti cu gândul la ale lui: 

— Pe fiul ducelui de Gesvres l-am avut tovarăş în şcoliţa 
din Strasbourg. 

— Bună învăţătură a primit, nu pot tăgădui. A luat zestre 
700 de mii de livre. Acesta-i preţul unui fecior de neam! Şi 
când te gândeşti că Isus a fost vândut pentru câţiva arginţi. 
Dacă luda era senior francez, nu mai ieşeau păgânii atât de 
lesne la socoteală... Vrei şi alte preţuri? Ei bine, am să ţi le 
dau. le costă două mii de livre dacă ai poftă să ajungi 


valetul regelui, şase sute de livre dacă eşti oştean şi ţi s-a 
urât să veghezi Alsacia, tot două mii de livre de tânjeşti 
după căpitănia unei fregate. Două mii de scuzi a numărat 
ducesa de Lude spre a fi poftită la serbările lui Marly. lar 
acestea sunt pourboire-uri mărunte. Celelalte ajung la un 
milion, da, da, atât a primit Filip, fratele regelui, pentru 
învârtelile armurierilor. Oftă: Se vând de toate la Paris, 
logofete, iar târgul cel mare nu se află la poarta Saint- 
Michel, ori la Saint-Nicolas-des-Champs, ci în patul 
muierilor. 

Contesa mai zburătăci o vreme prin cămară. Dădea din 
braţe asemenea unei  păuniţe bătrâne, rozându-şi 
supărarea în vorbe repezi şi încâlcite. Când osteni, îşi dădu 
drumul în jeţ fără a mai lua aminte la orânduiala poalelor 
de atlas. 

— În Valahia, spuse logofătul, am fost povăţuit să încerc a 
pătrunde la ducesa de Arles, ibovnica lui Barbezieux. 

— Burgheza aceasta se crede neasemuită, şi-a născocit 
strămoşi, aşchie de os regesc, şi tânjeşte din toată inima să- 
şi facă un salon. Când ştii că bunică-su era un Portchardier 
care lustruia ceaprazăria în casa unchiului meu, baronul de 
Rouvroy, nu poţi să nu te prăpădeşti de râs. 

Logofătul se prefăcu mâhnit peste măsură de asemenea 
întâmplare. Îşi strecură zorit întrebarea printre suspinele 
bătrânei: 

— Doamna contesă o vede uneori? 

Henriette-Anne de Moitteville sări din jilţ. 

— Unde ţi-e mintea, logofete? Când doresc să văd pe 
cineva caut chipuri mai de soi decât al cumetrei Denis, căci 
muierea aceasta îşi primeneşte numele o dată cu ibovnicii şi 
mult mai des decât aşternutul. De altfel, urmă cu voce mai 
cumpănită, Barbezieux, ca toţi bărbaţii fără vlagă, nu-şi ia 
hotărârile în iatacul muierii. Ducesa n-are nici o înrâurire 
asupra lui. 

Bătrâna sporovăia gaiţă. După toate semnele, socoti 
logofătul, contesa nu mai sta în priveala Parisului ca 


altădată. Vârstnică acum, se mulțumea să spurce isprăvi cu 
nimic mai straşnice decât cele săvârşite în tinereţea ei. Pe 
Ludovic îl cuminţiseră anii şi marchiza de Maintenon, iar 
Curtea nu mai semăna cu Sodoma ce înspăimântase Evropa 
cu treizeci de ani în urmă. La vremea aceea prinți, 
dregători şi cancelari se cutremuraseră ori făcuseră haz, 
după înţelepciunea fiecăruia, de ticăloşiile Versaillesului. 

În timp ce spaniola Maria Tereza căuta întunericul 
capelei pentru a-şi ascunde obrajii dogoriţi de ocară şi 
inima vătămată, Bourbonul se desfăta în iatacele a două 
ibovnice. La Valliere şi contesa de Montespan, iar mai ales 
izmenita aceea cu zulufi înflăcăraţi de Fontanges îl urmau 
pretutindeni până şi în sfânta biserică de la Saint-Germain. 
Plozii, legiuiţi şi nelegiuiţi, viermuiau pretutindeni, chiar şi 
în cămările reginei, şi nu se afla muiere la Curte să nu 
pizmuiască noroacele teleleicilor. Nobilii cei mari - Rohan, 
Treville, Guiche, Guise - nu trebuiau mânaţi cu gârbaciul 
spre a trăi după acelaşi tipar. Curtea mustea la vremea 
aceea de sforării, uneltiri, răvăşele de dor şi leacurile 
aţâţătoare ale spiţerului Voisin, iar petrecerile eretice se 
ţineau lanţ. 

La aceste petreceri, Bourbonul, fudul nevoie mare de 
trupul său bine croit, se ivea aproape despuiat în straie 
romane, cu coif bătut în adamante. Frate-său, Filip, alt 
zălud, îi ţinea umbra cu un vânturar turcesc, ducele de 
Enghien călăuzea indienii, iar Conde cel năsos se afla, 
Doamne apără-mă!, în fruntea seniorilor înveşmântaţi în 
bodroanţe otomane. 

Şi cine putea oare uita zaiafetul acela de pomină 
„bucuriile ostrovului vrăjit“?! 600 de oaspeţi petrecuseră 
atunci, şapte zile încheiate. Comedianţii lui jupân Moliere 
înfăţişaseră Prinţesa din Elida, Tartuffe şi Însoţirea silită, 
meşterul Vigarini grijise de jocurile iscusite de ape şi 
artificii, marchizul de La Valliere, fratele ibovnicei, norocos 
la prinsoarea inelelor, câştigase o spadă, un chimir bătut în 
adamante şi câte şi mai câte! Numai cu prilejul acelei 


petreceri, istorisea mereu boier Costache ce se afla atuncea 
la Paris, un neguţător vânduse horbotă pentru 80 de mii de 
livre. Cumetriile regelui de la Vincennes şi Fontainebleau 
nu osteneau decât după trei zile. În cea dintâi, oaspeţii 
îmbrăcau straie de târg, în cea de-a doua vânătoreşti, într-a 
treia se iveau măscuţele şi veşmintele măsluite. Pe Craiul 
Soare, de n-ar fi fost bărbat răsărit, l-ai fi putut încurca 
luându-l drept ţigan din ţara spaniolului, Montespanca 
stârnea mânia cerului, în zdrenţe de podăreasă, culeasă pe 
malul Nilului, contesei de Motteville, ochioasă şi nurlie, i se 
desluşea buricul între ilicul mărgeluit şi şalvarii străvezii. 

Toate acestea le depăna boier Costache cu fereală de 
urechile jupânesei Irina. Radu Andronic făcea haz ascuns 
de nemulţumirea cuviincioasă pe care o dovedea acum 
contesa. 

Doamna de Motteville, mai domolită, îşi sătură cea de a 
doua nară cu mahorcă. Începu a-şi răsuci inelele şi grăi cu 
buzele făcute pungă: 

— Am chibzuit, logofete. Nu-mi place să trag de poale 
gogomanii care-l slujesc pe Ludovic, dar îmi calc pe inimă. 
Voi întocmi două scrisori, una pentru marchiz, cealaltă 
pentru soră-sa, contesa de la Riviere, care mi-e fină. Dacă 
tinerii nu şi-au pierdut de tot recunoştinţa, îţi pot îngădui că 
vei fi primit de Barbezieux. Nu, nu-mi mulţumi... 

Îşi lăsă totuşi mâna în mâna logofătului, care i-o purtă la 
buze, surâzând cum ştia dumnealui că-i stă mai bine. 

— M-am bizuit mult pe bunăvoința şi iscuseala doamnei 
contese, fără a mă teme o clipă că nu voi găsi dezlegare 
necazurilor mele. 

Henriette-Anne trase uşor de urechea boierului, apoi îl 
certă cu degetul. 

— Nu-mi umbla cu zaharicale! Poruncesc îndată prânzul 
şi cât se moşmondesc slugile, ai să-mi istoriseşti despre 
Valahia. Stolnicul Cantacuzene mai trăieşte? O făptură 
straşnic de ursuză. Eşti destul de mare ca să-ţi pot spune că 


a fost singurul bărbat din târgul Bucureştiului care nu mi-a 
făcut ochi dulci. 


Cumătra Michaud, muiere aprigă cercată de ani şi 
necazuri, ţinea hanul Trei Clopote, rateş deschis calicilor 
îndeajuns de procopsiţi spre a-i putea lepăda doi soli în 
fiece noapte, pe o uliţă desfundată de la marginea Parisului 
ce se chema Saint-Sauveur. Pentru  blestemăţiile şi 
fărădelegile petrecute aici, uliţa dobândise şi al doilea 
nume: Curtea Miracolelor. 

Zece asemenea curţi se mai aflau în cuprinsul târgului. 
Pentru a te încumeta să calci aceste locuri, îţi era de 
trebuinţă îndrăzneală ţeapănă, ori dor de somn lung în 
crivat de iarbă verde sub candela cea veşnică a stelelor. 

În curţile minunilor se înghesuiau toţi mişeii, hoţii şi 
desfrânatele, trenţăroşii şi betegii. Oştenii fugiţi de sub 
porunca regelui cereau miluială cu flinta în mână şi 
hangere în priviri. Vătămaţi ori prefăcuţi, cu răni deschise 
la priveala slobodă, ori înfăşurate în trenţe murdare, 
leproşi, râioşi şi ciungi pe dinafară sau pe dinăuntru trăiau 
în turme fără frică de Dumnezeu, dar cu spaimă năprasnică 
de Marele Coesre. Căpetenia îi stăpânea neîngăduind 
crâcnet, îşi avea tain din agoniseala amărâţilor, le 
împrumuta după plac muierile ticăloase care se desfrânau 
la margine de uliţă pentru doi dinari. 

Toţi aceştia se socoteau norocoşi căci izbutiseră să scape 
de bolniţele lui Ludovic. Stăpânirea încercase fără istov să 
primenească văzduhul Parisului de duhoarea lor. Cu două 
veacuri în urmă, milogii erau trimişi la galere, Henric al III- 
lea îi smintea în case de nebuni, cel de al IV-lea le rădea 
scăfârliile. Netrebnicii temeau bolniţele ultimului Bourbon, 
adevărate temnițe de unde numai Dumnezeu te slobozea 
înaintea Judecăţii de Apoi. La Salpetriere, muierile zăceau 


câte şase într-un culcuş de paie, primeau un veşmânt de 
lână, saboţi, o zeamă lungă, pâine şi apă. Pentru munca 
săvârşită sub porunca nuielelor nu aveau simbrie. Traiul 
bărbaţilor la bolniţele Bicetre, HGtel-Dieu, Châtelet sau For- 
l'Eveque nu se dovedea mai bun. 

Hoţi, ucigaşi, vântură-lume noptatici şi milogi orbeau din 
pricina cămăruţelor neguroase. Îi răpuneau pecinginea, 
osândele grele, apa de pe ziduri şi cloţanii hulpavi. 

Toate acestea i le desluşi logofătul lui Machidon, care se 
crucise dinaintea straielor terfegoase poruncite de Radu 
Andronic. Slujitorul zări printre trenţe pielea boierului 
însemnată de cuţit. O crestătură veche se desluşea la 
vintre. Machidon o cunoştea, fusese rană primejdioasă 
pricinuită de o spadă scurtă, tătărască. Aceeaşi spadă 
ruginea acum în cula unui deal din târgul păgânesc al 
lenichioiului, alături de ţeasta găunoasă a vrăjmaşului. 

— Milosârdia târgoveţilor, îşi urmă boierul învăţătura, e 
tare săracă, aşa că netrebnicii îi îndeamnă la fapte plăcute 
Domnului punându-le beregata sub stăpânirea hangerului. 
Pentru a-l sili pe franţuz să-şi lepede teşchereaua, trebuie 
mai întâi să-i deschizi pântecele. 

— Îmi creşte inima cât o pâine moldovenească, zâmbi 
slujitorul, când văd că dovedeşti atâta bărbăţie, logofete. 
Era la noi în sat unul Poalelungi carele umbla cu cămeşa 
desfăcută spre a-i citi oamenii rănile dobândite în bătălia 
cea mare cu tătarii. 

— Mi-e capul doldora de  istoriile  chiprienilor, 
Machidoane. la-o pe scurtătură, căci timpul ne e măsurat! 

— Într-o zi rea, urmă slujitorul, focurile iscate de străji pe 
dealuri au vestit năvala pagânilor. Sătenii au prins degrabă 
să-şi ascută coasele spre a-i primi cum se cuvine. Ce crezi 
domnia ta că a făcut văru-meu, Poalelungi? 

— Şi ăsta ţi-e văr? întrebă logofătul măsurându-l dintr-o 
parte. 

— De soartă. S-a ras în cap şi a îmbrăcat pe ascuns straie 
tătărăşti... Până la urmă, ţăranii au biruit năvălitorii, căci nu 


numărau mai mult de două sute, iar Poalelungi s-a ales cu o 
ureche retezată. Pasămite îl luaseră creştinii de păgân. 

— Socoteşti cumva, râse Radu Andronic, că am putea ţine 
piept celor patruzeci de mii de terfegoşi care pândesc 
podurile Parisului? 

Îşi apropie chipul de mirază şi-l mânji cu un ciot de 
cărbune. Peste frunte legă maramă roşie precum obişnuiau 
cumaşii apelor. Simion îl pândea schimbând priviri cu 
stăpânu-său. Machidon trântise pe el bodroanţe pe măsura 
celor îmbrăcate de boier şi mult îi venea să râdă chibzuind 
ce ochi ar căsca jupâneasa cea sfrijită dând nas în nas cu ei. 
Se potriveau cu cămările de purpură, argint şi aur, unde-i 
găzduia contesa, ca usturoiul în prescure. 

Slujitorul păşea cu grijă, temând să nu spargă 
mărunţişurile de jad, fildeş şi sticlă lăptoasă. Laiţele, 
mescioarele şi scăunaşele se rezemau pe stâlpişori răsuciţi, 
ca un cârnat gâtuit din loc în loc. Logofătul îşi bătuse gura 
spunându-i că asemenea lemne aveau căutare în vremea lui 
Ludovic al XIII-lea, dar plugarul săltase din umeri. Puțin îi 
păsa al câtelea fusese, de vreme ce nu-i cunoscuse pe 
ceilalţi doisprezece. Apoi prepui o clipă ce-ar gândi 
gospodarii din Chipriana dacă el, Machidon, ar începe să-şi 
boteze pruncii Ilie cel dintâi, al treilea, ori al şaptelea? Cu 
oleacă de strădanie, punând la socoteală şi milostivenia 
cerului, putea ajunge lesne la şaptesprezece-optsprezece, 
lăsându-i de ruşine pe Bourboni. 

— Chibzuiesc, spuse slujitorul, ferind cu sfinţenie covorul 
alb de Bagdad de călcătura ciubotelor despicate, că 
creştinul cela carele vindea minciuni în piaţă... nu i-am 
deprins încă numele... 

— Toine. 

— Aşa, aşa! Ei bine, prietenul ista al domniei tale nu s-a 
prea chivernisit, de vreme ce şi-a întocmit bordei printre 
ticăloşi. 

— Trei Clopote, îi desluşi Radu Andronic ghiftuindu-şi 
luleaua, e han. Ce-i drept, nu pentru pungile îndesate. Dar 


nu din lipsă de taleri şi-a statornicit Toine sălaşul în uliţa 
Saint-Sauveur. Negustoria lui e cu vicleşug. Teme osânda şi 
nicăieri nu se află mai la fereală decât în bârlogul mişeilor, 
căci slujbaşii stăpânirii nu cutează a se avânta în aceste 
curţi. 

— Aferim, logofete, văd că bine ai deprins az-bucoavna 
cârjaliilor... Cum gândeşti a ocoli muierea ce ne găzduieşte 
şi slugile ei? 

— Ferestrele sunt la doi stânjeni, iar dedesubt pământu-i 
moale. Vom sări apoi la fel de lesne ulucile gardului. 

Machidon îşi rândui musteaţa după obicei. 

— "Ţine minte vorba lui văru-meu Mirică, boierule: cine 
sare din par în par, lesne-i trece unul prin şezut... 


Asemenea sărăcie nevrednică nu pomenise nicicând Ilie 
Machidon. Hălăduise dimpreună cu logofătul pe ulițele 
Stambulului, străbătuse Moldova şi târgurile muscăleşti, 
bătuse Transilvania, făcuse popas la Viana şi chibzuise că 
după atâta haimanalăc cu greu s-ar mai putea născoci 
aşezare, făptură omenească sau dobitoc care să-l 
buimăcească. 

Păşind în uliţa Saint-Sauveur închinase cruce lungă şi 
lată. Ferească Dumnezeu de un foc că n-avea ce arde... 
Ticăloşiile înşirate de logofăt, spre a-l deprinde cu drumul, 
se dovedeau departe de priveliştile ce se înfăţişau ochiului. 
Muieri şoldii şi despuiate, beţivani, leproşi şi ciumaţi, prunci 
cu buricul gol, aşteptându-şi mamele la un întins de braţ să- 
şi mântuiască ticăloşiile pentru a dobândi o coajă de pâine, 
ologi, orbi şi codoaşe, bărbaţi ce-şi tocmeau nevestele 
pentru o zeamă de ceapă şi o măsură de holercă, muieri 
care te pofteau să priveşti, în schimbul a zece soli, isprăvile 
scârbavnice săvârşite dimpreună cu dobitoacele, haidamaci 
care-şi jucau în zaruri copiliţele ce abia deprinseseră a păşi. 


Toine îi aştepta în cămara lui de la Trei Clopote. Grijise să 
se afle pe mescioara rezemată de sobă, din pricina 
piciorului beteag, o gâscă friptă în jăratic şi clondirul cu 
basamac, dar Machidon nu izbutea să-şi alunge nodul 
arducat în gâtlej. Nici Simion, hulpav ca un calic, nu da 
semne că ar pofii. 

Singur logofătul, meşter mare în a se preface că 
ospătează, se străduia să cinstească merindea. Neguţătorul 
cerea mereu iertăciune pentru sărăcia câmării şi a 
bucatelor. Dădea cu praftoriţa fără să ostenească, desluşind 
că Iabarin, temnicerul de la Bastilia, va veni fără greş, 
arătându-se prea fericit a-l întâmpina pe seniorul valah. 

In vremea aceasta, Machidon, care nu pricepea vorbuliţă 
din sporovăiala franţuzului, răscolea din ochi cămara. Nu se 
afla între pereţii coşcoviţi nici o boscârţă mai de soi. Pe 
două mese puse cap la cap, leacurile neguţătorului biruiau 
aerul odăii. Sticlărie şi văscioare cu pomezi, vopseluri, 
buruieni şi alte drăcovenii aromeau iute, câmind nasul 
câinelui. Un mindir azvârlit pe duşumea îşi pierdea paiele, 
bodroanţele ridicau movilă chiar în mijlocul încăperii. 

Slujitorul socoti că de-acum neguţătorul şi-a luat grija de- 
a mai scotoci în ladă după dulamă, izmene ori colţuni. N- 
avea decât să înfigă mâna în gorganul de zdrenţe fără a-şi 
îndoi şalele. 

Toine mânca zorit. Oasele sărăcite până la ultima aţă de 
carne le azvârlea într-un lighenuş cu apă nedeşertat de mai 
multe zile. Zoaiele săreau în lături şi de fiece dată Simion se 
vâra mai adânc sub picioarele stăpânului scuturându-şi 
blana. 

Logofătul asculta cu o ureche trăncăneala pehlivanului. 
Toine îşi jelea neguţătoria ticăloasă. Dacă te luai după el, 
nemţii şi italienii, toţi vântură-lume din Evropa opinteau să-i 
rupă pâinea de la gură. Îşi curăţi buzele şi bărbia, 
brobonate de unsoare, cu un boţ de pâine. Din şerpar se 
iţiră luleaua şi mahorca. Radu Andronic îl cerceta zâmbind. 


— Anii ţi-au încovoiat inima, 'Ioine. Nu te ţin minte 
căinându-te. lar răsplata trudei ţi-era aceeaşi: coşmelia 
cumetrei Michaud, găina şi clondirul. 

— Judeci cu strâmbătate, monseniore, se înfierbântă 
ciumpavul. Aminteşte-ţi, rogu-te, cât sârg cheltuiam. Era 
de-ajuns să-mi ostenesc glasul două ceasuri pentru a-mi 
rostui bucatele. Azi, mucenicesc din zori până la răsăritul 
stelelor. 

— Oamenii au prins învăţătură de minte... 

— Şi cine-i, rogu-te, vinovat? Eu? Mi-am cheltuit ştiinţa 
cu socoteală, chibzuind că-i fără dreptate a lua dobândă 
nemăsurată din neghiobia altora. Îşi pierdu dintr-o dată 
cumpătul: Când am statornicit eu oare, monseniore, cinci 
livre, preţ unei pomezi puturoase care alungă, dragă 
Doamne, zbârciturile într-o singură noapte? Atât pretinde 
Corado Mânălungă pentru un clondiraş din care n-ajungi să 
iei de două ori fără a-i citi fundul. 

— S-au înmulţit tămăduitorii, bag de seamă. 

— Ca iepurii de prăsilă! Dar mai abitir născocirile. 
Bavarezul cel şchiop m-a dat gata! Zece livre şi 
treisprezece soli cheltuiesc moşnegii de şaptezeci de ani 
spre a dobândi, chipurile, hărnicie în aşternut de muiere 
tânără, iar dacă poftesc să-i şi odrăslească mai adaugă opt 
scuzi. Deveru-i atât de îmbelşugat, că hoţul n-are vreme să- 
şi întocmească licorile. Muşteriii poruncesc marfa cu o 
săptămână înainte. 

— Şi izbuteşte să-i amăgească? întrebă înveselit 
logofătul. Roadele unei asemenea cheltuieli nu pot zăbovi 
prea mult. 

Toine îşi culese clăbucii cu mâna teafără. Braţul olog se 
smucea singur fără pricină ori trebuinţă, semn de mânie 
înverşunată. 

— Ţi-oi tălmăci-o şi pe aceasta, monseniore. Vei pricepe 
apoi singur ce fel de neguţător am a înfrunta. Bavarezul 
tocmeşte pentru câţiva soli câte un găligan chipeş. Acesta 
îndeplineşte slujbă cinstită, fără ştiinţa bărbatului, şi după 


câteva luni, pântecele jupânesei începe a se rotunji. Moşului 
îi cresc penele, şopteşte prietenilor că pehlivanu-i dracu' 
gol şi vrăjitor neasemuit. Muierea dă o raită la biserică, iar 
duhovnicul iartă... 

—  Isprăveşte, 'oine! mugi un glas gros, cunosc 
pomelnicul pe dinafară. Corado... Lombardul... Neamţul... 
Ascute-ţi iscusinţa şi nu vei mai avea pricină să-i pizmuieşti. 
Când vecinul ajunge la inimă moartea-i aproape. 

Un bărbat novac, în puterea vârstei, ajunse din doi paşi în 
mijlocul cămării şi făcu plecăciune adâncă logofătului. 

— 'Tabarin, supus vrednic al maiestăţii sale Ludovic, dar 
mai cu seamă al domniei tale, monseniore! 

Simion ţâşni de sub scaunul lui Machidon şi adulmecând 
straiele haidamacului îşi rânji colții. Temnicerul nu-l luă în 
seamă. Turnă basamac singur, ca unul care se ştie prieten 
bun cu gazda. Radu Andronic îşi muie buzele. 

— Mă bucur că te văd sănătos, Tabarin. 

— Punga mea cea goală se înveseleşte întreit, căci ţi-a 
deprins dărnicia. 

— Cum o mai duci? 

— Află, monseniore, că m-am însurat. Cerul m-a 
chivernisit cu o muiere dolofană şi doi vecini care-mi pun 
coarne. 

— Primeşte-mi urările de bine, Tabarin, surâse logofătul. 
Trag nădejdea că simbria ţi-e pe măsura gurilor ce ai de 
astâmpărat. 

Temnicerul îi azvârli căutătură pe sub sprâncene, 
cercetând încotro bate. 

— Ludovic e mai zgârcit decât un ţăran normand, când e 
vorba să-şi răsplătească slujbaşii mărunți, spuse Tabarin cu 
glas scăzut, căci pilda zgârceniei a luat-o de la gasconi. lar 
muierea tânără e poftalnică... Vrea cornete de dantelă, 
țesătură de caşmir. Scaunele tapisate cu păr de cal nu mai 
sunt destul de bune... 

— Să fi secat ruşfeturile în Bastilia? întrebă Radu 
Andronic cu prefăcută mirare. 


— Cu cinci şi zece soli nu prinzi cheag de avuţie. 

Logofătul îi căută adâncul ochilor şi izbucni în râs. Cinci 
şi zece soli dobândeau în învârtelile lor paznicii, din 
Châtelet sau For-l/'Eveque. La Bastilia erau întemnițați, pe 
lângă vrăjitori, şarlatani, hoţi şi scribi, tineri de seminţie 
aleasă priponiţi de neamuri spre căinţă şi îndreptare, 
precum şi vrăjmaşii nobili ai lui Ludovic. Aceştia îşi aduceau 
în cămările însorite din turnuri crivat perdeluit, slujitori, 
porunceau în târg bucate cu cheltuială. Or, ştiut este că 
asemenea oaspeţi de soi nu-şi plăteau însărcinările de taină 
cu câteva parale. 

— Pricep, vrei să mă sărăceşti, Iabarin! 

— Pot pricepe că domnia ta are slujbă să-mi 
încredinţeze? 

Logofătul trase o teşcherea din chimir, fără a-şi curma 
râsul, şi-o azvârli pe mescioară. Pentru întâia oară 
temnicerul îşi aţinti ochii şi degetul cel gros asupra lui 
Machidon. 

— E mut? 

— Nu-ţi pricepe graiul. 

— Hm, Toine în schimb mi-l pricepe şi când tac. Lasă-ne 
singuri. Neguţătorul se ridică, adunându-şi trenţele 
împrejurul boiului şiştav. 

— Nu eu sunt acela căruia îi pasă de învârtelile tale, 
Tabarin. Singura mea grijă e să nu uiţi cine ţi-a adus 
muşteriul. 

Temnicerul rămase cu ochii pe clanţă până veni la loc, 
după care se sculă pe nesimţite şi deschise uşa dintr-o dată. 
Urechea lui Toine rămase fără reazăm şi neguţătorul veni 
de-a berbeleacul. Machidon şi logofătul izbucniră în râs. 
Înainte ca Tabarin să se dezmeticească, Toine o rupse la 
sănătoasa. Zdrahonul se întoarse la masă mânios. 

— A deprins năravul muierilor, ticălosul! Poţi vorbi, 
monseniore, pentru astă-seară e lecuit. 

Radu Andronic îşi trase scaunul mai aproape. Simţea în 
nări răsuflarea grea a temnicerului. 


— ÎI ştii pe vicontele Etienne de Tournon? 

— Îl ştie toată Bastilia. Vânzarea tainelor a stârnit vâlvă 
mare. Va fi descăpăţânat de azi în cinci zile... Dacă nu 
purcedea din sânge nobil, îl ardeau pe rug. 

— Unde se află întemnițat? 

— În turnul Bazinicre. Nu-i lipseşte nimic, căci regele 
caută de oaspeţii săi: două soiuri de merinde, vin, are 
învoire să joace trictrac şi să citească. Îşi înghiţi cuvintele, 
şoptind cu spaimă: Ascultă, monseniore, dacă chibzuieşti 
să-l faci scăpat, caută, rogu-te, altă unealtă. Nu oftez după 
ştreang. a-ţi aurul şi făgăduiesc să nu-mi intre musca în 
gură... Om cinsti o cupă de rachiu şi om vorbi despre altele. 

— Fii pe pace! Doresc să-i trimit anume răvăşel, lesne de 
dosit în podul palmei când îi duci tainul. E sănătos? 

— Năpasta l-a cam vlăguit şi, după cât mă taie capul, 
Chibzuiesc c-ar vrea să-şi ia zilele pentru a ocoli ocara 
securii. Zăboveşte ceasuri dinaintea crucifixului şi pare 
cumplit de însetat. De trei ori îi umplu clondirul în vreme ce 
blidele le scot neatinse. Şi-a pus gând rău, sunt încredinţat. 

Chipul logofătului se întunecă. 

— Grijeşte să nu şi-l împlinească, Tabarin, şi vei mai 
dobândi o pungă. 

Dibui în cingătoare un plumb şi un petic de hârtie. 
Aşternu în valahă: 


Vicontelui Etienne de Tournon, în turnul Baziniere al 
temniței Bastilia, sănătate! Sunt prieten al domniei tale şi 
sosesc din Valahia spre a-ţi ațâța nădejdea. Dovedindu-ţi 
cinstea, îl vom înfăţişa inaintea regelui Ludovic pe 
adevăratul vrăjmaş. Dumnezeu să te binecuvânteze. Radu 
Andronic, logofăt al Maăriei Sale Constantin Vodă 
Brâncoveanu. 


XXX 


— Oftezi, împărate? 

Ilie Machidon săltă capul. Ochii i se strecurară printre 
crengile sălciei căutând cerul năpădit de nori. Mirosea a 
balegă, a smârc putred şi a stârv lepădat la margine de 
uliţă. La o azvârâitură de băț, se zăreau, ici-colo, focurile 
calicilor. Un vânt iţit dinspre miazănoapte îndoia flăcările. 
Limbile răsurii se răzvrăteau, căutau pământul cu zvârcoliri 
de şarpe. Glasuri răzlețe strigau după vreun prunc, o 
treanţă de pus pe umeri sau clondirul cu basamac. Un urlet 
înjunghie noaptea şi mâna slujitorului se porni singură, 
zugrăvind o cruce popească. 

— Încă unul care şi-a dat suspinul... Slută omenire, 
logofete! Slută şi sărmană. Stau şi mă tot întreb cum n-au 
izbutit ei, paisprezece Ludovici, paisprezece, nu doi-trei, în 
atâta amar de vreme să stingă stirpea mişeilor? 

— Lumea n-o îndrepţi cu umărul, Ilie. 

— Şi-atunci vorba lui văru-meu Dirică: Decât să mă 
opintesc în van, mai bine oi şedea degeaba. Nu-i acela 
jupânul temnicer, logofete? 

Tabarin se împiedică în pragul de la Trei Clopote. Trase o 
sudalmă lată, cercetând cu îndărătnicia beţivului ce anume 
îi încurcase paşii. Neaflând nimic, adăugi o grijanie, apoi o 
apucă prin mijlocul uliţei. Călca răşchirat, fluierând cu poftă 
nespusă. Când în urma lui se ivi trupul şiştav al lui Toine, un 
zâmbet întinse buzele logofătului. 

Ilie Machidon îl cercetă iute. Neguţătorul purta o 
măciucă în mâna cea teafără. Se strecura pisiceşte căutând 
umbra ulmilor apoi zvâcni în mijlocul uliţei săltând 
ciomagul. Nu avu vreme să-şi sfârşească lucrarea. Mâna 
logofătului îi prinse încheietura. Ilie Machidon astupă gura 
bicisnicului. Îl sloboziră după ce Tabarin se îndepărtă 
binişor. 

— Aşa ne-a fost înţelegerea, Toine? întrebă boierul. 

Neguţătorul îi căzu cârpă la picioare. 

— Iertare! 

— Iertarea e dreptul lui Dumnezeu! 


— Spurcată sămânță de om, spuse slujitorul ştergându-şi 
scârbit palmele de nădragi. Aista-i din ceia croiţi de nouă 
taţi şi isprăviţi de un călugăr beat. 

Culese măciuca lepădată în ţărână şi o cercetă cu 
pricepere, căci îndrăgea ciomagul mai presus decât flinta. 
Franţuzul însă n-avea ştiinţa bacilor vrânceni, şi-l întocmise 
din lemn lud, fără noduri. Jelania neguţătorului îi ţiuia în 
urechi. 

— Mă jur, monseniore, n-am altă vină decât că sunt 
făptură nevolnică şi fără ocrotinţă. Silit am fost să săvârşesc 
netrebnicia. Tabarin mi-e prieten, iar prețuirea domniei tale 
n-aş fi vrut s-o pierd nici pentru tot aurul din lume. 

— Am băgat de seamă. 

—  Batjocoreşte-mă, dar fă-mi încredințare. M-am 
împotrivit din răsputeri târgului. 

Începu să se despoaie trăgând de trenţe, cu sâmbăta 
sărită. Smulse din pieptar o pungă de postav şi-o azvârli în 
ţărână. 

— Cu de-a sila mi-a vârât-o, monseniore! N-am nevoie de 
talerii ludei! Ticălosul însă mi-a pus în primejdie negustoria 
şi mai presus libertatea. Iar unul de-alde mine când intră la 
For-l'Eveque nu-l mai scoate de-acolo nici bunul Dumnezeu. 

Chipul lui 'loine se boţi dintr-o dată şi lacrimile îi ţâşniră 
nestăvilite. Sub musteaţa săracă se iviră doi dinţi sparţi. 
Radu Andronic îl cercetă cu luare-aminte. 

— Pentru care fărădelege să te întemniţeze? 

— Îţi spun, monseniore. Mă biruise foamea. Cumătra 
Michaud mă azvârlise în uliţă. M-am întovărăşit cu doi 
lombarzi şi am născocit livre calpe. 

Logofătul şuieră a mirare. 

— N-ai lăsat să-ţi scape o singură ticăloşie! 

Ciumpavul îşi drese nasul, retezându-şi chipul cu 
mâneca. 

— Stăpânirea i-a dibuit, dar după alergătură aprigă prin 
piaţa Quinze-Vingts, şi-au dat sufletul răpuşi de flintele 
străjilor. O vreme m-am ascuns, apoi am prins curaj şi mi- 


am înnodat iar negustoria. Tabarin a cercetat printr-un 
socotitor de la vistierie şi m-a încredinţat că nimeni nu ştie 
dacă lombarzii mai aveau un tovarăş. 

Boier Andronic zâmbi subţire. 

— Dar iată că se află totuşi cineva care ştie. 

— Un nemernic, monseniore. Mi-e ruşine pentru herbul 
lui... 

— Ţi-a spus cum îl cheamă? 

— Nu, dar mă prind pe orice că-i nobil. 

Sprâncenele logofătului se încreţiră. Spuse măsurându-l 
ţintă: 

— Unul cu trup suleag de muiere, vătămat la ochiul 
stâng. 

— Domnia ta îl cunoaşte? întrebă neguţătorul gâfâind. Cu 
adevărat e chior, iar beteşugul şi-l astupă cu o cârpă 
neagră. Mai adaug, spre deplină încredințare, că se poartă 
sulemenit şi cu puzderie de odoare. 

— Mda... făcu logofătul pe gânduri. Ştia că ne 
cunoaştem? 

— Gândesc că ne-a zărit vorbind în Place Dauphine. Îmi 
mâncam plăcinta la Cocoşul Îndrăzneţ când s-a pus stâlp 
dinaintea mea. Mi-a înşirat ce ştie despre mine, apoi m-a 
întrebat de domnia ta. 

— Şi i-ai mărturisit că am trebuinţă de Tabarin, temnicer 
la Bastilia. 

Toine îşi plecă ochii suspinând. 

— Strâns în cleşte, monseniore. 

— Mai departe! 

— Mi-a cerut să-i repet desluşit ce aţi pus la cale, iar de-i 
înmânezi vreo scrisoare lui Tabarin să i-o smulg cu orice 
chip. 

— Ai fi putut să-l minţi, Toine. Îţi cruţai astfel prietenii. 

Machidon desluşi în ochii negustorului privire amarnică 
de câine uliţarnic. Ciumpavul îi stârnea deopotrivă milă - 
amărăluţă viaţă, vai de zilişoarele lui! - şi silă. 


— Iertare,  monseniore, dar n-am cutezat. lem 
închisoarea şi înainte de a-i păşi pragul, îmi pun juvăţul. 
Corado Mânălungă m-a încredinţat că chiorul e mai viclean 
decât diavolul. Nimeni nu-l poate amăgi. Dacă domnia ta mă 
cruţă îmi strâng o boccea de zdrenţe şi de-acum, drumul 
mi-e bordei. Poate izbutesc să ajung în Savoia. 

— Gândul e chibzuit. Nu-i rău să lipseşti o vreme din 
Paris. Poate că norocul te aşteaptă pe alt meleag. Dar 
pentru a ajunge pe alt meleag şi a prinde cheag, ai nevoie 
de parale. Îţi făgăduiesc o sută de scuzi... 

Ochii negustorului se zvântară într-o clipă. Căutau cu 
nesaţ chipul boierului, nădejdea încă firavă - cine ştie ce 
blăstămăţii cu neputinţă de împlinit poftea valahul - îi 
gâtuise răsuflarea. 

— Vorbeşte, monseniore. 

— Alcătuiesc alt răvaş. I-l vei lepăda chiorului sub cuvânt 
că l-ai smuls prin vicleşug, fără a-l dobori pe temnicer. 
Tabarin trage la măsea, n-a trebuit decât să-i îndeşi cupele 
cu basamac. Oricât te-ar încerca, ţine-ţi inima căci nu are 
cum dovedi minciuna. 

Pehlivanul cercetă cu spaimă întunericul din jur. Chibzui 
frântură de minut înainte de a-şi da răspunsul. 

— Mă învoiesc, monseniore. Îmi îngheaţă sângele în 
mădulare când gândesc că o să dau iar ochi cu diavolul 
cela, dar o voi face pentru a-mi spăla ticăloşia. 

Logofătul rezemă pergament nou pe şaua bidiviului şi 
aşternu la iuţeală: Steaua ciobanului, 17 zile după Crai 
Nou. 

În ochi îi scăpărau luminiţe vesele. Filip D'Antin avea să 
zăbovească ceasuri întregi dinaintea cărţii, încercând să-i 
descâlcească înţelesul, căci slovele n-aveau noimă. Îi lăsa 
doar răgaz pentru a descurca drumurile spre marchizul de 
Barbezieux. lar Tabarin putea să-şi împlinească nesupărat 
însărcinarea. 

— Ne-om mai întâmpina vreodată, monseniorule? întrebă 
Toine, dosind răvaşul între zdrenţe. 


—Nu ştiu, căci soarta nu se lasă trasă de limbă. Nu m-aş 
mira însă, găsindu-mă în Savoia, să aflu despre negustoria 
îmbelşugată a lui signor Antonio, un cinstit franţuz pripăşit 
de puţină vreme în acele locuri... 

La cotitura uliţei, logofătul îşi întoarse privirea. Toine, 
ghemuit în ţărână, scormonea după punga lui D'Antin. 

Luna spăla blana lui Simion îmbrăcându-l în omăt. 


XXX 


Contesa Henriette-Anne de Motteville îşi cinstise vorba. A 
doua zi dimineaţă, îndată după ceasurile zece, Julien, 
slujitorul domniei sale, ţâşni pe porţile palatului purtând 
răvaşele ce aveau să deschidă drum logofătului spre 
marchizul de Barbezieux. Se întoarse către prânz cu slujba 
împlinită şi gâtlejul dezmierdat de holerca sorbită din 
cornuri de bou la hanul lui jupân Martin, Pisica şi 
Clopoţelul. 

— În câteva ceasuri, vicontele de Tournon îşi va afla 
dreptatea, spuse Radu Andronic lui Ilie Machidon. Duc 
dregătorului dovada. 

Se înfăţişă la vreme de seară. Înveşmântase strai 
neguros, cu puţină podoabă, iar în sileaf împăturise 
dovezile despre vânzarea lui Saint-L6. 

În cămara lungă şi lată ardeau lumânări. Deşi se găseau 
în luna lui Cireşar, ferestrele erau astupate cu perdele 
groase, buşteni zdraveni dădeau vlagă focului din cămin. 
Aroma grea a chiparoaselor, împrăştiate pretutindeni, 
părea să sporească fierbinţeala odăii. Friguros din cale- 
afară, se vede treaba, marchizul ţinea în spinare o caţaveică 
îmblănită. Dedesubt purta strai de catifea azurie şi pieptar 
din păr de maimuţă. Stătea ghemuit într-un jilţ priponit în 
spatele unei mese, îndeajuns de lungă să întinzi pe ea 
bucate pentru 30 de suflete. Degetele sidefii trudeau să 


amestece în anume fel cărţi de joc cu spinarea încondeiată 
în aur. 

Un zâmbet fugar se iţi sub musteaţa logofătului. 
Dregătorul lui Ludovic încerca să deprindă matrapazlăcuri, 
dar iscusinţa nu-i era de soi. Curmă cu o mişcare iute 
închinăciunile de ighemonicon ale boierului valah şi spuse 
piţigăiat, fără a înceta zbuciumul cărţilor: 

— Bătrâna Henriette nu s-a astâmpărat defel. Unelteşte 
mereu câte ceva, deşi s-a jurat în nenumărate rânduri că nu 
va stărui în veci pe lângă îmbroboditul de Ludovic şi 
netrebnicii lui miniştri. 

— Îmi îngădui să cred că nu despre doamna contesă de 
Motteville e vorba. 

Marchizul râse adunându-şi buzele împrejurul dinţilor 
mărunți. 

— “Te-ai supărat? N-ai temei, crede-mă, pe Henriette o 
ştiu dinainte de a mă naşte. A fost prietenă bună cu tata, 
Louvois cel straşnic, dacă domnia ta a auzit de el. Sfetnicul 
care a dat rânduială nouă oştirii lui Ludovic şi drept 
mulţumită a primit un picior în şezut. Pe vremea aceea 
contesei îi spuneam mătuşă... 

Îşi ridică ochii zâmbind, fără a conteni amestecul cărţilor, 
şi abia atunci avu Radu Andronic prilej să-i vadă chipul. 
Gâtul firav ţâşnea din făptura puţintică, rezemând un cap 
ascuţit şi prelung, ca al ogarilor. Ochii, neaşteptat de blajini, 
ştiau să scormonească. Moartea ce avea să-l secere peste 
un an, în deplină tinereţe, i se cuibărise în piept şi găvanele 
cenuşii ale tâmplelor. Logofătul îl cerceta gândindu-se ce 
cruci de bărbaţi fuseseră taică-său, marchizul de Louvois, şi 
bunicu-său, cancelarul Le 'ellier. Dar snaga neamului 
ostenise, în făptura odraslei pâlpâia doar un firicel subţire 
de viaţă. 

— Te ascult, seniore, spuse marchizul zâmbind. 

Netezi harţaloagele de pe masă, împinse în lături o 
movilă de hrisoave cu peceţi roşii, negre şi verzi, apoi 
mâinile intrară din nou în slujba cărţilor. 


— Dintâi, spuse logofătul, cer îngăduinţa de a aduce 
domniei tale gândurile de bine şi sănătate ale stolnicului 
Constantin Cantacuzino. 

— A, Cantacuzene! surâse marchizul. E un bărbat dibaci 
care le cam dă de furcă prietenilor noştri nemți. Se 
zvoneşte că nici o cancelarie nu născoceşte vicleşuguri pe 
măsura celor ticluite în Cabinetul său Negru. Principele 
Brancovan a avut noroc, căci seminţia miniştrilor vrednici e 
pe cale să piară. 

— Am pricină să cred, surâse boier Andronic închinându- 
se uşor, că de acelaşi noroc se bucură şi regele Ludovic. 

— Te gândeşti la mine? Mulţumesc pentru cuvintele 
frumoase, dar n-am dovedit în nici un prilej că sunt şi 
adevărate. Dacă aş fi fost sănătos poate că... De ce râzi, 
seniore? 

— Bag de seamă, rosti logofătul, urmărindu-i zbuciumul 
degetelor, că domnia ta încearcă să scoată cu orice chip la 
iveală riga de inimă, carte de mare preţ la Faraon. 

— Ai ochi ageri. Lia Paris, toată lumea joacă cărţi. Câştigă 
însă doar iscusiţii. N-are însemnătate că înşeală, câtă vreme 
nu-i poţi afla şiretlicul. 

— Dacă domnul marchiz o doreşte, i-aş putea desluşi 
asemenea şiretlic. Mi l-a încredinţat un paladin toscan. 

Louis le 'Iellier, marchiz de Barbezieux, îl cercetă cu 
neîncredere, dar înveselit totodată, şi-i întinse cărţile. 
Degetele boierului le bătură la iuţeală şi, înainte ca 
franţuzul să clipească de două ori, scoase la iveală riga de 
inimă. Marchizul se aplecă peste masă cu ochii lipiţi de 
carte. Şopti aţâţat: 

— Cum ai izbutit asemenea ispravă? 

Radu Andronic o luă pe îndelete de la capăt. Vicleşugul se 
dovedea lesnicios şi marchizul îl deprinse repede. 

— În două-trei zile veţi adăugi iuţeala de trebuinţă şi 
atunci nimeni nu vi se va putea împotrivi. 

— Doar dacă nu vei împărţi şi altora aceeaşi învăţătură. 


— Sunt deprins să nu fac lucrurile pe jumătate, zâmbi 
logofătul. 

— Mulţumesc, seniore. E un dar nepreţuit, căci beteşugul 
care-mi încearcă pieptul nu mi-a lăsat multe prilejuri de 
desfătare. Râse încetişor: Şi când te gândeşti că i-o datorez 
scorpiei de Henriette. Dar nu mi-ai spus ce necazuri te-au 
mânat încoace. Sunt gata să te ascult cu mare luare-aminte. 

Lepădă cărţile şi îşi împleti degetele sub bărbie. 
Perdeaua răsurie care înveşmânta porţile înalte din spatele 
logofătului adie uşor fără ca acesta ori franţuzul să bage de 
seamă. 

— Însărcinare de mare taină mă aduce dinaintea domniei 
tale,  şopti logofătul  pipăindu-şi  cingătoarea. Vodă 
Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino îţi vestesc primejdia 
prin glasul meu. 

— Primejdie? întrebă dregătorul scormonind cu mirare 
chipul tuciuriu. Din partea nemților? 

— Întocmai. După toate semnele, Leopold chibzuieşte să- 
şi lăţească hotarul imperiului. Are iscoade viclene, oştire 
bine rânduită, iar ochiul lui bate departe. 

— Asupra Franţei? 

Marchizul se lăsă pe spătarul jeţului. Braţul rezemat de 
masă trase după el o parte din pergamente lăsând în 
priveală altul şofraniu, cu pecete neagră. Două clipe 
zăboviră ochii boierului asupra lui şi sudoare rece îi broboni 
fruntea. Îşi desprinse privirea şi opinti să zâmbească. 

— Nu, monseniore. Pentru a se lua ia trântă cu Ludovic, 
Habsburgul caută să dobândească vlagă la alte izvoare. 
Primejdia apasă acum asupra Valahiei şi Moldovei. 

— Mă înfricoşaseşi de-a binelea, seniore. Îngăduie să 
răsuflu uşurat, deşi mă mâhnesc mult necazurile 'Ţărilor 
Române. Şi cum socoteşte oare principele Brancovan să-i 
sară Franţa în ajutor? Rănile de la Ryswig încă nu s-au 
tămăduit, am pierdut Lorena şi Luxemburgul, iar tronul 
Spaniei ne dă mult de furcă. Împotriva noastră au făcut 
legământ nemţii, Anglia şi Ţările de Jos. Ţesem o singură 


nădejde: războiul să nu izbucnească înainte de un an sau 
doi, căci ţara şi oştirea sunt istovite. 

Logofătul îi binecuvântă limbuţia. Trebuia să născocească 
o istorie vrednică de crezare, fără nici o legătură cu cărţile 
păturite în şerpar. Întâmplarea îl ţinuse de poale când era 
gata să se prăvale în prăpastie. Dacă marchizul nu-şi trăgea 
mâna împrăştiind astfel pergamentele pe masă, soarta 
vicontelui de Tournon ar fi fost pecetluită. 

— La alt soi de reazăm chibzuieşte Măria Sa Vodă 
Brâncoveanu. Valahia nu are oaste. Nu o îngăduie padişahul 
spre a nu ne aţâţa pofta de răzvrătire. Câteva steaguri însă 
tot se află şi la ceas de primejdie se pot întocmi şi altele, 
căci bărbaţii viteji nu ne lipsesc. Avem dară mare trebuinţă 
de dascăli care să ne dea învăţătura cuvenită în mânuirea 
flintei, despre rânduiala şi vicleşugul războiului. Oştenilor 
lui Leopold nu li te poţi pune de-a curmezişul cu furci şi 
topoare. De aceea Vodă Constantin doreşte ca Ludovic să-i 
îndrepte acei dascăli, încredinţându-l că ei vor găsi la 
Curtea Valahiei răsplata cuvenită. 

— Altîn-Bey nu-şi drămuieşte aurul şi iscusinţa, spuse 
Barbezieux, bătând cu degetele în marginea mesei. Îi e 
teamă oare principelui că turcii nu vor sări să vă apere 
hotarul nesocotit de Habsburg? 

—  Imperialii au drum mai scurt de înfruntat decât 
ienicerii. Şi apoi, adăugă aţintind privire pătrunzătoare 
asupra marchizului, sâmburii oastei valahe trebuie să 
încolţească fără ştiinţa osmanlâilor. 

— Da, da... Încep să pricep încotro bate Brancovan. 
Desigur, seniore, dascălii aceia vor pleca spre Valahia. Şi tot 
de la sine se înţelege că regele nu va avea nici un amestec. 
Ludovic e îndeajuns de puternic pentru a nu da socoteală 
de faptele sale, dar nu-i ceasul să asmuţim acum nemţii şi 
păgânii. 

— Ne vom strădui să nu se întâmple asemenea necaz. 

— Mă bizui pe iscusinţa stolnicului Cantacuzene în 
chestiunile de taină. Mâine, în zori, voi trimite scrisori la 


şcolile de cadeți din Metz şi Tournai spre a afla cine doreşte 
asemenea slujbă... Nu-mi mulţumi, seniore, râse marchizul. 
În schimbul vicleşugului regelui de cupă, puteai să-mi ceri 
mult mai mult. Plecăciunile mele bătrânei Henriette. 


După plecarea logofătului Radu Andronic, perdelele 
celuilalt rând de uşi se dădură în lături. Filip D'Antin, conte 
de Saint-L6, învăluit în mantie păcurie, reteză încăperea cu 
paşi neauziţi. Adâncit în potrivitul cărţilor, marchizul îi zări 
întâi umbra aşternută pe masă. Nedumerit ridică ochii. Un 
surâs îi lumină chipul scofilcit şi-l întâmpină vesel. 

— Ah, Filip... Păşeşti ca un tigru. N-am să pricep 
niciodată cum izbuteşti. Sunt de două ori mai uşor decât 
tine şi totuşi când mă mişc mă aud slujitorii din a treia 
cămară. Înaintea ta a fost aici un valah. Un adevărat 
gentilom. Îmi pare rău că n-ai avut prilejul să-l cunoşti. 

Ochiul verde al lui D'Antin scormonea  hrisoavele 
împrăştiate pe masă. Spuse scurt: 

— Îl cunosc. E o iscoadă primejdioasă. 

— Ai început să vezi pretutindeni doar condotieri, 
uneltitori, ticăloşi şi paladini. Acest valah... 

— E cea mai primejdioasă iscoadă! Ţi-o spun a doua oară. 
Am stat ascuns în pologul uşii şi v-am ascultat. Nu din lipsă 
de dascăli ţi s-a înfăţişat, Louis. 

— Dar pentru ce? 

— Asta mă străduiesc să ghicesc. L-am simţit retezându- 
şi gândul şi apucând altă cărare. A priceput, a ghicit, ori a 
văzut ceva. 

Îşi roti ochiul prin odaie, apoi începu să adune zapisele 
unul câte unul, grijind să nu le strice rânduiala. 
Pergamentul şofraniu îi desluşi taina. Îl trimisese el însuşi 
cu două zile în urmă marchizului, în căpătâiul cărţii se citea 
desluşit vere Louis, după cum desluşit îşi aşternuse numele 
sub cele opt sau zece rânduri scrise: cu prietenie, vărul tău 
Filip D Antin, conte de Saint-L6. 


La flacăra lumânărilor, chipul ghilosit părea de ghips. 
Degetele puternice i se încleştară pe mânerul jungherului. 
O alexandrină se desprinse sub apăsare şi D'Antin o azvârli 
mânios. 

Logofătului i-ar fi trebuit cu mult mai puţin să priceapă 
că Barbezieux nu-i va fi de nici un folos. 


Dacă o venit stolerul să mă cerceteze, inseamnă că de- 
amu gata, s-a mântuit! Mihail tâmplăreşte cu ticăială, câte 
cinci zile stă la un coşciug... Am fierbinţeală mare, sunt 
stăpânit de vedenii. Niculăiţă plânge prin unghere, la 
ferestruică plânge ploaia... Doftorii aduşi de prietenul 
Vasile Alecsandri trudesc să-mi țină inima, dar eu ştiu că-s 
pe ducă. Aud ferăstrăul stolerului tăind scândura. Mihail nu 
s-a amăgit niciodată. EI le-a croit boierilor Floreşti, călători 
spre vămile văzduhului, ultimul antiriu. 

Hm, chibzuiam să mă doboare vătămătura cea rea, nu 0 
procletă de umezeală. Necunoscute-s căile tale, Doamne! 

Sunt împăcat de mult cu tot şi cu toate, numai un gând 
nu-mi dă pace: n-am izbutit să aşez pe hârtie nouă cartea 
cuviosului Ilarie. Cine o s-o ducă mai departe? Ucenicul? 
Niculăiţă e băiet de nădejde, dar nu are anii de trebuinţă 
cugetului. leri i-am lăsat moştenire taina dulceţurilor. 
Inseamnă că de-amu... 

Imi tremură pana între degete, ochii mi s-au aburit. 
lartă-mă, frate cetitorule! 


Capitolul IX 


PÂNZA DE PĂIANJEN 


Pogorâse beznă deplină asupra uliţelor, căci, din 
porunca stăpânirii, fanarele erau aprinse doar în vreme de 
iarnă. Logofătul Andronic se opri la câţiva paşi de porţile 
marchizului de Barbezieux şi trase cu nesaţ văzduhul nopţii 
alungind din piept mireasma apăsătoare a chiparoaselor. 
Şuieră scurt şi Simion îi ieşi vesel în întâmpinare. Labele 
colbuite căutau umerii boierului. Radu Andronic trase 
uşurel urechea pleoştită căutând spre Ilie Machidon, care 
se apropia alene ţinând dârlogii cailor. 

— Anevoioasă trebuşoară, logofete, aşa-i? 

— Care anume? întrebă Andronic descotorosindu-se de 
Simion. 

Slujitorul săltă bărbia spre ferestrele bobotaie de lumină 
ale palatului şi slobozi oftat greu. 

— Vai de iepurele care ridică jalbă împotriva vulpii şi-i 
face lupul judeţ. 

Boierul răsuci iute capul cercetându-l cu mirare. 

— Nu te minuna, logofete, căci am priceput lesne ce se 
petrece înlăuntrul hudubăii, de-ndată ce l-am văzut pe 
franţuzul cel chior poposind dinaintea acestor porţi. lar 
după plecăciunile şi zâmbrele slujitorilor, iarăşi am ghicit că 
slutul e de-al casei, prieten aflat în cinstirea gazdei, ori 
poate şi mai mult. Greşesc? 


— Din păcate nu, Machidoane... D'Antin îi vine văr bun 
marchizului şi m-am aflat la un pas de purice de a zădărnici 
toată truda noastră. Sunt deprins a nădăjdui până în cea 
din urmă clipă, dar mă cearcă teama că norocul vicontelui e 
strâmb. Patru zile i-au rămas până la descăpăţânare. 

— În patru zile se poate izbândi mult, logofete. 

— Dacă socoţi că Dumnezeu a izvodit lumea în şase, e 
mult. La Paris însă înseamnă mai puţin decât oleacă. 
Trebuie să străpungi urzeală încâlcită pentru a dobândi un 
lucru oricât de mărunt. 

Radu Andronic păşea întunecat. O lună burduhănoasă da 
semne că e gata să se prăbuşească între ulmii de strajă pe 
Cours la Reine. 

— Pretutindeni se întâmplă la fel, boierule. Unde-i 
fântână sunt şi broaşte. La Stambul, dacă domnia ta 
îngăduie să-i aduc aminte, am întâmpinat aceleaşi necazuri: 
şi bolovanii uliţei înainte de a se supune ciubotei cereau 
plocon. 

— Drum lung îi desparte pe osmanlâi de franţuji. Dacă 
vrei să smulgi ceva turcului - muftiu, paşă, ori te miri ce 
efendi - de ajuns e să umbli la chimir şi să numeri atâtea 
pungi. La Paris n-apuci însă să te înfăţişezi dregătorului cu 
pricina. O cohortă de trepăduşi, slujbaşi „n-am ce face“ şi 
mai cu seamă muieri ridică zăplaz înalt dimprejurul său. 

— Socoteam că aurul nu-ţi lipseşte. 

— Aurul se dovedeşte neputincios când vremea ţi se pune 
de-a curmezişul. Două lucruri nu va stăpâni omul în veci: 
timpul şi norocul. Trebuie să ajung la Ludovic, Machidoane, 
oftă logofătul, căci pe cinstea sfetnicilor lui nu mai lepăd 
nici doi zimţi. Marchizul îi neam cu D'Antin, ăstălalt i-o fi 
prieten, cu celălalt s-o încuscri prin ibovnică. Or vieţui şi din 
cei vrednici, căci cât ar fi griul de neghinos tot rămân boabe 
de o jimblă, pe aceia însă trebuie dintâi să-i afli. 

— De-amu ce să facem, logofete! Om opinti să ajungem la 
Ludovic, şi cu reazămul Celui Veşnic, poate om izbândi. 


Radu Andronic îşi izbi cu ciudă pumnul înmănuşat în 
palmă. Ţineau marginea aleii prunduite, lăsând cale slobodă 
caleştilor înzorzonate. Dinlăuntrul rădvanelor poposeau 
asupra valahilor căutături mirate, căci franţujii nu erau 
deprinşi să-şi necinstească ciubotele în colbul uliţei. 
Preumblările se făceau călare, ori în trăsurică. 

— Patru zile! rosti cu mânie mocnită boierul. Patru zile 
pentru a ajunge dinaintea lui Ludovic, când trimişi de 
seamă ostenesc pentru asemenea îngăduinţă săptămâni de- 
a rândul. Solul lui Wilhelm de Orania a zăbovit treizeci de 
zile numărate la Paris împingând ruşfeturi peste ruşfeturi 
spre a-i zări vârful nasului câteva clipe. Înfăţişările la 
Bourbon le vămuieşte nevastă-sa, doamna de Maintenon... 

— Vai de ograda unde găina strigă cucurigu! 

— Cousseau, cel care-i face tocmelile, se află în Spania, 
aşa că drumul la marchiza de Maintenon trece acum prin 
palatul marchizului de Gramont, prietenul domniei sale. 

— După capul meu, zece pungi l-ar zori oleacă. 

— Ochii moşneagului nu se aprind la vederea aurului, 
Machidoane. Doar porunca nevesti-sii, Franqoise, poate să-l 
urnească. 

— Sărmană ţară! oftă slujitorul. Şi cum chibzuieşte 
domnia ta să ajungă la ea? 

— Stârnind întâmplarea. 

Grăise fără a-şi cântări mult vorbele. Dar rostite cu glas 
tare, îi biciuiră urechile. Gând năstruşnic îi fripse mintea şi 
făcu semn slujitorului să-l urmeze. 

Luând firul unei ulicioare despicate între ulmi, ajunseră 
într-o clipită dinapoia unei dughene cu plăcinte şi siropuri. 
Logofătul săltă în şa spre a cerne până departe şirul fără 
sfârşit al rădvanelor. Pălăriile călăreţilor, cât roata carului, 
cu vâlvătaie de pene ce se zbuciumau sub adierile 
văzduhului, împiedicau priveliştea. În curând, Radu 
Andronic desluşi butcă albă cu herb auriu la care trăgeau 
încovoindu-şi grumajii opt armăsari negri. Un surugiu 
tinerel în straie roşii cerceta fudul uliţa, cu capul dat pe 


spate. Pajul ce veghea coada rădvanului holbăţea ochi 
speriaţi şi nu era greu de prepuit că sub straiele arătoase, 
poruncite de slujbă, abia îşi trăgea sufletul de atâta uimire 
băietanul vreunui ţăran de pe moşiile stăpânului. 

În cuşca căptuşită cu atlas cireşiu, o muiere tânără îşi 
rânduia pletele întunecate ascultând cu luare-aminte 
vorbele unui moşneag muchelef a cărui privire zburătăcea 
fără astâmpăr iscodind uliţa. 

— Asta-i muierea! şopti logofătul. 

— Şi hodorogul cela? 

— Bărbatu-său. 

Machidon dădu din cap cu înţelepciune. 

— Ehe! Geaba dă Dumnezeu pâine bună dacă îţi ia 
dinţii... 

Ochii lui Radu Andronic scăpărau. Porunci înfundat: 

— Sperie caii! 

Slujitorul îl scrută iute, apoi se dumiri. Porni în goană 
spre caleaşca alburie şi ajuns în dreptul ei slobozi o 
şuierătură  ciobănească din cele năprasnice. Bidiviii, 
cuprinşi de spaimă, zvâcniră pe neaşteptate, doborând 
surugiul, şi prinseră a alerga cu nădejde. O ţineau într-o 
întinsoare, retezând drum neted prin stupul de rădvane. 
Pajul aninat în spatele butcii strângea pleoapele fără a 
cuteza să privească primejdia. Auzea doar ţipete, 
nechezaturi înfricoşătoare, tropotul îndesat al copitelor. 

Călăreţii spilcuiţi se dădeau în lături, căutând marginea 
uliţei, căci armăsarii cei negri răpuneau totul în drum. În 
ochi le jucau flăcări verzui. 

Când socoti că spaima i-a hâţânat îndeajuns, logofătul 
împinse pintenii în pântecele bidiviului şi, adunat strâmb 
peste coamă, goni în urma caleştii. Azvârli căutătură iute 
înlăuntru. Zării ochii muierii, adormiţele înfricoşate. 

Radu Andronic alergă în rând cu cei opt armăsari, apoi, 
descotorosindu-şi ciubotele din scăriţă, sări în spinarea 
bidiviului fruntaş. Trase de dârlogi, lăsându-se mult pe 
spate, până ce calul începu a şovăi. Caleaşca oprită în 


mijlocul uliţei avea să fie înconjurată de oameni, cât ai 
spune Doamne ajută, şi logofătul, urmându-şi socotinţele, 
descălecă iute. Moşneagul zăcea lepşit în pernele trăsurii. 

Radu Andronic ridică pălăria zugrăvind covrig în văzduh, 
sări fulger în şa şi pieri. Muierea privi mult în urma lui, fără 
grai. 


Hohote de râs tânăr, în care desluşeai lesne batjocura, îi 
întoarseră capul. Logofătul zări la ferestruica unui rădvan, 
cu semnele herbului ascunse de vopsea proaspătă, chipul 
făpturii care încercase să-i scurteze zilele lui D'Antin în 
curtea Fărcăşanului, zvârlindu-i o săgeată. 

— Jupâniţa Tofana! şopti cuprins de mirare. 

— Cu asemenea vicleşuguri pofteşti să supui inima 
muierilor frânce, muntene? Vai ţie! 

Porunci vizitiilor să îndemne caii. Rădvanul pieri curând 
în forfota de caleşti, dar râsul jupâniţei îi mai stăruia în 
urechi. 


Madeleine, slujnica Henriettei de Motteville, le pândea 
întoarcerea în pragul uşilor de sticlă ale trapezei. Strecură 
căutătură adâncă lui Radu Andronic, plină de nepăsare 
slujitorului, îşi strânse fustele dinaintea lui Simion, apoi 
vesti că doamna contesă îl aşteaptă negreşit pe logofăt în 
iatacul dumneaei. 

Boierul o găsi întinsă în crivatul perdeluit. O muiere îi 
schimba ştergare ude pe fruntea zăbrelită, a doua 
primenea văzduhul cu un vânturar, cea din urmă îi plimba 
sub nări laptele de busuioc dres cu mosc. Contesa se ridică 
anevoie în capul oaselor, ceru să fie rezemată în perini şi se 
descotorosi de slugi cu un zvâcnet al bărbiei. 

La lumina sfeşnicelor, tapiseriile aninate pe pereţi păreau 
presărate cu nisip auriu. Orologiul ticăia retezând vremea 


cu picurişul. 

Radu Andronic se întrebă dintr-o dată, fără nici o noimă, 
unde or fi petrecând la ceasul acela însomnurat Ioniţă 
Fărcăşan şi clucerul Negoescu. Mai lesne de prepuit erau 
cele ce se desfăşurau în conacul îmbrăţişat de mesteceni, 
din uliţa Sfinţilor Apostoli, căci jupâneasa Irina îşi făcea 
virtute mare din împlinirea fără greşeală a rânduielilor 
statornicite. Scufiţa, ulcica de noapte, bulzul de bumbac 
pentru urechea cea vătămată, apa îndulcită cu zahăr 
pentru dumneaei şi cupa cu lapte pentru boier Costache îşi 
aveau fiecare canonul său. Şi tot după canon, la cel dintâi 
horăit al cucoanei, Andronic cel bătrân deşerta laptele în 
ghivecele cu flori de gheaţă şi angelică, umplând cupa cu 
rachiu de anason, ispitit cu scorţişoară. 

Jupâneasa Irina se fudulea nevoie mare cu ghivecele 
dumneaei, în nici o altă casă din târg nu se pomeneau flori 
de gheaţă mai purpurii, cu frunze grase din care seva sta 
gata să ţâşnească, angelică mai aromitoare. Taina n-o 
dibuise şi n-avea s-o dibuiască nimeni... 

— Sunt straşnic de supărată, logofete, susură între 
panglici şi danteluri doamna de Motteville. Mâna plăpândă 
căuta reazăm în pologul de brocart. Slugile mi-au dat de 
veste că în lipsa domniei tale cămările ţi-au fost prădate. N- 
am ştiinţă ce mărunţişuri ţi-au tâlhărit, dar... Dumnezeule! 
Vina o poartă în întregime Ludovic! Nicicând hoţii nu s-au 
dovedit atât de cutezători. 

Sprâncenele boierului se umplură de creţuri, apoi 
zâmbet neaşteptat le netezi. După toate semnele, Filip 
D'Antin nu-şi prăpădea vremea... 

— Doamna contesă n-are pricină de necaz. Paguba nu 
poate fi mare, căci nu m-au însoţit lucruri de soi la drum. 

— Asta o spui ca să mă mângâi. Doamne, cât mă ruşinez! 
Palatul contelui de Motteville a ajuns mai puţin sigur decât 
un han la drumul mare. Ce o să gândească Constantin 
despre asemenea găzduire? 


Se mai smiorcăi o vreme, îngăduind logofătului să-i 
primenească ştergarul şi ceru besacteaua cu tutun. Îşi 
astupă nara azvârlind către boier privire temătoare. 

— Nu vrei să cercetezi ce-ţi lipseşte? 

Radu Andronic săltă umerii. 

— Slujitorul meu va rândui totul după cuviinţă. Aduc însă 
încredințare doamnei contese că ştiu cine-i tâlharul şi cât 
de sărac i-a fost norocul. Ce căuta el se află asupra mea. 

— A! Slavă ţie, Doamne! Spune-mi, ai scos ceva de la 
nătângul de Louis? 

— Nu. Adăugi cu ciudă: Trebuie să ajung la rege. 

— La Ludovic?! 

Bătrâna îşi săltă spinarea şi movila de perne zbură în 
toate părţile. În ochi i se desluşeau de-a valma tulburare, 
spaimă, milă pentru o făptură dragă. 

— N-ai să poţi pătrunde la el, copilul meu, rosti cu 
blândeţe. Din tot sufletul aş dori să te ajut, dar mi-e cu 
neputinţă. Nu o singură dată mojicul acesta a spus despre 
mine că-s o vrăjitoare bătrâna. „Dacă o zăresc dimineaţa, 
sunt încredinţat că până în seară îmi voi rupe un picior...“ 

— Putem încerca prin doamna de Maintenon. 

— Ea e cea mai rea dintre toţi. O văgăună de şerpi! 
Tartorul învârtelilor! 

— Tocmai. 

Contesa îşi ridică braţele. 

— Nimeni din neamul nostru nu s-a înjosit să-i intre în 
casă. 

— Se zvoneşte că-i prietenă bună cu marchizul de 
Gramont. 

— Ca să ajungi la el trebuie câştigată nevastă-sa. 

— Ştiu. 

Ochii Henriettei-Anne clipoceau de râs. Un sughiţ mic îi 
tresăltă la rădăcina gâtului, se străduia parcă să scape din 
strânsoare. 

— S-o cucereşti pe Franqoise de Gramont?! Hotărât, 
dragul meu, ţi-ai lăsat norocul în Valahia. Femeia asta a fost 


zămislită strâmb, chibzuiesc că-i lipseşte vreun mădular. S-a 
măritat cu bietul Gramont care, înţelegi... la vârsta lui n-o 
stinghereşte. S-au făcut şi prinsori, nebunul de La Fayette, 
cu Lucian de Valery şi încă vreo trei bidivii la fel de chipeşi. 
Nici unul n-a izbutit să-i smulgă un surâs. 

— Aş încerca totuşi... 

— Îţi pierzi vremea, logofete. 

— Doamna contesă cunoaşte altă cale? 

— Nu. 

— Dacă în patru zile nu ajung la Ludovic, se cheamă că 
am bătut degeaba drumurile către Francia. 

Henriette-Anne făcu ochii mari. 

— Chibzuieşti s-o birui pe Frangoise în patru zile?! 

— Trebuie. 

— N-am nimic împotrivă, căci la vârsta mea nu prea ai 
prilejul să te înveseleşti, eu însă mi-am făcut datoria şi te- 
am înştiinţat. 

— Cine m-ar putea înfăţişa marchizei? 

— Mătuşă-sa, Solange de Monaco, o venetică numai ifose. 
Gurile rele zvonesc că şi-ar fi cumpărat blazonul. 

Zvârli plapuma şi părăsi înviorată crivatul. 

— Pe Solange, urmă dându-şi un deget peste cap, o vei 
cunoaşte la Madeleine de Scudery. Mâine seară toate 
coţofenele Parisului se întâmpină la ea spre a-şi citi una 
alteia născocirile. Solangei nu-i ridica gard de nuiele căci, 
ca şi nepoată-sa, dovedeşte multă nepăsare bărbaţilor. 
Ascultă-i doar cu răbdare predicile. Cunoaşte Sfânta 
Scriptură mai dihai decât cei ce au scris-o. Izbuteşte să-i 
placi îndeajuns şi te va pofti miercuri la balul 
mărgăritărelului, unde o vei întâlni negreşit pe Franqoise... 

— Întortocheate cărări, oftă Radu Andronic. 

— Şi din păcate fără sorţi de izbândă. Noapte bună, 
logofete. 


XXX 


De peste o jumătate de veac, în fiece joi, doamna de 
Scudery îşi întâmpina prietenele în casele dumneaei din 
uliţa Poseaux. Chibzuise îndelung la această alegere, fiind 
silită să se strecoare între miercurea contesei de La Suze şi 
vinerea doamnei de Sabie. Ninon de Lenclos, deşi mai 
tânără cu cincisprezece ani, luase în stăpânire cea dintâi zi 
a săptămânii, retezând hotărâtă orice nădejde că s-ar putea 
răzgândi. Nasul ei căuta cu semeţie spre înaltul cerului din 
pricina chipului îngeresc şi a seniorilor Boileau, Moliere şi 
Saint Evremond care-i cinsteau salonul. lar marţea se isca 
îmbulzeală mare în uliţa Vaugirard, la contesa de La 
Fayette, unde ducele de La Rochefoucauld - să fi trecut 
douăzeci de ani de când a închis ochii? - îşi citea cândva 
apoftegmele şi chibzuia cu glas tare asupra cugetărilor lui 
Pascal. Vreme de cincizeci de ani, joile din uliţa Poseaux îşi 
urmaseră negreşit şirul şi doar moartea Madeleinei de 
Scudery, ce avea să se întâmple peste un an, va curma 
rânduiala. În aceste joi dăduse dumneaei citire vestitelor 
noveluri Marele Cyrus, Clelia şi Artamena, ciulind urechile 
unor scribi şi stihuitori de seamă ca Sarasin, Conrart şi 
Chapelain. 

Dar vremurile acelea pieriseră. Ostenită de ani, doamna 
de Scudery se mulțumea să asculte născocirile altora, 
aşternând rar câte un madrigal, două-trei stihuri ori 
cugetări pe care bătrâneţea le iscă lesne. Din chipul 
tinereţii, contesa păstrase ochii bulbuşaţi, colţurile buzelor 
repezite în sus şi pieptănătura. Părul, despicat la mijloc, era 
strunit în spelci de adamante, câţiva zulufi cădeau pe ceafa 
încovoiată de perlele unui colan. Muierile tinere râdeau în 
taină de rochia din brocart, cu eşarfă bogată, ce-i reteza 
trupul de-a curmezişul. Găseau asemănare hazlie cu straiul 
oştenilor lui Ludovic, născocindu-i din această pricină nume 
nou: „Mama grenadir“. 

Îi preţuiau însă salonul, prietenii vestiți ce-i îngropase în 
atâta amar de vreme, bibilurile graiului. Madeleine de 


Scudery nu spunea niciodată pieptăn, ci labirint, cămeşii de 
piele - credincioasa, sânii se chemau munţii lui Venus, 
privata - singurătate, ori mărul de porțelan. Bujorul, ceapa, 
crivatul şi câte altele îşi aveau numele lor. 

Contesa Henriette-Anne de Motteville făcea haz de 
asemenea sclifoseli şi fusese una din puţinele doamne ale 
Parisului care nu-şi schimbase vorba după pilda 
preţioaselor. 

În dimineaţa următoare, îşi vesti prietena că se va 
înfăţişa în uliţa Poseaux însoţită de un mare senior valah, 
venit înadins la Paris spre a o cunoaşte pe Madeleine de 
Scudery ale cărei noveluri se află mai presus de orice în 
inima sa. După ce întocmise răvaşul, clipise veselă spre 
logofăt, încredinţându-l: 

— Chiar dacă nu le-ai citit, n-o să bage de seamă. 
Madeleine a pierdut ţinerea de minte şi nu-şi mai aminteşte 
decât trei lucruri: să vorbească fără să asculte, să 
obijduiască bucătăreasa pentru doi soli strecuraţi în şorţ la 
târguieli şi să se închipuie cea mai însemnată muiere a 
Franţei din ultimii o sută de ani. Vei griji doar să-i asmuţi 
limbuţia. 

Contesa de Motteville cobori din iatacul dumneaei către 
ceasul asfinţitului. În curte, şase armăsari negri înhămaţi 
aşteptau cu  girurile încovoiate. Prin ferestrele larg 
deschise, o dată cu mireasma pământului reavăn şi a 
boabelor roşii de scoruş, năvăleau ţipetele pruncilor ce se 
zbânţuiau în Place-Royale. Un băietan mâna dimprejurul 
statuii lui Ludovic un cerc de fier, alţii dădeau târcoale, 
asmuţind-o, unei fetiţe ce bâjbâia cu o maramă legată peste 
ochi. Porumbeii goniţi din piaţă ciuguleau umerii şi ţeasta 
lui Ludovic, apoi căutau adăpost în grădina contesei. 

Când bătrâna pătrunse în cămara aurie, logofătul se 
desprinse de fereastră şi-i ieşi în întâmpinare, purtându-şi 
mâna la piept. Contesa îl cercetă câteva clipe cu ochii 
muierii deprinse să nu-i scape nici un singur mărunţiş şi 
bătu din palme: 


— Straşnic gând ai avut, logofete! Ai să dai gata toate 
babele din salonul Madeleinei, cele care mai răsuflă şi cele 
atârnate pe pereţi. Nu şi pe Solange... 

După oarecare chibzuială, Radu Andronic îşi alcătuise 
strai ciudat, nemaiintâlnit pe ulițele Parisului, îmbinând 
veşmintele Evropei papistaşe cu cele ale Valahiei. Astfel 
bernevecii strâmţi de atlas alb erau sugrumaţi la mijloc în 
şerpar din piele de ren cu bumbi mari de perle, după cum 
tot în perle se afla ticluit şi mânerul jungherului persian 
care scotea capul lăturiş din cingătoare. Dantelă din fir de 
argint şi borangic migălită la ghergheful maicilor din 
Schitul Jugurenilor îi înfoia pieptul, iar pe umeri azvârlise 
caftan din catifea azurie. Hermina care-i chenăruia poalele 
şi mânecile largi măsura două palme rezemate în degete. 

Madeleine de Scudery picotea în jeţ. Lumânările înfipte 
în sfeşnice de sticlă verde, bogate în ghirlande, îi aşterneau 
pe chip umbre jucăuşe. O mână de sidef vechi, istovită, 
zăcea în creţurile piersicii ale rochiei, cealaltă se rezema în 
bastonaş. Pe obrajii încreţiţi ca pergamentul mototolit în 
pumni şi streşiniţi de zulufi trăiau doar safirele aninate în 
urechi. 

Pe pereţii odăii spânzurau în cadre grele chipuri de 
bărbaţi şi muieri a căror tinereţe se întâmplase acum un 
veac ori mai mult. Fratele Madeleinei, George de Scudery, 
la fel de buzat şi cu ochi poncişi, trimitea zâmbet ostenit de 
dincolo de pragul veşniciei. Dimineaţa, când mintea i se 
limpezea, doamna de Scudery se întreba adesea dacă nu 
cumva George, de la a cărui moarte se împlineau 23 de ani, 
îşi pierduse răbdarea. „Să nu zăboveşti, îi spunea mereu în 
ultimele zile, nu vreau să fiu singur acolo... Martial, din 
păcate, se află în purgatoriu...“ 

La cea dintâi privire, logofătului i se păru că în chip 
ciudat toate  muierile se aseamănă. Aveau mijloace 
zgribulite, pieptul sărac, năpădit de flori şi horbotă, nasul le 
sta înfipt cioc de pasăre între obrajii turtiţi. O zvârlugă de 
vreo 30 de ani, sprintenă ca o ştiucă, citea cu glas şuierător 


stihuri în vreme ce celelalte dădeau cu bunăvoință din cap 
căscând dinapoia vânturarelor. 

— ...În dantelă-i conopida/Borangic a pus aspida/Păuniţa 
o cunună/Din argint zvârlit de lună... 

Se opri dintr-o dată simțind că n-o mai ascultă nimeni. 
Parcă bătuse vântul în cămară răsucind toate capetele spre 
uşă. Apoi rămase cu gura holbată. Un bărbat în strai alb, cu 
hermină bogată azvârlită pe umeri, pătrunsese neauzit în 
salon, însoţind-o pe contesa de Motteville. Când zâmbi, 
cămara se umplu de lumină. Îşi culcase cruciş palmele pe 
piept făcând închinăciune cu care jupânesele Parisului nu 
erau deprinse. Ochii muierilor cercetară fără sfială trupul 
puternic cu umeri de căpcăun, capul cioplit cu iscusinţă şi 
musteaţa neagră subţiratică, dinţii strălucitori, hermina al 
cărei omăt scotea la iveală pielea tuciurie, pălită de soare şi 
vânt. 

Liniştea o trezi pe doamna de Scudery. Privirea 
păienjenită n-o slujea dincolo de doi paşi şi întrebă speriată: 

— Ce se petrece, Solange? 

Doamna de Monaco, muiere în puterea vârstei, cu un 
chip a cărui dulceaţă nu amăgea pe nimeni din pricina 
ochilor vicleni, şopti iute, lipindu-şi buzele de urechea 
bătrânei: 

— A venit Henriette-Anne. 

— Ah, mi-amintesc. Trebuia să o întovărăşească cineva... 
Un turc, poate un maur, nu ştiu bine... 

Doamna de Motteville aruncă o singură privire spre 
coţofenele din salon şi îi fu de ajuns. Erau tulburate, ochii le 
luceau, începuseră să-şi îndrepte mijlocul şi zulufii, săltau 
din întâmplare poalele pentru a li se zări juponul şi trei 
degete din gleznele subţirele, în ciorapi de mătase albă. 
Zvârluga care citise stihuri găsi prilej să taie odaia vârându- 
se cu dinadinsul în priveala logofătului, îşi ştia trupul 
mlădiu, mersul plin de ispite. 

— O întovărăşeşte într-adevăr un gentilom, susură 
doamna de Monaco. 


Bătrâna îşi pipăi obrajii şi ceru repede: 

— Sfătuitoarea frumuseţii!131+ 

Solange luă o mirază mică cu mâner de argint de pe 
gheridon şi i-o purtă dinaintea ochilor. 

— Ce bine-mi pare că te văd, Henriette. Dumnealui... 

— E seniorul valah pe care am făgăduit să ţi-l aduc. Unde 
pot găsi un jilţ, Madeleine, căci nici eu nu mai am cincizeci 
de ani. 

Se uită la doamna de Monaco cu zâmbet apăsat, dar, 
amintindu-şi că asemenea împunsături nu-l slujesc pe 
logofăt, se strădui să picure miere: 

— Verdele acesta te prinde de minune. 

Solange ridică din umeri fără a o lua în seamă. Tot Parisul 
ştia că Henriette de Motteville e smintită. 

Doamna de Scudery ascultase primele cuvinte ale lui 
Radu Andronic cu mai multă luare-aminte ca de obicei, dar 
i-o curmă repede, fără răbdare: 

— Te înşeli, seniore! Dar nu-mi place să stai în picioare ca 
un drapel. Apropie-ţi o înlesnitoare la vorbăi!:2*. Desigur, 
Clelia e foarte cunoscută şi aceasta din pricina acelei hărţi a 
iubirii, dar Artamena se află cu mult mai presus. Mă bucur 
că am cititori în Valahia... Dacă ai vrea să asculţi, ţi-aş 
desluşi tainele adânci ale novelei, pentru a le putea desluşi 
la rândul domniei tale, când, istovind ghemul drumului, te 
vei fi întors acasă. 

— Sunt prea bucuros, doamnă, surâse Radu Andronic, iar 
valahii aşteaptă cu nerăbdare asemenea desluşiri. 

Madeleine de Scudery păru întru totul mulţumită de 
acest răspuns şi îşi începu cu voce lâncedă voroava. 
Logofătul dădea mult din cap, trăgând cu ochiul la Solange 
de Monaco. 

Gândul că soarta vicontelui de 'Iournon ţinea de 
bunăvoința acestei muieri lipsite de însemnătate - căci 
cărpănoşenia inimii şi viclenia nu-s de ajuns spre a le cocoţa 
vârf peste oameni - îi picurau otravă în suflet. Lăsând să-i 
alunece pe lângă urechi tolocăneala bătrânei, Radu 


Andronic socotea înfrigurat că doar 70 de ceasuri îl 
despărţeau pe prietenul Valahiei de descăpăţânare. Îi trecu 
fier prin inimă: Solange nu-l lua în seamă nici cât cerea 
cuviinţa. 

Luneca de la o mescioară la alta culegând ciucurii de 
ceară ai lumânărilor. Pe chip nu i se citea mare lucru. 
Gândurile păreau s-o fi azvârlit departe de salonul îmbâcsit 
cu boscârţe, moştenite şi adunate vreme de un veac, pe 
buze îi stăruia un zâmbet răutăcios. În curând, Madeleine 
avea să adoarmă, iar coţofenele - guşa i se umflă când le 
îmbrăţişa într-o singură privire - aveau să năvălească 
asupra străinului precum calicii la supa lui Ludovic, 
împărţită în Uliţa Muşchetarilor. 

Muierile o trăgeau de limbă pe Henriette-Anne. Bătrâna 
îl înălța pe Andronic până la cer. Valahul era neasemuit de 
bogat, neasemuit de viteaz, stirpea i se furişa până hăt- 
departe, în poalele caftanelor de aur şi perle ale împăraţilor 
bizantini. Seniori mari din toată Evropa se socoteau mândri 
dacă le cinstea castelele, iar principele de Liechtenstein 
opintise mult şi zadarnic să-l aibă ginere. Contesa vorbea 
anume cu glas tare pentru a o stârni pe doamna de Monaco. 
Aceasta păşea nepăsătoare, cu pumnul plin de ceară, 
îndreptând ici-colo rozele din glastre. 

— Am fost la Bucureşti acum douăzeci de ani şi i-am 
văzut palatul, născoci fără să roşească doamna de 
Motteville. O zidire neasemuită, cu băi de marmură, cămări 
din cleştar şi statui de aur la fiece pas. Nu zău, nu ştiai la ce 
să te uiţi mai întâi... Cât despre pohfală... 

Un horăit uşurel, pe o singură nară, îl vesti pe boier 
Andronic că-i slobod să se desprindă de jeţul bătrânei. 
Henriette-Anne îi zâmbi, făcându-i semn să se apropie. 
Muierile deveniră dintr-o dată pitulici, dădeau cu praftoriţa 
pe voci subţirele. 

Zvârlugă ce-şi curmase stihurile despre conopidă şi 
ceapă la intrarea logofătului întrebă de-a dreptul: 

— Te vei afla sâmbătă la Paris, seniore? 


— Aşa prepuiesc. 

— Te poftesc atunci, dimpreună cu soţul meu, la un 
zaiafet de rămas-bun. Vara o petrecem la castelul nostru de 
pe malul Garonei şi nu ne întoarcem înainte de mijlocul 
toamnei. 

Doamna de Motteville prinse privirea logofătului. Deşi 
părea în apele lui azvârlind spre toate ungherele odăii 
zâmbete ucigătoare, îl simţea la pândă, cu mintea clocotind 
de griji. Dădu din cap într-o mişcare desluşită pentru Radu 
Andronic „ţi-am spus eu“, apoi se aplecă spre Solange. 
Doamna de Monaco, aşezată cumva lăturiş, cu capul 
rezemat de cămin, îşi dosi căscatul dinapoia vânturarului. 

— Eşti ostenită, draga mea? îi zâmbi contesa. 

—  Îndeajuns. Dimineaţă am fost cu Frangoise la 
târnosirea Bisericii Sfinţilor Îngeri, iar caleaşca mă 
istoveşte totdeauna. Voi pleca după ce se trezeşte 
Madeleine. 

Ridică bărbia cu cinci degete mai sus decât îngăduia 
cuviinţa. Henriette-Anne n-o ţinea lângă inimă pe Solange, 
iar nasul cârnit avea darul s-o scoată din fire. Spre a-şi 
obloji mânia şi obrajii peste măsură de înfierbântaţi, începu 
a zgâlţăi vânturarul zugrăvit cu maimuțe. Hâţânată vârtos, 
o pană de struţ se desprinse şi zburătăci câteva clipe prin 
văzduh poposind la picioarele Solangei. Aceasta o jucă în 
vârful încălţelului surâzând. 

— Te arăţi din ce în ce mai rar, Henriette, zise într-o 
doară, luând aminte la Radu Andronic care se strecura cu 
vorbe iscusite printre jupânesele dornice să-l vadă la 
petrecerile lor. 

Contesa de Motteville îşi strivi buzele între dinţi, dar tot 
nu izbuti să pună stavilă cuvintelor. 

— Oamenii pe care poftesc să-i văd sunt şi ei din ce în ce 
mai rari. 

— Păcat, spuse în doi peri Solange. 

Muierile iscodeau acum despre Valahia. Logofătul 
istorisea întâmplări hazlii, stârnind râsete ascuţite. Ochii 


negri, adânci, gura mărgeluită de dinţi strălucitori, dar mai 
cu seamă croiala trupului după tiparul hoţilor de fecioare 
iscau patimi. Franţuzeasca logofătului avea dulceaţă, 
mustăcioara îi juca cu anume zâmbet. 

Boierul îşi ţesea farmecele furând-o pe Henriette de 
Motteville cu privirea. Bătrâna n-avea politichie şi nu-şi 
strunea slobozenia gurii, socotind că străbunii dumneaei 
aveau cel puţin o coastă din Jupiter. Orice vorbă nechibzuită 
putea reteza nădejdile pe lângă Solange de Monaco. 

Sporovâiala umplea cu murmur nedesluşit cămara. 
Glasurile nu se înălţau, iar râsetele alunecau uşurel. În 
afara doamnei de Monaco, în mintea căreia nimeni nu putea 
ghici ce se petrece, singura care nu se străduia să azvârle 
vorbe iscusite era zvârluga. Cercetă apăsat chipul boierului 
şi rosti: 

— Ne aflăm şase doamne în salonul acesta, seniore... 

— Şapte, o îndreptă căutând spre tavan Solange de 
Monaco. 

Zvârluga o fulgeră cu privire aprigă săltându-şi umerii. 

— Cu voia domniei tale, vorbeam de doamne! Ne aflăm 
dar şase doamne, din cele mai vechi familii ale Franţei, care 
te-am poftit în casele noastre. lar domnia ta, seniore, cu 
multă iscuseală ne dai a înţelege că serbările noastre nu te 
ispitesc, de vreme ce nu răspunzi nici uneia. Sunt straşnic 
de curioasă să aflu pricina. 

Vârât în strâmtoare, Radu Andronic îşi scormoni mintea 
după răspuns uleios. 

— Sunt oaspetele contesei de Motteville şi mă aflu sub 
porunca domniei sale. 

— Adevărat, îi sări în ajutor Henriette. Mi-am îngăduit 
cam mult, dar la anii mei trebuie să ceri mult pentru a 
căpăta numai jumătate. Cele dintâi zile ce le petrece 
logofătul la Paris îmi sunt făgăduite. Sfârşitul săptămânii ne 
va găsi la Corbeau. Bineînţeles, vom fi în familie. Sora şi 
nepoatele mele, vară-mea, ducesa de Guise. 

— Pui o nuntă la cale, Henriette? întrebă Solange. 


Contesa o străpunse cu ochii. Vocea răsună sâsâit de 
şarpe: 

— Draga mea, după ce am văzut cât de bine ai izbutit tu 
s-o căpătuieşti pe fiică-ta, Germaine, eu nu mai vâr pe 
nimeni în patul nimănui. 

Doamna de Monaco îşi îndreptă umerii. Nările îi 
zvâcneau ca la armăsarii cei nărăvaşi. Se răsuci spre 
logofăt privindu-l pentru întâia oară în ochi. Tânărul chipeş, 
cu căutătură fierbinte clipocind a râs şi a tainică chemare, 
nu-i spunea nimic. Se împlineau douăzeci de ani de lao 
anume seară de vară, când Solange îşi lepădase inima într- 
un castel din munţii Bavariei. 

Se simţi dintr-o dată cuprinsă de-o poftă straşnică să-şi 
înfrunte prietenele. 

— "Te poftesc,  seniore, mâine seară la balul 
mărgăritărelului. Voi adăugi că de când Versaillesul a rărit 
serbările, balul acesta e socotit drept petrecerea cea mai de 
soi a Parisului. Chibzuieşte bine... Nu, nu, dragele mele, nu 
stăruiţi, n-o mai aştept pe Madeleine să se deştepte, căci 
am zăbovit prea mult. 

Ochii muierilor îi înfigeau sulițe în spinare. Pe buzele 
Solangei de Monaco alunecă zâmbetul biruinţei. Era 
încredinţată că valahul nu va lipsi de la bal, spre sângele cel 
rău adunat cu doniţa de „doamnele coborâte din cele mai 
vechi familii ale Franţei“. 

Radu Andronic răsuflă cu uşurare. Prima punte spre 
Francoise de Gramont fusese coborâtă. 


Petrecerea Solangei de Monaco începea cu o panoramă 
la Comedia Franceză, aflată pe uliţa Fosses-Saint-Germain- 
des-Pres, unde cei mai vestiți actori ai Parisului aveau să-şi 
dovedească măiestria în ultima plăsmuire a lui sieur Floriot. 


Aşa spunea desluşit cartea răsurie ce o primi logofătul, a 
doua zi dimineaţă, din partea Solangei. Balul avea să 
urmeze imediat după aceea, cam pe la şapte ceasuri, în 
palatul dumneaei din Passy. 

După o scurtă chibzuială, Radu Andronic hotări să 
lipsească de la comedie. În vuietul şi hărmălaia pricinuite 
de învălmăşeala târgoveţilor s-ar fi apropiat anevoie de 
Solange şi de nepoată-sa. Şi apoi altfel te desluşeşti sosind 
ultimul la zaiafet, după ce ai pus la grea încercare 
nerăbdarea gazdei. Acestea fiind însă socoteli de muiere, 
logofătul nu suflă cuvinţel, căci temea zâmbetul şi limba cea 
ascuţită a slujitorului. Îi porunci dară să-şi cumpere cu 15 
soli un bilet în picioare, la prostime, de unde putea să 
iscodească nestingherit încotro bat ochii Franqoisei de 
Gramont, ce o veseleşte şi ce nu-i e pe plac. 

Ilie Machidon poposi la Comedia Franceză urmat de 
Simion. Erau ceasurile două ale prânzului cel bun şi, după 
cum vesteau puzderia de zapise cât cearşaful aninate ici- 
colo, caraghioslăcurile urmau să înceapă negreşit. Slujitorul 
făcu ochii mari când văzu că în hudubaia înaltă şi lată, cu 
cafasuri înşirate jur-împrejur până la poalele unei podine de 
scânduri, unde aveau să ţopăie boscarii, se aflau doar câţiva 
târâie-brâu.  Slujitorul n-avea de unde să cunoască 
ighemoniconul nasurilor subţiri şi rămase uimit când băgă 
de seamă că boierii încep a se ivi abia către ceasurile trei, 
iar ultimii, printre care se afla şi Solange împreună cu 
nepoată-sa, abia spre chindie. 

Muierile şi bărbaţii domniilor lor, cu, ori fără cununie, 
fură poftiţi în cafasuri căci plătiseră cinci livre şi zece soli de 
cuşmă, preţul unui stânjen de pământ şi a nouă pâini. 

Cei care se socoteau mai cu moţ urcară de-a dreptul pe 
podina unde boscarii trudeau din greu trăgând lumeţul de 
poale să râdă. În hudubaia plină ochi se afla gol doar 
scaunul logofătului. 

De la o vreme, Machidon simţi că-i vâjâie căpăţâna. Atâta 
huiet nu-i fusese dat să rabde nici la Bâlciul Sânzienelor. 


Pehlivanii urlau din răsputeri, cei veniţi la priveală nu se 
lăsau mai prejos şuierând haiduceşte, dând din picioare ori 
răpunându-şi doar palmele. 

Beţivanii având, se vede treaba, să-şi ştiricească lucruri 
însemnate, strigau peste capetele mulţimii şi cereau 
numaidecât răspuns cu mâna pâlnie la ureche. Ilie nu 
pricepea nimic din cele ce se întâmplau pe podină, dar când 
văzu târgoveţii ţintind un boscar cu barabule, ouă clocite şi 
roşii, ghici că dintr-o pricină sau alta bietul creştin îi 
mâniase. 

Târzior, spre sfârşitul comediei, Machidon prinse 
căutătura Solangei de Monaco poposind pe jilţul logofătului. 
După ce scotoci întreg şirul de cafasuri, ridică vânturarul în 
dreptul gurii şi şopocăi nepoată-sii câteva vorbe. Franqoise 
de Gramont clătină capul îndreptându-şi privirea spre 
scaunul arătat de mătuşă-sa. Ochii alunii, însomnuraţi, 
cercetară fără râvnă, din cuviinţă pentru Solange. Aceasta 
îi croncăni din nou la ureche şi marchiza săltă din umerii 
goi. 

Ilie Machidon citi zâmbetul muierii şi îşi zise că logofătul 
va avea oleacă de furcă. 


Hărmălaia cea fără de pereche se afla pe o ulicioară din 
spatele Comediei. Patruzeci de creştini, fiecare cu câinele 
lui, puneau la cale o prinsoare între dobitoace. Ilie 
Machidon pricepu rămăşagul. Se lepădau câte două livre 
într-o cuşmă şi stăpânul câinelui carele avea să ajungă cel 
dintâi la capătul uliţei câştiga toate paralele. 

Slujitorul cercetă liota de dulăi, armăsari nu alta, apoi 
ochii îi poposiră la cotarla lui. Simion moţăia sub un gard, 
căscând moldoveneşte. 

Ilie Machidon se scarpină la ceafă muncit de bănetul 
strâns, şi-o dată gândul cel năstruşnic prinse a-i sălta 


musteaţa. Pătrunse în dugheana unui fierar, târgui ce 
târgui, şi numai după aceea plăti preţul întrecerii. 

Cum nimeni nu mai da semne că ar pofti să umble la 
chimir, câinii fură aşezaţi în dreptul unui hat, tras cu 
călcâiul de-a latul uliţei. Zăvozii cei mari trudeau să se rupă 
din mâinile stăpânilor, dornici să-şi arate cât mai degrabă 
vrednicia. Slujitorul îl trase pe Simion de urechi lângă dulăi, 
căci duglişul nu voia cu nici un chip să se desprindă de la 
umbra gardului, spre marea veselie a celor din jur. 

Omul cu cuşma vârfuită de livre chiui semn de pornire. 
Câinii ţâşniră ca din puşcă. Numai tigoarea lui Machidon 
rămase rezemată în coadă, la priveală. Slujitorul scoase 
repede din sân un lanţ şi i-l clopoţi la ureche. 

— Legat! 

Simion o rupse săgeată la sănătoasa, ajunse degrabă 
liota de zăvozi şi-i lăsă de ruşine... 


Ilie Machidon îndesă gologanii în buzunar, cercetând cu 
zâmbet mirarea târgoveţilor. Făcuseră roată împrejurul lui 
Simion cercând, după toate semnele, să ghicească ce 
snamenie de câine o fi. Cotarla, prăbuşită de alergătură, 
răsufla greu, cu limba ieşită de un cot. 

Zadarnic îl ispitiră chivernisiţii pe slujitor cu pungi grele 
pentru a intra în stăpânirea dulăului. Ilie clătina din cap, 
pleftorind cât se poate de desluşit, în valahă: 

— Noi suntem ţărani slobozi, boieri dumneavoastră! 

Fiindcă târgoveţii o ţineau pe a lor, slujitorul trecu bâta la 
subţioară şi săltă din umeri. 

— Hai, Simioane! Aiştia n-au urechi şi umblă să-şi 
cumpere cercei. 


Contesa de Motteville încredința logofătului cel mai 
arătos rădvan al domniei sale. [Il întovărăşi la porţile de 


sticlă ale trapezei, urmărindu-l lung până ce Radu Andronic 
pieri între copacii grădinii. 

În ochii tulburi ai Henriettei scânteie o lacrimă şi după 
mulţi, foarte mulţi ani, inima înrourată căi asfinţitele 
ceasuri ale tinereţii. Urcă anevoie în iatacul dumneaei, goni 
slujnica şi-şi petrecu singură seara dinaintea unui 
secretăraş venețian. Aici se aflau douăzeci şi opt de 
fildeşuri, cât palma, pe care pictori vestiți ai vremii îi 
aşezaseră chipul. Stărui îndelung asupra acelui azuriu. 
Poftise să fie zugrăvită în strai de nimfă, cu cunună de roze 
pe frunte şi la piept. Când îl cunoscuse pe Constantin, 
părintele logofătului, tocmise pictorul pentru al doilea 
fildeş, aidoma. Se întreba adesea dacă valahul îl mai 
păstra... 


XXX 


Panglicile, oglinzile şi dantelele sunt trei lucruri fără de 
care francezii nu pot trăi, însemna cu trei ani în urmă 
domnul Marana şi pe sfântă dreptate. 

Mirazele saloanelor Solangei de Monaco trudeau vârtos 
să înfăţişeze puzderia de horbotă de Alengon sau de Anglia, 
îngrămădită â la Marly, ori creaţă âă la Jardiniere, stânjenii 
buni de panglică aninaţi la rochii cu anume chichirez de 
doamna  Charpantier, care croia veşmintele muierilor 
blagoslovite la pungă. 

Dacă socotim că puteai cumpăra cu banii cheltuiţi pentru 
o catrinţă de satin peste o mie de pâini, pricepi lesne de ce 
petrecerile sărăciseră cele mai îndestulate case. 

Domnul Lenglee ajunsese marele judecător al portului 
născocind straie cu cheltuială, iar gazeta Mercure galant îi 
cânta în strună povăţuind jupânesele şi bărbaţii muchelefi 
unde să-şi facă târguielile. Trebuie adăugit că nici purtătorii 
de nădragi nu ieşeau mai ieftin la socoteală. Ciorapii se 
cereau a fi din mătase amestecată cu păr de capră şi fir de 


aur, bernevecii trebuiau sugrumaţi la genunchi de-o 
cataramă bătută în pietre scumpe, de jupânul Perdrigeon 
de la Quatre Vents. Peste cămaşa bogată în danteluri, se 
cerea vestă din acel satin aflat în dugheana domnului 
Temple de la Grand Monarqgue. Tot neguţătorul din Place 
Dauphine rostuia țesătură de lână pentru haină, căci, spre 
marele necaz al muchelefilor, stofele de mătase cu bibiluri 
de la 1667 muriseră. 

Cei 144 de bumbi, aninaţi la o singură haină, iscaseră 
război aprig între meşteşugarii care trudeau să-i facă şi 
croitorii ce născociseră bumbul îmbrăcat în postav. De la 
sudalme se ajunsese la păruială şi numai hrisovul Rigăi 
Soare mai potolise zavera. 

Bărbierii erau să-l gâtuie pe Ludovic când şi-a ras 
musteaţa, pentru că toţi bărbaţii Franţei s-au repezit ca oile 
în a-i urma pilda. Năravul perucilor îi dăduse gata. La 
serbările cele mari se purtau peruci â la Royale şi in-folio şi 
cum părul se dovedea neîndestulător, meşteşugarii retezau 
de zor cozile cailor. 

Pătărania  Mariei-Angelique, ducesă de Fontanges, 
ţiitoarea Bourbonului, aduse mare belea pe capul muierilor. 
Călărind dumneaei alături de Ludovic, odată i-a zburlit 
vântul părul. Din ziua aceea toată partea muierească şi-a 
chinuit pletele cercând să le învolbure âă Ja Fontanges... 

Săpunul era vândut ieftin de jupânul Joubert din Vieilles 
Etuves şi tot muritor de foame ajunsese, săracul. 

Civilite nouvelle povăţuia să nu dai cu apă pe obraz, căci 
îţi vatămi vederea şi te apucă durerea de dinţi. Dacă ar fi 
să-i dăm crezare contesei de Motteville, mâinile reginei 
Cristina a Suediei erau năpădite de rapăn şi îşi prăpădiseră 
orice frumuseţe. Apa şi săpunul se dovedeau fără trebuinţă 
de vreme ce Simon Barbe, cel mai vestit neguţător de 
arome, te sfătuia cum să alungi duhoarea. 

La ceasul când poftiţii Solangei de Monaco îşi plimbau 
pentru a treia oară chipurile ghilosite zdravân şi 
bodroanţele  îmbelşugate sub lumina  candelabrelor, 


spurcându-se în şoaptă unii pre ceilalţi, apăru vifor de 
tinereţe logofătul Radu Andronic. 

Chipul împrăştia strălucirea aceea pe care o dau 
hotărârea, dorinţa aprigă de izbândă, încrâncenarea 
întregii fiinţe supuse unui singur ţel. Capetele se răsuciră 
spre uşile înalte, închise fără zgomot în urma logofătului. 

Boierul rămase nemişcat preţ de câteva clipe apoi înaintă 
către gazdă. Pantera, gentilomul, paladinul şi oşteanul 
alcătuiseră acel mers. Muierile, săgetate, urmăriră cu fior 
ascuns mişcarea umerilor largi şi sprinteneala mijlocului. 

Se aşternuse linişte adâncă. Un strigăt uşurel chemă 
ochii logofătului spre ungherul Frangoisei de Gramont. 1 se 
închină după tipicul valah, despre care băgase de seamă că 
află multă trecere la Paris şi se întoarse către Solange de 
Monaco. Muierea îl cântări din cap până în picioare, 
privirea şovăindu-i între uluială şi zeflemeaua obişnuită. 
Lepădându-şi deprinderea, logofătul înveşmântase strai de 
catifea neagră. Bernevecii strâmţi, contăşul, ciorapii şi 
încălţeii, toate erau neguroase. Volbura dantelei de 
Bruxelles ţâşnea pârâu înspumat pe piept şi la mâneci, 
podoabele -numai adamante - îi încopciau vesta, picurau 
stele în  cătărămile  încălţeilor ascuţiţi şi capacul 
ceasornicului cu mirază. Două ghiuluri, un safir şi o perlă 
rară, păcurie, încovrigată de altele rozalbe, chemau ochii 
asupra degetelor lungi. 

Cercetându-i chipul întunecat, cu semn de rană veche la 
tâmplă asupra căruia zulufii de argint ai perucii zadarnic 
osteneau să-l ascundă, Solange de Monaco încercă să-şi 
astâmpere uimirea. „E mai chipeş ca Lucifer...“ 

— Ai zăbovit, seniore! Ţi-au plăcut stihurile lui Floriot? 

Se prefăcea că nu cunoaşte lipsa logofătului de la 
Comedie. Radu Andronic trebuia să priceapă că nu-i făptură 
îndeajuns de însemnată pentru a fi căutat cu dinadinsul în 
potopul de omenire, îşi apăsă zâmbetul cu marama şi o privi 
şăgalnic în ochii aurii, ca mierea. 


— Trag nădejdea unui alt prilej pentru a-l asculta pe 
jupân Floriot. Făgăduisem de mult doamnei contese de 
Motteville că voi lua parte la petrecerea din grădinile sale. 
Bucuria de a vă vedea a fost astfel amânată doar cu câteva 
ceasuri. 

Solange îşi săltă capul cu mişcarea trufaşă ce-i sta mereu 
la îndemână. 

— Îmi pare rău că ţi-am încurcat socotelile, seniore. 

— Dimpotrivă, surâse logofătul, cinstea de a fi fost poftit 
în casele doamnei de Monaco a încununat nădejdi asupra 
cărora nici nu îndrăzneam să zăbovesc. 

O mişcare uşoară în dreapta sa îi curmă vorbele. Privirea 
Francoisei de Gramont cercetă o singură clipă nasul drept 
şi buzele pline, bine arcuite, a căror tăietură o urma 
musteaţa neagră subţire aţă. Apoi ducesa îşi cobori 
pleoapele. Se închină îndoind genunchiul şi deschizând uşor 
palmele culcate de o parte şi de alta a poalelor din tafta 
verde, ca pântecele de brotac. Mătuşă-sa o privi mirată, 
căci îndeobşte Frangoise nu se înfăţişa singură unui bărbat 
necunoscut. 

— Acesta e seniorul valah despre care ţi-am vorbit, draga 
mea. 

— Acesta este necunoscutul despre care ţi-am povestit, 
scumpa mea, o răsuci Frangoise. Căută ochii logofătului. 
Doresc să-ţi mulţumesc, seniore, pentru curajul dovedit 
alaltăieri, pe Cours la Reine. Eu şi marchizul, soţul meu, îţi 
purtăm datorinţă mare. 

„Nu îndeajuns ca să-mi deschidă drum spre Ludovic“, 
chibzui logofătul. 

Cunoştea datorinţele franţujilor. Te pofteau oricând la o 
serbare, cu cheltuială, ca să poţi ştirici lumii cât sunt de 
cuprinşi, îţi spuneau lesne „sluga domniei tale“, dar nu 
mişcau un singur deget, căci vorba cea bună, strecurată 
unde trebuie, toceşte repede urechea care o ascultă, iar a 
doua oară grăieşti în pustiu. 


— Ah, iar datorii! spuse Solange. Sunt sătulă de-ale mele. 
Ai prilejul, Francoise, să ţi le plăteşti însoţindu-l pe senior 
Andronique - rosti ciudat numele, trăgându-l pe c de coadă 
- în grădină. De altfel e vremea să ieşim cu toţii. 

La chemarea doamnei de Monaco, oaspeţii începură a 
părăsi salonul. Se îndreptau nerăbdători spre grădină, 
schimbând zâmbete şi vorbe uşurele, căci petrecerea abia 
acum se urnea. Jupânesele strecurau căutături pline de tâlc 
logofătului şi marchizei. O baroană micuță, cu chipul plin de 
aluniţe, şopti strâmbându-şi buzele rumene: 

— Nu mai e nimic de făcut! Ca totdeauna, Solange şi 
nepoată-sa au pus mâna pe ce era mai bun. 

Cealaltă, o bălană, statuă a Junonei, cu păr de aramă, 
zâmbi răutăcios. 

— Din fericire lucrurile se limpezesc cu Frangcoise în mai 
puţin de trei zile, iar după toate semnele valahul nu pare un 
neghiob. Sărmana e dăltuită-n gheaţă. De altfel tot Parisul 
ştie că după moartea marchizului va îmbrăca rochia de 
mireasă a lui Isus. 

— N-ai poftă s-o faci şi tu? 

— Cu dragă inimă. În ziua când va muri ultimul bărbat. 

Se pierdură chicotind pe aleile grădinii. 


Logofătul păşea alături de Francoise. Ochii muierii, cu 
gene bogate, lâncezeau între somn şi nesfârşit plictis, 
mărturiseau la fiecare fluturare a pleoapelor că e peste 
putinţă să se întâmple ceva care să le aţâţe jarul, nările 
străvezii tăiate în ceară n-aveau viaţă, după cum 
neînsufleţiţi erau şi obrajii de alabastru care coborau într-o 
bărbie bine rotunjită, trădând dulceaţa inimii, dar şi 
îndărătnicie. Smaragdele lungi, aninate în urechi, îi 
dezmierdau umerii goi, cununa din aceleaşi pietre îi reteza 
fruntea pierzându-se în conciul castaniu. 

— Marchizul, răspunse Franqoise logofătului, deşi în 
afară de primejdie, nu s-a înzdrăvenit de-a binelea după 


sperietura trasă. E un om bătrân şi la asemenea vârstă nici 
doctorii nu mai pot săvârşi minuni. 

Avea felul ei de-a vorbi, deschis, care-l miră pe boier 
Andronic.  Muierile cu creştere aleasă nu pomenesc 
niciodată de anii şi beteşugurile soţilor prea vârstnici. 
Desluşindu-i gândurile, marchiza adăugi: 

— Este cea mai aleasă făptură care s-a născut vreodată. 
După moartea lui, voi îmbrăca veşmântul călugăriţelor 
dominicane. 

— Nu vă ascund că-l pizmuiesc pe marchiz. Puţini bărbaţi 
au norocul de a stărui în inimile văduvelor lor. 

— Acestea sunt vorbe frumoase, seniore... Să ne oprim 
puţin, căci mătuşa mea se va supăra aprig dacă nu-ţi voi 
arăta toate născocirile serbării. 

Truda iscusită pentru frumos prefăcuse grădina doamnei 
de Monaco într-o sărbătoare. Copacii, aleile, bolțile de 
piatră, până şi văzduhul gemeau sub potopul de floare. Opt 
mii de lumânări, fără a pune la socoteală torţele, iscau după 
sticla de aur, albastră ori roşie, ce le priponea în fanare, 
lumină hărăzită de Dumnezeu meleagurilor binecuvântate 
despre care băsnesc cărţile cele vechi. Fiece tufiş era astfel 
luminat, înşirând de-a lungul potecilor bulgări de foc. 

Smerenia doamnei de Maintenon toropise Versaillesul, 
veselia Fontainebleaului pierise o dată cu zglobia Henriette, 
gingaşa ducesă de Orleans, răpusă prea timpuriu. Despre 
petrecerile acelor vremi doar răvaşele ruginite în scrinul 
bunicilor mai pomeneau. 

De multe primăveri cugetul lui Ludovic stăruia doar spre 
mântuirea sufletului, trecând povara zaiafeturilor asupra 
supuşilor. Pungile risipite cu asemenea prilejuri ar fi 
astâmpărat pe un an foamea multor uliţe mărginaşe. 

Solange de Monaco, socotită venetică şi de stirpe tulbure, 
se străduia să spulbere asemenea cleveteli, azvârlind colb 
gros de aur în ochii oaspeţilor. Se lua astfel la întrecere în 
strălucire şi cheltuială cu cele mai mândre blazoane ale 
Franciei şi, după cum se dovedea, nu fără sorţi de câştig. 


O adiere înmiresmată începuse a încreţi undele lacului, 
zvonind foşnet de argint. Nenufari pe deplin înfloriţi 
deschideau guri fragede şi cărnoase, înfiorându-se sub 
dezmierdarea aripii de lebădă. Gâturile sulege, ridicate cu 
semeţie, alunecau tainic asemenea corăbiilor corsarilor 
normanzi care prăduiau odinioară drumeţii apelor. Către 
ostrovul din inima lacului îndruma podeţ înnodat din răchită 
şi ramuri de mesteacăn. Printre nuiele, grădinarii 
înfipseseră roze sângerii. Aceleaşi roze, închise în boboci 
dolofani, înfloreau o inimă de trei stânjeni. Săgeata 
sprintenă de argint ce o străpungea părea slobozită de 
arcaş ceresc, un disc de foc îi desluşea marginile grijind să 
nu pârjolească petalele răsurii. 

Ghiers minunat slobozit din pântece de scripcă speriase 
somnul brotacilor. Ţopăiau bezmetici pe frunzele de nufăr, 
ca într-un blid de smaragd, cercetând orbiţi spre o lună 
domoală şi fără zor, rămasă la priveală. La flacăra torţelor 
dănţuiau lin bărbaţi şi muieri acoperiţi cu văluri şi 
împletitură de floare. Boarea nopţii trudea să le smulgă 
straiul, tipărindu-le trupurile, aproape despuiate, în 
marmură. Scripcarii se statorniciseră pe o plută cu odgoane 
împletite din lalele şi crini, care se puteau trage după pofta 
inimii într-o parte ori alta a lacului. 

— Minunat, şopti logofătul solomonit. 

Franqoise de Gramont îşi muşcă uşor buza. Îi desluşi 
alungând o gâză poposită pe umărul gol: 

— Aceasta e insula iubirii. Dacă te ispiteşte, domnia ta va 
găsi acolo straiele cuvenite şi cununi de flori, căci 
dănţuitorii nu te vor primi printre ei înveşmântat altfel. 

Boierul o cercetă iute şi pricepu că Franqoise de 
Gramont nu-l va întovărăşi pe ostrov. Dispreţul ascuns 
gâlgâia sub vorbele nepăsătoare. 

— Mi-e teamă că voi stârni veselia doamnei marchize, dar 
nu-s deprins cu asemenea dans slobod, născoci logofătul, 
strecurându-i cea mai curată căutătură. Când jucăm în 
Valahia, păstrăm caftanele pe umeri. 


Doamna de Gramont nu surâse. Doar un licăr de 
batjocură trezi o clipă ochii însomnuraţi. Marchiza nu 
făcuse încredințare cuvintelor sale, dar Radu Andronic ştia 
că nimic nu-i place mai mult muierii decât să te lepezi de 
gusturi şi bucurii proaste de dragul ei. 

— Atunci vom face roată grădina, hotărî marchiza, 
luându-i braţul. De-aproape şase săptămâni doamna de 
Monaco trudeşte dimpreună cu o oaste de meşteri şi slugi 
pentru această serbare. Dorinţa ei este ca fiece oaspete să 
petreacă acolo unde îl îndeamnă inima. 

— O născocire bine chibzuită. 

— Da, rosti moale Francoise, te fereşte de îmbulzeală. De 
cealaltă parte a lacului se află rateşul piraţilor. Acesta îmi 
place cel mai puţin şi mi-e teamă că ai să-l vezi singur. 
Ulcica de vin trebuie deşertată dintr-o înghiţitură, iar 
oaspeţii îşi spintecă singuri vânatul viu, cetluit în cuşti, 
înainte de a-l pune la proţap. În vremea aceasta, dansul 
urmează necontenit împrejurul unui brad în flăcări. 

Logofătul, care-şi zise că slobod fiind ar fi alergat în 
goana mare spre focul piraţilor, rosti împotriva gândului: 

— Zaiafetul între seniori îşi are rostul său. Nu-l văd însă 
la o asemenea serbare. Prepuiesc că doamnele lipsesc din 
jurul focului. 

— Din păcate, spuse aspru Franqoise şi un creţ îi despică 
fruntea între sprâncene, doamnele nu lipsesc. 

Rezemând cotul marchizei în căuşul palmei fără a 
strânge degetele, aşa cum îngăduia cuviinţa, Radu Andronic 
îi cercetă chipul fără vlagă, străduindu-se să ghicească ce 
anume ar putea scăpăra flacără cât de firavă în ochii alunii. 

Francoise nu lua aminte la priveliştile ce-şi felureau 
frumuseţea la tot pasul, aluneca gingaşă, dar ţeapănă. Se 
desluşea povara datorinţei încovoindu-i umerii, nasul 
străveziu căuta cu dinadinsul prundişul potecilor, ascultând 
cu mintea dusă vorbele boierului. Marchiza dezmierdă 
ghirlandele de volbură, garoafe şi mărgăritarele ce cădeau 
ploaie din crengile copacilor. La rugăciunea boierului, opri 


dinaintea merilor, pe care gustul doamnei de Monaco îi 
înveşmântase în poleială argintie, aninând lângă poamele 
suflate cu bronz fanare arăbeşti. 

Din pâlcul copacilor izvora potecă mlădie ce urca un 
gorgan. Ochii boierului scânteiară vrăjiţi. Sute de candele 
scăpărau din inima unor potire de apă ţâşnitoare. Corolele 
înspumate urmau bătaia vântului, iar la treizeci de paşi 
depărtare un şarpe de foc părea să se zvârcolească pe 
dâmb. În creştet aripile unei mori primeneau văzduhul 
aromându-l cu floare de crin. 

— Urcuşul e anevoios, auzi glasul marchizei, căci trebuie 
s-o ţii pieptiş. Eu una nu mă încumet. Beteşugurile mă 
încearcă înaintea anilor cuveniţi. 

Logofătul pricepu că Frangoise avea felul ei de a se 
dezmierda. N-o făcea cu vorbe toarse de pisică, nici cu 
gângurit de prunc, îi da însă mâna, la tinereţe abia 
înmugurită, să vaiete metehne şi betegeli închipuite. Şi îşi 
mai zise Radu Andronic că el, în locul marchizului, prea 
lesne ar fi tămăduit-o. Se mulţumi însă să spună că 
priveliştea neasemuită se află la poalele gorganului, iar 
osteneala de a-l urca ar fi zadarnică. 

Frangqoise de Gramont scutură zulufii castanii şi scânteile 
din urechi aprinseră licurici verzi. 

— 'Te înşeli, seniore. Moara a fost zămislită din cofeturi şi 
floare de crin. E prima lucrare de acest fel a simigiului 
Lepuit. Poate domnia ta te vei simţi mai ademenit aflând că 
pe morăriţa ce îmbie oaspeţii cu dulciuri şi siropuri o 
cheamă Germaine de la Fayette, socotită cea mai chipeşă 
doamnă din Paris. 

Chiote prelungi înfiorară noaptea şi dintr-o dată logofătul 
şi Franqoise se treziră împresuraţi de o ceată sălbatică de 
bărbaţi şi muieri în strai de michiduţă cu măscuţe şi limbi 
purpurii. În frunte se afla Belzebut, o namilă smolită cu 
rubine la mâini şi degetele picioarelor. Îi urma un cazan de 
argint ţinut de patru gâăzi ascunşi sub un maldăr de 
pânzărie roşie. Erau încinşi cu lanţuri de care atârnau 


securi. Marchiza se sperie căci cunoştea rânduiala ce avea 
să urmeze. Orice oaspete aflat în drum trebuia despuiat şi 
îmbăiat în cazanul cu apă de portocale. 

Înainte de a căsca gura, trei diavoli se năpustiră asupra 
Frangoisei trăgându-i rochia de pe umeri. O drăcoaică 
sprintenă, cu nasul plin de alunele, se azvârli de grumajii 
logofătului vârându-i în urechi şoaptă înfierbântată: 

— Hai cu noi, valahule! Las-o pe Frangoise. În vinele ei 
curge agheasmă. 

Radu Andronic îi despresură braţele zâmbind, apoi sări în 
ajutorul marchizei. Răsucind câteva încheieturi, o smulse 
din mâinile diavolilor şi fugiră spre cortul padişahului. 

Asemenea corturi de atlas alb, cu herburi brodate în fir 
de aur, argint şi purpură, răsăreau ciupercă la tot pasul. 
Înlăuntru, oaspeţii îşi astâmpărau setea, se hodineau, ori 
jucau după nărav lansguenet, trictrac şi biribi. Înrăiţii 
căutau anume cort din mătase neagră cu flamură sângerie. 
Faraonul, neîngăduit de Ludovic din pricina averilor ce le 
destrămase, se juca în mare fereală, mesele alcătuindu-se 
din ochi şi pe şoptite. Corturile răsurii, cu un divan 
încăpător, erau cele mai căutate, căci aici îşi potoleau 
perechile foamea sângelui. 

Urmăriţi de ceata diavolilor mânioşi, logofătul n-avu 
vreme să zărească decât o liotă de muieri cu pântecele gol 
zbânţuindu-se dinaintea ducelui de Guise, care rânjea 
lacom sub un turban cârmâziu, cu surguci de perle. Un 
armăsar murg necheza cercând zadarnic să-şi zvârle 
cununa de flori trecută pe după urechi. 

În spatele cortului se afla un altul, mai mititel, unde 
oaspeţii îşi lepădau straiele. 

— Aici! şopti Franqoise. 

Înăbuşiţi de mulţimea şi aroma bulendrelor, trup lângă 
trup, logofătul simţea inima şi răsuflarea marchizei 
scotocindu-i horbota de pe piept. [ipetele şi afuriseniile 
diavolilor le ajungeau la urechi. Franqoise de Gramont, cu 
obrajii goliţi de sânge, tremura de ciudă. Dacă i-ar fi dibuit 


cineva în cotlonul bucşit cu trenţe, zvonurile ar fi 
întemniţat-o în mănăstire înainte de soroc. Ridică ochii spre 
boier şi întâmpină o privire caldă, plină de zâmbet. 

— Îmi pare rău, doamnă marchiză. Din pricina mea... 

— Cu oricine mi se întâmpla la fel. Nu-mi plac asemenea 
zaiafeturi. Sunt sălbatice şi lipsite de cuviinţă. 

Era atât de mânioasă, încât vorbele, gâtuite, abia se 
desluşeau. Adamantele de la vesta lui Radu Andronic îi 
zgâriau umărul, încercă să-şi facă alt loc, dar zdruncină cu 
conciul înalt o movilă de besactele pentru pălării. Logofătul 
luă seama la maldărul de sipete gata să-i cadă în cap şi îi 
înlănţui umerii. 

Calabalăcul se prăbuşi cu zgomot. Boierul râdea, 
strângând-o pe Franqoise la piept. Pe neaşteptate, cineva 
începu a-l trage de pulpană şi răsuci capul cuprins de 
mirare. Rămase înlemnit. Limba lui Simion flutura flamură, 
nu-şi găsea locul de bucurie şi după zbuciumul cozii, Radu 
Andronic pricepu că ostenise oleacă până să-l dibuiască. 

La o azvârlitură de băţ, Ilie Machidon, strecurat printre 
oaspeţi în strai de hidalgo, trudea zadarnic prin semne să-l 
întoarcă. Adunând întreaga putere a ochilor negri, logofătul 
aţinti privire aprigă asupra câinelui. Simion socoti întâi că 
şuguieşte şi se veseli mai abitir săltându-şi labele pe umerii 
logofătului. 

Radu Andronic cetluit în trenţăraia cortului, cu Frangoise 
în braţe şi Simion în spinare, afurisi muierile răzgâiate şi 
stirpea dobitoacelor din Chipriana. Câinele pricepu din 
coatele logofătului repezite costiş că e de prisos. Se dădu 
trei paşi înapoi şi rămase stană, cântărind cu multă luare- 
aminte tot ce săvârşea boierul. 

Frangoise începuse să plângă. Radu Andronic simţi că e 
gata să-şi piardă cumpătul. 

— Doamna marchiză poate fi liniştită, şopti. Dacă 
porunciţi, vă însoțesc până la conac fără a teme o singură 
primejdie. 


— N-am vrut să vin... Lui Solange însă nu i te poţi pune 
de-a curmezişul, atât e de încăpăţânată. L-a învârtit şi pe 
marchiz în aşa fel, încât de trei zile se vaită că lipsa mea de 
la serbare îi va spori slăbiciunea. Iartă-mă, seniore, că nu- 
mi pot stăpâni tulburarea. 

— Vom fura bidiviul padişahului şi într-o clipă veţi fi la 
palat. 

— Nu ştiu să încalec, suspină Franqoise. 

— Neajunsul e lipsit de însemnătate. 

După ce trecu pragul cortului însă, zâmbetul de pe chip îi 
pieri. Chibzuise ca până în zori să înmoaie inima marchizei 
şi iată că după două ceasuri, alungată de deşertăciunea 
petrecerii, muierea îi reteza orice nădejde. Cătrănit, se 
strecură lângă poalele cortului. Ducele de Guise, sătul de 
dansul cadânelor, poruncise pluta pe care avea să-şi 
urnească întreg haremul. Muierile săreau cu ţipete 
ascuţite, sporite de scrâşnetele diblarilor. La o mişcare a 
ducelui, într-adins neîndemânatică, zeiţa cu plete arămii 
căzu în apă. În hărmălaia de chiote şi râsete, logofătul 
prinse  murgul de  dârlogi şi-l mână către cort 
dezmierdându-i botul catifelat. 

Când doamna de Gramont se ivi şovăitoare, boierul îi 
cuprinse mijlocul, o săltă cu uşurinţă în şa şi sărind în 
spatele ei dădu pinteni armăsarului. 

— Urmează drumul ulmilor, seniore, spuse marchiza. E 
singura parte pustie a parcului. 

Cu tâmpla lipită de obazul aspru al logofătului, cu umerii 
încătuşaţi de braţele puternice, a căror vlagă se desluşea 
sub catifeaua neguroasă, gata să biruiască țesătura, 
Franqoise se simţi cuprinsă de un tremur ciudat. Vântul îi 
săltase poalele rochiei înflorind horbota juponului, luna 
strecura unde şovăielnice în poalele de tafta. Văzu dintr-o 
dată frumuseţea priveliştii, focurile de pe gorgane unde 
păreau să dănţuiască zâne, nu făpturi omeneşti, bolțile de 
piatră sub care cei mai vestiți pehlivani ai Franciei îşi 
dovedeau iscusinţa trupurilor goale, muiate în pulbere de 


aur, scrânciobul de chiparoase înălţat pentru regina balului, 
se văzu pe ea, Franqcoise, iureş de simţăminte tulburi în 
braţele unui bărbat străin, acest valah ciudat, cu trup de 
paladin şi ochi îndrăzneţi. Se rezemă molatic de pieptul 
boierului, lăsându-şi ochii alunii să rătăcească peste 
crestele copacilor ninse cu argint, spre stelele ce încopciau 
cerul. Novelurile cavalereşti citite la Mănăstirea Saint-Mere 
cuprindeau multe asemenea minciuni... închise ochii 
ameţită. Îşi simţea inima uşoară, ar fi vrut ca goana aceasta 
să nu înceteze niciodată. 

Aroma ademenitoare de bărbat în plinătatea puterilor îi 
dezmierdă nările. Se aplecă tremurând peste grumajii 
calului, cercând să alunge ispita. Sângele învolburat pentru 
o clipă îşi domoli zbuciumul, scânteia din priviri i se stinse. 
Lepădă mânioasă gândul drumului fără de sfârşit, încercat 
la pieptul valahului. 

— Opreşte, seniore! Am ajuns. 

Sări din şa fără ajutorul logofătului. Sila pentru 
slăbiciunea încercată i se citea limpede în ochi. 

Doamna de Monaco împărțea poruncile ospăţului. Când 
văzu chipul marchizei, se sperie. 

— Eşti bolnavă, Franqoise? 

— Cheamă rădvanul! 

Solange se întoarse spre logofăt. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceata dumitale de diavoli m-a scos din fire şi nici 
celelalte nu mi-au plăcut mai mult, răspunse marchiza. 
Vreau să plec cât mai grabnic. 

— Eşti o răzgâiată, fetiţo, iar vina ştiu cine o poartă. 

Vorbea răstit şi din privirea aspră se pricepea lesne că 
nu-i deprinsă cu nesupunerea. Şi mai ales nu era deprinsă 
cu asemenea cuvinte lipsite de cuviinţă. Solange îşi pierdu 
cumpătul. 

— Hm! Toată lumea petrece de minune, toţi mă hiritisesc 
pentru cea mai strălucită serbare a anului, dar nimic nu se 
poate născoci destul de bun pentru marchiza de Gramont. 


Foarte bine, copila mea! Întoarce-te la canarii tăi! Voi 
porunci caleaşca. 

leşi furioasă, cu umerii ţepeni, făcând zdrenţe o maramă 
de mătase. Frangoise se lăsă pe spatele jeţului şi închise 
ochii. 

— Doamna de Gramont îmi îngăduie s-o întovărăşesc? 

— Nu, seniore. Ai făcut destul pentru mine. Urmează-ţi 
petrecerea. 

— Plecarea doamnei marchize o sărăceşte de orice ispită. 

Frangoise îl fulgeră iute cu privirea apoi închise iar ochii. 

Radu Andronic, adumbrit de griji, chibzuia la vicontele de 
Tournon care strângea nădejdea la piept în temniţa din 
turnul Bastiliei. 

Urmări cu inima nod rădvanul marchizei care se 
îndepărta. Când întoarse capul, diavolii ce-l căzneau îşi 
sporiră degrabă numărul. Dintr-o caleaşca al cărei herb - 
un leu rânjit străpuns de săgeată - aninase privirile 
slujitorilor, coborâse jupâniţa Tofana. Purta strai alb 
învăpăiat de trandafiri sângerii, zvârliţi cu aleasă ştiinţă pe 
poale. Un rubin cât nuca îi spânzura pe frunte, între 
sprâncenele piezişe, rubine mai mititele plouau pe condurii 
de atlas, gingaşi ca bobocul de floare. 

Râsul fetei, acelaşi din Cours de la Reine, îi şfichiui 
obrajii. Îi cerceta cu veselie răutăcioasă straiul, podoabele, 
fiecare lucruşor. 

Radu Andronic se simţi dintr-o dată boscar caraghios, cu 
prisos de zorzoane. 

Tofana alunecă uşoară, azvârlindu-i peste umăr: 

— Nu prea eşti iscusit, muntene! Ca s-o cucereşti pe 
Frangoise nu-i de ajuns să porţi veşmânt ghilosit şi 
musteaţă bârligată... Mai deprinde! 

Doamna de Monaco îi ieşi în întâmpinare cu braţele 
deschise. 

— Scumpa mea! Credeam că nu mai vii... Ducele de 
Guise mi-a răsturnat parcul pe dos. Îşi închipuie că te 
ascunzi de el. Mi se pare mie... 


Cu catran pe chip şi în cuget, logofătul urcă în rădvan, 
poruncind cale întoarsă la palatul contesei de Motteville. 


XXX 


Ilie Machidon înţelese dintr-o privire. Chipul întunecat al 
logofătului, creţurile frunţii şi licărul sălbatic ce-i stăruia în 
ochi vesteau neizbânda. Strunindu-l pe Simion, vesel nevoie 
mare din pricina unei cupe de vin dulce secată fără ştirea 
nimănui la zaiafet, slujitorul se mulţumi să rezeme 
ungherul, luând seama zimţilor unui pumnal tătărăsc. Când 
îi auzi măselele pârâind, ţăranul pricepu că hotărârea a fost 
luată. 

Radu Andronic îmbrăcă bulendrele lepădate, îşi zvârli 
mantia pe umeri şi în drum spre uşă ascunse jungherul sub 
pulpanele de mătase. 

— Te însoțesc, boierule, spuse slujitorul ridicându-se. 

— Nu mi-eşti de trebuinţă, Ilie. Odihneşte-te. 

Glasul opintea greu sub valul de amărăciune. lar „Ilie“ 
era nume pentru acele clipe când zâmbetul pierea de pe 
buzele logofătului. 

— Dacă stăpânul socoteşte de cuviinţă să-şi ia hangerul, 
nici slujitorul nu-i de prisos. 

— Celelalte cugetări lasă-le, rogu-te, pe mâine. Noaptea 
asmute poftele tâlharilor. Fii cu cugetul împăcat, căci 
acesta-i tâlcul hangerului. 

Nedumerit, câinele se învârtea de colo-colo între 
ciubotele lui Radu Andronic şi parul slujitorului. Le simţea 
necazul plutind în văzduh, asemenea unei gângănii 
primejdioase, şi scutură cu nădejde din coadă cercând 
parcă s-o alunge. Pleoapele lui Machidon coborâră. Privirea 
logofătului apăsa greu, nu-i putea ţine piept. 

— Ne-au rămas două zile, Ilie. 


— "Te-ai întors degrabă, draga mea, nu te aşteptam 
înaintea zorilor. 

Marchizul Jean-Marie de Gramont închise cartea şi îşi 
îmbrăţişa muierea într-o privire plină de zâmbet. Şuviţe 
sure de păr îi scăpau din scufiţa înhorbotată, nasul 
încovoiat cu şaua ascuţită se isca în umbra aşternută de 
pologul crivatului. 

Frangoise îşi lepădase doar mantia. La flacăra lumânării 
de pe gheridon, umerii gingaşi, goi, desluşeau două mere 
mici de alabastru. 

— Am urcat la tine... 

Lipsa de noimă a cuvintelor o ruşina. Un văl de purpurăi 
se caţără pe umerii obrajilor. 

— Ce frumoasă eşti, Franqoise! Pun rămăşag că ai fost 
regina balului. 

Îi făcu loc şi marchiza se lăsă ostenită pe marginile 
crivatului. Poalele de tafta răsfirară foşnet de frunze uscate. 

— Ce-a zis Moretti? 

— Să urmez înainte curăţenia pântecelui şi în curând îmi 
va îngădui băile de la Bourbon-l'Archambault. Am recitit 
scrisorile doamnei de Sevigne. Trebuie să fie un paradis. 
Doctorul Guy Patin socoate însă că apele de-acolo iscă mai 
mulţi încornoraţi decât tămăduiţi. Se încruntă: Te văd 
tulburată, Franqoise. N-ai petrecut bine? 

Ochii marchizului o cercetau cu grijă, căutând să 
străbată dincolo de chipul încremenit. 

— Solange s-a străduit mult. Nu-i vina ei că nu-mi plac 
serbările. 

— Păcat, copila mea. Râdem atât de puţin... Ţi-a atras 
cineva luarea-aminte? Doamna de Monaco se dă în vânt 
după chipuri noi. 

Genele muierii tremurară uşor. Ridică ochii aţintindu-l cu 
îndrăzneală. 


— Am cunoscut un valah. O făptură ciudată... Pare un 
gentilom, dar în alte straie l-ai putea socoti căpetenie de 
pirați. 

— Lume amestecată, suspină bătrânul. 

Rezemându-şi mâna în stâlpişorul pologului, Frangoise se 
ridică anevoie. Un vânt cald înfoia poalele perdelelor şi 
marchizul trase cearşaful până în dreptul bărbiei. 

— Eşti ostenită, draga mea. Du-te şi te culcă. Mâine 
dimineaţă vom lua ceaiul în grădină. Sunt mereu 
nerâbdător să sosească dimineaţa. 

Marchiza trecu în iatacul dumneaei. Îngădui slujnicei să-i 
tragă doar şireturile care-i cetluiau mijlocul şi o alungă 
poftind să rămână singură. Într-o glastră azurie, după 
culoarea bodroanţelor din cămară, trandafiri galbeni îşi 
înălţau capetele bondoace născocind mireasmă de grădină. 

Frangoise culese o roză şi purtând-o la buze sorbi aroma 
ca dintr-un potir. Fără gând anume, poposi dinaintea 
ferestrei. Noaptea stăpânea târgul, o boare domoală 
necăjea florile. Şi dintr-o dată, inima marchizei încetă să 
bată. Un bărbat răsărit, învăluit în mantie, privea spre 
ferestrele ei. Încremenise în mijlocul uliţei fără a căuta 
reazem în umbra copacilor. Luna îi desluşea tiparul 
îndrăzneţ al umerilor, vântul îi răscolea horbota pieptului, 
capul ridicat părea încins în coif strălucitor de argint. 
Marchiza crezu că desluşeşte în privirea aţintită văpaie 
necruțătoare şi primejdioasă. 

— Valahul! şopti înspăimântată. 

Dinţii i se înfipseră în carnea moale a trandafirului, 
retezându-l. Închise ferestrele, le perdelui şi după ce suflă 
în lumânare se strecură tremurând între cearşafurile reci. 

La spartul întunericului, marchiza de Gramont se trezi cu 
inima ghem. Se răsuci în fel şi chip, dar somnul pierise. 
Zorile ciocăneau la fereşti. Frangoise deschise geamul şi 
încremeni. Valahul o privea împietrit în vileagul uliţei. 


Doamna de Gramont îşi strânse părul într-o panglică şi 
zvârlind pe umeri strai uşor de muselină cu pansele 
brumării, cobori în trapeză împărţindu-şi din mers 
poruncile. 

Ziua era cu adevărat frumoasă. Marchizul stătea în jilţ de 
trestie cu ochii închişi la soare, pe masă străluceau 
ceainicul şi ceştile de porțelan. Rob, ogarul alb al domnului 
de Gramont, gonea prin iarba retezată scurt după fluturi şi 
viespi, ferind tufişurile cu bujori, lalelele şi stânjeneii 
gingaşi, încă grei de rouă. 

Tulburată de frumuseţea priveliştii, Francoise îşi sumecă 
poalele, lepădă încălţeii şi o luă de-a dreptul prin iarbă. 
Ciripitul umplea văzduhul - parcă niciodată canarii nu 
fuseseră mai limbuţi - şi după câţiva paşi, marchiza se opri 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Zeci, poate sute de colivii 
de argint, aurii, cu scrâncioburi mici de mărgean, cleştar şi 
cornalină, cu panglici, canafuri, clopoței şi cununi de floare, 
cetluind zeci şi sute de canari, ridicau stive înalte sub 
ferestrele trapezei. Era asemenea îmbulzeală de cuşti şi 
păsări, încât ai fi zis că slujitorii îşi pierduseră capul 
neştiind unde să le mai grămădească. 

Râsul marchizului o trezi. Se apropia şontăc, rezemându- 
şi trupul plăpând în toiag. 

— Bună dimineaţa, copila mea... Îţi place? Din zori nu 
încetează să ne sosească aceste colivii şi după toate 
semnele nu va înceta curând. Am numărat, până acum 
jumătate de ceas, trei sute şaizeci. Valahul tău a cheltuit o 
avere. 

Trupul Frangoisei încremeni. Îşi duse degetele la tâmplâ 
îngânând: 

— Valahul?! 

— I-ai istorisit, socotesc, că îndrăgeşti canarii şi acest 
Andronigque a cumpărat toate păsărelele din Paris. 

Doamna de Gramont îşi aminti cuvintele Solangei: 
„Întoarce-te la canarii tăi.“ Simţi că roşeşte. Roşea a doua 
oară în răstimp de câteva ceasuri din pricina străinului. 


— Câtă cutezanţă! 

— Nu trebuie să te superi, e un dar regesc. Îmi pare doar 
rău că nu mi-a trecut mie prin minte asemenea gând. 

Frangoise, cu ochii podidiţi de lacrimi, îşi muşcă buzele. 

— Eu nu am nici o vină. 

— Decât că eşti atât de frumoasă. Înfăţişarea ta îi tulbură 
pe oameni şi nimic nu mi se pare mai firesc. Hai, copila 
mea! Ceaiul nostru, desigur, s-a răcit. 

Un slujitor însoţit de cinci băieţi de prăvălie le reteză 
paşii. Li se zăreau doar picioarele. Capetele, umerii şi 
braţele piereau sub povara coliviilor. Unul din băietani, 
încărcat peste măsură, ţinea în dinţi panglica unei cuşti 
mititele ca o pagodă. 

Marchizul o ajută pe Frangoise să se aşeze, ferindu-se să- 
i privească obrajii împurpuraţi. „Împlinesc 73 de ani... N- 
are mult de aşteptat. Valahul... Hm, mi-ar fi plăcut să nu 
aud niciodată despre el...“ 


Îndemnată de marchiz, Frangoise îngădui logofătului să 
vină la palatul Gramont un ceas după asfinţit. 

Radu Andronic se întorsese la straiul alb de brocart cu 
vestă argintie şi lepădase peruca. Sărutându-i degetele 
reci, cercă zadarnic să-i citească chipul. Doamna de 
Gramont privea împietrită, nici cel mai mic zvâcnet nu-i 
însufleţea obrazul. Ceea ce răsucea însă piroane în pieptul 
logofătului era înfăţişarea lipsită de strălucire a marchizei. 
Cât de multă nepăsare i-ar stârni muierii un bărbat, tot 
zăboveşte două ceasuri înaintea mirazei spre a aduce spor 
părerilor de rău. 

Franqoise îşi netezise părul după urechile nu prea 
frumoase, priponindu-l într-o agrafă de oţel, rochia cafenie 
cu bibiluri de panglică neagră îi întuneca obrajii. 

— Îţi mulţumesc pentru canari, seniore. Te-ai ostenit mult 
şi nici îndrăzneala nu ţi-ai drămuit-o cu zgârcenie. 

Boierul o privi iute. Îşi vopsi glasul spre a răsuna tulbure 
şi gâfâit: 


— Trag nădejdea că din nechibzuinţă n-am supărat-o pe 
doamna marchiză. 

— Domnia ta vii din meleaguri cu deprinderi prea 
mărinimoase. Asemenea dar, la Paris, poate fi socotit în fel 
şi chip. 

— Rog pe doamna marchiză să zăbovească doar asupra 
celei mai smerite preţuiri. Sub acest semn au poposit 
canarii la porţile palatului de Gramont. 

— Neştiinţa dobândeşte iertare, şopti Francoise. Căută o 
clipă spre faţa arsă de vânt a logofătului, apoi ochii îi 
coborâră în poale. De fapt, rosti încet, vina o port singură. 

Logofătul dădu să se apropie. Muierea îi reteză gândul. 
Vorbele i se rostogoleau iureş, în vreme ce mâna boţea 
rochia în dreptul grumajilor. 

— Sunt vinovată, seniore. Când ai nouăsprezece ani şi un 
bărbat de şaptezeci, oamenii prepuiesc că-şi pot îngădui 
toate necuviinţele. 

— Marchiză! 

— Lasă-mă să isprăvesc! Fiecare judecă după cum a fost 
deprins şi nu poţi desluşi tuturora ce se ascunde în cugetul 
tău. Ai în schimb slobozenia să le ocoleşti cutezanţa, 
veghind între zidurile casei tale. 

— Aş dori s-o încredinţez pe doamna marchiză, spuse 
Radu Andronic şi unghiile îi crestară podul palmei, că nu-mi 
dau târcoale asemenea gânduri nevrednice. Adăugesc că 
altfel n-aş fi îndrăznit să păşesc pragul marchizului de 
Gramont. 

Franqoise îşi ridică obrazul şi în lumina asfinţitului 
boierul îi putu desluşi ochii înecaţi în lacrimi. 

— Ca să pricepi ce făptură aleasă e domnul de Gramont, 
voi spune domniei tale că el m-a îndemnat să te primesc, 
după cum tot el m-a îndemnat să nu te cert pentru pozna 
canarilor. 

Logofătul chibzui că moşneagul e mai viclean ca nouă 
vulpi. Cu greu ar fi putut născoci lănţug mai sigur, trainic 
prin gingăşie, care s-o ţină pe Frangoise ţintuită lângă 


bătrâneţele sale. Dăruind slobozenie largă marchizei, îi 
răpunea cu multă iscusinţă poftele pe care opreliştile le-ar 
fi iscat. 

— Să nu mă mai cauţi, seniore, sfârşi Frangoise privindu-l 
în luminile ochilor. 

Radu Andronic simţi că se învârte cămara cu el. Izbuti să 
îngâne: 

— Mă osândiţi greu, doamnă marchiză. Şi mai socotesc 
că asemenea osândă întrece cu mult greşeala. 

— Să nu mă mai cauţi! poftori Frangcoise aţintind covorul. 
Drumurile de noapte ale domniei tale pe sub ferestrele 
palatului Gramont nu fac decât să mă înspăimânte. Mă 
ispiteşti în zadar, seniore. i-am mărturisit gândul 
mănăstirii la serbarea doamnei de Monaco. 

— Caznă grea, şopti Radu Andronic, poruncită de 
tinereţe neştiutoare. 

Frangoise îl fulgeră cu privirea. 

— Doar un păgân poate chibzui astfel. Voi îmbrăca straiul 
monahal cu inima plină de bucurie. Această bucurie 
sălăşluieşte de pe acum în cugetul meu şi alung fără 
cruţare orice ar putea-o întina. Şi dacă se află măcar un 
sâmbure de smerenie în făptura domniei tale, mă vei ocoli. 

Muierea părăsi jilţul. Rămase în picioare iscodind chipul 
întunecat al logofătului şi dându-i să priceapă că a zăbovit 
destul. 

— Mă voi supune poruncii, oftă boierul. 

Doamna de Gramont îi întinse mâna rostind iute: 

— Îţi mulţumesc, seniore. Nu m-am înşelat socotindu-te 
un adevărat gentilom. Adaug că mă vei da curând uitării. 
Parisul, zâmbi, a fost născocit anume spre a alunga 
gândurile mohorâte. 

— Parisul şi-a pierdut strălucirea. Când podoaba cea mai 
de preţ... Nu, asemenea vorbe nu sunt pe placul doamnei 
marchize şi-mi cer iertare. În zori, apuc drumul Valahiei. 
Zâmbi întristat. Când norocul ţi-e cărpănos, spun bătrânii, 
schimbă  meleagul. Porţile palatului de Gramont trag 


zăvorul, n-am izbândit mai bine nici în slujba care m-a 
mânat în Francia. 

— Nu înţeleg, rosti marchiza. Ce fel de slujbă? 

— Am poposit la Paris din porunca principelui 
Brâncoveanu cu cuvânt anume pentru Ludovic. M-am 
străduit însă zadarnic să răzbat până la el. Dregătorii m-au 
împiedicat. 

Privirea Frangoisei se aprinse. O cută aspră îi îmbină 
sprâncenele. 

— Doreai să-l vezi pe Ludovic? întrebă cu voce răguşită. 
Ciudat... Încep să-ţi desluşesc pânzele, seniore. Aflând că 
marchizul de Gramont are intrare slobodă la rege, cine 
oare n-o ştie în Paris, şi mai cu seamă ce nu ştie contesa de 
Motteville, ai ales cale lăturalnică ispitindu-i nevasta. 

Un văl sângeriu îi năpădise obrajii, ochii ardeau mânioşi. 

— Răstălmăcirea e iscusită, spuse logofătul. Dacă doamna 
de Gramont a născocit-o spre a-mi spori mâhnirea, a izbutit 
pe de-a-ntregul. Rămas-bun, marchiză. 

Îşi frânse trupul într-o închinăciune repezită şi părăsi 
cămara fără a privi în urmă. Curând se auzi tropotul calului. 
La fereştile palatului nu tresări nici un colţ de perdea. 


Negru la chip şi la cuget se întoarse logofătul acasă. 

— Pregăteşte armele, Machidoane! La cel dintâi cântat al 
cocoşilor spargem porţile Bastiliei. 

Slujitorul ar fi voit să spună că hotărârea logofătului 
dovedeşte multă înţelepciune, dar îi întâlni cărbunii ochilor 
şi o cârmi. 

— Câţi purtători de musteţi şi ascuţişuri socoteşte 
domnia ta că-i păzesc zidurile? 

— Cam la o sută. 

— Merge... 


Radu Andronic îşi izbi pumnul mâinii deprinse cu spada 
în căuşul palmei. 

— PFapta-i bezmetică, Machidoane, ştiu. N-am putut 
ajunge la Ludovic, iar mâine spre chindie capul vicontelui 
de 'Tournon va cădea. Aş putea plăti terfegoşii din Saint- 
Sauveur să-şi ascută cuţitele şi să ne urmeze, dar asemenea 
faptă n-ar fi pe placul Brâncoveanului. 

— Atunci? 

— Dacă izbutim slobozenia vicontelui, mă dau prins. Ilie 
Machidon tresări. 

— Logofete! 

— E singura cale de a răzbate în priveala lui Ludovic... 

Asemenea socoteli tulburi plăsmuia mintea înfierbântată 
a boierului, când contesa Henriette-Anne de Motteville îi 
ieşi în întâmpinare. Strecurându-i privire ascuţită, bătrâna 
îl luă de mână şi-l petrecu în salonul dumneaei. Îl aşeză cu 
de-a sila în jilţ şi-i răsfiră dinaintea ochilor un maldăr de 
răvaşele, ghiurghiulii, ca şofranul ori azurii. 

— Ai primit peste douăzeci, logofete. Serbări, vânători, 
ospeţe, la toate eşti poftit. 

Radu Andronic le împrăştie pe mescioară fără luare- 
aminte. Buzele bine croite se boţiseră pierzându-şi 
dulceaţa. 

— Alungă gândurile pâăclii, logofete, spuse blând bătrâna. 
Nimeni n-a răzbit încă pe lângă Frangoise. Sărmana a fost 
zămislită pe de-a-ndoaselea. 

Logofătul zâmbi cu amărăciune. 

— Am băgat se seamă. 

— A! Madeleine! Ce mai e?! Nu poţi răbda o frântură de 
ceas fără să iscodeşti? 

Mustrarea opri slujnica în prag. 

—  Îngăduiţi, doamnă... A sosit carte grabnică pentru 
dumnealui, seniorul valah. 

Logofătul îi mulţumi din ochi ridicând fără grabă răvaşul 
de pe tipsia de argint. Sigiliul marchizei de Gramont îl sculă 
din jilţ. Răvaşul cuprindea două rânduri: 


„Astă-seară, după ceasurile zece, lângă castelul Madrid 
din Bois-de-Boulogne, E“ 


XXX 


Pădurea Boulogne din coasta Parisului îşi sporise 
întinderea după 1670 prin „dania“ călugăriţelor din Long- 
Champs. 

La cele 365 de ferestre ale Castelului Madrid, câte una 
pentru fiecare zi a anului, înălţat de Măria Sa Francisc |, 
slujitorii, stăpânii şi poftiţii priveau alaiul oştenilor şi 
alergările de armăsari, obiceiuri statornicite de curând pe 
pământul Franciei. 

Pădurea cunoştea şi năravuri mai vechi. O dată cu 
întunericul, soseau caleştile cele înzorzonate, vărsând 
jupânesele dornice de dragoste nelegiuită.  Potecile 
întortocheate, cu prisos de tufişuri, înlesneau rochiilor de 
tafta şi bernevecilor strâmţi să iasă din priveala lunii şi a 
stihuitorilor singuratici. 


Braţele logofătului îi înlănţuiau trupul învăluit în mantie 
întunecată. Franqoise îşi ridică fruntea cercetându-i lacomă 
chipul. În ochii înstelaţi boierul desluşi bucurie aprigă, 
pârjolitoare. Pletele scăpate din spelca de oţel alunecau 
slobode pe lângă obraji, buzele, rodie înrourată, tremurau. 

Din pădure răzbăteau glasuri şi chicoteli îndepărtate, 
rădvane cu blazonul ascuns sub cârpe negre se îndreptau 
spre locuri tainice. Un vânt ascuţit, iscat din senin, le alina 
dogoarea obrajilor, hrăni clipocitul dulce al eleşteului. 

— Dacă Dumnezeu hărăzeşte osândă pentru asemenea 
faptă, spuse printre lacrimi doamna de Gramont, caznele 
mă voi ruga să le îndur doar eu. 

— Dumnezeu a iscat bucuria şi tot el a daăruit-o 
oamenilor. 

— O plătesc atât de scump... 


— Din vina noastră, Franqoise... Canoane strâmbe ne-au 
sluţit judecata. 

— Eşti un păgân, zâmbi cu ochii şi obrajii uzi marchiza. 
Să nu pleci... 

— N-am să plec. 

Rostise vorbele moale, simţindu-şi inima ruşinată de 
minciună. Muierea îşi ascunse chipul la pieptul boierului. 

— Nu mai ai pricină de ducă. Sunt aici, lângă tine, iar 
mâine... Mâine la douăsprezece ceasuri vei fi primit de 
Ludovic. Mi-a făgăduit-o marchizul. 

Vlagă nouă îndârji braţele ce-i împresurau mijlocul şi 
închise ochii aninându-se de buzele logofătului. 

La fereală, sub un umbrar de roze, Machidon îşi trecu 
palma peste creştetul câinelui oftând cu tâlc: 

— Grea slujba Măriei Sale, Simioane! Ce gândeai tu?... 


— Ziua bună, moş Pahomie! 

Trec mai departe, prefăcându-mă fudul de ureche. Auzi, 
neruşinatul! După ce că s-a repezit să-mi meşterească 
sicriul când eram încă verde, pofteşte şi bineţe! 

Păi eu sunt om să-l pună la podele un gutunar? Degeaba, 
adică, am supt şaptezeci de ani aerul cel dătător de viaţă al 
muntelui? 

Gata, stolerul şi-a mâncat lefteria cu mine! Poate aşa, de 
dragul Sfântului leremia să-l iert, dar altminteri... 

Omătul a pus stăpânire temeinică pe moşia boierilor 
Floreşti, se tânguie la fiecare pas. Păşesc pe cărăruia rânită 
de slugi, cu capul prăvălit pe spate, spre a primi 
dezmierdarea fulgilor. Un ţânţțar de geruleţ îmi pişcă 
obrajii. Gândul că în chilioară mă aşteaptă focul cel 
şturlubatic şi-o carafă de vin fiert mă împinge din spate. În 
cămară spânzură un hartan de slănină, supus fumului. 
Numai astăzi mai  necinstesc porunca postului, dar 
începând de mâine... 

Ochii îmi lăcrimează sub bătaia albului cel fără de hotar 
ceața trudeşte să şteargă Munţii Vrâncioaei, dar răsuflarea 


lor o alungă zdreanţă. 

— Strânge, moş Pahomie? întreabă ucenicul ieşit în 
cerdac. 

— Oleacă, bre Niculăiţă. Cearcă o bortă in gheaţa 
iazului, poate se lasă amăgit vreun peşte cu vederea 
vătămată. Ştii că începând de astăzi... 

— Știu. 

Nu mi-a plăcut zâmbetul ucenicului. Ştie se vede treaba 
şi altele... 


Îngăduie, frate cetitorule, să-ţi luminez cărările în 
negura satanicească a Versaillesului, unde chiteşte să 
răzbată dumnealui, logofătul Radu Andronic. 

Riga Soare, săracul, ierte-l Dumnezeu că tare mai era 
strângător de păcate, avea de mititel o sminteală: nu şi nu, 
că e os din osul Celui Veşnic. Maică Precistă! Pesemne l-a 
pocnit popa cu capul de cristelniță, la botez, căci altă 
Chibzuială nu se află. 

Asemenea ciolan se cerea ţinut în priveală. Cum a simţit 
o chicătură de musteaţă, a poftit la cumetrie toată floarea 
supuşilor. Purtătoarele de catrinţe muncite de diavolul 
preacurviei au prins să se păruiască între dumnealor care 
să-i ajungă cea dintâi în crivat. Şi dă-i zâmbre şi dă-i incuri, 
cum să n-o apuce pe toloacă bietul creştin? 

Și-a lăsat dară bunătate de muiere - o puicuță de 
gospodină cum îi titirezul, că nu-i şedeau mâinile o clipită 
nici la seceră, nici la făcut plăcinte - să-i cârpească oftând 
cămeşile, şi s-a pus pe crailăc. 

O, deşertăciune a deşertăciunilor! La câte două ţiitoare 
slujea o dată, nu era noapte de la Dumnezeu să nu sară 
pârleazul şi prin alte ogrăzi, dând pildă de stricăciune 
supuşilor. Şi-apoi vorba ceea, răul fată iepureşte. De îndată 
ce pogora întunericul, boierii plecau precum motanii la 
dragostele lor atât de incălcite, încât nici stolerul nostru, 
cel înțelept peste măsură, nu le-ar fi dibăcit capătul. 

Fiecare ibovnică nouă a Bourbonului poftea în cinstea ei 
zaiafet fără pereche, chibzuind să le încrucişeze celorlalte 


Ochii de năcaz. Și unde s-a pus osul cel sfânt să zvârle aurul 
din chimirul Franciei cum arunci grăunţe la orătănii. 

Dar că în vremea aiasta plugul ruginea în țarină, dar că 
popuşoiul rămânea neprăşit, dar că lotrii şi flămânzii 
strujeau pe drumeţi, ce să-i pese dumnealui?! Numai într-o 
petrecere o ducea de-a uimit o lume. 

Și-apoi să-i fi văzut ițarii şi dulama, ţesute în aur şi pietre 
scumpe, şi-apoi să fi păşit prin grădina Versaillesului fără 
un singur răsad de usturoi ori de ceapă, ca la tot omul 
gospodar! Muierile lepădate de bărbat, dar mai cu seamă 
cele tinere ce ţineau sub stăpânirea farmecelor câte cinci- 
şase, umblau de frunza frăsinelului la tot pasul, îi 
năpădiseră bojdeuca. 

Intr-o bună zi - taman împlinise 40 de ani - o simţit Riga 
că-l țin şalele, că răsuflă cu greutate, că mintea i s-a 
hârbuit. De, cum s-ar zice, nopţile prăpădite îşi cereau 
dobânda. Şi-apoi trebuie să mai ştii domnia ta, frate 
cetitorule, că pe atunci tinereţea omului avea ghemul cât 
nuca. 

Oştile nu-i mai aduceau izbânzi peste izbânzi, pruncii 
croiți pe acoperişuri începuseră să-l tragă de poale, 
intrigăraia ţiitoarelor îl ostenea peste măsură. Şi-o dată a 
zis: la mai duceţi-vă bre, oameni buni, pe la casele voastre, 
că nu v-am legat de prispa mea! Ceia, ce să facă, l-au 
spurcat oleacă pe la colţuri şi şi-au mutat zaiafeturile în 
târgul blestemat. 

Și unde s-a pus Ludovic pe mătănii şi rugăciuni, socotind 
să-şi mai spele din păcate. In anul Domnului 1700, la 62 de 
ani, Bourbonul cel fără de pereche în strălucire era un 
huhurez de moşneag carele numai la bucuriile pântecelui 
Chibzuia, Doamne iartă-mă şi păzeşte! 

Cine are urechi să audă, moş Pahomie! 


Capitolul X 


BOURBONUL 


Marchiza de Gramont urcă îmbujorată în rădvan. Ochii 


îi aprindeau făclii de bucurie. Porunci vizitiului să 
pornească şi flutură băsmăluţă albă până când caleaşca se 
mistui în noapte. 

Logofătul simţi dintr-o dată durere ascuţită în ceafa şi se 
nărui. 

Ilie Machidon petrecu marchiza din ochi, apoi îşi întoarse 
privirea spre Radu Andronic, rămas în bătaia lunii. Dintăi, 
crezu că visează. 

Patru  haidamaci, în straie păcurii, îndesau trupul 
logofătului într-un rădvan. Se repezi vânteş strângând 
ciomagul în palmă. Alerga din răsputeri, dar paşii 
armăsarilor, zoriţi de surugiu, se dovediră mai harnici. 

Văzu ochiul norocos al lui Filip D'Antin cercetând în urmă 
prin ferestruică. Colbul ridicat de copite înghiţi repede 
rădvanul. 

Slujitorul coti spre caii priponiţi de un ulm. O sudalmă 
moldovenească îi ţâşni de pe buze. lepele lor erau mânate 
de doi lotri către inima pădurii. 

— Simion! 

Dulăul tocmai trudea să amăgească cu vorba o căţea 
uliţarnică. Veni lângă stăpân, căutând vinovat în lături. 
Machidon îi arătă drumul luat de rădvanul cumaşilor, 
poruncind scurt: 


— Logofătul! 


XXX 


— Mărturiseşte! 

Pe buzele boierului, stâlcite de lovituri, răsări surâs 
însângerat. Se afla priponit pe o laviţă de cazne. Făcliile 
aninate în belciuge luminau tulbure zidurile năpădite de 
mucegai. 

Radu Andronic îşi roti privirea. Văzu ţepuşele înroşite pe 
cărbuni, cleştii cu dinţi, lanţurile pentru lăcătuitul mâinilor, 
apoi otrava din ochiul contelui de Saint-LO. Rezema uşa 
durată din fier trainic, cercetându-l cu luare-aminte. 
Alături, un slujitor novac, despuiat până la brâu, aştepta 
poruncile. 

— Ce cauţi la Paris? 

Logofătul clătină din cap. 

— Eşti nătâng, D'Antin! Aşa chibzuieşti să-mi descurci 
pânzele? 

— Ce pofteai să-i spui lui Barbezieux? 

— Întreabă-l. 

Contele se apropie de boier răsucind băsmăluţa terteluită 
cu horbotă între degete. 

— I-ai păşit pragul cu anume gând. Şi l-ai strâmbat 
dumirindu-te că suntem neamuri. Răvaşul meu ţi-a deschis 
ochii... 

— Îţi risipeşti vremea! 

— Aceasta o vom vedea, rânji chiorul. Ce-a izbutit 
Francoise? 

— Ai năravuri de slugă, D'Antin! Iscodeşti prin broasca 
uşilor, nu cruţi nici privata. lar eu îs deprins a porunci 
slugilor, nu să le port răspuns. 

Ochiul teafăr al contelui scânteia lucoare drăcească. Şi-l 
apropie de obrazul logofătului. Vorbele se strecurară 
şuierate: 


— Când te primeşte Ludovic? 

— Mă osteneşti! 

— Ce treburi te mână la Ludovic? 

— Mă osteneşti, Filip D'Antin! 

Contele făcu un semn casapului. Radu Andronic închise 
ochii şi-şi încleşta dinţii. 

Caznele franţuzului se dovedeau bogate în născociri. 
Logofătul simţi că mintea i se tulbură. Îngână răguşit: 

— Filip D'Antin, conte de Saint-L6, ascultă bine ce-ţi 
spun: De spada mea ai să sfârşeşti! 


XXX 


Ochii lui Ilie Machidon băteau uliţa în aşteptarea câinelui. 
Simion se ivi într-un târziu, călcând oblu de trudă. Se 
gudură scâncind, după care făcu cale întoarsă îndemnând 
paşii slujitorului. 

Noaptea, cu belşug de stele, lumina ulițele pustii. Colţii 
dulăului, dar mai cu seamă bâta şi diavolii din privirea 
ţăranului muiară poftele terfegoţilor singuratici, tupilaţi la 
adăpostul întunericului. Simion ieşi la malul apei celei mari 
care spinteca Parisul în două şi ispitind anume semne ştiute 
de el, coti pe o uliţă largă, îndesată cu hudubăi boiereşti. 
Opri în faţa unei porţi, căutând ochii stăpânului. 


XXX 


Radu Andronic se trezi pe lespede de piatră. Avea mâinile 
cetluite în lanţuri vârtoase, pornite din belciuge îngropate 
în zid. Sudoarea şi sângele îi şiroiau pe frunte. Îşi privi 
degetele strivite, pieptul însemnat de ţepuşa trecută prin 
foc. Durerea cea rea îi măcina harnică trupul. Gândul că 
picase în laţul franţuzului, la un pas de izbândă, spulberă 
pâcla cuibărită în minte. 


Răsuci greu grumajii. Asemenea încăperi se statorniceau 
în beciuri adânci pentru ca urletele schingiuiţilor să n- 
ajungă îa lumina zilei. Sculele de caznă se odihneau 
rânduite la locul lor, făcliile ostenite pâlpâiau fără credinţă. 

Filip D'Antin şi casapul pieriseră. Cercetă trăinicia 
belciugelor. Dacă izbutea să aducă slobozenia unei singure 
mâini, putea ajunge la scule. Ochii îi poposiră pe zid, 
căutând drumul apei ce se prelingea în şuvoaie subţiratice 
şi băgă de seamă că belciugul mâinii drepte se afla în calea 
lor. Apa, după toate socotelile, trebuia să fi betegit zidăria. 
Se culcă anevoie pe pântece şi, proptind picioarele în zid, 
trase cu nădejde lanţul care-i priponea încheietura 
deprinsă cu zvâcnetul săbiei. 


Lumina unui opaiţ lupta cu întunericul la ferestrele 
cămărilor rânduite pentru slujitorime, în fundul curţii. 

Ilie Machidon stupi în palmă şi apucând vârtos ciomagul 
se năpusti furtună asupra uşii. Scândurile zburară surcele 
şi pătrunse într-o încăpere fără risipă de bodroanţe. Patru 
bărbaţi, purtători de săbii, suceau zarurile deasupra mesei. 
Bâta ţăranului se abătu seceră asupra lor, pricinuindu-le 
beteşuguri însemnate. Privirea plugarului din Chipriana 
zvârlea fulgere. 

— Unde-i logofătul Radu Andronic?! 


Boierul gâfâia înfundat. Trupul încordat varga de oţel 
tremura, ochii se zbuciumau să iasă din găvanele lor. Fierul 
îi intrase adânc în carne. 

Radu Andronic strânse din măsele şi se opinti încă o dată. 
Zgomotul lanţului izbit de piatră vesti că izbutise să smulgă 


belciugul. Rămase cu privirea la uşă răsuflând greu. Paşi 
zoriţi veneau din odaia alăturată. 

Logofătul sprijini peretele. Lăsă capul pe umeri şi închise 
ochii. Părea că aţipise. O cheie se zvârcoli în broască şi în 
prag se ivi casapul. Din cele patru fachii una singură da 
semne de viaţă sporind țesătura umbrelor. Slujitorul 
contelui înainta, poftind să desluşească de unde se iscase 
zgomotul. Când se află la un singur pas de Radu Andronic, 
logofătul îi trecu lanţul slobozit în jurul gâtului şi strânse 
până ce omul căzu petică la pământ. 


XXX 


— Unde-i Radu Andronic?! poftori llie Machidon, 
cântărind ciomagul în palmă. Vorbiţi, lepădăturilor, sau vă 
mărunţesc! 

Găsi în minte răspuns la muţenia slujitorilor betegiţi. 
Franţujii nu pricepeau valaha. Stăteau grămădiţi pe podele, 
cu moartea în suflet. 

Țăranul puse bâta la subţioară şi trecu la graiul semnelor. 
Arătă desluşit un chior subţiratic, cu iscusinţă în mânuirea 
săbiei, furişat pe urmele unui munte de bărbat carele îşi 
vedea cinstit de treburile inimii într-o pădure. Betegiţii 
pricepură. 

— Filip D'Antin şi valahul. 

— Unde se află? 

O mână teafără arătă pivniţa caselor boiereşti. Ilie 
Machidon se scarpină după ceafă, apoi porunci dulăului. 

— Rămâi strajă, Simioane, şi rupe-i gâtiţa cui dă semne 
de voinicie! 


XXX 


Truda pentru izbăvirea celui de al doilea belciug, cu 
reazămul sculelor de caznă, se arătă mai anevoioasă decât 
îşi închipuise. 

Leoarcă de năduşeală, cu trupul numai o rană, logofătul 
izbuti în cele din urmă să-l îngenuncheze. Încolăci lanţurile 
în jurul braţelor şi ţinând în mâini capetele slobode urmă 
drumul gădelui. 

Alături se afla odăiţa de veghe, iar din acea odăiţă urcau 
trepte de piatră făţuită cu dalta şi ciocanul. Picioarele 
logofătului, căznite de fierul înroşit, încercau dureri aprige 
la fiecare pas. 

Uşa spre cel dintâi cat al hudubăii, meşterită din bârne 
trainice, rămase surdă la opinteli. Logofătul ţinu drumul 
scării. Îl cuprinse fierbinţeala, fanarele aninate pe pereţi îi 
jucau în faţa ochilor. O deschizătură fără oprelişti cotea 
spre dreapta şi logofătul chibzui să-i cerceteze drumul. Era 
un coridor strâmt, vegheat de uşi bibilite, fără lacăte. Le 
deschise pe rând ferind zgomotul. Şirul încăperilor rostuite 
după toate semnele pentru musafirlâc aveau ferestrele 
întărite cu împletituri din fier subţire, dar trainic. 

Radu Andronic desluşi o carafă cu apă. Bău mult, vărsă 
prisosul în creştetul capului şi porni rezemând pereţii spre 
curmătura acelui coridor. O altă scară din lemn suia roată. 
Încheieturile ei, betegite de umblet şi ani, scrâşneau 
zgâriind liniştea. 

Logofătul răsufla greu, fierbinţeala alungată o clipită îi 
cetluia fruntea în strânsoare de foc, durerile cuibărite în 
trup îi secătuiau vlaga. Încleştă dinţii şi urcă cu şovăieli de 
beţivan. 

O boare firavă se strecura pe sub uşa de la capătul 
treptelor. Radu Andronic apăsă clanţa şi se nărui sub cerul 
puzderie de stele. Vântul cel blând, cu miros de floare şi 
salcie tânără, îi răcori fruntea. Se afla pe o prispă lată 
născocită deasupra acoperişului. Se târi până la margine, 
socotind din ochi drumul către temelia hudubăii. Măsura 15 


paşi de om învăţat cu umbletul, iar dedesubt, pământul 
purta strai bolovănos din pietre. 

Logofătul chibzui, blestemând ceasul vrăjmaş, să 
înjumătăţească acel drum coborând până la ferestrele 
primului cat. Chindiseala zidului isca multe ieşituri de care 
se putea anina. Trase adânc în piept aerul nopţii şi lunecă 
pe pântece. Picioarele găsiră repede reazăm, dar degetele 
strivite nesocoteau porunca de-a încleşta buza acoperişului. 
O ameţeală tulbure îl cuprinse. Simţi că se prăbuşeşte şi 
apucă cu dinţii grinda mărginaşă. Mâinile îi tremurau 
neputincioase. Rămase nemişcat. Lemnul putred se frânse 
dintr-o dată şi Radu Andronic căzu pe spate. Simţi cum îl 
cuprind două braţe vârtoase. 

„Lefegiii contelui“, socoti boierul şi trecu lanţul pe după 
gâtul novacului care-l ţinea cetluit. O şoaptă sugrumată îi 
ajunse la urechi: 

— Sfântă învăţătura din bătrâni! Pe cine nu-l laşi să 
moară, nu te lasă să trăieşti! 

Logofătul Andronic răsuflă uşurat. Recunoscuse graiul lui 
Ilie Machidon. 


XXX 


— Cum s-ar zice, dă, Doamne, slugi că de mâini nu mai 
am  trebuinţă, chibzui Machidon ascultând rânduiala 
statornicită la Versailles de către Riga Soare. 

Auzise şi slujitorul de ighemonicon, căci, har Domnului, 
nici Măria Sa Vodă Brâncoveanu nu vieţuia după pravila 
plugarilor din Chipriana. Râs nestăvilit însă îl cuprinsese 
aflând că la opt ceasuri, când Ludovic deschidea ochii în 
iatacul domniei sale, o sută de creştini îl întâmpinau cu 
plecăciuni rupte din şale. 

Cu spălatul nu se ostenea mult nici Bourbonul. Îşi gâdila 
la repezeală chipul cu un ştergar muiat în basamac aromit, 
după care începea panorama înveşmântatului. Veşmintele i 


le întindeau cele mai vestite herburi ale Franciei, seniori 
fuduli nevoie mare de asemenea cinste căci nu-i era dat 
oricui să ţină în mână izmana ori colţunii lui Ludovic. 

De pildă, îi desluşise logofătul, cămeşa aflată pe şervet de 
mătase albă o aducea feciorul Bourbonului sau un prinţ de 
sânge. Mâneca dreaptă i-o înveşmânta odăiaşul dintâi, cea 
stângă primul valet al hăinăriei, nădragii îi trăgea şi 
îmbumba păstrătorul acestor straie. După câteva porunci 
slobozite în cancelaria crăiască, Ludovic asculta slujba la 
capelă lepădându-se de păcate spre a face loc altora, ţinea 
apoi sfat cu dregătorii până spre ceasul douăsprezece şi 
numai după aceea bătea cărările grădinii pentru a dobândi 
curajul pântecelui, căci la răscrucea zilei îl aşteptau 
bucatele. 

Măiculiţă Doamne, şi-apoi să vezi vânzoleală! Trei 
slujitori hotărâse Ludovic pentru a-i umple cupa, iar la 
ospeţele de soi, treizeci îndeplineau aceeaşi slujbă. Cu 
asemenea prilejuri, prostimea era îngăduită în trapeză spre 
a se minuna cum dă Bourbonul din fălci. 

Toate acestea i le înşirase Radu Andronic către prânzul 
cel mic, în vreme ce-şi cerceta rănile. Somnul şi leacurile 
întocmite de Machidon, după ştiinţa călugărilor din Munţii 
Vrancei, îi îngăduiseră să se ridice. Rănile degetelor le 
ascunse în mănuşi albe, din piele de căprioară, cămaşa 
bogată în dantelă îi astupa pieptul, dres cu unsori 
tămăduitoare şi învăluit în scutece subţiri. 

După ce logofătul părăsi palatul contesei de Motteville, 
Machidon rămase în tovărăşia cupei şi a lulelei. Avea ce să 
povestească în Chipriana în serile neguroase de iarnă. 
Deşertând câte o balercă de vin şi îmbiindu-se la plăcinte 
calde, gospodarii or râde chibzuind ce pehlivan neasemuit e 
Ilie aista de înşiră la minciuni fără să clipească... 


Marchizul Jean-Marie de Gramont îşi avea loc statornicit 
în inima lui Ludovic. Se ştiau de prunci, iar în tinereţe, fie 
că fusese vorba de petrecere ori război, la vreme însorită şi 
la pagubă, marchizul se aflase mereu la dreapta sa. 

Şi nu o dată lecuise cu vorbe iscusite cugetul rănit al 
Mariei-Iereza. Isprăvile de dragoste ale lui Ludovic îi 
stârneau reginei aleanul şi dorul de ducă, primejduind 
liniştea Curţii. De Gramont se pricepea ca nimeni altul să 
facă împăcăciune perechii crăieşti. Prietenia stăruise de-a 
lungul anilor, şi după moartea spaniolei, căci marchizul se 
afla printre puţinii nobili preţuiţi de doamna de Maintenon. 

De aceea, făcându-i hatâr mare, Ludovic îl primi pe Radu 
Andronic la ceasurile doisprezece. Se aflau într-o cămară 
înaltă, titirită cu iscusinţă. Prin fereastra deschisă se 
desluşeau  cărăruile  Versaillesului cu plopi deopotrivă 
retezaţi, iar lângă un şir de trepte, Iarna închipuită de 
Girardon. Ludovic iubea trupul plin de vlagă dăltuit în 
piatră, chipul hâtru al bătrânului, surâsul plin de miez. 

Fără să curme plecăciunea boierului valah, Bourbonul îl 
cântări cu pricepere. Era chipeş acest supus al lui 
Brancovan, privirea dovedea ascuţime, bărbia încăpăţânată 
putere de înfăptuire. Straiul de brocart argintiu înveşmânta 
fără cusur trupul de gladiator, odoarele arătau preţ şi gust 
ales. Chibzui, fără zâmbetul trufaş pe care altădată i-l 
stârneau asemenea cugetări, că valahul va pomeni până la 
ultimul suspin despre cinstea de a-i fi vorbit, iar după el, 
urmaşii, peste două şi trei sute de ani, se vor făli cu isprava 
străbunului. 

Îi ascultă mulţumirile rostite într-o franţuzească bine 
deprinsă, căutând în minte locul Valahiei pe harta Evropei. 
O ţară mică, apăsată din trei părţi. Poftele lui Leopold, Petru 
şi Mustafa sunt ţinute în cumpănă de vicleanul Brancovan, 
povăţuit de mult mai vicleanul Cantacuzene... E departe 
însă, prea departe de hotarul Franciei spre a-i stârni 
luarea-aminte. Se întoarse la cuvintele valahului. Vorbea 


despre Leopold... Mereu despre Leopold!... ca şi cum nu s- 
ar gândi îndeajuns la el. 

— Măria Sa Vodă Brâncoveanu, urmă logofătul, socoate 
că primejdia nemţească pândeşte azi întreaga Evropă. 

Un zâmbet spânatic miji pe buzele regelui. 

— Mulţumim principelui pentru grija ce ne-o poartă. 
Temând oare liniştea Franciei te-a îndreptat spre noi? 

Logofătul îşi muşcă buzele. Cercetă chipul Bourbonului 
înainte de-ai purta răspuns. La 62 de ani, regele păstra 
prea puţin din frumuseţea zeului de odinioară. Ochii i se 
bulbuşaseră, nasul încovoiat căuta arc spre bărbia grea, 
năpădită de umbre verzui. Zulufii perucii cânepii cădeau 
lungi pe straiul de postav roşu, se încurcau în dantela de 
aur de la gât. Trufia, abia domolită de ani, îi stăruia în 
colţurile gurii repezite în jos, în grumajii osteniţi care 
trudeau să-i împingă capul spre spinare. 

Unde era Ludovic cel buiac, carele se căţăra pe 
acoperişuri după nepoatele lui Mazarin? Dregătorul 
Lombardiei, domnul Primo Visconti, punea mâna în foc că la 
vremea aceea nu se afla o singură muiere de neam care să 
nu jinduiască crivatul Bourbonului. Unde era Riga Soare ce 
născocise vrajbele dragostei mai încâlcite decât treburile 
politichiei, care poftise la serbarea cea mare din 1668 trei 
mii de boieri şi boieroaice, cheltuind 500 de mii de livre? 

Radu Andronic măsura uimit moşneagul gros la trup, cu 
degetele lipsite de podoabe. Despre el povestea Saint- 
Simon că se încovoia sub greutatea adamantelor în ziua 
când îl primise pe solul Persiei? 

— Principele Brâncoveanu, rosti logofătul, nu-i apăsat de 
grija Franciei, ştiind-o păstorită de minte strălucită şi mână 
puternică. Istoria însă cunoaşte împrejurări când soarta 
unei ţări mici poate schimba drumul altora cu hotar 
neasemuit mai cuprinzător. 

— Cuvinte bine ticluite, seniore, dar nedovedite. Soarta 
ne e pecetluită înainte de a slobozi primul gângurit. Şi 
asemenea făpturilor, se întâmplă cu popoarele. Destinul lor 


e însemnat înainte de a fi înfipt prima piatră care să le 
statornicească meleagul. Eşti tânăr, seniore... Cândva îţi vei 
aminti vorbele mele! Niciodată o ţară mică nu va clinti, prin 
ea însăşi, cu un singur deget hotarele zugrăvite pe harta 
lumii. 

— Iudeea, şopti cu zâmbet supus logofătul, nu era altceva 
decât o neînsemnată stăpânire romană. Ea a scăpărat totuşi 
flacăra ce avea să mistuie un imperiu care dăinuise sute de 
ani. 

Ludovic îl cercetă surprins. 

— Din păcate Isus nu se naşte a doua oară... Şi acum, să 
ne întoarcem la Leopold. Poartă dară gând vrăjmaş 
Franciei. Mâna grăsulie năbuşi un căscat: Hm, nu ne aduci 
veste nouă, seniore. 

Zeflemeaua era limpede. Logofătul văzu jeţul cu țesătura 
chindisită în fir de argint după pilda chilimurilor de pe 
pereţi, şi îşi zise că moşneagul care mai păstra doar ifosele 
Regelui Soare are unde-şi găsi reazăm auzindu-i vestea. 

— Carlos al Spaniei, grăi încet, despicând cuvintele, şi-a 
întocmit diata. 

Ludovic rămase nemişcat aţintindu-l lung. 

— Taina acestui testament e cunoscută la Cancelaria 
Valahiei?! 

— De cinci săptămâni. 

Desluşi în ochii  Bourbonului  căutătura  babelor 
clevetitoare din Târgul de Sus. Nerăbdarea şi teama de 
veste proastă alungaseră trufia. Întrebă abia mişcându-şi 
buzele: 

— Cine va fi rege în Spania? 

— Strănepotul măriei tale, sire, ducele de Anjou. 

— A! făcu uşurel Ludovic, lăsându-se pe spătarul jilţului. 
Carlos s-a ţinut de cuvânt. Pleoapele cafenii prinseră a se 
zbate, mâna se închise peste un glob de aur care adăsta pe 
masă. Vestea-i sigură? 

Spre a-l încredința pe Ludovic, boierul avea dezlegare să- 
| poarte o vreme prin lumea iscoadelor, fără a intra însă în 


mărunţişuri. 

— Sigură, sire. laina a prins aripi pe drumul ce duce de 
la iatacul lui Carlos la amvonul Papei Clement. 

Calea era lungă şi întortocheată, se încurca între 
ciubotele a sute de dregători şi slugi de toată mâna. 

— Măria Ta cunoaşte adevăratele îndeletniciri ale acelui 
valet cu beteşugul muţeniei aflat în slujba cardinalului de 
Brebeuif. 

— E omul meu. Clătină din cap a mirare: Cancelaria 
Neagră de la Bucureşti nu-şi dezminte faima. Bietul Colbert 
avea o vorbă: „Nu dau o iscoadă bună pe zece steaguri de 
tiraliori.“ Cum tălmăceşte principele Brancovan această 
veste, seniore? 

— Nemţii vor bate război asupra Franciei şi Spaniei, 
socotind să schimbe diata cu pumnul lor de fier. Înainte de 
aceasta însă, vor încerca să biruiască Ţările Româneşti. 
Aceste ţări au meleaguri bogate şi hotar trainic la Dunăre. 
Numai după aceea, cu puteri sporite, vor întâmpină oştile 
frânce. 

— Când eram copil, spuse pe gânduri regele, lăsându-şi 
ochii să rătăcească pe cerul alburiu, Mazarin îmi povestea 
despre un joc persan. Treizeci şi două de statuiete înşirate 
pe placă de fildeş şi care pot fi mişcate după anume 
rânduială. Fiece mişcare însă trebuie aşa fel chibzuită, încât 
să pună temelie celor ce-i urmează, prepuind totodată şi 
gândurile vrăjmaşului. Stolnicul Cantacuzene ne-a amintit 
acel joc... 

Ludovic îşi curmă vorba rămânând cu ochii zgâiţi pe 
ferestrele largi. O namilă de câine gonea cu limba de un 
cot, căutând ascunziş prin boschetele grădinii. Îl urmau o 
liotă de slujitori care cercau cu dinadinsul să-i vină de hac. 
Afuriseau în gura mare în vreme ce câteva muieri în straie 
muchelefe îşi suflecaseră poalele şi alergau care încotro 
ţipând opărite. 

Radu Andronic îşi ţinu râsul. Simion din Chipriana 
chibzuise să se preumble prin grădinile Versaillesului. 


— Hm, ciudat, mormăi Ludovic. 

Ceata de hăitaşi pieri în grădina de portocali sădiţi în 
hârdaie. Undeva, în palat, se auzi bătând jumătatea la 
douăsprezece şi foamea începu a-i vesti Bourbonului 
prânzul. O umbră întunecă ochii bulbucaţi. Doftorii se 
arătau de la o vreme necruţători şi avari încuviinţându-i de 
fiece masă doar un castron cu supă de broaşte şi melci 
pentru a-i asmuţi pântecele prea trândav, o jumătate de 
gâscă, două prepeliţe, o coastă de iepure, şi în loc de 
douăsprezece numai şase ouă vârtoase. În Regele Soare 
suspină gămanul. Cercetă cu pismă boiul sprinten al 
valahului. 

— Pe prietenul nostru Leopold, rosti, nu-l poţi rupe de la 
pravila judecății nemţeşti. Oricâtă vlagă ar dobândi 
supunând Răsăritul, armiile Franciei îi vor reteza mâna 
întinsă către coroana Spaniei. 

— Chiar dacă tainele acestor armii i-au fost desluşite? 

Ludovic îi căută privirea. Condotierul, piratul acesta din 
Răsărit îndesat cu veşti, îi vorbea despre trădare. Trădare 
la Curtea Franţei! Hotărât, era prea mult. 

— Vorbele ţi-s avântate, seniore, şi mă tem că n-ai pus în 
ele îndeajunsă chibzuinţă. Nemţii îşi au iscoadele lor, nu-i o 
veste nouă, dar că aceste iscoade s-au furişat până la 
Curtea noastră n-o să mă încredinţeze nimeni. 

Radu Andronic îl lăsă să-şi astâmpere mânia. Nu fusese 
niciodată prea bogat la minte Bourbonul. Avusese însă 
dintotdeauna cumpănă, sfetnici buni şi înţelepciunea de a le 
asculta povaţa, îi plăcuseră judecata dreaptă şi lucrul 
îndelung chibzuit. Trufia hrănită de gândul, cam într-o 
ureche, că Cel Veşnic i-a pus degetul în cap ungându-l crai 
al Franciei, ajunsese însă a-i strâmba judecata dând 
încredințare doar celor ce i se potriveau cugetului şi inimii. 

— Cer îngăduinţa Măriei Tale de a înşira întâmplările. 
Iscoada cea mai primejdioasă, spun învățătorii chinezi, e 
lupul în pădure, călugărul în mănăstire şi pasărea la stol. 


Asemenea făpturi cunosc dedesubturile cele mai de preţ ale 
obştii. 

— Cu alte cuvinte, după domnia ta, seniore, unul dintre 
supuşii mei s-a vândut nemților, răspunse regele surâzând. 

— N-ar fi prima oară. 

— Pe olandezi i-a înştiinţat la Houque, vicontele de 
Tournon, carele prin sânge e mai degrabă valah decât 
francez. 

— Nu ela trădat puterea tunurilor, sire. 

— Dovedegşte! 

— Vicontele se află la Bastilia, iar între timp numărul 
oştenilor, orânduirea  steagurilor, a fregatelor şi a 
catargelor, baioneta născocită pentru trabenţi şi mai cu 
seamă rânduiala fortăreței lui Vauban au ajuns pe masa lui 
Leopold. Voi adăugi că urma iscoadei, prin osârdia 
stolnicului Cantacuzino, a fost adulmecată încă din Valahia. 
lar din Valahia şi până la treptele Versaillesului, aceeaşi 
iscoadă ne-a împiedicat, folosind vicleşuguri ticăloase, să 
ajungem înaintea Măriei Tale. 

— Dovedeşte! 

Radu Andronic zâmbi. Cu o mişcare iute îşi lepădă 
mănuşile de amandină. Degetele vătămate glăsuiau destul. 
Ludovic îşi întoarse ochii cu silă. 

— Altceva! 

— Sunt încredinţat că înțeleptul rege al Franciei se va 
întreba de unde cunosc valahii taina baionetei şi a fortăreței 
lui Vauban de vreme ce prietenul lor e întemnițat, căci 
aceste născociri au văzut lumina zilei după ce vicontele a 
luat drumul Bastiliei. 

Bourbonul rămase în cumpănă. 

— Dar le cunosc? 

— Măria Ia va judeca singur, şopti logofătul. 

Descopciindu-şi  anevoie  şerparul, scoase la iveală 
pergamentele aflate la Bucureşti în bastonaşul lui von 
Blaremberg. Ludovic le luă azvârlind asupra lor privire 
goală. Dintr-o dată, fruntea îi fu năpădită de creţuri adânci. 


— Cum ai căpătat asemenea zapise? 

Logofătul îi povesti pe îndelete, curmat mereu de Ludovic 
care-şi strecura întrebările. Când isprăvi, ceasurile unu 
bătuseră de mult. Doamna de Maintenon trimisese slujitorii 
în două rânduri spre a-i vesti prânzul, apoi îngrijată îşi 
vârâse singură în cămară nasul de nevăstuică. Strecură 
privire mirată străinului cu chip smead, căci omul ori vestea 
trebuiau să fie de soi deosebit dacă poftalnicul Louis îşi 
osândea de dragul lor pântecele. Tot muţeşte se depărtă, 
poruncind slugilor zăbavă. Şi într-aceeaşi clipă chibzui 
uimită la lucru ciudat, pe care dintâi nu-l luase în seamă, 
tulburată de postul regelui. 

Ludovic îngăduise străinului să-şi scoată pălăria şi să stea 
jos dinaintea lui. Nu se aflau o sută de făpturi în toată 
lumea care să se fi bucurat de aceeaşi cinste. Când 
împlinise 15 ani, necăjit pe maică-sa, Ana de Austria, din 
pricina virtuţii sleite în iatacul lui Mazarin - maimuţoiul 
acela din Florintia - o ţinea în picioare să stâlpească 
văzduhul spre a-i simţi mai abitir disprețul... 

— Ne-am dobândit datorinţe mari la Curtea Valahiei, 
spuse în cele din urmă regele ciupindu-şi bărbia. Prin 
iscuseala domniei tale aceste zapise n-au căzut în mâna 
vrăjmaşului. 

— Nu mă pot făli, sire, decât cu ascultare deplină. Măria 
Sa Vodă Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino mi-au 
îndrumat cărările. 

— Fireşte. Astfel glăsuieşte orice slujitor vrednic şi de 
neam ales. Dar numele vânzătorului tot nu mi l-ai spus. 
Socotesc că e vreun paladin, netrebnic şi fără stirpe, aflat în 
slujba diavolului. 

Spre a alunga Satana, dacă se afla cumva în cămară, ori 
da târcoale, Bourbonul săltă corniţe arătătorul şi degetul 
cel mic. 

— Măria Ta, zâmbi logofătul, îi cunoaşte mai bine stirpea: 
Filip D'Antin, conte de Saint-L6. 

Ludovic tresări. 


— D'Antin? Eşti încredinţat? D'Antin, vărul ministrului 
nostru Barbezieux?! De neînchipuit... 

— La porunca regelui, se pot aduce cărţile lui Saint-L6 
îndreptate către dregători spre a se limpezi dacă buchiile 
sunt aşternute în acelaşi chip. 


Două ceasuri le-au trebuit ştafetelor şi Cancelariei de 
taină a Bourbonului să facă dovada. Cerul zvonea a ploaie, 
iscând vânt în perdelele subţiri. Aurul şi argintul din 
cămară începură a luci tulbure, sângeriul din haina lui 
Ludovic prinse cheag întunecat. 

Se opri dinaintea logofătului. Pulpele sugrumate în 
bernevecii de brocart îi zvâcneau, mânia îi mânjise cu 
cenuşă obrajii. 

—  Vicontele de Tournon va fi slobozit în răgazul 
trebuincios unui cal vânteş să ajungă la Bastilia, iar Filip 
D'Antin îşi va primi osânda cuvenită. 

— Îngăduiţi-l, sire, doar cinci zile, până va izbuti să-l 
întâmpine pe misionarul Neurautter. I-a îndreptat vorbă că- 
| aşteaptă între 7 şi 11 ale lui Cireşar. E singura cale de a 
desluşi politichia Habsburgului faţă de Transilvania şi 
dovadă vârfuită a vânzării. 

— Zece muşchetari vor sta sub poruncile tale, seniore. îi 
puse degetul pe umăr: Te împuternicesc să duci solie la 
Curtea Bucureştilor, mulţumirile regelui Franciei. Cartea o 
vom întocmi chiar azi. Trimitem întreaga noastră 
recunoştinţă principelui  Brancovan şi  stolnicului 
Cantacuzene. Valahia şi-a dobândit prieten care nu uită. 

După ce Radu Andronic înşiră  ploconelile de 
ighemonicon, regele urmă: 

— Iar domniei tale, care ai dovedit vitejie fără seamăn, îţi 
vom face dar spre a săpa loc în inimă şi cuget amintirii celui 
de-al XIV-lea Ludovic. 

Bătu scurt din palme şi un slujitor în fireturi purpurii se 
ivi cât ai clipi de două ori. În vreme ce regele îşi tolocănea 
porunca, logofătul chibzuia la crăiescul dar. Cu asemenea 


prilejuri, Vodă Constantin obişnuia să facă danii de moşii, 
ori de caftane boiereşti. 

Căutând pe sub sprâncene la încălţeii regelui, Radu 
Andronic chibzuia că i-ar fi anevoie să vegheze din 
Bucureşti asupra vreunui castel din te miri ce ducat al 
Normandiei sau Bretaniei. O dată cu pământurile întinse, 
Bourbonul îl va milui şi cu niscaiva herb. Cavaler 
Andronic... Ori baron Radu Andronic ot Bucureşti, Moara 
Neagră, Lunca şi Saint-Vallon... Hm! Parcă nu se îmbinau. 

Spre a reteza din socoteli, poposise cu mintea la o spadă 
bătută în diamante. Când slujitorul se întoarse în cămară, 
purtând pe braţe perniţă de catifea roşie pe care o înfăţişă 
regelui, Ludovic plin de trufie culese un forfecel de aur şi se 
propti dinaintea mirazei cu ciubucărie de cleştar. Cu 
mişcare largă, măsurată, tăie un zuluf din perucă. Pe 
aceeaşi perină, slujitorul adusese o răcliţă de aramă. Vâri 
înlăuntru zuluful şi se apropie cu zâmbet larg de logofăt. 

— După cum senioria ta a băgat de seamă, şuviţa a fost 
retezată chiar în dreptul urechii. Asemenea cinste o 
hărăzesc doar celor ce şi-au câştigat prețuirea mea, 
cheltuind truda unor însuşiri alese. 

Logofătul înlemnit simţi cu spaimă cum râsul cel 
nestăvilit îi încearcă pântecele urcând repede spre gâtlej. 
Umerii largi începuseră a-i zvâcni. Spre a zăgăzui hohotul, 
îşi strivi unghiile vătămate în podul palmei. Durerea îi aduse 
lacrimi în ochi. 

Marchiza de Maintenon se ivi în odaie fără ca boierul să fi 
auzit uşa. Ludovic îi ieşi în întâmpinare. 

— 'Te însoțesc, doamnă. 


Cat pe ferestre şi mi se imprimăvărează inima: mugurii 
plesnesc de sănătate, zâmbetul soarelui a fugărit zăpada 
din ogradă, ici-colo brânduşele înalţă scufiţe liliachii. Dacă 
am ajuns şi ziua asta sfântă, cum s-ar zice, e bine. lar ai 
amăgit timpul cu un an! Mare mehenghiu mai eşti bre, 
moşule! 


Niculăiţă alungă urmele iernii din odaie cinstind podelele 
cu fiertură de leşie, aşa că mi-am mutat harțaloagele în 
cancelarie. 

Vom asculta împreună, frate cetitorule, şuşotelile dintre 
misionarul neamţ şi contele de Saint-LO. Pentru a pricepe 
unde bătea gândul spurcat al lui Neurautter îngăduie să-ţi 
desluşesc cărările  cugetului,  umblate de românii 
transilvăneni. 

Mâna de saşi şi unguri, numărați pe degete, s-au rupt în 
anul 1540 de catolicism, luând calea Bisericii Protestante. 
Odraslele nemților umblate prin şcolile Evropei aduseseră 
trei învățături. Una era cea a puritanilor care povățuia 
omenirea să dea de pământ împărații şi stăpânitorii de 
feude, başca episcopii. A doua învăţătură îşi avea izvoarele 
în cugetările lui Descartes ce se băteau cap în cap: adică să 
te ţii şi de poalele lui Dumnezeu, să ţii seama şi de cele 
lumeşti. 

A treia învăţătură o adusese un dascăl din Leyda pe 
nume loan Cocceius. Dumnealui sărise într-un picior de 
bucurie că a pus degetul pe rană, dovedind cum să-l împaci 
şi pe Cel de Sus şi pe ăl cu cornițe. 

Și-apoi vorba ceea, când sunt prea multe moaşe rămâne 
pruncul cu buricul nelegat. Cum să se descurce puiul de 
țăran printre atâtea învățăminte? Nu se afla târg mai 
răsărit în Ţara Transilvaniei fără o şcoală în credinţa şi 
limba fiecăruia, căci astfel poftise cehul loan Amos 
Comenius, mare dascăl şi iubitor al luminii iscate din 
învăţătură. 

Crezi domnia ta, frate cetitorule, că românii noştri au 
rămas de căruţă? Ei bine, află că la 1675, Sfântul Sinod al 
Bisericii Ortodoxe a dat poruncă fiecărui preot să 
desluşească credincioşilor după slujbă az-bucoavna în 
limba strămoşească a daco-romanilor. 

Ţăranii din Siliştea de Sus ce şi-au zis atunci? Haideţi, 
oameni buni, să punem mână de la mână şi să înălțăm o 
şcoală ca să nu ne dogorească obrazul dinaintea urmaşilor! 
Dregătorii care ţineau pâinea şi cuțitul în mână s-au gândit 


să-i amăgească spre calvinism ridicând şcoli la Lugoj, 
Haţeg, Caransebeş şi Sighet, cu vorbire românească, căci 
aşa le poruncea Dumnezeul lor. Băâietanii noştri s-au arătat 
plecați, le-au supt învăţătura în tainele cifrăriei şi altor 
asemenea, după care au luat frumos din nou calea credinţei 
străvechi. 

Nici şcolile reformate de la Cluj, Orăştie, Aiud, Târgu 
Mureş şi Baia Mare n-au făcut purici cu noua lor 
propovăduire, nici şcoala din Făgăraş iscată din porunca 
Susanei Lorantffy, vădana principelui Gheorghe Răkoczi 1. 

Bun! Iaca vin imperialii grămadă, aducând în dinţi 
Diploma lui Leopold prin care Viana poftea să-i sucească pe 
toți la catolicism. Neamţul năduşea în sec căci gândul 
românilor transilvăneni tot îndărăpnic se dovedea. Cărţile 
latineşti din bibliotichia lui Mihail Halici şi a mitropolitului 
Sava Brancovici şi ale şcolii din Scheii Braşovului, multe în 
graiul românesc, hoinăreau din mână în mână, se citeau pe 
nerăsuflate. 

Predoslovia Noului Testament, tipărită la Alba lulia în 
1648 de mitropolitul Simion Ştefan, desluşea limpede că 
toți românii au aceeaşi limbă şi trebuie să se ţină aproape, 
unul cu celălalt. 

Dascălul Vasile Sturdza Moldoveanu a bătut Transilvania 
cu opinca, învățând pruncii după cărţile aduse din Țara 
Moldovei; Oprea Alâmănuţ din Siliştea Sibiului a dat fuguţa 
la leşi să deprindă acolo învăţătură. Către sfârşitul 
veacului, Gheorghe Brancovici, fratele mitropolitului, s-a 
apucat să scrie o cronică despre stirpea şi începuturile 
celor trei ţări surori, Moldova, Muntenia şi Transilvania, 
care a uns românii pe suflet şi a oprit neamţului dumicatul 
în gât. 

Geaba trudea Viana să ne învețe marșurile dumneaei, 
căci inima transilvănenilor tot la „Cântecul românesc de 
dragoste“ era, după cum se poate citi şi azi în Codicele lui 
Nicolae Petrovai din Maramureş. 

D-apoi  tipăriturile, poruncite de Măria Sa Vodă 
Brâncoveanu la Alba Iulia, d-apoi glosarul latino-român, 


scos de Teodor Corbea la Braşov, d-apoi letopiseţul lui 
Miron Costin, care desluşea limpede de unde se trag 
românii? 

Toate acestea se aflau la loc de cinste în sufletul 
transilvănenilor noştri,  alungind somnul  neamțului 
poftalnic. 

Și-atunci... 


Capitolul XI 


GÂNDUL SATANEI 


Patru zile a citit Radu Andronic cărările lui Filip D'Antin, 


sfârşind prin a dibui locul statornicit de vânzător pentru 
întâlnirea cu misionarul neamţ. Era un han din Paris, căutat 
de pungile vlăguite, cu o tinichea spânzurată deasupra 
porţii pe care sta zugrăvit un şoim de aramă. Contele de 
Saint-LO folosise tot soiul de vicleşuguri spre a se dumiri 
dacă nu-i ţine careva umbra de poale. 

Logofătul tocmise odăiţa unui negustor de rachiu aflată 
în coasta hanului. Între încăperea de taină a contelui şi acea 
odăiţă se afla un singur zid despărțitor, în care logofătul 
meşteri o bortă mică ascunsă privirii. 

Carol Neurautter sosi în a cincea zi. Era un omuleţ fără 
belşug de vlagă, înveşmântat în sutana călugărilor iezuiţi. 
Logofătul şi Ilie Machidon nu izbutiră să-i desluşească 
chipul în întregime, căci purta gluga prăvălită pe ochi. 
Misionarul dovedise mare grijă pentru drumurile sale, 
trimițând înainte un slujitor firatic, îmbrăcat în aceeaşi 
sutană. 

Păşi pragul Șoimului de Aramă la spartul zilei, numai 
după ce se încredința că poterele regelui nu-i cetluiseră 
sluga. Filip D'Antin îl îmbrăţişa. 

— În sfârşit! Începusem să cred că muierile şi vinul 
Valahiei i-au prăpădit lui Blaremberg minţile peste măsură. 
Cum ai călătorit? 


Omuleţul dădu din mâini a lehamite. Ochii mici de viezure 
cercetau cu grijă încăperea. Pofti să afle dacă dregătorii 
Franciei n-au mirosit că umblă cu două proţapuri la car, 
apoi petrecură o vreme cu gândul, stârnind aducerile 
aminte. Neamţul avea vorba pe măsura trupului, puţină şi 
moale. 

Saint-LO vru să ştie dacă primejdiile şi osteneala 
călătoriei i-au răsplătit rosturile. 

— Cunoşti aceste rosturi? 

— E de la sine înţeles, Carol, răspunse Filip D'Antin 
ştergându-şi zâmbetul cu horbota băsmăluţei. Sunt iscoadă 
bătrână, porunca drumului către inima Franciei ai primit-o 
de la Leopold cu două luni în urmă spre a desluşi dacă riga 
Spaniei şi-a întocmit testamentul. Am socotit dară că fiind la 
Paris, poţi găsi un ceas slobod şi pentru mine. Vei pleca iară 
în Transilvania, căci Curtea Vianei nu şi-a secătuit desaga 
neghiobiilor... Nu vreau să-ţi umbresc inima, dar mă tem 
straşnic că voi nu-i cunoaşteţi pe români. 

Neurautter asculta fără să clipească. 

— M-ai înştiinţat în răvaş. 

— Îţi repet. De trei ori mi-am făcut drum prin cetăţile de 
scaun ale Moldovei şi Valahiei, şi de fiecare dată mi-au 
stârnit şi mai abitir luarea-aminte. 

— Adică? 

— Cum chibzuieşti că au izbutit să nu se clintească de pe 
meleagurile lor atâta amar de ani aflându-se sub apăsarea 
împărăţiilor? 

— Cum? 

— Au miere pe limbă, dar cugetul vârtos. Bătrânii 
bucovineni obişnuiesc să spună că vorba dulce mult aduce 
şi poţi să-mi faci încredințare, povaţa nu-i strâmbă. Pe turci 
i-au ţinut departe de hotare cu amăgele, iar când nu s-a mai 
putut, au tras sabia. 

— Şi? 

Liniştea aşternută pe chipul misionarului încruntă 
sprâncenele logofătului. 


« 


„Curtea Vianei şi-a ales bine omul. Va izbândi 

Filip D'Antin se foi neliniştit. Nu putea să citească o 
singură buche în ochii de viezure. 

— Cunoşti ce soi de piatră scumpă fierbe în Cancelaria 
Neagră a stolnicului Cantacuzino? 

— Chibzuiesc să aflu. 

— Ascultă povaţa mea, Carol. Soarta coroanei lui Filip nu 
la Paris ai s-o afli. 

— M-am încredinţat. 

— Încearcă să-ţi strecori iscoadele în palatul 
Cantacuzinilor, căci marile taine pe-acolo trec. 

— Ai isprăvit? 

— Nu. 

Ochiul nevătămat al contelui prinse a se zbuciuma şi 
logofătul înţelese că D'Antin era muncit de diavol. 

— Nobilii stăpânitori au izbutit în atâta amar de vreme 
să-i lipsească de drepturi pe românii transilvăneni, şi iată că 
Diploma lui Leopold le dă nas. Sunt recunoscuţi ca naţiune, 
dacă trec la catolicism. Ştii cum se cheamă isprava asta, 
Carol? Să pui capul sănătos sub evanghelie. 

Misionarul îşi lepădă gluga pe spate, scoțând la lumina 
opaiţului o tigvă chilugă numai frunte. Spuse încet, fără 
patimă: 

— Mă dezamăgeşti, D'Antin! N-ai priceput nimic! 
Imperiul Habsburgic, ca toate imperiile, ţine sub stăpânire 
popoare fără cheag trainic între ele. Numai credinţa în 
aceeaşi biserică poate să le zidească laolaltă. În 
Transilvania se află patru religii: catolică, protestantă, 
unitariană şi ortodoxă. Dacă nu izbutim unirea cu Roma, 
cetatea în care Leopold şi-a pus toate nădejdile se va nărui 
înainte de-a vedea tururile înălțate. Saşii sunt de neamul 
nostru, îi vom întoarce lesne la Dumnezeul Vianei. Românii 
în schimb... Diploma Leopoldină de acum un an le dă 
nădejdi că nu vor mai fi socotiți îngăduiți pe pământul lor. 
Spune-mi, rogu-te, de ce nu se îmbulzesc la noua credinţă? 

— Îşi fac nădejdi să capete un preţ mai bun. 


— Nu, D'Antin! Românii transilvăneni trag vârtos cu 
ochiul spre cei din Moldova şi Valahia, aşteptând ziua când 
îşi vor da mâna. Şi-au priceput lesne că ruptura de Biserica 
răsăriteană i-ar depărta de asemenea înfăptuire. Când ţi- 
am poruncit moartea preotului Cristea din Alba lulia, 
nădăjduiam că e singurul care se pune de-a curmezişul. M- 
am înşelat. 

Contele îl măsură pe gânduri. 

— Cu alte cuvinte n-aţi făcut decât să le stârniţi aducerea 
aminte. 

— N-au uitat o clipită că se trag din aceleaşi rădăcini. Cât 
despre supunere... Nobilul Gavril de Noţig a cerut 
generalului Rabutin să facă numărătoarea pentru a-i dovedi 
că mulţimea cea mare o alcătuiesc românii. În sunducul 
fiecăruia se află păstrat cu sfinţenie câte un zapis din 
vechime, care dovedeşte că ei au fost stăpâni dintâi. Îşi 
culeg învăţătura în şcolile noastre spre a putea buchisi 
slovele acelor cărţi care vorbesc despre popasul lor pe 
meleagul Transilvaniei la cele dintâi începuturi, fără a se 
urni pe urmă din loc. Sasul Laurentiu 'Toppeltin din Mediaş 
a avut neghiobia să însemne în scrierile sale! că românii 
de la cetatea Romei se trag. Valentin Frank von 
Frankenstein face risipă de prostie aducând probe despre 
colonizarea saşilor după 1140, pe timpul craiului Geza al II- 
leai3t+. 

— Neghiobii! 

— Adaugă scrierile moldo-valahilor, aflate în mare 
cinstire, care umblă din mână în mână, adaugă sprijinul 
arătat de principii Ţărilor Române şi mai cu seamă 
letopiseţele de piatră ocrotite cu grijă. 

— Chibzuieşti la acele urme de aşezări străvechi? 

— Aşezări, oale vârstate după obiceiul dacilor, unelte sau 
parale bătute în aur, argint şi aramă. Am să-ţi istorisesc o 
întâmplare, Carol. O baroneasă din Saxonia a poftit să 
înfieze doi copii uliţarnici. Unul nu-şi cunoştea mama şi 
pământul pe care se născuse. A catadicsit degrabă. Celălalt 


trăia cu icoana părinţilor în suflet, păstra cu sfinţenie în sân 
un petic de pergament ce-i desluşea neamul. Ioate 
încercările baronesei au fost zadarnice până când cineva i-a 
şoptit să-i fure acel pergament şi să-l ardă. Cinci ani mai 
târziu pruncul s-a dat pe brazdă. Îşi feri ochii de lumina 
opaiţului. Câtă vreme mărturiile vor dăinui, va dăinui şi 
îndărăpnicia românilor transilvăneni. 

Radu Andronic căută privirea lui Machidon. Slujitorul 
înţelese. Se uită la iscoadă. Înţelesese şi Filip D'Antin. 

— Îndrăzneaţă socoată. 

— E singura cale, Saint-L6. Dovezile se cer nimicite, o 
ispravă trudnică la care oamenii mei s-au şi înhămat. 
Zapisele aflate în sunducuri trebuie adunate sub cuvânt că 
vor fi înfăţişate împăratului spre deplină încredințare a 
întâietăţii românilor pe pământul transilvănean. Sate 
întregi vor fi strămutate, iar dregătorilor li se va lepăda 
poruncă să strâmbe numele celor rămaşi astfel, încât să fie 
socotite nemţeşti sau ungureşti la numărătoare. Vorba cea 
dulce despre care pomeneai, strecurată din belşug în 
Diploma Leopoldină, şi apăsarea îi vor rupe până la urmă 
de Biserica Ortodoxă. Moldo-valahii dau de pe acum semne 
de mânie, în ziua aceea le vor întoarce spatele. 

Logofătul şi Ilie Machidon ascultau încremeniţi. Ochiul lui 
Filip D'Antin sticlea rece. 

— Pricep de ce m-ai povăţuit să le cercetez graiul şi 
obiceiurile. Ai trebuinţă de un om care cunoaşte vorba 
acelor letopiseţe. 

Misionarul îşi întinse buzele a zâmbet. 

— Ştiam înainte de a părăsi cancelaria Vianei că momeala 
nu-i va ispiti vreme prea îndelungată. Dovadă: sunt din ce în 
ce mai tari românii care ne încredinţează letopiseţele „spre 
a fi cercetate de Leopold“. Mai mult, în cinci rânduri au 
încercat să-mi trimită moartea. 

— Pentru ce nu m-ai înştiinţat de la început, Carol? 
Socoteam că între noi nu se află taine. 


— Sunt trei ani de când nu ne-am văzut, iar soarta 
destăinuirilor scrise e să ajungă dinaintea altor ochi. Cere-i 
lui Barbezieux încuviințarea călătoriei spre Lehia şi, ajuns 
în Transilvania, caută-l pe generalul Rabutin. În preajma lui 
voi fi eu. Îi puse mâna pe braţ: Oamenii mei se descurcă 
greu. [i-am poruncit să fereşti în ultima vreme ţinuturile 
aflate sub stăpânirea lui Leopold spre a nu stârni bănuială. 
Acum poterele franceze şi-au astâmpărat umbletul. Am 
nevoie de tine, Filip. 

— Voi veni, spuse contele după o clipă de chibzuială. Pe 
chipul misionarului se aşternu lumina. 

— Ce se aude cu fortăreaţa lui Vauban? 

— N-ai desluşit însemnările mele? 

— Care însemnări? 

Contele de Saint-L6 tresări. În ochiul teafăr sticli spaima. 

— Pergamentele din baston. 

— Glumeşti, D'Antin. Tainiţa cuprindea numai cartea de 
întâmpinare. 

— Numai?! 

— Îmi fac nădejdi că nu pui în cumpănă credinţa lui von 
Blaremberg. 

Contele sări în picioare, muşcat de un gând. 

— Logofătul Andronic! Îi desluşi dintr-o răsuflare: 
Iscoadele Cantacuzinului au dezlegat taina, Carol. Dovada 
vânzării se află acum sub ochii lui Ludovic. 

Azvârli o privire pe ferestruica îngustă, apoi săltă 
chepengul ascuns sub scoarță. 

— Repede! Hanul e înconjurat de muşchetari. 

Se mistuiră în întuneric. 


Logofătul porunci slujitorului: 

— Aleargă spre catedrala cea mare, Machidoane. E plină 
de hrube. 

Boierul ocoli $oimul de Aramă şi se năpusti în odaia 
hangiului. 


— "Te aşteaptă galera, neguţătorule! N-ai înştiinţat 
oamenii regelui că odaia lui Saint-L6 e vizuină. 

Omul da semne de nesupunere şi logofătul îi cetlui 
gâtlejul între degete. 

— Unde-i capătul drumului de taină? Vorbeşte, altminteri 
nu mai apuci osânda lui Ludovic. 

— Sub Podul cel Nou, seniore, şopti înecat hangiul. 

Boierul îl lepădă treanţă şi porni vânteş spre malul Senei. 
Lumina puţină îi împiedica paşii. La capătul podului, văzu 
două umbre urcând malul pieptiş. 

— Saint-L6! strigă logofătul. 

Filip D'Antin se opri scoţându-şi armele. 

— Fugi, Carol! 

Misionarul lipi umbrele cu pas de pisică, căutând 
izbăvirea spre celălalt mal. Ochiul verde al franţuzului înota 
în otravă. 

— Îndrăzneşte, valahule! 

— Închină-te! 

Înainta ţinându-şi ascuţişurile plecate. Ajuns la două 
lungimi de braţ, sabia iscoadei fulgeră ţintind pântecele 
logofătului. Radu Andronic o îndepărtă din mers cu o 
zvâcnire a încheieturii. Saint-LO bătu înapoi, prinzând 
jungherul de vârf. 

— Apucă slujitorul cel mic după cuviinţă, D'Antin, cunosc 
vicleşugul. Cu asemenea lovitură netrebnică l-ai omorât pe 
scundac sub ferestrele lui von Blaremberg. Primeşte! 

Sabia boierului reteză întâi noaptea cruciş şi numai după 
aceea născoci rană adâncă pe braţul nărăvit în ticăloşii. 
Contele scăpă jungherul. 

— Drept răsplată pentru osârdia valahilor de a-ţi înfăţişa 
cele mai bune bucate ale lor, urmă Radu Andronic, ai 
poruncit hangiului din târgul Lyonului să-mi necinstească 
ospăţul cu otravă. Primeşte! 

Ascuţişurile lungi se încrucişară de şase ori deasupra 
capului şi la vintre, apoi sabia logofătului crestă de-a 
curmezişul buzele lui Saint-L6 retezându-i sudalma. 


Spaima cea rea încolţise în ochiul franţuzului. Încercă 
lovitura mincinoasă a lombarzilor la pântece spre a-i găsi 
gâtul fără apărare, apoi iscuseala împunsăturii din 
Andaluzia. Oţelul logofătului se răsuci şarpe şi-i smulse 
sabia. 

— Ridică-ţi scula, D'Antin! Încă n-am isprăvit. 

— Satană! bâlbâi franţuzul culegându-şi arma. 

— Te-am izbăvit de tăişurile oştenilor tâlhari în codrii de 
la poalele Parisului şi în loc de recunoştinţă m-ai osândit la 
cazne. Fereşte-ţi mâna care a dat poruncă gâdelui! 

Toţi diavolii cuibăriţi în cugetul franţuzului îşi scoseseră 
coamele. Contele lupta cu deznădejdea făpturii ce nu mai 
are nimic de pierdut. Sabia lui Radu Andronic ţesea giulgiu 
subţire, dar D'Antin îi găsi răspuns sărind lăturiş şi înapoi. 

— Păzeşte-ţi dreapta, Saint-L6! poftori logofătul. Ea va 
primi osânda. 

Braţul franţuzului, care uitase de mult cum se croieşte 
semnul crucii, primi curând împunsătură adâncă şi scăpă 
pentru a doua oară sabia. Filip D'Antin rămase în vileagul 
podului răsuflând greu. Logofătul măsură cu silă zdreala de 
om numai răni. 

— Am voit să-ţi osândesc şi ochiul poftalnic să cunoască 
obiceiurile valahilor... Fii pe pace, Saint-L6! i-l las teafăr, 
căci doresc să vezi cum arată harapnicul în ziua când vei 
ajunge pe galere. Strigă către muşchetarii aduşi de 
Machidon: Luaţi-l! 

Slujitorii regelui împinseră trupul betegit spre Bastilia. 

— Şi neamţul? întrebă Ilie. 

— A scăpat. 

Suci capul la strigătul oştenilor. Filip D'Antin, conte de 
Saint-LO, alerga spre inima podului. Încalecă iuteş 
parmaclâcul. 

În aceeaşi clipă, o săgeată i se înfipse între umeri. Vaiet 
răguşit de fiară înjunghiată sperie noaptea şi Saint-LO se 
prăbuşi în apele întunecate. Logofătul întoarse capul. 


Jupâniţa Tofana, în straie de băietan, îşi ascundea arcul sub 
mantie. 

— Îmi fac griji pentru soarta Brâncoveanului, rosti fata, 
dacă toţi slujitorii săi dovedesc aceeaşi risipă de 
înţelepciune. 

Ilie Machidon văzu cum ochii logofătului se încrucişează 
împunşi de draci. Vorbe fără pereche în ascuţime, culese 
din Curtea Miracolelor, i se învălmăşeau pe buze. Nu mai 
avu vreme să le rânduiască după cuviinţă, căci jupâniţa 
dispăruse. Râsul batjocoritor mai stărui o vreme, apoi pieri. 


Scutură-ţi colbul târgului blestemat, de pe veşminte şi 
cuget, şi fii binevenit, frate cetitorule! 

Știu, ai bătut drum lung, bogat în primejdii, te-au ispitit 
tâlharii şi deşertăciunile ăstei lumi bicisnice, gândul 
spurcat al misionarului neamţ ţi-a picurat otravă în suflet. 
Acum ai grabnică trebuinţă să-ţi clăteşti ochii. Potriveşte-ţi 
dară paşii după călcătura beteagă a nevrednicului Pahomie 
şi hai cu moşul să-ţi desluşească frumuseţea cea fără de 
prihană din țara miorițelor bârsane. Cătinel bre, omule, 
căci nu mai am anii buiaci ai domniei tale! Aşa, de-amu e 
bine. 

Intrăm în împărăţia Bârsei ințărcată cu mireasma florii 
de munte, şi a cetinii, şi a aburului născocit de grohotişuri. 
Cărăruia asta duce spre Tamana, râul care se prăvale de 
sus peste Piatra Craiului. Aerul chişcă mai dihai ca 
chiperiul, s-adapă din apa fărâmiţată pulbere la temelia 
prăpastiei ca s-o stupească ploaie zorită asupra cetinii. Hai 
să ne adăpostim în beuca aceea până trece duşmanca. Hm, 
o gură de răchie? Nu ştiu dacă se cuvine unui hârb de 
moşneag... Puah! Tare-i ră! Mai umple, rogu-te, o măsură, 
parcă mă cată răcoarea la şale... 

Iaca, am amăâgit drumul cu vorba şi l-am biruit. De aici, 
din vărfi poţi să-ţi mulțumeşti ochii citind bucuriile 
Bucegilor. Voinicul cela de munte, pieptos, e Postăvarul, cu 
zestre mare de potecuţe rupte, când ţi-e lumea mai dragă. 
Dacă te _ uiţi la poalele trufaşului, ai să-ţi hodineşti 


căutătura în horbota de spumă a Timișului. Aşa, amu 
cearcă să-ţi întinzi bătaia privirii spre Măgura Codlei şi 
Piatra Craiului. 

Află, frate cetitorule, că între aceste minuni de 
frumuseţe, dacii au născocit cea dintâi aşezare a 
Braşovului. lan şezi oleacă să-ți spun două vorbe despre 
târgul aista, căci prin el vei păşi, împreună cu dumnealui, 
logotătul de taină... Zici c-o mai rămas 0 chicătură de... 
cum îi zice? Oare nu mi-o face râu? Ei, toarnă amu, dacă tot 
ai desfăcut butelca. Aşa! 

Oameni cu roua cinstei şi-a prieteşugului în cuget, daco- 
romanii i-au îngăduit pe ungurii veniți taman din Atelkuz 
să-şi tragă sufletul priponindu-şi caii în satul Blumăna, care 
cu trecerea timpului avea să ajungă o mahala a târgului. Se 
vede treaba că tare le-a mai plăcut locul, căci nu s-au mai 
urit. Trebuşoara aiasta se întâmpla la praznicul anului 
1000. Peste alte 150 de toamne, au venit în cumetrie saşii, 
o sămânță de flandri de pe Rinul de mijloc... Poftiţi şi 
domniile voastre, oameni buni, au zis ai noştri, mutându-şi 
catrafusele în Schei, cealaltă margine a aşezării. 

Andrei al Il-lea al ungurilor a poruncit pe la 1211 
cavalerilor teutoni să dea poftiților o mână de ajutor. Și-au 
lepădat flăcăii cămeşile turnate în fier şi s-au pus pe treabă 
înălțând case trainice, după gustul nemţțesc, şi o cetate pe 
Tâmpa pentru ceasurile de primejdie. 

Amu, să nu vorbim cu păcat, saşii s-au dovedit oameni 
harnici şi buni gospodari, dând pildă de sârguinţă. După 
vreo 13 ani, teutonii stricând brânza cu Andrei al II-lea şi- 
au înveşmântat armurile şi s-au dus, Duluţă! 

văzând Vlaicu vodă că bieţii creştini au rămas de căruţă 
le-a îngăduit să-şi verse mărfurile în Valahia, de unde luau, 
la rându-le, ceară, peşte, vin şi piei de fiară. 

Trebuie să mai ştii domnia ta, frate cetitorule, că alți 
saşi, neguţători la fel de pricepuţi, se aflau la acea vreme în 
târgul Sibiului. Şi unde s-au luat la uciganie suduindu-se 
pre limba dumnealor. A trebuit să-i despartă principele 
Țării Româneşti cu vorbe pline de blândeţe: Osândi-v-ar 


Dumnezeu! Dacă nu şedeţți binişor bre, zghihuiţilor, slobod 
poruncă să nu mai calce picior de neamţ în cetatea de 
scaun! 

La anul 1421, turcul Amurad, călăuzit de Radu 
Praznaglava, adică chelbosul, bate Braşovul cu oştire mare, 
semănând pustiu. Deprinzând drumul la plăcinte calde, 
după 13 ani a venit din nou. Numai că de astă dată s-a lins 
dumnealui pe botişor căci oraşul era cetluit în două chingi 
de ziduri. In jurul lor se afla şi un şanţ cu apă spre a reteza 
de tot pofta năvălitorilor. Brâul de piatră fusese înălțat din 
punga şi truda târgoveților împărţiţi pe bresle. O sută de 
gospodari neguțători şi meşteri, aflaţi sub ochiul unui jude, 
născoceau legi după pilda burgurilor nemţeşti. Când se 
aflau la un pas de păruială venea degrabă să-i împace 
contele sas din Sibiu, „Comes Saxonum “. 

Românii din Schei, poreciliţi „trocari“ după scula cu care 
meştereau ceaprazurile, au deprins de la megieşi cinstea 
muncii, curăţenia, cumpătul la vorbă şi mai vârtos la 
parale. Dregătorii saşi au dovedit mare grijă pentru gazdele 
lor de la anul 1150, cea dintâi fiind să nu prindă aceştia 
cumva osânză la pungă. 

I-au lipsit dară de truda născocirilor la care opinteau 
nemţii şi a sculatului în zori. Cei din mahalaua Scheiului 
puteau să târguiască bucate începând de la ceasurile nouă, 
adică după ce neamţul smântânise oalele. 

De-amu, ce-a fost a fost, vorba e că împreună au pus 
umărul la nevoie, biruind anii aducători de spaime, spre a 
lăsa urmaşilor târg fără pereche. Satele de prinprejur le-au 
luat pilda hărniciei, ridicând aşezări rupte parcă din ulițele 
Braşovului. 

Prin aceste aşezări vei păşi şi domnia ta îndată ce pana 
părintelui Ilarie işi va mântui treburile în cetatea 
Bucureştilor... 

Ian cată, puiul cela de vânticel a prins aripi, născoceşte 
dihonie în cetină, speriind ciocănitoarele. Se cheamă că de- 
acuma ziua şi-a cheltuit paralele, întinde mâna către soare 


după pilda milogilor. S-ar cuveni s-o luâm cătinel la vale, că 
odată începe să plouă cu intunecime. 

Ce spuneai, frate cetitorule? Să deşert, drept mulțămită 
pentru învăţătură, ce mai şuşoteşte în sticla ceea? Mă rog, 
păcatul să fie al domniei tale, că eu mi-am căâptuşit de mult 
buzunarele. 


Stau la măsuţa din pridvor şi citesc ce am scris. Bre, bre, 
multă minte îţi mai lipseşte, moş Pahomie! 


Capitolul XII 


SE ALEG VITEJII 


După cele din urmă cuvinte ale logofătului se aşternu 


liniştea. În Cancelaria Neagră fanarele clipeau lumină 
tulbure din pricina sticlelor neprimenite, căci slugile 
pătrundeau rar în odăile de taină. Anevoie ai fi putut prepui 
aici, între zidurile păcurii - unde dăinuiau, în ciuda focului 
de butuci şi a hârtiei de Armenia arsă fără contenire, aromă 
şi răceală jilavă de temniţă - dimineaţa înaltă, cu străvezimi 
de cleştar ce da târcoale palatului. Stolnicul Cantacuzino se 
rupsese de harta ţintuită în perete şi tăind cămara din 
câţiva paşi îşi rezemase coatele în poalele unui pupitru 
italian. În căuşul palmei, păstra găvanul lulelei stinse. Ochii 
pâclii, mistuiţi de jarul nesomnului, scociorau obrazul 
boierului. 

— Mi-ai istorisit faptele, dar nu mi-ai spus ce gândeşti. 

Boierul îşi dezmierdă canaful de la mânecile contăşului 
strecurându-i privire încurcată. Stolnicul nu obişnuia să 
ţină seama de chibzuielile slujbaşilor, de aceea în 
Cancelaria Neagră ploua cu porunci în vreme ce întrebările 
abia picurau. 

— Nemţii şi-au limpezit politichia. 

— Anume? 

— Ceea ce domnia ta prepuia de mult a prins cheag. 
Viana  pofteşte să frângă cerbicia  transilvănenilor, 


retezându-le rădăcina. Astfel vor putea fi adăugiţi lesne la 
plămada imperiului. 

Cantacuzinul lepădă luleaua. Cu unghia degetului mic îşi 
înghesuia colţul buzelor. 

— Hm, nu-i cunoşteam pe nemți atât de dibaci. Şi dacă au 
avut totdeauna răbdare în meşteşugurile lor, n-au dovedit-o 
până acum în ţesăturile diplomaticeşti. Ceea ce seamănă ei 
va rodi peste sute de ani... Cum a primit Riga Soare vestea 
acestor iscuseli? 

Radu Andronic îşi miji ochii. Fanarul zugrăvea un covrig 
de lumină peste capul bătrânului. Îl văzu o clipă aşa cum 
aveau să-l vadă urmaşii peste veacuri, țintuit pe zid de 
mănăstire, la Horezu. 

— Craiul Franciei, spuse ocolind cu un pas flacăra, are 
sfetnici bogaţi la minte. Tălmăcirea unor asemenea iscuseli 
cade în seama lor. 

— Îţi pricep gândul, logofete, dar te înşeli. Bourbonul nu-i 
neghiob. Nu-i neghiob cel de ştie să-şi aleagă dregători 
vrednici şi izbuteşte vreme de cincizeci de ani să nu scape 
cârma din mână. Pentru Ludovic însă, Transilvania, Valahia 
ori Moldova nu înseamnă decât petice de țarină anume 
născocite de Dumnezeu spre a împiedica drumul turcului 
către inima Evropei şi a fi apoi stăpânite de vecini puternici. 
În locul lui Leopold, Bourbonul ar fi cercetat cu aceleaşi 
socotinţe spre "Ţările Române. Oftă adumbrit: Trebuie să-l 
vestesc pe Vodă. 


Se auzi ceasul din turn bătând de unsprezece, apoi glasul 
unui apar şi roţi de căruţă hurducate pe bolovănişul din 
ulicioara Cucului. 

— Găteşte-te de drum, logofete, porunci stolnicul intrând. 
Măria Sa pofteşte să iei fără zăbavă calea Braşovului. Boier 
Sandu Miclăuş, scutierul lui Gavril de Noţig, te va îndruma 
către acei români, târgoveţi, nobili ori plugari, ce ţin piept 
cancelariei imperiale. Îţi vei alcătui o ceată şi vei căuta să 
dobândeşti înaintea lui Neurautter letopiseţe ori semne 


iscate în fier şi piatră care dovedesc obârşia şi dreptul 
străvechi al transilvănenilor asupra meleagului lor. Acele 
dovezi le vei aduce în Valahia, unde vor găsi tainiţă de 
nădejde în aşteptarea unor zile mai blânde. Semnele care 
nu pot fi urnite trudeşte să le ascunzi. Îi căută luminile 
ochilor: Măria Sa îşi pune mare nădejde în iscusinţa 
domniei tale. 


O ciocârlie reteză snopii de lumină, îşi lepădă viersul în 
văzduh şi pieri spre inima codrului. Talanga aninată la 
grumajii unui taur clopoţea departe alungând fluturii şi 
albinele. La capătul imaşului, între uluci date cu var, picotea 
în soarele amiezii Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Din pădure 
se ivi o măicuţă tânără, rumenă în obraji, cu un paneraş plin 
ochi de hribi. Dădu bineţe fără să-şi dezlipească ochii din 
pământ şi îşi urmă drumul păşind mărunţit. Marghioliţa se 
răsuci, cercetându-i straiul înnegurat. 

— Oftezi? zâmbi logofătul. 

Negustoreasa nu-i răspunse. Din pricina arşiţei îşi 
înnodase cozile cunună şi înveşmântase ie de borangic 
subţire ce-i lăsa în slobozenie gâtul şi umerii. 

— Când chibzuieşti să pleci? întrebă muierea. 

— La noapte. 

— Diavolul cel bătrân ţi-a poruncit drumul? 

— Ghiceşti repede, Marghioliţă. 

— Oare? Mi-ar plăcea de pildă, să ghicesc de ce intrând 
în Bucureşti, pe podul lui Şerban Vodă, nu mi-ai bătut în 
fereşti spre a-mi vesti întoarcerea? 

Logofătul o învălui în privire mângâioasă. Obrajii, gura, 
ochii negustoresei pârjoleau. 

— Nu scăpăraseră încă zorile, Marghioliţă, şi-mi era 
teamă că-ţi voi alunga somnul. 


— Hm! Acum un an dovedeai mai multă îndrăzneală. 
Pesemne tot de teamă mi-ai ocolit şi prăvălia în drum spre 
Curte. 

— Veştile aduse nu mi-au îngăduit zăbavă. 

— Pricep. Şi mai pricep că milogii şi-au pierdut cu 
adevărat vederea, că Avram cavaful a dobândit peste 
noapte orbul găinilor, iar privirea plăcintarilor de pe 
Dâmboviţa se vaită de beteşug, de vreme ce cu toţii te-au 
zărit mânându-ţi armăsarul spre casele domniei tale de la 
Mesteceni şi-abia după un ceas către Curtea Măriei Sale. 

Radu Andronic izbucni în râs. Încercă să-i prindă mâna, 
dar muierea şi-o smulse, şi o vâri pumn sub ilicul mărgeluit. 

— Ai umplut Bucureştiul de iscoade, Marghioliţă. 
Stolnicul poate lua învăţătură... Eram încredinţat că am 
ferit până şi urechile străjilor. 

— Tolocănind în schimb cele ale vornicului Leurdeanu 
care, numai bine sculat din crivatul ibovnicii, poftea să afle 
veşti din ţara Bourbonului. V-aţi întâmpinat pe pod, 
dinaintea dughenii arvanitului. 

— Uite un arici, Marghioliţă! 

— Uite un logofăt de taină care şi-a rătăcit dibăcia 
vorbei... 

Boierul se opri în mijlocul potecii şi îi prinse umerii în 
căuşul palmelor. Negustoriţa se făcu mică sub privirea 
caldă care o cerceta cu blândeţe. Buzele muierii, rubinii, 
tremurau, şoapta i se umplu de lacrimi: 

— Ce se cere să pricep? 

Logofătul îşi desprinse mâinile cu suspin abia auzit. 
Urmară drumul. O adiere fierbinte clătea aromele de 
cetină, fân încins şi muşchi. 

— Nu-ţi cer să mă duci la biserică, şopti negustoreasa. 
Nu ţi-am cerut-o nici altă dată, căci cunosc rânduiala şi 
până unde mi se cuvine a năzui. 

— De asemenea oprelişti neroade nu m-am împiedicat 
niciodată. Ai toate darurile din lume, Marghioliţă. 

— Oricât de multe, tot nu-s de ajuns pentru domnia ta. 


— Mi-aduc aminte de o întâmplare istorisită odinioară... 
La cincisprezece ani te-a peţit un negustor din mahala. Era 
chipeş, tânăr, avut, te îndrăgea. 

— Dar nu-l îndrăgeam eu! Aspre vorbe, logofete! 

— Minciuna nu-şi poate statornici cotlon între noi. Mi-eşti 
prea dragă pentru a te amâăgi. 

— Adevărul nu-i totdeauna bun, suflă gâtuit muierea. 

Radu Andronic îi dezmierdă cununa de plete, apoi mâna 
alunecă cu gingăşie în lungul obrajilor şi prinse în vârful 
degetelor bărbia rotundă. Lacrimile umpleau de stele ochii 
verzi şi negustoreasa îşi cobori pleoapele frănjurite. 

Lupta cu năvala plânsului înfigându-şi unghiile în braţe. 
Fluturii ei semănau licurici pe potecă. 

— Ce-mi lipseşte, Doamne? şopti. Luminează-mă! Ce-mi 
lipseşte? 

Logofătul o privi neputincios. 

— Nu-i pot porunci inimii, deşi aş dori-o din adâncul 
sufletului. 

Ultimele cuvinte se pierdură în larmă de zurgălăi, chiote 
şi tropot de copite. Două rădvane se iviră la cotul potecii 
stricând liniştea codrului şi somnul cucuvăilor. Ioniţă 
Fărcăşan mâna în picioare, suduind fără pricină surugiul. 
Vreo şapte-opt boieri tineri îl stârneau să gonească. Erau 
roşii la chip, cu caftanele descopciate, şi câte o ploscuţă în 
fiece mână. În urmă, trăsura Negoescului îi ţinea pereche la 
zgomot şi alergătură. Se străduia s-o ia înaintea gămanului, 
dar Ioniţă nu-i îngăduia potecă, mânând caii şerpeşte. 
Armăşelul Stroe, cu ochii îndreptaţi către cer, încercă să 
sece amândouă ploscuţele dintr-o dată. Izbuti să le deşerte 
pe piepţii anteriului de canavăţ. 

Logofătul o trase din drum pe Marghioliţa, căutând 
ascunziş între stejari. 

— Smintitul o să-i răstoarne... Vin de la crâşma din 
Copăceni, şi pun prinsoare că se îndreaptă spre Rădiţa. 

Negustoreasa scoase marama din sân şi-şi primeni obrajii 
uzi. 


— Să te măriţi, Marghioliţă, rosti boierul cu blândeţe. 

Negustoriţa simţi că i se face frig. Sprâncenele negre şi 
drepte legară nod strâns pe frunte. 

— De aceea îmi vâri târlicii în picioare, ca să mă 
căpătuiesc? 

— Şi de aceea. Vreau să-ţi fie bucuroşi anii care vin. Ai fi 
poftit să te amăgesc? 

— Nu ştiu. Nu-ţi port pică, Radu Andronic, şi nu te 
afurisesc, căci mi-e inima prea plină de făptura domniei 
tale. Dimpotrivă, mă rog să te ferească Dumnezeu de ziua 
când vei întâmpină muiere care să-ţi aprindă cugetul, iar 
când te-o frige mai vârtos, să-ţi dea povaţă de însurătoare, 
apoi să-şi strângă fustele şi s-o ţină tot la vale. 

Toaca Mănăstirii Sfânta Ecaterina începu a mărunți 
văzduhul. Soarele înfipsese făclie pe crestele cerului, 
învăluind codrul în mantie fierbinte şi strălucitoare. Pe 
imaş, romaniţa şi ciuboţica-cucului îşi plecaseră capetele 
orbite de lumină. 


Slujitorul, dar mai cu seamă Simion îl aşteptau la hotarul 
Braşovului, după înţelegere. Ilie Machidon dăduse ascultare 
inimii gonindu-şi armăsarul spre Chipriana, iar acum se afla 
din nou la porunca logofătului. 

— "Te-a recunoscut Smărăndiţa, împărate? întrebă Radu 
Andronic coborând din şa. 

Se aflau sub o sprânceană a muntelui, loc tainic de care 
aveau ştiinţă numai olacii Măriei Sale. Aţa cărăruii, dosită 
privirii, cosea inima pădurii cu vicleşug. Slujitorul îşi 
potrivea din cosor o bâtă călită la flacără. Purta cămaşă 
nouă, cu belşug de împunsături, în care boierul ghici mâna 
Smărăndiţei. Simion era şi el muchelef, în blană curată. 

— Apoi, cinstite boierule, răspunse într-un târziu 
Machidon cu surâs doselnic, am încredințarea că domnia ta 


ai auzit de văru-meu, Tudorică. 

— Ţi-ai hrănit traista cu istorii, Ilie? Înălţă ochii spre 
ceruri: Doamne, dă răbdare urechilor mele căci cugetul mi 
l-ai împăcat de mult! Acum poţi înnoda vorba. 

— Tudorică aista, urmă slujitorul, s-a dus într-o zi să 
macine doi saci cu grăunţe de păpuşoi. Bun!... Nevastă-sa, 
o zgâtie de muiere din cele fără o coastă la numărătoare, 
tocmai întindea albiturile sub zâmbetul zilei, când iaca vine 
popa cu sfeştania. Ce mă povăţuieşti, părinte? întreabă 
muierea. Amu, dacă bărbatu-meu e plecat la moară, să-l 
aştept ori să-mi iau altul? Clătină din cap. lare mă tem că 
drumurile poruncite de Măria Sa or să pună la grea 
cumpănă statornicia celor care ne aşteaptă şi n-or să ne 
mai afle chipul... 

Logofătul îşi aduse aminte de chipul Marghioliţei şi inima 
i se adumbri. Săltă din umeri. 

— Pe mine nu mă aşteaptă nimeni, Machidoane! 

— Nu pofteşti. 

— Nu poftesc să poftesc! 

— Mare blestem! 

Se măsurară o clipită, fiecare cu gândurile lui, apoi 
slujitorul înfăşură copitele cailor în trenţe spre a amăgi 
urechea poteraşilor nemți. 

Duceau armăsarii de dârlogi, călcând cu multă luare- 
aminte. Cărăruia se strecura hoţeşte numai pe sub cetină 
deasă, numai! prin grohotişuri stăpânite de ceaţă. Răcoarea 
muntelui curgea domoală şi Ilie Machidon îşi strânse 
dulama la piept. 

— Se cere să-ţi schimbi cămaşa, şopti cu fereală 
logofătul. Florile Smărăndiţei desluşesc limpede dincotro 
vii. Adăugă moale: Îmi pare rău, Ilie. 

— Unde nu dă Dumnezeu numai asemenea păreri de rău! 

Boierul îl măsură iute şi îşi urmă drumul. Urcau anevoie 
căci răsuflarea dimineţii umpluse poteca de rouă. O lumină 
suleagă vlăguită de sihlă întindea torţe alburii. La porunca 


slujitorului, Simion o luase înainte spre a citi primejdiile 
drumului. 

Ajunşi pe creasta ieşită din strânsura codrului, Radu 
Andronic hotări popas. 

— Aşteptăm dezlegarea străjerilor Măriei Sale. Vor înălța 
fum pe spinarea golaşă a muntelui îndată ce nemţii slăbesc 
drumeagul din priviri. Strâmbă-ţi înfăţişarea, Machidoane! 

Slujitorul cercetă veşmintele logofătului. Purta mintean 
din aba sinilie, după gustul neguţătorilor braşoveni, 
berneveci strâmţi şi ciubote unse cu dohot. Îşi cercetă 
desagii şi scoase un rând de straie croite în aceeaşi 
sâmbătă. 

— Cunoşti graiul nemților, împărate? 

— Cum să nu! Mamaia mi-a tocmit doică pe muierea 
împăratului Leopold... Dacă nu mi se înnoadă limba în 
măsele, socotesc să-ţi pot fi de mare folosinţă. 

— În târgul Parisului, nu fie de deochi, te-ai descurcat 
frumuşel. 

— Aşa-i! Ştiu mâinile istea ale mele o franţuzească că mă 
dor şi amu de-atâta sporovăială. 

În ochii boierului clipoci râsul. Îşi hrăni luleaua, privind 
spre locul statornicit pentru  vestitorii Măriei Sale. 
Dimineaţa prinsese vlagă, prăvălea întunericul în prăpastia 
născocită de ape la câţiva stânjeni depărtare. Mirosul 
florilor de munte zburda nestingherit, îmbăta răcoarea. 

— 'Trebuşoara la care ne-am înhămat nu-i lipsită de 
primejdie, Machidoane. Trebuie să-l slobozim pe nobilul 
Gavril de Noţig, cetluit în cetatea Braşovului din porunca 
generalului conte Rabutin de Bussy... Nemţii îl strâng cu 
uşa poftind să afle unde a tăinuit dovezile despre statornicia 
românilor pe meleagul Transilvaniei. 

Slujitorul rupse un fir de iarbă şi prinse a-l mesteca. 

— Am fost noi pe cale să bortim zidurile Bastiliei, n-o să 
ne sperie dară o cetăţuie, acolo... Dacă dă şi Simion un 
dinte de ajutor, cu voinţa lui Dumnezeu ajungem toţi trei 
repede sub porunca securii nemţeşti. 


— Ajutoare vom alege dintre românii transilvăneni 
deprinşi cu sabia şi vicleşugurile. 

— Pricep. Cât ne-am desfătat noi ochii în târgul 
blestemat, sămânţa vitejilor a pierit din Valahia. 

— Îţi strâmbi priceperea după obicei, Machidoane. Măria 
Sa pofteşte să aducem biruinţă împreună ca să le aprindă 
curajul. Îşi vor însoţi zestrea letopiseţelor până la hotare. 
Boier Miclăuş cunoaşte pre acei bărbaţi destoinici, dornici 
să-şi apere avutul. 

Vom opri numai doi, pentru că o ceată prea numeroasă ar 
putea isca prepuielile iscoadelor împărăteşti. 

Ilie Machidon scuipă firul de iarbă socotind pe degete. 

— Doi, cu domnia ta trei, cu Simion patru, şi cu mine 
zece, fac paisprezece... E bine! Râse: Şuguiesc, logofete, eu 
oricum sunt a cincea roată la căruţă, căci n-am deprins să 
mă slujesc decât cu prăpădita iasta de bâtă. 

Logofătul sări în picioare. Pe muntele cel chilug se înălța 
o zdreală subţiratică de fum. 

— Drumul e slobod, Machidoane. 


XXX 


Când soarele rămase aninat în răscrucea zilei, slujitorii 
Măriei Sale ajunseră la Sărata, moşia boierului român 
Gheorghe Miclăuş. Conacul alb, cu pântecele încins în brâu 
de flori şi poame, după gustul lui Vodă Brâncoveanu, 
desluşea fără zăbavă încotro bat gândurile stăpânului. 
Cafasul, rezemat pe stâlpi scundaci, părea rupt din Palatul 
Mogoşoaiei şi numai porţile înalte, chindisite cu dalta, 
arătau strădania întru frumuseţe a sătenilor transilvăneni: 
astrul zilei se afla înfăţişat prin obrazul unui băietan 
râzăreţ, luna ţinea chip de fecioară, puzderie de stele 
plouau lemnul. 

Ilie  Machidon cercetă lucrătura cu  luare-aminte. 
Iscusinţa celor din Chipriana bătea alte poteci. 


Îi întâmpină cu potop de bineţe Miclăuş cel tânăr, scutier 
la Curtea nobilului Gavril de Noţig. Bătrânul Miclăuş 
aştepta stană în cafas. Ochii verzi, adânci, buchisiră pe 
îndelete dohotul din privirea logofătului. Dădu mulţumit din 
cap şi cobori cu braţele deschise. 

— Din înfăţişarea boierului Costache Andronic, bag de 
seamă că n-ai luat decât căutătura cinstită. Fii binevenit, 
logofete! 

— Domnia ta îl cunoaşte pe tata?! 

— Hotarele n-au putere când oamenii trudesc sub 
stăpânirea aceluiaşi gând. lar dacă acel gând se dovedeşte 
curat, poţi găsi mulţi prieteni în Valahia. Pofteşte, rogu-te! 

Rotofei şi nu prea înalt, cetluit în haine de la Liov, 
bătrânul Miclăuş îşi stăpânea anevoie glasul aspru, deprins 
cu porunca. Păşea ţeapăn, cu un soi de semeţie care-i aduse 
logofătului zâmbetul pe buze. Cercetă zidurile casei trupeşe 
şi chibzui că bătrânul poruncise să i se înalțe cetate, nu 
conac. Avea odăi puţine, şase sau şapte, dar chivernisite de 
ochi subţire. Toată lemnăria era cioplită cu flori bogate în 
vrejuri. Podelele zugrăvite în răsuriu, apoi ceruite din 
belşug străluceau, peste tot stăpânea aromă de gutuie 
pârguită. Armele bătrânului spânzurau încrucişate pe o 
blană de urs în ungherul răsăritului, candela sinilie stârnea 
lumină săracă la picioarele Sfântului Gheorghe, turnat în 
argint. Nezărind niciunde o singură ulcică cu flori, Radu 
Andronic îşi zise că pe Miclăuş cel bătrân l-a iertat 
Dumnezeu de moara neferecată a muierii. 

Una dintre odăi adăpostea baia. Sus, aproape de 
bagdadie, se afla zidit un poloboc pântecos, ochi de apă, ce 
putea fi îndreptat stropitoare asupra trupului. Logofătul 
lepădă colbul drumului, îşi primeni straiele şi pătrunse în 
odaia de oaspeţi. Se iviră îndată slugile cu chisele de 
dulceţuri şi apă rece, scoasă din inima pământului. Radu 
Andronic ar fi poftit un cofăâiel de vin şi o lulea bine 
îndesată, dar citind obrazul bătrânului, pricepu iuteş că 


asemenea  desfătări nu-şi găsesc adăpost în casele 
dumnealui. 

— Noi, spuse Miclăuş cel iernatic, poruncim prânzul după 
ce soarele ia în stăpânire spatele conacului, dar dacă 
domnia ta pofteşte, putem schimba rânduiala statornicită 
de străbunul meu Dimitrie, mare jude al obcinei. 

Logofătul socoti că nu era el omul care să strice 
obiceiurile judelui. Înghiţi dară dulceaţa cu noduri, ticluind 
vorbe de mulţumită. Jeţul neprietenos îi sta junghi în 
spinare, aroma de gutuie îi cetluia nările. 

Miclăuş cel tânăr, primind încuviințarea bătrânului, 
descălţă ciubotele şi pătrunse cu sfială în încăpere. Se 
aşeză într-un ungher mâncând din ochi făptura lui Radu 
Andronic. Toate întrebările pământului i se adunaseră pe 
buze, dar una nu cuteza să răsufle. 

— 'Te ascult, logofete! tună boierul. 

Radu Andronic deşiră pe îndelete diavolia pusă la cale de 
Carol  Neurautter, desluşi povaţa Măriei Sale Vodă 
Brâncoveanu către românii transilvăneni. Miclăuş cel 
bătrân ceru să-i poftorească a doua oară diavolia neamţului 
şi numai după aceea încruntă sprâncenele. 

— Feciorul meu priceput-a oare? 

— Am priceput, tată. 

— Atunci e bine. 

— Asemenea ticăloşie... îndrăzni Miclăuş cel tânăr, dar se 
opri fulgerat de căutătura bătrânului. 

Radu Andronic întrebă repede: 

— Când socoteşte domnia ta că poate să-i adune pe acei 
viteji hotărâți să mă urmeze? 

— Apoi departe tare nu-s. Feciorul meu va pleca de 
îndată să-i vestească şi mâine în zori îţi vor sta sub poruncă. 

Miclăuş, scutierul nobilului Gavril de Noţig, sări titirez în 
picioare, sărută cu smerenie mâna bătrânului, se închină 
adânc dinaintea logofătului şi ieşi. Tropote de cai ştiriciră în 
curând că vestitorii au prins să bată drumurile. 


Grija cea grea stăpânea chipul bătrânului. Privi o vreme 
colbul stârnit de copitele armăsarilor, apoi ochii căutară 
ungherul icoanelor. 

Radu Andronic desluşi roua lăcrămiţelor lunecându-i pe 
obraji. 


La cel dintâi ceas al dimineţii, cinci sute de români, 
căptuşiţi de arme, umpleau moşia Miclăuşilor. Logofătul, 
ieşit în cerdac, fluieră a pagubă. 

— Dacă domnia ta îngăduie, zise bătrânul, nemulţumit de 
osteneala feciorului, până în prânzul cel bun mai adunăm 
cinci sute. 

— N-am de gând să cuceresc Viana, cinstite boier 
Miclăuş. Porunceşte, rogu-te, vestitorilor să nu încalece, 
căci vâlva stârnită va deschide ochii vrăjmaşi. 

Machidon se apropie alungind urmele somnului. Pricepu 
isprava scutierului şi prinse a râde. 

— După socotinţele mele, până la vremea omătului om 
izbuti, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i supunem la încercare 
pe toţi. Văd mulţi croiţi din stejar, dar şi slăbii... 

— Cinsteşte-le bărbăţia, Ilie! Un singur zvon de primejdie 
a fost de ajuns pentru a-i ridica peste noapte. Cheamă-l pe 
feciorul boierului. 

Miclăuş cel tânăr veni în grabă. Osteneala îşi tipărise 
semnele pe chip, era totul o apă. 

— Câte ceasuri ai petrecut în şa? întrebă logofătul. 

— Chibzuiam să le socotesc după ce sfârşim lucrarea. 

— Ai făcut treabă cinstită, scutierule. Pentru început însă, 
drumurile noastre cer slujitori mai puţini. 

— Să-i cernem la jumătate. 

— Mulţi! 

— Unul din cinci? 

Scădea cu durere şi spaimă. Radu Andronic îi petrecu 
braţul pe după umeri. 

— Nu vreau să-ţi necinstesc osârdia, boier Miclăuş. 
Graba cu care i-ai vestit şi ai găsit ascultare vă cinsteşte 


deopotrivă. Vina o port eu căci nu te-am înştiinţat de la 
început. Adăugă încet: Numai de doi oameni am trebuinţă. 

Ochii scutierului holbăţiră privire buimacă. 

— Numai doi?! 

— Opreşte dară zece căpetenii şi roagă-i pe ceilalţi să se 
împrăştie ştiricind că un şugubăţ i-a amăgit cu năvala 
tătarilor. Poftesc ca iscoadele imperialilor să nu ne ţină 
cărările de poale. 


Zece bărbaţi aleşi pe sprânceană rezemau umbra 
gardului. La porunca logofătului, Ilie Machidon rostui o 
stânca aproape la şaizeci de ocale!35+ şi o lepădă în vileagul 
curţii. Măsură apoi de la acea stânca patru coţi şi trase o 
roată jur-împrejur. Era născocirea dascălului franţuz, 
cheltuielnic în ocări, care asuda să oţelească braţul 
viitoarelor iscoade ale Cancelariei Negre. Învăţăcelul 
trebuia să înalțe bolovanul deasupra capului şi să-l azvârle 
în afara cercului. 

Radu Andronic desluşi transilvănenilor legile prinsorii şi-i 
pofti să-şi arate bărbăţia. 

Miclăuş cel bătrân sta în cafas alături de logofăt, cel 
tânăr nu-şi găsea locul. Era un pui de dimineaţă cuminte, 
dezmierdată de răcoarea iscată din răsuflarea muntelui. 
Bolta cerului purta scutec siniliu, terteluit pe margini de 
codri. Pe o spinare de deal, soarele înălţase sprânceană 
cireşie. 

Rând pe rând, vitejii săltară piatra zvârlind-o mai 
aproape ori mai departe de roata lui Ilie Machidon. Se 
înfăţişă apoi un taur de creştin, lat în spate. Purta pieptar 
din piele moale, fără mâneci, ce lăsa slobode două braţe 
croite parcă din cedru. Palmele, pe măsura ceaunelor 
moldoveneşti, le ţinea departe de trup, la priveală, un 
chimir împodobit după ştiinţa bacilor îi strângea mijlocul. 
Obrazul cioplit în piatră, dar mai cu seamă ochii în culoarea 
bahnei stătute mărturiseau că nu cunoşteau moliciunea 
zâmbetului. Se închină în faţa boierilor din cafas şi săltă 


piatra cu uşurinţă. Un murmur lung ţâşni din mulţime. 
Stânca azvârlită de novac zburase peste gard. 

— Cum te cheamă, omule? întrebă logofătul mulţumit de 
lucrare. 

— Drăgan. 

Vorba se strecură oftat adânc. Tăcu măsurând cu 
credinţă privirea lui Radu Andronic. Boierul făcu un semn şi 
Ilie Machidon se desprinse de cerdac cu două bâte la 
subţioară. Zvârli un par novacului, poruncind: 

— Apără-te! 

Drăgan cercetă scula şi o lepădă în tină. Desfăcu 
picioarele ridicând uşurel lopeţile palmelor. Slujitorul îl 
privi nedumerit apoi căută spre Radu Andronic. Logofătul 
clătină din cap. Bâta zugrăvi în văzduh tot felul de semne, 
căci novacul sărea buiac lăturiş. Machidon simţi un cleşte 
cetluindu-i încheietura, se văzu făcut roată la un cot de 
pământ, apoi înţelese că zboară peste zăplaz, luând urma 
pietroiului. 

Cei de faţă rămaseră o clipită cu răsuflarea tăiată, după 
care prinseră a-şi măcina gureşi mirarea. Radu Andronic 
râdea cu poftă. 

— Ce cauţi pe după uluci, Machidoane? 

Slujitorul se ivi cercetându-şi oasele. 

— Traista cu poveţele chiprienilor, logofete. Printre ele se 
află una care sfătuieşte să nu-l ispiteşti pe necuratul. 
Întinse zâmbind mâna lui Drăgan: M-ai înfrânt în luptă 
cinstită, omule. Spune-mi, rogu-te, nu cumva maica domniei 
tale te-a înţărcat cu păsat de cremene? Sfântă Paraschivă! 
adăugă pipăindu-i țesătura braţelor. Fier nu alta! 

Radu Andronic pofti să afle: 

— De unde eşti, Drăgane? 

— Din Ţara Moților. 

Răspunsese scurt şi îşi înfipsese din nou ochii în privirea 
logofătului. Boierul îi cercetă căutătura curată. 

— Dacă slujitorul meu nu voieşte să te mai încerce o 
dată... 


— Doamne fereşte şi apără! spuse repede Machidon. Am 
acasă copii şi oleacă de muiere... 

— Atunci, urmă logofătul, fă-ţi bunătate, frate Drăgane, şi 
adă înapoi stânca să-i supunem întrecerii şi pe ceilalţi. 


Ultimul carele se desprinse de gard era un băietan 
subţiratic, cu sticle nemţeşti la ochi, născocite în sprijinul 
vederii. 

Când se ivi în bătaia privirii, boier Miclăuş cel bătrân 
socoti că vânticelul călător spre asfinţit are să-l dea la 
pământ cu uşurinţă. Culoare lipsită de vlagă îi vopsea 
chipul. Avea frunte înaltă şi degete lungi, vlăguite. 

— Ioan Singuru, feciorul preotului Ştefan, din Sânzieni, 
spuse Radu Andronic. Nu domnia ta eşti acela care însoţeai 
o anume jupâniţa în Bucureşti? 

— Întocmai. 

— Pofteşte, rogu-te! 

Cei rămaşi în priveală chibzuiau pe şoptite că nu era nici 
o nădejde să clintească stânca. Băiatul popii îngenunchease 
lângă piatră poftind parcă s-o asculte cu urechea. 

— Îi spune ocinaşele, şopti Ilie Machidon logofătului. 

loan Singuru se ridică şi porni spre cafas aplecat, după 
obiceiul racului, stârnind şi mai vârtos mirarea boierilor. 
Ajuns cu spatele la ziduri, scapără amnarul. Un şarpe de foc 
porni iuteş spre piatră sâsâind gânsăceşte. Îndată ce-i 
atinse coastele, stârni bufnitură năprasnică şi un nour de 
fum. Vântul alungă nourul dovedind că în locul cu pricina nu 
se mai află fărâmă de stânca. Radu Andronic aşteptă colbul 
să se domolească, apoi grăi: 

— Asemenea meşteşug ne poate aduce foloase fără 
număr. Unde l-ai dobândit? 

— În şcolile nemţeşti din Saxonia, zâmbi cu sfială 
Singuru. Dacă domnia ta pofteşte, pot să-i desluşesc şi 
altele. 

Avea vorba domoală, grădinărită cu grijă. Ilie Machidon 
îşi potrivi bâta sub braţ dând din cap. 


— Eşti încredinţat bre, omule, că taica părintele nu-i 
slujeşte celui cu corniţe? 

Auzi îndată pocnet de harapnic şi văzu cum ciomagul îi 
zboară, smuls de-o mână nevăzută. Întoarse capul năuc. 
loan Singuru cântărea în palmă un pistol turcesc care 
fumega. 

Radu Andronic îi cercetă căutătura, dar nu putu s-o 
buchisească din pricina sticlelor aninate de nas. Se răsuci 
spre Miclăuş cel bătrân. 

— Vom lua cu noi pe Drăgan şi Singuru. Am pofti de 
asemenea, dacă se dovedeşte cu putinţă, să-l avem alături şi 
pe feciorul domniei tale, spre a ne descâlci cărările. 

Scutierul îşi ridică ochii plini de rugăciuni, spre chipul 
părintelui. Bătrânul îi dădu slobozenie. 

— Să nu-mi faci neamul de ocară dovedindu-te nevrednic, 
băiete! 

Soarele aflase stăpânire temeinică pe sineala cerului. 
Alungate de învăţătura lui loan Singuru, păsările, deprinse 
cu conacul, năpădiseră ulmii înşiraţi, fără rânduială anume, 
pe tăpşanul închinat apusului. Vânticelul îşi vlăguise 
puterile, opintea fără credinţă să vânture văzduhul. Radu 
Andronic măsură depărtările, apoi se întoarse spre bătrân. 

— Porunceşte, rogu-te, cinstite boier Miclăuş, olacilor să 
ştiricească acelor români, păstrători de dovezi, îngăduinţa 
Măriei Sale Vodă Brâncoveanu al Valahiei de a le primi în 
păstrare. În noaptea asta, cu ajutorul Celui de Sus şi al 
bărbaţilor transilvăneni,  nădăjduiesc să-i aducem 
slobozenie nobilului Gavril de Noţig, iar de mâine vom 
purcede să strângem hrisoavele. 

Nu-şi sfârşi vorba. Tropot de cal zorit se iscă dintr-o dată 
pe drumeagul conacului. Un armăsar roib zbură nălucă 
peste gard şi opri forăind leoarcă de spumă. Îl călărea o 
nuia de fată, în ilic şi catrinţă lungă din piele de căprioară, 
ciuboţele răsurii şi ie lipsită de podoabă. Obrajii cu pomeţi 
înalţi erau pârguiţi de bătaia vântului, ochii, pietre mari 
smulse din munţii cei albaştri ai cerului, fulgerau spre 


tâmple. Pletele negre, muncite de alergătură, se sloboziseră 
de mult din rânduială statornicită. Plesni biciuşca de 
carâmb bortind cu privirea chipul bătrânului. 

Radu Andronic înălţă, fluierând a pagubă, ochii spre 
ceruri. O recunoscuse pe Iofana. 

— Poftesc să ştiu, boier Miclăuş, pentru ce n-am fost 
vestită că oaspeţii domniei tale ne aleg vitejii? 

— Cine-i jupâniţa? întrebă Radu Andronic, socotind că a 
venit ziua să-i afle rosturile. 

Ochii fetei îşi adunară albastrul într-un semn scurt. 
Miclăuş cel bătrân plecă căutătura. Răspunse cu sărăcie. 

— Om de încredere. Pofteşte să-şi arate vredniciile. 

— Spune-i, rogu-te, zise logofătul, că valahii preţuiesc 
îndeajuns fecioarele Transilvaniei ca să nu le necinstească 
mâinile în treburi poruncite muierilor. Hrana o vom rostui 
după pilda haiducilor, iar de primeneli vom griji singuri. 

Vorbise fără s-o privească. Un şuierat subţire îi trecu pe 
lângă ureche şi simţi că palma i se lipeşte de canatul uşii. 
Căscă ochii şi văzu cu buimăceală mare că o săgeată îi 
ţintuia o mânecă a contăşului de uşor. Altă săgeată îi cetlui 
braţul drept. Rămăsese răstignit. Fata anină arcul de oblânc 
şi îi grăi cu asprime: 

— Învață, muntene, să-ţi cântăreşti cuvintele înainte de a 
le rosti! Cinstim ajutorul, nu şi buruiana vorbei deşarte. 

Ilie Machidon îşi frecă mâinile. 

— Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai învrednicit să văd în 
faptă socotelile vărului meu Leonte: trebuie să fie şi un lup 
mâncat de miel. 

Radu Andronic izbuti să-şi adune braţele, lăsând zălog 
mânecile contăşului. Vorbi boierului ocolind cu bună ştiinţă 
arătarea ce-i zvârlise săgețile: 

—  Aibi bunătatea, cinstite boier Miclăuş, şi spune-i 
jupâniţei cu obicei de lotru că în Valahia asemenea ispravă 
se osândeşte roşindu-ţi palma pe spinarea cea moale a 
cutezătorului. 


Din ochii fetei ţâşneau scântei albastre. Suci calul de 
dârlogi şi-l biciui scurt, sărind zăplazul într-un vârtej de 
colb. 


Când înserarea îşi arătă colții, logofătul se smulse din 
aşternut. Poruncise oamenilor odihnă temeinică: după 
socotelile domniei sale, îi aşteptau ceasuri trudnice, fără de 
sfârşit. 

Scutierul nu izbutise să aşeze geană peste geană. Gândul 
că până la întâiul cântat al cocoşilor îşi va vedea stăpânul 
slobod, îi surghiunise somnul. Nici loan Singuru nu arăta 
nou-născut. Împărţise odaia cu Drăgan, iar de-ndată ce 
moţul pusese capul jos, dovedise aceeaşi bărbăţie şi în 
horăituri, speriind întreaga suflare de pe moşia boierului 
Miclăuş. Bubuit înfricoşător de tunet şi şuierături haiduceşti 
însoţiseră răsuflarea novacului zguduind geamurile şi 
carnea de pe slujitorime. 

— L-am căutat pe dracu' şi-am dat peste tătâne-său! 
spuse Ilie Machidon stăpânului. Ştiu încaltea că buhaiul ista 
de bărbat n-o să ne ruşineze pustietatea somnului. 

Îmbrăcară haine întunecate şi la cel dintâi licăr al stelelor 
se aflau pe drumul Braşovului. 

Ciudat peste măsură i se păru logofătului Radu Andronic 
un anume lucru: bătuse ţara Franciei şi republicile italiene, 
Florintia, 'loscana, Veneţia, retezase de la un cap la altul 
imperiul Habsburgului, se călătorise în ţara muscalului şi 
trecuse de trei ori hotarul padişahului, iar în atâta prisos de 
haimanalâc nu străpunsese o singură dată porţile 
meşterilor braşoveni. Miclăuş cel tânăr nesocoti veghea 
zidurilor şi a străjerilor imperiali, purtându-i în cetate 
printr-o hrubă tainică, născocită sub pământ de neguţătorii 
dornici să-şi ferească marfa de căutătura vameşilor. 

Ţinând umbra scutierului prin ulicioare covrigate şi 
strâmte - într-atâta de sulege, încât din doi bărbaţi ce s-ar fi 
întâmpinat pe drum, unul ar fi trebuit să lipească zidul spre 
a nu-şi zăticni umerii şi paşii - boierul valah simţea 


răcoarea străpungându-i postavul contăşului. Copitele 
cailor, legate în scutece, călcau mut pietrele drumului 
grămădite ca nişte pâinişoare de casă sărmană. Miclăuş cel 
tânăr păşea în frunte, pândind umbrele. 

O lună de ceară se împiedica în zidurile înalte ale 
târgului, pustiind ulițele de lumină. Sub ochiul stelelor 
strălucea nins doar Turnul Alb răsărit dinaintea lăcaşului 
cel mare, falnică întemeiere a meşterului Conradus 
Lapicida. Târgoveţii se deprinseseră de vreo unsprezece 
leaturi să-i spună Biserica Neagră, căci limbile de foc ce-i 
încercaseră trupul în anul diavolului 1689 se citeau şi azi pe 
ziduri. Târgul arsese atunci căpiţă de fân, iar asemenea 
văpaie - socoteau oamenii - nu putuse fi scornită decât de 
aprig blestem. 

Pace îndelungată nu-i fusese sortită sfântului lăcaş încă 
de la zămislire. Capela, ridicată din osârdia unor monahi, 
fusese dărâmată de tătari prin leat 1241. Altă temelie se 
pusese la 1385, iar crucea o înfipseseră strănepoţii acelor 
întemeietori abia peste o sută de ani. 

Radu Andronic trăgea cu urechea la zgomotele nopţii. 
Moțul cerceta cotloanele porţilor înalte, loan Singuru grijea 
în toată clipa să-i fie strânsă năframa împrejurul grumajilor 
betegi. 

Despre târgul Braşovului ca şi despre întreaga ţară a 
Transilvaniei  scutierul le grăise fără istov de cum 
părăsiseră conacul bătrânului. În cuvintele lui, logofătul 
desluşise dragoste nesecată şi clocotul sângelui aprins de 
prea multă tinereţe. 

Calice, ori îmbrăcate în strai scump, casele ţineau strâns 
umăr lângă umăr, după rânduială de luptă a străbunilor. 
Căci  cimbrii şi  teutonii, când opinteau dinaintea 
vrăjmaşului, se aflau legaţi cu frânghii trainice între ei, 
ridicând zid de netrecut. Uliţa sforii, Schnurgasse - vorbă 
care izbutise să-i înnoade zdravăn limba lui Ilie Machidon - 
ridica pildă. 


Duceau caii de dârlogi. Miclăuş oprea ceata la orice 
curmătură de uliţă scormonind împrejurimile. Căuta drum 
lăturiş spre a nu ieşi în calea străjilor, ori a te miri cărui 
pândar de dugheană chivernisită. În vremea aceasta, 
Machidon şi logofătul, străini de  meleag, cercetau 
hudubăile înghesuite una într-alta, fără a-şi lăsa răsuflet. Se 
aflau în buricul târgului stăpânit de saşi. 

Sub acoperişurile ascuţite, cu frunte teşită, căsca ochi un 
geamlâc mititel pe unde adesea se strecura ţeava flintei. 
Dedesubt, ferestrele înguste, oblonite, spărgeau zidurile cu 
zugrăveală rozalbă, şofranie ori verde. Porţile înalte, fără 
podoabă, nu îngăduiau privire în ogrăzile dinlăuntru, 
neguroase şi încâlcite, cu prisos de ganguri şi bolți ce iscau 
umbră plină de răcoare. 

Aici zăceau la vreme de izbelişte vătămaţii căzuţi pe 
metereze şi tot aci chindiseau la gherghef, în ceasurile 
cuminţi ale după-prânzului cel bun, jupâniţe dogorite la 
obraji, cu fuste creţe şi cornete albe din moţul cărora 
curgea câte o horbotă scumpă. 

Hudiţele desluşeau puzderie de prăvălii mărunte, cu 
două-trei măsuţe, în care la vreme de zi se mâncau dulciuri 
făcute fără furtişag. Fanarul de fier înfipt în grumazul casei 
răspândea cu zgârcenie un pumn de lumină săpunie... 

La toate acestea chibzuia logofătul Andronic prepuindu- 
se tot mai mult în inima unui burg nemţesc. Erau case 
trainice şi fără fesfesele, ridicate de târgoveţi cu sârg de 
muncă şi chiverniseală. Fala deşartă nu-şi găsea cuvânt în 
pravila răsbunicilor. Straiul negru, de postav săsesc, trainic, 
moştenit adesea din tată în fiu şi lăsat cu limbă de moarte 
nepotului, nu lipsea de pe trupul dumnealor, după cum 
şorţul de piele nu lipseşte fierarului. 

Seara, înaintea primului căscat, se adunau în odaia cea 
bună pentru a cânta din flaut sau diblă muzicile vechi, 
născocite în Evropa papistaşă. Alteori luau drumul crâşmei. 
Berea le dogorea obrajii şi-i pocnea cu ciomagul în moalele 
capului spre jumătatea de veac, pentru a lăsa în urmă două 


rânduri de straie, douăsprezece linguri şi un ceainic din 
argint, taleri care fac pui şi o Biblie în scoarţe de piele 
neagră. 

Cercetat din vârful Bisericii Negre, târgul se dovedea 
priponit ca într-un lighean de zidurile cetăţii. Turnurile 
lăcaşului Sfântul Nicolae împungeau luna ivită în priveală 
spre a o sili să-şi lepede lacrima de argint peste mahalaua 
Scheiului, locuită de români. 

Valea săracă şi strâmbă poruncise caselor să se caţere pe 
stânci, ori să-şi vâre şoldul una într-alta. Porţile înalte 
grăiau limpede despre dragostea de frumos dobândită din 
strămoşi. Dregătorii cetăţii nemaigăsind piatră şi pentru 
ulițele românilor le lăsaseră în stăpânirea colbului. Nici 
fanare nu se aflau, trăiau din milosârdia lunii. 

Meşteşugari de mărunţişuri şi cărăuşi  neîntrecuţi, 
cumpătaţi la vorbă şi tari de virtute, românii Scheiului şi-au 
scris istoria lor. Nu i-a îndoit nici porunca saşilor de-a lua 
drumul bisericii protestante, nici a Vianei de-a se uni cu 
Roma. Domnii "Ţărilor Române nu i-au lăsat de izbelişte. 
Pilda a dat-o Vlad Călugărul, cel în tinereţe pribeag, 
trimițând bani şi meşteri pentru a ridica Biserica Sfântul 
Nicolae. I-au urmat-o, fără şovăieli, Vlad şi Neagoe Basarab, 
şi Petru Cercel, şi Aron Tiranul al Moldovei. 

Şi parcă spre a curma şirul faptelor cu belşug de preţuire 
marele logofăt Neculai Ruset, ginerele Brâncoveanului, 
avea să întoarcă dania soaţei sale către sfânta biserică - o 
cunună de adamante preţuite la 2500 de taleri - înapoi în 
besactea, căci spre a dobândi carte de conte, acel Ruset 
trecuse la credinţa papistaşilor. 

În inima Braşovului, căruia urmaşii aveau să-i spună 
Braşovechi, ceasul Bisericii Bartolomeu bătu de două ori. 
Era cel mai bătrân lăcaş înălţat prin anul Domnului 1223. 
Geamurile cafenii ascundeau ochiului pereţii dinăuntru, albi 
şi lipsiţi de podoabă. 

Privirea se poticnea apoi în zidurile cetăţii acoperite cu 
ţiglă. Turnul Negru cel lătăreţ căta cârcotaş la trupul de 


fecioară gorjancă al Turnului Alb. Bastionul fierarilor ridica 
o sprânceană spre poarta cea mare, ticluită după 
înfăţişarea arcurilor de triumf romane, care închidea 
adeseori drumul românilor spre cetate. Tot la această 
poartă era stăvilit şi alaiul burlacilor din Schei. 

Flăcăii care nu-şi închinaseră inima vreunei catrinţe îşi 
începeau jocurile în Săptămâna Luminată sub poruncile 
unui vătaf. Surla păstrată vreme de un an în Biserica 
Sfântul Nicolae vestea de Blagoviştenie şi Duminica 
Floriilor serbările românilor buiaci. În prima zi de Paşte, 
burlacii, îmbrăcaţi în straie ţărăneşti cu flori la pălării şi 
arme la brâu, toţi călări, băteau ulițele Scheiului vestind 
gospodarii dornici de desfătare. 

Zvârlirea buzduganului cât mai sus, spre a fi prins apoi 
din zbor, se afla la mare preţ în ochii privitorilor, stârnind 
haz ori de câte ori vreun motântoc dovedea nepricepere. 
Nici aruncarea în ţol nu se bucura de mai puţină căutare. 
La porunca vătafului, burlacii prindeau un covor de colţuri 
spre a sălta de trei ori în înaltul cerului flăcăii cu inima 
slobodă. 

Ziua de miercuri îşi avea tâlcul ei. Datina poruncea 
alaiului să dea ocol hudubăii care adăpostea Sfatul Celor O 
Sută. Izbutind asemenea ispravă, cetatea ar fi intrat în 
stăpânirea românilor din Schei. Dar porţile erau zdravăn 
ferecate de saşi. 

Gând de-o clipă răsări în mintea logofătului. Călca pe 
urmele lăsate de paşii lui Mircea cel Bătrân, carele a 
înnodat cel dintâi firul sorții româneşti a târgului. Şirul 
voievozilor valahi şi moldoveni intraţi cu alai sau în pribegie 
pe porţile Braşovului n-avea sfârşit: Vlad Dracul, Vlad 
Ţepeş, după ce-şi osândise megieşii nestatornici din Ţara 
Bârsei, Petru Rareş, întors cu izbândă după bătălia de la 
Feldioara cu craiul Ferdinand. Tunurile sale, aşa cum aveau 
să spună urmaşii, „stricaseră bunătate de ziduri“ spre a 
supune cetatea. 


Drumurile lui Rareş spre acele locuri n-au contenit nici 
când se afla în pribegie. Sângele aprins al părintelui, 
marele voievod Ştefan, i-a poruncit să născocească un 
prunc împreună cu nevasta lui Weis lorg, din Sfatul Celor O 
Sută. Petru Cercel n-a uitat să-şi vadă ctitoria în timp ce se 
călătorea către Francia. L-au urmat paşii lui Mihai cel 
Viteaz şi umbletul apăsat al lui Radu Şerban, şi cel molatic 
al lui Nicolae Pătraşcu, feciorul lui Mihai... 

— Primejdie! şopti scutierul venind în goană. Imperialii 
cercetează ulițele. 

Lipiră zidurile ţinând botul cailor. Radu Andronic apucă 
braţul lui Ilie Machidon. 

— Strâmbă-le vadul! 

Slujitorul se prelinse în umbră până la încrucişarea 
uliţelor. Dibăci în traistă praştia şi trimise o piatră cât 
gutuia peste şirul de case. Țipătul olanelor sparte spori 
paşii oştenilor pe alte ulicioare. 

— Slobod! spuse Machidon. 

După ştiinţa scutierului, nobilul Gavril de Noţig se afla 
priponit în turnul Sfatului Celor O Sută. Îl măsurară la 
adăpostul întunericului în fel şi chip. Avea patru feţe şi era 
încins cu un cafas. Sub para aşezată în creştet, la vreo 40 
de stânjeni pescăreşti, se afla un foişor de pază cu un 
singur străjer. Luna răsărită le arătă încă patru vestitori de 
primejdie aflaţi în cafas, câte unul de fiece faţă a turnului. 

Radu Andronic îşi muşcă înciudat buzele. Jur-împrejurul 
hudubăii locul era pleşuv, iar nourii fugăriţi de pe cer n- 
aveau putere să astupe ochiul lunii. Nici un cloţan n-ar fi 
izbutit să se furişeze fără ştiinţa oştenilor de caraulă. 

Logofătul citi feţele oamenilor. Ilie Machidon dezmierdă 
fără credinţă blana câinelui, semn că-şi frământă mintea, 
Singuru îşi ştergea pe gânduri sticlele cu o băsmăluţă, 
Drăgan cerceta întunecat turnul. Radu Andronic se întoarse 
către Miclăuş cel tânăr. 

— Alt chip de a pătrunde înlăuntru nu se află? 

— Nu. 


— Priveala străjerului din vârf, şopti Machidon, o putem 
amăgi iscând tărăboi în altă parte. Rămâne cel din cafas cu 
ochii către noi. 

— Aici e buba, Ilie. 

Glasul domol al lui Singuru ajunse firicel de fum la 
urechea logofătului: 

— După socotelile mele, la răscrucea nopţii se stârneşte 
vântul. Asta înseamnă că norii iscaţi de Tâmpa se vor 
prăvăli asupra târgului născocind umbrele de trebuinţă. 

— Îngăduie, logofete. 

Vorbise scutierul. Îşi frământă degetele, privirea avea 
jăratic. 

— Spune. 

— La miezul nopţii, străjile primesc întărituri. Oşteni cu 
făclii veghează jos, la porţi. 

— De unde ştii? 

— E a cincea noapte când mă strecor în locul ăsta, 
chibzuind cum să ajung la stăpânul meu. 

Clopotul orologiului nemţesc al tomului vesti ceasurile 
zece. Străjerul din cafas îşi astupă urechile. Se frânse dintr- 
o dată, ducându-şi degetele la gât. Lumina lunii desluşi 
pricina: avea înfiptă sub bărbie o săgeată. 

Logofătul întoarse repede capul. La două întinderi de 
braţ, în spatele lor, se afla jupâniţa cu arcul. Îl privea fără 
să-şi ascundă batjocura. 

— Drumul e slobod, muntene! 


Străbătură piaţa pisiceşte, dintr-o singură suflare, şi 
priponiră zidurile hudubăii. La semnul logofătului, moţul 
lunecă către uşorul porţii. Îşi făcu semnul crucii apoi 
aceleaşi degete se întinseră spre gâtlejul străjerului 
înţepenit în prag. Papistaşul dovedi cuminţenia puiului de 
găină. Se lăsă purtat pe sus până la rădăcina umbrelor şi 
numai după aceea se nărui supus pentru veşnicie. 

Pătrunseră în sala Sfatului. Miclăuş cel tânăr arătă o uşă 
măruntă. De la acea uşă coborau trepte din piatră muşcate 


de umblet. Îi urmară drumul pe vârfuri, grijind să nu-şi 
lovească armele de ziduri. Poalele scării se odihneau pe 
buza unui coridor suleag, luminat de torţe priponite în 
belciuge. 

O vorbă nemţească, al cărei înţeles Machidon n-avea să-l 
desluşească niciodată, îi opri locului. Paisprezece oşteni 
turnaţi în fier ţâşniră din amândouă capetele coridorului. 
Fără să mai aştepte poruncile logofătului, oamenii se 
împărţiră frăţeşte spre a stăvili năvala. Miclăuş, Drăgan şi 
Singuru ţineau piept nemților căzuţi în spinare, Simion, 
Machidon şi Radu Andronic opinteau de cealaltă parte. Bâta 
slujitorului şi loviturile viclene de spadă ale logofătului 
molcomiră vrednicia nemților. Dădeau rac înapoi, slobozind 
icnete adânci ori de câte ori parul plugarului le îndesa 
coifurile pe cap. Ascuţişul logofătului, deprins cu tainele 
armurii, se strecura hoţeşte pe la încheieturi, dând vad 
sângelui. 

La piciorul scării, Miclăuş cel tânăr tăia vârtos cu spada. 
Singuru descărca pistoalele rânduite la cingătoare; moţul, 
credincios palmelor goale, strujea nemţimea de vlagă, 
zvârlindu-i pe cei băgăreţi de piatra zidului. 

Un strigăt gâtuit întoarse capul lui Radu Andronic. 
Nesocotind celelalte primejdii, patru săbii străpunseră 
trupul scutierului. Miclăuş cel tânăr se nărui căutând ochii 
boierului valah. 

— Asta-i tot ce-am putut face pentru domnia ta şi 
stăpânul meu. Nădăjduiesc ca tata... 

Moartea îi cetlui ultimele cuvinte. În ochii oamenilor se 
adunase toată talpa iadului. Năvăliră spre nemţii teferi 
împărțind lovituri şi blesteme. 


Două grămezi de leşuri plăteau viaţa scutierului. Radu 
Andronic îngenunche luminându-i chipul. Murise cu ochii 
deschişi, voind parcă să vadă sfârşitul lucrării. 

— “Ţi-ai cinstit moartea, boier Miclăuş, şopti logofătul. 
Odih-neşte-te în pace! 


Îi închise pleoapele şi se ridică. Machidon, Drăgan şi 
Singuru aşteptau cu frunţile plecate. 

Capătul coridorului sfârşea într-altul, bortit de temnițe 
fără număr. leşirea din acele temnițe era stăvilită de porţi 
trainice de fier. Trecură zoriţi pe lângă ele strigând: 

— Gavril de Noţig! 

— Aici! 

Răspunsul ţâşnise dintr-o hrubă neguroasă. Rând pe 
rând, Radu Andronic, Singuru şi Machidon cercetară în van 
taina rătezului, moţul îi puse la încercare bărbăţia cu 
umărul. Poarta din lemn gros, încinsă în şerpare de fier, 
rămase neclintită. 

— Supune-o prafului de puşcă, porunci logofătul. 

loan Singuru meşteri cu jungherul o bortă la rădăcina 
uşorului, în furca coridoarelor, Machidon  pândea 
zgomotele. 

— Nobile Noţig, grăi feciorul popii din Sânzieni, lipeşte, 
rogu-te, peretele! 

Făcu celorlalţi semn să se depărteze şi zvârli făclia la 
poalele uşii. Bubuitura zgâlţâi zidurile, născocind ceaţă 
şoricie de fum. Din ea se desprinse, tuşind vârtos, un bărbat 
croit pe măsura lui Ilie Machidon. Purta ciubote întunecate, 
berneveci leşeşti şi o cămaşă ferfeniţită, cu urme de sânge. 

— Eşti vătămat? întrebă Radu Andronic. 

— Nu domniile voastre sunteţi pricina. Îi petrecu din 
ochi: Cine ar fi prepuit că patru oameni pot dobândi 
asemenea izbândă? 

— Am fost cinci. Să mergem! 'levatura stârnită va 
grămădi, curând oştenii imperiali dimprejurul turnului. 

Când văzu trupul scutierului, privirea nobilului se îngustă 
aţă. Îi trecu degetele peste obraji îngânând: 

— Bietul copil! 

— Feciorul boierului Miclăuş s-a dovedit bărbat de soi 
ales. Făcu semn moţului să-l ridice şi urcară zoriţi treptele. 


Cinci săbii răscoleau pământul Tâmpei spre a-i statornici 
scutierului loc de îngropăciune, după datina datorată celor 
viteji, îi aşezară armele alături, iar la căpătâi o cruce 
meşterită de loan Singuru dintr-o inimă de cedru. 

Noaptea îşi rătăcise întunericul, da semne de slăbiciune. 
Din porunca boierului Miclăuş cel bătrân, două care 
braşoveneşti încărcate cu poloboace, doniţe şi lăzi de 
zestre, adăstau într-o văiugă. „Marfa“ avea să lege la ochi 
prepuielile poterelor. Aşa socotea logofătul poruncind lui 
Drăgan, slujitorului şi lui loan Singuru să îmbrace anteriul 
cărăuşilor. 

— Şi eu? întrebă Gavril de Noţig. 

— Cunosc dorinţa românilor de a pune umărul şi o 
preţuiesc cum se cuvine. Domnia ta, însă, ai grabnică 
trebuinţă de odihnă. 

— De altceva am trebuinţă! spuse nobilul smulgându-şi 
cămaşa. Priveşte! 

Pe spinare şi grumaji avea semne vineţii de harapnic, 
aşternute de-a curmezişul. 

— Nimeni din neamul meu n-a îngăduit asemenea 
umilinţă şi nu-mi voi găsi odihna până când nu deschid cu 
hangerul tot atâtea inimi de papistaşi. 

— Pentru ce te-au supus caznelor? întrebă loan Singuru. 

— Carol Neurautter poftea să-i desluşesc drumul spre 
tainiţa ce adăposteşte dovezile străbunilor. 

— Neamţul se dovedeşte zorit, grăi Ilie Machidon. 

— Nu pricep. 

Radu Andronic poftori gândul satanicesc al misionarului 
şi poruncile Măriei Sale, Vodă Brâncoveanu. 

— De douăsprezece ceasuri vestitorii boierului Miclăuş 
bat drumurile Transilvaniei ştiricind românilor să strângă 
mărturiile încrustate în fier şi piatră. Vom strâmba drumul 
ştiut spre acele dovezi ale pământului ce nu pot fi clintite, 
născocind altul calp. 


Nobilul Gavril de Noţig măsură pe gânduri semnele 
dimineţii, apoi chipurile oamenilor aflaţi sub porunca lui 
Radu Andronic. 

— Vrednică lucrare, dar cu atât mai primejdioasă. 
Cunoaşteţi cărările ascunse oştenilor imperiali? 

— Pentru Ţara Moților îl avem pe Drăgan. 

Novacul clătină capul şi rămase apoi stană de piatră. Nu 
scăpase toată noaptea un singur cuvinţel. 

— Dacă domniile voastre îngăduie, prin Maramureş şi 
obcinele Bucovinei vă pot călăuzi eu, spuse Singuru. 

— Pământurile de pe 'Iârnave şi Mureş le cunoştea 
Miclăuş cel tânăr, adăugă logofătul. 

Gavril de Noţig zâmbi cu amărăciune. 

— Le-a bătut alături de mine, numărând satele de 
români. Eu îi voi ţine locul, căci numai astfel pot să-mi 
dovedesc recunoştinţa. 

Logofătul citi în ochii cetaşilor lumina mulţumitei şi zâmbi 
larg. 

— Hotărârea domniei tale mă vâră în mare încurcătură. 
N-am avut până la ceasul de faţă călăuză cu herb... 

— Sloboade-ţi poruncile fără grijă, logofete, şi mă voi 
supune cu dragă inimă. Fapta e mai presus de fala celor de 
neam. 

Făcură roată pe un dâmb bogat în verdeață, spre a 
chibzui cărările ce aveau să urmeze. Hotărâră să urce până 
la obcinele Bucovinei şi numai după aceea să pogoare spre 
Alba lulia şi Cetatea Huniazilor. 

— Socoteala e bună, muntene! 

Radu Andronic ridică biciuit privirea. Rezemată de roata 
ultimului car, fata cu arcul surâdea. Ilie Machidon buchisi în 
căutătura logofătului pofta nestăvilită de a-şi încerca 
şerparul pe anume loc al jupâniţei. 

— Văru-meu Postolache, spuse, şase toamne s-a ţinut de 
catrinţa unei zvârlugi de copile, pline de incuri, care nu-l 
poftea şi pace bună. Ştiţi ce i-a zis flăcăul când a văzut că 


nu se arată semnele biruinţei? lubeşte-mă sau te tai! Istoria 
asta, bag de seamă, a făcut pui... 

Logofătul se stăpânea anevoie. Întrebă cu duhul 
blândeţii: 

— Numele domniei tale! 

— 'Tofana. 

— Uite care-i povestea, jupâniţă Tofana, urmă dăscăleşte 
boierul, trudind să-şi alunge paraponul, am datorinţe mari 
pentru isprava cu străjerul din cafas şi nădăjduiesc să mi le 
plătesc la timpul cuvenit. Până atunci însă, ai bunătatea şi 
rămâi la rosturile cuvenite unei fecioare! 

Albastrul din ochii fetei se îngustă ascuţiş de brici. 

— Rostul meu e să-mi slujesc neamul şi nu domnia ta, 
muntene, ai căderea să-mi ridici stavilă. Despre buna mea 
credinţă a pus chezăşie boier Miclăuş. loan Singuru o poate 
întări. 

Radu Andronic rupse roata ridicându-se. 

— Hotărâţi. 

Se depărtă cosind îndrăcit buruienile cu sabia. Cel dintâi 
vorbi Gavril de Noţig: 

— Gândul e bun şi-ţi face cinste, dar nu în asemenea 
lucrări, îmi cer cuvenita iertare... 

Privi spre Drăgan, semn să-şi spună cuvântul. Moțul 
chibzui  gospodăreşte vreme îndelungată, apoi rosti 
răspicat: 

— Nu-i de trebuinţă muierea. 

Părea ostenit peste măsură de atâta vorbă. Se lăsă stâncă 
aplecată într-un cot. Ioan Singuru îşi potrivi sticlele la ochi 
căutând lăturiş. 

— Batem drum cu primejdie şi în loc de ajutor poţi să ne 
fii povară. lartă-mă! 

Era rândul lui Ilie Machidon. Îşi netezi musteaţa, 
măsurând dintr-o parte chipul întunecat al fetei. 

— Apoi, cinstită jupâniţa, tare mă încearcă necuratul să-ţi 
istorisesc o pătăranie. Umblă vorba că a fost odată un 
moşneag carele avea patru cucoşei în ogradă şi nici o altă 


orătanie. Cucoşeii iştia trăiau precum fraţii gemeni, în 
înţelegere deplină. Într-o zi, iaca rostuieşte moşneagul o 
puicuţă albă cu ispită satanicească în călcătură. Râse 
încetişor, clătinând din cap: Ştii domnia ta ce s-a întâmplat 
cu acei cocoşi? Şi-au scos ochii unul altuia! Cine are urechi 
poate lua învăţătură. 

În căutătura jupâniţei jucau flăcări albastre. Încălecă din 
mers, după năravul nohailor, şi pieri în cetină. 


„La mulțimea faptelor mele cele rele, cugetând eu 
ticălosul mă cutremur de înfricoşata zi a judecății. Ci 
îndrăznind spre mila milostivirii tale, ca David strig ţie: 
miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila ta!“ 

Închin a zecea mătanie. Balamalele oaselor se tânguie 
speriate de slujba la care le supun. Ucenicul mă ajunge din 
urmă în celălalt ungher: 

„„„Ca David strig ţie!... 

Amândoi ispăşim canon greu. Pe mine m-a osândit bădiţa 
Grigore, fratele meu cel mare, preot la Pufeşti, lui Niculăiţă 
eu i-am poruncit osândă. 

Toată dosădirea a pornit de la un şip cu răchie adus de 
prietenul Alecsandri pentru ceasurile când mă urgiseşte 
vremea cea rea. Ucenicul, pus pe şotii, a deşertat în lipsa 
mea bunătate de băuturică la rădăcina pridvorului, turnând 
până la semn apă sfințită. Să mă apuce pandaliile şi mai 
multe nu când am dus sticla la gură! Rămasă slobodă, 
agheasmă necuratului a umplut conacul de vorbe. Taman 
atunci pică frăţâne-meu. 

— Ai călcat poruncile sfinţilor părinți! zice. 

— Neclintit stau în faţa lor părinte şi bădiță Grigore, 
precum masa aiasta. 

N-am sfârşit bine minciuna şi unde o ia la vale masa cu 
pricina! Bădiţa, crezând că-i semn de sus, a căzut în 
genunchi  îndesind cruci mărunțele, eu am rezemat 
peretele. 

Un chicotit subţiratic ne-a desluşit vicleşugul. Niculăiţă 
legase piciorul mesei cu o sfoară şi a trecut-o apoi pe sub 


țol până în chilioara lui... 

Mă doare sufletul, frate cetitorule, căci din pricina 
canonului nu voi putea călători alături de domnia ta prin 
ținutul Someşului. Trebuie să înfăptuiesc o sută de mătănii 
şi de tot atâtea ori rugăciunea de pocăință. 

„Ca fiul cel desfrânat am venit şi eu, îndurate, carele 
toată viața am cheltuit pentru îndestulare... “ 

Niculăiţă urmează oftând din rărunchi. 

„Primeşte-mă acum când mă pocăiesc, Mântuitorule, şi 
mă miluieşte... “ 

Seara şi-a lipit ochii vineţi de ferestruică. 

Ne cercetează. 


Capitolul XIII 


TOFANA 


Înaintau anevoie pe drumeaguri nedeprinse cu pasul. 


Zestrea de urice şi hrisoave, culeasă în ţinutul Braşovului, 
se afla în tainiţa născocită de Ioan Singuru într-un poloboc 
cu două funduri. Simion alerga cercetaş în frunte. Îl urmau, 
călări, Radu Andronic şi Gavril Noţig. Înaintaşii carelor se 
aflau mânaţi de Drăgan şi feciorul popii din Sânzieni. 
Slujitorul logofătului păzea urma stupind gros, năpăstuit de 
colb. 

Lumina răsăritului făcuse pui, solomonea văzduhul 
rezemat pe cula dealului. Ciuboţelele cucului zvârlite prin 
pârloage îşi clătinau carâmbii subţiri, suduind într-un glas 
cu Machidon ţărână răscolită de copite. În vale sticlea stins 
oglinda unei ape. 

Radu Andronic cercetă harta întocmită de loan Singuru. 
La poalele acelei ape se afla, sub straja pământului, 
letopiseţul de piatră al Gavei, aşezare a veacului VIII. 
Zidurile, vătămate de ani şi de pribegia noroadelor, se 
năruiseră de mult, lăsând mărturie doar temelia întinsă 
până la buza iazului. Năvala undelor era stăvilită de o 
întăritură temeinică din piatră. 

Carele făcură popas la umbra unui stejar rătăcit de 
pădure. După ce burduful cu vin trecu din mână în mână 
alungând uscăciunea gurii, logofătul porunci lui Singuru să 
măsoare pământul aşezării. Sculele mânuite de feciorul 


popii desluşiră că stăvilarul străbunilor fusese ridicat cu 
chibzuinţă 

— După ochiul meu, spuse Radu Andronic, dacă-l 
smintim, apele vor năvăli acoperind urmele cetăţii. 

loan Singuru rândui cifrăraia încurcată pe un pergament 
şi numai după aceea îşi scoase sticlele de la ochi. 

— Sculele nemţeşti chibzuiesc ca şi domnia ta. Aş povăţui 
să bortim adânc zăgazul la rădăcină, în douăsprezece 
locuri, şi să îndestulăm acele borţi cu praf de puşcă. Doar 
aşa îl putem birui. 

Cu dalta şi ciocanul în mână, cetaşii se rânduiră de-a 
lungul stăvilarului. Vechii locuitori ai aşezării făcuseră 
treabă temeinică, folosind piatră fără de moarte, astfel că 
truda nu fii deloc uşoară. Gavril de Noţig, deprins mai 
degrabă cu pana şi cugetările grecilor vechi, îşi stâlci 
degetele binişor stârnind zâmbetul slujitorului. 

— Îngăduie, cinstite boierule, spuse Ilie Machidon, să 
sfârşesc eu lucrarea. 

Nobilul, leoarcă de năduşeală, clătină catâr din cap 
opintind cu nădejde. Drăgan meşterea tăcut, după obicei, 
loan Singuru ferindu-şi sticlele din bătaia scânteilor de 
cremene. Nici mâinile lui Radu Andronic nu dovedeau 
iscusinţă, dar trebăluiau înainte temând limba cea spurcată 
a lui Machidon. De câte ori da pe de lături cu ciocanul, 
logofătul privea scula mânios. 

— E strâmbă! 

— Văru-meu, Lixandru, spuse slujitorul, avea o vorbă: 
Mâna care nu ştie să scrie, dă vina pe condei... 

Soarele ajuns deasupra copacilor îşi lepăda vrăjmaş 
căldura, limpeziciunea apei îmbia mai dihai ca aşternutul 
vădanei aflate în floare. Suspinau înfundat, căci logofătul 
hotărâse scalda după mutatul apelor. Ioan Singuru măsură 
încă o dată borţile. 

— De ajuns. 

Înşirară douăsprezece potecuţe de pulbere înnodate în 
una singură, îndeajuns de lungă, apoi ghiftuiră scobiturile. 


Feciorul popii porunci cetaşilor să se zvârle pe pântece şi 
scapără amnarul. Vlaga prafului de puşcă birui stăvilarul, 
bubuind înfricoşător. Apele iazului năvăliră puhoi asupra 
aşezării, apărând-o de gândul cel netrebnic al misionarului 
Carol Neurautter. 

Stejarul ales loc de popas întindea braţe vânjoase, 
perdeluite de frunziş. La adăpostul lor, jupâniţa Tofana 
privea cu zâmbet satanicesc forfota cetaşilor aflaţi 
dedesubt. Îşi lepădau în mare grabă straiele ispitiţi de 
undele iazului. Când rămaseră numai în cămeşuici, fata 
zvârli dibace năvodul rostuit anume pentru asemenea 
ispravă. Poalele împletiturii aveau belciuge grele din fier, 
însăilate de o frânghie cu laţ. Capătul acelei frânghii, trecut 
pe deasupra unei crengi groscioare, se afla legat de şaua 
roibului. 

Tofana fluieră scurt şi armăsarul opinti, ridicând săculeţe 
prostovolul plin ochi de bărbaţi tineri şi blesteme 
bătrâneşti. Ilie Machidon sta scrumbie, cu picioarele în sus, 
între Gavril de Noţig, loan şi Simion, Radu Andronic, îndoit 
la jumătate, ţinea ocalele moţului pe şale. Dădură semne de 
mare mirare până când auziră clopoţind vorba jupâniţei: 

— Trage-ţi cămaşa, muntene, nu se cuvine să zăboveşti 
astfel dinaintea unei fecioare! 

Izbucniră deodată, făgăduindu-i chinurile iadului şi cele 
lumeşti: 

— O gâtui! 

— O jupesc! 

— O înec!... 

Ilie Machidon fu cuprins de râs cu sughiţuri. 

— Sfântă-i vorba chiprienilor! Fereşte-mă, Doamne, de 
născocirile celui cu  corniţe, dar mai dihai de-ale 
purtătoarelor de cosiţe! Bre, bre, ştiu încaltea că ne-a copt- 
o, diavoliţa! 

Tofana îi asculta, legănându-şi a joacă ciuboţelele. Când 
făgăduielile prinşilor osteniră, grăi fără patimă: 


— Mi-ai disprețuit ajutorul în două rânduri, muntene! 
Primeşte-ţi dară osânda! Vei putrezi cu malul cela de moţ în 
spinare, căci nu-i chip de izbăvire. 

Dracii buluciţi la gura logofătului izbutiră să îngâne: 

— Nu scapi de mâna mea, jupâniţă, nici pe lumea 
cealaltă! 

— Gavril de Noţig, urmă fata, am auzit că ai săvârşit 
multe fapte care-ţi cinstesc herbul. Pentru ultima ispravă te 
osândesc! 

În ochii nobilului clipocea trufia. 

— Dovedeşti cutezanţă fără pereche! Nu îngădui nimănui 
asemenea şagă. 

— Crezi că şuguiesc?! Ridică din umeri. Află, moţule, că 
nu-s „muiere“, şi nu domniei tale se cere să-i fiu „de 
trebuinţă“. 

Drăgan scrâşni aprig din măsele şi logofătul simţi că-i 
pârâie oasele. 

— Nici istoria cu tâlc a lui Machidon nu mi-a plăcut, şi nici 
teama lui loan Singuru, spuse Tofana liniştită. 

Sângele slujitorului prinse să-i izbească cu pumnii în 
tâmple, curmându-i râsul. 

— Aferim, cocoş, că te bat găinile! Îngăduie, sfioasă 
jupâniţă să-ţi stârnesc aducerea aminte. Printre osândiţi se 
află şi câinele meu, carele n-a spus un singur cuvinţel 
împotriva domniei tale. Slobozeşte-l, rogu-te! 

— Voi chibzui. 


Chibzuia moşnegeşte, trudind să-şi ascundă râsul. 
Căutătura albastră fulgera din când în când cetaşii 
priponiţi. În cele din urmă, le desluşi că inima ei bună îi 
porunceşte să le aducă iertare dacă jură să nu-şi verse 
paraponul, ci, dimpotrivă, s-o poftească frumos alături de 
dumnealor. 

Machidon se repezi cel dintâi, adăugind că pătărania cu 
cucoşeii moşului e scornită. Îl urmară Ioan Singuru şi, cu o 


jumătate de gură, Gavril de Noţig. Radu Andronic mormăi 
ceva nedesluşit. 

— Tare şi rar, muntene, porunci jupâniţa, după cum ai 
dovedit că ştii s-o faci în două rânduri când m-ai alungat! 

Trebui să poftorească legământul de trei ori, căci Tofana 
da semne de beteşug la ureche. Drăgan în schimb rămase 
mut. 

— Jură bre, creştine, îl înghionti Ilie Machidon, cât mai 
am 0 chicătură de viaţă. 

— Nu! 

— Leagă-te, pentru numele lui Dumnezeu, omule, că m-ai 
deşălat! gemu logofătul. 

— Nu. 

Clătina încăpățânat capul stârnind zavera. Jură numai 
după ce Radu Andronic slobozi poruncă aspră. 

Jupâniţa îşi jucă o vreme ciubotele, chibzuind să 
primească ori nu rugămintea de-ai urma, apoi rosti cu 
suspin: 

— Bine... Dacă altminteri nu se poate, voi purcede alături 
de domniile voastre. 

Scoase jungherul şi reteză frânghia. Năvodul vărsă 
cetaşii claie peste grămadă la pământ. 


Istoria cea veche a românilor someşeni se afla scrisă pe 
ulcioare, unelte şi lucrături de podoabă ieşite la lumină la 
săpatul vreunei fântâni. Radu Andronic le rânduise într-un 
poloboc pântecos, vârfuindu-l cu ceară topită. 

Înaintau către miazănoapte, spre obcinele Bucovinei, în 
fereală mare. Din spusa localnicilor, poteraşii imperiali 
răscoleau ţinutul. O pânză de ploaie iscată de aburul 
muntelui bătea vrăjmaşă stârnind mireasma buruienii şi a 
pământului răscolit de plug. Jupâniţa călărea pe urmele lui 
Simion, în frunte, cu pletele lăsate de izbelişte. Apa îi şiroia 


pe obraji, se înnoda sub bărbie ţuţuroi neîntrerupt. Ilie 
Machidon cercetă căutătura logofătului. 

— Martor mi-e Dumnezeu că n-am poftit răul nimănui, 
spuse boierul în şoaptă, dar multă bucurie ar aduce inimii 
mele Cel de Sus poruncind măcar un gutunar diavoliţei. 

Gavril de Noţig tăifăsuia cu loan Singuru. 

— Calul roib, socoti nobilul, s-a dovedit rău tovarăş la 
vreme udă... Odată-şi leapădă povara. Nu zic să-şi frângă 
gâtul, Doamne fereşte, însă ar putea să dobândească un 
picior în lopăţele... 


Rezemat de roata carului, cu tălpile ciubotelor îndreptate 
spre foc, Ilie Machidon căuta peste creştetul fagilor, la bolta 
pâclie, fără stele. 

Făcuseră popas în luminiş iscat la poalele codrului cu 
două ceasuri înainte de miezul nopţii şi socoteau să se 
urnească la cel dintâi pâlpâit al zorilor. lemând mereu 
junghiul, loan Singuru, abia descălecat, aţâţase foc din 
belşug în mai puţină vreme - socoti moţul - decât lotrii cu 
oasele înnodate de trai haiducesc. 

Tofana, pierită fără vorbă în inima pădurii, se întorsese cu 
vânat de preţ: un pui de căprioară răpus, ce prindea coajă 
rumenă acum în frigarea întocmită de Machidon. 

Caii, slobozi, căutau cu botul muşchiul jilav, cozile băteau 
alene văzduhul. Pierit de somn, nobilul Noţig adormise pe 
un mindir, între pânzele coviltirului. Ochii logofătului 
rătăceau, fără gând anume, pe feţele cetaşilor. Drăgan 
stâlpea un trunchi viersuind abia auzit din frunză. Cântecul 
zăticnit de flacără se topea, cu aripi arse, în văzduh. 

Din chipul jupânesei se desluşeau doar pomeţii pârguiţi 
de soare. Văpaia îi zugrăvea cu aramă, fulgerată arar de 
albastrul căutăturii. Dibăcise într-o besactea mititică, de 
abanos, unsoare pentru grijitul mâinilor. Pe buzele lui Radu 
Andronic înflori surâsul. Fata îşi freca degetele măslinii cu 
luare-aminte, zăbovind îndelung şi fără fereală de ochiul 
sau zâmbetul bărbaţilor. 


Coşcovit dinaintea focului, cu gulerul dulamei săltat peste 
urechi, Singuru meşterea drăcării din găteje şi cetină. N- 
avea astâmpăr, muncit de diavolul născocirilor. Ilie 
Machidon nu întâmpină privirea logofătului. Mâna îi 
poposea pe capul lui Simion care pândea frigarea cu ochi 
mijiţi de somn. Gândurile slujitorului zburătăceau spre 
Chipriana... 

„Satul grămădit sub coviltirul nopţii stinsese opaițul. 
Plugarului i se înfăţişau atât de limpede casele, chipurile 
oamenilor, le simţea atât de aproape, încât îi venea să sară 
din loc, să reteze într-o fugă pădurea. lacă, uliţa mare, 
prunduită de bunicii răzeşi în an îmbelşugat, care 
desluşeşte cărare de omăt în nopţi cu lună holbată, duzii 
ţaţei Mărioara, avan scărmănaţi de prunci cu obrajii şi 
pântecele cămăşuicii mânjite, bisericuţa cu acoperiş de 
tablă albă, ridicată de chiprinaşi Sfântului Vasile cel Mare. 

Nu-i creştin în toată aşezarea să nu-şi boteze la fel primul 
prunc, iar în Ghenarie, la zi de întăi, cât ar fi gerul de mare, 
oamenii încing foc năprasnic în ograda bisericii, frig gâşte şi 
beau vin opărit cu cimbru şi busuioc... De la biserică până 
la fântâna 'Tătarului sunt douăzeci şi opt de paşi numărați, 
iar de-aici până în ograda lui Machidon mai puţin de atâta. 
Supusă gustului Smărăndiţei, casa are cuşmă de olane 
răsurii şi zidurile năpădite de zorele. La ferestre râd flori de 
muşcată, lalelele mascate aduse de Machidon din împărăţia 
turcului născocesc cupe felurit zugrăvite, sub cerdac. Din 
pricina lor  cumetrele  şopocăiesc fără abatere că 
Smaărăândiţa şi-a repezit nasul spre luceferi. Mai şopocăiesc 
şi din alte pricini: Smărăndiţa e subţire în boi, mlădie ca 
şarpele, când te cercetează, ochii verzi îţi picură lacrimă pe 
inimă. Pe omul ei l-a lovit strechea. Nu dovedeşte sârg de 
gospodărie şi muiere, căci cine a intrat în slujba drumului 
are sâmbetele pălite cu leuca. Smărăndiţa, îi drept, nu 
umblă fără copcă la catrinţă, nu păşeşte cu ochii în ţărână, 
dar nici nu-i saltă peste gardul megieşilor. lacă însă lupii au 
început a da târcoale ogrăzii. 


Ionică a lui Sătulu, de-o pildă! Zor-nevoie, toată ziua la 
uşa nevestei după povaţă, de parcă n-ar fi popă în sat ori 
moşnegi cu prisos de înţelepciune cât să îndeşi, ba să şi dea 
pe de lături, o ladă braşovenească. 

Crunt la chip, slujitorul îşi smulse ochii din crestele 
fagilor şi cât ai clipi făcu cale întoarsă din Chipriana. 


— Sloboade cu credinţă, Drăgane, să auzim şi noi, îl 
îmbie logofătul întinzându-se într-o rână. 

Moțul clătină capul. 

— Ăsta se cere şoptit, mă rog frumos. 

Şoapta născocită de buzele novacului tremura sfioasă, 
gata să se stingă la cel dintâi opintit. Drăgan îşi vărsa 
durerile lui tăinuite. 

Ilie Machidon se uită la Singuru şi oftă cu poftă. Aista 
chiar că n-avea griji. Pe obrajii rozalbi, de fecioară, stăruia 
pururi zâmbet vesel, ochii cercetau cu blândeţe şi mirare 
de prunc din spatele sticlelor. Mânia nu-l încerca oricât l-ai 
fi tras de coadă, părea că ştie toate cele, dar le rostea fără 
ifos, cu zâmbet şi râs, ca într-o joacă. 

Singuru îi simţi căutătura, clipi în semn de înţelegere şi 
gândurile i se răsuciră spre alte meleaguri. 

„„„De n-ar fi fost Flavia, fata primului grămătic al lui Duma 
de Maramureş, nu s-ar fi aflat acum printre cetaşi. Oamenii 
aceştia îi plăceau şi trăia mereu bucurie nouă că lee 
tovarăş de trebuinţă. Îi plăceau mintea şi trupul boierului 
valah, cutezătoare deopotrivă amândouă, făcea haz mare 
de vorbele slujitorului cel hâtru şi-i ţinea pulpana spre a nu 
prăpădi un singur cuvinţel. În Drăgan se strânsese puterea 
clocotitoare a pământului, pieptul şi umerii dăltuiţi în 
stânca i-i zămisliseră munţii, văzduhul tare, ameţitor, ca 
basamacul moţilor, codrii şi apele sălbatice... lar Tofana... 

Ioan Singuru chicoti înfundat. Doamne! De-ar şti ei cine-i 
jupâniţa cu plete păcurii... Ioan o ţinea minte şi pe mama 
Tofanei, o muiere răsărită cu ochi mari cafenii, două 
rândunici avântate spre tâmple... N-avea prunc şi multe 


lumânări şi sărindare istovise în zadar. Apoi, mama lui Ioan, 
în ascuns de ştiinţa părintelui, o învățase, după obiceiul 
sânziencelor, să fiarbă trandafir şi liliac alb în vin, să bea 
zeama şi să se scalde în fiertură de crăpusnic, hamei şi 
romaniţă. La urmă, păstrând taină straşnică - preotul 
Ştefan era în stare să le afurisească - ispitiră pe pălimarul 
bisericii, care strecură sub sfânta masă din altar o cordică. 
Cordica rămase acolo vreme de douăsprezece liturghii şi 
după ce jupâneasa se încinsese cu acea cordică, purcese 
grea cu Iofana... 

Singuru clipi mărunt, alungind usturimea ochilor. Gândul 
poposea îndărătnic, dar fără amărăciune, asupra Flaviei. 

„M-o fi pomenind“, zâmbi. Flavia e croită după alt tipar: 
rotundă, bălană, are părul în cozi aşternute cuminte, una 
pe piept, cealaltă pe spinare. loan se întreba, clipind 
nedumerit spre foc, dacă o îndrăgise cu adevărat. De la 
şcolile nemţegşti îi trimitea răvaş în care dădea rost de tot ce 
săvârşise peste săptămână. 

Răspunsul se călătorea repede: „Am chindisit, am pus 
porcul la bute, am fost la biserică, muierea lui Becker se 
ţine cu vagmistrul, am fost cu taica la curte, mi-am retezat 
cosiţă şi ţi-am împletit ghiul.“ O dată cu zvonul primelor 
cete de răzvrătiți români, începuse a întoarce umerii. Lia 
voroava căutată cu dinadinsul în odaia bună a grămăticului, 
Flavia îşi descopciase gura. Vorbele însângeraseră obrajii 
lui loan... „Vitejii sunt acum în codri, doar cine nu-i bărbat 
păzeşte plita.“ Năvala ocărilor astupase cu vuiet urechile. 
„Prunc şcolit, cu grumajii betegi, nu-mi face trebuinţă.“ 

Lui Singuru i se păru că focul a îmbătrânit şi azvârli o 
mână de vreascuri. 

— Doamne, că tare-i bine! oftă grămădindu-se lângă Ilie 
Machidon. 

— Mă rog? 

— Ziceam că-i bine. 

— Este. 


— Mai postim mult, împărate? întrebă logofătul, cu voce 
săracă. 

Voia parcă să ocrotească liniştea. Liniştea ţesută de 
gânduri şi sihăstria pădurii. 

Machidon clătină capul. Nu era în apele lui şi boierul nu-l 
îndesă cu vorba. 


Tofana închise tolba, o vâri sub ceafă şi se întinse pe 
aşternutul de frunze şi rămurele proaspete de răchită. 
Asemenea rămurele sunt moi şi nu strâng răceala 
pământului. Îşi încrucişa braţele peste chip şi trupul se 
desluşi vergea mlădie sub veşmântul de piele. Jupâniţa 
ascultă o vreme necazurile moţului mărturisite din frunză. 
Aminteau ghiersul ascuns peste iarnă în ungher de sobă... 

„„O sobă albă de porțelan cu ghirlande de roze, 
poruncită la Viana. Crivatul cu polog din catifea azurie se 
află de cealaltă parte a odăii. De pe gheridon, nu lipsesc 
nicicând florile, în văscior zvelt de argint. De atâta folosinţă, 
herbul emailat ţinut de hulubii născociţi la buza ulcelei a 
început să piardă smalţul. Mistreţul şi-a prăpădit un picior, 
câmpul de purpură parcă nu mai are hotar... Baba Raveca 
grijeşte de flori şi tot ea înfige la puiul serii lumânare nouă 
în sfeşnicul de alabastru. E din sat de români, Adâncata, dar 
a luat portul săsoaicelor. Scufiţă albă de horbotă, rochie 
neagră, creaţă, cu înflorituri de hurmuz, tot negru, şi cruce 
grea de aur pe piept. În fiece an, citeşte, de la un capăt la 
altul, Biblia. Chipul zgrunţuros pare tăvălit în nisip, ochii 
blajini lăcrămează uşor. 

Sub ferestrele înalte, perdeluite cu un rând de dantelă şi 
altul de catifea, se aude lătratul vesel al câinilor întorşi de la 
vânătoare. La vreme de iarnă, negura coboară atât de 
repede... Cina e statornicită la şapte ceasuri, în trapeza cu 
pereţii îmbrăcaţi în paltin. Argintul e prea greu pentru 
mâna fetiţei şi de aceea i s-au poruncit tacâmuri mititele, cu 
mâner de fildeş... Dincolo de porţile înalte, cu sulițe, urlă 


lupii. În iatacul cald aşteaptă greierii pitiţi în sobă, stihurile 
lui Ronsard şi somnul... 

— Mi-e foame, o scăpă Ioan Singuru şi zâmbi cerându-şi 
parcă iertăciune. 

Drăgan îl cercetă cu mirare. Judecând după trupul şiştav, 
fără vină, ai fi zis că Singuru nu îmbucă decât la asfinţit de 
săptămână, când îşi aduce aminte. Iar ţinerea de minte îi e 
scurtă. Moțul mânca o dată în zi, la crăpatul zorilor, un 
cuptor de pâine, o oală de borş, un godăcel de zece zile. Aşa 
se deprinsese pe vremea când lotrea minele de aur. 
Prăduiala din miez de noapte stârneşte pântecele. Şi mai 
abitir îl îndeamnă goana până în satul din cula dealului, 
unde aurul i se fărâmiţează între degete. Plugarii sunt 
amărâţi, nu ştii care sunt mai mulţi: copiii ori nevoile... În 
scăldătoarea abia născuţilor, după datina străbunilor daci, 
oamenii pun pietricică pentru ca pruncul să fie răbduriu 
dinaintea necazurilor precum piatra... 

Logofătul îşi răsuci privirea spre Ioan Singuru. 

— Ai de ajunat zdravăn, omule, căci mi-am luat mireasă, 
nu slujitor. În schimb, tare repede-i mai lucrează limba. Hm, 
mi-am rupt mâinile născocind găteje, iar dumnealui 
răsuceşte frigarea ceea în dorul lelii! 

Diavolul cel şugubăţ din Ilie Machidon, plecat o vreme să 
zidească biserici, se întoarse vânteş la rosturile lui: 

— Sfântă-i vorba lui văru-meu Trandafir! lepuroaica fată 
şi iepurele se vaită de inimă... 

Singuru chicoti înfundat. Machidon îi înţepa aducerea 
aminte. 'Tătâne-său, părintele Ştefan, avea drept paracliser 
făptură ciudată şi cam într-o ureche. La orice vorbă purta 
un singur răspuns: Ba! „De câşlegi, om drege clopotniţa...“ 
„Ba!“ „Săptămână asta intrăm în postul Sfintei Marii.“ „Ba“ 
o întorcea creştinul. „Vrei răchie?“ „Ba!“ şi întindea mâna... 

Radu Andronic sări în picioare şi scotocind între 
bodroanţele carului scoase un burduf de vin dulce, darul 
românilor someşeni. Trase o duşcă zdravănă şi-l întinse 
moţului. Într-aceeaşi clipă burduful îi fu rupt din mâini. Fără 


a rosti un cuvânt, jupâniţa Iofana vărsă în ţărână trei 
degete spre a curaţi şipul de buzele logofătului, apoi îl duse 
la gură şi înghiţi pe nerăsuflate o măsură bună, sub ochii 
holbaţi ai cetaşilor. După care trecu burduful lui Drăgan. 

Un zâmbet descreţi musteţile lui Machidon. „Îndrăcită 
muiere!“ Şi-o închipuia anevoie plămădind pâine, veghind 
coada vacii şi dând năvală desculţă la mă-sa fiindcă a 
scărmănat-o oleacă bărbatul. „Aiasta pune singură mâna pe 
par, nu-şi mai aşteaptă fraţii! Vai de flăcăul care o încerca 
să-i împiedice picioarele! Mai bine lefegiu în oastea 
împărătească...“ Împunse spinarea rumenită a vânatului cu 
jungherul. Zeama ţâşni untdelemnie şi jăraticul scrâşni. 

— Gătiţi-vă pântecele, cinstiţi boieri! îi gata. 

Aşeză carnea pe scoarță de mesteacăn, trecută prin foc. 
Simion scâncea de poftă, dar privirea stăpânului îl struni. 
Machidon scoase din traistă un ardei verde, îl descotorosi 
de mărul seminţelor albe, apoi îl umplu cu basamac. Nu că 
n-ar fi fost deprins cu clondirul, dar holerca deşertată din 
asemenea cupă are gust şi aromă fără pereche, prinde 
putere îndoită. Doar vrâncenii cunoşteau vicleşugul. 

Zvon harnic de fălci îi săltă privirea. Rămase ca la 
panoramă. Uitând de ceilalţi, Drăgan se aşezase turceşte în 
faţa maldărului de cărnărie şi trudea vârtos s-o mântuie. 

Ochii moţului căutau doar spre îmbucătura următoare, 
iar plugarul îşi zise că din trei înghiţituri gămanul venea de 
hac unei halci ce-ar fi îndestulat o casă de gospodari cu 
prunci, oaspeţi şi popa din sat aflat în cinstea mesei. Oasele 
se sfărâmau vreascuri netrebnice între fălcile novacului, nu 
lepăda nimic, rămăşiţă cât de mică, ai fi zis că lăcustele s-au 
pornit la seceră pe buzele lui. 

Ioan Singuru îl cerceta cu gura căscată. Asemenea pustie 
n-ar fi izbutit toate drăcăriile domniei sale puse stivă. Se 
trăsese mai aproape de mâncău să-i vadă bine isprava. Şi 
Simion rămăsese de lemn, după pilda logofătului. Radu 
Andronic măsura cu răsuflarea tăiată sârgul arătat de 


Drăgan în lucrarea sa. În ochii jupâniţei Tofana, un sfârâiac 
de flacără vestea râsul abia stăvilit. 

Până la ciotul cozii n-ar fi băgat nimic de seamă novacul 
de nu l-a fi cercat setea. Întinse mâna după burduf fără a-şi 
ridica privirea de la bucate. Cum acesta nu-i ieşi în 
întâmpinare, ghiontit de dogoarea gurii, răsuci grumaijii. 
Căutătura moţului desluşi patru stane încrememte de 
mirare. Întoarse ochii la merinde. Din puiul de căprioară 
rămăsese o ciozvârtă, s-o dai de pomană la calici, cu un măr 
şi un blid de colivă. 

Namila se vâri între umeri, îşi întinse picioarele şi scoase 
încurcat din chimir punga cu mahorcă. 

— NO, bine! suflă. 

Şoapta fu auzită la celălalt capăt de meleag. Tofana ţâşni 
ciută şi-o luă la goană printre copaci dezlegându-şi baierele 
râsului. Fu molimă! Dintâi izbucni loan Singuru - râdea ca 
pruncii şi muierile, cu şiroaie de lacrimi - apoi hohotele 
gâlgâiră în toate piepturile. Trezit, nobilul Noţig ieşi de sub 
coviltir cu ochii plini de somn. Se lăsă lângă foc, mormăi 
ceva despre râsul în pustiu şi dădu să înfigă jungherul. 
Privirea i se holbă limpezită de mahmureala viselor. 

— Atât mi-aţi hotărât din ditamai dobitocul? Bulzul ista de 
carne? Hm, trag nădejde că cel puţin v-aţi îndestulat... 

Râsul izbucni cu putere întreită făcând să răsune 
pădurea. Sticlele de pe nasul lui loan se aburiseră, iar 
Machidon uită frântură de ceas drumurile lui Ionică din 
Chipriana pe sub ferestrele Smărăndiţei. 

Moțul ar fi vrut să se desluşească, dar cugetul 
împurpurat căuta zadarnic cuvintele. 


Obcinele Bucovinei plesneau de frumuseţe. Păreau 
fecioare gătite pentru nuntă, primăveri cu prisos de floare, 
catrinţe chindisite în mănăstiri. Cerul purta maramă sinilie, 


mirosea a rufă curată. Vânticelul de miazănoapte furase 
miresmele florilor din [ara Maramureşului şi trudea să 
umple careta cetaşilor. 

Înaintau către Munţii Cernahora cu poalele clătite de apa 
celor două Tise, Albă şi Neagră. După însemnările lui loan 
Singuru, undeva pe o creastă, se aflau urmele cetăţuii 
ridicate de românii vechi cu vreo 300 de ani înainte de-a 
descăleca întemeietorul Moldovei, Bogdan din Cuhea, 
voievod de Maramureş. 

Două zile şi multe ceasuri de noapte cheltuiră cetaşii 
opintind să biruiască drumurile. Ajunseră la vremea când 
dimineaţa mântuise să-şi împletească cosiţele. Zidurile 
negre, trecute prin focul şi sabia şleahticilor, depuneau 
mărturie despre iscusinţa dovedită de meşterii români. 
Fuseseră arducate pe vârf de munte bont, cetluit de 
prăpăstii adânci. 

— O vară întreagă i-am dat târcoale, spuse Singuru. Nu 
se află sămânță de potecă pentru piciorul omului şi-al 
sălbăticiunilor. 

Ilie Machidon măsura cuprins de uimire crestele golaşe, 
prăvălite drept. 

— Să nu-mi spui, rogu-te, că a născocit-o făptură 
pământească. 

— Peste hăâul prăpastiei, desluşi feciorul popii din 
Sânzieni, se afla, în vremurile ce s-au călătorit de mult, un 
pod umblător carele era înălţat în ceasurile de primejdie. 
Bătrânii prepuiesc că numai o iscoadă aflată în cetate a 
putut înlesni pătrunderea vrăjmaşilor. 

— Hotărât! 

Radu Andronic răsuflă cu uşurare. 

— Dacă acel pod nu se mai află, aşezarea scapă poftelor 
lui Neurautter. 

— Mă tem că nu. Sunt opt luni de când nemţii trudesc să 
înnoade o punte. După ştiinţa mea, până acum n-au 
izbândit. 


Tăcură. Şase perechi de ochi răscoleau grohotişurile. 
Azurul din căutătura jupâniţei 'Tofana prinse dintr-o dată a 
se întuneca. Fata arătă cu degetul un furnicar de oşteni, 
scări şi frânghii pe-o creastă a muntelui. Logofătul numără 
peste o sută de oameni. 

— Greu de biruit! spuse nobilul Noţig. 

— Greu, greu! oftă Ilie Machidon. Se cere născocit un 
vicleşug. 

Jupâniţa îşi muşcă buzele. Avea dinţi albi, măşcaţi, după 
tiparul logofătului. 

— Dacă am prăvăli stâncile? 

— E peste putinţă să ajungi la ele, spuse Singuru. 

— Mda... 

Radu Andronic făcu semn slujitorului să-l urmeze. 
Lunecară umbre prin cetină, ocolind luminişurile şi cărăruia 
cu urme proaspete de paşi. Suiră un gorgan şi aflară 
marginea pădurii. Nemţimea, scăpată de strânsoarea 
straielor turnate în fier, se înfăţişă privirii la mai puţin de 
cincisprezece stânjeni. 

Oştenii opinteau cu nădejde la un odgon, cât braţul 
logofătului de gros, împletit în opt. Năduşeau sub porunca 
unui omuleţ spelb, înconjurat de pergamente înnegrite cu 
socoteli. 

Radu Andronic privi prin deschizătura cortului ridicat 
alături şi degetele îi zvâcniră pe umărul lui Machidon. 

— Ştii cine se află înăuntru? Filip D'Antin! 

— Şuguieşti, logofete! şopti slujitorul. S-a înecat sub ochii 
mei în apele cele mari din târgul blestemat. 

— Priveşte! 

Contele de Saint-L6 ieşi dintre pânze şi se apropie de 
omul cu poruncile. Braţul drept îi spânzura într-o parte, 
tăietura buzelor pricinuită de logofăt pe podul cel nou purta 
semnele cusăturii. 

— De-amu gata, m-am luminat! Aista-i necuratu' gol! 

— Adăposteşte toată talpa iadului, Machidoane, dacă 
având atâtea stricăciuni a putut birui Sena. 


— Îndrăznesc să-ţi judec fapta, boierule. Mărinimia îşi 
are socoatele ei, iar contele nu-şi găseşte loc printre ele. 
Trebuia răpus! 

Radu Andronic măsura întunecat ochiul teafăr al 
vânzătorului. 

— Aşa i-a fost scris. 

— Tare mă mânie câteodată cel care scrie! 

Ceru îngăduinţa logofătului şi urcă pisiceşte într-un brad 
răsărit, spre a cerceta isprava nemților. Un fluierat subţire 
îi scăpă de pe buze. Oştenii izbutiseră să întindă deasupra 
prăpastiei o punte trainică, spânzurată de două hârzoabe. 
Capetele acelor hârzoabe se aflau înnodate la gâtul unor 
ţăruşi zdraveni, din fier, îngropaţi în stâncă. Machidon 
socoti că imperialii mai au de trebăluit cale de trei-patru 
ceasuri spre a întări podina de scândurele. 

— La vărsatul nopţii puntea e gata! şopti logofătului 
îndată ce cobori. Lucrare nemţească, fără moarte... 

— Oare? 

Țăranul pricepu. În ochi îi juca lumina chibzuielilor. 

— Mda. Îndată ce se prăvale noaptea, cu oleacă de noroc 
m-aş putea strecura până la buza împletiturilor. 

— Ne vom strecura împreună, Machidoane! 


Muntele trăgea seara de mânecă, ceața pogorâse. 
Răcoarea se strecura hoţeşte până la umerii jupâniţei 
Tofana. Îmbrăcată subţire, fata da semne că tremură gros. 

Radu Andronic se lepădă de gândul cel rău încercat pe 
ploaie, îşi scoase dulama şi i-o puse la îndemână. Ochii 
albaştri sclipiră oţel. 

—  Păstrează-ţi bodroanţa, muntene! Curând ai să 
scânceşti. 

Logofătul săltă umerii şi voi să se îmbrace, dar jupâniţa îi 
smulse haina apoi se depaărta. 

Slujitorul ispiti surâzând anume semne şi spuse: 

— Numai două ceasuri va bate luna. 

— Întocmai, întări loan Singuru. 


Radu Andronic îşi împărţi poruncile şi porni urmat de 
Machidon spre pădure. Întunericul ştergea umbrele, cetina 
groasă născocea vrăjmaşi la tot pasul. Slujitorul purta 
jungherul la brâu, pe umeri colac de funie subţire, dar 
trainică. Urcară pieptiş creasta de care era priponită 
puntea, grijind să nu stârnească pietrele. 

Vorba cea bolovănoasă a nemților şi lumina unor fanare 
se desluşiră curând. Culcat pe pântece, deasupra stâncii 
mărginaşe, Machidon cerceta tabăra. Socotise bine. Ostaşii 
îşi mântuiseră treaba şi acum strângeau sculele. 

Filip D'Antin tăifăsuia cu omuleţul spelb la gura cortului. 
Fu statornicită straja, apoi, rând pe rând, fanarele se 
stinseră. Oamenii îşi căutau hodina. 

Aşteptară un ceas ferind liniştea, până când nemţimea 
prinse să mâne porcii la jir. Abia atunci logofătul legă 
zdravăn frânghia la rădăcina unui brad şi porunci 
slujitorului să ţină locul sub privire. Luna, urmând socotelile 
lui Machidon, îşi ascunse obrazul. Radu Andronic trecu 
funia peste creastă şi începu să coboare în mâini, ferind 
stânca de orice atingere, până ajunse la ţăruşii de fier. 
Dedesubt străjile, două mogâldeţe cu săbii şi flinte, cerneau 
noaptea din ochi. Urletul lupului poruncit de logofăt 
moţului, la temelia prăpastiei, de îndată ce lumina lunii se 
va fi stins, priponise căutătura nemților. Picioarele boierului 
ghiciră ţăruşii. Se aplecă şi reteză iuteş cu jungherul cele 
două odgoane întinse arc. 


XXX 


Drăgan, cu mâinile căuş la gură, născocea urlete lungi. 
Alături, Gavril de Noţig, jupâniţa şi loan Singuru priveau 
podina zvârlită deasupra hăului. Feciorul părintelui Ştefan 
din Sânzieni socotea înfierbântat lungimea acelei podine şi 
adâncimea prăpastiei. Puteau îndeplini porunca logofătului 
numai dacă amândouă erau deopotrivă. lar porunca lui 


Radu Andronic era să născocească foc vârtos la capătul 
punţii de îndată ce aceasta se va nărui. 

— Nu pricep rostul, spuse Gavril de Noţig. Retezând 
hârzoabele truda nemților oricum e zăticnită. 

loan Singuru clătină capul. 

— Oştenii pot ridica puntea la loc pogorând frânghii 
trainice. Supunând-o focului totul trebuie luat de la Adam, 
iar în trei luni se betegeşte vremea. Asta înseamnă că până 
la cealaltă iarbă verde cetăţuia scapă de năpastă. 

Jupâniţa îşi roti căutătura. Fundul prăpastiei, însemnat 
cu prăvălitură de piatră, era udat de aţa unui pârâiaş zorit. 
Jepi mărunți născoceau pe alocuri umbre de fiară. Tofana se 
grămădi sub dulama logofătului suspinând înfricoşată. loan 
Singuru îi desluşi spaima şi zâmbi ascuns. 

— Gândesc că era mai bine să rămâi lângă care, jupâniţa. 
Grohotişurile adăpostesc jivine târâtoare. 

— Mişună viperele! întări Gavril de Noţig cântându-i în 
strună. 

Fata sări pe o stânca zvârlind priviri în jur. Zgomot 
prelung, poftorit de ecou, îi chirci inima. Capătul punţii se 
năruise. 

— Diavolul şi-a pus papucii pe dos! spuse înciudat 
Singuru. 

Podina rămăsese aninată la patru stânjeni deasupra 
pârâiaşului... O priveau neputincioşi. Moțul scrâşni: 

— Născoceşte ceva! 

— Ce? întrebă feciorul părintelui Ştefan. Vremea-i 
măsurată, într-un sfert de ceas oştenii ne taie ieşirea. 

Peretele prăpastiei era croit cu cuțitul, fără o crăpătură 
de care să te poţi anina. Jupâniţa Tofana îşi lepădă spaimele 
şi începu să meşterească făclii la capătul săgeţilor. Singuru 
îi pricepu gândul. 

— Grijeşte de amnar şi cremene, Drăgane! 

Moțul îşi scoase sculele fără credinţă. Patru flăcări 
ţâşniră bortind întunericul, patru limbi de foc încolăciră 
capătul podinei. 


Cetaşii, cu unghiile înfipte în podul palmei, aşteptau. 
Pălălaia şovăitoare prinse puteri, scândurile începură să 
trosnească. Răsuflără cu uşurare. 

— Să mergem! porunci Gavril de Noţig. Zăresc fanarele 
nemților. 

Un şirag de luminiţe căutau fundul prăpastiei. Moțul, 
deprins cu umbletul de noapte, porni în frunte citind 
repede drumul. 


Bucuria izbânzii le dănţuia în priviri. Scăpaţi din 
strânsoarea imperialilor, îşi mânau caii, pe drum tainic, spre 
Ţara Maramureşului. loan Singuru lăudă logofătului 
născocirea jupâniţei. 

— Ne-a fost de mare folos, recunoscu Gavril de Noţig. 

Radu Andronic se uită la Tofana. 

— Bag de seamă că datorinţele faţă de domnia ta umplu 
răbojul. 

— Va veni şi ziua socotelilor, muntene, spuse fata. Până 
atunci caută, rogu-te, o babă să-ţi descânte oamenii de 
spaime. Tremurau vârtos la gândul că vreo râmă de şarpe 
s-ar putea ivi... 

Dădu pinteni roibului şi ţâşni nălucă pe urmele lui 
Simion. 


Când ciocârlia începu a trage de pulpana somnului, în 
codru, unde zorile poposesc anevoie, stăruia lumină de 
candelă albastră. Jupâniţa se ridică în capul oaselor. Singur 
treaz, între cetaşi, se afla doar Simion. Se apropie vesel 
călcând fără grijă peste trupul moţului. Fata îl dezmierdă 
sub grumaji căutând spre ceilalţi. 

Logofătul dormea pe pântece şi răsuflarea adâncă îi sălta 
umerii puternici. Alături îşi cercetau odihna Machidon şi 
loan Singuru. Pe chipul slujitorului stăruia surâsul visului 


bun. Feciorul părintelui Ştefan, înfofolit până peste cap, 
desluşea doar o movilă de mantii şi bodroanţe. Drăgan, cu 
trupul răstignit în bătaia luceafărului de dimineaţă, horăia 
haiduceşte, iar din car atârnau ciubotele din piele de bivol 
ale nobilului Noţig. 

Păşind în şoaptă mare, 'Tofana îşi luă tolba şi arcul, apoi 
dibui ceva în clapcele de la şa. Simion, aşezat în priveală, îi 
urmărea fiece mişcare, căutând să-i desluşească rostul. 

Jupâniţa duse degetul la buze şi se îndepărtă printre 
copaci. Călca sprintenă şi cu grabă. Văzduhul tare, stropit 
de rouă îi bucura răsuflarea, vietăţi de-o şchioapă, gonind 
după bucatele prânzului cel mic, îi fereau ciuboţelele şi 
piereau fără zăbavă în inima codrului. 

Tofana  răsuci capul. Simion îi păşea pe călcâie 
adulmecând tot ce-i ieşea în cale: vreascuri, rădăcini 
cioturoase, hribi vicleni cu cuşme sângerii. Cercă zadarnic 
să-l gonească. Chiprinaşul habar n-avea, o cerceta vesel 
stâlpit în coadă şi de îndată ce Tofana întorcea spatele, i-o 
lua pe urme. 

Mireasma de brotac şi buruiană udă vesti apa înainte de 
a cobori grohotişul. O adiere zornică primenea undele, le 
gonea în creţuri mărunte spre mal. Soarele începu să se 
caţăre în copaci. Il se desluşea talgerul printre ramuri, 
puzderie de cioburi din sticlă roşie. 'Tofana îşi zvârli armele, 
deschise larg braţele şi râse dimineţii. 

Cu  picurişul,  dezbumbind cu răbdare  straiele, 
dezmierdându-se parcă, începu a se dezbrăca. Sub 
veşmintele de piele purta fustă subţire de borangic. O 
lepădă smulgând o singură copcă. Soarele înveli trupul 
suleag, cu rotunjime de arc, în mantie arămie. 

Simion, rămas la pândă printre rămurelele unui merişor, 
plecă ochii, după care, fără a prăpădi vreme chibzuind, 
întoarse coada. Urcă grohotişul şi o luă repejor spre tabără. 


La locul de popas stăruia grija. Cel dintâi care băgase de 
seamă că jupâniţa Tofana lipseşte fusese Ioan Singuru. Se 


învârtise ce se învârtise în jurul taberei, frecase până la 
scânteie sticlele, apoi nemairăbdându-l inima, îşi slobozise 
gândul către logofăt. Oare n-a fost răpită jupâniţa? 

Plecată de bunăvoie nu era, căci calul şi tacâmul său se 
aflau lângă care. Grija se lăţise pecingine către ceilalţi. 
După sfat scurt, hotărâră să se risipească în cele patru 
vânturi pentru a scotoci pădurea. 

Simion lătra de zor, dar nimeni nu-l lua în seamă şi, de nu 
s-ar fi aflat în priveala lui Machidon, moţul, mânios, ar fi 
zvârlit cu ceva după el. Când însă dulăul îi lăsă în plata 
Domnului, luând cu dinadinsul anume cărare, logofătul şi 
slujitorul se învoiră a-l urma. 


Tofana se răsuci şerpeşte pe spinare, simţi dezmierdarea 
undei în jurul pântecelui şi se lăsă plută în voia apei. 

Din tipsia de cleştar răsăreau chipul cu nimb de plete 
păcurii, bumbii sânilor şi degetele picioarelor. Dintâi îşi 
lăuse trupul şi părul cu săpun nemţesc, aromit cu iasomie, 
apoi se frecase cu nisip, după pilda rămasă de la Cimberi, 
spre a alunga trândăvia sângelui. În răgazul scurt ce-i 
rămăsese, retezase lacul înot, iar acum cu ochii închişi, 
primind soarele pe umerii înalţi ai obrajilor, lungea bucuria, 
căci înainte de-a isprăvi număratul sutei trebuia să fie 
înveşmântată, gata să ia gorganul în piept. 

Clipele trecură nălucă. Jupâniţa îşi îngădui încă o 
scufundătură, după care căută fundul cu picioarele. Se 
descotorosi de apa din urechi, lăsându-şi capul pe un umăr 
şi celălalt, trecând după aceea la storsul şi rânduitul 
pletelor. 


Pitit în spatele unui tufiş de jepi, logofătul surâdea 
frumuseţii trupului turnat în aramă. Drept, cu şolduri şi 
umeri înguşti, părea închipuit şi dăltuit de meşterii 
vechiului Eghipet. 

Jupâneasa Irina, de pildă, ar fi socotit-o croită prea 
zgârcit - asemenea coapse zămislesc prunci piperniciţi, 


care-ţi vin de-a-ndoaselea - şi oricum, neingăduit de 
neagră. În Valahia, până şi ţigăncile se fereau de pălitura 
soarelui. Muierea trebuie să fie doar miere, lapte şi boboc 
de roză, singura îmbinare ce hotărăşte frumuseţea. Dar 
feciorul dumneaei socotea altfel... 

Tot altfel socotea şi nobilul Noţig, care lipea trunchiul 
unui cedru. Domnia sa trăise ani îndelungaţi în republicile 
cele însorite ale Italiei, văzuse sumedenie de muieri 
despuiate, în carne şi oase, ori zugrăvite pe pânză, şi având 
pildă bogată o asemuia pe Iofana cu anume zeiţă a unui 
anume meşter, Giorgione. 

Moțul, ferind să nu prăvale stânca, îşi simţea cugetul 
lăcrămând. 'Iot aşa lăcrăma dinaintea florilor albastre pe 
care vârful de munte le născoceşte sub pojghiţa de zăpadă 
a lui Mărţişor. loan Singuru, cu obrajii bobotaie, cerceta 
dintâia oară, de după sticlele înceţoşate, alcătuirea trupului 
de muiere. Se simţea amarnic de ruşinat şi-l mustra 
cugetul, căci preţuia icoană chipul şi sufletul jupâniţei. 

Machidon, singurul cu căpătâi din ceată, chibzuia că ce-i 
frumos îi plăcut şi Domnului şi deci, se cere privit. 

Jupâniţa deschise ochii şi-l văzu pe Simion pândind 
gorganul, cu botul pe labe. Făcu roată împrejurimile. O 
flacără îi învăpăie albastrul căutăturii şi se apropie de mal 
înotând voiniceşte. Începu a cotrobăi printre bodroanţe. 
Moşmondea cu spinarea îndoită, căci ia şi fusta de borangic 
alunecau greu pe trupul ud. 

Soarele arducase încă o palmă, în apropiere o 
ciocănitoare robace îşi începuse slujba. 

Dintr-o dată, 'Tofana ţâşni luminare în picioare, întinse 
arcul şi slobozi săgeată către tufişul de jepi. Strigătul îi 
dovedi că nu şi-a greşit ţinta. Într-aceeaşi clipă, se iviră din 
ascunziş de stânca, copac ori tufiş cetaşii. Machidon o luă la 
sănătoasa spre jepi, ocărându-l pe Simion care-i pusese pe 
urmele fetei. 

Logofătul îi ieşi în întâmpinare cercând să-şi smulgă 
săgeata din umăr. 


— Afurisita! şopti Radu Andronic. 

Slujitorul oftă cu tâlc. 

— Tot băieţii bătrâni dovedesc judecată şi învăţătură 
bună. Nu căuta la muierea fără catrinţă şi pe popă sub 
patrafir. Dacă jupâniţa ştia că domnia ta eşti cel care o 
aţinteşte cu atâta sârg, nu-şi greşea ţinta... 

— Domnia ta aţinteai stelele, prepuiesc. 

—  Vorbeşti cu păcat, boierule. Eu, mulţumesc lui 
Dumnezeu, sunt om însurat. 

Tofana îşi sumecase fustele şi alerga spre ei mâncând 
pământul. Se opri la un pas suflând repede. În ochi i se 
desluşea spaima, dar şi strădania de-a o ascunde. Porunci 
cu glas tremurat: 

— Arată-mi rana, muntene! 

Radu Andronic o cercetă iute, apoi scutură dârz capul. 
Izbutise să smulgă săgeata şi se clătina fulgerat de dureri. 
Sângele năvălea harnic zugrăvindu-i cămaşa. Chipul fetei se 
albi. Se întoarse spre moţ şi îndreptă cu voce şi ochi de 
căprioară rugăciunea: 

— Să-l ducem în tabără. 


Apăsând în fel şi chip, jupâniţa izbutise să-l înduplece a-i 
griji rana. Îi reteză cămaşa în dreptul pieptului, spălă 
sângele, scoase din sipeţel scutece şi sumedenie de alifii 
tămăduitoare. 

Dezmierdarea degetelor, gingaşă ca aripa de fluture, 
scăpăra bucurie în trupul logofătului. Gemea surd şi 
caznele prepuite încovoiau inima jupâniţei. Machidon, 
cârtitor din fire, îşi îngăduise privire iute asupra 
vătămăturii, după care câutase cu dinadinsul ochii 
boierului. Râse după obicei, din colţul musteţii, dovedindu-i 
că în el unul nu-şi găsise muşteriu. Drumul săgeţii era fără 
primejdie, o înţepătură acolo. Pentru asemenea betegeală, 
altă dată, Radu Andronic nu şi-ar fi scos nici măcar cămeşa. 
Privirea logofătului îl aţinti mânioasă. Slujitorul nu-şi şterse 
zâmbetul, abia dacă-l dosi. 


— A prins vulpea rană! spuse. Hai, Simioane, să-ţi 
desluşesc ce s-a întâmplat în ziua aceea... 

Grijind să-i fie moale, Iofana săltase în poale capul 
tuciuriu al boierului. Grăia cu dulceaţă, spre mirarea 
cetaşilor deprinşi cu vorba de până atunci, scurtă şi aspră. 

— Trupul ţi-e însemnat în multe locuri, logofete. 

Fata îl rătăcise dintr-o dată pe „muntene“. Radu Andronic 
băgă de seamă cu mulţumire, dar nu spuse nimic. Tofana 
urmă: 

—  Tăieturile dovedesc trai primejdios pe meleaguri 
vrăjmaşe. 

— De cinci ani mă aflu în slujba lui Vodă Brâncoveanu. 
Sunt un om bătrân... 

— Eşti un prunc! Nu te supăra, rogu-te, pozna de azi o 
dovedeşte. 

— Nu mă supăr. Socotesc că în preajma domniei tale e 
mai sănătos. M-ai pescuit cu năvodul, mi-ai betegit 
umărul... 

— 'Te doare? 

— L-aş mânia pe Dumnezeu să spun că nu. 

Minţea fără să roşească. 

— Îmi pare rău, şopti jupâniţa. Cinstit! 

— Când nu eşti cinstită? 

Tofana ocoli răspunsul. Ochii albaştri se întristară, 
măsurând o rană veche care-i însemna celălalt umăr şi 
pieptul până la brăcinar. 

— Unde ai dobândit asemenea crestătură? 

— La Marsilia. Am zăcut patruzeci de zile, îşi aminti 
zâmbind logofătul, şi-am luat învăţătură pentru toată viaţa 
să feresc corsarii cu vlagă în braţul stâng. 

Tofana mântuise oblojitul şi boierul, temându-se că-l va 
alunga din poale, căuta vorbe şi isprăvi ce i-ar fi putut abate 
luarea-aminte. Jupâneasa mirosea a livadă de cireşi dată în 
floare. Degetele adiau vânticel de primăvară, clopoţeii 
vorbelor clipoceau în şoaptă subţiratică, cerul ochilor 
întindea văluri înstelate. 


Fata îl iscodea singură, cercetându-i semnele. Pădurea se 
trezise de-a binelea, soarele aprindea nimbii păpădiilor, 
iscate în luminişuri. Cetaşii pieriseră după vânat. Numai Ilie 
Machidon, aflat sub porunca diavolului şugubăţ, nu se 
rupea de poalele logofătului. 

Radu Andronic îi auzi fluieratul. Când slujitorul fluiera 
era semn că ciopleşte par nou şi pilde vechi. Îi veghea doar 
Simion, care dovedea totdeauna râvnă pentru asemenea 
privelişti. 

— Bag de seamă, ciripi Tofana, că norocul îţi ţine umbra. 
Nici rana de la tâmplă n-a fost fără primejdie. 

— Aceasta o datorez unei spade tătărăşti. Puțin a lipsit să 
mă doboare, dar vrăjmaşul a lovit cu milă, având braţul 
vătămat. 

Machidon suspină din adâncul rărunchilor. 

— Ia învăţătură, Simioane! Să nu-ţi istoriseşti vrednicia 
uitând pe cei care te-au ocrotit... 

Logofătul răsuci iute capul, poftind să-l gâtuie cu 
privirea. 

— Şi semnul de sub coaste? 

— L-am primit în Toledo, pe Uliţa Crucii. Sarazinii fac 
încredințare doar jungherului cu două tăişuri. Îl mânuiesc 
cu dibăcie vicleană. 

Ochii fetei cătară departe, printre fagi. 

— Uliţa Crucii, şopti cu zâmbet tremurat. Lângă 
dugheana cu ceaprazărie e hanul Găâscanul din Toledo, apoi 
prăvălia de cofeturi a lui moş Hassan. Nicăieri nu se află 
sirop de coacăze mai gustos. Simţi tot rodul livezii într-o 
singură sorbitură. Să stai în pragul lui moş Hassan, să-ţi 
răcoreşti palmele pe cupa rece şi să priveşti Piaţa Albă, 
pustiită de bobotaia soarelui... 

Boierul o cercetă cu nespusă mirare. 

— Cu ce prilej te-ai aflat, jupâniţa, în ţara spaniolului? 

Tofana tresări scurt dezmeticindu-se. Râse, cercând să 
ocolească răspunsul drept. 

— A trecut o vreme de-atunci şi teamă mi-e că am uitat. 


Radu Andronic se săltă într-un cot. Îşi aminti că-i vătămat 
şi se lăsă înapoi cu vaiet, grijind să nu osândească 
genunchiul fetei. 

— Leacul domniei tale ogoieşte, dar strecoară slăbiciune 
în trup. Ai călătorit mult, jupâniţa? 

Simţea că întrebările n-o bucură, dar nu le putea stăvili 
năvala. Când o trăgeai de limbă, ochii Tofanei se întunecau, 
păreau ferestre oblonite dintr-o dată. 

— Nu cât aş fi poftit. 

— Tinereţea ţi-e bogată, spuse boierul, şi nenumărate 
cărări ţi se pot aşterne dinainte. lar de vei avea parte de 
bărbat drumeţ... 

Tofana îi reteză vorba râzând: 

— Ne-om petrece toată viaţa în rădvan. Dar cunoşti 
asemenea bărbat, logofete, să-şi ia muierea în hălăduială? 

— Cunosc. 

Ilie Machidon îşi drese glasul mângâind urechile câinelui. 

— Află de asemenea, Simioane tată, că trei lucruri îi sunt 
urâte lui Dumnezeu: bogatul nemilostiv, calicul fudul şi 
muieraticul umblat. 

Radu Andronic ridică ochii către ceruri, apoi îi întoarse 
sfioşi spre 'Iofana. Gândurile fetei zburătăceau departe. 
Plimba în dreptul buzelor o albăstriţă, geamănă cu cercelul 
mic ce aprindea scânteie azurie printre cosiţele întunecate. 
Întrebarea năbuşită atâta vreme rupse zăgazul: 

— Cum te cheamă, jupâniţă Tofana? 

Fata zâmbi. 

— 'Tofana. 

De astă dată logofătul îşi uită de-a binelea vătămătura. Se 
ridică într-un cot căutându-i ochii. 

— Cum te cheamă? Cine eşti? De ce te ascunzi de noi? 
Unde-ai deprins să tragi cu arcul? Cum se face că jupâniţa 
de neam ales - o desluşeşte totul, vorba, păşitul, privirea - 
bate drumurile Evropei, apoi însoţeşte slobodă ceată de 
paladini? 


Fata îi urmă rana de la tâmplă cu degetul, îl cercetă 
parcă înveselită, apoi începu a-şi rândui părul înnodându-l 
conci în creştetul capului. 

— Bag de seamă că leacul meu ţi-a fost de ajutor, 
logofete. Mă bucur, căci mi-era teamă ca betegeala să nu ne 
fie cu zăbavă la drum. 

— Nu mi-ai dat răspuns. 

Tofana săltă umerii. 

— La ce ţi-ar folosi? 

— Lui loan la ce-i foloseşte? 

— loan... loan e altceva. 

Un piron căută inima logofătului. Şoapta răsună 
înfrigurată: 

— De ce loan e altceva? 

— Întâmplarea l-a scos de sub porunca vrerii mele. 

— Te cunoaşte de mult, pricepu Radu Andronic. 

— Să chemăm oamenii, căci am zăbovit prea îndelung. 

Ilie Machidon simţi iar coamele necuratului. 

— Să nu-ţi osteneşti mintea, Simioane fiule, cercetând 
tainele ăstei lumi, ci urmează învăţătura vărului meu 
Lixandru: pe muiere o cunoşti după rochii, iar hoţul după 
ochi. 

Logofătul nu slobozi privirea jupâniţei. 

— Taina e a domniei tale ori poruncită de alţii? 

Capul 'Tofanei zvâcni. Vorbele ţâşniră trufaşe: 

— Nu mă aflu sub porunca nimănui. 

— Atunci? Cruţi pe cineva anume! 

— N-am pe cine cruța. Încercă să zâmbească: Nu-mi plac 
oamenii îndărătnici, logofete. 

— Am priceput, oftă boierul. N-am să te mai supăr. Dar 
oare... Oare îmi vei spune vreodată cine eşti, jupâniţa 
Tofana? 

Ilie Machidon râse încetişor. 

— Ia învăţătură, Simioane! În oala acoperită nimeni nu 
ştie ce fierbe. 


Se iviră toţi deodată, chemaţi parcă de trâmbiţă, şi la 
început logofătul nu pricepu ce-i pălise. Umbriţi la chip 
scoteau gemete înfundate, ţinând în priveală betegeli 
proaspete. Iacă, moţul îşi strivise un deget, mai mare mila, 
cioplind parul, Machidon se alesese cu palma crestată, 
Singuru dobândise ceva la falcă, nobilul Noţig se văita de 
umăr şi vârfuind atâta alean, Simion începuse a păşi în trei 
picioare. Oamenii se priviră lung şi plecară ochii. 

Logofătul izbucni în râs. Hohotele îl zgâlţâiau într-atâta 
că umărul începu să-l doară cu adevărat. 'Tofana zâmbi într- 
anume fel. Se prefăcu a nu le fi desluşit gândul şi, fără a 
rosti cuvânt, aduse sipeţelul cu leacuri. 


Peste jumătate de ceas strânseră tabăra şi ceata se urni. 
Dimineaţa de Cireşar îşi lepăda cu dărnicie frumuseţile. 
Simion ţinea urma fetei şchiopătând. Când nu se simţea în 
primejdia privirii, păşea ca dobitoacele pe toate patru 
picioarele. 

Un soare strălucitor împărăţea pământul. 


— Stai! 

Porunca ţâşnise săgeată. Peste o sută de flinte nemţeşti 
făcură roată cetaşii, ţintuindu-i în inima drumului. Ilie 
Machidon îşi măsură cu asprime câinele. În loc să adulmece 
primejdia alergând cercetaş, tigoarea se gudură pe lângă 
jupâniţă cerşetorindu-i dezmierdarea. 

Din cetină se desprinse un căpitan bălan, subţire în boi şi 
lat în umeri, cu ochii înecaţi în albastru, după pilda Tofanei. 
Călărea armăsar alb, bogăţia de fireturi îi dădea strălucire 
de luceafăr. Făcu roată pălăria în faţa fetei, apoi pofti să ştie 
cine sunt şi încotro umblă. 

Radu Andronic deschise gura să-i poarte răspuns, dar 
jupâniţa i-o luă înainte într-o nemţească dulce cum nu mai 


pomeniseră imperialii. 

— Treburile neguţătoriei. Cu îngăduinţa domniei tale, 
ducem ceara târguită în Bucovina către târgul Aradului. 
Arătă spre cetaşi. Sunt slujitorii mei. 

Surâdea  diavoleşte. Căpitanul  desluşi cu vorbe 
meşteşugite, care dovedeau creştere aleasă, că ar fi 
bucuros să-i cinstească tabăra măcar o pereche de ceasuri. 
Făcu semn şi oştenii deschiseră potecă printre pinii 
grămădiţi la marginea drumului. 

Tăiară perdeaua de verdeață ajungând într-un luminiş cu 
puzderie de corturi. Logofătul citi dintr-o privire rosturile 
imperialilor: îndemnau o armată de trenţăroşi să smulgă 
aurul pământului. Mai află din vorbele schimbate cu Tofana 
că pe căpitan îl cheamă von Gunther. 

Drăgan mâna caii înhămaţi la căruţe. Suflă lui Machidon: 

— Urâtă treabă. 

— Potriveşte-ţi căutătura, şopti slujitorul, ai brice în loc 
de ochi. Dacă intră la prepuieli, deschid poloboacele. 

— Primejdie mare! spuse Ioan Singuru, trecând pe lângă 
ei. Nu mă înşeală niciodată inima. 

Von Gunther le arătă locul unde să oprească şi slobozi 
câteva porunci. Patru oşteni bucătari aduseră îndată 
merinde calde şi o bute de vin. Se aflau la umbra unui brad 
singuratic, într-o coastă a luminişului. Pe cortul căpitanului, 
rânduit către mijloc, se afla zugrăvit herbul domniei sale: 
un mistreţ călcând în picioare stelele cerului. 

— Tare mi-e teamă că străbunii neamţului n-au greşit 
alegerea blazonului, spuse Radu Andronic. Omul ăsta nu-mi 
place. 

— Cunoşti povestea cu mâţa cea blândă? întrebă Gavril 
de Noţig. 


Bucatele fuseseră aşternute pe ştergar cu împunsături, 
din Ţara Oaşului. Mestecau fără poftă, stâlpind pe sub gene 
masa aşezată în faţa cortului. Jupâniţa şi von Gunther 
înălţau cupele. Ilie Machidon râse încetişor. 


— Vorba ceea, frumos la frumos trage, dar noi sluţii ce 
ne-om face? 

Neamţul era într-adevăr rupt din soare, însă logofătul, 
Noţig şi Ioan Singuru cârniră cu minciună din nas. 

— Cam spălăcit, spuse Radu Andronic. 

— Fără vlagă, adăugă nobilul. 

— Nici o muiere de pe la noi nu l-ar băga în seamă, hotări 
feciorul părintelui Ştefan. 

Pentru prima oară, moţul dovedea cumpătare dinaintea 
bucatelor. Lingura frământată între degete îşi schimbă 
repede înfăţişarea. Soarele rătăcit printre vârfurile brazilor 
născocea umbre lungi, răcoare domoală, ciocârliile coseau 
cerul. Logofătul îşi rupse căutătura de la masa neamţului şi 
măsură fluierând chipurile fără griji, depărtările. 

— Aşezarea e fără asemuire... 

— Hotărât, apăsă loan Singuru. Izbucni cu ciudă: Ce 
draci îndeasă spurcatul cela la urechea jupâniţei? 

Von Gunther turuia vârtos stârnind veselia fetei. 

— Râde! băgă de seamă întunecat nobilul Noţig. 

— Gata, s-a mântuit! Aici o las! rosti logofătul ridicându- 
se. Întâlni zâmbetul lui Ilie Machidon şi se lungi din nou. 
Muierile noastre n-ar cuteza să-i râdă vrăjmaşului... Dacă 
era dobrogean ori moldovean se putea hlizi până îi trosneau 
fălcile. 

— Îmi creşte inima, începu slujitorul, când văd cât de 
adâncă-i grija domniei tale, logofete, pentru cinstea 
pământenilor. 

— Mă superi, Ilie! 

La masa lui von Gunther slujitorii grijeau să umple 
cupele. Talgerele cu bucate alese curgeau bistriţă. Neamţul 
porunci ceva şi îndată se iviră doisprezece oşteni. Se 
închinară adânc, lepădară fiarele de pe ei, apoi cel mai 
îndesat se desprinse poftind luptă cu rămăşag. Rânduială 
era lesne de înţeles. Potrivnicii aruncau într-un coif câte un 
galben. Învingătorul poftea pe al doilea doritor să-şi încerce 
puterile care trebuia să plătească şi el, apoi pe al treilea. 


Doar dacă înfrângea trei voinici la rând, putea lua 
agoniseala. Pravila era greu de înfăptuit, căci totdeauna al 
doilea sau al treilea se dovedea mai tare. 

Moțul scoase din chimir galbenul statornicit şi se apropie 
cu pas de urs. Potrivnicul rămas în întrecere după întâia 
izbândă se năpusti tăureşte, chibzuind să-i cetluiască 
grumajii în încheietura cotului. Spre uimirea tuturor, 
Drăgan sări sprinten într-o parte şi răsucindu-se fulger 
prinse coatele vrăjmaşului de la spate. Cetaşii îl văzură 
cântărind din ochi drumul până la von Gunther. Cât ai clipi, 
neamţul zbură ghiulea pe masa căpitanului, pricinuindu-i 
pagube însemnate. 

Palmele jupâniţei bătură aripi de turturică. Cum oştenii 
nu se înghesuiau la colivă, von Gunther prinse să-şi 
dezbrace mundirul. Rămas într-o cămaşă iscată din dantelă, 
zvârli un pumn de aur în coiful birarului şi se apropie cu 
braţele deschise. Ighemoniconul nu îngăduia unui nobil să 
poarte luptă cu cei de rând, dar căpetenia socoti că obrazul 
oştenilor imperiali e mai presus de asemenea poruncă. 

Miere din belşug să fi curs în cugetul cetaşilor şi tot n-ar 
fi încercat bucurie mai mare. Stăteau lungiţi pe pântece, cu 
bărbiile rezemate în pumni, hotărâți să nu prăpădească din 
ochi o singură mişcare. 

Von Gunther feri cu pricepere labele de urs ale moţului, 
chibzuind să-i ajungă în spate. Drăgan pricepu tărăşenia. 
Se prefăcu că l-a prăpădit din bătaia privirii şi îndată ce 
neamţul întinse braţele să-l cuprindă, se răsuci şopârlă şi i 
le cetlui în menghina palmelor. 

— E pierdut! suflă Ilie Machidon. 

— Părea om de ispravă, sărmanul, îl căina inima cea bună 
a logofătului. 

— Măcar de l-ar buşi cu credinţă, oftă nobilul. 

Ioan Singuru îşi frecă degetele cu mulţumire. 

— Nu-ţi fă griji, cinstite Noţig, două-trei luni tot rămâne 
neamţul la aşternut. 


Drăgan îşi răşchiră picioarele, cercetă iarba din vârful 
ciubotei, dacă nu-i vicleană, şi numai după aceea prinse a se 
roti titirez cu braţele întinse. Rupt de pământ, von Gunther 
urmă roata moţului şi zbură piatră în bradul rânduit 
cetaşilor. Un oftat lung de uimire străbătu nemţimea. Radu 
Andronic citi ochii jupâniţei şi se lumină. Râdeau. Ilie 
Machidon, mulţumit de lucrare, îşi ridică privirea. 

— Dă-te bre, creştine, jos din copac, spuse, că ne tulburi 
umbra. 

Spre  înnegurarea tuturor, von Gunther cobori 
nevătămat. Scoase din mindir o pungă dolofană şi i-o zvârli 
moţului: 

— Ţi se cuvine! 

Se aşeză lângă Tofana şi porunci cupe noi. Drăgan se 
învârtea aşteptând al treilea potrivnic. Două cepe mari îi 
crescură în ochi când îl văzu pe slujitorul logofătului plătind 
birul. 

— Bine o fi? 

— Nu,  Machidoane! strigă  jupâniţa, ducând 
înspăimântată degetele la gură. 

— E limpede, spuse Radu Andronic, rămâne vădană 
Smărăndiţa. S-a îndurat bunul Dumnezeu să-mi ia de pe 
cap ciocanul ăsta. 

Simion, ghicind primejdia, începu să se tânguie ascuţit pe 
limba lui. Slujitorul cerceta zâmbind după obicei chipul lui 
Drăgan. 

— Îndrăzneşte! 

Moțul îşi depărta braţele clătinându-se pe un picior sau 
pe celălalt, după cum şerpuia Machidon. Țăranul pândi 
clipa când Drăgan rămase în cumpănă pe ciubota stângă şi 
se azvârli cu capul înainte retezând-o de la pământ. Moțul 
ajuns pe pântece îşi simţi îndată gâtlejul strâns în clapca 
cotului. Ce a urmat, numai Cel de Sus poate desluşi, căci 
din vălmăşagul de trupuri zvârcolite în fel şi chip nu 
descurcai o singură buche. 


O jumătate de ceas s-au tăvălit cheltuind iscusinţă şi 
vlagă fără a dovedi a cui e biruinţa. Când se ridicară din 
nou în picioare, cu braţele desfăcute, gata s-o ia de la capăt, 
jupâniţa Tofana se aruncă între ei. 

— Ajunge! Buzele îi tremurau. Porunceşte, logofete, să 
sfârşească. 

— Aţi dovedit aceeaşi bărbăţie, hotări Radu Andronic 
apropiindu-se. 

Zâmbetul răsări din nou pe chipul slujitorului. Drăgan îi 
întinse mâna, stăpânit de uimire. 

— Nu pricep! Acolo, la Sărata... 

— Pofteam să te numeri printre cei aleşi de logofăt, 
moţule. Mi-ai plăcut. 


Drăgan şi Machidon însurară banii agonisiţi pe patru 
poloboace cu vin, poftind nemţimea la zaiafet. Radu 
Andronic zgâlţâi umerii slujitorului pus pe împărţirea 
ulcelelor pline. 

— Mare pehlivan eşti, Ilie! Ai luptat strâmb în ograda lui 
Miclăuş cel bătrân. 

— Apoi, cinstite boierule, am încredințarea că domnia ta 
îl cunoşti pe vărul meu Vintilă. 

— S-auzim învăţătura... 

— Vintilă avea o vorbă: din doi săraci, lesne scoţi o 
pereche de calici. Moțul ista şi cu mine suntem aduşi pe 
lume în ziua când noroacele băteau la curţile căftăniţilor. 
Am socotit, dară, că-i mai cu folos să sudui în doi decât 
singur. 

— Văd că lesne aţi zvârlit galbenii. 

— Porunca jupâniţei. 

— Aha! Ştiam că te afli în slujba mea... 

Când se aprinseră fanarele, imperialii cântau de mama 
focului zgâriind urechile cetaşilor. Un ceas mai târziu se 
prăvăliră cu rândul. Tofana îl trase pe Radu Andronic 
deoparte. 


— Le-am viclenit băutura. Până se iscă zorile nu mişcă 
unul. Sloboade băieşii închişi în mină. 

Logofătul o măsură, apoi izbucni în râs. 

— Cum Dumnezeu ţi-a trecut prin cap asemenea 
năzbâtie? Îi prinse mâinile: Ai să-mi ierţi vreodată 
neghiobia de a fi cercat să mă lipsesc de domnia ta? 

— Voi chibzui, Radu Andronic. 

Tresări. Dintâia oară jupâniţa îi rostise numele. 


Blestemaţii de soartă, osândiţi să trudească sub pământ, 
luaseră de mult calea codrilor cărând aurul poftit de 
imperiali. Urmând povaţa lui llie Machidon, băieşii 
strujiseră oştenii adormiţi de cai, arme şi bodroanţe, 
lăsându-i numai în izmene. Isprava nu era lipsită de 
socotinţe, căci, astfel înveşmântaţi, nu le-ar fi dat nemților 
mâna să răscolească sihla în căutarea lotrilor şi nici pe 
urmele lui Radu Andronic nu aveau să plece curând. 


Dintâi, un nor vineţiu bolovani cerul. Se aflau spre 
înserare şi vipie aprigă apăsase întreaga zi. Machidon, sleit 
de fierbinţeală, cerceta cerul cu nădejde. 

— De-ar da Domnul o sfântă de ploicică, încaltea nu mi-ar 
părea rău. 

Moțul ridică bărbia şi rămase neclintit, încercând parcă 
să desluşească glasul văzduhului. Semăna cu o jivină care 
adulmecă primejdia. Vântul săltase capul dintre buruieni, se 
năpustise cu sminteală asupra copacilor. 

— Nu-i bine, rosti Drăgan. 

Singuru, zgribulit, îşi ascunse nasul în gulerul dulamei şi 
legă încă un nod la maramă. 

— Patru ceasuri ne despart de prima aşezare omenească, 
iar drumul e ca-n palmă, nu poţi rostui adăpost nici pentru 
o vrabie. 

Dădură pinteni cailor, în vreme ce primele picături de 
ploaie săpau gropniţe cât unghia în colbul drumului. Rană 
sângerie spintecă cerul şi un bubuit prelung vesti mânia 


furtunii. Apoi ploaia se porni harnică, deşertată cu hârdăul. 
Călăreţii goneau pe deşălate, îşi croiau drum, retezând 
suliţele de apă. 


Gospodăria era calică. Ceata ceru îngăduinţă pădurarului 
să înnopteze într-un şopron al cărui acoperiş părea să ţină 
piept furtunii. Singuru griji ca de obicei de foc şi oamenii îşi 
lepădară straiele, leoarcă. 

În bătaia flăcării, ochii Tofanei străluceau, pe umerii 
obrajilor i se căţăraseră două mere roşii şi râdea veselă, 
găsind la orice mărunţiş prilej de straşnică veselie. 
Logofătul nu-şi dezlipea ochii de chipul jupâniţei şi socotea 
că nicicând nu fusese atât de frumoasă. Schimbase 
veşmintele cu alt rând de straie, din piele albă de vițel, şi 
cum sta cu braţele rezemate pe genunchii aduşi sub bărbie, 
i se desluşea, prin ia albastră, scoica gingaşă a subţiorii. 
Ioan Singuru îi cercetă cosiţele ude din care apa mai şiroia 
şi clătină capul. Îi întinse un săculete cu pulbere de muştar 
şi păr de porc ars, îmbiind-o: 

— Freacă-ţi pieptul şi spinarea, jupâniţa. E leac de 
nădejde, ce alungă primejdia junghiului. 

Tofana îşi scutură pletele râzând: 

— N-am zăcut niciodată, Ioane. 

Nobilul Noţig pândea cu ochi poftalnici ceaunelul urcat 
pe pirostrii. Vinul îndulcit sta gata să dea în undă şi aroma 
iute de cimbru şi scorţişoară îi aţâţa nările. 

— Acesta-i leac cinstit şi fără greş. Nu cunosc meteahnă 
să nu-i vină de hac. 

— Aha! făcu Machidon şi pe chip i se citi că s-a dumirit de 
adevăr mare, după care tânjise mult. Nu ştiam pricina 
pentru care văru-meu Chirică, şchiop sărmanul, nu 
dezlipeşte şipul cu holercă de la gură. Creştinul îşi grijeşte 
piciorul, vasăzică. 

Închinară cupele. Vinul fierbinte, sorbit cu înghiţituri 
mărunte, picură moleşeală dulce în trupurile ostenite. 


Furtuna trudea din greu, se auzeau streşinile plângând, 
crengi frânte se desprindeau cu scrâşnet ascuţit. 

— Eram prunc, spuse Noţig cu glas ce vestea aducerea 
aminte, şi mă aflam cu părintele meu Alexandru de Noţig şi 
scutierul său în drum spre marele iarmaroc, urmat de 
turnir, de la Bolonia. Urgia ne-a ajuns din urmă la hotarul 
oraşului. Dintâia oară am văzut copaci smulşi din rădăcini, 
case furate de apă, oameni şi dobitoace înghiţiţi de lăcovişte 
şi mâl... 

Ilie Machidon îşi sorbi fiertura. 

— Eu, zise, am cunoscut puterea văzduhului, cea 
adevărată, la vremea când, dragă Doamne, mi-a răsărit 
peste noapte o păpădie de musteaţă şi în nări nu aveam 
decât miros de catrinţă. Dam bună ziua toată ziua unei 
puiculiţe de vădane, din cele cu jar în căutătură. Pleca 
muierea la Milcov să-şi clătească albiturile, gata şi eu cu 
prostovolul; bătea cărările pădurii după găteje, popândău şi 
Ilie s-adune hribi! Odată, pe la sfântul care şi-a luat numele 
după al meu, ţineam de urât ulucilor din gardul dumneaei. 
Purtam cămeşă nouă, cu arnici, gândind să îndoi inima 
vădanei. Măiculiţă Doamne, şi unde se rup baierele cerului, 
şi unde prinde să bată cu piatră cât zarzărea. Chibzuind că 
urgia poate să-i aducă stricăciuni cămeşii, am scos-o 
degrabă împreună cu bernevecii spre a-i ticlui adăpost. Am 
uitat să spun domniilor voastre că trebuşoara aiasta se 
petrecea la vreme de noapte. N-aveam dară de ce să tem 
căutătura babelor. Bun! Ajung eu acasă numa” în ciuboţele 
şi cu cuşma pe scăfirlie, când, iaca, dau ochi cu bunelu' 
Grigore, venit taman din Galaţi să-l suduie pe tata că de-o 
vreme a uitat drumul crâşmei. Aflând pătărania, se uită 
moşu' lung la mine şi zice: Apoi, măi nepoate, cuşmă văd că 
ai, cap ce-ţi mai trebuie... 

Logofătul nu-l mai asculta. Un zâmbet blând îi stăruia pe 
chip. lofana, răpusă de osteneală, adormise cu fruntea 
rezemată în pumn. Somnul nu-i alungase rumeneala 


obrajilor, răsuflă iute şi scurt ca pruncii. Moțul mugi, 
scuturându-i de amorţeală: 

— Nu-i bine! 

Cetaşii îl priviră nedumeriţi, dar Drăgan tăcea cu ochii 
aţintiţi asupra fetei. Machidon îşi lepădă luleaua şi întrebă 
cu anume blândeţe: 

— Ce nu-i bine? 

Moțul împinse cu degetul spre Tofana. 

— Are fierbinţeală mare. Nările-s lipite, ca de ceară, 
răsufletul fără capăt. 

Ceilalţi îl scrutară uimiţi. Nicicând Drăgan nu slobozise 
atâtea cuvinte în şir necurmat. Singuru cercetă: degetele 
fetei apoi obrajii. 

— Jupâniţă! şopti. Jupâniţă 'Tofana! 

Intrat în sperieţi, începu s-o zgâlţâie de umeri. Fata 
tăcea; sub pleoapele culcate ochii se zbăteau ciocârlii 
speriate. 

Muierea pădurarului, chemată în pripă, porunci cetaşilor 
să iasă afară, căci se cerea să-i frece grabnic trupul cu oţet 
de mere pădureţe. Rămaseră în bătătură cu ochii aninaţi de 
uşa  şopronului. Ploaia bătea vrăjmaşă chipurile de 
cremene, dar nimeni nu poftea adăpost. 

Gavril de Noţig, cu mâinile înfundate în buzunarele 
bernevecilor, frământa glodul ogrăzii. Se opri în faţa 
logofătului zvârlindu-i privire întunecată: 

— Iată-ţi nădejdea împlinită, mai repede decât gândeai. 

Grija logofătului, cu altoi de mânie, scapără scânteie. 

— Nu-ţi pricep vorbele, nobile Noţig! 

— Deşi am grăit desluşit. Ai chemat boala asupra 
jupâniţei şi blestemul s-a dovedit iute de picioare. 

Umerii boierului prinseră a tremura. Se apropie de Noţig 
cu pumnii încleştaţi. 

— A fost cuvânt spus în şagă, după cum ştii prea bine. 

— Când şaga trage după ea nenorocul, pricina-i una 
singură: gura ori gândul spurcat. 

— Cum cutezi... 


Lepădându-se de cumpăt, logofătul dădu să-i sară în 
grumaji. Se vâri piedică Machidon, iar moţul cetlui braţele 
lui Radu Andronic. 

— Dă-mi drumul! 

— Răgaz, logofete. 

Ioan Singuru îşi ascuţi căutătura: 

— Blestem i-ai zvârlit şi domnia ta, nobile Noţig! Îţi 
aminteşti? 

Ilie Machidon prinse clipa de linişte, când nu le vorbeau 
decât ochii, şi începu să depene cu tâlc: 

— .„.„„Se aflau odată, într-o ogradă, patru cocoşi care se 
aveau între ei ca fraţii cei gemeni. Şi iacă, într-o zi, 
gospodarul aduce şi o puicuţă... Clătină din cap: Ştiam că 
veţi urma pilda pintenaţilor. Păcat, boieri dumneavoastră! 

loan Singuru încercă să râdă. Braţele lui Radu Andronic 
se înmuiară şi Drăgan îl slobozi. 

— Ai dreptate, Ilie. 

Noţig, răsuflând greu, glăsui cu ochii plecaţi. 

— Cer iertăciune pentru vorbele necugetate. 

Fierbinţeala ogoită o vreme de leacurile muierii spori din 
nou spre crucea nopţii, mai aprinsă. Jupâniţa se zvârcolea 
rostind vorbe fără şir, privirea albastră cerceta oarbă 
încăperea. Cetaşii încremeniseră stană de piatră. Căutau cu 
spaimă cum leacurile îşi dovedeau rând pe rând neputinţa. 
Ce nu încercase baba spre tămăduirea lofanei? Şi 
descântec, şi farmec, o trăsese cu alifie, apoi o afumase, o 
silise să înghită nalba cea bună pentru tuse, îmbinată cu 
hreanul răsfiert în miere de albine. 

Se pricepea muierea pădurarului, nici vorbă. Moțul 
numărase treizeci şi trei de descântece, dondănite la 
căpătâiul jupâniţei, după ce cuțitul fusese înfipt în mijlocul 
ogrăzii spre înjunghierea deochiului. Ce tolocănise înainte, 
când stupise ţărână cu sânge de cocoş negru, nu mai intra 
la socoteală. 

Logofătul, cercetând neputincios chipul zbuciumat de 
friguri, afurisea amar pustietatea pădurii. Acasă, în Valahia, 


când bolii nu-i veneau de hac nici babele, nici popa, nici 
doftorii, puneai betegitul pe o cergă dinaintea casei, în 
uliţă, şi tot mai rămânea o nădejde. Căci orişicare drumeţ 
ce avea ştiinţă despre asemenea năpastă - că bolise el ori 
unul de-ai săi - putea da leac şi povaţă. 

Dar până la uliţă erau doctorii ovrei şi talieni. Îi cunoşteai 
după potcapiul cenuşiu şi cutia ce-o purtau sub braţ, 
îndesată cu pietre tămăduitoare. Te cuprindea mirarea şi te 
cruceai văzând ce minuni săvârşeau acele pietre! De pildă, 
Nefretica lecuia rinichii, Judaica alunga răutăţile din trupul 
omului, Selenita oprea cât ai clipi sângerările, Piatra 
Vulturului purtată pe pântece împiedica  lepădatul 
pruncului. 

Aceştia erau vracii uliţelor, dar mai presus de ei se aflau 
doftorii de curte, a căror ştiinţă părea a fi binecuvântată de 
însuşi Dumnezeu. Cine nu auzise la Bucureşti de leacurile 
doftorului Pilarino, ale lui Pantaleone, ori loan Comnenul? 
Cu opt sute de taleri îi plătea Brâncoveanu pe Enache şi 
Iacob, iar Pandele primea o mie. Adevărat, însă, Pandele 
doftorul venise de hac mâncărimilor ce urgiseau trupul lui 
beizadea Mateiaş. Trei zile sorbise coconul din zeama de 
revent şi siminică şi-i fusese de ajuns spre a-şi alina necazul. 
Şi nu tot jupân Pandele umpluse de păr - păr des şi 
cârlionţat de nu mai intra pieptenul în asemenea căpiţă 
-ţeasta pleşuvă a vornicului Leurdeanu? Jupâneasa Irina 
depusese multă străduinţă pentru a afla leacul, căci 
Pandele, hapsân şi lacom de arginţi, îşi tăinuia straşnic 
tămăduielile. Izbutise însă şi în harţaloagele dumneaei se 
găsea următoarea povaţă fără preţ: 

„la un încălţel de muiere, rupe-i talpa, taie dintr-însa 
partea dinspre călcâi, pune-o pe foc. Fă-o cenuşă, îmbin-o 
cu untdelemn, fă-o alifie şi freacă-te pe ţeastă...“ 

Adevărat că acum vornicul zăcea prin străini căutându-şi 
în Veneţia un beteşug al capului, dar acesta i se trăgea de 
bună seamă de la firea domniei sale din cale-afară de 
muieratică. 


Ţipătul babei îi răsuci cui în inimă. 

— Se prăpădeşte, oameni bun! Dă sângele în foc şi se 
duce! 

Măselele moţului scrâşniră cumplit. Buzele lui Radu 
Andronic prinseră să tremure. loan Singuru se năpusti pe 
uşă. 


Smuls somnului, pădurarul cel gângav le ştirici 
următoarele: vraci, moaşă ori babă doftoroaie nu se afla în 
împrejurimi. De pildă, Zehan din Viroaga, când i-a zăcut 
feciorul, l-a dus cu căruţa până la Sighişoara, cale de 
douăzeci de poşte. Dar nu de Zehan e vorba... De ce adică 
să bată drum până la Sighişoara de vreme ce se află un 
doftor la moşia contelui Milan de Sobohazy? Pricina? 
Muierea domniei sale, o leahă chipeşă cu nărav pentru calul 
roib - nu încalecă şi nu înhamă la caretă alt soi de bidiviu - 
stă să nască... Unde se grăbesc domnii? Spre a ajunge la 
moşia contelui trebuie să reteze apa şi imaşul de dincolo de 
deal şi apoi s-o ţină tot pe mâna dreaptă prin pădure. Bun 
la bordei omul zornic, dar nu din cale-afară... Primul conac 
ce se vede e al baroanei Karolyi. Abia hudubaia cârmâăzie... 

Ultimele vorbe le rosti zidurilor. Cetaşii se azvârliră în şa 
şi, până să ajungă pădurarul în prag, se făcuseră una cu 
drumul. Omul închină o cruce şi, înfrigurat, se grăbi să 
închidă uşa. 


Goneau nălucă, croind drum drept în negură. Primeau în 
faţă vijelia, crengi vrăjmaşe le crestau obrajii, întunericul se 
lăsa greu biruit de fanarul logofătului. 

Fulgere lungi crăpau cerul desluşind cinci mogâldeţe 
prăvălite pe grumajii cailor. Spintecau săgeată noaptea 
haină, sub stăpânirea aceluiaşi gând: jupâniţa se 
prăpădeşte. 

Lacrimile ploii se împleteau cu altele, izvorâte din durere. 
Armăsarii, năpădiţi de spumă, nechezau scurt sub 
împunsătura pintenilor. Toată suflarea iadului nu le-ar fi 


putut struni goana. Trup lânga trup, cai şi călăreţi muşcau 
pământul, zoriţi să aducă zâmbetul ochilor albaştri. 

Prăpădiră în urmă sihla, năpustindu-se pe drum aşternut 
cu piatră. Douăzeci de copite iscau snopi de scântei, cosiţi 
de urgia cerului. Pădurea le smulsese cuşmele, rupsese 
hainele de pe ei. Zburau cu pletele slobode în bataia ploii şi 
a vântului chilug scăpat din chingile copacilor. 

Satul îşi vesti răsufletul, tăind în întuneric ferestre de 
lumină. Fu spintecat de-a curmezişul. Călăreţii trecură 
fulger prin ogrăzi, săriră porţi şi zăplazuri stârnind spaima 
gospodarilor aflaţi în priveală. 

Conacul avea ferestrele treze. La primul cat, contele 
Milan aştepta vestea moaşei dinaintea focului, cu o cupă de 
vinars în mână. În odăile aflate dedesubt, forfotea 
slujitorimea călcând pe vârfuri. Leaha încă nu adusese 
pruncul pe lume. Doftorul, un omuleţ şiştav, numai 
zbârcituri, cu mânecile sumecate, surâdea blând după pilda 
sfântului priponit în odoare de argint la căpătâiul muierii. 

Cinci călăreţi zburară peste ulucii gardului, oprind la 
buza cerdacului. Radu Andronic sparse uşa cu o izbitură de 
umăr şi năvăli în cămară. Ochii îi ardeau tăciuni, avea 
zgârieturi temeinice pe obraji, veşmintele ferfeniţă. Săltă 
de brăcinar omuleţul înspăimântat şi-l zvârli lui Noţig, ivit în 
ceardac. De aici, moşneagul ajunse pepene în braţele lui Ilie 
Machidon, apoi în subţioara moţului aflat călare. Drăgan îşi 
îndemnă armăsarul şi porni nălucă înapoi spre căsuţa 
pădurarului. Singuru înhăţă în fugă taşca doctorului. Un 
țipăt scurt îi desluşi că leaha născuse. Feciorul popii se opri 
în prag. 

— De se va dovedi fată, spuse moaşei, s-o botezați Iofana. 

Săriră pe cai gonind pe urmele moţului... 

Şaisprezece ani mai târziu, drumurile lui loan Singuru 
prin ţara şleahticilor aveau să se întretaie cu o primăvară 
de fată, cu ochi albaştri. lar acea fată se numea Iofana, 
contesă de Sobohazy. 


Licuriciul de viaţă pâlpâia pe buzele jupâniţei gata să se 
stingă. Moşneagul, slobozit de la subţioara lui Drăgan, se 
nărui pe podele sfârşit de spaimă. Radu Andronic îi deşertă 
o doniţă cu apă pe creştet şi când doctorul deschise ochii fu 
cât pe-aci să se prăbuşească din nou. Cinci mâini frământau 
jungherele în palmă. 

— Dacă n-o scapi, spuse logofătul, te spintec! 


Te-oi supăra, nu te-oi supăra, frate cetitorule, dar eu de- 
amu te las singur. Gata! S-a mântuit! Am înţărcat-o cu 
scrisul, nu mai aştern o singură slovă! Când nu te ajută 
pana, se cheamă că prăpădeşti cu păcat bunătate de hârtie. 

Feeh! Sunt negru pe dinăuntru! Taie-mă şi nu curge 
chicătură de sânge. Astăzi m-a cercetat prietenul Vasile 
Alecsandri. Pe măsuţă se aflau desluşirile aduse de mine, 
după cât m-a slujit capul, despre craiul Ludovic al Franciei. 
Am  azvârlit repejor un ştergar deasupra, dar ochiul 
poetului a apucat să citească porunca slobozită de 
Bourbon: „lan mai duceți-vă, bre, pe la casele voastre, că 
nu v-am legat de prispa mea...“ 

Feeh! A citit-o, a prins să-i salte musteaţa a râs! Și-o dată 
mi s-a înnoptat cugetul. Eu, în mintea mea, cea nedeprinsă 
cu umbletul, chibzuiam să născocesc prilej de lacrimi. Dacă 
pe boier Vasile Alecsandri l-a umflat hlizitul, cum S-ar zice, 
ai pus la fiert fasulă de Paşti, moş Pahomie! 

Mâine rup tot ce-a ieşit din hârbul ista de cap şi-l las pe 
părintele Ilarie să-şi mâne singur istoria. 

Ruşinea a tras zăvorul la uşa chilioarei mele, şăd 
huhurez, fără opaiţ, să nu-mi dogorească obrazul la 
căutătura lui Niculăiţă... 


Capitolul XIV 


CINCI BĂRBAŢI ŞI O JUPÂNIŢA 


Caicuşul i-l alcătuiseră într-unul din care Drăgan şi loan 
Singuru. Dintăâi, înlăturaseră coviltirul pentru ca trupul 
jupâniţei să primească dezmierdarea cea sănătoasă a 
soarelui, apoi aşternuseră peste butii maldăr de cetină şi 
fâneaţă, şi numai după aceea sarica moţului. 

Se împotriviseră cu jumătate de glas la dorinţa Tofanei de 
a-i însoţi. Cu inima purice, gândind că ar putea să se 
supună, îi puseseră de-a curmezişul vlaga beteagă de după 
boală, primejdia hălăduielii în văzduhul slobod, obrajii 
cărora zăcutul izbutise să le şteargă rumeneala. 

Se bucuraseră vârtos când fata le ştiricise răspicat că nu 
pofteşte cu nici un chip să rămână în casa pădurarului. 
Cârtind unul de ochii celuilalt şi răsfirând prepuielile 
primejdiei, începuseră a încărca multă hărnicie plină de 
mulţumire. 

— Mi-e cugetul împăcat, spuse Gavril de Noţig. Nu eu 
împart poruncile. Dacă era după chibzuielile mele... 

Radu Andronic suspină ridicându-şi braţele a neputinţă. 

— Ai băgat de seamă cât am trudit s-o împiedic. 

— Adevărat. 

— Se cere să ne călcăm încă o dată pe inimă, şopti loan 
Singuru, şi s-o luăm cu noi. Suntem creştini şi ne-ar osândi 
Dumnezeu săvârşind altminteri. 

Diavolii lui Ilie Machidon îşi arătară corniţele. 


— Chibzuiesc că părintele Ştefan, din Sânzieni, amarnic 
s-ar mai bucura văzându-şi feciorul bătând cărări străine 
fariseului cu două limbi. Îmi lăcrămează inima de 
mulţămită, boieri dumneavoastră, când bag de seamă că 
numai gânduri creştineşti vă întind piedică... 

Pentru a o cruța de răcoarea zorilor, se porniră la drum 
după ce buruiana îşi lepădă roua. Ceasornicul logofătului 
căta spre zece. Moțul însă nu făcea încredințare unor 
asemenea drăcovenii, desluşind timpul după ştiinţă greu de 
împărtăşit: cerceta creştetul copacilor, iar după aceea 
cerea încredințare dobitoacelor. De pildă, goana iepurelui 
către apus vestea amiaza, când veverița începea să coboare 
spre poalele bradului era trecut de chindie, ariciul se face 
ghem la ceasurile şase, fără greş, ale înserării. Furnicile 
sunt zornice, coada vulpii se pleoşteşte o dată cu aţipitul 
găinilor... 

Acum, în dimineaţa înaltă de Cireşar, timpul îl dovedeau 
cerul dat într-o leşie, soarele căruia văpaia încă nu izbutise 
să-i topească hotarul, vopseaua proaspătă a hribilor, ochiul 
încleiat de somn al popândăului, viersul văzduhului, tors în 
grumaji de grauri, ciocârlii şi filomele, zâmbetul Tofanei. Cu 
braţul petrecut sub ceafă, fata căta spre înălțimile de 
necuprins, iar ochii, prea mari pe obrazul pălit de boală, 
închipuiau cioburi de azur. Diminecioara adunase toate 
bucuriile acelei primăveri blagoslovite cu belşug de floare, 
şi fluturi viu colorați, şi un văzduh curat lacrimă. O zdreală 
de vânt, scăpat din sipeţelul de arome ale muntelui, se 
hârjonea cu fulgii de păpădie, născocind giumbuşlucuri. 

Privirile cetaşilor poposeau cu grijă asupra trupului 
împuţinat ce desluşea tipar de prunc sub veşmântul alb 
croit din piele. Cunună de romaniţe, maci şi albăstriţe îi 
ţinea fruntea. I-o împletise Radu Andronic. 

Spre a nu rămâne de căruţă, loan Singuru îi întocmise 
cât ai clipi morişcă dibace care, statornicită în bătaia 
vântului, alunga viespea, şi musca, şi orice altă bâzdâganie 
a văzduhului. Nobilul Gavril de Noţig, pizmaş, scotocea în 


minte după dar gingaş căci până şi Simion, căţărat lângă 
căpătâiul jupâniţei, îşi făcea de lucru alungând cu laba găze 
închipuite. 

— Tigoarea aiasta de câine, spuse slujitorul către Drăgan, 
a deprins năravuri boiereşti, nici nu mă mai cunoaşte. 
Simioane, Simioane, cireşile trec, dar obrazul rămâne! 

Machidon îi ţinea de urât moţului istorisind de pe la 
Chipriana. Vorbele dădeau târcoale Smărăndiţei, troiţei din 
capul uliţei mari, grădinilor aflate acum sub stăpânirea 
sulcinei şi maghiranului. 

Moțul află cu uimire isprăvile verilor Chirică, Dobrică, 
Niculete, Pantelimon - steaguri întregi de neamuri. 

Logofătul călărea lângă loan Singuru cercând să 
pătrundă taina jupâniţei. 

— Domnia ta, grăi, o ştii de mult. 

— O ştiu. 

— Din pruncie... 

— Din. 

— Se cheamă că aţi deprins împreună az-bucoavna. 

Feciorul părintelui Ştefan clătină capul. 

— Zadarnic mă ispiteşti, logofete! N-am să-ţi desluşesc 
cine e. 

— De ce? 

— Aşa mi-a poruncit. 

— După socotinţele mele, numai cei desprinşi dintre 
blestemaţii de soartă îşi ascund cu grijă obârşia. 

— Poate... 

— La orice pas, Iofana aduce dovada creşterii alese. 

— Aduce. 

— Atunci? 

Sprâncenele lui loan Singuru se ascuţiră săgeată: 

— Cu îngăduinţa domniei tale, logofete, trebuie să 
îndrept hamurile cailor fruntaşi. 

Dădu pinteni armăsarului şi se depărtă. 

Jupâniţa se desfăta de frumuseţea zilei. Nicicând nu-şi 
simţise cugetul mai împăcat, strădania cetaşilor de a-i 


înflori clipa isca sărbătoare inimii. 

De n-ar sfârşi drumul niciodată... Deşi crudă, Tofana 
simţea că asemenea zile nu se întorc. Ferice de cel ce are 
parte de ele, dar şi vai, căci nu căieşti decât ce-ai prăpădit. 
Împărătiţă între bărbaţi viteji, cu inima de prunci, iacă o 
zestre de bucurii ce n-o găseşti în lada oricărei fecioare! 

Jupâniţa afla pentru întâia oară sâmburele cel de aur al 
prieteşugului. Sâmbure alcătuit din credinţă, gând şi faptă 
neviclenită, preţuire curată. Fusese Iofana preţuită 
îndeajuns pe acolo unde-i rătăciseră ciuboţelele, la 
îndepărtatele curţi nemţeşti, ori ale zburlitului Petru, 
straşnic vegheat de mustăcioara estonianei Ecaterina. În 
palatele leşeşti şi ale nobililor florentini, bărbaţii îşi rupeau 
şalele îndoindu-se dinaintea ei. Dar pe cât le era spinarea 
de smerită, pe atât de necuviincios cutezătoare se dovedea 
căutătura ce-i scormonea horbota străvezie a pieptului. 

Tofana ştia că cetaşii o îndrăgesc. De le-ar fi cerut 
luceafărul, ar fi ridicat scară până la cer ca să i-l vâre în 
tolbă, dar oare cutezase vreunul să ridice ochii dincolo de 
tivul rochiei? Râsul se aşternu peste gândurile fetei. 
Machidon îi acoperi ticăit picioarele cu ţolul. 

— Nu eşti cuminte, jupâniţa Tofana. Încă n-am ieşit de 
sub stăpânirea muntelui. Piatra are inimă de cremene, şi nu 
îngăduie să-i umbreşti frumuseţile cu frumuseţea 
neasemuită a domniei tale. 

— Vorbeşti cu meşteşug, Ilie. 

— Limba se îndulceşte numai la gândul mierii, d-apoi 
când ai fagurele înaintea ochilor? 

Tânjind după locul slujitorului, logofătul făcea voroavă 
câinelui: 

— Ce te munceşte bre, Simioane? Te prăpădeşti de grija 
stăpânului? 

Câinele, slobod de orice necazuri, prindea muşte. Dar 
boierul, prepuind pesemne că doar se preface, urmă a-i 
picura linişte în cuget: 


— Fii pe pace! Un creştin aşezat, cu gospodărie, soaţă şi 
unsprezece prunci, nu-şi leapădă mintea în poală străină. 
lar de-l vezi stând la tăifăsuială cu jupâniţa chipeşă, 
încredinţat fii că-i vorbeşte de Vieţile Sfinţilor. 

Machidon căută o singură clipă spre licuricii veseli din 
ochii 'Tofanei şi-şi muşcă buzele să nu râdă. Logofătul îi 
răsplătea vorbele apăsând pe grijile de gospodar căpătuit, 
ba adăugind de la domnia sa opt prunci pentru ca spaima 
jupâniţei - de a fi stat o singură clipă în cumpănă - să-i fie 
deplină. 

Prefăcându-se cu urechile astupate, slujitorul se apropie 
şi mai mult de marginea căruţei, ba, ca din nebăgare de 
seamă, îşi rezemă mâna de loitre la un deget de braţul 
jupâniţei. 

— Ştiu, frate Simioane, urmă logofătul, eram de faţă când 
i-a juruit nevestei să rămână la un stânjen de orice catrinţă. 

Făcând haz nespus, Tofana îşi îndreptă privirea spre 
chiprinaş: 

— Nu mi-ai isprăvit istoria vărului Chirică. Din câte am 
priceput, sărăcise în urma unor târguri nechibzuite, pricină 
pentru care l-a lepădat muierea. 

— Întocmai, jupâniţă, căci omul când cade îl părăseşte şi 
umbra. Ajunsese bietul creştin de mâncau trei dintr-un ou: 
el, nevasta şi soacră-sa. Muierea a hotărât dară să-şi ia 
lumea în cap. Şi-a încărcat boscârţele şi fiind, vezi bine, 
suflet milostiv, ca să nu rămâie omul singur, i-a lăsat 
răsplată cenuşa din vatră şi pe mă-sa. 

— Bună răsplată, Ilie. 

— Nu zi vorbă mare, jupâniţa, căci s-au pomenit altele şi 
mai şi! 'Ţi-o spune unul carele slujeşte obraz boieresc... 

Cum logofătul îl împungea cu privirea, Ilie Machidon îşi 
încovoie grumajii peste loitrea carului. 

— Îngăduie, rogu-te, să alung viespea ticăloasă ce ţi s-a 
aninat în plete. 

Mâna slujitorului dezmierdă o clipă tâmpla Tofanei şi 
logofătul căscă ochii hăbăuc: 


— Văzut-ai sămânță de gânganie, Simioane? 

Câinele însă flutură coada flamură şi nu-i purtă răspuns, 
căci se număra printre făpturile care nu pot săvârşi două 
fapte într-aceeaşi clipă. 

Muncit de gândul diavolului, slujitorul o rugă din vârful 
buzelor pe Tofana să-i şoptească la ureche Tatăl nostru, în 
întregime. Albastrul din ochii jupâniţei spori cu mirare. 

— Pentru ce? 

— Îmi place râsul domniei tale. lar dacă socoata se 
adevereşte, peste un ceas îl voi auzi din nou, cu toţi 
clopoţeii. 

Tofana îi îndeplini voia. Ilie Machidon asculta dând din 
cap apoi rosti îndeajuns de tare spre a fi auzit de ceilalţi: 

— Asta era taina? Îţi mulţumesc pentru încredere, 
jupâniţă. Poţi fi fără grijă, mi-am cetluit gura sub jurământ. 
Se răsuci spre Gavril de Noţig care-şi îndesa calul 
încercând să-l rupă de car: Ţi-aş rămâne cu mare datorinţă, 
cinstite boierule, dacă te-ai învoi să-mi desluşeşti pricina 
pentru care îmi împungi şalele. lar după aceea, te-aş ruga 
să-i ţii de urât jupâniţei, căci logofătul se află în zi mohorâtă 
şi fără drag de vorbă. 

Se îndepărtă cu zâmbet subţire simţindu-şi dulama 
spintecată de privirea lui Radu Andronic. Gavril de Noţig, 
cu chipul învăpăiat de bucurie, îşi căută cuvintele: 

— Sluga domniei tale, jupâniţă 'Tofana. 

— Nu te-am prea zărit toată dimineaţa, iar răsuflarea ţi-e 
opintită, surâse fata. Oare pe unde ai gonit, nobile Noţig? 

— Când liniştea cugetului mi-e tulburată de mare 
bucurie, deprins sunt a-mi căzni calul în ocoluri largi şi 
vânteşe. 

Tofana zâmbi după pilda îngerilor. 

— Ce anume ţi-a stârnit atâta lumină? 

Noţig, cu obrajii ouă de Paşti, se uită repede la Radu 
Andronic. Logofătul încetase să-l mai tragă de limbă pe 
Simion şi acum se prefăcea că ia aminte la albastrul cerului. 


— Icoana unui chip. lartă-mă, rogu-te, graiul mi-e 
împiedicat, vorba stângace, adăugă încet nobilul. 

Musteaţa logofătului zvâcni dimpreună cu colţul buzelor: 
„Pehlivanul! Nicicând asemenea gânduri n-au fost rostite 
mai limpede... Numai afurisitul de Machidon, bătu-l-ar 
sfântul, poartă vina. L-a vârât degrabă în ochii jupâniţei.“ 

Îşi îndemnă armăsarul şi se desprinse de car, înnegurat. 
Tofana îl urmă cu ochii o vreme, apoi se întoarse la vorbele 
lui Noţig. 

— Pricep. Ţi-ai adus aminte de măicuţa domniei tale! 

— Nu în asemenea clipe, jupâniţa. Mama avea ochi de 
tăciune, iar acum altă căutătură îmi porunceşte nelinişte. 

Tofana pricepu repede primejdia. Înflăcărarea nobilului 
putea stârni dihonie între cetaşi. Spuse cu blândeţe: 

— Preţuiesc mult bărbaţii care ştiu să-şi ţină buzele 
cetluite. 

Băgă de seamă că locul logofătului îl luase Ioan Singuru 
şi abia îşi ascunse râsul. Cel mai tânăr din ceată îl aţintea 
pe Noţig fără sfială şi nobilul simţi că începe să-i fiarbă 
sângele. 

— Inima îmi şopteşte să-i strig bucuria, dar... Se răsuci 
aţâţat spre feciorul părintelui Ştefan: Ai trebuinţă de ceva? 

— Nu. 

— Spune, nu te ruşina. 

— Încă nu-i vremea potrivită. 

Jupâniţa stinse repede flacăra răsucindu-se către Gavril 
de Noţig. 

— Ce ascunzi în pumn? 

— Dar mărunt şi nevrednic pentru domnia ta. Desfăcu 
degetele cu fereală de căutătura lui Singuru. Primeşte.-l, 
rogu-te. 


Tofana văzu o cruce cu lanţ iscată din zamfiruri şi 
adamante. Meşteşugul rar al giuvaiergiului se dovedea în 
verigile înnodate solzi de peşte şi potriveala pietrelor. 

— E de prea mare preţ ca să-l pot primi, spuse jupâniţa. 


— Îndrept darul cu rugăciune smerită. L-am găsit la 
poalele gorganului, prăpădit de cine ştie câtă vreme, dar 
giuvaierul - se bagă lesne de seamă - nu-i potrivit 
grumajilor unui bărbat. 

„la te uită! se minună loan Singuru, cercetând chipul 
mincinosului. Până mai adineauri i se potrivea de minune. 
La fiece scăldat i-am văzut crucea pe piept.“ 

I se păru că darul a tulburat-o pe jupâniţă şi începu să-şi 
scotocească mintea după spini în mămăligă. 

— Acesta să fie drumul cel bun, de Noţig? Mi-e teamă să 
nu-l fi rătăcit, căci nu recunosc meleagul. 

Întrebarea îl pişcase ţânţar şi nobilul dădu din mână 
înciudat. 

— Acesta e, şi dacă vrei încredințare cercetează-l pe 
Drăgan. 

Singuru se arătă mulţumit de răspuns şi rămase o 
jumătate de cal în urmă alăturându-se moţului. Noţig 
răsuflă cu uşurare şi îşi îndesă şoapta: 

— Mi-e cugetul plin de domnia ta, jupâniţa. Sărut locul 
unde-ţi odihneşti privirea... Primeşte-mi darul şi inima şi 
îngăduie să-ţi îngenunchez dinainte... 

— Drăgan, spuse Singuru iţindu-se, socoate că până la 
Hoinăreşti e cale de două ceasuri. 

— Domnul cu el! se mânie Noţig. 

— Chibzuieşte de asemenea că prin vâlcea retezăm bună 
bucată de drum. 

— Retezaţi-o! 

Feciorul părintelui Ştefan clătină umerii a nehotărâre. 

— Zice că să ne povăţuim dintâi, căci carele nu ţin la 
hurducătură. 

— Povăţuiţi-vă! spuse gâtuit nobilul. 

— Pe de altă parte, dacă apucăm Vadul Roşu... 

Noţig îşi pierdu cumpătul. 

— Dă-mi pace, măi creştine, şi-apucaţi pe unde ştiţi! N- 
am pomenit asemenea scaiete de om! 


Tofana îşi ascunse chipul în îndoitura cotului. Când trupul 
încetă să se zgâlţâne, dezdoi braţul şi ochii se iviră leoarcă 
de atâta râs. Singuru îi azvârli căutătură pleoştită, ca omul 
ocărât de pomană, şi rămase iar în urmă. 

— A bolunzit, sărmanul, răsuflă adânc Gavril de Noţig. 
Mă asculţi, jupâniţă? Turui pe nerăsuflate: De ajuns să 
rosteşti un singur cuvânt... Popă aflăm în primul sat. 

— E printre noi feciorul părintelui Ştefan din Sânzieni 
care cunoaşte tipicul. La ce slujbă chibzuieşti? 

— Ştii foarte bine. Am şi inele... 

— Ah! făcu 'Tofana, te aşteptai să mă întâlneşti... 

— Te aştept de când m-am născut. Vei duce trai de 
împărătiţă! Unde vrea domnia ta... La Cluj, la Viana, ori în 
Florintia... 

Feciorul popii da semne că are treburi însemnate de 
ştiricit. 

— Tot moţul zice că popasul cel bun e satul Vitregei, unde 
se află han la drumul mare cu odăi şi merinde alese... 
Încotro goneşti, de Noţig? 

Nobilul, vârfuit de draci, îşi luase lumea în cap afurisind 
înfundat. 'Iofana râdea să se prăpădească. Dinţii, cu 
margine albăstrie, străluceau în lumina soarelui. Singuru 
zâmbi stângaci. 

— Pe unii, bieţii, îi apucă din senin. 

— Ioane, Ioane... Tot pruncul pus pe şotii al părintelui 
Ştefan ai rămas! Mai că-mi vine să-ţi scotocesc clăpcile 
dulamei după veveriţe şi popândăi. Nu ştiu cum se face, dar 
noi încă n-am avut clipă de voroavă. 

— Eu ştiu, rosti Singuru cu tâlc privind spre cetaşi. 


Ochii lui Radu Andronic îi dădeau târcoale. Machidon ştia 
pricina. În sfârşit, logofătul îşi îndemnă glasul tuşind uşurel. 

— Din câte ştiu, frate Iliuţă, între noi doi n-au încăput 
taine. 

— Aşa e, frate Răduţule, cuteză slujitorul. 

— Poftesc dară să-mi desluşeşti taina jupâniţei. 


— Nu pricep. 

— Lasă farafastâcurile muiereşti, Machidoane. Eram la o 
lungime de cal în spate când ţi-a şoptit-o! Cine e, de unde 
vine? 

Plugarul îşi ţuguie buzele încăpățânat: 

— Nu pot săvârşi asemenea faptă nevrednică! Am juruit 
să pun gura sub lăcată. 

— Te dezleagă văru-tău, popa... 

— La noi în Chipriana, nefiind sămânță de boier, oamenii 
îşi cinstesc cuvântul dat. 

Logofătul îi prinse umerii. Spuse apăsat: 

— Te afli în slujba mea, Ilie! Îţi poruncesc să vorbeşti! 

Machidon oftă să-şi dea sufletul ridicând ochii spre 
ceruri. 

— Martor îmi eşti, Doamne, că voit-am să-l cruţ! Îşi roti 
privirea jur-împrejur: Sângele apă nu se face, boierule! N-ai 
băgat de seamă că jupâniţa are ceva din firea cea 
îndărătnică a domniei tale? 

— Ba da. 

— Dar croiala buzelor şi a nasului nu-ţi mărturisesc 
nimic? N-o pângări cu căutătură poftalnică, logofete, căci 
săvârşeşti păcat fără putinţă de iertare! 

Radu Andronic îl măsură întunecat. 

— Ce vrei să spui? 

— Boierul Costache Andronic a bătut vreme îndelungată 
drumurile Evropei şi nimeni nu pune mâna în foc că a fost 
uşă de biserică... Şopti apăsat: Jupâniţa ţi-e soră. 


Gavril de Noţig sta gata să pună la picioarele lui 
Machidon marea cu sarea, numai să afle taina Iofanei. 
Slujitorul se lăsă o vreme piatră de moară. Răsuflă „vestea“, 
după ce nobilul se învineţi la obraji: 

— I-ai citit, rogu-te, culoarea feţei? 

— Nu înţeleg. 

— Buchiseşte-o pe îndelete şi-ai să-i desluşeşti istoria. În 
urmă cu optsprezece ani, o zlătăreasă bogată în frumuseţe 


şi-a necinstit bărbatul, zămislind în taină un prunc cu 
zapciul din Baia. L-a adus pe lume într-o noapte urgisită de 
fulgere pe moşia contelui ungur Teklay. 

— Îl cunosc. 

— Atunci aibi oleacă de răbdare şi-o să-ţi spună 
dumnealui restul istoriei. 

Îşi umplu ticăit pipa. Gavril de Noţig era numai urechi. 

— Urmează! 

— Pruncul lepădat de zlătăreasă s-a dovedit a fi sămânță 
muierească. Contele a crescut-o la curte. 

— Vrei să spui că... 

— Povaţa mea ar fi să-i citeşti cu alţi ochi obrazul cinstite 
boierule. 


Moțul, sărac în vorbe, făgădui să-i sucească gâtul dacă 
nu-i varsă taina. Ilie Machidon îl luă într-o parte: 

— Jupâniţa se străduieşte să răscumpere păcatele 
părinţilor, căci tătâne-său e acela care a poruncit prigoana 
românilor transilvăneni. 

Drăgan îşi holbă ochii cepe. 

— Neurautter? 

— Cată ceva mai sus. 

— Generalul Rabutin?! 

— Învățătura dovedită şi purtările alese grăiesc de la 
sine. Rosti cu smerenie: E fata craiului Leopold al nemților! 


Logofătul, Gavril de Noţig şi Drăgan şuşotiră o vreme 
între dumnealor, apoi scoaseră armele din teacă căutându-l 
din priviri pe Machidon. 

Slujitorul socoti că a sosit clipa să plece grabnic, cercetaş 
în fruntea carelor. 


Ochii jupâniţei dezmierdau  argintiul stejarilor care 
stâlpeau drumul. Un surâs firav îi pâlpâi pe chip. 

— Mai trăiesc stejarii din ograda bisericii?... Ce 
neghiobie! Fireşte... Ţi-aduci aminte, Ioane? De Paşti, maica 


preoteasă ascundea la rădăcinile lor, sub rămurele de 
salcie, paneraşele cu ouă roşii şi cozonăcei. În fiece an, într- 
acelaşi loc, şi de fiece dată uitam. Când venea seara, să mă 
ia rădvanul, mi se arduca nod în gât. O poveste frumoasă 
sfârşită dintr-o dată. Anevoie tare mă întorceam la curte... 

— Baba Rabeca îţi descânta atunci urechile, râse 
Singuru, faptă care avan mai îmi dezmierdă cugetul. Mă 
făceai să plâng în toată ziua... 

Tofana îi prinse mâna. Logofătul se ivi din pământ 
întrebând în treacăt: 

— Ai ostenit, jupâniţă? 

— Încă nu, logofete... Vorbeşte-mi, Ioane, ce face taica 
părintele, preoteasa, Pantelimon „Ba“? Au trecut atâţia 
ani... De cum adie a primăvară, îmi hotărăsc drum cu popas 
îndelungat la Sânzieni. De fiecare dată se întâmplă câte 
ceva... 

— E ciudat, surâse Singuru. Cu mult mai multe se petrec 
într-o săptămână, decât într-un an sau zece. După atâta 
vreme, nu mai ai ce povesti. Bagi de seamă că toate au fost 
mărunţişuri, lipsite de însemnătate. Pe taica au început a-l 
osteni anii. Când nu-i la biserică e la stupi, când îl alungă 
albinele se întoarce la liturghier ori sporovăieşte cu moş 
Pantelimon. 

— Vrei o răchie? îşi aminti Iofana. Ba! Dar ce vrei, 
creştine? Ad-o încoa... 

— Tot sucit e şi-acum. Când au venit nemţii în sat, l-au 
chemat la primărie: „lu eşti paracliserul de la Sfintu' 
Niculae?“, „Ba!“ „Nu te cheamă Pantelimon Aţă?“ „Ba!“ 
„Dar cum îţi zice, olahule?“ „Ba Pantelimon, nu Olahu...“ 

— Bietul moşneag, surâse jupâniţa. Şi Flavia? Ce face 
Flavia? 

Tofana îi simţi piedica din cuvinte şi nu mai apăsă. Moțul 
da târcoale căruţei. 

— Îi târg mare cu iarmaroc la Trăineşti, spuse luându-şi 
inima în dinţi. Dacă porunceşti ocol, acum trebuie cotit. 

— Cum poftiţi voi, Drăgane... 


Novacul îşi scociori mintea după altă cugetare. Cum 
cuvintele nu-şi găseau drum, socoti că nu se cade a zăbovi 
fără pricină şi se depărta cu mormăit nedesluşit. 

— Încă unul! clătină capul Singuru. Îi arde lui de 
iarmaroc, ca scumpului de dat praznic. Te mirai că n-am 
găsit clipă de răgaz... 

— Nici n-ai căutat-o, loane. 

Singuru îşi plecă privirea şoptind: 

— Adevărat, n-am căutat-o. 

— De ce? Eram prieteni buni. 

— N-am cutezat. Sticlele de la ochi se păienjeniseră. 
Cuvintele prinseră a se revărsa şuvoi nestăvilit: Cu cine să 
mă iau la întrecere pentru inima domniei tale? Cu 
logofătul? E mai chipeş ca un arhanghel. Mă şi mânii când 
văd atâta risipă de daruri asupra unei singure făpturi, căci 
cugetul îi e pe potriva trupului şi chipului... Cu nobilul 
Noţig, bărbat vestit, viteaz şi de seminţie rară? Şi chiar cu 
Drăgan? Mă simt furnică netrebnică alături de-o stâncă. 

Jupâniţa îi privi uimită obrajii învăpăiaţi. Buzele 
tremurânde slobozeau gânduri răscolite de patimă. 

— Nu mi-ai grăit astfel niciodată. 

— La ce bun, Iofană? Coana preoteasă m-a croit cu 
zgârcenie, nu şi nătâng. Am priceput degrabă că pentru 
tine voi rămâne veşnic băietanul neîntrecut în născociri de 
trebuinţă în anii zburdălniciei. Au venit apoi alţi ani şi 
porunca altor cărări. 

— Ai călătorit mult. 

— Destul. 

— Şi eu. Cum de nu te-am întâmpinat? 

— Cupeul şi căruţa umblă pe drumuri deosebite, Tofana... 
Şi totuşi ochii mei s-au bucurat în câteva rânduri zărindu- 
te. La Viana, de pildă, cunoşteam zilele când erai poftită la 
palat şi aşteptam la margine de uliţă ceasuri şi ceasuri ca 
să-ţi zăresc rădvanul şi-o petică din mantia de cacom. De-ţi 
zăream şi vârful nasului, mă îmbătăm de bucurie. 

— Trebuia să mă opreşti. 


— Nu trebuia, jupâniţă! Să-ţi fi grăit la Florintia între 
pintenaţii şi firetaţii ce-ţi cerşetoreau zâmbetul în grădinile 
palatului Medici ori al Orettanilor? La Cluj, la Sânzieni ori la 
Padova n-am uitat o frântură de clipă că mie, Ioan Singuru, 
feciorul părintelui Ştefan de la Biserica Sfântul Nicolae, nu 
mi-e îngăduit să ridic ochii la domnia ta. Obârşie, avuţie, 
frumuseţe neasemuită, toate acestea înalţă stavilă de 
netrecut între mezinul popii din Sânzieni şi Tofana de... 

Fata îi astupă buzele, căci Machidon răsărise nechemat. 

— Jupân Singuru, fiind priceput în toate cele, eşti bun să- 
mi cercetezi oleacă armăsarul la pântece? S-o fi pălit, 
gândesc, în parii de la curtea contelui. 

loan cătă cu tristeţe spre chipul slujitorului. 

— Trăgeam nădejde ca măcar dintr-o parte să n-am 
tulburare. 

— Mama, sărmana, spuse Machidon, m-a înţărcat cu acea 
fiertură aducătoare de cucuie care se cheamă dreptate. 
Vasăzică îl ţin de poale pe logofăt, iau muierea dinaintea 
moţului, opintesc după pilda altora să-l mânii bine pe 
nobilul Noţig - numai ce l-am văzut adineauri vânăt lobodă 
- şi să te cruţ pe domnia ta? Ei, iacă, nu mă aşteptam să mă 
îndemni la asemenea strâmbătate. Şi-apoi să-ţi mai spui 
una. Când ochiul şi vorba cea bună a părintelui dezmiardă 
un singur prunc, lesne se iscă dihonia printre ceilalţi. Nu o 
dată fraţii i-au purtat sâmbetele mezinului care se bucura 
de osebită preţuire... Văru-meu Pălitu... 

— Îndurare, Machidoane! se sperie Singuru. Pilda mi-o 
spui altă dată... Dar mă înşel oare, sau te strigă logofătul? 

— Te înşeli, jupâne, însă eu m-oi socoti chemat, căci 
deprins sunt pe unde mă duc să nu-mi zică nimeni mai stai. 

Peste ochii jupâniţei lunecă o umbră. Îşi rezemă capul pe 
mindir privind cerul. 

— A vorbit cu dreptate. 

— Ştiu. 

— Poate că era mai bine să nu fi intrat în ceată, printre 
voi. 


Căutătura lui Singuru cuprinse într-o icoană chipul fetei. 
O lacrimă sugrumată îi strica glasul. 

— Poate... De când e lumea şi pământul, nimănui nu i-a 
fost dat să-şi lepede umbra. De trei ani fug de tine, Iofana. 
Cea din urmă oară, te-am văzut la serbarea dogelui, în 
Veneţia... Stam amestecat în prostime şi oricât mă 
străduiam, nu puteam desluşi printre toate frumuseţile 
acelea chip care să ţi se asemuie. Purtai strai minunat, în 
culoarea florii de cais, cunună de crini, iar pe umărul gol îţi 
poposise o turturică. O lună de argint spoia Piaţa San- 
Marco. Atunci... 

Singuru tăcu. Tofana îl cercetă scurt şi îşi muşcă buzele. 

— Atunci? 

— Atunci... Ioan înghiţi anevoie nodul din gâtlej. Mi-am 
luat rămas-bun de la tine. Din răvaşele tatei îţi cunoşteam 
locul de popas. De era Florintia, eu alergam la Padova. Din 
Padova aşterneam drum lung la Avignon... De-acolo la 
Viana, în Buda ori Pesta. Urzind gând de nuntă cu Flavia, fi- 
voi iertat, tot de tine alergam. Când te-am văzut însă în 
curtea boierului Miclăuş, am priceput... 

Singuru simţi în ceafă răsuflarea moţului, dar nu-l luă în 
seamă. Râse încetişor: 

— Nu, umbra nu ţi-o poţi anina în cui. 

— Îmi pare rău, şopti fata. 

— Ştiu, Tofana. Eu, suspină, de-acum n-am să te mai 
necăjesc. Grijeşte însă cum te descurci cu ceilalţi. 

Un stol de rândunici, buchii negre pe bolta cerului, se 
îndrepta către miazăzi. Jupâniţa rosti încet: 

— Am să pier fără urmă într-o noapte... N-o să ştie 
nimeni. 

— Asta să n-o faci, Tofana! Fapta nu li se cuvine, nu-i pe 
potriva credinţei lor şi ar fi de ocară numelui ce-l porţi. lu 
nu poţi pleca decât în miez de zi, în priveală slobodă, cu 
cugetul neîmpovărat. 

— Chibzuiesc mereu la vorbele lui Machidon... Tem clipa 
aceea, Ioane. Un singur cuvânt necugetat şi răstălmăcit va 


isca dihonia. 

— Aşa e, Tofana... Mă duc, căci moţul nu ştie multe. 

— Aşteaptă! Serbările de la curtea dogelui, din Francia şi 
ducatele nemţeşti, strânse laolaltă, nu mi-au adus o fărâmă 
din bucuria zilelor petrecute printre voi! Să nu-mi vorbeşti 
de obârşie! Preţuieşti mai mult decât pintenaţii castelelor, 
săraci la cuget şi inimă! Am cunoscut bărbaţi butie de 
învăţătură, dar pot ei sta alături de mintea cea ascuţită a lui 
Ilie Machidon? Gavril de Noţig, Moțul şi logofătul Andronic 
mi-au dăruit credinţa că alături de ei aş putea străbate fără 
teamă şi iadul. Sufletul meu a înflorit la căldura voastră, 
iscă floarea rară a prieteşugului. Ajută-mă s-o păstrez, 
Ioane! 

Singuru suspină şi plesni scurt crupa calului. lofana 
aşteptă o vreme ca Drăgan să-şi dezlege limba. Soarele 
înfipt în lancia amiezii îmbia la somn. Închise ochii. 
Mădularele ostenite primeau lacome fierbinţeala prin 
straiul subţire. Glasurile cetaşilor începură a se depărta, 
visul îi deschise braţele. 

O smulse mişcare uşoară lângă căpătâi şi crăpă 
pleoapele. Făcu ochii mari. Drăgan, prins asupra faptei, roşi 
făclie şi fără un cuvânt porni calul săgeată. 

Tofana surâse printre lacrimi. Pe mindir, ghem de spaimă, 
poposise darul moţului, un pui de arici. 


Machidon strecură privire aţă către novac. 

— Şi tu, Drăgane? 

Moțul se răsuci în şa şi slujitorul se întrebă încă o dată 
cum de nu se prăvale calul sub povară. Şoapta şi ochii 
moţului îi străpunseră inima: 

— Eu nu-s om? 


Prânziră într-un imaş ce ţinea de satul Sărata, aşezare 
vestită în întreaga Transilvanie. Pentru ce anume era 
vestită, desluşi loan Singuru în vreme ce moţul se 
mulțumea a-i întări spusele cu clătinări de cap. 


— În Sărata, oamenii „îşi vând“ pruncii nevolnici. De 
pildă, se întâmplă câte o muiere care n-are noroc să-i 
trăiască băieţii. Atunci ocheşte o cumătră, cu odrasle 
voinice, şi cad la înţelegere. La ziua cuvenită, vecina vine cu 
banii în maramă şi primeşte pe fereastră pruncul fără 
vlagă. 

— Pricep că-i prefăcătorie, spuse Radu Andronic. 

— De bună seamă, logofete! Cu copilul în braţe, vecina 
face înconjurul casei, apoi bate la uşă cerând găzduire, fiind 
chipurile străină de locuri şi împovărată de prunc. Mama îi 
deschide, o pofteşte pe laiţă şi-o întreabă numele 
omuleţului. Spre a-l sili pe Ducă-se pe pustii să-i rătăcească 
urma, vecina rosteşte alt nume. 

De-l cheamă Gheorghiţă îi zice Dumitru ori Stan sau ce-i 
trece prin minte. 

— La noi, mormăi moţul, pentru alungarea duhurilor 
celor rele pruncul primeşte nume de fiară. Pe mine, când m- 
a „vândut“ maica, vecina m-a botezat Ursu. 

Cetaşii îl cercetară cu zâmbet, iar Machidon îşi aminti că 
asemenea isprăvi se petrec şi în Moldova. Chiar Bogdan, 
pruncul lui Ştefan cel Sfânt, spuneau bătrânii, primise din 
aceeaşi pricină al doilea nume, Vlad. Mai voroviră o vreme, 
apoi logofătul porunci strânsul calabalăcului. Până la 
Dobrotiţa, unde aveau să facă următorul popas, era cale de 
mai multe poşte. 

Carele se urniră cu scrâşnet luând urma călăreţilor. 
Soarele picotea de chindie îndemnând-o pe jupâniţa la 
somn. 


Drumul cel bun se isprăvea dintr-o dată între două 
şolduri de munte, apoi se vărsa cărare în repeguş, 
împiedicată de bolovăniş şi cioturi de stâncă. Printre 
acestea trudea anevoie să răzbată un firicel de râu. 

Dintâi se opri Simion. Uitându-şi betegeala, cotarla ţinea 
fruntea cetei. Adulmecă tufişurile de merişori şi chivără 


albastră a florii-voinicului, cercă câţiva paşi la vale şi se 
întoarse la drumul cel cuminte. 

Cetaşii opriseră chibzuind. Până să ia hotărâre, moţul se 
apucă să cerceteze carele la osii şi roţi, cercă chingile ce 
aveau să fie greu trudite prin cele grohotişuri. Dând 
răspuns întrebărilor nerostite de logofăt, nobilul Noţig 
desluşi: 

— Aceasta se cheamă Poteca Băjenarului. E anevoioasă, 
dar aduce bun câştig de vreme. 

— Cât? 

— Opt-nouă ceasuri. Drumul celălalt, al Chintileştilor, o 
ţine neted, însă cu înconjur mare. 

— Două întrebări mă apasă, spuse Radu Andronic cu 
ochii la cerul albit de pâcla înserării. Ţin carele la asemenea 
drum, căci o stricăciune în aceste pustietăţi ar spori zăbava 
oricărui înconjur, dar mai cu seamă, cum va îndura jupâniţa 
hainia povârnişului? 

— Carele ţin, mormăi Drăgan, priponind în lanţ roata 
dinspre asfinţit. 

Tofana, cu genunchii aduşi sub bărbie, necăjea puiul de 
arici împungându-l cu o nuieluşă de alun. 

— Luaţi drumul cel scurt, logofete, căci mă simt pe de-a- 
ntregul înzdrăvenită. 

Părea atât de firavă în văzduhul albăstriu, glasul îi răsuna 
atât de şiştav, încât Singuru îşi simţi inima ghem. Pieptul şi 
umerii moţului fură cuprinşi de tremur. Pe chip i se 
desluşea mare tulburare. 

— N-ai drept la poruncă. Fâstăcit de privirea mirată a 
fetei, adăugi: Acum, după zăcut... Primejdie... 

Amuţi şi îşi ascunse iute faţa urmându-şi trebăluiala. 
Logofătul surâse cu înţeles spre slujitor, care-l purica pe 
Simion de scaieţi. 

— Drăgan are dreptate. Vom lua hotărâre peste vrerea 
jupâniţei. 

— Aşadară, pricepu Noţig, apucăm drumul cotit. 

— N-avem încotro. 


Tofana sări fulg din car, vâri ariciul în tolbă, înşfacă arcul 
şi cât ai clipi se depărta de cetaşi. 

— Drumul cotit aduce pagubă de multe ceasuri şi 
primejdia poteraşilor nemți! Nu poftesc să fiu eu pricina! 

— Jupâniţă! 

Fata potrivi o săgeată şi întinse arcul spre Radu 
Andronic. 

— Porunceşte drumul scurt, logofete! 

Se clătina din pricina slăbiciunii. Ilie Machidon îşi umezi 
buzele. 

— Cu îngăduinţa domniilor voastre, am putea împăca şi 
capra şi curechiul, dacă unul dintre noi se învoieşte să 
poarte jupâniţa în braţe cât ţine povârnişul. 

Noţig se holbă. 

— Straşnic ai chibzuit. 

— Am cugetul slobod, cinstite boierule. 

Tofana îi cercetă amuţită căutând de-a curmezişul. Ilie 
Machidon, strecurând privire subţire către ceilalţi, spuse 
fără zâmbet: 

— Chibzuiesc, de asemenea, că cel mai nimerit pentru 
asemenea trebuşoară sunt eu, având muiere în Chipriana şi 
unsprezece prunci legiuiţi, başca ce-a mai dat Dumnezeu în 
lipsa mea. 

Logofătul îl cercetă strâmb pe sub sprâncene. loan 
Singuru deznodă marama de la gât şi culcă gulerul 
dulamei. 

— Sunt încredinţat că mie mi se cuvine povara. O cunosc 
de copilă pe jupâniţa, iar prietenia încărunţită în atâta amar 
de vreme n-are trebuinţă de alt zălog. 

Moțul se ridică ştergându-şi mâinile pe coapsele 
bernevecilor. 

— Îi trebuinţă de braţe zdravene care să îndepărteze 
primejdia. Mi-s cel mai potrivit! 

— Braţe zdravene pentru povară de floare! râse Noţig. 
Cât eşti de butucănos, îi vei aduce vătămare. Să nu 
întindem vorba! Voi purta eu jupâniţa. 


— De ce? întrebă Radu Andronic. 

— Să nu-ţi fie cu supărare, logofete, căci te cinstesc 
adânc, dar mă socot a fi de neamul cel mai ales. N-ai nici o 
vină că viţa mea duce până la Dragoş Voievod. 

— Puțin, de vreme ce numai slujitorul meu îi neam cu 
împăratul Machidon! Poţi lesne pricepe atunci cam ce 
seminţie are stăpânu-său... Nu fi caraghios, de Noţig! 

— Atunci să aleagă jupâniţa, hotări Ioan. 

Tofana le urmărea vorbele cu buzele strânse. O boare de 
roşu i se căţăra spre albul ochilor. Scutură pletele 
îndărătnică. 

— Mă pot descurca singură! 

Dar era limpede că-i va fi peste putinţă. O vedea lesne 
chiar şi Simion, care-i scutura fustele de colb vânturându-şi 
cu zor mare coada. 

Machidon, rezemat într-o lene de pântecele bidiviului, 
asculta cu zâmbet. 

— Zăbavă mare pentru pricină de nimic, logofete! 

— Aşa e, întări Tofana. Să pornim! 

— Când oi întâmpina prima muiere înzestrată cu duhul 
răbdării, ridic biserică nouă în Chipriana, jurui slujitorul. 
Voiam să-ţi spun, logofete, că jupâniţa are putinţă de 
alegere... 

— Nu aleg pe nimeni! îi curmă fata vorbele. 

Țăranul oftă căutând către cerul fără picuriş de nor. 

— Jupâniţa are putere de alegere fără a rosti vreun 
nume. 

Tăcu lăsând privirile cetaşilor să-i înfigă piroane pe chip. 
Moțul stăpânit de nerăbdare întrebă: 

— Cum? 

— Leagă-ţi marama la capăt de săgeată, jupâniţa, şi 
sloboade-o spre plopul cel singuratic. Ne vom prinde în 
întrecere dreaptă şi cel care va smulge cel dintâi săgeata... 

— Va purta jupâniţa în braţe pe Poteca Băjenarului, ghici 
de Noţig. Ai chibzuit bine. 


— Şi de astă dată! adăugă slujitorul. Bine că măcar 
domnia ta bagă de seamă. Stăpânul meu are urechile 
înfundate... 


Se înşirară călări la marginea drumului. Logofătul se uită 
plin de prepuieli la slujitor. 

— Tu la ce te mai vâri? 

—  Slujitor îţi sunt, logofete, şi se cade a te urma 
pretutindeni. Aşa am depus jurământ cucoanei Irina. 

Radu Andronic strâmbă din musteaţă. Jupâniţa potrivi 
săgeata în arc şi o slobozi. Marama chindisită cu terţei 
azuriu călători pasăre albastră prin văzduh, apoi se înfipse 
în plop. Într-aceeaşi clipă, cetaşii dădură pinteni bidiviilor. 


Zburau pe toloacă, lipiţi de grumajii armăsarilor. Copitele 
scurmau pământul, zvârleau ţărână născocind vârtejuri de 
colb. Cinci perechi de ochi aninau de marama rămasă în 
bătaia vântului. Calul lui Radu Andronic prinse a da senine 
de beteşug şi rămase în urmă. 

— Cine m-a blestemat?! scrâşni logofătul. 

— Sări pe-al meu! 

Slujitorul descălecase din goană. Radu Andronic călări o 
vreme cu picioarele pe şa, după obiceiul nohailor, şi dintr- 
un salt cetlui între pulpe pântecele bidiviului lepădat de 
slujitor. 

— Mulţumesc, împărate! 

Țăranul, ieşit din strânsoarea colbului, privea întrecerea 
cu anume zâmbet. În frunte gonea Gavril de Noţig. Îl urmau 
la o întindere de braţ moţul şi loan Singuru, din urmă venea 
furtună logofătul. Zece stânjeni îi despărţeau de maramă. 
Radu Andronic trecu de Drăgan şi feciorul popii, dar calul 
nobilului se ţinea vârtos, avea o lungime de gât înainte. 
Logofătul chiui haiduceşte stârnind sângele armăsarului. Se 
apropia palmă cu palmă. Ajunseră în dreptul plopului 
amândoi odată. Două mâini căutau marama zbuciumată de 
vânt. 


Oftat plin de pismă sloboziră trei inimi când braţele 
logofătului cuprinseră cu nespusă dulceaţă trupul jupâniţei. 
Îl urmară mohorâţi, dar fără gând vrăjmaş, căci boierul 
câştigase în luptă dreaptă, bărbătească. Adevărat, că dacă 
Machidon nu i-ar fi trecut armăsarul, şi-ar fi ţinut acum 
nasul în ţărână, dar iar era adevărat că câştigul slujitorului 
n-ar fi adăugat nimic la norocul lor. Şi-apoi câţi oare ar fi 
cutezat să sară nălucă, pe armăsar iuteş, fără a-l opri o 
clipă din goana bezmetică? Acum, înţeleşi parcă, îl lăsară pe 
logofăt să se îndepărteze, să-i fie bucuria deplină. Dintru 
început, Simion nu pricepuse şi se împiedica în picioarele 
logofătului. Apoi prinse a chibzui şi-i dădu pace. 

Pletele 'Tofanei aromeau a verbină şi rozmarin. Cu inima 
cât o pâine moldovenească, logofătul ţinea buzele îngropate 
în volbura castanie. Ochii negri striveau lacrima bucuriei. 
Jupâniţa le simţea roua în glas. Căci glasul lui Radu 
Andronic îşi rătăcise porunca, se mlădia în şoaptă catifelie 
pe care puţini o auziseră. O singură dată înălţă Tofana 
privirea spre boier. Închise repede ochii. Doar fericirea 
zugrăveşte cu asemenea culori chipul unui om. lar gândul 
că eşti pricina acestei fericiri, ce tot din pricina ta dăinuie 
cât clipa, striveşte sufletul. 

—  De-mi sunt vorbele  necugetate, cer cuvenita 
iertăciune, jupâniţă. Mi-e inima prea plină pentru a le 
cumpăni înţelesul. Nicicând lumină mai dulce nu mi-a 
stăpânit cugetul. 

— Eşti încă tânăr, logofete, şopti fata. 

Ochii boierului poposiră pe obrazul mic. Sprâncenele se 
avântau îndrăzneţe spre tâmple. Sub pleoapele viorii se 
simţea zbuciumul ochilor. 

— Nu tinereţea-i pricina. Inima poartă rod îmbelşugat de 
floare şi la optzeci de ani, ştii bine. Îngăduie... Braţele-i 
tremurau uşurel, strângeau cu teamă trupul suleag: 
Îngăduie, jupâniţa, să-ţi spun pe nume. Tofana... 


Cuvântul fusese rostit cu anume şoaptă. Tot aşa răsună în 
cuget şi pe buze vorbele sfinte. 

— Îngădui, zâmbi fata. 

— Şi mai îngăduie... Logofătul trase aer în adâncul 
pieptului, îngăduie să-ţi spun, cruţându-mi neghiobia, ce 
însemni în viaţa unei făpturi netrebnice. 

Tofana, vrând să abată pe altă albie firul vorbei, cercă să 
râdă: 

— Chibzuieşti la misionarul neamţ? 

— N-ai să-mi ierţi niciodată neghiobia dovedită în ograda 
boierului Miclăuş şi la poalele Tâmpei, când m-am lepădat 
de tine. 

— Nu-mi iert că m-am împotrivit. 

— 'Tofana! 

— Atunci ai judecat cu dreptate. Acum... 

Tăcu fără să-şi fi isprăvit gândul. Sub ie, pieptul zugrăvi 
suspin Mic. 

— 'Te ascult, şopti logofătul. 

— Uneori împrejurările strâmbă ochiul. Domnia ta 
trăieşte una dintre acestea. 

— Adică? 

— Când în măr se află o singură poamă, aceea e cea mai 
gustoasă. Şir întreg de săptămâni am fost singura muiere 
între voi... Acum ai înţeles? 

— Nu, Iofana. Şi nu astfel poţi cuminţi inima unui bărbat. 

— Învaţă-mă cum s-o fac. 

— O vrei cu dinadinsul? 

Glasul lui Radu Andronic tremura. 

— O vreau. 

— De ce, Iofana? 

— Nu-i acum ceasul potrivit isprăvilor de dragoste. 

— Va fi altă dată? 

— Nu ştiu, poate... Tofana îşi muşcă buzele: Nu te mai 
gândi la mine, logofete. Mi se cuvine cu mult mai puţin 
decât îmi dărui. 


— Aceasta eu am dreptul s-o chibzuiesc. Mi-ai răsădit 
zarzăr înflorit în suflet, Tofana, şi n-am să-ţi îngădui a-i 
stârpi floarea. 

— Nu trebuia să mă alătur cetei... 

Radu Andronic se opri cătând cale de trecere, căci 
bulboană adâncă tăia Poteca Băjenarului. Socotind că ar 
putea-o răzbi dintr-o săritură, boierul o rugă pe jupâniţă să 
i se anine de grumaji. Fata ridică braţele asemenea lujerilor 
de crini şi logofătul închise ochii, ameţit de dulceaţa 
dezmierdării. 

Ajunşi de partea cealaltă, mâinile Tofanei se deznodară 
încet, dar logofătul nu băgă de seamă. Miresmele înserării 
se împleteau cu verbina şi rozmarinul din pletele jupâniţei. 
Închipuirea lui Radu Andronic zbura ciocârlie pe drum 
presărat cu luceferi. Din cioburi de aur alcătui viaţă alături 
de  Tofana... Conac arâtos, umilind chiar hudubaia 
Dudescului, o dimineaţă de Cireşar răzbind în iatacul 
azuriu, cu horbotă de livadă în floare şi ciorchini de liliac, 
nopţi albastre ninse de răsuflarea dulce a Tofanei... lofana 
cu tipsie de cozonaci calzi, în duminica Paştelui, în sanie 
rumenă sub căciuliţa de samur, în drum spre Conacul 
Morii... Încovrigată la gura sobei, în scrânciobul din 
grădină, călări, amândoi, prin codrii Cotrocenilor... Aveau 
să mai fie şi drumurile poruncite de slujba lui Vodă, drumuri 
de primejdie. Nu va îngădui Tofanei să-l urmeze... Dar oare 
Tofana va îngădui să nu îngăduie? 

Tuse apăsată îl aduse pe dramul Băjenarului. Machidon, 
prepuind sudălmile ce înghionteau limba logofătului, ţinea 
ochii în pământ. La câţiva paşi, adăstau cetaşii. 

— Drumul cel rău a încetat, spuse încet slujitorul. 

Radu Andronic oftă surd. Nevăzut de nimeni, depuse 
sărutare uşoară în pletele Tofanei. 


Sâcâit, logofătul se răsuci spre Machidon. 
— Mustăceşti de vreme îndelungată. Vorbeşte dacă ai 
ceva de spus. 


Deschideau drumul. O lună îmbelşugată spinteca pânzele 
nopţii. Coviltirele carelor îşi desluşeau spinările, alunecând 
pe lângă plopii muţi. În urmă, Noţig şi Singuru schimbau 
şoapte. Tofana adormise cu mâna uitată pe urechea lui 
Simion, iar dulăul nu cuteza să se mişte spre a nu-i speria 
somnul. 

— Vorbesc, logofete. Am lăsat doar să se scurgă cuvenitul 
răgaz spre a-ţi lepăda tulburarea. 

— Mulţumesc de grijă multă. Ascult. 

— Pea bine, boierule. În vreme ce treceam poteca aceea 
blestemată, am stat oleacă şi-am chibzuit. 

— Ai deprins năravuri noi, Ilie... 

— Ghicesc ce se petrece în cugetul domniei tale. 

— N-aş fi zis. Şi? 

— Socot, atât cât mă duce capul ista uscat, că-n slujba pe 
care o săvârşim noi e cu primejdie să-ţi legi dârlogii de 
inimă. 

Ochii lui Radu Andronic aprinseră torţe, izbuti să-şi 
stăpânească glasul. 

— Vorbeşte desluşit! 

— Eşti căpetenia cetei. Nu vreau să-ţi asmut mânia, 
boierule, dar teamă mi-e că din pricina jupâniţei îţi rătăceşti 
judecata şi ochiul cel limpede. Când nu caţi dincolo de 
catrinţa muierii, lesne te răzbeşte vrăjmaşul. 

Radu Andronic trase adânc aer în piept. 

— Aşa... 

— Aşa, logofete! 

— i s-a părut că mi-am uitat slujba, ori poate că am 
săvârşit de mântuială treburi ce porunceau mai multă 
luare-aminte? 

— Am încredințarea. Mai cu seamă de când am părăsit 
casa pădurarului, o clipă nu ţi-ai desprins ochii de pe chipul 
jupâniţei. Nu-ţi fie cu supărare. 

— Necazul e că vorbeşti cu păcat, Ilie. 

— Să dea Dumnezeu. 


— Nu-i destul să dea, se cere să şi primeşti. Îl învălui într- 
o căutătură caldă. Chibzuiam să nu-ţi înveninez inima, dar 
gândul se dovedeşte deşert. N-ai priceput nimic, Ilie! 

— Oare? 

— "Temerile şi cârteala îţi sunt fără temei. Oftă: Cel dintâi 
cătun prin care am trecut se chema Volbura. Adevărat? 

— Adevărat. 

— Deşi miezul nopţii se călătorise de multişor, ghimirlia 
din fruntea satului ţipa de lumină. Cele două ferestre mari 
aprindeau torţe, la a treia pâlpâia lucoare şiştavă. 

— O fi bolit careva din casă. 

— Hm, făcu Radu Andronic îndoit, nu-i de ajuns pentru ca 
să faci prăpăd de lumânări în bordei sărman. 

— Nu pricep. Cum s-ar zice... 

— Pe lângă înţelepciune, Dumnezeu v-a bucurat pe cei 
din Chipriana şi cu răbdare. la pildă de la ei, Machidoane! 
Am străbătut apoi drum hapsân pe malul apei. În două 
rânduri s-a auzit desluşit țipăt de acvilă. 

— N-am băgat de seamă. 

— Rău ai făcut! Căci e anevoie de ghicit ce caută acvila în 
luncă... 

Ilie Machidon se scarpină la ceafă. 

— Mă sperii, logofete! 

— Acelaşi țipăt de acvilă, deci al treilea, s-a poftorit scurt 
şi gâtuit, după puţină vreme, la intrarea în văgăuni. Când 
am tăiat Stăvilarii, satul acela de ortomani, ne-au 
întâmpinat trei muieri cu doniţe de lapte. Două ne-au poftit 
să ne astâmpărăm setea, a treia a dovedit zgârcenie. 

Sprâncenele slujitorului se înălţară spre creştet. 

— Ai apăsat mereu asupra numărului. Două chiuituri de 
vultur şi apoi încă unul. Două fereşti încinse, a treia 
vlăguită... Ce trebuie să desluşesc în toate acestea? 

— Semne, Machidoane! De n-ai fi stat cloşcă cu capul 
între urechi, luând aminte încotro îmi bate inima, ai fi 
priceput că drumul ne e presărat de veşti cu rânduială 
dinainte tocmită, căci trimiţătorul nu se putea apropia de 


ceată. lar cel căruia îi erau hărăzite veştile le-a primit 
astfel, fără a se dovedi. 

Machidon, cu grumajii înţepeniţi - o clipă nu-şi dezlipise 
ochii de obrazul smead al lui Radu Andronic - întrebă 
sugrumat: 

— Cine trebuia să citească acele semne, logofete? 

— Unul din cetaşi, spuse boierul cu glas scăzut. Printre 
noi s-a strecurat o iscoadă. 


Slujesc cu privirea îngropăciunea zilei, fără păreri de 
rău. Vânticelul de seară îmi tulbură barba, hulubii aşteaptă 
la buza cerdacului dezmierdarea privirii şi nu-i văd, 
Chiseaua cu dulceaţă de zmeură îmi dă coate şi nu întind 
mâna. 

Mă gândesc la domnia ta, frate cetitorule. Ţi-a tresărit 
inimioara? Ştiu, nădăjduieşti să se fi amăgit logofătul de 
taină al Măriei Sale. Asemenea gând m-a încercat şi pe 
mine când am citit pentru întâia oară isprăvile acelor 
bărbaţi munteni şi transilvăneni credincioşi pământului, şi 
tare mai poftea boţul ista de inimă al meu ca nimic să nu 
adumbrească lumina prieteşugului şi a credinței aprinse de 
cetaşi. 

La zestrea de păcate agonisite, se îndeasă popeşte încă 
unul. Să-ţi ştiricesc dezlegarea. Nu pot săvârşi însă 
asemenea faptă, căci aş necinsti truda părintelui Ilarie. 
Ascultă, dară, rugămintea mea, prietene, zăboveşte oleacă 
şi nu ponegri cu prepuieli deşarte pe unul sau pre celălalt, 
ca să nu-şi dogorească obrazul la o adică. 


Deasupra conacului a pogorât hodina. Flacăra opaițului 
bate sfioasă geamul chilioarei, sfinţii zugrăviți pe icoane mă 
cercetează cu îngăduinţă. Numai scripcile greierilor şi pana 
nevrednicului Pahomie mai cutează să strice liniştea. 

Aşadară... 


Capitolul XV 


ISCOADA 


În cămară începuse a încolţi întunericul, dar Carol 


Neurautter, misionarul craiului Leopold în Transilvania, nu 
poruncise încă lumânările. Prin ferestruica îngustă se zărea 
cerul muşcat de dinţii meterezelor, straja înveşmântată în 
strai vineţiu. O adiere de zâmbet juca pe chipul neamţului. 
Slujitorul Brâncoveanului, acel logofăt valah, se arăta a fi 
vrăjmaş de soi. O dovedeau trupul lui D'Antin crestat cu 
multă  hărnicie, înţelepciunea dovedită în alegerea 
drumurilor, cutezanţa hotărârilor. 

Contele străbătea înfrigurat cămara dând cu ciubota 
pintenată în bodroanţele ieşite în cale. O cupă de argint cu 
ierburi aromitoare căzu de pe mescioară rostogolindu-se la 
picioarele jeţului, din care, cândva, îşi slobozea poruncile 
Iancu de Hunedoara. 

— Nu pricep de ce zăboveşti, Carol! Valahul e mai viclean 
ca Satana şi, pun rămăşag, ţi se va strecura printre degete. 

— În dragoste şi bătălii izbândeşte cel ce ştie să-şi ţină 
nerăbdarea în frâu. Cândva te-ai folosit mult de acest 
adevăr, D'Antin! 

— Răbdare. Odată trecut hotarul... 

— Nu-l va trece! 

— Nu-l cunoşti! scrâşni Filip D'Antin şi verdele putred din 
ochiul norocos zvârli un pumn de otravă. Nu-l cunoşti şi 
zadarnic cerci să-mi faci încredințare. 


— Vrăjmăşia îţi întunecă mintea, conte. 

Franţuzul rezemă umbrele tulburi înghesuite în odaie. 

— Trebuie să-l desfac! Altminteri nu-mi găsesc odihna. 
Fiecare clipă dobândită de valah e înţepătură de bold, 
fiecare zi, muşcătură de pumnal. 

— Răbdare! 

— Răbdare, răbdare! Am ajuns la capătul puterilor, nu 
mai pot răbda! 

— Învață! 

Filip D'Antin îl împunse cu privirea. 

— Dă-mi slobozenie, Carol! E ultima mea rugăminte. 

— N-ai priceput nimic, franţuzule! Era pentru prima oară 
când i se adresa astfel şi contele tresări. Valahul, urmă 
misionarul, opinteşte pentru noi fără să bage de seamă. 
Strânge acele dovezi, hrisoave şi hârburi pe care românii le 
încredinţează bucuroşi Brâncoveanului spre păstrare. De 
noi le ascund şi le ferecă. Vom pune mâna pe care când îşi 
va fi isprăvit lucrarea. Atunci - adăugă apăsat - şi numai 
atunci Radu Andronic va fi al tău. 

— Dar va fi? Valahul e născocit de diavol. 

— Opt sute de oşteni hârşiţi în treburi de taină îl ţin sub 
bătaia privirii. 

— Va scăpa! 

— Am întreit paza hotarelor. 

— Le va străpunge! 

— Leapădă-te de mânie, altminteri n-ai să ajungi 
priceperea din urmă. 

Filip D'Antin râse. Un râs spelb, lipsit de bucurie. 

— La Paris se afla cetluit în lanţuri, odaia de cazne era 
păzită cu străşnicie, slujitorii mei ţineau toate ieşirile sub 
porunca jungherelor. 

— Ştiu. 

— Şi totuşi a scăpat. 

— La Paris, spuse liniştit misionarul, nu avea în preajmă 
prieten viclean. 

Ochiul franţuzului încremeni. 


— Adică? 
— Printre cetaşi se află omul meu de încredere. 


Pe chipul lui Singuru surâsul amorţise. Frământă între 
degete o ghindă, strecurând priviri speriate către cetaşi. 
Focul tânjea şi întunericul prinse a birui poiana. 

Pe halca de pastramă rămasă neatinsă în faţa moţului 
năpădiseră furnicile. Drăgan o zvârli lui Simion. Câinele îşi 
plimbă botul asupra cărnii, apoi se încolăci la picioarele 
Tofanei. 

Stăruia liniştea. Ioan cercă să închege vorba, dar nimeni 
nu se înghesui cu răspunsul. De Noţig trudea fără credinţă 
la un ascuţiş de jungher, logofătul rezemat de un trunchi 
trăgea adumbrit din lulea. În ochii Tofanei clipocea amarul. 

De ce muriseră viersul moţului, veselia de prunc a lui 
Singuru, focul îmbelşugat şi împunsătura plină de tâlc a lui 
Machidon? De ce oare râsul a pierit din ochii logofătului, iar 
buzele nobilului de Noţig întind lamă de hanger? Până şi în 
umbletul lui Simion stăruia tristeţea, coada harnică 
ostenise, zăcea zdreanţă în ţărână. 

Radu Andronic şi slujitorul nu suflaseră o vorbă despre 
iscoada strecurată printre ei şi totuşi vântul cel rece al 
dihoniei stăpânea ceata. Se măsurau cu ochii străini, 
tresăreau la răsuflarea adâncă a pădurii. Slujitorul apăsat 
de griji îşi foia privirea de la unul la celălalt. Simţea 
primejdia împungându-i ceafa, ochi de iscoadă bine tupilaţi 
în beznă dându-le târcoale... Cine să fie cumaşul? A treia 
oară îi lua la rând. Pe Noţig l-au scăpat din temniţă, mai 
păstrează încă semnul caznelor cumplite. Pentru Ioan 
Singuru puseseră chezăşie boier Miclăuş şi maramureşenii; 
moţul, plăvan la trup, dar şiştav la minte, iese din 
socoteală... Asemenea isprăvi cer judecată ageră, nu să-ţi 


rostesc una de Sfântă Mărie şi s-o pricepi la Bobotează. 
Jupâniţa? Îi drept, îşi ţine în taină mare rostul şi neamul, 
dar o iscoadă bună fuge de lucrul deşanţ, arată că le 
săvârşeşte pe toate la lumina soarelui, opinteşte în orice 
mărunţiş să facă încredințare. 

Liniştea, ciotcă de prepuieli, stăruia îndărătnică. Din 
inima pădurii ţâşni urlet lung de fiară. 

Răbdarea lui Machidon luă foc. Sări în picioare şi din doi 
paşi se alătură logofătului. Radu Andronic îl cercetă iute şi 
prinse a zâmbi. 

— Frumoasă noapte... 

— Nu mă fierbe, logofete! Domnia ta ştii cine-i luda! 

— Ştiu. 

— Era o vreme când între noi nu încăpeau taine. 

Radu Andronic îşi aminti clipa când poftise să afle de la 
Machidon taina jupâniţei. Slujitorul îi poftorea vorbele... 

— De vrei să dovedeşti înţelepciune, nu mă cerceta, căci 
vestea îţi va înnegri amarnic cugetul. 

— Grăieşte, logofete! 

— Cum ţi-e voia, oftă Radu Andronic, eu unul am vrut să 
te scutesc de necaz... 

Mai trase de două ori din lulea, ţinându-şi slujitorul într-o 
ciubotă, apoi urmă cu zăbavă mare între vorbe. 

— Află, împărate, că în drumurile sale, părintele tău, 
cinstitul gospodar Anton Machidon, a întâmpinat acum vreo 
douăzeci de ani muiere tare chipeşă. 

— 'Taica n-a păşit mai departe de al doilea sat. 

— "Tot drum se cheamă şi acela. Din această întâmpinare 
s-a întâmplat un prunc... lar pruncul, îi lesne de înţeles, 
având stirpe în Chipriana, s-a nălţat isteţ din cale-afară. 
Fiind atâta de isteţ şi cu chimirul uşurel, s-a dat în slujba 
nemților. Iscoada deci, împărate, ţi-e frate, ori poate soră, 
căci aceasta nu mai am dezlegarea să ţi-o desluşesc. [i-o 
istorisi mărunţişurile alde văru-tău Săculeţe, carele pe 
toate le ştie. 


Steagurile paşalâcului înălțate pe zidurile Timişoarei 
înnodară inimile cetaşilor. Şaisprezece ani mai târziu ele 
aveau să fie înlocuite cu flamurile prinţului Eugen de 
Savoia, fără ca nimeni s-o prepuiască însă în acea zi. 

Îndată ce trecură poarta închinată răsăritului, Castelul 
Huniazilor se înfăţişă privirii păstrând ceva din măreţia 
vechilor cneji români aflaţi la stirpea familiei: Voicu şi fraţii 
săi, lancu şi Matei Corvin, craiul Ungariei. Zidurile, 
întocmite la vărsarea veacului XIV, căutau trufaşe la celălalt 
castel ce se înălța în cinstea paşei. 

Printre vechile case ale târgoveţilor ridicau capul 
hudubăile iscate din porunca stăpânitorilor, fără podoabă, 
azvârlite până în vileagul uliţei. Pieţele, atât de dragi 
burgurilor evropene, căzuseră una câte una sub călcătura 
temeliilor noi, lipsite de orânduială. Coranul îngăduia 
supuşilor săi case înalte de trei caturi, iar pentru ghiauri, 
ceva mai mărunţele. 

Radu Andronic, umblat prin împărăţia turcului, desluşea 
lui Noţig, în şoaptă, semnele statornicite de păgâni. 
Coşmeliile stăpâniţilor se cereau întocmite din lemn, căci 
piatra era hărăzită moscheelor, şi vopsite cu negru spre 
înţelegerea drept-credincioşilor. Lângă hudubăile turceşti 
se aflau lipite sarnidihii, poloboace veşnic pline cu apă. 
Mahomedanii temeau focul şi slinul deopotrivă. În coasta 
caselor mai arătoase, înălţau capetele flori de toate 
seminţiile şi cu deosebire laleaua îndrăgită de profet. 

Înaintau către chearban-serai, locul statornicit de paşă 
pentru caravane, cu moartea în suflet. 


Rămaseră în bătaia soarelui şi a ochilor neguroşi ai 
ienicerilor înşiraţi roată împrejurul carelor. Radu Andronic 
cerceta printre gene făptura muftiului, tolănit în rădvan. 
După litera Coranului doar sfinţia sa şi serascherul se 


puteau urni pe patru roţi. Acelaşi Coran însă statornicea doi 
cai, chingi, în loc de arcuri truda urcuşului şi a coborâşului 
slobode de scăriţă. lar caleaşca muftiului număra patru 
armăsari, îngăduiţi numai sultanului, belşug de odoare şi 
născociri nemţeşti la osii pentru a alunga hurducăturile. 

Şi mai avea dumnealui dinţi de aur şi nu de argint cum 
povăţuia Mohamed, tertelul din mătase cuvenit brâului 
sărea de patru degete, roşul şi galbenul oprite drept- 
credincioşilor i se desluşeau limpede prin bodroanţe. Purta 
belşug de osânză şi căutătura şarpelui de munte. 

„Păstorul paginilor e în slujba necuratului“, îşi zise Radu 
Andronic. 

Paşa fiind chemat peste noapte de Alah, rânduiala cetăţii 
se afla, până una-alta, sub porunca muftiului. Pungile cu 
galbeni înşirate de logofăt peşcheş nu avură darul să-i 
alunge prepuielile. Ochi de viperă sfredeleau doagele 
poloboacelor. 

— Desfăceţi-le! 

Cetaşii  încremeniră.  Degetele strângeau  plăselele 
jungherelor aşteptând semnul logofătului. Ilie Machidon 
numără dintr-o privire peste 200 de şalvaragii, purtători de 
arme. Îşi făcu semnul crucii cu limba şi apucă zdravăn 
capătul ciomagului. 

Zvon harnic de copite răsuci capul lui Radu Andronic. Un 
călăreț zbura pe vileagul uliţei stârnind colbul şi olecăitul 
târgoveţilor rămaşi în priveală. 

— Boier Costache Andronic! suflă gâfâit slujitorul. 

Nu-şi credea ochilor. Bătrânul, supus veşnic vorbei şi 
prişniţelor jupânesei Irina, sărise buiac din şa la picioarele 
muftiului. 

— Porunca prealuminatului sultan Mustafa, umbra lui 
Alah pe pământ: sloboziţi carele. 


Logofătul cerceta cu ochii subţiaţi de râs pergamentul 
născocit de slujbaşii Cancelariei Negre. Slova şi sigiliul 


sultanului dovedeau îndemânarea fără cusur a diecilor 
domneşti, deprinşi cu asemenea ticluiri. 

— Stolnicul a prepuit dară întâlnirea cu şalvaragiii, spuse 
logofătul. 

Boierul cel bătrân îşi îndestulă găvanul ciubucului fără 
să-l privească. 

— Asta îi e slujba. 

— Şi dumneata?! Nu ştiam că nesocoteşti poveţele 
jupânesei Irina. 

— M-aş bucura să fie aceasta singura ispravă despre care 
n-ai ştiinţă, băiete. 

Băteau drum aspru, născocit în stânca, către Cetatea 
Hunedoarei, în urmă, trudeau carele şi cetaşii. Radu 
Andronic cerceta cu zâmbet bun făptura bătrânului. 

— Cine ţi-a ştiricit că suntem în strâmtoare şi când? Din 
târgul Bucureştilor până la paşalâcul Timişoarei e cale 
însemnată. Să cred oare... 

— Crede! rosti liniştit Costache Andronic. M-am aflat tot 
timpul pe urmele voastre. Iar între urmele voastre şi ale 
mele s-a aşternut alt rând de urme, mult mai numeroase. 

— Oamenii lui Neurautter... 

— Le-ai desluşit paşii? 

— Nu, dar chibzuiam că departe nu pot fi de vreme ce 
iscoada lor călărea alături de mine. 

Chipul bătrânului dobândi lumina surâsului. Îi puse mâna 
pe umăr. 

— Mă temeam că înoţi, prunc nevinovat, în apele acelor 
ochi albaştri, ispititori peste măsură... 

Logofătul îşi cobori privirea. Bătrânul pufăi o vreme 
mulţumit din lulea, scrutând depărtările. Pădurea trăgea 
seara de poale, răsufla abur fumuriu. 

— Ştii cine e? întrebă într-un târziu Costache Andronic. 

— Stiu, tată. 

Tăifăsuiră o vreme grijind ca vântul cel sturlubatic să nu 
le poarte vorbele la urechi vrăjmaşe, apoi boier Costache 
strânse mâinile feciorului. 


— Am sub poruncă trei sute de ascuţişuri, alese dintre 
românii transilvăneni credincioşi pământului. Dacă 
vicleşugul nu dă roade, leapădă-mi semn. 

— Nădăjduiesc să înlătur vărsarea de sânge, tată. 

— Şi eu. Nu îndrăgesc asemenea isprăvi. Tuşi cu tâlc 
dregându-şi glasul: Şi mai puţin îmi plac inimile 
însângerate. 

Împunse bidiviul cu pintenii şi pieri pe cărăruie tainică de 
munte. 


Călăreau umbre tăcute, departe unul de celălalt. Dihonia 
alungase  prieteşugul, zâmbetul şi lumina din priviri, 
căutătura slujitorului le înfigea piroane înroşite în ceafă. 


După ce hotări locul de popas pentru noapte, Radu 
Andronic se îndepărtă spre a cerceta împrejurimile. 

Se aflau în apropierea Măgurii, sat românesc iţit între 
două gorgane, cu coamă bogată de ulmi şi stejari. Un pârâu 
firav chenăruia aşezarea. Chibzuielile logofătului cam 
cârteau pentru asemenea popasuri, căci  stârneau 
primejdie, vrăjmaşul putând lesne reteza orice cale de 
scăpare. 

Simion se anină de poala boierului, apoi, curmând o 
scurtă şovăială, şi dumnealui, nobilul Noţig. Logofătul nu-l 
luă în seamă. Abia când îi ajunse lângă umăr, spuse încet, 
fără să se întoarcă: 

— Te-ai hotărât? Toată ziua mi-ai pândit paşii. Mă înşel? 

— Nu te înşeli, logofete, răspunse cu acelaşi glas scăzut 
de Noţig. Am a schimba câteva vorbe numai cu domnia ta. 

Boierul îl căută în luminile ochilor. Desluşi înlăuntrul lor 
hotărâre amară. 

— Ce fel de vorbe? 

— Drepte, Andronic, izvorâte din inimă şi fără picuriş de 
viclenie. De paisprezece ceasuri trudesc să le curăţ de 
minciună. 


— Vorbe drepte... Mă bucur. Poate-ţi vei da atunci 
osteneală să-mi spui şi ce hram purtai înainte de a te tocmi 
iscoadă. 

Pasul nobilului înţepeni. Şopti, gâtuit de mirare: 

— Ai priceput dară... 

— Că nu eşti Gavril de Noţig? Destul de curând după 
slobozirea din temniţă. 

— Misionarul a avut dreptate... 

— Nu ştiu cine a chibzuit tărăşenia, Neurautter, contele 
franţuz ori domnia ta, dar sunt încredinţat că dibăcia nu v-a 
prisosit. Cea dintâi neghiobie aţi săvârşit-o la temniţa din 
turnul Sfatului. Străjile luptau fără credinţă, au grijit să nu 
ne aducă stricăciuni, trudind în schimb vârtos asupra lui 
Miclăuş cel tânăr. Patru ascuţişuri i-au cercetat pieptul, 
pentru că scutierul era singurul dintre noi care cunoştea 
chipul nobilului Noţig. 

Sângele fugise din obrazul iscoadei, dar asculta cu linişte 
şi - i se păru ciudat boierului - fără necazul neizbândei. 

— N-aveam altă cale, logofete. 

— Nu vreau să te înjosesc, dar teamă mi-e că altceva v-a 
lipsit... Când ţi-ai smuls cămaşa, la poalele Tâmpei, cu greu 
mi-am stăpânit zâmbetul... 

— În lipsa lui Miclăuş, urmele caznelor trebuiau să-ţi 
aducă dovada că eu sunt Noţig. Pentru asta m-au însemnat. 

— Însemnat, râse Radu Andronic, dar nevătămat! Urme 
de bici, dar nu de cleşte şi foc, crestături uşoare de jungher, 
nu unghii smulse şi nici oase fărâmate. Să-ţi istorisesc eu 
cât de pricepuţi sunt nemţii în biruirea buzelor cetluite? 
Doar gâzii osmanlâilor de la Şapte Turnuri le pot ţine 
pereche... Lipsa de iscusinţă ţi-a fost tovarăş de nădejde la 
drum. Unde se afla oare loc de popas mai bun pentru ceată 
decât la moşiile nobilului Noţig? Pe acestea însă domnia ta 
le-a ocolit mereu, cu îndărătnicie, cârtind ba asupra 
oamenilor, ba asupra drumului. Acolo unde Noţig era bine 
ştiut, te-au vestit prietenii nemți, spre a te răzleţi de ceată. 
Treabă nemţească, după tipic: două ferestre de bordei 


sărman mai luminate decât palatul Brâncoveanului, a treia 
oarbă, două ţipete de uliu statornicit în luncă, al treilea 
gâtuit, două muieri milostive... 

Logofătul se opri, râzând încetişor. Rezemă un ulm, 
scoase luleaua, o îndesă fără grabă cu tutun, apoi scapără 
amnarul. Simion prinse a lătra fără pricină. Neluat în 
seamă, se aşeză lângă ciubotele boierului. 

— Mi-ai descurcat bine pânzele, logofete, vorbi iscoada. 
Pentru gândul vrăjmaş, cer iertăciune. 

— Te-am iertat de mult. Dacă erai român, fapta domniei 
tale altfel se chema şi alta îţi era răsplata. 

Sprâncenele iscoadei ridicară mare semn de mirare. 

— Aceasta cum ai mai desluşit-o oare? Vă cunosc bine 
deprinderile, graiul nu mă trădează. 

— Nu, căci l-ai deprins de mititel, prepuiesc, trăind prin 
aceste locuri. Te-ai dovedit în noaptea când a prins-o 
junghiul pe jupâniţa. La lumină de fulger te-am văzut 
închinând cruce, nu cu degetele îmbinate, ci cu palma 
deschisă precum papistaşii. Or, o ştiu şi pruncii că nobilul 
român Gavril de Noţig nu s-a rupt de credinţa 
strămoşească. 

— Ochiul ţi-i ager, logofete, râse cu mulţumire iscoada. 

Radu Andronic îl cercetă lung. 

— Să fie prilej de bucurie pentru domnia ta? 

— O să afli. Încerc să-ţi descâlcesc gândul. Mi-ai citit 
rosturile de la primii paşi. Pentru ce m-ai îngăduit atunci în 
ceată? 

— De ce te-aş fi alungat? Totdeauna e cu folos să ştii ce 
cărări bate vrăjmaşul. Şi mai lesne îl ghiceşti pândindu-l de 
la jumătate de pas. Şi apoi, câtă vreme te aflai printre noi, 
ceata şi carele erau scutite de primejdie.  Ostaşii 
misionarului ne-au ţinut umbra fără hodină, poterele ne-au 
curăţat drumul. Chibzuiesc că n-or să ne tulbure încă o 
bucată de vreme. 

— Până la Hunedoara, logofete. Sub poalele cetăţii te 
aşteaptă Neurautter cu două mii de nemți. 


Radu Andronic tresări. Cunoştea vorba petrecută prin 
colbul minciunii, glasul prefăcut. lar glasul şi vorba iscoadei 
aveau altă plămadă. Îi căută ochii. Îl priveau făţiş, cu 
zâmbet neticluit. 

— Socoteşti dacă se cade sau nu să-mi faci încredințare. 

Boierul clătină capul. 

— La altceva socotesc, omule. Pentru ce de astă dată mi- 
ai mărturisit adevărul? 

— Încă n-ai priceput? Nu ştiam că m-ai ghicit şi-am venit 
întins să-ţi răsuflu taina. 

— De ce? 

Iscoada rămase neclintită în bătaia lunii. Umbrele nopţii 
trudeau fără spor să-i alunge bucuria de pe chip. 

— Cu mine s-a petrecut un lucru de mirare. 

Tăcu dintr-o dată. Radu Andronic îi întinse punga cu 
tutun, îşi săturară lulelele, fumară o vreme fără să se 
privească. 

— Ce lucru de mirare s-a petrecut cu domnia ta? întrebă 
într-un târziu logofătul. 

Râsul amar, râsul ceasului când ştii că baba cu coasa îţi 
dă târcoale şi priveşti în urmă la anii care s-au petrecut, 
stăpânea ochii şi buzele lefegiului. 

— Slujesc aurului de-o viaţă. De-o viaţă trăiesc din 
vânzare, jur strâmb, ochii mei s-au deprins să citească 
numai dedesubturile, urechile să audă doar şoaptele de 
taină. Atât! A venit apoi o zi când ochii mei au văzut cu 
mirare că pe lume cresc flori cu belşug de frumuseţe, că 
luna blestemată de iscoade veghează cu blândeţe căpătâiul 
osteniţilor. Urechile mele au auzit dintâia oară viersul 
privighetorii şi susurul izvorului... Domniile voastre m-aţi 
învăţat să le văd şi să le aud. O viaţă am prepuit în fiece 
făptură vrăjmaşul. Singuru, Machidon şi moţul m-au 
deprins cu căldura prieteşugului, jupâniţa... 

Îşi muşcă buzele. 

— Urmează, şopti Radu Andronic. 


— M-am lăsat ispitit de prietenia voastră, logofete, şi mi-e 
peste putinţă să vă plătesc cu strâmbătate. N-o pot vinde pe 
jupâniţă, pe domnia ta, pe Drăgan, pe Singuru ori pe 
Machidon. Nici măcar pe câinele ăsta. 

Glasul udat de rouă se pierdu în şoaptă nedesluşită: 

— Nu mă crezi! 

Radu Andronic îi prinse braţul: 

— 'Te cred, omule. 

— Atunci îngăduie-mi să părăsesc ceata. 

— Eşti slobod. 

Iscoada se codi. Spuse în cele din urmă: 

— Nu istorisi, rogu-te, cetaşilor nelegiuirea mea. Şi mai 
cu seamă... mai cu seamă jupâniţei Tofana. 

— Îţi voi împlini ruga. Chiar dacă gândul ţi-a fost 
potrivnic venind către noi, el s-a îndreptat cu folos. Voi mai 
adăugi că nu te socot vrăjmaş, ci prieten. 

Iscoada frământă luleaua în palmă cu tulburare. 

— Mă bucur mult că am avut prilejul să te întâlnesc, 
logofete. Oameni pe măsura domniei tale sunt rari. 

— Pleci fără să-ţi fi împlinit slujba? 

— Voi încerca să-mi rătăcesc urma prin republicile 
italiene. 

— Nu, Hultanule! 

Iscoada făcu ochii mari. 

— Ştii cum mi se spune?! 

— Tata ştia. Chibzuiesc că Neurautter ţi-a lepădat anume 
poruncă pentru ziua când aş fi ghicit ce hram porţi. 

— Adevărat! În acea zi, trebuia să îndes pulbere sub 
pântecele carelor şi să-i dau foc. 

— Fă-o! 

Hultanul îl cercetă neîncrezător. 

— Domnia ta mă împingi la asemenea faptă, logofete?! 

Radu Andronic surâse. 

— Carele sunt colb viclean în priveala nemților. 
Încărcătura cea adevărată o mână tata spre hotarele 


Valahiei. Drum bun, prietene! Mi-ar plăcea să ne mai 
întâmpinăm vreodată. 

Logofătul rămase rezemat de ulm, privindu-l cum se 
îndepărtează. După câţiva paşi iscoada întoarse capul: 

— Să nu afle Tofana! Mi-ai făgăduit... Bun-rămas, 
logofete! 

Radu Andronic făcu cale întoarsă spre tabără, după ce 
bubuitul prelung zgudui văzduhul. Iscoada îşi isprăvise 
lucrarea şi pentru izbândă avea să primească hiritisirile lui 
Carol Neurautter, poate chiar ale dumnealui, craiul 
Leopold. 

Gândul îl înveselea pe logofăt. Spre a aţâţa vrednicia 
supuşilor săi, împăratul se deprinsese a-i răsplăti cu herburi 
ce le înălța numele, flamură, peste veacuri. Nicicând 
cancelaria imperială nu iscase atâţia conți şi baroni, 
stârnind disprețul Siegmaringenilor, Hoffensteinilor şi 
altora pe potrivă, cu sângele şi nasul subţiat de agoniseala 
străbunilor. Peste o sută-două de ani, urmaşii iscoadei 
aveau să se semeţească cu fapta răsbunicului, ce-l 
îndatorase pe însuşi Leopold prin slujbă prea iscusită şi 
credincioasă. Aşa se scriu letopiseţele... 

Ceata fierbea. Din care şi încărcătură rămăsese doar o 
mână de hârburi. Zărindu-l singur pe Radu Andronic, 
pricepură că Noţig pierise. Zâmbetul logofătului îi domoli, 
stârnindu-le însă nedumerire mare. 

— Nobilul Gavril de Noţig, rosti liniştit boierul, a fost silit 
să părăsească ceata fără a-şi lua rămas-bun. Gânduri de 
sănătate şi prietenie îndreaptă către toţi prin glasul meu. 

Ochii albaştri ai Tofanei îl aţintiră lung. loan Singuru, 
deprins de  mititel să-şi astâmpere nedumerirea, îşi 
stăpânea greu năvala vorbelor. Slujitorul întrebă apăsat: 

— Ela pus pulbere carelor, logofete? 

— Nobilul Gavril de Noţig nu putea săvârşi asemenea 
ispravă, Machidoane! Cinsteşte-i, rogu-te, numele aşa cum 
se cuvine. Adăugă răspicat: Eu le-am pricinuit sfârşitul. 

— Fapta se cere desluşită, mărâi moţul. 


Privirea ţăranului sfredelea chipul lui Radu Andronic, 
zâmbetul cel strâmb îi sucise gura şi boierul înţelese că nu 
i-a făcut încredințare. 

— Încărcătura carelor, spuse, e mincinoasă. 

Jupâniţa, Drăgan şi Singuru întrebară într-un glas: 

— Cum?!? 

— Dovezile cele adevărate, urmă logofătul, se află de 
două zile în grija boierului Costache Andronic. Văzând 
carele sfărâmate, iscoadele care au asudat vârtos să nu ne 
scape din ochi tot drumul vor prepui că truda noastră a fost 
zadarnică, şi nu vor mai avea temei să ne ţină umbra. 

— Nouă de ce nu ne-ai spus-o, logofete? Oare nobilul 
Noţig se bucura singur de încrederea domniei tale? 

În glasul Tofanei se desluşea nemulţumire şi mustrare. 
loan Singuru şopti adumbrit: 

— După ce boier Costache ne-a slobozit din vămile 
turcului, am dormit neîntorşi paisprezece ceasuri. În 
vremea aceasta, chibzuiesc, s-a înfăptuit schimbul 
poloboacelor. Puse cu amărăciune: Nădăjduiam mai mult... 

— N-am vrut să aduc nimănui ocară, spuse blând 
logofătul. Slujba pe care mi-a încredinţat-o Măria Sa Vodă 
Constantin e de prea mare însemnătate, rodul trudei 
noastre de prea mare preţ ca să nu-i fi adus toate ocrotirile. 
Nu de vânzarea cetaşilor mi-a fost teamă, ci de caznele 
gâzilor imperiali. Când însă nu cunoşti taina, n-o poţi 
răsufla nici lui Dumnezeu Tatăl. 

— Aşa-i, făcu moţul şi umerii până atunci adunaţi parcă 
se deznodară. 

loan Singuru îşi cercetă la flacără sticlele, alungă o 
gâzuliţă, apoi le puse din nou la ochi. 

— Judecata-i fără cusur. Ce spui, Machidoane? 

— Ferice de slujitorul care are asemenea stăpân! 

Radu Andronic îl fulgeră cu privirea. Ochii ţăranului 
cârteau. 


Slujitorul îşi trase mindirul mai aproape. Se auzea 
răsuflarea grea a moţului; din loan, ca de obicei, nu zărea 
decât o movilă de bodroanţe. Iofana surâdea somnului la 
rădăcina unui ulm. Dihonia furişată printre cetaşi pierise 
nălucă. 

Radu Andronic, rezemat într-un cot, chibzuia că era 
ultima noapte pe care o petreceau împreună. Un cârcel îi 
da târcoale inimii. Ce drum avea să aleagă jupâniţa?... 

— Văru-meu Mătăcină... începu Machidon. 

— Mulţi veri ai, împărate, oftă logofătul, şi toţi năpârlesc 
de prea multă înţelepciune. 

— Cum îţi spuneam, frate Simioane, urmă slujitorul 
mângâind creştetul câinelui, văru-meu Mătăcină socoteşte 
mai bună o minciună iscusită decât un adevăr prost. Gura 
stăpânului nostru, fără pereche în cinste, n-a rostit însă 
vorbă strâmbă, geaba stai bubă! Numele lui Gavril de Noţig 
pe bună dreptate se cere prețuit, căci nu el s-a aflat printre 
cetaşi, ci anume iscoadă... Pofteşti să ştii de ce l-a lăsat 
slobod? Prea multe ceri unui plugar prost ca mine... 

Radu Andronic îi căută ochii. 

— Ascultă, Machidoane, veşnic te tângui că ai mintea 
strâmtă, deşi pricepi lesne. Făleşte-te, rogu-te, cu bogăţia ei 
măcar o dată. 

Slujitorul rămase de vorbă cu câinele. 

— Ochii jupâniţelor au împins purtătorii de nădragi la 
multă strâmbătate, Simioane, fiule. Ce zici?... Aha! Adică 
ochii jupâniţei Tofana să fi şters din cugetul iscoadei gândul 
cel rău? Bre, bre, dar ştiu încaltea că nu porţi capul cela 
degeaba pe umeri. 

— Şi el e din Chipriana, suspină logofătul. 


Semnul străjerilor Măriei Sale Vodă Brâncoveanu se 
putea desluşi numai de pe anume stâncă aflată cu un cap 


deasupra celorlalte. Drumul era anevoios, căci prăpastia îl 
îmbrăţişa din trei părţi. Logofătul izbuti să ajungă în vârf şi 
se lăsă într-o rână stâlpind depărtările cu privirea. 


Filip D'Antin socoti că a risipit patru ceasuri de când 
pândea spatele boierului valah. Văzând că în cele din urmă 
s-a desprins de ceată, răsuflă adânc. Poteca urmată de 
Andronic era slobodă ochiului, putea fi zărit oricând de moţ 
sau loan Singuru, aşa că alese drum pieptiş, născocit de 
ape la marginea hăului. 

Înainta cu trudă mare, căci la fiece pas îl pândea 
moartea. Gândul că va reteza curând zilele logofătului îi 
sporea vlaga. Prinse jungherul între dinţi, după năravul 
dobândit de la lotrii mărilor, şi se caţără pisică. 


Fumul vestitor se înălța subţiratic peste creste. Radu 
Andronic hotări să coboare, dar în aceeaşi clipă un țipăt 
înăbuşit îi întoarse privirea. 

La un stânjen în spate, franţuzul cel chior spânzura în 
mâini deasupra prăpastiei. 

— D'Antin! 

Spaimele morţii se grămădiseră în ochiul teafăr al 
contelui. Căuta zadarnic să găsească reazem picioarelor. 
Degetele înfipte într-un ciot de stânca i se albiseră, dădeau 
semne de slăbiciune. 

Inima logofătului se chirci. Îşi desprinse cingătoarea şi îi 
întinse capătul. 

— Anină-te! 

O clipă, Filip D'Antin fu ispitit să-l apuce, apoi clătină 
hotărât din cap. 

— Nu, logofete! M-ai umilit destul! În târgul 
Bucureştilor... La Veneţia... Pe Pont Neuf... Prea destul! 

Gâfâia, vorbele i se strecurau anevoie printre dinţi. 

— Moşnegii voştri au dreptate: pe vânzători nu-i rabdă 
pământul... 


Degetele se prelinseră pe stânca. Fără țipăt, Filip 
D'Antin, conte de Saint-L6, se nărui în prăpastie. 


Dacă ţineai drumul cel străjuit de plopi şi o luai apoi pe 
mâna stângă lăsând în urmă fântâna Leurdeanului, te 
întâmpină cărare bolovănită care te mâna cu dinadinsul 
către porţile răsărite ale hanului. Acel han se numea Ciuta, 
avea ocniţe titirite în muchia zidurilor, chilii pentru 
popasuri mai îndelungate, ogradă încăpătoare unde 
slujitori, muşterii, care şi dobitoace răsuflau în voie, dar mai 
cu seamă avea vin dulce, untdelemniu, de la Drăgăşani, căci 
rătezul se afla la o singură poştă de hotar. 

Hangiul, un unchiaş la vreo şaizeci de toamne stăpânite 
de zloată, iute titirez, cu obraji şofranii, ţăcălie albă şi 
cercel de aur la ureche, ştirici cetaşilor că încă din veac 
îndepărtat obrazele alese au adus laudă pentru bucatele şi 
vinarsul Ciutei: Vodă Mihai Viteazul, apoi drumeţul cel fără 
de hodină din îndepărtatul Aram, Paul de Alep, Domnița 
Ruxandra a Moldovei, cavalerii nemți şi însuşi contele 
franţuz Jean-Louis D'Alenqon... Cum, cinstiţii oaspeţi n-au 
auzit de domnul D'Alencon? 

Unchiaşul se prăpădea de mirare. Porunca logofătului i-o 
alungă pe dată, gonindu-l către cuhnii. 

—  D'Alengon, Mihai Viteazul şi chiar merovingianul 
Vercingetorix! râse Radu Andronic. Acum douăzeci de ani 
locul era curat ca-n palmă. Întâia oară l-am crezut şi eu, nu- 
mi venea să păşesc pragul de prea multă cinste. 

Doar Ilie Machidon făcu haz de viclenia ghiujului. Ochii îi 
scăpărau bucurie mare, căci gândurile slujitorului 
trecuseră de mult hotarul Transilvaniei. O poştă înseamnă 
mai puţin decât oleacă, vasăzică te puteai socoti în Valahia. 
În două zile, cel mult trei, gonind vânteş, avea să se închine 
de bun găsit troiţei din creştetul Chiprianei... 


Radu Andronic, desluşindu-i socotinţele, zâmbea domol. 
Căuta mereu spre chipul 'Tofanei cercând să-i ghicească 
hotărârea. Jupâniţa purtă cupa de vinars la buze privind pe 
fereastra hanului. Soarele dimineţii se strecura snop de aur 
prin ocniţe, reteza umbrele. 

loan Singuru îndesa cupele voind să alunge roua din 
colţul ochilor. Uitase  beteşugul grumajilor, lepădase 
marama şi gâtul îi răsărea lujer firav dintre umerii dulamei. 

Popasul acesta hotărât de cetaşi înainte de a se împrăştia 
puf de păpădie în bătaia vântului îl muncea din cale-afară. 
Peste un ceas-două, n-avea să mai rămână nimic din 
tovărăşia lor. Ridică ochii spre obrajii arămii ai lofanei. Nu 
cu el va pleca jupâniţa, nu încăpeau prepuieli, nici măcar nu 
se căznise să tragă nădejde. Îl va însoţi pesemne pe 
logofăt... Tofana trudise să amuţească şoapta inimii, dar 
acum, taina nu-şi mai avea rostul. 

„Îmbinată pereche“, gândi cu suspin Singuru. 

— Tu încotro te îndrepţi, loane? întrebă jupâniţa. 

Feciorul părintelui Ştefan păru trezit din somn. Clipi 
mărunt şi răspunse iute, cu bătaie de inimă: 

— Acasă la Sânzieni. 

— Îmbrăţişează-i pe părinte şi pe maica preoteasă, spuse 
Tofana zâmbind cu dulceaţă. Într-o zi, tot găsesc vreme să 
mă reped până la domniile lor. 

Logofătul îi îndreptă privire apăsată, dar nu spuse nimic. 
Intrase hangiul urmat de slujitori cu tipsii şi talere. Îşi freca 
mâinile împărțind porunci, aşteptă până se vârfuiră blidele 
şi le ură pântece bun, pe potriva poftei şi a merindelor. 

Singuru cătă cu silă la cărnăria dreasă cu haşmă şi 
zeamă de usturoi. Nodul din gât îl împiedica să ia 
înghiţitură. De-acum, ştia ce drum avea să urmeze. Va opri 
câteva zile la bătrâni, apoi îşi va rătăci umbra în republicile 
italieneşti. Toscana, poate Florintia cea plină de soare, până 
s-o milostivi Dumnezeu şi i-o îngădui uitare blândă... 

Moțul luă de două ori, apoi întinse talerul: 


— Aşa... 


Machidon îl măsură dintr-o parte. Drăgan pleftori amar: 

— Aşa... Apoi, păru să se mire: Acasă dară... 

Vorbele lipsite de credinţă desluşeau drum colbuit ce nu 
ducea nicăieri. 

— Vino cu noi, îl îmbie Radu Andronic. 

— Nu mi-s deprins să fiu slugă. 

— Ţi-om găsi alt rost, surâse boierul. Poate vreo 
neguţătorie. 

— Nici la cifrărie nu mă înghesui... Roşi sfeclă de atâtea 
cuvinte rostite lanţ şi adăugă: Mulţumesc de gând bun, 
logofete. 

Simion căta în ochii jupâniţei. Mâncase pe săturate, iar 
acum, fără a desluşi pricina, îl cerca nevoie aprigă de plâns. 
Scheuna moale, grijind cu spaimă să nu fie alungat în 
ogradă. De-afară venea zvon harnic de slugi, nechezat de 
cai, un cocoş trândav trâmbiţă prânzul cel mic mult lăsat în 
urmă, stricând rânduială ceasurilor. Tăcerea aşternuse 
pânză albă în cămară. 

— Aşadară... mormăi moţul. 

— Mda, făcu feciorul părintelui Ştefan. 

Liniştea căznită îi ajunse repede din urmă. Machidon, 
singur în bucuria lui, opintea să ţeasă voroavă. 

— Trag nădejde că de vă veţi afla prin preajma Chiprianei 
n-o să-mi ocoliţi ograda. 

Singuru dădu din cap fără a rosti vorbă, de teamă ca 
lacrimile să nu-i răzbească glasul. Logofătul îşi asculta 
tropotul inimii. Nu cuteza - nu cutezase nimeni - s-o întrebe 
pe jupâniţă ce cărare avea să aleagă, dar socotea peste 
putinţă ca Iofana să plece, să piară nălucă la un nod de 
drum. Fata zâmbea şters, jucându-şi între degetele dogorite 
de soare un lănţugel ce-i atârna la gât. Se înzdrăvenise, 
albastrul ochilor, scânteietor, părea din nou argint. 

— Ne-om mai întâmpină oare vreodată? Toţi? 

O lacrimă răzbi pe obrazul lui Singuru. Jupâniţa i-o 
culese cu colţul maramei, şoptind cu blândeţe: 

— Nu trebuie, loane... 


Frământau  pocalele între degete, cercetând lung 
scândurile crâşmei. Ilie Machidon tuşi dregându-şi glasul. 
Chibzuise să înşire o păţanie cu miez, dar pricepu repede 
că s-ar potrivi ca nuca-n perete. 

— Eu, şopti moţul, eu... Eu zic să nu stricăm ceata. 

— Cum aşa, Drăgane? întrebă tulburat Radu Andronic. 

— Aşa, bine! Să n-o fărâmăm... Dibuim o palmă de 
moşie... 

— În Chipriana-i loc berechet, surâse Machidon. 

— O palmă de moşie, spuse iar moţul privind crunt 
blidele. Mai apoi om vedea. 

Cercară toţi să râdă. Aveau inimile muiate, ochii le luceau 
în anume fel. 

— Au fost zile neasemuite, spuse Tofana pe gânduri. 
Primeam înserarea cu părere de rău. Zilele bucuroase n-ar 
trebui să aibă somn... Risipesc ceasuri multe. 

Îşi muşcă buzele. În genele lungi, răsucite, sclipeau 
licurici. Căutătura înfrigurată a lui Radu Andronic îi ardea 
obrajii. 

— Până una-alta, se îndărătnici Drăgan, ne-om aciua pe 
vreo moşie de-a logofătului. 

Nu primi răspuns nici de astă dată. 

loan, istovit, aţintea bucatele sleite. Asemenea vorbe nu 
trebuie rostite. Sfâşie, intră unghii lungi în suflet. 

— Să ne urnim, şopti Tofana. Machidon se ridică primul. 

— Văru-meu Mirică are o vorbă: Porneşte-te la drum 
înainte de a ţi se încurca umbra în picioare. 

Logofătul îi azvârli privire neagră. 

— Nu pleacă Chipriana de pe Milcov, Ilie. 

Slujitorul îi cercetă chipul întunecat şi-i ceru din ochi 
iertăciune. 

Hangiul se uită lung în urma cetaşilor. Suciţi oameni! 
Altora, vinul le bucura cugetele, le turna plumb în picioare. 
Apoi îşi văzu de treburi. 

Tofana griji să rămână în urmă cu Radu Andronic. 

— Eu plec, logofete. 


Hotărârea jupâniţei, deşi o temuse tot timpul, îi reteză 
răsuflarea, îngână anevoie: 

— Nu e cu putinţă! 

— Trebuie! 

— 'Tofana! 

— Rămas-bun! 

Jupâniţa ţinea strâns dârlogii, buzele lipsite de sânge îi 
tremurau a plâns. 

— Nu, Tofana! Nu! Spaima îneca glasul lui Radu 
Andronic. Dacă te-am necăjit, ori vorbele mi-au fost 
nechibzuite... 

Nu putu urma. Durerea i se aninase de inimă. Fata îi 
cercetă chipul smead, ochii negri plini de rugăciune. Îşi 
trecu degetele peste semnul de rană veche tipărit pe 
tâmpla logofătului. 

— Trebuie să plec. 

— De ce, Iofana? 

Buzele fetei păreau cetluite. Boierul îi prinse braţul: 

— Nu-mi reteza orice nădejde! Unde să te caut? Cine 
eşti? 

— Să nu mă cauţi, logofete. Sunt pricini... Pricini mai 
presus de tovărăşia noastră. Ajută-mă să-mi păstrez cugetul 
slobod! Îi astupă buzele cu palma înmănuşată. Taci! Nu mă 
iscodi! Zilele petrecute alături de voi mi-au picurat lumină 
în suflet. N-o alunga! Ajută-mă să păstrez neîntinate în 
inimă icoanele voastre, într-o zi ai să afli adevărul... 

— Aştept acea zi. 

Jupâniţa clătină capul. 

— Atunci va fi târziu... 

— 'Tofana! 

Strigătul boierului biciui văzduhul. 

— lartă-mă! 

Prin păienjeniş de lacrimi, boierul o văzu luându-şi bun- 
rămas de la cetaşi. Moțul îi prinse cu nespusă gingăşie tivul 
straiului alb, de piele, şi-l duse la buze. Ioan plângea în voie, 
fără fereală. 


Tofana dezmierdă capul lui Simion, apoi dădu pinteni 
armăsarului. Se opri în cotul drumului străjuit de plopi şi 
întoarse capul către cetaşi. Flutură încă o dată mâna, apoi 
pieri. 

N-au mai întâlnit-o. Cine era, de ce bătea Evropa şi 
pentru care pricină îşi ascundea obârşia, avea să rămână o 
taină pentru ei. 


Cetaşii se răzleţiră în cele patru vânturi lăsate de 
Dumnezeu. loan apucă spre Sânzieni, Drăgan luă în piept 
miazănoaptea. Radu Andronic şi slujitorul se răsuciră către 
hotar. 

Coada lui Simion rătăcea dâră lungă în colbul drumului. 


ÎNCHINĂCIUNE 


Plouă cu lumină, cu blândeţe, cu răcoare suleagă. Vipia 
urcă moşnegeşte drumul Focşenilor, până la ceasurile zece 
nu-şi arată colții. Cum s-ar zice, pot dară tâmplări oleacă 
ulucile cele noi la gardul grădiniţei. Se cere însănătoşit, 
căci prea s-au lipsit de obraz stârcuţele. Cârciumăresele 
lepădate la treptele pridvorului şi-au spălat pestelca în 
rouă, îmi zvârl căutături ruşinoase, florile mărunte ţes 
scoarță oltenească... 

Irra! lan cată, volbura s-a strecurat hoţeşte peste noapte, 
să-mi gâtuie dedițelele! Asta se cheamă că trebuie smulsă. 
Hm, am atâtea de făcut... 

Cerc toate vicleşugurile spre a nu mă rupe de domnia ta, 
frate cetitorule, acum, când însemnările părintelui Ilarie s- 
au mântuit. Călătorind împreună pe urmele slujitorilor 
Maăriei Sale, noi doi am legat prieteşug trainic, căci inima 
mea cea hârbuită şi inimioara domniei tale s-au ghemuit 
arici la vreme de primejdie, după cum s-au bucurat 
deopotrivă la vreme de izbândă. 

lartă, rogu-te, vreascul ista de moşneag pentru vorba lui 
bolovănoasă, şi poartă-i un gând cumpătat. lar dacă se va 
întâmpla să te cerceteze aducerile-aminte, bate-mi la uşa 
Chilioarei. Dacă n-ai să afli răspuns, se cheamă că mă 
găseşti în ţintirimul din coasta Mănăstirii Domniței. 


Ploaia lăcrămează peste crucea de la căpătâiul părintelui 
Ilarie. Părintele Ilarie... 

„.„„Era un plugar slobod, cu cugetul împrimăvărat. Năvala 
tătarilor din leat 1711 l-a aflat departe de ogradă. Când s-a 
întors, şi-a găsit nevasta şi pruncii trecuţi prin suliţele 


necredincioşilor. A luat drumul călugăriei socotind să-şi 
uite durerea şi tot intr-un ascuţiş tătărăsc şi-a aflat 
moartea, opt ani mai târziu. 

Iar acel plugar se numea Ilie Machidon. 


Cuprins 


Predoslovie 5 


1 


O A O Ul PP VW N 


9. 


10. 
11. 


124 
13. 
14. 
15. 


Noaptea iscoadelor 8 


. Bucureşti - leat 1700 31 
. Cum petrec boierii valahi 64 





. Vizuina 89 

. Grijile Măriei Sale 119 

. Vestitorul 134 

„ Pe drumurile împărăţiilor 154 
. Târgul blestemat 174 





Pânza de păianjen 214 
Bourbonul 258 
Gândul Satanei 276 

Se aleg_vitejii 287 
Tofana 316 








Iscoada 380 





Închinăciune 400 


UL Haiducii minelor care furau aurul extras de imperiali şi îl împărțeau 
sărmanilor. 

12. Actualmente Piaţa Unirii. 

131 Grădina Icoanei de astăzi. 

14. Radu Vodă. 

(5. Azi, Lipscani, nume dobîndit după 1750 când şi-au făcut apariţia 
negustorii din Leipzig. 

15) Hanul Constantin Vodă, pe locul căruia s-a construit Palatul Poştei, 
actualmente Muzeul de Istorie. 

12) Monedă turcească; circula în Ţara Românească. 

18. Strada rău famată din Paris, numită şi Curtea Miracolelor. 

19. Proprietatea se întindea între străzile Apolodor, G. Petrescu, Antim şi 
Vânători de azi. 

(0. Centrul comercial al oraşului, format din Târgul Cucului (între Calea 
Moşilor şi Piaţa Unirii), Târgul de Jos (Calea Victoriei) şi Târgul de Jos (la sud 
de Curtea Veche). 

UL+ Biserica Dintr-o Zi. 

U21 Azi, Grădina Cişmigiu. 

431 Rugăciune de dimineaţă (lb. turcă). 

114) Om fără credinţă şi lege (lb. turcă). 

415 Femei de moravuri uşoare. 

61 Azi, străzile Mihail Moxa şi Sevastopol. 

411 Locul pe care se află azi Spitalul Colțea. 

418 Locul unde se află azi Casa Centrală a Armatei. 

“9. Hanul era cuprins între străzile de azi Eugeniu Carada, Doamnei şi 
Smârdan, pe locul unde se află Banca Naţională a României. 

1204 Curtea Domnească, denumită şi Curtea Veche, se înscria într-un larg 
perimetru hotărnicit de Bulevardul 1848 şi de străzile 30 Decembrie, 
Smârdan şi Lipscani. 

1214 Cremene. 

1221 Vechi denumiri ale lunii ianuarie. 

1231 Locul unde se află azi Romarta Copiilor. 

124 Fie numele Domnului binecuvîntat (lat.). 

125) Misionar militar. 

126) îmi plac roşcovanele (fr.). 

„ii Aproximativ 14 km. 


128). Frangoise d'Aubigne, marchiză de Maintenon, văduva poetului 
Scarron, soţia morganatică a lui Ludovic după moartea Mariei Iereza, 
spaniola. 


129. Poreclă dată nepoatelor lui Mazarin. 
130 Louis le Tellier, marchiz de Barbezieux, ministru de Război. 
(314 Oglinda, în limbajul preţioaselor. 


1321 Fotoliu. 

Ei Origines et occasus Transsylvanorum. | 
(34. Breviculus originum nationum et praecipue saxonicae in Transsylvania. 
135% Aproximativ 75 de kilograme.