Hermann Hesse — Narcis si Gura de Aur

HERMANN HESSE 


HERMANN HESSE 


Narcis şi Gura-de-Aur 


CAPITOLUL 1. 

În faţa arcadei susţinute de mici coloane duble de la 
intrarea mănăstirii din Mariabronn, foarte aproape de 
drum, se afla un castan, odraslă însingurată a sudului, adus 
odinioară de un pelerin sosit de la Roma, un castan nobil, cu 
trunchi vânjos; coroana sa rotundă se întindea, 
mângâietoare, deasupra drumului, respirând cu tot pieptul 
în vânt, iar primăvara, când de jur împrejur totul era 
înverzit şi până şi nucii mănăstirii înfrunzeau roşietic, 
tinereşte, el îşi mai lăsa multă vreme aşteptate frunzele, 
apoi, la vremea celor mai scurte nopţi, împungea, dintre 
mănunchiurile de frunze, razele mate, alb-verzui ale florilor 
sale exotice, care miroseau atât de pătrunzător, asemenea 
unei prevestiri neliniştitoare şi grave; şi în octombrie, după 
ce poamele şi via fuseseră culese, scutura din coroana sa 
îngălbenită, în vântul de toamnă, fructele ţepoase, care nu 
apucau a se coace în fiece an, fructe pentru care băieţii din 
mănăstire se încăierau şi pe care subpriorul Gregor, 
originar din ţara italică, le prăjea în odaia lui, la focul din 
cămin. Străin şi delicat, frumosul copac îşi fremăta coroana 
deasupra intrării mănăstirii, un musafir de pe alte 
meleaguri, cu firea gingaşă, răbdând cu greu frigul, legat, 
tainică rudenie, cu micile, zveltele coloane împerecheate, 
de gresie, ale portalului şi cu dantelăria de piatră ce 
înflorea în arcadele ferestrelor, pe cornişe şi pe stâlpi, iubit 
de francezi şi de latini, privit cu uimire de băştinaşi, ca un 
străin ce se afla. 


Nu puţine generaţii de elevi ai mănăstirii trecuseră pe sub 
arborele pripăşit aici din ţări străine; cu tăbliţele la 
subsuoară, sporovăind, râzând, jucându-se şi certându-se, 
desculți sau încălţaţi, după anotimp, cu o floare în gură, o 
nucă între dinţi sau un bulgăre de zăpadă în mână. Veneau 
mereu alţii noi, la câţiva ani chipurile se reînnoiau, cele mai 
multe semănând între ele: blonde şi cu părul cârlionţat. 
Unii rămâneau locului, deveneau novici, deveneau călugări, 
primeau tonsura, purtau rasa şi cingătoarea de frânghie, 
citeau din cărţi, îi instruiau pe băieţi, îmbătrâneau, mureau. 
Alţii, după ce le treceau anii de şcoală, erau luaţi acasă de 
părinţi, în castelele cavalerilor, în casele negustorilor şi 
meseriaşilor, cutreierau lumea, făcându-şi mendrele şi 
meseriile, mai veneau câteodată în vizită la mănăstire, 
bărbaţi în toată firea, îşi aduceau fecioraşii şi-i lăsau aici, 
elevi la cuvioşii părinţi, ridicau privirea spre castan, 
zâmbind, căzuţi pe gânduri, şi-apoi se pierdeau din nou în 
lume. În chiliile şi sălile mănăstirii, printre arcadele 
rotunde, grele, ale ferestrelor şi vânjoasele coloane duble, 
cinstea şi perfidia, înţelepciunea evangheliilor şi 
înţelepciunea elinilor, magia albă şi cea neagră, toate 
înfloreau aici câte puţin, era loc pentru toate; era loc 
pentru sihăstrie şi mătăniile de penitenţă, ca şi pentru 
tovărăşie şi trai plăcut; depindea întotdeauna de persoana 
abatelui şi de curentul dominant al vremii, dacă 
precumpănea şi stăpânea una sau alta. Mănăstirea devenea 
vestită şi căutată când pentru exorciştii şi demonologii ei, 
când pentru muzica ei excelentă, când pentru un sfânt 
părinte care lecuia şi făcea minuni, când pentru ciorba ei de 
ştiucă şi pateul de ficat de cerb, fiecare la vremea sa. Şi 
mereu s-a găsit în ceata călugărilor şi elevilor, a celor 
cuvioşi şi a celor fără ardoare, a celor slăbiţi de post şi a 
celor mai rotofei, mereu s-a găsit printre cei mulţi care 
veneau, trăiau şi mureau aici, unul singuratic şi deosebit, 
unul pe care toţi îl iubeau sau de care toţi se temeau, unul 


care părea ales, unul despre care se mai vorbea încă mult 
timp după ce contemporanii săi erau daţi uitării. 

Şi acum se aflau la mănăstirea Mariabronn doi singuratici 
şi deosebiți, unul bătrân şi unul tânăr. Printre fraţii 
numeroşi al căror roi împânzea dormitoarele, bisericile şi 
sălile de clasă, se aflau doi, pe care toţi îi ştiau şi îi priveau 
cu respect. Se afla abatele Daniel, bătrânul, şi elevul 
Narcis, tânărul, care abia îşi începuse noviciatul, dar care, 
din pricina darurilor sale deosebite şi împotriva tuturor 
obiceiurilor vechi, era folosit încă de pe acuma ca dascăl, 
îndeosebi de elină. Aceştia doi, abatele şi novicele, aveau 
trecere, erau luaţi în seamă şi trezeau curiozitate, erau 
admiraţi şi invidiaţi şi, de asemenea, bârfiţi în taină. 

Cei mai mulţi îl iubeau pe abate, el nu avea duşmani, era 
plin de bunătate, de simplitate, de smerenie. Doar învățații 
mănăstirii amestecau în dragostea lor o notă de 
condescendenţă, căci abatele Daniel putea fi un sfânt, dar 
un cărturar nu era nicidecum. Îi era proprie acea simplitate 
care e însăşi înţelepciunea, dar latineasca lui era modestă, 
iar elina n-o cunoştea defel. 

Acei, puţini, care ocazional mai zâmbeau pe seama 
simplităţii abatelui, erau însă cu atât mai vrăjiţi de Narcis, 
copilul-minune, frumosul adolescent cu elina lui elegantă, 
cu purtarea sa impecabil de cavalerească, privirea liniştită 
şi pătrunzătoare, de cugetător, şi cu buzele subţiri, frumos 
şi sever desenate. Era îndrăgit de cărturari pentru că 
stăpânea minunat elina; era iubit de toţi ceilalţi, ba unii 
erau chiar de-a dreptul fermecaţi de noblețea şi de fineţea 
sa. Erau şi unii care îi luau în nume de rău faptul că era atât 
de tăcut şi de stăpânit şi avea asemenea maniere de 
curtean. 

Abatele şi novicele îşi purtau fiecare în felul său destinul 
ales, dominând în felul său şi suferind în felul său. Fiecare 
dintre cei doi se simţea mai înrudit cu celălalt, mai atras de 
el decât de tot restul poporului din mănăstire: totuşi nu 
găseau calea unul spre altul, nu se puteau încălzi, unul 


alături de celălalt. Abatele îl trata pe tânăr cu cea mai mare 
atenţie, cu cea mâi mare consideraţie, îi purta de grijă ca 
unui frate rar, gingaş, poate pretimpuriu pârguit, poate 
primejduit. Tânărul primea fiece poruncă, fiece sfat, fiece 
laudă a abatelui cu o ţinută desăvârşită, nu-l contrazicea 
vreodată, nu era nicicând supărat şi dacă judecata abatelui 
despre el era dreaptă şi singurul lui viciu era trufia, atunci 
ştia să ascundă minunat acest viciu. Nu se putea spune 
nimic împotriva lui, era desăvârşit, era superior tuturora. 
Numai că în afară de cărturari, puţini îi deveneau într- 
adevăr prieteni, căci noblețea sa îl împrejmuia ca un suflu 
de aer îngheţat. 

— Narcis, îi zise abatele după o confesiune, mă recunosc 
vinovat de o judecată aspră pe seama ta. Adeseori te-am 
socotit trufaş şi poate că astfel te-am nedreptăţit. Eşti 
foarte singur, tinere frate, eşti singuratic, ai admiratori, dar 
nu prieteni. Tare aş fi vrut să am pricină a te dojeni din 
când în când, dar nu am pricină. Tare aş fi vrut să fii 
câteodată necuviincios, cum sunt îndeobşte oamenii tineri, 
de vârsta ta. Tu însă nu eşti niciodată necuviincios. Uneori 
sunt îngrijorat din cauza ta, Narcis. 

Tânărul îşi ridică ochii întunecoşi spre bătrân. 

— Din suflet aş dori să nu vă pricinuiesc griji, milostive 
părinte. Se prea poate să fiu trufaş, milostive părinte. Vă 
rog să mă pedepsiţi pentru asta. Eu însumi simt câteodată 
dorinţa de a mă pedepsi. Trimiteţi-mă într-o sihăstrie, 
părinte, sau puneţi-mă la treburi grosolane. 

— Pentru amândouă eşti prea tânăr, iubite frate, zise 
abatele. În afară de asta eşti în mod deosebit dotat pentru 
limbi străine şi pentru gândire, fiule; ar fi o risipă a acestor 
daruri de la Dumnezeu, dacă te-aş pune la treburi 
inferioare. Probabil că vei deveni dascăl şi cărturar. Nu este 
asta şi dorinţa ta? 

— Iertaţi-mă, părinte, dar dorinţele mele nu-mi sunt încă 
atât de limpezi. Ştiinţele mă vor încânta întotdeauna, căci 
cum ar putea altminteri? Dar nu cred că ştiinţele vor fi 


singura mea preocupare. Şi-apoi, nu întotdeauna dorinţele 
hotărăsc soarta şi menirea unui om, ci altceva, ceva 
predestinat. 

Abatele luă aminte şi deveni serios. Totuşi, pe chipul său 
bătrân stăruia un zâmbet, când răspunse: 

— În măsura în care am ajuns să cunosc oamenii, cu toţii 
suntem puţin înclinați, mai ales în tinereţe, să confundăm 
providenţa cu dorinţele noastre. Dar cum tu crezi că-ţi 
cunoşti dinainte chemarea, spune-mi un cuvânt în privinţa 
aceasta. Pentru ce crezi că eşti chemat? 

Narcis îşi închise pe jumătate ochii întunecoşi, încât 
dispărură sub genele lungi, negre. Tăcu. 

— Vorbeşte, fiule, îl îndemnă abatele după o lungă 
aşteptare. Cu voce înceată şi ochii plecaţi Narcis, începu să 
vorbească. 

— Mi se pare a şti, milostive părinte, că înainte de toate 
sunt chemat către viaţa monahală. Voi deveni călugăr, aşa 
cred, voi deveni preot, subprior şi poate abate. Nu cred 
acest lucru pentru că-l doresc. Dorinţa mea nu ţinteşte 
funcţii. Dar ele îmi vor fi impuse. 

Tăcură amândoi, vreme îndelungată. 

— De ce nutreşti această credinţă? întrebă, şovăind, 
bătrânul. Ce însuşire a ta, în afară de cărturărie, ar fi cea 
care se exprimă în această credinţă? 

— Este acea însuşire, zise Narcis încet, care mă 
înzestrează cu un simţ pentru firea şi chemarea oamenilor, 
nu numai pentru ale mele proprii, ci şi pentru ale celorlalţi. 
Această însuşire mă sileşte să-i slujesc pe ceilalţi 
dominându-i. Dacă nu m-aş fi născut pentru viaţa monahală, 
aş fi fost nevoit să devin judecător sau om de stat. 

— S-ar putea, încuviinţă abatele, dând din cap. Ţi-ai 
încercat asupra unor exemple aptitudinea de a recunoaşte 
oamenii şi destinul lor? 

— Am încercat-o. 

— Eşti gata să-mi dai o pildă? 

— Sunt gata. 


— Bine. Cum nu aş vrea să pătrund în tainele fraţilor 
noştri, fără ştirea lor, poate ai vrea să-mi spui ce crezi că ştii 
despre mine, abatele tău Daniel. 

Narcis îşi ridică pleoapele şi se uită în ochii abatelui. 

— Este porunca voastră, milostive părinte? 

— Porunca mea. 

— Îmi vine greu să vorbesc, părinte. 

— Şi mie-mi vine greu să te silesc să vorbeşti, tinere frate. 
Şi totuşi, o fac. Vorbeşte! 

Narcis îşi plecă fruntea şi zise, şoptind: 

— Ştiu prea puţin despre dumneavoastră, cinstite părinte. 
Ştiu că sunteţi un slujitor al lui Dumnezeu, căruia i-ar fi mai 
drag să vegheze caprele sau să tragă clopoţelul într-o 
sihăstrie şi să asculte spovedaniile ţăranilor decât să 
conducă o mare mănăstire. Ştiu că nutriţi o deosebită 
dragoste faţă de Sfânta Maică a Domnului şi că ei vă rugaţi 
cel mai des. Uneori vă rugaţi ca elina şi celelalte ştiinţe care 
se cultivă în această mănăstire să nu devină sminteală şi 
primejdie pentru sufletele celor daţi în paza voastră. Uneori 
vă rugaţi ca să nu vă pierdeţi răbdarea faţă de subpriorul 
Gregor. Uneori vă rugaţi pentru un sfârşit blând. Şi veţi fi, 
cred eu, ascultat şi veţi avea un sfârşit blând. 

Se lăsă tăcere în micul vorbitor al abatelui. În cele din 
urmă, bătrânul glăsui: 

— Eşti un visător şi ai viziuni, zise cu bunăvoință 
venerabilul domn. Dar şi viziunile cucernice ori prietenoase 
pot amăgi; nu te încrede în ele, cum nici eu nu mă încred. 
Poţi vedea, frate visător, ce gând nutresc în inima mea, în 
privinţa aceasta? 

— Pot vedea că gândiţi cu multă prietenie la lucrul acesta. 
lată ce gândiţi: „Acest tânăr ucenic este puţin primejduit, 
are viziuni, poate că a meditat prea mult. Aş putea, să-i 
impun o penitenţă, nu-i va strica. Dar penitenţa pe care i-o 
voi impune lui, o voi lua totodată asupra-mi.” Asta e ceea ce 
gândiţi chiar acuma. 

Abatele se ridică. Zâmbind, îi făcu semn novicelui să plece. 


— Ei bine, zise el. Nu-ţi lua viziunile prea în serios, tinere 
frate; Dumnezeu cere de la noi multe altele, în afară de 
viziuni. Să presupunem că ai măgulit un om bătrân 
făgăduindu-i o moarte uşoară. Să presupunem că bătrânul 
a avut plăcere, vreme de o clipă, ascultând această 
făgăduinţă. Acum însă ajunge. Să reciţi un rozariu, mâine 
după slujba din zori, să-l rosteşti cu umilinţă şi dăruire şi nu 
din vârful buzelor; şi eu voi face la fel. Du-te acum, Narcis, 
am vorbit destul! 

După fiecare nouă convorbire urmau zile de tăcere 
supărată şi îmbufnare, până ce Narcis, îndemnat de 
sentimentul că are dreptate, deschidea iarăşi discuţia. Până 
la urmă, pater Lorenz zise, întrucâtva jignit: 

— Ei bine, Narcis, să curmăm cearta. Doar ştii că 
hotărârea atârnă de mine, şi nu de tine, căci nu eşti colegul, 
ci ajutorul meu şi trebuie să-mi dai ascultare. Dar cum 
pricina pare să aibă pentru tine atâta importanţă iar eu îţi 
sunt într-adevăr superior în funcţie şi putere, dar nu în 
cunoştinţe şi daruri, nu vreau să hotărăsc eu însumi, ci vom 
supune disputa părintelui nostru abate şi-l vom lăsa să 
hotărască el. 

Astfel şi procedară până la urmă, iar abatele Daniel 
ascultă cu răbdare şi bunăvoință cearta celor doi cărturari 
cu vederi deosebite în ceea ce priveşte predarea gramaticii. 
După ce amândoi îşi expuseră şi îşi argumentară temeinic 
părerile, bătrânul se uită la ei înveselit, clătină puţin capul 
cărunt şi vorbi: 

— Fraţii mei dragi, nici unul, nici altul nu credeţi, fireşte, 
că eu m-aş pricepe la lucrurile acestea la fel de bine ca voi. 
E lăudabil din partea lui Narcis că ţine atât de mult la 
şcoală şi că năzuieşte a îmbunătăţi programul de 
învăţătură. Dacă însă superiorul său este de altă părere, 
atunci Narcis trebuie să tacă şi să-i dea ascultare, căci toate 
îmbunătățirile aduse şcolii n-ar putea cumpăni atât, încât 
ordinea şi ascultarea să se tulbure în casa aceasta, din 
pricina lor. Îl dojenesc pe Narcis că n-a ştiut să cedeze. Şi 


vouă, amândurora, tineri cărturari, vă doresc să nu duceţi 
niciodată lipsă de superiori mai proşti ca voi; nimic nu-i mai 
de folos împotriva trufiei! 

Cu această glumă blajină îi trimise la ale lor. Dar în zilele 
următoare nu uită să urmărească din priviri dacă între cei 
doi dascăli s-a restabilit buna înţelegere. 

Şi iată că se întâmplă să apară o faţă nouă în mănăstirea în 
care veneau şi plecau atâţia, şi această nouă faţă nu era 
dintre cele ce trec neobservate şi sunt repede date uitării. 
Era un tânăr care, anunţat de tatăl său cu mult înainte, sosi 
într-o zi de primăvară, ca să înveţe la şcoala mănăstirii. Îşi 
legară caii de castan, tânărul şi tatăl său şi, de sub boltă, 
fratele portar le ieşi în întâmpinare. 

Băiatul îşi ridică privirea spre copacul, încă pleşuv din 
iarnă. 

— Un astfel de copac, zise el, n-am mai văzut până acum. 
Un copac frumos şi ciudat. Aş vrea să ştiu cum se numeşte. 

Tatăl, un domn mai în vârstă, cu faţa brăzdată de griji şi 
parcă de nepătruns, nu luă în seamă cuvintele tânărului. 
Portarul în schimb, căruia băiatul îi plăcuse numaidecâăt, îi 
dădu lămurirea. Tânărul mulţumi frumos, îi întinse mâna şi-i 
zise: 

— Mi se spune Gură-de-Aur şi urmează să învăţ aici, la 
şcoală. 

Bărbatul îi zâmbi cu prietenie după care o luă înaintea 
noilor veniţi, conducându-i prin portal, apoi în sus, pe 
scările largi, de piatră, şi Gură-de-Aur păşi în mănăstire 
fără teamă, cu sentimentul că în locurile acestea a şi întâlnit 
două fiinţe cărora le putea fi prieten: copacul şi fratele 
portar. 

Noii veniţi fură primiţi mai întâi de părintele director al 
şcolii, iar spre seară de însuşi abatele. De fiecare dată, 
tatăl, funcţionar imperial, îl prezentă pe fiul său Gură-de- 
Aur şi fu poftit să mai zăbovească un timp, ca musafir al 
casei. Dar el apelă numai preţ de o noapte la ospitalitatea 
oferită, spunând că e nevoit să pornească îndărăt, la drum, 


chiar a doua zi. Oferi mănăstirii, în dar, unul din cei doi cai 
ai săi şi darul fu primit. Discuţia cu feţele bisericeşti fu 
politicoasă şi rece: dar atât abatele cât şi părintele priviră 
cu bucurie la Gură-de-Aur, care tăcea respectuos; tânărul 
frumos şi delicat le plăcu de la bun început. Fără regrete îl 
lăsară pe tată să purceadă a doua zi la drum, iar pe fiu îl 
păstrară cu plăcere. 

Gură-de-Aur fu prezentat dascălilor şi primi un pat în 
dormitorul elevilor. Respectuos şi cu faţa întristată îşi luă 
rămas bun de la tatăl său, care pornea călare, rămase 
locului şi privi în urma lui până ce dispăru, între hambarul 
de cereale şi moară, sub arcada porţii înguste a curţii 
exterioare. O lacrimă îi atârna în genele lungi şi blonde, 
când se întoarse; dar fratele portar îl şi luă în primire, 
bătându-l drăgăstos pe umăr. 

— Tinere domn, zise el ca să-l consoleze, nu trebuie să fii 
trist. Cei mai mulţi tânjesc la început după casă, după tată 
şi mamă, după fraţii lor. Dar ai să vezi şi încă destul de 
repede, că se trăieşte şi aici, şi nu prea rău. 

— Mulţumesc, frate portar, zise tânărul. Eu nu am nici 
fraţi, nici mamă, îl am numai pe tata. 

— În schimb aici găseşti camarazi şi cărturărie, şi muzică 
şi jocuri noi, pe care încă nu le cunoşti, şi câte şi mai câte, ai 
să vezi! lar dacă vei avea nevoie de cineva, care-ţi vrea 
binele, nu trebuie decât să vii la mine. 

Gură-de-Aur îi zâmbi: 

— Oh, vă mulţumesc frumos. Şi dacă vreţi să-mi faceţi o 
bucurie, vă rog să-mi arătaţi cât se poate de repede unde se 
află căluţul nostru, cel pe care tata l-a lăsat aici. Aş vrea să-l 
salut şi să văd dacă îi merge bine şi lui. 

Fratele portar îl luă de îndată şi-l conduse la grajdul cailor, 
lângă hambarul de cereale. În penumbra călduţă, mirosea 
iute a cai, a gunoi şi ovăz şi într-una din despărţituri Gură- 
de-Aur descoperi calul murg, care-l adusese acolo. Cuprinse 
cu amândouă mâinile gâtul animalului, care-l recunoscuse 
şi-şi întindea cât putea capul spre el, îşi lipi obrazul de 


fruntea lată, cu pete albe, îl mângâie drăgăstos şi-i şopti la 
ureche: 

— Bine te-am găsit, Bless, căluţul meu, viteazul meu, îţi 
merge bine? Mă mai iubeşti? Ai şi tu de mâncare? Te mai 
gândeşti acasă? Bless, căluţule, flăcăiaşule, ce bine că ai 
rămas aici, am să vin adesea să văd cum o duci! 

Trase din manşeta hainei o felie de pâine, ascunsă încă de 
la dejun, o rupse în bucăţi şi o dădu animalului, s-o 
mănânce. Apoi îşi luă rămas bun, îl urmă pe fratele portar 
de-a curmezişul curţii, care era largă cât oborul unui mare 
oraş şi în parte plantată cu tei. La poarta interioară îi 
mulţumi fratelui portar şi-i întinse mâna, apoi îşi dădu 
seama că nu mai cunoaşte drumul spre clasă, care-i fusese 
arătat încă de ieri, râse uşor, şi se îmbujora, îl rugă pe 
fratele portar să-l conducă şi acesta îl însoţi cu plăcere. 
Apoi pătrunse în clasă, unde o duzină de copii şi de tineri 
şedeau în bănci, iar ajutorul de dascăl, Narcis, se întoarse 
spre el. 

— Eu sunt Gură-de-Aur, zise el, elevul cel nou. 

Narcis salută scurt, fără a zâmbi, îi indică un loc în banca 
din fund şi-şi continuă, fără zăbavă, lecţia. 

Gură-de-Aur se aşeză. Era mirat că dăduse peste un 
dascăl atât de tânăr, abia cu câţiva ani mai în vârstă ca el, 
era mirat şi nespus de bucuros să-l găsească pe acest tânăr 
dascăl atât de frumos, de distins, serios şi-n acelaşi timp 
cuceritor şi demn de afecţiune. Fratele portar fusese 
prevenitor cu el, abatele îl întâmpinase prietenos, dincolo, 
în grajd, se afla Bless, o fărâmă din lumea de acasă, iar 
acuma, iată-l şi pe acest dascăl uimitor de tânăr, grav ca un 
cărturar şi delicat ca un prinţ, cu vocea sa stăpânită, rece, 
obiectivă, convingătoare! Ascultă cu gratitudine, desigur 
fără a înţelege de la început, despre ce era vorba. Dintr- 
odată se simţi bine. Venise la oameni buni, demni de 
dragoste, era gata să-i iubească şi să se străduiască pentru 
a le dobândi prietenia. Dimineaţa, în pat, după deşteptare, 
simţise o strângere de inimă şi încă oboseală după călătoria 


cea lungă, iar la despărţirea de tatăl său plânsese puţin. 
Dar acum totul se schimbase în bine, era mulţumit. Privirea 
îi stăruia îndelung şi se întorcea mereu la dascălul cel tânăr, 
îi plăcea statura lui zveltă şi dreaptă, ochii care fulgerau 
reci, buzele severe, care formulau silabele limpede şi 
răspicat, vocea neostoită, plină de elan. 

Dar când ora se isprăvi şi elevii se ridicară cu zgomot, 
Gură-de-Aur tresări şi observă, cam ruşinat, că dormise o 
bună bucată de vreme. Şi nu numai el ci şi vecinii de bancă 
băgaseră de seamă şi comunicaseră descoperirea mai 
departe, în şoaptă. Abia părăsise dascălul cel tânăr clasa, şi 
colegii începură să-l ciupească şi să-l îmbrâncească pe 
Gură-de-Aur din toate părţile. 

— Te-ai săturat de somn? întrebă unul şi rânji. 

— Grozav elev! îşi bătu joc altul. Asta o să fie o lumină a 
bisericii. Să tragi aghioase, chiar din prima oră! 

— Duceţi-l la culcare pe mititel, propuse unul şi îl apucară 
de mâini şi de picioare, ca să-l care de acolo, în mijlocul 
unor hohote de râs. 

Trezit brusc, în felul acesta, Gură-de-Aur se înfurie; începu 
să izbească în jurul său, încercă să se elibereze, primi câţiva 
ghionti şi până la urmă îl lăsară să cadă, în vreme ce unul 
continua să-l ţină de un picior. Se desprinse printr-o 
zvâcnire violentă şi se azvârli la nimereală, asupra celui 
dintâi care primi lupta, încăierându-se cu el, într-o bătălie 
crâncenă. Adversarul său era un flăc avură timp să dispară, 
că intră pater Martin, directorul şcolii şi se opri în faţa lui 
Gură-de-Aur, care rămăsese singur locului. Se uită, cu 
uimire, la băiatul ai cărui ochi albaştri îl priveau încurcaţi, 
dintr-o faţă învăpăiată şi cam răvăşită de buimăceală. 

— Ei, dar ce-i cu tine? întrebă el. Tu eşti Gură-de-Aur, nu-i 
aşa? [i-au făcut ceva, haimanalele? 

— O, nu, zise băiatul, am scos-o la capăt. 

— Cu cine? 

— Nu ştiu. Încă nu cunosc pe nici unul. Unul dintre ei s-a 
bătut cu mine. 


— Aşa? Ela început? 

— Nu ştiu. Nu, cred că am început chiar eu. M-au luat în 
râs şi atunci m-am mâniat. 

— Ei, ce să zic, frumos începi, băiete. Ţine însă minte: dacă 
te mai încaieri o dată aici, în clasă, urmează pedeapsa. Şi 
acum, vezi să ajungi la gustarea de după-masă; hai, du-te. 

Zâmbind, privi în urma lui Gură-de-Aur, cum pleacă în fugă 
copleşit de ruşine şi în drum se străduieşte să-şi pieptene 
cu degetele părul blond-deschis, ciufulit. 

Gură-de-Aur era şi el de părere că prima lui ispravă din 
noua viaţă monahală fusese foarte necuviincioasă şi 
neroadă; destul de mâhnit îi căută şi-i găsi pe colegii săi de 
clasă, la gustarea de după-masă. Dar fu primit cu respect şi 
prietenie, nu întârzie să se împace cavalereşte cu inamicul 
său şi începând din ceasul acela se simţi bine în cercul lor. 

CAPITOLUL II. 

Deşi trăia în bună prietenie cu toţi, nu găsi totuşi prea 
curând un prieten adevărat; printre colegii de şcoală nu se 
afla nici unul de care să se fi simţit deosebit de apropiat sau 
îmbiat. Ei, în schimb, erau uimiţi să descopere în persoana 
aprigului luptător cu pumnii, pe care fuseseră înclinați să-l 
creadă un bătăuş simpatic, un coleg foarte paşnic, ce părea 
mai degrabă a năzui la faima de elev-model. 

Doi oameni se aflau în mănăstire, către care inima lui 
Gură-de-Aur se simţea atrasă, care-i plăceau, care-i ocupau 
gândurile, faţă de care simţea admiraţie, dragoste şi 
respect: abatele Daniel şi ajutorul de dascăl Narcis. Pe 
abate înclina să-l socotească un sfânt, simplitatea şi 
bunătatea lui, privirea limpede şi grijulie, felul său de a 
porunci şi a conduce cu umilinţa cu care şi-ar fi îndeplinit o 
îndatorire, purtările sale frumoase, liniştite, toate îl 
atrăgeau cu putere. Cel mai mult i-ar fi plăcut să devină 
slujitorul acestui pios, să fie mereu în preajma lui 
supunându-se şi slujindu-l, să-i ofere, ca un prinos 
permanent, tot imboldul său copilăros spre devoțiune şi 
dăruire şi să înveţe de la el o viaţă pură, nobilă, cumpănită 


în sfinţenia ei. Pentru că Gură-de-Aur avea de gând nu 
numai să absolve şcoala mănăstirească ci, pe cât era cu 
putinţă, să rămâie pentru totdeauna în mănăstire şi să-şi 
închine viaţa lui Dumnezeu; aceasta era vrerea lui, aceasta 
era dorinţa şi porunca tatălui său şi probabil că aşa era 
statornicit şi cerut de însuşi Dumnezeu. Privind băiatul 
chipeş, strălucitor, nimeni nu-şi putea da seama că, totuşi, 
apăsa o povară asupra lui, o povară a originii, o chemare 
tainică spre ispăşire, spre sacrificiu. Nici abatele nu o 
întrezărea, deşi tatăl lui Gură-de-Aur îi făcuse unele aluzii 
şi-şi exprimase răspicat dorinţa ca fiul său să rămână 
pentru totdeauna la mănăstire. Un tainic stigmat părea să 
pecetluiască naşterea lui Gură-de-Aur, ceva trecut sub 
tăcere părea să pretindă ispăşire. Dar tatăl îi plăcuse prea 
puţin abatelui, el îi întâmpinase cuvintele şi întreg felul de a 
fi, încercările de a-şi da importanţă, cu o răceală politicoasă 
şi nu atribuise o însemnătate deosebită aluziilor sale. 

Cel de-al doilea care trezise dragostea lui Gură-de-Aur 
vedea mai limpede şi bănuia mai mult, dar se reţinea. 
Narcis observase fireşte ce superbă pasăre cu pene de aur 
venise, în zbor, să i se aşeze pe umăr. El, cel însingurat în 
distincţia lui, recunoscuse în Gură-de-Aur un frate al său, 
deşi în toate privinţele părea să-i fie contrariul. Pe cât se 
înfăţişa Narcis de întunecat şi uscăţiv, pe-atât era Gură-de- 
Aur de luminos şi înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor şi 
un analist, pe atât părea Gură-de-Aur să fie un visător şi un 
suflet copilăros. Dar un fel de destin comun se arcuia 
deasupra contrastelor; amândoi erau oameni nobili, 
amândoi erau, însemnați prin daruri şi semne vizibile care-i 
distingeau de ceilalţi şi amândoi fuseseră învestiţi de soartă 
cu o vocaţie deosebită. 

Narcis se plecă înflăcărat spre acest suflet tânăr, ale cărui 
soi şi chemare le recunoscu repede. Gură-de-Aur îl admira 
cu ardoare pe învățătorul său cel frumos şi cu mult mai 
învăţat ca el. Însă Gură-de-Aur era timid; nu găsea alt mod 
de a-l cuceri pe Narcis, decât să se străduiască până la 


epuizare ca să devină un elev atent şi studios. Şi nu singură 
timiditatea îl reţinea. Îl mai reţinea presimţirea că Narcis ar 
reprezenta o primejdie pentru el. Nu şi-l putea alege drept 
ideal şi exemplu pe abatele cel bun şi umil, şi totodată pe 
eruditul, pe lucidul Narcis. Totuşi, jinduia cu toate puterile 
tinereţii după amândouă aceste idealuri neîmpăcate, ceea 
ce adesea îl făcea să sufere. Câteodată, în primele luni de 
şcoală, Gură-de-Aur îşi simţea inima atât de tulburată şi 
pătrunsă de sfâşietoare îndoieli, încât era teribil de ispitit să 
fugă sau să-şi descarce necazul şi mânia lăuntrică în 
raporturile sale cu colegii. Adeseori el, blajinul, se 
dezlănţuia pe neaşteptate, o glumă sau vreo mică 
obrăznicie a unui şcolar îl făcea atât de năprasnic, de 
sălbatec şi de rău, încât nu se mai putea stăpâni decât cu 
preţul unei încordări extreme şi atunci întorcea spatele 
celui din faţa lui, fără o vorbă, cu ochii închişi şi palid de 
moarte. Apoi îl căuta în grajd pe căluţul său Bless, îşi 
rezema capul de gâtul lui, îl săruta şi plângea lângă el. 
Încetul cu încetul, suferinţa lui spori şi deveni evidentă. 
Obrajii i se subţiau, privirea îi era stinsă, râsul lui, îndrăgit 
de toţi, devenea tot mai rar. 

E] însuşi nu-şi dădea seama de starea sa. Dorinţa şi voinţa 
lui sinceră era să ajungă un elev bun, să fie admis în curând 
la noviciat şi apoi, să devină un frate credincios şi liniştit al 
călugărilor; credea, într-adevăr, că toate puterile şi darurile 
sale năzuiesc spre această ţintă pioasă, blândă, de alte 
năzuinţi nu avea cunoştinţă. Oricât de straniu şi trist i se 
părea, aşadar, să fie nevoit să constate că această ţintă 
simplă şi frumoasă este atât de greu de atins. Cât de 
descurajat şi uimit era, descoperind din când în când în sine 
tendinţe şi însuşiri condamnabile: neatenţie şi silă de 
învăţătură, visare şi plăsmuire de fantome sau chiar 
somnolenţă în timpul lecţiilor, răzvrătire şi repulsie 
împotriva dascălului de latină, iritare şi nerăbdare 
mânioasă faţă de colegii de şcoală. Dar cel mai tulburător 
rămânea faptul că dragostea pentru Narcis se lăsa atât de 


greu împăcată cu dragostea pentru abatele Daniel. Totuşi, 
câteodată credea că simte, cu cea mai intimă certitudine, că 
şi Narcis îl iubeşte, se interesează de el şi-l aşteaptă. 

Gândurile lui Narcis îi erau închinate mult mai mult decât 
ar fi bănuit băiatul. Şi-l dorea prieten pe tânărul acela 
frumuşel, luminos şi fermecător, bănuia în el contrariul şi 
completarea sa, ar fi vrut să-l ia pe lângă dânsul, să-l 
conducă, să-l instruiască, să-l înalțe şi să-l aducă la înflorire. 
Dar se reţinea. Proceda astfel din mai multe motive fiind în 
mare parte conştient de ele. Mai întâi îl împiedica şi îl 
paraliza dezgustul resimţit faţă de acei dascăli şi călugări, 
nu puţini, care se îndrăgosteau de elevi, sau de novici. Prea 
des simţise el însuşi, cu oroare, ochii pofticioşi ai unor 
bărbaţi mai bătrâni zăbovind asupra lui, prea des 
întâmpinase el însuşi cu repulsie mută, gesturile lor 
drăgăstoase şi alintătoare. Acum îi înţelegea mai bine - se 
vedea şi el ispitit să-l iubească pe frumosul Gură-de-Aur, să-i 
stârnească râsul drăgălaş, să-şi treacă mâna cu gingăşie, 
prin părul lui blond-deschis. Dar niciodată el nu s-ar purta 
astfel, niciodată. Afară de asta, ca ajutor de dascăl, care, 
fără a fi învestit cu funcţia şi autoritatea unui dascăl plin, 
avea totuşi rangul acestuia, era obişnuit cu o prudenţă şi o 
vigilenţă deosebită. Era obişnuit să stea în faţa celor cu 
câţiva ani mai tineri ca el, parcă ar fi fost cu douăzeci de ani 
mai în vârstă, era obişnuit să-şi interzică sever orice 
părtinire a vreunui elev, impunându-şi dreptate şi grijă 
deosebită cu atât mai mult faţă de un elev, care îi repugna. 
Slujba lui era o slujbă a spiritului, acestuia îi era închinată 
viaţa lui austeră şi numai în taină, în clipele cele mai puţin 
supravegheate, îşi îngăduia savoarea trufiei, orgoliul celui 
superior în erudiție, în inteligenţă. Nu, prietenia cu Gură- 
de-Aur, oricât ar fi fost de ispititoare, constituia o primejdie 
şi nu putea îngădui ca însuşi miezul vieţii sale să fie atins de 
ea. Miezul şi sensul vieţii sale erau slujirea spiritului, 
slujirea cuvântului, îndrumarea tăcută, superioară, 


dezinteresată a elevilor săi - şi nu numai a elevilor săi - 
spre ţinte spirituale înalte. 

Un an şi mai bine trecuse de când Gură-de-Aur era elev la 
mănăstirea din Mariabronn, de o sută de ori jucase cu 
camarazii săi sub teii din curte şi sub frumosul castan, 
jocuri de şcolar, jocuri de-a prinselea, jocuri cu mingea, 
jocuri de-a bandiții, bătălii cu bulgări de zăpadă; acum era 
primăvară, dar Gură-de-Aur era obosit şi se simţea parcă 
bolnav, deseori îl durea capul şi, la şcoală, trebuia să 
depună un efort pentru a se menţine treaz şi atent. 

lată că într-o seară se apropie de el Adolf, acelaşi elev, 
care la prima întâlnire îi prilejuise acea bătaie cu pumnii şi 
cu care începuse, în iarna aceasta, să-l studieze pe Euclid. 
Era la ceasul de după cină, un ceas liber, când erau 
îngăduite jocul în dormitoare, sporovăială în sălile de clasă, 
chiar şi plimbarea în curtea exterioară a mănăstirii. 

— Gură-de-Aur, - zise el, trăgându-l în jos, pe scări, - am 
ceva să-ţi povestesc, ceva vesel. Însă tu eşti un băiat-model, 
vrei, fără îndoială, să devii cândva episcop, întâi dă-mi 
cuvântul că ai să respecţi camaraderia şi n-ai să mă denunţi 
dascălilor. 

Gură-de-Aur îşi dădu, fără ezitare, cuvântul. Exista o 
onoare a mănăstirii şi exista o onoare de elev şi cele două 
intrau câteodată în conflict, dar ca pretutindeni, legile 
nescrise erau mai puternice decât cele scrise şi niciodată, 
câtă vreme era elev, nu s-ar fi sustras legilor şi principiilor 
de onoare ale elevilor. 

Şuşotind Adolf îl trase afară, dincolo de portal, până sub 
copaci. Se află aici, îi spuse, câţiva colegi buni, curajoşi, 
printre care se număra şi el, care au preluat de la 
generaţiile anterioare obiceiul de a-şi aminti din când în 
când că de fapt ei nu sunt călugări, de a părăsi pentru câte 
o seară mănăstirea şi a merge în sat. E o glumă, o aventură 
de care un băiat de nădejde nu s-ar lipsi, iar noaptea se vor 
întoarce. 

— Bine, dar atunci poarta-i închisă, obiectă Gură-de-Aur. 


Desigur, fireşte că va fi închisă, dar tocmai ăsta-i hazul. Ei 
ştiu însă cum să intre neobservaţi, pe căi secrete, şi apoi n-o 
făceau pentru întâia oară. 

Gură-de-Aur îşi aduse aminte. Vorba aceasta, „a merge în 
sat”, o mai auzise, prin ea se înțelegeau excursiile nocturne 
ale elevilor, în căutarea a tot soiul de plăceri şi aventuri 
misterioase iar legea mănăstirii le interzicea sub 
ameninţarea cu pedepse grele. Se sperie. „A merge în sat” 
era un păcat, era interzis. Dar pricepu prea bine că tocmai 
de aceea în ochii „băieţilor de nădejde” înfruntarea 
primejdiei putea face parte din „onoarea de elev”, şi că a fi 
poftit la o asemenea aventură însemna o favoare specială. 

Ar fi preferat să spună nu, să fugă îndărăt şi să se culce în 
pat. Era atât de obosit şi se simţea atât de rău, toată după- 
amiaza îl duruse capul. Dar îi era puţin ruşine de Adolf. Şi 
cine ştie, poate acolo, afară, în toiul aventurii, va găsi ceva 
frumos şi nou, ceva ce l-ar face să uite durerea de cap şi 
toropeala şi deznădejdea. Era o ieşire în lume, ce-i drept, 
tainică şi interzisă, nu prea lăudabilă, dar poate totuşi o 
descătuşare, un eveniment. Stătea şovăind, în vreme ce 
Adolf îi vorbea, căutând să-l convingă şi deodată izbucni în 
râs şi zise da. 

Se pierdu, neobservat, cu Adolf pe sub tei, prin curtea 
largă, peste care se şi lăsase întunericul şi a cărei poartă 
exterioară era închisă la ceasul acela. Camaradul îl conduse 
la moara mănăstirii, unde, sub ocrotirea crepusculului şi în 
uruitul continuu al roţilor era uşor să te strecori neauzit şi 
nevăzut. Printr-o fereastră se ajungea, în beznă 
desăvârşită, pe o stivă umedă şi lunecoasă de grinzi de 
lemn, dintre care una trebuia desprinsă şi aşezată de-a 
curmezişul, peste pârâu, pentru a ajunge dincolo. lar acum 
se aflau afară pe şoseaua alburie, ce se topea în întunericul 
pădurii. Toate acestea erau captivante şi pline de taină şi-i 
plăceau grozav băiatului. 

La marginea pădurii îl întâlniră pe Konrad, iar după ce 
aşteptară vreme îndelungată, mai veni cu pas apăsat şi 


lunganul Eberhard. În patru, tinerii străbătură pădurea, 
păsări de noapte îşi luau zborul peste capetele lor, câteva 
stele licăreau senin-umede, printre norii liniştiţi. Konrad 
flecărea şi glumea, din când în când ceilalţi râdeau şi ei, 
totuşi plutea deasupra lor misterul nopţii neliniştit şi solemn 
şi inimile le băteau mai repede. 

Dincolo de pădure, după un ceas de drum, ajunseră în sat. 
Aici, totul părea adormit, acoperişurile scunde ale caselor 
luceau palide, crestate de coastele întunecoase ale 
grinzilor, nicăieri nu se zărea vreo lumină. Adolf mergea în 
faţă, înconjurară tiptil şi în tăcere câteva case, se căţărară 
peste un gard, nimeriră într-o grădină, călcară în țarina 
moale a unor straturi, se împleticiră pe nişte trepte, se 
opriră lângă un perete. Adolf bătu în oblon, aşteptă, bătu 
încă o dată, înăuntru se stârni zgomot şi curând licări o 
lumină, oblonul se deschise şi ei se căţărară unul după altul 
intrând într-o bucătărie cu horn negru şi cu lut pe jos. Pe 
vatră, într-o lampă de ulei, cu o feştilă subţire, ardea, 
pâlpâind, o flacără slabă. Aici îi întâmpină o fată, o 
ţărăncuţă, firavă, care dădu mâna cu cei sosiți; din spatele 
ei, din întuneric, apăru o a doua copilă, cu cozi lungi, negre. 
Adolf adusese, plocon, o jumătate de pâine albă, 
mănăstirească şi ceva într-o pungă de hârtie, Gură-de-Aur 
bănui că trebuie să fi fost puţină tămâie furată, sau ceară 
de luminare, ori ceva asemănător. Cea mai tânără, codana, 
ieşi pe bâjbâite, fără a se folosi de lumină, zăbovi afară 
vreme îndelungată şi se întoarse cu un ulcior de lut cenuşiu, 
împodobit cu o floare albastră, pe care-l întinse lui Konrad. 
El bău şi-l dădu mai departe, băură toţi, era un cidru tare. 

La lumina flăcării mici a lămpii se aşezară, fetele pe 
taburete scunde, tari, iar împrejurul lor, pe jos, şcolarii. Se 
vorbea pe şoptite şi se bea cidru. Adolf şi Konrad conduceau 
discuţia. La răstimpuri, câte unul se scula şi mângâia fata 
cea slăbuţă pe păr şi pe ceafă, îi şoptea câte ceva la ureche, 
de cea mică nu se atingea nimeni. Probabil, gândi Gură-de- 
Aur, cea mare era slujnica, cea mică şi frumoasă, copila 


gospodarului. De altminteri nu avea nici o importanţă, pe el 
nu-l privea nimic din toate acestea, căci nu se va mai 
întoarce niciodată aici. Evadarea tainică şi marşul în toiul 
nopţii prin pădure, acestea fuseseră frumoase, fuseseră 
neobişnuite, captivante şi, totuşi, neprimejdioase. Adevărat, 
erau interzise, dar încălcarea interdicţiei nu împovăra prea 
greu conştiinţa. Însă ceea ce se petrecea aici, această vizită 
nocturnă la fete, era mai mult decât un lucru interzis, 
simţea el, era un păcat. Pentru ceilalţi, poate că şi asta era 
numai o mică escapadă, pentru el însă nu; lui, care se ştia 
destinat vieţii monahale şi ascezei, nu-i era îngăduit nici un 
fel de joc cu fetele. Nu, niciodată nu s-ar mai întoarce aici. 
Dar inima îi bătea tare şi speriată în zarea de lumină a 
lămpii din bucătăria sărăcăcioasă. 

Colegii săi se grozăveau faţă de fete şi-şi dădeau aere, cu 
întorsături latineşti pe care le amestecau în discuţie. Toţi 
trei păreau a se bucura de favorurile slujnicei, se apropiau 
când şi când de ea, cu alintări scurte şi stângace, dintre 
care cea mai îndrăzneață era câte o sărutare sfioasă. 
Păreau a şti exact cât le era îngăduit. Şi cum discuţia 
trebuia în întregime purtată pe şoptite, scena dobândise de 
fapt un aer comic, dar Gură-de-Aur n-o percepu astfel. 
Şedea nemişcat, pe duşumeaua de lut, şi privea fix în 
flăcăruia feştilei, fără a rosti vreun cuvânt. Uneori prindea, 
cu o privire piezişă, cam pofticioasă, câte una din 
giugiulelile cu care se încântau ceilalţi. Rigid, îşi ţinea 
privirea aţintită drept înainte. Cel mai mult i-ar fi plăcut să 
n-o piardă din ochi pe codana mititică, dar tocmai asta îşi 
interzise. Ori de câte ori voinţa lui ceda şi privirea îi rătăcea 
într-acolo, spre chipul blând şi dulce al fetei, întâlnea fără 
greş ochii ei negri aţintiţi asupra chipului său, uitându-se la 
el ca vrăjită. 

Trecu poate o oră - niciodată nu trăise Gură-de-Aur o oră 
atât de lungă - până ce vorbele şi gingăşiile elevilor se 
sfârşiră; se lăsă tăcere, şi toţi şedeau cam stingheriţi. 
Eberhard începu să caşte. Slujnica dădu atunci semnalul 


plecării. Se ridicară cu toţii, dădură mâna cu slujnica, 
ultimul fu Gură-de-Aur. Apoi Konrad ieşi pe fereastră cel 
dintâi, după el Eberhard şi Adolf. Pe când se căţăra, Gură- 
de-Aur simţi o mână pe umăr care-l trăgea înapoi. Nu se 
putu opri; abia după ce ajunse afară cu tălpile proptite în 
pământ, se întoarse, şovăitor. Micuța codană se aplecă spre 
el peste marginea ferestrei. 

— Gură-de-Aur! şopti ea. El se opri. Te mai întorci 
vreodată? îl întrebă. Vocea ei sfioasă era numai o adiere. 

Gură-de-Aur îşi scutură fruntea. Ea întinse amândouă 
mâinile, îi prinse capul, şi el simţi, fierbinţi, mâinile mici pe 
tâmplele sale. Ea se aplecă adânc, până ce ochii ei negri 
ajunseră foarte aproape de ai săi. 

— Mai vino! şopti ea şi gura ei o atinse pe a lui, într-o 
căutare copilăroasă. 

Fugi repede după ceilalţi prin grădina micuță, trecu, 
împleticin - du-se, peste straturi, adulmecă ţărâna reavănă 
şi bălegarul îşi răni mâna de o tufă de trandafir, sări gardul 
şi zori în urma celorlalţi, ieşind din sat, spre pădure. „Nu 
mai vin niciodată”, rosti, poruncitor, voinţa lui. „Mâine”, 
imploră, suspinând, inima. 

Pe drum hoinarii nocturni nu întâlniră pe nimeni, ajunseră 
nestingheriţi îndărăt, la Mariabronn, peste pârâu, prin 
moară, prin curtea cu tei şi pe căi ascunse, peste streşini şi 
prin ferestrele susţinute la mijloc de coloane, pătrunseră în 
mănăstire şi apoi în dormitor. 

Dimineaţa fu nevoie de ghionturi pentru a-l trezi pe 
lunganul Eberhard, atât de greu îi era somnul. Toţi ajunseră 
la timp la missa matinală, la gustarea de dimineaţă şi apoi 
în clasă, dar Gură-de-Aur arăta rău, atât de rău încât pater 
Martin îl întrebă dacă e cumva bolnav. Adolf îi aruncă o 
privire semnificativă, pentru a-l avertiza, şi el răspunse că 
nu are nimic. La elină, însă, spre amiază, Narcis nu-l slăbi 
din ochi. Văzu şi el că Gură-de-Aur e bolnav, însă tăcu şi-l 
observă cu luare aminte. La sfârşitul lecţiei îl chemă la el. 


Pentru a nu atrage atenţia elevilor, îl trimise, cu o 
însărcinare, la bibliotecă. Îl urmă acolo. 

— Gură-de-Aur, zise el, te pot ajuta? Văd că ai un necaz. 
Poate eşti bolnav. În cazul acesta te culcăm în pat şi-ţi 
trimitem o supă uşoară şi un pahar de vin. Nu-ţi stă astazi 
capul la elină! 

Aşteptă câtăva vreme un răspuns. Băiatul palid îl privi cu 
ochi tulburi, plecă fruntea, o înălţă din nou, buzele îi 
tresăriră, voia să vorbească, nu putea. Deodată se lăsă într- 
o parte, îşi răzimă fruntea de unul din pupitrele de lectură, 
între cele două capete de îngeraşi cioplite în lemn de stejar, 
care-l încadrau şi izbucni într-un asemenea plâns, încât 
Narcis se simţi stingherit şi îşi întoarse pentru un timp 
privirea, apoi îl luă şi îl ridică pe cel ce nu contenea să 
hohotească. 

— Ei da, zise el mai prietenos decât îl auzise Gură-de-Aur 
vreodată, ei da, amice, plângi în voie, curând te vei simţi 
mai bine. Aşa, aşează-te, nu trebuie să vorbeşti. Văd că ai 
ajuns la capătul puterilor; bănuiesc că toată dimineaţa te-ai 
străduit să faci faţă şi să te porţi în aşa fel încât să nu se 
vadă nimic, ai fost într-adevăr foarte curajos. Plângi acum 
cât îţi cere inima, e cel mai bun lucru pe care îl poţi face. 
Nu? Ai şi isprăvit? Eşti iar în picioare? Bine, atunci ne 
ducem la camera bolnavilor şi te culci în pat şi deseară o să 
te simţi mult mai bine! Haide! 

Îl conduse, ocolind odăile elevilor, într-o cameră destinată 
bolnavilor, îi indică unul din cele două paturi goale, iar când 
băiatul, ascultător, începu să se dezbrace, el ieşi pentru a 
anunţa îmbolnăvirea lui Gură-de-Aur superiorului. De 
asemenea comandă pentru el la bucătărie precum 
promisese, o supă şi un pahar de vin. Aceste două beneficia, 
obişnuite în mănăstire, erau foarte îndrăgite de cei mai 
mulţi dintre cei uşor bolnavi. 

Gură-de-Aur zăcea în pat şi încerca să-şi revină din 
zăpăceală. Acum un ceas poate că ar mai fi izbutit să-şi dea 
singur seama ce anume îl obosea într-atât astăzi, ce fel de 


încordare mortală, peste puteri, a sufletului, era cea care-i 
seca mintea şi-i dogorea ochii. Era sforţarea violentă, în 
fiecare minut reînnoită, în fiecare minut eşuată, de a uita 
seara de ieri - mai precis nu seara, nu fuga nebunească şi 
frumoasă din mănăstirea zăvorită, nu hoinăreala prin 
pădure, nici puntea improvizată şi lunecoasă peste pârâul 
negru, la moară, sau căţăratul peste garduri, intrarea şi 
ieşirea prin ferestre şi coridoare, ci singură clipa de la 
fereastra întunecoasă a bucătăriei, respiraţia şi cuvintele 
fetei, prinsoarea mâinilor ei, sărutarea buzelor ei. 

Dar acum se mai adăuga ceva, o nouă spaimă, o nouă 
cutremurare. Narcis se interesase de el, Narcis îl iubea, 
Narcis se străduise să-l ajute - el, cel delicat, distins, 
inteligent, cel cu buze subţiri, uşor batjocoritoare. Iar el, 
Gură-de-Aur şi-a dat în petec, stând înaintea lui ruşinat, 
bâlbâindu-se şi până la urmă plângând în hohote! În loc de 
a cuceri acest spirit superior cu armele cele mai nobile, cu 
elina, filozofia, cu eroism spiritual şi stoicism demn, se 
prăbuşise în faţa lui, slab şi jalnic! Niciodată nu-şi va ierta 
slăbiciunea, niciodată nu-l va putea privi în ochi pe Narcis 
fără a se ruşina. 

Dar o dată cu plânsul tensiunea cea mare se descărcase, 
iar singurătatea tihnită a odăii, patul cel bun îi priiră, 
puterea deznădejdii se spulberase în cea mai mare parte. 

După un ceas, intră în odaie un frate slujitor, aducând o 
supă de făină, o felie de pâine albă şi, alături, un păhărel cu 
vin roşu, de care altminteri elevii aveau parte numai în zile 
de sărbătoare, şi Gură-de-Aur mâncă şi bău, goli farfuria pe 
jumătate, o puse de-o parte, se strădui din nou să 
gândească, dar nu putu; luă iarăşi farfuria în mână, mai 
înghiţi câteva linguri. Şi când, mai târziu, uşa se deschise 
încet şi Narcis intră, ca să vadă de bolnav, acesta dormea 
liniştit, având iarăşi bujori în obraji. Narcis îl privi îndelung, 
cu dragoste, cu iscoditoare curiozitate şi chiar cu puţină 
invidie. Gură-de-Aur nu era bolnav, vedea bine asta, mâine 
nu va mai trebui să-i trimită vin. Şi mai ştia că vraja nefastă 


era ruptă, că vor deveni prieteni. Prea bine, Gură-de-Aur să 
fie astăzi cel care are nevoie de el, căruia îi putea fi de folos. 
Altă dată va fi, poate, el însuşi cel slab, cel ce va avea nevoie 
de ajutor, de dragoste. Şi le-ar putea primi de la acest băiat, 
dacă va fi să fie cândva. 

CAPITOLUL III. 

Era ciudată prietenia care se înfiripă între Narcis şi Gură- 
de-Aur; prea puţini erau cei cărora le era pe plac şi 
câteodată s-ar fi zis că displace chiar şi celor doi. 

La început Narcis, gânditorul, avu de purtat povara cea 
mai grea. Pentru el totul era spirit, chiar şi dragostea; nu-i 
era dat să-şi abandoneze gândurile, lăsându-se în voia unei 
atracţii. El era, în această prietenie, spiritul conducător şi 
vreme îndelungată fu singurul conştient de destinul, 
amploarea şi sensul ei. Vreme îndelungată rămase 
însingurat chiar şi în iubire, dându-şi seama că prietenul îi 
va aparţine într-adevăr abia când îl va fi condus spre 
cunoaştere. Gură-de-Aur se dăruia vieţii celei noi; sincer şi 
plin de ardoare, jucăuş şi nesocotit Narcis primea înaltul 
destin lucid şi responsabil. 

Pentru Gură-de-Aur fu întâi o mântuire şi o tămăduire. 
Deunăzi, la vederea şi la sărutul unei fete drăgălaşe, 
proaspăta lui sete de dragoste fusese tocmai trezită, cu 
vigoare, şi în acelaşi timp iremediabil descurajată. Pentru 
că, şi asta o simţea până în adâncul sufletului, întreg visul 
său de viaţă, nutrit până acuma, toate în câte crezuse, toate 
câte i se păruseră a-i fi destin şi chemare, fuseseră 
primejduite în fiinţa lor de acel sărut dat prin fereastră, de 
privirea acelor ochi negri. Destinat de tatăl său vieţii 
monahale, acceptând cu toată puterea voinţei această 
soartă, aplecat cu toată ardoarea primei aprinderi tinereşti 
către idealul pios şi ascetic-eroic, simţise fără putinţă de 
tăgadă, la prima întâlnire fugară, la primul apel al vieţii 
către simţurile sale, la prima adiere a feminităţii, că aici stă 
la pândă duşmanul şi demonul său, că femeia constituie 
pentru el primejdia. lar acum, soarta îi oferea o salvare, 


acum, în mijlocul amenințării celei mai imediate, îi venea în 
întâmpinare această prietenie, oferind gândului său o 
grădină înfloritoare, veneraţiei sale un nou altar. Aici îi era 
îngăduit să iubească, îi era îngăduit să se dăruiască fără de 
păcat, să-şi ofere inima unui prieten admirat, mai în vârstă, 
mai înţelept, să prefacă flăcările primejdioase ale simţurilor 
în nobile focuri de jertfă, spiritualizându-le. 

Însă din zorii cei dintâi ai acestei prietenii dădu peste 
oprelişti ciudate, peste neaşteptate, misterioase răceli, 
peste exigenţe ce-l înspăimântau. Căci el era departe de a- 
şi imagina pe prieten drept polul opus, reversul 
personalităţii sale. | se părea că e nevoie numai de 
dragoste, numai de dăruire sinceră, pentru a face din doi 
unul, pentru a şterge deosebirile şi a netezi contradicţiile. 
Dar cât de aspru şi sigur, cât de limpede şi de riguros era 
acest Narcis! Se părea că lui îi era deopotrivă necunoscută 
şi nedorită o inocentă dăruire de sine, hoinăreala comună şi 
plină de gratitudine, prin ţara prieteniei. Părea a nu 
cunoaşte şi nici a îngădui drumurile fără de ţintă, rătăcirile 
visătoare. Ce-i drept, când Gură-de-Aur păruse bolnav, se 
arătase îngrijorat ce-i drept, îi stătea credincios alături, îl 
ajuta şi-l sfătuia, în tot ce avea legătură cu şcoala şi 
învăţătura, îi desluşea pasajele grele din cărţi, îi deschidea 
orizonturi pe tărâmul gramaticii, logicii, teologiei; dar nici o 
dată nu părea a fi cu totul mulţumit de prietenul său şi de 
acord cu el, ba chiar destul de des părea a zâmbi pe seama 
lui şi a nu-l lua în serios. Gură-de-Aur simţea într-adevăr că 
toate acestea nu erau simple atitudini de dascăl, nu erau 
numai pretenţii de autoritate ale celui mai vârstnic şi mai 
inteligent, că dincolo de ele, se afla altceva, ceva mai 
profund, mai de seamă. Dar nu era în stare a înţelege acest 
ceva mai profund, aşa că această prietenie îl întrista adesea 
şi-l lăsa nedumerit. 

În realitate, Narcis ştia prea bine cum stăteau lucrurile cu 
prietenul său, nu era orb în faţa înfloritoarei sale frumuseți, 
nici a vitalităţii atât de naturale şi a plenitudinii biruitoare. 


Nu era nicidecum dascălul care să hrănească un suflet 
tânăr, dogoritor, cu elina, şi să răspundă la o dragoste 
nevinovată cu precepte de logică. Mai de grabă îl iubea 
prea mult pe tânărul cel blond, iar faptul constituia o 
primejdie, deoarece iubirea nu era pentru el o stare 
firească, ci un miracol. Nu avea voie să se îndrăgostească, 
să se desfete cu fermecătoarea imagine a acestor ochi 
drăgălaşi, cu apropierea acestui copil blond, senin, 
înfloritor, nu avea voie să îngăduie acestei iubiri a zăbovi pe 
tărâmul simţurilor, chiar şi numai o clipă. Căci dacă Gură- 
de-Aur se simţea chemat spre călugărie şi asceză, spre o 
viaţă închinată aspiraţiei de a dobândi sfinţenia - Narcis era 
cel într-adevăr chemat la o asemenea viaţă. Lui îi era 
îngăduit a iubi într-o singură formă, în cea mai înaltă. Iar în 
chemarea lui Gură-de-Aur către asceză, Narcis nu credea. 
Se pricepea să citească în oameni mai limpede decât 
oricare altul, şi aici, unde iubea, citea cu sporită limpezime. 
Desluşea firea lui Gură-de-Aur, pe care, în ciuda 
antagonismului, o înţelegea până în adâncurile ei, căci era 
jumătatea cealaltă, cea pierdută, a propriei sale firi. Vedea 
cum această fire este învelită într-o armură apăsătoare, 
alcătuită din închipuiri, greşeli de educaţie, cuvinte 
părinteşti şi bănuia de mult întreaga taină, de altminteri nu 
prea complicată, a acestei vieţi tinere. Sarcina sa îi apărea 
limpede: a dezvălui taina purtătorului ei, a-l scoate din 
această armură, a-i reda adevărata, propria lui fire. Va fi o 
misiune grea, iar lucrul cel mai greu va fi că împlinind-o, ar 
putea să-şi piardă prietenul. 

Cu nesfârşită încetineală el înainta către această ţintă. 
Trecură luni, până ce fu cu putinţă un atac decisiv, o 
discuţie cu implicaţii mai profunde între cei doi. Atât de 
departe erau unul de celălalt, în ciuda prieteniei lor, atât de 
amplă era deschiderea arcului încordat între ei. Unul 
văzător şi unul nevăzător, astfel înaintau alături, umăr la 
umăr; şi faptul că orbul nu ştia defel că e orb era o uşurare 
doar pentru el însuşi. 


Prima breşă o făcu Narcis, cercetând întâmplarea care 
atunci, în acel ceas de slăbiciune, îl mânase pe băiat, răvăşit 
cum fusese, spre el. Cercetarea se dovedi mai puţin dificilă 
decât ar fi crezut. Gură-de-Aur simţea de mult nevoia de a 
mărturisi ce se întâmplase cu el în noaptea aceea; dar, în 
afară de abate, nu exista nimeni în care să fi avut destulă 
încredere, iar abatele nu era confesorul său. Aşadar, când 
Narcis, la un ceas care i se păru potrivit, îi aminti acel prim 
început al legăturii lor şi atinse cu delicateţe taina 
prietenului, acesta zise fără ocolişuri: 

— Păcat că încă nu eşti hirotonisit şi nu poţi asculta 
confesiuni; aş fi dorit să mă eliberez prin mărturisire de 
apăsarea acelei întâmplări şi să primesc un canon ca 
ispăşire. Dar părintelui meu confesor nu i-am putut-o 
împărtăşi. 

Prudent, cu viclenie, Narcis sapă mai departe, o dată ce 
făgaşul fusese descoperit: 

— Îţi aduci aminte, încercă el, de dimineaţa aceea, în care 
păreai a fi bolnav; nu ai uitat-o, căci atunci am devenit 
prieteni. Adesea m-am simţit îndemnat să mă gândesc la ea. 
Poate nu ai băgat de seamă, dar eu am fost atunci de-a 
dreptul neajutorat. 

— Tu, neajutorat? strigă neîncrezător prietenul. Dar eu 
eram cel neajutorat! Eu eram cel ce stătea locului şi 
înghiţea în sec şi nu era în stare să scoată un cuvânt şi până 
la urmă a început să plângă, asemenea unui copil! Ptiu, şi 
astăzi încă mi-e ruşine din pricina acelui ceas; am crezut că 
niciodată nu voi mai putea da ochii cu tine. Că m-ai văzut 
atât de jalnic de slab! 

Narcis înainta, pipăind: 

— Înţeleg, zise el, că ţi-a fost neplăcut. Un flăcău aşa de 
tare şi de viteaz ca tine, să plângă în faţa unui străin şi încă 
a unui dascăl, asta, într-adevăr, nu ţi se potrivea. Ei bine, 
atunci te socoteam într-adevăr bolnav. Când îl scutură 
febra, până şi un Aristotel se poate purta altfel decât îi e 
firea. Dar tu atunci de fapt, nici nu erai bolnav. Nici nu aveai 


febră! Şi tocmai de asta îţi era ruşine. Nimeni nu se 
ruşinează, pentru că e răpus de febră, nu-i aşa? Ţie îţi era 
ruşine, pentru că te copleşise altceva, pentru că ceva te 
învinsese. Oare se întâmplase ceva deosebit? 

Gură-de-Aur şovăi puţin, apoi zise încet: 

— Da, se întâmplase ceva deosebit. Hai să spunem că ai fi 
părintele meu confesor; odată şi odată tot trebuie 
mărturisit. 

Cu capul plecat el povesti prietenului istoria acelei nopţi. 

Narcis îi răspunse zâmbind: 

— Ei da, a „merge în sat” e într-adevăr oprit. Dar poţi 
făptui multe din câte sunt oprite şi poţi râde apoi sau poţi 
mărturisi şi cu asta totu-i isprăvit şi nu te mai priveşte. De 
ce nu ai comite şi tu o dată, ca mai toţi elevii, una din aceste 
prostii mărunte? E chiar atât de grav? 

De astă-dată, Gură-de-Aur se dezlănţui mânios: 

— Vorbeşti într-adevăr ca un dascăl! Doar ştii prea bine 
despre ce este vorba! Fireşte că nu văd un mare păcat în a 
ocoli o dată regulile mănăstirii şi a participa la o poznă 
şcolărească, deşi asta nu ţine chiar de exerciţiile 
pregătitoare pentru viaţa monahală. 

— Stai! strigă Narcis tăios. Nu ştii, prietene, că pentru 
mulţi cuvioşi părinţi, tocmai aceste exerciţii de pregătire au 
fost necesare? Nu ştii că unul din drumurile cele mai scurte 
către viaţa sfinţită poate fi viaţa uşuratică? 

— Ah, nu vorbi! se apără Gură-de-Aur. Voiam să spun că nu 
acea mică nesupunere mi-a împovărat conştiinţa. Altceva a 
fost. A fost fata. A fost un sentiment pe care nu ţi-l pot 
zugrăvi! Sentimentul că dacă cedez acestei ispite, dacă 
întind doar mâna, ca să ating fata, nu mai am vreodată cale 
de întoarcere, că păcatul mă va înghiţi precum o gură de 
iad şi niciodată nu-mi va mai da drumul. Că atunci s-a 
isprăvit cu toate visele frumoase, cu toate virtuțile, cu toată 
dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de Bine. 

Narcis încuviinţă acum îngândurat de-a-binelea. 


— Dragostea faţă de Dumnezeu, zise el încet, căutându-şi 
cuvintele, nu este întotdeauna una şi aceeaşi cu dragostea 
faţă de Bine. Ah, de-ar fi atât de simplu! Ce este bine, ştim, 
căci e cuprins în porunci. Dar Dumnezeu nu este numai în 
porunci, ascultă ce-ţi spun, poruncile nu sunt decât fărâma 
cea mai măruntă din fiinţa lui. Se prea poate să împlineşti, 
întocmai, poruncile, şi să fii foarte departe de Dumnezeu. 

— Dar, nu mă înţelegi? se jelui Gură-de-Aur. 

— Fireşte că te înţeleg. Tu simţi în femeie, în sex, 
conţinutul însuşi a tot ce numeşti „lume” şi „păcat”. Toate 
celelalte păcate, aşa ţi se pare, fie că nu eşti în stare să le 
săvârşeşti, fie că, dacă le-ai săvârşi, nu te-ar strivi, s-ar lăsa 
mărturisite şi îndreptate. Numai acest păcat nu! 

— Da, aşa-i, chiar astfel simt! 

— Precum vezi, te înţeleg. Şi apoi nici nu greşeşti prea 
mult, povestea Evei şi a şarpelui, într-adevăr, nu este o 
simplă fabulă, fără rost. Şi totuşi, nu ai dreptate, dragule. Ai 
avea, dacă ai fi abatele Daniel sau sfântul al cărui nume îl 
porţi, sfântul Hrisostom, dacă ai fi episcop ori preot sau 
chiar măcar un simplu călugăraş. Dar nu eşti. Eşti elev, şi 
chiar dacă nutreşti dorinţa de a rămâne pentru totdeauna 
în mănăstire, sau dacă tatăl tău nutreşte această dorinţă 
pentru tine, nu ai făcut încă legământ, nu ai fost hirotonisit. 
Dacă azi sau mâine ai fi sedus de o fată frumoasă şi ai ceda 
ispitei, nu ai trăda nici un jurământ, nu ai călca nici un 
legământ! 

— Nu un legământ scris! strigă Gură-de-Aur, pradă unei 
puternice emoţii. Dar unul nescris, da, şi încă cel mai sfânt 
din câte port în mine. De ce nu eşti în stare să vezi, că ce 
poate fi valabil pentru mulţi alţii, nu este valabil şi pentru 
mine? Doar nici tu nu ai fost încă hirotonisit, nu ai făcut încă 
nici un legământ şi totuşi, niciodată nu ţi-ai îngădui să te 
atingi de o femeie! Ori poate mă înşel în privinţa aceasta? 
Nu eşti astfel? Nu eşti cel ce crezusem eu că eşti? 
Jurământul pe care încă nu l-ai depus în cuvinte în faţa 
superiorilor, oare nu l-ai pecetluit şi tu, de mult, în inima ta 


şi nu te simţi legat de el, pentru totdeauna? Nu eşti şi tu 
asemenea mie? 

— Nu, Gură-de-Aur, nu sunt asemenea ţie, nu aşa cum 
crezi tu. Într-adevăr, respect şi eu un legământ nerostit, în 
privinţa aceasta ai dreptate. Dar nu sunt defel asemenea 
ţie. Iţi spun astăzi o vorbă de care-ţi vei aduce aminte 
odată: prietenia noastră nu are altă ţintă şi alt sens, decât 
de a-ţi arăta că eşti cu desăvârşire diferit de mine. 

Gură-de-Aur încremeni, izbit de ce-i fusese dat să audă; 
Narcis vorbise cu acea privire şi acel ton care nu admiteau 
contrazicere. Tăcu. Dar de ce rostise Narcis asemenea 
cuvinte? De ce ar fi legământul nerostit al lui Narcis mai 
sacru decât al său? Nu-l lua oare defel în serios, vedea în el 
numai un copil? Confuziile şi tristeţile acestei neobişnuite 
prietenii reîncepeau. 

Narcis nu mai avea nici o îndoială în ce priveşte natura 
tainei lui Gură-de-Aur. În spatele ei se ascundea Eva, Mama 
originară. Dar cum era cu putinţă ca într-un tânăr atât de 
frumos, de sănătos, de înfloritor, sexul în curs de trezire să 
dea peste o atât de acerbă duşmănie? Trebuie să fi fost 
isprava unui demon, a unui duşman ascuns, care izbutise să 
scindeze acest om superb, învrăjbindu-l cu instinctele sale 
primare. Bine, aşadar, demonul trebuie descoperit, adus la 
suprafaţă şi dezvăluit privirilor, numai astfel va putea fi 
biruit. 

Între timp, Gură-de-Aur fusese din ce în ce mai ocolit de 
colegi, părăsit, sau, mai degrabă, ei se simţiseră părăsiţi de 
Gură-de-Aur şi, într-un fel, trădaţi. Nimeni nu vedea cu ochi 
buni prietenia lui cu Narcis. Cei perfizi o discreditau, ca 
fiind potrivnică firii, şi anume tocmai cei ce fuseseră ei înşişi 
îndrăgostiţi de unul din cei doi tineri. Însă şi ceilalţi, pentru 
care era evident că aici nu se putea bănui nici un viciu, 
clătinau din cap. Nimeni nu se bucura să-i vadă pe aceşti 
doi oameni împreună; prin alianţa lor, păreau a se fi separat 
trufaş, ca nişte aristocrați, de toţi ceilalţi, pe care nu-i 


preţuiau îndeajuns; nu era o atitudine colegială, nici 
monahală, nici creştinească. 

Abatelui Daniel îi ajunseră la ureche tot soiul de vorbe 
despre cei doi, zvonuri, învinuiri, defăimări. În mai bine de 
patruzeci de ani de viaţă monahală, el văzuse multe 
prietenii între tineri, făceau parte din însăşi imaginea 
mănăstirii, erau un adaos plăcut, uneori o distracţie, alteori 
o primejdie. El se ţinuse departe, cu ochii deschişi, fără a se 
amesteca. O prietenie de asemenea intensitate şi 
exclusivitate era ceva rar, fără îndoială nu lipsit de 
primejdii, dar cum nici o clipă nu-i pusese la îndoială 
puritatea, o lăsă în voia ei. Dacă Narcis n-ar fi avut o poziţie 
excepţională printre elevi şi dascăli, abatele n-ar fi şovâăit să 
ordone anumite măsuri de separare a celor doi. Nu era bine 
pentru Gură-de-Aur să se retragă din mijlocul colegilor de 
şcoală şi să cultive, exclusiv, raporturi apropiate cu cineva 
mai vârstnic, cu un dascăl. Însă Narcis, neobişnuitul, prea 
înzestratul, cel considerat de toţi dascălii ca egalul, ba chiar 
superiorul lor, putea fi oare tulburat în cariera sa 
privilegiată şi scos din activitatea de dascăl? Dacă Narcis nu 
ar fi corespuns ca dascăl, dacă prietenia aceasta a lui l-ar fi 
făcut neglijent sau părtinitor, abatele l-ar fi revocat imediat 
Dar nu i se putea imputa nimic, nimic decât zvonuri, nimic 
decât neîncrederea geloasă a celorlalţi. Afară de asta, 
abatele nu ignora darurile deosebite ale lui Narcis, 
cunoaşterea lui de oameni straniu de pătrunzătoare, poate 
puţin arogantă. Nu preţuia peste măsură asemenea 
însuşiri, i-ar fi plăcut să le vadă înlocuite cu altele; dar nu se 
îndoia defel că Narcis remarcase la elevul Gură-de-Aur ceva 
deosebit şi-l cunoştea cu mult mai bine decât el sau oricare 
altul. Lui însuşi, abatelui, în afară de graţia cuceritoare a 
făpturii lui Gură-de-Aur nu-i atrăsese atenţia, decât un 
anume zel prematur, cu care încă de pe acum, ca simplu 
şcolar şi musafir, băiatul părea să simtă că aparţine 
mănăstirii, ca unul dintre fraţi. Socotea că nu era nimic de 
temut, dacă Narcis va ocroti şi stimula şi mai mult acest zel 


mişcător dar imatur. Mai degrabă era de temut pentru 
Gură-de-Aur ca prietenul lui să-l molipsească de o anumită 
înfumurare spirituală şi trufie cărturărească; dar primejdia 
nu i se părea prea mare, în cazul acestui elev, deci lucrurile 
puteau fi lăsate să-şi urmeze cursul. Gândindu-se cu mult 
mai simplu, mai liniştit şi mai comod pentru un superior să 
guverneze oameni mediocri, în loc de firi profunde şi 
puternice, îi veni să ofteze şi să zâmbească totodată. Nu, nu 
voia să se lase molipsit de neîncredere, nu voia să se arate 
ingrat pentru că-i fuseseră încredinţaţi doi oameni ieşiţi din 
tiparele comune. 

Narcis medita mult pe seama prietenului său. Darul lui 
special, de a întrezări firea şi chemarea oamenilor, de a le 
recunoaşte prin intuiţie, îi dăduse de mult răspunsul, în 
privinţa lui Gură-de-Aur. Tot ce era viu şi strălucitor la 
tânărul acesta, grăia cât se poate de limpede: se vedeau în 
el toate semnele unui om puternic, bogat înzestrat în ce 
priveşte simţurile şi sufletul, ale unui artist poate, în orice 
caz ale unui om cu o mare putere de a iubi, a cărui vocaţie 
şi fericire consta în capacitatea de a se putea înflăcăra şi 
dărui. Ei bine, de ce acest om aliubirii, acest om cu 
simţurile delicate, exuberante, care putea percepe şi iubi 
atât de adânc un parfum de floare, soarele în zori, un cal, 
un zbor de pasăre, de ce se înverşuna el atât să devină un 
om al spiritului, un ascet? Narcis cugeta îndelung la toate 
acestea. Ştia că tatăl lui Gură-de-Aur încurajase această 
încrâncenare. Dar oare el s-o fi provocat? Cu ce vrăji îşi 
fermecase fiul, încât îl făcuse să creadă într-o asemenea 
chemare şi datorie? Ce fel de om să fi fost acest tată? Deşi 
în mod intenţionat aducea adeseori vorba despre el şi Gură- 
de-Aur îi povestea multe, totuşi Narcis nu şi-l putea închipui 
pe acest tată, nu-şi putea făuri imaginea lui. Nu era un 
lucru ciudat şi suspect? Când Gură-de-Aur vorbea despre 
un păstrăv pe care-l prinsese în frageda sa copilărie, când 
descria un fluture, imita cântecul unei păsări, povestea 
despre un camarad, un câine sau un cerşetor, se năşteau 


imagini, se vedea ceva. Când vorbea despre tatăl său, nu se 
vedea nimic. Nu, dacă tatăl ar fi fost într-adevăr o figură 
atât de însemnată, de dominantă în viaţa lui Gură-de-Aur, 
băiatul ar fi fost în stare să-l descrie altminteri, să evoce 
alte imagini ale lui! Narcis nu-l preţuia prea mult pe acest 
tată, omul nu-i plăcea; câteodată chiar se îndoia că este 
într-adevăr tatăl lui Gură-de-Aur. Era un idol găunos. Dar 
de unde avea asemenea putere? Cum de fusese în stare să 
încarce sufletul băiatului de vise, atât de străine de esenţa 
acestui suflet? 

Şi Gură-de-Aur despica deseori firul în patru. Deşi 
dragostea devotată a prietenului său i se părea sigură, avea 
mereu sentimentul stingheritor că nu e luat în serios de el 
pe cât s-ar fi cuvenit şi că e mereu tratat oarecum ca un 
copil. Şi apoi ce însemnau vorbele prin care prietenul îi 
dădea mereu a înţelege că nu e asemenea lui? 

Totuşi reflecţiile acestea nu umpleau zilele lui Gură-de-Aur. 
Nu era în stare să se cufunde în gânduri pentru mult timp. 
Cât era ziua de lungă, erau altele de făcut. Şedea adeseori 
la fratele portar, cu acesta se înţelegea foarte bine. Mereu 
dobândea prin rugăminţi şi prin tot felul de viclenii, prilejul 
de a călări o oră sau două pe calul Bless şi era foarte iubit 
de cei câţiva locuitori din preajma mânăstirii, mai ales de 
morar, cu argatul acestuia, stătea adesea la pândă după 
vidre, ori coceau împreună lipii din făină albă, special 
măcinată pentru feţele bisericeşti, pe care Gură-de-Aur o 
recunoştea cu ochii închişi, după miros, dintre toate soiurile 
de făină. Chiar dacă petrecea multă vreme cu Narcis, îi 
rămâneau totuşi destule ceasuri pentru a se lăsa în voia 
vechilor sale obiceiuri şi bucurii. Şi serviciile divine erau, de 
cele mai multe ori, o bucurie pentru el, cânta cu plăcere în 
corul şcolarilor, rostea cu plăcere un rozariu în faţa 
altarului îndrăgit, asculta latina frumoasă, solemnă, a 
liturghiei, vedea scânteind, în norul de fum de tămâie, aurul 
odoarelor din altar şi al odăjdiilor şi figurile liniştite şi 


venerabile ale sfinţilor, înălțate pe coloane, pe evanghelişti 
cu animalele, pe Iacob, cu pălăria şi desaga de pelerin. 

De aceste chipuri se simţea atras, îi făcea plăcere să pună 
aceste figuri de piatră şi lemn, într-o tainică relaţie cu 
persoana sa, bunăoară ca patroni, ocrotitori şi îndrumători, 
eterni şi atotştiutori ai vieţii sale. Tot aşa simţea dragoste, o 
legătură tainică, încântătoare, cu coloanele şi capitelurile 
ferestrelor şi uşilor, cu ornamentele altarelor, acele stinghii 
şi coroane frumos profilate, cu acele flori şi frunze, 
stufoase, care năpădeau precum buruienile piatra 
coloanelor şi se desfăşurau atât de grăitor şi de sugestiv. | 
se părea o taină prețioasă, profundă, faptul că pe lângă 
natură, pe lângă plantele şi animalele ei, mai exista şi 
această a doua natură, mută, plămădită de om, aceşti 
oameni, animale şi plante de piatră şi lemn. Nu rareori 
petrecea câte o oră liberă, făcând desene după aceste 
chipuri, capete de animale sau mănunchiuri de frunze şi 
câteodată încerca să deseneze şi flori adevărate, cai 
adevăraţi, chipuri de oameni vii. 

Iubea foarte mult cântul bisericesc, mai ales imnurile 
marianice. lubea linia fermă, severă a acestor cântece, 
rugile şi osanalele care se repetau întruna. Putea urmări 
sensul lor cucernic, cuprins de adoraţie el însuşi sau uitând 
sensul, putea, la fel, iubi numai cadenţa solemnă a acestor 
versuri, lăsându-se pătruns de tonurile joase, prelungite, de 
vocalele sonore, de repetările pioase. În cel mai adânc 
ungher al inimii sale el nu iubea cărturăria, nici gramatica 
sau logica, deşi aveau şi acestea frumuseţea lor, ci iubea cel 
mai mult lumea de imagini şi de sunete a liturghiei. 

Mereu izbutea să învingă, măcar pentru câteva clipe, 
înstrăinarea dintre el şi colegii săi de şcoală. Cu timpul îi 
devenea supărător şi plicticos să fie înconjurat de 
adversitate şi răceală; adeseori îl făcea pe câte un vecin de 
pupitru, îmbufnat, să râdă, pe câte un vecin de pat, tăcut, 
să flecărească, se străduia, o oră întreagă, încerca să 
cucerească, îşi folosea farmecul şi recâştiga vremelnic 


câteva priviri, câteva feţe, câteva inimi. Datorită unor 
asemenea apropieri, izbuti cu totul împotriva intenţiilor 
sale, să fie poftit iarăşi în două rânduri „a merge în sat”. 
Dar de ambele daţi se sperie şi dădu brusc îndărăt. Nu, nu 
se mai duse în sat şi reuşi s-o uite pe codană, reuşi să nu se 
mai gândească la ea niciodată sau aproape niciodată. 

CAPITOLUL IV. 

Vreme îndelungată tentativele de asediere ale lui Narcis 
nu izbutiră să dezghioace din învelişul ei taina lui Gură-de- 
Aur. Vreme îndelungată el se strădui, aparent zadarnic, să-l 
trezească, să-l înveţe graiul în care taina s-ar fi putut 
împărtăşi. 

Povestirile prietenului despre obârşia şi patria lui, nu se 
închegaseră într-o imagine. Exista în ele un tată, un fel de 
umbră fără chip, venerată totuşi, apoi mitul unei mame, de 
multă vreme dispărută sau prăpădită, din care nu mai era 
decât un nume palid. Treptat, Narcis, versat în desluşirea 
sufletelor, îşi dădu seama că prietenul său era unul dintre 
oamenii cărora o parte din propria viaţă li se sustrage, care 
sub apăsarea unei primejdii sau a unei vrăji au trebuit să se 
deprindă a uita o parte din trecutul lor. Recunoştea că 
simplele întrebări şi poveţe erau aici inutile; recunoştea, de 
asemenea, că acordase prea multă încredere puterii 
raţiunii şi că zadarnic vorbise atât de mult. 

În schimb, rămaseră zadarnice dragostea ce-l lega de 
prieten şi obişnuinţa de a fi împreună. În ciuda deosebirilor 
profunde dintre firile lor, amândoi învăţaseră mult unul de 
la celălalt; se plămădise cu încetul, între ei, alături de 
limbajul raţiunii, şi un limbaj al sufletului şi al semnelor, 
astfel cum între două aşezări omeneşti se poate dura un 
drum larg, pe care trec căruțele şi călăreţii, însă alături de 
el mai apar numeroase alte făgaşuri lăturalnice, de joacă 
sau de taină; drumeaguri ale copiilor, poteci pentru 
îndrăgostiţi, cărări abia luate în seamă ale câinilor şi 
pisicilor, încetul cu încetul, însufleţită imaginaţie a lui Gură- 
de-Aur se strecurase pe căi magice în gândurile prietenului 


său şi în expresia lor, iar acesta, la rândul său, îşi însuşise 
ceva din felul lui Gură-de-Aur de a înţelege şi a intui fără 
cuvinte. Se pârguiau încet, la lumina iubirii, noi legături de 
la suflet la suflet, cuvintele veneau abia la urmă. Aşa se 
închegă într-o zi, neaşteptată de nici unul din ei, o discuţie 
între cei doi prieteni, într-o zi fără cursuri, în bibliotecă - o 
discuţie care le puse în faţă dintr-o dată chiar miezul şi 
rostul prieteniei lor şi aruncă noi lumini asupra unor 
perspective îndepărtate. 

Vorbiseră despre astrologie, care nu se cultiva în 
mănăstire şi era interzisă, iar Narcis spusese că astrologia 
este o încercare de a ordona şi a sistematiza multele feluri 
de oameni, destine şi chemări, deosebite între ele. Aici 
Gură-de-Aur interveni: 

— Vorbeşti mereu despre deosebiri - cu timpul mi-am dat 
seama că aceasta este însuşirea ta principală. Când vorbeşti 
despre marea deosebire care, bunăoară, ar exista între tine 
şi mine, atunci îmi pare că ea nu constă în nimic altceva 
decât tocmai în ciudata ta obsesie de a găsi deosebiri! 

Narcis: 

— Fireşte, ai pus punctul pe i. În fapt, pentru tine, 
deosebirile nu sunt prea importante, pe când mie mi se par 
singurul lucru important. Eu sunt, după fire, cărturar, 
chemarea mea este ştiinţa. Şi ştiinţa nu este nimic alta 
decât pentru a cita cuvintele tale, „obsesia de a găsi 
deosebiri”. Nici nu i s-ar putea defini mai bine esenţa. 
Pentru noi, oameni ai ştiinţei, nimic nu este important decât 
constatarea unei deosebiri, ştiinţă înseamnă arta de a 
deosebi. De pildă, a găsi la fiecare om trăsăturile care-i 
deosebesc de ceilalţi, înseamnă a-l cunoaşte. 

Gură-de-Aur: 

— Ei, da. Unul poartă încălțări ţărăneşti şi e ţăran, celălalt 
poartă coroană şi e rege. Acestea sunt, într-adevăr, 
deosebiri. Dar le pot vedea şi copiii fără nici un fel de 
ştiinţă. 

Narcis: 


— Dar dacă ţăranul şi regele poartă aceleaşi straie, copilul 
nu-i mai deosebeşte. 

Gură-de-Aur: 

— Nici ştiinţa. 

Narcis: 

— Ba poate că da. Admit că, ea nu e mai deşteaptă decât 
copilul, are însă răbdare mai multă, nu se opreşte la acele 
caracteristici care sar în ochi. 

Gură-de-Aur: 

— Aşa procedează şi orice copil inteligent. Îl va recunoaşte 
pe rege după priviri sau după ţinută. Pe scurt, voi, învățații, 
sunteţi trufaşi, ne socotiți mereu mai proşti pe noi, ceilalţi. 
Poţi fi foarte deştept chiar dacă te lipseşti de ştiinţă. 

Narcis: 

— Mă bucur că începi să înţelegi lucrul acesta. În curând 
vei mai înţelege, că nu la inteligenţă mă refer când vorbesc 
de deosebirea dintre tine şi mine. Nu spun: eşti mai 
inteligent sau mai prost, mai bun sau mai rău. Spun doar: 
eşti altfel. 

Gură-de-Aur: 

— Asta-i uşor de priceput. Dar tu nu vorbeşti numai 
despre deosebiri în ce priveşte însuşirile, vorbeşti adeseori 
şi despre deosebiri între destinele, între chemările noastre. 
De ce, de pildă, ai avea tu altă chemare decât mine? Eşti, la 
fel ca mine, creştin, te-ai hotărât, la fel ca mine, pentru 
viaţa monahală, eşti, la fel ca mine, un copil al tatălui 
milostiv din ceruri. Scopul nostru, al amândurora, e comun: 
mântuirea veşnică. Şi chemarea noastră e comună: 
întoarcerea la Dumnezeu. 

Narcis: 

— Foarte bine. În manualul de dogmatică, bineînţeles că 
fiecare om este aidoma celuilalt, în viaţă însă nu. Mi se pare 
mie, sau apostolul preferat al Mântuitorului, la pieptul 
căruia se odihnea, şi celălalt apostol, care l-a trădat-nu 
puteau avea, amândoi, aceeaşi chemare? 

Gură-de-Aur: 


— Eşti un sofist, Narcis! Pe calea aceasta nu ne apropiem 
nicidecum unul de altul. 

Narcis: 

— Noi nu ne apropiem unul de altul pe nici o cale. 

Gură-de-Aur: 

— Nu vorbi astfel! 

Narcis: 

— O spun serios. Nu este de datoria noastră să ne 
apropiem unul de altul, tot aşa cum nu se apropie soarele şi 
luna sau marea şi uscatul. Noi doi, dragă prietene, suntem 
soare şi lună, suntem mare şi uscat. Scopul nostru nu este 
de a ne contopi unul într-altul, ci a ne recunoaşte reciproc 
şi a învăţa să vedem şi să respectăm fiecare în celălalt ceea 
ce e contrariul şi completarea sa. 

Impresionat, Gură-de-Aur rămase cu fruntea plecată, faţa i 
se întristase. 

În sfârşit, zise: 

— Aceasta-i pricina pentru care, de atâtea ori, nu-mi iei 
gândurile în serios? 

Narcis şovăi puţin cu răspunsul. Apoi zise cu voce limpede 
şi dură: 

— Aceasta este. Trebuie să te obişnuieşti, dragă Gură-de- 
Aur, cu faptul că nu te iau în serios decât pe tine. Crede-mă, 
iau în serios fiecare nuanţă a glasului tău, fiecare gest, 
fiecare zâmbet. Dar gândurile tale le iau mai puţin în serios. 
Iau în serios, la tine, ceea ce recunosc a fi esenţial şi 
necesar. De ce anume, ţii neapărat să se acorde atenţie 
deosebită gândurilor tale, când ai atâtea alte daruri? 

Gură-de-Aur zâmbi amar: 

— Am spus-o doar, dintotdeauna m-ai socotit un copil! 

Narcis rămase ferm: 

— O parte din gândurile tale le socotesc gânduri de copil. 
Adu-ţi aminte, adineauri am convenit că un copil deştept nu 
trebuie defel socotit mai prost decât un cărturar. Însă când 
un copil vrea să aibă un cuvânt de spus despre ştiinţă, 
cărturarul bineînţeles că nu-l va lua în serios. 


Gură-de-Aur strigă impetuos: 

— Chiar şi când nu vorbim despre ştiinţă, zâmbeşti pe 
seama mea! le porţi mereu de parcă toată evlavia, toate 
strădaniile mele pentru a progresa la învăţătură, dorinţa 
mea de a îmbrăca rasa monahală ar fi simple copilării! 

Narcis, îl privi sever: 

— Te iau în serios, atunci când eşti Gură-de-Aur. Dar tu nu 
eşti întotdeauna Gură-de-Aur. Nu-mi doresc nimic altceva 
decât să devii Gură-de-Aur pe de-a întregul. Tu nu eşti 
cărturar, nu eşti călugăr - un cărturar sau un călugăr se pot 
făuri dintr-un lemn mai puţin preţios. Tu crezi c-ai fi prea 
puţin învăţat pentru gustul meu, prea puţin logician sau 
prea puţin pios. Ei nu, pentru mine eşti prea puţin tu însuţi! 

Deşi după această discuţie Gură-de-Aur se retrăsese 
afectat, ba chiar jignit, totuşi curând, doar după trecerea 
câtorva zile, el însuşi vădi dorinţa de a o continua. De astă 
dată însă Narcis izbuti a-i da o imagine a deosebirilor dintre 
felul lor de a fi, pe el care o putu desluşi mai uşor. 

Narcis se încălzise, vorbind, simţea că astăzi Gură-de-Aur 
se deschide mai binevoitor cuvintelor sale, că are putere 
asupra lui. Succesul, îl seduse îndemnându-l să spună mai 
mult decât intenţionase, se lăsă purtat de propriile sale 
cuvinte. 

— Uită-te, zise el, există un singur punct în care-ţi sunt 
superior: eu sunt treaz, în vreme ce tu eşti abia pe jumătate 
treaz, iar câteodată eşti adormit de-a binelea. Treaz îl 
numesc pe acela care, folosind raţiunea şi conştiinţa, se 
cunoaşte pe sine, îşi cunoaşte forţele, impulsurile şi 
slăbiciunile cele mai intime, neraţionale şi ştie să ţină seamă 
de ele. A învăţa asta, iată rostul pe care-l poate dobândi 
pentru tine întâlnirea noastră. La tine, Gură-de-Aur, spiritul 
şi natura, conştiinţa şi lumea viselor sunt foarte depărtate 
unul de altul. Tu ţi-ai uitat copilăria, ea caută să te recâştige 
din adâncurile sufletului tău. Te va face să suferi până îi vei 
da ascultare. Ajunge! Precum ţi-am spus, sunt mult mai 
treaz ca tine, în privinţa aceasta îţi sunt superior şi de 


aceea îţi pot fi de folos. În toate celelalte, dragule, îmi eşti 
tu superior - mai precis îmi vei fi superior, îndată ce te vei 
găsi pe tine însuţi. 

Gură-de-Aur ascultase uimit, dar la cuvintele „ţi-ai uitat 
copilăria” tresări ca lovit de o săgeată, fără ca Narcis să 
observe, căci avea obiceiul ca în timp ce vorbea să-şi ţină 
uneori ochii o vreme închişi sau să privească ţintă, undeva, 
drept în faţă, de parcă astfel şi-ar fi găsit mai uşor 
cuvintele. Nu văzu cum faţa lui Gură-de-Aur tresare 
deodată şi începe a se albi. 

— Superior eu, ţie! bolborosi Gură-de-Aur, numai ca să 
spună ceva; era parcă paralizat. 

— Fireşte, continuă Narcis să vorbească. Firile de felul 
tău, cei cu simţurile viguroase şi delicate, cei însufleţiţi, 
visătorii, poeţii, afectuoşii, ne sunt, mai totdeauna, superiori 
nouă, gânditorilor. Originea voastră este maternă. Voi trăiţi 
în împlinire, vouă vă este dată puterea de a iubi şi a putea 
participa cu întreg sufletul la trăirile voastre. Noi, 
gânditorii, deşi părem adesea a vă îndruma şi conduce, nu 
trăim în plenitudine, noi trăim în uscăciune. Vouă vă 
aparţine belşugul vieţii, vouă sucul poamelor, vouă grădina 
iubirii, ţara frumoasă a artei. Patria voastră este pământul, 
a noastră ideea. Pe voi vă ameninţă înecul în lumea 
simţurilor, pe noi de sufocarea într-un spaţiu fără de aer. Tu 
eşti artist, eu cugetător. Tu dormi la sânul mamei, eu 
veghez în deşert. 

Mie-mi străluceşte soarele, ţie luna şi stelele, tu visezi la 
fete, eu la băieţi. 

Cu ochii larg deschişi, Gură-de-Aur îl ascultase pe Narcis, 
care vorbise cuprins de o euforie retorică, pe care singur şi- 
o produsese. Unele din cuvintele lui îl loviseră ca nişte 
spade: la ultimele păli şi închise ochii şi când Narcis băgă 
de seamă şi-l întrebă, speriat, băiatul palid de moarte îi 
răspunse cu voce stinsă: 

— Mi s-a întâmplat o dată să mă prăbuşesc în faţa ta şi să 
fiu nevoit să plâng - îţi aduci aminte. Nu trebuie să se mai 


întâmple, nu mi-aş ierta-o niciodată - şi nici ţie! Pleacă 
acum repede şi lasă-mă singur, mi-ai spus lucruri 
îngrozitoare! 

Narcis era foarte descumpănit. Se lăsase dus de propriile 
lui cuvinte, avusese sentimentul că vorbeşte mai bine decât 
de obicei. Acum vedea însă cu consternare că, din tot ce 
spusese, ceva îi cutremurase adânc prietenul, că, undeva, 
nimerise în carne vie. Îi venea greu să-l lase singur în 
această clipă, şovăi câteva secunde, dar fruntea încreţită a 
lui Gură-de-Aur i se păru un avertisment, aşa încât, zăpăcit, 
plecă în grabă, pentru a-i îngădui prietenului solitudinea de 
care avea nevoie. 

De astă dată încordarea extremă din sufletul lui Gură-de- 
Aur nu se topi în lacrimi. Cu senzaţia unei răni profunde şi 
fără leac, de parcă prietenul i-ar fi înfipt dintr-o dată un 
pumnal în piept, rămase țintuit locului, respirând greu, 
simțind o strângere de inimă mortală, alb la faţă ca ceara, 
cu mâinile amorţite. Era aceeaşi deznădejde ca data 
trecută, dar sporită ai câteva măsuri, era aceeaşi 
sugrumare lăuntrică, sentimentul că este silit să înfrunte 
ceva teribil, ceva de-a dreptul insuportabil. Dar nici un 
hohot de plâns mântuitor nu-l mai ajuta, de astă dată, 
pentru a trece de clipa cumplită. Sfântă Maică a Domnului, 
ce era asta? Se întâmplase ceva? Fusese asasinat? Ucisese 
el? Ce lucru îngrozitor se rostise? 

Gâfâind, suflă aerul afară din piept, asemenea unui om 
otrăvit era cuprins, până la sfâşiere, de senzaţia că trebuie 
să se elibereze de ceva ucigător, care se cuibărise adânc în 
el. Mişcând braţele ca un înotător, se năpusti din odaie, 
alergă fără să-şi dea seama spre locurile cele mai liniştite şi 
mai pustii ale mănăstirii, pe coridoare, peste trepte, afară, 
la aer. Nimerise în refugiul cel mai intim al mânăstirii, în 
patio, deasupra câtorva straturi verzi se boltea limpede 
cerul însorit, aerul răcoros, pietros, de pivniţă, era 
străbătut de dulcile şi şovăielnicele fire de parfum ale 
trandafirilor. 


Involuntar, Narcis făptuise în ceasul acesta ceea ce fusese 
ţinta lui atâta vreme râvnită: invocase numele demonului de 
care era stăpânit prietenul său, îl silise la înfruntare. Taina 
din inima lui Gură-de-Aur fusese atinsă de unul din 
cuvintele sale, şi se răzvrătise cu turbată durere. Multă 
vreme rătăci Narcis prin mânăstire, căutându-şi prietenul, 
dar nu-l găsi nicăieri. 

Gură-de-Aur stătea sub una din arcadele grele, de piatră, 
care duceau din coridoare în grădiniţa din patio; de pe 
fiecare din coloanele arcadei priveau câte trei capete de 
animale, capetele de câini sau de lupi, cioplite din piatră, se 
holbau la el, în jos. Rana îl răscolea înfiorător, nu vedea nici 
o cale spre lumină, nici o cale spre rațiune. Frica de moarte 
îi sugruma beregata şi-i strângea stomacul. Ridicându-şi 
mecanic privirea, văzu deasupra sa unul din capitelurile cu 
cele trei dihânii şi avu dintr-o dată senzaţia că acele trei 
capete se holbează şi latră undeva înăuntru, în măruntaiele 
lui. 

— Acum va trebui să mor - simţi el, înfiorat. Şi îndată după 
aceea, tremurând de frică, simţi: 

— Acum mi se întunecă mintea, acum mă sfâşie şi mă 
înfulecă jivinile lacome. 

Tresărind spasmodic lunecă la piciorul coloanei, durerea 
era prea mare, ajunsese la limita extremă. Un leşin îl 
învălui; se cufundă, cu trăsăturile feţei descompuse, în 
neantul pe care şi-l dorea. 

Abatele Daniel avusese o zi defel îmbucurătoare, doi 
dintre călugării mai bătrâni veniseră astăzi la el, scoşi din 
fire, ciorovăindu-se, acuzându-se, certaţi iarăşi, până la 
furie, din pricina unor vechi, neînsemnate gelozii. El îi 
ascultase, chiar prea pe îndelete, îi dojenise, dar fără 
succes, până la urmă îi concediase cu severitate, 
impunându-i fiecăruia câte un canon destul de aspru şi 
păstrase în inimă sentimentul că strădania lui fusese inutilă. 
Istovit se retrăsese în capela criptei, se rugase, apoi se 
sculase, fără a se simţi întremat. Acum, atras de mireasma 


de trandafir, care adia sfios spre el, păşi în patio, ca să 
respire o clipă aer proaspăt. Aici îl găsi pe elevul Gură-de- 
Aur zăcând leşinat pe dale. Îl privi întristat, speriat de 
paloarea ca de cenuşă a chipului tânăr, altminteri atât de 
frumos. Hotărât, astăzi nu era o zi bună, pe deasupra şi 
întâmplarea de acum! Încercă să-l ridice pe tânăr, dar nu 
era destul de voinic pentru aceasta. Oftând adânc, bătrânul 
merse să cheme pe doi dintre fraţii mai tineri, ca să-l ducă 
pe băiat sus şi-l mai trimise şi pe părintele Anselmus, care 
stăpânea meşteşugul tămăduirii. Totodată trimise după 
Narcis, care fu repede găsit şi apăru în faţa lui. 

— Ai aflat? îl întrebă el. 

— Despre Gură-de-Aur? Da, milostive părinte, am auzit 
adineauri că ar fi bolnav ori s-ar fi accidentat, a fost purtat 
pe braţe până sus. 

— Da, l-am găsit zăcând în patio, unde, de fapt, nu are ce 
căuta. Nu e accidentat, e leşinat. Nu-mi place! Mi se pare 
că trebuie să ai un amestec în toată întâmplarea, sau, cel 
puţin, să ştii ceva, este doar prietenul tău. De asta te-am 
chemat. Vorbeşte. 

Narcis, cu ţinuta şi vorba stăpânite ca întotdeauna, relată 
pe scurt despre convorbirea de astăzi cu Gură-de-Aur şi cât 
de surprinzător de violent fusese efectul asupra lui. Abatele 
clătină din cap, nu fără supărare. 

— Ciudate convorbiri sunt acestea, zise el şi se sili să-şi 
păstreze cumpătul. Ceea ce mi-ai descris adineauri, este o 
convorbire care ar putea fi considerată iscodire într-un 
suflet străin, este, aş putea spune, o convorbire între un 
duhovnic şi învăţăcelul său. Dar tu nu eşti duhovnicul lui 
Gură-de-Aur. Tu, de altfel, nu eşti duhovnicul nimănui, încă 
n-ai fost hirotonisit. Cum se poate să vorbeşti cu un elev pe 
tonul unui sfătuitor, despre lucruri care îl privesc numai pe 
păstorul lui sufletesc? Urmările, precum vezi, au fost 
nefaste. 

— Urmările, zise Narcis pe un ton blând dar sigur, încă nu 
le cunoaştem, milostive părinte. Am fost puţin cam speriat 


de efectul violent, dar nu pun la îndoială că urmările 
convorbirii noastre vor fi bune pentru Gură-de-Aur. 

— Vom vedea urmările. Nu de ele vorbesc acum, ci despre 
fapta ta. Ce te-a îndemnat să porţi asemenea convorbiri cu 
Gură-de-Aur? 

— Precum ştiţi, este prietenul meu. Am o afecţiune 
deosebită pentru el şi cred că-l înţeleg deosebit de bine. 

Dumneavoastră numiţi atitudinea mea faţă de dânsul 
duhovnicească. Nu mi-am însuşit nici un fel de autoritate 
spirituală, am crezut numai că-l cunosc ceva mai bine decât 
se cunoaşte el singur. 

Abatele ridică din umeri. 

— Ştiu, aceasta este specialitatea ta. Să nădăjduim că nu 
ai făcut o ispravă rea. Dar Gură-de-Aur e de fapt bolnav? 
Vreau să spun, suferă de ceva? E debil? Doarme rău? Nu 
mănâncă? Îl doare ceva? 

— Nu, până astăzi a fost sănătos. Sănătos la trup. 

— Şi altminteri? 

— La suflet este într-adevăr bolnav. Ştiţi, este la vârsta la 
care încep luptele cu instinctul sexual. 

— Ştiu. Are şaptesprezece ani? 

— Are optsprezece. 

— Optsprezece. Ei da! Destul de târziu. Dar luptele 
acestea sunt fireşti, prin ele trebuie să treacă fiecare. Nu-i 
un motiv pentru a socoti că băiatul are sufletul bolnav. 

— Nu, milostive părinte, lucrul ăsta, sigur, nu este un 
motiv. Însă Gură-de-Aur a fost bolnav sufleteşte dinainte, 
încă de multă vreme, de aceea luptele acestea sunt pentru 
el mai primejdioase decât pentru alţii. Suferinţa constă, 
după cum cred eu, în aceea că şi-a uitat o parte a 
trecutului. 

— Aşa? Ce fel de parte? 

— Mama lui şi tot ce are legătură cu dânsa. Nici eu nu ştiu 
nimic în privinţa aceasta, ştiu numai că acolo trebuie să se 
afle izvorul bolii sale. Căci Gură-de-Aur pretinde că nu ştie 
nimic despre mama lui, decât că a pierdut-o de timpuriu. 


Lasă însă impresia, că i-ar fi ruşine din pricina ei. Totuşi, de 
la ea trebuie să fi moştenit cele mai multe din darurile sale, 
căci ceea ce are de povestit despre tatăl său nu ni-l 
înfăţişează pe acesta ca pe omul care poate avea un fiu atât 
de frumos, atât de generos înzestrat şi de ieşit din comun. 
Toate acestea nu le cunosc din povestiri, ci le deduc numai 
din semne. 

Abatele, care la început zâmbise în sinea lui pe seama 
acestor cuvinte socotindu-le prea îndrăzneţe şi înfumurate, 
şi pe care întreaga întâmplare îl stingherea şi îl obosea, 
începu să reflecteze. Îşi aduse aminte de tatăl lui Gură-de- 
Aur, de bărbatul acela ascuns, care stârnea neîncredere şi 
îşi mai aminti deodată, acum, când îşi răscolea memoria, şi 
de unele cuvinte pe care omul i le spusese, cu privire la 
mama lui Gură-de-Aur. Ea l-a acoperit de ruşine şi a fugit de 
la el, spusese omul, iar el se străduise să reprime în băieţel 
amintirea mamei şi viciile pe care le-ar fi putut, eventual, 
moşteni de la ea. Izbutise într-adevăr şi băiatul era doritor, 
întru ispăşirea celor făptuite de mamă, să-şi închine viaţa 
lui Dumnezeu. 

Niciodată Narcis nu-i plăcuse abatelui aşa de puţin ca 
astăzi. Şi totuşi - cât de bine ghicise acest gânditor, cât de 
bine părea într-adevăr a-l cunoaşte pe Gură-de-Aur! 

La urmă întrebat încă o dată despre cele petrecute, Narcis 
zise: 

— N-am intenţionat să provoc cutremurarea violentă care 
l-a cuprins azi pe Gură-de-Aur. l-am adus aminte că nu se 
cunoaşte pe sine, că şi-a uitat copilăria şi mama. Unul din 
cuvintele mele trebuie să-l fi lovit şi să fi pătruns în 
întunericul împotriva căruia lupt, de atâta vreme. Era parcă 
rătăcit, mă privea ca şi cum nu m-ar mai fi văzut vreodată şi 
n-ar mai fi ştiut de sine. Îi spusesem adeseori că doarme, că 
nu e treaz cu adevărat. Acum a fost trezit, de asta nu mă 
îndoiesc. 

Fu concediat fără mustrare, dar cu interdicţia provizorie 
de a-l vizita pe bolnav. 


Între timp pater Anselmus poruncise ca Gură-de-Aur să fie 
culcat într-un pat şi şedea alături de el. Nu i se părea 
potrivit a-l readuce la cunoştinţă cu mijloace violente, brusc 
şi speriindu-l. Băiatul arăta mult prea rău. Bătrânul, cu faţa 
zbârcită, blajină, îl privi pe adolescent cu bunăvoință. 
Deocamdată cercetă pulsul şi ascultă inima. Fără îndoială, 
se gândi el, flăcăul mâncase vreo aiureală, un pumn de 
măcriş iepuresc sau altă prostie, ştim noi cu cine avem de-a 
face. Limba nu i-o putea vedea. Îi plăcea Gură-de-Aur, dar 
pe prietenul său, pe acest dascăl tinerel, mult prea învăţat 
pentru vârsta lui, nu-l putea suferi. Şi acum, poftim! 
Bineînţeles că Narcis trebuie să aibă partea lui de vină în 
istoria asta stupidă. Ce nevoie avea un tânăr atât de 
proaspăt, cu ochi atât de senini, unui asemenea copil 
drăgălaş al naturii, să se amestece tocmai cu acest cărturar 
trufaş, cu acest grămătic orgolios, pentru care elina sa e 
mai importantă decât tot ce-i viu în lume? 

Când, după vreme îndelungată, uşa se deschise şi intră 
abatele, pater Anselmus continua să şadă locului, privind 
faţa celui leşinat. Ce faţă drăgălaşă, tânără, încrezătoare, şi 
iată, stai alăturea, ar trebui să-l ajuţi şi probabil că n-o să 
poţi. Sigur, pricina poate fi şi o colică, îi va prescrie vin fiert, 
poate revent. Dar cu cât privea mai îndelung faţa palid- 
verzuie, trasă, cu atât mai mult bănuielile sale înclinau în 
altă direcţie, mai gravă. Pater Anselmus avea experienţă. 
De mai multe ori în decursul lungii sale vieţi, văzuse 
posedaţi. Şovâăi să-şi rostească bănuiala, chiar şi faţă de el 
însuşi. Va aştepta şi va observa. Dar, cugetă el înverşunat, 
dacă bietul băiat a fost într-adevăr vrăjit, vinovatul nu va 
trebui căutat departe şi nici nu-i va merge bine. 

Abatele se apropie, îl privi pe bolnav, îi ridică încet o 
pleoapă. 

— Poate fi trezit? întrebă el. 

— Aş mai aştepta. Inima e sănătoasă. Nu trebuie să 
îngăduim nimănui să vină la el. 

— E în pericol? 


— Nu cred. Nicăieri nu sunt răni, nici vreo urmă de 
lovitură sau cădere. E leşinat, poate l-a apucat vreo colică. 
La dureri foarte intense, ne pierdem cunoştinţa. Dacă s-ar fi 
otrăvit, ar avea febră. Nu, se va trezi şi va trăi! 

— Nu poate fi urmarea a ceva sufletesc? 

— Nu vreau să neg. Dar nu se ştie nimic? Poate că s-a 
speriat foarte tare? Vestea unei morţi? O ceartă violentă, o 
jignire? În cazul acesta totul ar fi uşor de explicat. 

— Nu ştim. Aveţi grijă, să nu fie nimeni primit aici! Vă rog, 
părinte, rămâneţi lângă el, până se trezeşte. Dacă situaţia 
se înrăutăţeşte, chemaţi-mă, chiar dacă-i noapte. 

Înainte de a pleca, bătrânul se mai aplecă o dată peste 
bolnav; se gândi la tatăl acestuia şi de asemenea la ziua 
când îi fusese adusă această mutrişoară blondă, frumoasă şi 
veselă şi cum dintr-o dată o îndrăgiseră cu toţii. Şi lui îi 
plăcuse băiatul. Dar în punctul acesta, Narcis avea într- 
adevăr dreptate; Gură-de-Aur nu semăna în nici o privinţă 
cu tatăl său! Ah, câte griji, pretutindeni, câte neajunsuri în 
toate faptele noastre! Oare nu neglijase ceva, în privinţa 
acestui biet băieţaş? I se dăduse confesorul cel mai potrivit? 
Era în regulă faptul că nimeni dintre cei ai casei nu-l 
cunoştea atât de amănunţit pe acest elev, ca Narcis? Îl 
putea ajuta oare Narcis, care mai era în noviciat, nici frate 
nu era, nici hirotonisit nu fusese şi ale cărui gânduri şi 
păreri aveau, toate, ceva neplăcut de superior, aproape 
duşmănos? Dumnezeu ştie, dacă n-a fost multă vreme rău 
călăuzit şi Narcis? Dumnezeu ştie, dacă nu ascunde sub 
masca supuşeniei ceva rău, dacă nu-i cumva un păgân? Şi 
pentru tot ce vor deveni vreodată aceşti doi oameni tineri, 
va purta şi el o parte de răspundere. 

Când Gură-de-Aur îşi reveni, era întuneric. Îşi simţea capul 
gol şi ameţit. Văzu că e întins într-un pat, nu ştia unde se 
găseşte, nici nu încerca să afle, îi era indiferent. Dar unde 
fusese? De unde venea, de pe ce străine meleaguri ale 
plăsmuirilor sufletului? Fusese undeva, foarte departe, 
văzuse ceva, ceva extraordinar, ceva superb, ceva teribil 


totodată şi de neuitat - şi totuşi, uitase. Unde era acel ceva? 
Ce anume se înălţase în faţa lui, venind din adâncuri atât de 
mare, de dureros, de aducător de fericire şi dispăruse 
iarăşi? 

Pândi adânc în sine, acolo unde azi izbucnise ceva, se 
petrecuse ceva - dar ce anume? Tulburătoare mănunchiuri 
de imagini se rostogoliră spre el, vedea capete de câini, trei 
capete de câini şi mirosea parfumul de trandafiri. Oh, cât îl 
duruse! închise ochii. Oh, cât de îngrozitor îl duruse! 
Adormi iarăşi. 

Din nou se trezi şi tocmai în secunda când lumea de vis 
dispărea lunecând grabnic spre depărtări, regăsi imaginea, 
şi tresări, ca într-o voluptate dureroasă. Vedea, dobândise 
darul vederii. O vedea pe Ea. Vedea femeia înaltă, 
strălucitoare, cu buze pline, înfloritoare, cu părul luminos. 
O vedea pe mama lui. În acelaşi timp, i se păru că aude o 
voce: „i-ai uitat copilăria.” Dar a cui voce era aceasta? 
Ascultă, cugetă şi descoperi. Era Narcis. Narcis? într-o 
clipă, într-un cutremur, totul revenise: îşi aducea aminte, 
era ştiutor. O, mamă, mamă! Munţi de moloz, mări de uitare 
dispăruseră cu ochi regeşti, senin-albaştri îl privi din nou 
ea, cea pierdută, cea nespus de iubită. 

Pater Anselmus, care aţipise în jilţul de lângă pat se trezi. 
Îl auzi pe bolnav mişcându-se, îl auzi respirând. Se ridică, 
prudent. 

— E cineva aici? întrebă Gură-de-Aur. 

— Sunt eu, fii fără grijă, fac lumină. 

Aprinse lampa, lumina căzu peste faţa lui brăzdată, 
binevoitoare. 

— Sunt bolnav? întrebă tânărul. 

— Ţi-ai pierdut cunoştinţa, fiul meu. Dă-mi mâna, să vedem 
pulsul. Cum te simţi? 

— Bine. Vă mulţumesc, pater Anselmus, sunteţi foarte bun. 
Nu mai am nimic, sunt numai ostenit. 

— Fireşte că eşti ostenit. Curând vei dormi iarăşi. Ia întâi o 
gură de vin fierbinte, e gata pregătit. Să golim împreună un 


pahar, băiete, în cinstea bunei noastre înţelegeri. 

Grijuliu, ţinuse pregătită o căniţă de vin fiert, cufundată 
într-o oală cu apă fierbinte. 

— Iată că am dormit amândoi o bucată de vreme, râse 
medicul. Straşnic îngrijitor de bolnavi, care nu-i în stare să 
rămână treaz trebuie că-ţi spui tu în sinea ta. Ei da, suntem 
oameni. Hai să bem puţin din licoarea asta vrăjită, băiatule, 
nimic nu-i mai plăcut decât un asemenea chefuleţ făcut în 
taină, în miez de noapte. Va să zică, prosit! 

Gură-de-Aur râse, ciocni şi gustă. Vinul fierbinte era 
aromat cu scorţişoară şi cuişoare şi îndulcit cu zahăr, 
niciodată nu mai gustase asemenea băutură. Îşi aduse 
aminte că mai fusese o dată bolnav, atunci îl îngrijise 
Narcis. De astă dată pater Anselmus, se purta drăguţ cu el. 
Îi plăcea foarte, era nespus de bine şi de ciudat, să stea 
culcat, la flacăra lămpii şi să bea în toiul nopţii, cu bătrânul 
pater, un pahar de vin dulce, fierbinte. 

— 'Te doare burta? întrebă bătrânul. 

— Nu. 

— Crezusem că ai colici, Gură-de-Aur. Va să zică nici vorbă 
de asta. Arată limba. Ei, e bine, încă o dată bătrânul vostru 
Anselmus habar n-a avut ce se întâmplă. Mâine să stai 
culcat, am să vin să te consult. Cu vinul ai şi isprăvit? Bravo, 
să-ţi fie de bine! Ia să văd dacă a mai rămas ceva. Pentru 
câte o jumătate de pahar de fiecare mai ajunge, dacă facem 
împărţeală dreaptă. Grozav ne-ai mai speriat, Gură de Aur! 
Zăceai acolo, în patio, ca un mort. Într-adevăr nu te doare 
burta? 

Râseră şi făcură împărţeală dreaptă cu restul vinului, 
părintele îşi înşiră glumele şi Gură-de-Aur îl privi plin de 
gratitudine şi amuzat, cu ochii din nou înseninaţi. Apoi, 
bătrânul plecă la culcare. 

Gură-de-Aur mai stătu o vreme treaz, încetul cu încetul de 
undeva din adâncul fiinţei sale imaginile răsăriră din nou, 
cuvintele prietenului izbucniră iarăşi, asemenea unor 
flăcări şi din nou apăru în sufletul său femeia blondă, 


strălucitoare, mama; ca suflarea vântului de primăvară 
trecu imaginea prin el, ca un nor de viaţă, de căldură, de 
gingăşie, ca cea mai profundă chemare şi aducere-aminte. 
O, mamă! Cum a fost posibil, cum a putut-o uita! 

CAPITOLUL V. 

Gură-de-Aur ştiuse şi până acum câte ceva despre mama 
lui, dar numai din povestirile altora; imaginea ei n-o mai 
păstra şi din puţinul pe care crezuse că-l ştie despre dânsa, 
cele mai multe lucruri le trecuse sub tăcere faţă de Narcis. 
Mama era ceva despre care nu era îngăduit să vorbeşti, 
ceva de ruşine. Fusese o dansatoare, o femeie frumoasa, 
sălbatică, de origine nobilă, dar necurată şi păgână; tatăl lui 
Gură-de-Aur o culesese, povestea el, din sărăcie şi ocară; 
cum nu ştiuse dacă nu era cumva păgână, pusese să fie 
botezată şi instruită într-ale religiei; o luase în căsătorie şi 
făcuse din ea o femeie respectată. Ea însă, după câţiva ani 
de cuminţenie şi viaţă ordonată, îşi adusese din nou aminte 
de vechile ei talente şi obiceiuri, pricinuise necazuri, 
sedusese bărbaţi, lipsise zile şi săptămâni de acasă, 
dobândise renumele unei vrăjitoare şi până la urmă, după 
ce bărbatul o strânsese în mai multe rânduri de pe drumuri 
şi o luase iarăşi la el, dispăruse pentru totdeauna. Faima ei 
mai stăruise câtva timp, o faimă rea, pâlpâind ca o coadă de 
cometă, pentru ca apoi să se stingă. Soţul îşi reveni încetul 
cu încetul, după anii de nelinişte, spaimă, ruşine şi surprize 
permanente, pe care i le oferise ea; în locul femeii 
denaturate, se ocupă el de creşterea bâieţelului, care 
semăna leit cu mama la trup şi la chip; omul se acri, deveni 
bisericos şi sădi în Gură-de-Aur credinţa că trebuie să-şi 
închine viaţa lui Dumnezeu, pentru a ispăşi păcatele mamei. 

Cam atât povestea de obicei tatăl lui Gură-de-Aur despre 
nevasta sa pierdută, deşi nu abătea cu plăcere discuţia spre 
acest subiect; unele aluzii făcuse şi abatelui, când îl adusese 
pe Gură-de-Aur la mânăstire; şi toate astea erau cunoscute 
şi fiului, ca o teribilă legendă, deşi el se deprinsese să le dea 
deoparte, aproape să le uite însă. 


Cu desăvârşire uitase şi pierduse imaginea reală a mamei, 
acea imagine complet alta, nu cea alcătuită din povestirile 
tatălui şi ale servitorilor, sau din zvonuri tenebroase, 
nesăbuite. Propria sa amintire, cea aievea trăită despre 
mama sa, o uitase. Acum însă imaginea aceasta, steaua 
celor dintâi ani ai vieţii sale, răsărise din nou. 

— Este de neînțeles cum de-am putut-o uita, zise el către 
prietenul său. Niciodată în viaţă n-am iubit pe cineva atât 
de mult ca pe mama, atât de total şi de arzător, niciodată nu 
am venerat, nu am admirat pe nimeni atât de mult, ea a fost 
soarele şi luna mea. Dumnezeu ştie cum a fost cu putinţă să 
întunec în sufletul meu această imagine luminoasă şi s-o 
prefac încetul cu încetul în acea vrăjitoare rea şi palidă, 
cum a devenit ea de mulţi ani, în ochii tatii şi ai mei. 

Narcis îşi isprăvise de curând, noviciatul şi îmbrăcase 
rasa. În mod ciudat se schimbă şi purtarea lui faţă de Gură- 
de-Aur. Căci Gură-de-Aur, care înainte refuzase adeseori 
observaţiile şi avertismentele prietenului ca pe o pretenţie 
supărătoare de a şti şi a vrea mai mult decât alţii, era, 
începând de la marea întâmplare, uluit de admiraţie faţă de 
înţelepciunea prietenului său. Cum i se împliniseră 
cuvintele, asemenea unor profeţii, cât de adânc privise 
acest om tulburător în el, cât de precis ghicise taina vieţii 
sale, rana ascunsă, cât de înţelept îl tămăduise! 

Căci tânărul părea a fi tămăduit. Nu numai că acel leşin 
rămase fără urmări nefaste; dar se topise parcă şi ceea ce 
făcuse jucăuş, precoce, neautentic, în firea lui Gură-de-Aur, 
acea prematură atitudine monahală, credinţa că e obligat 
să-l slujească pe Dumnezeu într-un chip deosebit. Tânărul 
părea întinerit şi îmbătrânit totodată, de când găsise calea 
spre sine. Ioate acestea i le datora lui Narcis. 

Narcis, în schimb, se purta de la o vreme ciudat de 
prudent cu prietenul său; îl privea cu un fel de modestie, 
fără urmă de superioritate sau tendinţă de a-l dăscăli, în 
vreme ce prietenul îl admira tot mai mult. Vedea cum Gură- 
de-Aur se hrăneşte cu puteri din tainice izvoare, care lui îi 


erau străine; putuse favoriza creşterea lor, dar nu avea 
parte de ele. Cu bucurie îl vedea pe prietenul său 
eliberându-se de sub îndrumarea sa şi totuşi, câteodată, era 
trist. Se percepea pe sine ca o treaptă depăşită, ca o coajă 
azvârlită deoparte; întrezărea apropiatul sfârşit al acestei 
prietenii, care însemnase atât de mult pentru el. Chiar şi 
acum ştia despre Gură-de-Aur mai multe decât el însuşi; 
căci Gură-de-Aur într-adevăr îşi regăsise sufletul şi era gata 
a-i urma chemarea, dar încă nu presimţea încotro îl va 
duce. Narcis o presimţea şi era neputincios; calea 
preferatului său ducea spre meleaguri pe care el însuşi nu 
le va călca niciodată. 

Setea de ştiinţă a lui Gură-de-Aur scăzu mult. Îi trecuse şi 
pofta de dispute prieteneşti, se ruşina, amintindu-şi de 
multe dintre discuţiile lor de odinioară, între timp, în 
Narcis, în vremea din urmă, fie datorită terminării 
noviciatului, fie întâmplărilor legate de Gură-de-Aur, se 
trezise nevoia de a se retrage, nevoia de asceză şi exerciţii 
spirituale, o înclinaţie spre post şi rugăciuni îndelungate, 
spre confesiuni dese, canoane voluntare şi Gură-de-Aur 
înţelegea această înclinaţie, aproape o şi împărtăşea. De la 
tămăduirea lui, instinctul i se ascuţise mult; chiar dacă nu 
ştia încă nimic în privinţa țintelor sale din viitor, simţea 
totuşi cu puternică şi deseori înspăimântătoare pregnanţă 
că soarta lui se pregătea acum, că un anume timp cruţător 
al nevinovăţiei şi liniştii s-a încheiat şi totul în el stătea 
încordat şi pregătit; adeseori presimţirea era de natură a-l 
ferici, îl ţinea câte o jumătate de noapte treaz, asemenea 
unei dulci îndrăgostiri; dar adeseori era sumbră, profund 
apăsătoare. Revenise la el mama, cea de mult pierdută; era 
o imensă fericire. Dar unde-l conducea chemarea ei 
ispititoare? Spre nesiguranţă, spre încurcăturile vieţii, spre 
suferinţă, poate spre moarte. Nicidecum spre linişte, spre 
blândeţe, spre certitudini, spre chilia de călugăr şi 
comunitatea mânăstirii, care ţinea cât o viaţă de om, 
chemarea ei nu avea nimic de-a face cu acele porunci 


părinteşti, pe care atâta vreme le confundase cu propriile 
sale dorinţe. Din acest sentiment, care de multe ori devenea 
puternic, neliniştit şi arzător ca o violentă senzaţie 
trupească, se nutrea evlavia lui Gură-de-Aur. Repetând 
îndelungi rugăciuni adresate Sfintei Maici a Domnului el 
lăsa să se reverse preaplinul de simţire, care-l atrăgea spre 
propria sa mamă. În dese rânduri însă rugăciunile sale se 
isprăveau iarăşi cu acele vise stranii, superbe, care-l 
bântuiau acum atât de des: vise primite cu ochii deschişi, cu 
simţurile pe jumătate treze, vise despre dânsa, la care luau 
parte toate simţurile sale. În asemenea clipe, lumea 
maternă îl învăluia cu parfumul ei, îl privea întunecat, cu 
ochii misterioşi ai dragostei, chema adânc precum marea şi 
paradisul, îngâna, alintător sunete, fără sens, mai de grabă 
sunete alintătoare încărcate de sensuri, avea gust de dulce 
şi gust de sărat, trecea, mângâietoare, un păr mătăsos, 
peste însetate buze şi ochi. În fiinţa mamei era nu numai tot 
ce este frumos, nu numai dulcea, albastra privire de 
dragoste, zâmbetul splendid, care făgăduia fericire, nu 
numai alinarea dezmierdătoare; în ea se mai afla, sub 
atrăgătoare învelişuri, şi tot ce este îngrozitor şi tenebros, 
toată pofta, toată frica, toate păcatele, toată jalea, naşterea, 
întreagă fatalitatea morţii. 

Adânc se cufunda tânărul în aceste vise, în păienjenişul 
acestor năluciri ale simţurilor însufleţite. În ele nu reînvia 
numai, fermecător, un trecut îndrăgit: copilărie şi dragoste 
maternă, un răsărit ai vieţii strălucitor, auriu; se înălța la 
orizont şi un viitor ameninţător, plin de promisiuni, de ispite 
şi de primejdii. Uneori visele acestea, în care mama, 
Madona şi iubita erau una şi aceeaşi, i se păreau ulterior 
crime îngrozitoare, blasfemii la adresa lui Dumnezeu, 
păcate de moarte, ce nu se pot ispăşi nicicând; altădată 
descoperea în ele toată mântuirea, toată armonia. Viaţa 
plină de mistere îl privea în ochi, o lume sumbră, 
impenetrabilă, o pădure încremenită, plină de spini şi 
primejdii fantastice - dar erau tainele mamei, de la ea 


veneau, către ea duceau, erau micul cerc întunecos, micul 
abis ameninţător din ochii ei senini. 

Multă copilărie uitată se ridică la suprafaţă în aceste vise 
despre mama, din adâncimi nesfârşite şi tărâmuri pierdute, 
reînfloriră multe flori ale amintirii, deschizându-se ca nişte 
mici ochi de aur, respirând un parfum plin de presimţiri, 
amintiri ale unor sentimente din copilărie, poate ale unor 
întâmplări trăite, sau ale unor vise. Visa câteodată peşti, 
înotau spre el, negri şi argintii, răcoroşi şi netezi, 
pătrundeau, înotând, în trupul lui, înotau de-a curmezişul, 
prin el, veneau ca mesageri, purtând splendide veşti 
îmbucurătoare dintr-o realitate mai frumoasă, apoi 
dispăreau ca nişte umbre, tremurându-şi aripioarele. 
Adesea, visa peşti care înotau şi păsări care zburau, şi 
fiecare peşte sau pasăre era o creaţie a sa, depindea de el 
şi o putea stăpâni ca pe propria sa respiraţie, emana din el, 
asemenea unei priviri sau unui gând, apoi revenea în fiinţa 
lui. Adesea visa o grădină, una vrăjită cu copaci de basm, cu 
flori nemăsurat de mari, cu peşteri adânci, albastre; dintre 
ierburi priveau ochii scânteietori ai unor animale 
necunoscute, pe crengi lunecau şerpi netezi, vânjoşi; de 
vrejuri şi tufe atârnau, umed-strălucind, boabe imense, care 
îndată ce le culegea se umflau în mâna lui, lăsând să se 
scurgă din ele o zeamă caldă, asemenea sângelui, ori aveau 
ochi şi îi roteau, râvnitori şi vicleni; se rezema, pipăind, de 
un copac, întindea mâna după o creangă şi vedea şi simţea, 
cuibărit între trunchi şi creangă, un ghemotoc de păr des şi 
încâlcit, asemenea părului din căuşul subsuorii. O dată se 
visă chiar pe sine sau pe sfântul patron al numelui său, îl 
visă pe Gură-de-Aur, Hrisostom; avea o gură de aur şi 
rostea, cu gura lui de aur, o seamă de cuvinte, iar cuvintele 
erau un stol de păsări mici, care se depărtau fâlfâind din 
aripi. 

O dată visă că era mare, om în toată firea, dar şedea, ca un 
copil, pe pământ, avea în faţă lut şi modela, ca un copil, 
figuri din lut: un căluţ, un taur, un omuleţ, o femeie mititică. 


Treaba asta îi plăcea, iar animalelor şi bărbaţilor le făcu 
nişte organe genitale ridicol de mari, în vis asta îi păru 
grozav de hazliu. Apoi joaca îl plictisi şi îl obosi, plecă mai 
departe, dar simţi că în urma lui ceva trăieşte, că se apropie 
de el, fără zgomot, ceva mare, îşi întoarse privirea şi văzu, 
cu adâncă uimire şi cu mare spaimă, însă nu fără bucurie, 
că micile sale figurine de lut crescuseră şi prinseseră viaţă. 
Imens de mari, ca nişte uriaşi fără grai, figurinele 
mărşăluiră pe lângă dânsul, continuând să crească, şi 
porniră mai departe în lume, gigantice şi tăcute, înalte cât 
nişte turnuri. 

Trăia mai mult în această lume de vis decât în cea reală. 
Lumea reală: sala de clasă, curtea mânăstirii, biblioteca, 
dormitorul şi capela, era numai suprafaţa, numai o pieliţă 
subţire şi tremurătoare deasupra lumii suprareale a 
imaginilor, încărcată de vise. O nimica toată ajungea, 
pentru a sparge această pieliţă subţire: ceva premonitor în 
sonoritatea unui cuvânt elin, în toiul lecţiei sobre, o undă de 
mireasmă din traista cu ierburi a botanistului pater 
Anselmus, o privire asupra unui lujer de piatră, ţâşnit din 
coloana unei arcade de fereastră - asemenea mici imbolduri 
ajungeau, pentru a străpunge pojghiţa realităţii paşnic- 
aride şi a dezlănţui, de dincolo de ea abisurile clocotitoare, 
torentele şi căile lactee ale acestei lumi de imagini 
sufleteşti. O iniţială latină devenea făptura înmiresmată a 
mamei, un ton prelungit în Ave se prefăcea în poarta 
raiului, o literă grecească într-un cal galopând, într-un 
şarpe ce se încolăcea, apoi se depărta calm, şerpuind 
printre flori pentru ca de îndată, în locul lui să apară iarăşi 
pagina rigidă de gramatică. 

Rareori vorbea despre toate acestea, numai de câteva ori 
îi făcu lui Narcis câte o aluzie la această lume de vis. 

— Eu cred, zise el o dată, că o petală de floare sau un 
viermişor de pe drum grăieşte şi cuprinde mai mult decât 
toate cărţile unei biblioteci. Cu litere şi cu vorbe nu se 
poate spune nimic. Câteodată scriu o literă grecească 


oarecare, o teta sau o omega, şi dacă răsucesc pana numai 
puţin, litera dă din codiţă şi e un peşte şi într-o clipă 
recheamă în amintire toate pâraiele şi râurile din lume, tot 
ce e răcoros şi umed, oceanul lui Homer şi apa pe care o 
călca Petru sau litera se preschimbă în pasăre, îşi saltă 
coada, înfoaie penele, se umflă, râde şi pleacă în zbor. Ei 
bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea 
litere? Dar eu îţi spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea. 

— Le apreciez foarte mult, zise Narcis, trist. Sunt litere de 
vrajă, cu ele se pot invoca toţi demonii. Numai că, fireşte, 
sunt improprii pentru cultivarea ştiinţelor. Spiritul iubeşte 
ceea ce este sigur, format, doreşte să se poată încrede în 
semnele sale, iubeşte ceea ce fiinţează, nu ceea ce e în 
devenire, realul, nu posibilul. Nu îngăduise ca omega să se 
transforme într-un şarpe sau într-o pasăre. Spiritul nu 
poate trăi în natură, ci numai împotriva ei, numai în opoziţie 
cu ea. Acum mă crezi, Gură-de-Aur, că nu vei deveni 
niciodată un cărturar? 

Da, desigur, Gură-de-Aur credea aceasta de mult, era de 
acord cu prietenul său. 

— Nu mai sunt deloc încrâncenat în strădania de a 
dobândi spiritul tău, zise el, pe jumătate râzând. În privinţa 
spiritului şi a cărturăriei, mi se întâmplă la fel cum mi s-a 
întâmplat cu tatăl meu: credeam că-l iubesc mult şi că-i 
semăn, fiecare cuvânt al lui era lege pentru mine. Dar abia 
a reapărut mama, abia am aflat iarăşi ce înseamnă iubirea 
şi, alături de imaginea ei, cea a tatălui meu a devenit dintr-o 
dată mică, lipsită de voioşie şi aproape respingătoare. lar 
acum înclin să consider tot ce aparţine spiritualul ca patern, 
străin şi advers mamei, şi să nu pun mare preţ pe el. 

Vorbea în glumă, dar nu reuşea să înveselească chipul trist 
al prietenului său. Narcis se uita la el, tăcând, privirea lui 
era ca o mângâiere. Apoi zise: 

— 'Te înţeleg prea bine. Acum nu mai trebuie să ne certăm; 
te-ai trezit şi ai recunoscut şi deosebirea dintre tine şi mine, 
deosebirea dintre originea maternă şi paternă, dintre suflet 


şi spirit. lar de aici înainte, vei recunoaşte curând şi că viaţa 
ta în mânăstire şi strădania ta spre o viaţă monahală au fost 
o eroare, o născocire a tatălui tău, care voia în felul acesta 
să absolve de păcat amintirea mamei tale, sau poate numai 
să se răzbune împotriva ei. Sau mai crezi şi acum că ar fi 
chemarea ta să-ţi petreci toată viaţa în mânăstire? 

Îngândurat Gură-de-Aur privea mâinile prietenului său, 
aceste mâini fine, pe cât de severe pe atât de delicate, slabe 
şi albe. Nimeni nu putea pune la îndoială că erau mâini de 
ascet şi cărturar. 

— Nu ştiu, zise el cu vocea dobândită de câtva timp, o voce 
puţin legănată, care zăbovea pe îndelete asupra fiecărui 
sunet. Într-adevăr nu ştiu. Îl judeci cam aspru pe tatăl meu. 
Nu i-a fost uşor. Dar poate că ai dreptate şi în privinţa 
aceasta. Sunt de mai bine de trei ani aici, la şcoala 
mânăstirii şi nu m-a vizitat încă niciodată. Nădăjduieşte că 
voi rămâne pentru totdeauna aici. Poate că ar fi cel mai 
bine, doar am dorit-o eu însumi, dintotdeauna. Dar astăzi 
nu mai ştiu, de fapt, ce vreau şi ce doresc. Înainte vreme 
totul era simplu, la fel de simplu ca literele din cartea de 
citire. Acum nimic nu mai e simplu, nici măcar literele. Totul 
a dobândit multe sensuri şi feţe. Nu ştiu ce ar trebui să 
devin, acum nu sunt în stare să mă gândesc la asemenea 
lucruri. 

— Nici nu trebuie, fu de părere Narcis. Se va vădi de la 
sine, încotro te poartă drumul tău. A început prin a te 
readuce la mama ta şi te va apropia şi mai mult. În ce-l 
priveşte însă pe tatăl tău, nu îl judec prea aspru. Ai vrea 
poate să te întorci la el? 

— Nu, Narcis, fără îndoială că nu. Altfel aş face-o, îndată 
ce aş isprăvi şcoala, sau chiar şi acum. Căci, de vreme ce nu 
voi deveni cărturar, am învăţat, de fapt, destulă latină, elină 
şi matematică. Nu, nu vreau să mă întorc la tata. 

Privi îngândurat, în gol şi deodată exclamă: 

— Dar cum de izbuteşti să-mi spui mereu cuvinte sau să-mi 
pui întrebări care aruncă în mine o lumină şi mă limpezesc 


pentru mine însumi? Şi acum, de pildă, întrebarea ta, dacă 
aş vrea să mă întorc la tata, a fost cea care mi-a arătat 
dintr-o dată că nu vreau. Cum de izbuteşti? Pari să ştii totul. 
Mi-ai spus atâtea lucruri despre tine şi despre mine, pe 
care nici nu le-am priceput atunci când le-am auzit dar 
care, mai târziu, au căpătat atâta importanţă pentru mine! 
Tu ai definit originea mea ca maternă şi tu ai descoperit că 
stăteam sub semnul unui blestem şi că îmi uitasem 
copilăria! De unde cunoşti atât de bine oamenii? Nu pot să 
învăţ şi eu meşteşugul ăsta? Narcis dădu din cap, zâmbind. 

— Nu, dragul meu, nu-l poţi învăţa. Există oameni care pot 
învăţa multe, dar tu nu faci parte dintre ei. Tu nu vei fi 
niciodată unul dintre cei ce învaţă. Şi la ce bun? Nici nu ai 
nevoie. Tu ai alte daruri. Mai multe decât am eu, eşti mai 
bogat ca mine, şi totodată mai slab, tu vei avea o cale mai 
frumoasă şi mai grea ca mine. Uneori n-ai vrut să mă 
înţelegi, adeseori te-ai împotrivit ca un mânz, nu a fost 
întotdeauna uşor şi de multe ori a trebuit să-ţi pricinuiesc 
durere. Trebuia să te trezesc, căci dormeai. Şi când ţi-am 
adus aminte de mama ta, întâi te-a durut, te-a durut grozav, 
ai fost găsit, zăcând asemenea unui mort, în patio. Trebuia 
să se întâmple aşa! Nu, nu-mi mângâia părul! Nu, lasă! Nu 
pot îndura asta! 

— Şi deci nu pot învăţa nimic? Voi rămâne întotdeauna un 
prost şi un copil? 

— Alţii vor fi cei de la care vei învăţa. Am ajuns la capăt cu 
ceea ce ai putut învăţa de la mine, copilule! 

— O, nu, strigă Gură-de-Aur, nu pentru asta am devenit 
prieteni! Ce fel de prietenie ar mai fi aceasta care, după o 
bucată de drum, când şi-a atins ţinta, poate conteni? Te-ai 
săturat de mine? M-ai scos din inima ta? 

Narcis umbla agitat, de colo până colo, cu privirile în 
pământ, apoi se opri în faţa prietenului: 

— Fii pe pace, zise el cu blândeţe, ştii prea bine că nu te- 
am scos din inima mea. 


Îşi privi cu îndoială prietenul, apoi, imediat, îşi reluă 
plimbarea, încolo şi încoace, se mai opri o dată şi se uită la 
Gură-de-Aur: de pe faţa aspră şi slabă, ochii săi priveau cu 
fermitate. Cu voce înceată, dar hotărâtă şi dură zise: 

— Ascultă, Gură-de-Aur! Prietenia noastră a fost bună; a 
avut o ţintă şi a atins-o, te-a trezit. Sper să nu fi ajuns totuşi 
la capăt; sper că se va reînnoi încă o dată şi mereu, şi va 
duce spre ţinte noi. Pentru moment ea nu mai are nici o 
ţintă. A ta e incertă, într-acolo eu nu te pot nici conduce, 
nici însoţi. Întreab-o pe mama ta, întreabă imaginea ei, dă-i 
ascultare! 'Ţinta mea în schimb nu pluteşte în incertitudine, 
ea e aici, în mănăstire, mă solicită în fiecare ceas. Mi-e 
îngăduit să-ţi fiu prieten, dar nu mi-e îngăduit să fiu 
îndrăgostit. Sunt călugăr, am făcut un legământ. Înainte de 
a fi hirotonisit, mă voi lăsa concediat din funcţia de dascăl şi 
mă voi retrage vreme de multe săptămâni, pentru post şi 
rugăciune. În răstimpul acesta, nu voi vorbi despre nimic 
lumesc, nici măcar cu tine. Gură-de-Aur înţelese. Zise trist: 

— Vei face deci acum ceea ce aş fi făcut şi eu, dacă aş fi 
intrat pentru totdeauna în ordin. Şi când pocăinţa ta va fi 
încheiată, când vei fi postit şi te vei fi rugat şi vei fi vegheat 
destul - atunci încotro vei mai ţinti? 

— Ştii bine, zise Narcis. 

— Ei, da. În câţiva ani vei deveni dascăl principal, poate 
chiar director al şcolii. Vei îmbunătăţi învăţământul, vei 
mări biblioteca. Poate vei scrie şi cărţi. Nu? Ei bine, nu. Dar 
care-ţi va fi ţinta? 

Narcis zâmbi palid: 

— 'Ţinta? Poate că voi muri director de şcoală, sau abate, 
sau episcop. Iotuna. [inta e aceeaşi: să mă aflu întotdeauna 
acolo unde pot sluji cel mai bine, unde felul meu de a i, 
aptitudinile şi darurile mele găsesc solul cel mai roditor, 
câmpul de acţiune cel mai întins. Nu există altă ţintă. 

Gură-de-Aur: 

— Nu există altă ţintă pentru un călugăr? 

Narcis: 


— Ba da, ţinte sunt destule. Un călugăr poate hotări că 
scopul vieţii lui este să înveţe ebraica, să-l comenteze pe 
Aristotel, sau să împodobească biserica mănăstirii, sau să se 
claustreze pentru a medita, sau să întreprindă o sută de 
alte lucruri. Pentru mine, acestea nu sunt țeluri. Eu nu 
vreau nici să sporesc avuţia mănăstirii, nici să reformez 
ordinul sau biserica. Vreau să slujesc spiritul în limitele 
puterilor mele, aşa cum înţeleg eu, nu altminteri. Asta nu-i o 
ţintă? 

Îndelung îşi cumpăni Gură-de-Aur răspunsul: 

— Ai dreptate, zise el. Te-am stingherit foarte mult pe 
drumul tău spre această ţintă? 

— Stingherit? O, Gură-de-Aur, nimeni nu m-a ajutat mai 
mult ca tine. Mi-ai făcut greutăţi, dar eu nu sunt adversarul 
greutăților. Am învăţat din ele şi, în parte, le-am depăşit. 

Gură-de-Aur îl întrerupse şi-i zise, jumătate în glumă: 

— Minunat le-ai depăşit! Dar spune-mi totuşi: dacă m-ai 
ajutat, m-ai condus şi m-ai eliberat şi mi-ai tămăduit 
sufletul, în felul acesta ai slujit oare într-adevăr spiritul? 
Aşa, ai sustras probabil mânăstirii un novice zelos şi bine 
intenţionat şi ai crescut poate, un adversar al spiritului, 
unul care va făptui, va crede şi va râvni exact contrariul a 
ceea ce tu socoteşti că este bine. 

— De ce nu? zise Narcis, cu profundă seriozitate. Dragă 
prietene, cât de puţin mă cunoşti încă! Probabil că am 
împiedicat devenirea unui viitor călugăr, în schimb am 
deschis în tine calea către un destin ieşit din comun. Chiar 
dacă mâine ai incendia frumoasa noastră mănăstire sau ai 
predica lumii vreo erezie oarecare, smintită, nici o clipă n- 
aş regreta că te-am îndemnat să mergi pe această cale. 

Prietenos îşi aşeză ambele mâini pe umerii prietenului. 

— Vezi, Gură-de-Aur, de scopul meu ţine şi aceasta: orice 
aş fi, dascăl sau abate, confesor sau orice altceva, niciodată 
n-aş vrea să ajung în situaţia de a întâlni un om puternic, 
valoros şi deosebit şi a nu-l putea înţelege, a nu-l cunoaşte, 
a nu-l deschide lumii, a nu-l putea încuraja. Şi-ţi mai spun: 


orice am deveni, tu sau eu, oricum ne va merge, rău sau 
bine, niciodată, în clipa în care mă vei chema cu tot 
dinadinsul şi vei crede că ai nevoie de mine, nu mă vei afla 
cu inima zăvorâtă. Niciodată! 

Toate acestea sunau a bun-rămas şi, într-adevăr, erau o 
anticipare a despărțirii. Stând în faţa prietenului său şi 
privindu-i chipul hotărât, ochii aţintiţi spre scopuri 
statornice, Gură-de-Aur simţea fără greş că ei doi nu mai 
erau fraţi şi camarazi şi egali, că drumurile lor se şi 
despărţiseră. Cel din faţa lui nu era un visător, şi nici nu 
aştepta cine ştie ce chemări ale destinului; era un călugăr, 
se înrolase, aparţinea unei rânduieli şi unei datorii ferme, 
era slujitor şi ostaş al ordinului, al bisericii, al spiritului. El 
însuşi însă, iar asta i se limpezise astăzi, nu avea ce căuta 
aici, era fără patrie, o lume necunoscută îl aştepta. La fel se 
petrecuseră lucrurile odinioară cu mama lui. Părăsise casa 
şi gospodăria, bărbatul şi copilul, comunitatea şi ordinea, 
datoria şi onoarea pentru a pleca în necunoscut, probabil că 
de mult se şi prăpădise pe undeva. Altora le era dat să aibă 
țeluri: avusese o ţintă, cum nici el nu avea vreuna. O, cât de 
limpede văzuse Narcis încă de multă vreme toate acestea şi 
câtă dreptate avusese! 

Curând după această zi, Narcis dispăru, se făcu dintr-o 
dată nevăzut. Un alt dascăl îi ţinea lecţiile, pupitrul său de 
lectură, din bibliotecă, rămase gol. Se mai afla în mănăstire, 
complet invizibil nu era, când şi când putea fi zărit trecând 
prin patio, câteodată putea fi auzit murmurând rugăciuni 
într-una din capele, îngenuncheat pe dalele de piatră; se 
ştia că începuse marea penitenţă, că postea şi se scula de 
trei ori pe noapte, pentru rugăciuni. Se mai afla aici, şi 
totuşi trecuse în altă lume; puteai să-l vezi, destul de rar, 
dar nu-l puteai atinge, nu puteai avea nimic comun cu el, 
nu-i puteai vorbi. Gură-de-Aur ştia că Narcis va apărea din 
nou, îşi va ocupa din nou pupitrul de lucru şi scaunul din 
refectoriu, va vorbi din nou - dar nimic din cel ce fusese altă 
dată nu va mai reveni, Narcis nu-i va mai aparţine. 


Gândindu-se ia toate acestea, lui Gură-de-Aur îi fu limpede 
că numai lui Narcis îi datora faptul că mănăstirea şi 
călugăria, gramatica şi logica, studiul şi spiritul îi 
deveniseră preţioase şi dragi. Exemplul său îl ispitise, îşi 
făcuse un ideal din încercarea de a-i semăna. Fireşte, mai 
exista şi abatele, şi pe el îl respectase, îl iubise, şi 
întrezărise în el un exemplu înălţător. Dar ceilalţi, dascălii, 
colegii, dormitorul, sala de mese, şcoala, exerciţiile, 
serviciile divine, întreaga mănăstire - fără Narcis, nu-l mai 
interesau. Ce mai căuta aici? Aştepta, stătea sub acoperişul 
mănăstirii aşa cum un drumeţ nehotărât, se opreşte pe timp 
de ploaie, sub un acoperiş oarecare sau sub un copac, 
numai în trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de 
ospitalitate a depărtărilor. 

Viaţa lui Gură-de-Aur, în vremea aceasta, nu mai era decât 
o amânare şi o pregătire a despărțirii. Se ducea în toate 
locurile care-i fuseseră dragi sau dobândiseră vreo 
semnificaţie pentru el. Mirat, înstrăinat, constata că sunt 
puţine chipuri şi oameni de care i-ar veni greu să se 
despartă. Erau Narcis şi bătrânul abate Daniel, bunul şi 
dragul pater Anselmus, poate prietenosul frate portar şi 
vecinul cel vesel, morarul - dar şi aceştia deveniseră 
aproape ireali. Mai greu îi va fi să se despartă de marea 
Madonă de piatră din capelă şi de apostolii portalului. Se 
oprea îndelung în dreptul lor, ca şi al frumoaselor cioplituri 
în lemn ale scaunelor corului, în dreptul fântânii din patio, 
al coloanei cu cele trei capete de animale, se rezema de teii 
din curte, de trunchiul castanului. Toate acestea vor deveni 
cândva amintiri, o cărticică cu poze păstrată, în inima lui. 
Încă de pe acum, când se mai afla în mijlocul lor, toate 
păreau să lunece departe de el, îşi pierdeau realitatea, se 
transformau, fantomatic, în ceva de odinioară. Cu pater 
Anselmus, care îl ţinea cu plăcere în preajma lui, se ducea 
la cules de ierburi, la morarul mânăstirii stătea şi privea 
slugile iar când şi când se lăsa invitat la vin şi la peşte 
prăjit; dar totul era încă de pe acum străin, pe jumătate 


amintire. Precum dincolo, în penumbra bisericii şi în chilia 
de penitenţă, prietenul său Narcis mai umbla şi trăia, dar 
pentru el devenise o umbră, tot astfel lumea din jurul său îşi 
pierduse consistenţa, respira toamnă şi nestatornicie. 

Reală şi vie nu mai era decât viaţa dinăuntrul său, bătaia 
speriată a inimii, spinul dureros al dorului, bucuriile şi 
temerile viselor sale. Lor le aparţinea, lor li se dăruia. În 
toiul cititului sau al învățatului, în mijlocul camarazilor săi, 
se putea cufunda în sine şi uita de toate, dăruit în întregime 
torentelor şi glasurilor lăuntrice, care-l trăgeau de aici spre 
fântâni adânci, pline de melodii sumbre, în abisuri colorate 
pline de legendare aventuri, ale căror sunete răsunau 
toate, asemenea glasului mamei, ai căror mii de ochi erau, 
toţi, ochii mamei. 

CAPITOLUL VI. 

Într-o zi, pater Anselmus îl chemă pe Gură-de-Aur în 
farmacia sa, în odaia în care ţinea frumos-mirositoarele-l 
ierburi. Gură-de-Aur se descurca bine aici. Părintele îi arătă 
o plantă uscată, păstrată curat între foi de hârtie şi-l întrebă 
dacă o cunoaşte şi dacă ar putea-o descrie exact, aşa cum 
arată afară, pe câmp. Da, Gură-de-Aur putea; planta se 
numea pojarniţă. Trebui să descrie amănunţit toate 
caracteristicile ei. Bătrânul călugăr fu mulţumit şi-i dădu 
tânărului său prieten însărcinarea de a culege după amiază 
un snop zdravăn din această plantă, indicându-i locurile în 
care ea creştea de preferinţă. 

— Primeşti, în schimb, scutire de şcoală pentru o după- 
masă, dragul meu, cred că nu vei avea nimic împotrivă şi nu 
vei pierde nimic. Căci şi cunoaşterea naturii este o ştiinţă, 
nu numai gramatica voastră tâmpită. 

Gură-de-Aur mulţumi pentru binevenita însărcinare de a 
culege flori timp de câteva ceasuri, în loc de a şedea la 
şcoală. Pentru ca bucuria să-i fie desăvârşită, îl rugă pe 
fratele grăjdar să-i dea calul Bless şi curând după dejun 
scoase din grajd animalul care necheză de bucurie; Gură- 
de-Aur sări în şa şi, foarte mulţumit plecă la trap, 


afundându-se în ziua călduroasă inundată de lumină. Vreun 
ceas ori mai mult, colindă călare, se bucură de aer şi de 
mireasma câmpurilor şi, mai presus de toate chiar de 
plimbarea în şa, apoi îşi aduse aminte că avea o însărcinare 
şi căută unul din locurile pe care i le descrisese părintele. 
Acolo, legă calul sub un arțar umbros, stătu puţin de vorbă 
cu el, îi dădu nişte pâine după care porni în căutarea 
plantei. Câteva parcele de ogor părăginit se-ntindeau aici, 
năpădite de tot soiul de buruieni, nişte fire mici, de mac 
pirpirii, cu ultimele flori palide şi multe capsule coapte pline 
de seminţe, se ridicau dintre lujerele uscate de răpită, 
tulpinile cicoarei înflorite siniliu, ca cerul, şi ale troscotului 
decolorat; între două ogoare câteva grămezi de bolovani 
erau locuite de şopărle şi aici găsi primele tufe de pojarniţă 
cu flori galbene, pe care începu să le culeagă. După ce 
adună un mănunchi gros, se aşeză pe bolovani şi se odihni. 
Era arşiţă şi el privi cu jind spre umbra întunecoasă a unei 
depărtate margini de pădure, dar nu voia să se abată la 
distanţă atât de mare nici de locul cu pojarniţă, nici de calul 
său, pe care de aici îl mai putea încă zări. Rămase aşezat pe 
bolovanii fierbinţi, stătu liniştit, ca să vadă şopârlele, care 
întâi fugiseră şi acum ieşeau din nou la iveală, mirosi 
pojarniţa şi-i ridică frunzuliţele spre lumină, uitându-se la 
sutele de găurele făcute parcă în ele cu acul. 

„Miraculos, gândi el, iată, fiecare dintre miile de frunzuliţe 
şi-a împuns în propria sa fiinţă, micul său cer înstelat, 
delicat ca o broderie”. Miraculos şi de neînțeles era de fapt 
totul, şopârlele, plantele, până şi pietrele, absolut totul. 
Pater Anselmus, care-l îndrăgea atât de mult, nu-şi mai 
poate culege singur pojarniţă, îl apucă durerile de picioare 
şi zace zile întregi nemişcat, iar ştiinţa lui, a tămăduirii, nu-l 
poate lecui. Poate nu peste mult timp va muri şi ierburile 
din odaie vor continua să miroasă, dar bătrânul pater nu va 
mai fi acolo. Poate însă va mai trăi vreme îndelungată, poate 
zece sau douăzeci de ani şi va avea şi atunci, aceleaşi fire 
subţiri de păr alb şi rar, şi aceeaşi reţea de cute hazlii, în 


jurul ochilor; dar din el însuşi, din Gură-de-Aur, ce se va 
alege, peste douăzeci de ani? Vai, totul era de neînțeles şi 
de fapt, trist, deşi era şi frumos. Nu puteai şti nimic. Trăiai 
şi alergai pe pământ sau călăreai prin păduri şi multe se 
uitau la tine atât de provocator şi promiţător şi-ţi trezeau 
nostalgii: o stea în faptul serii, o floare albastră de 
campanulă, un lac năpădit de verdele stufului, ochiul unui 
om sau al unei vaci şi câteodată părea chiar că într-o clipă 
se va întâmpla ceva încă nevăzut, dar de mult jinduit, o să 
cadă vălul de pe toate, dar clipa trecea şi nu se întâmpla 
nimic şi taina nu se dezlega şi vraja secretă nu se spulbera 
şi până la urmă. Îmbătrâneai şi arătai la fel de şiret ca pater 
Anselmus sau de înţelept ca abatele Daniel; şi poate că tot 
nu ştiai nimic, aşteptai şi continuai să pândeşti cu urechea. 

Ridică o cochilie goală de melc, sunase stins când o 
rostogolise printre bolovani şi era încălzită de-a-binelea, de 
soare. Îngândurat îi privi înfăşurarea, spirala crestată, 
îngustarea capricioasă a coroniţei, gura căscată şi goală, 
care scapără sidefiu. Închise ochii, pentru a pipăi forma 
numai cu degetele, era un vechi obicei şi joc al său. 
Învârtind melcul între degetele destinse, urmări liniile, 
pipăind uşor, mângâind în lunecare, încântat de miracolul 
modelării, de vraja materialităţii. „Acesta, gândi el, visător, 
este unul din dezavantajele şcolii şi ale cărturăriei: pare a fi 
una din tendinţele spiritului, aceea de a vedea şi a înfăţişa 
totul, de parcă ar fi plat şi ar avea numai două dimensiuni”, 
într-un fel i se părea că aceasta înseamnă o scădere, o lipsă 
de valoare a cuprinderii raţionale a lucrurilor, dar nu reuşi 
să reţină ideea, melcul îi lunecă printre degete, se simţi 
obosit şi somnoros. Cu capul plecat peste ierburile sale, 
care, ofilindu-se, începeau a mirosi din ce în ce mai intens, 
adormi la soare. Peste pantofii săi alergau şopârlele, pe 
genunchi i se ofilea pojarniţa, iar sub arțar aştepta Bless, 
cuprins de nerăbdare. 

Dinspre pădurea îndepărtată venea cineva, o femeie 
tânără, cu o fustă albastră, decolorată, o băsmăluţă roşie 


peste părul negru, şi o faţă văratecă, bronzată de soare. 
Femeia se apropie, purtând o bocceluţă în mână şi o 
garofiţă roşie ca focul între dinţi. Îl zări pe cel ce şedea pe 
bolovani, îl privi îndelung, de departe, curioasă şi 
bănuitoare, văzu că doarme, veni precaută mai aproape, 
avea picioarele desculţe, bronzate, se opri chiar în faţa lui 
Gură-de-Aur şi se uită la el. Neîncrederea ei se spulberă, 
tânărul frumos, adormit, nu părea primejdios, chiar îi 
plăcea - cum ajunsese oare, aici, în sălbăticie? Culesese 
flori, văzu ea, şi zâmbi căci florile erau de acum pe jumătate 
ofilite. 

Gură-de-Aur deschise ochii, întorcându-se din desişurile 
viselor. Capul îi era aşezat pe moale, în poalele unei femei, 
în ochii săi somnoroşi şi uimiţi priveau de aproape alţi ochi 
străini, calzi şi căprui. Nu se sperie, nu era în primejdie, 
stelele căprui, calde, străluceau spre el cu prietenie. La 
privirea lui uimită, femeia răspunse cu un zâmbet foarte 
prietenos, şi încet, încet, începu şi el a zâmbi. Gura ei cobori 
pe buzele lui zâmbitoare, se întâlniră într-o sărutare 
blândă, în timpul căreia Gură-de-Aur îşi aminti îndată de 
acea seară din sat şi de fetiţa cu cozi. Dar sărutarea nu se 
isprăvi. Gura femeii zăbovi pe a lui, se juca mai departe, 
necăjindu-l şi ademenindu-l, până la urmă îi prinse buzele 
cu putere şi lăcomie, îi răscoli sângele şi-l trezi până în 
străfunduri şi în joc prelung şi mut, femeia oacheşă se dărui 
băiatului, învăţându-l cu răbdare, îndemnându-l să caute şi 
să găsească, lăsându-l să se încingă şi domolindu-i 
dogoarea. Splendida, scurta fericire a dragostei se arcui 
deasupra lui, se aprinse aurie şi înflăcărată, scăpată şi se 
stinse. Stătea întins, cu ochii închişi, cu faţa pe pieptul 
femeii. Nu rostiră nici un cuvânt. Femeia şedea liniştită, îi 
mângâia încet părul, îl lăsa să-şi revină încet. În sfârşit, el 
deschise ochii: 

— Tu! zise el. Tu! Cine eşti tu? 

— Eu sunt Lise, răspunse ea. 


— Lise, o îngână el, alintând numele. Lise, eşti dulce! Ea îşi 
apropie gura de urechea lui şi-i şopti: 

— A fost prima dată? N-ai iubit pe nici una înaintea mea? 

EI îşi scutură capul. Apoi, brusc, se ridică şi se uită 
împrejur, peste câmp şi la cer. 

— Oh, strigă el, soarele a coborât bine de tot. Trebuie să 
mă întorc. 

— Ei, unde? 

— La mănăstire, la pater Anselmus. 

— La Mariabronn? De acolo eşti? Nu vrei să mai rămâi cu 
mine? 

— Tare aş vrea. 

— Atunci rămâi. 

— Nu, asta nu ar fi drept. Şi trebuie să mai culeg din 
buruiana asta. 

— Chiar stai la mănăstire? 

— Da, sunt elev. Dar nu mai rămân acolo. Pot veni la tine, 
Lise? Unde locuieşti, unde e casa ta? 

— Eu nu locuiesc nicăieri, odorule. Dar nu vrei să-mi spui 
care ţi-e numele? Aşa, Gură-de-Aur, te cheamă? Mai dă-mi o 
sărutare, guriţă de aur, şi-apoi te poţi duce. 

— Nu locuieşti nicăieri? Dar unde dormi? 

— Dacă vrei tu, cu tine, în pădure sau în fân. Vii în noaptea 
asta? 

— O, da. Unde? Unde te găsesc? 

— Ştii să cânţi ca o cucuvea? 

— N-am încercat niciodată. 

— Încearcă. 

EI încercă. Ea râse şi fu mulţumită. 

— Atunci vino în noaptea asta, ieşi din mănăstire şi cântă 
ca o cucuvea, eu o să fiu în apropiere. Dar îţi plac, Gură-de- 
Aur, băieţaşul meu? 

— O, îmi placi grozav, Lise. Vin. Dumnezeu să te aibă în 
pază, acum trebuie să plec. 

Cu calul aburind sosi Gură-de-Aur la mănăstire, în amurg, 
şi fu încântat să-l găsească pe pater Anselmus foarte 


ocupat. Un frate se desfătase, desculţ, în pârâu şi se alesese 
cu un ciob în talpă. 

Acum trebuia să-l caute pe Narcis. Întrebă pe unul din 
fraţii slujitori care serveau în refectoriu. Nu, ziseră ei, 
Narcis nu vine la cină, are zi de post şi probabil că acum 
doarme, căci noaptea are vigilii. Gură-de-Aur grăbi pasul, în 
timpul prelungilor exerciţii, locul de odihnă al prietenului 
său era una din chiliile de penitenţă din incinta interioară a 
mănăstirii. Fără a sta pe gânduri, alergă într-acolo, ascultă 
la uşă, nu se auzea nimic. Intră fără zgomot. Era strict 
interzis, însă acum nu mai avea însemnătate. 

Narcis stătea întins pe priciul îngust şi în umbra 
amurgului semăna cu un mort, aşa cum zăcea rigid, pe 
spate, cu faţa palidă şi osoasă, cu braţele încrucişate pe 
piept. Dar ochii îi ţinea deschişi şi nu dormea. Privi în tăcere 
spre Gură-de-Aur, fără reproş, dar fără a se urni, atât de 
adâncit în sine, atât de prezent în alt timp şi în altă lume, 
încât avu nevoie de un efort pentru a-l recunoaşte pe 
prieten şi a-i înţelege cuvintele. 

— Narcis! lartă-mă, iartă-mă dragul meu, că te tulbur, dar 
n-o fac din răutate. Ştiu că acum de fapt nu ai voie să 
vorbeşti cu mine, dar fă-o totuşi, te rog foarte mult! 

Narcis se gândi o clipă, clipind des, parcă s-ar fi ostenit să 
se trezească. 

— E necesar? întrebă el, cu voce stinsă. 

— Da, e necesar. Vin, ca să-mi iau rămas bun de la tine. 

— Atunci e necesar. N-ai venit degeaba. Vino, stai jos lângă 
mine. Mai avem un sfert de oră până începe prima veghe. 

Se ridică în capul oaselor şi şezu, slab şi uscat pe scândura 
goală; Gură-de-Aur se aşeză alături. 

— Să mă ierţi, zise el, simțindu-se vinovat. Chilia, priciul 
fără aşternut, faţa nedormită şi epuizată a lui Narcis, 
privirea lui pe jumătate absentă, totul îi arăta clar cât de 
nepotrivită era prezenţa lui aici. 

— Nu am ce ierta. Nu ţine seama de mine, nu-mi lipseşte 
nimic. Vrei să-ţi iei rămas bun, spui? Va să zică pleci'? 


— Plec chiar astăzi. Ah, nici nu-ţi pot povesti! Toate au 
ajuns deodată la deznodământ. 

— A sosit tatăl tău, sau vreo scrisoare din partea lui? 

— Nu, nimic. Viaţa însăşi a venit la mine. Plec, fără tată, 
fără permisiune. Te fac de ruşine, Narcis, fug. 

Narcis îşi cobori privirea pe degetele sale prelungi, albe, 
ce răsăreau subţiri şi fantomatice din mânecile largi ale 
rasei. Nu pe faţa lui severă, cumplit de vlăguită, ci în vocea 
lui se simţi umbra unui zâmbet, când zise: 

— Avem foarte puţin timp, dragule. Spune-mi numai, ceea 
ce e strict necesar, spune-o limpede şi scurt. Sau trebuie să- 
ţi spun eu ce s-a petrecut cu tine? 

— Spune, îl rugă Gură-de-Aur. 

— Eşti îndrăgostit, băieţelule, ai cunoscut o femeie. 

— Cum de-o ştii şi pe asta? 

— Eşti ca o carte deschisă. Starea ta, o amice, poartă toate 
semnele acelui soi de beţie care se cheamă îndrăgostire. 
Dar, acum vorbeşte, te rog! 

Timid, Gură-de-Aur îşi aşeză mâna pe umărul prietenului. 

— Ai spus-o. Dar de astă dată n-ai spus-o bine, Narcis, îmi 
zâmbea ca o floare şi era drăgăstoasă cu mine; chiar la 
prima ei sărutare am simţit ceva cum se topeşte în mine şi 
mă doare într-un fel minunat. Toată nostalgia, simțită 
vreodată, toate visele, toate temerile dulci, toate tainele 
adormite în mine, s-au trezit, totul era înviat, atins de vrajă, 
totul dobândise un sens. Ea m-a învăţat ce este o femeie şi 
ce taină ascunde. Într-o jumătate de ceas, m-a îmbătrânit 
cu mulţi ani. Ştiu acuma multe. Şi am simţit dintr-o dată că 
acum nu mai pot rămâne în casa aceasta, nici măcar o 
singură zi. Plec, îndată ce se lasă noaptea. 

Narcis ascultă şi încuviinţă din cap. 

— A venit brusc, zise el, dar este cam ceea ce mă aşteptam 
că se va petrece. Am să mă gândesc mult la tine. Ai să-mi 
lipseşti, prietene. Îţi pot fi de folos, cumva? 

— Dacă ţi-e cu putinţă, pune o vorbă la abatele nostru, ca 
să nu mă osândească prea aspru. Afară de tine, este 


singurul din mânăstire a cărui părere despre mine nu mi-e 
indiferentă. El şi cu tine. 

— Ştiu. Mai ai vreo dorinţă? 

— O rugăminte, da. Mai târziu, când ai să te gândeşti la 
mine, roagă-te o dată pentru sufletul meu! ŞI. Îţi 
mulţumesc. 

— Pentru ce, Gură-de-Aur? 

— Pentru prietenia, pentru răbdarea ta, pentru totul. 
Chiar şi pentru că astăzi mă asculţi, când îţi vine atât de 
greu. Şi pentru că nu ai încercat să mă reţii. 

— Cum să fi vrut să te rețin? Ştii bine ce gândesc despre 
asta. Dar încotro ai să te îndrepţi totuşi, Gură-de-Aur? Ai 
vreo ţintă? le duci la femeia aceea? 

— Mă duc cu ea, da! Nuamoţintă. E o străină, nu are 
patrie, aşa se pare, poate e o ţigancă. 

— Ei, da. Dar spune-mi, dragul meu, ştii că drumul tău 
împreună cu dânsa ar putea să fie foarte scurt? N-ar trebui 
să te încrezi prea mult în ea, socotesc eu. Poate că are rude, 
poate bărbat; cine ştie cum te vor primi acolo. 

Gură-de-Aur se rezemă de prietenul său: 

— Ştiu, zise el, deşi până acum nu m-am gândit la asta. Ţi- 
am mai spus: n-am o ţintă. Nici femeia aceea, care a fost 
atât de dulce cu mine, nu-mi este ţintă. Mă duc la dânsa, 
dar nu de dragul ei. Mă duc, pentru că trebuie, pentru că 
aud chemarea. 

Tăcu şi oftă şi şedeau, rezemaţi unul de altul, trişti şi totuşi 
fericiţi având sentimentul că prietenia lor e indestructibilă. 
Apoi Gură-de-Aur continuă: 

— Nu trebuie să crezi că sunt cu desăvârşire orb şi mi-ai 
sacrificat astăzi puţin din somnul tău. Greu îmi vine să te las 
şi să plec. N-aisă mă uiţi? 

— Nu-mi mai împovăra şi nu-ţi mai împovăra inima! N-am 
să te uit niciodată. Ai să te întorci, e rugămintea mea, te 
aştept. Dacă vreodată îţi va merge rău, vino la mine sau 
cheamă-mă. Cu bine, Gură-de-Aur, Domnul fie cu tine! 


Se ridicase. Gură-de-Aur îl îmbrăţişa. Cunoscând sfiala 
prietenului său faţă de gesturile tandre, nu-l sărută, îi 
mângâie numai mâinile. 

Se lăsase noaptea; Narcis închise chilia în urma sa şi trecu 
dincolo, în biserică, sandalele sale răsunară pe dalele de 
piatră. Gură-de-Aur urmări cu ochi plini de dragoste silueta 
subţire, până se topi la capătul coridorului, ca o umbră, 
înghițită de bezna din uşa bisericii, absorbită, acaparată cu 
totul de exerciţii, de îndatoriri, de virtuţi. O, cât de ciudat, 
ce infinit de straniu şi de încurcat era totul! Cât de ciudat şi 
înfricoşător a mai fost şi asta; să vină la prietenul său, cu 
inima încărcată până la revărsare, ameţit de dragostea ce 
înflorea în el, tocmai la un ceas când acesta, cufundat în 
meditaţie, consumat de post şi de veghe, îşi crucifica şi îşi 
oferea jertfă tinereţea, inima, simţurile şi se supunea celei 
mai severe şcoli a supunerii, numai şi numai pentru a sluji 
spiritului, pentru a deveni, în întregime, minister verbi 
divini! Zăcuse acolo, obosit de moarte şi stins, cu faţa palidă 
şi mâinile slăbite, cu înfăţişarea unui mort şi totuşi 
acceptase îndată convorbirea cu prietenul său, îi vorbise 
clar şi afectuos, îşi plecase urechea spre cel îndrăgostit, 
care mai amirosea încă a femeie şi-şi sacrificase răgazul de 
odihnă, drămuit cu zgârcenie între două exerciţii de 
penitenţă! Era straniu şi minunat de frumos că exista şi o 
astfel de iubire, altruistă, cu desăvârşire spiritualizată. Cât 
de deosebită era, faţă de dragostea lui de astăzi, de pe 
câmpul însorit, acest joc beat şi fără de răspundere al 
simţurilor! Şi totuşi, amândouă erau iubire. Ah, şi acum 
Narcis contenise să mai existe pentru el, după ce, în ultimul 
ceas, îi mai arătase încă o dată, atât de limpede, cât de 
totalmente deosebiți sunt ei doi. Narcis stătea acum în faţa 
altarului, apăsându-şi pe piatră genunchii săi osteniţi, 
pregătit şi primenit sufleteşte pentru o noapte de rugăciune 
şi contemplaţie, în care nu-i erau îngăduite mai mult de 
două ore de odihnă şi somn, vreme ce el, Gură-de-Aur 
fugea, pentru a o găsi, undeva sub copaci, pe Lise şi pentru 


a repeta cu ea acele dulci jocuri, sălbatice! Narcis ar fi ştiut 
să spună câte ceva, demn de luat în seamă, despre acest 
subiect. Ei bine: el, Gură-de-Aur, nu era Narcis. Nu era de 
datoria lui să cerceteze aceste frumoase şi înfiorătoare 
enigme şi confuzii şi să spună lucruri de seamă despre ele. 
Singura lui datorie era să meargă mai departe, pe 
nesigurele, pe neghioabele făgaşuri menite lui Gură-de-Aur. 
N-avea decât datoria de a se dărui şi a iubi, atât pe 
prietenul din biserica nocturnă, cufundat în rugăciune, cât 
şi pe femeia tânără, frumoasă, fierbinte, care-l aştepta. 

Pe când se strecura printre teii din curte şi căuta ieşirea 
prin moară având inima răvăşită de o sută de sentimente 
potrivnice, îi veni totuşi să zâmbească deoarece îşi aduse 
deodată aminte de seara în care, odinioară, părăsise 
mănăstirea cu Konrad pe acelaşi drum ascuns, pentru „a 
merge în sat”. Cât de emoţionat şi cuprins de spaimă 
nemărturisită pornise el atunci în mica excursie interzisă, 
iar azi pleca pentru totdeauna, umbla pe căi mult mai 
interzise şi mai primejdioase şi totuşi nu simţea teamă, nu 
se gândea la fratele portar, la abate şi la dascăli. 

De data aceasta nu se aflau scânduri lângă pârâu, fu 
nevoit să treacă fără pod. Îşi scoase hainele şi le aruncă pe 
malul celălalt, apoi trecu, gol, prin pârâul adânc şi repede, 
cufundat până la piept în apa rece. 

În vreme ce se îmbrăca dincolo, gândurile sale se 
întoarseră din nou la Narcis. Ruşinându-se, îşi dădea seama 
acum, cu mare limpezime, că la ceasul acesta nu face decât 
să împlinească ceea ce Narcis ştiuse dinainte şi că se 
îndrepta spre țelul spre care fusese condus de prietenul 
său. Îl revedea, cu excesivă claritate, pe acel Narcis 
înţelept, puţin ironic, care-l ascultase îndrugând atâtea 
neghiobii, pe acela, care, odată, la un ceas de răscruce, îi 
deschisese, atât de dureros ochii. Câteva din cuvintele 
rostite de Narcis atunci, le auzea acum din nou răspicat: 
„Tu dormi la sânul mamei, eu veghez în deşert. Tu visezi la 
fete, eu la băieţi.” 


O clipă inima i se strânse, înfrigurată, se afla teribil de 
singur, acolo în noapte. În spatele lui era mănăstirea o 
patrie iluzorie numai, totuşi îndrăgită, care îl ţinuse atâta 
timp la sânul ei. 

În acelaşi timp însă simţi şi celălalt adevăr: că de acum 
încolo nu mai avea în Narcis un conducător care să-l 
avertizeze, care să ştie totul mai bine, care să-l trezească. 
Astăzi, simţea el, călcase pe un tărâm, unde îşi va găsi 
cărările singur, unde nici un Narcis nu-l mai putea conduce. 
Se bucură că devenise conştient de aceasta; simţea apăsare 
şi ruşine privind astfel îndărăt, către vremea dependenţei 
sale. Acum dobândise darul vederii, nu mai era nici copil, 
nici şcolar. Şi totuşi - cât îi era de greu să-şi ia rămas bun! îi 
făcea bine s-o ştie. Să-l ştie acolo, îngenuncheat în biserică, 
să nu-i poată da nimic, să nu-l poată ajuta cu nimic, să nu 
mai fie nimic pentru el! Şi să fie de acum încolo despărţit de 
el pentru lungă vreme, poate pentru totdeauna, să nu ştie 
nimic despre, el, să nu-i mai audă glasul, să nu-i mai vadă 
ochii frumoşi, nobili! 

Se smulse din loc şi înaintă pe drumeagul pietros. Când se 
depărtă cam o sută de paşi de zidul mănăstirii, se opri, 
răsuflă adânc şi imită cum putu mai bine ţipătul cucuvelei. Îi 
răspunse un țipăt asemănător, de departe, din josul 
pârâului. 

„Ţipăm precum animalele, unul după altul”, gândi el şi-şi 
aduse aminte de ceasul de dragoste de după amiază; abia 
acum, îşi dădu seama de faptul că numai la urmă, după ce 
alintările se istoviseră, el şi Lise schimbaseră câteva cuvinte 
şi chiar şi atunci, doar puţine, lipsite de însemnătate. Cât de 
lungi convorbiri purtase cu Narcis! Dar acum pare-se 
păşise într-o lume unde nu se vorbea, unde oamenii se 
chemau unul pe altul, se momeau cu ţipete de cucuvea, 
unde cuvintele nu aveau importanţă. N-avea nimic 
împotrivă, azi nu mai simţea nevoia nici de cuvinte, nici de 
gânduri, ci numai de Lise, numai de aceste mute, oarbe, 


simţiri şi răscoliri, fără cuvinte, de această dizolvare plină 
de suspine. 

Lise era aici, o şi vedea ieşind din pădure şi venindu-i în 
întâmpinare. Întinse mâinile, pentru a o simţi, îi cuprinse cu 
mâini gingaşe, iscoditoare, capul, părul, gâtul, ceafa, trupul 
subţire, şoldurile rotunde. Petrecu un braţ după mijlocul ei 
şi merse cu ea, fără a vorbi, fără a întreba încotro. Ea călca 
fără şovâială, prin pădurea adormită, el se ostenea să ţină 
pasul cu dânsa; asemenea unei vulpi sau unui jder, ea părea 
să vadă prin întuneric, călca fără să se lovească de ceva în 
cale, fără să se împiedice. El se lăsa călăuzit de ea în 
noapte, în pădure, pe meleagurile oarbe, tainice, fără 
cuvinte, fără gânduri. Nu se mai gândea la nimic, nici la 
mănăstirea pe care o părăsise, nici la Narcis. 

În tăcere zoriră pe drumul întunecos al pădurii, călcând ba 
pe muşchiul moale ca o pernă, ba pe rădăcini tari şi 
descărnate; când se arcuia deasupra lor, cerul senin printre 
coroane de arbori rare şi înalte, când era beznă 
desăvârşită; crengile tufelor îl loveau peste faţă, lujere de 
mure îi agăţau haina. Ea cunoştea locurile, şi găsea lesne 
drumul, arareori se oprea, arareori şovăia. După o bună 
bucată de vreme ajunseră la nişte pini solitari, crescuţi la 
mare distanţă unul de altul; cerul noptatic se deschidea 
până departe, pădurea se curma aici, o fâneaţă se întindea 
ospitalieră în faţa lor, mirosea dulce a flori de câmp. 
Trecură printr-o apă mică şi domoală; aici unde nu existau 
oprelişti în cale era şi mai multă linişte decât fusese în 
pădure: nici o tufă foşnitoare, nici un animal de noapte 
stârnit din culcuşul lui, nici un trosnet de lemn uscat. 

În dreptul unei clăi mari de fin, Lise se opri. 

— Aici rămânem, zise ea. 

Se aşezară amândoi în fân, întâi respirând liniştiţi şi 
savurând odihna, cam obosiţi amândoi. Se întinseră, 
ascultară tăcerea, simțeau cum li se usucă frunţile şi cum 
feţele li se răcoresc, treptat. Gură-de-Aur şedea cuprins de 
o plăcută oboseală, îşi îndoi, în joacă, genunchii şi-i întinse 


iarăşi, sorbea adânc în piept noaptea şi parfumul finului şi 
nu se gândea nici la trecut, nici la viitor. Încet-încet se lăsa 
îmbiat şi vrăjit de mireasma şi de căldura iubitei, 
răspundea, când şi când la mângâierile mâinilor ei şi 
simţea, fericit, cum ea începe a se înfierbânta alături, 
lunecând treptat tot mai aproape de el. Nu, aici nu erau 
necesare nici cuvinte, nici gânduri. Simţea limpede tot ce 
era însemnat şi frumos, puterea tinerească şi simpla, 
sănătoasa frumuseţe a trupului de femeie, îi simţea 
dogoarea şi dorinţa; şi mai simţea limpede că de astă dată 
ea vrea să fie iubită altminteri decât prima dată, că acum 
nu vrea să-l seducă şi să-l înveţe, ci să-l afle năvalnic şi 
doritor. În linişte lăsă curenţii să-l străbată, percepea cu 
fericire tăcutul jar care mocnea încet şi viu în amândoi şi 
care, înteţindu-se, prefăcu micul lor culcuş în miezul încins 
al întregii nopţi mute. 

Când se aplecă peste faţa Lisei şi începu să-i sărute, în 
întuneric, buzele, zări deodată ochii şi fruntea ei licărind 
într-o lumină molcomă şi urmări, plin de uimire», cum 
licărul răsare şi creşte repede. Înţelese şi se întoarse: peste 
liziera neagră, întinsă a pădurii, răsărea luna. Văzu 
scurgându-se, miraculoasă, lumina albă, molcomă, peste 
fruntea şi obrajii femeii, peste gâtul rotund, strălucitor şi 
zise încet, fermecat: 

— Cât eşti de frumoasă! 

Ea surâse de parcă ar fi primit un dar, elo ridică pe 
jumătate, îi descheie rochia la gât, îi ajută s-o scoată, parcă 
descojind-o, până ce umerii şi pieptul ei licăriră goale în 
lumina răcoroasă a lunii. Cu ochii şi cu buzele cercetă, 
îmbătat, gingaşele umbre, privind şi sărutând; ea stătea ca 
vrăjită, nemişcată, cu privirea plecată, cu o expresie 
solemnă, de parcă şi ei, abia în clipa aceasta, pentru prima 
dată, i s-ar fi descoperit şi revelat propria-i frumuseţe. 
CAPITOLUL VII. 

În vreme ce peste câmpuri se lăsa răcoarea şi luna urca de 
la un ceas la altul, îndrăgostiţii se odihneau pe culcuşul 


luminat de raze blânde, pierduţi în jocurile lor, alunecând 
împreună în somn, în clipa trezirii, întorcându-se iarăşi unul 
spre celălalt, şi aprinzându-se, împletiţi încă o dată unul cu 
altul, apoi adormind din nou. După ultima îmbrăţişare 
zăceau vlăguiţi, Lise se afundase adânc în fân şi respira 
greu, Gură-de-Aur şedea pe spate, nemişcat, şi privea 
încremenit cerul palid, bătut de lună; creştea în amândoi 
tristeţea cea mare, din faţa căreia evadară în somn. 
Dormiră adânc şi deznădăjduit, cu lăcomie, de parcă ar fi 
fost pentru ultima oară, de parcă ar fi fost osândiţi la o 
veghe eternă şi în ceasurile acestea dinainte ar fi trebuit, să 
adape cu întreg somnul lumii. 

La trezire, Gură-de-Aur o zări pe Lise ocupată să-şi 
orânduiască părul negru. O privi câtva timp, distrat şi doar 
pe jumătate dezmeticit din somn. 

— Te-ai şi trezit? întrebă el, până la urmă. 

Ea se întoarse cu o tresărire către el, de parcă s-ar fi 
speriat. 

— Trebuie să plec acum, zise ea, cumva întristată şi 
stingherită. 

N-am vrut să te trezesc. 

— lată, sunt treaz. Trebuie să şi plecăm mai departe? 
Suntem doar liberi. 

— Eu da, zise Lise. Locul tău e însă la mănăstire. 

— Nu mai sunt la mănăstire, sunt cu tine, singur şi fără 
ţintă. Aşa că merg cu tine, fireşte. 

Ea îşi feri privirea. 

— Gură-de-Aur, nu poţi veni cu mine. Eu trebuie să mă 
întorc la bărbatul meu; o să mă bată, pentru că am lipsit 
astă-noapte. Am să-i spun că m-am rătăcit. Dar mai mult ca 
sigur că el n-o să mă creadă. 

În clipa aceasta, Gură-de-Aur îşi aduse aminte că Narcis îi 
prezisese ce se va întâmpla. Va să zică, aşa stăteau 
lucrurile. 

Se sculă şi-i dădu mâna. 


— M-am înşelat, zise el, am gândit că noi doi vom rămâne 
împreună. Ai fi vrut, într-adevăr, să mă laşi să dorm, şi să 
fugi, fără să-ţi iei rămas bun? 

— Ah, am crezut c-ai să te superi şi poate ai să mă baţi. Că 
bărbatul meu mă bate, ei da, aşa e firesc să fie. Dar nu 
voiam să mă lovegşti şi tu. 

E îi reţinu mâna. 

— Lise, zise el, eu nu te voi bate nici astăzi, nici altădată. 
Nu vrei să mergi mai bine cu mine, în loc să te întorci la 
bărbatul tău, dacă elte chinuieşte? 

Ea se smuci din răsputeri, pentru a-şi elibera mâna. 

— Nu, nu, nu, strigă ea cu voce plângăreaţă. Şi cum 
simţea că inima o trage să plece de lângă dânsul şi că 
prefera să primească loviturile celuilalt decât vorbele lui 
bune, Gură-de-Aur îi dădu drumul şi atunci ea începu să 
plângă. Dar, în acelaşi timp, o rupse la fugă. Fugi, 
acoperindu-şi cu mâinile ochii plini de lacrimi. El nu mai 
zise nimic, privea numai în urma ei. Îi era milă, văzând-o, 
cum zorea peste fânețele cosite, chemată, atrasă de o 
putere anume, o putere necunoscută, la care va trebui să 
cugete. Îi era milă de ea şi întrucâtva şi de el însuşi; fiindcă 
de astă dată nu avusese noroc, aşa se părea; şedea locului, 
părăsit, singur şi cam nătâng. Între timp, însă, continuă să 
simtă oboseală şi nevoie de somn, niciodată înainte nu 
fusese atât de stors de puteri. Mai târziu, va avea răgaz 
destul să fie nefericit. Aşadar adormi din nou, fără zâbavă, 
şi se trezi abia când îl încinse soarele, înălţat până aproape 
de crucea cerului. 

Acum era într-adevăr odihnit; se ridică repede, alergă Ia 
pârâu, se spălă şi bău. Din ceasurile de dragoste ale nopţii 
trecute, îi reveneau multe amintiri, îl învăluiau, asemenea 
miresmelor unor flori străine, multe imagini, splendide, 
multe senzaţii gingaşe, iscate în fiinţa lui. Le căuta în gând, 
în vreme ce se aşternu sprinten la drum, simţea totul încă o 
dată, gusta, mirosea şi pipăia totul încă şi încă o dată. Câte 
vise îi împlinise femeia oacheşă, străină, câţi muguri 


adusese la înflorire, câtă curiozitate şi cât dor domolise şi 
câte altele, noi, trezise. 

Iar în faţa lui se întindeau câmpul şi lunca, se întindeau 
pârloaga arsă şi pădurea întunecoasă, undeva, dincolo de 
ele, puteau fi ogrăzi şi mori, un sat, un oraş. Pentru întâia 
oară lumea i se aşternea în faţă deschisă, aşteptându-l, gata 
să-l primească, să-i facă bine şi să-i pricinuiască dureri. Nu 
mai era şcolarul care vede lumea prin fereastră, drumeţia 
lui nu mai era o plimbare, care sfârşeşte, inevitabil, cu 
întoarcerea acasă. Lumea cea mare devenise acum 
realitate, el era o parte din ea, destinul său se afla ascuns 
într-însa, cerul ei era şi al lui, vremea ei era şi a lui. Mic, în 
această lume mare, mic, asemenea unui iepure, unei 
gângănii, alerga, prin infinitatea ei albastră şi verde. Aici 
nu-l mai chema nici un clopot la deşteptare, la slujbă, la 
lecţie, la masa de amiază. 

O, cât era de flămând! O jumătate de pâine de orz, o 
strachină cu lapte, o supă de făină - ce amintiri 
miraculoase! Stomacul i se trezise ca un lup. Trecu pe lângă 
un lan de grâu, spicele erau pe jumătate pârguite, le 
dezghiocă cu degetele şi dinţii, zdrobi cu lăcomie seminţele 
mici, lunecoase, culese mereu altele, îşi îndesă buzunarele 
cu spice. Găsi apoi alune, crude încă şi sparse între dinţi, cu 
poftă, cojile care trosneau; strânse şi din ele provizii. 

Ajunse apoi iarăşi la pădure, o pădure de cetini, cu stejari 
şi frasini pe alocuri, iar aici creşteau afine, o sumedenie, 
deci el făcu popas, mâncă şi se răcori. Printre ierburile de 
pădure, subţiri şi aspre, înfloreau campanule albastre, 
fluturi maronii, bătuţi de soare, îşi luau zborul şi dispăreau 
în zigzaguri capricioase. Într-o pădure ca asta locuise 
sfânta Genoveva, povestea ei îi plăcuse dintotdeauna. O, cât 
de mult ar fi dorit s-o întâlnească! Sau poate exista în 
pădure o sihăstrie, un pater bătrân, bărbos, într-o peşteră 
sau într-o colibă înjghebată din coji de copac. Sălăşluiau, 
poate, în această pădure şi cărbunari, bucuros le-ar fi dat 
bineţe. Puteau fi chiar şi tâlhari, cu siguranţă că lui nu i-ar fi 


făcut nici un rău. Ar fi frumos să întâlnească oameni, orice 
fel de oameni. Dar ştia, fireşte: se putea prea bine să-şi 
continue multă vreme drumul prin pădure, astăzi şi mâine 
şi încă multe alte zile, fără a întâlni pe cineva. Şi trebuia să 
îndure şi asta, dacă aşa îi fusese scris. Nu avea voie să 
cugete prea mult, totul trebuia primit, aşa cum venea. 

Auzi cum ciocănea o ghionoaie şi încercă, tiptil, să se 
apropie de ea; se strădui îndelung, până s-o zărească, în 
sfârşit izbuti şi câtva timp rămase locului nemişcat s-o 
privească, aşa cum stătea singuratică, lipită de trunchiul 
copacului, ciocănind şi mişcându-şi sârguincios, capul, într- 
o parte şi în alta. Păcat că nu se putea vorbi cu păsările: ar 
fi fost frumos să strige ghionoaia, să-i spună ceva prietenos 
şi să afle poate câte ceva despre viaţa ei în copaci, despre 
truda şi bucuriile ei. Oh, de-am putea deveni altceva! 

Îşi aduse aminte cum în ceasurile lui libere se îndeletnicise 
câteodată cu desenul, cum aşternuse cu condeiul figuri pe 
tabliţa de ardezie, flori, frunze, copaci, animale, capete de 
oameni. Adeseori, se jucase astfel, şi uneori plămădise, 
după voinţa sa, asemenea unui mic Dumnezeu, creaturi 
mărunte, în cupa unei flori desenase ochi şi o gură, dintr-un 
smoc de frunze ce ţâşneau pe o creangă, plăsmuise chipuri, 
unui copac îi schiţase un cap. În timp ce se jucase astfel, 
adeseori fusese, vreme de un ceas, fericit şi vrăjit, putuse el 
însuşi vrăji, trăsese linii, neîncercând să ghicească, dacă 
desenul început va fi în cele din urmă o frunză de arbore, o 
gură de peşte, o coadă de vulpe sau o sprânceană de om. 
„La fel ar trebui să fim în stare să devenim şi noi altceva, 
gândi el, cum se transformaseră atunci liniile jucăuşe, pe 
tăbliță!” Cu câtă plăcere ar fi devenit Gură-de-Aur o 
ghionoaie, pentru o zi, sau poate pentru o lună, ar fi locuit 
în vârfurile arborilor, ar fi alergat în sus, de-a lungul 
trunchiurilor netede, ar fi ciugulit din coajă cu ciocul vânjos, 
proptindu-se de nădejde în penele cozii, ar fi grăit în graiul 
ghionoaielor şi ar fi scos bunătăţi din crăpăturile scoarţei. 


Loviturile ghionoaiei în lemnul sonor împrăştiau în aer 
sunete dulci şi pline. 

Multe animale întâlni Gură-de-Aur pe drumul său prin 
pădure. Întâlni câţiva iepuri, la apropierea lui ei ţâşneau 
brusc din tufe, se uitau fix la el, se întorceau şi o rupeau la 
goană, cu urechile culcate pe spinare şi cu o pată deschisă 
sub coadă. Într-un mic luminiş găsi un şarpe lung, acesta nu 
fugi, nu era un şarpe viu, ci numai pielea goală, o ridică şi o 
privi, de-a lungul spatelui avea un desen frumos brun- 
cenuşiu şi soarele lumina prin el, era subţire, ca pânza de 
păianjen. Văzu mierle negre cu ciocuri galbene, priveau 
ţintă printre pleoapele strânse din mărgelele rotunde ale 
ochilor negri şi fricoşi, şi plecau în zbor razant, aproape de 
pământ. Măcăleandri şi piţigoi erau mulţi. 

Într-un loc, în pădure, se afla o groapă, o baltă plină cu 
apă verde, groasă, pe care alergau de zor ca nebunii pradă 
unui joc fără noimă, păianjeni cu picioare lungi, iar 
deasupra bălții zburau câteva libelule, cu aripi de un 
albastru foarte închis. Şi o dată era târziu, aproape de 
seară văzu ceva, adică mai degrabă nu văzu decât frunziş 
agitat, răscolit, auzi sfărâmându-se crengi şi plescăind 
pământul ud şi un animal mare abia întrezărit goni, cu 
vigoare năprasnică, prin desiş, rupându-l, poate un cerb, 
poate o scroafă, nu ştia. Multă vreme stătu locului, 
respirând uşurat după spaima pe care o trăsese, adânc 
tulburat încercă a ghici, cu auzul la pândă, făgaşul pe care 
şi-l croia animalul, şi continuă să asculte, şi după ce liniştea 
învăluise de mult totul. 

Nu găsi drum de ieşire din pădure, fu nevoit să înnopteze 
aici. În vreme ce-şi alese un culcuş şi-şi clădi un pat din 
muşchi, încercă să-şi imagineze, ce s-ar petrece dacă nu ar 
mai găsi niciodată drumul şi ar trebui să rămână veşnic aici, 
în pădure. Îşi dădu seama că ar fi o mare nenorocire. La 
urma urmelor, ar fi cu putinţă să se hrănească numai cu 
boabe şi, de asemenea să doarmă pe muşchi, în afară de 
asta, fără îndoială, ar reuşi să-şi dureze o colibă, poate 


chiar să aprindă focul. Însă ar fi trist şi de neîndurat să 
rămână mereu şi mereu singur, să sălăşluiască printre 
trunchiurile tăcute şi adormite ale copacilor, şi să trăiască 
printre vieţuitoarele care fug de el şi cu care nu poate 
vorbi, să nu întâlnească nici un om, să nu spună nimănui 
bună ziua şi noapte-bună, să nu mai poată privi chipuri şi 
ochi, să nu mai vadă fete şi femei, să nu mai simtă un sărut, 
să nu mai joace jocul tainic al buzelor şi al trupurilor, o, ar fi 
de neînchipuit! Dacă asta i-ar fi hărăzit, se gândi el, atunci 
ar încerca să devină un animal, urs sau cerb, chiar 
renunțând la mântuirea veşnică. Să fii un urs şi să iubeşti o 
ursoaică nu ar fi rău, ar fi, cel puţin, mult mai bine decât să- 
ţi păstrezi raţiunea şi graiul, şi toate celelalte şi avându-le, 
să trăieşti mai departe, singur şi trist şi neiubit. 

De pe patul său de muşchi, înainte de a adormi, ascultă 
curios şi temător multele, neînţelesele, misterioasele 
zgomote de noapte ale pădurii. Ele erau acum tovarăşii săi, 
cu ele era nevoit să trăiască, să se obişnuiască, să se 
măsoare şi să se împace; era acum în rând cu vulpile şi cu 
căprioarele, cu brazii şi cu molizii, cu ei trebuia să trăiască, 
cu ei să împartă aerul şi soarele, laolaltă cu ei să aştepte 
ziua, laolaltă cu ei să flămânzească, la ei să fie în ospeţie. 

Apoi adormi şi visă animale şi oameni, visă că era urs şi o 
devora, printre mângâieri pe Lise. În toiul nopţii se trezi cu 
profundă spaimă, nu ştia de ce, îşi simţi inima teribil de 
înfricoşată şi multă vreme rămase pe gânduri, tulburat. Îşi 
aduse aminte că ieri şi astăzi se culcase fără rugăciunea de 
noapte. Se sculă, îngenunche lângă culcuşul său şi-şi rosti 
ruga de seară de două ori, pentru ieri şi pentru astăzi. 
Peste puţin adormi iarăşi. 

Uimit privi de dimineaţă de jur împrejur, uitase unde se 
află. Teama de pădure începu acum să-l părăsească, se lăsă 
în voia vieţii de codru, cu încântare reînnoită având însă 
grijă să meargă drept înainte şi potrivindu-şi calea după 
soare. Găsi o dată o porţiune de pădure, complet netedă, cu 
foarte puţine tufe şi desiş, iar pădurea însăşi era alcătuită 


din brazi albi, foarte groşi, bătrâni şi drepţi; după ce umblă 
câtva timp printre aceste coloane, ele începură să-i 
amintească de coloanele bisericii mari din mănăstire, ale 
aceleiaşi biserici, în al cărei portal negru îl văzuse, 
dispărând nu de mult pe prietenul său Narcis - când 
anume? Să fi fost într-adevăr numai cu două zile în urmă? 

Abia după două zile şi două nopţi ieşi din pădure. Cu 
bucurie recunoscu semnele vecinătăţii omeneşti: pământ 
lucrat, fâşii de ogoare cu secară şi ovăz, fânețe prin care se 
vedea, ici colo câte o porţiune de cărare îngustă. Gură-de- 
Aur culese secară şi o mestecă. Lanul îl privi prietenos după 
îndelungata sălbăticie a pădurii, totul părea că poartă 
pecetea omului şi totul îi făgăduia tovărăşie, cărăruia, 
ovăzul, florile de mentă trecute, albite. Va ajunge acum 
printre oameni. După un ceas ce trecu repede poposi în 
dreptul unui ogor, la marginea căruia se înălța o cruce, 
îngenunche şi se rugă la picioarele ei. Ocolind o costişă de 
deal, se trezi deodată în faţa unui tei umbros, ascultă, 
încântat, melodia unei fântâni a cărei apă curgea dintr-o 
ţeavă, într-un jgheab, lung de lemn, bău apa rece, gustoasă 
şi văzu cu bucurie câteva acoperişuri de paie, înălțându-se 
deasupra unor tufe mari de soc, ale căror boabe se şi 
înnegriseră. Dar mai profund decât toată această privelişte 
prietenoasă îl mişcă mugetul unei vaci, era plăcut, cald şi 
domestic, asemenea unui salut şi unei urări de bun-venit. 

Iscodind împrejurimea, se apropie de coliba dinspre care 
venise mugetul. În colbul din faţa uşii şedea un băieţaş cu 
păr roşcat şi ochi albaştri-deschis, lângă el, pe jos, se afla o 
oală de lut plină cu apă, copilul frământa din praf şi apă o 
cocă, picioarele sale desculţe erau mânjite de-a binelea cu 
ea. Fericit şi serios pritocea glodul umed cu mâinile, privea 
cum îi musteşte printre degete, modela din el cocoloaşe şi 
pentru a-l frământa şi a-i da formă, se mai folosea şi de 
bărbie. 

— Bună ziua, bâieţaş, zise Gură-de-Aur, foarte prietenos. 
Dar când mititelul îşi ridică privirea şi văzu un străin, 


rămase cu gura căscată, îşi strâmbă faţa rotofeie şi o tuli în 
patru labe pe uşă, scâncind. Gură-de-Aur îl urmă şi ajunse 
în bucătărie; era atât de întunecoasă, încât venind din 
strălucirea intensă a amiezii, la început nu fu în stare să 
desluşească nimic. Pentru orice eventualitate, rosti un salut 
cuviincios şi nu primi nici un răspuns; dar printre ţipetele 
speriate ale copilului, se făcu auzită, cu încetul, o voce 
piţigăiată bătrânească, grăindu-i puştiului, ogoindu-l. În 
sfârşit, din întuneric se ridică, şi se apropie o femeie 
mărunţică, o băbuţă, care-şi feri cu o mână ochii şi-şi înălţă 
privirea către musafir. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, mamă, strigă Gură-de- 
Aur, şi toţi sfinţii să-ţi blagoslovească faţa, că-i bună; de trei 
zile n-am mai văzut obraz de om. 

Băbuţa îl privi nătâng, cu ochii slăbiţi de bătrâneţe. 

— Ce vrei? întrebă ea, nesigură. 

Gură-de-Aur îi întinse mâna, apoi i-o mângâie încet pe-a ei. 

— Vreau să-ţi dau bineţe, bunicuţo, şi să mă odihnesc 
puţin şi să-ţi ajut s-aprinzi focul. O bucată de pâine dacă 
vrei să-mi dai, n-o dispreţuiesc, dar nici nu-s zorit s-o capăt. 

Zări o laviţă la perete, se aşeză pe ea, în vreme ce bătrâna 
tăie o felie de pâine băieţaşului, care se mai zgăia la străin, 
curios şi încordat, gata şi acum să izbucnească în orice clipă 
în plâns şi s-o tulească. Bătrâna tăie o a doua felie şi i-o dete 
lui Gură-de-Aur. 

— Mulţumesc, zise el. Dumnezeu să te răsplătească. 

— 'Ţi-e burta goală? întrebă femeia. 

— E plină cu afine. 

— Ei, atunci mănâncă. De unde vii? 

— De la Mariabronn, din mănăstire. 

— Eşti popă? 

— Nu, sunt elev. Călătoresc. 

Ea îl privi mai în batjocură, mai în prostie şi-şi clătină uşor 
capul, pe gâtul slăbănog şi stafidit. Îl lăsă să mestece câteva 
îmbucături şi-l scoase pe mititel iarăşi la soare. Apoi se 
întoarse curioasă, şi-l întrebă: 


— Ai noutăţi? 

— Îl cunoşti pe pater Anselmus? 

— Nu. Ce-i cu el? 

— E bolnav. 

— Bolnav? Trage să moară? 

— Nu ştiu. L-au apucat picioarele. Nu poate să umble. 

— Trage să moară? 

— Nu ştiu, poate. 

— Ei, n-are decât să moară! Trebuie să fierb supa. Ajută- 
mă să tai surcele. 

Îi dădu un butuc de brad, uscat grijuliu pe vatră, şi un 
cuţit. El tăie surcele, câte voi ea şi urmări din priviri cum le 
aşează bătrâna în cenuşă, cum se pleacă deasupra lor, cum 
se osteneşte şi suflă până ce ele se aprind. Cu o ordine 
precisă, ea stivui lemnele, brad şi fag, focul din vatra 
deschisă străluci voios, ea împinse în mijlocul flăcărilor 
ceaunul mare negru, prins de un lanţ îmbâcsit de funingine, 
ce atârna din coşul sobei. 

La porunca ei, Gură-de-Aur cară apă de la fântână, 
smântâni laptele din oală, şezu în penumbra afumată a 
odăii, privi jocul flăcărilor şi pe deasupra lor, faţa brăzdată, 
osoasă a bătrânei apărând şi dispărând în licărul roşu; de 
alăturea, de după un perete de scândură, auzi cum 
scormoneşte şi loveşte vaca în iesle. Îi plăcea grozav. Teiul, 
fântâna, focul pâlpâind sub ceaun, sforăitul şi mestecatul 
vacii, izbiturile ei surde în perete, încăperea semiobscură, 
cu masa şi laviţa, trebăluitul femeii mititele, bătrâne, toate i 
se părură frumoase şi bune, miroseau a hrană şi pace, a 
oameni şi a căldură, a patrie. Mai erau acolo şi două capre 
iar de la bătrână află că în dosul colibei aveau şi o cocină de 
porc şi că băbuţa era bunica ţăranului, străbunica 
băieţaşului. Acesta se numea Kuno, din când în când venea 
înăuntru şi chiar dacă nu scotea nici un cuvinţel şi continua 
să arunce priviri sperioase, totuşi nu mai plângea. 

Sosi ţăranul, împreună cu femeia lui, şi fură nespus de 
miraţi să găsească un străin în casă. Ţăranul fu gata să 


înceapă a ocări, neîncrezător îl trase de braţ pe tânăr, spre 
uşă, ca să-i vadă faţa la lumina zilei; apoi râse, îl bătu 
binevoitor pe umăr şi-l pofti la masă. Se aşezară şi fiecare 
îşi muie pâinea în strachina cu lapte comună, până ce pe 
fundul ei mai rămăseseră doar câteva linguri, iar ţăranul le 
sorbi. 

Gură-de-Aur întrebă dacă îi îngăduiau să stea la eipână a 
doua zi şi să doarmă sub acoperişul lor. Nu, fu de părere 
bărbatul, nu ar fi loc, dar pretutindeni afară este fân destul, 
îşi va găsi el negreşit un culcuş. 

Ţăranca îl ţinea pe mititel alăturea, nu se amesteca în 
vorbă, dar în timpul mesei, ochii ei curioşi puseseră 
stăpânire pe străinul cel tânăr. Părul lui inelat şi privirea o 
impresionaseră de la început, apoi îi descoperi cu plăcere şi 
gâtul frumos, alb, mâinile distinse, cu pielea netedă şi 
mişcările lor degajate, frumoase. Era un străin chipeş şi 
ales, şi atât de tânăr! Ceea ce o atrăgea însă în mod 
deosebit şi o făcu să se îndrăgostească, fu vocea străinului, 
această voce de bărbat tânăr ce purta în ea o melodie 
ascunsă, radiind căldură, îmbiind cu o blândeţe, care suna 
asemenea unei alintări. Ar fi stat oricât s-o asculte. 

După masă ţăranul îşi găsi de treabă în grajd; Gură-de-Aur 
ieşise din casă, îşi spălase mâinile la fântână şi şedea acum 
pe muchia scundă a puţului, răcorindu-se şi ascultând 
susurul apei. Şedea nehotărât; nu mai avea ce căuta aici, 
totuşi îi părea rău că trebuie să plece. Tocmai atunci ieşi din 
casă ţăranca, ţinea în mână o căldare, o aşeză sub firul de 
apă, şi aşteptă să se umple. Cu glas scăzut, îi zise: 

— Dacă deseară mai eşti pe-aici, am să-ţi aduc de 
mâncare. Uite, după ogorul acela mare cu orz, e fân, abia 
mâine-l vor strânge. Ai să fii acolo? 

Se uită la faţa ei pistruiată, la braţele puternice, încordate 
ca să ridice căldarea, la ochii ei mari care-l priveau senini şi 
cu căldură. Îi zâmbi şi încuviinţă din cap şi în aceeaşi clipă 
ea porni îndărăt cu căldarea plină şi dispăru în întunericul 
uşii. Cu un sentiment de gratitudine mai zăbovi locului, 


foarte mulţumit şi ascultă clipocitul apei. Ceva mai târziu 
intră în casă, îl căută pe ţăran, dădu mâna cu el şi cu 
bunicuţa şi le mulţumi. În colibă mirosea a foc, a funingine 
şi a lapte. Adineauri îi era încă adăpost şi patrie, acum îi 
devenise iarăşi un loc străin. Îşi luă rămas bun şi ieşi. 
Dincolo de cele câteva colibe, găsi o capelă şi în 
apropierea ei o pădurice frumoasă, cu un pâlc de stejari 
bătrâni, vânjoşi, şi printre ei un covor de iarbă măruntă. 
Rămase aici, la umbră, umblând de colo până colo, 
plimbându-se printre trunchiurile groase. Ciudat lucru, 
cugetă el, cu femeile şi cu dragostea; de fapt, ele nu aveau 
nevoie de cuvinte. Femeia folosise unul singur pentru a-i 
indica locul întâlnirii, restul îi spusese fără cuvinte. Dar cu 
ce? Cu ochii da, şi cu un sunet anume al glasului ei învăluit, 
şi cu încă ceva, poate o mireasmă, o radiaţie imperceptibilă, 
gingaşă, a pielii, după care femeile şi bărbaţii sunt în stare 
să recunoască numaidecât, că se doresc unul pe altul. Totul 
era ciudat, precum o delicată limbă secretă, dar ce repede 
o învățase! Aştepta seara cu multă bucurie, era curios să 
afle cum va fi oare această femeie blondă, înaltă, ce fel de 
priviri şi de sunete, ce fel de trup, de mişcări şi de sărutări 
va avea - desigur, cu totul altele, deosebite de cele ale Lisei. 
Unde putea fi acum, Lise, cea cu părul negru şi aspru, cu 
pielea brună, cu oftaturile scurte? O bătuse bărbatul ei? Se 
mai gândea oare la el? Găsise un nou amant, cum şi el 
găsise astăzi o nouă femeie? Cât de repede se petreceau 
toate acestea, cum se ivea, pretutindeni în drum, norocul, 
cât de frumos şi fierbinte era totul, şi cât de straniu de 
trecător! Era un păcat, un adulter, nu de mult s-ar fi lăsat 
mai de grabă ucis decât să comită păcatul acesta. Iar acum 
o şi aştepta pe cea de-a doua femeie, iar conştiinţa lui tăcea 
şi era liniştită. Adică liniştită poate nu era, totuşi; dar nu 
adulterul şi voluptatea îi nelinişteau câteodată conştiinţa şi 
i-o împovărau. Era ceva de altă natură, ceva căruia el nu 
era în stare să-i spună pe nume. Era sentimentul unei culpe 
nelegată de vreo faptă, o culpă cu care ai venit pe lume. Să 


fi fost ceea ce teologia numeşte păcat originar? Se prea 
poate. Da, viaţa însăşi purta în sine ceva, asemănător unei 
culpe - altminteri de ce un om atât de curat şi de înţelept ca 
Narcis, s-ar fi supus penitenţe, asemenea unui condamnat? 
Sau de ce o fi trebuind ca el însuşi, Gură-de-Aur, să simtă 
undeva, în adâncul inimii, această culpă? Nu era oare 
fericit? Nu era tânăr şi sănătos, nu era liber ca pasărea 
cerului? Nu-l iubeau femeile? Nu era oare minunat să simtă 
că el, amantul, putea dărui femeii aceeaşi voluptate 
profundă, pe care o gusta şi el? Prin urmare de ce nu era, 
totuşi, pe deplin fericit? De ce putea pătrunde când şi când, 
în fericirea lui, ca şi în virtutea şi înţelepciunea lui Narcis, 
această stranie durere, această frică surdă, această 
plângere a ceea ce este trecător? De ce era de atâtea ori 
nevoit să cadă pe gânduri, să-şi stoarcă minţile, deşi ştia 
bine că el nu este un cugetător? 

În sfârşit, cu toate astea era minunat să trăieşti! Culese 
din iarbă o floricică violetă, o ridică aproape de ochi, se uită 
în cupele mici, înguste, acolo şerpuiau vinişoare şi pulsau, 
vii, mădulare mărunte, subţiri ca firul de păr; ca în poala 
unei femei sau ca în creierul unui cugetător, vibra şi acolo 
viaţa, tremura şi acolo voluptatea. O, de ce se ştie atât de 
puţin? De ce nu se poate vorbi cu floarea aceasta? De fapt, 
nici măcar doi oameni nu-şi pot vorbi cu adevărat, pentru 
asta e nevoie de prietenie deosebită şi deschidere. Nu, e un 
adevărat noroc că dragostea nu are nevoie de cuvinte; 
altminteri, s-ar împotmoli cu totul în neînţelegeri şi 
neghiobii. Ah, cum se frânsese privirea Lisei, pe jumătate 
ascunsă sub pleoape în revărsarea copleşitoare a voluptăţii 
şi cum se zărea numai albul ochilor, sub genele ce 
tresăreau - nici cu zece mii de cuvinte savante sau poetice 
nu se putea exprima clipa aceea! Nimic, ah, absolut nimic 
nu se lăsa exprimat în nici un fel, nu se lăsa gândit în nici un 
fel - şi totuşi, simţeai în tine, mereu reînnoită, nevoia 
stăruitoare de a vorbi, impulsul veşnic de a gândi! 


Privi frunzele micuţei plante, cât de fermecător, ce 
neaşteptat de înţelept erau orânduite în jurul tulpinii. 
Frumoase erau versurile lui Virgiliu, le iubea; dar Virgiliu 
avea şi versuri care nu erau nici pe jumătate atât de limpezi 
şi înțelepte, atât de frumoase şi pline de sens, ca ordinea 
aşezării în spirală a acestor frunzuliţe, în susul tulpinii. Ce 
desfătare ar fi, ce noroc, ce faptă încântătoare, nobilă şi 
plină de sens, dacă un om ar fi în stare să creeze o singură 
asemenea floare! Dar nimeni nu era în stare, nici un erou şi 
nici un împărat, nici un papă şi nici un sfânt. 

Când soarele scăpată spre asfinţit, se ridică şi caută locul 
unde îl trimisese ţăranca. Aşteptă acolo. Era plăcut să 
aştepte astfel, şi să ştie că o femeie se află în drum spre el, 
purtând cu ea dragostea. 

Ea veni, aducând un ştergar de in, în care legase o bucată 
mare de pâine şi o felie de slănină. Îl deznodă şi-l aşternu în 
faţa lui. 

— Pentru tine, zise ea. Mănâncă! 

— Mai târziu, răspunse el, nu sunt flămând de pâine, sunt 
flămând de tine. O, arată-mi ce mi-ai adus frumos! 

Multe frumuseți îi adusese ea, buze tari, setoase, dinţi tari, 
scânteietori, braţe puternice, arse de soare, dar pe partea 
lor dinlăuntru, ca şi pe gât, şi mai în jos, pielea era albă şi 
gingaşă. Cuvinte ştia puţine, însă adânc, în gâtlej, cânta pe 
un ton dulce, îmbietor şi când îi simţi mâinile pe trupul ei, 
mâini atât de delicate, drăgăstoase şi blânde, cum nu mai 
simţise niciodată, pielea i se înfiora, iar în gâtlej îi susură, 
parcă ar fi tors o pisică. Ştia puţine din jocurile dragostei, 
mai puţine decât Lise, dar era minunat de puternică, îl 
strângea, de parcă ar fi vrut să-i frângă grumazul. 
Dragostea ei era copilăroasă şi lacomă, simplă şi plină de 
vigoare, încă ruşinoasă; Gură-de-Aur fu foarte fericit cu 
dânsa. 

Ea plecă apoi, oftând, se smulse din loc cu greu, totuşi nu 
mai putea să zăbovească. 


Gură-de-Aur rămase singur, fericit, şi în acelaşi timp trist. 
Abia într-un târziu îşi aduse aminte de pâine, de slănină şi 
mâncă de unul singur; se înnoptase de-a binelea. 

CAPITOLUL VIII. 

Trecuse multă vreme de când Gură-de-Aur călătorea, 
arareori rămânea două nopţi la rând în acelaşi loc, 
pretutindeni dorit şi fericit de femei, bronzat de soare, 
slăbit de drumeţie şi de mâncarea frugală. Multe femei se 
despărţiseră de el în zorii zilei şi plecaseră, unele cu lacrimi 
în ochi şi câteodată se gândise: „De ce nu rămâne oare nici 
una la mine? De ce, din moment ce mă iubesc şi pentru o 
noapte de dragoste comit adulterul - de ce toate se întorc 
neîntârziat la bărbaţii lor, de la care, de cele mai multe ori 
trebuie să îndure chiar bătaie? Nici una nu-l rugase cu tot 
dinadinsul să rămână, nici măcar una nu-l rugase vreodată 
să o ia cu el, gata fiind, din dragoste, să împartă cu el 
bucuriile şi nevoile drumeţiei. E adevărat, nici el nu îmbiase 
pe vreuna, nici uneia nu-i împărtăşise această dorinţă: când 
îşi cerceta inima, îşi dădea seama că libertatea îi este mai 
dragă şi nu-şi amintea de nici o iubită de care să-i mai fie 
dor în braţele următoarei. Şi totuşi, i se părea straniu şi 
puţin întristător că pretutindeni dragostea părea atât de 
trecătoare, şi cea a femeilor, şi a lui însuşi, că se sătura la 
fel de repede, precum se înflăcăra. Era bine astfel? Se 
întâmpla aşa întotdeauna şi pretutindeni? Sau era din vina 
lui, poate că el era în aşa fel plămădit, că femeile îl doreau 
într-adevăr şi-l găseau frumos, dar nu râvneau o însoţire cu 
el, afară de cea scurtă, fără de cuvinte, în fân sau pe patul 
de muşchi? Să fi fost din pricină că el îşi ducea viaţa 
călătorind iar pe oamenii aşezaţi la casa lor traiul celor fără 
de căpătâi îi îngrozeşte? Sau ţinea numai de el, de fiinţa lui, 
faptul că femeile îl doreau ca pe o păpuşă frumoasă şi-l 
strângeau la piept, dar după aceea fugeau toate înapoi la 
bărbaţii lor, chiar dacă le aştepta bătaia? Nu ştia. 

Nu ostenea să înveţe de la femei. Deşi se simţea mai atras 
de fete, de cele tinere de tot, care încă nu avuseseră bărbat 


şi încă nu ştiau nimic din ale dragostei, de ele era în stare 
să se îndrăgostească arzător; însă de cele mai multe ori 
fetele erau inaccesibile, ele, cele iubite, sfioase, prea bine 
păzite. Dar şi de la femei învăţa cu plăcere. Fiecare îi lăsa 
ceva amintire, un gest, un fel de a săruta, un joc deosebit, 
un fel anume de a se dărui sau a se apăra. Gură-de-Aur 
primea orice, era nesăţios şi gata la toate ca un copil, era 
dispus să accepte orice seducţie; numai astfel devenea el 
însuşi atât de seducător. Singură frumuseţea lui nu ar fi fost 
de ajuns ca să atragă femeile către el cu atâta uşurinţă; era 
însă această fire de copil, această receptivitate deschisă, 
această nevinovăție plină de curiozitate a dorinţei, 
disponibilitatea desăvârşită faţă de tot ce o femeie putea 
dori de la el. Fără să-şi dea seama, era pentru fiecare iubită 
exact cel pe care ea şi-l dorise şi şi-i visase, pentru una 
gingaş şi răbdător, pentru cealaltă iute şi energic, când 
copilăros precum un băiat care abia acum cunoaşte 
dragostea, când rafinat şi cunoscător. Era gata de joc şi de 
luptă, în stare să suspine şi să râdă, plin de pudoare şi 
impudic; nu dăruia unei femei decât ceea ce ea dorea şi 
căuta într - însul. Or tocmai asta ghicea repede la el orice 
femeie cu simţurile treze, de asta devenea favoritul tuturor. 
Iar el învăţa. Nu învăţă numai, în scurt timp, 
meşteşugurile şi felurile iubirii şi nu-şi însuşi numai 
experienţa multor iubite. Învăţă, de asemenea, să vadă 
femeile în diversitatea lor, să le simtă, să le perceapă, să le 
adulmece: dobândi o ureche sensibilă la nuanțele oricărui 
glas şi învăţă a bănui fără greş, numai după sunetul glasului 
unor femei, felul şi amploarea capacităţii lor de a iubi; 
contemplă, cu mereu reînnoită încântare, modurile 
nesfârşit de variate cum putea sta un cap pe un gât, cum se 
putea delimita o frunte de rădăcina părului, cum se putea 
mişca o rotulă. Învăţă să deosebească în întuneric, cu ochii 
închişi, cu degete gingaş-cercetătoare, un păr de femeie de 
altul, o piele şi un puf de altul. Nu după mult timp începu 
să-şi dea seama, că poate tocmai aceasta era de fapt rostul 


drumeţiei sale, că poate din pricina aceasta era mânat de la 
o femeie la alta, pentru a învăţa şi a exersa cu tot mai mare 
fineţe, tot mai divers şi mai profund această aptitudine a 
cunoaşterii şi a deosebirii. Poate că aceasta era chemarea 
lui: să cunoască femeile şi dragostea, într-o mie de 
modalităţi şi într-o mie de deosebiri, până va atinge 
perfecțiunea precum unii muzicieni ştiu să cânte nu numai 
la un instrument, ci la trei, la patru, la multe. Nu ştia, 
fireşte, la ce slujeau, unde duceau toate acestea; simţea 
doar că se află pe drumul său. Pesemne că era dotat 
satisfăcător pentru latină, şi logică, dar avea un talent 
deosebit rar şi uimitor pentru ele, în schimb pentru 
dragoste, pentru jocul cu femeile, da; aici învăţa fără trudă, 
nu uita nimic, aici experienţele se adunau şi se orânduiau 
de la sine. 

Odată, după ce colindase astfel un an sau doi, Gură-de-Aur 
nimeri la curtea unui cavaler bogat, care avea două fete 
tinere, frumoase. Era toamnă timpurie, curând nopţile 
urmau să se răcorească; în toamna şi în iarna trecută 
îndurase frigul, se gândea nu fără griji la lunile ce aveau să 
vină, pe timp de iarnă drumeţia era trudnică, întrebă de 
mâncare şi de un adăpost pentru noapte. Fu primit după 
cuviinţă, iar când cavalerul află că străinul studiase şi ştia 
greceşte, îl pofti să treacă de la masa slujitorilor la a sa, 
tratându-l aproape ca pe cineva egal în rang. Cele două 
fiice ţineau privirile plecate, cea mai mare avea optsprezece 
ani, cea mai mică abia şaisprezece, Lydia şi Julie. 

A doua zi Gură-de-Aur voi să pornească mai departe. Nu 
exista nici o speranţă de a câştiga pe vreuna din frumoasele 
domnişoare blonde, iar alte femei, de dragul cărora ar fi 
putut rămâne, nu se aflau prin preajmă. Dar iată că, după 
gustarea de dimineaţă, cavalerul îl luă deoparte şi-l 
conduse într-o cameră pe care şi-o amenajase în scopuri 
deosebite. Modest, bărbatul cu tâmplele cărunte îi vorbi 
tânărului despre slăbiciunea lui pentru cărturărie şi cărţi, îi 
arătă un sipet, plin de scrieri pe care le adunase, îi mai 


arătă un pupitru de scris, pe care şi-l construise şi o 
provizie de hârtie şi pergament din cele mai frumoase. 
Acest cavaler pios, avea să afle Gură-de-Aur mai târziu, 
încetul cu încetul, frecventase în tinereţea lui şcoli, dar apoi 
se dedicase în întregime vieţii de războinic şi celei lumeşti, 
până ce, în timpul unei boli grave, un avertisment divin îl 
hotări să pornească în pelerinaj şi să se căiască de păcatele 
sale din tinereţe. Ajunsese la Roma şi chiar până la 
Constantinopol, la întoarcere îl găsise pe tatăl său mort şi 
casa pustie, se stabilise aici, se însurase, îşi pierduse soţia, 
îşi crescuse fetele iar acum, în pragul bătrâneţii, se aşezase 
şi se apucase să scrie o amănunţită dare de seamă a 
pelerinajului său de odinioară. lerminase mai multe 
capitole, dar - precum îi mărturisi tânărului - latineasca lui 
era destul de mediocră şi-l împiedica la fiecare pas. Aşadar, 
îi oferi lui Gură-de-Aur un rând de haine noi şi adăpost, fără 
plată, dacă ar fi dispus să corecteze şi să transcrie pe curat 
ce scrisese până acum şi să-l ajute la continuarea lucrării. 

Era toamnă, Gură-de-Aur ştia ce înseamnă asta pentru un 
drumeţ. Straiele noi erau şi ele binevenite. Mai presus de 
toate însă îi surâse perspectiva de a rămâne o vreme sub 
acelaşi acoperiş cu cele două surori frumoase. Spuse da, 
fără să stea mult pe gânduri. După câteva zile, menajera fu 
pusă să deschidă dulapul cu postavuri, se găsi un postav 
cafeniu frumos, şi comandă din el un costum şi o bonetă 
pentru Gură-de-Aur. Ce-i drept, cavalerul se gândise la o 
haină neagră, un soi de veşmânt de magistru, dar musafirul 
său nici nu voi să audă, reuşi să-l convingă şi astfel, până la 
urmă se alese cu această îmbrăcăminte drăguță, pe 
jumătate de paj, pe jumătate de vânător, care-i venea foarte 
bine. 

Nici cu latina lucrurile nu mergeau rău. Revăzură 
împreună cele scrise până acum şi Gură-de-Aur corectă nu 
numai numeroasele cuvinte inexacte sau greşite, ci pe 
alocuri drese şi frazele scurte, neajutorate ale cavalerului, 
compunând frumoase perioade latineşti, cu o construcţie 


solidă şi o consecutio temporum impecabilă. Cavalerul era 
încântat, nu se zgârcea cu laudele. În fiecare zi petreceau 
cel puţin două ceasuri cu lucrul. 

La castel - de fapt era o curte ţărănească largă, protejată 
de un zid de apărare - Gură-de-Aur găsi multe feluri de a-şi 
petrece vremea. Participă la vânătoare şi învăţă de la 
vânătorul Heinrich să tragă cu arbaleta, se împrieteni cu 
câinii şi avea voie să călărească oricând poftea. Rareori era 
văzut singur; fie că vorbea cu un câine, sau cu un cal, fie cu 
Heinrich sau cu Lea, menajera, o bătrână grasă, cu voce de 
bărbat şi cu multă aplecare spre glumă şi râs, cu băiatul de 
la câini sau cu un păstor. Cu nevasta morarului, din 
vecinătate, ar fi fost uşor de înnodat o legătură, dar se 
reţinu, făcând pe neştiutorul. 

Cele două fiice ale cavalerului îl fermecau. Cea mică era 
mai frumoasă, dar în acelaşi timp atât de năzuroasă, încât 
abia schimba câte un cuvânt cu Gură-de-Aur. El le 
întâmpina pe amândouă cu cea mai mare consideraţie şi 
politeţe, dar amândouă percepeau prezenţa lui ca o 
permanentă tentativă de cucerire. Mezina se închise 
complet, încăpăţânată în timiditatea ei. Cea mai mare, 
Lydia, găsi în schimburile de cuvinte cu el un ton special, 
tratându-l pe jumătate respectuos, pe jumătate în bătaie de 
joc, ca pe o ciudată dihanie de cărturar, îi punea multe 
întrebări curioase, interesându-se de viaţa de mănăstire, 
dar vădind mereu faţă de el o nuanţă de ironie, ceva din 
superioritatea unei doamne. El acceptă totul, o trată pe 
Lydia ca pe o doamnă, pe Julie ca pe o călugăriţă mică şi 
când reuşea să reţină fetele prin conversaţie, mai îndelung, 
la masă, după cină, sau când Lydia intra în vorbă cu el prin 
curte sau în grădină, şi-şi îngăduia să-l tachineze, era 
mulţumit, simţea că lucrurile nu stau pe loc. 

În toamna aceea până târziu frasinii înalţi din curte, îşi 
păstrară frunzele, până târziu se mai găsiră în grădină flori 
de ochiul boului şi de trandafir. lată însă că într-o zi sosi în 
vizită un vecin de moşie cu nevasta lui, însoţit de un rândaş 


de cai; veniseră călare, blândeţea zilei îi ispitise la o 
plimbare neobişnuit de lungă, aşa ajunseseră până aici şi 
acum cereau adăpost pentru o noapte. Fură primiţi foarte 
cuviincios şi fără zăbavă, patul lui Gură-de-Aur fu mutat din 
odaia de musafiri în cea de scris, iar încăperea primenită 
pentru găzduirea oaspeţilor se tăiară câteva găini şi se 
trimise la moară, după peşte. Gură-de-Aur participă cu 
încântare la emoţiile pregătirilor sărbătoreşti şi simţi 
imediat că doamna cea străină îl privea cu luare aminte. Şi 
îndată ce vocea ei, şi ceva din privire, îl făcură să-i 
ghicească simpatia şi dorinţa, observă cu încordare sporită, 
cum Lydia se schimbă, cum devine tăcută şi închisă, cum 
începe să-i urmărească din ochi pe el şi pe soţia vecinului. 
Când, în timpul festinului, piciorul doamnei începu să se 
joace sub masă cu piciorul lui, pe Gură-de-Aur nu-l încântă 
numai jocul în sine, ci şi mai mult tensiunea sumbră, tăcută, 
cu care Lydia observă jocul cu ochi curioşi şi învăpăiaţi. 
Până la urmă lăsă dinadins să-i scape un cuţit pe jos, se 
aplecă pentru a-l ridica de sub masă, şi-şi trecu, 
mângâietor, mâna peste piciorul şi gamba doamnei; o văzu 
pe Lydia cum păleşte şi-şi muşcă buzele, şi continuă să 
povestească anecdote mănăstireşti, simțind că străina 
ascultă cu dăruire, mai puţin poveştile propriu-zise, cât mai 
mult glasul său învăluitor. Şi ceilalţi îl ascultau, mentorul 
său cu bunăvoință, musafirul cu faţa imobilă, dar sensibil şi 
el la focul care ardea în tânărul comesean. Lydia nu-l mai 
auzise vreodată vorbind astfel, Gură-de-Aur înflorise, 
văzduhul era încărcat de voluptate, ochii lui scăpărau, 
glasul îi vibra de fericire, ca şi cum ar fi implorat dragostea. 
Cele trei femei simțeau asta, fiecare altminteri, micuța Julie 
cu violentă împotrivire şi adversitate, nevasta cavalerului cu 
radioasă satisfacţie, Lydia cu o dureroasă tălăzuire a inimii, 
în care se amestecau o dorinţă arzătoare, o apărare sfioasă 
şi o gelozie aprinsă, care îi crispa trăsăturile şi-i încinse 
privirea. Gură-de-Aur simţea toate aceste talazuri, ele se 
revărsau spre el asemenea unor răspunsuri tainice la 


chemările lui ispititoare, asemenea unor păsări zburau 
împrejurul lui gândurile de dragoste, cele ce se dăruiau, 
cele ce se împotriveau, cele ce se luptau între ele. 

După cină, Julie se retrase, se lăsase de mult noaptea, 
părăsi foişorul, glacial, ca o călugăriţă mică, ducând 
lumânarea într-un sfeşnic de lut. Ceilalţi mai zăboviră un 
ceas, şi în timp ce amândoi bărbaţii vorbeau despre recoltă, 
despre episcop şi despre împărat, Lydia asculta, îmbujorată, 
cum între Gură-de-Aur şi musafiri se înfiripa o flecăreală 
oarecare, despre mai nimic, prin a cărui urzeală rară se 
ţesea însă, o reţea deasă, dulce, plămădită din aluzii, priviri, 
accente, mici gesturi, fiecare supraîncărcat de semnificaţii, 
supraîncălzit de dogoare. Fata percepea această atmosferă 
cu voluptate şi cu oroare totodată, iar când vedea sau 
bănuia că genunchiul lui Gură-de-Aur îl atinge pe sub masă, 
pe cel al străinei, simţea atingerea parcă pe propriul ei 
trup, şi tresărea. Apoi nu reuşi să adoarmă şi jumătate de 
noapte stătu la pândă cu inima bătând să se spargă, 
convinsă că cei doi se vor întâlni. Trăi în imaginaţie ceea ce 
le era interzis celor doi; îi vedea aievea îmbrăţişându-se, le 
auzea sărutările, tremurând de emoție, în vreme ce se 
temea şi dorea în acelaşi timp ca îndrăgostiţii să fie 
surprinşi de cavalerul înşelat iar acesta să-i înfigă pumnalul 
în inimă ticălosului Gură-de-Aur. 

A doua zi cerul era acoperit, sufla un vânt umed şi 
oaspetele, refuzând invitaţia de a-şi prelungi şederea, 
insistă să pornească neîntârziat. Lydia asistă la plecare, 
stătu lângă oaspeţi când încălecară, le strânse mâinile şi 
rosti cuvintele de salut, dar nu-şi dădu seama de nimic din 
ce făcea şi spunea, toate simţurile ei se concentraseră în 
privirea cu care urmărea cum la urcarea în şea nevasta 
cavalerului îşi aşează piciorul în mâinile pe care i le oferea 
Gură-de-Aur şi cum dreapta lui, lată şi viguroasă, se 
încleştează în jurul pantofului, cuprinzând o clipă piciorul 
ei. 


Străinii plecaseră călare. Gură-de-Aur trebui să se ducă în 
camera de scris, şi să lucreze. După o jumătate de ceas auzi 
jos în curte glasul poruncitor al Lydiei, auzi cum se scoate 
un cal din grajd, stăpânul se apropie de fereastră şi se uită 
afară, zâmbind şi dând din cap, apoi amândoi priviră în 
urma Lydiei, care părăsea, călare, curtea. În dimineaţa 
aceasta progresară mai încet cu scrisul în latineşte. Gură- 
de-Aur era distrat; prietenos, stăpânul său îi dădu drumul 
mai devreme decât în alte dăţi. 

Neobservat Gură-de-Aur se strecură cu calul afară din 
curte, călări împotriva vântului rece şi umed de toamnă, 
înainta în peisajul decolorat şi îndemnând calul la un trap 
din ce în ce mai susţinut, simţi cum se încălzeşte animalul 
sub el şi cum începe a se încinge şi propriul lui sânge. 
Străbătu mirişti şi pământuri nedesţelenite, tufărişuri şi 
mocirle năpădite de brădişor şi de rogoz, călări, respirând 
lacom, prin ziua cenuşie, trecu prin vâlcele cu arini, prin 
crânguri de molizi ce musteau de glod şi peste lunci 
brumate, pustii. 

Pe o coamă înaltă de deal, profilându-se limpede pe cerul 
cenuşiu-deschis, înnorat, descoperi silueta Lydiei, şedea 
semeaţă pe cal, înaintând în trap lent. Goni spre dânsa; dar 
când băgă ea de seamă că e urmărită, ea dădu pinteni 
calului şi fugi de el. Ba dispărea, ba se ivea din nou, cu 
părul fluturând. O gonea ca pe un vânat, inima lui râdea, îşi 
îndemna calul, cu strigăte scurte, gingaşe, desluşea din 
zbor, cu ochi încântați, reperele peisajului, câmpurile 
tupilate, păduricea de arini, cetele de arţari, malurile 
noroioase ale bălților, şi îşi întorcea mereu privirea spre 
ţinta din faţa lui, frumoasa care fugea. Curând o ajunse. 

Când Lydia îl simţi aproape, renunţă la fugă şi-şi struni 
bidiviul la pas. Nu se întoarse spre urmăritorul ei. Mândră, 
aparent indiferentă, călări înainte, de parcă nu s-ar fi 
petrecut nimic, de parcă ar fi fost singură. El îşi conduse 
calul alături de al ei, cei doi cai călcau acum liniştiţi, 


aproape atingându-se, dar şi animalele, şi călăreţii erau 
încinşi de goană. 

— Lydia! chemă el, încet. 

Nu primi nici un răspuns. 

— Lydia! 

Ea rămase mută. 

— Cât de frumoasă privelişte, Lydia, să te văd de departe, 
călărind, părul zbura în urma ta ca un fulger auriu! Cât a 
fost de frumos! Ah, ce minunat că ai fugit de mine! Abia 
acum mi-am dat seama că mă iubeşti puţin. Nu ştiam, 
aseară mă îndoiam încă. Abia când ai încercat să fugi de 
mine, am înţeles dintr-o dată. lubito, frumoasa mea, trebuie 
să fii obosită, hai să descălecăm! 

Descălecă iute şi apucă, în aceeaşi clipă, căpăstrul calului 
ei, ca nu cumva să mai încerce încă o dată să fugă. Ea îşi 
aplecă faţa spre el, albă ca varul şi când o trase din şa, 
izbucni în plâns. Atent, o conduse câţiva paşi, o lăsă să se 
aşeze pe iarba veştedă şi îngenunche alături. Stând acolo, 
în iarbă, ea luptă împotriva sughiţurilor de plâns, luptă cu 
nădejde şi izbuti să le stăpânească. 

— Oh, eşti atât de rău! începu ea, când fu în stare să 
vorbească. Abia izbutea să închege cuvintele. 

— Sunt chiar atât de rău? 

— Eşti un seducător, Gură-de-Aur. Vreau să uit ce mi-ai 
spus adineauri, au fost cuvinte neruşinate, nu se cuvine să 
vorbeşti cu mine astfel. Cum de poţi crede că te-aş iubi? Hai 
să uităm toate astea! Dar cum să uit ce am fost nevoită să 
văd ieri seara? 

— leri seara? Dar de fapt ce-ai văzut? 

— Ah, nu te mai preface, nu mai minţi! A fost îngrozitor şi 
neruşinat, cum o făceai pe galantul, în văzul meu, în faţa 
acelei femei. N-ai pic de ruşine? Chiar şi piciorul i l-ai 
mângâiat sub masă, sub masa noastră! în faţa mea, sub 
ochii mei! Şi acum vii, îndată după plecarea ei, şi te ţii după 
mine! Într-adevăr, tu nu ştii ce înseamnă ruşinea? 


Gură-de-Aur regretase imediat cuvintele pe care i le 
spusese înainte de a descăleca. Cât de prost fusese! De 
cuvinte ne putem lipsi în dragoste, ar fi trebuit să tacă. 

Nu mai spuse nimic. Îngenunche alături de dânsa şi cum 
ea îl privea, atât de frumoasă şi de nefericită, se molipsi de 
suferinţa ei; simţi şi el că era într-adevăr motiv de plâns. 
Dar în ciuda a ce spusese Lydia, citea, totuşi, dragoste în 
ochii fetei, chiar şi durerea de pe buzele care-i tremurau tot 
dragoste era. Dădea mai multă crezare ochilor decât 
cuvintelor. 

Însă ea aşteptase un răspuns. Cum răspunsul nu venea, 
Lydia îşi înăspri şi mai mult buzele, îl privi cu ochii încă 
puţin înlăcrimaţi, şi repetă: 

— Ţie, într-adevăr nu ţi-e ruşine? 

— lartă-mă, zise el umil, vorbim despre lucruri care n-ar 
trebui să se vorbească. E vina mea, iartă-mă! Mă întrebi, 
dacă nu mi-e ruşine. Da, sigur că mi-e ruşine. Dar mi-eşti 
dragă, şi dragostea nu ştie de ruşine. Nu fi supărată! 

Părea că nu aude. Şedea şi-şi ţinea mai departe buzele 
strânse a amărăciune, privind pe lângă el, departe, în zare, 
de parcă ar fi fost singură. Niciodată Gură-de-Aur, nu mai 
fusese într-o asemenea situaţie. Cuvintele erau de vină. 

Cu un gest molcom îşi aşeză faţa pe genunchiul ei şi în 
aceeaşi clipă atingerea îl reconforta. Totuşi se simţea încă 
pierdut şi trist, iar Lydia, la rândul ei, părea şi ea mereu 
tristă, şedea nemişcată, tăcea şi privea spre depărtări. Câtă 
confuzie, câtă tristeţe! Dar genunchiul accepta, prietenos, 
alipirea obrazului său, nu-l respingea. Faţa lui, cu ochii 
închişi întârzia, pe genunchiul ei, întipărind în sine încetul 
cu încetul linia nobilă, alungită a acestuia. Gură-de-Aur 
descoperea cu bucurie şi emoție, în gând, cât de bine se 
potrivea acest genunchi, prin forma sa elegantă şi 
tinerească, cu unghiile ei lungi, frumoase, delicat bombate. 
Se lipea recunoscător de genunchiul acesta, lăsându-şi 
obrazul şi gura să-i grăiască. 


Apoi simţi cum mâna ei poposeşte, sfioasă şi uşoară ca o 
pasăre, pe părul lui. Dulce mână, simţi el, iar ea îi mângăie, 
încet şi copilăros, părul. Privise de multe ori această mână 
cu atenţie şi cu admiraţie, o cunoştea aproape la fel de bine 
ca pe a sa, degetele lungi, subţiri, cu moviliţele alungite, 
frumos bombate, ale unghiilor roze. Acum degetele lungi şi 
subţiri grăiau cu timiditate buclelor sale. Graiul lor era 
copilăros şi temător, dar era graiul iubirii. Plin de 
gratitudine îşi lipi capul de mâna ei, îi pipăi palma cu ceafa 
şi cu obrajii. 

Atunci ea zise: 

— E timpul să plecăm. 

El îşi săltă capul şi o privi cu gingăşie, îi sărută blând 
degetele subţiri. 

— Te rog, scoală-te, zise ea, trebuie să ne întoarcem acasă. 

El ascultă neîntârziat, se sculară, încălecară, porniră. 

Inima lui Gură-de-Aur era plină de fericire. Cât era de 
frumoasă Lydia, ce copilăros de curată şi de gingaşă! Nici 
nu o sărutase încă, şi totuşi era atât de îmbogăţit, atât de 
plin de dânsa. Călăriră repede, şi abia la întoarcere, chiar în 
marginea curţii, ea se sperie şi zise: 

— N-ar fi trebuit să sosim împreună! Cât de proşti suntem! 
Iar în ultima clipă, când descălecau, iar un rândaş de la 
grajduri se apropia, alergând, ea îi suflă în ureche repede şi 
fierbinte: 

— Spune-mi dacă noaptea trecută ai fost la femeia aceea! 

EI îşi scutură de mai multe ori capul şi se apucă să scoată 
căpăstrul calului. 

După-amiază, când tatăl ei nu mai era acolo, ea apăru în 
camera de scris: 

— E chiar adevărat? nu întârzie să întrebe pasionată, şi el 
ghici imediat la ce se gândeşte. 

— Atunci de ce te-ai jucat cu dânsa, atât de îngrozitor, şi ai 
făcut-o să se îndrăgostească? 

— Te ţinteam pe tine, zise el. Crede-mă, mi-ar fi fost de o 
mie de ori mai drag să mângâi piciorul tău, decât pe alei. 


Dar piciorul tău nu s-a apropiat niciodată de mine sub 
masă, şi nu m-a întrebat dacă te iubesc. 

— Într-adevăr, mă iubeşti, Gură-de-Aur? 

— O, da! 

— Dar la ce o să ducă asta? 

— Nu ştiu, Lydia. Nici nu-mi pasă. Mă simt fericit că te 
iubesc - la ce o să ducă, nu mă gândesc. Mă bucur când te 
văd călărind şi când îţi aud glasul, şi când degetele tale îmi 
mângâie părul. Mă voi bucura când îmi va fi îngăduit să te 
sărut. 

— Doar mireasa ţi-e îngăduit să o săruţi, Gură-de-Aur. Nu 
te-ai gândit niciodată la asta? 

— Nu, nu m-am gândit niciodată. La ce bun? Ştii tot atât 
de bine ca şi mine că nu poţi deveni mireasa mea. 

— Aşa este. Şi pentru că tu nu poţi să devii bărbatul meu şi 
să rămâi lângă mine pentru totdeauna, a fost cât se poate 
de nedrept din partea ta să-mi vorbeşti de dragoste. Ai 
crezut că m-ai putea seduce? 

— N-am crezut şi nu m-am gândit la nimic, Lydia, în 
general gândesc mult mai puţin decât ţi se pare. Eu nu 
doresc decât să mă săruţi o dată. Vorbim atât de mult. 
Îndrăgostiţii nu fac aşa. Cred că tu nu mă iubeşti. 

— Azi-dimineaţă ai spus contrariul. 

— Şi tu ai făcut contrariul! 

— Eu? Ce vrei să spui? 

— Întâi ai fugit din faţa mea, când m-ai văzut apropiindu- 
mă. Atunci am crezut că-ţi sunt drag. Apoi ţi-a venit să 
plângi şi am crezut c-o faci pentru că mă iubeşti. Apoi capul 
meu a stat pe genunchiul tău şi tu m-ai mângâiat şi am 
crezut că o faci din dragoste. Dar acum nu-mi dai nici un 
semn de iubire. 

— Eu nu sunt ca femeia al cărei picior l-ai mângâiat ieri. 
Pari obişnuit cu asemenea femei. 

— Nu, slavă Domnului, eşti mult mai frumoasă şi mai 
delicată ca ea. 

— Nu despre asta vorbesc. 


— O, dar aşa este. Ştii oare cât eşti de frumoasă? 

— Am oglindă. 

— Ţi-ai privit vreodată fruntea în oglindă, Lydia? Şi apoi 
umerii şi unghiile şi genunchii? Şi ai văzut cum seamănă 
între ele, şi cum se armonizează una cu alta, cum au 
aceeaşi formă toate, o formă prelungă, zveltă, fermă şi 
foarte subţire? Ai văzut? 

— Cum vorbeşti! De fapt, n-am văzut niciodată, dar acum, 
când mi-o spui, îmi dau seama la ce te gândeşti. Ascultă, 
eşti totuşi un seducător, încerci să mă faci încrezută. 

— Îmi pare rău că nu izbutesc nicicum să-ţi fiu pe plac. 
Dar de ce m-aş strădui să te fac încrezută? Eşti frumoasă şi 
aş vrea să-ţi arăt recunoştinţa mea pentru asta. Mă sileşti 
să ţi-o spun cu vorbe; ţi-aş putea-o spune de o mie deori 
mai bine altminteri. Cu vorbele nu-ţi pot da nimic! Şi cu 
vorbe nu pot învăţa nimic de la tine nici tu de la mine. 

— Dar ce să învăţ eu de la tine? 

— Eu de la tine, Lydia, şi tu de la mine. Dar tu nu vrei. Tu 
vrei să-l iubeşti numai pe acela, căruia îi vei deveni mireasă. 
Va râde când va vedea că nu ai învăţat nimic, nici măcar să 
săruţi. 

— Aşa, va să zică vrei să mă instruieşti în materie de 
sărutat, magistre? 

EI îi zâmbi. Chiar dacă vorbele nu-i erau pe plac, în dosul 
flecărelii pripite şi prefăcute simţea, totuşi, cum fecioria ei 
era cuprinsă de voluptate şi cum Lydia se apăra, speriată. 

Nu-i mai dădu nici un răspuns. Îi zâmbi, îi prinse cu ochii 
privirea neliniştită şi i-o ţinu prizonieră şi, în vreme ce ea, 
nu fără să reziste, cedă farmecului, îşi apropie încet faţa de 
a ei, până ce buzele lor se atinseră. Ii dezmierdă uşor gura, 
ea îi răspunse cu un mic sărut de copil şi când el nu-i mai 
dădu drumul, buzele ei se desfăcură, ca într-o dureroasă 
mirare. Ispitind-o blând, urmări gura ei, care încerca să 
fugă, o făcu să-i vină din nou, şovăielnică, în întâmpinare şi 
astfel, fără constrângere, o învăţă pe fata stăpânită de 
vrajă, să ia şi să primească sărutul, până ce, epuizată, îşi 


îngropa faţa în umărul lui. O lăsă să se odihnească, îi 
adulmecă fericit părul blond şi des, îi murmură la ureche 
vorbe gingaşe şi liniştitoare, şi-şi aduse aminte cum 
odinioară pe când era numai un şcolar neştiutor, fusese 
iniţiat în această taină de ţiganca Lise. Cât de negru fusese 
părul ei, cât de brună pielea, ce puternic dogorise soarele şi 
cum mirosea pojarniţa veştedă! Şi cât de departe era acum 
întâmplarea aceea, din ce depărtări fulgera spre el! Atât de 
repede se veştejea tot ce abia înflorise! 

Încet Lydia îşi înălţă fruntea, chipul ei nu mai era acelaşi, 
ochii ei drăgăstoşi îl priveau serioşi şi mari. Lasă-mă să 
plec, Gură-de-Aur, zise ea. Am stat prea multă vreme cu 
tine. O, tu, tu, iubitul meu! 

În fiece zi se întâlniră pentru câte un ceas al lor ascuns şi 
Gură-de-Aur se lăsă condus în toate de cea îndrăgostită, 
această dragoste de fată îl mişca şi îl fericea ca un miracol. 
Câteodată vreme de o oră întreagă ea nu voia, decât să-i 
ţină mâinile într-ale ei, şi să se uite în ochii lui luându-şi apoi 
râămas-bun, cu un sărut de copil. Altădată, săruta dăruită şi 
nesăţioasă, dar nu răbda nici o atingere. Odată, roşind 
adânc şi înfrângându-se, în dorinţa de a-i face o mare 
bucurie, îl lăsă să-i vadă unul din sâni cu sfială ea scoase 
micul fruct alb din rochie; iar după ce el aşezat în genunchi, 
îl sărută, ea îl ascunse din nou, grijulie, îmbujorată până la 
gât. Mai şi vorbeau, însă într-un fel nou, nu ca în prima zi; 
îşi inventau unul altuia nume, ea îi povestea cu plăcere 
despre copilăria ei, despre vise şi jocuri. Adesea fata vorbea 
despre faptul că dragostea lor era nedreaptă, pentru că el 
nu o putea lua în căsătorie; pomenea toate acestea cu 
tristeţe şi resemnare şi-şi împodobea dragostea cu taina 
acestei tristeţi, asemenea unui văl negru. 

Pentru prima oară, Gură-de-Aur se simţea nu numai dorit 
de o femeie, ci şi iubit. 

Lydia zise odată. 

— Eşti atât de drăguţ şi de vesel. Dar, adânc, în ochii tăi, 
nu-i veselie, e numai jale; de parcă ochii tăi ar şti că nu 


există fericire şi că, nu putem păstra prea mult ceea ce e 
frumos şi drag. Ai ochii cei mai frumoşi ce pot exista şi cei 
mai trişti. Cred că sunt aşa, pentru că tu nu aiun cămin. Ai 
venit la mine din pădure şi cândva ai să pleci iarăşi, ai să 
dormi pe muşchi şi ai să colinzi lumea. Dar unde-i oare 
căminul meu? Dacă tu pleci, mai am, ce-i drept, un tată şi o 
soră şi mai am o odaie şi-o fereastră, unde pot şedea 
gândindu-mă la tine; dar voi fi dezrădăcinată pentru 
totdeauna. 

EI o lăsa să vorbească, uneori zâmbea, ascultând-o, uneori 
se întrista. N-o consola niciodată cu vorbe, ci numai cu 
mângâieri blânde, numai strângându-i capul la piept şi 
murmurând sunete de vrajă fără sens, precum şuşotesc 
doicile pruncilor când plâng. Odată Lydia zise: 

— Aş vrea să ştiu, Gură-de-Aur ce se va întâmpla cu tine în 
viitor, adeseori stau şi mă gândesc. Nu vei avea o viaţă 
obişnuită, nici una uşoară. Ah, de ţi-ar merge bine! 
Câteodată mă gândesc că ar trebui să devii poet, unul 
dintre cei ce au viziuni şi vise şi le exprimă atât de frumos. 
Vei hoinări prin toată lumea şi toate femeile te vor iubi şi, 
totuşi, vei rămâne singur. Mai bine întoarce-te la mănăstire, 
la prietenul tău, despre care mi-ai povestit atâtea! Am să 
mă rog pentru tine, ca să nu trebuiască să mori cândva, 
singur, în pădure! 

Asemenea lucruri era în stare să spună profund serioasă, 
cu ochii pierduţi. Însă pe urmă călărea iarăşi cu el, râzând, 
peste câmpurile tomnatice sau îi dădea ghicitori glumeţe de 
dezlegat sau azvârlea spre el crenguţe veştede şi ghinde 
strălucitoare. 

Odată Gură-de-Aur stătea în odaia lui, întins pe pat şi 
aştepta să-i vină somnul. Inima îi era grea, într-un fel 
minunat şi dureros în acelaşi timp, îi bătea în piept greu şi 
cu putere, peste măsură de încărcată de dragoste, de 
tristeţe, de dezorientare. Auzea cum vântul de noiembrie 
zgâlţâia acoperişul; se obişnuise să stea astfel mult timp 
înainte de a adormi somnul se lăsa aşteptat. Rosti încet, 


precum obişnuia în fiecare seară, un imn marianic, lăsându- 
se pătruns de el: 

Tota pulchra es, Maria, et macula originalis non est în te. 

Tu laetitia Israel, tu advocata peccatorum! 

Cântecul picura, cu blânda sa melodie, în sufletul său, dar 
în acelaşi timp afară cânta vântul, cânta despre nelinişti şi 
drumeţii, despre pădure, despre toamnă, despre viaţa celor 
hoinari. Se gândea la Lydia, se gândea la Narcis şi la mama 
lui, inima neostoită îi era plină şi grea. 

Tresări şi se uită, neputând să-şi creadă ochilor: uşa odăii 
se deschisese, în întuneric pătrunse o făptură învăluită într- 
o cămaşă albă, lungă, Lydia intră, fără un sunet, călcând cu 
picioarele goale pe dalele de piatră, închise încet uşa şi se 
aşeză pe marginea culcuşului său. 

— Lydia, şopti el, căprioara mea, floarea mea albă! Lydia, 
ce faci? 

— Vin la tine, zise ea, numai pentru o clipă. Vreau să văd şi 
eu cum stă în pătuţ Gură-de-Aur al meu, inima mea de aur. 

Se întinse lângă el, statură nemişcaţi, cu inimi grele, 
palpitânde. Ea îl lăsă să o sărute, lăsă mâinile lui 
îndrăgostite să se plimbe pe braţele ei, mai mult nu-i era 
îngăduit. După puţin, îi dădu încet mâinile de-o parte, îl 
sărută pe ochi, se sculă fără zgomot şi dispăru. Uşa scârţăi, 
pe acoperiş vântul se zbătea şi zornăia. Totul era vrăjit, plin 
de mister, plin de spaime, plin de promisiuni, plin de 
ameninţări. Gură-de-Aur nu mai ştia nici ce gândeşte, nici 
ce face. Când, după un somn scurt şi neliniştit, se trezi din 
nou, perna îi era udă de lacrimi. 

Ea reveni peste câteva zile, dulce stafie albă, şi stătu un 
sfert de ceas lângă dânsul, în pat, ca şi prima dată. 
Cuprinsă de braţele lui, îi şopti la ureche, avea a-i spune şia 
i se plânge de multe. O ascultă cu delicateţe, ea se culcase 
pe braţul lui stâng, cu mâna dreaptă îi mângâia genunchii. 

— Guriţă de aur, zise ea, cu vocea foarte scăzută, aproape 
de obrazul lui, e atât de trist că niciodată nu voi putea fi a 
ta. Mica noastră fericire, mica noastră taină nu va mai dura 


mult. Julie a şi intrat la bănuială, în curând mă va sili să-i 
mărturisesc tot. Sau va băga de seamă tata. Dacă m-ar găsi 
la tine, în pat, pasărea mea de aur, ar fi rău de Lydia ta; ar 
sta cu ochii plânşi, să se uite la copaci şi l-ar vedea pe 
iubitul ei, atârnat acolo, sus, şi clătinat de vânt. Ah, mai bine 
ai fugi chiar acum, în loc să aştepţi până te leagă şi te 
spânzură tata. Am văzut odată pe unul, spânzurat, un hoţ. 
Nu te pot vedea spânzurat, mai bine fugi şi uită-mă, să nu 
trebuiască să te văd mort, dulcele meu auraş, să nu 
ciugulească păsările ochii tăi albaştri! Dar nu, comoara 
mea, nu te las să pleci - ah, ce mă fac dacă mă laşi singură! 

— Nu vrei să vii cu mine, Lydia? Fugim împreună, lumea e 
mare! 

— Ar fi foarte frumos, suspină ea, ah, cât ar fi de frumos, 
să colind cu tine prin lume! Dar nu pot. Nu pot să dorm în 
pădure şi să trăiesc fără adăpost şi să umblu cu fire de paie 
în păr, nu pot. Şi nici nu-l pot face de ruşine pe tata. Nu, nu- 
mi spune nimic, nu sunt năluciri. Nu pot! Aşa cum n-aş fi în 
stare să mănânc dintr-o farfurie murdară sau să dorm într- 
un pat de lepros. Ah, nouă ne e interzis tot ce-i bine şi 
frumos: noi, amândoi, suntem născuţi pentru suferinţă. 
Auraşul meu, bietul meu băieţel, până la urmă tot am să te 
văd spânzurat. Şi eu, eu voi fi închisă şi, apoi trimisă într-o 
mănăstire. lubitule, trebuie să mă părăseşti şi să faci iar 
dragoste cu ţigănci şi cu ţărănci. Ah, du-te, du-te, înainte să 
te prindă şi să te lege! Niciodată nu vom fi fericiţi, 
niciodată. 

El îi mângâie încet genunchii şi atingându-i foarte delicat 
locul de taină, o rugă: 

— Floricica mea, am putea fi atât de fericiţi! Vrei? 

Fără supărare, dar cu putere ea îi dădu mâna deoparte şi 
se depărtă puţin de el. 

— Nu, zise ea, n-ai voie să faci asta! Mi-e interzis. Tu, 
ţigănuşule, poate nu înţelegi. Mă port cum nu trebuie, sunt 
o fată rea, fac de ruşine casa noastră. Dar undeva în 
adâncul sufletului meu, mi-am păstrat mândria; şi acolo nu 


are voie să pătrundă nimeni. Trebuie să-mi laşi măcar atât, 
altfel n-am să mai pot veni niciodată la tine în odaie. 

Nicicând n-ar fi trecut peste o interdicţie, o dorinţă sau o 
aluzie a ei. Era el însuşi uimit de puterea pe care fata o 
avea asupra lui. Dar suferea. Simţurile îi rămâneau 
flămânde şi inima lui protesta adeseori cu vehemenţă 
împotriva acestei supuneri. Câteodată se străduia să se 
desprindă de ea. Câteodată o curta, cu politeţe aleasă, pe 
micuța Julie şi, de fapt, era chiar foarte necesar să rămână 
în relaţii bune cu această persoană însemnată şi, pe cât îi 
stătea în putinţă, să o inducă în eroare. Erau ciudate 
raporturile sale cu această Julie, care de multe ori se purta 
atât de copilăreşte şi de multe ori se vădea atotştiutoare. 
Fără îndoială era mai frumoasă decât Lydia, era o 
frumuseţe neobişnuită care, alături de nevinovăția şi 
înţelepciunea ei precoce, copilăroasă, constituia o mare 
ispită pentru Gură-de-Aur; era adesea foarte îndrăgostit de 
Julie. Tocmai datorită acestei ispite, pe care Julie o exercita 
asupra simţurilor sale, recunoscu în cele din urmă, uimit, 
deosebirea dintre dorinţă şi iubire. La început privise 
ambele surori cu aceiaşi ochi, le socotise pe amândouă 
vrednice de a fi dorite, pe Julie o găsise însă mai frumoasă, 
meritând deci mai mult osteneala seducerii, încercase fără 
deosebire a le cuceri pe amândouă, păstrându-le fără 
contenire pe amândouă în raza privirilor sale. Şi acum, 
Lydia dobândise această putere asupra lui! Acum o iubea 
atât de mult încât din dragoste renunţa s-o posede în 
întregime. Îi cunoscuse şi îi îndrăgise sufletul, copilăros 
cum era, gingaş şi înclinat spre tristeţe, i se părea 
asemănător cu propriul său suflet; adeseori rămânea 
profund uimit şi încântat de corespondenţa desăvârşită 
dintre sufletul şi trupul ei; când făcea ori spunea ceva, 
dădea grai unei dorinţe sau unei judecăţi, cuvântul ei şi 
atitudinea sufletului repetau în chip desăvârşit acelaşi tipar, 
ca tăietura ochilor, şi conformaţia degetelor ei. 


În asemenea clipe, în care el credea că vede formele de 
bază şi legile după care era plămădită fiinţa ei, atât sufletul 
cât şi trupul, se trezea de cele mai multe ori în Gură-de-Aur 
pofta de a reţine şi a reda ceva din această făptură şi, pe 
câteva foi pe care le păstra în mare taină, încercă să 
deseneze din memorie, cu câteva trăsături de condei, 
conturul capului, linia sprâncenelor, mâna, genunchiul ei. 

Cu Julie situaţia era mai complicată. Evident, ea simţea 
unda de dragoste ce o învăluia pe sora ei mai mare şi, pline 
de curiozitate şi dorinţe, simţurile ei se îndreptau spre 
acest paradis, fără ca judecata ei încăpăţânată să 
recunoască acest lucru. Pe Gură-de-Aur îl trata cu 
exagerată răceală şi antipatie şi totuşi, în clipe de uitare, se 
întâmpla să-l privească cu admiraţie şi voluptuoasă 
curiozitate. Cu Lydia se purta adeseori cu foarte multă 
delicateţe, câteodată se ducea chiar în patul ei şi în 
asemenea clipe, respira cu tăcută lăcomie atmosfera de 
dragoste şi de sex, se apropia, curajoasă, de secretul 
interzis şi râvnit. Apoi dădea iarăşi a înţelege, într-un fel 
aproape jignitor, că ştie fapta nepermisă a Lydiei şi o 
dispreţuieşte. Fermecătoare şi stingheritoare, frumoasa 
copilă pâlpâia capricioasă între cei doi îndrăgostiţi, se 
hrănea, în visele ei însetate, din taina lor, ba făcând pe 
nebănuitoarea, ba lăsând să se întrevadă o primejdioasă 
cunoştinţă de cauză; deveni repede dintr-un copil, o putere 
de temut. Lydia avea mai mult de suferit de pe urma ei 
decât Gură-de-Aur, care, afară de mese, o zărea rar. De 
asemenea nu-i putea scăpa Lydiei că Gură-de-Aur nu era 
insensibil la farmecul Juliei, câteodată vedea privirea lui 
admirativă, plină de încântare, zăbovind asupra mezinei. 
Nu avea voie să spună nimic, totul era atât de complicat, 
totul atât de plin de primejdii, Julie, mai ales, nu trebuia 
indispusă şi jignită; ah, în orice zi şi în orice clipă secretul 
iubirii lor putea fi descoperit, fericirea lor atât de 
împovărată de oprelişti şi temeri putea fi curmată, poate 
într-un fel îngrozitor. 


Câteodată Gură-de-Aur se mira că încă n-o luase din loc, 
ceea ce de mult ar fi trebuit să facă. Era greu de trăit aşa 
cum trăia el acum: iubit, dar fără să tragă nădejde nici într- 
o fericire îngăduită şi durabilă, nici în împlinirile uşoare, cu 
care dorinţele sale de dragoste fuseseră obişnuite până mai 
deunăzi; cu instinctele necontenit aţâţate şi flămânde, 
niciodată potolite, şi, în acelaşi timp, în permanentă 
primejdie. De ce rămânea aici şi suporta totul, toate 
complicațiile acestea, toate sentimentele acestea confuze? 
Oare acestea nu erau trăiri, sentimente, stări de conştiinţă 
cuvenite sedentarilor, celor cu drepturi legitime, oamenilor 
care locuiesc în odăi încălzite? lar el, hoinarul fără cămin şi 
fără ambiţii, nu era el îndreptăţit să se sustragă acestor 
gingăşii şi complicaţii şi să râdă de ele? Da, avea acest 
drept, şi era o nebunie să caute ceva aici, ceva ce semăna 
cu un cămin şi o patrie, plătind această căutare cu atâtea 
dureri şi atâtea confuzii. Totuşi, aşa făcea, şi suferea, se 
învoia să sufere şi, în taină, suferinţa aceasta îi aducea 
fericirea. Era stupid şi dificil, complicat şi extenuant să 
iubească astfel, dar era minunat. Era superbă tristeţea 
splendid-întunecată a acestei iubiri, ca şi nebunia şi 
deznădejdea ei; aceste nopţi frumoase erau fără somn, 
încărcate de gânduri; erau frumoase şi pline de delicii toate 
acestea, ca şi trăsătura de suferinţă ce se desena pe buzele 
Lydiei, ca şi sunetul pierdut, supus al glasului ei, când îi 
vorbea despre dragoste şi despre îngrijorare. Trăsătura 
aceasta de suferinţă se crestase şi încremenise în puţine 
săptămâni pe faţa tânără a Lydiei, ale cărei linii el le trasa 
încă o dată cu condeiul şi acest lucru i se părea frumos şi 
foarte important şi simţea că în aceste câteva săptămâni, el 
însuşi devenise altfel, mult mai vârstnic, nu mai înţelept, dar 
totuşi mai experimentat, nu mai fericit, dar totuşi mult mai 
matur şi mai bogat la suflet. Nu mai era un băieţandru. 

Cu glasul ei blând, pierdut, Lydia îi zise: 

— Nu trebuie să fii trist din pricina mea, n-aş vrea decât să 
te înveselesc şi să te văd fericit. lartă-mă, te-am întristat, te- 


am molipsit cu teama şi cu mâhnirea mea. Noaptea visez 
ciudăţenii: umblu mereu printr-un deşert, care e atât de 
întins şi de întunecos, cum nici nu-ţi pot spune, şi umblu, şi 
umblu, şi te caut, dar nu te aflu, şi ştiu că te-am pierdut, şi 
va trebui întotdeauna, întotdeauna să umblu astfel, singură 
de tot. Apoi, când mă trezesc, îmi spun: „O, ce bine, ce 
minunat că mai este aici şi-l voi vedea, poate încă săptămâni 
întregi, poate numai zile, totuna, dar mai este aici!” 

Într-o dimineaţă, Gură-de-Aur se trezi curând după ce 
mijiseră zorile şi rămase câtva timp întins în pat, căzut pe 
gânduri, mai roiau în jurul lui imagini de vis, dar fără 
legătură între ele. Îi visase pe mama sa şi pe Narcis, 
continua să vadă limpede figurile amândurora. După ce se 
descâlci din firele visului, luă aminte la lumina neobişnuită, 
la seninul acela ciudat, care pătrundea astăzi prin micul 
ochi ie geam. Sări din pat şi alergă la fereastră, iar de acolo 
văzu acoperişul grajdului, intrarea în curte şi întreg peisajul 
de dincolo de ea, toate licărind alb-albăstrui, acoperite ie 
prima zăpadă a acestei ierni. Contrastul dintre neliniştea 
inimii sale şi tihnita, resemnata lume hibernală îl 
impresiona; cât de calm, cât de emoţionant şi pios se 
dăruiau ogorul şi pădurea, dealul şi lunca soarelui, vântu- 
lui, ploii, secetei, omătului, cât de frumos şi domol îşi purtau 
arţarii şi frasinii povara lor iernatică! Nu putea deveni 
asemenea lor, nu putea învăţa nimic de la ei? Încărcat de 
gânduri, ieşi în curte, îşi croi pârtie prin zăpadă, o pipăi cu 
mâinile, trecu dincolo, spre grădină şi privi peste gardul 
nins şi el din belşug, spre tulpinile de trandafir, încovoiate 
de povara omătului. 

La micul dejun mâncară o supă de făină, vorbiră despre 
prima zăpadă, toţi - chiar şi fetele - fuseseră în curte. 
Zăpada sosea târziu anul acesta, Crăciunul era aproape. 
Cavalerul povesti despre ţările de la miazăzi, unde nu există 
zăpadă. Însă ceea ce avea să-l facă pe Gură-de-Aur să nu 
uite niciodată această primă zi de iarnă, se petrecu abia 
mult după ce se lăsase noaptea. 


Cele două surori avuseseră astăzi o ceartă, de care Gură- 
de-Aur nu ştia. Noaptea, după ce casa se învălui în linişte şi 
întuneric, Lydia veni la el, precum obişnuia, se culcă lângă 
dânsul, cu capul pe pieptul său, pentru a auzi cum îi bate 
inima şi pentru a găsi alinare în apropierea lui. Era abătută 
şi speriată, se temea de trădarea Juliei, dar nu se putea, 
decide totuşi să-i vorbească iubitului despre toate 
necazurile acestea împovărându-l şi cu alte griji. Aşa că 
şedea liniştită cuibărită la inima lui, îl auzea din când în 
când, şoptindu-i câte un cuvânt alintător şi îi simţea mâna 
care-i mângâia părul. 

Dar deodată - nu stătuse prea multă vreme astfel - se 
sperie îngrozitor şi se înălţă, cu ochii larg deschişi. Şi Gură- 
de-Aur se sperie, şi încă zdravăn, când văzu cum se 
deschide uşa odăii, lăsând să intre o persoană pe care, în 
prima lui spaimă, nici nu o recunoscu imediat. Abia când 
arătarea ajunse foarte aproape de pat şi se aplecă peste el, 
văzu că era Julie, şi simţi o violentă strângere de inimă. Ea 
lepădă mantia pe care şi-o azvârlise peste cămaşă lăsând-o 
să cadă la pământ. Cu un icnet de durere, de parcă ar fi fost 
înjunghiată, Lydia se culcă la loc şi se încleşta de Gură-de- 
Aur. 

Cu un ton de ironie şi de satisfacţie maliţioasă, dar totuşi 
cu glasul nesigur, Julie zise: 

— Nu-mi place să stau singură în pat, la mine în odaie. Sau 
mă luaţi la voi şi stăm culcaţi împreună toţi trei, sau mă duc 
şi-l scol pe tata. 

— Bine, atunci vino, - zise Gură-de-Aur şi dădu 
învelitoarea de o parte, - că-ţi îngheaţă picioarele. Ea se 
sui, şi pe el îl costă oarecare trudă, să-i facă loc în culcuşul 
îngust, căci Lydia îşi îngropase faţa în pernă şi şedea 
nemişcată, în sfârşit se aflau toţi trei în pat, fetele de o 
parte şi de alta a lui Gură-de-Aur şi pentru o clipă el nu 
putu să alunge gândul că abia cu puţină vreme în urmă, 
această situaţie s-ar fi potrivit de minune dorințelor sale. 


Cuprins de o ciudată teamă, totuşi în taină încântat, simţi 
şoldul Juliei atingându-i coapsa. 

— Trebuia să văd şi eu o dată, reîncepu ea, cum se stă în 
patul tău, pe care sora mea îl vizitează cu atâta plăcere. 

Pentru a o potoli, Gură-de-Aur îşi frecă încet obrazul de 
părul ei şi o mângâie, abia atingând-o, pe şold şi pe 
genunchi, cum se alintă o mâţă, şi ea se dărui mâinii sale, 
tăcută şi curioasă, cu tulburare şi reculegere, ca vrăjită, nu 
opuse nici o rezistenţă. Însă în timpul acestei descântări, n- 
o uită nici pe Lydia, îi şopti la ureche, încet, cuvinte şi 
alintări drăgăstoase şi o hotărî, până la urmă, să-şi ridice 
măcar faţa de pe pernă şi să o întoarcă spre el. Îi sărută în 
tăcere gura şi ochii, în vreme ce dincolo, mâna lui o 
stăpânea pe sora cea mică, pe deplin conştient, aproape 
neputând să îndure penibilul şi falsitatea întregii situaţii. 
Mâna lui stângă fu cea care îl învăţă de bine; în vreme ce ea 
făcea cunoştinţă cu trupul frumos al Juliei, care-l aştepta în 
tăcere, percepu, pentru prima oară, nu numai frumuseţea 
şi profunda deznădejde a dragostei sale faţă de Lydia, dar şi 
ridicolul ei. Ar fi trebuit, aşa i se părea acum, în vreme ce-şi 
dăruia buzele Lydiei iar mâinile Juliei, ar fi trebuit fie s-o 
constrângă pe Lydia la dăruire deplină, fie să purceadă mai 
departe, pe drumul său. A o iubi şi totuşi a renunţa la ea, 
fusese o neghiobie, o greşeală. 

— Inima mea, şopti el la urechea Lydiei, suferim zadarnic. 
Cât de fericiţi am putea fi acum, toţi trei! Hai să facem ceea 
ce ne cere sângele! 

Cum ea se retrase, înfiorată, dorinţa lui se refugie la 
cealaltă şi mâna lui stârni atâta plăcere, încât Julie 
răspunse cu un îndelung şi tremurat suspin de voluptate. 

Când Lydia auzi acest oftat, gelozia îi strânse inima, de 
parcă i-ar fi picurat venin în ea. Se ridică, brusc, în capul 
oaselor, smulse învelitoarea de pe pat, sări în picioare şi 
strigă: 

— Julie, hai să mergem! 


Julie tresări; chiar şi numai necugetata intensitate a 
strigătului, care îi putea trăda pe toţi, o făcu să înţeleagă 
primejdia, deci se ridică în tăcere. 

Dar Gură-de-Aur, jignit şi înşelat în toate instinctele sale, o 
cuprinse repede pe Julie, îi sărută amândoi sânii în timp ce 
ea se ridica, şi-i şopti încins la ureche: 

— Mâine, Julie, mâine! 

Lydia stătea în cămaşă, desculţă, pe dalele de piatră, 
degetele de la picioare i se zgârciseră de frig. Ridică de jos 
mantia Juliei şi i-o anină de umeri, cu un gest de suferinţă şi 
de umilinţă totodată, care nici în întuneric nu-i scăpă 
celeilalte, gest care o mişcă şi o împacă imediat. Surorile se 
strecurară afară din odaie tăcute ca nişte umbre. Răscolit 
de sentimente contradictorii Gură-de-Aur pândi în urma lor 
şi respiră uşurat, căci în casă domnea aceeaşi linişte de 
moarte. 

Astfel, părăsind acea însoţire ciudată şi potrivnică naturii, 
cei trei tineri se văzură exilați acum fiecare într-o 
singurătate apăsată de gânduri, căci nici amândouă 
surorile, după ce ajunseră în odaia lor de culcare, nu 
reuşiră să se lămurească între ele, ci fiecare şedea în patul 
ei singuratică, tăcută şi încăpăţânată. Un spirit al nefericirii 
şi a] înfruntării, un demon al lipsei de sens, al însingurării şi 
al confuziei sufleteşti părea să fi pus stăpânire pe casă. 
Gură-de-Aur adormi abia după miezul nopţii, Julie abia spre 
dimineaţă. Lydia rămase trează, chinuită, până ce peste 
zăpadă răsări paloarea zilei. Se ridică imediat, se îmbrăcă, 
zăbovi îndelung în genunchi, în faţa micului ei crucifix de 
lemn şi se rugă, iar apoi, de cum auzi pe scări pasul tatălui 
ei, se duse la el şi-l rugă să-i dea ascultare. Fără a încerca 
să facă vreo distincţie între grija pentru virtutea Juliei şi 
propria ei gelozie, ajunsese la concluzia că situaţia trebuie 
curmată. Gură-de-Aur şi Julie mai dormeau, când cavalerul 
şi aflase tot ce Lydia găsise de cuviinţă să-i împărtăşească. 
Trecuse sub tăcere participarea Juliei la aventură. 


Când Gură-de-Aur apăru, la ceasul obişnuit, în odaia de 
scris, îl zări pe cavaler - care altminteri se îndeletnicea cu 
compunerile lor în papuci şi halat de pâslă - încălţat cu 
cizmele, îmbrăcat cu tunica, cu spada aninată la şold şi îşi 
dădu îndată seama ce însemnau acestea. 

— Pune-ţi boneta, zise cavalerul, am de făcut un drum cu 
tine. 

Gură-de-Aur îşi luă boneta din cui şi-l urmă pe stăpânul 
său pe scări în jos, de-a lungul curţii şi afară pe poartă. 
Tălpile lor făceau să scârţâie strident omătul uşor îngheţat, 
pe cer mai stăruia roşeaţa dimineţii. Cavalerul mergea 
tăcut înainte, tânărul îl urma şi îşi întoarse, de mai multe 
ori, privirea înapoi spre curte, spre fereastra odăii sale, 
spre acoperişul ţuguiat, acoperit cu zăpadă, până ce acesta 
se topi în zare. Niciodată nu va revedea acest acoperiş şi 
aceste ferestre, niciodată odaia de scris şi cea de culcare, 
nici pe cele două surori. De multă vreme se deprinsese cu 
ideea unei despărţiri subite, totuşi inima i se strânse. 
Despărțirea îl durea amarnic. 

Vreme de un ceas umblară astfel, stăpânul în faţă, tânărul 
în urma lui, amândoi fără să scoată o vorbă. Gură-de-Aur 
începu să se întrebe ce-l aştepta. Cavalerul era înarmat, 
poate îl va omori. Totuşi, nu-i venea să creadă. Primejdia 
era neînsemnată; trebuia numai să o rupă la fugă şi 
bătrânul ar rămâne neputincios locului cu tot cu spada sa. 
Nu, viaţa nu-i era în pericol. Dar drumul acesta şi tăcerea, 
mersul în urma bărbatului solemn, jignit, această escortare 
mută de la locul faptei devenea, pas cu pas, tot mai 
chinuitoare. În sfârşit, cavalerul se opri. 

— De aici încolo, zise el cu voce spartă, te vei duce singur 
mai departe, mereu în direcţia aceasta şi-ţi vei relua viaţa 
de hoinar, cu care ai fost obişnuit. De te vei arăta vreodată 
în apropierea casei mele, vei fi omorât. Nu vreau să mă 
răzbun împotriva ta; ar fi trebuit să fiu mai înţelept şi să nu 
îngădui ca un om atât de tânăr să ajungă în preajma fiicelor 


mele. Dacă însă îndrăzneşti să te întorci, ţi-ai pierdut viaţa. 
Du-te acum, Dumnezeu să te ierte! 

Stătu pe loc; în lumina palidă a zorilor şi a omătului, faţa 
lui cu barba cenuşie, părea stinsă. Rămase locului 
asemenea unei stafii şi nu se urni până ce Gură-de-Aur nu 
dispăru după următoarea creastă de deal. Licăririle roşii de 
pe cerul acoperit de nori se pierduseră, soarele nu mai 
apăru, începu să ningă încet, cu fulgi subţiri, şovăielnici. 

CAPITOLUL. IX. 

După atâtea plimbări călare Gură-de-Aur cunoştea 
împrejurimile; ştia că dincolo de stufărişul îngheţat se află o 
şură a cavalerului, iar ceva mai încolo o gospodărie 
ţărănească, unde era cunoscut; într-unul din locurile 
acestea, va putea poposi şi înnopta. Mâine va hotări ce are 
de făcut mai departe. Treptat îl cuprinse din nou 
sentimentul libertăţii, al străinătăţilor, de care se 
dezobişnuise de la o vreme. În această zi de iarnă 
morocănoasă şi geroasă, străinătatea nu-l chema cu un 
parfum plăcut, avea un iz iute de chin, foame şi ananghie şi 
totuşi, nemărginirea ei, grandoarea şi crâncena ei asprime 
grăia inimii sale răsfăţate, tulburate, cu un glas liniştitor, 
aproape consolator. 

Umblă până osteni. „S-a isprăvit cu călăria, gândi el. O, 
lume largă!” Ningea încet, undeva, departe, coamele 
pădurilor se pierdeau, cenuşii, în nori, tăcerea se întindea 
nesfârşită, până la capătul lumii. Oare ce se întâmplă acum 
cu Lydia, cu biata ei inimă speriată? îi părea amarnic de rău 
de dânsa; se gândea la ea cu duioşie, în timp ce şedea să se 
odihnească în mijlocul stufărişului pustiu, sub un frasin 
singuratic şi pleşuv. Până la urmă, frigul îl goni din loc, se 
sculă cu picioarele înţepenite, se sili, treptat, la un mers 
întins, lumina nevoiaşă a zilei tulburi părea să scadă iarăşi. 
În timpul marşului îndelungat de-a curmezişul câmpurilor 
pustii scăpă de toate gândurile. Acum nu era momentul să 
gândească ori să nutrească sentimente, oricât de gingaşe, 
oricât de frumoase; acum important era să nu îngheţe, să 


ajungă la vreme într-un adăpost pentru noapte, să se 
strecoare asemenea jderului şi vulpii prin această lume 
neospitalieră, de gheaţă, şi, pe cât cu putinţă, să nu se 
prăpădească aici, în câmp deschis; nimic altceva nu mai 
avea însemnătate. 

Privi uimit împrejur, căci i se păru că aude bătaia 
depărtată a unor copite. Ar fi cu putinţă să-l urmărească? 
Pipăi micul cuţit de vânătoare din buzunar şi-i desfăcu 
teaca de lemn. Acum călăreţul ajunse în raza privirilor sale 
şi recunoscu, de departe, un cal din grajdul cavalerului, ce 
se îndrepta stăruitor spre el. Fuga ar fi fost inutilă. Se opri 
locului şi aşteptă, fără a se teme de fapt, însă foarte 
încordat şi curios, cu inima bătându-i repede. Violent îl 
străfulgera o clipă gândul: „Dacă aş reuşi să-l omor pe 
călăreţul acesta, ce bine mi-ar merge; aş avea un cal şia 
mea ar fi lumea!” Dar când îl recunoscu pe călăreț, pe 
tânărul Hans, rândaş la grajduri, cu ochii săi apoşi, albaştri- 
deschis, cu faţa bună, de băieţaş timid, îi veni să râdă; ca 
să-l omoare pe acest băiat drăguţ şi bun ar fi avut nevoie de 
o inimă de piatră. Îl salută prietenos pe Hans şi îl salută cu 
gingăşie pe Hannibal, calul care-l recunoscu imediat, şi 
căruia îi mângâie gâtul fierbinte, umed. 

— Încotro zoreşti, Hans? îl întrebă. 

— După tine, râse flăcăul, arătându-şi toţi dinţii. Ai alergat 
o bună bucată de drum! Va să zică, de zăbovit, nu am voie 
să zăbovesc, trebuie doar să te salut şi să-ţi predau asta. 

— Dar din partea cui să mă saluţi? 

— Din partea domnişoarei Lydia. Ei, amară ciorbă ne-ai 
mai fiert, magistre Gură-de-Aur; sunt fericit că am putut s-o 
şterg şi eu puţin de acolo. Deşi stăpânul nu trebuie să bage 
de seamă că am fost plecat şi că am îndeplinit unele 
însărcinări, altfel ar ieşi lată de tot. Va să zică, ia asta! 

Îi întinse un pacheţel pe care Gură-de-Aur îl luă în primire. 

— Ascultă, Hans, ai cumva o bucată de pâine prin 
buzunare? Dacă ai, dă-mi-o. 


— Pâine? Ei, s-o mai găsi o coajă. Scormoni prin buzunare, 
şi dădu la iveală o bucată de pâine neagră. Apoi voi să se 
aştearnă din nou la drum. 

— Dar domnişoara ce face? întrebă Gură-de-Aur. Nu ţi-a 
încredinţat nimic? N-ai vreo scrisorică? 

— Nimic. Am văzut-o numai o clipă. Ştii, în casă e furtună; 
stăpânul aleargă de colo până colo, ca regele Saul. Prin 
urmare trebuie să-ţi predau asta şi atâta tot. Trebuie să mă 
întorc. 

— Da, o clipă numai! Ascultă, Hans, n-ai putea să-mi dai 
cuțitul tău de vânătoare? Eu nu am decât unul mic. Dacă 
vin lupii sau cine ştiE. Ar fi mai bine să am în mână ceva mai 
acătării. 

Însă Hans nici nu voia să audă. l-ar părea rău, zicea el, 
dacă magistrul Gură-de-Aur ar păţi ceva. Dar jungherul 
său, nu, nu l-ar da niciodată, nici pentru bani, nici în 
schimb, o, nu nici măcar dacă l-ar ruga, personal, însăşi 
sfânta Genoveva. Aşa, iar acum trebuie să se grăbească, îi 
doreşte vreme bună şi-i pare rău. 

Îşi strânseră mâinile, băiatul întoarse calul şi plecă. Gură- 
de-Aur privi în urma lui cu inima ciudat de îndurerată. Apoi 
desfăcu pachetul, bucuros de cureaua bună, din piele de 
vițel, cu care fusese legat. Înăuntru găsi un pieptar, împletit 
din lână cenuşie, groasă, evident lucrat de mâna Lydiei, şi 
destinat lui, iar în împletitura de lână, bine învelit, mai simţi 
ceva tare, era o felie de şuncă, iar în şuncă o crestătură 
Mică, şi înfipt în ea, un ducat de aur, strălucitor. Nici un 
cuvânt scris. Cu darurile Lydiei în mână stătu locului, în 
zăpadă, nehotărât, apoi îşi scoase haina şi trase pe el 
pieptarul de lână, îi ţinea plăcut de cald. Se îmbrăcă 
repede, ascunse moneda de aur în buzunarul cel mai sigur, 
se încinse cu cureaua şi porni în grabă mai departe, de-a 
curmezişul câmpului; era timpul să ajungă la un loc de 
popas, ostenise de-a binelea. Dar la ţăran nu voia să se 
ducă, deşi acolo ar fi dormit la căldură şi cu siguranţă ar fi 
primit şi lapte; însă nu-i venea să flecărească, nici să 


înfrunte întrebările. Înnopta în şura cavalerului, dimineaţa 
porni mai departe prin ger şi vânt aspru, frigul îl silea la 
marşuri îndelungate. Multe nopţi de-a rândul îl visă pe 
cavaler şi spada lui şi pe cele două surori; multe zile de-a 
rândul solitudinea şi melancolia îi împovărară inima. 

Într-una din serile următoare găsi găzduire pentru noapte 
într-un sat la nişte ţărani săraci, care nu aveau pâine, ci 
doar supă de mei. Aici îl aşteptau experienţe noi. Ţăranca, 
al cărei oaspete era, născu în timpul nopţii şi Gură-de-Aur 
fu sculat din fân ca să dea o mână de ajutor, deşi, până la 
urmă, nu i se găsi altceva de făcut decât să ţină o făclie 
până ce moaşa avea să-şi isprăvească treaba. Asista pentru 
prima oară la o naştere şi stătea cu ochii uimiţi, arzători, 
aţintiţi la faţa femeii, îmbogăţit dintr-o dată cu o nouă 
experienţă. Ceea ce desluşea pe faţa aceea i se părea demn 
de luat în seamă. La lumina faclei de brad, privind cu 
neînfrânată curiozitate la femeia care ţipa în durerile 
facerii, îşi dădu seama de ceva neaşteptat: liniile chipului 
schimonosit al celei ce ţipa se deosebeau foarte puţin de 
altele pe care le văzuse, în clipa supremei beatitudini a 
dragostei, pe alte chipuri de femeie! Expresia unei dureri 
cumplite desfigura într-adevăr mai mult, era mai violentă 
decât cea a unei mari voluptăţi - dar nu fundamental 
deosebită, era aceeaşi contracție aducând cu o grimasă, 
aceeaşi învăpăiere şi stingere. Fără să înţeleagă de ce, 
descoperirea că durerea şi plăcerea se aseamănă precum 
două surori gemene îl covârşi ca un miracol. 

Şi se mai întâmplă ceva în satul acela. De dragul unei 
femei din vecini, pe care o zărise în dimineaţa următoare şi 
care răspunsese repede la întrebarea ochilor săi 
îndrăgostiţi, rămase şi a doua noapte în sat şi făcu femeia 
foarte fericită, căci abia acum instinctul său se putu 
îndestula iarăşi pentru prima oară după foarte lungă vreme 
şi după multele întâmplări de dragoste, care-l stârniseră şi-l 
dezamăgiseră întruna în aceste ultime săptămâni. lar 
amânarea plecării îi prilejui o nouă experienţă; din pricina 


ei întâlni a doua zi, printre ţăranii din acelaşi sat, un tovarăş 
de drum, un lungan obraznic, pe nume Victor, ce arăta pe 
jumătate a popă, pe jumătate a tâlhar. Acesta îl salută cu 
frânturi de cuvinte latineşti şi se dădu drept un student 
pribeag, deşi depăşise de mult vârsta anilor de învăţătură. 

Bărbatul cu bărbiţă ascuţită îl salută pe Gură-de-Aur cu 
oarecare cordialitate şi cu un anume umor de vagabond, 
care îl cuceri repede pe tânăr. La întrebarea acestuia unde 
anume învățase şi încotro îl poartă drumeţia, ortacul cel 
ciudat declamă: 

— Pe sufletul meu, sărmanul, şcoli înalte am frecventat 
destule; am fost la Koln şi la Paris şi despre metafizica 
slăninii afumate arareori s-au vorbit lucruri mai cu miez 
decât le-am rostit eu, în dizertaţia pe care am ţinut-o la 
Leyda. De atunci încoace, amice, eu, un biet porc de câine, 
cutreier imperiul german, cu sufletul, dragul de el, chinuit 
de neţărmurită foame şi sete; mi se zice „spaima ţăranilor” 
şi meseria mea constă în a instrui femeile tinere în tainele 
limbii latine şi a muta prin vrăji, cârnaţii din horn la mine în 
burtă. '[inta mea este patul nevestei primarului şi dacă mă 
vor mânca în prealabil ciorile, atunci probabil că nu voi fi 
cruțat de obligaţia de a mă dedica plicticoasei profesii de 
arhiepiscop. E mai bine, tinere coleg, să foloseşti mâinile ca 
să-ţi îndestulezi gura şi nu invers, şi la urma urmelor, 
niciodată o friptură de iepure nu s-a simţit mai la locul ei 
decât în bietul meu stomac. Regele Boemiei îmi este frate şi 
tatăl nostru, al tuturor, ne hrăneşte, deopotrivă, pe 
amândoi, dar, întru atingerea acestui scop, pe mine mă lasă 
să depun eu însumi grosul strădaniilor, iar alaltăieri, hain la 
inimă cum sunt taţii îndeobşte, a vrut să abuzeze de mine, 
pentru a salva cu făptura mea viaţa unui lup pe jumătate 
mort de foame. De n-aş fi omorât dihania, domnule coleg, 
nu ai fi avut niciodată parte de onoarea de a mă cunoaşte. 
În saecula saeculorum, amen! 

Gură-de-Aur, încă nefamiliarizat cu umorul macabru şi 
latineasca de haimana a acestui specimen, se cam temea de 


derbedeul deşirat, ciufulit şi de râsul prea puţin plăcut, cu 
care îşi însoțea glumele, totuşi ceva îl atrase la acest 
vagabond uns cu toate alifiile şi se lăsă repede convins să 
continue călătoria împreună, căci fie că povestea cu lupul 
omorât fusese o născocire, fie că nu, în doi erau, în orice 
caz, mai puternici şi aveau a se teme de mai puţine vitregii. 
Însă înainte de a purcede mai departe, fratele Victor voia să 
mai vorbească latineşte cu sătenii, cum spunea el, şi se 
încartirui la un biet ţăran. Dar nu se purtă, precum se 
purtase până acum Gură-de-Aur, în toate călătoriile sale, 
când fusese găzduit într-o gospodărie sau într-un sat, ci o 
luă din colibă în colibă, flecări cu fiecare femeie, îşi vâri 
nasul în fiecare grajd şi în fiecare bucătărie şi nu păru a se 
învoi să părăsească nici o bătătură, până ce nu-şi luă de 
peste tot vama şi tributul. Le povesti ţăranilor despre 
războiul din ţara italică şi cântă lângă vatră balada despre 
pătălia de la Pavia, le recomandă bunicuţelor leacuri 
împotriva podagrei şi a căderii măselelor, părea că ştie totul 
şi a fost pretutindeni, între timp îşi burduşi cămaşa 
deasupra curelei, gata să plesnească, cu felii de pâine, cu 
nuci, cu pere primite în dar. Uimit Gură-de-Aur îl privea 
cum îşi duce, neobosit, campania până la capăt, cum 
izbutea ba să sperie oamenii, ba să-i câştige, linguşindu.-i, 
cum se umfla în pene şi cum se lăsa admirat, cum maltrata 
latina şi făcea pe cărturarul, impresionând printr-un limbaj 
pestriţ şi obraznic, de haimana, cum în toiul povestirii sau al 
discursurilor savante, înregistra cu ochi ageri, vigilenţi, 
fiecare chip, fiecare sertar ce se deschidea, fiecare cheie şi 
fiecare jimblă. Văzu, că avea de-a face cu un vagabond 
viclean spălat cu toate apele pământului, un bărbat care 
cunoscuse şi trăise multe, răbdase adesea de foame şi de 
frig şi în lupta încrâncenată pentru viaţa sa, atât de 
sărăcăcioasă şi mereu primejduită, devenise priceput şi 
neobrăzat. Deci aşa deveneau toţi cei care trăiau vreme 
îndelungată pe drumuri. Oare şi el va deveni, cândva, la fel? 
A doua zi porniră mai departe. Gură-de-Aur încerca acum 


pentru prima oară gustul drumeţiei în doi. Umblau de trei 
zile împreună şi Gură-de-Aur găsea mereu câte ceva de 
învăţat de la Victor. Multe lucruri îl învățase pe vagabond în 
decursul anilor obişnuinţa, transformată în instinct, de a 
reduce totul la cele trei nevoi principale ale omului lipsit de 
cămin: asigurarea împotriva primejdiei de moarte, găsirea 
unui adăpost pentru noapte şi procurarea hranei. Să 
recunoască din semnele cele mai puţin vizibile apropierea 
aşezărilor omeneşti şi pe timp de iarnă, şi în toiul nopţii, să 
cerceteze cu de-amănuntul fiecare colţişor de pădure sau 
de câmp, ca să vadă dacă e bun sau nu pentru popas, sau 
pentru un culcuş de noapte, ori să adulmece într-o secundă, 
la intrarea într-o odaie, măsura bunăstării sau a mizeriei în 
care trăieşte proprietarul, precum şi măsura generozităţii, 
curiozităţii ori a fricii sale - toate acestea erau arte în care 
Victor dobândise o adevărată măiestrie. El povesti mai 
tânărului tovarăş de drum multe lucruri pline de 
învăţăminte. Când, odată, Gură-de-Aur îi ripostă zicând că 
lui nu-i vine să se apropie de oameni cu atâta chibzuire 
calculată, şi că, deşi nu cunoştea toate aceste arte, la 
rugămintea lui prietenoasă numai de foarte puţine ori i se 
refuzase dreptul la ospitalitate, lunganul Victor râse şi 
răspunse binevoitor: 

— Ei da, Guriţă-de-Aur, mititelule, s-ar putea ca ţie să-ţi 
izbutească, eşti aşa de tânăr şi frumuşel şi arăţi aşa de 
nevinovat, încât înfăţişarea ta un bilet bun de încartiruire. 
Muierilor le placi, iar bărbaţii cugetă: „Ah, Doamne, ăsta-i 
nevinovat, ăsta nu face rău nimănui.” Dar uite frăţioare, 
omul îmbătrâneşte şi pe mutra de copilandru creşte barbă 
şi se sapă riduri şi pantalonii se găuresc şi pe nesimţite, 
devii un musafir urât şi nedorit, şi în loc de tinereţe şi 
nevinovăție, în ochii tăi nu se mai citeşte decât foame; dacă 
până la ceasul acela omul încă n-a lepădat mila şi n-a 
învăţat câte ceva din lume, e azvârlit fără vorbă multă la 
gunoi şi se pişă câinii pe el. Dar mie mi se pare că tu nici 
aşa nu vei mai colinda prea multă vreme pe drumuri, ai 


mâini prea fine, bucle prea frumoase, o să te aciuieşti iarăşi 
pe undeva unde se trăieşte mai bine, într-un pat cald 
dobândit cu cununie sau într-o mănăstire frumoasă, 
ghiftuită sau într-o odaie de scris, încălzită zdravăn. Chiar şi 
porţi straie atât de frumuşele, încât ai putea fi luat drept un 
tânăr nobil. 

Tot râzând, îşi petrecu mâna peste îmbrăcămintea lui 
Gură-de-Aur şi acesta simţi cum degetele caută şi pipăie 
toate buzunarele şi cusăturile; se feri, gândindu-se la 
ducatul său de aur. Povesti despre şederea lui în casa 
cavalerului şi cum îşi câştigase straiele cele frumoase, cu 
mâzgăleala latinească. Însă Victor voi să ştie de ce părăsise 
în toiul iernii aspre un cuib atât de călduros şi Gură-de-Aur, 
neobişnuit cu minciuna, povesti câte ceva despre fiicele 
cavalerului. Atunci izbucni prima ceartă între cei doi 
camarazi. Victor îl socoti pe Gură-de-Aur un netot fără 
pereche, pentru că-şi luase pur şi simplu catrafusele şi 
lăsase castelul şi fecioarele care sălăşluiau în el, în voia 
bunului Dumnezeu. Greşeala trebuia dreasă, va vedea el 
cum anume. Se vor duce la castel şi bineînţeles că Gură-de- 
Aur nu trebuia să se arate acolo, ci doar să lase totul în 
seama lui. Va avea de întocmit o scrisorică pentru Lydia, aşa 
şi pe dincolo, şi înarmat cu răvaşul, el, Victor, va descinde la 
castel şi, pe rănile Mântuitorului, nu se va întoarce de acolo 
fără atât şi atât, socotind în bani şi în bunuri. Gură-de-Aur 
se împotrivi şi până la urmă deveni violent; refuză să mai 
asculte o vorbă despre asta sau să-i dezvăluie numele 
cavalerului, şi drumul câtre el. 

Când Victor îl văzu atât de mânios, râse din nou şi-şi 
compuse o mină binevoitoare: 

— Ei, zise el, am priceput, nu-ţi răci gura de pomană! Atât 
îţi spun: ai lăsat să ne scape, o pradă zdravănă, băietele, şi 
de fapt, asta nu-i prea frumos, nici colegial din partea ta. 
Dar tu nu le învoieşti, mă rog, doar eşti nobil, vrei să te 
întorci la castelul tău călare şi s-o iei de nevastă pe 
domnişoara! Băiete, cât ţi-e capul de împuiat cu prostii! Ei, 


hai, fie şi aşa, hai să ne vedem de drum mai departe şi să ne 
împăcăm cu degeratul picioarelor. 

Gură-de-Aur rămase până seara supărat şi tăcut, dar cum 
în ziua aceea nu dăduseră peste nici o aşezare şi peste nici 
o urmă de om, îl lăsă pe Victor, nu fără recunoştinţă, să 
caute un loc potrivit pentru adăpostul de noapte, să înalțe o 
apărătoare între două trunchiuri la marginea pădurii şi să 
adune multe crengi de brad, pentru a clădi un culcuş. 
Mâncară pâine şi brânză din buzunarele pline ale lui Victor. 
Gură-de-Aur se ruşină de mânia sa de dinainte, se arătă 
cuviincios şi gata de orice ajutor, îi oferi camaradului, 
pentru noapte, pieptarul său de lână, căzură la învoială, de 
frica fiarelor, să stea de strajă cu schimbul, şi Gură-de-Aur 
preluă prima veghe, în timp ce Victor se culcă pe crengile 
de brad. Gură-de-Aur stătu vreme îndelungată rezemat de 
un trunchi de molid, şi nu se mişcă, pentru a nu-l tulbura pe 
celălalt, care dormea. Apoi începu să se plimbe de colo până 
colo, căci i se făcuse frig. Umblă în sus şi în jos pe o distanţă 
tot mai lungă, văzu cum vârfurile ascuţite ale brazilor 
înţepau cerul palid, ascultă cu solemnitate şi cu oarecare 
spaimă liniştea profundă a nopţii de iarnă, îşi simţi inima 
caldă, vie, bătând solitară în tăcerea glacială ce nu-i dădea 
răspuns şi, întorcându-se încet, auzi respiraţia camaradului 
adormit, îl cuprinse, mai puternic ca oricând, sentimentul 
celui pierdut în lume, care nu a durat între fiinţa lui şi 
marea spaimă ziduri despărţitoare de casă, de castel sau de 
mănăstire, care aleargă, gol şi însingurat, prin lumea 
neînţeleasă, plină de duşmănie, însingurat pe sub stelele 
reci, ironice, printre animalele pitite la pândă, printre 
copacii răbdători, neclintiţi. 

Nu, gândi el, nu va deveni niciodată asemenea lui Victor, 
chiar dacă va rămâne pe drumuri toată viaţa. Nu-şi va 
putea însuşi felul acesta de a se apăra de groază, nici 
furişatul viclean, hoţesc şi nici meşteşugul acesta de a face 
pe măscăriciul zgomotos, obraznic, acest umor macabru, 
limbut, de fanfaron. Poate că bărbatul cel isteţ şi aspru, 


avea dreptate, poate că el. Gură-de-Aur, nu va fi niciodată 
aidoma lui, niciodată pe de-a-ntregul un vagabond iar într-o 
bună zi se va refugia, între nişte ziduri. Cu toate acestea va 
rămâne, dezrădăcinat şi fără de ţintă, niciodată nu se va 
simţi într-adevăr apărat şi în siguranţă mereu, lumea îl va 
înconjura misterios de frumoasă şi misterios de 
tulburătoare, mereu va trebui să pândească, să-şi plece 
urechea la această tăcere, în mijlocul căreia bătaia inimii 
era atât de timidă, de trecătoare. Se vedeau puţine stele, 
nu adia nimic prin văzduh, dar sus, în tării, norii păreau a 
se învălmăşi. 

După o bună bucată de vreme Victor se deşteptă - Gură- 
de-Aur nu se îndurase să-l trezească - şi-l chemă. 

— Vino, strigă el, acum trebuie să dormi tu, altfel mâine nu 
vei fi bun de nimic. 

Gură-de-Aur îi dădu ascultare, se întinse în culcuş şi 
închise ochii. Era destul de obosit dar nu dormi, gândurile îl 
ţineau treaz, şi dincolo de gânduri, un sentiment, pe care 
nu şi-l mărturisea nici sieşi, un sentiment de teamă şi de 
neîncredere faţă de camaradul său. | se părea acum de 
neînțeles cum de i-a putut povesti despre Lydia acestui om 
grosolan, cu un râs atât de gălăgios, acestui farsor şi 
cerşetor obraznic. Era supărat pe celalalt şi pe sine şi, 
îngrijorat, căuta în gând felul şi prilejul cel' mai potrivit 
pentru a se despărţi de el. 

Trebuie să fi aţipit totuşi, căci se sperie şi rămase surprins 
când simţi mâinile lui Victor pipăindu-i atent hainele. Într- 
unui din buzunare avea cuțitul, în celălalt ducatul; dacă le- 
ar fi găsit, Victor le-ar fi furat, negreşit, pe amândouă. Se 
prefăcu adormit, se răsuci pe o parte! şi pe alta, parcă beat 
de somn, îşi mişcă braţele, iar Victor se retrase. Gură-de- 
Aur era foarte pornit. Împotriva lui şi hotări ca a doua zi să 
se despartă de el. 

Când însă, cam după un ceas, Victor se aplecă din nou 
peste el, începând să caute, Gură-de-Aur fu cuprins de o 


mânie rece. Fără a se mişca, deschise ochii şi zise, 
dispreţuitor: 

— Pleacă de-aici, de la mine nu-i rost să furi nimic. Speriat 
de apostrofare, hoţul întinse mâinile şi le încleştă pe gâtul 
lui Gură-de-Aur. Când Gură-de-Aur se apără şi încercă să se 
ridice, celălalt apăsă şi mai tare, şi în acelaşi timp îi puse 
genunchiul în piept. Nemaiputând respira, Gură-de-Aur se 
zbătu şi se zvârcoli violent, şi cum nu izbuti să scape, îl 
străfulgeră spaima de moarte care-i inspiră prezenţă de 
spirit. Îşi vârt mâna în buzunar şi în timp ce celălalt 
continua să-l sugrume, scoase micul cuţit de vânătoare şi 
izbi, brusc şi orbeşte, de câteva ori în cel îngenuncheat 
peste el. După o clipă mâinile lui Victor îl sloboziră, avu din 
nou aer; inspirând adânc şi sălbatic Gură-de-Aur îşi gustă 
viaţa regăsită. Încercă apoi să se ridice, însă camaradul 
deşirat se prăbuşi peste el, moale şi fleşcăit, cu un geamăt 
înfiorător şi sângele lui năpădi faţa lui Gură-de-Aur. Abia 
acum izbuti acesta să se scoale. În lumina cenuşie, 
nocturnă, îl zări pe lungan, zăcând grămadă; atingându-l 
dădu de sânge peste tot. Îi săltă capul, dar acesta căzu la 
loc, moale şi greu, ca un sac. Din piept şi din gât continua 
să-i gâlgâie sângele, viaţa i se scurgea din trup cu oftaturi 
fără rost, din ce în ce mai slabe. 

„lată, am ucis un om”, gândi Gură-de-Aur şi gândul îi 
revenea întruna, pe când, îngenuncheat deasupra mortului, 
îi privea faţa cuprinsă de paloare. „Sfântă Maică a 
Domnului, am ucis”, se auzi vorbind singur. 

Deodată simţi că nu mai e în stare să zăbovească aici. Îşi 
luă cuțitul, îl şterse de pieptarul de lână purtat de celălalt, 
şi împletit de mâinile Lydiei, pentru iubitul ei; vâri cuțitul în 
teaca de lemn şi-l ascunse la loc în buzunar, sări în picioare 
şi o rupse la fugă, cât îl ţinură puterile. 

Moartea vagabondului cel vesel îi apăsa greu sufletul; 
când se crăpă de ziuă, se spălă cu zăpadă, înfiorat de 
sângele pe care-l vărsase şi rătăci de colo până colo, fără 
ţintă, cuprins de groază, încă o zi şi o noapte. Nevoile 


trupului îl dezmeticiră până la urmă şi-i curmară regretele 
şi frica. 

Răzleţit în ţinutul pustiu şi înzăpezit, fără adăpost, fără 
drum, fără hrană şi aproape fără somn, ajunse la mare 
ananghie, foamea îi ţipa în trup asemenea unei fiare, de mai 
multe ori se întinse epuizat, în mijlocul câmpului, închise 
ochii şi se crezu pierdut, nemaidorind nimic, decât să 
doarmă şi să moară în zăpadă. Dar ceva îl îmboldea să se 
scoale de fiecare dată, pornea să meargă deznădăjduit şi 
lacom, pentru a-şi salva viaţa şi chiar pradă celor mai 
cumplite spaime, îl încântă şi-l ameţi puterea şi sălbăticia 
dincolo de orice rațiune a voinţei de a nu muri, puterea 
imensă a instinctului vital. De pe o tufă înzăpezită de 
ienupăr culese, cu mâini vinete de ger, bobiţele stafidite şi 
le mâncă, sfărâmicioase şi amare cum erau, amestecându-le 
cu ace de brad; înghiţi pumni întregi de zăpadă, pentru a-şi 
stinge setea. Cu respiraţia tăiată, suflând în mâinile 
înţepenite, şezu pe o movilă şi-şi îngădui un scurt răgaz de 
odihnă, pândi lacom în toate direcţiile, dar nu se vedea 
nimic decât câmp sterp şi pădure, nicăieri o urmă de fum. 
Peste capul său, trecură în zbor, nişte ciori, privi mânios în 
urma lor. Nu, nu se vor ospăta din trupul lui, nu câtă vreme 
mai avea o picătură de vlagă în picioare, o scânteie de 
căldură în sânge. Se ridică şi porni din nou în ne- 
cruţătoarea cursă împotriva morţii. Mergea şi mergea, iar 
în febra epuizării şi a ultimului efort, gânduri ciudate 
puneau stăpânire pe el, purta discuţii smintite, de unul 
singur, ba pe tăcute, ba cu glas tare. Vorbea cu Victor, cu 
cel înjunghiat, vorbea cu el brutal şi ironic: 

— Ei, viclene, cum îţi merge? îţi râde luna-n maţe, 
haimana, îţi rod vulpile urechile? Zici că ai omorât un lup? 
L-ai muşcat de beregată sau i-ai smuls coada, hai? Ai vrut 
să-mi furi ducatul, nesătulule! Numai că Guriţă-de-Aur, 
mititelul te-a prins, aşa-i bătrâne, şi te-a cam gâdilat pe la 
coaste! Şi doar aveai desagile pline cu pâine şi cu cârnaţi şi 
cu brânză, porcule, sac fără fund ce eşti! 


Împroşca şi urla de unul singur asemenea vorbe de ocară, 
îl suduia pe mort, se îmbăta de biruinţa asupra lui, îl lua în 
râs, pentru că se lăsase răpus, tâmpitul, prostovanul, 
lăudărosul! 

După aceea însă, gândurile şi vorbele sale nu mai fură 
adresate lui Victor. Acum o vedea pe Julie, pe mica şi 
frumoasa Julie, aşa cum îl părăsise în noaptea aceea; o 
striga, cu alintări, cu gingăşii neruşinate, nebuneşti, încerca 
s-o seducă, s-o ademenească, s-o hotărască să-şi scoată 
cămăşuţa şi să călătorească împreună cu el prin ceruri, cu 
un ceas înainte de moarte, cu o secundă înainte de jalnicul 
său sfârşit. Implorându-i şi provocându-i, grăi sânilor ei 
mititei, pietroşi, picioarelor, părului blond şi creţ de la 
subţioara ei. 

Şi iarăşi în vreme ce umbla împleticindu-se, cu 
încheieturile înţepenite, peste buruienile câmpului, 
acoperite de zăpadă şi îngheţate, beat de durere, cu un 
sentiment de triumf inspirat de lăcomia de viaţă ce ardea în 
el ca o vâlvătaie, începu să şoptească; dar acum cel cu care 
vorbea era Narcis, lui îi împărtăşea noile sale descoperiri, 
înţelepciuni şi glume. 

— 'Ţi-e frică, Narcis, îi vorbi, ţi-e groază, ai observat oare 
ceva? Da, stimate prietene, lumea e plină de moarte, plină 
de moarte, stă cocoţată pe fiecare gard, după fiecare copac 
şi nu foloseşte la nimic că înălţaţi ziduri şi dormitoare şi 
capele şi biserici, ea se zgâieşte la voi prin ferestre, râde, vă 
cunoaşte pe fiecare dintre voi fără greş, în miez de noapte o 
auziţi cum râde de sub geamul vostru şi vă strigă pe nume. 
Cântaţi-vă psalmii şi, aprindeţi frumos lumânări pe altar şi 
rugaţi-vă la vecernii şi la utrenii şi strângeţi buruieni pentru 
laborator şi cărţi pentru bibliotecă! Posteşti, prietene? Te 
lipseşti de somn? O să te ajute ea, cumătră, o să te facă să 
te lipseşti de toate, numai ciolanele o să ţi le lase. Fugi, 
scumpule, fugi repede, aici pe câmp se aţine dumneaei, fugi 
şi ţine-ţi bine ciolanele laolaltă, că vor să se împrăştie, n-o 
să le mai avem multă vreme. Ah, bietele noastre ciolane, ah, 


biata noastră gură şi bietul nostru pântec, ah, biata noastră 
fărâmă de creier de sub ţeasta asta tare! Totul vrea să se 
risipească, vrea să se ducă naibii, pe copaci şed ciorile, popi 
în sutane negre. 

De mult nu mai ştia cel rătăcit încotro se duce, unde se 
află, ce spune, dacă e culcat sau mai e în picioare. Cădea 
peste tufişuri, se lovea de copaci, se prindea, în cădere, de 
zăpadă sau de spini. Dar instinctul său era viguros, îl 
smulgea mereu din loc, îl mâna mereu mai departe în goana 
lui oarbă. Când se prăbugşi pentru ultima oară şi rămase 
zăcând pe jos, se găsea în acelaşi sătuc, unde, cu câteva zile 
mai înainte, îl întâlnise pe Victor, şi unde ţinuse, timp de o 
noapte, facla de brad deasupra femeii ce năştea. Acolo 
rămase întins pe pământ, iar oamenii veniră, alergând, şi se 
strânseră în jurul lui, şi-şi dădură cu părerea, dar el nu mai 
auzea nimic. 'Ţăranca, a cărei dragoste o gustase atunci, îl 
recunoscu şi se sperie de înfăţişarea lui, i se făcu milă de el, 
îl lăsă pe bărbatul ei s-o ocărască şi-l târi pe cel pe jumătate 
mort în grajd. 

Nu dură mult până ce Gură-de-Aur se putu ridica din nou 
în picioare şi fu în stare să-şi continue drumul. Căldura 
grajdului somnul şi laptele de capră, pe care femeia i-l 
dăduse de băut, îl tămăduiră şi-i redară puterile; relele prin 
care trecuse de curând, alunecaseră în urmă, undeva foarte 
departe, de parcă s-ar fi scurs multă vreme de când le 
trăise. Marşul cu Victor, noaptea geroasă, de spaimă, din 
pădure, sub brazii aceia, încleştarea înfiorătoare de pe 
culcuş, moartea îngrozitoare a camaradului, zilele şi nopţile 
de ger, de foame şi rătăcire, toate ţineau de trecut, le uitase 
aproape; dar nu erau totuşi uitate, ci numai biruite, numai 
rămase în urmă. Ceva stăruia însă, ceva imposibil de 
exprimat în cuvinte, ceva totodată, de spaimă şi de preţ, 
ceva scufundat şi, totuşi, pentru totdeauna prezent, o 
experienţă, un gust anume pe limbă, un inel în jurul inimii. 
În numai doi ani deşertase până la fund cupa plăcerilor şi 
suferințelor vieţii fără de căpătâi: singurătatea, libertatea, 


pânda pădurii şi a fiarelor, dragostea necredincioasă, 
hoinară, ananghia cumplită, de moarte. Zile întregi fusese 
musafir în câmpia văratică, zile şi săptămâni în pădure, zile 
în zăpadă, zile în spaima şi în vecinătatea morţii şi din toate 
prin câte trecuse, lucrul cel mai covârşitor şi mai ciudat 
fusese felul cum se apărase de moarte, faptul că se ştia mic 
şi prăpădit şi ameninţat, şi totuşi, în această ultimă luptă, 
deznădăjduită, cu moartea, simţise în sine această putere, 
superbă, teribilă, această încăpățânare a vieţii. Asta stăruia 
în el ca un ecou, asta-i rămăsese înscris în inimă, asemenea 
gesturilor şi chipurilor voluptăţii, care semănau atât de bine 
cu ale naşterii şi ale morţii. Cum strigase, deunăzi, femeia 
în chinurile facerii şi cum îşi schimonosise faţa, şi cum se 
prăbuşise, deunăzi, tovarăşul lui de drum, Victor, iar 
sângele lui cursese atât de repede şi de tăcut! Oh, şi el 
însuşi cum simţise, în zilele lui de foame, cum îl pândeşte 
moartea din toate părţile, cât îl duruse foamea, şi ce frig îi 
fusese, ce frig! Şi cum luptase, cum îi dăduse morţii peste 
nas, cu ce spaimă şi cu ce voluptate crâncenă se apărase! 
Acum i se părea că pe lângă cele ce i se întâmplaseră nici 
nu ar mai fi multe de aflat în viaţă. Poate cu Narcis ar fi 
putut vorbi despre toate acestea, cu nimeni altcineva. 

Când Gură-de-Aur îşi reveni pentru prima oară, de-a 
binelea, pe culcuşul de paie din grajd, nu-şi mai găsi în 
buzunar ducatul. Să-l fi pierdut în timpul marşului 
îngrozitor, când umblase împleticindu-se, pe jumătate 
inconştient, în ultima zi de foame? Rămase multă vreme pe 
gânduri, căutând răspuns Ia întrebare. Ducatul îi fusese 
drag, n-ar fi vrut să-l piardă. Ce-i drept, banii nu însemnau 
mare lucru pentru el, abia le cunoştea valoarea. Dar 
această monedă de aur îi devenise importantă din două 
motive. Era singurul dar ce-i mai rămăsese de la Lydia, căci 
pieptarul de lână zăcea în pădure, cu Victor, îmbibat de 
sângele acestuia. Şi apoi, mai presus de toate, din pricină 
că nu voise să rabde înstrăinarea monezii de aur, de aceea 
se apărase de Victor, şi fusese silit să-l ucidă. Dacă ducatul 


era acum pierdut, toate întâmplările din noaptea aceea de 
groază rămâneau fără rost şi fără valoare. După ce stătuse 
multă vreme pe gânduri, se destăinui şi ţărăncii. 

— Christine, îi şopti el, am avut o monedă de aur în 
buzunar şi acum n-o mai am. 

— Ai şi băgat de seamă? zise ea cu un zâmbet deosebit de 
drăgăstos, dar totodată şiret şi hazliu care-l încântă într- 
atât, încât în ciuda slăbiciunii sale, o cuprinse în braţe. 

— Ce băiat ciudat eşti tu, zise ea cu gingăşie, atât de 
înţelept şi de delicat şi totodată atât de prost! Căci cine 
aleargă prin lume cu un ducat în buzunar la vedere? O, 
băiat copilăros ce eşti, prostuţ şi dulce! Moneda ta de aur 
am găsit-o eu, încă de pe când te-am culcat aici, în paie. 

— Aşa? Şi unde-i acuma? 

— Caut-o, râse ea şi-l lăsă, într-adevăr, să o caute 
îndelung, până ce-i arătă, pe tunică, locul cu pricina, în care 
o prinsese cu o cusătură solidă. 

Mai adăugă o mulţime de sfaturi bune, materne, pe care 
Gură-de-Aur le dădu repede uitării, dar serviciul pe care i-l 
făcuse, din dragoste, şi râsul acela şiret şi binevoitor de pe 
chipul ei de ţărancă, nu-l uită niciodată. Se strădui a-i arăta 
câtă recunoştinţă îi poartă, şi când, peste puţin, se simţi din 
nou în stare de drum şi voi să pornească mai departe, ea îl 
ţinu pe loc, căci în zilele acestea se schimba luna şi era 
sigură că vremea se va mai îmblânzi. Şi aşa se şi întâmplă. 
Când porni mai departe, zăpada părea cenuşie şi bolnavă, şi 
văzduhul era greu de umezeală, iar sus, în tării se auzea 
geamătul vântului, care prevestea dezgheţul. 

CAPITOLUL X. 

Din nou gheaţa se scurgea pe râuri în jos, din nou sub 
frunzişul putred mirosea a violete, din nou Gură-de-Aur 
umbla prin anotimpurile pestriţe, sorbea cu ochi nesăţioşi 
pădurile, munţii şi norii, hoinărea de la o ogradă la alta, de 
la un sat la altul, de la o femeie la alta, şedea uneori, în 
răcoarea serii, trist şi cu inima îndurerată, sub câte o 
fereastră dincolo de care ardea lumina, iar din 


răsfrângerea ei roşietică radia spre el, splendidă şi de 
neatins, imaginea a tot ce putea însemna pe pământ 
fericire, cămin şi pace. Toate reveneau iarăşi şi iarăşi, toate 
câte crezuse a le cunoaşte atât de bine, toate reveneau şi 
păreau, totuşi, de fiecare dată altminteri: colindatul 
îndelung peste câmpuri şi lunci sau pe drumuri pietroase, 
somnul văratic din pădure, hoinăreala prin sate, în urma 
şirurilor de fete tinere care se întorceau acasă, mână în 
mână, de la zvântatul finului sau de la culesul hameiului, 
primul fior al toamnei, primele geruri tăioase - toate 
reveneau, o dată, de două ori, banda pestriță a imaginilor 
se depăna nesfârşită în faţa ochilor săi. 

Nu puţine ploi şi nu puţine zăpezi apucase Gură-de-Aur pe 
drumuri, până când, într-o bună zi, străbătând o pădure 
luminoasă de fag, care începuse a înmuguri verde-deschis 
urcă o coastă şi, de sus, de pe creasta muntelui, zări, 
desfăşurându-se în faţa sa, un peisaj nou, care îi încântă 
ochii şi stârni în inima lui un val de presimţiri, de doruri şi 
de nădejdi. De zile întregi ştia că se apropie de acest ţinut şi 
îl aşteptase, dar faptul că-l vedea izbuti totuşi să-l surprindă 
la acest ceas de amiază, şi ceea ce ochii săi percepură, la 
prima întâlnire, îi confirmă şi-i întări aşteptările. Printre 
trunchiurile cenuşii şi printre crengile ce se legănau 
molcom, văzu o vale colorată în brun şi verde, în mijlocul 
căreia licărea, albastru-sticlos, un râu lat. Îşi dădu seama că 
începând de acum se va isprăvi şi pentru o bucată de vreme 
cu umblatul peste mirişti, fără drumuri, prin câmpii 
sălbatice, prin păduri şi singurătăţi în care numai arareori 
putea poposi în câte o gospodărie sau în vreun sătuc 
nevoiaş. Aici, în vale, curgea râul, şi de-a lungul râului se 
întindea unul din cele mai frumoase şi mai vestite drumuri 
ale imperiului, aici se aşternea până în zare un ţinut bogat, 
îndestulat, pe aici treceau plute şi bărci, iar drumul ducea 
spre sate frumoase, spre castele, mănăstiri şi oraşe bogate 
şi cine voia putea hălădui pe drumul acesta zile şi 
săptămâni în şir, fără grijă că s-ar putea înfunda brusc, 


asemenea unui şleau mizer de ţară, undeva în desişul unei 
păduri sau în umezeala unei mocirle. Îl aştepta ceva nou şi 
Gură-de-Aur se bucură. 

În seara aceleiaşi zile, se şi afla într-un sat frumos aşezat 
pe şoseaua lată, între râu şi roşcatele coaste cu vii, un sat 
unde casele cu fronton, aveau grinzile aparente, vopsite 
vesel în roşu; se vedeau porţi cu intrări boltite şi străduţe 
tăiate în trepte de piatră, dintr-o fierărie se revărsa pe uliţă 
lumina roşie a focului şi bătăile sonore ale nicovalei. Plin de 
curiozitate hoinări cel proaspăt sosit, prin toate ulițele şi 
ungherele, adulmecă izul de butoi şi de vin, ce izvora din 
gurile de pivniţă, iar la malul râului mirosul proaspăt de apă 
şi de peşte; se uită la casa Domnului şi cercetă cimitirul, şi 
nu uită să-şi ochească o şură potrivită, în care la nevoie se 
putea aciui preţ de o noapte. Dar înainte de asta, voia să-şi 
încerce norocul la casa parohului cerând ceva de-ale gurii. 
Dădu peste un preot gras, cu faţa stacojie, care-l interogă şi 
căruia îi relată povestea vieţii sale, trecând unele pasaje 
sub tăcere şi adăugând altele, născocite; în urma acestei 
povestiri fu primit cu prietenie şi nevoit să petreacă seara 
în prelungi discuţii cu sfinţia-sa, dar ospătat cu mâncări 
alese şi vin. A doua zi porni mai departe, de-a lungul şoselei, 
care urma cursul râului. Văzu trecând plute şi bărci 
împovărate, lăsă în urmă căruţe, câte una îl duse chiar o 
bucată de drum; zilele de primăvară goniră una după alta 
repede şi supraîncărcate de imagini, sate şi orăşele îl 
găzduiau, femei îi zâmbeau de după gardurile grădinilor 
sau îngenuncheau în ţărâna brună, în care sădeau răsaduri, 
fete cântau pe ulițele satelor, la ceasul înserării. 

Într-o moară, o slujnică tânără îi plăcu atât de mult, încât 
rămase două zile încheiate în împrejurimi şi-i dădu târcoale; 
ea râse şi stătu cu plăcere la flecăreală cu el, lui i se păru că 
mai mult ca orice i-ar surâde să devină ajutor de morar şi să 
rămână pentru totdeauna aici. Şezu cu pescarii, ajută 
cărăuşilor să dea nutreţ cailor şi să-i ţesale, primi în schimb 
pâine şi carne şi putu să-şi continue călătoria cu ei. Îi prii, 


după îndelungata lui singurătate, această lume de drumeţi 
prietenoşi, după atâta vreme petrecută numai cu gândurile 
lui, veselia laolaltă cu oameni vorbăreţi şi voioşi după 
nesfârşitele posturi, îndestularea cotidiană cu mâncare 
îmbelşugată, bucuros se lăsă dus de valul acesta zglobiu 
care-l săltă şi-l purtă mai departe; şi cu cât se apropia de 
oraşul de reşedinţă al episcopiei, cu atât şoseaua devenea 
mai aglomerată şi mai veselă. 

Într-un sat, cum tocmai se însera, se duse să se plimbe de- 
a lungul apei, sub nişte copaci cu coroane falnice. Râul 
curgea puternic şi liniştit, şuvoiul murmura şi ofta sub 
rădăcinile arborilor, de după un deal răsărea luna, 
azvârlind scânteieri peste râu şi umbre sub arbori. Întâlni 
acolo o fată care şedea şi plângea, se certase cu iubitul ei, 
el plecase şi o lăsase singură. Gură-de-Aur se aşeză lângă 
ea şi-i ascultă jelania, îi mângâie mâna, îi povesti despre 
pădure şi despre căprioare, o împacă, o făcu să râdă puţin 
şi ea îi îngădui o sărutare. Dar atunci apăru, iubitul fetei 
pornit în căutarea ei; se potolise şi regretase cearta. Când îl 
găsi pe Gură-de-Aur, şezând lângă ea, se azvârli asupra lui 
şi-l izbi cu pumnii; Gură-de-Aur izbuti cu oarecare trudă să 
se apere, până la urmă reuşi totuşi să se descotorosească 
de el, flăcăul fugi, ocărind, spre sat, fata se mistuise de 
mult. Dar Gură-de-Aur, neîncrezător în această pace 
nestatornică, îşi părăsi culcuşul pregătit şi merse mai 
departe, preţ de-o jumătate de noapte la lumina lunii, 
străbătând o lume tăcută, argintată, mulţumit foarte, 
încântat de picioarele lui zdravene, nu se opri până ce roua 
nu-i spălă colbul alb de pe încălțări, apoi, obosit, dintr-o 
dată se culcă sub cel mai apropiat copac şi adormi. Se 
făcuse de mult ziuă când îl trezi un gâdilat pe obraz, beat 
de somn căută să izgonească, dând din mână, presupusa 
gâză, adormi la loc şi în curând fu din nou trezit de acelaşi 
gâdilat; în faţa lui stătea o ţărăncuţă, care - în vreme ce-l 
privea - îl gâdila cu vârful unei nuieluşe de salcie. Se ridică, 
împleticindu-se, îşi dădură bineţe zâmbindu-şi unul altuia, 


iar ea îl conduse într-un şopron, unde chipurile se dormea 
mai bine. Dormiră un timp acolo, împreună, apoi ea plecă în 
fugă şi reveni cu o căldare mică, plină cu lapte cald, 
proaspăt muls. Dărui fetei o bentiţă albastră de prins părul, 
pe care nu de mult o găsise în uliţă şi pe care o pusese bine 
şi apoi, înainte ca el s-o pornească mai departe, se mai 
sărutară o dată. Se numea Franziska şi lui Gură-de-Aur îi 
păru rău că trebuia s-o părăsească. 

În seara aceleiaşi zile găsi adăpost într-o mănăstire, 
dimineaţa luă parte la misă; o mie de amintiri îi unduiră 
miraculos în inimă, aerul de sub bolți, pietros şi rece, 
sunetul sandalelor pe dalele de piatră ale coridoarelor îl 
mişcară, trezindu-i o emoție parcă de acasă. După ce misa 
se isprăvi şi în biserica mănăstirii se lăsă liniştea, Gură-de- 
Aur rămase îngenuncheat; inima lui era tulburată într-un 
fel ciudat, noaptea trecută visase multe. Simţea dorinţa de 
a se elibera într-un fel de propriul său trecut, de a-şi 
schimba oarecum viaţa, nu ştia nici el de ce, poate că îl 
tulbura numai amintirea anilor de la Mariabronn şi a 
tinereţii sale pioase. Se simţea îndemnat să se confeseze şi 
să se primenească, avea de mărturisit multe păcate 
mărunte, multe vicii neînsemnate, dar mai greu decât orice 
îl apăsa moartea lui Victor, care se prăpădise de mâna lui. 
Găsi un preot, i se spovedi, îi povesti una şi alta, îndeosebi 
loviturile de cuţit în gâtul şi în spatele bietului Victor. O, de 
cât timp nu se mai mărturisise! Numărul şi greutatea 
păcatelor sale i se părură covârşitoare, ar fi fost gata să 
ispăşească pentru ele, luând asupră-i un canon greu. Dar 
părintele confesor părea a cunoaşte viaţa celor hoinari, nu 
se îngrozi, îl ascultă calm, îl dojeni şi-l avertiză, cu 
seriozitate şi simpatie, fără a se gândi să-l afurisească. 

Gură-de-Aur se ridică uşurat, îşi rosti rugăciunile în faţa 
altarului, după cum îl îndemnase părintele şi era gata să 
părăsească biserica, dar în acea clipă o rază de soare 
pătrunse printr-o fereastră, privirea lui o urmări şi atunci 
zări, într-o capelă laterală, o statuie care parcă îi grăia şi-l 


atrăgea atât de intens, încât se întoarse spre ea cu ochi de 
îndrăgostit şi o privi, cu adâncă evlavie, profund mişcat. Era 
o Maică a Domnului, lucrată din lemn, nespus de gingaşă, 
care stătea uşor plecată şi felul cum mantia albastră îi 
cădea de pe umerii înguşti, cum întindea mâna gingaşă, de 
fată, cum priveau ochii ei mai sus de gura îndurerată, cum i 
se arcuia fruntea superbă, toate acestea erau atât de vii, de 
frumoase, de profunde şi de însufleţite, cum - i se păru - nu 
mai văzuse niciodată. Nu se sătura să privească aceste 
buze, această curbură delicată, dulce a gâtului. 1 se părea 
că vede ceva ce mai întâlnise de nenumărate ori în visele şi 
presimţirile lui, ceva după care tânjise adesea. În câteva 
rânduri dădu să plece, dar de fiecare dată ceva îl atrăgea 
îndărăt. 

Când, în sfârşit, voi totuşi să pornească, îl descoperi pe 
părintele căruia i se mărturisise adineauri, stând în spatele 
său. 

— "Ţi se pare frumoasă? întrebă acesta, prietenos. 

— Nespus de frumoasă, zise Gură-de-Aur. 

— Mulţi spun la fel, răspunse preotul. lar alţii dimpotrivă 
spun că n-ar fi o adevărată Maică a Domnului, că ar fi prea 
de modă nouă, prea lumească, şi totul de la exagerat şi 
neadevărat. Mulţi se contrazic pe seama ei. Va să zică ţie-ţi 
place, îmi pare bine. Se află abia de un an aici în biserică, a 
donat-o un binefăcător al casei noastre. E cioplită de 
meşterul Niklaus. 

— Meşterul Niklaus? Cine-i meşterul Niklaus, unde stă? Îl 
cunoaşteţi? O, vă rog, spuneţi-mi ceva despre el! Cel ce-i în 
stare să creeze asemenea lucru trebuie să fie un om 
minunat şi binecuvântat. 

— Nu ştiu multe despre el. Este un sculptor în lemn din 
oraşul de reşedinţă al episcopului nostru, cale de o zi de 
aici, şi ca artist, se bucură de mare faimă. De obicei artiştii 
nu sunt chiar nişte sfinţi şi probabil că nici el nu este, dar 
fără îndoială un bărbat de talent, un spirit ales. L-am văzut 
de câteva ori. 


— Oh, l-aţi văzut! Cum arată? 

— Fiule, pari cu totul vrăjit de el. Ei bine, caută-l şi du-i 
salutări din partea lui pater Bonifazius. 

Gură-de-Aur mulţumi în cuvinte deosebit de însufleţite. 
Părintele plecă zâmbind, el însă zăbovi încă multă vreme în 
dreptul acestei statui misterioase al cărei piept părea că 
respiră şi pe a cărei faţă păreau să trăiască laolaltă atâta 
durere şi atâta dulceaţă, încât i se încleşta inima. 

leşi din biserică schimbat, paşii îl purtară printr-o lume cu 
desăvârşire nouă. Din clipele acelea, trăite în faţa statuii 
sfinte, de lemn, Gură-de-Aur intrase în stăpânirea a ceva ce 
el însuşi nu mai avusese niciodată, şi care la alţii, îi stârnise 
de atâtea ori zâmbetul sau invidia: un scop! Avea un scop şi 
poate că va izbuti să-l atingă şi poate că astfel întreaga sa 
viaţă neînchegată, va dobândi sens şi valoare. Cu bucurie şi 
cu teamă simţea cum îl străbate acest sentiment nou, şi-i 
înaripează paşii. Şoseaua frumoasă, veselă, pe care umbla, 
nu mai era ce fusese ieri, un prilej permanent de 
sărbătoare câmpenească şi un loc unde era o plăcere să 
zăboveşti astăzi, nu mai era decât un simplu drum, era 
drumul spre oraş, drumul spre meşter. Zori, nerăbdător. 
Ajunse încă înainte de a se însera, văzu turnurile răsărind 
de după ziduri, deasupra porţii zări blazoane dăltuite şi 
steme pictate, păşi înăuntru cu inima palpitând şi abia luă 
în seamă hărmălaia şi înghesuiala voioasă de pe străzi, 
cavalerii care treceau călare, căruțele şi trăsurile. Nici 
cavalerii, nici căruțele, nici oraşul şi nici episcopul nu aveau 
vreo însemnătate pentru el. Întrebă pe primul om pe care-l 
întâlni la poartă unde locuieşte meşterul Niklaus şi rămase 
profund dezamăgit că acela nu ştia nimic despre sculptor. 

Ajunse într-o piaţă cu case mari, multe dintre ele erau 
împodobite cu picturi sau cu statui. Deasupra intrării unei 
case stătea, mare şi strălucitor, chipul sculptat al unui 
lăncier, colorat în tonuri extrem de vii. Nu era atât de 
frumos, ca statuia din biserica mânăstirii, dar felul anume 
cum stătea, şi-şi arăta pulpa şi înţepa cu barba către lume, 


îl făcu pe Gură-de-Aur să gândească totuşi, că putea să fi 
fost făurit de acelaşi meşter. Intră în casă, bătu la uşi, urcă 
trepte, dădu până la urmă peste un domn îmbrăcat cu un 
halat de catifea împodobit cu blană, şi-l întrebă, unde l-ar 
putea afla pe meşterul Niklaus. Ce vrea de la dânsul, 
întrebă domnul şi Gură-de-Aur trebui să facă un efort ca să 
se stăpânească, şi să se mărginească a-i spune doar că are 
de transmis un mesaj. Domnul îi indică numele străzii în 
care locuia meşterul, şi până ce Gură-de-Aur, tot întrebând, 
găsi drumul până acolo, se făcuse noapte. Puțin cam 
speriat, dar totuşi foarte fericit stătea acum în faţa casei 
meşterului, cu privirea ridicată spre ferestre, gata să dea 
buzna. Dar luă aminte că era târziu, că arăta năduşit şi 
colbuit de marşul de peste zi, aşa încât se stăpâni şi aşteptă. 
Rămase vreme îndelungată în faţa casei. Văzu o fereastră 
luminându-se, şi tocmai când se-ntoarse să plece zări, 
apropiindu-se de geam, silueta unei fete blonde, foarte 
frumoase, prin părul căreia se scurgea, venind din spate, 
licărul blând al unei candele. 

Dimineaţa următoare, după ce oraşul se deşteptă şi 
hărmălaia reîncepu, Gură-de-Aur se spălă pe faţă şi pe 
mâini, la mănăstirea unde dormise peste noapte îşi curăţă 
hainele şi încălţările de praf, apoi căută iarăşi drumul spre 
strada aceea, şi bătu în poartă. Apăru o servitoare care nu 
prea voi să-l conducă la meşter, însă el reuşi s-o îmbuneze, 
aşa că până la urmă bătrâna îl conduse, totuşi, înăuntru. 
Meşterul se afla într-o sală mică, ce-i slujea de atelier, purta 
un şorţ de lucru, era un bărbat înalt, bărbos, Gură-de-Aur i- 
ar fi dat patruzeci sau cincizeci de ani. Îl privi pe străin cu 
nişte ochi albaştri, tăioşi, şi-l întrebă scurt ce doreşte. Gură- 
de-Aur îi transmise salutul lui pater Bonifazius. 

— Altceva, nimic? 

— Meştere, zise Gură-de-Aur cu respiraţia tăiată, acolo, la 
mănăstire, am văzut acea Maică a Domnului, cioplită de 
dumneavoastră. Ah, nu vă uitaţi atât de neprietenos la 
mine, numai dragostea şi admiraţia mă aduc la 


dumneavoastră. Nu sunt fricos, am hoinărit multă vreme şi 
cunosc gustul pădurii şi al zăpezii, şi al foamei; nu există om 
de care m-aş teme. Dar de dumneavoastră mă tem. Oh, am 
o singură, o mare dorinţă, de care inima mi-e atât de 
încărcată, încât mă doare. 

— Şi anume care dorinţă? 

— Aş vrea să vă devin ucenic şi să învăţ la dumneavoastră. 

— Nu eşti singurul om care nutreşte această dorinţă, 
tinere. Însă mie ucenicii nu-mi plac, iar două calfe am. Dar 
de unde vii şi cine-ţi sunt părinţii? 

— Nu am părinţi, şi vin de nicăieri. Am fost şcolar într-o 
mănăstire, unde am învăţat latina şi greaca, apoi am fugit, 
ani de zile am fost tot pe drumuri, până astăzi. 

— Şi de ce crezi că ar trebui să devii sculptor? Ţi-ai 
încercat vreodată mâna? Ai desene? 

— Am făcut multe desene, însă nu le mai am. De ce anume 
aş vrea să învăţ această artă, cred că vi-o pot spune. Mi-au 
trecut prin cap multe gânduri, am văzut nenumărate feţe şi 
trupuri şi am cugetat asupra lor, iar unele din aceste 
gânduri m-au chinuit neîncetat şi nu m-au lăsat în pace. Am 
observat cum într-o făptură se repetă mereu o anume 
formă, o anume linie, cum o frunte corespunde unui 
genunchi, un umăr unui şold şi cum în miezul lor cel mai 
adânc, toate sunt una cu fiinţa şi cu firea omului care are un 
asemenea genunchi, un asemenea umăr sau o asemenea 
frunte. Şi am mai observat, asta am văzut-o într-o noapte în 
care a trebuit să ajut unei femei care năştea: că cea mai 
mare durere şi cea mai mare voluptate au o expresie foarte 
asemănătoare. 

Meşterul îl privi pătrunzător pe străin: 

— Îţi dai seama ce-mi spui? 

— Da, meştere, aşa este. Ilocmai asta a fost, spre cea mai 
mare încântare şi uimire a mea, ceea ce am găsit exprimat 
în Maica Domnului sculptată de dumneavoastră, şi de asta 
am şi venit. Oh, atâta suferinţă pe faţa aceea frumoasă, 
sublimă, şi în acelaşi timp parcă toată suferinţa a devenit 


numai fericire, numai zâmbet. Când am văzut asta, am fost 
ca fulgerat de un foc, toate gândurile şi visele mele de 
atâţia ani au părut să se confirme şi deodată n-au mai fost 
de prisos şi pe loc am ştiut ce am de făcut şi încotro să mă 
îndrept. Iubite meştere Niklaus, vă rog din inimă, îngăduiţi- 
mi să învăţ la dumneavoastră! 

Niklaus ascultase cu atenţie, fără ca chipul lui să devină 
mai prietenos. 

— Tinere, zise el, ştii să vorbeşti uimitor de frumos despre 
artă şi mă miră, de asemenea, că la anii tăi, ai atâtea de 
spus despre voluptate şi despre suferinţă. Ar fi o plăcere 
pentru mine să stăm de vorbă despre toate acestea, într-o 
seară, la o cupă de vin. Dar uită-te: a sta de vorbă 
împreună, a schimba cuvinte plăcute şi înțelepte, nu este 
acelaşi lucru cu a trăi şi a munci câţiva ani împreună. Aici e 
un atelier şi se lucrează, nu se flecăreşte, şi aici nu are preţ 
ce i-a trecut prin cap cuiva şi ce ştie să spună, ci numai şi 
numai ce poate plămădi cu mâinile sale. Pari a avea intenţii 
serioase, de aceea nu vreau să te trimit îndată de unde ai 
venit. Să vedem dacă ştii să faci ceva. Ai modelat vreodată 
un chip în lut sau în ceară? 

Gură-de-Aur se gândi imediat la visul avut cândva, cu 
multă vreme în urmă, în care modelase mici figuri de lut ce 
înviaseră şi deveniseră uriaşe. Dar trecu întâmplarea sub 
tăcere şi răspunse că n-a încercat încă niciodată asemenea 
lucruri. 

— Bine. Atunci vei desena ceva. Acolo-i o masă, vezi, cu 
hârtie şi cărbune. Aşează-te şi desenează, nu te grăbi, poţi 
rămâne până la prânz sau chiar până deseară. Poate atunci 
îmi voi da seama dacă eşti sau nu bun de ceva. Aşa, şi acum 
am vorbit destul, eu trebuie să mă apuc de lucrul meu; 
apucă-te şi tu de-altău. 

Gură-de-Aur se aşeză pe scaunul pe care i-l indicase 
Niklaus, la masa de desen. Nu se grăbi cu lucrarea, întâi 
stătu şi aşteptă liniştit, asemenea unui şcolar intimidat, 
uitându-se cu nesaţ, curios şi plin de dragoste spre celălalt 


capăt al sălii, la meşterul care-i întors pe jumătate cu 
spatele îşi continua lucrul la o statuie mică, de lut. Privea cu 
atenţie la acest bărbat, în al cărui cap sever, uşor încărunţit 
şi în ale cărui mâini de meşteşugar, aspre dar nobile şi 
însufleţite, sălăşluiau splendide puteri de vrăjitor. Arăta 
altfel decât şi-l închipuise Gură-de-Aur: mai bătrân, mai 
modest, mai lucid, mult mai puţin strălucitor şi cuceritor, şi 
defel fericit. Tăişul necruţător al privirii sale scormonitoare 
era acum aţintit asupra lucrului, astfel că ferit de ochii lui, 
Gură-de-Aur cercetă cu grijă înfăţişarea meşterului în 
ansamblul ei. „Omul acesta, gândi el, ar fi putut deveni la fel 
de bine un cărturar, un cercetător tăcut, sever, care şi-ar fi 
închinat viaţa unei opere, începută înaintea lui, de un şir 
întreg de antecesori şi pe care, odată, va trebui la rându-i 
să o lase moştenire urmaşilor, o operă tenace, de lungă 
durată, ce nu se isprăveşte nicicând, şi care adună în sine 
munca şi abnegaţia multor generaţii.” Acestea toate le citea 
observatorul, privind capul meşterului; erau înscrise acolo 
multă răbdare, multă învăţătură dobândită şi cugetare, 
multă modestie şi cunoaştere a valorii îndoielnice a oricărei 
munci omeneşti, dar şi credinţă în propria lui misiune. Altul 
era limbajul mâinilor sale, ele contraziceau chipul. Mâinile 
acestea apucau cu degete sigure dar şi foarte sensibile lutul 
pe care-l modelau, atingeau lutul ca mâinile unui amant pe 
iubita ce i se dăruise în întregime: îndrăgostite, pline de 
tremurul fin al simţirii, doritoare, dar fără să deosebească 
între a lua şi a da, voluptuoase şi pioase în acelaşi timp, 
sigure şi măiestre, ca înţelepţite de o străveche, profundă 
cunoaştere. Gură-de-Aur urmărea încântat şi plin de 
admiraţie mişcarea acestor mâini binecuvântate. Cu dragă 
inimă l-ar fi desenat pe meşter, de n-ar fi stăruit acel 
contrast dintre faţă şi mâini, care-l paraliza. 

După ce îl privise poate vreun ceas pe artistul care, singur 
cu sine îşi vedea de lucrul său, după ce iscodise cu gândul 
taina acestui om, o altă imagine începu să se formeze în el, 
arătându-se ochilor sufletului său, imaginea omului pe care- 


| cunoştea cel mai bine dintre toţi, pe care îl iubise foarte 
mult şi-l admirase cu ardoare; iar această imagine era fără 
fisuri şi contradicții, deşi purta şi ea trăsături diverse şi 
amintea de multe înfruntări. Era imaginea prietenului său 
Narcis. Ea se adună tot mai densă într-o unitate, într-un 
întreg, tot mai limpede ieşea la lumină în această imagine a 
sa legea lăuntrică a acestui om iubit, capul nobil era 
modelat de spirit, gura frumoasă, stăpânită şi ochiul puţin 
trist, toate înăsprite şi înnobilate de slujirea spiritului, 
umerii înguşti, gâtul prelung, mâinile subţiri, distinse, toate 
însufleţite de aspiraţia către spiritualizare. De-atunci, de 
când se despărţise de mănăstire, niciodată nu-şi mai 
revăzuse atât de limpede prietenul, niciodată nu avusese în 
sine imaginea lui atât de completă. 

Ca în vis, nu din voia sa, totuşi plin de dăruire şi ascultând 
parcă o poruncă, Gură-de-Aur începu să deseneze cu 
băgare de seamă, petrecându-şi degetele drăgăstos, cu 
evlavie, împrejurul figurii ce sălăşluia în inima lui, şi uită de 
meşter, de sine însuşi şi de locul în care se afla. Nu observă 
că lumina din sală se mutase încet, nici că meşterul îşi 
aruncase în câteva rânduri ochii spre dânsul. Ca o ofrandă 
rituală îşi împlinea datoria pe care şi-o asumase, pe care i-o 
impusese inima lui: să înalțe imaginea prietenului şi s-o 
păstreze astfel cum ea trăia astăzi, în sufletul său. Fără a o 
numi astfel în gând, socotea ceea ce înfăptuia în clipele 
acestea ca achitarea unei datorii, ca o recunoştinţă. 

Niklaus se apropie de el şi zise: 

— E vremea amiezii: mă duc la masă, poţi veni şi tu. la să 
văd, ai desenat ceva? 

Trecu în spatele lui Gură-de-Aur şi privi foaia cea mare, 
apoi îl dădu deoparte şi o luă cu grijă în mâinile sale 
iscusite. Gură-de-Aur se trezise din visul său şi acum privea 
spre meşter, cu aşteptare sufocată de emoție. Meşterul 
ţinea desenul cu ambele mâini şi-l cerceta foarte atent, cu 
privirea tăioasă a ochilor săi albaştri-deschis, severi. 


— Cine-i ăsta, pe care mi l-ai desenat aici? întrebă Niklaus 
după o vreme. 

— Este prietenul meu, un tânăr călugăr şi cărturar. 

— Bine. Spală-te pe mâini, colea, în curte, ai să vezi 
fântâna. Apoi să mergem la masă. Calfele mele nu sunt aici, 
lucrează în altă parte. 

Gură-de-Aur se duse, ascultător, găsi curtea şi fântâna, îşi 
spălă mâinile şi ar fi dat mult să cunoască gândurile 
meşterului. Când se întoarse, Niklaus era plecat din atelier, 
îl auzi, trebăluind în odaia vecină; când reapăru, văzu că şi 
el se spălase şi în locul şorţului purta o haină frumoasă de 
postav, în care arăta impunător şi solemn. O luă înainte, pe 
scări în sus, pilaştrii balustradei din lemn de nuc aveau 
cioplite capete, de îngeraşi, trecură printr-o încăpere mai 
mică înţesată de statui, mai vechi şi mai noi, până ajunseră 
într-o odaie frumoasă, în care duşumeaua, pereţii şi tavanul 
erau din esenţă tare şi unde, în colţul de lângă fereastră, 
aştepta o masă aşternută. O fată veni într-un suflet, Gură- 
de-Aur o cunoştea, era fata frumoasă de aseară. 

— Lisbeth, zise meşterul, trebuie să mai pui un tacâm, am 
adus un musafir. Este, ei da, nici măcar nu-i cunosc încă 
numele. 

Gură-de-Aur i-l spuse. 

— Deci Gură-de-Aur. Putem mânca? 

— Într-o clipă, tată. 

Aduse o farfurie, ieşi în fugă şi se întoarse repede, însoţită 
de slujnică; aceasta servi mâncarea, carne de porc, linte şi 
pâine albă. În timpul mesei tatăl vorbi cu fata despre unele 
şi altele. Gură-de-Aur şezu tăcut, mâncă puţin şi se simţi 
foarte nesigur şi stingherit. Fata îi plăcu grozav, era o 
apariţie impunătoare, frumoasă, aproape tot atât de înaltă 
ca şi tatăl ei, însă şedea cuviincioasă şi cu desăvârşire 
inaccesibilă, ca sub sticlă, nu-i adresă străinului nici vorbe, 
nici priviri. 

După ce masa se isprăvi, meşterul zise: 


— Vreau să mă odihnesc jumătate de ceas. Tu du-te în 
atelier sau pierde-ţi vremea pe undeva, pe afară, după 
aceea vom sta de vorbă despre cele ce avem de făcut. 

Gură-de-Aur ieşi, salutând. Trecuse un ceas, poate mai 
bine, de când meşterul îi văzuse desenul, dar nu-i spusese 
nici o vorbă despre el. Şi acum să mai aştepte altă jumătate 
de oră! Ei bine, n-avea de ales, aşa că aşteptă. Nu se duse 
în atelier, nu voia să-şi revadă acum desenul. leşi în curte, 
se aşeză pe jgheabul fântânii şi privi firul de apă ce se 
scurgea necontenit din ţeava, cădea în covată adâncă, de 
piatră, stârnea, în cădere, valuri minuscule şi ducea cu el în 
adânc puţin aer, care urca apoi în bule albe îndărăt, la 
suprafaţă. În oglinda întunecată a fântânii îşi văzu propriul 
chip şi se gândi că acest Gură-de-Aur, care-l priveşte din 
apă, nu mai este de mult Gură-de-Aur cel din mănăstire sau 
Gură-de-Aur al Lydiei, dar nici Gură-de-Aur al pădurilor nu 
mai este. Se gândi că, aidoma fiecărui om, se trece şi el, 
parcă scurgându-se, şi schimbându-se întruna, iar la sfârşit 
se va risipi, în vreme ce imaginea plăsmuită de artist 
rămâne veşnic aceeaşi, neschimbată. 

Poate că rădăcina oricărei arte, gândi el, poate chiar 
rădăcina a tot ce-i spirit, este numai spaima în faţa morţii. 
Ne temem de ea, ne înfiorăm întâlnind efemerul, observăm 
cu tristeţe cum mereu florile se ofilesc şi frunzele cad şi 
simţim în inima noastră certitudinea că şi noi suntem 
trecători, şi în scurt timp ne vom ofili. lar dacă, artişti fiind, 
făurim imagini, sau gânditori fiind, căutăm legi şi formulăm 
idei, o facem pentru a salva, totuşi, ceva din marele dans 
macabru, pentru a construi ceva ce are o existenţă mai 
durabilă decât noi înşine. Femeia, după care meşterul îşi 
modelase Madona cea frumoasă, este poate ofilită sau 
moartă, şi în curând va fi şi el mort, alţii vor locui în casa lui, 
vor mânca la masa lui - dar opera sa va stărui, 
neschimbată, va străluci în biserica liniştită a mănăstirii şi 
peste o sută de ani, sau mult mai mulţi, şi va rămâne, 


pururea frumoasă şi va zâmbi pururea, cu aceeaşi gură, 
înfloritoare şi tristă totodată. 

Îl auzi pe meşter coborând scările, şi alergă în atelier. 
Meşterul Niklaus se plimbă încolo şi încoace, se uită de 
câteva ori la desenul lui Gură-de-Aur, în sfârşit se opri în 
dreptul ferestrei şi zise, în felul său cam tărăgănat şi sec: 

— La noi e obiceiul ca ucenicul să înveţe cel puţin patru 
ani şi tatăl său să plătească bani pentru această învăţătură. 

Deoarece făcu o pauză, Gură-de-Aur crezu că meşterul se 
teme că nu va primi de la el plată pentru învăţătură. Scoase 
fulgerător cuțitul din buzunar, tăie cusătura din jurul 
ducatului ascuns şi-l pescui din ascunziş. În toată vremea 
asta Niklaus îl privi uimit şi când Gură-de-Aur îi întinse 
moneda, începu să râdă. 

— Ah, asta ai crezut? făcu el. Nu, tinere, păstrează-ţi 
ducatul. Şi acum ascultă-mă. Ţi-am spus care este la noi, în 
breaslă, obiceiul cu ucenicii. Dar nici eu nu sunt un meşter 
obişnuit, nici tu nu eşti un ucenic obişnuit. Căci unul din 
acesta îşi începe ucenicia la treisprezece, paisprezece sau 
cel mult cincisprezece ani, şi jumătate din timpul învăţăturii 
e pus la corvoadă şi trebuie să facă şi pe servitorul, fu însă 
eşti flăcău în toată firea, şi judecind după vârstă, ai putea fi 
de mult calfă, ba chiar şi meşter. Nu s-a văzut niciodată în 
breasla noastră ucenic cu barbă. Şi ţi-am mai spus, nu 
vreau să ţin ucenici în casă. De altfel, nici nu pari a fi din 
soiul acelora care rabdă să li se poruncească sau să fie 
trimişi de colo până colo. 

Încordarea lui Gură-de-Aur sporise la maximum, fiecare 
din cuvintele cumpănite ale meşterului îl tortura, i se 
părură îngrozitor de plicticoase şi dăscălitoare. Cu violenţă 
exclamă: 

— De ce îmi spuneţi toate acestea, când nici nu vă gândiţi 
să mă luaţi la învăţătură? 

Meşterul continuă însă nestingherit, pe acelaşi ton: 

— Am chibzuit vreme de un ceas la dorinţa ta, acum 
trebuie să ai şi tu răbdarea să mă asculţi. [i-am văzut 


desenul. Are greşeli, dar este, totuşi, frumos. De n-ar fi, ţi- 
aş fi dăruit o jumătate de galben, ţi-aş fi dat drumul şi te-aş 
fi uitat. Nu vreau să-ţi spun mai multe despre desen. Doresc 
să te ajut să devii un artist, poate că eşti chemat pentru 
aceasta. Dar ucenic nu mai poţi. Pe de altă parte, cine nu a 
fost ucenic şi nu şi-a făcut anii de ucenicie, nu poate ajunge, 
în breasla noastră, nici calfă, nici meşter. 

S-o ştii din capul locului. Vei face însă o încercare. Dacă ţi- 
e cu putinţă să rămâi câtva timp aici, în oraş, vei veni la 
mine ca să înveţi câte ceva. Fără obligaţii şi fără contract, 
poţi pleca oricând ţi-e voia. Ai să rupi la mine câteva cuțite 
de cioplitor, ai să strici câţiva butuci de lemn, şi dacă se va 
dovedi că nu eşti chemat să devii sculptor, nu vei avea 
încotro şi va trebui să-ţi cauţi altceva. Eşti mulţumit cu atât? 

Gură-de-Aur îl ascultase ruşinat şi mişcat. 

— Vă mulţumesc din inimă - strigă el. Fiind hoinar de felul 
meu, voi şti să mă descurc, aici, în oraş, tot atât de bine ca 
şi afară, în păduri. Înţeleg că nu vreţi să luaţi asupra 
dumneavoastră grija şi răspunderea pentru mine ca pentru 
un ucenic. Socotesc un mare noroc că mi-e îngăduit să învăţ 
la dumneavoastră. Din inimă vă mulţumesc că faceţi asta 
pentru mine! 

CAPITOLUL XI. 

Imagini noi îl împresurau pe Gură-de-Aur, aici în oraş, o 
nouă viaţă începea pentru el. După cum meleagurile şi 
oraşul acesta îl primiseră cu blândeţe îmbietoare şi 
dărnicie, tot aşa viaţa aceasta nouă îi ieşea în cale cu 
bucurie şi multe făgăduieli. Chiar dacă în străfundurile sale 
triste şi ştiutoare sufletul îi rămăsese neatins, la suprafaţă 
totuşi viaţa lui se desfăşura, schimbând parcă felurite 
culori. Perioada care începu acum fu cea mai veselă, cea 
mai lipsită de necazuri din toată viaţa lui Gură-de-Aur. Afară 
îl întâmpina bogatul oraş de reşedinţă episcopală, cu toate 
artele sale, cu femei, cu sute de jocuri şi desfătări şi 
imagini; înăuntru, simţul său artistic, pe punctul de a se 
trezi, îl îmbogăţea cu noi senzaţii şi experienţe. Cu ajutorul 


meşterului găsi adăpost în casa unui aurar, la piaţa de 
peşte, şi atât de la meşter cât şi de la aurar învăţă arta de a 
umbla cu lemnul cu ghipsul, cu vopselele, cu firnisul şi cu 
foiţa de aur. 

El nu făcea parte dintre acei artişti nefericiţi, care deşi 
sunt înzestrați cu daruri înalte, nu găsesc mijloacele 
potrivite pentru a le exprima. Căci există asemenea oameni, 
cărora le este dat să perceapă cu profunzime şi grandoare 
frumuseţea lumii şi să poarte în suflet imagini elevate şi 
nobile, însă nu găsesc calea de a exterioriza apoi aceste 
imagini, de a le întruchipa şi împărtăşi spre desfătarea 
celorlalţi. Gură-de-Aur nu suferea de acest neajuns. Îi venea 
uşor şi-i plăcea să se folosească de mâinile sale şi învăţă 
trucurile şi deprinderile meşteşugului, la fel cum odinioară, 
de sărbători, îi venise uşor să înveţe de la nişte camarazi 
cântatul din lăută iar duminica, pe tăpşanele satelor, 
dansul. Învăţa uşor, parcă de la sine, fără efort. Adevărat, 
cu sculptatul în lemn fu nevoie, totuşi, de strădanii serioase, 
avu de înfruntat greutăţi şi dezamăgiri, ciopârţi câte o 
bucată de lemn frumos şi-şi tăie de câteva ori, zdravăn, 
degetele. Dar depăşi repede începuturile şi deveni 
îndemânatic. Cu toate acestea, meşterul adesea era foarte 
nemulţumit de el şi-i vorbea bunăoară astfel: 

— E bine că nu eşti ucenicul sau calfa mea, Gură-de-Aur. E 
bine că ştim amândoi că tu vii de pe drumul mare şi din 
păduri, şi într-o bună zi tot acolo ai să te întorci. Cine n-ar 
şti că nu eşti nici orăşan, nici meşteşugar, ci un om fără 
căpătâi, un vagabond, ar putea fi ispitit să-ţi ceară una sau 
alta, din cele pe care, în mod firesc, le cere orice meşter 
oamenilor său. Eşti un lucrător destul de bun, când n-ai 
toane. Dar săptămâna trecută ai hoinărit două zile. Ieri ai 
dormit jumătate de zi în atelierul din curte, unde trebuia să 
lustruieşti cei doi îngeri. 

Avea dreptate, cu reproşurile sale şi Gură-de-Aur le 
asculta în tăcere, fără să se dezvinovăţească. Ştia bine 
despre sine că nu este nici harnic, nici om de încredere. 


Atâta vreme cât munca îl captiva, îi punea probleme grele 
sau îi dădea prilejul să devină conştient şi să se bucure de 
propria sa îndemânare, era un lucrător sârguincios. Munca 
manuală grea o executa fără nici o plăcere, iar acele lucrări 
care nu erau dificile, dar pretindeau timp şi hărnicie, cum 
sunt atât de multe în toate meşteşugurile şi se cer 
îndeplinite cu devotament şi răbdare, îi erau cel mai adesea 
nesuferite de-a binelea. El însuşi rămânea câteodată uimit 
din pricina acestor sentimente. Oare cei câţiva ani de 
drumeţie au fost de ajuns, pentru a-l preface într-un leneş, 
într-un om pe care nu te puteai bizui? Era moştenirea 
mamei, care creştea în el şi începea să-l domine? Sau ce 
anume îi lipsea? îşi aducea foarte bine aminte de primii săi 
ani la mănăstire, când fusese un învățăcel atât de zelos şi de 
vrednic. Cum de găsise atunci atâta răbdare, iar acum 
ducea lipsă de ea, de ce izbutise să se dăruiască atât de 
neobosit sintaxei latineşti şi să înveţe toate aoristele acelea 
eline, care totuşi, în adâncul inimii, nu avuseseră 
însemnătate pentru el? Cugeta uneori şi-şi frământa 
mintea, în vremurile acelea îl călise şi-l înaripase dragostea; 
învăţătura lui nu fusese decât o constantă încercare de a-l 
cuceri pe Narcis, iar dragostea acestuia putea fi câştigată 
doar pe calea respectului şi a recunoaşterii meritelor. Pe 
vremea aceea, pentru o privire de apreciere din partea 
dascălului său iubit, fusese în stare să se străduiască ore şi 
zile întregi. Apoi ţinta râvnită fusese atinsă, Narcis devenise 
prietenul său şi, în mod ciudat, tocmai eruditul Narcis 
fusese cel ce-i arătase inaptitudinea sa pentru cărturărie şi- 
i invocase imaginea mamei pierdute. În locul cărturăriei, a 
vieţii monahale şi a virtuţii, puseseră stăpânire pe el 
instinctele originare, viguroase, ale fiinţei sale: sexul, 
dragostea de femei, impulsul spre libertate, drumeţia. Însă 
apoi văzuse figura aceea a Mariei, făurită de meşter, 
descoperise artistul din el, pornise pe o cale nouă şi 
prinsese din nou rădăcini. lar acum ce se întâmplă, încotro 
se îndreaptă drumul său? De unde vin opreliştile? 


Întâi nu reuşi să-şi dea seama. Nu putea recunoaşte decât 
că-l admira într-adevăr foarte mult pe meşterul Niklaus, 
însă nu-l iubea nicidecum în felul în care îl iubise odinioară 
pe Narcis, ba câteodată chiar îi plăcea să-l dezamăgească şi 
să-l supere. Pesemne că tendinţa aceasta era pricinuită de 
dualitatea din fiinţa meşterului. Statuile ieşite din mâna lui 
Niklaus, în orice caz cele mai izbutite, constituiau pentru 
Gură-de-Aur idealuri demne de venerație, dar meşterul 
însuşi nu era un ideal pentru el. 

Alături de artistul care cioplise acea Maică a Domnului, cu 
gura cea mai îndurerată şi mai frumoasă cu putinţă, alături 
de vizionarul, de ştiutorul, ale cărui mâini erau în stare să 
preschimbe prin vrăjitorie experienţe şi presimţiri profunde 
în întrupări vizibile, sălăşluia în meşterul Niklaus un al 
doilea om: un tată de familie şi un meşter sever şi 
întrucâtva fricos, un văduv, care, împreună cu fiica lui şi cu 
o slujnică urâtă, ducea în casa lui tăcută o viaţă tihnită şi 
cam retrasă, iar acum se apăra cu străşnicie împotriva 
instinctelor dezlănţuite ale lui Gură-de-Aur, un bărbat care 
se acomodase cu o viaţă liniştită, cumpătată, foarte 
ordonată şi cuviincioasă. 

Deşi Gură-de-Aur îl respecta pe meşterul său, deşi 
niciodată nu şi-ar fi îngăduit să pună altora întrebări despre 
el sau să formuleze în faţa altora judecăţi asupra lui, totuşi 
după un an ştia, până în cele mai mici amănunte, tot ce se 
putea şti despre Niklaus. Meşterul era important pentru el, 
îl iubea şi îl ura deopotrivă, îl zgândărea mereu şi, astfel, 
elevul pătrundea cu dragoste şi neîncredere, cu dorinţă 
neostoită de a cunoaşte, în ascunzişurile felului său de a fi şi 
ale vieţii sale. Vedea că la Niklaus în casă nu locuiau nici 
ucenici, nici calfe, deşi era loc destul. Vedea că iese foarte 
rar şi tot atât de rar invită musafiri. Observa cum îşi iubeşte 
fiica cea frumoasă cu o dragoste mişcătoare şi plină de 
gelozie şi caută s-o ascundă de ochii tuturor. Mai ştia, de 
asemenea, că în spatele abstinenţei severe şi premature a 
văduvului, continuau să pulseze instincte vii, că în 


împrejurările rare când o comandă îl obliga, când şi când, la 
o călătorie de câteva zile, putea să se transforme şi să 
întinerească în mod ciudat. Şi odată chiar observă că într- 
un orăşel străin, unde instalau un amvon sculptat, Niklaus 
vizită într-o seară, în mare taină, o târfă plătită, iar după 
aceea zile întregi fu neliniştit şi prost dispus. 

Cu timpul, curiozităţii, i se adăugă şi altceva, ce-l reţinea 
pe Gură-de-Aur în casa meşterului şi-i dădea bătaie de cap. 
Era fiica sa, frumoasa Lisbeth, care-i plăcea foarte mult. 
Dădea numai rareori ochii cu dânsa, fata nu călca niciodată 
în atelier, şi el nu avea cum afla dacă nazurile ei şi sfiala în 
faţa bărbaţilor erau numai impuse de tată, sau aparţineau 
firii ei proprii. Nu-i scăpă faptul că meşterul nu-l mai luă 
niciodată cu el la masă, şi că încerca să-i îngreuneze orice 
întâlnire cu fata. Lisbeth era o fecioară de mare preţ, păzită 
cu grijă, înţelese el, nu exista nici o nădejde de dragoste cu 
ea fără căsătorie; iar cine voia s-o ia în căsătorie, trebuia 
întâi de toate să fie odrasla unor oameni cumsecade şi 
membru într-una din breslele superioare, şi-apoi, pe cât cu 
putinţă, să mai aibă şi bani şi casă. 

Frumuseţea lui Lisbeth, atât de deosebită de cea a 
pribegelor sau a ţărăncilor, îl atrăsese pe Gură-de-Aur încă 
din prima zi. Era într-însa ceva ce el încă nu cunoscuse, 
ceva ciudat, ce-l atrăgea cu putere dar, în acelaşi timp, îi 
stârnea neîncrederea, ba chiar îl supăra: o mare linişte şi 
nevinovăție, o bună cuviinţă şi o curăţenie care totuşi nu 
erau copilăreşti, căci în spatele cuviinţei şi manierelor ei 
frumoase se simţea răceală ascunsă şi trufie, astfel că 
nevinovăția ei nu-l mişca şi nu-l dezarma (nu ar fi putut 
seduce niciodată o copilă), ci îl aţâţa, ba chiar îl provoca, 
îndată ce se familiarizase puţin cu silueta ei, făurindu-şi o 
imagine lăuntrică, simţi dorinţa de a plămădi dintrînsa, 
odată şi odată, o statuie, dar nu aşa cum arăta acum, ci cu 
trăsături vii, senzuale şi îndurerate, nu o mică fecioară, ci o 
Magdalenă. Adeseori îşi dorea să vadă această faţă calmă, 
frumoasă şi nemişcată, cutremurându-se în sfârşit, fie de 


voluptate, fie de durere, deschizându-se asemenea filelor 
unei cărţi şi dându-şi taina în vileag. 

Şi apoi, mai era un alt chip, care sălăşluia în sufletul său şi 
totuşi, nu-i aparţinea în întregime, pe care dorea din 
răsputeri să-l prindă şi să-l înfăţişeze cândva, ca artist, dar 
această a doua imagine i se sustrăgea mereu şi se întuneca. 
Era chipul mamei. Acest chip nu mai era de mult acelaşi, ca 
odinioară, când îi reapăruse după convorbirile cu Narcis, 
revenind din pierdutele adâncimi ale amintirilor. În zilele de 
drumeţie, în nopţile de dragoste, în clipele de nostalgie, în 
cele când viaţa îi era pericol şi când se apropia de el 
moartea, acest chip matern se prefăcuse cu timpul şi se 
îmbogăţise, devenise mai profund şi mai complicat; nu mai 
era imaginea propriei mame, ci din trăsăturile şi culorile 
acesteia se închegase, treptat imaginea unei mame care nu 
mai era doar a lui, imaginea unei Eve, a unei mame tuturor 
oamenilor. 'Iot aşa cum meşterul Niklaus înfăţişase în câteva 
Madone imaginea îndureratei Maici a Domnului, cu o 
perfecţiune şi o vigoare a expresiei care lui Gură-de-Aur i se 
păreau de nedepăşit, tot aşa nădăjduia ca odată, când va fi 
mai matur şi mai sigur de talentul său, să înfăţişeze el însuşi 
imaginea mamei-lumeşti, a mamei-Eva, aşa cum era înscrisă 
în inima lui, ca cea mai veche şi cea mai sacră taină. Dar 
această icoană lăuntrică, la început doar o imagine a 
amintirii despre propria sa mamă şi dragostea lui faţă de 
ea, se afla în permanentă prefacere şi creştere. Trăsăturile 
ţigăncii Lise, ale fiicei de cavaler, Lydia, şi numeroase alte 
feţe de femei pătrunseseră în acea imagine originară, şi nu 
numai toate feţele femeilor iubite continuaseră a o 
îmbogăţi, ci fiecare zguduire, fiecare experienţă, fiecare 
trăire în parte, o dăltuise şi-i dăruise noi trăsături. Pentru 
că această figură, dacă mai târziu ar izbuti să o redea în 
lemn, nu trebuia să înfăţişeze o anume femeie, ci viaţa 
însăşi, în chip de mamă originară. Adeseori credea că o 
vede, câteodată îi apărea în vis. Dar nu ar fi putut spune 
nimic mai mult despre acest chip al Evei şi despre ceea ce 


el urma să exprime, decât că ar trebui să arate voluptatea 
vieţii în intima ei înrudire cu durerea şi cu moartea. 

Gură-de-Aur învăţă multe în decursul unui an. La desen 
ajunse repede să-şi conducă mâna cu mare siguranţă şi 
alături de sculptatul în lemn, Niklaus îi îngădui să încerce 
câteodată şi modelatul în lut. Prima sa operă izbutită fu o 
statuetă de lut, înaltă de cel puţin două palme, figura dulce, 
seducătoare, a micuţei Julie, sora Lydiei. Meşterul lăudă 
lucrarea, dar nu împlini dorinţa lui Gură-de-Aur de a pune 
să fie turnată în metal; socotea figura prea impudică, prea 
lumească, pentru a-i deveni naş. Apoi începu munca la 
statuia lui Narcis, pe care Gură-de-Aur o cioplea în lemn, şi 
anume reprezentându-l pe apostolul loan, căci dacă îi ieşea 
bine, Niklaus avea de gând să o aşeze într-o compoziţie 
închinată răstignirii, care i se comandase; cele două calfe 
nu mai lucrau de multă vreme decât la ea, pentru ca apoi să 
lase pe seama meşterului ultimele retuşuri. 

La figura lui Narcis, Gură-de-Aur lucra cu adâncă 
dragoste, în munca aceasta se regăsea, îşi regăsea darurile 
de artist şi sufletul, ori de câte ori se abătuse de la calea 
dreaptă, ceea ce se petrecea destul de des: aventuri de 
dragoste, serbări cu dans, chefuri cu camarazii, joc de 
zaruri, adeseori şi încăierări îl antrenau cu violenţă, astfel 
încât ocolea apoi atelierul pentru o zi sau mai multe, ori 
stătea zăpăcit şi morocănos, în faţa lucrului său. Dar la 
apostolul Ioan, al cărui chip iubit şi visător îi răsărea tot mai 
pur din lemn, lucra numai în ceasuri de mare sensibilitate, 
cu dăruire şi umilinţă. În ceasurile acestea nu era nici 
bucuros nici abătut, nu mai ştia nici de voluptăţile vieţii, nici 
de nestatornicie; în inima lui revenea atunci sentimentul 
respectuos, senin şi pur, cu care se dăruise cândva 
prietenului, lăsându-se cu bucurie condus de dânsul. Nu el 
era cel ce stătea aici şi făurea, din propria sa voinţă, un 
chip; era mai degrabă celălalt, era Narcis, care se slujea de 
mâinile sale de artist, pentru a păşi dincolo de efemerul şi 
nestatornicia vieţii, înfăţişând imaginea pură a fiinţei sale. 


În felul acesta, - socotea câteodată Gură-de-Aur cu un fior 
- iau naştere adevăratele opere. Astfel se născuse neuitata 
Madonă a meşterului, pe care, de atunci încoace, o vizitase 
în multe duminici, la mănăstire. În felul acesta tainic şi 
sacru, fuseseră create cele mai izbutite dintre statuile 
vechi, pe care meşterul le păstra în încăperea de sus. Astfel 
va fi creată, cândva, şi cealaltă imagine, cea unică pe care 
el o socotea şi mai tainică, şi mai vrednică de cinstire, 
imaginea mamei oamenilor. Ah, de-ar ieşi din mâinile 
artiştilor numai asemenea opere sfinte, izvorând din nevoile 
sufletului, neîntinate de ambiţii şi deşertăciuni! Dar nu era 
aşa, o ştia de mult. Se puteau crea şi alte imagini, lucruri 
drăgălaşe, fermecătoare, izvodite cu mare măiestrie, 
desfătări ale amatorilor de artă, podoabe pentru biserici şi 
săli de consiliu ale primăriilor - lucruri frumoase, da, însă 
nu sfinte, nu imagini autentice ale sufletului. Nu văzuse 
numai ieşind din mâna lui Niklaus şi ale altor meşteri 
numeroase asemenea lucrări, care, cu toată graţia 
imaginaţiei şi meticulozitatea execuţiei erau, totuşi, simple 
jucării. Spre ruşinea şi tristeţea lui, cunoscuse şi în propria 
sa inimă, simţise şi în propriile sale mâini în ce fel poate să 
dea un artist astfel de obiecte drăguţe lumii, pentru 
plăcerea meşteşugului său, din trufie sau din joacă. 

În clipa când dobândi pentru prima oară această 
conştiinţă, se întrista de moarte. Ah, pentru a făuri statuete 
frumuşele de îngeraşi, sau alte fleacuri, fie ele oricât de 
plăcute, nu merită să fii artist. Pentru alţii poate, pentru 
meşteşugari, pentru burghezi, pentru sufletele domoale şi 
mulţumite, poate fi o satisfacţie suficientă, pentru el însă 
nu. Pentru el, arta şi calitatea de artist erau fără de valoare 
dacă nu aveau dogoarea soarelui şi forţa furtunii, dacă nu 
aduceau decât mulţumire şi plăcere, decât fericire 
măruntă. El căuta altceva. Să acopere cu foi de aur 
strălucitor coroniţa gingaşă, fină ca dantela, a unei Marii, 
nu era o treabă pentru el, chiar dacă se plătea bine. De ce 
accepta meşterul Niklaus toate aceste însărcinări? De ce 


ţinea două calfe? De ce stătea să-i asculte ceasuri întregi pe 
aceşti domni consilieri sau pe aceşti canonici, care îi 
comandau un portal sau un amvon măsurat cu cotul? Din 
două motive, şi anume din două motive meschine: fiindcă 
ţinea să fie un artist renumit, copleşit de comenzi şi fiindcă 
voia să adune bani, însă nu pentru a întreprinde fapte mari 
sau pentru a gusta desfătări, ci bani pentru fiica lui, care şi 
aşa era de mult o moştenitoare bogată, bani pentru zestrea 
ei, pentru gulere de dantelă şi rochii de brocart, pentru un 
pat conjugal din lemn de nuc, încărcat de plăpumi scumpe 
şi lenjerie de preţ! De parcă fata cea frumoasă nu ar putea 
cunoaşte dragostea la fel de bine şi într-un pod oarecare cu 
fân! 

În ceasurile unor asemenea meditații, în Gură-de-Aur se 
răzvrătea sângele mamei, mândria şi disprețul celor fără 
căpătâi, faţă de cei sedentari şi avuţi. Câteodată meşteşugul 
şi meşterul îl îngreţoşau deopotrivă, precum fasolea aţoasă, 
adeseori era gata să-şi ia picioarele la spinare şi să fugă. 

Şi meşterul regretase amar în câteva rânduri, că-şi făcuse 
de lucru cu acest tânăr dificil, în care nu se putea încrede şi 
care-i punea de multe ori răbdarea la grea încercare. Ceea 
ce află despre felul de viaţă al lui Gură-de-Aur, despre 
indiferența lui faţă de bani şi proprietate, despre pofta lui 
de risipă, despre amorurile lui numeroase, despre desele 
sale încăierări, nu era de natură să-l îmblânzească; primise 
la el un ţigan, un ins îndoielnic. De asemenea, nu-i scăpase 
nici cu ce ochi o privea acest vagabond pe fiică-sa, Lisbeth. 
Dacă totuşi vădea faţă de el mai multă răbdare decât i-ar fi 
făcut plăcere, n-o făcea nici din pricina vreunui sentiment al 
datoriei, nici de teamă, ci de dragul apostolului loan, a cărui 
figură o vedea născându-se. Cu un sentiment de dragoste şi 
de înrudire sufletească pe care nu şi-l mărturisea în 
întregime nici sieşi, meşterul urmărea pe acest ţigan, aciuat 
la el drept din pădure, cum îşi modelează statuia după 
desenul atât de emoţionant, de frumos, şi, totuşi, atât de 
neîndemânatic, pentru care îl oprise atunci lângă el, cum 


modela încet şi capricios, dar totuşi dârz şi fără greş, chipul 
de lemn al apostolului său. Cândva, în privinţa aceasta 
meşterul n-avea nici o îndoială, statuia va fi isprăvită, în 
ciuda toanelor şi a întreruperilor, şi atunci va fi o operă, 
cum nici una din calfele sale nu ar fi putut făuri vreodată, 
cum până şi meşterilor celor mari numai rareori le 
reuşeşte. Oricât de multe displăceau meşterului la elevul 
său, oricât de darnic era cu dojana, oricât de des se înfuria 
- despre apostolul Ioan nu-i spunea, niciodată, vreun 
cuvânt. 

Urmele de graţie tinerească şi de farmec copilăros, pentru 
care Gură-de-Aur plăcuse atâtora, se pierduseră cu încetul, 
în cursul acestor ani. Devenise un bărbat frumos şi voinic, 
foarte dorit de femei, foarte puţin agreat de bărbaţi. Şi firea 
lui, profilul său lăuntric se schimbase foarte mult, de când 
Narcis îl trezise din somnul candid al anilor săi de 
mănăstire, de când lumea şi drumeţiile îl frământaseră, ca 
pe un aluat. Din şcolarul frumuşel al mănăstirii, blând, iubit 
de toţi, pios şi gata oricând să facă altora servicii, devenise 
de mult cu totul alt om. Narcis îl trezise, femeile îl făcuseră 
ştiutor, drumeţia ştersese puful de pe el. Prieteni nu avea, 
inima lui aparţinea femeilor. Ele îl puteau câştiga cu 
uşurinţă, ajungea o singură privire încărcată de dorinţi. Nu- 
i venea uşor să reziste nici uneia, răspundea la cea mai 
slabă chemare. El, care avusese o sensibilitate specială faţă 
de frumuseţe şi, dintotdeauna, îndrăgise cel mai mult fetele 
tinere, în prima înflorire a lor, se lăsa mişcat şi sedus şi de 
femei mai puţin frumoase, chiar trecute de prima tinereţe. 
La dans se întâmpla să rămână agăţat de o fată oarecare, 
mai trecută, lipsită de curaj, pe care nu o dorea nimeni şi 
care îl câştiga pe calea milei, dar nu numai a milei, ci şi a 
unei curiozităţi veşnic treze. Îndată ce începea a se dărui 
unei femei - poate pentru nişte săptămâni sau numai 
pentru câteva ceasuri - i se părea frumoasă şi el i se dăruia 
în întregime. Şi experienţa îl învățase că fiecare femeie e 
frumoasă şi în stare de a dărui fericire, că fiinţa cu 


înfăţişare ştearsă, dispreţuită de bărbaţi, este capabilă de o 
nemaipomenită dogoare şi dăruire, cea trecută, de o 
gingăşie dulce-amară, mai mult decât maternă, că fiecare 
femeie îşi are taina şi vraja ei şi desluşirea fiecăreia 
fericeşte. În privinţa aceasta toate femeile erau la fel. Orice 
scădere în privinţa tinereţii sau frumuseţii era compensată 
de un alt farmec, deosebit. Numai că, fireşte, nu oricare din 
ele se dovedea în stare să-l reţină la fel de mult. Faţă de cea 
mai tânără şi mai frumoasă nu era nici cu o fărâmă mai 
drăgăstos sau mai recunoscător decât faţă de cea lipsită de 
frumuseţe, niciodată nu iubea cu jumătate de măsură. Dar 
existau femei care abia după trei sau după zece nopţi de 
dragoste îl cucereau de-a binelea, şi altele, care chiar după 
prima erau cunoscute pe deplin şi date uitării. 

Dragostea şi voluptatea i se păreau singurele lucruri prin 
care viaţa poate într-adevăr să se umple de căldură şi să 
dobândească valoare. Nu cunoştea ambiția, îi preţuia la fel 
şi pe episcop şi pe cerşetor; nici câştigul sau avuţia nu-l 
puteau lega, le dispreţuia, n-ar fi făcut pentru ele, 
niciodată, cel mai mic sacrificiu iar banii pe care-i câştiga, 
în anumite perioade cu prisosinţă, îi azvârlea fără a sta pe 
gânduri. Dragostea femeilor, jocul sexelor, iată ce avea 
pentru el cea mai mare însemnătate şi sâmburele deselor 
sale tristeţi şi plictiseli creştea din experienţa instabilității şi 
a naturii efemere a voluptăţilor. Vâlvătaia rapidă, fugară, 
încântătoare, a poftei de dragoste, arderea scurtă, plină de 
pasiune, stingerea neîntârziată - iată ce i se părea a 
cuprinde esenţa tuturor trăirilor, iată ce devenea pentru el 
imaginea tuturor desfătărilor şi a suferințelor vieţii. Se lăsa 
cu aceeaşi dăruire în voia acestei tristeţi, acestui fior al 
vremelniciei ca şi în voia iubirii, iar melancolia aceasta era 
şi ea dragoste, era şi ea voluptate. După cum în clipa 
supremei încordări a fericirii depline, voluptatea dragostei 
cuprinde certitudinea că se va spulbera şi va muri o dată cu 
următoarea respiraţie, tot aşa cea mai adâncă singurătate 
şi contopire cu melancolia cuprinde certitudinea că va fi 


brusc înlăturată de dorinţă, de o nouă contopire cu latura 
luminoasă a vieţii. Moartea şi plăcerea sunt una. Mama 
vieţii poate fi numită iubire sau voluptate, dar de asemenea 
poate fi numită întoarcere în ţărână şi putrezire. Mama este 
Eva, ea este izvorul fericirii şi izvorul morţii, ea naşte 
veşnic, ucide veşnic, în ea se amestecă dragostea şi 
cruzimea şi cu cât o purta mai îndelung în inimă, cu atât 
mai mult chipul ei devenea pildă şi simbol sacru. 

Ştia, nu din vorbe şi din rațiune, ci din profunda intuiţie a 
sângelui, că drumul îl duce către această mamă, către 
voluptate şi moarte. Latura paternă a vieţii, spiritul, voinţa, 
nu erau patria lui. Acolo se simţea în largul său Narcis şi 
abia acum pătrunse şi înţelese, în întregime, Gură-de-Aur 
cuvintele prietenului său şi recunoscu în el contrariul 
propriei sale fiinţe şi tocmai asta voi să reprezinte şi să 
exprime el în chipul sculptat al apostolului Ioan. Îl putea 
dori pe Narcis până la lacrimi, îl putea visa minunat - însă 
nu putea ajunge la dânsul, nici deveni ceea ce era el. 

Cu un simţ secret, Gură-de-Aur bănuia şi taina vocației 
sale de artist, a dragostei sale profunde pentru artă, a urii 
sălbatice care-l cuprindea uneori, împotriva ei. Fără idei, 
căutând numai cu simţirea, afla sensul multor simboluri: 
arta înseamnă revenirea lumii paterne cu cea maternă, a 
spiritului cu sângele; ea poate începe chiar de la simţuri, 
pentru a se ridica până la cele mai înalte abstracții sau 
poate porni din lumea pură a ideilor, sfârşind în cea mai 
sângeroasă carnalitate. Toate operele de artă, care sunt 
într-adevăr sublime, nu numai scamatorii, izbuti cele 
încărcate cu taină veşnică, de pildă acea Maică a Domnului, 
cioplită de meşter, toate operele de artă autentice şi 
neîndoielnice, posedă această faţă dublă, primejdioasă şi 
zâmbitoare, bărbătesc-femeiască, această împreunare a 
instinctului spiritualitatea pură. Această faţă dublă în 
expresia ei cea mai pregnantă, o va arăta lumii cândva, 
însăşi mama-Eva, dacă el, Gură-de-Aur, va izbuti vreodată 
să-i dea formă. 


În artă şi în existenţa de artist Gură-de-Aur descoperea 
posibilitatea de a împăca cele mai adânci contradicții ale 
fiinţei lui şi de a da grai superbului, mereu înnoitului simbol 
al dezbinării naturii sale. Însă arta nu era un dar gratuit, nu 
se putea dobândi pe degeaba, costa foarte scump, cerea 
jertfe. Gură-de-Aur îi jertfise mai bine de trei ani bunul cel 
mai de preţ şi de nelipsit pe care-l cunoştea după 
voluptatea dragostei: libertatea. A fi liber, a rătăci în 
depărtări necuprinse, bunul plac al vieţii de hoinar, 
singurătatea şi independenţa - pe toate le sacrificase. 
Găsească-l alţii capricios, nesupus şi prea încrezut, când, la 
răstimpuri, ocolea cu furie atelierul şi munca, - viaţa 
aceasta era pentru el o sclavie, care îl amăra adesea până 
dincolo de ceea ce putea suporta. Nu meşterul era cel 
căruia trebuia să-i dea ascultare, nici viitorul, nici nevoia, - 
ci arta însăşi. Arta care părea să fie o zeiţă atât de 
spirituală, avea nevoie de atâtea lucruri de nimic! Avea 
nevoie de un acoperiş deasupra capului, avea nevoie de 
scule, de butuci de lemn, de lut, de culori şi de aur, cerea 
muncă şi răbdare. Ei îi jertfise sălbatica libertate a 
pădurilor, beţia depărtărilor, voluptatea aspră a primejdiei, 
mândria sărăciei şi, icnind şi scrâşnind, trebuia să-şi 
reînnoiască mereu sacrificiul. 

Îşi lua în parte răsplata pentru sacrificiile sale, îşi îngăduia 
răzbunări mărunte împotriva ordinii de sclav şi a vieţii 
sedentare pe care trebuia s-o ducă acum, în unele aventuri 
prilejuite de dragoste, în încăierări cu rivalii. Toată 
sălbăticiunea zăvorită, toată forţa claustrată a firii sale 
ţâşni, parcă fumegând, prin această spărtură, astfel încât 
deveni un bătăuş cunoscut şi temut. Să fie atacat brusc, 
într-o străduţă întunecoasă, în drum spre o fată sau în drum 
spre casă, venind de la dans, să încaseze câteva lovituri de 
ciomag, să se răsucească fulgerător şi să treacă de la 
apărare la atac, să strivească în braţe, gâfâind, duşmanul 
care gâfâia şi el, să-l pocnească sub bărbie cu pumnul, să-l 
târască de păr şi să-l strângă zdravăn de gât, toate acestea 


îi cădeau bine şi-l lecuiau pentru o vreme de toanele lui 
sumbre. lar aceste lucruri plăceau şi femeilor. 

Şi asta îi umplea cu prisosinţă zilele, şi le dădea un sens, 
câtă vreme dura munca la apostolul Ioan. Ea se prelungi 
mult şi ultimele neteziri delicate, ale chipului şi ale mâinilor, 
se petrecură într-o reculegere răbdătoare şi solemnă. 
Isprăvi lucrarea într-un mic şopron de lemn, în dosul 
atelierului de calfe. Sosi şi ceasul de dimineaţă, când 
sculptura fu gata. Gură-de-Aur luă o mătură, deretică 
meticulos şopronul, scoase cu gingăşie, folosindu-se de 
pensulă, ultimele fire de rumeguş din părul lui loan, apoi 
stătu îndelung în faţa lui, un ceas şi mai bine, solemn, 
covârşit de sentimentul unei trăiri rare, măreţe, care se mai 
putea repeta poate o dată în viaţa lui, dar putea rămâne şi 
singura ce-i fusese hărăzită. Un bărbat în ziua nunţii sau în 
ziua înnobilării sale, o femeie după prima ei naştere puteau 
simţi ceva asemănător în inima lor, o înaltă consacrare, o 
adâncă seriozitate şi totodată tainica teamă de clipa în care 
şi această înălţare, această clipă singulară va fi trăită şi 
depăşită, rânduită printre altele, înghițită de obişnuita 
perindare a zilelor. 

Stătu şi-l privi pe prietenul său Narcis, îndrumătorul anilor 
săi de adolescenţă, cum parcă aştepta, cu faţa înălţată, 
înveşmântat în straiele celui mai iubit dintre apostoli cu o 
expresie de linişte, de dăruire şi de reculegere, în care 
părea să înmugurească un zâmbet. Acestui chip frumos, 
cucernic şi spiritualizat, acestui trup zvelt care parcă 
plutea, acestor mâini lungi, ridicate cu graţie şi evlavie nu 
le erau necunoscute nici durerea, nici moartea, deşi erau 
pline de tinereţe şi muzică lăuntrică; necunoscute le erau 
doar deznădejdea, dezordinea şi revolta. Sub aceste nobile 
trăsături sufletul putea să fi fost vesel sau trist, era însă 
acordat cu puritate şi ferit de disonanţe. 

Gură-de-Aur stătea şi-şi privea opera. Contemplaţia sa 
începu ca o reculegere în faţa monumentului primei sale 
tinereţi şi al prieteniei, dar se isprăvi cu o furtună de griji şi 


gânduri grave. lată, opera se afla aici, în faţa lui, şi frumosul 
apostol va dăinui peste ani şi delicata lui înflorire nu va 
conteni niciodată. El însă, cel care o făurise, era nevoit să-şi 
ia acum bun-rămas de la opera lui, căci începând chiar de 
mâine ea nu-i va mai aparţine, nu-i va mai aştepta 
mângâierea mâinilor, nu va mai creşte şi înflori sub ele, nu-i 
va mai fi refugiu, alinare şi rost al vieţii. Gură-de-Aur simţea 
cum rămâne în urmă, părăsit şi prădat. 1 se părea că cel 
mai bine ar fi să-şi ia astăzi bun-rămas nu numai de la acest 
loan, ci şi de la meşter, de la oraş, de la artă. Nu mai avea 
nimic de făcut aici; în sufletul său nu se mai aflau imagini pe 
care le-ar putea modela. Acea râvnită imagine între imagini, 
figura mamei-oamenilor, îi era încă inaccesibilă, poate 
pentru mult timp. Să înceapă acum să lustruiască iar figuri 
de îngeraşi şi să cioplească ornamente? 

Se smulse din loc şi trecu în atelierul meşterului. Intră 
încet şi rămase lângă uşă, până ce Niklaus îl observă şi-l 
strigă. 

— Ce-i, Gură-de-Aur? 

— Sculptura mea e gata. Poate înainte să mergeţi la masă, 
veniţi dincolo s-o vedeţi. 

— Vin bucuros, chiar acuma. 

Trecură împreună dincolo, şi lăsară uşa deschisă, ca să fie 
mai multă lumină. Niklaus nu văzuse de mai multă vreme 
statuia şi-l lăsase pe Gură-de-Aur să lucreze nestingherit. 
Acum privi opera cu tăcută atenţie, chipul său închis deveni 
frumos şi senin, ochii severi, albaştri - radioşi. 

— E bună, zise meşterul. E foarte bună. E lucrarea ta de 
calfă, Gură-de-Aur, acum ai isprăvit de învăţat. Am să arăt 
statuia celor din breaslă şi am să le cer să-ţi dea pentru ea 
brevetul de meşter, îl meriţi din plin. 

Gură-de-Aur punea puţin preţ pe breaslă, dar ştia câtă 
apreciere cuprind cuvintele meşterului şi se bucură. 

În vreme ce mai dădu o dată ocol statuii lui loan, fără 
grabă, Niklaus zise cu un oftat: 


— Chipul acesta este plin de evlavie şi limpezime, serios, 
dar plin de fericire şi pace. S-ar crede că l-a făurit un om în 
a cărui inimă sălăşluiesc seninătatea şi veselia. 

Gură-de-Aur zâmbi. 

— Ştiţi că în statuia aceasta nu m-am înfăţişat pe mine, ci 
pe cel mai drag prieten al meu. El este cel care a adus în 
această sculptură limpezimea şi pacea, nu eu. De fapt, nu 
eu am făurit-o, ci el mi-a sădit-o în suflet. 

— Aşa o fi, zise Niklaus. Rămâne o taină cum anume se 
naşte o asemenea imagine. Eu nu sunt chiar modest, dar 
trebuie să-ţi spun: am făcut multe opere care rămân 
departe în urma lucrării tale, nu în privinţa înfăptuirii 
artistice şi a grijii pentru amănunt, ci în privinţa adevărului. 
Ei bine, probabil că ştii şi singur, o astfel de operă nu poate 
fi repetată. Este o taină. 

— Da, zise Gură-de-Aur, când statuia a fost terminată şi m- 
am uitat la ea, m-am gândit: „Nu mai poţi face încă o dată 
ceva asemănător”. Şi de aceea şi cred, meştere, că în 
curând voi porni din nou la drum. 

Niklaus îl privi mirat şi nemulţumit, ochii săi deveniră 
iarăşi severi. 

— Vom mai vorbi despre asta. Abia acum ar trebui să 
începi să munceşti cu adevărat, nu-i momentul să dai bir cu 
fugiţii. Dar pentru azi ajunge cu lucrul, iar la prânz eşti 
musafirul meu. 

La amiază, Gură-de-Aur apăru pieptănat şi spălat, în 
straiele lui de sărbătoare. De astă dată îşi dădea seama cât 
înseamnă şi ce favoare deosebită este să fii poftit de meşter 
la masă. Totuşi, pe când urca scările spre încăperea ticsită 
cu statui, inima nu-i era nici pe departe atât de înfiorată de 
respect şi de bucurie sfioasă, ca atunci când intrase pentru 
întâia oară, palpitând de emoție, în aceste odăi frumoase, 
liniştite. 

Şi Lisbeth era gătită şi purta la gât un colier de pietre 
sclipitoare, iar la masă, afară de crap şi de vin, i se mai servi 


o surpriză: meşterul îi dărui o punguliţă de piele, în care 
erau două monezi de aur, răsplata pentru statuia isprăvită. 

De astă dată nu mai stătu mut, nici gazdele nu se mai 
întreţinură între ele. Amândoi îi adresară acum cuvântul şi 
ciocniră cu el. Ochii lui Gură-de-Aur erau neobosiţi, căci 
avea ocazia s-o privească îndeaproape pe fata cea 
frumoasă, cu faţa distinsă şi cam trufaşă, iar ochii săi 
mărturiseau deschis cât de mult îi plăcea Lisbeth. Ea se 
arătă cuviincioasă cu el, dar îl dezamăgi fiindcă nici nu 
roşea, nici nu se încălzea. Gură-de-Aur dorea cu ardoare să 
convingă acest chip frumos şi nemişcat să grăiască şi să-şi 
destăinuie secretul. 

După masă mulţumi, zăbovi puţin printre sculpturile de 
alături, iar după-amiază tândăli nehotărât prin oraş, 
asemenea unui trândav fără nici o ţintă. Fusese foarte 
onorat de meşter, mai presus de orice aşteptări. De ce nu se 
bucura? De ce toate onorurile acestea îi lăsau un gust atât 
de puţin sărbătoresc? 

Urmând o inspiraţie de moment, închirie un cal şi porni 
spre mănăstirea în care, odinioară, văzuse pentru prima 
dată o operă a meşterului Niklaus şi-i auzise numele, 
întâmplarea se petrecuse doar cu câţiva ani în urmă, totuşi 
părea neînchipuit de îndepărtată. În biserica mănăstirii o 
contemplă iar pe Maica Domnului şi opera aceasta îl 
încântă şi-l subjugă din nou la fel de puternic şi astăzi; era 
mai frumoasă decât statuia lui, avea aceeaşi profunzime şi 
aceeaşi taină, dar îi era superioară ca meşteşug, părea să 
plutească liber, neîmpovărată de nimic. Vedea acum în 
lucrarea aceasta unele amănunte pe care numai un artist le 
vede, unduirile vagi şi delicate ale straielor, îndrăznelile în 
modelarea mâinilor prelungi şi a degetelor, folosirea, plină 
de sensibilitate, a unor accidente din structura lemnului - 
adevărat, toate frumuseţile acestea nu însemnau nimic faţă 
de ansamblu, faţă de simplitatea şi adâncimea viziunii, însă 
ele existau aievea şi erau foarte frumoase, şi nici celui 
dăruit cu har nu-i erau la îndemână decât dacă stăpânea 


temeinic meşteşugul. Pentru a putea înfăptui asemenea 
lucru, nu era îndeajuns ca omul să plămădească numai 
imagini în suflet, ci trebuia de asemenea să-şi fi educat şi 
încercat la nesfârşit ochii şi mâinile. Poate că merita totuşi 
să-şi pună viaţa întreagă în slujba artei, sacrificându-şi 
libertatea şi marile trăiri pentru a da cândva la iveală o 
asemenea frumuseţe, care nu era numai trăită, şi văzută şi 
concepută cu dragoste, ci în acelaşi timp stăpânită până la 
ultimul amănunt, cu o măiestrie neumbrită de nici o 
şovăială? Era o mare întrebare. 

Gură-de-Aur se întoarse în oraş târziu, noaptea, cu calul 
ostenit. Mai găsi deschis un birt mâncă acolo pâine şi bău 
vin, apoi urcă în odaia lui de lângă piaţa de peşte, dezbinat 
cu sine, împovărat de întrebări, împovărat de îndoieli. 

CAPITOLUL XII. 

A doua zi Gură-de-Aur nu se putu hotări să se ducă la 
atelier. Ca în multe asemenea zile când n-avea chef, umblă 
prin oraş de colo până colo. Văzu cum se duc să târguiască 
nevestele şi slujnicele, se opri mai mult în preajma fântânii 
din piaţă şi-i privi pe negustorii de peşte şi pe femeile lor 
necioplite, cum îşi pun marfa în vânzare şi cum o laudă, 
cum se reped să scoată din putini peştii răcoroşi, argintii şi 
să-i ofere, cum peştii se lasă cuminţi, în voia morţii cu gurile 
căscate dureros şi ochii de aur holbaţi şi plini de spaimă sau 
cum se apără de ea, furioşi şi deznădăjduiţi. Ca în multe 
alte dăţi, fu cuprins de milă faţă de aceste fiinţe şi de o 
tristă indignare, împotriva oamenilor; de ce erau atât de 
nesimţitori şi grosolani, atât de neînchipuit de săraci cu 
duhul şi de nătângi, de ce nu vedeau nimic, cu toţii de-a 
valma, nici pescarii şi nevestele lor, nici cumpărătorii 
ocupați cu tocmeala, de ce nu vedeau gurile acestea, ochii 
aceştia speriaţi de moarte, cozile acestea care izbeau 
sălbatic primprejur, această luptă deznădăjduită, 
înspăimântătoare, inutilă, această insuportabilă 
transformare a fiinţelor misterioase, miraculos de 
frumoase, când ultimul tremur le înfioară pielea şi apoi zac, 


moarte şi stinse, doborâte, nişte jalnice hălci de carne, 
pregătite pentru a desfăta cerul gurii mâncăcioşilor? Nimic 
nu vedeau oamenii aceştia, nimic nu ştiau şi nu băgau de 
seamă, nimic nu le grăia! Era totuna dacă în faţa lor, piere 
un biet peşte frumos, sau dacă un meşter îţi dă fiori 
înfăţişând într-un chip de sfânt, toată nădejdea, toată 
noblețea, toată suferinţa sau toată spaima gâtuitoare şi 
sumbră a existenţei omeneşti - ei nu vedeau nimic, nu-i 
mişca nimic! Erau cu toţii mulţumiţi sau preocupaţi, aveau 
treburi importante, se grăbeau, strigau, râdeau şi râgâiau, 
făceau gălăgie, făceau glume, se ciorovăiau pentru doi bani 
şi tuturor le mergea bine, toţi erau împăcaţi şi mulţumiţi 
peste măsură de sine şi de lumea întreagă. Nişte porci, ah, 
erau mult mai răi şi mai greţoşi decât porcii! Ei da, el însuşi 
se aflase destul de des în mijlocul lor, se veselise printre cei 
asemenea lor, alergase după fete, râsese şi nu se înfiorase 
deloc mâncând peşti prăjiţi. Însă necontenit şi adeseori pe 
neaşteptate, ca printr-o vrajă, bucuria şi liniştea îl 
părăseau, iluzia aceasta de îmbuibare îl sufoca, această 
mulţumire de sine, trufie şi trândavă tihnă a sufletului se 
scuturau de pe el şi ceva îl trimitea în singurătate şi 
meditaţie, în pribegie, la contemplarea suferinţei, a morţii, 
a zădărniciei oricărei acţiuni, îndemnându-l să privească 
ţintă în abis. Iar uneori, din deznădejdea atotcuprinzătoare, 
stârnită întrînsul de această panoramă a lipsei de sens, şi a 
spaimei atotstăpânitoare, înflorea dintr-o dată în el o 
bucurie, o dragoste violentă, dorinţa de a cânta un cântec 
frumos ori de a desena; sau în vreme ce mirosea o floare, se 
juca puţin cu o pisică, regăsea armonia copilăroasă a vieţii. 
Sentimentul acesta s-ar putea întoarce şi acum, mâine sau 
poimâine, şi lumea ar deveni iarăşi bună, minunată. Până 
când s-ar înstăpâni din nou celelalte, tristeţea, 
îngândurarea, dragostea disperată, sufocantă, pentru peştii 
muribunzi, pentru florile gata să se ofilească, spaima de o 
viaţă nătângă, porcească şi de oamenii ce se holbează, fără 
a fi în stare să vadă ceva. În asemenea clipe nu putea să nu 


se gândească, îmboldit de o chinuitoare curiozitate şi cu o 
dureroasă strângere de inimă, la studentul pribeag Victor, 
căruia îi înfipsese cuțitul în coaste şi îl părăsise, zăcând pe 
crengile de brad, scăldat în sânge şi atunci se întreba iarăşi 
şi iarăşi ce se întâmplase până la urmă cu acest Victor, dacă 
animalele îl înfulecaseră de tot sau dacă mai rămăsese ceva 
din el. Da, cu siguranţă că mai rămăseseră oasele, şi poate 
câţiva pumni de păr. Şi oasele - ce se va alege din ele? Cât 
durează oare, decenii sau numai ani, până-şi pierd şi ele 
forma şi devin ţărână? 

Ah, astăzi, în vreme ce privea cu milă peştii şi cu scârbă pe 
precupeţi, cu inima plină de melancolie şi de amarnică 
duşmănie împotriva lumii şi a lui însuşi, fusese din nou 
nevoit să se gândească la Victor. Poate că îl găsise cineva şi 
îl îngropase? Şi dacă aşa s-a întâmplat, oare până acum îi va 
fi căzut toată carnea de pe oase, va fi putrezit, viermii vor fi 
ros totul? Mai avea încă păr pe ţeastă şi sprâncene 
deasupra orbitelor? Şi din viaţa lui Victor, ce fusese plină de 
aventuri şi păţanii, de jocul fantastic al glumelor şi poznelor 
lui ciudate, ce mai rămăsese? Mai dăinuia ceva, în afară de 
cele câteva amintiri vagi, păstrate de ucigaşul său, ceva din 
această viaţă de om, care doar nu fusese una dintre cele 
mai obişnuite? Mai exista un Victor în visele femeilor pe 
care le iubise odinioară? Ah, fireşte că totul era dus şi 
risipit. Şi la fel se petrece cu toate şi cu toţi, înfloresc 
repede şi se veştejesc repede, apoi omătul cade deasupra. 
Câte nu înfloriseră chiar în sufletul său, când, cu câţiva ani 
înainte, venise în oraşul acesta, dorind cu sete să se 
dăruiască artei, plin de profundă, sfioasă admiraţie faţă de 
meşterul Niklaus! Mai supravieţuia ceva din toate acestea? 
Nimic, nu mai mult decât rămăsese din statura deşirată a 
bietului Victor. De i-ar fi spus atunci cineva, că va veni ziua, 
în care Niklaus îl va recunoaşte ca pe egalul său şi va cere 
breslei brevetul de meşter pentru el, ar fi crezut că ţine în 
mână tot norocul din lume! Şi acum, totul nu mai era decât 
o floare trecută, ceva veşted şi fără bucurie. 


Pe când cugeta astfel, Gură-de-Aur avu deodată o viziune. 
Dură doar o clipă, o tresărire fulgerătoare: văzu faţa mamei 
originare, aplecată deasupra abisului vieţii, privind cu un 
zâmbet pierdut, frumos şi când, o văzu cum priveşte cu 
acest zâmbet naşterile, morţile, florile, frunzele foşnitoare 
ale toamnei, arta, mortăciunile putrezite. 

Punea pe toate acelaşi preţ, ea, mama originară, peste 
toate plutea, precum luna, zâmbetul ei neliniştitor, iar el, 
Gură-de-Aur, cu gândurile lui melancolice, îi era tot atât de 
drag ca şi crapul care murea pe caldarâmul pieţei de peşte, 
şi mândra, glaciala fecioară Lisbeth tot atât de dragă ca şi 
oasele, risipite prin pădure, ale lui Victor, cel ce s-ar fi 
bucurat cândva să-i fure lui ducatul. 

Apoi fulgerul se stinse, misteriosul chip al mamei dispăru. 
Dar lumina ei pală continua să palpite în adâncurile 
sufletului lui Gură-de-Aur, un val de viaţă, de durere, de 
sugrumată nostalgie se abătu asupra inimii sale, răscolind- 
0. Nu, nu el, nu voia fericirea şi îndestularea celorlalţi, a 
cumpărătorilor de peşte, a burghezilor, a oamenilor cu 
ocupaţii statornice. Să-i ia dracul pe toţi! Ah, tresărirea 
acelei feţe pale, gura plină, pârguită, ca o vară târzie, peste 
ale cărei buze răsfrânte alunecase un fugar zâmbet de 
moarte, precum suflarea vântului şi lumina lunii! 

Gură-de-Aur o porni câtre casa meşterului, era ceasul 
amiezii; aşteptă până ce-l auzi pe Niklaus părăsindu-şi 
lucrul şi spălându-şi mâinile. Atunci intră la el. 

— Îngăduiţi-mi să vă spun câteva cuvinte, meştere, pot 
vorbi în vreme ce vă spălaţi pe mâini şi vă îmbrăcaţi haina. 
Mor de sete după o gură de adevăr, vreau să vă spun ceva 
şi pesemne că numai acum sunt în stare, mai târziu 
niciodată. Mă simt astfel încât trebuie să vorbesc unui om şi 
dumneavoastră sunteţi singurul care m-ar putea înţelege. 
Nu-i vorbesc bărbatului care are un atelier vestit şi 
primeşte din partea oraşelor şi a mânăstirilor comenzi ce-i 
fac cinste, celui ce are două calfe şi o casă frumoasă, 
îmbelşugată. Îi vorbesc meşterului care a făurit-o pe Maica 


Domnului, cea din mănăstire, cea mai frumoasă statuie pe 
care o cunosc. Pe omul acesta l-am iubit şi l-am cinstit, a 
deveni asemenea lui mi s-a părut scopul suprem pe pământ. 
Am făcut o statuie, pe loan, şi nu am putut-o face atât de 
desăvârşită ca Maica Domnului ieşită din mâna 
dumneavoastră; dar este aşa cum este. Altă sculptură n-am 
de făcut, nu există acum nici una care să mă cheme şi sămă 
silească s-o cioplesc. Mai curând, există una, o imagine 
sfântă îndepărtată, pe care va trebui s-o făuresc cândva, 
dar astăzi îmi e cu neputinţă. Pentru a o făuri, trebuie să 
mai trăiesc şi să mai cunosc foarte multe. Poate o voi putea 
făuri peste trei, peste patru ani, sau poate peste zece, chiar 
mai târziu, poate niciodată. Până atunci însă, meştere, nu 
vreau să-mi câştig pâinea cu meşteşugul şi să lustruiesc 
sculpturi, şi să dăltuiesc amvoane, şi să duc o viaţă de 
meşteşugar de atelier, şi să câştig bani şi să devin ceea ce 
sunt toţi meşteşugarii, nu, nu vreau asta, ci vreau să trăiesc 
şi să umblu, să simt vara şi iarna, să privesc lumea şi să-i 
gust frumuseţea şi grozăvia ei. Vreau să sufăr de foame şi 
de sete, şi vreau să uit şi să lepăd tot ce am trăit şi am 
învăţat aici, la dumneavoastră. Aş vrea într-adevăr să 
făuresc ceva atât de frumos şi atât de adânc-mişcător cum 
este statuia dumneavoastră, dar să devin ce sunteţi şi să 
trăiesc cum trăiţi dumneavoastră mi-e peste putinţă. 

Meşterul îşi spălase mâinile şi le ştersese, după asta se 
întoarse şi îl privi pe Gură-de-Aur. Faţa lui era severă, dar 
nu mânioasă. 

— Ai vorbit, zise el, şi eu te-am ascultat. Acum lasă 
lucrurile cum sunt. Nu te aştept la treabă, deşi avem multe 
de făcut. Nu te consider calfa mea, tu ai nevoie de libertate. 
Aş vrea să stăm de vorbă despre unele şi altele, dragă 
Gură-de-Aur; nu acum, ci peste câteva zile, între timp 
petrece-ţi vremea după cum te trage inima. Vezi, eu sunt 
mult mai bătrân, şi am cunoscut câte ceva din viaţă. 
Gândesc altfel decât tine, dar te înţeleg, şi înţeleg ce anume 
vrei să spui. Te chem peste câteva zile. Vom vorbi despre 


viitorul tău, am o mulţime de planuri. Până atunci, fii cu 
răbdare! Ştiu prea bine ce se întâmplă când isprăveşti o 
lucrare ce ţi-a fost dragă, cunosc acest gol. Trece, crede- 
mă. 

Gură-de-Aur plecă nemulţumit. Meşterul era plin de bune 
intenţii faţă de el, dar cu ce-i putea ajuta? 

Ştia la râu un loc, unde apa nu era adâncă şi curgea peste 
o albie plină cu vechituri şi resturi, se aruncau aici, în apă, 
tot soiul de gunoaie de pe la casele din mahalaua pescarilor. 
Se duse acolo, se aşeză pe mal şi privi în apă. lubea mult 
apa, orice fel de apă îl atrăgea. Şi adâncindu-şi privirea 
până la fund, la albia întunecoasă, neclară, în apa ce părea 
a curge în şuviţe de cristal, zări, sclipind, ici-colo, cu un 
licăr estompat, auriu, scânteind îmbietor, obiecte de 
nerecunoscut, poate un ciob de farfurie veche, sau o seceră 
îndoită, aruncată, sau o piatră netedă deschisă la culoare, 
câteodată un peşte de nămol, un mihalţ gras sau o roşioară, 
care se răsucea acolo jos, prinzând pentru o secundă pe 
aripioarele albicioase de pe burtă, şi pe solzi, câte o rază de 
lumină - niciodată nu se putea recunoaşte exact ce era de 
fapt această scurtă şi tulbure licărire a unor comori 
scufundate pe fundul umed şi negru al râului, dar 
întotdeauna ea era fermecător de frumoasă şi de 
ispititoare. Aidoma acestei mărunte taine a apei, îşi zise el, 
erau toate adevăratele taine, toate imaginile adevărate, 
autentice ale sufletului: nu aveau contur, nu aveau formă, 
se lăsau numai bănuite ca o frumoasă, îndepărtată 
posibilitate, erau învăluite şi aveau înţelesuri multiple. Ca 
din crepusculul adâncimilor verzi ale râului licărea spre el, 
tresărind câte o clipă, ceva nemaivăzut de auriu sau de 
argintiu, un nimic, şi totuşi încărcat de cele mai fericite 
făgăduieli, la fel profilul şters al unui om, văzut pe jumătate 
din spate, putea vesti câteodată ceva nesfârşit de frumos 
sau nemaipomenit de trist, sau, de asemenea: un felinar 
atârnat sub căruţă noaptea zugrăvind pe ziduri umbrele 
imense ale spiţelor ce se învârteau în mers, jocul acestor 


umbre putea fi pe durata unui minut tot atât de plin de 
privelişti, întâmplări şi istorii, ca toată opera lui Virgiliu. Din 
aceeaşi plămădeală ireală, magică, se ţeseau noaptea 
visele, câte un fleac cuprindea toate imaginile lumii, o apă 
în cristalul căreia sălăşluiau, ca nişte virtualităţi fără 
contenire treze, formele tuturor oamenilor, animalelor, 
îngerilor şi demonilor. 

Se cufundă iarăşi în jocul acesta, privi pierdut în şuvoiul 
râului, văzu, cum în profunzimile lui tremură scânteieri 
învălmăşite, bănui coroane regale şi umeri albi de femeie. 
Cândva, la Mariabronn, îşi aminti el acum, întrezărise în 
literele latineşti şi eline asemenea vise ale formelor, şi vrăji 
ale metamorfozei. Nu vorbise oare pe atunci cu Narcis 
despre ele? Ah, când se petrecuse asta, cu câte sute de ani 
înainte? Ah, Narcis! Ca să-l vadă, ca să vorbească un ceas 
cu el, ca să-i ţină mâna, ca să-i audă glasul calm, plin de 
înţelepciune, şi-ar fi dat bucuros cei doi ducați de aur. 

De ce erau lucrurile acestea atât de frumoase, sclipătul 
acesta de aur, de sub apă, aceste umbre şi presimţiri, toate 
aceste apariţii ireale, feerice - de ce erau atât de nespus de 
frumoase şi încântătoare, fiind totuşi exact opusul 
frumosului pe care-l putea crea un artist? Căci dacă la 
obiectele acelea fără nume, frumuseţea era lipsită de orice 
formă şi consta numai din mister, cu operele de artă 
lucrurile se întâmplau tocmai invers, ele erau numai şi 
numai formă, grăind cu desăvârşită claritate. Nimic nu era 
mai necruţător de clar şi de hotărât decât linia unui cap sau 
a unei guri, desenate sau sculptate în lemn. Ar fi fost în 
stare să deseneze din memorie, precis, absolut precis buza 
de jos ori pleoapele Mariei lui Niklaus; acolo nu era nimic 
nehotărât, înşelător, nimic care să curgă şi să se risipească. 

Gură-de-Aur cugetă cu pasiune la toate acestea. Nu se 
lămurea cum se face că tocmai acele imagini, cele mai 
hotărâte cu putinţă şi mai statornic prinse într-o formă 
acţionează asupra sufletului la fel ca închipuirile 
impalpabile şi lipsite de contur. Un lucru i se limpezi însă în 


cursul acestui exerciţiu de gândire, şi anume motivul 
pentru care atâtea opere de artă fără cusur, bine executate, 
nu-i plăceau defel ci, în ciuda unei anumite frumuseți, îl 
plictiseau şi îi deveneau aproape detestabile. Atelierele, 
bisericile şi palatele erau pline cu asemenea opere de artă 
nefericite, el însuşi contribuise la crearea câtorva. Erau atât 
de cumplit de dezamăgitoare, pentru că trezeau năzuinţa 
spre suprem şi totuşi nu o împlineau, lipsindu-le principalul: 
taina. Asta au comun visul şi opera de artă desăvârşită: 
taina. 

Şi Gură-de-Aur gândi mai departe: „Este o taină pe care o 
iubesc, i-am dat de urmă, am zărit-o străfulgerând de mai 
multe ori, şi eu, ca artist, dacă îmi va fi cândva cu putinţă, 
aş vrea să o reprezint şi să-i dau grai. Este chipul marii 
Născătoare, a mamei originare iar taina ei nu constă, ca la 
altele, într-un amănunt anume, în rotunjimile ei aparte sau 
în zvelteţe, în asprime sau gingăşie, putere sau graţie, ci 
constă în faptul că marile contraste ale lumii, care 
altminteri sunt de neîmpăcat, în această făptură s-au 
alăturat şi au încheiat pace: naşterea şi moartea, bunătatea 
şi cruzimea, viaţa şi distrugerea. Dacă aş fi născocit această 
fiinţă, dacă ea n-ar fi decât un joc al gândurilor mele sau o 
aspirație ambițioasă de artist, nu m-aş înduioşa din pricina 
ei, aş putea să-i observ cusururile şi s-o uit. Dar mama 
originară nu este o idee, căci eu nu am născocit-o, ci am 
văzut-o! Ea trăieşte în mine, m-am întâlnit mereu cu dânsa. 
Întâia oară am presimţit-o când, într-o noapte de iarnă, într- 
un sat, a trebuit să ţin lumina peste patul unei ţărăânci care 
năştea: atunci a început să trăiască imaginea din mine. 
Adeseori e departe şi rămâne pierdută mult timp, dar brusc 
răsare iarăşi, ca şi azi. Imaginea propriei mele mame, 
cândva cea mai dragă dintre toate, s-a transformat întreagă 
în această imagine nouă, e cuprinsă în ea ca sâmburele într- 
o cireaşă. 

Îşi intuia acum cu limpezime situaţia prezentă, teama în 
faţa unei hotărâri. Se afla, nu mai puţin ca odinioară, în 


ceasul despărțirii de Narcis şi de mânăstire, pe o cale vitală 
pentru el: calea care-l ducea spre mamă. Poate cândva, 
mama va deveni o imagine palpabilă şi vizibilă pentru toţi, o 
operă a mâinilor sale. Poate că acolo se găsea ţinta, acolo 
stătea ascuns sensul vieţii sale. Poate; nu ştia. Un lucru ştia 
însă: a da ascultare mamei, a merge către ea, a fi atras şi 
chemat de ea, asta era bine, asta era viaţă. Poate că 
niciodată nu va fi în stare să-i creeze imaginea, poate că ea 
va rămâne pentru totdeauna vis, presimţire, ispită, 
străfulgerare de aur a unei sfinte taine. Oricum era dator s- 
o urmeze, să-i încredinţeze destinul său, ea era steaua lui 
călăuzitoare. 

Şi acum hotărârea îi stătea la îndemână, totul devenise 
limpede. Arta era un lucru frumos, dar nu o zeiţă, şi un 
scop, nu pentru el; nu artei trebuia să-i dea ascultare, ci 
numai chemării mamei. Ce-i folosea lui să aibă degetele tot 
mai îndemânatice? Se vedea la meşterul Niklaus unde duce 
această sporire a îndemânării. La faimă şi nume, la bani şi 
la viaţă sedentară, la secarea şi degenerarea acelor simţuri 
lăuntrice, care, ele singure pot descoperi taina. La făurirea 
unor jucării drăguţe, costisitoare, la tot soiul de altare şi 
amvoane bogate, un sfânt Sebastian şi încă unul şi încă unul 
şi capete frumuşele de îngeri bucălaţi, patru taleri bucata. 
Oh, aurul din ochiul unui crap şi puful de argint, dulce şi fin 
de pe marginea unei aripi de fluture erau nesfârşit mai 
frumoase, mai vii, mai de preţ decât o sală întreagă, plină 
cu acele opere de artă! 

Un băiat venea, cântând, pe uliţă în jos spre mal, din când 
în când cântecul său amuţea, căci el muşca dintr-o felie 
mare, de pâine albă pe care o avea în mână. Gură-de-Aur îl 
văzu şi îi ceru o bucăţică din pâinea lui, scormoni cu două 
degete miezul feliei şi frământă din el cocoloaşe mici. 
Aplecat peste parapet, azvârli cocoloaşele de pâine încet, 
unul după altul, jos, în râu; vedea cum se scufundă bila albă 
în apa întunecoasă, o vedea înconjurată de îmbulzeala 
agitată a capetelor de peşti ce roiau în jurul ei, până ce una 


din guri o înhăţa. Urmări, cufundându-se şi dispărând, o 
bilă după alta şi fu adânc mulţumit. Apoi i se făcu foame şi 
se duse la una din iubitele sale, slujnică în casa unui 
măcelar, pe care o botezase „stăpână a cârnaţilor şi a 
şuncilor”. O momi la fereastra bucătăriei cu fluieratul 
obişnuit şi avea de gând să primească de la ea câte ceva de- 
ale gurii pe care să le ia cu el sus, deasupra râului, pe unul 
din dealurile cu vii, al căror pământ roşu, gras, se arăta 
vederii cu culoarea lui atât de vie, de sub frunzişul, bogat al 
viței şi unde, primăvara, înflorea hiacintul albastru, 
mirosind gingaş a drupe. 

Dar părea a fi o zi a hotărârilor şi a limpezirilor. Când 
Katherine apăru la fereastră, zâmbindu-i cu faţa ei plină, 
cam grosolană, când el întinse mâna, ca să-i dea semnalul 
obişnuit, îşi aminti brusc de alte dăţi, când stătuse aici la fel, 
în aşteptare. Şi totodată prevăzu, cu o claritate care-l 
plictisi, ce se va petrece în minutele următoare: cum va 
recunoaşte ea semnalul şi cum se va retrage, cum va 
apărea curând la uşa din dosul casei, ţinând în mână vreo 
afumătură, cum va lua el în primire cele aduse şi, între 
timp, o va mângâia puţin şi o va strânge la piept, gest pe 
care ea îl şi aşteptase - şi dintr-o dată i se păru negrăit de 
prostesc şi urât, să repete toată această desfăşurare 
mecanică a unor lucruri de atâtea ori trăite şi să-şi joace 
rolul dinainte ştiut de a lua în primire cârnatul, de a simţi 
sânii voinici, cum îi dau ghes, şi de a-i strânge uşor, de 
parcă ar face şi el, un dar, în schimb. I se păru deodată că 
vede pe faţa ei bună, cărnoasă, o obişnuinţă lipsită de 
suflet, iar în zâmbetul ei prietenos ceva de prea multe ori 
văzut, ceva mecanic, lipsit de taină, ceva nedemn de el. Nu 
mai duse până la capăt obişnuitul gest al mâinii, zâmbetul îi 
îngheţă pe faţă. O mai iubea oare, o mai dorea cu adevărat? 
Nu, de prea multe ori fusese aici, de prea multe ori văzuse 
mereu acelaşi zâmbet, şi-i răspunsese, fără vreun imbold al 
inimii. Ceea ce ieri încă ar fi putut face fără a sta să judece, 
astăzi, dintr-o dată, nu mai era cu putinţă. Slujnica mai 


stătea şi-l privea, când el se şi întoarse şi dispăru din uliţă, 
hotărât să nu se mai arate niciodată pe acolo. Mângâie-i 
altul sânii. Mănânce-i altul cârnaţii cei gustoşi! De fapt, câte 
nu se înfulecau, şi se iroseau zi de zi, în oraşul acesta 
îmbuibat, mulţumit de sine! Ce leneşi, ce răsfăţaţi, ce 
mofturoşi erau aceşti burghezi rotofei, de dragul cărora se 
măcelăreau zilnic atâţia porci şi viței şi se scoteau din râu 
atâţia peşti frumoşi, bieţii de ei! Şi el însuşi - cât se 
răsfăţase şi se stricase şi el, ce scârbos de asemănător 
devenise cu burghezii dolofani! În drumeţiile lui, pe câmpul 
înzăpezit, o prună uscată sau o coajă de pâine veche 
avusese un gust mai grozav decât aici, în îmbuibare, întreg 
banchetul unei bresle. O, drumeţia, o, libertatea, o, câmpul 
luminat de lună şi urma de animal, prudent cercetată, în 
iarba cenuşiu-umedă a dimineţii! Aici, la oraş, printre cei 
aşezaţi, toate mergeau atât de uşor şi costau atât de puţin, 
chiar şi dragostea. Dintr-o dată fu sătul, scuipă pe toate 
cele. Viaţa de aici îşi pierduse rostul, era un os fără măduvă. 
Fusese frumoasă şi-şi avusese rostul, câtă vreme meşterul 
păruse a fi un ideal, iar Lisbeth o prinţesă; fusese 
suportabilă, câtă vreme lucrase la Ioan al său. Acum se 
isprăviseră toate, parfumul se mistuise, floricica se 
veştejise. Ca un talaz violent, îl cuprinse sentimentul 
vremelniciei, care mereu îl rănea şi-l ameţea atât de adânc. 
Repede se veştejeşte totul, repede se iroseşte orice plăcere, 
nimic nu rămâne în urmă, decât oase şi pulbere. Ba da, 
ceva rămâne: mama cea eternă, străveche şi veşnic tânără, 
cu zâmbetul ei de dragoste, trist şi crud. O zări iarăşi 
pentru o clipă: o uriaşă, cu stele în păr, şedea visătoare la 
marginea lumii, culegea cu mâna jucăuşă, floare după 
floare, viaţă după viaţă şi le lăsa să cadă încet, în spaţiul 
fără de hotar. 

În zilele acelea, în vreme ce Gură-de-Aur vedea pălind în 
urma lui o fărâmă ofilită de viaţă, şi hoinărea de bun-rămas 
ca într-o beţie tristă prin împrejurimile ce-i deveniseră 
familiare, meşterul Niklaus depunea mari strădanii să-i 


asigure viitorul, şi să-l facă pe musafirul nestatornic să 
prindă rădăcini pentru totdeauna. Convinsese breasla să-i 
elibereze lui Gură-de-Aur brevetul de meşter şi cumpăni 
planul de a-l lega de el definitiv, nu ca subaltern, ci ca 
asociat, astfel încât să se sfătuiască în privinţa tuturor 
comenzilor mari şi să le execute împreună, făcându-l părtaş 
la veniturile dobândite de pe urma lor. Putea fi aici un risc, 
chiar şi din pricina lui Lisbeth, pentru că, fireşte, în cazul 
acesta, tânărul i-ar fi devenit, în curând, ginere. Dar o 
sculptură ca loan nu ar fi izbutit să creeze nici cel mai bun 
dintre câte ajutoare năimise Niklaus vreodată, iar el însuşi 
îmbătrânea şi devenea mai sărac în inspiraţie şi putere 
creatoare, şi nu voia să-şi vadă faimosul atelier decăzând şi 
ocupându-se cu îndeletniciri meşteşugăreşti obişnuite. Va fi 
greu cu acest Gură-de-Aur, însă trebuia să rişte. 

Acestea erau socotelile pe care, îngrijorat, şi le făcea 
meşterul. Va reclădi pentru Gură-de-Aur atelierul din dos, 
şi-l va lărgi, îi va elibera odaia de la mansardă, şi-i va dărui, 
cu prilejul primirii sale în breaslă, un rând de straie noi, 
frumoase. Prudent, ceru şi părerea Lisbethei, care, încă de 
la prânzul acela, se aşteptase la asemenea propuneri. Şi, ca 
să vezi, Lisbeth nu se împotrivea. Dacă flăcăul era aşezat 
într-un cămin şi-şi putea zice meşter, era mulţumită cu el. 
Nici în privinţa aceasta nu existau piedici. lar dacă meşterul 
Niklaus şi meşteşugul încă nu reuşiseră să-l îmblânzească 
pe deplin pe acest ţigan, Lisbeth neîndoielnic că va izbuti 
până la urmă. 

Aşa se puse totul la cale pentru prinderea păsăruicii şi 
momeala fu aşezată cu grijă în laţ. Şi într-o zi se trimise 
după Gură-de-Aur, care nu se mai arătase pe la meşter. Fu 
încă o dată invitat la masă, apăru din nou periat şi 
pieptănat, şezu din nou în odaia cea frumoasă, puţin cam 
prea solemnă, ciocni din nou un pahar cu meşterul şi cu 
fiica meşterului, până ce aceasta din urmă ieşi din odaie şi 
Niklaus dădu la iveală marile sale planuri şi oferte. 


— M-ai înţeles, adăugă el uimitoarelor sale destăinuiri, şi 
nu trebuie să-ţi mai spun că, niciodată până acum un om 
tânăr nu a fost avansat atât de repede meşter, fără să-şi fi 
făcut măcar anii de ucenicie obligatorii, şi n-a găsit de-a 
gata asemenea cuib cald. Norocul tău e mare, Gură-de-Aur. 

Uimit şi speriat Gură-de-Aur privi la meşterul său şi 
împinse departe de sine paharul, încă pe jumătate plin. 

De fapt, se aşteptase ca Niklaus să-l certe un pic pentru 
zilele tândălite, şi apoi să-i propună să rămână la el, ca 
ajutor. Va să zică aşa stăteau lucrurile. ÎI întristă şi-l 
stingheri că trebuia să şadă faţă-n faţă cu bărbatul acesta, 
într-o asemenea postură. Nu găsi imediat răspunsul. 

Meşterul, cu faţa puţin încordată şi dezamăgită pentru că 
oferta, cu care-l cinstea, nu fusese primită cu bucurie şi cu 
umilinţă, se ridică şi zise: 

— Ei bine, propunerea mea îţi vine pe neaşteptate, poate 
că vrei întâi să te gândeşti. Recunosc că sunt puţin jignit, 
am crezut că-ţi pregătesc o mare bucurie. Dar mă rog, iată, 
îţi dau răgaz de cugetare. 

— Maestre, zise Gură-de-Aur, luptându-se pentru a-şi găsi 
cuvintele, nu fiţi supărat pe mine! Vă mulţumesc din toată 
inima pentru bunăvoința dumneavoastră şi vă mulţumesc 
încă şi mai mult pentru răbdarea cu care m-aţi tratat, ca 
învățăcel. Nu voi uita niciodată cât vă sunt de îndatorat. Dar 
răgaz de cugetare nu-mi trebuieşte, m-am hotărât de mult. 

— La ce te-ai hotărât? 

— Am fost hotărât încă înainte de a primi invitaţia domniei- 
voastre şi înainte de a avea habar de ofertele 
dumneavoastră, care mă cinstesc. Nu mai pot rămâne aici, 
plec la drum. 

Palid la faţă, Niklaus îl privi cu ochi sumbri. 

— Maestre, imploră Gură-de-Aur, credeţi-mă, nu vreau să 
vă jignesc! V-am spus care mi-e hotărârea. Nu se mai poate 
schimba nimic. Trebuie să plec, să călătoresc, să fiu iar 
liber. Îngăduiţi să vă mai mulţumesc o dată din inimă şi 
îngăduiţi să ne despărţim prieteni! 


Îi întinse mâna, îşi simţea lacrimile aproape. Niklaus nu-i 
primi gestul, se albise la faţă şi începu să umble prin odaie 
din ce în ce mai repede, paşii săi apăsaţi vădindu-i furia. 
Niciodată Gură-de-Aur nu-l mai văzuse într-o asemenea 
stare. 

Apoi, brusc, meşterul se opri locului, se stăpâni şi cu un 
efort puternic zise, fără a-l privi pe Gură-de-Aur, şuierând 
printre dinţi: 

— Bine, atunci du-te! Dar du-te imediat! Să nu te mai văd! 
Nu cumva să fac şi să spun ceva, ce-aş putea să regret mai 
târziu. Du-te! 

Gură-de-Aur îi mai întinse o dată mâna. Meşterul făcu o 
mină de parcă ar fi fost gata s-o scuipe. Atunci Gură-de-Aur, 
care pălise şi el, se întoarse şi ieşi încet din odaie, îşi puse 
afară boneta, se strecură în jos pe scări, lăsându-şi mâna să 
alunece peste capetele sculptate ale pilaştrilor balustradei, 
intră, în micul atelier din curte, rămase puţin, de adio, în 
faţa statuii lui loan, apoi părăsi casa cu o durere mai 
adâncă în inimă decât cea pe care o simţise odinioară la 
despărţirea de castelul cavalerului şi de biata Lydia. 

Cel puţin a mers repede! Cel puţin nu s-a rostit nimic 
inutil! Acesta fu singurul gând mângâietor ce-i veni în minte 
pe când trecea pragul pentru ca dintr-o dată, uliţa şi oraşul 
să-l privească în ochi cu acea faţă schimbată, străină, pe 
care o dobândesc lucrurile ce fac parte din obişnuinţă, 
atunci când inima noastră şi-a luat rămas-bun de la ele. 
Azvârli o privire îndărăt, spre uşa casei - acum era uşa unei 
case străine, zăvorită pentru el. 

După ce ajunse în odaia sa, Gură-de-Aur îşi începu 
pregătirile de plecare. Bineînţeles, nu erau multe de 
pregătit; nu avea de făcut decât să-şi ia rămas-bun. Pe 
perete atârna un tablou, pictat de el, o Madonă blândă, iar 
primprejur atârnau şi zăceau câteva lucruri pe care le 
putea numi ale lui: pălăria de duminică, o pereche de 
încălțări pentru dans, un sul de desene, o lăută mică, nişte 
figurine de lut, modelate de el, apoi câteva daruri de la 


iubite: un buchet de flori artificiale, un pocal roşu-rubiniu, o 
turtă dulce veche şi uscată, în formă de inimă şi alte 
asemenea mărunţişuri, fiecare dintre ele îşi avusese 
însemnătatea şi povestea sa, şi-i fusese drag, dar acum 
toate erau numai vechituri care-l încurcau, căci la drum nu 
putea lua cu el nici una. Izbuti măcar să schimbe cu 
proprietarul casei pocalul rubiniu pe un cuţit de vânătoare 
solid, bun, pe care-l ascuţi la tocila din curte, fărâmiţă turta 
dulce şi hrăni cu ea găinile din ograda vecină, dărui 
Madona gazdei şi primi, în schimb, un dar folositor: o raniţă 
veche, de piele şi provizii bogate pentru drum. În raniţă 
împacheta cele câteva cămăşi pe care le avea şi câteva 
desene mai mici, înfăşurate în jurul unei cozi de mătură, iar 
alături aşeză bucatele. Mărunţişurile celelalte trebuiau 
lăsate aici. 

Existau mai multe femei în oraş, de la care s-ar fi cuvenit 
să-şi ia rămas bun; la una din ele dormise chiar ieri, fără să- 
i pomenească de planurile sale. Da, aşa se agaţă câte ceva 
ca scaiul de tine, când vrei s-o porneşti la drum. Nimic nu 
trebuie luat în serios. Nu-şi luă rămas-bun de la nimeni, 
afară de cei ai casei. O făcu de cu seară, pentru a putea 
porni la drum de cum s-o crăpa de ziuă. 

Totuşi, cineva se sculase de dimineaţă şi, tocmai când 
dădea să părăsească, în linişte, casa, îl chemă în bucătărie 
la o cană cu lapte. Era fiica gazdelor, o copilă de 
cincisprezece ani, o fiinţă tăcută, bolnăvicioasă, cu ochi 
frumoşi, dar cu o vătămătură la încheietura şoldului, din 
pricina căreia şchiopăta. Se numea Marie. Cu faţa 
nedormită, palidă de tot dar îngrijit îmbrăcată şi 
pieptănată, îl servi în bucătărie cu lapte fierbinte şi pâine, şi 
păru foarte întristată de plecarea lui. El îi mulţumi şi, de 
bun-rămas, o sărută, milos, pe gura micuță. Reculeasă, cu 
ochii închişi, primi ea sărutarea. 

CAPITOLUL XIII. 

În vremea dintâi a noii sale pribegii, în prima ameţeală 

lacomă a libertăţii redobândite, Gură-de-Aur fu nevoit să 


înveţe iarăşi să trăiască viaţa fără căpătâi şi fără ceasornic 
a hoinarilor. Nedând ascultare nimănui, dependenţi numai 
de vreme şi de anotimp, fără ţintă, în faţa ochilor, fără 
acoperiş deasupra capului, neposedând nimic şi primind cu 
braţele deschise tot ce le trimite întâmplarea astfel îşi duc 
pribegii viaţa copilăroasă şi vitează, sărăcăcioasă şi vajnică. 
Sunt fiii lui Adam, cel izgonit din paradis, sunt fraţii 
animalelor nevinovate. lau din mâna cerului, ceas de ceas, 
ceea ce li se dă: soare, ploaie, ceaţă, zăpadă, căldură şi frig, 
bunăstare şi nevoie, pentru ei nu există timp, nici istorie, 
nici ambiţie şi nici acel idol ciudat al prosperității şi 
progresului, căruia i se închină cu atâta disperare 
proprietarii de case. Un vagabond poate fi delicat sau 
aspru, rafinat sau grosolan, temerar sau fricos, însă în 
inima sa rămâne mereu copil, trăieşte mereu în ziua întâia, 
înainte să înceapă istoria lumii, viaţa lui e condusă mereu 
de puţine şi simple instincte şi nevoi. Poate fi deştept sau 
prost; poate şti adânc în sine, cât de fragilă şi nestatornică 
e orice viaţă, cât de sărmană şi de înfricoşată îşi poartă 
orice vietate, puţinul sânge fierbinte prin gheaţa spaţiilor 
cosmice; sau poate asculta numai, copilăreşte şi lacom, de 
poruncile bietului său stomac - întotdeauna este opusul şi 
duşmanul de moarte al celui avut, al sedentarului care-l 
urăşte, îl dispreţuieşte şi se teme de el, pentru că nu vrea 
să i se aducă aminte de efemerul existenţei, de ofilirea 
necontenită a tot ce e viaţă, de moartea implacabilă, 
glacială, care, de jur împrejurul nostru, umple universul. 
Nevinovăţia copilăroasă a vieţii de vagabond, originea ei 
maternă, adversitatea ei faţă de lege şi spirit, 
vulnerabilitatea ei şi tainica, permanenta vecinătate a 
morţii cuprinseseră şi modelaseră de mult sufletul lui Gură- 
de-Aur. Iar faptul că în el sălăşluia totuşi spirit şi voinţă, că 
era totuşi un artist, îi îmbogăţea şi-i îngreuna viaţa. Căci, 
orice viaţă devine bogată şi înfloritoare prin dislocări şi 
contraste. Ce-ar fi raţiunea şi luciditatea, pentru cel care n- 
a cunoscut ameţeala, ce-ar fi voluptatea simţurilor dacă în 


spatele ei nu s-ar ascunde moartea şi ce-ar fi dragostea, 
fără eterna duşmănie neîmpăcată a sexelor? 

Vara şi toamna scăpătară, Gură-de-Aur trecu trudnic prin 
lunile grele, hoinări ameţit în primăvara cu miresme dulci, 
anotimpurile se perindau în goană, soarele înalt al verii 
cobora iarăşi spre orizont. Trecu an după an, şi se părea că 
Gură-de-Aur uitase că pe pământ mai există şi altceva afară 
de foame şi dragoste şi de această tăcută, înfiorătoare 
grabă a anotimpurilor; se părea că se cufundase complet în 
lumea originară, maternă instinctelor. Dar în fiecare vis şi în 
fiecare popas însoţit de gânduri, lăsându-şi privirea să 
colinde peste văile înfloritoare sau veştede, era plin de ceea 
ce văzuse, era artist, suferea din pricina nostalgiei 
chinuitoare, a dorinţei de a invoca prin spirit şi de a preface 
în sens, absurditatea candidă şi trecătoare a vieţii. 

Odată, el, care de la aventura sângeroasă cu Victor nu mai 
călătorise niciodată altfel decât de unul singur, întâlni un 
camarad, care se lipi pe nesimţite de el şi de care nu scăpă 
apoi o bună bucată de vreme. Dar nu era de soiul lui Victor, 
ci era un pelerin pe drumul Romei, un bărbat încă tânăr, 
înveşmântat în rasă şi cu pălărie, care se numea Robert, 
originar de lângă Bodensee. Omul acesta, fiu de meseriaş, 
care un timp făcuse şcoala la călugării sfântului Gallus, îşi 
vârâse în cap, încă de copil, să meargă în pelerinaj la Roma, 
rămăsese întotdeauna devotat acestui gând, cel mai drag al 
său, şi folosise primul prilej pentru a-l înfăptui. Prilejul 
acesta fu moartea tatălui său, în atelierul căruia lucrase ca 
tâmplar. Îndată după înmormântarea bătrânului, Robert 
declară maică-şi şi soră-şi că nimic nu-l poate împiedica să 
pornească spre Roma întru potolirea ardorii sale şi 
ispăşirea păcatelor lui şi ale tatălui său. Degeaba se jeluiră 
femeile, degeaba îl certară, el rămase cu încăpățânare la 
hotărârea sa dintru început şi, în loc de a se îngriji de cele 
două femei, porni la drum fără binecuvântarea maică-şi şi 
urmărit de ocările mânioase ale surorii. Ceea ce îl îmboldea 
era, mai presus de toate, dorul de ducă, împletit cu un soi 


de evlavie superficială, care-l făcea să încline a zăbovi în 
apropierea unor aşezăminte bisericeşti şi a unor 
îndeletniciri spirituale, bucurându-se să fie de faţă oriunde 
ar fi întâlnit slujbe, botezuri, înmormântări, miros de tămâie 
şi de luminări aprinse. Ştia puţin latineşte, dar nu spre 
cărturărie râvnea sufletul său copilăros, ci spre 
contemplaţie şi tăcută adoraţie, în umbra bolților de 
biserică. Pe când era băieţandru, se dăruise cu pasiune 
slujbei de băiat în cor şi servant de liturghie. Gură-de-Aur 
nu-l prea lua în serios, dar ţinea totuşi la el, se simţea puţin 
înrudit cu dânsul, datorită pornirii instinctive spre pribegie 
şi meleaguri străine. Aşadar Robert plecase cu încântare la 
drum şi chiar ajunsese până la Roma, beneficiase de 
ospitalitatea a nenumărate mănăstiri şi parohii, 
contemplase munţii şi sudul, iar la Roma se simţise foarte 
bine, printre atâtea biserici şi servicii divine, ascultase sute 
de mise şi se reculesese în cele mai vestite şi mai sfinte 
lăcaşuri şi primise sacramentele şi înghiţise mai mult fum 
de tămâie decât ar fi fost nevoie, pentru micile sale păcate 
de tinereţe, ca şi pentru cele ale tatălui său. Un an şi mai 
bine fusese plecat şi când, în sfârşit, reveni şi trecu pragul 
casei părinteşti, nu avu parte de primirea fiului rătăcitor, 
căci între timp sora lui îşi însuşise îndatoririle şi drepturile 
gospodăreşti, şi, trebuindu-i o calfă de tâmplar tocmise un 
flăcău sârguincios, se măritase cu el şi conducea acum casa 
şi atelierul atât de bine, încât cel reîntors îşi dădu seama 
repede că e de prisos, şi într-adevăr nimeni nu-l pofti să 
rămână, când după puţină vreme începu să vorbească iarăşi 
despre plecare şi călătorie. El nu se supără defel, acceptă 
de la maică-sa cei câţiva bănuţi ai ei, economisiţi, se 
împodobi iarăşi cu straiele de călător evlavios şi porni într- 
un nou pelerinaj, fără ţintă de-a curmezişul imperiului, un 
hoinar pe jumătate religios. Medaliile de aramă, luate ca 
amintire din localităţi vestite de pelerinaj şi mătăniile 
sfinţite atârnau pe el, zornăind. 


Astfel dădu el peste Gură-de-Aur, umblară o zi împreună, 
schimbară impresii de pribegie, se pierdură din ochi în 
orăşelul următor, ici-colo se reîntâlniră şi până la urmă se 
însoţiră de-a binelea, deoarece Robert era un tovarăş de 
drum plăcut, gata oricând să se facă folositor. Gură-de-Aur 
îi plăcea grozav, încerca să-l cucerească prin mici servicii, îi 
admira cunoştinţele, curajul şi spiritul şi îi plăceau 
sănătatea, puterea şi sinceritatea lui. Se obişnuiră unul cu 
altul, căci şi Gură-de-Aur era sociabil. Un singur lucru nu-l 
suporta: când îl cuprindeau tristeţile sale sau cădea pe 
gânduri, tăcea cu încăpățânare şi-l trecea pe celălalt cu 
vederea, de parcă nici n-ar fi fost de faţă şi în asemenea 
împrejurări nu erau îngăduite nici trăncănelile, nici 
întrebările, nici consolările, ci trebuia lăsat în voia lui. 
Robert învăţă curând aceste reguli. De când observase că 
Gură-de-Aur ştie pe de rost o mulţime de versuri şi cântece 
latineşti, de când în faţa portalului unui dom îl auzise 
explicând figurile de piatră, de când îl văzuse desenând cu 
cretă roşie pe un zid pleşuv, lângă care poposiseră, din 
câteva linii mari, rapide, chipuri de dimensiuni naturale, îl 
socotea pe camaradul său un răsfăţat al lui Dumnezeu, 
aproape un vrăjitor. Mai băgă de seamă că era şi un 
răsfăţat al femeilor, căci pe multe dintre ele le lua în 
stăpânire numai cu o privire şi un zâmbet; asta îi plăcea mai 
puţin, totuşi nu putea să nu admire şi aceste isprăvi. 

Odată călătoria lor fu întreruptă într-un fel neaşteptat, 
într-o zi sosiră în preajma unui sat, iar acolo, îi întâmpină o 
ceată de ţărani înarmaţi cu ciomege, prăjini şi îmblăcii, iar 
cel din fruntea lor le strigă de departe să se întoarcă din 
drum şi să se ducă unde şi-a înţărcat dracul copiii, 
altminteri îi omoară. Când Gură-de-Aur stătu locului şi voi 
să afle ce se petrece la urma urmei, primul bolovan azvârlit 
de ţărani îl şi nimeri în piept. Robert, după care-şi roti 
privirea, o rupsese la fugă, ca apucat. 

Ţăranii înaintau ameninţători şi nici lui Gură-de-Aur nu-i 
mai rămase altceva de făcut decât să-l urmeze pe fugar, ce-i 


drept, cu pas mai domol. Tremurând Robert îl aştepta la 
picioarele unei cruci, cu Mântuitorul răstignit, înălţată în 
mijlocul câmpului. 

— Ai fugit ca un erou, râse Gură-de-Aur. Dar ce au 
neciopliţii ăştia în căpăţână? Să fie oare război? Aşează 
străji înarmate în faţa cătunului lor prăpădit şi nu vor să 
lase pe nimeni să intre! Stau şi mă minunez ce să mai 
însemneze şi asta. 

Nu ştiau nici unul, nici celălalt. Abia în dimineaţa 
următoare dădură peste ceva într-o gospodărie răzleţită la 
marginea satului, şi începură să ghicească secretul. 
Gospodăria aceasta, constând din căsuţă, grajd şi şură, 
împrejmuită de o livadă verde cu mulţi pomi, era ciudat de 
liniştită şi adormită: nici o voce omenească, nici un pas, nici 
un țipăt de copil, nici un scrâşnet de coasă ascuţită, nimic; 
în mijlocul ogrăzii, o vacă mugea în iarbă şi se vedea cât 
colo că era vremea să fie mulsă. Ajunseră în faţa casei, 
bătură la uşă, nu primiră nici un răspuns, se duseră la 
grajd, acesta stătea deschis şi pustiu, merseră apoi la 
şopron, pe al cărui acoperiş de paie muşchiul verde-deschis 
lucea în soare, nici aici nu găsiră suflet de om. Se întoarseră 
în faţa casei, miraţi şi intrigaţi de pustietatea acestui cămin, 
mai bătură o dată cu pumnii în uşă, dar rămaseră şi de astă- 
dată fără răspuns. Gură-de-Aur încercă să deschidă şi spre 
uimirea lui găsi uşa nezăvorâtă, o împinse şi intră în odaia 
întunecoasă. 

— Ziua bună! strigă el tare şi: Nu-i nimeni acasă? dar 
peste tot domnea tăcerea. 

Robert se oprise lângă uşă. Gură-de-Aur, curios, pătrunse 
mai adânc înăuntru. În căsuţă mirosea urât, mirosea ciudat 
şi respingător. Vatra era plină de cenuşă, suflă în ea, 
dedesubt, printre tăciuni, mai licăreau scântei. Atunci zări 
pe cineva, şezând în penumbra din dosul vetrei; cineva 
şedea acolo pe un scaun dormind, părea a fi o femeie 
bătrână. Strigătele lui nu folosiră la nimic, toată casa părea 
stăpânită de o vrajă. Bătu femeia, prietenos, pe umăr, ea nu 


se urni şi abia acum observă că bătrâna şedea în mijlocul 
unei pânze de păianjen, iar unele fire erau prinse de părul 
şi de genunchii ei. „Asta-i moartă”, gândi el cu o uşoară 
înfiorare şi pentru a se convinge, începu să trebăluiască la 
foc, scormoni şi suflă, până stârni o flacără şi aprinse o 
aşchie lungă. Lumină chipul femeii de pe scaun. Sub părul 
cărunt văzu o faţă vânătă, de cadavru, un ochi stătea 
deschis, căscându-se, gol şi plumburiu. Femeia murise, aici, 
pe scaun. Ei da, n-o mai putea ajuta cu nimic. 

Cu aşchia aprinsă în mână Gură-de-Aur căută mai departe 
şi găsi în aceeaşi odaie, pe pragul spre încăperea din spate, 
un alt cadavru, un băiat de vreo opt sau nouă ani, cu faţa 
umflată, diformă, îmbrăcat numai cu o cămaşă. Zăcea cu 
burta pe pragul de lemn şi-şi încleştase dur şi îndârijit, 
amândoi pumnişorii. „Asta-i al doilea”, gândi Gură-de-Aur; 
ca într-un vis urât trecu mai departe, în odaia din spate, aici 
obloanele erau deschise şi lumina zilei pătrundea, senină. 
Prevăzător, stinse facla şi strivi scânteile pe duşumea cu 
talpa. 

În odaia din spate se aflau trei paturi. Unul era gol, sub 
cearşaful cenuşiu, din pânză aspră se zăreau paiele. Pe cel 
de-al doilea zăcea un bărbat bărbos, înţepenit pe spate, cu 
capul dat îndărăt, cu bărbia şi barba înălțate: trebuie să fi 
fost stăpânul gospodăriei. Faţa lui scofâlcită lucea stins, în 
culorile stranii ale nopţii, un braţ îi atârna peste marginea 
patului. Jos, pe duşumea, se afla, răsturnat şi deşertat, un 
ulcior de lut, apa scursă nu fusese încă înghițită pe de-a- 
ntregul în duşumea, se adunase într-o adâncitură, unde mai 
stăruia o băltoacă. În al treilea pat stătea, învelită, 
îngropată de-a dreptul în cearşafuri şi pături, o femeie 
mare, voinică, faţa şi-o ascunsese cu totul în aşternut, părul 
aspru, blond ca paiul, strălucea în lumina senină. Lângă 
dânsa şi încolăcită de ea, parcă prinsă şi sugrumată de 
cearşaful răvăşit, o fetiţă, blondă şi ea ca paiul, cu pete 
albastre-cenuşii pe obrazul cadaveric. 


Privirea lui Gură-de-Aur rătăci de la un mort la altul. 
Chipul fetei, deşi desfigurat, mai purta înscrisă groaza 
morții celei fără de scăpare. Pe ceafa şi în părul mamei, 
care se îngropase atât de adânc şi de sălbatec în culcuş, se 
citea mânie, teamă şi pătimaşă dorinţă de a fugi. Îndeosebi 
părul rebel nu se lăsa rob morţii. Pe faţa ţăranului se 
puteau vedea îndărătnicie şi durere câinoasă; părea a fi 
murit greu, dar bărbăteşte, chipul său bărbos se profila 
vertical şi rigid în aer, asemenea unui războinic întins pe 
câmpul de bătălie. Această atitudine tăcută şi sfidător 
dreaptă, puţin îndărătnică, era frumoasă; cel ce primise 
moartea astfel nu fusese, cu siguranţă un om mărunt şi laş. 
Înduioşător era însă micul cadavru al băieţaşului, care 
zăcea peste prag, culcat pe burtă; faţa lui nu spunea nimic, 
dar poziţia lui şi pumnii strânşi de copil spuneau multe: 
suferinţă, nedumerire, apărare deznădăjduită împotriva 
unor dureri cumplite. Chiar alături de capul său era o gaură 
în uşă, fusese tăiată cu fierăstrăul, pentru pisică. Gură-de- 
Aur privi atent la toate. Fără îndoială, căsuţa oferea o 
privelişte sinistră şi mirosul de cadavru era oribil; totuşi 
pentru Gură-de-Aur toate acestea aveau o profundă putere 
de atracţie, erau încărcate de măreție şi destin, atât de 
adevărate, atât de neprefăcute, ceva îi câştigă dragostea şi- 
i pătrunse în suflet. 

Între timp, Robert începu să strige de afară, nerăbdător şi 
speriat. Gură-de-Aur ţinea la Robert, totuşi, gândi el în clipa 
aceasta, cât de meschin şi de neînsemnat era omul viu cu 
frica şi curiozitatea sa, cu toate copilărelile lui, în 
comparaţie cu morţii. Nu-i răspunse şi se cufundă pe deplin 
în contemplarea imaginii morţilor, cu acel straniu amestec 
de compasiune sinceră şi observaţie rece, caracteristic 
artiştilor. Se uită atent la trupurile culcate şi la cel aşezat 
pe scaun, la capetele, la mâinile lor, la mişcarea în care 
încremeniseră. Câtă linişte era în această căsuţă vrăjită! 
Cât de ciudat şi de îngrozitor mirosea! Acest mic adăpost 
omenesc, cu vatra în care mai pâlpâia o urmă de foc, cum 


devenise el fantomatic şi trist, locuit de cadavre, străbătut 
şi umplut de moarte! Curând acestor locatari tăcuţi, carnea 
le va cădea de pe obraji şi şobolanii le vor ronţăi degetele. 
Ceea ce cu alţi oameni se săvârşeşte în coşciug şi în 
mormânt, în ascunziş trainic şi ferit de priviri, ultima şi cea 
mai jalnică dintre prefaceri, descompunerea şi putrezirea, 
cu aceşti cinci se va săvârşi aici, acasă, în odăile lor, la 
lumina zilei, cu uşile deschise, nestânjenit, neruşinat, 
nemilos. Gură-de-Aur văzuse mulţi morţi până acum, dar o 
asemenea imagine a lucrării neîndurătoare a morţii nu 
întâlnise încă niciodată. Şi-o întipări adânc în minte. 

În sfârşit, strigătele de la uşă izbutiră să-l deranjeze, aşa 
că ieşi. Camaradul îl privi cu teamă. 

— Ce este? întrebă el încet, cu glasul înfricoşat. Nu-i 
nimeni acasă? Oh, şi ce ochi ai. Vorbeşte o dată! 

Gură-de-Aur îl măsură cu o privire rece. 

— Du-te înăuntru şi uită-te, e o casă de ţărani, cam 
ciudată. După aceea vom mulge vaca asta frumoasă, colea. 
Hai, du-te! 

Nehotărât, Robert intră, se îndreptă spre vatră, o 
descoperi pe bătrâna aşezată pe scaun şi observând că e 
moartă, scoase un țipăt puternic. Reveni îndată, cu ochii 
larg căscaţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! O femeie moartă sade 
acolo, lângă vatră. Ce-i asta? De ce nu e nimeni cu ea? De 
ce n-o îngroapă? O, Doamne, a şi început să miroasă. 

Gură-de-Aur zâmbi. 

— Mare viteaz eşti, Robert! Dar te-ai întors prea repede. O 
femeie bătrână, moartă, stând aşa pe scaun, e într-adevăr, o 
privelişte neobişnuită; dar dacă mai făceai câţiva paşi, aveai 
prilejul să vezi ceva mult mai ciudat. Sunt cinci, Robert. Trei 
zac în paturile lor şi un băiat a murit chiar pe prag. Toţi 
sunt morţi. loată familia moartă, casa pustie. De asta n-a 
muls nimeni vaca. 

Îngrozit celălalt se holbă la el, apoi deodată strigă cu voce 
înăbuşită: 


— O, acum îi înţeleg şi pe ţăranii de ieri care ne împiedicau 
să intrăm în sat. O, Doamne, acum se limpezeşte totul! E 
ciuma! Domnul să se îndure de noi, e ciuma, Gură-de-Aur! 
Şi tu ai zăbovit atâta vreme înăuntru şi poate că ai atins 
morţii! Înapoi, nu te apropia de mine, fără îndoială că te-ai 
molipsit. Îmi pare rău, Gură-de-Aur, dar trebuie să plec, nu 
mai pot rămâne cu tine. 

Chiar voia să o rupă la fugă, dar fu apucat de haina lui de 
pelerin. Gură-de-Aur îl privi sever, cu tăcută dojană, şi îl 
ţintui necruţător locului, deşi Robert se zbătea şi se 
împotrivea. 

— Scumpul meu băieţaş, îi zise el pe un ton prietenos- 
batjocoritor, eşti mai deştept, decât pari, probabil că ai 
dreptate. Ei bine, vom afla adevărul în următoarea ogradă 
sau în următorul sat. Probabil că în regiunea aceasta 
bântuie ciuma. Vom vedea dacă scăpăm întregi şi teferi. Dar 
de fugit, micuțul meu Robert, nu te pot lăsa să fugi. Uite, eu 
sunt un om milos, am o inimă mult prea blândă şi când mă 
gândesc că adineauri, acolo, înăuntru s-ar putea să te fi 
molipsit şi tu, iar eu acum să te las să fugi şi să te culci cine 
ştie unde, pe câmp, ca să mori, aşa, de unul singur şi nimeni 
să nu-ţi închidă ochii şi să nu-ţi sape un mormânt şi să nu 
arunce o lopată de ţărână peste tine - nu, dragă prietene, 
mă înăbuşă jalea. Deci fii atent şi ţine minte ce-ţi spun, că 
nu ţi-o spun de două ori: noi, amândoi, ne aflăm în aceeaşi 
primejdie, s-ar putea să mă nimerească pe mine, s-ar putea 
să te nimerească pe tine. Rămânem deci împreună şi ori 
pierim amândoi, ori scăpăm amândoi de ciuma asta 
blestemată. Dacă te îmbolnăveşti şi mori, eu te îngrop, de 
asta poţi fi sigur. Dacă moartea mă alege pe mine, fă cum 
vrei, îngroapă-mă sau şterge-o, mie mi-e totuna. Dar înainte 
de asta n-ai să speli putina, scumpule, ţine bine minte! 
Avem nevoie unul de altul. Şi acum tacă-ţi fleanca, nu vreau 
să aud nimic şi caută undeva, în grajd, o căldare, ca să 
putem mulge vaca. 


Aşa se petrecură lucrurile şi începând din clipa aceea, 
Gură-de-Aur fu cel care poruncea şi Robert cel care asculta 
şi amândoi ieşiră astfel la socoteală. Robert nu mai încercă 
să fugă. Zise numai împăciuitor: 

— O clipă mi-a fost frică de tine. Nu mi-a plăcut faţa ta, 
când te-ai întors din casa morţilor. Am crezut că te-ai 
molipsit de ciumă. Dar chiar dacă nu ciuma a fost pricina, 
faţa ta era totuşi schimbată. A fost chiar atât de îngrozitor 
ce - ai văzut acolo, înăuntru? 

— N-a fost îngrozitor, zise Gură-de-Aur, şovăind. N-am 
văzut nimic mai mult acolo, înăuntru, decât ce mă aşteaptă 
pe mine şi pe tine şi pe toţi, chiar dacă nu ne molipsim de 
ciumă. 

În drumul lor mai departe întâlniră pretutindeni moartea 
neagră, care domnea peste ţară. Multe sate nu îngăduiau 
intrarea străinilor, în altele putură umbla nestingheriţi, prin 
toate ulițele. Multe gospodării erau părăsite, mulţi morţi 
neîngropaţi putrezeau pe câmpuri sau în odăi. În grajduri 
mugeau vacile, nemulse ori flămânde; peste câmpuri 
goneau dobitoace sălbăticite. Mulseră şi dădură nutreţ 
multor vaci şi capre, tăiară şi fripseră la margine de pădure 
mulţi iezi şi godaci, băură vin şi must din multe pivniţi 
rămase fără stăpân. Duceau o viaţă plăcută, era belşug. Dar 
nu-i simţiră gustul decât pe jumătate. Robert trăia 
neîncetat cu spaima de molimă şi la văzul cadavrelor i se 
făcea rău, adeseori era complet zăpăcit de groază; mereu 
se credea molipsit, când aprindeau focul în locurile lor de 
popas îşi ţinea vreme îndelungată mâinile şi capul la fum 
(ceea ce se socotea a fi un mijloc de tămăduire), chiar şi în 
somn se pipăia, ca să vadă dacă nu cumva i-au apărut 
umflăturile la picioare, pe braţe sau la subsuori. 

Gură-de-Aur îl certa adesea, adesea îşi bătea joc de el. Nu 
împărtăşea teama lui, nici scârba; trecea încordat şi 
sumbru prin ţara morţii, atras până la durere de priveliştea 
marii stingeri, cu sufletul plin de toamna cea mare, cu inima 
împovărată de cântecul coasei, ce reteza vieţi. Câteodată îi 


reapărea imaginea mamei eterne, o faţă palidă şi uriaşă, cu 
ochi de meduză, cu zâmbetul greu, de suferinţă şi moarte. 

Odată ajunseră într-un mic oraş; era puternic întărit, 
începând de la poartă o pasarelă de apărare împrejmuia tot 
zidul oraşului, ridicându-se până la înălţimea caselor de 
locuit, dar nici un străjer nu se afla sus, şi nici unul în 
poarta deschisă. Robert refuză să calce în oraş şi-l imploră 
şi pe camaradul său să nu intre. Între timp auziră sunetul 
unui clopot, un preot apăru la poartă, purtând o cruce, în 
urma lui veneau trei furgoane, două trase de cai, al treilea 
de o pereche de boi şi toate, erau încărcate până sus cu 
cadavre. Câteva slugi, îmbrăcate în pelerine ciudate, cu 
feţele ascunse adânc, în glugi, păşeau alături şi mânau 
animalele. 

Robert se mistui pe undeva, galben la faţă, Gură-de-Aur 
urmă de aproape carele cu morţi, merseră câteva sute de 
paşi, dar acolo nu se afla un cimitir, ci o groapă săpată chiar 
în mijlocul câmpului pustiu, adâncă numai de trei lopeţi, 
însă întinsă cât o sală. Gură-de-Aur stătu locului şi privi cum 
slujitorii smulg cu prâjinile şi cu căngile morţii din furgoane 
şi îi împing, grămadă, în gaura căscată, cum preotul îşi 
vântură crucea deasupra, murmurând ceva şi cum pleacă 
apoi, cum slujitorii aprind focuri mari pe toate laturile 
mormântului întins cât un ogor şi aleargă, tăcuţi, îndărăt, 
spre oraş, fără ca cineva să încerce măcar să acopere 
groapa. Privi într-însa, să fi fost cincizeci sau mai bine de 
oameni care zăceau acolo, azvârliţi claie peste grămadă, 
mulţi fără veşminte. Ici-colo, câte un braţ sau un picior se 
înălța în aer, ţeapăn şi acuzator, o cămaşă flutura încet în 
vânt. 

Când se întoarse, Robert îl imploră, aproape în genunchi, 
să plece de grabă, în altă parte. Avea într-adevăr temei să-l 
implore, căci în privirea absentă a lui Gură-de-Aur desluşise 
acea cufundare şi încremenire, care-i devenise 
binecunoscută, acea aplecare spre lucruri cumplite, acea 


curiozitate teribilă. Nu reuşi să-şi reţină prietenul. Gură-de- 
Aur intră singur în oraş. 

Trecu prin poarta nepăzită şi în vreme ce-şi auzea paşii 
răsunând pe caldarâm, în amintirea lui răsăriră multe 
orăşele şi multe porţi prin care trecuse astfel, şi-şi aduse 
aminte cum îl întâmpinaseră acolo strigăte de copii, jocurile 
băieţilor, certurile muierilor, bătăile de ciocane ale fierarilor 
pe nicovale răsunătoare, huruitul de căruţe şi multe alte 
zgomote fine sau grosolane, al căror talmeş-balmeş, 
împletit ca un năvod, vestea feluritele îndeletniciri 
omeneşti, bucuria, isprăvile şi veselia. lată însă că aici, în 
această poartă pustie şi pe această stradă goală nu răsuna 
nimic, nu râdea nimeni, nu striga nimeni, totul zăcea 
încremenit într-o tăcere funebră, în care cântecul molcom 
al unei fântâni ce nu contenise să curgă suna prea tare, 
aproape gălăgios. Printr-o fereastră deschisă văzu un 
brutar, trebăluind printre jimblele şi pâinişoarele lui; Gură- 
de-Aur arătă spre una din ele şi brutarul i-o întinse prudent 
aşezată, pe lopata lungă, cu care umbla în cuptor, aşteptă 
ca Gură-de-Aur să-i pună banii pe lopată, şi închise 
fereastra supărat, dar fără ceartă, când străinul muşcă din 
pâinişoară şi porni mai departe, fără a-i plăti. La geamurile 
unei case frumoase adăsta un şir de ghivece de lut, altădată 
purtaseră în ele flori, acum din hârburile goale atârnau 
numai frunze veştede. Dintr-o altă casă răzbăteau hohote 
de plâns şi vaietele unor glasuri de copii. Dar în uliţa 
următoare Gură-de-Aur zări sus, la o fereastră, o fată 
frumoasă care-şi pieptăna părul: o privi câtăva vreme până 
când, simțindu-se privită, ea îşi aruncă ochii pe geam se 
uită la el roşind şi fiindcă tânărul îi zâmbi prietenos, răsări 
şi pe faţa ei îmbujorată, încet şi firav, un zâmbet. 

— Mai e mult până isprăveşti să te piepteni? strigă el în 
sus, spre geam. 

Chipul luminos se aplecă spre el surâzând, prin 
deschizătura ferestrei. 


— Încă nu eşti bolnavă? întrebă el şi ea scutură din cap. 
Atunci hai cu mine, să plecăm din oraşul ăsta, care-i al 
morţilor, să mergem în pădure şi să trăim împreună o viaţă 
frumoasă. 

Ea căscă ochii întrebător. 

— Nu sta mult pe gânduri, vorbesc serios, strigă Gură-de- 
Aur. Eşti la tata şi la mama, sau în slujbă, la oameni străini? 
Va să zică, la străini. Atunci vino, copilă dragă; lasă-i pe 
bătrâni să moară, noi suntem tineri şi sănătoşi, şi vrem să 
ne mai veselim, câtva timp. Vino, cosiţă castanie, vorbesc 
serios. 

Fata se uită la el cântărindu-l din ochi, şovăitoare şi 
mirată. El se duse încet mai departe, tândăli printr-o stradă 
pustie apoi printr-o a doua, şi se întoarse încet. Fata tot mai 
stătea la fereastră, aplecată peste pervaz şi se bucură când 
îl zări venind înapoi. Îi făcu semn, el îşi încetini mersul, 
curând, îl prinse din urmă încă înainte să ajungă la poarta 
oraşului; purta o bocceluţă în mână şi o basma roşie pe cap. 

— De fapt, cum te cheamă? o întrebă el. 

— Lene. Vin cu tine. Oh, e atât de groaznic, în oraşul, ăsta 
mor cu toţii. Să plecăm de aici, să plecăm! 

Aproape de poartă Robert şedea ghemuit la pământ, 
încruntat. Sări în picioare când apăru Gură-de-Aur şi căscă 
ochii mari la vederea fetei. De astă dată nu cedă atât de 
repede, se lamenta şi făcu scene. Să iei cu tine o persoană 
din văgăuna asta afurisită, ciumată, şi să impui tovarăşului 
de drum să rabde compania ei, asta era mai mult decât o 
nebunie, însemna de-a dreptul să-l înfrunţi pe Dumnezeu, 
iar el refuza, nu voia să-i însoţească mai departe, răbdarea 
lui ajunsese la capăt. 

Gură-de-Aur îl lăsă să afurisească şi să se jeluie, până se 
linişti. 

— Aşa, zise el, ne-ai împuiat urechile destul. Ai să mergi cu 
noi şi ai să te bucuri că avem, o companie atât de drăguță. 
O cheamă Lene şi rămâne cu mine. Dar acum am să-ţi fac şi 
o bucurie, Robert, ascultă-mă: vreau să trăim câtăva vreme 


în linişte şi sănătate, să nu ne mai întâlnim cu molima. Ne 
căutăm un loc plăcut, o căsuţă goală, sau poate ne clădim 
una acolo eu şi cu Lene, vom fi stăpân şi stăpână, iar tu, 
prietenul nostru, ai să stai cu noi. Vreau să ne fie bine, să 
trăim frumos şi în prietenie. Te învoieşti? 

O, da, Robert se învoia cu dragă inimă. Dacă nu i se cerea 
să dea mâna cu Lene sau să-i atingă straiele. 

— Nu, nu ţi se cere, zise Gură-de-Aur. Ba chiar ţi se 
interzice cu străşnicie s-o atingi pe Lene, măcar şi cu un 
deget. Să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! 

Mărşăluiră mai departe în trei, tăcură mai întâi apoi 
încetul cu încetul fata începu să vorbească, să spună cât e 
de fericită că vede iarăşi cerul şi copacii şi pajiştile, în 
oraşul ciumat fusese atât de sinistru. Şi începu să 
povestească şi să-şi descarce sufletul de imaginile triste şi 
înfiorătoare pe care fusese nevoită să le vadă. Avea de 
povestit multe, multe şi urâte, orăşelul trebuie să fi fost un 
iad. Din doi medici unul murise, celălalt venea numai la cei 
bogaţi, şi în multe case morţii zăceau şi putrezeau, pentru 
că nu-i ridica nimeni, în alte case, în schimb, intraseră 
dricarii, jefuiseră, chefuiseră şi preacurviseră şi de multe 
ori smulseseră din paturi o dată cu cadavrele şi bolnavii, 
care încă mai suflau, îi încărcaseră în căruțele lor de 
hingheri şi-i azvârliseră în gropi, la un loc cu morţii. Povesti 
fel şi fel de fapte înfiorătoare şi nimeni n-o întrerupse. 
Robert ascultă îngrozit şi lacom iar Gură-de-Aur rămase 
tăcut şi netulburat, o lăsă să-şi deşerte grozăviile şi nu 
spuse nimic. Căci, ce ar fi fost de fapt de spus? Până la urmă 
Lene obosi, şuvoiul secă, şi cuvintele i se curmară. Atunci 
Gură-de-Aur începu să umble mai agale şi intona, încet, un 
cântec cu multe strofe şi cu fiecare strofă vocea îi devenea 
mai plină; Lene începu să zâmbească şi Robert ascultă 
încântat şi adânc uimit - niciodată nu-l mai auzise pe Gură- 
de-Aur cântând. La toate se pricepea acest Gură-de-Aur. 
Uite-l acum, umbla şi cânta, omul acesta bizar! Cânta ca un 
artist cu glas limpede, dar reţinut. Şi încă de la cel de al 


doilea cântec, Lene începu şi ea să zumzăie şi curând îi ţinu 
isonul, cu voce plină. Se apropia seara, departe, la 
marginea câmpului se întindeau păduri negre şi în şoaptele 
lor, munţi albaştri, scunzi, care parcă deveneau din miezul 
lor tot mai albaştri. În cadenţa paşilor, cântecul răsuna când 
vesel, când solemn. 

— Eşti atât de bucuros azi, zise Robert. 

— Da, sunt bucuros, fireşte că azi sunt bucuros, doar mi- 
am găsit o drăguță atât de dulce. Ah, Lene, bine că dricarii 
te-au lăsat în pace. Mâine o să facem rost de un cuibuşor al 
nostru, unde s-o ducem bine şi o să fim bucuroşi că mai 
avem carnea şi oasele tefere şi la locul lor. Lene, ai văzut 
vreodată, toamna, în pădure, ciuperca aceea cărnoasă, pe 
care melcii o iubesc atât de mult şi care se poate mânca? 

— O, da, râse ea, am văzut-o de multe ori. 

— La fel de brun ca ea este şi părul tău, Lene. Şi miroase 
la fel de frumos. Vrei să mai cântăm? Sau poate ţi-e foame? 
în raniţă mai am destule bunătăţi. 

Ziua următoare găsiră ceea ce căutaseră. Într-o pădurice 
de mesteacăn se afla o colibă făcută din trunchiuri 
necurăţate de coajă, clădită pesemne cine ştie când de 
tăietorii de lemne sau de vânători. Stătea goală, uşa o 
putură sparge şi, până şi Robert fu de părere că e o căsuţă 
pe cinste iar împrejurimile sunt sănătoase. Pe drum 
întâlniseră câteva capre care umblau de colo până colo, 
fără păstor, şi luaseră cu ei una mai arătoasă. 

— Ei bine, Robert, zise Gură-de-Aur, chiar dacă nu eşti 
dulgher, cândva ai fost tâmplar. Vrem să locuim aici, trebuie 
să faci un perete despărțitor în castelul nostru, ca să avem 
două odăi, una pentru Lene şi pentru mine, una pentru tine 
şi capră. Nu mai avem prea multă mâncare, astăzi trebuie 
să ne mulţumim cu laptele caprei, cât o fi, mult sau puţin. 
Prin urmare tu meştereşte peretele, iar noi doi pregătim 
între timp culcuşul pentru tustrei. Şi mâine o pornesc să 
caut de-ale gurii. 


Toţi se apucară neîntârziat de lucru. Gură-de-Aur şi Lene 
se duseră după paie, ferigi şi muşchi pentru culcuş, iar 
Robert îşi ascuţi cuțitul de o piatră, ca să taie trunchiuri 
subţiri, pentru perete. Nu izbuti totuşi să isprăvească într-o 
Zi, şi seara ieşi să doarmă sub cerul liber. Gură-de-Aur găsi 
în Lene o tovarăşă de dragoste dulce, sfioasă şi 
neexperimentată, dar drăgăstoasă. Blând o trase la pieptul 
său şi veghe încă lungă vreme, ascultând bătaia inimii ei, 
mult după ce, obosită şi sătulă, ea adormise. Adulmecă 
părul ei brun şi se lipi de ea şi se gândi în acelaşi timp la 
groapa aceea întinsă, căscată, în care diavolii mascaţi 
aruncaseră toată încărcătura carelor cu morţi. Frumoasă e 
viaţa, frumos şi fugar norocul, frumos şi repede se 
veştejeşte tinereţea. 

Peretele despărțitor le izbuti foarte bine, până la urmă 
lucrară la el toţi trei. Robert voia să arate ce ştie şi nu-i mai 
tăcea gura, povestindu-le celorlalţi câte ar clădi, dacă ar 
avea numai un banc de rindeluit şi scule şi un vinclu şi nişte 
cuie. Cum afară de cuţit şi de mâini nu avea nimic, se 
mulţumi să reteze o duzină de trunchiuri subţiri de 
mesteacăn şi să croiască din ele un fel de gard des, 
grosolan, împlântat în podeaua colibei. Golurile însă, hotărî 
el, trebuiau astupate cu o împletitură de grozamă. Asta le 
luă ceva timp, dar arăta vesel şi frumos, toată lumea puse 
mâna să ajute. Între timp Lene trebui să caute mure şi 
boabe, şi să vadă de capră, iar Gură-de-Aur cercetă 
împrejurimile, întreprinzând mici incursiuni, căută hrană, 
iscodi vecinătăţile şi aduse câte ceva cu el. Pe o rază întinsă 
nu se afla picior de om, ceea ce-l bucură îndeosebi pe 
Robert; erau feriţi astfel de molipsire, ca şi de duşmănii; pe 
de altă parte, aveau dezavantajul, că se găsea prea puţină 
mâncare. Exista în apropiere o casă ţărănească părăsită, de 
astă dată fără morţi, aşa că Gură-de-Aur propuse să o 
aleagă drept adăpost în locul colibei, dar Robert refuză, 
înfiorat, nu-i plăcea că Gură-de-Aur intră în casa pustie, iar 
fiecare lucru pe care îl aducea de acolo trebuia afumat şi 


spălat, înainte ca Robert să pună mâna pe el. Gură-de-Aur 
nu găsi acolo cine ştie ce, totuşi aduse două scăunaşe, o 
căldare de lapte, câteva străchini şi căni de lut, o secure iar 
într-o zi prinse pe câmp două găini rătăcite. Lene era 
îndrăgostită şi fericită, şi toţi trei simțeau plăcere clădindu- 
şi micul lor cămin şi înfrumuseţându-l câte puţin în fiecare 
zi. De pâine duceau lipsă, în schimb mai puseră la treabă 
încă o capră şi descoperiră, şi un mic ogor cu sfeclă. Trecu 
zi după zi, împletitura peretelui fu terminată, culcuşurile 
îmbunătăţite, apoi clădiră şi o vatră. Pârâul curgea nu 
departe, apa era limpede şi dulce. Adesea, în timpul 
lucrului, cântau. 

Într-o zi, pe când îşi beau împreună laptele şi-şi lăudau 
viaţa domestică, Lene zise deodată, pe un ton visător: 

— Dar ce se va întâmpla când va veni iarna? 

Nimeni nu răspunse. Robert râse, Gură-de-Aur privi cu o 
expresie ciudată, undeva în gol; Lene începu să înţeleagă că 
nimeni nu se gândea la iarnă, că nimeni nu se gândea cu 
toată seriozitatea să rămână atâta timp în acelaşi loc, că de 
fapt căminul nu era un cămin, că se afla printre pribegi. Îşi 
plecă fruntea. 

Atunci Gură-de-Aur zise, în joacă şi încurajator totodată, 
parcă ar fi vorbit unui copil: 

— Tu eşti fată de ţăran, Lene, voi vă îngrijiţi din vreme de 
toate cele. Nu te teme, ai să nimereşti iarăşi acasă, când va 
fi trecut ciuma, că doar n-o ţine o veşnicie. Atunci ai să te 
întorci la părinţii tăi, sau la cine vei mai avea tu, sau ai să te 
duci iarăşi la oraş, într-o slujbă, şi-ţi vei avea pâinea 
asigurată. Acum însă mai este vară şi pretutindeni, de jur 
împrejur, domneşte moartea, aici în schimb e frumos şi ne 
merge bine. De aceea rămânem aici, vreme lungă sau 
scurtă, cât ne-o place. 

— Şi după aceea? strigă Lene, cu violenţă. După aceea 
totul o să se isprăvească? Şi tu ai să pleci mai departe? Şi 
eu? 


Gură-de-Aur îi cuprinse cu mâna coada împletită şi o trase 
cu blândeţe. 

— Copil mic şi prost ce eşti, zise el, ai şi uitat dricarii şi 
casele pustii şi groapa cea mare din faţa porţii oraşului, 
unde ard focurile? Fii fericită că nu zaci acolo, în groapă, şi 
ploaia nu curge şiroaie peste cămăşuţa ta. La asta să te 
gândeşti, că ai scăpat, că mai ai viaţă în trup, draga mea, că 
mai poţi să râzi şi să cânţi. 

Dar ea tot nu era mulţumită. 

— Nu vreau să plec din nou, se jelui ea, şi nici pe tine nu 
vreau să te las să pleci, nu. Nu mă pot bucura, când ştiu că 
în curând totul se va isprăvi şi va fi trecut! 

Gură-de-Aur îi răspunse încă o dată prietenos, însă în glas 
îi suna o ameninţare ascunsă: 

— Cu asta, micuță Lene, şi-au spart capul până la tine toţi 
înţelepţii şi toţi sfinţii lumii. Nu există fericire care să 
dureze mult timp. Dar dacă nu-ţi ajunge ce avem acum, şi 
nu te mai bucuri, atunci chiar în ceasul acesta dau foc 
colibei şi ne vedem fiecare de drumul nostru. Las-o baltă, 
Lene, am bătut destul apa în piuă. 

Lucrurile rămaseră aşa şi ea renunţă la revoltă, dar o 
umbră căzuse şi îi întuneca bucuria. 

CAPITOLUL XIV. 

Încă înainte ca vara să fi pălit cu totul, viaţa lor în colibă se 
curmă, dar altminteri de cum crezuseră. Fu o zi în care 
Gură-de-Aur hoinări îndelung prin împrejurimi cu o praştie 
pentru păsări, în nădejdea de a răpune vreo potârniche sau 
vreo altă sălbăticiune, căci hrana li se cam împuţinase. Lene 
se afla nu departe şi culegea boabe, câteodată trecea prin 
apropierea ei şi-i vedea, peste tufişuri, capul înălțându-se 
pe gâtul arămiu, care ieşea din cămaşa de pânză, ori o 
auzea cântând; o dată ciuguli cu ea câteva boabe, apoi 
porni mai departe şi câtva timp n-o mai văzu. Se gândi la ea 
pe jumătate cu gingăşie, pe jumătate supărat, căci ea 
adusese din nou vorba de toamnă şi de viitor, credea că e 
însărcinată şi spusese că nu-l va lăsa să plece. „Curând ne 


apropiem de capăt, se gândea el, curând îmi va fi de ajuns, 
atunci am s-o pornesc singur mă despart şi de Robert, 
vreau să ajung până la iarnă din nou în oraşul cel mare, la 
meşterul Niklaus. Rămân acolo cât ţine iarna şi în 
primăvara viitoare îmi cumpăr încălțări noi, o iau la drum, şi 
răzbesc până la mănăstirea noastră din Mariabronn, să-l 
salut pe Narcis, trebuie să tot fi trecut vreo zece ani de 
când nu l-am mai văzut. Trebuie să-l văd, fie numai pentru o 
zi sau două.” 

Un zgomot neobişnuit îl trezi din cugetare şi deodată 
deveni conştient că pentru un timp nici nu se mai aflase 
acolo fiindcă gândurile şi dorinţele îl purtaseră departe. 
Ascultă atent, ţipătul de spaimă se repetă, crezu că 
recunoaşte vocea Lenei şi se luă după ea, deşi nu-i plăcea 
să fie strigat. Curând ajunse destul de aproape - da, era 
glasul Lenei, îi strigase numele, ca la mare primejdie. 
Alergă mai repede, încă puţin supărat, dar la ţipetele ei 
repetate, mila şi grija covârşiră celelalte sentimente. Când, 
în sfârşit, putu s-o zărească, Lene era căzută sau 
îngenuncheată în iarbă, cu cămaşa sfâşiată, şi se lupta, 
ţipând, cu un bărbat care încerca să o siluiască. Gură-de- 
Aur sosi în salturi lungi şi toată supărarea, neliniştea şi 
tristeţea ce se adunaseră în el se descărcară într-o turbată 
mânie împotriva atacatorului străin. Îl surprinse pe când 
încerca să o trântească pe Lene de-a binelea la pământ, 
sânul ei dezgolit sângera, străinul o ţinea îmbrăţişată cu 
lăcomie. Gură-de-Aur se azvârli asupra lui şi cu mâini 
furioase îl strânse de gât, simţindu-l, slab şi vânos şi 
acoperit cu o barbă încâlcită. Cu voluptate Gură-de-Aur 
apăsă, până când celălalt slobozi fata şi atârnă în mâinile 
lui, moale şi fleşcăit; continuând să-l sugrume, îl târî pe 
bărbatul fără vlagă, pe jumătate părăsit de suflet, până 
când ajunse cu el la câţiva colţi de stâncă, cenuşii, care se 
înălţau, pietre goale, din ţărână. Aici, îl săltă pe cel biruit 
cât era de greu, îl ridică de două-trei ori în aer şi-l izbi cu 


capul de muchia stâncilor. Aruncă apoi hoitul cu gâtul frânt; 
mânia lui nu era încă ogoită, ar fi vrut să continue a-l lovi. 

Lene privea radioasă la cele ce se petreceau. Sânul îi 
sângera şi fata încă tremura din tot trupul, abia izbutea să 
respire, dar se ridicase îndată şi urmărise cu o privire 
pierdută, plină de plăcere şi de admiraţie, cum îl târăşte 
voinicul ei iubit pe venetic, cum îl sugrumă, cum îi frânge 
gâtul şi cum îi azvârle cadavrul cât colo. Ca un şarpe strivit 
mortul zăcea, fleşcăit şi frânt, căpăţâna cenuşie, cu barba 
sălbatecă şi părul rar, firav, atârna, jalnică, pe spate. Lene 
se ridică exaltând şi se aruncă la pieptul lui Gură-de-Aur, 
dar păli brusc, spaima continua să-i stăruie în oase, i se făcu 
rău şi, epuizată, căzu în tufele de afine. Curând însă fu în 
stare să meargă cu Gură-de-Aur până la colibă. Gură-de- 
Aur îi spălă pieptul, era zgâriată şi unul din sâni purta o 
muşcătură, dinţii ticălosului o răniseră. 

Robert se emoţionase, ceru înfierbântat să i se dea 
amănunte despre luptă. 

— I-ai rupt gâtul, zici? Formidabil! Gură-de-Aur, eşti de 
temut! 

Dar Gură-de-Aur nu voia să ne povestească despre asta, se 
răcorise şi, plecând de lângă mort, simţise nevoia să se 
gândească la tâlharul Victor, bietul de el, spunându-şi că 
iată, acum un al doilea om murise de mâna lui. Ca să scape 
de Robert, zise: 

— Acum, însă ai putea ajuta şi tu cu ceva. Du-te acolo şi fă 
să dispară cadavrul. Dacă ţi-e prea greu să-i sapi o groapă, 
trebuie dus dincolo, în stufărişul bălții, sau acoperit bine, cu 
pietre şi cu pământ. Dar cererea fu respinsă, Robert nu voia 
să aibă de a face cu nici un fel de cadavre, nu se putea şti 
dacă ele nu poartă cumva otrava ciumei. 

Lene se culcase în colibă. Muşcătura de pe sân o durea, 
dar curând se simţi mai bine, se sculă iarăşi, aţâţă focul şi 
fierse laptele pentru seară; era foarte bine dispusă, totuşi 
fu trimisă devreme la culcare. Ascultă supusă, ca un miel, 
atât de mult îl admira pe Gură-de-Aur. Acesta, la rândul său, 


era tăcut şi sumbru; Robert cunoştea toana lui şi-l lăsă în 
pace. Când se duse într-un târziu spre culcuşul său de paie, 
Gură-de-Aur se plecă, pentru a trage cu urechea la Lene. 
Fata dormea. El nu-şi găsea liniştea, se gândea la Victor, 
simţea o strângere de inimă şi dorinţa de drumeţie, îşi 
dădea seama că se isprăvise cu joaca de-a căminul. Însă un 
lucru mai ales îl punea pe gânduri. Prinsese privirea cu 
care îl urmărea Lene, când îl zgâlţâise şi-l azvârlise pe 
individul ucis. Fusese o privire stranie, ştia că nu o va mai 
uita niciodată: din ochii ei larg deschişi, deznădăjduiţi şi 
încântați, radiase o mândrie, un triumf, o profundă, 
pasionată participare la voluptatea răzbunării şi a uciderii, 
cum nu văzuse vreodată pe o faţă de femeie şi nu bănuise 
că ar putea exista. De n-ar fi fost privirea aceasta, gândi el, 
poate că, mai târziu, cu anii, ar fi uitat faţa Lenei. Dar, 
datorită acestei priviri, faţa ei de ţărăncuţă devenise mare, 
frumoasă şi teribilă. De luni întregi ochii săi nu întâlniseră 
nimic care să-l străfulgere cu dorinţa: „Asta ar trebui 
desenat!” La privirea ei însă simţise, cu oarecare spaimă, 
cum i se trezeşte din nou această dorinţă. 

Neputând dormi, până la urmă se sculă şi ieşi din colibă. 
Era răcoare, printre mesteceni plutea o adiere. Se plimbă 
de colo până colo în întuneric, apoi se aşeză pe un bolovan, 
şezu şi se cufundă în gânduri şi în tristeţe adâncă. Îi părea 
rău de Victor, îi părea rău de cel pe care-l omorâse astăzi, îi 
părea rău de nevinovăția şi copilăria pierdută a sufletului 
său. Pentru asta plecase din mănăstire, îl părăsise pe 
Narcis, îl jignise pe meşterul Niklaus şi renunţase la 
frumoasa Lisbeth - pentru ca acum să-şi facă tabără aici, 
într-o pustietate, să pândească dobitoace rătăcite şi să-l 
omoare acolo, printre stânci, pe nenorocitul acela? Aveau 
oare toate acestea un sens, merita să trăieşti? Inima i se 
chirci, din pricina lipsei de noimă şi a dispreţului de sine. Se 
rezemă cu spatele de bolovan, rămase astfel şi privi ţintă 
spre norii palizi ai nopţii, în vreme ce-o fixa îndelung, 
gândurile i se risipiră; nu mai ştia dacă priveşte norii 


cerului sau lumea înnorată dinăuntrul său. Deodată, în clipa 
în care adormi sprijinit de bolovan apăru, tresărind 
asemenea unei fulgerări, din goana norilor, o faţă mare, 
palidă, chipul Evei, care privea grav şi învăluit dar deodată 
deschise larg ochii, nişte ochi mari, plini de voluptatea 
simţurilor şi de voluptatea uciderii. Gură-de-Aur dormi până 
ce-l umezi roua. 

În ziua următoare Lene era bolnavă. O lăsară culcată, 
aveau treabă multă: Robert dăduse de dimineaţă în 
pădurice peste două oi care, de cum îl zăriseră, o rupseseră 
la fugă. Îl luă pe Gură-de-Aur, şi goniră mai bine de 
jumătate de zi până prinseră una dintre ele; erau foarte 
obosiţi când, spre seară, se întoarseră cu ea. Lene se simţea 
foarte rău. Gură-de-Aur o cercetă, o pipăi şi descoperi 
bubele ciumei. Tăinui descoperirea, însă Robert intră la 
bănuială când află că Lene continuă să fie bolnavă şi refuză 
să rămână în colibă. Are să doarmă pe undeva, pe afară, 
zise, şi mai bine să ia şi capra cu el, se putea molipsi şi ea. 

— Atunci cară-te dracului, strigă Gură-de-Aur mânios, nu 
vreau să te mai văd. Însă capra o înşfacă şi o trase la el, 
dincoace de peretele de grozamă. Robert se făcu nevăzut în 
tăcere, fără capră, îi venea rău de frică, de frica ciumei, a 
lui Gură-de-Aur, a singurătăţii şi a nopţii. Se culcă în 
apropierea colibei. 

Gură-de-Aur îi zise fetei: 

— Rămân cu tine, nu-ţi fie grijă. Ai să te înzdrăveneşti 
iarăşi. 

Ea îşi scutură capul. 

— Fereşte-te, dragule, ca să nu iei şi tu boala, nu trebuie 
să te mai apropii atât de mult de mine. Nu te strădui să mă 
alini. Eu am să mor şi mi-e mai drag să mor, decât să fiu 
nevoită într-o zi să văd culcuşul tău gol, pentru că m-ai 
părăsit. În fiecare dimineaţă numai la asta m-am gândit şi 
mi-a fost frică. Nu, mai degrabă mor. 

Până dimineaţă starea ei se agravase mult. Gură-de-Aur îi 
dăduse din când în când câte o înghiţitură de apă, între 


timp mai adormise şi el câte puţin. Acum, la lumina zilei, 
recunoscu limpede moartea apropiată înscrisă pe faţa ei, 
ofilită şi buhăită. leşi o clipă din colibă ca să soarbă o gură 
de aer proaspăt şi a privi cerul. La marginea pădurii câteva 
trunchiuri strâmbe de pin, luceau roşietice în soare, aerul 
avea un iz proaspăt şi dulce, dealurile depărtate încă nu se 
vedeau din ceața dimineţii. Se duse ceva mai încolo, îşi 
întinse mădularele ostenite şi trase aerul adânc în piept. 
Frumoasă era lumea în această dimineaţă tristă. Şi, în 
curând va reîncepe pribegia. Trebuia să-şi ia rămas-bun. 

Dinspre pădure îl strigă Robert. Voia să ştie dacă-i merge 
mai bine Lenei? Dacă nu era ciumă, el ar rămâne, Gură-de- 
Aur să nu fie supărat, între timp păzise oaia. 

— Du-te dracului, cu oaia ta cu tot, îi strigă Gură-de-Aur, 
Lene trage să moară şi eu sunt molipsit. 

Ultimul cuvânt era minciună; îl spusese pentru a scăpa de 
celălalt. Chiar dacă acest Robert era un băiat bun la inimă, 
Gură-de-Aur se săturase de el, era prea fricos şi prea 
mărunt, se potrivea prea puţin unor asemenea vremuri de 
răscruce şi de cutremur. Robert se mistui şi nu mai apăru. 
Luminos soarele se înălţă pe cer. 

Când se întoarse din nou la Lene, ea dormea. Adormi şi el 
încă o dată, iar în vis îşi revăzu calul de odinioară, pe Bless 
şi frumosul castan al mănăstirii; avu senzaţia că priveşte 
înapoi, dintr-o nesfârşită depărtare şi pustietate, spre o 
patrie superbă, pierdută, şi când se trezi, peste obrajii săi 
acoperiţi cu barbă blondă curgeau lacrimi. O auzi pe Lene 
vorbind cu glas scăzut; crezu că-l strigă şi se săltă în capul 
oaselor, dar fata nu vorbea cu nimeni, îngâna cuvinte în gol, 
cuvinte de alintare, cuvinte de ocară, păru că râde, îndată 
după aceea începu să ofteze din greu şi să sughiţă, până ce, 
treptat, se linişti iarăşi. Gură-de-Aur se sculă, se aplecă 
peste faţa ei care se şi urâţise, ochii lui urmăriră cu amară 
curiozitate liniile care, sub suflul pârjolitor al morţii, se 
deformau şi se încâlceau atât de jalnic. „Dragă Lene, strigă 


inima lui, copilă scumpă, bună, şi tu vrei să mă părăseşti? 
Te-ai şi săturat de mine?” 

Dacă ar fi putut, ar fi rupt-o la fugă. Să colinde, să colinde, 
să meargă, să respire aer curat, să ostenească, să vadă 
imagini noi, iată ce i-ar fi priit, ce i-ar fi ogoit, poate, 
tristeţea adâncă. Dar nu putea pleca, îi era cu neputinţă să 
lase copila zăcând şi murind aici, în singurătate. Abia 
îndrăznea, să iasă puţin, o dată la câteva ceasuri, pentru a 
respira aer proaspăt. Cum Lene nu mai putea bea nici 
lapte, îl bău el până se satură, altceva nu mai avea de 
mâncare. Scoase şi capra de câteva ori, ca să pască, să bea 
apă şi să se mişte. Apoi şezu iarăşi lângă culcuşul Lenei, îi 
murmură vorbe gingaşe, se uită neîncetat la faţa ei şi 
urmări, neconsolat, dar atent, cum moare încetul cu încetul. 
Era conştientă, uneori adormea, dar când se trezea nu mai 
deschidea ochii decât pe jumătate, pleoapele-i erau stinse şi 
vlăguite. În jurul ochilor şi a nasului, faţa ei îmbătrânea de 
la o oră la alta, gâtul tânăr şi fraged purta acum un cap 
care se ofilea repede, un chip de bunică. Numai rareori 
rostea câte un cuvânt, spunea „Gură-de-Aur” sau „iubitule” 
şi încerca să-şi umezească buzele umflate, albăstrui, cu 
limba. Atunci el îi dădea câţiva stropi de apă. 

În noaptea următoare muri. Muri fără să se jeluiască, avu 
numai un spasm scurt, apoi respiraţia i se opri şi peste piele 
îi trecu un fior, la vederea căruia lui Gură-de-Aur i se zbătu 
inima, căci îşi aduse aminte de peştii muribunzi, pe care îi 
văzuse şi-i compătimise de atâtea ori în piaţă; la fel se 
stinseseră şi ei, cu un spasm şi cu un fior încet, îndurerat, al 
pielii, care lua cu el, strălucirea şi viaţa. Mai stătu câtva 
timp îngenuncheat lângă Lene, apoi ieşi la aer şi se aşeză în 
tufele de iarbă-neagră. Îşi aduse aminte de capră, mai intră 
o dată şi scoase animalul care, după ce se mişcă puţin de 
colo-colo, se culcă pe pământ. El se culcă alături, cu capul 
pe coastele ei şi dormi, până se făcu lumină. Atunci 
pătrunse pentru ultima oară în căsuţă, trecu după peretele 
împletit şi privi bietul chip fără viaţă. Îi repugna ideea de a 


părăsi pur şi simplu moarta. Se duse şi adună braţe întregi 
de uscături şi vreascuri veştede, le azvârli în colibă şi-i dădu 
foc. Dinăuntru nu luase nimic, afară de amnar şi cremene. 
Peretele uscat cu împletitura de grozamă se aprinse într-o 
clipă, arzând cu flăcări vii. Se opri afară şi privi, cu faţa 
încinsă de foc, până ce întreg acoperişul fu cuprins de 
flăcări şi primele bârne se prăbuşiră. Capra ţopăia speriată 
şi behăia a jale. Ar fi fost bine să omoare animalul să frigă o 
halcă de carne şi să mănânce, pentru a avea puteri la drum. 
Dar nu era în stare; goni capra spre câmp şi plecă. Fumul 
incendiului îl urmări până când se afundă în pădure. 
Niciodată nu pornise în drumeţie atât de neconsolat. 

Şi totuşi, prăpădul care-l aştepta de aici încolo se vădi şi 
mai cumplit decât bănuise. Începu la primele ogrăzi şi sate 
şi dură fără contenire, şi cu cât înainta, devenea din ce în ce 
mai cumplit. Toate împrejurimile, toată ţara, cât era de 
întinsă, stătea învăluită într-o negură de moarte, într-un văl 
de oroare, de spaimă şi de întunecare a sufletului, şi nu 
casele pustii erau cele mai cumplite, nici câinii de pază, 
morţi de foame şi putreziţi în lanţuri, cadavrele care zăceau 
neîngropate, copiii care cerşeau, gropile comune din faţa 
oraşelor. Lucrul cel mai cumplit erau cei rămaşi în viaţă 
care, sub povara groazei, a spaimei de moarte, păreau să-şi 
fi pierdut şi ochii şi sufletul. Călătorul auzi şi văzu 
pretutindeni ciudăţenii şi grozăvii. Părinţii îşi părăsiseră 
copiii, iar soţii nevestele, când se îmbolnăviseră. Dricarii 
ciumei şi haidamacii din spitale stăpâneau peste tot, 
asemenea unor călăi, jefuiau casele pustiite de moarte, ba 
lăsau, după bunul lor plac, morţii neîngropaţi, ba smulgeau 
muribunzii din paturi înainte de a-şi fi dat ultima suflare şi-i 
azvârleau pe furgoanele cu cadavre. Refugiaţi îngroziţi 
rătăceau singuratici, sălbăticiţi, ocolind orice întâlnire cu 
alţi oameni, hăituiţi de spaima morţii Alţii se adunau, biciuiţi 
de o înspăimântată poftă de viaţă, chefuiau şi serbau orgii 
de dans şi de dragoste, la care moartea le cânta din lăută. 
Alţii stăteau neîngrijiţi, îndoliaţi sau blestemând cu priviri 


îndobitocite, ghemuiţi în faţa cimitirelor sau a caselor golite 
de oameni. Şi, mai rău ca orice, fiecare căuta un ţap 
ispăşitor, pentru insuportabila mizerie pe care trebuia s-o 
îndure, fiecare pretindea că-i ştie pe nelegiuiţii care sunt 
vinovaţi de molimă, pe urzitorii ei ticăloşi. Oameni ai 
diavolului, se zicea, se îndeletniceau, pătimaşi, cu 
răspândirea morţii, scoțând din cadavrele ciumaţilor, otrava 
molimei şi ungând cu ea zidurile şi clanţele de la uşi, 
otrăvind cu ea fântâni şi dobitoace. Cine cădea sub bănuiala 
unor asemenea orori era pierdut, dacă cineva nu-l avertiza 
din vreme şi nu reuşea să fugă: era pedepsit cu moartea fie 
de judecător, fie de gloată. Şi, pe deasupra, bogaţii dădeau 
vina pe săraci şi invers, ori pe evrei sau pe italieni, sau pe 
medici. Într-un oraş, Gură-de-Aur privi cu inima 
încrâncenată, cum arde toată uliţa evreilor, casă după casă, 
o mulţime de gură-cască stătea de jur împrejur şi chiuia, şi 
cei ce încercau, urlând, să fugă, erau goniţi cu forţa îndărăt, 
în flăcări. Pretutindeni, în demenţa fricii şi a disperării, 
oameni nevinovaţi erau omorâţi, arşi, torturați. Gură-de-Aur 
privea cu mânie şi scârbă, lumea părea distrusă şi otrăvită, 
pe pământ părea să nu mai existe bucurie, nevinovăție, 
iubire. Adeseori se refugia la petrecerile încinse ale celor 
dornici de viaţă, pretutindeni răsuna lăuta morţii, în curând 
el învăţă să-i deosebească sunetul, adeseori participa la 
chefurile acestea deznădăjduite, adeseori cânta el însuşi din 
lăută sau intra în joc, la lumina faclelor de catran, în nopţile 
arse de febră. 

Nu simţea teamă. Cândva gustase spaima morţii, în 
noaptea aceea de iarnă, sub brazi, când degetele lui Victor 
se încleştaseră pe gâtul său, sau în troienele şi foamea unor 
zile grele de pribegie. Dar aceea fusese o moarte cu care 
puteai lupta, împotriva căreia te puteai apăra şi chiar se 
apărase, cu mâinile şi picioarele tremurânde, cu stomacul 
ghiorăind de foame, cu trupul secat de puteri, se apărase, 
biruise şi scăpase. Însă cu ciuma nu era de luptat, trebuia s- 
o laşi să-şi facă mendrele şi să i te predai iar Gură-de-Aur i 


se predase de mult. Nu se temea, părea că nu-i mai pasă de 
viaţă de când o lăsase în urmă pe Lene, în coliba incendiată, 
de când cutreiera zi după zi ţara pustiită de moarte. Dar o 
imensă curiozitate îl mâna şi-l ţinea treaz; nu se sătura s-o 
privească pe doamna cu coasa la treabă, să asculte cântecul 
marii treceri, nicăieri nu se dădea în lături, pretutindeni îl 
cuprindea aceeaşi pasiune tăcută, de a fi acolo şi de a 
mărşălui prin iad, cu ochii deschişi. Mânca pâine mucegăită 
în case pustii, cânta şi bea vin la chefuri demente, culegea 
floarea voluptăţii, cea repede ofilită, privea în ochii ficşi şi 
tulburi ai femeilor, privea în ochii ficşi şi tâmpi ai beţivilor, 
privea în ochii gata să se stingă ai muribunzilor, iubea 
femeile deznădăjduite, febrile, ajuta la scoaterea morţilor 
din casă, în schimbul unei farfurii de supă, ajuta la ridicarea 
unei movile de pământ peste cadavrele goale şi era plătit cu 
doi bani. Lumea se întunecase şi se sălbăticise, moartea 
urla cântându-şi cântecul iar Gură-de-Aur îl asculta cu 
auzul încordat, cu pasiune arzătoare. 

Ţinta sa era oraşul meşterului Niklaus, într-acolo îl chema 
glasul inimii. Lung era drumul şi plin de moarte, plin de 
veştejire şi prăpăd. El se îndrepta într-acolo, trist, ameţit de 
cântecul morţii, dăruit suferinţei şi vaietelor lumii, trist şi 
totuşi înflăcărat, cu simţurile toate la pândă. 

Într-o mănăstire văzu pe un perete o frescă proaspăt 
pictată, şi simţi nevoia s-o privească îndelung. Era dansul 
morţii, zugrăvit acolo pe perete, moartea palidă, ciolănoasă, 
scotea, dansând, oamenii din viaţă, pe rege, pe episcop, pe 
abate, pe conte, pe cavaler, pe medic, pe ţăran, pe oştean, îi 
lua cu ea pe toţi, şi lăutari scheletici îi însoțeau, cântându-le 
din ciolane găunoase. Ochii curioşi ai lui Gură-de-Aur 
sorbiră imaginea, pentru a se umple de ea. lată, un confrate 
al lui necunoscut trăsese învăţămintele din câte văzuse, din 
ravagiile morţii negre şi-şi striga asurzitor, în urechile 
semenilor săi predica amară despre condamnarea la 
moarte a oamenilor. Era bună pictura, era o predică bună, 
confratele străin nu văzuse greşit cele ce se petreceau şi nu 


le înfăţişase greşit, din tabloul său sălbatic emanau un iz şi 
un fior de mormânt. Totuşi, nu era ce văzuse şi trăise el, 
Gură-de-Aur. Aici era pictată condamnarea la moarte a 
oamenilor, severă şi implacabilă. Însă Gură-de-Aur şi-ar fi 
dorit altă imagine, cântecul sălbatic al morţii suna în el cu 
totul altfel, nu scheletic şi sever, ci mai degrabă dulce şi 
seducător, ca o chemare acasă, maternă. Acolo unde 
moartea ridica mâna asupra vieţii, cântecul nu suna doar 
asurzitor şi războinic, ci şi adânc şi drăgăstos, tomnatec şi 
îndestulat, în vecinătatea morţii candela vieţii licărea mai 
luminoasă, mai intimă. Pentru alţii moartea putea fi un 
războinic, un judecător sau un călău, un tată sever - însă 
pentru el moartea mai era şi mamă şi iubită, chemarea ei o 
îmbiere la amor, atingerea ei un fior de dragoste. După ce 
privi pictura cu dansul morţii şi plecă mai departe, Gură-de- 
Aur se simţi atras de meşter şi de creaţie cu îndoită putere. 
Dar pretutindeni erau popasuri de făcut, pretutindeni îl 
aşteptau imagini şi trăiri noi, el respira cu nările 
tremurânde aerul de moarte, pretutindeni compasiunea sau 
curiozitatea îi mai furau câte un ceas, câte o zi. Trei zile 
ţinu la el un copilaş de ţăran care scâncea, îl purtă ore 
întregi pe umeri, o mogâldeaţă pe jumătate moartă de 
foame, de cinci sau şase ani, care-i dădu mult de furcă şi de 
care abia cu greu izbuti să scape. În cele din urmă o femeie 
de cărbunar îi luă băieţaşul, bărbatul ei murise, voia să aibă 
iarăşi un suflet viu în preajmă. Zile întregi îl însoţi un câine 
de pripas, îi mâncă din palmă, îl încălzi în timpul somnului, 
dar într-o dimineaţă se făcu nevăzut. Îi păru rău, se 
obişnuise să-i vorbească; ţinuse animalului discursuri pline 
de cugetări, lungi de câte o jumătate de ceas, despre 
răutatea oamenilor, despre existenţa lui Dumnezeu, despre 
artă, despre sânii şi coapsele unei tinere odrasle de cavaler 
pe nume Julie, pe care o cunoscuse cândva, în tinereţile 
sale. Pentru că, fireşte, în timpul acestei drumeţii prin 
moarte Gură-de-Aur cam înnebunise, toţi oamenii de pe 
meleagurile bântuite de ciumă erau puţin nebuni, iar mulţi 


erau nebuni de-a binelea. Puţintel nebună trebuie să fi fost 
şi evreica Rebekka, fata frumoasă cu părul negru şi ochii 
învăpăiaţi, cu care îşi pierdu două zile. 

O găsise pe câmp, în faţa unui orăşel, stătea ghemuită 
lângă nişte dărâmături negre, carbonizate, şi urla, se izbea 
singură peste faţă şi-şi smulgea părul negru. 1 se făcu milă 
de părul ei, era atât de frumos, îi apucă şi îi ţinu strâns 
mâinile furioase, îi vorbi stăruitor, şi între timp băgă de 
seamă că faţa şi trupul ei erau de o mare frumuseţe. Îşi 
jeluia tatăl care, împreună cu alţi patrusprezece evrei, 
fusese ars de viu din ordinul stăpânirii, ea izbutise să fugă, 
dar acum se întorsese deznădăjduită, acuzându-se că nu se 
lăsase arsă şi ea, împreună cu ceilalţi. Cu răbdare îi ţinu 
mâinile, care tresăreau spasmodic şi-i vorbi cu blândeţe, 
murmură cuvinte miloase şi ocrotitoare, îi oferi ajutor. Ea îi 
ceru s-o ajute să-şi înmormânteze tatăl, şi culeseră din 
cenuşa încă fierbinte, toate oasele, le cărară spre mijlocul 
câmpului, pe ascuns şi le acoperiră cu ţărână. Intre timp se 
înserase şi Gură-de-Aur căută un loc de dormit, aranja fetei 
un culcuş într-o pădurice de stejar, îi promise să vegheze şi 
stătu să asculte cum şi culcată ea nu contenea să plângă şi 
să suspine până când în sfârşit, adormi. Apoi dormi şi el 
puţin, şi dimineaţa îşi începu încercarea de cucerire. Îi 
spuse că nu poate rămâne astfel singură, îşi vor da seama 
că e evreică şi o vor omori sau nişte nemernici de vagabonzi 
o vor batjocori; iar, în pădure, se aţin lupi şi ţigani. El însă, 
el e gata să o ia cu dânsul şi să o apere deopotrivă 
împotriva lupilor şi a oamenilor, căci îi stârneşte milă şi ţine 
la ea, fiindcă are ochi în cap şi ştie ce este frumuseţea, şi 
niciodată nu va răbda ca aceste pleoape dulci, înțelepte, şi 
aceşti umeri superbi să fie sfâşiaţi de fiarele hămesite sau 
să ajungă pe rug. Ea îl asculta sumbră, apoi sări din loc şi o 
rupse la fugă. Fu nevoit să gonească după ea şi să o prindă, 
ca să-i poată vorbi din nou. 

— Rebekka, zise el, vezi doar că nu-ţi vreau răul. Eşti 
întristată, te gândeşti la tatăl tău, acum nu vrei să ştii de 


dragoste. Dar mâine sau poimâine, sau mai târziu, am să te 
întreb iarăşi şi până atunci te ocrotesc şi-ţi aduc de 
mâncare şi nu mă ating de tine. Fii tristă, câtă vreme simţi 
nevoia să fii. Cu mine vei putea să fii tristă sau veselă, să 
faci întotdeauna numai ceea ce-ţi place. 

Dar toate erau vorbe azvârlite în vânt. Nu voia să facă 
nimic, zise ea, încrâncenată şi furioasă, nimic ce i-ar plăcea, 
niciodată nu se va mai gândi la ceva ce putea semăna cu 
plăcerea şi, cu cât mai de grabă vor sfâşia-o lupii, cu atât va 
fi mai bine pentru ea. N-are decât să-şi vadă de drum, e în 
zadar tot ce-i spune, şi aşa au rostit prea multe cuvinte. 

— Tu, zise el, tu nu vezi că peste tot e moarte, că în toate 
casele şi oraşele se moare şi totu-i plin de jale? Chiar şi 
furia proştilor care l-au ars pe tatăl tău nu este decât 
ananghie şi jale, şi vine doar din prea multă suferinţă. Uite, 
curând ne ia şi pe noi moartea şi o să putrezim în câmp şi 
cu oasele noastre o să joace zaruri cârtiţa. Dar înainte de 
asta, hai să trăim, să fim buni unul cu altul. Ah, ar fi atât de 
păcat de gâtul tău alb şi de piciorul tău mititel! Fată dulce şi 
frumoasă, vino cu mine, nu mă ating de tine, nu vreau decât 
să te văd şi să-ţi port de grijă! 

O mai imploră lungă vreme şi deodată simţi, singur, cât de 
inutilă este încercarea de a o cuceri cu vorbe şi argumente. 
Tăcu şi o privi cu tristeţe. Faţa ei mândră, regească, 
încremenise într-o expresie de refuz. 

— Aşa sunteţi voi, zise ea până la urmă, cu un glas plin de 
ură şi de dispreţ, aşa sunteţi voi, creştinii! Întâi ajuţi unei 
fiice să-şi îngroape tatăl, ucis de oamenii tăi - ultima din 
unghiile lui era mai de preţ decât tine - dar abia s-a isprăvit 
înmormântarea şi vrei ca fata să-ţi aparţină şi să-şi facă de 
cap cu tine. Aşa sunteţi voi, mai întâi am crezut că poate 
eşti un om bun. Dar cum să fii bun! Ah, sunteţi nişte porci. 

În vreme ce vorbea, Gură-de-Aur zări, arzând în ochii ei 
dincolo de ură, ceva ce îl mişcă şi-l ruşina, şi-i merse adânc 
la inimă. Zări în ochii ei moartea, dar nu condamnarea la 
moarte, ci hotărârea de a muri, puterea de a muri, tăcuta 


supunere, năzuinţa de a se dărui şi da ascultare chemării 
pământului-mamă. 

— Rebekka, zise el încet, poate că ai dreptate. Nu sunt un 
om bun, deşi ţi-am vrut binele. lartă-mă! Abia acum te-am 
înţeles. 

Scoţându-şi boneta o salută cu o plecăciune adâncă, de 
parcă ar fi fost o prinţesă şi cu inima împovărată, plecă; 
trebuia să o lase să piară. Multă vreme rămase înnegurat şi 
nu voi să vorbească cu nimeni. Oricât de puţin se asemănau 
între ele, această biată copilă de evreu atât de mândră, i-o 
amintea totuşi, într-un fel, pe Lydia, fiica de cavaler. A iubi 
astfel de femei însemna suferinţă. Dar pentru un timp i se 
păru, că nu le iubise decât pe acestea două, pe biata, 
fricoasa Lydia şi pe sfioasa evreică, în cumplita ei 
amărăciune. 

Câteva zile se gândi la fata cea brună, învăpăiată, şi câteva 
nopţi de-a rândul visă frumuseţea zveltă, arzătoare a 
trupului ei, care părea destinat fericirii şi înfloririi şi totuşi, 
se dăruise morţii. O, de ce să devină buzele acestea, sânii 
aceştia prada „porcilor” şi de ce să putrezească într-un 
câmp! Nu exista oare o putere, o vrajă care să salveze 
aceste flori de preţ? Da, exista o asemenea vrajă: ele 
dăinuiau în sufletul său şi vor fi modelate şi păstrate pentru 
veşnicie de mâinile lui. Cu spaimă şi cu încântare simţea cât 
de plin de imagini îi este sufletul, cum călătoria îndelungată 
prin ţara morţii încrustase în el o sumedenie de chipuri. O, 
cât îi încorda sufletul această plenitudine, cât de nostalgic 
jinduia să cugete în tihnă la toate cele ce le purta într-însul, 
să le lase să se reverse şi să se prefacă în imagini durabile! 
Încă mai arzător, şi mai lacom năzuia apoi, mereu cu ochii 
larg deschişi şi simţurile curioase, dar plin de un dor intens 
după hârtie şi condei, după lut şi lemn, după atelier şi 
muncă. 

Vara trecuse. Mulţi dădeau asigurări că o dată cu toamna 
sau poate la începutul iernii molima va conteni. Era o 
toamnă fără veselie. Gură-de-Aur trecu prin ţinuturi unde 


nu se mai afla suflare de om care să culeagă poamele, ele 
cădeau din pomi şi putrezeau în iarbă; în alte părţi, 
fuseseră jefuite şi stricate de hoarde sălbăticite, fugite din 
oraşe, pornite să tâlhărească. 

Gură-de-Aur se apropia treptat de ţinta sa şi în vremea din 
urmă îl cuprinse de multe ori teama că se va molipsi de 
ciumă şi va trebui să moară în cine ştie ce grajd. Acum nu 
mai voia să moară, nu înainte de a gusta încă o dată 
fericirea de a sta într-un atelier, dăruindu-se creaţiei. 
Pentru prima oară în viaţă lumea i se părea prea largă şi 
imperiul german prea întins. Nici un orăşel frumos nu-l mai 
putea ispiti la popas, nici o ţărăncuţă drăgălaşă nu-l ţinea 
locului mai mult de o noapte. 

Odată trecu prin dreptul unei biserici, pe portalul căreia, 
în nişe adânci, susţinute de mici coloane decorative se aflau 
numeroase statui de piatră din vremuri foarte vechi, figuri 
de îngeri, de apostoli şi martiri, cum mai văzuse de atâtea 
ori până acum; şi în mănăstirea lui, la Mariabronn, existau 
unele figuri de acest fel. Odinioară, în adolescenţă, le 
privise cu plăcere, dar fără pasiune; i se păruseră frumoase 
şi demne, dar puţin prea solemne, oarecum ţepene şi 
bătrânesc-patriarhale. Apoi, mai târziu, după ce la capătul 
primei sale drumeţii fusese atât de subjugat şi de mişcat de 
acea dulce, tristă Maică a Domnului cioplită de meşterul 
Niklaus, găsise că aceste solemne şi străvechi figuri de 
piatră francone, erau prea greoaie şi rigide şi străine, le 
privise cu o anumită superioritate şi văzuse în maniera 
nouă a meşterului său o artă mult mai vie, mai caldă, mai 
însufleţită.' Astăzi însă, când se întorcea din lume încărcat 
de imagini, cu sufletul brăzdat de cicatricele şi urmele unor 
aventuri şi emoţii intense, plin de o sfâşietoare dorinţă de a 
medita şi a crea din nou, aceste figuri străvechi, severe, îi 
mişcară inima dintr-o dată cu o putere covârşitoare. Stătu 
plin de cucernicie în faţa venerabilelor statui, în care 
continua să trăiască inima unui timp de mult apus, în care 
spaimele şi încântările încremenite în piatră ale unor 


generaţii de mult dispărute înfruntau, după veacuri, 
efemerul. Făcu ce nu mai făcuse de nesfârşit de lungă 
vreme, căută un confesional, pentru a se mărturisi şi a se 
lăsa pedepsit. 

În biserică existau într-adevăr confesionale, dar toate fără 
preoţi; muriseră, zăceau în spital, fugiseră, se temeau de 
molipsire. Biserica era goală, ecoul paşilor lui Gură-de-Aur 
răsuna sub bolțile de piatră. Îngenunche în faţa unui 
confesional gol, închise ochii şi şopti spre zăbrele: „Bunule 
Dumnezeu, uită-te ce am devenit. Mă întorc din lume şi am 
devenit un om rău, un fluieră-vânt, mi-am irosit anii tinereţii 
ca un risipitor, puţin mi-a mai rămas. Am ucis, am furat, am 
preacurvit, am trândăvit şi am luat pâinea de la gura altora. 
Bunule Dumnezeu, de ce ne-ai croit aşa, de ce ne duci pe 
astfel de căi? Nu suntem oare copiii tăi? Nu a murit Fiul tău 
pentru noi? Nu există sfinţi şi îngeri, să ne călăuzească? 
Sau poate acestea sunt numai poveşti frumoase, născociri, 
care se istorisesc copiilor, pe seama cărora râd până şi 
popii? Din pricina ta, Dumnezeule-ITată, m-am rătăcit, rău ai 
plămădit lumea şi rău o ţii în ordine. Am văzut case şi străzi 
pline de morţi care zăceau în ele, am văzut pe bogaţi cum 
se zăvorau în casele lor sau fugeau, şi pe săraci cum îşi 
lăsau fraţii neîngropaţi, cum se bănuiau unul pe altul, şi 
cum îi omorau pe evrei, ca pe nişte vite. Am văzut, atâţia 
nevinovaţi suferind şi pierind, şi atâţia oameni răi, înotând 
în bunăstare şi-n plăceri. Oare ne-ai uitat cu desăvârşire şi 
ne-ai părăsit, ţi-ai întors faţa de la propria ta creaţie, vrei să 
ne laşi, să pierim cu toţii?” 

Oftând, ieşi pe sub portalul înalt şi zări figurile tăcute, de 
piatră, îngeri şi sfinţi, cum stăteau slabi şi înalţi în straiele 
lor, cu cutele rigid orânduite, nemişcaţi, de neatins, mai 
presus de oameni şi totuşi plămădiţi de mâna şi de spiritul 
omului. Stăteau acolo sus, în spaţiul lor strâmt severi şi 
surzi, inaccesibili vreunei întrebări sau rugăminţi şi, totuşi, 
însemnau o nesfârşită consolare, o victorie glorioasă asupra 
morţii şi a deznădejdii, aşa cum stăteau în demnitatea şi 


frumuseţea lor, supraviețuind, generaţiilor muritoare ce se 
succed una după alta. Ah, printre ei ar trebui să stea şi 
biata, frumoasa evreică Rebekka, şi sărmana Lene, cea care 
arsese o dată cu coliba, şi frumoasa Lydia, şi meşterul 
Niklaus! Însă într-o zi vor sta şi ei astfel şi vor dura, el îi va 
înălța acolo şi chipurile lor, care astăzi însemnaseră pentru 
el dragoste şi chin, frică şi pasiune, se vor înfăţişa urmaşilor 
ca imagini fără de nume şi fără poveste, simboluri calme, 
tacute, ale vieţii omeneşti. 

CAPITOLUL XV. 

Gură-de-Aur îşi atinse în sfârşit ţinta, pătrunzând în oraşul 
după care jinduise prin aceeaşi poartă, prin care odinioară, 
cu atâţia ani în urmă, păşise pentru prima dată, în căutarea 
meşterului său. Încă pe drum, în vreme ce se apropia de 
țelul său, îl ajunseseră din urmă veşti din oraşul de 
reşedinţă episcopală; ştia că ciuma bântuise şi aici, şi poate 
nici nu contenise încă, i se povesti despre tulburări şi 
răzmeriţe populare, şi că ar fi venit un guvernator imperial 
pentru a instaura ordinea, pentru a emite legi excepţionale 
şi a apăra avuţia şi viaţa cetăţenilor. Căci episcopul părăsise 
oraşul îndată după ce izbucnise molima şi locuia departe, 
într-unul din castelele sale de la ţară. Toate veştile acestea îl 
lăsaseră indiferent pe călător. Numai de ar mai exista 
oraşul şi atelierele în care spera să lucreze! Tot restul nu 
avea importanţă pentru el. La sosirea lui, ciuma era stinsă, 
se aştepta întoarcerea episcopului şi lumea se bucura de 
plecarea guvernatorului imperial şi de revenirea la viaţa 
paşnică, obişnuită. 

Când Gură-de-Aur revăzu oraşul, inima îi fu cuprinsă de 
un sentiment al reîntâlnirii, al întoarcerii acasă, ca un val de 
o intensitate necunoscută înainte; îşi compuse o mină 
neobişnuit de severă, pentru a se stăpâni. Oh, toate erau la 
locul lor: porţile, frumoasele fântâni, vechiul turn mătăhălos 
al catedralei, şi cel nou, zvelt, al bisericii sfintei Maria, 
sunetul limpede al clopotelor de la Sfântul Lorenz, piaţa cea 
mare, plină de strălucire, a oraşului! Oh, ce bine că toate îl 


aşteptaseră! Nu visase o dată, pe drum, că va sosi aici şi va 
găsi totul schimbat şi străin, în parte distrus şi în ruine, în 
parte de nerecunoscut datorită unor construcţii noi şi unor 
senine ciudate, puţin îmbucurătoare? Pe când trecea pe 
uliţi, recunoscând casă după casă, lacrimile erau gata să-i 
izbucnească. Până la urmă, parcă erau, totuşi de invidiat cei 
sedentari, aşezaţi în casele lor frumoase, sigure, trăindu-şi 
viaţa lor tihnită de burghezi, împlinită de sentimentul 
liniştitor, dătător de puteri, de a avea o patrie, de a fi acasă, 
în odaia sau în atelierul lor, între nevastă şi copii, slugi şi 
vecini? 

Era o după-amiază târzie şi pe partea însorită a străzii, 
casele, emblemele hangiilor şi ale breslelor, uşile sculptate 
şi ghivecele cu flori erau bătute de razele calde, nimic nu 
amintea că şi în oraşul acesta bântuise moartea furibundă şi 
stăpânise nebunia fricii omeneşti. Răcoros, verde-deschis şi 
albastru-deschis, curgea sub bolțile sonore ale podului râul 
cel limpede; Gură-de-Aur se aşeză o vreme pe parapetul ce 
mărginea malul, jos, în cristalul verde, mai lunecau şi acum, 
asemenea unor umbre, peşti întunecoşi, ori rămâneau 
nemişcaţi cu gura întoarsă împotriva curentului; şi acum 
mai licăreau ici-colo, din crepusculul adâncimilor, acele 
lumini slabe, aurii, care făgăduiesc atâtea şi îndeamnă atât 
de intens la visare. Şi alte ape licăreau astfel şi alte poduri 
sau oraşe desfâtau privirea, totuşi lui i se păru că de foarte 
multă vreme nu mai văzuse asemenea privelişti, şi nu mai 
trăise asemenea simţăminte. 

Două calfe de măcelar mânau, râzând, un vițel, schimbând 
priviri şi glume cu o slujnicuţă care strângea nişte rufe sus, 
într-un pridvor. Totuşi, cât de repede trecea totul! Nu de 
mult aici mai arseseră focurile ciumei şi domniseră slujitorii 
morţii din spitale şi acum, iată, viaţa mergea mai departe, 
se râdea şi se glumea; şi el însuşi făcea la fel, şedea aici, 
încântat de revedere şi simţea recunoştinţă şi nutrea chiar 
şi un sentiment de prietenie faţă de cei aşezaţi la casele lor, 
de parcă nici nu ar fi existat jalea şi moartea, nici Lene şi 


nici prinţesa evreică. Zâmbind, se ridică şi porni mai 
departe, şi abia când se apropie de strada meşterului 
Niklaus mergând pe drumul pe care, altădată, îl bătuse zi 
de zi, vreme de câţiva ani, spre atelier, abia atunci începu 
să simtă teamă şi nelinişte, întinse pasul, voia să se 
înfăţişeze încă astăzi meşterului şi să afle ce şi cum, nu mai 
suporta nici o amânare, i s-ar fi părut absolut cu neputinţă 
să mai aştepte până mâine. 


Oare meşterul să mai fie supărat pe el? Trecuse doar atâta 
vreme, cele petrecute odinioară nu mai puteau avea vreo 
însemnătate; şi chiar de ar fi să aibă, va birui această 
oprelişte. Dacă meşterul se mai află acolo, el şi atelierul, 
toate vor fi în bună regulă. Grăbit se îndreptă spre casa 
bine cunoscută, de parcă în acest ultim ceas ar mai fi putut 
pierde ceva, puse mâna pe clanţă şi se sperie cumplit 
găsind poarta zăvorâtă. Să fie un semn rău? Odinioară nu 
se întâmpla niciodată să fie zăvorită ziua în amiaza mare. 
Cu vuiet lăsă să cadă ciocanul şi aşteptă. Dintr-o dată simţi 
în inimă o teamă cumplită. 

Apăru aceeaşi slujnică bătrână, care îl primise odinioară, 
când intrase prima dată în această casă. Nu devenise mai 
urâtă, însă mai bătrână şi mai neprietenoasă, şi nu-l 
recunoscu pe Gură-de-Aur. Cu voce speriată o întrebă de 
meşter. Ea îl privi tâmp şi neîncrezător. 

— Meşterul? Aici nu există nici un meşter. Vezi-ţi de 
treabă, omule, aici nu dăm drumul nimănui! 

Dădu să-l împingă îndărăt din poartă, el o apucă de braţ şi 
strigă la ea: 

— Dar vorbeşte, Margrit, pentru numele lui Dumnezeu! 
Sunt Gură-de-Aur, nu mă mai cunoşti? Trebuie să merg la 
meşterul Niklaus! 

Din ochii prezbiţi, pe jumătate stinşi, nu licări spre el nici 
un semn de bun-venit. 

— Aici nu mai există nici un meşter Niklaus, zise ea pe un 
ton aspru - a murit. Cătaţi-vă de drum, nu pot sta aici, să 
flecăresc. 

În vreme ce totul se prăbuşea în el, Gură-de-Aur o împinse 
la o parte pe bătrână care fugea, ţipând, în urma lui şi o luă 
în grabă, prin coridorul întunecos, spre atelier. Îl găsi 
zăvorât. Urmat mereu de bătrână care se jeluia şi-l ocăra, 
alergă în sus pe scări, zări în penumbra încăperii cunoscute 
sculpturile pe care le adunase Niklaus. Cu voce tare o 
strigă pe fecioara Lisbeth. 


Uşa odăii se deschise şi apăru Lisbeth, şi când, uitându-se 
mai bine, o recunoscu, înfăţişarea ei stârni jale în inima lui. 
Dacă în casa aceasta, din clipa în care, spre spaima lui, 
găsise poarta închisă, totul i se păruse fantomatic şi vrăjit, 
asemenea unui coşmar, acum, la revederea Lisbethei, îi 
trecu într-adevăr un fior prin spinare. Frumoasa, mândra 
Lisbeth devenise o fată bătrână, sfioasă, încovoiată, cu faţa 
gălbejită, bolnăvicioasă, cu o rochie neagră, neîmpodobită, 
cu privire nesigură şi cu o atitudine speriată. 

— lertaţi, zise el, Margrit nu a vrut să-mi dea drumul să 
intru. Nu mă cunoaşteţi? Sunt Gură-de-Aur. Ah, spuneţi-mi: 
să fie adevărat că tatăl dumneavoastră a murit? 

Din privirea ei văzu că acum îl recunoaşte şi totodată în 
acelaşi timp, îşi dădu seama că aici nu i se păstrase o 
amintire frumoasa. 

— Aşa, sunteţi Gură-de-Aur? zise ea şi în vocea ei 
recunoscu ceva din felul trufaş de odinioară. V-aţi ostenit 
degeaba până aici. Tatăl meu a murit. 

— Şi atelierul? întrebă el fără să vrea. 

— Atelierul? E închis. Dacă vă căutaţi de lucru, trebuie să 
vă duceţi în altă parte. 

EI încercă să-şi revină: 

— Domnişoară Lisbeth, zise prietenos, nu caut de lucru, 
voiam numai să vă salut, pe meşter şi pe dumneavoastră. 
Mă întristează atât de mult că trebuie să aflu toate acestea! 
Văd că aţi dus-o greu. Dacă un învățăcel recunoscător 
tatălui dumneavoastră, vă poate fi cumva de folos, spuneţi- 
mi, ar fi pentru mine o bucurie. Ah, domnişoară Lisbeth, mi 
se rupe inima că vă găsesc atât dE. De covârşită de 
suferinţă. 

Ea se retrase din uşa odăii. 

— Mulţumesc, zise şovăind. Nu mai puteţi să ne fiţi în nici 
un fel de folos nici lui şi nici mie. Margrit vă va conduce. 

Glasul ei suna aspru, pe jumătate supărat, pe jumătate 
speriat. Simţi limpede că de-ar fi avut curajul, l-ar fi dat 
afară, făcându-l de ruşine. 


Ajunseră repede jos; bătrâna trânti poarta casei în urma 
lui şi trase zăvoarele. Izbitura surdă a celor două zăvoare îi 
suna încă în urechi, asemenea zgomotului cu care se 
închide capacul unui coşciug. 

Se întoarse umblând agale la parapetul de pe mal şi se 
aşeză în acelaşi loc, deasupra râului. Soarele scăpătase, un 
curent de aer rece venea dinspre apă, rece era şi piatra pe 
care şedea. Uliţa de lângă mal devenise tăcută, la piciorul 
podului şuvoiul apei stârnea vuiet, adâncul se căsca 
sumbru, nu mai sclipea spre el nici un licăr auriu. „Oh, 
gândi el, de-aş cădea acum peste zid şi aş dispărea în râu!” 
Lumea era din nou plină de moarte. Trecu un ceas şi 
amurgul se prefăcu în noapte. În sfârşit fu în stare să 
plângă. Şedea şi plângea, picăturile calde îi cădeau pe 
mâini şi genunchi. Îl plângea pe meşterul mort, plângea 
frumuseţea dispărută a Lisbethei, o plângea pe Lene, pe 
Robert, pe fata de evreu, plângea tinereţea lui veştejită, 
irosită. 

Într-un târziu nimeri într-o cârciumă în care odinioară 
chefuise de multe ori, cu prietenii. Cârciumăriţa îl 
recunoscu, ceru o bucată de pâine, ea i-o dădu şi, 
prietenoasă, îi dădu şi un pahar cu vin. Nu fu în stare să 
înghită nici pâinea, nici vinul. Noaptea aceea dormi pe o 
bancă acolo înăuntru. Cârciumăriţa îl trezi de dimineaţă, el 
îi mulţumi şi plecă, pe drum mâncă bucata de pâine. 

Se duse la piaţa de peşte, aici se afla casa în care îşi 
avusese pe vremuri odaia. Lângă fântână, câteva neveste de 
pescar îşi ofereau marfa vie, el se uită lung în putini, la 
peştii frumoşi, strălucitori. Îi văzuse deseori odinioară, îşi 
aduse aminte că de multe ori i se făcuse milă de peşti şi se 
înfuriase împotriva vânzătoarelor şi a cumpărătorilor. 
Cândva, îşi aminti el, pierduse vremea pe aici, la fel ca şi 
acum într-o dimineaţă, admirase peştii şi-i compătimise, şi 
fusese foarte trist, trecuse multă vreme de atunci, şi pe râu 
se scursese multă apă. Fusese foarte trist, de asta îşi 
aducea bine aminte, dar ce anume îl întristase atât de mult, 


nu mai ştia. Aşa se întâmplă: trece şi tristeţea, trec şi 
durerile şi deznădejdile, aidoma bucuriilor, trec, pălesc, îşi 
pierd adâncimea şi valoarea, şi până la urmă vine o vreme 
când nu mai eşti în stare să-ţi aduci aminte ce anume te-a 
durut atât de rău. Şi durerile pălesc şi se veştejesc. Oare se 
va veşteji cândva şi-şi va pierde însemnătatea şi durerea lui 
de astăzi, disperarea că meşterul era mort, că murise 
supărat pe el şi că nici un atelier nu-i deschidea uşa, ca să 
guste fericirea creaţiei şi să-şi uşureze sufletul de povara sa 
de imagini? Da, fără îndoială, şi această durere, şi acest 
chin amar, vor îmbătrâni şi vor obosi, le va uita şi pe ele. 
Nimic nu e trainic, nici suferinţa. 

În vreme ce privea peştii şi se lăsa în voia acestor gânduri, 
auzi o voce înceată, rostindu-i prietenos numele. 

— Gură-de-Aur, grăi cu timiditate vocea şi când se întoarse 
către ea, văzu stând în faţa lui o fată tânără, cam firavă şi 
bolnăvicioasă, însă cu ochi frumoşi, negri: ea îl strigase. N-o 
cunoştea. 

— Gură-de-Aur! Eşti chiar tu? întrebă vocea sfioasă. De 
când eşti iarăşi în oraş? Nu mă mai cunoşti? Sunt Marie. 

Totuşi n-o cunoştea. Fu nevoită să-i povestească cum că 
este fiica fostelor sale gazde şi că odinioară, la acel ceas din 
zori, înainte de plecarea lui, îi fiersese lapte în bucătărie. Se 
îmbujora, povestindu-i toate astea. 

Da, era Marie, copilul amărât, cu încheietura şoldului 
vătămată, care pe vremuri se îngrijise de el cu atâta 
dragoste şi sfială. Acum îi reveneau toate amintirile: îl 
aşteptase în dimineaţa aceea răcoroasă şi fusese atât de 
tristă că pleacă, îi fiersese lapte şi el îi dăduse o sărutare, 
pe care ea o primise liniştită şi solemnă, ca pe un 
sacrament. Niciodată nu se mai gândise la ea. Pe atunci 
fusese încă o copilă. Acum crescuse mare şi avea ochi foarte 
frumoşi, dar tot mai şchiopăta şi arăta cam pipernicită. Îi 
dădu mâna. Se bucură că, totuşi, se găsise cineva în oraş 
care să-l cunoască şi să-l întâmpine cu drag. 


Marie îl luă cu ea, el se împotrivi slab. La părinţii ei, în 
odaia în care tabloul său mai atârna pe perete şi pocalul 
său, din sticlă rubinie, stătea şi acuma pe poliţa de 
deasupra căminului, fu silit să ia prânzul şi îl poftiră să mai 
zăbovească vreo câteva zile, erau bucuroşi că aveau prilejul 
să-l revadă. lar aici află, ce se întâmplase în casa meşterului 
său. Niklaus nu murise de ciumă, ci frumoasa Lisbeth 
fusese cea care se molipsise, zăcuse bolnavă de moarte şi 
tatăl ei o îngrijise până când murise el în locul ei; bătrânul 
închisese ochii încă înainte ca ea să se fi înzdrăvenit de-a 
binelea. Fusese salvată, însă îşi pierduse frumuseţea. 

— Atelierul stă gol, zise stăpânul casei, şi pentru un 
sculptor vrednic ar fi un cămin frumos, şi bani destui. 
Gândegşte-te, Gură-de-Aur! Ea n-ar zice nu. Nu mai are de 
ales. 

Mai află şi câte ceva din cele petrecute în vremea ciumei, 
cum gloata aprinsese întâi un spital şi apoi asaltase câteva 
case de bogătaşi pe care le jefuise; o vreme nu mai fusese 
nici un fel de ordine şi siguranţă în oraş, căci episcopul îşi 
luase tălpăşiţa. Atunci împăratul, care se afla tocmai prin 
apropiere, trimisese un guvernator al său, pe contele 
Heinrich. Ei da, era un om energic, cu cei câţiva călăreţi şi 
soldaţi ai săi restabilise ordinea în oraş. Dar acum ar fi într- 
adevăr vremea să i se isprăvească guvernarea, episcopul 
este aşteptat să se întoarcă. Guvernatorul pretinsese multe 
burghezilor şi lumea se săturase şi de ibovnica lui, de 
Agnes, o muieruşcă plină de draci. Mă rog, în curând or să 
plece, consiliul comunal e de mult sătul să aibă pe grumaz, 
în locul bunului episcop, un asemenea curtean şi războinic, 
care e favoritul împăratului şi primeşte necontenit 
ambasade şi deputăţii, ca un principe. 

Şi-apoi veni rândul musafirului să fie întrebat despre 
întâmplările prin care trecuse. 

— Ah, zise el trist, despre asta nu se vorbeşte. Am fost pe 
drumuri, şi iarăşi pe drumuri, şi pretutindeni bântuia 
molima şi zăceau morţii şi pretutindeni oamenii erau nebuni 


şi înrăiţi de groază. Am rămas în viaţă, poate că o dată şi o 
dată voi putea uita toate astea. Şi acum mă întorc, şi 
meşterul e mort! Îngăduiţi-mi să stau câteva zile să mă 
odihnesc, şi-apoi am să plec iarăşi. 

Nu rămase ca să se odihnească. Rămase pentru că era 
dezamăgit şi nehotărât, pentru că amintirea vremurilor mai 
bune îl făcuse să îndrăgească oraşul, şi pentru că dragostea 
bietei Marie îi pria. Nu-i putea răspunde, nu-i putea oferi 
decât prietenie şi milă, totuşi adoraţia ei tăcută şi umilă îl 
încălzea. Dar, mai mult decât toate acestea, îl ţintuia locului 
nevoia arzătoare de a deveni încă o dată artist, chiar şi fără 
atelier, chiar şi cu mijloace improvizate. 

Câteva zile Gură-de-Aur nu făcu nimic altceva decât să 
deseneze. Marie îi făcuse rost de hârtie şi condei, iar el 
şedea în odaia lui şi desena ceas de ceas, umplea colile mari 
cu figuri, unele creionate în grabă, altele migălite cu 
gingăşie şi dragoste, deşerta pe hârtie întreagă acea carte 
doldora de poze pe care o purta în suflet. Desenă de multe 
ori faţa Lenei, cu zâmbetul pe care-l avusese după moartea 
vagabondului, plin de satisfacţie, de dragoste şi de 
voluptatea uciderii, apoi faţa Lenei aşa cum se transformase 
în ultima noapte, începând să se piardă în trecerea spre 
dincolo, spre neființă, pornind să se reîntoarcă în pământ. 
Desenă un copil de ţăran, pe care odată, îl văzuse zăcând 
pe pragul odăii părinţilor săi, cu pumnişorii strânşi. Desenă 
un furgon încărcat cu morţi şi înaintea lui cele trei gloabe 
care-l trăgeau anevoie, alăturea, dricarii, cu prăjini lungi, 
cu ochii sticlind sumbru din tăieturile măştilor negre. O 
desenă mereu pe Rebekka, copila de evreu, zveltă, cu ochii 
negri, cu buzele subţiri, mândre, chipul plin de durere şi de 
indignare, trupul frumos, tânăr, care îi păruse anume făurit 
pentru dragoste, şi gura trufaşă, amară. Se desenă pe sine, 
ca drumeţ, ca îndrăgostit, ca fugar în faţa morţii cu coasa, 
ca dansator la orgiile celor îngroziţi de ciumă şi înfometați 
de viaţă. Pasionat se plecă peste hârtia albă, zugrăvi faţa 
trufaşă a fecioarei Lisbeth, aşa cum o cunoscuse odinioară, 


înfăţişarea de arătare a bătrânei slujnice Margrit, chipul 
temut şi iubit al meşterului Niklaus. În câteva rânduri 
schiţă, cu trăsături subţiri, abia bănuite, o siluetă masivă de 
femeie, pământul-mamă, şezând cu mâinile în poală, cu o 
adiere de zâmbet pe faţă, umbrită de ochii melancolici. Îi 
făcu nesfârşit de bine această revărsare, senzaţia mâinii 
care desena, luarea în stăpânire a chipurilor. În numai 
câteva zile umplu cu desene toate colile pe care i le adusese 
Marie. Din ultima tăie o bucată şi pe ea desenă, din numai 
câteva trăsături de condei faţa Mariei, cu ochii frumoşi, cu 
gura ei care exprima renunțare. Schița aceasta i-o dărui. 

Desenând, sentimentul de împovărare, de sufocare şi de 
preaplin din sufletul său se topise şi se uşurase. Atâta 
vreme cât desena, nu ştia unde se află, lumea lui nu se mai 
compunea decât din masa la care era aşezat, hârtia albă iar, 
seara, lumânarea. Acum se dezmetici, îşi aduse aminte de 
ultimele evenimente trăite, se vedea, implacabil, destinat 
unei noi pribegii şi începu să cutreiere oraşul cu sentimente 
ciudat de împărţite, pe jumătate de reîntâlnire, pe jumătate 
de bun-rămas. 

Cu prilejul uneia din plimbările acestea întâlni o femeie, a 
cărei vedere dădu, ea singură, un nou centru de greutate 
sentimentelor sale, intrate altminteri în dezordine. Trecea 
călare, o femeie voinică, bălaie, cu ochi albaştri, curioşi, 
puţin reci, cu mădulare pline, puternice şi cu o faţă 
înfloritoare, pe care se citea pofta de plăcere şi de putere, 
siguranţă de sine şi curiozitate ascuţită a simţurilor. Se 
ţinea pe calul ei murg cu un aer oarecum trufaş şi 
dominator, vizibil obişnuită să poruncească, dar nu 
închizându-se în sine sau refuzând apropierea, ci, sub ochii 
reci, nările fremătătoare se deschideau, tuturor miresmelor 
lumii, iar gura mare, întredeschisă, părea a fi aptă 
deopotrivă pentru a lua şi pentru a dărui. În clipa în care o 
zări, Gură-de-Aur se trezi de-a binelea şi-l cuprinse dorinţa 
de a se măsura cu această femeie mândră. 1 se părea o ţintă 
nobilă s-o cucerească şi a-şi pierde viaţa în drum spre ea nu 


i s-ar fi părut o moarte nepotrivită. Simţi îndată că această 
leoaică blondă avea, asemenea lui, sufletul şi simţurile 
bogate, gata să primească orice furturi, că era tot atât de 
sălbatică pe cât de gingaşă, cunoscătoare a pasiunilor dintr- 
o străveche experienţă moştenită a sângelui. 

Ea trecu călare, el se uită în urma ei, iar între cârlionţii 
părului blond şi gulerul de catifea albastră zări, înălţându- 
se zveltă, ceafa ei viguroasă şi mândră, totuşi acoperită de o 
piele catifelată de copil. Era, aşa i se părea, cea mai 
frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Voia să poată 
cuprinde cu mâna această ceafă şi să smulgă ochilor taina 
lor răcoros-albastră. Nu-i fu greu să întrebe cine era. 
Curând află că locuia la castel şi era Agnes, iubita 
guvernatorului, ceea ce nu-l miră defel, căci ar fi putut fi 
însăşi împărăteasa. Se opri la jgheabul unei fântâni şi-şi 
căută imaginea oglindită în apă. Chipul lui se îngemăna cu 
cel al femeii blonde, numai că era din cale-afară de 
sălbăticit. Chiar în acea clipă se duse la bărbierul pe care îl 
cunoştea, şi-l convinse cu vorbe bune, să-i tundă părul şi 
barba şi să le pieptene frumos. 

Două zile dură urmărirea. Agnes ieşi din castel, iar 
străinul blond aştepta în dreptul porţii şi i se uita cu 
admiraţie în ochi. Agnes ocoli, călare, întăriturile şi dintre 
arini apăru străinul. Agnes se duse la aurar şi la ieşirea din 
atelier îl întâlni pe străin. Îl fulgeră, scurt, din ochii ei de 
stăpână, în vreme ce nările ei jucau, tremurând. În 
dimineaţa următoare, când, la ceasul primei ieşiri călare, îl 
găsi iarăşi la postul său, îi zâmbi, azvârlindu-i provocarea. 
EI îl zări acum şi pe conte, pe guvernatorul imperial; era un 
bărbat arătos şi temerar, nu putea să nu-l iei în serios; dar 
părul începuse a-i încărunţi şi pe faţa lui se înscriseseră 
grijile, Gură-de-Aur i se simţi superior. 

Aceste două zile îl făcuseră fericit, radia de tinereţea 
redobândită. Era frumos să i se arate acestei femei şi să-i 
ofere lupta. Era frumos să-şi piardă libertatea predându-se 


acestei frumuseți. Era minunat şi captivant sentimentul de 
a-şi juca viaţa pe acest singur zar. 

În dimineaţa celei de a treia zile Agnes ieşi călare pe 
poarta castelului, însoţită de un slujitor, călare şi el. Ochii ei 
se rotiră imediat, iscoditor, în căutarea urmăritorului, 
dornici de luptă şi puţin neliniştiţi. Într-adevăr, el se şi afla 
aici. Ea expedie servitorul cu o însărcinare oarecare, călări 
singură, încet, mai departe, trecu la fel de încet pe poarta 
de jos dinspre pod şi străbătu în lung podul. Numai o 
singură dată îşi întoarse privirea în urmă. Il văzu pe străin 
urmând-o. Pe drumul spre biserica de pelerinaj Sankt Veit, 
la ora aceasta, complet pustiu, ea îl aşteptă. Fu nevoită să 
aştepte jumătate de ceas, străinul umbla agale, nu voia să-şi 
piardă răsuflarea. Veni spre ea proaspăt şi zâmbitor, ţinând 
între dinţi o crenguţă, cu o măceaşă, de culoare roşie 
aprinsă. Ea descălecase şi-şi legase calul, stătea acum 
rezemată de iedera care acoperea zidul înalt de apărare, şi 
se uită drept în faţa urmăritorului. El se opri cu ochii în 
ochii ei, şi-şi scoase boneta. 

— De ce mă urmăreşti? întrebă ea, ce vrei de la mine? 

— Oh, zise el, mult mai degrabă aş vrea să-ţi dăruiesc, 
decât să primesc ceva de la tine. Aş vrea să mă ofer ţie în 
dar, femeie frumoasă, ca să faci cu mine ce pofteşti. 

— Bine, am să văd ce-i de făcut cu tine. Dar dacă ţi-ai 
închipuit că vei putea culege o floricică aici, departe de 
castel, ferit de primejdii, atunci te-ai înşelat. Nu pot iubi 
decât bărbaţii care, la nevoie, îşi riscă şi viaţa. 

— Porunceşte, eşti stăpână peste mine. 

Ea scoase de la gât, cu mişcări lente, un lanţ subţire, de 
aur, şi i-l întinse. 

— Cum te cheamă? 

— Gură-de-Aur. 

— Frumos, Gură-de-Aur; am să gust cât de aurie ţi-e gura. 
Ascultă-mă bine; spre seară ai să arăţi acest lanţ la castel şi 
ai să spui că l-ai găsit. Nu-l dai din mână, vreau să-l primesc 
eu însămi înapoi de la tine. Vii aşa cum eşti, lasă-i să te 


creadă cerşetor. Dacă vreunul dintre servitori te repede, 
rămâi calm. Trebuie să ştii că am numai doi oameni de 
încredere în tot castelul: pe rândaşul de la cai Max şi pe 
camerista Berta. La unul dintre aceştia doi trebuie să 
ajungi, ca să te laşi condus la mine. Faţă de toţi ceilalţi din 
castel, punându-l la socoteală şi pe conte, poartă-te 
prudent, sunt duşmani. Acum te-am prevenit. Te poate 
costa viaţa. 

Îi întinse mâna, el o luă, zâmbind, o sărută cu gingăşie şi-şi 
frecă încet obrazul de ea. Apoi ascunse lanţul şi plecă, 
luând-o de vale, spre râu şi spre oraş. Viile erau pleşuvite, 
frunzele galbene cădeau una câte una de pe copaci. Gură- 
de-Aur dădu din cap şi surâse când, privind în jos, spre 
oraş, îl găsi prietenos şi demn de dragoste. Abia cu câteva 
zile în urmă fusese atât de trist, până şi pentru că îşi dăduse 
seama că şi chinul şi suferinţa sunt, trecătoare. 

Într-adevăr, la ceasul acesta chiar şi trecuseră, scuturate 
ca podoaba aurie a crengilor. Î se părea că niciodată înainte 
dragostea nu-i strălucise astfel, ca din fiinţa acestei femei, 
al cărei trup înalt şi a cărei plenitudine de viaţă blondă, 
zâmbitoare, îi amintea imaginea mamei, aşa cum o purtase 
în inimă odinioară, în adolescenţa sa, la Mariabronn. Încă 
alaltăieri ar fi socotit cu neputinţă ca lumea să râdă încă o 
dată spre el cu atâta veselie, să simtă încă o dată şuvoiul 
vieţii, al bucuriei, al tinereţii curgând atât de plin şi de 
impetuos prin vinele sale. Ce noroc că mai trăia, că în toate 
lunile acestea de groază moartea îl cruţase. 

Seara se duse la castel. În curtea castelului era forfotă, se 
scoteau şeile de pe cai, curierii alergau de colo până colo, 
un mic grup de preoţi şi de demnitari ai bisericii era condus 
de servitori prin poarta interioară, şi apoi în sus pe scări; 
Gură-de-Aur încercă să se ia după ei, dar uşierul îl reţinu. 
Scoase lanţul de aur şi zise că avea poruncă să nu-l 
înmâneze decât însăşi doamnei sau cameristei. | se dădu un 
slujitor care să-l însoţească, trebui să aştepte mult timp pe 
coridoare. În sfârşit, apăru o femeie frumoasă şi sprintenă, 


care trecu pe lângă el, întrebându-l cu glas scăzut: „Sunteţi 
Gură-de-Aur?” şi-i făcu semn să o urmeze. Dispăru pe 
tăcute printr-o uşă, reapăru după o vreme şi-i făcu semn să 
între. 

Ajunse într-o cameră mică, unde mirosea puternic a 
blănuri şi a parfumuri dulci şi care era ticsită cu rochii şi 
mantii, pălării de damă şedeau pe suporturi de lemn, tot 
soiul de încălțări se înşirau într-un sipet deschis. Stătu şi 
aşteptă aici o jumătate de ceas, adulmecă mirosul straielor, 
îşi petrecu mâna peste blănuri şi zâmbi curios pe seama 
tuturor obiectelor frumoase, care atârnau prin încăpere. 

În sfârşit uşa interioară se deschise şi nu veni camerista, ci 
însăşi Agnes, într-o rochie albastru-deschis, cu o bordură de 
blană albă la gât. Se îndreptă încet spre cel ce o aştepta, 
pas cu pas, ochii răcoros-albaştri îl priveau cu seriozitate. 

— A trebuit să aştepţi, zise ea încet. Cred că acum suntem 
în siguranţă. E o deputăţie de preoţi la conte, ia masa cu ei 
şi vor avea, desigur, încă multă vreme de discutat, 
consfătuirile cu preoţii sunt întotdeauna lungi. Ceasul ne 
aparţine, mie şi ţie. Fii binevenit, Gură-de-Aur. 

Se aplecă spre el, buzele ei jinduitoare se apropiară de ale 
lui, se cunoscură în tăcere, într-o primă sărutare. Încet îi 
cuprinse cu mâna grumazul. Ea îl conduse în dormitorul ei, 
era o încăpere cu tavan înalt, puternic iluminată. Pe o masă 
stătea pregătită mâncarea, se aşezară, ea îi puse, grijulie în 
faţă pâinea şi untul, puţină carne, şi-i turnă vin alb într-un 
pahar frumos, albăstrui. Mâncară, băură amândoi din 
acelaşi pocal albăstrui, mâinile lor se jucară, una cu alta, 
parcă încercându-se. 

— De unde vii în zbor, îl întrebă ea, frumoasa mea pasăre? 
Eşti războinic sau muzicant sau doar un biet vântură-ţară? 

— Sunt tot ce vrei, râse el încet, sunt cu totul al tău. Sunt 
muzicant, dacă vrei, şi tu eşti dulcea mea lăută şi când îmi 
aşez degetele pe gâtul tău şi cânt pe tine, auzim îngerii 
cântând. Haide, dragostea mea, nu am venit să-ţi mănânc 


cozonacul gustos, nici să-ţi beau vinul alb, am venit numai 
de dragul tău. 

Încet el îi trase blana albă de la gât şi-i scoase, cu 
mângâieri, straiele de pe trup. Afară, dincolo de pereţi, 
poate curtenii şi popii îşi ţineau consfătuirile, poate 
servitorii se strecurau pe coridoare cu pas tiptil şi secera 
îngustă a lunii apunea pe după copaci, însă amanţii nu mai 
ştiau nimic de toate acestea. Pentru ei înflorea paradisul, 
atraşi unul spre celălalt, împletiţi unul cu celălalt, ei se 
pierdură în noaptea înmiresmată, văzură licărind, tainele 
florilor ei albe, culeseră cu mâini gingaşe, pline de 
recunoştinţă, poamele sale râvnite. Niciodată înainte nu 
cântase lăutarul pe o asemenea lăută, niciodată înainte nu 
răsunase lăuta sub degete atât de viguroase şi de ştiutoare. 

— Gură-de-Aur, îi şopti ea la ureche, încinsă. Oh, ce 
vrăjitor eşti! De la tine, dulcele meu odor de aur, aş vrea să 
am un copil. Dar şi mai mult mi-ar plăcea să mor din pricina 
ta. Soarbe-mă, iubitule, topeşte-mă, ucide-mă! 

Lui îi vibră adânc în gâtlej un sunet al fericirii, când văzu 
cum se topeşte, cum se-nmoaie asprimea din ochii ei reci. 
Asemenea unui tremur gingaş, unei gingaşe morţi, prin 
adâncul ochilor ei trecu în zbor o înfiorare, stingându-se 
precum fiorul argintiu pe pielea unui peşte muribund, pal- 
auriu precum licărul acelor străluciri de vrajă din 
profunzimile râului. În clipa aceasta i se păru că îl 
copleşeşte întreaga fericire pe care o poate trăi un om. 

Îndată după aceea, în vreme ce ea mai stătea cu ochii 
închişi, tremurând el se sculă încet şi-şi îmbrăcă straiele. Cu 
un oftat îi şopti la ureche: 

— Frumoasa mea comoară, te părăsesc. Nu vreau să mor, 
nu vreau să fiu omorât de conte. Întâi vreau să te fac pe 
tine, şi pe mine, încă o dată la fel de fericiţi, ca astăzi, încă o 
dată, şi încă de multe ori. 

Rămase culcată, în tăcere, până ce Gură-de-Aur se 
îmbrăcă. Apoi el întinse încet plapuma peste dânsa şi îi 
sărută ochii. 


— Gură-de-Aur, zise ea. Oh, de ce trebuie să pleci? Vino 
mâine din nou! Dacă e vreo primejdie, îţi dau de ştire. Vino 
iar, vino mâine iar! 

Trase de funia unui clopot. În uşa odăii pline de hainele ei, 
îl luă în primire camerista şi-l conduse afară din castel. 
Bucuros i-ar fi dat un galben; o clipă îi fu ruşine de sărăcia 
lui. 

Spre miezul nopţii ajunse în piaţa de peşte şi-şi ridică 
privirea spre casa gazdelor lui. Era târziu, pesemne că 
toată lumea dormea şi va fi nevoit să petreacă noaptea 
afară. Spre uimirea lui găsi uşa casei deschisă. Se strecură 
tiptil înăuntru şi închise poarta în urmă. Drumul spre odaia 
lui trecea prin bucătărie. Aici era lumină. Lângă o lampă 
mică de ulei, la masa din bucătărie, şedea Marie. Tocmai 
aţipise, după ce aşteptase două, trei ceasuri. La intrarea lui 
se sperie şi sări de la locul ei. 

— Oh, zise el, Marie, mai eşti trează? 

— Sunt trează, zise ea. Altfel ai fi găsit casa zăvorâtă. 

— Îmi pare rău, Marie, că m-ai aşteptat. S-a făcut atât de 
târziu. Nu fi supărată pe mine. 

— Nu sunt supărată niciodată pe tine, Gură-de-Aur. Sunt 
numai tristă. 

— Să nu fii. De ce eşti tristă? 

— Ah, Gură-de-Aur, aş vrea să fiu sănătoasă şi frumoasă şi 
voinică. Atunci n-ar trebui să te mai duci noaptea prin case 
străine, ca să iubeşti alte femei. Atunci ai rămâne o dată şi 
la mine, ai fi şi cu mine drăguţ. 

Nici o speranţă nu suna în glasul ei blând, şi nici o 
amărăciune, ci numai tristeţe. Stătu încurcat lângă dânsa, 
simţea atâta milă faţă de ea, nu ştia ce să-i spună. Cu 
băgare de seamă, îşi aşeză mâna pe capul ei şi o mângâie 
pe păr, ea stătu şi nu rosti nici o vorbă, mâna lui îi stârni 
fiori, plânse puţin, se îndreptă iarăşi şi zise sfioasă: 

— Du-te acum şi te culcă, Gură-de-Aur. Am spus prostii, am 
fost somnoroasă. Noapte bună! 

CAPITOLUL XVI. 


Gură-de-Aur petrecu pe dealuri o zi de fericită nerăbdare. 
De-ar fi avut un cal, ar fi făcut în această zi un drum la 
mănăstire, la frumoasa Madonă a meşterului său; simţea 
dorinţa să o revadă şi de asemenea i se părea că noaptea 
trecută îl visase pe meşterul Niklaus. Ei bine, mai târziu, îşi 
va împlini şi această dorinţă. Chiar dacă fericirea dragostei 
cu Agnes ar ţine numai scurtă vreme, chiar dacă va duce la 
un deznodământ nedorit - astăzi era în floare, n-avea voie 
să piardă nici o fărâmă din ea. Astăzi nu voia să vadă pe 
nimeni, nici să i se distragă atenţia, voia să petreacă ziua 
molcomă de toamnă, afară, sub copaci şi sub nori. Îi spuse 
Mariei că are de gând să facă o plimbare prin împrejurimi şi 
se va întoarce probabil târziu, să-i dea o bucată zdravănă 
de pâine pentru drum şi seara să nu vegheze de dragul lui. 
Ea nu-i răspunse, îi umplu buzunarele cu pâine şi mere, îi 
netezi cu peria haina veche, ale cărei găuri le peticise chiar 
din prima zi, şi-l lăsă să plece. 

El trecu, plimbându-se, peste râu şi urcă dealul prin viile 
pustii, pe drumuri abrupte, în trepte, sus, se pierdu în 
pădure şi nu conteni să urce, până ce ajunse pe ultima 
coamă de deal. Aici soarele strălucea palid printre 
trunchiurile copacilor pleşuvi, mierlele stârnite ţâşneau din 
faţa lui zburând spre tufişuri, se piteau şi priveau spre el 
din desiş cu ochi negri, strălucitori, iar jos, departe, râul 
curgea într-un arc albastru şi oraşul se întindea, mititel ca o 
jucărie, de acolo până sus nu mai ajungea nici un sunet, în 
afară de dangătul clopotelor, la ceasurile de rugăciune. Aici, 
pe creastă, se aflau din vremuri străvechi, păgâne mici 
movile şi valuri de pământ năpădite de iarbă, poate 
fuseseră întărituri, poate morminte. Se lăsă pe una din 
aceste movile, aici putea şedea pe loc uscat, în iarba 
foşnitoare a toamnei cuprinzând cu vederea întreaga vale 
largă şi chiar dincolo de râu, dealurile şi munţii, lanţ după 
lanţ, până în zare, unde munţii şi cerul se întâlneau într-un 
joc albastru şi nu se mai puteau deosebi Picioarele sale 
călcaseră tot cuprinsul acestui ţinut şi încă mult mai 


departe decât putea răzbate ochiul, toate aceste meleaguri, 
care acum nu mai erau decât depărtare şi amintire, 
fuseseră cândva apropiere şi prezent. În codrii aceştia 
dormise de sute de ori, se hrănise cu boabe, flămânzise şi 
tremurase de frig, peste aceste coame de munţi şi fâşii de 
câmpie colindase, fusese vesel şi trist, proaspăt şi ostenit. 
Undeva, în depărtarea aceasta, dincolo de zborul privirii, 
zăceau osemintele arse ale bunei Lene, undeva, pe acolo, 
mai putea hălădui şi acum camaradul său Robert, dacă nu-l 
răpusese între timp ciuma: undeva, acolo, zăcea mort Victor 
şi, undeva, în depărtări vrăjite, se afla mănăstirea anilor săi 
de tinereţe, se înălța castelul cavalerului cu cele două fiice 
frumoase, alerga săracă şi hăituită, biata Rebekka, sau 
poate se prăpădise. Toate locurile acestea, multe, 
împrăştiate în lume, câmpiile şi pădurile acestea, oraşele şi 
satele, cetăţile şi mănăstirile, toţi aceşti oameni, fie că mai 
erau vii, fie că muriseră, el îi ştia prezenţi în sufletul său şi 
legaţi între ei în amintirea lui, în dragostea, în remuşcarea, 
în nostalgia sa. lar dacă mâine moartea îl va ajunge şi pe el 
din urmă, toate acestea, se vor risipi iarăşi în neant şi se vor 
stinge, toată cartea sa cu poze, plină de femei şi iubiri, 
dimineţii de vară şi nopţi ale iernii. Oh, era timpul să mai 
făurească ceva, să mai dureze şi să lase în urmă ceva, care 
să-i supravieţuiască. 

Din această viaţa, din pribegiile lui, din toţi anii trăiţi de 
când plecase în lume, nu s-au ales până astăzi decât puţine 
roade. Au rămas cele câteva statui pe care le cioplise 
cândva, în atelier, mai ales acel loan, şi apoi această carte 
cu poze, această lume ireală din capul său, frumoasa şi 
dureroasa lume de imagini a amintirilor. Oare va izbuti să 
salveze câte ceva din această lume lăuntrică, scoţând-o din 
sine? Sau va continua întotdeauna la fel: mereu oraşe noi, 
peisaje noi, femei noi, trăiri noi, imagini noi, înghesuite 
unele peste altele, din care lui nu-i rămânea decât această 
neliniştită împovărare a inimii, pe cât de chinuitoare, pe 
atât de frumoasă? 


Era într-adevăr ruşinos să fii astfel dus de nas de viaţă, era 
de râs şi de plâns! Ori trăiai, îţi lăsai simţurile să-şi facă de 
cap, sugeai cât puteai la sânul eternei mame-Eva - şi atunci 
puteai gusta, ce-i drept, voluptăţi supreme, dar nu aveai 
nici o apărare împotriva efemerului; erai ca o ciupercă de 
pădure, astăzi împestriţată de culori frumoase, dar 
putrezită mâine. Ori te apărai, te închideai într-un atelier şi 
căutai să înalţi vieţii fugare un monument - şi atunci trebuia 
să renunţi la viaţă, nu mai erai decât o unealtă, stăteai într- 
adevăr în slujba nepieirii, dar în acelaşi timp te uscai şi-ţi 
pierdeai libertatea, plenitudinea şi plăcerea vieţii. Aşa se 
întâmplase cu meşterul Niklaus. 

Ah, şi viaţa întreagă nu căpăta sens cu adevărat, decât 
dacă putea dobândi şi una şi alta, dacă viaţa nu era 
ciopârţită de acest searbăd ori-ori! Să crezi fără să plăteşti 
cu preţul vieţii! Să trăieşti fără a renunţa, totuşi, la noblețea 
creaţiei! Oare nu era cu putinţă? 

Poate că existau oameni care izbuteau aşa ceva. Poate că 
existau soţi şi părinţi cărora, fidelitatea, nu făcea să le piară 
plăcerea simţurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa 
libertăţii şi a primejdiilor nu le seca, totuşi, inima? Poate. De 
văzut încă nu văzuse niciunul. 

Toată existenţa părea să se întemeieze pe dualitate, pe 
contrarii; erai femeie sau bărbat, vagabond sau burghez, 
raţional sau simţitor - nicăieri nu puteai trăi concomitent 
inspiraţia şi expiraţia, bărbăţia şi feminitatea, libertatea şi 
ordinea, instinctul şi spiritul, întotdeauna unul trebuia plătit 
cu pierderea celuilalt, şi întotdeauna şi unul şi celălalt erau 
la fel de importante şi demne de a fi dorite! Femeile aveau 
poate o soartă mai uşoară. Pe ele natura le plămădise astfel, 
încât plăcerea îşi aducea ea însăşi fructul şi din fericirea 
dragostei se năştea copilul. La bărbat această fertilitate 
simplă era înlocuită de o eternă nostalgie. Oare Dumnezeu 
care le orânduise pe toate în felul acesta a fost supărat sau 
duşmănos, a râs pe seama propriei sale creaţii? Nu, nu a 
putut fi supărat, dacă a făurit cerbii şi căprioarele, peştii şi 


păsările, pădurea, florile, anotimpurile. Dar fisura 
străbătea, totuşi, creaţia lui, aşadar fie că ea era neizbutită 
şi imperfectă, fie că Dumnezeu avusese intenţiile sale 
anume tocmai cu acest gol şi cu această nostalgie sădită în 
existenţa omenească, fie că era vorba de o sămânță 
aruncată de duşman, de păcatul originar. Dar de ce să fie 
această nostalgie şi insatisfacţie un păcat? Nu din ea se isca 
oare tot ce este frumos şi sacru, tot ce omula creat şi i-a 
redat lui Dumnezeu, în chip de ofrandă a recunoştinţei 
sale? 

Apăsat de gânduri, îşi întoarse privirea spre oraş, zări 
piaţa de peşte, podurile, bisericile, clădirea consiliului. Şi, 
iată, acolo era şi castelul, mândrul palat episcopal, în care 
acum guverna contele Heinrich. Sub acele turnuri şi 
acoperişuri alungite locuia Agnes, locuia frumoasa, 
regeasca sa amantă, care arăta atât de trufaşă, dar care în 
dragoste era în stare să se uite pe sine, se putea dărui atât 
de desăvârşit. Cu bucurie se gândi la ea, cu bucurie şi plin 
de gratitudine îşi aduse aminte de noaptea trecută. Pentru 
a trăi fericirea nopţii trecute, pentru a putea ferici această 
femeie minunată, a fost nevoie de întreaga lui viaţă, de 
toată învăţătura primită din partea femeilor, de toată 
drumeţia şi suferinţele, toate nopţile când îşi croise pârtie 
prin zăpadă, toată prietenia şi intimitatea cu animalele, cu 
florile, cu copacii, cu apele, cu peştii şi fluturii. A fost nevoie 
de simţurile ascuţite în voluptăţi şi primejdii, de traiul fără 
căpătâi, de toată lumea de imagini, adunate înăuntrul său 
vreme de mulţi ani; cât timp viaţa lui era o grădină în care 
înfloreau asemenea flori vrăjite ca Agnes, nu avea voie să se 
plângă. 

Toată ziua o petrecu pe înălțimile tomnatice, umblând, 
odihnindu-se, mâncând pâine, gândindu-se la Agnes şi la 
seara ce va să vină. La ceasul amurgului fu din nou în oraş 
şi se apropie de castel. Se făcuse răcoare şi casele îl priveau 
cu ferestrele ca nişte ochi calmi, roşii; întâlni un mic 
cortegiu de băieţaşi care cântau şi purtau înfipte în 


vârfurile unor bețe, sfecle scobite în care tăiaseră feţe de 
oameni, iar înăuntrul lor băgaseră luminări aprinse. Mica 
mascaradă avea ceva iernatic, Gură-de-Aur zâmbind privi în 
urma ei. Multă vreme se învârti în jurul castelului. Ceata de 
popi mai zăbovea încă aici, la una sau alta din ferestre se 
zărea câte unul dintre domnii clerici. În sfârşit izbuti să se 
strecoare înăuntru şi să o găsească pe camerista Berta. 
Iarăşi fu ascuns în încăperea care slujea de garderobă, 
până ce Agnes apăru şi-l conduse cu delicateţe, în cameră. 
Cu gingăşie îl întâmpină chipul ei minunat, cu gingăşie, dar 
nicidecum bucuros; era tristă, îngrijorată, înspăimântată. 
Fu nevoit să se străduiască mult, pentru a o înveseli cât de 
cât. Încetul cu încetul sărutările şi cuvintele sale de 
dragoste îi insuflară puţină încredere. 

— Ştii să fii atât de drăguţ, zise ea, recunoscătoare. Ai 
sunete atât de catifelate în gât, pasărea mea, când eşti 
drăgăstos şi gungureşti şi flecăreşti. Mi-eşti drag, Gură-de- 
Aur. De-am fi departe de aici! Nu-mi mai place aici defel, şi 
aşa se isprăvesc toate curând, contele e rechemat, azi- 
mâine se va reîntoarce prostul acela de episcop. Contele 
este furios astăzi, l-au chinuit popii. Ah, numai să nu dea cu 
ochii de tine! N-ai mai avea nici un ceas de trăit. Mă tem 
grozav pentru viaţa ta! 

În amintirea lui răsăriră sunete pe jumătate pierdute - 
oare nu mai auzise cântecul acesta, în vremuri îndepărtate? 
Astfel îi vorbise cândva Lydia, atât de iubitoare şi de 
speriată, atât de gingaş-tristă. Astfel venise, nopţile, în 
odaia lui, plină de dragoste şi de frică, plină de griji, de 
imaginile teribile ale spaimei. El asculta cu plăcere cântecul 
gingaş-temător. Ce-ar fi dragostea fără tăinuiri Ce-ar fi 
dragostea fără primejdii. 

Cu blândeţe o trase pe Agnes la sine, o mângâie, îi ţinu 
mâna, îi susură cuvinte îmbietoare în ureche, îi sărută 
sprâncenele. Îl mişca şi-l încânta că o găsise atât de 
speriată şi de îngrijată din pricina lui. Ea îi primi alintările 


cu recunoştinţă, aproape umilă, se lipi, drăgăstoasă, de el, 
dar nu se-nveseli. 

Şi deodată, tresări violent, în apropiere se auzi o uşă 
trântindu-se, şi paşi repezi îndreptându-se spre odaie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, este el! strigă ea 
disperată. E contele. Repede, prin cămăruţă poţi să scapi. 
Repede! Nu mă trăda! 

Îl şi împinse în camera plină de haine, unde rămase singur, 
bâjbâind prin întuneric. De dincolo îl auzi pe conte, vorbind 
cu Agnes, cu glas ridicat. Îşi pipăi drumul printre straie, 
spre uşă, calcă fără zgomot, pas cu pas. Ajunse în dreptul 
uşii care dădea în coridor şi încercă să o deschidă încet. 
Abia în clipa aceasta, găsind uşa zăvorâtă pe din afară, se 
sperie şi el, şi inima începu să-i bată sălbatec şi dureros. 
Putea fi o întâmplare nefericită, poate cineva să fi închis 
uşa, după ce el intrase aici. Dar nu credea. Căzuse într-o 
capcană, era pierdut; cineva trebuie să-l fi văzut pe când se 
strecura înăuntru. Îl va costa capul. Stătea în întuneric 
tremurând şi fulgerător îşi aduse aminte de cuvintele ei de 
despărţire: „Nu mă trăda!” Nu, nu o va trăda! Inima lui 
bătea sălbatic, dar hotărârea luată îl întări, îşi încleştă cu 
încăpățânare dinţii. 

Toate s-au petrecut în numai câteva clipe. Acum uşa de 
dincolo se deschise şi din odaia lui Agnes intră contele, cu 
un sfeşnic în stânga şi cu spada goală în dreapta. În aceeaşi 
clipă, Gură-de-Aur smulse din cuiere, cu o mişcare grăbită, 
câteva din rochiile şi mantiile atârnate împrejur, şi le azvârli 
pe braţ. Să fie socotit hoţ, poate că aşa mai avea o scăpare. 

Contele îl zărise imediat. Se apropie încet de el. 

— Cine eşti? Ce cauţi aici? Răspunde, altminteri izbesc. 

— lertaţi-mă, şopti Gură-de-Aur, sunt un om sărac şi voi 
sunteţi atât de bogaţi! Vă dau totul înapoi, domnule, tot ce 
am luat, priviţi! 

Şi aşeză mantiile pe pământ. 

— Aşa, va să zică ai furat? N-a fost înţelept să-ţi rişti viaţa 
pentru o mantie veche. Eşti cetăţean al oraşului? 


— Nu, domnule, sunt un pribeag. Sunt un om sărac, veţi 
avea indulgență. 

— Încetează! Vreau să ştiu, dacă, până la urmă, ai fost atât 
de obraznic încât ai avut intenţia s-o plictiseşti pe doamna. 
Dar cum şi aşa vei fi spânzurat, nu mai trebuie să cercetăm 
şi asta. Furtul ajunge. 

Bătu cu violenţă în uşa încuiată şi strigă: 

— Sunteţi aici? Deschideţi! 

Uşa fu deschisă de afară, trei oşteni stăteau pregătiţi, cu 
spada trasă. 

— Legaţi-l bine, strigă contele, cu o voce neplăcută din 
pricina ironiei şi trufiei. E un vagabond care a furat. Puneţi- 
l la loc sigur şi mâine dimineaţă spânzurați haimanaua. 

Lui Gură-de-Aur i se legară mâinile, fără ca el să se apere. 
Aşa fu condus prin coridorul lung, în jos, pe scări, prin 
curtea interioară, un slujitor le lumina calea, cu un felinar. 
În dreptul uşii ferecate, rotunde, a unei pivniţi, se opriră, 
începură să discute şi să ocărască, lipsea cheia; un oştean 
luă felinarul, iar slujitorul fugi îndărăt, să o caute. Stătură 
astfel trei oameni înarmaţi şi unul legat, şi aşteptară în faţa 
uşii. Cel cu felinarul, curios, lumină faţa prizonierului. În 
clipa aceasta trecură pe lângă ei venind dinspre capelă doi 
dintre numeroşii preoţi aflaţi ca oaspeţi la castel; se opriră 
în faţa grupului, privind amândoi cu atenţie scena nocturnă: 
cei trei oşteni, omul legat, care stăteau locului şi aşteptau. 

Gură-de-Aur nu băgă de seamă nici preoţii, nu se uită nici 
la străjile sale. Nu putea vedea decât lumina, care tremura 
slabă, dar îi era ţinută aproape de ochi şi-l orbea. Iar în 
dosul luminii, într-un crepuscul de oroare, mai zărea ceva, 
ceva fără formă, imens, fantomatic: prăpastia, sfârşitul, 
moartea. Stătea nemişcat cu privirea fixă, nevăzând şi 
neauzind nimic. Unul din preoţi schimbă, cu insistenţă, 
câteva şoapte cu oştenii. Când auzi că omul urma să moară 
şi că ar fi hoţ, întrebă dacă i se adusese un confesor. Nu, i 
se răspunse, tocmai fusese prins asupra faptei. 


— Atunci, zise preotul, dimineaţă, înainte de misa 
matinală, voi veni la el cu sfintele taine şi-i voi asculta 
confesiunea. Răspundeţi faţă de mine dacă îl veţi duce la 
pierzanie mai înainte. Cu domnul conte voi vorbi în seara 
asta. Omul poate fi hoţ, totuşi are dreptul la un confesor şi 
la sfintele taine, ca orice creştin. 

Oştenii nu îndrăzniră să-l contrazică. Îl cunoşteau pe 
domnul cleric, era una din cinstitele feţe ale deputăţiei, îl 
văzuseră de mai multe ori şezând la masa contelui. Şi apoi, 
de ce să nu-i îngăduie bietului vagabond prilejul să-şi 
mărturisească păcatele? 

Domnii plecară. Gură-de-Aur rămase locului, privind în 
gol. În sfârşit, sosi slujitorul cu cheia şi deschise. Prizonierul 
fu condus într-o pivniţă boltită, cobori cele câteva trepte 
împleticindu-se şi clătinându-se. O masă şi nişte scaune, cu 
trei picioare, fără spetează, stăteau vraişte pe aici, era o 
săliţă de la gura unei pivnițe de vinuri. Îi împinseră un 
scăunel lângă masă şi-i spuseră să se aşeze. 

— Mâine dimineaţă vine un popă, ai să te poţi mărturisi, îi 
zise unul din oşteni. Apoi se duseră şi închiseră cu grijă uşa 
cea grea. 

— Lasă-mi lumina, prietene, se rugă Gură-de-Aur. 

— Nu, frăţioare, ai putea pune la cale vreo ticăloşie. O să 
meargă şi aşa. Fii cuminte şi împacă-te cu soarta. Şi apoi, 
câtă vreme arde asemenea lumină? Într-un ceas tot s-ar 
stinge. Noapte bună! 

Rămase deci singur în întuneric, şezând pe scăunaş; îşi 
puse capul pe masă. Îi era incomod să stea aşa, legăturile 
de la încheietura mâinii îl tăiau dureros, dar aceste senzaţii 
pătrunseră numai într-un târziu în conştiinţa lui. La început 
şezu pur şi simplu, cu capul culcat pe masă ca pe butucul 
călăului, căci îl mâna impulsul de a face cu trupul şi cu 
simţurile, ceea ce se impusese acum inimii sale: să se 
predea inevitabilului, să se supună condamnării la moarte. 

O veşnicie stătu astfel, jalnic încovoiat, şi încercă să ia 
asupră-şi ceea ce îi fusese impus, să accepte această 


poruncă, s-o respire, să se umple de ea. Era seară, începea 
noaptea iar sfârşitul acestei nopţi îi va aduce şi lui sfârşitul. 
Asta trebuia să încerce a înţelege. Mâine nu va mai trăi. Va 
fi spânzurat, va fi un obiect pe care se vor aşeza păsările şi 
din care vor ciuguli, va fi ceea ce fusese meşterul Niklaus, 
ce fusese Lene, prefăcută în cenuşă odată cu coliba, ce 
fuseseră toţi cei pe care îi văzuse zăcând prin casele 
pustiite de moarte şi pe furgoanele gemând de cadavre. Nu 
era uşor să accepte şi să se lase pătruns de gândul acesta. 
De fapt era imposibil să-l accepte. Erau prea multe, de care 
încă nu se despărţise, de la care încă nu-şi luase bun-rămas. 
Ceasurile acestei nopţi îi erau date pentru a o face. 

Trebuia să-şi ia rămas bun de la frumoasa Agnes, niciodată 
nu va mai vedea trupul ei înalt, părul ei senin, însorit, ochii 
ei reci, albaştri, niciodată clătinarea şi tremurul trufiei în 
ochii aceştia, niciodată dulcele puf auriu de pe pielea ei 
parfumată. Bun-rămas ochi albaştri, bun-rămas gură umedă 
şi fremătătoare! Sperase să o mai sărute de multe ori. Oh, 
chiar astăzi pe dealuri, în soarele de toamnă târzie, cum se 
gândise la ea, cum fusese al ei, cum o dorise! Dar trebuia 
să-şi ia rămas bun şi de la dealuri, de la soare, de la cerul 
albastru presărat cu nori albi, de la copaci şi păduri, de la 
drumeţie, de la ceasurile zilei şi anotimpurile anului. Poate 
că Marie mai şedea trează şi acum, biata Marie, cu ochii ei 
buni, drăgăstoşi şi cu mersul ei şchiopătat, şedea şi aştepta, 
adormea în bucătărie şi se trezea din nou iar Gură-de-Aur 
nu mai venea acasă. 

Ah, şi hârtia şi condeiul şi nădejdea tuturor chipurilor pe 
care mai voise să le făurească! S-au dus, s-au dus! Şi 
nădejdea într-o revedere cu Narcis, cu dragul său apostol 
loan, şi la ea era nevoit să renunţe. 

Şi mai trebuia să-şi ia bun-rămas de la propriile sale mâini, 
de la propriii săi ochi, de la foame şi sete, mâncare şi 
băutură, de la dragoste, de la cântecul lăutei, de la somn şi 
deşteptare, de la toate. Mâine va zbura o pasăre prin 
văzduh şi Gură-de-Aur nu o va mai vedea, o fată va cânta la 


fereastră şi el nu o va mai auzi cântând, râul va curge, 
peştii cei întunecoşi vor înota în tăcere, se va isca vântul şi 
va mătura frunzişul galben, căzut la pământ, vor străluci 
soarele şi un întreg cer de stele, tineri se vor îndrepta spre 
tăpşanele de joc, peste munţii îndepărtați se va aşterne 
primul omăt - şi totul va continua, toţi copacii îşi vor culca 
umbra alături de ei, toţi oamenii vor privi veseli sau trişti, 
din ochii lor vii, câinii vor lătra, vacile vor mugi în grajduri 
prin sate şi totul se va petrece fără dânsul, nimic nu-i va mai 
aparţine, va fi smuls de lângă toate. 

Simţi în nări mirosul câmpului în zori, gura i se umplu de 
gustul vinului nou, dulce şi al alunelor tari, proaspăt culese, 
prin inima lui frământată zbură o amintire, un reflex 
luminos al acestei lumi pline de culori, pe când se pierdea în 
adâncuri şi-şi lua bun-rămas, întreagă viaţa cea frumoasă şi 
nebună mai străluci o dată, prin toate simţurile sale, şi el se 
chirci de durerea ce izbucnise într-însul şi simţi cum se 
rostogolesc din ochii săi o lacrimă după alta. Hohotind se 
lăsă în voia valului, lacrimile îi curseră violent, se prăbuşi 
lăsându-se în voia unei nesfârşite dureri. O, voi văi şi munţi 
păduroşi, voi pâraie în crânguri verzi de arini, voi fetelor, 
voi seri cu lună pe poduri, o, tu, frumoasă, radioasă lume a 
imaginilor, cum să te las! Plângând zăcea cu capul pe masă, 
ca un copil fără alinare. Din năpasta care-i cuprinsese inima 
se înălţă un oftat, un bocet de implorare: „O, mamă, o, 
mamă!” 

Şi când rosti numele de vrajă, din adâncurile amintirilor 
sale îi răspunse o imagine, imaginea mamei. Nu e figura 
mamei din gândurile şi visele sale de artist, ci imaginea 
propriei sale mame, frumoasă şi vie, cum n-o mai văzuse din 
vremea mănăstirii. Spre ea îşi îndreptă jelania, către ea îşi 
plânse această insuportabilă suferinţă a condamnării sale la 
moarte, ei i se dădea cu totul, ei îi dăruia pădurea, soarele, 
ochii, mâinile, ei îi înapoia toată fiinţa şi viaţa lui, aşezându- 
le în mâinile materne. 


Adormi printre lacrimi; epuizarea şi somnul îl îmbrăţişară 
matern. Dormi un ceas sau două, şi astfel evadă din jale. 

Când se trezi, simţea dureri intense. Încheieturile legate 
ale mâinilor îl ardeau chinuitor, dureri sfâşietoare îi 
înjunghiau spatele şi grumazul. Se îndreptă cu caznă, îşi 
reveni şi-şi dădu din nou seama de situaţia în care se afla. 
De jur-împrejurul său era beznă desăvârşită, nu ştia câtă 
vreme dormise, nu ştia câte ceasuri îi mai rămâneau de 
trăit. Poate chiar în clipa următoare vor veni să-l ia, spre a-l 
duce la moarte. Apoi îşi aduse aminte că i se promisese un 
preot. Nu credea că rugăciunile acestuia îi pot fi de mare 
folos. Nu ştia dacă o dezlegare şi iertare de păcate chiar şi 
completă l-ar mai putea duce în ceruri. Nu ştia dacă există 
un cer şi un Dumnezeu-tată, şi o judecată, şi o eternitate. În 
privinţa acestor lucruri, îşi pierduse de multă vreme orice 
fel de certitudine. 

Dar fie că exista o veşnicie, fie că nu, el nu o dorea, nu 
râvnea la nimic, decât la această viaţă de aici, nesigură şi 
trecătoare, la această respiraţie, la această sălăşluire în 
propria piele, nu voia nimic decât să trăiască. Turbând de 
mânie se ridică, bâjbâi clătinându-se prin întuneric, până la 
zid, rămânând în picioare se rezemă de perete şi începu să 
se gândească. Trebuia totuşi să existe o scăpare! Poate că 
scăparea era preotul, poate va putea fi convins de 
nevinovăția lui şi va pune o vorbă bună pentru el sau îl va 
ajuta să obţină un răgaz ori să fugă? Se cufundă pătimaş în 
aceste gânduri, iarăşi şi iarăşi. Şi chiar dacă nu se alegea 
nimic, tot nu voia să renunţe, jocul încă nu putea fi pierdut. 
Va încerca deci, întâi, să-l câştige pe preot, îşi va da cea mai 
mare silinţă să-l farmece, să-l încălzească, să-l convingă, să-l 
flateze. Preotul era singura carte bună din jocul său, toate 
celelalte posibilităţi erau numai vise. Totuşi puteau exista 
întâmplări şi potriviri, călăul se putea îmbolnăvi, funia 
spânzurătorii se putea rupe, se putea ivi o posibilitate 
neprevăzută de evadare. În orice caz, Gură-de-Aur refuza 
să moară; zadarnic încercase să se lase pătruns de acest 


destin şi să-l accepte, nu izbutise. Se va apăra, va lupta 
până la sfârşit, îi va pune piedică paznicului, îl va îmbrânci 
pe călău, îşi va apăra viaţa până în ultima clipă, cu ultimul 
strop de sânge. Oh, de l-ar putea convinge pe popă să-i 
dezlege mâinile! Cu asta ar câştiga nesfârşit de mult. 

Între timp încercă, neţinând seamă de dureri, să-şi roadă 
frânghiile cu dinţii. Cu furioasă încordare izbuti, după o 
vreme cumplit de lungă, să le mai slăbească, cel puţin aşa i 
se păru. Stătea gâfâind în noaptea temniţei sale, braţele şi 
palmele umflate îl dureau grozav. Când îşi recâştigă 
răsuflarea, se strecură pipăind, de-a lungul peretelui, tot 
mai departe, cercetă pas cu pas zidul umed al pivniţei, în 
căutarea unei muchii ascuţite. Îşi aduse aminte de treptele 
pe care se împleticise, când pătrunsese în beci. Le căută şi 
le găsi. Îngenunche şi încercă să frece frânghia de una din 
muchiile de piatră ale scărilor. Mergea greu, în locul 
frânghiei nimereau pe piatră încheieturile mâinilor, îl 
dureau ca focul, simţea cum curge sângele. Dar nu se lăsă. 
Când, printre uşă şi prag, se zări o dungă jalnică din lumina 
cenuşie a zorilor, izbutise. Frânghia era ruptă, o putea 
desface, avea mâinile libere. După aceea însă, abia izbuti 
să-şi mişte degetele, avea palmele umflate şi amorţite iar 
braţele înţepenite până sus, la umeri. Trebui să le 
dezmorţească, le sili să se mişte, pentru ca sângele să le 
străbată iarăşi. Căci acum avea un plan care i se părea 
potrivit. 

Dacă nu va izbuti să-l convingă pe popă să-l ajute, atunci 
presupunând că vor fi lăsaţi singuri chiar şi numai o fărâmă 
de timp va fi nevoit să-l omoare. Cu unul din scaune, de 
pildă. De sugrumat nu-l putea sugruma, nu avea destulă 
putere în mâini şi în braţe. Va să zică, îl va izbi cu scaunul în 
cap, va îmbrăca repede straiele preoţeşti şi astfel 
înveşmântat va scăpa! Până când ceilalţi vor găsi mortul, el 
va ieşi din castel şi apoi va fugi, va fugi! Marie îl va primi în 
casă şi îl va ascunde. Trebuia să încerce. Avea o posibilitate. 


Niciodată în viaţa lui Gură-de-Aur nu pândise astfel mijirea 
zorilor, n-o aşteptase, n-o dorise, nu se temuse de ea, ca în 
ceasul acesta. Tremurând de încordare şi hotărâre, urmări 
cu ochi de vânător, cum plăpânda dungă de lumină de sub 
uşă devenea, încetul cu încetul, mai luminoasă. Se întoarse 
la masă şi se strădui să şadă pe taburet în aşa fel, cu 
mâinile între genunchi, încât lipsa frânghiilor să nu poată fi 
observată de la bun început. De când avea mâinile libere, 
nu mai credea că va muri. Era hotărât să răzbată, chiar 
dacă lumea întreagă ar fi trebuit să se facă ţăndări. Era 
hotărât să trăiască, fie ce-o fi, cu orice preţ. Nările îi 
tremurau de dorinţa de libertate şi de viaţă. Şi, cine ştie, 
poate că-i va veni în ajutor cineva din afară? Agnes era 
femeie şi puterea ei nu era prea mare, poate îi lipsea şi 
curajul; era posibil să-l lase în voia sorții. Dar îl iubea, poate 
totuşi avea să întreprindă ceva. Poate că afară dădea 
târcoale camerista Berta şi nu era şi un rândaş de cai, 
despre care ea îi spusese că avea încredere în el? Iar dacă 
nu apare nimeni şi nu primeşte nici un semn, îşi va pune 
planul în aplicare. Dacă dă greş, îi omoară pe paznici cu 
scaunul, doi sau trei sau câţi vor fi. De un avantaj era sigur: 
ochii i se obişnuiseră cu încăperea întunecoasă, acum 
recunoştea sau bănuia în beznă toate formele şi 
contururile, pe când ceilalţi vor fi orbiţi în primul moment. 

Şedea ghemuit la masă, febril, cumpănind exact ce avea 
de spus preotului, ca să-i câştige ajutorul, căci cu asta 
trebuia să înceapă. Totodată observă cu lăcomie cum în 
crăpătura uşii lumina creştea încet. Clipa de care, cu 
ceasuri în urmă, se temuse cumplit, o râvnea acum cu 
ardoare, o aştepta nerăbdător; nu mai putea suporta multă 
vreme încordarea aceasta teribilă. Pe de altă parte puterile 
sale, atenţia, hotărârea şi vigilenţa sa aveau să scadă 
treptat. Era bine ca paznicul şi preotul să vină curând, câtă 
vreme starea de încordată pregătire, voinţa fermă de a se 
salva, mai erau destul de intense. 


În sfârşit lumea de afară se trezea, în sfârşit se apropia 
duşmanul. Pe pietrele curţii răsunară paşi, cheia fu vârâtă şi 
răsucită în broască, după îndelungata tăcere de moarte 
fiecare dintre zgomotele acestea îi răsuna în urechi ca un 
tunet. 

Acum uşa cea grea se urni încet, se deschise puţin şi 
scârţâi din balamale. Păşi înăuntru un preot, fără însoțitor, 
fără paznic. Intră singur, purtând un sfeşnic cu două 
lumânări. lată că toate se petreceau totuşi altminteri decât 
îşi închipuise prizonierul. 

Şi ce straniu şi emoţionant: preotul care intrase, în urma 
căruia mâini nevăzute împinseseră uşa la loc, purta straiele 
ordinului mănăstirii din Mariabronn, ţinuta binecunoscută, 
de acasă, cea purtată odinioară de abatele Daniel, de pater 
Anselmus, de pater Martin! 

Vederea ei îi cutremură, miraculos, inima, fu nevoit să-şi 
ferească privirea. Apariţia acestor straie ale mănăstirii 
putea făgădui ceva îmbucurător, putea fi un semn bun. Dar 
poate că totuşi nu exista altă cale decât omorul. Îşi încleştă 
dinţii. l-ar veni foarte greu să-l omoare pe acest frate de 
ordin. 

CAPITOLUL XVII 

— Lăudat fie domnul lisus Hristos - zise părintele şi aşeză 
sfeşnicul pe masă. Gură-de-Aur murmură răspunsul, ţinând 
privirea aţintită în jos. 

Preotul tăcea. Stătu în aşteptare şi tăcu, până ce Gură-de- 
Aur se nelinişti şi ridică ochii, cercetător, spre omul din faţa 
lui. 

Bărbatul acesta, văzu el acum spre tulburarea lui, purta 
nu numai hainele părinţilor de la Mariabronn, ci şi 
însemnele demnităţii de abate. 

I se uită abatelui drept în faţă. Era o faţă slabă, tăiată dur 
şi limpede, cu buzele foarte subţiri. Era o faţă pe care o 
cunoştea. Ca vrăjit privi Gură-de-Aur la faţa aceasta, ce 
părea modelată în întregime de spirit şi voinţă. Cu o mână 
nesigură apucă sfeşnicul, îl ridică şi-l apropie de faţa 


străinului, ca să-i vadă ochii. Îi văzu şi sfeşnicul tremură în 
mâna lui când îl aşeză la loc. 

— Narcis! şopti el, abia auzit. Totul începu să se 
învârtească în jurul lui. 

— Da, Gură-de-Aur, cândva m-am numit Narcis, dar a 
trecut mult timp de când nu mai port numele acesta, tu n-ai 
cum să ştii. De la hirotonisire mă cheamă Ioan. 

Gură-de-Aur era cutremurat până în adâncul inimii. 
Lumea întreagă se schimbase dintr-o dată, iar prăbuşirea 
bruscă a încordării sale supraomeneşti ameninţa să-l 
sufoce, tremura, ameţise şi îşi simţea capul gol ca o băşică, 
iar stomacul i se chircise. Ochii îi ardeau, şi abia îşi 
stăpânea hohotul de plâns. Să izbucnească în hohote, să se 
prăbuşească în lacrimi, în leşin - după asta jinduia, în 
această clipă, toată fiinţa lui. 

Dar din profunzimile amintirilor sale de tinereţe, evocate 
de vederea lui Narcis, se înălța un semnal: cândva, în 
adolescenţă, plânsese şi dăduse frâu liber lacrimilor în faţa 
acestui chip sever, frumos, în faţa acestor ochi întunecoşi, 
atotştiutori. N-avea voie s-o facă din nou. lată că acum, în 
clipa cea mai ciudată a vieţii sale, Narcis apăru din nou ca o 
stafie, probabil pentru a-l salva - şi tocmai acum să 
izbucnească iarăşi în plâns sau să leşine? Nu, nu, nu. Se 
ţinu tare. Îşi înfrână inima, îşi sili stomacul să se liniştească, 
îşi izgoni ameţeala din cap. Nu-i era îngăduit să vădească 
slăbiciune. 

Cu vocea meşteşugit stăpânită, reuşi să spună: 

— Trebuie să-mi îngădui să te numesc mai departe Narcis. 

— Mă poţi numi astfel, dragul meu! Nu vrei să-mi dai 
mâna? 

Gură-de-Aur se stăpâni din nou. Îşi rosti răspunsul. Pe un 
ton băieţos-încăpăţânat şi uşor batjocoritor, exact cum 
vorbise uneori pe vremea când era şcolar. 

— lartă-mă, Narcis! spuse el rece şi puţin blazat. Văd că ai 
devenit abate. Eu însă tot un vagabond am rămas. Şi afară 
de asta, discuţia noastră, oricât de binevenită îmi este, nu 


va putea, din păcate, să dureze prea mult. Căci uite, Narcis, 
sunt osândit la spânzurătoare şi într-un ceas, sau poate mai 
repede, voi fi spânzurat. Ţi-o spun numai ca să ştii cum stau 
lucrurile. 

Faţa lui Narcis rămase netulburată. Nota aceasta uşor 
băieţoasă, lăudăroasă în atitudinea prietenului, îl amuza 
mult şi-l mişca totodată. Însă mândria ascunsă, care-i 
interzicea lui Gură-de-Aur să-i cadă la piept plângând, o 
înţelegea şi o încuviinţa din tot sufletul. Într-adevăr, şi el îşi 
închipuise revederea altminteri, dar acum era cu 
desăvârşire de acord cu această comedioară. În nici un fel 
nu s-ar fi putut strecura Gură-de-Aur mai repede la loc, în 
inima lui. 

— Ei da, zise el, făcând de asemenea pe nepăsătorul. De 
altfel, în privinţa spânzurătorii te pot linişti. Eşti grațiat. Am 
misiunea de a-ţi comunica asta şi de a te lua cu mine. Căci 
aici în oraş, nu mai ai voie să zăboveşti. Vom avea deci timp 
destul să ne povestim amintirile. Vrei să-mi dai, în sfârşit, 
mâna? 

Îşi întinseră mâinile, şi le ţinură strânse vreme 
îndelungată, şi se simţiră adânc mişcaţi, dar în cuvintele lor 
asprimea aparentă şi comedia mai stăruiră o bună bucată 
de vreme. 

— Bine, Narcis, prin urmare vom părăsi acest adăpost 
prea puţin onorabil şi am să mă alătur suitei tale. Te întorci 
la Mariabronn? Da? Foarte frumos. Şi cum? Călare? 
Excelent Deci va fi nevoie de un cal şi pentru mine. 

— Îl vom primi, amice, şi chiar peste două ceasuri pornim 
la drum. Oh, dar ce mâini ai! Pentru Dumnezeu, sunt 
zgâriate şi umflate, şi pline de sânge! O, Gură-de-Aur ce ţi- 
au făcut? 

— Să nu mai vorbim despre asta, Narcis. Singur mi-am 
rănit mâinile în felul acesta. Eram legat şi a trebuit să mă 
eliberez. Crede-mă că n-a fost uşor. De altfel ai fost destul 
de curajos că ai intrat la mine, fără însoțitor. 

— De ce curajos? Doar nu era nici un pericol. 


— O, numai pericolul neînsemnat să fii omorât de mine. 
Căci aşa îmi făcusem socotelile. Mi se spusese că vine un 
preot. L-aş fi omorât şi aş fi fugit în hainele lui. Planul era 
bun. 

— Va să zică nu voiai să mori? Voiai să te aperi de moarte? 

— Bineînţeles că voiam. Fireşte, nu puteam bănui, că 
preotul vei fi tocmai tu. 

— Oricum, zise Narcis şovăind, a fost un plan destul de 
urât. 

Într-adevăr ai fi fost în stare să omori un preot, care venea 
la tine să-ţi asculte mărturisirea? 

— Pe tine, nu, Narcis, sigur că nu, şi poate că nici pe altul 
dintre părinţi, dacă purta rasa de la Mariabronn. Dar pe un 
alt preot, da, nu te îndoi. 

Dintr-o dată glasul îi deveni trist şi sumbru. 

— N-ar fi fost primul om pe care l-am omorât. 

Tăcură. Amândoi avură un sentiment de penibilă 
stânjeneală. 

— Despre lucrurile acestea, zise Narcis cu glas rece, vom 
avea prilejul să vorbim mai târziu. Odată, dacă vei vrea, vei 
putea să mi te mărturiseşti. Sau îmi vei putea povesti câte 
ceva din viaţa ta. Şi eu am unele lucruri să-ţi povestesc. Mă 
bucur dinainte. Mergem? 

— Încă o clipă, Narcis! Mi-am amintit ceva, şi anume că 
odată te-am numit totuşi loan. 

— Nu te înţeleg. 

— Nu, fireşte că nu. Fiindcă nu ştii încă nimic. S-a 
întâmplat cu câţiva ani în urmă, atunci ţi-am dat eu numele 
de Ioan, şi ai să-l porţi întotdeauna! Căci mai de mult am 
fost sculptor şi cioplitor în lemn şi am de gând să reîncep. 
lar cea mai bună statuie pe care am cioplito la vremea 
aceea, în lemn, un tânăr în mărime naturală, e imaginea ta, 
însă nu l-am numit Narcis, ci loan. Este apostolul Ioan sub 
cruce. 

Se sculă şi porni spre uşă. 

— Va să zică te-ai mai gândit la mine? întrebă Narcis încet. 


Tot atât de încet răspunse Gură-de-Aur. 

— O, da, Narcis, m-am gândit mereu la tine. Mereu. Izbi cu 
putere în lături uşa grea, dimineaţa palidă privi înăuntru. 
Nu mai vorbiră nimic. Narcis îl luă cu el, în odaia lui de 
oaspeţi. Un călugăr tânăr, însoţitorul său, pregătea bagajul 
pentru drum. Gură-de-Aur primi ceva de mâncare, mâinile 
îi fură spălate şi bandajate uşor. Curând se aduseră caii. 

Când încălecară, Gură-de-Aur zise: 

— Mai am o rugăminte. Să apucăm pe drumul care duce 
prin piaţa de peşte, acolo mai am ceva de orânduit. 

Porniră călare şi Gură-de-Aur îşi plimbă privirea de-a 
lungul tuturor ferestrelor castelului, nădăjduind s-o mai 
zărească la una din ele pe Agnes. Dar n-o mai zări. Trecură 
călare prin piaţa de peşte. Marie fusese foarte îngrijorată 
din pricina lui. Îşi luă rămas-bun de la ea şi de la părinţii ei, 
le mulţumi de o mie de ori, promise să mai revină cândva şi 
plecă. Mărie rămase locului, sub bolta porţii, uitându-se 
după călăreț până când îi pierdu din ochi. Apoi şchiopată 
încet, înapoi, spre casă. 

Călăriră câteşi patru: Narcis, Gură-de-Aur, călugărul cel 
tânăr şi un rândaş de cai, înarmat. 

— Îţi mai aduci aminte de căluţul meu, Bless, întrebă 
Gură-de-Aur, care se afla în grajdul vostru, la mânăstire? 

— Desigur. Acum n-ai să-l mai afli şi, bineînţeles, nici nu te- 
ai aşteptat la asta. Sunt vreo şapte sau opt ani de când am 
fost nevoiţi să ne despărţim de el. 

— Şi-ţi mai aduci aminte — Da, îmi aduc aminte. 

Gură-de-Aur nu se întrista de moartea lui Bless, căluţul 
său. Era bucuros că Narcis cunoştea atât de precis soarta 
lui Bless, el care niciodată nu se interesa de animale şi, fără 
îndoială, nu cunoscuse vreodată numele unui alt cal al 
mănăstirii. Faptul acesta îl bucură nespus. 

— Ai să râzi de mine, începu el din nou, pentru că prima 
fiinţă din mănăstirea voastră, de care am întrebat, a fost 
bietul căluţ. N-a fost frumos din partea mea. De fapt, 
voisem să te întreb despre cu totul altceva, în primul rând 


despre abatele nostru, Daniel. Dar mi-am închipuit că e 
mort, de vreme ce tu eşti urmaşul lui. Şi am vrut să evit 
dintru început să vorbim numai de morţi. În clipa asta nu 
înclin să vorbesc despre moarte, din pricina nopţii trecute şi 
din pricina ciumei, am văzut prea multe din nenorocirile ei. 
Dar cum tot am ajuns acolo, şi o dată oricum trebuie să aflu, 
spune-mi, când şi cum a murit abatele Daniel, l-am 
respectat foarte mult. Şi mai spune-mi dacă pater Anselmus 
şi pater Martin mai sunt în viaţă. Sunt pregătit să aud orice. 
Dar fiindcă ciuma te-a cruțat cel puţin pe tine, sunt 
mulţumit. Deşi niciodată n-am crezut că ai fi mort, am 
crezut cu tărie în revederea noastră. Însă credinţa poate 
înşela, din păcate mi-am dat seama de asta. Nici pe 
meşterul meu Niklaus, sculptorul, nu mi-l puteam închipui 
mort, m-am bizuit cu totul pe faptul că o să-l regăsesc şi o 
să lucrez din nou cu el. Şi totuşi, până ce am sosit, murise. 

— Îţi pot spune în două cuvinte, zise Narcis. Abatele 
Daniel a murit acum opt ani, fără a fi bolnav şi fără a avea 
dureri. Eu nu sunt urmaşul lui, sunt abia de un an abate. 
Urmaşul a fost pater Martin, fostul director al şcolii noastre, 
a murit anul trecut, nici nu împlinise încă şaptezeci. Şi nici 
pater Anselmus nu mai trăieşte. Te-a iubit mult, de multe ori 
te-a pomenit. În ultimul timp nu mai putea umbla deloc şi 
chiar şi întins în pat se chinuia; a murit de dropică. Da, 
ciuma a bântuit şi la noi, au murit mulţi. Să nu mai vorbim 
de asta! Mai ai şi altele de întrebat? 

— Desigur, multe. Mai întâi de toate cum ai ajuns aici, în 
reşedinţa episcopală şi la guvernatorul imperial? 

— E o poveste lungă şi te-ar plictisi, e vorba de politică. 
Contele e unul din favoriţii împăratului şi, în anumite 
probleme, împuternicitul său, şi în clipa de faţă, între 
împărat şi ordinul nostru există unele neînţelegeri care 
trebuie aplanate. Ordinul trimis cu o delegaţie, care urma 
să trateze cu contele. Succesul a fost neînsemnat. 

Tăcu, şi Gură-de-Aur nu întrebă mai departe. Şi nici nu 
trebuia să afle că ieri seară, când Narcis îi ceruse contelui 


viaţa lui Gură-de-Aur, ea trebuise plătită cu unele concesii 
faţă de neînduplecatul guvernator imperial. 

Mergeau călări la drum întins; curând Gură-de-Aur simţi 
oboseala şi numai cu caznă se mai ţinea în şa. 

După o bună bucată de vreme, Narcis îl întrebă: 

— Este adevărat că ai fost arestat pentru hoţie? Contele 
susţinea că te-ai strecurat în castel, chiar în incinta 
interioară şi că ai furat. 

Gură-de-Aur râse: 

— Da, părea într-adevăr că sunt hoţ. De fapt însă aveam 
întâlnire cu amanta contelui; a ştiut fără îndoială şi asta. 
Chiar mă uimeşte că mi-a dat drumul. 

— Ei bine, a acceptat să discutăm. 

Nu izbutiră să parcurgă distanţa prevăzută pentru ziua 
aceea. Gură-de-Aur era prea epuizat, mâinile lui nu mai 
puteau ţine hăţurile. Se încartiruiră într-un sat; el se băgă 
îndată în pat, avu puţină febră, aşa că mai rămase şi a doua 
zi culcat. Apoi se simţi din nou în stare să călărească mai 
departe. După aceea, pe nesimţite, mâinile i se vindecară, şi 
începu să-i placă drumul acesta călare. Nu mai călărise de 
mult! Învie, redeveni tânăr şi vioi, pe unele porţiuni de 
drum se lua la întrecere cu rândaşul şi în ceasurile când se 
înnădeau la vorbă îl asalta pe prietenul său Narcis, cu o 
sută de întrebări nerăbdătoare. 

Narcis le punea calm, dar totuşi bucuros; era din nou 
vrăjit de Gură-de-Aur, îi plăceau întrebările sale vehemente, 
copilăroase, pline de nemărginită încredere în spiritul şi 
înţelepciunea prietenului. 

— O întrebare, Narcis: aţi ars şi voi, vreodată, evrei? 

— Să ardem evrei? Cum am putea? Doar la noi nu există 
evrei. 

— Aşa-i. Dar spune: ai fi în stare să arzi evrei? Îţi închipui 
că s-ar putea întâmpla un asemenea lucru? 

— Nu, de ce aş face-o? Mă socoteşti un fanatic? 

— Înţelege-mă, Narcis! Vreau să spun: îţi poţi închipui că, 
într-o împrejurare anume, ai da ordin ca nişte evrei să fie 


omorâţi sau, cel puţin, ţi-ai da încuviințarea? Căci atâţia 
duci, primari, episcopi şi alţi demnitari au dat asemenea 
porunci. 

— Nu aş da un astfel de ordin. În schimb, îmi pot închipui o 
situaţie în care aş fi nevoit să privesc şi să rabd o asemenea 
cruzime. 

— Ai răbda-o, deci? 

— Desigur, dacă nu mi-ar fi dată puterea s-o împiedic. 
Probabil că ai văzut odată cum au fost arşi nişte evrei, nu-i 
aşa, Gură-de-Aur? 

— Ah, da. 

— Ei, şi ai împiedicat o asemenea faptă? Nu. Vezi? 

Gură-de-Aur istorisi amănunţit povestea Rebekkăi, se 
încălzi vorbind şi deveni pătimaş. 

— Aşadar, încheie el violent, ce fel de lume mai e şi asta, în 
care suntem nevoiţi să trăim? Nu un iad? Nu e revoltătoare 
şi hidoasă? 

— Desigur. Dar aşa e lumea. 

— Aşa! strigă Gură-de-Aur, supărat. Şi de câte ori mi-ai 
afirmat odinioară că lumea este divină, că e o armonie de 
cercuri în centrul cărora tronează Creatorul şi că ceea ce 
există e bun, şi aşa mai departe. Spuneai că stă scris în 
Aristotel sau în sfântul Toma. Sunt foarte dornic să aud cum 
explici tu această contradicţie. 

Narcis râse. 

— Memoria ta e uimitoare, şi totuşi te-a înşelat puţin. L-am 
venerat întotdeauna fără rezerve pe Creator, ca fiind 
desăvârşit, dar niciodată creaţia. Nu am negat niciodată 
răul din lume. Că viaţa pe pământ ar fi armonioasă şi 
dreaptă, şi că omul ar fi bun, dragul meu, n-a susţinut încă 
niciodată un gânditor adevărat. Dimpotrivă faptul că 
plăsmuirile şi năzuinţele inimii omeneşti sunt rele, asta stă 
scris răspicat în Sfânta Scriptură şi ni se confirmă zi de zi. 

— Foarte bine. Acum, în sfârşit, văd cum înţelegeţi voi, 
cărturarii, lucrurile acestea. Va să zică omul este rău şi 
viaţa pe pământ e plină de ticăloşii şi de porcării, cu asta 


sunteţi de acord. Dar undeva, dincolo de toate acestea, în 
gândurile şi în manualele voastre, există dreptatea şi 
perfecțiunea. Sunt prezente, pot fi dovedite, numai că nu se 
face uz de ele. 

— Ai adunat mult năduf împotriva noastră, a teologilor, 
dragă prietene! Dar tot nu ai devenit un cugetător, le 
zăpăceşti pe toate. Va trebui să mai înveţi câte ceva. Însă de 
ce spui că nu facem uz de ideea de dreptate? În fiece zi şi în 
fiece ceas o facem. Eu, de exemplu, sunt abate şi am de 
condus o mănăstire şi lucrurile ce se petrec în această 
mănăstire sunt tot atât de puţin desăvârşite şi fără prihană 
ca şi cele din lumea din afară. Totuşi noi opunem în 
permanenţă păcatului originar, ideea dreptăţii şi căutăm să 
măsurăm viaţa noastră imperfectă cu măsura ei şi încercăm 
să îndreptăm răul şi să aşezăm viaţa noastră într-un raport 
constant cu Dumnezeu. 

— Ah, da, Narcis. Doar nu vorbesc despre tine, şi nici nu 
vreau să spun că n-ai fi un bun abate. Dar mă gândesc la 
Rebekka, la evreii arşi, la gropile comune, la marea moarte, 
la străzile şi odăile în care zăceau, duhnind, cadavrele 
ciumaţilor, la toată această pustietate îngrozitoare, la copiii 
rătăciţi, rămaşi de pripas, mizeri, la câinii de pază, morţi de 
foame în lanţ, - şi când mă gândesc la toate acestea şi văd 
în faţă aceste imagini, mă doare inima şi mi se pare că 
mamele noastre ne-au născut pentru o lume disperat de 
crudă şi de diabolică şi ar fi fost mai bine dacă nu ne 
năşteau şi dacă Dumnezeu nu ar fi creat această lume 
teribilă şi Mântuitorul nu ar fi trebuit să se lase crucificat 
fără rost, pentru dânsa. 

Narcis încuviinţă prietenos spusele prietenului său. 

— Ai dreptate întru toate, zise el cu căldură, descarcă-te, 
spune-mi totul. Dar într-o privinţă te înşeli foarte tare: 
socoteşti că ceea ce rosteşti tu aici sunt gânduri. Ei bine, 
nu, sunt sentimente! Sentimentele unui om împovărat de 
oroarea existenţei. Însă, nu uita că acestor sentimente 
triste şi deznădăjduite li se opun altele cu totul diferite! 


Când te simţi bine pe bidiviul tău şi călăreşti printr-un ţinut 
frumos sau când eşti, destul de uşuratic, ca să te strecori 
seara în castel şi s-o curtezi amanta contelui, atunci lumea 
şi-a schimbat înfăţişarea pentru tine şi toate casele ciumate 
şi toţi evreii arşi nu te pot împiedica să cauţi plăcerea. Nu-i 
aşa? 

— Desigur, aşa e. Tocmai pentru că lumea e atât de plină 
de moarte şi de groază, caut mereu să-mi consolez inima şi 
să culeg florile frumoase, care cresc în mijlocul acestui iad. 
Găsesc plăcerea şi pentru un ceas uit ororile. Dar datorită 
acestui lucru ele nu există mai puţin. 

— Ai formulat foarte bine ceea ce simţi. Va să zică te 
descoperi trăind împrejmuit de moarte şi de groază, de 
aceea evadezi în plăcere. Dar plăcerea e fără durată, ea te 
leapădă din nou în deşert. 

— Da, aşa este. 

— Aşa li se întâmplă celor mai mulţi dintre oameni, numai 
că puţini sunt cei ce simt cu tăria şi violenţa ta, şi puţini 
simt nevoia de a deveni conştienţi de aceste sentimente. 
Dar spune-mi totuşi: în afară de acest du-te vino, disperat, 
între plăcere şi groază, în afară de această legănare între 
voluptatea vieţii şi sentimentul morţii -, nu ai încercat nici o 
cale? 

— Ba da, fireşte. Am încercat calea artei. Ţi-am spus doar 
că, printre altele, am devenit şi artist. Într-o zi, să fi fost 
vreo trei ani de când colindam prin lumea largă, şi 
petrecusem tot timpul în drumeţie, am descoperit într-o 
mânăstire o Maică a Domnului, de lemn, atât de frumoasă şi 
vederea ei m-a mişcat atât de mult, încât am întrebat şi l-am 
căutat pe meşterul care o cioplise. L-am găsit, era un 
meşter vestit; am devenit învăţăcelul lui şi am lucrat câţiva 
ani la el. 

— Mai târziu îmi vei povesti mai multe despre asta. Dar ce 
anume ţi-a adus şi a însemnat pentru tine arta? 

— Înfrângerea vremelniciei. Am văzut că din sminteala şi 
din dansul macabru al vieţii omeneşti, ceva rămâne în urmă 


şi supravieţuieşte: operele de artă. Se trec şi ele, probabil, 
cândva, ard sau se strică sau sunt distruse. Dar, oricum, 
supraviețuiesc multor vieţi omeneşti şi alcătuiesc, dincolo 
de clipă, un imperiu tăcut al imaginilor şi lucrurilor sfinte. 
Să-ţi aduci obolul la făurirea lui mi se pare un lucru bun şi 
alinător, căci constituie aproape o eternizare a ceea ce este 
efemer. 

— Îmi place foarte mult ce-mi spui, Gură-de-Aur. Sper că 
vei mai făuri multe opere frumoase, am încredere în 
puterea ta şi sper că vei fi multă vreme oaspetele meu la 
Mariabronn şi-mi vei îngădui să-ţi încropesc acolo un 
atelier; mănăstirea noastră de mult timp nu a mai avut un 
artist. Dar cred că definiţia ta nu epuizează ceea ce este 
miraculos în artă. Cred că arta nu se reduce la aceea că 
prin piatră, lemn şi culori, ceva existent dar muritor, este 
smuls morţii şi făcut să dureze mai mult timp. Am văzut 
multe opere de artă, mulţi sfinţi şi multe Madone, despre 
care nu cred că ar fi doar simple reprezentări fidele ale 
unui om anume, care a trăit cândva aievea, şi ale cărui 
forme sau culori au fost păstrate de artist. 

— Aici ai dreptate, strigă Gură-de-Aur înfrigurat, nici nu aş 
fi crezut că pricepi atât de bine arta! Imaginea originară a 
unei opere de artă izbutite nu este o figură reală, vie, deşi o 
astfel de figură poate constitui imboldul pentru făurirea ei. 
Imaginea originară nu este carne şi sânge, ci spirit. Este o 
imagine, a cărei patrie se află în sufletul artistului. Şi în 
mine. Narcis, trăiesc asemenea imagini, pe care sper să le 
reprezint cândva şi să ţi le arăt. 

— Cât e de frumos! Şi acuma, dragul meu, fără să ştii, te-ai 
aventurat pe tărâmul filozofiei şi ai rostit unul din secretele 
ei. 

— Râzi de mine. 

— O, nu. Ai vorbit despre „imaginile originare”, adică 
despre imagini care nu există nicăieri altundeva, decât în 
spiritul creator însă, pot fi întrupate în materie, devenind 
astfel vizibile. Mult înainte ca o plăsmuire artistică să 


devină vizibilă şi să dobândească realitate, ea este 
prezentă, ca imagine în sufletul artistului! Iar această 
imagine, această „imagine originară” este întocmai ceea ce 
vechii filozofi numesc o „idee”. 

— Da, sună destul de adevărat. 

— Bun, iar dacă vorbeşti despre idei şi despre imagini 
originare, atunci treci în lumea spirituală, în lumea noastră, 
a filozofilor, şi a teologilor şi admiţi că în mijlocul acestui 
confuz şi dureros câmp de bătălie al vieţii, în mijlocul 
acestui dans macabru, nesfârşit şi lipsit de sens al existenţei 
trupeşti, este prezent spiritul creator. Uite, acestui spirit 
din tine m-am adresat întotdeauna, de când ai venit la mine, 
şi erai numai un copil. La tine spiritul acesta nu este alunui 
cugetător, ci al unui artist. Dar este spirit, şi el va fi cel ce-ţi 
va arăta ieşirea din haosul sumbru al lumii simţurilor, din 
veşnicul balans între voluptate şi disperare. Ah, dragul meu, 
sunt fericit că te-am auzit rostind această mărturisire. Am 
aşteptat-o de atunci, de când l-ai părăsit pe dascălul tău 
Narcis şi ai găsit curajul să fii tu însuţi. Acum putem fi din 
nou prieteni. 

În ceasul acesta, lui Gură-de-Aur i se părea că viaţa lui 
dobândeşte un sens, ca şi cum ar privi-o de sus, şi i-ar 
deosebi limpede cele trei mari trepte: dependenţa de 
Narcis şi desprinderea de el - vremea libertăţii şi a 
pribegiei - şi întoarcerea, revenirea la el însuşi, începutul 
maturității şi al roadelor. 

Viziunea se pierdu iarăşi. Dar găsise acum acel raport cu 
Narcis, care i se cuvenea, şi care nu mai era un raport de 
dependenţă, ci unul de libertate şi reciprocitate. Acum 
putea fi, oaspete al acestui spirit superior, fără a se umili, 
deoarece celălalt recunoscuse în el pe egalul său, creatorul. 
Se bucura încă de pe acum, în timpul acestei călătorii, cu o 
dorinţă sporită mereu de nerăbdare, că va putea să i se 
reveleze, să-i înfăţişeze lumea lui lăuntrică prin opere, prin 
imagini create de dânsul. Însă câteodată îl cuprindeau 
îndoielile. 


— Narcis, îl preveni el, mă tem că de fapt tu nu ştii pe cine 
duci cu tine la mănăstire. Nu sunt călugăr şi nici nu am de 
gând să devin. Cunosc cele trei mari legăminte şi cu sărăcia 
sunt bucuros de acord, dar nu iubesc nici castitatea, nici 
supunerea; virtuțile acestea nu mi se par a fi destul de 
bărbăteşti. Iar din cucernicie, n-a rămas nici urmă în mine, 
de ani de zile nu m-am rugat, nici nu m-am mărturisit, nici 
nu m-am împărtăşit. 

Narcis rămase calm. 

— Pari să fi devenit un păgân. Dar noi de asta nu ne 
temem. Nu te mai mândri cu nenumăratele tale păcate. Ai 
dus obişnuita viaţă lumească, ai păzit porcii asemenea fiului 
rătăcitor, nu mai cunoşti legea şi ordinea. Fără îndoială că 
ai deveni un călugăr deplorabil. Dar eu nu te invit să intri în 
ordin; te invit doar să fii musafirul nostru şi să-ţi aranjezi la 
noi un atelier. Şi încă ceva: nu uita că atunci, în anii noştri 
de tinereţe, eu am fost cel care te-a trezit şi te-a lăsat să 
pleci, afară, în viaţa lumească. Dacă ai devenit bun sau rău, 
nu eşti tu singurul răspunzător, după tine mai port şi eu 
răspunderea. Vreau să văd ce ai devenit; mi-o vei arăta prin 
cuvinte, prin viaţă, prin operele tale. După ce mi-o vei fi 
arătat şi dacă atunci voi găsi, cumva, că lăcaşul nostru nu 
este un loc potrivit pentru tine, voi fi primul care te va ruga 
să-l părăseşti din nou. 

Gură-de-Aur era cuprins de admiraţie de fiecare dată când 
prietenul său vorbea astfel, când se comporta ca un abate, 
cu această siguranţă calmă şi nuanţă de ironie la adresa 
oamenilor de lume şi a vieţii lumeşti, pentru că atunci se 
putea vedea ce devenise Narcis: un bărbat. Un bărbat al 
spiritului şi al bisericii, e adevărat, cu mâini delicate şi faţă 
de erudit, dar un bărbat plin de siguranţă şi curaj, un 
conducător, unul care purta răspunderi. Acest Narcis- 
bărbat nu mai era tânărul de altădată, nici blândul, 
reculesul apostol loan iar pe acest nou Narcis, bărbat şi 
cavaler, voia să-l recreeze cu mâinile sale. Multe statui îl 
aşteptau: Narcis, abatele Daniel, pater Anselmus, meşterul 


Niklaus, frumoasa Rebekka, frumoasa Agnes şi încă atâţia 
alţii, prieteni şi duşmani, vii şi morţi. Nu, el nu voia să 
devină frate de ordin, nici pios, nici învăţat, voia să creeze 
opere: iar gândul că patria sa de odinioară, din tinereţe, va 
fi patria acestor opere, îl ferici. 

Călăriră prin toamna târzie, răcoroasă, într-o zi în care, de 
dimineaţă, copacii pleşuvi erau greu încărcaţi de 
promoroacă, trecură călare printr-un ţinut întins, vălurit cu 
porţiuni de mlaştini roşcate, pustii, şi contururile zidurilor 
lungi de dealuri păreau ciudat de evocatoare şi cunoscute, 
şi apoi ajunseră la o pădure înaltă, de frasini, la un pârâu şi 
la o şură veche, la vederea cărora inima lui Gură-de-Aur fu 
săgetată de o bucuroasă nelinişte; recunoscuse dealurile 
peste care călărise, odinioară, cu frumoasa fiică de cavaler, 
Lydia, şi câmpul peste care cândva, izgonit şi adânc 
întristat, plecase spre depărtări, prin ninsoarea firavă. 
Apărură pâlcurile de arini, şi moara şi castelul; cu o stranie 
durere recunoscu fereastra odăii de scris, unde atunci, în 
fabuloasele vremuri ale tinereţii sale, îl ascultase pe cavaler 
povestindu-şi pelerinajul şi apoi trebuise să-i corecteze 
frazele latineşti. Intrară călare în curte, era unul din 
popasurile prevăzute ale călătoriei. Gură-de-Aur îl rugă pe 
abate să nu pomenească aici numele său şi să-l lase să 
mănânce cu rândaşul, la masa slujitorilor. Aşa şi făcură. 
Bătrânul cavaler nu mai exista, şi nici Lydia, în schimb unii 
dintre vânători şi servitori mai erau aceeaşi iar în casă trăia 
şi guverna, alături de soţul ei, o foarte frumoasă, mândră şi 
autoritară doamnă nobilă, Julie. Şi acum mai era uluitor de 
frumoasă, foarte frumoasă, şi puţin aspră; nici ea, nici 
slujitorii nu-l recunoscură pe Gură-de-Aur. După gustare, în 
amurg, se strecură către grădină, privi, peste gard, 
straturile pregătite pentru iarnă, se strecură la uşa 
grajdului şi aruncă o privire spre caii dinăuntru. Dormi 
împreună cu rândaşul de cai, pe paie, şi povara amintirilor 
îi apăsă pieptul, se trezi de multe ori. O, cât de fărâmiţată şi 
neroditoare zăcea în urma lui propria sa viaţă, bogată în 


imagini superbe, dar spartă în atâtea cioburi, atât de săracă 
în valoare, atât de săracă în iubire! Dimineaţa, la plecare, 
îşi ridică privirea cu teamă spre ferestre, în speranţa s-o 
mai zărească o dată pe Julie. La fel îşi rotise privirea nu de 
mult, în curtea reşedinţei episcopale, ca să vadă dacă se 
mai arăta Agnes. Dar ea nu venise şi nici Julie nu se mai 
arătă. Din asemenea momente, gândi el, se alcătuia toată 
viaţa sa: despărțţiri, fugi, uitări, aşteptări, cu mâinile goale şi 
cu inima îngheţată. Toată ziua îl apăsară gândurile, nu 
scoase nici un cuvânt, stătu sumbru în şa. Narcis îl lăsă în 
voia lui. 

lată însă că se apropiau de ţinta lor şi după câteva zile şi 
ajunseră. Puţin înainte să înceapă a zări turnul şi 
acoperişurile mănăstirii, trecură călare peste aceleaşi 
câmpuri pietroase, pe care el, o, cu câtă vreme în urmă, 
căutase, cândva, pojarniţă pentru pater Anselmus, şi 
devenise bărbat în braţele ţigăncii Lise. Apoi trecură călare 
prin poarta de la Mariabronn şi descălecară sub castanul 
italian. Cu duioşie atinse Gură-de-Aur trunchiul copacului şi 
se aplecă să ridice una din cojile crăpate şi ţepoase, care 
zăceau presărate, brune şi ofilite, pe pământ. 

CAPITOLUL XVIII. 

În primele zile Gură-de-Aur locui chiar în mănăstire, într-o 
chilie pentru musafiri. Apoi, la cererea lui, i se dădu o odaie 
într-unui din acareturile care împrejmuiau, ca pe o piaţă de 
târg, curtea întinsă, faţă-n faţă cu fierăria. 

Revederea îl învăluia într-o vrajă atât de intensă, încât el 
însuşi rămânea câteodată uimit. Nimeni nu-l cunoştea, în 
afară de abate, nimeni nu ştia cine este; oamenii de aici, 
fraţi şi laici deopotrivă, trăiau într-o ordine riguroasă şi 
fiind ocupați, îl lăsau în pace. Dar îl cunoşteau copacii din 
curte, îl cunoşteau portalurile şi ferestrele, moara şi roata 
de apă, dalele de pe coridoare, tufele veştede de trandafir 
din patio, cuiburile de barză de pe hambarul de grâu şi 
refectoriu. Din fiecare colţ adia spre el parfumul trecutului 
său, al primei sale tinereţi, dulce şi emoţionant, dragostea îl 


mâna să revadă totul, să reasculte toate sunetele, clopotul 
de vecernie şi dangătul de duminică, foşnetul întunecatului 
pârâu al morii, printre malurile sale înguste, acoperite de 
muşchi, zgomotul sandalelor pe dalele de piatră, sunetul 
legăturii de chei seara, când fratele portar se ducea să 
închidă. Pe lângă rigolele de piatră, în care se scurgea apa 
ploii de pe acoperişul refectoriului de laici, năpădeau şi 
acum aceleaşi buruieni mărunte, pălăria cucului şi limba oii, 
şi bătrânul măr din grădina fierăriei mai avea şi acum 
crengile la fel de răsucite, întinse până departe. Însă mai 
puternic decât orice îl mişca de fiecare dată clopotul şcolii, 
când îşi făcea auzit clinchetul şi când, la ceasul lor de răgaz, 
toţi elevii mănăstirii dădeau buzna de-a valma, pe scări, în 
jos, şi-n curte. Cât de tinere şi prostuţe şi drăgălaşe erau 
chipurile lor de băieţandri - fusese oare şi el, într-adevăr, 
cândva atât de tânăr, de neghiob, de frumugşel şi de 
copilăros? 

Dar, pe lângă această mănăstire binecunoscută, el găsi şi 
una aproape necunoscută, îi sări în ochi încă din primele 
zile şi dobândi din ce în ce mai multă însemnătate pentru el, 
îmbinându-se cu imaginea celeilalte binecunoscute. Căci 
chiar dacă mănăstirii nu i se adăugase nimic nou, chiar 
dacă toate erau aidoma ca pe vremea când fusese elev şi, 
înainte de asta, de o sută şi mai bine de ani, totuşi el nu le 
mai vedea, cu ochii şcolarului. Vedea şi simţea proporţiile 
construcţiilor, bolțile bisericii, vechile picturi, statuile de 
piatră şi de lemn de pe altare, din portaluri, şi deşi nu 
vedea nimic care să nu fi fost şi pe vremuri în acelaşi loc, 
totuşi, abia acum pentru prima oară vedea frumuseţea 
acestor lucruri şi spiritul care le plămădise. Vedea vechea 
Maică a Domnului, de piatră, în capela superioară, o 
îndrăgise de pe când era băieţandru şi o desenase, dar abia 
acum o vedea cu ochi treji şi-şi dădea seama că era o operă 
minunată, pe care n-ar fi putut depăşi nici cu cea mai 
frumoasă, cea mai izbutită dintre lucrările sale. Şi 
asemenea lucruri minunate mai existau, multe, şi nici unul 


din ele nu stătea acolo singuratic, şi nu era întâmplător, ci 
fiecare îşi avea obârşia în acelaşi spirit şi stătea printre 
străvechile ziduri, coloane şi bolți ca în patria sa firească. 
Ceea ce fusese clădit, dăltuit, pictat, trăit, gândit şi învăţat 
aici în câteva sute de ani, crescuse dintr-un singur trunchi, 
dintr-un singur spirit şi toate se potriveau unele cu altele, 
precum crengile unui copac. 

În mijlocul acestei lumi, a acestei unităţi calme, viguroase, 
Gură-de-Aur se simţea acum foarte mărunt, şi cel mai 
mărunt atunci când îl vedea pe abatele Ioan, pe prietenul 
său Narcis, luând hotărâri şi guvernând în această ordine 
atât de solidă şi, totuşi, atât de liniştit-prietenoasă. Oricât 
de mare ar fi fost deosebirea între abatele Ioan, eruditul cu 
buze subţiri şi abatele Daniel, firesc şi bun în simplitatea lui, 
fiecare dintre ei slujea, totuşi, aceeaşi unitate, aceeaşi idee, 
aceeaşi ordine, prin ea îşi dobândise rangul, şi aducea 
drept ofrandă propria sa persoană. Şi prin asta semănau tot 
atât de bine, ca şi prin însemnele funcţiei şi straie. 

În centrul mănăstirii sale, Narcis deveni în ochii lui Gură- 
de-Aur uluitor de mare, deşi nu se purta totuşi cu el altfel 
decât ca o gazdă şi ca un prieten. Curând abia mai îndrăzni 
să-i spună „tu” şi „Narcis”. 

— Ascultă, abate Ioan, îi zise el odată, încetul cu încetul va 
trebui totuşi, să mă obişnuiesc cu noul tău nume. Trebuie 
să-ţi spun că-mi place mult aici, la voi. Aproape că aş avea 
poftă să-ţi fac o confesiune şi, după ce termin cu ispăşirea, 
să rog a fi primit ca frate laic. Însă vezi, atunci s-ar isprăvi 
cu prietenia noastră; tu ai fi abatele şi eu fratele laic. Dar să 
trăiesc pur şi simplu alături de tine, să mă uit la munca ta, 
iar eu să nu fiu şi să nu înfăptuiesc nimic, asta nu mai pot 
suporta. Şi eu aş vrea, din toată inima, să lucrez şi să-ţi arăt 
ce sunt şi ce pot, ca să vezi dacă a meritat sau ba să mă 
dezlegi din funia spânzurătorii. 

— Mă bucur de ce-mi spui, răspunse Narcis, rostindu-şi 
cuvintele şi mai precis, şi mai atent decât în alte dăţi. Poţi 
începe oricând să-ţi aranjezi atelierul, am să trimit îndată 


vorbă fierarului şi dulgherului să-ţi îndeplinească toate 
dorinţele. Dispune de materialul de lucru care-l găseşti aici, 
pe loc! întocmeşte o listă cu cele ce trebuie comandate 
afară şi aduse, prin cărăuşi. Şi acum ascultă ce cred eu 
despre tine şi despre intenţiile tale! Trebuie să-mi acorzi 
puţin timp ca să mă exprim; eu sunt cărturar şi aş vrea să 
încerc să-ţi înfăţişez problema din punctul meu de gândire, 
nu am alt limbaj decât acesta. Va să zică, urmăreşte din nou 
ce-ţi spun, ca în anii de demult, când m-ai ascultat adeseori, 
cu atâta răbdare. 

— Încerc să te urmăresc. Vorbeşte. 

— Adu-ţi aminte, cum încă din vremea când erai elev în 
şcoala noastră îţi spuneam câteodată că te socotesc un 
artist. Pe atunci mi se păruse că ai putea deveni poet; la 
lectură şi scris aveai o anumită aversiune faţă de noţiuni şi 
abstracții şi din limbă iubeai îndeosebi cuvintele şi sunetele 
cărora le erau proprii calităţi senzual-poetice, adică acele 
cuvinte care te făceau să-ţi imaginezi ceva. 

Gură-de-Aur îl întrerupse. 

— lartă-mă, dar noţiunile şi abstracţiile, pe care tu le 
preferi, nu sunt şi ele reprezentări, imagini? Sau, pentru 
gândire foloseşti şi iubeşti într-adevăr cuvintele dincolo de 
care nu ne putem închipui nimic? Se poate oare gândi fără 
a ne reprezenta ceva? 

— E bine că întrebi! Desigur că se poate gândi fără 
reprezentări! Gândirea nu are absolut nimic de-a face cu 
reprezentările. Ea nu se consumă în imagini, ci în noţiuni şi 
formule. Exact acolo unde încetează imaginile, începe 
filozofia. Doar pe tema aceasta ne certam atât de des 
odinioară, când eram tineri: pentru tine lumea consta din 
imagini, pentru mine din noţiuni. Îţi spuneam mereu că eşti 
inapt să devii gânditor, şi-ţi mai spuneam că asta nu 
înseamnă o scădere, pentru că în schimb eşti un suveran pe 
tărâmul imaginilor. Fii atent, am să-ţi desluşesc acestea. 
Dacă, atunci, în loc să fugi în lume, deveneai un gânditor, ai 
fi putut stârni un dezastru. Căci ai fi fost un mistic. Pe scurt 


şi poate cam general spus, misticii sunt acei gânditori care 
nu se pot desprinde de reprezentări, adică de fapt nu sunt 
gânditori. Sunt artişti ascunşi: poeţi fără versuri, pictori 
fără penel, muzicieni fără sunete. Se găsesc printre ei 
spirite nobile, înzestrate cu multe daruri, dar toţi, fără 
excepţie, sunt nişte oameni nefericiţi. Un astfel de om ai fi 
putut deveni şi tu. În loc de asta, slavă Domnului, ai devenit 
artist şi ai pus stăpânire pe lumea imaginilor în care poţi fi 
creator şi stăpân, în loc să rămâi, ca gânditor, împotmolit la 
jumătatea drumului. 

— Mă tem, zise Gură-de-Aur, că nu voi reuşi niciodată să- 
mi alcătuiesc o noţiune despre lumea ta de gândire, în care 
se cugetă fără reprezentări. 

— O, ba da, vei reuşi imediat. Ascultă: gânditorul încearcă 
să cunoască şi să înfăţişeze esenţa lumii prin logică. El ştie 
că raţiunea noastră şi unealta ei, logica, sunt instrumente 
imperfecte - la fel cum un artist înţelept ştie prea bine că 
penelul sau dalta sa nu vor putea exprima niciodată în chip 
desăvârşit fiinţa strălucitoare a unui înger sau a unui sfânt. 
Totuşi amândoi încearcă, gânditorul ca şi artistul, fiecare în 
felul lui. Nu pot şi nu au voie altfel. Căci un om care 
încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la 
natură, face lucrul cel mai important, singurul lucru cu sens 
pe care-l poate face. De aceea îţi spuneam atât de des 
odinioară: nu încerca să-l imiţi pe cugetător sau pe ascet, ci 
fii tu însuţi, încearcă să te realizezi pe tine însuţi. 

— Te înţeleg, aşa, pe jumătate. Dar ce înseamnă de fapt: să 
te realizezi? 

— Este o noţiune filozofică, n-o pot exprima altfel. Pentru 
noi, discipolii lui Aristotel şi ai Sfântului Toma, cea mai 
înaltă dintre toate noţiunile este existenţa desăvârşită. 
Existenţa desăvârşită este Dumnezeu. Tot ce mai există pe 
lângă el, există numai pe jumătate, numai parţial, este în 
devenire, este amestecat, constă din posibilităţi. Dumnezeu 
însă nu este amestecat, este unul, el nu conţine posibilităţi, 
ci este în întregime realitate. Dar noi suntem trecători, 


suntem în devenire, suntem posibilităţi, pentru noi nu există 
desăvârşire, nu există existenţă deplină. Acolo însă unde 
păşim de la potenţă la faptă, de la posibilitate la realizare, 
acolo suntem părtaşi la adevărata existenţă, devenim cu un 
grad mai asemănători cu ceea ce e desăvârşit, 
dumnezeiesc. Asta înseamnă: a se realiza. Tu trebuie să 
cunoşti procesul acesta, din proprie experienţă. Eşti doar 
artist şi ai creat multe chipuri. Ei bine, dacă măcar o 
singură asemenea figură ţi-a izbutit într-adevăr, dacă ai 
eliberat imaginea unui om de amănunte întâmplătoare şi ai 
adus-o la o formă pură - atunci tu, ca artist, ai realizat 
această imagine umană. 

— Am înţeles. 

— Mă vezi, prietene Gură-de-Aur, într-un loc şi într-o 
funcţie în care naturii mele i se uşurează, întrucâtva, să se 
realizeze. Mă vezi trăind într-o comunitate şi o tradiţie care 
mi se potrivesc şi mă ajută. O mănăstire nu este cerul, e 
plină de imperfecţiune, totuşi o viaţă de mănăstire, dusă 
cum se cuvine, este pentru oameni de felul meu mult mai 
propice decât viaţa lumească. Nu vreau să vorbesc despre 
cele morale, dar chiar şi numai practic vorbind, gândirea 
pură, al cărei exerciţiu şi a cărei profesare este datoria 
mea, cere o anumită apărare de lume. Deci mie, aici, în casa 
noastră, mi-a fost mult mai uşor să mă realizez decât ţi-a 
fost ţie. Admir mult faptul că ai găsit totuşi o cale şi ai 
devenit artist. Căci ţie ţi-a fost infinit mai greu. 

Gură-de-Aur roşi, stingherit de laudă, dar şi de bucurie. 
Pentru a abate discuţia, îl întrerupse pe prieten: 

— Cele mai multe, din câte ai vrut să-mi spui, le-am putut 
înţelege. Un lucru însă tot nu vrea să-mi intre în cap: 
anume ce numeşti tu „gândirea pură”, adică aşa-zisa 
gândire fără imagini, şi operarea cu vorbe care nu te lasă 
să-ţi reprezinţi nimic. 

— Ei bine, dintr-un singur exemplu te poţi lămuri. 
Gândeşte-te la matematică! Ce reprezentări conţin 
numerele? Sau semnele plus şi minus? Ce imagini conţine o 


ecuaţie? Nici una! Când rezolvi o problemă de aritmetică 
sau de algebră, nu-ţi ajută nici o reprezentare, ci 
îndeplineşti, un exerciţiu formal în cadrul unor forme de 
gândire învăţate. 

— Aşa este, Narcis. Dacă-mi aşterni un rând de numere şi 
de semne, pot străbate desişul lor fără nici o reprezentare, 
mă pot lăsa condus de plus şi minus, de ridicări la pătrat 
sau de paranteze şi aşa mai departe şi pot rezolva 
problema. Vreau să zic - am putut cândva, acum n-aş mai 
putea. Dar nu-mi închipui că rezolvarea unor asemenea 
probleme formale ar avea vreo altă valoare decât cea a unui 
exerciţiu de raţionare pentru elevi. E folositor să înveţi să 
socoteşti. Dar mi s-ar părea lipsit de noimă şi copilăros ca 
un om să stea toată viaţa lui aplecat peste asemenea calcule 
şi să acopere la nesfârşit hârtia cu şiruri de cifre. 

— Te înşeli, Gură-de-Aur, pentru că presupui că acest 
harnic socotitor ar rezolva mereu numai alte şi alte 
probleme de şcoală, primite de la un dascăl oarecare. Dar 
el îşi poate pune întrebările şi singur, ele se pot isca în el 
asemenea unor forţe care-l constrâng. Trebuie să fi 
măsurat şi calculat matematic multe spaţii reale şi fictive, 
până să cutezi a aborda problema spaţiului ca gânditor. 

— Ei da. Însă problema spaţiului, ca problemă de gândire 
pură, nici nu mi se pare, de fapt, o temă pentru care un 
bărbat să-şi irosească munca şi anii. Pentru mine cuvântul 
„spaţiu” nu înseamnă nimic şi nu merită să-i dăruieşti nici 
un gând, câtă vreme nu-mi închipui un spaţiu real, 
bunăoară spaţiul astral; a-l privi pe acesta şi a-l măsura, mi 
se pare, într-adevăr, o sarcină deloc nedemnă. 

Zâmbind, Narcis interveni: 

— De fapt tu vrei să spui că nu preţuieşti defel gândirea, în 
schimb preţuieşti aplicarea gândirii asupra lumii practice şi 
vizibile. Îţi pot răspunde: nouă nu ne lipsesc prilejurile de a 
pune în aplicare gândirea, nici voinţa de a o face. De pildă, 
gânditorul Narcis şi-a pus de sute de ori în aplicare 
rezultatele gândirii sale, atât în cazul prietenului Gură-de- 


Aur, cât al fiecăruia dintre călugării săi şi o face ceas de 
ceas. Dar cum anume ar putea „aplica” ceva, ce nu ar fi 
învăţat şi nu ar fi exersat înainte? Doar şi artistul îşi 
exersează necontenit ochiul şi fantezia şi noi îi recunoaştem 
şi îi preţuim exerciţiul, chiar dacă el se exprimă apoi numai 
în puţine opere reale. Nu poţi să respingi gândirea ca atare, 
în schimb să-i accepţi „aplicarea”! Contradicţia e limpede. 
Deci îngăduie-mi să cuget în tihnă şi judecă-mi gândirea 
după efectele ei, la fel cum şi eu am să judec calitatea ta de 
artist, după operele tale. Tu eşti acum neliniştit şi iritat, 
pentru că între tine şi operele tale mai sunt oprelişti. Dă-le 
de o parte, caută sau clădeşte-ţi un atelier şi porneşte la 
înfăptuirea operelor tale! Multe probleme se vor rezolva 
astfel de la sine. 

Gură-de-Aur nici nu-şi dorea ceva mai bun. 

Găsi lângă poartă o încăpere, care stătea goală şi se 
potrivea pentru atelier. Îi comandă dulgherului o masă de 
desenat şi alte ustensile, pe care i le schiţă exact. Întocmi o 
listă de obiecte pe care cărăuşii mănăstirii urmau să i le 
aducă, unul câte unul, din oraşele mai apropiate, o listă 
lungă. La dulgher şi în pădure cercetă toate stocurile de 
lemn tăiat, îşi alese multe bucăţi şi puse să fie cărate, 
bucată cu bucată, în grădina năpădită de iarbă din dosul 
atelierului, unde le depozită ca să se usuce şi încropi cu 
mâna lui, un acoperiş deasupra lor. De asemenea lucră mult 
la fierar, pe al cărui fiu, un tânăr visător, îl vrăji de-a binelea 
şi-l câştigă de partea lui. Împreună cu acesta pierdea acum 
câte o jumătate de zi la forjă, la nicovală, la covată de răcire 
şi la piatra de tocit; făuriră aici toate cuţitele de cioplit, 
drepte şi curbe, toate dălţile, sfredelele şi răzuitoarele, de 
care avea nevoie pentru prelucrarea lemnului. Erich, fiul 
fierarului, un tânăr cam de douăzeci de ani, deveni 
prietenul lui Gură-de-Aur, îl urma şi îl ajuta pretutindeni şi 
era plin de zel şi curiozitate. Gură-de-Aur îi promise că-l va 
învăţa să cânte din lăută, ceea ce tânărul dorea din tot 
sufletul şi, de asemenea, că îi va îngădui să-şi încerce 


puterile şi la cioplit. Când, la răstimpuri, Gură-de-Aur nu se 
simţea în largul său sau era deprimat de mănăstire sau de 
apropierea lui Narcis, lângă Erich avea prilejul să se 
învioreze, căci acesta îl iubea cu sfială şi-l admira 
neţărmurit. Adeseori îl ruga să-i povestească despre 
meşterul Niklaus şi despre oraşul de reşedinţă al 
episcopului; Gură-de-Aur o făcea cu plăcere din când în 
când şi apoi, deodată, se minuna el singur că sta să 
istorisească, asemenea unui bătrân, călătoriile şi faptele lui 
din trecut, când de fapt viaţa lui abia urma să înceapă. 

Nimeni nu-şi dădea seama că în lunile din urmă se 
schimbase şi îmbătrânise mult peste anii săi, căci nu-l 
cunoscuseră dinainte. Pesemne că mizeriile pribegiei şi ale 
vieţii nesigure îl consumaseră încă din primii ani; apoi însă 
vremea ciumei, cu nenumăratele ei orori şi, la urmă, 
prizonieratul la conte şi acea noapte de groază din beciul 
castelului îl zguduiseră până în străfunduri, lăsând ici-colo 
câte o urmă: fire cărunte în barba blondă, cute subţiri pe 
faţă, perioade de somn nesănătos şi, câteodată, înăuntru, în 
inimă, o anumită oboseală, o slăbire a poftei şi a curiozităţii, 
sentimentul călduţ, cenuşiu, că a gustat destule şi e prea 
sătul. În timp ce-şi pregătea munca, în discuţiile cu Erich, în 
vreme ce lucra la fierar şi la dulgher, se dezgheţa, devenea 
vioi şi tânăr, îl admirau şi-l îndrăgeau cu toţii, însă din când 
în când şi nu rareori se întâmpla să şadă câte o jumătate de 
ceas sau chiar un ceas întreg obosit, surâzător şi visând, 
pradă apatiei şi indiferenţei. 

Foarte importantă era pentru el întrebarea cu ce anume 
să-şi înceapă munca. Prima lucrare, pe care dorea s-o 
realizeze aici şi cu care nădăjduia să răsplătească 
ospitalitatea mânăstirii, nu trebuia să fie ceva întâmplător, 
aşezat undeva, în văzul celor curioşi, ci, asemenea operelor 
străvechi din incintă, să ţină în întregime de construcţia 
mânăstirii şi de viaţă, să devină o parte a ei. Ar fi vrut de 
pildă să facă un altar sau un amvon, dar nici pentru unul, 
nici pentru celălalt nu era nici spaţiu, nici nevoie. Găsi în 


schimb, altceva. În refectoriul părinţilor exista o firidă 
înălţată, în care în timpul meselor un frate tânăr citea 
întotdeauna din vieţile sfinţilor. Această firidă era 
neîmpodobită. Gură-de-Aur hotări să îmbrace accesul la 
pupitru şi pupitrul însuşi cu o ornamentaţie de lemn, 
semănând cu aceea a unui amvon, cu figuri, unele pe 
jumătate în relief, şi altele, câteva, aproape complet 
degajate. Îşi împărtăşi planul abatelui, care-l lăudă şi-l 
încuviinţă. 

Când, în sfârşit munca putu începe - se aşternuse zăpada 
şi trecuse Crăciunul - viaţa lui Gură-de-Aur îmbrăcă o 
formă nouă. Pentru mănăstire era ca şi dispărut, nimeni nu- 
| mai vedea, la capătul orelor de şcoală nu mai aştepta roiul 
elevilor, nu mai hoinărea prin pădure, nu se mai plimba prin 
patio. Mesele le lua acum la morar - nu mai era acelaşi, pe 
care odinioară, ca elev, îl vizitase adeseori. Iar în atelier nu 
admitea picior de om, afară de ajutorul său, Erich; în unele 
zile nu-i adresa nici acestuia vreo vorbă. 

Pentru prima sa lucrare, galeria lectorului, întocmise, 
după o îndelungată cugetare, următorul plan: din cele două 
părţi care alcătuiau lucrarea, una trebuia să reprezinte 
lumea, cealaltă verbul divin. Partea inferioară, scara, 
crescând dintr-un trunchi gros de stejar şi răsucindu-se în 
jurul său, avea să reprezinte creaţiunea, imagini din natură 
şi din viaţa simplă a patriarhilor. Partea superioară, 
balustrada, urma să poarte imaginile celor patru 
evanghelişti. Unuia dintre ei intenţiona să-i dea înfăţişarea 
răposatului abate Daniel, altuia a răposatului pater Martin, 
urmaşul său iar în figura lui Luca voia să-l eternizeze pe 
meşterul său Niklaus. 

Dădu peste greutăţi mari, mai mari decât îşi închipuise. 
Ele îi pricinuiră griji, însă erau griji plăcute, îşi peţea opera 
cu încântări şi deznădejdi, ca pe o femeie pudică, se lupta 
cu ea încrâncenat şi cu gingăşie, precum se luptă un pescar 
cu o ştiucă mare, orice rezistenţă îl învăţa ceva şi îl 
sensibiliza mai mult. Uită tot restul, uită de mănăstire, uită 


aproape şi de Narcis. Acesta se nimeri de câteva ori pe 
acolo, dar nu i se arătară decât nişte desene. 

În schimb într-o zi Gură-de-Aur îl surprinse cu rugămintea 
de a-i asculta confesiunea. 

— Până acum n-am fost în stare, mărturisi el, mi s-a părut 
că sunt prea neînsemnat, şi aşa m-am simţit destul de umilit 
în faţa ta. Acum mă simt mai bine, am munca mea şi nu mai 
sunt un nimeni. Şi, de vreme ce îmi duc viaţa aici, într-o 
mănăstire, vreau să mă supun ordinii. 

Se simţea destul de puternic pentru a înfrunta ceasul 
acesta şi nu voia să-l mai amâne. lar în traiul recules al 
primelor săptămâni, în emoția tuturor revederilor şi 
amintirilor de tinereţe, ca şi în povestirile pe care i le tot 
cerea cu rugăminţi Erich, privirea retrospectivă asupra 
vieţii sale dobândise, o anumită ordine şi limpezime. 

Narcis îl primi fără solemnitate la confesiune. Ea dură în 
jur de două ceasuri. Cu faţa neclintită abatele ascultă 
aventurile, suferinţele şi păcatele prietenului său, puse 
câteva întrebări, nu-l întrerupse niciodată şi ascultă 
impasibil şi acea parte a confesiunii, în care Gură-de-Aur îi 
mărturisi şi spulberarea credinţei sale în dreptatea şi 
bunătatea lui Dumnezeu. Multe din mărturisirile celui ce se 
confesa, îl emoţionau, îşi dădea seama cât de profund 
fusese zguduit şi speriat şi cât de aproape de pieire fusese, 
câteodată. Apoi îi venea iarăşi să zâmbească şi era mişcat 
de nevinovăția copilăroasă păstrată de prietenul său, căci îl 
descoperea îngrijat şi plin de căinţă pentru unele gânduri 
puţin pioase, care, în comparaţie cu propriile sale dubii şi 
abisuri de gândire, erau inofensive. 

Spre uimirea lui Gură-de-Aur, ba chiar spre dezamăgirea 
lui, confesorul nu consideră păcatele sale prea grave, dar îl 
admonestă şi îl pedepsi fără cruţare pentru că neglijase să 
se roage, să se mărturisească şi să se împărtăşească. Îi 
impuse canonul ca, înainte de a primi împărtăşania, să 
trăiască vreme de patru săptămâni cumpătat şi cast, să 


asculte în fiecare dimineaţă slujbe şi în fiece seară să recite 
de trei ori Tatăl nostru şi un imn marianic. 

După aceea îi spuse: 

— Te previn şi te rog să nu iei prea uşor acest canon. Nu 
ştiu dacă mai cunoşti exact textul slujbei. Va trebui să-l 
urmăreşti cuvânt cu cuvânt şi să te dăruieşti înţelesului lor. 
Tatăl nostru şi câteva imnuri, am să le recit eu însumi, chiar 
astăzi, împreună cu tine şi am să-ţi indic spre care cuvinte 
şi sensuri trebuie să-ţi îndrepţi, în mod cu totul deosebit, 
atenţia. Să nu reciţi şi să nu asculţi sfintele cuvinte aşa cum 
se recită şi se ascultă cuvintele omeneşti. De câte ori te 
surprinzi că înşiri pur şi simplu cuvintele, şi asta se va 
întâmpla mai des decât ai crede, adu-ţi aminte de ceasul 
acesta şi de faptul că te-am prevenit, începe de la capăt şi 
rosteşte cuvintele astfel şi primeşte-le astfel în inimă, 
precum îţi voi arăta. 

Fie că a fost o coincidenţă fericită, fie că abatele înaintase 
atât de mult în ştiinţa sufletului omenesc, fapt este că din 
această confesiune şi din acest canon rezultă pentru Gură- 
de-Aur o perioadă de împlinire şi de pace, care îl ferici 
profund. În toiul muncii sale, încărcată de încordări, griji şi 
satisfacţii, el se află în fiecare dimineaţă şi seară, graţie 
exerciţiilor spirituale uşoare, dar împlinite cu 
conştiinciozitate, eliberat de emoţiile zilei şi transpus cu 
întreaga lui fiinţă într-o ordine superioară, care-l smulgea 
din singurătatea primejdioasă a creatorului incluzându-l, în 
împărăţia lui Dumnezeu ca pe unul dintre copiii Lui. Chiar 
dacă trebuia să înfrunte solitar lupta pentru opera sa şi să-i 
dăruiască toată pasiunea simţurilor şi sufletului, totuşi 
ceasul de reculegere îl conducea de fiecare dată înapoi, la 
inocenţă. Scăpând adesea de furie sau de nerăbdare, sau 
transfigurat până la voluptate, în timp ce lucra în exerciţiile 
pioase se cufunda ca într-o apă adâncă, răcoroasă, care-l 
spăla de trufia entuziasmului, ca şi de trufia deznădejdii. 

Nu reuşea întotdeauna. Câteodată seara, după ceasuri de 
muncă înfierbântată nu găsea liniştea şi concentrarea 


necesară, de câteva ori uită exerciţiile şi de mai multe ori, 
în vreme ce se străduia să le aprofundeze, îl opri şi-l chinui 
ideea că a recita rugăciuni este, la urma urmelor, o 
strădanie copilărească faţă de un Dumnezeu care nu există 
sau care nici nu-l poate ajuta. I se plânse prietenului. 

— Continuă, zise Narcis, ai promis şi trebuie să-ţi 
împlineşti promisiunea. Nu ai de ce să te întrebi dacă 
Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea, sau, dacă, acel 
Dumnezeu, pe care ţi-l poţi reprezenta există în fond sau 
nu. Şi nici n-ai de ce te gândi că strădaniile tale sunt 
copilăroase. În comparaţie cu cel către care ni se îndreaptă 
rugăciunile, toate faptele noastre sunt copilăroase. În 
timpul exerciţiilor să-ţi interzici cu desăvârşire aceste 
gânduri neroade, de băieţandru. Rosteşte-ţi Pater noster-ul 
şi imnul marianic, dăruieşte-te cuvintelor, încarcă-te de ele, 
la fel cum bunăoară, în timp ce cânţi din gură sau la lăută, 
nu urmăreşti cine ştie ce gânduri înțelepte sau deducţii, ci 
execuţii un sunet sau o poziţie a degetelor pe cât poţi de 
curat şi desăvârşit. În vreme ce cântă, nimeni nu stă să se 
gândească dacă este sau nu de folos cântecul lui, ci cântă 
pur şi simplu. La fel trebuie să te şi rogi. 

Şi din nou reuşi. Din nou eul său încordat şi setos se 
stingea în ordinea înaltă, din nou cuvintele venerabile 
treceau peste el şi prin el, asemenea stelelor. 

Cu mare mulţumire abatele observă că după trecerea 
timpului prevăzut pentru canon şi după primirea 
sacramentelor, Gură-de-Aur continuă să îndeplinească 
exerciţiile zilnice, săptămâni şi luni de-a rândul. 

Între timp, lucrarea înainta. Din stâlpul gros al scării în 
spirală crescu, parcă ţâşnind dintr-un izvor, o mică lume de 
figuri, de plante, de animale şi oameni, cu un tată Noe la 
mijloc, printre frunze de viţă şi ciorchini, o adevărată carte 
cu poze, o laudă a creaţiei şi a frumuseţii ei, desfăşurându- 
se liberă ca într-un joc, dar condusă de o tainică ordine şi 
disciplină. În decursul acestor luni nimeni nu văzu lucrarea 
afară de Erich, care îi dădea o mână de ajutor şi nu mai 


nutrea alt gând decât acela de a deveni la rândul său artist 
în anumite zile nici el nu avea voie să calce în atelier. În alte 
zile Gură-de-Aur se ocupa de dânsul, îl instruia şi-i îngăduia 
să-şi încerce mâna, încântat de a avea alături un suflet 
credincios, un învățăcel. Dacă lucrarea va fi gata şi va 
izbuti, plănuia să-l ceară tatălui său şi să-l crească, să-l ţină 
pe lângă el, ca ajutor permanent. 

La chipurile evangheliştilor lucra în zilele sale cele mai 
bune, când toate erau armonioase şi nu se simţea chinuit de 
nici o îndoială. Cel mai bine izbutea, aşa i se părea, statuia 
căreia îi împrumutase trăsăturile abatelui Daniel, o iubea 
mult, căci faţa ei radia inocenţă şi bunătate. De figura 
meşterului Niklaus era mai puţin mulţumit, deşi Erich 
tocmai pe acesta o admira mai mult. Această statuie vădea 
discordie sufletească şi tristeţe, părea plină de planuri de 
creaţie înaltă şi, în acelaşi timp, plină de cunoaştere 
deznădăjduită a nimicniciei creaţiei, de tristeţe după 
unitatea şi nevinovăția pierdută. 

Când abatele Daniel fu gata, îl puse pe Erich să curețe 
atelierul. Acoperi restul lucrării cu pânze şi aşeză în lumină 
numai această figură. Apoi se duse la Narcis şi, deoarece îl 
află ocupat, aşteptă cu răbdare până în a doua zi. Atunci, la 
ceasul amiezii, îl conduse pe prietenul său în atelier, până în 
faţa sculpturii. Narcis stătu şi privi. Stătu şi-şi îngădui un 
răgaz, privind figura cu atenţia şi meticulozitatea 
cărturarului. Gură-de-Aur se afla în spatele lui, tăcea şi se 
străduia să-şi strunească furtuna inimii. „Oh, gândi el, dacă 
unul din noi doi nu rezistă acum, e foarte rău. Dacă 
lucrarea mea nu este destul de bună sau dacă el nu o poate 
înţelege, atunci toată munca mea de aici şi-a pierdut 
valoarea. Ar fi trebuit să mai aştept.” 

Minutele îi părură ceasuri, se gândea la ziua în care 
meşterul Niklaus ţinuse în mână primul său desen, de 
încordare îşi încleştă una de alta mâinile fierbinţi şi umede. 

Narcis se întoarse spre el şi în aceeaşi clipă Gură-de-Aur 
se simţi mântuit. Pe faţa îngustă a prietenului vedea 


înflorind ceva ce nu mai înflorise din anii tinereţii: un 
zâmbet, unul aproape sfios, pe această faţă impregnată de 
spirit şi voinţă, un zâmbet de dragoste şi de dăruire, un 
licăr ca şi cum solitudinea şi mândria acestei feţe ar fi fost 
pentru o clipă străpunse şi din ea ar străluci numai expresia 
unei inimi pline de dragoste. 

— Gură-de-Aur, zise Narcis, foarte încet, cumpănindu-şi şi 
acum cuvintele, desigur nu te aştepţi din partea mea să 
devin, dintr-o dată, cunoscător de artă. Nu sunt şi tu ştii 
bine asta. Nu-ţi pot spune nimic despre arta ta, ca să nu-ţi 
pară ridicol. Dar, îngăduie-mi să-ţi spun un sigur lucru: la 
prima privire am recunoscut în acest apostol pe abatele 
nostru Daniel şi nu numai pe el, ci şi tot ce el însemnase, pe 
atunci, pentru noi: demnitate, bunătate, simplitate. Aşa cum 
stătuse răposatul Daniel în faţa veneraţiei noastre tinereşti, 
la fel stă acum din nou în faţa mea şi laolaltă cu dânsul tot 
ce ne-a fost sfânt pe atunci şi ce ne face neuitată vremea 
aceea. Cu această imagine, mi-ai făcut un dar bogat, 
prietene, mi l-ai redat pe abatele nostru Daniel, dar în afară 
de asta mi te-ai dezvăluit pentru prima oară, în întregime. 
Acum ştiu cine eşti. Să nu mai vorbim despre asta, nu mi-e 
îngăduit. O, Gură-de-Aur, am avut parte şi de ceasul acesta! 

Era linişte în încăperea cea mare. Gură-de-Aur vedea că 
prietenul său este mişcat până în adâncul sufletului. 
Stinghereala îi tăia respiraţia. 

— Da, zise el scurt, mă bucur. Dar acum e într-adevăr 
timpul să te duci la masă. 

CAPITOLUL XIX. 

Doi ani lucră Gură-de-Aur la opera aceasta şi din al doilea 
an Erich îi fu repartizat ca ajutor permanent. În cioplitura 
scărilor făuri, cu inspiraţie, un mic paradis, plămădi cu 
încântare un frumos desiş de copaci, crengi înfrunzite şi 
ierburi, cu păsări pe ramuri, şi pretutindeni printre ele, 
răsăreau trupuri şi capete de animale. În mijlocul acestei 
grădini primordiale, paşnice, îmbelşugate în verdeață, 
reprezenta câteva scene din viaţa patriarhilor. Rareori îşi 


întrerupse munca sârguincioasă. Rareori se ivea câte o zi, 
în care îi era cu neputinţă să lucreze, în care neliniştea sau 
plictisul îl făceau să se depărteze de opera sa. Atunci i-o 
dădea elevului în grijă, iar el umbla sau călărea prin 
împrejurimi, respira în pădure mireasma îmbietoare a 
libertăţii şi a vieţii de vagabond, îşi căuta câte o ţărăncuţă, 
se ducea şi la vânătoare şi zăcea cu orele în iarbă, 
neputându-şi lua ochii de la ogivele alcătuite de vârfurile 
copacilor, de la tufele sălbatice ale ferigilor şi grozamei. 
Niciodată nu lipsea mai mult de o zi sau două. Apoi se 
apuca de lucrare, cu înnoită pasiune sculpta cu voluptate 
desişul vegetal, dezghioca atent şi gingaş capete de oameni 
din lemn, cresta cu tăieturi viguroase câte o gură, un ochi, o 
barbă pletoasă. Afară de Erich numai Narcis mai cunoştea 
opera, intra de multe ori aici, atelierul îi devenea, la 
răstimpuri, încăperea cea mai dragă din mănăstire. Privea 
cu bucurie şi cu uimire. Acolo creştea şi înflorea ceea ce 
prietenul său purtase ani în şir în inima lui neliniştită, 
încăpăţânată şi copilăroasă, o creaţie, o mică lume ce ieşea 
acum la suprafaţă: poate un joc, dar cu siguranţă nu mai 
puţin preţios decât jocul logicii, al gramaticii şi al teologiei. 

Îngândurat, el zise odată: 

— Învăţ multe de la tine, Gură-de-Aur. Încep a înţelege ce 
este arta. Înainte vreme, în comparaţie cu gândirea şi cu 
ştiinţa, nu mi se părea demnă de luat în serios. Gândeam 
cam aşa: „Întrucât omul este un amestec îndoielnic de spirit 
şi materie, întrucât spiritul îi deschide cunoaşterea celor 
veşnice, iar materia, îl coboară şi-l înlănţuie de ceea ce este 
trecător, el ar trebui să se depărteze de simţuri şi să 
năzuiască spre tărâmul spiritual, pentru a-şi înălța viaţa şi 
a-i da sens”. „Din obişnuinţă mă prefăceam a preţui arta, 
dar de fapt eram trufaş şi o priveam de sus. Abia acum văd 
câte căi există spre cunoaştere şi îmi dau seama că drumul 
spiritului nu este singurul şi, poate, nici cel mai bun. Este 
drumul meu, desigur; voi continua să-l urmez. Însă pe tine 
te văd pe drumul opus, pe drumul simţurilor cum prinzi la 


fel de profund taina existenţei şi o exprimi mult mai viu 
decât sunt în stare cei mai mulţi dintre gânditori. 

— Înţelegi acum, zise Gură-de-Aur, că nu pot pricepe ce 
poate fi gândirea fără reprezentare? 

— Am înţeles de mult. Gândirea noastră este o 
permanentă abstractizare, o întoarcere a privirii de la 
simţuri o încercare de construire a unei lumi pur spirituale. 
Tu însă îndrăgeşti tocmai ce e mai nestatornic şi muritor, şi 
proclami sensul lumii tocmai în ceea ce este efemer. Tu nu- 
ţi întorci privirea de la aceste lucruri vremelnice, tu li te 
dăruieşti, şi prin dăruirea ta ele capătă valoare supremă, 
devin egale cu cele veşnice. Noi, cugetătorii, încercăm a ne 
apropia de Dumnezeu, scăzând lumea din flinta lui. Tu te 
apropii de El, iubindu-i creaţia şi creând-o din nou. Şi una şi 
alta sunt lucrări umane şi imperfecte, dar arta este mai 
nevinovată. 

— Nu ştiu, Narcis. Dar se pare că voi, gânditorii şi teologii, 
reuşiţi totuşi mai bine s-o scoateţi la capăt cu viaţa, să vă 
apăraţi de deznădejde. De mult nu te mai invidiez pentru 
ştiinţa ta, prietene, dar te invidiez pentru liniştea, pentru 
netulburarea, pentru pacea ta. 

— N-ar trebui să mă invidiezi, Gură-de-Aur. Nu există pace 
aşa cum o concepi tu. Pacea există, desigur, dar nu una care 
sălăşluieşte mereu în noi şi nu ne mai părăseşte. Există 
numai o pace care se cucereşte, prin lupte neîncetate şi 
trebuie recucerită zi de zi. Tu nu mă vezi luptând, nu-mi 
cunoşti nici lupta din timpul studiului, nici lupta din chilia 
de rugăciuni. E bine că nu le cunoşti. Tu vezi numai că sunt 
mai puţin supus toanelor decât tine şi socoteşti că asta 
înseamnă pace. Este însă luptă, luptă şi sacrificiu, ca orice 
viaţă adevărată, ca şi a ta. 

— Să nu ne certăm pentru asta. Nici tu nu vezi toate 
luptele mele. Şi nu ştiu dacă poţi înţelege ce e în inima mea 
la gândul că, în curând, lucrarea aceasta va fi terminată. Va 
fi luată de aici şi pusă acolo unde îi e locul, eu voi primi 
câteva laude şi apoi mă voi întoarce într-un atelier gol, 


despuiat, întristându-mă de tot ce nu mi-a izbutit în 
lucrarea mea, de tot ce voi, ceilalţi, nu puteţi vedea, şi voi fi 
în sufletul meu tot atât de gol şi de jefuit ca şi atelierul. 

— Poate că-i aşa, zise Narcis, şi nici unul dintre noi nu-l 
poate înţelege în întregime pe celălalt. Însă toţi oamenii, 
care sunt de bună-credinţă, au ceva în comun şi anume 
faptul că până la urmă ne ruşinam de operele noastre, că 
trebuie să o luăm iarăşi şi iarăşi de la capăt, că sacrificiul 
trebuie mereu adus din nou. 

Câteva săptămâni mai târziu, lucrarea lui Gură-de-Aur era 
terminată şi înălţată la locul ei. Se repetă acum ceea ce 
încercase cândva mai de mult: opera lui trecu în posesia 
celorlalţi, fu contemplată, judecată, lăudată, i se aduseră 
elogii şi onoruri; dar inima lui şi atelierul rămaseră goale şi 
nu mai ştia dacă opera meritase sacrificiul. În ziua dezvelirii 
fu invitatul părinţilor, se oferi un banchet în cinstea lui şi se 
servi cel mai vechi vin din pivnițele mânăstirii; Gură-de-Aur 
înghiţi peştele gustos şi vânatul, dar mai mult decât vinul 
vechi, îl încălzi participarea şi bucuria cu care Narcis salută 
opera şi cinstirea ei de către ceilalţi. 

O nouă lucrare, dorită şi comandată de abate, era gata 
proiectată, un altar pentru capela Mariei din Neuzell, care 
ţinea de mănăstire şi unde un călugăr din Mariabronn 
slujea ca preot. Pentru acest altar Gură-de-Aur voia să 
sculpteze o statuie a Mariei, în care intenţiona să 
eternizeze una din figurile de neuitat ale tinereţii sale, 
frumoasa, mereu neliniştita fiică de cavaler, Lydia. În rest, 
însărcinarea avea prea puţină importanţă pentru el, însă 
părea potrivită pentru ca Erich să-şi facă dintr-însa 
lucrarea lui de calfă. Dacă Erich se dovedea vrednic, va 
dobândi în el, pentru totdeauna un bun colaborator, care îl 
va putea înlocui şi elibera pentru acele opere, care ele 
singure îl mai interesau într-adevăr. Căută acum cu Erich 
lemn potrivit pentru altar şi-l puse pe băiat să-l 
pregătească. Gură-de-Aur îl lăsa adesea singur, reîncepuse 
hoinărelile şi plimbările lungi prin pădure; când, odată, lipsi 


mai multe zile în şir, Erich îi raportă abatelui absenţa sa, iar 
abatele se temu şi el ca prietenul lui să nu fi plecat pentru 
totdeauna. Între timp el se întoarse, lucră vreme de o 
săptămână la statuia Lydiei, apoi reîncepu să hoinărească. 
Era apăsat de griji; de când isprăvise lucrarea cea mare, în 
viaţa lui se înstăpânise dezordinea, lipsea de la mesa 
matinală, era profund neliniştit şi nemulţumit. Acum se 
gândea mult la meşterul Niklaus, întrebându-se dacă el 
însuşi nu va deveni curând asemenea lui Niklaus, harnic, 
destoinic şi deplin cunoscător al meşteşugului, dar văduvit 
de libertate şi de tinereţe. Deunăzi, o mică aventură îl 
pusese pe gânduri. În timpul hoinărelilor sale, întâlnise o 
ţărăncuţă tânără, Francisca pe nume, care-i plăcuse mult şi 
pe care se străduise s-o farmece, aşa că-şi pusese în 
aplicare toată arta de cuceritor, dobândită odinioară. Fata 
asculta cu plăcere flecăreala lui, râdea încântată de 
glumele sale, dar îi respinse ispitirile şi pentru prima oară 
simţi că apare bătrân în ochii unei femei tinere. Nu se mai 
duse pe acolo, dar nu putuse uita. Francisca avea dreptate, 
se schimbase, o simţea el însuşi, şi nu cele câteva fire 
cărunte ivite pretimpuriu sau cele câteva cute de sub ochi 
erau pricina, ci mai mult ceva din fiinţa şi din starea lui de 
spirit; se descoperi bătrân, se descoperi teribil de 
asemănător cu meşterul Niklaus. Se observă cu neplăcere 
şi dădu din umeri; devenise neliber şi sedentar, nu mai era 
nici vultur, nici iepure, devenise un animal de casă. 
Hoinărind prin pădure, căuta mai mult mireasma trecutului, 
amintirea călătoriilor de odinioară, decât o nouă pribegie şi 
o nouă libertate, le căuta cu jind şi cu suspiciune, asemenea 
unui câine care adulmecă o urmă pierdută. lar după ce 
zăbovea pe drumuri o zi sau două, după ce colinda şi 
chefuia puţin, ceva îl atrăgea irezistibil înapoi, acasă, avea 
conştiinţa încărcată, simţea că-l aşteaptă atelierul, se 
simţea răspunzător pentru altarul început, pentru lemnul 
pregătit, pentru ajutorul său Erich. Nu mai era liber, nu mai 
era tânăr. Îşi propuse cu hotărâre ca atunci când Lydia - 


Maria va fi terminată, să întreprindă o călătorie şi să mai 
guste încă o dată viaţa de drumeţ. Nu era bine să trăiască 
atâta vreme într-o mănăstire, numai printre bărbaţi. O fi 
bine pentru călugări, pentru el însă, nu. Cu bărbaţii se 
putea discuta frumos şi înţelept, aveau înţelegere pentru 
munca unui artist, dar restul, flecăreala, gingăşia, jocul, 
dragostea, plăcerea fără gânduri - toate acestea nu 
înfloreau printre bărbaţi; pentru ele era nevoie de femei, de 
drumeţie, de hoinăreală şi de imagini mereu înnoite. Aici, 
totul în jurul său era cenuşiu şi grav, greoi şi bărbătesc şi i 
se strecurase şi lui în sânge, molipsindu-l. 

Gândul la viitoarea călătorie îl consola; se ţinea, cuminte, 
de muncă, pentru a se elibera cât mai curând. Şi pe măsură 
ce făptura Lydiei ieşea treptat din lemn, venind parcă spre 
el, şi mâna lui făcea ca veşmântul să cadă în cute severe de 
pe genunchii ei nobili, îl însufleţi o bucurie intimă şi 
dureroasă, o nostalgică iubire pentru această imagine, 
pentru chipul frumos, sfios de fată, pentru amintirea de 
odinioară, pentru prima sa dragoste, primele sale călătorii, 
pentru tinereţea sa. Lucra cucernic la imaginea gingaşă, o 
simţea legată de tot ce avea mai bun în fiinţa lui, de 
tinereţea sa, de cele mai delicate dintre amintirile sale. Era 
o fericire să-i modeleze gâtul plecat, gura prietenos-tristă, 
mâinile fine, degetele lungi, cupele frumos boltite ale 
unghiilor. Cu admiraţie şi cu respectuoasă dragoste privea 
şi Erich statuia, ori de câte ori avea prilejul. 

Când fu aproape terminată, o arătă abatelui. Narcis zise: 

— E cea mai frumoasă operă a ta, dragule, în toată 
mănăstirea n-avem nimic cu care s-ar putea asemăna. 
Trebuie să-ţi mărturisesc că în lunile acestea din urmă am 
fost de câteva ori îngrijorat din pricina ta. Te vedeam 
neliniştit şi suferind şi când dispăreai şi lipseai mai mult de 
o zi, mă gândeam, câteodată, cu grijă: „Poate că nu se mai 
întoarce”. lar acum, ai făcut această statuie minunată. Sunt 
bucuros şi mândru de tine! 


— Da, zise Gură-de-Aur, sculptura a ieşit destul de bine. 
Dar acum ascultă-mă, Narcis! Pentru ca lucrarea aceasta să 
izbutească, a fost nevoie de toată tinereţea mea, de 
drumurile, de dragostele mele, de strădania mea de a 
cuceri femeile. Aceasta este fântâna din care m-am adăpat. 
Fântâna va seca în curând, inima mi se usucă. Voi isprăvi 
această Maria, dar apoi îmi voi lua concediu o bună bucată 
de vreme, nu ştiu pentru cât timp, ca să-mi caut din nou 
tinereţea şi toate cele câte mi-au fost dragi odată. Poţi 
înţelege? Ei, da! Ştii, am fost oaspetele tău şi nu m-am lăsat 
niciodată plătit pentru munca mea. 

— 'Ţi-am oferit plată, îl întrerupse Narcis. 

— Da, şi acum primesc. Îmi voi comanda haine noi iar când 
vor fi gata, am să te rog să-mi dai un cal şi câţiva taleri, apoi 
voi pleca în lume. Nu-mi spune nimic, Narcis, şi nu fi trist. 
Nu că nu mi-ar plăcea aici, nicăieri nu aş putea-o duce mai 
bine. E vorba de altceva. Ai să-mi împlineşti dorinţa? 

Nu se mai vorbi mult despre acest subiect. Gură-de-Aur îşi 
comandă un rând de haine simple, de călărie, şi cizme şi pe 
când se apropia vara, o isprăvi pe Maria, de parcă ar fi fost 
ultima lui lucrare; cu grijă plină de dragoste dădu mâinilor, 
feţei, părului, ultima lor desăvârşire. Părea chiar oarecum 
că tărăgănează plecarea, de parcă mereu s-ar fi lăsat cu 
plăcere, încă puţin reţinut de aceste ultime, delicate 
neteziri ale statuii. Trecu zi după zi şi el tot mai avea de 
orânduit câte ceva. Deşi apropiata despărţire îl durea, 
Narcis mai zâmbea câteodată pe seama îndrăgostirii lui 
Gură-de-Aur şi a neputinței sale de a se rupe de chipul 
Mariei. 

Gură-de-Aur îl luă totuşi, prin surprindere într-o zi, venind 
brusc să-şi anunţe plecarea. Luase hotărârea peste noapte. 
În costumul cel nou, cu o beretă nouă pe cap, veni la Narcis 
ca să-şi ia rămas bun. Se mărturisise şi se împărtăşise cu 
puţin timp în urmă. Acum venea să-i spună adio şi să-şi ia 
binecuvântarea de drum. Amândurora le venea greu să se 


despartă, şi Gură-de-Aur se prefăcea a fi mai aspru şi mai 
netulburat decât se simţea în inima lui. 

— Am să te revăd? întrebă Narcis. 

— O, da, dacă frumosul tău cal nu-mi rupe gâtul, aisă mă 
revezi cu siguranţă. Altminteri n-ar mai exista nimeni care 
să te numească Narcis şi să-ţi dea bătaie de cap. Ie poţi 
bizui pe asta. Nu uita să veghezi asupra lui Erich. Şi să nu 
se atingă nimeni de statuia mea. Precum am hotărât, va 
rămâne la mine în odaie şi te rog să nu dai cheia din mână. 

— Te bucuri de călătoria asta? Gură-de-Aur avu un tremur 
al pleoapelor. 

Ei, m-am bucurat, aşa e întotdeauna. Dar acum, când 
trebuie să încalec şi să plec, mi se pare totuşi mai puţin 
vesel decât credeam. Ai să râzi de mine, dar nu-mi vine 
deloc uşor să mă despart, şi această legătură mă necăjeşte. 
E ca o boală, oamenii tineri şi sănătoşi n-o cunosc. Meşterul 
Niklaus era şi el aşa. Dar să nu mai pălăvrăgim de pomană! 
Binecuvântează-mă, dragul meu, vreau să pornesc. 

Încălecă şi se duse. 

În gândurile sale, Narcis era foarte preocupat de prietenul 
său, îşi făcea griji din pricina lui şi-i ducea dorul. Oare va 
mai întoarce pasărea care îşi luase zborul, acest fluieră- 
vânt ce-i era atât de drag? lată că omul acesta, ciudat şi 
iubit, a pornit din nou pe drumul lui încâlcit, lipsit de voinţă, 
hoinăreşte iarăşi prin lume avid şi curios, urmându-şi 
instinctele violente, sumbre, un copil mare furtunos şi 
nesăţios. Dumnezeu să-l ocrotească, întoarcă-se teafăr. Din 
nou zbura de colo până colo fluturele acesta, din nou 
păcătuia, ademenea femei, îşi căuta plăcerile, va ajunge 
poate iarăşi la crimă, în primejdii şi-n închisoare şi se va 
prăpădi. Câte griji putea pricinui acest băiat blond, care se 
jeluia că îmbătrâneşte şi te privea cu asemenea ochi de 
copil! Cât de mult trebuia să te temi pentru soarta lui! Şi, 
totuşi, Narcis se bucura din toată inima pentru el. În fond, îi 
plăcea că acest copil îndărătnic era atât de greu de 


îmblânzit, că avea asemenea toane, că acum evadase din 
nou şi-şi tocea coarnele, gonind de colo până colo. 

În fiecare zi, la un ceas sau altul, gândurile abatelui se 
întorceau către prietenul său, cu dragoste şi nostalgie, cu 
recunoştinţă şi griji, câteodată cu îndoieli şi reproşuri. Oare 
nu ar fi trebuit să-i dezvăluie în mai mare măsură 
prietenului său cât de mult îl iubea, cât de puţin l-ar fi dorit 
altfel, cât de bogat devenise prin el şi prin arta lui? Îi spuse 
prea puţin din toate acestea, poate mult prea puţin - cine 
ştie dacă nu l-ar fi putut reţine? 

Dar prin Gură-de-Aur nu devenise doar mai bogat. Prin el 
devenise în acelaşi timp mai sărac, mai sărac şi mai slab şi 
era desigur bine că nu-i arătase prietenului său acest 
adevăr. Lumea în care trăia şi în care se simţea acasă, 
lumea lui, viaţa de mânăstire, funcţia, erudiţia lui, clădirea 
frumos orânduită a ideilor sale, fuseseră adeseori puternic 
zguduite şi puse sub semnul îndoielii de acest prieten. Nu 
exista dubiu: din unghiul de vedere al mânăstirii, al raţiunii 
şi al moralei, viaţa lui era mai bună, mai dreaptă, mai 
constantă, mai orânduită şi exemplară, era o viaţă a ordinii 
şi a slujirii severe, un sacrificiu continuu, o năzuinţă mereu 
înnoită spre limpezime şi dreptate, era cu mult mai curată 
şi mai bună decât viaţa unui artist, a unui vagabond şi a 
unui muieratic. Dar privind de sus, din unghiul de vedere al 
Domnului - oare într-adevăr ordinea şi disciplina unei vieţi 
exemplare, renunţarea la lume şi la fericirea simţurilor, 
îndepărtarea de murdărie şi de sânge, retragerea în 
filozofie şi reculegere, erau ele mai bune decât viaţa lui 
Gură-de-Aur? Oare omul fusese creat într-adevăr pentru a 
duce o viaţă măsurată, ale cărei ceasuri şi rânduieli erau 
însemnate de clopotele care chemau la rugăciune? Oare 
omul fusese creat într-adevăr pentru a-i studia pe Aristotel 
şi pe Toma de Aquino, pentru a şti greceşte, pentru a-şi 
sugruma simţurile şi pentru a fugi din lume? Nu fusese 
creat de Dumnezeu cu simţuri şi instincte, cu tenebre 
sângeroase, cu aptitudinea păcatului, a voluptăţii şi a 


disperării? În jurul acestor întrebări se roteau gândurile 
abatelui, când zăboveau la prietenul său. 

Da, şi poate că nu era doar mai copilăros şi mai omenesc 
să duci o viaţă ca Gură-de-Aur, poate că la urma urmei era 
şi mai temerar şi mai grandios să te laşi în voia curentului 
crâncen şi a smintelii, să comiţi păcate şi să iei asupra ta 
urmările lor amarnice, în loc să duci, alăturea de lume, o 
viaţă curată, cu mâinile spălate, să-ţi plantezi o frumoasă 
grădină cu gânduri pline de armonie şi să umbli fără de 
păcat printre straturile ei ocrotite. Poate era mai greu, mai 
curajos şi mai nobil să colinzi cu încălţările rupte prin 
păduri şi pe drumuri, să rabzi soarele şi ploaia, foamea şi 
nevoia, să te joci cu bucuriile simţurilor şi să le plăteşti cu 
suferinţa. 

Oricum, Gură-de-Aur îi arătase că un om chemat la fapte 
mari se poate cufunda până departe de tot în sminteala 
sângeroasă, ameţită a vieţii, se poate năclăi în colb şi în 
sânge, fără a deveni, totuşi mărunt şi trivial fără a ucide 
dumnezeiescul din el, că poate rătăci prin bezne adânci 
fără ca lumina divină şi puterea creatoare să se stingă în 
sanctuarul sufletului său. Narcis privise adânc în viaţa 
tulbure a prietenului său, însă nici dragostea, nici respectul 
faţă de el nu-i scăzuseră. O, nu, iar de când văzuse ieşind de 
sub mâinile pătate ale lui Gură-de-Aur aceste splendide 
imagini, tăcute şi totuşi vii, transfigurate de o formă şi o 
ordine lăuntrică, aceste feţe însufleţite, radiind de duh, 
aceste plante şi flori nevinovate, aceste mâini ce implorau 
sau binecuvântau, toate aceste atitudini îndrăzneţe şi 
blânde, orgolioase sau sfinte, ştia bine că în această inimă 
nestatornică de artist şi de seducător, sălăşluia un belşug 
de lumină şi de har divin. 

În discuţiile lor, nu-i fusese greu să pară superior 
prietenului, să opună pasiunii lui disciplina şi ordinea 
gândurilor sale. Însă fiece mic gest al oricăreia dintre 
statuile lui Gură-de-Aur, fiece ochi, fiece gură, fiece lujer şi 
fiece cută de veşmânt, nu însemnau ele mai mult, nu erau 


mai adevărate, mai vii şi de neînlocuit, decât orice 
performanţă, a unui cugetător? Artistul acesta, a cărei 
inimă era atât de plină de îndărătnicie şi suferinţă, nu 
înălţase el pentru nenumărați oameni, prezenţi şi viitori, 
întruchipări ale suferinţei şi năzuinţelor lor, simboluri spre 
care se puteau îndrepta rugăciunile şi veneraţia, spaimele 
şi nostalgia celor fără de număr, pentru a găsi în ele alinare, 
încuviinţare şi îmbărbătare? 

Zâmbind şi totuşi trist, Narcis îşi aduse aminte de toate 
momentele, începând din tinereţea lor timpurie când îl 
îndrumase şi-l dăscălise pe prietenul său. Prietenul îi 
primise sfaturile cu recunoştinţă, acceptase de fiecare dată, 
superioritatea şi poziţia lui de conducător. Şi apoi, îşi 
oferise în tăcere, operele născute din furtuna şi chinurile 
vieţii sale biciuite: nu cuvinte, nu doctrine, nu lămuriri, nu 
avertismente, ci viaţă adevărată, înălţată pe culmi. În 
schimb, cât de sărac era el însuşi, cu ştiinţa, cu disciplina sa 
monahală, cu dialectica sa! 

Acestea erau întrebările, în jurul cărora se învârteau 
gândurile lui Narcis. Cum, cu mulţi ani în urmă, intervenise, 
violent şi zguduitor, în tinereţea lui Gură-de-Aur aşezându-i 
viaţa într-un spaţiu nou, la fel îl încercase acum prietenul 
care, de la reîntoarcerea sa, îl zguduise, îl împinsese către 
îndoieli şi cercetare de sine. Era egalul său; Narcis nu-i 
dăduse nimic ce să nu i se fi întors cu sporită dăruire. 

Prietenul plecat călare în depărtări îi lăsa răgaz de 
cugetare. Săptămânile treceau, de mult înflorise castanul, 
de mult frunzişul de un verde fraged şi lăptos al fagilor 
devenise întunecos, des şi aspru, de mult poposiseră 
berzele pe turnul de la poartă, clociseră, scoseseră pui şi-i 
învăţaseră să zboare. Cu cât Gură-de-Aur întârzia mai mult, 
cu atât Narcis vedea mai limpede ce-i dăruise prezenţa lui. 
Avea câţiva călugări învăţaţi în mănăstire, un cunoscător al 
lui Platon, un dascăl eminent de gramatică, unul sau doi 
teologi subtili. Erau printre monahi, câteva inimi fidele, de 
bună-credinţă, care luau totul în serios. Dar nu avea nici 


unul care să fi fost egalul său, nici unul cu care să se fi 
putut măsura. Acest dar preţios i-l făcuse numai Gură-de- 
Aur. Îi venea tare greu să se lipsească din nou de el. Se 
gândea cu dor la cel dus departe. 

Adeseori trecea pragul atelierului, îl încuraja pe ucenicul 
Erich care continua munca la altar şi aştepta cu teamă şi 
nădejde întoarcerea meşterului său. Câteodată abatele 
descuia odaia lui Gură-de-Aur, în care se afla Maria, ridica 
grijuliu pânza de pe statuie şi zăbovea în faţa ei. Nu-i 
cunoştea obârşia, Gură-de-Aur nu-i spusese niciodată 
povestea Lydiei. Dar simţea, îşi dădea seama că acest chip 
feciorelnic trăise vreme îndelungată în inima prietenului 
său. Poate a sedus-o, poate a înşelat-o şi a părăsit-o. A luat-o 
însă cu sine, a păstrat-o în sufletul său, cu mai multă 
credinţă decât cel mai bun dintre soţi şi până la urmă, 
poate după ani mulţi, în care n-o mai văzuse o dată măcar, 
făurise această făptură frumoasă de fată atât de 
înduioşătoare iar în chipul, în atitudinea, în mâinile ei, 
cuprinsese întreaga gingăşie, admiraţie şi dorinţă ale unui 
îndrăgostit. Şi în sculpturile pupitrului de lectură din 
refectoriu citea câte ceva din povestea prietenului său. Era 
povestea unui vagabond, a unui om al instinctelor, a unui 
dezrădăcinat şi necredincios, dar ce rămăsese din toate 
acestea, ce se vedea aici, era în întregime bun şi credincios, 
era plin de o dragoste vie. Cât de tainică era viaţa aceasta, 
cât de vijelioase şi tulburi îi curgeau şuvoaiele şi cât de 
nobile şi de limpezi se alegeau la sfârşit rezultatele! Narcis 
se luptă. În cele din urmă învinse, nu deveni infidel 
propriului său drum, nu neglijă nimic din îndatoririle sale 
severe. Dar suferea din pricina pierderii şi de asemenea din 
pricină că recunoscuse ce mult îi era legată inima de acest 
prieten, inimă care nu trebuia, de fapt, să aparţină decât lui 
Dumnezeu şi misiunii sale. 

CAPITOLUL XX. 

Vara trecu, macul şi albăstrelele, neghina şi ochiul boului 
se veştejiră şi se scuturară, broaştele din eleşteu tăcură iar 


berzele zburau în înaltul cerului, pregătindu-se să-şi ia bun- 
rămas. Atunci, Gură-de-Aur se întoarse! 

Sosi într-o după-amiază, pe o ploaie molcomă şi nu intră în 
mănăstire, ci de la poartă se duse drept în atelierul său. 
Venise pe jos, fără cal. 

Erich se sperie când îl văzu intrând. Deşi îl recunoscuse de 
la prima privire şi inima îi bătea bucuroasă, totuşi băiatului 
i se păru că acela ce se întorsese era cu totul alt om: un 
Gură-de-Aur fals, cu mulţi ani mai bătrân, cu faţa pe 
jumătate stinsă, prăfuită, cenuşie, cu trăsăturile supte, nişte 
trăsături bolnave, suferinde, pe care nu se citea totuşi 
durere, ci mai degrabă un zâmbet, un zâmbet binevoitor, 
bătrân, răbdător. Mergea greu, se târa şi părea a fi bolnav 
şi foarte obosit. 

Acest Gură-de-Aur schimbat, străin, privi ciudat în ochii 
tânărului său ajutor. Nu făcea caz de întoarcerea sa, se 
purta de parcă tocmai ar fi ieşit din odaia alăturată, de 
parcă n-ar fi lipsit decât o fărâmă de timp. Întinse mâna şi 
nu avu nimic de spus, nici un salut, nici o întrebare, nici o 
povestire. Zise numai: 

— Trebuie să dorm. Părea a fi teribil de obosit. Îl trimise 
pe Erich de acolo şi se duse în odaia lui, de lângă atelier. 
Aici îşi scoase bereta, o scăpă din mână, îşi trase încălţările 
şi se îndreptă către pat. În fundul odăii îşi zări, Madona 
înfăşurată în pânze; dădu din cap spre dânsa, dar nu se 
duse să-i scoată pânzele şi să-i dea bineţe. În schimb se 
strecură până la ferestruică, îl zări pe Erich afară, 
aşteptând speriat şi îi strigă: 

— Erich, nu trebuie să spui nimănui c-am venit. Sunt 
foarte obosit. E timp şi mâine pentru asta! 

Apoi se întinse, în pat cu hainele pe el. După câtva timp, 
fiindcă nu-i venea somnul, se sculă, se duse, greoi, până la 
perete unde atârna o oglindă mică şi se căută într-însa. 
Atent se uită la cel care-l privea din oglindă: un Gură-de- 
Aur obosit, un bărbat ostenit şi bătrân şi veşted, cu barba 
încărunţită bine. Cel ce privea spre el din pătratul mic şi 


tulbure al oglinzii era un om bătrân, cam neîngrijit, o faţă 
binecunoscută, dar totuşi străină, părea ca de pe altă lume, 
părea că nu prea are legătură cu el. Îi aducea aminte de 
unele dintre feţele pe care le cunoscuse puţin, de meşterul 
Niklaus puţin, de bătrânul cavaler care odinioară îi 
comandase veşminte de paj, puţin de sfântul Iacob din 
biserică, de bătrânul, bărbosul sfânt Iacob care, sub pălăria 
de pelerin, era atât de străvechi şi de cenuşiu şi, totuşi, 
arăta bine şi vesel. 

Cercetă cu grijă chipul din oglindă, de parcă ar fi ţinut cu 
tot dinadinsul să afle cât mai multe despre acest străin, îi 
făcu semn din cap şi îl recunoscu: da, era el însuşi, 
imaginea corespundea felului cum se simţea acum. Se 
întorsese din călătorie un bărbat bătrân, şi cam apatic, un 
om nu prea arătos, cu care nu te puteai făli, dar nici nu 
puteai avea ceva împotriva lui şi care, la urma-urmelor, îi 
era pe plac: avea pe faţa lui ceva ce Gură-de-Aur cel 
dinainte, cel drăguţ, nu avusese, în ciuda ostenelii şi a 
bătrâneţii, se întipărise o trăsătură de mulţumire, sau mai 
bine-zis de linişte. Râse încet, ca pentru sine, şi văzu că şi 
imaginea din oglindă râdea: frumos fârtat adusese cu el din 
călătorie! Jerpelit şi pârlit se întorsese iarăşi acasă, din 
mica sa escapadă în care îşi pierduse nu numai calul, traista 
de drumeţ şi talerii, dar mai irosise şi altceva: tinereţea, 
sănătatea, încrederea în sine, roşeaţa din obraji şi forţa din 
priviri. Totuşi imaginea îi plăcea: acest flăcău tomnatec, 
bătrân şi fără vlagă, din oglindă, îi era mai drag decât Gură- 
de-Aur cel de odinioară. Era mai bătrân, mai vlăguit, mai 
jalnic, dar mai puţin aprig, mai împăcat, te puteai înţelege 
mai bine cu el. Râse şi strânse una din pleoapele veştede. 
Apoi se culcă la loc, pe pat şi de astă dată adormi. 

În ziua următoare, în timp ce şedea în odaia sa, aplecat 
peste masă şi încerca să deseneze puţin, Narcis veni să-l 
vadă. Se opri în uşă şi zise: 

— Mi s-a spus că te-ai întors. Slavă Domnului, mă bucur 
mult. Cum tu nu m-ai căutat, vin eu la tine. le deranjez de 


la lucru? 

Păşi mai aproape, Gură-de-Aur se îndreptă, ridicându-se 
de lângă hârtie şi-i întinse mâna. Deşi Erich îl pregătise, 
Narcis se sperie până în adâncul inimii de felul în care arăta 
prietenul său. Acesta îl primi cu un zâmbet prietenos. 

— Da, sunt din nou aici. Te salut, Narcis, e ceva vreme de 
când nu ne-am văzut. lartă-mă că nu te-am vizitat încă. 

Narcis îl privi în ochi. La rândul lui, văzu nu numai jalnica 
ofilire a acestui chip, ci şi celălalt lucru, acea trăsătură 
ciudat de plăcută, de calm, chiar de indiferenţă, de 
resemnare şi seninătate veselă de moşneag. Experimentat 
în desluşirea feţelor omeneşti, el văzu, de asemenea, că 
acest Gură-de-Aur atât de înstrăinat şi de schimbat nu mai 
era întru totul prezent, fie că sufletul i se depărtase mult de 
realitate şi umbla pe cărări de vis, fie că stătea în pragul ce 
duce spre tărâmul de dincolo. 

— Eşti bolnav? întrebă cu prudenţă. 

— Da, sunt şi bolnav. M-am îmbolnăvit încă de la începutul 
călătoriei, din primele zile. Dar mă-nţelegi, n-am vrut să mă 
întorc imediat acasă. Aţi fi râs zdravăn pe socoteala mea 
dacă m-aş fi arătat în poartă atât de repede şi mi-aş fi scos 
iarăşi cizmele de călărie. Nu, n-am vrut asta. Am mers mai 
departe, am mai hălăduit un pic şi mi-era ciudă că nu mi-a 
izbutit călătoria. Prea m-am lăcomit. Ei bine, mi-era ruşine. 
În sfârşit, cred că ai înţeles, tu eşti un om atât de înţelept. 
lartă-mă, ai întrebat ceva? Parcă ar fi o vrajă, uit mereu 
despre ce-i vorba. Însă isprava aceea cu mama, ai reuşit-o 
bine. M-a durut tare, dar. 

Mormăitul i se stinse într-un zâmbet. 

— Te vom înzdrăveni iarăşi, Gură-de-Aur, nu vei duce lipsă 
de nimic. Cum de nu te-ai întors din drum, îndată ce a 
început să-ţi meargă rău? De noi nu trebuie să-ţi fie ruşine. 
Ar fi trebuit să te întorci imediat. 

Gură-de-Aur râse. 

— Da, acum îmi aduc aminte cum a fost. Nu am îndrăznit 
să mă întorc, pur şi simplu. Ţi-am spus doar că mi-era 


ruşine. Acum însă am venit Acum mă simt iarăşi bine. 

— Ai avut dureri? 

— Dureri? Da, am destule. Dar vezi tu, durerile sunt 
folositoare, ele mi-au băgat minţile în cap. Acum nu-mi mai 
este ruşine, nici măcar în faţa ta. Atunci când m-ai vizitat în 
temniţă, ca să-mi salvezi viaţa, a trebuit să-mi încleştez 
fălcile, fiindcă mă ruşinam îngrozitor. Dar acum, toate astea 
au trecut. 

Narcis îi puse mâna pe braţ şi el tăcu în aceeaşi clipă, şi 
închise, zâmbind, ochii. Adormi paşnic. Tulburat, abatele 
alergă să-l cheme pe medicul casei, pe pater Anton, pentru 
a-l îngriji pe bolnav. Când reveniră, Gură-de-Aur şedea, 
dormind, la masă. Îl aşezară în pat, şi medicul rămase lângă 
el. 

Îl găsi bolnav fără nădejde. Fu dus într-una din odăile 
pentru bolnavi, Erich fu pus să-l vegheze zi şi noapte. 

Povestea ultimei sale călătorii n-o aflară în întregime 
niciodată. Unele amănunte le istorisi el, altele se puteau 
ghici. Adesea zăcea apatic, uneori avea febră şi vorbea 
aiurea, alteori era lucid şi în asemenea clipe era chemat de 
fiecare dată Narcis, pentru care aceste ultime convorbiri cu 
Gură-de-Aur însemnau foarte mult. 

Unele fragmente din relatările şi mărturisirile lui Gură-de- 
Aur le-a transmis Narcis, altele ucenicul: 

— Când mi s-au iscat durerile? Încă de la începutul 
călătoriei mele. Călăream prin pădure şi m-am prăbuşit, cu 
cal cu tot, am căzut într-un pârâu şi am zăcut în apa rece 
toată noaptea. Aici, înăuntru, unde mi-am rupt coastele, aici 
sălăşluiesc durerile de atunci. Nu mă aflam încă prea 
departe de mănăstire, dar nu-mi plăcea să mă întorc, a fost 
într-adevăr o copilărie, însă mă gândeam că ar fi caraghios. 
Am călărit deci mai departe, şi când n-am mai putut călări, 
căci mă durea prea rău, am vândut căluţul şi am zăcut 
multă vreme într-un spital. 

Acum rămân aici, Narcis, s-a isprăvit cu călăritul. S-a 
isprăvit cu drumeţia. S-a isprăvit cu dansul şi cu muierile. 


Ah, altminteri aş fi lipsit mai mult, ani întregi. Dar când am 
văzut că în lume nu mai există bucurii pentru mine, m-am 
gândit: înainte de a fi nevoit să cobor în ţărână, vreau să 
mai desenez puţin şi să mai sculptez câteva statui, căci de o 
bucurie trebuie să am parte şi eu! 

Narcis îi spuse: 

— Sunt foarte fericit că te-ai întors. Mi-ai lipsit atât de 
mult, m-am gândit în fiecare zi la tine şi de nenumărate ori 
mi-a fost teamă că n-ai să mai vrei să te-ntorci niciodată. 

Gură-de-Aur clătină din cap: 

— Ei, n-ar fi fost mare pagubă. 

Narcis, cu inima arzând de durere şi dragoste, se aplecă 
încet spre el şi făcu acum ceea ce nu făcuse nicicând, în anii 
îndelungaţi ai prieteniei lor, atinse părul şi fruntea lui Gură- 
de-Aur cu buzele. Întâi mirat, apoi mişcat, Gură-de-Aur 
băgă de seamă ce se întâmplase. 

— Gură-de-Aur, îi şopti prietenul la ureche, iartă-mă că nu 
ţi-am putut spune mai devreme. Ar fi trebuit să ţi-o spun 
atunci, când am venit la tine, în închisoare, la reşedinţa 
episcopală, sau când mi-a fost dat să-ţi văd primele 
sculpturi, sau, cine ştie când, altădată. Lasă-mă să-ţi spun 
azi, cât de mult te iubesc, cât de mult ai însemnat, 
dintotdeauna, pentru mine, cât mi-ai îmbogăţit viaţa. Nu va 
avea mare preţ pentru tine. Eşti obişnuit cu dragostea, 
pentru tine ea nu-i ceva rar, ai fost iubit şi răsfăţat de atâtea 
femei. La mine e altfel. Viaţa mea a fost săracă în dragoste, 
mi-a lipsit ce este mai bun. Abatele nostru, Daniel, mi-a spus 
o dată că mă socoteşte trufaş, probabil că avusese dreptate. 
Nu sunt nedrept faţă de oameni, mă străduiesc să fiu drept 
şi răbdător cu ei, dar de iubit, nu i-am iubit vreodată. Dintre 
doi învăţaţi ai mânăstirii, cel mai învăţat mi-e mai drag; 
niciodată n-am iubit un învăţat mai slab, în ciuda slăbiciunii 
sale. Dacă totuşi ştiu ce este iubirea, atunci, ţie ţi-o datorez. 
Pe tine te-am putut iubi, pe tine singur, între oameni. Tu nu- 
ţi poţi da seama ce înseamnă asta. Înseamnă izvorul dintr- 
un deşert, copacul înflorit dintr-un pustiu. Ţie singur îţi sunt 


dator, că nu mi s-a uscat inima, că mi-a rămas un suflet, 
care mai poate fi atins de har! 

Gură-de-Aur zâmbi fericit şi cam stingherit. Cu glasul 
încet, calm, pe care-l avea în ceasurile sale de luciditate, 
zise: 

— După ce m-ai scăpat atunci de spânzurătoare, pe când 
călăream spre casă, te-am întrebat de calul meu, Bless, şi tu 
mi-ai dat lămuriri. Şi am văzut că tu, care altminteri abia 
deosebeşti un cal de altul, te-ai ocupat de căluţul Bless. Am 
înţeles că ai făcut-o de dragul meu şi m-am bucurat mult. 
Acum văd că într-adevăr aşa a fost şi într-adevăr mă iubeşti. 
Şi eu te-am iubit întotdeauna, Narcis, jumătate din viaţa 
mea a fost o încercare de a te cuceri. Ştiam că şi tu ţii la 
mine, dar niciodată n-am nădâăjduit că mi-o vei spune, om 
mândru cum eşti. Acum mi-ai spus-o, în clipa aceasta în 
care nu mi-a mai rămas altceva, în care drumeţia şi 
libertatea, lumea şi femeile m-au părăsit. Primesc darul tău 
şi-ţi mulţumesc. 

— Te gândeşti mereu la moarte? întrebă Narcis. 

— Da, mă gândesc la ea şi la ceea ce a devenit viaţa mea. 
În fragedă tinereţe, pe când mai eram elevul tău, am dorit 
să devin un om la fel de spiritualizat ca tine. Tu mi-ai arătat 
că nu aceasta mi-era chemarea. Atunci m-am azvârlit de 
partea cealaltă a vieţii, cea a simţurilor şi femeile m-au 
ajutat să-mi găsesc în ele plăcerea, sunt atât de dornice şi 
de lacome. Dar n-aş vrea nicidecum să vorbesc despre ele 
cu dispreţ, şi nici să bârfesc plăcerea simţurilor, căci am 
fost adeseori foarte fericit. De asemenea am avut şi norocul 
să aflu că bucuria simţurilor poate fi îmbogăţită cu sufletul. 
De aici se naşte arta. Acum însă s-au stins ambele flăcări. 
Nu mai doresc fericirea voluptăţii - şi n-aş mai dori-o, chiar 
dacă femeile ar alerga şi astăzi după mine. Şi nici să creez 
opere de artă nu mai doresc, am cioplit destule chipuri, 
numărul lor nu contează. Mi-a venit vremea să mor. Nu mă 
împotrivesc şi-s chiar curios. 

— De ce curios? întrebă Narcis. 


— Ei bine, e poate o prostie din partea mea. Dar sunt într- 
adevăr curios să văd cum este. Nu lumea de dincolo, 
Narcis, la ea mă gândesc prea puţin şi dacă mi-e îngăduit s- 
o spun deschis, nu mai cred în ea. Nu există celălalt tărâm. 
Copacul uscat e mort pentru totdeauna, pasărea degerată 
nu se mai întoarce vreodată la viaţă şi tot atât de puţin 
omul, după ce a murit. Poate ne mai gândim un timp la el, 
după ce-a plecat dintre noi, dar nici asta nu ţine prea mult. 
Nu, sunt curios în privinţa morţii din pricina credinţei mele 
sau a visului meu că mă aflu pe drum spre mama. Sper că 
moartea va fi o mare fericire, o fericire la fel de mare, ca 
cea a primei împliniri în dragoste. Nu mă pot despărţi de 
gândul că în locul morţii cu coasa va veni mama mea, care 
mă va lua din nou la dânsa şi mă va conduce înapoi, în 
neființă şi în nevinovăție. 

La una din ultimele sale vizite, după ce vreme de câteva 
zile Gură-de-Aur nu mai spusese nimic, Narcis îl găsi iarăşi 
treaz şi vorbăreţ. 

— Pater Anton e de părere că trebuie să ai dureri mari. 
Cum izbuteşti, Gură-de-Aur, să le înduri atât de liniştit? Mie 
mi se pare că acum ţi-ai găsit pacea. 

— Vrei să spui pacea cu Dumnezeu? Nu, pe aceea n-am 
găsit-o. Nu vreau pace cu el. A făcut lumea rău, n-avem de 
ce o lăuda şi lui, probabil, prea puţin îi pasă dacă eu îl laud 
ori ba. Rău a mai făcut lumea. Dar cu durerile din pieptul 
meu am făcut pace, asta aşa-i. Mai de mult suportam greu 
durerile, şi, deşi uneori credeam că îmi va veni uşor să mor, 
a fost o greşeală. Când era cât pe ce să fie serios, în 
noaptea aceea din închisoarea contelui Heinrich, s-a vădit 
limpede: pur şi simplu nu puteam muri, eram încă mult 
prea puternic şi sălbatic, ar fi trebuit să-mi zdrobească 
fiecare mădular în parte, de câte două ori. Acum însă, e 
altfel. 

Vorba îl ostenea, glasul îi slăbi. Narcis îl rugă să se cruţe. 

— Nu, zise el, vreau să-ţi povestesc. Mai înainte mi-ar fi 
fost ruşine să ţi-o spun. Are să-ţi vină a râde. Ştii, când am 


încălecat şi am plecat de aici, nu m-am dus chiar fără nici o 
ţintă. Auzisem un zvon, cum că Heinrich contele ar fi iarăşi 
în ţară şi că l-ar însoţi iubita lui, Agnes adică. Ei bine, ţie nu 
ţi se pare important şi astăzi nici mie nu mi se mai pare; dar 
atunci, vestea mă fripsese grozav, nu mă mai gândeam la 
nimic, decât la Agnes; a fost cea mai frumoasă femeie pe 
care am cunoscut-o şi am iubit-o, voiam s-o revăd, şi să mai 
fiu o dată fericit cu ea. Am tot călărit, şi după o săptămână 
am găsit-o. Acolo, în ceasul acela s-a petrecut schimbarea 
mea. Va să zică am găsit-o pe Agnes, frumuseţea ei nu era 
cu nimic umbrită, am găsit-o şi am găsit prilejul să mă arăt 
şi să-i vorbesc. Şi, închipuieşte-ţi, Narcis: nu mai voia să ştie 
de mine! Eram prea bătrân pentru ea, nu mai eram destul 
de frumos şi de vesel, nu-i mai puteam da nimic. Cu asta de 
fapt, călătoria mea ajunsese la capăt. Am călărit însă mai 
departe, n-am vrut să mă întorc la voi atât de dezamăgit şi 
ridicol, şi cum călăream aşa, puterea şi tinereţea şi 
înţelepciunea m-au părăsit de-a binelea, căci am căzut cu 
cal cu tot într-o vâlcea, într-un pârâu, mi-am rupt coastele şi 
am rămas, zăcând în apă. Atunci am cunoscut, pentru prima 
oară, adevăratele dureri. În cădere am simţit rupându-mi- 
se ceva înăuntru, în piept şi ruptura m-a bucurat, am auzit- 
o cu plăcere şi am fost mulţumit de ea. Zăceam acolo în apă 
şi înţelegeam că trebuie să mor, dar era cu totul altminteri 
decât fusese atunci, la închisoare. N-aveam nimic împotrivă, 
moartea nu mi se mai părea ceva rău. Simţeam aceste 
dureri puternice, pe care le încerc de atunci încoace atât de 
des, şi deodată am avut un vis sau o viziune, cum vrei să-i 
spui. Zăceam şi simţeam în piept o durere arzătoare şi mă 
apăram şi ţipam, când am auzit un glas râzând - un glas pe 
carie nu-l mai auzisem din copilărie. Era glasul mamei mele, 
un glas adânc de femeie, plin de voluptate şi de dragoste. Şi 
atunci am văzut-o pe ea, pe mama, care stătea lângă mine 
şi mă ţinea în poală, îmi deschisese pieptul şi-şi afundase 
degetele adânc printre coastele mele, pentru ca să-mi 
elibereze inima. Când am văzut şi am înţeles asta, nu m-a 


mai durut nimic. Şi acum, când durerile revin, ştiu că nu 
sunt dureri, nu sunt duşmani; sunt degetele mamei, care 
îmi scot inima. Se străduieşte de zor. Câteodată strânge şi 
geme parcă de voluptate. Câteodată râde şi murmură vorbe 
gingaşe. Câteodată nu stă lângă mine, ci sus, pe cer, îi văd 
faţa printre nori, o văd plutind, mare cât un nor, şi zâmbind 
tristă, iar zâmbetul ei trist mă soarbe şi-mi suge inima din 
piept. Mereu vorbea despre ea, despre mama lui. 

— Mai ştii? întrebă el într-una din ultimele zile. Cândva o 
uitasem pe mama, dar tu mi-ai amintit-o. Şi atunci m-a 
durut grozav, de parcă boturi de jivine mi-ar fi ros 
măruntaiele. Pe atunci mai eram tineri, eram nişte băieţi 
frumoşi. Dar mama încă de pe atunci m-a strigat şi a trebuit 
s-o urmez. Ea e pretutindeni. A fost ţiganca Lise, a fost 
frumoasa Madonă a meşterului Niklaus, a fost viaţa, 
dragostea, voluptatea, a fost şi frica, foamea, instinctul. 
Acum e moartea şi îşi înfige degetele în pieptul meu. 

— Nu vorbi prea mult, dragule, îl rugă Narcis, aşteaptă 
până mâine. 

Gură-de-Aur îl privi în ochi cu zâmbetul său, acel zâmbet 
nou, pe care îl adusese din călătorie, care era atât de 
bătrânesc şi de fragil totodată şi care părea uneori puţin 
năuc, alteori exprima numai bunătate şi înţelepciune. 

— Dragul meu, şopti el, nu pot aştepta până mâine. 
Trebuie să-mi iau rămas-bun de la tine şi la despărţire, 
trebuie să-ţi spun totul. Ascultă-mă încă o clipă. Voiam să-ţi 
vorbesc despre mama, cum îşi ţine degetele încleştate de 
inima mea. Mulţi ani visul meu cel mai îndrăgit şi mai tainic 
a fost să cioplesc figura mamei, ea a fost cea mai sfântă 
dintre toate imaginile mele, o purtam mereu în mine, cu 
mine, o figură plină de iubire şi de taină. Cu puţină vreme în 
urmă mi-ar fi fost cu totul de neîndurat gândul că aş putea 
muri fără a-i fi modelat chipul; viaţa mea toată mi-ar fi 
părut zadarnică. Şi acum, priveşte ce ciudăţenie, în loc ca 
mâinile mele s-o modeleze şi s-o plămădească, ea e cea care 
mă modelează şi mă plămădeşte. Îşi ţine mâinile în jurul 


inimii mele şi mi-o smulge şi mă goleşte de sânge şi mă 
ademenegşte către moarte, şi o dată cu mine moare şi visul 
meu, figura cea frumoasă, imaginea mamei-Eva. O mai văd 
încă şi dacă aş avea putere în mâini, aş făuri-o. Dar ea nu 
vrea, nu vrea să dezvălui vederii taina ei. Vrea mai degrabă 
să mor. Mor bucuros, fiindcă ea îmi uşurează moartea. 

Narcis îi ascultă cutremurat cuvintele, trebui să se plece 
adânc peste faţa prietenului său pentru a mai putea 
înţelege ce spune. Unele frânturi le auzea neclar, pe altele 
le auzea bine, dar sensul lor îi rămânea ascuns. 

Bolnavul mai deschise o dată ochii şi privi îndelung faţa 
prietenului. Îşi luă rămas-bun de la el, cu ochii. Şi cu o 
mişcare de parcă ar fi încercat să clatine din cap, şopti: 

— Dar, Narcis, oare cum ai să mori tu, căci tu n-ai mamă? 
Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri. 

Ce murmură după aceea nu se mai putu înţelege. În 
ultimele două zile, Narcis stătu zi şi noapte lângă patul său, 
privindu-l cum se stinge. Ultimele cuvinte ale lui Gură-de- 
Aur îl ardeau în inimă, ca un fier înroşit.