Rodica Ojog-Brasoveanu — A inflorit liliacul

Rodica Ojog-Braşoveanu 


A ÎNFLORIT LILIACUL 


“om an istorie- 


1990 


CAPITOLUL | 


—A Ia _. i 
Caleaşca opri în coasta caselor lui "asile Paapa, lasând să 


caboare două fernei invegşrnăntate în straie neguroaze, 

Arnăutul aflat peste drum, păznd zidurile lui Petrovici-Arrrus, 
bogătag vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare- 
aruinte, Conacul lui Arrmus era ultimul din Bucuregh cu „fustanelă, 
fes şi pistoale“ în poartă. Junețea capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, 
Manolache Ghica ori loniță Duca, se întrebau — de obicei după a 
treia shelă de Château lafite retour des hdes — dacă ghiuţul de 
Petromiei a înthipt un caraghios cu catrință în uliţă pentru a-i păzi 
camorile ori nevasta. Didina Petrowmei lipsea de la sindrofu gi 
reprezentațiuruile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la Warth 
în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, 
trandathr rogu, proaspăt ca druneața, printr-o despicătură cât clipa 
a perdelelar... 

Arnăutul încercă să deslugească chipul temeilar la lumina 
felinarului cu petrol. Se afla câte unul la sapte case, mândra 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


A ÎNFLORIT LILIACUL 


-roman istoric- 


1990 


CAPITOLUL 1 


C aleaşca opri în coasta caselor lui Vasile Paapai!1?, 
lăsând să coboare două femei înveşmântate în straie 
neguroase. 

Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici- 
Armis, bogătaş vestit dincolo de hotarul Principatelor, le 
cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din 
Bucureşti cu „fustanelă, fes şi pistoale“ în poartă. Juneţea 
capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori 
Ioniţă Duca, se întrebau - de obicei după a treia sticlă de 
Château Lafitte retour des Indes - dacă ghiujul de Petrovici 
a înfipt un caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi 
comorile ori nevasta. Didina Petrovici lipsea de la sindrofii şi 
reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de 
la Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia 
de o zăreai, trandafir roşu, proaspăt ca dimineaţa, printr-o 
despicătură cât clipa a perdelelor... 

Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina 
felinarului cu petrol. Se afla câte unul la şapte case, 


mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă 
nasul peste nemți şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi 
în lucoarea săracă a opaiţelor şi lumânărilor. 

Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase 
pe chip, atâta doar că se aflau cucoane de felul lor. Mantii 
bogate peste rochii cheltuielnice - clopote răsturnate -, 
broboade scumpe. 

Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu: 

— Ne aştepţi aici, Antoane. 

— Săru' mâna, cucoană, am priceput. 

„Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc“, îşi zise 
arnâutul... 

Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi 
mărunți şi sprinteni spre Lipscănie. Arnăutul lui Armis le 
urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk, 
neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere!2* şi pantaloni 
neglije pentru frumogşii târgului. Nu era întâmplare de toată 
ziua ca două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de 
noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, 
trecută prin sită, ulițele desfundate ale Bucureştilor, 
neînsoţite de pereche de berneveci - c-o fi boier ori slujitor. 
Stăpânirea „pavase sistematic“, cu piatră cioplită adusă de 
la Vălenii de Munte şi Comarnic, doar strada Franceză!3* şi 
strada Germană!+?. 

Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine. 

„C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În 
Lipscănie şi pe Covaci, ipistaţii stau ciotcă...“ 


— Cred că am coborât prea degrabă, Zoică... Îmi simt 
botinele pline de apă. 

— Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai 
teribil decât însuşi Javert al domnului Hugo, şi spionii lui 
Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de cleveteală, iar 
Le National îşi pescuieşte picanteriile în orice apă, cât de 
tulbure ar fi. Am ajuns! 


În capul uliţei Covaci, a treia curte, o lumină gălbuie 
stăruia dinapoia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid 
- din ce în ce mai multe în oraş luând locul celor de lemn şi 
pământ -, dovedind dare de mână. Tupilată între copaci 
bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, 
năpădită de flori şi verdeață. Grădina, deşi trenţuită acum 
în suspinul toamnei, rămânea frumoasă - „frumoasă ca o 
văduvă“, îi trecu prin minte Zoei Manta -, poteca cu prundiş 
se afla îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie 
fără coş, cu tălpile în sus. 

Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, 
uşa cu geamlâc, perdeluită, se deschise. O codană de vreo 
paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă albastră legată la 
ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă 
întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită 
în verde-prăzuliu şi rosti scurt: 

— Au venit. 

O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun 
şi nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt: 

— Să poftească. 

Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri 
şi perne de cit tivit. O candelă de sticlă albastră însufleţea 
patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un opaiţ 
mare, de porțelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât 
să nu-ţi vâri degetele în ochi. 

În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas 
de cucoane, şase scaune de lemn, prost îmbrăcate, cu 
muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de 
aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, 
două sfeşnice de tumbac. 

Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr 
de bou, se afla gazda; o namilă doar osânză şi coţi mulţi de 
țesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror privire n- 
o puteai zări - două aţe retezând obrazul gras, buze supte, 
înghiţite de gingii ştirbe. 


Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. 
„Samănă cu un Buda fără dinţi. lar mirosul e asomant...“ 

— Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina 
după cum se cuvine, rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul 
strâns într-un tulpan de muselină, numai că dropica, osândă 
a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini. 

Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, 
pricina fiind fără însemnătate. 

Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule 
cărturăreşti: un ghioc, cărţi de joc cu poze înfricoşătoare - 
Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde 
şalvaragiu cu iataganul scos -, o carte cât o evanghelie cu 
semne cereşti, nedesluşite, un castronaş de argint cu bobi. 
Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau de 
cealaltă parte a mesei. 

Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei 
Manta. Era înaltă, mlădie, cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi 
ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi, parcă 
lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre 
coate. 

Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele: 

— Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele 
pofteşte să-şi citească sorții? 

Zoe Manta avu o tresărire. „Elle est extraordinaire!“ Nu 
degeaba vorbea un Bucureşti întreg despre darul de 
divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa 
Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: „Este 
absolut epatantă... Are o clarviziune, o adresă, care, spui 
drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, că o 
să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam 
bun, dar nu ţi-e prunc. Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la 
pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna cealaltă, aşa 
că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o 
ştii, servitoarea cumnată-mii, toată un bocet: «O picat... 
ista, conaşu Iorgu, la promenadă... De pe Voinic, ista calu... 
Îl grijeşte ista... doftoru, conu' Carolică Davila.» Ştii că 


moldoveanca-i cam toantă... Asta am poftit să-ţi spui, ma 
chere... Ţiganca-i năzdrăvană peste poate!...“ 

Femeia înaltă şi subţire înclină capul. 

— Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina 
ascunzându-şi mulţumirea. Nu încerc să-ţi despoi taina, dar 
sorții omului, până la cercetare mai mărunţită, se citeşte în 
căutătură. 

Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată. 

— Desluşeşte-i sorții în alte semne. 

— Voia domniilor voastre. 

Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două 
dintre degete erau frumoase şi de preţ. Despre unul dintre 
ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe îşi aminti că-l 
văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod. 

— Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina. 

Zoe Manta, simțind nedumerirea, explică: 

— Adică stânga. 

Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. 
Simina o simţea tremurândă, speriată ca o vrabie picată în 
laţ. 

— De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită 
cocoană. Ai fire simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. 
De acum, să cercăm a descâlci şi urmele condeiului. 

Împrăştie  mărunţişurile de pe masă, găsi lupa 
ceasornicească, cu mâner de ebonită, şi se aplecă atât de 
tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în 
palmă. 

Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea 
nemărginită uimire şi o tulburare nedesluşită, ca o spaimă. 
Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de dropică n-o 
ajutară. 

— Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat 
cum se cuvine şi îngăduie să-ţi sărut dreapta pentru cinstea 
ce mi-ai făcut mie, nevrednicei... 

Cealaltă râse încurcată: 

— Lasă... Nu! Cred că te înşeli... 


Simina clătină hotărâtă din cap: 

— Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ia 
poartă cunună... 

Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoție. „De necrezut! 
N-avea cine să i-o divulge... Aranjamentul era făcut prin 
Raluca Manu, discreţiunea personificată...“ 

— Vorbeşte, suflă Doamna... Ce vezi? 

Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes: 

— Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja... Vreau 
să spui, să nu ne cruţi. De aceea suntem aici... 

— Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu... 
Soarta ţi-e înălţată, mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i 
cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe. Dumnezeu ţi-a 
hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp 
ţi-e pântecul şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul... Inima 
ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar acesta şi-a lepădat-o, 
tot pe veci, muierii de pică... Ani mulţi ţi-s hărăziţi în 
singurătate lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi 
te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii călătorite. 
Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia 
nu-ţi va fi pe potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia 
vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia răpune 
stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se 
îndreaptă. Tare în vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a 
îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi drum anevoios te 
aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica 
Precista să te binecuvânteze. 


Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a 
aripei dindărăt, ale cărei fereşti băteau în bulevardul 
Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă, la 
porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În 
răstimp se iviseră, ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, 
înconjurate de grădini splendide, strunite de foarfece 
meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. 
Acesta îşi deschise florărie cu dever pe Pod, în noul Han 


Filipescu. La negustorul neamţ se găseau cele mai 
frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui 
Pohr, spuneau bucureştenii, era grădina din strada Vămii'5+ 
a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai călătoriţi, o 
asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un 
piccolo Tivoli, bineînţeles, dar aranjamentele florale 
terasate,  belşugul de plante ornamentale, fântânile 
arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără 
îndoială inspirate de grădinile paradisiace ale fostului Tibur. 

Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se 
prăbuşi în fotoliul de lângă soba vieneză. Focul duduia, o 
lampă de porțelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile 
perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt. 

— Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în 
suflet. Am uneori impresia că, de când am părăsit Soleştiul, 
copilă, tot frig mi-a fost. 

Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase 
toca de catifea şi vălul. 

— Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa 
să te tragă. O cărămidă fierbinte, un ceai, un praf de-al lui 
Drasch şi alungăm primejdia. 

O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea 
albastră a Zoei, odinioară scăpărătoare, acum abia pâlpâia, 
spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite. 

„Biata Zoe!“ oftă Elena Doamna. „lată încă o făptură de 
la care Dumnezeu şi-a întors privirea.“ 

O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai 
bine de ani în urmă, alergând cu plasa de prins fluturi, ea 
însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi căutătură 
înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. 
Pantalonaşii cu dantele se iţeau de sub poalele rochiei de 
muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise albăstriţe. Un 
bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând... 

„Ştii, Elenuţă... Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu 
fericită toată viaţa!“ 


Aveau doisprezece ani... Vară... Ziua era toată o 
petrecere - scrânciob şi pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe 
iarbă din coşuleţe de răchită... loamna avea degete 
murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin 
Sturdza din Scheea de vorbe franţuzeşti şi substantive 
nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră toate! 
Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de 
zăpadă ori cele tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor 
albaştri... „Am să fiu fericită... toată viaţa!“ Fusese fericită, 
pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat 
chipeş, aprig, neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, 
postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase avuţie, 
nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe 
măsuţa Zoei răvaş scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat 
în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor: „Plec mânat 
de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. 
Simţ cu toată făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! 
Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în vine. lartă-mă 
şi nu mă aştepta...“ 

Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de 
tânără în Moldova, începu s-o dezbrace pe Doamnă cu 
mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie botinele de 
glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, 
din care ieşeau aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei 
Cuza, „pe Clemansa e de-ajuns s-o priveşti, ca să-ţi ştie 
răbojul greşalelor“. Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul 
croit parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi 
pufnitul continuu pe nări îi trădau nemulţumirea. 

După ce înveli umerii Doamnei într-un şal venețian şi-i 
împinse jilţul mai aproape de sobă, turnă ceaiul. 

— Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta. 

Bătrâna bombăni: 

— Da... Da... Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie... 

Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome 
simandicoase de la Paris şi Berlin, Clemansa era una din 
puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau 


încredere veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la 
Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi 
fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând sminteala. 
Leacurile, să le numeri pe degete - soburul, oxidul de fier, 
oxidul de zinc şi altele câteva - nu dădeau greş. Când 
necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărătnic, 
Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă 
în butoaie cu apă îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, 
rămânea panglica cea a toate tămăduitoare. Doctorul 
Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi 
încercat uimire nemărginită asistând la şedinţele de 
tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită, 
şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care 
trecea apoi repede şi cu brutalitate o bucată de panglică. 
Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau 
apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de 
pehlivănie pe unul care ia doar doi lei de vizită - cât o 
ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin „La idee“, crâşma lui 
Iordache de pe Covaci -, iar pe săraci îi cruța de orice para? 

Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă 
europeană, îl întrebase cândva cum de cutează să practice 
o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch, 
înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: „Eu, colega, 
recomand totdeauna inversul a ceea ce recomanzi domnia 
ta şi sunt sigur că o nemeresc...“ 

Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe 
care Elena Doamna se grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi 
anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul din 
trup. Se vedea după scaunul negru. „Negreala aceea“, 
constatau bucuroşi bolnavii, „îi numai şi taman boala cea 
rea...“ 

— Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, 
poţi să te duci la culcare. 

— Da' Măria Ta nu cinează? 

— Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l 
serveşte Florentina. 


Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o 
ţinea lângă inimă pe franţusca fandosită, „guvernanta“, 
cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire, care îi 
ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în 
marochin roşu, când pigulea la gherghef. Aceasta, bun 
înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie, pruncii nu 
se ştie cui - dar Bucureştii ştiau -, adoptați de soţii Cuza. 

— Tu, Zoe, nu eşti ostenită? 

Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe 
perete, un gobelin vechi înfăţişa o privelişte de campestru 
regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau oamenii celuilalt 
veac, încântând şi ochiul de mai târziu. ...Maria Antoaneta, 
nefericita regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, 
aşezată pe iarbă între damele ei de onoare, vaporoase ca 
nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un 
colţ, Madame Vigee-Lebrun, pictorița palatului şi, mai cu 
seamă, a jucăuşei Ioinette, în faţa şevaletului, părea să 
mânuiască penelul cu mişcări înaripate... 

Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, 
iar ele sfătuiau de obicei până spre miezul nopţii, când 
ipistaţii de la „Roşu“ începeau al doilea rond. Zoe Manta era 
cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la 
Palat, în aceeaşi aripă dinspre Biserica Kreţulescu. După 
fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe uliţa 
UlieruluiiS:, în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea 
ticăloasă, îşi înălţase în ultimii ani cel mai făţos palati7* din 
Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalăcul la 
Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele 
le închinase. Hotărâse că viaţa îi va merge alăturea cu a 
Doamnei şi, de sorții vor hotărî într-altfel, despărţindu-le, 
avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor. 

— Să-ţi citesc, Elenăâ? 

Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un 
vraf de cărţi cu cotoare aurii strălucea azuriu în lumina 
lămpii. 


— Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La 
physiologie du mariage de Balzac şi vodevilurile lui Paul de 
Kock, „un petit livre delicieux, je vous assure“, am apucat s- 
o frunzăresc... A! râse, luând un volum de pe birou. Am 
uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul 
Român, Misterele ţintirimului Per-Laşez, tradusă de o 
oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu. Nu-ţi 
trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat /a 
pauvre commere!t: - o resimţesc şi straşnică gospodină - 
textul franțuzesc. 

Elena Cuza oftă din adâncul inimii: 

— Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de 
durere şi jăratic. Şi încerc aşa o spaimă, de parcă necaz 
aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului 
acestuia... 

Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din 
senin şi în tot ceasul o urgisiseră pe Elena de când, la 
cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa, 
apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume. 

Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută 
în creşterea pruncilor! O stăpânise pe Elena din bici şi 
pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă, 
doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere 
şi iubire. Rosetteasca nu pricepea însă asemenea mofturi, 
vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau 
totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu 
junghi dureros în inimă. Taică-său, conu' Iordache Rosetti, îi 
lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi folosea orice 
prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă. 

Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire 
sfioasă şi slabă de înger, când se măritase era o fată 
stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o 
modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în 
propria-i făptură. Soarele, balurile, societatea o 
înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin 
strălucitoare faţă de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor. 


Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu 
Cuza, vorbeau saloanele, bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în 
conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se 
întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. lar 
dragostea fierbinte a Elenei, nedomolită de ani, gata de 
orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de 
Vodă, înzecea povara. 

Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe 
gheridon. 

— Să-ţi torn puţin lapte? 

— Nu, Zoe... Îmi face silă. 

Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din 
umbră. Era prelung, cearcăne adânci, ca la bolnavii de 
inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu 
fusese o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene 
haiduceşti, nasul cam lung, gura dintotdeauna tristă. Dar 
avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar 
pe obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile 
însuşiri sufleteşti, despre care moraliştii şi popii susţin că 
înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe 
dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile 
a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legaţi, iar 
bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori 
mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa 
fată bătrână pusă în capul mesei, cu gândul la testamentul 
acesteia. 

Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă 
oglinda înrămată în fildeş, aflată mereu la îndemână. Îşi 
scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat cu 
argint, se rostogoli pe pernă. 

— Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia 
oară că am început să semăn cu mama... 

Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i 
dezmierde mâna. Încercă să râdă: 

— Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi 
cu dinadinsul necazuri. 


„Elencule“, ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau 
una alteia păpuşile franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu 
rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure. 

Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în 
aur. Veşmântul plouat cu nestemate al sfinţilor împărați 
Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese comandat 
la Viena, cap de operă de giuvaiergerie: 

— Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e 
hărăzit să mai îndur? 

Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului 
moldovenesc, era de o tristeţe sfâşietoare. 

— De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este 
şi soare în lumea asta, nu doar întunericime. 

Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită: 

— N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a 
înfiorat. 

— Elencule, vino-ţi în fire... Uneori ai aerul că judeci ca 
un copil. Nu mă aşteptam să te laşi impresionată de 
fanteziile acestei tireuse de cartes'* de mahala. Dacă ştiam 
cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic 
în lume. 

— Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu 
încerci acum să-mi dai curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, 
în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe care l-a spus 
vrăjitoarea. 

Zoe Manta se prefăcu supărată: 

— Decidemment»*, cu tine n-o scoate omul la capăt. 
Vorba coanei Catinca, dacă intri la vreo idee, nu ţi-o scoate 
nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi. 

— Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până 
mai astă-seară o ridicai în slăvi pe Simina, cea mai straşnică 
diseuse de bonne aventureiii!: din toată ţara. Nu mi-ai 
istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu? 

— Oh! o  întrerupse Zoe. Am exagerat probabil 
amândouă, aşa cum se întâmplă când e vorba despre ceva 
puţin comun. 


— Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne- 
am mai dus? 

— Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi 
altceva decât aste ziduri. Şi, dacă chibzuieşti bine, gogoriţa 
ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape 
oricărei boieroaice mai răsărite. 

Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra 
un licăr de nădejde. Dorea din suflet să i se poată răsuci 
gândurile spre zare mai puţin neguroasă. 

— Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta? 

Zoe o înfruntă cu curaj: 

— Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi 
Saftei Brâncoveanu, şi Casandrei Cantacuzino, şi Anei 
Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi... Atâtea 
persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelgue 
ancetre2!, au ţinut scaunul Moldovei ori al Munteniei 
cândva. Toutes, des princesses... 

Elena Cuza rămase gânditoare: 

— Da... E ceva în ce spui... Apoi, din nou speriată: Şi riga 
de roşu... Dama de pică? 

— Oh, lă, la! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum 
mademoiselle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea 
chiar că le poţi înşira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o 
damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim noi, 
gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j'en ai assez1:: de dame 
fatale, aşternut la drum de seară, voiajuri peste mări şi ţări, 
ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei. 

Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în 
aşternut. 

— De, Zoe, ştiu şi eu... Să dea Dumnezeu să fie cum spui 
tu... Să se aleagă binele. Şi să se facă lumină în mintea şi 
cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce l-o fi fărmăcat 
muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca 
vremea, răbduriu şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi 
în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi înlănţuit? 

Zoe se prefăcu nepăsătoare: 


— Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I- 
o trece şi lui Vodă într-o zi, ca orice boală. 

„Necazu-i că nu-i trece“, îşi păstră Zoe gândul pentru ea. 
Din cleveteli aflase şi, bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe 
Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria Obrenovici, 
făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute 
de galbeni! Iar alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască 
la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă băile. 

Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. „La o urmă“, gândi, „nici 
Cuza nu-i prea vinovat. lot omul are slăbiciunile lui, şi 
Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a iscat 
un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de 
elită, iubind ţara şi norodul mai presus de orice, onest şi 
lipsit de corupţiune.“ Acestea i le recunoşteau, măcinându- 
şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai 
neînduplecaţi, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, 
fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, lancu Ghica, şi răboju-i departe 
de a seca... lar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin 
primejdioşi, opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să 
ostenească la curtea lui Napoleon al Ill-lea. Membri ai 
fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se 
adăugau mari proprietari - Brăiloiu, Sutzu, Lenş, 
Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară, pentru a 
organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a 
administraţiei sale, în vreme ce la Paris plăteau jurnale ca 
Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a publica 
articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un 
târziu: 

— Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz 
şi ocrotit de noroc, tot te răpun. E grija şi teama mea de 
fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori ba, 
numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta 
să mă ocolească... 

— Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi 
stă alăturea. 


Doamna clătină tristă capul: 

— Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel 
mult, de cealaltă pumnul de boieri. Dar războirea nu se face 
pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii uneltesc pe 
întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos. 

— Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă. 

— Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. 
Aici mi-e grija cea mare! De trădarea prietinilor, căci de 
aceasta n-ai cum să te fereşti. 

— Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici? 

— A, nu... Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a 
ţării, în locul meu. Alt dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că 
viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală. Mi-e 
teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine 
pregătită flinta. Palatul e plin de iscoade. 

— Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul 
Haralambie, intră în foc pentru Domn, iar toţi oştenii din 
pază sunt oameni devotați, încercaţi nu o dată. Ei se socot, 
după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, „copiii lui 
Alexandru loan Vodă“. 

Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată 
în marochin roşu şi scoase o scrisoare. 

— Am primit-o azi-dimineaţă... E de la Iancu Alecsandri. 
Îmi dă de ştire că alde Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie 
au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucureşti, spre a 
pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor 
da în lături să facă şi moarte de om... 

Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele 
grele de catifea. Doamna sări speriată. 

— Cucuveaua! Ai auzit, Zoe? 

Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea: 

— Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam 
aseamănă, nu ştii? 

Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre 
neagră... Pasăre de ţintirim. 


CAPITOLUL II 


Barbu Cantuniari, unul din cei cinci prefecţi ai 


Bucureştiului, şi anume la Roşu, împlinise treizeci de ani, 
era oacheş şi mărunt precum străbunii săi din Neapole, 
avea ochi negri, înstelaţi, neastâmpăr de libelulă şi doruri 
de condottiere. 

Cel mai vechi Cantuniari căruia i se putea da de urmă 
poposise în Valahia cam pe la 1700, pe vremea lui Vodă 
Brâncoveanu. Signor Bernard fusese silit să părăsească 
Neapolele şi, deşi avea să îndrăgească meleagul nou şi 
oamenii de la Porţile Orientului, inima îi lăcrămase înfiorată 
de dor după „cel mai frumos oraş din lume“, până în ultima 
clipă a vieţii sale. Nu-l revăzuse niciodată, căci domnia 
sutanelor negre încinse cu frânghii albe, care-l alungaseră 
în cele patru zări, rămânea mereu atotputernică. Se 
strecurase cu noroc printre ghearele călăilor doar cu o 
legăturică în care izbutise să adune câteva sute de livre, un 
ceasornic şi miniatura mamă-sii, Signora Rosina. Şi acelaşi 
noroc, cum se întâmplă poate o dată la zece vieţi, îl salvase 
de rugul inchiziţiei. 

Murise la nouăzeci de ani, azvârlit de un cal zălud, dar 
până la ultimul suspin istorisea cu neistovită uimire că 
urmaşii acelui Ignatio de Loyola îl osândiseră la frigare, 
atunci, şi acolo, la Neapole, iar peste Styx, la focul Gheenei, 
din pricina a patru cuvinte. 

Se afla la cârciuma „Piccolo topolino“, din port, împreună 
cu câţiva prieteni marinari. Mâncau canelone şi jambom cu 
cantalup, şi secau una după alta clondirele cu vin nou, de 


Sardinia. Mario, băut bine, închinase paharul, cântând cam 
pe nas: „Şi deoarece am fost mântuiţi prin Isus Cristos...“ 
Signor Bernardo adăugase pe acelaşi ton: „Şi prin El 
însuşi.“ 

Urechea iscoadelor iezuite, mereu trează, auzise mai 
mult decât trebuia pentru pedepsirea ticălosului. Procesul 
avu loc fără zăbavă, iar Signor Bernardo fu osândit la 
veşnică afurisenie şi ardere pe rug, căci acel „şi prin El 
însuşi“ îi putea face pe credincioşi să-şi închipuie că 
mântuirea ar fi fost cu putinţă fără mijlocirea unui preot 
hirotonit. Cumplită erezie şi carele poruncea pedepsirea 
spre neuitată pildă a anticristului. 

Prietinii valahi cărora Talianu - aşa avea să-l poreclească 
mahalaua,  Cantuniari  părându-i-se  împleticeală spre 
nebuneala limbii, cuvânt ţăndărit, ce mai! - le istorisea 
pătărania, ori de câte ori mâna îi ostenea ducând cupa la 
gură, nu pricepeau mare lucru; doar atâta că lumea-i lungă 
şi lată, iar secetă de smintiţi, după cum se pare, nu se află 
niciunde. Cât despre Signor Bernardo, plângea il nero 
destino al republicilor italiene, căci zicea domnia sa: „Acolo 
unde pentru patru parole te aruncă în foc, ce ţi-ar face 
pentru cinci? Acesta este sfârşitul nostru! O mână de 
ploşniţe negre devorează urmaşii mândrei Rome...“ 

Talianu - aşa avea să rămână numele neamului până la 
depărtat-strănepotul Barbu care se întoarse la Cantuniari - 
se  pripăşise la Râmnicu Vâlcea, unde deschise 
giuvaiergerie.  Valahii având mai mulţi cocoşi decât 
ceasornice, sigur că Bernardo începu de la o vreme să uite 
meşteşugul ornicelor, dar prăvălia avea dever, boieroaicele 
vâlcene fiind mari iubitoare de podoabe. Pe la 1720, Signor 
Bernardo se însură cu o copilă de negustor, Anastasia, care- 
i zămisli nouă prunci. Cupeţul, deşi cuprins şi cu teamă de 
venetici, ca tot omul cumsecade, i-o încredinţase după 
oarecare codeală, căci „la o urmă, tot creştin se cheamă că 
e şi, când cântă, poţi să-mi faci încredințare, jupân Arghire, 


sau Manole, sau Silvestre, zici că plâng îngerii! Nu-mi mai 
lunecă pelinaşul, fără viersul păcătosului...“ 

Odraslele Talianului şi ale Nastasiei se împrăştiară prin 
ţară. A fost un neam binecuvântat de Dumnezeu; fiecare 
dintre ei, ori încotro s-a îndreptat, a întocmit gospodărie 
cuprinsă şi s-a procopsit. Urmaşii de azi ai lui Signor 
Bernardo erau ofiţeri în oastea lui Cuza, advocaţi, un doftor 
şcolit la Paris, văr cu Barbu, un profesor de matematici la 
Universitatea din Bucureşti, moşieri. Meşteşugul lui Signor 
Bernardo însă fusese cu desăvârşire dat uitării. "lot 
asemenea,  Neapolele cel de altădată, Vezuviul şi 
răsăriturile lui de soare din tinereţile străbunului. Amintire 
gingaşă ar mai fi rămas o miniatură, pictură pe email, cu 
chenar de briliante. O signoră bălană, îmbrobodită în 
dantelă de Veneţia, căuta nepăsătoare din alte zări. 
Rătăcită în sipeţelul cu giuvaieruri al mamei lui Barbu, 
nimeni nu mai ştia al cui a fost, al cui era chipul. Nefiind 
socotită podoabă prea arătoasă, Rosina nu văzuse lumina 
soarelui de peste un veac... 

Tatăl lui Barbu, lordache Talianu, ocupase numeroase 
dregătorii: căminar, spătar, apoi ispravnic de Brăila, iar în 
ultimii ani de viaţă, director al Ministerului de Interne. O 
moarte zornică îl răpuse la nici cincizeci de ani. Mama lui 
Barbu, Vasilena Pală, singurul prunc al unei familii de 
boieraşi, era o făptură subţire, liniştită, strecurându-se prin 
viaţă cu paşi neauziţi. Părea că singura dorinţă a acestei 
femei, frumoasă ca ziua, era să treacă nebăgată în seamă. 
Orfană de copilă, fusese crescută de o mătuşă, sora cea mai 
mică a maică-sii. ante Georgette, ea însăşi foarte tânără la 
vremea când preluase tutela, văduvă la douăzeci şi cinci de 
ani, strălucitoare şi curtată, o încredinţase domnişoarei 
Morand. Era o elveţiancă blajină ca o ursoaică bătrână, cu 
conci căţărat în vârful capului şi, în urechi, cercei de cristal 
negru. Visul ei era să economisească treizeci de mii de 
franci care i-ar fi îngăduit să se întoarcă lângă sora ei, în 
cantonul Nidwald. O, da, viaţa ar avea atunci cu adevărat 


farmec. Dimineţile petrecute în piaţa orăşelului, după mici 
târguieli - un coşuleţ cu marţipane, două jurubiţe de 
mătase vişinie, o bucată de panglică pentru a însufleţi 
pălăria de pai şi a o face să pară mai nouă şi, bineînţeles, 
pâinişoarele cu stafide de la Doamna Stadhl - cumpărături 
pline de farmec. Surprize care făceau din fiecare zi o mică 
sărbătoare. Apoi, voluptuoasele seri de iarnă când nămeţii 
astupau ferestrele şi uneori trecea câte o săptămână până 
să zăreşti nasul unui vecin. Dar te simţeai bine şi în 
siguranţă. Focul duduia harnic, flăcările dădeau luciri de 
jăratic vaselor de aramă din blidar. Jamboane mari atârnau 
în cămară, borcanele cu gemuri de coacăze şi căpşuni 
aşteptau în cămară, în cuptor pâinea se cocea împrăştiind o 
aromă de linişte, de belşug, de... acasă. Şi-apoi duminicile... 
Oh, duminicile erau cu adevărat cele mai frumoase! Întâi 
slujba atât de impresionantă în capela de la capătul 
oraşului, apoi predica totdeauna simplă, bine simțită, a 
pastorului KOnig... După-amiază, sora ei, domnişoara 
Susanne Morand, oferea prietenelor, câteva doamne foarte 
respectabile, un ceai cu biscuiţi calzi, torturi cu unt şi o 
prăjitură straşnică de casă, cu fructe. Spre seară, apărea şi 
pastorul Konig. Deşi nu era tocmai potrivit să te aşezi la 
masa de joc în ziua Domnului, totuşi Loto sau Domino nu 
sunt cu adevărat jocuri de noroc... 

Toate acestea i le povestea mademoiselle Morand fetiţei, 
cu nesecat apetit şi cu suflet sfâşiat de nostalgie. Istorisea 
de fiece dată folosind aceleaşi cuvinte şi pe acelaşi ton lipsit 
de semne de exclamaţie, încât visul madmoazelei începuse 
să-i răsune în urechi Vasilenei ca o rugăciune. 

(Peste ani, Vasilena, devenită de mult cucoana Talianului, 
avea să primească veşti de la bătrâna elveţiancă. Fu unul 
din puţinele momente când avu prilejul să constate că 
uneori visele se împlinesc. Mademoiselle Morand trăia 
fericită în mijlocul unei privelişti de poveşti cu Moş Crăciun, 
schimba panglici la pălării vechi şi juca Loto în toate 
duminicile. Din nefericire, pastorul Konig, chemat de 


Dumnezeu, le părăsise. Era de neînlocuit, fireşte, dar şi 
tânărul pastor Muller era o persoană destul de bine...) 

Vasilena nu învățase multe de la mademoiselle Morand. 
La cincisprezece ani, vorbea nemţeşte şi franţuzeşte, cânta 
la pian cu aplicaţie, scoțând limba din cauza străduinţei, 
valsuri de Strauss şi Clopotele din Corneville, desena 
stângaci şi broda neîndemânatic. Din când în când, tanti 
Georgette sosea într-o volbură de dantele, cascade de râs şi 
sărutări, însoţită de o societate numeroasă. lernile şi le 
petrecea în străinătate, vara pe la diverse moşii. Era 
neobosită, sufletul sindrofiilor şi hotărâtă să nu se 
recăsătorească. 

Cu prilejul unui zaiafet la Periş, Ialianu, pe atunci 
ispravnic de Brăila, becher cam la treizeci şi cinci de ani, 
părând mai tânăr din pricina boiului sprinten şi a mişcărilor 
iutace, o văzuse pe Vasilena. Abia domnişorită, în conduraşi 
de atlas cu călcâie înalte, cu trupul lujer să-l frângi între 
degete, spre care întinzi fără voie braţul să îl reazemi, să-l 
ocroteşti, să-l strângi lângă piept. 

Talianu o strânse la piept şi nu-i mai dădu drumul 
niciodată. Vreme de cincisprezece ani, o iubi atât cât poate 
iubi un bărbat şi se simţi fericit. Fireşte, şi Barbu, singurul 
copil, îi era drag, dar băiatul simţi din cea mai fragedă 
pruncie că marea dragoste a tătâne-său, icoana şi norocul 
casei, era măicuţa. 

Când Iordache Talianu îşi dădea sufletul, răpus de o 
aprindere la plămâni, ultimul gând fu pentru Vasilena. I-o 
încredinţă feciorului care abia împlinise paisprezece ani, şi 
Barbu n-avea să-i uite niciodată fierbinţeala privirii şi a 
mâinii încleştate, din acele clipe. 

„Să ai grijă de mamă-ta, până la ultima suflare. Să-i fii 
reazăm la bătrâneţe, ocrotitor în toată viaţa şi nădejde 
împlinită...“ 

Vasilena avea treizeci de ani la vremea aceea, iar 
frumuseţea ei, abia acum pe deplin înflorită, răsărea ca o 
minune dintre vălurile cernite. Privindu-i zulufii de aur - 


aurul nins al lunii argintuite de ger - care cădeau mătăsoşi 
pe taftelele sau catifelurile negre, vorniceasa Catinca 
Racoviceanu, pizmaşă, râsese ştirb: „Au bine-ţi mai pică 
doliul Talianului, draga mea. Eu una, să fiu ca tine, nu l-aş 
mai lepăda...“ 

Un Bucureşti întreg zvonea despre frumuseţea de cadră 
a madamei Ialianu, peţitorii zdruncinau porţile casei din 
Strada Nouă'14: mai abitir şi mai numeroşi decât furnizorii, 
iar Barbu, elev la Liceul Sfântul Sava, se simţea mândru ca 
un păun când o însoțea pe mamă-sa, în echipagiul lor, la 
preumblările de la Şosea. 

De multe ori Barbu se întreba la ce s-o fi gândind 
Vasilena în toată ziua. Vorbea puţin, în şoaptă, şi părea că 
tot timpul pluteşte pe aripă de basm şi vis. Încă oleacă şi-ai 
fi zis că-i lunatică. Barbu socotea că-şi făurise o lume a ei, 
cu păsări de aur, castele de cleştar, arome de rai şi viers de 
arhangheli, unde nu lăsa pe nimeni să pătrundă. 

Vremea i se petrecea cu nimicuri fermecătoare şi nu se 
plictisea niciodată. Picta evantaie de mătase, citea cu glas 
tare din Marceline Desbordes - Valmore şi Lamartine, cânta 
la pian, copia note muzicale de care n-avea nevoie, îşi clătea 
mereu degetele străvezii în apă de roze, se privea în 
oglindă, transcria sau născocea panseuri, le aşternea în 
albume elegante de piele, pe care se lăfăiau, gravate, 
buchete de flori, heruvimi, coşuleţe graţioase din care 
scoteau capul pisicuţe şi căţeluşi, „să-ţi vină să-i mănânci“. 
Înaintea plecării la Paris, unde, împreună cu alţi tovarăşi de 
vârsta lui - avea şaisprezece ani -, urma să-şi continue 
studiile, Barbu se simţise neliniştit. 

— Parcă nu-mi vine să pornesc la drum. O să-ţi fie urât, 
măicuţă. 

Vasilena surâse. De fapt, surâdea tot timpul, dar 
zâmbetul îşi schimba culorile, după cum însemna una ori 
alta. 

— Mie nu mi-e urât niciodată, puiule. Du-te fără grijă şi... 
amuză-te bine... On est une seule fois jeune./5+ 


Barbu îi prinse mâinile. Chiar de atunci o simţea ca pe 
copila lui. 

— Tu vorbeşti, măicuţă... Tu, care eşti atât de tânără... 
Auzi... Ştii... 

— Ce e, mon petit? Ce te apasă? 

Barbu îşi luă inima în dinţi. Spuse repede, ca să nu se 
răzgândească: 

— Ştii, maman... Dacă te-ai mărita, eu n-aş fi supărat... 
Deloc... M-aş bucura. Eu înţeleg... 

— Destul de ciudat la vârsta ta... 

— Zău, maman, cred că nici papa n-ar fi contrariat. 

— Voyons! Ne dis pas de betises.118:+ 

— De ce? Uite, generalul Roşianu, de pildă, mi se pare 
foarte potrivit. 

— Dumnezeule, şopti ca pentru ea Vasilena. Acela, cel 
mai puţin dintre toţi... 

— De ce? Te adoră, maman, îţi jur. Săptămâna trecută m- 
a întâlnit pe Pod şi m-a poftit la Hugues”, la o îngheţată. 
„Tinere“, îmi zice, „amorul ardent ce-mi pârjoleşte întreaga 
fiinţă mă ucide!! 'Te-ai încontra dacă aş cere mâna mamei 
dumitale?“ 

Astăzi, Vasilena împlinise patruzeci şi cinci de ani. Nu se 
recăsătorise  („Simţuri adormite?  lemperament fără 
vivacitate? Să-l fi iubit chiar atât de mult pe tata?“, se 
întreba Barbu) şi rămăsese domoală, visătoare şi, mai ales, 
frumoasă. Pretendenţii nu-i lipseau nici acum şi, de câte ori 
intra în apartamentul maică-sii, Barbu se amuza numărând 
buchetele şi coşurile simandicoase de flori primite în ziua 
aceea. Şi nu se putea împiedica să nu cugete la atâtea odăi 
bogate ori calice unde o singură floricică, lăsată anume pe 
pervazul ferestrei, ar fi aprins făclie de fericire inimi 
singure, sortite să privească mereu, cu ochi pustii, din 
spatele perdelelor, poarta ogrăzii pe care nu intra nimeni, 
iar dincolo de ea, în uliţă, la bucuria altora. 

La douăzeci şi doi de ani, Barbu se întorsese în ţară. Îşi 
isprăvise studiile juridice, era membru al Societăţii 


Economiştilor din Paris, se împlinise oleacă la trup, 
rămânând însă tot iutac, sprinten şi cu o nelinişte de mânz, 
care-i împrumutau un farmec anume. 

„Simt mereu că-mi alunecă printre degete“, spunea 
adesea Juliette D'Aumont, o contesă micuță, cât s-o ascunzi 
într-un medalion şi să fereci capacul, liaison dangereuse!1t*, 
cum o socoteau colegii români, căci dura de aproape un an, 
iar Talianu nu se dovedise niciodată atât de constant în 
amor. 

„Da, mon ami, eşti ca vântul, ca apa, niciodată prezent, 
deşi lângă mine, iar gândurile - oh, mon Dieu! - poate doar 
ciocârlia în zbor avântat să ţi le poată urmări. De altfel, 
cred că de aceea te iubesc.“ 

Barbu îi sărutase galant mâna: 

„Nu mă interesează nimic altceva!“ 

„Şi totuşi vei pleca...“ 

„A pleca nu înseamnă totdeauna a... părăsi. Vreau să 
spun, nu înseamnă neapărat despărţire.“ 

„Ba da! Presimt că aşa va fi. Tant mieux/!*+ Ne-am 
amuzat bine împreună şi, după cum ştii, nimic din ce-i bun 
nu durează...“ 

Nu o văzuse pe maică-sa de şase ani. Vasilena, dând 
dovadă de o înţelegere şi abnegaţiune puţin comune (dar 
nu era oare vorba de o cutremurătoare indiferenţă?), îl 
sfătuise să-şi petreacă verile în străinătate. 

„Eşti mai câştigat“, îi scria, „făcându-ţi vacanţele în 
oraşele interesante ale Europei - de ce nu te-ai duce, par 
exemple, la Florenţa, Veneţia, Roma, ca să nu mai spun că 
ai ce vedea şi în Prusia - decât să risipeşti un timp preţios la 
moşie, alături de o măicuţă bătrână? Ţii minte cât de mult 
dorea tatăl tău să călătoreşti! Voiajurile îţi deschid orizontul 
şi ochii, îţi desăvârşesc instrucţiunea. Profită, mon ami, 
satisfacția pe care ţi-o dă dorinţa împlinită la timp este de 
neegalat. Despre mine, să nu-ţi faci griji. Eu mă simt bine.“ 

„Chiar prea bine“, gândise Barbu oleacă nemulţumit. Îşi 
închipuia că pe maică-sa n-avea s-o înţeleagă niciodată pe 


de-a întregul şi se întreba dacă oare însuşi Iordache 
Talianu, soţul ei legiuit, citise ceva dincolo de chipul 
madonei-păpuşă. Cutreierase Europa, văzuse, observase şi 
învățase atât cât poate observa şi învăţa un adolescent. 
Îndrăgise priveliştile şi curăţenia din cantoanele helvetice 
(ce deosebire de murdăria Parisului; era bine ştiut că 
Franţa fabrica cele mai fine soponuri, dar le foloseau... 
streinii), admirase frumuseţea italiencelor şi încercase 
puternice impresiuni dinaintea vechilor palate, monumente 
şi chiar ruini, căci acolo, în încă fărâmiţata cizmă italică, 
orice piatră se numea istorie; vizitase extaziat Spania, 
Spania cu cel mai albastru cer văzut vreodată, cel madrilen; 
gustase cu plăcere cârnaţii cu muştar şi politeţea fără cusur 
a vienezilor, străbătuse Anglia trăitoare a uneia dintre cele 
mai prospere epoci ale ei, dar aceasta avea să se afle mai 
târziu, căci între istoria ştiută şi cea adevărată se ridică 
şiruri de morminte şi, aşa este dat de la Dumnezeu, ca 
veacul în care a trăit, dar pe care nu l-a priceput bunicul, să 
fie descâlcit de nepoți. Da, feciorii Albionului, gentlemenii 
cu joben, redingotă şi accent Oxford ori târgoveţii modeşti, 
în haine de lucru, vlăstarele Cockneyului, copiii care goneau 
cercul pe pajiştile verzi ale Hyde-Park-ului, habar n-aveau 
că trăiesc ceea ce avea să devină în istorie vestita epocă 
victoriană.  Bucălaia regină Victoria Il guverna cu 
înţelepciune, mâinile grăsulii ţineau cu autoritate cârma 
ţării. Ce-l fermecaseră în chip deosebit pe Barbu fuseseră 
însă oamenii, siguranţa cu care păşeau, trăiau clipa de faţă 
şi viitorul. „Nu zău“, scria Barbu unui prieten, „iţi dau 
impresiunea că nu le e teamă de moarte, de piruetele 
destinului; au o linişte sufletească de parcă s-ar şti veciniei, 
iar frumoasa lor bunăstare se va eterniza, într-un cuvânt, 
amice, nu cunosc ce se cheamă teama, frica de neprevăzut, 
acest microb teribil care ne macină existenţele...“ 

Când se întoarse în ţară, Barbu se simţea plin de vigoare 
şi entuziasm. 


„Mă simt ca un cazan care dă în undă şi nu ştiu către ce 
să mă îndrept.“ 

Vasilena zâmbise nehotărâtă. Atâta energie clocotitoare o 
speria. Se simţea de parcă în odaie ar fi pătruns furtuna, iar 
braţe vijelioase aveau s-o smulgă ca pe o pană din jilţ, 
zvârlind-o de bagdadie şi păreţi. 

„Lu trebuie să ştii mai bine ce ai de făcut. Şi mai zic că nu 
e zor. Ai vreme să chibzuieşti şi să alegi. La o urmă, taică- 
tău s-a îngrijit bine de noi şi tu nu trăieşti atârnat de o 
simbrie...“ 

„N-am răbdare, maman... Am stat destul departe de 
marile lucrări ale vremii, simt că trebuie să făptuiesc şi eu 
ceva. Mi-ar plăcea să fie măreț, prea merituos, ştiu că nu 
toţi suntem hărăziţi izbutirilor neasemuite, dar măcar să fiu 
de folos semenilor, asta e cu putinţă.“ 

„Bun înţeles, mon petit“, glăsuise moale Vasilena, care nu 
prea pricepea ce se petrece în mintea feciorului şi mai ales 
cui i se izbise fire atât de furtunatică. Chiar când nu se 
înfierbânta, căutătura îi ardea flacără, să aprinzi opaițul de 
la ea. Iordache fusese mai domol, cumpănit, şi nu căuta a 
prinde ciocârlia în zbor peste pădure de plopi. 

„Mai voiam să-ţi spun ceva, măicuţă...“ 

Barbu părea încurcat, şi Vasilena se speriase. Se simţea 
destul de ostenită de câte aflase până acum. Encore des 
idees.... 

„Trag nădejdea“, urmase Barbu, „că n-ai să te superi. Am 
de gând să îndrept petiţiune la cancelaria domnească spre 
a ne redobândi numele... Pe noi Cantuniari ne cheamă... 
Talianu a fost porecla aceluia dintre străbunici carele, 
pribeag, s-a statornicit în "Ţara Românească.“ 

„Dragul meu, nu ştiu ce să spun... La aşa ceva eu nu m- 
am gândit niciodată şi cred că nici tatăl tău.“ 

„Socoţi că el s-ar fi împotrivit intenţiunii mele? De fapt, 
ne întoarcem la numele nostru legitim, în locul 
cognomenului de venetic...“ 


„Vei face cum crezi de cuviinţă... Acum... Mă simt cam 
ostenită... Ne găsim la dineu... Dacă nu cumva ai de gând 
să cinezi în târg, cu prietenii. Ştii, nu vreau deloc să-ţi fiu 
povară sau piedică, nu trebuie niciodată să-mi ţii companie, 
dacă ai altceva mai bun de făcut. La Hugues se mănâncă 
foarte bine. Une cuisine exquise.“ 

Barbu o privise cu admiraţie sinceră. După şase ani de 
separație, îl primise cu un entuziasm pastelat, de parcă s-ar 
fi despărţit săptămâna trecută, şi nu i se părea 
neconvenabil ca în prima seară să tragă un banchet cu 
prietinii, în loc să povestească amândoi la gura sobei. 

„Maman, je vous tire ma reverence. “ 

La o săptămână, Barbu intra în magistratură, judecător 
la Craiova. La început, slujba îi plăcuse, dar după un an, doi 
începu să-l prididească plictisul. 1 se părea că pierde 
vremea înnămolit într-o muncă monotonă, pe care ar fi 
putut s-o îndeplinească orice grefier mai dezgheţat, cu 
oleacă de praxis, iar Barbu se simţea dinamic şi plin de idei. 

Răzmeriţa de la Craiova din toamna anului 1860 îi dădu 
prilejul să pătrundă în atenţia guvernului Ţării Româneşti. 

Nemulţumiţi de legea patentelor ce instituia obligaţiuni 
sporite pentru meseriaşi şi negustori, târgoveţii ieşiseră în 
stradă şi, după cum telegrafia la Bucureşti prefectul 
Grigore Marghiloman, „poporul au spart prăvălii şi case 
particulare luând arme cu care trag din când în când în 
localul prefecturii...“ 

Intervenţia armatei când răsculații atacaseră arestul 
prefecturii, schimbul de focuri, scosese în stradă toată 
populaţia Craiovei. 

Cu un tact desăvârşit, „adevărat cap diplomaticesc“, cum 
avea să aprecieze Kogălniceanu, judele Barbu Cantuniari 
izbuti să liniştească spiritele, să stingă vâlvătaia, reducând 
la maximum pagubele şi numărul victimelor. 

Crăciunul anului 1860 aduse lui Barbu gradul de căpitan, 
dregătoria de prefect al uneia din cele cinci circumscripţii 


ale Capitalei şi încă una, doar de câţiva iniţiaţi cunoscută, 
de ofiţer în poliţia secretă a Domnului. 

La zece ceasuri, Barbu Cantuniari azvârli cartea pe 
birouaşul Louis XV şi îşi netezi barba retezată scurt, până la 
mărul lui Adam, după cum se purta şi Vodă. 

Spre deosebire de cele mai multe case pricopsite din 
Bucureşti, cămările lui Barbu - locuia în aripa stângă a 
conacului, cea dreaptă fiind domeniul Vasilenei - păreau 
pustii, căci, abătându-se de la gustul Bucureştilor celei 
vremi, nu-i plăcea să simtă năâbuşeala lemnăriei şi a 
bulendrelor. Obiectele erau puţine, chibzuit alese şi mai 
mult rânduite pe lângă pereţi, lăsând mijlocul gol, ceea ce 
stârnea multă mirare chiar maică-sii; nimeni nu pomenise 
încă o odaie, chiar iatac, fără masă bogat înhorbotată, 
hotărâtă la mijloc. 

Un gobelin vechi înfăţişând o vânătoare a regelui Ludovic 
al XV-lea în pădurea de la Compiegne (îl cumpărase la Paris, 
la o licitaţie publică) spânzura pe peretele dinspre 
miazănoapte. Pe el agăţau o şişanea antică şi o sabie 
turcească cu lamă de Damasc. Pe zidul dimpotrivă se aflau o 
carabină Le faucheux, o sabie de pedestraşi cu lamă 
Solingen, două revolvere şi două pistoale. Un cazier de 
stejar vechi ascundea documentele lui Barbu şi ale lui conu' 
Iordache şi, legate în panglică liliachie, scrisorelele micii 
contese Juliette D'Aumont, scrise pe hârtie de aceeaşi 
culoare şi parfumate cu esenţă de Armenia. 

Un divan îmbrăcat în brocart auriu, asemenea 
draperiilor, completa interiorul. Slugile Talienilor - căci tot 
Talieni rămăseseră pentru mahala - se bucurau de primenit 
lesnicios, dar în cuhnii, ascunzându-şi chicotitul în palmă, îşi 
râdeau de boier zălud, trăind între boscârţe de anahoret. 

Barbu strecură privirea prin ferestrele perdeluite. Ploaia 
vrăjmaşă nu contenise, iar din faţă, la sala Momolo!2:, 
adăstau butcile şi caretele boierilor veniţi în petrecere. Îşi 
aminti că cetise înştiinţarea în gazetele Românul şi Cantorul 
de Avise şi Comerţ: 


„Duminică, în 30 noiembrie, va fi club maske la D. 
Momolo, în casele domnului Slătineanu, pe Podul 
Mogoşoaiei. Domnii Eronim Momolo şi Vorelli au întocmit şi 
orchestră prea bună şi prea frumoasă compusă din domnul 
Wiest compozitor şi dirijor şi douăzeci şi patru de bărbaţi 
vrednici din miliția naţională...“ 

Barbu Cantuniari lăsă persienele să cadă. Se rezemă de 
birouaş, şi călimara de argint dimpreună cu tocul de fildeş 
zăngăniră. „lrebuie să cumpăr peniţe... La Hachette sunt 
cele mai bune...“ Gândul lepădă sculele de scris, se răsuci 
singur spre femeia care devenise o obsesiune, o umbră de 
care nu te poţi descotorosi, preocuparea de fiece clipă. 

„Nici dac-aş fi înamorat“, râse Barbu, „nu mi-ar ocupa cu 
atâta înverşunare mintea şi timpul. Şi ciudat lucru că azi nu 
e la balul maske al lui Momolo. Rezervaţiunile s-au făcut de 
o lună, iar ea, cea mai zvonită damă din Bucureşti, se 
lipseşte de o petrecere mult aşteptată de tot protipendul. 
Până mai aseară au sosit trusăuri cu toalete de la Paris... 
Madame Legrand din Rue de la Paix, Mademoiselle Finesse, 
Worth ştiu că au câştigat oleacă de parale...“ 

Barbu îşi îmbrăcă macferlanul, îşi puse o pălărie 
florentină din blană de biber, cu gardini largi, căci începuse 
a fulgui, şi, suflând în lampă, se închină de Doamne ajută. 
Trecu prin săliţa rece pe păreţii căreia atârnau gravuri 
ecvestre. În geamlâcurile albastre, roşii şi verzi ale 
marchizei, un pui de viscol începuse a depune zăpadă. 

Uliţa îl întâmpină vrăjmaşă. Vântul se îndârjea asupra 
târgului, îi înţepa obrajii cu ace de foc, opintea asupra 
copacilor care înălţau spre bolta prăbuşită braţe desperate. 

„Jupân Barbu, frumoasă nopticică te aşteaptă!“ Aruncă o 
privire spre cămările mamă-sii. În odaia de culcare stăruia 
ca totdeauna, şi avea să stăruie până spre ziuă, lumină 
albăstruie. Vasilena citea, visa, suferea dimpreună cu 
Heloise şi Abelard, amanți nefericiţi, în leat 1118. Cartea, 
„Lettres d'amour“, sosise de-acum o săptămână - scrisori 


de amor celebre -, iar Vasilena, când o vizitase de 
dimineaţă, plângea soarta nefericită a celor doi îndrăgostiţi. 

„Mama“, gândi Barbu urcând Podul Mogoşoaiei, „e 
ciudată făptură. Suspină pentru toţi amanţii din alt veac, 
citeşte doar noveluri şi poesii de amor, dar dânsa fuge din 
calea lui.“ 

Îi veni să râdă. Chiar de dimineaţă sosise din partea unui 
adorator, care deocamdată se ţinea în umbră, un crâng de 
camelii însoţit de un răvăşel legat cu şnur auriu: 

„L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască/Ce-i mai 
preţios din cereasca Lui slăvire/Spre a ţi le da voios./ 

Însă Dumnezeu zâmbindu-mi/Mi-a răspuns la fine/Că 
nimic nu are în ceruri/Mai frumos ca tine... Werther.“ 

„Ce zălud! Noroc însă tot are. Pistoletele tatei le am în 
păstrare eu...“ 

Trecu pe lângă Otelul Hugues, de unde răzbătea zvon de 
muzici. Fanarele, gemene cu cele de peste drum, care 
ţineau stânga şi dreapta Teatrului Mare, luminau uliţa ca 
ziua, făceau să scânteieze literele de aur ale firmei şi 
decoraţiunile din bronz de pe uşile grele de stejar. 

De bună seamă, înăuntru chelnerii forfoteau în jurul 
mesei din fundul locantei, ocrotite de plante exotice. Acolo, 
ca într-o cămară osebită, chefuia în fiecare noapte 
Alexandru Beldiman, prefectul poliţiei domneşti, dimpreună 
cu scutierii dumnealui: lorgu Şuţu, Manolache Costea, 
Anton Dudescu, Simion Băicoianu. Şi avea o hachiţă conu' 
Beldiman: din clipa când se aşeza la masa dumnealui, să nu 
prindă a număra până la trei, şi cupele să fie pline, un deget 
până la buză. Până a număra la zece, bucătarul să-i 
înfăţişeze tipsiile cu stridii de Ostende şi icrele negre 
proaspete. De fiecare dată - bucuria ochiului! - boabele de 
caviar, mari cât mazărea, i se păreau diamante negre 
culcate pe pat de gheaţă. 

În casele de-alături, giuvaiergiul Resch trăsese obloanele 
grele, păzindu-şi comorile. Vienezul poposise doar de câţiva 
ani în Bucureşti, dar izbutise dever care îngălbenea de 


invidie bijutierii armeni şi nemți din Lipscănie şi pasajul 
Vilacrosse. 

Barbu Cantuniari ridică ochii spre primul cat, unde locuia 
franţuzul Ulysse de Marsillac. Nu era bucureştean să nu-l 
cunoască şi să nu zâmbească pomenindu-i numele. 'Ţăcălia 
roşcată, redingota pe talie, jiletcile colorate şi bastonaşul cu 
măciulie de aur i le ştiau şi copiii. Pe domnul de Marsillac îl 
adusese în ţară lancu Slătineanu, perceptor la odraslele 
dumnealui, iar mai apoi fusese numit profesor de limba 
franceză la Sfântul Sava. Era un omuleţ cumsecade, 
politicos precum străbunii dumnealui marchizi din al XVIII- 
lea veac, mereu zâmbitor şi cu teşchereaua plină de 
complimenturi galante. "Toate saloanele îi erau larg 
deschise, fiind pretutindeni întâmpinat cu bucurie. 
Franţuzul, la rându-i, dovedea dragoste fără seamăn pentru 
tot ce-i românesc; iubea Bucureştiul, oamenii, de la 
târgovăţul de rând până la obraze luminate, se afla prietin 
cu neguţătorii cuprinşi, dar şi cu cupeţii neprocopsiţi, ştia 
pe nume surugiii şi ţigăncile florărese. Lui Vodă Cuza şi 
Doamnei sale Marsillac le ridicase în inimă altar cu candele 
ce nu osteneau niciodată. 

Barbu trecu de Palatul Domnesc, cobori pe Știrbey Vodă 
apoi, cotind scurt, intră în uliţa Fântâna Roşie!21+. 

O dovedea plăcuţa de la răspântie, albă, smălțuită cu 
chenar roşu. Ca şi celelalte din Bucureşti, fusese înlocuită 
de curând, la porunca lui Vodă, căci pe tăbliţele vechi, 
dăinuind încă din vremea căimăcăniei lui Alexandru Ghica, 
slovele nu se mai desluşeau, iar Bucureştii, pentru streinii 
de mahala, deveniseră păienjeniş şi babilonie, unde 
descurcă-se cine poate! 

Barbu Cantuniari zări, rezemând trunchiul unui stejar 
vârtos, o mogâldeaţă în palton scurt până la genunchi şi 
râse încetişor. Piticul, căci era oleacă mai răsărit decât un 
băieţandru de doisprezece-treisprezece ani, bătea din 
ciubote şi sufla fără spor în degetele îngheţate. 

— Ai degerat, Dumitrescule? 


Omuleţul se învârti ca un titirez, holbând ochii rotunzi, cu 
căutătură de prunc. Era unul din ipistaţii de la Roşu, pe 
care Barbu îl preţuia cu osebire. Isteţ, iute, cu mai multe 
perechi de ochi, bun de gură şi râzăreţ, Dumitrescu nu 
cunoştea ce-i aceea uşă trântită în nas de slujnică ţâfnoasă 
şi ciufută. Ştia să iscodească, fără ca toanta ori nătântocul 
să bage de seamă, ba netoţii îl socoteau pe dânsul cam slab 
de minte; „cumsecade, însă comic, mai ceva decât pehlivanii 
din iarmarocuri ori artiştii de la balurile «O, du lieber 
Augustin» ale lui Vilcek.“ 

După pricină, Dumitrescu se ivea în ogrăzile oamenilor 
când cu hram de bogasier, ori telal, apar, coşar sau vântură 
lume după puf şi pene de gâscă, de „păpădie ori scaieţi“, 
râdeau târgoveţele. Ce-l nedumerea pe ipistat era aceea că 
nu se afla muiere să nu-l iscodească dacă are nevastă şi 
prunci. Se minunau straşnic şi râdeau cu tâlc, ţinând palma 
peste gura ştirbă ori plină de mărgăritare când aflau că da, 
creştinul avea şi el gospodărie bine întocmită, casă de 
piatră, că ţine femeie cu cununie şi un cârd de plozi îi 
mişună în bătătură. 

„Descheie-te la nădragi“, îl sfătuise nevastă-sa, o şoldană 
cât un garderob de zestre, „şi o să le treacă pofta de 
hlizeală.“ 

— Să trăiţi, don” căpitane! Cam friguleţ! 

Barbu Cantuniari arătă cu bărbia spre casele de peste 
drum. Era un conac ridicat după gustul francez, cu două 
caturi, ferestre largi, înguste şi zorzonate. Scara străjuită 
de dulăi de piatră deschidea evantai pe aleea prunduită, iar 
fanarele înfipte în zid, orfevrărie meşteşugită la Braşov, 
clipeau gălbui în spatele sticlelor din cristal bizotat. Curtea 
se afla împrejmuită de gard înalt din suliţi de fier forjat. Lia 
una dintre ferestrele de la primul cat se strecura prin 
perdele o aţă de lumină. 

Ipistatul înţelese întrebarea şi râse sărac, cât îi îngăduiau 
buzele crăpate de ger. 


— Persoana e prezinte, ca în fiştece seară de la ceasurile 
opt. Au zăbovit în salon preţ de un faivocloc, după carele s- 
au retras în iatac. 

Barbu râse. Dumitrescu, fecior de măcelar cuprins din 
mahalaua Scaune, avea cinci clasuri, se socotea om cu 
instrucţiune şi se mândrea cu o vorbire aleasă. În mintea 
lui, faivocloc însemna taifet de două ceasuri cu sclifoseli şi 
reveranţuri în jurul unui ceainic de porțelan şi al unui blid 
cu cofeturi, mofturi de la Capşa ori Fialkovsky. 

— Bine, Dumitrescule. Poţi să pleci acasă. Zoreşte, căci 
coana Lisaveta e femeie aprigă, şi făcăleţul îl găseşte şi pe 
întuneric, fără a orbecăi. 

Ipistatul îşi pocni călcâiele ciubotelor. 

— Mă esprim cu pardon, don' căpitane! Madama mea e 
cocoană mare, deprinsă cu slugi. Făcăleţul i-l aduc eu, ba 
îmi scot şi bulendrele pentru a nu osteni dumneaei din cale- 
afară. 

— A! Aşa da... Fireşte... 

— Să-mi fie cu iertare, don' căpitane! Chibzuiţi să faceţi 
strajă până mâine dimineaţă? 

Cantuniari îşi înălţă privirea spre geana de lumină: 

— Da... Cred că da. Afacerea mă preocupă. Nu-mi place 
dama... Nu-mi place deloc. E ceva necurat la mijloc. 

La Crăciun, se împlinea un an de când se aciuase în 
Bucureşti. Sosise din lumea largă, cumpărase una din cele 
mai arătoase case din Bucureşti, după palatul lui Librecht 
de pe uliţa Ulierului, avea patru echipagii strălucitoare, 
care luau ochii bucureştenilor, şi oaste de slugi. Când se 
preumbla la Şosea, orbea lumea de atâta strălucire. 
Strălucea totul: lacul caretei ă la Daumont, ceaprazăria 
vizitiului înfiretat, straiele puiului de harap care străjuia, în 
picioare, spatele trăsurii. Negrişorul avea şase ani, hăinuţă 
de catifea cireşie şi chipiu cu pompon din pene de struţ, 
după care oftau toţi micii Gavroche ai Bucureştilor. Când 
vremea o îngăduia - zile blajine de primăvară ori început de 
toamnă, căci vara casele din Fântâna Roşie îşi închideau 


porţile - o însoțea în preumblările dumneaei o momiţă, Kio, 
înveşmântată în straie aidoma cu ale harăpaşului, priponită 
cu un lănţugel de argint. De cum se iviseră în Bucureşti, 
doamna şi maimuța stârniseră vâlvă, iar zvonurile cele mai 
năstruşnice începură a forfeca târgul. $Şmecherul de Capşa, 
negustor priceput, mereu cu ochiul treaz şi urechile la 
pândă, cu ideaţiune şi fantezie bogate, scosese peste 
noapte cofeturile de şocolată Molles şi Bombons Kio. 
Productele făcuseră succes boeuf şi „la mysterieuse“, cum îi 
spuneau junii Bucureştilor, oprise trăsura într-o zi dinaintea 
cofetăriei. Vasile Capşa se năpusti la treptele caleştii, gata 
să vină în brânci de atâtea temeneli. 

— Monsieur Capşa, zâmbise dama, dezmierdând 
maimuța cu degetele fine înmănuşate în piele de Suedia. 
Aud că mica mea Kio îţi poartă noroc. Cu gatourile Kio ai 
dat o lovitură năprasnică concurenţei, nimeni nu-ţi mai 
poate ţine piept... i-am adus-o să-i mulţumeşti. 

Bătrânul Capşa o privi o clipă lung, apoi, cupeţ priceput, 
îşi aplecase pletele albe şi sărutase lăbuţa maimuţei în văzul 
străzii pline de gură-cască. 

— Omagiile mele doamnei baroane, mulţămirile mele 
madmoazelei Kio, căreia casa Capşa îi va îndrepta în fiece zi 
coşuleţ cu acadele şi cofeturi după poftă. 

— Oh, c'est charmant... 

Capşa se ţinuse de cuvânt. În fiecare dimineaţă, unul 
dintre ucenicii lui depunea la casele baroanei un coşuleţ 
împodobit cu panglici şi flori, cu toate sortimentele de 
dulciuri ale zilei. 

Baroană! Cel puţin aşa pretindeau cărţile de vizită şi 
aluziile strecurate cu natural plin de şiretenie prin saloane. 
Înnădindu-i spusele, azi - aici una, mâine - alta dincolo, 
istoria baroanei se înfăţişa romanţioasă, exotică, fluviu de 
sânge albastru, pe care pluteau coroane dintre cele mai 
făloase. Baroana Elena de Gunsbourg - pretindea dumneaei 
- era fiica unei Mavrocordate, Safta, căreia cu adevărat i se 
pierduse urma acum vreo patruzeci de ani, în vremea 


zaverei lui Tudor. Împotrivindu-se unei căsătorii silnice, 
hotărâtă de tătâne-său, Safta, strănepoată de domn, 
scăpătase în lume. Călcase porunca părintească, ascultând- 
o pe cea a inimii. „Să înserezi cu cine ţi-e drag“, fusese 
crezul Saftei Mavrocordat, până la cel din urmă suspin. lar 
drag, tot până la cea clipă, îi fusese ducele Marie-Jean- 
Louis-Rodrigo de Alba, amestecătură de seminţii, paladin al 
vremii sale, polcovnic în oştirea lui Alexandru 1 al Rusiei, 
apoi vântură-lume cu slujbe tainice pe la curţile Europei de 
mijloc. 

Boierii vârstnici îşi aminteau de scandalul stârnit în epocă 
de fuga Saftei. De ruşine şi amărăciune, tată-său, Anton 
Mavrocordat, os de domn moldovean, necutezând a-şi mai 
arăta chipul pe ulițele Bucureştilor, se retrăsese la o moşie 
din Oltenia, unde, de altfel, după puţină vreme închisese 
ochii, pălit de dambla. 

Rodul acestei dragoste nelegiuite era Elena. 

Faimoasa George Sand tocmai publicase novelul Lelia, 
atât de cutezător şi de plin de necuviinţă, încât nu lipsea din 
nici o bibliotecă, fiind citit în taină până şi de copiliţele 
prizoniere în mânăstirile de călugăriţe; aici, ţinute departe 
de tentaţiile şi deşărtăciunile lumeşti, de orice le-ar fi putut 
întina sufletele nevinovate, deprindeau dragostea pentru 
Cristos - multe îi ajungeau mirese - broderia, desenul, 
oleacă de muzică şi de învăţătură, cât să ciripească despre 
vreme, păsărele, lună de aur şi să sloboadă prin saloane 
panseuri triste despre viaţă, moarte, iubire credincioasă. 
Cunoşteau totul despre scopusul şi sfinţenia căsătoriei, dar 
nimic despre tainele ei. După un an, mult doi, domnii şi 
stăpânii lor mişunau prin culisele Operei şi ale Comediei 
Franceze, se ruinau în alcovurile marilor curtezane. 

George Sand, cu romanul ei scandalos, înnobilase numele 
Lelia, înzestrându-l cu şicul pe care-l capătă, de obicei, 
orice fenomen de ultimă modă. Astfel, Elena devenise Lelia 
pentru cei apropiaţi. Se căsătorise la şaisprezece ani cu 
baronul Paul de Gunsbourg, un Ariel palid, curtenitor, de o 


politeţe exguise. Slab de plămâni, murise într-un sanatoriu 
din Davos, lăsând-o pe soţie văduvă înainte de a împlini 
douăzeci de ani. 

După aceea, despre tânăra baroană se ştiau puţine 
lucruri. Dădea de înţeles, pe departe, că trudită de mare 
durere şi spre... nu, nu uitare, căci un mare amor nu se uită 
niciodată, dar spre a-şi răsuci gândurile felurind priveliştile 
şi oamenii, cutreierase Europa, zăbovise mai cu seamă în 
Italia, fusese şi în Roma. Pentru câtă vreme? În ce an? Când 
murise Gunsbourg? - acestea nu se cunoşteau. 

„Are un talent extraordinar cette femme“, spunea 
Vasilena, care o întâlnea la diferite soarele, „să ocolească 
orice amănunt care să-ţi permită să stabileşti un calendar. 
Nu scapă nici o dată, e imposibil să faci vreo legătură...“ 

Barbu, căreia baroana îi aţâţase interesul ca ofiţer al 
Siguranţei, dar şi ca bărbat, o iscodise cu de-amănuntul: 

„Ce impresiune ţi-a făcut, în general?“ 

Vasilena trăia desigur printre nori, legănându-se în 
scrânciob de flori aninat între Ursa Mare şi cea Mică, dar, 
când catadicsea a cobori printre bucureşteni, avea ochiul 
neaşteptat de ager şi treaz. 

„Mon petit, eu aş socoti-o une femme dangereuse... Are 
toate însuşirile pentru această profesiune.“ 

„Adică?... Spune-mi tot ce ştii!“ 

Vasilena îşi încruntase fruntea netedă, dar, în aceeaşi 
clipă, îşi netezi creţurile cu degetele fine. De la o vreme, 
băgase de seamă Barbu cu înţelegere duioasă, mamă-sa îşi 
supraveghea mişcările obrazului, iar noaptea dormea cu 
aşternut de fleică de vacă pe faţă. 

„O femeie fără vârstă... Desigur, tânără, dar nu atât de 
tânără cât vrea să se creadă. După părerea mea, elle 
approche la trentaine!22:.... Cu orice prilej, face aluziuni la 
mamă-sa, Safta Mavrocordat, lăsând să se înţeleagă că îi 
seamănă: la fel de năprasnică în amor şi la fel de fidelă. 
Asta stârneşte straşnic bărbaţii. Care nu-şi visează o iubită 
înfocată? Mai ales bieţii noştri români obişnuiţi cu soaţe 


ruşinoase. Dragoste cu scufiţă şi în cămaşă de noapte, tu 
comprends?...“ 

Barbu râse cu poftă: 

„Habar n-am avut, maman, că te gândeşti la asemenea 
chestiuni, că te preocupă...“ 

„Mă preocupă! Quelle betise!23*, dar sunt lucruri pe care 
nu le discuţi cu un copil. Acum însă eşti destul de mare ca 
să poţi pricepe câte ceva. Despre baroană, am să-ţi mai 
spun că poate e o mincinoasă, şi toate istoriile despre 
obârşia ei simple invenţiuni. Încredinţată sunt însă că s-a 
bucurat de o educaţiune îngrijită şi că nu-i o burgheză. E 
instruită, vorbeşte «pariziana» şi nu franţuzeasca noastră 
balcanică. Sau am urmărit-o aseară la soareaua Marioarei 
Ferekide într-o conversaţiune animată cu contele Giani, 
consulul Italiei, care o mânca din ochi: «Aş fi jurat că sunteţi 
născută la Firenze...» Ştie ruseşte şi nici în nemţime nu se 
pierde...“ 

Privirea lui Barbu nu părăsea chipul Vasilenei. 

„Chiar aşa?! E cu totul extraordinar.“ 

„Sunt de aceeaşi părere. Are o cantitate de calităţi, şi un 
perfect I'usage du monde!2. Este ceea ce tatăl tău ar fi 
numit o aventurieră. De toute facon!325*, are aerul şi tot ce 
trebuie pentru aşa ceva.“ 

Vasilena îşi îngădui să râdă. 

„Spune-mi, maman, 0 găseşti frumoasă?“ 

„Asta tu trebuie s-o ştii mai bine decât mine. Bărbaţii văd 
altfel. Vă uitaţi altfel şi vedeţi altceva. Când eram copilă, 
aveam o prietenă, Despinuţa Nicoleanu. Plângeam toate de 
mila ei, într-atât era de urâţică. Ochi holbaţi, prăzulii, noi îi 
ziceam Broscuţa, toată pielea plouată cu pistrui. Maică-sa, 
biata coana Agripina, suspina în pumni, gândind că n-o s-o 
mărite niciodată...“ 

Barbu o întrerupse nerăbdător: 

„Ştiu, maman, şi, la primul vostru bal, ea a avut cele mai 
multe dansuri angajate, carnetul ei era plin ochi...“ 


„Şi aşa a fost până s-a măritat cu prinţul Gorceakov. Ba şi 
azi, îmi spunea un rus la Paris, a rămas regina 
Petersburgului... N-am întâlnit în viaţa mea o femeie cu mai 
mulţi adoratori. Baroana ta are acelaşi «je ne sais quoi...» 

„Eu o găsesc frumoasă...“ 

„Nu, mon ami“, rostise hotărâtă Vasilena. „Ocale de 
charme, graţie fără seamăn, pieliţa obrazului magnifică, dar 
e departe de a fi o cadră. Într-un cuvânt, une beaută du 
diable, soiul de femeie cel mai primejdios.“ 

În privire i se aprinse o scânteie de veselie: 

„Le interesează mult baroneasa?“ 

„Da... Dar nu aşa cum îţi închipui tu...“ 

Vasilena râsese: 

„Există lucruri în viaţă care nu pot fi închipuite şi gândite 
decât într-un singur fel... Vrei s-o chemi pe Florica? Aş pofiti 
un şerbet de trandafiri.“ 

Toate acestea se petrecuseră în primăvara trecută. În 
mai puţin de o lună, Lelia de Gunsbourg cucerise 
Bucureştii, avea salonul cel mai căutat din întreaga 
protipendadă, iar în casele ei întâlneai oamenii cei mai 
interesanţi ai vremii: Cantacuzini, Brâncoveni, Şuţeşti şi 
Ghiculeşti, poeţii mult îndrăgiţi Alecsandri şi Bolintineanu, 
Docan, vărul lui Vodă, precum şi Librecht, omul de 
încredere al ibovnicei princiare, Maria Obrenovici, Baligot 
de Beyne, şeful de cabinet al lui Cuza, trimişii statelor 
europene în Principatele unite. 

Barbu  Cantuniari urmărea de departe uşurinţa şi 
abilitatea baroanei care căţăra treptele cele mai înalte ale 
societăţii bucureştene cu dibăcie de maimuţă. Se mulțumea 
s-o admire de la distanţă, ca pe o făptură deosebită, aşa 
cum îţi stârnesc interesul fiarele necunoscute dintr-o 
menajerie, dar nu încercă să-i pătrundă în anturagiu. 

Abia spre sfârşitul verii, baroana Lelia de Gunsbourg 
atrase atenţia poliţiei secrete domneşti. Dintâi, fusese luată 
urma unui anume Constandakis, negustor grec, de fapt 
cunoscut ca agent primejdios al ministrului de Interne turc 


Ali Paşa. Grecul, vegheat îndeaproape de cum intra în ţară, 
vizitase în două rânduri Biserica Sfântul Ştefan, deschisă în 
toată ziua, după dorinţa ctitorilor săi, banul Ilarion 
Rucăreanu şi soaţa lui, Ruxandra. Vizite ciudate, noptatice 
şi tainice. Şi, de fiece dată, arâta raportul iscoadei 
domneşti, Constandakis încercase să scape de o posibilă 
urmărire, schimbând brusc direcţiunea ori ameţind drumul 
cu nenumărate ocolişuri. Poate simplă potrivire, dar în 
acelaşi lăcaş se închina şi baroana Lelia care, nu se ştie din 
ce pricini, ţinea de biserica ortodoxă a mamă-sii. 

Supravegherea bisericii nu dăduse rezultate, iar 
Constandakis dispăruse din ţară. În schimb, de două luni de 
zile, baroana de Gunsbourg îşi luase de ibovnic pe Iorgu 
Grănişteanu, director general la Externe, mâna dreaptă a 
lui Rosetti-Bălănescu. 

Cei doi îndrăgostiţi se vedeau în mare taină, iar întâlnirile 
amoroase se petreceau în casele baronesei. 

Această stranie înclinaţie a Leliei de Gunsbourg încreţise 
a mirare frunţile de la poliţia secretă. Baroana, muiere 
aflată în crucea tinereţii, falnică, făţoasă, avută, cu oştire de 
adoratori la condurii cu călcâiaşe înalte, putea să-şi aducă 
în alcov chipuri şi nume strălucitoare, precum beizadea 
Grigore Sturdza, ori loniţă Boşianu de i se mai zicea şi 
Apollo, ori Emanuel Lecca, ori, ori... lar Grănişteanu era 
sărit din cincizeci de ani, frumos nu, cu nevastă - cucoana 
Anastasia - ciufută şi atât de pizmaşă şi prepuielnică, încât 
nu se sfia a-l ocări despre necredinţă chiar şi dinaintea lui 
Vodă. 

Cam la acestea gândea Barbu Cantuniari, veghind în 
noaptea viscolită zidurile baroanei. 

„Toţi inamicii înverşunaţi ai lui Vodă de aici“, scria Vasile 
Alecsandri, în misiune la Paris, „coalizează dimpreună cu 
Turcia şi nemţii spre a-l smulge din scaun. Folosesc toate 
abjecţiunile: de la ridicolul suprem cu care cearcă să-l 
investească în jurnale, până la conspiraţiuni criminale...“ 


Barbu îşi cercetă ornicul vienez. Trecuse de miezul 
nopții... 

Bucureştii dormeau şi doar în câteva conace mai stăruiau 
lumina veselă, muzicile şi danţul; ca totdeauna la 
Oţeteleşanca, cea mai primitoare damă din oraş, la Voichiţa 
Ştirbey, care opintea să i-o ia înainte, la alde Nicoleni... 

Desigur, lumină a cărei taină nu străbătea dincolo de 
persienele pluşate se afla în casele prinţului Sutzu şi ale lui 
Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor, unde partizanii 
Beizadelei,  „grigorienii“, căutând reazem în politica 
rusească, sfătuiau şi complotau în fiecare noapte împotriva 
lui Cuza. 

La palatul Sutzu erau ticluite articolele defăimătoare 
care apăreau în Românul. Articole infame scrise în 
colaborare, întrecere cu premii pentru cei care găseau 
cuvintele cele mai otrăvite, săgețile cele mai perfide, 
insinuaţiunile cele mai veninoase la adresa lui Vodă. 
Sihleanu, aşezat dinaintea biroului Henry IV, ţinea condeiul. 
Ceilalţi - beizadea Grigore, Mitică Știrbey, Goleştii, Iancu 
Ghica -, cu lulelele într-o mână şi cupele cu Cognac des 
Ducs în cealaltă dictau, se corijau, se completau, se 
aplaudau. 

Când textul era socotit briliant, feciorul aducea din 
pivniţă şi destupa în mijlocul entuziasmului delirant o sticlă 
de Château Lafitte retour des Indes 1848. 

Toate acestea erau bine cunoscute de Barbu, valetul 
prinţului, Jacques, adus de acesta de la Paris, fiind în 
serviciul poliţiei. 

De furcă îi dădeau însă pamfletele injurioase scrise în 
versuri şi care apăreau cam de două-trei ori pe lună. Vodă 
era îndeobşte mânios de apariţia „acestor publicaţiuni 
cuprinzând îndemnuri la anarhie care tulbură ordinea 
publică“. Îi ceruse imperios prim-ministrului să ia măsuri, 
iar pe Beldiman, prefectul poliţiei, îl ameninţase cu 
destituirea, dacă în timp de o săptămână nu izbuteşte să 


descopere tipografia clandestină care scotea cette sorte de 
fecales... 

Beldiman, boier cu incuri şi ifose, se simţise grav ofensat, 
dar mai întâi de toate îl amuţise uluiala neaşteptatului. Faţă 
de  blândeţea obişnuită a Domnului - „persoană 
îngăduitoare şi plină de spirit, toujours a une politesse 
charmante -, brutalitatea conduitei şi a langajului, mon 
cher, m-a lăsat bouche bee, înţelegi, nu-i aşa, rămâi fără 
resurse...“ 

Acum, iscoadele forfecau Bucureştii, şi Barbu socoti că în 
clipa aceea - ceasurile unu - se aflau pe puţin optsprezece 
agenţi care vegheau din cotloane îngheţate ziduri mute ori 
scotoceau ulițele măturate de viscol, trudind să surprindă 
mişcare, zgomot ori te miri ce mărunţiş doveditor în 
pivnițele mahalalelor. 

Beldiman îi depusese afacerea în braţe, „vezi cum o scoţi 
la un liman, Taliene“, şi chefuia în fiecare noapte la Hugues. 

Barbu îşi instruise ipistaţii, împărțind între ei ulițele 
Bucureştilor. Trecuseră de-atunci trei zile. Şi tot de trei zile 
el se întorcea în fiecare noapte în uliţa Fântâna Roşie. 
Bineînţeles că nu în conacul baroanei se tipăreau 
pamfletele anticuziste, dar aici urma să se petreacă un fapt 
osebit. 

„Simţirea nu mă înşeală. Se va întâmpla ori voi afla ceva 
însemnat.“ 

Făcu câţiva paşi în jurul stejarului, încercând să se 
dezmorţească. Bucureştii dormeau somn greu, torcând vise 
la fuiorul viscolului. Mai aveau să treacă destule ceasuri 
până când în iatacele târgoveţilor - scufiţe, plăpumi groase, 
cărămizi fierbinţi la picioare - aveau să intre slujnicele, spre 
a deşerta la privată vasele de noapte ale stăpânilor şi a 
stârni tăciunii din sobe, ocrotiţi sub spuză. 

Barbu îşi ridică privirea spre iatacul baroanei, unde 
lumina încă nu ostenise. 

În budoarul Leliei de Gunsbourg aromea a ambră, hârtie 
de Armenia care fumega în pahare de argint, a opium, un 


parfum iute şi ameţitor, şi trandafiri; cincisprezece 
trandafiri albi, catifelii, nefiresc de frumoşi - atenţia 
generalului  Grănişteanu - împărăţeau într-o glastră 
Lalique, cu o insolentă maghnificienţă, încăperea de o 
eleganţă fastuoasă. 

Baroana îşi mobilase casa după gustul vremii, adăugând 
însă risipă de nabab, ce-i îngăduia a-şi mulţumi toate 
poftele poruncite de fantasie şi un gust ales, şlefuit şi 
rafinat de-a lungul peregrinărilor în marile burguri ale 
Europei. Brocarturile, damascurile, caşmirurile şi tapiseriile 
în petit point - gobelins-uri şi bauvais-uri - şalurile indiene 
azvârlite cu graţioasă cutezanţă pe sofale, foteluri, 
causeuse, clavir - dar unde nu dădeai de ele - dovedeau 
frânturi din harta voiajurilor dumneaei. 

„„.„„Damascul acela de pe otomană l-am cumpărat la 
Cairo. Ne îndreptam spre Luxor, când l-am zărit în 
dugheana unui armean. Apoi am urcat pe cămile. Pot zice 
că şalul a văzut deşertul... Pe cămila mea o chema Aişe... 
am avut un mal de mer'2: oribil... Dar aceasta-i altă 
istorie... 

„„„Gobelin-ul! De care vorbeşti? A, cel de lângă cabinetul 
Empire? Înfăţişează une fâte champâtre!2”. a bietei Toinette 
la Trianon. L-am cumpărat la licitaţia nefericitei Marion 
Voisin... Am luat şi bahut-ul de lângă consolă... 

„„„Serviciul de ceai? E un Brown-G. ...Anticarul nu m-a 
lăsat să plec din prăvălie. M-a minţit că regina Victoria are 
unul la fel pentru intimi... Bravo lui!“ 

Dintru început, lumea o asculta cu oarecare îndoială, mai 
cu seamă cuconetul pizmaş. Barem boieroaicele cele colilii, 
nu prea călătorite - ia, vara la moşie ori la băi, în ungurime! 
- cleveteau în saloanele dumnealor într-acelaşi fel: „Ştiu că 
o taie capul la minciuni. Trage chiroane de doi stânjeni... 
Mavrocordaţii au fost cam toţi aşa, de felul lor. Le umflau...“ 

Junii voiajaţi însă, cu poşte multe în cuferele lor şi multe 
perechi de încălțări cheltuite pe cele drumuri, precum lon 
Ghica, Brătienii, frumosul Costache Negri, dar mai ales 


poetul Vasile Alecsandri, ascultând-o ori punând întrebări 
cu şiretlic, se încredinţau că baroana nu băsneşte. lar pe 
vorbele lui Alecsandri puteai pune temei, căci pe acesta 
aşa-l iscase mamă-sa, coana Elena: cu jar în ciubote şi 
traista tot gata de ducă. De nu i-ai fi cunoscut neamul, ai fi 
zis că-i fecior de factor poştal. 

Baroana sări uşoară din aşternutul spumă de dantelă 
Valenciennes şi panglici liliachii. 

— Drag mi-ar fi, cheri, să rămâi toată noaptea, dar mi-e 
că o stârneşti pe madame Grănişteanu. 

Generalul, toropit de căldură şi arome, legănat de dulce 
oboseală, îi îndreptă privire drăgăstoasă. 

— Nastasia s-a repezit la Găieşti, că-i soru-sa bolnavă. 
După viscolul care s-a pornit, s-au stricat cu siguranţă 
drumurile. Bănuiesc că rămâne peste noapte... 

Urmă în gând: „De-ar rămâne pe vecie! Aş da bucuros 
parale pe dric cu şase cai şi patru popi să-i slujească, iar la 
patruzeci de zile aş întinde ospăț împărătesc...“ 

Parcă ghicindu-i gândurile, Lelia îi zâmbi galeş din 
oglindă. Îşi potrivea peignoir-ul, cu străvezimi de apă, care-i 
stârneau mai aţâţător ispitele trupului. Şi se gândea bietul 
Grănişteanu la cămeşoaiele de borangic gros ale Nastasiei — 
„aşa am apucat la biata mama, îs ţesute în casă de o 
măicuţă de la Schitul Vechi, meşteră mare“ -, închise la gât 
şi lungi până în vârful papucilor. Când luai în braţe 
mormanul de țesătură trebuia să dibui oleacă... Şi ca să nu 
fie în pagubă, pe degetele de la picioare îi ieşiseră oasele, 
două nuci mascate, care opinteau să străpungă toate 
botinele. Încolo, frumoasă coz! Mustaţă şi barbă de şcolar 
seminarist, pe care şi le pârlea cu lumânarea, trup vârtos 
cât o moară sistematică şi o bubuiala de glas că, doar 
visându-l, Iorgu Grănişteanu sărea din aşternut ca la mare 
primejdie: „Foc!“ ori „Au dat turcii 

Lelia începu să răsfire rozele, mirosindu-le cu nesaţ. Cinci 
galbeni îl ţinuseră pe general, în Zlătari, la Pohr - florarul. 
Dar neamţul cheltuia şi el, marfa îi venea în răcliţe vătuite, 


« 


tocmai de la Constantinopol, şi nu se aflau multe cucoane să 
se fălească în Bucureşti vijelios cu buchete de roze. 

Lelia îşi prinse în plete un trandafir cu o spelcă de aur. 

— Flora!, scânci generalul beat de admiraţie. Zeița 
florilor şi a primăverii. Lelia-Flora. 

Asta nu i-o puteau lua nici duşmancele! Baroana avea o 
coamă neasemuită, care se revărsa în ondulaţiuni sălbatice, 
înveşmântând-o în mătase de culoarea răşinei până la 
genunchi. Pletele erau atât de bogate, încât abia două 
cameriste izbuteau să le spele cum se cuvine, iar o alta, 
Ninon, primea simbrie doar pentru pieptănatul artistic 
după ultimele mode din Beaute Francaise. 

Cu drept cuvânt, baroana îşi râdea însă cam prea pe faţă 
de  conciuri, zulufi, şuviţe false, aţâţând şi mai rău 
cucoanele, unele cu căpăţâni sărace - vorba ceea, le-a ieşit 
pielea prin păr. 

Ochii baroanei erau albaştri, frumoşi - „dar s-au mai 
văzut, ce, îs mai prejos ai Roşiancăi ori ai Ilrinuţei Sutzu?“ - 
gura cam mare, nasul obrăznicuţ. Pieliţa obrazului însă, 
umerii, decolteul (nu purta la gât giuvaieruri grele spre a 
nu-i ascunde din frumuseţe), minunăţie! 

„Nenufari, crini şi catifea!“, spuneau junii galanţi, 
închipuind voluptăţi rare şi opintind la baluri şi soarele să-şi 
smulgă privirile dintre sânii baroanei. 

— Nu ţi-e teamă că te vor pâri slugile? Doar ştii, toute 
femme jalouse a ses espions parmi les domestiques!2:.... Şi 
iar ajunge scandalul la Cuza. 

Iorgu Grănişteanu râse: 

— Pe acestea Vodă le pricepe cel mai lesne. I] sy 
connait... 

Dinaintea Leliei trecu o clipă chipul Mariei Obrenovici, 
'naltă, subţire în boi, graţioasă, afurisit de chipeşă şi se 
pare nu nătângă. Flutură genele grele, parcă pentru a 
alunga licărul de pizmă, gândul vechi care o apăsa. Întrebă 
cu glas leneş: 


— "Te-ai bucura, mon cher, dacă madame Grănişteanu nu 
s-ar mai întoarce nicicum? 

Generalul făcu ochii mari: 

— Să mă lepede Nastasia? Unde mi-s acela să-mi plouă 
cu noroace? 

Baroana râse: 

— Să te lepede ori să-şi lepede potcoavele... Vorbesc şi 
eu, aşa, în râs... Par exemple să degere troienită pe undeva, 
ori să se răstoarne sania... Câte nu se pot întâmpla... 

Chipul generalului se adumbri: 

— Spun drept, Lelia, sunt bun creştin, moartea nu i-o 
doresc, n-o urez la nimenea. Aş fi dorit să n-o fi cunoscut 
ori, vis nebun, cuprinsă de stenahorie să ceară despărţenie. 
Dar aceasta-i iluziune, pot aştepta mult şi bine până or 
trâmbiţa din argint arhanghelii în ziua cea din urmă. Dar 
tu... tu mă iubeşti, porumbiţă? 

— 'Te-ai afla altcum aici? Ai auzit tu în Bucureşti de vreun 
capriciu amoros de-al meu, sau... nimporte, quelle 
liaison!2+? 

Grănişteanu îi mulţumi cu căutătură de câine credincios. 
Rosti, totuşi, pentru ca zâna care se afla dinaintea lui să-l 
contrazică, să-l încredinţeze de amorul ei, ba să se supere 
că-l pune la îndoială, iar el să fie silit s-o împace cu 
îmbrăţişări, lacrimi de fericire şi cuvinte de alint. 

— Nu-s chipeş, Lelia, gros ca un trunchi, bătrân... 

— Bătrân?! 

Părea din cale-afară de mirată. Grănişteanu  râse 
încurcat: 

— Nimeni nu mai e tânăr după cincizeci de ani. La 
cinquantaine... Vorba lui Ludovic al XIV-lea: „De m-aş putea 
dispensa de ei, dar fără să mor...“ 

Baroana îi zbârli părul cărunt, des şi ţepos, ca de mistreţ, 
care se pornea de deasupra sprâncenelor: 

— La cinquantaine... lată ce aş numi eu o superstiție. Vă 
sperie cifra! Pe voi cincizeciul, pe noi, femeile, treizeciul. În 
locul tău, nu m-aş gândi deloc la amănuntul acesta. 


— Amănunt, zâmbi generalul... Drăguţ spus... 

Surâsul îi dezvălui dinţii. Erau încă puternici, dar 
îngălbeniţi şi, mai ales cei de jos, mâncaţi de vreme. Lelia îl 
cuprinse într-o privire scurtă. Poate, în juneţe, să fi fost 
arătos. Trăsăturile erau regulate, bărbăteşti, trupul falnic. 
Nu-l ocoliseră însă mizeriile vârstei. Fire de păr sârmos se 
iţeau în nări şi găvanele urechilor. Vinişoare albastre şi roşii 
zugrăveau pe nas harta nenumăratelor chefuri şi a cupelor 
de vin bun deşertate într-o viaţă, căci generalul avea apetit 
harnic şi pântece anevoie de îndestulat; de altfel, era 
burduhănos şi chiar acum, întins pe spate, gândea baroana, 
le bedon ridica sub plapuma de atlas liliachie movilă, s-o 
zăreşti pe pământ neted de la o sută de paşi. Ficatul oţărât 
îi stropise mâinile cu pete şofranii - les fleures du 
tombeau!2 -, frânghii varicoase îi trudeau picioarele până 
dincolo de genunchi. „Ce mai! Plin de vino-ncoa!“, încheie în 
gând Lelia. 

— Nu-i vorba de cuvinte drăguţe... Eşti un bărbat 
extraordinar şi de-ar fi să mă iau după poftele dumitale... 

Un val de sânge năpădi obrajii generalului, orgoliul 
dezmierdat îi umflă inima, pieptul, guşa, întreaga făptură 
sta gata să plesnească. Cu ochi umezi de recunoştinţă, 
necutezând să vorbească, căci emoția îl dovedea, Iorgu 
Grănişteanu îi sărută mâna. 

— De altfel, urmă baroana prefăcându-se a nu-i observa 
tulburarea, mie nu mi-au plăcut niciodată junii. Nu ştiu să 
dezmierde o femeie, nu ştiu să fie galanţi, n-au 
conversaţie... Până la treizeci de ani sunt cu totul nătângi şi 
abia după aceea încep să înveţe câte ceva. 

Generalul o privi fermecat. Se săltă în capul oaselor şi, 
rezemat între perini, pipăi pe gheridon după lulea. După ce 
o dichisi, pufăi mulţumit şi începu a clătina din cap. 

— Ce înţeleaptă eşti mata, porumbiţă! Şi nu voi închina 
niciodată îndeajuns metanii lui Dumnezeu că mi te-a scos în 
cale! De disprețuit e bărbatul care-şi vorbeşte muierea 
legiuită. Să-mi fie cu iertare şi nu mă gândi de rău. Faţă de 


tine, însă, trebuie să-mi deschid inima. E un simţământ 
căruia nu mă pot împotrivi. Pricepi, ma bien aimee!3l!? 

Lelia îi şterse fruntea udă, gândind că n-a întâlnit încă 
făptură care să asude mai vârtos decât Grănişteanu. Rosti 
duios, „răpusă de emoţiune“, gândi generalul: 

— Te înţeleg, cheri, şi te ascult. Doar că nu vreau să te 
laşi coprins de amărăciune. 

— Dacă nevastă-mea, Nastasia, mi-ar fi stat alăturea, s-o 
ştiu reazăm şi nu vrăjmaşă, altcum mi se înfăţişa răbojul. 
Minte netoată de cloşcă pizmaşă, în loc de a mă înălța, mi-a 
dat brânci în troacă. 

— De ce-ai luat-o? întrebă Lelia gândindu-se la altceva. 

Iorgu Grănişteanu oftă cu obidă: 

— Ei, porumbiţă, nu mi-ai cunoscut părintele, postelnicul 
Vasile. Nimeni nu i se punea de-a curmezişul. Când m-am 
întors de la Paris, straiul de ginere mă aştepta în iatac, iar 
fidanţata poruncită, Nastasia, tot asemenea, cu palma 
întinsă spre a primi briliantul de logodnă. 

— De câţi ani sunteţi căsătoriţi? 

— Iacă, numărăm peste douăzeci şi cinci. Întru început, 
am încercat apropiere şi înţelegere. Din juneţă, am ţinut 
dregătorii însemnate: sub Vodă Sutzu, apoi m-am bucurat 
de prețuirea Ghiculeştilor, şi chiar Bibescu, autoritar, 
încăpățânat şi plin de capriţuri, cum îl ştii, mi-a încredinţat 
două ispravnicii. Ioate aceste slujbe le-am primit ca pe o 
dulce povară, socotindu-le datorii sfinte, ce nu le puteam 
ocoli, fiind un onest cetăţean. 

— Înălţătoare gândire, spuse baroana şi, în privirea 
albastră, generalul citi neţărmurită admiraţie. 

Cu încetul, începu să i se facă milă de el. 

— De câte ori am căutat o povaţă la Nastasia, m-a fost 
întâmpinat cu ocări ori plictis. Uite, chiar şi acum, ţara, 
Vodă Alexandru loan se află la ananghie, turcii, muscalii, nu 
mai zic de Viana, pândesc precum hultanii să ne sfâşie. 

Baroana îşi trase peste umerii goi un şal de dantelă. 

— Cuza e un om inteligent, cu siguranţă se va descurca. 


— Trag nădejde. Dintâi, însă, trebuie să se 
descotorosească de opozanţii din ţară. Cât de curând va 
dizolva Camera şi o va înlocui cu un Consiliu administrativ. 
Membrii, bun înţeles, vor fi aleşi de el însuşi. Încă o plăcintă 
la care nu se aşteaptă alde Sutzu, Sturdza şi camarilele 
domniilor lor! 

Privirea baroanei scânteie: 

— Va dizolva Camera? Oare-i cu putinţă? 

— Îi, râse mulţumit, căci va prelua personal comanda 
armatei. Mână dreaptă îi va fi Florescu, omul lui, pe care-l 
înaintează: major general. Rosti umflat, ca pe o apoftegmă 
de dumnealui iscată: Cine are oştirea are puterea. 

— Mai e şi ţara, spuse moale baroana. 

— Ţara-i cu Vodă! Mai cu seamă că-i pregăteşte dar 
împărătesc ce-i va aduce reazămul întregii naţiuni: 
micşorează censul, capătă astfel drept de vot mii de 
târgoveţi şi parte din clasul țărănesc. Cum şi Senatul tot de 
Principe va fi numit, se cheamă că Vodă va stăpâni singur la 
cârma ţării. Toate sunt hotărâte în mare taină, iar Negri... 

— Costache? 

— Dar cine altul? Ministrul nostru la Poartă. 1 s-a fost 
trimis alaltăieri un memoriu pe care-l va depune în mâinile 
lui Ali Paşa, spre a pregăti o atmosferă priincioasă 
schimbărilor hotărâte de Vodă. Şi încredinţat sunt că Negri 
va izbuti a răsuci cugetul turcului, a-l face să priceapă că 
împlinirea  expozeurilor din memoriu înseamnă şi 
asigurarea liniştei în Kara-lIflaci!32+, scopusul de moment al 
Constantinopolelui. 

Lelia culese o acadea dintr-o tipsioară de argint şi o duse 
la gura lui Grănişteanu. 

— Scumpul meu înţelept! Acestea sunt pentru mine 
chinezării, muierile nu se au bine cu politica, dar mă 
străduiesc să înţeleg şi m-aş bucura să-ţi fiu de folos. 

— Dragostea ta, zâmbi gâdilat Grănişteanu, mi-ar fi de 
ajuns, dar degeaba te micşorezi: spiritul ţi-e pe potriva 
frumuseţii, adaos de preţ la norocul de-a te fi întâlnit. 


Baroana îi sărută vârful nasului: 

— Vezi de ce te iubesc? Junii domniei tale pe care-i tot 
pizmuieşti nu sunt în stare să rostească asemenea cuvinte 
frumoase. Tu eşti idealul unei femei de spirit, căci întruneşti 
în aceeaşi făptură bărbatul de stat şi gentilomul de salon. 
Poate doar în Francia să se mai întâmple asemenea 
îmbinare fericită... 

Umflat, măgulit, generalul - astfel primea toate marile 
emoţiuni - se făcu lac de sudoare. 

— Că veni vorba de Francia, ne bizuim mult pe 
bunăvoința împăratului, mai cu seamă că are un penchant 
special pentru Vodă... 

Privirea baroanei deveni gânditoare: 

— Napoleon... Mi-a acordat acum doi ani onoarea unui 
dans... Era bal la Tuileries... Încearcă în toate celea să-l 
imiteze pe unchiul său, marele Bonaparte. 

— Şi nu fără succes! E un mare om politic, Francia 
prosperă pe zi ce trece. 

Lelia de Gunsbourg avea dinainte chipul împăratului: era 
un om plin de bunăvoiţă, generos, elegant, cu o expresie 
mereu gânditoare şi un suflet bun, în cea mai creştinească 
accepţiune a cuvântului. Miniştrii săi, însă, francezii, îl 
socoteau un visător, cu capul plin de iluziuni fantaste şi prea 
puţin om de acţiune. 

Răsuflarea puternică a viscolului îi scutură pe amândoi 
de gânduri. 

— Cumplită vijelie! observă Grănişteanu întinzându-se cu 
voluptate în aşternut. Parcă urlă lupii aici, sub fereşti... Nu 
vii, porumbiţă? Atât de rar avem prilejul să înnoptăm 
împreună... 

Baroana, cu fruntea lipită de sticla rece, privea uliţa 
amarnic trudită de viscol. Zăpada spulberată căţăra în 
văzduh panglici uriaşe, trupuri de balaur cu zvârcoliri 
mânioase, giulgiu... 

Giulgiu, se înfioră baroana, simțind rece între umeri. I se 
păru că desluşeşte, peste drum, un ochi de jăratic. Doar o 


frântură de clipă. 

„Astea-mi mi lipseau! Halucinaţiunile...“ 

Îşi smulse şalul şi, într-o clipă, căprioară sprintenă şi 
drăgăstoasă, fu în braţele generalului. 

Când somn adânc vesti că a cuprins făptura groasă a lui 
Grănişteanu - gâlceavă de trâmbiţi, tunete, horcăieli şi 
înecăciune -, baroana se strecură uşoară din iatac. În 
salonul cel mic, aprinse o luminare, se aşeză dinaintea 
birouaşului Regency şi, alegând între călimări, muie tocul în 
cerneală verde. 

„Il est deux heures et demi. Vous trouverez ce mot â 
votre reveil comme de coutume!::. Sunt novele importante 
copleşitoare, care nu suferă întârziere. Dar mai dintâi şi 
dintâi, je t'aime, mon bel ange, pour la vie!3**, o dragoste 
pustiitoare, dar care are un bun: îmi dă puterea să suport 
caznele pe care ambiţiunea ta mi le impune. Spui că de 
dragul meu, al fericirii noastre viitoare. Vreau să te cred... 
Ba nu! Te cred, bonheur et charme de ma viei: 

G. a înnoptat la mine... Aflu că se pregăteşte o lovitură de 
stat. lată detaliile...“ 

La trei dimineaţa, nici o lumină nu mai ardea în casele 
baroanei. Barbu Cantuniari scoase ploscuţa cu Absinth - 
Zâna verde, îi spuneau bucureştenii - şi înghiţi lung de 
câteva ori. Simţi că se încălzeşte. Şi că nu aşteaptă 
zadarnic. 

Auzi zăpada îngheţată scârţâind sub pas de ciubotă şi, 
lipind stejarul, stinse luleaua cu o mână de zăpadă. 

Slavă Domnului, pe viscolul acesta, ogar crăiesc să fii şi 
nu adulmeci aroma de tutun... Aştepta cu răsuflarea tăiată. 
Paşii se apropiau. Lipi trunchiul copacului... Acum... Câteva 
clipe până să se dezmeticească, până să desluşească... Şi, 
dintr-o dată, începu a râde. Era ipistatul de la Verde! 


CAPITOLUL III 


Cana se afuma oleacă, pe boier Tudor Zăvoianu îl 
păleau discursurile patriotice. Se rezema ţeapân pe 
picioarele răşchirate, îşi dregea glasul şi, cu fruntea 
repezită zimbru înainte, începea a mugi; de fiecare dată şi 
într-acelaşi fel: 

— Domnilor! Cetăţeni şi cetăţene! Nobilul ţinut al 
Fălciului este nobil! Şi se află nobil, pentru că-i 
binecuvântat de Ziditor. Binecuvântat, căci aici s-a iscat 
leagănul marilor imperatori români. Siliştenii lui Cantemir, 
Bărboşii lui Cuza... 

— „şi Mărginenii lui Zăvoianu, urmau amicii în cor. 

— .„..deci!, tuna conu” Todiriţă. 

— ...deci Dumnezeu ţine cu Fălciu! 

— „şi iarăşi!... 

— Dumnezeu ţine cu românii!... 

— Bravo! Ura!, încheia conu' Iodiriţă, prăbuşindu-se 
greu în fotelul ingliş. 

Într-adevăr, moşia Zăvoienilor - Mărginenii - se afla la 
cinci poşte de „baştina“ lui Vodă Alexandru loan şi, mai 
căţărând alte câteva, spre miazănoapte, ajungeai la 
Siliştenii Cantemireştilor, sat procopsit, răzăşesc prin cel 
de-al XVII-lea veac. 

Statornicită între lunci, moşia Mărgineni se înfăţişa 
minunată grădină. Arbori feluriţi, plopi argintii, răchite, tufe 
de rug, arini, rioruşcă mirositoare, pajişti năpădite de 
gălbenele, sângele voinicului, clopoței albaştri printre care 
îşi strecurau bonetele cochete margarete albe şi roşii, 


zugrăveau peisagiu de neuitat, îmbătau privitorul, chiar pe 
cel deprins cu meleagul, de arome şi culoare. 

Şi tot adevărat că de peste două sute de ani, Mărginenii 
rămăseseră în neamul Zăvoianu, „reşedinţa noastră de 
vară“, în graiul pompos al cuconului Todiriţă. 

Avea treizeci şi cinci de ani, era un bărbat înalt şi 
puternic, fără a fi gras, care-şi supunea în fiecare zi trupul 
de atlet unor trudnice exerciţii gimnastice. Porecla de 
Hercule îl încânta nespus şi, într-o vreme, se gândise chiar 
s-o alăture numelui, pe cărţile de vizită. Îl ţinuse de poale 
prietenul de o viaţă, Johnny Miclescu: 

— Intri în ridicul, mon cher! Închipuieşte-ţi cartea mea de 
vizită! Jean Miclesco - Paris, le beau mysterieux, cetăţean şi 
proprietar. 

Sprâncenele îmbinate, tuciurii, ale lui Zăvoianu se 
încreţiră: 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— De ce? Tot cognomen, sobriquet ori poreclă, cum îţi 
place! 

— Voi medita, Johnny. Nu sunt absolut sigur că ai 
dreptate. Eu nu îndeplinesc funcțiuni publice. 

— Slavă Cerului! zâmbi Ion Miclescu. 

Pentru Zăvoianu însă era Johnny. Dintr-un capriţ 
niciodată pe de-a întregul desluşit al părintelui său, boier 
Grigore,  Todiriţă îşi făcuse învăţătura în Englitera. 
Despărţit de tovarăşii prunciei, trimişi toţi la Paris ori 
Berlin, dintru început suferise amarnic, apoi, cu încetul, se 
deprinsese şi începuse să-i placă. 

Excepţional gimnast, se înălţase repede în ochii colegilor 
de la Eton, unde faima, adoraţiunea şi popularitatea se 
dobândeau nu în sălile de clasă, trudind asupra textelor 
latineşti şi ale grecilor vechi, ci pe terenurile de sport, unde 
Todiriţă ţinea mereu fruntea: şi la alergări - patru mile prin 
pădure şi mlaştini, retezând dealuri şi grohotişuri pe vipie şi 
vijelie -, la cricket, la căţărări, la box (pumneală cu mănuşi) 


şi foot-ball, jocuri de care moldo-vlahii nu auziseră şi nici nu 
tânjeau să le desluşească rosturile. 

Despre greceşte şi latinească - bune pentru bucheri 
slăbănogi, voinici şi trupeşi de rup musca în două - Todiriţă 
îşi amintea ca de vise depărtate şi nu prea plăcute. Simţea 
aroma de şoarece din clasă, revedea redingota ferfeniţită 
bătând în verde a profesorului Cartwright, ţeasta chelboasă 
a directorului Buffles. 

Uneori, azvârlea cugetări latineşti, dintre care una mai 
cu seamă îi era dragă şi o ţinea bine minte: Inaestimabile 
bonum est suum fieri.!55*+ Aceasta îndeobşte când vreunul 
din tovarăşi, ostenit de numărul cupelor deşertate, punea 
cep gurii şi pântecului. 

Întors în ţară, începu pe toate proprietăţile Zăvoienilor o 
campanie straşnică de anglicizare. Drumul era slobod, căci 
mamă-sa, o Pulcherie gingaşă din gingaşul neam al 
Bărcăneştilor, se prăpădise de tânără; tătâne-său, babacă, 
era mai zălud decât feciorul; dintâi că după Unire vânduse 
casele din leşi şi demenajase la Bucureşti - „sunt om de 
Capitală, nu face de mine province-ul“ - iar apoi, trăsnăile 
lui fecioru-său, pe care le socotea rezultatul învăţăturii „în 
sânul unei comunităţi aparţinând unei naţiuni eminamente 
civilizate“, îi plăceau. 

„De aceea l-am trimis în Anglia, să-şi dezvolte ideaţiunea. 
Un popor fără ideaţiune e un popor fără viitor, prezent şi 
trecut.“ 

„Cum, coane Grigore, fără trecut? Ia istoria...“ 

„A se slăbi cu istoria. Un trecut fără ideaţiune...“ 

La început o luă cu slugile, peste sută la fiece moşie: 
vehili, grămătici, vătafi, chelari, feciori boiereşti, meşteri 
fierari, văcari, bouari, argaţi, păzitori de coşare şi hambare, 
pitari, găinăriţe şi încă! Aceştia trebuiau toţi anglicizaţi... 
Spre a-i aduce la civilizaţiune... Oamenii cercetară 
nedumeriţi zdrahonul cât turla bisericii înveşmântat ciudat, 
în straie nici nemţeşti, nici de alt fel. Nădragii creţi veneau 
sugrumaţi sub genunche, surtucul din țesătură aspră, de 


casă, nu ţinea nici o culoare, ca şi „jambierele“, un soi de 
obiele şerpuite pe pulpa piciorului. În cap, tichioară 
streşinită de cozoroc scurt şi bumb în creştet ca boscarii. 

Îi mai nedumerea pe bieţii creştini şi vorba conului 
Todiriţă: 

„Înhamă caii, boyl... Adă luleaua, boy!... Cercetează în 
beci două butilci de Cotnari din cel îngropat... îngropat, 
pricepi, boy...?“ 

Acuma, cu ocările sluga era deprinsă. Dar de ce, 
păcatele, boi şi nu bou? Căci se afla singur dinaintea 
boierului. Ba spre siguranţă, întorcea capul, gândind că o 
mai fi careva prin preajmă. 

După câteva zile însă oamenii îl citiseră. În ciuda 
înfăţişării aprige, a glasului bubuitor şi a sprâncenelor 
haiduceşti, conu' 'Todiriţă se afla milos, de felul lui larg de 
mână, iertător. Atâta hachiţă avea: să i le faci după poftă şi 
ZOrniC. 

În mai puţin de un an, nu recunoşteai Mărginenii! 
Veniseră în pelerinagiu, care curios din fire, care stârnit de 
alţii, care de pizmă, prilej de cleveteală sau n-am ce face, 
mai tot protipendul din meleag: Alecsandri, lorgu Radu, 
cneazul Alexandru Cantacuzino, Alecu Aslan de la Oneşti, 
Zulnia Sturdza, Smărăndiţa Catargiu, Zouzou Sturdza şi... 
şi..., vorba cuconului Vasile de la Mirceşti, „tot almanahul 
de Gotha“ al Moldovei, la ce-i mai înşirui? 

Dintâi se minunau mosafirii de minunăţia grădinii întinse 
pe hectare, căci ceea ce izbutiseră foarfecii şi fantasia lui 
Sobeck, jardinierul neamţ, întrecea închipuirile cele mai 
bogate: iazuri mari şi mai mititele cu ostroave legate prin 
poduri, mlădioase şi încordate ca spinarea mâţei, o cascadă, 
pâlcuri de alămâi, portocali şi chitri, crânguri de flori 
rânduite în anume desene, felurite, mereu altele. 

Din casă pieriseră fără urmă crivaturile îmbelşugate, 
moldoveneşti, cu macaturi de cit şi perină de părete, 
scrinurile din lemn de nuc lustruit, dulapurile de mahon cu 
uşi brodate, măsuţele şi scăunaşele iscate de stoleriul 


moşiei, covoarele de pe ziduri, scorţurile de pe duşumele. 
Zăvoianu păstrase doar clavirul mamă-sii, un Pleyel cu 
coadă, gingaş şi drăgălaş ca o jucărie de porțelan şi, în 
acelaşi iatac şi spre aceeaşi amintire, icoanele înveşmântate 
în strai greu de argint. 

Bodroanţele socotite netrebnice fură date de pomană şi, 
către toamnă, începură a sosi lăzile cu mobilă din 
străinătate. Avură la ce se holba slugile, ba şi feţe luminate, 
căci dorul de ducă şi de nou nu bântuie în toate inimile, nu 
cutreieră toate tărtăcuţele: canapele adânci şi jilţuri de 
piele, covoare cât uliţa, ţinând o singură culoare, 
candelabre de cristal, oglinzi cu rame aurite, scaune şi 
mese poleite, puzderie de porţelanuri Worcerster şi de 
Delft, alte mescioare ciudate, rezemate de zid şi pe două 
picioare, cu placă de marmură, tablouri grele, cu rame iar 
aurite, aur, mult aur, peste tot aur, mai dihai ca la sfânta 
Mitropolie. 

În odaia de fumat, Alecsandri, sorbind din păhăruţul cu 
vin West India, zâmbise subţire pe sub mustaţa grea: 

— Ai izbutit lucru neasemuit, 'lodiriţă. 

— Aşă-i? făcu încântat Zăvoianu. Am depus oleacă de 
râvnă, dar barem mi s-a fost îndeplinit după poftă. 

Cutia cu muzică aflată pe un pupitru, sub palmieri, 
începu a cânta Dansul de la Kensington. Poetul depuse 
paharul şi, tot zâmbind, începu a se juca, după obicei, cu 
cravaşa cu măciulie de aur de care - moftul dumnealui - nu 
se despărţea decât la marile soarele. 

— "Te poţi crede la Eustace's Club. Lipsesc gentlemenii 
din City, crăvăţile bufante şi ciorapii vărgaţi. A! Şi ogarii 
english! Nu fac de manoarul tău, mon cher, ciobăneştii 
autohtoni din ogradă. 

— Aceia, adicătelea câinii, se hlizi conu” 'Todiriţă, se află 
pe drum: doi setteri - fireşte că i-am luat păreche -, doi 
scottish terrieri, doi pointeri. Vin însoţiţi de Roger. 

— Cine-i acela? 

Ion Miclescu surâse, dezmierdându-şi ciocul castaniu: 


— Cel dintâi gentleman ce se va aciuia în acest prea 
onorabil home, valetul lui Todiriţă. 

Guşa Zăvoianului se umflă peste gulerul tare. 

— Domnilor!, tună. Trebuie să introducem civilizaţiunea 
şi la noi. Roger a slujit ducelui de Winston şi, înainte de 
aceasta, lordului Doubster! A trebuit să-l ispitesc cu multe 
parale... 

Alecsandri râse: 

— Chibzuieşti a-ţi deprinde slugile cu graiul celui Albion? 

Miclescu îşi umplu cupa. Nu bea niciodată altceva decât 
şampanie franţeză. A Zăvoianului era, fireşte, Whiteley. 

— Poţi să vezi, urmă Ionică, panaramă când se înfăţişează 
dimineaţa Stan, feciorul: „Hapăi, să trăiţi milărd, lumânarea 
voastră“, la care Iodiriţă se aşează dinaintea mesei 
aşternute. 

„How do you do?“ Stan pricepe: „Hai de du!“ şi întreabă: 
„Ce să duc?“ Prin cuhnii şi curţi slugile îs toţi milărd şi se 
hiritisesc din zori până în stele răsărite cu „hai de du!“ 

— Johnny are dreptate!, dădu din cap Zăvoianu. De aceea 
ziceam, trebuie să ne civilizăm, trebuşoară anevoioasă, 
carele pretinde trudă şi sârg, când ai de a face cu o 
populaţiune de illettrest%-. Şi adicătelea de ce Gaston ori 
William pot, nu-i aşa, să grăiască franţeză şi englezească, 
iar lui Stan al meu sau Gheorghe, sau Vasile i-ar fi peste 
poate? Românul e deştept, domnilor, dar trebuie să se 
manifesteze. Asta e! Îl ajutăm să se manifesteze. Şi vom 
putea atunci cânta, cu fruntea sus, după cum cântă amicul 
Bolintineanu: „...Am făcut în lume/Neamului acesta, cel mai 
mare nume!“ 

Alecsandri urmă, zâmbind diavoleşte: 

— Dup” aceste vorbe/Ioader strânge-oştire/Şi-nvingând 
inculţii,/'nalţă-o mânăstire... 

Prietin nedespărţit al Zăvoianului se afla Ion Miclescu. Pe 
cât se înfăţişa de ţanţoşă făptura lui 'Todiriţă, munte de om, 
pe atât de pirpiriu, gingaş şi puţintel, să-l vâri într-o 
tabacheră, era Miclescu. Ionică, Johnny după anglicizarea 


Zăvoianului, poposise în viaţa părinţilor săi ca o 
binecuvântare, dar al proniei cereşti, la care nu mai 
nădăjduia nimeni. Miclegştii - Sultana şi Dumitru - erau una 
din cele mai avute familii din Moldova, vestiți de chipeşi şi la 
fel de vestiți pentru dragostea lor, care nu avea să 
ostenească până la moarte. Îi fericise cerul cu toate 
noroacele, în afară de cel al rodirii, de bucuria ce nu 
lipseşte nici în cel mai calic bordei, în coşmelia ultimului 
zlătar. Cercetase cucoana Sultana doftorii cei mari de la 
Viena şi Paris, urmase poveţele moşnegelor înghițind licori 
ticăloase şi jertfind cloşte negre la despicatul zorilor, iar 
într-o vară, ascultând de vorbele unui hagiu, bătură drum 
tocmai la Bethleem. Aici, la Grota Laptelui, unde Fecioara 
Maria, alăptându-l pe Pruncul Isus, prăpădise pe lespezi 
câteva picături de lapte, fusese ridicată biserică unde 
veneau să se închine, rugându-se întru zămislire şi pântece 
roditor, muieri sterpe din întreaga lume creştină. Şi, într- 
adevăr, Preasfânta se milostivise şi, după cincisprezece ani 
de la însoţirea părinţilor, Ionică surâse primului său răsărit 
de soare. Fusese aşteptat ca un pui de crai şi - fantezia lui 
conu' Dumitru - cu un pătucel copiat în argint după cel de 
aur al Ducelui de Reichstadt, ori al Regelui Romei sau, mai 
pe înţelesul celor mulţi, al feciorului celui dintâi Napoleon. 
Despre petrecerile încinse la curţile Micleştilor, la naşterea 
şi apoi botezul lui Ionică, vorbise o Moldovă, dar bucuria, 
aşa e dat pe ăst pământ, se măsoară cu pasul de purice, 
necazurile cu stânjenii şi ocaua. Întorcându-se de la o 
nuntă, pe vreme de furtună, Micleştii fură răpuşi de fulger, 
în trăsura care reteza podul Siretului. 

Ionică numai ce împlinise anul; era orfan înainte de a 
gânguri primele vorbe desluşite, înainte de a agonisi în 
chichiţa inimii cea mai firească aducere aminte despre 
părinţii lui. Se afla, după cum spuneau bătrânii, într-aceeaşi 
vreme, cel mai bogat, dar şi cel mai sărman prunc din toată 
ţara Moldovei. Tutela fu încredinţată unei mătuşi, sora cea 
mai mare a tătâne-său, Eufrosina Miclescu - ţaţa Frosa - 


fată bătrână cu ţâfnuri şi „ideaţiune“ bizară, şi prietenului 
cel mai bun al cuconului Dumitru, Grigore Zăvoianu. 

Aşa se făcuse că Ionică şi Iodiriţă - acesta din urmă doar 
cu câteva luni mai vârstnic - crescură laolaltă. Fuseseră 
amândoi şcolarii pensionatului Bucholţer de lângă Curtea 
de Apel, apoi elevii liceului Sfântul Sava. La şaisprezece ani, 
gărgăunii Zăvoianului cel bătrân îi despărţi. 

Conu' Grigore ar fi vrut să-i trimită pe amândoi în Anglia, 
„spre o educaţiune temeinică şi bărbătească, fără cocoloşeli 
în danteluri, romanţuri, papistăşeală şi alte mofturi“, dar 
Ionică, pe cât de gingaş şi supus la ce nu-i păsa, pe atât de 
îndărătnic se dovedise în a-şi împlini poftele. lar dumnealui 
poftea la Paris şi nu la înceţoşata Londră. „Sena, moş 
Grigore, nu Tamisa...“ 

„Poci, nu-i aşa“, desluşea boier Grigore, „să-i poruncesc 
lui fecioru-meu cu vorbă bună ori din harapnic. Dar nu pot 
năpăstui prunc orfan, nici măcar cu nuieluşă de salcă... Silit 
mă aflu a-i face toate celea pe voie...“ 

Flăcăii se despărţiseră la Paris, unde Iodiriţă făcu popas 
de câteva zile, înainte de a-şi urma drumul. Plângeau 
amândoi de le săltau cămeşile în spinare şi tot amândoi 
aveau să-şi spună azi, la treizeci şi cinci de ani, că acelea 
fuseseră cele mai amarnice clipe din viaţa lor. 

Încă de pe băncile pensionatului ţesuseră nădejdi şi 
visaseră la toate plăcerile Parisului din care tânjeau să se 
înfrupte. Preumblări pe marile bulevarde şi în Bois de 
Boulogne, aveau să guste absynthul la el acasă, în 
şarmantele boate din Montmartre, ori liqueruri fine pe 
terasele cafenelelor devizajând demoazelele; vor cunoaşte 
amorul midinetelor, dar şi emoţiunile scrisorelelor petit 
bleu, îndreptate în mare taină de dame nobile, cu stemă la 
trăsură şi dedesubturi, şi soţi cu pălării anume croite, unde 
încap mai multe rânduri de coarne. Vor merge pretutindeni: 
în Hale, la Pied de cochon - poate le-o fi dor de bucatele 
ignatului -, la Moulin Rouge ori la Tour l'Argent, sau la 
balurile din Saint Germain... Cunoşteau pe dinafară harta 


Oraşului Lumină şi a desfătărilor sale şi, doar închipuindu- 
le, se simțeau cuprinşi de ameţeală şi cu răsuflările tăiate. 

Despărțirea prietenilor fusese sfâşietoare. „Iristeţea 
gigantă! Cele mai amărăluţe clipe hărăzite omului într-o 
viaţă“, suspina Todiriţă amintirii. 

„Cele mai  amărăluţe  clipe!“, râdea mai târziu 
Alecsandri... „Ferice de voi, fârtaţilor, şi rugaţi cerul ca 
acestea să fi vârfuit desaga de dureri sorocită vouă, după 
cum ne e sorocită traistă de necazuri fiecăruia, iar mai 
cuprinzătoare de atât să nu se întâmple...“ 

La treizeci şi cinci de ani ai săi, Miclescu avea boi de 
băieţandru mai răsărit. Scundac, subţirel, vioi, cu chip de 
drăcuşor bălai, era unul dintre cei mai eleganţi berbanţi din 
Bucureşti, dulcele împărat al multor inimi. Răpunea mai cu 
seamă, şi de la prima vedere, codanele crude, cu pletele de 
curând ridicate în creştetul capului, ori muierile coapte, 
Junone şoldane cu inimi paseri neliniştite, gâfâind sub 
povara simţirii şi a sautoir-elor grele de diamanticale. 

„Aista-i Miclescu“, cleveteau amicii. „De la zarzării lui 
cireşar sare la pergamuta din suspinul brumărelului, iar 
cine sare din par în par, lesne-i nimereşte unul în şezut.“ 

Ionică râdea mânzeşte - „ce ştiţi voi, netoţilor“ - şi îşi 
vedea de ale dumnealui. Deşi de aceeaşi vârstă, pe Todiriţă 
îl ţinea ca pe un frate mai mic şi tot asemenea îi purta de 
grijă. 

Îl veseleau aerele de senior english - Esk. - şi mai ales 
strădaniile lui 'Todiriţă care opintea pe drum întortocheat în 
negura trecutului spre a găsi izvoarele Zăvoienilor. 
Pehlivani, artişti în ştiinţa Heraldicii, mulgându-l de bune 
parale, îi dibuiseră rădăcini în neamul prea nobil al 
Zavoizilor, feţe crăieşti ale vechiului Bizanţ, neamuri la 
rându-le, ce-i drept mai de mâna stângă, cu însăşi Maria de 
Mangop a lui Ştefan cel Mare. Ameţit de fumuri, Todiriţă 
trudea acum la întocmirea unei steme - stema Zăvoienilor - 
pe potriva prea făţoasei obârşii. Biblioteca era plină de 
alcătuiri heraldice care de care mai năstruşnice: pe 


câmpuri emailate, îndeobşte sângerii, verzi ca otrava ori 
albastru-cardinal, mişunau lebede, capete de balauri, 
centauri sau alte lighioane mitologice, poame, ghinde, roze, 
sulițe... 

Conu' Vasile Alecsandri constatase râzând cu poftă: 

— Iacă-l pe amicul Todiriţă ameţit de fumurile grandorii 
sau pălit de „snobism“, cum ar spune his friends din 
Englitera. Snob, desluşi, cuvânt ce încă n-a ajuns în 
Principate, dar carele înseamnă sticleţi cu coroană în 
tărtăcuţă. 

Ionică Miclescu îi luase apărarea: 

— Nu, mon Cher, 'lodiriţă nu-i snob, ci doar prunc 
nevinovat. Se amuză cu floroane comptale sau ducale 
precum copiii cu flintele şi caii de lemn. 

Discursurile patriotice erau altă mare slăbiciune a 
Zăvoianului, după care urmau reformele de pe moşiile 
dumnealui. Acestea aveau drept scopus dezvoltarea unei 
agriculturi moderne, „săltarea plugarului la un ideal de 
civilizaţiune. Trebuie să ne mândrim cu peizanul român, 
după cum celelalte naţiuni se mândresc cu peizanii lor. 
Căci: «Viitor de aur ţara noastră are/Şi prevăz prin secoli a 
ei înălţare...»“ 

După obicei, Conu' Vasile îşi dezmierdă mustaţa şi-i 
răspunse tot în stihuri: 

— Şi Bolintineanul iarăşi este mare/Şi ca totdeauna el 
dreptate are! 

Cea dintâi victimă a lui Iodiriţă fu Pavel arnăutul, 
straşnicul paznic al Mărginenilor. Acestuia îi smulse cialma 
de pe cap, îl sili să-şi lapede fustanela, poturile şi iataganul 
de la brâu, după care îi reteză pletele, îl înveşmântă în strai 
nemţesc şi îl înzestră cu două pistoale cu cremene. Bietul 
Pavel ajunsese de mirul satului, iar Florica a morarului nu 
mai ieşea seara la portiţă, când îi auzea fluieratul. 

„Socoteam să întocmesc bordei cu un creştin cumsecade, 
dar aista nu-i Pavăl al meu, îi altul...“ 


Conu' Iodiriţă, muiat de lăcrămile slujitorului, cercase a o 
îndupleca: 

„Cum altul, fată hăi? Uite-i nasul, iacă-i mâna însemnată 
de lup, cercetează-i măsăluţele... Aceeaşi Mariţă, doar cu 
altă scufiţă...“ 

„O fi cum zici matale, conaşule“, se îndărătnici Florica, 
„dar nu-i tot acela!... Şi întreg satul grăieşte într-acelaşi fel, 
ba şi părintele Neculai zice că s-a dat cu catolnicii, fie la ei 
acolo, în nelegiuirea lor, şi ducă-se pe pustii...“ 

Oamenii mai uitară de Pavel, când începură a sosi din 
ţara nemţească „drăcăriile“, niscai dihănii cu colţi de fier... 
Maşini! Acestea aveau să opintească la câmp în locul 
plugarului. 

„Adică eu pufăi din lulea la umbră de nuc“, se hlizea moş 
Gheorghe ori badea Marin, „iar nemţăşugul asudă: ară, 
sapă, pliveşte, seceră la poruncă. Ehei, dragilor, ştiu că am 
apucat vremile cele de aur, când ninge cu cârnaţi, iar plopul 
rodeşte îmbelşugat cele poame dulci, de la cel Rusalim...“ 

Mai aduse conu' Todiriţă meşteri venetici, spre a da pildă 
şi învăţătură oamenilor despre mânuirea maşinăriilor, dar 
alde Fritz ori Hermann aveau grai hurducat, lătrau dracii în 
gâtiţa lor şi poate Ducă-se pe pustii să-i priceapă! 

Vârf însă puse la toate - râsul satului se auzea până la 
leşi - făptura şi slujba lui Ludovic Ress, „doftor în chirurgie 
şi mamoş“. Rosturile acestuia în Mărgineni aduceau dovadă 
până şi cugetelor celor mai blajine, necârtitoare şi 
netăgadnice, despre scrânteala boierului. „Adicătelea să 
plăteşti simbrie ortomană neamţului, pentru slujbuliţă 
săvârşită între două căscături de orice moşneagă din sat şi 
pe care o mulţămegşti cu o găină ori o basma de ouă...“ 

Pe toate însă Miclescu, chiar dacă făcea haz, le privea cu 
îngăduinţă. 

„La o urmă, toate inovaţiunile au fost întâmpinate cu 
batjocură şi împotrivire. Şi iarăşi îi bine ca omul să aibă 
ideal şi preocupări înălţătoare. Ce pofteai să facă, mon 


cher? Să trăiască în trândăvie, măcinându-şi avutul la 
cărţi?“ 

În ochii conului Vasile sticleau licurici veseli: 

— Tu ce ideal ai, lonică? Ce înălţătoare preocupări? 

Miclescu, pe care-l îngrozea orice efort, orice 
presupunea sârg şi travaliu, ridică palmele parcă apărându- 
se: 

— Ilertăciune, mon vieux. Cu mine se schimbă situaţiunea. 
Idealul meu este frumosul, artele. Orice dregătorie m-ar 
împiedica, ar pune oprelişti aspirațiilor mele! Nu! Nu mă 
văd deloc amploiat... 

Se aflau în biblioteca Mărginenilor. Conu' Todiriţă făcu 
din ochi înconjurul încăperii, simțindu-se peste măsură de 
mulţămit. Atmosfera english era desăvârşită: în cămin focul 
ardea molcom, flacăra împrăştiind luciri de răşină, aromea 
a piele şi tabac fin, dincolo de ferestre hălăduia viscol 
îndrăcit ca în lande, iar câinii - York şi Cyril, pentru slugi 
Iorgu şi Chirilă - picoteau la ciubotele stăpânului. Pe 
mescioara cu intarsuri din lemn de tec, dintre foteluri, se 
aflau o cutie cu havane şi două cupe: grogul Zăvoianului şi 
coniacul Napoleon al mai gingaşului Miclescu. 

— Oricât ai cârti, tu, Johnny, în Mărgineni am izbutit cea 
mai distinsă casă din Moldova. Cată oleacă împrejur: te poţi 
închipui oriunde în Devon, Sussex, Devonshire, Kensington 
ori Weast-Endi:5*, iar eu gândesc că asta înseamnă ceva. 
Nu crezi? 

Miclescu se strâmbă şi cioculeţul bălai se abătu spre 
umăr: 

— Nu cred defel. Dacă poftesc un Paris, mă îndrept într- 
acolo şi mi se pare netot din cale-afară să car Parisul în 
Fălciu. Fiece meleag îşi are veşmântul, destinele şi 
deprinderile sale! Pune-i cloţei coadă de păun, păunului 
urechi de măgar, porcului coroană, căprioarei cocoaşă de 
cămilă şi frumuşică babilonie vei izbândi! 

Zăvoianu se holbă: 

— Ce cocoaşă? Ce măgar?! Ai bolunzit? 


— C'est toi qui demenages 

Conu” 'Todiriţă îşi cercetări inelul cu stemă de pe degetul 
MIC: 

— Dacă nu te-aş şti de mititel, aş zice că eşti pizmaş... 

— Dar aşa? îl asmuţi Miclescu. 

— Aşa, gândesc că te pui de-a curmezişul progresului şi 
civilizaţiunii, că nu auzi clopotele vremilor noi. La vremi noi, 
oameni noi. 

Miclescu râse: 

— Tu eşti nou? Bată-te mântuirea să te bată... 

— Da! mugi Zăvoianu. Sunt nou, o simţesc în toate 
mădularele mele, iar cugeterea tot nouă mi-e... Unde caţi? 
Coniacul îi pe consolă. Te-ai îmbătat, mon petit. 

Miclescu îşi turnă în pahar râzând mereu: 

— Bine, sunt beat... Da' ce-i facem cu urgia de-afară? 
Dacă se înverşunează, aici rămânem îngropaţi, până la 
ghiocei... 

Era om de oraş şi pe la moşiile dumnealui nu călca decât 
o dată în an; năimise în slujba de intendent un văr mai 
depărtat, ififliu, „dar onest şi priceput“. 

„Nu-mi pace â la campagne, mon cher... nu se află 
comodităţi... Natura? Ce-i aia natură? Muşte, bălegar, hăis- 
cea! O las poeţilor carele le stihuesc despre lună văduvă... 
Prefer natura de la Hugues, Capşa, Fieschi.“ 

Abatere de la gusturile dumnealui făcea, din când în 
când, doar de dragul Zăvoianului, pe care-l însoțea la 
Mărgineni; două, mult trei zile. Acum se aflau aici, pentru 
pricină însemnată de moşie. 

Conu Todiriţă dădu peste cap băutura fierbinte: 

— „Crivăţ, crivăcior/De va fi să mor,/Pe-acest colţişor,/Să 
aduni cu drag/Sub un verde fag/A mele osişoare!...“ 

— Taci, bre! Aud larmă în ogradă... Mi se pare că ne pică 
oaspeţi... 

Ciuliră amândoi urechile: hămăitul câinilor şi glasurile 
slugilor îmbinau hărmălaie din care nu se desluşea nimic. 


Trei bubuituri zdrucinară uşa bibliotecii şi Stan, feciorul, 
înţepeni în prag. Era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de 
ani, cu nas lătăreţ, înfipt într-un chip rotund ca un harbuz. 
Privirea  sanchie căuta mereu spre  îmbucătura 
sprâncenelor, de parcă sărmanul ar fi cercat mereu să-şi 
amintească de ceva. Conul 'Todiriţă găsea însă că privirea 
crucişă - beteşug pentru care nu-ţi ies fetele la portiţă în 
întâmpinare - îi dădea distincţie şi de-aceea îl unsese valet. 
Stan purta straiul de zi obişnuită: livrea cafenie cu fireturi 
de argint, nădragi scurţi, colţuni până la genunchi şi 
încălțări cu cătărămi, care-i asupreau amarnic picioarele. 

—  Milărd, izbucni glasul de cimpoi al feciorului, 
lumânarea sa, boier Grigore, părintele domniei tale, tăt 
milord, numa' ce-a poposit în ograda noastră. Adăugă: îi 
degerat ţurloi şi de clănţăneală i s-au dezghiocat 
măsăluţele... 

O mână puternică îl smulse din prag: 

— Lipseşte de-aici, netotule! 

Conu' Grigore, om ca la şaizeci de ani, cu un cap mai 
scurt decât fecioru-său, dar tot voinic şi cu trup bine legat, 
îşi lepădă şuba îmblănită şi cuşma de miel în braţele lui 
Stan, zvârlind priviri înflăcărate. Aşa era căutătura 
dumnealui, de tăciune şi parcă mereu arzândă. De sub 
mustaţa pleoştită, gura botoasă se iţea îndărătnică, creţuri 
adânci îi însemnau obrazul. 

— Ce păsărească bălmăjeşte ista, bre? 

Într-aceeaşi clipă se răsuci spre Miclescu, ieşit în 
întâmpinare, şi-l îmbrăţişă bătându-l pe spinare. Zâmbet 
blând îi îndulci privirea vreme de o clipă. 

— Ce faci, lonică? Sănătos? Voinic? 

— Cu voia domniei tale, amândouă. 

— Aşi! Te făleşti. Tot pirpiriu ca un scripcar te afli. 

Se întoarse apoi spre fecioru-său. Zăvoianu cel tânăr îşi 
ascunse surpriza şi emoţiunea. Se înclină dinaintea 
boierului: 

— Sir... 


În sinea dumnealui, boier Grigore se simţea mândru de 
ighemoniconul spilcuit pe care-l deprinsese fecioru-său în 
Englitera, dar, zicându-şi că şi coarne prea lungi ajung a 
borti cerul, i le reteza când şi când, osândind scurt: 

— Mofturi! 

Se răsti apoi către slugă, care rămăsese cu veşmintele 
boierului în braţe şi rânjea tâmp, cu o fericire neînţeleasă 
pe chip: 

— Tu ce te hlizeşti, Stane, de parc-ar veni Sfinţii Paşti? 
Ori mi-o fi crescut ceva pe nas? 

— lertăciune, milărd şi coane Grigore. Aştept poruncă de 
răpus rebegeala. Şi dacă nu se află poruncă, eu m-oi răsuci 
în ciubote şi m-oi duce, căci trebuşoara cea multă aşteaptă 
mâini harnice şi... 

— Ci nu mai tolocăni, moară neferecată! Îmi zdruncini 
urechile. Te-o înţolit stăpân-tu ca pe-o momiţă de iarmaroc, 
dar cleveteala în deşert n-a ştiut a ţi-o struni. 

Todiriţă, jignit, vorbi cam pe nas: 

— Oare trebuie să desluşesc domniei tale, Sir, că 
civilizaţiunea nu-i floare s-o rupi din grădină şi să ţi-o înfigi 
la butonieră şi dintr-o dată, nu-i aşa, dobândeşti... Ce să mai 
vorbim... Sunt cestiuni seculare şi chiar milenare, unde 
pacienţa... 

— A se slăbi cu discursurile! Lasă-le pe seama lui musiu 
Kogălniceanu şi-a lui Panaite Balş. 

Miclescu îl urmărea râzând. Dinţii mărunți, bine rânduiţi, 
sticleau alb pe chipul auriu ca mătasea. 

— Chiar nu vrei să te încălzeşti, nene Grigoriţă? 

Bătrânul îl cercetă scurt. În inima sa, lonică avea 
dintotdeauna loc statornicit, alăturea de fecioru-său. „E 
frumuşel, bată-l norocul, ca o damă. Zâmbet parşiv, 
dulceaţă în căutătură...“ Nu-şi desluşi însă gândurile şi rosti 
morocănos: 

— Ba m-oi încălzi cu o stacană de vin fiert, cu belşug de 
coriandru, scorţişoară şi chiperi. Cată să nu fie zăhăreală, 
Stane, şi zoreşte! 


După vreun ceas, privirile cercetau ca după un abur, 
glasurile se domoliseră. Todiriţă îşi zicea că trăieşte unul 
din ceasurile prea fericite, binecuvântate de Dumnezeu. 
Toate îl mulţămeau: viscolul, focul harnic din cămin, havana, 
prezenţa părintelui şi a prietenului, făpturile care-i erau 
mai dragi pe lume. 

— Nu ne-ai spus încă, tată, cu ce prilej te afli în Moldova. 
Te ştiam la Bucureşti. 

— Dacă şi mintea ţi-e scurtă precum aducerea aminte, 
bre 'Todiriţă, ştiu că ai pus-o de mămăligă. Ai uitat că am 
avut termen pe 12, la leşi, pentru Glodeni? 

— Dinculeştii s-au fost prezentat? întrebă Ionică. 

— Prezentat, bun înţeles. Şi-au pus advocat pe clănţăul 
cela de Zmeureanu, meşter mare, când îi a găsi spini în 
mămăligă, dar carte nu prea ştie. 

Todiriţă îşi drese glasul ruşinat: 

— Şi cum a rămas? 

— Ne-o dat alt termen, la 15 al lui april. Lipsă de 
procedură pe chestiune de citaţiuni. Martorii nu le-au 
primit la vreme. 

—  Machiaverlâcurile Zmeureanului!, tună Todiriţă. La 
potlogării dintr-acestea ştiu că-l taie capul! 

— Dac-o fi de trebuinţă, ne-o tăia şi pe noi. 

— Într-o ţară unde există civilizaţiune... 

— Lasă civilizaţiunea, i-o tăie bătrânul. loan, ascultă, 
odăile pentru oaspeţi sunt primenite? 

Bărbia şi pieptul lui Todiriţă tresăriră de plăcere: 

— În casa unui om care cunoaşte, nu-i aşa, 
civilizaţiunea... 

— Parc-ai fi umflat cu chişcă, măi! Ce tot baţi câmpii şi 
țarina? 

— „Căci, nu-i aşa, cunoaştem cu toţii că civilizaţiunea şi 
curatul... 

— Atunci porunceşte să facă şi focul. Şi să duduie!... 
Conu” Vasile din Mirceşti îi friguros ca o muiere, tot într-o 
vară ar ţine-o. 


— Alecsandri?, se miră Miclescu. Poetul? Vasile? 

— Ba harabagiul!, râse boier Grigore. El, care altul? Să-i 
dai odaia albastră, a mamă-tii, lodiriţă, e mai ferită. 

Pe Miclescu îl măcina uimirea: 

— Aceasta chiar că e ciudat! Vasile o ia din loc o dată cu 
cocorii şi caută-i după aceea urma în însorita Italie ori pe 
Riviera franţeză. Doar pricină însemnată de domnie trebuie 
că-l sileşte să îndure urgia iernii şi încă să mai şi voiajeze. 
„Ca m'etonne, vraiment... “49 

— Nu te mai etona, fiule... Şi pricina-i, într-adevăr, 
însemnată. 

— De unde ştiţi, Sir, că ne va onora cu vizita domniei 
sale? 

— Am călătorit împreună de la leşi şi până la Rădenii lui 
Alecu Bordeianu, unde a hotărât popas de câteva ceasuri. 
Apoi, a făgăduit, cât de silnică ar fi vremea, că se îndreaptă 
încoace, unde va înnopta. 

— Alecu Bordeianu..., rosti pe gânduri Miclescu. La leşi, 
ştii cumva, moş Grigore, la cine a tras? 

— La Mitică Florescu, unde a zăbovit trei zile. 

— Aha!, făcu plin de tâlc Miclescu. 

Todiriţă se holbă: 

— Adică ce-ai priceput? 

— Gândeşte-te oleacă! Bordeianu, Florescu, neamurile şi 
prietenii lor... Oamenii cei mai cercaţi şi de confiance ai lui 
Vodă, din toată Moldova, şi care şi-au dovedit onestitatea şi 
ataşamentul nu o dată. l-au fost totdeauna alăturea lui 
Cuza, fără clipă de şovâăială. Semn limpede, dară, că domnia 
se află la ananghie. 

Glasul lui 'Todiriţă bubui clopot: 

— Ţara e cu Alexandru loan Vodă! Ce izbuteşte oare 
hăitişoară de lupi împotriva pădurii? lar eu, dacă aş fi în 
locul prinţului, i-aş descăpăţâna dintâi pe ticăloşii ceia de 
Panaite Balş şi Sutzu, aşa cum isprăveau străbunii noştri cu 
hainii! 

— Şi cum rămâne cu civilizaţiunea? râse Miclescu. 


Câteva clipe descumpănit, Zăvoianu cel tânăr rămase cu 
gura şi ochii căscaţi. Fruntea, sprâncenele i-erau înnodate 
de încordare. Dintr-o dată săltă un deget, vrând parcă să 
bortească tavanul: 

— Civilizaţiunea e pentru oameni civilizaţi! Dixi/ 


Conu' Vasile din Mirceşti sosi abia către miezul nopţii, 
când cei doi Zăvoieni, dimpreună cu Miclescu, puneau 
rămăşag că, țintuit de vremea amarnică şi gazde plăcute, 
poetul avea să rămâie peste noapte la Rădeni. 

— Sunt îngheţat bocnă, fură cele dintâi cuvinte ale 
oaspetelui. Pot a vă spune, dragii mei, că prefer mille fois 
focul Gheenei decât viforniţa meleagului. 

Miclescu zâmbi: 

— În consecinţă, coane Vasile, grijeşte să grămădeşti 
păcate destule, pentru a-ţi asigura rezidenţă caldă dincolo. 

— Dragul meu, de mititel numai grija asta o am. 

Îşi freca lângă foc mâinile cu degete lungi şi puternice; 
mustaţa vârtoasă, încă udă, strălucea, dar în obrajii vineţi 
de frig începuse a i se întoarce culoarea. 

Boier Grigore râse încetişor. Încercă să-l iscodească, 
luându-l pe departe: 

— Mă întreb, fiule, au ce pricini prea însemnate te-au 
înghiontit la drum năprasnic? De inimă să fie? Atunci, de 
bună seamă, jupâniţa-i neasemuită. 

— Chiar! sări Miclescu. Te ştiam la Londra, în misiune. 
Doar nu â la recherche du soleil“!: înfrunţi nămeţii 
Moldovei. 

— Soarele!, oftă Alecsandri. Să-l simţi întins într-un 
chaise-longue pe covertă, cercetând întinsa albăstrime a 
Mediteranei... Nu cunosc mai deplină încântare... 

Bătrânul Zăvoianu dădu din cap: 

— Te-ai izbit mumă-tii, biata cucoana Elencu. Şi pe-aceea 
n-o ştiu decât oftând după soare. Chiar şi pe vipie, parcă tot 
frig simţea în spinare. Eh... Dumnezeu s-o ierte! 

O umbră trecu peste ochii păcurii ai poetului. 


— Sângele insular, coane Grigore... 

„Ba oftica“, gândi bătrânul Zăvoianu. Ghiunghiul o 
răpusese la abia patruzeci de ani şi-acelaşi beteşug le 
seceraseră şi pe fetele ei, surorile poetului, Prohira, 
Smaranda şi Iheodosăe... 

Miclescu îi întinse o cupă de coniac: 

— Zăboveşti mult în ţară? 

Alecsandri clătină din cap: 

— O săptămână, poate două. 

— Şi ţi-ai găsit vreme şi pentru Zăvoieni? Iodiriţă, iacă 
omagiu nepreţuit adus nobilului tău home. 

Zăvoianu cel tânăr îşi drese glasul: 

— Castle, vrei să spui, Johnny. 

Alecsandri râse: 

— Bravo vouă! Vă invidiez, dragilor, că duceţi vieţişoară 
dulce, neasuprită de griji ori necazuri. Veselia vă e stea 
călăuzitoare, desfătarea preocupaţiune principală. 

— Acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin! Şi tot 
asemenea domniei tale, Vasilică. 

Poetul zâmbi subţire. Spre deosebire de zăluzii aceştia, 
Todiriţă cam nătâng, dar inimă îmbelşugată ca o pâine 
moldovenească, Ionică iutac la minte, dar trândav şi încet 
ca melcul, el intrase în slujbă domnească încă de la 
optsprezece ani. Abia întors de la Paris, prea înălţatul domn 
Sturdza, socotind că se va fi „adăpat cu învăţătura cuvenită 
spre a fi de folos patriei“, îl unsese pe Vasile, feciorul 
vornicului Alecsandri, în slujba de şef „al mesei despăgubirii 
scutelnicilor şi al pensiei răsplătitoare la visterie“. Iar de- 
atunci, în peste douăzeci de ani, împlinise dregătorii 
însemnate, ce-i aduseseră prețuirea întru sârg şi pricepere 
a lui Sturdza şi, mai cu seamă, a lui Vodă Alexandru Ioan [. 

Pentru că toate, însă, le împlinea cu dibăcie, voie bună, 
graţie şi eleganţă, în straie albe ori naramzii şi panamale cu 
gardini largi, răsucind nelipsitul bastonaş cu măciulie de 
aur şi stihuri prea inspirate, pizmaşii, ori nărozii, ori cei cu 
căutătura uşuratică îl socoteau dregător de operă bufă, 


patrician al plăcerilor rafinate, prinţ al albastrei 
Mediterane. 

— Fie aşa precum spuneţi voi, dragii mei amici. Umblă o 
vorbă în Moldova noastră că cioara croncăne, corbul 
bombăne, cucuvaia cobeşte, ciocârlia cântă... Dar se 
cheamă că toate ciugulesc văzduhul... 

Todiriţă dădu din cap pătruns: 

— E adânc... Vezi, Johnny, ce-ţi vorbeam mai adineauri... 
Poporul nostru îi doldora de înţelepciune. Civilizaţiunea! 
Aceasta-i lipseşte. 

Boier Grigore cercetă răsucind carafa goală: 

— Vorbiţi fără spor, ca moşnegele când curăţă mazăre în 
poală la portiţă. Ascultă, Vasilică, ai ceva însemnat a ne 
spune ori ba! Şi-atunci m-oi trage în iatac. De dodii şi pozne 
poeticeşti avem vreme şi mâine. 

— Ai dreptate, boier Grigore. N-am făcut popas fără 
pricină la Mărginenii domniilor voastre. Şi voi spune-o în 
cuvinte puţine. Vodă Cuza e în mare primejdie. Nu doar 
domnia, scaunul, ci şi viaţa lui. 

Miclescu îi privi pe ceilalţi cu mulţumirea omului care a 
prevăzut cu dreptate: 

— Ce vă spuneam eu? La leşi - Mitiţă Florescu, aici - 
Bordeienii. Tot vizite cu tâlc... 

Alecsandri surâse: 

— Ştiam că nu eşti nătărău, Ionică. Bibeştii şi Ştirbeii, 
aud mai nou şi de Sutzu, dimpreună cu camarila, pun la 
cale asasinarea lui Vodă. 

Boier Grigore încruntă sprâncenele: 

— Dacă ştiţi mâna ucigaşă, n-o puteţi opri? Greu să afli 
din ce parte se va slobozi flinta, dar dacă o cunoşti... 

— Raţiuni însemnate, pe care eu le ignor şi presupun că 
n-aş avea dezlegare să le dezvălui, îl silesc pe Vodă să 
procedeze cu mult tact diplomaticesc. Aceasta este dorinţa 
şi porunca lui. lar tu, lonică, chemat eşti să ne ajuţi. 

Miclescu roşi de surpriză, dar şi de plăcere: 

— Eu?! 


Todiriţă, înfierbântat de grog şi elan patriotic, urlă: 

— Prietinul meu va şti să-şi facă datoria! E un Miclescu şi, 
mai presus de tot, român. Căci „Românul încă ştie a se bate/ 
Şi urăşte viaţa fără libertate“. Şi iarăşi, cum zice poetul: 
„Unde este timpul cel de bărbăţie/Când murea românul 
pentr-o datorie?“ Ţi-o spun eu, Bolintinene! E aici. Acum! 

Se holbă spre ceilalţi, încredinţat de efectul vorbelor sale. 

Alecsandri râdea cu poftă: 

— Uşurel, Todiriţă. Trag nădejde că, până la prohod, mai 
avem oleacă. 

De pe săliţă, dincolo de uşa închisă, se auzi zgomot 
cumplit de talgere şi trâmbiţă. 

— Ce-i? se sperie boier Grigore. Ce s-a întâmplat? Ce fu 
asta? 

Miclescu se prăpădea de râs: 

— Glasul patriotic al lui Stan, feciorul. Când Todiriţă ţine 
discurs, cela, de după uşă, îi însoţeşte cuvintele cu zăngănit 
de blide eroic. 

Zăvoianu cel tânăr răcni: 

— „Trâmbiţa răsună sus pe coasta Verde;/Armia lui Ţepeş 
printre brazi se perde!“ 

— Ba ţi-ai pierdut tu minţile, măi băiete, spuse boier 
Grigore. Şi ţi-ai smintit şi slugile. 

— Aşa şi aşa, făcu neatent Todiriţă. 

Alecsandri îşi şterse lacrimile: 

— Să lăsăm şaga, că timpul ne e drămuit. lonică, găteşte- 
te de drum. Mâine dimineaţă luăm în piept drumul 
Bucureştilor. 

Todiriţă dădu din cap: 

— Da, da, negreşit! Poruncesc de sanie la cel dintâi ceas. 

— Hm! rosti sceptic boier Grigore. Îi porunci tu, fiule, lui 
Stan, de sanie, da' cum să porunceşti cerului de vreme 
priincioasă? Nu ieşim bine din sat şi rămânem împotmoliţi. 
Mai chibzuieşte, coane Vasile... 

— Nu ne e îngăduită nici o clipă de zăbavă! Apăsă: Mie şi 
lui Ionică. 


— Aha, pricepu Zăvoianu. 

— Aşi! Nu-ţi lepezi prietenii la primejdie, nu pricepu 
Todiriţă. Plecăm împreună. 

Alecsandri ridică din umeri. Miclescu nu-l slăbea din 
priviri: 

— Încă nu mi-ai explicat de ce aveţi nevoie de mine la 
Bucureşti. Mă simt onorat, desigur, dar, franchement, nu 
văd cum v-aş putea fi de folos. Sunt un simplu consumator 
de viaţă, fără aspiraţiuni politice... 

— Când pădurea a pornit rezbel împotriva lupului, 
presupuse boier Grigore, a opintit şi iepuraşul. 

— Ar fi o explicaţie, râse Alecsandri, cu unele corijări. 
Pădure se află, lup există, de iepuraş nu ne pasă, căci alta 
ne lipseşte. 

— Ce anume? 

Un zâmbet fugar despică obrajii oacheşi ai poetului: 

— O privighetoare, să zicem... O privighetoare în strai 
mândru de păun. Şi pentru că amicului Todiriţă îi plac 
improvizaţiile... 

Începu să fredoneze o bine cunoscută şansonetă cântată 
de Mamzel Pompon la Moulin Rouge: 

— Păunaş grațios, june şi frumos/De demoazele visat/De 
dame  adorat/la Capşa 'mpărat/V-o zic, e  dracu' 
gol/Miclescu... rossignol*2: ! 

— Bravo!, mugi Iodiriţă, beat mort. Cu asemeni poeţi... 
civilizaţiunea... Desigur... Va să zică... Ce să mai discutăm? 
Trăiască! 

De pe săliţă, răspunseră talgerele lui Stan. 


CAPITOLUL IV 


Întrevederile de ordin privat - Alexandru Vodă înţelegea 
prin aceasta întâlnirile cu miniştrii săi ori alţi dregători, 
menite să rămână secrete, discuţii al căror conţinut mai cu 
seamă trebuia ocrotit de indiscreţiile gazetelor - aveau loc 
în salonul cu peisaje al palatului domnesc. Aici, între 
tapiserii scumpe, privelişti de vânătoare, bucolice, ori de 
interior fastuos, Cuza, deşi fire deschisă, neînclinată spre 
bănuieli tenebroase ori inexistente machiavelisme vizându-i 
persoana, se simţea în largul său, cu desăvârşire liniştit, 
departe de orice - plăcut ori dezagreabil -, care prin 
neaşteptatul imediat i-ar fi putut abate gândul de la 
preocupări şi mai imediate. 

Şi, tot ca de obicei, în asemenea situaţii, Alexandru Vodă 
nu arbora ţinuta oficială a principelui, ci vestimentația 
„bonjuristului cu stare“: redingotă strânsă pe talie, 
pantaloni întinşi cu elastic petrecut pe sub talpa ghetelor, 
jiletcă viu colorată, la gât legătură bogată de atlas. În 
acelaşi fel de straie, uneori ponosite, străbătea străzile 
Bucureştilor într-un incognito pe care căuta neîncetat să-l 
desăvârşească. 

Asemenea altor crai, precum Henric al IV-lea, Ludovic al 
XI-lea ori Frederic I Barbarosa - pentru a-i pomeni pe cei 
mai cunoscuţi -, nu se mulțumea cu rapoartele iscoadelor şi 
ale dregătorilor linguşitori, ci dorea să se încredinţeze de 
visu de adevărul acestora, să „simtă pulsul populaţiunii“, să 
cunoască, păşind în colbul uliţei şi nu călare, înveşmântat în 
brocart de aur, aspiraţiile oamenilor, nemulţumirile lor. 


În dimineaţa aceea de decembrie a 20-a zi, mărturisea 
calendarul franţez al librăriei Hachette, de pe biroul Boulle 
- „lacă! Se scurge şi Ningău!“ -, Vodă Alexandru loan se 
simţea melancolic - jai le cafand - şi nemulţumit. 
Nemulțumit de el însuşi. 

În ciuda vremii haine, Elena Doamna se urnise încă din 
zori spre Castelul de la Ruginoasa. Era însoţită, bineînţeles, 
de nelipsita Zoe Manta şi de o mică suită. Cuza se 
împotrivise zadarnic acestei călătorii. Elena era tot zăcaşă 
de la o vreme, se împuţinase la trup, iar cearcănele, 
pacostea ochilor negri încă din tinereţe, opinteau acum a-i 
devora întreg obrazul. Doftorul curţii, Marcovici, vorbea 
despre slăbiciune generală, împuţinarea forţei de fiinţare, 
maladie a nervilor mai scurţi pe partea dreaptă. îi 
recomandase fier, masaje speciale, băi la Baden şi, desigur, 
multă linişte şi odihnă. 

Cu o săptămână în urmă hotărâseră dimpreună ca, 
imediat ce timpul se va îndrepta, Elena să plece la 
tratament. Se răzgândise pe neaşteptate, ceea ce nu-i 
stătea în fire (ba, dimpotrivă, din deciziunile ei n-o urnea 
nici Dumnezeu 'Iatăl), şi - iarăşi împotriva felului său 
obişnuit de a fi, blândă şi obedientă - de astă dată, mereu 
cu blândeţe şi glas supus, se încăpăţânase să întreprindă 
acest voiaj pe care Cuza îl socotea sinucigaş, iar pe ea, 
Doamna, lipsită de cumpăt şi orice logică... 

Cuvinte grele pe care le regreta amarnic. În ciuda 
căsătoriei lor, silnice şi săracă în bucurii, ei doi se 
respectaseră totdeauna, relaţiunile rămânând elegante, de 
o mare etichetă, prea strictă chiar între doi soţi. „Etichetă 
de salon şi nu de alcov...“ 

Privind din spatele draperiilor grele urgia de-afară - 
până şi birjele păreau să se clatine sub răsuflarea sălbatică 
a viscolului - Cuza Vodă căuta să ghicească care anume din 
faptele sale, culpe ar fi trebuit să spună, şi erau multe, 
destule, pricinuise amărăciunea Doamnei. Căci evadările 
Elenei la Ruginoasa, ori Soleşti, sau depărtatul Paris, 


constituiau reacţia şi modul ei de a se revolta vizavi de 
abaterile, de greşelile Măriei Sale, ca soţ. 

Şi oare fusese vina lui că n-o iubise, n-o putuse niciodată 
iubi cu adevărat pe distinsa, delicata, devotata Elena? 
Dragoste aprigă, furtunoasă, prilej de lacrămi şi amarnice 
suferinţe, dar şi de bucurie sălbatică, încleştată când, 
pentru a smulge orologiului un ceas, un singur ceas de 
fericire, orice jertfă pare măruntă şi neînsemnată?... 
Horloge, dieu sinistre, eftrayant, impossible/Donc le doigt 
nous menace et nous dit: Souviens - toi! 

Căsătoria - se petrecuseră de-atunci aproape douăzeci 
de ani - o doriseră părintele său, polcovnicul loan Cuza, şi 
aspra Catinca Rosetti, mama Elenei. Alexandru loan - 
pentru familie şi prieteni Alecu - îşi cunoscuse viitoarea 
soţie cu prilejul unei soarele la leşi. Îl impresionase gingăşia 
acestei fete înalte, cu chip prelung şi privire gravă, floare 
cu talie fragilă, căutând mai mult umbra cotloanelor şi 
apropierea zidurilor. Prinsă în lumina candelabrelor, în 
mijloc de salon, simțind zeci de priviri de cele mai multe ori 
doar închipuit aţintite asupră-i, Elena se fâstâcea, devenea 
stângace, cu gura pecetluită. Unii o socoteau netoată, alţii 
fudulă, dar, de toute facon, searbădă. 

Pricină, una din ele, pentru care petrecerile, marile 
baluri şi soarele o înfricoşau şi le ocolea atât şi chiar peste 
cât îngăduia eticheta. Bineînţeles, aceasta era firea 
Doamnei, dar multă vină se cuvine şi mamăssii, coana 
Catinca. De copilă, Rosettoaia o strunise cu asprime, 
îndrumând-o spre rugăciune, piguleală la gherghef, viaţă 
schimnică între zidurile conacului. Afurisea zaiafeturile, nu 
îngăduise risipa, straiele Elenei, lipsite de podoabe 
„uşuratice“ - panglici, noduri, volanuri, flori -, păreau 
monahiceşti, iar ghiloseala... Sfântă Fecioară! Un praf de 
pudră ori oleacă de roşu pe pomeţii măslinii erau socotite 
drept nelegiuiri fără seamăn, dobândite de-a dreptul din 
desaga de fărădelegi a Necuratului. 'Tot de-acolo purcedeau 
şi romanţurile, zimbrele, căutătura galeşă, îndreptată din 


spatele evantaiului, mlădierile sataniceşti pe aripi de valţ, 
stihurile de dragoste aşternute în albumul cu scorţuri de 
catifea - într-un cuvânt, tot ceea ce franţezii numesc a flirta. 

Fireşte dar să nu se întâmple nepotriveală mai dureroasă 
ca cea dintre Elena şi Alecu Cuza. Viitorul Domn, bărbat 
potrivit de stat, sprinten, chipeş - păr bogat, castană 
coaptă, căutătură albastră de o strălucire metalică şi un 
zâmbet plin de ispite - „Feri-mi, Doamne, muierea, ori fiica, 
ori pe soru-mea!“ - lumeţ şi plin de vioiciune, strălucea în 
societate ca un far, era întâmpinat pretutindeni cu dragoste 
şi bucurie. lar Alecu iubea oamenii, toate împrejurările 
unde putea să se desfăşoare ca om de mare farmec, 
conversaţia lui era scânteietoare, vorba ascuţită şi plină de 
duh; dansator desăvârşit şi neobosit, ştia - mare har! - să 
vorbească oricui pe limba sa, dar mai cu seamă să spună 
ceea ce boieroaica moşneagă, fără dinţi, ori demoazela cu 
obraji rozalbi, ori târgovăţul, ori opinca, ori bărbierul talian 
care-i grijea favoriţii şi barbişonul doreau, le făcea plăcere 
să audă. 

Şi astfel, încă din zorii căsătoriei, Alecu începuse a 
cutreiera singur saloanele Ieşului. Încurajată de mamă-sa - 
„demonul rău al căsniciei mele“, zicea Cuza - Elena trăia 
mai mult la Soleşti, păzind zidurile conacului, în deplină 
singurătate; „reculegere“ se chema în glosarul cucoanei 
Catinca, iar  ginere-său se întreba şi  răsîntreba: 
„Reculegere după cine? După ce?“ 

„Mon vieux“, îi spunea adesea Alecsandri, prietenul de-o 
viaţă, „faci parte din rândul celor care nu trebuie să se 
însoare niciodată. Îţi lipsesc talentul şi vocaţia pentru 
această instituţiune, aşa cum alţii n-au har pentru poezie, 
pictură sau cifrărie. Pune-mă pe mine în capul unei 
negustorii mănoase, ori administrator de moşie - falimentul 
e asigurat...“ 

„Socoţi dară că am dat faliment?“ 

„De tine îmi pasă mai puţin, căci ai rezerve inepuizabile... 
Marea falimentară e Doamna ta.“ 


„Ea nu se consideră tot astfel...“ 

„Aşa-ţi place ţie să crezi...“ 

În sinea lui, însă, Domnul îmbrăţişa acelaşi crez. Pe o altă 
femeie - bineînţeles, Elena era desăvârşită, cantitate şi 
icoană de însuşiri, chiar prea icoană, doar că pe ei doi 
Ziditorul nu-i blagoslovise Adam şi Eva - el, Alexandru Ioan, 
ar fi făcut-o fericită. 

„N-am cerut extraordinarul! Oleacă de veselie, de 
îngăduinţă faţă de oameni şi păcatele lor, un cuget mai 
încrezător în viaţă şi frumuseţile ei, o filosofie mai... 
mireană despre dragoste...“ 

În locul acestora, priviri cernite, suspine şi osânda aprigă 
a slăbiciunilor semenilor! Nu soare şi muzici vesele, ci 
mereu ceaţă şi prohod, însoţirea trupească - ruşine 
îndurată întru înmulţire... 

Imaginea Mariei îl însenină oleacă. Alexandru loan era 
prea lucid pentru a nu şti că ibovnica domnească nu avea 
însuşirile mari, unic şi arareori înmănuncheate într-aceeaşi 
făptură ca Elena. Pe Maria nu te puteai bizui - o gândea şi 
astăzi, după ce zămisliseră împreună doi prunci -, dar Cuza, 
fără a zăbovi îndelung asupra gândului vrăjmaş, nu o dată 
încercase să-şi închipuie care ar fi Maria lui, cât ar rămâne 
din ea în clipe de restrişte, clipe cheie, clipe de cruce: 
detronare, exil, boală, trai mediocru în pribegie. Şi iarăşi 
dar!  Nătâng acela de se rătăceşte în închipuiri 
nenorocoase! Dacă o ţii aşa, nu mai faci focul în sobă, de 
teamă să nu ţi se aprindă casa. Zilele petrecute cu Maria 
erau vesel danţ de fluturi albi în livadă de meri înfloriţi. Se 
mâniau repede amândoi, furtuna se dezlănţuia cu 
sălbăticie, dar cât de amarnic de dulce urma împăcarea, cu 
câtă sporită, orbitoare strălucire se înălța din nou soarele. 

Domnul întoarse brusc spatele ferestrei şi, retezând 
odaia cu pas hotărât, deschise uşa salonului: 

— Pofteşte, domnule Cantuniari. 


Cuza îşi aprinse ţigareta lungă, cu vârf aurit, şi stinse 
chibritul cu gestul larg, care îi era caracteristic, fără să 
sufle în el. 

Stăteau comod, în jilţurile delicate cu picioare firave 
aurite, ca într-un salon. Şi, ţinând tot de făptura lui Cuza, 
de îndemânarea şi firescul cu care ştia să-şi apropie 
oamenii, Barbu se simţi imediat la îndemână. Deşi 
bunăvoința lui naturală, tonul prietenos înlăturau bariere şi 
rezerve, Cuza îşi păstra statura princiară. Nici cel mai 
cutezător ori lipsit de creştere personagiu nu-şi îngăduia a 
cădea în familiarism. 

Barbu ridică ochii. Întâmpinând privirea zâmbitoare a 
Domnului, îşi îngădui şi el surâs sfios. Era cea dintâi oară 
când se afla singur cu Vodă, el îndeobşte - de trei ori patru 
cu totul - însoţindu-l ca subaltern, umbră neînsemnată, pe 
prefectul Alexandru Beldiman. 

— Ce mai face cucoana Vasilena? Desigur, mereu 
mândria Bucureştilor noştri. Transmite-i, te rog, omagiile şi 
sărutările noastre de mâini. 

Cantuniari se săltă uşor în jilţ, de parcă ar fi dat să se 
ridice spre respectuoase mulţumiri, pe care le bălmăji în 
barbă. 

— Ne-ar plăcea, urmă Cuza, s-o vedem mai ades la Curte, 
căci ne lipseşte şi Doamnei, şi mie. Părintele dumitale, conu' 
Iordache Talianu, nu ne ocolea cu atâta cerbicie. 

În ochii lui Vodă se aprinse lumina aducerilor aminte 
duioase: 

— Eram prieteni buni şi, nu o dată, am petrecut 
dimpreună cu dumnealui şi alţi tovarăşi la Pralea... Ce 
vremuri şi acelea! 

Despre acele vremuri cunoştea şi Barbu din povestirile 
tătâne-său. 

Ospitalitatea stăpânilor moşiei Pralea - Răducanu Rosetti 
şi Maria, domniţă Ghyka - era vestită, atrăgând toată 
floarea aristocrației moldovene. Cine nu se întâmpla acolo? 
Şugubăţul Zizin Cantacuzino, cneazul Alexandru din acelaşi 


neam, plăcut şi plin de politeţuri, Manolache lepureanul, 
vioi şi citit ca o bibliotecă grecească, bunul Mitiţă Suţu, 
Alecu Aslan, mare vânător, Alecsandri, Costache Negri, 
Cuza... lar cucoanele, chipeşe şi de seminţie aleasă, se 
înşirau colan de nestemate: Smărăndiţa Jora, Eufrosina 
Bogdan, Zulnia Sturdza, Smărăndiţa Catargiu cu fiică-sa, 
preafrumoasa Maria, despărțită încă de atunci de 
Obrenovici, şi poate chiar de atunci ibovnică neştiută a 
colonelului Cuza... 

Despre o întâmplare petrecută într-aceea vreme, cam 
vreo zece ani înainte de Unire, îi plăcea cu osebire lui 
Iordache Talianu să povestească. Cuza, straşnic ţintaş, avea 
obiceiul să-şi „facă mâna“ în fiece dimineaţă, trăgând cu 
pistolul în cortelul verde, sub care picotea, ferit de soare, 
cumnatul lui, Lambrino. Într-o dimineaţă, unul dintre 
gloanţe, trecând prin cortel, ricoşase pesemne într-o piatră, 
iar de-aici, prin ferestrele deschise ale conacului, în 
sofragerie, unde boier Răducanu, cu gura plină de 
mouillettesi*, scotocea cu linguriţa în cocotierăi!t>:. 
Fulgerat, dusese mâna la fruntea dintr-o dată plină de 
sânge. 

Panică mare, spaimă, zarvă! Din fericire, glonţul - 
Flaubert - vătâămase doar pielea capului sub păr, dar, multă 
vreme, umblase zvonul în meleag că, de fapt, la mijloc nu 
era vreo poznă de a lui Cuza, ci un atentat al Unioniştilor 
împotriva lui Rosetti Răducanu, cunoscut separatist... 

— Da, făcu Domnul, întorcându-se din gânduri, s-au 
călătorit şi acelea, aşa cum se călătoresc toate în lumea 
aceasta... Domnule  Cantuniari, te-am chemat într-o 
chestiune absolut confidențială. Nimeni, absolut nimeni nu 
trebuie să cunoască cele ce vom discuta între aceste ziduri. 

Cantuniari îl cercetă iute. Cuza îi ghici întrebarea şi 
zâmbi: 

— Chiar aşa. Nici măcar Beldiman, şeful dumitale. Şi 
răspund şi celei de-a doua întrebări, pe care n-o rosteşti. 
Am toată încrederea în destoinicia şi discreţiunea lui 


Beldiman, dar nu şi în abilitatea lui. Urmează, fireşte, al 
treilea prilej de mare nedumerire, care cercetează după 
desluşire. Nu-l destitui, pentru că îi onest, fără viţii 
păgubitoare slujbei şi mi-e cu mare credinţă. Sunt, domnule 
Cantuniari, în dregătoria pe care o deţine, însuşiri mai 
importante decât iscusinţa şi viclenia. Ca principe, îmi 
doresc în primul rând o poliţie pe care să mă pot bizui. 
Prefer deci un slujbaş cinstit, chiar dacă mai puţin înzestrat, 
unui urzitor dibaci, dar corupt şi ticălos. 

Barbu cuteză, profitând de întrerupere: 

— Măria Ta, n-ai prefera un slujbaş care să le îmbine pe 
amândouă? Şi cinstea, şi abilitatea? 

Cuza surâse cu amărăciune: 

— Cunoşti un asemenea personagiu în istorie? Unul 
singur? Până şi cel dintâi Napoleon, una dintre puţinele 
căpetenii ale omenirii care s-a bucurat de sufragiul aproape 
unanim al poporului său, a fost trădat. Nu mai e cazul să 
vorbim de canalismul lui Talleyrand. Marea artă, şi puţini se 
află în posesiunea ei, este să te foloseşti de îndemânarea 
acestor vulpi, dar să rămâi toujours en garde, să ştii să-i 
alungi la vreme. 

Strivi ţigareta în scrumelniţa masivă de argint şi îşi 
dezmierdă cu un oftat bărbuţa mătăsoasă. 

— Te urmăresc de mult, domnule Cantuniari. Cu mult 
înainte de a-ţi fi dovedit iscusinţa şi tactul cu adevărat 
diplomaticesc în răzmeriţa de la Craiova. Se afirmă despre 
mine că ştiu să-mi aleg oamenii. Că aceasta ar fi însuşirea 
mea cea mai de seamă. Râse: nu-i prea măgulitor pentru un 
principe... 

Vodă râdea sincer. Îi erau străine orgoliul, deşarta 
vanitate, credinţa atât de primejdioasă, fatală noroadelor 
lor, ale celor mai mulţi deținători de putere absolută 
(împărați, regi, conducători de republici), că ar fi unşii lui 
Dumnezeu! Ales între aleşi, făptură neasemuită, de 
neînlocuit, aflat cu capete multe peste contemporanii săi. 


Modest şi cu un nedezminţit simţ al proporţiilor, 
Alexandru loan I ştia prea bine că izbânda sa din ianuarie 
1859 nu se datora unor calităţi ţinând de extraordinar. 
Bunînţeles, nimeni nu-i tăgăduia cinstea, credinţa sinceră în 
ideile liberale ale veacului său, firea dezinteresată, fără 
umbră de venalitate, fierbintea sa dragoste pentru tot ce-i 
românesc. Dar - şi la gândul acesta Vodă zâmbea de fiece 
dată cu înţelepciune - fiinţa, personalitatea sa nu stârneau 
pizmă. Nu se înălța într-atât peste semenii săi, însuşirile 
sale nu erau într-atât de strălucitoare, încât cei din jur să se 
simtă striviţi. Admiraţiunea fără măsură, scandalul pozitiv 
pe care-l provoacă un om este cel dintâi şi mai primejdios 
inamic al său. Cuza nu era un Demostene ca Mihalache 
Kogălniceanu, nu se bucura de faima şi onorurile acordate 
lui Negri, n-avea condeiul, celebritatea şi prieteniile alese 
cu numele mari ale Europei ca Alecsandri, dar nici vrăjmaşii 
lor. De aceea, la 5 ianuarie, la leşi, şi după trei săptămâni la 
Bucureşti, sceptrul îi fusese înmânat într-un singur glas. 

— ...îmi pun deci toată încrederea în dumneata, domnule 
Cantuniari. Bănui că împlineşti toate condiţiile necesare 
unei misiuni delicate. 

— Prea onorat, Alteță, roşi Barbu. 

Cuza dădu din mână de parcă ar fi alungat fumul lăsat de 
o lulea. 

— După cum ştii, opoziţia - numele le cunoşti - pune la 
cale un complot care are drept ţel asasinarea mea. Într-un 
plebiscit nu au încredere, căci simt că ţara îmi stă alăturea. 
Moartea, cât de odioasă şi condamnată ar fi după aceea, 
semnează mai sigur decât mine şi mai definitiv actul 
abdicării. 

Cantuniari îşi încleştă mâinile pe braţele jilţului. 

— Nu le-o vom îngădui, Măria Ta. 

— Domnule Cantuniari, surâse Vodă, nu sunt un blazat, la 
joie de vivre!*: nu m-a părăsit, dar doresc să ştii că nu te- 
am chemat aici de teamă. Zilele noastre sunt hotărâte de 
Altcineva, iar cât priveşte tronul, domnia, am afirmat-o nu o 


dată că „am primit-o ca pe un depozit sacru“, şi gata sunt 
să-l predau oricând celui ce va fi socotit cârmuitor mai 
vrednic. Înainte însă de a părăsi scena, cum ar zice poetul 
nostru Alecsandri, mare iubitor de teatru, mai am a împlini 
unele obligaţiuni faţă de români, pe care le consider sfinte. 
Iar pentru aceasta îmi trebuie un răgaz... 

Obrajii lui Barbu ardeau, ochii cercetau strălucitori 
chipul Domnului. 

— Vi le veţi împlini, Alteță. Acum şi multă vreme de aci 
înainte. 

Cuza râse cu blândeţe. Îl veselea şi impresiona în acelaşi 
timp înflăcărarea tânărului. 

— Eşti optimist, mon cher! Îţi mulţumesc de bune 
gânduri. Ajută-mă pentru cele imediate, cât despre viitor, 
ne-om îngriji la vremea cuvenită. Mărturisesc că am în 
oroare vorbele mari, găunoase, patrioţii de cafenea. S-au 
fost recitat de prea multe ori, şi cel mai adesea de către 
farisei. Ele nu conving, aşa cum n-a convins, stârnind râsul, 
acel pauvre individu care şi-a început discursul cu „Bonjour, 
popor!...“ 

— Mitiţă Dumitraşcu, feciorul cel mic al vornicului, îşi 
aminti râzând Barbu. 

— Acela, pesemne... Ocolind deci frazele umflate, îţi voi 
spune doar că succesul misiunii ce ţi-o încredinţez - 
dedesubturile politice le vei înţelege mai târziu - va 
însemna împlinirea vrednică a datoriei dumitale de 
cetăţean. 

— Poruncă! 

— Doresc ca pregătirile atentatului să ajungă în fază cât 
mai avansată, iar complotiştii să nu fie stingheriţi şi, fireşte, 
nici daţi în vileag, până în clipa pe care o voi socoti 
potrivită. 

— Atrag atenţiunea Măriei Iale că riscul e mult prea 
mare. 

— Pe măsura ţelului. 

Barbu îşi smuci capul cu o mişcare de cal nărăvaş: 


— Alteță, oricâtă diligenţă am depune, oricât de iscusiţi 
ar fi oamenii mei, totuşi nu putem prevedea clipa în care 
mâna ticăloasă apasă pe trăgaci. 

— Dragă Cantuniari, rosti Vodă pe un ton prietenos, mă 
bizui pe instinctul şi promptitudinea dumitale. Vei şti să 
acţionezi oportun, sunt convins. 

Îi surâse cu toată faţa. Un surâs luminos, plin de 
seducţiune, bine cunoscutul surâs al lui Cuza, căruia nu-i 
rezista nimeni. 

Cantuniari îngână fâstâcit: 

— Încrederea Măriei Tale mă onorează. Eu... mă simt... 

Vodă continua să zâmbească. Era una din tacticile sale 
obişnuite, politică fără greş, cu ajutorul căreia îşi câştigase 
mulţi partizani zeloşi, fideli până la ultimul suspin. Lui 
Kogălniceanu, mai prudent, mai calculat şi, îndeobşte, mai 
sceptic în privinţa naturii umane şi care-l acuza de 
nesocotinţă, îi desluşise în mai multe rânduri, dar tot 
zadarnic: 

„Acordă-i unui om încredere totală, desăvârşită, şi vei 
obţine de la el mai mult chiar decât poate să dea. 
Încrederea îl obligă, îl măguleşte şi fii sigur că va depune 
toată râvna pentru a nu dezamăgi. Pe tine, dar şi pe el. 
Bineînţeles, când nu ai de-a face cu un ticălos.“ 

Kogălniceanu întrebase tăios: 

„Şi când eşti sigur că nu ai de-a face cu un ticălos?“ 

„Atunci când ai de-a face cu un individ onest“, zâmbise 
Cuza. 

„Poate că Măria Tla are bunătatea să-mi explice cum 
operează asemenea distincţii? Nimeni nu-şi introduce 
ticăloşia în cartea de vizită.“ 

„O! Mon cher! De acelea eu mă folosesc doar când vreau 
să-mi depun omagiile unei dame şic, şi n-am găsit-o 
acasă...“ 

Vodă glumea, fireşte. Ca mulţi principi, se încredea în 
instinctul său, în cunoaşterea sa de oameni. Şi, bineînţeles, 
nu se azvârlea în baltă legat la ochi şi fără a fi cercetat 


înainte cu băţul, că-i adâncă ori ba. Pe Barbu, de pildă, îl 
supusese fără ştiinţa acestuia la mai multe probe, 
verificându-i cinstea şi devotamentul faţă de Domnie. lar 
bunăstarea lui Barbu, lipsa de griji financiare - era 
moştenitorul unic al unor părinţi bogaţi, chibzuiţi şi cu 
mână norocoasă întru sporire - constituia pentru Cuza încă 
un titlu de garanţie. Din principiu, Vodă prefera, în slujbele 
pe care le socotea vulnerabile corupţiunii, dregători avuţi, 
căci „bine ştiut este că ursul sătul nu umblă la miere; şi cât 
de găman ar fi, tot nu se lăcomeşte la fiece fărâmă de 
fagure...“ 

— În consecinţă, domnule Cantuniari, vei urmări în 
continuare diferitele faze ale complotului, iar raport despre 
acestea îmi vei da doar mie. La o singură taină, de-ajuns, şi 
uneori prea mult, două părechi de urechi. Faites attention! 
Nimic pripelnic, nici un act necugetat, nici o arestuire. 
Vrăjmaşul să nu-şi simtă urma adulmecată. Eşti îndeajuns 
de inteligent pentru a nu-ţi desconsidera adversarul, mai cu 
seamă căpetenia, pe Sutzu, care ce să-ţi spun... Este cel 
mai fanatic dintre toţi... 

Cantuniari îşi înclină capul: 

— Vă mulţumesc, Alteță, că mi-aţi atras atenţiunea. 
Tocmai mă gândeam să propun expulzarea baroanei de 
Gunsbourg. 

— O!, respinse Cuza. Ce greşeală! Impardonabilă! I-ar fi 
pus în gardă pe haini şi mi-ar fi răsturnat întreg edificiul 
strategic. Apreciez însă sinceritatea dumitale. Un altul şi-ar 
fi ascuns intenţiunile. Încă o dovadă că nu m-am înşelat 
socotindu-te un slujbaş de mare probitate, de nădejde 
depozitar al nădejdilor mele. Zâmbi jocului de cuvinte... 
Apropo de baroană... Generalul continuă s-o viziteze? 

— Au fost împreună toată noaptea. 

— Pauvre Grănişteanu... 

— Sunt îngrijorat, Alteță... 

Cuza îl întrerupse: 


— Vom lua măsuri ca generalul să nu mai aibă acces la 
documentele noastre cele mai importante. Desigur, fără a 
băga de seamă. Dar, spune-mi, dragul meu, îi poţi reproşa 
ceva concret? 

Barbu surise încruntat: 

— Mi se pare destul că e... hm, da... intimul baroanei... 
ă... â... â... favoritul. 

Vodă izbucni în râs: 

— Ha! Ha! Ha! Asta-i splendid spus! Intim! Favorit! Nu-ţi 
lipsesc eufemismele... Deci, ibovnicul baroanei. 

— „.„.„despre care, urmă Barbu roşu făclie, presupunem 
că-i spioana Engliterei, trimisă la Bucureşti spre a rezema 
opoziţia. 

Cuza scoase batista şi îşi tamponă uşor obrajii. Ca mai 
toate persoanele cu ochi albaştri, lăcrima când râdea cu 
poftă. 

— Lăsaţi-o să-i rezeme, dragul meu, dar cu aceeaşi 
condiţie. Să nu vă scape din atenţiune. Un om prevenit este 
pe jumătate salvat. 

—  Îngăduiţi-mi, Alteță, a vă informa că locuinţa ei îi 
supravegheată zi şi noapte. 

— Mi-a vorbit Beldiman. Şi? 

— A fost vizitată de agentul lui Ali Paşa... 

— Constandakis!, dădu din mâini Vodă. Acela a ajuns un 
fel de mâţă cu clopoței. Mi-e că la mijloc îi o altă manevră, 
menită să îndrepte şoarecii spre altă capcană. Nu-i 
primejdios! Altceva! 

— Domnul general Grănişteanu a rămas peste noapte la 
baroană. Eu însumi am vegheat până la ceasurile şapte ale 
dimineţii, când a părăsit casele doamnei de Gunsbourg. 
După câteva minute, a ieşit valetul baroanei şi s-a îndreptat 
cu zor mare spre conacul Sutzu, unde a depus un mesagiu. 

— Prietenul Sutzu... Fireşte, surâse Vodă. Era de 
aşteptat... În sfârşit, dragă Cantuniari, ştii ce ai de făcut. Ca 
deviză: zel, ochi şi urechi în toate cotloanele conjuraţiei şi, 
în primul rând, discreţie. 


— Îngăduiţi-mi, Alteță, să vă atrag atenţia că serenissima 
dumneavoastră persoană se află în permanentă primejdie. 
Unele măsuri de precauţiune se impun. 

— Da, da, da! făcu Vodă ridicându-se. Mi-a cântat aria 
aceasta şi Beldiman. Şi, tot ca şi lui Beldiman, îţi răspund că 
„Românul nu e asasin“. 

— Măria a să nu-l uite pe Barbu Catargiu. 

Cuza râse: 

— V-aţi vorbit? Mi-a servit aceeaşi pildă. Nu, domnule 
căpitan, exemplul nu-i concludent. Românul care l-a ucis pe 
Catargiu nu era un asasin, ci un fanatic. Fanatici sunt la 
toate popoarele. 

— Asasin ori fanatic - glonţul vatămă la fel. Şi dacă - 
iertare, Măria Ta - nu vă gândiţi la viaţă, gândiţi-vă la o ţară 
întreagă, carele şi-a legat toate nădejdile, credinţa şi 
speranţa într-un viitor ferice, de persoana Înălţimii Voastre. 

— La ţară mă gândesc, căpitane. Şi chibzuiesc că o pot 
face mai vrednic şi cu folos, simţindu-mă şi umblând slobod, 
decât pândind lângă sobă vijelia de afară. 

Îi veniră în minte cuvintele lui Kogălniceanu. Glasul 
puternic, de orator încercat, căpătase ca de obicei 
rezonanţe profetice: 

„Nu greşelile te vor răsturna, Doamne, ci cutezanţa şi 
faptele mari ale Măriei Tale!“ 

Cu o mişcare uşoară a mâinii risipi vorbele, alungă 
gândul. 


Abajurul de mătase azvârlea o umbrelă de lumină asupra 
mâinilor fine, osoase, ale lui Constantin Sutzu. Era o lampă 
frumoasă - un Atlas de argint masiv, un trup încordat 
susţinând greutatea ciupercii de mătase - în stilul întregului 
cabinet. Pe inelarul drept al prinţului, inelul cu stemă 
sclipea verde-otravă. 


Un bărbat gras, cu o mustață castanie, uşor înspicată, 
streşinind gura pofticioasă, umedă, de bon viveur, prăvălit 
pe o canapeluţă graţioasă, îşi freca mâinile cu satisfacţie. 

— Straşnic, frate Costache! Bine adus din condei! 

Sutzu zâmbi discret, ascunzându-şi mulţumirea. 

— O zecondă şi am isprăvit. 

Cele mai multe „s“-uri le pronunţa zed. Era una din 
particularităţile sale, imitate şi de amici, şi de vrăjmaşi. Îşi 
potrivi pince-nez-ul şi reluă lectura. Din când în când, muia 
condeiul în călimară, îndreptând câte o slovă: 

„..„.Pentru aceea dară... dacă preaputernicul împărat are 
încă milă de aceste provincii şi nu voieşte a le trăda în 
mâinile a nişte tâlhari de drumul mare, care au drept plan 
şi bază ruinarea societăţii şi răpirea marei şi micii averi a 
tuturor claselor, precum vor face cu moşiile mânăstireşti, să 
se milostivească...“ 

O criză de tuse astmatică. Burduhănosul se făcuse vânăt 
şi se îneca vizibil. Nu era cea dintâia oară, şi Sutzu nu se 
sperie. Turnă un pahar cu apă dintr-o carafă de cristal şi i-l 
întinse. 

— “Te-ai îngrăşat din cale-afară, Panaite. De fiecare dată, 
Drash îţi prohodeşte la fel: mai lasă claponii şi plăcintele 
cele multe şi ţine-o pe buruieni... 

— Un mincinos şi acela!, abia suflă Panait Balş. Vorba 
vătafului meu: să zici ca popa, dar şi să faci ca el... Nu-mi 
purta de grijă. Nu mă răpune ea, urâta, înainte de a 
îndrepta pe cea cale a izbăvirii astă ţărişoară. 

Sutzu începu să râdă: 

— De izbăvire tocmai spuneam şi eu în memoriu. 

— Citeşte mai departe. 

— Îi încheierea şi o ştiu pe de-a rostul: ...deci „să ne 
izbăvească preaînălţatul împărat de biciu, prin biruitoarele 
sale oştiri, şi să scape provinciile de lepra sansculoţilor, a 
cărora şef este prinţul şi adjutantul său, primul ministru, 
visul dracului!...“ 


— Brava, Costache! Aista-i ca cel mai grozav pamflet... 
Dacă nu erai mare căftănit, îţi câştigai bună jimblă ca 
gazetar. 

Buzele subţiri ale lui Sutzu se făcură aţă: 

„Mare căftănit! Os de domn, gogomanule!“ 

— Când te gândeşti, rosti dezmierdându-şi cioculeţul 
ascuţit, ascuţit precum întreaga-i făptură, unii ne socot 
trădători de nație, în alt gând decât al aspiraţiunilor sale. 

Panait Balş păru că se înăbuşă iară: 

— Ai bolunzit, Sutzule? Ce aspiraţiuni? Şi cine-s aceia? 

— Mulţi... Şi răul cel mare este că perzoane din neam 
aristocrat socot că dreptatea e de partea mişeilor... De-o 
pildă, principesa Ghyka trâmbiţează de la Paris blestem 
cumplit. Apucă o gazetă de pe birou şi citi un paragraf 
însemnat cu roşu. lacă ce declară în Le Constitutionnel: 
„blestem pe marii boieri pentru opoziţia lor sistematică; 
pun piedici Principelui, în loc să-l înconjoare şi să-l 
zecondeze în eforturile sale...“ 

Panait Balş pufni cu dispreţ: 

— O prins cloşca gust de politichie, în loc de a-şi vedea de 
ouat! Încaltea de-ar fi muierea mea, aş şti s-o domol să-şi 
vadă de gospodărie şi de prunci! Trădători! 

— Şi fanarioți, completă Constantin Sutzu, ridicând 
inelarul cu stemă. 

— Baliverne de gazetăraşi! Proprietatea stă la temelia 
oricărei societăţi civilizate. Într-aceasta izbesc dumnealor, 
urmărind să răpună protipendul. Visează pesemne la o 
nație de plebei. Şi atunci, te întreb eu pe dumneata, cine-i 
trădător? Cel care trudeşte întru săltarea ţării, pentru a 
dobândi loc de cinste alăturea celorlalte ţări ale Europei, 
ori cel ce luptă a o scoborâ? 

— Ţara, în opinia dumnealor, sunt cei mulţi, nu noi, 
„fanarioţii“. 

Panait Balş păru să se sufoce. Ochii cătau a-i sări din 
găvane, gâfâia ca un mistreţ hăituit. Se ridică în picioare, 
spre a-şi uşura răsuflarea. 


— Imbecilii! Nătângi şi smintiţi! Ţara sunt cei aleşi, nu 
opincarii şi uvrierii. Să-mi dea pildă dumnealor că în 
Franţa, Englitera, Switzera ori în nemţime se petrece într- 
altfel! Au Windsorii, Bourbonii, prinții de Saxa-Cobourg, 
Romanovii, au, zic, urme de mămăligă între dinţi? I-or fătat 
Frusina ori Gherghina în grajd, sub oghial de bălegar? 

— Ei, surâse subţire prinţul, nici Bonaparţii nu-s chiar de 
cea mai aleasă spiţă. 

Panait Balş dădu din umeri: 

— Bastarzii aventurierului cela corsican! Istoria încă nu 
şi-a spus ultimul cuvânt, fătul meu! Cât despre fanarioți... 
Musiu Kogălniceanu, carele, nu-i aşa, se pretinde a fi cel 
mai de seamă cărturar al vremii, nu cunoaşte nici măcar 
înţelesul cuvântului. Adicătelea, noi, boierii veliţi şi prea 
veliţi ai Moldovei şi Vlăhiei, boierii Mugşatinilor şi ai 
Basarabilor, suntem urmaşii tejghetarilor din Fanar? 
Grecotei, trăsnind a oloi, halva şi scorţişoară, îs dumnealor! 
Cine cuteză a vorbi? Cuza? Scripcarul cela de Alecsandri? 
Mumă-sa, ofticoasa, o fost Cozoni, psihi-mu'4*! Cât despre 
tartorul cel mare, Kogălniceanu!... 

Sutzu ridică o sprânceană şi râse. Îl ungeau la inimă 
izbucnirile cu risipă de dohot ale ieşeanului, cel mai 
înverşunat separatist şi anticuzist al Moldovei, dar totodată 
îi plăcea să păstreze rezerva gentilomului ce ştie a lupta cu 
eleganţă, obiecţiune, fără defăimări lipsite de temeiu. 

— Ei, despre Kogălniceanu ce mai ai a spune? 

Lui Balş i se bulbucară iar ochii: 

— Aista-i neam de şatrari! Din Căldărari se iscară 
dumnealor Cogălnicenii, o ştie o Moldovă! 

Sutzu se desprinse de birou şi se rezemă de sobă. Acum, 
ieşit din umbră, i se desluşea adevărata făptură: răsărit, 
uscăâţiv, cu toate trăsăturile repezite spre bărbie, cu 
căutătură aspră, aţintită, şi râs sărac, înghesuit între 
colţurile gurii. 

— Domol, Balş, domol! Există uric din vremea lui Despot 
Vodă precum că acesta dăruieşte diacului de vistierie Vasile 


Cogălniceanul moşia Râpile. Aceasta, cam cu trei sute de 
ani în urmă. 

— L-a văzut domnia ta? L-a dovedit? Aşa şi eu, frate 
Costache, îţi isc mâne hrisov despre străbunii mei faraoni! 
Împunse aerul râzând: Se împlinesc amu', de Rusalii, taman 
cinci mii de ani. 

— Bine, bine, m-ai convins! Dar până a li se descâlci 
obârşia, se află în fruntea ţării. 

— Pentru puţină vreme, fii încredinţat. lar nătângul, dacă 
nu-şi vâră singur jăratic în izmene, nu-i nătâng destul. Şi-a 
rostuit vrăjmaşi de soi în propria-i ceată! 

Sutzu îl cercetă curios. Ieşeanul, brutal, grosier, lipsit de 
subtilitate, în ciuda boieriei lui vechi - un neam de al său, 
Alecu Balş, ţinea în căsătorie pe Elencu, prinţesă Sturdza -, 
dovedea uneori clarviziune şi tact politicesc. 

— Într-acolo mă gândeam să opintim şi noi. Fiara are 
două capete. Într-aceeaşi clipă cu Principele trebuie răpus 
şi valetul său. 

— Valet! Zi-i vătaf! Şi dacă lui Cuza i-om smulge noi 
potcoavele, de slugă s-or îngriji chiar partizanii unionişti, 
tăţi feţe prealuminate. 

Începu să enumere cu mulţămire grasă, săltând câte un 
deget: 

— Dintâi Kretzulescu, pe care l-a uns din cal măgar. Mai 
deunăzi prim-ministru, azi silit e a roade osciorul de la 
Justiţie, la porunca lui Cuza şi a Kogălniceanului. Cum să 
nu-i fie pizmaş? 

— Nici Steege nu-l ţine lângă inimă, rosti pe gânduri 
Sutzu. Aud din sursă preciză că, nemulţumit de toanele 
premierului, îl roagă ipocrit pe Cuza a numi pe altcineva în 
locul său la Florenţa: „un telegar mai iute“, vezi Doamne! 

— Mai socoteşte-l şi pe franţuz! Aista, ţâfnos de parcă s- 
ar trage din Capeţeni, nu îndură ifosele şi autoritatea 
brutală ale lui Kogălniceanu. 

— A! Baligot de Beyen! 


— Secretarul domnesc, cine altul? Sforar, corupt şi cutră 
fără samăn. Aista s-a grăbit - ai zice că pe noi ne slujeşte, şi 
nu pe Vodă - a-i istorisi lui lancu Alecsandri aprecierile lui 
Kogălniceanu. „Cine? Alecsandri? Pe cât îi poetul de ager, 
pe atât îi de nătâng frate-său, Iancu. Un imbecil şcolit, 
vrednic a şansoneta midinetelor Parisului, dar nu a 
reprezenta Principatele la curtea lui Napoleon al III-lea!“ 
Aşa că, frate Costache, poţi a-l socoti şi pe acesta câştigat în 
tabăra noastră... Şi, că veni vorba de trimişi, Callimachi, de 
la Belgrad, nu-i mai e prietin. 

— Da, da... ştiu, făcu Sutzu. Îl învinuieşte pe 
Kogălniceanu de dominație absolutistă care ţinteşte a se 
substitui tuturora. 

Panait Balş îşi turnă un pahar zdravăn de Cointreau. 
Chipul, întreaga făptură râdeau de bucurie: 

— Izbânda cea mai de soi îi însă pizma pe care i-a fost 
trezit-o lui Negri, pe chestiunea secularizării. 

— Gălăgia asta a ajuns un scandal public. O ruşine! Mă 
surprinde însă Kogălniceanu, care nu-i cu totul nătâng! Te 
cerţi cu un Negri pentru a-ţi asigura paternitatea 
necontestată a unei viitoare legi ticăloase! Şarpele invidiei îi 
cu adevărat viclean, oştean vrednic al lui Belzebut. 

— Chiar aşa! exultă Balş. Marele nostru om de stat a 
intrat în gura cumetrelor. Dar, vezi dumneata, frate Sutzule, 
că Dumnezeu atoateveghetor nu dă cu măciuca, ci păleşte 
când şi unde anume trebuie. Sataniceasca legiuire ce o 
plănuiesc - doar Necuratul te poate îndemna la jefuirea 
mânăstirilor, a sfintei biserici! - a sămănat discordie între 
partizanii cei mai devotați ai lui Vodă. Îşi frecă mâinile: 
Pieirea-i aproape, ţine minte vorba mea! 

— Da... făcu Constantin Sutzu, ducându-şi arătătorul în 
colţul gurii. Trebuie compromis prin toate mijloacele, iar 
duşmanii lui personali rezemaţi şi încurajați. Toate, evident, 
cu discreţiunea necesară şi acţionând en gentilhomme! 

— Ba, să-mi fie cu iertare, nu voi acţiona boiereşte când 
am de-a face cu un brigand trădător de ţară şi neam. Oi fi şi 


mai ticălos, şi mai vulpe, căci relele le-a prăsit Dumnezeu 
pentru răi. l-am copt una de m-o pomeni până la judecata 
din veac! 

Pântecele îl săltă de râs, făcând lanţul de aur cu brelocuri 
să zăngăne. 

— De quoi s'agit-il?, întrebă circumspect Sutzu. Bagă de 
seamă, Balş! Vrem să-l zdrobim, nu să ne compromitem pe 
noi. 

— Ba îl compromitem pe vătaf! Ideea e straşnică şi mi-a 
suflat-o Gogeanul, prezidentul de la Casaţie. Am fost 
comandat în mare taină la o tiparniţă din Viena portreturile 
lui Kogălniceanu - o sută de bucăţi în cap. 

— Şi?! 

— În preajma Crăciunului, le împrăştii în Moldova şi 
Valahia, prin târguri şi comune, cu ordin ca din partea 
Kogălniceanului, chipurile, să fie aninate în toate 
instituţiunile: şcoli, prefecturi, primării. 

Sutzu rămase câteva clipe nedumerit, apoi izbucni: 

— A! Am înţeles! Remarcabilă idee! Pas mal du tout! 
Cuza se va mânia, socotind că premierul său intenţionează 
să-l întreacă în popularitate şi... Da... da... da... Ţinând 
seama de firea Kogălniceanului, va fi convins că urmăreşte 
uzurparea autorităţii domneşti... Văd... Acum văd... 

— Şi de aici, urmă Balş, până la a conchide că vătaful 
ţinteşte mai sus, adică la tron, îi drum lesnicios, alee 
presărată cu roze. Câteva aluziuni fine, câteva scrisorele, 
spaimă semănată în inima Obrenovicioaei... De una fii 
încredinţat! Ştiu că le-a prii amândurora caltaboşii şi 
jumările Ignatului. 

Constantin Sutzu îl asculta cu o singură ureche, dând 
distrat din cap a desăvârşită încuviinţare. 

Şi el, Sutzu, urmărea acelaşi ţel: domnia. Iaina o ţinea 
bine cetluită în adâncul inimii, n-o cunoşteau decât miniştrii 
Porții, Ali Paşa, Haggi bey şi Safvet. Aproape patru ceasuri 
se întreţinuse cu ei, în august ce trecuse, la ambasada 
otomană din Paris. Actul încheiat - talisman preţios, 


purtând peceţile celor trei - prevedea ca răsplată pentru 
răsturnarea lui Cuza numirea sa, a lui Sutzu, în calitate de 
caimacam, urmând apoi înălţarea ca domn. Fireşte, făcând 
jocul turcilor, Principatele vor redeveni ceea ce fuseseră 
înainte de Unire, adică două ţărişoare separate. 

„Dar“, chibzuia Sutzu, scrutând viitoria, „nu-i totu' să 
vină vremea, ci să sune şi ceasul.“ Clipa aceasta o va pândi 
el, pentru a înfăptui a doua Unire: va fi Unirea cea 
adevărată, desăvârşită de el, Constantin Sutzu, os de domn, 
cu drepturi de sânge şi glie; lui şi feciorilor săi li se cuvin 
coroana şi sceptrul Principatelor! Ridicole pretenţiile la 
tronul daco-romanilor ale unui boiernaş de mâna a doua, ca 
Alexandru Cuza, ori ale cine ştie cărui prinţişor din obscură 
ţarişoară nemţească sau republică taliană. 

Dar toate acestea avea să le trâmbiţeze la vremea 
cuvenită. Acum... 

— Frate Costache, zâmbi Panait Balş, bag de samă că nu 
mă asculţi nici măcar cu urechea cea surdă. 

— Ba da, ba da... Chibzuiam chiar că afacerea trebuieşte 
zorită. Să nu apuce domnii Cuza şi Kogălniceanu a-şi 
înfăptui ceea ce numesc dumnealor reformele! Reforme! 
Cele mai fărădelegi legi, cele mai potrivnice şi primejdioase 
legiuiri din istoria ţărilor noastre. 

— Secularizarea, censul şi reforma agrară! Nu-ţi fie 
teamă... 

— Ba mi-e teamă, îl întrerupse Sutzu, pentru că dând 
drept de vot calicilor şi pământ ţăranilor neştiutori - 
tradiţiile, şi datinile, şi firea, întreaga noastră evoluţiune 
sunt altele decât ale Europei - smintiţii ne dau brânci în 
prăpastie. lar din prăpastie anevoie mai afli cale de 
întoarcere. Sămânţa răzmeriţei o dată semănată, scânteia 
răscoalei va cuprinde întreg meleagul. 

— Fleacuri, Costache, dar desigur nu vom ajunge până 
acolo. 

— Nu-s fleacuri! Greu mai smulgi fagurele de miere din 
mâna calicului, când a apucat să se înfrupte. Plebea nu vede 


mai departe decât îndestularea pântecelui. Caută a-i desluşi 
neajunsurile unor legi liberale într-o ţară nu îndeajuns de 
pregătită pentru a primi şi aplica ideaţiunile noui, şi vezi ce- 
or pricepe. 

— lacă, de acestea să mă ţină pe mine şalele că moş 
Tăbârţă din Coceni, ori badea Simion din Viforniţa n-or 
pricepe cestiunea marilor ideaţiuni! 

— Ba să te ţină, Panaite, că-s mulţi! 

— Bine, râse Balş, m-or ţine. Cuza nu apucă Anul Nou! 

Sutzu îşi ciupi nervos barbişonul: 

— De ce atâta zăbavă? 

Panait Balş îi îndreptă zâmbet subţire: 

— Suntem creştini, frate Costache! Nu se cade a face 
moarte de om în sfintele zile ale Naşterii Mântuitorului... Au 
gândeşti altfel?... 

Sutzu îşi îndreptă superstiţios ochii spre icoană: 

— Nu! Exclus! Nu de Crăciun. 


CAPITOLUL V 


Viscolul care asuprise aprig Bucureştii vreme de două 


zile se domolise. Acum ningea cu fulgi mari, leneşi, 
zăbovind îndelung în văzduh, frumoşi ca în jucăriile vieneze 
care, oleacă zgăâlţâite, stârneau ninsoare argintie asupra 
micilor burguri prizoniere în clopote de cristal. 

Când orologiul - pe melodie jucăuşă de Mozart - vesti 
ceasurile zece, baroana Lelia de Gunsbourg se lăsă să 
alunece din crivat pe blana de urs polar, unde trândăvi 
oleacă, desfătându-şi trupul despuiat pe moliciunile fiarei 
râăpuse. 

Dormea goală pe orice vreme, cu desăvârşire goală şi 
despletită; muierile, chiar cele tinere şi cochete ţinându-se 
după moda pariziană, tot purtau asupra nopţii o bucăţică de 
cămaşă străvezie şi uşoară ca o adiere, câte un inel - măcar 
alianţa - cerceii de fiece zi - de obicei primii solitari primiţi 
la paisprezece ani -, iar părul şi-l înnodau într-un conci ori 
coade groase, care să le îngăduie somn tihnit, iar a doua zi 
„ţesălat“ lesnicios. 

Baroana însă nu torcea somn dulce decât cu trup slobod 
de orice podoabă şi plete asemenea, răzleţite în întreg 
aşternutul. 

„Mai degrabă“, îi desluşea cameristei sale, Rose, o 
franţuşcă mlădioasă ca trestia, burduf de înţelepciunea 
dobândită în mizeria Halelor unde se născuse, „mi-atârn un 
volan, ori un şal, în fine, orice motiv de țesătură, la o vizită... 
intimă. O, da! Un peignoir iscusit are mai multă 
înţelepciune decât o enciclopedie...“ 


Când trase draperiile, scoase un strigăt de surpriză. Un 
val de fericire îi cuprinse întreaga făptură. Fericirea aceea, 
clipă binecuvântată, fără pricină, unică, pe care o încearcă 
de obicei doar oamenii foarte tineri; fericiţi - în asemenea 
clipe - doar pentru simplul fapt că trăiesc iar viaţa... Viaţa e 
o doamnă generoasă, care le zâmbeşte cu blândeţe 
întinzându-le braţe de crini, şi margarete, şi măr înflorit.... 
Livezi de meri înfloriţi... 

— Ce frumos e! 

— Nu-i aşa, madame? zâmbi Rose. Eram sigură că vă veţi 
bucura. 

— Rose! E minunat! Splendid! Strada parcă dansează... 
O sărbătoare... Un bal al naturii... 

Ochii îi scânteiau, strălucea toată, o frumuseţe în clipele 
acelea aproape imposibil de privit, orbitoare. 

— Ce frumoasă e madame!, rosti cu admiraţie sinceră 
camerista. 

Baroana îşi ridică braţele deasupra capului şi bătu din 
palme ca într-un ceas spaniol: 

— Rose! Repede, toaleta de la Petersburg! 

— Cea cu hermină sau cea cu samur? 

— Hermină, Rose! Vreau să fiu... Albă ca Zăpada! 

— Veţi fi cu mult mai frumoasă. 

Lelia de Gunsbourg îi mângâie bărbia plinuţă: 

— Merci, Rose, tu es vraiment gentile... Porunceşte sania 
şi, să nu uit, pregăteşte-o şi pe Kio. 

Ochii căprui ai cameristei se rotunjiră a mirare: 

— Kio? Pe timpul acesta? Acasă n-o scoteam nici măcar în 
aprilie. 

— Parisul e prea umed... N-o să păţească nimic... Ar fi 
păcat să nu se bucure şi Kio... Pune-i blăniţa şi un şal peste 
gură... Şi repede, fetiţo, nu mai am răbdare! 

— Et le petit dejeuner de madame? 

— La naiba cu micul dejun, Rose! Nu în fiecare zi ai 
ocazia să te plimbi într-un Bucureşti imaculat ca o rochie de 
mireasă... Chiar dacă nu la fel de inocent. 


Întreg Bucureştiul, dar mai ales Şoseaua Kiseleff, răsuna 
de clinchetul clopoţeilor de argint aninaţi în colane grele de 
grumajii cailor înhămaţi la sănii birjăreşti ori particulare - 
acestea luxoase, splendide echipaje pe tălpici -, ocrotiţi de 
valtrapuri din catifea viu colorată. Străbăteau oraşul 
săgeată, ca fermecaţi, îndestulaţi toţi într-o sâmbătă din 
ciubărul cu jăratic al telegarilor de poveste. 

Prima ninsoare frumoasă - brumarul şi bună parte din 
dechemvrie fuseseră glodoşi, cu ploi reci, zloată, lapoviţă şi 
apoi viscol înfricoşat - smulsese mulţi bucureşteni de la 
gura sobei. Cucoanele tinere găsiseră prilejul să arboreze 
mantourile scumpe tăiate la Paris din blănuri de Rusia, fără 
să se teamă de zăpadă, aprig vrăjmaş al chipurilor 
sulemenite. 

Dimpotrivă, feţele biciuite de nea în goana săniilor 
deveneau mai fragede, frigul născocea roze chiar pe obrajii 
cei mai sălcii, căciuliţele de astrahan, vulpe sau petit-gris, 
din care scăpa câte un zuluf, şi sclipirea solitarilor le dădea 
un aer cochet şi poznaş. 

Promenada, în toată splendoarea ei, se desfăşura desigur 
la Şosea, unde junii, încotoşmăniţi în blănuri grele şi cuşme 
nu mai înalte de o palmă, cumpărate de la musiu Martin din 
Pasajul Român,  depuneau omagii doamnelor şi 
demoazelelor fericite să le primească în goana bidiviilor. 

Cei mai comozi, ca de pildă Dodel Văcărescu ori Arthur 
Macarie, se mulţumeau însă cu priveliştea pe care o oferea 
Podul Mogoşoaiei. Rezemând balustrada de la Capşa ori 
Hugues - înlăuntrul locantelor ar fi scăpat spectacolul 
străzii - consumau vin fiert cu miere şi mirodenii, ceaiuri, 
nenumărate cornete cu castane coapte, fierbinţi de-ţi 
ardeau degetele şi la care excentricii însoțeau îngheţată. 

— Nu-l văz pe Floflo, observă Văcărescu, trecând prin 
sită grupul ce rezema zidul Capgşei. 

— A trecut mai adineauri cu sania spre Şosea. 


— E copil! Aici îi defilarea, şi la dus, şi la-ntors, mai abitir 
decât în tribuna lui Vodă. 

Din pricina înghesuielii, între Hanul Zlătari şi până după 
Palatul Domnesc, săniile alunecau în pas de melc. 

— Uite-o pe Frumuşica Roşianu! 

O damă blondă, trupeşă, îngropată în vulpi argintii, 
răspunse cu un zâmbet cochet cuşmelor ridicate. 

— S-a cam trecut... 

— Ce-i pasă? A pus mâna pe Bacalu şi milioanele lui? A 
pus! Il l-a suflat Iarsiencii? 1 l-a suflat! De-acum, ţin-te whist, 
maus, chemin de fer pe Coastă, când se afaniseşte şi satură 
de Valahia, şi juneţe proaspătă, când se ambetează şi 
pofteşte în aşternut şi altceva decât o vistierie. 

— După fason, s-a şi ambetat. Juneţe este... 

— Nu şi proaspătă, mon cher! Oricum, depune-ţi cartea 
de vizită. 

— Măi! Clevetiţi ca cele babe. 

— Nu-ţi place, trage cuşma pe urechi... 

O sanie elegantă, construită ca o trăsură Victoria, se ivi 
dinspre Sărindari. Pe capră, un arnăut cu fustanelă, cojocel 
de miel brumăriu şi fes cu ciucure lung, cerca să 
dobândească drum slobod, înaintea altor echipaje. 

— Cela nu degeră doar cu fes? 

— Aşa pofteşte prinţesa! Ai văzut arnăut cu căciulă? 

— Putea să-şi anine un ciucure şi pricepeai. 

Din fundul saniei, principesa Sultana Duca, o cucoană 
vârstnică, voinică şi bătută parcă în nestemate ca o icoană 
veche, le azvârli o privire îngheţată, care opintea să treacă 
de nasul trufaş, vulturesc, săltat cu aroganță. Abia răspunse 
la salutul străzii, dar păru să privească ceva mai îngăduitor, 
cu părere de zâmbet, spre un bătrânel mărunt şi extrem de 
elegant, pierdut cu totul într-o blană de vidră. 

— Pesemne, comentă unul dintre tinerii berbanţi, după ce 
sania principesei trecu, eu n-am fantezie, dar uite, pe-asta 
nu mi-o închipui decât cu măsăluţele în batistă. O vezi 


zburdând jună şi ferice pe un tăpşan de margarete cu o 
plasă de prins fluturi? 

— Şi încă cum, tinere! Şi încă cum! 

Se răsuciră râzând spre bătrânelul elegant. Purta sub 
braţ o căţeluşă galbenă, iar în mâna dreaptă un buchet 
mare de violete de Parma. 

— Omagiile noastre, coane Saşa! 

Bătrânelul era Alexandru Belu, una dintre cele mai 
cunoscute figuri ale Bucureştilor. Feciorul repauzatului 
Barbu Belu, boier cu avuţie mare, cârcotaş şi picat în 
damblaua proceselor, Alexandru Belu, conu' Saşa pentru 
cunoscuţi, îşi avea la rându-i ciudăţeniile dumnealui. De 
pildă, promenada din fiece dimineaţă pe Pod, dimpreună cu 
căţeluşa. De câte ori întâlnea une belle dame, bătrânul se 
înclina adânc şi oferea drept omagiu un bucheţel de flori. 
Cum dame chipeşe se aflau puzderie pe Podul Mogoşoaiei, 
iar conu' Saşa, agreat în tot târgul, nu putea fi refuzat, 
stocul se epuiza repede. Atunci da năvală la prima florărie 
ori iama în coşurile ţigăncilor din Piaţa Teatrului. 

— Ei, dragii mei, s-o fi văzut pe principesă la 
cincisprezece ani... Elle €tait belle comme le jour... Poţi 
înţelege comparaţia abia când ajungi la anii mei şi nu ai 
multe dinainte... 

— Pst! Uitaţi-o pe baroană! 

Parcă amuţiseră toţi, iar bătrânul Belu rămase cu vorba 
retezată. Şi toţi avură pentru câteva clipe acelaşi 
sentiment: o zână, zâna pe care şi-o închipuiseră în 
copilărie, pogorâse în mijlocul Bucureştiului. În sanie de 
aur, învăluită toată în hermină, îşi lăsase gluga pe ceafă, iar 
buclele risipite pe blana albă aprindeau flăcări în care fulgii 
de nea scânteiau licurici şi diamante. Lângă manşonul 
baroanei, Kio, înfofolită tot în blană albă, rostogolea priviri 
neliniştite. 

— Îi cel mai frumos tablou pe care l-am văzut vreodată, 
şopti cineva... Niciodată nu va mai fi la fel de frumoasă. 
Sunt clipe de magnificienţă care nu se repetă. 


Nelămurit, dar trăind din plin triumful clipei, Lelia de 
Gunsbourg simţise acelaşi lucru. Era deprinsă cu aplauzele 
străzii, cu omagiul mut sau manifest al mulţimii, totdeauna 
întorsese mare de capete, şi aceasta, pretutindeni. Azi însă 
trăia impresia absolutului. De când ieşise în uliţă, stârnise o 
admiraţie neobişnuită, vecină cu extazul. Prunci, cerşetori, 
târgoveţi, o cercetau cu gura căscată, două ţigănci 
scuipaseră peste umăr, alungând deochiul. 

Primi cu graţie violetele bătrânului Belu care, repezindu- 
se spre sanie, fu cât pe ce să nimerească sub copitele 
bidiviilor. Mereu zâmbitoare, miere şi ambrozie, îşi lăsă 
mâna sărutată, mirosi buchetul cu nări dilatate, apoi, în 
entuziasmul celor gură-cască de pe marginea trotuarului, îl 
apropie şi de nasul suflecat al maimuţei... 

Atunci se produse vălmăşeala, dar cum şi ce fel se 
întâmplase, nimeni din cei de faţă nu putu da rost, căci 
fiecare văzuse şi simţise într-altfel. 

Parcă vorbite, două sănii cu câte patru telegari gonind 
din direcţiuni opuse izbiră tampon echipagiile aflate între 
Rech şi Capşa. Larmă, spaimă mare, ţipete, nechezat 
cumplit, bidivii săltaţi în două picioare, cercând să scape din 
hamuri, câteva sănii răsturnate, volbură de jupoane, 
danteluri şi botine căutând reazim în văzduh, hămăit de 
câini - celor de pe Pod li se alăturară frăţânii din ulițele 
megieşe - înjurături de mamă, dar şi de cele bisericeşti, 
căci la suduit surugiii nu se scumpesc, zarvă şi halima de 
ducă-se pe pustii. 

Oamenii ieşiseră cu spaimă mare la balcoane - foc!, 
turcii? -  neguţătorii totdeauna cercaţi la clipe de 
învălmăşeală, căci unde zarva e mare, paguba e cu 
dobândă, traseră de îndată obloanele grele. Astfel 
giuvaiergiul  Rech,  Szaicovici, patronul băcăniei Au 
Gourmand, bătrânul Capşa, luând pildă de la vecin, 
cofetarul Reigler... Singurul care privea ca la panoramă în 
pragul prăvăliei, cu mâinile încrucişate la piept, se afla 
neamţul Federi4&:, căci cât ar fi babilonia de cumplită, iar 


tâlharul de iscusit şi cu mână dibace, tot nu poate şterpeli la 
iuţeală ditamai Bechsteinul ori un Bosendortfer... 

— Grosse frica, spaimă mare, comentă când spiritele se 
mai liniştiră, cu vânzătorul său, un tânăr deşirat, cu figură 
de poet şi aer melancolic, dar gut este când alle isprăveşti 
bine... Dar cine fost magarii care făcut zdruncinătur? Beţiv 
la ei şi nebuneală. Nebuneala de la tzuica... Prea mult 
tzuica în Bucureşti, asta! 

Atins în negustorie, Stăncioiu, la care puteai cumpăra 
duzina de sticle de Bordeaux cu 24 de sfanţi şi şampania 
Sillery mousseux superieur cu 31 de piaştri şi 20 de firfirici 
- preţuri de concurenţă - îi azvârli oţărât: 

— Ba să-mi fie cu iertare, jupâne, că nebuneala de la 
ţambalele dumitale se trage! De atâta zdranga-zdranga li s- 
a hurducat bieţilor creştini mintea... 

Neamţul îşi săltă capul semeţ: 

— Dumnefostră nu pricep arta! Tzuica şi sarmaluţ la voi 
important. 

— Aşa o fi, neică, da' ştiu că din târla mea nu pleacă 
slugile la ţintirim! Mai bine cată de gălbejitul ăla al 
dumitale, că de-atâta artă, i-a scofâlcit oftica pieptul. Dă... 
Aşa o fi la catolnici... 

Un strigăt se înălţă peste larma Podului şi o clipă 
glasurile amuţiră. Toate chipurile se îndreptară spre sania 
baroanei. l-o ridicaseră admiratorii din nămeţii rigolei, 
unde se răsturnase, iar bătrânul Belu, agitat, dând poveţe şi 
încurcând lumea, se agăța de fiecare braţ slobod: 

— Chemaţi-l pe Drasch... O damă fină a fost accidentată... 

Lelia de Gunsbourg râdea nervos: 

— Dar n-am păţit nimic... Je vous assure... Vă rămân 
infinit obligată, domnilor... Acum, cred că aş prefera să mă 
întorc acasă... Nu suport emoţiunile mari şi... - încercă să 
glumească - nici micuța mea Kio nu le suportă mai bine. 

Atunci băgară de seamă că maimuța dispăruse. 


Anunţul apăru, a doua zi, în gazetele cele mai însemnate 
ale Bucureştilor: Românul, Buciumul şi Nichipercea: 

„Pierdut ieri, în ambuscada ce s-a întâmplat pe Podul 
Mogoşoaiei spre ceasurile douăsprezece antemeridian, 
chiar în faţa stabilimentului domnului Vasile Capşa, momiţă 
roşcată în jacheţică de blană albă, cu zgărdiţă şi lănţujel de 
argint. Găsitorului 100 (una sută) galbeni recompensă. La 
doamna baroană de Gunsbourg, strada Fântâna Roşie, 
numero 14...“ 

Foile erau risipite prin tot iatacul baroanei, casa întreagă 
valvârtej. Slugile primiseră poruncă să stea treze şi cu 
urechea la pândă în tot ceasul, să deschiză şi să înfăţişeze 
stăpânei pe oricine, boier sau golan, în stare să ofere 
informaţiune cât de vagă în legătură cu soarta maimuţei. 

Ceasurile se târau anevoie, şi baroana numărase peste 
douăzeci de când Kio dispăruse. 

Zăcea pe o canapeluţă Recamier, doborâtă de grijă şi 
cumplită durere de cap. Nu-i veniseră de hac nici feliile de 
cartofi, nici compresele şi frecţiunile cu oţet. Inhalaţiile cu 
eter o mai uşurau, zvârlind-o într-o stare de leşuială, uitare 
chinuită între vis şi coşmar. Camerista însă ocolea eterul pe 
cât îi sta în putinţă; amorţeala era însoţită de cumplite 
tremurături, ochi daţi peste cap, clănţăneală de maăsele şi 
buze înspumate, ca la zăcaşii de ducă-se pe pustii! Odaia 
mirosea mai abitir ca o spiţerie, şi Rose întredeschise 
fereastra. 

— Parcă am avut un presentiment când am rugat-o pe 
doamna baroană s-o lase pe Kio acasă... 

Lelia de Gunsbourg bătu cu palma în plapuma de atlas: 

— Mi-ai repetat-o de cel puţin douăzeci de ori... Ţi-era 
teamă că nu cumva să răcească, nu că o să se piardă... Nu- 
mi pot explica cum s-a fost smuls din lănţug... 

— Să sperăm, spuse Rose primenindu-i compresa, că a 
fost găsită de o persoană fină. Într-un bordei, sărmana, nu 


rezistă nici o zi. 

— O, te rog isprăveşte!, ţipă baroana. Nu cobi! Îmi fac 
destule idei singură, nu am nevoie şi de ale tale! Biata 
fetiţă! Mă cutremur la gândul că degeră într-o odaie fără 
foc, lângă un pumn de mămăligă rece... Ştii, Rose... Încep 
să cred tot mai mult că pe Kio mi-au furat-o... Ea nu putea 
să rupă singură lănţişorul, oricât ar fi fost de slăbit. 

— Furat?! O umbră de îndoială trecu peste chipul 
inteligent al franţuzoaicei. Aceasta ar fi ipoteza cea mai 
fericită, căci, dacă hoţul a urmărit o recompensă, înseamnă 
că şi-a atins scopul... Şi atunci... de ce nu se prezintă? 

— Nu ştiu! Nu ştiu şi nu înţeleg nimic! Trec atâţia 
flaşnetari pe uliţă cu maimuțe şi papagali căţăraţi pe 
minavet şi nu li se întâmplă nici un necaz... De ce tocmai 
Kio trebuie să pătimească? 

Lacrimi mari începură din nou să-i alunece în lungul 
ochilor codaţi, udându-i tâmplele. 

— Vă rog, stăpâniţi-vă! Migrena va începe din nou. 

— Ce-mi pasă? Mi-e mai greu dacă nu plâng. 

Rose îi îndreptă o privire curioasă. Ce stranie era femeia 
aceasta! Se afla în slujba baroanei de cinci ani şi îşi 
închipuia că o cunoaşte bine. Câştigase deplina încredere a 
Leliei, care cu timpul o introdusese în toate tainele ei. Lelia 
era o fiinţă puternică, de o cutezanţă drăcească, vicleană, 
ageră, rea sau bună şi generoasă, după cum i-o dictau 
interesele, blândă ori violentă, dar totdeauna perfect lucidă 
şi absolut stăpână pe pornirile ei. 

Şi acum, îşi pierdea capul pentru un mic animal când... 
Bineînţeles, aceea fusese o poveste urâtă, care indignase un 
întreg Paris... Dar realitatea este că nefericitul, le pauvre 
comte Ricardo, înghiţise cupa cu otravă chiar în faţa 
baroanei, care nici măcar nu clipise. Rose îndrăznise: „Nici 
n-aţi încercat să-l opriţi.“ Lelia o privise rece: „Să-l opresc? 
Quelle idee! Dacă el a socotit că nu merită să trăiască, 
înseamnă că nu merita. S-ar fi sinucis data viitoare. Peste o 
oră sau peste un an...“ 


„Poate că de Kio o leagă o superstiție“, conchise 
camerista. „loate persoanele care ies din comun, mai ales 
aventurierii, au talismanelor lor...“ 

Cineva bătu delicat în uşă cu vârful unghiilor. 

— Dejunul, probabil... 

Baroana izbucni: 

— Să n-aud de masă! 

— Cred că o ceaşcă de bulion slab şi o aripă de pui... 

— Nimic, nu auzi? Vă pun tăvile în cap. 

— Prea bine, doamnă. 

Deschise uşa. Valetul, un polonez în livrea vişinie, cu 
brandenburguri argintii, zâmbea cu gura până la urechi. 
Rose îl măsură rece: „Uite şi la ăsta ce fericit e! S-a 
îmbătat...“ Îl repezi cu glas ascuţit: 

— E aniversarea dumitale? 

Valetul dădu din cap: 

— O veste bună pentru doamna baroană. Micuţa noastră 
Kio se află în salonul turcesc împreună cu un domn care 
roagă să fie primit... 

Rose smulse cartea de vizită de pe tavă şi citi cu glas tare 
numele imprimat: 

„Lon Miclescu - proprietar.“ 


Ideea fusese a lui Cantuniari, piesa o născocise 
dumnealui, boierul din Mirceşti, pozna o puseseră la cale 
dimpreună în salonul doamnei Vasilena, care mereu 
visătoare, parcă absentă şi ca din distracţie corija câte un 
amănunt, îl înlocuia cu un altul, dădea sugestii, ţinând 
seama de firea muierească şi, în primul rând, de cea a 
baroanei. 

De la o vreme, Miclescu, de atâta dăscăleală, îşi ieşise din 
ţâţâni: 

— Dacă sunteţi aşa de deştepţi, de ce nu săvârşiţi voi 
trebuşoara aceasta? Juni sunteţi, chipeşi aşijderea, mintea 
vă dă în undă de înţelepciune! La ce mai aveţi nevoie de un 
nătâng ca mine? 


Coana Vasilena, atentă la tactică, apăsase în mai multe 
rânduri: 

— Ionică, să nu baţi cale străbătută de toţi ceilalţi. 
Baroana are habitudinea complimenturilor, îi deprinsă cu 
ele ca ciocârlia cu văzduhul, toţi berbanţii care-i dau 
târcoale îi servesc ocale de gentileţuri. Intrig-o prin 
original, biciuieşte-i vanitatea, dar ia seama cum mânuieşti 
gârbaciul. 

— Aferim, coană Vasilenă, râsese Alecsandri, halal să-ţi 
fie! Tot aşa l-ai şcolit şi pe Barbu? 

— "Trag nădejde pentru fecioru-meu să nu trăiască 
niciodată primejdia unei asemenea aventuri. lonică, Lelia 
de Gunsbourg îi vicleană şi iute ca şarpele, dar ca orice 
făptură omenească are şi un ce vulnerabil: orgoliul 
nemăsurat. Prezintă-i omagii de gentilom, dar în picioare, 
obraz de la obraz şi nu într-un genunche, cu privirea în 
pântecele ei. Prima invitaţie ce-ţi va îndrepta s-o refuzi. 
Refuz elegant. Pentru a doua, om mai sfătui împreună. 


Baroana năvăli în salon ca o furtună. Îşi încropise un 
conci prins în două-trei spelci, dar câteva bucle scăpau 
grațios la ceafă şi pe lângă urechi. Rochia de casă din 
catifea verde, neîncheiată la toţi bumbii, lăsa să se 
întrevadă gleznele fine şi, în mişcare, picioarele până spre 
genunchi. 

Se repezi la Kio, zgribulită în hăinuţa de blană, un boţ de 
hermină cu botişor umed, şi o strânse în braţe, năbuşind-o 
în dezmierdări şi vorbe nedesluşite. 

— Rose, ai grijă de păpuşica noastră... 

Se răsuci apoi spre Miclescu, întinzând braţele cu 
palmele deschise în sus, într-o mişcare de graţioasă şi 
irezistibilă spontaneitate: 

— O, cher monsieur! Comment pourrais-je vous exprimer 
toute ma reconnaissance?!'4% 

Ionică Miclescu se înclină: 


— Recunoscător sunt eu Providenţei că mi-a iscat prilej 
să vă sărut mâna... Cu îngăduinţa domniei voastre... 

Lelia de Gunsbourg îşi lăsă capul pe un umăr, 
strecurându-i un zâmbet seducător: 

— lar eu sunt de două ori fericită, scumpe domn. Că mi- 
aţi întors-o pe Kio şi că am ocazia să cunosc unul dintre cei 
mai gentili bărbaţi ai Bucureştilor... Oare unde v-aţi ascuns 
până acuma? 

— Nu m-am ascuns... Sunt însă prea neînsemnat pentru 
ca doamna baroană să mă fi băgat în seamă. 

Lelia îi strecură o privire iute, subţire: 

„Ce pui de lele îmi eşti tu, fiule!... Dar ai şarm şi asta 
iartă multe...“ 

— Ne alintăm, domnule Miclescu? Pofteşti 
complimente?... Dar mai întâi aşează-te şi istoriseşte-mi 
totul, aşa cum s-a întâmplat. Unde ai găsit-o pe Kio? 

Ionică se înclină din nou: 

— Stimată doamnă baroană, aş fi dorit ca meritul să-mi 
fie mai mare, dar trebuie să recunosc că doar întâmplarea 
fericită mi-a stat la îndemână. Azi-dimineaţă am trecut prin 
Piaţa Sfântul Gheorghe. Mi-a atras atenţiunea hărmălaia şi 
lumetul grămădit în jurul unui cupeţ. Împins de curiozitate, 
m-am apropiat. „Ce se întâmplă, oameni buni?“ „la, 
boierule, ce să fie, un şatrar are de vânzare o maimuţă. O 
maimuţă cu nazuri, în caţaveică de cocoană...“ 

— 'Teribil! făcu baroana... Ca într-o nuvelă de Eugen 
Sue... Biata Kio! Şi mai departe? 

Miclescu surâse gândului nerostit. În învălmăşeala pusă 
la cale de Cantuniari pe Pod, Dumitrescu, ipistatul pitic de 
la Roşu, se strecurase şopârlă printre sănii şi o smulsese pe 
Kio, prinsă cu lănţug de manşonul baroanei. O vârâse în 
sânul şubei şi dăduse buzna după colţ, la Cantuniari. În 
salon, aşteptau „căuzaşii“, în fum de lulele şi abur de vin 
fiert. 

„Ce-ai izbutit, flăcăule?“ 


Maimuţa i se zbătea sub piepţii dulamei, încerca să-l 
muşte, zgâria, coada i se zvârcolea ca un bici. Gheara 
ascuţită lăsase o dâră de sânge pe obrazul ipistatului. 

„Îi rea şi nevricoasă, don' căpitane, ca o muiere fără 
bărbat, să mă ierte coniţa, acilea de faţă... Că bine se 
esprimă poporul, la văduvă şi cal alb să nu te introduci 
slugă. Istericoasă, ce mai!“ 

Vasilena surâsese ca un înger: 

„Mai ştii şi alte pilde, domnule Dumitrescu?“ 

Luase o bombonieră cu fructe glasate şi o vârâse sub 
nasul lui Kio. Maimuţa privise în jur neliniştită, apoi îşi 
înfipsese ghearele în chisea cu o mişcare iute, hoţească. 
Începu să înfulece, ca nemâncată de trei zile, azvârlind în 
jur priviri furişe, neliniştite. 

Barbu se ridicase: 

„Ai făcut treabă bună, Dumitrescule. Mulţumesc şi ai 
grijă să nu răsufle nimic...“ 

Omuleţul rămăsese neclintit în mijlocul salonului şi 
ceilalţi îl priviseră nedumeriţi. 

„Mai ai să-mi spui ceva?“ 

Dumitrescu părea încurcat: 

„Nu vă supăraţi, don' căpitane... Aştept adeverire de 
confirmare!“ 

„Ce adeverire, creştine?“ 

Ipistatul arătă spre obrazul zgăriat: 

„Precum că am fost vătămat în ezerciţiul funţiunii... 
Pentru Lisaveta... E şi ea damă... mă înțelegeţi... E 
lesnicioasă la idei... Ce mai! Onorabilă, cocoană, dar în 
capul ei... Mă esprim cu pardon, Patagonia!...“ 

Miclescu ridică din umeri: 

— Asta-i totul... Cetisem de dimineaţă  anunciul 
dumneavoastră din Românul şi am făcut de îndată 
corelaţiunea. 

Baroana îşi muşcă degetul trandafiriu: 

— Deci Rose a avut dreptate... Au furat-o... Oh! Ces 
bohemiens! Cine ştie unde au ţinut-o azi-noapte... Precis au 


umplut-o de purici... Ce oroare!... 

— Să sperăm că lucrurile nu stau chiar atât de rău, zâmbi 
Ionică... Stimată doamnă, îmi permiteţi să mă retrag... 

Lelia de Gunsbourg ţâşni în picioare: 

— Atât de repede? 

— Emoţiunile prin care aţi trecut poruncesc cruţare... 

— O, da, aveţi dreptate... Cât de rari sunt bărbaţii care 
înţeleg sensibilităţile unei femei! Îi întinse din nou 
amândouă mâinile: Vă mulţumesc mult, domnule Miclescu, 
şi m-aţi îndatora peste măsură dacă de azi înainte îmi veţi 
onora salonul. Vreau să vă socotiți oaspete dorit al casei 
mele. 

— Prea onorat, doamnă baroană... 

— Presupun că mergi vineri s-o vezi pe Albina di Rhona. 
Este cu totul extraordinară... Am văzut-o anul trecut la 
Londra, la St. James. O să fie tout Bucarest, deşi marile 
reprezentaţiuni le rezervă pentru Crăciun. 

— Probabil, făcu vag Miclescu. 

— Vino să mă vezi în lojă. După aceea mergem să supăm. 
O conving şi pe Albina... C'est promis, da? 

Miclescu se înclină cu părere de rău: 

— Regret că nu pot răspunde graţioasei dumneavoastră 
invitaţiuni, dar vineri lipsesc din Bucureşti. Mâine plec la 
moşie, unde mă reclamă unele urgenţe. 

Fruntea baroanei se încreţi a mirare: 

— Nu sunt obişnuită cu refuzurile, domnule Miclescu. 
Oare afacerile dumneavoastră nu pot aştepta? Deloc? 
Deloc? Nici chiar de dragul meu? 

Ionică îşi muşcă buzele: „Grozavă afacere! Mă aşteaptă 
Todiriţă să ne ţucsuim împreună...!“” Coana Vasilena îl 
povăţuise însă astfel şi se părea că ştie ce vorbeşte... Oftă 
dureros: 

— Mi-e peste putinţă, doamnă baroană... Oricând, 
altcândva, umilul dumneavoastră serv... 

Lelia de Gunsbourg îl privi lung: 


— Ciudat, domnule Miclescu, foarte ciudat... Mă pui pe 
gânduri... Din două una: Ori eşti un jucător iscusit sau... 
pur şi simplu, un bărbat îndrăgostit... În sfârşit, dommage... 
Păcat! 

— Nici una, nici alta, spuse Miclescu, vă asigur. 

Şi era sincer. 


Alexandru loan Cuza cumpărase Ruginoasa cu un an în 
urmă de la moştenitorii fostului domn al Moldovei, Ioniţă 
Sandu Sturdza. 

Desigur, Domnul îndrăgea meleagul, îi plăcea castelul 
gotic ridicat în mijlocul unui parc uriaş, pentru amenajarea 
căruia chemase grădinari de la Viena, dar mai cu seamă 
chibzuise, instalându-şi reşedinţa de vară în apropierea 
leşului, să oblojească oleacă orgoliul moldovenilor, rănile 
pricinuite de „descăunarea“ dulcelui târg, de pe malul 
Bahluiului, din hramul de Capitală în al doilea oraş al 
Principatelor. 

Renovarea castelului, după gustul lui Vodă şi al Doamnei, 
încă nu se isprăvise, lucrările fiind împiedicate de o toamnă 
vrăjmaşă şi de o iarnă timpurie, astfel că doar câteva 
cămări, şi acelea cu înlesniri încropite, puteau fi locuite. Şi 
mobila comandată la o mare casă pariziană avea să 
sosească abia în primăvară. Costase şaizeci de mii de franci, 
iar piesele în stil gotic şi Renaissance, cu sculptură bogată 
în stejar şi nuc după cum porunceau canoanele modei, ar fi 
înnobilat cele mai simandicoase palate ale Franciei. 

Elena Doamna şi prietena domniei sale, Zoe Manta, 
ajunseră la Ruginoasa pe înserat, după două zile de drum 
silnic. Avuseseră de înfruntat viscol, nămeţi anevoie de 
biruit, haite de lupi, toată sălbăticia şi înverşunarea iernilor 
moldoveneşti, dar, în primul rând, îndărătnicia Doamnei; nu 
îngăduise decât trei ori patru popasuri, răgaz pentru 


schimbarea tacâmurilor!5% şi pentru chehaie!3!!, să prindă 
vlagă cu o cupă de rachiu fierbinte, din oala cu capac de pe 
sobiţa căpitanilor de poşte. 

Zadarnic se rugase Zoe Manta, degerată sub maldărul de 
blănuri, să tragă, atât cât să se dezmorţească, la unul sau 
altul din conacele boiereşti aflate în drum, precum 
Răchiţeni, Scorţeni ori Viforiţa. În negura serii viscolite, 
luminile de la ferestre clipeau îmbietor, ba chiar şi lătratul 
zăvozilor îi semăna plin de prietenie, şi Zoe, cu obrajii 
biciuiţi de ger şi zăpadă, închipuia cadre domestice 
ispititoare: sobe în care zburdă foc îmbelşugat, un salonaş 
cald unde bărbaţii jucau whist în jurul mesei pe un picior; 
cocoana cânta la clavir în rochie de taftă groasă, cu un şal 
pe umeri, între lumânări aprinse, iar coana mare, bătrână, 
pigulea în petit point la o faţă de perină. Chiar şi cuhnia şi-o 
imagina plină de ispite, cu arămărie îmbujorată de flacără 
neastâmpărată. Mirosea a bucate dulci, iar slugile, 
dezghiocând nuci - ia, acu' e Crăciunul! - stăteau la 
poveşti... 

— Abia ai fost zăcaşă, Elenuţă, şi nici zdravănă nu te-ai 
urnit la drum. Eşti firavă şi, dacă te prinde şi un junghi 
straşnic, te doboară. Uite, vin Cocenii. Smărăndiţa îi 
totdeauna bucuroasă de oaspeţi... 

Doamna nu se înduplecase. Rostise cu buze strânse, 
vinete de frig, şi nasul înfundat în pledul din blană de urs: 

— Nu oprim niciunde, Zoe. Nu vreau să dau pricină de 
cleveteală, nu-mi place să fiu iscodită, detest să fiu 
compătimită. Când sunt nefericită, îmi ajung lacrămile 
mele. Atât bun am învăţat: Garder sa dignite, meme dans le 
malheur.t52: 

— Bine, dar Smărăndiţa ni-i prietenă devotată. 

— Mais bavarde comme une pie.!55 Lasă-mi măcar atâta, 
Zoe... Dignitatea... Să nu-mi fie ruşine de mine însămi, să 
nu roşesc dinaintea oamenilor. 

La Ruginoasa le întâmpină o curte troienită, cămări 
îngheţate şi câteva slugi zăpăcite de spaimă. În capul scării, 


mama Doamnei, apriga cucoana Catinca. 

Sosise de la Soleşti cu puţine ceasuri înainte şi de-atunci 
o ţinea într-o poruncă, ocări, trăsnea, osândea. 

Îşi măsură fata cu buzele pungite de nemulţumire - dar 
fuseseră oare vreodată zâmbet cireaşă şi ispită?! -, pufni pe 
nări la vederea Zoei Manta. 

Nu-i plăcea prietenia fie-sii cu „zăluda ceea“, după cum 
nu îngăduia, din principiu, pe nimeni în preajma Elenei. Pe 
Zoe, „lepădată de bărbat“, o dispreţuia şi osândea, socotind 
că în orice căsnicie nefericită vina este totdeauna a muierii. 
Crezul dumneaei era unul singur şi dintr-acesta n-o urnea 
nimeni: „Bărbatului, din cea dintâi zi, pune-i ham şi cep la 
parale! "Ţine strâns hăţurile, bagă zăbală, biciul şi pintenii la 
îndemână şi în toată clipa să-ţi fie!“ 

La acestea, ginere-său, Alexandru loan, râdea către 
prieteni: „Nu cunosc greşalele lui Dumnezeu, dar de una 
sunt sigur: pe soacră-mea, cucoana Catinca, în loc de 
geambaş, a nimerit-o postelniceasă.“ 

„Ham şi zăbală, năroadelor!“ poftorea bătrâna. „Cu 
zdrăngăneală la clavir şi miorlăit la lună chioară din 
Lamartine şi alţi ofticoşi, nu ţii o casă şi, mai abitir, un 
bărbat... Multe nu m-au ascultat şi nu puţine au ajunsa se 
sătura din colacii din Sâmbăta morţilor... Cătaţi la 
dumnealui, postelnicul meu... Nu-mi iese din cuvânt, nu mă 
înfruntă cu o roză...!“ 

Adevărat, căci dumnealui, postelnicul Iordache, îşi ducea 
traiul la leşi, iar de-acolo, peste un car de poşte, până la 
Soleşti, unde stăpânea coana Catinca, lucrul s-ar fi dovedit 
cam anevoios... 

— Nu mă aşteptam să te găsim la Ruginoasa, mamă... 

— Nici eu să te porneşti bezmetică la drum bezmetic, pe 
vreme tot asemenea, lăsându-ţi de izbelişte rosturile. 

Obrajii vineţi ai Doamnei Elena păliră: 

— Contenez-vous, maman! Les domestiques...154+ 

— Les domestiques! se strâmbă bătrâna. Că mult pricep 
slugile! 


În căminul din salonul cel mare focul abia pâlpâia. Zoe 
Manta se descotorosi de blănuri, tremurând vargă. Elena 
Doamna rosti în silă: 

— Dacă tot ai venit înaintea noastră, puteai griji să avem 
căldură. 

— Şi dacă soseaţi poimâini? Cheltuială şi risipă! lacă 
învăţătură deprinsă de la procopsitul de ginere-meu! 

Zoe Manta îşi aţintise privirea în parchetul mozaicat. O 
stânjeneau ieşirile bătrânei, care nu ţinea niciodată seamă 
de nimeni şi nimic, se fălea în gura mare: „Eu vorbesc verde 
omului, în faţă şi nu la şezut, când a întors capul, ca alţii!“ 
Slobozea tot ce-i trecea prin minte, că se afla în cel mai 
simandicos salon ori în sfadă cu slugile de la cuhnii. Şi Zoe 
nu înceta să se mire cum o femeie grosieră şi brutală ca 
postelniceasa putuse zămisli făptură delicată, sensibilă, atât 
de atentă, sclavă a celei mai înalte etichete, ca Elena... 

— Înseamnă că odăile sunt îngheţate, spuse Doamna 
apropiindu-se de cămin. 

Cucoana Catinca săltă din umeri: 

— Înseamnă! 

Elena Doamna luă clopoţelul de argint de pe consolă şi 
chemă slujnica. Se ivi o femeie tânără, cu figura zăpăcită. 
Mâinile umflate, arse de leşie, nu-şi găseau locul. 

— Ilinco, fă sobele în odăile de sus. 

— Dar mai cu socoteală, pufni bătrâna, că nu-i pădurea 
lui tat-to! 

Zoe Manta îşi netezi, gest inutil, menit să-i ascundă 
sentimentul de jenă, buclele strivite şi răvăşite sub căciula 
de lutru. Nu era o fire bătăioasă, nici ea nu ştia a lua viaţa 
în piept, îşi înfrunta rar şi moale vrăjmaşii, se afla blândă şi 
supusă, oarecum soră bună cu Elena, totuşi, de fiecare 
dată, în prezenţa acceselor de autoritate ale Rosetteascăi, 
simţea cum toată fiinţa i se răzvrăteşte. O revolta conduita 
bătrânei, dar şi docilitatea imposibilă a Elenei. Elena, 
Doamna Principatelor, îndura mieluşea blândă, fără să 
cârtească, grosolănia şi despotismul maică-sii, exact aşa 


cum îi îndurase acum treizeci de ani, copilă la Soleşti, 
ocările şi varga. 

„Măcar de-ar iubi-o pe mamă-sa, dar n-o iubeşte. 
Netoţie? Nu, Elena nu-i slabă de minte. leamă, asta e! 
Teama intrată în oase, din fragedă pruncie, teama pe care o 
insuflă peste tot coana Catinca, oriunde s-ar afla, şi 
blândeţea excesivă a Elenei; oroarea ei de scandal, de 
situaţii categorice, de violenţă, de înfruntări brutale. De 
aceea e neputincioasă şi faţă de Cuza...“ 

Dar parcă ea fusese mai dibace cu Manta? Se uita la el ca 
la un arhanghel, la ce spunea, ca la Vlădica, ba, tută, îi 
făcea spovadă despre cârtelile, înveninate, ce-i drept, ale 
părinţilor ei, potrivnici ginerelui din cea dintâi zi. 

„Eram tânără“, suspină Zoe. „Iânără şi neghioabă...“ Şi, 
totuşi, ştia, gând mărturisit doar icoanelor, că şi astăzi, 
după aproape douăzeci şi cinci de ani, de-ar intra pe uşă, l- 
ar primi cu inimă şi braţe larg deschise şi, de-ajuns o 
singură vorbă, s-ar lepăda de toate şi totul, fără şovăială, şi 
l-ar urma la capătul pământului... Dar tot aşa de bine ştia 
că pe Manta nu-l va mai întâlni niciodată în astă lume. I-o 
spuneau inima, cugetul, dragostea - mereu trandafir 
proaspăt -, i-o spusese şi Simina, cărturăreasa din Covaci... 
O văzuse şi în Biblia deschisă cu cheie de argint, ori în 
farfurii cositorite şi în pahar... La flacără de lumânare, pe 
masă de lemn încleiat, fără cuie, chema duşii de pe lume. 
Vrăjitoarea îţi lua mâna şi cădea într-un soi de leşuială. 
Vorbea ca din mormânt, prin odaie simţeai fâlfâit de văluri 
nevăzute, pocalul începea să mişte singur, te treceau toate 
răcorile şi o spaimă de ducă-se pe pustii. Răposaţii - bunica 
din partea mamă-sii şi o mătuşă, ţaţa Safta, cea mai bogată 
cucoană din Suceava şi care prin diată îi lăsase ei, Zoei, 
întreg avutul, dezmoştenindu-şi feciorul - deşi chemaţi la 
depărtare de zile, fuseseră într-o sâmbătă: „Ciubota lui 
Anton nu va mai păşi vreodată pe pământul Moldovei. 
Gândurile pentru Zoe s-au spălat de mult. Îi statornicit 
peste gârla cea mare, pe meleag cu arşiţă cumplită şi 


vălmăşag de seminţii; e însoţit cu o muiere de credinţă 
streină, care i-a zămislit trei prunci... Da... Se lasă bine 
zărit... Trăieşte în conac singuratic, ridicat între buruieni 
arse de soare nemilos.... Ţine într-o mână flinta, n-o leapădă 
deloc, şi în cealaltă, gârbaci cu mâner de argint. În juru-i, 
tot oameni focoşi, bidivii sălbatici, cirezi mari şi iarăşi flinte, 
multe flinte...“ 

Trezită din leşuială, Simina nu-şi amintise nimic din câte 
tolocănise. Atâta rostise: „Le faci ori ba încredințare, voia 
domniei tale, dar morţii nu mint niciodată.“ 

Zoe îşi luă manşonul. Se clătina pe picioarele încă 
îngheţate. 

— Îngăduie, cucoană Catincă, să mă retrag... 

Bătrâna azvârli cu nepăsare lipsită de politeţe, vorba 
ceea, „bine faci!“: 

— Retrage-te! 

— .„..şi să vă urez noapte bună. 

— Bună să fie, fata mea! 

Doamna se desprinse de cămin: 

— Urc şi eu, Zoe... 

— Las” că nemereşte şi singură drumul, sări bătrâna. 

— Sunt peste măsură de ostenită, mamă. Avem vreme de 
povestit şi mâine. 

— Mătăluţă poate, dar nu şi eu. Cum crapă de ziuă, mă 
pornesc spre Soleşti. Am daraveli însemnate la moşie, că 
tătâne-tău osteneşte la leşi, jucând în cărţi, başca vine 
jidovul de la Zmeureni cu socotelile. Aşa că om povesti 
acuma şi fără zăbavă. Du-te, Zoe, că-i fi zdruncinată de 
drum anevoios, însă vinovată te afli singură, căci nimeni nu 
ţi-a dat brânci de lângă sobă, la hălăduială prin troieni. Dar 
vorba ceea, cuşmă am, minte ce-mi mai trebuie? 

Zoe Manta îşi zise că le îndură pe toate de dragul Elenei 
şi, îndreptându-i o privire lungă, părăsi încăperea fără o 
vorbă. Rosetteasca pufni: 

— Şi nătânga aceasta îşi închipuieşte că, dacă se uită 
cruciş, cucoana Catinca vine de-a dura? 


Doamna îşi muşcă buzele: 

— E prietena şi musafira mea, mamă, şi... 

— Şi lepădată de bărbat, i-o curmă bătrâna. Muiere com- 
pro-mi-să! Pe una asemenea ei eu n-aş primi-o în casă. În 
câte saloane e admisă? Şi îmi mai vorbeşti mie despre 
etichetă... 

Doamna îşi încleştă degetele în catifeaua jilţului: 

— Sunt la vârsta şi în situaţia în care-mi pot hotări 
singură prieteniile. 

— Vârsta! "Ţi-a încolţit părul alb, dar mintea abia-ţi 
gângureşte. Şi situaţia! O batjocoreşti şi te lepezi de ea 
singură. Ce caţi la Ruginoasa? Ce l-ai lăsat pe-acela de 
capul lui? 

— Simt nevoia să fiu singură. Să mă odihnesc. Să poată şi 
Alecu să chibzuiască liniştit, departe de mine. 

Chipul bătrânei se învineţi de mânie: 

— La cine să chibzuiască? La Obrenovicioaie? La halotca 
ceea fără ruşine şi obraz? Te pomeni că le-oi fi aşternut şi 
patul cu mâna ta. 

— E la Ems. 

— Acolo să-i rămână oasele! 

— Mamă, te rog, lasă-mă. 

— Ba nu te las deloc! Eşti muierea lui Cuza şi - urlă - 
Doamna Principatelor Româneşti! Locul tău e acolo, în 
scaunul ţării, şi nu în bordeiul ăsta poleit! Maică Precistă, 
cui te-i fi izbit aşa de mototoală şi fără ambiţiune? Parc-ai fi 
neam de slugă şi nu sânge de Sturdzeşti şi Rosetteşti, 
carele nici ei n-au dormit în staul, pe aşternut de balegă! 

— Domnul Cristos tot într-un staul s-a născut. Nu 
gândeşti şi nu vorbeşti creştineşte, rosti Doamna, socotind 
că a găsit cuvânt fără întoarcere. 

— Trăncăneală popească. Domnul Cristos! Ai fost tu 
acolo? N-ai strop de vână, n-ai dignitate, n-ai mândrie nici 
cât un câine ciomăgit! 

Doamna Elena îşi ascunse faţa în palme şi izbucni în 
plâns: 


— Ce vrei să fac, mamă? Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
vrei să fac? 

Bătrâna dădu cu pumnul în masă, sfărâmând o figurină 
de porțelan: 

— Să lupţi pentru dreptul şi onorul tău! Doamne! Să fi 
fost eu în locu-ţi! 

Elena Cuza îşi ridică faţa plină de lacrimi. Nu se mai 
putea stăpâni şi strigă: 

— Ce ai fi făcut? Ce? Ce?!! 

Cucoana Catinca îşi răsuci arătătorul ridicat prin aer: 

— Uite aşa ţi-l învârteam eu pe kir Alecu, în jurul 
degetului. Cadril şi sârbă mi-ar fi dănţuit, trezit în buricul 
nopţii... Cât despre Obrenovicioaie! Ehei, fata mea! De mult 
m-aş fi descotorosit de ea... 

— Cum? 

Bătrâna dădu din mână a lehămeţeală faţă de atâta 
netoţie: 

— Că s-o fi isprăvit şoricioaica din Bogdania şi Vălahia. 
Spiţerii şi crâşme, iaca unele de care nu ducem sărăcie... 

Spaima secă dintr-o dată lacrimile Doamnei: 

— Mamă! Ce tot vorbeşti! la seama... 

— Mamă! Mamă! Atâta ştii! Decât să te stingi tu de inimă 
ră, mai bine să muşte ea ţărâna pentru ticăloşie! Îţi strică 
bordeiul, îţi fură cununa şi tu stai cu mâinile în poale şi ochii 
beliţi la icoane. Dumnezeu dă, fato, dar nu pune în traistă! 

— Crimă?! Mă îndemni să fac moarte de om? Să 
săvârşesc cea mai cumplită fărădelege?! 

Cucoana Catinca căută după tabacheră şi luă între 
degete cât să-şi îndestuleze nara. 

— Spune-i cum vrei! Atâta ştiu. Când cearcă fiara să mă 
răpună, o dobor eu, înainte. 

Elena Doamna începu să se plimbe agitată prin cămară, 
frângându-şi mâinile, fără grai. 

— Ci stai locului şi nu bobletici ca un bondar! Amu, dacă 
stau să chibzuiesc, lucrul se brodeşte de minune, 
împrejurarea-i cu prilej. 


— Care lucru?! Care împrejurare?! 

— Aceasta, că teleleica-i dusă la băi. Iocmim om de 
credinţă şi... Mai cu folos şi în afară de prepuieli, dacă 
moare acolo, printre streini. 

Elena Cuza, fără răsuflare, îşi duse mâinile la grumaz: 

— Mamă, nu vreau să mai aud o vorbă! 

— Că eu îţi cer ţie îngăduinţă a grăi! 

Elena se opri în faţa mamăs-sii. Glasul îi tremura de o 
hotărâre nouă, neîncercată până atunci: 

— Dacă i se întâmplă ceva Mariei Obrenovici... 

— Ce ai să faci? o întrerupse răcnind bătrâna. Ha? 

— Sunt totuşi Doamna ţării! 

— Dar mai întâi şi întâi fata mea! Ai s-o osândeşti pe 
mamă-ta? Ai să mă vâri la ocnă? 

— Da! Să ştii că îi scriu lui Alecu. 

— Scrie-i! O să-i placă! Tot se socoate el bărbatul unic, 
iscat să izbăvească suflarea românească. Împărat cu soacră 
la galere nu s-a mai pomenit în toată istoria noroadelor! Da' 
poate că dumnealui îi convine... 

Doamna înghiţi uscat. O ştia pe mamă-sa în stare de 
orice, mai ales când era zădărâtă. Intra şi cu capul în zid, 
numai să fie după pofta dumneaei. O idee îi străfulgeră 
mintea. Rosti cu un glas blând: 

— Mămucă, cearcă să gândeşti o clipă. Alecu, mi-o spun 
iscoadele, se află în primejdie... 

— De când îl cunosc, tot astfel se află. O caută cu 
dinadinsul şi cu felinar aprins chiar şi în miezul zilei. Şi-a 
ridicat în cap toată boierimea, ba şi pe târgoveţii procopsiţi. 
Ce pofteşte? Ţară de mişei, stăpânită de iacobini? De sans- 
culottes! 

— Se află în primejdie, şi aceasta-i însemnat acum. 
Inimicii urzesc să-i ia nu doar scaunul, îi vor şi capul! 

Bătrâna îşi smulse mânioasă un fir tare şi negru din 
bărbia ascuţită, de ţap: 

— Şi ce-i cu asta? Ce legătură are cu ibovnica? 


— Are! Maria Obrenovici e puternică şi vicleană, omul ei 
de încredere, Librecht... 

— Un tâlhar! 

— Da! Dar cel mai iscusit dintre toţi tâlharii. Şi toată 
curtea ei e doldora de asemenea personagii. 

— Dacă răpui căpetenia, se împrăştie şi cetaşii, ajungi la 
vorba mea: Deux coups dune pierre. Prilej să 
descotoroseşti bârsana de toţi păduchii. 

Elena dădu din cap, „cum de nu înţelegi?“ 

— Pricepe, mamă, că țelul nostru imediat e să-l salvăm pe 
Alecu. Maria Obrenovici are aceeaşi dorinţă. Luptând 
pentru acelaşi ţel din două părţi, suntem mai puternice, 
avem mai mulţi sorţi de izbândă. 

— Prostii!, respinse bătrâna. Dacă mă asculţi, poţi izbândi 
şi singură, iar recunoştinţa lui Cuza îţi va rămâne 
nevătămată. Altfel, strânge ibovnica tot caimacul, şi după 
cum ştie să-l îmbrobodească, al ei va fi tot meritul şi tot ei îi 
va săruta papucii... Da' ian ascultă! Tu dacă.-l ştii pe Cuza cu 
o ciubotă în groapă, ce cauţi prin coclaurile aistea? Trebuia 
să rămâi stâlp lângă el! 

Doamna întoarse capul. De fapt, nu ştia nimic anume, 
iscoadele erau ale lui Vodă şi nu ei veneau să i se 
mărturisească. Că încerca spaimă nedesluşită, mai ales 
după ce-şi lăsase palma citită de Simina, asta era o 
suferinţă a dumneaei, de care doar Zoe ştia. Nopțile îi erau 
bobotaie de vise rele, zilele doar inimă înnodată, cârceii din 
gâtlej n-o lăsau să răsufle. Pentru a întoarce însă gândurile 
de uciganie ale mamă-sii, se prefăcea a cunoaşte mai multe 
şi neîndoielnic. 

— Nu mă mai mustra şi dumneata, mamă. 

— Ba te mustru şi te poftesc să te întorci îndărăt, la 
Bucureşti, fără zăbavă! Nu ştiu ce bâzdăgănii ţi-or fi 
înşirând iscoadele, dar ştiu că tartorul cel mare pe care-l 
ţine ginere-meu în dreapta îi ticălosul de Mihalache 
Kogălniceanu. Totdeauna a fost pătimaş de putere, ţinteşte 
la domnie, caută şi câştigă sprijinitori... 


Elena Cuza surâse amar: 

— Cum poţi, mamă, să ponegreşti pe cel mai cinstit om 
din Principate? Pe cel mai credincios dregător al domniei 
noastre? Prieten cu Alecu din pruncie, au şcolit dimpreună 
şi, tot dimpreună, au străbătut drumul anevoios al 
împlinirilor de azi... 1848, exilul... 

— Şi aşa mai departe!, rânji Rosetteasca. Feri-mă, 
Doamne, de prieteni, că la vrăjmaşi iau singur seama! Tine 
minte ce profeţesc eu, Elenă! Dacă cineva i-o smulge lui 
Cuza sceptrul şi cuca, acela va fi prietinul vostru, 
Mihalache! 

Elena Cuza oftă sleită de puteri: 

— Bine, mamă, cum zici dumneata. Vreau să mă 
odihnesc, mi-s oasele fărâmate de oboseală. 

Bătrâna, parcă amintindu-şi de somn, căscă lat, 
astupându-şi gura ştirbă cu degetele pline de inele. 

— Da, da, odihneşte-te, că mâine te porneşti la drum. 

— Nu!, făcu hotărâtă Doamna. 

Bătrâna se întrerupse uluită din căscat, gata să se înece. 
Nu era deprinsă cu împotrivirile Elenei. Se ridică din jilţ, cu 
ochi scăpărând de mânie. 

— Ba da! 

— Nu, mamă, făcu liniştită Doamna. 

Rosetteasca simţea că se înăbuşă: 

— Cutezi să mă înfrunţi? Tu, carele fără de mine, 
împleteai şuviţe albe? Carele te-am înălţat acolo unde nici 
nu visai? Tu, nătângo, mi te pui de-a curmezişul? 

Elena Cuza păli sub povara ocării. Cearcăânele deveniră şi 
mai întunecate, păreau zugrăvite cu cărbune. 

— N-ai dreptul să-mi vorbeşti aşa... Îţi lipseşte orice 
simţământ creştinesc. 

Vorbele se năpusteau la gura cucoanei Catinca. Le opri 
năvala slujnica, Ioana. Se opri în prag, prăvălind căutătură 
plină de teamă. Bătrâna urlă: 

— Cum intri aşa, netrebnico? 'Te trezeşti în târla tătâne- 
tău?! 


Ioana, pierdută de spaimă, izbuti să îngaime: 

— O venit un cela... corier... O carte pentru Doamna. 

Elena Cuza îi smulse plicul şi-l deschise cu degete 
neîndemânatice, tremurând de nerăbdare.  Cucoana 
Catinca n-o scăpa din ochi. Rosti ciudoasă: 

— O fi vreun răvăşel de amoare... Răpus de dor, te 
pofteşte cu lăutari la Bucureşti. 

Doamna răspunse cu glas stins: 

— Dimpotrivă. Îmi spune să aştept aici, la Ruginoasa. 

— Aha!, exclamă cu răutate bătrâna. Care va să zică, 
surghiun! 

Elena Cuza nu răspunse. O lacrimă strălucea singură pe 
obrazul străveziu. 


CAPITOLUL VI 


S love abia  aplecate, ascuţite, fără  înfloriturile 


administrate în pensionatele de fete, aşternute de o mână 
sigură şi ambițioasă cu cerneală neagră pe hârtie rozalbă. 
Astfel arătau toate scrisorile Mariei, fiica fostului ministru 
Catargi, văduva prinţului sârb  Obrenovici, favorita 
Principelui Alexandru loan |. 

„„.„.„Mon Dieu, qu'il est incommode d'aimer un prince 
aussi charmant que vous...!55* N-ai un moment de odihnă, 
temi mii de lucruri care s-ar putea întâmpla... 

Recitesc, Alteță, aici, în singurătatea mea, înconjurată de 
umbre, frig - frigul depărtării - şi rele presentimente, 
corespondenţa dintre Louis XIV şi M-lle de la Valliere. 
Pasagiul pe care vi l-am copiat m-a impresionat cu osebire. 
Câtă asemănare cu simţămintele pe care vi le închin eu 
dumneavoastră, cu temerile care mă asediază. Un prince 
aussi charmant!!5 Eu completez: Şi atât de cutezător, de 
generos, de devotat naţiunii sale şi celor mai înalte 
idealuri... 

Aleşii pe care Dumnezeu i-a hărăzit perfecțiunii rareori 
au o fericită şi lungă soartă. Vrăjmaşii, căci admiraţiunea, în 
afară de ode şi osanale, dă naştere pizmei şi urii, nu le-o 
îngăduie. Oamenii sunt mici, sufletele lor meschine nu 
îndură superioritatea categorică a vreunui semen, se simt 
striviţi. Şi atunci încearcă ei să strivească. 

De aceea mi-e teamă... Şi mi-e teamă, mai presus de 
orice, pentru viaţa Alteţei Voastre. Trăiţi înconjurat de 
duşmani, cu atât mai periculoşi cu cât, în candoarea 


onestităţii dumneavoastră, le faceţi deplină încredințare, lor 
şi cuvintelor frumoase sub care ştiu să-şi ascundă, cu bună 
oratorie, corupţiunea şi ţelurile josnice. Oameni falşi, vorbe 
false... 

Mi se ştiriceşte aici, la schimnicia unde mă aflu ţintuită de 
boală, de un complot pus la cale...“ 

Intrarea unuia dintre aghiotanţi îi întrerupse lectura, şi 
Domnul ridică privirea iritat: 

— Excelenţa sa, domnul preşedinte al Consiliului de 
miniştri... 

— Introdu-l peste cinci minute. 

„„.toţi prietenii, toţi devotaţii alteţei voastre sunt de 
acord că M.K., pe care-l preţuiţi ca pe cel mai de seamă 
sfetnic al ţării, are o rea influenţă asupra voastră, 
împingându-vă cu perfidie să săvârşiţi cele mai nesăbuite 
acte. În numele unor principii care v-au călăuzit toată viaţa, 
vă face să păşiţi pe drumul pierzaniei. Opozanţii sunt 
puternici, şi ei reprezintă tot ce a însemnat forţă şi tradiţie 
în ţările noastre timp de veacuri. Alteţa Voastră îi condamnă 
pentru gândire îngustă, înapoiată, care ţine seama doar de 
interesele lor de mari latifundiari,  împotrivindu-se 
progresului firesc al omenirii. Dar amintiţi-vă, Alteță, că 
bătrânii au înţelepciunea lor, care nu poate fi înlocuită nici 
de ideal, nici de o credinţă sinceră, nici de noblețea bunelor 
intenţiuni. Vi se reproşează că vreţi să «nivelaţi societatea». 
Poate că, într-adevăr, e prea devreme să adoptați asemenea 
legiuri. Pregătiţi întâi națiunea, pe cei mari şi pe cei de jos, 
pentru a primi în linişte, fără dezlănţuiri furtunoase, marile 
reforme pe care intenţionaţi să le înfăptuiţi. Este de-ajuns a 
renunţa pentru moment, desigur, la promulgarea legii 
rurale şi de cens, cele mai aţâţătoare şi odioase 
protipendului nostru, pentru ca spiritele să se liniştească şi 
să alungaţi cu desăvârşire primejdia care vă pândeşte la 
orice colţ de stradă, în spatele fiecărei uşi pe care o 
deschideţi. 


Vă conjur, chibzuiţi cu toată seriozitatea impusă de 
gravitatea momentului, desprindeţi-vă din mrejele fatalului 
personaj care vă ţese din umbră un fine fatal. 

Vă conjur în numele naţiunii căreia i-aţi închinat toată 
viaţa voastră, în numele pruncilor noştri, Alexandru şi 
Dimitrie. 

lertaţi-mi, Alteță, toate necazurile pe care vi le 
pricinuiesc: sunt tristă, absentă, bolnavă, poate inoportună. 
Dar... mă străduiesc din răsputeri pentru a vă dovedi că-mi 
sunteţi cu mult mai scump, de mii şi mii de ori mai scump 
decât orice pe lumea aceasta. 

Je vous quitte â regret... Adieu. “ 

Preşedintele Consiliului de miniştri îşi îndreptă cu gestul 
său caracteristic  pince-nez-ul,  mormăind un hm! 
imperceptibil.  Recunoscuse hârtia scrisorilor Mariei 
Obrenovici. Cuza, cu o mişcare uşoară, vâri plicul în mapa 
de marochin roşu cu documente private. Părea nervos, 
plictisit, trăsăturile plăcute erau boţite, adunate, obrajii 
parcă împuţinaţi. 

„Mda... Marie... Mereu  nepreţuita Marie... Cu 
nepreţuitul ei dar de a fi prezentă chiar de la celălalt capăt 
al Europei... de a-l descăli cu nepreţuitele-i poveţe. Şi de a-l 
asigura, evident, de nepreţuita-i dragoste...“ 

Domnul îşi aşeză palmele pe masă şi închise ochii câteva 
clipe. Kogălniceanu aşteptă în linişte. Cunoştea procedeul, 
şi metamorfoza, chestiune de secunde, a Principelui nu-l 
surprinse. Chipul crispat i se destinse ca prin minune, o 
mână nevăzută, vrăjită, îi netezi colţurile, aduse din nou 
strălucire în căutătura albastră, şi expresia redobândi 
lumina obişnuită. Îndreptă o privire scurtă primului său 
ministru şi, săltându-şi sprâncenele a întrebare, zâmbi: 

— Excelenţă? 

— Alteță! 

— Cumplită vreme!, continuă să surâdă Cuza, arătând cu 
o mişcare a capului spre fereastră. 


—  Cumplite vremi! corectă apăsând sumbru 
Kogălniceanu. 

— Da... da... da... Sesisez nuanţa. Dragă Kogălnicene, 
observ că, de la un timp, bântuie o molimă puţin ciudată. 
Toţi pe care-i întâlnesc au aerul unor amploiaţi de pompe 
funebre. 

— Aceia ţi-s prieteni, Alteță. 

— Dar deloc amuzanţi, te asigur. 

— În aceste zile, chipuri luminoase îţi vor înfăţişa doar 
inimicii. 

— Eşti într-o dispoziţiune funestă... Ce s-a mai întâmplat? 

Kogălniceanu îşi îndreptă trupul greoi în jilţ. Puternic şi 
gros, ca un trunchi, pricină pentru care părea scundac, 
avea capul rotund, cruțat de pleşuvie doar la ceafă şi 
deasupra urechilor, sugerând tonsura clericilor catolici. 
„Căpăţână însemnată de Dumnezeu“, croncăneau duşmanii. 
„Şi pe dinafară şi pe dinăuntru, slut şi demonic, precum un 
popă papistaş...“ 

Ochii, însă, îşi spunea Cuza, mari, neguroşi, păstrând 
intactă flacăra  elanurilor din juneţe, scăpărând de 
inteligenţă, rămăseseră aceiaşi. Aceiaşi, de pe vremea când 
erau, dimpreună cu prietenii Alecsandri, vărul Docan, Matei 
Millo, şi câţi alţii, şcolari în pensionatul deschis la Iassy de 
fostul ofiţer al lui Napoleon, Victor Cuenim Foure. Pentru o 
mie două sute de lei pe an, franţuzul se obliga să-i înveţe 
„limbile  franţuzească, grecească şi  nemţească, cu 
gramaticeşti reguli precum şi cu deosebitele lor stiluri... 
Copilul urmează a veni la mine la pension în toată 
dimineaţa, a fi la zacuscă!57+* şi la vreme de masă tot la mine 
împreună cu mine; iar seara, după ce-şi va isprăvi 
paradosirea la câte trei limbile, precum s-au zis, are să 
meargă acasă la dumnealui şi să doarmă...“ 

Pe vremea aceea, asemănarea lui Mihalache cu mamă-sa, 
mult frumoasa Catinca Stavilă, era izbitoare: sprâncenat, cu 
faţa prelungă de heruvim, gură născocită pentru sărutări, 


subţirel ca o aţă de fum şi o clădăraie de păr întunecat, în 
contrast puternic cu obraji cu străvezimi de alabastru... 

Rămăseseră prieteni şi tovarăşi de luptă şi ideal, 
rămăseseră unul pentru celălalt Mihalache şi Alecu. În viaţa 
privată. Când însă sfatul se ţinea între principe şi primul 
său dregător, eticheta părea a se burzului singură, titlurile 
de ighemonicon urcau pe buze de la sine. 

— Alteță, începu Kogălniceanu cu glasul lui puternic şi 
răsunător, glasul oratorului încercat, stăpân pe toate 
tainele meşteşugului, vă vorbesc azi în primul rând în 
calitatea mea de ministru de Interne. 

Alexandru loan I avu un gest de oboseală: 

— Iar istoria aceea cu complotul?! Vă urmăreşte pe toţi 
aceeaşi gogoriţă ridicolă. J'en ai assez/'58: 

Kogălniceanu respiră adânc: 

—  Îngăduiţi-mi, Alteță, doar câteva cuvinte. Ceea ce 
înălţimea voastră socoate o gogoriţă ridicolă înseamnă 
coaliţiunea cea mai abjectă a celor mai abjecţi „din tagma 
politicienilor lipsiţi de patriotism, oportunişti, oneroşi, 
inconştienţi funeşti de primejdiile în care aruncă ţara”! 

Cuza încercă să râdă: 

— Îmi ţii un discurs, Kogălnicene! Rezervă-le pentru 
Cameră. 

Chipul prim-ministrului se aprinse: 

— E inutil să mă adresez unei Adunări unde canaliile 
orbite de patimi şi obtuzitate vor să vândă ţara pentru a-şi 
satisface ura împotriva Alteţei Voastre şi, da! şi a mea! 
Aceştia nu urmăresc decât a-şi satisface interesele, a-şi 
încheia afacerile cu rod bogat. 

— Exageraţiuni! respinse moale Domnul. Nu pot fi toţi 
canalii, după cum nu poţi întâlni niciunde, grămădiţi 
laolaltă, doar arhangheli. 

— Nu sunt exageraţiuni, Alteță! tună Kogălniceanu. 

Se ridică şi îndreptă arătătorul cu gestul său de tribună 
spre Domn: 


„loţi cei ce-şi zic pompos apărătorii tronului, sunt 
primii care îl minează...“ 

Cuza zâmbi uşurel, zâmbetul şugubăţ al uitatei copilării. 

— Şi... domnia ta, domnule ministru? 

Kogălniceanu îi strecură o privire tristă: 

— Dacă nu v-aş cunoaşte, Alteță... 

— Ştiu, ştiu, ştiu... M-ai socoti lipsit de seriozitate. [i- 
aduci aminte de cuvintele lui Napoleon? „Să râzi chiar când 
plângi... Râsul printre lacrimi, nu cunosc un mai mare act 
de curaj...“ 

N-o spusese niciodată Napoleon, apoftegma îi aparţinea, 
dar constatase nu o dată valoarea pe care o conferă faptului 
sau cuvântului prestigiul numelui ori a depărtării; a 
depărtării celei mari, nemăsurate, necunoscute. Una din 
micile, inocentele vanităţi, ale nevanitosului Cuza. 

— Alteță, propun să trecem din domeniul celor 
filozoficeşti la cel al faptelor. Sunt încredinţat că vedeţi clar 
situaţia Măriei Voastre şi a ţării. Dar, iertată-mi fie 
întrebarea: „Veţi avea destulă tărie şi chiar o stare de spirit 
îndeajuns de bună spre a putea triumfa asupra duşmanilor 
şi a prietenilor Măriei Voastre?“ A acelor prieteni care azi, 
legaţi la ochi de patimi şi deşarte dorinţi, sunt pe punctul de 
a neguţători ţara? 

Cuza îi îndreptă o privire blândă. Întrebă pe un ton a 
cărui căldură glăsuia multe despre o prietenie veche: 

— Mihalache, oare nu te laşi orbit de patimă acum chiar 
tu însuţi? 

Kogălniceanu scutură violent din cap: 

— Niciodată, când a fost vorba de interesele naţiunii, 
resentimentele mele, cât de grave, n-au avut a juca vreun 
rol. Şi sunt gata, de sunt socotit nevrednic ori prea pizmaş, 
a mă retrage din înalta dregătorie pe care mi-a încredinţat- 
o Măria Voastră, spre a lăsa loc unui cârmaci mai înţelept... 

Domnul începu să râdă. Luă condeiul de cristal, înfipt 
într-un degetar de aur, lângă călimară, şi începu a-l răsuci 
între degete. 


— Demisia! La nici două luni după formarea guvernului! 
Oare aceasta-i dovadă de seriozitate? În patru ani, trei 
guverne! Catargiu, Kreţzulescu, Kogălniceanu... Cine 
urmează? Nu cunosc ţară în Europa, nu care să ne 
întreacă, dar măcar să ne stea alăturea în această ridicolă 
competiţiune. Mihalache, noi avem multe a împlini 
dimpreună. Duşmanii opintesc să ne dezbine... 

— Şi dacă vor izbuti, Măria Ia? 

Glasul ministrului tremura de mânie abia stăpânită. 
Alexandru Ioan I surâse trist: 

— Nu cred ca Dumnezeu să fie atât de hain cu acest 
neam urgisit, pentru a continua să-l nedreptăţească. 
Oamenii îşi au o soartă, popoarele îşi au şi ele soarta lor. 
Socot că noi avem norocul să trăim cele mai luminoase zile 
ale istoriei, când soarele a început să răsară şi pentru 
români. 

— Reacţiunea,  mormăi nemulţumit Kogălniceanu, 
părându-i-se că Vodă ocoleşte răspunsul, nu stă cu ochii pe 
cer, cercetând căţăratul soarelui. 

— Dar nici nu-i poate zvârli pe chip broboadă neagră. 
Mihalache, eu unul nu cred că destinul unei naţii poate fi 
mânuit de un singur om, oricât de blagoslovit cu har ar fi. 
Acesta poate doar dirigui, îndrepta, înţelege, mai degrabă 
decât contemporanii săi, binele către care năzuieşte 
poporul şi potecile ce duc către ăst bine. Aceasta-i menirea 
noastră azi, acum, Mihalache. O menire sfântă. Şi de nu 
eram noi, s-ar fi fost iscat alţii. Alţii care, la fel de 
încredinţaţi de însemnătatea misiunii lor, n-ar fi putut fi 
dezbinaţi de nici o forţă din lume. 

Kogălniceanu îşi scoase pince-nez-ul şi începu să-i 
şteargă tacticos sticlele aburite. 

— Dacă Înălţimea Voastră îşi cunoaşte menirea sfântă, de 
ce nu înăbuşă din faşă intenţiuni criminale care l-ar putea 
împiedica de la marile împliniri? 

Cuza se ridică de la birou. Făcu câţiva paşi prin cabinet, 
apoi se opri sprijinindu-se în mâini, cu toată greutatea, de 


spătarul unui scaun. 

— Nu mi-e teamă de complot, pentru că nu mi-e teamă de 
moarte. lar scopul meu, neluând măsuri imediate şi oficiale 
împotriva briganzilor din opoziţiune care-mi vor capul, este 
să-i compromit definitiv. Aceasta ne va netezi calea pentru 
adoptarea reformelor care ne interesează. 

— O lovitură de stat ne-ar netezi calea, fără a risca viaţa 
Înălţimii Voastre. E momentul cel mai potrivit, căci a sosit 
de mult vremea unui act de mare autoritate faţă de 
opozanți. 

— A sosit vremea, Mihalache, dar n-a sunat ceasul. 
Rezultatele unei lovituri de stat pripite, când momentul n-a 
fost socotit cu toată atenţiunea, sunt îndoielnice. Ca 
totdeauna, adăugă zâmbind blând, te dovedeşti nerăbdător 
ca un bidiviu nărăvaş. Înflăcărat de patimă, devii năprasnic 
şi chiar necugetat. 

Un val de sânge vopsi chipul ministrului. Înăbuşindu-şi 
clocotul, respiră adânc înainte de a vorbi: 

— „Unui Domn îi este permis tot afară de insultă, pe 
simpla rațiune că insultatul nu-i poate răspunde!“ 

Vodă începu să râdă cu poftă: 

— Poţi să-mi răspunzi. "Ţi-a vorbit acum nu Principele, ci 
doar vechiul şi bătrânul tovarăş de tinereţe, colonelul Cuza. 


Casele din Bucureşti ale lui Iodiriţă Zăvoianu se aflau pe 
Podul Mogoşoaiei, peste drum de Lleatrul Bossel şi 
giuvaiergeria lui Resch, la capătul unei curţi lungi şi 
înguste, ocrotite de un zăplaz de suliţi înfipte în brâu de 
piatră. 

Înlăuntru, spre deosebire de conacul din Zăvoieni, 
Todiriţă încă nu-şi isprăvise opera de anglicizare şi odăile 
arătau cam anapoda, harababură de lemnărie amestecată. 
Vizitatorii se simțeau zăpăciţi, se închipuiau în dugheana 


vreunui neguţător de mobile, şi Ionică Miclescu îşi 
povâăţuise prietenul să anine preţuri la cele bodroanţe, spre 
a nu stârni încurcătură. Sălăşluiau în cămările înalte, într- 
un laolaltă smintit, sofale şi mescioare turceşti, covoare 
scumpe de Smirna şi Ispahan, iatagane din Damasc, jilţuri 
şi console, cu belşug aurite, servicii de ceai din cel mai 
scump porțelan englezesc, lămpi pântecoase şi sfeşnice 
grele, candelabre şi pendule din acelaşi Albion. 

Barbu Cantuniari îşi anunţă vizita pentru ceasurile patru 
ale după-amiezei. Dădu grăbit bineţe gazdei şi nelipsitului 
Ionică Miclescu şi începu a străbate casa, încăpere cu 
încăpere. 

Todiriţă îl urma nedumerit, „după ce tot cercetezi, bre 
creştine?“, în vreme ce Miclescu se prăpădea de râs: 

— 'Todiriţă nu-i hapsân la preţuri, pun şi eu o vorbă 
bună... Cumperi cu toptanul, Barbule, ori cu de-a măruntul? 

Cantuniari însă îşi vedea de ale lui, deschidea uşi, reteza 
odăi, le scormonea din ochi, scotocea cămări şi ocniţe. Rosti 
scurt: 

— Privata! 

Todiriţă râse, închipuindu-şi, în sfârşit, că a priceput: 

— Păi grăieşte omeneşte! Nu trebuia să străbaţi atâtea 
poşte, ca să mă întrebi de comodităţi. 

Îl trase fericit de-a lungul mai multor odăiţe şi deschise, 
plin de importanţă, o uşă de lângă iatac, ascunsă de o 
draperie din brocart albastru, brodată cu papagali. Cămara 
avea o cadă, o gaură în pardoseala de cărămidă arsă şi o 
măţăraie de ţevi, spânzurate pe zid, aşa, de-o frumuseţe, 
pesemne, judecând după hârdaiele mari umplute cu apă, 
vasul de noapte din porțelan acoperit cu o broderie şi o 
stropitoare uriaşă. 

— My bathroom, rosti plin de importanţă Todiriţă şi 
guşa i se revărsă umflată de satisfacţie peste gulerul tare. 

Sala de baie constituia unul din permanentele motive de 
satisfacţiune ale Zăvoianului cel tânăr, căci, într-adevăr, nu 
se aflau cinci case în Bucureşti care să dispună de 


asemenea ciudăţenie. Oamenii, chiar cei înlesniţi, aveau 
lavabou în iatac, vas de noapte cu scaun tot acolo, dosit în 
spatele unui paravan, iar vara coborau în grădină. Puţini se 
spălau pe de-a-ntregul, cei mai mulţi cu jumătatea. 

Barbu Cantuniari ciocăni amuzat cu unghia în ţevi: 

— Şi chiar funcţionează? 

Miclescu râse: 

— Funcţionează Stan cu stropitoarea... 

Todiriţă desluşi: 

— Mai sunt mici defecţiuni, dar neamţul mi-a promis că, 
în câteva zile, înlătură toate neajunsurile. Căile care duc la 
civilizaţiune, dragii mei, au şi ele neajunsuri. 

Cantuniari dădu scurt din cap: 

— Îmi convine! 

Todiriţă se holbă: 

— Ce-ţi convine? 

— Las” că-ţi explic. 

— Să-i spun lui Stanley să te aştepte? Casa-i încă vraişte, 
te descurci anevoie. 

Barbu ridică din umeri râzând şi o luă înainte spre 
salonul aflat la celălalt capăt al conacului. Ionică Miclescu 
se aşeză comod pe un divan. Puse picior peste picior şi îşi 
admiră botina fină de glanţ. 

— Şi acum, mon vieux, să auzim oferta! 

Todiriţă îşi înlesni oleacă legătura care-i sugruma 
grumazul încins. 

— Dintâi să-i poruncesc feciorului de vutci, şi agită un 
clopoțel. 

Stan îşi arătă în aceeaşi clipă, de parcă ar fi pândit la uşă, 
chipul de lună roşcovană, fericit nespus. Ca totdeauna, 
zâmbetul îi despica obrazul de la o ureche la cealaltă, iar 
mâinile atârnau grele, tot roşii, din mânecile livrelei cu 
bumbi de argint. 

— Poruncă, milărd! 

— Ceainicul şi tipsia cu cele cuvenite pentru grog. 


— De care să fie răchia? Din cea şofranie cu zahăr, ori 
vinarsul lui jupân Leiba din Zăvoieni? Din aceea te-ai ţucsuit 
mai asară domnia ta, când viersuiai cât te ţinea glasul... 

— Grog am spus, Stanley! urlă Todiriţă. 

Stanley ieşi nedumerit, dar fără să-şi piardă buna 
dispoziţie. 

Ceilalţi râdeau cu hohote. Miclescu respiră adânc: 

— Ce ai cu bietul Stan, Todiriţă? îl sminteşti de tot. 

Zăvoianu săltă autoritar arătătorul: 

— Johnny! Te rog să nu te amesteci în metodul meu de 
educaţiune. 

Cantuniari se ridică: 

— Vă arde de pozne! Todiriţă, uite despre ce-i vorba! 

— "Toată atenţiunea din parte-mi!, zise gros Zăvoianu. 
Johnny! Te rog să fii serios! 

—  Împrumută-mi pentru câteva zile folosinţa acestei 
case. 

Zăvoianu îşi răsfrânse a mirare buzele pline: 

— Nu sunt sigur că am priceput... Vrei să fii o vreme 
oaspetele meu? Şi un an, mon cher! Toată viaţa! 

— Mi-ajung câteva zile, zâmbi Barbu. Câteva zile în care 
să o am complet liberă la dispoziţie. 

Miclescu explică râzând: 

— E limpede. Îţi cere câteva zile în care să lipsiţi cu 
desăvârşire şi tu, şi slugile! Îi pui cheia în mână şi tragi la 
otel. 

— Nu chiar aşa. Nu trebuie să tragă la otel. 

— Da..., făcu încurcat Todiriţă, incapabil în genere de 
refuzuri... Sigur... Casa, după cum vezi, nu s-a fost încă 
rânduit... Mi se pare ciudat. 

Cantuniari îi puse mâna pe umăr: 

— Tocmai pentru că nu s-a fost rânduit îmi convine de 
minune, căci scopusul meu presupune şi oleacă de deranj 
despre care, dacă încuviinţezi, vom vorbi... Todiriţă, raţiuni 
majore, raţiuni de stat mă silesc să-ţi cer acest serviciu. Şi 
aceleaşi raţiuni mă împiedică să-ţi desluşesc pricinile. Mă 


bizui mult pe sentimentele tale, adăugă gâdilindu-l, de bun 
şi onest cetăţean. 

Zăvoianu ţâşni din jilţ cu o mână în sus, precum oratorii 
romani: 

— Iluştrii mei amici, raţiunile majore, domnia... lată un 
sanctuar sfânt pentru orice fiinţă, suflare românească, iată 
altarul unde eu cutez... da... să aprind smerite lumânări. 
Căci civilizaţiunea... 

Din spatele uşii începură ţambalele lui Stan, care asigura 
fondul muzical. 


Cantuniari cobori în grabă, urmat de Ionică Miclescu. Un 
ger ţeapăn învăluise priveliştea, întreg oraşul în sticlă. 
Scârţâia sub tălpile ghetelor, se aninase pe cuşme, în 
bărbile şi mustăţile trecătorilor. Fanarele lui Cuza şi 
luminile de la Capşa şi Hugues - întunericul zornic 
îmbrobodise seara de iarnă - străluceau rece, în văzduhul 
limpede şi îngheţat. 

— Amarnic ger, se cutremură firavul Miclescu, săltându-şi 
gulerul de vidră. 

— Ce daraveli naţionale te smulg de lângă lord Zăvoianu 
şi Stanley, al său scutier? 

— Vreau să arunc un ochi pe taraba lui Jupân Manole de 
la Elitei. Aştepta marfă de soi, din Viena. 

— Ce vrei să-ţi iei? întrebă distrat Cantuniari, cu ochii 
după o sanie. 

— Un lanţ de ceas şi m-ar interesa o păreche de butoni. 

— Atunci mergem împreună şi te las în Lipscani. 

Găsiră sanie în Piaţa Teatrului. Muscalul, băut bine spre a 
îndura frigul, urni brusc caii, şi cei doi se prăvăliră unul 
peste celălalt. 

— Mai uşurel, gaspadin, râse Cantuniari, că ne răstorni în 
şanţ. 

— Ba în poală de muiere nurlie, conaşule. îi singurul 
pocinog la care mă pricep. Unde porunciţi? 

— Ne duci dintâi pe Lipscani... La Bijuteria Elitei. 


Înveliţi în blănuri, respirau anevoie aerul. Îi usturau 
nările şi gâtlejul. Cantuniari rosti de după şalul gros de 
caşmir: 

— Ai primit vreun semn de la baroană? 

— 'Te-aş fi vestit. Mi-e că socoata coanei Vasilena a dat 
greş de astă-dată. Am îndrăcit doar mândruţa. 

— Nu crez... Şi-apoi, mai bine îndrăcită, decât 
nepăsătoare. Fie şi numai pentru a te îngenunchea, şi tot 
caută să dea ochi cu tine. 

— Până una alta, din pricina voastră i-am pierdut pe 
Cezara Bolta şi pe Comino. Mi-a spus Todiriţă c-au dat o 
reprezentaţiune extraordinară. 

— Ei, l-ai pierdut tu şi pe Rodriguez... 

Miclescu făcu ochii mari. Avea ambiţiunea de a nu lipsi de 
la nici o mondenitate mare. Întrebă cu ciudă: 

— Rodriguez?! Aista cine mai e? 

— Nu ştiu, făcu simplu Cantuniari. 

— Eşti neserios. 

— Aşa pretinde şi mama. lar Cezara, mai dă ea 
spectacole. Uite că am ajuns! 

Intraseră în Lipscani. Ca totdeauna, uliţa era înţesată de 
omenire, părea că frigul trudeşte zadarnic asupra 
deverului, căci dughenele nu duceau lipsă de muşterii. 
Neguţători de castane coapte jucau în ciubote pe lângă 
grătarele încinse, nu pridideau să umple cornetele din 
hârtie de jurnal şi coşuleţele slujnicelor trimise de stăpâni 
să ia câte o „măsură“ întreagă. 

În faţă la Sabego, magazin de blănuri, patronul, ovrei 
şmecher, scosese un băiat de prăvălie care poftea trecătorii 
„la o ceaşcă de ceai fierbinte, fără alte obligaţiuni“. Din 
vitrină îmbia un samovar pântecos, care dădea în undă. 

Miclescu începu a se descotorosi din blănuri. 

— Ionică, mai aştepţi până poimâini, nevăzut şi neauzit. 

— De ce până poimâini? 

— Joia are baroana zi de primire. Te înfiinţezi seara la ea. 


— Nu cutez să mă duc nepoftit. Ţi-am spus că era 
supărată. Şi nu mi-i de un afront, ci că-ţi strică ţie socotelile. 

— Trimiţi la amiezi un comisioner de la Pohr, buchetierul, 
cu un coş de camelii. Mă rog, nu trebuie eu să te învăţ cum 
se impresionează damele, şi o îndupleci să te invite. 

Ionică Miclescu îi îndreptă o căutătură subţire: 

— Ascultă, Barbule, la o urmă de ce m-ai vârât pe mine în 
urzeala aceasta, mai cu seamă că mă socoţi un fluieră vânt 
şi bute netot? 

— Aici te înşeli, zâmbi cald Cantuniari. Că o ţineţi tot într- 
un carnaval şi tu, şi Todiriţă, că alta, în afară de cai, vinuri şi 
dame, pantaloni pepita şi bude english n-aveţi în cap, da! 
Dar netot nu eşti şi nici vină nu porţi că ai parale mai multe 
decât poţi cheltui. 

Miclescu se strâmbă, smucindu-şi cioculeţul bălan. 

— La o adică, de ce nu faci tu pe trubadurul? Te-am 
întrebat şi deunăzi, în salonul coanei Vasilena. Făţos eşti, 
june eşti, mai mintos şi robace decât noi eşti, pari anume 
alcătuit pentru asemenea slujbă. 

Barbu clătină din cap cu prefăcută amărăciune: 

— Mă întristezi, Ionică... Îmi pusesem toate nădejdile în 
tine şi-mi răspunzi cu zeflemea. 

Miclescu săltă din umeri: 

— A d'autres! 

Barbu râse: 

— Păi bine, măi mintosule, cum să mă duc eu, carele mă 
întâlnesc în fiece zi pe sălile ministerului cu Grănişteanu, şi 
ştie ce hram port, să-i espionez ibovnica? 

Miclescu cârti, numai spre a avea ultimul cuvânt: 

— Socot drept o mişelie toată cestiunea! Aţi ajuns să 
iscodiţi până şi iatacele oamenilor. Un gentilom adevărat n- 
ar proceda astfel. 

— Probabil că nu sunt un gentilom adevărat, şi păcatul 
mişeliei trece-l în răbojul meu. 


Sania ieşi din Lipscani, traversă strada Colţei şi intră în 
uliţa Radu Vodă. Aici, într-o clădire cu un singur cat, se afla 
circumscripţia de Roşu şi unul din birourile lui Cantuniari. 
Barbu strecură o privire printre gratiile sălii unde adăstau 
arestuiţii din acea zi, pungaşi de uliţă sau „de mână mică“, 
cum le spuneau ipistaţii, podărese cu sulimanul stricat de 
frig şi aşteptare „la cutiuţă“, câţiva beţivani, adormiţi în 
zăpadă şi culeşi de gardişti să nu le smulgă îngheţul 
potcoavele, alţii, vagabonţi care se lăsaseră anume prinşi. 

„De ce umblaţi, mă, brambura?“, întreba fără rost 
ipistatul de serviciu. 

„Scuzaţi, dar la Otel Dâmboviţa n-au  primenit 
aşternuturile şi nu ne prieşte“, răspundea câte unul mai 
clonţos. Ipistatul dădea din umeri. Adevărat, la asemenea 
vreme nu-i dulce somnul sub podurile Dâmboviţei. Înjura 
însă „pentru căci nu se poate fără un oareşce de 
autoritate“. 

— „Otelul mă-tii de coate goale! Vara hăimăniţi şi 
petreceţi, şi iarna umblaţi mofluzi după oţii. La beci! 

În aşteptarea osândei, atâtea şi atâtea zile de mititică, 
pârliţii jucau stos, pietricica şi barbut, povesteau de-ale lor 
- câte nu văzuseră şi trăiseră fiecare, Doamne! -, se căutau 
de păduchi sau dormeau. Mai nerăbdătoare „să termine 
cura la băi“ se dovedeau totdeauna halotcele, căci pierdeau 
întâlnirile aranjate, adică muşteriii cu abonament... Erau 
mai obraznice ca ceilalţi arestuiţi, se înjurau în parte cu 
gardienii şi cu ipistaţii, nu le era frică. Aveau parale şi 
prieteni afară, ştiau unde şi cum să ungă. 

Barbu intră în biroul lui, o încăpere modestă cu o singură 
mobilă mai acătării, un fotel de piele aflat în spatele mesei 
de lucru. O sobiţă de tuci împrăştia căldură umedă. Îl 
chemă pe Dumitrescu, şi ipistatul pitic se ivi cu plecăciune 
„nemţească“: ţeapăn, îşi înfigea doar bărbia în piept, cu o 
mişcare atât de bruscă, încât Cantuniari se aştepta de 
fiecare dată să-şi frângă ceafa. 

— Am onoarea să vă salut, don' căpitane! 


Pe obraz se mai vedeau urmele unghiilor lui Kio. Barbu le 
arătă cu vârful condeiului: 

— Ce-a zis coana Lisaveta? A făcut încredințare 
adeverinţei? 

— Făcut! S-a executat şi m-a escortat la vacă! 

— La vacă?! 

— Da, să trăiţi. Să mă lingă. Limba de vacă tămăduieşte 
la exact daunele de fizonomie. 

Cantuniari râse: 

— Bravo vouă! Nu ştiam... 

— Permiteţi să vă dau raportul? 

Nerăbdarea piticului era vădită şi Barbu deveni curios. 
Îşi ridică sprâncenele, făcându-i semn să vorbească. 
Ipistatul explodă: 

— Aţi avut dreptate, don' şef, dama e infamă! 

Cantuniari surâse: 

— Asta ar fi concluzia! Ia-o cu începutul, Dumitrescule. 

— Cu începutul, să trăiţi. Persona în cauză a fost luată în 
observaţiune de către subsemnatul... 

Se întrerupse şi, pentru a-şi da importanţă, scotoci în 
pantalonii de ţivil, creţi ca ai mahalagiilor şi aşa cum fusese 
deprins să poarte în târla lui taică-său, măcelarul procopsit, 
şi scoase un carnet cu învelitoare neagră. Răsfoi notițele 
aşternute cu condei bont şi citi cu glas limpede: 

— ...În a cincisprezecea zi a lui dechemvrie, anul curent, 
ceasurile unsprezece ale dimineţii... 

Închise carnetul, lăsându-şi degetul semn între pagini. 
Continuă clipind mărunt şi umezindu-şi mereu buzele: 

— „civila a părăsit domiciliul în sanie tocmită, dimpreună 
cu franţuşca. Au oprit la Riegler, unde a coborât slujnica. A 
lăsat vorbă pentru zece indiene şi cincisprezece caracuri 
patroanei. Şi-au urmat drumul. La Otel Bulevard, au 
făcutără la dreapta. La Vilacrosse, a coborât dama, singură. 

— A dat drumul săniei? 

— Nu, să trăiţi. A rămas şantanista. Persona în cauză a 
intrat în pasaj. S-a plimbat o ţâră pe la vitrine şi na, 


beleaua, i-a făcut cu ochiul bibilurile de la Ţucără. 

Fruntea lui Cantuniari se încreţi: 

— Cine dracu-i ăsta? 

— Un neamţ calic, ţine dugheană chiar lângă Fintex, ăl cu 
ştofele... 

— Şi Zucker ăsta ce negustoreşte? 

Pe chipul ipistatului se aşternu nedumerirea: 

— Sarsailă să-l pieptene! Boscârţe muiereşti, tinicheluri, 
pamblici şi alte mofturi... Închise un ochi şi spuse pe un ton 
conspirativ: Acilea vine un ce, care, nu-i aşa, nu se poate să 
nu-ţi atragă atenţiunea... 

— Zi, fiule! 

— Dugheana-i pârlită, în vitrină mai mult golătate, ce 
mai, negustorie de falit! Ce caută dama în asemenea 
stabiliment? 

— A zăbovit mult? 

— Aşi! Cât a cumpărat niscai sârme, ca nişte spelci. Dar 
nu erau spelci... Le văzui şi-n vitrină... 

— Mai departe... 

— Când a ieşit din pasaj, tocmai trecea unu' cu flaşneta. 
I-a tras papagalul un oracolu. L-a citit, a râs şi p-ormă l-a 
aruncat... Asta e! 

Scoase din carnet planeta, un fluturaş tipărit. 

„Ai speranţă spre o norocire prin împlinirea unui 
maritagiu strălucit cu un june plin de geniu şi cari va aduce 
toată satisfacţiunea şi fericirea. Fereşte-te de rubinuri, de 
călugăriţă în dimineaţa de vineri şi de mâncare cu nuci. Vei 
trăi 93 de ani, dacă vei şti să te fereşti de boli şi duşmani la 
e e Sai 

— Da, făcu amuzat Barbu. De mirare asemenea naivităţi 
la baroana de Gunsbourg. Ciudat! 

— Asta-i, don' căpitane!, se pocni peste genunchi 
ipistatul. Şi persoana a tras încă un oracolu, dar p-ăla nu l-a 
mai azvârlit. 

— Ştii cine-i flaşnetarul? 

Dumitrescu dădu din umeri: 


— Nu l-am văzut niciodată... 

— Ar fi trebuit să-i iei urma... 

— O ţineam p-a damei, conform exact dispoziţiunilor 
dumneavoastră. Şi mai e un ce, domnule căpitane, vă spui 
că civila-i doar perversiune şi s-a 'nodatără cu streinii. lar 
cu [ucără ăsta trebuie că e ceva şi mai subversiv... 

Cantuniari îl ţinea în priviri, cântărindu-i fiecare vorbă. 
Dumitrescu era un caraghios cu limbajul lui de fantezie, dar 
deloc nătâng şi cu un ochi pe care te puteai bizui. 

— Azi-dimineaţă, doar că la ceasurile douăsprezece, iar 
pleacă dama de la domiciliul din Fântâna Roşie şi, ca-ntr-o 
fatalitate, o trage iar aţa la neamţ. Dau şi eu buzna în 
dugheană şi prind câteva vorbe... 

— E! Care vorbe?, întrebă Barbu aţâţat. 

Ipistatul îşi desfăcu braţele: 

— Cu părere de rău, don' şef, dar nu pricep nemţească 
decât chiusdihand:8%, că avem un vecin, unul cu pană la 
pălărie, cam capiu, aşa o gratulează pe nevastă-mea. Zice 
că-i din Silezia. 

— Zi mai departe! 

— Persona a cumpărat o pereche de mănuşi şi, ca să nuli 
se pară oareşcum, am luat şi eu nişte cozondraci... Doar că 
eu unul sunt deprins cu brâu... 

— Trece-i la cheltuieli. 

Dumitrescu respinse ofensat: 

— Se poa”, don' şef? Suntem şi noi proprietari, mâncăm 
din blidele noastre, toate de un fel, nu adunate de pe la 
parastase... A zis Lisaveta că-şi rânduieşte nişte jartele. Eu, 
ţâşni în picioare, permiteţi ca să raportez, am isprăvit. 

— N-ai isprăvit, Dumitrescule! Pânda baroanei o iau 
Garniţă şi lonescu. Dumneata baţi Bucureştii şi din omăt ori 
iarbă verde mi-l găseşti pe flaşnetar. Crezi că poţi să-l 
recunoşti? 

Ipistatul se împieptoşă: 

— Şi flaşnetarul şi insecta, don' căpitane, c-avea beteşug 
la un picior. 


— Cine? Ăla cu minaretul? 

— Ba, insecta. În loc de patru gheruţe, numărai trei. îi 
lipseşte pintenaşul. 

— Eşti dat dracului, Dumitrescule!, râse Barbu. 

— Dacă ordonaţi dumneavoastră, să trăiţi, don” căpitane! 


„Mon adorable ami, toutes les fois que vous m'ecrivez, je 
m'imagine que vous n'avez pas lu mes lettres.:SL+ Oare am 
pierdut cu totul consideraţiunea ta? Mă dispreţuiesti într- 
atâta încât să-ţi aprinzi ţigaretele cu scrisorile mele, înainte 
de a le citi măcar? 

Nu-ţi bănuiam rafinamente de goujatiS2::, cu maniere de 
crai de mahala. Căci ce altă concluziune pot trage? Ie 
avertizez că se petrec lucruri grave, le general îmi spune cu 
certitudine că lovitura de stat este un fapt hotărât, 
chestiune de zile, et tu fais sourde oreille!S3:. 

O altă certitudine: complotul vostru a fost mirosit, iar 
asupra membrilor coteriei nu există îndoială. Dacă ţie nu-ţi 
pasă şi ai abandonat această cursă, ai cel puţin obligaţiunea 
să mă pui în gardă. Indignarea mă sufocă! Mi-am sacrificat 
toate principiile de dragul ambiţiunilor tale, sunt cel mai 
devotat soldat al tău, dar pe toate le primeşti cu 
inconştientă indiferenţă. Deşi ţi-am atras atenţiunea că au 
fost puşi agenţi pe urmele mele, sunt espionată şi în propria 
mea casă, nu ai luat nici un fel de măsuri, nu mi-ai dat un 
singur sfat util. Mi-ai promis o coroană - oh, lă, lă, nu-s prea 
departe acele zile! -, dar văd că, înainte de a mi-o dărui, nu 
faci decât să mă compromiţi. Dacă aceasta se numeşte 
dragoste, mă lipsesc! Ultimul bărbat, nu mai vorbesc dacă 
se pretinde a fi un gentilom, apără, la nevoie jertfindu-şi 
propria-i viaţă, reputaţia femeii iubite. Ce pot să cred atunci 
despre cel care o maculează cu bună ştiinţă? 


Deviază a-mi răspunde, căci nu ştiu ce să mai cred, mă 
torturează tot felul de idei. Nu pot lupta pentru o cauză pe 
care o presimţesc pierdută. lar pentru mine e pierdută, 
indiferent că în scaun rămâne C. ori vine un «esvu», un 
«eanu», ori vreun obscur «von», de vreme ce am pierdut 
dragostea ta. 

Şi totuşi... Soyez persuade que, malgre ma reputation et 
le soin de mon bonheur, je ne cesserai jamais de 
m'interesser ă vous.% Ta L.“ 

Constantin Sutzu alungă cu muchia palmei scrisoarea. 
Hârtia azurie zbură, şovăi o clipă în aer şi căzu pe covorul 
gros din faţa biroului. 

Iritarea crispa trăsăturile căzute ale lui Sutzu, adâncea 
ridurile pornite de la aripile nasului, îi scotea în evidenţă 
gura proeminentă, încăpăţânată. 

— O, cheri! lar te văd cu bot de lup! E un hazard sau îţi 
premeditezi indispoziţiile? 

Sutzu se ridică în picioare: 

— O migrenă obişnuită. 

— Şi, tot ca de obicei, când am lume... 

Pe chipul Irinei Sutzu, distins şi destins, stăruia un surâs 
ironic. Surâsul se accentuă la vederea scrisorii căzute pe 
Covor: 

— Un lettre d'amour! În locul persoanei, m-aş simţi 
grozav de ofensată dacă scrisorile mele ar fi tratate cu 
atâta neglijenţă. Crede-mă, c'est pas du tout polis=-.... 

O ridică înaintea lui şi, fără a-i arunca o singură privire, o 
azvârli neglijent pe birou. 

Prinţul roşi. Încercă unul din rarele lui zâmbete. 

— Fleacuri... 

— Sunt convinsă... Totuşi, fii atent... Eşti la vârsta marilor 
prostii. Şi nu mai zâmbi... i-am atras de atâtea ori atenţia 
că nu te avantajează. Semeni cu un cămătar care suferă de 
colici la stomah... 

Era înaltă, mlădioasă, şi rochia de moar - un model copiat 
după o toaletă a împărătesei Eugenia, marea frumuseţe a 


Europei şi arbiter elegantiae între aceleaşi hotare - îi 
sublinia splendid zvelteţea. Colierul greu de smaralde 
părea un soi de rapel subtil, un souviens-toi, un remember 
cochet al prinţesei care avea ochi imenşi, verzi, cu adevărat 
de neuitat. 

Sutzu îşi măsură soţia cu o privire de proprietar 
mulţumit. lrina era decorativă, plină de tact şi, deşi cu 
indiferenţă, îi slujea bine interesele. Recepţiile ei erau 
frecventate de tout Bucarest şi de personajele marcante din 
lumea diplomatică. Victor Place, de exemplu, consulul 
Franţei la laşi, deşi susţinător al lui Cuza, era unul din 
oaspeţii asidui ai palatului Sutzu. Se puteau deci înnoda 
relaţiuni şi amiciţii interesante, culege ştiri, sesiza pulsul 
politic al momentului. Femeile, în general, sunt însă 
nebune! Cum îşi putea închipui Lelia, această condotieră cu 
oarecare stil, desigur, dar tot aventurieră, frunză în bătaia 
vântului, stăpânită de evenimente şi nu stăpânindu-le, că va 
lua vreodată locul Irinei? Lelia, prinţesă Sutzu! Ridicol! 
Lelia, pruncul de aventură al Saftei Mavrocordat, Doamnă a 
ţării! „O zecundă, să-mi trag sufletul de râs!“ 

Doar că Sutzu nu râdea niciodată. 

Totuşi, relaţiunea se cerea menajată, baroana era utilă, 
aducea bune servicii, părea anume croită pentru slujba 
încredinţată. Oamenii, chiar dacă sunt nişte gogomani ca 
Grănişteanu, nu-şi răsuflă secretele în orice aşternut, nu 
toate sărutările sunt bună cheie tainiţelor ce se cer bine 
păzite. 

Luă scrisoarea Leliei ca pe o hârtie oarecare şi o aruncă 
în cămin. 

— O!, se sperie prinţesa. Ce grozăvie! Din impoliteţe în 
impoliteţe! E ceva care nu merge, prietene?... 

Noroc că Irina nu era geloasă... 

Într-adevăr, prinţesa, soiul de femeie care se simte 
excepţional în propria-i piele, nu-şi temuse niciodată soţul. 
Chiar în cei dintâi ani de căsătorie, când încă se mai simţea 
îndrăgostită de Sutzu. Stăpână pe ea, conştientă de 


propria-i valoare, trecea cu indiferenţă suverană pe lângă 
toate neplăcerile. Ce-i drept, o soartă generoasă i le mătura 
de pe covorul de roze pe care păşea cu graţie. 

Inteligentă şi cu mult bun-simţ, îşi rezema soţul în tot ce 
întreprindea, doar de dragul urzelii. Combinaţiunile politice 
constituiau un joc mult mai captivant decât mausul, whistul, 
lancelotul. În fond, considera cu indulgentă ironie fumurile 
crăieşti ale prinţului şi, din când în când, temându-se că se 
compromite prin ridicul, se amuza să-i reteze din elanuri, 
aducându-l la realitate. 

— Mon ami, mi-e teamă că politica nu-ţi prieşte. Eşti 
galben, nervos şi cu siguranţă ţi-e atacat ficatul. Mă întreb 
ce se va alege de tine ajuns împărat? 

— Când mi-oi pune coroana, o să fiu rose, comme les 
roses. 

— A, nu te văd deloc. Pas du tout! Nici pe mine, de altfel. 
Mi-ar deranja coafura. 

Din stradă, străbătând ferestrele şi grosimea perdelelor, 
se auzi o flaşnetă. Sutzu îşi aţinti urechea. Da, Aria Floriei... 
Irina îl privi zâmbind: 

— Presupun că nu zăboveşti mult. Lumea începe să 
sosească. 

— Numai câteva minute, prinţesă. Câteva minute. 

Irina Sutzu râse şi-i întoarse spatele. Faldurile de moar 
unduiră, rochia părea alcătuită din valuri de apă 
dezmierdate de adierile serii. 

— Ce relaţiuni, mon Dieu! Te ancanaiezi, prietene. 


CAPITOLUL VII 


Uicioara se desprindea de Podul Calicilor!$5* cam pe la 
mijloc şi se căţăra pe un gorgan, carele aparţinea unui 
cupeţ, Arionoaiei. Strada de mai târziu avea să-i ia numele, 
dar pe atunci se chema, nu se ştie de ce, Şoldani. Poate de 
unde toate casele fuseseră ridicate cu şoldul la uliţă, dar 
pretutindeni, în Bucureşti, ca şi în târgurile mai moţate ale 
Principatelor, construcţiile tot asemenea se săvârşeau. Cât 
ar fi fost de făţos conacul, cu marchiză elegantă, scară 
simandicoasă în evantai, cu lei ori alte dobitoace, îndeobşte 
zăvozi hidoşi, răi, cu mulţi colţi şi gurile căscate, încremeniţi 
în dreapta şi stânga, sub ciuperca de lumină a fanarelor 
arăbeşti de la intrare, nu putea fi zărit decât costiş, dintr-o 
singură latură. 

Nedumeririi de azi - de ce să camuflezi asemenea 
măreție dobândită cu risipă de cheltuială? - vieţuitorii de 
atunci, de mult călătoriţi, cu lespezi şi statui ori morminte 
desăvârşit uitate la Belu şi Sfânta Vineri, i-ar fi răspuns cu 
altă nedumerire. „Cum de nu pricep urmaşii cestiune 
eminamente simplă? "Terenul îi scump, faţa la uliţă se 
plăteşte, se construieşte în adâncime...“ 

Excepţie făceau desigur palatele simandicoşilor, precum 
Sutzu, Ghica, Greceanu, Vanicu şi altele, destule. 

Aici, pe strada Şoldani, între curţi năpădite de viţă de vie 
şi cârciumărese, se afla o coşmelie ceva mai răsărită, 
cunoscută în mahala drept conacul Corneascăi. Corneasca a 
bătrână închisese de mult ochii, rămânând moştenitor un 
prunc făcut la vârstă coaptă, Dimitrie. 


Aprigă fusese soarta cu aceşti Corneşti! Dacă te luai după 
hrisoave, rădăcinile se căţărau departe, până în vremea lui 
Vodă Mircea, dar cel dintâi cu stea în frunte, desţelenind 
norocul neamului, fusese Iordache, mare căpitan în oastea 
lui Mihai Vodă, alături de Buzeşti, Calomfireşti, Floreşti... 
Apoi, vreme de două veacuri, ursitoarele tot opintiseră la 
înălţarea neamului. Sub Vodă Matei erau mari vornici, cu 
moşii întinse în Oltenia, şi nici domnia lui Şerban 
Cantacuzino nu le fusese nepriincioasă. Dar după cum 
căpitanul lordache dăduse cep norocului, peste două sute 
de ani urmaşul său, tot un Iordache, mare spătar, avea să-l 
sece, mai repede decât ai stinge o lumânare. Căci 
adevărată vorba, un an ţi-e de trebuinţă să urci la deal, dar 
într-o clipă ai venit la vale. 

Căuzaş al agăi Bălăceanu, cel care uneltea când cu 
nemţii, când cu turcii împotriva Brâncoveanului, Iordache, 
mare spătar, căzu dimpreună cu hainul, fiind descăpăţânaţi 
într-aceeaşi zi. Vorba vine, căci fuseseră spânzurați 
amândoi dinaintea conacelor lor. Adică aga, la hudubaia 
dumnealui, unde mai apoi Vodă Brâncoveanu avea să ridice 
Hanul Constantin Vodă!$:, Iordache spătarul, tot astfel, în 
mahalaua Gorganii'S8*, unde îşi ridicase cea mai arătoasă 
casă din trei mahalale. 

Aici se părea că norocul Corneştilor ostenise. Neamul n-a 
mai izbutit niciodată să se înalțe, însoţirile s-au fost făcut 
fără hiritiseală de ursitoare bune, paralele îi ocoleau, 
croindu-şi albii pe alte uliţi, dar parcă şi vlaga secase; ori că 
muierile nu zămisleau, pântece sterpe, ori pruncii se 
prăpădeau înainte de a se desprinde de poalele maicăi. 

Tot strângându-se, din Gorgani ajunseseră în Mahalaua 
Calicilor. Despre slava de odinioară a Corneştilor nu mai 
zvonea nimeni, afară de pergamentele ferfeniţite aflate în 
chichiţa lăzii din iatac. 

Mabhalagiii ştiau doar că „se ţin boieri, ţapeni, cu băţ 
proptit în barbă, nu ţi-ar răspunde la un bună ziua ori un 
oarece...“ 


Când muri, Corneasca a bătrână împlinise optzeci de ani, 
iar sărăcia intrată în neam peste o sută. Se trăgea dintr-o 
familie mai răsărită - tată-său fusese serdar -, şi avea şi 
oleacă de zestre: câteva dughene în Mahalaua Scaune, o 
felie de vie şi casele din Şoldani. Se hotărâse să 
întocmească bordei cu Cornescu, biet calemgiu la Arhivele 
Statului, golaş ca un şoarece de biserică, înduplecată de 
teama cosiţei albe împletite în bătătura părintească. Sărise 
de douăzeci şi cinci de ani, era slutişoară, din gură nu-i 
curgea miere şi nici nu-i mirosea a flori. Îşi mai legase ochii, 
cercând să se amăgească singură cu seminţia aleasă a 
Corneştilor. Fusese o însoţire silnică, dar lină. Muierea era 
deşteaptă, plină de vlagă, şi-a ţinut toată viaţa bărbatul sub 
poruncă; calemgiul cuminte, firav, cruţător şi tot cu ochii în 
ciubote. Şi-a dat sufletul degrabă, tânăr încă, în linişte, 
după cum şi trăise. 

Din cei patru prunci ai Corneştilor răzbise peste vârsta 
crudă doar Dimitrie, om acum la vreo cincizeci de ani şi 
carele nu izbutise să se înalțe peste starea părintelui său. 
Era amploiat la Vamă, dar, ce folos, nu izbutise să se anine 
cu dinţii de vatră, căci dacă ar şti toţi să facă parale, le-ai 
găsi în ţărână şi ar ridica oamenii scară la cer să culeagă 
stele. 

„N-am minte nici de armean, nici de grec, nici de ovrei 
se gândea conul Dimitrie, în zilele puţine când bea câte un 
degetar de rachiu. După moartea bătrânei, zestrea se cam 
risipise. Adevărat că şi de ceasul rău nu te poţi rupe cum nu 
te poţi rupe de umbră! O dugheană luase foc, o a doua 
fusese  tâlhărită; le rămăseseră prăvălia din Sfântu 
Gheorghe, casele şi fata de măritat. Din simbria 
Cornescului, se plângea coana Anthiţa, „abia ne-ajunge să 
plătim dările şi, ia, aşa, mai rărişor, să tăiem o găină 
dumineca.“ 

Cornescu repetă ruşinat: „N-am cap de negustor. Îţi 
trebuie şi aci, ca în orice meşteşug, oarece însuşiri...“ 


« 
ae) 


« 


„Şi mai vreai concesiunea la sare!“, râsese otcupcicul 
Ocnelor, vechi prieten al familiei şi căruia Dimitrie Cornescu 
îi ceruse dreptul de trecere al sării peste Dunăre. „Cum 
socoţi să te înfrunţi cu bandiții ăia? Toţi, de la cel din urmă 
vameş şi până la comandir, sunt tâlhari puşi pe ruşfeturi şi 
procopseală, izbutesc a te fura şi cu mâinile legate!...“ 

Cucoana Anthiţa, un boţ de femeie măruntă, robace, 
neliniştită ca un bondar, cu tulpanul verzui alunecându-i 
veşnic pe-o ureche, îl bombănea întruna. Avea un dar 
dumneaei de a înnegura toate cele şi de a întunerici soarele 
că, doar ascultând-o, îngropai omul de viu, vedeai viforniţă 
pe zi senină, iar până în sară, cu siguranţă necazurile aveau 
să se bulucească spărgând uşi şi ferestre. Când n-avea cine 
o asculta - fata ori bărbatul fiind duşi de-acasă -, un bun tot 
avea, nemăcinându-şi nemulţumirile cu vecinii care o 
credeau supusă, blândă şi răbdurie, bodogănea păreţilor. 
De atâtea ori spusese aceleaşi vorbe, că le îngâna şi în vis, 
şi în toată clipa, ca pe o rugăciune rostită cu gândul în altă 
parte. 

„Nu mi-e de mine, tot mi-am trenţuit viaţa! Un săculete 
de oase, azi-mâini mă duci cu pălăria în mână la ţintirim... 
Nici de dumneata n-o să fie bine... Citii la gazetă că Stigi'5 
de la Finanţe zice că n-avem buget, dar amploiaţi câţi 
păduchi în coada zăvodului! N-are buget, asta e! Unde o fi 
bugetul ăla eu una nu ştiu, dar ştiu ce ne-om face fără 
simbrioară! Un juvăţ se mai găseşte, stejaru-i colea, în 
fundul curţii... Da' ce te faci cu fata? Aici să-mi răspunzi 
dumneatale! Frumoasă, nu! Zestre, nu! Relaţiuni s-o ajute, 
s-o împingă, să-i găsească un destin, iar nu! Să-şi ţină viaţa 
cu acul? Mai bine o strânge Dumnezeu! Dac-a ajuns până şi 
Popeasca a vezitiului să-şi cumpere mode din Lipscani şi du 
pe Macca! Închiz ochii şi o văz pe biata fie-ta! Bătrână, 
zăcaşă, c-aşa aţi fost în neam, pirpirii şi netrebnici de vlagă, 
ajunsă la mila bisericii. Tot un bine că n-oi apuca s-o mai 
trăiesc şi pe asta! Mai vine poimâini şi ăla cu rata la clavir, 
uite ce vă lipsea, că d-aia nu s-a măritat fata, că n-are 


țambal! Nu şi-a schimbat pălăria bună de cinci ani, nu 
cunoşti ce ţine pe cap, că-i colac de parastas ori o pisică 
moartă, dar ce-ţi pasă, avem muzici!...“ 

Conu' Dimitrie încerca s-o îmblânzească. Nu-şi pierdea 
firea, nu se supăra. 

— Ai şi matale puţină răbdare, Anthiţă. Lucrurile s-or 
îndrepta şi până atunci nu-i departe. O să ai şi matale mode, 
şi slujnice, şi echipagii, şi Masinca noastră zestre de 
prinţesă. Nu te măcina, veninul îţi apasă ficatul... 

Atâta aştepta coana Anthiţa: 

— Răbdare! De douăzeci de ani asta aud! N-am mâncat la 
dumneata atâta pâine, cât răbdare! La asta ştiu că mă 
pofteşti, ba şi cu lăutari! De-aia luaşi ţambalul... 

— Rogu-te, nu te mânia! 

— Să nu mă mânii! Să am răbdare, c-o să scoaţă 
dumnealui cârnaţi de aur şi pumni de diamanticale din 
drăcăriile şi tinichelăria din şopron! Unde-i comoara? 
Arată-mi şi mie măcar un bob de mărgăritar şi te-oi crede! 
Aşa, ţin şi eu sub pat coroana lui Roş-Împărat! 

Cornescu surâdea cu tristeţe: 

— Dumneata pofteşti să-ţi arăt comoara. Ea se află în 
invenţiunea mea. Aşteaptă doar s-o desăvârşesc, şi nu vei 
avea mâini destule să culegi mărgăritarele. 

— Mai bine ai inventa parale! Invenţiune! Te cunosc şi 
portarii de la Război de cât le-ai tocit preşurile. Iacovache 
ţi-a râs în nas, după cum ţi-a râs şi Florescu!2:.. 

— Minţi înguste, Anthiţă. 

— C-a dumitale-i cuprinsă de nu te mai încape căciula! 

— Vezi, Anthiţă, dumneata nu vrei să pricepi că doar o 
societate care încurajează invenţiunile poate progresa. 

Muierea sări arsă: 

— Ce-mi tolocăneşti mie despre progres? Ce-mi pasă mie 
ce-o fi în suta de ani când eu, cocoana Anthiţa Corneasca 
din Uliţa Şoldanilor, nu-mi pot urni fata din bătătură acum 
şi ne săturăm trei inşi dintr-un ou! 


O fecioară firavă, cam deşirată, cu chip şi glas sălciu, se 
strecură neauzită în odaie. Se adresă, ca de obicei, 
cucoanei Anthiţa: 

— Mamiţă, întreabă un domn de tata. 

Cucoana strecură o privire aţă prin perdeluţa uşii ce da 
spre săliţă şi citi oaspetele dintr-o clipire: „Gras om! 
Boieros!“ Se răsuci spre Masinca: 

— Pofteşte-l în odaia bună. 

— Dar nu-i foc... 

— Las' că-i îmblănărit destul. Vrei să ne vază toate 
troacele? Bine că avem clavirul. Uite că tot e bun la ceva!... 
Stai! Zi-i Frusinei să-şi ţesale laţele alea şi să-şi schimbe 
şorţul! Să ia basmaua mea a veche! Îi în antreiaş, pe ladă... 

Şi lui Panait Balş îi fu de-ajuns tot o singură căutătură, 
pentru a desluşi strâmtoarea în care trăiau Corneştii. 

„Ăştia-s pârliţi tare! Le cântă crivățul şi în vatră şi pe 
plită, se satură cu greieri şi brebenei...“ 

În odaia cea bună a Corneştilor se vedea multă trudă la 
gherghet şi la război, cu acul ori igliţa, cusătură şi scorţuri 
în tot locul, iar încolo, nevoinţă. O masă rotundă pe un 
picior, două canapeluţe şi câteva scaune îmbrăcate în cit 
roşu, o cutie tapetată cu scoici colorate, o sobă mută şi, 
minunăţie, un clavir. 

Tot dintr-o privire, înghiţi făptura sărmană a amploiatului 
de la Vamă. Firav, stângaci, cu gâtul nevoiaş iţindu-se prea 
lung din gulerul de carton, pildă desăvârşită a sărăciei 
cinstite, trudnice şi fără de noroc. 

Ieşeanul Balş era un bărbat hotărât, direct, îndrăzneţ. 
Credea despre el şi se spunea că dispune de o mare putere 
de convingere. Mai era socotit drept un adversar 
primejdios, căci ataca în forţă, se năpustea cu capul înainte, 
precum zimbrii. Se apropie cu mâna întinsă, jovial şi 
familiar: 

— Domnul Cornescu?... 

— Da... Să... Vă rog. Cu cine am onoarea? 

— Mă numesc Panait Balş. Da' nu mă pofteşti să şăd? 


— Cum nu? se fâstâci Cornescu. Vă rog... 

Şi începu să împingă fără noimă toate scaunele. 

— Cu voia matale, zâmbi larg Balş, oi sta pe canapeluţă, 
căci mi-i mai larg. 

— După vorbă, rosti Cornescu intimidat, păreţi a fi 
moldovean. 

— Chiar aşa. Moldovean get-beget, din leşi. 

Cornescu îşi aminti că-i gazdă: 

— Un filigean? 

— Ci nu mai deranja damele! Om be altdat' cafeluţă, da' 
mai dinainte om deşerta dimpreună o bardacă, două din 
tămâioasa me, de la Jiţăni... Doar să se lege toate aşa cum 
le-am chibzuit eu, şi ştiu că bine ar fi! 

Dimitrie Cornescu, tot mai nedumerit, îngână: 

— Să v-ajute Dumnezeu! 

— Dumnezeu ajută, da' şi omul trebuie să-ţi ţipe 
necazurile. 

Cornescu dădu sceptic din cap: 

— 'Ţipă mulţi, domnule Balş, dar nimeni nu le pune în 
blid. 

— Depinde, depinde... la-n ascultă, coane Dimitrie, că 
veni vorba de nevoi! Câtă simbrie ai matale de la ofticoşii 
ceia de la Vamă? 

Îşi deschise blana, şi Cornescu rămase cu ochii la lanţul 
gros de aur care i se lăfăia pe pântece. 

În cap, gândurile se zbuciumau: „Ce-i cu ăsta? De unde 
mă cunoaşte? De ce-i pasă câtă leafă primesc? De unde 
pică?“ Nu cuteza însă să întrebe nimic, se simţea sfios, ca 
odinioară dinaintea dascălului de la Şcoliţa Poinărescu, ca 
astăzi, om bătrân, în faţa comandirului. Celălalt îl lua 
repede, strângea frâul, băga pinteni, nu-i lăsa vreme să 
chibzuiască. „Metod sigur şi absolut.“ 

Cornescu îşi umezi buzele şi râse încurcat: 

— Cincizeci de lei pe lună... La Paşti şi Crăciun, câte o 
gratificaţie. Asta, când Bugetul are parale... Se mai 
întâmplă şi altfel... Să răbdăm fără leafă două-trei luni. 


Panait Balş îşi izbi palmele, consternat: 

— Cum se poate, coane Dimitrie? Cum te descurci matale 
cu cincizeci de firfirici? lacă încă una din infamiile 
guvernului, încă unul din rezultatele politicii tiranului! Iată 
ce-a săvârşit Unirea! Asasinarea naţiunii prin pauperizare. 

Cornescu îngână: 

— Nu ne-a fost moale nici sub Bibescu, nici sub... 

Balş, luat o clipă de patimă, se revizui: 

— Aşa-i, coane Cornescule, multe mai sunt de îndreptat 
în  ţărişoarele aceste... Da' parcă mi-a deschis o 
demoazelă... 

„Ie pomeneşti“, gândi Cornescu, „c-a venit să mi-o ceară 
pe Masinca...“ Şi inima începu să-i bată. „Cam gros, cam 
trecut, da' şi fata a-nceput să se cam treacă. Baremi îşi face 
şi ea rândul...“ 

— E copila noastră, Masinca... 

— Şi de ce n-o măriţi, coane? Acum îi vremea ei, cât îi 
boboc abia înflorit. Şi-i găsim un băiet bun, colea, şi eu li-s 
naş! 

Roşu purpură, Cornescu îşi plecă privirea: 

— Ei, domnule Balş, nu se mărită fetele aşa, cu trusău de 
scaieţi... Vorba din popor: Zestre? Cum să nu? l-am dat toţi 
iepurii din sat! 

— Ha! Ha! Ha!, râse Balş. Da' mare pehlivan mai eşti, 
coane Dimitrie! Dacă-i vorba numai pi-atâta, îi facem şi 
zestre. 

— Cum? Din lâna de la broască? Oi fi eu pehlivan, dar şi 
domnia voastră vă ţineţi de anecdote. 

— Ba grăiesc serios. Şolticăriile le-oi deşerta o dată cu 
butâlcile de tămâioasă. Uite, coane Cornescule! Eu îţi 
număr cinci mii de franci, dacă încheiem târgul. Rostuieşti o 
zestre frumuşică, ba îţi mai rămâne şi matale şi madamei 
Corneasca să vă cârpiţi nevoile. 

Cornescu, ameţit, se agăţă de masă şi rămase cu gura 
căscată. Înghiţi uscat şi rosti anevoie: 

— Ce târg? Care târg? 


— Îmi vinzi un nemţăşug di cela, scornit de matale, şi mi-i 
arăta cum trebuie mânuit. Bun înţăles, dintâi îi faci dovada. 
O prubă, îţi dau paralele şi au revoir, nene, cum grăiţi aici, 
în Muntenia, nu mă cunoşti, nu te cunosc. 

Dintâi, o bucurie sălbatecă cuprinse făptura amploiatului. 
Deci truda nu-i fusese zadarnică, de vreme ce zvonul 
ajunsese până la ăi mari, în sfârşit venise şi ziua când cazna 
i se răsplătea. Avea să vadă şi Anthiţa că tot nătângul le 
scoate din nevoi, el, prostovanul, cu drăcăriile lui avea să 
mărite şi fata. Dar parcă într-aceeaşi clipă i se furişă în 
suflet o spaimă rece. 

— Ei, ce zici?, încercă să profite Balş, văzându-l tulburat 
din cale-afară. Bem aldămaşul? 

— Domnule Balş... Vedeţi dumneavoastră, aici e vorba 
despre o invenţiune... 

— Nucţi fie teamă, nu gândesc să ţi-o fur. Invenţiunea 
rămâne a matale. Eu cumpăr o singură piesă. 

— Altceva... E o invenţiune tare primejdioasă. Nu o pot 
vinde unei persoane private... Înţelegeţi... Cestiune de vieţi 
omeneşti. Dacă veneaţi din partea Ministerului de Război, 
nici că mă sinchiseam, ba vă sărutam dreapta cu 
recunoştinţă, ca unui părinte. 

Balş dădu din umeri dispreţuitor: 

— Cei de la război sunt nişte neghiobi. Şi n-au nici parale. 
Nu le arde de invenţiuni, când n-au plătit de şase luni o 
soldă! 

— Cine v-a vorbit despre „pozna“ mea? 

Balş îşi răsfrânse buzele pofticioase: 

— Un oarecine din Minister... Îi părea rău de matale, ştie 
în ce strâmtoare te zbaţi şi cât de obtuzi sunt generalii 
noştri. A vrut să te servească. Acuma, coane Dimitrie, fă-ţi 
socoata, sfătuieşte-te şi cu madama Corneasca, dar nu 
zăbovi, că vremea dă brânci. 

Se ridică şi începu să-şi încheie blana, ca omul care a 
spus tot ce a avut de spus şi la tocmeală nici nu gândeşte. 


— Staţi puţin... Cum să vă spun?... De unde ştiu eu ce 
intenţiuni aveţi? Poate puneţi la cale - iertată-mi fie vorba 
proastă - 0... crimă! Nu vreau să fiu părtaş la nici o 
nelegiuire. Sunt sărac, dar somnul mi-e lin şi netulburat, 
chiar pe perină tare. 

Balş îi întinse mâna: 

— Nu vei avea nici o pricină de somn rău, dacă îţi vei ţine 
legământul de tăcere şi discreţiune absolută. Răspunsul mi- 
| dai în două zile. 

Tonul era tăios şi hotărât. În capul lui Cornescu toate se 
învălmăşeau. 

— O clipă, musiu Balş... Staţi... Să vedem... 

— N-am ce sta, mon cher, şi nici ce vedea. Mai limpede 
de atâta nu pot grăi: îmi dai scula, îţi dau cinci mii, nu mi-o 
dai, ziua bună, nu ne cunoaştem şi scuze pentru deranj. 
Sărutăm  mânuţa  madamei Corneasca şi  graţioasei 
demoazele! 

Nu ieşi bine ieşeanul, şi coana Anthiţa, dimpreună cu 
fata, dădu năvală în salonaş. 

— Phii! Galant om! Filotim om! Bogat om! Îţi pune pe 
tipsie cinci mii de franci de parcă ar lepăda o arămioară... 

— Vezi, făcu Dimitrie, cu un rest de bucurie, bucurie 
ştirbă şi ştearsă, şi dumneatale mai râdeai de tinichelurile 
mele! 

Se simţea tulburat, dar mai presus de toate înspăimântat, 
cu oasele moi şi inima strivită, legată în patru noduri. 

Cucoana Anthiţa zâmbi cu îngăduinţă: 

— Aşa-i omul! Dacă s-a tot deprins cu ponoase, nu mai 
crede în foloase! 

— Şi ce de politeţuri! îndrăzni şi Masinca. Se vede cât de 
colo că-i boier mare! 

Cornescu îndreptă o privire tristă spre fiică-sa. Cât de rar 
o vedea veselă, cât de rar îi străluceau ochii! Desigur, îi 
dănţuiau acum dinainte privelişti de sărbătoare, trusoul de 
prinţesă, oştirea de berbanţi franţuziţi, cu melon cenuşiu şi 
floare la butonieră, ţinând rând să-i sărute vârful degetelor. 


În salonaşul cu mobilă nouă, numai de la Lux, din pasajul 
Macca, ea, în rochie de tafta vert-grenouille, căci îi bălană, 
cântă la clavir, între sfeşnice aprinse. Lumânările sunt din 
cele scumpe, de ceară albă... 

Şi aşa, cu ochi luminoşi, îmbujorată de emoție, părea mai 
drăgălaşă, trupul sărăcuţ dobândise dintr-o dată viaţă. 

Cucoana Anthiţa nu-şi mai găsea locul, zumzăia de colo- 
colo prin odaie cântărind pereţii şi mobilele, frecându-şi 
palmele uscate şi muncite: 

— Uite o noapte în care n-o să dorm şi eu de bucurie, căci 
din cele năpăstuite de necazuri s-au măcinat destule... 
Dintâi, schimbăm troacele, că destul mi-a crăpat obrazul 
din pricina boscârţelor... Păstrăm doar scoarţele şi cadrele 
din Călindarul Albina... 

— Şi văsăraia, mamiţă... 

— Bun înţeles! N-am două farfurii să fie surate... Mâine 
dimineaţă mergem în târg să vedem cum şi ce fel! 

Observă brusc tăcerea lui Cornescu şi-l cercetă mirată: 

— Da'mneata ce stai mut, de parc-ai fi înghiţit un cartof 
fierbinte! Îţi pică şi dumitale o dată pleaşcă nevisată, şi-n 
loc să te bucuri ca tot creştinul, te holbezi de parcă ţi-ai 
prohodi toate neamurile. Nu zău, Masincă, dac-am pomenit 
asemenea nație de om! 

Cornescu clătină din cap cu tristeţe: 

— Nu la asemenea izbândă am visat eu, cucoană Anthiţă! 

— Da” de care? Vreai muzici militare, ca la Vodă? 

— Invenţiunea mea gândeam să slujească naţiei, nu unor 
persoane private care urzesc gânduri de uciganie. 

Corneasca îşi înfipse mâinile în şolduri. Tremura din tot 
trupul, şi scufiţa rămăsese spânzurată de conciul din vârful 
capului. 

— De unde ştii 'neatale cine şi ce gânduri urzeşte? 'Ie 
pomeni că azi-mâni iei pâinea de la gura Siminei, 
cărturăreasa din Covaci! 

Bărbatu-său o privi năuc: 


— Cum de unde ştiu? La ce crezi că slujeşte invenţiunea 
mea? Îi ticluită să ferfeniţeze, jur-împrejur, tot ce-i făptură 
sau oarece obiect! 

— Atunci să-i ferfeniţeze dracului! Ce-ţi pasă dumitale, de 
vreme ce ăsta ţi-a fost scopul când ai ticluit-o? 

Blândul Cornescu îşi ieşi din fire: 

— Cum ce-mi pasă, femeie? Adicătelea să nu-mi pese că-s 
părtaş la moarte de om? Eu am născocit-o pentru la un caz 
de rezbel, nu ca să-l omor pe un Cutărescu de nu mi-a 
greşit nica! Şi mai te duci la biserică, şi în toată dimineaţa 
te sfinţeşti cu anafură. Halal! 

Corneasca, vânătă de mânie, căută în jur un lucruşor mai 
ieftin - ochi la iuţeală o căprioară de ghips câştigată la o 
tombolă - şi-l azvârli de podele: 

— Fire-ar al dracului de viaţă, şi de norocul meu, şi de-al 
cui m-a făcut! Se putea să nu zdruncini dumneatale bucuria 
omului? Să i-o laşi întreagă? Să am şi eu o zi bună în 
douăzeci de ani? 

Masinca începu să plângă: 

— Mamiţă... te rog... 

— Ce mă rogi?! Nu te uiţi la tătâne-tău? Îi bun de legat 
fedeleş şi de pus sub lăcată la Sărindari! Auzi! Face 
dumnealui moarte de om! Poate că duc dracului scula în 
turcime... Sau ţi-o fi şi de păgâni! 

Cornescu şopti cu capul între umeri: 

— Şi aceia tot suflete omeneşti! 

— I-auzi! Da' când taie şi spânzură la creştini, şi pun 
focăraie Bucureştilor, şi jefuie, şi... Ce mai! Să isprăvim 
discuţiunea, facem clăbuci de pomană! 

— Părintele meu, Stroe Cornescu, îngână bărbatul 
neaşteptat de îndărătnic, avea o vorbă. 

Cucoana Anthiţa îşi înfipse mâinile în păr şi-l întrerupse: 

— lar mă iei de la Adam Babadam! Părintele dumitale 
Stroe Cornescu! Ce mare scofală a făcut şi ăla? Ţi-a lăsat un 
cufăr de pergamenturi, o ladă de păduchi şi un butoi cu 


vânturi! Dacă nu era mamă-ta mai bătătarnică, aţi fi ajuns 
să scociorâţi după un dumicat în gunoaiele oamenilor. 

Dimitrie Cornescu îşi îndreptă spinarea. Un firicel firav 
de demnitate tresări în făptura umilită şi rosti cu glas 
tremurător: 

— Cucoană Anthiţă, se află un hotar la toate! 

— Taman aşa zic şi eu! E un hotar şi în neghiobie. Târgu-i 
încheiat, ai să iei paralele! Îs destule de cârpit în bordeiul 
ăsta! 

Bărbatul îşi ridică ochii înlăcrimaţi: 

— Că iei asupră-ţi păcat de moarte nu gândeşti? N-ai să 
mai ai zi senină, şi nici somn din pricina mustrărilor. 

— Ba oi dormi pe patru perini!, hohoti Corneasca. 
Mustrări să ai dumneatale, că vrei să-ţi laşi fata pe drumuri, 
fără crac de nădrag! 

— Mămiţă! scânci speriată fiică-sa. 

— Ce-i, Masinco? 

— S-o îndura Dumnezeu şi de mine... 

— Până la Dumnezeu, nu se îndură tat-to! Cine gândeşti, 
Cornescule, să ţi-o ia aşa, golătate?! 

Dimitrie Cornescu îşi trecu degetele peste fruntea 
năpădită de o sudoare rece: 

— S-au mai măritat ele şi fete fără zestre. Uite... chiar 
Aglăiţa a loneascăi. 

— Aha! Una din puzderie, că nu ştiu cum s-a fost născocit 
lumea cu bărbaţi numărați, iar noi, muierile, umplem 
pământul. Aglăiţa! Mersi de parexamplu! Aia-i zână poleită, 
s-o faci icoană, rară floricică. S-asamănă fie-ta cu ea? 

Masinca sări de pe scaun şi ieşi hototind din odaie. 
Cornescu se uită trist la nevastă-sa: 

— Acum ce o mai zdruncini şi dumneata? Ce vină are 
biata? 

— Eu o zdruncin? Dumneatale, cu nourii din căpăţână. la 
numără-i repejor cinci mii de frănculeţi în palmă, şi-ntr-o 
clipă clămpăne la țambal, veselă cintezoi. 


Dimitrie Cornescu cobori capul în piept. Avea să-i 
numere... Frănculeţii. Îşi scoase redingota cu gesturi 
obosite şi îşi puse dulama groasă cu care lucra în şopron. 

Cucoana Anthiţa îşi îndreptă scufia şi dădu năvală în 
iatacul fetei. 

—  Usucă-ţi ochişorii, Masincă... Tac-to a trecut în 
şopron... Zic să gătim astă-seară, că mâine dimineaţă 
suntem în târg... Ci lasă păcatelor de smiorcăială, cobeşti a 
necaz, nu zău... A rămas nişte carne de ieri... Facem o 
tocăniţă... 

Fata se ridică din pat şi îşi îndreptă părul la oglindă, 
cercetându-se cu ochi plânşi. Coana Anthiţa rosti 
generoasă: 

— Lasă, draga mamei, că eşti şi tu frumugşică destul... 


Cucoana Catinca Rosetteasca părăsi Ruginoasa cu fălcile 
zdruncinate de mânie şi profeţind Elenei jale, faliment şi 
pierzanie. Mânia îi era sporită şi de aceea că îi ţinuse piept 
pentru cea dintâi oară şi cu necunoscută îndărătnicie, 
împotrivindu-i-se până la capăt. 

Când sania pieri pe porţile parcului, Elena Cuza şi Zoe 
Manta răsuflară uşurate. Zoe, cu îngăduinţi de prietenă 
veche, binecuvântă drumeţii, dar tot slobozi obida: 

— Nu, că prea-i din cale-afară de asupritoare şi cucoana 
Catinca! 

Doamna oftă şi porunci de îndată foc în toate încăperile 
castelului. 

— Mă desperează ca la mine în casă să nu folosesc toate 
odăile. Dacă aş putea să mă rezumez doar la patru-cinci 
cămări, ar însemna că n-am nevoie de celelalte. 

Cât ai clipi, se auzi toporul robotind harnic în curtea din 
spatele castelului, iar slugile, scăpate de hăţurile coanei 


Catinca şi cunoscând blândeţea Doamnei, trebăluiau vesele, 
întrecându-se a-i împlini orice ar fi poftit. 

Cu o broboadă scumpă pe umeri, Elena stătea într-un jilţ, 
lângă cămin, privind aţintit flăcările care zvârcoleau limbi 
albastre şi roşii. 

Cercetându-i făptura colţuroasă, nemişcată, Zoe îşi zise 
că seamănă cu o statuie. O statuie a durerii cum văzuse ea 
în Italia, la Villa Borghese. Aceeaşi încremenire, aceeaşi 
resemnare născută din neputinţă, dintr-un simţământ de 
zădărnicie. Destinu-i neclintit, îşi croieşte singur albia, nu-l 
răsuceşti după voie, după cum nu întorci ziua de ieri. 

— Câte ceasuri să fie?, întrebă Doamna, deşi micul 
orologiu se afla pe poliţa de marmură a căminului. Parcă i- 
ar fi fost silnic să-şi ridice privirea. 

— Acuşi bate de şase. 

— Ce repede se întunericeşte iarna! Pe o parte îi bine... 
Ziua trece mai repede. 

Zoe Manta înfipse acul în gherghef şi se aşeză de cealaltă 
parte a căminului, în faţa Doamnei. 

— Cât gândeşti să veghem în sihăstria aceasta, Elenuţă? 

Doamna îşi ridică privirea adâncă, neguroasă: 

— Ţi-i urât, Zoe... Ai dreptate. Cât sunt de egoistă să te 
ţin aici, în pustietate, lângă mine. 

— Tu sais bien! Il ne s'agit pas de moi... + Şi iartă-mă, 
dar nu-l înţeleg deloc pe Cuza. Dintâi se împotriveşte, şi pe 
bună dreptate, să te porneşti la drum, iar acum îţi 
porunceşte să înduri iarna de la Ruginoasa. N-are nici o 
noimă, zău aşa! 

Elena Cuza surâse nesigură: 

— Nu-mi porunceşte. Mă îndeamnă doar să chibzuiesc, să 
cântăresc îndelung şi să hotărăsc. Se va supune întru totul 
deciziunii mele. Şi aceasta o pot face în deplină linişte şi 
singurătate, departe de camarilă şi coterii, de influenţe 
streine. Mai ales acestora din urmă mă roagă să nu mă 
supun. „Viitorul nostru e în mâinile domniei tale, Elenă.“ 

Zoe Manta, deşi blândă şi stăpânită, sări în picioare: 


— Atunci, alung-o imediat pe mizerabila ceea de 
Obrenovici!... De vreme ce-ţi dă mână slobodă, nu văd la ce 
mai stai pe gânduri! 

Doamna zâmbi: 

— Te prefaci a nu înţelege, Zoică. Sunt liberă să hotărăsc 
asupra despărţeniei noastre, nu s-o alung pe această 
femeie, carele, mai norocoasă decât mine, i-a zămislit doi 
prunci. 

Zoe Manta încercă să nu se dea înfrântă: 

—  Norocoasă, dar compromisă! Ses enfânts - des 
pauvres bâtard'?+, iar ea, vorba slugilor, o ţiitoare! 

— Dar princiară, zâmbi slab Doamna. 

— Tot ţiitoare! Cât despre separaţiune! E prima oară că 
vii cu asemenea idei! Cred că nu vorbeşti serios. 

Elena Cuza clătină capul: 

— Mă gândesc de mult la această soluţiune. Căsnicia 
noastră nu este şi n-a fost niciodată ceea ce ar fi trebuit să 
fie. Merită să corijezi o greşeală, chiar dacă-i oleacă 
târziu... 

— Eleno, se sperie Zoe, ţi s-au fost tulburat minţile! Ce 
obţii separându-vă? Însăşi religia noastră creştină se 
împotriveşte despărţeniei. Nu-i îngăduit omului să desfacă 
ce a legat pentru vecie Dumnezeu! 

Doamna râse scurt, arătându-şi dinţii mărunți. 

— De aceea dă Vlădica atâtea dezlegări pentru 
despărţenii? 

— Vlădica! La o urmă, şi acela-i doar un om şinu odată a 
călcat canoanele. Şi-apoi, gândeşte-te la scandal, Elenă! Ce 
pildă daţi voi, prima păreche a Principatelor, întregii ţări? 
Sunt lucruri care nu se fac... 

— Mais si, ca se fait parfaitement! Ce-a făcut mai acum 
douăzeci de ani Bibescu? S-a lepădat de Brâncoveancă, a 
despărţit-o pe Mariţica Văcăreasa de Ghica şi s-au cununat 
cu un fast de-au speriat Bucureştii! 

Zoe Manta avu un gest de silă: 

— Bibescu, geambaşul acela! 


— Era ori nu Domn al Ţării Româneşti? Aşa că, draga 
mea, dintr-acestea se fac mereu şi se vor mai face. 

— Nu te poţi înjosi într-atâta, Elenuţă. Nu-ţi e îngăduit să 
intri în gura plebei şi a mişeilor! Să te sfârtece mahalagiii şi 
precupeţele, să faci din drama ta o distracţiune publică, să 
înceapă să bată telegraful în toată Europa scandalul de la 
Curtea domnească a Bucureştilor! Gândeşte-te, Elenă, 
gândeşte-te bine, te conjur! 

Doamna oftă adânc: 

— M-am gândit într-atâta, încât am ostenit... Leclat/2+ 
Da, e teribil, mă înfior, dar, după o vreme, lumea uită. Se 
întâmplă alt scandal, şi interesul oamenilor se epuizează 
pentru cel vechi, foarfecă alte vieţi, alte biete făpturi 
omeneşti. Şi tu... 

Se întrerupse şi îşi muşcă buzele subţiri, fin desenate, 
dar reci, fără viaţă. 

— Eu, ce?, făcu Zoe. Nu-ţi curma vorba. Te-ai gândit la 
Manta, nu? 

— Iartă-mă, draga mea prietenă, spuse Doamna 
aplecându-se şi prinzându-i cu afecţiune mâna. N-am vrut 
să stârnesc suveniruri care ştiu că te dor. 

Zoe Manta îşi scutură zulufii de pe frunte: 

— Nu mă mai dor, şi ţie ţi-e îngăduit orice. Voiai să spui 
că şi fuga lui Manta a fost la vremea sa un scandal. Şi că şi 
acela s-a uitat. Eram însă tânără şi altfel îndură juneţea. lar 
de uitat nu s-a uitat. Fii încredinţată, Elenă, că ori de câte 
ori întorc spatele ori se grăieşte despre mine într-un salon, 
„titlurile“ mă însoțesc ca într-o carte de vizită: „ceea 
lepădată de bărbat“, „fimeia pe care o părăsit-o Manta ca 
pe o păreche de ciubote netrebnice“, „văduvoaia fără 
răposat“ şi alte asemenea. Oameni-s necruţători şi, de 
dragul unei vorbe de haz, te sfârtecă fără milă. Succesul 
unui mot d'esprit contează mai mult într-un salon, şi-ţi 
asigură mai multă consideraţiune decât dacă ai înzestra o 
duzină de orfane sărace. 

Elena Cuza ridică din umeri a neputinţă: 


— Aceasta-i lumea, Zoică. Şi să ne naştem a doua oară, în 
altă lume, nu stă în puterea noastră s-o săvârşim. Nu-i sunt 
de nici un folos lui Alecu şi nu voi să-i fiu piedică. Alt soi de 
soaţă i-ar fi stat bine alături, cu alte însuşiri. Soarta m-a voit 
Doamnă, dar nu m-a şi croit astfel. 

— Dacă soarta te-a hotărât principesă, supune-te! 

Elena Cuza zâmbi stins: 

— Poate că acum s-a răzgândit. 

Afară se auzeau lupii urlând. Doamna şopti cu gândul 
aiurea: 

— Se lasă iar cu viscol... 


Baroana Lelia de Gunsbourg primea lume în fiece joi, 
după terminarea spectacolului - era o mare iubitoare de 
teatru şi operă italiană -, oferind oaspeţilor, ale căror 
echipagii umpleau curtea caselor din Fântâna Roşie, un 
supeu rafinat. 

La aceste sindrofii invitaţii se împrăştiau prin saloanele 
mari, grupându-se după vicii şi preferinţe. Jucătorii de cărţi 
- patimă adusă în Principate la începutul veacului de ofiţerii 
lui Kiseleff şi devenită molimă - ocupau două încăperi. În 
salonul cel mare, conduri de atlas şi botine cu glanţ 
zugrăveau în arabescuri de o clipă polca, cotillonul sau 
cadrilul; vârstnicii, oameni serioşi - pântece, ceafă, pleşuvie 


şi gută -, comentau ultimul discurs al Kogălniceanului, 
pamfletele din Românul şi Steaua Dunării, şi alte daraveli 
politiceşti. 


Favoriţilor, baroana le acorda câte un sfert de ceas de 
t6te-ă-tete într-un salonaş mai retras, cu privelişte spre sala 
de bal. 

Poetul Vasile Alecsandri îşi plimba ochii prin încăpere, 
apreciind-o ca un cunoscător. Om al epocii sale, boierul din 
Mirceşti gusta luxuriantul decoraţiunii, risipa de ţesături 


scumpe, caşmiruri, damascuri şi brocarturi, şalurile indiene 
şi de Damasc azvârlite şi pretutindeni aninate, abundența 
de mobilă grea, plouată cu intarsuri şi ciorchini grei de 
aurărie. 

Se aflau singuri în salonaş, fiind miercuri. Poetul urma să 
plece la Paris, şi Lelia de Gunsbourg îi acordase favorul 
unui rămas-bun intim. 

Într-o rochie de catifea grea, cenuşie, cu horbota bogată 
de Valenciennes şi claia de bucle ruginii strânse în spelci ă 
la Mademoiselle de Fontanges, ibovnica lui Ludovic la XIV- 
lea, amândoi de mult statorniciţi în lumea umbrelor, 
baroana îi semăna poetului cu o floare învăpăiată. 

Îi sărută mâna galant şi i-o spuse în stihuri, aţintind-o cu 
privirea strălucitoare: 

— „Eşti frumoasă, doamna mea, dulce-ncântătoare/Ca o 
floare vie, căzută din soare./Lumea-namorată şi de doruri 
plină/Ie slăveşte în taină ca pe o regină.“ 

Lelia îşi dădu capul pe spate şi râse gâdilată: 

— PFPermecător! Poete, eşti o adevărată primejdie! Entre 
nous... i-a rezistat vreo cucoană până acum? 

Alecsandri continuă să zâmbească: 

— lacă socoteli pe care nu le-am făcut. Ştiu doar că, la 
urechile zânei răutăcioase din carele aş fi dorit să-mi fac pe 
veci stăpână, suspinele mele n-au ajuns. 

Baroana râse cochet: 

— Cum?! Un poet ca dumneata n-a ştiut să-şi 
tălmăcească simţămintele? 

— Marile simţăminte ucid inspiraţiunea. 

— Tiens! Eu ştiam că dimpotrivă, şi aşa crede toată 
lumea. 

— Cei care nu fac stihuri, poate... 

Lelia începu să se joace cu ciucurii de aur ai cingătorii. Îi 
îndreptă o privire vicleană: 

— Şi, în consecinţă, suferi? N-ai deloc figură de înamorat 
înfrânt. Chagrin d'amour... Nu-ţi seamănă deloc. 

Alecsandri se lăsă pe spatele jilţului şi oftă adânc: 


— Aceasta-i marea mea nefericire, scumpă baroană. 
Nimeni nu-mi dă crezare, mă confundă cu gâzele de aur, cu 
veselii clopoței de argint şi fluturii jucăuşi din stihurile 
mele... 

— Chiar şi eu? 

Poetul surâse: amabil, gentil, râzându-şi parcă de el şi de 
toate: 

— În primul rând, domnia ta. 

Cascadă de râs zgudui făptura baroanei. 

— Te pomeneşti că eu sunt zâna cea răutăcioasă! Oh! 
Menteur! Dar ce importanţă are, de vreme ce minţi 
fermecător... 

Poetul schiţă din jilţ o reverență: 

— V-am spus, scumpă baroană, că nimeni nu-mi aude 
vaietul inimii. Mi-a rămas resignaţiunea. 

— Şi... te-ai resignat? 

— Perseverare  diabolicum, spuneau străbunii noştri 
romani. Eu socot, totuşi, că în viaţă există şi porţi 
inexpugnabile... De aceea, plec! 

Baroana râse: 

— Mă iei drept o codană, poete? Pleci pentru că te trimite 
Vodă în misiune la Paris, nu pentru că tânjeşti în Bucureşti 
oftând de inimă albastră. 

Alecsandri îşi ridică ochii în tavan: 

— Din păcate, e prea adevărat! 

Izbucniră amândoi în râs şi conu' Vasile îi sărută din nou 
mâna. Lelia de Gunsbourg deveni visătoare: 

— Cât te invidiez! Riviera, Nisa, Mediterana... 

Ochii poetului sclipiră: 

— Mediterana! Vechea mea dragoste! „Nimic nu e mai 
frumos, mai atrăgător, nimic nu absoarbe gândurile cu o 
mai deplină încântare ca privirea acelei întinse albăstrimi a 
Mediteranei...“ 

— Ce minunat ai exprimat simţământul meu! Când sunt 
pe Riviera, încerc exact aceleaşi emoţiuni. 

Alecsandri îşi căută locul în jilţ;: 


— Lăsând şaga, baroană, ce te împiedică să faci un voiaj, 
â la recherche du soleil!i74+ 

— Nu mă încumet pe asemenea vreme să călătoresc. Şi, 
dacă totuşi m-aş încumeta, interesele mă cheamă la Paris. 

— Paris! Îmi pare sincer rău pentru dumneavoastră, 
baroană. Eu unul nu am încotro, silindu-mă slujba, dar 
Parisul la astă vreme e terifiant. Mi-a rămas mai cu seamă 
tipărită în minte o seară urâtă, o seară rea, o seară neagră 
ca păcatul greu... 

Ochii poetului cercetau amintirea: 

— Locuiam la un otel englezesc pe malul Senei... 
Stabilimentele ţinute de englezi sunt mai confortabile decât 
cele pariziene, iar de curăţenie... Începu să râdă. Cred că 
francezii au un singur vrăjmaş: săpunul... 

— Aşa e, râse baroana. Croitoreasa mea, M-lle Legrand - 
cunoşti la maison de haute couture din Rue de la Paix -, îmi 
istoriceşte de fiecare dată că, spre ruşinea ei, trebuie să 
admită că, dintre toate clientele, francezele au dessous- 
urile cele mai neîngrijite şi subsuorile cele mai rău 
mirositoare... 

Sensibilul Alecsandri, rafinat şi imaginativ, avu o schimă 
de silă şi îşi duse batista parfumată la nas. 

— O, iartă-mă! Sunt amănunte oribile, dar în focul 
discuţiei... Te rog, urmează-ţi povestirea! 

Poetul dădu din mână: 

— Nu-i mare lucru de spus... Simple impresiuni, vedenii 
de coşmar. „De la ferestrele mele nu zăream decât un 
ocean de aburi sub care zăcea Parisul înfundat şi înecat, 
căci fanarele nu dădeau decât o lumină palidă ce mărea 
grozăvia întunecimii... Treceau umbre de trăsuri, umbre de 
oameni, umbre de călăreţi care apăreau şi dispăreau 
producând o fantasmagorie dintre cele mai curioase. 
Copacii desfrunziţi se înşirau ca nişte scheleturi negre cu 
braţele ridicate spre cer şi implorând o rază de soare...“ 
Deodată!... 

Baroana se aplecă şi-i prinse mâna, cu sufletul la gură: 


— Ce?! Ce s-a fost întâmplat? 

Alecsandri, chip sumbru, glas sumbru, ridică braţul cu 
gestul cunoscut al vestitului comediant Comino: 

— Deodată, un strigăt năprasnic înjunghie noaptea! 

Lelia scoase şi ea un țipăt uşurel şi îşi duse mâinile la gât. 

— Mon Dieu! O crimă! 

— Apoi... s-a auzit un al doilea răcnet... Şi mai teribil! 

— Pentru Dumnezeu, încetează! Am palpitaţiuni. Deci, ai 
asistat la o crimă! 

— Dimpotrivă! Măgăriţa cumetrei Michon, din vecini, 
fătase, iar monsieur l'âne se bucura. 

— Cum? 

— Simplu. Răgea. 

Lelia îşi dădu ochii peste cap, iar degetele gingaşe 
pianotară pe dantela de la piept: 

— Afurisitule! Văd bine că ştii să produci emoţiuni... Când 
ai de gând să te porneşti la drum? 

Poetul îşi mângâie mustaţa groasă. Rămăsese subţirel, în 
ciuda vârstei, căci la patruzeci şi doi de ani nu se mai putea 
numi tânăr, talia avea graţie, poziţia, cu cotul rezemat leneş 
de braţul jilţului, era plină de eleganţă, piciorul se desluşea 
fin în gheata din piele de Rusia. Alecsandri făcea figură 
bună în cele mai pretenţioase saloane ale Europei. De altfel, 
gândi baroana, nu putea fi decât seducător un bărbat 
primit de cele mai proeminente personaje ale vremii sale: 
împăratul Napoleon al III-lea la Paris, Victor Emanuel la 
Torino, Cavour... Tot la Paris, întreținea relaţiuni cu 
protipendada artistică,  literaţii  Canini, Angelo de 
Gubernatis, Veggezzi-Ruscalla, Domenico Muti... 


Suspină fără a lua seama: Dommage qu'il est chauve... 
(75) 


— Oftaţi, baroană? 

Lelia zâmbi şi spuse altceva: 

— Da... Mă gândeam că toată lumea interesantă pleacă... 
Arnăutu la Roma, junele Ghica e în Schwitzera... Acum 
dumneata... 


— Exageraţiuni, zâmbi  măgulit poetul... Farmecul 
Bucureştilor nu stă în trei personaje... Mai sunt atâţia alţii... 

Baroana făcu botişor: 

— Cine? Dă-mi un singur exemplu! 

—  Nenumărate. Începu să caute: Să zicem Iorgu 
Pătraşcu... 

— Parvenitul acela! Merci! Credeam că merit mai mult! 

— Manolache Ghica, un bărbat cu mult spirit... 

— Gros ca o balenă. Mă indispune! 

— Atunci Vic Sturdza... Are chic şi e un rezistent 
dansator. 

— Paiaţă! 

— Sunteţi nedreaptă, râse Alecsandri. Lui Ionică 
Miclescu ce cusur îi mai găsiţi? 

Continua să zâmbească, pe chipul perfect ras nu se citea 
nimic altceva decât jovialitate, expresia de salon unde se 
poartă conversaţiuni graţioase, uşurele, flirt de amabilităţi. 
În spatele măştii, însă, îi pândea reacţiile, atent la cea mai 
sensibilă tresărire a căutăturii. 

Lelia păru o clipă descumpănită. Îl privi dintr-o parte, 
clipind doar mai des: 

— Monsieur Miclescu... Îi sunt recunoscătoare, mi-a 
adus-o pe Kio, dar pe Dumnezeu, alt merit nu-i găsesc. Un 
poupon!: cu fizionomie de îngeraş. 

Alecsandri îşi desenă pe chip cea mai izbutită expresie de 
nedumerire, apoi izbucni în râs: 

— Miclescu un poupon! Cea mai extraordinară anecdotă 
pe care am auzit-o! 

Baroana încruntă sprâncenele fine: 

— Ce e de râs? 

— O, continuă Alecsandri pe acelaşi ton, am să i-o 
istorisesc şi lui. O să-i placă! Miclescu, Don Juanul temut de 
toţi bărbaţii cu neveste tinere şi arătoase din Principate... 
Da, da, chere madame, chiar din Principate! Căci Ionică îi 
pogorât din Moldova doar de puţini ani... Miclescu- 
Casanova, căruia cocoanele noastre cu fete de măritat nu-i 


deschid salonul, ferind inimioarele şi cinstea odraslelor! 
Miclescu, de dragul căruia două dame s-au sinucis, iar 
altele, nu mai ştiu câte, şi-au părăsit căminele! Miclescu, zic 
dară, un poupon! Un îngeraş! Vraiment ca c'est plus fort 
que tout: 

O grimasă aproape insesizabilă strâmbă într-un colţ gura 
Leliei. În ochi i se citea atenţie încordată, fără să-şi dea 
seama degetele mâinii stângi cântau la clavir pe braţul 
canapelei. 

— Este desigur una din glumele dumitale obişnuite, 
Alecsandri! Râse: Nu cred nimic din ce mi-ai înşirat! 

Poetul avu un gest incert: „cum vrei!“ 

— Eu sunt cel mai surprins... În Bucureşti, acest 
curriculum vitae sentimental - ridică arătătorul subliniind -, 
doar resume, a devenit un fel de secret al lui Polichinelle... 
Este folclor, isprăvile lui, puse în romanţuri de lăutari, storc 
lacrămi în toate mahalalele! 

Lelia de Gunsbourg îl privea aţintit, de parcă ar fi 
încercat să  cântărească: Glume?  Născociri? Care-i 
scopusul? Poetul se întrebă, la rându-i, vag îngrijorat, dacă 
nu manevrase nedibaci, prea înălţându-l pe Miclescu în 
Olimp, megieş cu Apollo şi Paris, un Hercule al alcovurilor 
îndantelate... 

— În definitiv, ce urmăreşte Casanova ăsta al dumitale, de 
care - mă faci să mă ruşinez - n-am auzit? 

Alecsandri râse: 

— Nu el urmăreşte, scumpă baroană. E urmărit... 

— Aha!, făcu baroana aţâţată. lar el rămâne nepăsător 
dinaintea atâtor inimi răpuse? 

— Nepăsător! C'est une facon de parler.'2 Nu poţi trece 
pe lângă o floare frumoasă fără să încerci tentaţiunea de a 
o culege. Iar la celălalt colţ de uliţă surâde şi îmbie alta şi 
mai frumoasă. 

Lelia de Gunsbourg redeveni dintr-o dată vioaie şi zâmbi 
cochet. Poetul o urmărea cu ochi plini de căldură şi 


sinceritate,  zicându-şi că  baroana cârmeşte brusc, 
schimbându-şi politichia. 

— M-ai făcut curioasă... Da, da... Chiar foarte curioasă. 

Alecsandri îi îndreptă privire lungă: 

— De mi-e îngăduită întrebarea, aveţi de gând să-l 
seduceţi? 

Baroana îl privi sfidătoare: 

— Pour quoi pas? Tot mă plictisisem în Bucureştii aceştia 
mohorâţi... De ce taci? Nu mă crezi în stare să cuceresc un 
mic dâmboviţean cu succese de duzină? 

Poetul surâse îngăduitor: 

— N-aş numi succes de duzină o prinţesă a casei de 
Bavaria, o contesă italiană sau o fiică a Romanovilor, printre 
altele... 

Abia se stăpâni să nu-şi muşte buzele. Prea îl umflase pe 
bietul Miclescu, trecându-i la răboj odraslă din târla țarilor. 
„Dacă mai vâr şi Bizanțul, îmi rămân doar Fenicia şi 
Carthagina!“ O cunoştea însă prea bine pe baroană, îi 
plăceau numele zornăitoare, îi zvâcnea întreaga făptură 
doar adulmecând aromă de steme şi coroane. 

— Nu mă tem de legende!, râse baroana, şi ochii îi 
sclipiră, întunecând solitarii din urechi. Şi mai gândesc că, 
în ochii domniei tale, n-am prea mare preţ. 

Alecsandri se grăbi să-i sărute mâna: 

— Ce nedreptate îmi faceţi, scumpă baroană! Pentru 
mine sunteţi la donna assoluta, mai frumoasă ca luna care 
vă luminează, magnifică. 

Lelia i-o reteză aproape mânioasă: 

— Opreşte orchestrul de complimenturi! Ce-ai vrut să-mi 
spui? 

— Să vă pun doar în gardă, scumpă prietenă. Amicul 
Miclescu este inexpugnabil, deoarece inima lui, întreaga sa 
fiinţă sunt dăruite pe vecie altei femei, iar cheia de la 
alcovul acestei alte femei n-o va avea niciodată. Iată pricina 
pentru care n-o poate uita. 


Violenţa  ambiţiunii, orgoliul, curiozitatea  lacomă 
transformară chipul diafan al Leliei într-o torţă arzândă: 

— Cine-i femeia? 

Alecsandri păru încurcat: 

— O ştim doar câţiva amici intimi. 

— O voi şti şi eu! 

Poetul avu un gest de neputinţă: 

— Mă dau înfrânt, domniei voastre nu-i poate rezista 
nimeni. 

— Aceasta vom vedea! Cine-i? 

Boierul din Mirceşti rosti răspicat, după clipă cântărită cu 
socoteală: 

— Înseşi prima damă a Europei, Eugânie Maria de 
Montijo de Guzman, contesă de Teba, soţia celui de-al III-lea 
Napoleon, împărăteasa tuturor franţujilor... 

— Şi aşa mai departe!, ridică din umeri baroana. 

Era impresionată, dar ştia să se stăpânească. Alecsandri, 
cu coatele rezemate în braţele jilţului, îşi împleti degetele 
cu aerul celuia care, la toate cele spuse, socoate că nu maie 
nimic de adăugat. 

— Ciudate gusturi au bărbaţii, vorbi ca pentru ea singură 
Lelia. Nu zic, Eugenia nu-i slută. Dar umerii aceia prăbuşiţi 
până în dreptul sânilor... În loc de o pereche, par două... 
Enfin! Am clevetit destul despre acest monsieur Miclescu. 
Să-i dăm pace în adoraţiunea lui depusă la picioruşe 
împărăteşti... A propos, am auzit că are o pointure!2- de 
grenadir voinic... 41? 42? 

— Sunteţi scânteietoare, râse Alecsandri... Dar mi-e 
teamă că v-am răpit prea multă vreme de la graţioasele 
dumneavoastră îndeletniciri. 

Baroana se ridică zvârlugă, fulg de păpădie. Strălucea 
din nou, zâna încântătoare, vioaie, delicios de spontană, pe 
care o admira tot Bucureştiul. 

— Mi-ai făgăduit ceva pentru album! 

Vasile Alecsandri se înclină adânc: 

— Onoarea e a servului. 


Fără a aştepta inspiraţiune, aşternu pe pagina cu muchii 
aurite din condei zornic: 

„Adio, rămâi ferice!/Şterge din inima ta/Pe cel ce adio-ţi 
zice/Deşi-n veci nu te-a uita/le-am iubit cu dor fierbinte/$- 
astfel te iubesc, că vreu/Să văd stins din a ta minte/Întreg 
suvenirul meu!...“ 


CAPITOLUL VIII 


Nae Dumitrescu, ipistatul de la Roşu, dezmierdat de 


nevastă-sa, coana Lisaveta, Piculeţ - „atâta măsoară 
dumnealui, Dumitrescu, doi coţi şi un pic“ -, se trezi de 
dimineaţă cu socotelile făcute. 

„Mi-l scoţi pe flaşnetar din pământ, din iarbă verde, de 
unde îi şti...“ 

„E simplu, don' căpitane! Dacă cetăţeanu-i din breaslă, 
adicătelea silit să plimbe minavetul ca să scoaţă de o pâine, 
îl dibui lesne la Grădina cu cai! Acolo ţin vad toţi milogii - 
floricele, castane coapte, bragă, acadele, bigi-bigi - de-şi zic 
micul comerţ. Sâmbăta morţilor nu-i, că mergeam la Moşi, 
nici vară, ca să-l cercetez în Cişmigiu. Una la mână! A doua 
la mâna ailantă, dăm cu un presupus că insu-i iscoadă şi 
face conspiraţiune. Atunci flaşneta şi insecta trebuie ca să 
ne inducă în eroare, cum ar fi o costumaţiune de bal 
masche! Şi iarăşi atunci ăsta, vreau să zic delinventul, îi 
doar corier, nici că-i pasă de vânzare, deverul lui e, mă 
înţelegi... Cestiunea-i că degeaba bat ulițele, ăla se 
prezentează la ceas şi loc de pe cum au luatără, cum să zic, 
înţelegere...“ 

— Ce faci, nene, vorbeşti singur? Nu eşti sănătos la 
ceafă! 

Coana Lisaveta puse tipsia pe masă şi se cruci de 
Doamne fereşte! Ipistatul răscoli blidele cu privire lacomă. 
Castronul cu ciorbă aromea îmbietor, în tigaie mai sfârâiau 
încă jumările şi cârnaţii. Mânca ţeapăn de dimineaţă, căci 
„omul ştie când pleacă, dar întorsul doar Dumnezeu îl 


hotărăşte, iar pe stomahul gol funcțiunile, cum să zic, nu 
funcţionează...“ 

Muierea se rezemă de sobă cu mâinile încrucişate sub 
şorţul de nanchin. Îl mânca din ochi, dar nu se arăta: 
„Bărbatului să nu-i cauţi în coarne, că după aia umblă el 
după măciucă la altă catrinţă...“ 

Întrebă morocănoasă: 

— Mai vreai, bre? 

Ipistatul îşi umplu o bărdăcuţă cu ţuică galbenă, uleioasă, 
şi o răsturnă pe gât cu o mişcare bruscă. 

— De-un combustibil, mă-nţelegi! A revedere să dea 
Dumnezeu şi sărut mâinile, coană Lisavetă. 

— Zăboveşti mult? 

Nae Dumitrescu îşi încheie bunda cu un aer preocupat. 

— Vezi dumneatale, ăsta-i un ce la care nu poa' să 
răspunză nimenea! 

— Atunci umblă sănătos... 

Pe drum - dimineaţa încă mai trudea să spele văzduhul 
de negurile nopţii -, Dumitrescu îşi cumpără tutun şi foiţă 
de ţigară. 

„Deci“, recapitulă el, „degeaba bat ulițele, mă duc de-a 
dreptul la soluţiune. Adicătelea, la tiparniţă, don” căpitane“, 
i se adresa în gând lui Cantuniari care, probabil, la ceasul 
acela se mai afla cu nasul în plapumă. „De ce tiparniţă? Iar 
e simplu! Delinventul îşi rostuieşte de undeva oracolurile... 
Am planeta lepădată de cucoană?... Am! Cestiunea-i 
rezolvată!“ 

Cele mai însemnate tipografii din Bucureşti, inventarie 
Dumitrescu, erau cele ale lui Ispirescu, Conduratu şi Gobl. 
„Dar ăştia-s firme serioase, mă-nţelegi, nu se ţin de 
fleacuri... Cercetez dintâi la ăi mai sărmani, ca alde Weiss 
ori Cucu...“ 

La slova gintei latine, o magherniţă pe uliţa Gabroveni, îl 
întâmpină însuşi patronul, jupân Weiss, un omuleţ roşcovan, 
cu chipul plouat de pistrui. La vederea ipistatului, se îndoi 


în nenumărate temenele, iar de atâta zâmbet, faţa i se 
umplu de creţuri. 

„Ai zice că ăsta moare de fericire“, îşi zise ipistatul, 
„parcă l-ar fi găsit pe fra-su!“ 

— Să trăiţi, domnu' comisar, ce onoare! Se adresă unui 
ucenic, un clăpăug de vreo doisprezece-treisprezece ani. 
Măi băiete, şterge scaunu' lu' don' Dumitrescu... 

„Hm! Ovreiu-i iscusit, îmi cântă la dairea“, zâmbi ipistatul 
totuşi gâdilat... 

— Ei, cum merge afacerea, domnu' Weiss? 

Tipograful bătu superstiţios în lemn: 

— Mai mult stă decât merge, concurenţă mare, dar se 
poate şi mai rău. 

— Că vorbişi de concurenţă... 'Trecui înainte pe la Cucu. 
Ţine închis, ce-i cu el? 

Jupân Weiss îşi prinse capul în mâini, parcă îngrozit: 

— Don” comisar, Cucu ăsta-i aşa un fel de om, că eu n-am 
văzut aşa noroc! Când îl cauţi, e în sărbători! Aşa un 
Dumnezeu mi-ar place şi mie... Şase duminici pe săptămână 
şi pe urmă intră în Crăciun ori Paşti, ori joi verde, albastră 
sau galbenă... 

— Ce spui, dom'le?! se miră Dumitrescu. Chiar aşa? 

— Paroldoner! Eu i-am zis, domn” Cucu şi nene Ilie... Eu 
nu mai pot de muşteriii matale! Bună ziua, ori seară bună, 
toţi la mine, la uşă, că unde-i Cucu? Când deschide, un' s-a 
dus, când se întoarce? Unde-i marfa? l-am zis, domnu! 
Cucu, pune un aviz, să ştie clientul cum şi ce fel... 

— Ei, şi? 

— „Bine, jupâne“, zice, „pui aviz...“ 

Tipograful se opri privindu-l drept în ochi pe ipistat. 

— Parcă nu văzui aviz... îşi aminti Dumitrescu. 

Ovreiul izbucni: 

— Păi cum să-l vezi? Ştii matale ce-a făcut banditu'?! L-a 
agăţat aşa de sus, că acum vin muşteriii să-mi ceară o 
scară, ca să-l citească. 

Nae Dumitrescu râse cu poftă: 


— Ei, lasă că le mai arănjezi şi dumneatale! Şi, la o urmă, 
ce-ţi pasă? Doarme Cucu, saltă deverul lui Weiss. 

Tipograful dădu scârbit din mână: 

— Aşa dever cât îmi pică mie de la Cucu, duşmanii mei să 
aibă! De bogăţie îmi iese părul prin căciulă... 

— Asta-i negustoria... conchise Dumitrescu filosofic. 
Ascultă, domnu' Weiss, am venit să mă înconversez cu 
dumneata într-o cestie gravă. Te ştiu om serios. 

— Serios, domnu' comisar, d-aia nu-s mai procopsit. 

Ipistatul păru mulţumit de răspuns. Îşi deschise carnetul 
cu coperţi negre şi scoase cu două degete oracolul aruncat 
sau poate pierdut de Lelia de Gunsbourg. 

— Ăsta-i din prăvălia dumitale? 

Tipograful apucă planeta şi o îndepărtă mult de ochii 
încreţiţi de efort: 

— Bătrâneţea, domnu' comisar... Uite, nu-mi mai ajunge 
mâna... 

— Domnu' Weiss, nu încerca să câştigi timp... Mai acum o 
lună ceteai prea bine şi te-am văzut lucrând fără ochelari... 
Da ori ba! 

Patronul rosti atins: 

— Don' comisar, dar aşa, de un secret profesional, mata 
ai auzit? 

Nae Dumitrescu zâmbi larg: 

— Ştii că eşti crohmolit, jupâne?! Mă luaşi ca la 
Universitate, secreturi profesionale. Da' de o tipografie 
închisă pentru caz de materiale conspirative, care bat în 
guvern şi domnie, nu-i aşa, mata ai auzitără? 

— Am auzitără de la musiu Kogălniceanu de libertatea 
presei, răspunse Weiss, colţos şi important. 

Ipistatul se prăpădea de râs: 

— Te ţii de mucalitlâcuri? Ce jornal serios scoţi 
dumneata? Ce gazetă naţională? Mă şi întreb la ce mai ţii 
dugheana asta! 

Jupân Weiss se roşi, jignit până în adâncul inimii: 


— Şi dacă eu vreau s-o ţin asa, de o frumuseţe, ai mata 
ceva contra? 

— Nu _ te aprinde, jupâne, vorbesc în enteresul 
dumneatale. Planeta s-a fost tras aici, în tiparniţa Weiss. 

— Ei, şi? 

— Persona e sub acuzaţiune de conspirație. Dumneata 
dacă-l acoperi, eşti, pardon, care va să zică complice şi care 
va să zică trădător. Şi, la caz de trădare, trebonalul nu se 
uită la ruşfeturile dumitale, nu te scoate din putină nici 
musiu Costa-Foru, âl mai advocat, şi te văz - cum mă vezi şi 
cum te văz - tăind sare la ocnă, cu drept de vizită o dată în 
an, de nu te lasă madama Weiss pentru minte şi chimir mai 
procopsite. Cine-i persona? 

Weiss căscă ochii mari: 

— Care personă? 

Ipistatul se ridică oţărât: 

— Domnu' Weiss, eu te-am tratat, nu-i aşa, indelicat şi cu 
pardon, dar văz că dumneata nu cunoşti la manieră, şi-mi 
treci cu ibişirul pe sub nas. Cum care personă? Flaşnetarul 
cu planetele trase de dumneata... 

Weiss, muiat, bombăni ceva despre oamenii care nu 
vorbesc de-a dreptul şi răspicat şi începu să răsfoiască un 
registru ferfeniţit. 

— Are un papagal scurtat de un deşt, îl ajută Nae 
Dumitrescu. 

Lui Weiss îi sări muştarul: 

— Da” ce crezi matale, că eu stau să număr deştele de la 
toate dobitoacele de pe uliţă? !... Asta-i! 

— Care? 

— Unu' Tase Pandele. 

— Domiţiliu! Adică, nu-i aşa, unde-şi are casa? 

— Am auzit şi noi de domiţiliu... Pă Uliţa Franţeză, la 
optişpte bis. 

— Alta mai ştii? 

Weiss se uită capiu la ipistat, apoi se hlizi: 


— Da! Îi place marinata de stacoji şi izmana prăzulie. Iu 
nu fac poliţie cu muşteriii, don' Dumitrescu. Asta-i slujba 
dumitale... Ce are Dumnezeu cu mine eu nu ştiu! Parcă pot 
să ştiu? Clienţi, gologani nu-mi trimite, dar mă plouă, în 
schimb, cu persone şi întrebări fine! Aşa de fine, că nu 
înţeleg nimic. Şi tu, se adresă clăpăugului, nu te uita la 
mine, ca să înveţi cum se prăpădeşte bunătate de timp şi se 
pierd parale! Ci mai stai? Sta-ţi-ar norocul! 


XXX 


Casa de pe Uliţa Franţeză la 18 bis era făţoasă, arătând 
oarece dare de mână. Avea zid de piatră, acoperiş cu ţiglă 
roşie, o curticică îngrijită, iar la fereşti, perdele bogate 
trudite cu igliţa. 

Chiar peste drum se afla Cafeul chantant al lui Paţac. 
Stabilimentul avea artiste - patru cântărețe germane în 
fustuliţe tiroleze de două palme - şi era mult frecventat de 
chefliii Bucureştilor. Aici, de pildă, petrecea în fiecare seară 
dimpreună cu câţiva prieteni Pantazi Ghica, fratele lui Ion 
Ghica, un bine cunoscut al boemei bucureştene, mare 
iubitor de bere, crenvurşti cu hrean şi cuplete cântate în 
nemţească. 

Şi tot aici se înfiinţă spre orele prânzului Barbu 
Cantuniari, gândind să se familiarizeze cu meleagul - 
mişcările casei cu numărul 18 bis, obiceiuri, locatari şi 
vizitatori - din spatele ferestrelor late ale cafenelei. 

În local - puţini muşterii, deverul lui Paţac începând o 
dată cu înserarea. Altfel, casa părea liniştită, cu obiceiuri 
bine statornicite şi o slujnică, femeie trecută de prima 
tinereţe, dar - i se păru lui Barbu - straşnic de robace. Într- 
un singur ceas, o văzuse întorcându-se de la piaţă încărcată 
catâr, apoi rânind zăpada din curte şi spărgând lemne şi, în 
sfârşit, dereticând cu nădejde în odăile din faţă. 


Stăpâna se lăsase zărită doar câteva clipe în camizol şi 
scufă de noapte cu bogăţie de panglici şi horbotă. Din 
informaţiunile culese de ipistat, ştia că se numeşte Eleonora 
Ionescu, văduvă de comersant - răposatul lucrase în 
marochinărie şi galanterii -, rentieră; ca să nu moară de 
urât în cogeamitea hudubaie, închiria două odăiţe. Toate 
acestea le aflase ipistatul de la vardist şi din vecini. Pe 
persoană n-o contactase însă, respectând dispoziţiile lui 
Barbu. De domnul lase nu se ştia mare lucru, deoarece 
coana Eleonora îi închiriase de curând. De mirare însă că 
un ififliu din ăsta de bătea ulițele cu papagalul avea parale 
pentru casă cu lux, fiind bine ştiut că loneasca era lacomă 
la chirie mare, dar dacă e să vorbim cu dreptate, are şi pă 
ce să pretinză: odăi călduroase, procopsite, te 'năbuşi de 
scorţuri şi perini, atenanse bune... Alteia i-ar fi şi frică să-şi 
vâre în casă un coate goale - feri-ne, Doamne!, îi mai vâră 
într-o noapte mâna în gât s-o scuture de parale şi ce icusari 
şi mahmudele o fi ţinând în ladă... E femeie de coraj, îi plac 
covrigii calzi şi ghiudemul la o halbă fără guler... De măritiş 
să n-auză, e păcat că n-o să tot aibă treijd-ani, dar nici aşa 
să bagi femeia cu sila în biserică, ca să ai dup-aia ce umbla 
pe la dicasterie după despărţenie. Şi, la un adică, de ce să 
nu pretinză, e persoană evghenisită!2, se poartă în corset, 
are trei ani la pensionul lui Manalotti, colea, lângă Curtea 
de Apel. Nu face pentru orice calic... 

Când Barbu Cantuniari se hotări să-i bată la poartă, se 
pornise înserarea. Slujnica vâri cu precauţiune un nas prin 
crăpătura uşii, zăticnită într-un lanţ. Barbu desluşi că o 
caută pe stăpână-sa. Un glas ţâşni dinlăuntru. Simţeai 
urechea şi ochiul mereu atente la mişcările casei: 

— Cine-i musiu, Savetă? 

Slujnica răspunse morocănoasă: 

— După dumneatale cercetează, cocoană, zice că-i de la 
catarafieit-.... 

Eleonora Ionescu se ivi într-o clipită, abia izbutind să-şi 
îmbumbe capoda de neglije. O simţeai mânioasă Bistriţă: 


— Iar aţi venitără? Numai ce plătii rupta!%2*, alte dări nu 
am pentru ca să plătesc... Am vorbit şi cu musiu Cristache, 
sameşuli83*. Ruptaşul e învoit de biruri... Păţii întocmai şi-n 
anul celălalt, şi-am primit îndreptare... 

Barbu  Cantuniari arboră un zâmbet de nespusă 
admiraţie. O cerceta uluit, parcă pocnit cu leuca, cucerit 
dintr-o privire. 

— N-am venit pentru dări, ci pentru alt soi de desluşiri. 
Muierea îl cântări din ciubote până în creştet, „nobil la 
fizic“, şi se muie dintr-o dată: 

— Atunci pofteşte înlăuntru şi scuzaţi de un pardon... 
Setiun erori&:. Am zis că sunteţi de la percepţie... Toţi 
bandiții s-a grămăditără la Finanţe! 

— Eu tot la Finanţe am slujbă, surâse Barbu. 

Muierea îi râse în nas: 

— Cenuşerist, mai ştii! N-ai dumneatale obraz de 
amploiat carele să umble cu harţaloagele din uşă în uşă, că 
nici eu. Se umflă în guşă: Vezi, Doamne, am trei ani la 
Manalotti, iar răposatul, har Domnului, nu m-a ţinut cu 
nasu-n vatră, m-a tot scos în lume... 

— Avea cu cine se făli, aprecie galant Barbu. 

Eleonora Ionescu râse. Era durdulie, cârnă, toată numai 
gropiţe, ochii jucăuşi îi sclipeau de şiretenie. 

— Eşti dumneatale cavaler şi pus pe... Zii d-a direptul, ce 
daraveli te mânară la alde loneasca? 

— D-a direptul să fie, surâse Barbu. V-am desluşit că sunt 
de la catagrafie... Dumneavoastră daţi odăi cu chirie. 

Eleonora Ionescu săltă din umeri: 

— Ce, sunt singura? Trebuie să cer învoire? Îs casele 
mele de zestre, musiu, că răposatul mi-a mai lăsat două 
rânduri în Vergului, a fost filotim la viaţa lui şi norocul l-a 
avut tot filotim, dar scurt de mosorel, n-a avut zile... fincă 
asta e, odăile mele. Cui ce-i pasă ce fac cu ele? 

— Dar, bineînţeles, madame lonescu... Pe noi ne 
interesează doar să cunoaştem rostul cetăţenilor, domiciliul, 
hramul fiecăruia, unde să-l cauţi, unde-l găseşti. Suntem o 


naţiune civilizată - îşi aminti cu un zâmbet de obsesiunea lui 
Zăvoianu -, nu trăim în pădure. 

Eleonora lonescu îl privirea cu buzele ţuguiate de 
neîncredere: 

— Şi ce poftiţi de la mine? 

— Câte odăi daţi cu chirie? 

— Acum doar una, că muieri nu primesc. 

— De ce? întrebă amuzat Cantuniari. 

— Care n-are nici măcar o cocioabă a ei, e calică rău, îţi 
umple casa de păduchi şi nici nu plăteşte la exact. Başca se 
vâră în oale, fură din blide, ponoase cât sărăcia! 

Barbu zâmbi, copleşit de ocale de înţelepciune. 

— Câtă dreptate aveţi... 

— Acu', urmă, îl am p-ăsta cu flaşneta, Pandele... 

Cantuniari îşi plimbă ochii prin încăpere cu prefăcută 
mirare. Casă de mahalagii, dar cuprinsă, mobilă bună, de 
nuc, solidă să-ngroape trei generaţii, puzderie de bulendre. 

— Un flaşnetar? La dumneavoastră? În asemenea casă 
ortomană? 

— Na, beleaua! L-am luat de chiriaş, nu de bărbat! Om 
cumsecade, curat, liniştit, a plătitără pe trei luni înainte, ce- 
mi pasă de unde rostuieşte paraua? Atâta am pus pentru o 
condiţiune, să nu-mi zuruie minavetu-n casă, că mă doare 
capul, şi nici în brânci cu vecinii nu vreau s-ajung! 

— Înţeleg... 

— Nu ştiu pentru cât înţelegi dumneata, însă am priceput 
că musiu Pandele a fost el un cineva, dar că pesemne a 
scăpătat... Cunoaşte manieră şi are relaţiuni care poartă 
lux... Şi p-ormă se citeşte că-i deprins la traiul bun. Să te 
uiţi la el în odaie, fiece lucruşor la locul lui, ţine curat, nu-i 
pogorât din fân şi balegă... 

— ŢI, ţi, ţi! se miră Barbu. M-aţi făcut curios. 

Văduva îi arătă o uşă. 

— Pofteşte de vezi... Că nici aşa, să dai cu paru-n om doar 
că i-a cotit norocul pe altă uliţă. 


Barbu abia luă în seamă lucrurile aflate în orice cameră 
cu chirie pentru pungi mai chivernisite: patul cu tăblii 
pictate, învălit în macat, şifoniera cu oglindă şi trei uşi, 
etajerele ticsite cu nimicuri, lavaboul de porțelan, masa cu 
acoperitoare de pluş şi ciucuri lungi, măturând scoarţa, 
scaune, un paravan dinapoia căruia se afla scaunul de 
noapte, un calendar de perete cu poze, scos de gazeta 
Steaua Dunării. Ochii îi căzură de îndată pe gheridonul 
dintre fereşti, pe care se afla un sipet deschis. Inlăuntru, pe 
cinci rânduri şi pe culori - rozalbe, pentru codane, azurii 
pentru cavaleri, şofraniu ca portocala pentru vădane şi 
cireşii pentru militari -, se afla marfa lui musiu Pandele, 
planetele. La margine, în al cincilea rând, oracoluri albe. 

Cantuniari râse şi luă unul. 

— Oracoluri albe... Din acestea n-am văzut.. le pomeneşti 
că s-or fi născocit şi pentru călugăriţe... 

— Ei!, făcu loneasca dând din umeri şi îndreptând fără de 
trebuinţă, ca muierile cu mâini neastâmpărate, câte un 
lucruşor din odaie. Boscării de-ale lor. 

Oracolul avea zimţuri aurite, dar era netipărit, şi Barbu 
băgă de seamă că tot asemenea era întreg şirul de planete 
albe. Celelalte, colorate, cuprindeau obişnuitele profeţii de 
iarmaroc. Fără a fi luat în seamă de Eleonora Ionescu şi 
cedând unei porniri nedesluşite, strecură în buzunar câteva 
planete albe. Cine ştie?! 

— Ei!, exclamă muierea. Avui ori nu dreptate? Nu spun 
că are şi abonament la jurnal, face Lisaveta focul cu ele, ce 
mai, soro, ăsta nu-i fasole-n post şi postu-i cât anul! 

— Aşa-i, madame Ionescu, încuviinţă Barbu. Frumoasă 
odaie! Parcă aş trage şi eu în gazdă la dumneavoastră. 

loneasca îl cântări iar cu privire de geambaş: 

— Nu spui nu... Mai socoteşte-te şi dumneata şi dacă ne- 
om înţelege... 

— Eu aşa trag nădejde.... Să nu uit, când daţi ochi cu 
chiriaşul, ziceţi-i să treacă pe la ocârmuire să-i vedem 


conturile de comersant ambulant şi să-i hotărâm darea... 
Da' să nu zăbovească... 

„Dacă i-aş fi cerut discreţiune, ar fi bătut darabana 
înainte de a apuca Pandele să păşească în curte... Aşa, s-ar 
putea să nu intre la idei.“ 

Barbu îşi luă rămas-bun, sărutând cu mare reverență 
mâna grăsuţă cu mai multe inele în formă de floricică. 
loneasca, săltând poignet-ul aşa cum învățase la pension, 
mulţumi grațios: 

— Mersi de onoare, musiu, faceţi de un cavaler... 


„.„..Depuis que je Vous connais, je nai rien dit, rien 
pense, rien fait, rien voulu qui ne fit pas une preuve 
devouement pour Vous.!%: Au trecut peste douăzeci de ani 
şi nu m-am schimbat. De aceea azi, după îndelungată 
chibzuinţă, socot că fapta trebuie să-mi fie la fel de sinceră 
ca inima şi judecata. N-am dreptul să vă stau în cale, 
trebuie cu discreţiune şi dignitate să plec din viaţa Voastră. 
Am decis separaţiunea şi despre aceasta i-am informat pe 
mama şi pe fratele Theodor... Să ne lepădăm de suveniruri 
împovorătoare şi să privim cu cutezanţă înainte. Nu trebuie 
a Vă mai aminti că, de Vă veţi afla - Cerul să Vă ocrotească! 
- în clipă de restrişte, Vă puteţi bizui pe simţămintele mele, 
puteţi dispune de întreagă fiinţa mea...“ 

Scria Elena Doamna din Ruginoasa. 

Vodă Cuza, prăbuşit în patul cu baldachin de brocart 
auriu, tremura scuturat de friguri într-un iatac cu două 
sobe încinse, sub plăpumi de atlas umplute cu puf de gâscă, 
între cărămizi fierbinţi şi săculeţi cu nisip încins. 

Suferea de mult de friguri, accesele cuprinzându-l la 
perioduri exacte, dar în ultima vreme parcă se înteţiseră. Şi 
astma îl căznea mai ales iarna, iar boala de inimă... Prefera 
să nu se mai gândească. Era o năpastă a neamului, 


asuprindu-i pe toţi, de tineri. Mamă-sa, Sultana Cuza, se 
afla mai toată vremea zăcaşă, dar, trăind la Galaţi, nu 
pomenea despre crizele care o ţintuiau patului cu 
săptămânile, spre a-şi menaja feciorul. Cuza tot afla însă, 
avea slujitori anume năimiţi să-i dea de ştire în tot 
momentul despre orice necaz al cucoanei Sultana. 

La aproape patruzeci şi patru de ani, câţi număra în acel 
dechemvrie al lui 1863, Vodă se simţea slăbit, împovărat de 
vârstă şi cu sfârşit apropiat. Nu credea în magi şi vrăjitori, 
în cele scrise în stele ori în palmă; palma nu şi-o arătase 
nimănui, nici măcar Celinei, vestita cărturăreasă a 
Parisului, frecventată de însuşi împăratul Napoleon, vizitată 
şi de Alecsandri cu teamă nemărturisită, de fraţii Brătianu 
şi de atâţia alţii. 

Profeţiile acestora, nefericite ori bucuroase, le socotea 
drept năzbâtii şi potlogării. Credea însă în inima sa, în 
sentimentul acela tulburător, carele ţine de imponderabilul, 
de substanţa cea mai intimă din fiinţa cuiva şi care trage 
clopotele, vestind drumul cel lung, drumul cel din urmă... 
„ÎL simt şi dobitoacele, când se retirează în bârloguri spre a- 
şi da în tihnă ultimul suspin, cum de nu l-ar simţi omul? 
Omul, cea mai desăvârşită creatură a Ziditorului!“ 

Ziditorul, căruia îi înălța, acum, o singură rugă: 
„Îngăduie-mă, Doamne, atât cât să pot împlini aspiraţiile şi 
năzuinţele acestui neam asuprit şi căruia îi datorezi 
îndreptări şi soare necernit. Un cer fără corbi ori vulturi 
streini, fără semilună iscoadă hulpavă, un cer pe care să 
strălucească odată, pentru vecie, şi, steaua bieţilor 
români...“ 

Lepădă cu inimă grea scrisoarea Doamnei şi se uită, 
mereu zgâlţâit de spasme, pe raportul şefului Siguranţei, 
Valentineanu, care, peste măsură de îngrijorat, avertiza (a 
câta oară?) asupra iminenţei complotului: 

„...Consulul general al Italiei, cavalerul Anibal Strambio, 
a rostit aseară, la serata Doamnei Oteteleşanu, către 
domnia sa, domnul ministru de Externe N. Rosetti- 


Bălăneanu: «Domnule ministru, ţara voastră stă pe un 
vulcan; regret că sunt consul, nu pot să vă spun mai 
multe...» 

Tot ieri, la dejun, consulul rus, baronul de Offenberg, îl 
previne pe domnul ministru de Interne că un complot 
împotriva Înălţimii Voastre este pe cale de a se desăvârşi... 

În astă dimineaţă, tânărul transilvan Gheorghe 
Dogărescu, corierul domnului Cezar Bolliac, îmi vesteşte în 
persoană iminenţa complotului şi chiar a unui atac asupra 
palatului. 

În gazeta vieneză Die Presse, ca şi în jornalul parizian La 
Patrie, sunt strecurate aluziuni la viitoare şi categorice 
schimbări în viaţa Principatelor. 

Mai adaug, Alteță, ca pe un amănunt carele mie mi se 
pare plin de significaţie, acela că Prefectul Poliţiei Capitalei, 
domnul Beldiman, este antrenat în fiece seară de către 
indivizi cunoscuţi ca simpatizanți cu opoziţia, la prelungite 
partide de cărţi şi lăsat să câștige. Nu aduc nici o 
acuzaţiune  Domniei sale, domnului Prefect, dar în 
circonstanţele date, faptul pare singular şi poartă pecetea 
unei manevre machiavelice, al cărei scopus încă nu se lasă 
cetit...“ 

Vodă lăsă să-i scape raportul din mână. „Exageraţiuni! 
Aista-i Valentineanu, de când îl ştiu, alarmist.“ 

Strânse lângă piept cărămida încă fierbinte şi închise 
ochii, străduindu-se să adoarmă. După somn bun, mâine 
avea să se afle în puteri, frigurile desigur vor fi încetat, căci 
li se împlinea sorocul. Patru zile, atâta îl căzneau, după 
carele, parcă luate cu mâna, osteneau. De dimineaţă îl va 
chema pe Mihalache. Trebuiesc regulate programele 
reformelor. Vor începe - zâmbi în gând Vodă - cu 
„spolierea“ monastirilor... Act de dreptate şi reparaţie, căci, 
de veacuri, peste un sfert din pământul Principatelor fusese 
spoliat şi exploatat de egumenii greci ai mânăstirilor 
închinate „Locurilor sfinte“. În urechile lui Alexandru loan 
răsună, cu vigoare de clopot, propriu-i glas: 


„Toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân 
averi ale Statului...“ 

Va urma fără întârziere censul... desigur pământ... 
Ţăranii... Apoi... Râse sleit: Apoi statuia... Poate Uitarea... Şi 
apoi... 

Apoi, adormi. 


Simţea privirea generalului aţintind-o cu nelinişte şi, ca 
să-şi ascundă iritarea, Lelia de Gunsbourg culese câteva 
boabe de struguri din pomiera de argint. De câteva zile o 
stăpânea aceeaşi stare - nemulţumire şi o mânie adâncă, pe 
care o simţea clocotind în străfundurile fiinţei sale. Făcea 
eforturi să surâdă, să nu izbucnească, să pară aceeaşi 
femeie seducătoare, cochetă, veselă, fără griji: femeia 
cuceritoare, trecând în pas de valţ prin viaţă, din triumf în 
triumf. Inimile lepădate la condurii ei, mai multe decât firul 
ierbii... 

Iorgu Grănişteanu întrebă cu voce mică, temătoare: 

— Oare apasă ceva sufleţelul turturicii, ori îi părere? 

Baroana se crispă. „lurturică! Porumbiţă!“ Toţi amploiaţii 
mărunți, toţi vardiştii, frizerii şi băieţii de prăvălie îşi 
dezmierdau la fel ibovnicele şi midinetele. Porumbiţă, 
inimioară, guriţă, scumpă garofiţă. landreţea ieftină, 
vopsind dulce-greţos cântecele de mahala. La instrucţiunea 
lui, generalul ar fi putut găsi expresii mai delicate, de o 
inspiraţie mai nobilă. 

Respiră adânc şi nările îi vibrară ca la armăsarii cei 
nărăvaşi: 

— Părere, generale! Mă apasă vremea... Prea aspră! Am 
petrecut multă vreme în Italia şi m-am dezobişnuit. Dacă 
ninge de Crăciun, îmi ajunge. 

Iorgu Grănişteanu încercă să zâmbească. Emise plat: 

— După vremea rea, răsare şi soarele. 


— Ce original!, se strâmbă baroana. 

Generalul simţi că asudă. Încercă, neîndemânatic, să 
schimbe conversaţia şi s-o îndulcească: 

— Am trecut azi pe la Rech. Am văzut o păreche de 
paftale minunate. 

— Şi? De ce nu le-ai luat? Îi potrivit dar de Crăciun 
pentru cucoana Anastasia. 

Generalului îi dădură lacrimile: 

— De ce mă necăjeşti, îngeraşule? Cunoşti doar că am o 
singură inimă şi aceea bate numai pentru tine... Nu le-am 
cumpărat, pentru că am fost în embarras de choixt87:... 
Erau bătute cu smaragde, dar o altă păreche, la fel, avea 
rubine. Am voit să-ţi cunosc gustul... 

Baroana râse răutăcios: 

— Iată o dilemă! De ce nu le-ai cumpărat pe amândouă? 

Iorgu Grănişteanu se holbă - o singură păreche costa 
două mii de galbeni! Jertfă grea pentru un buget controlat 
minuţios de nevastă. Îşi depăşi eroic perplexitatea şi zâmbi 
larg: 

— Ai dreptate, porumbiţă, nătângul de mine, nu mi-a 
trecut prin cap. 

— Acum îţi trece! 

Lelia de Gunsbourg râdea cu toţi dinţii. Semăna în clipa 
aceea cu o jivină, o fiară care-şi arată colții, dar generalul 
nu băgă de seamă. Era frumoasă ca ziua, strălucitoare ca 
un cer de luceferi. 

— Bunînţeles... Nici vorbă... Mâine, până în seară, ai să-ţi 
încingi cu ele mijlocul. lar eu voi avea prilejul să mă 
minunez cât îi de subţirel. 

Într-o clipă îi fu la picioare. Burduhănos, cu genunchii 
înnodaţi de varice şi înţepeniţi de gută, înlăcrămat şi cu 
ochi de câine bătut, ar fi stârnit râsul; mamă-sii, dacă l-ar fi 
văzut - plânsul. 

— Mon amour bon, imploră... Spune-mi cu ce te-am 
supărat... Ursul tău este neîndemânatic, dar ştii bine că te 


adoră. Dacă am greşit, mă supun oricărei penitenţe. Doar 
să nu mă nedreptăţeşti. Porunceşte... Fac tot ce pofteşti! 

Lelia ridică din umeri: 

— Mă plictiseşti... 

Generalul tresări ca biciuit: 

— Lelia... Tu nu mă mai iubeşti... 

— Mereu aceeaşi istorie!, făcu baroana. Mă iubeşti!... le 
iubesc!... Dar vreau să mai aud şi altceva. 

Iorgu Grănişteanu încercă să râdă: 

— Ai dreptate, cheri... Eu am vină. Adorându-te, am uitat 
să fiu amuzant. 

„Când dracu' ai fost?“, îl întrebă Lelia în gând. 

Generalul se aşeză iar în fotel, scormonindu-şi mintea 
după novele interesante. Lelia îl asculta cu o singură 
ureche. 

— „Sezonul, de altfel, se vesteşte strălucitor... Serata 
Irinei Sutzu a fost de-a dreptul epatantă. Puteai întâlni 
acolo tout Bucarest, tot corpul diplomaticesc... 

Baroana  tresări. Sutzul!... Îi ardea de  serate 
simandicoase, alături de nevastă-sa, regină şi stăpână 
absolută... Pentru ea, Lelia, nu se afla vreme de un 
răvăşel... „M-a uzat şi acum mă azvârle la pubelă ca pe o 
treanţă, o nemernică şi netrebuincioasă ordure!“ 

Simţea că pocneşte de mânie, durere şi vanitate biciuită. 

— Ai fost şi tu? 

Generalul păru să se scuze. 

— Politiceşte, facem desigur parte din partide adverse, 
dar există anumite obligaţiuni sociale. Anastasia îi vară cu 
prinţesa, deci cestiune de familie... A fost grandios, 
Sutzeştii au ştiut totdeauna să primească şi nu se 
scumpesc... Baremi, Château Yguem-ul a fost princiar... 

— Lume interesantă? 

— Păi nu ţi-am spus, porumbiţă? lot protipendul moţat. 
Lipseau - râse - doar Cuza şi membrii guvernului... da, da... 
vom avea un sezon unic. La palat se prepară două mari 
baluri pentru Ajunul de Crăciun şi noaptea Sfântului Vasile. 


Se zvoneşte despre surprize vieneze, muzici talieneşti, 
Doamna va înzestra două duzine de orfane alese din familii 
de uvrieri şi ţărani săraci... Vor arde brazi şi se vorbeşte 
chiar de focuri bengale în Piaţa Mare şi la Sfântul 
Gheorghe. 

Lelia îl cercetă ironică: 

— Cum rămâne cu lovitura de stat? 

— Nu pricep... 

— Ei asta-i! Mi-ai împuiat capul că Vodă pregăteşte un 
coup d'etat nimicitor pentru opoziţiune şi văd că în schimb 
organizează baluri şi serbări populare. Devii ridicul, 
generale, cu informaţiunile dumitale de fantezie! 

Grănişteanu, roşu de confuzie, spuse fâstâcit: 

— Cheri, Vodă nu mă are în confidenţă... i-am spus ce 
ştiam... Ce ştie toată lumea... Şi toată lumea, toate 
ministerele comentau acelaşi zvon: Vodă şi Kogălniceanu 
pregătesc o lovitură de stat. 

— Ce înţelegi prin toată lumea? A scris în gazete? 

Generalul râse ca în faţa unei copilării evidente: 

— Evident, nu mă refer la conţopişti şi amploiaţi. Înţeleg 
capii de minister, adjuncţii lor, politicienii serioşi... 

Lelia de Gunsbourg râse dispreţuitoare: 

— Serioşi! Cine-i serios în ţara asta? Se pregăteşte o 
lovitură de stat, iar peste două zile sau două ceasuri ne 
comandăm toalete de bal! Triste figuri! 

Grănişteanu râse, convins că-i face plăcere: 

— Tu nu ştii, porumbiţă, că la noi tout finit par des 
Chansons!85*? Chiar astăzi am trecut pe la Finanţe şi la 
Interne. Peste tot linişte, se aşteaptă cu nerăbdare 
Crăciunul, cu gândul la petreceri aproape că nu se mai 
lucrează. 

L-am auzit chiar pe Kogălniceanu spunându-i lui 
lacovache şi lui Papiu-llarion de la Justiţie că, imediat după 
sărbători, Vodă are de gând să plece la băi pentru trei ori 
chiar patru săptămâni. Înţelegi, adăugă râzând, prea a 


trecut multă vreme de când Ja pauvre Obrenovici îi singură 
la Ems... 

Baroana îi îndreptă o privire ascuţită: 

— Ai auzit chiar tu? 

— Parole d'honneur! Mai mult, conu' Mihalache plănuia şi 
el un petit conge. Oscila între leşi, unde casa părintească 
răscumpărată necesită unele reparaţiuni, ori Florica, moşia 
Brătienilor... 

„Ciudat!“, îşi spuse baroana, dar, spre a-şi ascunde 
interesul, minţi un căscat discret dinapoia palmei 
trandafirii. 

Grănişteanu, grijuliu în a-i preveni orice intenţie, se 
interesă cu tandreţe uleioasă: 

— Îngeraşul meu e obosit? 

— Nu mă simt în apele mele... Poate că m-a prins o 
răceală... Nu-ţi fă griji. 

— Cum să nu-mi fac?! Te rog să fii atentă... Ai doftorii? 
Prafurile lui Drasch sunt straşnice, îţi iau junghiul dintr-o 
suflare. Să chem slujnica să te tragă şi să înteţească focul. 
Nădugşeşti bine şi... 

Baroana îl întrerupse plictisită: 

— Da, da... aşa am să fac... Redeveni tandră şi îşi ridică 
mâna, ducând-o spre buzele generalului: Fii liniştit, cheri... 
Pe mâine... 

Grănişteanu, fericit de schimbarea din dispoziţia Leliei, îi 
sărută amândouă mâinile: 

— Aşa, draga mea... Mâine! Când aduc paftalele, să te 
găsesc voinică şi sănătoasă! Promis? 


Lelia de Gunsbourg era o femeie hotărâtă: deciziunile ei 
erau rapide şi ştia a le împlini cu îndărătnicie şi fără 
scrupule. De la țelul propus, n-o puteau întoarce nici Vodă, 
nici Dumnezeu Tatăl, nici iadul. Poate moartea... 


Poseda mai ales o anume trăsătură care o singulariza, 
deosebind-o de mai toate muierile veacului şi de lumea din 
care făcea parte. Cu îngrijită instrucţiune - dascăli buni, 
aplicaţie, o Europă forfecată de multe călătorii - primită în 
cele mai nobile case din republicile italiene, din Francia şi 
Englitera, cunoştea în chip desăvârşit acele nenumărate 
canoane ale celei mai subtile şi graţioase etichete, vestita 
etichetă a Versailles-ului secolului al XVIII-lea. 

Ceea ce însă o particulariza era dezinvoltura cu care ştia 
să se descotorosească de acel „asta se face“ sau „nu se 
face“, atunci când i-o dictau interesele; scandaliza cu 
aplomb, înfrunta cu zâmbet strălucitor, ignora cu graţie 
figurile încremenite de consternare. Din acest punct de 
vedere, era surată bună cu Mariţica, Doamna lui Vodă 
Bibescu, repauzată cu trei ani în urmă la Paris, şi cu Maria 
Obrenovici, insolenta rivală a Elenei Cuza. Şi poate că 
acestea o întreceau în cutezanţă, căci insolenţa lor sfidase, 
sfida dintre zidurile unor palate princiare. 

A doua zi, spre prânz, după un somn bun (luase o gămălie 
de opium pentru a-şi adormi visele), Lelia de Gunsbourg, 
într-o blană somptuoasă de vulpi negre şi în cea mai 
strălucitoare sanie din Bucureşti, trasă de patru armăsari 
ca păcura în valtrapuri sângerii, intră în curtea palatului 
Sutzu. 

Era din partea ei un act de uluitoare îndrăzneală; nu 
făcea parte dintre intimii casei, n-o cunoştea în persoană pe 
prinţesa Irina, nu fusese poftită niciodată la palat, şi mai 
puţin în amiaza aceasta a lui dechemvrie 1863. 

Poznă a întâmplării, din curte ieşea tocmai sania prinţesei 
Irina plecată într-una din vizitele „de după prânz“ ale 
vremii. Cele două echipaje aproape că se ciocniră. Femeile 
se cercetară cu hulpavă curiozitate, dar bine stăpânită. 
Despre discreţia reacţiilor - buna creştere porunceşte 
camuflarea emoţiunilor de orice fel - primiseră amândouă 
învăţătură temeinică, încă din anii cruzi ai prunciei. 


Baroana saltă abia înclinând pădurea de bucle roşietice, 
care se revărsa nestăpânită pe blana neagră; prinţesa Irina 
răspunse la fel, săltând amuzată o sprânceană. 

Scena fusese surprinsă de Sutzu, aflat la fereastră, şi 
care, încremenit, fără a mai apela la serviciile feciorului, îi 
ieşi în întâmpinare. Îşi struni faţă de slujitori consternarea 
şi mânia şi o pofti în cabinetul dumnealui. 

— Doamnă!, izbucni. FEst-ce possible? 

Lelia de Gunsbourg îi azvârli o privire învăpăiată: 

— După cum vezi, prinţe, e foarte posibil. 

Sutzu scrâşni din măsele. Se asigură că uşa e bine 
închisă şi trase draperia ascunsă de portiere. Baroana îl 
cercetă ironic: 

— "Ţi-e teamă să nu te audă slugile? Urechi lipite de 
gaura cheii! Credeam că palatul Sutzu e mai stilat. 

Prinţul ignoră observaţia. Întrebă glacial: 

— Vă daţi seama, doamnă, de proporţiile imprudenţei 
dumneavoastră? 

— Am destulă imaginaţie. 

—  Şi-atunci? Vizita dumneavoastră este pe cât de 
indezirabilă, pe atât de condamnabilă. Venind aici, dăunaţi 
conspirației, mă puneţi într-o situaţie imposibilă faţă de 
prinţesa Sutzu. 

— Până mai deunăzi, rosti baroana fierbând şi adoptând 
tonul lui Sutzu, dovedeaţi mai multă indiferenţă faţă de 
doamna prinţesă. Indiferenţă care mergea până la 
excluderea ei din planurile dumneavoastră de viitor. 

Prinţul avu o mişcare de recul. Ar fi azvârlit-o pe uşă 
afară, ca pe o slugă, dar îi mai era într-o oarecare măsură 
utilă, şi apoi, femeia se dovedea o nebună primejdioasă, în 
stare de cele mai necugetate acte. Declară ceva mai 
îmblânzit: 

— Şi atunci, ca şi acum, te-am rugat să ai răbdare. Sunt 
situaţiuni care nu se rezolvă într-o zi ori două. E atât de 
greu de înţeles, Lelie? 

Baroana râse răutăcios: 


— Aha! Am redevenit Lelie... Impresionante piruetele 
dumneavoastră, prinţe! Răbdare! 

Se apropie ca o pisică uriaşă, sălbatică. Se opri un pas în 
faţa lui şi-l privi în adâncul ochilor: 

— Limpede şi răspicat! Când ai de gând s-o mazileşti? 

Sutzu îşi înfipse unghiile în palme. Chipul osos părea de 
rocă: 

— Nu sunt obişnuit să mi se vorbească în felul acesta. 

— Nici eu nu sunt obişnuită să fiu tratată ca o zdreanţă 
de care te-ai folosit, apoi o azvârli în canal. N-am 
habitudinea de a suporta relaţiuni senior-serv! Când eu 
sunt serva! 

Prinţul o conduse până la canapea şi se aşeză în faţa ei, 
pe causeusa din mijlocul imensului cabinet. 

— Să discutăm liniştit ca între oameni maturi, Lelie! Ce te 
nemulţumeşte? 

— Ha! Ha!, râse tare baroana. Ce mă nemulţumeşte? 
Începu să vorbească precipitat, avalanşă de cuvinte, ofensă 
şi revoltă, fără a-şi lua răgaz să respire: De o săptămână nu 
am un rând de la tine în afara răvaşelor conspirative, te 
avertizez că am intrat în atenţiunea Siguranţei, iar tu dai 
indiferent din umeri! Ce mă nedumereşte, parbleu, asta le 
întrece pe toate! Nu pot da ochi cu tine, îmi eviţi alcovul, 
după ce m-ai prostituat, transformându-mă în unealta 
ambiţiunilor tale politice, dai recepții somptuoase, unde tu 
şi nevastă-ta păreţi mai uniţi ca oricând, şi chiar sunteţi, mi- 
o spun initimii voştri, şi mă întrebi, ai neruşinarea să mă 
întrebi despre motivul indignării mele?! 

— Eşti o femeie deşteaptă, Lelie... Toate acestea sunt 
măsuri de precauţiune dictate de importanţa unei acţiuni 
atât de primejdioase. 

— Şi după aceea? 

Prinţul dădu din mână şi râse silit: 

— După aceea! Doar am mai discutat. Nu văd de ce nuai 
încredere în mine. 

— Eu văd foarte bine. 


— Un prinţ Sutzu are un singur cuvânt, declară pompos. 

Baroana îi râse în nas: 

— Poate da sau poate nu! Când voi fi prinţesă Sutzu, voi 
studia hronicul familiei voastre. Până atunci, permite-mi să 
mă îndoiesc. 

Prinţul îşi răsuci inelul cu stemă. Gura aspră devenise 
subţire ca o aţă: 

— În definitiv, ce doreşti? 

Lelia surâse dulce: 

— Garanţii, mon cher prince! 

— Garanţii?, întrebă sincer uimit. Ce fel de garanţii pot 
să-ţi ofer? Şi în ce sens? 

— În sensul că, o dată complotul izbutit, chiar a doua zi 
vei depune cerere de despărţenie la dicasterie. 

Sutzu avu unul din rarele lui hohote - de fapt, unul singur 
- de râs: 

— Şi cum pot să-ţi garantez asemenea înţelegere intimă? 

Baroana îl privi lung, lăsând să treacă câteva clipe înainte 
de a răspunde. Sutzu consideră greşit pauza şi se grăbi să 
adauge: 

— Vezi?! Nici tu nu cunoşti conţinutul unei atari garanţii. 

— Oare! Vei scrie acum, aici, o mică epistolă. Adresată 
mie. O epistolă în care, desigur, fără a folosi termeni 
grosolani, suntem între oameni de lume, nest-ce pas, 
vorbeşti despre unele cusururi ale doamnei prințese, carele 
ţi-au devenit insuportabile. Par conseguent şi ţinând seama 
de dragostea ce-mi porţi, ai hotărât să ceri separaţiunea... 
Urmează semnătura întărită de sigiliu! 

Sutzu simţi că-i vine ameţeală. O privi uluit: 

— Cunoşti un singur bărbat normal care ar semna o 
asemenea scrisoare? 

— De ce nu, de vreme ce e decis să-şi onoreze 
promisiunea? 

— N-am pomenit ceva mai compromiţător. 

— Compromiţător pentru o persoană neleală. Altfel, o 
dată făgăduiala împlinită, voi arde scrisoarea în faţa ta. 


Prinţul începu să se plimbe agitat prin cabinet. 

— Eşti nebună! Da, da, hotărât, nebunie curată! Între noi 
astfel de angajamente! Gândeşte-te cât de greu va apăsa 
acest legământ asupra vieţii noastre comune! 

Lelia de Gunsbourg îl urmărea zâmbind cu răutate: 

— Îţi dai seama că însăşi ezitarea ta răspunde cel mai 
limpede îndoielilor mele? 

— Propunerea mă jigneşte adânc. N-am întâlnit pe 
nimeni care să mă trateze cu atâta neîncredere. 

— Cuza are încredere în tine? râse baroana. De ce nu te 
simţi ofensat? 

— O întrebare ridiculă! Amesteci chestiuni care n-au nici 
o legătură. 

Baroana se ridică strângându-şi blana în jurul trupului. 
Întrebă cu privire şi glas uscat: 

— Scrii sau nu scrii? Am lume diseară şi mă grăbesc. 

Prinţul se bâlbâi: 

— Sunt un bărbat de onoare, un gentilom, nu-mi pot 
denigra soţia. 

— Faţă de cine? 

— Chiar şi faţă de tine. Nici măcar un burghez n-ar 
proceda atât de necioplit. 

— Deci... nu! 

Se răsuci pe toculeţele botinelor şi se îndreptă cu paşi 
hotărâți spre uşă. Prinţul o apucă de braţ: 

— De asta ai venit? Ca să mă şantajezi? 

— Numeşte-o cum îţi place. Am vrut să ştii că n-am 
îngăduit nimănui în viaţa mea să-şi bată joc de mine. Şi 
dacă s-o fi născut vreunul care s-o facă, acela în orice caz 
nu e - scuipă vorbele - alteţa sa prinţul Constantin Sutzu. 
Complimentele mele distinsei tale doamne. 

Prinţesa Irina se întoarse acasă pe la ceasurile şase 
seara. Era îmbujorată de ger, falnic de frumoasă - 
maiestuoasă ca de obicei - şi straşnic de bine dispusă. 

În salonul cu sobă vieneză de porțelan rose, unde când 
nu aveau alte treburi obişnuiau să aştepte invitaţii la dineu, 


Sutzu citea gazeta, aruncându-şi mereu ochii spre pendulul 
înalt, căţărat pe patru colonete de marmură, de asemeni 
rozalbe. 

La intrarea prinţesei se ridică şi o salută evident 
neliniştit. 

— Acasă?, se miră lrina. La ora aceasta? Mă porţi din 
surpriză în surpriză. 

Sutzu îi sărută mâna: 

— Scuză-mă, draga mea, că am primit o doamnă care nu 
ţi-a fost prezentată. Dar circumstanţele acute pe care le 
trăim ne obligă la gesturi mai puţin obişnuite, chiar 
neconvenabile, aş zice. 

În ochii verzi, superbi, ai Irinei o veselie nebună îşi 
înfipse torţele. 

— "Ţi-a trebuit mult timp ca să-ţi prepari acest discurs? 
De toute faconi2**, bag de seamă că progresezi. Metresele 
te vizitează acasă, în plină zi, pe poarta cea mare. Sau 
poate că cette petite dame ignoră că există şi o intrare 
pentru slugi? 

Departe de a fi mânioasă, se exprima astfel dintr-o 
aroganță înnăscută, dintr-o trufie ce făcea parte din însăşi 
fiinţa ei, din conştiinţa unei superiorităţi absolute. Iar 
scandaloasa cutezanţă a baroanei, cât şi încurcătura 
evidentă a soţului o amuzau enorm. 

— lartă-mă, draga mea! 

— Eu te iert, râse, dar fii atent tu să nu te compromiţi. De 
la o vreme, frecventezi o lume bizară, întreţii relaţiuni cu 
tot soiul de creaturi. 

jignit - pentru acuzaţia adusă lui şi nu pentru 
calificativele acordate Leliei -, respinse timid: 

— Să nu amplificăm. În definitiv, baroana de Gunsbourg 
este primită în cele mai selecte case şi ţine un salon distins, 
unde nu se pătrunde uşor. 

Sprâncenele fine ale Irinei se arcuiră a mirare şi râse din 
inimă: 


— Oh, lă, lă! Vasăzică micuța îşi permite şi selecţiuni? Din 
ce în ce mai amuzant! Se răstoarnă lumea! Dacă numai 
jumătate din ce am auzit despre ea, nu-i nici un ceas, în 
salonul Vasilenei Cantuniari, ar fi adevărate, până şi ultimul 
burghez i-ar închide uşa. 

— Vasilena Cantuniari nu s-a sfiit să i-o deschidă, şi nu o 
dată! 

— Ia te uită!, observă la fel de veselă Irina Sutzu. Te ţine 
la curent cu toate mondenităţile ei? Şi, pe urmă, Vasilena e 
o amatoare de curiozităţi, o originală, aşa a fost 
dintotdeauna. Îi stă bine... Şi, mai presus de toate şi în orice 
situaţiune, rămâne une grande dame... 

Sutzu încercă să se justifice: 

— Crede-mă, Irene, întreţin cu doamna de Gunsbourg 
simple relaţiuni de afaceri. Ne este utilă şi... 

— Te rog, nu mă interesează afacerile tale, atâta vreme 
cât reputaţiunea îţi rămâne intactă... Să nu uit! La dineu 
vine şi Kronprinzul... 

— Deci, frac! 

— Ce părere ai? Să pun rochia neagră cu pazmanterie de 
aur sau toaleta de brocart bleu-lumiere? 

Prinţul găsi prilejul să fie galant: 

— În amândouă eşti la fel de magnifică. 

Prinţesa îi râse în nas: 

— Caraghiosule! 

leşi unduioasă, fredonând o şansonetă la modă. Sutzu 
privi în urma ei uşa închisă: 

„Cum poţi părăsi o asemenea femeie? Inteligență, spirit, 
tact, frumuseţe princiară, grandoare şi nobilă obârşie, toate 
în acelaşi paneraş...“ 

N-o iubea, dar nu cunoştea frunte pe care să stea mai 
bine viitoarea coroană a României. 


CAPITOLUL IX 


Stan, feciorul, făcea ordine în cabinet. Era o încăpere 


vastă cu dulapuri-bibliotecă înalte, câteva mescioare risipite 
pe lângă jilţurile adânci şi trei orologii englezeşti în aşa fel 
potrivite, încât muzicile să nu se încalece. Astfel, ceasurile 
zilei, în casa lui Todiriţă Zăvoianu, erau cântate şi auzite 
distinct, melodiile înşiruindu-se una după cealaltă. 

Ionică Miclescu, trântit pe o sofa adâncă din piele răsurie 
de Cordoba, îşi plimba somnoros privirea în lungul 
rafturilor de cărţi. Erau de-a dreptul impresionante; 
abundau legăturile de preţ, piele scumpă şi catifeluri, 
ornamente de aur, argint şi fildeş, incunabule cum nici în 
casa lui Kogălniceanu nu întâlneai cu sacul. 

Când văzuse biblioteca Zăvoianului, poetul Alecsandri 
căzuse în admiraţiune perplexă: 

— Nu te ştiam, bre, aşa cărturar! Ai o comoară aici, să te 
pizmuiască până şi Universitatea din Berlin! 

Todiriţă se umflase cimpoi şi rostise pompos: 

— De, poete, nu toţi ne aflăm sub oblăduirea muzelor, nu- 
i aşa... Inspiraţiunea e un ce, pentru că, va să zică, sunteţi 
artişti, dar asta nu înseamnă că noi, iştilalţi, nu progresăm. 
Urlă: Pentru că, nu-i aşa, cultura înseamnă civilizaţiune şi 
civilizaţiune fără cultură nu poate ca să existe! 

Alecsandri dezmierdase din priviri titlurile, legăturile 
scumpe. Se oprise cu ochii măriţi de surpriză: 

— Evanghelierul slav de la Homor - 1473. Ce vorbeşti, 
bădie?! Cum ai pus mâna pe un asemenea cap de operă? 


Întinse mâna şi scosese cu evlavie volumul din raft. O 
clipă rămăsese mut de uimire, nepricepând ce se petrecea, 
apoi izbucnise într-un hohot de râs homeric. Între coperţile 
scumpe nu se afla nimic şi tot astfel se întâmpla cu celelalte 
volume care umpleau odaia. Legăturile erau imitaţiuni 
scumpe, meşteşugite cu artă de un potlogar din Firenze, 
signor Bettini, şi carele umpluse de cărţi scumpe, goale, 
multe biblioteci simandicoase din Europa. Alecsandri auzise 
de ideea, straşnic de productivă, a florentinului, dar o 
socotise drept năzbâtie de domeniul fanteziei de anecdotă. 

— Bată-te mântuirea, Todiriţă! Umbli cu cioara vopsită. 
Uite boscărie la care nu m-aş fi gândit! Cărturariu de 
carnaval! 

Zăvoianu cel tânăr, împieptoşându-se, purtase răspuns 
înţepat, repezit de pe cel vârf al Ceahlăului: 

— Aducerea-mi aminte nu mi-i săracă! Mă înşel oare sau 
la conacu-ţi din Mirceşti am văzut cu adevărat, aninată în 
salonaş, o cadră, o copie după Rafael? Care-i osebirea? 
Domnia ta îţi împodobeşti casa cu poze, eu unul cu 
hrisoave! Nu cred că aceasta să-mi pricinuiască vreo 
scădere şi straşnic mă mir că n-ai priceput, nu-i aşa, că asta 
trebuie să pătrundă în toate bordeiele. 

— Cestiune de civilizaţiune, râsese Alecsandri. 

Ionică Miclescu îşi îndreptă privirea către Stan. Mereu 
zâmbăreţ, strângea pe o tipsie de argint cupe goale şi 
scrumelniţe pline. 

„Ăsta“, îşi zise, „trebuie că râde şi când plânge. Şi în 
somn, tot într-un chicotit o ţine!...“ 

Concert de zurgălăi năpădi curtea, vestind oaspeţi. 
Todiriţă se desprinse de fereastra de unde pândea strada şi 
porunci gros: 

— Stanley, a sosit conu' Barbu. Introdu-l! 

Ochii îi căzură pe tava plină ochi: 

— De când ţii slujbă de fată-n casă, Stanley? Unde-i 
Frusina? 


— La tat-so în Pantelimon, c-o fătat, înălţimea voastră 
milărd... 

— Cine? Frusina? 

Stan se hlizi, vesel nespus: 

— Nu, milărd, văcuţa lui badea Ciocălău, ista, tat-so, i-o 
îndreptat cuvânt să vină degrab”, căci s-o întâmplat 
minunăţia lumii! Jiţica are coadă cu două ţarţamuri... 

— Ce-s alea?, se holbă Zăvoianu. 

— sta, canaf, milărd, doi ciucuraşi di tătă frumusăţea, 
unul tuciuriu, celălalt bălan. Poate te-i îndura, conașule, şi 
m-oi îngădui şi pe mine să trag o fuguţă până la ista, 
Ciocălău, căci despre asemenea năzdrăvânie, doar la 
Zăvoieni, dacă Lumânarea ta ţine minte, când s-a fost 
întâmplat că cloţa cea neagră a Gheorghiţei, vădana din 
capul satului, cea cu pricina de la leşi, de l-o ţinut pe Mitriţă 
al Dumitrei a lui Sararu, străjerul de la Ulmeni, care s-o 
tăiat în junghere cu băietul cel slab de minte al morarului, 
un beţiv şi un răoan... 

— Ai isprăvit?! urlă 'Todiriţă. 

— Da!, făcu fericit Stan. Cloţa ceea... 

Cantuniari deschise uşa: 

— Ce faceţi, vă certaţi? Se aude din uliţă. 

Stan râse încântat: 

— De-amu, conu' milărd Barbu s-o introdus singurel, 
numai că cloţa cea neagră a Gheorghiţei, vădana din capul 
satului, a scos un pui cu trei picioare! 


— Alecsandri, spuse Cantuniari, ţi-a netezit cărarea, dar, 
a recunoscut şi dânsul, s-a cam lăsat purtat pe aripile 
fanteziei şi, dus de val, ţi-a cam gogonat isprăvile, 
înălţându-te peste măsură. Te poţi descurca, socot, jucându- 
| pe ăla modestul. Poveştile lui Alecsandri - exageraţiuni de 
poet. 

Todiriţă Zăvoianu emise din gât: 

— Poeţii sunt fala oricărei naţii civilizate. Civilizaţiunea 
antică... 


Miclescu îl întrerupse nervos: 

— Ne-ai smintit, Iodiriţă, cu progresul şi civilizaţiunea. 
Civilizează-te cât pofteşti, dar dă-ne pace să răsuflăm. Se 
întoarse aferat către Cantuniari: Cum adică m-a înălţat 
peste măsură? 

Barbu îi puse mâna pe umăr şi-i zâmbi cu toată 
afecțiunea: 

— Măi, Ionică, eu cunosc câte şi minunate conchete ai în 
panoplie. Pofteşti să treci alăturea şi o prinţesă Romanov, şi 
o alta de Bavaria, n-ai decât! Poţi băsni astfel ce culoare de 
calţavete!% ţine strănepoata lui Soliman Magnificul, pe 
carele ai plimbat-o în caiac de aur pe Bosfor, nu-i nici anul! 
Atâta doar că baroana nu-i nătângă şi te poate lesne dovedi 
cu mărunţişuri la care nici nu gândeşti. 

Todiriţă Zăvoianu se holbă: 

— Ce vorbeşti, mon cher! Te-ai ţinut cu o prinţesă 
Romanov? 

Ionică Miclescu dădu din mână plictisit: 

— Parole, Todiriţă, nu te-am văzut niciodată aşa nătâng! 
Ţi-ai scos cuşma şi ţi-au ciugulit vrăbiile sub ţeastă! 

— V-oţi încontra altă dată, râse Cantuniari. Ionică, bagă 
de seamă! Poţi tăifăsui cu baroana câte în lună şi în stele, de 
altfel ea o să diriguiască aşa cum o ştim conversaţiunea, dar 
bagă de seamă la cele politiceşti. Atâta trebuie să înţăleagă 
că ţii partea domniei, iar cu Vodă te afli în bună amiciţie 
încă din anii juneţii, încolo, cum te-o duce lumina şi 
înţelepciunea. 

— Să-i vorbeşti despre civilizaţiune! propuse 'Todiriţă 
Zăvoianu. Aceasta face o bună impresiune, dovedind elanuri 
şi minte propăşită. Ridică glasul, imaginându-se în faţa 
baroanei: Gândiţi-vă, doamnă - doar o clipă de meditaţiune! 
-, la durerile şi patimile trecutului! Civilizaţiunea, iată 
drumul pentru înălţarea ţării şi a naţiei. 

Schimbă brusc tonul, revenind la normal: 

— Cred că va fi copleşită de puternice emoţiuni. Acestea 
sunt soiul de cuvinte ce stârnesc vibraţiuni teribile în orice 


inimă română, carele bate româneşte, într-o făptură 
română! Repetă încântat de potrivire: Inimă română în trup 
român! Acestea le-oi însemna, spre neuitare, la diferite 
ocaziuni. 

La plecare, Stan se închină adânc, frânt din brăcinari: 

— D-apăi, milărd Barbu şi matale milărd lonică, 
meposmaji... 

— Ce vrea ăsta cu posmagii? 

Miclescu ridică din umeri: 

— Nu-s posmagi, sunt omagii. Adică mes hommages. 
Todiriţă îi bun de Socola... 

— A! Îi puse amândouă mâinile pe umeri. Ţine minte, 
Ionică! Indiferent de ce om dobândi de la baroană, grijă 
mare să ai de una! Să nu simtă cu nici un preţ urzeala. 
Bonne chanse! 


Abia la a doua întâlnire avea să afle Lelia de Gunsbourg 
cam în ce băltişoară se scaldă Miclescu. Adică acea 
băltişoară în care poftea Barbu Cantuniari să-şi imagineze 
baroana că lonică se scaldă. 

Împrejurările îl ajutaseră. În cea dintâi joi, când fusese 
poftit la Lelia, Miclescu făcu succes neaşteptat. Elegant - 
acea eleganţă inimitabilă a juneţii celei mai înalte societăţi 
pariziene - subţirel, cu mustață suliță şi părul bălan 
cârlionţat pe la tâmple, neîntrecut dansator şi partener de 
nădejde la stos şi whist, Miclescu cucerise întreaga 
societate. La răbojul însuşirilor, Barbu Cantuniari mai 
socotise că lonică nu era nătâng, avea siguranţa şi 
desăvârşirea în maniere a omului voiajat, nu era lipsit de 
spirit. Vorbele lui prindeau un adaos de farmec datorită 
graiului moldovenesc. Cucoanelor, mai cu seamă, li se părea 
absolut charmant să-l audă pe junele acesta franţuzit de la 
orhideea de la piept până în vârful botinelor şi care se 


exprima în cea mai savuroasă pariziană, vorbind o 
moldovenească neaoşă, dulce şi nealterată, folosind în 
mijlocul celei mai elegante fraze cuvinte ca ciubotă, cuşmă, 
m-o agrăit, şoltic, curechi de Bruxelles. 

lar Ionică, ştiind ce-i stă bine, din vechi experimenturi, 
anume îşi presăra graiul, ploaie de  confeti, cu 
moldovenisme picante. Şi, har Domnului, moşia Zăvoienilor, 
unde hălăduise ca prunc, avea cu ce înzestra grai hâtru şi 
poznaş. 

Lelia, fără să aibă aerul, îl ţinuse toată soareaua în priviri, 
urmărindu-i cea mai mică mişcare. Spre marea surpriză a 
sindrofiei, fu luat în seamă, ba, mai mult, îi avansă 
gentileţuri Elenuţa Ghica, socotită cea mai strălucită 
partidă a sezonului. Împlinise nouăsprezece ani, era 
frumoasă zână, bogată de ţi se ura să-i faci socoteala avuţiei 
şi pretențioasă de parcă s-ar fi tras din înşişi sfinţii împărați, 
de-i erau patroni, Constantin şi Elena. 

Ionică valsă, cochetă, jucă cărţi, nu neglijă pe nimeni, iar 
faţă de baroană fu politicos, plin de complimenturi şi 
admiraţie, dar nu insistent. Baroana rămase cam 
descumpănită, înciudată şi, în timp ce Rose o descotorosea 
de spelcile care-i ţineau cocul, se întrebă dacă pălăvrăgeala 
lui Alecsandri nu o fi cuprinzând cumva mai mult adevăr 
decât îşi închipuise ea. 

Iritarea Leliei era sporită şi de ultima întrevedere cu 
prinţul Sutzu. I se părea acum, faţă de indiferența 
politicoasă a lui Miclescu, că înregistra un al doilea eşec, 
într-o carieră amoroasă care cunoscuse doar triumfuri. 
Aprinse candelabrul, înconjură cu sfeşnice aprinse toaleta- 
cabinet şi se cercetă cu patru părechi de ochi, căutătură 
ascuţită, vânând cel mai mic cusur, şi spaimă cât să răpună 
alte patru inimi: 

„Oare să mă fi trecut?“ 

Rose, camerista, citindu-i parcă grija, surâse liniştitor: 

— Niciodată doamna baroană n-a fost mai frumoasă. 

Lelia tresări: „Ce privire pătrunzătoare are fata asta 


« 


— Spui drept, Rose? 

— Sunteţi ca o flacără, ochii au o strălucire... Aşa 
strălucesc lacurile de munte în bătaia soarelui de iarnă. Te 
orbesc... M-am născut în Pirinei, doamnă, şi ştiu ce 
vorbesc... 

Baroana se simţi emoţionată: 

— Merci, Rose, merţi... Vous €tes vraiment une tres 
brave fille. 

Şi îşi apropie şi mai mult chipul de oglindă. Nu, în 
privinţa aceasta nu trebuia să-şi facă idei. Nici un creţ nu 
prindea coada ochilor, pieliţa obrazului avea frăgezimea 
nenufarilor, părul care o învăluia în mantie princiară până 
aproape de călcâie lucea satinat... Un medic vestit îi 
spusese, la Paris, că sănătatea omului se cunoaşte pe păr şi 
pe mâini... Ele îţi pot vesti, cu mult înainte de a cădea 
zăcaş, că boala ţi s-a cuibărit în trup... 

Peste trei zile, baroana îl pofti pe Miclescu la o soarea 
intimă. „Vom fi en petit comite, vom putea sta de vorbă mai 
confortabil, fără a fi stingheriţi. Sper, monsieur Miclescu, ca 
daravelile de moşie să vă îngăduie o dezertare de un ceas 
ori două...“ 

Daravelile îl îngăduiseră. Ionică băgă de seamă încă de la 
început că muierea se străduieşte, mânată de ţel anume, să- 
| cucerească, pentru ca apoi, de bună seamă, să-l 
îngenunche. Lelia  desfăşură tot arsenalul de 
machiaverlâcuri ale cochetei de înaltă clasă, cu praxis 
bogat, sigură de farmecele sale, mlădioase ca o pastă 
moale, căci ele o slujeau potrivit intenţiilor şi 
împrejurărilor: fu în aceeaşi seară scânteietoare, spirituală, 
dulce-inocentă. Sub aerele de copiliţă lăsă însă să se 
străvadă, ca o tulburătoare promisiune, văpaia muierii 
roşcovane, bucuriile îmbrăţişărilor. 

Ionică, nici el înţărcat la ultima ploaie, simţi manevrele şi 
savantlâcul şi, în sinea dumnealui, se întreba în ce măsură e 
un personagiu atât de însemnat, încât baroana să depună 
caznă, cheltuind toate mijloacele seducţiunii pentru a-l 


fermeca. Nu se ştia alt decât Miclescu, rentier, „băiet dulce 
şi plaisirist...“ 

Nu suferea de deşertăciunile îngâmfării, fusese bine 
dăscălit de Cantuniari şi Alecsandri, dar mai exista încă un 
amănunt care-l feri de neghiobii. Lui Ionică nu-i plăceau 
muierile bătăioase, iuşcă, seducătoarele de profesiune, 
frumoasele cu experienţă, care-şi ridicau poalele de catifea 
ori brocart singure, arătându-şi gambele, cât de fine, mai 
mult decât se cade. Îi plăcea să le despoaie el, avansurile îi 
aduceau dezgust, cele care muiau inima Miclescului erau 
damele gingaşe, flori delicate, cu obraji care se îmbujorau 
lesne din pricina sfielii, privirile plecate, cu gene 
tremurânde; muierile pe care le cucerea el, având nevoie 
de ocrotinţa lui. Bărbatului, dacă nu-i prea molatic ori 
vierme de mătase, îi place să fie cucoş, stăpân, puternic şi 
halal femeilor care înţeleg adevăr de când lumea şi ştiu a se 
mlădia în aşa fel, încât omul de lângă ele să trăiască mereu 
cu această credinţă. „Nu-i pleoşti creasta“, spun bătrânele, 
„ba, dimpotrivă, făleşte-o mereu cât îi de falnică şi cireşie, şi 
rob supus îţi va fi toată viaţa...“ 

Vasilena Cantuniari era una din aceste muieri înțelepte. 
Gracilă, supusă, blândă şi, chipurile, lipsită de apărare ca o 
copiliţă, făcuse în viaţă doar ce poftise, iar bărbaţii care o 
adoraseră şi încă o mai adorau îi stăteau veşnic sub 
poruncă. Azi şi în veci - cât ţine vecia omul deasupra 
pământului. 

Lelia de Gunsbourg era însă din altă seminţie. Domina, ea 
îşi alegea ibovnicii, la lumina zilei, ştia a dezmierda cu o 
floare, dar şi gârbaciul îl avea în toată clipa la îndemână. 

Ceea ce nu desluşise Miclescu - şi nici n-ar fi avut cum - 
în „politica“ baroanei era pricina ascunsă. Lelia, rănită de 
conduita prinţului Sutzu, dorea cu orice chip să-şi 
dovedească sieşi că a rămas aceeaşi femeie puternică, de 
irezistibil farmec.  Pomelnicul  cochetelor  înşirat de 
Alecsandri, girat într-un fel de înfăţişarea plăcută a 
Miclescului, succesul absolut de la trecuta soarea, cucerirea 


Elenuţei Ghica o încredinţaseră că Miclescu merita sedus. 
Nu era un june oareşcare, flaneur pe Podul Mogoşoaei, ci 
un personagiu redutabil. Pentru a-l fascina, trebuiau 
înlăturate rivalele de ieri şi de azi, şi ele redutabile. 
Înrobirea unui astfel de bărbat îmbogăţea un palmares de 
victorii, îţi îngăduia să-ţi cercetezi, din nou, chipul cu privire 
senină în lumina crudă a unei dimineţi de vară. 

Mânioasă pe Sutzu însă şi mult grăbită să se încredinţeze 
că Lelia de azi e aceeaşi cu Lelia de la douăzeci de ani, 
depuse prea mult sârg, căzu în exageraţiuni, se avântă cu o 
impetuozitate care, pierzând farmecul spontaneităţii, 
deveni stridentă. 

Miclescu, speriat de atâta avânt şi scârbit, da înapoi. 

— Dragilor, cum avea el să istorisească a doua zi amicilor 
Barbu şi conu' Vasile din Mirceşti, dacă mai zăboveam 
oleacă ar fi aflat singură ce culoare port la calţavete. Nu 
mai ştiam, bre, pe unde s-o cotigesc, mă simţeam fecioară 
în noaptea nunţii cu ursit silnic şi urât. Des moments 
atroces, inoubliables, je vous assure...12+ 

Alecsandri îl cercetase cu mirare: 

— Ai reacţiuni neaşteptate şi bizare, mon ami! Baroana e 
una din cele mai chipeşe muieri ale vremilor noastre. 

— Falnic şi uliul, răspunse Ionică Miclescu, dar porumbiţa 
tot se sperie când o năvăleşte. Tot asemenea m-am simţit 
eu. Porumbiţă, şi încă din cele albe nea. 

— Am trăit cândva ceva asemănător, spuse poetul, la 
Veneţia. Era însă de înţeles! Juna frumuseţe nu era 
frumuseţe şi nici jună. M-am salvat destul de jalnic - 
pretutindeni după aceea eram întâmpinat cu zâmbete pline 
de tâlc - băsnindu-i despre voiajurile mele în Orient. 

Todiriţă Zăvoianu ridicase arătătorul şi bubui: 

— Trebuia să-i vorbeşti despre civilizaţiune! Nu poţi să 
spui, Johnny, că nu ţi-am atras atenţiunea! Este o cestiune 
care nu dă greş şi i-ai fi abătut gândurile de la, nu-i aşa... 
puteţi ca să mă înţelegeţi. 

Barbu Cantuniari râsese. 


— Aşa procedezi tu, Todiriţă? 

Situaţia creată însă îi avantaja. Baroana, stârnită, îşi 
pierduse cumpătul, îl asedia pe Miclescu de două-trei ori pe 
zi cu invitaţii şi răvaşele liliachii, unde declaraţiunile de 
amor erau străvezii. 

„Nu mi-aş fi închipuit că cineva mă poate impresiona 
astfel...“ 

— Ce naiba i-ai zis?, întrebase Barbu. 

Ionică săltase nedumerit din umeri. Nu-şi amintea să fi 
rostit un singur cuvânt strălucitor. Mai degrab' păruse 
nătâng. 

„Nu am o inimă de marmură“, declara baroana în alt 
bileţel. „Vă interesează atât de puţin gândurile, suferinţele 
mele? Simt în dumneavoastră un prieten căruia m-aş putea 
încredința cu toată sinceritatea...“ 

Rose, camerista, observase starea de tulburare a 
baroanei. Cu cutezanţă de slugă veche, nu o dată în anume 
momente prietena stăpânei căreia îi cunoştea secretele cele 
mai intime, întrebase zâmbind: 

— Doamna iubeşte din nou? 

Lelia tresărise. Nu ştia dacă simţământul care o poseda 
era dragoste, dar trebuia să recunoască, măcar în inima ei, 
că Miclescu o interesa. O interesa foarte mult... Poate, 
îngrijorător de mult. 

Pe Sutzu nu-l iubise. Fără să fie bătrân, bănuia că nu 
fusese niciodată tânăr, era embetanti%!, consuma politică şi 
în pat. Nu făcea dragoste, îşi făcea datoria; cu aceeaşi 
conştiinciozitate îşi lustruia unghiile sau îşi îndrepta barba. 
Ibovnica lui adevărată era ambiţiunea. Dar tot ambiţiunea o 
determinase şi pe Lelia să-i devină metresă. Coroana 
României, iată o miză pentru care merita să înduri 
îmbrăţişările unui sac de oase mirosind a ţintirim. Dar un 
sac cu stemă! 

Dezamăgită în iluziunile ei, rănită în orgoliu, Lelia îl ura 
acum... 


— De fapt, ajunsese la concluziuni Alecsandri, ce am 
izbutit până acum? 

Stătea în jilţul cel mai apropiat de cămin. Se simţea bine, 
îi era cald şi îşi prepara cu plăcere luleaua. Cantuniari se 
ridicase şi începuse a măsura spaţiul liber al odăii cu 
mâinile la spate. 

— După cât se pare, amicul Ionică a ajuns la ţintă mai 
repede şi mai sigur decât ne aşteptam. Aşa cum se arată, 
baroana s-a înamorat, îi gata să-i ciugulească din palmă. 
Izbândă de preţ, doamna de Gunsbourg având larg acces la 
vârfurile opoziţiei. lar o muiere când iubeşte, adăugă pe 
gânduri, e în stare de multe. Neînchipuit de multe. 

Miclescu îşi aminti frântură din conversaţiunea purtată 
cu Lelia. Pentru a se făli cu relaţiuni importante, de unde 
culegea ştiri de sursă sigură, povestise despre petrecerile 
pe care palatul le pregătea pentru sărbători. lonică agăţase 
nada: 

— Palatul gândeşte pesemne la o surpriză, căci e cea 
dintâia oară când aud novela. 

— Când ai cunoştinţe, râsese Lelia, nu există surprize, iar 
novelele sunt vechi. Nu vă interesează politica, monsieur 
Miclesco? 

— Mărturisesc că nu. Deşi vremile m-ar obliga la mai 
mult spirit cetăţenesc, eu îmi recunosc neputinţa de a 
îndrepta lumea. Mă mulţămesc să rămân în contemplaţiune. 

— Poţi contempla şi o alergare de cai, dar îţi doreşti să 
câştige unul singur. 

Miclescu zâmbise: 

— Cuza este favoritul meu. 

— Îl iubiţi atât de mult? 

— Ca pe un frate. Cred în înţelepciunea şi în adevărul lui, 
în onestitatea idealului căruia i se jertfeşte, mi-e prieten de 
când mă ştiu... 

Baroana păruse impresionată de înflăcărarea lui Ionică. 
Rostise moale, cu privirea pierdută în depărtări: 


— Frumoase simţăminte, monsieur Miclesco, şi care vă 
onorează. Cuza... datorită dumneavoastră... Cine ştie! Les 
amis de mes amis... 


În trei zile, Nae Dumitrescu, ipistatul, izbuti să 
descâlcească potecile flaşnetarului. Calicul avea programă 
de la care nu se abâtea. Dimineaţa, către ceasurile nouă şi 
jumătate, părăsea locuinţa din Uliţa Franţeză, cu minavetul 
atârnat în curea, pe după gât. Papagalul, zgribulit de frig, 
mai picotea cu ciocul înfundat în penele decolorate, parcă 
spălate cu sodă. Saveta, slujnica madamei loneasca, îi 
deschidea poarta morocănoasă, petrecându-l cu aceeaşi 
urare bombănită: 

— Umblă sănătos! De nu vii până în sară, bine o să-mi 
pară! De nu vii deloc... 

Restul se rătăcea în zgomotele uliţei. Pandele răspundea 
printre dinţi, în turceşte. lIpistatul nu-l auzea, dar o 
desluşise după mişcarea buzelor. 

Flaşnetarul o dădea pe Lipscani, intra în bodega lui 
Mutu, de fapt Stănilă, un oltean a cărui gură mergea mai 
abitir ca moara lui Assan, unde înghiţea la iuţeală două 
rachiuri. La ceasurile zece ajungea la palatul Sutzu. Aici 
dădea drumul la minavet, cu ochii zgâiţi în fereşti. Aştepta 
cam la cinci minute, până se ivea o slujnică şi îl vâra în 
curte. Dacă nu-l băga nimeni în seamă, pleca şi se mai 
întorcea o dată, spre seară. În ziua când era primit, după 
aceea se duce glonţ în uliţa Fântâna Roşie; aici, la baroana 
de Gunsbourg, lucrurile se petreceau aidoma. 

Ipistatul conchisese încântat: „[i-am zis eu, dom'le!? E 
corier pe chestie de conspiraţiune! Aci e cu caz de 
puşcărie.“ 

La şase seara, Pandele, cu slujba terminată, îşi încheia 
ziua la Şapte Fraţi, un birt de la poalele Mitropoliei, unde 


pieţarii - mai ales olteni şi bulgari - goleau, una după alta, 
oalele cu vin, ca să-şi stingă arşiţa din gâtlejuri. Căci 
tarabele gemeau de ghiudemuri iuți, plăcinte cu carne şi 
brânză, ardeiate şi sărate cumplit; pe grătare sfârâia 
pastrama de capră şi cârnaţi la fel de năprasnici. Deasupra 
tejghelei atârnau şiruri de ţări, trandafiri olteneşti zăceau 
în vrafuri. Cheful era aţâţat de balaoacheşii care ziceau din 
diblă şi pe gură de foc şi inimă albastră. Când isprăveau 
cheful - obiceiul casei - muşteriii dădeau cu oalele de 
pământ, zdruncinând noaptea mahalalei cu bubuituri. 

Către miezul nopţii, Pandele se întorcea acasă. Deşi bea 
vârtos, nu se cunoştea pe el, se ţinea drept, paşii îi erau 
siguri chiar pe ulițele lustruite de geruială. Nae Dumitrescu 
îl admira: „Ehei! Conspiratistul nu duce bărdaca la favorite, 
dar ţine la udăturică!“ 

În cârciumă, remarcase ipistatul, flaşnetarul stătea 
singur. Avea masa lui, cam în calea patronilor, la intrarea în 
cuhnii, şi nimeni, nici măcar lăutarii, nu se apropia de el. 
Sâcâit într-o seară de un cupeţ mai ciupit, flaşnetarul nici 
nu clipise. Nea Gogu, crâşmarul ăl bătrân, îl îndepărtase cu 
o singură mână. 

„Devine că e curios!“ Dumitrescu rămăsese pe gânduri şi 
îşi continuase investigaţiile. După trei zile, mai scotocind şi 
prin arhive, îi ţinea viaţa în palmă. 

Madama loneasca, gazda, îl citise bine. Tase Pandele se 
trăgea din lume mai subţire. Era fecior de arendaş 
ortoman, şcolit, şi, la moartea lui tătâne-său, boierii 
Zamfireşti îi încredinţaseră aceeaşi slujbă. Moştenise slujba, 
dar nu şi însuşirile părintelui. Fie că nu se afla la fel de 
dibaci, fie la fel de cinstit, după nişte ani Zamfireştii îl 
dovediră cu potlogării de mii de galbeni. Se lepădase de tot 
avutul şi izbuti să scape de ocnă, pierzându-se în lume. Era 
însă gol prepeleac. Rătăcise o vreme prin Moldova, apoi se 
întorsese la Bucureşti. Hăituit de cârmuire, trăia ca 
popândăii, căutând borţi sigure. Vagabond şi chimir ififliu - 
la poliţie nu se cunoştea în ce împrejurări - ajunsese, după 


o vreme, între oamenii de casă ai lui Sutzu. N-avea o 
îndeletnicire anume - argat, rândaş, fecior ori amploiat la 
cancelaria prinţului - şi nu locuia în aripa slugilor de la 
palat. Dumitrescu îi dibuise bârlogul, o căsuţă curăţică în 
Copăceni, unde Şuţzeştii aveau moară. Se afla sub 
oblăduirea prinţului care îi asigura traiul zilnic, 
încredinţându-i, după câte înţelegea ipistatul, „slujbe 
secrete cu un ce, care va să zică suspect“. 

Conştiincios, Nae Dumitrescu făcu cercetări şi la 
Copăceni. Casa i-o îngrijea o moşneagă tare de ureche. 
Încolo, nu ţinea gospodărie cu acareturi, vite în bătătură, 
păsări. Merindea şi-o rostuia cumpărând de pe la muierile 
din sat ori i-o trimiteau caldă, în ulcele, de la han. „Om 
cumsecade“, spuneau sătenii, „da' cam într-o joi şi o 
doagă!“ La început, socotiseră că-i vreo iscoadă de-a 
boierului, dar mai apoi se lămuriseră că-i curat lacrimă, 
însă pustnic şi ciufut de felu-i. Vara trândăvea mai toată 
ziua în hamac, cetind ocale de cărţi, iarna făcea acelaşi 
lucru la gura sobei. Nu-i plăcea să fie descusut, nu 
descosea, ocolea orice făptură pe două picioare. Nici după 
catrinţă nu umbla, deşi, fără a fi tânăr, se afla oricum 
bărbat în puterea vârstei. Din când în când, pierea nălucă. 
Nimeni nu-l vedea nici la plecare, nici la întors. După o 
vreme, o săptămână ori o lună, se ivea din nou. 

Acesta fu raportul pe care-l prezentă ipistatul lui Barbu 
Cantuniari. 

— Don” căpitane, încheiase, vă rog ca să-mi permiteţi să-l 
iau eu la dărăcit, căci pot ca să vă spun că mă pricep la soiul 
de om. 

Cantuniari râsese: 

— Eu nu mă pricep? 

Dumitrescu se prefăcu speriat: 

— Scuzaţi, nu pot ca să vă jignesc, dar dumneavoastră 
sunteţi prea indelicat ca cum între lume subţire. Pe 
pitpalaci precum Pandele, însă, Mandea ştie să-i pieptene. 


Barbu, amuzat, îi desluşi ce urmărea să obţină de la 
flaşnetar şi îi dădu mână liberă. 

„Dintâi şi în primul rând“, decise Dumitrescu, „trebuie 
vârât în sperieţi!“ 

A doua zi, la ceasurile nouă ale dimineţii, trimise un 
vardist în Uliţa Franceză. Anume îl alesese nămilos, cu 
mustață şi privire înfricoşătoare şi cu gura cusută. Omul nu 
ținu seama de bodogănelile slujnicii, nici de ţipetele şi 
ocările  madamei  loneasca, proprietara, care, încă 
neridicată din aşternut, cu părul pus pe moaţe de jurnal sub 
scufa de noapte, se stropşea că „va ridica răclămaţie pentru 
inviolaţiune de domiciliu...“ 

Vardistul intră peste chiriaş. Pandele tocmai îşi hrănea 
papagalul şi se pregătea de plecare. Se uită speriat la omul 
cârmuirii şi mâinile începură să-i tremure. Îşi umezi buzele 
şi întrebă cu glas slobozit parcă din gâtlej de sticlă: 

— Sunt arestuit? Pentru care pricină? 

Vardistul răspunse scurt: 

— Aceasta ţi-o spune-o don' ipistat Nae Dumitrescu. Nu 
zăbovi, că don' şef nu-i deprins s-aştepte la toţi zgârie diblă! 

loneasca sări: 

— Cum poţi ca să jigneşti un cetăţean onest? Da' las, 
musiu, că mai e ea o lege în ţara asta! Nici aşa, pentru ca să 
vă bateţi joc de oameni ca-n sat fără câini. Don' Pandele, să 
stai pe poziţiune, că ajung la Vodă, dar nici ca să ne 
jignească orice ţopârlan galonat. 

— Cucoană!, se oţări mugind vardistul. Pune cep la meliţa 
aia, căci te poftesc în camizol la poliţie şi fără invitaţiune! 
Zât! 

— Zât lu' mă-ta, mitocane! 

Dar vardistul n-o mai luă în seamă, dispunând scurt către 
Pandele care da să-şi treacă peste gât cureaua flaşnetei: 

— Lasă orchestrul acasă, că mergi la poliţie, nu la bâlci. 

Ca să impresioneze, Nae Dumitrescu îl aştepta în 
„cabinetul“ lui Cantuniari de la circumscripţia de Roşu. În 
capul lui, încăperea care mirosea a hârţoage, igrasie şi 


şoareci era impozantă, iar jilţul de piele, o culme a 
eleganţei şi a confortului rafinat. Era îmbrăcat la opt sute şi 
un pol. De dimineaţă îi ceruse Lisavetei straiul de „ginerică 
şi pompe funebre“. Băgase de seamă că delincvenţii, dacă 
pe uliţă se sperie de uniformă, aduşi în stabilimentul 
poliţiei, sunt impresionați de haina civilă. „lrebuie că-i 
grangur mare“, îşi ziceau, „de vreme ce îşi ascunde gradul 
şi hramul.“ 

Ipistatului îi fu de-ajuns o singură privire ca să priceapă 
că flaşnetarul e pierit de frică. De altfel, dacă n-ar fi fost 
atât de speriat, omul lui Sutzu ar fi pufnit în râs. 
Dumitrescu, „un cot şi un pic“, cu picioarele atârnând în aer 
- două palme bune îi despărţeau încălţările de duşumea -, 
îşi da aere de personaj important şi rostogolea priviri pe 
care le socotea înfricoşătoare. Era caraghios nespus. 
Porunci scurt: 

— Delivent Pandele, stai jos! 

Închise ostentativ cel mai gros dosar pe care-l găsise în 
cabinet şi, muind condeiul în călimară, scrise ceva la 
întâmplare, cu slove mari şi apăsate. Flaşnetarul îi urmărea 
fiecare mişcare cu nelinişte crescândă. 

— Don' şef, este o confuziune... Poate ca să spună şi 
madama loneasca, femeie serioasă... 

— Ce să-mi spună? 

— Mă încurcaţi cu altul... 

Nae Dumitrescu râse strâmb. Deschise la întâmplare 
dosarul şi se prefăcu a citi: 

— Anastase Pandele, născut, care va să zică, în Tupilați, la 
12 ale lui Făurar 1819. Tatăl - Grigore, mama - Dumitra... Îi 
azvârli o privire nimicitoare. Este, musiu? Nu eşti ăla? 

— Este, se bâlbâi flaşnetarul. 

— Păi atunci ce-mi umbli mie, dom'le, cu chestii din ăştia? 
Aici este o instituţiune serioasă şi democrată, nu umblăm c- 
o fi, c-o păţi, îl încurcăm pe nea Stan cu badea Bălan! Şi 
bagă de seamă la cum vorbeşti, că te bag la injurii în 


ezerciţiul funcţiunii, de parcă n-ai avea destule belele, dar 
ăştia sunteţi, v-o căutaţi la soare cu luminarea! 

— Cu iertare, don” şef, îngână flaşnetarul, n-am vrut să vă 
supăr, omul prost, vorbă proastă. 

— Gura! De ce nu te-ai prezentat la invitaţiune? 

— N-am avut vreme ieri. 

— Ce spui, musiu? Adică a-nnebunitără bucureştenii, nu 
mai poate fără balivernele şi insecta dumitale? 

— Să vedeţi... madame Ionescu... 

— Gura! Îmi pasă de loneasca ca de ploaia de-anul 
trecut! 

— Lăsaţi-mă să vă explic... 

— Ce să-mi esplici, dom'le? Că dumneata eşti tâlhar de 
drumu' mare? Că dă cinci ani te-ascunzi pentru ca să nu 
faci ocnă? Păi cine crezi c-o face în locul dumitale? Soacră- 
mea? Statuia din capul Podului? Dă ce nu te-ai prezentat la 
ocnă? Zamfireştii zice că poliţia e neghioabă, n-are va să 
zică la o capacitate şi lu' musiu Pandele nici că-i pasă, bate 
ulițele bimbaşă cu minavetul după gât. Hoţeşte galbenii cu 
sacul şi butea, dar ocnă nu-i place pentru ca să facă! 

Flaşnetarul, doborât, ţintuia duşumeaua. Tresăriri, poate 
hohote de plâns stăpânit anevoie, îi zgâlţâiau întreaga 
făptură. 

— ...Nu!, urmă din ce în ce mai montat ipistatul. Ocnă nu 
face musiu Pandele, că nu-i place, da-i place în schimb să 
facă conspiraţiune şi trădare... 

— Don” şef! Eu... 

— Dumneata, ce? Crezi că nu ştim cum devine cu alde 
Sutzu şi suversivii dumnealui? Adică, ce zici: că dacă are 
aşa, la un chef, poate ca să se puie cu domnia şi cu Vodă? 
Bătu cu palma în dosar: Avem acilea toate actele de 
conspiraţiune. De ajuns ca să vestim gâdele să frece 
frânghia cu sopon... 

Pandele îşi ridică privirea înlăcrămată: 

— Ilertaţi-mă, don' şef... Eu nu ştiu nimic... n-am de unde 
să ştiu... Duc câte un răvăşel de colo-colea... Cum să mă 


înfrunt eu cu domnia? Pentru o bucată de pâine, don” şef... 
Cum să intru la o idee de conspiraţiune? Mi-am zis că-s 
daraveli d-amor... Nu mă nenorociţi, don” şef... 

Era doborât, pe chipul cu trăsături şterse se citea spaimă 
şi disperare. 

„E prăpădit rău!“ aprecie ipistatul. „Plânge pământul sub 
el... Aferim, coane Sutzule, de simbriaş suversiv! Cum poate 
cineva pentru ca să se încurce cu asemenea nație de ins! 
Un nemernic şi pă d'asupra şi balegă!“ 

Nae Dumitrescu îşi mai măsură o dată victima şi intră 
direct în chestiune: 

— Uite, musiu Pandele, ca să nu zici că-s om al dracului şi 
că noi, ăştia de la cârmuire, avem capete pătrate, 
adicătelea cuşma după căpăţână!... 

Flaşnetarul ridică privirea. În ochi i se aprinsese licăr 
firav de nădejde. Clipea des, în aşteptare. 

— Şi nici inimă pentru ca să tai geamuri cu ea... Îţi dăm 
ocaziunea ca să te mai speli de păcate, că şi sfinţii părinţi 
tot asemenea zice, că omul dacă se căieşte, iertare 
primeşte. Cestiunea este dacă pot să am încredere că acilea 
nu mergem pă paroldoner... 

Flaşnetarul îşi duse mâinile la piept; părea gata să cadă 
în genunchi: 

— Jur, don” şef! Pe mormântul lui taică-meu, carele a fost 
om de onoare. 

Dumitrescu dădu din mână: 

— Lasă-mă, nene, cu fleacurile ăştia, ţintirim şi răposaţi. 
Eu vorbesc serios. Slujba nu-i grea, dar tre' să-mi fii cu 
credinţă la absolut. 

— La absolut, don” şef! 

— Dacă te prind cu cioara vopsită, îţi promit eu, Nae 
Dumitrescu, ipistat la Roşu, că cu lacrimile stropeşte mă-ta 
o moşie de dă rod fără strop de ploaie. 

— Don” şef, nu vă înşel. 

— Care înşeală şi fură la un stăpân, nu-i miel alb nici la al 
doilea! 'Tle avem la mână, musiu Pandele, şi acum nu ne mai 


scapi. 

— Porunciţi! 

— Beleturile, începând de azi, nu le mai duci matale la 
destinaţiune, până nu treci înainte pe la subsemnatul. Ai 
priceput? 

— Da, don! şef! 

— Despre conversaţiunea noastră, nu-i sufli cuvinţel lui 
boier Sutzu şi nici altuia, nici măcar insectei de pe minavet. 
Nu încerca pentru ca să dispari, că cărările nu ţi le mai 
hotărăşti singur. 

— Cum o vrea Dumnezeu, şopti obidit flaşnetarul. 

— Ba cum poftesc eu, domnul ipistat Nae Dumitrescu! 

Se simţea mare, puternic şi înălţat dintr-o dată în propriii 
lui ochi. Ar fi dorit nespus să-l vadă acu, în strălucit 
ezerciţiu al funcţiunii, cucoana Lisaveta. 


Madam Anthiţa Corneasca înfipse acul în cusătură şi o 
lepădă parcă mânioasă pe un scaun: 

— Degeaba! Îmi tremură mâinile, de parcă le-ar bate 
vântul. Nu mai am răbdare şi pace bună! 

Masinca, fiică-sa, alegea printre sculurile de mătase din 
coşuleţul de lucru. Îşi ridică privirea zâmbind. De câteva 
zile îi stăruia în ochi o bucurie nouă, obrajii îi prinseseră 
oleacă de culoare, trupul se mişca mai vioi, întreaga făptură 
căpătase viaţă. 

„A-nflorit la gândul zestrei“ îşi zise maică-sa, „da-ncolo, 
tot urâţică biata, tot deşirată ca şi bunică-sa, alcătuită parcă 
tot din coceni de păpuşoi...“ 

— Mămiţă, şi eu o ţin într-o teamă... Nu-mi vine a crede, 
dar simt că se lasă cu bine... Şi-n bobi tot de bine dă... 

— Să te-audă Dumnezeu, fată, dar mai dintâi să te auză 
sărăcia asta de tat-to! Cât îi de sucit... 

Fata o privi speriată: 


— Bine, dar a zis că le dă nemţăşugul... Am văzut şi 
cutia... Îi pe masă, în salonaş. 

— Ştiu... Dar am aşa, o îndoială... Eu îl cunosc pe 
Cornescu, văz prin el ca prin sticlă. Simt că a pus ceva la 
cale... Îşi înfipse dintr-o dată mâinile în cap: Bătu-l-ar 
Dumnezeu să-l bată, că n-am pomenit aşa ins secret! Că 
aşa-i într-o familie! Stă creştinul de vorbă cu muierea, 
ascultă la un sfat, c-o fi aşa şi pe dincolo, le sucim, le 
socotim, că d-aia-s două minţi... Dar ăstuia i-a cusut mă-sa 
gura, o deschide doar să înghită! 

Dimitrie Cornescu îşi vâri capul pe uşă. 

— Cu ce ţi-am mai căşunat, cucoană Anthiţă? 

Corneasca abia aşteptase să izbucnească: 

— Mi-a căşunat că de două zile te holbezi năuc la tavan, 
ţii secret, da' la oala cu smântână tot ai umblat. 

— Vorbeşti în dodii, nu pricep nimic... 

— Ba una, urlă Corneasca, s-o pricepi şi bine! Dacă nu-mi 
vii cu cinci mii de frânculeţi numărați, viaţă bună cu mine 
nu mai ai! Da' ce zic eu viaţă bună? Nu mai intri în casă, 
legăturica ţi-o pun colea, la poartă, şi du-te-n lumea 
dumitale! Aşa să ştii! 

— Doamne, Dumnezeule!, se tângui Cornescu. O zi bună 
nu pot avea şi eu în casa asta! Cine dracu' m-a blestemat? 

— Te-a blestemat fetişoara asta, că-ţi baţi joc de viaţa ei, 
când poate şi ea să-şi facă un destin! Că pe mofturile şi 
fumurile dumneatale nu ţi-o scoate nimeni din bătătură! 
Doar ce-am făcut două ori trei târguieli mai acătării, c-au şi 
început să pice peţitorii. Madama Stănculeasa, care 
întorcea capul pe uliţă când mă zărea, ieri seara îşi deznoda 
spinarea în temeneli... Azi, pe „rouă nescuturată“, ne 
zgâlţâia porţile coropişniţa de Mândroaia, înălţând-o pe fie- 
ta până-n luceferi de chipeşă şi gospodină ce-i... 

Îşi schimbă glasul maimuţărind-o pe Mândroaia: 

— „Frumoasă, hărnicuţă, zestre!... Îi găsim noi un destin 
bun, madam Corneasca!“ Când o ţineau pe-asta şalele de 
măritatu' lu' Masinca? Auz? Norocu' n-are uliţă şi număr de 


bordei, ca să-l cauţi când pofteşti dumneata! Aşa că vâră-ţi 
minţile în cap! 

— Mămiţă!, o întrerupse fata speriată. Taci, c-a venit 
domnu' Balş! 

Corneasca se repezi spre uşă şuierând: 

— Ai grijă ce şi cum... Nu te prosti... Că eu nu ştiu 
multe... 

— Hai, mamă... 

Panait Balş pătrunse măreț, gras, jovial, mirosind a ger şi 
flori de toamnă, acoperite de zăpadă. 

— Gata suntem, jupâne? 

Cornescu dădu din cap, arătând spre cutia învelită în 
hârtie groasă. Ieşeanul se dădu instinctiv un pas înapoi. 

— Nu vă fie teamă, surâse Cornescu. Singură nu-i 
primejdioasă. 

— Dumneata ştii mai bine... Care va să zică, asta-i scula. 

— Asta, domnule Balş. 

— Rămâne să-i facem pruba şi... Se bătu cu palma peste 
pieptul paltonului: Paralele sunt ale dumitale. Jumătate 
acum, dacă invenţiunea se dovedeşte vrednică, ceilalţi două 
mii cinci sute când îmi dai scula comandată. Cinstit târgul, 
jupâne? 

Afară îi aştepta una dintre săniile prinţului Sutzu, mai 
puţin arătoase. 

— Băneasa!, porunci scurt Panait Balş şi se înfundă între 
blănuri. 


XXX 


— Alteța Sa vă aşteaptă în seră. 

Feciorul, bătrân, stilat, în livrea prăzulie cu ceaprazuri de 
argint, îl descotorosi de paltonul greu, căptuşit cu blană de 
jder. Cunoscător al casei, Panait Balş nu aşteptă să fie 
condus şi pătrunse într-un coridor lung, care făcea legătura 
cu cealaltă aripă a palatului. Aici se afla sera, o cuşcă 


spațioasă, cu pereţii şi bagdadia de sticlă. Din pricina 
formei, o cupolă, bucureştenii denumeau palatul circul 
Sutzu. Era una dintre cele mai frumoase sere din capitală, 
de care se îngrijea însuşi prinţul, mare iubitor de flori şi 
unul dintre cei mai remarcabili botanişti ai vremii sale; 
amănunt ignorat, în general, şi însuşi Sutzu nu făcea caz de 
vocaţia lui pentru grădinărit. Prinţesa Irina afirma râzând 
că preocupările de jardinier constituie singurul detaliu 
vulgar din personalitatea lui Sutzu. 

Avocatul Balş îl găsi ascuns în pădurea de lămâi, portocali 
şi chitri, aranjând din foarfece un ghiveci cu cinci amarillis 
splendide. 

— lar scarchini buruienile celea de omizi? Ci lasă-le, 
păcatelor, că avem altele mai arzătoare! 

O tresărire nervoasă însufleţi o clipă chipul de lemn al 
prinţului. Îl contrariau interpelările brutale, jovialitatea 
trivială a ieşeanului, un ton prea direct îl insulta. 

Balş îşi scoase batista. Ca toţi oamenii graşi, năduşea 
vârtos şi, în atmosfera supraîncălzită a serei, rarefiată, avea 
impresia că se sufocă. Dar a-l rupe pe Sutzu de buruieni era 
lucru mare, aşa că avocatul recurse la trucul pe care-l ştia 
infailibil: luleaua. Şi, într-adevăr, doar ce o zări, prinţul 
lepădă foarfecele, grăbindu-se până a nu scăpăra Balş 
amnarul. 

— Trecem în cabinet... 

— Bine zici! Aista-i iad. Mai ceva ca la baia turcească. 

În hol se întâlniră cu prinţesa Irina. Îşi trăgea mănuşile, 
gata să plece. Balş o salută volubil, înclinându-se pe cât îi 
îngăduia trupul gros: 

— Sărut mânuşiţele, cucoană Irină! Phii! Dar chipeşă mai 
eşti! Nu-ţi fie de deochi! Din zi în zi, mai însorită, mai 
înflorită... Parole dacă-l pricep pe Sutzu! Cu asemenea 
floare gingaşă în grădină, la ce mai dezmiardă sfrijiturile 
celea din străchini? 

Irina Sutzu râse. O amuzau jovialitatea grasă a 
moldoveanului, gentileţurile de urs. La fel de distinsă ca şi 


bărbatu-său, avea în plus umor, gusta, în limitele bonton- 
ului, desigur, şi nu din partea oricui, apropourile picante, 
anecdotele decoltate. 

Îi atinse uşor obrazul cu degetul înmănuşat: 

— "Tot crai, monsieur Balş. Să ştii că, dacă nu te 
cuminţeşti, îţi ridic o pâră la cucoana Aretia... 

— Răutăţi de acestea nu faci matale... Inima, precum şi 
chipul, tot trandafir... 

— la seama la spini!, râse Şuţzoaia. Rămâi la cină, 
monsieur Balş. Contez pe mata... Au revoir, mes amis... 

În cabinet mirosea a tutun fin Gold Cairo şi a cedru. 
Prințului îi plăcea aroma, şi slujitorii aveau poruncă să 
azvârle în foc câte un vreasc, două din lemnul scump. 

— Ei, începu Sutzu, cum stă cestiunea cu... Cornescu 
parcă îl cheamă. 

Panait Balş îşi frecă mâinile: 

— Straşnic! [i-o spun cinstit, mon cher, nici nu mă 
aşteptam la o invenţiune atât de teribilă! Când te uiţi la 
nefericit, nu lepezi două parale. Zici că-i paracliser. 

Prinţul se aşeză picior peste picior. Elasticul trecut pe 
sub talpa ghetei îi ţinea pantalonul întins perfect pe pulpa 
subţire. Întrebă pe nas, uşor ironic: 

— În ce constă, mon cher, teribilul acestei invenţiuni? Nu 
cumva te avânţi? 

— Te-am chemat la experiment, de ce n-ai venit? 

Sutzu avu o schimă de dezgust: 

— Ştii bine, Balş, că am zgomotul în oroare. 

De fapt, evita orice act care l-ar fi putut compromite. În 
caz de eşec, ancheta care ar fi reconstituit itinerarul 
complotului s-ar fi împiedicat de numele Sutzu - gândea 
prinţul - doar în mod întâmplător. Implicat ar fi doar din 
principiu, aşa cum, tot din principiu, vor fi implicaţi 
Brătienii, Rosetachi, Pano, Ştirbei, lon Ghica. 

— O născocire satanicească! Desenă cu mâinile: Atâtica-i 
cutioara, cât să vâri în ea două pălării de damă. A depus-o 


în mijlocul omătului, o învârtit un şurubel, şi apoi am luat-o 
amândoi la sănătoasa. 

— V-a văzut cineva? 

— Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe, că acela-i cu tunurile! 
Cine să ne vadă, în câmp, la Băneasa?... Ista, Cornescu, îşi 
scoate ceasornicul şi începe a socoti. Zice: Încă o minută, 
musiu Balş. Astupaţi-vă urechile! Zic: Mon cher, la 
grămăjoara de parale pe care o plătesc, vreau să aud 
totul... 

Avocatul se ridică şi începu a se zbuciuma prin odaie, 
după focul istorisirii: 

— Bre! Nu-mi isprăvesc bine vorba, şi o bubuială 
năprasnică îmi farmă urechile, pământul prinde a se zgâlţăi 
şi mă trezesc ditai uriaşul cu nasul în omăt. Când m-am 
dezmeticit, vezitiul opintea să intre sub sanie de spaimă. 
Cornescu râdea: „V-a plăcut? Acum să vedem pe câtă 
stricăciune ne putem bizui“, şi-o ia înainte. Zic: „Nu mă duc, 
bădie, dacă mai face o dată?“ Să n-o mai lungesc, scula 
farmă totul în jur. Am numărat cam trei stânjeni de omăt 
spulberat şi topit ca de focăraie, pământul răscolit parcă 
arat cu te miri ce plug, iar gropniţa adâncă să-ţi intre un 
ins, de-a-n picioarelea! 

Sutzu îl cercetă curios: 

— Chiar aşa? 

— Întreabă-l pe Ilie, vezitiul. Clănţănea toaca din 
măsăluţe. „[i-e frig, bre, de-ţi aud dinţii?“ „Ce frig, 
conaşule? M-o zdruncinat Scaraoţchi, colo, în câmpul 
Bănesei, şi nu-mi mai vin în fire...“ Aşa că, mon cher, 
succesul e asigurat! Mă gândeam la amărâtul ăla de 
Cornescu... Cinci mii de franci! Păi neamţul ori franţuzul i- 
ar plăti pe drăcovenia lui saci de aur!... 

— Lasă-l pe Cornescu... Acuma... Da... Să nu ne pripim! 

Îi arătă spre birou, unde se aflau trei gazete franţuzeşti 
împăturite corect: Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord. 

— Le-ai citit? 

Balş ridică din umeri: 


— Aceleaşi fleacuri! Bibescu şi Ştirbei îşi închipuiesc că 
pe Cuza îl smulg din Scaun cu răvaşe de plăcintă. 

— Egzagerezi ca totdeauna. Niciodată atacurile împotriva 
Principelui n-au fost atât de vehemente. Găsesc că 
situaţiunea ne favorizează! 

— Adică? 

— E foarte simplu. Am putea proceda în aşa fel, încât 
opoziţia de la Paris să fie considerată autoarea complotului. 
Violenţa acuzaţiunilor şi a langajului sunt inadmisibile... 
Evident, din punctul de vedere al lui Cuza. Să-ţi cetesc 
câteva rânduri... 

Deschise Constitutionnel-ul şi căută un pasagiu subliniat 
cu cerneală roşie. 

— Eşti atent?... Deci, „a sosit ora fericită pentru naţiune 
când vom dobândi un principe străin, precum au cerut-o 
divanurile ad-hoc... A sosit ceasul când Cuza silit este să-şi 
culeagă roada păcatelor, să-şi plece capul sub greutatea lor. 
Ce a făcut el de la 1859, cum a condus trebile ţării ca săo 
pună pe calea progresului? Cârmuirea lui a semănat doar 
anarhie şi dezmăţ. A dezlănţuit patimi murdare, a vârât în 
capul ţăranului nostru muncitor şi onest ideea că toată 
cauza răului de care suferă ţara este proprietarul. În loc să 
caute mai întâi la a înfrăţi spiritele, a lumina pe ambele 
părţi, a face mai întâi institutele necesare, Cuza, dimpreună 
cu vătaful său, Kogălniceanu, îndeamnă la nesupunere şi la 
revoluţiune...“ 

— Şi etc., îl opri Panait Balş, plictisit. Aista-i condeiul 
Bibescului. Nici geambaşul nu mi-i prea drag, aşa că, dacă-i 
putem pune în spinare o crimă frumuşică, eu unul nu m-oi 
supăra. 

Sutzu aruncă jurnalul peste umăr, fără să se uite unde 
nimereşte. 

— A rămas deci pentru 26? 

— În principiu, 26, dragă prinţe! lar până atunce nu ne 
vom mai vide! Legătura o ţinem prin... minavet, spre a nu 
bate la ochi... A! Nu uita, coane! Pregăteşte-ţi ţinuta şi 


decoraţiunile adecvate! Funeralii naţionale, după cum se 
cuvine, nu? 

— Să nu ne pripim, mormăi Sutzu... Aş fi preferat, 
dezigur, o soluţiune mai umană... 

— Când ai de-a face cu fiarele, vorba celuia de la gazetă, 
încarci flinta! 

Prinţul părea îngrijorat, asediat de scrupule: 

— Nu s-ar putea introduce cutia aceea în palat? Am evita 
numărul mare de victime. 

Balş reteză văzduhul cu un gest hotărât: 

— Exclus! E înconjurat de oamenii lui, care nu pot fi 
cumpăraţi. N-avem voie să riscăm. Cât am fi noi de boieri 
veliţi şi răsveliţi, aista ne scurtează de căpăţâni în Piaţa 
Mare! Dar şi fără aceasta, vremea ne zoreşte! Din 
informaţiunile mele, popilor le-a şi pus de mămăligă, îi 
caliceşte încă în ist an... 

— Înseamnă că rămânem la varianta Theâtre Bossel... 

— Hotărât! Nu o scapă Cuza pe di Rhona în „Fermecarea 
şerpilor“! Ai citit anunciul din gazete? „Danţ egiptean cu 
costum naţional de Harem, executat pentru prima oară 
înaintea Maiestăţii Sale Sultanului şi Vice Regelui din 
Egipet.“ Zăcaş să fie şi vine de-a buşilea ca s-o vază pe 
artistă despuiată. 

Prinţul oftă: 

— Nu mă împac cu ideea atâtor victime, persoane 
inocente... Şi în zi sfântă... 

Balş râse nepăsător: 

— Îşi leapădă potcoavele o mână de inşi, dar salvăm o 
naţiune întreagă. Adăugă rânjind: Vom griji să nu ne aflăm 
în benoare şi loje nici noi, nici cucoanele noastre. Deşi, 
adăugă după o clipă de gândire, eu parcă m-aş duce... Să 
fiu sigur! 


Vasilena Cantuniari, în rochie de tafta şoricie şi cu un 
şorţuleţ de dantelă, în picioare dinaintea şevaletului, picta 
violete pe un evantai de mătase. La tot a doua pensulă, se 
dădea un pas înapoi şi îşi culca alene căpşorul blond-lunar 
pe un umăr, cântărind efectele de culoare. Nimerise un 
violet-cardinal, de care se simţea încântată, şi-i trecu prin 
minte - năstruşnicie - ca, la spectacolul cu di Rhona, să-şi 
picteze pe decolteu una ori două floricele aidoma. 

— Lenuş!, porunci slujnicei. Ridică mai mult portierele, 
căci prea îi beznă. 

Lucra doar la lumină de zi, iar dimineaţa de iarnă era 
posomorâtă, cu cer căzut, tuflind acoperişurile oraşului. O 
ninsoare bogată umpluse ulițele de copii. Zburau prin aer 
bulgări de zăpadă, săniuţele se împiedicau în ciubotele 
trecătorilor, pe la colţuri şi în ogrăzi apăruseră moşii de 
zăpadă, aromea văzduhul a cârnaţii Ignatului, a vanilie, a 
castane coapte. 

Vasilena îl auzi pe Barbu coborând şi râse încetişor. 
Zburda pe scări, sărind câte trei trepte şi fluiera şansoneta 
la modă Loiseau vert. Într-un fel, rămăsese băieţaşul de 
zece ani care se dădea în vânt după zahăr candel şi o temea 
pe Baba Hârca. În asemenea clipe, îl simţea cel mai 
aproape de inima ei şi ochii, panseluţe brumate, căpătau 
luciri de rouă. 

— Sărutăm dreapta, măicuţă! Arăţi ca o subretă de operă 
italiană! Dar ce matinală eşti! 

Vasilena îi întinse obrazul, fără a-şi desprinde ochii de 
evantai. 

— M-a trezit ninsoarea... [] neige â gros flocons.!%- Ca în 
pozele din Switzera... 

— Te-a trezit ninsoarea!, râse Barbu. Ce fantezie ai tu, 
maman! Nu hărmălaia din uliţă, nu zăvozii, nu zurgălăii! 
Fulgii de zăpadă! 

— Mă pot trezi şi cei din păpădie... 

— Dacă ţi-i suflă în obraz o răsuflare aromată Fin 'Tabac 
Cairo, te cred... 


— Tţ! E prea cazon. 

— Pauvre general!, suspină Cantuniari. Chiar nu-i dai nici 
o şansă? 

— 'Te obrăzniceşti, surâse Vasilena. A propos, vii acasă la 
dejun? 

Barbu o privi mirat. Maică-sa nu punea întrebări, viaţă 
independentă şi fără obligaţiuni fusese contractul şi 
înţelegerea imediat după întoarcerea lui de la Paris, nu 
depindeau unul de celălalt. 

— De ce mă întrebi? Trebuie să vin? 

Vasilena îşi trecu după urechi o buclă scăpată din ace. 

— Eu aşa cred. S-a anunţat conu' Mihalache... 

Barbu căscă ochii de mirare: 

— Cine?! Marele capelmaistru?! 

— Eu nu cunosc expresiile voastre, se strâmbă uşor 
Vasilena. Dejunează la noi Mihalache Kogălniceanu. 

— Ia te uită! Ţi-a pomenit ceva de mine? 

Vasilena îl privi în faţă râzând: 

— Poţi pune rămăşag pe ultima centimă că nu persoana 
mea îl interesează. 

— O, maman! Eşti o mică ingrată! loată lumea mă 
asigură că rămâi cea mai încântătoare femeie din 
Principatele Unite. 

Vasilena îi mâzgăli cu pensula vârful nasului. 

— Dar nu şi cea mai inteligentă. Câţi ţi-au dat asigurări în 
privinţa asta? 

— Cum poţi vorbi aşa? 

Vasilena Cantuniari râse: 

— Esenţialul, mon ami, este să te simţi bine cu tine însuţi. 
Sau cum zice Marghioala, notre cuisiniere: „Să-ţi fie ghini 
în şiubotele tali...“ Nu vine aici Mihalache Kogălniceanu, 
prezidentul Consiliului de Miniştri al lui Vodă Cuza, ca să 
facă politică cu cucoana Vasilena a Talianului. 

Spre deosebire de Cuza, strălucitor în societate, sufletul 
sindrofiilor, de o galanterie seducătoare, adorat de femei, 
Kogălniceanu, totdeauna serios, important, caustic şi de o 


francheţe brutală, le speria. Sperie în general preocupările 
majore, împovărătoare, covârşitoare, care nu mai lasă timp 
şi loc râsului, flirtului, amuzantelor frivolităţi. 

Pe cucoana Vasilena însă, eternizată şi fericită într-o lume 
a ei, n-o speria. Îl primi cu mult natural, fără ostentaţie, 
grațios absentă. Aşa cum era ea de obicei, aşa cum se 
comporta cu toată lumea. Într-un fel, „nimic nu-i important, 
în schimb, totu-i încântător“. Şi, într-adevăr, Vasilena găsea 
în orice prilej de încântare: „Ce frumos ninge!... Ce soare 
radios!... E minunat să te plimbi prin ploaie, să simţi stropii 
pe obraji!...“ În schimb, fugea iepureşte de chipuri ofilite de 
suferinţă, îşi astupa urechile să n-audă vaiete, închidea 
ochii când hâdul îşi arăta doar umbra. 

„Nu vă îmbolnăviţi“, le spunea prietenelor, „căci nu vin să 
vă văd zăcaşe, nu muriţi, nu frecventez ţinţirimele...“ 

Kogălniceanu, pentru care muierile nu însemnau alta 
decât gospodărie şi copii, avea o curtoazie greoaie, iar 
mondenităţile îl plictiseau. Se înţelegea de minune cu 
nevastă-sa, Catinca Jora, „o plăvană cu nas plângăreţ, înfipt 
într-o lună plină“, după spusele Irinei Sutzu. 

„Pe cât de scânteietor la tribună“, îşi zicea Vasilena, „pe 
atât de assomant* într-un salon. Dacă nu-i vorba de 
naţiune şi ideal, bun înţeles...“ 

Conversaţia prinse culoare, când primul ministru îl 
pomeni cu căldură sinceră pe răposatul conu' Iordache 
Talianu, „bărbat vrednic, însufleţit de nobile sentimente şi 
mare amoare pentru patrie, şi bag de seamă că şi fecioru- 
său îi calcă alăturea, cu cinste“. 

Ştiindu-l gurmand, cucoana Vasilena poruncise dejun 
îngrijit şi îmbelşugat. Conu' Mihalache mânca vârtos, 
asudând asemenea. O făcea însă cu eleganţă şi atât de 
savant, încât nu se băgau de seamă cantităţile uriaşe pe 
care le înghiţea. La sfârşit, tamponându-şi faţa asudată, 
mulţămi pe puncte: 

—  Sărut mâna, cucoană Vasilena, eşti eminentă 
gospodină! De, moldovencele noastre... O masă ca aceasta 


merită o decorație! 

Barbu îşi stăpâni zâmbetul - mamă-sa nu ştia cum arată 
bucătăria, nu păşise nici cu gândul pe acolo -, dar Vasilena 
râse deschis: 

— Decorația i se cuvine Marghioalei şi are să fie 
bucuroasă de asemenea cinstire. 

— Ciorba excelentă, pateul magnific, fileul de somn 
perfect, muşchiul ireproşabil, şarlota un cap de operă!... 
Bravissimo! 

Vasilena se ridică: 

— Lichiorurile şi cafeluţa vă aşteaptă în cabinetul lui 
Barbu... 

Fiu-său se interesă zâmbind: 

— Ne punem smokingurile, maman? 

— Nu-s atât de sensibilă ca Todiriţă... De altfel, îmi place 
aroma de tabac. 

Conu' Mihalache se uită la amândoi nedumerit. 

— Zăvoianu cel tânăr, desluşi Cantuniari, a introdus în 
casele dumnealui obiceiul din Englitera... 

— A!, se dumiri conu Mihalache. Zănaticul cela! S-a izbit 
tătâne-său! Doar că boier Grigore sărea casa, aista 
opinteşte asupra plopului... Despre care obicei vorbeai? 

— La isprăvit de masă - dejun ori cină -, spre a nu afuma 
cucoanele, făpturi gingaşe, nesuferitoare de mirosuri 
proaste, domnii trec în cabinet ori bibliotecă. Aici îşi 
schimbă straiele - adică pun smoking - şi fumează după 
poftă. Când au stins lulelele, leapădă smokingul, se îmbracă 
la loc cu veşmintele neafumate, iar damele n-au a suferi 
aromă de tiutun... 

Kogălniceanu îşi roti ochii prin cabinet. Se opri dinaintea 
cărţilor înşiruite de-a lungul pereţilor, îngână de câteva ori 
„Interesant, interesant... O bibliotecă de cărturar... De, 
feciorul lui conu' lordache...“, apoi se opri brusc în 
poziţiunea lui caracteristică: în mijlocul încăperii, bine înfipt 
pe picioarele răşchirate, cu mâinile la spate şi bărbia 


repezită înainte, precum un zimbru, ori, ar fi zis Zăvoianu, 
un buldog. 

— Cantuniari, am venit aici pentru a purta o discuţiune 
cu dumneata, feciorul prietenului meu alianu, slujbaş 
merituos al Siguranţei, om de încredere al Domniei. 

Barbu surâse uşor: 

— Mama a ghicit-o înaintea mea... 

Kogălniceanu îi azvârli o privire surprinsă. Nu-i plăcea să 
fie întrerupt. 

— Da... desigur... După informaţiunile mele - intru direct 
în temă, n-avem vreme de conversaţiuni, menuet de 
gentileţuri -, Vodă urmează a fi victima unui complot. S-a 
mai complotat şi altcândva, dar se pare că, de astă dată, 
briganzii sunt mai hotărâți, mai organizaţi, mai desperaţi în 
a-şi atinge țelul infam. Şi iar din surse subterane, aflu că 
vampirii gândesc să acţioneze cât de curând. Ce măsuri aţi 
luat pentru ocrotirea Principelui? Pentru a asigura 
securitatea vieţii Măriei Sale? 

Barbu încercă să se eschiveze: 

— Paza palatului a fost întărită. Cincizeci de oameni ai 
Siguranţei veghează în punctele cele mai importante ale 
oraşului, garda lui Vodă... 

— Parbleu!, îl întrerupse primul ministru. Ce ştiţi 
concret? Pe cine suspectaţi? În ce fază se află canaliile? 

Ochii mari, întunecaţi, străluceau ca doi cărbuni aprinşi. 
Barbu îşi cobori pleoapele. Spuse încet, dar răspicat: 

— lertaţi-mă, excelenţă, dar despre acestea nu mi-e 
îngăduit a vorbi. 

Kogălniceanu încleştă pumnii. Declară vânăt de mânie: 

— Cantuniari, înainte de orice sunt ministrul de Interne 
al acestei ţări, iar dumitale, amploiat în departamentul meu, 
şef suprem. 

— La ordine, excelenţă. Opreliştea vine din partea Măriei 
Sale. Vodă e cel care mi-a poruncit totală discreţiune şi 
rapoarte strict personale. 

Măselele Kogălniceanului scrâşniră: 


— Ştiam... 

— Dacă v-a spus-o şi Alteţa Sa... 

— Nu, mârâi Kogălniceanu. Alteţa Sa nu mi-a spus nimic. 
Îl cunosc însă pe colonelul Cuza, iar pe acesta trebuie să-l 
apărăm împotriva lui însuşi. Bănuiam că aceasta îi va fi 
porunca. Şi de aceea am venit în salonul coanei Vasilena şi 
nu te-am chemat în biroul meu. 

Sprâncenele lui Barbu se ridicară a mirare. 

— Spre a apela la simţămintele dumitale de persoană 
privată. Cetăţean cinstit, doritor de bine... Crede-mă, 
Cantuniari... 

Deveni patetic, confidenţial - nimic nu impresionează mai 
mult auditoriul şi nu-l cucereşte decât confidenţa individului 
socotit inaccesibil -, cald, convingător. 

— ...Crede-mă că de o lună de zile sunt fără somn, fără 
prânz, numai ca să pot face ceva. Opozanţii sunt puternici, 
au fonduri şi reazăm strein, au nume şi trecut, de unde nu 
lipsesc coroanele, vrăjmaşii cearcă a mă scobori în ochii lui 
Vodă, camarila e trează, pândeşte, corupe, conspiră!!! Iar 
Măria Sa... Râse trist: Măria Sa e îndărătnic. Se socoate 
stăpân pe destinul său. Socoate că are îndeajunsă vlagă 
pentru a se apăra! Singur! Pentru că nu se simte singur. 
Ştie că poporul îi stă alături... 

— Poporul îl iubeşte, excelenţă, şopti Barbu. 

Kogălniceanu râse scurt: 

— Îl iubeşte! Te cred! Când colonelul Cuza a fost ales 
Domn de Adunarea de la leşi din ianuar 1859, am avut 
cinstea să fiu purtător de cuvânt al unei naţii oropsite. 
Eram doar glasul care i se închina: „Tu, Măria Ta, fii bun, fii 
blând, mai ales pentru aceia pentru cari toţi domnii trecuţi 
au fost nepăsători sau răi...“ 

Aducerea aminte aduse lacrimi în ochii ministrului. Era 
un pătimaş şi, nu o dată, în timpul discursurilor, cuprins de 
înflăcărare şi de sincere sentimente, i se întâmplase să se 
simtă răpus de emoţiune. Vorbi cu spatele întors: 


— Este bun, este blând, blajin cu durerea necăjiţilor. A 
luptat şi luptă cu îndârjire pentru a putea „ajunge la acele 
timpuri glorioase ale naţiunei noastre când Alexandru cel 
Bun zicea imperatorilor din Bizanţ că «ţara noastră nu are 
decât sabia sa!» 

— Da, excelenţă, îngână Barbu, neştiind ce să spună... 

Kogălniceanu se răsuci pe călcâie. Se uită lung la 
Cantuniari şi începu să râdă încetişor: 

— Şi acum te întrebi ce poftesc de la domnia ta. Sau că 
m-am lăsat mânat de mania discursurilor. 

— Ordonaţi, excelenţă! 

Conu' Mihalache îi împunse pieptul cu arătătorul: 

— Cu Vodă Cuza răpus, pier nădejdile întregii noastre 
naţiuni. Pentru decenii, pentru secole, pentru vecie - 
exageră voit -, aceasta doar viitoria o va şti. Avem 
obligaţiunea de a-l ocroti! De a ne jertfi pentru el. Căci şi el 
prea conştiincios naţiunii române e gata a-şi sacrifica 
tronul, persoana sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol! 

Barbu îl privi în ochi: 

— Ce trebuie să fac, excelenţă? 

— Ce nu trebuie să faci! Mistere cu mine! 

Ridică mâna oprindu-l să vorbească şi începu să se 
plimbe prin încăpere cuprins de agitaţie. 

— Da, da, Cantuniari... Ştiu! Poruncă! Porunca lui Vodă! 
Firesc! Nu-ţi cer decât o mică indiscreţiune! Să mă ţii la 
curent cu măsurile şi iniţiativele sale. Vodă este un 
cutezător din familia marilor oşteni! Dar aceştia sunt şi 
nechibzuiţi. Istoria le spune după aceea eroi! Dacă au 
izbândit! Dacă Fortuna însă nu le-a surâs... Pe omul cu 
adevărat mare nu-l interesează soclul şi nici colonelul Cuza 
nu se doreşte dăltuit în marmură. Îl doreşte însă națiunea! 
Căci el, Vodă Cuza, îi va întregi crezul şi nădejdile. Pentru 
ea, pentru naţiune, Vodă Cuza trebuie să izbândească! Să 
fie ocrotit! Chair împotriva lui însuşi! 


CAPITOLUL X 


Sova elegantă a Kogălniceanului, subţire, uşor aplecată 


şi clară, îi juca dinaintea ochilor. Doamna îşi duse batista la 
ochii împăienjeniţi. Zoe Manta o privea neputincioasă. Nici 
ea nu se afla într-o zi prea bună. Îl visase pe Anton, pelerin 
rătăcitor, bătându-i la uşa iatacului. „De-acuma m-am 
întors. Ce? Credeai altfel?“ O bucurie uriaşă îi năpădise 
făptura, sugrumând-o. Se trezise înainte de a-i cădea în 
braţe. 

Zoe ştia că-i vis. Şi că visele arareori se împlinesc aidoma 
pozelor zugrăvite de somn. Dar simţea cu toată fiinţa ei că 
trebuie să plece... I-o şopteau glasuri rătăcite în toate 
ungherele, zeci de braţe nevăzute se întindeau spre ea, cu 
rugăciune, inima bătea doar una: Du-te! Du-te! 

Niciodată vreo aşezare nu-i fusese mai urâtă ca 
Ruginoasa în aceste zile de iarnă. Viforniţă, urlete de lup, în 
urechi mereu huietul pustiului, vaiete nedesluşite în noapte. 
Cine le slobozea oare în încăperile goale ale castelului? 
Aseară, după ce suflase în lumânare, simţise atingerea unor 
degete de gheaţă pe frunte... Groaza îi zăticnise urletul... 
După aceea, visase... Să fi murit Anton? Mâna aceea rece 
pe chipul ei, o ultimă dezmierdare? Rămasul lui bun? 

Suspinul o cutremură: 

— Urmează, Elenuţă. 

— „...îmi iau îngăduinţa de a apela la Măria Voastră, în 
virtutea unei vechi prietenii ce o port colonelului Cuza încă 
din pruncie. Apelez la Măria Voastră, «Doamnă a ţării şi 
sfântă mumă a Românilor», la înţelepciunea şi simţămintele 


Voastre nobile pe care nu o dată le-aţi dovedit în momente 
de răscruce! Apelez la domnia Voastră, soţia lui Alexandru 
loan Cuza, bizuindu-mă pe buna influenţă ce aţi avut-o 
totdeauna asupră-i. Situaţia de fact îi gravă, efervescenţa 
coteriilor, atmosfera încărcată, primejdioasă patimilor 
dezlănţuite, reclamă toată bunăvoitoarea şi dreapta atenţie 
a Măriei Voastre şi în primul rând prezenţa Voastră la 
Bucureşti, unde vom putea lucra în cea mai strânsă 
împreună înţelegere. 

Există situaţiuni în viaţa noastră când interese majore ne 
impun a le uita pe cele de persoană privată. Doar spiritele 
cu adevărat superioare cunosc şi îndeplinesc porunca. 
Măria Voastră, Doamnă, ne-aţi arătat cu discreţiune şi 
eleganţă - doar două din nestematele care vă luminează 
cununa - că faceţi parte dintre aleşi. 

Vă îndrept, dară, umilă şi fierbinte rugăciune: reveniţi 
degrabă, fericiţi-ne cu prezenţa voastră blândă şi senină, nu 
ne lipsiţi de judecată cumpănită şi povaţă înţeleaptă. 
Capitala, palatul vă aşteaptă, nici o persoană displăcută nu 
va întuneca bucuria revederii. Facă-se ca sfintele sărbători 
ale Naşterii Mântuitorului să le călătorim dimpreună. Cu 
aceste simţăminte, am onoarea de a rămâne, Doamnă, al 
Măriei Voastre, prea umilul, prea supusul, prea devotatul 
Vostru servitor, M. Kogălniceanu.“ 

Elena Cuza lăsă să-i cadă scrisoarea pe covor. Privea 
aţintit flăcările din cămin. Învăpăiate, mătăniile de sidef, pe 
care le dezmierda neîncetat, cu degete nervoase, păreau 
rubine. 

— De ce taci, Zoe? Tu ce spui? 

Zoe Manta îşi muşcă buza inferioară. 

„Fără tact, ca de obicei! Asta-i Kogălniceanu. Brutal când 
ţinteşte neapărat şi la ceva anume...“ 

— Ştiu ce te supără, continuă Doamna cu un zâmbet trist. 
Aluziunile dezagreabile la neînţelegerea dintre mine şi 
Alecu... 

Doamna Manta dădu din mână: 


— Cât despre acestea!... Nici nu trebuie să te gândeşti... 

— Atunci? 

— Dac-ar fi după mine, ne-am face cuferele şi am lua de 
îndată calea Bucureştilor. Cu toată instrucţiunea lui, 
Kogălniceanu e necioplit cu damele... Dar de bunele sale 
intenţiuni nu se îndoieşte nimeni. Îl iubeşte pe Vodă, iar 
pentru tine are extraordinar respect. 

— Ştiu... ştiu... dar... 

— Ce, dar? 

Doamna o privi cu îndoială: 

— Înseamnă să trec peste voinţa lui Alecu. El îmi scrie să 
rămân la Ruginoasa. 

— Spre a te cruța, nu pentru că nu te doreşte. Îi mai 
liniştit să te ştie departe în momentele acestea de 
învrăjbire. Socot însă de datoria ta să-i fii alături. 
Kogălniceanu spune desluşit că la Bucureşti îi fierbere 
mare. 

— Ce pot face eu? 

— De vreme ce te cheamă şi, din câte ştiu, e cea dintâi 
oară când cutează a-ţi scrie fără ştiinţa lui Vodă, înseamnă 
că se aşteaptă la evenimente de la care nu trebuie să 
lipseşti. Aşa văd eu situaţiunea. Tu? 

Doamna suspină şi tăcu vreme îndelungată. În încăpere 
se auzeau doar scrâşnetul butucilor din cămin, foarfeca 
pendulei ciopârţind timpul, clopoţitul cald al mărgelelor de 
fildeş. Vorbi într-un târziu, când Zoe Manta nu se mai 
aştepta la nici un răspuns: 

— Ştii, Zoică, la ce mă gândeam? Anevoie să fii în acelaşi 
timp Doamnă şi femeie... Râse a neputinţă: De mult trebuia 
să-mi smulg inima din piept. 

Zoe Manta avu un gest de nerăbdare: 

— Ce-ai hotărât? Plecăm? 

Elena Doamna nu răspunse. Continua să privească focul 
dând încetişor din cap. Poate nu auzise. 


XXX 


În casele Zăvoianului cel tânăr era zarvă mare. De câteva 
zile, tâmplari, dulgheri, meşteri zugravi şi tapiţeri forfecau 
odăi, programa english a conului 'Todiriţă cu ceasuri exacte 
fusese dată uitării, la cuhnii se robotea doar pentru meşteri 
şi slugi, stăpânul luându-şi mesele în târg. Casa vuia de 
ciocane şi ferăstraie, sobele duduiau, spre a grăbi uscatul 
lucrărilor de zidărie, răsunau cântecele slujnicelor care 
râneau cu măturoaie lungi molozul şi murdăria cea multă. 
Viersuiau şi meşterii pe întrecute, şuguiau cu muierile, tot 
râs şi voie bună. Conu' 'Iodiriţă li se părea cam sucit, dar 
avea mână largă, nu se scumpea la câteva parale, butoiaşul 
cu ţucsuială nu seca şi, fireşte, bărdace care să plângă nu 
se aflau. Bucuros de hărmălaie şi vesel nespus se afla Stan, 
feciorul. Existenţa english a stăpânului i se părea cam prea 
ţeapănă şi, neavând altă treabă decât să ducă tipsiile de 
colo-colo şi să deschidă uşa, la o vreme se simţea cuprins de 
urât. Nefiind trândav din fire, îi lipseau caznele 
gospodarului, rânitul la vaci, ţesălatul cailor, păsăritul, 
munca la țarină. Ceilalţi slujitori râdeau de el că-i ţărănoi şi 
prostan, dar Stanley nu se supăra, ci se veselea dimpreună 
cu ei, ba având simbrie mai mare şi fiind becher, îi cinstea 
în fiece duminică, după slujbă, cu câte o butâlcă de vinars. 

Mai descumpănit fusese conu' Iodiriţă. Luni ce trecuse, 
Barbu îl ridicase din aşternut şi, nelăsându-i răgaz nici a-şi 
îndrepta barba, îl luă fără introducţiuni: 

— 'Todiriţă, fiule, ca onest cetăţean şi bun patriot, aşa 
precum te cunoaştem, ai promis a ne pune casele la 
dispoziţiune pentru puţine zile. Trei ori patru, poate cinci! 
Dacă nu te-ai răzgândit... 

Zăvoianu ridică mâna ca la jurământ: 

— Onoarea Zăvoienilor nu s-a lăsat vestejită de către 
vampiri care, nu-i aşa, pentru a-şi mulţămi rancunele 
personale se pun de-a curmezişul şi - asta e! - combat în 
patrioţi. 


Barbu Cantuniari surâse. Smintit el, Todiriţă, şi cu mintea 
sucită, dar îl simţeai sincer până în adâncul sufletului, nimic 
nu-i era mai străin de fire decât perfidia, iar pentru prieteni 
şi „scumpa, sfânta naţiune“ s-ar fi jertfit în toată clipa, fără 
umbră de şovâăială. 

— Gândeşti frumos, Todiriţă. Cestiunea îi că se cam lasă 
cu deranj. 

— Ei, bravos! râse Zăvoianu. Ce, dau eu cu târnul? Har 
Domnului, slugi, cât oaste de brotaci la baltă stătută! 

Cantuniari îl privi dintr-o parte: 

— Da' ziduri dai jos? 

— Aiasta cum devine? se holbă Todiriţă. 

— Devine..., oftă Cantuniari, deşi se simţea sigur de 
rezultat. 

Todiriţă, în afară de faptul că ar fi jertfit totul pentru 
interesele domniei lui Cuza, era trăsnit şi se dădea în vânt 
după boacăne pe care el le socotea originalităţi. Un 
gentleman îi obligatoriu şi un original. 

— Devine, reluă Barbu, că ai zece ori unşpe cămări la rez- 
de-chaussee'.:... 

— Ale voastre sunt, fiule!, mugi Iodiriţă. 

— Dar noi n-avem nevoie decât de una singură. 

Zăvoianu rămase cu gura căscată. 

— Bre, Barbule, eu nu-s beat, căci doar ce m-am scuturat 
de fulgii din perină. Nu pricep nimic. Îţi sunt de trebuinţă 
zece odăi ori una, cui ce-i pasă? Mie, nu! 

— Una singură, dar mare. Pe şleau, Iodiriţă. Din întreg 
rez-de-chauss6e-ul tău, trebuie să scoatem o singură sală 
mare. Ca de teatru. 

— Teatru?! Da' ce chibzuieşti a organiza acolo? Alergare 
de cai? 

— Nu, Todiriţă. Chiar teatru. Cu scenă, benoare, loje şi 
foteluri. De staluri ne scutim. Şi om avea şi public... 

Zăvoianu îşi dădu drumul la loc în aşternutul mototolit. 

— lacă, una ca asta n-am mai auzit! 


Se uită instinctiv în jur, deprins să-l aibă pe Miclescu 
alături, gata să-i desluşească neghiobiile şi năstruşniciile 
altora. 

— Un gentleman... Uită dintr-o dată incurile english şi 
redeveni feciorul lui conu' Grigore: Ce-o să zică tataia, 
Barbule? Boieri şi ne-am apucat a deschide în casele 
noastre  cafe-chantant?  Boscărie? Poate ca să ne 
discrediteze prestigiul. 

— Ăsta să fie beteşugul!, râse Cantuniari. Da' Maria 
Antoaneta n-avea teatru la palatul Trianon? Da' Medicis? 
Da' Maria 'lereza la Schonbrunn? Au ăştia n-au fost obraze 
subţiri? Ce? Pui preciuri la bilete? Faci act de cultură şi 
civilizaţiune! 

Dintr-o dată, chipul Zăvoianului se lăţi în zâmbet de 
fericire: 

— Aşa-i, bre! Act de civilizaţiune! Iaca pildă că cu câţi ani 
ne-a luat-o înainte Europa! Se ridică din nou şi începu să 
strige: Civilizaţiunea, domnilor, loveşte cu desconsiderare în 
opiniunile retrograde, pentru că progresul este o cestiune 
care nu poate să nu lupte, fiindcă controlul suprem este 
națiunea care nu dezarmează... Aux armes, citoyens! 

Dindărătul uşii se auziră ţambalele lui Stan. 

— Ce-i, bre, bobleticule? 

— Ba's eu, Stanli, se hlizi feciorul. Am zis că faceţi 
discurs! Şi, p-ormă, m-a oprit conu' milărd Vasilică pe Pod, 
că zicea că se duce până mai încolo, la nu ştiu ce daravelă 
ori o fi vreo cocoană, o cheamă Randa ori poate Manda şi 
încă Randavu'%+... că am ţinere de minte, dar taman atunci 
m-o oprit şi Florica, ciuma ceea de găinăriţă, de-mi zise că 
cuscră-său îi zăcaş de brâncă şi nu poate cloştele să mai 
ouă de farmece - îşi înghiţi saliva - că i-o zvârlit copită arsă 
de măgar înţărcat la coteţe şi gardistul zice descurcă-se 
cum or şti, că de cumetre şi necazuri îi sătul, i-a chicat 
părul şi i s-or terfegit nădragii, iertaţi, la şezut... 

— Stanley!, urlă Todiriţă. Gura! Ce ţi-a zis conu' Vasilică? 


— Hă! Hă! Hă!, râse feciorul, ducându-şi mâna la gură. 
Cică vine să vadă iarmarocul nostru, milărd şi coane 
Todiriţă. Mai reflectă o clipă şi, înclinându-se spre 
Cantuniari, adăugă: Milărd şi dumneavoastră, coane 
Barbule! 


— Şi zi aşa, milord Vasilică, zâmbi Barbu, bezele de 
rămas-bun, trăistuţa în bastonaş şi... valea! 

Alecsandri, în şubă de vulpi şi cuşmă cu urechi, se aşeză 
pe canapea. 

— Ci leapădă-te de straie!, porunci Zăvoianu. Îi doar cald 
destul. 

Poetul dădu din cap: 

— Mi-i numai bine! Şi-apoi nu-s pus pe taifet, sunt în zor, 
ca înainte de ducă. 

— Când pleci? 

— Imediat spre prânz. Cuferele îs gata la otel, aşteaptă 
doar a fi încărcate. 

Încă una din ciudăţeniile conului Vasile! Avea sumedenie 
de prieteni la Bucureşti, toate casele îi erau deschise cu 
zâmbet şi flori bardului Mirceştilor, dar dumnealui, deprins 
din juneţe cu confort şi programă fără obligaţiuni, trăgea 
totdeauna la Otel Hugues, unde aprecia curăţenia, saltelele 
şi plăpumile de puf, merindea aleasă. 

Cantuniari zâmbi: 

— 'Te lasă inima să pleci fără că cunoşti sfârşitul... piesei? 
Taman tu, autore de teatru? 

Poetul îşi tampona mustaţa din care începuseră a ieşi 
aburi. 

— Când îmi alcătuiesc piesele, nu le cunosc dinainte 
finita. M-ar cuprinde plictisul ca pe orice spectator carele 
ştie dinainte ursita şi fortuna eroilor. Oricum, însă, n-aş fi 
putut zăbovi. Vodă mă mână la Paris cu mesagiu zornic 
către Napoleon. Şi-i lesne de gâcit că, în circonstanţele 
prezente, cu cât ajung mai repede la sprijinitorul cel mai 
puternic al prinţului, cu atât mai ferice pentru noi. 


Todiriţă Zăvoianu îşi drese glasul: 

— Iată o declaraţiune, frate Alecsandri, carele-ţi face 
cinste! Simţul datoriei este maşina progresului! El stă 
deasupra celorlalte  ambiţiuni, care  venalitatea şi 
corupţiunea opozanților ne împiedică să ajungem la 
civilizaţiune. Aşa că, frate Alecsandri, du-te cu bine! 

— Mulţămesc, surâse ironic conu Vasile. 

— Cale bună şi drum neted ca celuia din poema 
Bolintineanului... Răcni: „Pe un cal ce muşcă spuma în 
zăbale/Printre zi şi noapte, el îşi face cale.../Şi în umbra 
nopţii armasaru-i zboară/Ca o închipuire albă şi uşoară...!“ 

— „între stele luna-i cântă la vioară, râse Alecsandri. Să 
lăsăm şaga. Barbule, doream să te văd înainte de a mă urni 
la drum. Deţin o informaţiune de ultimă oră. 

Cantuniari îi îndreptă o privire încordată. Nu întrebă 
nimic, aşteptându-l să vorbească. 

— O fi gogoriţă ori ba, aceasta urmează s-o desluşeşti tu. 
Complotiştii vor folosi pentru asasinarea lui Vodă o 
maşinărie, ceva nou, o invenţiune puternică şi vicleană. 
Zvonul spune că spulberă şi distruge tot, la ceas dinainte 
rânduit. 

— Cum vine asta? 

— Mon cher, după cum ştii, eu am fugit de la Şcoala 
Politechnică! Atâta am priceput că instrumentul e iscusit, 
merge după ornic. Dacă poftesc uciganie şi prăpăd la 
ceasurile unsprezece, să zicem, apoi acestea atunci se vor 
întâmpla după poruncă, fără a fi şi eu de faţă. Las scula la 
loc potrivit şi aştept trăgând din lulea în celălalt capăt de 
târg. 

Chipul lui Barbu se întunecă. Ochii păcurii cercetau 
departe, peste cuşma poetului, încercând parcă să 
întrevadă dimensiunile prăpădului. 

— Dacă nu-i o născocire din Jules Verne, situaţiunea mi se 
pare foarte gravă! Mişelia nu poate fi ocolită, ticăloşii nu 
pot fi împiedicaţi şi dovediţi. Se uită în ochii lui Alecsandri: 


Ştiu că nu iubeşti indiscreţiunile, dar circonstanţele ne 
iartă. De unde ai novela? Persoana-i serioasă? Cine-i? 

Poetul răspunse scurt: 

— Victor Place. Mi-a şoptit-o azi-noapte, la supeul 
Oteteleşenilor. 

Cantuniari rămase pe gânduri: „Place... Consulul lui 
Napoleon la leşi. Franţuzul nu numai că prezintă garanţii 
de seriozitate, dar îi şi un simpatizant ardent al lui Vodă, 
susţinător înfocat al tuturor ideaţiunilor noi de progres...“ 

— Văd că te-am pus pe gânduri, rosti Alecsandri. O 
persoană prevenită... 

Cantuniari îşi scutură luleaua în scrumelniţă. 

— Nu ştii... Născocirea... Cel ce a făcut invenţiunea îi 
român ori strein? 

— Nu cunosc, dragul meu, şi nu văd cum ai putea afla... 

— Ar fi o cale... Ministerul de Război. 

Poetul se ridică şi îşi luă rămas-bun. Todiriţă îl îmbrăţişă 
călduros; o îmbrăţişare de urs care făcu oasele lui 
Alecsandri, în ciuda blănii, să pârâie. Încercă să-şi ascundă 
emoţiunea - Zăvoianu era sentimental -, dar avea ochii 
umezi. 

Pe sală, Stan, feciorul, cu gura până la urechi, îi făcu 
închinăciune adâncă: 

— Milărd şi coane Vasilică, drum bun! Şi nu uitaţi să luaţi 
tiutun/că Stanli, feciorul/Vă urează noroc cu ulciorul! 

Se uită la Alecsandri cu ochi strălucitori, roşu la obraji şi 
mândru nevoie mare. Adăugă modest: 

— Acestea eu le-am ticluit... 

Alecsandri râse cu poftă: 

— Bravo, Stane! Bag de seamă că tu şi stăpână-tu vă 
întreceţi în a face stihuri... Rămâi sănătos şi mulţămesc de 
urare iscusită. 

Îi strecură un napoleon de aur şi plecă râzând. 

„Bobletici amândoi... mais charmants.“ 


Irina Sutzu îşi privi mâinile fine pe care străluceau două 
smaralde magnifice. Deşi în robe de chambre şi cu părul 
prins doar în câteva ace, era tot maiestuoasă, impozantă, 
inaccesibilă. 

„Pe prinţesa Sutzu“, o caracterizase Victor Place, fin 
cunoscător al femeilor prin nație şi vocaţiune, „nu ţi-o poți 
închipui în intimitate. Ai impresia că nu-şi scoate niciodată 
coroana.“ 

Sutzu, îngândurat, pianota pe braţele fotoliului. Era una 
din rarele clipe când se aflau numai ei singuri într-o 
încăpere, fără a fi pe punctul de a primi ori de a pleca într-o 
vizită. 

Pe buzele prinţesei stăruia un surâs maliţios: 

— Printre altele, mon ami, începu, cred că nu eşti prea 
abil... 

Sutzu tresări: 

— La ce te referi? 

— La conduita ta faţă de micuța baroană... 

Prinţul avu un gest de iritare: 

— Iar începem? E o istorie terminată. 

— Din punctul tău de vedere, probabil... Din al ei, te 
asigur că nu! Tu nu cunoşti femeile... Râse: Nu eşti 
îndeajuns de suplu pentru aceasta. 

— 'Te cunosc pe tine, mi-e suficient. 

Prinţesa îşi lăsă capul pe spate şi râse, hohote distincte: 

— Încă o dovadă că nu mă înşel. Dar nu despre mine este 
vorba... Tu nu ştii de ce este capabilă o femeie blesată. 
Devine mai atroce, mai teribilă decât o fiară. Iar tu ai rănit- 
o în tot ce este mai profund: în orgoliul ei. Şi are un orgoliu 
drăcesc, crede-mă. 

— Irene, discuţiunea mi-e profund dezagreabilă, lipsită 
de bun-gust. 

— Adevărat... Părinţii noştri nu discutau între ei despre 
amanţii lor. Încă unul din rezultatele progresului. 


— 'Te rog... Doar ţi-am explicat... 

— Şi am înţeles. 

— Atunci? Ce-ţi pasă de orgoliul blesat al baroanei? 

— Îmi pasă de interesele tale. Această Lelie va încerca să 
se răzbune, să te distrugă. Dacă ar putea să te sfâşie, n-ar 
ezita o singură clipă. 

Sutzu o privi neliniştit: 

— În fond, ce ştii? 

— Tot ce mă interesează să ştiu. Pe o fiinţă ca această 
tigroaică n-o poţi abandona după capriciu, ca pe-o midinetă 
ori o slujnicuţă, fără consecinţe. E de-ajuns s-o priveşti. 
Deci, prietene, important nu e ce ştiu eu, ci ce şi cât ştie ea. 
Mă refer, bineînţeles, la aventura voastră complotistă. 

Îi privi o clipă chipul descumpănit şi zâmbi: 

— După figura ta, înţeleg că ştie destul. 

Sutzu dădu excedat din mâini. Se îndreptă nervos spre 
cămin şi, rezemându-şi gheata de grătar, întrebă cu spatele 
întors: 

— Ce pot să fac? 

„Aşa, într-un picior, seamănă cu o barză... Sau cu o 
umbrelă. Amândouă, însă, distinse...“ Îi veni să râdă. 

— Ce pot să fac? 

— Îmblânzeşte-o. 

Sutzu se răsuci: 

— Cum? 

— Promite-i, dă-i... Enfn, nu-i cunosc pretenţiunile. În 
orice caz, jivina trebuie adormită, acum, cât poate mugşca. 
Până la data conspiraţiunii. 

— Imposibil!, izbucni prinţul. Irene, te rog eu, nu te mai 
gândi la afacerea asta... 

Prinţesa dădu din cap ca un cal nărăvaş: 

— De ce imposibil? 

— Pentru că are pretenţiuni aberante. 

— Par exemple! 

Sutzu era prea enervat ca să se mai stăpânească: 


— Vrea s-o ung prinţesă Sutzu! Doamnă a României! De 
ajuns? 

— Tiens!, surâse... Numai atâta? Micuța vizează sus! Şi, 
în fond, mon ami, ce te împiedică să-i făgăduieşti chiar şi 
coroana Bourbonilor? 

Sutzu o privi scurt. Irina se amuza în chip vădit şi asta-l 
enerva. „Sapristi! Aş fi preferat o scenă! Dar dacă asta te 
distrează, n-am decât să merg până la capăt!“ 

—  Promisiuni! N-o socoti imbecilă. Pretinde drept 
garanţie o scrisoare compromiţătoare, care să te denigreze 
şi, în acelaşi timp, să conţină intenţiunile mele ferme de ao 
lua în căsătorie. Scrisoarea trebuie pecetluită, bineînţeles, 
cu sigiliul meu. 

— Atât de departe aţi ajuns? Drăguţ! De mine nu ţine 
deloc seama... Dar nu contează! Are o cutezanţă şi un 
toupet admirabile! Şi de ce nu-i dai scrisoarea? 

Prinţul se holbă şi rămase cu gura căscată, nu tocmai 
distins. 

— Tu es folle?/+ 

— Pas du tout. A la guerre, comme ă la guerre.1%) 

— Dar, respinse sufocat prinţul, aventuriera aceasta nu 
se va sfii să afişeze peste tot scrisoarea! O va publica în 
toate gazetele, n-o să mai putem scoate capul în lume! O, 
precis nu-ţi dai seama ce vorbeşti! Sunt lucruri care nu se 
fac şi nu se iartă în lumea noastră! 

Se plimba agitat, trăia, avea în faţa ochilor scandalul în 
toată enormitatea sa. 

— Linişteşte-te! Scopul scuză mijloacele. Şi nu-ţi dau o 
noutate. Dacă ieşi victorios din această aventură, zâmbi 
sarcastic, şi ajungi Domn... E ridicul să-ţi explic ce poate 
face Vodă, pentru a astupa gura unei demimondene 
compromise. Dacă pierzi, oricum ne aşteaptă pribegia. Şi 
aceasta este o idee cu care trebuie să te obişnuieşti, să fim 
preparaţi din timp, aşa cum au făcut-o familiile noastre şi 
altădată. Deci, fă-i compunerea aceea, fără ezitare et sans 
retard... 


Sutzu îşi privea soţia, nevenind să-şi creadă urechilor. 
Parcă acum o descoperea şi, într-un fel, îşi zicea că-i mai 
periculoasă decât Lelia. 

— Ce mai aştepţi? Ai acordul meu ferm. 

Prinţul şovâăia. 

— Nu ştiu cum mă va primi. Simt că nu mai are încredere 
în mine. 

— Oblig-o să aibă. Oferă-i, de pildă, informaţiuni concrete 
în legătură cu complotul. False, desigur, dar nu grosier 
false. Un fals abil. Şi â propos de falsuri... Pretinde ca 
scrisoarea să fie sigilată? 


— Da. 
— N-ai decât să foloseşti pecetea pe care o folosea 
bunicul vostru - zâmbi -, când îşi lua angajamente nu 


tocmai onorabile. Se află în casa ta de bani, într-o casetă de 
marochin verde. 

Sutzu o privi câteva clipe zăpăcit, apoi începu să râdă. Se 
apropie şi-i sărută mâna cu efuziune. 

— Eşti nepreţuită, Irene. Cu adevărat demnă de o 
coroană princiară! 

Prinţesa surâse leneş: 

— Nu deveni sentimental... Nu-ţi vine deloc. 


— Trebuie să cred că te-ai speriat? 

Baroana îl privea sarcastică, jucându-se cu scrisoarea 
prinţului. O cercetase în treacăt, şi-acum o aruncă neglijent 
pe o consolă. 

Sutzu se crispă. Indiferent de intenţiunile ce se ascund 
sub vorbe, conversaţia trebuie să rămână amabilă, tonul 
politicos. Felul brutal în care Lelia preciza o chestiune ori 
alta, totdeauna prea directă, prea în ofensivă, îl enerva, 
venea în contradicţie cu toate normele de conduită care i se 
administraseră încă din leagăn. 


Câtă deosebire faţă de Irene, regală, subtilă, desăvârşită, 
impecabilă până în vârful unghiilor poleite! 

„N-am cunoscut-o pe Irene... C'est le comble!*: Cred că 
m-am îndrăgostit de nevastă-mea!“ 

Lelia îl primise ascunzându-şi surpriza şi satisfacția, 
decisă să-şi joace bine cartea, să nu se lase „rulată“. Îi 
supraveghea orice mişcare, cea mai mică tresărire a feţei, 
se simţea ea însăşi ca o pisică flămândă, pândind gaura 
unui şoarece. 

Prinţul se cenzura şi el atent. Încerca să fie natural, 
degajat şi, cât îi permitea natura, în limitele caracterului 
Sutzu, vesel şi amuzant. 

Constatase cu oarecare surpriză că Lelia nu-l aşteptase, 
ca de obicei, trântită pe canapeaua Madame Recamier din 
budoar, într-una din savantele ei rochii de casă, sugerând 
rafinamente de harem. Era într-o toaletă sobră, lăsând să 
se vadă doar gâtul şi mâinile, deloc astăzi fatală şi cu 
dinadinsul seducătoare ci, mai degrabă - prinţul încerca să- 
şi formuleze impresia -, da, mai degrabă femeie de afaceri. 
Se simţea contrariat, dar în acelaşi timp încerca un 
sentiment de uşurare. [inuta, atitudinea Leliei nu invitau la 
intimităţi. Impulsurile prinţului erau în genere sărace, 
inspiraţiunea amoroasă fiindu-i condiţionată de _ un 
complicat concert de preliminarii. 

— Speram să te găsesc mai bine dispusă. 

— Sunt foarte bine dispusă. Ie întreb doar dacă te-ai 
speriat. Când ne-am văzut ultima oară, păreai un iepuraş 
încolţit. 

— M-ai luat pe neaşteptate, cheri. Dacă ai fi mai puţin 
impetuoasă, ai înţelege că unele deciziuni nu se pot lua pe 
loc, cer un timp în care să te obişnuieşti cu gândul... Să 
reflectezi. 

Lelia de Gunsbourg zâmbi: 

— Şi ai reflectat? 

— După cum vezi. 

— Deci, mă iubeşti. O dragoste irezistibilă! 


Sutzu râse stânjenit, arătând spre consolă. 

— 'Ţi-am dovedit-o, nu? 

Baroana îşi muşcă buza cu dinţii laţi şi albi: 

— Nevastă-ta ştie? 

Prinţul avu impresia că l-a pocnit o cărămidă în ţeastă: 
„Hotărât, toate femeile sunt nebune!“ 

— Eşti veselă! Îţi arde de glume. Păru ofensat: Credeam 
că te fac fericită. Nu-s modest deloc, dar... aşa-mi 
închipuiam. 

— Sunt foarte fericită. De ce nu mă săruţi? 

Sutzu, în general stângaci - era prea ţeapăn, prea 
protocolar, când „imbrăţişa“ cerea permisiunea înainte, iar 
după aceea săruta mâna -, o luă în braţe solemn. Greaţa 
provocată de buzele Leliei îl făcu să se clatine. 

— Sunt cam obosit, scumpa mea. Tensiunea, emoţiunile 
sunt prea puternice, dar curând totul se va fi isprăvit, slavă 
Domnului! 

Baroana îl privi printre gene: 

— Cât de curând, mon cher! 

Sutzu îşi reprimă tresărirea de bucurie. Întrebarea Leliei 
îl ajuta să-şi strecoare în chip firesc informaţiunea. Declară 
grav: 

— Cheri, eşti zingura perzoană care o află, în afară de cei 
implicaţi, desigur. Nu mai trebuie să-ţi atrag atenţiunea 
asupra secretului absolut! Atentatul va avea loc pe 28 
curent. 

Baroana păru speriată: 

— Aşa curând? Dar unde? Cum? 

— Pe Podul Mogoşoaiei... O persoană foarte sigură va 
trage cu pistolul asupra lui Cuza. 

— Cum îl aduceţi pe Vodă acolo? 

Sutzu râse: 

— Va veni singur. Când vrei miere, te duci la... albină. 
Râse încântat de propriu-i mot d'esprit: Mai ales când 
Albina e şi... decolletee... 


Ipistatul părea şi el nedumerit: 

— Ce pot să vă spun, don” căpitane? Ăsta, adică Pandele, 
nu minte. 

— Eşti încredinţat? 

— Eu sunt. Nu poate ca să mintă! Îi ţinem umbra, de nu 
pune oamenii geană peste geană. Plimbă flaşneta aia din 
Colţei până la Fântâna Roşie, îi trage o muzică, mai 
aşteaptă... Stăpânii-s muţi, nu adie o perdea, porţile 
ferecate! După înţelegere, omul pricepe că n-are ca să zic 
poştă şi pleacă în damblaua lui. Îi ţinem umbra şi la alde 
Șapte Fraţi. Stă singur de vorbă cu sticla, n-are o altă 
necesitate de conversaţie. 

Barbu îşi trecu palma peste bărbia bine rasă. 

— Ce părere ai, Dumitrescule? Să fi schimbat curierul? 

Ipistatul îşi micşoră ochiul stâng, semn că pricepe unde 
bate Cantuniari: 

— Adică, scuzaţi de un pardon, să fi mirosit opozanţii 
vânzarea ăluia? Poate ca să fi mirosit, pen' că iscoadă 
tocmită la două tabere s-a mai văzutără. Îl ţineţi minte pe 
Ulcică din uliţa Târgovişteii1%:? Slujea şi la muscal, şi la 
tiroleji, şi la şalvaragii. 

— Dă-l păcatelor pe Ulcică, altele ne ard acuma! 

— Ordonaţi! 

Barbu râse amar: 

— Aia e că nu ştiu ce să ordon! Certitudini nu avem, ci 
doar presupuneri. Adevărat, cunoaştem urzitorii, dar nu şi 
uneltele. Dacă născocirea aceea năprasnică nu-i basm, 
unde şi cum o dibuim? Bănui că vor încerca să-l răpună pe 
Vodă la unul din spectacolele Albinei di Rhona. 

— Pardon de indiscreţiune, de ce? 

Barbu îşi ciupi uşor obrazul... „Hm! De ce?“ 

— Pentru că se grăbesc. Să nu apuce Vodă să legifereze 
reformele făgăduite. Din pricina bolii, Vodă nu părăseşte 


palatul. lar acolo nu se pot strecura, cel puţin în cestiunea 
aceasta garantez. La spectacol însă se va duce. S-a anunţat 
şi-n gazete... Dar în care anume zi vor da lovitura? Ilacă ce 
trebuie să aflăm, „cu necesitate“, cum zici dumneata. 

— Şantanista dă doar trei scene, pot ca să vă spun, că-mi 
vine gazeta acasă, după abonament. Pe 26, 27 şi 28 corent. 

Barbu pocni din degete: 

— Ei, asta e! Când? În care zi din ăste trei? 

— Da” ce, Vodă se duce la toate panaramele? 

— La toate, surâse Cantuniari. În fiecare zi se joacă altă 
panaramă - un vodevil, o farsă cu danţuri şi o comedie, 
reprezentaţiune extraordinară, unde-şi dau concursul şi 
artiştii noştri Magheru, Botez, Gestian, Pratto, în fine... 
Biletele s-au fost reţinut de o lună. 

— Etete, drăcie! se miră ipistatul fără să se ştie de ce. 
Don' căpitane, nu face pentru ca să intraţi la griji. Aflăm noi 
ziua conspiraţiunii. 

— Trag nădejde, Dumitrescule. Pe Pandele nu-l scăpaţi în 
continuare din ochi. Eu mă duc la Ministerul de Război. 
Poate  dibui acolo persoana inventatorului. Asemenea 
născocire, chiar dacă a rămas simplă propunere ce s-a fost 
îngropat într-un dosar de arhivă, nu se poate să nu lase 
urmă cât de măruntă. Ce mai face coana Lisaveta? întrebă 
îmbrăcându-şi blana. 

Nae Dumitrescu zâmbi încântat. 

— În fiece dimineaţă vă prezentează complimenturi. Doar 
că eu, scuzaţi de un pardon, uit să vă ţin la corent... Altfel, 
vrednică, cinstită, onorabilă. 


Prima persoană pe care o întâlni la Ministerul de Război 
fu generalul Iorgu Grănişteanu. Era roşu în obraji, bine 
dispus, ochii îi străluceau după „micul întăritor luat la 
Hugues, căci, oricât ai fi de oştean, geruiala n-o răpui cu 
spada...“ 

— Ce faci, mon cher? Nu te mai vede omul pe nicăiri! 

Barbu îi strânse mâna întinsă: 


— Vă salut, domnule general. Treburi... 

— Treburi?! se miră Grănişteanu sincer. Ce treburi? 
Ţara-i liniştită, opoziţia a amuţit, se anunţă un sezon 
extraordinar, Vodă ne-a promis sărbători feerice, aşa că ce 
treburi aveţi voi acum, la Siguranţă? Jucaţi ghiulbahar şi... 
dolce farniente! Îl bătu amical pe umăr: Las' că vă ştiu eu 
pe voi, şmecherilor! Vă văietaţi, ca să vă ascundeţi căscatul 
de după somn prea îmbelşugat! 

— Aşa e, domnule general, surâse convenţional Barbu. 

Grănişteanu era de fapt un ins nevinovat, naiv, sincer. 
Nefiind însă prea isteţ, îşi închipuia anevoie că nu toţi 
oamenii îi seamănă. Un destin amabil îl ferise de decepţiuni; 
până azi, la cincizeci şi cinci de ani, nu cunoscuse încă 
ipocrizia, trădarea, hainia semenilor. Lelia de Gunsbourg 
avea să-i mânjească cu dohot imaginea trandafirie asupra 
existenţei, dar în dimineaţa mohorâtă de iarnă, acolo, pe 
treptele ministerului, încă n-o ştia. lar zvonurile despre 
liniştea şi binele ce domneau într-un Bucureşti paradisiac i 
le strecurase anume Siguranţa pe diverse căi, pentru a o 
deruta, la rându-i, pe baroană. 

— Ştiu că nu-i aşa, Taliene, râse generos generalul, 
Siguranţa îi mereu trează, dar îmi place să şuguiesc. Totuşi 
mai  găseşte-ţi vreme şi de petrecere... Des petits 
amusements... Asta nu face rău nimănui şi mâini-poimâini 
te pomeni că ţi-ai prăpădit tinereţea, fără a lua seama, şi nu 
ştii pe ce uliţă s-o mai caţi. Îi întinse mâna cu aceeaşi 
cordialitate: Ne vedem desigur la  reprezentaţiunile 
italiencei... Aud că va fi ceva magnific!... Şi sărutăm dreapta 
cucoanei Vasilena. Îi ducem dorul... 

Barbu cobori în arhivă. Se afla în beciurile ministerului şi, 
de fiece dată, se rătăcea în labirintul de dulapuri înalte, 
ticsite de dosare, care brăzdau în şiruri încăperea uriaşă, 
încercând să dea de Ciolac, şeful serviciului. Degeaba 
strigai, bătrânul era fudul de urechi, chiar dacă nu de-a 
binelea. Surzenia însă nu şi-o recunoştea, punând-o pe 
seama unei concentraţiuni totale, în care-l scufunda truditul 


la dosare. Până la urmă îl găsi, gălbeior, boţit, cu pince-nez- 
ul alunecat spre vârful nasului lăcrămos şi mânecuţe negre 
de serj până la coate. Oriunde l-ai fi întâlnit, gândea Barbu 
amuzat, nu l-ai fi putut lua drept altceva decât era: 
amploiatul-şoarece de birou, mohorât, modest, truditor, 
neînsemnat, devotat slujbei până la fanatism. Individul umil 
despre care nu-ţi puteai deloc închipui la ce visează şi ce 
face el acasă, în timpul liber. 

— Bun găsit, nene Ciolac! 

Bătrânul îl privi peste ochelari şi zâmbi ştirb: 

— Vă salut, musiu Cantuniari. 

— Ce mai faci? 

— Mulţumesc de politeţ, dar nu pentru daravelile mele 
aţi venitără dumneavoastră şi cum că ce fac junghiurile 
madamei Ciolac. Ce poftiţi? 

Barbu râse. Ăsta era bătrânelul. Direct, nu-i plăcea vorba 
lungă şi te lua repede cu timpul măsurat, ca să nu-ţi 
vorbească despre ale lui. Ziua de lucru i se părea prea 
scurtă şi dorinţa lui supremă era să apuce, până a ieşi la 
pensie, să facă ordine deplină în harababura ce-o găsise în 
minister. Până acum câţiva ani, lucrase la Departamentul 
Finanţelor. 

— Nene Ciolac, mă interesează autorul unei invenţiuni 
cam năstruşnice. 

Bătrânul dădu din umeri: 

— Toţi nebunii la noi, musiu Ialianu... pardon, Cantuniari, 
da' eu aşa v-am apucat neamul. 

— Zi cum îţi vine la îndemână, râse Barbu. 

— Cum vă spuneam, ca acilea năzbâtii n-am mai pomenit! 
Eu zic că n-au inşii ce face, n-au griji! De perpetumobile nu 
mai vorbesc. E săptămâna şi perpetul! Altu' a născocit 
viteaza marmită, o strachină pe roţi să hrănească oştenii în 
marş, adicătelea să nu-şi tragă ăia sufletul nici când 
îmbucă, altu' a venit cu cortelul antischijă... Într-o mână 
umbrela, în cealaltă flinta! 


— Ei bine, îl întrerupse Barbu, eu am venit pentru altă 
drăcovenie. E vorba de o sculă care explodează la ceas 
anume rânduit, fără a fi stăpână-său de faţă... Cred că... 

Bătrânelul îl opri: 

— Gata, musiu, ştiu despre cine-i vorba! Un amărât, 
Cornescu, slujbaş la Finanţe. Trudeşte la năzbâtia aia de 
vreo cinşpe ani... Îi trăsnit rău, altfel om ca toţi oamenii, 
cuminte, la locul lui, cu frica lui Dumnezeu şi a nevesti-sii... 
Că ţine pitici sub căciulă, sărmanul nu are vină. Staţi numai 
să vă scot dosarul... 

În stradă, Barbu opri cea dintâi sanie fără muşterii: 

— Uliţa Şoldani, jupâne! 

— Nu cunoaştem, coconaş, spuse vizitiul peste umăr. 
Trupul gros îl împiedica să se răsucească. 

— Calea Craioveii101+, că de-acolo nimerim lesne. 

— Nici Craiovei nu cunoaştem! 

— Calea Craiovei sau Podul Calicilor! Ce naiba, omule, se 
miră Barbu, ce mai ţii biciul ăla în mână dacă nu cunoşti 
târgul?! 

— Calicilor cunoaştem... 


„.„„Acest testament olograf scris în întregul său, datat şi 
subscris de mine, s-a făcut astăzi în Bucureşti, la 20 în luna 
Decembrie 1863 calendarul nou sau 7 Decembrie 
calendarul vechiu, în patru exemplare asemenea, din care 
unul îl voiu încredința preaiubitei mele soţii Elena Doamna, 
unul  Preasfinţiei Sale Arhiepiscopul Calinic Miclescu, 
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, unul căpitanului Efrem 
Ghermani şi unul se va găsi în portofelul meu roşu care se 
deschide cu numerele 5 5 55. 

Orice dispoziţiune şi testament anterior acestuia sunt şi 
rămân desfiinţate. A.I. Cuza.“ 


Vodă vâri exemplarele într-o mapă pe care o ascunse într- 
un sertăraş secret al biroului, încuie şi răsuflă uşurat, cu 
sentimentul că s-a lepădat de grea povară. 

Deşi slăbit de boală, suflând greu din pricina astmei, 
clătinându-se pe picioarele nesigure, Alexandu Ioan nu se 
gândea la moarte. „Dar măsuri de precauţiune sunt 
totdeauna necesare. Viaţa omului“, filosofă în gând târându- 
se spre pat, „ca oul în mâna copilului, flacără în bătaia 
vântului. lar dacă ţi-a fost drag cineva şi ceva, apăi dragul 
acesta nu osteneşte nici după ce ţi-ai dat ultima suflare. Şi 
parcă altfel pleci la drumul cela neştiut, drumul ce nu duce 
nicăieri, ştiind că pe toate le-ai orânduit şi lăsat în urmă cu 
înţelepciune şi inimă dreaptă.“ 

Şi dacă Dumnezeu i-a hotărât sorocul, ochii îi închidea 
liniştit. Avusese grijă să-i asigure zile tihnite Elenei 
Doamna, viitorul nevârstnicilor Alexandru şi Dimitrie, dar 
mai presus de toate îi poruncise Kogălniceanului cu limbă 
de moarte cum avea să opintească pentru binele naţiei. El 
era cel sortit să continue opera lor abia începută, să 
desţelenească mai departe drumul spre culmile visate încă 
din juneţea lor. Nu-i încredința nici un exemplar din 
testament, temând spaima şi durerea lui Mihalache, să nu-i 
dea încă o pricină de a se împotrivi deciziunii sale de a 
înfrunta cu fruntea sus, dinaintea întregii ţări, complotul 
opoziţiei. Vodă râse încetişor. Ca mulţi oameni superiori şi 
mari bărbaţi de stat, Mihalache era superstiţios, dădea 
crezare semnelor pe care le răstălmăcea în păcuriu. Când 
auzea de moartea vreunui apropiat, se trăgea cu 
discreţiune de marginea de sus a urechii - cum îl învățase 
mumă-sa când era mititel, adică să crească mare, deci să 
trăiască - la cuvântul testament bătea în lemn, marţea nu ţi 
se urnea la drum nici mânat cu biciul, toate zilele de 13 
erau rupte din calendar; pe zi de 13 nu-şi părăsea locuinţa, 
nu lua nici o deciziune însemnată şi, deşi hulpav, mânca de 
post... 


Cuza îşi strânse halatul de brocart căptuşit cu blană în 
jurul trupului şi se aşeză în jilţul de lângă cămin. Închise 
ochii. Trebuia să se destindă, să alunge pe cât îi sta cu 
putinţă orice urmă de suferinţă şi mai ales de slăbiciune. 
Apelă la vechiul său sistem de concentrare şi, peste câteva 
minute, chipul, deşi încă tras, deveni limpede, neted, ochii 
îşi recăpătară însufleţirea plină de scânteie şi viaţă care îi 
fermeca pe ceilalţi. 

Acum putea să-l primească pe feciorul Talianului. 

Barbu cerceta făptura lui Vodă cu inima strânsă de 
durere. Îl neliniştea desigur figura stoarsă de bolişte, dar, 
mai cu seamă, îl impresionau mâinile Domnului. Fine, 
prelungi, cu venele bulbucate, atârnau de o parte şi de alta 
a jilţului, stoarse de vlagă; mâini din care viaţa se alunga cu 
picurişul. 

Una din rarele bucurii de care are parte un principe este 
dragostea nefăţărită a supuşilor săi. Istoria cunoaşte puţini 
dintre aceştia, căci cel ce stăpâneşte într-o mână ţine 
sceptrul, în cealaltă cnutul. lar omul nu-i câine să lingă 
ciubota stăpânului, după ce i-au fost fărâmate oasele. 
Oameni blajini în scaune crăieşti s-au fost întâmplat 
arareori. Puterea - spre a o dobândi şi apoi a o păstra - 
presupune tărie de vârtute, iar aceasta e însoţită mai 
totdeauna de brutalitate, nemilă, lipsă de scrupuluri, crez 
fanatic într-o idee, dar cel mai repede în sine însuşi, Ursitul, 
alesul între aleşi. Cine nu împărtăşeşte crezul e înlăturat 
din drum fără cruţare. 

Alexandru loan Cuza făcea parte dintre cei puţini. Nu o 
dată avusese ocaziunea să constate dragostea pe care i-o 
dăruia poporul său: plugari, târgoveţi, o parte din 
boierimea ţării - luminaţii - îi închinau cele mai nobile 
simţăminte, Alexandru loan era steaua lor, norocul unui 
popor urgisit, depozitar de idealuri şi nădejdi, părinte şi 
cârmuitor blând. Cuza nu urcase treptele tronului retezând 
capete, nu-l păstra cu flinta, barca lui nu plutise niciodată 
pe o mare de sânge şi lacrimi. De aceea nici nu simţea 


teama. Teama - visul rău al tuturor tiranilor autocraţi, 
stăpâni nemiloşi al căror ideal şi obsesiune, cum spunea 
Mihalache Kogălniceanu, este preamărirea numelui şi 
persoanei lor, nu fericirea naţiei... Şi bieţii nu-s de pizmuit! 
Trăiesc la rându-le tirania spaimei de o dreaptă răzbunare. 
Teroarea ei. 

Vodă Cuza se preumbla nestingherit pe ulițele 
Bucureştilor, în strai de colonel, însoţit doar de un aghiotant 
ori de franţuzul Baligot de Beyne, şeful său de cabinet, intra 
în prăvălii şi locante, stătea de vorbă cu oamenii, le asculta 
păsurile, şuguia cu ei, primea cu plăcere cafeluţa oferită de 
vreun târgoveţ mai îndrăzneţ în modesta sa gospodărie. 

Neuitată avea să rămână în mintea bucureştenilor şi a lui 
Cuza primirea entuziastă pe care i-o făcuse poporul cu 
patru ani în urmă, când sosise în Capitală ca Domn al 
Principatelor Române. Tocmai dincolo de Otopeni, călăreţi 
cu leute tricolore îl întâmpinaseră cu buchete magnifice de 
flori, de se minunase însuşi Vodă de asemenea codru înflorit 
în miezul lui Făurar, iar de la pădurea Băneasa aşteptau pe 
amândouă părţile şoselei zeci de mii de oameni. Arcuri de 
triumf erau presărate pretutindeni, iar cel mai mare fusese 
înălţat la intrarea în oraş. 

Scria gazeta Naţionalul din 24 februarie: 

„Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce 
fu duminică?... Pana... nu poate descrie acel entuziasm. 
Numai aceia ce au văzut acele zecimi de mii de oameni ce 
împlea strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi 
mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi 
acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi 
decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări 
nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau 
pe Prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în 
distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, 
precum nu a mai văzut Capitala noastră, trebuie, zic, să se 
fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi bine 
toată mărimea acestei sărbători.“ 


Amestecat în mulţime, Barbu avea obrajii plini de 
lacrămi. Nu era singurul. De bucurie plângeau peste o sută 
de mii de oameni ieşiţi să-l întâmpine pe Cuza Vodă, care 
împlinea un vis străvechi al românilor. Se afla pe Podul 
Mogoşoaiei, înţesat de lume. Ferestrele şi acoperişurile 
erau ticsite, fâlfâiau steaguri, cântecele şi clopotele celor o 
sută treizeci de biserici ale Capitalei umpleau de sărbătoare 
văzduhul. În faţa teatrului fuseseră ridicate piramide de 
brazi verzi cu lumini colorate, un mare portret al lui Cuza 
străjuit de zeițe - Justiţia, Abundenţa, Gloria - domina piaţa, 
şaluri scumpe, ghirlande de flori şi desene mitologice 
aluzive la unirea ţărilor şi gloria domnitorului fuseseră 
atârnate de ferestre şi balcoane. Domnul, în uniformă 
azurie cu ceaprazuri de aur, vestă sângerie şi cizme înalte 
de glanţ, zvelt, chipeş, zâmbitor, le păru tuturor arhanghel 
pogorât din ceruri. 

Impresionat peste măsură, copleşit de aceeaşi stare de 
beatitudine care cuprinsese mulţimea, Barbu îi jură în gând 
„arhanghelului“ credinţă vecinică... Nutrea un singur vis: 
să-l poată sluji, serv umil gata la orice jertfă... 

— Doar n-oi fi plângând, Taliene! 

Vodă îl cerceta sincer înveselit: 

— După cum te arată chipul, mi-ai şi pus grâul la fiert. 

Barbu scutură din cap, ruşinat de a fi fost surprins, de a 
nu-şi fi putut stăpâni emoția. 

— Alteță! V-am spus-o şi rândul trecut. Vă asumaţi un risc 
prea mare... Nu-mi permit să dau poveţe Înălţimii Voastre... 

— Dar? râse Cuza. Acum urmează necesarmente un dar! 
Nu te sfii! 

—  Cutezanţa nemăsurată, preanobilă însuşire, nu-i 
totdeauna leac şi nici soluţiune. Mari generali... 

Cuza îl întrerupse: 

— Ai luat meteahna Kogălniceanului. Acela ţine discursuri 
şi în iatac. 

— Măria Ta! Putem dovedi complotul şi pe autorii lui fără 
să vă primejduiţi viaţa. 


Vodă dădu hotărât din cap: 

— Nu, Cantuniari. Hotărârea mea e de neîntors. 
Conspiratorii trebuie dovediţi nu mie, primului-ministru, 
poliţiei, ci întregii ţări. Voi fi acolo, printre oameni, arătând 
că nu mi-e teamă, pentru că nu mă ştiu singur, pentru că 
trebuie să fiu alături de poporul meu în toată clipa, dar 
dintâi şi dintâi la primejdie. Căci ei nu pe Principele Cuza 
vor a-l asasina, ci idealurile şi viitorul naţiei. Da! Trădarea 
trebuie dovedită, dar fără a ne face însă iluziuni că-i pe veci 
răpusă. Vom câştiga însă un răgaz pentru împlinirea 
marilor nădejdi... 

Rămase tăcut o clipă, apoi începu să râdă: 

— Te mustram de discursuri şi iacă am început şi eu a 
ţine cuvântări! Rămânem înţăleşi, dară... 

— Voia Măriei Voastre, se înclină oftând Barbu. 

— Cât despre cele destăinuite Kogălniceanului... 

Îl privi lung. Barbu îşi simţi obrajii năpădiţi de ocară şi 
ruşine şi plecă ochii. 

— „..pentru indiscreţiune şi poruncă nesocotită, de-amu, 
te-om certa altă dată... În zile mai bucuroase... 


CAPITOLUL XI 


Păcatul cel mai mare al prinţului Sutzu, socotea Irina, 
nevastă-sa, era opacitatea, o anume îngustime pe care o 
dovedea în relaţiile sale cu oamenii. Spre deosebire de 
străbunii săi, Draco, originari din Egipt, poposiţi la 
Constantinopole în veacul al XVIl-lea, oameni cu o 
inteligenţă suplă, adaptaţi vremii lor, cu un minunat simţ al 
orientării şi al contactului uman, strănepotul Constantin era 
obtuz, încorsetat de principii, total rătăcit în păienjenişul 
relaţiilor sociale. 

Prea mare boier - os de domn! -, dispreţuia sângeros 
orice fiinţă de stirpe mai puţin nobilă, încredinţat că rangul 
şi calităţile spirituale sunt pe aceeaşi măsură, se însoțesc în 
chip necesar. În înfruntările sale politice dovedea aceeaşi 
rigiditate de idei, pricină pentru care îşi desconsidera 
apriori adversarii. 

„Nu-i crede pe alţii mai proşti decât tine“, îl avertiza 
mereu prinţesa lrina. „Dacă-l cheamă Popescu, nu 
înseamnă că-i neapărat un neghiob.“ 

Sutzu ridica din umerii ţepeni, osoşi, parcă sculptați în 
lemn, declarând arogant, pe nas: 

— Un Popescu! Un Ciomârtan! Un Paraschiv! Plebe, ma 
chere. Plebe şi pleavă! Inteligența este productul rafinat al 
unui şir de generaţii care au gândit şi au ţinut condeiul în 
mână. Mintea are şi ea tradiţiunile ei... 

Prinţesa Irina îşi ascundea zâmbetul, reflectând la 
tradiţiunile şi rafinamentul lui jupân Diamantaki, înaintaşul 


Şuţzeştilor, „un lăptar norocos“, carele cu două veacuri în 
urmă izbutise să facă parale. 

Deşi născută dintr-o prinţesă Mavrocordat, pe Lelia de 
Gunsbourg Sutzu o considera tot ţoapă. Dintâi că mamă-sa 
fusese o aventurieră - şi în aventură prinţul nu vedea 
cutezanţă, agerime, spirit mlădios, ci doar „sminteală şi 
lipsă de zeriozitate“ - iar tatăl Leliei, de a cărui nobleţe nu 
era deloc sigur, fusese un paladin ceva mai subţire, căci 
oricum altceva era să fii un malotru din Francia şi alta de pe 
malurile Dâmboviţei. 

Şi o ţoapă - lex! - nu se putea măsura cu un descendent 
al faraonilor. Trăia intens această convingere - nu doar faţă 
de Lelia, bineînţeles - dar, distins până în vârful unghiilor şi 
dincolo de ele, nu o articula în cuvinte decât faţă de 
nevastă-sa sau persoane foarte intime, desigur, tot de sânge 
albastru. 

Pe Lelia, deci, o nesocotea de pe poziţii patriciene, fapt la 
care mai adăuga o eroare: dispreţuia în general femeile; nu 
le cunoştea, după cum observase prinţesa Irina, şi, mai ales, 
nu o cunoştea pe Lelia. 

În schimb, baroana cunoştea oamenii, având intuiţia 
aceea rară, înnăscută, a naturii umane şi care face uneori 
ca ochiul unui copil de zece ani să fie mai pătrunzător decât 
al unui sexagenar; pe Sutzu îl citise până în străfundurile 
fiinţei sale. De altfel, prinţul avea o personalitate rectilinie, 
lipsită de sinuozităţi, rigidă ca şi înfăţişarea sa. Dacă 
individualitatea ar fi avut culori, Sutzu ar fi fost doar negru, 
sau alb, sau verde, fără nici un fel de nuanţă. Pe scurt, 
baroana îi precizase încă de la începutul relaţiei lor 
coordonatele principale ale caracterului: egoism sălbatic, 
inteligenţă mărginită, nemăsurată îngâmfare, ambiţie 
mistuitoare. 

Nu-l ştiuse însă şi escroc. Scrisoarea compromiţătoare îi 
stârnise de la început îndoială. Un asemenea act nu făcea 
parte din „aparatul“ de viaţă a lui Sutzu şi fusese convinsă 
că, înfruntând orice risc, prinţul nu va accepta să ofere o 


garanţie care în lumea sa echivala cu o sinucidere pe plan 
social. Şi atitudinea lui în timpul vizitei trăda o nesiguranţă, 
ceva louche, o intenţie subterană. 

Fără să stea pe gânduri, în aceeaşi zi, verifică 
autenticitatea pecetei. 

„Caraghiosul!“, râsese baroana înveninată. „Îşi închipuie 
că are de-a face cu un copil mic!“ 

Îi arătase epistola lui Rech, giuvaiergiul de pe Podul 
Mogoşoaiei, furnizorul Casei domnitoare şi al întregului 
protipend. Baroana era una din clientele bune, şi neamţul o 
servise cu toată solicitudinea. Pecetea nu era valabilă, 
lipsindu-i din cel de-al treilea câmp gheara de leu... 

Lelia părăsise prăvălia cu un zâmbet rău: En garde, 
monseigneur! 


Nu putea pretinde că e frig în odaie. Dimpotrivă, aerul 
din iatacul Leliei i se părea mai înăbuşitor ca într-un harem. 
Harem! Figură de stil, bun înţeles, căci nici un picior de 
ghiaur nu pătrunsese vreodată în lăcaşurile de desfătare 
ale sultanilor şi nici măcar de credincios, dacă nu fusese 
descotorosit de anume detalii fizice. Două sobe de porțelan 
duduiau, arome felurite - flori, hârtie de Armenia, lemn de 
tec, tămâie, esenţă de tuberoze - îmbălsămau puternic 
încăperea, până la migrenă. 

Ionică Miclescu, într-un halat bogat de caşmir (al cui o fi? 
îl schimbă la fiece ibovnic?), puse pe umerii Leliei un şal 
spaniol care o învăluia în întregime. Baroana îl privi 
surprinsă. Îşi ştia trupul fără cusur, iar efectul de 
somptuoasă mantie al părului despletit era desăvârşit şi 
sigur. Despuiată şi despletită - era un privilegiu pe care toţi 
amanţii ştiuseră să-l aprecieze şi să-l onoreze. 

— Nu-ţi place? 

Ionică Miclescu îşi coborî genele frizate. Îmbujorat ca 
după somn, bălan şi cârlionţat, părea un copil. 

— O!, exclamă înduioşată Lelia. Băieţelul meu e pudic! 
Mon Dieu! Vous autres, moldovalaques!!1%2:+ Atâta candoare 


la cel mai vestit Don Juan al Principatelor! Nu mă 
aşteptam... 

Ionică bombăni alintat: 

— Nu-i vorbă de candoare... Mă tulburi... Şi nu te lua 
după tăti legendele. 

Ionică nu era desigur cel Casanova, frânge-inimi, pe care- 
| zugrăvise Alecsandri baroanei, dar nici neînţărcat nu 
rămăsese. Nu-i plăcea însă „dragostea de pehlivancă“ a 
Leliei, scamatoriile în amor, sataniceasca ştiinţă a 
dezmierdărilor, care-i purtau gândul la anume case din 
Paris, unde, pentru atâţia şi atâţia franci, îţi cumpărai 
mângâierile cu ceasul. 

„Deosebirea-i că nu cumpăr - ba-s cumpărat! Şi nu-i cu 
ceasul, ci cu noaptea; cât despre lux, marile curtezane, ca 
Dridri Pompon ori Louise Marckaud, n-o întrec...“ 

Lelia se apropie de samovarul rusesc, o piesă uriaşă de 
argint masiv. Turnă ceaiul în ceştile fragile, un porțelan 
străveziu cu păuni de aur. Lichidul verde avea adâncimea 
smaraldelor. 

— Indian? întrebă Miclescu spre a răsuci vorba. 

— Da. Îl iubesc mai mult decât pe cel chinezesc. 

— Cu aista o doftoriceşti pe Kio? 

— Kio! râse baroana. Ce idee! 

— Spuneai că-i guturănită. 

— Kio, rosti Lelia cu glas alintat, îi o fiinţă gingaşă, 
deprinsă cu meleagul însorit, se înfruptă doar cu poame 
rare, ca şi stăpână-sa. 

— Fireşte, făcu Ionică neştiind ce să spună. 

— Când te gândeşti, ei îi datorăm fericirea noastră. Îi 
strecură printre gene o privire subţire: Ştii, m-am gândit 
mult la istoria aceea... 

Miclescu ridică sprâncenele: 

— „şi am rămas cu o îndoială, urmă baroana. 
Întâmplarea parcă a fost iscată anume... 

Ionică simţi că îngheaţă, dar se strădui să surâdă. 


— Sigur că a fost o situaţiune premeditată. Tâlharii 
urmăreau recompensa. Şi au obținut-o. 

— Aşa socoţi? întrebă Lelia. 

Vorbea în doi peri, dar şi lonică făcea pe cela naivul, 
căruia nici prin gând nu-i trece idee de şarlatanie. 

— Cum altfel? Câte parale o cerut şatrariul, atâta o 
primit. 

— Şi recompensa ta? 

Ionică îşi aminti de o scenă galantă surprinsă într-un 
salon din Paris. Luă ceaşca din mâna Leliei şi-i sărută 
delicat vârful degetelor. 

— Iată recompensa mea. Sunt cele mai frumoase mâini 
din Bucureşti. 

— Mincinosule! surâse Lelia. Dar eşti drăguţ... 

— lar matale magnifică. 

Lelia îşi înfăşură şalul mai strâns în jurul trupului. Sub 
pleoapele mult coborâte se zărea doar o aţă, strălucitoare. 

— A quoi pense-tu? 

Baroana îşi ridică privirea. Luciul era atât de puternic, 
încât Ionică Miclescu avu impresia pentru o clipă că ard: 
ochi de Lucifer. 

— La recompensa ta... 

— Mais c'est ridicule, chere amie, păru indignat 
Miclescu. Argaţii umblă după recompense! 

— Dacă te gândeşti bine, surâse Lelia, toţi argăţim pe 
undeva. 

— Ba, pardon! Eu pe nimeni şi niciunde! Har Domnului, a 
avut grijă babaca să nu-mi plângă chimirul. lar cine are 
parale şi minte destulă ca să se bucure de ele, nu face sluj 
nici la Vodă. 

Baroana râse: 

— Chiar la Vodă mă gândeam... E un bărbat şarmant, iar 
eu am o slăbiciune pentru acest soi de oameni... 

— I-ai pus gând rău? Ce te faci cu madame Obrenovici? 

— Eu vorbesc serios acum... Mi-e simpatic Cuza, iar pe 
tine te iubesc... 


— Afurisit să fiu dacă înţeleg... 

Lelia urmă visătoare, fără să-l privească: 

— Mi-ai spus mai deunăzi că ţi-e prieten. lar les amis de 
mes amis... Sunt în măsură să-l ajut... Un mic-mare 
serviciu... 

Miclescu o cercetă cu ironie vădită: 

— Pemeile frumoase îs în genere mai darnice cu 
dandanalele. 

— Eşti prea tânăr pentru apoftegme, dragul meu. Mai 
ales că nu totdeauna sunt şi înțelepte. De la persoane de 
mare încredere am aflat că, la sfârşitul acestei luni, se va 
atenta la viaţa lui Vodă. 

Ionică dădu din mână a lehamite şi începu să râdă: 

— Comploturile împotriva lui Vodă au ajuns basmul cu 
cocoşul roşu! În fiece săptămână auzi de un altul. 

Baroana se încruntă: 

— Nu-ţi cer să mă crezi, ci doar să-l informezi pe Cuza. 
Pe el şi nu pe altcineva, şi cu toată discreţiunea cuvenită. 
Crima au de gând s-o înfăptuiască la una din reprezentațiile 
Albinei di Rhona. Mai mult ca sigur, pe 26. 

Sutzu îi spusese 28. Putea fi deci încredinţată că 
atentatul va avea loc la oricare alt spectacol al italiencei, în 
afară de cel de marţi 28 dechemvrie. În total, Albina avea 
trei spectacole, pe 26, 27, 28. 

— Cine-i autorul? Ori poate-s mai mulţi... 

Părea că o ia în glumă, încordarea i se citea însă în 
vibraţiunea nărilor şi nervozitatea cu care îşi masa maşinal 
grumazul. 

O flacără neagră reteză privirea baroanei. 

— Prinţul Constantin Sutzu. Nu-i singur... Trebuie să-ţi 
dau detalii. 

Zăboviră până târziu. Zorile băteau cu degete albastre la 
fereşti, smulgând petalele florilor de gheaţă. 


Înainte de a-l aborda pe Dimitrie Cornescu, Barbu 
dăduse târcoale coşmeliei din uliţa Şoldani. Casa fusese 
cândva arătoasă: avea zid de piatră, odăi multe, curte mare, 
acareturi. Vremea însă şi sărăcia o măcinaseră. Câte nu se 
cereau drese? Acoperişul ştirb - olanele parcă anume 
fuseseră smulse -, zidurile leproase, mâncate de igrasie şi 
cu tencuiala sărită, treptele ciobite, îngeraşii de ipsos ciungi 
de o aripă ori de amândouă. 

Cucoanele Cornescu nu-i făcură o impresie mai prosperă. 
În făptura madamei Anthiţa, uscăţivă, iutacă, şuie, aducând 
cu o salcă plângătoare, Barbu desluşi toată drama unei 
existenţe acrite de lipsuri, trăind zi de zi aceeaşi obsesiune: 
păstrarea hramului de cocoană în mahala, cu preţul unor 
sângeroase economii. Câtă trudă şi fantezie, gândea Barbu 
Cantuniari, cheltuite la lumina lămpii cu gaz, pentru ca 
pălăria de acum cinci ani ori rochia cea neagră de canavăţ 
din trusoul fostei demoazele Anthiţa - ehei, unde mai 
găseşti ştofele de altădată? -, să pară, dacă nu noi, măcar 
mai altcum decât trenţele ponosite care spânzurau pe ea şi 
pe fie-sa. O panglică de satin colea, un nod de catifea 
dincolo, un guleraş de horbotă, o centură nouă, păreau să 
le mai împrospăteze şi, oricum, aveai cu ce ieşi la biserică. 
Mode nu puteau să-şi facă, asta o ştia şi Masinca, fata, care 
de trei ani, de când îşi ridicase coadele în vârful capului, 
purta aceeaşi pălăriuţă de pai florentin. În fiece primăvară 
schimba doar florile. Anul trecut fuseseră roze, în celălalt 
cicoare şi maci, acum chibzuia la bucheţel de violete. 

Era urâtă, biata, ştearsă şi, deşi încă foarte tânără, îi 
citeai de pe acum în ochi spaima celibatului, foamea după 
un bărbat, oricum o fi el, strâmb, bătrân, dar să-şi facă şi ea 
rândul, acolo... 

Şi, totuşi, Corneştii, îşi zise Barbu, dăduseră peste ceva 
parale. Cucoanele fuseseră zărite în câteva rânduri 
încărcate de târguieli, iar mai alaltăieri, spuneau vecinii 
galbeni de pizmă, ditamai chervanul lui Feller - negustorul 


de pe Podul Târgului de afară!1%: - le umpluse ograda de 
mobilă: salon nou plin de bronzuri, două crivate cu tăbliile 
pictate cu Ochiul Domnului, sofale, şifoniere şi câte altele... 
„Şi era ea cucoana Anthiţa ţâfnoasă şi fudulă - pe găurile de 
la zdrenţe, vezi bine, pe ce alt? -, dar acum umblă cu nasul 
pe sus, grozăvenie, zici că i-a înfipt cineva ciomag sub 
bărbie şi cercetează doar după cuiburi de barză...“ 

„Astea sunt flămânde rău şi, după post de o viaţă, nu lasă 
pe nimeni să le smulgă blidul de la gură“, gândi Barbu şi 
decise să-l caute pe Cornescu la Vamă, unde se afla 
impiegat. 

Pe bietul Cornescu îl încercau toate deodată: era 
surprins, speriat, mândru, circumspect. 

— Ciudat, rosti pipăindu-şi mustaţa rară, asudată de 
emoție, că v-aţi amintit de invenţiunea mea. Sunt ani de zile 
de când bat scările ministerului... Încă de sub domnia lui 
Vodă Sturdza. Urechi surde, chicoteală, batjocură... lată 
interesul de care vorbeaţi dumneavoastră dovedit de 
cârmuire pentru sciinţă şi inventatori. Ehei! Să fi trăit eu în 
Francia ori în Switzera, nu mai zic în Englitera... 

Barbu, care îi dădea dreptate în sinea lui - cunoştea 
nepăsarea şi neîncrederea dregătorilor pentru tot ce-i 
product şi născocire românească, în afară de merinde şi 
udătură - căuta justificări: 

— Domnule Cornescu, nu încape comparaţiune. Mai 
mereu ne-am aflat între marile imperii şi poftele lor. 

Cornescu dădu din umeri. '[inea capul în piept, slab, 
jerpelit, neajutorat. Semăna cu un cocostârc trist, cu penele 
ciugulite de molii. 

— Aşa o fi, cum ziceţi dumneavoastră, spuse mecanic. Eu 
ce treabă am? 

Expresia chipului era limpede: „De ce nu mă lăsaţi în 
pace? Ce vreţi de la mine, că eu nu mai vreau nimic de la 
voi...“ 

Barbu îl privi lung câteva clipe. Tuşi dregându-şi glasul: 


— Musiu Cornescu, te invit să discutăm ca între bărbaţi. 
Onest, deschis! Înţeleg că ai trăit rău, în sărăcie şi deziluzie, 
deşi ţi se cuveneau lauri şi belşug. Dacă poţi, iartă. 

Cornescu clipi mărunt. Ochii lăcrămoşi păreau căptuşiţi 
cu mătase purpurie: 

— Şi dacă nu pot? 

— Aceasta mi-o vei spune la urmă. 

— Ce doriţi de la mine? 

— Să deschizi ochii! Să vezi dintâi limpede cum stau 
lucrurile, şi apoi să chibzuieşti şi să hotărăşti. Ştim că ţi-ai 
vândut invenţiunea. Dreptul dumitale, mai ales că atâta 
amar de vreme ai fost nesocotit şi disprețuit. Noi doar atâta 
avem a te informa: cine a cumpărat-o şi în ce scop! Sau 
poate le cunoşti şi pe acestea? 

Cornescu îşi ridică în sfârşit capul. Buzele îi tremurau. 

— Nu ştiu nimic... 

Cantuniari râse satisfăcut. 

— Aşa precum am bănuit. Scula ţi-au plătit-o opozanţii, 
adică inimicii lui Vodă. Ţelul... Îi lesne de ghicit. 

— Vor să-l... 

— Exact, domnule Cornescu. Du-ţi ideea până la capăt. 
Opoziția intenţionează o lovitură de stat şi, în primul rând, 
să-l asasineze pe Vodă Cuza. 

Cornescu se bâlbăi: 

— Pe Vodă? Chiar pe Vodă? Nu se poate! 

În mintea lui Cornescu prinseră toate a se vălmăşi, poze 
de calendar grecesc: Vodă într-un lac de sânge, hecatombă, 
ziduri fărâmate, focăraie... Chipul Masincăi... Ciripitul din 
ultimele zile... Modele noi încercate în faţa oglinzii de la 
şifonieră... Cucona Anthiţa cu ace de gămălie între dinţi 
prinzând colea un tiv, o funtă... Aroma de lemnărie nouă din 
casă... Aromă de sânge... 

— Nu se poate..., îngână din nou. 

— De ce? N-ar fi primul „regicid“ din istorie. Nu mai eşti 
un om tânăr, domnule Cornescu, ai trăit nişte domnii şi 
chiar dacă sub Vodă Alexandru-loan 1 sărăcia nu ţi-a fugit 


din casă, căci nu se pot împlini toate între două răsărituri 
de soare, poţi face unele comparaţiuni. Şi trebuie oare să-ţi 
desluşesc ce ar însemna pentru întreaga nație întoarcerea 
reacţiunii? Las conştiinţa dumitale să decidă... 


XXX 


În odaia sa de la Otel Englitera!1%4*, avocatul Panait Balş 
citea gazeta Naţionalul, adusă o dată cu micul dejun. 

Îi plăcea să mănânce bine de dimineaţă şi cuprinse cu o 
privire mulţumită, de găman, conţinutul tipsiei: salam de 
Sibiu, tobă de limbă, şuncă afumată şi coaptă în cocă, hribi 
de Rusia, caş de Groyer, pâiniţe fierbinţi din făină de 
secară. Balş săltă capacul teierei, şi aroma ceaiului îi 
dezmierdă nările. Turnă o măsură bună de rom englezesc şi 
sorbi fericit din ceaşcă. Începu să mănânce, parcurgând 
distrat gazeta rezemată de sticlă. Ochii i se opriră asupra 
„anunciului foarte important“ încadrat în chenar zigzagat, 
spre a atrage atenţia: 

„leatrul Bossel anunţă cu regret că, din cauza 
stricăciunilor produse de viscol la acoperiş şi hornuri, nu 
poate găzdui, până nu se vor fi făcutu reparaţiunile 
necesare, reprezentaţiunile extraordinare ale Domnişoarei 
Albina di Rhona. Anunţăm pe cititorii noştri că ele vor avea 
loc în casele domnului Tudor Zăvoianu din strada 
Mogoşoaiei la nr. 30, carele a avutu graţioasa generozitate 
de a pune scena sa privată la dispoziţiunea domnilor şi 
doamnelor artiste, precum şi onor publicului. Mai anunţăm 
că rezervaţiunile pentru locuri se fac la Grand Hotel 
Brofti15:, fără preciuri. 

Absolută gratuitate! Onor publicul e invitat de dl. 
Zăvoianu...“ 

Avocatul simţi că se îneacă. Cu ochi bulbucaţi, citi a doua 
oară anunţul. Mototoli nervos gazeta şi se repezi la uşă: 

— Garqon! Pentru bărbierit. Răpidi! 


Era a doua oară în viaţa lui - împlinise cincizeci şi cinci de 
ani - când renunţa la o masă, când se ridica de la o masă, 
lăsând în urmă-i blidele pline şi neatinse. Cea dintâi oară 
fusese acum patru ani, la leşi, când în 5 ianuarie - 
blestemată fie cea zi şi afurisenie pe capul celor ce-au iscat- 
o şi fericit-o! - aflase de alegerea lui Cuza ca Domn al 
Moldovei... 

N-avu răbdare să aştepte bărbierul şi se rase singur, sub 
ochii garsonului care privea desperat lăcăraia din jurul 
lavaboului. Din cauza grabei, avocatul se tăie la bărbie şi 
încă în vreo două locuri, având, har Domnului, obraji 
încăpători. Şterse briciul de ştergarul pluşat şi-l zvârli în 
capul garsonului: 

— Treci pe la restaurant, că eu n-am vreme, şi 
porunceşte pentru prânz... Ai ţinere de minte? 

— Am, îngână băiatul. 

— Să te văd! Borş rusăsc cu cap de miel, ciulama de hribi 
şi langustine milaneze - ştie cela despre ce-i vorba - şi-n 
rest, ce-o mai fi pe carta stabilimentului! 

Îşi lipi foiţă de ţigară pe obraji spre a curma sângele şi 
aşternu în grabă câteva rânduri pe o planetă albă. 
Flaşnetarul avea s-o poarte, într-aceeaşi dimineaţă, la 
palatul Sutzu. 

Panait Balş se strâmbă. Nu punea el mare preţ pe 
judecata şi politichia prinţului, dar se aflau în aceeaşi 
partidă, angajaţi în acelaşi joc, pe viaţă şi pe moarte, 
împotriva uzurpatorului. Încolo... 

Avocatul pături oracolul pufnind cu dispreţ: „Minte 
puţină, cât o lăsat magariul pe unde o păscut, fumuri, 
buruieni la gavanos şi... dreptu-i, cocoană nostimă s-o sorbi 
în cupă de argint. Uite cine vrea să împărăţească România! 
Dar s-ajungem până acolo!“ 

Panait Balş nu mai porunci sanie. Avea de retezat doar 
podul, de-a curmezişul, şi nimerea de-a dreptul la locuinţa 
Zăvoianului. 


— Suciţi oameni şi noi, moldovenii, bre Todiriţă! Care va 
să zică, ieşeni, vecini de moşie - aice Zăvoienii domniilor 
voastre, în coastă, Poienii mei - prieteni vechi, dar prilej de 
întâmpinare găsim la Bucureşti. Ce face conu' Grigore, cum 
o duci mătăluţă? 

Îl cerceta cu drag, să-l mănânce dintr-o căutătură, cât 
era 'Todiriţă de nămilos, râdea numai soare, om hâtru, 
cumsecade şi „moldovan de-ai noştri, din cotul ista de Siret, 
ori Irotuş“. 

Zăvoianu cel tânăr cerca a-şi ascunde surpriza: vecini, 
treacă, deşi îi despărţeau Vidrele, moşioara Paulienilor, dar 
prieteni vechi... „Poate cu tataia“, gândi Todiriţă, deşi nu-l 
auzise pe conu' Grigore pomenind de cine ştie ce prieteşug 
cu vreo rămurică a neamului Balş. 

— Nu lam văzut de multă vreme, urmă ieşeanul 
curgându-i de pe buze lapte şi miere. Acela bărbat cu care 
Moldova noastră se mândreşte! Falnic, vrednic, bun 
gospodar. Dar aud că veacul şi-l petrece mai mult pe la 
Bucureşti. 

Todiriţă îl asculta fermecat: 

— Matale pesemne nu ştii, dar tataia s-o mutat di tăât la 
Bucureşti. O lichidat la leşi... 

Panait Balş clătină capul cu amărăciune: 

— Uite aşa, de patru ani, se scurge biata Moldovă! Tot ce 
o fost mai de soi o trecut Milcovul. Praful se-alege de leşii 
noştri. Aceasta a izbutit Unirea... 

Todiriţă, deşi avea bună creştere - la Eton înghiţise mai 
multă papară decât alivenci, şi nici tată-său nu-i 
dezmierdase spinarea cu flori - şi cunoştea că nu se cuvine 
a te pune de-a curmezişul vârstnicilor şi nici să le tai vorba, 
de data aceasta nu mai îndură: 

— Coane Panaite, pricep că matale ai rămas în partida 
separatiştilor, dar poţi pentru ca să-mi dai voie să nu fiu de 
acord. Unirea este, ca să spun, cea mai însemnată 
înfăptuire de progres şi care, mă înţelegi, a deschis calea 
noastră spre civilizaţiune. 


Fără să-şi dea seama, se ridicase, iar glasul creştea 
mereu. Avocatul dintâi se uită chiorâş, „ce vrea zăludul 
ista?“, apoi chipul prinse o expresie de nemărginită 
admiraţie. După chip, îşi zugrăvi şi vorba: 

— Ce spui, băiete? Nu ştiam că în feciorul lui conu' 
Grigore zace asemenea politician! Phii! Păi mătăluţă la 
tribună eşti o comoară! Chichero! Demostene! Un spadasin 
al retoricii. Să vii la noi să ti formăm... Parole, vorbesc fără 
şagă... Kogălniceanu, „privighetoarea Moldovei!“ Aşi! Moft! 
Anecdotă!  Costa-Foru! Caraghios! Nicolae Fleva! Un 
maimuţoi! Un Vasilachi! Vorbesc serios, te luăm la noi, până 
nu te înhaţă caracudele! 

Încurajat, Todiriţă mugi una din frazele dumnealui balon: 

— Căci o nație fără civilizaţiune nu poate ca să existe! Şi 
dacă nu poate ca să existe, va să zică înseamnă că poate să 
moară! 

Dincolo de uşă răsunară ţambalele lui Stan. Balş, 
necunoscând deprinderile casei, se holbă: 

— Aiasta ce-a mai fost? 

Todiriţă explică ceva nedesluşit cu mâna. Stan intră după 
obicei: bucuros nevoie mare, cu mâinile roşii, atârnând 
grele din mânecile livrelei: 

— Milărd coane Iodiriţă, cela cu linţoliile vă pofteşte la 
şcenă... 

— Cine, bre? 

Stan înghiţi în sec. Îşi rostogoli ochii, încercând să se facă 
înţeles: 

— Cela... Şpiţerul... da' nu-i şpiţer... 

— A!, se lumină Iodiriţă. lapiţerul... 

Stan dădu din cap fericit: 

— Îhî! 

— A isprăvit de drapat păreţii? 

— O isprăvit. O aninat linţolii în toată hudubaia... Amu, 
trudeşte la oghial... Mămuţă! Ce mai oghial! Io zic că are la 
vreo sută de coţi. Sâ'nzăstrezi trii sate! 

Todiriţă îl mustră: 


— Aceea-i cortină, nărodule! 

— Hă! Hă! Cum vrei matale milărd, făcu Stan concesiv. 

Zăvoianu cel tânăr redeveni gentlemanul important şi 
autoritar. 

— Poţi să pleci, Stanley. Spune-i tapiţerului să-şi urmeze 
treaba! Vin eu mai târziu. 

Lui Panait Balş îi licăreau ochii de râs. 

— Prostovanul ista sigur îi di pi la noi... Da' ce-am auzit? 
Că ţi-ai făcut teatru la domiţiliu! Bravo! Straşnică idee! 

— De, coane Panaite, dacă noi, clasul superior, nu suntem 
în pas cu progresul, cum putem ca să luminăm poporul? 
Civilizaţiunea e un ce, fără de care nu se poate ca să fii nici 
onorabil, nici onest, nici ce mai! Civilizat! 

Avocatul bătu din palme încântat: 

— Brava! Eminent! 

Todiriţă îi zâmbi: „Ce om fin! Ce om nobil! Opiniunile 
politice nu-l împiedică să fie precum este: un bărbat de 
elită!“ 

— Că veni vorba de teatru, îi întrerupse gândurile Balş... 
Am cetit anunciul din Naţionalul... Ce-a păţit Bossel, bădie? 
— Natura, coane Panaite! Nu poţi ca să lupţi cu stihiile. 

— Chiar aşa furtună aţi avut? La leşi o fost vreme 
miloasă. Geruială, nămeţi, dar nu prăpăd... Îi făcu cu ochiul: 
Şmechere! Te-ai şi grăbit să-ntinzi nadă italiencii... Bine 
faci, că o dată-i omu' tânăr... lar dameza, nimic de zis, îi 
şanticler... 

Zăvoianu cel tânăr roşi făclie: 

— Pardon, coane Panaite, nu-i ce crezi matale... Eu, 
pentru artă, nu-i aşa... arta şi civilizaţiunea... Da, apropo, 
mata nu-ţi rezervezi un loc-două? 

Balş păru să se codească, de, ca omul jenat de prea multă 
amabilitate: 

— Ştiu că ai cerere mare şi multe obligaţiuni... Nu voi să 
te împovărez. 

— Adevărat, amatori sunt destui - cine nu vrea s-o vază 
pe Albina di Rhona în natural? -, iar sala-i mititică, dar 


pentru matale nici nu poate ca să încapă alte preferinţe. 

Panait Balş îl bătu familiar pe umăr. 

— Eşti feciorul lui conu' Grigore, leit poleit! Eh! Moldova 
noastră, săraca! Zici că-mi dai atunci vreo două beleturi... 

— Îmi pare rău, cucoane... O vorbă avem. 

— Şi dacă m-oi obrăznici... 

— Eşti  şarmant, coane  Panaite, râse  Todiriţă. 
Obrăzniceşte-te! 

— 'Te-oi întreba, atunci, dacă-mi dai ausweiss, cum zice 
neamţul, pentru tăti reprezentațiile şanticlerei ori doar 
pentru una singură? 

— Pentru tăti tri, bădie, că tot vorba neamţului: alle gute 
Dinge sind drei1%:. 

Se despărţiră cu făgăduieli entuziaste şi încântați unul de 
celălalt. 

„Un adevărat gentleman moldovean!“, gândea Todiriţă. 

„Mare bovină!“, îşi zise Panait Balş, îndreptându-se spre 
otel. „Numai că nu rage...“ 

„Moţat boier!“, se hlizi Stan, cercând între dinţi paraua 
de aur lepădată de Balş. „Dar şi milărd conu' Iodiriţă al 
nostru îi tare falnic! Şi mai cu seamă amu avem şi şcenă...“ 


XXX 


— Am venit pentru ca să livrez marfa, don' căpitane! 

Ipistatul ţeapăn, în poziţie de drepţi, se uita la Cantuniari 
cu ochi strălucind de mulţumire. Ciubotele lăsau lăcovişte 
pe covorul din cabinetul lui Barbu. Nerăbdător, zorit să-şi 
vadă şeful, nu se scuturase îndeajuns. 

— Găinarul, adică ăsta, Pandele, a venit pentru ca să se 
prezinte acum un ceas, cu oracolu' de faţă, adresant 
domnu' advocat Balş cu domiţiliu la Otel Hugues. 
Destinaţiunea, cunoaştem... 

Barbu deschise planeta albă. Câteva rânduri aşternute cu 
slove de tiparniţă: 


„Schimbat loc reprezentaţiune în Casa Zăvoianu de pe 
Pod. Tiranul e foarte bolnav... Rămâne pentru 26. Leapădă- 
te de scrupuluri. Aminteşte-ţi de cruciați şi de Inchiziţiune. 
Iar 26 nu-i tocmai ziua naşterii Mântuitorului...“ 

Barbu rămase pe gânduri, frecând uşor între degete 
oracolul. 26 decembrie... Lelia de Gunsbourg dăduse ca 
dată certă tot 26 decembrie, iar Miclescu era încredinţat că 
baroana, din pricini pe care nu le cunoştea, nu umblă cu 
vicleşuguri. Mai mult, Ionică declarase cu modestie: 

„Mon Cher, dacă aş fi oleacă mai păun de felul meu, aş 
zice că-i toată o flacără, torţă arzândă şi numai amoare.“ 

„Vezi să n-ajungi tu scrum şi cenuşă.“ 

„Ei, o griji el băietul să nu i se întâmple una ca aceasta. 
Nefiind fudul dară, nu pretind că trădează conspiraţiunea 
de dragul meu. Sigur sunt însă, ca de sfântul soare, că 
plăteşte poliţă grasă lui Sutzu. Nu-ţi pot descrie ura 
voluptuoasă care-i cuprinsese întreaga făptură când i-o 
vândut numele...“ 

Cantuniari strânse la loc planeta, grijind să păstreze 
urmele primului păturit. 

— Unde-i Pandele? 

—  Aşteaptă ordine, la Roşu. Poartă oracolu' la 
destinaţiune ori nu-l poartă? 

Barbu şovăi o singură clipă, apoi îi întinse planeta: 

— S-o ducă. Şi chiar repede, să nu simtă Sutzu vreo 
maşinaţiune. Atrage-i încă o dată atenţia să ne transmită, 
fără zăbavă, orice informaţiune deţine. 

— L-am dăscălit eu destul, pentru ca să dea bici cailor. 

Cantuniari îl privi zâmbind: 

— Şaua-i pusă pentru toţi, Dumitrescule! 

— Am înţeles, don” căpitane. Dau zor! 

Barbu pufăi din lulea, frământat de gânduri. „Balş ăsta e 
un vulpoi iscusit. Ştie că Vodă-i bolnav - nu-i un secret, de o 
săptămână nu l-au zărit nici uliţa, nici obişnuiţii palatului - 
şi că probabil nu va asista la toate reprezentaţiunile 
italiencei... Dar măcar la una singură tot va veni, şi-atunci... 


Bineînţeles va veni la cea dintâi, îndeobşte fastuoasă, mai 
ales că-i şi zi de mare sărbătoare. Şi, consacraţie, principii 
participă la primul spectacol al unui mare artist. Cu 
prudenţă, însă, Balş face rezervaţiune la Todiriţă pentru 
câteşitrei...“ 

Două aspecte îl încurcau pe Barbu, făcându-l să se simtă 
ca un cal împiedicat: dorinţa, de fapt poruncă a lui Vodă, ca 
demascarea uneltirii şi a autorilor să se petreacă în public, 
datul în vileag să fie evident, scandalos şi neîndoielnic. 
Apoi... nesiguranța pe care o încerca faţă de Cornescu. Ce 
conduită avea să aleagă? Era oare om de nădejde? Îl simţea 
slab, sfâşiat de simţăminte contradictorii, nu lipsit de 
conştiinţă, dar victima neajutorată a celor două Corneşti, 
madama şi demoazela; două mahalagioaice cu minte de 
cloţă, urâţite şi sătule de sărăcie. Barbu îi oferise bani, spre 
a-l despăgubi cumva - fireşte că opozanţii îi plătiseră o 
sumă frumuşică -, a astâmpăra lăcomia muierilor şi 
gâlceava din casă. Cornescu refuzase, nu făgăduise nimic, şi 
lui Barbu i se păruse că nu-i în toate minţile. 

Nu auzi uşa capitonată a cabinetului deschizându-se, dar 
simţi parfumul inconfundabil al maică-sii: Mille nuits, mille 
fleurs. 

Vasilena intră suplă, în caţaveică de catifea brumărie 
căptuşită cu vulpi albastre. Obrajii împrospătaţi de ger 
păreau de porțelan. Îi aruncă o privire fugară: 

— Ai necazuri, mon petit? 

Barbu clătină din cap zâmbind: 

— Plictiseli obişnuite. 

— Nu vreau să adaug nimic la ele, spuse Vasilena 
scoţându-şi mănuşile din piele de Suedia. Am trecut pe la 
Pohr să comand răsadurile acelea de camelii. 

— Interesant, făcu Barbu fără chef. 

— Nu trebuie să-ţi baţi joc de mine. M-am întâlnit cu 
Irene Sutzu... 

Barbu întoarse iute capul. Vasilena râse: 


— Mi-a spus în treacăt că vor veni la spectacolul Albinei 
di Rhona de pe 26, m-am gândit că asta ar putea să te 
intereseze. Au revoir mon ami, şi încearcă să ghiceşti mai 
bine intenţiunile oamenilor. 

— Stai, maman, 0 opri Cantuniari. Un moment! De ce ţi-a 
precizat ziua când va merge la teatru? 

Vasilena ridică din umeri: 

— Mi-a spus-o en passant, te asigur. A venit firesc vorba... 
Di Rhona e evenimentul sezonului. 

Barbu se întunecă la faţă. Nu mai înţelegea nimic. Dacă 
Şuţzeştii vor să vadă italianca pe 26, înseamnă că atentatul 
nu va avea loc în nici un caz atunci. Nu-s nebuni doar să 
rişte a sări în aer dimpreună cu celelalte victime. Desigur, 
mai există şi o socoată perversă: „locmai pentru că ignoram 
orice idee despre vreo conspiraţiune criminală, nebânuind 
că viaţa noastră se află în primejdie, am intenţionat să 
venim la teatru. Din nefericire, prinţesa a fost 
indispozată...“ 

Barbu îşi luă capul în mâini. Bolborosi singur, îndelung, 
până îşi dădu seama că e într-o sâmbătă cu tic-tac-ul 
pendulului de bronz: 

— 2607... 27... 28?... Şi iar: 27/?... Poate totuşi 26... Sau? 


Zoe Manta se despărţi de Elena Doamna pe strada 
Ştirbey Vodă, unde opri o sanie de piaţă. Era sleită de frig şi 
nesomn, după drum anevoios de două zile. Avea în ochi, în 
întreaga făptură, o înfrigurare căreia nu i se putea 
împotrivi. 

Chipurile, avea la Bucureşti daraveli însemnate, ce nu 
îndurau amânare. La Ruginoasa, desluşea, nu pomenise 
nimic, nevrând a o necăji pe Elena, dar de vreme ce tot s-au 
întors, amânarea nu-şi mai avea rostul. 


Elena Cuza zâmbise trist, prefăcându-se a o crede. 
Cunoştea bine daravelile şi drumurile Zoicăi. Visul cela 
blestemat cu Anton, hâţânându-i uşile, nu-i mai dădea pace. 
De-acum, avea să străbată Bucureştii în lung şi-n lat, 
cerând veşti despre Manta pe la toţi prietenii. Dacă pe ea n- 
O găsise - şi amarnic se mai mustra că-şi desfăcuse 
gospodăria încropită cu bărbatu-său în strada Ulierului -, 
de bună seamă Anton avea să colinde după ştiri pe la 
neamuri cât de depărtate şi cunoscuţi. 

„Dragostea, bun lucru, rău lucru“, gândea Elena Doamna 
în urmă-i. Cât era de cumpănită şi înţeleaptă Zoe în toate 
zilele, când era vorba de Manta, i se aprindea sminteala ca 
amnarul. Îşi rătăcea bunul simţ, logica, şi ea, roaba 
etichetei, uita de orice convenienţă. 

Ajunse la palat pe seară sinilie. Opri garda de la onoruri 
şi dădu porunci pentru calabalâcul dumneaei şi al Zoicăi. 
Zăbovi în iatac cât să-şi lepede voalul de călătorie, să-şi 
frecţioneze tâmplele cu oţet şi apă de roze, să-şi dezgheţe 
oleacă mâinile. 

Slujitorii palatului, luaţi pe neaşteptate, o cercetau năuci. 
Împotriva oricărui ighemonicon, Doamna nu-şi vestise 
sosirea, ba interzisese aghiotantului domnesc de serviciu, 
Dumşa, să-l informeze pe Vodă. 

— Nu e nevoie să mă anunţi, rosti liniştită, îndreptându- 
se spre apartamentele Principelui. 

Dumşa căscă ochii perplex: 

— Ordinul înălţimii sale... ăăă... eticheta... 

— Nu de la dumneata am a deprinde rânduielile 
domneşti! 

Deşi mereu stăpânită, vorbind ca totdeauna aproape în 
şoaptă, era în fiinţa Doamnei o hotărâre, o siguranţă nouă, 
o fermitate care îngheţa. 

Rămase în prag, statuie drapată în negru, încercănată, cu 
părul ce începuse a încărunţi acoperit de un fanşon care-i 
cădea pe umeri. Vodă întoarse capul şi tresări: 

— Elena! 


— Eu. 

Doamna îi cântărise dintr-o privire făptura trudită de 
suferinţă. 

— De ce nu mi-ai dat de veste că eşti bolnav? 

— Bolnav! Metehnele mele cele vechi, şi nu-i pentru 
prima oară. lar doftorii şi leacurile nu lipsesc. Zăcaşi să dea 
Dumnezeu. 

Încerca să ia lucrurile în glumă, pentru a-şi ascunde 
iritarea. 

— Te-am rugat să rămâi la Ruginoasa. 

— Rugăciune ori poruncă? 

Vodă o privi surprins. N-o recunoştea pe Elena cea 
blândă, parcă ar fi avut-o dinainte pe soacră-sa, Catinca. „A 
început să-i samene“, observă cu neplăcere. 

— Delicateţea ne obligă a-i spune rugăminte. 

— A, la pilule doree... 

— Atunci, poruncă, dacă-ţi place mai bine. 

Elena Cuza, palidă ca o moartă, ridică fruntea: 

— Doamna [ării nu primeşte porunci! 

— Nici de la Vodă? 

— Nici de la Vodă, dacă ele sunt slobozite împotriva 
binelui său. Surprins, Cuza o privi câteva clipe şi începu să 
râdă, sincer înveselit: 

— Mon ange gardien! Ce idei ţi-au mai trecut prin minte? 
Revenise la tonul obişnuit, îngăduitor şi amabil, dintr-o dată 
iar blând. Doamna abia îşi stăpânea lacrimile. 

— Am socotit de datoria mea să-ţi fiu alături în clipe de 
răscruce. De te-aş fi ştiut scăldânduc-te în bine, rămâneam la 
Ruginoasa, după cum plănuisem. Dar când aflu că securea 
îţi stă la nici o palmă deasupra capului... 

Îşi duse batista la gură, pentru a-şi înăbuşi hohotul de 
plâns. Impresionat, Vodă o prinse de mână. 

— Vasăzică istoria complotului a ajuns până la Ruginoasa. 
Cine ţi-a dat informaţiunea? 

— Ce importanţă are, de vreme ce primejdia există? Cât 
de nemernică să fiu şi nesimţitoare, pentru a trece cu 


indiferenţă pe lângă asemenea ştiri teribile? 

Cuza n-o asculta, căutând cu gândul: 

— Pentru a trece peste dorinţa mea, socoti, cucoana 
Catinca a opintit, desigur, dar de convins a te întoarce... Da! 
Asta-i desigur Mihalache! Hm! Tribunul nostru a început a 
se amesteca oleacă prea mult în trebile mele! Azi mă 
tutelează, mâine mă pune sub interdicţiune! Poimâini, ce 
mi-o mai face? 

Elena Doamna dădu din cap: 

— Nu fi nedrept faţă de cel mai credincios prieten al 
nostru. Ştiu că mulţi încearcă să-l scadă în ochii tăi, dar 
numai pentru a vă dezbina. El ţi-i slujitor loial şi devotat, şi 
nici Dumnezeu, iertată să fiu, nu l-ar putea sili să-şi întoarcă 
faţa de la tine. 

— Bine, bine, zâmbi Cuza, n-am de gând să-l 
descăpăţânez, dar cât de bune i-ar fi intenţiunile, n-are voie 
să-mi nesocotească vrerile. 

— Ba da! Spre norocul tău! 

— Curioasă logica femeilor! 

— Noi judecăm şi cu inima... 

Cuza o privi trist: 

— Inima nu-i bună povăţuitoare. Bine că Dumnezeu nu v- 
a hărăzit a sta la cârma noroadelor... 

Elena Doamna îşi şterse obrajii: 

— Şi Victoria a Engliterei? 

— Albionul cunoaşte tradiţiunea reginelor. Dar în afară 
de Mary Stuart... Zâmbi poznaş: Ce, Victoria-i muiere? 

Se ridică din jilţ şi îşi luă narghileaua de pe consolă. 
Elena Doamna găsi că slăbise mult, dar, după vioiciunea 
mişcărilor şi sclipirea ochilor, îşi dădu seama că, şi de astă 
dată, criza trecuse. Doar că de fiece oară rămânea mai 
şubred, mai vlăguit. 

— ladul e pavat cu bune intenţiuni, spune Dante parcă... 
N-am dorit să pleci la Ruginoasa, dar de vreme ce 
ajunseseşi acolo, am socotit bine să rămâi. Am vrut să te 
menajez, să te ştiu departe de griji şi necazuri. Cine-i legat 


la ochi nu vede, cine nu cunoaşte, nu oftează. Te-aş fi întors, 
zâmbi, chiar cu sila şi cu oştirea - manu militari -, îndată ce 
tulburarea s-ar fi mistuit... 

Inima Elenei Doamna bătea de emoție: „Ie-aş fi întors...“ 

— Am crezut că doreşti separaţiunea... Mi-am închipuit... 
Am venit în întâmpinarea dorinţei tale... E odios să te 
impozezi în viaţa cuiva. 

Vodă o privi stors de milă. Îşi simţea ochii umezi, căci 
niciodată nu putuse trece nesimţitor pe lângă durerea 
cuiva. lar Elena, sufletul acesta atât de nobil şi de generos, 
merita cel mai puţin să sufere. Rosti cu duioşie: 

— Nimeni nu mi te-a impus, Elenă! Eu te-am statornicit în 
viaţa mea şi acolo vreau să rămâi până la urmă. 

Lacrimi limpezi scăldară obrajii sălcii ai Doamnei. Îngână 
cu glasul sugrumat de plâns şi fericire: 

— Dacă minţi, Alecule... E cea mai frumoasă minciună din 
viaţa ta. 

Spectrul Mariei Obrenovici, poposit din depărtări, stărui 
o clipă în încăpere, apoi pieri singur. 


CAPITOLUL XII 


Niciodată, de când îşi aminteau moşnegii că trăiseră ori 
auziseră la rându-le de la bătrânii lor, nu pomenise 
Bucureştiul asemenea Ajun! Dar parcă se şi orânduiseră 
toate ca să izbutească frumoase ca într-un vis de pruncie. 

Dintâi, vremea era minunată. De pe la prânz se pornise o 
ninsoare molcomă, învăluind într-o mantie mirifică tot 
oraşul. La zece ceasuri începuseră a răsuna ulițele de 
cântecele şi strigătele colindătorilor, la tot pasul te 
întâmpinau stele şi vicleimuri, clopoței de argint. 

Lumini colorate risipeau împărăteşte în nămeţi rubine şi 
smaralde, safire, nestemate de toate culorile, în faţa 
Palatului domnesc ardeau piramide de brazi, după obiceiul 
străbun. 

Cinci sute de oaspeţi primiră Vodă Alexandru loan şi 
Elena Doamna la Palatul domnesc. Toţi membrii corpului 
diplomaticesc aflaţi în ţară, chiar şi excelența sa Ali Paşa, 
ministrul de Externe turc, în trecere prin Principate; spre 
veselia generală,  dreptcredinciosul, uitând poruncile 
Coranului, se înfruptă mai abitir ca ghiaurii din cârnaţii şi 
caltaboşii de porc, cât despre udăturică, vâri mulţi viteji sub 
masă. 

Mai fuseseră poftiţi, desigur, toţi marii dregători, 
miniştrii, prefecţii de judeţe, ispravnicii, directori de 
ministere, apoi numele răsunătoare ale boierimii româneşti, 
unii urmaşi ai fostelor familii domnitoare. 

Dorinţă a lui Vodă, spre a arăta că nu amestecă domnia 
cu cele creştineşti datine şi că în Principatele Unite 


opiniunile politice sunt slobode, fuseseră poftiţi şi opozanți 
notorii precum Brăiloiu, Lenş Nicolescu, un Bibescu, prinţul 
Sutzu. 

Deşi surprinşi şi circumspecţi - „te pomeni“, râsese verde 
unul din Știrbey, „că ne pregăteşte un ospăț precum 
Alexandru Lăpuşneanul!“ -, totuşi veniseră, căci invitaţiile 
crăieşti nu pot fi nesocotite decât dacă te afli pe năsălie sau 
cu o ciubotă în groapă. 

Prinţul Sutzu se eschivase totuşi. Nu din fudulie, de astă 
dată, dar păstra unele canoane de boierie, iar ipocrizia - 
dacă ar fi acceptat invitaţia - i se părea deja inadmisibilă, 
monstruoasă: „le invită persoana, ciocneşti cupe de 
şampanie şi, în acelaşi timp, ascuţi securea care-l va 
răpune. Oribil!“ 

Când fură aprinse focurile bengale, iar pe cer izbucniră 
jerbe de artificii, perechea domnească împărţi daruri 
delicate tuturor oaspeţilor. Niciodată nu păruseră amândoi 
mai plini de strălucire. Vodă era desăvârşit ca prestanţă şi 
eleganţă virilă, adevărat principe european. Elena Doamna, 
în mare toaletă de moire alb, o crinolină magnifică cu 
panglici de atlas purpuriu, stropită cu perle rozalbe, era 
impunătoare, chiar graţioasă, şi pe obrajii smeazi stăruia 
tot timpul o lumină nouă. 

„Şi tot niciodată“, comentase consulul Victor Place, 
„cuplul princiar nu mi s-a părut mai unit...“ 

Kogălniceanu, surprins - gândea acelaşi lucru şi aproape 
cu aceleaşi cuvinte -, dădu din cap: „Da, semne bune anul 
are...“ 

După ospăţul rafinat şi pantagruelic, Vodă dimpreună cu 
Doamna deschiseră balul. Orchestrul era vienez, dar nu 
lipseau nici lăutarii vestiți ai Bucureştilor: Angheluş, 
celebrul muscalagiu, Pădureanu Surdul, de la berăria 
Strobel, Ochi Albi, Ionică Dinicu, cel al cărui nume avea să 
fie dus cu cinste mai departe, peste ani, de către fecioru- 
său, Grigoraş. 


Astfel găsi prilej Lelia de Gunsbourg să se apropie de 
Vodă. Generalul Grănişteanu îi procurase invitaţia, dar, 
păzit cu străşnicie de cucoana Anastasia, se mulțumea doar 
să-şi roadă mustaţa privind danţul de artistă al baroanei, 
piruetele involte, vioiciunea şi graţia mişcărilor. De altfel, 
era regina serbării, într-o toaletă de tafta-grenouille, cu 
dantele de aur pe poale şi stropită toată de diamanticale. 

Vodă o privea cu admiraţie: 

— Sunteţi o dansatoare desăvârşită, îi spuse în timpul 
unui vals, cred că n-aveţi pereche nici printre artistele 
Operei din Paris... Mă întreb, adăugă măgulitor, ce ne va 
arăta în plus di Rhona... 

Lelia surâse modestă, plecându-şi pleoapele ca sub 
povara genelor bogate şi lungi. 

— Sunteţi prea bun, Alteță... vă mulţumesc. Vă 
mulţumesc şi pentru delicatul dar al maiestăţilor voastre. 
Nu m-am bucurat atât de mult la un Ajun de Crăciun, din 
vremea copilăriei mele... 

— Mă bucur, făcu Vodă încurcat de atâta efuziune. 

Valsul se terminase. Vodă se înclinase elegant, dând să se 
retragă. 

— Mi-am permis să vă fac şi eu un dar, suflă repede 
baroana. Nu... Nu spuneţi nu!... L-am încredinţat, spre a fi 
în deplină siguranţă, apăsă, şefului dumneavoastră de 
cabinet, monsieur Baligot de Beyne... 

Dispăru uşoară, lăsând ridicată una din sprâncenele lui 
Vodă. 

Balul se isprăvi abia în zori. Clipe frumoase, strălucitoare, 
rămase pe veci tipărite în amintirea multora, noaptea 
trecuse ca o părere. Apoi şi cea dintâi zi... 


În zorii zilei de 26 decembrie, Stan, feciorul Zăvoianului, 
ieşind în curte dimpreună cu mai mulţi argaţi - care cu 
lopeţi, care cu târnăcoape - cercetă cerul şi se hlizi: 

— Hă! Hă! Moşu Ningău a ostenit! De-amu, râniţi la 
omăt, c-o poruncit cuconu' Todiriţă potecuţă netedă ca-n 


palmă! 

EI însuşi luă o lopăţică şi o cârpă şi curăţă caseta de sticlă 
năpădită de zăpadă, care se afla aninată de gardul de fier. 
Înaltă cam de trei coţi, înăuntru se afla un afiş pe măsură, 
să vadă şi să cetească oricine: 


Albina di Rhona 
Marţi 26 Decemvrie 1863 


Mare reprezentaţiune brilliantă de gală. 

FExecutată pentru prima oară înaintea M.S. Principele 
Alexandru loan I şi a M.S. Doamna Elena. 

Domnişoara di Rhona va escela mai cu osebire prin 
incredibilele sale producțiuni mimice şi de danț din Eghipet 
şi Japonia. 

Domnul Comino se va distinge prin miraculoasele sale 
imitaţiuni. 

Cu concursul domnilor artişti de la Teatrulu Naţionalu... 


Începuse zarva în casa lui Todiriţă Zăvoianu. Zarvă fusese 
ea, har Domnului, de aproape două săptămâni, dar acum, în 
ziua reprezentaţiunii, fierbinţeala îi cuprinsese pe toţi, 
simțeau că îşi pierd capul. Însuşi cuconu' Todiriţă, îndeobşte 
calm şi măsurat, căci învățase a-şi struni emoţiunile acolo, 
pe unde şcolise, se simţea înfrigurat peste cât îi e îngăduit 
unui gentleman. 

Casa vuia de preparaţiuni, n-aveai timp de un căscat, că 
te chema clopotul de la poartă. Iapiţerul şi ucenicii 
dumnealui băteau ultimele cuie şi grijeau de eleganța 
faldurilor, îndreptând ici, ridicând colo, meşterii zugravi mai 
trăgeau câte o pensulă de aur pentru a ascunde de ochi 
fugar vreun neajuns, un anume Bohl, cu prăvălie pe 
Lipscani, grijea de iluminaţie. Şi iar se auzea clopotul! În 
toată clipa soseau comisionari cărând pachete fel şi fel şi, 
mai către amiază, cel din urmă veni şi Pohr cu două sănii de 
flori. 


Stan, feciorul, care era prea fericit de vânzoleală, dar îi 
plăcea să se vaite ca gospodinele cele bune şi gureşe din 
Moldova când frământă aluatul în Vinerea Mare, „Măiculiţă, 
Doamne! Câte am făcut şi câte mai am de dres!“, la vederea 
florarului, rămăsese cu gura căscată: 

„Sfinte Pahomie şi tu, Prea Cuvioasă Paraschivă! Mi-a fost 
dat s-o văd şi p-aiasta în lună de gerar! Grădina lui Maica 
Domnului!“ 

Veni, mai către chindie, şi bufetul de la Capşa, la care 
Todiriţă chibzuia să poftească oaspeţii în antract. Era orgie 
de bucate, curcani fripţi şi tot soiul de zacuşti, galantine şi 
pateuri, prepeliţe, sosuri şi brânzeturi, maldăre de cofeturi, 
vinuri dulci, şampanii, dar şi udăturică ţeapănă. 

Lui jupân Grigore Capşa, ajutat de trei bucătari şi de 
vreo patru băieţi la toate, îi trebuiră cinci ceasuri numărate 
pentru rânduiala cu chichirez şi fasoane a muntelui de 
bucate pe tipsii, în platouri, coşuleţe, cupe, tot blide 
cheltuielnice - îţi lua ochii atâta argintărie şi cleştar - şi al 
căror rost Stan nu-l desluşea „nici chicat cu ceară. Că-i de 
lemn blidul ori di porţolan, nu mă ţine junghiul. Plin să fie şi 
să-ncapă destul...“ 

Zăpăceala era sporită de slujnice. De două zile, nu mai 
lepădau din mâini măturile şi târnul, se încurcau printre 
picioarele meşterilor ocărând negrija, slinul şi îngălăciunea, 
întinatul cu dinadinsul. Numai ce isprăviseră ungherul cela 
şi răpănoşii iar îl gunoiseră. 

Cel mai zăpăcit dintre toţi se afla însă Todiriţă. Simţea 
furtună în căpăţână, de parcă venise Siretul mare, şi tot 
slobozea porunci pe care le răzgândea după zece minuturi. 
Se sculase cu noaptea în cap, adică la ceasurile unsprezece 
ale dimineţii. De obicei, nu intra în papuci înainte de 
prânzul cel bun, căci primul lucru pe care îl lepădase, o 
dată cu straiul de şcolar, fusese trezitul la cinci dimineaţa. 
Din programa spartană de la Eton, rămăsese credincios 
doar exerciţiunilor gimnastice şi spălatului cu apă rece. 


Când Stan spărgea pojghiţa de gheaţă din hârdaie, îl 
asemăna pe stăpânu-său cu Sfântul loan Botezătorul. 

Todiriţă nu-şi vedea capul de trebi, dar oaspeţii tot nu-i 
dădeau pace. Cel mai mânios era pe Johnny. Miclescu, 
îndrăgind liniştea, confortul, iatacul bine rânduit - aici era 
frate bun cu poetul Alecsandri -, se speriase de harababură 
şi trăsese la casele dumnealui. Pe Todiriţă îl vizita de două- 
trei ori în zi, dar nu zăbovea mai mult de un ceas. Pentru 
cea dintâi oară se răstise marele şi blândul 'Todiriţă la 
suavul, gingaşul Ionică pe care-l socotise, de când se ştia, 
frăţiorul şoltic şi dezmierdat al domniei sale: 

— Ce faci? Vii în inspecţiune? Ci leapădă-mă păcatelor! 
Gândeam să mă ajuţi, dar, în loc, pui omătul la fiert! Parole, 
Ionică, nu mă aşteptam la atâta lipsă de... de... 

— Civilizaţiune!, îi suflă Miclescu şi, tuflindu-şi cuşma, îşi 
văzu de treburi. 

„L-am dezmierdat prea din cale afară!“, suspină Todiriţă, 
dar vreme de filosofat n-avea, sosind mereu alţi gură-cască. 

Barem Barbu Cantuniari venise numai până acum de trei 
ori, vârându-şi nasul peste tot. Mai cu seamă da târcoale 
lojei princiare. Nimic de zis, pentru răgazul scurt pe care-l 
avusese la dispoziţie, Todiriţă, neprecupeţindu-şi paralele şi 
credincios apoftegmei că un meşter bun te costă mai puţin 
decât unul nătâng, izbutise lucru mare. Loja, căţărată pe o 
estradă, era elegant înveşmântată cu pluş sângeriu şi 
brocart de aur. Pe pântecul balconaşului se lăfăia o acvilă şi 
zimbrul, iar înlăuntru, Zăvoianu rânduise patru jilţuri Louis 
XIV pentru Domnul, Doamna şi cei doi aghiotanţi. 

Nu se simţea improvizaţiunea decât la privire înadinsă, 
ceea ce era mai mult decât s-ar fi putut nădăjdui. De fapt, 
pentru tărăboiul iscat în casele lui Zăvoianu, Barbu avusese 
mai mult de luptat cu Vodă decât cu Todiriţă. Cuza, delicat 
ca totdeauna, nu voise a inoportuna cu tevatură şi 
cheltuială. Barem, dacă Zăvoianu ar fi acceptat să fie 
despăgubit... Nu, boier Zăvoianu nu voia, era darul lui către 
Vodă. lar argumentele lui Barbu învinseseră. Sala Bossel, ca 


«“ 


şi Teatrul Naţional, nu prezentau garanţie de securitate. 
Prea multe intrări, ieşiri, păienjeniş de culoare şi atenanse 
ce nu puteau fi supravegheate. Riscul lui Vodă era oricum 
mare... Prea mare. Nu mai trebuia îndesat sacul cu 
genunchele. 

Cuza zâmbise: 

— Să-ţi dai duhul la o reprezentaţiune de teatru n-ar fi 
lucrul cel mai rău... Pleci dincolo cu zâmbetul pe buze... 

— Nu cred că-i o satisfacţiune, cuteză Barbu, ştiind că în 
urmă laşi jale şi amare lacrimi. 

Zăvoianu îl surprinse scotocind pe sub scaune, pipăind 
pereţii subţiri sub straiul de catifea. 

„Altul“, îşi zise, „de-mi face inspecţiune 

Se opri la poalele lojei, urmărind manevrele lui 
Cantuniari care se afla în genunchi, cu spatele întors. 
Todiriţă îşi drese vocea şi întrebă cu glas bubuitor: 

— Ce faci, bre? O cauţi de păduchi? 

Barbu râse, urmându-şi cercetările. 

— Ai ghicit! 

Tot pe la prânz, se ivi aşa, ca într-o preumblare şi de n- 
am ce face, avocatul Panait Balş. Ca de obicei, îi trase un 
orchestra de măguleli, „ci să-ţi spun, bădie, tăt târgul 
zvoneşte numai di soareaua matale, îi chişcă nerăbdarea ca 
cei țânțari“, apoi, „ca de o curiozitate“, intră să vadă 
teatrul. Avu şi aici prilejul să se minuneze cu exclamaţiuni 
de soprană: „Phii! Straşnică trebuşoară, bădie! Zici că te 
afli pe puţin la Odeon ori Gymnasium din Paris...“ 

Scotoci şi dumnealui prin lojă „să pot spune celor nepoți 
c-am păşit şi eu o dată în benoară crăiască“, se interesă de 
exituri căci, ferească Sfânta de focăraie, la atâta stup de 
luminări şi candelabre... 

— Avem luminăţie cu gaz aerian, coane Panaite. 
Lumânările le-o pus Bohl de o frumuseţe, va să zică, şi un 
natural. 

— Ehei, bădie! De ajuns o singură chibritelniţă la o 
pădure întreagă. 


« 


Dădu Dumnezeu şi plecă şi aista. La ceasurile cinci, cu 
ore trei înainte de reprezentaţiune, poposiră şi artiştii. Altă 
nebuneală! Instrumenturi muzicale, trâmbiţi, dible, scripci, 
mandoline şi piculine - avea ce pizmui Feder, negustorul de 
muzici de pe Pod - un clavir, şi iar o scripcă înaltă şi lată cât 
un urs. Apoi, cufere, cufăraşe, cutii, lădiţe şi legături, un 
iarmaroc întreg! 

Albina di Rhona, însoţită de două cameriste, umpluse o 
sanie de calabalăâc. Era o iuşcă de muiere, cât o fătucă mai 
răsărită, s-o vâri sub capacul de la ceasornic. Din blana 
bogată i se zărea doar născiorul poznaş, stropit de câţiva 
pistrui, şi ochii neastâmpăraţi, cu gene lungi şi răsucite. 
Puse de îndată stăpânire pe odaia pregătită anume pentru 
dânsa de Todiriţă şi începu a ploua cu porunci: încă două 
oglinzi, mereu hârdaie de apă clocot, samovare proaspete, 
tăciuni pentru fierul de călcat, jăratic pentru drot şi 
ştergare, de golise scrinul de albituri al Zăvoianului. 

— Du-i, bre, făcu Iodiriţă sleit, şi, la o adică, dai o fugă 
până în Lipscani şi mai iei vreo zece duzini. O fi având 
muierea parastas. 

Stan - i se zărea doar nasul borcănat din maldărul de 
pânzărie - râse fericit: 

— Aferim, milărd şi coane 'Todiriţă! Măcar de-am avea o 
şcenă în fiecare zi. 

Îşi ciuli urechile. Din odaia italiencei străbătea muzică. 
Albina îşi exercita glasul: „Visi d'arte, visi d'amore...“ 


Sănii şi echipagii, care de care mai falnice, stăteau ciotcă 
în curţile Zăvoianului, iar Podul Mogoşoaiei, sugrumat din 
două părţi - dinspre Sărindari şi Piaţa Teatrului Naţional -, 
abia mai răsufla. Ipistaţii şi vardiştii se străduiau să ţină 
oleacă de rânduială şi să păstreze slobodă măcar o potecă, 
cât să se poată strecura doi călăreţi mergând alăturea. 

Reprezentaţiunea fusese anunţată pentru ceasurile opt 
ale serii, dar de bon ton, în Capitala Principatelor ca şi la 
Paris, era să întârzii cam jumătate de oră. 


Protipendul cel mai ales umpluse sala Zăvoianului. Di 
Rhona şi artiştii care priveau prin „spionul“ cortinei erau 
uimiţi de bogăţia straielor, de oştirea de muieri chipeşe în 
cele mai şic toalete pariziene, de strălucirea uniformelor 
bogat înfiretate, de ocalele de diamanticale. 

În aşteptarea Domnului şi a Doamnei, se făcea 
conversaţie, schimb de vizite în loje, cucoanele se devizajau 
prin lornioane, se râdea, se vorbea cu glas tare într-o 
atmosferă de bucurie, agitaţie, surescitare. Fireşte, la 
ordinea zilei era succesul dimineţii al guvernului 
Kogălniceanu. Secularizarea se afla pe buzele tuturor. Un 
grup în fracuri - după pântecele impozante, chelii şi 
glasurile răsunătoare, antrenate, ghiceai politicienii - 
comenta înfierbântat legea. Nimeni nu argumenta, se 
auzeau doar sentinţe: 

— Turcii nu vor tolera... Ierarhii greci sunt tari, dom'le! Îi 
reazămă ruşii!... 

— Anglia se opune. Buwler a luat poziţie! 

— Cine-i ăsta, nene, să ne dicteze nouă? 

— Parcă el? Stăpână-sa, Victoria Rex... 

— Nu se poate trece peste opiniunea unei naţiuni întregi! 
Legea a fost votată cu nouăzeci şi trei de voturi contra 
trei... 

— Napoleon îl sprijină pe Vodă... 

Se aflau de faţă Beldiman, prefectul poliţiei, Valentineanu 
de la Siguranţă, ministrul Rosetti Bălănescu de la Externe, 
poetul Bolintineanu de la Instrucție publică şi alţii... Întreg 
cabinetul Kogălniceanu. 

Primul-ministru însă stătea retras în loja dumnealui, 
dimpreună cu nevasta - cocoana Catinca - şi câţiva avocaţi, 
glorii ale colegiului bucureştean: Bosianu, jurisconsultul cu 
cea mai mare autoritate din ţară, Costa-Foru, Boerescu, 
Take Giani şi Cantili, profesor de drept penal la Facultatea 
de Drept. Se discuta însă cu glas scăzut, Kogălniceanu 
vorbind cel mai puţin. Discursurile îi plăceau doar la 
tribuna Camerei. 


Tot în rezervă stăteau opozanţii şi simpatizanţii acestora 
din familiile Ştirbei, Golescu, Ghica, Sturdza, Nicoleanu. 

Avocatul Panait Balş făcea conversaţie inofensivă şi 
politeţuri la celălalt capăt de sală unor cucoane în vârstă. 
Spre deosebire de Sutzu, ţinuse să fie de faţă la „moartea 
tiranului“. Prinţul, prudent, rămăsese acasă. Şi tot din 
prudenţă, o sanie încărcată doar cu odoare, aur şi hăinărie 
strict necesară, aştepta înhămată în curte, gata de ducă... 
În caz de eşec, va lua singur drumul pribegiei, urmând să 
se găsească mai târziu cu prinţesa la Roma ori Florenţa. 

Tot făcând complimenturi, Balş nu-l slăbea din ochi pe 
Dimitrie Cornescu. Părea ciudată prezenţa omuleţului 
mititel, în redingotă neagră, modestă, clipind mărunt, ca o 
pasăre în spatele ochelarilor cu rame de fier, în mijlocul 
acestei grandori... „Ca un cioroi văduv în turmă de păuni“, 
îşi zise Balş, „dar noroc că nu-l bagă nimeni în samă...“ 

După cum nimeni nu lua aminte la pachetul frumos învălit 
pe care-l ţinea pe genunchi. Vreun dar pentru di Rhona... 
La spectacole, artista primea cele mai năstruşnice cadouri: 
flori, codri de flori, cofeturi, giuvaieruri, bibelouri... 

Scula trebuia rânduită cu cincisprezece minute înainte 
de exploziune. Momentul avea să-l aleagă Balş... 

Tot spre Cornescu erau aţintite şi privirile lui Barbu 
Cantuniari. Emoţiunile îi dădeau crampe şi, fără să-şi dea 
seama, scrâşnea mereu din măsele. 

Mamă-sa, Vasilena, îl bătu uşor pe mână şi-i şopti: 

— Mon petit, începe lumea să se uite la tine. 

Tulburat, dar din alte pricini, era şi generalul 
Grănişteanu. Se uita mereu spre fotelul rezervat Leliei de 
Gunsbourg, care continua să rămână neocupat. „Să se fi 
întors junghiul porumbiţei...? Face mereu imprudenţe, uită 
cât îi de gingaşă...“ 

Ţinut însă în lanţ - cucoana Anastasia nu-l lăsa slobod -, 
nu putea să se intereseze, să trimită, la o adică, un 
comisioner, să facă întrebare în Fântâna Roşie. Şi-i venea s- 
o strângă de gât pe nevastă-sa, să-şi înfigă degetele în 


grumajii de grăsime, în mormântul acesta de osânză al 
visurilor lui... 

Nemulțumit, iar acum de-a dreptul îngrijorat, era şi 
Todiriţă Zăvoianu. Ionică nu venise. Şi era de neconceput ca 
lonică să lipsească de la o mondenitate rară, unică, nu-i 
aşa... de mare civilizaţiune. Ar fi trimis şi el slugă să vadă ce 
şi cum se întâmplă acasă la Miclescu, dar, la atâta lumeţ, 
toţi oamenii îi erau de trebuinţă. 

Şi, dintr-o dată, încetă larma, şoaptele începură a clocoti 
în largul sălii. 

„A venit Vodă!“ 


De pe chipul lui Vodă Alexandru Ioan I se alungase orice 
urmă de slăbiciune. Triumful obţinut de dimineaţă la 
Adunarea Naţională nu însemna doar restituirea către ţară 
a unui imens patrimoniu, ci şi începutul împlinirilor visate 
de români; garanţia pentru un popor veşnic înşelat în 
aşteptările sale, că idealurile spre care năzuia pot trece 
hotarul discursurilor, al vorbelor frumoase iscate de oratori 
dibaci, steaguri făgăduite fluturând mereu pe meterezele 
generaţiilor viitoare; încrederea în depozitarii unor nădejdi 
pe care vremea nu le veştejise... 

Ovaţiile ce-l întâmpinaseră îi aduseseră spor de bucurie. 
Uralele purtau pecetea dragostei sincere faţă de Domn, a 
acordului total dăruit cârmuitorului. 

Când orchestrul începu imnul, cortina se ridică încet. Pe 
scena goală se afla doar Albina di Rhona. Drapată în alb, ca 
o statuie greacă, ţinea steagul tricolor în mână. Glasul 
neasemuit însoţi orchestra cu vorbe româneşti. Era 
surpriza italiencei... Sala, zguduită, se ridică în picioare. Pe 
obrajii tuturor curgeau lacrimi. Elena Doamna îşi zise că 
trăieşte una din clipele cele mai înălţătoare dintr-o viaţă ce 
nu-i fusese totdeauna crâng de roze. Avea în schimb 
fericirea ca omul căruia îi dăruise întreaga ei existenţă şi 
simţire să fie Alexandru loan. Poate nu totdeauna drept cu 
ea - desăvârşiţi sunt doar sfinţii, iar aceia nu sunt oameni -, 


dar mare, drept şi adânc cinstit faţă de poporul lui, unui 
asemenea om i se cuvenea orice jertfă... 

Şi Elena Doamna, şi Vodă Alexandru loan I aveau ochii 
umezi. 


Panait Balş socoti că momentul cel mai potrivit pentru 
asasinarea Principelui va fi la începutul celei de-a doua 
părţi a reprezentaţiunii. Antractul dura jumătate de ceas, 
timp în care lumea avea să fie la bufet. Mai socotea că 
înfierbântarea, beţia entuziasmului, starea de euforie la 
care se vor adăuga vutcile şi şampaniile Zăvoianului vor 
slăbi considerabil luarea-aminte. 

În câteva minute sala se goli şi lumea dădu năvală, în 
urma lui Vodă şi a Doamnei, în salonul bufet al Zăvoianului. 
Veselia şi fericirea - „da“, îşi zicea Kogălniceanu, „se poate 
vorbi, cel puţin în ăste clipe, de fericire, fericire adevărată“, 
erau de nedescris. Emoţiunile zilei, măreţia familiei 
domnitoare plină de graţie şi blândeţe, surpriza inspirată a 
Albinei di Rhona, carele evoluase după aceea într-un 
spectacol de mare sobrietate, cuvenit unor prezenţe 
crăieşti, împinseseră entuziasmul pe culmi neatinse încă. 

Avocatul Balş zăbovi cam vreun sfert de ceas ciocnind cu 
câţiva cunoscuţi, apoi se retrase neobservat. Dimitrie 
Cornescu îl aştepta în fumoarul improvizat de 'Todiriţă într- 
unul din saloanele mai mici. În faţă se afla culoarul care 
dădea spre sală. Oleacă mai la stânga, intrarea perdeluită a 
lojei princiare. 

Părea pustiu. Slugile, o parte la cuhnii, alţii la bufet, 
aveau cărare anume spre atenanse. 

„Câtă nesăbuinţă“, îşi zise Balş. „Că tiranu-i inconştient şi 
nepăsător cu viaţa, de parcă ar avea şapte ori nouă, nu-i 
novelă! Dar ce păzeşte Siguranţa lui musiu Valentineanu? 
Lasă meleagul nepăzit, drum slobod pentru orice tâlhar!“ 

Făcu semn lui Cornescu să-l urmeze. Amploiatul de la 
Vamă păşea ca în vis, tremura din toate mădularele. 


— Bagă de seamă, să n-o poticneşti!, suflă Balş, privindu-i 
mâinile nesigure. 

Îşi strecură încă o dată privirea în sala goală, cercetă în 
lungul coridorului şi, cu un „Doamne ajută!“ spus în gând, îl 
trase pe Cornescu şi-l trecu dincolo de perdelele lojei. Inima 
îi bătea cu putere, aştepta, cu urechea atentă la paşi streini, 
„ronţăitul“ sculei pe care o potrivea, ascuns de draperii, 
„prăpăditul cela“. 

„Dacă Satana nu-şi vâră coada“, chibzui rânjind nervos, 
„apăi, într-un sfert de ceas, şantanista, în loc de odă, i-o 
cânta prohodul!“ 

Şi, dintr-o dată, nu-şi mai dădu seama ce se petrece. Fără 
de veste, se simţi înconjurat, cu trupu-i gros prins în căngi, 
imobilizat. 

„De unde naiba au răsărit?!“, se întrebă buimac, 
smucindu-se şi opintind să farme cleştele. Încercă să 
braveze, indignându-se arogant, cu „glas de bară“: 

— Domnilor! Cum vă  permiteţi...? Îmi  datoraţi 
explicaţiuni. 

Din cei zece ori mai mulţi din câţi îl înconjurau 
recunoscu, cu privirea tulburată de spaimă, pe Cantuniari, 
feciorul Talianului, pe Beldiman, avocaţii Costa-Foru şi lake 
Giani, pe Boerescu de la Curtea de Apel, socotit îndeobşte 
drept şi imparţial şi nefrecventând nici un fel de politică, pe 
Victor Place, consulul Franciei, pe Fuad Septar, consulul 
Porții, pe Novikov, însărcinatul cu afaceri al Rusiei la 
Constantinopol; mai în spate, ca prin ceaţă, câţiva opozanți: 
Ghica, Mitică Ştirbei... „Licăloşii!“, scrâşni cu ultimă fărâmă 
de luciditate Balş. „Au ştiut să-şi aleagă bine martorii!“ 

Avu sentimentul dezastrului şi totul i se întunecă 
dinaintea ochilor. 

Cantuniari ridică perdeaua lojei princiare. Înghesuit într- 
un ungher, cu scula despachetată pe unul din foteluri, 
inventatorul din uliţa Şoldani zâmbea nesigur. 

— Rămâneţi acolo, domnule Cornescu. Câteva minute 
doar. 


Se auzi dintr-o dată glasul bubuitor, inconfundabil, al 
preşedintelui Consiliului de Miniştri, acoperind vacarmul: 

— Să poftească Măria Sa Vodă Cuza! Să poftească toată 
lumea spre dovadă istoriei şi viitoriei. Veniţi martori spre 
dovadă celor tăgadnici, despre cea mai mârşavă şi odioasă 
tentativă a reacţiunii de a înăbuşi năzuinţele şi idealul 
românilor! Astăzi, aici, dinaintea domniilor voastre, 
Alexandru loan I, alesul întregii naţiuni, purtătorul de 
nădejde al nădejdilor voastre, urma să fie smuls vieţii! 

Se auziră strigăte, oamenii nu ştiau ce s-a întâmplat, 
panica molimă cuprinse dintr-o dată întreaga adunare, se 
buluciră spre uşi şi fereşti. 

— Nu vă speriaţi! tună Kogălniceanu. Nu-i pârjol, nu-s 
turcii, urmă uitând pentru moment de prezenţa lui Fuad 
Septar şi de uzanţele diplomaticeşti, nu-s oştile lui 
Belzebuth! Îi doar fiara reacţiunii! arătă spre Balş. 
Cercetaţi-i una din dihănii şi înspăimântaţi-vă! 

Cei de faţă, înmărmuriţi, priveau buimac, mulţi încă nu 
pricepeau. Doar Vodă privea liniştit, gânditor, făptura 
prăbuşită a avocatului. O clipă îi întâlni privirea. Îl ştia bine 
pe Balş, îi fusese dintotdeauna vrăjmaş înverşunat, 
separatist convins; nu se împăcase niciodată cu ideea 
Unirii. „Şi poate nu-i vina lui“, judecă, mereu blajin şi 
tolerant, Domnul. „Nu toţi pot înţelege mersul vremii lor.“ 

Panait Balş se scutură dintr-o dată din amorţeală. 
Complotul eşuase, dar el, el, Panait Balş, îşi va păstra până 
la urmă dârzenia crezului şi a urii. Se descotorosi de 
braţele care-l cetluiau cu o mişcare sălbatică a trupului şi 
rosti, aţintind ochii albaştri, luminoşi, ai lui Vodă, peste care 
se aşternuse o boare de tristeţe: 

— Nu mi-e teamă de tine, colonele Cuza! Şi nici de plebea 
oarbă care se lasă mânată în prăpastie. Da! Ţi-am dorit 
pieirea. Acum mă piei tu pe mine! Pe a ta ţi-o profeţesc. 
Osândeşte-mă! 

Îşi încrucişă braţele pe pântece şi săltă capul cu 
înfricoşătoare răutate. Toţi ochii se îndreptară spre Vodă. 


Lângă umărul lui, Elena Doamna părea încremenită în 
marmură. Cuza rosti cu oboseală în glas: 

— Nu eu te voi osândi, Balş! Poate Domnul Dumnezeu, 
poate poporul căruia îi eşti vrăjmaş. Sigur, istoria! 

Se răsuci, dar îl întoarse glasul mereu bubuitor al 
Kogălniceanului: 

— Măria Ta, rămâi! Şi voi, domniile voastre!... Domnule 
Cornescu, acum  dovedeşte-ne spre orice cinstită 
mărturisire a celor de faţă, către ei şi către alţii, intenţia şi 
unealta criminală a conspiraţiunii. 

Dimitrie Cornescu şopti ceva la urechea lui Cantuniari. 
Se făcuse şi mai mititel. Se simţea zdrobit de emoţii şi îi 
fusese mereu teamă ca nu cumva combinaţiunea pusă la 
cale de Barbu să nu izbutească; acum, cu ochii tuturora 
aţintiţi asupră-i, el, şoricelul deprins să treacă neobservat 
de-a lungul zidurilor şi mereu în umbră, cerca o sfârşeală, 
nu ştia pe unde păşeşte, povara atâtor sute de priviri îi 
năbuşeau bucuria: nu făcuse moarte de om, ba îl salvase pe 
Vodă. 

Barbu Cantuniari îşi ridică glasul: 

— Doamnelor şi domnilor! Rugăminte vă îndreptăm a 
binevoi să coborâţi pentru puţine minute în curte! 

Cu blănurile pe umeri, fără cuşme şi şaluri, în pantofi cu 
glanţ şi conduri de atlas, lumea se grămădi în ograda 
Zăvoianului. „Ce zi, Doamne! Ce de emoţiuni!... Balş... Nu-i 
de mirare!... Ba, cine ar fi zis?... Vodă, prea iertător.“ 

Todiriţă prinse o clipă mâneca lui Barbu: 

— Ce-i, bre, iarmarocul ista? Nu mai pricep nimic. 

— Ai să pricepi mai încolo. 

Stan, feciorul, îşi cercetă stăpânul cu ochi de câine: 

— Nu mai avem şcenă, milărd şi coane Iodiriţă? 

Printre fracuri, uniforme, decolteuri şi umeri goi 
acoperiţi la întâmplare cu blănuri, etole şi şaluri vieneze, 
uitând oamenii de geruială şi de teama junghiului, printre 
exclamaţiuni şi resuflări retezate de emoție şi frig, Barbu 
Cantuniari deschise potecă lui Dimitrie Cornescu. 


Omul se opri la capătul cel mai depărtat al curţii. Depuse 
scula pe un trunchi retezat şi-i făcu semn lui Barbu să se 
depărteze. Cercetă pe îndelete jur-împrejurul, apoi ticăit, 
stăpânindu-şi anevoie tremurul mâinii, începu a răsuci 
şurubelul sculei. 

Oamenii aşteptau cu sufletul la gură. Cuza şopti la 
urechea Kogălniceanului: 

— Mai sunt oare de trebuinţă aceste demonstraţiuni? 

Preşedintele răspunse răsunător: 

— Da, Înălţimea Voastră. Să se încredinţeze toţi, şi cu tot 
dinadinsul, de crima fără egal a unor neoameni. 

În ochii Domnului se aprinse un licăr maliţios. Ştia fără 
greş că avea să-şi contrarieze primul-ministru: 

— Mi-e că stricăm de tot reprezentaţiunea 'taliencii... 
Păcat de bieţii artişti, de atâta străduinţă... 

Kogălniceanu respiră adânc şi îşi înghiţi buzele să nu 
sloboadă ce-i stătea pe limbă: 

„Ăsta-i colonelul Cuza şi pace bună! Gata să-şi jertfească 
viaţa şi apoi tot el să râdă cel dintâi...“ 


Prinţul Sutzu dădu buzna în iatacul Irinei. 

Falnică, magnifică, într-o somptuoasă rochie de casă, cu 
picioarele rezemate de grătarul căminului, spre a simţi mai 
îndeaproape căldura, prinţesa citea versuri de Ronsard. 

Sutzu nu mai avu vreme să se mire, „Femeia aceasta oare 
e de bronz? N-are nici un fel de simţire?“, şi exclamă 
patetic: 

— Am venit să-ţi spun adio! Suntem trădaţi! 

Sutzoaia îşi ridică sprâncenele: 

— Te aşteptai la altceva? Te-am avertizat, nu? 

— Irene, nu-i vreme de filosofat. Trebuie să plec fără 
clipă de zăbavă. Complotul a eşuat, Balş s-a dat prins. 

— De unde ştii? 


Prinţul simţi că-şi pierde cumpătul: 

— Mă crezi chiar imbecil? Natural că am avut acolo un 
espion. Acum două minute mi-a adus vestea. Fierbinte! 
Adio, draga mea... 

Prinţesa se ridică. 

— Adio... Dar cred că greşeşti... Fugind, abia îţi dovedeşti 
vinovăția... În locul tău, eu aş înfrunta aici, pe loc, 
situaţiunea... M-aş apăra! Aş dezminţi! 

Sutzu râse din gât: 

— Tu es folle, ma chere! Ce să dezmint? Însăşi evidenţa? 

O luă în braţe, privind-o în adâncul ochilor verzi, imenşi. 

— A bientât, chări... Negreşit. În Italia... Am încredere în 
tine... Suntem... ne aparţinem... Da? 

Irina râse amuzată: 

— Tu deviens jaloux? Nu fi ridicol! În Italia... Da... da... 
da... Bonne chanse! 

Prinţesa îi simţi buzele de lemn pe obraz. 

În mai puţin de un minut - „vraiment, are viteza 
fulgerului! “, îşi zise Irina de la fereastra palatului -, sania 
prinţului ieşi din curte. 

— Drept înainte!, porunci vizitiului. Să ajungem în 
Târgoviştei!197:.. 

Trebuia să iasă cât mai repede din Bucureşti. După 
aceea, se va ascunde la Lăcusteni, moşia Băicoienilor, 
prieteni de pe Valea Prahovei. Ajuns la Braşov... Ha! Ha! Au 
revoir et merci! 

Şi se înfundă în blănuri, închizând ochii. O smucitură 
neasteptată îi reteză gândurile: 

— Ce-i, Gheorghe? 

Surugiul, ridicat pe capră, cercetă împrejurimile. Rosti 
resemnat: 

— Cucoane, cred că până ici ne-o fost! 

Strada Academiei, ciotcă de sânii şi trăsuri, nu lăsa nici o 
dezlegare. Parcă anume ridicase barieră. Sutzu, negru de 
mânie, răcni: 

— Înapoi! 


Un glas cunoscut parcă, limpede ca gheaţa, îi despică 
urechile. 

— Zadarnic! Pentru Alteța Voastră nu mai există nici 
înainte, nici înapoi! 

Glasul ridică o făclie spre a i se desluşi chipul. 

Baroana Lelia de Gunsbourg, cu furtuna pletelor 
revărsate pe o blană de urs alb, se afla în prima sanie. Pe 
chipul neclintit, ochii aveau o strălucire sălbatică: 

— "Totul se plăteşte, Alteță! 

lonică Miclescu, tovarăş la urzeala baroanei, simţi 
săgeată de spaimă înfigându-i-se în inimă: „Dumnezeule, ce 
muiere!  De-amu, cum m-oi dezbăra de năprasnică 
sălbăticiune? Să te văd, Barbule, şi pe matale, cucoană 
Vasilenă, carele mi-aţi dat învăţătură cum să dau cu iscusit 
meşteşug de belea şi bucluc!...“ 


XXX 


În ograda Zăvoianului, lumetul aştepta cu sufletul la 
gură. De atâta nerăbdare şi curiozitate aţâţată, oaspeţii nu 
simțeau gerul arzându-le tălpile prin încălţările fandosite, 
din glanţ, satin şi brocart, nici puiul de viscol iscat dintr-o 
dată şi care spulbera nămeţii, scotocind cu degete de 
gheaţă pe sub clopotele crinolinelor. 

Dimitrie Cornescu numără cam treizeci de paşi şi se opri 
aproape de capătul curţii. La lumina făcliilor - conu' 
Todiriţă îşi rânduise slugile pe două şiruri, spre escelentă 
vedere; nu pricepuse exact despre ce-i vorba, îşi închipuia 
pesemne că urmează tot un soi de reprezentaţiune -, 
silueta firavă a Cornescului, cu hainele smulse de vânt şi 
învăluit în trombe de zăpadă, semăna a nălucă. 

Barbu Cantuniari îi urmărea crispat fiece mişcare. 1 se 
părea că prea-i ticăit, că prea zăboveşte, şi nu fără 
primejdie. 

— Ci întoarce-te odată, domnule Cornescu! 


Glasul lui Cuza se asocie: 

— Da! Întoarce-te. Mormăi cu nemulţumire către cei din 
jur: Cui îi fac trebuinţă asemenea exhibiţiuni? 

Stan, feciorul, o luă înainte. Păşea crăcănat, cu mâinile 
bălăngănindu-se din cale-afară. „Dacă tot n-are nevoie de 
ele“, îi trecu stupid prin minte lui Barbu, „de ce dracu' nu le 
azvârle odată?!“ 

— Hei, zăludule! Încotro? 

Stan se hlizi: 

— Să-l aduc pe don' Cornescu... 

— Stai pe loc!, porunci Cantuniari. 

Dimitrie Cornescu îşi şterse ochelarii de zăpadă, se mai 
uită o dată la scula aşezată pe o capră de lemn şi se 
întoarse spre lume. Mergea încet, cu plumb parcă în 
ciubote. 

Se îndepărtase câţiva paşi, şi Barbu respiră uşurat. 

Dintr-o dată, bubuială cumplită zdruncină văzduhul, şi 
pământul păru să se despice sub picioarele celor de faţă. O 
flacără sălbatică, limbă uriaşă de foc, opintea să străpungă 
cerul. 

Curtea, ulițele dinprejur, întregul Pod fură cuprinse de 
spaimă. Oamenii ţipau, se buluceau pe porţile ogrăzii, 
luând-o înnebuniţi care încotro, câinii lătrau cuprinşi şi ei 
de frică şi turbăciune. Intervenţia pompierilor, năimiţi din 
vreme de Barbu, spori parcă panica. 

—  Liniştiţi-vă!, striga zadarnic Cantuniari. A trecut 
primejdia! 

Nu-l auzea nimeni. loţi aveau un singur dor: să se 
sloboadă din curţile Zăvoianului, să se vadă departe. 
Dezbrăcaţi, fără cuşme, împleticindu-se în jupoane, se 
împrăştiaseră pe Pod cu figuri bezmetice, vârând în toate 
spaimele trecătorii. Balcoanele se umpluseră de creştini, 
mulţi treziţi din primul somn, cei care benchetuiau în 
restaurantele de la Capşa, Otel Hugues, Otel de France, 
ieşiseră şi ei în uliţă. În câteva clipe, începură a se încrucişa 
zvonurile cele mai teribile, după fantezia unora şi altora. 


„Cutremur!... Au pus tunurile asupra Bucureştilor!... Mânia 
lui Dumnezeu...“ Vodă se adresă Kogălniceanului pe un ton 
mânios: 

— Îţi place, coane Mihalache, ce iarmaroc aţi izbutit? Ai 
temut răzbel civil şi ai dat în răzmeriţă! 

— Măria a... 

Alexandru Ioan 1 îi curmă scurt vorba: 

— Nimeni nu are dreptul să terifieze un oraş întreg, să 
zdruncine liniştea unei ţări căci, n-avea teamă, mâine la 
Fălticeni şi Craiova, Tecuci ori Calafat, pretutindeni se vor fi 
auzit cele mai grozave, bezmetice novele despre catastrofa 
de la Bucureşti. 

— Iertare, Doamne, dar mai bine să ne speriem azi, decât 
să ne văietăm mâine. Infamia reacţiunii, în toate proporţiile 
ei, a fost dovedită. 

La câţiva metri de sataniceasca-i născocire, zăcea leşul 
ciopârţit al lui Dimitrie Cornescu. Excesiv de zelos, de 
teamă să nu-i izbutească experimentul, zăbovise prea mult 
lângă sculă. Câteva secunde. 

Îl depuseră într-o cămară a Zăvoianului şi trimiseră sol 
de veste neagră în uliţa Şoldani, din mahalaua Calicilor. 


XXX 


În primăvara lui 1865, Barbu Cantuniari se întoarse în 
ţară după terminarea unei misiuni efectuate în ţările 
centrale ale Europei. Lipsise doi ani... 

Era nerăbdător să se vadă acasă. De la Paris, Londra sau 
Roma, urmărise cu sufletul la gură evenimentele istorice 
petrecute în Principate, cu extraordinar răsunet în toate 
cercurile politice ale  străinătăţii. Jurnalele Le 
Constitutionnel, Le Nord, Times-ul Vox Populi, Zeitung-urile 
comentaseră pe larg, favorabil ori nu, după cum se situau 
pe poziţiile magnaţilor sau ale plebei, epocalele reforme ale 
domniei Cuza. După evenimentele din mai 1864, urmase 


promulgarea celor două legi mult aşteptate: censul şi legea 
rurală... 

Cantuniari, citind despre entuziasmul de la Bucureşti, se 
gândea cu un sentiment de satisfacţie că, în umil rol 
secund, contribuise şi dânsul la netezirea drumului către 
marile împliniri ale domniei lui Cuza. 

Altfel, Bucureştii i se păreau neschimbaţi, cuprinşi de 
fiorii unei primăveri radioase, la fel şi oamenii. Echipagii 
strălucitoare străbăteau Podul spre Kiseleff, terasele 
cafenelelor debordau de musii eleganţi cu canotiere albe şi 
jiletci viu colorate - modă perrogueti8: lansată de veşnic 
libertinul, veşnic încântătorul Paris. 

Tot Parisul alungase crinolinele damelor şi uriaşele 
florentine ori pleureuse, înlocuindu-le cu rochiile trase bine 
pe pântecele încorsetat şi grămădite la spate, într-un uriaş 
panier; pe conciurile de zulufi adunaţi în vârful capului se 
ţineau, ca într-o minune de echilibru, pălăriuţe nostime nu 
prea virtuoase, fleacuri delicioase în frivolitatea lor, 
încărcate de flori, panglici şi fructe. 

Soarelele şi balurile se ţineau lanţ. Dansau boierii, dar şi 
„plebea“. Sala Bossel se umplea joia şi duminica de măscuţe 
elegante, în cele mai fine toalete. Midinetele Bucureştilor, în 
rochiţe modeste de chembrică, organdină şi imitaţiune de 
Voile-Georgette, sau în costumaţiuni închiriate - mai ales 
colombine, dominouri, şalvari şi tunici harăpeşti pentru 
„turcoaice“ sau fuste gitane pentru „spaniole“ -, umpleau 
Sălile Franzelaru, Ziepser, Pomul Verde, Jigniţa. La balurile 
de la Hârdău, măsculiţele veneau desculţe, cu pantofii şi 
ciorapii în mână. Se spălau într-un hârdău anume, apoi se 
încălţau. Proprietarul sălii nu le îngăduia să intre în sală cu 
ciubotele murdare de glodul şi zăpada uliţelor... 

Pe Vasilena, mamă-sa, o găsi cu adevărat neschimbată. 
Anii ocoleau chipul neted de crin, nu împovăraseră nici cu o 
câtime de oca silueta mlădioasă. Mereu visătoare, mereu 
lină, continua să trăiască între versurile Marcelinei 
Desbordes-Valmore, evantaie pictate şi aforismele proprii, 


aşternute cu slove elegante în nenumărate albumuri de 
catifea. 

Îl întâmpină pe Barbu cu aceeaşi bucurie calmă şi cu 
acelaşi firesc care nu înceta să-l uimească pe fecioru-său, 
de parcă s-ar fi despărţit alaltăieri. Constatase doar câteva 
fire argintuite la tâmplele lui Barbu, „dar, te asigur, te prind 
de minune...“ 

Într-o dimineaţă, se întâlni pe strada Academiei cu 
bătrânul Zăvoianu, conu' Grigore. Arăta întinerit, lepădase 
straiele greoaie, nădragii largi şi caftanul scump, îşi 
retezase pletele. Cercetându-i costumul tăiat la Chez Nicou, 
croitorul franțuzesc al juneţii elegante, mustaţa bârligată 
cu drotul şi bastonelul cu ţăcălie de fildeş, Barbu începu a 
râde. Sminteala lui Todiriţă trecuse şi la tată-său. 

— Ce te miri, bre, Taliene? La vremi noi - oameni noi, la 
oameni noi - strai nou! Păşim pe calea propăşirii şi... 

— „..Şi a civilizaţiunii! Cunosc, cunosc, coane Grigore. Da' 
ce veşti de la 'Todiriţă? Văz casele închise. 

Zăvoianu ăl bătrân se întoarse după o damă plinuţă cu 
talia jucăuşă. Îşi răsuci mustaţa şi-i făcu şmechereşte cu 
ochiul: 

— Nostimă cocoană! Şi-ai văzut picioruşul? 

Barbu râse de-a binelea: 

— "Te ţii de berbantlâcuri, coane Griguţă. Poate te trece 
un gând de însurătoare! 

— Mai chibzuim, fătul meu, avem vreme... Întrebai de 
Todiriţă? Îi plecat din toamnă la inglişii lui. Mă mir că n-ai 
aflat... L-o întâlnit Alecsandri la Londra. 

— Da” ce păcatele caută pe-acolo? 

— Cine, fecioru-meu?... Rosti cu nepăsare, ca în treacăt: 
O descoperit, în sfârşit, noblețea cea veche a Zăvoienilor şi 
pofteşte să ridice un castel la Băneasa... Spun drept, nu m- 
aşteptam la atâta simţire la băietul ista. Îl socoteam cam 
zălud, fără... l'esprit de famille... 

Barbu se amuza nespus: 


— Să vă ajute Dumnezeu să-l ridicaţi sănătoşi, coane 
Grigore, cu metereze multe, turnuri falnice şi pont-levis. 

— Mulţămesc, fiule. Eşti un băiet bun ca şi tată-tău... La 
bună vedere... 

Despre Ionică Miclescu avu veşti prin mamă-sa. După 
spusele Vasilenei - colportări culese prin saloane -, baroana 
Lelia de Gunsbourg îi pusese ham de aur şi acum îl mâna, 
bidiviu domesticit, prin cele strâinătăţi. Un zvon proaspăt 
spunea că se căsătoriseră, nu de mult, prin Switzera. 

Nici Şuţzeştii nu se mai aflau în ţară. Bun şi milostiv, după 
cum îl ştia o lume, Vodă îl iertase de osânda grea a juzilor, 
confirmată de Curtea de Apel. Sutzu, înfrânt, şi neputând 
înfrunta disprețul şi dezaprobarea târgului, preferase 
pribegia. Panait Balş, pălit de dambla, târa vieţişoară de 
vierme la o moşie din Moldova. 

Într-o dimineaţă, paşii îl purtară pe uliţa Şoldani. Înflorise 
liliacul în tufe cochete şi aromate, stânjeneii zâmbeau în 
grădini gingaş albăstrui, primele roze ispiteau primele găze 
de aur. 

Rămase câteva minute cu ochii la casa Cornescului. Era 
arătoasă, procopsită, grădina năpădită de flori; nici urmă 
de paragina şi tristeţea de acum doi ani. O cabrioletă 
elegantă, la care erau înhămaţi doi roibi bine ţesălaţi, 
aştepta, pesemne, să scoată stăpânii la plimbare. 

Barbu îşi văzu de drum, cuprins de melancolie. Nu era 
greu să şi le închipuie pe cele două Corneşti, înavuţite 
acum, în toalete de la Chic de France de pe Lipscani, pline 
de pretenţiuni şi ţâfnă, înnobilate peste noapte de paralele 
târziu dobândite de modestul amploiat de la Vamă. Vodă 
Cuza, luând orfana şi văduva sub înaltă ocrotire, le hotărâse 
o despăgubire importantă şi griji de o pensie care să le 
lipsească de orice nevoi... 

Copleşit de tristeţe, Barbu se gândi la destinul bietului 
Cornescu. Nu apucase - ori prea puţin - să se bucure de 
dreapta izbândă a unor ani lungi de trudă şi umilinţi. lar 


secretul invenţiunii îl luase cu el în mormânt. Nu aceasta îi 
fusese dorinţa. 

Peste mai mult de o jumătate de veac, undeva, în Europa, 
un neamţ isca aceeaşi născocire. Doar că acela avea să aibă 
mai mult noroc. Barbu însă n-avea de unde s-o ştie pe- 
atunci. 

Masinca, fata Cornescului, zămisli prunci mulţi, se bucură 
de nepoți şi strănepoţi. Urmaşii ei trăiesc şi astăzi la cel, ori 
alt capăt de uliţă, printre Corneştii zilelor noastre. 


Cuprins 


Capitolul I 5 
Capitolul II 21 
Capitolul III 54 
Capitolul IV 75 
Capitolul V 96 
Capitolul VI 120 
Capitolul VII 141 
Capitolul VIII 166 
Capitolul IX 190 
Capitolul X 221 
Capitolul XI 245 
Capitolul XII 266 


11: Locul unde se află astăzi Banca Naţională a României. 
121. Fracuri. 

13) Azi strada Iuliu Maniu. 

14) Azi strada Smârdan. 

15. Azi strada Dem. 1. Dobrescu. 

16. Azi strada Dionisie Lupu. 

(ZI Azi Casa Universitarilor. 

18. Biata cumătră (lb. franceză). 

19. Ghicitoare (lb. franceză). 

04 Hotărât (lb. franceză). 

UI Cărturăreasă (lb. franceză). 

121 Vreun strămoş (lb. franceză). 

43% M-am săturat (lb. franceză). 

4) Azi Edgar Quinet 

US. O dată eşti tânăr (lb. franceză). 

UL Hai, nu vorbi prostii! (lb. franceză). 

ZI Azi clădirea de pe Calea Victoriei, lipită de Hotel Continental. 
418) Legătură periculoasă (lb. franceză). 

191 Cu atât mai bine! (lb. franceză). 

1204 Clădirea de lângă restaurantul Capşa. 

(214 Azi strada G-ral Berthelot. 

1221. Se apropie de treizeci de ani (lb. franceză). 

123). Ce prostie! 

SASE, „„„Şi un perfect I'usage du monde - şi se descurca in lume perfect. 
1254 În orice caz. 

126. Rău de mare. 

127» Serbare câmpenească. 

1281 Orice femeie geloasă are un spion printre servitori (lb. franceză). 
129. Oricare altă legătură? (lb. franceză). 

1304 Florile mormântului (lb. franceză). 

131+ Tubita mea? (lb. franceză). 

1321 Tara Românească (lb. turcă). 


133) E ora două şi jumătate. Vei găsi aceste cuvinte, ca de obicei, când te 
vei trezi (lb. franceză). 


134) Te voi iubi, frumosul meu înger, toată viaţa (lb. franceză). 
135 pericirea şi farmecul vieţii mele (lb. franceză). 

136). Nepreţuit bun este să fii al tău (lb. latină). 

A Analfabeţi (lb. franceză). 

1381 Cartiere aristocratice din Londra. 

1391 Tu o iei razna! (lb. franceză). 

140» Sunt foarte surprins (lb. franceză). 


141! în căutarea soarelui (lb. franceză). 

1421 Privighetoare (lb. franceză). 

ii Orologiu, zeu sinistru, înspăimântător, nepăsător, al cărui deget ne 
ameninţă şi ne spune: Aminteşte-ţi! (Baudelaire). 

1441. Felii înguste de pâine (lb. franceză). 

145. Ouar. 

146. Bucuria de a trăi (lb. franceză). 

1471 Sufletul meu! (lb. greacă). 


1481. Avea prăvălie pe locul unde se află astăzi magazinul, tot de muzică, 
Romanţa. 


149. O, dragă domnule! Cum aş putea sa-mi exprim toată recunoştinţa? (lb. 
franceză). 


ia Harnaşamente. 

151% Primul surugiu. 

„bi Să-ţi păstrezi demnitatea chiar şi în nenorocire (lb. franceză). 
153. Dar indiscretă ca o coţofană (lb. franceză). 

154) Stăpâneşte-te, mamă! Servitorii... (lb. franceză). 


155% Doamne, cât e de anevoios să iubeşti un prinţ atât de fermecător ca 
dumneavoastră... (lb. franceză). 


1565: Un prinţ atât de fermecător! (lb. franceză). 

157% Micul dejun. 

158% M-am săturat (lb. franceză). 

1591 Sala mea de baie (lb. engleză). 

1604 Corect: Kiiss die Hand - Sărut mâinile (lb. germană). 


161+ Dragul meu amic, de câte ori îmi scrii, am impresia că nu mi-ai citit 
scrisorile (lb. franceză). 


162) Mojic (lb. franceză). 

1631 Faci pe surdul (lb. franceză). 

184 Fii convins că, în ciuda reputației mele şi a grijii pentru fericirea mea, 
nu voi înceta niciodată să mă interesez de dumneata (lb. franceză). 

165) Nu-i deloc politicos (lb. franceză). 

1861. Calea Rahovei. 

187 Fostul local al Poştei Centrale. 

168) Azi Biserica Gorgani, în spatele Ministerului de Justiţie. 

159). Dr. Ludovic Steege - ministrul Finanţelor. 


170. Em. 1. Florescu - ministru de război în guvernul Kreţzulescu, 
generalul Alexandru lacovache, ministru de război în guvernul Kogălniceanu. 


(71 Doar ştii! Nu-i vorba despre mine... 
4Za). Copiii ei - nişte bieţi bastarzi. 

1731 Scandalul! 

(74 În căutarea soarelui. 

(351 păcat că e chel... 


16! Prunc dolofan. 

121 Asta-i mai tare ca toate. 

(381 E un fel de a vorbi. 

179 Număr de pantof. 

1804 Nobilă. 

181! Corect: catagrafie - recensământ. 

1821 Dare personală ce se plătea în raport cu starea materială a fiecăruia. 
183. Funcţionar mijlociu în Departamentul Finanţelor. 

184. Corect: c'est une erreur. 

185) Copist prost. 


186) pe când vă cunosc, n-am spus nimic, n-am făcut nimic, n-am dorit 
nimic care să nu însemne o probă de devotament faţă de Dumneavoastră (lb. 
franceză). 


187+ Nehotărârea de a alege... 
1881 Totul se isprăveşte cu cântec. 
1891 în orice caz. 

1204. Jartiere. 

191» Momente groaznice, de neuitat, vă asigur... 
1924 plictisitor. 

193) Ninge cu fulgi mari. 

194 Adormitor, plictisitor. 

1951 Parter. 

196) Corect: Rendez-vous. 

1971 Eşti nebună? 

1981 pe loc. La război, ca la război. 
199) Asta-i culmea! 

1100. Azi Calea Griviței. 

(101) Calea Rahovei. 

(1024 voi ăştia, moldovlahii! 

1193). Calea Moşilor. 

(104). Azi Magazinul Romarta. 
4105. Azi Hotel Continental. 

(196! Toate lucrurile bune sunt în număr de trei (Ib.germană). 
(107. Calea Griviței. 

1198) papagal.