Rodica Ojog-Brasoveanu — Agentul secret al lui Altin-Bey

Rodica Ojog-Braşoveanu 


AGENTUL SECRET 
AL LUI ALTIÎIN-BEY 


-roman istoric — ciclul Andronic- 


1978 


Cartea întâi 
IZVODUL 


Capitolul | 
URZEALA 


În sâmbăta patimilor, la ceasul când nasc spaimele, noaptea îşi 
dezlegase întunericul peste târgul Bucuregiilar, fluturănd rmresme 
de liliac gi salcie tânără. Un bărbat răsărit se flurigă pe o poartă 
dosnică a Curţu Domnegti, ocol cu chbzuială strățile zi, 
strecurându-se gerpegte printr-o spărtură a zidului grădini celei 
mari năpădite de floare, se înfundă în ulicioara Cucului. 

Era învesmântat într-un fel de burnuz lung până la călcâie, cu 
două despicături de a parte şi de alta a trupului ce-i lăsau mâinile 
zlobode. Jungherul subțire şi încovoiat nu-l purta în cingătoare, la 
vintre, ci la spate, de unde putea fi scos iute gi piezig după năravul 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


AGENTUL SECREI 
AL LUI ALIIN-BEY 


-roman istoric - ciclul Andronic- 


1976 


Cartea întâi 
IZVODUL 


Capitolul 1 
URZEALA 


În sâmbăta patimilor, la ceasul când nasc spaimele, 
noaptea îşi dezlegase întunericul peste târgul Bucureştilor, 
fluturând miresme de liliac şi salcie tânără. Un bărbat 
răsărit se furişă pe o poartă dosnică a Curţii Domneşti, ocoli 
cu chibzuială străjile şi, strecurându-se şerpeşte printr-o 
spărtură a zidului grădinii celei mari năpădite de floare, se 
înfundă în ulicioara Cucului. 

Era înveşmântat într-un fel de burnuz lung până la 
călcâie, cu două despicături de o parte şi de alta a trupului 
ce-i lăsau mâinile slobode. Jungherul subţire şi încovoiat nu- 
| purta în cingătoare, la vintre, ci la spate, de unde putea fi 


scos iute şi pieziş după năravul tâlharilor hârşiţi la drumul 
mare. 

Darabanele  spătăriei  vestiră noaptea, îndemnând 
târgoveţii să-şi caute casele. La hanul mănăstirii Sfântul 
Gheorghe, unul câte unul neguţătorii căutau lung spre 
cerul înalt, unde primele stele agăţau cercei de argint, apoi 
zăvoreau cu străşnicie dughenele boltite. Obloanele erau 
cetluite pieziş cu brâie zdravene din fier călit, având la 
capete lacăte grele născocite de nemți pentru tihna 
avuţiilor. Pe Spiru, grecul, îl ajutau doi ciraci să-şi strângă 
ţesăturile scumpe. La lumina beteagă a fanarelor aninate în 
canatul uşii luceau tafte şi atlazuri florii, chilimuri, stofe cu 
fesfesele felurite, al căror rost doar muierile îl ştiu, cuvenit 
obrazelor alese. 

Mai zăbovea doar Eftimie arvanitul, care-şi vindea cu 
dichis, în cornete ghiurghiulii, marfa aromitoare. Slujnicile 
şi jupânesele umpleau de larmă prăvălia albanezului. 
Bucuria le ardea mocnit în luminile ochilor, plecau grăbite 
cu braţele pline de zaharicale. 

Mirosea în urma lor, până departe, a vanilie şi cuişoare, a 
coriandru, ambră şi mosc, iris şi apă de trandafir, a cozonac 
proaspăt şi aburi de pască abia scoasă din cuptor. Simigiul 
avea dever şi la curte. În fiece joi, îşi umplea careta cu 
cofeturi şi siropuri dulci din lămâie şi ienibahar pentru 
domniţe. Lui Beizadea Mateiaş îi plăceau mai cu seamă 
„Moşul de zăpadă“, pe care arvanitul îl ticluia din zahăr 
amăgit cu pojghiţă sticloasă deasupra şi „morişca“ sau 
„balaurul cu şapte capete“. Capetele erau lungi, conabii, cu 
gust de rodie şi verzi, lăsând fistic în cerul gurii. Coconul 
păstra la urmă pe cel moale din marţipan galben cu steluțe 
cireşii, mici cât gămălia. 

Deodată, Bucureştii se umplură de vuiet. O oaste de 
trâmbiţe şi tălăngi se năpusti asupra lui. Clopotele din 
mahalele Oţetarilor şi Scorţarului, ale Brezoianului şi 
Calicilor şi mai pe urmă cele din mahalaua Săpunarilor 
prinseră a răsuna. Cereau Paştilor să poposească mai 


degrabă în târg, împungeau întunericul, zorindu-l să nu 
zăbovească. Noaptea asta îşi avea rosturile ei, curgea 
pânză cernită peste coşmeliile bicisnicilor şi hudubăile 
boiereşti, sporind nerăbdarea. O ploaie grăbită stârnise 
mirosul glodului de pe uliţe, îmbinându-l cu altele de liliac şi 
zambile şi lăcrămioare răsărite anume. 

Clopotele turnate de Franz Zachender la Viana aveau 
vorbe dulci, mângâietoare; ale Bisericii de Jurământ aspre; 
dinspre marginea târgului răzbătea glas de bronz, domol şi 
cumpănit. 

Bărbatul îşi strânse burnuzul la gât. Ocoli curţile cele 
mari ale Bujoreanului cu împrejmuiri trainice ridicate la 
patru înălţimi de om, păşind apăsat şi fără pripeală. În 
casele mici strecurate de-a lungul uliţelor întortocheate 
stăruia doar flăcăruia şovăitoare a candelelor, cete de câte 
patru străjeri cu torţe aprinse fereau de tâlhari, dar nu şi 
de dangătul clopotelor somnul târgoveţilor. Deodată ţâşniră 
ca nişte sulițe plopii arşi de la curtea Rudeanului. Fusese 
pârjol mare, izbucnit în temeiul nopţii, lăsând în urmă doar 
cenuşă şi durerea boierului Mihu izbăvit ca prin minune. 
Pieriseră toţi ceilalţi, jupâneasa Elena, odraslele şi slujitorii. 
Oamenii vorbeau despre mânia lui Dumnezeu, alţii mai 
prepuielnici zvoneau într-altfel. De-atunci trecuseră mai 
bine de nouă ani. Boier Mihu îşi luase lumea în cap, nu se 
mai ştia nimic despre el. Într-o vreme, Done bogasierul 
ştiricea că l-ar fi văzut cu mintea de tot dusă în Şcheii 
Braşovului. L-ar ţine, cică, de milă un unchi uitat de moarte, 
rudă îndepărtată cu jupâneasa Elena. De casele arse nu se 
mai apropia nimeni. Prin fostele odăi, prăbuşite, se 
aciuaseră lilieci, bufniţe şi câini uliţarnici cu părul lung şi 
galben. 

Bărbatul îmbrăcat în burnuz înconjură din ochi curtea 
pustie, cercetă cu stăruinţă întunericul şi, încredinţat că nu- 
i ţinut în priviri, se strecură pe sub bârnele negre. Mirosea 
a putred, a ars, a moarte. Rezemă umbra zidului, tălmăcind 
fiecare zgomot. 


„Încă n-a venit.“ 
Pe cer crescuse o lună mică, cât un irmilic de aur. 


Paşii însoţiţi de o tuse seacă şovăiau. Lumina împuţinată, 
strecurată printre dărâmături, aprinse faţa tânărului. Un 
chip spelb prăvălit în umbre vineţii, cu ochi negri mari, care 
ardeau. Gâtul răsărea subţiratic din giubeaua roasă. 

— Rămâi unde eşti! 

Porunca ţâşnise din întuneric. Tânărul se sprijini la 
întâmplare de un perete şi râse silit. 

— Straşnic loc de taină! Nimeni nu dibuia unul mai 
doselnic. 

Începu să tuşească şi duse repede la gură o broboadă 
murdară. 

Clopotele pisau noaptea fără să ostenească. Glasurile lor 
adânci ori subţiri, felurite, cântau. Peste mirosul de 
mucegai şi petică arsă veneau adieri de iarbă nouă. 
Bărbatul îmbrăcat în burnuz căută îndelung spre chipul 
tânărului. 

— Ce drum ai urmat? 

— Uliţa Blănarilor. 

— Străjerii? 

Ochii celuilalt sclipiră. 

— Ţin cărările calicilor, nu pe-ale boierilor de neam. Se 
uită jur-împrejur: Urâte locuri... 

— Aici nu ne ajung iscoadele Brâncoveanului. 

— Iscoadele Brâncoveanului nu mai au putere asupra 
mea. Nu mai are nimeni. Scrâşni: Doar că înainte dea mă 
aşeza alături de tătuca mai am o socoteală de împlinit. 

— E bine! şopti omul în burnuz. E bine, boier Pârvan... 
Gândeam c-ai să-ţi iei vorba înapoi. 

Peste ochii tânărului trecu o umbră. 

— Cât de puţin mă cunoşti, omule! Poate fac păcat. Într- 
un fel spun cărţile sfinte, dar datina glăsuieşte într-altfel. 
Acum cincisprezece ani, din porunca lui Vodă, armaşul 
Cristea l-a sugrumat pe tătuca. Prietenii îi trimiseră sol de 


primejdie, căci  gâdele  poposise înainte la curţile 
postelnicului Scordoc şi ale serdarului Cioran, lăsând în 
urmă doar jale şi pârjol. 

— Şi la curtea boierului Codrea, adăugă înfundat omul 
din umbră, vărul domniei tale. 

— Şi! Tătuca se ştia fără prihană şi n-a ţinut seama nici 
de poveţele prietenilor, nici de bocetele mamei. A murit în 
pragul casei. N-a apucat să-i facă măcar un semn. 

Vorbea pe nerăsuflate, răscolind drojdia urii. Stropi de 
sudoare îi alunecau pe obrajii încinşi. 

— Şi tot nesătul a rămas Brâncoveanu! Ne-a luat moşiile 
din Liveni şi Sărata, şi viile de la Vadul Sărat. Eu şi soră- 
mea trăiam din milă. Mai vrei dară să-mi iau vorba înapoi? 

— Chibzuieşte bine! 

— Socoteşte-l mort! 

— Chibzuieşte bine, boier Pârvan! întări omul în burnuz. 
Fapta nu-i fără primejdie. 

— În schimb, e pe potriva lui, râse înecat tânărul. Dacă-ţi 
pleci urechea, afli multe. Se uită jur-împrejur: Unii şoptesc 
că şi aici tot mâna lui Vodă ar fi. Nu-i ţinea lângă inimă pe 
Rudeni. 

— Aici şi oriunde ţi-ai arunca ochii. Oprea şi Vlaicu 
putrezesc în beciurile de la Snagov, stolniceasa Brăilosu a 
ajuns de cerşeşte din poartă în poartă, pe Gruiu l-a 
descăpăţânat. Apăsă cu tâlc cuvintele: Fiică-sa s-a stins de 
piept la mănăstire. Cea mai mică, Irina, împleteşte cosiţe 
albe în casa bănesei Ştirbey. 

— Tătuca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: 
„Fiecare om cu răbojul lui.“ Scrâşni şi ochii negri părură iar 
arşi de flăcări: Al Brâncoveanului a ajuns la capăt! 

Tuşi mult, fără răsuflet. Omul în burnuz aşteptă să se 
ogoiască. 

— Pornirea domniei tale împotriva lui Vodă are temeiuri 
vechi, boier Pârvan. 

— Sunt datornic părintelui meu! Dinte pentru dinte! 


— Numai că pornirea nu-i îndeajuns, trebuie să găseşti 
putere braţului. Ura păleşte la gândul patimilor. 

— Ura dă putere slabilor! 

— Ştii cum arată temniţele domneşti? Ai văzut vreodată 
caznele răzvrătiţilor? Oamenii Brâncoveanului au mâna 
lungă... 

Tânărul surâse împâclit: 

— Mai lungă-i mâna celei cu coasa. Unghiile ei mi s-au 
înfipt în piept... Porunceşte! 


— Cum intri în ulicioara Cucului, mergi zece paşi şi dai în 
lături buruienile de la poalele zidului. Ai să găseşti o 
spărtură. Te strecori prin acea spărtură şi-o ţii tot pe lângă 
copacii piperniciţi. În crucea grădinii e un foişor. 

— Îl ştiu, spuse boier Pârvan, ştergându-şi faţa năduşită. 1 
l-au ridicat nişte meşteri frânci, vuia târgul de-atâta 
cheltuială. 

— În dreptul lui, cum te uiţi spre ferestrele cuhniilor, e o 
poartă mică cu cingătoare de fier. O să fie deschisă, doar s-o 
împingi... 

Tânărul clătină din cap: 

— Pândesc de mult palatul Brâncoveanului, la zi de 
sărbătoare ograda e năpădită de slugi. 

— În ceasul acela n-o să fie nimeni. Să pândeşti doar 
schimbul străjilor. Dac-ai să găseşti pe prima treaptă un ban 
de aramă, să ştii că drumul e slobod. 

— Nădăjduiesc. 

— Intri în săliţă şi de acolo, prin firidă, ajungi în iatacul 
turcesc. Sub chilimul negru e o uşă tăinuită care duce în 
cămările domnului. Te opreşti în cea de a doua şi aştepţi în 
ocniţă. 

— Să nu-mi fie aşteptarea în zadar. 

— N-ai grijă. În vremea din urmă, treburile ţării îl 
ostenesc. Vine în iatac şi se întinde pe divan. Omul în 
burnuz râse din gât: O să-ţi stea sub poruncă. Îl sugrumi 
sau... 


Lăsă vorba atârnată. Tânărul îşi desprinse sponca 
giubelei. Nu era cald, dar îşi simţea tot trupul o apă. Pe 
obraji, petele roşii păreau jăratic. Înghiţi în sec: 

— Şi după ce săvârşesc fapta? 

— "Te scot eu la liman. Nu te poţi întoarce pe unde ai 
venit... 

— De ce? 

— Se pun slugile la masă. Le văd prin ferestrele cuhniilor. 

— Mda... 

Omul în burnuz îl măsură lung. 

— Ce gânduri te muncesc, boier Pârvan? [i-e teamă c-ai 
să rămâi de izbelişte? 

— Nu. 

— 'Ţi-e teamă! 

Tânărul privea în gol. Întoarse răspuns cu o voce ciudată: 

— Pe mine nu mă mai înspăimântă nimic, încă n-ai 
priceput? Numai că n-aş vrea să-mi aflu sfârşitul în casa 
Brâncoveanului. 

— Ştiu altă cale. 

— Ştii multe, râse boier Pârvan. De ce nu vrei să-ţi arăţi 
chipul? 

Bărbatul în burnuz se trase în întuneric, de parcă 
privirea celuilalt l-ar fi ajuns fără veste. 

— Aşa ne-a fost învoiala, boier Pârvan. Mai am să adaug 
hotărârea celor ce voiesc moartea lui Vodă. Vei primi de 
două ori câte şase pungi... 

În ochii boierului se stârni jarul. 

— Spune oamenilor domniei tale să-şi păstreze aurul. Nu 
pofta de bogăţie îmi îndeamnă mâna să scoată jungherul. Ş- 
apoi după aceea nu-mi vor mai fi de trebuinţă. Îndeplinind 
porunca sângelui, mă voi stinge... 

— Nu uita! La al şaselea ceas al amiezii. 

— Al şaselea ceas al amiezii! şopti celălalt cu gândul dus. 
Când tata s-a prăpădit, soarele săgeta de asfinţit. 


Omul în burnuz aşteptă să se stingă paşii boierului 
Pârvan, apoi dosi sub una din pietrele cele mari, într-un loc 
anume, o teşcherea subţiratică. Cercetă cu luare-aminte 
zgomotele nopţii şi se strecură afară. 


Pieptul tânărului se zbuciuma înăbuşit. Simţi în gură 
gustul dulceag al sângelui şi ridică ochii spre cer. 

— Doamne, Dumnezeule, îngăduie-mă până mâine! 

Tresări. Din umbra zidurilor prăvălite se desprinse, 
înaintând pândiş, un bărbat înveşmântat în negru. 

„Omul meu!“ 

Îl petrecu cu privirea. Celălalt ferea lumina lunii, călca 
hoţeşte prin locurile întunecate, lipind zidurile. Oblici 
spărtura pomenită din ulicioara Cucului şi dispăru. 

„Boier de curte, ori slujitor“, socoti tânărul. 

Porni spre casă, ducând după un vechi obicei mâna la 
jungher. Se opri fulgerat. Scula dispăruse. 

„Semn de sus!“ Se întoarse spre ruinele Rudenilor 
cercetând la tot pasul luciul lamei de oţel. Găsi jungherul la 
locul întâlnirii de taină. Îl puse înapoi în brâu, răsuflând 
greu. Peste zidurile întunecate se prelinse o geană de 
lumină. Boier Pârvan încremeni. 

„Stahia celor pieriţi în pârjol... “ 

Ştia de la bătrâni că la vreme de noapte sufletele morţilor 
rătăcesc prin ţintirimul caselor bătute de năpastă. Văzu 
umbra unui bărbat cu o lumânare în mână. Flacăra înainta 
încet, cercetând calea, apoi se opri locului. 

Degete lungi, albe, traseră de sub piatra cea mare o 
teşcherea de piele, lumina făcu cale întoarsă şi se mistui în 
întuneric. 

Clopotele băteau asupra nopţii, zvonind parcă a moarte. 
Luna cât un talger se spânzurase în răscrucile cerului. 


Capitolul II 


PRINŢUL AURULUI SURÂDE 


De îndată ce se isprăvi slujba dimineţii, prinseră a 
răsuna pe ulițele Bucureştiului pinteneii de argint aninaţi la 
cizmele paicilor. Erau doisprezece zdrahoni înveşmântaţi în 
straie albe, cu găietane şi cingători verzi, după porunca 
domnului. O pietricică, tot verde, strălucea la tâmpla 
cuşmelor. 

Patima Brâncoveanului pentru smaragde, moştenită de la 
moşu-său, vornicul Preda, şi de care aveau să fie mai apoi 
cuprinşi urmaşii, i-o ştiau toţi giuvaiergiii din Braşov şi 
Viana şi chiar din Veneţia. De-acolo, într-un sfârşit de 
primăvară, îi sosise în răcliţă de aur smaragdul tăiat ca un 
fagure, nelipsit de la degetul cel mic. 

Paicii alergau ţinând în mâini urcioraşe cu apă de 
trandafir. Stropeau cu ea târgoveţii întâlniți în cale şi numai 
după aceea rosteau cuvinte de bucurie. 

În apa limpede a Dâmboviţei se scălda un soare blând 
umplând văzduhul de miere, poposea apoi lucind moale pe 
acoperişurile caselor albe, aluneca printre crengile 
salcâmilor în grădini. Sub mângăierea lui, bujorii aprindeau 
torţe  sângerii, mărgăritărelul gingaş înşira boabe de 
lumină. 

Podul Mogoşoaiei fu năpădit de oamenii ieşiţi din biserici. 
Întâi se revărsară rădvanele jupâneselor de neam şi boierii 
călări, apoi negustorii înstăriți, iar la urmă, prostimea. 


Bărbaţii în caftane de sărbătoare păşeau rar, schimbând 
vorbe domoale. În ochi şi în zâmbet le stăruia blând 
împăcarea. Codane rumene, cu părul adus cunună ori prins 
în conci greu pe ceafă, călcau buiac în cizmele lor roşii de 
Braşov cu vârfuri şi potcoave mici de argint. La gât le 
râdeau salbe din icusari mărunți şi galbeni mari de aur. De 
sub  maramele  chindisite ale jupâneselor scăpau la 
marginea frunţii cârlionţi proaspeţi. Îşi potriveau cu luare- 
aminte paşii, lăsând să se zărească de sub binişurile tivite 
cu samur poalele scumpe din atlaz, din sevai ori zarpă. 
Râdeau mult cu capul anume dat pe spate şi atunci 
diamanticalele din urechi scânteiau ca luceferii. În urmă 
păşeau slujnicele, purtând în paneraşe de răchită sub 
spuma ştergarelor pasca, ouăle roşii şi cozonacii sfinţiţi. 
Văzduhul rămase  solomonit de zâmbetul soarelui. 
Salcâmii şi zarzării în floare dezmierdau nările, mirosea a 
primăvară, a sărbătoare. În Târgul de Sus risipit la poalele 
de miazăzi ale Curţii Vechi, pehlivanii, măscăricii, boscarii şi 
neguţătorii de zaharicale îşi aşteptau muşteriii. Un 
scrânciob mare şi altele două mai mărunte, o morişcă şi o 
roată a lumii prinsă în scripeţi şi frânghii fuseseră ridicate 
întru desfătarea târgoveţilor. Omul cu limbă de bou stătea 
ascuns între pereţi de pânză. Oricine se putea minuna 
plătind câte doi gologani. Cel care ştia să înghită flăcări, ca 
Satana, îşi omora vremea îndestulându-se la dugheana lui 
jupân Leiba, un ovrei dolofan şi zâmbăreţ, îmbrăcat în 
caftan vânăt. Vindea gogoşi şi plăcinte ochii jupâniţei, melci 
de cocă răsuciţi pe după două migdale. În spatele lui, un 
mal de bărbat - numai în şalvari de taftă azurie încinşi cu 
brâu de piele - îşi rânduia uleiurile pe o scândură. Se 
pregătea pentru cei ce pofteau să-şi încerce vlaga în luptă 
bărbătească. Trăgea cu ochiul la arap, Zeli ghicitorul, cel cu 
privirea crucişă. Pentru şapte gologani, prezicea ursită în 
aburi de cafea şi încâlceala liniilor din palmă. Cine adăuga 
doi bani îşi afla numărul anilor rămaşi strângând doar bine 


între degete un şnur subţire, numai noduri, căruia îi dădea 
drumul dintr-o dată pe o tipsie neagră. 

Copiii căscau gura mai cu seamă la ursul cu arnici roşu în 
ureche, dădeau târcoale cu inima cât un purice pânzei după 
care se ascundea cel cu limba de bou. 

Muzicile, cobzarii, darabanii, trâmbiţaşii şi ţiganii cu 
lăutele aveau să vină mai târziu. 

Marghioliţa, negustoreasa tânără şi chipeşă, cu prăvălie 
în Sfântul Gheorghe, întinsese o tarabă pentru ochii 
muierilor. Cercei mititei cu inimioară de piatră albastră, 
şiraguri de hurmuz roşii, verzi şi chihlimbarii, ace de păr 
isprăvite în căpeţel de rață, paftale cu mâinile logodnicilor, 
brățări subţiri turceşti prinse în cârlig, ori late, cu trifoiuri 
verzi pentru deochi. Mai avea dumneaei şi ghiuluri răsucite 
ca şerpii şi al căror rost puţini îl ştiau. Le cumpărau pe 
ascuns, prin slujnice, fetele urâte. Încingându-şi degetul 
mijlociu cu el, nu trebuiau după aceea decât să caute ochii 
îndrăgitului ce urma să fie fermecat, după cum şarpele îşi 
farmecă prada. 

Marghioliţa râdea dimineţii. Îşi strânse testemelul alb cu 
capetele atârnate pe spinare şi se uită îndărăt, mijindu-şi 
ochii verzi. Rândui la vedere o spelcă cu cheiţele de la 
poarta raiului, apoi găsind totul pe potriva gustului, trase 
un chiot lung, care-i smulse copca de la ilicul înflorat. Sânii 
plini i se zbăteau în strânsoarea mătăsii, sporind bucuria 
ochiului. 

— Scule! Scule! Cinci parale fiecare, cerceluşi ori 
inimioare. Scule! Scule!... 

Jupân Leiba îşi smuci capul într-o parte, astupându-şi 
urechile. Căuta cu dinadinsul stihuri pentru gogoşi pe 
măsura celor născocite de Marghioliţa. 

Aparii vindeau apa cea dulce a Dâmboviţei în poloboace 
meşterite anume, lăudându-şi marfa cu risipă de glas. Ca să 
nu rămână mai prejos, negustorii greci, armeni, bulgari 
răcneau ca din gură de şarpe fiecare pre limba lui. 
Călătorul străin de la vremea aceea căuta cu uimire în jur, 


neştiind încotro să-şi  aţintească ochii: işlicuri, şi 
testemeluri, şi caftane, şi brâie şi odoare, şi iminei de toate 
culorile, şi gură-cască, şi gură-bogată, ademenitoare, şi 
mărfuri cum numai într-asemenea zi se puteau vedea. 

Clopotul Mitropoliei prinse a bate rar, bătrâneşte, 
chemând târgoveţii la prânzul cel bun. Pe treptele de 
marmură ale palatului aşteptau, în linişte deplină, 
binecuvântarea patriarhului de lerusalim boierii, feţele 
bisericeşti, seimenii în dulămi roşii şi ceilalţi oşteni. 
Prostimea se înghesuia, oamenii încălecau unii peste alţii la 
zidurile curţii. 

În capul scărilor ajunsese Vodă însoţit de patriarh. 
Soarele scăpără în aceeaşi clipă de după un nor, oprindu-se 
pe caftanul din brocart greu de aur, dând Domnului 
strălucire de arhanghel. Văzduhul păru dintr-o dată plin de 
lumină. 

Doamna Marica, în urmă, simţi, fără a-şi lua seama, 
teamă rece trecându-i prin inimă. Icoana Brâncoveanului, 
cea din duminica Paştelui a anului 1704, acolo, în capul 
scărilor, n-aveau s-o uite multă vreme nici ea, nici 
bucureştenii. 


Boier Pârvan rezema un salcâm undeva în spatele 
mulţimii. Nu-şi putea desprinde ochii de la chipul Domnului. 
Mâna asudată frământa fierul hangerului. 


XXX 


— Şi-a mers pe uliţă în haine muiereşti? 

— În haine muiereşti! 

— Ei uite, asta n-o mai cred! 

Iordache Creţulescu, ginerele Domnului, râse cu poftă 
scociorând în chiseaua cu dulceaţă. Boabele cireşii păreau 
gemene cu rubinul mare, aproape negru, de la mâna 
căminarului. 


Boier loniţă Fărcăşan, rotund la faţă şi la trup, dădu pe 
gât păhărelul de vutcă. 

— Ţii zece galbeni rămăşag? 

Ochii căminarului îl cercetară cu îndoială. 

— Ţin! 

Ioniţă Fărcăşan clătină mulţumit din cap şi căută în 
lungul odăii printre boierii aşezaţi pe divan. Făcu un semn 
şi clucerul Negoescu, cu mustață groasă, castanie, se 
apropie de ei. Îşi deschisese dulama căptuşită cu vidră. 
Dedesubt purta halat de lastră cu flori negre şi brâu bătut 
în ametiste. Agrafa de adamant zvârlea lumină. 

Negoescu şi Fărcăşan erau prieteni ştiuţi în toată Ţara 
Românească. Dacă ar fi fost să dai crezare crâşmăriţelor şi 
podgorenilor, apoi numai în cel din urmă an deşertaseră cu 
mare credinţă fiecare câte-o vadră bună de vin pe zi. 
Fărcăşan avea piper pe limbă. Negoescu înţelepciunea 
vârstei crude şi rar se întâmpla zaiafet fără domniile lor. 

Boier Ioniţă clipi dintr-un ochi şi-i spuse la ureche: 

— Povesteşte, rogu-te, ce şi cum anume s-a petrecut 
alaltăieri seară. Căminarul nu mă crede. 

Sângele fugi de pe chipul clucerului. Privi înspăimântat în 
jur, şoptind printre dinţi: 

— Dacă aude Domnul... 

— Domnul ca Domnul. Să nu prinză de veste diavolul ăl 
bătrân! 

Ioniţă Fărcăşan scormoni cu privirea ungherele odăii. 
Căminarul zâmbi: 

— Nu-i aici. Se suci spre Negoescu, care-şi rodea 
tulburat mustaţa: Cum a fost? M-am prins zece galbeni că 
dumnealui băsneşte. 

— Atunci numără-i liniştit în palma Fărcăşanului. I-a 
dobândit cu dreptate. 

— A îmbrăcat logofătul Andronic fustele crâşmăriţei 
Rădiţa?! se minună ginerele domnului. 

— Cu voia dumitale. 

— Ptiu, drace, Doamne, iartă-mă! 


— Şi-apoi să-l fi văzut sărind cocostârceşte, că-şi betegise 
un picior. Vornicul Stroe râdea să se prăpădească. 

— A fost şi el? hohoti căminarul Iordache Creţulescu. 

— A fost. 

— În Vinerea Mare?! 

— Păcatul nu e al lor, chibzui Ioniţă Fărcăşan. Petreceau 
de miercuri şi uitaseră socoata zilelor. Nu le-a zis nimeni că 
e vineri. Clătină din cap cu durere mare: locmai mie să-mi 
scape asemenea lucrare, iaca o treabă pe care n-o pot 
pricepe. 

Clucerul îşi micşoră glasul: 

— Caută sub papucul nevestei domniei tale şi-ai să 
pricepi... Adăugă, spre ciuda Fărcăşanului: Avea un vin de 
la Moldova mai dulce ca sfânta cuminecătură. 

Râseră. Boier Fărcăşan îşi săltă brâul peste pântecele 
umflat. 

— Şi zi aşa, Negoescule, v-au despuiat ţiganii. 

Căminarul Iordache Creţulescu asculta, pândind din ochi 
mişcările lui Vodă. 

Brâncoveanu nu-şi lepădase straiul de aur. Soarele 
strecurat prin fereastra deschisă aprindea poalele grele de 
brocart şi paftaua mare, o coadă de păun numai smaralde, 
rubelite şi zamfiruri. Îşi bea vutca cu înghiţituri mici, 
mângâind aurul cupei. Privirea blândă dădea înconjur odăii, 
poposind cu luare-aminte pe chipurile boierilor. 

— Ne pare rău de boala principelui Leopold. Ce veşti ai 
de la Veneţia? Aud că nepotul domniei tale s-a întors şi ne 
cuprinde mirarea că n-a venit să ne vadă. 

Slugerul Prisăceanu înghiţi în gol şi zvârli o căutătură 
întunecată spre Negoescu. Cu el şi încă doi blestemaţi de 
bernaţi petrecuse logofătul Andronic în Vinerea Seacă. 
Acum zăcea cu piciorul strunit în şipci de lemn. Mânia 
cerului! 

Tot într-acolo rămăseseră şi ochii castanii ai 
Brâncoveanului. O adiere de zâmbet înflori pe buzele 


subţiri. Şi le muie în pocal şi smaragdul de pe degetul mic 
fulgeră privirea slugerului. 

— S-a întors beteag, Măria Ta. Când a schimbat caii la 
Cotul Vlaşcăi, un armăsar nebun... 

— Ni s-a spus. 

— Ceasul râu... 

— Ceasurile cele rele, Prisăcene, întări Domnul. 

Slugerul simţi rece în spinare. Brâncoveanu îşi isprăvi 
vorba, surâzând: 

— Am auzit că la Vlaşca iepele au rămas în nesupunere. O 
să-i trimitem logofătului pe doctorul nostru Kir Pylarino cu 
încredințarea că-i va potrivi leacul. Nepotul slugerului 
Prisăceanu se află în marea noastră cinstire. 

— Eşti prea milostiv Doamne! Îmi pare că logofătul s-a şi 
tămăduit. O zi, două de zăbavă prin iatac şi va fi iară la 
porunca Măriei Tale. Dar nu-l văd pe preasfinţia sa... 

Brâncoveanu îşi astâmpără din nou zâmbetul. Slugerul 
Prisăceanu n-avea politichie. Fusese dintotdeauna fără 
vicleşug, căci învățase de mititel că nu se întâmplă cale mai 
scurtă decât cea care duce de-a dreptul. Acum se ostenea 
să întoarcă vorba de la nepotul prea buiac, abătându-i 
gândul spre părintele patriarh, care, istovit de vârstă, 
ceruse îngăduinţa să se odihnească o jumătate de ceas. 

— Preasfinţia sa e ostenit după slujbă. Are să coboare de 
îndată. 

Auzi râsul ginerelui şi-i strecură o privire subţire, ca o 
aţă. Căminarul Iordache Creţulescu tăifăsuia în lege cu 
boierii tineri. 

— V-a furat tot? 

— "Tot! Halat, cămeşă, papuci, cai, pungi cu bani. 
Logofătul Andronic ţinea în chimir cerceii aduşi de la 
Veneţia pentru dumneaei, jupâneasa Irina. 

Ioniţă Fărcăşan îşi potrivi mustaţa. 

— Vrei să spui că n-a apucat s-o îmbrăţişeze pe mumă-sa? 

— Vinul crâşmăriţei i s-o fi părut mai bun, tălmăci 
Negoescu întâmplarea. L-am întâlnit în mahalaua Calicilor, 


numai bine ce intrase în Bucureşti. Când a auzit despre ce-i 
vorba, a trimis înainte pe slujitor cu tot calabalâcul şi s-a 
pornit întins la crâşmă să povestească de pe la Veneţia. 

Boier Fărcăşan suflă nemulţumit: 

— Stai, bre, ia-o cu rândul! Întâi... 

— Să-mi fie cu iertare, Fărcăşene, dar tai prea mărunt 
sugiucul, spuse Negoescu, şi acum-acum, ne poftesc la 
masă! Ce mai veste-poveste, au plecat de la crâşmă în straie 
muiereşti călare pe măgarii birtăşiţei Rădiţa. Vinul cel 
viclean i-a poruncit lui Andronic să alunece într-o baltă şi 
astfel şi-a sucit piciorul. 

Ioniţă Fărcăşan întinse palma spre căminar: 

— Numără, rogu-te, galbenii! 

Creţulescu duse mâna la chimir, dar rămase cu ea 
încremenită la mijlocul drumului. Zâmbetul de pe buze i se 
şterse. Şopti: 

— Stolnicul! 

Un bărbat înalt, în caftan negru, căptuşit cu samur 
azuriu, stătea în ungherul icoanelor, aţintindu-i cu privirea. 
Umărul i se rezema leneş de covorul roşietic care îmbrăca 
peretele. Pe faţa palidă, cu ochi mari, negri, nu se desluşea 
nimic. Căminarul se întrebă când ajunsese acolo. Abia îl 
petrecuse din ochi pe cămăraş la schimbarea vutcilor, iar 
ungherul era gol. 

Stolnicul clipi, luându-şi parcă gândul de la ei şi se 
îndreptă alene spre domn. Deşi vârstnic, se ţinea drept, 
mâna plină de vlagă şi-o sprijinea pe jungherul de la brâu 
încrustat în rubine şi perle safirii. Nu-l văzuse cineva 
vreodată fără pumnal. Curtenii şopteau că pruncii şi-i 
odrăslise tot aşa, cu o mână pe hanger şi alta pe nevastă. Şi 
mai şopteau dumnealor că-şi otrăvise fratele, Vodă Şerban, 
spre a-l aduce la domnie pe nepot, Constantin Vodă 
Brâncoveanu. 

Pricina faptei, şoşoteau boierii, ar fi fost reaua împărţire 
a moşiilor rămase de la jupâneasa Ilinca, izbutită de Vodă 
Şerban Cantacuzino în paguba stolnicului şi a spătarului 


Mihai. Dar asemenea vorbe puteau fi izvorâte din gurile 
cele rele. Fără putinţă de tăgadă rămâneau însă isprăvile 
cărturăreşti şi ale politicii de taină dusă de bătrân. Pe lângă 
limba grecească deprinsă de mititel, stolnicul învățase 
latinească, italiană, franţuzească şi turcească. Învățătura şi- 
o strânsese la Padova, Veneţia şi Stambul cercetând istoria 
şi aşezarea omenirii, filosofia, tainele pământului şi ale 
trupului, ale cifrelor şi ale stelelor, după cum se putea 
vedea în cele două mii de cărţi adunate de Domnia sa. Şi 
apoi cine nu ştia că dumnealui era singurul bărbat din 
Valahia care primise de la împăratul nemților Ordinul 
Sfântul Gheorghe? 

Boier Fărcăşan se înecă. 

— Mai ţineţi un rămăşag? Pun cincizeci de galbeni că 
diavolul ăl bătrân a şi aflat. 

Negoescu încălecă arătătorul peste degetul mijlociu, 
alungând  cobea, deşi avea ştiinţă că nicicând 
Cantacuzinului nu i-au scăpat vorbele de taină. 

Vodă îşi luă privirea de la chipul clucerului şi-l întâmpină 
pe stolnic cu zâmbet: 

— Ai venit... 

— Am fost mereu aici, Măria a. 

Se uită la Domn dintr-o parte. Nasul subţire, abia adus la 
vârf, şi ochii bulbucaţi îi moştenise Vodă de la maică-sa, 
Stanca. Doar bărbia îndărătnică ascunsă de barba moale, 
castanie şi statura puţintică erau ale bunicului Preda. 

Brâncoveanu tăie odaia spre fereastra deschisă. În urmă, 
slugerul Prisăceanu răsuflă cu uşurare. Luă o vutcă şi se 
întoarse spre boierii bătrâni sculaţi toţi de pe divane o dată 
cu Vodă. 

În piaţă, pehlivanii şi boscarii începuseră jocurile, roata 
lumii se învârtea încet. Când ajungea sus, muierile ţipau de 
spaimă şi plăcere. Glasul Marghioliţei răzbătea clopoțel de 
argint la urechile Domnului. 

— Scule! Scule!... 


Către stânga, apele Dâmboviţei îşi vărsau răcoarea, 
dincolo de ea, cât cuprindeai cu ochii, târgul sta încins în 
marama verde a grădinilor. 

— Frumoasă zi! spuse Brâncoveanu cu ochii mijiţi din 
cauza luminii. Şi un soare dulce cum nu ţin minte să fi 
pomenit decât în Moldova, la apa Trotuşului. 

— Dulce şi mai cu seamă supus, grăi stolnicul, privind 
peste capul lui Vodă. 

Brâncoveanu îl cercetă cu mirare. 

— Supus, unchiule? 

— Supus poruncii domneşti, nepoate. Anume a scăpătat 
de sub nori când Măria Ta ai ajuns în capul scării celei mari, 
dându-ţi cuvenita strălucire. Mulțimea ţi s-a închinat ca 
unui pogorât din ceruri. 

Brâncoveanu zâmbi. Luase de mult obiceiul să se arate 
boierilor şi târgoveţilor o dată cu soarele, sporindu-şi astfel 
lumina domniei. Stolnicul Cantacuzino avea ochi buni şi iuți 
de care nu te puteai feri după voie. 

— N-am băgat de seamă. 

— Sunt încredinţat, Doamne. 

Vodă cercetă chipul palid, cu frunte înaltă. 

— Dar ne aduci prilej de bucurie şi-ţi mulţumim. Poporul 
e zgârcit în dragostea lui şi nu ni-i dat nouă s-o simţim în 
fiece zi. 

Trâmbiţele sunară a doua oară, chemând pe Domn şi 
oaspeţi la masă. 


Chipul Brâncoveanului se desprinsese din rama ferestrei 
domneşti cioplită cu iscusinţă în piatră. Ochii boierului 
Pârvan, înecaţi de otravă, zăboveau asupra zidului năpădit 
de umbre. 


Buburuza se opri dintr-odată. Pe frunza de liliac tremura 
o picătură de apă gata s-o ia la vale. Gândăcelul rămase 
neclintit, părea crescut acolo. Boier Dimitrie Pârvan îl 
culese în palmă şi un zâmbet îi însufleţi chipul. Când era 
copil aduna buburuze şi licurici, le punea apoi pe degetele 
răsfirate, închipuindu-şi inele de mărgean şi adamant. 

„Dacă zboară spre curtea Brâncoveanului, are să mi se 
împlinească gândul...“ 

Dimitrie se răsuci încet spre soră-sa, când îi auzi glasul 
aproape. Era încă în straiele de biserică, o rochie de 
canavăţ cenuşie, cu înflorituri negre la gât şi mânecile largi. 
Îşi scosese doar testemelul de borangic păturit acum cu 
grijă în sunduc alături de câteva chilimuri, o scoarță sau 
două şi alte bodroanţe sărace. În urechi îi jucau safire 
limpezi, tot ce rămăsese mai de seamă după prăpădul cel 
mare. 

— Bună ziua, surioară! 

O sărută pe amândoi obrajii, după datină. Draga Pârvan îi 
citi neliniştea în tremurul mâinilor. Rosti, cercetându-l 
printre gene: 

— Nu te-am zărit la sfântul mir... 

— M-a alungat fumul lumânărilor în pridvor. 

— Nici în pridvor nu erai. 

Dimitrie fu răzbit de tuse. Soră-sa îşi săltă umerii. 
Aşternu pe masă un ştergar curat, aduse o străchinioară cu 
ouă roşii, pâine, o ciozvârtă de miel. 

Boier Pârvan o măsura cu ochi subţiaţi şi-şi simţi inima 
vlăguită. La tâmplele fetei încolţiseră fire albe, gura i se 
pungise. Când se mişca, semăna cu un păianjen. Ţinea casa 
cu acul, chindisind pe ascuns de vecini marame şi altiţe, 
flori şi fesfesele din tertel pentru Marghioliţa, negustoreasa 
de la Sf. Gheorghe. 

Draga îşi ridică ochii gălbui. Lacrimile din ceasuri târzii le 
storseseră culoarea. 

— Nu mănânci? 


Dimitrie Pârvan luă un ou. Tresări. Vopseaua avea 
culoarea sângelui. Fetei nu-i scăpa tulburarea. 

— Ce-i cu tine? 

— Nimic, mă gândeam... După sfintele sărbători, 
nădăjduiesc un rost... 

Vorbe de linişte ştiute de mult. Draga se lumină: 

— Mi-a spus Nastasia că Pârscovenii caută un grămătic. 

— Am văzut-o la biserică. 

— N-ai văzut-o, pentru că nu ai fost! Oftă: După slujbă, 
am petrecut-o... Socotesc că n-ar fi rău: casă, masă, un 
rând de haine şi douăzeci de galbeni. La Crăciun, un godac, 
0 gâscă, două găini, miere de albine, o balercă de vin... 

Le răsfirase repede, cu gura udă, ridicând degetele 
încârligate. Boier Pârvan îşi muşcă buzele. 

— Am să chibzuiesc. 

— Îngăduie, rogu-te, să-ţi aduc aminte că este pentru a 
cincea oară de când chibzuieşti. Îţi lipseşte hotărârea. 

Tânărul răspunse altui gând: 

— Nu, surioară, de astă dată, nu! 

—  Îngăduie deopotrivă să-ţi spun că am mai auzit 
asemenea cuvinte şi să-ţi aduc aminte vorba din bătrâni: 
„Nu trece toată ziua baba cu colacii.“ Vine o vreme de 
iarnă, n-ai dulamă, n-ai încălțări, caltaboşii n-aşteaptă în 
cămară. 

— Ştiu... Ştiu... 

Draga urmă, stăpânindu-l cu privirea: 

— Hotărăşte-te, Dimitrie! Murim în bordeiul ăsta cu 
boieria de gât! Au mai scăpat ei şi Albeştii, şi Urdărenii şi 
nu le-a fost ruşine să-şi scoată pâinea muncind la alţii. lar 
cu Brâncoveanu, vede şi oarba, nu-i nici un rost. Parcă l-a 
țintuit Satana în scaun, să mă ierte Dumnezeu că sunt la 
sfânta masă. 

— Dacă a făcut legământ cu iadul, spuse tânărul, iar 
Domnul nu-şi arată mânia... 

— Vorbe, vorbe... 


Dimitrie se ridică şi trecu în odăiţa alăturată. Se întinse 
pe divan cu foamea pierită. De dincolo, îl ajungea glasul 
tânguitor al Dragăi. Atinse macatul lângă perete, acolo 
unde ţinea hangerele şi închise ochii. În odaie mirosea a 
busuioc şi floare de salcâm, ciorchini grei de liliac băteau în 
fereşti. 

Se gândi la multele primăveri ce aveau să mai vină. O 
lacrimă îi fugi pe la colţul ochiului. Pentru el se ţesuse cea 
din urmă. 


Capitolul III 


O LOVITURĂ DE JUNGHER 
PENTRU VODĂ BRÂNCOVEANU 


PA „Care prin mila sa am ajuns sănătoşi această 


sfântă zi, ne rugăm să ajungem la anul aceeaşi sfântă zi cu 
sănătate şi pace“... 

Patriarhul bău cupa până la fund şi se lăsă oftând în jeţ 
lângă Domn. 

Douăsprezece tunuri şi două mii de puşti se sloboziră 
deodată vestind a doua sănătate. Bubuiturile fură însoţite 
de strigătele târgoveţilor adunaţi în piaţa mare, de 
pocnitorile şi tălăngile pehlivanilor. Râdeau înecaţi de fum, 
se băteau pe spinare, aruncau cu mărgăritărel şi zambile în 
oşteni şi fereştile domneşti cerând alte salve. 

Domnul întinse pocalul paharnicului spre a-l încerca. Era 
vin bun, neviclenit. 

Patriarhul Dositei, bătrân, slab, cu obrazul ca o foaie de 
hrisov, îmbrăcat în odăjdii de aur şi purpură, îşi lăsă cupa 
umplută pentru a treia oară. Aşezat după ighemonicon 
către mijlocul mesei, Ioniţă Fărcăşan şopti la urechea 
clucerului Negoescu: 

— Cam trage la sfânta măsăluţă, Preasfinţia sa... 

— Ai văzut popă fără poloboc în pântece? 

— După chibzuinţa mea, urmă loniţă Fărcăşan, dând glas 
unui gând îndepărtat, nici dulceaţa patului nu i-a fost 
străină cuviosului... 


Clucerul ridică posomorât din umeri. Nu izbutea să-şi 
scoată din minte privirea stolnicului ivit pe neaşteptate în 
odaia Domnului. Îşi răsuci capul încetinel de parcă l-ar fi 
supărat la ceafă copca în care-i atârna caftanul şi cercetă 
chipul Cantacuzinului. Părea de piatră, abia se încovoia 
când îi vorbea Vodă. Alături, fratele domniei sale, spătarul 
Mihai, căuta cu ochi hulpavi la blidele de argint poleite cu 
aur. 

Farfuriile veneau din Augsburg şi Veneţia, cizelate după 
gustul Domnului. În locul florilor de acantă, Vodă poruncise 
bujorul şi zambila. Tipsiile erau meşterite de Georg May II, 
argintar din Braşov; pocalele ieşiseră din mâinile lui Georg 
Heltner, cel care la 1691 cerea îngăduinţa domnitorului să- 
şi aşeze nemţeşugul în Bucureşti. 

Negoescu simţi cotul lui Fărcăşan, apoi şoapta acestuia: 

— Mai deştept Andronic, că şi-a sucit piciorul. Batîr 
înghite fără noduri. la seama! Stolnicul nu te pierde din 
ochi. 

Negoescu râse galben şi scociori în scordoleaua de raci. 
Nu gustase nici din ciorba de prepeliţe şi porumbei 
guleraţi, nici din cheşchet, nici capamaua de miel cu stafide. 
Abia ajunseră la a patra farfurie şi se gândea cu silă, care-i 
arduca un nod în capul pieptului, la ce avea să mai urmeze. 

Afară se porniseră muzicile. 'Trâmbiţele, flautele şi 
ţimbalele munceau fără odihnă, într-o odaie alăturată 
ţiganii îşi încercau diblele şi cobzele. 

— Un conte polonez mi-a adus câteva clondire, spuse 
patriarhul. Năstruşnic vin! Pişcă la limbă şi se urcă la cap. I- 
a ticluit gustul un călugăr econom din mănăstirea frâncă 
Hautevillers. Leahul îi zicea şampanie... 

Brâncoveanu zâmbi: 

— Băutură papistaşă... Să închinăm pentru împărat. 

Înalt Preasfinţia sa surâse la rându-i. Întrebă încet: 

— Pentru cel păgân ori creştin? 

— Fiecare după pofta şi gândul său. Oare ne e dat nouă 
să vămuim cugetul semenilor? 


În  cămările Doamnei, masa urma după acelaşi 
ighemonicon. Vinul dulce se ridicase în obrazul jupâneselor 
care ciripeau vesele legănându-se într-o parte şi alta pentru 
a-şi vedea vecinele din faţă. Blidele, puse unul peste altul 
dinaintea fiecăreia, numărau şaisprezece. Venise acum al 
şaptesprezecelea rând de bucate, fazan şi potârnichi roşii 
umplute cu coconare şi miez dulce de castane. 

Doamna Marica urmărea cu ochi ascuţiţi mişcările 
cămăraşilor. Ridicau tipsiile lungi cu pescărie, somoni şi 
moruni, scrumbiile dulci de Dunăre pârpălite în pergament, 
cega grecească dreasă cu stafide şi cuişoare, ştiuca înecată 
în untdelemn de migdale şi stropită cu rachiu de Chios, 
pentru a face rost altor bucate. 

Armăşoaia Știrbey îi prinse privirea şi îşi dosi zâmbetul, 
întorcând capul. Brâncoveancăi nu-i plăcea risipa, după 
cum nu-i plăcuse nici tatălui dumneaei, postelnicul Neagoe 
ot Vai-de-iei, nici bunicului, Vodă Antonie. La casele lor din 
Târşor şi Popeşti se mânca în post doar fasole, iar vin pe 
masă nu se afla decât cel din prisosul nevândut al 
podgoriilor. Gusturile lui Constantin Vodă erau altele, dar 
târgul auzise de hrisoavele Doamnei Marica întocmite pe 
fiecare moşie, pădure, sat de ţigani ori te miri ce acareturi. 
Se pricepea la cifrărie şi, sculată în crucea nopţii, putea da 
rost până la ultimul galben de orişice bun. Slugereasa 
Prisăceanu mărturisea că Brâncoveanca intra şi în cuhnii, 
ceea ce boieroaicele încă nu pomeniră la nevastă de Domn. 

Lângă Doamnă stătea bătrâna băneasă Brăiloiu. Vorbea 
repede şi în şoaptă, abia trăgându-şi răsuflarea. Buzele 
veştejite ale Brâncoveancăi surâdeau blând. Nu era 
frumoasă, nu fusese nici în anii de tinereţe, iar acum - 
ofilită de vârstă şi naşteri - ochii-şi pierduseră culoarea, 
nasul părea mai lungăreţ. Ilicul din brocart cu mâneci din 
taftă sinilie, halatul domnesc argintiu şi şiragurile de 
mărgăritare nu-i ascundeau trupul sărac, uscat ca 


scândura. Cerceii de adamant cât unghia, darul lui Vodă, îi 
întunecau chipul. 

Armăşoaia îşi îndreptă salba de aur peste rochia de 
alagea căutând spre odraslele Doamnei. Erau de faţă doar 
Domnița Stanca, văduva lui Beizadea Radu, tăcută şi sălcie 
ca şi mumă-sa, şi Domnița Bălaşa, cea mai arătoasă dintre 
odraslele domneşti. Chipul fetei părea tipărit după o 
monedă grecească. Avea pielea aurie, părul ca grâul copt 
aşezat în valuri la frunte şi pe tâmple. Ochii azurii ai 
Domniței nu se dezlipeau de vorniceasa Ileana Leurdeanu, 
femeie neasemuit de frumoasă, cu mijloc subţire, îmbrăcată 
în catifea de Genova albăstruie, cu bibiluri de moar 
trandafiriu. Colanul greu de perle părea să-i înconvoaie 
gâtul. Îşi zugrăvise spre coada sprâncenii benghi negru 
despre care jupânesele aflau acum cu mirare că francezii şi 
venețienii îl numesc pasionată. Lipsise mult din ţară, 
urmându-şi soţul, Vornicul Stroe, om bătrân şi bolnav care- 
şi căuta prin străini o vătămătură din tinereţe. Fuseseră la 
Veneţia şi Florenţa, la Viana şi chiar la curtea Bourbonului 
şi a Cristinei de Suedia. Se întorseseră de numai câteva 
zile, iar armăşoaia Ştirbey dovedise, prin sluga logofătului 
Radu Andronic, unele fapte care deocamdată le ţinea doar 
pentru ea. Cinstitelor urechi boiereşti le-ar fi plăcut, de 
pildă, să audă că Ileana călătorise dimpreună cu dumnealui 
logofătul, trecând dimpreună prin [ara Ungurească şi 
Ardeal, şi tot dimpreună străbătuseră Valahia, despărţindu- 
şi rădvanele abia la Snagov. 

Doamna Marica zâmbi înveselită, repetând desluşit: 

— Pasionată... 

— Da, Măria Ia. 

Vorniceasa Ileana aruncă o privire verde, codată, în jurul 
mesei şi îşi urmă vorba, împungându-şi obrazul: 

— Dacă zugrăveşti aluniţa aici, e o galantă, pe buză, o 
cochetă, în colţul gurii, o sărutare. 

Jupânesele, aţâţate, ascultau cu ochi lucioşi, îi sorbeau 
vorbele. Băneasa Brăiloiu, de tot uimită, îşi bătu palmele. 


Marama cu mărgeluşe negre zornăia la orice mişcare, ca 
grindina. Pe faţa galbenă, ochii de buhă clipeau speriaţi. 

— Iar în vârful nasului, râse Ileana, se cocoaţă obraznica. 

Braţul vornicesei se lăsă moale pe masă. În jurul ei plutea 
o aromă nedesluşită de apă de Cordoba şi flori de portocal. 

— Te văd fără tulpan, vorniceasă, îndrăzni Domnița 
Bălaşa şi obrajii i se acoperiră cu purpură. 

— M-am deprins printre străini a nu mai purta maramă. 

Îşi săltă capul şi ochii boieroaicelor se opriră la cocul din 
care zulufii ieşeau moi şi mătăsoşi, împodobit cu panglică 
de aur şi ace cu căpeţel de briliant. 

— Conciul ăsta, frâncii îl numesc viespi şi fluturi. Mai sunt 
şi altele: cornul, varza, al zecelea cer sau şoricelul. 

Băneasa Brăiloiu amestecă cuşcuş în ciulamaua de melci 
şi hotărl cu voce groasă: 

— Franţujii şi venețienii au fost dintotdeauna smintiţi. 
Bunicul, biv-vel-logofâătul Bucşan, istorisea cum că văzuse la 
curtea celuilalt Ludovic pe boieroaice purtând câini mititei 
în manşon. Potaia scotea numai capul. Nu mai pomenesc de 
dresuri şi sulemeneli. Chipurile lor, zice-se, sunt mai 
ghilosite decât foile sfântului Evangheliar. 

Bătrâna aruncă o privire plină de înţelesuri spre obrazul 
vornicesei cu pieliţa netedă şi rumenă ca a florii de cais. 

Armăşoaia Ştirbey se foi mulţumită. Despre dresuri ea 
ştia mai multe. Tot prin slugi aflase de sunducul venețian 
plin de clondiraşe şi cutiuţe, ţinut cu mare taină în iatacul 
Ilenei. Nu-i vorbă, cu fereală se sulemeneau şi dumnealor, 
boieroaicele muntence. Cine n-avea în puiul mesei praf de 
orez menit să facă pielea ca neaua, alifie de Stambul pentru 
mâini catifelii şi chiar roşu de Spania. Dar auzise cineva - 
ţigăncii de la curtea vornicesei i se rupea limba în gură - de 
pudră de ambră şi tuberoze, pulbere de narcise şi pomadă 
de Florenţa, de lapte virginal, de ceruză şi sublimat? 

— Pe mine, când eram tânără, spuse desluşit băneasa 
Brăiloiu, m-a învăţat ieromonaha Damiana de la schitul 


Dintr-un Lemn să dau cu apă de busuioc. Şi azi îi aduc 
mulţumită. 

Domnița Bălaşa îi cercetă chipul zbârcit ca hribii cei 
uscați şi izbucni în râs. Doamna o privi cu mustrare, luând 
altă vorbă: 

— Aud că s-a întors de la Veneţia boier Andronic. 

Armăşoaia răsuflă cu deplină uşurare. lot timpul se 
temuse că n-are să se pomenească nimic despre logofăt. Se 
uită din colţul ochiului la Ileana care surâdea cu buze 
rubinii şi îşi încolăci palmele în poale, pregătindu-se să 
asculte ca la panoramă. 

Doamna Marica clătină capul cu gândul dus. O durea 
inima şi o răceală ciudată îi coborâse în oase. Îl vedea pe 
Vodă acolo, în capul scărilor poleit parcă în aur, rămas în 
priveala târgoveţilor. Era poate o nălucire, dar simţise 
primejdia dând târcoale Brâncoveanului. 

Ochii îi căzură pe rubinul inelului. Sângele pietrei se 
întunecase. Şopti îngrozită: 

— Sfântă Fecioară! Semnul morţii! 


XXX 


Îndată ce soarele îşi lepădă purpura amurgului în 
Dâmboviţa, boier Dimitrie Pârvan intră în ulicioara Cucului. 
Simţea hangerul ascuns sub caftan, în teaca de piele, 
împungându-i capul pieptului şi se opri căutând loc mai 
prielnic. 

Drumul era pustiu. La ferestrele deschise râdea liliacul, 
se anina în borangicurile subţiri. Văzduhul plin de dulceaţă 
era tulburat doar de râsul târgoveţilor care petreceau în 
piaţa mare, la scrânciobul din mahalaua Oltenilor, ori 
tocmai la celălalt capăt al oraşului, în mahalaua Oţetarilor. 

Boier Dimitrie Pârvan numără zece paşi în lungul zidului 
Curţii domneşti şi cercetă cu luare-aminte împrejurimile. 


Dând la o parte buruienile, dibui spărtura. Ajuns în grădină, 
răsuflă greu, abia trăgându-şi sufletul. 

Totul îi semăna a nălucire: vorbele de taină din casele 
arse ale Rudeanului, jungherul de la brâu, judecata ce avea 
să se împlinească, grădina palatului. 

Hârdaiele cu leandri care străjuiau o potecă prunduită 
ridicau bolte de verdeață, asemenea unor ciuperci uriaşe. 
Se furişă în urma lor şi îşi urmă drumul privind cu uluire în 
jur. Caişi şi piersici ninşi cu floare, magnolii cu potire albe, 
trufaşe, chiparoase cu mireasmă dulce, aţâţătoare, chitri, 
tufişuri de trandafiri limonii ori conabii ca sângele vechi, 
căţăraţi pe arcuri gingaşe de piatră, azalee, crini înalţi şi 
stânjenei sfioşi căutându-şi umbra, ciorchini grei de liliac 
alb, bătut şi flori mari stacojii pe care acum le vedea dintâia 
oară, închipuiau icoane de rai. Printre ele, grădinarul italian 
şi cele nouăsprezece ajutoare ale domniei sale strecuraseră 
cu chibzuită alegere statui dăltuite în marmoră, păsări 
ciudate cu aripile desfăşurate, zeițe păgâne întinzând arcul 
ori mângâind capul unei căprioare, oşteni de altădată 
avântaţi în spatele scutului, bărbaţi puternici, cu mădulare 
de piatră în care boier Pârvan simţea clocotind sângele. 

Păşea solomonit. Fântânile cu şipot dulce îşi zvârleau 
felurit apa, zugrăvind neîntrerupt privelişti de-o clipă. Pe 
iarba proaspătă, scurt retezată, îşi plimbau mantiile 
domneşti doi păuni. În lumina abia amurgită, cozile 
rostogoleau în urmă nestemate cu risipă împărătească. 

Pe neaşteptate, păsările crăieşti prinseră a alerga 
buimace. Le gonea un rădvănel zugrăvit cu chipuri pe 
pântecele lăcuit la care erau înhămate patru capre ca 
neaua, mânate de un paj. Înlăuntrul caretei se vedea capul 
lui Beizadea Mateiaş cu horbote havai la gât şi un calpac 
mititel, roşu, peste zulufii bălani. Încerca zadarnic, în vijelia 
goanei, să smulgă pene păunilor. 

Boier Pârvan, fermecat, se aştepta de-acum să vadă 
păsări bătute în diamanticale, să întindă mâna după mere 
de aur. În faţă apăruse foişorul ridicat prin osârdia 


meşterilor domneşti. Îl ocoli cu grijă, şi ascuns în spatele 
unui tufiş de trandafiri cercetă pridvorul palatului sprijinit 
pe fusuri răsucite de piatră albă. Sub brâul de flori şi 
poame care încingea zidul, zări portiţa cu întărituri de fier. 
O slujnică de la cuhnii se răcorea cu un vânturar de lemn în 
faţa ferestrei. O aşteptă să plece, apoi o luă la fugă, 
oprindu-se abia lângă cerdac. Rămase lipit de zid pândind 
zgomotele din jur. Nu se auzea decât ciripitul păsărilor, 
clinchetul tacâmurilor rânduite la bucătării şi râsetele ce 
urmară unei oale ţăndărite, zvon îndepărtat de la 
petrecerea Brâncoveanului. 

Soarele bătea în cioburile roşii de la foişor, mânjindu-l 
parcă cu sânge. Boier Pârvan împinse portiţa şi se strecură 
în palat. 

La turnul cel mare al Curţii Vechi, ornicul cu un singur ac 
bătu rar de şase ori. 


XXX 


Îngreunat de tot după şunca nemţească cu pesmet 
înecată într-o zeamă cafenie, groasă, de arpagic, la care 
Gireau, franţuzul de la cuhniile domneşti, însoţise 
sparangheli înfoiaţi stropiţi cu sirop de coacăze şi haşmă, 
slugerul Prisăceanu căuta cu părere de rău spre maldărul 
de cofeturi risipite pe tipsii. 

Se găseau acolo urgie de bucate dulci, tot ce scorniseră 
mai de soi întru desfătarea pântecelui nemţii, venețienii, 
franţujii, grecii, valahii şi osmanlâii. Ochii slugerului 
alunecau fără să poată face alegerea de la tăvile cu 
blanmanjele şi învârtita cu zahăr şi mieji de nucă trecuţi 
prin miere, la sarailii şi cataifuri, de la mormanul de 
pricomigdale şi feliile de sugiuc felurit colorate, la plăcinta 
cu busuioc şi rodie, apoi la aluaturile de Padova aromate cu 
iris şi apă de trandafir, şi nucile verzi în sos de fistic şi 
dulceţurile cu mosc, şi trandafirii de pască, şi cozonacii 


moldoveneşti înalţi cât un prunc, şi poala rândunicii din 
migdale şi frişcă, în care jupân Gireau înfipsese toporaşi şi 
boboci roşii proaspăt culeşi din grădină, şi baclavalele cu 
belşug de ambră. 

Cu părere de rău spre celelalte, privirea slugerului se 
pironi în budinca din tăieţei cu straturi de zmeură, castane, 
boabe de cafea şi cremă de ouă, peste care venea un sirop 
fierbinte din stafide şi zahăr ars. 

În pocale curgeau după poftă lichioruri greceşti foarte 
dulci, kirsch-ul din sâmburi de piersici şi caise, rachiul de 
mărar din Île de France, vinarsul grecesc din drojdie de vin, 
zahăr, cuişoare, coriandru, ambră şi mosc. 

Boierii bătrâni zăboveau în faţa cupelor de Cotnar, 
ascultând cu jumătate de ureche vorbele vecinului din 
stânga ori din dreapta. Cel din faţă nu mai putea fi zărit din 
cauza maldărului de farfurii - cincizeci acum - şi care, după 
obiceiul petrecerilor alese, n-aveau să fie strânse înainte de 
isprăvirea ospăţului. 

Fructele - cireşe, mere calvine, renete, pere pergamute, 
struguri brumării din roada anului trecut - depuse pe talere 
de argint, stivuiau în culori şi arome dulci belşugul livezilor. 

Boier Ioniţă Fărcăşan, ameţit, dar ţinându-se drept, cu 
pântecul bine proptit în masă, culese alene o poamă, 
jucând-o în palmă. Limba încleiată de băutură bolborosi: 

— Da, da... Andronic e cel mai deştept dintre voi. Am 
spus-o şi o spun! Luaţi învăţătură de la el... 

Clucerul Negoescu, galben la faţă, îngână, aşteptându-l 
pe Vodă să se ridice: 

— Pe unde o găsi el să se strecoare, om încăpea şi noi. 

— Numai că, pentru isprava asta trebuie să ai, domnia ta, 
învoirea Brâncoveanului. Lui Radu Andronic îi sunt deschise 
toate uşile. Fugi cu privirea la celălalt capăt al mesei şi îşi 
stăpâni greu râsul: Uită-te, rogu-te, la comisul al doilea cum 
îşi slujeşte pântecele. Umblă vorba că acasă se ospătează 
numai cu nuci şi prune afumate, iar la zaiafeturile Domniei 
sperie măselele de atâta folosinţă... 


Negoescu îl asculta, surâzând. Marea patimă a lui Ioniţă 
Fărcăşan era să afle cel dintâi păcatele lumeşti ale boierilor 
de neam şi să le răsufle în grabă prietenilor. Fusese 
dumnealui în stare să bată la porţile clucerului Negoescu la 
ceas târziu de noapte numai pentru a-i aduce primul la 
ureche vestea că Radu Andronic şi-a schimbat cârciuma... 
Grija pentru treburile de taină ale jupâneselor l-a împins 
iarnă de iarnă să rămână ceasuri întregi de strajă gerului. 
Venea apoi într-o goană de cal la crâşma Rădiţei să-şi 
deşarte sacul. Om sucit, dar boier de credinţă şi fără pată. 

Medelnicerul Şipote, făptură groasă şi cam fudulă de 
ureche, în caftan de caşmir verzui, se răsuci: 

— Ai zis ceva, fătul meu? Nu aşteptă răspunsul şi duse 
cupa la gură. Luă o înghiţitură zdravănă, oftând de plăcere: 
Bun vinarsul grecilor, dar cam moale; pentru muieri. Să 
guşti rachiul meu de la Periş. Nectar de gură împărătească! 

Stolnicul Cantacuzino sta cu ochii la Domn. Fu singurul 
care băgă de seamă când Brâncoveanu se strecură pe 
nesimţite în spatele persienelor de catifea roşie. 


Boier Dimitrie Pârvan culese banul de aramă de pe 
muchia ascunsă a treptei dintâi şi se furişă ca o umbră până 
la firida din capătul săliţei. În pragul iatacului turcesc, 
dezbracă cotloanele cu privirea. După lumina purpurie de 
afară, dinaintea ochilor îi jucau văluri de negură. Străbătu 
odaia plină de covoare ghiurghiulii şi mescioare mici, 
încrustate cu aur şi fildeş, stăpânindu-şi tusea care îi umfla 
pieptul. Dibui sub chilimul negru trecerea tăinuită şi ajunse 
într-o altă săliţă unde dădeau mai multe uşi cu ferecături de 
argint. Apăsă clanţa celei de a doua, nimerind într-o 
încăpere joasă şi lată. Ca şi în celelalte odăi, bolțile rezemau 
stema cu pajura Brâncoveanului sub bagdadia zugrăvită cu 
flori. 


Dimitrie Pârvan se ascunse în umbra ocniţei, căutând cu 
uimire în jur. 

latacul Brâncoveanului pentru odihna de zi era galben. 
Ispahanuri de culoarea mierii îmbrăcau pereţii. Pe divane şi 
pe dalele de marmoră adăstau perne mari de catifea ca 
lămâia, cu cihlimuri şi ciucuri grei din fir aurit. O icoană 
mare, a Sfinţilor Împărați Constantin şi Elena, cu chenar de 
smaralde şi o candelă din filigran şi sticlă albastră de 
Bohemia, meşterită de braşoveanul lohannes Henning, 
străjuia deasupra unei împletituri de mătase peretele 
dinspre răsărit. Lângă divanele acoperite cu brocart 
argintiu, pe măsuţele scumpe din lemn de teck şi santal, 
ardeau mocnit în pocale de preţ ierburi mirositoare şi 
hârtie sinilie de Armenia. Într-un potir încrustat cu perle şi 
chihlimbare, în lucrătura căruia îşi pusese toată măiestria 
vestitul meşter Thomas Kloskh din Sibiu, se veştejeau 
petale de crini şi trandafiri. 

De o parte şi de alta a oglinzii venețiene, pe consola de 
piatră, ardeau în sfeşnice înalte lumânări ghiordii. 
Deasupra divanului cel mare atârnau spade turceşti bătute 
cu rubine şi safire, iar în colţul dintre ferestre, crini 
domneşti, în amforă de jad, îşi risipeau polenul în țesătura 
tebrizului de un roşu mocnit, ca al jăraticului. Alături, într-o 
colivie aurie, doi canari, gălbenuş de ou, se legănau pe 
scrânciob de mărgean, iar într-o firidă întunecată sclipea 
blând icoana emailată a Sfântului Ierarh Nicolae, de care 
atârnau colane grele din ambră şi turcoaze. Dedesubt, pe 
un gheridon cu placă de onix, se afla un sipeţel persan. Sub 
capacul de sticlă străluceau păianjeni de topaz, fluturi din 
granate şi safire, albine de chihlimbar, buburuze din 
rubelite, şopârle de smarald, libelule din perle şi leasă de 
mărgăritare, un scarabeu din onix. 

În mijlocul odăii odihnea o blană de tigru. Pe altă măsuţă, 
lângă capul jivinei, adăsta o narghilea şi Panegiricele 
preotului Maiota candiotul - ferecate în argint de Sebastian 


Hann cel priceput - dovedind plăcerea Brâncoveanului de-a 
zăbovi în clipele de răgaz pe blana sălbăticiunii. 

Brâncoveanul, cel despre a cărui neasemuită avuţie 
vorbea întreaga Evropă, cel căruia otomanii îi spuneau 
Altîn-Beg - prinţul aurului - ori Altîn-Bey - prinţul de aur - 
ştia să trăiască. 

Boier Pârvan văzu dintr-o dată clanţa uşii mişcându-se 
uşor. Se înfundă în ocniţă, ţinându-şi răsuflarea. 

Domnul intră singur. Păşea încovoiat, cu chipul ostenit. Îşi 
muie degetele într-un lighenaş cu apă de trandafiri şi le 
trecu apoi peste faţă. Lepădă caftanul greu, rămânând într- 
un halat azuriu, după care se întinse, oftând, pe trupul 
fiarei. 

Boier Dimitrie Pârvan îşi auzea bătăile inimii. Soarele de 
asfinţit aprindea foc blând peste mahalalele Bucureştilor, 
aşteptând împlinirea unei judecăţi vechi. 

Îşi duse mâna la brâu şi scoase jungherul. 


Capitolul IV 


PRIMEJDIA CEA MARE 


Meaelnicerul Ştefanache Şipote îşi mijea ochii mici, 


către fruntea mesei: 

— Nu-l zăresc pe Vodă. 

Boier Fărcăşan suflă, clipind şiret: 

— Trebuinţele trupeşti nu ţin socoteală de ighemonicon. 

Celălalt nu auzi nimic, dar clătină din cap cu înţelegere. 
Clucerul Negoescu, parcă mai înviorat, îşi îndreptă 
ametistul din deget. 

— Şi Cantacuzinul s-a dus... 

— De asta nu sunt încredinţat, râse cu tâlc Ioniţă 
Fărcăşan, pipăind din ochi ungherele. Se trase mai aproape 
de Negoescu şi-i şopti repede în obraz: la aminte la ce-ţi 
spune moşu'! 

— 'Te-ai îmbătat, Ioniţă! 

Fărcăşan clătină din deget: 

— Niciodată la stâna Domnului, chiar dacă ţine câinii în 
lanţ. Ilacă o învăţătură care face cât o pungă de taleri. Dar 
vorba aceea: îndoapă rața cu diamanticale, ea tot după 
grăunţe scurmă. 

Medelnicerul Ştefanache Şipote o ţinea pe-a dumnealui: 

— Să veniţi la mine la Periş, băieţi. Mi-oţi gusta dintâi 
rachiul, şi numai după aceea mi-oţi da bună ziua. 

— Încă un neghiob, râse Ioniţă Fărcăşan. Altceva am vrut 
să-ţi spun, Negoescule! Ascultă-mă, cât mai vreau sau până 


nu uit! Să-l temi mai vârtos pe stolnic când e departe, decât 
atunci când îl ai în preajmă. 


Paicul Grigore, un bărbat novac în giubea de aba cu 
găietane neftii, se ivi la capătul cerdacului. Păşea fără 
grabă, plimbându-şi degetele peste florile chindisite în 
piatra albă. 

Vitraliul de la cămara Domnului era deschis şi azvârli 
înăuntru o privire doselnică fără să se întoarcă ori să-şi 
domolească pasul. Se opri dintr-o dată săgetat. 

Un jungher sta aplecat asupra Brâncoveanului, ţinându-l 
sub poruncă. Vodă, adormit ori nesimţind primejdia, ţinea 
ochii închişi. Ascuţişul fierului îşi întârzie o vreme bucuria, 
apoi se ridică. În aceeaşi clipă Domnul crăpă pleoapele. Zări 
hangerul deasupra capului şi simţi degetele de gheaţă ale 
spaimei înfigându-i-se în grumaz. Jungherul pornit să 
izbească luci scurt. 

Fără a mai zăbovi, paicul Grigore sări fereastra şi se 
rostogoli asupra tânărului. Îi smulse cuțitul, apoi 
descingându-şi brâul îi legă mâinile la spate. Boier Pârvan 
icni scurt. Pe buze îi ţâşni o spumă roz-albă şi alunecă 
moale de-a lungul peretelui. 


Brâncoveanu, dezmeticit, se uită la trupul bicisnic al 
hainitului, apoi suspinând din adâncul pieptului se îndreptă 
spre un sipeţel. 

— Cum te cheamă, paice? 

— Grigore, Măria Ta, răspunse novacul. 

— De azi începând, avem o datorinţă mare faţă de tine, 
paice Grigore, şi socotim a ne plăti acum doar o parte din 
ea. 

Îi întinse o pungă de bani din marochin roşu strânsă în 
baiere aurii. Grigore făcu un pas înapoi, scuturând din cap. 


Chipul parcă i se adumbrise. 

— Îngăduie-mi să nu primesc, Doamne. 

Brâncoveanu îl cercetă cu mirare. 

— De ce?! 

— Sunt în slujba Măriei Tale şi pentru ceea ce am plată 
nu mi se cuvine şi răsplată. Îşi plecă privirea: Ş-apoi cel 
îndatorat nu Măria Ta este, ci eu. Prunc fiind pe moşia 
Măriei Tale din Brâncoveni, ai fulgerat ursul care mă 
cuprinsese în braţe. 

Brâncoveanul căută în minte întâmplarea. Zâmbi şi 
aruncă teşchereaua pe o mescioară, arătând spre boier 
Dimitrie Pârvan: 

— Coboară-l în temniţă pe scăricica de lemn, dar în mare 
taină; să nu te afle nimeni. Nu vreau să aducem tulburare 
în asemenea zi. 

Rămas singur, Vodă îngenunche în faţa icoanei smălţuite 
a Sfântului Ierarh Nicolae. 


O feştilă de seu umplea temniţa de umbre şi de lumină 
udă. Boier Pârvan, istovit, se lăsă pe laviţa scobită în piatră, 
strângându-şi caftanul la gât. Lângă el se afla un scripete şi 
o roată, amândouă cu urme vechi de sânge. Zări pe masa 
lungă o pereche de cleşti, apoi vestitele cercuri făurite care 
cetluiau capetele nelegiuiţilor, ţepuşe, drugi şi ace de fier, 
tot felul de scule pentru înfrângerea prin caznă a 
tăgadnicilor, despre care oamenii zvoneau în târg, simțind 
rece sub cămaşă. 

Dimitrie zâmbi. Pe el nu aveau cum să-l mai ajungă toate 
acestea. Era ostenit, deşertat de sânge şi gânduri. Aţa îi 
ajunsese la capătul mosorului. O linişte blândă i se pogori în 
cuget şi aţipi. 


Când deschise ochii, întâlni privirea Brâncoveanului. 
Stătea pe un scăunaş cu trei picioare şi poalele caftanului 
atârnau în mâzga de pe duşumea. În căuşul palmei ţinea 
narghileaua, umplând cămara de cazne cu aromă de tutun. 

Boier Pârvan dădu să se ridice în capul oaselor. Un val de 
tuse îl înecă şi duse repede mâna la gură. 

— Eşti bolnav de piept, spuse cu blândeţe Domnul. 
Mamă-ta şi moşu-tău tot din pricina asta s-au stins... 
Blestemul neamului. Le semeni la chip, nu şi la trup. 

Tânărul îl privi mirat. 

— Ştii cine sunt? 

— Ştiu. Feciorul vornicului David Pârvan. A fost o cruce 
de om. 

— Pe care slugile Măriei Tale, din poruncă domnească, n- 
au pregetat să-l gâtuie. 

— Adevărat, i-am poruncit moartea. 

— Punând astfel stăpânire pe moşiile Liveni şi Sărata şi 
Vadul Sărat. 

— Şi-ai gândit ca înainte de-a încrucişa mâinile pe piept 
să mă judeci, aşa-i? 

Dimitrie zâmbi silnic: 

— Pesemne ne e scris nouă să sfârşim de mâna gâdelui. 

— Asta avem s-o chibzuim. Acum cincisprezece ani, 
vornicul şi-a primit cu dreptate osânda. Era căuzaş în ceata 
agăi Bălăceanu şi răsplătea cu urzeli şi viclenie mărinimia 
domnească. 

— Nu! 

— Prin hrisov pecetluit de noi, urmă liniştit Vodă, aţi fost 
stăpâni vremelnici ai moşiilor pe care le pomeneai şi tot la 
treptele scaunului domnesc dobândise boier David 
dregătoria. 

Ochii tânărului azvârleau pumni de jarişte. Petele roşii 
din obraz păreau suliman. Îşi dezbumbă, înfierbântat, 
caftanul. Halatul se încleiase pe trupul asudat ca un giulgiu. 

— Altu-i adevărul! 

— Eşti încredinţat? 


— Dacă tătuca s-ar fi ştiut vinovat, nu aştepta armaşul în 
pragul casei. Fusese vestit despre soarta postelnicului 
Scordoc şi a serdarului Cioranu şi avea vreme să ia drumul 
Braşovului. 

Brâncoveanu zâmbi subţire: 

— Ne stă în putere să-ţi dezlegăm taina, boier Dimitrie. 
Bălăceanul adusese în ţară oştile austriece trăgând nădejde 
în ajutorul lor spre a-l înscăuna pe cumnatu-său Iordache, 
fiul răposatului Vodă Şerban. N-am a-ţi pomeni acum 
despre jafurile şi silniciile nemților la Câmpulung, Piteşti, 
Argeş şi Târgovişte. Destul că, prin boier David Pârvan, 
vornic în divanul nostru, Bălăceanul a putut lua înţelegere 
cu văduva lui Şerban Vodă. Şi tot vornicul a înlesnit fuga 
nevârstnicului Iordache, păzit din porunca noastră de trei 
steaguri de lefegii moldoveni la Drăgăneşti. 

— Nu-i adevărat! Tătuţa zăcea cu fierbinţeală mare, nu 
părăsise de cinci zile iatacul. 

— Ziua, poate, râse încetişor Domnul. Pe Beizadea 
Iordache l-a făcut scăpat noaptea în straie măsluite şi-au 
ţinut-o într-o întinsoare până la Balaci, moşia agăi. Şi într- 
altă întinsoare s-a întors vornicul în, ori la casele dumnealui 
din Liveni. De ce crezi, boier Dimitrie, că am fi alungat de 
sub ocrotinţa noastră un slujitor de credinţă? 

— De ce să-şi fi aşteptat senin gâdele? 

— Se credea în afară de orice prepuială. Şi apoi bejenia 
mai înseamnă şi altceva decât cai de olac şi un jungher la 
cingătoare. Înseamnă pungi cu bani de care vornicul ducea 
mare lipsă. Pârvanii au fost boieri scăpătaţi, iar prea 
ortomani nu erau nici neamurile dinspre partea mamei 
domniei tale, Pulcheria. Abia se înlesniseră prin milostivenia 
noastră, dar de la cheag până la avuţie e cale de mai multe 
poşte. Moşiile nu le putea încărca în rădvan şi traiul în 
străini, sărac lipit, cu o muiere şi doi prunci în spinare, nu-i 
moale. Gândea că, rămânând, va putea abate urgia noastră, 
aşa cum s-ar fi întâmplat dacă slujitori de-ai Bălăceanului - 
de faţă la multe - n-ar fi dat rost despre faptele vornicului. 


Trase de la brâu un sul. 

— lată, boier Dimitrie, dovada vinovâăţiei, scrisoarea de 
urzeală trimisă vicleanului. Îi recunoşti slova? 

Tânărul desfăcu zapisul şi sângele îi pieri din obraz. 
Întrebă gâtuit: 

— De ce se silea pentru Beizadea Iordache? 

Brâncoveanu îşi mângâie mătasea bărbii. Glăsui fără 
patimă, căutând cu blândeţe şi înţelegere peste ani: 

— Nu vreau a-l nedreptăţi pe vornic şi încerc a-l judeca 
limpede şi nepărtinitor. Poate că Bălăceanul şi ai lui îi 
făgăduiseră mai mult. Poate, zic... Chibzuiesc însă mai 
degrabă că socotea „ocrotirea“ nemţească mai cu câştig 
pentru noi decât cea a otomanilor. Suntem de aceeaşi lege 
cu austriecii, aproape... 

— Socotea rău? 

— Pentru vremea aceea, da. Nemţii n-ar fi putut ţine 
piept  osmanlâilor care aveau să vină  împotrivă-le 
dimpreună cu hanul tătar de la Bugeac. Îl ştiu pe vornic 
dinainte de a se fi hainit. Pentru răstimpul acela, când îl 
ţineam de prieten vrednic şi credincios, am o datorinţă: să 
cred că nu-şi dădea seama, ori nu înţelegea ce ar fi ajuns 
Valahia cotropită de nemți, turci şi tătari. 

Vodă zâmbi, clătinând din cap: 

— Istoriile acestea - mă pun chezaş - nu ţi le-a spus nici 
cel care ţi-a înlesnit intrarea în palat. Socot că şi acela tot 
un slujitor de-al nostru trebuie să fie... 

Boier Pârvan îşi muşcă buzele. Căută spre chipul lui Vodă, 
apoi lăsă ochii în jos. 

— Doamne... 

Brâncoveanu se ridică. 

— Nu-i nevoie a-mi spune. Se cuvine ca într-o astfel de zi 
să fii milostiv. Eşti slobod! 

Tânărul căscă ochii mari. Se clătină pe picioare, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— După... după... 

Domnul zâmbi din nou: 


— Da, da, eşti slobod. După sărbători, avem să vedem ce 
au devenit Livenii. Dacă ţinerea de minte nu mă înşală, e 
moşie domnească. Vom întocmi hrisov de întoarcere către 
odraslele vornicului. Du-te, acum! 

Dimitrie îl cercetă lung, apoi o luă împleticit spre poarta 
ferecată, ţinându-se de ziduri. Trase de clanţă. Un străjer 
ridică sulița de-a curmezişul, tăindu-i trecerea. 

— E slobod! spuse Brâncoveanu. Să fie petrecut până în 
uliţă fără oprelişti. 

Se aşeză din nou pe scăunel, trăgând din narghilea. 
Zâmbetul încă nu-i pierise de pe chip, când un glas strică 
liniştea temniţei: 

— Eşti înţelept, nepoate. 

Din unghiul cel neguros se desprinse trupul înveşmântat 
în negru al stolnicului Cantacuzino. Înaintă liniştit şi se 
închină Domnului. 


— L-ai lăsat slobod... 

— E ziua Învierii, stolnice. 

Cantacuzinul îl privea în linişte. 

— Nu cunosc un singur crai care să ţi se asemuie în ceea 
ce venețienii numesc diplomaţie, iar grecii, politichie. 

— Sunt vorbe dulci, unchiule, rostite la toate curţile, 
pentru că au darul să desfete urechile principilor... 

— Am credinţa! Zâmbi: Şi Măria a o ai, îţi cunoşti 
puterea vorbelor de miere. 

Brâncoveanu râse: 

— Paşa de la Vidin e mai viclean... 

— Vorbeam de sultani, principi şi împărați. 

— Iar eu de sfetnici, Paşe, cancelari, stolnici... Dar fala 
ce-mi aduci e prea mare. Orişicine ar fi înţeles că Pârvan n- 
are să vorbească. Îşi simte sfârşitul, iar cazna nu-l sperie. 
Ştie că-şi va da duhul înainte ca gâdele să-l întindă pe roată. 

— Un fapt rămâne fără putinţă de tăgadă, spuse stolnicul. 
Iuda slujeşte la Curte. 


— Aşa chibzuiesc şi eu. Pe urmele lui nu ne poate pune 
decât boier Pârvan. 

— Care îndulcit de milostenia Domnului şi căindu-şi 
hiclenia... 

Nu-şi isprăvi vorba. Brâncoveanu clătină din cap cu 
încredințare: 

— Se va întoarce! 


Trei ţigani titiriţi zgâriau diblele scoțând sunete ascuţite. 
Prinseseră inimă în cămările slujitorilor mâncând şi bând pe 
săturate, iar acum, sub degetele lor dibace, din scule 
păreau să ţâşnească flăcări. Mânuiau vânteş arcuşurile 
făcând să fâlfâie mânecile largi, râurate, iar în pletele lungi, 
unse cu unt, le jucau galbenii. Purtau cercel de aur la 
ureche şi grimea înmiresmată cu mărgăritărel înfiptă în 
încingătoare. 

Vodă râdea cu ochii sclipind de-o bucurie nouă pe care 
boierii nu i-o cunoşteau şi aţâţa lăutarii, lepădând talerii 
câte unul. Preasfinţia Sa patriarhul se odihnea de mult în 
odăile dumnealui de la mănăstirea Sf. Gheorghe Nou, 
lăsând comesenii să se desfete în voie. Ospăţul se însufleţise 
dintr-o dată, iar cupele ce păreau că osteniseră se umpleau 
iară cu vinuri dulci de la Moldova, de la Piteşti şi Ştefăneşti. 

Medelnicerul Ştefanache Şipote urmărea cu nedumerire 
viersul diblarilor. Rotunjindu-şi ochii, răsuci pântecul gros 
spre slugerul Prisăceanu. 

— Tăciunaţii mei de la Periş - că am puzderie, plodesc ca 
păduchii în blană bârsană - de ce n-or doini, slugere? Am să 
mă pun cu cnutul pe ei. 

Ioniţă Fărcăşan prinse vorba şi-o întoarse spre Negoescu: 

— Se zice că dumneaei, medelniceasa, l-a nărăvit la bici. 

— Fugi, bre omule, ăsta-i nărav nemţesc fără trebuinţă 
jupâneselor noastre. 


— Domnia ta uită că amândoi au şezut trei ani la Viana... 

— Toate alea le ştii, Ioniţă! spuse clucerul râzând. 

— Când s-o petrece ceva în [ara Românească fără să am 
ştiinţă, apoi numaidecât iau drumul Hurezului. 

Se răsuci spre muzici. [iganii cântau de-şi dădeau 
sufletul: 


Nu mă tem, mamă, de bubă, 
Nici de moarte, nici de ciumă, 
Mi-e teamă de ocheşica 

Cu mijlocul atâtica. 

De vinul smintit în oală 

Și de teşchereaua goală... 


Un slujitor se apropie de Vodă şi-i şopti câteva vorbe la 
ureche. Prin ochii Brâncoveanului trecu o văpaie. Se ridică, 
făcând semn lăutarilor să-şi urmeze cântul. Stolnicul 
Cantacuzino alunecă după el ca o umbră. 


— Te-ai înapoiat, boier Pârvan, spuse Vodă zâmbind cu 
dulceaţă. Aşază-te! 

Se aflau într-o odaie mică cu mese cocoţate pe picioare 
gingaşe, înalte, poleite după modă evropenească şi 
scripeţele din lemn de lămâi lustruite, înşirate pe lângă 
pereţi. 

Stolnicul se strecurase în cel mai întunecat ungher al 
cămării, după o veche deprindere din anii tinereţii. Oricât 
ar fi încercat să-şi aducă aminte curtenii, nu-l văzuseră 
niciodată în plină lumină, ori tăind de-a curmezişul o odaie. 
Se prelingea pe lângă ziduri în straie înnegurate, întorcând 
chipul lumânărilor. 


Pe faţa stoarsă a boierului Dimitrie Pârvan se desluşea 
liniştea cea adâncă dinaintea morţii. Ochii căutau pieziş 
spre covorul neftiu unde odihneau încălţeii Brâncoveanului 
din catifea ca rodia, brodaţi cu perle şi sardiuri. În vârf 
jucau ciucuri aurii, şnuruiţi cu tertel. 

— Nu m-am înapoiat, pentru că nici nu am părăsit curtea 
Măriei Tale. 

— Asta o văd şi eu, râse Domnul. Socot că ai ceva 
însemnat a ne spune... 

Dimitrie îşi ridică ochii: 

— Doamne, mă aflu dinaintea ultimului prag. Dacă tata ţi- 
a greşit... 

— Trag nădejde că ai încredințarea. 

Sudoarea şiroia pe obrajii tânărului. Gura i se strâmbă a 
plâns. Îşi urmă vorba împiedicat: 

— Deplină. Deşi n-aş fi dorit-o. 

— Nici eu. 

Boier Pârvan răsuflă adânc: 

— Dacă tata ţi-a greşit, a dat de mult seamă. [i-am greşit 
şi eu furişându-mă ca lotrii în casele tale, şi purtânducţi 
gând de pierzanie. Eu am scos jungherul şi tu mi-ai plătit cu 
mărinimie, ruşinându-mi amarnic cugetul. 

—  Îndătinat e să-şi ierte Domnul greşiţii, spuse 
Brâncoveanu. 

Boier Pârvan scutură capul. Lacrimi îi jucau în ochi. 

— Plec cu datorie, Măria Ta. Încerc, după puterile mele, 
să-ţi vestesc primejdia. Ai vrăjmaş mare aici, la Curte. El m- 
a învăţat cum să ajung în cămările tale, descurcându-mi 
calea şi ferindu-mă de străjeri. 

— Deci slujitor domnesc. 

— După vorbă părea de neam, după umblet ai zice că ţine 
calea avuţilor la drumul mare. 

— Cine e? 

— Nu ştiu, Măria Ta, spuse Dimitrie gâfâind. Am vorbit 
împreună, dar chipul nu i l-am desluşit. M-a aşteptat la 
casele arse ale Rudeanului, în crucea nopţii, şi acolo am pus 


totul la cale. Cum să mă furişez în grădină prin ulicioara 
Cucului şi apoi în palat. O para de aramă lăsată lângă 
portiţa cea mică mi-a dat de ştire că străjerii trecuseră. 

— Viclean... 

— Viclean şi cu deplină grijă pentru a nu-i citi nimeni 
cărările. 

Brâncoveanu îl asculta cu luare-aminte, trecându-şi 
degetele furculiţă prin barbă. Îl cerceta scrutător cu ochii 
micşoraţi. 

— Prin ce mijloc te-a adus la casele Rudeanului? 

— Mi-a lăsat un răvăşel. În miercurea mare, când m-am 
trezit, l-am găsit pe fereastră lângă ulcica cu muşcate. 
Pomenea de moartea tatii şi mă chema, dacă am sânge în 
vine, la împlinirea unei drepte judecăţi. Ca să cădem la 
învoială, trebuia să mă leg că n-am să cercetez niciodată 
cine-i. 

— Înţeleg... Vodă râse amar: Stau şi socot câtă vrajbă 
trebuie să-mi fi purtat pentru ca de ea să fi auzit şi străinii... 

— lartă-mă, Măria Ia. 

— De-acuma, dacă nu mai ai nimic a ne spune, eşti 
slobod. 

Boier Pârvan istorisi întâmplarea cu jungherul uitat 
printre dărâmăturile Rudenilor şi mâna ce ţinea lumânarea 
desprinsă din întunecimea hrubelor. Zăbovi la cerința 
Domnului asupra degetelor albe care  scoseseră 
teşchereaua de sub piatră, apoi dădu să se ridice. Un val de 
sânge îl bufni pe gură şi ultimul suspin îi înflori buzele. 

Ochii sticloşi rămaseră agăţaţi de chipul Brâncoveanului. 

— Fie iertat! şopti Vodă, închinându-se. 


Peste capul Domnului pâlpâia flăcăruia de la icoană. 
Brâncoveanu ţinea mâna ridicată mângâind boabele de 
ambră ca pe nişte mătănii. În privire îi mocnea neliniştea. 

— Slujitor domnesc... Te îndeamnă gândul spre cineva, 
stolnice? 


Cantacuzinul clătină capul. Ţinea gura încleştată, iar 
ochii negri căutau ţintă în înserarea Bucureştilor. 

— Un gând rău mă ispiteşte în altă parte, Măria 'Ia. 

Mâna lui Vodă înţepeni. Fruntea înaltă se acoperi de 
creţuri adânci: 

— Vorbeşte, unchiule! 

— Să ne uităm la izvod. Am teamă că spre pierzania ta se 
umblă pe mai multe cărări. Izvodul este taina cea mai de 
preţ a Măriei Tale. Cheia răvaşelor către împărații lumii. Şi 
noi ştim cu prisosinţă primejdia acelor răvaşe căzute în 
mâna necredincioşilor. Cine are cheia, desluşeşte adevărata 
faţă a scrisorilor, îţi ţine viaţa şi domnia în palmă. 

Vodă se ridică şi desprinse într-un colţ ispahanul auriu 
care îmbrăca peretele. Apăsă zidul în loc ştiut şi piatra de 
codru se dădu în lături, descoperind o tainiţă. Scoase 
dinlăuntru o besactea de argint cât o scăriţă, şi-o cercetă la 
flacăra lumânării. 

Stolnicul se apropie. Firul de păr pe care Vodă îl anina 
spre deplină siguranţă la broasca sipeţelului era rupt. 

Brâncoveanul rezemă peretele. 

— Besacteaua a fost deschisă! 


Capitolul V 


LOGOFĂTUL DE TAINĂ RADU 
ANDRONIC 


Brâncoveanu închise tainiţa la loc. Se aşeză pe divan, 
prinzându-şi chipul în palme. 

— Sunt ostenit, stolnice, şi vreau să mă odihnesc. 
Întoarce-te la boieri. E bine să vadă măcar pe unul din noi. 
Nu zăbovesc nici eu mult. 

Îl aşteptă pe Cantacuzin să se îndepărteze, apoi chemă 
un slujitor: 

— Să vină paicul Grigore! 

Când intră novacul, Vodă alungă iute îngrijorarea, se 
desprinse de fereastră şi-l întâmpină cu zâmbet: 

— N-ai primit mulţumita noastră, paice, şi mare ne-a fost 
uimirea. Chibzuim acum a ne micşora din datorie pe alte 
căi. De azi înainte ne vei însoţi pretutindeni, căci am aflat că 
vrăjmaşul se află chiar la curţile noastre, iar cu 
îndeletnicirile de taină tot pe tine avem să te însărcinăm. 
Simbria îţi va fi pe potriva noii slujbe. 

Paicul se închină, făcând un pas înainte: 

— Porunceşte, Doamne! 

— Vei merge de îndată la casele logofătului Andronic şi-i 
vei spune că porunca noastră este să vină negreşit şi fără 
zăbavă la curte. Chibzui câteva clipe, apoi adăugă: Dacă nu- 
| găseşti, caută-l în crâşma Rădiţei din mahalaua Calicilor. Ia 


seama să nu te urmeze nimenea şi nimenea să nu vă vadă 
când intraţi la Curte. 

Paicul Grigore ieşi. Pe chipul Brâncoveanului cobori 
noaptea primejdiei celei mari. 


Curţii boierului Costache Andronic i se mai spunea La 
mesteceni, nume pricinuit de cei şase arbori argintii care 
străjuiau în potcoavă casa albă cu cerdac de piatră ridicată 
în vremea lui Vodă Matei. 

Boieri cuprinşi şi fără gânduri de înălţare, stirpea 
Andronicilor ducea viaţă tihnită, mânându-şi mai des 
rădvanele spre moşiile de la Stâlpi, Moara Neagră, ori 
Lunca, decât spre celălalt mal al Dâmboviţei, la palat, şi 
mulţumindu-se să pătrundă din fundul iatacului, înăbuşit în 
perini şi scoarţe, pânzele ţesute cu patimă şi urgie la 
treptele scaunului domnesc. 

Poate că o ursitoare blândă veghease la căpătâiul 
dumnealor, menindu-i să trăiască fără trufie, după cum tot o 
ursitoare mai puţin blândă, socotea boier Costache, le 
dăruise bărbaţilor soaţe aprige, cheltuielnice la vorbă şi 
cruţătoare de galbeni. Atât cât putea să-şi aducă aminte, 
bunica - boiereasa Safta, mama - jupâneasa Casandra, iar 
acum cucoana Irina, semănau între ele: înalte şi uscate, cu 
cheile la brâu, robace, neruşinându-se de pestelcă şi 
amarnice la limbă. 

Fratele jupânesei Irina, slugerul Prisăceanu, fusese mulţi 
ani singurul din neam cu slujbă domnească. În timpul din 
urmă însă, feciorul dumneaei, Radu, tânăr din altă țesătură, 
bătea tot mai des cărările palatului pentru anume fapte 
ştiute numai de el şi Vodă Constantin. Radu Andronic era 
logofătul de taină al Domnului. 

În seara aceea de florar al lui 1704, boier Costache şi 
jupâneasa Irina sfătuiau în odaia cea mare. Costache 


Andronic, om în puterea vârstei, firav la trup, cu bărbuţă 
albă şi ochi negri, buiaci sub pleoapele uscate scoarță, 
trăgea din ciubuc, ascultând cu o singură ureche vorbele 
nevestei, revărsate puhoi. 

Se aflau într-una din rarele clipe de răgaz ce şi le 
îngăduia cucoana Irina. Îmbrăcată în rochie de lastră, ilic 
din mărgeluşe negre şi tertel, se aşezase pe divan cu 
obrazul îndreptat spre icoana mare, de argint, a Fecioarei 
Maria. În oricare cămară s-ar fi găsit, acasă ori în ospeţie, 
îşi afla loc cu faţa la chipurile preasfinte, dintâi pentru că 
aşa se cuvenea, dar mai cu seamă pentru a încredința de 
adevărul spuselor dumneaei. Ca să nu încapă îndoială, se 
ridica de pe divan ori laviţă şi făcea semnul crucii, 
însemnându-şi fruntea, atingând apoi duşumelele şi tot 
aplecată împungea văzduhul în dreapta şi stânga umerilor. 
Numai după aceea se aşeza iară. 

Pe o mescioară turcească cu podoabă de aramă şi fildeş 
mărunţit, o clepsidră adusă din Lehia de moşul cucoanei 
Irina măsura clipele. Privind scurgerea timpului în şuvoiul 
subţire de nisip cârmiziu, boier Costache se desfăta 
numărând de câte ori se ridica jupâneasa pentru a se 
închina Preasfintei în răstimp de un ceas. Era un răboj al 
dumnealui, care pe măsură ce trecea vremea îi făcea ochii 
să licărească mai tare. Dar adevărata pricină a acestei 
lucori trebuia căutată în altă parte. Sub macatul divanului, 
păstra boier Costache un clondiraş venețian în hăinuţă de 
piele, umplut de două şi de trei ori pe zi cu rachiu de Chios 
sau mastică de la Pireu. În răgazul cât cucoana Irina se afla 
adânc aplecată în metanie, boier Andronic ducea repede 
ploscuţa la gură, blagoslovind gândul necurmat al jupânesei 
pentru cele sfinte. 

La colţurile odăii se aflau amestecate cu ştiinţă ierburi 
plăcut mirositoare: pelin, rută, jaleş şi mintă. În sfeşnicele 
de argint, slugile aprinseseră feştilele, statornicind o lumină 
untdelemnie. Nori păcurii stârniseră vânt şi cucoana Irina 
se grăbi să închidă ferestrele. 


— Se porneşte ploaia. De-acum şi până la Rusalii, tot într- 
o apă are s-o ţină. 

— Poate se mai îmblânzeşte... cuteză boier Costache cu 
jumătate de gură. 

Jupâneasa râse cu anume socotinţă: 

— Apoi dumneata, de când te-am pomenit, visezi în miez 
de iarnă grâu copt, şi-a doua zi, trimiţi slugile la seceră. 
Gândeşti că toate-s după pofta inimii? Când eu mi-am 
stricat gura o vară şi o toamnă, dregeţi, oameni buni, 
acoperişul de la Lunca, întăriţi căpriorii la Conacul Morii, 
dumneata şi vătaful râdeaţi în musteţi şi secaţi câte o 
balercă de vin. Acum n-are decât să potopească şi oţi bea 
apă din cele balerci! l-am mai văzut eu pe alţii care se 
mutau de pe vatră pe cuptor, iar azi sunt goi-prepeleac. 

Jupâneasa se înspăimântă de ceasul rău şi sări de pe 
divan: 

— Fereşte-ne şi apără-ne, Maică Precistă! 

Boier Costache dibui sub macat clondiraşul şi luă o duşcă 
zdravănă. N-o înghiţi dintr-o dată ci aşteptă, ţinând buzele 
strânse să-i ardă gura, dându-i apoi drumul pe gâtlej cu 
picurişul. Când dumneaei se îndreptă din plecăciune, 
clondiraşul dispăruse ca vrăjit. 

— Mie una, urmă jupâneasa, nu-mi place sfada. 

— Aşa-i! consimţi blajin boier Costache. O ştie un târg 
întreg de la jupân Leiba care vinde gogoşi în Sfântul 
Gheorghe, până la sfetnicii lui Vodă. 

Cucoana  lrina îl privi chiondriş, încercând să-i 
desluşească batjocura pe chip. Dar boierul sta de piatră. 

— Pe de o parte îi rău, spuse jupâneasa, strângându-şi 
testemelul sub conciul sur şi sărac. Dacă ştiam cum să te 
înfrunt, alt păsat mâncam noi astăzi şi altă lingură duceam 
la gură. Dar eu cu domnia ta nu mă pot încăiera... 

— Rup musca în două de voinic ce sunt, spuse fără 
zâmbet boier Costache. 

— „iar pe bidiviul celălalt - arătă spre odaia logofătului 
Radu Andronic - nici cu gârbaciul nu-l mâni. Nu ştiu cui s-o 


fi izbit aşa fără de căpătâi. 

— În neamul meu, gândesc. La dumneata au fost doar 
sfinţi... Dacă-i grămădeşti pe toţi, poţi întocmi un calendar. 

Jupâneasa duse repede la ochi marama, ştergând lacrimi 
uscate: 

— M-a făcut să nu mai scot capul în târg de ruşine! 
Măcar de şi-ar fi mântuit blestemăţiile acolo, prin străini, 
dar înainte să-i aud potcoavele calului mi-a şi sosit veste 
despre isprăvile dumnealui. Ce socoteşti că-mi spune azi 
armăşoaia Știrbey, cea lungă şi groasă ca o corabie? 

— Ştiu eu? 

— Păi în afară de rostul ulcelelor de vin mai ştii ceva? Îşi 
umflă pieptul şi se năpusti: Află, boier Costache, că 
dumnealui a bătut Ţara Ungurească şi Valahia muşinând 
poalele vornicesei Leurdeanca. Îl măsură triumfătoare: Ei? 

— Băiatul dovedeşte gust ales... 

— Aşa, aşa... 

—  Vorniceasa a închinat multe inimi acolo, prin 
străinătăţi. Muiere chipeşă... 

— Şi stricată cum îi cireaşa pârguită înaintea sorocului. 
Bun! Care va să zică soseşte feciorul domniei tale la 
Bucureşti după lipsă de doi ani şi-mi trimite la curte sluga, 
dumnealui însoţindu-se cu bezmeticii ceia de Negoescu şi 
Stroe. Doară loniţă Fărcăşan, altă podoabă de prins la 
cuietoare, lipsea din adunare. Şi ştii unde s-au dus? 

— Nu! răspunse liniştit boier Costache, care auzea 
pentru a cincea oară pătărania. 

— La cârciuma din mahalaua Calicilor. Mi s-a întors 
taman sâmbătă, în straie de muiere şi betegit. Acum, în loc 
să ne aşezăm creştineşte la masă, ţigăncile îi trag piciorul şi 
ascult cum geme. 

— Eu nu aud nimic. 

— Dumneata n-ai să auzi nici trâmbiţele cele de argint 
când or vesti Apocalipsul, fereşte-ne Doamne, să apucăm 
ziua. 


Boier Costache scoase iute ploscuţa, dar înăuntru nu mai 
gâlgâia picătură. Oftă şi-şi încrucişă mâinile peste pântece. 

— Şi iacă, îşi urmă neobosită vorba cucoana Irina încă de 
dimineaţă, pe rouă, cine crezi că se strecoară la cuhnii? 

— Cine? 

— Un argăţel de la curtea vornicesei Ileana cu răvaş 
ghiurghiuliu şi aromat, pentru feciorul domniei tale. 

— O fi aşteptând veşti de sănătate. Cine ştie... 

— Apoi să-ţi spun eu că ştiu! Ştiu de pildă, Costache, c-au 
început să curgă scrisori din Veneţia. N-am priceput mare 
lucru, că scrie pe limba lor... 

Boier Andronic întoarse repede capul: 

— Ai rupt pecetea?! 

— Ba nu, că m-oi fi ruşinat! Dacă nici mie nu mi se cuvine 
să cunosc cărările feciorului meu, atunci cui? Zic, n-am 
priceput slovele. Scrisoarea începe cu „carissime“. Socotesc 
că Radu şi-a dat nume calp să nu-l dibuiască. lacă unde l-a 
dus mintea, pehlivanul! Bărbat de 26 de ani, văduv, azi- 
mâine îi răsare luna în cap şi în loc să-şi vadă de moşie şi 
necazuri, dumnealui se taie în junghere pe sub poduri cu 
lotrii, umblă prin străini să le deprindă vorbele şi iscusinţa 
loviturilor de spadă. 

— Slujbă domnească. 

— Auziţi-l, oameni buni! Oftă: Nu s-a răcit încă nevastă-sa 
în groapă, fie iertată... 

— Eu zic că în patru ani, sărmana, a avut destul răgaz. 

— Doamne, cum huleşte! lartă-l, Maică Precistă, şi nu-l 
osândi pentru nesăbuinţă. Osândeşte, Doamne, rachiul şi pe 
cei care l-au născocit... 

De astă dată, ştiind clondirul mut, boier Costache nu 
aşteptă sfârşitul metaniei: 

— Cu îngăduinţa dumitale, jupâneasă Irină, te înştiinţez 
că asemenea vorbe nu plac nimănui. Rostul vinului e să fie 
băut. 

— Şi dacă vrei să ştii, domnia ta, nu-mi miros a flori nici 
drumurile lui la Curte. Brâncoveanul ştie mai multe limbi şi- 


i mai viclean decât toţi grecii din Fanar la un loc. Nu-i el om 
să te îmbie fără gând ascuns la plăcinte calde. Chibzuieşte 
la asta, boier Costache, că pentru balercile de vin n-ai 
nevoie de minte, ci de pântece şi cupă. 

Se ridică şi bătu din palme. Pe uşă îşi vâri capul 
sufragioaica, o ţigancă lată, cu şorţ alb. 

— Poftesc să pui masa, porunci cucoana Irina. 

Îşi asmuţi dintr-o dată urechea spre curte, de unde 
răzbătea zvon de copite. Alergă iute la fereastră, săltând un 
colţ de perdea şi pufni pe o nară: 

— Hm! Om călare. Pesemne alt sol, cu alt răvăşel. Vorba 
ceea, abia s-a înserat, nu-i ziua săvârşită. 


În iatacul dumnealui, logofătul Radu Andronic stătea 
întins pe pântece doar cu un ştergar în jurul şalelor. Două 
ţigănci îi frecau vârtos trupul muindu-şi mereu palmele într- 
un lighenaş cu ulei de migdale şi camfor. Chicoteau ori de 
câte ori logofătul gemea. Râsul da târcoale pătăraniei din 
crâşma Rădiţei, de care începuse a vui târgul. 

Schimbau cu rândul grimeaua udă de la fruntea boierului 
şi atunci mâinile tuciurii şi lungi poposeau cu plăcere, ca o 
dezmierdare, printre şuviţele de păr negru. Boierul se 
smuci dintr-o dată, înfigându-şi degetul cu zgomot de puşcă 
în pieptul ţigăncii şi aceasta se sperie. Scoase un țipăt şi 
călcă în lighenaşul cu ulei. 

— Destul ciocârliilor! Mi-ajunge! 

Radu Andronic dădu să se ridice, dar o durere ascuţită îl 
fulgeră în ceafă şi la tâmple. În gură simţea gust de fiere şi 
afurisi încă o dată tămâiosul Rădiţei, pe Agripina, soră-sa, 
care nu lăsa răgaz cupelor să se odihnească, pe Negoescu 
şi Stroe, şi mai cu seamă balta din înfundătura Calicilor, 
unde îşi sucise piciorul. 

Se aşeză între perini şi luă o înghiţitură de cafea. Avea 
faţa smeadă, nas drept, puţintel încovoiat la vârf şi ochi 
negri, lungăreţi, în care sclipeau mereu lumini jucăuşe. 
Mustăcioara subţire o purta lăsată peste buze. Când râdea, 


chipul se aduna în creţuri, iar dinţii sticleau albi, toţi 
deopotrivă, ca boabele înşirate în păstăi. Un semn vechi de 
spadă tătărească, subţirel ca o aţă, îi încondeia fruntea spre 
tâmplă, pierzându-şi urma printre şuviţele de păr. 

Logofătul răsuci cătinel capul într-o parte şi alta. Junghiul 
parcă ostenise. Îşi smulse grimeaua udă şi bătu din palme 
nerăbdător. 

— Hai, frumoaselor, halatul şi papucii! Acum v-a găsit 
dereticatul... 

Ţigăncile îşi făceau treabă prin cămară, bătând în perini, 
ducând fără rost bodroanţele de pe o mescioară pe alta, 
întinzând de macat. 

— Care halat? se hlizi cea tânără, rostogolindu-şi jarul 
ochilor. 

Nu-l temeau pe logofăt, cum nu se temeau nici de boier 
Costache. În casele Andronic, nu ei ţineau gârbaciul, ci 
cucoana lrina. Numai ce deschidea gura jupâneasa şi 
săreau toţi, sufragioaica, ţigăncile, argaţii, ba şi slugile de la 
cuhnii să-i mulţumească porunca. 

Boier Radu îşi încruntă sprâncenele şi se întinse după 
besacteaua de la căpătâiul divanului. Răvăşelul vornicesei 
sosise de dimineaţă, când capul îi zvâcnea încins în zgardă 
de fier. Rupse pecetea pândind din colţul ochiului mişcările 
ţigăncii. Scosese în semn de supărare un halat neguros, 
şoriciu cu arabescuri argintii. Radu Andronic zâmbi şi îşi 
plecă privirea pe slovele Ilenei. 

De o zi şi o noapte - scria vorniceasa - râd cu lacrimi, 
logofete. Mi-a istorisit sluga lui Ioniţă cum aţi petrecut la 
Rădiţa şi într-atât m-a desfătat, încât n-am şovăit a-mi 
uşura punguţa de cinci galbeni. Dacă ai răgaz în astă-seară 
şi jupâneasa Irina iţi dă slobozenie - Ioniţă Fărcăşan 
povesteşte că stai priponit la piciorul crivatului de un 
lânțug - ai să bucuri nişte ochi despre care mai deunăzi 
ziceai... 

Un zgrepţănat la uşă îl făcu să-şi ridice privirea. În 
spatele cămăraşului, logofătul desluşi un bărbat înalt cu 


faţa ascunsă în întuneric. 

— Cine eşti? 

Paicul Grigore făcu un pas înainte şi Andronic îi văzu 
chipul mare, cioplit în piatră. 

— Slujitor domnesc. Aduc poruncă să mă însoţeşti fără 
zăbavă la Curte. 


Brâncoveanu îl aştepta într-o încăpere pe care puţini 
boieri o cunoşteau, iar şi mai puţini o călcaseră. Fustaşii 
care străjuiau uşa se dădeau în lături numai pentru doamna 
Marica, pentru stolnic, Beizadea Ştefan - coconul cel mare 
al Domnului - şi unul ori doi logofeţi de taină. Când li se 
poruncea înadins, nici aceştia nu puteau trece pragul odăii 
unde Vodă chibzuia mai cu seamă în zilele de mare 
restrişte. 

În cămară ardeau doar două lumânări groase înfipte în 
sfeşnice nemţeşti. Ciucurii de cristal stropiţi cu lumină 
plouau cu diamanticale, făcând să sclipească blând 
stucaturile aurii şi cotoarele cărţilor înveşmântate în piele. 
În spatele Domnului, pe un perete întreg, atârna harta 
Evropei brodată la gherghef. Ace cu gămălii de mărgean 
erau înfipte din loc în loc, ca şi cum Vodă ar fi vrut să 
înfrumuseţeze chilimul. Ochiul deprins al logofătului însă 
ghici unele înţelesuri. Desluşi în boldul care strălucea la 
Mediterana corăbiile turceşti ce aveau să poruncească 
război împotriva venețienilor, apoi începând de la țărmurile 
răsăritene ale Balticei şi trecând prin cetăţile Narva, Derpt 
şi Kronstadt, înfrângerile trufaşului Carol al XIl-lea în 
înfruntarea cu muscalii, văpaia care se întindea spre 
malurile Nevei. Gămălii de mărgean străluceau şi în Ţările 
de Jos, dovedind luarea-aminte a Brâncoveanului pentru 
vrăjmăşiile dictate în inima Evropei de coroana spaniolă pe 
care olandezii, englezii, Bourbonul şi principii nemți voiau 


s-o smulgă lui Filip al V-lea. Mai erau şi alte înţelesuri al 
căror rost boier Andronic n-avu vreme să-l răstălmăcească. 

Vodă făcu semn paicului să-i lase singuri. Îşi aprinse 
narghileaua şi măsurând trupul boierului începu a zâmbi: 

— Ciudate straie porţi, logofete. 

Ochii Domnului scormoneau pe îndelete ceapchenul alb, 
blănit cu samur azuriu, bernevecii leşeşti sugrumaţi pe 
picior, botforii din piele galbenă, moale. La brâu scotea 
capul un stilet scurt venețian, cu plăselele din perle şi 
rubine negre. În lumina puţină a odăii, din chipul smead al 
logofătului se desprindeau doar sclipirile ochilor şi sticlitul 
dinţilor. 

— Semeni cu un lotru, adăugă Brâncoveanu. Aşa se 
poartă boierii la Veneţia, precum piraţii? 

Râsul îşi avea perdeaua subţire, în glas i se desluşea 
mustrare blândă. 

— Iertare, Măria Ta! Porunca sosită în pragul nopţii mi-a 
purtat gândul spre îndeletniciri în care straiele de 
ighemonicon aveau să mă încurce. 

— Mult ne cuprinde mirarea, clătină din cap Vodă. Poate 
altceva chibzuiam să facem. De pildă, să aducem mustrare 
pentru unele fapte petrecute ieri. 

Logofătul îşi plecă ochii. Rosti încet: 

— Măria Ia, aşa cum ne-ai obişnuit să te cunoaştem, nu 
m-ai fi chemat în asemenea zi ca să mă cerţi. 

— Hm, gând primejdios dacă te deprinzi cu el. Dar ai 
socotit bine. Altele ne-au zorit să te aducem aici la ceas de 
noapte. Avem vrăjmaşi mari, logofete, de care nu ne pot feri 
arnăuţii şi străjerii! Pentru a le da de urmă şi a le zădărnici 
urzelile, avem de străbătut drum doselnic şi ne-am oprit la 
domnia ta, care ne-ai mai slujit cu credinţă şi îndemânare în 
asemenea trebi. Doresc să cunoşti deplina noastră 
mulţumire pentru lucrarea săvârşită la Veneţia şi Curtea 
Bourbonului. Dogele ne-a vestit prin olacii săi faptele 
domniei tale. 


— Faptele cele mari le-ai săvârşit Măria Ta, ochiul şi 
urechea creştinătăţii. 

— Şi limba care vesteşte primejdia. Oftă: Numai că 
fiecare pasăre pre limba ei piere. 

Vocea domoală a Brâncoveanului prinse a depăna 
întâmplările de peste zi. Ţinea obrazul ridicat şi flacăra 
lumânării tremura pe chipul ostenit ca de ceară, mânjindu-l 
de umbre. 

Andronic asculta mut. Ridicase o singură dată ochii când 
auzise numele boierului Pârvan. Îl ştia pe Dimitrie de 
mititel, o ştia şi pe soră-sa, şi în primii ani după prăpăd, 
boier Costache Andronic îi ajutase, trimiţându-le bucate şi 
pungi cu bani. Pieriseră apoi dintr-o dată şi nici o ştire 
despre ei nu mai ajunsese la urechile Andronicilor. Se 
auzise chiar într-o vreme că se statorniciseră în Moldova. 

— Am întărit straja la palat, ne-am înconjurat de oameni 
de încredere, dar năpasta mare e alta, oftă Domnul. Ochi 
străini au cercetat izvodul şi acesta e lucrul cel mai rău din 
câte ni se puteau întâmpla. Nelegiuitul a lăsat semne 
mărunte, dar sigure. 

— Vrei să spui, Măria Ta, că cel care a deschis besacteaua 
şi-a însemnat cuprinsul izvodului, apoi l-a pus la loc pentru 
a nu-ţi atrage luarea-aminte? 

— Iar acest al doilea izvod, urmă Vodă, a fost depus în loc 
tainic - acolo, în casele Rudeanului, credem, după spusele 
boierului Pârvan - de unde l-a ridicat om dinainte hotărât. 
Acesta, singur ori punând în mâinile unei ştafete izvodul, va 
încerca să părăsească Bucureştii îndreptându-se, după 
socoata noastră, spre Dunăre. 

— Îngăduie-mi, Măria Ta, să întreb ce s-a făcut pentru a-l 
împiedica? 

— Am pus străji la toate ieşirile din oraş. Sunt patru 
ceasuri de când nimeni nu poate părăsi oraşul. La izvod, 
chibzuiesc, s-a umblat în Vinerea Mare, când toţi eram la 
slujbă. Vrăjmaşul s-ar fi putut lesne strecura atunci în odaia 
noastră de taină. 


— Adevărat. Nu poţi însemna pe hârtie în mare grabă 
cheia unui cifru. Pentru asemenea ispravă îţi trebuie răgaz 
şi multă băgare de seamă. 

Brâncoveanu îşi trecu degetele peste înfierbântata-i 
frunte: 

— Cu orice preţ trebuie oprită ştafeta, boier Andronic, 
înainte de a ajunge la raialele Dunării. Cu orice preţ! 

Se ridică, îndreptându-se spre hartă. Luă un beţişor de 
abanos şi-l plimbă pe mătasea chindisită, poposind la unul 
sau altul din căpeţelele de mărgean. 

— Ca să-ţi desluşesc limpede ce înseamnă izvodul pentru 
noi, îţi voi spune că el poate răstălmăci toate tainele 
Valahiei, cele mai ascunse gânduri ale noastre. Izvodul este 
cheia scrisorilor ce le-am trimis la ţarul Petru şi împăratul 
Leopold, la hatmanul cazacilor Ivan Mazepa şi voievodul 
Mazoviei al leşilor, la principele Transilvaniei, Francisc 
Rakoczi şi contele Şandor Karoly, la bailul Giustiniani şi 
Papa Clement, ca să nu mai pomenesc de cei de o lege cu 
noi, sârbii, albanezii, bulgarii şi grecii ce luptă pentru a-şi 
dobândi slobozenia de sub otomani. Când cheia va cădea în 
mâna turcului, aceasta nu va însemna numai năframa 
cernită de mazil pe umăr şi pieirea noastră, ci domn străin 
în scaunul Valahiei, care o va strivi cu nemila lacomă a celui 
de alt sânge, sfârşitul celor ce pregătesc răzvrătirea 
împotriva turcilor. 

— Am înţeles, Măria Ta, şopti logofătul fără să-şi ridice 
ochii. 

Ştia mai mult decât voia să-i spună Vodă ce anume 
cuprindeau scrisorile trimise prin olaci de încredere în cele 
patru vânturi. Brâncoveanul era părintele iscoadelor 
tuturor acelora ce aveau puterea şi dorinţa de a lupta 
împotriva osmanlâilor. Vestit prin agenţii săi bine plătiţi 
care adulmecau zidurile seraiului la Istanbul, de grecii cu 
trecere la Poartă şi dregători turci, de vameşii domneşti, de 
contele Ferdinando de Marsigli şi contele Mikes şi spătarul 
Milescu, şi patriarhul Dositei Nottara al lerusalimului, şi de 


marele dragoman Alexandru Mavrocordat Exoporitul, 
Domnul ştiricea prietenilor despre răzvrătirile popoarelor 
din Anatolia, Mesopotamia, Siria şi Egipt, despre mişelia 
vizirului Rami-Mehmed, veşti însemnate despre fortificațiile 
turceşti din Crimeea, de pe ţărmul Mării Negre şi malul 
Dunării. Din aceleaşi scrisori se mai putea afla câte 
galioane, catarge împărăteşti şi fregate adăstau în Marea 
Azov, câte mii de oşteni aveau să lupte în cetatea Perekop. 
Şi mai ştia boier Andronic că într-una din cancelariile 
palatului, sub ochiul limpede al stolnicului Cantacuzino, 
grămăticii domneşti deprinseseră desfacerea sigiliilor fără a 
lăsa urme. Ştafetele crailor străini cumpărate de Vodă 
Brâncoveanu îşi lepădau peste noapte scrisorile spre a fi 
citite de acei cunoscători ai limbilor evropene, anume plătiţi 
pentru asemenea ispravă. 

Veşnic în bătaia vântului, Brâncoveanu cerceta cu luare- 
aminte dincotro bate mai tare, care anume putere ar fi în 
stare să zdrobească oştile musulmane. Ştirile Domnului 
umpleau de nădejde inimile sârbilor, ale muntenegrenilor, şi 
bulgarilor, şi albanezilor, care aşteptau în taină, ascuţindu-şi 
săbiile. 

Brâncoveanu îi puse mâna pe umăr, curmându-i 
gândurile: 

— Nu precupeţi pungile de bani, boier Andronic. Ca 
vârstnic, am să-ţi spun că nici şoaptele muierilor nu-s de 
lepădat. Ce nu li se spune verde, iscodesc pe căi cotite. Ne 
punem toate nădejdile în domnia ta. Ai deprins ştiinţa 
vicleşugurilor de la frânci, iscusinţa loviturilor de la nemți şi 
mintea limpede a jupânesei Irina... 

Radu Andronic simţi parcă o greutate în spinare. Se 
întoarse fără veste. În fundul odăii, unde nu bătea flacăra 
lumânării, sticleau dinţii stolnicului Cantacuzino. 


Capitolul VI 


RĂSPOPITUL 


Logofătul luă dârlogii din mâna slujitorului săltând în şa 
fără să caute sprijinul scării. Dădu ghes bidiviului negru şi 
porni ca o vijelie, ocolind bâlciul din faţa palatului. 

Târgoveţii se veseleau. Vodă slăbise chingile birurilor, 
pământul mustea de sănătate vestind roadă bogată. Torţe 
aprinse înfipte în roata lumii zugrăveau în văzduhul pâcliu 
un disc de foc. Mirosea a gogoşi şi alivenci, a carne friptă 
dată prin piper şi cimbru; boscarii şi neguţătorii făceau 
dever mare. 

Boier Radu Andronic îşi croi drum pe celălalt mal al 
Dâmboviţei şi mână calul spre uliţa Sacagiilor. Dinspre 
Oţetari venea larmă mare, se auzeau râsete şi ţipete 
ascuţite. Peste întreaga hărmălaie stăpânea un glas gros, 
un muget de taur. Patru făclii găureau noaptea făcând loc 
cortegiului. Logofătul zâmbi şi-i porni în întâmpinare. 

Mulțimea asmuţită însoțea în cea mai deplină veselie un 
om cetluit în butuci. Două perechi de străjeri păzeau carul 
hainitului desluşind drumul în flacăra făcliilor. Radu 
Andronic privea cu luare-aminte chipul cumaşului. Era încă 
în putere, cam împlinit la trup, cu o barbă zdrenţăroasă, 
castanie şi un nas umflat, vânăt, dovedind pe departe 
numărul ulcelelor de rachiu ce-i mângâiaseră gâtlejul. De 
altfel, era beat şi acuma. Târgoveţii şi mai ales muierile se 
desfătau nespus ducându-i peste capul străjilor ulcelele 


pline la gură. Omul bea pe săturate şi îşi urma cântecul cu o 
voce în stare să împingă la lacrimi până şi bagdadia unei 
biserici. 

— „Doamne, Dumnezeul nostru, du pre robul tău Pafnutie 
în dumnezeiasca ta ogradă. Curăţeşte-i cugetul de 
trupeştile pofte şi de deşartă amăgire...“ 

În loc să ceară iertare după obiceiul osândiţilor, îşi 
rostogoli ochii roşii şi începu a ocări pe neaşteptate 
muierile cu sâni vârtoşi care înţepau întunericul. 

— Arde-v-ar văpaia gheenei cele veşnice! Blestemate să 
fiţi, păgânelor! Spin în prag şi foc în casă şi-o hazna la voi 
pe masă... 

Orăşenii mureau de râs. Călăreau unii peste alţii, se 
ghionteau şi se îmbrânceau, căutând să-i ducă primii ulcica. 

— „Căci fericită viaţa pustnicilor iaşte, cântă Pafnutie, a 
celor ce se într-aripează cu Dumnezeul lor, a celor ce fug 
afară de lumea cea deşartă...“ 

Logofătul puse mâna pe umărul unui târgoveţ! 

— Ce-i cu părintele? 

— Îl duc la ocnă, boierule. 

— Asta am priceput-o şi eu, râse Andronic. 

O femeie cu obrajii ca flacăra se băgă în vorbă: 

— L-au răspopit moldovenii. De fel îi din Moldova, călugăr 
ieromonah. Cică întindea mâna mai degrabă la muiere 
decât la sfânta cruce. 

Logofătul zâmbi! 

— Şi pentru asemenea cinstită faptă vor să-i taie 
urechile? 

— Mai adaugă domnia ta că-i beţiv, trândav şi-n vremea 
din urmă a început să-şi cam uite degetele în chimirul 
oamenilor. L-ar fi spânzurat dacă nu s-ar fi întâmplat să fie 
săptămâna mare. De, norocul prostului... 

Răspopitul pleftorea cu patimă: 

— Diavoliţelor şi harpiilor! Din pricina voastră au pătimit 
sfinţii părinţi Ilarie şi Profir, şi lon Gură de Aur, şi Gedar 
Pustnicul. A simţit el Sfântul Apostol Pavel câtă ispită 


drăcească răspândiţi, mişaucelor, acum şi pururea şi-n vecii 
vecilor! Pucioasa va arde râsul vostru cel sulemenit, iar 
viermii cei neadormiţi se vor îndestula din trupurile voastre 
prea trândave... 

— Amiiin! întări mulţimea. 

— Huuuo! Pentru voi pătimesc şi eu, robul lui Dumnezeu, 
Pafnutie! Căci vrut-am să fiu plăcut Domnului la cuget şi 
trup, dar m-aţi stăpânit cu puterea voastră vicleană. 

În ochii logofătului se aprinse o lumină mică. Dinţii i se 
desluşiră în zâmbet subţire: 

— Omul ăsta îmi place! 

Făcu roată cu privirea, căutând cale slobodă şi fără a mai 
sta pe gânduri ghionti armăsarul. Talanul se înălţă în două 
picioare. Oamenii ţipară speriaţi şi deschiseră potecă, 
căzând unii peste alţii pentru a feri copitele. 

Logofătul se apropie fulger de car, dobori în goană un 
străjer şi apucându-l pe Pafnutie de brâu îl culcă pe ghebul 
calului. Trase un chiot şi armăsarul ţâşni pe dinaintea 
orăşenilor, spintecând văzduhul ca o săgeată. 


Boier Radu Andronic o ţinu într-o mâitură până la 
Biserica Trisfetite. Noaptea cu prisos de lumină daurea 
acoperişurile coşmeliilor, muia în smalţ şi argint frunzele 
copacilor. La casa Marghioliţei stăruia în fereşti o lucoare 
gălbuie. Logofătul ciocăni scurt, apoi descălecă şi mână 
armăsarul spre intrările din spate. 

Negustoreasa ţinea un opaiţ în mână şi umerii înveliţi 
într-un caşmir. Părul castaniu despletit îi mângâia mijlocul. 
Când dădu cu ochii de Pafnutie care sforăia popeşte 
răsturnat pe gâtul calului gata să cadă, zâmbetul i se stinse. 

Zărind  butucii de la mâinile răspopitului, şuieră 
înspăimântată: 

— Un tâlhar! L-ai făcut scăpat din ocnă. 

— Nu chiar din ocnă, râse boierul, dar dacă chibzuiesc 
puţin, într-acolo se îndrepta. 


Negustoreasa se înfăşură mai bine în caşmir, trăgând cu 
ochii spre vecini. Radu Andronic o privi în luminile ochilor: 

— Trebuie să mă ajuţi, Marghioliţă. 

— Trebuie! lată o vorbă care sună a poruncă. Ce vrei să 
fac? 

— Până hotărâm, binevoieşte a ne primi în casă. 

Marghioliţa feri pragul, suspinând. Logofătul săltă în 
spinare trupul lui Pafnutie şi-l depuse lângă vatră pe nişte 
cergi întinse de negustoreasă. Odaia mirosea a curat, 
aşternuturile erau fierte în busuioc, eucaliptul se uscase în 
unghere, dar tot îşi păstra puterea. 

Femeia clătină din cap şi spuse cu glas şoptit: 

— Credeam că te-or astâmpăra străinii, dar se vede 
treaba că nici pe acolo n-a plouat cu îngeri. N-ai sosit bine 
şi s-a aprins târgul de isprăvile domniei tale. Pozna de la 
Rădiţa o morfolesc şi babele care cer pomană la biserica 
Zece Scaune. Acuma te înhăitezi cu ocnaşii, necinstind 
poruncile domneşti... 

Ochii boierului sclipiră. 

— Mă căiesc, Marghioliţă. 

— Văd eu. Uzi ţărâna de lacrimi pe unde păşeşti. Ce 
facem cu ticălosul ăsta? 

— Îl scoatem din butuci şi-l ţii în gazdă până mâine 
dimineaţă. 

Negustoreasa oftă limpezită: 

— Mi-ai pus gând rău, logofete. Dezlegat şi treaz mă 
jefuieşte pentru o straiţă de boartfe. 

— De când te cunosc, nu ţi-a fost niciodată frică, râse 
boierul. Pafnutie nu e un hain. L-au pus slujitorii în cazne 
pentru unele purtări de care sărmanul se ruşinează. 

Femeia râse, clopoței de argint: 

— Numai lume căită şi ruşinată îmi cinsteşte privirea... 

— Nu te necăjeam, Marghioliţă, dacă-l puteam duce în 
altă parte. 

— Cum s-ar zice, m-ai găsit pe mine singura gazdă de 
hoţi din tot târgul. Şi tot nu pricep ce treabă îţi faci cu aşa 


znamenie de om. 

— Am un gând cu el, surâse Radu Andronic. Binevoieşte, 
rogu-te, şi adu ferăstrăul. 

Marghioliţa îl privi lung, apoi aduse scula. Logofătul îşi 
plecă genunchii lângă Pafnutie. Răspopitul dormea cu gura 
căscată, luptând în somn cu oştile iadului. 

— Ai fost azi în piaţa mare până spre chindie... 

— Bag de seamă că domnia ta îmi cunoaşte toate 
rosturile. 

— Suntem amândoi slujitori de taină ai Brâncoveanului, 
Marghioliţă, şopti logofătul şi nu-i de mirare să ştie stânga 
ce face dreapta. Şi-apoi glasul acela cu dulceaţă care place 
atâta târgoveţilor şi mai vârtos mie, păcătosului, a stăpânit 
fără odihnă ziua Domnului. '[i-a atras cineva luare-aminte? 
Nu te grăbi, chibzuieşte, rogu-te, cu deosebită grijă. 

Îşi înfăşură palma în maramă şi se aplecă din nou asupra 
ferăstrăului. 

— Lemn de ulm. Merge greu. 

— Eu aş sparge lacătul, spuse Marghioliţa, decât să mă 
canonesc atât. 

Andronic râse, culegându-şi sudoarea cu mâneca. 

— E lacăt domnesc. Doar cu barosul îi vii de hac. Ei? 

Privirea femeii rătăci printre flăcările lumânărilor. 

— Negustorii ştiuţi n-au lipsit. Eftimie arvanitul, jupân 
Spiru gogoşarul, lonaş papucarul din Trei Cuţite, lipscanii, 
braşovenii care poposesc la noi în fiece an. Doar trei mi s-au 
părut veniţi întâia oară. 

Radu Andronic se opri din lucru, ridicându-şi capul. 

— Cu ce negoţ? 

— Grimele, caşmiruri, bodroanţe muiereşti. Păreau în 
tovărăşie şi nu prea amarnici la taleri. Mai că vindeau în 
pagubă. 

— Ştii cum îi cheamă? 

Marghioliţa săltă din umeri, strângându-şi mai bine şalul. 

— Îşi ziceau unul altuia vere! Dar aşa sunt şi eu cuscră cu 
toată mahalaua... Cel vârstnic e turc beteag. De la 


genunchiul drept în jos, e numai frasin. 

— Gata! suflă logofătul, ridicându-se. Acum se cheamă că 
l-am dezrobit. 

Pafnutie suspină şi-şi duse mâinile slobode sub ceafă, 
ajungând repede somnul din urmă. 

— Urmează-ţi vorba, Marghioliţă. 

— Cel de al doilea e spelb şi mărturisea că-şi poartă 
marfa pe drumurile Braşovului. 

— lar ultimul moldovean... 

— De unde ştii? 

— Ştiu. Îmi plac cărările negustorilor... 

Femeia îşi arătă podoaba dinţilor într-un zâmbet 
îndelungat. 

— Era o vreme când te osteneai bătând cărările 
negustoreselor... Ce ai cu bieţii oameni? 

— Mă munceşte un gând. 

— Cam multe gânduri pentru o singură căpăţână, 
logofete. Dar fiecare ştie a greşi fără povaţă. Zici că te 
întorci în zori? 

— Mă întorc. Poate găseşti nişte straie mirene pentru 
Pafnutie. E terfegos rău. 

— Patul nu vrei să mi-l dau? 

— Asta rămâne la voia matale, Marghioliţă. Cuviosul avea 
dreptate: păcatul nu-i a celui ce se abate, ci a celui care 
ispiteşte. 

Marghioliţa îşi strâmbă buzele rubinii: 

— Cum s-ar zice, vina nu-i a domniei tale, boier Andronic, 
ci a altora. 

— Văd că ţie şi boierului loniţă Fărcăşan nu vă scapă 
nimic, râse logofătul. Mi-ai trimis azi răvăşel. Aveai să-mi 
spui ceva anume? 

Negustoreasa îl cântări lung, dar apoi păru să se 
răzgândească. 

— 'Ţi-oi spune altă dată. 

Îl petrecu până în curte. Andronic încălecă. Marghioliţa 
mângâie crupa armăsarului şi zise moale, ferindu-şi 


privirea: 

— Negustorii aceia... Fii cu băgare de seamă. Spelbul 
mânuieşte aprig jungherul. 

— De unde ştii? 

Femeia îi întoarse vorba: 

— Ştiu! 


Când ajunse la casele Rudeanului, ornicul de la Curtea 
Veche bătu de nouă ori. Boier Radu Andronic priponi calul 
de un par şi privind cu luare-aminte împrejurimile se 
strecură printre dărâmături. Vântul pornit spre seară 
şuiera subţire în lemnăria arsă. Fostele odăi, pustii, păreau 
năpădite de jivine. 

Logofătul aprinse făclia şi începu să cerceteze printre 
bârnele negre, prăbuşite, zăbovind asupra unui gând 
stârnit de istorisirea Brâncoveanului. Omul văzut de 
Dimitrie Pârvan răsărise ca din pământ. Luase izvodul - 
izvodul sau poate altceva - de sub o piatră, apoi pierise în 
acelaşi fel. Dimitrie aşteptase zadarnic să-i treacă pe 
dinainte şi scotocise după aceea spatele casei căutând loc 
tainic pe unde ar fi putut ieşi străinul. Dar în zidul rămas ca 
prin minune întreg nu fusese spartă nici uşă, nici fereastră. 

„Trebuie să mai fie o cale, îşi zise Radu Andronic. O cale 
pe care puţini o ştiu...“ Croindu-şi greu drum, încercă să 
desluşească vechea orânduială a cămărilor. latacele, odaia 
cea mare, cele ale odraslelor şi a dădacei. O răsuflătoare 
ducea spre beciurile Rudeanului. Locul era bătut de paşi. 
Logofătul dădu în lături grinzile arse şi săltă cu uşurinţă 
capacul de lemn. Începu să coboare încet scăriţa, ţinând 
dreapta pe jungher. 

După toate semnele, drumul era umblat. O dovedeau 
capacul slobod şi treptele fără mucegai. Zăbovi în pivniţa 
lungă cu ziduri boltite unde altădată îşi învecheau Rudenii 


vinurile, căutând alte semne. Un cufăr înalt, de statul unui 
om, rezema peretele. Andronic trase de uşă şi un scârţâit 
ascuţit tulbură liniştea. Scrinul n-avea rafturi. O scândură 
lată şi subţire îl tăia către mijloc. Despărţiturile semănau cu 
două sicrie puse în picioare. Logofătul apropie făclia şi 
îngenunche. Pe tăbliile de lemn găsi urme de glod 
amestecat cu iarbă. Nedumerit, Radu Andronic pătrunse 
într-unul din sicrie şi dintr-o dată simţi că alunecă. 


Omul în burnuz răscolea întunericul cu privirea. Îndată 
ce făclia logofătului dispăru în beciurile Rudenilor, scoase 
jungherul şi pătrunse printre ruine, având mare grijă să nu 
stârnească prăbuşirea pietrelor rămase în cumpănă. 


Cutia de lemn se opri singură. În liniştea grea, logofătului 
i se păru că aude o răsuflare. Simţi un fior de gheaţă de-a 
lungul spinării şi ridică făclia. În faţă se deschidea gura 
unui tunel. O luă încet pe lângă zid cu hangerul în mână. 
Străbătu cale de douăzeci de paşi şi se opri ascultând. 
Răsuflarea aceea străină nu fusese o părere. Îl însoțea 
mereu, o simţea tot mai aproape. 

Tunelul coti, înfundându-se pe neaşteptate. Logofătul 
cercetă peretele umed. Dădu peste o adâncitură şi apăsă. 
Un bolovan mare de piatră începu să alunece, deschizând o 
crăpătură în zid. Auzi din nou răsuflarea ce părea acum un 
horcăit şi se răsuci iute. 

Avu vreme să zărească un câine uriaş, cu părul lăţos, 
galben şi ochi roşii năpustit asupra lui. Andronic împinse 
braţul înainte. Colţii lungi şi puternici sfâşiară mâneca 
ceapchenului ca pe o bucată de hârtie. 

În lumina săracă a faclei, colții fiarei şi oţelul din palma 
boierului luceau stins. Câinele zvâcni, ţintindu-i grumazul, 
Andronic feri scurt, repezind hangerul. Îl simţi intrând 
adânc până la prăsele, şi fiara se nărui urlând a moarte. 

Omul în burnuz urmărea lupta lipit de zid. Când hangerul 
logofătului fulgeră fiara, se repezi strângând jungherul în 


pumn. Îl opri întunericul. Boier Andronic dispăruse dincolo 
de zid. 


Logofătul căuta uimit în jur. Se afla într-o casă pustie 
peste care năpădise uitarea. Covoare şi chilimuri vătămate 
de vreme, icoane cu chipurile sfinţilor mâncate de carii 
mureau încet sub pulbere. 

Paingii se înstăpâniseră ţesând cu migală giulgiu des 
peste toate încăperile. Boier Andronic străbătea uluit 
cămară după cămară cu simţământul că cel care părăsise 
casa - cu ani în urmă - o făcuse fără veste, gândind că se va 
întoarce. Lângă divan, aşteptau o pereche de iminei 
brodaţi. Şoarecii roseseră safianul răsuriu lăsând neatinse 
tertelul şi mărgeluşele. Roseseră şi timpul lăsat în urmă de 
un calendar grecesc pe care nimeni nu-l mai răsfoise din 
anume zile ale lui făurar 1695. 

Logofătul trecu mai departe, spintecând truda 
păianjenilor. Socoti că trecuseră nouă ani de când un necaz 
mare se abătuse dintr-o dată asupra casei. În amforele de 
alabastru, florile uscate se fărâmiţau la cea mai mică 
adiere. Merele de pe tipsie putreziseră de mult, iar în 
colivia mică de lângă fereastră zăcea o grămăjuie de oase 
acoperite de pulbere. Pe duşumea forfoteau guzgani mari şi 
Andronic păşea printre ei cu silă. Pe un umărar atârna o 
rochie de taftă verzuie ca apa cea slută în bahne, cu bibiluri 
bogate la piept şi poale. Mijlocul mic, sugrumat într-o lesă 
de mărgăritare în care erau împletiţi ghiocei de argint, 
purtă gândul boierului spre o femeie tânără şi subţire în 
boi. Straiul pregătit pentru petrecere aleasă nu fusese 
înveşmântat, poate, niciodată. 

O bufniţă mare îi fâlfâi lângă ureche trezind în încăpere 
mirosuri veştede de mortăciune. Parcă aşteptând semn, un 
stol de lilieci răsăriră din toate colţurile, izbindu-se de 
ziduri. 

Boier Andronic se apropie de pupitrul florentin rânduit în 
colţul icoanelor. Caietul cu scoarţe de piele aştepta deschis. 


Şterse colbul gros şi desluşi cuvintele aşternute mărunt, de 
o mână deprinsă cu pana. Cele dintâi slove fuseseră 
înghiţite de guzgani. Logofătul apropie făclia. 

La apusul soarelui nu voi mai fi. Peste sufletul meu a 
pogorât liniştea. E ca o lumină blândă. Întorc capul de la 
ceea ce părăsesc şi las viitorimii, nu vouă, bunul meu 
rămas. La 17 al lui făurar 1695. 

Radu Andronic se desprinse de pupitru cu simţământul 
că scotocise într-un mormânt. Făcu cale întoarsă prin 
încăperile pustii. Zări în ultima clipă un jungher strecurat 
prin deschizătura zidului şi se azvârli la pământ. Jungherul 
îi zgârie pielea grumazului, apoi se înfipse într-o mescioară. 

Logofătul se repezi spre gura tunelului. Blocul de piatră 
alunecase, astupând gaura. 


Capitolul VII 


CASA BLESTEMATĂ 


Rau Andronic nu mai zăbovi în odăile pustii. Trase 


zăvorul ruginit de la uşa cea mare. Fierul năpădit de rugină 
gemu înăbuşit ca după un somn adânc, dovedind că vreme 
îndelungată nu simţise mâna omului. 

Ajunse într-o uliţă strâmtă şi întortocheată. Dinaintea 
prăvăliei unui cavaf, o cizmă putredă şi un imineu vechi, 
spânzurate, se bălăngăneau în bătaia vântului. Casa 
ameninţa să se prăbuşească şi judecând după înfăţişarea 
prăpădită a pridvorului şi a curţii, logofătul socoti că 
negustorul nu prea are dever. 

La fereastră, înţepenise un bătrânel gălbejit cu ochii vioi. 
Se uita la boier fără sfială, urmărindu-i curios toate 
mişcările. 

Radu Andronic îi zâmbi, apoi după o clipă de şovăială tăie 
uliţa şi făcu semn bătrânului să-i deschidă. Pătrunse într-o 
odăiţă cu miros greu de lucruri vechi. Lumânarea de seu 
împrăştia zgârcită lumina. Logofătul abia desluşi o laviţă 
acoperită cu scoarţe zdrenţăroase, sculele de cizmărie. 

— Mă prind pe tot câştigul meu dintr-un an, râse 
bătrânul, că domnia ta n-a intrat în prăvălia lui jupân Avram 
ca să târguie încălțări. 

— Ai câştigat prinsoarea, râse logofătul şi azvârli pe masă 
un pumn de taleri. 


Ovreiul căută lung spre chipul boierului şi dădu argintul 
în lături. Avea ţeasta spână, guguiată cum e oul, pieliţa 
obrazului brăzdată şi gălbinicioasă. 

— Ia-i îndărăt, boierule. Banii dobândiţi fără temei - căci 
domnia ta n-ai intrat în rămăşag - nu aduc bucurie şi nici 
câştig. Iar la miluială, cu toată sărăcia lui, jupân Avram încă 
n-a ajuns. 

— Atunci dobândeşte-le temeiul, jupâne, şi istoriseşte-mi 
ce blestem a pustiit casa de peste drum. 

Ovreiul clătină capul. Un zâmbet trist despică buzele 
supte. 

— În drumurile domniei tale ai întâlnit, sunt încredinţat, 
pe rabinul Leiba Simon cel înţelept. 

— N-am avut cinstea, jupâne. 

— Asta să-ţi fie ultima supărare! De auzit, ai auzit... 

— Nici măcar. 

— Nu-i nimic, ai să auzi acum. Leiba Simon, lăudat fie-i 
numele în veci, avea o vorbă: acolo unde a poposit 
blestemul nu încape nici judecată, nici tocmeală. Dacă-ţi 
iese în cale, spune-i că vii după el, ia-ţi traista şi fugi încotro 
vezi cu ochii. Blestemu-i ca boala, se ia şi nu osteneşte 
înainte de soroc. 

— M-ai înspăimântat, jupân Avram, surâse blând 
logofătul. 

— Drămuieşte-ţi spaimele cu zgârcenie, boierule, dacă 
vrei să ştii şi altele. 

— Cum o chema pe stăpâna casei? 

— Mioriţa. 

Radu Andronic căută în minte. 

— Mioriţa? 

— Tatăl dumneaei se trăgea din neamul Balşilor, boieri 
mari moldoveni. 

— Am ştiinţa că Balşii stăpâneau moşii în Valahia. 

— Dacă ai şi puţină răbdare o să afli că aşezările de la 
ledereni şi Livedeasa, din cotul Vlaşcăi, le-au trăinicit după 
ce au fugit de urgia lui Vodă Vasile Lupu. Mamă-sa nu se 


afla din cine ştie ce spiţă aleasă, dar era tare chipeşă. 
Chipeşă şi trufaşă. 

— Şi fata? 

— Domnia ta, râse ovreiul, eşti năvalnic ca un mânz 
tătăresc. Ai auzit de rabinul Mendel? 

— Nu. 

— Nu-i nimic, ai să auzi acum. După cel dintâi ceas al 
serii, spunea rabinul Mendel, îngăduie trupului şi cugetului 
să trândăvească. Nu te lăsa cuprins nici de nerăbdarea 
bucuriei, nici de bobotaia necazului şi somnul îţi va fi dulce. 
Mioriţa a fost frumoasă, boierule. Mai frumoasă decât 
mama-sa. Când te uitai la ea, îţi dădeau fără veste lacrimi 
de bucurie. Era ceva pe chipul ei care-ţi mărturisea că nu-i 
e ursit să zăbovească mult în lumea noastră. Ochii mai cu 
seamă îţi frigeau inima. Negri, migdalaţi, muiaţi parcă de 
rouă. Părul cum e spicul în rod îl purta înnodat pe ceafă şi 
prins în leasă de aur. N-am văzut-o niciodată altfel... 

Privirea cavafului alunecase peste creştetul lui Radu 
Andronic. Lucea blând ca dinaintea unei icoane. Logofătul 
întrebă încet: 

— A fost ibovnica Rudeanului? 

Negustorul tresări: 

— Cum a aflat domnia ta aşa o taină? 

— Am găsit drumul de sub pământ care leagă cele două 
case. 

— Rudeanul l-a zidit. 

— Am priceput... 

— Ştii cine a fost apoi soaţa Rudeanului? 

— Nu. 

Ovreiul scăzu glasul de parcă i-ar fi ascultat cineva: 

— Jupâneasa Elena Brezoianu, fina lui Vodă. Silit a fost la 
însoţire şi silnică i-a fost viaţa. Elena nu era slută, dar vorba 
lui reba Isac. Ai auzit de el? 

— Nu. 

— Nu-i nimic, ai să auzi acum. Avea Isac al nostru o 
vorbă: „După miere, nici strugurii nu au dulceaţă.“ 


— Vii dintr-un neam de înţelepţi, jupân Avram, surâse 
Radu Andronic. Înţeleg ce vrei să spui. Pe Mioriţa o 
cunoscuse înainte... 

— Îngăduie, rogu-te, lui jupân Avram să bage de seamă 
că domnia ta vii dintr-un neam care pricepe totul tare 
repede. Adevărat, o ştia de când era copilă. Şi tot de-atunci 
şi-au juruit credinţă în veci. Dar Dumnezeu, fi-voi iertat, 
pune camătă grea. Dă cu o mână şi ia cu două. Zâmbi. 
Rudeanul şi Mioriţa erau frumoşi, cuprinşi, se îndrăgeau. 
Nimic nu le stătea în cale. Rânduiau tocmai ospăţul de 
logodnă, când Brâncoveanul îmboldit de doamna Marica şi 
de fină-sa, Elena, l-a chemat pe boier la curte. De faţă n-am 
fost, adăugă subţire jupân Avram. Au uitat să mă 
poftească... Dar ştiu că până să se dezmeticească, s-a trezit 
Rudeanul cu inelul Elenei în palmă. N-a îndrăznit să 
înfrunte mânia Domnului şi peste două luni se afla însurat. 
Mioriţa a zăcut un an de inimă neagră... După aceea, a 
îmbrăcat strai de călugăriţă la mănăstirea Dintr-un Lemn. 

— De unde cunoşti lucrurile astea, jupân Avram? 

— Am să răspund domniei tale la vremea cuvenită. De 
ajuns că într-o iarnă, sunt 12 ani de atunci, Rudeanului i s- 
au rupt baierele inimii de atâta năduf şi tocmind oameni de 
ispravă au purces la mănăstire şi au furat-o pe jupâniţă. 

Logofătul îi azvârli o căutătură iute şi prinse a zâmbi. 

— Te-ai numărat cumva şi domnia ta printre oamenii 
aceia? 

— Dacă îngădui, am să-ţi răspund cu altă întrebare. Ai 
auzit de reba Solomon? 

— Nu. 

— Nu-i nimic, ai să auzi acum. Reba avea o vorbă: 
Dumnezeu a dat, în înţelepciunea lui, ochi sprinteni 
şoimului, dar i-a tăiat limba. Când pătrunzi iuteş în sufletul 
semenilor fereşte-te a o arăta. 

— Vrei să spui, zise logofătul, că dobândeşti mai multe 
dacă nu te arăţi prea ager. Dar eu am socotit, jupâne, că nu 


se cuvine să umblu cu iscuseli. Mi-ai vorbit neprefăcut şi cu 
plăcere. 

— Cu plăcere, adevărat. O să te mire, dar domnia ta eşti 
prima fiinţă omenească care aude din gura mea povestea 
Mioriţei. Ştii de ce? 

— Pesemne nimeni altul în afară de mine nu te-a rugat să 
i-o spui. Şi nu te-a rugat, pentru că n-a ştiut că o cunoşti, iar 
dumneata, jupâne, te-ai păzit a le destrăma credinţa. Aşa e? 

— Aşa e, boierule. Da' azi, povestea aceea veche nu mai 
poate face rău nimănui. Nici mie, nici Mioriţei. Pe mine, 
Rudeanul mă tocmise să fiu momeală. Râse încetişor: Am 
umplut o traistă de mărunţişuri şi am bătut la poarta 
mănăstirii în prag de seară. Am ochit chilia jupânesei, am 
descurcat potecile. Peste câteva ceasuri slujeam drept 
călăuză oamenilor plătiţi de Rudeanul... Au trăit Rudeanul 
şi Mioriţa în casa de peste drum ceasuri de negrăită şi 
ascunsă dulceaţă. Se fereau de jupâneasa Elena, de 
slujitori, de târg. Privind la cei doi am priceput, boierule, ce 
pârjol poate semăna dragostea. Dar soarta nu îndrăgeşte 
pe cei ce i se răzvrătesc. Un blestem amarnic îi urmăreşte. 
Trei prunci - rod al însoţirii nelegiuite - au murit în scutece. 
Când i s-au aprins casele, Rudeanul se afla în braţele 
Mioriţei. I-au pierit copiii odrăsliţi de Elena, jupâneasa, tot 
avutul. Boierul a socotit-o semn aprig al mâniei cereşti şi şi- 
a pierdut minţile. 

— Şi Mioriţa? 

Jupân Avram clătină din cap cu tristeţe: 

— Şi-a pus capăt zilelor. Fără Rudeanul, viaţa şi sufletul îi 
erau de tot pustii. Oamenii n-au vrut să-i facă slujbă şi am 
îngropat-o în grădină. De-atunci nimeni nu s-a mai apropiat 
de casă. O socotesc afurisită. 

Ovreiul îşi frecă ochii parcă supăraţi de fum. Radu 
Andronic întrebă în şoaptă: 

— Chiar nimeni? 


La acelaşi ceas târziu din noapte, bărbatul înveşmântat în 
burnuz se strecură printre sălciile ce streşineau apa 
Dâmboviţei. Sub pod mocnea stins focul cumaşilor, calicii 
înrăiţi în viaţă fără căpătâi. Trăiau din picurişul pomenilor 
ziua, iar noaptea scoteau cuţitele din fier prost, tâlhărind 
ulițele. 

Peste trupurile adormiţilor adia vântul. Omul în burnuz 
trase o grimea neagră pe faţă şi atinse un umăr. Calicul se 
dezmetici iute din somnul viclean al cârjaliilor şi duse mâna 
la hanger. Omul în burnuz îi prinse degetele şi îl trase în 
întuneric. 

— Tu eşti, Prisparu? 

Lotrul încercă să desluşească chipul celuilalt. Rosti oţărât 
cu mâna prinsă în cleşte: 

— Ca să mă întrebi de nume m-ai trezit? 

— Am socotit că cinci galbeni nu ţi-ar fi de prisos. 

— O socoată bună. Ce pofteşti în schimbul lor? 

— Să mi-l deschizi pe unul. 

— Aha! Cârjaliul rânji: Colivă ori bolniţă? 

— Colivă. 

— Hm... Sunt ififliu rău, nu-mi dă mâna să scuip în blidul 
plin. Ce hram poartă muşteriul? 

— Tânăr, deprins cu jungherul. 

— Boier ori din prostime? 

Omul în burnuz păru să şovăie. Răspunse încet, căutând 
cu luare-aminte în jur: 

— Boier. 

— Atunci se mai cuvin cinci galbeni. Obraz subţire. Şi 
Vodă când le-nalţă capetele în sulițe, le potriveşte celor de 
neam prăjină mai înaltă cu trei coţi decât mişeilor. 

Omul în burnuz scoase aurul. 

— Lucrarea e grabnică. 

— Poruncesc doar rădvanul, râse calicul, şi am pornit. 
Unde trebuie făptuită lucrarea? 

— În uliţa Boiangiilor. Pândeşte dugheana lui Avram 
cavaful. Dacă ţii la pielea ta, ia-ţi tovarăşi. Boierul are mână 


dibace şi hanger ascuţit. 
Se topi în întuneric. După ce se îndepărtă îndeajuns, 
omul în burnuz tăie Dâmboviţa spre curţile Brâncoveanului. 


— Nimeni! spuse jupân Avram. 

— Gândeşte-te mai cu seamă la ultimele zile. 

Ovreiul clătină hotărât din cap. 

— Nimeni, boierule, ţi-am spus. Oamenii se tem de casa 
blestemată şi o ocolesc. 

Radu Andronic surâse. 

— Mai sunt şi ceasuri de noapte. 

— Dacă nu stau eu la priveală, răspunse ovreiul, stă 
nevastă-mea Rea-Lea. Dacă nu stă nevastă-mea, stă soacră- 
mea, dacă nu stă nici soacră-mea, stau copiii, să le dea 
Dumnezeu sănătate. Am zăbovi cu toţii, dar fereastra e 
mică şi nu încăpem. 

Logofătul îl cercetă mirat. 

— Şi ce faceţi acolo? 

— Domnia ta nu poţi înţelege. Când viaţa ţi-i săracă, 
ochii-s dornici de privelişte. De-ajuns să vezi un câine străin 
în mahala şi gândurile încep să alerge. Cine l-o fi rătăcit, ori 
poate că la un capăt sau altul al uliţei s-o fi înjghebat 
gospodărie nouă? lar nevastă-mea nu are somn decât în 
puterea amiezii. Când am auzit întâia oară de meteahna ei, 
m-am bucurat foarte... 

— De ce? 

— Peţitorul m-a amăgit că-i semn de mare hărnicie. Vorba 
lui reba Simhală, ai auzit de el? 

— Nu, dar trag nădejde c-o să aud... 

— Simhală al nostru avea o vorbă: „Mâţa mănâncă 
straşnic peşte, asta însă nu înseamnă că-i place să 
pescuiască.“ lar acum domnia ta se întreabă: cu atâta 


înţelepciune cum de nu a izbutit bietul ovrei să se 
chivernicească? 

— Nu mă întreb deloc, jupân Avram, râse logofătul. Sunt 
încredinţat că ai urmat pildele vechi care ne povăţuiesc să 
nu râvnim la avuţie. 

— Eu zic că învăţătura asta a născocit-o un pântece plin. 
Dar oricum, e prilej de mângâiere să crezi că ai rămas 
sărman din prisos de înţelepciune. 

Radu Andronic îşi îmbumbă veşmântul. Împinse punga de 
bani spre ovrei, zâmbind. 

— Primeşte-i, jupâne, pentru osteneală. Nenorocul meu e 
că cei care au cercetat casa Mioriţei au scăpat privirii 
domniei tale. 

Cavaful îşi plecă ochii, zgrepţănându-şi părul sărac de la 
ceafă. 

— Din casă n-am văzut ieşind pe nimeni. Dar - poate-ţi va 
fi de folos - în grădina Mioriţei mi s-a părut că zăresc un 
bărbat schilod. 'Tăia curtea spre han. 

Logofătul tresări. 

— Când? 

— Ieri, la vărsarea serii. Am să mai spun domniei tale că 
omul betegise de curând. Nu părea deprins cu piciorul de 
lemn. Şi voi mai spune logofătului, cerând cuvenita iertare, 
că-n urzeli de primejdie e bine a-şi ascunde chipul şi a-şi 
schimba înfăţişarea. 

— De unde mă cunoşti? întrebă Andronic înveselit. 

— Există un singur boier în Bucureşti îmbrăcat în straie 
de lotru şi cu semn de rană veche la tâmplă. Tot pruncul 
care a deprins a vorbi îţi va spune că acest boier se 
numeşte logofătul Radu Andronic. Vorba lui reba Lazăr... Ai 
auzit de reba Lazăr? 

— Da! spuse apăsat Andronic, hotărât să-l vâre în 
strâmtoare. 

Ovreiul râse clătinând din cap: 

— N-ai auzit şi nici n-ai să auzi, boierule! Rabin cu aşa un 
nume încă nu s-a pomenit... 


Capitolul VIII 


CUVIOSUL PAFNUTIE 
ÎŞI GĂSEŞTE O SLUJBĂ 


Ajuns în josul uliţei, boier Andronic întoarse capul. În 
lucoarea săracă de la fereastra cavafului se ghiceau două 
făpturi. Ovreiul îşi chemase la priveală muierea. Se 
canoneau acum să cerceteze amândoi prin ochiul strâmt de 
sticlă. 

Logofătul zâmbi, adâncindu-se în fundătura Turculeţului. 
Gonea tăind săgeată întunericul. Dintr-o dată, calul i se 
împiedică într-o frânghie întinsă de-a curmezişul drumului. 

Andronic se trezi în ţărână, strâns potcoavă de trei 
haidamaci desprinşi de lângă ulucile unei curţi. Aveau 
chipurile trase, năpădite de plete şi barbă, prin zdrenţele 
rău mirositoare se străvedea un umăr ori o spinare goală. 
Unul dintre ei îi sări tâlhăreşte în cârcă, cetluindu-i braţele. 
Ceilalţi înaintau pieptiş, cu jungherele în mâini. 

Logofătul se smuci fulgerător din şale, lepădându-şi 
povara. Omul căzu greu şi rămase o clipă răstignit în colbul 
uliţei. Cu jungherul în stânga şi sabia în dreapta, stăvili 
pornirea ascuţişurilor viclene. Oţelul scăpără, zvârlind 
scântei mărunte. 

Andronic avu răgazul să citească feţele ucigaşilor. Făcu 
vânt celor doi şi spuse râzând: 

— Ridică-te, Prisparule! Nu aşa se întinde palma la mila 
întârziaţilor! 

Pungaşul sări opărit. 


— Vătămaţi-l, fraţilor! 

Amândouă hangerele căutară inima logofătului şi mare le 
fu tâlharilor mirarea când simţiră că le zboară armele din 
mâini. Dădură înapoi. Andronic flutură vânteş sabia, 
crestându-le obrajii. 

— Asta-i pecetea mea, flăcăilor, pentru ziua în care veţi 
da socoteală. 

Haidamacii se răsuciră pe călcâie, mistuindu-se în 
întuneric. 

— Feciori de căţea! strigă în urma lor Prisparu. 

Înainta costiş, cu jungherul proptit în degetul gros. 
Logofătul pricepu că lovitura va porni de sus în jos şi îşi 
rândui liniştit armele la cingătoare. 

— Ai rămas singur, milogule, dar îndrăzneala nu-ţi 
osteneşte. Aştept. 

— Primeşte! 

Mâna  Prisparului zvâcni după socoteala logofătului. 
Andronic îi prinse încheietura şi-o strânse până când 
ucigaşul scăpă într-un genunchi, gemând. 

— Îndurare! 

— Cine v-a poruncit moartea mea? 

Omul răsufla greu. Radu Andronic slăbi din strânsoare. 

— Vorbeşte! 

— Nu ştiu, boierule. 

— Vorbeşte! scrâşni logofătul. 

— Nu ştiu cine e, jur! M-a tocmit să-ţi fac felul. Mi-a zis că 
eşti tare de înger şi n-a greşit. A greşit când m-a povăţuit să 
iau numai doi tovarăşi. Îmi trebuiau de două ori pe atâţia. 
Nu-i ceasul de când m-a căutat sub pod... 

— Un bărbat răsărit, în burnuz... 

Tâlharul încercă să râdă: 

— Păi dacă-l cunoşti, boierule... 

— Cât ţi-a plătit pentru lucrarea asta? 

— Zece galbeni. Uită-te în chimir, îi mai am. 

Radu Andronic socoti că lotrul nu minte. Omul în burnuz 
nu-şi descoperise chipul faţă de boier Pârvan care dorise cu 


strâmbătate, dar nu din lăcomie de taleri, moartea 
Brâncoveanului. Cu atât mai vârtos n-avusese să se vândă 
mişeilor de sub podurile Dâmboviţei. 

Slobozi tâlharul şi scoase din cingătoare o teşcherea 
mică. 

— Ai cincizeci de galbeni ca să-ţi ţii gura legată. Nimeni 
nu trebuie să cunoască întâmplările din noaptea asta. Dacă 
aud o vorbă, te găsesc şi în gaură de şarpe! 

Ucigaşul căută mult şi cu nedumerire în urma logofătului. 


La puţină vreme după acestea, Radu Andronic descălecă 
în faţa hanului Sf. Gheorghe. Fiind zi de bucurie şi 
desfătare, porţile rămăseseră deschise. În curte se 
răcoreau oameni cu ulcelele pline, dinlăuntru răzbăteau 
chiote vesele. 

Logofătul rămase în prag încercând să descurce, în 
lumina înceţoşată a feştilelor, halimaua de chipuri şi 
trupuri. Hangiul, bărbat rotofei cu ochii mici înfundaţi în 
grăsime,  înveşmântat cu nădragi ceadirii şi chimir 
braşovenesc de piele care îi încingea anevoie pântecele 
mare, se apropie cu temeneli. 

— Sluga domniei tale... 

— Văd că ai vânzare, nu şagă, zâmbi Radu Andronic. 

Doi ţigani numai o apă zdrăngăneau cu nădejde la dible 
prăpădite. Hangiul răspunse iute şi parcă cu spaimă de 
deochi. 

— Ca în zi de sărbătoare, boierule. Azi nu pridideşti de 
muşterii, iar mâine le numeri doar păduchii lăsaţi zălog, fie- 
mi vorba iertată. Poate domnia ta doreşte o cămară, cai de 
olac, ori altceva... 

Logofătul îl privi în luminile ochilor şi rosti cu tâlc: 

— Mai cu seamă „altceva“. 

Hangiul clipi întâi nedumerit, apoi păru a înţelege: 


— Pofteşte după mine, boierule. 

Radu Andronic se lăsă petrecut într-o odăiţă dosnică. 
Hangiul ieşi şi se întoarse numaidecât, aducând o cupă şiun 
clondiraş. Turnă cu dichis vinul untdelemniu, mânuind 
gingaş oalele. 

— Nu trebuie zdruncinat, şopti abia mişcându-şi buzele 
umede. E licoare aleasă. Îşi micşoră şi mai mult glasul: Vin 
din pivnițele domneşti de la Târgovişte. 

Logofătul izbucni în râs: 

— Faci negoţ cu Brâncoveanul? 

— N-am spus asta, boierule. Am un prieten, vătaf la 
podgoriile lui Vodă. Clipi din ochi: Un butoiaş, două, nu se 
cunoaşte. Le păstrez pentru obrazele subţiri... 

— Mă prind pe ce vrei, hangiule, râse iar Andronic, că 
„obrazele subţiri“ de dincolo tot cu licoare domnească 
dintr-aceasta se desfată acum. Dar pentru altă vorbă am 
venit... Străini ai în han? 

Zece galbeni răsfiraţi pe mescioară însoţiră întrebarea 
logofătului. Hangiul îi numără repede din ochi. 

— Ce înţelege domnia ta prin străini? Se ştie doar că la 
Paşti şi Crăciun, de iarmarocul Sânzienelor şi al Sfintei 
Marii negustorii umplu hanurile. 

— Mă gândesc la aceia pe care nu i-ai mai cunoscut, 
oameni văzuţi dintâia oară, cu hram tulbure. 

Fruntea hangiului se încreţi. Privi încă o dată spre 
galbeni şi rosti, înghițind în sec: 

— Păi să-i socotim, boierule. Am grecii, moşteniţi încă de 
la bietul tata, fie-i ţărâna uşoară: Spiru - giuvaiergiul; 
Costachis - telalul cu un cirac; lani - mămularul. Vin: 
Vittorio - genovezul cu catifeluri, damască şi zarafir, 
lipscanii... 

— Alţii! îi curmă vorba Andronic. Din cei neştiuţi. Încerci 
cu viclenie, hangiule, să dobândeşti vreme chibzuind ce să 
faci. Să mi-i spui, ori ba. 

— Domnia ta eşti prea prepuielnic. Doar atâta, că nu le 
ţin seama la toţi, aşa pe cap... Uite, acuma mi-am adus 


aminte. Au mai poposit ieri, pe răcoare, trei neguţători. 

— Sunt în tovărăşie? 

— Nu cred, au picat însă la acelaşi ceas. E un braşovean, 
Dragoş. Vinde caşmiruri, marame şi băsmăluţe. Ăstuia, ştiu 
că i-a râs norocul în faţă. Până spre seară, isprăvise marfa şi 
voia să se ducă. Îl ţine pe loc o prăpădită de roată şi după 
cum poate pricepe orişicine, n-a găsit suflet de creştin să-i 
dreagă carul în această zi. 

— Asta înseamnă că râsul norocului a fost cam strâmb. Al 
doilea? 

— Al doilea, Murgu, îi din Moldova. Meştereşte în lemn 
sipete, besactele, sunducuri, acăriţe. Am cumpărat şi eu 
una muierii... 

— Mi-o arăţi altcândva. Mai departe! 

Hangiul clătină din cap cu amărăciune. 

— Eu, unul, nu-s deprins cu pripeala, boierule. Ca să 
isprăvesc, cel din urmă-i turc, Abdul geambaşul. 

— Unde-şi au odăile? 

— Braşoveanul, deasupra dughenii lui Costachis. 

— Adică spre porţile cele mari? 

— Întocmai. Murgu, în aripa slugilor, şi Abdul, în spate. 

— Spre casa blestemată? 

— Da. 

— Binevoieşte, rogu-te, şi arată-mi-i! 

— Dacă domnia ta vrea să le vadă chipul, n-are decât să 
privească prin uşa niţeluş crăpată. Dă chiar în ocniţa unde 
le-am rânduit masa. 

Logofătul se apropie şi îşi lipi ochiul de deschizătură. 
Moldoveanul şi negustorul braşovean vorovăiau în şoaptă. 
Turcul, un zdrahon în ilic şi fes roşu, râdea la tejghea cu 
sluga. Apucă două oale de vin şi se înapoie la masă, 
trăgându-şi piciorul de lemn. 


Boier Radu Andronic o găsi pe Marghioliţa cocoţată în 
vârful patului, prăpădindu-se de râs. Ochii, două pietre 
mari, verzi, fulgerau la fiecare înălţare a pleoapelor 
luminând obrazul sidefiu cu gingăşia petalelor de nufăr. 
Dinţii umezi ronţăiau acadele. Îşi încrucişase picioarele 
după moda păgânilor şi asculta vorbele nelegiuite ale lui 
Pafnutie. Aşternutul, o spumă de horbotă, mirosea sănătos a 
curat, dedesubturile femeii, mai mult ghicite, străluceau de 
albeaţă. 

Răspopitul îşi legase fruntea încinsă cu o basma udă şi 
blestema fierbinte pe Satana ce scosese dinaintea 
oamenilor ispita muierilor şi balercile cu vin amăgitor. Când 
îşi trăgea răsuflarea, se întindea după ulcica cu rachiu 
aşezată pe laiţă, la îndemână. 

Boier Radu Andronic îi prinse mâna în aer şi arducă 
ulcica pe poliţă. Marghioliţa chicoti: 

— Îngăduie-i, logofete, să se dreagă. 

— Până s-o drege, vreau să se trezească. 

Răspopitul îşi sumeţi buza şi mugi: 

— Căci îşi leapădă Domnul de la inimă pe hainul care 
smulge lingura de la gura săracului. lerta-va la cel ce din 
neştiinţă greşeşte, şi de două ori iartă iar când acel hain se 
căieşte şi lasă săracului ce-a luat. 

— Eu nu mă căiesc, râse Andronic. Şi acum istoriseşte-mi 
de ce te-au osândit oamenii la butuci? 

— La butuci?! se minună răspopitul. Robul lui Dumnezeu, 
Pafnutie, vârât în butuci?! Mare şi negrăită mi-e mirarea! 

— Iaca aşa o ţine de când a făcut ochi, spuse Marghioliţa, 
clipind vulpeşte. Nici dacă i-am arătat butucii nu mi-a făcut 
încredințare. Adaugă în răboj, logofete: hoţ, beţiv şi 
tăgadnic. 

— Cată cu blestem, Doamne, la cei ce hulesc pre slujitorii 
tăi! Cetluieşte gura muierilor spre liniştea şi odihna 
sărmanilor credincioşi. 

— Lasă slujba, Pafnutie! Străjerii răscolesc târgul, gâdele 
îşi ascute securea. Ce au oamenii cu tine? 


— Inima ticăloasă e de nepătruns, boierule, spuse oleacă 
mai îndulcit Pafnutie, adunându-şi zdrenţele pe trup. Dar 
iacă, Mântuitorul nu lasă de izbelişte pe bunii săi. Întăreşte 
un braţ la care nici n-ai gândit şi îndreaptă nelegiuirea. 

— Ai fost popă în Moldova? 

— Am fost şi cu vrednicie am slujit poruncile sfinţilor 
părinţi. 

— Nu cumva necuratului? Pentru care faptă anume te-au 
alungat creştinii din altar? 

— Oamenii-s săraci cu duhul, boierule. Dacă am găsit în 
uliţă o pungă cu bani şi am ridicat-o, căci risipa nu-i e dragă 
nimănui, umilit am fost şi hoţ mi-au zis... 

— Eşti încredinţat, râse logofătul, că teşchereaua n-ai 
găsit-o în vreun chimir? Şi cu partea femeiască cum a fost, 
cuvioase? 

Caterisitul ridică mâinile la cer: 

— Urzelile satanei sunt viclene şi prea viclene. Îţi scoate 
în cale mioară albă, iar tu o mângăi neştiind că dezmierzi 
trup spurcat de muiere. 

Negustoreasa îşi ţinea pântecele de râs. Lacrimile îi udau 
obrajii alunecând în boabe de mărgăritar. Radu Andronic îşi 
rândui mustaţa. 

— După cum pricep, te încearcă ades Satana. 

— Adevărat şi prea adevărat, oftă Pafnutie. 

Marghioliţa întrebă printre suspine: 

— Câte ibovnice ai avut, părinţele? 

— Una singură, răspunse răspopitul, spre uimirea 
logofătului. 

— Tot mioară albă? 

— Neagră ca talpa iadului! Îi sfârâia pucioasa-n ochi şi 
săltau dracii sub pielea ei. Ridicasem anume pentru ea casă 
în Păcurari, o ţineam cu bucate şi bani... 

Radu Andronic clătină capul. 

— Pricep. Şi cum Dumnezeu a poruncit să-ţi ajuţi 
aproapele... 


— Aşa am chibzuit şi eu, logofete. Dar iacă, oamenii au 
socotit într-altfel. 

Se ridică anevoie, ţinându-se de cuptor: 

— De-acuma mă duc. Se luminează şi anevoie mă mai 
strecor afară din târg. Îţi mulţumesc, boierule, pentru fapta 
prea milostivă. Fii binecuvântat, binecuvântată fie şi 
jupâneasa ce trândăveşte în moliciunea crivatului. 

— Mai zăboveşte o clipă, îl opri Andronic. Străjile bat 
ulițele în căutarea sfinţiei tale. Au mare trebuinţă de 
zdrahoni pentru ocnele de sare... 

Pafnutie se opri nehotărât. 

— Îndură-te, logofete, şi arată-mi căile spre izbăvire. 

— Nu-i decât una singură, cuvioase. Să intri slugă. 

— La domnia ta? 

— Ai ghicit. 

Cateristul îi căută lung în faţă. Îşi răşchiră degetele prin 
barba încâlcită. 

— Şi la ce munci chibzuieşti a mă pune, boierule? 

— Ai să culegi floricele, chicoti negustoreasa. Miroase 
locul sub el de puturos ce e! 

Pafnutie se făcu a nu băga în seamă. 

— Nu te uita, logofete, că sunt trupeş. N-am vlagă, aici e 
năpasta. 

— Fii fără grijă, n-ai să plugăreşti! 

— Şi cum fi-vor bucatele? 

— Pe măsura slujbei. 

— Şi somnul? Dacă nu dorm zece ceasuri pe noapte ca să 
mă poci hodini oleacă după sfântul prânz, mă prăvăl de 
slăbiciune. 

Marghioliţa se zbuciuma de râs, logofătul surâdea 
subţire. 

— 'Tocmesc altă slugă să te legene. 

— Şi cam câte parale socoteşte domnia ta că fac? 

— Niciuna, dar vei primi veşminte, încălțări, cal şi treizeci 
de galbeni la zi dintâi a anului. Ei? 

— Fie! 


— Atunci schimbă-ţi straiele şi dă jos câlţii de pe obraz. 

Lui Pafnutie i se bolboşară ochii. Duse mâna la barbă, 
înspăimântat. 

— În ruptul capului! 

— Cum ţi-e voia! leşi, rogu-te, în uliţă. 

Răspopitul rămase cu ochii în duşumea. întrebă, 
mângâindu-şi barba: 

— De ce trebuie s-o tai? 

— la chibzuieşte! Străjile domnului te caută. Ca să nu te 
mai cunoască, trebuie să-ţi schimbi înfăţişarea. Ce zici, 
cădem la învoială? 

— Cădem. Dar să ştii, logofete, că de-mi va părea slujba 
grea, ori necinstită, ori mă vei urgisi, al meu e drumul, ai 
domniei tale calul şi straiele şi cei treizeci de galbeni. 

— Amin! zâmbi Radu Andronic. 


Părăsiră casa Marghioliţei pe rouă nescuturată, când 
lumina crudă a dimineţii spoia cerul cu smalţ siniliu. 
Soarele mai zăbovea dincolo de mahalaua Oţetarilor, la 
buza pământului. 

După ce-şi tăiase barba, Pafnutie se holbase în miraza 
negustoresei minunându-se de chipul nou. Acum, călare pe 
o iapă tătărească scurtă în picioare, îşi cerceta cu plăcere 
ascunsă dulama de aba, sileaful unde păstra un cuţit de la 
bucătăria Marghioliţei până avea să rostuiască un jungher, 
cămeşa cu arnici şi ciucuri tot din sunducul femeii. Se 
simţea muchelef şi-şi ţinea boiul ţanţoş în şa, mânând după 
cuviinţă, oleacă în urma logofătului. 

Târgul era pustiu şi în spatele ferestrelor unde oamenii 
măcinau odihna grea de după petrecere se ivea doar chipul 
scorojit al vreunei babe fără somn. Văzduhul mirosea 
aţâţător a iasomie şi liliac înrourat, păsările se trezeau 
gureşe, tăiau văzduhul iuți şi negre, ca nişte săgeți. 


— La ce tot chibzuieşti, cuvioase? îl trezi Radu Andronic. 

Pafnutie îi dădu răspunsul uşurel cântat după vechi 
deprinderi: 

— Fericiţi sunt cei ce se desfată din bunătăţile duhului. 
lacă, privesc la puiul ista de dimineaţă, logofete, şi-mi ştiu 
cugetul curat, iar dihania alungată din trup. Mă simt întru 
totul vrednic de cununa lui Cristos. 

Radu Andronic îl cercetă din colţul ochiului. 

— Cuvintele tale mă bucură nespus şi-mi sporesc câinţa 
pentru asprimea vorbelor. Mi-era frică să nu fi slobozit un 
hain. 

— Iertare domniei tale, dar teamă mi-e că nu-ţi era 
teamă. le desfată bicisnicia mea şi slobozenia gurii. Dar zic: 
eu tot voi afla împărăţia cea adevărată, căci trupul mi-e 
slab, însă gândul bun. 

— lar la mine-i tocmai de-a-ndoaselea! spuse râzând 
logofătul. 

— Nu se cuvine slugii să judece pre cel ce-i pune pâine 
dinainte şi galbenii juruiţi. 

— Dar de-o cupă de rachiu, aşa de bună dimineaţa, ce-ai 
zice, cuvioase? 

— Dovadă am, Doamne, că ispita nu-i trândavă! Abia au 
dat zorile, şi mă îmbie neostoită. Dar mult îi iubeşti tu pe 
păcătoşii ce apoi se umilesc. Şi-i prea adevărat că vorba 
stăpânului, poruncă slujitorului iaşte! 

— După cum văd, spuse cu tâlc Radu Andronic, avem să 
ne înţelegem. 

— Dacă şi domnia ta ştii drumul cel bun al ulcelei pline şi 
n-o duci la ureche, înţălegerea va spori în câştig. 

Lăsaseră în urmă Podul Mogoşoaiei şi logofătul cârmi 
spre hanul Sfântul Gheorghe. Îl făcură roată, cotind în uliţa 
Boiangiilor. Radu Andronic azvârli un ochi spre dugheana 
cavafului şi zâmbi. La fereastră veghea Rea-Lea, muierea 
lui jupân Avram. 

Poarta de la grădina Mioriţei năpădită de buruieni era 
zăvorâtă. Rugină de nouă ani mâncase fierul, pecetluind 


încuietorile. Logofătul  înfipse  pintenii în pântecele 
armăsarului şi ţâşni ca o nălucă peste zidul înalt. Căută spre 
Pafnutie de partea cealaltă şi rosti mirat: 

— Ce aştepţi, cuvioase? 

— Să deschizi poarta, logofete. Sunt învăţat - şi n-am 
amăgit pe domnia ta într-altfel - cu rugăciunea şi cugetările 
pioase din străfundul chiliei. A văzut oare cineva schimnic 
într-aripat? Călugăr cu deprinderi sataniceşti? 

— Să le deprinzi şi încă iute, rosti aspru boierul, că eu mi- 
am luat slujitor, nu duhovnic. Mergi zece paşi mai la vale şi- 
ai să găseşti zidul surpat. Nu-i greu să sari pe-acolo. 

În spatele casei, Andronic descălecă. Se uită spre 
dugheana lui jupân Avram şi făcu câţiva paşi până ajunse în 
bătaia ochiului de fereastră. Socoti că acela era locul unde 
şchiopul fusese zărit de ovrei şi îngenunche căutând cu 
luare-aminte pământul moale cu smocuri de buruieni. 

— Ei, asta cu adevărat n-am mai pomenit! 

Răspopitul ţinea cu o mână calul de dârlogi şi cu cealaltă 
şalele, dovadă că sărutase pământul. Privea spre boier cu 
mirare. 

— Ce n-ai pomenit, Pafnutie? 

— Iaca, ce face domnia ta! Am auzit eu de cititori în stele, 
dar în ţărână, ba! 

— O ispravă ca asta ai făcut şi tu, adineauri. Ce căutai pe 
jos? 

— Socoata la vătămarea trupului în slujbă boierească. 
Pentru coastele strâmbate adaugă, rogu-te, în răboj încă doi 
galbeni... Dar bag de seamă că ocoleşti răspunsul. 

— Fă o metanie, cuvioase, şi am să te lămuresc. Cercetez 
urmă de bărbat schilod. 

Răspopitul îi crescură ochii: 

— Schilod? 

— Fără un picior. Îi caut paşii. 

— Poate nu-s treaz de-a binelea, logofete, dar cum 
socoteşti să faci lucrul aista de vreme ce omul calcă pe un 
singur încălţel, ca berzele? 


— Pe un încălţel şi un ciot. Uite aici talpa şi alături borta 
picioraşului de lemn. Să vedem acuma de unde au pornit şi 
încotro se duc. 

— Adică poţi domnia ta desluşi asemenea faptă? 

— Nădăjduiesc, cuvioase. 

Scormonind prin iarba rară, Andronic citi două poteci. 

— Acum nu mai pricep chiar nimica, spuse Pafnutie. S-au 
preumblat oare doi ologi? 

— Unul singur, omule! Uite, acolo-i hanul - arătă 
logofătul peste zidul curţii. O potecă a lăsat schilodul de la 
han spre casă, iar a doua făcând cale întoarsă. 

— Dacă nu eşti cumva neam cu ăl cu corniţe, lămureşte- 
mă, rogu-te, cum ai dobândit asemenea ştiinţă? 

— Slujind mai puţin pântecele, Pafnutie... Hai înăuntru! 
Nu-mi vine a crede că beteagul nu şi-a azvârlit ochii în 
odăile Mioriţei şi chiar mai încolo. 

Răspopitul îmbrăţişă cu o privire hudubaia pustie. 

— Nu socoteşti mai chibzuit, logofete, să pândesc curtea? 

Radu Andronic sări în picioare. Ochii râdeau încreţiţi de 
lumina soarelui. 

— Ştii ce-a păţit iepurele când a rămas să păzească 
pădurea? 

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Cu cât capu-i mai uşor, 
cu atât mai slobod trupul. Te urmez, logofete, căci n-am 
încotro. M-am tocmit slugă şi dator sunt să rabd. 

Radu Andronic împinse uşa. Lăsau afară soarele dulce şi 
miresmele dimineţii de florar. 


La o fereastră a hanului, un bărbat cu chipul smead 
pândea curtea Mioriţei. li văzu pe cei doi pierind în casele 
pustii şi o umbră ascuţită îi despică obrazul. 


Răspopitul călca cutremurat prin odăile păienjenite. 

— Ilacă-te, Pafnutie, şi în sălaşul Satanei. Chiţorani şi 
lilieci, bufniţe, paingi... Tânguie-te, căci nu ţi-a fost bună 
lumina soarelui... 


— Nici sarea de la ocnă, mormăi Radu Andronic. Nu te 
mai văicări şi ţine făclia. 

Recunoscu în culcuşul de mucegai urmele schilodului. 
Începu să pipăie peretele care tăia trecerea spre drumul 
tăinuit, până degetele i se împiedicară într-o arducătură 
asemenea celei ce se afla pe faţa cealaltă a zidului. Când 
răsări gaura, făclia din mâna răspopitului tremura vargă. 

— Îndrăzneşte, părinte! 

— Trebuşoara aiasta să mă spinteci şi n-o fac! Ştiu că 
ispitele lumeşti or să cântărească greu la judecata de apoi, 
lăsându-mă în stăpânirea necuratului, dar să intru în iad cu 
bună ştiinţă cât sunt încă verde, aiasta nu! 

Logofătul îi smulse torţa, lumină tunelul şi scoase un 
chiot. 

— Aşa-i cum am presupus. Unde începe tunelul, urma 
ciotului piere. 

— S-o fi înfricoşat bietul creştin, căci Domnul a lăsat 
borţile pământului pentru şerpi şi cârtiţe, iar văzduhul 
ciocârliei. 

— Asta ai înţeles tu, Pafnutie? 

— E răstălmăcirea cea adevărată. 

— Cuvioase, cuvioase! Mi-e teamă că o dată cu barba ţi- 
am luat şi judecata. Omul nu-i beteag! 

— Nu-i beteag şi umblă cocostârceşte? 

— Cu îngăduinţa sfinţiei tale. 

— Înseamnă că beteşugul la cap iaşte. 

— Nu. Omul nostru îşi pune după trebuinţă picioruşul de 
lemn doar ca să viclenească, gândind să fie luat drept altul. 
A şchiopătat ce-a şchiopătat, iar când a ajuns sub pământ |- 
a scos. 

— Mari îs minunile tale, Doamne! 

— Ba lucrarea necuratului iaşte, Pafnutie! Ovreiul meu a 
văzut bine. 

Răspopitul se încruntă: 

— Ai în slujba domniei tale şi un ovrei? 

— Am. 


— Tocmeşte, rogu-te, şi un turcalete, barem să fim cu 
toţii... 

Radu Andronic zâmbi: 

— Trei osmanlâi aşteaptă poruncile mele, cuvioase. 
Ovreiului, ziceam, i se păruse doar că meteahna o are de 
scurtă vreme, căci prea anevoie călca. Am să te duc la elsă 
iei pildă de înţelepciune. 

— Să te învredniceşti, logofete, căci până oi pune mâinile 
pe piept aş vrea măcar o dată să văd la chip făptura care 
poate să-mi dea învăţătură. 

— Ai limba ascuţită, râse Radu Andronic, şi-mi dai a 
înţelege că mă socoteşti fără judecată. 

Pafnutie îi aruncă o privire furişă: 

— Domnia ta eşti prea bogat la minte ca să mă cerţi 
pentru vorbe azvârlite de o limbă nedibace. 

— Voiai să spui poate că n-ai întâlnit ovrei înţelept? 

— Chiar aşa, logofete. 

— Dar popă cherchelit? 

— Şi mai puţin, răspunse Pafnutie fără luare-aminte. 

Radu Andronic izbucni în râs: 

— Eu ştiam unul, dar văd că a uitat năravul ulcelei pline. 
Ştiam şi o crâşmă după colţ. Acum însă prisoseşte de vreme 
ce n-ai trebuinţă... Hai, mi s-a făcut dor de soare. 


XXX 


Când dădu cu ochii de logofăt, hangiul lăsă tejgheaua şi-i 
ieşi dinainte: 

— Aveam ştire şi nu cunoşteam unde s-o vestesc domniei 
tale. 

Pafnutie privea spre oalele de vin înşirate lângă perete şi 
înghiţi uscat. Radu Andronic îl pândea cu zâmbet. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Dragoş, negustorul de caşmiruri, a plecat. 

— Când? 


— Nu-i nici un ceas. Şi-a lăsat carul de izbelişte în curte, 
boii, a cumpărat un cal şi dus a fost. Parcă-i luase foc 
muierea! 

Fruntea lui Radu Andronic se adumbri. Chibzui câteva 
clipe, puse un galben în palma hangiului şi porni drept spre 
uşă. Se întoarse din prag. Pafnutie îl urma anevoie, cu ochii 
la oale. 

— 'Toarnă-i o ulcică, hangiule, dar numai una, spuse 
logofătul. Nu zăbovi, cuvioase! Ştii cum e cu păcatul de 
dimineaţă. Până seara face pui. 

Se apropie de carul braşoveanului şi săltă cerga. Sub 
paie, printre bodroanţe, logofătul dibui ceva tare. 

Era un picioruş de lemn. 

— Aşadară, olacul bărbatului în burnuz, rosti încet Radu 
Andronic, e Dragoş, neguţătorul braşovean... 

— Poruncă, logofete! 

Pafnutie, înviorat, îşi mângâia mustăţile ude. Radu 
Andronic privea peste capul lui drumul spre Dunăre. 


Capitolul IX 


URMA VICLEANULUI 


— Stau şi mă tot întreb de ce mânăm ca bezmeticii, 


spuse Pafnutie, abia trăgându-şi sufletul. 

Tuşea şi stupea înecat în colbul ridicat de armăsarul lui 
Andronic. 

— Ne întrecem cu vremea, cuvioase. 

— Nechibzuită tare îmi pare fapta! Oare domnia ta n-a 
auzit că cei din urmă vor fi cei dintâi? 

— Înainte de aceasta, dădaca mea mi-a dat învăţătură 
despre duhul trândăviei şi al grăirii în deşert. Bagă pintenii, 
Pafnutie, că rămâi de căruţă. 

Soarele  urcase de câteva palme peste târgul 
Bucureştilor. Uliţele erau tot pustii, lacătele grele de la 
dughenele negustorilor nu desferecaseră încă porţile din 
strânsoare. 

— Poate că n-ar fi fără câştig, spuse Pafnutie privind 
spinarea logofătului, ca domnia ta să lămurească slugii celei 
vrednice şi mult prea înțelepte ce caută şi mai cu seamă pe 
cine? 

Andronic râse: 

— Ai dreptate, două capete judecă mai cu folos. Umblăm 
după o iscoadă a necredincioşilor care poate aduce 
pierzarea lui Vodă, domn străin în ţară şi sfârşitul celor ce 
se pregătesc în taină spre a lovi păgânătatea. 


Răspopitul trase adânc în piept aerul dimineţii şi nu 
spuse nimic. Pe podul Şerban Vodă, trenţăroşii îi primiră cu 
mâinile întinse. Locurile erau bine chibzuite după beteşug. 
La treptele bisericii adăstau orbii, marginile podului în 
bătaia soarelui le ţineau bătrânii bicisnici, ciungii şi ologii se 
pironiseră chiar în mijlocul uliţei. 

Pafnutie zâmbi cu tâlc: 

— Cei mai de dimineaţă treziţi şi cele mai harnice făpturi 
din tot târgul. lacă, logofete, unde poate duce vrednicia 
fără măsură! 

— Păcatul ăsta gândesc, cuvioşia ta a ştiut să-l ocolească 
de mititel. 

Cerceta în jur, căutând parcă pe cineva. Ierfegoşilor le 
sosise primul muşteriu. Tânguirile însufleţiră dintr-o dată 
podul. Pafnutie se apropie de logofăt. 

— Dacă domnia ta are prisos de câteva părăluţe vom 
desfăta calicii, căci plăcut iaşte Domnului să ajuţi pre cei 
sărmani. Mă pot îndeletnici eu cu aceasta, urmă repede. 
Boier Radu Andronic are a chibzui la lucruri mai însemnate. 

Logofătul îi umplu pumnul de arămioare. 

— Fii cu grijă, cuvioase, când îi împarţi! A smulge de la 
gura săracului e păcat mare. 

Descălecă în coasta bisericii. O limbă de lumină răsurie 
tremura pe sfinţii zugrăviți la poalele zidului. Aşezat pe o 
cergă, un orb îşi încălzea mădularele mângâind cu degete 
subţiratice şirul de mătănii. Privea gol dinainte, cu zâmbet 
ostenit pe buzele supte. 

— Eşti zornic, Ilie, spuse Radu Andronic. Nu s-a scuturat 
bine roua şi te-ai aşezat stâlp bisericii. 

Orbul dădu din cap şi oftă. 

— Slujbă grea, logofete. După toate semnele, nici domnia 
ta nu te afli aici în petrecere. 

Andronic scrută lung drumul străjuit de plopi ce izvora 
din hotarul Bucureştilor. Şopti: 

— Ştii pe cineva pornit dis-de-dimineaţă spre Giurgiu? 


Pafnutie se uită hăbăuc la logofăt. Din oastea de milogi 
tocmai pe orb îşi găsise Radu Andronic să-l cerceteze. 
Buimăceala îi spori când auzi vorbele cerşetorului. Abia 
mişca buzele. 

— Nu-i un ceas de când bărbat în straie braşoveneşti, 
călare pe armăsar iuteş, a zburat pe podul lui Vodă Şerban, 
luând, după cum spune domnia ta, Calea Giurgiului. 

Andronic sări ca fulgerul în şa: 

— Să trăieşti, Ilie! Ne-om socoti altă dată. 

— Mie unul, spuse răspopitul, răscolindu-şi chimirul, nu- 
mi plac datorniţele. Scoase o părăluţă şi-o lepădă în palma 
orbului. 

Andronic râdea. 

— Largă inimă ai, cuvioase! Nu te întrece în mărinimie 
nici papistaşul acela care şi-a tăiat dulama în două, dăruind 
jumătate unui sărman. 

Călăreau aproape, strecurându-se cu mare greutate 
printre cotigele negustorilor de verdeţuri, care împânziseră 
uliţa. Răspopitul îşi suflecă buzele. 

— Voia poate domnia ta să-mi spintec de-a curmezişul 
iapa? Mult mă cuprinde însă mirarea că orbul ştia de 
braşovean. Şi iar mă uimeşte că ai dat încredințare vorbelor 
lui. 

— Orbul nu-i orb, cuvioase. Se preface doar a fi, pentru a 
vedea mai multe. E iscoadă veche în slujba stolnicului 
Cantacuzino. Reazămă zidul bisericii veghind intrările şi 
ieşirile din Bucureşti. 

— Slobozeşte, Doamne, pre robul tău Pafnutie, căci 
văzură ochii mei cum întunericul lumină iaşte! 

— Dar că mai iaşte puţin şi ne-apucă chindia, n-ai băgat 
sfinţia ta de seamă? Să gonim, părinte! 


Logofătul se ţinea în şa puţintel strâmb, ca într-o lene. 
Dădu pinteni, îşi arcui boiul una cu armăsarul şi ţâşni dintr- 
o dată, speriind iapa lui Pafnutie. Răspopitul, gata să cadă, 
mugi: 


— Irra! Din pântece îndrăcit şi prea îndestulat ţi se trag 
ţâfnele, răutatea şi nechezatul pofticios! Duhoare de 
armăsar e în nările tale, văpaie îţi arde ochii! 

Îi curmară vorba bineţele unui sătean care-şi mâna carul 
spre Bucureşti. De sub coviltir, scoase capul muierea având 
în braţe un prunc de ţâţă. Răspopitul măsură semeţ omul 
de pe capră şi răspunse din vârful buzelor: 

— Bună dimineaţa, ţărane! 

Fudul peste măsură, îl ajunse pe logofăt. Poposise la 
moara de la crucea drumurilor şi sfătuia cu stăpânul, un om 
scundac şi slăbănog care-i ferea privirea, căutând în lături. 
Dinaintea morii se deschideau căile spre Călugăreni şi 
Sinteşti. 

Apa bătea în zbaturile roții, se prăvălea spumă deasupra 
iazului. Verdeaţa ceasurilor târzii de primăvară stăpânită de 
colb îşi pierduse culoarea, ca şi plopii desperecheaţi ce 
vegheau drumeagul. 

— Nu-ţi ajunge vremea domniei tale să desparţi o ulcică 
de vin de când a trecut, spuse morarul cel pirpiriu. 
Braşovean era după straie şi mâna repeguş către Giurgiu. 
Chibzuiam chiar ce-l poate zori atâta. 

Logofătul îi mulţumi cu doi arginţi şi apucă pe drumul 
povăţuit de scundac. Când roata morii pieri din privire, 
strâmbă calea şi tăind un pârâiaş o luă spre Sinteşti. 

— Mult ne e dat să ne uimim azi, bălăbăâni din cap 
Pafnutie. Căci spuse Sfântul Damian către un ucenic al său: 
e noapte! Se cuvine deci a ne odihni mădularele. Celălalt 
zicea că-i zi, şi scoase plugul în țarină. Vultur i-acela, spuse 
el. Ciracul cu strâmbătate o întoarse. Ba-i dulce 
privighetoare! Ştie domnia ta, logofete, ce se întâmplă 
acelui cirac îndărăpnic? 

— S-a săvârşit lin de adânci bătrâneţi. Scorneşte alte 
pilde, cuvioase, mai dibace. Moraru-i om al turcilor, pus 
anume la răscruce de drumuri. Şi într-adins l-am cercetat 
ştiind că după aceea trebuia să fac tocmai dimpotrivă. 

Pafnutie răsuflă cu amărăciune. 


— Eşti hârşit în viclenii, logofete. Mă tem că rău voi 
mânia pre Domnul slujind la astfel de stăpân. Lui i-e dragă 
mioara albă şi porumbielul cel neprihănit. 

— Drumu-i slobod, cuvioase, spuse cu zâmbet ascuns 
Radu Andronic. Lepezi calul şi te îndrepţi încotro ţi-o 
plăcea. Straiele-s de pomană. 

— Dar iar voi mânia pre Domnul părăsind suflet de 
creştin fără a încerca să-l izbăvesc. 

— Scurtă şi neîncăpătoare de fapte bune ţi-e ziua, 
Pafnutie! 

— Adevărat, oftă răspopitul şi începu să cânte pe nas: Să 
nu vă făliţi precum fariseii, poarta raiului să slujiţi... Sfânta 
icoană în inimi păstraţi-o, de vin, bucate şi patimi postiţi... 


Goneau alături. Radu Andronic îl cercetă scurt: 

— În buzunarul drept al sfinţiei tale se află o parte din 
bănuţii de aramă cuveniţi calicilor. 

Pafnutie tresări. Întâi voi să se lepede, dar oftă, întâlnind 
ochii logofătului. 

— O, nevrednicul şi nesătulul de mine, ştiu că grea 
osândă mă aşteaptă în ziua judecății celei mari! 

— Până la judecată, o să te măsoare harapnicul meu! Nu- 
mi plac asemenea fapte. 

Caterisitul îşi plecă vinovat privirea. Întrebă după un 
timp: 

— Spune-mi, rogu-te, logofete, cum ai oblicit ticăloşia? 

— Când ai întins palma pentru a primi mana calicilor am 
văzut pe degetele tale cele lacome urmă proaspătă de 
dohot de la roata căruţii braşoveanului. lar urmele acelea 
intră acum în gura buzunarului. 

Mânară o vreme în deplină linişte. Soarele arduca 
treaptă de treaptă, drumul se umpluse iarăşi de căruţe şi 
carete uşoare trase de măgăruşi cu panglici roşii la urechi. 
Se îndreptau spre Bucureşti, ţinând capul în ţărână şi 
neluând aminte la îndemnurile vesele ale stăpânilor 
înveşmântaţi în straie de sărbătoare. Pe câmp pândeau 


albăstriţe şi margarete, traista ciobanului, păpădia şi macul 
îşi săltau capetele. 

Caii uzi de sudoare scuipau spumă. Radu Andronic socoti 
că-i vremea să le îngăduie cuvenita odihnă. Descălecară 
lângă un pârâiaş limpede. Logofătul scoase tabachera 
meşterită cu mult dichis, din ţara Bourbonilor, răspopitul îi 
urmă pilda aducând la lumină o pungă cu tutun. 

— Nu mi-ai zis, cuvioase, cum de-ai ajuns duhovnic. 

Pafnutie îşi scărpină ceafa, trecu degetele peste barba 
retezată, apoi prinse să-şi răsucească ţigara. 

— Într-acea zi când Dumnezeu plăsmui necuvântătoarele, 
numai ce vine la El un pui de leu. Doamne, de ce nu m-ai 
născocit rață? În dulce trai mă legănam. Ici balta, colo 
viermii, dincolo coteţul cu grăunţe. Şi-a zis Domnul: 
„Împărat şi strajă a deşertului te-am sorocit. Întru aceea ţi- 
am dat minte şi vlagă. Lesne-i să scurmi în tină, trudnic să 
păstoreşti în pustie şi doar aleşilor mei le atârn povară de 
umeri.“ 

Andronic îşi răsuci ochii şi dinţii sticloşi. 

— În mare încurcătură mă pui, Pafnutie! Mi-e oare 
îngăduit să ţin slugă, ales de preţ al Domnului? 

Întoarse capul iute. Un rădvan galben se ivise în creştetul 
dealului. Pe capră stăteau doi boieri. Trăgeau amândoi de 
hăţuri unul într-o parte, altul în cealaltă, gata să răstoarne 
trăsura. Radu Andronic începu să râdă şi le ieşi în cale. 

Boier Ioniţă Fărcăşan lepădă hamul şi se frecă la ochi: 

— Visez, clucere, ori am vedenii? 

Negoescu, istovit, cu privirea înceţoşată bombăni: 

— Visezi, Ioniţă! 'Te ţii minte vreodată treaz? 

Radu Andronic prinse caii de dârlogi. 

— De unde veniţi, cinstiţi boieri? Şi unde l-aţi prăpădit pe 
surugiu? 

— Parc-a făcut ceva bâldâbăâc în Argeş, mormăi clucerul. 

Fărcăşan îşi cobori trupul gros şi se azvârli împleticit în 
braţele logofătului. 


— Radu Andronic! i-am zis eu, Negoescu, că până la 
urmă îl dibuim? Am scotocit tot târgul azi-noapte, căutându- 
ţi urma. Zic să ne întoarcem. 

— Unde? întrebă logofătul zâmbind. 

— La crâşma din Copăceni. Vin ca acolo n-ai băut într-o 
viaţă. 

— Gămanul are dreptate, zise clucerul. Poate găsim şi 
surugiul. 

Fărcăşan îşi înghesuia răsuflarea cleioasă în nasul 
logofătului. 

— Stroe şi armăşelul Creţu deşartă singuri ulcelele. 

— Cum se poate, loniţă!? se miră Andronic. Ai rătăcit 
oare bunele deprinderi? N-am pomenit zaiafet să nu pleci 
ultimul. 

— Eu să plec?! După domnia ta umblu, lăsându-mi 
pântecele supus arşiţei. Gândeam să dăm o raită la Rădiţa, 
ştiind că pe la crâșma ei îţi sticlesc ochii. 

— Da znamenia asta cine mai e? întrebă Negoescu, 
căutând spre Pafnutie. 

Fărcăşan chibzui cu mărinimie: 

— Dacă-l măsori mai lung, parcă aduce a om. Îl luăm şi pe 
el. Ei, mergem? 

— Mergem! hotări Andronic. Voi o porniţi înainte să ne 
arătaţi drumul. 

— Am zis şi iar am zis! făcu loniţă abia nimerind treptele 
rădvanului. Andronic e cel mai deştept dintre voi. Nu 
trebuie să-i spui de două ori un lucru ca să-l priceapă. 

Logofătul îl ajută pe Negoescu să urce. Boierul bombăni 
ceva, apoi adormi pe loc. 

— Mână! strigă Andronic spre Fărcăşan. 

Ioniţă învârti biciul şi arse avan spinarea cailor. Rădvanul 
se smuci ridicând nouri de pulbere. Fărcăşan, ameţit, nu 
băgase de seamă că se îndrepta spre Bucureşti şi nu către 
rateşul pomenit. Strigă cât îl ţinea gura: 

— Ai să vezi ce or să se bucure Stroe şi armăşelul. 


Andronic nu-l mai auzi. Puseră zăbalele cailor şi goniră ca 
nălucile la rosturile lor. 

Pafnutie căută cu părere de rău spre rădvanul boierilor, 
pierit în cotul drumului. Îngână, oftând: 

— Ştiu unii cum să-şi cheltuiască vremea... 


Lumina dimineţii îşi vărsase tot argintul în apele 
Argeşului. Un pâlc de mesteceni născocea umbră dulce 
căsuţei podarului, o coşmelie albă, împrejmuită. Pe ţepuşele 
gardului, oale încondeiate, vârstate cu smalţ, adăstau ca 
nişte  cuşme, râdeau soarelui. Bumbii cârmâzii ai 
trandafirilor încopciau zidurile văruite. În firul apei, se 
zărea podul umblător. 

— Se duce ori se întoarce? întrebă logofătul Andronic cu 
mâna streaşină la ochi. 

Pafnutie, abia trăgându-şi sufletul, descălecă iapa 
tătarcă. 

— În ceas de cumpănă gândesc ca şi cum aş fi încredinţat 
de împlinirea dorinţei. 

— Eu tocmai pe dos. Şi ce-ar pofti cuvioşia ta acum? 

— Să se ducă! Am avea răgaz de odihnă. Mă simt vlăguit 
de puteri şi nici iepei aisteia nu-i e mai moale. Poruncă 
avem să cruţăm dobitoacele. 

Radu Andronic nu-l auzi. Privea încruntat pluta ţinută în 
mijlocul râului. Răspopitul se apropie de fântână şi înfundă 
capul până la urechi în ciutură. Când îl scoase, ochii i se 
bulbucară, gata să scape din găoace. Logofătul înfrunta 
vrednicia a nouă haidamaci cu spăngi în mână şi junghere 
la cingători. Se năpusteau asupră-i, pieptiş şi cotiş, toţi într- 
un gând. 

De spaimă, Pafnutie îşi simţea braţele moi, iar picioarele 
fără reazem. Andronic lupta cu amândouă mâinile. Într-una 
ţinea jungherul, în cealaltă spada turcească. Pe chip îi 
înţepenise zâmbetul cel rău, ochii scăpărau. 

— Samână cu necuratul! rosti Pafnutie, lipindu-se de 
fântână. 


Radu Andronic izbea fără îndurare, ţintind inima şi 
pântecele. Doi răpuşi căzuseră unul peste altul în cruce, 
mânjind cu sânge ograda podarului. Răspopitul îşi ridică 
degetele dăruind asupra lor binecuvântarea morţilor. 

Logofătul îşi lepădase ceapchenul. Cămeşa despicată 
până la brâu lăsa să se vadă pieptul însemnat de fier în dese 
locuri. Păstra statornic spatele spre apă pentru a nu avea a 
se apăra decât din trei părţi. Unul dintre năvălitori suci 
jungherul în palmă, apucându-l de vârf, dar nu mai apucă 
să-l zvârle. Primi hangerul logofătului în crucea inimii şi se 
nărui. Boierul lupta acum doar cu spada, încercând să se 
strecoare prin vicleşug. 

Pafnutie îşi luă inima în dinţi şi se desprinse de fântână, 
chibzuind loc sigur în spatele unui mesteacăn. Cuviosul 
avea în buzunarul mâinii drepte piper mărunţit, în cel din 
stânga sare pentru trebuinţele pântecelui, în ceasurile de 
alergătură când sfinţia sa mistuia bucatele din mers. 
Alătură un pumn de sare altuia de piper şi pândind clipa 
prielnică zvârli amestecul în ochii celui mai apropiat. 
Vrăjmaşul scoase un răcnet şi căzu în genunchi. 

— Aşa, Pafnutie, râse logofătul miruind potrivnicul între 
umeri. Sare şi piper pentru ochii hainilor! Păzeşte-ţi 
spinarea! Lefegiii moralului izbesc pieziş, precum stăpânul 
lor. 

Se încrâncenase în luptă trup la trup. Opintindu-se, 
Andronic săltă duşmanul peste umeri şi-l aruncă în apele 
Argeşului. Rămăseseră patru. Se apropiau ţinând spinările 
încovoiate. Logofătul îi aştepta arc, cu mâinile goale. Prinse 
din zbor cuțitul azvârlit de Pafnutie. Îl aruncă în aceeaşi 
clipită spre cel din mijloc şi omul se prăbuşi, stingând 
aprinderea celorlalţi. 

Ciutura stârnită de răspopit se legănă în lungul frânghiei 
izbindu-l pe unul în moalele capului. Căzu în genunchi, 
având mare uluire pe chip. Andronic sări înapoi şi ridică 
spada. Strigă, rostogolind din vârful cizmei, un bolovan spre 
haini: 


— Luaţi seama, voinicilor, şi ascultați povaţa mea! 
Încălecaţi cât mai aveţi vreme şi daţi veste jupânului 
vostru... 

N-avu vreme să-şi sfârşească vorba. Pafnutie apucase o 
osie de car rezemată de uluci şi-nvârtoşându-se, prinse a 
roti deasupra vrăjmaşilor. [inea ochii închişi de frică, 
grămădind pe buze blesteme cumplite. 

— Foc şi pară în casele voastre, ciuma cea rea deasupra 
casei, junghiul satanei în pântecul muierii! Vlagă rea în 
mădulare, bubă spurcată în vintre, moară în piept şi 
pucioasă pe lumina ochilor! Amin am zis şi afurisenie zic 
vouă! 


Haidamacii betegiţi ori zdraveni se mistuiseră de mult în 
sihla întinsă pe marginea apei, dar cuviosul Pafnutie 
învârtea îndrăcit osia stârnind orătăniile, culcând aracii de 
viţă din grădina podarului. Pomelnicul de blesteme părea 
fără sfârşit. Auzi un hohot de râs şi deschise ochii cu teamă. 
Logofătul Radu Andronic îl măsura rezemat în sabie. 

Leşurile răpuşilor umpleau ograda, soarele cernea 
lumină şi linişte caldă. Andronic îşi ridică privirea. 

— Ai ostenit, cuvioase? Gândeam c-ai s-o ţii aşa până în 
seară. Multă desfătare ţi se citea pe chip şi n-am vrut a ţi-o 
curma. 

Răspopitul zvârli osia şi se aşternu la pământ. 

— Îngăduie-mi puţină odihnă acum după ce l-am răpus pe 
vrăjmaş şi-am izbăvit viaţa stăpânului meu! Nu suntem 
trufaşi şi nu aşteptăm mulţămită, deşi dezmierdarea nu-i 
fără rost, ci încununarea faptelor prea bune iaşte... 

— De care dezmierdare cauţi, Pafnutie? Talerii nu-ţi plac, 
alinatul muierii te mânie, fără dulceaţă ţi-i vinarsul. 
Socotesc că o slujbă de mulţumită tocmită la lăcaşul 
sfântului Spiridon îţi va îndestula dorul de mângâiere. 

— Mă va îndestula, logofete, ba îmi va prisosi pentru alte 
dăţi. 


Scoase o părăluţă din chimir şi o depuse în palma 
cealaltă. Mormăi în barbă, căutând pieziş spre boier: 

—  Rogu-te, prea cuvioase Pafnutie, primeşte astă 
arămioară pentru slujba trudnică. De curaj şi sămânță de 
răsplată să-ţi fie! 

Zăbovi lung cu părăluţa în mână, aşteptând să facă pui. 
Logofătul, cu ochii ţintă la râu, nu-l asculta. Pafnutie oftă 
până în adâncul sufletului şi strecură banul în cingătoare. 


Radu Andronic zvâcni în şa după obicei, fără să atingă 
scăriţa. Pafnutie mai zăbovea în capul podului. lapa nu voia 
să sară pe mal, necheza şi tropăia în scândurile de lemn, 
încercând cu dinadinsul să smulgă dârlogii din mâinile 
răspopitului. Podarul sprijinit de un par dădea poveţe. 
Pafnutie bombăni furios peste măsură: 

— Dă-mi pace, omule! Vezi-ţi de podul şi năcazurile 
domniei tale, că mi-s roase urechile de sfaturi mai dihai ca 
fundul bernevecilor! 

Dibui în chimirul larg o grimea şi legă ochii iepei. 
Tătarca, dintr-o dată supusă, păşi pe mal. Logofătul nu-i 
dădu răsuflet. 

— Nu te moşmondi, Pafnutie! Braşoveanul e la jumătate 
de ceas înainte. Trebuie să-l ajungem până intră în 
Grădiştea. 

— Nu zăboviţi, spuse podarul. l-am văzut armăsarul. 
Aveţi cal vânteş de înfruntat. 

Pafnutie îşi izbi palmele, cercetând cerul. 

— Fereşte-mă de noaptea cea fără de zi, de stufatul fără 
miel şi grăitul în deşert, de stăpânul fără îndurare şi povaţa 
nedorită, de iapă tătarcă şi de podar flecar! 

Dădu pinteni, privind într-altă parte. Boier Radu 
Andronic pierise în pulberea drumului printre tei, stupi de 
floare bălană. 

Privit din marginea drumului, logofătul părea fiinţă 
nepământeană, călărind armăsar fermecat. Adunat peste 


grumazul calului, se ţinea strâns în şa, lăsat puţin într-o 
parte. 

Pulpanele ceapchenului fluturau pe pântecele tuciuriu al 
bidiviului. La fiecare răspântie, încetinea cercetând cu 
luare-aminte în lături şi în faţă semnele lăsate de 
braşovean. Dar urmele de copite fuseseră alungate de roţile 
carelor şi trăsuricilor, ori ale rădvanelor boiereşti. 

Răsuci capul. Răspopitul abia se vedea, o buchie dolofană 
ce luneca în margine de zare. Radu Andronic se plecă şi mai 
tare, îndesând îndemnuri la urechea calului. Armăsarul 
sforăia, potcoavele izvodeau scântei; zbura, abia atingând 
pământul. 

Drumul coti spre Grădiştea. Clopotnița bisericii, un măr 
de argint aninat la poalele cerului, stăpânea întregul sat. 
Logofătul îşi simţi inima. La trei sute de paşi înainte, gonea 
om călare. Ochii i se împăienjeniră. Trase dintr-o dată frâul 
cu putere, apoi împunse pântecele calului. Bidiviul sări în 
două picioare şi ţâşni în salt lung. 

Radu Andronic reteza din depărtare. Putea să-l zărească 
acum pe braşovean. Neguţătorul căuta mereu în urmă. Încă 
puţin şi avea să intre în sat. Logofătul spintecă hora întinsă 
în uliţa mare. Oamenii abia prididiră să se ferească din 
calea armăsarului. Rămaseră de o parte şi de alta a 
drumului, ca o aţă ruptă, privind buimaci vârtejul de colb şi 
copite. 

Boierul se apropia. Desluşea spinarea braşoveanului în 
strai verzui, armăsarul roib. Gonea bezmetic pe ulițele 
satului, stârnind câinii şi blestemele babelor. Cârmi fără 
veste şi pieri din vederea logofătului. 


Radu Andronic opri în faţa unei curţi scotocind-o 
nehotărât cu privirea. Era o gospodărie de oameni cuprinşi, 
cu acareturi multe, flori zugrăvite împrejurul ferestrelor şi 
pridvor de piatră. Un pâlc de cumetre se holbau la el 
şoptind în căuşul palmei. Simţi perdeaua adiind în spatele 
muşcatelor şi descălecă lângă cerdac. 


Uşa era ferecată. Logofătul se azvârli dintâi cu umerii, 
apoi proptindu-se în stâlpul pridvorului, izbi cu amândouă 
picioarele o dată. Zăvorul sări şi uşa se crăpă cu vaiet. 

Boierul pătrunse într-o odaie cu lumină puţină. 
Braşoveanul stătea lângă fereastra deschisă. Din mâinile lui 
îşi lua zborul un porumbel. 


Dintâi, Radu Andronic nu pricepu. Îl nedumerea mai cu 
seamă  tihna  fugarului şi zâmbetul de batjocură. 
Braşoveanul avea obrazul negricios şi ochi mici, făcuţi 
anume să străpungă. 

Trase jungherul, frământându-l în palmă. Strecură 
şuierat, printre dinţii rari: 

— Ai rămas strană, logofete! 

Gândul îl fulgeră pe Andronic dintr-o dată. Rosti înăbuşit, 
cu ochii întunecaţi: 

— Porumbelul... 

— Văd că ai priceput. N-alergi după el? 

Logofătul se simţea vlăguit. laina cea mare a 
Brâncoveanului, izvodul, pierise în răscrucile cerului, acolo 
unde nici un muritor nu avea cum să-l ajungă. Zbura spre 
vrăjmaş, aninat de piciorul unei turturici. 

Ascuţişul  braşoveanului îi căută pântecele. Boier 
Andronic se răsuci, trimiţându-i piciorul în încheietura 
pumnului. Jungherul sări înfingându-se în lemnul podului. 


Logofătul îşi trecu palma peste faţă, încercând parcă să-şi 
scuture neizbânda. 

— Cum s-ar zice, ne-ai înfrânt. Pe mine şi pe Vodă. 

Negustorul râse, cercetându-şi mâna: 

— Gândul meu nu bate atât de departe. Mi-e de ajuns că 
lucrul acesta a fost împlinit. 

— Din a cui poruncă? 

— Sunt încredinţat că n-ai să mă crezi, dar nu-mi cunosc 
stăpânul. 

— Sunt încredinţat că nu eşti încredinţat! 


— Te amăgeşti, logofete. 

Radu Andronic oftă, ferindu-şi ochii: 

— Am risipit destulă vreme şi la urma urmelor nu mie 
trebuie să-mi dai socoteală. Brâncoveanu te aşteaptă cu 
nerăbdare. Încalecă! 

Braşoveanul râse din nou şi nu se clinti. Boierul îl cercetă 
cu luare-aminte. Colţul buzei îi zvâcnea în zâmbet rău. 

— E multă pace în cugetul tău, Dragoş. 

— Aşa-i, logofete. Nu mă tem de gâde... 

— "Toţi viclenii încep cu asemenea vorbe şi sfârşesc cu 
altele. 

— „..şi nici de caznele din beciurile Brâncoveanului nu mă 
înspăimânt. 

— Om vedea! Ia-o înainte. 

— Pace vouă! izbucni un glas adânc. 

Pafnutie binecuvânta în pragul uşii. O privire a logofătului 
îl făcu să tuşească. Rezemă peretele, căutând pe sub 
sprâncene. 

— Oricât m-ar chinui, urmă negustorul, n-are să scoată 
nimic de la mine. Sunt uger de vacă stearpă. 

— 'Toate acestea ai să i le spui lui Voda. 

— Ţi le spun dumitale, logofete. 

— Dacă-ţi place a vorbi de două ori, nu mă împotrivesc. Ai 
să faci treaba asta însă pe drum. 

— Răgaz, logofete! Îngăduie-mi puţin răgaz. Îţi jur pe 
capul pruncilor mei că nu ştiu cine-i tartorul de la Curte. 
Am primit poruncă, prin cuvânt scris lăsat la han, să ridic 
izvodul din casele prăpădite ale Rudeanului, iar după aceea 
să mă îndrept fără zăbavă spre Giurgiu. 

— Cum de au găsit bun pentru treaba asta tocmai pe 
negustorul Dragoş? 

Omul rânji: 

— Acesta mi-e meşteşugul adevărat şi nu neguţătoria. 

— Iscoadă? 

— Îţi vorbesc fără viclenie, căci orice altceva ţi-aş spune 
nu mi-ai da crezare. Fii bun şi trimite sluga afară. Am o 


taină cu domnia ta. 

— Pafnutie, spuse logofătul fără să se întoarcă, mergi şi 
adapă caii! 

Răspopitul ieşi, abia târându-şi paşii. Negustorul scoase 
de sub crivat un sunduc plin de pungi. Le rândui fără grabă 
pe masă, şoptind: 

— Fă-mă scăpat şi sunt ale domniei tale. 

Logofătul tresări. Îşi pironi privirea în duşumeaua 
îmbrăcată în scoarţe vârstate şi luă altă vorbă: 

— Cine locuieşte aici? 

— Un văr de-al meu, fără nici un amestec, spuse Dragoş. 
E dus în petrecere cu muierea şi plozii la neamuri. Îmi ţine 
gata în orice clipă porumbeii, dar rostul nu li-l ştie. Ce zici, 
logofete? Încheiem târgul? 

— Ai mare îndrăzneală, zâmbi Andronic. 

Negustorul rânji: 

— Dacă chibzuieşti bine, nu îndrăzneală se cheamă că 
am, ci înţelepciune. Domnia ta nu dobândeşte nimic 
cetluindu-mă şi nici Vodă, pentru că adevăr grăiesc, nu-i 
ştiu chipul celui ce a scos izvodul. Văzu ochii logofătului 
rătăcind lacom deasupra pungilor şi adăugă: Aşadar, în loc 
să pierdem, câştigăm amândoi. 

— Ce-i spun Brâncoveanului? întrebă moale Radu 
Andronic. 

— Nimeni nu-ţi va lua capul pentru că o iscoadă a avut 
cal mai iute şi oameni care ţi-au ţinut calea. Podarul poate 
pune jurământ. Fă-mă scăpat şi iei aurul. Dacă ţi-e de slugă 
să nu răsufle... 

Făcu semn reteziş sub grumaz. 

— Mi-e cu credinţă, şopti logofătul. 

— Ai cinci sute de galbeni, îl ispiti negustorul, şi prieten 
pe viaţă acolo unde se fierbe piatră scumpă. 

— Bine! şopti Radu Andronic. Eşti slobod. 

Se dădu în lături, lăsându-i drum spre uşă. Dragoş îi puse 
mâna pe umăr, zâmbind: 


— Amândoi ne încălzim pe aceeaşi vatră, logofete. 
Deopotrivă slujim stăpân. Dacă te fugăream eu dincolo de 
hotarul Valahiei, se numea că dumneata eşti iscoadă, iar eu 
în slujbă împărătească. Nu-mi uit prietenii şi sunt 
încredinţat că odată mă voi plăti şi într-altfel. 

Se strecură ca o stahie. Logofătul strânse pungile în 
sunduc, zăbovind cu fiecare în mână, parcă măsurându-le. 
Auzi calul braşoveanului care lua drumul Giurgiului şi ieşi în 
curte. 

Armăsarul sta la umbră scociorând cu botul prin iarbă. 
Pafnutie îl aştepta lângă iapa tătarcă. Avea chipul înnegurat 
şi căuta doar spre picioarele logofătului. Scoase încet 
dulama, încălţările, îşi descinse chimirul turcesc şi le aşeză 
cu grijă pe şaua iepei. O aduse de dârlogi lângă armăsar, 
apoi dădu să iasă din ogradă. 

— Isprava asta cum se mai cheamă, cuvioase? întrebă 
Radu Andronic, încruntând sprânceana. 

Răspopitul şovăi o clipă, apoi rosti apăsat: 

— Ţi-am spus în casa Marghioliţei că de nu mi-ar fi slujba 
pe plac, drumul e al meu, calul şi straiele ale domniei tale. 
Galbeni nu mi-ai dat. 

— Hm! se strâmbă Radu Andronic. Şi ce anume nu ţi-a 
fost după poftă? 

Pafnutie ridică privirea adumbrită, pironind ochii 
logofătului: 

— Cea din urmă faptă a domniei tale. Ştiu ce târg ai 
încheiat cu negustorul. 

— Ia te uită! Pe buze îi tremura un surâs. Tocmai tu, 
cuvioase, căutat de străji şi gata să-ţi pierzi urechile, te 
învredniceşti a-mi judeca lucrările? 

— Eu, logofete! Eu, Pafnutie răspopitul! Am fost nemernic 
şi hoţoman, şi muieratic, şi robit pântecelui şi nu o dată am 
supărat pre Domnul. Dar mâna care mi-a dat pâine n-am 
vândut-o şi nici coadă de topor n-am fost! Rămâi cu bine, 
boier Andronic. 

— 'Te-a întristat slobozirea braşoveanului? 


— M-a îndurerat. 

— Socoteşti netrebnic târgul? 

— Netrebnic şi ticălos este să-ţi vinzi stăpânul şi pre cei 
de-o lege cu tine. 

Logofătul izbucni în râs. Prinse umerii slugii şi-i zgâlţâi cu 
putere, până ce răspopitul simţi că ameţeşte. 

— Mult ai dobândit în inima mea, Pafnutie. Când mă vei 
mânia tare, am să încerc mereu să-mi amintesc de ziua 
aceasta. Şi drept răsplată pentru început primeşte, rogu-te, 
galbenii ăştia. 

Smulse de la chimir o pungă şi-o azvârli. Dar răspopitul 
n-o atinse. 

— Sunt spurcaţi, logofete, îmi ard degetele. 

— Sunt buni. 

— Talerii ludei! 

— Nu-ţi frământa cugetul cu lucruri care nu le înţelegi, 
Pafnutie. De ajuns să ştii că nu sunt vânzător, căci nimeni 
din neamul tatălui meu n-a slujit aurului, vânzându-se 
necredincioşilor. Iar târgu-i viclean şi de el va şti Vodă. 

Răspopitul înşfăcă punga. În ochi îi jucau luminile vesele. 
Îmbrăcă dulama, se încinse repede cu chimirul şi prinse a 
cânta cât îl ţinea gura. 

— Doamne şi iar Doamne! Dăruieşte-mi mie duhul 
răbdării şi al dragostei, şi-al gândului smerit! Şi ajută-mi să- 
mi văd greşalele şi în van să nu-l osândesc pe fratele meu... 

— N-am isprăvit, Pafnutie! 

Logofătul ţinea gârbaciul în mână. Privirea avea lucoarea 
aceea drăcească pe care o temea sluga. 

— Urmează a doua răsplată. Asculţi la uşi închise, tragi 
cu urechea la tainele stăpânului. Pentru cealaltă faptă ţi s- 
au cuvenit galbeni. Pentru aceasta, biciul! 

Ridică mâna pe neaşteptate, spintecând cu şuier 
văzduhul. Odgonul de piele cu ţinte se încolăci ca o limbă de 
foc pe şezutul răspopitului şi Pafnutie mugi ca muşcat de 
şarpe. O luă la goană prin curte, urmat de biciul care-l 
înconjura din toate părţile, stârnind colbul. Răspopitul 


ţopăia înspăimântat, fără să bage de seamă că biciul îl 
ocolea cu bună ştiinţă. 


Capitolul X 


JOCUL CU MOARTEA 


Boier Radu Andronic află că Vodă hotărâse să petreacă 


a doua şi a treia zi de Paşti la Mogoşoaia, în mijlocul 
coconilor şi domniţelor. 

Casele acestea îi erau cele mai dragi Brâncoveanului. Aici 
chibzuia să statornicească palat lui Beizadea Ştefan, iar 
gândul aducea an de an spor frumuseţilor Mogoşoaiei. Şi 
tot aici, mai mult decât la Târgovişte, Potlogi, Obileşti, 
Doiceşti ori Brâncoveni, unde se găseau alte rânduri de 
case domneşti, gusturile lui Vodă se împliniseră în 
adevărata şi bogata lor închipuire. Măiestriei venețienilor, 
Brâncoveanu îi însoţise osârdia întru frumos a meşterilor 
valahi cu zestre bogată întocmită în sute de ani de trudă 
pentru desăvârşire. 

Şcoala pietrarilor în frunte cu Vucaşin Caragea săvârşise 
minuni. Alungând florile necunoscute valahilor, dumnealor 
ciopliseră bujorul, laleaua, zambila şi viţa-de-vie. Foişorul se 
zărea de departe, iar dedesubt, ocniţele rezemate în 
stâlpişori răsuciţi. 

Logofătul ocoli lacul şi se înfăţişă străjii, cerând să fie 
vestit Domnului. După puţină vreme, apăru paicul Grigore 
care - trecându-l pe sub poarta brodată parcă în gherghef - 
îl însoţi până la primul cat al palatului. Între bolți, căutând 
cu dinadinsul spre dreapta, sta pajura Brâncoveanului gata 
să-şi ia zborul. Logofătul se întrebă zâmbind dacă acvila 


caută spre nemți ori mai departe... ot aici pusese Vodă săi 
se zugrăvească drumul său trudnic la Stambul, făcut cu un 
an în urmă. Meşteri vestiți acoperiseră peretele cu privelişti 
ce n-avea să le uite niciodată. Anul 1703 fusese an de grea 
încercare şi dacă pe obrazul lui Brâncoveanu, cel din zid, 
închipuit în seraiul Sultanului şi al marelui vizir nu răzbătea 
spaima, inima i se mai răcea la amintirea acelor zile. O 
zodie mărinimoasă, dar mai cu seamă pungile lui de galbeni 
nu-i curmaseră atunci viaţa şi domnia. 

De jos se auzeau râsetele coconilor. Domnița Bălaşa 
alunecă pe scări ca o părere, cu poalele în mâini, fugărită 
de Smaranda, domniţa mezină. 

Paicul, sluga credincioasă a Brâncoveanului, îl petrecu 
până în pragul unei cămări cu bagdadia plină de flori şi 
păsări. Nu scosese nici un cuvânt, păstra chip de piatră. 
Odaia era rânduită evropeneşte, cu mese înalte şi scaune, 
lucruri ce se mai găseau în două ori trei case boiereşti: la 
vorniceasa Leurdeanu, la stolnic şi poate la clucerul 
Negoescu. În locuinţa dumneaei, jupâneasa Irina nu 
îngăduia astfel de lemne, căci nu le pomenise în conacul 
părinţilor şi trăiseră în cinste, tihniţi şi până la adânci 
bătrâneţi. 

Mesele şi scaunele erau albe, cu picioruşe plăpânde, 
daurite. Scrinurile, de asemenea, albe, aveau zugrăvite pe 
pântece privelişti cu chipuri şi straie de pe alte meleaguri. 
Trandafiri albi în vaze de alabastru zvoneau aromă dulce. 

Zâmbetul Brâncoveanului pieri îndată ce închise uşa. Pe 
faţa trasă zvâcnea doar neliniştea privirii. Purta veşmânt 
simplu, caftan de zarafir cu ciucuri de aur şi ilic din atlaz. 
Nelipsitul smarald strălucea singur pe degetul cel mic. 
Deschise o uşă dosită în zid şi pătrunseră în odaia de taină, 
unde nu putea ajunge nimeni cu urechea. 

— Ce-ai izbândit, logofete? şopti Vodă, căutându-i ochii. 

— N-am izbândit, Doamne. 

— A! făcu uşurel Domnul şi umerii părură dintr-o dată 
mai încovoiaţi. Rea veste mi-aduci... 


— Pedepseşte-mă, Măria Ta, dacă gândeşti că am greşit. 
Iscoada a fost mai iute ca mine. A izbutit să lege izvodul de 
picioruşul unui porumbel şi să-l sloboadă înainte ca eu să-l fi 
împiedicat. 

Brâncoveanu se clătină, de parcă ar fi primit un jungher 
în piept. 

— A mărturisit cine i l-a dat? 

— Nu. Vicleanul din preajma Măriei Tale a ştiut să-şi 
ascundă chipul şi de astă dată. 

— Înţeleg. Iscoada a ridicat cel de-al doilea izvod dintr-un 
loc anume... 

— Întocmai, Măria Ta. 

Domnul oftă: 

— Nu ne rămâne, logofete, decât să socotim cât va trece 
până ca izvodul să ajungă în mâinile turcului şi până vor 
începe a prinde pe oamenii noştri purtători de scrisori. 

—  Crainicii Domniei tale fac drumuri cotite, spuse 
logofătul. Ei sunt mai cu seamă neguţători, cerşetori, 
boscari şi pehlivani ori din cei ce se duc la Ierusalim în 
hagialâc. 

Vodă râse amar: 

— Gândeşti a-i opri pe drum? 

— Nu. Dar trec multe săptămâni până să ajungă la cei 
cărora le e trimis cuvântul scris. Vrăjmaşul ştie ori 
prepuieşte încotro scrii, nu-i cunoaşte însă pe curierii 
Domniei tale. De aceea, el va pândi în preajma prietenilor 
scaunului valah din Rusia, Viana, Transilvania ori Veneţia, 
aşteptând, cu cifrul la îndemână, să răstălmăcească 
scrisorile însuşite prin viclenie. 

— Ori plătite în aur... 

—  Ticăloşi au fost pretutindeni, Doamne. Asupra 
înştiinţărilor mai vechi cifrul n-are putere. 

— Vrei să spui că avem un răgaz de câteva luni. Adevărat 
este, căci doar cele din urmă scrisori pot fi citite în 
tălmăcirea noului izvod. E puţină vreme de când l-am 
statornicit în locul celui vechi. Şi? 


— Chibzuiesc să plec la Istanbul. Cu pungi de aur şi 
prieteni voi reuşi să mă strecor în casa mectubgiului Selim 
Beltaş. 

Vodă încruntă sprâncenele: 

— Ce?! 

— Viclenia şi aurul deschid multe uşi, spuse logofătul, 
zâmbind subţire. Nu de la mine trebuia să afle Măria Ta 
asemenea lucruri. 

— Îţi dă prin gând, logofete, ce înseamnă să pătrunzi în 
casa celui ce conduce şi orânduieşte cancelaria muftiului? 
Mectubgiul e unul dintre cei mai de seamă dregători ai 
împărăției. 

— Ştiu, Măria Ta. 

Brâncoveanu măsură mult timp odaia pe gânduri. 

— Mă las amăgit de nădejde şi-mi închipui că ai izbutit. 
Ce socoteşti să faci mai departe? 

— Voi găsi cifrul şi-l voi schimba cu altul strâmb. De ajuns 
să primenesc câteva cifre şi buchii, pentru ca toată truda să 
le fie zadarnică. Nu vor mai putea răstălmăci nimic. 

Vodă îl privi iute. Radu Andronic urmă: 

— Dacă l-aş fura, le-aş atrage luarea-aminte. Pe când aşa, 
izvodul măsluit li se va părea aiureală şi vor socoti că au fost 
păcăliţi chiar de iscoadele lor. 

— Mda... 

— Şi iar se mai poate, zâmbi în anume fel boier Andronic, 
să lăsăm prinse scrisori ticluite anume pe potriva cifrului 
măsluit şi care să vorbească de credinţa Măriei Tale faţă de 
sultan. 

Brâncoveanu îl privi lung. Ochii îi sclipeau. 

— Nu ne-am înşelat prea tare luându-te în slujba noastră, 
logofete. Cum gândeşti a pătrunde în casa lui Selim? 

— Iscoada lui, negustorul braşovean, goneşte la ceasul 
ăsta spre Dunăre. 

Brâncoveanu ridică ochii. Nu lăsă loc negurii şi spuse 
liniştit: 

— Deapănă-ţi gândul ascuns. De ce l-ai slobozit? 


— Pentru că am nevoie de prieten în tabăra vrăjmaşului. 
Mi-a plătit cinci sute de galbeni să-l fac scăpat. 

— Braşoveanul socoate dară că te-a cumpărat. Nu văd 
însă cum îi vei folosi la Constantinopol. 

— El va fi omul care va zvoni despre necredinţa mea şi se 
va pune zălog că urgia Măriei Tale mă ţinteşte cu adevărat. 

— Gândul e bun şi-mi place, logofete. Urmează! 

— Pentru ca turcul să creadă în mine, trebuie să mă 
arunci în lanţuri din care eu să scap şi să fug la 
Constantinopol. Şi mai trebuie ca toţi boierii Măriei Tale să 
fie încredinţaţi de hainia mea. 

— E de ajuns să afle jupânesele... 

— Cer _ îngăduinţa altei căi, spuse Radu Andronic 
surâzând. Boierul Ioniţă Fărcăşan. Dacă ştie el, într-un ceas 
va afla tot târgul. 

— O să ştie. Va şti de asemenea că dăruiesc multe pungi 
celui ce se va învrednici cu prinderea domniei tale. 

— Iar la Stambul, urmă logofătul, Dragoş negustorul va 
adeveri întâmplarea. 

Brâncoveanul îşi trecu degetele prin barbă. 

— Înţeleg... Ne eşti slujitor cu mare preţ în cinstea şi 
inima noastră, de aceea vreau să chibzuim bine. Hainit, îţi 
atragi mare primejdie. Orice boier te va putea dobori 
pieptiş sau pe la spate, gândind să fie pe placul nostru. 

— Voi şti să mă feresc. Pot izbuti numai dacă taina 
înţelegerii noastre va fi deplină. Îmi voi îngădui doar 
părintelui meu să-i vorbesc, căci e om înaintat în ani şi greu 
ar primi vestea de ticăloşie. 

— Boier Costache Andronic ne-a slujit cândva cu nespusă 
credinţă în treburile noastre de taină. Avem toată nădejdea. 

Logofătul făcu ochii mari: 

— Tata?! Îşi aminti figura mucalită a bătrânului şi 
zâmbetul îi înflori pe buze. Deplină nădejde, Măria Ta, nici 
mie nu mi-a pomenit cuvânt despre asemenea treburi. 

— Ştiu. Nu va avea nimeni cunoştinţă, logofete Andronic. 
Străjerii te vor ridica la noapte din casele de la Mesteceni şi 


te vor aduce în lanţuri la Curte. Avem în beciurile noastre 
cămară de caznă cu ieşire tainică. le voi slobozi eu, noaptea 
cealaltă, prin grădină. Vorbeşte răspopitului să te aştepte în 
ulicioara Cucului cu cai şi cele cuvenite de drum. 

Logofătul îl cercetă pe furiş. Se şi auzise de Pafnutie la 
Curte... Îngână moale: 

— Îi slugă credincioasă... 

— lar domnia ta, buiac! L-ai furat străjilor nesocotind 
poruncă domnească. Negustoriţa i-a tăiat barba... 

— Nu ea, Măria la... 

— Şi aţi plecat amândoi râzând în musteţi de păcăleala 
trasă Brâncoveanului. Aşa-i? 

— Nu pe Măria Ta am socotit că-l păcălim, spuse încet 
Andronic. 

Se uită pe sub sprâncene la Domn. Vorbele erau aspre, 
dar în ochi îi stăruia lumină blândă. 

— O să te certăm, logofete, când te vei întoarce în 
Valahia. Atunci avem să hotărâm şi soarta prea cuviosului. 
Pentru ce s-a făcut vinovat? 

— Diavolul cu ispitele a fost mai tare. La tot ceasul îi 
întindea în faţă ispite. Doborât de băutură, şi-a rezemat 
mâna în chimirul unui târgoveţ. Adăugă încet: Până la acea 
vreme, poate s-o îndrepta. 

— Hm! făcu Domnul. N-am văzut plop strâmb şi nici 
pârâu întors din drum. Toate-s cum le-a lăsat Dumnezeu. 
Dar domnia ta, care eşti mai tânăr, pesemne ai întâlnit... 
Oftă: Nu ştiu, logofete, de vom mai putea tăifăsui în tihnă. 
Vei primi cuvânt către bancherul meu din Constantinopol. 
EI îţi va da pungi cu bani după nevoie. Turcii sunt lacomi de 
taleri şi anevoie vei găsi ceva la Poartă care să nu fie spre 
vânzare. 

— Am înţeles, Măria "a. 

— Nu precupeţi, boier Andronic, nici galbenii, nici 
osteneala, şi-ţi vom fi cu mare datorinţă. Îi atinse umărul, 
privindu-l în inima ochilor: Eşti singura noastră nădejde. 


Miercuri în puterea nopţii, Ioniţă Fărcăşan zdruncina să 
dărâme şi mai mult nu porţile clucerului Negoescu. 
Tărăboiul asmuţi toţi câinii din mahala. O slugă cu ochii 
mustind de somn îi deschise în cele din urmă. Îşi zvârlise la 
nimereală o broboadă, căsca de-i trosneau fălcile. Deprinsă 
cu asemenea sosiri la ceas târziu, petrecu pe boier în 
iatacul lui Negoescu, fără a mai cere îngăduinţa stăpânului. 

Fărcăşan izbucni pe uşă, năpustindu-se asupra crivatului. 
Smuls din al doilea somn, clucerul sări înspăimântat. 

— Foc? 

— Nu! Ioniţă! suflă gămanul. Am veste mare! 

Negoescu se înfurie: 

— Eşti capiu râu, bre omule! Nu trec două nopţi fără să- 
mi mai sară inima din loc. Mai du-te, frate, şi pe la alţii! 

— Dacă ai şti ce ştiu... 

— lar? 

Fărcăşan îl trăgea de piepţii cămăşii fără a-şi lua răgaz de 
răsuflet. 

— Andronic... Ascultă aici! Sunt cel dintâi care o află... S- 
a hainit! L-a vândut turcilor pentru cinci sute de galbeni! 

— Pe cine? 

— Nu ţi-am spus? 

— Nu. 

— Pe Brâncoveanu! Vodă a prins de veste şi l-a băgat în 
lanţuri. 

Celălalt îl privi cu luare-aminte. 

— Unde-ai băut, loniţă? 

Boier Fărcăşan se lăsă într-un genunchi şi-i suflă în nas. 

— Poftim, necredinciosule! 

— Hm, pari neprihănit... Mare mi-e mirarea să te văd 
astfel la ceas de noapte. 

— Lasă asta! Ce zici de Andronic? 'Ţi-am spus că-i dracu' 
gol! 'Ţi-am spus sau nu? 


Clucerul trase macatul până la bărbie. 

— Om mai vorbi mâine. Ai crivatul aşternut în odaia cea 
mică. 

— Degeaba! făcu Fărcăşan dezamăgit. Îţi vâră omul 
degetul în ochi, şi pe tine te mănâncă ceafa... Mă duc! Sunt 
cel dintâi din târg carele a purtat vestea. Îl zgâlţâi: Eşti 
martor! 

— Culcă-te, măi nebunule! 

Boier Fărcăşan îşi strânse caftanul fără a-l mai asculta. 

— Trec pe la Stroe şi Armăşel, şi apoi la vorniceasă. Ăştia 
nu-s betegi la cap. 

leşi repede, abia prididind să mişte picioarele scurte. 
Negoescu se lăsă înapoi între perini. 

— S-a smintit rău, gămanul! 


Boier Negoescu îşi ajunse somnul când în porţile cele 
mari se auziră iar bubuituri aprige. Sări în picioare, 
astâmpărându-şi cu amândouă mâinile bătăile inimii. Ioniţă 
Fărcăşan pătrunse furtună în odaie. 

— Tot tu eşti?! Ptiu! 

— Veste mare, clucere, veste mare! 

— Bată-te Dumnezeu, Doamne, iartă-mă! Ai să mă vâri în 
mormânt, bre! 

— Andronic! suflă repede Fărcăşan. 

— Ştiu, s-a hainit... 

— Asta-i veche, Negoescule, s-a petrecut la crucea nopţii. 
Ei bine, află că la ceasul ăsta bate drumul Giurgiului. A rupt 
lanţurile... Sunt primul din târg care capătă ştiinţă... 


XXX 


În ferestrele Marghioliţei pâlpâia lumină. Negustoreasa, 
cu un blid de boabe dinainte, le grămădea după chibzuită 
rânduială, strica şirul cu încruntătură aprigă a ochilor verzi, 
le îmbulzea apoi iară, felurit. I se părea că boabele 


adevereau zvonul ştiricit în taină. Azvârli blidul furioasă şi 
grăunţele se risipiră pe duşumea. Chipul frumos i se 
oglindea în mirază. Se desluşea pe el nelinişte şi îndoială. 

— Andronic hainit! rosti încet. Aşa taie boabele. Dar mint! 
Simt că mint! 

Rămase multă vreme trează, ţinând lângă inimă ochii 
negri ai logofătului încreţiţi a râs. 


Candela albăstrea întunericul. Dincolo de gheridon, boier 
Costache Andronic desluşea crivatul jupânesei Irina, iar pe 
perină, scufia de muselin. Răsuflarea uşoară pe nasul 
lungăreţ umplea odaia cu ţârâit de greier. 

Boier Costache oftă. Îl muncea acelaşi gând pritocit 
decuseară. Taina nu era din cele ce puteau fi încredințate 
jupânesei. Măcar pentru armăşoaie şi pentru băneasa 
Ştirbey, cucoana Irina tot s-ar fi slobozit. N-ar fi răbdat să-l 
prepuiască ticăloşit pe fecioru-său. lar mâine, pe rouă 
nescuturată, jupâneasa avea să afle că târgul fierbe. 
Logofătul s-a hainit, Vodă a stârnit străjile, îl caută ca pe 
cumaşi şi cârjalii. 

— Vestea are s-o ucidă! şopti. 

Cucoana lrina gemu în somn şi boierul întinse mâna, 
prinzându-i degetele. Luase hotărâre grea. N-avea să 
vorbească, aşa cum făcuse şi altădată, stârnind temerile 
jupânesei pentru drumurile sale de noapte. 


Omul în burnuz cercă tăişul hangerului, apoi îl rândui 
alături de celelalte scule. 

„Andronic n-o să se lase prins. N-are Brâncoveanu străji 
să-i vină de hac. E bine... Pânzele s-au ţesut pe potriva 


gândului.“ 
Lepădă hainele, se aplecă peste mescioară şi suflă în 
lumânare. 


XXX 


În pragul ferestrei, Vodă căuta printre gămăliile de argint 
ale stelelor. Aroma grea de crini istovea aerul cămării. 

Se întoarse fulgerat. În întunericul ungherului sclipeau 
ochii stolnicului Cantacuzino. 

— Mă întrebam dacă taina aceasta va scăpa domniei tale, 
unchiule. 

— Rostul meu în cancelariile domneşti, spuse bătrânul, e 
să dezleg tainele spre pacea Brâncoveanului, altminteri 
nevrednic aş fi de slujbă. 

— Mi-e inima grea. 

Cantacuzinul îi prinse umerii. Îşi îngăduia rar şi doar în 
singurătatea odăilor de taină să amintească Domnului că 
sunt de un sânge. 

— Acolo sus, luceşte o stea. Până să se întunece, totu-i cu 
putinţă. Acum avem mângâierea unei chibzuite alegeri. 
Logofătul Radu Andronic e singurul boier din Valahia care 
poate întoarce Măriei Tale taina izvodului. 

Vodă văzu rana de argint a unei stele ce spinteca cerul şi 
se depărtă de fereastră. În ochi i se aprinsese văpaia ce 
avea să-i ardă somnul multor nopţi. 


XXX 


În drumul către Dunăre, tăind de-a curmezişul sate 
adormite, râuri ori pădure plină de umbră, gonesc logofătul 
Andronic şi sluga sa. 

Potcoavele cailor şi jungherele de la brâu scapără argint. 
Luna a agăţat felinar untdelemniu, călăuzindu-le calea. 


Buza zării înghite călăreţii. 


Cartea a doua 


FLUTURELE ALB 


Capitolul XI 


NABABUL VALAH 


Pi ăyană anului 1704 fusese binecuvântată de Allah. 


Nicicând nu pomeniseră mahomedanii cei bătrâni soare mai 
dulce şi văzduh mai înmiresmat, atâta belşug de roadă, cer 
mai limpede - peruzea argintie ca lacrăma de cadână. În 
toate acestea, musulmanii desluşeau zâmbetul Profetului 
care-şi risipea darurile din amândouă mâinile pentru 
osârdia şi dreapta lor credinţă. 

lasminul, anemonele, garoafe şi chiparoase, floarea 
gingaşă de portocal îmbălsămau grădinile. Prea credincioşii 
păşeau cu încântare pe aleile prunduite în mozaic, şipotul 
fântânilor, cântul canarilor şi al privighetorilor le desfăta 
urechile, lalelele cât pumnul, floarea prea îndrăgită de 
marele vizir Ibrahim Paşa, cel Maş-Allahi: le săgeta inima 
de bucurie. Potirele stacojii, galbene ori albe îşi risipeau 
neasemuita frumuseţe în toate casele Stambulului, de la 
bordeiele sărăcăcioase din ulicioare strâmte şi 
întortocheate până la conacele avuţilor ridicate pe Divan- 
Ioli, cea mai de seamă uliţă izvorâtă din Serai şi rostogolită 
până la poarta Fdirne-Capuşi. Adăstau în Serai-humaiun, 
palatul preafericitului sultan Mustafa şi la Serai Sadr-Aly, 
lăcaşul marelui vizir Rami-Mehmed. Năravul florilor se 
întinsese şi asupra Perei, cartierul evropenesc din Stambul, 
trecuse apoi la palatele bogate din Curu-Cişme, unde boieri 


valahi şi moldoveni cu gust de domnie ţeseau cu migală 
urzeli ce pândeau scaunul. 

În dimineaţa aceea de cireşar, soarele zăbovea încă în 
spatele moscheilor. Cerul îşi atârnase la brâu semilunile 
aurii ale geamiilor, îşi rezema pântecele siniliu în cupola 
Sfintei Sofia, căreia drept-credincioşii urmau să-i spună în 
greacă Aia-Sofia, simţea săgeata celor şase turnuri ale 
templului Alty-Minareli, ale moscheielor Suleimanie, Laleli, 
Eyub-Nour-Osmany!2: şi Valide-Sultane, ctitorie a sultanei 
Terkan, mama fericitului, viteazului şi prealuminatului 
Mahomed al IV-lea. 

În ulițele înguste şi încârligate cu coşmelii mai răsărite 
ori pitice, toate întunecate şi fără fesfesele, spre 
mulţumirea Profetului ce îndeamnă neostoit la viaţă 
netrufaşă, cu puţină podoabă şi la umilinţă, adăsta încă 
umbra. Umbră se afla şi în curţile temniţei de femei de la 
Ceauş Emini, în cea a datornicilor sultanului din Bașbachi 
Culi şi, tăind Stambulul de-a curmezişul, la Fdicule - Cele 
Şapte Turnuri - unde poposeau pedepsiţi de apriga urgie a 
sultanului cei vitregiţi de soartă. În bazare şi pieţe, 
negustorii descărcau desagii măgarilor, întindeau marfa 
felurită în ţărână, pe ştergare, pricopsiţii pe tejghelele 
dughenelor. 

Negustorese se vedeau arar şi acelea bătrâne, 
încotoşmănate până în albul ochilor cu grimele groase, căci 
Profetul sorocise, în înţelepciunea sa, muierilor viaţă fără 
prihană între zidurile haremului, acolo unde ispitele sunt 
puţine, iar mintea lor cea slabă nu se împiedică în prilej de 
greşeală. 

Strigăte ascuţite izbucniră deodată din minaretele 
moscheilor. Muezinii chemau credincioşii la săvârşirea 
salat-subh-ului - rugăciunea de dimineaţă. Aveau să mai 
strige pentru salat-zuhr - închinăciunea de prânz, salat-assr 
- cea de la apus, salat-magrib - din seară şi, în sfârşit din 
puterea nopţii, salat-aşa, căci osmanlâii ţineau a arăta lui 
Allah că smerenia şi credinţa lor nu ostenise peste zi. 


Muezinii slujeau de ornic, iar ceasornice adevărate aveau 
doar bogaţii. Le purtau în clapce anume ticluite înlăuntrul 
caftanelor, iar muierile de neam le spânzurau de lănţuge 
scumpe în stânga pieptului, sporind, la nevoie, bătăile 
inimii. 

Negustorii priviră în înaltul minaretului de la moscheea 
Sahzadeiului, ridicată prin silinţa sultanului Soliman I, spre 
cinstirea feciorului său Mahomed. Muezinul nu contenea 
strigătele, se bătea cu pumnii în piept, apoi sălta braţele 
spre cer. Hadimbi, şi seizi, şi coglii, şi halvagii, şi falaitari, 
emiri, bostangii şi dervişi, o mulţime de fesuri felurit 
colorate se strecurau printre cămile şi catâri împovăraţi de 
mărfuri, şi armăsari arăbeşti îndreptându-se către locul de 
închinăciune. 

La Istanbul începea o nouă zi. 


XXX 


În Pera evropenilor cu privelişte neasemuită asupra 
Seraiului şi a Bosforului, unde vântul adia blând în flamurile 
verzi ale galioanelor şi fregatelor, şi în pânzele caicelor cu 
câte şapte perechi de vâsle aurite ce sporeau desfătarea 
plimbărilor, ziua începea mai târziu. Palatele aveau puţine 
caturi pentru a nu înfrânge porunca împărătească ce nu 
îngăduia pe pământul Islamului conac de ghiaur mai înalt 
decât casele drept-credincioşilor. Terasele late dădeau în 
grădini care nu semănau cu cele de pe Divan-loli. Foarfece 
necruțătoare struneau iarba, grădinari franţuji născoceau 
năstruşnice îmbinări de floare. În primăvara acelui 1704, se 
socoteau drept cea mai de seamă podoabă a aleilor, 
trandafirii ghiordii izbucniţi din straturile de mărgăritărel. 
La baluri - petreceri de care urechile mahomedanilor n- 
auziseră, căci Profetul nu îndrăgea nici dansul, nici cântul, 
afurisindu-le fără istov - jupânesele din Pera prindeau la 
cingători buchete de miozotis din care răsărea ca un bumb 


catifeliu o roză mică, galbenă. Cu un an în urmă, Mercure 
galant, foaia de modă a lui Jean Donneau de Vise, sfătuia 
doamnele Parisului să însoţească panselele cu gingăşia 
orhideei, îndemn ascultat repede şi de nevestele 
împuterniciţilor la Înalta Poartă. 

Doar la câţiva paşi de palatul lui Monsieur Ferriol, 
trimisul Bourbonului pe lângă sultanul Mustafa, se ridica un 
conac de două caturi. Poarta din fier avea suliţi vopsite cu 
aur şi era păzită zi şi noapte de slujitori în veşminte scurte, 
sinilii - livrele - altă vorbă la auzul căreia prea credincioşii 
ridicau cu mirare sprâncenele. Se şoptea, şi zvonul 
ajunsese până la urechile marilor dregători din Serai, că 
bogăţiile cămărilor erau neînchipuite. Aurul, argintul şi 
nestematele împodobeau cele mai mărunte bodroanţe, 
patul împărătesc avea cunună din brocart cu ciucuri 
purpurii, la petreceri vinul curgea în cupe cu safire, iar la 
zaiafeturi mai alese, în pocale încrustate cu perle. Stârnea 
mai cu seamă muierile din harem gândul la cada ghiaurului 
- doar cleştar şi marmoră roz-albă. Căci ghiaur stăpânea 
neasemâănatul palat. Poposise la Stambul de puţină vreme, 
dobândind nume ce nu ţineau minte osmanlâii să-l mai fi 
dăruit cuiva: Nababul valah. 

Muierile priponite între ziduri şi păzite aprig de eunuci şi 
slujitori, şi roabe, şi zăvoare grele, nu-l zăriseră la chip. 
Soaţei celei dintâi a marelui vizir Rami-Mehmed, însă, îi 
şoptise nevasta armatorului olandez că valahul e cilibiu, cu 
ochi şi păr negru tuci, dar mai cu seamă are un zâmbet ce 
ameţeşte inimile doamnelor din Pera. Se purta în strai alb 
de atlaz, pe armăsar negru, arăbesc, pentru care muftiul ar 
fi dat şi o mie de aspri. Valahul i-l trimisese a doua zi plocon 
împreună cu şa scumpă şi cercel de aur la urechea 
bidiviului. 

Istorisea multe muierea olandezului. Sindrofii cu dar de 
flori şi odoare, când fiecare jupâneasă găsea lângă blidele şi 
tacâmurile de aur bucheţel de rosmarin ori violete în verigă 
de smaragd, lapislazuli ori peruzea după culoarea ochilor. 


Patru bucătari roboteau în cuhniile nababului, nu se 
pomenea în casele lui masă fără musafirlăc, o oaste de 
slujitori îi asculta şi împlinea poruncile cât ai clipi. Mai ştia 
nevasta armatorului că valahul abia scăpase din beciurile 
Brâncoveanului şi rost să se întoarcă prea curând în [ara 
Muntenească cu greu se putea prepui. Nu, însurat nu era. 
Avea slugă credincioasă, om gras cam într-o ureche, mai 
mare peste zece haidamaci şi doi câini albi de la Scoţia. 

Muierea olandezului auzise chiar şi de florile, ce - după 
un gust ciudat - trebuiau schimbate în fiece zi, toate de un 
fel - numai crini, numai trandafiri ori numai chiparoase. 

Nu aflase însă nimeni despre o uşă tainică folosită doar 
de valah şi sluga cea groasă ce îngăduia ieşirea din palat 
prin grădina conacului învecinat fără ştiinţa nimănui. De 
asemenea, nimănui nu-i trecuse prin minte că tot ghiaurul 
fusese acela ce cutezase a smulge de sub lăncile spahiilor 
carele cu aur, tributul Moldovei către Poartă. O asemenea 
ispravă nu se mai pomenise din timpul domniei beyului 
Şerban Cantacuzino, care îşi întorcea haraciul cu ajutorul 
cârjaliilor sârbi. 

În dimineaţa aceea, cam pe la zece ceasuri, nababul 
împreună cu slujitorul părăsiră palatul pe poarta cea mare. 
Zece livrele li se închinară, dându-se în lături. 

Răspopitul în strai supus de postav cu galoane de argint 
păşea în urmă, ţinând caii de dârlogi. Deşi de trei 
săptămâni pe malul Bosforului nu contenea să se mire de 
deprinderile musulmanilor, de muierile lor, de târgul 
Stambulului îndeobşte, ce i se părea oleacă mai răsărit 
decât Podul Iloaiei unde slujise o vreme. Asculta cu 
amândouă urechile poveţele logofătului care avuseseră 
darul să-l sperie de-a binelea, şi călca veşnic cu 
simţământul că-i înconjurat de capcane anume pregătite 
pentru a-l ispiti pe el, cuviosul Pafnutie. Mai cu seamă, îl 
dădăcea Radu Andronic să nu ridice ochii la muiere. 

— Cât ar fi de bătrână, sare turcimea şi te doboară. Abia 
după aceea te dau în mâna bostangiilor. 


— Am înţeles! mormăi morocănos Pafnutie. Gândesc însă 
că turcul ista care le-a făcut legile n-a fost prea înţelept. Eu 
una ştiu: dacă măru-i în mijlocul drumului, nici că mă uit la 
el. Pune-l între uluci, şi atunci întind mâna. 

Logofătul zâmbi: 

— Poate că asta a dorit şi Mahomed. Să dea preţ 
farmecelor muiereşti. 

Lăsaseră în urmă Pera, apropiindu-se de inima 
Stambulului. Pâlcuri de cerşetori vegheau ulițele de-o parte 
şi de alta, adăstau la porţile caselor şi prăvăliilor, se băgau 
fără teamă între picioarele cailor cu mâna întinsă. Puzderia 
de  calici poposea pretutindeni în afară de pragul 
moscheilor şi geamiilor unde miluitul cerşetorilor nu era 
îngăduit. În schimb, la Valide-han, Vezir-han şi Ieni-han, 
pătrundeau prăpădiţii şi în cămările unde bancherii îşi 
făceau cifrărie şi nu le dădeau răgaz până nu-şi uşurau 
chimirul de un ban ori doi. Cuprinşii îşi aveau cerşetorii lor 
care-i călcau fără ruşine în fiecare zi. O dată să nu le fi dat, 
că ridicau Stambulul de ţipete şi blesteme. 

Turci călări azvârleau din mers câte un pumn de parale 
şi-atunci calicii se strângeau ca furnicile scormonind în 
ţărână. Caretele erau rare şi cam sărăcăcioase, ceea ce 
stârnea alt prilej de uimire pentru Pafnutie. 

— "Turcii socotesc că rădvanul e sămânță de trândăvie, 
spuse Radu Andronic, trăgându-şi horbota bogată de la 
mâneci, şi doar muierile îl folosesc. 

Zâmbi unui armean care-şi lăuda covoarele în gura mare. 
Negustorul căută lung în urma logofătului, ba mai alergă 
câţiva paşi să-l ţină în privire şi după chioşcul cafegiului, 
rezemat în colţul ulicioarei. 

Toţi cei ce dădeau ochii cu Radu Andronic întorceau 
capul holbându-se. Se cutremurau mai cu seamă în faţa 
bogăției straielor şi giuvaierurilor, întrebându-se cărui 
Dumnezeu se închină ghiaurul de îngăduie supuşilor săi 
atâta strălucire. Logofătul purta straie  franţuzeşti, 
întotdeauna albe. Bernevecii strâmţi se isprăveau la 


genunchi. Prinşi în cureluşă de aur cu nod de pietre 
scumpe, ciorapii erau de mătase îmbinată cu tertel. 
Încălţările ascuţite, făcute din pielea cea mai moale, se 
închideau în cataramă de adamante. Peste cămaşa ca 
neaua, numai horbotă, şi de sub haina albă nu prea lungă 
cu puzderie de bumbi şi găietane, izbucnea ca flacăra o 
vestă - după cum îi ziceau evropenii din Pera - cu flori 
stacojii brodate în fir de argint. În jurul pălăriei din piele 
albă de căprioară, cu margini largi, înfăşurase de şaizeci de 
ori zgărdiţă aurie, aşa cum cerea bărbaţilor acel Donneau 
de Vise. La îndemână, înlăuntrul hainei, ţinea maramă cu 
ciucuri aromită cu mosc şi ornic de aur cu un singur ac şi 
mirază mică pe faţa cealaltă. Când scotea mănuşile de 
amandină, ochii drept-credincioşilor se statorniceau la cele 
două ghiuluri rare, o perlă neagră prinsă în gheare de 
adamant şi un rubin mare cu ape sidefii. 

În mâna dreaptă purta baston alb sosit din ţara 
Bourbonului. Mare ar fi fost mirarea bostangiilor să afle că 
în acel baston se găsea o sabie subţire, meşterită la Toledo, 
iar în manşeta hainei răsfrânte din belşug, jungherul 
venețian cu prăselele împodobite. 

Portul armelor era oprit în Stambul sub pedeapsă grea. 

Treceau acum pe Divan-loli. Pafnutie, cu ochii în pământ 
spre a face ciudă Satanei în încercarea sa de a-l ispiti să 
privească obraz de femeie, bombănea înfundat: 

— Eu, unul, nu mă deprind şi pace! Crâşme nu-s; băutură 
nici de sămânță... 

— Deunăzi o afuriseai, râse logofătul. 

De când păşiseră în uliţa cea mare, privirea parcă i se 
strânsese. Îşi urma zâmbetul, dar răspopitul îl ştia la pândă, 
cercetând fără ca cineva să poată lua aminte spre un 
anume conac ce se ridica la capătul lui Divan-loli. 

— Ce znamenie de făpturi or mai fi şi aiştia, urmă 
răspopitul, de pun fiinţă omenească să scociorească cu ochii 
în ţărână cum râmă porcii?! Uită unde se află şi cântă 


niţeluş pe nas: „Şi precum vameşii şi fariseii nu dispreţuiţi 
voi bunătăţile cele multe şi...“ 

Radu Andronic îi prinse mâna: 

— Te-a apucat dorul de nuielele bostangiilor, cuvioase? 
Cântă acasă până ţi-oi da sufletul, nu în mijlocul păgânimii! 

Pafnutie oftă şi privi o clipă spre conacul mectubgiului 
Selim. Era o casă albă cu trei caturi şi un foişor retezat cu 
acoperiş de plumb ce o făcea să semene cu o geamie. Zid 
înalt de piatră îmbrăcat în iederă deasă se înălța dincolo de 
fereştile zăbrelite. Patru slujitori cu şalvari albaştri şi 
turbane albe, de pază la poarta ferecată, tăifăsuiau căscând 
gura la omenirea ce se scurgea în susul şi josul uliţei. 

Logofătul rămase cu ochii aţintiţi în iedera zidului. Către 
poale, în dreptul unui platan, frunzele păreau uşurel date la 
o parte. Nu se băga de seamă decât la căutătură ageră şi 
numai din anume loc. Radu Andronic se apropie ca din 
întâmplare. Când fu la trei paşi, zări dincolo de buruieni o 
pereche de ochi albaştri, lucioşi şi piezişi ce iscodeau uliţa 
printr-o bortă a zidului dosită în frunziş. Logofătul zâmbi şi 
un gând năstruşnic îi străfulgeră mintea. Slujitorii 
mectubgiului ţineau spatele întors. Dintr-un salt, fu lângă 
iederă. 

Ochii albaştri clipiră înspăimântați şi pieiră într-o clipă. 
Se auzi strigăt uşor, apoi logofătul zări dincolo de zid o 
zvârlugă de 15-16 ani, alergând ciută speriată prin grădina 
mectubgiului. Rochia de muselină largă şi şalvarii din atlaz 
havai mângâiau în goană trandafirii şi lalelele. Iar 
trandafirii şi lalelele îşi clătinau capetele stacojii. 

Radu Andronic se depărtă surâzând. Zvârluga semăna cu 
un fluture gingaş, alb. 


XXX 


Un zdrahon lat în spete vindea halviţă lângă conacul lui 
Selim. Logofătul îi prinse căutătura. Muşca. Trecu mai 


departe, tipărindu-i chipul în minte. 

— Dacă şi asta-i faptă de om înţelept, mârâi Pafnutie, 
dezmierdându-şi iapa, apoi eu de-acum înainte mi-oi 
îndemna tătarca să chibzuiască în locul meu. 

— Îţi judeci stăpânul? 

— Îl judec, logofete, când pune în primejdie viaţa slugii. 
N-ai simţit cum ne împungea cu ochii malul cela de 
halviţar? 

— Ai vedenii, spuse fără credinţă logofătul. 


Bazarul vuia de îndemnurile negustorilor. Iminei răsuciţi 
în vârf călcau unii peste alţii, păşeau în cireadă ori se 
împotriveau puhoiului cu şi fără trebuinţă. 

„Un băietan din cela iute de mână, de pe malurile 
Bucureştioarei, ştiu încaltea că ar sărăci brâiele istea de 
multe pungi“, gândi răspopitul. 

Dar turcii, îndeobşte cinstiţi, păşeau fără să le vadă. Ochii 
dumnealor căutau aprinşi la tărăbile lungi, ciotcă de marfă. 
Se aflau acolo muselina cea dragă otomanilor, damascuri 
florii şi cacom scump, şi canavâăţ de anterie, şi cedeme să 
ajungă la toată suflarea musulmană, arşini întregi de 
chilimuri împunse cu dichis şi pânză subţire de iaşmac 
trebuitoare feţelor muiereşti, lastră şi zarpă pentru cei puşi 
pe muchelefit, naftea de îmblănit giubele şi zaramfiruri, şi 
saftian moale de pungi, şi zibelină rusească pentru straiele 
de iarnă şi primăvară ale dregătorilor, hermină pentru cele 
de vară. Ochii sclavelor se aninau mai cu seamă de 
podoabe. La tot pasul, zăceau claie peste grămadă hurmuz 
prost ori jaspe şi agate îngăduite de Coran şi cele 
neîngăduite, precum smarandele, sardiul şi rubelitele 
pentru cercei, inele de cornalină roşie cuvenite muierilor 
sărace, mătănii din boabe de ambră albă sau din perle. 


Multe priviri mângâiau paftalele răsucite în fel şi chip, ori 
lanţurile din aur cu cincizeci de ţechini socotiți să ajungă 
până la brâu, ori şiragurile sub formă de pară numite 
armudi, pe dosul cărora erau săpate cuvintele Maș-Allah. 
Se aflau de asemenea maldăre de inele având scrijelite 
poruncile aspre ale Coranului, ce îndemnau credincioasele 
la cumpătare. Negustorii armeni ademeneau mulţimea cu 
şaluri indiene din lână pentru obrazele subţiri, vânturare 
mici din pene de păun şi mâner de fildeş sau abanos, şi 
vânturare mari - sineclic - anume făcute să le poată hâţâna 
slugile, cu rândul, cât e ziua de lungă în spatele stăpânului. 
Şi mai ademeneau dumnealor prin hangere şi pistoale 
împodobite, tabachere de argint şi aur garnisite cu pietre 
scumpe, sipeţele mărunte pentru opium cu toate că legile 
imperiului îl afuriseau. Aflând că Emir Celebi, primul doctor 
al Seraiului, a îndrăznit să guste otrava, padişahul Murad al 
IV-lea l-a pedepsit să înghită tot ce se afla în sipeţel. 
Doctorul se sfârşi în chinuri de neînchipuit spre a fi de 
învăţătură. 

Zadarnic îşi trudeau glasul negustorii venețieni arătând 
muierimii binefacerile  dresurilor. Chinorozul n-avea 
trecere, nici pulberea de orez pentru obraji. Femeile 
foloseau numai argila de unghii numită china, şi sur-me 
pentru vopsitul pleoapelor. 

Vânzare făceau cavafii. Ceadicii de marochin galben, 
peste care muierile încălţau papuci cu perle, erau căutaţi 
pretutindeni. Deosebită căutare aveau şi mirosurile cele 
dulci atât de trebuincioase musulmanului. Hainele şi pipa, şi 
farfuriile, şi ceştile de cafea, şi bărbile cele mari ale 
credincioşilor se socoteau curate numai după ce primeau 
botezul aromei de ambră sau mosc, sau de trandafiri culeşi 
la poalele Dunării. 

Vânzarea celor de trebuinţă pântecelui se făcea în loc 
anume. Maldăre de verdeţuri se întindeau cât cuprindea 
privirea spre îndestularea mahomedanilor, mari iubitori de 
asemenea bucate. Coranul osândea pe cei ce se spurcă din 


carnea dobitoacelor mâncătoare de carne. Nici laptele lor 
nu era îngăduit decât dacă asemenea dobitoace erau 
supuse postului, spre a se spăla pe dinăuntru de păcat. De 
porc, să n-audă turcul, iar calul nu putea fi atins, 
bucurându-se de mare cinste pentru slujbele aduse în 
războaie. Pitarii desfăceau cele trei feluri de pâine 
îngăduite: pide - rotundă şi turtită pentru casele avuţilor, 
somun - neagră şi grea cuvenită slugilor, khass-ekmek - 
pâinea Seraiului. Această pâine, anume plămădită pentru 
sultan şi odraslele sale, putea fi cumpărată numai de 
marele vizir şi dregătorii de frunte. 

Negustorii străini care încercau să-i înveţe pe turci 
necinstea, sporind preţurile sau împingând balanţele la 
minciună, primeau pe loc sărutul nuielelor. Însuşi 
muhtesibul, înveşmântat în haine proaste spre a nu fi 
cunoscut, le cerceta buna-credinţă. 

Chichirgiii, vânzătorii de cofeturi, halvangiii, halviţarii, 
baclavagiii şi bragagiii forfoteau fără odihnă, strigându-şi 
marfa. Grecii o ţineau sus, ascuţit, armenii cântau vorbele, 
venețienii zbierau ca din gură de şarpe, turcii se tânguiau 
gros, voind cu tot dinadinsul să spargă urechile cuviosului 
Pafnutie. Răspopitul şi le astupase cu degetele, cerând din 
ochi logofătului să-l izbăvească. Dar Radu Andronic mâna 
înainte, spre vânzătorii de șoşab. Cum ducea unul paharul 
la gură, cei dimprejur duceau şi ei repede-repejor dreapta 
la piept, ori la frunte, urându-i priinţă: 

— Afiyethler - Ola! 

Mult se mai minuna Pafnutie de cele văzute, dar tare ar fi 
poftit oleacă de linişte. Bazarul se cutremura de umblătură 
şi chemări, cămilele şi caii, şi măgarii forfoteau printre 
şalvari, oameni şi dobitoace călcau covorul gros de coji şi 
verdeţuri veştejite, şi flori ofilite, şi tot ce nu mai era de 
trebuinţă. 

Un car tras de boi ducea piatră grea pentru geamia cea 
nouă poruncită de marele muftiu, croindu-şi anevoie drum. 
Bostangii călări spintecară mulţimea, gonind pe deşelate. 


Atunci se petrecu nenorocirea. Boii primiră spaima 
sucindu-se repede într-o parte. Carul rămase o vreme pe 
două roţi, după care se nărui, prinzând dedesubt trupul 
obidnic al unui vânzător de bragă. Omenirea se grămădise 
să vadă stricăciunea adusă turcului, toţi îl căinau clătinând 
capetele, dar unul nu întinse mâna. Bragagiul prins sub 
loitre urla de moarte. 

— “Ţine haina şi calul, Pafnutie! 

— Stăpâne! 

— Gura! 

Radu Andronic, numai în cămaşă, se desprinse din 
mulţime. Îşi potrivi spiţele roții în spinare şi se opinti. 
Mugşchii zvârliţi cu lopata pe pieptul logofătului tremurau 
vargă de oţel, de oţel îi erau şi luminile ochilor, sudoarea îi 
scălda faţa. Clipe lungi nu suflă nimeni. Urmăreau 
înmărmuriţi lupta ghiaurului cu greutatea cea fără de 
măsură. 

O răsuflare lungă de uşurare străbătu mulţimea. Carul se 
afla din nou după cuviinţă, slobozindu-l pe turc. 

Radu Andronic sări în şa şi porni spre Pera, lăsând în 
urmă o mare de omenire ce nu mai contenea cu miratul. 


Capitolul XII 


CUVIOSUL PAFNUTIE ÎNVAŢĂ 
PORUNCA PROFETULUI 


Răsturnat pe divan în iatacul tăinuit, unde în afara 


răspopitului nu pătrundea altă slugă, boier Radu Andronic 
căuta lung spre Pafnutie. Înveşmântat în caftan de brocart 
şi iminei din catifea cu moţ cârmiziu, logofătul îşi rezemase 
capul într-o mână, iar cu cealaltă juca între degete boabe 
de ambră înşirate pe un lănţug. 

Răspopitul simţi arsură de jar în privirea neagră 
strecurată printre pleoapele mijite şi se foi nelaîndemână. 

— Pesemne sunt chipeş tare de mă aţinteşti cu atâta 
drag, domnia ta... 

Logofătul se uită zâmbind la faţa roşcovană cu ţepi rari, 
la ochii bulbuşaţi şi nasul vânăt. 

Pafnutie îşi semeţi capul răsucindu-l cătinel pentru a se 
arăta logofătului pe toate feţele. Radu Andronic râse 
încetişor şi rosti rar, neslăbindu-l din privire: 

— Ai să pui strai turcesc, cuvioase, şi-ai să mergi să 
cerşetoreşti. 

De buimăceală, răspopitul rămase cu gura căscată. 
Înghiţi uscat, luă aer, suflând pe nări. 

— Martor mi-eşti, Doamne, că i-am spus şi i-am prorocit: 
cheltuiala în neştire are să ne ducă la sapă de lemn. Dar eu 
vorbesc, eu aud şi tot eu urgisitul trebuie să întind mâna la 
pomana păgânilor spre a-l hrăni. 


— Aur avem, răspopitule, zise logofătul şi când s-o sfârşi, 
întoarcem iară carele cu galbeni spre folosul nostru. 

Pafnutie ridică ochii la ceruri: 

— Auzi-l, Doamne! S-a juruit că numai cearcă asemenea 
nebunie care poate lipsi trupul robului tău Pafnutie, de 
capul lui cel doldora de înţelepciune. 

— Aşadar, urmă logofătul, vei cere milă la casele lui 
Selim. Vreau să-mi dai rost de toate cărările mectubgiului 
din zori şi până în asfinţit. Hăimănind amândoi pe Divan- 
Ioli, atragem luarea-aminte. În furnicarul de cerşetori, te 
pierzi uşor şi mai cu seamă îi poţi ţine, nesupărat de nimeni, 
conacul în priviri. 

— De ce nu săvârşeşte domnia ta trebuşoara aiasta? 

— Şi domnia ta să şezi pe divan? Eu am alte rosturi, 
Pafnutie. Ne-am înţeles? Te duci frumos... 

— În trupul capului, logofete! izbucni răspopitul. Dădea 
din mâini, ţopăind prin odaie. M-am tocmit să-ţi fiu slugă cu 
credinţă, nu boscar turcit! Bag de seamă că vrei să mă rupi 
de legea mea. Dintâi mi-ai retezat barba... 

— Ai să-ţi retezi şi părul, cuvioase, spuse Radu Andronic. 
Musulmanu-i ras în cap, căci sub turban pletele sunt de 
prisos. 

— Să-mi rad ţeasta? Eu?! 

Înăbuşit de mânie, răspopitul începu a smulge straiele de 
pe el, azvârlindu-le la picioarele logofătului. 

— Iaca trenţele, tătarca e în grajd! Eu mă duc, boierule, 
mă duc, căci nicăieri nu-i poruncit slujitorului să fie de 
batjocură, iar de dragul stăpânului să-l mânie pe Dumnezeu 
cu purtări de-a-ndoaselea. M-au răspopit hainii şi neghiobii, 
dar credinţa nu mi-e beteagă! 

— Du-te! spuse liniştit Andronic, mângâind ambrele. Nu 
ţin slugă silită la curtea mea. Opreşte straiele şi iapa, ţi-oi 
da şi galbenii cuveniţi. 

Răspopitul, repezit spre uşă, rămase cam într-un picior. 
Şovăia aşteptând stăpânul să-l întoarcă. 


— Nu te duci? întrebă cu dulceaţă Radu Andronic. Dacă 
nu ţi-i peste puteri, mi-oi face slujbă de olac. Doresc să 
trimit anume cuvânt scris în Valahia. 

Pafnutie începu să tune, dar întorcând încetinel spatele 
către uşă. 

— A umblat el fără încălțări Sfântul Pahomie printre 
urzici şi ciulini, s-a întins alături de desfrânată fără a se 
spurca Sfântul Vitalie, şi-a aninat lanţuri la grumaz Sfântul 
Isachie de la Pecerska Kievului, dar nimeni nu le-a poruncit 
să-şi lepede straiul legiuit ori să ia deprinderi păgâne şi să- 
şi smulgă perii din cap. 

— Păcatele socoteam să le iau asupra mea, rosti cu 
zâmbet ascuns logofătul. Dar ţie, cuvioase, nici aşa nu-ţi 
intru în voie. Oi căuta altă slugă, cu mai puţină ţâfnă. 

— Eu doar atâta zic, îngână Pafnutie, începând a aduna 
bodroanţele risipite. Ţeasta nu mi-o rad. 

— Cum crezi, ceafa însă oricum trebuie să ţi-o răcoreşti, 
căci sare în ochi turcimii. În creştet vine turbanul, nu se 
cunoaşte. Numai să nu te prindă osmanlâii că umbli cu strai 
măsluit. Îi de ajuns să se deznoade pânzele, că-i iau pielea! 
Dar de ce să mai vorbim în vânt, de vreme pe cuvioşia ta 
dezmierzi gând de ducă... 

Pafnutie îşi plecă privirea. 

— De... Am stat şi am chibzuit. Nu pot să te las singur 
printre păgâni, logofete. Ai încă nesocotinţa vârstei fragede 
şi m-am juruit Sfântului Neculai să-ţi fiu reazem. Şi-apoi, a 
lăsa omul fără povaţă, păcat mare iaşte! Atâta doar, că 
vreau să ştiu ce slujbă amară am de săvârşit la casele lui 
Selim. 

— Eşti capeş rău, Pafnutie, oftă logofătul. Până nu pui de 
trei ori nu dinainte, n-ai să zici în ruptul capului da. În 
sfârşit! La conacul mectubgiului, ţi-am zis, vei cere miluiala 
păgânilor. 

— Cum să le cer? Am desprins doar cinci ori şase vorbe, 
şi alea pocite. 


— Vătămat la ureche şi limbă vei fi, surd şi mut. Ştiu că 
osteneala-i mare, dar va mai trebui să întinzi şi mâna... 
Caută în sunduc, găseşti straiele pe potrivă. 

Răspopitul îl cercetă chiondriş, apoi începu a scărmăna 
bulendrele: şalvari terfegoşi, un ilic numai petice, papuci 
căscaţi, turban alburiu. Le ţinea din vârful degetelor, cu 
silă. 

— Dacă tot mă spurc, aş pofti turban ghiordiu. 
Dintotdeauna mi-a fost drag roşul aprins. Găsesc că mult se 
potriveşte chipului meu cam fără vlagă de-atâta strădanie şi 
hrană puţină. 

— 'Ţi-o fi drag răsuriul, Pafnutie, numai că nu-i e drag şi 
Profetului. O mai strâmbă drept-credincioşii, dar cuvioşia 
ta, ca cerşetor, n-are voie să se abată de la poruncile 
Coranului. Şi pentru că vei sta strajă zidurilor mectubgiului 
nu spre a căsca gura, ci ochii, trebuie să înveţi a desluşi 
neamul după podoaba capului. Aşadară, ia aminte! 

— lau! oftă caterisitul. 

— Turbanul musulmanului e alb şi nu-l scoate niciodată, 
chiar când se închină. Arabul îl are vârstat, ori într-o 
culoare, cei de altă credinţă n-au îngăduinţa să-l poarte. 
Dacă-i verde, fii cu şi mai mare băgare de seamă. Fă-te una 
cu zidul, lasă-i trecere dinainte şi cată cu ochii în ţărână. 

— Maică Precistă! se cruci răspopitul. Când le-oi avea în 
cap pe toate aiastea, hoge mă fac! Şi de ce mă rog să razem 
păreţii când zăresc fes verde? Îs cumetrii lui Allah? 

— Ai brodit-o, Pafnutie. Cei cu turban de muselină verde 
sunt şerifi sau, după vorba osmanlâilor, emiri şi-s ţinuţi în 
mare cinste, căci le curge în vine sânge de-al Profetului, 
prin fiică-sa, Fathma. 

— Halal neamuri! Am văzut berechet verzalii de aiştia 
cerând de pomană în port, ori la porţile târgului. 

— Lucru fără însemnătate, cuvioase. Sărmanii stau lângă 
inima lui Allah, mai vârtos decât ortomanii. 

— După cum văd, eu unul n-am să mă opintesc a dobândi 
dragostea lui. Mai ai învăţătură pentru calici, logofete? 


— Alt semn de recunoaştere este încălţămintea. 
Marochin galben poartă turcii, piele neagră, ceilalţi. De 
ajuns şi atâta, ca să-mi spui cine intră pe porţile 
mectubgiului. 

— Am priceput, boier Andronic. Mă uit dintâi la turban şi, 
numai după aceea, la opincă. 

Logofătul aprinse cu dichis narghileaua. Pufăi cu plăcere, 
apoi păru a-şi mai aduce aminte de ceva. 

— Cei de aici mănâncă de trei ori pe zi. Când se ridică 
soarele pe cer, cam pe la 10-11 ceasuri, spre asfinţit, şi 
înainte de culcare. 

— Ştiu, logofete! Zbiară calicul acela în vârful casei şi dă 
zghihuit din mâini. Gândesc că bună simbrie trebuie să aibă 
pentru atâta glas irosit. Şi mai socotesc la ciudat lucru: 
turcului nu-i vesteşte pântecele foamea, ci om tocmit cu 
dinadinsul. 

— Iar te cearcă grăitul în deşert, cuvioase, râse Radu 
Andronic. „Calicul cela“ se cheamă muezin şi pofteşte 
oamenii la închinăciune. Voiam să-ţi spun că de pierzi 
cumva urma lui Selim, pândeşti ceasurile acestea, când se 
întoarce negreşit pentru masă. Mai ţine minte că de ţi se dă 
cumva pomană codru de pâine şi se prăpădeşte fărămitură, 
n-o lăsa în ţărână, că-ţi sparg capul musulmanii. 

— Frumoasă slujbuliţă, se căină răspopitul. N-ajungi să te 
chiverniseşti, că vorba ceea, aici casapul, dincolo turcu' cu 
Coranul. Şi ce anume să fac cu fărămitura aceea? 

— O strângi din colb, o săruţi şi o bagi în chimir. După ce 
ai fost miluit, duci pentru mulţumită mâna la pământ, apoi 
la gură şi la cap. Dacă mărinimosul e de alt neam, nuite 
închina, căci feciorii lui Allah nu se pot înjosi într-atâta. 

Pafnutie pusese bulendrele pe el, sclifosindu-se dinaintea 
mirazei. 

— Doamne! spuse ţinându-şi şalvarii în vârful degetelor 
ca poalele unei rochii. Mult eşti tu îndurător! Bine că ai 
închis ochii mămucii înainte de a-l vedea pe fecioru-său în 


veşmânt de halvagiu. Mai cu seamă mormanul ista de 
pânzărie ce-mi apasă creştetul, greu îmi chinuie cugetul. 

— Nu te fă mai nătâng decât eşti! Ţi-am înşirat clapcele 
în care poţi cădea din neştiinţă. Să cauţi bine la drumurile 
mectubgiului, Pafnutie. Să nu-l scapi o clipită, căci gârbaciul 
abia aşteaptă să dezmierde spinare preacuvioasă. Umblă 
sănătos! 

— Eh, oftă răspopitul, dinspre partea asta chiar că nu-ţi 
pot face zălog. Eram mai în fereală în deşertul Eghipetului, 
printre fiare şi jivine, ori în grotă cu şerpi veninoşi ca 
Sfântul Grigorie Decapolitul decât acum când mă slobozi cu 
mâinile legate în păgânime. Binecuvântează-mă, stăpâne! 
adăugă cu lacrima în ochi şi cercetându-l pe sub sprâncene. 
Iar galbenii cei mulţi care mi se cuvin, dă-i de sufletul meu 
la o mănăstire din Moldova, căci negru simţământ mă 
încearcă în ceasul aista. Mi-a fost dat să-mi lepăd 
potcoavele printre turcaleţi, cu fes în cap şi fără cruce la 
căpătâi. 


Amarnic i se mai umflaseră picioarele răspopitului spre 
asfinţit. De atâta închinat, îl dureau şalele, iar în urmă 
chibzuise să stâlpească zidul decât să se tot ridice pentru 
mulţămită. Adunase până în seară, din milostivenia 
păgânilor, aproape trei piaştri, mărunţiţi în părăluţe mici. I- 
ar fi ajuns, la o adică, pentru o strachină de pilaf cu 
scurmuşuri de oaie şi două înghiţituri de cafea în prăvălia 
unui turc chior de la poarta Fdirne-Capuși. Hotări că 
pomana n-are dever la Stambul, şi se trase în spatele 
cerşetorilor spre a-şi îngădui odihna. 

Slujba cea adevărată şi-o făcuse cu vârf şi îndesat. 
Drumurile lui Selim i se păreau mai limpezi decât apele 
Prutului. De la conac gonea spre cancelaria muftiului - şi îşi 
zise că mectubgiul îi singura făptură din oraş prinsă de zor 


- iar de la slujbă, din nou acasă şi aceasta de două ori pe zi. 
În ceasurile de rugăciune, caterisitul învățase să se ascundă 
altor priveli. Dibuise cotlon în ograda unei băi din preajma 
lui Divan-loli. Scăldători din acestea cu zid de piatră şi căzi 
de marmoră ridicate din grijă pentru curăţenia drept- 
credincioşilor se găseau în târg la tot pasul. Se întorcea 
apoi repejor luându-şi locul lângă conacul lui Selim. Izbutise 
să-l vadă de aproape, la un întins de mână. Mectubgiul era 
bărbat în puterea vârstei cu ochi mici, ageri, barba şi 
musteţile abia cărunţite. Îşi purta făptura groasă în halat 
verzui şi caftan de catifea cum e vişina putredă, fără prea 
multe fesfesele. Când îi prindeai privirea, ochii turcului 
păreau două cuie ce ţi se pironeau în obraz. 

Dar inima răspopitului încremenise din altă pricină. De 
trei ori zărise vânzătorul de halviţă cel voinic, care-i 
cercetase îndelung, la primul drum pe Divan-loli. Dimineaţa 
umblase în şalvari cafenii şi vindea bragă, către prânzul cel 
bun îl întâlnise îmbrăcat evropeneşte, iar spre seară 
întinsese, ca şi Pafnutie, mâna la mila trecătorilor. 


La o oră după apusul soarelui târgul se goli parcă 
solomonit. Mai umblau doar străjile, rar câte un slujitor cu 
treburi de-ale stăpânului, ce nu îngăduiau zăbavă. Încolo, 
turcimea pierise ca o suflare în spatele zidurilor. Răspopitul 
îşi rodea unghiile gândind unde să se ascundă, căci în 
curând bostangii aveau să-i cerceteze rosturile. 

Noaptea cobori leasă groasă asupra Stambulului, luându- 
i din greutatea inimii. În ulicioarele strâmbe, acolo unde nu 
ajungea bătaia lunii, îţi vârai degetele în ochi din pricina 
întunecimii, căci stăpânirea nu socotise cu folos luminarea 
târgului. Slugile rare îşi desluşeau singure calea ajutându- 
se de felinare. 

Pafnutie ciuli urechile. Dinspre grădina mectubgiului 
veneau paşi furişaţi. Zâmbetul îi despică faţa când desluşi 
făptura groasă a lui Bektaş-Effendi care se strecura din 
conac fără ştirea ienicerilor, pe o portiţă dosnică, ascunsă 


privirii. Mectubgiul schimbase straiul cu altul mai neguros. 
Zăbovi, cercetând uliţa şi coti iute, înfundându-se în 
întuneric. 
Răspopitul îşi lepădă papucii, amuţindu-şi paşii şi îl urmă. 
Din când în când, se întorcea cercetându-şi umbra. 
Zdrahonul dispăruse. 


Mare fu uimirea lui Pafnutie trezindu-se în Pera. Selim 
călca iute, fără şovăială, ca unul ce cunoştea şi răscunoştea 
potecile. Ajuns în faţa unui conac cu un singur cat, privi 
uliţa în toată lungimea. Neaşteptat de repede pentru trupul 
său greoi, se furişă pe uşă. Cel care i-o deschisese părea că- 
i pândise sosirea, căci Pafnutie auzi zăvor greu cetluind-o 
pe dinăuntru. Nu-l auzise însă şi înainte, când uşa se 
crăpase fără zgomot. 

Făcu înconjurul conacului, dar în afară de panglicile 
înguste de lumină scăpate de după catifelele de la fereşti, 
nu desluşi nimic. Aşteptă o bucată de vreme, apoi hotări că, 
atât cât culesese, va îndestula dorinţa de veste a logofătului 
pentru o singură zi. Până acasă mai avea de mers, căci 
palatul boierului Andronic se afla tocmai la celălalt capăt al 
cartierului evropenesc. Chibzui să scurteze drumul şi se 
întoarse câţiva paşi, cârmind la stânga. 


Capitolul XIII 


SADETH 


Două ceasuri după ce stelele aprinseseră candele pe 


cerul Stambulului, boier Andronic zgrepţăna la uşa unde cu 
o seară înainte bătuse cu fereală Selim-mectubgiu. 

Printr-un lefegiu neamţ de la cancelaria dregătorilor 
trimişi ai  Luminăţiei Sale împăratul Leopold la 
Constantinopol, a cărui prietenie ca şi a altora o dobândise 
la ospeţele din palatul său, dar mai cu seamă prin daruri 
chibzuite, boier Andronic aflase rostul ciudatului conac. Era 
o casă de jocuri ţinută de un florentin - signor Bartholomeo 
- spre desfătarea celor cu patimă mare în încercarea 
norocului. 

Se întâlneau aici, în taină, evropenii din Pera cu 
musulmanii care, încălcând straşnica poruncă a Coranului 
ce nu îngăduie drept-credinciosului bucuria jocului, îşi 
primejduiau noapte de noapte agoniseala, dar mai vârtos 
capul. 

Îndrăzneală mare avea şi florentinul, îşi zise logofătul, 
căci cuteza să înfrunte poruncă împărătească. La primul 
zvon, bostangiii i-ar fi trecut prin foc şi sabie avutul, 
căutând după aceea par înalt unde să spânzure spre pildă, 
în priveala mulţimii, trupul păcătosului. 

„Îndrăzneală, slugi mute şi patima muşteriilor sunt 
zălogul florentinului“, gândi Radu Andronic. 


Acelaşi lefegiu neamţ netezise drumurile vorbindu-i lui 
signor Bartholomeo despre mărinimia celui mai bogat 
străin din Stambul, nababul valah. Andronic avea să fie 
oaspete ales al casei, iar galbenii săi nenumărați vor aduce 
spor şi însufleţire jocurilor. 

Uşa se crăpă şi logofătul pătrunse într-o săliţă rotundă, 
cu sofale moi înşirate în potcoavă. Florentinul îl întâmpină 
cu zâmbet şi închinăciune. Avea privirea iute şi ascuţită a 
celor deprinşi cu primejdia, chipul galben, scofâlcit, nas 
subţiratic carele veşnic adulmeca. Degetele înguste cu două 
safire, unul întunecat, celălalt mai alburiu, ca lacrăma, se 
mişcau fără istov. Purta strai negru de catifea cu horbotă 
bogată la gât şi mâneci. 

— Sunt fericit, Andronic-Effendi să te socotesc printre 
oaspeţii mei, spuse florentinul într-o turcească împiedicată. 
Nu nădâăjduiam asemenea onoare... 

Logofătul se închină: 

— Eu sunt cel onorat, signor Bartholomeo. Se vorbeşte 
mult despre casa dumneavoastră, evident, doar în anumite 
cercuri şi cu discreţia cuvenită. Doream de mult să vă 
întâlnesc. 

Florentinul căscă ochii mari. 

— Cunoaşteţi perfect graiul venețienilor. Ce surpriză 
plăcută! 

Logofătul îl privi repede, şi zâmbetul îi miji pe sub 
mustață. 

„Minte. De cel puţin câteva ceasuri, ştie tot ce se 
zvoneşte în târg despre mine. Altminteri, nici în ziua de apoi 
nu-i intram în casă.“ 

Îndulci ochii: 

— Am petrecut câţiva ani în lagună. 

— Fără să fi văzut Firenze? Italianul îşi izbi palmele: Nu 
se poate, signor Andronic. Firenze este inima noastră. Peste 
un an părăsesc definitiv Constantinopolul. Flutură 
pleoapele, cerând parcă iertăciune. De pe acum ard de 
nerăbdare... În fine... Nu v-am întrebat ce jocuri preferaţi. 


— Prefer jucători interesanţi. 

Signor Bartholomeo îl scrută iute şi Radu Andronic 
adăugă: 

— În Firenze, inima dumneavoastră, li se spun parteneri 
rezistenți... 

— Puteam să pariez că n-aţi scăpat oraşul înţelepciunii, 
surâse florentinul. 

Îi făcu semn să-l urmeze şi deschise o uşă. 


Pungile doldora îşi istoveau vlaga în patru odăi, la mese 
de abanos acoperite cu postav cârmiziu. Aflai acolo tot ce 
născocise închipuirea întru îndestularea patimei: zaruri, 
maroco şi trou-madame, biliardul cu treisprezece bile ce 
trebuiau să nimerească în treisprezece uşi, table, cărora 
evropenii din Pera la spuneau trictrac. 

S-ar fi zbârlit însă părul Profetului la mesele de pichet, 
brelan şi biribi, hombre, reversi ori lansquenet. Cei mai 
nesăţioşi, cu galbenii grămădiţi dinainte, trăgeau norocul 
de poale la faraon, hoca şi basetă. Musulmani şi creştini 
ieşiţi din fire urlau şi băteau cu pumnul în masă, blestemau 
după canon, ţinând seamă de credinţa în care crescuse 
fiecare. 

Radu Andronic îşi aduse aminte cu zâmbet ascuns povaţa 
Coranului: Cel ce joacă şah sau table e ca şi cum şi-ar băga 
mâna în sânge de porc. Profetul nu îngăduia pariurile, nici 
sângele aprins la joc, nici vorba spurcată. 

Talerii se rostogoleau pe postavul roşu destrămând avuţii, 
ori încropind cheag de căpătuială celor îndrăgiţi de noroc 
sau dăruiţi cu degete viclene. Logofătul îşi roti privirea. 
Mectubgiul juca faraon la o masă de trei evropeni. Ţinea 
cărţile strâns şi părea să nu-şi fi pierdut cumpătul. Doar în 
ochii mici şi ageri, Radu Andronic desluşi înflăcărarea 
jocului. Patimă era şi în degetele încârligate care azvârleau 
galbenii fără a-i număra de două ori. 

Florentinul făcu braţul roată. 


— Unde vreţi să vă încercaţi şansa? La faraon? Hoca? 
Poate la basetăa? 

— Nu cunosc pe nimeni, surâse logofătul. Mă rog, 
aproape pe nimeni. Jocul n-are importanţă, mi-e dor însă de 
o întâlnire care să-mi amintească tripoul lui signor Corado 
Moravia din Veneţia. Adăugă moale: Când eşti departe de 
cei dragi, te mulţumeşti cu amintirile... 

— A, perfect! Avem astă-seară doi jucători interesanţi. 
Signor Van der hale, armatorul olandez, la masa de 
lansquenet şi - scăzu glasul - Bektaş-Effendi la faraon. 

Logofătul îl privi în ochi. 

— Ce-mi recomandaţi? 

— Desigur, faraonul. E, după cum spun englezii, mai 
exciting... lar Bektaş-Effendi, vă avertizez, ştie să piardă. 

Radu Andronic zâmbi. La faraon şi hoca se avântau doar 
pătimaşii înrăiţi. Selim era unul dintre aceştia. 


XXX 


Trei pungi de galbeni pierdu logofătul. Aurul i se 
rostogolea uşor printre degete, aluneca cu clinchet vesel 
spre grămada strânsă dinaintea mectubgiului. Ceilalţi 
jucători se ridicaseră pe rând, ififlii, uşori la chimir şi grei la 
cuget. 

Bektaş-Effendi zâmbea numai din buze, cercetând chipul 
logofătului. Căuta cu dinadinsul să desluşească sufletul şi 
gândul străinului de care începuse a vorbi tot Stambulul. ÎI 
uimeau straiele bogate - brocart greu argintiu, catifea albă 
de Genova şi hermină - giuvaiericalele de preţ, perle şi 
adamante, îl buimăcea risipa nepăsătoare a galbenilor. Şi 
apoi, ca un pâlpâit plăpând în negură, ca o adiere, ochii 
ghiaurului îi stârneau tulburare. Ghicea ceva în ei şi nu ştia 
dacă-i înrobirea jocului, ori gând vechi, mai fierbinte decât 
orice patimă. Şi ce gând să fi fost acela şi încotro duceau 
cărările lui? Câştigă din nou, alungând neliniştea o dată cu 


fumul narghilelei, după care zâmbi, simțindu-se parcă 
stânjenit de muşuroiul aurului grămădit. 

— 'Ţi-e cărpănos norocul astăzi, Andronic-Effendi, şi poate 
s-ar cuveni să încetezi jocul. Sunt ceasuri când un dram de 
chibzuinţă cântăreşte mai mult decât desagii de aur ce-i 
poate încărca în spinare un catâr. 

— Te va cuprinde mirarea, râse logofătul, dar paguba mă 
bucură. Mă aflu dintâia oară în această casă. Noroc strâmb 
în prima zi înseamnă câştig cu dobândă în celelalte. 

— Iată o vorbă în care îţi desluşesc hotărârea de a te mai 
abate în casele lui Bartholomeo. Fii încredinţat că mult mă 
voi bucura să văd norocul suflând în pânzele domniei tale. 

Îşi încopcie caftanul şi stinse narghileaua. 

— Vin în toate zilele la florentin pentru un ceas sau două. 
După cum îţi va plăcea, îţi pot fi tovarăş la orice joc. 
Faraonul e mai aprig, dar ne putem trece vremea la basetă, 
table ori pichet. 

În ochii logofătului un licăr cald păru să se aprindă. 

— Dacă excelența voastră nu e grăbit... 

— Nu, îi curmă vorba mectubgiul, însă ajunge pentru o 
singură seară. Nu sunt aici de dragul talerilor ce se pot 
dobândi, ci pentru dulceaţa jocului. Şi mai cu seamă, nu-mi 
place să câştig din prea mare pagubă a altuia. 

Radu Andronic căută lung în urma lui, tăinuindu-şi 
zâmbetul. Mectubgiul trebuia să ajungă la conac înainte de 
a da zorile, înainte ca slugile să prindă de veste că nu 
înnoptase acasă. 

— Aţi avut o zi proastă, signore. Regret... 

Florentinul părea sfâşiat de păreri de rău. 

— Nu trebuie să plângeţi pentru asta, râse logofătul. 

— O, mă bucur că priviţi lucrurile atât de liniştit. Şansa e 
capricioasă şi infidelă... 

Îl privi în aşa fel, încât Andronic se întrebă dacă nu 
cumva italianul îi desluşise iţele. Mectubgiul câştigase prin 
viclenia şi meşteşugul logofătului. 


Pe Selim avea să-l mai vadă în multe dăţi, dar întâlnirea 
din casele lui signor Bartholomeo fusese primul pas pentru 
redobândirea izvodului. 


Cocoţată pe sofa, Sadeth, fiica mectubgiului Selim 
Bektaş, îşi vopsea unghiile cu argilă roşie. În sandalele 
brodate cu perle, degetele răsurii desemnau cireşi în pârg, 
lucioase, toate deopotrivă. Soarele se strecura prin 
ferestruicile de sticlă colorată închipuind poame, înfipte 
tocmai lângă bagdadia zugrăvită cu copaci, păsări şi flori, 
aruncându-i pe chip umbre jucăuşe. 

Mânuia penelul cu grijă mare să nu mânjească marginile 
şi din pricina strădaniei limba îi ieşea pe la colţurile gurii. 
Când isprăvi ultimul deget, bătu bucuroasă din palme şi se 
trânti pe sofaua acoperită cu un covor alburiu de Smirna. În 
aceeaşi clipă, cuprinsă de nerăbdare nouă, se smulse de pe 
divan, zburând către mijlocul odăii. Se văzu o scânteie de 
timp în oglinda venețiană. Scoase limba trăgând de nări şi 
făcu corniţe la tâmple cu arătătoarele. Strânse în fugă 
mescioarele împrăştiate cu dichis şi le puse una peste alta 
în dreptul ferestrei. Un pas, doi, la al treilea răsări 
deasupra rezemând nasul în sticla zugrăvită. Aici zgâriase 
Sadeth în mare taină vopseaua de pe piersică, limpezind un 
ochi spre Divan-loli. Pe uliţă treceau trei catâri mânaţi de 
un băietan, un negustor vindea măsline în cornete. 

Sadeth sări jos şi strânse mânioasă pumnii. 

— Maria, Maria, Maria! De ce nu vii o dată, Maria? 

Rămase câteva clipe nemişcată cu urechea aţintită. 
Oglinda avu atunci răgaz să-i desemneze chipul mic, cât să 
intre într-o palmă, rătăcit în viforniţa de plete negre, nasul 
cârn repezit în vânt. Ochii erau mari, traşi spre tâmple şi 
albaştri, albaştri... 


— „.„.„albaştri, răspunse repede Sadeth oglinzii, albaştri ca 
Bosforul, albaştri ca bagdadia de la geamia cea mare, mai 
albaştri ca safirul din degetul lui aga-baba!“, cu mult mai 
albaştri decât... decât... decât toţi ochii albaştri adunaţi la 
un loc! 

Trupul suleag ţâşni într-o tumbă pe rogojina egipteană şi 
rămase răstignită acolo cu mâinile sub ceafă. Pieptul 
plăpând răsufla repede sub rochia uşoară de borangic, cu 
leasă de mărgăritare. Închise ochii şi genele grele coborâră 
umbre viorii pe faţa tăiată ca o inimioară. O lacrimă alunecă 
grăbită şi Sadeth se făcu ghem, strângând iarăşi pumnii. 

— Hai, Maria! te rog frumos, vino degrabă! Nu zăbovi la 
halviţarul grec. Nu te lăcomi azi la sarailiile lui Ismail! Eşti 
destul de bondoacă şi-aşa. Dacă vii repede am să-ţi dau... 

Privi în jur, muşcându-şi buzele, apoi se repezi la 
besacteaua persană din fundul odăii. O răsturnă pe divan şi 
scormoni iute printre giuvaierurile risipite. Îşi încinse 
fruntea cu diadema de rubine, puse brățări, inele, prinse o 
agrafă cu clopoței de aur la şalvari şi uitând de Maria 
începu să se plimbe prin odaie. 

— Sunt o împărăteasă africană! Cea mai africană! 

Nu ştia ce înseamnă africană. Auzise vorba în gura lui 
aga-baba. Era o vorbă frumoasă. Cea mai frumoasă! 

Zvon de paşi harnici pătrunse în odaie. Sadeth sări pe 
divan, ţopăind de bucurie cu amândouă picioarele. 

— A venit Maria! A venit! A venit! A venit! Am să-i dau 
brăţara mea de argint cu peruzele şi o să-mi povestească 
despre prinţul ghiaur cu ochi negri şi strai alb tot, tot, tot! 

Roaba intră gâfâind. Zâmbi şi se lăsă să alunece ostenită 
pe rogojină. Ochii lui Sadeth străluceau. Întrebă cu inima 
pe buze: 

— Cum îl cheamă? 

— Îngăduie, stăpână, să-mi trag sufletul. De la Pera, o ţin 
într-o întinsoare... 

Privirea lui Sadeth ardea pe chipul mare cu ochi 
mângâioşi,  castanii ai  moldovencei. Îşi  desprinsese 


grimeaua şi sufla greu. 

— Cum îl cheamă? 

— Radu Andronic. 

— Ra-du-an-dro-nic, spuse desluşit Sadeth, tipărindu-şi 
vorbele în minte. Ce nume ciudat! 

O zbughi, lăsându-se în genunchi lângă roabă. Îi căută 
ochii atât de aproape, încât privirea Mariei se înecă în două 
iazuri mari, albastre. 

— Spune-mi adevărat! 

— Adevărat, stăpână. 

— Cel mai adevărat! Îi prinse mâinile, strângându-le tare. 
Întrebarea căzu parcă ruptă din suflet: Câte neveste are? 

Roaba izbucni în râs: 

— Nici una, stăpână. 

— Nu-i cu putinţă! Şi aga-baba are două, iar unchiul meu 
ţine trei soaţe. 

— Andronic îi boier valah. La noi oamenii îşi iau o singură 
muiere. Legea şi credinţa nu îngăduie altfel. 

Sprâncenele lui Sadeth se încruntară. Păreau aripi de 
rândunică pornită în zbor. Înghiţi în gol şi rosti încet, 
căutând cu teamă spre Maria: 

— Nici o nevastă? Nici una? 

Roaba clătină capul. 

— "Te cred, spuse Sadeth după o clipă de şovăială. 

O strânse dintr-o dată în braţe, râzând. Un gâlgâit pornit 
din piept îi năvăli pe buze şi-i umplu ochii de lacrimi 
albastre. Se rupse de roabă şi începu a se rostogoli pe 
rogojină, de la un cap la altul al odăii. Un tăvălug de muslin, 
şi mătăsuri, şi plete negre. Se ridică ameţită în genunchi, 
dând la o parte părul de pe obraz. 

— Sunt tare fericită, Maria! 

Roaba oftă şi îşi cobori pleoapele. 


Sadeth sugea un fistic. 
— Spune-mi tot, tot! 
— Ţi-am zis, stăpână. E boier valah... 


— Asta înseamnă împărat, nu-i aşa, Maria? 

— Nu! zâmbi roaba. 

Sadeth se înspăimântă. 

— E şi mai mare decât sultanul? 

— Boier înseamnă om foarte avut. Nici sultan, nici 
împărat. 

— Ca aga-baba? 

— Cam aşa. 

— Atunci e bine, hotări Sadeth, răsuflând cu uşurare. Nici 
eu nu sunt prinţesă... Îşi cuprinse dintr-o dată genunchii, 
strângându-i la piept. Dac-ai şti, Maria! Straşnic mi-ar fi 
plăcut să fiu o împărăteasă africană. Noi două am fi mâncat 
toată ziua fisticuri, şi ne-am fi dat în scrânciob, şi ne-am fi 
plimbat pe măgari. Îmi plac măgăruşii cu hamuri roşii şi 
clopoței... 

Roaba o cercetă mult cu privirea. 

— Stăpână... 

Sadeth întoarse iute capul. Îi desluşi neliniştea şi se 
sperie. 

— E ceva de rău, Maria? Uite, închid ochii tare, cel mai 
tare şi ascult. 

— Stăpână, rosti rar roaba, Andronic îi ghiaur. Are altă 
lege decât a ta. Dacă prinde cineva de veste... 

Sadeth îşi scutură pletele. 

— Am să chibzuiesc şi la asta. Acum n-am vreme. Vreau 
doar să-ţi încredinţez o taină mare. Cea mai mare taină! 
Scăzu glasul, rostogolindu-şi ochii prin cotloane: Când am 
împlinit treisprezece ani, sud-ana!t* mi-a desluşit în palmă. 
Şi mi-a spus... mi-a spus... Îi suflă repede la ureche: Mi-a 
spus că am să fiu tare fericită. De aceea nu mă tem de 
nimic. Povesteşte-mi mai departe despre Raduandronic. 

— Îs două nume, zâmbi roaba. Radu e cel de 
dezmierdare. Dar nu istorisesc până nu îmbuci. De aseară 
ai luat doar un fistic. 

Sadeth se zbârli ca o pisică. Dintr-o săritură ajunse în 
celălalt ungher al cămării. 


— Mi-am încercat ieri mijlocul. Încă trei degete, şi 
paftalele n-au să-mi mai joace. 

— Mai e până atunci, stăpână. 

— 'Ţi-am zis, doar trei degete şi aga-baba mă mărită. Cât 
sunt bicisnică la trup, mama lui Ibrahim nu mă vrea. Vine în 
fiece lună şi mă încearcă la coaste, îmi sumecă mânecile să- 
mi vadă braţele. Parcă e ebe-cadân'*. 

Ochii albaştri se umplură dintr-o dată de lacrimi. 

— De bairamul Ramazanului împlinesc şaisprezece ani. 
Sunt prea bătrână pentru ca aga-baba să-mi îngăduie să 
zăbovesc măritişul şi doar uscăciunea mea îl ţine departe 
de Ibrahim. 

— Nici nu l-ai zărit, stăpână. După nuntă... 

Sadeth bătu din picior. 

— Nimeni nu-şi zăreşte mirele înainte de nuntă, iar eu nu 
poftesc să-l văd niciodată. Şi ca să ştii, nu poftesc nici să mă 
mărit! Am socotit pe degete şi le-am isprăvit de nouă ori, în 
câte rânduri ţi-am spus-o. 

Se repezi iar la roabă şi îi încolăci braţele după grumaiji. 

— Hai, istoriseşte-mi despre beyul valah. Ştiu doar că-i 
chipeş, cu mult mai chipeş decât sultanul nostru... Duse 
speriată degetul la buzele Mariei: Să nu mă spui la nimeni! 
Şi mai ştiu că-i bogat şi n-are soaţă. 

— Osman, măcelarul, zicea că deunăzi a ridicat singur un 
car cu pietre răsturnat peste bragagiu. 

— Singur?! 

— Singur. Şi mai zice Osman că nu-i nimeni în Stambul 
să-i ţină piept cu jungherul în mână, că-i cheltuielnic şi 
petrecerile îl costă multe pungi de aur. Vin muzici şi 
dansează grecoaicele până în zori, ca să desfete pe 
evropeni. 

— Cine sunt evropenii, cuzum!8:? 

Roaba săltă umerii: 

— Oameni de o lege cu el, dar de prin alte ţări. Locuiesc 
cu toţii în Pera. 

Ochii lui Sadeth sclipiră. 


— Mi se pare mie că trebuie să fie vesel tare la Pera... 

— Ce-ţi trece prin gând, stăpână? 

Sadeth scutură capul şi zâmbi arătându-şi dinţii albi, 
croiţi deopotrivă. Deodată se întunecă: 

— Eşti mincinoasă, Maria! 

— Stăpână! 

— Spuneai că la petrecerile beyului dansează femei... 

— Dansează. 

— Înainte de nuntă?! Nu-i îngăduit! 

— Uiţi că-s de altă credinţă, stăpână? 

Sadeth se însenină, albastrul ochilor îşi sporise lumina. 

— Uit. Mereu uit. Şi cum sunt femeile lor? 

— Frumoase. 

— Frumoase?! Sadeth îşi zgâlţâi roaba. Frumoase spui? 

— Nu spun eu, spune Osman. 

— Să nu mai spună! Nu vreau să fie frumoase! 

Roaba îi prinse mâinile. 

— Stăpână... Inimioara mea... Lasă-l păcatelor pe ghiaur. 
Ai să-ţi umpli pumnii de lacrămi. 

Chipul fetei se întunecă. 

— Tu ştii ceva, Maria! 

— Ştiu că-i de altă lege... 

— Mi-ai mai spus. 

Roaba oftă adânc: 

— Nimeni nu ocroteşte astfel de dragoste. Nici oamenii, 
nici Dumnezeu. Li se pare strâmbă şi pesemne că aşa ee. 
Văzut-ai armăsar la stână? Berbece în staul de vacă? $- 
apoi, n-ai citit ce e în inima lui... 

— O să citesc. 

— Poate că-i juruit alteia. 

— Şi eu sunt juruită. 

— Nu uita, rogu-te, e neîngăduit de frumos... 

Sadeth o privi mirată. 

— Dar ce, eu nu sunt frumoasă?! 

— Nu te mai gândi la el, Effendim'”.. 

Ochii lui Sadeth aburiră. Grăi cu neaşteptată blândeţe: 


— Mi-e peste puteri, Maria. Când trece o zi fără să-l văd 
pe Divan-loli simt... Ştii cum simt? Portocalul din grădină n- 
are floare, ghiulurile nu-mi scânteie, fisticul n-are dulceaţă. 
Şi mi-e frig... Atât de frig... Nu-mi ajunge tot soarele 
Stambulului să mă încălzească. Iar luna îmi pare un peşte 
prăjit... 

O lumină ca o flacără i se aprinse dintr-o dată vâlvătaie în 
priviri şi făcu o tumbă pe sofa. 

— Ah, Maria! Mi-a trecut ceva prin cap... Ceva straşnic. 
Cel mai straşnic! 

Se aşeză în mijlocul cămării cu picioarele sub ea. Razele 
strecurate prin cioburile colorate o învăluiau în mantie 
aurie, smălţuiau roz-alb perlele sandalelor. Era plăpândă, o 
făptură firavă născocită din petale de floare şi aripă gingaşă 
de fluture. 

Roabei îi veni să plângă. 


Capitolul XIV 


O CAPCANĂ PENTRU SELIM BEKTAŞ 


În a treia seară, jucau iară faraon. Muşteriii ceilalţi se 
deprinseseră a-i lăsa singuri, căci nu puteau ţine piept 
patimei şi galbenilor ce curgeau pe masa logofătului. Multe 
pungi de aur trecuseră din chimirul lui boier Andronic în cel 
al mectubgiului. 

În seara aceea însă, norocul turcului părea că ostenise. 
Din ungherul său, signor Bartholomeo veghea chipul lui 
Selim tot mai adumbrit pe măsură ce pumnii de galbeni se 
stivuiau dinaintea logofătului. Ducea des cupa cu vin 
grecesc la buze, iar de la o vreme, boier Andronic ceruse 
şampanie, băutură ce întunecă iute minţile şi a cărei tărie 
turcul n-o deprinsese. 

Chibzui la vorba Profetului, Scharib'ul Khamr ke 
Abid'Vesen!!2! şi îşi zise că sufletul turcului era vopsit de 
mult... 

Radu Andronic veşnic în strai alb, de zaramfir şi contăş 
căptuşit cu vulpe rusească ca omătul, zâmbea. În mişcarea 
iute a mâinilor, ţâşneau fulgerele diamanticalelor. Căutând 
spre degetele sprintene, apoi la talerii dobândiţi, florentinul 
îşi zise că norocul nababului e cu pricină. Cunoştea şi 
senioria sa multe vicleşuguri, dar ale valahului i se păreau 
de soi ales, căci deşi avea ochiul deprins, nu izbutea să le 
desluşească. 


Dinaintea turcului nu rămăsese nici un piastru. Şovăi cu 
cărţile în mână, apoi rosti bolborosit, cu o limbă de câlţi: 

— Pun şaizeci de mii de taleri. 

În cămară se făcu dintr-o dată linişte. Priveau toţi, fără 
suflare, spre masa unde se hotăra soarta unei avuţii. 
Asemenea joc nu se mai pomenise pe malurile Bosforului. 
Signor Bartholomeo, ameţit, simţi aprig nevoia să se 
reazeme. Şaizeci de mii de taleri, asta însemna mai mult 
decât cinci sute de mii de scuzi francezi, un sac de ludovici 
ce nu-l pot duce în spinare doi haidamaci din portul 
Neapolelui. 

— “Ţin! zise boier Radu Andronic. 

Ochii fulgerau ca două junghere bătute noaptea de 
lumină. Mectubgiul ceru poliţă şi pană, apoi întări scrisul cu 
sigiliul de argint. Era alb la faţă, ungherele gurii îi 
zvâcneau. Lepădă riga de inimă pe masă şi aşteptă cu 
fruntea îmbrobonată de sudoare. Logofătul îşi deschise 
cărţile şi cu mişcare iute azvârli deasupra riga de cruce. 

Selim, năruit, scoase un geamăt uşurel. Încercă să 
zâmbească. 

— Ai câştigat, Andronic-Effendi. Datorinţa mi-o voi plăti 
până într-o săptămână. Îngăduie acum să mă duc. Jocul din 
astă-seară m-a cam ostenit. 

Păşi clătinat spre uşă, cu umerii doborâţi. Signor 
Bartholomeo vru să-i dea sprijin, dar mectubgiul i se rupse 
din mâini. 

Nimeni nu fărâmă liniştea. Şi nimeni nu băgase de seamă 
că riga de cruce a lui Radu Andronic izvorâse din mâneca 
contăşului de vulpe rusească. 


A doua zi, logofătul se trezi la cea de-a treia tânguire a 
turcului din minaret. Trandafirii albi şi chiparoasele de pe 
verandă aromeau dulce. Săltat într-un cot, Radu Andronic 


îşi bucură ochii în apele zamifirii ale Bosforului. Clipoceau 
slobode de griji, sporind argintul dimineţii. Vântul umfla 
moale pânzele unui caic. În vâslele daurite râdea soarele, 
vasul abia aluneca, tras parcă de o aţă. 

Îmbrăcă un halat cu podoabă multă de ciucuri şi fireturi, 
aprinse ciubucul şi numai după aceea se aşeză la 
secretăraşul venețian. Poliţa mectubgiului se afla dosită în 
puiul mesei, sertar tainic născocit anume pentru zapise ce 
pun în primejdie viaţa stăpânului. 

Boier Andronic luă un pergament şi începu să scrie. 
Slovele se aşterneau fără osteneală, izvodite din gând vechi. 

„„căci uitând că excelența ta nu-i deprinsă cu vicleniile 
băuturii franceze, am tras folos din joc strâmb ce amarnic 
mă ruşinează acum. Socotesc strâmb jocul, pentru că s-a 
făcut sub porunca acelui vin blestemat. Poate voi dobândi 
iertăciunea domniei tale, amintind că nici eu n-am ocolit 
cupele. Arată-mi, Bektaş-Effendi, că nu-mi porţi mâhnire şi 
consimţeşte a primi înapoi polița iscălită ieri în casele 
florentinului, însoţită de dar neînsemnat, zălog al prieteniei 
ce-ţi port. Îngăduie, de asemenea, a rămâne sluga devotată 
a senioriei tale... 

Logofătul puse sigiliul deasupra numelui, apoi, 
înfăşurând poliţa în pergament, legă sulul cu panglică verde 
de atlaz şi pecetlui nodul. 

Peste jumătate de ceas, îl cerceta pe Pafnutie din toate 
părţile. Răspopitul se strâmbase dintâi, auzind că are de 
îndeplinit slujbă. Dăduse însă cu ochii de straiele noi şi de 
galbenul lepădat spre cheltuială, şi o îndulci. Se învârtea 
ţanţoş, nesătul de mirază. Livreaua ca lămâia, îmbumbată 
pe pântecele umflat, avea găietane de argint şi tot de argint 
erau pintenii de la botforii scurţi, din piele răsurie. 

Părăsi casa cu pergamentul dosit în piepţii hainei. Sub 
braţ, ţinea cufăraş scump din abanos cu fesfesele de aur şi 
argint. Patru chihlimbare cât nuca îi însemnau colţurile. 
Înăuntru, adăstau pe culcuş de lalele albe câţiva ciorchini 
de struguri brumării. 


XXX 


Omul cel trupeş ţinea în ochi drumul lui Pafnutie. Acesta 
îl zări şi paşii i se muiară. 

„Zdrahonul! Dacă ghiceşte sub veşmintele istea milogul, 
mănânc papara bostangiilor!“ 

Îşi făcu semnul crucii cu limba şi pătrunse în curtea 
mectubgiului. 


XXX 


Răspopitul se întoarse degrabă şi cam cherchelit. 
Crâşmele nefiind îngăduite în Stambul, logofătul îşi bănuia 
sluga că păstrează clondiraşul cu vinars pitit în chimir. 

Pafnutie aducea răvaş din partea mectubgiului. Selim îl 
poftea la conac cu mare ighemonicon, chiar în aceeaşi 
seară. 

De bucurie, mai dărui doi galbeni răspopitului. Pafnutie le 
măsură credinţa în dinţi: 

— Dacă fiecare din pitacele istea galbene şi-or găsi 
părechea, socotesc că de-abia atunci şi-o găsi şi păcătosul 
de mine inima prin berneveci, căci negrăită spaimă am 
pătimit. 

Logofătul îi împlini voia, râzând: 

— Iar te-a ispitit Satana, cuvioase? 

— Află domnia ta că de-amu, s-o mântuit! N-am păşit bine 
pe Divan-loli, că m-a şi rezemat în priviri malul cela de 
bărbat. 

— Care bărbat, Pafnutie? 

— Zdrahonul. 

— A, omul din colţ. O umbră îi năpădi faţa, dar zâmbetul 
o alungă repede. Acum pricep de ce umblă sfinţia ta cu 
clondirul la şale... 


— Slujbă grea, logofete, la o adică îmi mai ţin şi eu 
inima... Adăugi cu căldură: Fereşte-te de acela cu oasele 
măşcate... 

Andronic ridică din umeri: 

— De cine să nu mă feresc, Pafnutie? E cineva în Stambul 
care-mi doreşte binele? 

— Dacă domnia ta ţi-ai lăsa ochii oleacă mai jos, unde 
roboteşte cu spor anume slugă credincioasă, gândesc că 
pungii isteia, a mea, nu i s-o mai ruşina obrazul de atâta 
slăbiciune. 

Ţipete lungi, ascuţite zvâcniră dinspre poarta cea mare. 
Se repeziră la ferestre. Un turc sfrijit, cu braţul stâng prins 
în lopăţele, strigă rostogolindu-şi ochii către înaltul cerului. 

— Cercetează-l, cuvioase, să vezi ce pofteşte, porunci 
logofătul. 

Pafnutie se întoarse râzând. Întinse boierului trei 
smochine intrate în pârg. 

—  Primeşte-ţi răsplata, logofete, pentru isprava cea 
lipsită de judecată cu carul răsturnat. Znamenia ceea e 
bragagiul uşurat de greutate, iar răgetele se cheamă că 
sunt vorbe de mulţumită... 


Puțin după asfinţit, spre a nu pune în încurcătură pe turc 
căruia nu-i era îngăduit să se ospăteze de eclulisşa!** în 
tovărăşia unui ghiaur, logofătul bătu la porţile mectubgiului. 
După o căutătură adâncă, matahala din colţ se făcu 
nevăzută. 

Radu Andronic fu petrecut pe scările de marmoră de o 
slugă până în divan-can€, odaia cea mare de la primul cat. 
Pereţii erau străpunşi de şase uşi. Dincolo de zăbrelele 
acoperite cu o perdea verzuie, logofătul ghici că se află 
cămările femeilor. Sluga îl pofti mai departe, ducându-şi 
mâinile la frunte şi la piept. Străbătură chear-chir-ul, odăile 
de marmoră unde musulmanii îşi îndesau avutul de preţ 
când Allah, pedepsindu-i, pogora foc asupra caselor lor, 
apoi într-o încăpere joasă şi rotundă, înconjurată de sofale 


şi covoare - marea patimă a orientalilor - lucrate la Smirna 
şi Salonic. 

Logofătul privea cu luare-aminte în jur. Cunoscând 
rosturile şi deprinderile osmanlâilor, socoti că mectubgiul 
îşi statornicise odaia de taină lângă chear-chir, pentru ca la 
vreme de primejdie să poată scoate cu repeziciune 
hrisoavele, zapisele şi alte însemnări de preţ din ghearele 
flăcării. 

Pereţii albi erau căptuşiţi cu lemn de măslin. Incrustaţiile 
de fildeş şi porțelan din China alcătuiau floare gingaşă de 
liliac. Sub  bagdadia verde, geamlâcurile  închipuiau 
privelişti de pe malul Bosforului. Două sfeşnice mari cu câte 
patru feştile vegheau într-o parte şi alta a odăii. Pe un scrin 
mare de argint adăsta miraza, aşezată parcă anume pieziş. 
Oglindea într-însa aproape toată odaia. 

Turcul intră neauzit, după obiceiul pământului. Duse 
mâna la inimă şi rosti vorba ce se cuvenea din partea unui 
musulman când întâmpină ghiauri: 

— Aleicum! 

Logofătul îşi purtă degetele la inimă, apoi la frunte. 
Închinăciunea dovedea mectubgiului că i se socoate slugă. 
Selim zâmbi: 

—  Cunoşti bine deprinderile otomanilor, Andronic- 
Effendi. 

— Am trăit câţiva ani la Stambul, pe lângă un unchi trimis 
al Domnului la Poartă. 

Mectubgiul se aşezase pe sofa cu picioarele sub el, 
sprijinindu-se în călcâie. Făcu loc alături logofătului, dar 
băgă de seamă că bernevecii strâmţi ai straiului evropenesc 
îl stânjenesc. Surâse iar. 

— Aşază-te cum eşti deprins ori cum îţi îngăduie 
veşmintele, Andronic-Effendi. Adăugă cu glas moale, 
aţintindu-şi ochii mici în chipul boierului: Te-am poftit la 
mine în numele cinstei ce-o port prieteniei domniei tale şi a 
darurilor ce mi-ai făcut. M-ai îndatorat peste măsură, şi tot 
chibzuiesc cum m-aş putea răsplăti. 


— Îngăduie să rămân sluga excelenţei tale, spuse cu 
dulceaţă Andronic şi nu pomeni de datorinţi. Nu ştiu să se fi 
aflat vreuna. 

Mectubgiul îl cercetă lung, apoi clătină din cap. 

— Sunt om vârstnic şi slujbaş vechi. Plocoane ca ale 
domniei tale se dăruiesc rar. Ele izvorăsc fie din viclenie 
fără seamăn, fie din mărinimia pe care puţini au primit-o 
din mâinile lui Mahomed sal Allah u Aleih ve selen/!1. 
Dacă ochii şi cugetul nu mă înşală, îţi ghicesc inima şi darul 
fără vicleşug. Fii bine venit în casa mea, Andronic-Effendi. 

Bătu din palme şi în odaie pătrunseră trei ici-agaşi, slugi 
de casă, purtând lighene de argint. Feriră genunchii 
mectubgiului şi ai logofătului cu câte un peşchir, apoi le 
turnară apă dintr-un ibric. A treia slugă le întinse ştergar 
cu chilimuri în care-şi uscară mâinile. 

Slujitorii pieriră şi se ivi ca din pământ tutungiul. Aducea 
o besactea plină de pipe. Erau de toate soiurile, cu coş din 
lemn de iasomie, ori de trandafir, înzorzonate cu aur şi 
argint. Aveau găvanul scobit în ambră albă şi galbenă, şi în 
mărgean. Tutungiul aprinse două pipe şi le întinse fără a le 
căuta chipurile, ţinând un genunchi în podea. Silihdar-aga, 
mai-marele slugilor, deschise uşa lăsând trecere altui 
slujitor. Ţinea tipsia pe cap, iar peste ceştile din porțelan 
subţire aşternuse țesătură scumpă cu franjuri de tertel. Le 
puse dinainte cafelele, apoi ieşi rămânând totuşi strajă uşii 
pentru a umple degrabă ceştile la întâia chemare a 
stăpânului. Toate se petreceau în cea mai deplină linişte. 
Slujitorii  lunecau fără zgomot şi fără îndemnul 
mectubgiului. 

Alt rând de slugi umplură mescioarele joase cu dulceţuri 
de rodie, portocale, petale de trandafir şi cireşe. Apărură 
linguriţele de aur şi cupe cu podoabă de pietre scumpe 
pentru șoșab, băutura din alune, caise, pere şi piersici cu 
apă de cedru şi esenţă de mosc, îngăduită musulmanilor. 
Linguriţele cu şerbeturi de lămâie, violete şi şofran înecate 
în apă rece, aromită cu ambră cenuşie şi aloe, colorau 


pocalele înalte. Gheaţa aburea pereţii de cristal sporind 
desfătarea gurii. 

Când slugile părăsiră încăperea, mectubgiul golea cu 
mare credinţă a doua ceaşcă de cafea şi bucuria se citea pe 
chipul său. 

— Noi, osmanlâii, n-avem multe născociri, râse încetişor, 
dar Allah în mărinimia lui ne-a îngăduit-o pe cea a cafelei. 
Aud că o beau acum şi frâncii, molima s-ar fi întins şi la 
Curțile principilor nemți. Ştie domnia ta cum a fost 
dezvăluită taina arbuştilor cu boabe verzi? 

— La Mocca mi se pare, spuse logofătul. 

Rămăsese cu privirea aninată în ciucurii sofalei aflate de 
cealaltă parte a încăperii. Fusese poate o părere, dar parcă 
o boare îi clătinase. Armata de pisici adăpostită în fiecare 
casă spre a bucura ochii Profetului, mare iubitor de 
asemenea dobitoace, îşi avea încăperea ei, iar uşile şi 
ferestrele închise nu îngăduiau adiere. 

— În anul 1258, urmă Selim, un derviş din tagma 
Şazilisilor a fost alungat din mănăstirea sa pentru păcate 
multe şi surghiunit pe muntele Kiuh-Evsab. Flămând şi fără 
sămânță de bucate, în loc pustiu, izgonitul s-a apucat să 
fiarbă boabele verzi ale unor arbuşti ce creşteau la tot 
pasul. Se hrănea cam de multişor cu zeama aceea, când doi 
prieteni bolnavi de râie veniră să-l vadă. Fireşte, băutura 
binefăcătoare care salvase viaţa dervişului le-a stârnit 
curiozitatea. S-au îndestulat din ea toate cele opt zile ce le- 
au petrecut pe munte, iar în cea din urmă seară au băgat 
de seamă cu uimire că se lecuiseră de râie. 

Mectubgiul începu să râdă: 

— Mâncărimea pielei, făcându-şi veacul, ostenise. Dar cei 
doi erau încredinţaţi că datorează tămăduirea grăunţelor 
verzi şi, bineînţeles, zvonul a prins aripi făcând roată 
oraşului. Beyul de la Mocca l-a chemat pe derviş, l-a iertat 
de păcate şi dăruindu-i nume nou - Şeic Omer - a ridicat la 
poalele muntelui Kiuh-Evsab mănăstire mare, care se mai 


află şi astăzi. La Constantinopole, abia sub dintâiul 
Soliman... 

Logofătul asculta cu o singură ureche. Clătina din cap 
plin de luare-aminte, dar privirea scotocea franjurile. 
Ciucurii începuseră a adia când într-o parte, când într-alta a 
sofalei largi ce făcea înconjurul cămării, ca şi cum cineva s- 
ar fi plimbat pe dedesubt. 

Şi, dintr-o dată, prinse căutătura a doi ochi albaştri, 
piezişi, care-l aţinteau. Erau ochii zăriţi în borta zidului de 
pe Divan-loli. Boier Andronic simţi parcă fâlfâit de aripi şi 
zâmbi. Fluturele alb din grădina mectubgiului se afla sub 
sofa... 


Inima lui Sadeth se zbătea ca papagalul cel galben, când 
aga-baba îl scoate din colivie pentru că pofteşte să-i sărute 
creştetul. Se lipi tare de perete şi închise ochii. 

„Acum are să mă spună. Dac-o s-o facă... dac-o s-o facă... 
Un fulger trecu prin ochii albaştri: Am să-i tai capul!“ 

Dar clipele treceau şi nu se auzea decât glasul mângâios 
al lui aga-baba... Cunoştea ea glasul acela. Vorbeşte aşa 
când vrea să dobândească ceva. De pildă, când îi povesteşte 
ce grădină minunată cu fântâni şi flori, şi păsări ca la Serai 
- Sadr-AliH: are Ibrahim. Ibrahim e sortitul lui Sadeth şi 
aga-baba vrea s-o vadă cât mai repede în plinătatea 
trupului, pentru a sărbători însoţirea... Oare ce vrea să 
dobândească aga-baba de la prinţul în strai alb? 

Încetişor, se târî pe pântece. Ciucurii îi gâdilau obrazul. 
În mirază - bine că i-a trecut prin minte s-o strâmbe - se 
oglindea jumătatea din aga-baba şi tot trupul ghiaurului 
până la genunchi. De şi-ar putea ţine răsufletul! Ciucurii 
sunt atât de uşori... Prinţul se poartă mereu în veşminte 
albe, nu l-a văzut niciodată altfel. Ochii lui Sadeth îl ţintesc 
lacom. Mai târziu, când va fi singură în odaia ei o să-şi 
aducă aminte tot, tot... În deget are ghiul mare din perle şi 
încă unul, rubin negru. Degetele lui sunt subţiri şi 
puternice. Duc într-anume fel ceaşca la buze... Ce buze 


frumoase! Mai frumoase ca ale lui nene-cadân'12+ care erau 
ca rodia. Şi când a murit, tot ca rodia rămăseseră. La gât 
poartă horbotă multă şi legătură de atlaz azurie. N-are aga- 
baba aşa cămaşă oricât ar vrea el! Prinţul îşi trece degetele 
prin păr. Părul e negru ca pana de cioară. Cel mai negru 
păr... Sadeth şovăi o clipă. Gândul îi şopti tremurând de 
bucurie. Şi cel mai frumos! La noapte, o să-l mângâie şuviţă 
cu şuviţă. Aişe, păpuşa frâncă, dar de la aga-baba, are plete 
lungi. Sadeth va zice că e părul lui... Îi va aşterne perină 
alături şi o s-o dezmierde ca pe vremuri când erau prietene 
bune... Prinţul are dinţi mari şi albi. Deasupra lor, Allah a 
desenat mustăcioară subţire, întinsă... Cea mai subţire 
mustăcioară şi cea mai frumoasă... Dar cei mai frumoşi şi 
mai frumoşi sunt ochii! Râd mereu. Râd şi când prinţul nu 
râde. Acum... 

Ochii albaştri şi cei negri se întâlnesc. Inima lui Sadeth 
sări în grumaji şi încremeni. 

„Doamne! Prinţul mi-a zâmbit.“ 


— Chibzuiesc că te simţi departe de Valahia, spuse 
mectubgiul luând o înghiţitură de şoșab. Nu vreau să-ţi 
stârnesc gândurile, dar eu m-aş deprinde greu pe alte 
meleaguri. 

— Nimeni nu trăieşte cât lumea, surâse Radu Andronic, 
iar domniilor le e hărăzit şi mai puţin. Brâncoveanul are un 
răboj. Toţi îl avem... 

— Hm, Selim clătină din cap cu neîncredere, Altiîn-bey, pe 
lângă răboj, are politichie şi galbeni. 

— Vrei să spui că primul e pe potriva celorlalte. 

— Întocmai, Andronic-Effendi. Socotesc şaisprezece ani 
de când păstrează scaunul Valahiei, iar domnia i-a fost 
încredinţată pe viaţă. 

— Apele nu curg totdeauna la fel de limpezi. Ale 
Bosforului - excelența ta o ştie prea bine - sunt mai cu 
seamă schimbătoare. Uneori, se tulbură sub un cer pe care 
Allah a trimis spre bucuria credincioşilor săi soare 


strălucitor. Poftele marelui vizir, Rami-Mehmed, adăugă cu 
zâmbet logofătul, se iscă în zori şi înainte de a cerceta cerul 
dacă e senin ori înnegurat. 

Selim îl privi cu luare-aminte. 

— Dinspre partea aceasta socoteşti a-l izbi? 

— Pe Brâncoveanu? Logofătul ridică din umeri: De ce să-l 
izbesc? Nu port gând trufaş de domnie, iar pentru răul 
pricinuit nu-i nevoie să-l ajungă mâna mea. Cu îngăduinţa 
domniei tale, gândesc că vorba moşnegilor noştri nu-i 
proastă: Fiecare zburătoare pre graiul ei piere... 

Ochii mectubgiului sclipiră. 

— Aveţi bătrâni înţelepţi. 

Pufăi din ciubuc. Rosti într-un târziu cu glas scăzut: 

— M-ai îndatorat mult, Andronic-Effendi, şi încerc după 
puterile mele să te îndepărtez de greşeală. Poate că nu 
urzeşti împotriva lui Altîn-bey. Dar dacă o faci, şi nu-i nevoie 
a-mi da mie socoată, fereşte-te de Rami-Mehmed. E lacom, 
necruţător şi de proastă seminţie. Calcă alte poteci. 

— Îţi mulţumesc, Bektaş-Effendi, dar temerile senioriei 
tale sunt de prisos. 

— Nicicând paza cea bună n-a prisosit. Iar grijile mele 
izvorăsc din inimă pentru prieten bun ce, de aci încolo, îmi 
fac nădejde, nu-mi va ocoli casele. Valahia e o ţară frumoasă 
pe care o cunosc prea puţin. Cu nespusă dulceaţă voi 
asculta ceea ce domnia ta va pofti să-mi istorisească. 

Radu Andronic îi azvârli o uitătură iute, apoi cobori 
pleoapele. 

— De asemenea, urmă mectubgiul, de vei avea necazuri, 
nu pregeta să mi le spui. Sunt destule urechi în Stambul 
care pot asculta cu îngăduinţă ruga lui Selim-Bektaş. 

Pocni uşurel din degete şi apăru o slugă cu un vas de 
argint fierbinte. Aromi straiele logofătului cu aburi de aloe, 
apoi alt slujitor îi picură din guk-abdan - un fel de samovar - 
esenţă de trandafiri în marama de la cingătoare. 

Din prag, Radu Andronic strecură printre ciucurii sofalei 
zâmbet de rămas-bun fluturelui alb. 


XXX 


Logofătul păşea fără grabă pe Divan-loli pustiit de 
întuneric. Vorbele din urmă ale mectubgiului i se păreau 
pline de tâlc. Era încredinţat că fusese fără vicleşug 
povăţuindu-l să se ferească de Rami-Mehmed. Întregul 
Stambul morfolea între dinţi răutăţile marelui vizir. Nu era 
taină pentru nimeni cum ajunsese sfetnicul dintâi al 
scaunului împărătesc şi în ce fel păstra pe umeri straiul de 
vulpe neagră îngăduit de sultanul Mustafa - umbra lui Allah 
pe pământ - doar celor ţinuţi în mare cinste. Mai mult îi 
dădeau de gândit boierului vorbele zvârlite despre Valahia. 
Ca dregător dibaci, hârşit în tot soiul de istorii, Selim ştiuse 
să le strecoare în treacăt. Mectubgiul se simţea fără 
îndoială îndatorat pentru întoarcerea poliţei, dar se purta - 
mai cu iscusinţă fireşte - precum ţăranul acela rămas de 
poveste: „Mi-ai dat car, bogdaproste, dă-mi şi boi acum, să 
am cu ce-l urni.“ 

Se mai întrebă Radu Andronic ce anume voia să afle 
Selim. Slujba de mectubgiu - mai-marele cancelariei 
muftiului - era slujbă însemnată, dar de ochii lumii. 
Adevăratele lucrări ale lui Bektaş se depănau la întuneric şi 
în singurătatea odăilor de taină. Iscoadele îl hrăneau cu 
veşti, el alegea slujbaşi de încredere pentru a trage cu 
urechea la curţile bey-lor ghiauri, la palatele Habsburgului 
şi Bourbonului, ale ţarului Petru şi oriunde se trăgeau 
hăţurile politichiei. Tot mectubgiul născocise la Stambul 
ştafetele de porumbei şi tainiţele oarbe - o scorbură de 
copac, o cărămidă desprinsă din zid, ori chiar traistele 
cerşetorilor - pentru acele iscoade ce spre deplină 
siguranţă nu doreau să fie zărite dând târcoale conacului 
de pe Divan-loli. 

Selim avea cu siguranţă ştiinţă asupra unor lucruri şi 
fapte despre care Brâncoveanu sau stolnicul nici nu visau. 


Ce mai socotea atunci să afle de la logofăt? 

Radu Andronic săltă din umeri. Răspunsul rămânea dosit 
în gândurile mectubgiului. Coti pe ulicioara pustie ce ducea 
spre Pera, urmând cărarea semănată de lună. O clipă, ochii 
albaştri de sub sofa îi aduseră zâmbet pe chip... 

Se opri locului simțind mişcare printre copacii de la 
marginea uliţei. O săgeată spintecă văzduhul şi trecându-i 
pe dinaintea ochilor se înfipse în scândurile unui chioşc de 
cafea. Logofătul scoase jungherul şi, lipind întunericul, se 
avântă spre copaci. Desluşi o umbră ce pierea după un colţ 
de casă. Mai auzi chiot, apoi copită de cal repezit în noapte. 

Radu Andronic smulse săgeata din chioşc. Mirosi fierul 
vârfului şi-l înfăşură cu grijă în maramă. 

Fusese muiat în otravă. 


Capitolul XV 


ÎN NUMELE DRAGOSTEI 


Încă nu se stinsese pojarul încâlcitelor treburi de 


dragoste ale Bourbonului. Cu puţini ani în urmă, din zori 
până la aprinderea făcliilor, ascultau dumnealor obrazele 
subţiri mersul războiului marchizei de Montespan bătut 
asupra Louisei de La Valliere pentru câştig în ochii regelui 
Soare. Întâlnirile de taină din grădinile Versailles-ului, sau 
de ochii lumii pe sub ulmii de pe Cours-la-hReine, 
născociseră moda curtezanelor, sarea şi piperul fără de 
care nu se putea trăi la curţile evropene. Fiecare bal 
aducea pe buze a doua zi numele altei frumuseți. Bărbaţii 
îşi umpleau mintea şi timpul cu tot felul de sforării la 
capătul cărora se afla curtezana. Putea s-o vadă oricine 
după prânzul cel mic în salonul liberilor cugetători a lui 
Ninon de Lenclos, plimbându-şi umbreluţa după prânzul cel 
mare în Bois de Boulogne ori la apele tămăduitoare din 
Bourbon-l'Archambault, iar după chindie, în sala Jeu de 
Paume, unde băteau scândura comedianţii. Pentru cei cu 
osânză la pungă, se deschideau uşile altor odăi în care 
dumnealor, curtezanele, stăpâneau mesele de joc. Şi nu era 
de mirare să întâlneşti pe uliţe femei călărind ca nohaii, 
fără şa, şi nimeni nu se mai minuna văzându-le la petreceri 
cu lubeniţele pieptului descoperite. 

În vremea asta, osmanlâii cetluiau tagma femeiască în 
temnițe fără de număr numite haremuri, spre a o feri de 


ochiul vătămător al purtătorilor de musteţi. Partea de jos a 
casei era stăpânită de slugi şi străji neadormite care 
vegheau agoniseala. De îndată ce urcai la cel dintâi cat, se 
deschideau uşile odăii mari, divan-cane, făcută anume să 
despartă haremul de încăperile bărbaţilor. În harem, îşi 
împărțeau cămările blestematele lui Allah: soaţe - Profetul 
îngăduia câte patru de fes - bunică, fecioare. Vederea 
ferestrelor era orbită de geamuri vopsite, drugi zdraveni de 
fier înfipţi adânc în zid fereau somnul stăpânului de grija că 
vreun şalvaragiu ar putea găsi cale de pătrundere prin ele. 
Fiecare în odaia ei, îşi împletea urâtul ceasurilor fără de 
sfârşit, torcând sau chindisind. Cele care deprinseseră 
buchiile întorceau foile Coranului, singura carte îngăduită, 
trăgând cu nădejde din pipe ori mestecând un soi de răşină 
parfumată. Slujba de toate zilele o făceau roabele şi numai 
femeilor cu ştiinţa leacurilor le erau deschise uşile. 
Dezlegare să treacă pragul haremului aveau soţul, tatăl şi 
rareori fratele care trebuia să ţină ochii lipiţi de podele. Pe 
ceilalţi închinători ai lui Allah îi oprea na mahrem, vorbă ce 
înseamnă fără putere de intrare în harem. leşirea în 
grădină era îngăduită numai după ce dumnealui, stăpânul, 
cercetase îndelung şi din toate părţile zidul cel înalt spre a 
se încredința că ochiul străin n-are cuprindere. Dacă soțiile 
pofteau să iasă în oraş, pentru anume târguieli, atunci 
numaidecât trebuiau să-şi ascundă obrazul în două 
feregele, să meargă înconjurate strâns de sclave şi urmate 
de eunuci. Buzaţii aveau datorinţa să se înholbăţească dacă 
nu cumva cineva priponeşte stăpâna în priviri. La 
doisprezece ani, fetele schimbau haremul tatălui cu cel al 
soţului. Nu şi firea. Legănau prunci în braţe fără a-şi fi 
lepădat copilăria, se jucau mai departe de-a baba-oarba cu 
celelalte muieri din harem. 

Căprioarelor sălbatice rătăcite în funduri de râpe, Allah 
le îngăduise glasul vântului şi al ploii, şi al frunzelor care 
şoptesc tainele ăstei lumi, strigă atunci când apare 
vrăjmaşul, dezmiardă când bate primăvara. Pentru femeile 


osmanlâilor, hărăzise glasul mut al pereţilor orbi şi surzi, 
robia celei mai întunecate neştiinţe. 


— Stăpână! 

Sclava cu obrajii uzi de lacrimi îşi împreunase mâinile a 
rugăciune. 

— Stăpână! Nu te încumeta la faptă atât de nechibzuită. 
Nimeni, niciodată, n-a cutezat asemenea ispravă! 

— Eu cutez! 

— Vor prinde slujitorii de veste şi amarnică pedeapsă ne 
aşteaptă. 

Ochii lui Sadeth, caicuri albastre, pluteau în lacrimi, 
buzele îi tremurau. 

— Dacă nu-l văd, mor, Maria! Îşi apăsă furcile pieptului 
cu amândouă mâinile. Uite, aici, lipseşte ceva, simt gol locul 
şi doar privirea lui poate să-l umple. 

— Ştiu, inimioară, socoteşte numai... 

Sadeth se învârti într-un picior. 

— Am socotit totul, Maria! Până se întoarce aga-baba 
pentru eclul-ghida'“*, putem da nesupărate o raită la 
palatul beyului valah. Îşi vâri nasul în obrazul roabei şi-i 
mângâie bărbia: Se poate! Se poate! Se poate! Ai să vezi, 
Maria. Dintâi scăpăm de soaţele lui aga-baba şi de sclavele 
lor... 

Roaba clătină din cap: 

— Nu trece ceas fără să-şi bage ochiul în cămările tale, 
stăpână. 

— Ei, iacă, o să treacă două şi chiar trei dacă poftesc eu! 
Făcu sâc din pumni spre zidul din fundul odăii. 

— Cum? 

Sadeth chicoti: 

— Se dau în vânt după migdalele zaharisite de la prăvălia 
lui Ismail. Mai cumpărăm şi sarailii multe, multe, punem 
totul în paneraş cu bucheţele de rozmarin pe delături şi 
mâine în zori îl duci dar din partea mea. 


— Socoteşti că mâncând n-or avea vreme să-ţi descurce 
cărările? 

— N-or să aibă putere, Maria! 

— Nu pricep. 

— Darul meu le va odihni ochiul, le va adormi urechea. 
Roaba suflă cuprinsă de spaimă. 

— Otravă? 

— Ţţţ! făcu Sadeth. 

Îşi deschise pumnul mic. Maria dădu cu ochii de un 
bulgăre gălbui ca fildeşul vechi. 

— Opiu! 

— Înî! Îl pisăm bine, bine şi-l cernem deasupra şi pe 
dinlăuntrul cofeturilor. Migdalele şi sarailiile au aromă grea 
de mosc şi iasomie, n-au să simtă nimic. Chicoti: În jumătate 
de ceas, doarme dus tot haremul. 

— Şi eunucii? 

— Vor rătăci prin grădinile lui Allah şi eunucii. Pentru ei 
cumperi baclavale. 

— Doamne! Şi străjile de jos? 

—  Gândesc că va rămâne niţeluş opiu şi pentru 
ciubucurile lor. 

— De unde-l ai, stăpână? întrebă Maria înfricoşată. Dacă 
află bostangiii că prin mâinile domniei tale a trecut 
asemenea lucru, mâine îţi anină capul în vârful parului! 

Sadeth îşi flutură genele grele: 

— L-am furat din sertarul lui aga-baba... Nu mai spune 
nimic! Ştiu, am nesocotit porunca Profetului. După ce 
ajungem în selamlâc'1+, trecem prin uşa tainică pe unde se 
strecoară aga-baba când nu vrea să-l vadă nimeni ieşind. 
Chicoti: Eu l-am văzut! Duce de-a dreptul în spatele 
grădinii. Ştiu cum se deschide portiţa cea mică. 

— Stăpână... 

— Şi mai ştiu ceasul la care bostangiii îşi sorb cafeaua în 
prăvălia lui Ismail. 

— Uiţi uliţarnicii şi cerşătorii. 


— N-or să mă vadă. lar pentru drumurile tale, nu lor 
trebuie să le dai socoată. 

— Bine, dar... 

— N-am isprăvit, Maria. Pe mine ai să mă vâri într-un sac. 
Am credinţa c-o să mă poţi duce în spinare. Uite ce uşoară 
sunt! 

Îi sări de gât, încolăcindu-i picioarele în jurul trupului. 
Roaba oftă: 

— Eşti ca fulgul de păpădie... 

— Nu trebuie să mă porţi decât până în grădină. Acolo 
luăm căruciorul grădinarului, şi gata! O ţinem într-o goană 
până la Pera. Ai priceput? 

Roabei îi curgeau lacrimile. Nu mai ştia nici ea: a plâns, a 
râs... 

— Dacă vrea cineva să-mi vadă marfa? 

— N-o să vrea nimeni. Spui că te-a trimes stăpâna cu 
bodroanţe la casele sărmane. Nu mai scotoci după cusururi, 
Maria, şi dă fuga la Ismail. Uite cinci piaştri. Cumpără-le o 
căruţă de dulciuri. Adăugă: Inima lui Sadeth plânge după 
zâmbetul ghiaurului. Trebuie să-l văd, Maria! 

— Dumnezeu să ne aibă în grijă, stăpână! 

— Ba, dimpotrivă! se strâmbă Sadeth. Ar fi bine ca Allah 
să-şi iţească mâine ochii şi urechea într-altă parte. 


Când femeia tânără şi voinică, ce după straiele îngrijite 
părea sclavă în casa unui musulman avut, ajunse a treia 
oară în faţa conacului trăgându-şi căruciorul, Radu 
Andronic făcu semn răspopitului să se apropie. 

Logofătul stătea pe balcon, gustând tihna ceasurilor de 
dimineaţă şi cafeluţa fără seamăn potrivită cu mare 
meşteşug de cafegi-başa Hassan, sluga domniei sale. Haina 
albă, scăpată din strânsura bumbilor, lăsa să se vadă o vestă 
albastră din postav Ilyonez. 


— Spune, rogu-te, Pafnutie, nu ţi se pare cunoscută 
muierea? 

Pafnutie cercetă cu grijă umbletul Mariei. 

— Nu pot privi, căci păcat mare iaşte! 

— Îndrăzneşte, răspopitule! Iau păcatul asupra mea. 

— Dacă juruieşti să iei şi nuielele bostangiilor, apoi m-oi 
uita. lară după ce m-oi uita, ţi-oi spune că femeia îi roabă în 
conacul mectubgiului. 

— Ai ochi buni, Pafnutie! Dacă poţi să citeşti şi drumurile 
femeii, atunci sunt încredinţat că galbenii ceia câştigaţi ieri 
şi-or găsi azi perechea. 

Caterisitul cumpăni un timp: 

— După chibzuinţa mea, cară milostenia lui Selim-Effendi 
către bordeiele prăpădiţilor. 

— Nu prin chibzuinţă ai să ajungi bogat, răspopitule! zise 
Radu Andronic surâzând. Vino după mine! 

Cobori iute în uliţă şi înainte ca roaba să se 
dezmeticească, desprinse legătura sacului. Zări un cap 
ciufulit. Ochii albaştri ai lui Sadeth mijiră speriaţi în lumina 
soarelui. Boierul izbucni în râs şi-i porunci lui Pafnutie: 

— Ia sacul şi adu-l în casă. 

Roaba păşi după el, hăbăucă. Vorbele i se buluceau pe 
buze, dar până să le deschidă vad, răspopitul pierise cu 
Sadeth pe scara cea mare. 

Zdrahonul în veşmânt neguros care le luase urma încă de 
la conacul mectubgiului văzuse tot. 


Sacul începu dintr-o dată să se zgâlţâie şi Pafnutie îl 
lepădă speriat în mijlocul odăii. 

— Piei, satană! 

Croi o cruce mare, popească, dar nu-şi duse lucrarea 
până la capăt. Din sac ţâşnise un pui de sălbăticiune cu trup 
de femeie. Zburătăci, ascunzându-se în cel mai întunecat 
ungher al odăii, după care ridică braţul în dreptul chipului 
rostogolind peste mâneca largă de atlaz ochi piezişi, 
albaştri. Dinţii îi clănţăneau de frică. 


— Sfinte, Dumnezeule! bolborosi răspopitul. Multe mi-a 
fost dat să văd în turcime! De unde a mai răsărit şi 
lighioana aiasta? 

Maria făcu un pas înainte. Spuse în moldoveneşte, 
aruncându-i privire aprigă: 

— Tu, slugă flecară, pune zăbrea la meliţă şi ai grijă cum 
vorbeşti faţă de stăpâna mea că amu, amu smulg şi ce ţi-a 
mai rămas pe bostan din cânepa dracului! 

Ochii răspopitului se bulbuşară: 

— Sfinte Pahomie! Grăieşte precum cumetrele harnice de 
gură din Podul Iloaiei! 

— Eşti din Valahia? întrebă boier Andronic, trăgând cu 
coada ochiului spre cotlonul unde tremura înspăimântat 
fluturele alb. 

— Moldoveancă, dar am poposit cu omul meu la gurile 
Dunării, boierule. Acolo locuiam când m-au răpit osmanlăii. 

— Roabă? 

— Roabă de trei ani. Oftă: Au bătut turcii balta şi de-a 
dreptul în târgul de sclave din Stambul am ajuns. Mai am 
şase ani de robit, până ce după datina musulmană m-o 
slobozi stăpâna. 

Sadeth, socotind că-i nebăgată în seamă, trăgea încetişor 
marama  chindisită de pe o mescioară. Chibzuia s-o 
folosească drept feregea, căci era păcat de moarte să-i vadă 
chipul ochi de bărbat. Se auzi dintr-o dată zgomot de sticlă 
sfărâmată.  Văsciorul venețian ce adăsta pe maramă 
lunecase pe podele. Sadeth se ghemui cu faţa în palme. 
Tremura vargă şi-i venea să plângă. Iar sluga cea groasă tot 
bodogănea pe limba ei, cu mustrare după toate semnele. 

— Ia aminte, logofete, pocinogul ista nu l-am făcut eu! 

Maria sări cu gura: 

— Nu duce grija, omule! Are stăpâna mea destui galbeni 
să plătească urciorul, ba chiar să cumpere zece slugi fără 
trebuinţă ca tine! 

— Ehei, oftă Pafnutie. Nu-i Allah aista capeş şi neînţelept 
precum am gândit eu. Văzut-ai, logofete, muiere de turc 


atât de nesăbuită la limbă ca afurisita aiasta? Pe-ale lor le- 
au ferecat în odăi şi la gură spre hodina bărbaţilor. 

Radu Andronic şopti răspopitului: 

— Du moldoveanca în odăiţa cea mică. Vezi să nu prindă 
slugile de veste şi grijeşte de şerbeturi. Nu fi gazdă calică. 

Pafnutie se împieptoşă. Trase roaba de poale şi o luă spre 
uşă. 

— Hai, frumoaso, să te ospătez! Treacă de la mine, că 
mult m-am pomenit milostiv. 

Femeia se smulse, înrădăcinându-se în duşumele. 

— 'Ţine-ţi bucatele! Dacă-ţi privesc pântecele, bag de 
seamă că nu-ţi prisosesc. Adăugă răspicat: Stăpâna nu mi-o 
las singură! 

— "Te strigă ea de-i lipseşti. Doar nu i-o retezat Profetul 
limba. 

— Boierule! 

— Du-te! 

Maria lăsă capul în jos şi îndeplini porunca ieşind după 
răspopit. 


Sadeth părea un pui de vrabie picat din cuib la picioarele 
uliului. Un pui de vrabie plăpând şi zgribulit, speriat de 
moarte. Ridică ochii. Întâmpină privirea logofătului şi-i 
închise repede. Inima şi-o simţea mică-mică cât un bumb. 

Radu Andronic o privea cu gândul departe. Ştia câte 
oprelişti avusese de înfruntat pentru a părăsi temniţa 
haremului, cămările cu uşi şi ferestre ferecate, unde 
femeile mahomedane îşi duceau osânda zilelor. Ştia, de 
asemenea, cât de cumplită e neştiinţa lor în treburile 
lumeşti. Se întrebă ce furtună răscoleşte sufletul făpturii 
lipite de perete, aflată dintâia oară în faţa unui bărbat. 
Îndrăzneala fără seamăn a fetei mectubgiului îi picură o 
lacrimă pe inimă. Rosti încet, cu nespusă dulceaţă: 

— Fluturele alb... 

Sadeth tresări. Îşi ridică ochii umezi din ascunzătoarea 
cotului. 


— Cum te cheamă? întrebă Radu Andronic. 

Sadeth înfundă capul în mânecile largi. Rochia albastră 
cu ciucuri de aur tremura peste şalvarii de mătase. Centura 
cu paftale mari, meşteşugite în filigran, zvonea înăbuşit. Se 
vedea un singur imineu de catifea cu peruzele. Pe degetele 
firave îşi înşirase toate inelele. 

— Nu vrei să-mi vorbeşti? 

Sadeth zgâlţâi capul. Îl privea furiş, prin despicătura 
palmelor. 

Radu Andronic aduse un cufăraş lăcuit umplut cu cofeturi 
şi-i întinse o smochină trecută prin zahăr... Sadeth şovăi, 
apoi o smulse repede din mâna logofătului. Andronic zâmbi 
şi se aşeză pe covor la picioarele fetei. 

— Vrei să-ţi vorbesc eu? 

Sadeth flutură pleoapele. 

— A fost odată ca niciodată, începu rar logofătul, o 
grădină minunată. Grădina aceea se afla pe Divan-loli. Într- 
o zi, un fluture alb a dibăcit o bortă şi... 

— Nu-mi place cum vorbeşti, i-o curmă Sadeth 
bosumflată. 

— De ce? 

— Nu sunt copil. Minţi la iuţeală: Şi dacă vrei să ştii, am şi 
împlinit şaisprezece ani. 

— Aşa de bătrână?! se miră logofătul. 

Îi vedea dintâia oară obrazul mic, ca petala de crin. Ochii 
albaştri fugiţi spre tâmple păreau mereu învăluiţi de o 
boare. Sadeth îşi aduse aminte că-i fără feregea şi săltă 
repede mâneca, întrebând înspăimântată: 

— Ai să mă spui lui aga-baba? 

Radu Andronic păru să  chibzuiască.  Încruntă 
sprâncenele: 

— Ştiu eu? Tare mi-e teamă că aşa s-ar cuveni. Hai să 
încheiem un târg. Tu nu-ţi mai ascunzi chipul, iar eu nu-i 
pomenesc nimic lui aga-baba. 

Îi atinse uşor degetele vrând să le înlăture. Sadeth îşi 
ascunse repede mâna la subsuoară. În ochi îi fulgeră 


spaima. Suflă înfricoşată: 

— Ce-ai făcut?! Ce-ai făcut?! 

— Ţi-am atins degetul. 

— Nu-i îngăduit! Ghiaurul tot bărbat se cheamă... 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, râse logofătul. 

— Iar Profetul opreşte bărbatul să atingă mâna. 

— Pe mine o să mă ierte. 

— Pe mine nu. Eu nu-i necinstesc poruncile. 

— Mi se pare mie că de azi-dimineaţă ai ruşinat multe 
porunci. Încă una n-o să-l supere prea tare pe Allah. 

— Nu-i lua numele în deşert, Radu Andronic! Allah se 
răzbună. 

— Ştii cum mă cheamă? zâmbi logofătul. 

— Ştiu. Stiu tot ce vreau să ştiu, se semeţi Sadeth. Ştiu că 
eşti prinţ valah, că dai ospeţe cu muzici şi danţ, şi că n-ai 
soaţă. Mai ştiu - în ochii albaştri se aprinse o văpaie - că la 
zaiafeturile tale vin femei cu chipul descoperit şi-s tare 
pocite. Întrebă şireată: Îţi plac femeile slute, Radu 
Andronic? 

— Din celelalte nu găsesc, surâse logofătul. Am zărit o 
singură dată una. Semăna cu un fluture alb... 

Sadeth întrebă încet, cu obrajii împurpuraţi: 

— În grădina de pe Divan-loli? 

— În grădina de pe Divan-loli. 

— Fluturele alb, şopti Sadeth coborându-şi genele. Apoi, 
vrând să se încredinţeze de-a binelea: Şi nu l-ai mai văzut 
deloc, deloc? 

— Doar ochii, printre ciucurii de aur ai unei sofale. Unde 
însă anume, am uitat. Mai vrei o smochină? 

— Nu. N-am voie. 

— Nu-ţi îngăduie Profetul? 

— Nu-mi îngădui eu. Dacă mănânc mai mult de cinci 
smochine pe zi, mă îngraş. 

Radu Andronic îi cercetă făptura firavă şi izbucni în râs. 

— Degeaba te veseleşti, se burzului Sadeth. Dacă mă 
îngraş, aga-baba mă mărită cu Ibrahim. 


— Iar ţie nu-ţi place Ibrahim. Am priceput... 

Sadeth râse, dezvelindu-şi dinţii de păpuşă. 

— Pricepi greu, Radu Andronic. Nimeni nu şi-a văzut 
sortitul înainte. 

— Şi ce-ai vrea tu să ajungi dacă nu te măriţi? 

— Împărăteasă africană. 

Logofătul o privi uluit, apoi clătină capul: 

— Asta zic şi eu gând chibzuit. Mă iei slujitor la curţile 
tale? 

— Înî. Ai să grijeşti de măgăruşii mei. Am să le cumpăr 
hamuri roşii şi o să mă plimb toată ziua călare, ca 
arăboaicele. Stătu la îndoială o vreme, apoi întrebă: Ştii ce 
înseamnă africană? 

— Nu. Spune-mi tu! 

— Tţ! Nu-ţi spun. Şi-ar fi dăruit toate odoarele ca să-i 
poată desluşi cuvântul. Asta-i taina mea şi-a Mariei. N-o 
dezvălui aşa, oricui... 

— Ai dreptate. Asemenea taine se cer păzite. 

Logofătul scoase apoi un inel din deget, un safir prins în 
patru diamanticale. 

— Vreau să fac un dar fluturelui alb. 

Îi atinse degetul şi Sadeth sări la celălalt capăt al odăii. 

— Nu se cuvine, Radu Andronic. E dar de logodnic. 

— Mi-ai spus că fluturele alb n-are de gând să se mărite. 
Poţi deci să-l iei fără grijă drept mulţumită pentru 
învăţăturile pe care mi le-ai dat astăzi. 

Sadeth îl cercetă lung. 

— Ai dat ghiul din acesta şi alteia? 

— Niciodată, zâmbi logofătul. 

— Am să mai chibzuiesc. 

Zbură uşoară spre uşă. Întoarse capul şi suflă repede: 

— Să ştii că mă cheamă Sadeth. 


XXX 


Un sfeşnic smălţuit ardea pe mescioară. Sadeth stătea în 
mijlocul rogojinii, culcată cu ochii în florile bagdadiei. 
Mângâia safirul dăruit de Andronic, ducându-l mereu la 
buze. Întrebă încă o dată: 

— Cum ţi l-a dat, Maria? Spune-mi tot, tot fără să sari 
vreun cuvinţel. Ştii că eşti cam uitucă... 

— Ţi-am povestit, Effendim. Mi-a vârât inelul în mână şi a 
şoptit: „Dă-i-l stăpânei tale după ce ajungeţi acasă.“ Asta-i 
tot. 

— Astai-i tot, asta-i tot! îngână Sadeth. Atâta ştii! Cum îi 
suna glasul, cum îi luceau ochii, cum avea zâmbetul? 

— Radu Andronic zâmbeşte la tot pasul, stăpână, n-ai 
băgat de seamă? 

— Şi când vin slutele să-i joace? 

Se înnegurase. Roaba clătină din cap. Spuse fără 
credinţă: 

— Nu. Atunci zâmbetul lui moare. 

Ochii albaştri se umplură de lacrimi. 

— Straşnic de fericită sunt, Maria! Cea mai fericită 
dintre... Dintre toate Sadethele din lume! l-am pregătit şi 
eu un dar... Sări în picioare: Minţi, Maria! De unde ştii tu 
dacă zâmbeşte sau nu la zaiafeturi? 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră o sclavă. Ocoli din ochi 
cămara şi zâmbi răutăcios. 

— Celebi'15' vrea să-ţi vorbească, stăpână. 

Sadeth aşteptă să iasă, apoi zbură spre moldoveancă. 
Podoabele  cingătorii sunară clopoței de argint. Duse 
mâinile la piept, astâmpărându-şi bătăile inimii. 

— Doamne, Maria! Ce ne facem?! Aga-baba vine la mine 
după eclul-sahur doar când e supărat tare. Să ştii că a aflat. 

— Linişteşte-te, stăpână, şopti roaba tremurând. De- 
acuma, cum ne-o fi norocul. 

Sadeth alerga de la un capăt la altul al odăii. 

— Sunt încredinţată că a aflat. Ne vâră la temniţă şi ne 
retează capetele! Ai să vezi, Maria! 


— Poate s-o milostivi Cel de Sus, îngână roaba 
închinându-se. 

Sadeth umbla bezmetică, fluture orbit de lumină. 

— Am să-l rog frumos, Maria! Cât de frumos pot eu. Nu 
vreau să mergem la temniţă. Alergă la roabă şi-i prinse 
umerii: Ştii, mai am puţin opiu. Îl înghiţim dintr-o dată şi 
murim pe loc. 

— Ce copil eşti, stăpână! 

— Crezi că aflând ce s-a întâmplat, zâmbetul lui Radu 
Andronic o să mai răsară vreodată? 

— Niciodată. 

— Mâine împreună cu darul îi trimit ştirea... 

— Dacă ne îngăduie stăpânul până mâine... Mi-e teamă 
însă că slugile au şi înhămat rădvanul. 

— Adică să ne întemniţeze astă-seară? Nu cred, Maria. 
Aga-baba o iubeşte pe Sadeth. Nici nu are alt copil. Şi pe 
nene-cadân a iubit-o tare mult. Nu şi-a luat alte neveste 
decât după ce a murit ea. 

Auzi uşa şi se răsuci repede. Selim rămase în prag. Se 
uită la roabă şi rosti scurt: 

— leşi! 

Maria se furişă pe lângă ziduri cu privirea plecată. 
Sadeth se apropie şi sărută mâneca mectubgiului. Îşi lipi 
apoi fruntea de umărul lui, cercetându-l pe sub sprâncene. 
Nu-l văzuse niciodată pe aga-baba atât de furios. 

— De ce mă superi, Sadeth? 

Ochii albaştri clipiră cu nedumerire. 

— Când te-am supărat, aga-baba? Îşi săltă dinainte 
degetele firave: Uite, le-am numărat pe toate! Poţi socoti 
mai mult de zece zile, de când n-am ieşit din pofta domniei 
tale. 

— Asta am poftit eu, Sadeth, să îmbolnăveşti tot haremul? 
Zac dincolo femeile cu dureri de cap şi pântece, se 
zvârcolesc şi nu-şi găsesc leacul. 

— Ce le-o fi pricinuit atâta necaz, aga-baba? 

— Tu ce socoteşti? 


— Să fie apa vinovată? 

— Nu. 

— Ciulamaua? Şi pe mine, parcă-parcă, m-au încercat 
nişte dureri. 

— Nu-mi plac minciunile, Sadeth! De la dulciurile tale 
pătimesc. 

— Să ştii că au zăcut mult în dugheana hoţomanului de 
Ismail. Îşi spori lumina ochilor: Am eu vină? 

Mectubgiul se încruntă: 

— De unde ai luat opiu, Sadeth? 

Ochii albaştri îl cercetară dintr-o parte. Dinaintea lui 
Selim răsări alt chip. Aidoma cu cel din faţă, dar mai blând, 
cu rotunjime dulce. Chipul Georgianei, soţia din Caucaz. 
Cântec de privighetoare fuseseră zilele acelea, dezmierdare 
cugetului şi ochilor. Dragostea nemăsurată pentru o muiere 
stârnise mânia cerului. Nu-i îngăduit drept-credinciosului 
să răsădească atâţia trandafiri roşii în inimă decât spre 
slava lui Allah. Şi Allah s-a răzbunat. Sadeth are ochii 
Georgianei, pomeţii înalţi, gura ca bujorul abia îmbobocit, o 
volbură de plete negre îi alunecă pe umeri. Astfel de chipuri 
nu se întâmplă la Stambul... 

Mectubgiul se uită la Sadeth oftând. Îi e tare dragă şi 
Sadeth ştie. De aceea Sadeth născoceşte toată ziua răutăţi 
şi obrăznicii. Sadeth întinde panglici subţiri şi negre de-a 
curmezişul odăilor unde papucii soțiilor se împiedică, 
Sadeth presară pulbere de scărpinat în băile de marmoră, 
Sadeth trece prin chinină răşina parfumată de mestecat, 
adusă din Chios. Sadeth se strecoară în dulapurile lor şi 
leagă noduri strânse, strânse la mânecile rochiilor şi la 
şalurile de caşmir. Femeile blestemă şi încercă să le desfacă 
cu dinţii. Sadeth anină clopoțel de bronz la coada lui Ali - 
motanul siamez al Amirei, cea de-a doua soţie, şi-l sloboade 
în cămări la ceasuri când tot haremul doarme. Cotoiul vrea 
să scape de clopot şi se tot învârte în jurul cozii, îl trânteşte 
de pereţi. E hărmălaie mare, muierile îl ocărăsc, vor să-l 
prindă. Ali însă se strecoară plin de spaimă pe sub sofale. 


Sadeth intră şi în cuhnii, şi azvârle pumni mari cu prafuri 
de curăţenie în oalele de mâncare. Tot haremul face rând în 
faţa haznalei. Pântecele nu le cruţă nici ceasurile de 
rugăciune. 

Sadeth îi sări de gât ca o pisică. Nu-i e îngăduit unei fete 
de musulman asemenea necuviinţă, dar Sadeth pricepuse 
de mult că Selim îngăduie. 

— Ştiam eu că nu-l pot păcăli pe aga-baba... Pe el şi pe 
mine nu ne poate păcăli nimeni. 

Mectubgiul se desprinse din strânsoarea braţelor 
subţirele. 

— De unde ai luat opiu? 

— Mi-a rămas o bucăţică atât de mică! Îşi apropie 
degetele cât să încapă între ele o boabă de fasole. Anul 
trecut, când am zăcut de friguri, mi-a dat ebe-cadân opiu. 

— De ce-ai făcut asta, Sadeth? 

Ochii albaştri se întunecară dintr-o dată. Lacrimile îi 
ţâşniră fântână. 

— Sunt rele, aga-baba, şi mă urăsc. Îmi fură florile, şi nu- 
s două zile de când mi-au călcat în picioare răsadul de 
garoafe roşii. Ba l-au omorât şi pe Mustafa. 

— Cine e Mustafa? 

Sadeth arătă spre colivia goală care atârna la fereastră. 

— Canarul meu. l-am dat numele sultanului pentru că 
după aga-baba, pe el îl iubeam cel mai mult şi mai mult. I-au 
strecurat seminţe de muştar în loc de cânepă. lar Amira mi- 
a furat şarpele de aur care-l purtam la gleznă. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Nu-s pârâcioasă. Şi nici năravul clevetirii nu l-am luat 
de la prima soţie... 

— Bun. Să zicem că femeile s-au făcut vinovate. Dar 
eunucii şi străjerii? 

—  Eunucii şi străjerii îşi slujesc cu mare credinţă 
pântecele. O fi uitat Maria darul meu în divan-can€... 

— Destul, Sadeth! pentru ultima ispravă ai să-ţi iei 
pedeapsa. Roaba ta va fi biciuită... 


— Aga-baba! Sadeth se lăsă în genunchi şi-i sărută poala 
halatului. Maria n-are vină. Eu am pus opiu în sarailii şi nu i- 
am spus nimic. A dus doar darul, din porunca mea. 

— Iar tu o să veghezi odăile o lună de zile. N-ai să ieşi în 
grădină, nici prietenelor nu le e îngăduit să vină. 

Fluturele alb îşi şterse nasul, apoi începu să-şi dezmierde 
părul de pe creştet. Vorbea singură, alintându-se: 

— Nu-i nimic, Sadeth! Ai să mori şi ce, parcă o să-i pese 
cuiva de tine? Cât eşti de slăbuţă şi plăpândă, acuma n-ai să 
te bucuri nici de soare, nici de nimic. Lasă să se bucure 
Amira şi Fathma... Şi nene-cadân a ta a murit tot tânără. 
Aşa au vrut ursitoarele voastre, să vă săvârşiţi repede, ca 
lumânarea. Nu plânge, Sadeth, inimioară... 

Mectubgiul îi aruncă o privire scurtă, apoi ieşi. Fluturele 
alb îşi culese lacrimile în pumnii mici. 


XXX 


Îndată după căderea nopţii, un cerşetor bătu la porţile 
logofătului, cerând să vorbească prinţului valah. 

Radu Andronic îi cercetă curios straiele terfegoase. Avea 
un ochi astupat de albeaţă, iar sub braţul ciung purta un 
cornet verde îngust, învelit în năframă brodată cu flori de 
argint. Calicul se pierdu în temeneli şi lăsă darul pe o 
mescioară. 

— E pentru domnia ta, beyule. Am primit însărcinare să 
ţi-l aduc chiar astă-seară. 

— Cine te-a trimis? 

— O roabă de la conacul mectubgiului Selim. 

— Cum arăta acea roabă? 

— Plină la trup şi repede de gură. Simţi şovăiala 
logofătului şi adăugă: Ahmed mă cheamă şi trăiesc din 
milosârdia stăpânei celei tinere, Allah să-i înflorească zilele. 

— Aştepţi răspuns? 


— Nu, beyule. Am vrut doar să ştii că-mi poţi face 
încredințare ori de câte ori drumurile tale duc spre Divan- 
Oli. 

— Unde poţi fi găsit la nevoie? 

— Lângă dugheana lui Ismail, simigiul. 

Radu Andronic îi lepădă un galben în palmă şi turcul ieşi 
de-a-ndăratelea, mulţumind. 

Logofătul înlătură tulpanul, deschise cornetul şi privi 
uluit. Înăuntru se aflau acadele felurit colorate: o inimioară 
ca focul, cu pojghiţă lucioasă de zahăr, o ancoră de şofran, 
un trifoi tăiat în fistic, un lanţ de turtă dulce, un crin de 
marţipan şi altele, multe, închipuind soarele, luna şi stelele. 
Le acoperea un pergament răsuriu pe care erau scrise 
două cuvinte: Fluturele alb. 

Inima boierului se  îmblânzi. Simţi adiere caldă 
mângâindu-i obrajii şi surâse. Sadeth îi trimitea zaharicale. 


Un ceas după miezul nopţii, Radu Andronic se întoarse de 
la petrecerea dată în casele armatorului Van der Thale. 
Călca rar, respirând cu nesaţ mireasma grădinilor. 
Dinaintea ochilor, îi jucau fărâme luminoase de la zaiafetul 
olandezului. Gândul se întorcea mereu la romeca, dansul 
grecoaicelor care-i amintea de horele Valahiei. Muierile - 
vreo douăzeci -unduioase ca firul de iarbă în bătaia vântului 
de seară se mişcau încet. Cea din creştet, mai cu seamă, era 
mlădioasă cu ochi păcurii şi mijloc subţirel să-l cuprinzi într- 
o singură mână. Cozile grele i se zvârcoleau pe spinare o 
dată cu trupul, după anume şi străveche ştiinţă. Chipeşă 
era şi muierea contelui leah Walgierz, în trecere prin 
Stambul, o bălaie cu boi suleag şi uitătură verde, ca otrava. 
Rochia de taftă, ţesută parcă din frunze, foşnea în timpul 
contradanţului dând glas unei tainice chemări. Îi simţea în 
palmă degetele subţiri şi răcoroase. Păcat că slujba leahului 
îi întorcea degrabă în Rusia. 

Gândurile îi fură curmate de un călăreț, un munte de 
bărbat ivit în vileagul uliţei. Calul bătea pe loc, măcinându- 


şi dracii. Logofătul auzi în spate paşi furişaţi. Se întoarse. 

Un juvăţ zbură prin aer şi-i încolăci trupul. Se simţi smuls 
pământului şi târât prin ţărână. Radu Andronic izbuti să 
tragă jungherul ascuns în mâneca răsfrântă şi reteză 
frânghia. 

Paşi furişaţi scoaseră în lumina lunii trupul şiştav al unui 
turc cu iataganul în mână. Izbi vulpeşte, dintr-o parte, spre 
pântecele logofătului. Radu Andronic cunoştea vicleşugul. Îl 
desluşise printre cârjalii de pe podurile Veneţiei. Se lăsă 
iute pe piciorul drept, prinzându-i mâna la încheietura 
cotului. O suci scurt şi turcul scăpă iataganul, bolborosind 
cuvinte de mare mirare. 

Călărețul trase jungherul de la oblânc, repezindu-l spre 
pieptul logofătului, dar Radu Andronic săltase de-acum 
turcul de brâu şi-l zvârli în calea fierului. Odihna nopţii fu 
atunci stricată de un vaiet adânc. Pedestraşul zăcea la 
picioarele calului. 

— E rândul tău, flăcăule! tună glasul boierului. Fă-ţi 
diata, căci pe legea mea, nu mai apuci răsăritul! 

Zbură cu mâinile întinse spre grumazul călăreţului şi se 
prăbuşiră de-a valma în colbul uliţei. Namila încercă în van 
să iasă din strânsoare. Asupra lui stăpâneau ochii şi rânjetul 
logofătului. 

— Tu-mi voiai pielea, braşoveanule? 

— Iertare! 

— Iertarea e dreptul lui Dumnezeu! Fă-ţi diata! 

În colţul uliţei, fluturară şalvarii bostangiilor. Radu 
Andronic sări în picioare. 

— Pe mâna stângă e o hudiţă năpădită de întuneric. 
Mergi în faţă, fără vicleşuguri, altminteri te ajunge 
jungherul meu, negustorule. 


Ca să nu stârnească pofta slugilor de-a afla, logofătul opri 
în grădină. Alesese o bancă de piatră de unde se deschidea 
privelişte jur-împrejur, neîngăduind cuiva să se apropie 
nebăgat de seamă. 


— Încerc să-ţi desluşesc gândul, rosti Radu Andronic, 
mângâind lama jungherului, şi cred că adevărul nu e 
departe. Pentru ce te-ai lepădat de cinste, călcând cu bună 
ştiinţă făgăduielile? 

— Le-am călcat amândoi, logofete. 

— Amândoi? Nimeni nu ţi-a ţinut cărările când am juruit 
să te scap de temniţa şi caznele Brâncoveanului. 

— Adevărat. Numai că slobozenia era cu gând ascuns. 
Căutai reazăm în împărăţia turcului. 

— Reazăm din care domnia ta a smuls destul folos. Ce 
zici, negustorule? Câte pungi de aur ţi-au îndestulat 
chimirul? 

— Destule, boier Andronic, nu zic nu, căci mărinimos ai 
fost din avutul moldovenilor. 

Dragoş râse mânzeşte, căutând lăturiş spre chipul 
logofătului. 

— Şi-ai gândit atunci că pentru acei galbeni îmi datorezi 
lovitură de jungher? 

— 'Ţi-am citit umbletul, logofete. Târgul încheiat la 
Grădiştea a fost strâmb. Nu-i eşti deloc  hain 
Brâncoveanului. 

Radu Andronic îl măsură iute. 

— Socoteşte că aşa sunt eu, răsplătesc răul cu bine. 

— Nu eşti domnia ta omul acela. Râse încetişor: Strâmbă 
a fost şi cetluirea în lanţuri, la hrubele lui Vodă Constantin... 

— Oho! 

— „căci prea lesne le-ai biruit. Fuga din Valahia a înşelat 
pe mulţi. 

— Nu şi pe tine. 

— Nu şi pe mine, întări liniştit negustorul. Dai târcoale 
cancelariei muftiului, te-ai făcut luntre şi punte să pătrunzi 
ca oaspete în conacul mectubgiului Selim. Toate acestea nu 
sunt fără rost. 

Ochii lui Radu Andronic străfulgerară negura. Cădeau 
ciudat vorbele înveninate în grădina minunată, cu aromă de 


crini şi trandafiri galbeni, şi regina nopţii sub cerul unde 
luna spărsese bortă mică, umplând-o cu aur. 

— Şi pentru că-mi place vorba desluşită, urmă Dragoş, 
am să-ţi spun că umbli mai departe după izvod. 

— Iar în aceste drumuri ale mele, ţi-e teamă că mă vor 
arcăni osmanlâii şi pus la cazne voi mărturisi tărăşenia cu 
haraciul Moldovei. 

— Domnia ta ai întocmit planul, eu şi oamenii mei am pus 
osul. 

— Plan bun, negustorule. 

— Dar cu primejdie de moarte căzând în mâinile turcilor. 
Or afla atunci că negustorul braşovean nu-i tocmai sluga 
credincioasă pe care s-au bizuit. 

Logofătul nu-l slăbea din ochi. 

— Scârnavă fiinţă ascunzi, Dragoşe! 

— Mă aflu sub puterea domniei tale şi nu-ţi pot răspunde 
după cuviinţă. 

— E a doua oară când umbli să-mi curmi zilele. 

— A doua oară? întrebă mirat negustorul. 

— A doua oară, braşoveanule. Dintâi mi-ai trimes o 
săgeată cu vârful otrăvit. Socoteşti că în afară de mine nu 
se mai află părtaş ce ar putea istorisi despre jaful carelor 
moldoveneşti. 

— Nu se mai află. 

— Ai omorât oamenii care te-au ajutat. Ultimul în stare să 
aducă, la o adică, dovadă împotriva ta sunt eu. Aşa-i? 

— Aşa-i. 

— Aici te înşeli, negustorule. Trei slujitori de-ai mei, 
oameni de credinţă şi bine ascunşi privirilor tale, au pândit 
în noaptea aceea. Aveau poruncă să se amestece doar în 
clipă de grea cumpănă. Ea nu s-a întâmplat, dar de văzut au 
văzut. 

Braşoveanul înlemni. Scormoni timp îndelungat cu ochii 
în întuneric. 

— Iată-mă, dară, încă o dată în mâinile domniei tale, 
logofete. 


Radu Andronic clătină din cap: 

— Oameni ca tine nu-s buni de zălog. Când îţi ies în cale, 
n-ai de ales. Întorci privirea să nu-i vezi, ori le astupi gura 
cu ţărână, dacă ai avut nenorocul să te încurci în pânzele 
lor. Închină-te! 

— Logofete! 

— Închină-te! Ori şi credinţa ţi-ai vândut-o? 

Braşoveanul îşi lăţi zâmbetul: 

— N-ai să-mi înfigi jungherul în inimă, boier Andronic. 
Încă nu. Fără mine nu răzbeşti. 

— Unde să răzbesc? 

— La izvod. Ştiu cum poţi ajunge la el. Ce zici, logofete, 
încheiem al doilea târg? 

Radu Andronic îşi arătă dinţii ascuţiţi. 

— Dacă preţul mi-o părea bun, te mai îngădui pentru o 
bucată de vreme. 

— Eşti mărinimos... 

— Pentru o scurtă bucată de vreme, braşoveanule! Am 
încredințarea că tot eu o să-ţi aduc sfârşitul. Şi-acum 
vorbeşte! 

— Trag nădejde să înţelegi că poţi scoate mare folos de 
pe urma unui hain ca mine. 

— Teamă mi-e că mi-ai folosi mai vârtos cu cruce la 
căpătâi şi mâinile pe piept. 

— "Te pripeşti, logofete. Nu-i făptură omenească în tot 
Stambulul în afară de mine şi de mectubgiu care să-ţi poată 
spune unde-i dosit izvodul. 

— Spune! 

Dragoş râse încetişor: 

— Nu uita, rogu-te, e preţul zilelor ce mi le mai îngădui. 
Izvodul se află în conacul lui Selim. 

Boier Andronic săltă din umeri. 

— Asta o ştiam din Valahia. Dacă la atâta preţ te-ai 
gândit, apoi n-ajunge nici pentru un răsărit de soare. 

— Mectubgiul are o odaie lângă chear-chir, apărată de 
gratii groase din fier şi o încuietoare anume dibăcită pentru 


a nu putea fi deschisă decât de stăpânul său. Căută cu tâlc 
spre logofăt: De stăpân şi de cel ce a născocit-o, fireşte. 

— Cunoşti vicleşugul? 

— Nu. Dar cunosc meşterul care a scornit-o. 

— Înţeleg... Urmează! 

— Asemenea încuietoare am auzit că s-ar mai afla la 
bancherii din Viana, din Florenţa şi Veneţia, dar la Stambul 
e singură. Are chipuri şi cifre zugrăvite pe rotiţe, iar ele 
trebuie aşezate după anume ştiinţă. De pildă leului, a 
şaptea lună din zodiac, i se potriveşte un număr. 
Vărsătorului - altul. Dacă ştii perechile, deschizi grilajul. 

— Cine-i meşterul? 

— Un neamţ gângav şi cam bezmetic muncit de diavolul 
născocirilor. Plăsmuieşte ornice şi lacăte cum nu s-au mai 
văzut, a născocit o roată care umblă singură, fără oprelişte, 
şi se laudă că în scurtă vreme va isca aur curat din te miri 
ce pulbere. 

— Unde-l găsesc pe acel neamţ? întrebă repede Radu 
Andronic. 

— Asta, logofete, dacă ţi-oi spune-o, se cheamă că am 
încheiat târgul. 

Radu Andronic râse: 

— După cum ţi-am făgăduit, numai pentru o bucată de 
vreme. 

— Drumurile domniei tale sunt năpădite de primejdie. S- 
ar putea să nu-ţi poţi ţine cuvântul. 

— Dinspre partea asta, nu-ţi fă griji. Vorbeşte! 

— Îl cheamă Beer şi stă în Fanar, chiar lângă fântâna cea 
mare. Casa o recunoşti de îndată, căci are sticle roşii în 
fereşti... la aminte, logofete! Osmanlâii nu-şi luminează 
ulițele decât în nopţile Ramazanului. lar întunericul 
ascunde mulţi vrăjmaşi. 

— Caută să nu te numeri printre ei, braşoveanule! 

Negustorul rânji, privindu-l ţintă şi se îndepărtă. Vorbele 
logofătului îl opriră. 

— Caută de asemeni să-ţi retragi iscoada din Divan-loli. 


— Baţi cărări greşite, Radu Andronic, spuse negustorul. 
Pentru treburile domniei tale n-am folosit decât ochiul şi 
urechea mea. 

Radu Andronic rămase chibzuind în grădină până ce 
bumbul de aur al lunii se topi în geana zării. 

Braşoveanul nu minţise. Cine putea fi zdrahonul cu mai 
multe negustorii şi în a cui slujbă se afla? 


Capitolul XVI 


PRIMEJDIA CĂLĂTOREȘTE SPRE 
STAMBUL 


Voasă lepădă cartea groasă prinsă în cuietori de argint. 


Ochii şi zâmbetul ostenit rămaseră aninate de slovele pe 
care le aşternuse în creştetul paginii dintâi cu optsprezece 
ani în urmă: „A lui Constandin Brâncoveanu vel-logofăt leat 
7195 februarie 5, dar de la dumnealui Constandin 
Cantacuzino biv-vel-stolnic.“ 

Scrierea a rămas aceeaşi. Nici astăzi slova nu şovăie, 
înfloriturile sunt la fel de frumoase. 1687... Peste privirea 
Brâncoveanului picură o boare. Un an înainte de domnie... 
Râvnă mare,  gospodărească pentru casele de la 
Brâncoveni, şi Piteşti, şi Târgovişte... Gândul la scaunul 
Valahiei e departe, ceasurile de tihnă petrecute în iatacul 
doamnei Marica de la Potlogi şi Brâncoveni mai numeroase. 
Marica din anii de tinereţe... Ciudat, nu izbuteşte să şi-o 
amintească altfel decât înaltă, cu umerii abia încovoiaţi. 
Chipul i-a fost dintotdeauna ofilit, privirile i-au gonit mereu, 
mânate de spaimă. Spaima n-o cruţă nici în somn. Se 
trezeşte în puterea nopţii şi cade lângă icoană. Îi 
încredinţează Maicii Fecioare grijile cele multe pentru 
moşii, pentru odrasle, pentru domnie... Dar mai cu seamă 
pentru Din... Vodă zâmbeşte. Din, nume de dezmierdare ce 
n-a ajuns la urechile nimănui. E şoptit doar în taina 
iatacului, niciodată de faţă cu pruncii. Pruncii... Stanca a 


fost cea dintâi, apoi Maria, Ilinca... Numărau şase când a 
îmbrăcat caftanul de domn. Ceilalţi cinci au fost zămisliţi în 
scaunul Valahiei. Mezinul, Mateiaş, abia a deprins să 
păşească... 

O umbră întunecă chipul Brâncoveanului. Încearcă să 
pătrundă cu privirea în viitorime. Ştie că totul e sorocit 
dinainte, dar mai ştie că faptele trăiesc o înlănţuire a lor. 
Gândul izvodului îi tulbură liniştea zilei, şi mai cu seamă 
ceasurile de noapte. 

Încă înainte de plecarea logofătului Andronic la Stambul, 
slujitori încercaţi au prins a goni în cele patru vânturi pe 
urma zapiselor a căror răstălmăcire devenise cu putinţă 
datorită izvodului furat. Slujba olăcarilor era să întoarcă 
scrisorile şi să vestească primejdia acolo unde poposiseră. 
Răspuns bun venise doar de la împăratul Leopold şi de la 
Papa Clement. Primiseră zapisele şi le arseseră de faţă cu 
slujitorii valahi spre a aduce deplină încredințare 
Brâncoveanului. 

Tăceau Ivan Teleki, căpetenia sârbă ce urzea fără răgaz 
împotriva padişahului, generalul Rabutin - comandantul 
Transilvaniei -, tăceau venețienii cărora Constantin Vodă le 
vestise gândul turcilor de a porni război asupra lor şi a 
curților apusene. Ştiri de soi nu trimisese nici logofătul 
Andronic. Ajunsese oaspetele mectubgiului, ispravă mare 
fără îndoială, dar pe izvod tot nu pusese mâna, iar 
primejdia creştea cu fiecare ceas. 

Pe chipul lui Vodă se aşternuse negură groasă. leşi în 
cerdacul de piatră şi rămase cu ochii rezemaţi departe. 
Aştepta mereu să se işte călăreţi în volbură de colb. 

Soarele plutea în iazul Potlogilor. Casele se oglindeau în 
undele roşite, păreau cuprinse de flacără şi Brâncoveanul 
îşi întoarse ochii. Dezmierdă stâlpul împletit. Se afla în al 
şaisprezecelea leat de domnie şi nu se simţise niciodată, 
nici chiar în cel dintâi an, pasăre călătoare în scaunul 
Valahiei... 


Mişcare abia simțită îi răsuci capul. Stolnicul rezema 
umbrele serii. Îi cercetă lung chipul, dar nu desluşi nimic. 

— Am auzit tropot de cai. 

— A venit ştafeta de la venețieni, Doamne. 

Brâncoveanul ridică sprâncenele. 

— Şi? 

— Hrisovul Măriei Tale a poposit în mâini bune. Aceleaşi 
mâini l-au nimicit în faţa olacului. 

Pe buzele lui Vodă adie suspin de uşurare. 


O dată cu înserarea, Marghioliţa îşi azvârli o broboadă pe 
umeri şi, înhămând calul la caretă, tăie târgul de-a 
curmezişul spre mahalaua Oţetarilor. Casa lui Ilie, iscoada 
din podul lui Şerban Vodă, se afla la margine de uliţă, într-o 
viroagă năpădită de mâl şi buruieni. În bordeiul coşcovit, 
căzut într-o rână, pâlpâia lumină firavă. La bătăile 
Marghioliţei, omul crăpă uşa strecurând priviri chiondrâşe. 
Recunoscu chipul negustoresei şi o lăsă să intre. 

Muierea îşi lepădă broboada, cercetând cu silă neascunsă 
împrejur. Se aflau în cămara turtită un prichici acoperit cu 
paie şi zdrenţe, două mere şi un codru de pâine pe 
mescioară, boscârţe rău mirositoare azvârlite prin unghere. 
Un muc de lumânare ardea într-o candelă ciobită... 

— Tot cărpănos ai rămas, Ilie! rosti cu amar Marghioliţa. 
Mult aş da să ghicesc ce chibzuieşti a face cu talerii. 

— La ce ţi-ar folosi? 

— La ce-ţi foloseşte să-i strângi? De când te cunosc, tot 
agoniseşti şi trăieşti mai rău decât câinii cei fără de stăpân. 
Ceia, barem, mai găsesc un os azvârlit în ţărână. 

— Las' că-s bune şi poamele. 

Marghioliţa râse: 

— Jură, rogu-te, că n-ai mânca o găină ori o ciozvârtă de 
miel. De-ajuns să te poftesc la prânz, că mi-ai bate la poartă 


din zori. Dacă stolnicul nu te-ar răsplăti din belşug pentru 
tot ce văd ochii tăi cei stinşi, aş mai zice... 

— Duc viaţă chibzuită, Marghioliţă! Ce încredințare ar 
mai da oamenii unui cerşetor cu gospodărie chivernisită, 
acareturi şi bucate îmbelşugate? Slujba domnească e 
anevoioasă. 

Calicul îşi strânse zdrenţele în jurul trupului slăbănog 
dând din cap cu mustrare. Negustoreasa săltă umerii. 

— Astea să le istoriseşti câinelui care te slujeşte, nu mie. 
Încredinţare oamenilor! Pofteşti atunci să-mi spui ce caută 
lumânare aprinsă la casă de orb? 

— Ţi-i vestită limba, Marghioliţă, şi nu mă încumet a ţi-o 
înfrunta. 

— Bine faci. Şoptesc târgoveţii că pe vremuri ai ţinut 
muiere în casă... 

— Ţinut! 

— Şi mai şoptesc că din pricina cărpănoşeniei tale şi-a 
luat boscârţele şi a plecat. 

— Socotesc că nu pentru asemenea veşti ai venit... 

Chipul femeii se adumbri. Şopti înfrigurată: 

— Ce ştii despre logofătul Andronic? 

— Ce ştii şi domnia ta. Îi la Stambul. 

Marghioliţa îi zgâlţăi umerii. 

— Uită-te în ochii mei, Ilie! 

— Să-mi fie cu iertare, dar asemenea faptă nu cutez. Au 
căutat ei alţii şi acuma-i descântă babele... Căci ochii tăi, 
Marghioliţă, au darul să robească inimile. 

— Ştii că asemenea vicleşuguri n-au trecere la mine, 
milogule, ne cunoşteam de mult. 

— Ce-i drept cam de mult. 

— Spune-mi adevărul. 

Calicul dădu din umeri a neputinţă. 

— Eram încredinţat că logofătul ţi-a trimis veste. Adăugă 
moale: Aţi fost prieteni buni... 

— Da, şi nu mă ruşinez. Cupa am golit-o de mult, dar 
prieteni am rămas. E pentru prima oară când pleacă şi nu 


dă semn de viaţă. 

— Gândeşti că-i în primejdie? 

— Nu ştiu. 

— E prigonit pentru hainie... 

— Puțin îmi pasă! i-o curmă femeia. 

— Ai vorba slobodă şi teamă mi-e că nu e bine. 

Femeia rosti apăsat: 

— Radu Andronic nu-i vânzător! 

— De, Marghioliţă... N-ar fi rău să-ncerce şi Vodă 
asemenea credinţă. Stolnicul nu pomeneşte niciodată de 
logofăt, iar dinspre Giurgiu, de două săptămâni n-au sosit 
olăcari. 

— Dar or să sosească. 

— Negreşit. 

Negustoreasa îşi strânse broboada. 

— Ştii, Ilie, că la nevoie nu precupeţesc galbenii... 

— De la tine nu iau. 

— Ba o să iei, că-s bani buni, câştigaţi cu cinste. Şi apoi 
altă osârdie pui când ştii că te aşteaptă răsplată. Pentru 
orice veste, cât de mică, îţi lepăd în palmă un irmilic de aur. 

Răsuflarea caldă cu miros de iasomie dezmierdă chipul 
calicului. 

— Ştii ce gândesc eu, Marghioliţă? Care bărbat nu s-ar 
repezi oare să-ţi împlinească poruncile? 

Ochii femeii aprinseră făclii. 

— Cel prigonit, milogule... 


Paicul Grigore se ivi în pragul odăii de taină. Vodă îl 
scrută cu  luare-aminte. Ciudată făptură sluga cea 
credincioasă... Păşea neauzit, niciodată nu se isca zâmbet 
pe chipul de piatră, binefacerile domneşti le primea cu 
sfială. 

— Veşti? întrebă Brâncoveanul. 


Paicul încovoie capul. 

— Să intre! 

Sluga se dădu în lături, lăsând trecere unui bărbat 
uscăţiv în straie de târgovăţ. Colb de drum îndelungat, cu 
popasuri puţine, aşezase crustă groasă pe veşmintele şi faţa 
olacului. Din pricina sprâncenelor nălbite, chipul părea 
spelb. 

Vodă îşi încleştă degetele neştiut în  încreţiturile 
caftanului. 

— Ce ştiri ne aduci de la sârbi? 

Omul suflă repede, cu bucuria tipărită în obraz: 

— Căpetenia Ivan Teleki îndreaptă către Domnul Valahiei 
gânduri de sănătate. Zapisul, după o veche deprindere, l-a 
încredinţat flăcării îndată ce l-a primit şi înainte ca privire 
străină să fi poposit asupra slovelor Măriei Tale. 

Ochii Brâncoveanului se răsuciră spre icoana de aur a 
Sfinţilor Împărați Constantin şi Elena. 

Olacul aşteptă până când Vodă îşi sfârşi rugăciunea, apoi 
adăugă: 

— Am primit poruncă să vestesc Măriei Tale că sârbii se 
adună în munţi şi îşi ascut cu răbdare coasele. Norii 
gândurilor negre vin numai dinspre apus. Principii nu şi-au 
trimis răspunsurile. 

— Mai au timp. 

— Căpetenia se teme să nu fie prea târziu. 

— Prea târziu, murmură Domnul pe gânduri. Da, se 
întâmplă ades să fie prea târziu... 


Aşezaţi pe divan moale, boier Ioniţă Fărcăşan şi clucerul 
Negoescu trăgeau cu nădejde din ciubucuri. Dinainte 
fumegau cafelele, în cupe, rachiul de mintă sticlea verde 
adânc, ca smaraldul. 


Boier Fărcăşan, cu pântecele în sus, căuta plin de plictis 
spre ploaia de-afară. Cireşarul din acel an pogorâse 
mohorât asupra Bucureştilor. Zarzării şi prunii grei de apă 
îşi lepădaseră floarea în glod, văzduhul cenuşiu înnegura 
ulițele, grădinile ude, chipurile jupâneselor. Căscând de 
urât, Ioniţă săltă degetul gros, apoi la rând pe celelalte. 

— Stroe îi la moşie, că-i naşte muierea. Armăşelul Creţu, 
sleit de lingoare, zace în iatac, oblojit de moşnegele casei... 

— Vrei să spui, bade Ioniţă, iar te-ai îmbătat! 

— Ce-mi place mie mai mult şi mai mult, clucere, e că eu 
mă îmbăt, iar pe tine treaz te duc în spinare acasă. Îşi urmă 
numărătoarea, trăgând degetul din mijloc: Pe căminarul 
Iordache l-a trimis Vodă la Viana, vorniceasa Ileana ş-o 
înhămat caii la rădvan şi a luat iară drumul Veneţiei... 

— Suspina de dorul lui Leurdeanu, râse Negoescu cu 
înţeles. 

— Vezi bine! Başca armăşoaia Maria Știrbey! S-o 
îmbolnăvit de gâlci şi nu mai poate duce o vorbă. 

— Dar mai cu seamă lipseşte băneasa Brăiloiu. Mă tot 
socotesc pe unde i-or sticli ochii. 

— Întreabă-mă pe mine şi ai să afli. La mănăstirea 
Hurezu. Varsă lacrimi pentru păcatele dumisale cele 
multe... 

— Şi grele, apăsă Negoescu. 

Ioniţă Fărcăşan se strâmbă: 

— Bufnița aceea balcâză de-ar uita să se întoarcă, multă 
dezmierdare inimii mele ar aduce. Cât despre 
Brâncoveanu, a slăbit-o de la o vreme cu zaiafeturile. Zici 
că-i sihăstrie, nu curte domnească. Îşi încrucişă degetele pe 
pântece jucându-le morişcă şi ridică din sprâncene a 
mirare: Ce căutăm noi singuri cuc în târgul ăsta, clucere? 

— Îţi trăsneşte vreun gând? 

Boierul îşi răsuci trupul şi sofaua gemu sub greutate. 

— Adică de ce nu ne-am călători şi noi niţeluş? Mai 
felurim priveliştea, mai cercăm şi alte rachiuri, vorba ceea, 
înghiţim alt văzduh. 


Negoescu ridică din umeri cu ochii la teiul bătrân răsărit 
în faţa casei. O cioară îşi scutura penele ude croncănind a 
pustiu. 

— La ceasul ăsta, în Veneţia bate soarele... 

Ioniţă Fărcăşan dădu hotărât din mână: 

— Oriunde, numai la Veneţia nu! M-au lăsat o dată 
holbaţii ăia fără ciubote, mi-ajunge... 

— Să încercăm vinul nemților? 

— Nu face de obrazul domniei tale, clucere. Nemţii sunt 
meşteri în rachiuri, dar aşezarea strugurilor n-au deprins-o. 

— Ţara Bourbonului îi cam departe... 

Gămanul se răsuci mânat de un gând. 

— Ce-ai zice de Stambul? Căscăm gura la turcaleţi, pe 
urmă dăm o raită prin grecime. Ne întoarcem la toamnă, 
numai bine, pe vin nou. 

— Stambul! zâmbi clucerul. Duci lipsa logofătului... 

— De ce nu? râse loniţă Fărcăşan. Aud că dă nişte 
petreceri de a speriat şalvaragiii! 

Negoescu îl cercetă lung. 

— Eşti capiu? S-a ticăloşit pentru cinci sute de galbeni! 
Mi-i silă... 

— Ba să nu-ţi fie silă, clucere, şi deprinde-te a preţui ce 
cugetă fiecare. Că l-a spurcat Vodă ştiu, dar pentru ce 
anume, ştiu numai ce a vrut Brâncoveanu să ştiu. Dintâi oi 
sta de vorbă cu Andronic, şi numai după aceea mi-oi îngădui 
a-mi fi silă. Dar astea le-om descâlci acolo, pe moşia 
Profetului. Când socoteşti să ne pornim? 

Negoescu stinse ciubucul. 

— N-am zis că mă învoiesc. Chibzuiam în primăvara asta 
să-nnoiesc conacul de la Râmnicu Vâlcea, mai am şi alte 
lucrări... 

Fărcăşan sări în picioare: 

— Ptiu! Osândi-te-ar Dumnezeu, Doamne, iartă-mă! 

— Pentru care faptă anume, loniţă? 

— Va să zică mă ispiteşti cu Viana, Veneţia şi ţara 
Bourbonului, iar la urmă îţi tragi înapoi cuvântul?! 


— Nu uita că sunt în slujbă la curtea Domnului. 

— Slujba domnească nu-ţi retează cărările, Negoescule, o 
ştii la fel de bine ca şi mine. Brâncoveanu şi mai cu seamă 
diavolul ăl bătrân, stolnicul, încearcă mare bucurie când 
boierii de credinţă bat drumurile împărăției şi au ochi buni 
să vadă. Trebuie doar să ceri îngăduinţă lui Vodă. Zi mai 
degrabă că stăpânul domniei tale altu-i, şi altminteri arată 
gura care-ţi dă porunci. 

Negoescu râse încetişor: 

— Mă ştii tu, Ioniţă, sub imineul jupânesei Ilinca?! 

— Ştiu puterea vorbei femeieşti... Mă rog, cum ţi-o fi voia. 
Eu atâta îţi spun: de azi într-o săptămână, cu domnia ta ori 
singur iau drumul Giurgiului. Şi trag nădejde ca la toamnă 
să mă pofteşti în conacul cel nou de la Râmnic. Ţi-oi istorisi 
atunci pe îndelete cum m-am desfătat printre paşe şi 
cadâne. 

Începu a-şi zbânţui şerpeşte pântecul mare într-un danţ 
ce şi-l închipuia de harem. Duşumelele duduiau. Negoescu 
îşi ţinu râsul. Deşi socotelile chibzuite crâcneau, ştia că-l va 
însoţi pe găman la Stambul. De mici se ţineau de mână, iar 
fără Ioniţă se simţea stingher şi adumbrit la suflet. 

— Ne-am înţeles deci, Negoescu-Effendi? Adună-ţi 
calabalâcul şi duminică, pe rouă nescuturată, dăm bice 
cailor. Mâine mă reped la Drăgăşani să grijesc de câteva 
balerci cu vin. Profetul a luat drept-credincioşilor crâşmele 
şi le-a dăruit în schimb cişmele. Iar eu, clucere, n-am mai 
băut apă de când m-a băgat popa în cristelniţă. Până om 
desluşi cărările cele bune din Stambul, ne-om înfrupta din 
vinul valah. 

După care boier Ioniţă Fărcăşan duse cupa la gură şi o 
goli fără răsuflet. Clucerul, tot cu ochii la cioara din tei, 
chibzuia gospodăreşte, scărpinându-şi ceafa. 

— Douăzeci de balerci gândesc c-or ajunge de-un 
început. 


XXX 


— M-ai chemat, Doamne? întrebă stolnicul. 

— Ne-au sosit veşti rele. 

Glasul Brâncoveanului, prins de-o răguşeală, şovăia. 
Fruntea stolnicului se încreţi. Întrebă iute: 

— Rabutin? 

— Rabutin. Trei cai a sfârşit olacul pentru a ne aduce 
ştirea cât mai degrabă. Alaltăseară, un grămătic de la 
cancelaria generalului a spart sipetul de fier şi luând 
hârtiile mai însemnate, printre care şi zapisul nostru, a 
pierit în noapte. 

— Cine-i grămăticul? 

— Un boiernaş scăpătat, spune olacul. Unul, Sporea... 

— Sporea din Slatina? 

— Îl cunoşti? 

— Da, Doamne. Îi cunosc pe hainiţi şi deopotrivă pe cei 
care slujesc la curţi străine. Numele grămăticului e de mult 
trecut pe răbojul celor ce trebuie vegheaţi. 

— Lung răboj, stolnice! 

Cantacuzinul îşi subţie privirea. Fruntea albă, fără 
zbârcituri, părea şi mai înaltă. 

— Socoate Măria Ta că Sporea vrea - ţinând zălog zapisul 
- să-ţi smulgă câteva pungi de galbeni? 

— Mult mi-ar pare bine acesta să-i fie gândul, oftă 
Brâncoveanu, dar din spusele lui Rabutin se arată a fi altfel. 
S-a aflat că Sporea e iscoadă veche a muftiului. Hârtiile le-a 
furat spre a-i aduce dovadă asupra prietenilor fără 
credinţă. Zâmbi chinuit: Mihai Racoviţă al Moldovei, 
generalul Rabutin, Domnul Valahiei... Sunt mulţi. 

— La capătul drumului se află deci Stambulul, unde nu va 
ajunge înainte de o săptămână ori două. 

— Chibzuieşti c-o va lua cotiş, ocolind Valahia? 

— Sunt încredinţat. Ticălosul e învechit în treburi de 
taină, ştie dară că după asemenea ispravă, slujitorii Măriei 
Tale nu vor lăsa piatră necercetată până la Bosfor. 


— La ceasul de faţă au şi pornit. 

— Porunca e înţeleaptă, Doamne. Oricum, străjerii 
trebuie să pândească cărările spre Dunăre chiar dacă or 
aştepta în van. 

Sprâncenele Cantacuzinului se strânseră mai tare. 

— Îmi încerc aducerea-aminte. Nu în ultima scrisoare 
către generalul Rabutin vorbeşte Măria Ta despre gândul 
de răzvrătire al sârbilor, şi grecilor, şi bulgarilor, dând a 
înţelege că vei veni într-ajutorul lor cu oameni şi galbeni? 
Mi-ai pomenit despre toate acestea... 

— Ţinerea de minte ţi-a fost totdeauna credincioasă, 
stolnice. Mă întreb cum îl putem împiedica pe Sporea să 
ajungă la cancelaria muftiului? Cum îi putem smulge 
zapisul? 

Gândul amândurora dădu târcoale aceluiaşi chip. Smead, 
cu nas puţintel încovoiat şi ochi încreţiţi a râs. Stolnicul 
căută privirea Brâncoveanului. 

— Are Măria Ta om încercat pentru a-l înştiinţa pe Radu 
Andronic despre solia grămăticului? Apăs - om încercat - 
căci nu poţi încredința oricui asemenea slujbă, iar rosturile 
logofătului în turcime s-ar tulbura aflându-se că fuga lui a 
fost ticluită de Domnul Valahiei. 

Vodă chibzui îndelung, apoi rosti încet: 

— Am. Înaintea feciorului, m-a slujit cu osebită iscusinţă 
şi râvnă tatăl. 


Capitolul XVII 


ADEVĂRATUL CHIP 
AL BOIERULUI COSTACHE ANDRONIC 


În a douăzeci şi una zi a lui Florar, anul 1704 - după 
socotinţele musulmane 1102 de la Hegira!1** - un călăreț 
fulgeră Pera şi sărind peste gardul de piatră opri la uşile 
logofătului. 

Mare fu mirarea răspopitului să recunoască în acel 
călăreț pe dumnealui, boier Costache Andronic. Chior de 
somn, caterisitul se frecă la ochi şi dădu buzna cu spaimă în 
iatacul logofătului. 

— Stăpâne! Stăpâne! 

Radu Andronic, trezit dintr-o dată, zvâcni cu hangerul în 
mână. 

— Boier Costache e în Stambul! 

— leşi afară! strigă logofătul. Eşti beat, iar pentru isprava 
asta ne-om socoti noi! 

Pafnutie lăsă uşa crăpată şi urmă, strecurându-şi doar 
privirea înăuntru: 

— N-am apucat încă, stăpâne, să pun pe limbă nici sfânta 
împărtăşanie! Priveşte, rogu-te, în curte şi încredinţează-te. 
A sosit peste noi, în volbură de colb, tatăl domniei tale. 

O mână îl trase pe răspopit în lături, uşa se izbi de perete 
şi în prag apăru boier Costache. 

— Pregăteşte caii, răspopitule! 


Goneau pe deşelate, stârnind mirarea turcimii ieşite în 
uliţi. Începuse ziua de vineri, zi în care Profetul oprise 
întreaga suflare a şalvaragiilor de la orice lucrare. Bătrânul 
galopa în faţă, logofătul venea la un gât de cal în spate. 
Pafnutie rămas în urmă primea colbul ridicat de boieri 
tuşind şi blestemând. Numai după ce ieşiră la drumul 
Stambulului, Costache Andronic  domoli  umbletul 
armăsarului citind cu mare griă depărtările. 

— Dacă n-a trecut, pe-aici va trece. Se întoarse spre 
fecior: Acum poţi să slobozi întrebările, băiete, am băgat de 
seamă cu câtă nerăbdare mă aşteptai... 

O roşeaţă uşoară vopsi obrajii logofătului. Prinse mâinile 
boierului, cercetându-l cu lăcomie. 

— Ce-i acasă? Ce anume te-a pornit tocmai la Stambul? 
Cine trebuie să treacă şi încotro? 

— Să le luăm pe rând, zâmbi liniştit boier Costache. Află 
dintâi că acasă-i bine. Mamă-ta-i şi ea bine, atâta doar că 
prigonirea ta i-a alungat somnul, sporindu-i numărul 
ceasurilor de rugăciune şi că nu ştie pe unde mă preumblu 
acum. Socotind prea chibzuite cârtelile dumneaei, i-am 
vestit luni seara hotărârea de a drege acoperişul de la 
Lunca şi căpriorii de la Conacul Morii. Marţi dimineaţă am 
plecat împreună cu vătaful. Pe podul lui Şerban Vodă ne-am 
despărţit. El a luat-o spre moşii, iar eu spre domnia ta. 

Logofătul îşi încreţi sprâncenele a mare mirare: 

— Doar trei zile ai făcut de la Bucureşti la Stambul?! 

Cântări, nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor, făptura 
uscăţivă a boierului, chipul plin de zbârcituri în care doar 
ochii păstraseră neaşteptată tinereţe. 

— Trebuie să zgâlţân ţinerea de minte a feciorului meu 
carele mă bănuie mai moşneag decât sunt, spuse bătrânul, 
uitând că abia în postul Crăciunului împlinesc 55 de ani? 
Dar, vezi bine, nu tinereţea cea din cale-afară de multă m-a 
gonit spre meleagurile turcului. 

Logofătul nu-l slăbea din privire şi boier Costache îşi 
urmă vorba: 


— Brâncoveanu m-a trimis la tine. 

— Brâncoveanu?! Te-a trimis Brâncoveanu? 

— În mare taină şi grabă. 

— Vorbeşte desluşit, tată! 

Costache Andronic zâmbi drumului care venea spre 
Stambul. 

— Nici tu n-ai priceput, băiete? Înseamnă atunci că-i 
bine. 

— Ce să pricep? 

Bătrânul se îndreptă în şa. 

— Nu-i prima oară când prăpădesc şase cai gonind spre 
Stambul în slujbă de mare taină. 

Logofătul îşi aminti vorbele Brâncoveanului şi pentru a 
doua oară sufletul i se umplu de lumină. Mergeau la pas. 
Bătrânul potrivi cu dichis tutunul în lulea, o aprinse şi pufăi 
de câteva ori. 

— L-am slujit pe Vodă ani în şir, aşa cum îl slujeşti tu 
astăzi. l-am purtat răspunsuri felurite la Moscova, şi la 
Viana, şi în Stambul, şi la Craiul leşilor... 

— Christoase! Biata mamă poate jura la o sută de icoane 
că n-ai trecut nici Dunărea... Iarna îţi încălzeşte papucii, te 
îmbrobodeşte ca pe un prunc şi aduce mulţămită cerului că 
i-a fost ursit bărbat blând şi de casă, fără dor de 
blăstămâăţii. 

Începu să râdă, clătinând din cap. 

— Papucii calzi, spuse boier Costache, nu mi-au stricat cu 
nimic, iar în limba legată a stat norocul şi puterea mea. 
Plecam la drum fără s-o las pe jupâneasa Irina în lacrimi, şi 
oriunde mă duceam, mă strecuram fără a atrage luarea- 
aminte asupra mea. Pe boier Costache Andronic îl 
cunoşteau toţi drept om cumsecade, sub papucul muierii, 
molâu şi cam prostănac. Lăsă mâna pe umărul logofătului, 
trăgându-şi chipul mai aproape: Tipăreşte în minte vorbă 
de iscoadă bătrână! Pisica cu clopoței în coadă nu prinde 
şoareci. Cu cât treci mai nebăgat în seamă, cu atâta calea 
ţi-e mai nepoticnită. lar eu privind la domnia ta şi ştiindu-ţi 


rosturile, mă tot minunam. Făceai totul parcă anume să te 
ţintească oamenii cu degetul. S-a întâmplat oare vreun 
târgovăţ din Bucureşti care să nu ştie că logofătul Andronic 
e omul de taină al Brâncoveanului? 

Radu Andronic zâmbi. 

— În ceasul de faţă toţi au încredințarea că acel om de 
taină, stăpân pe multe dedesubturi politiceşti, s-a vândut 
turcului. Cine-i în câştig? 

— Mda... Boier Costache prinse a pufăi din nou. Când 
câştigul e prea mare, mare-i şi paguba. 

— Nu pricep. 

— Te-ai gândit la ziua când va trebui să spulberi credinţa 
în ticăloşirea ta? 

— Asta-i treaba lui Vodă. 

— Domniile sunt trecătoare, băiete, ca orice mărire, oftă 
bătrânul. Cu vârsta, am deprins o învăţătură. Până nucţi 
frigi degetele, nu ştii ce-i acela foc... 

— Sunt zece ani de când îl aprind şi-l sting, tată. 

— Nu te-ai fript! Cercetă cu luare-aminte lungul 
drumului: Ce-i cu izvodul? 

— Ştiu unde se află, iar cărarea spre el am curâăţit-o de 
piedici. Mai rămâne să lămuresc taina încuietorii. După 
socoatele mele, o săptămână mă desparte de izbândă. 

— Într-o săptămână, Vodă îşi poate pierde capul. Zapisul 
trimis generalului Rabutin al Transilvaniei a fost furat de 
către un grămătic de la cancelarie. Acest grămătic se 
îndreaptă acum spre Stambul pentru a-l depune în mâinile 
mectubgiului. Trebuie cu orice preţ să-l oprim. Pentru 
asemenea lucrare m-a trimis Brâncoveanu la tine. Se ridică 
în scări, cercetând zarea cu mâna streaşină la ochi: 
Nădăjduiesc să nu fi trecut. 

Se întoarseră auzind tuşit gros în spate. Răspopitul îi 
ajunsese din urmă, scuipând în lături cu credinţă. Radu 
Andronic zâmbi: 

— Ce-i, cuvioase? 


— Îngăduit e oare slugii celei vrednice să spună vorbă de 
bun venit tatălui domniei tale, logofete? 

— Îngăduit. 

— Dar să aducă aminte, dumnealor boierilor, că azi e zi 
care se cere cinstită? 

— N-am uitat, spuse bătrânul. 

— Dar că în asemenea zi, dat iaşte tuturor să cinstească o 
ploscuţă de rachiu? 

Boier Costache Andronic râse cu bunăvoință: 

— Ai dumneata, părinte, asemenea ploscuţă? 

— Am. Căci cu deosebită chibzuinţă şi grijă slujesc pe 
feciorul domniei tale trăgând nădejde că într-o zi o băga şi 
dumnealui de seamă... 


După ce lăsară săracă plosca răspopitului, boier Costache 
Andronic îşi rândui mustaţa chibzuind. 

— La poalele târgului pe care osmanlăii îl numesc Stenia, 
se îmbrăţişează două drumuri. Socotesc că n-ar fi rău să-l 
aşteptăm acolo pe ticălos. 

Logofătul găsi înţeleaptă judecata bătrânului şi porniră în 
galop. 


Caii goneau cu zăbalele înspumate. Pafnutie, rămas în 
urmă, mângâia grumajii tătarcei dondănind îndesat. 
Cerceta pulberea drumului, ridica din când în când ochii 
spre a nu se rătăci de stăpâni. 

— Te mirai, iapă, cu cine se aseamănă logofătul. Iaca şi 
tată-său! Cată la el şi îndestulează-te! Moşneag cu tâmpla 
înspicată, mai zălud ca un flăcău. Ucide şase cai de la 
Bucureşti la turc şi amu, fără picuriş de hodină, o ţine 
înaintea feciorului. Amândoi, strâmbi în şa, bezmeticesc, 
precum odraslele cele întraripate ale Satanei... Ascultaşi, 
tătarco? Te-am simţit eu dintr-un bun început bogată la 


minte şi scurtă la limbă. Măcar tu pleci urechea la vorbele 
mele cele înțelepte. Ţi-oi spune cum făceam eu... Dintăâi, 
purtam la buze o cupă ori două de vinars... Aduce 
dezmierdare gătlejului şi spor îmbelşugat minţii. Numai 
după aceea, trântit pe divan - căci orişicine cunoaşte, două 
fapte într-aceeaşi vreme spre pagubă se săvârşesc -, deci 
lăsând răgaz trupului, începeam să chibzuiesc până la 
ceasul când zbiară turcul cel smintit, chemând osmanlâii să- 
şi îndoaie şalele în rugăciune. De-amu, când oi ajunge 
acasă, hoge îmi fac cucoşul şi-l caţăr pe acoperiş... Mă 
întrebi la ce chibzuiam în dulceaţa crivatului? Cum pot eu, 
bre iapă, să-ţi port răspuns stând de-a-ncălare, cu 
schinarea ieşită din balamale? Irra! M-ai ameţit de cap cu 
atâta voroavă... 

Astupă gura tătarcei cu o mână de susan, apoi după o 
scurtă şovăială luă şi cuvioşia sa câteva boabe. 

— De... Dacă pici în baltă, plătică te faci. Prânzeşte 
Profetul, om prânzi şi noi. 

În zare, călăreţii abia se mai desluşeau. Răspopitul înghiţi 
pe îndelete şi dădu pinteni iepei. 


Ortachioi,  Curu-Cişme,  Arnautchioi, Bebec,  Rumeli- 
Hirsar rămăseseră rând pe rând în pulberea drumului. Nu 
se făcuse de chindie, când poposiră pe spinarea unui deal 
lângă Stenia. În vale, se aşternea calea lată şi bătătorită 
care ducea spre Ienichioi, Therapia şi Buiuc-Der6, până la 
Cavac, încrucişată cu un drumeag cotit, după toate semnele 
mai puţin umblat. 

Costache Andronic sări sprinten din şa şi azvârli dârlogii 
în mâinile slugii. Se ţinea drept, un trunchi cercat de ani 
fără însă ca aceştia să-i fi supt vlaga; ochii îi scăpărau. 

— Sufli greu, răspopitule, spuse cercetându-l dintr-o 
parte. 

Pafnutie îşi săltă brâul peste polobocul pântecului. 

— Dacă s-o învrednici Dumnezeu să-mi croiască drum 
până la anii domniei tale, încredinţat sunt că oi deprinde şi 


umbletul fără popas. Adăugă clătinând din cap: Şi fără 
rost... 

— Sfinţia ta gândeşte că a trudit în zadar? 

— Cărările fiecăruia sunt sortite de mult. De-amu, cum 
ne-o fi norocul, oftă Pafnutie. 

Bătrânul cercetă în lungul drumului, străjuindu-şi ochii 
de soarele ostenit ce îşi săgeta pieziş ultimele sulițe. 

— Nu norocul, ci socotinţele. 

Se întoarse spre logofăt. Radu Andronic zâmbea ascuns. 
Din zori petrecea tot într-o mirare. Nu-l recunoştea pe 
bătrân, parcă înghiţise băutură solomonită. Şi glasul era 
altul decât cel picurat în odăile şi în preajma cucoanei Irina. 

— De un lucru sunt încredinţat, spuse boier Costache. 
Sporea n-a avut vreme să ajungă la cancelaria muftiului. 
Rabutin a aflat sunducul gol acum şase zile. După judecata 
stolnicului, pe care cu îngăduinţa dumitale, părinte, o 
găsesc fără cusur, iscoada n-a ales cale scurtă pândită de 
străjerii Brâncoveanului. Nu grabă caută, ci drum fără 
primejdie. 

Logofătul clătină capul: 

— Trag nădejde ca grămăticul să fie îndeajuns de viclean 
pentru a chibzui într-astfel. Dintotdeauna, mai mult de 
lucru au dat neghiobii. Ţi-e greu să le ghiceşti gândul. 
Învățătura asta am deprins-o în ziua când s-a tocmit slugă 
Pafnutie... 

Răspopitul ridică ochii spre ceruri: 

— Nu-i osândi, Doamne, pre cei ce-şi leapădă judecata o 
dată cu veşmintele. 

Bătrânul îi reteză vorba: 

— Pun rămăşag că Sporea nu-i răspopit moldovean. Când 
încredinţezi asemenea slujbă, alegi bine omul. O dată ajuns 
aici, grămăticul o va lua pe drumeag. E încâlcit şi cu 
zăbavă, dar cel mai puţin primejdios pentru el. Sate în 
stânga şi în dreapta. Ziua păşeşte fără temere printre 
oameni, după asfinţit înnoptează la vreo gazdă. N-are deci 
de străbătut drum pustiu. 


Pafnutie îşi scărpină ceafa. 

— Cam cât chibzuieşte domnia ta că avem de adăstat sub 
cerul lui Allah drept acoperiş, şi bolovanii iştia drept saltea? 

— Nu multă vreme, răspopitule. Suntem în Florar... Până 
s-o facem de caftan îmblănit, tot vine el. 

Sluga se lăsă la pământ bombănind. 

— Îi bine, Pafnutie! Iarba o mănânci tu, tătarca o mai 
răbda. 


Pufăiau sub puterea stelelor. Găvanul ciubucelor îl ţineau 
în căuşul palmelor, astupând miezul de jar, spre a nu fi 
desluşiţi în întuneric de ochi străini. Boier Costache 
Andronic surâse. 

— E a doua oară când stau de strajă prin aste locuri... Mă 
aflam fără tovarăş, nu îndrăzneam să mă depărtez de dâmb 
şi vorba răspopitului - vezi, prost, prost, dar tot mai dă ceva 
din el - ajunsesem să mă îndestulez cu buruieni. Nu-mi vine 
a crede că se împlinesc 30 de ani de la acea zi... 

Sluga se învârti pe pântece. Glăsui cu amărăciune: 

— Treizeci de ani... Tare mai eram chipeş şi ţunţurliu 
acum treizeci de ani... Cătau la mine babele, ba şi cele 
crude ca la un arhanghel. Unde nu mai am zilele de 
atunci... 

— Ce-ai face cu ele, cuvioase? întrebă, râzând încetişor, 
logofătul. 

Pafnutie oftă până în străfundul rărunchilor: 

— Doamne, ce n-aş face! La vremea aceea însă, mă aflam 
necopt la minte, iar cugetul îmi hălăduia pe dealuri şi 
rovine. A fost dintâia oară când am văzut chipul Satanei. 

Dibui îndelung în traista de la şalele tătarcei şi scoase a 
doua ploscuţă. 

— Răcoarea lui Allah mi-a străpuns oasele. Nu poftiţi a vă 
încălzi? Aista-i rachiu sărman, de teşcherea calică şi nu 
îndeajuns de ales pentru obrazele domniilor voastre, dar, în 
astă pustietate, gândesc că nu l-oţi ruşina. 

Boierii băură cu rândul. Logofătul zâmbi lămurit. 


— După toate semnele, mastica mea de Chios îi băutură 
sărmană pentru cuvioşia ta. Incep a înţelege taina 
clondirelor secate cât ai întoarce capul... 


O vreme se auzi doar liniştea nopţii înţepată de ţârâitul 
greierilor. Stelele zvoneau albastru, felinare aninate în altă 
lume, de alte fiinţe. 

— Dormi, logofete? şopti Pafnutie. 

Întrebase într-o doară, îi simţea treji pe amândoi. 

— Nu. Dar sfinţia ta? 

— Chibzuiesc. 

— Nu mai spune! La ce chibzuieşti, cuvioase? 

— Ce-ar fi, adică, dacă m-aş mai naşte o dată peste vreo 
250 de ani? 

Radu Andronic râse: 

— De ce 250 şi nu 300? 

— Să nu fie nici pe-a mea, nici pe-a domniei tale. Să 
zicem 270... 

— Cugeţi departe. 

— Departe, logofete! Dacă n-o face stăpânul, o face 
sluga... Cum văd stele rodind, mintea-mi prinde aripi. Şi-o 
dată mă trezesc peste veacuri... Păşesc pe uliţă şi mă 
minunez. Caii scot flăcări şi fum, gonesc ca o părere... Când 
boierul e oleacă grăbit, o iau de-a dreptul prin văzduh... 
Casele au caturi multe, deasupra ori sub pământ.... 

— De ce sub pământ? întrebă într-o lene Radu Andronic. 

— Omul e dornic de cunoaştere. Vrea să ştie ce-i sub 
ţărână şi sapă, sapă... În atâta amar de vreme, socotesc c-or 
ajunge ei la un liman. 

— Păşeşte mai departe, cuvioase! 

— Păşesc şi mă minunez. Şi ca să-mi treacă buimăceala, 
intru într-o crâşmă. 

— Pe-asta o vedeai dintâi, râse logofătul, înaintea cailor 
verzi şi a coşmeliilor de cârtiţă. 

Răspopitul vorbea ca în vis. 


— Crâşmarul mă cinsteşte cu vin bun, curat ca lacrima. 
Nu-mi înghesuie socoteala. Iar cupele, cât de multe aş goli, 
îmi înveselesc cugetul fără a-mi întuneca minţile. 

— Tot cu gândul la rai, răspopitule, zise boier Costache. 

Sluga săltă din umeri. 

— Aşa socotesc eu că va fi... Mă întorc în uliţă şi nu 
zăresc picior de muiere... 

— Rai musulman, râse Radu Andronic. După pilda şi 
învăţătura Profetului. 

Caterisitul se bosumflă: 

— Bag de seamă că domniile voastre râdeţi de mine. 

— Nu râdem, Pafnutie, îl încredinţă bătrânul. 

— Proroceşte, rogu-te, mai departe. 

— Unde am rămas? 

— Unde-ţi rămâne gândul mai vârtos... 

— Da. Muierile stau cât îi ziua de mare în cuhnii şi numai 
la biserică ies. Poartă straie lungi - nu se vede chicătură de 
piele din grumaji până-n călcâie - făcute anume să le 
ascundă însuşirile sataniceşti. 

— Şi chipurile? întrebă Radu Andronic. 

— Fără sulemeneală şi alte farafastâcuri! Le ţin 
înfăşurate în opt rânduri de văluri groase, cu două borţi 
mărunte, cât să nu orbecăiască. 

— Nici ochii nu li-i laşi slobozi, părinte? 

— Nimic! Pafnutie tăie văzduhul în curmeziş. Adăugă cu 
tâlc: Cineva a văzut o dată printre buruieni căutătură 
albastră mai primejdioasă decât o herghelie de muieri. 

Logofătul zâmbi. Pe lângă urechi îi trecu fâlfâit de aripi. 

— Unde anume ai zărit ochii aceia? 

— Nu ţin minte. 

— Ţin eu, zise bătrânul. Numai că acei ochi băteau adânc 
în negru. 

— Am pomenit de buruieni, stăpâne, care ascund ziduri 
înalte, nu de iatac... Voit-am să spun că Profetul a apucat-o 
el pe drum înţelept, dar n-a ţinut-o până la capăt. Viitoria, 
sunt încredinţat, va fi mai cu judecată. 


Radu Andronic scutură ciubucul stins de-o piatră. 

— “Tot ai uitat ceva, Pafnutie. N-ajung vălurile şi straiele 
de povară. 

— Ca să scap de ispită, eu, unul, sunt mulţumit cu atâta, 
logofete. Dar dacă domnia ta mai vrea ceva... 

— Ai uitat semnul „umblă după mine“ făcut prin sucirea 
gâtului... Cât nu le înţepenesc grumaijii, pot ispiti încă 
suflete cuvioase. Îi de ajuns să-i zdruncine a chemare... 

Răspopitul tăcu. Un vânt iute şfichiuia harnic buruienile 
şi frunzele copacilor, asemenea nuielelor mânuite de 
bostangii. 

Pe cer sclipea crai nou, fugit din creştetul unei geamii. 


Dinţii lui Pafnutie clănţăneau. Vântul de peste noapte nu 
ostenise şi acum, în zori, se strecura subţire prin straie 
înfigând piroane în carnea răspopitului. Se ţinea aproape 
de pântecele tătarcei şi bombănea neluând aminte dacă îl 
ascultă ori nu cineva. 

— Ce caţi, bre, în culmea dealului ista ajunat şi nedormit 
ca zăltaţii fără nădejde de la Socola? Sfânt, prea sfânt te 
socoteşti? Au nu ştii că Domnului nu-i e dragă trufia şi nici 
suferinţa cea fără de smerenie? Oare ce nădăjduieşti tu, 
cuvioase? Păsat cu osânză în zi de post? Struguri dulci la 
Bobotează, ori vulpe proastă să calce taman după voinţa ta 
în prinsoare străvezie ce... 

— Gura! porunci logofătul. 

Caterisitul înghiţi în sec, cercetând drumul. Dinspre 
lenichioi venea o caravană. Patru neguţători şi un derviş 
însoțeau cămilele încărcate vârf cu straiţe şi desagi. 
Înaintau cătinel, în priveala lesnicioasă a pândaşilor. 

— Printre ei să fie? întrebă încet Radu Andronic. 

Răspopitul clătină din cap înţelepţeşte: 


— Nu tot ce bâzâie face miere, nu tot ce alunecă pe baltă 
îi bun cu varză... 

Logofătul îi zvârli o uitătură neagră şi Pafnutie amuţi. 
Boier Costache mormăi cu ochii subţiaţi, ţintă la drumeţi. 

— Dacă eram în locul grămăticului, asemenea tovărăşie 
alegeam. Nimic mai obişnuit pentru cărările musulmane 
decât o ceată de neguţători însoţiţi de un călugăr. Trebuie 
dară trecuţi prin sită. 

— Călugăr?! Pafnutie ciuli urechile. lacă, sfinte Antipa şi 
tu Sfântă Nastasie, îmi fu dat să văd slujitor de-al 
Profetului! 

— Ai văzut o grămadă de dervişi la Stambul, surâse 
logofătul, dar ochii sfinţiei tale căutau spre alt soi de 
veşminte. 

— Chiorul cela cu fes să fie? 

Boier Costache clătină capul şi-i arătă un bărbat scundac, 
cu musteţi şi barbă castanii. Răspopitul se holbă lung şi 
dădu din mână a dispreţ: 

— Halal oştean în armia lui Allah! umblă în rochie, ca 
muierile. 

— Rasa popilor moldoveni seamănă cumva a berneveci? 
întrebă bătrânul, zâmbind subţire. 

— Câtuşi de puţin, boierule, câtuşi de puţin. Dar aducţi, 
rogu-te, aminte ce stejari de oameni acoperă. Ochii mei încă 
n-au văzut monah doborât de vânt pentru slăbiciune. 

— Deşi Domnul porunceşte prigoana pântecelui în zilele 
de post, spuse Radu Andronic. 

— Sfinţii părinţi au lăsat cuvânt să ne întărim trupul 
pentru ceasul când într-o mână vom ţine crucea, iar în 
cealaltă sabia, sfărâmând oştile iadului. lar eu mă uit la 
slutul cela şi nu-i citesc strop de vitejie. Îl fulgeră un gând: 
Ia spune, logofete, turcaleţii au draci? 

Radu Andronic nu-l auzi. Se întoarse spre boier Costache 
cu anume zâmbet: 

— Ce zici, tată, s-a mai pomenit derviş fără plete? 

Bătrânul săltă umerii. 


— Poate fi un semn, dar gândesc că nu-i bună pripeala... 
Sunt orânduiţi pe tagme şi fiecare din ele şi-a luat alte 
deprinderi. 

— De una însă sunt încredinţat, spuse cu acelaşi zâmbet 
logofătul. Încreţiturile turbanului alcătuiesc totdeauna 
număr cu soţ. Merg din două în două. 

— De-o pildă? se băgă muscă răspopitul, dornic să 
cunoască tainele păgânilor. 

— De pildă, dervişii gulșeni au şase creţuri, bektaşii 
douăsprezece, alţii ajung la optsprezece. 

— Ăsta de care soi socoteşti a fi? 

— După straie, derviş cadriu. Şase falduri trebuia să aibă 
turbanul... Ochii îi luciră scurt: Văd şapte. 

Caterisitul se minună: 

— Oare cu vieţile sfinţilor mucenici la fel s-o fi îndestulat 
robul tău Radu Andronic? Că despre păgâni cunoaşte, văd, 
şi ce râmă godacul în troacă... 

Logofătul se ridică sprinten. 

— Le ies în cale. 

— Ai răbdare, să vedem ce drum aleg. 

Radu Andronic fremăta asemenea armăsarilor ţinuţi în 
frâu. Când caravana coti spre Stambul, îi căută ochii. Boier 
Costache clătină din cap. 

Logofătul rândui jungherul la cingătoare şi cobori în 
goană dealul. Bătrânul se ridică fără grabă, poruncind 
răspopitului: 

— Ia caii şi urmează-mă! 

— Chitesc că mai de folos sunt cocoţat aici, spuse 
Pafnutie. La o primejdie, nimeresc cu bolovani în căpăţânile 
nelegiuiţilor. 

Costache Andronic îl fulgeră. 

— Vina pentru limbuţia slugii o poartă stăpânul şi teamă 
mi-e că feciorul meu va pătimi greu într-o zi pentru 
asemenea vină. Suflă mânios: Pune-ţi zăbala şi mişcă! 

Pafnutie oftă întâi, apoi legă caii între ei de dâărlogi şi o 
luă spre viroagă. 


Logofătul se închină neguţătorilor cu mâna la inimă şi se 
apropie de derviş. Călugărul se făcu a nu-l lua în seamă. 
Ochii gălbui cercetau cu grijă zarea. 

— Allah să-ţi lumineze drumul! spuse Radu Andronic. Vii 
de departe? 

Bărbatul îl privi iute şi după scurtă şovăială întinse mâna. 

— De departe, Ia Allah!” Milostiveşte, călătorule, un 
derviş rătăcitor. Socot al treizecilea răsărit de lună de când 
mă aflu plecat în canon, de la mănăstire. 

— Vai de vieţişoara lui! oftă Pafnutie, întorcându-se către 
bătrân. 

Privirea lui Costache Andronic îi alungă celelalte cuvinte. 

Logofătul începu să râdă. Spuse în valahă: 

— Te credeam mai isteţ, grămăticule. Ai pus veşmânt de 
călugăr şi ţi-ai zis că-i de ajuns ca să baţi nesupărat la 
poarta cea dosnică a muftiului. Măcar atâta trebuia să 
prinzi învăţătură, că pravila nu îngăduie dervişului cadriu 
să cerşească. 

Călugărul ridică ochii spre cer. 

— Ia, cahar!“: Priveşte cum slujitorul tău e năpăstuit de 
un ghiaur! 

Dinţii logofătului sticliră. 

— Scoate zapisul Brâncoveanului, Sporeo, şi lasă-l pe 
Allah! 

— Har Domnului! se închină cu mulţumire Pafnutie. Au 
început a grăi ca oamenii. 

Neguţătorii, strânşi pâlc lângă cămile, priveau fără 
amestec, ca la panoramă. Grămăticul rânji. 

— Hrisovul sau jungherul, logofete! 

Într-o clipită, îi sclipi în mână lama îngustă a unui 
pumnal. Radu Andronic se dădu doi paşi înapoi. Pafnutie se 
uită repede la boier Costache. Bătrânul rezemat de un 
copac privea liniştit, cu braţele încrucişate peste piept. 

Grămăticul mânuia dibaci pumnalul. Lepădase straiul 
călugăresc, rămânând în cămaşă şi nădragi strâmţi, ca ai 


logofătului, încinşi într-un chimir de piele. Căuta după toate 
semnele luptă încleştată spre a da putinţă braţului scurt să 
ajungă la inima lui Radu Andronic. Logofătul îl aştepta cu 
palmele goale. Când Sporea îşi trimise lovitura, îi prinse 
încheietura, sucind-o scurt. Grămăticul lepădă pumnalul şi 
cu mişcare iute se desprinse din strânsoare. Duse repede 
mâna la brâu, scoțând hangerul şi se azvârli orbiş asupra 
logofătului. 

Pasul înapoi făcut de Radu Andronic întâmpină o piatră. 
Logofătul găsi vreme să ferească hangerul, nu şi săritura lui 
Sporea. Se prăbuşi. 

Pafnutie dădu să se repeadă, dar o mână grea îl priponi 
locului. Se întoarse cu mirare spre boier Costache. Bătrânul 
rosti uscat: 

— Lasă-l singur! 

— Cum să-l las?! 

— Aşa-i drept! Nici grămăticul n-are tovarăş. 

Răspopitul urmărea lupta, alb la faţă. 

— E în primejdie de moarte, boierule! 

— Nu-ţi cunoşti stăpânul, Pafnutie! 

Radu Andronic stătea copleşit de povară. Când hangerul 
lui Sporea îi atinse grumazul, se zvârcoli şerpeşte, îşi propti 
tălpile în pântecul grămăticului şi-l azvârli peste cap. În 
căzătură, Sporea se izbi cu tâmpla de stânca izvorâtă la 
marginea drumului. Ochii prinseră luciu de sticlă, apoi 
rămaseră aţintiţi în bolta albastră. 

Neguţătorii priveau de după cămile, şoptind îngroziţi: 

— Ia hak! Ia haih! Ia kaium + 

Logofătul smulse turbanul iscoadei. Despături țesătura şi 
o lumină scurtă i se aprinse în ochi. Înlăuntru, se afla cu 
grijă păturit zapisul Brâncoveanului. 

— De, Pafnutie! spuse răspopitul, venindu-şi din uimire. 
La slugă dârză şi destoinică, tot astfel de stăpân se cuvine. 

Boier Costache se uita la logofăt. Pe chipul însemnat de 
arşiţă doar ochii zâmbeau. 


La porunca logofătului, Pafnutie strânse chingile şeilor. 
Boier Costache aşteptă plecarea caravanei, apoi săltă 
piciorul şi apucând într-anume fel călcâiul cizmuliţei îi roti 
tocul, descoperind tainiţă mică. Acolo dosi zapisul 
Brâncoveanului. 

— Nu era oare mai nimerit să-l arzi? întrebă Radu 
Andronic. Mi-e teamă să nu te întâmpine vreun vrăjmaş. 

— Pentru liniştea lui Vodă, duc zapisul neatins. Numai 
dacă o să-l vadă cu ochii, va răsufla fără greutate. 

Îşi îmbrăţişă feciorul şi sări în şa. 

— Te însoţim, tată. Măcar până la Cavac... 

— De prisos. Scrută o vreme cerul şi urmă: Aş dori să-ţi 
isprăveşti cât mai grabnic slujba la Stambul... 

Logofătul simţi strângere de inimă. Îi căută ochii, dar 
bătrânul şi-i ascundea, cercetând peste vârful copacilor. 
Glăsui străin, cu mintea parcă într-altă parte: 

— Mama ta trăieşte greu gândul că ai fost afurisit... 

Pafnutie clătină din cap cu înţelepciune: 

— Aşa e! Aşa e! Parcă numai dumneaei... 

Bătrânul se scutură de gând şi dibuind în chimir o 
teşcherea mică de parale, o azvârli slugii. 

— Rămâi cu bine, Pafnutie, şi ai griă de stăpânul tău. Nu 
uita! Răsplata cea mare o vei găsi în pivnițele lui boier 
Costache. 

Mai zâmbi o dată către logofăt şi înfipse pintenii în 
pântecele armăsarului. După o clipă se văzură copitele 
calului şi spatele unui călăreț stând strâmb în şa. 

Radu Andronic rămase cu privirea departe, până norul 
de colb se spulberă. În zare străluceau cununile stejarilor 
peste care soarele picura argint. 


Trei braşovence încărcate peste măsură şi o oaste de 
slugi însoțeau rădvanul în care se aflau dumnealor, clucerul 
Negoescu şi loniţă Fărcăşan. Se călătoreau de zece zile 
socotind a poposi la Stambul peste altele zece. Mai cu 
seamă de când păşiseră pe meleagurile Profetului, opreau 
în fiece târguşor găsind prilej de zăbavă. 

În dimineaţa aceea, se treziră mahmuri şi cu capetele 
încinse, căci cuvenit fusese să închine până în zori pentru 
jumătatea drumului străbătut. Clucerul îşi amintise cu 
lacrimă şi de un strămoş, Costea, unchi de paie plecat 
dintre vii în urmă cu vreo douăzeci de ani. 

Pomenirea răposatului adusese spor mare petrecerii. O 
dată cu zorile, sosi şi gândul bun al lui boier Fărcăşan. 
Pentru obrazul celor doi Constandini, Cantacuzino şi 
Brâncoveanu, se cuvenea deşertată măcar o balercă... 

Se urniseră greu, pe la unsprezece ceasuri, înveşmântaţi 
subţire în caftane de atlaz ţinând alături, la îndemână, 
ciubucele şi clondire cu zeamă de roşii pentru dresul 
gâturilor încleiate. Din vreme în vreme, Ioniţă Fărcăşan 
azvârlea o privire spre drumul încins de arşiţă. Nouri albi, 
uşori pluteau pe un cer străveziu. În rădvan pătrundea 
pulbere, miros de balegă, mireasmă de floare. Era cald şi 
Ioniţă, gros la trup şi la limbă, asuda harnic. 

— Ştii ce gândesc... 

Clucerul, stors de zaiafet şi încă nu deplin treaz, mormăi: 

— Ştiu. 

— Ei iacă, pe asta n-o mai ştii! Socotesc că ar trebui să ne 
pornim mai din vreme. 

— Da” ce, bre, eu îs neamţ să n-am somn? Află de la mine, 
frate Ioniţă, că odihna cea adevărată după răsăritul soarelui 
începe. 

— Nu zic nu, dar uite că ne prinde vipia pe drum şi ne 
trec toate apele. Dacă am trage ciubotele şi-am arunca un 
cofăiel de apă pe faţă dimineaţa la ceasurile opt, să 
spunem... 


— Nu mai spune, că-mi vine rău! 

— Ar mai fi o ispravă, dar aşa? Înhămăm la zece şi nu ne 
urnim înainte de unsprezece. 

Clucerul Negoescu se strâmbă: 

— Mie mi-e destul de bine şi aşa. Călătoresc spre 
desfătare, nu-s tocmit cu slujbă... Auzi vorbă! Să mă scol în 
creierii zilei... 

— Şi mai e un gând carele mă munceşte, oftă boier 
Fărcăşan. Se strică vinul în balerci. 

— De... 

— Prea îl cutremură bolovanii şi hârtoapele osmanlâilor. 
Vinul zgâlţâit se tulbură şi pierde dulceaţa. 

— Socoată târzie, gămane! La urma urmei, cum chibzuiai 
să călătorim? Pe drum aşternut cu puf? 

— Mă doare sufletul, Negoescule! Trebuie să-i venim în 
ajutor. 

— Doar n-oi ţine butoaiele în braţe? 

— Altminteri, ziceam. Să ne aşezăm gospodăreşte pe 
capul lui la cel dintâi popas... 

Clucerul se rupse din toropeală. 

— Urmează-ţi gândul, omule, că-mi place! 

— Nu de alta, dar ne-o blestema Cel de sus că batjocorim 
lucrul cel mai de seamă şi mai bun lăsat nouă păcătoşilor. 

— Aşa, aşa... 

Ioniţă Fărcăşan săltă degetul gros cu ochii în zare. Se 
apropia văzând cu ochii un călăreț într-o urgie de pulbere. 

— la uită-te, Negoescule! Nu-i Andronic? 

— “Ţi-a hurducat drumul vederea. 

— Andronic îi! suflă gămanul. Fac prinsoare! Pe unul 
singur îl ştiu stând strâmb în şa, şi acela-i logofătul. 

Ioniţă scoase capul din rădvan, apoi şi-l trase repede. 
Prin faţă îi trecu călăreţul ca o nălucă, fără a le azvârli 
măcar o uitătură. Ochii lui Fărcăşan crescuseră cât verzele. 
Suflă sugrumat: 

— Era tată-său, boier Costache! Ce-o fi căutat bătrânul în 
turcime? 


Negoescu îl măsură lung: 

— E şi greu de ghicit. Cumpătarea cea îndelungată ţi-a 
stricat minţile, Ioniţă! L-a apucat dorul de logofăt şi a venit 
în taină la Stambul. 

Pe chipul boierului Fărcăşan se iţi zâmbet de tâlc. 

— Oare? 


XXX 


— Măria Ta răsuflă cu uşurare? zâmbi stolnicul. 

Brâncoveanu  cercetă lung zapisul înainte de a-l 
încredința flăcării. Aşteptă în faţa sfeşnicului cu ploiţă de 
cristale, până văpaia îi atinse vârful degetelor. Suflă, 
spulberând cenuşa. Din pergamentul către Rabutin 
rămăsese o fărâmă cât unghia. O arse şi pe aceea, oftând: 

—  Andronicii îmi sunt oameni cu credinţă. Nu-mi 
amintesc slujbă de însemnătate în care vreunul din ei să se 
fi poticnit. Din păcate... 

Lăsă gândul neisprăvit. Cantacuzinul lepădă luleaua şi-o 
depuse pe mescioară. 

— Chibzuiesc o răsplată pe măsura faptelor, spuse Vodă. 
După ce Radu Andronic îşi va sfârşi lucrarea, o dată cu 
adevărul cinstei lui, voi porunci să se întocmească hrisov de 
danie asupra moşiilor de la Răscrucea şi Siliştea de Sus. 

Stolnicul clătină din cap: 

— Aş cuteza să atrag luare-aminte Domnului meu că 
Andronicii nu pentru Măria Sa săvârşesc faptele 
cunoscute... 

— Nu pentru mine?! întrebă mirat Vodă. 

— Nu, Doamne. Altu-i stăpânul lor. Ţara Românească! Din 
păcate, Andronicii nu se pot afla pretutindeni şi totdeauna. 

Vodă se aşeză pe divan. Îşi mângâia degetele lungi, 
poposind asupra smaraldului tăiat ca un fagure. Surâse 
ostenit: 


— Ştii cum se întâmplă cu scrisorile acestea, stolnice? 
Aveam la Brâncoveni, în copilăria mea, un argăţel, 
Niculăiţă. Într-o desprimăvărare - parcă văd şi astăzi 
curţile năpădite de zloată şi glod - se îmbolnăveşte acel 
Niculăiţă de rapăn. Cum asemenea necaz nu se întâmpla pe 
la noi, oamenii prepuiau că-l dobândise de la nişte ţigani ce- 
şi întocmiseră şatra la marginea satului. Nu-i dibuiau leacul 
şi Niculăiţă plângea şi se scărpina din zori şi până în seară. 
Amarnic îl mai chinuiau mâncărimile, până bagă el de 
seamă că numai apa îl ogoieşte. Şi uite aşa, şedea toată ziua 
cu degetele îngheţate în baltă. Noaptea îşi întocmise un soi 
de copaie care o ţinea pe pântece. Se ruga la icoane să dea 
mai repede soarele, socotind că atunci va putea sta cât o 
pofti, cu tot trupul în mlaştină, nesupărat de frig. 

Vodă râse cu amărăciune: 

— Însă apa nu-l vindeca, amâna suferinţa. Cam aşa fac şi 
eu cu zapisele. "Ţin mâinile în smârc. Am înapoi scrisoarea 
lui Rabutin, am răspunsuri bune de la Leopold şi Teleki al 
sârbilor, şi Popa Clement, şi venețieni. Dacă mă apuc însă a 
socoti pe cei de la care încă nu am, Ludovic, Mazepa al 
cazacilor, ţarul Petru şi încă o puzderie, bag de seamă că n- 
am izbutit mare lucru. Izvodul este acela pe care trebuie să 
punem mâna şi nu scrisorile. Cu pricina avem a lupta, nu cu 
rodul. 

— Spre mângâiere şi nădejde, voi aminti Măriei Tale că 
de-astă dată, acolo unde se află pricina se află şi logofătul 
Andronic. 

— Logofătul Andronic... şopti Brâncoveanu, apoi nu mai 
spuse nimic. 

În odaie coborâse întunericul. Ardea un singur sfeşnic, 
într-un nimb tulbure de lumină. 


Poposise seara şi în odaia cea mare a cucoanei Irina. 
Boier Costache trăgea din lulea la locul ştiut, în ungherul 
sofalei. Jupânesei i se păruse prins de guturai şi-i înfăşurase 
umerii cu o broboadă mare, popească, îi aşezase tichie şi 
papuci calzi care se rezemau pe cărămidă înfierbântată. 
Părea din nou firav şi încovoiat de vreme, iar peste ochii 
neaşteptat de tineri coborau pleoapele  scorţoase. 
Jupâneasa Irina împungea liniştea cu vorbele şi țesătura 
dinainte cu acul. 

— Am zis că trebuie dres la Lunca, şi iar am zis că din 
pricina căpriorilor putrezi o să ne trezim cu Conacul Morii 
prăbuşit. Dar unde am aşteptat un an, mai aşteptam câteva 
zile şi se zvânta cerul. Numai vătaful acela-i vinovat, bătu-l- 
ar Dumnezeu! Le face pe toate când pofteşte, iar boieru-i 
dă ascultare de parcă i-ar fi câine în lanţ, nu stăpân. Om 
şubred, plecat pe urgie şi furtună... Oare nu tot din friguri 
s-a stins şi medelnicerul Petrache? 

— Tot. 

— Doamne fereşte şi apără... 

Căzu degrabă la icoană numărând metanii multe. Boier 
Costache strecură uşurel mâna după clondir. Izbuti două 
înghiţituri zdravene şi oftă de plăcere. 

— Iacă! se zbârli dumneaei jupâneasa. Suspini şi abia 
răsufli. 

— Aşa e! 

— Astea-s friguri din piept... Lacrimile îi ţâşniră izvor 
îmbelşugat. Şi măcar dacă am cunoaşte pentru cine atâta 
osârdie... Cui i-o rămâne amar de avuţie? 

— Feciorului, rosti blând boier Costache. 

— Feciorul hainit! Stau în puterea nopţii şi mă zvârcolesc 
pe jăratic. Pentru cinci sute de galbeni... 

Bătrânul zâmbi: 

— Socoteşti că trebuia să ceară preţ sporit? 

— Cinci sute de galbeni! Vrei să-mi spui, boier Costache, 
că din ei întinde mese la Stambul pentru şaptezeci-optzeci 
de caftane şi orbeşte turcimea de-atâta strălucire? 


Bătrânul tresări. Vorbele femeii aveau temei nou, neştiut. 
Or, dacă prin mintea muierilor trecea asemenea gând, 
soarta logofătului între vrăjmaşi era pecetluită. 

— Nu cunosc de unde îşi ia ştirile domnia ta. 

— Mi-a spus armăşoaia Maria Ştirbey. Are limbă lungă şi 
ochi băgăreţi, dar nu minte. Am eu o nădejde... Îngăduie să 
nu mă înşel. 

Curmă repede închinatul, prinzându-l pe boier Costache 
cu mâna sub perinile divanului. 

— Te munceşte şi piciorul? 

— Aşa şi aşa... 

— Ziceam de-o nădejde. Fecioru-meu nu lâncezeşte la 
Stambul umblând după coada prepeliţei. Se arată din toate. 
Talerii cheltuiţi, sărăcia de veşti. Au acestea rost ascuns... 

— Crezi? întrebă boier Costache, privind-o îngrijorat. 

— Inima mea crede. 

— N-aş voi să te mâhnesc, jupâneasă Irină, dar îţi faci 
nădejdi deşarte. 

— Iaca nu! 

— Armăşoaia Știrbey e cunoscută în toată ţara Valahiei şi 
a Moldovei pentru mintea ei anume făcută să născocească 
veşti de tot soiul. Dacă feciorul rămânea în braţele lui Vodă, 
armăşoaia îl ticăloşea. Izgonit, într-altfel o suceşte. 

— De ce a fugit la turci, unde-l poate ajunge mânia 
Brâncoveanului şi nu s-a dus la frânci, ori la nemți? 

— Prepuiesc că se simte acolo ca în leagăn... De-acuma, 
muftiul îi porunceşte... 

— De când te cunosc, suspină jupâneasa Irina, pui negru 
dinainte. 

— Nu-l pun, îl văd. Dacă însă gândul te dezmiardă, 
strânge-l la piept, căci nădejdea multe alină, dar nu-l zvoni 
prin târg. 

— Şi de ce nu, mă rog? 

— Află că te-or râde până şi calicii! Şi mai află, jupâneasă, 
că nu e bine să zgrepţănăm isprava logofătului. O dată se 


mânie Brâncoveanu şi spre răzbunare cu destule ne poate 
hitirisi. 

— Mai mult decât casa şi moşiile n-are ce să-mi ia. 

— N-are! De temniţă şi surghiun ne-or păzi icoanele 
jupânesei Irina. Armăşoaia care toate le cunoaşte nu ţi-a 
grăit oare despre hrubele domneşti? 

— Sunt fiică de boier pământean, iar moşii şi strămoşii 
tatălui meu tot boieri au fost! Şi toţi numai cinste au adus 
ţării. Socotesc dară că mânia Brâncoveanului nu mă poate 
atinge. 

— Iartă-mă, dar socoata domniei tale e strâmtă. Au căzut 
ele capete mari de dregători. Aşadară, pune, rogu-te, lacăt 
vorbelor. 

Se uită cu milă spre nevastă-sa. Se aplecase din nou 
asupra cusăturii. Lacrimile se amestecau în firul de mătase, 
născocind trandafiri ghiordii ca sângele. 


Capitolul XVIII 


ÎNTÂLNIRE DE MARE TAINĂ PE 
ACOPERIŞ 


CE Tare eşti tu şireată, Maria, suflă Sadeth ghemuită 


în sacul din spinarea roabei. 

Cerceta locurile prin borţile dibăcite în țesătură. 

— St! făcu moldoveanca, urcând scările tainice. 

— Numai atâta te întreb şi după aceea tac. Cum ai aflat 
tu de calea asta dosnică când, chibzuiesc eu, beyul şi sluga 
lui cea groasă s-au străduit a nu o dezvălui nimănui? lare 
mă mai minunez şi nu-mi trece! 

Maria nu răspunse privind cu luare-aminte împrejurimile. 
Istorisise stăpânei până la saţ pătărania, dar Sadeth voia să 
o audă încă o dată. Luase urma lui Pafnutie - beat de se 
clătina - şi ajunsese pe drum cotit prin grădina vecinului, în 
palatul lui Radu Andronic. De-aici, urcase câteva trepte şi-l 
părăsise pe răspopit dinaintea unei uşi. În faţa acelei uşi se 
afla acum, cu stăpâna în cârcă, dar ce se putea întâmpla 
mai departe nu ştia. 

— Apasă pe clanţă, Maria! şopti fluturele alb. 

Pătrunseră într-o cămăruţă îngustă, fără  fereşti, 
limpezită de-o candelă albastră. Roaba şovăi înainte de-a da 
la o parte perdeaua din brocart auriu. Ilrecu o firidă şi 
ajunse într-o încăpere lată, împodobită cu stucaturi şi 
puzderie de perini. În lungul zidului, străjuiau o mirază 


venețiană, înaltă din bagdadie până în duşumele, iar de o 
parte şi de alta, dulapuri încăpătoare. 

Roaba cobori sacul din spinare. Sadeth scoase capul. 

— Gata? 

— Odaia n-are uşă, stăpână, decât ocniţa prin care ne-am 
strecurat. Prepuiesc că logofătul vine aici doar pentru 
anume ţintă. 

— Ce fel de ţintă, Maria? 

— De unde să ştiu eu? Un lucru e limpede, asta se 
cheamă odaie de taină. 

Sadeth făcu roată încăperea, după care deschise 
dulapurile. Rămase mută de uimire. Erau acolo straie 
valahe şi musulmane, puzderie de caftane, şalvari, papuci, 
iminei şi cizmuliţe, plete bălane şi negre, zulufi roşcovani 
smulşi cu totul parcă din creştet de muiere, veşminte 
ciudate tăiate după gustul frânc, blănuri moi, samur şi 
zibelină, hermină şi vulpe albă, veveriţă, cingători încheiate 
în zgărdiţe ori paftale, turbane şi cuşme. 

Sadeth îngână, apropiindu-şi obrazul de un caftan 
căptuşit cu vulpe: 

— Ce i-or fi trebuind atâtea straie, Maria? 

— Boierii valahi sunt mari iubitori de veşminte, spuse 
roaba, iar Radu Andronic are patima lucrului frumos, 
inimioară. 


Radu Andronic descălecă şi dând ocol grădinii urcă 
treptele spre odaia tainică. Din veche deprindere, cercetă 
uşa. Fruntea i se întunecă. Cineva o deschisese în lipsa lui. 
Semnul - o gămălie de argilă roşie lipită la împreunarea 
canatului cu uşa - pierise. 

Intră neauzit în cămăruţa albastră şi săltă uşor perdeaua 
de brocart. 


Sadeth, dinaintea mirazei, se prăpădea de râs. Lepădase 
rochia, şi doar în cămaşă de pânză subţire cu horbotă şi 
panglici albastre punea unul peste altul fără ştiinţă straiele 


logofătului. Berneveci de atlaz în care înota, botfori roşii, 
dulamă blănită, iar deasupra, caftan uriaş cu alt rând de 
blană. 

Degetul lui Sadeth arăta, iar Maria scotea din dulap. 
Pusese plete bălane prinse pe o pânză de mărimea capului 
şi un turban - turban să fi fost? - din piele albă cu margini 
largi. Se foia ţanţoşă, tăind odaia cu paşi mari. 

— Oare aşa s-or îmbrăca femeile voastre? 

— Îs straie bărbăteşti, stăpână... 

Sadeth cercetă grosimea blănurilor. 

— Aşa de friguroşi sunt valahii, Maria? 

— Iernile sunt aspre la noi. 

— Trebuie să-mi istoriseşti totul despre locurile voastre. 
Totul, totul! 

În aceeaşi clipă, Sadeth scoase un țipăt. Logofătul se afla 
în pragul odăii. Nu zâmbea. 


Sadeth se ascunse în spatele roabei. Radu Andronic, lipsit 
de zâmbetul lui dintotdeauna, strigă scoțând capul în 
ocniţă: 

— Să vină bostangiii! Pafnutie, cheamă slugile! Hoţii! 
Hoţii!! 

Într-o furtună de panglici, zulufi şi mătăsuri, fluturele alb 
sări drept în sac. Maria îl înhăţă în spinare şi vârând un cot 
în pântecele logofătului, o luă la sănătoasa. 

Radu Andronic râdea în hohote. Strigătele nu le auzise 
nimeni. Picior de slugă nu pătrundea în odaia de taină, dar 
mai cu seamă de bostangiu. Iar Pafnutie se afla în slujbă, la 
celălalt capăt al Stambulului. 


XXX 


Sadeth întinsese straiele beyului pe divan. Le socotea 
mereu pe degete, căutând vreo lipsă. Pletele, nădragii, 


dulama, caftanul, turbanul şi botforii. În ochii piezişi ardea 
vâlvătaie albastră, tot trupul îi tremura. 

— M-a socotit hoţoaică, Maria! Ai văzut şi-ai auzit cu 
urechile tale... Nu poţi să spui că m-am înşelat. 

— Nu, stăpână... 

Fluturele alb îşi muşcă buzele să nu plângă. 

— A chemat şi bostangiii! 

— I-a chemat, Effendim... 

— Şi pe sluga cea groasă! 


XXX 


Fluturele alb umbla prin încăpere, lovindu-se de pereţi. 

— Am mai chibzuit la ceva, Maria... 

Roaba oftă şi tăcu. 

— Ştii la ce? întrebă Sadeth cu voce mică. 

— În vremea din urmă, am băgat de seamă că-i mai 
sănătos să nu-ţi aflu gândurile. 

Sadeth îşi frângea mâinile căutând din ochi sprijinul 
roabei. 

— Eu tot îţi spun... Cred că beyul valah a vrut numai să 
ne sperie. Nu gândesc bine, Maria? 

— Nu, stăpână. 

Pe buzele lui Sadeth tremura sufletul. 

— Cum, nu? 

— A ţipat, de parcă-i luase bordeiul foc. 

— A ţipat, dar nu s-a arătat nici o slugă. Uliţele mişună de 
bostangii şi totuşi nu s-a ivit sămânță. Este? 

— Este. 

— Asta înseamnă... înseamnă... 

Fluturele alb ţâşni în braţele roabei. 

— Înseamnă că beyul a vrut să râdă. Ştia bine că n-are 
cine-l auzi. Aşa-i, Maria? Spune-mi că-i aşa! 

Roaba îi simţi bătăile inimii şi-o strânse la piept. 


— Aşa e... 


Fluturele alb zbură la sunduc. Scoase o brățară şi i-o 
întinse. 

— Păstreaz-o, Maria. [i se cuvine pentru judecata ta 
limpede. 

— Mulţumesc, stăpână. O măsură zâmbind: Repede l-ai 
iertat... 

— Ba nu l-am iertat deloc! Tocmai de aceea am să-l chem 
să-şi desluşească fapta. 

Moldoveanca făcu ochii mari. 

— Să-l chemi?! 

— Îhî! Sadeth se gândeşte la toate. Toată ziua se 
gândeşte. Dintâi, am să-i trimit un cornet cu fistic şi 
migdale, şi marţipane... 

— Până aici, treacă-meargă! Ahmed abia aşteaptă 
asemenea slujbe. Dar unde-l chemi? 

Fluturele alb săltă din umeri, mirată că roaba n-a ghicit. 

— Pe casă. 


Sadeth ţinea în mână pergamentul acoperit cu slove 
negre. 

— Vrei să-ţi citesc, Maria? Să-mi spui dacă am fost destul 
de desluşită. Beyule! Sadeth e foarte mânioasă şi nici prin 
cap nu-i trece să mai fie fluture alb. Dacă vrei să se 
îmblânzească, vino la noapte pe casă. Sadeth aşteaptă pe 
acoperiş de la zece ceasuri. Incalţă papuci moi şi caţără-te 
în ulm. Sluga cea groasă să pândească şi Sadeth o s-o 
răsplătească cu zece piaştri. Bagă de seamă, aga-baba aude 
şi musca! Dacă nu vii, Sadeth nu vrea să te mai vadă 
niciodată în viaţa ei şi o să-l ia de bărbat pe Ibrahim. Ii 
plac marțipanele? Sadeth moare după ele. 


XXX 


Răspopitul bodogănea de unul singur, furându-l din colţul 
ochiului pe logofăt. Radu Andronic pusese strai întunecat 


spre a nu fi desluşit în puterea negurii, ceapchen, nădragi, 
cizmuliţe din piele moale de saftian, două junghere lipsite 
de podoabă. 

— Încredinţat sunt că nu se cuvine slugii a cârti împotriva 
faptelor stăpânului... 

— Nu prea eşti, Pafnutie. O faci de un ceas, dondănind la 
ziduri. Leapădă până la capăt ce ai de spus şi isprăveşte, 
căci îmi ţiuie urechile. 

Răspopitul o ţinea mai departe pe a lui, fără să se 
întoarcă. 

— Şi iar mă întreb ce poate izbuti sluga vrednică având 
de ţinut în frâu buiestru nărăvaş ? „Rogu-te, cuvioase, ai 
grijă de feciorul meu...“ Şi lăcrămiţă am desluşit în vorba 
ceea... 

— Aşa te-a rugat tata? râse logofătul. 

— Boierul Costache Andronic dovedeşte ochi buni şi 
minte limpede, căci degrabă a înţăles în cine se poate bizui 
şi în cine nu. 

— Aşa e... 

— Şi-a mai înţăles dumnealui că feciorul bate cărări 
strâmbe, care cărări numai cucuie şi vergi de-ale 
bostangiului pot dobândi. Trebuşoara aiasta eu, unul, am 
priceput-o de mult, căci multe mi-a fost dat să văd de când 
am intrat în slujbă boierească... 

— Ai isprăvit? 

— De... Lesne îi e stăpânului a cetlui gura slujitorului. 

Îi azvârli o privire iute. Logofătul se făcea mânios fără să 
fie. Urmă: 

— Dar să te duci pe casă? Pe casă, oameni buni, bre 
cuvioase şi tu sfinte Grigore decapolitule! Bărbat copt, 
căţărându-se pe acoperişuri precum motanii?! Zdravănă să 
fie oare fapta aceasta? 

Radu Andronic privi ornicul şi aprinse luleaua. 

— Să nu încep eu a-mi aminti de fapte zdravene ale 
slugii. Găteşte-te de drum, cuvioase! Vei ţine strajă lângă 


ulm. Grijeşte de cai să nu aibă vreo lipsă şi să înceapă a 
necheza sub fereştile mectubgiului. 

— Vai şi iar vai! Tot lui Pafnutie cel ticălos şi nevrednic îi e 
dat să ducă poverile! 

— Duce el şi-o pungă în care galbenii s-au înmulţit peste 
măsură în vremea din urmă. 

— Auzi-l, Doamne! Suflă prin ea vântul Bosforului, iar la 
încheieturi stăpâneşte mucegaiul. 

— Lacom de aur eşti, Pafnutie! 

— Sunt lacom de hodină şi linişte. Stăpânul s-o desfăta în 
văzduh sub stelele Profetului, iar răspopitul o gusta în 
ţărână papara bostangiilor. 

— Poate că şi de astă dată vei izbuti s-o ocoleşti. Eşti 
gata? 

Caterisitul se urnea greu. Căută chipul lui Radu Andronic 
şi rosti cu glas tremurat: 

—  Logofete... Mai chibzuieşte, rogu-te, oleacă... Ce 
trebuinţă are domnia ta de copchila mectubgiului? 

— Când o începe stăpânul să dea socoată slugii, ţi-oi 
spune. 

— Logofete... Tulburi doar şi amăgeşti puiul cela de 
femeie. Las-o păcatelor! Turcalete i-a fost ursit de Allah, 
vrea domnia ta a schimba pravila? 

Radu Andronic se făcu a nu înţelege. 

— Chiar atât de teamă îţi e, cuvioase? 

— Nu m-am îngâmfat nicicând cu vitejia mea, logofete, 
căci nu deprinzi îndrăzneală trupească zăbovind asupra 
slovelor de ceaslov. Cuget însă la biata căprioară şi inima 
picură lacrimi. 

— Ai inimă plină de simţire, caterisitule, şi aceasta plăcut 
tare iaşte! Hai! 

Prin mintea răspopitului străfulgeră un gând: 

— Ştiu... Acuma am priceput. Socoteşti ca prin odrasla 
mectubgiului să dobândeşti izvodul. Ea poate ajunge mai 
lesne la sunducul cel zăvorât... 


Ochii logofătului se  întunecară. Scoteau  sclipirile 
sataniceşti ca o văpaie neagră, pe care le temea Pafnutie. 
Caterisitul se făcu mic şi dintr-un pas ajunse în celălalt 
ungher al odăii. 

— Vorba asta, scrâşni Radu Andronic, dacă o mai slobozi 
vreodată, ţi-o şterg de pe buze cu gârbaciul! 

Pafnutie plecă privirea spăşit. Îngână fără vlagă: 

— De, eu vorbeam şi eu... Ca omul prost. 

— Prost te ştiam, ticălos te aflu! Căci doar o minte 
ticăloasă poate născoci asemenea gând netrebnic. Ascultă 
bine ce-ţi spun, răspopitule! Nu m-am ruşinat niciodată de 
faptele mele. Drumurile poruncite de Vodă au trecut prin 
inimă de muiere vicleană. Dar inimile cele curate nu le-am 
amăgit! 

leşi din cămară, trântind uşa cu putere. O amforă ce 
adăsta alături se clătină şi căzu mărunţindu-se. Caterisitul 
păşi pe urma logofătului. 

— N-am ce zice, Pafnutie! După toate semnele, noapte 
blândă a început. 

Auzi zgomot de copite şi dădu fuga în grajdul tătarcei. 
Radu Andronic pornise singur spre conacul mectubgiului. 


XXX 


Sadeth se priveşte cu mulţumire în mirază. Pe mâini, 
chiar şi deasupra coatelor, şi-a prins toate brăţările pe care 
le are, în degete şi-a înşirat toate inelele. Creştetul şi l-a 
încins în cunună de zamfiruri, mari cât boaba de fasole, ca 
şi cerceii spânzurați în urechi. A îmbrăcat cea mai frumoasă 
rochie din mătase ca cerul, cu flori mici de aur. Mijlocul i-l 
strâng paftalele cele mari, dar de la aga-baba. Nu le-a pus 
încă niciodată, aşteaptă nunta cu Ibrahim. 


„S-aştepte până or rugini, chicoteşte Sadeth. Asemenea 
însoţire nu se va întâmpla în veac.“ Paftalele sunt din aurul 
cel mai bun. Tot atât de curat ca luna înjumătăţită din 
creştetul geamiilor. Paftalele închipuie doi boboci de 
trandafir înrouraţi, adamantele presărate pe petale sunt 
boabele de rouă. 

În cămară ard trei lumânări. La flacăra lor, Sadeth 
străluceşte ca o tingire bine lustruită de mai-marele 
bucătarilor. Sau ca un soare! Ba nu! Ca o împărăteasă 
africană. Straşnic mai străluceşte! Deasupra îmbracă 
mantie catifelie ca floarea de cireş, cu mâneci şi poale de 
hermină. 

Sadeth se plimbă prin odaie, zornăindu-şi brăţările. Are 
brățări şi la glezne, imineii sunt din brocart cu clopoței. 
Sadeth zornăie toată... Maria o priveşte şi-i dau lacrimile. 

— Ce frumoasă eşti, Effendim! 

Fluturele alb păşeşte înfoiat. Îşi aduce aminte de ceva şi 
zboară iar la mirază. Destupă două clondiraşe cu parfum 
scump. Mosc şi violete. Stă o vreme în cumpănă, apoi le 
ridică deasupra capului şi le deşartă pe-amândouă până la 
ultima picătură. 

Roaba începe să tuşească, râde printre lacrimi. 

— Socoteşti că mai lipseşte ceva, Maria? 

— Unde să anini? N-a rămas loc nici măcar pentru o 
spelcă, stăpână. Mi-e teamă că n-ai să încapi pe geamlăc cu 
atâtea veşminte. 

— Încap! Mă ştiu dintotdeauna. Dacă-mi intră capul, mă 
strecor toată. Adăugi cu voce tristă: lare mai e slăbuţă 
Sadeth! 

— Tem şi zgomotul, stăpână. Nu faci pas fără clinchet. 

— Asta pentru că vreau eu. Pe acoperiş am să calc ca o 
pisică. Se răsuci repede, tăind orice altă vorbă roabei: Nu 
scot nici măcar un inel, să ştii, Maria! Tot în sac m-a văzut 
beyul şi cu straie proaste. Vreau... vreau... 

— Ce vrei, stăpână? 

Fluturele alb îşi muşcă buzele. 


— Nimic. 

Moldoveanca se lăsă în genunchi, prinzându-i mâinile. 
Vorbi încet, cuprinsă de tulburare: 

— Ascultă-mă, Efftendim... 

— Nu te ascult! 

— Focul la care-ţi încălzeşti inimioara arde prea tare. Are 
să ţi-o frigă. 

— Iar începi? 

— Beyul se joacă numai, oftă roaba. 

— Şi eu mă joc... 

Îşi prinse feregeaua peste chip. 

— Acum ajută-mă să ies, Maria. Nu! Nu mai spune nimic. 
Te rog! Rămâi de veghe la fereastră. 

— Încă nu-i vremea, stăpână. 

— Şi ce dacă? Mă uit la cer, mai chibzuiesc... Am atâta pe 
cap... 

Roaba cocoţă dinaintea ferestrei trei mescioare una 
peste alta. Dintr-un salt, fluturele alb ajunse sub bagdadia 
cu flori. Deschise geamlăcul zugrăvit, lung de două palme 
întinse şi lat de una şi jumătate. Încercă dintâi capul, 
culcându-l pe o parte şi zâmbi stelelor. Începu a se zvârcoli 
şerpeşte strecurându-şi umărul, apoi braţul. Trecu tot 
trupul până la mijloc şi dintr-o dată înţepeni priponită. 
Jumătate din Sadeth rămăsese în odaie, cealaltă strălucea 
în noapte. 

— Scoate paftaua, stăpână, suflă Maria. 

Sadeth dădu din picioare. 

„Nu! Cu nici un preţ paftalele! Sunt atât de frumoase 

Se zvârcolea ca un ţipar. 

— Le desprind eu, Effendim, şi ţi le trec după aceea prin 
geamlăc. 

Picioarele fluturelui alb îşi conteniră zbuciumul. Slobozit 
de paftale, trupul alunecă. O aşteptă pe Maria să-i întoarcă 
cingătoarea şi păşi spre creanga cea lungă a stejarului. 

În negura albastră desluşi o mogâldeaţă. Beyul valah era 
acolo. Inima lui Sadeth, ciocârlie speriată, îşi luă zborul, se 


« 


avântă sus, sus, printre stele. 
O lună mică şi zglobie înota în albastrul cerului ca un 
peştişor de aur. 


XXX 


Logofătul îşi astâmpără zâmbetul. Sadeth strălucea 
făclie. Nu trebuia privire prea ageră pentru a desluşi, 
cocoţat pe casa mectubgiului, mormanul de odoare. Îi făcu 
semn să treacă în umbră deasă ridicată de coroana 
stejarului. Sadeth şopti cu inima vrăbiuţă: 

— Nu spui nimic, Radu Andronic? 

— Nu. 

Ochii albaştri fluturară nedumeriţi. În glas tremura 
teama. 

— Gândeam... Te-am chemat... Sunt tare mânioasă că ai 
strigat după bostangii. Eu şi Maria nu suntem hoţoaice. 

Mai aşteptă o vreme cu lacrima încolţită: Dumnezeule, 
tocmai acum îi curge şi nasul... Aşa păţeşte când nu vrea să 
plângă. Întrebă încă o dată: 

— Nu spui nimic, Radu Andronic? 

— Nu. 

— De ce? 

Logofătul întoarse capul. Ochii negri sclipeau blând: 

— Fluturele alb mi-a făgăduit să nu-şi mai ascundă 
chipul, iar eu i-am făgăduit să n-o spun lui aga-baba. 

Sadeth se trase înapoi, nu îndeajuns însă pentru ca mâna 
logofătului să n-o poată ajunge. Degetele beyului îi 
desprinseră cu nespusă dulceaţă feregeaua de pe obraz. O 
atingere moale şi caldă, de parcă ar fi dezmierdat-o coada 
cea groasă a motanului siamez. Motanul Amirei... 

Fluturele alb suspină: 

— Ce de lucruri rele face Sadeth! Ochii albaştri alergară 
dintr-o dată spre tâmple: Te-am poftit, Radu Andronic, să- 
mi descâlceşti de ce ai vrut să mă dai pe mâna bostangiilor. 


— Fluturele alb a înţeles singur şi l-a iertat pe Radu 
Andronic. Şi tot fluturele alb i-a scris că-i plac marţipanele. 

Îi întinse un cornet. Sadeth îl luă şi începu să ronţăie. 

— Ale mele cum ţi s-au părut? 

— Straşnice. 

— Ce-ai mâncat întâi şi-ntâi? 

Logofătul care de mulţi ani uitase gustul cofeturilor minţi 
la iuţeală! 

— Steluţa. 

— Steluţa?! Ochii lui Sadeth se umeziră. Înseamnă că n-ai 
priceput nimic, Radu Andronic! Marţipanele mele se cereau 
mâncate altfel, căci numai astfel rânduite le puteai desluşi 
vorbele. 

Logofătul înţelese. Darul lui Sadeth ascundea o şaradă. 
Puse cap la cap în anume rânduială, inimioara, luna, 
săgeata şi celelalte acadele urmau să-i spună ceva. Hotări 
să le cerceteze taina, dar îşi aduse aminte că trecuseră de 
mult prin pântecele lui Pafnutie. 

— Ai să mă ierţi? 

— Nu. Şi niciodată n-am să-ţi spun ce voiau ele să-ţi 
grăiască. 

Nasul lui Sadeth prinsese din nou să plângă şi n-avea 
batistă. 

„Blestemata de Maria a uitat să mi-o dea.“ 

Sadeth îşi muşcă buzele de ruşine, dar mai cu seamă de 
ciudă. Ori de câte ori îşi zdrăngănea podoabele, Radu 
Andronic căuta îngrijorat spre Divan-loli. Sadeth clopoţi 
brăţările şi logofătul cuprinse repede în privire lungul uliţei. 
Fluturele alb îşi şterse grabnic nasul cu mâneca rochiei. 

— 'Ţi-e frică, beyule? 

— Pentru tine. 

— Atunci e bine. Azi-dimineaţă chibzuiam că... Oare să-ţi 
spun? 

— Spune! 

— Trebuie să ştii că toată ziua chibzuiesc. Semăn cu aga- 
baba. Mă gândeam că dacă nu ţi-e frică, poţi veni pe casă în 


fiece noapte. Ca să ne treacă vremea, o să ne spunem câte 
o poveste cu rândul... 

— Ai chibzuit bine, zâmbi logofătul. 

— Ştiu poveşti foarte frumoase, se avântă Sadeth. Tu ştii? 

— Nu. 

— Nu-i nimic. Am să te învăţ eu. Dacă mă rogi, pot începe 
şi azi. 

— Te rog. 

Băgase de seamă că pe Sadeth o chinuieşte nasul şi n-are 
batistă. O scoase pe a lui fără ca fluturele alb să vadă. 

— A! Uite ce-am găsit. 

— E a mea, spuse repede Sadeth, smulgându-i-o din 
mână. Mereu o rătăcesc... Oftă fericită, azvârlindu-şi capul 
pe spate. Azi am să-ţi istorisesc povestea lui Ali cel netot 
care avea o ceainărie. A fost odată un om tare sărman, pe 
nume Ali. Şi într-o zi... 

Logofătul o privea cu luare-aminte. 

„Sfinte Dumnezeule! Unde-i loniţă Fărcăşan, ori clucerul 
Negoescu să-l vadă pe logofătul Andronic căţărat în miez de 
noapte pe un acoperiş, ascultând o fetiţă care-i băsneşte 
despre Ali, netotul cel cu o ceainărie...“ 

Peştişorul de aur al lunii plutea peste capetele lor. 


Pafnutie tremura lângă cai. De câte ori treceau bostangiii 
pe Divan-loli, îi clănţăneau şi dinţii. Cinci paşi să fi făcut 
şalvaragii în  înfundătură, şi-ar fi dat peste slugă 
burduhănoasă ţinând tovărăşie unui armăsar şi unei 
tătarce. 

Ridica mereu ochii spre acoperiş. Nu se auzea nimic, nu 
vedea dincolo de ramurile stejarului. Mirosea doar a 
spiţerie - violete şi mosc - de-l durea capul. Luă o gură 
zdravănă de rachiu din ploscuţă şi socoti, cercetând cerul, 
pe puţin două ceasuri de când logofătul se căţărase în ulm. 

În odaia mectubgiului se stinsese lumina. Simţea cum i se 
sting şi lui ochii de somn. Se lăsă moale la picioarele 


tătarcei cu gând să adoarmă, când privirea i se anină de 
întunericul des oploşit sub bolta porţii. 
Zdrahonul îl pândea, măsurându-l lung. 


— Ţi-a plăcut povestea mea, Radu Andronic? întrebă 
Sadeth. 

Nu îndrăznea să-şi şteargă nasul în marama beyului şi 
apăsa doar nările. 

— Mi-a plăcut, şopti logofătul, scuturându-se de gânduri. 

— Mă bucur. E tot ce mi-a rămas de la nene-cadân. 

Ochii logofătului cercetau făptura plăpândă. 

— Ai o rochie foarte frumoasă, fluture alb. 

Sadeth se semeţi. 

— Am altele şi mai şi! 

Chibzui la iuţeală: „Chiar mâine am s-o trimet în târg pe 
Maria să-mi ia țesătura. N-am nimic care să se asemuie cu 
asta.“ Dar ce păcat că beyul nu poate vedea paftalele. Nici 
imineii cu clopoței... 

— De ce suspini, fluture alb? 

Glasul beyului e dulce, cu mult mai dulce decât o sarailie. 

— Cine ţi-a spus că suspin? 

— Inima ta. 

— Inimile fetelor mint, beyule. 

Radu Andronic cercetă limba ceasornicului. 

— Zăbovim prea mult... 

— Mie nu mi-e som. Vii şi mâine? 

— Cu siguranţă. 

— În fiecare noapte? 

— Ori de câte ori va fi cu putinţă. Nu mă aflu totdeauna la 
Stambul. 

Sadeth înghiţi în gol. 

— Eu am să aştept mereu. Dacă vii bine, dacă nu... 

— Nu trebuie să mă aştepţi, zâmbi logofătul. De câte ori 
voi fi pe acoperiş, voi da de veste fluturelui alb azvârlind o 
pietricică în fereastra lui... 

— Ba am să aştept! Am să aştept! Chiar şi pe ploaie... 


Ochii lui Sadeth erau plini de lacrimi. Îşi muşcă buzele şi 
întoarse capul. 

— Să nu gândeşti cumva că pe tine te aştept. 

— Nu... 

— Aşa-mi place mie: să stau pe acoperiş. 

Radu Andronic îi privi faţa mică de copil. Ochii albaştri 
păreau stânjenei înrouraţi, înfipţi pieziş pe chipul alb. 
Strălucea toată. Cununa din păr, lacrimile din ochi, dinţii 
abia zăriţi. Sadeth era o prinţesă mică şi frumoasă. 

Fluturele alb îi căută privirea. Întrebă încet, abia mişcând 
buzele rubinii: 

— Ascultă, Radu Andronic... Petrecerile acelea nu se dau 
oare noaptea? 

Logofătul râse încetişor. Îi trecu fierbinte prin inimă. Ar fi 
strâns căpşorul acela între palme, ar fi luat în braţe trupul 
plăpând al fluturelui alb. Fluturele alb... l-ar fi stricat 
aripile. 

Îl ajunse din urmă chemarea lui Sadeth: 

— N-ai luat piaştrii făgăduiţi slugii celei groase. 

Radu Andronic surâse şi apucă creanga ulmului. Peste 
câteva clipe, Sadeth auzi tropot de cai. Se întinse pe 
acoperiş cu mâinile sub ceafă. 

Pe cerul vioriu sclipeau doar stele. Peştişorul de aur se 
înecase. 


Capitolul XIX 


VRĂJITORUL NEBUN DIN FANAR 


Radu Andronic se afla pentru a patra oară poftit la 


conacul mectubgiului când sluga - Osman - îl petrecu într-o 
cămară pe care dintr-o privire logofătul o desluşi. Era odaia 
de taină a lui Selim. Încăperea căptuşită cu marmoră şi 
covoare ca toate cămările din chear-chir avea lucruri 
puţine, sofa îngustă, pupitru venețian, iar după o perdea 
bogată, se ghiceau zăbrele grele. 

Osman zâmbi cu surâsul acela dăruit de slugi doar 
oaspeţilor îndrăgiţi. Logofătul avea mână largă, chimirul 
plin, iar stăpânul îl ţinea în mare cinstire. 

— Celebi vine îndată. 

— Mi-e capul greu, Osman, spuse Radu Andronic. 

— Să deschid ferestrele? 

— Nu lipsa aerului curat mi-a pricinuit durerea. 

— Dacă Andronic Effendi porunceşte, pot aduce doctorul 
stăpânului meu. 

— Mulţumesc pentru gândul tău bun, Osman, dar am ce- 
mi trebuie - un anume praf care se cere luat în cupă de apă 
zaharată. 

Sluga nu-l aşteptă să isprăvească şi pieri pe uşă. 
Logofătul îi urmări paşii cu urechea, apoi dintr-un salt fu 
lângă perdea. Înlătură colţul şi îşi simţi bătăile inimii. Acolo, 
după peretele de zăbrele, în dulapuri înalte, cu multe 


sertăraşe, îşi ţinea mectubgiul tainele. Patru rotiţe înfipte în 
grilaj alcătuiau încuietoarea născocită de neamţ. 

Radu Andronic dibui în cingătoare un vârf de plumb, un 
capăt de pergament şi înscrise - trăgând mereu cu urechea 
spre uşă - rânduiala semnelor, căci şase semne deosebite, 
astupând şase borţi, avea fiecare rotiţă: animale, stele, cifre 
şi litere. 

Când se întoarse Osman cu tipsia, logofătul se afla pe 
sofa cu tâmplele prinse între palme. 


Mectubgiul îl petrecu în altă odaie, cu ferestrele spre 
grădină, unde aerul plin de miresme proaspete ar fi răcorit 
de îndată fruntea şi obrajii logofătului. 

Era o încăpere mai mică, la celălalt capăt al conacului, 
potrivită după gustul evropenesc. Într-un ungher, stăpânea 
un vas înalt cât un băietan, ars şi zugrăvit cu migală pe 
pântece, adus tocmai de pe meleagurile lui Soare Răsare. 
Trei crengi înflorite de piersic împrăştiau aromă gingaşă. 

Slugile îi părăsiseră. Era o după-amiază cu lumină multă 
ca mierea, din grădină venea şoapta fântânilor. Narghilele 
aşezate dinainte torceau fum albăstrui, cafeaua fierbinte 
aţâţa nările, portocale roşii, pline de zeamă, păreau 
zugrăvite pe tablaua de argint. 

— Aş dori, Andronic-Effendi, rosti cu zâmbet cald Selim, 
să te socoţi oaspete îndrăgit al conacului meu, poftit şi bine- 
venit la orice ceas. 

Logofătul i se închină, purtând mâna la inimă. 

— Şi dacă domnia ta ar îngădui, urmă mectubgiul, te-aş 
socoti la fel de aproape ca pe un frate. 

Radu Andronic îşi plecă pleoapele. Era încredinţat de 
prietenia neprefăcută a lui Bektaş, prietenie sporită mult de 
serile petrecute în casa lui signor Bartholomeo. Cu multă 
băgare de seamă avusese logofătul grijă ca lui Selim să-i 
surâdă mereu norocul, chiar şi atunci când la masă se aflau 
mai mulţi jucători. 


— Excelenţa ta îmi dăruie prea mare cinstire. Zâmbi: Nu 
ştiu însă dacă Coranul îţi îngăduie a ţine drept frate un 
ghiaur. 

— Coranul... Selim oftă cu multe clătinări de cap: [i se va 
părea fără îndoială ciudat să auzi asemenea vorbe din gura 
mea, dar Coranul, canoanele lui strâmbe ridică azi stavilă 
grea pentru imperiu. Ne aflăm la margine de hău, iar 
Coranul ne dă brânci să-i căutăm străfundurile. 

Logofătul ridică sprâncenele. 

— Îndrăzneţ gând... 

— Şi prevestitor de gâde, râse Selim. 

— Dacă excelența ta îngăduie, ţi-aş aminti că la Stambul 
sunt destule urechi doritoare de asemenea vorbe spre a le 
răstălmăci în paguba domniei tale. 

— Fii pe pace, Andronic-Effendi, nimeni nu le-a auzit şi 
nu le va auzi. 

— Încrederea ce mi-o arăţi mă copleşeşte. 

— Ţi se cuvine! Privi un timp pe fereastră. Am călătorit 
mult şi poate că aceasta a fost spre nenorocul meu. Căci 
acolo, departe de hotarele padişahului, m-a străpuns 
dintâia oară îndoiala... Nu cunoşti ce se află în conacul tău, 
spunea un înţelept musulman, până ce nu eşti poftit pe la 
alţii. 

Mectubgiul părea căzut pe gânduri. Cerceta florile din 
grădină răspândite cu anumită ştiinţă în iarba scurt 
retezată. 

— Unde a călătorit senioria ta? întrebă Radu Andronic. 

— Am văzut ţara nemților, a Bourbonului, am poposit în 
republicile italiene... Nu spun că tot ce mi-a trecut prin faţa 
ochilor mi-a plăcut, dar prinzând învăţătură de ceea ce au 
bun şi chibzuit, am priceput cu-o sută de ani înaintea 
oricărui musulman, că peste cel mult altă sută de ani 
flamura verde nu va mai însemna nimic sau foarte puţin... 
Mă înşel, Andronic-Effendi? 

Logofătul căută răspuns lăturalnic. 


— Excelenţa ta se află în zi mohorâtă. Într-astfel de 
ceasuri, şi cântul privighetorii seamănă a croncănit de 
cioară. 

— Nu-i gând de-o zi, surâse cu amărăciune Selim, ci de 
ani. Cum s-ar zice, gând cu praxist2.. 

— Să cred oare că-mi cercetezi cugetul? 

— Cugetul ţi l-am cercetat de mult, Andronic-Effendi. Şi 
apoi află încă un păcat al nostru, dacă nu l-ai aflat până 
acum. Rămânem cu mare credinţă cuvântului dat. 

— Asta numeşte excelența ta păcat? 

— Fără seamăn, prietene! Căci numai înşelăciune am 
primit drept răsplată. Aminteşte-ţi, rogu-te, mulţumita 
principilor valahi şi moldoveni. Aproape toţi au uneltit 
împotrivă-ne. 

— Şi totuşi mi-ai oferit prietenia dumitale. 

— După îndelungată chibzuinţă, iartă-mă că ţi-o spun. 

— Dimpotrivă, îţi mulţumesc. Radu Andronic zâmbi: În 
privinţa flamurii verzi, socotesc că excelența ta te înşeli. Un 
sultan înţelept poate îndrepta soarta imperiului... 

Mectubgiul îi curmă vorba: 

— Cunoşti asemenea soi de împărat, Andronic-Effendi? 
Eu, nu! Şi-apoi nu am crezut niciodată în ceea ce poate 
izbuti un singur om. Un singur om ţinând piept unei pravile 
vechi de aproape o mie patru sute de ani. Nu de un singur 
om avem trebuinţă, spuse apăsat apropiindu-şi chipul de al 
logofătului, ci de mii! Sute de mii care să înţeleagă că din 
temelia imperiului şi până la Humaiun-Serai, mai cu seamă 
acolo, totul trebuie zdruncinat şi apoi orânduit altfel. 

Bektaş scutură luleaua stinsă şi aprinse alta. 

— Dregători necinstiţi se află pretutindeni, spuse Radu 
Andronic. 

— Fără îndoială. Şi am întâlnit mulţi în Evropa. Slujba 
mea era să-i caut, să-i găsesc şi să-i cumpăr. Dar am întâlnit 
şi din ceilalţi. Mâna lor nu s-a întins oricâte pungi de aur le- 
am trecut pe dinainte... Ştii pe cineva în Stambul, Andronic- 
Effendi, care să nu-şi aibă preţul său? De la arămioara 


lepădată în palma cerşetorului până la desagii de galbeni 
vărsaţi la picioarele vizirului? Cunoşti o singură slujbă care 
nu-i de vânzare între hotarele semilunii? Urmă mai domolit: 
Să nu gândeşti că nu-mi iubesc ţara. Iubesc şi Coranul, 
acolo unde povăţuieşte înţelept. 

Tăcu. Radu Andronic spuse încet, căutându-şi parcă 
cuvintele: 

— Mi se pare ciudat... Ciudat şi neaşteptat să aud din 
gura excelenţei tale aproape aceleaşi vorbe pe care cu ani 
în urmă le-am auzit la Veneţia, Savoia, Toscana ori la Curtea 
lui Leopold... 

— Ochiul străin, Andronic-Effendi! Mare mirare trebuie 
să încerce un astfel de ochi când poposeşte la Stambul... 
Stambul, Cavac sau lenichioi. Râse încetişor. Suntem 
stăpânii lumii, nu şi ai noştri. Pentru noi n-am făcut nimic. 
Ştii oare, Andronic Effendi, că prima carte în slove 
musulmane s-a tipărit în Valahia din porunca 
Brâncoveanului? Şi mai ştie domnia ta că cea dintâi aşezare 
pe hârtie a cântecelor o vom datora învățatului moldovean 
Dimitrie Cantemir? Aud că în vremea din urmă trudeşte să 
întocmească o istorie a împărăției. Culege fapte, scotoceşte 
isprăvile de demult ale vitejilor noştri, descâlceşte hrisoave 
uitate de vreme. Nici unul dintre noi nu ne-am gândit să 
lăsăm viitorimii asemenea lucruri. Cât cuget şi vlagă poţi 
cere unor bărbaţi toropiţi de trândăvie, ghiftuiţi fără 
măsură, storşi între zidurile astupate ale haremului? Patru 
neveste îngăduie legea... 

— Şi excelența ta are două, surâse logofătul. 

— Cu bună dreptate îmi atragi luarea-aminte şi nu mă 
supăr. Am două soţii, pentru că pravila nu îngăduie 
despărţenia. De când însă am adus-o pe a doua n-am mai 
călcat în odăile celei dintâi. Iar înaintea celei dintâi, a fost 
cea adevărată. Allah m-a pedepsit, sunt încredinţat, pentru 
că ei îi închinasem toată inima, şi mi-a luat-o... Oftă: Da, 
haremul e blestemul osmanlâilor, Andronic-Effendi. A făcut 
din femeie roabă, de nici un ajutor bărbatului; femeile 


îmbătrânesc şi mor cu deprinderi şi cuget de copile şi în loc 
să-l păzească pe drept-credincios de patima desfătărilor 
trupeşti, dimpotrivă... Am o fiică, şopti înnegurat. Îmi pare 
rău pentru ea, dar nu pot face nimic. Pravila nu îngăduie. 
lar fiica mectubgiului nu se poate abate de la slova 
canoanelor. 

— Nu cutez a da poveţe excelenţei tale, rosti cu 
strânsoare în glas Radu Andronic, dar o minte luminată 
asemenea celei ce o are mectubgiul, socotesc că ar fi putut 
veni în ajutorul fiicei sale. 

— De pildă? 

— Se află la Stambul dascăli vestiți... 

— Fiica mea ştie să scrie şi să citească. Asta înseamnă că 
ştie cu mult mai mult decât orice musulmană. 

— Mă gândeam la învăţătură mai de soi. 

Selim râse amar: 

— La ce are s-o ducă astfel de învăţătură? Pentru ce viaţă 
are s-o pregătească? Arată-mi un singur otoman care-şi 
doreşte soaţă ageră şi, cum spun frâncii, instruită. Fiica 
mea trebuie să intre în casa unui musulman. Aşa spune 
legea, aşa gândesc şi eu că e bine. Chibzuieşte cum s-ar 
simţi o frâncă ori o nemţoaică - orice evropeancă - într-un 
harem, cât de nefericită ar fi... lar eu vreau ca fiica mea să 
fie fericită. Nu duci dorul mierii până n-o pui pe limbă. 

— Totuşi... 

Selim trase gânditor din lulea. 

— Şi aşa, are mai multă slobozenie decât oricare copilă 
musulmană. 'loate muierile din casa mea, soaţe ori roabe, 
au îngăduinţi ce nu se pomenesc la alţii. Şi mă întreb: oare 
e bine? Nu-i va fi haremul soţului, temniţă nesuferită? 

Duse ceaşca cu cafea la buze şi sorbi în înghiţituri mici. 

— Isprăvesc, surâse, căci atât de amarnic ţi-am vorbit 
despre Stambul, încât mi-e teamă să nu-ţi fi iscat dorul de 
alte meleaguri, şi mai vârtos de Valahia. Nu-ţi ascund că aş 
îndura greu plecarea domniei tale... 

Logofătul ridică din umeri. 


— Abia am venit de la Veneţia, iar în Valahia, cât trăieşte 
Brâncoveanu, nu mă pot întoarce. 

— Adevărat... Anul trecut, marele vizir s-a făcut luntre şi 
punte pentru a-i smulge sultanului Mustafa domnia pe 
viaţă. [i-am mai pomenit de Rami-Mehmed... Astfel de 
dregător, lacom, crud, plin de patimi şi fără şcoli, duce 
imperiul la pieire. 

— Te-a lovit greu? întrebă încet Radu Andronic. 

— Nu. Dacă mă lovea, ţineam de urât acum cloţanilor de 
la Șapte Turnuri, ori nu mă mai aflam deloc. Privi lung în 
ochii logofătului: Eu vreau să-l lovesc, Andronic-Effendi! 

Boierul îl cercetă cu mirare. 

— Astfel de lucruri se împlinesc în taină, şi în şi mai mare 
taină se chibzuiesc. Cum de-o spune cu glas tare, senioria 
ta? 

— E o dovadă a prieteniei ce-ţi port. Şi poate că ursita... 
Da, fără îndoială ursita a făcut să ne încrucişăm drumurile. 
Doi prieteni cu acelaşi vrăjmaş. 

— Nu te înţeleg, Bektaş-Effendi. 

Mectubgiul râse: 

— Am să-ţi descurc eu pânzele. Rami-Mehmed e 
reazemul Brâncoveanului şi nu-i sfetnic să nu cunoască 
lucrul acesta. Cu nenumăratele pungi de aur plătite bacşiş 
vizirului, Brâncoveanul şi-a dobândit domnia pe viaţă. Prin 
iscoadele mele ştiu de vreme îndelungată că valahul nu-i 
credincios sultanului. Cloceşte mereu gând de răzvrătire 
alături de greci, sârbi, încearcă să-i tragă de poale spre 
ajutor pe ţarul Petru şi pe Leopold. O ştiu de mult, dar 
dovadă n-am avut. Acum o am, o aştept să vină. 

Chipul lui Radu Andronic păru să se lumineze. 

— Văd unde ţinteşti... Dovedind viclenia Brâncoveanului, 
sapi puterea încredinţată lui Rami-Mehmed de către 
sultanul Mustafa. Valahia e piatră scumpă la coroana 
padişahului. 

— Întocmai. 

Logofătul clătină din cap. 


— Şi? Mi-ai dovedit înainte, cu prisos de înţelepciune, 
adevărul vorbei născocite de bătrâni: stârpind o singură 
buruiană, nu scapi grâul de prăpădul pirului... 

— Ştiu, Andronic-Effendi, înlăturarea lui Rami-Mehmed 
nu schimbă soarta imperiului. E puţin, foarte puţin, dar 
oricum e ceva. 

— Da, e ceva, spuse logofătul pe gânduri. 

— Nu-ţi răsădesc nădejde zadarnică. Mă înşel arareori... 
Curând, curând de tot, te vei putea întoarce acasă. 
Prietenia mea va alina dorul domniei tale, aducându-mi în 
schimb mâhnirea de a nu te mai şti aproape. Surâse: N-ai 
gustat şerbeturile... 

Logofătul bâigui ceva nedesluşit. Îşi muşca buzele să nu 
râdă. Printre crengile albe de cais, zărise pentru o clipă 
flori albastre, piezişe. Ochii fluturelui alb. 

Sadeth stătuse toată vremea ascunsă în vasul cel mare, 
zugrăvit de meşteri japonezi. 


XXX 


Sadeth tremură. Ce frig e în astă seară pe casă! Vântul 
împunge rochia subţire cu fluturaşi albaştri. Rochia Amirei, 
cea de-a doua soţie a lui aga-baba, pe care Sadeth i-a furat- 
o din sunduc, e largă şi lungă, dar Sadeth a mototolit-o bine 
la spate, unde nu se cunoaşte, şi a legat-o strâns cu 
cingătoarea. 

Amira o ţinea sub lăcăţel pentru zile de bairam, pentru 
moschee, pentru ceasurile când pofteşte prietene. Rochia 
minunată pe care Amira nu i-ar fi împrumutat-o niciodată. 
De aceea a şi şterpelit-o... Încuietorile din casă n-au taină 
pentru Sadeth, le deschide la iuţeală cu o spelcă. Ştie ce 
păstrează Fathma, soţia dintâi, în besacteaua persană. 
Nişte neghiobii să mori de râs: bucle legate cu panglici, o 
gâză moartă în cutiuţă de sticlă, un dinte adevărat pe care 


l-a rătăcit aga-baba muşcând din halviţă, prins într-o 
gheruţă de aur. Sadeth a scotocit şi sertăraşele Amirei... 
Clondire şi clondiraşe cu uleiuri şi alifii. A găsit Sadeth şi o 
alifie de tinereţe veşnică. Un fel de argilă neagră şi 
unsuroasă. Şi-a mânjit Sadeth cu nădejde tot trupul 
isprăvind cutioara dintr-o dată. Socotise că va ajunge din 
nou copil... Ibrahim nu se poate însura cu o fetiţă... A zăcut 
după aceea două săptămâni, umflată şi roşie, vegheată de 
ebe-cadân. 

Sadeth mai cunoaşte - dar asta n-a spus-o nimănui, 
nimănui, nici măcar Mariei - ce rânduială trebuie să ţii 
pentru a deschide zăbrelele din odaia de taină a lui aga- 
baba. Dintâi bagi degetul în leu, şi roteşti... Numai după ce 
ajungi la capăt, învârţi bila aceea cu steluțe. Apoi... 

Lui Sadeth îi e tare frig. A aşteptat luna să alunece trei 
palme dincolo de creanga stejarului şi beyul tot n-a venit. 
Inima lui Sadeth e mică, mică, lacrimile îi umflă pleoapele. 
Un strigăt uşurel o făcu să sară din loc, gata-gata să se 
prăvălească pe Divan-loli. Nu, nu e beyul, e Maria. 

— Stăpână... Stăpână... 

Sadeth se târâie pe pântece până la geamlăc. 

— Stăpână, zadarnic aştepţi. 

— Ei şi? Dacă aşa-mi place mie... 

— Nu mai vine beyul. 

— Minţi, Maria! 

— Nu te-am minţit niciodată, Effendim. Am fost în Pera. 

— Pentru ce? 

— M-a trimis celebi la spiţerie pentru leacurile lui 
Fathma. 

— Fathma are roaba ei. 

— E bolnavă. Vino înăuntru, stăpână. Să nu te prindă 
frigul nopţii. 

— Nu! 

Sadeth dă din picior. Acoperişul geme. Îşi duce mâna la 
gură speriată şi aşteaptă. Nu se aude nimic. Şopteşte 
înfrigurată: 


— Spune, Maria... 

— Beyul e la petrecerea dată în casa frâncului. 

Sadeth simte că-i îngheaţă inima. 

— Petrecere? După ce-ai cunoscut că e petrecere? 

— Am văzut rădvane şi slujitorime, se aud muzici, casa-i 
luminată de parcă ar fi luat foc. Prin ferestre se vede 
danţul... 

Ochii fluturelui alb au pierit spre tâmple. Întreabă înecat: 

— Eşti încredinţată că beyul se află acolo? 

— Nu te necăji pentru puţin lucru... Hai, Effendim, în 
casă ţi-oi mângâia pletele... 

— Nu de mângâierea ta am trebuinţă. 

— 'Ţi-oi ghici în grâu... 

Sadeth scrâşneşte: 

— Eşti încredinţată că beyul se află acolo? 

Roaba oftează. 

— Sunt. 

— După ce? 

— l-am zărit sluga aceea burduhănoasă, Pafnutie, printre 
slujitorii de la poartă. 

Dinaintea ochilor lui Sadeth se lasă negură groasă. 
Lipeşte obrazul de olanele acoperişului. O clipă, două... 
Smucegşte dintr-o dată capul. 

— Mergem şi noi, Maria! 


XXX 


Roaba coboară sacul pe scările tainice care duc de-a 
dreptul în spatele grădinii mectubgiului. Fluturele alb luase 
drumul beyului valah. 

— Pentru fapta aiasta, bombăne roaba, nu văd altă 
răsplată decât securea gâdelui. Ajută, Doamne, să fie măcar 
ascuţită, ne-or căzni mai puţin. 

Se furişează pe ulii dosnice şi întortocheate, ferind 
potecile bostangiilor. 


— Înfruntăm primejdiile degeaba, stăpână. 

— Nu! şopteşte din desagă fluturele alb. 

— Cum gândeşti să pătrundem? 

— Eu sunt mică. Găsesc bortă pe unde să mă strecor în 
curţi. Tu atâta să grijeşti, să nu te vadă sluga beyului. 

Maria alege ulicioarele lăturalnice. Răsuflă cu uşurare 
abia când intră în Pera. Ornicele evropeneşti arată miezul 
nopţii. Drept-credincioşii dorm ţepeni, somn dulce îngăduit 
şi binecuvântat de Allah. 


Clipă de răgaz între două contradanţuri. 

Muzicile odihneau în ocniţa înconjurată de palmieri şi 
portocali răsădiţi în hârdaie poleite ori smălţuite. Îngâna 
dulce şi singur doar clavecinul. Sunete mângâioase şi 
zglobii pe care unii dintre oaspeţi le-au mai auzit la curţile 
evropeneşti. Sunt cântece născocite de sieur Lully spre 
desfătarea urechilor Regelui Soare. Slugi în straie roşii, 
zăbrelite cu argint, se mişcau neauzit, purtând tipsii 
încărcate cu cupe şi pocale. Poposeau dinaintea oaspeţilor, 
alunecau mut spre cuhnii, se întorceau cu tipsii noi. 

Alţii schimbau lumânările ostenite din candelabre. 
Candelabre se aflau pretutindeni, aninate de pântecele 
bagdadiei, în toate ungherele. Odăile păreau stropite de sus 
până jos cu diamanticale în care bate soarele. Cleştarul 
orbea, culegea stropii de lumină, pe care-i azvârlea înapoi 
cu pumnul. 

Arome felurite împâcleau aerul cămărilor: mosc, ambră, 
iasomie, violete, narcise şi  chiparoase, amestecuri 
meşteşugite, tot ce a născocit mai de soi întru miresme 
neguţătorul Simon Barbe. Cărticica lui pătrunsese în toate 
curţile evropeneşti. Soţia trimisului francez abia sosită din 
Paris îşi flutura marama înecată în Mille fleurs, cel din urmă 
parfum de pe cheiul Nesle. Rochia cea mai frumoasă o avea 


însă Lady Alix. Era aidoma celei purtate de regina Anne, din 
stirpea Stuarţilor, la balul Sfântului George. Sânii erau 
chenăruiţi de un fir străveziu de muselină, sub care 
înfloreau opt trandafiri de aur. Poalele din catifea, ca iarba, 
alunecau de vreo şase coţi pe dalele de marmoră. Toscana 
era înveşmântată în rochie ca lămâia, cu mănunchiuri de 
argint, chibzuit potrivită feţişoarei înguste şi smeade. 
Olandeza, bălană şi trandafirie, alesese strai negru de taftă, 
cu ape şi dantelă multă de Anglia, tot neagră. Deasupra 
genunchiului, chemând toate privirile, poposise rândunică 
bătută în smaralde şi diamanticale. Spanioloaica părea o 
flacără în rochia ei roşie, bine trasă pe pântece, plină de 
rubine pe braţele goale, la piept, în păr şi urechi. De la 
mijloc în jos, veneţiana avea trei rânduri de straie cărora 
franţujii le dăduseră nume felurite. Cea de dedesubt, din 
taftă subţire, se chema credincioasa. A doua, din taftă mai 
groasă, era poznaşa şi i se zăreau doar marginile. Cea de 
deasupra, sfioasa, din brocart auriu, avea lanţ de panglici şi 
boboci roz-albi ce făceau înconjurul poalelor. 

Erau peste o sută de oaspeţi în casele trimisului lui 
Ludovic, care dovedise multă politichie născocind Balul 
primăverii. 

Aşa gândea Radu Andronic, trecând prin sită oaspeţii. Cu 
nici un chip n-ai fi putut altfel grămădi în vreme de război la 
aceeaşi petrecere dregătorii nemți, olandezi, franţuji, 
spanioli, din Veneţia, Savoia şi Anglia. Şi niciunde decât aici, 
zâmbind tainic deasupra cupelor, privind pieziş, dar mereu 
cu dulceaţă, ori schimbând vorbe în doi peri, nu puteai 
iscodi mai bine gândurile principilor evropeni. 

Nu vorbea nimeni despre coroana Spaniei, dar izbânda 
mareşalului de Villars la Hochstaedt, unde Bourbonul 
înfrânsese pe nemți cu mai puţin de un an în urmă, se afla 
în cugetul tuturor. Vânzarea ducelui de Savoia, trecut în 
tabăra nemţească, mai adumbrea încă fruntea trimisului 
francez, cel englez nădăjduia mult în vitejia şi priceperea pe 
câmpul de luptă al lui Malbourough. Bătălii grele se 


zvoneau pentru sfârşitul verii, dar buzele subţiri ale 
slujitorului reginei Anne erau cetluite. 

În clipa aceea de răgaz, însă, zâmbeau toţi arătând 
chipuri senine, fără umbră de nelinişte. Se risipiseră în 
pâlcuri, schimbând vorbe  uşurele despre fapte 
neînsemnate, alţii străjuiau canapelele unde poposiseră 
rochiile cele galbene, ghiordii ori albastre. 

Alcătuiau ciudată privelişte pentru caftanele de pe malul 
Bosforului. Din hainele de brocart, atlaz şi zaramfir felurit 
colorate, ţâşnea horbota înspumată a cămăşilor, vestele 
lucioase îmbumbate cu perle, rubine ori safire. Ciorapii tot 
din mătase, bine întinşi până la genunchi, ţineau culoarea 
hainei şi erau prinşi în zgărdiţe de aur şi purpură. Panglici, 
noduri şi egrete împodobeau încălţările, umerii, legătura de 
la gât. Perucile pudrate, castanii, cărunte, roşii ori ca pana 
corbului cădeau în zulufi moi. 

Singurul cu perucă albă se afla logofătul Radu Andronic. 
Între buclele de argint, chipul răsărea mai oacheş, tăiat de 
mustăcioara subţire şi ochii râzători ce sclipeau ca 
adamantele negre. Închipuia făptură neasemuită spre care 
se întorceau cu anume priviri capetele doamnelor, şi tot cu 
anume priviri, dar alt cuget, ale bărbaţilor. Haina din 
brocart auriu se lipea precum pielea cea moale de umerii 
largi ai logofătului, horbota de Anglia subţire, pânză de 
paing, flutura la cea mai mică adiere. Încălţările din catifea 
albă, vesta argintie, panglicile şi zgărdiţele, ghiulurile 
aveau un singur soi de podoabă: adamante strânse în 
mâănunchi. 

„Zeu păgân din cleştar şi briliante“, îşi zise veneţiana, 
potrivindu-şi cele trei rânduri de straie în aşa fel încât să 
poată fi numărate. 

Muzicile începură din nou şi perechile înaintară într-o 
alcătuire ce ar fi stârnit mare mirare oştenilor din toate 
taberele încleştate la acea vreme în lupte grele. Sunetele 
jucăuşe spulberau parcă frământările ce umpleau de sânge 
harta Evropei. 


Logofătul simţea privirile veneţienei, dar ochii lui căutau 
spre anume făptură trupeşă, în strai de mătase ca violeta: 
Dagmar, fiica lui Beer, vrăjitorul din Fanar ce născocise 
încuietoarea mectubgiului. 

Strecurându-se printre oaspeţi, Radu Andronic îi ieşi 
dinainte, închinându-i-se adânc. Dagmar îl măsură iute şi-i 
întinse mâna. Logofătul îi simţea la învârtituri trupul şi 
subsuorile năpădite de nădușeală, dar zâmbea cum ştia el 
mai frumos. 


Sadeth stă căţărată într-un castan. De-acolo, printre 
ferestrele deschise, vede tot: danţul, muzicile, slujitorii cu 
tablalele lor mari. Aude râsete şi vorbe rostite în graiuri 
ciudate. Nimeni nu spune un singur cuvinţel pe înţelesul ei. 
Urmăreşte cu ochi lacomi tot ce se întâmplă şi se miră, se 
miră mult de tot... 

Poate că visează un basm. Basmul cu prinţesa din conacul 
fermecat pe care i-l povestea nene-cadân. Nicicând n-a 
văzut asemenea lumini. Puzderie de stele au venit să dea 
strălucire odăilor. Pe slugi le recunoaşte după tipsii, dar 
ceilalţi... 

Sadeth se ciupeşte, se încredinţează bine, bine de tot, că- 
i trează, că nu doarme în cămara ei din conacul lui aga- 
baba. Acestea nu pot fi făpturi adevărate... Sunt prinți şi 
zâne vrăjite... A mai văzut Sadeth astfel de straie? 
Asemenea mijlocele subţiri? Şi Sadeth are mijloc subţire, 
dar ea e mică şi slabă şi nu mănâncă. Umerii lui Sadeth 
înţeapă rochia ca două piroane, de aceea pune acolo 
horbotă, ori se înfăşoară în caşmiruri... Fluturele alb e 
încredinţat că visează. Zânele au chipuri smălţuite, prinții 
poartă peruci mai frumoase decât orice pieptănătură ştiută 
de Sadeth. Şi ce muzici! Femeile dau mâna beylor, se 
leagănă mai unduioase decât nuiaua pe care aga-baba o 
păstrează în odaia lui, pentru zilele când Sadeth se 
obrăzniceşte. Fluturele alb închide ochii. N-ar vrea să se 


trezească. Îi deschide din nou, repede. Va mai visa vreodată 
la fel de minunat? 

Roaba îi ascultă de jos gâfâitul, ţipetele mici şi întreabă 
mereu aţâţată: 

— Ce vezi, inimioară? Ce vezi? 

— De bagdadie, spune Sadeth cu gura uscată, atârnă 
luminile. Lumânări în candele de cleştar, Maria, iar din ele 
picură tot cleştar. Mai sunt altele prin unghere. Vai, ce 
multe sunt! Nici nu pot să-ţi spun! 

Fluturele alb abia mai răsuflă. 

— Ah ce rochie! 

— Cum e? Cum e? 

— Verde de catifea, cu trandafiri de aur, şi cu atârnă 
mare de tot. Mătură podelele. Când dănţuieşte.... uite-o 
acuma, şi-a pus atârna pe braţ. Ce frumoasă e, Maria! 
Bărbaţii sunt în straie ca ale beyului, ştii, când se plimbă pe 
Divan-loli... Toţi au plete şi zulufi. 

Fluturele alb amuţeşte. Inima-i tace, trupul i-a înţepenit. 
Beyul valah ţine în braţe o rochie violetă. Şi-i zâmbeşte... Îi 
zâmbeşte... 

Peste ochii albaştri năpădeşte pânză de lacrimi. Nu mai 
desluşeşte decât o volbură de aur şi argint de care se 
lipeşte strai vioriu. 

— Ce-i, stăpână? 

Sadeth înghite lacrimile, îşi şterge nasul cu podul palmei. 
Suspină înecat: 

— Îl văd. E aici... 

— Valahul? 

— Poartă veşmânt de brocart roz-alb, berneveci argintii. 
Un ilicel cu grămadă de adamante, panglică lată de aur cu 
ciucuri. Are şi el plete, Maria. Plete de argint. Dar azi e 
urât... Oricum, nu-i chipeş precum gândeşte... 

Fluturele alb îşi muşcă buzele. Ştie că minte. Ştie şi 
Maria. Beyul seamănă cu un soare, străluceşte mai tare, cu 
mult mai tare decât un împărat african. 

— Şi... ea? întreabă îndoită roaba. 


Ochii lui lui Sadeth se întunecă: 

— E cea mai urâtă slută din o sută de ani şi chiar o mie de 
ani! Mai slută decât nevasta lui Ahmed cel chior! Balcâză şi 
cu bube pe faţă... 

— Vezi de-acolo şi bubele, stăpână? 

— Văd. Şi rochia e pocită. Ca o vânătă coaptă. Parcă-i un 
şobolan. Ce i-o fi îndesând atâta la ureche, Maria? 

— Cine, Effendim? 

— Beyul... Când e cu mine, tace ca un crap. iii 
zâmbeşte... 

Glasul fluturelui alb e plin de lacrimi. Inima îi sângerează. 

— Hai acasă, stăpână! Ne-apucă zorile... 

— Să ne-apuce! Acum îi sărută mâna. 

Sadeth plânge, zguduind crengile castanului. 


— Te ştiu de multă vreme, Herr Andronic, surâse 
Dagmar. 

Zăboveau pe o sofa stingheră, sorbind lichioruri reci. 

— "Te ştie toată Pera şi prepuiesc tot Stambulul. 

— Mă bucură vorbele voastre... Nu nădăjduiam să atrag 
luarea-aminte a lui fraulein Beer, cea mai frumoasă femeie 
din Fanar. 

Dagmar râse: 

— Văd că ai deprins graiul cavalerilor de la curtea 
Bourbonului. 

— O vreme îl uitasem, zâmbi Radu Andronic. Fraulein 
Beer i-a stârnit din nou izvorul. 

Dagmar îl lovi uşurel pe obraz cu vânturarul din pene de 
struţ. 

— Eşti un ştrengar, Herr Andronic. Vino într-o zi pe la noi 
când alte lucrări îţi vor lăsa clipă de zăbavă. 

— Bucuria de a vă vedea va născoci multe asemenea 
clipe. Aţi încredinţat altcuiva contradanţul? 

Dagmar păru să chibzuiască şi spuse cu zâmbet şiret: 

— Cred că lui Herr Andronic. Îl trase de mână: Vreau 
dintâi să-l cunoşti pe tata. Îi place să-şi poftească singur 


oaspeţii... 


XXX 


Abia atunci se deschisese pofta de petrecere a 
logofătului. Muierile toate erau cilibii, nicicând muzicile nu 
dezmierdaseră mai dulce. Beer, neamţul bezmetic, îl poftise 
în casele lui. Asta însemna cheia ce ducea la redobândirea 
izvodului. 

Se avântă în danţ. Ceilalţi oaspeţi se dădură în lături, 
lăsând loc nababului cu plete de argint. 

— E chipeş valahul! şopti Lady Alix. 

Veneţiana îl privea cu anume zâmbet. 

— Are ceva de condottiere... 

— Uite că şi nemţoaica poate să placă! 

— Capriciu, milady. 

Chipul logofătului strălucea. Nici un gând pentru 
fluturele alb. 


XXX 


Mectubgiul pătrunse pe neaşteptate în odaia lui Sadeth, 
puţine clipe după plecarea Amirei. Totul se afla valvârtej, pe 
fruntea fluturelui alb crescuse cucui cât oul. 

Selim îi privi obrajii zgâriaţi, măsură neorânduiala 
straielor şi a covoarelor. Rosti aspru: 

— De astă dată, cumplită pedeapsă ţi-ai dobândit, 
Sadeth! 

— De ce, aga-baba? Ochii albaştri se şi umpluseră de 
lacrimi. După ce vine Amira şi mă bate, şi mă urgiseşte, tot 
pe mine mă pedepseşti? 

— Ce-ai avut cu rochia ei? 

Sadeth arătă cu degetul maldărul de mătase ferfeniţit, 
rămas într-un colţ al odăii. Ţinea tot timpul la spate pumnul 


bine strâns. 

— N-am avut nimic, aga-baba. A năvălit pe uşă cu ea în 
zdrenţe şi mi-a azvârlit-o în cap. Sadeth abia putea vorbi 
printre sughiţuri de plâns. lar după aceea, a năvălit cu 
pumnii şi cu picioarele peste mine. 

— Minţi, Sadeth! Din răutate i-ai sfâşiat-o. 

— N-am rupt-o eu, aga-baba. 

— Minţi! 

Glasul mectubgiului răsuna primejdios. Fluturele alb, cu 
faţa roşie de plâns, abia mai răsufla. 

— Ştiam eu că aşa are să se întâmple. Ştia Sadeth că 
Amirei îi vei da încredințare. Pentru că Sadeth e cea mai 
mică, şi slabă, şi orfană, n-are cine s-o apere. Doar ocări şi 
palme primeşte. Amira-i cât o geamie, toată ziua îi dă 
ghionturi şi-o ciupeşte, şi-o trage de păr pe Sadeth şi tot pe 
Amira o iubeşte aga-baba. 

— Uită-te la mine, Sadeth! 

Selim îi smulci bărbia. Ochii fluturelui alb spălaţi de 
lacrimi îl priveau în faţă. Ochi de miel oropsit. Buzele îi 
tremurau. Mectubgiul întrebă îndesat: 

— Ce ţii la spate, Sadeth? 

Fluturele alb îşi cobori genele lungi strângând şi mai tare 
pumnul. 

— Dă mâna! 

Îi deschise degetele încleştate. O şuviţă groasă din 
pletele Amirei se rostogoli pe papucii mectubgiului. 


XXX 


Plin de nădejdi sosi logofătul în casele cu fereşti roşii ale 
lui Beer. O slugă tâmpă, parcă atunci smulsă din somn, cu 
ochi alburii şi grai gângav, îl petrecu în lungul unor odăi 
fără lumină, burduşite cu bodroanţe ale căror rost Radu 
Andronic nu-l descâlcea. Beer robotea într-o cămară cu 
zidurile zugrăvite în negru şi umplute de socoteli, cu mese 


înalte şi lungi cum văzuse boierul numai prin mănăstirile 
papistaşe, cu puzderie de sticle şi maşinării ciudate. 

Ulcele cu gât suleag, înconvoiat ori cotit, stăteau înşirate 
pe rafturi, trei scăfârlii găunoase îşi rânjeau dinţii către 
oaspete. Neamţul mormăia înciudat, cumva, deasupra unui 
cazan din care se ridicau nori întunecaţi şi rău mirositori. O 
roată de fier se învârtea cu huruit mare. 

Logofătul găsi vremea să cerceteze cu de-amănuntul 
odaia, căci Beer turuia înainte, fără să-l bage în seamă. 
Când ridica mâinile, halatul de mătase violet se da în lături. 
Radu Andronic îi vedea atunci pieptul scofâlcit, gâtul firav 
pe care se cocoţa capul ţuguiat, cu piele gălbinicioasă 
întinsă pe oase. Se răsuci după anume văscior şi-l văzu pe 
Andronic. Îşi potrivi sticlele de la ochi, cercetându-l cu 
mirare. 

— Cine eşti tu? Doftor? 

Logofătul încercă să zâmbească: 

— Pesemne m-am înşelat asupra zilei ori a ceasului... Mi- 
ai făcut cinstea, Herr Beer, de-a mă pofti în casele domniei 
tale. 

Vrăjitorul se holbă în spatele sticlelor. 

— Te-am poftit eu?! Când? 

— Ai uitat, Herr Beer! surâse Radu Andronic. La 
petrecerea dată de monsieur Ferriol. Am cunoscut-o pe 
Fraulein Dagmar şi... 

Neamţul îi reteză vorba ursuz: 

— De la petrecerea aceea afurisită Dagmar boleşte. Opt 
doftori au cercetat-o până acum. Cei mai vestiți din 
Stambul. Cei mai vestiți neghiobi! Dagmar nu mai are 
picătură de vlagă. 

Pe chipul lui Radu Andronic se iviră întristare şi grijă: 

— Mult mă mâhnegşte vestea ce-mi dai, Herr Beer. Poate 
că boala nu-i primejdioasă... 

— Poate! Poate! strigă înciudat neamţul, zbuciumându-şi 
mâinile deasupra capului. Atâta aud! Poate! Dagmar zace 
umflată şi roşie. Are limba înţepenită, iar netoţii spun, 


„poate“! Poate a mâncat într-un fel, poate a înghiţit într- 
altul, poate are stenahorie, poate a fermecat-o! Auzi! Doftor 
învăţat să-mi vorbească de farmece. Du-te, tinere! Du-te! 
Când Dagmar s-o înzdrăveni ţi-o da de veste. Îl opri înainte 
de a pune mâna pe clanţă: Nu mi-ai spus cum te cheamă. 

— Radu Andronic. 

— A! Nababul. Mi-a împuiat capul Dagmar. Du-te! 
Nababii nu-mi plac mai mult decât neghiobii. 

Logofătul îşi sticli dinţii. 

— Mie în schimb îmi plac învățații nemți. Cu vremea, 
poate că şi domnia ta îţi vei primeni gusturile. 

— Hm! Poate! mârâi vrăjitorul. Nu zic eu? Poate! 

Se aplecă asupra cazanului, întorcându-i spatele. 
Scăfârliile goale rânjeau către logofăt. 


XXX 


Aprig o pedepsise mectubgiul pe Sadeth. Dintăi, nici unei 
muieri din conac, soaţă ori roabă, nu-i era încuviinţat să-i 
vorbească ori să-i intre în cămări. O va sluji doar 
moldoveanca, cum şi cât s-o pricepe. Apoi... 

Fluturele alb socotea pe degete la câte cazne şi osânzi o 
norocise aga-baba, lui Sadeth nu-i era îngăduit să se 
preumble prin grădină, ori să-şi poftească prietene. Nici 
taleri, teşcherele de cinci şi zece galbeni nu va mai primit 
Sadeth. Maria nu va mai cumpăra pentru Sadeth marţipane 
şi cofeturi. Nici atlazuri, nici odoare. N-o să mai poată 
lepăda Sadeth nici măcar o părăluţă joi seara în palma lui 
Ahmed cel chior şi a cerşetorilor ei. Chiar şi besacteaua cu 
giuvaieruri a luat-o aga-baba, deoarece lui Sadeth, 
osândită, nu i se cuvin podoabe. 

Au mai fost şi alte pedepse, dar Sadeth n-a vrut să se 
supună. Să-i ceară, de pildă, iertăciune Amirei, cămila 
aceea umflată, şi să-i sărute mâna; Sadeth n-a vrut în ruptul 
capului şi a primit două palme grele după ceafă de la aga- 


baba. Nuiaua n-o găsea, căci pricepe orişicine, Sadeth o 
pitise sub sofa. După ce a plecat aga-baba, Sadeth şi-a izbit 
doi pumni în bărbie să nu rămână cu gâtul strâmb, apoi şi-a 
făcut la mirază socoata vânătăilor şi cucuielor, iar pe sofa a 
talerilor din punguţa de mătase. Chibzuind că nu-i ajung, şi- 
a desprins safirele din urechi şi-a trimis-o pe Maria cu ei în 
târg la anume om de credinţă al fluturelui alb, să-i dea 
galbeni buni în locul lor. 

Roaba luase sacul în spinare spre a nu îngădui privire 
străină asupra târguielilor: atâţia coţi de atlaz, atâţia de 
taftă, catifea şi tertel. Avea să treacă şi pe la Ismail simigiul 
să cumpere gavanos mare de şerbet după pofta stăpânei şi 
spre ciuda Amirei şi Fathmei, şi chiar a cotoiului Ali care n-o 
iubeşte pe Sadeth. 

În aşteptare, fluturele alb adormi, ţesând somn lin, plin 
de dulce împăcare. 


XXX 


Când Sadeth ieşi din sacul Mariei, logofătul se frecă la 
ochi. Îşi muşcă buzele să nu izbucnească în râs, mai ales că 
fluturele alb se învârtea ţanţoş prin cămară. 

În viaţa lui nu văzuse Radu Andronic asemenea straie. Pe 
trupul firav al lui Sadeth curgea o rochie strâmbă şi 
dezlânată din care se desluşeau doar petice de țesătură 
scumpă. Poalele de taftă violetă nu atârnau deopotrivă, 
mijlocul se urca de trei palme peste pântece, o mânecă era 
din atlaz mai scurtă, cealaltă de catifea. Dantelă încreţită 
fără meşteşug străjuia despicătura adâncă ce pornea de la 
un umăr la celălalt, potcoavă, peste pieptul descoperit al lui 
Sadeth. I se vedeau oasele, zăbrele strecurate sub piele. 

O zi şi-o noapte năduşiseră Sadeth cu Maria înţepându-şi 
degetele spre a potrivi rochia asemenea celei purtate de 
nemţoaică la petrecere. Fluturele alb aştepta cu sufletul la 
gură zâmbetul lui Radu Andronic, dar ciudat, beyul părea 


mai degrabă să-şi stăpânească râsul. Nu mai avu răbdare şi 
întrebă cu glasul uşurel al lucrului lipsit de însemnătate: 

— Îşi place rochia mea, beyule? 

Logofătul răsuflă adânc: 

— E minunată! 

Sadeth sări cintezoi: 

— Nu-i aşa? Nu-s două la fel în Stambul, oricât ai căuta. 

— Sunt încredinţat... 

Fruntea logofătului se adumbri fără veste. Începuse să 
desluşească câte ceva din straiul fluturelui alb. Câte ceva 
ce-i amintea de altcineva... Culoarea viorie, despicătura de 
la piept, dantela... 

— Ai o rochie evropenească, Sadeth... 

Sadeth încremeni cu inima la pândă. Întâia oară beyul îi 
spunea Sadeth şi nu fluture alb. I se părea şi mai încruntat 
ca altădată. 

— Evropenească! Şi ce? N-am voie să port asemenea 
rochie? 

— Cine ţi-a cusut-o? 

— Eu. 

Logofătul o apucă de umeri. Sadeth se făcu mică. „Vai ce 
uitătură urâtă, neagră, şi ce glas aspru are beyul! Ca peria 
de duşumele a Mariei.“ 

— Unde-ai văzut rochie evropenească, Sadeth? 

Fluturele alb îşi cobori repede pleoapele. Radu Andronic 
nu-i lăsă răgaz: 

— Nu minţi, Sadeth! Spune adevarul! 

— M-a învăţat Maria. Ea cunoaşte foarte multe feluri de 
rochii. Am să-mi fac şi altele... 

— Minţi! Nu roaba te-a învăţat. 

Fluturele alb începu să plângă. Se lăsă în mijlocul odăii 
săltându-şi poala de taftă peste cap. Nedumerită de tăcerea 
logofătului, săltă peste cot un crâmpei de privire albastră. 
Întâmpină ochii logofătului şi se puse iar pe bocit. Se 
răzgândi repede, oftă de câteva ori şi rosti înţepată: 

— Mă duc acasă! 


— Aşază-te, Sadeth, pleci când îţi spun eu! 

Ochii fluturelui alb se ascuţiră dintr-o dată, flăcări 
albastre fugite spre tâmple: 

— Sadeth face ce pofteşte ea, beyule, nu ce-o sileşti tu! 
Am să te spun lui aga-baba. 

— Am şi eu destule să-i spun. Te-ai furişat la petrecerea 
frâncului. 

— Nu-i adevărat. Nu pot părăsi noaptea casa. 

— Iar minţi, Sadeth. Sacul Mariei e la fel de bun noaptea, 
ca şi ziua. le-ai uitat prin fereştile deschise şi-ai văzut-o pe 
Dagmar. 

Sadeth flutură genele. Rosti greu, parcă: 

— Dag... mar? Cine-i asta? O pisică? 

— Ştii foarte bine cine e. Fiica meşterului neamţ din 
Fanar. Bag de seamă că rochia ei ţi-a plăcut. După aceea i-ai 
cumpărat sluga. Pesemne tot prin Maria... 

— Visezi ori născoceşti, beyule! Şi dacă vrei să ştii, eu pot 
să mă supăr. 

Logofătul se apropie, păşind rar. 

— Ce praf i-ai dat nemţoaicei, Sadeth? 

— Nu i-am dat nimic. 

— Ce i-ai dat? 

Glasul beyului îi izbi urechile. Aducea a muget şi lui 
Sadeth începu să-i fie frică. Radu Andronic, mânios, îi 
prinse umărul. Văzu zgârieturile, semne albastre la 
grumaz, un cucui ascuns sub pletele aduse pe frunte. 
Bătălie straşnică se dusese în casele mectubgiului. 

— Nu glumesc, Sadeth. Ţi-a rămas loc şi pentru alte 
cucuie. Ce-ai dat nemţoaicei? Fluturele alb îşi supse buzele, 
semn că nu va scoate o vorbă. Bine, Sadeth! Te încui aici şi 
nu pleci până nu-mi spui. 

Logofătul se îndreptă spre uşă. Sadeth îl opri înainte de a 
pune mâna pe clanţă: 

— l-am dat... Nu mai ţin minte chiar atât de bine. 

— Sadeth! 

Fluturele alb oftă: 


— Aloe, cu seminţe de muştar bine pisate, măcieş şi 
pulbere de gândaci negri. 1 le-a amestecat sluga în alifiile 
ce-şi dă pe faţă. Să ştii că nu moare, beyule! Se umflă doar, 
şi după aceea îi trece. 

— Aloe, muştar, gândaci negri, măcieş... Eşti încredinţată 
că n-ai uitat nimic? 

Sadeth se strâmbă, cu ochii plecaţi: 

— Am adăugat şi puţin scărpinici... Asta ca să se roşească 
bine. 

Logofătul îşi înfipse unghiile în palme, să nu râdă. Ar fi 
luat în braţe fluturele alb, i-ar fi tras o bătaie straşnică, i-ar 
fi sărutat ochii, ar fi azvârlit-o pe geam... Toate deodată... 

Rosti mereu mohorât şi aspru. 

— Acuma ai să-mi zici leacul. 

Sadeth îi întoarse spatele. 

— Leacul, Sadeth! 

— Văd bine c-o iubeşti pe fata meşterului, spuse fluturele 
alb printre suspine. Dar nu-ţi dau leacul nici moartă! Aţinti 
în obrazul logofătului ochii albaştri foc şi pară. Poţi să mă 
pârăşti lui aga-baba, nici nu-mi pasă! Şi degeaba te uiţi aşa. 
Lui Sadeth nu-i e teamă de nimeni! 

Radu Andronic chibzui câteva clipe, se apropie de 
fereastră şi glăsui cu spatele întors: 

— Bine, Sadeth, poţi să pleci! 

Fluturele alb îl cercetă cu gura căscată. Se clătina de pe 
un picior pe altul. Îngână, aţintind podelele: 

— Muierea aceea balcâză şi bulbucată se va drege bând 
lapte de catâroaică grea în a patra lună. Faţa să şi-o ungă 
cu alifie de migdale şi camfor. 


Capitolul XX 


IZVODUL ISCOADEI 


De astă dată meşterul din Fanar întâmpină logofătul cu 


zâmbetul pe buze. Leacurile trimise prin Pafnutie se 
dovediseră a fi de mare ajutor, iar nemţoaica, după spusele 
lui Beer, se tămăduia văzând cu ochii. 

— Dacă îngădui, am să-ţi ţin eu tovărăşie. Dagmar, deşi 
nerăbdătoare, încă nu poate primi oaspeţi. 

Avea zâmbet ciudat meşterul, cu buzele strânse peste 
gingiile ştirbe, în vreme ce ochii apoşi se rostogoleau - două 
făpturi vii, mici, gonite neîncetat. Vorbea mult, cu patimă, în 
vreme ce meşterea asupra ulcelelor schimbând licorile şi 
îmbinându-le, iar roata cea mare huruia fără odihnă. 

Beer istorisi multe şi amestecate despre copilăria lui într- 
un târguşor din Prusia, apoi despre preumblările pe la 
curţile evropeneşti, despre mama lui Dagmar care pierise 
de pestă în Sardinia, despre căutările lui. 

Maşina de zburat a lui Leonardo nu-i dădea pace, vorbea 
cu lacrimă despre pan Copernic, un polonez a cărui carte 
scrisă cu vreo sută cincizeci de ani în urmă, De 
revolutionibus orbium coelestium libri VI, cuprindea tot ce 
se putuse gândi mai de seamă de la începuturile omenirii. 
De altfel, jocul stelelor pe bolta cerească îl frământa mult 
pe neamţ. Ţinea în cămară ochean lung, alcătuit anume 
pentru cercetarea cerului, iar pereţii negri erau acoperiţi 
cu semne ciudate, înscrise cu tibişir de argilă albă. Într- 


acolo căutau mai cu seamă ochii logofătului, căci desluşise 
în învălmăşeala aceea anume adevăruri despre harta 
cerească însemnate în tipare scurte ca nişte ghicitori: 
Venus, Jupiter, Saturn, Crai Nou, Steaua ciobanului se iveau 
de fiece dată în rânduială şi alcătuire nouă. 

Radu Andronic asculta cu jumătate de ureche năvala de 
vorbe. Semnele de pe zidurile neamţului îi purtau gândul 
spre acadelele trimise de fluturele alb. Inimioară, lanţ, 
ancoră... într-anume înşiruire, aveau un tâlc. lar după cum 
o cunoştea pe Sadeth, logofătul prepuia că fără îndoială 
cercetase şi  desluşise taina  încuietorii din odaia 
mectubgiului. Din această taină, izvodise şarada cofeturilor. 

Logofătul părăsi casa cu fereşti roşii din Fanar, 
încredinţat că pentru a deschide rătezul lui Selim, trebuie 
îmbinate semnele rotiţelor după o noimă ce cuprindea 
adevăr ştiut şi răsştiut al hărţii cereşti. Şi mai era 
încredinţat că oricât l-ar suci, neamţul nu şi-ar lepăda taina. 


Două ceasuri după miezul nopţii aşteptase fluturele alb 
pe acoperiş sosirea logofătului. În cel dintâi, tresărise la 
fiece zgomot, orice zvon de copite, foşnet de iarbă ori 
frunze îi smulsese inima. O simţea bulgăr fierbinte, gonind 
din piept în grumaji, căzând iar greu în cuşca ei. În cel de al 
doilea, plânsese pe săturate. Mai plângea încă în zori 
umplând poalele roabei de lacrimi. 

— S-a supărat, fiindcă am vătămat-o pe fata vrăjitorului 
cel nebun. Sadeth abia putea vorbi printre sughiţuri. Bagi 
tu de seamă, Maria, cât de mult o iubeşte? 

— Nu cred, inimioară... le-am auzit cu urechile mele că 
n-ai să-l mai întâmpini pe acoperiş. De aceea n-a venit. 

— O iubeşte, Maria! Sadeth îşi arătă pieptul. Uite, simt 
aici. Nu mă înşel niciodată. Viaţa mea s-a isprăvit. Mi-e ursit 
să mor tânără ca şi nene-cadân... 


Fluturele alb îşi plângea de milă. Roaba îi dezmierdă 
pletele negre. 

— Fii cuminte, Effendim. Să aşteptăm. Poate la noapte, 
ori noaptea cealaltă... sunt încredinţată... 

Moldoveanca adormise de mult când Sadeth chibzuia 
încă scuturată de suspine. Candela se stinsese, în 
geamlâcurile zugrăvite pâlpâiau ruşinoase zorile. Sadeth 
zgâlţâi trupul roabei. 

— Spune drept, Maria; tu n-ai fi făcut ca mine? 

Moldoveanca sforăia uşurel, pe o singură nară. Sadeth îşi 
potrivi loc moale în poalele ei. Pleoapele îi căzură grele 
peste ochii mari, fluturi albaştri osteniţi de plâns. 


Boier Ioniţă Fărcăşan şi clucerul Negoescu poposiseră de 
două zile la Stambul. Chibzuiseră ca în răstimpul ce aveau 
să hălăduiască sub cerul lui Allah să închirieze conac 
arătos, pe potriva unor obraze alese. Ochiseră o casă de 
trei caturi pe Divan-loli şi cu mâna la chimir spre a plăti 
galbenii cuveniţi aflară cu uimire că ghiaurilor nu le era 
îngăduit a sălăşlui în asemenea conac. Aveau încuviinţare 
pentru locuinţă de unul, cel mult două caturi, căci între 
hotarele padişahului, conacele cele mai înalte se cuveneau 
drept-credincioşilor. Negoescu rămăsese năuc cu ochii la 
şalvaragiu. Ioniţă Fărcăşan, după clipă de chibzuială, îi 
descurcase tâlcul poruncii. 

— Vor să fie mai aproape de Allah, clucere. Din aceeaşi 
pricină îşi rad şi scăfârlia. Să-i simtă, fără oprelişte, 
dezmierdarea. 

Se mulţumiseră în cele din urmă cu o casă răsărită pe un 
dâmb, în apropiere de moscheea iscată din milosârdia 
sultanei Valide. 

După puţine ceasuri, când slugile abia isprăviseră 
rânduiala bodroanţelor prin odăi, aveau să-şi căiască 


alegerea. 

Cinsteau de casă nouă din rodul podgoriilor valahe, 
minunându-se de una şi de alta şi născocind prilejuri de 
desfătare. Văzduhul era dulce şi îmbălsămat, cerul întindea 
cearşaf siniliu, fără nor, din grădină adia aer primenit, un 
pumn de soare azvârlea lumină roşiatică pe covoare. Ioniţă 
cerceta cu plăcere odaia, împăcat cu sine, cu Negoescu şi 
întreaga seminţie a Profetului. Băuse binişor încă dis-de- 
dimineaţă şi descoperise în turcime un soi de caltaboş 
uscat, tare şi iute - ghiudem - ce asmuţea vârtos la 
deşertarea cupelor. Se hiritisea pentru gândul cel bun care- 
| mânase la Stambul şi chibzuia în ce fel avea să dea de 
urma logofătului. Negoescu trăgea din lulea socotind 
numărul balercilor neîncepute şi mai cu seamă în ce fel 
aveau să rostuiască altele. Poposise clipă de linişte în 
cămara răcoroasă, boierii îşi azvârleau priviri de mulţumire 
blândă, când deodată săriră arşi. 

Răcnete de mare spaimă răzbăteau din uliţă. Alergară la 
fereastră, cercetând împrejurimile.  Zbieretele nu 
conteneau, cereau parcă în mare grabă milă şi ajutorinţă. 

— Se îneacă vreun fes, îngână buimac Ioniţă Fărcăşan. 

Negoescu avea ochii păienjeniţi, abia se ţinea de uşor. 

— Îl vezi? 

— Nu! Se holbă uluit la lumea de pe uliţă. Ce znamenie 
de fiinţe or fi şi ăştia, clucere? Nici că le pasă. lar cela 
răcneşte de-şi dă duhul. Dar unde o fi? 

— Uite-l! 

Negoescu ţintea cu degetul undeva sus. Fărcăşan cercetă 
într-acolo, apoi din nou spre clucer. Se cruci, clătinând 
capul: 

— Mă, tu te-ai smintit de-a binelea! Nu ţii la băutură, asta 
e! 

— Ba tu ai bolunzit, Ioniţă! se mânie Negoescu. Uită-te în 
vârful casei! Acela urlă. 

Fărcăşan întinse gâtul şi rămase cu ochii căscaţi. În vârf 
de minaret, răcnea un muezin cu mâinile ridicate spre cer, 


chemând turcimea la rugăciune. 

— Ce-o fi vrând, bre Negoescule? Eu, după cum zbiară şi 
încotro se uită, chibzuiesc că flăcăul parcă se ceartă cu 
Allah. 

— Îi tot dai zor cu Allah! Şi mai zici de mine că-s beat. 
Poate îl ocărăşte pe altul, cocoţat şi el, dar pe care noi nu-l 
vedem. 

Clucerul ridică din umeri, căutând spre muezin. 

— Pare a fi scăpat din bolniţa celor cu stricăciune la cap. 

— Sănătos, oricum, nu pare... 

— Ori cere pomană. Să-i trimitem câţiva taleri prin slugă 
şi i-om închide gura. 

— Ba eu zic să-l cercetăm întâi. 

Fărcăşan duse mâna pâlnie la gură şi începu să strige din 
toţi rărunchii. Luat fără veste, Negoescu se clătină, gata să 
cadă. 

— Hei, bre omule! ţipă Ioniţă. Ai vreo trebuinţă? 

Clucerul se zgâlţâia de râs. 

— Gândeşti că pricepe valaha? 

Fărcăşan îl măsură buimac şi-şi scărpină ceafa. 

— Încearcă tu, Negoescule, am băgat de seamă că le-ai 
deprins vorbele. 

— Cum să nu! Până a priceput acela ce fel de casă caut, 
mi-au ostenit mâinile... 

— Cum îi astupăm, bre, gura! Îmi ţiuie urechile de-atâta 
behăit zbuciumat. 

Amuţi dintr-o dată. Gând năstruşnic îl străfulgeră. Dădu 
fuga spre capătul odăii, cercetă pe sub boarfe şi se întoarse 
cu un colac mare de frânghie, meşterind la iuţeală un laţ. 

— Ce vrei să faci? întrebă Negoescu. 

— Îl arcănesc ca pe armăsarii cei nărăvaşi. 

— Poţi? 

— Pot. Când eram copil la moşie mă întreceam cu argaţii. 

— Dacă poţi, e bine, socoti clucerul. În sfârşit, Ioniţă, văd 
şi eu un gând cu judecată la tine. Mi-e însă că te făleşti. 

— 'Ţii prinsoare pe o balercă din vinul rămas? 


— Ţin. 

— Dă-te la o parte! 

Boier Fărcăşan se căţără pe pervaz. Descolăci frânghia şi, 
învârtind laţul în văzduh, îşi luă avânt şi-l azvârli cu putere 
înspre muezin. 

— Stai tu numai puţin! Îl smulg eu şi din braţele 
Profetului! 

Se rezemă bine în zid şi îşi sumese mâneca halatului, 
pregătindu-se să se opintească vârtos. 

Înţelese pe neaşteptate că se petrece ceva. Un pâlc de 
turci, îmbrăcaţi toţi deopotrivă, cu nuiele în mâini, se 
opriseră dinaintea ferestrei. Priveau întunecaţi spre cei doi. 
Până să apuce să deschidă gura, bostangiii îi înhăţară şi-i 
petrecură cu lovituri până la temniţa cea mai apropiată. 

În vârful geamiei, turcul se descotorosi de frânghie şi îşi 
urmă chemarea. 


Pătărania celor doi boieri făcu înconjurul Stambulului, 
stârnind uimirea mânioasă a drept-credincioşilor, dar mai 
cu seamă râsetele evropenilor din Pera. Solii: francez, 
venețian, leah, armatorul olandez îşi ţineau pântecele 
povestind fără istov cum valahii scoşi din răbdări de 
chemările muezinului şi necunoscându-le rostul au încercat 
să-l tragă jos din minaret, ispravă căreia îi lipsise foarte 
puţin ca să izbutească. Trimisul neamţ căuta la ei mirat, nu 
pricepea ce-i de râs... 

Lui Radu Andronic, întâmplarea i-o istorisise mectubgiul 
Selim. Dintâi, logofătul râsese pe săturate, apoi rămase pe 
gânduri. Fapta i se părea întru totul pe potriva a doi boieri 
ce-i cunoştea bine: Ioniţă Fărcăşan şi clucerul Negoescu. 

Se mai aflase că valahii sunt tineri şi cuprinşi, unul dintre 
ei este înalt şi gros, un mal de bărbat, iar amândoi se aflau 
la acel ceas chercheliţi. Gândul logofătului fu adeverit de 


către căpetenia  bostangiilor.  Pomenind  năzdrăvănia 
ghiaurilor, turcul scotea flăcări, chibzuind la cazne 
straşnice, ce trebuiau să pedepsească, spre pilda altora, 
ocara adusă muezinului. 

Trei pungi cu galbeni îi domoliră mânia. Păcătoşii aveau 
să fie sloboziţi în puterea nopţii şi în mare taină spre a nu 
asmuţi musulmănimea, şi cu făgăduinţă jurată din partea 
logofătului că valahii vor pieri chiar în acelaşi ceas din 
Stambul. 

Scărmănaţi bine, dar treji, Ioniţă Fărcăşan şi clucerul 
Negoescu părăsiră pe uşă dosnică temniţa. 

Dibuiau la întâmplare, în întunecimea groasă, drumul 
spre casă, vorbeau în şoaptă căutând mereu lăturiş şi în 
spate să nu-i pândească cineva. 

— Nici taica nu m-a croit cu nuiaua când i-am tăiat 
cizmele cele bune, să-mi fac praştie, bodogăni Fărcăşan 
ţinându-şi şalele. 

Era buimac şi înfricoşat peste măsură. Negoescu, galben, 
tăcea, scrâşnind. Ioniţă îşi scărpină barba. 

— Măcar ai priceput ce dor avea nepricopsitul ăla din 
clopotniţă? 

Negoescu mârâi mocnit: 

— Am priceput altceva. Să mă mai iau şi altă dată după 
capul tău... Hai la Stambul, om înghiţi alt văzduh, ne-om 
mai primeni gândurile. 

— Aşa, aşa... 

— Oftând după gârbaci m-ai împins la atâta amar de 
drum? Să mă dezmierde ţopârlanii ăştia? 

Ioniţă Fărcăşan se opri locului. 

— Te-am silit eu, bre clucere, să mă urmezi? Şi-apoi cine 
mă îmbărbăta să trag vârtos de turc, ba să-l smulg, cu 
minaret cu tot? 

Îşi urmară calea în tăcere, orbecăind pe ulicioarele pustii. 
După o vreme, gămanul glăsui iar: 

— Tot mă minunez cum de ne-au slobozit aşa de lesne! 
Spunea străjerul acela, carele rupea niţică valahă, că dintâi 


ne-or strica în cazne, iar numai după aceea ne trimit în 
lanţuri la catargă împărătească. Şi dintr-o dată ne scot de 
sub lăcată cu făgăduiala să punem sare pe coadă. 

— Fii încredinţat că zorile nu mă apucă aici. Doisprezece 
cai poruncesc să tragă rădvanul! 

— Ascultă... 

Fărcăşan îl trase de mânecă. Negoescu se simţi apucat de 
stenahorie. 

— Iar ai vreun gând? Fără mine, Ioniţă! Orice ar fi, dar 
fără mine! 

— Ai răbdare, omule! Nu vezi o făptură acolo, printre 
copaci? 

— A început să ţi se năzare şi când nu bei... 

Rămase totuşi nemişcat, cu ochii zgâiţi în întuneric. Un 
bărbat răsărit, cu umeri largi, în straie nemţeşti, se apropia 
leneş ca într-o preumblare. 

Boier Fărcăşan îşi simţi inima sărindu-i din loc. Bucurie 
mare i se aşternu pe chip şi alergă în întâmpinarea 
străinului. 

— Andronic! 


Logofătul îi scoase la liman pe drum retezat. Cum 
ajunseră acasă, Negoescu trezise slugile, azvârlind potop 
de porunci scurte şi iuți. Trebuiau din nou strânse 
bodroanţele abia rânduite, încărcate în braşovence, 
înhămaţi caii şi pornit la drum înainte ca soarele să se 
dezmeticească. 

În aşteptare, clucerul şi gămanul îşi primeniseră straiele, 
îşi oblojiseră vătămăturile. 

— Cum dăinuieşti printre diavolii ăştia, logofete? întrebă 
boier Fărcăşan. 

Radu Andronic săltă din umeri, zâmbind: 

— Dacă le înveţi deprinderile, duci trai dulce la Stambul. 

— Hm, trai dulce! Gămanul îl privi cu luare-aminte. Mult 
mă cuprinde mirarea să aud ieşind din gura lui Radu 
Andronic asemenea vorbe. 


— De ce? râse logofătul. Unde ţi-i moale, acolo-ţi faci 
aşternutul. Când îl arcăneşti însă pe muezin, vrând cu tot 
dinadinsul să-l rupi din vârful geamiei, e de înţeles că-şi 
ascuţesc turcii gheara. 

— Văd că le ţii partea, mormăi cu nemulţumire Fărcăşan. 
Află, rogu-te, nici nu ne-am dat seama că acelea erau 
zbieretele de popă turc. 

— Acum aţi luat învăţătură. 

— Am luat... Ioniţă se foi pe divan, cercetând podelele. 
Îmi pare bine că te văd, logofete. 

— Nu mai sunt logofăt. Mă bucur şi eu. 

Clucerul îşi muşcă buzele. 

— Ne socotisem încă de la Bucureşti să-ţi dăm de urmă. 

— Cu ţel anume? 

Fărcăşan şi Negoescu schimbară privire iute. Gămanul se 
hotări primul: 

— Uite, bre Andronic, mie-mi place vorba şi vinul să fie 
limpezi. Ne ştim de copii, n-am umblat niciodată cu 
ascunzişuri, iar pe tine şi pe băiatul ăstălalt v-am ţinut 
totdeauna în inimă ca pe fraţii mei. 

Clucerului îi încolţi lacrima. Clătină capul: 

— Aşa e... 

— Pentru mine, urmă loniţă, ai fost totdeauna pildă. Te- 
am socotit mai presus decât noi, mai aşezat şi mai chibzuit, 
când a fost petrecere ai petrecut vârtos, când erai în slujbă, 
apăi slujbă împlineai! Asta-mi plăcea la tine, le făceai pe 
toate deopotrivă. Eu, Negoescu, Stroe, armăşelul suntem 
doar nişte bezmetici, tăiem frunza la câini şi prisosim - ţi-o 
zice boier Ioniţă Fărcăşan carele e un beţivan şi-un ticălos, 
dar nu de tot neghiob - şi prisosim oriunde. La Bucureşti, la 
Stambul, ori la Viana... Cu noi ori fără noi, nici pagubă şi 
nici folos. 

— Unde baţi, Ioniţă? zâmbi logofătul, trăgând din lulea. 

— Ajută-ne să te pricepem, Andronic. Ce-a fost în mintea 
ta, vânzându-l pe Vodă? 


— Pentru cinci sute de galbeni, rosti oftând Negoescu 
gândul său vechi. 

Radu Andronic păru să se dumirească: 

— A! Asta era... 

— Asta! Gămanul îşi apropie trupul gros. Eu am chibzuit 
mai departe, m-am sfătuit şi cu Negoescu. Tărăşenia are un 
ascunziş. 

Logofătul îl privi iute, apoi cobori pleoapele: 

— Ce fel de ascunziş? 

— Socotesc că tu ştii mai bine şi datornic eşti ca prieten 
să faci lumină. Clătină hotărât capul. Radu Andronic nu 
poate fi un netrebnic, o ludă... Mi-ai dovedit-o în atâţia 
amar de ani! Şi mai am o dovadă. În drum, ne-am încrucişat 
cărările cu boier Costache. Se întorcea de la Stambul... 

— Şi? 

Ioniţă Fărcăşan zâmbi cu tâlc: 

— Costache Andronic nu-şi va căuta niciodată feciorul 
ticăloşit. 

— Niciodată! întări Negoescu. 

Logofătul ridică din umeri cu nepăsare: 

— Poate că a venit cu alte trebuinţi la Stambul. 

— Ţi-am mai spus, Andronic! Suntem zăluzi, dar nu slabi 
de minte. Uite, îmi retez o mână dacă nu v-aţi văzut. 

Clucerul dădu repede din cap: 

— Şi eu! 

— Pentru că tot aţi mers cu socotelile atât de departe, 
spuse cu uscăciune logofătul, aduceţi-vă aminte că boier 
Costache are un singur fecior. Bun ori hain, tot unul 
rămâne. lar anii istovesc şi puterea trupului, şi a sufletului. 
Ce nu îngădui cu nici un chip la douăzeci sau treizeci de 
ani, iartă cu uşurinţă părul sur. 

Fărcăşan se holbă: 

— Cu alte cuvinte, recunoşti vânzarea? 

— Dacă îmi îngădui, zâmbi Radu Andronic, altfel aş numi 
fapta. Înţelepciune. 

— Pentru cine sute de galbeni?! 


— Cinci sute în Valahia, ceilalţi la Stambul. 

Ioniţă nu se dumirea. 

— Tu?! Tu slujitorul credincios al Brâncoveanului?! 

— Eu am o singură credinţă, spuse răspicat logofătul. 
Aurul! Ţi-e greu să pricepi, Ioniţă, ţie, şi mai greu, clucere, 
poftele voastre nu trec dincolo de pragul unor zaiafeturi. 
Nu cunoaşteţi puterea galbenilor! Eu le-o cunosc. 
Brâncoveanu le-o cunoaşte. Şi-a umplut vistieria, şi-a poleit 
cu aur Brâncovenii, şi Mogoşoaia, şi Potlogii, şi Curtea din 
Târgovişte, şi câte le mai are, a adunat comori la bancherii 
din Viana şi Veneţia. Izbucni: M-am săturat de fărâme! 
Vreau scaun şi tacâm la masa cea îmbelşugată. Măcar dacă 
mă tocmesc la stăpân, îngăduiţi-mi să-l aleg pe cel mai puţin 
cărpănos. 

Negoescu fierbea, nu putea rosti un singur cuvânt. Ioniţă 
îngăimă: 

— Te-ai tocmit iscoadă turcilor?! 

— Şi înainte ce făceam? 

— Mi-e silă! şopti boier Fărcăşan. 

Radu Andronic începu să râdă: 

— Singur ai spus că eşti bezmetic, loniţă. Eu aş adăuga şi 
netot. Cere şoimului să clocească ouă şi găinii să cugete. 
Ţineţi minte! Va veni vremea când rău vă va părea că n-aţi 
chibzuit asemenea... 

Palma grea a clucerului Negoescu pornită fără stăpânire 
îi reteză vorba, poposindu-i pe obraz. 

— Ticălosule! 

Logofătul, alb la faţă, duse repede mâna la hanger. 

— Hai! Loveşte! strigă Negoescu. Nu te sfii! N-am 
jungher. Prilej neasemuit pentru netrebnici! 

Logofătul îi privi lung pe amândoi. Puse hangerul în 
cingătoare şi părăsi odaia fără o vorbă. 

Boier Ioniţă Fărcăşan îşi prinse capul în mâini. Nicicând 
nu-l copleşise asemenea tristeţe grea. 


XXX 


În aceeaşi seară, păşind pe Divan-loli, logofătul zări 
zdrahonul. De astă dată, împingea o roabă umplută cu 
pepeni şi ajuns în preajma caselor mectubgiului, se opri în 
căutare de cumpărători. 

Trăgea des cu coada ochiului spre zăbrelele de la fereşti, 
iar când se întunecă de-a binelea, îşi luă marfa şi trecând de 
poarta FEdirn6-Capusi, se afundă într-o ulicioară strâmtă. 
Radu Andronic îi ţinu umbra. Ocolind în goană un dâmb, 
reteză din drum, ieşindu-i fără veste înainte. 

Speriat, zdrahonul vru să fugă, dar simţi în spinare 
împunsătură de hanger. La porunca logofătului, se răsuci 
încet, arătându-şi chipul. Andronic desluşi în ochii străinului 
licăr de recunoaştere. 

Era bărbat în puteri, ceva mai vârstnic, cu privire căprie, 
musteţi şi barbă castanii. Spre uimirea logofătului, 
zdrahonul întrebă liniştit, într-o moldovenească blândă: 

— Ce ai cu mine, boierule? Dă-mi pace, rogu-te! 

— Asta numai după ce mi-oi spune de ce pândeşti cărările 
mele şi ale slugii. 

— Nu ţi le pândesc, boierule... Păru să chibzuiască şi 
adăugă: Doar că uneori se împletesc cu ale noastre. 

— Ale voastre? 

— Cum să spun... 

— Limpede şi fără vicleşuguri! Cine eşti, şi după ce 
umbli? 

Zdrahonul oftă: 

— Asemenea domniei tale; după lucru tare greu de 
dobândit în turcime. 

Logofătul încruntă sprâncenele. 

— Vorbeşte descurcat, omule! Nu pricep boabă! Ce ţel 
deopotrivă avem noi doi? 

Zdrahonul împunse văzduhul, zâmbind stângaci: 

— Sus... 

— În ceruri? 


— Oleacă mai jos, pe acoperiş... Ştie domnia ta... Dar 
moldoveanca mea nu-i atât de subţirică. Nu se poate 
strecura prin cel geamlăc. 

Un gând străfulgeră mintea logofătului. Începu să râdă şi 
zdrahonul răsuflă uşurat. 

— Acum ai priceput, boierule, aşa-i? Nu-s prea meşter la 
vorbă. În sat, la noi, oamenii îmi zic Mutulică. 

— Şi Maria? întrebă Andronic. 

— Şi Maria. Suntem moldoveni, dar acum locuim 
amândoi la gurile Dunării. Şase ani mai am de aşteptat. 

— Ia-o pe îndelete, surâse logofătul. Dintâi, cum ai ajuns 
la Stambul? 

Omul făcu ochii mari: 

— Păi se cheamă că am venit după ea. Eu sunt pescar. 
Eram cu ceilalţi pe baltă, cu lotcile. Când ne-am întors, ne- 
au zis babele şi pruncii că pe muierile cele tinere le-o furat 
turcu şi le-o dus. Unde, Tănase ştia! 

— Cine-i Tănase? 

— Nimeni. O vorbă de-a noastră. Gândeam să-mi pun 
capăt zilelor. Taman atunci mi-a venit răvaş de la Maria 
printr-un grec care ne cumpără peştele. Mi l-o tălmăcit 
părintele Ştefan de la noi din sat... Îl cunoaşte domnia ta? 

Andronic clătină capul, zâmbind. 

— Nu. Şi ce scria în răvăşel? 

— În răvăşel scria să fac aşa, şi aşa, şi aşa... Aşa am făcut, 
după porunca Mariei, şi am poposit la Stambul. Noaptea 
descarc marfă în port, să rostuiesc o para, ziua dau 
târcoale, poate e chip s-o zăresc. Ochii i se umeziră: Uneori 
iese şi mai capătă inima aiasta oleacă de hodină. Şase ani 
am de aşteptat... 

— De ce? 

— Aşa-i pravila în turcime. Cum s-or împlini cu voia lui 
Dumnezeu işti şase ani, o sloboade. Ne-om cununa atunci la 
noi în sat, şi-oi pune să-l taie pe Iani. 

— Neguţătorul de peşte? 


— Nu, porcul. I-am poruncit lui tata să-l îngăduie până la 
nuntă. Radu Andronic surâdea blând. 

— De ce nu fugiţi? 

— Iprava aiasta are s-o chibzuiască Maria. Cum spune şi 
ea. „[ie, Mihail, ţi-a rânduit Dumnezeu umeri şi spete tari 
numai bune de povară şi te-a mai blagoslovit şi cu minte 
destulă ca să asculţi de cei înţelepţi...“ Acum, eu aştept, iar 
ea ticluieşte. 

— Bine, Mihail, să vă ajute Dumnezeu. 

— Şi pe domnia ta, boierule. 

— Dacă ai vreo nevoie, ştii unde mă găseşti. 

— Mulţumesc, boierule... Spune şi slugii matale că nu-i 
port gând rău. Când mă vede, o dată se face alb la faţă şi 
parcă dă strechea în el... N-am mai văzut moldovean atât 
de iepuratic. 

Logofătul începu să râdă. Mihail îşi cobori privirea, 
adăugând încet: 

— Fetei mectubgiului nu-i grăi despre mine, boierule. N-o 
să priceapă... 

Radu Andronic îşi simţi inima. De câte ori se pomenea de 
fluturele alb, îl cuprindea o văpaie pe care n-o mai 
cunoscuse. 


XXX 


Îndată ce muezinul sfârşea tânguirile primei rugăciuni, la 
porţile logofătului izbucneau strigăte de mulţumită aduse 
de Mustafa, bragagiul slobozit de sub povara căruţei. 

Cuviosul Pafnutie, ajuns la capătul răbdărilor, chibzuia 
cum şi în ce fel să-i astupe gura. Mustafa îşi trăia vieţişoara 
orânduită de Allah în mare risipă de lipsuri. Avea nouă 
turcişori mărunți, nevastă ostenită de nevoi şi soacră ce nu 
ostenea la vorbă. Douăsprezece suflete adăpostea ghimirlia 
bragagiului şi toate douăsprezece se minunau amarnic, în 
fiecare dimineaţă, văzând că încă nu s-a năruit. 


Grădină n-avea Mustafa, ci doar un smochin oropsit de 
colbul uliţei. Cum băteau zorile, bragagiul culegea poamele 
coapte şi le ducea izbăvitorului. Zadarnic încercase Radu 
Andronic să-i curme osârdia. Zi de zi, turcul întindea lui 
Pafnutie trei smochine cu rugămintea să le aşeze la 
picioarele beyului valah. 

—  Primeşte-ţi, rogu-te, răsplata! spuse răspopitul, 
arătându-i poamele şi cugetă cât adevăr ascunde vorba din 
bătrâni: „Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!“ 
Znamenia aiasta de turc m-o ucis. Dacă află cumva izvorul 
galbenilor trimişi de domnia ta, ne putem lua lumea în cap. 
Nu se mai dezlicheşte de poartă. 

Cu cărţi groase împrejur, unde răspopitul nu desluşea 
decât cifrărie şi scrieri drăceşti, o hartă a cerului şi bucăţi 
de pergament pe care trecuse semnele luate de la rătezul 
mectubgiului, logofătul cercetase cât e noaptea de lungă 
taina închizătorii. Rânduia fel şi chip sălbăticiunile, buchiile, 
apoi stelele în vreme ce răspopitul se crucea, bombănind 
îndesat: 

— Păzeşte şi apără, sfinte 'Iomo, şi tu, prea cuvioasă 
Paraschivă, de deprinderile sataniceşti! Zghihuie dobitoace 
şi cifrăraie, ba scormonind printre nouri, zgâlţâie şi 
stelele... 

— Gura! strigă mânios Radu Andronic. 

Caterisitul se făcu mic. Îngână moale, luând-o spre uşă: 

— Îi ceasul la care Profetul îngăduie îndestularea 
pântecelui. 

— Adă ceva aici şi ieşi afară. 

Dincolo de uşă, sluga vorbi anume ca să fie auzit: 

— De la vrăjitorul cel calic din Fanar i se trage. De la cela, 
şi din căţăratul pe acoperişuri sub lună rânjită. Harăpoaicei 
celei mititele nu-i de ajuns că i-o rupt inima, vrea de-amu 
să-i frângă şi picioarele... 

Radu Andronic scutură capul. Încerca să alunge din 
minte chipul fluturelui alb. 


„„„dar Sadeth e pretutindeni, în stelele rânduite pe rotiţă, 
între literele împrăştiate. Trudeşte să-şi alcătuiască numele, 
târând anevoie pe S, apoi pe A, apoipe D... 

„E bine aşa, beyule?“ 

Ochii logofătului alunecară pe fereastră. 

„„„Prin zăbrele degetelor mijeşte căutătura albastră a lui 
Sadeth. 

„Să nu crezi că te aştept. Aşa-mi place mie, pe acoperiş.“ 

Panfutie se întoarse după scurtă vreme cu o tabla întinsă 
şi o aşeză pe mescioară. Se aflau acolo bureţi în oţet, drob 
de miel, un pui. Aromă ciudată străpunse nările logofătului. 
Întrebă înecat: 

— Ai băgat ceva în gură, răspopitule? 

— Niciodată înaintea stăpânului. Eu, din fărâme... 

— Du-te repede la cuhnii şi opreşte slugile de la mâncare. 
Bucatele au fost otrăvite! 


XXX 


Radu Andronic gonea vânteş spre anume conac aşezat 
într-o viroagă din Curu-Cişme, departe de priveala 
bogatelor seraiuri, unde nume alese valahe şi din Moldova 
pritoceau gânduri trufaşe de domnie. În acel conac, 
primiseră adăpost şi poruncă straşnică să nu se arate prin 
Stambul cei trei slujitori ai logofătului de faţă la jaful 
carelor moldoveneşti. 

Dorinţa de a-l smulge dintre vii, chibzuia Radu Andronic 
adunat peste coama armăsarului, încă sălăşluia în inima şi 
cugetul negustorului braşovean. Ca iscoadă a muftiului, 
spre a-şi urma calea netulburat, Dragoş trebuia dintâi să 
înlăture cu grijă dovezile de necredinţă ale drumului 
străbătut. 

Braşoveanul dibuise ascunzătoarea celor ce puteau 
depune mărturie despre fapta sa, altminteri n-ar fi cutezat 


să strecoare otrava. Sluga cumpărată de negustor sfârşise 
prin a mărturisi fapta şi cine era omul care îl îndemnase. 


Ochii lui Sadeth nu mai au lacrimi. Sunt pietre uscate, 
albastre şi oarbe ca ai grăsunului acela de porțelan din 
odaia lui aga-baba. Ţine picioarele încrucişate, mâinile pe 
genunchi, rânjeşte ca un prost, iar ochii piezişi nu văd 
nimic. Aga-baba spune că-i un Allah de la Soare Răsare. 

Şi inima lui Sadeth s-a uscat. Numără a patra noapte de 
când se târâie zadarnic pe acoperiş. Şi-i a patra zi de când 
n-a mâncat nimic, de când somnul nu-i apasă pleoapele. A 
patra zi de când Maria plânge, se tânguie în genunchi să ia 
măcar o înghiţitură de apă, să nu mai aştepte sub stele, în 
răcoarea nopţii. Sadeth n-o ascultă. Se strecoară prin 
geamlâc la zece ceasuri şi aşteaptă până ce luna piere, 
alungată de rouă. O lună bolnavă şi spelbă, fără puteri. O 
lună pe potriva lui Sadeth. 

Maria plânge la fereastră, o cheamă înăuntru. E o 
proastă Maria! Nu înţelege că Sadeth vrea să moară. 


Leşurile slujitorilor adeveriră cele mai negre gânduri ale 
logofătului. Muriseră, doborâţi viclean, fără îndrăzneală din 
partea vrăjmaşului de-a le înfrunta jungherele. Trupurile nu 
purtau urmă de cuţit, iar chipurile vineţii dovedeau otrava. 

Radu Andronic chibzuia înfrigurat. Se afla de astă dată în 
întreaga putere a braşoveanului. 

După toate semnele, negustorul părăsise de puţină 
vreme conacul. Leşurile nu înţepeniseră, filigenele cu cafea 
din care slujitorii îşi sorbiseră sfârşitul erau calde încă. 


Dragoş nu putea fi departe, şi fără îndoială, alesese calea 
cea mai scurtă spre Stambul. 

Radu Andronic sări în şa. Trase uşurel de hăţuri pentru 
ca armăsarul să simtă frâul, apoi îl slobozi. Calul se ridică în 
două picioare şi ţâşni săgeată. 

Din întrecerea cu Dragoş avea să se aleagă soarta 
izvodului şi a lui Andronic. 


Îl ajunse din urmă, între Ortachioi şi Stambul. Ziua 
ostenise şi lumina viorie a înserării alungase musulmănimea 
la rugăciuni şi odihnă. Pe drumul pustiu, vegheat de stejari, 
se aflau doar negustorul şi logofătul. Simţindu-l la o 
lungime de cal înapoi, Dragoş trase sabia. Fierul întâlni 
spada logofătului şi scrâşni ascuţit. Armăsarii goneau 
alături, crupă lângă crupă, oamenii schimbau lovituri şi 
vorbe aprinse. 

— "Ţi-a sunat ceasul, braşoveanule! 'Ți-am făgăduit-o şi a 
sosit vremea să-mi cinstesc cuvântul. 

În ochii negri clocotea ură fierbinte, grea, izvorâtă din 
adâncuri. 

— Nu se ştie al cui ceas a sunat, logofete! 

Radu Andronic reteză hăţurile negustorului. Scăpat din 
dârlogi, calul se năpusti bezmetic, zvârlindu-şi povara în 
colbul drumului. Logofătul sări din şa. 

— Ridică-te! 

Dragoş zvâcni în picioare, dar în aceeaşi clipă spada 
logofătului îi străpunse braţul. Căzu în genunchi. În ochii lui 
Radu Andronic licăreau lumini crude. 

— Ridică-te! 

Negustorul apucă sabia cu mâna stângă şi se înălţă. O 
palmă mai jos de prima împunsătură, o simţi pe a doua. 

—  Ridică-te, negustorule! Ţi-am plătit necredinţa în 
vorbe, mai am a-ţi plăti faptele. Trădarea celor de-o lege cu 
tine, moartea cârjaliilor care te-au ajutat să înfăptuieşti 
smulgerea birului venit din Moldova, moartea slugilor... 


Braşoveanul îşi roti ochii năpădiţi de sânge jur-îimprejur. 
Nimeni nu se arăta spre a-i veni în ajutor. Îngână: 

— Iertare! 

— i-am dăruit iertarea mea la timpul cuvenit. Acum 
primeşte! 

Spada logofătului fulgeră. 

Dragoş izbea bezmetic, fără credinţă. Simţi o arsură în 
inimă şi se prăbuşi. 


XXX 


Sadeth nu auzi copitele, nici foşnetul de frunze printre 
care se strecura boarea nopţii, ori făptură omenească. 
Stătea cu capul rezemat în mâini, gândurile îi rătăceau prin 
cotloane tulburi. Şoapte vechi spulberate de vânt aduse 
acum înapoi din cine ştie ce tărâm îi clopoţeau la urechi. 
Şoapta dulce a lui nene-cadân, şoapta tristă a lui Mustafa, 
canarul omorât de Amira, şoapte din vis - are Sadeth doi 
prieteni buni, o ciupercă roşie mare, şi un iepuraş care 
sosesc totdeauna la ceas însomnurat când ochii albaştri se 
desfată în ţară de basm. Ciuperca e înţeleaptă, iepuraşul 
zglobiu şi poznaş. Cu ei se înţelege cel mai bine Sadeth, 
poveţele lor nu greşesc niciodată. 

Caşmirul alunecase de pe umerii fluturelui alb. Cineva i-l 
puse la loc, cu nesfârşită blândeţe. Sadeth ridică ostenită 
capul. Nu mai ştia bine unde se găseşte. În odaie, pe 
acoperiş... 

— Lasă-mă, Maria... 

Încremeni apoi fără grai. Lângă ea, de o clipă ori de un 
ceas, se afla beyul. Se priviră lung, ochi negri, aprinşi, 
înecaţi în iazuri albastre, de cleştar, ochi albaştri mistuiţi de 
flăcări negre. 

Şoapta logofătului tremură: 

— Fluturele meu alb... 


Îi cercetă cu înfrigurare chipul împuţinat, buzele fără 
sânge, ochii mari, prea mari acum, două rândunici ostenite. 

Sadeth nu putea rosti o vorbă. Nod greu arducase în 
grumaz, nările, buzele îi tremurau. Lacrimile năvăliră 
singure, vijelioase ca o ploaie de primăvară şi Sadeth îşi 
ascunse chipul în palme. 

Plângea cu umerii, cu inima, cu tot trupul mic şi firav. 
Glasul lui Radu Andronic îi dezmierdă urechea, apoi îşi simţi 
mâinile desprinse de pe obraji. Degetele logofătului păreau 
petale de floare, o atingeau blând, mângâios. Cuvinte 
gingaşe sărutau inima fluturelui alb. 

Încet, braţele beyului o cuprinseseră toată. Umerii, 
trupul plăpând, mijlocul subţire. Sadeth nu mai vedea nimic 
decât ochii negri care ardeau, pieptul larg care astupa 
noaptea. Buzele logofătului îi alunecară încet pe obraz, 
căutându-i gura. 

Inima lui Sadeth prinse aripi. Muzici dulci, neasemuite o 
purtară departe, pe tărâmuri necunoscute şi fără hotar, 
unde visul fluturelui alb nu pătrunsese niciodată. Nu era 
meleagul ciupercuţei şi al iepuraşului, nici palatul din cer, al 
lui nene-cadân. Nici, nici... O lumină aurie sălăşluia în ochii 
lui Sadeth. Sadeth zbura printre piscuri de argint, 
scrânciob de flori legăna inima lui Sadeth, pe fruntea lui 
Sadeth strălucea cunună de împărăteasă africană... Sadeth 
ştie unde se află acum. În grădina de-o clipă a fericirii. O 
lacrimă îi alunecă repede pe obraz. Sadeth voia să moară... 
Allah nu îngăduie nimănui să intre de două ori în grădina 
fermecată, zăvorăşte porţile cu străşnicie... 

— De ce plângi, Sadeth? 

Fluturele alb deschise ochii. Beyul o legăna ca pe un 
copil, aşa cum o legăna altădată nene-cadân. Beyul părea 
nespus de fericit, îşi lipea obrazul de-al lui Sadeth şi o 
strângea tare, tare, de parcă cineva ar fi încercat să i-o 
smulgă din braţe. 

Privirea lui Sadeth alunecă peste umerii largi ai 
logofătului, sfredeli cerul. Îşi şterse ochii cu pumnii mici, 


smiorcăind pe nări. Logofătul oftă cu tâlc, scoase o maramă, 
îi uscă obrajii, apoi îi sărută vârful nasului. 

— Ştii că blestemul lui Allah cade cumplit asupra celui ce 
jură strâmb? întrebă, fără să-l privească, fluturele alb. 

Radu Andronic surâse. Căutătura neagră ardea vâlvătaie. 

— Ştiu. Ce vrei să-ţi juruiesc? 

Sadeth îşi dezmierdă pletele. Îi strecură printre şuviţe 
privire iute, nezvântată încă de plâns. 

— Am mai multe încredinţări pe care vreau să mi le faci. 
Rosteşte după mine: Eşghede! Ah lefe! Nezere...121 

Logofătul se supuse. Făclia din ochi ardea obrazul 
fluturelui alb. 

— Dintâi, socoti Sadeth tremurând toată, să juri că n-o 
îndrăgeşti pe neamţă. 

— Jur. 

— Bagă de seamă! Mânia lui Allah... 

— Cunosc şi tem mânia lui Allah, zâmbi Andronic. N-aş 
cuteza vreodată s-o înfrunt. 

— Apoi... Sadeth îşi răsfiră pletele, ascunzându-şi chipul 
ca după o perdea. Să-mi faci legământ că n-ai îndrăgit 
niciodată vreuna din femeile acelea slute... 

Îşi zise, zâmbind, că putea să se lege în faţa lui Sadeth 
fără teamă de urgia lui Allah. Inima lui lăcrămase numai 
pentru fluturele alb. 

— „că cel mai mult şi mai mult, isprăvi fluturele alb într- 
un răsuflet, ai îndrăgit-o şi o îndrăgeşti pe Sadeth! 

Ascultă cu urechile ciulite încredinţările logofătului, 
neîngăduind abatere de la rânduiala vorbelor. Trăgea în 
aceeaşi vreme cu coada ochiului la mâinile beyului, căci 
aflase de la Zelide, cea mai bătrână roabă din harem, că 
poţi strâmba jurământului fără teamă de osândă, 
încălecând în taină mijlociul peste arătător. Dar degetele lui 
Radu Andronic poposeau cuminţi şi fără viclenie pe braţul 
ei. 

Sadeth dădu din cap mulţumită. 


— E rândul meu. Nici un bey n-a sărutat buzele lui 
Sadeth. Mă crezi? 

Pe chipul logofătului răsări zâmbet duios. 

— 'Te cred. 

— Acum am să jur. 

Ţâşni în picioare, îndreptându-şi obrazul spre Mecca. 

Şi se porni pe dată în legăminte cumplite, înspăimântând 
urechile logofătului... Albeaţă pe ochi, buba cea rea, şerpi 
în pântece, şoareci în piept, dureri de măsele şi unghii... 
Logofătul îi astupă gura cu degetele. 

— De ajuns, Sadeth, mă înfricoşezi! Îşi despresură 
nedumerit braţele. Fluturele alb se foia ca un peşte. 

— Ascultă, beyule... Glasul îi şovăia. Ascultă... Cam câte 
cărţi socoteşti că ar trebui să cunosc pe dinafară ca să 
ajung învățată? 

Radu Andronic îşi aminti de florile albastre din vasul 
japonez rătăcite printre cele de cais. Sadeth ascultase 
vorbele lui şi ale mectubgiului. O dezmierdă, înduioşat: 

— Trei, patru, socot că ar fi prea destul. 

— Trei-patru? Atunci mai am două. Ştiu pe de rost 
„Isprăvile lui Mehmed, băâieşul sultanului Al-Raşid“ şi „Vaca 
cea înţeleaptă a văduvei Aişe“. 

Aproape că-şi vâri degetele în ochii logofătului. 

— Uite-aşa de groase sunt! 

— Dacă sunt atât de groase, ajung. 

— Ba nu! Mai învăţ două. 

Stelele începuseră să ostenească. Cerul se limpezea în 
zare, devenea safir spălat de negură. 

— Trebuie să plec, Sadeth. La noapte vin iară... Negreşit. 

Sadeth oftă: 

— Ştiu eu, beyule... Mi-e teamă că la noapte n-am să mă 
pot strecura... Îi ocolea ochii, fluturând genele grele. Amira 
şi Fathma se ţin după mine, mă iscodesc, toată ziua îmi 
cercetează cămările. 

Îl pândea din colţul ochiului. Andronic râse încetişor. 
Sadeth simţise unde se află inima logofătului şi acum se 


juca. La ce mai foloseau oare zăbrelele şi temniţele 
Profetului? Viclenia satanicească a femeii, după cum ar fi 
spus cuviosul Pafnutie, nu ţinea seamă nici de lacăte, nici de 
feregele, se isca pretutindeni, se strecura şi-n gaură de 
şarpe. 

— Nici să nu încerc? 

Sadeth răspunse iute: 

— Încearcă, beyule! Dar oare se cuvine să ne vedem atât 
de des? 

Dincolo de geamia cea mare, soarele ridicase o 
sprânceană roşie. 


Vreme de trei zile cercetase zadarnic logofătul semnele 
de la zăbrelele mectubgiului. Ursa mare, cea mică, leul, 
scorpionul, lebăda, taurul i se învălmăşeau în minte în 
rânduieli drepte şi strâmbe. Lebăda urcă peste Pegas şi 
Vultur, Hercule se află sub liră, Dragonul dă târcoale Stelei 
Polare... 

Născocea însoţirile cele mai năstruşnice, răstălmăcea, 
animalele deveneau cifre, potrivit zodiacului. Astfel Leul, cel 
care stăpânea peste luna lui cuptor, ajunsese şapte, 
Scorpionul zece, Taurul cinci, Berbecul patru... Taina 
rătezului însă nu se lăsa smulsă. 

Zadarnice fuseseră şi ospeţiile în casele cu fereşti roşii 
ale neamţului din Fanar. Meşterul vorbea cu plăcere despre 
învăţătura lui şi-i dădeau lacrimile sărind peste veacuri 
nenumărate pentru a ajunge la vremea când oamenii, 
oameni ca el, ori ca logofătul, vor atinge cu mâna inelul lui 
Saturn, vor sfărâma între degete bulgări culeşi în Alicor ori 
Osiris. Vorbea despre orice Beer, dar niciodată despre ceva 
anume. Talerii nu aveau asupra lui nici o putere. Se fălea la 
tot pasul cu viaţa şi simţirea sa fără prihană, socotind că 


strânsese zestre îndestulată lui Dagmar. Aur căuta să 
plăsmuiască doar de dragul născocirii. 

Un lucru înţelesese pe deplin Radu Andronic. Meşterul- 
vrăjitor nu-i va descâlci niciodată taina încuietorii lui Selim. 
Mai mult, logofătul se temea că apăsând prea tare, ori 
amintind de rătezul mectubgiului va atrage luarea-aminte a 
neamţului, fire  prepuielnică şi  scormonitoare. Din 
străduinţele sale pe lângă casa din Fanar, cercetând 
îndelung zidurile acoperite cu argilă albă, Andronic se 
alesese cu puţin lucru. Cam în ce fel îşi încâlcea Beer 
semnele încuietorilor. 

În cea de-a patra zi, spre amurg, la ceasul când Pafnutie 
străbătea odaia în vârful picioarelor purtând tablaua cu 
şerbeturi şi cafele, Radu Andronic sări în sus, chiuind, de se 
cutremurară pereţii. 

Nimeri peste slugă. Pafnutie scăpă fără vină tipsia şi, 
înfricoşat, o luă repede la fugă spre uşă. Logofătul îl prinse 
de umeri. Începu să-l scuture până auzi dinţii răspopitului 
clănţănind. Caterisitul îl privea tremurând. Pe chipul lui 
Radu Andronic strălucea bucurie drăcească. 

— Am găsit, Pafnutie! Am găsit! Între Leu şi Perseu se 
află Castorul. În turcească era... Nici în nemţească, nici în 
venețiană... Între Leu şi Perseu se află Castorul... Ţi-ar fi 
trecut prin minte? 

— Cum să nu? îngână sluga. 

Începu repede şi cu anume ciudă să strângă de pe masă. 

— Gândesc că de harţaloagele aistea nu mai are nevoie 
domnia ta. Le-oi da focului. 

Logofătul râdea, lepăda straiele zbuciumat, îmbrăca 
altele repede, şi la nimereală. Pafnutie se opri dintr-o dată, 
cu ochii aprinşi de-o lumină. Glăsui înecat: 

— Mai socotesc... Mă amăgesc oare, logofete, socotind că 
ne-om porni degrabă spre Valahia? 

— Nu ţi-a prea priit la turci, Pafnutie, de te zoreşte atâta 
întorsul. 


— Cred că mult şi prea mult mi-a ajuns. laca, sătul sunt 
de pilaf şi de zbieretele celuia smintitul, şi a celuilalt scăpat 
de sub căruţă şi de lună ştirbă, de fesuri şi de înţelepciunea 
Profetului! Zici că plecăm, logofete? 

— Plecăm, Pafnutie! 

Răspopitul răsuflă adânc. Îl măsură chiondorâş. 

— Şi cu zvârluga ceea numai ochi, de-o întâmpini noaptea 
pe acoperiş în priveala slobodă a lui Allah, ce chibzuieşti a 
face? 

O lumină blândă adie chipul lui Radu Andronic. Simţi 
inima cum îi bate mai repede, val fierbinte îi năvăli în obraji: 
„Sadeth... fluturele meu alb.“ Zâmbi: 

— O luăm cu noi, cuvioase. 

— Aha! sluga clătină capul dumirit. Chibzuită socoteală. 
Gândeşti pesemne că tătâne-su ţi-o da-o cu amândouă 
mâinile, ba te-o şi blagoslovi! Eu însă atâta vis am. Să fiu de 
faţă când vei bate la porţile jupânesei Irina de mână cu 
harăpoaica cea mititică. Dă, Doamne, zile păcătosului tău 
Pafnutie să vieţuiască clipa aceea. 

Logofătul pierise din odaie şi sluga pricepu că vorbea la 
ziduri. Scuipă un „ducă-se pe pustii“ şi aşezându-se în jeţul 
stăpânului, luă între dinţi luleaua nestinsă a stăpânului şi îşi 
umplu vârf cupa cu rachiu franțuzesc, tot din clondirul 
stăpânului. 


XXX 


La cancelaria  muftiului, Radu Andronic află că 
mectubgiul, dimpreună cu alţi trei dregători se urniseră 
pentru două zile la Cavac, unde aveau de împlinit anume 
slujbă. 

Logofătul se întoarse într-un suflet acasă, luă un săculeţ 
de pânză dosit de privirile şi cercetările lui Pafnutie în 


tainiţa pupitrului venețian, apoi dădu fuga la coşmelia lui 
Mihail. 

Pescarul trebăluia prin curte, dregându-şi roaba. Ridică 
ochii spre logofăt mut de uimire. 

— Dumneata, boierule? 

— Am trebuinţă de ajutorul tău, Mihail. 

Îi descurcă apoi în vorbe limpezi ce urma să 
îndeplinească. De la prăvălia lui Osman avea să cumpere 
maldăr din cele mai alese cofeturi pe care le va purta apoi 
la casele mectubgiului. Aici le va vinde slugilor la jumătatea 
preţului cuvenit. 

Nu pomeni nimic despre săculeţul de pânză. Va presăra 
pulberea peste dulciuri fără ştiinţa lui Mihail. 


Peste casele lui Selim apăsa somn greu. Ispitite de preţ, 
slugile târguiseră roaba şi se înfruptaseră pe săturate. 
Cofeturi asemănătoare se aflau doar în dugheana lui 
Osman, iar slujitorii şi le îngăduiau doar în zilele prea 
fericite de bairam. Negustorul ghiaur îl întrecuse însă chiar 
şi pe vestitul Osman. Pomenise cineva baclavale mai dulci? 
Plăcinte mai aromate? 

Încălţat în cizme moi, logofătul păşea printre trupurile 
adormite. Avea pe puţin două ceasuri dinainte pentru a 
cotrobăi în pergamentele mectubgiului. Se temea totuşi de 
slugă rămasă din întâmplare trează şi călca plin de luare- 
aminte, trăgând mereu cu urechea. 

În odaia lui Selim pâlpâia flăcăruia întemniţată în candelă 
de sticlă verde. Radu Andronic trase în lături perdeaua şi 
începu a potrivi rotiţele Între Leu şi Perseu se află 
Castorul... Inima îi bătea năvalnic. Era la un pas, un singur 
pas de izvod. 


Sadeth ciuli urechile. O linişte ciudată pogorâse deasupra 
casei. Nu se auzea gâlceava muierilor, Amira nu cânta ca de 
obicei, mai rău decât măgarul lui Ahmed cel chior, roabele 


nu rânduiau tacâmurile pentru cină, nu păşeau, nu 
răsuflau... Şi motanul parcă pierise. 

Sadeth crăpă uşa, îşi rostogoli ochii mari şi păşi afară. 

Se strecură în odăile Amirei, apoi ale Fathmei. Toată 
suflarea din conac, stăpâne şi slugi, dormea. 

Sadeth, uluită peste măsură, păşi mai departe. Descuie 
cu o spelcă grilajul spre selamlăc, tăie de-a curmezişul 
divan-can€-ul şi intră în chear-chir. Peste tot dădu de slugi 
adormite, care de care mai caraghioase. Puteai să le fărâmi 
nuci lângă urechi, şi tot nu s-ar fi trezit. 

Sadeth se opri lângă odaia de taină a lui aga-baba. Auzi 
foşnete. Intră încet-încet... Cineva umbla la zăbrele. Îi 
vedea umbra neagră, mare. Sadeth se opri fulgerată. La 
încuietoarea zăbrelelor, trudeau degetele beyului valah. 

Sadeth îşi înfipse unghiile în palme ca să nu ţipe. Gheare 
ascuţite de foc îi prinseseră şi inima. Pieri nălucă albă, 
înainte ca beyul să prindă de veste. 

Rătezul se deschise. Scăpate din strânsoare, zăbrelele 
lipiră pereţii. Logofătul păşi liniştit spre dulapuri. 


Răsuflă lung. Osteneala risipită cu amândouă mâinile îi 
fusese răsplătită. Iscoada Brâncoveanului luase semnele 
izvodului în mare grabă, pe un colţ de hârtie proastă, 
folosind un capăt de plumb. Buchiile alfabetului erau 
înlocuite cu cifre şi logofătul trebuia să le strâmbe înţelesul 
fără ca mectubgiul să simtă mâna străină. În izvodul valah 
A, de pildă, era însemnat cu 33. Radu Andronic întregi 
buclele făcând 88, pentru R - 18 adăugă în faţă 1,peI- 72 
putu lesne să-l ridice la 720. Adăugă sau şterse cu miez de 
pâine semnele după rânduiala chibzuită dinainte, apoi 
aşeză izvodul iscoadei în besactea. 

Logofătul  cercetă mai departe, căutând numele 
iscoadelor plătite de mectubgiu în Valahia. Mai cu seamă 
numele vrăjmaşului de la curtea lui Vodă îl căuta. Un astfel 
de zapis însă nu se afla nicăieri. 


Radu Andronic  încuie  zăbrelele,  strecurându-se 
nesupărat din conacul lui Selim. Bucuria îi sosea 
înjumătăţită, după cum înjumătăţit îşi împlinise şi slujba. 
Hrănea o singură nădejde. Numele iscoadei să se afle în 
cancelaria muftiului. Să încerci însă a pătrunde în cămările 
acelea, mai cetluite decât vistieria padişahului, însemna să 
pui singur securea în mâna gâdelui. Un nour, ca o aripă 
neagră, ridică în clipa aceea feregea pe obrazul lunii şi 
Radu Andronic se întunecă de parcă ar fi primit un semn. 


Capitolul XXI 


DRUMUL FĂRĂ ÎNTOARCERE 


Sadeth zace pe rogojină cu ochii aninaţi în bagdadie. 


Aici stă când e bucuroasă tare, ori tare abătută. Inima lui 
Sadeth n-a fost niciodată atât de bolnavă. Chiar atunci când 
beyul nu venea pe casă, n-a încercat mâhnire mai mare. 
Gândul că valahul n-o îndrăgeşte cu adevărat i-a picurat 
multă otravă în suflet. Acum însă are dovadă. L-a văzut 
umblând la rătezul cu rotiţe al lui aga-baba. 

Sadeth ştie că dincolo de zăbrele, aga-baba păstrează 
cele mai de seamă taine. Înseamnă că inima lui Radu 
Andronic se află acolo, printre zapisele ferite cu străşnicie, 
şi nu pe acoperiş, lângă fluturele alb. Pe Sadeth, a luat-o în 
braţe şi i-a şoptit cuvinte mângâioase doar pentru a-şi 
atinge mai degrabă țelul. De aceea şi vine atât de des la 
aga-baba, nu de dragul lui Sadeth, care-i o slabă şi o 
proastă şi cunoaşte doar două cărţi pe de rost. 

Lacrimi mari spală şi iar spală ochii fluturelui alb. Nici un 
gând de-al beyului nu se îndreaptă către Sadeth. Beyului îi 
pasă de Sadeth mai puţin decât îi pasă lui Sadeth de Ahmed 
cel chior, ori de motanul Amirei. Sadeth se chirceşte toată. 
Beyul n-ar suspina chiar dacă Sadeth ar muri. 

Sadeth plânge cu hohote. Beyul n-o îndrăgeşte, dar 
fluturele alb se stinge de dorul lui. 


XXX 


Sadeth ieşi din sac, ţinând sub braţ un testemel burduşit 
bine şi legat strâns cu patru noduri. Aşteptă să plece Maria 
şi-l întinse logofătului. 

Radu Andronic puse bocceaua pe divan fără s-o cerceteze 
şi se apropie. Fluturele alb îi ocolea ochii. 

— Am aşteptat zadarnic aseară, spuse logofătul. 

Sadeth îşi muşcă buzele albe. Simţea lacrima în gât, gata 
să izbucnească. Andronic vru să-i prindă umerii, dar Sadeth 
se smulse şi se îndreptă împleticită spre fereastră. 

— Întâi aş vrea să ştiu dacă eşti mulţumit. Ţi-am adus! 

— Ce? 

— Ce cauţi. 

Rămase cu ochii aţintiţi în uliţă fără să vadă nimic. Era o 
dimineaţă cu soare mult şi cer verzui, minaretele geamiilor 
străpungeau văzduhul, o dimineaţă cu larmă iscată de 
glasurile ascuţite, tânguitoare ale neguţătorilor. 

— Christoase! strigă dintr-o dată logofătul, şi Pafnutie, 
speriat, vâri capul pe uşă. 

Radu Andronic desfăcuse bocceaua. Înăuntru se aflau 
cele mai însemnate zapise ale mectubgiului, pergamentele 
cele mai tainice. Nu erau patru făpturi în tot Stambulul 
care să le cunoască, iar despre unele n-aveau ştiinţă nici 
măcar marele vizir ori muftiul. 

Sadeth, cu spatele întors, rezemată de fereastră şi cu 
chipul ascuns în încheietura cotului, se cutremura de plâns. 


— Ce-ai făcut, Sadeth? 

Fluturele alb îşi strânsese aripile, se ghemuise mică de 
tot lângă zid şi plângea de-şi da sufletul. Logofătul o ridică 
oftând şi o aşeză pe sofa. 

Printre pergamente, se afla şi izvodul strâmbat cu o 
seară înainte. Dacă mectubgiul va băga de seamă că cineva 
i-a umblat la rătez, mai mult, că l-a jefuit de tainele sale cele 
mai de preţ, toată strădania logofătului de-a îndrepta 


izvodul pe măsura scrisorilor de credinţă trimise de 
Brâncoveanu în cele patru vânturi devenea zadarnică. 
Întrebă din nou: 

— Ce-ai făcut, Sadeth? 

Fluturele alb îşi ridică ochii. Rosti printre suspină: 

— Sunt toate aici... Aga-baba păstrează cele mai 
însemnate zapise în scripeţelul cel scundac... De-acolo le- 
am luat. 

— De ce? 

Ochii albaştri se adumbriră. 

— N-o minţi pe Sadeth, Radu Andronic! Te-am văzut 
aseară la zăbrelele din chear-chir. Încercai zadarnic să le 
deschizi. Trebuie să cunoşti vicleşugul încuietorii. Eu îl 
cunosc... 

— De ce-ai făcut asta, Sadeth? întrebă încet Radu 
Andronic. 

Fluturele alb îşi muşcă buzele. Cuvintele izbucniră cu 
patimă. 

— Tot n-ai priceput?! 


Un val de milă năpădi inima logofătului. De dragul lui, 
fluturele alb cutezase faptă nebunească, primejduind fără 
şovăire viaţa ei, a mectubgiului, a tuturor slujitorilor din 
conac. Buzele logofătului îi culegeau lacrimile, presărau 
flori mici, dese pe obrajii fluturelui alb. 

— Ascultă-mă, Sadeth... Ascultă-mă doar atât cât numeri 
tu până la zece. Nu-mi pasă de zapisele lui aga-baba. Auzi? 
Nici nu mă uit la ele! Le strângi la loc în năframă şi le duci 
repede, cât poate Sadeth de repede, înapoi în scripeţelul 
cel scundac şi nimeni n-o să ştie de isprava asta în afară de 
noi doi. 

Ochii albaştri clipiră mărunt, nedumeriţi. 

— Nu le vrei? 

— Inima ta o vreau, Sadeth... M-auzi? Inima ta. 

— Atunci... Atunci ce-ai căutat în chear-chir? 


Un sughiţ scăpă de pe buzele fluturelui alb şi îşi ascunse 
iute capul la pieptul lui Andronic. Logofătul vorbi rar, 
cântărindu-şi parcă spusele: 

— N-ai să înţelegi, Sadeth, şi nu vreau să te mint. N-ai să 
înţelegi chiar dacă ţi-aş vorbi două zile în şir. 

— Sadeth nu-i toantă. Nu inima ei ai căutat-o, ci taina 
rătezului. 

Logofătul clătină din cap: 

— Te amăgeşti, Sadeth. Fluturele alb e tot ce am mai de 
preţ. 

Sadeth încercă moale să se desprindă, dar braţele 
logofătului o ţineau cleşte. 

— Nu fi prostuţă, Sadeth... le-am întrebat oare vreodată 
cum se deschide rătezul lui aga-baba? Şi eram încredinţat 
că-i cunoşti vicleşugul. Adăugă zâmbind: Nu se află nimic în 
casa mectubgiului despre care Sadeth să n-aibă ştiinţă... Ţi- 
am cerut oare să furi pergamentele? Nici nu m-am uitat 
prin ele, le vei duce înapoi nedesfăcute. Te-am iscodit 
despre slujba lui aga-baba, despre oaspeţii care intră în 
conac? 

Sadeth rămase mult timp, chibzuind, apoi oftă din 
adâncul sufletului. 

— Adevărat, nu m-ai iscodit, şi nici despre rătez n-ai adus 
vorba... Tare sunt proastă, Radu Andronic! Patru cărţi nu-s 
de ajuns. Trebuie să citesc şi altele... Întrebă încet, cu ochii 
în pământ: Ai spus, oare, sau mi s-a părut că... că Sadeth e 
lucrul cel mai de preţ al beyului? 

— E inima lui, şopti Radu Andronic, dezmierdându-i 
fruntea. 

Degetele i se împiedicară în două cucuie mari ascunse 
sub piele. O cercetă, descoperind vânătăi proaspete. 

— Ai purtat iar război aprig în cămările Amirei? 

Sadeth clătină din cap. 

— M-a bătut azi aga-baba. A sosit în zori şi-au tăbărât 
slugile asupra lui, şi m-au pârât că le-am turnat iar opiu în 


bucate, şi-au adormit, şi-acum îi doare pântecele... Nici nu 
ştii, beyule, ce bătaie a mâncat Sadeth fără nici o vină! 
Radu Andronic îi sărută înduioşat părul. El era pricina 
cucuielor şi vânătăilor noi ale fluturelui alb. 
Pletele lui Sadeth miroseau a lapte şi floare de portocal. 


După plecarea lui Sadeth, strânsă boccea în desaga 
Mariei, logofătul chibzui îndelung. Ar fi putut porni spre 
Valahia în aceeaşi noapte. Cu oştirea de slugi din conac, 
calabalâcul ar fi fost strâns până în seară, rădvanele se 
aflau în bună rânduială, gata pentru orice ceas, caii 
aşteptau doar să fie înhămaţi, Sadeth... 

Radu Andronic oftă. Lui Sadeth nu-i pomenise încă 
dorinţa ce-i dospea tulbure în suflet de la o vreme, dea 
pleca împreună. Se ridicau multe oprelişti şi primejdii în 
calea unei astfel de isprăvi, mânia lui Selim îi putea ajunge 
chiar şi în Valahia, dacă nu ar fi avut cumva nenorocul să fie 
arcăniţi între hotarele padişahului. Andronic nu zăbovea 
însă asupra gândului. Fluturele alb nu i-l mai putea smulge 
nimeni din inimă şi-apoi era încredinţat că se vor strecura 
prin vicleşug până la Dunăre. După aceea, nădăjduia în 
milostenia Brâncoveanului şi-n dragostea mectubgiului 
pentru singurul său prunc. Cât despre jupâneasa Irina, o 
lăsa în seama lui boier Costache. 

Pe logofăt îl frământa însă numele iscoadei strecurată la 
curtea lui Constantin Vodă. Izbutise lucru mare strâimbând 
izvodul, dar Radu Andronic ştia că aceasta înseamnă 
izbândă  vremelnică. Câtă vreme vrăjmaşul dăinuia 
nesupărat în preajma lui Vodă, izvorul vânzărilor nu seca. 

În ceasurile acelea, luă logofătul hotărâre mare. Se va 
strecura cu orice preţ în cancelaria muftiului. Se afla în 
această hotărâre a lui Radu Andronic înfruntare drăcească 


a ursitei, pe care n-ar fi îndrăznit să i-o ceară nici măcar 
Brâncoveanu. 

Cunoştea o omenire străşnicia cu care erau străjuite, 
vegheate zi şi noapte, zidurile acelea înalte de opt stânjeni 
şi groase de trei. Bourbonul, Leopold, principii italieni, ţarul 
ar fi dat mult să-şi poată strecura o singură privire printre 
sutele de pergamente ce cuprindeau tainele grele ale 
imperiului. Din cancelaria muftiului se trăgeau sforile care 
hotărau destine pe harta Europei, aici bătea pazită fără 
odihnă inima otomanilor. 

Radu Andronic lăsă luleaua să se stingă, furat de 
gânduri... Socotea unu la o sută sorții săi de izbândă. Iar 
înfrângerea nu însemna doar numele iscoadei rămas în 
negură, ci însuşi capul logofătului. 

Hotărârea o luă în zi de luni. În cancelaria muftiului va 
încerca să pătrundă vineri, când osmanlâii se odihnesc din 
porunca lui Allah chiar dacă se află pe câmpul de luptă. 
Vineri noapte va avea de înfruntat doar ochii străjilor, nu şi 
ai slujbaşilor care trudeau până în zori tălmăcind şi 
răstălmăcind zapise şi lucrări de ultim ceas. Îi rămâneau 
dară trei zile logofătului pentru a pipăi locurile şi a-şi 
întocmi planul. 


Marţi dimineaţă, logofătul în straie alese de canavăţ, 
având pe umeri mantie împodobită cu hermină, urmat de 
Pafnutie ce ţinea sub braţ ploconul, trecu pe la cancelaria 
muftiului. 

Scornise prilej de dar împlinirea unui an de la măritişul 
fetei lui Feiz-Effendi. Pe muftiu, logofătul îl cunoscuse la 
palatul trimisului neamţ, îl revăzuse adeseori în casele 
armatorului olandez. 

Feiz-Effendi îl întâmpină ca pe oaspete drag, primi cu 
zâmbet larg şi amândouă mâinile prinosul lui Andronic; un 


cufăraş persan cu cinci narghilele de preţ. 

În vreme ce zăboveau la taclale, cafele şi dulceţuri, ochii 
logofătului scotoceau aşezarea odăilor. Tainele muftiului nu 
se aflau zăvorâte, zăceau în rafturile ce dădeau ocol 
camerei. Dar pentru a pătrunde aici, trebuiau trecute patru 
şiruri de străji, care vegheau zi şi noapte fără contenire. La 
două ceasuri, li se îngăduia odihnă intrând în slujbă alt rând 
de slujitori. 

Ridicându-se de pe sofa să se dezmorţească, Radu 
Andronic se apropie de fereşti. Dădeau asupra unui lac a 
cărui ape albastre spălau zidurile. Cancelaria muftiului se 
afla la cel de al treilea cat. 

Logofătul oftă tulburat. Era aproape fără putinţă să 
pătrundă şi să iasă slobod dintre zidurile groase ale 
conacului. Peste inimă, cineva îi azvârlise o grimea neagră. 


Nicicând noapte mai plină de vrajă nu pogorâse asupra 
Stambulului. Nicicând negura de sticlă albastră nu fusese 
mai străvezie, nicicând stelele nu-şi aninaseră atâtea 
adamante la cheutori, nicicând atâta purpură nu stropise 
sandala de aur a lunii. 

Şi nicicând Sadeth nu i se păruse logofătului mai 
frumoasă. Se strecurase pe acoperiş în rochie uşoară de 
atlaz ca cerul, mijlocul subţire şi-l strânsese în cingătoare 
de tertel, cu paftale mici aurii. Purta podoabe puţine. Safire 
mari în urechi, zgărdiţă tot de safire pe braţul gol, 
deasupra cotului, safire brodate pe imineii din catifea albă. 
Ochii mari, muiaţi în lumină, priveau blând. Obrajii ca 
laptele, pletele neguroase, cireaşa buzelor, albastrul florilor 
piezişe repezite spre tâmple alcătuiau o frumuseţe nouă, 
cum logofătul nu întâlnise vreodată în hălăduielile sale de 


pe meleagurile Evropei. Sadeth era frumoasă ca o 
primăvară, o primăvară sălbatică cu flori, din care roşul 
ţâşneşte ca sângele, miresmele sunt tari, iuți, izvoarele 
răbufnesc năvalnic din pântecele muntelui, soarele se joacă, 
lepădându-şi aurul. 

— La ce te gândeşti, Sadeth? 

— Ghici! 

Fluturele alb se adună în braţele logofătului. Radu 
Andronic o strânse şi-şi lipi obrazul de-al lui Sadeth. Nu 
ţinea minte să fi fost vreodată mai fericit. O fericire ciudată, 
care-i umezea ochii. 

— Striveşti fluturele alb! şopti Sadeth abia răsuflând. 

Radu Andronic slăbi strânsoarea. Sadeth îi prinse obrajii 
în palme, căutându-i privirea. 

— Ce are beyul astă-seară? E bucuros că se află cu 
Sadeth, dar Sadeth simte o povară care-i apasă cugetul. 

— Nu vreau să te pierd, spuse încet, abia auzit Radu 
Andronic. 

— Nici eu nu vreau... Braţele mici ale fluturelui alb se 
agăţară colan de grumajii logofătului. Şi dacă nici Sadeth 
nu vrea, nici beyul, n-au decât să se ţină de mână şi n-or să 
se rătăcească unul de altul. 

Radu Andronic o desprinse încet. O privi mult, îşi umplu 
ochii de ochii ei. Tristeţe grea îi apăsa umerii, cugetul, 
pleoapele. 

— Sadeth, şopti, Sadeth fluturele meu alb... Vrei să pleci 
cu mine? 

— Unde, beyule? 

— Întâi în Valahia, apoi mai departe. Ai să cunoşti alte 
țari, alţi oameni. 

Sadeth îşi flutură genele, nedumerită. 

— Mergem aşa, toată viaţa? N-o să avem un conac? 

— Ba da. Din vreme în vreme însă o să călătorim. Vreau 
să-ţi arât Veneţia, Padova, ţara nemților... Vii cu mine, 
Sadeth? 

— Vin. Chibzui câteva clipe: Îl luăm şi pe aga-baba? 


Logofătul surâse trist: 

— Nu, Sadeth. Aga-baba nu doreşte să fii a beyului. 
Suntem de altă lege, iar aga-baba are alte gânduri cu tine. 

— Ştiu. Aga-baba îl vrea pe Ibrahim. Dar Sadeth nu-l 
vrea. Îşi ridică sprâncenele: Înseamnă... înseamnă c-o să 
fugim? 

Radu Andronic îi dădu la o parte pletele de pe obraz. 

— 'Ţi-e frică? 

— Nu, dar... 

— Dar? 

Fluturele alb privi în lături: 

— Mi-e milă de aga-baba. Spune-mi, n-am să-l mai văd 
niciodată, niciodată? 

— Ai să-l vezi, Sadeth. După o vreme, sunt încredinţat, ne 
va ierta. 

— Şi eu sunt încredinţată. Aga-baba o iubeşte straşnic pe 
Sadeth pentru că-i seamănă lui nene-cadân, iar Fathma şi 
Amira n-au purtat rod. Chiar când mă bate, grijeşte să nu 
mă vatăme prea tare. Se opri dintr-o dată, cercetându-l cu 
luare-aminte: Ai s-o baţi şi tu pe Sadeth, beyule? 

Andronic o luă în braţe: 

— Cumplit are s-o bată beyul pe Sadeth! În fiece zi, cu 
gârbaci împletit în opt. Ca să nu-i fie dor de aga-baba şi de 
unghiile Amirei. 

— E frumoasă ţara ta, beyule? 

— Da, Sadeth... E foarte frumoasă. 

Glasul lui Radu Andronic clocotea fierbinte, năvalnic. 

— Ai s-o îndrăgeşti, Sadeth, sunt încredinţat. Ai să iubeşti 
iarna când munţii albaştri îşi trag cuşma de zăpadă pe-o 
sprânceană, ai să iubeşti zăbreaua de aur a lui brumărel. 
Totul e atunci de aur, Sadeth. Ochii logofătului râdeau, 
chipul i se înseninase. Înţelegi? Totul! Şi ciorchinii de 
struguri, şi dealurile, şi frunzele mestecenilor, şi văzduhul... 
Ai să iubeşti primăvara cu hotar bogat de flori, şi caişi, şi 
zarzări, şi cireşi în strai de mireasă. Livada întreagă se 
găteşte de nuntă... Ai să iubeşti vara, vara cu soare aprig, 


fierbinte. Parcă tot soarele arde doar pentru Valahia... Şi-ai 
să iubeşti oamenii, Sadeth. Sunt blânzi, mărinimoşi, veseli. 
Cântă şi râd, valahii ştiu să râdă... Femeile nu poartă 
feregea, fetele ies în uliţă, se plimbă în rădvane minunate, 
îşi ţes straie neasemuite. Şi mai sunt încredinţat, şopti Radu 
Andronic, că şi valahii au să-l îndrăgească pe fluturele alb... 

Gândul îi rămase aninat undeva departe, nu-şi putea 
urma cuvintele. 

Peste Stambul creşteau zori păcurii. 


Vineri seară înainte de eclul-sahur'22* logofătul îl chemă 
în iatac pe Pafnutie. 

Sluga, cu gust de voroavă ca de obicei, rămase tăcută 
într-un ungher, căutând spre stăpân pe sub sprâncene. 
Radu Andronic înveşmântase straiul lotrilor, întunecat, cu 
nădragi strâmţi, dulamă scurtă şi cizme moi. Două pistoale 
şi un jungher scoteau capul din cingătoare. Pe chipul 
încremenit, fără culoare, ochii negri ardeau. 

— Vino mai aproape, Pafnutie! Avem de vorbit. 

Răspopitul păşi rar, fără chef. Poftit de stăpân, se lăsă 
moale pe marginea sofalei şi rămase mut cu privirea în 
duşumele. Radu Andronic încercă să surâdă. 

— Nu ţi-s boii acasă, cuvioase? 

— Sunt, dar zac în poiată... 'Te ascult, stăpâne. 

Logofătul ridică din umeri. Alte griji decât morocăneala 
caterisitului îi apăsau cugetul. Îşi aprinse luleaua cu mişcări 
încetinite, apoi începu să vorbească căutând pe fereastră: 

— Dacă mi se întâmplă ceva... 

Pafnutie îl privi iute şi lăsă ochii în pământ. 

— Dacă mi se întâmplă ceva, vreau să cunoşti poruncile 
ce ai de împlinit. 

— Nu-i înţelept acela care vede zidul şi mână caii 
bezmetic tot într-acolo, gândind că poate nu şi-o sparge 


capul. 

Radu Andronic zâmbi: 

— N-am fost niciodată înţelept, Pafnutie. S-a scurs atâta 
vreme şi încă nu-ţi cunoşti stăpânul. Întâi vei vesti 
Brâncoveanului că izvodul a fost strâmbat după voinţa sa. 

— Chibzuiesc că Vodă s-o bucura mai vârtos s-o afle din 
gura domniei tale. 

— Dacă va fi cu putinţă, l-oi bucura. Nu-mi mai curma 
vorba, Pafnutie, vremea e măsurată. 

— Bine ar fi să-şi găsească şi unele fapte măsura... 

Căutătura neagră a logofătului îl fulgeră şi amuţi. 

— Înainte de a porni spre Valahia, să-l cauţi pe Mihail, 
moldoveanul. Îl afli la orice ceas al dimineţii în Divan-loli, 
iar noaptea în port. Să-i spună Mariei, iar Maria să spună 
fiicei mectubgiului... Glasul lui Andronic se frânse: Să-i 
spună că beyul n-a fost un ticălos. Că beyul o roagă să-l 
aştepte. 

Pafnutie îl cercetă uluit. I se părea oare, sau ochii 
logofătului striveau lacrima? 

În puţine vorbe, logofătul îi desluşi planul. Cele patru 
rânduri de ieniceri care străjuiau cancelaria muftiului nu 
puteau fi străpunse. Chibzuise deci Radu Andronic 
pătrundere vicleană prin cafasul ce ocolea potcoavă 
conacul, în dreptul ultimului cat. 

— Pe pridvorul acela, mormăi Pafnutie, îs alte 12 turbane, 
iar aceste 12 turbane au asupra lor multe ascuţişuri. 
Gândeşte, domnia ta, că până spre chindie or deprinde 
orbul găinilor? 

— Ai răbdare! Pe ienicerii din cafas îi vom împinge în altă 
parte. Cam la o sută de stânjeni în partea potrivnică 
fereştilor muftiului se află un conac părăsit. La ceas înţeles, 
îi vei da foc. Am rânduit în cămări şase grămăjoare cu 
pulbere. Flacăra şi detunăturile au să stârnească mirarea 
ienicerilor. Vor da înconjur cafasului spre a privi în voie 
pălălaia. 


— Hm! Şi ce socoteşti a săvârşi domnia ta în vremea 
aiasta? 

Logofătul îi arătă un colac de frânghie, cu ancoră la 
capăt. Pafnutie clătină amar din cap. 

— Dă, Doamne, să se anine ancora de pridvor şi să nu te 
vadă nimeni când te caţări. Doamne, dă orbeaţă străjilor şi 
pune-le ceară în urechi când a fi să fărâmi sticla de la 
fereştile muftiului şi dă aceleaşi noroace la întors!! Aista ţi-i 
gândul, logofete, aşa-i? 

— Pricepi degrabă când vrei, cuvioase. Să nu uiţi! După 
ce ai pus foc, vii într-un suflet înapoi şi-aştepţi cu caii lângă 
lac. 

—  Răzgândeşte-te, stăpâne. Pafnutie vorbea înecat. 
Chibzuieşte! E faptă bezmetică fără sorţi de împlinire. 

— Am chibzuit şi răschibzuit, cuvioase. Mergem! 

— Logofete... Norocul nu-i câine în lanţ să-l tragi după 
tine. Lasă-l pe muftiu Coranului, şi hai la Valahia! Vodă n- 
are să te certe pentru că nu ţi-ai smuls singur inima din 
piept. Şi chiar de te-o mustra, mai bine ocară decât cruce la 
căpătâi. 

— Vorbeşti în pagubă, Pafnutie. Nimeni din neamul meu 
nu s-a întors din drum pentru că-i anevoios şi nu eu voi fi 
acela care o voi face primul. 

Răspopitul i se agăţă de pulpane. Îi tremurau buzele, 
ochii sticleau umezi. Radu Andronic îl cercetă mirat. 

— Stăpâne, şopti caterisitul. Nu te-am rugat niciodată 
nimic... Nu zic, m-am lăcomit la taleri, căci oricine îngăduie 
să culegi poamă din copacul peste măsură de încărcat. Te 
rog amu, stăpâne, şi nu pentru bicisnicul de Pafnutie o fac. 
Mă jur pe credinţa lui Christos! La tine mă gândesc, 
logofete... Aşteaptă împrejurare prielnică. Nu-ţi opinti 
singur jungherul în piept. 

Răscolit, Andronic îi puse mâna pe umăr: 

— Mulţumesc, cuvioase. Grija ta spune multe şi mai cu 
seamă - zâmbi tremurat - că nu m-am înşelat, îndrăgindu-te 
aşa cum eşti... Dar nu se poate. Trebuie să răzbesc. 


Pafnutie îşi înghiţi nodul! 

— Gândeşte-te măcar la puiul cela de turcoaică. O ucizi, 
logofete! 

Radu Andronic simţi împunsătură dureroasă în inimă. 

„Sadeth... fluturele meu alb.“ 

— Să m-aştepte, Pafnutie. Fă în aşa fel încât să-i ajungă la 
urechi rugăciunea mea. Beyul roagă fluturele alb să-l 
aştepte. 


XXX 


Când auzi prima detunătură şi se încredinţă că ienicerii 
pieriseră de partea cealaltă a cafasului, logofătul zvârli cu 
putere ancora. Colţii de fier muşcară buza cerdacului şi 
înţepeniră. Radu Andronic apucă frânghia, o prinse între 
coapse şi începu să se caţăre ca o pisică. Încălecă cerdacul. 
Al doilea bubuit cutremură văzduhul. La al treilea, sparse 
fereastra şi se strecură în odaia de lucru a muftiului. 


Adevărată comoară se afla dinaintea ochilor logofătului. 
Zapisele şi pergamentele erau împărţite în sertărele lungi, 
puse unul peste altul, după ţara ale cărei taine le 
cuprindea. Cartonaşe cu slove trase în tuş roşu descâlceau 
noianul de ştiri ce le avea muftiul despre ducatele nemţeşti, 
despre republicile Italiei, despre franţuji, englezi, ori 
imperiul lui Leopold. 

Ochii lui Radu Andronic zburară către Valahia. Smulse 
sertarul şi începu să cerceteze zapisele înfrigurat. Un 
zâmbet larg îi lumină chipul. Numele iscoadelor erau 
trecute pe o hârtie răsurie. Printre ele se afla şi cel al 
vrăjmaşului de la curtea Brâncoveanului. Cineva, muftiul, 
ori mectubgiul, adăugase pe margine: de mare taină. 

Logofătul şi le înscrise repede pe o fărâmă de pergament 
şi înlăturând în grabă urmele cercetării se întoarse pe 
cerdac. Bubuiturile încetaseră. 


Mustafa, bragagiul slobozit de Andronic din striveala 
căruţii, privea pârjolul cu gura căscată. Flacăra înaltă, 
lacomă, se căţăra în văzduh, vrând să mistuie parcă lăcaşul 
lui Allah. Se mira în gura mare căutând din ochi tovarăş să-i 
împărtăşească uluirea. Dar era ceas târziu de noapte şi 
musulmănimea dormea. Atunci îl zări pe Pafnutie. 

Sluga lui Andronic-Effendi păzea doi cai şi cerceta cafasul 
de la cancelaria muftiului. Mustafa ridică ochii. Zâmbet de 
fericire îi răsări pe chip. 

Andronic-Effendi ieşise tocmai în cerdac. Mustafa începu 
să alerge, dând din mâini. Striga cât îl ţinea gura: 

—  Binefăcătorule! Tu cel binecuvântat de Allah, 
binefăcătorul lui Mustafa! 

Răspopitul tresări şi se întoarse cu mare spaimă. Turcul 
răcnea mai departe, fericit peste măsură: 

— Andronic-Effendi... 

— Taci, blestematule! 

Îl prinse de zdrenţe, astupându-i gura. Mustafa se zbătea 
hotărât să-şi ducă la capăt mulţumită. 

Logofătul încălecă marginea de piatră a cerdacului şi îşi 
dădu drumul pe frânghie. Atraşi de ţipetele turcului, 
ienicerii năvăliră în pridvor. Zăriră trupul lui Radu Andronic 
plutind în văzduh şi retezară frânghia. 

Logofătul căzu greu, din dreptul celui de al doilea cat. 
Încercă să se ridice, dar durere sfredelitoare îl ţintuia 
locului. Avea piciorul vătămat. Străjile strigau, chemând în 
ajutor ienicerii rânduiţi la rădăcinile cancelariei. 

Răspopitul, sosit în goană, vru să-l salte în spinare. 

— Ţine-te bine, stăpâne! Caii sunt aproape. 

Logofătul îşi roti privirea. Turcii înaintau în rânduri 
groase din trei părţi. Încă puţin, şi-aveau să întregească 
cercul. 

— Prea târziu, răspopitule, socoti Radu Andronic. Nu mai 
putem ajunge la cai. Singura izbăvire rămâne cărarea spre 


geamie. Îi înfundă în chimir pergamentul cu numele 
iscoadelor: Fugi! 

— Nu fără domnia ta! Te duc în spinare. 

— Fugi, răspopitule! 

— Stăpâne! 

— Cu mine în cârcă te înhaţă. Fugi! Îţi poruncesc! 

Răspopitul plângea mocnit. Făcu nehotărât câţiva paşi 
de-a-ndăratelea. Dinspre drum, răsăriră fesurile ienicerilor. 
Fluturau săbiile, răcnind îndemnuri către ceilalţi. Radu 
Andronic îşi slobozi pistoalele. 

— Fugi, Pafnutie! Nu uita de Sadeth... 

Caterisitul dispăru. Mustafa se ivi tupiluş având în mâini 
săbiile ienicerilor răpuşi. 

— Iartă-mă, Effendi! lartă-mă... N-am ştiut. 


Cu mare greutate, se rezemase logofătul de un copac. 
Turcii trebuiau ţinuţi în frâu pentru a lăsa vreme 
răspopitului să se îndepărteze. lenicerii se apropiau în 
potcoavă. Sabia şi jungherul lui Radu Andronic fulgerau în 
rândurile celor dinspre drum, bragagiul ţinea piept străjilor 
care ocoliseră foişorul. Căzu răpus de un iatagan, şoptind 
încă o dată: 

— lartă-mă, Andronic-Effendi. 

Logofătul nu-l auzi. În ochi îi năpădise sângele, era 
crestat la piept şi pe braţe, dar ascuţişurile nu-i istoviseră 
vlaga. 


Ajuns pe spinarea unui dâmb, răspopitul azvârli o privire 
spre grădina cancelariei. Zări luminat de torţele ienicerilor 
capul negru al lui Radu Andronic. Turcii îl mânau către 
temniţa muftiului. 

— Dumnezeu să te ajute, stăpâne! rosti încet Pafnutie. 

Alerga în noapte orb, cu ochii plini de lacrimi. Stele reci îi 
desluşeau un drum pustiu. 


Cartea a treia 


OSÂNDA 


Capitolul XXII 


VODĂ BRÂNCOVEANU 
NU SE SUPUNE 
OBICEIURILOR DOMNEȘTI 


Mare fu mâhnirea Brâncoveanului când află din gura 


lui Pafnutie cele petrecute la Stambul. Şi mai mare îi fu 
uimirea când citi ultimele slove scrise de Radu Andronic în 
cancelaria muftiului. Porunci să fie chemat de îndată paicul 
Grigore. 

Zdrahonul se ivi după obicei, cât ai bate din palme, mut şi 
cu ochii în pământ, gata să slujească. Vodă îl cercetă lung. 
Buzele i se descleştară târziu. Întrebă, mângâind smaralde 
îngropate în mânerul jungherului: 

— De ce ne-ai vândut muftiului, paice? 


Paicul Grigore! Pentru a-i afla numele îşi pierduse 
volnicia logofătul Radu Andronic. 

Caznele din temniţa palatului îi smulseră iscoadei, 
picuriş, adevărul de pe buze. El aţâţase la răzvrătire pe 
boier Pârvan cu gând viclean de a se vâri în priveala şi 
încrederea lui Vodă. Socotise pe drept cuvânt, zdrahonul, 
că ferind de moarte viaţa Brâncoveanului, acesta îl va 
blagoslovi cu recunoştinţa sa, dar mai cu seamă îl va ţine în 
preajmă ca pe slujitor de credinţă. lar apropierea de Vodă 
însemna apropierea de tainele domniei, dedesubturi de 
mare preţ în ochii muftiului. Mai vrusese Brâncoveanu să 


afle şi pricina hainiei. Era veche, ticăloşise şi avea să 
ticăloşească în veac inimile şi cugetul multora: aurul. 

A doua zi, paicul Grigore îşi dădu duhul, descăpăţânat, în 
temniţa palatului. Muri fără ştiinţa nimănui, iar trupul îi fu 
azvârlit într-o varniţă părăsită. Muftiul şi slujbaşii săi n- 
aveau să afle niciodată cum pierise cea mai de preţ iscoadă 
a lor. 

Încă o taină despre care letopiseţele nu glăsuiesc nimic. 

Lumină aurie stăruia în ochii castanii ai Domnului. În 
vara neasemuită a acelui leat 1704, toate păreau să se 
împlinească după poftele Măriei Sale. 

La ceasul dulce dinspre asfinţit se preumbla prin grădină 
însoţit la jumătate de pas în urmă de stolnic. Fântânile 
multe şipoteau răcoare, pe cerul fără nori soarele ostenea 
cu încetul în petalele crinilor şi trandafirilor, aprinzând doar 
ochii din mantia păunilor. Se auzea ciripit de pasăre şi 
ţipetele ascuţite ale lui Beizadea Mateiaş, ce gonea în 
rădvănelul tras de capre albe. 

— Nădăjduiesc că asupra Măriei Tale a pogorât, în sfârşit, 
liniştea, spuse stolnicul. 

Înveşmântase caftan de canavăţ căptuşit cu samur, iar 
capul şi-l purta ca totdeauna descoperit. Vodă zâmbi 
dezmierdând în treacăt arcul unui voinic dăltuit în 
marmoră. 

— Adevărat. Izvodul şi-a redobândit taina, de vrăjmaş 
încălzit la sânul nostru ne-am scăpat. Privi spre castanii cu 
ciorchini grei de floare roz-albă şi oftă: Datorâm mult 
logofătului Radu Andronic. 

— Eşti mărinimos, Doamne, rosti cu tâlc stolnicul. 

Vodă îşi ridică ochii: 

— Ce vrei să spui? 

— În asemenea slujbe, datornic rămâne totdeauna 
slujitorul, niciodată stăpânul. 

Brâncoveanu rămase locului, uitându-se cu luare-aminte 
la Cantacuzin. 

— Ciudat cugeţi! Sau nu-ţi pătrund eu gândul... 


— L-ai pătruns, Doamne, zâmbi stolnicul. Sunt 
încredinţat. Nu datorezi nimic Andronicilor. 

Vodă tresări. Şopti apăsat: 

— În şaisprezece ani de când mă aflu pe scaunul Valahiei, 
am socotit că datornic sunt să aduc răsplată domnească 
oamenilor de credinţă. Aud acum vorbă nouă. Pesemne 
trebuie să-ţi asmut aducerea-aminte, stolnice! Logofătul 
Andronic, împlinind faptă de neînchipuit curaj, aproape 
peste putinţa hărăzită făpturii omeneşti, ne-a scăpat nouă 
viaţa şi domnia. 

— E un slujitor viteaz, Doamne, n-am tăgăduit-o. Dar oare 
ţi-a scos din primejdie capul şi cuca spre a te zori să le 
prăpădeşti după aceea? Căci orice încercare a Măriei Tale 
pe lângă Poartă de a-l slobozi va adânci prepuielile turcilor 
împotriva ta. Vei recunoaşte, astfel, că logofătul se afla în 
slujba lui Constantin Vodă. Slujbă cu tâlc la Stambul... 

Caprele albe trecură ca un vifor pe dinainte. Din 
rădvănel,  Beizadea  Mateiaş întinse braţele spre 
Brâncoveanu. 

— Îl cunosc pe Radu Andronic. Caznele turcilor nu-i vor 
smulge adevărul de pe buze. Vrei să-l mărturiseşti însăşi 
Măria Ta? Pentru coconii tăi, pentru domniţe, urmă stolnicul 
cu acelaşi glas domol, fără să se desluşească nimic pe chipul 
împietrit, pentru Valahia, eşti silit, Doamne, să arăţi 
nepăsare logofătului. Turcii stau cu ochii aţintiţi asupra 
Măriei 'Iale. Greşeală de nimic îţi poate atrage grea 
năpastă. Să lipsească şi pungile cu aur, şi vorbele şoptite în 
anume locuri şi anumitor urechi ce ar putea fi de ajutor 
logofătului. Soarta tainelor e să nu rămână taine. Când doi 
oameni cunosc acelaşi lucru, unul trebuie să piară... Şi 
decât să piară, mai bine să nu afle. 

— Crudă socoată, stolnice! 

— Dar după adevărul vremilor ce trăim. Nu poţi duce în 
cârcă toate nenoroacele supuşilor tăi. Să nu mă judeci rău, 
nepoate... Îmi sângeră inima pentru logofăt, şi pentru 
părintele său, şi pentru cucoana Irina... Dar aceasta e 


soarta slujitorilor tainici. Şopti: Soarta iscoadelor. Toţi 
principii s-au lepădat şi se vor lepăda de ele. Au făcut-o 
vechii greci, Alexandru din Macedonia, Iulius Cezar... În 
îndepărtata Chină, spune învățatul Sun Tzu, erau trimise cu 
bună ştiinţă iscoade ce aveau să moară. 

Rămase cu privirea aţintită în zări. 

Îşi urmară preumblarea până înserarea vopsi cu sineală 
grădina cea mare a Brâncoveanului. Înainte de a urca în 
cerdac, Vodă rosti încet, ca pentru sine însuşi: 

— Am să mai chibzuiesc! 


Rodul chibzuinţei lui Vodă fură zece pungi cu galbeni 
depuse pe ascuns în mâinile răspopitului, pentru drumul 
spre inima împărăției şi un anume semn către un prieten 
grec al Măriei Sale, doctor vestit la Stambul. Acesta avea să 
găsească talerii de trebuinţă la locul ştiut, avea să bată la 
anume porţi, de unde s-ar fi putut isca izbăvirea logofătului. 
Totul trebuia făptuit în cea mai mare taină, şi spre a-l 
încredința pe grec că e căutat din poruncă domnească, 
Pafnutie trebuia să-i arate jumătate dintr-o pafta de argint. 
Cealaltă jumătate se afla la acel prieten. 

Ultimele cuvinte ale Brâncoveanului aduseră lacrimi în 
ochii cuviosului. Pafnutie sta în genunchi, necutezând să-şi 
ridice privirea dincolo de poalele caftanului domnesc. 

— Îţi dăruim iertarea noastră pentru faptele nesocotite, 
săvârşite înainte de-a intra în slujba logofătului. Ţi-ai urmat 
stăpânul cu credinţă, iar pentru vrednicia... 

Răspopitului îi vâjâiau urechile de tulburare. Toată viaţa 
avea să şi le blesteme, căci le apucase huruitul tocmai când 
glăsuia Vodă, aducându-i laudă lui, bicisnicului Pafnutie. 

— Ne aflăm, urmă Vodă şi ochii îi luciră, cu inima alături 
de Radu Andronic. Dorinţa noastră cea mai mare este să-l 
putem din nou îmbrăţişa aici, la curtea domnească. 


După ce se dezmetici, Pafnutie dădu fuga la conacul lui 
boier Costache. Îşi punea mare nădejde în mintea şi braţul 
bătrânului şi chibzuia că vor lua împreună drumul 
Giurgiului. 

Jupâneasa Irina îl cercetă prepuielnică şi-l petrecu în 
odaia mare, departe de ochii şi urechile slugilor. Încercă să- 
| iscodească, dar Pafnutie tăgădui că l-ar fi urmat pe logofăt 
la Stambul. Avea o vorbă cu boier Costache şi atât. Află în 
cele din urmă că bătrânul Andronic plecase la Conacul 
Morii, unde tocmise ţigani pentru muncile de vară. 

Îndemnându-şi tătarca, răspopitul ajunse în câteva 
ceasuri la moşie. Boier Costache nu trecuse pe acolo, nici 
măcar în goana calului, de peste un an. 

Pafnutie pricepu cu inima strânsă că bătrânul Andronic 
se află în slujbă domnească, poate chiar dincolo de hotarul 
Valahiei, undeva unde nu-l putea ajunge. 

Se întoarse apoi la Bucureşti şi bătu la porţile 
Marghioliţei. 


XXX 


Răspopitul încălcă cu bună ştiinţă poruncile mai vechi ale 
logofătului de a nu descâlci nimănui adevărul despre slujba 
sa la Stambul. Acum însă, socotea că pentru a afla 
izbăvirea, trebuiau strânşi toţi prietenii. 

Caterisitul se spovedi negustoresei. Cu ochii tulburi, 
sărind de la una la alta, istorisi isprăvile lui Radu Andronic 
la Constantinopol. Dinspre o singură parte se ferise cu grijă 
să nu pomenească o vorbă. Sadeth, fiica mectubgiului, 
parcă nici nu s-ar fi aflat pe lume. 

Pieptul Marghioliţei parcă i se rupea în timp ce-l asculta. 
Răsufla greu, iar ochii verzi, codaţi, se umpluseră de 
lacrimi. Rosti gânduri, cu privirea dusă departe, dincolo de 
drumul Giurgiului, printre minarete şi turnuri subţiri, aurii: 


— Ştiam... Am simţit de la bun început. Radu Andronic nu 
putea vinde Valahia! 

Pafnutie o cerceta rătăcit. Mâinile-i spânzurau fără vlagă, 
umerii păreau doborâţi sub povară grea. 

— Amu' ce să fac? Zi matale, jupâneasă, ce să fac? M-o 
ajuta oare grecul acela al lui Vodă? Dacă mă însoţeam cu 
boier Costache, nici capul nu mă durea. Dar aşa, singur... 

Marghioliţei i se făcu milă de slugă. 

— "Te întorci degrabă pe calea arătată de Brâncoveanu, 
după care vei merge la doi neguţători, datornici mie. Unu-i 
turc, celălalt neamţ. Când au fost la ananghie, le-am dat. 
Acum m-or răsplăti ei. Sunt încredinţată că vor face tot ce 
le e cu putinţă. Îţi dau şi trei pungi cu aur... 

Pafnutie sări ars. 

— Nu le iau! 

— Ai înnebunit, omule? 

— Nu le iau, să mă tai! Fac treisprezece, numărul 
Satanei. 

— Ce? 

— Treişpe pungi! Nu pricepi? Zece ale lui Vodă cu trei ale 
tale... 

Marghioliţa clătină din cap: 

— 'Te-au prostit turcii, cuvioase! Ţi-aş da mai multe, dar n- 
am. Las în ladă atât cât să-mi pot urma negoţul. 

— Nu-i supărare, jupâneasă, mormăi caterisitul. Îmi 
lepezi doar două. 

— Ai uitat pesemne ce tare ţi-i aşternutul când îţi lipseşte 
din chimir para chioară. Şi pentru că te-ai pomenit calic 
încă din pântecele mumei, n-ai învăţat ce repede alunecă 
galbenii, când nădejdea şi nevoia ţi-i la alţii. 

Se mai sfătuiră o bucată de vreme. Marghioliţa îl dădăci 
cum, şi unde, şi în ce fel să apese, să nu se lase în nici un 
chip doborât de neputinţă ori amar. 

— 'Te-aş întovărăşi cuvioase, căci aud cum îţi tremură 
izmana sub straie. Dar în turcime, muierea-i de prisos, nu le 
cunosc nici graiul, iar taleri acolo n-am cum rostui. La o 


nevoie, îndreaptă-mi vorbă, tot ce mi-o prisosi, ba chiar mai 
mult, trimit fără şovăială. Îi bine să ştii că orbul de la podul 
lui Şerban Vodă e omul meu. 

Pafnutie o cercetă cu uimire. 

— Ai minte şi vlagă de bărbat, jupâneasă. 

Marghioliţa clătină din cap, oftând. În ochi îi stăruiau 
lacrimile. 

— Dar inima de muiere, deci tot în pagubă rămân. Îi 
sărută amândoi obrajii: Noroc, cuvioase! Şi nu mă lăsa să 
fierb. Aştept la tot ceasul ştire despre logofăt. Umblă 
sănătos! 


Capitolul XXIII 


MOARIEA FLUTURELUI ALB 


În temniţa de la FEdicule, păzit aprig din porunca 
muftiului, Radu Andronic zăcea cu mintea tulbure, pe un 
mindir de paie mucegăite. 

Era o hrubă strâmtă, cu ziduri din care şiroia apa, fără 
ochi de fereastră. Întunericul se destrăma pentru câteva 
clipe dimineaţa, când ienicerul plimba o feştilă peste chipul 
logofătului, încredinţându-se că mai trăieşte. Ochii lui Radu 
Andronic sângerau orbiţi, iar la lumina flăcării, slujitorul îi 
vedea obrajii vineţi, pleoapele umflate, dârele negre de 
sânge uscat la frunte şi tâmple. 

Părăsea apoi hruba, păşind înfiorat de silă printre 
şobolanii ce mişunau pe lespezile bâhloase. Străjerul 
număra zece zile de când ghiaurul era supus unor cazne 
neînchipuite, fără a-şi descleşta gura. Fusese întins pe 
roată, îi cetluiseră capul în zgardă de fier, îl arseseră cu 
vătrai înroşit la foc, pe piept şi spinare, îi înfipseră ţepuşe 
ascuţite sub unghiile de la picioare şi mâini. 

lenicerii îl purtau în fiece zi la Fornetta, bine cunoscut şi 
înfricoşător loc de schingiuire. Zadarnică fusese însă 
osârdia gâzilor. Valahul nu mărturisise cu nici un preţ din a 
cui poruncă, ori cu ce ţel pătrunsese în cancelaria muftiului. 
Mare fusese mirarea casapilor când osânditul smulgând un 
jungher şi-l înfipsese în braţ. Ascuţişul pogora la vale, 


spintecând carnea, dar valahul zâmbea. Zvârlise apoi 
jungherul: „Nu aşa îmi veţi afla taina!“ 

„Da, gândi musulmanul, zăbovind poarta grea. Ghiaurul e 
dintre aceia pe care poţi să-i farmi, că tot muţi rămân.“ 

Clătină din cap, coborând treptele de piatră, încovrigate 
melc, ce duceau în odaia ienicerilor. Soarele spânzura chiar 
în creştetul Stambulului şi i se făcuse foame. 

Nu-şi mai simţea trupul. Mintea păienjenită nu deosebea 
dacă e treaz, ori aluneca pe aripă de vis. Gândurile îi 
rătăceau zorite, smulgând din întunericul vremii chipuri, 
privelişti ori doar fărâme de privelişti abia desluşite... 
Ungherul cu icoane din iatacul jupânesei Irina, clondirul lui 
boier Costache ascuns în sofa, luleaua din lemn de 
trandafir, râsul gros al lui Ioniţă Fărcăşan, zâmbetul şiret al 
lui Pafnutie, degetele subţiri ale lui Brâncoveanu... 

Apoi gândul zăbovea între zidurile de la Fdicule. Tot aici 
zăcuseră în cazne rezidentul genovez Spinola, Giuilio 
Andreea Rosina, veneţianul prins în război, iar mai înainte, 
cu mult înainte de a se fi născut el, Petru Cercel, domnitorul 
Ţării Româneşti. ara... Brâncoveanu... În mintea 
înceţoşată a logofătului se înfipsese pironul unui gând. Vodă 
n-avea să săvârşească nimic înspre ajutorul său. Când 
vrăjmaşul îţi prinde iscoada, juri că n-o cunoşti. 

Radu Andronic gemu. Şi iarăşi gândul nestatornic apucă 
alte poteci. Îşi simţi grumajii cuprinşi de braţe mici, 
subţirele, plete negre se strângeau la pieptul lui. Ochii 
albaştri, piezişi, îi dezmierdau fruntea strivită, obrajii 
fierbinţi. 

Peste inima cernită a logofătului poposise lin fluture 
mare, alb. 

Când se trezi, o torţă înfiptă în zid umplea cămara de 
lumină râncedă, gălbuie. Trecu multă vreme până ce putu 
să desluşească, crăpându-şi pleoapele sângerii, chipul 
mectubgiului Selim. Îl cerceta lung, trăgând din lulea. Radu 
Andronic surâse ostenit. 

— Bektaş-Effendi... Un oaspete la care nu mă aşteptam. 


— Ne-a fost pesemne ursit, spuse alb mectubgiul, să ne 
uimim unul pe celălalt. Te privesc de jumătate de ceas. 

— Ai vrut să-mi îngădui somnul? 

— Doresc să te înţeleg. 

— Eşti bărbat înţelept, Bektaş-Effendi. Ce putea oare 
scăpa priceperii domniei tale? 

Selim oftă: 

— Ce am desluşit singur las la o parte. Îţi descâlcesc 
acum vicleşugurile din casa lui signor Bartholomeu, păşesc 
de-a-ndăratelea pe drumul urmat şi-ţi descurc pânzele. Ai 
venit cu ţintă la Stambul, nu te-ai rupt o clipă de 
Brâncoveanu, prin mine şi prin alţii, pesemne, ai nădăjduit 
a-ţi împlini țelul. 

Logofătul încercă să se ridice în capul oaselor, dar 
durerea îl ţintui pe prichici. 

— Ce a mai rămas de limpezit, Bektaş-Effendi? surâse 
chinuit. Oare ţi-e teamă să nu pomenesc gâzilor despre 
anume jocuri neîngăduite din casele florentinului, ale unui 
anume mare dregător? Zâmbi: Fii pe pace! 

— Nu mi se cuvine disprețul domniei tale, Andronic- 
Effendi. Sunt uneori neghiob, nu şi fricos. Şi-apoi de ce ai 
face-o? Soarta oricum ţi-ai pecetluit-o. Cu ce te-ar mângâia 
să-ţi ţin tovărăşie aici, la Fdicule? 

— Ai judecat bine. Atunci? Încerci să-mi smulgi ceea ce n- 
a putut să-mi smulgă gâdele? 

— Nu. Vreau să pricep de ce ai călcat credinţa faţă de 
Poartă. De ce o calcă Brâncoveanu? Nu l-am dovedit, e 
viclean şi plin de luare-aminte Altîn-Bey, dar o calcă! 

Selim oftă trecându-şi degetele prin barbă, apoi rosti 
încet: 

— Te preţuiesc mult, Andronic-Effendi. Îţi preţuiesc 
mintea, vitejia. Preţuiesc că ai fost la un pas de izbândă, dar 
norocul te-a părăsit. De ce oameni ca domnia ta îşi calcă 
credinţa faţă de stăpân? De ce? 

Ochii logofătului ardeau. Muşcându-şi buzele de durere, 
izbuti să-şi salte trupul, rezemându-l de zid. 


— Am să te lămuresc, mectubgiule. Eu am pierdut şi când 
pierzi nu-ţi mai e teamă de nimic. Vorbeşti de credinţă... 
Credinţă faţă de stăpân... Cine v-a hărăzit stăpâni în 
Valahia, Bektaş-Effendi? Allah? Profetul? Porunceşte oare 
Coranul să baţi război peste mări şi ţări pentru a dobândi 
Tod, şi avuţie, şi țarină ce nu ţi se cuvin? 

— Până departe, în trecut, unde a pătruns cunoaşterea, 
toate imperiile au făcut la fel. 

— Şi dintotdeauna cei supuşi cu sabia, tot cu sabia s-au 
răzvrătit. Dacă mâine venețienii, ori Bourbonul, ori Leopold, 
ori Petru al Rusiei ar pune cizma în Stambul şi jug pe 
grumajii osmanlâilor, ai gândi că li se cuvine credinţă? 

— Judeci înfierbântat, Andronic-Effendi. Valahia e ţară 
mică, lesne de stăpânit. Noi am pus frâu poftelor neamţului, 
şi ale rusului, şi ale tătarului... Noi vă apărăm hotarul. 

Logofătul râse amar: 

— Cine v-a poftit? Au trecut mai bine de o sută cincizeci 
de ani de când tot belşugul Valahiei, aurul câmpiilor, şi al 
munţilor, şi al pământul ia drumul Dunării. Sunt aproape 
două veacuri de când în târla noastră suntem siliţi a cere 
îngăduinţa semilunii de a ne înjuga la car străin, de a trăi, 
de a ne trage răsufletul. În scurtă vreme vom fi siliţi a cere 
firman spre a ni se îngădui moartea. 

Mectubgiul întrebă încet: 

— Socoteşti oare, Andronic-Effendi, că altă stirpe decât 
otomanii v-ar fi fost stăpân mai mărinimos? 

— Socoteşti că ţară ca Valahia nu poate fiinţa decât 
supusă? 

— E ursita popoarelor mici. Nu noi am zămislit pământul 
şi nu noi am bătut piatra de hotar a Valahiei. Ne închinăm 
doar unei sorţi, care a fost darnică cu Islamul. 

Logofătul surâse unei aduceri-aminte... O amiază 
înmiresmată, cu văzduhul auriu şi un vas mare, japonez, în 
care forfoteau printre flori de cais, ochi piezişi, albaştri... 

— Cândva mi-ai împărtăşit un dor, mectubgiule, şopti 
Radu Andronic. Ne aflam în conacul domniei tale şi mi-ai 


vorbit despre fărădelegile lui Rami-Mehmed, apoi despre 
Imperiu. Ţi-a fost teamă să nu-ţi tălmăcesc strâmb cuvintele 
şi mi-ai vorbit iar... Am înţeles atunci, Bektaş-Effendi, că-ţi 
iubeşti mult neamul. 

— Adevărat, îngână Selim. 

Ochii lui Radu Andronic ardeau torţe înfipte în obrazul 
chinuit. 

— Iar eu îl iubesc pe al meu. Neamul, meleagurile, 
credinţa... Credinţa noastră. lubesc Valahia. De aceea n-am 
să gândesc niciodată că Dumnezeu i-a hărăzit în veci 
stăpân. 

— Puţini pot pătrunde cu ochii în viitorime. Despre soarta 
celor ce cugetă ca domnia ta, Fdicule spune de ajuns. 

Radu Andronic surâse: 

— Judeci nenorocul unei singure făpturi. Judeci strâmb! 
Un om nu înseamnă un popor. lar nădejdile acestui popor 
nu se reazămă doar pe umerii lui Radu Andronic. 

Mectubgiul îi atinse degetele strivite: 

— Îmi pare rău pentru domnia ta, Andronic-Effendi... Eşti 
făcut din plămadă aleasă. Credeam că drumurile în Apus 
mi-au deschis ochii. Poate că nu am văzut îndeajuns. Cei ce 
vor urma după noi îţi vor da sau nu dreptate. Nu ştiu... În 
sufletul meu însă, cinstirea pe care ţi-am dăruit-o cândva e 
întreagă, sporită... Mă bucur că am avut prilejul să te văd 
acum... Ultima oară. 

Logofătul tresări. Îl privi lung. 

— E un rămas bun, Bektaş-Effendi? Citi răspunsul în ochii 
mectubgiului şi întrebă încet: Când mi-e  sorocită 
descăpăţânarea? 

— Poimâine, în zori. Selim nu mai îndura ochii logofătului. 
Adăugă tremurat, înainte de a pieri pe uşă: Allah să-ţi 
îmbărbăteze inima! 

lenicerul smulse torţa din zid şi întunericul astupă din 
nou ochii lui Radu Andronic. 


XXX 


Într-aceeaşi noapte, sosi răspopitul la Stambul. Găsi 
conacul din Pera despuiat de slujitorii muftiului. îl 
zăvorâseră cu lacăte grele, şnuruite cu peceţi, peste ochiul 
ferestrelor bătuseră scânduri de-a curmezişul. 

În chip ciudat, casa pustiită şi oarbă îl tulbură pe Pafnutie 
până la lacrimi. Se simţea părăsit şi fără reazăm, un 
moldovean nu prea tânăr şi nici isteţ din cale-afară, 
purtându-şi amarul singur, printre vrăjmaşi. Logofătul 
parcă nici nu fiinţase. Pierise dintr-o dată, nu rămăsese 
nimic din boierul Valah al cărui nume fluturase un răstimp 
pe buzele tuturor. 

Aşteptă ivirea zorilor şi în primele ceasuri ale dimineţii 
dădu buzna la conacul grecului. Caterisitul îi lepădă dintr-o 
suflare paftaua înjumătăţită a cărei pereche se afla în 
secretăraşul doctorului, apoi  talerii şi rugăciunea 
Brâncoveanului. Chipul grecului se  adumbrise. Se 
adumbriseră şi chipurile neguţătorilor la care îl îndreptase 
Marghioliţa. Şi vorbele fuseseră aceleaşi. Prea arar îşi 
întorcea muftiul poruncile, iar de la Fdicule nu ieşeau nici 
măcar duşii de pe lume. Leşurile descăpăţânaţilor şi ale 
gâtuiţilor erau azvârlite în vestitele puțuri cu sânge 
dinlăuntrul temniţei. 

Pafnutie hălădui toată ziua bezmetic, câine de pripas pe 
ulițele Stambulului. Spre seară, rezema doborât zidurile 
porţii de la Fdirne-Capusi. Se desprinse de-acolo târziu, la 
anume ceas când, după înţelegere, avea să culeagă rodul 
istovului de peste zi al grecului şi al celor doi neguţători. 


Izbutiseră pungile de bani şi vorbele şoptite în anume 
locuri potrivite să păstreze capul pe umerii logofătului. 
Îndulcit de galbeni, muftiul schimbase pedeapsa. Radu 
Andronic avea să fie trecut, până la sfârşitul zilelor sale, 
sclav pe o catargă împărătească. Osândă mai grea, mai 
vicleană decât descăpăţânarea. În lanţuri, la vâsle, moartea 


venea poticnită şi cu picurişul, mânată în fiece clipă de 
gârbaciul arguzinului. Lui Radu Andronic i se îngăduia doar 
un răgaz de cumplite cazne, în care avea să căiască securea 
gâdelui. 

Acesta era ultimul cuvânt al muftiului. Rugăciune sporită 
n-ar fi cutezat să-i facă nici cei mai apropiaţi slujbaşi, afară 
doar dacă doreau să-i ţină tovărăşie logofătului. 

Grecul avu de furcă până să se facă înţeles de Pafnutie. 
Răspopitul o ţinea una şi bună. Poate că număr sporit de 
galbeni ar îndulci de-a binelea inima muftiului. La urma 
urmei, ce ticăloşie neasemuită săvârşise Radu Andronic? 
Fărâmase un geamlâc prăpădit de la cancelaria turcului şi 
îşi vârâse oleacă ochii prin harţaloage. 

Când se trezi din nou în uliţă, năuc şi fără căpătâi, un 
gând i se aprinse vâlvătaie în minte. Fiica mectubgiului 
trebuia să afle despre osânda lui Radu Andronic. Nu-şi 
închipuia limpede Pafnutie ce putea izbuti turcoaica cea 
mititică, dar era singura făptură din Stambul căreia îi păsa 
de logofăt. Trebuia să-i îndrepte şi ultimele cuvinte ale 
boierului: „Beyul roagă fluturele alb să-l aştepte...“ 

Ceva mai înviorat, răspopitul se îndreptă spre ghimirlia 
pescarului moldovean din celălalt capăt al târgului. Inima îi 
bătea repede, dezmierdând nădejde tulbure şi crudă. 

Nu se mai simţea singur. 


XXX 


Sadeth sfârşise de mult degetele socotind numărul 
nopţilor de când beyul n-o mai întâmpinase pe casă. Şi erau 
zile multe de când beyul nu mai fusese oaspetele lui aga- 
baba. Prin ochii Mariei, repezită în Pera, aflase că palatul 
fusese pecetluit de bostangii. 

Fluturele alb abia se mai târa de la un cap la celălalt al 
odăii, zăcea toată ziua pe rogojină. Fluturele alb uitase să 
zboare... 


Oftă, chircindu-şi trupul. Grijă amară îşi înfipsese gheare 
în inima lui Sadeth. Ştia, ştia fără să i-o spună nimeni, că 
ceva cumplit se întâmplase prinţului valah. Fusese tulburat 
tare în noaptea aceea din urmă, iar Sadeth n-avea să uite 
niciodată cum o strânsese la piept. Din aceeaşi noapte, 
calabalăcul lui Sadeth, bucşit într-o traistă, aştepta pitit în 
sunduc. Îndesase acolo doar ce i se păruse însemnat: două 
rochii, cele mai frumoase rochii ale lui Sadeth, besacteaua 
cu odoare, o pană roşie, neasemuită, smulsă din coada 
papagalului lui aga-baba, o lalea galbenă - cea mai mare şi 
cea mai galbenă din câte crescuseră vreodată în grădina ei. 
O păstra de trei ani într-o cutiuţă de sticlă furată de la 
Amira. 

Mai băgase Sadeth în boccea o coadă de cămilă 
adevărată, ce avea darul să alunge durerile de cap şi 
pântece, ferindu-şi stăpâna şi de primejdii, un imineu mic 
de catifea -perechea i-o rătăcise, însă îi plăcea straşnic 
ticluiala broderiei. 

Abia smulsă din braţele beyului, Sadeth îşi gătise 
bocceaua. De-atunci aştepta mereu vestea, tresărea la cel 
mai mic zgomot. De un lucru era încredinţată. Beyul nu 
plecase fără fluturele alb. 

Maria se întoarse la prânz, galbenă la chip şi cu privirea 
rătăcită. Când dădu ochii cu Sadeth, izbucni în plâns. 
Trupul mare se zguduia de hohote. 

Fluturele alb îşi simţi inima oprindu-se în loc. Chipul îi 
înţepeni. Rosti încet: 

— Spune, Maria! Tot... 

Roaba îşi ridică faţa scăldată în lacrimi. 

— Hâd ţi-a fost norocul, inimioară... Hâd, Effendim, şi 
fără milă! 

Sadeth îi azvârli o privire iute. Îşi înfipse unghiile în 
carne. Ţipă pe neaşteptate, fără stăpânire: 

— Lasă jelitul! Vorbeşte! Vorbeşte o dată! 

— L-au prins, suflă roaba înspăimântată. S-a strecurat în 
cancelaria muftiului şi l-au prins. 


Sadeth respiră greu. 

— Cine ţi-a spus? 

— Mihail, omul meu. 

— De unde ştia? 

— l-a ştiricit sluga cea groasă a lui Radu Andronic. L-a 
căutat în zori, anume... 

— De ce anume? 

— Aşa i-a poruncit valahul. 

Inima lui Sadeth picura sânge. 

— Unde-i... Unde-i Radu Andronic? 

— La Şapte Turnuri. 

— Edicule! suflă înfiorată Sadeth. Edicule... 

— Cu pungi grele au izbutit prietenii valahului să-i 
strămute osânda. Nu va fi descăpăţânat, dar... 

Sadeth se întoarse iute ca un şarpe: 

— Dar? 

— Îi osândit la catargă împărătească. Adăugă încet: Până 
la capătul zilelor. 

Sadeth alunecă pe lângă zid. Ochii albaştri, tulburi 
ţinteau bagdadia. Maria cerceta înspăimântată chipul ca 
varul, fără urmă de lacrimi. 

— Înainte de a străpunge cancelaria, valahul ţi-a 
îndreptat o vorbă. 

Sadeth nu se întoarse. Întrebă uscat: 

— Ce vorbă? 

— Sluga o ştia pe de rost. M-a învăţat să ţi-o spun 
asemenea: „Beyul roagă fluturele alb să-l aştepte.“ 

Sadeth îşi muşcă buzele. Şopti cu ochii departe: 

— Am să te aştept, Radu Andronic. 

În acele ceasuri ale unei după-amieze de vară, plină de 
lumină şi floare, luă Sadeth hotărâre mare. 

Şi tot în acele ceasuri - avea să-şi dea seama mult mai 
târziu - fluturele alb murise. 


XXX 


Ceasuri întregi rămase Sadeth cu ochii spânzurați de 
ziduri. Părea o păpuşă de lemn, chircită, cu privirea stinsă, 
învăluită în muselinuri albe. Abia seara, când roaba aprinse 
candela, îşi dezvălui gândurile. Maria  înnăbuşi 
înspăimântată un țipăt. 

— N-ai să faci asta, Effendim! 

— Nu mă poate opri nimeni s-o fac. Nici Allah! Trebuie 
să-l găsesc pe Radu Andronic. 

— Effendim, inimioară... Chibzuieşte bine! 

— Trebuie să-l găsesc. 

Abia îşi descleşta buzele. Ochii ţintuiau floarea roşie 
zugrăvită în bagdadie. 

— Eşti un copil, o fetiţă... Oameni în putere n-ar cuteza 
asemenea faptă. Uită-te la mine! Las-o păcatelor de 
bagdadie! Îţi omori tatăl... 

— Trebuie să-l găsesc. 

— Auzi? Îl ucizi! Îl ucizi, stăpână! Îi vâri jungherul în 
inimă! 

Sadeth răspunse împietrită: 

— Trebuie să-l găsesc. 


XXX 


În zori, Maria se strecură din conac nesimţită de slugi şi 
goni într-un suflet până la cocioaba lui Mihail. Moldoveanul 
îşi ţesăla măgarul. Pafnutie înnoptase la pescar, iar acum 
privea adumbrit din pragul ghimirliei spre suliţele aurii ale 
sutelor de minarete. 

Maria sosită ca un vifor îi trase în casă şi încuie uşa în 
urma ei. Sfătuiră vreme de un ceas, apoi se despărţiră. 
Răspopitul şi Mihail se îndreptară spre port, iar Maria se 
întoarse la conacul mectubgiului. 


Pe la zece ceasuri, stăpâna cea tânără vesti slujitorii că 
pofteşte să se plimbe cu caicul. Plecă în rădvan, însoţită de 
roaba moldoveancă şi doisprezece eunuci călări. 

Maria luase şi un coşuleţ cu de-ale gurii. Poate că stăpâna 
dorea să zăbovească peste ceasul amiezii, iar apa sporeşte 
glasul pântecelui. 

În caicul mititel, roşu, întocmit doar spre desfătarea fiicei 
mectubgiului, îşi avea loc un singur slujitor. Acela vâslea, în 
vreme ce Sadeth şi roaba, cu spatele la el, cercetau 
priveliştile. Ceilalţi zece eunuci îi urmară în caicul cel mare 
al mectubgiului. 

După o vreme, Sadeth îşi muie degetele în undele 
albastre şi-i şopti Mariei: 

— Acum! 

Roaba răsuci capul spre eunuc. 

— Stăpâna porunceşte să ne duci la chioşcul albastru de 
pe gorgan. 

— Îi loc primejdios şi pustiu, mârâi slujitorul. 

— Cutezi să cârteşti, eunucule? Înfrunţi vorba stăpânei?! 

Omul mormăi ceva în barbă şi îndreptă caicul spre dâmb. 

— Vin! spuse Mihail. 

Pafnutie, tremurând din toate mădularele, îi privea trupul 
despuiat până la brâu, puternic şi ars de soare. 

— Să n-ajungeţi la fund de-adevăratelea. 

— Nu-ţi fă griji! Maria îi mai iute ca ştiuca. La noi, în 
baltă, nu se aflau două ca ea. 

— Şi claponul? 

Moldoveanul păru să n-audă. Cuviosul închină cruce 
mare. Îşi scotocea mintea după sfânt care fereşte de 
primejdie pe apă, dar nu mai avu vreme. Caicul se apropia. 


Mai târziu, Pafnutie avea să-şi spună că totul se 
petrecuse într-o clipită. 

Mihail aştepta vârât în apă până la gât. Când barca se 
apropie îndeajuns, se scufundă. Răspopitul zări apoi 
degetele moldoveanului apucând marginea caicului. În 


aceeaşi clipă, după înţelegere, Maria şi Sadeth îşi lăsară 
povara pe aceeaşi parte. Cuviosul văzu un maldăr de fuste 
plutind, apoi, înainte ca să se dezmeticească claponul, pieri 
în adâncuri. Pafnutie o luă la fugă spre limba de pământ 
unde aşteptau caii înhămaţi la un rădvan. 


Moldoveanul înota sub apă, cercetând drum anume 
printre stânci. De grumaji sta agăţată Sadeth. Îşi simţea 
sângele bufnindu-i şuvoi în ochi, în urechi, în inimă. Clipele 
treceau greu, nu se mai isprăveau. Prin pleoapele 
întredeschise o zări pe Maria. Un trup mare, voinic, 
despicând îndemânatic undele verzi. 

Când ajunseră la liman, Sadeth răsufla greu. Mihail o 
purtă în braţe până la rădvan şi Pafnutie dădu bici cailor. 


Eunucii căutară multă vreme trupul stăpânei. Până spre 
seară, întregul Stambul aflase amarnica veste. Fiica 
mectubgiului pierise în apele Bosforului. 

Vestea cea rea avea să ocolească mulţi ani urechile lui 
Selim-Bektaş. Plecase în aceeaşi dimineaţă, cu slujbă de 
taină, în depărtata Chină. În vremea asta, Sadeth socotea 
să-şi îndeplinească fără oprelişti poruncile inimii. 

Ştirea ajunse şi la conacul lui Validâ-cadân. Începu de-a 
doua zi să caute soaţă potrivită lui Ibrahim. Sadeth murise. 


Capitolul XXIV 


ÎN CĂUTAREA CATARGEI 


Gustari:23, 1704 


De pe punte, se zăreau țărmurile spaniole. În pântecele 
catargei, toba cea mare mugea înăbuşit dând măsură şi 
spor osârdiei osândiţilor. Trei arguzini goi până la brâu 
învârteau gârbaciul. Aveau brăţari late de piele prinse la 
încheietura mâinilor, căutătura cruntă, rânjetul rău. Biciul 
putea plesni după dorinţă şi fără greş spinarea ultimului 
osândit, strecurându-se îndemânatic, ca un şarpe, printre 
trupurile goale. 

Catarga număra cincizeci de picioare în lungime, cinci în 
lăţime. Se aflau şaizeci de vâsle de o parte şi alta. Câte 
patru sclavi abia trăgeau la o vâslă. Erau cetluiţi în lanţuri, 
acolo unde aveau să moară. Doar leşurile erau descătuşate. 
Îşi trăgeau greu răsufletul în aerul fierbinte, năclăit de 
sudoare, de mucegai, de rană putredă. Ochii osândiţilor 
erau goi. Pe chipurile istovite nu se citea nimic. Umerii 
păstrau peceţile cnutului. 

Radu Andronic se afla la capătul rândului. Dâre de sânge 
închegat îi însemnaseră pieptul şi obrajii. O barbă neagră, 
ca smoala, îi năpădise chipul. Azvârli o privire spre gâdele 
în ilic roşu. Durerea ascuţită, ca o muşcătură de viperă, îi 
aminti că nu-i e îngăduit să-şi ridice ochii. Andronic prinse 


scrâşnind lopeţile în palmele bătătucite. Picături de sânge 
ţâşniră din pielea plesnită. 

În mintea şi inima logofătului se afla o singură dorinţă. 
Să-l spintece pe gâde. 


Brumărel'24:, 1707 


Se împlineau trei ani de când lumea uitase că fiica 
mectubgiului pierise în apele Bosforului. 

Trei ani de când Sadeth, însoţită de Pafnutie şi cei doi 
moldoveni, cotrobăiau drum cu pulbere ori pe apă, în 
căutarea lui Radu Andronic. Tăiaseră de-a curmezişul, în 
lung şi-n lat, mările, cutreieraseră fără rod porturile 
greceşti şi spaniole, cele egiptene, ajunseseră la Veneţia şi 
Napoli. Catarga împărătească Luna, unde-şi trăgea osânda 
zilelor logofătul, se ivea şi pierea ca o nălucă. 

Maria îşi cerceta stăpâna cu aprinsă uimire. Nimeni n-ar 
fi recunoscut în băietanul de 17-18 ani, care în toamna lui 
1707 pândea sosirea vapoarelor în portul Pireului, pe 
singura odraslă a lui Selim-Bektaş. Sadeth îşi retezase 
părul şi se purta în strai leşesc, berneveci şi botfori, şi haină 
scurtă cu cingătoare şi jungher, după pilda logofătului. 
Părea un lotru tinerel şi sprinten, înainte de-ai da tuleiele. 

Pentru cel ce ştia să privească, atrăgeau însă luarea- 
aminte ochii albaştri. Căutau uscat în jur, fără îndurare, 
erau ciudat de stinşi. Licăreau arar şi doar la anume veşti. 
Uitase Sadeth, sporind uimirea moldoveancăi, să râdă şi să 
plângă. În degete păstra un singur giuvaer. Ghiulul cu safir 
dăruit de Radu Andronic într-o dimineaţă însorită la 
Stambul, când fluturele alb scotea prima oară capul din 
sac... Dar zilele acelea păreau de mult sfârşite şi Maria se 
cutremura socotind trei ani şi mai bine de când în ochii 
piezişi nu răsărise o singură lacrimă. Altminteri, stând şi 
chibzuind, roaba tot într-o uimire trăia. Sadeth vorbea 
puţin, poruncile erau gândite şi rostite bărbăteşte, 


ceasurile de răgaz şi le petrecea aplecată peste cărţi 
groase. Un cufăr plin de învăţătură, greu plumb, cărau 
pretutindeni cuviosul Pafnutie şi Mihail. 

În nevoia preumblărilor, deprinsese binişor greaca şi 
toscana, pricepea tot şi se putea face înţeleasă în valahă. 

O slujeau Mihail şi Maria din drag. Dincolo de hotarul 
turcului, puteau oricând şi fără oprelişte să-şi îndrepte paşii 
spre gurile Dunării unde-i aşteptau gospodăria chivernisită 
şi lotca pescarului. Hotărâse însă Maria să nu-şi părăsească 
stăpâna înainte de a da ochi cu logofătul. Pafnutie, câine de 
pripas, se ţinea de poalele „harăpoaicei cele tinere“, aşa 
cum s-ar fi aninat de pulpana logofătului. În cugetul şi inima 
sa nu mai încăpea despărţenie între Sadeth şi Andronic. Îi 
simţea deopotrivă, şi-i contopea trup şi suflet în aceeaşi 
făptură. Slujind ochii albaştri, slujea totodată şi pe cei 
negri. 

Răspopitul visa rătăcind printre insulele grece, ori mai 
departe, pe unde-l purtau năbădăile ursitei la Alexandria, în 
Sardinia ori Sicilia, viaţa dulce de după slobozirea 
logofătului. l-ar fi fost pe plac slujbă de chelar ori mai 
marele vătafilor şi se vedea împărțind porunci în creştetul 
sofalei, alături de ciubucul şi cupa de vinars ce-i vor 
dezmierda anii bătrâneţii. Se mai iţea din cotlonul dosit al 
visului şi o muiere nurlie, cam la 70-80 de ocale, tot cu ochii 
în pământ, rumănă în obraji şi părul ca dohotul, prea 
fericită să-i împlinească gusturile. 

Aşa socotea dumnealui răspopitul când apăru Sadeth. 

— Luna nu-i în convoi. Patru catarge cu tutun şi smochine 
au părăsit ieri Pireul. Pornim spre Marsilia! 


XXX 


Vâslele băteau apa rar, lăsând timpul în urmă. Galera se 
pierdu în noapte. 


Cireşari2%, 1714 


În temniţa de la Şapte Turnuri, Constantin Brâncoveanu, 
despuiat de cuca şi caftanul cu blană de samur, de avuţiile 
mărturisite şi de domnie, chibzuia cu ochii aţintiţi în gol. 

Amarnic se năpustise în acea primăvară ursita asupra 
stirpei Brâncovenilor. Moartea Domniței Stanca, văduva lui 
Beizadea Radu Ilieş, trăsese în urmă, ca de o aţă, şirag lung 
de amărăciuni. Mazilirea, întemnițarea, a sa şi a Doamnei 
Marica, a domniţelor şi coconilor, jaful belşugului, caznele 
cumplite din beciurile de la Fdicule. 

Şi nu putea alunga Vodă gândul ce-i sfredelea mintea şi 
inima asemenea unui piron roşit la flacără. Stolnicul 
Cantacuzino stătuse reazăm de nădejde aprigei sorţi. 
Zvonuri şi  prepuieli vechi îi  răsăriră dinainte... 
Cantacuzinul smulsese prin otravă scaunul Valahiei de la 
frate-său, Şerban... Acum, sătul de domnia lui Constantin 
Vodă, uneltise la Stambul, chemând capugiul în ţară. 
Mustafa-Aga nu zăbovise. Într-o mână aducea grimeaua 
neagră de mazil pentru umărul Brâncoveanului, în cealaltă 
cuca de domnie nouă. Înălţase în scaun pe spătarul Ştefan, 
fiul Cantacuzinului... 

Constantin Vodă îşi atinse rănile crude şi gemu. Mai 
vârtos decât trupul hăcuit, îi sângera inima. Se afla în 
ceasul de preţ dintre cazne şi cugetul străpungea zidurile 
groase ale temniţei, căutând lacom spre viitorie. Gândise 
totdeauna şi obişnuise s-o spună mereu celor din preajmă: 
nicicând nu se socotise pasăre călătoare în scaunul Ţării 
Româneşti. Cârmuise cu iscusinţă destinul Valahiei, ferind-o 
de lăcomia habsburgului şi turcului, a leşilor. Le ţinuse în 
cumpănă poftele veghind la slobozenia ţării. Avea oare să 
rămână veacurilor ce veneau, grăunte din osârdia 
Brâncoveanului? Vor avea prilej făpturile odrăslite peste o 
sută ori două sute de ani să-şi desfete privirea dinaintea 


Mogoşoaiei, giuvaier în lemn şi piatră, ori a palatelor 
ridicate la Potlogi, Târgovişte, Doiceşti, Obileşti, Sâmbăta de 
Sus? 

Dimpreună cu meşteri pricepuţi, dăruiţi cu har, născocise 
frumuseţe nouă ctitoriilor sale. Niciunde în Evropa ori 
Orient nu întâmpinai îmbinarea gingaşă şi luminoasă a 
foişoarelor şi a cerdacelor cu poame, flori şi animale, a 
ferestrelor arcuite, largi, deschizând privelişte neasemuită 
a loggiilor rezemate pe stâlpi sculptați. 

Vor fi acestea pe gustul urmaşilor? Anume pentru 
frumuseţea Valahiei întemeiase şcoală de zugravi şi pietrari 
la Hurez. Învăţăturii meşterilor pământeni o adăugise pe 
cea a străinilor. Constantinos, grecul, zugrăvise Biserica 
Doamnei şi cea a Curţii Domneşti de la Târgovişte; Vucaşin 
Caragea, dalmatul, desăvârşise Hurezul; italianul Pesena 
Levin izvodise minuni din piatra Brâncovenilor. Acestora li 
se însoţise mâna dibace a lui Pârvu Mutu ce împodobise 
zidurile Colţei şi ale Sfântului Gheorghe Nou, iar mai 
înainte a Mărginenilor, Măgurenilor, Filipeştilor de Pădure 
şi cine le mai ţine minte... 

Rodul îmbelşugat al strădaniilor o dovedea Hurezul, 
isprăvit în 1692. Cunoştea fiecare meşter după nume şi 
chip. Manea, vătaful zidarilor, Vucaşin pietrarul, zugravii 
Stan, Neagoe, Ioachim, Ion şi Andrei. Patru ani mai târziu, 
clopotele lui Franz Zachender se înălţau deasupra 
mănăstirii... 

Îmbogăţise apoi ctitoriile cu dar bogat şi odoare, 
ferecături de evanghelii, tipsii, cădelniţe, ripide, candele, 
pocale şi cristelniţe. 

Gândul lui Vodă alunecă spre tipografiile de la Bucureşti, 
Snagov, Episcopia Buzăului şi chip luminos se iscă din 
întunericul vremii: meşterul tipăriturilor, Andrei din Iviria, 
ce avea să devină mai târziu Mitropolitul Antim. Unul dintre 
cei numărați pe degete care pricepuse inima şi cugetul 
Brâncoveanului.  Pricepuse însemnătatea Academiei 
Domneşti din chiliile mănăstirii Sf. Sava, şcoală greacă cu 


dascăli vestiți, unde-şi întreceau puterile, alături de valahi, 
învăţăcei sârbi, greci, albanezi. Acolo, între zidurile 
mănăstirii, bătea inima ortodoxiei ţinând stavilă papistaşilor 
şi reformiştilor. Dar mai cu seamă, se isca, cu răbdare şi 
meşteşug, dorul de răzvrătire al supuşilor împotriva 
semilunii. 

Aducerea-aminte a  Brâncoveanului răsfiră multe: 
mănăstiri, şcoli, tipărituri, cea dintâi bolniţă aşezată la 
Colțea, dobândiri multe şi în bine ale unui cuget ce se ştia 
mai puţin oştean viteaz cât minte ascuţită, hărăzită să vadă 
dincolo de hotarele vremii. Un zâmbet chinuit se zugrăvi pe 
chipul lui Vodă. 

Îşi făcuse diata... Diata pentru viitorie. 

Se răsuci pe prichici. Durerea îi străpunse trupul. Când 
deschise ochii, privirea îi căzu asupra zidului. O scrijelitură 
veche îi săgetă inima. Slovele frânce, zgăriate în piatră, 
numărau zece ani. 

— N-am trădat, Cuptor", 1704. Radu Andronic, logofăt. 


Mâinile osândiţilor tremurau pe vâsle. Catarga înainta 
împotriva vântului. 


Cireşar 17/16 


Bătrânul prăbuşit pe mindirul hrubei se răsuci anevoie. 
Avea ochii pierduţi în fundul capului, gândul plecat departe, 
spre anume întâmplări petrecute cu doi ani în urmă. 
Cutezase la vremea aceea faptă silnică, trimițând Porții 
dovada necredinţei Brâncoveanului. Pentru uneltiri de 
acelaşi soi, duse în mare taină împotriva flamurii verzi, se 
afla acum în stăpânirea lui Bostangi Paşa. Peste un ceas, 
avea să simtă juvăţul. Ciuli urechile. Dinspre piaţa rânduită 


peste drum de Galata, unde în vara lui 1714 gădele 
retezase gâtul Brâncoveanului şi ale coconilor, venea zvon 
ascuţit de râs. 

Hohote lungi, cutremurătoare, pătrunseră în celulă, se 
izbiră de zidurile umede. Bătrânul îşi astupă urechile. 
Zadarnic. Râsul fostului domn Constantin Brâncoveanu 
umpluse hruba, îl izbea cu pumnii. 

Sări în picioare, urlând: 

— Ajunge! 

Nimeni n-ar fi recunoscut atunci, în moşneagul 
înspăimântat, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, acel 
stup de învăţătură şi poveţe înțelepte, prețuit de cărturarii 
veacului. 


Peste întinsul mării celei întunecate, stăpânea luna. 
Catarga împărătească înainta către gurile Dunării, lăsând 
în urmă potecă lungă de spumă... 


Doisprezece ani vânturase boier Costache Andronic 
lumea în căutarea feciorului. Nici umbletul în deşert, nici 
tânguielile jupânesei Irina, nici porunca vârstei înaintate n- 
avusese putere să-i clintească credinţa izbânzii. Lega cap la 
cap fiecare crâmpei de veste şi odată sărea în şa. 

Tot astfel se petrecuseră lucrurile şi în dimineaţa aceea 
de brumărel. Primise ştire de la Marghioliţa, negustoreasa 
din Sfântul Gheorghe, precum că răspopitul tocmise 
moldoveni să dea năvală asupra catargei intrate pe Dunăre. 

Dumneaei, jupâneasa, împărțea trebile slugilor de la 
cuhnii, când bătrânul zvârli pledul, strigând: 

— Armele şi veşmintele de drum! 


Avea iarăşi călcătura tânără, ochii aprinseseră din nou 
luminile nădejdii. Jupâneasa îşi împreunase mâinile a rugă: 

— Ascultă-mă, omule... 

— Am poruncit să-mi fie aduse armele şi veşmintele! tună 
boier Costache, rupând de pe el halatul. Poruncesc de 
asemenea să fie adus roibul la scară. 

În ochii bătrânei încolţiră lacrimile. Îi întinse rând pe 
rând pieptarul, sabia şi contăşul. 

— Chibzuieşte, rogu-te, la vremea de afară. S-au adunat 
nourii cei negri, îndată îşi leapădă apa. 

— M-aşteaptă feciorul, femeie! 

Îşi potrivi jungherul la brâu, anină de umeri mantaua cea 
groasă anume făcută pentru asemenea drumuri şi se 
năpusti vârtej spre uşă. Plânsul jupânesei îl opri în prag. 
Boier Costache îi căută ochii. Rosti blând: 

— Trebuie să mă duc, Irina. Mă aşteaptă! Cu voia Celui 
de Sus, ne întoarcem de astă dată împreună. 

Sări în şa şi o dată cu calul, zidul curţii. 

Rămasă în pridvor, jupâneasa îi blagoslovi drumul. 

Ploaia trudea să prindă din urmă călăreţul. Dar 
armăsarul boierului Costache Andronic zbura nălucă, 
ridicând nori de colb. Pieri la cotul drumului, înghiţit de 
păcura nopţii. 


Cateristul îşi curmă povestea şi bătrânul se întoarse spre 
Sadeth cercetând-o lung, fără sfială. Oricât ar fi încercat 
cuviosul să sucească istoria, umbletul turcoaicei după 
feciorul domniei sale numai într-un fel se putea tălmăci. 

Se aflau la malul bălții. Mihail rânduise lemnele pe foc şi 
curăța cu pricepere peştele pentru cină. Maria învârtea 
mămăliga. 

Sadeth primi căutătura bătrânului în linişte. Ochii 
albaştri desluşeau în ochii negri privirea logofătului. Gândul 
făcu cale întoarsă la ceasurile de bucurie de pe acoperiş. 
Zâmbi fără să vrea, fără să ştie. Trecuseră doisprezece ani 
de când buzele lui Sadeth nu mai cunoscuseră zâmbetul. 


Mâna bătrânului se ridică încet, mângâindu-i pletele. 


Valaha grăită de Sadeth îşi avea dulceaţa ei. Înşiră 
amănunţit tocmeala cu moldovenii aflaţi şi ei, ca şi Mihail şi 
Maria, la gurile Dunării. Douăzeci de lotci cu câte opt 
pescari vor năvăli la spartul nopţii asupra catargei. 
Chibzuia că-i ceasul cel mai nimerit. Străjile doborâte de 
somn, lumină îndeajuns pentru ca ascuţişurile moldovenilor 
să-şi găsească vrăjmaşii. Bătrânul asculta cu luare-aminte. 

— Apoi, urmă Sadeth, vom slobozi osândiţi. Mihail va 
avea griă să împungă catarga în anume locuri, spre a fi 
înghițită de apă. 

— De ce? 

— Socotesc că nu trebuie să rămână urmă, altminteri 
mânia vizirului va nimici satele pescarilor. 

—  Socoata dovedeşte înţelepciune, zâmbi Costache 
Andronic, în multe privinţe. Un gând nu-mi dă pace. 
Pescarii mânuiesc cu dibăcie vâslele şi prostovolul, dar n-au 
ştiinţa armelor. 

Mihail tuşi încurcat. Găsi în ochii Mariei încuviinţare şi 
grăi: 

— Dacă domnia ta îngăduie, am a-i spune că oamenii 
noştri au mai făptuit asemenea lucrări. Turcul s-a dovedit 
hain, pustiind satele de femei şi de bărbaţi vârtoşi, anume 
aleşi pentru catarge. Adăugi înfundat: Avem dară multe 
datorii a plăti. 

Nedeprins cu vorba îmbleşugată, tăcu, sucind peştele pe 
jăratic. Crapii rumeniţi şi aburul mămăliguţei calde aduseră 
lacrimi în gura răspopitului. 

Luna răsturna aur peste stuful bălții, apele adormiseră 
de mult. Boier Costache Andronic trăgea cu nădejde din 
lulea, privind fără să vadă fumul albăstrui. 

— Unde-s moldovenii? 

Mihail ridică mâna, arătând spre ostrovul întunecat de la 
poalele satului. 


— Gândesc, spuse încet bătrânul, că năvala trebuie dusă 
la cel dintâi cântat al cucogşilor. Lumina dimineţii e prielnică, 
dar teamă îmi e că vom găsi puntea ciotcă de slujitori. 

— Poruncile domnia ta le dai, spuse Sadeth, plecându-şi 
pleoapele, noi ne supunem. 

— Catarga vâsleşte către portul Brăilei, care port se află 
la şase ceasuri de drum. Cei ce slujesc pe mare simt de 
departe zvonul cârciumilor şi scurtează somnul. 

— Numai să rămână luna în priveală, se amestecă 
Pafnutie. 

Bătrânul cercetă căutătura firului de iarbă, apoi cerul. 

— Rămâne! 

— Rămâne! întări Mihail, ispitind anume semne ştiute de 
el. 

Costache Andronic scoase ceasornicul cel vechi lipsit de 
zorzoane. 

— Peste patru ceasuri. 

Se răsuci spre Sadeth. Fata străpungea întunericul cu 
ochi mari, hulpavi. 


Avusese dreptate bătrânul. Luna lumina trupul suleag al 
catargei. Vântul trudea în locul osândiţilor, cu umărul 
proptit în pânza cea mare. 

Pafnutie îşi roti privirea. Prin stuful malului, se ghiceau 
zece lotci. Alte zece aşteptau porunca boierului, ascunse 
după un ostrov. Mihail cerceta încruntat pântecele catargei. 
În ochii lui Costache Andronic ardeau lumini negre. Ţinea 
mâna dreaptă pe jungher, stânga uşor ridicată, gata să dea 
semnul. Sadeth încremenise în vârful lotcii. Albastrul privirii 
schimba ape neguroase. Mâna bătrânului se lăsă pe umărul 
lui Mihail: 

— Acum! 

Moldoveanul îşi ţuguie buzele şi slobozi lung strigătul 
bâtlanului. 

Douăzeci şi una de lotci lăsară în urmă malurile, 
înconjurând catarga. Straja rămasă de caraul nu le simţise 


umbletul. 

Din umbră, ţâşni al doilea țipăt de pasăre. Douăzeci şi 
una de ancore aninară podelele catargei. Cu cuţitele între 
dinţi, moldovenii năpădiră puntea. 


Răspopitul sprijinea plângând  încetişor capul lui 
Costache Andronic. Bătrânul primise în focul bătăliei rană 
adâncă de hanger. Ochii lui Pafnutie nu mai văzuseră, de pe 
vremea când alerga să împlinească poruncile logofătului, 
făptură care să împartă mai avan moartea. Boierul tăiase cu 
amândouă mâinile păgânii, se repezise taur mânios, acolo 
unde turcii răreau rândurile moldovenilor. 

Zarva ostoise. Pe punte, zăceau grămezi - vrăjmaşi şi 
prieteni - nici un slujitor împărătesc nu-şi găsise scăpare. 

Mihail ţinea sub cuţit viaţa căpitanului. Levantinul îşi 
sucise jungherul în trupul lui Costache Andronic, mişeleşte, 
pe la spate, şi Sadeth îi poruncise moarte aprigă. 

Din pântecele catargei răzbătea zgomot de cicoan şi 
cleşte. Moldovenii fărâmau lanţurile osândiţilor. 

Fluturele alb ieşi de sub punte, clătinându-se. Avea ochii 
stinşi, iar buzele îi tremurau. Se opri în faţa căpitanului. 

— Unde-i Radu Andronic? 

Levantinul tresări. 

— Pentru el... 

— Unde-i Radu Andronic? 

Sadeth şuiera cuvintele. Sângele îi fugise de pe chip. 

— L-am trecut pe Magnifica în Pireu, spuse încet 
căpitanul. 


Lumina dimineţii spăla puntea de umbre. Sadeth 
rezemase catargul, privind cu ură împrejur. Întâlni ochii lui 
Costache Andronic. Clipeau des, osteniţi. 

— Nu... Nu-l văd... 

Sadeth îngenunche lângă bătrân, umezindu-şi buzele. 

— Vine... Îl sloboade Mihail. 

— Se cheamă că am izbândit. 


— Da... Am izbândit. 

— Atunci e bine. 

Pe chipul bătrânului se aşternu liniştea. O dată cu 
zâmbetul, în colţul gurii răsărise sângele. Pafnutie îi închise 
ochii. 


Inima jupânesei Irina se opri dintr-o dată. Scoase un țipăt 
scurt şi se nărui. 
Candela împrăştia lumină săracă, albăstruie. 


Capitolul XXV 


DUPĂ DOISPREZECE ANI 


Gustar, 1716 


Îndată ce catarga Magnifica ancoră spre ceasurile 
prânzului în Brăila, cheiul fu năpădit de neguţătorii valahi şi 
greci care aşteptau încărcătura de portocale, măsline, cafea 
şi migdale. Se foiau printre marinari cu poalele caftanelor 
ridicate, asurzeau văzduhul cu ţipete amestecate în graiuri 
deosebite. 

Îndemnat de Sadeth, Pafnutie se strecură printre 
neguţători. Trase cu urechea, schimbă câteva vorbe, 
încercă zadarnic să-şi furişeze privirea dincolo de umerii şi 
jungherele străjilor. În cală nu cobora nimeni, iar pe punte 
nu se zărea picior de osândit. 

Peste câteva ceasuri, cuviosul luă urma căpitanului. 

La nici o sută de paşi, pe ulicioara Brezoiului, se afla la 
vremea aceea o crâşmă vestită - Felinarul de Aur - după 
fanarul cu sticle galbene, înfipt în inima zidului. Porţile erau 
date în lături zi şi noapte. Aici se întâmpinau oameni de 
toate seminţiile, călători pe toate mările pământului. Îi 
asemănau mult straiele, chipurile aspre arse de soare, pofta 
aprigă de rachiu şi petrecere. 

Căpitanul Magnificei, un grec încărunţit pe apă, cu buze 
sumese şi degetele năpădite de ghiuluri, îşi găsi tovarăş 


vechi. Până a răsuci din cap Pafnutie, masa levantinului se 
umpluse cu clondire, ghiudem şi ciozvârte de miel fript în 
groapă cu jar. Cuviosul zăbovi dinaintea unei măsuri de 
vinars, chibzuind în fel şi chip, apoi se îndreptă spre uşă. 


— Asta-i rânduiala, stăpână! În coşciugul cela blestemat 
nu se poate strecura pui de cloţan. Musteşte de străji, iar 
grecul a învoit doar trei oameni. 

Răspopitul îşi mută trupul de pe un picior pe celălalt. 
Îndura greu ochii albaştri ai lui Sadeth... Nu răbdase 
niciodată privire aţintită. Se simţea fără voie de vină, prins 
cu cioara în cuşmă. 

— Prilej ca aista, spuse gros Mihail, nu se mai iveşte. 
Trebuie dres ce-o fi de dres, înainte să înceapă a da din 
vâsle. 

Sadeth nu se întoarse. Îşi pironise ochii pe chipul 
caterisitului. 

— Ce-ai aflat despre căpitan? 

— Căpitan ca toţi căpitanii! Cuviosul săltă din umeri. Slut, 
spurcat la vorbă şi cu chimirul plin. Îi leapădă acum prisosul 
în crâşmă şi adulmecă după poale de muiere. 

— Retează-ţi limba spurcată! sări moldoveanca. Cum 
cutezi a grăi astfel dinaintea stăpânei? 

Pafnutie mârâi: 

— Spun ce-am văzut şi ce-am auzit. Grecului îi sticleau 
ochii după vreo dadă, numai că găinuşele vin la scurmat 
grăunţe de aur mai pe seară... 

Sadeth tăcu multă vreme, apoi întrebă liniştită: 

— Câţi taleri ne-au rămas? 

Mariei i se păru dintr-o dată albită la chip. Cuviosul râse 
amar: 

— Dacă chibzuieşti cumva să-l cumperi... 

— Câţi? 

Roaba scoase o pungă din sân şi o deşertă pe mescioară. 
Sadeth azvârli privire iute părăluţelor. Scrâşni, înainte ca 
moldoveanca să-i numere: 


— N-ajung! N-ajung nici de-o mânecă. 

Maria tresări: 

— Ce-ţi trece prin minte, Effendim? 

Sadeth chibzui câteva clipe. Scoase cuşma şi-şi trecu 
degetele prin şuviţele ce abia îi ajungeau la umăr. 

— Pe grec îl voia ademeni eu. 

Săltă capul şi Mihail. Nu-şi credea urechilor. Maria o 
prinse în braţe, înspăimântată: 

— Stăpână! Nu-i cu putinţă! Ţi s-au tulburat minţile. 

Sadeth i se rupse din mâini: 

— Îl voi ademeni pe grec şi voi pătrunde pe corabie. Am 
nevoie doar de straie. O rochie, un caşmir, încălțări... 

Maria plângea. 

— Inimioară... Să mai chibzuim. 

Sadeth se răsuci iute: 

— Chibzuim de 12 ani! Trebuie să ajung pe catargă. 
Acolo... Şopti: Acolo voi avea un jungher. 

— De! oftă Mihail. Poate fi o socoteală. Să ne numărăm 
arginţii... 

Dezlegară nodurile  maramelor, scotociră  clapcele 
cingătorilor. Grămăjuia număra şase taleri şi câteva 
arămioare. Sadeth îşi privea lung safirul din deget. 
Dezmierdă piatra albastră şi strângând din dinţi, o alătură 
muşuroiului de parale. 

— Acum îi de ajuns... 

Pafnutie sări de pe laiţă cu muşcătură ascuţită în inimă. 
Cunoştea inelul, cei dintâi dar al logofătului. Bolborosi, fără 
a nimeri cuvintele: 

— Nu, stăpână! Ghiulul... Nu... În ruptul capului... Cât 
răsuflă Pafnutie... 

Începu a se dezbrăca repede. Pe cămeşa groasă din 
cânepă avea cusute petice mărunte, felurit colorate. Le 
spintecă cu jungherul, scoțând la lumină câţiva galbeni. Îi 
puse pe mescioară, gâfâind: 

— Iaca... Agoniseala cuviosului Pafnutie... Cincizeci de 
galbeni numărați şi răsnumăraţi... Ba ai să-i primeşti, 


stăpână! Şi-apoi cine a pomenit răspopă pricopsit? 
Maria zâmbea cu ochii în lacrimi. Pe ai ei Sadeth şi-i 
răsuci, ascunzându-i. 


Cu chip ca varul, împietrit, pătrunse Sadeth la ceas de 
seară în cârciuma de pe ulicioara Brezoianului. Păşea 
stângace, îndemnată de braţul lui Pafnutie care descurca 
drum prin mulţimea de marinari beţi, ochind loc, în priveala 
căpitanului grec. 

Se mai aflau la Felinarul de aur trei sau patru muieri 
despletite, şoldii, cu chipuri umflate şi glasuri răguşite, arse 
de vinars. 

La vederea lui Sadeth, oamenii amuţiră. Nu se pomenise 
asemenea soi de muiere trecând pragul cârciumei. Peste 
rochia de mătase sinilie, cu fir bogat de argint, cădea o 
broboadă din horbotă albă, pornită din creştet, care-i 
ascundea pletele scurte. Pe chipul fără strop de sânge, 
stăruiau doar ochii, flori albastre neasemuite, sfâşietor de 
triste. 

Căpitanul catargei o privea cu gura căscată. Dădu cupa 
pe gât, iscodindu-şi tovarăşii: 

— Cine-i muierea? 

Un cârlionţat din Toscana ridică din umeri. 

— Eu, unul, dacă poftesc o scândură, strâng gardul în 
braţe... Ochioasa domniei tale nu mă îmbie, signore... 

Grecul izbucni în râs şi, ca la un semn, cârciuma se 
umplu iar de larmă. Pafnutie se uită la Sadeth. Îşi simţi 
inima strânsă. Nu cu chipul ăsta de sfântă se ademenesc 
diavolii din port. Muierea trebuie să fie ţunţurlie, numai 
draci... 


Privirea aţintită în ceafă îl făcu să-şi întoarcă gâtul. Ochii 
verzi, codaţi, îi zâmbeau de la o masă de negustori. Pafnutie 
se bâlbăi buimac: 

— Marghioliţa! 


Nimeni nu pofti să se apropie de Sadeth. Marinarii îi 
zvârleau căutături furişe, apoi îşi vedeau de-ale lor. Muierea 
subţiratică cu trup de nălucă şi chip de icoană îi înfricoşa. 

Sadeth privi peste umăr. Răspopitul sporovăia de zor cu o 
femeie trupeşă, cu buze pline ca vişina în pârg şi uitătură 
verde, adâncă, îndreptată cercetător spre ea. 

Simţi că nu mai rabdă. Se rupse din loc şi se îndreptă 
spre masa grecului. Pafnutie îi tăie drumul. 


Dintr-o dată, Marghioliţa îşi desprinse spelcile din păr şi 
cu o smucitură a capului, îşi rostogoli cozile grele până la 
mijloc. Dădu broboada pe spate, dezvelindu-şi umerii şi 
pieptul, îşi înfipse zâmbet de ispită în ochi şi colţul buzelor. 
Mărunţindu-şi paşii cu meşteşug, din pântece şi şold, ajunse 
dinaintea grecului. Răspopitul o mânca din priviri. 

„Straşnică muiere! Toată talpa iadului joacă în sângele 
împieliţatei, iar capu-i vuie de învăţătură satanicească! Într- 
o clipă, a scăpărat flacără trupul grecului... la pildă aci, 
Sadeţel, taică...“ 

Gândul îi roşi obrajii şi se întoarse ruşinat spre fiica 
mectubgiului. Se uita speriată la Marghioliţa. Pafnutie îi 
atinse braţul. 

— Nu te teme, stăpână. În folosul logofătului îl 
ademenegşte pe grec. 

Sprâncenele lui Sadeth se ridicară. 

— Cine e? 

Răspopitul înghiţi în sec: 

— Neam de-al meu... Cumătră... Pentru mine sare în foc! 

Marghioliţa îl ridicase pe grec de la masă. Făcu semn 
ascuns spre Sadeth şi Pafnutie să-i urmeze. 


XXX 


Căpitanul se clătina între Sadeth şi Marghioliţa. Beat 
mort, cânta în gura mare, oprindu-se mereu pentru a-şi 
aduna puterile, la sunetele ascuţite. Urcă rezemat de 
muieri treptele spre punte. Străjile se dădură în lături, 
zâmbind cu tâlc. Când Pafnutie vru să treacă, îi puseră 
mâna în piept: 

— Aşteaptă jos! 

Răspopitul făcu cale întoarsă, oftând. 

Sadeth aluneca oarbă cu dinţii încleştaţi. Dedesubt, 
aproape, se afla beyul valah. Doisprezece ani! Doisprezece 
ani şi câţiva paşi îi despărţeau. 

Se opriră dinaintea unei uşi. Grecul chicoti, sprijinindu-se 
de uşor: 

— Alegeţi voi care vine prima... Rânji: Aceeaşi răsplată... 

Marghioliţa trecu în faţă. 

— Vin eu. 

Căpitanul intră. Înainte să-l urmeze, negustoreasa căută 
lung spre fiica mectubgiului. Sadeth îşi plecă ochii. 


Sadeth se prelingea pe lângă pereţii de lemn, ca o 
umbră. Cobori treptele calei. Avu vreme să zărească, peste 
umerii străjii, trupurile adormite ale osândiţilor. 

Arguzinul se răsuci dintr-o dată. Întâi se holbă 
nedumerit, apoi ochii îi sclipiră. Întinse mâna să-i cuprindă 
mijlocul. Sadeth făcu un pas înapoi, strângând sub 
broboadă mânerul jungherului. Degete mari, năpădite de 
păr, o ajunseră. 

O văpaie roşie se aprinse în ochii lui Sadeth. Îi înfipse 
pumnalul între coaste şi omul se prăbuşi, icnind. 


Sadeth privi înnebunită ascuţişul înroşit, mâna plină de 
sânge. Păşi ca într-o vrajă peste trupul arguzinului prăbuşit 
la poalele scării. 


În aerul ud, plin de miasme, chipurile osândiţilor 
răsăreau păienjenite. Erau tinere, în pragul vieţii, ori 
vârstnice, scofâlcite, cu bărbi întunecate şi obraji pământii 
care uitaseră lumina soarelui. Zări în umbra jilavă umeri 
însângeraţi, guri rânjite, ştirbe. I se părea peste putinţă să-l 
deosebească pe Radu Andronic printre sutele de sclavi. 
Ochii lor hulpavi sticleau, îi scotoceau printre poale, îi 
pipăiau trupul. 

— Sadeth! 

Şoapta o ţintui locului. Un uriaş cu plete şi barbă 
înspicată o privea cu spaimă, ca pe o nălucă. Recunoscu 
căutătura neagră din care pierise surâsul, a logofătului. 
Inima lui Sadeth încetă să bată. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Primele lacrimi din anume 
zi de vară, când în conacul mectubgiului fluturele alb îşi 
frânsese aripile. Întinse braţele, bolborosind nedesluşit: 

— Radu Andronic! Te-am aşteptat... le-am aşteptat... 

Uitase unde se află. leşise din sac în odaia logofătului? Se 
strecurase pe acoperiş în rochia cea nouă a Amirei? 

Radu Andronic privea solomonit chipul lui Sadeth. Ochii 
negri se umeziseră, buzele îi tremurau. 

— Fluturele meu alb! 

— Doamne, cât te-am aşteptat! 

Logofătul tresări, alungând vraja. Pe punte se auzeau 
paşi. 

— Fugi, Sadeth! 

— Da, da, fuge Sadeth... 

Înainta spre el împleticită, cu braţele deschise. 

— De ce ai întârziat atât, Radu Andronic? Doisprezece 
ani... 

— Lasă cuțitul şi fugi! 

— Da, da... 

Capul îi vuia, picioarele nu o mai ascultau. 

Sadeth nu ştiu niciodată cum ajunse pe punte, cum trecu 
printre străji, cum nimeri în barca lui Mihail. 


Radu Andronic săpa lemnul la rădăcinile scoabei... 
Osândiţii urmăreau lucrul cu ochi holbaţi. Opt braţe 
prinseră lanţul trăgând din răsputeri. Fierul se îndoi, apoi 
scăpă din strânsoare. 

Încremeniră cu răsuflarea oprită. Nimeni de pe catargă 
nu desluşise zgomotul. Jungherul lui Sadeth trecu mai 
departe. Logofătul petrecu lanţul prin belciugul de la 
cingătoare, za cu za, şi se ridică ameţit. 

Era slobod. 


XXX 


Mihail, Maria şi Pafnutie lopătau din răsputeri. Catarga 
împărătească Magnifica rămăsese în urmă, pierea înghițită 
de zorile cenuşii. 

Sadeth plângea lipită de pieptul logofătului. Hohote 
zbuciumate, ascuţite, istoveau trupul plăpând. Braţele 
logofătului o strângeau încleştat. Ochii negri, umezi, înotau 
în apele ochilor albaştri. 


Marghioliţa îşi strânse şalul în jurul umerilor. Un vânt 
rece se strecura prin rochia sfâşiată, săgetându-i trupul. Se 
rezemă fără putere de stâncă. Lotca moldoveanului trecu 
prin faţa ei. Vedea limpede vâslele, lopătarii încovoiaţi. 

Boiul subţire al turcoaicei se pierdea în braţele lui Radu 
Andronic. Desăvârşeau un singur trup, şi zărind o clipă 
chipul logofătului, Marghioliţa pricepu că şi o singură inimă. 

Rămase multă vreme pe mal. Târziu, după ce lotca pieri 
în țesătura de sălcii, negustoreasa se desprinse de stâncă. 
Păşea clătinat, sub dezmierdarea răsăritului. 

Vântul îi zvânta obrajii uzi. 


XXX 


Maria îi săruta mâinile cu ochii plini de lacrimi. 

— Să-mi dai de veste, Effendim. Puzderie de olaci se 
îndreaptă mereu spre Dunăre... Părintele Ştefan ne 
desluşeşte răvaşele... Auzi, inimioară? 

Sadeth o strânse în braţe: 

— Am să vă scriu, Maria. Voi amândoi... Nu se află 
răsplată pe potriva faptei voastre. 

— Lasă, stăpână... Dumnezeu să vă lumineze calea. Bun 
rămas, logofete. 

Pafnutie sporovăia în şoaptă cu Mihail. Moldoveanca 
zgâlţâi cu zâmbet umărul caterisitului: 

— lacă, prea cuvioase, a poposit clipa să-ţi hodineşti 
ciolanele istovite. Dacă mi-ai cere povaţă, te-aş îndemna să 
tragi la sfântă mănăstire, spre iertarea multelor păcate 
săvârşite de cuget şi pântece. Eşti om bătrân... 

Pafnutie i-o tâie, mormăind posac: 

— Dacă vrei povaţă cu adevărat înţeleaptă, apăi 
hodineşte-ţi tu limba cea lungă şi clevetitoare, că s-or 
bezmetici urechile pescarului de atâta huruit în deşert! 

Femeia râse: 

— M-ai bucura mult, cuvioase, să-mi ştiriceşti din vreme 
în vreme că te afli sănătos. Caută de-ţi slujeşte cu credinţă 
stăpânii. Şi când ţi-o veni pofta de hălăduit, bate la uşa 
Mariei. Crivat moale pentru popă ticălos şi o strachină de 
borş s-or afla întotdeauna. 

Îl sărută pe obraz. Răspopitul întoarse repede şi pe al 
doilea. 

Mihail şi Maria urcară în barcă. Sadeth şi Radu Andronic 
fluturau semne de rămas bun. Pafnutie, un pas în urmă, îşi 
apăsa nasul roşu în podul palmei, să nu i se audă 
smiorcăitul. 


Capitolul XXVI 


JUDECATA 


Ghenar'2, 1716 


Se împlineau cinci luni de când Sadeth şi Radu Andronic 


trăiau zile de dumnezeiască bucurie. Îngăduiseră răgaz 
dulceţii ce le dezmierda inimile, zăbovind drumul spre 
Bucureşti cu popasuri îndelungate la moşiile logofătului. 

Se aflau în acel miez de iarnă, cu ger şi omăt îmbelşugat, 
la Conacul Morii. O înserare străvezie ca sticla vopsea cu 
albastru fereştile. Pafnutie fluiera prin curte, cercând să 
vâneze ciori. Pântecele cuviosului se rotunjise peste 
măsură, iar ochii nu-şi mai lepădau lucoarea înfiptă de 
rachiu. 

Radu Andronic zâmbi şi se întoarse spre Sadeth. Stătea 
întinsă pe covor, dinaintea focului. Se împlinise la boi, din 
ochii albaştri pierise cenuşa. Flăcările tremurau pe chip, 
împurpurându-i obrajii şi gura ca rodia. Din rochia subţire, 
unduită pe trup, răsărea umărul mic, rotund ca un măr alb 
şi glezna subţire încinsă în zgărdiţă de aur. 

Cei doisprezece ani îi însemnaseră într-un singur chip 
frumuseţea. O cută aspră îi răsărea între sprâncenele fugite 
spre tâmple. Şi acolo poposeau cel mai des buzele 
logofătului. 


Se lăsă moale la picioarele ei. Degetele lui Sadeth îi 
cercetau chipul, mângâiau tâmplele argintii, obrajii 
brăzdaţi de cnut, ochii negri din care pierise zâmbetul 
zeului din Pera. Mâinile lui Sadeth alunecară pe lângă 
grumaji, de-a lungul umerilor. Lui Sadeth îi plăcea să se 
ascundă la pieptul logofătului. O cuprindea un simţământ 
de linişte, o căldură dulce îi învăpăia inima şi obrajii. 

— Ninge, Sadeth! Vrei să poruncesc sania? 

— Nu! 

Logofătul îi mângâie pletele scurte. O învălui în căutătură 
fierbinte. 

— Dar ce vrei, Sadeth? 

— Să te privesc. 


Optsprezece boieri dădură iureş năvală la conac. 
Descălecară, şi înainte ca Pafnutie să iasă din buimăceală, 
pătrunseră în odaie. Aduceau cu ei frigul de afară, 
promoroacă în bărbi şi adânciturile caftanelor, junghere 
vrăjmaşe scoase din teci. 

Pe clucerul Negoescu şi pe loniţă Fărcăşan, logofătul îi 
cunoscu de îndată. Pe alţii trei, Dobre, Ciucaş, poreclit 
Sihastrul, şi Căliman, îi cunoştea de departe, flăcăi cu 
musteţi abia răsărite la vremea când părăsise Valahia. De 
ultimii n-avea ştiinţă. 

Sadeth simţi rece în inimă. Chipurile străinilor erau 
aspre, uitătura cruntă. Trase un şal peste rochia subţire şi 
lipi peretele. Logofătul îi mângâie uşor umărul, apoi se 
întoarse spre boieri cu anume zâmbet. 

— Ciudate deprinderi au dobândit valahii în vremea din 
urmă. Altfel cunoşteam că se poftesc oaspeţii şi că altfel se 
cuvine a-ţi bate la porţi. 

— Nu-ţi suntem oaspeţi! mârâi Ciucaş. 

Era un bărbat vânjos, cu privire verde, de gheaţă. Părea 
cu putere asupra celorlalţi, după cum altă dată, logofătul îşi 
supunea prin pildă tovarăşii. 


Ioniţă Fărcăşan şi Negoescu căutau cu uimire la logofăt. 
Anii nu-l cruţaseră. Arăta cu mult mai vârstnic, trecut prin 
cazne grele. Doar deplinătatea tăriei îi rămăsese neîntinată, 
ba chiar sporită. Avusese piept şi umeri  vârtoşi 
dintotdeauna, acum însă semăna cu un zeu păgân, dăltuit în 
piatră. Privirea iscoditoare li se opri şi asupra femeii subţire 
în mijloc, cu ochi răsăriţi pe alte meleaguri. 

— Fără a-mi fi oaspeţi, îşi urmă zâmbetul Radu Andronic, 
vă poftesc a vă aşeza pe sofale! Îmi veţi spune, după aceea, 
ce trebuinţă vă aduce la conacul meu. 

— Am venit să te judecăm, Radu Andronic! 

Logofătul se opri locului. Ridică din sprâncene: 

— Să mă judecaţi?! Din a cui poruncă şi pentru care 
fapte? 

Ochii boierilor se răsuciră spre Ciucaş-Sihastrul. Rosti 
apăsat, abia descleştându-şi fălcile: 

— Porunca ne-o dă Valahia şi umbra Brâncoveanului. Pe 
amândouă le-ai vândut turcului pentru câţiva pumni de 
taleri. 

— Hm... Logofătul clătină amar din cap. Vorbe mari iscate 
de prea multă tinereţe. Eşti încredinţat că nu te înşeli, boier 
Ciucaş? Sunt treisprezece ani de când am părăsit [ara 
Românească, iar capul Brâncoveanului a căzut doar de trei. 

— N-are însemnătate neizbânda, ci gândul ce a scornit 
fapta. Unde a dat greş logofătul Radu Andronic, au izbutit 
alţii asemenea lui. Şi asemenea sămânță de oameni trebuie 
stârpită. 

Andronic râse încetişor: 

— Mi-aţi hotărât deci osândă cuvenită altora. 

— Osânda cuvenită celor ce au vândut ţara din hotar în 
hotar osmanlăilor şi slugilor lor. Acum treisprezece ani, ori 
numai de-o singură zi. 

— Aşa e! spuse gros Căliman, azvârlind fulgere din ochi. 
Voi aţi dat scaunul domnesc şi dregătoriile şi avuţia noastră 
calicilor din Fanar. Grecoteii Mavrocordatului au ajuns a 
porunci pe meleagul lui Mircea şi al lui Ţepeş. Ce atâta 


voroavă, boier Ciucaş! Năpârca trebuie strivită fără zăbavă, 
şi tot asemenea puii ei. 

— N-am pui, surâse trist logofătul. Dinspre partea 
aceasta n-aveţi a vă osteni. Îi strânse în privire caldă: 
Cinstesc mult gândul vostru... 

— Limba vicleană ţi-e vestită, Andronic, i-o curmă Ciucaş. 
Aduci silă şi mai multă cugetelor noastre. 

Logofătul cercetă în jur. Ochii speriaţi ai lui Sadeth îi 
străpunseră inima. Fărcăşan şi Negoescu, mai la o parte, 
aţinteau duşumelele. Rosti cu tristeţe: 

— Pricep că m-aţi osândit înainte de a mă judeca. M-aş fi 
întors oare în Valahia după ce, vorba voastră, am vândut-o 
pe galbeni? 

— Te-ai întors, ştiind că Mavrocordat nu-ţi va pedepsi 
fapta. Ba o va răsplăti, că prin străduinţa credincioasă 
străinilor i-ai netezit drumul spre scaun. 

Radu Andronic îşi muşcă buzele. Vorbe vechi îi izvodiră în 
minte. Cuvintele lui Boier Costache, risipite atunci în 
văzduhul Stambulului, se adunau strânse în căuş, îi răsunau 
în urechi cu dangăt de clopot. „...Domniile sunt trecătoare, 
băiete... Într-o săptămână Vodă-şi poate pierde capul... Te- 
ai gândit la ziua când va trebui să spulbere credinţa în 
ticăloşia ta?“ 

Îşi simţi dintr-o dată trupul năpădit de-o sudoare rece. 

— Nu lam vândut pe Brâncoveanu! Spre a înşela 
Stambulul şi a mi se face acolo încredințare, în înţelegere 
cu Brâncoveanu, am fost prigonit. Pricepeţi? În înţelegere... 
Şi tot pentru Vodă Constantin am petrecut osândit de turci 
doisprezece ani pe catargă împărătească. 

— Dovada! ceru aspru Ciucaş. 

Căliman rânji: 

— Ceri dovadă la minciună? Cheltuim vreme de preţ, 
ascultând cuvinte făţarnice. 

— Dovadă? Ochii logofătului luceau. V-aţi întrebat 
vreodată cum de hainit şi ticăloşit, Vodă nu mi-a strâns 
avuţiile? Conacele, şi viile, şi moşiile, şi pădurile? 


—  Milosteniei Brâncoveanului i-a mers vestea, spuse 
Ciucaş. lar căpătuiala era a lui boier Costache Andronic. 

Logofătul îi privi lung. Le-ar fi putut arăta pieptul şi 
umerii însemnați de bici, le-ar fi putut vorbi despre izvod şi 
despre cancelaria muftiului, despre temniţa Stambulului şi 
despre anii grei petrecuţi în lanţuri. Simţi dintr-o dată că 
totu-i zadarnic. O citea pe chipurile de cremene, în ochii 
aprigi, în mâinile încleştate pe junghere. Şi, ciudat, o văpaie 
îi încălzea inima. 

Ciucaş îi împinse de umeri pe Negoescu şi Fărcăşan. 
Vorbele Sihastrului îl treziră: 

— Dinaintea lor ţi-ai despuiat cugetul la Stambul, 
Andronic! Le-ai vorbit despre saţul de firimituri şi pofta de 
aur, despre tacâmul ce ţi se cuvenea la masa împărătească. 
Despre vânzarea Valahiei şi neghiobia celui ce gândeşte 
altfel. Aşa e, Fărcăşane? Mint, Negoescule? 

Cei doi clătinară capul, căutând pe sub sprâncene la 
logofăt. Îl ştiau vinovat, dar nu-şi puteau împiedica inima să 
lăcrămeze. Clipe de tinereţe zburdalnică, unde Andronic îşi 
avea loc statornicit, le treceau pe dinainte: vânătorile şi 
vinul nou cercat la viile logofătului, galbenii dăruiţi 
prietenilor fără socoată şi gând de întoarcere... 

Pe chipul lui Radu Andronic se înfipsese o lumină ce n- 
aveau s-o uite niciodată. Muierea cu privirea albastră se 
apropiase, ţinând strâns mâna logofătului. Îi fugise sângele 
din obraji, avea gura încleştată. Boierii scoaseră jungherele. 

— E bine! şopti Radu Andronic. Ursita mi-a fost 
nevolnică, dar nu într-atâta încât să mă sărăcească de 
ultima bucurie... Am temut ceasul când fapte ce-mi 
împovărează fără vină umerii ar putea stârni doar 
nepăsarea. Ceasul când boierii, în loc de dispreţ şi jungher 
ar dărui zâmbet şi fală mieroasă ticălosului ajuns puternic. 
Vai de ziua în care cei aleşi şi cei de rând vor vedea ţara în 
lacrimi şi vor spune că râde, spre a fi plăcuţi lui Vodă! Vai de 
ziua când toţi vor închide ochii pentru a nu li se sminti 


agoniseala! Cât vor fiinţa făpturi cu domniile voastre, 
Valahia va dăinui! 

Jungherele se aflau la un împins de braţ. Din trupul 
suleag al lui Sadeth izbucni un urlet înfricoşător. Se agăţă 
de Radu Andronic, acoperindu-i pieptul. În ochii logofătului 
scânteiau lacrimi. 

— Sadeth, şopti, Sadeth fluturele meu alb... 

O smulseră greu de grumajii lui Radu Andronic. Sadeth 
se zvârcolea ca o fiară sălbatică. 

— Nu! Nu! Ucigaşilor! 

— Dragoş... 

Opt junghere curmară vorba logofătului. Radu Andronic 
se prăbuşi. 

— Sadeth... 

Ultima şoaptă şi ultimul suspin se alungară o dată de pe 
buzele boierului. Radu Andronic muri cu ochii deschişi. 

Sadeth se azvârli asupra trupului. Îşi ridică dintr-o dată 
capul, aţintind cerul. Ochii albaştri păreau plini de sânge. 
Strigătul - ură pătimaşă, dezlănţuită, neomenească - înfioră 
urechile boierilor: 

— Allah! Fii blestemat!! 


XXX 


Ioniţă Fărcăşan şi clucerul Negoescu se depărtară primii. 
Zăpada scârţâia sub copitele cailor. 

— Mergem la mine! şopti Negoescu. 

În ochii lui Ioniţă stăruia lumină rece. Rosti cu un glas 
ciudat: 

— Vinul şi-a pierdut dulceaţa... 

Se topiră umbre călări, într-un vârtej de zăpadă. 
Promoroaca îşi ţese giulgiul îngheţat peste codru. 


Despre Sadeth nu se mai ştie nimic. 


= 


11 


17 


Cuprins 


Cartea întâi - IZVODUL 


. Urzeala 7 

. Prinţul aurului surâde 14 

. O lovitură de jungher pentru Vodă Brâncoveanu 26 
. Primejdia cea mare 37 

. Logofătul de taină Radu Andronic 48 

. Răspopitul 60 





. Casa blestemată 69 


. Urma vicleanului 91 
. Jocul cu moartea 107 


Cartea a doua - FLUTURELE ALB 


„ Nababul valah 119 
12. 
13. 
14. 
15. 
16. 


Cuviosul Pafnutie învaţă porunca profetului 130 
Sadeth 138 

O capcană pentru Selim Bektaş 149 

În numele dragostei 161 

Primejdia călătoreşte spre Stambul 182 





„ Adevăratul chip al boierului Costache Andronic 192 
18. 


Întâlnire de mare taină pe acoperiş 213 


19. Vrăjitorul nebun din Fanar 227 
20. Izvodul iscoadei 250 
21. Drumul fără întoarcere 276 


Cartea a treia - OSÂNDA 
22. Vodă Brâncoveanu nu se supune 
obiceiurilor domneşti 293 
23. Moartea fluturelui alb 299 
24. În căutarea catargei 310 





25. După doisprezece ani 321 
26. Judecata 330 


41 Plăcut Domnului (lb. turcă). 

12. Lumina lui Osman (lb. turcă). 

13 Tată (lb. turcă). 

14 Doică (lb. turcă). 

15 Moaşă (lb. turcă). 

18. Mieluşelul meu (lb. turcă). 

(ZI Prinţesa mea (lb. turcă). 

18. Cine bea vin e ca şi cum ar adora idolii (lb. turcă). 
19). Masa de seară (lb. turcă). 


119 Salutul şi pacea lui Allah asupra lui! (lb. turcă) - urare fără de care nu 
se poate pomeni numele Profetului. 


UL Palatul vizirului (lb. turcă). 

112) Mama (lb. turcă). 

(13. Masa din timpul zilei (lb. turcă). 

(4) Între doi (lb. turcă) - rând de odăi între harem şi apartamentul 
stăpânului. 

45 Domnul (lb. turcă). 

46! Data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina (622 €e.n.). 

417. O, Doamne! (lb. turcă). 

418. O, Dumnezeule răzbunător! (lb. turcă). 

419 O, Dumnezeule drept! O, Dumnezeule viu! O, Dumnezeule care exişti! 
(lb. turcă). 

120. experienţă (lb. greacă). 

121 Atest! Jur! Fac încredințare... (turceşte). 

122. Ultima masă a musulmanilor, noaptea (lb. turcă). 

1231 Vechea denumire populară a lunii august. 

1244 vechea denumire populară a lunii octombrie. 

1251 vechea denumire populară a lunii lunie. 

1261 vechea denumire populară a lunii iulie. 

1271 Vechea denumire populară a lunii ianuarie.