[RD] W-B Yeats_Rosa Alchemica

Raftul 

Denisei 


PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 

Wb.yeats 

RPSA 

ALCHEMICA 

ŞI ALTE SCRIERI 

Traducere din engleză de 

MIRCEA IVĂNESCU 



HU/MANITAS 

TI c ti h _- 





1 

Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 



yfi B. YEATS 

RPSA 

ALCHEMICA 

ŞI ALTE SCRIERI 


Traducere din engleză de 
MIRCEA IVĂNESCU 

Prefaţă de 

MIHAELA ANGHELESCU IRIMIA 


hu/manitas 

Vîcinm*—' 


Redactor: Andreea Răsuceanu 
Coper ta: Angela Rotaru 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Andreea Niţă 
DTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu 

© HUMANITAS FICTION, 2016, pentru prezenta versiune românească 
(ediţia prinţ) 

© HUMANITAS FICTION, 2016 (ediţia digitală) 

Ilustraţia copertei: Clavis Artis, manuscris despre alchimie, sec. al 
XVIII-lea, atribuit lui Zoroastru 

ISBN 978-606-779-082-5 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 



Iar eu însumi l-am creat pe Hanrahan : 
William Butler Yeats sau mitul ca istorie 


Incitat de o constantă curiozitate pentru lucrurile obscure, 
imposibil de înţeles cu instrumentele logicii, în ultimă in¬ 
stanţă oculte, William Butler Yeats intră sub influenţa cele¬ 
brei Madame Blavatsky şi petrece un răstimp iniţiatic în 
Societatea Teozofică aflată sub conducerea acesteia. Drept 
urmare, în luna martie a anului 1890, la vârsta de douăzeci 
si cinci de ani, devine membru al Hermetic Students of the 
Golden Dawn (Studioşii Ermetici ai Zorilor Aurii), alături 
de William Thomas Horton şi MacGregor Mathers, per¬ 
soane care vor figura ca personaje în poezia sa. Momentul 
înseamnă retragerea din logia teozofică pe care o frecventase 
la Londra, timp în care fusese în legătură cu William Morris, 
gânditorul socialist şi mentorul unui model societal anti-esta- 
blishment. In 1888 cunoştea, tot la Londra, alţi doi mari ir¬ 
landezi, pe Oscar Wilde, în opinia lui Yeats, cel mai fascinant 
orator - de o cultură copleşitoare, o rigoare argumentativă 
impecabilă şi o inegalabilă capacitate de a capta bunăvoinţa 
auditoriului -, şi pe George Bernard Shaw, promotorul unui 
stil aspersiv în discursul public şi în jocul la scenă deschisă. 

Născut la Dublin, într-o familie prosperă de latifun¬ 
diari, Yeats însuşi cultivă o atitudine şi un stil altfel decât cele 
aşteptate şi dorite de gustul comun. Rămâne unul dintre cei 
mai faimoşi irlandezi, fiind de cultură şi de expresie engleză. 
Aparţine minorităţii anglo-irlandeze şi nu este catolic, dar 


5 



se pune în serviciul identităţii irlandeze cu trup şi suflet. 
I se conferă Premiul Nobel pentru literatură, în 1923, şi 
reacţionează în răspăr cu laureaţii de până la el: scrie cele 
mai rafinate pagini din creaţia sa abia după aceea, cu pre¬ 
cădere versuri, deşi premiul avea în vedere mai ales opera 
dramatică, şi îi surprinde pe membrii juriului susţinând că 
nu meritele personale, ci faptul că opera sa este străbătută 
de spiritul unei întregi naţiuni explică maxima onoare ce i 
s-a făcut. Ca nobelizat, începe o prietenie specială cu un alt 
laureat special, poetul bengalez Rabindranath Tagore. Şi, 
tot în această ipostază, contribuie la creşterea în proporţie 
geometrică a respectabilităţii culturii irlandeze, aplicând pro¬ 
gramul expus în timpul ceremoniei de la Academia Regală 
a Suediei: transformarea teatrelor din Dublin din clădiri goale 
închiriate de trupe itinerante din Anglia în instituţii culturale 
irlandeze cu un repertoriu romantic, poetic şi naţional(ist), 
pe măsura naţionalismului practicat de generaţia sa. 

Yeats se mută la Londra, în fragedă copilărie, tatăl, John 
Butler Yeats, urmându-şi traseul de portretist în marea capi¬ 
tală imperială. Prin contrast, comitatul Sligo din vestul profund 
rural al Irlandei rămâne preferatul loc de refugiu estival, un 
paradis terestru în mijlocul lumii industriale şi a comerţului. 
William este fermecat de folclorul inegalabililor celţi încă 
de la prima vacanţă la bunicii din Sligo, înainte de a putea 
buchisi primele rânduri. Ascultă poveşti cu zâne şi spiriduşi, 
creaturi din lumea movilelor întunecimii (sîdhe), cu piticii 
leprecbaim care le ies pe neaşteptate în cale celor ce trec prin 
pădure, cu sirenele merrow care îi momesc pe marinari să le 
ia de nevastă, pentru a-i abate apoi de la lucrurile acestei 
lumi, cu ursitoarele bansbee care se arată în chip de tinere, 
matroane sau hârci, pentru a-i băga în sperieţi pe muritori, 
sau cu viteazul dullaban, călăreţul care străbate uliţele în 
goană ameţitoare, purtându-şi capul în mâna dreaptă ridicată 


6 



pălimar deasupra caselor, pironind cu o precizie nedezmin¬ 
ţită casa în care zace un muribund şi cerând tribut de sânge 
celor pe lângă a căror poartă zboară în cursa-i înfricoşătoare. 
Pe William îl farmecă mai ales faimoşii elves, spirite bune şi 
rele, după vorbă, după port: cei buni au chipul mai luminos 
decât soarele, ochii în formă de stea, părul intens auriu şi se 
arată oamenilor mergând în grup; cei răi, solitari, sunt întu¬ 
necaţi la chip şi au trăsături hidoase. Fundamental rămâne 
faptul că toate aceste spirite sunt, de regulă, făpturi invizibile 
în lumea satului. Rareori, şi atunci cu atât mai interesant, 
ele pot ajunge să he slugi în câte o casă şi devin răzbunătoare, 
dacă nu sunt tratate în mod cuviincios: se mânie şi recurg 
la violenţă dacă nu primesc hrană suficientă, devin pricina 
coşmarurilor familiei, aduc boli si suferinţe în casele oame- 
nilor, le pot răpi copiii şi ucide vitele. Sălaşul lor este peştera 
dintre stânci abrupte, iarna, tăpşanul înflorit, primăvara, şi 
malul râului, vara. Aidoma zânelor şi sirenelor, sunt prinse 
într-o încântătoare convivialitate cu bărbaţii, femeile şi copiii 
satului, lumea lor suprapunându-se cu lumea noastră. 

Poveştile, legendele şi miturile Irlandei vor rămâne o com¬ 
ponentă inalienabilă a viziunii poetice şi filozofice, a viziunii 
profunde a lui Yeats, autorul, peste ani, al operei intitulate 
A Vision (O viziune). Este lucrarea sa filozofică de referinţă, 
rod al practicilor iniţiatice, al experienţelor spiritiste şi al preo¬ 
cupărilor susţinute în materie de ezoterism, magie şi misti¬ 
cism. Yeats creşte, totodată, în spiritul fervorii naţionaliste 
a Irlandei colonizate de englezi, în urma aglutinării teritoriale 

din 1801. Este martor la succesive încercări de revoltă si de 

> 

afirmare a autonomiei civice si culturale a tării lui de baştină, 
dar şi beneficiar al atmosferei emancipate de extremism po¬ 
litic din instituţii precum Abbey Theatre (Teatrul Abbey) 
din Dublin, cunoscut si ca The National Theatre of Ireland 
(Teatrul Naţional al Irlandei). Pentru această tribună a 


7 



prestanţei culturale irlandeze va face mult, alături de prietena 
de o viaţă, Lady Augusta Gregory. Cu ea se va apleca asupra 
unor texte de istorie celtică, va citi şi va scrie în spiritul p㬠
gânilor fondatori ai continentului, va culege folclor gaelic 
şi va cultiva spiritul republican. Agenda civică astfel întocmită 
ne prezintă un bărbat bătăios, de o mare demnitate naţională 

si un nuantat simt al istoriei culturii de la care se reclamă. 

> > > 

Opera de tinereţe a lui William Butler Yeats poartă inde¬ 
lebil această amprentă. Poetul combină deliciul contactului 

direct cu cultura orală a Irlandei ancestrale si lecturile docte 

> 

ocazionate de lungi sesiuni de studiu la British Museum. La 
Londra fondează, împreună cu Ernest Rhys, The Rhymers 
Club (Clubul Versificatorilor), culege, studiază, traduce 
şi/sau adaptează poeme irlandeze. In 1888 trimite la tipar 
volumul Fairy and Folk Tales ofthe Irish Peasantry (Basme 
şi poveşti ale ţăranilor irlandezi), urmat, un an mai târziu, 
de The Wanderings of Usheen and Other Poems (Rătăcirile 
lui Oisin şi alte poeme), cuprinzând texte centrale ale men¬ 
talului colectiv irlandez: The Ballad of Moli Magee (Balada 
lui Moli Magee), The Stolen Child ( Copilulfurai) şi cântecul 
tradiţional Down by the Salley Gardens (La vale pe lângă gr㬠
dinile Salley). Farmecul peregrinărilor prin Sligo şi aiurea în 
zona rurală a Irlandei transpare în versurile poemului The 
Lakelsle oflnnisfree (Instda Lăcuiţii Innisfree), în care clipo¬ 
citul apei reverberează în adâncul inimii, în timp ce poetul 
rătăceşte pe trotuarul cenuşiu al marii aglomerări urbane. 

The Celtic Twilight (Amurgul celtic) apare în 1893 ca o 
colecţie de istorisiri narate, dacă e să intrăm în jocul lui Yeats, 
de către Paddy Flynn, mare povestitor care, spre deosebire 
de naratorii obişnuiţi, ştia să golească raiul, iadul şi purga¬ 
toriul, tărâmul zânelor şi pământul, ca să-şi populeze istori¬ 
sirile. Volumul, înţelegem, este postum în raport cu adevăratul 


8 



său autor, comparabil prin amploarea viziunii cu Homer! 
Şi, cine ştie, se întreabă retoric Yeats, poate că stirpea gaelică 
îi va călca pe urme marelui bard antic, aducând înapoi sim¬ 
plitatea străveche şi amploarea imaginaţiei... Motiv ca ro¬ 
manticul tardiv să propună cititorilor o definiţie a literaturii 
drept expresie a stărilor de spirit cu ajutorul simbolului şi 
al întâmplării. Or, continuă acesta, nu există stări de spirit 
care au nevoie, pentru a-şi afla expresia, de rai, iad, purgato¬ 
riu şi tărâmul zânelor, cum au nevoie de pământul sterp şi 
searbăd pe care călcăm? Mai mult decât atât, există stări de 
spirit care nu se pot exprima decât graţie celor care contopesc 
rai, iad, purgatoriu şi tărâmul zânelor într-un singur tot , dacă 
nu chiar pun capete de om pe trupuri de animal sau împlântă 
suflete umane în inima stâncilor... Este lecţia învăţată de 
la povestitorii mitici, pentru care cer şi pământ, trup şi suflet, 
om, animal şi plantă sunt totuna , căci totul există, totul e ade¬ 
vărat, iar pământul nu este decât ceva ţărână sub picioarele 
noastre. 

Tot în 1893 Yeats publică The Works ofWilliam Blake 
0 Operele lui William Blake), în calitate de editor, alături de 
Edwin Ellis, după ani de studiu asupra textelor marelui vizio¬ 
nar si mistic romantic, ca si ale maestrului acestuia în materie, 
suedezul Emanuel Swedenborg. In doi ani de zile, îi apare 
primul volum personal intitulat Poems (Poezii ) şi editează 
A Book oflrish Verse (Carte de versuri irlandeze). In 1892 
îngrijise Irish Fairy Tales (Basme irlandeze). Piesele pe care 
le va compune treptat se alimentează şi ele din vocabularul 
şi iconografia celtică, contopind viziuni ezoterice cu expe¬ 
rimente de sorginte japoneză (teatrul No) şi simbolism fran¬ 
cez. Urmează The Secret Rose (Roza tainica), în 1897, şi The 
WindAmong the Reeds (Vântulprintre trestii), în 1899. In 
paginile acestora transpar trăirile din şedinţele de spiritism, 
lecturile despre rozacrucianism, propensiunea pentru trăiri 


9 



paranormale, toate pe fundalul folcloric gaelic. Cu un rol 
fundamental în instituirea mişcării The Irish Revival (Re¬ 
naşterea irlandeză), Yeats se afirmă ca traducător cult al 
celebrelor saga de demult şi al poeziei osianice, precum şi al 
cântecelor folclorice mai recente, evocatoare ale marilor 
figuri identitare de altădată. 

Pregătit ca volum distinct pentru publicare în 1897, Roza 
tainică reunea texte culese şi adaptate de poetul îndrăgos¬ 
tit de folclorul irlandez şi celtic şi angajat într-o asiduă operă 
de punere în evidenţă a unui tezaur cultural aproape total 
ignorat către finele secolului al XlX-lea. Selecţia urma să 
adune povestiri publicate până cu un an înainte în perio¬ 
dice ca The New Review, The Pageant, The Speaker, TheSketch, 
The Weekly Sun , transpuse în vână romantică. Nefiind pe 
placul editorilor, unele dintre aceste istorisiri nu mai văd 
lumina tiparului. încă din 1891 poetul şi dramaturgul Yeats 
îşi antrenase mâna ca povestitor reprezentând o cultură cu 
enorme ambiţii narative. Nuvela John Sherman şi povesti¬ 
rea Dhoya apăreau în Unwin’s Pseudonym Library, No. 10 
(1891). Cea de-a doua, cunoscută ca legendă a sălbăticiei, 
îşi fascina cititorii avizaţi prin imaginea uriaşului Dhoya, 
din stirpea fomorienilor, abandonat de alţi uriaşi taman în 
Sligo, unde Yeats trăise clipe de vis în vacanţele copilăriei. 
In povestirea yeatsiană Dhoya ia de nevastă o zână pe care 
o răpeşte mai apoi un spirit din ţara zânelor şi care îl bate la 
o partidă de şah. împletirea fundalului mitic cu prezentul 
Irlandei rurale, a plăsmuirilor imaginaţiei cu realitatea ime¬ 
diată sunt obişnuite strategii romantice de recuperare şi 
înnobilare a trecutului. Insisi fomorienii, zeităti malefice 
din ciclul mitologic irlandez, par a fi fiinţe supranaturale 
euhemerizate drept piraţi, deşi interpretări alternative susţin 
că se trag din stirpea biblică a lui Ham, fiul lui Noe. Există 
şi opinia că fomorienii datează din timpuri precreştine, 


10 



căpătând, din statutul lor mitic, coloratură eroică în folclorul 
scoţian şi scandinav. Din zei primitivi ai fertilităţii ei ajung 
personaje istorice aculturate la ambientul spiritual în care 
evoluează cu succes. Euhemerismul este, pentru antropologi, 
sociologi, filologi şi alţi specialişti din domeniul ştiinţelor 
socio-umane, interpretarea istorică a mitologiei, având ca 
premisă teoria că mitul este doar o relatare distorsionată a 
evenimentelor istorice, prin care sunt glorificate întâmplări 
sau personaje ale lumii referenţiale. Filozoful grec Euhemeros 
susţinuse, în secolul al IV-lea înainte de Hristos, că zeii greci 
sunt muritori din lumea oamenilor ridicaţi la înălţimea 
mitului prin lumina strălucitoare a necuprinsei zile cosmice, 
însuşi numele lui indica frumuseţea (eu-) cuprinsă în hemera 
ideală, în contrast cu cea trecătoare: epbemera. 

Solitar prin vocaţie şi opţiune, cu o cultivată nostalgie a 
istoriei naţionale pierdută în ceţurile nordice ale depărtărilor 
fizice si ale uitării, trist si abandonat unei iubiri mereu 
respinse, William Butler Yeats euhemerizează el însuşi per¬ 
sonajele şi faptele narate în Roza tainică. Trama narativă a 
volumului conţine fire ale istorisirilor populare culese cu 
Lady Gregory, ca şi unele trimiteri la propria istorie emo¬ 
ţională. Rămâne însă exemplar raportul dintre John Sherman, 
nuvelă relativ realistă, şi tripticul mistic compus din Roza tai¬ 
nică, The Tables of theLaw (Tablele legilor) şi TheAdoration 
oftheMagi (Adoraţia magilor) din 1897. Lor li se va adăuga, 
în 1905, suita de relatări intitulată Stories of Red Hanrahan 
(Istorisirile lui Hanrahan cel Roşu), despre care autorul de¬ 
clară: And I myself created Hanrahan (Iar eu însumi l-am 
creat pe Hanrahan). Perceput, mai ales după decernarea Pre¬ 
miului Nobel, ca un fel de zeu modern al culturii irlandeze, 
Yeats se aşază în imaginarul colectiv cult ca un nestăvilit liric 
al suferinţei personale şi un gigant al relatărilor colective 
prelucrate cu instrumentele propriei poezii chiar şi în textele 
de proză. 


11 



La aniversarea a patru decenii de viaţă, în 1905, când 
trimite la tipar istorisirile atribuite lui Hanrahan cel Roşu, 
Yeats recunoaşte că eroul legendar de sub pana sa şi-a pierdut 
minţile pentru că l-au atins zânele. Alături de nemaipo¬ 
menitul plăsmuitor de poeme Oisin (faţă de care Ossian 
este varianta scoţiană), Hanrahan cel Roşu este figura poetică 
de maximă forţă în opera sa. Rătăcitorul Aengus în căutare 
de semne încifrate, eroicul Pearse şi chiar miticul Cuchulain, 
suprem personaj din an Ruraîocht (Ciclul Ulster) al mitologiei 
irlandeze, nu ocupă locul lui Hanrahan în opera lui Yeats. 
Textul compus de poet pentru a-1 euhemeriza pe Hanrahan 
şi a-i da acestui alter ego o ţinută paradigmatică este însoţit 
de copioase adnotări - de trei ori mai ample decât istorisirea 
în sine - şi abundă în aluzii deopotrivă la viaţa sa şi la 
străbuna literatură irlandeză orală. Folclor primitiv şi poezie 
romantică, ritualuri de fertilitate şi transpuneri dramatice, 

vorbe de clacă de la sezătorile hibernale si rânduri autobio- 
> > 

grafice se regăsesc în laboratorul de lucru al istorisirilor lui 
Hanrahan cel Roşu. 

Naraţiunea densă si adesea deliberat obscură, viziunea 
grandioasă şi atmosfera mistică fac din asocierea acestora cu 
tripticul mistic de mai sus o practică editorială, acum. In 
fond, unitatea structurală a acestor texte reunite are ca bază 
istoria, specificul local, firul tematic şi simbolistica imaginilor 
care le traversează. Cronologic, istorisirile evoluează de la 
timpurile păgâne la cele medievale, profund monastice, pen¬ 
tru a ajunge la secolele al XVITlea şi al XVIII-lea, apoi la 
tripticul în notă fin de si'ecle. Autorul revine destul de insistent 
cu o remarcă de natură stilistică: precum Walter Horatio 
Pater, pe care îl socoteşte una dintre influenţele cele mai pro¬ 
funde în scrierile sale, William Butler Yeats apreciază stilul 
extravagant, cu efecte retorice incontestabile. Treptat însă se 
va distanţa de formulările anacolutice, refrenele incantatorii 


12 



şi perifrazele greoaie, pentru a face un discurs moderat ţintit 
către inima şi intelectul conaţionalilor săi. Naraţiunile puse 
în seama lui Hanrahan se adapă de la emoţia folclorului 
local şi de la vorbirea ţăranilor irlandezi, lucru pentru care 
Yeats-Hanrahan ţinea să-i mulţumească aceleiaşi Lady Gre- 
gory care îşi închinase viaţa culturii naţionale. 

Yeats a fost perceput ca o serie de variante ale propriei 
identităţi cultural-literare, tocmai pentru că schimbă mască 
după mască şi voce după voce: este când tradiţionalist, când 
cosmopolit, când idealist, când realist până la scepticism, 
când naţionalist convins, când antinaţionalist ironic, când 
romantic, când modernist, când atras de trecutul neguros, 
când cu totul cuprins de avansul frenetic către un viitor 
orbitor de luminos pentru patria îndurerată. Este activ în 
mişcarea de renaştere naţională, dar are amintiri personale 
care îl rănesc, iar după prima perioadă de creaţie, intim le¬ 
gată de fondul străvechi celtic, dezvoltă un sentiment de 
sincer ataşament faţă de o Irlandă exemplară. Ceea ce fusese 
tradiţia strict gaelică şi net catolică capătă nuanţe moderate, 
se instalează o toleranţă înţeleaptă faţă de Celălalt istoriceşte 
prezent, se îndulceşte opţiunea categorică. Nu doar stilistic, 
ci şi ca viziune, Yeats caută un echilibru protector. Din peri¬ 
oada de început (1888-1910) păstrează cu reţinere ingre¬ 
diente ale trecutului legendar-mitic şi sentimentul unui 
altundeva tainic redat, în exprimarea vernaculară, cu 
sintagma Tir na nOg (literal, „tărâmul tinereţii 11 , nume dat 
lumii de dincolo, în mitologia şi folclorul irlandez), credinţa 
în suflul trandafirului care adie asupra speranţelor apăsătoare 
ale morţii ce se apropie, dorinţa de a ajunge intr-un spaţiu 
vrăjit şi într-un trecut suspendat din curgerea timpului. Iată 
o definire temporală a unui spaţiu paradigmatic, un cronotop 
poetic cu reverberaţii legendar-mitice. Sau un mod de a euhe- 
meriza naraţiunile care compun marea naraţiune naţională. 


13 



Lumesc si divin, mundan si ultramundan, istoric si mitic 
sunt categorii care coexistă fertil şi semnificativ în cultura 
populară orală. Folclor şi legendă converg în povestirile pe 
care poetul le aude de la ţăranii din landele bătute de vânt, 
pentru a ni le repovesti nouă, cititorilor moderni. Naratorul 
cult percepe raţional ceea ce povestitorul popular doar simte, 
anume că materialele tradiţionale care hrănesc istorisirile 
sale sunt întrupări ale unor valori, tipuri umane şi activităţi 
arhetipale, că ele susţin fiinţa tuturor celor de un grai şi o 
credinţă şi că îi apără de duşmani. Că spiriduşii, gnomii şi 
zânele care se prind la muncă sau în joc cu oamenii sunt 
zălogul nemuririi naţionale, pentru că prin aceste spirite 
dăinuieşte, dincolo de timp şi de aceste meleaguri, tărâmul 
veşnic al insulelor zburătoare. Şi că împărăţia întunecată a 
timpurilor demult apuse se înnoieşte prin cucerirea mistică 
a timpului. Istoria se ridică la putere mitică, îndată ce mitul 
este istorisit ca fapt imediat. 

Despre Dhoya şi John Sherman Yeats spune că tatăl său 
îi ceruse o istorisire cu oameni adevăraţi, drept care William 
desenase în cuvinte un tânăr şi un preot paroh de ţară, aşa 
cum trec ei pe uliţă în fiecare zi. Realismul redării va persista 
în volumul de istorisiri din 1897 şi în cel din 1905. In pagi¬ 
nile lor transpare suflul irlandez al munţilor şi apelor pe care 
marea le mângâie cu adierile văratice şi îi biciuie cu vântari- 
ţele ce încep toamna târziu. Suficient, mărturiseşte naratorul 
modern, să trăieşti sentimentul că eşti posesorul, tu însuţi, 
al drumurilor şi caselor, al puţurilor şi şurilor, al focurilor 
de paie şi ritualurilor de colind anual, ca să pătrunzi în inima 
Irlandei alcătuită din tot atâtea case de piatră vizitate, în 
răstimpuri, de fiinţe stranii. Şi aminteşte cititorilor devota¬ 
mentul necondiţionat al copiilor din Sligo faţă de toate 
aceste minuni de la ţară. 


14 



In dedicaţia la Roza tainică adresată prietenului George 
Russell sub pseudonimul abreviat AE, Yeats mărturiseşte că 
a scris aceste istorisiri în momente diferite, în moduri diferite 
unul de altul. Faţă de diversitatea de atitudine şi expresie 
declarată, textele vor fi armonizate de acelaşi subiect, anume 
de războiul ordinii spirituale cu ordinea naturală. Suntem 
avertizaţi că personajele vor fi extatice, pentru că singur 
extazul poetic poate reda spiritul naţional. Un poem naţional 
desăvârşit va porni de la un moment dat al bravei istorii 
irlandeze, dar se va clădi pe gândurile şi simţirile multor 
irlandezi patrioţi. Toţi însă să ia aminte că rândurile aşternute 
vor cuprinde flacăra discretă, pâlpâirea aproape stinsă, dar 
focul mereu aprins al sufletului poetului, pentru că el poartă 
cu sine legendele, istoria, credinţele şi părerile conaţionalilor 
săi. Cartea pe care o publică astfel va fi profund vizionară , 
ca atare, profund irlandeză ! Yeats se instanţiază metonimic 
drept irlandezii de oricând şi de oriunde, înzestrat cu darul 
viziunii, pe care alte naţii, mai de succes în treburile lumii, 
l-au pierdut. Vai lor! 

Intr-adevăr, înfruntarea aprigă dintre ordinea spirituală 
şi cea naturală ia diverse înfăţişări, de la o povestire la alta. 
Ea poate fi lupta dintre un erou puternic şi vrăjmăşia stihii¬ 
lor, conflictul dintre eroismul total şi calculul bine cumpănit, 
încleştarea dintre viziunea profetică şi deciziile pragmatice 
ale lumii, invazia supranaturalului în treburile curente sau 
irezolvabila contradicţie dintre căutarea spirituală rece şi tra¬ 
diţia creştină moştenită în ritualuri milenare. In The Binding 
ofthe Hair (Legarea părului) capul unui viteaz care atârnă de 

ramurile unui tufiş scandează versuri de răzbunare amintind 
) 

de bătălii de demult şi cade la picioarele reginei Dectira, per¬ 
sonificare a luminii roşiatice care îmblânzeşte cerul înainte 
de răsăritul soarelui. The Wisdom ofthe King (.înţelepciunea 
regelui ) aduce în scenă trei hârci ale căror incantaţii amintesc 


15 



de vrăjitoarele din Macbetb. Ele instilează străvechile porniri 
războinice ale cehilor în inima copilului de împărat îngrijit 
de doica credincioasă, picurând pe buzele pruncului sânge 
din vinele fiecăreia şi condamnându-1, astfel, la o viaţă de 
perpetuă căutare. Menestrelul din The Crucifixion of the 
Outcast (Răstignirea proscrisului) nu-şi găseşte sălaş nici la 
marginea pământului, iar sufletul lui este precum vântul 
sălbatic. Protagonistul din Of Costello the Proud (Despre 
Costello cel mândru), descendent al vechilor aristocraţi irlan¬ 
dezi şi iubitor, ca şi aceştia, de melodii şi legende locale, are 
o relaţie cvasimitică cu Oona, de care îl leagă ceva ca un 
romanţ de demult. Costello, la rându-i, este un vizionar care 
s-a desprins din lumea din jur şi aparţine unui timp „mai 
simplu“. Cavalerul din O ut of the Rose (In afara rozei ) îi 
povesteşte, de pe patul de moarte, secretul vieţii sale unui 
flăcău prea nătărău ca să poată pricepe ceva. The Rose of the 
Shadow (Roza umbrei)nz-o prezintă pe tânăra Oona che¬ 
mând, în tânguielile cântecului său, sufletul iubitului mort, 

iar melodia si versurile sunt creaţia lui Hanrahan cel Roşu 
) ) ) 

şi evocă întâlnirea acestuia cu lumea spiritelor. Supranaturalul 
invadează realul şi îl distruge. Băiatul din The Heart of the 
Spring (.Inima primăverii) este un creştin cuminte, cu respect 
pentru obiceiurile moştenite, în schimb bătrânul care îl pune 
în încurcătură, explicându-i că nu există fericire pe lume, 
este un soi de mag păgân. 

Contrastul dureros dintre ortodoxie si heterodoxie dă 

> 

contur celor ce se petrec în Roşa Alchemica şi Tablele legilor. 
In ambele, un narator la persoana întâi se simte atras de 
căutarea mistică a spiritualităţii pure, experienţă deloc uşoară, 
întrucât e ameninţată de pierderea individualităţii şi a 
propriei personalităţi. Un enorm hiatus identitar subîntinde 
aceste două povestiri, Michael Robartes, pe care naratorul 
pretinde că nu l-a mai văzut de zece ani, diluându-se în 


16 



negura vremii şi a depărtărilor, în vestul irlandez unde se 
ridică Templul Trandafirului Alchimic. Pretext pentru reverii 
fanteziste, alchimia se preface în trăire concretă, odată ce 
magul Robartes caută extazul imaterial şi arde de nerăbdare 
să-şi prefacă inima ostenită în spirit neobosit. Ceremonia 
de iniţiere din Templul Trandafirului Alchimic nu-1 duce 
prea departe, oroarea pierderii eului ţintuindu-1, ca şi pe 
Hanrahan, în indecizie. Precum în La Belle Dame sans Merci 
de Keats, visătorul la iubire eternă se trezeşte din farmecul 
indus de iubita zână, înconjurat de lumea ternă a vieţii de 
zi cu zi. 

Istorisirile lui Hanrahan cel Rosti readuc în prim-plan per¬ 
sonajul creat în volumul de versuri Vântul printre trestii din 
1899. Lecturile centrate pe Dante, Shakespeare şi Donne, 
dar mai ales pe Blake şi Shelley îşi spun cuvântul tot mai clar. 
Descris ca un desfrânat care duce pe orice adiere de vânt încă 
o iubire, şi încă una, Hanrahan este, fundamental, o figură 
simbolică, purtătorul, alături de Michael Robartes şi Aedh, 
al unei încărcături sufleteşti. Robartes este manipulatorul şi 
maestrul aranjamentelor nebuneşti, Aedh aminteşte de sfân¬ 
tul martir omonim, iar Hanrahan, umil şi copleşit de minu¬ 
nile lumii, reprezintă poetul primitiv revigorat de renaşterea 
irlandeză. El urăşte rafalele care mătură insula, în Vântul 
printre trestii , dar nu poate scăpa de o altă forţă mai presus 
de om: pe Hanrahan l-au mângâiat zânele sidhe, inspira¬ 
toarele de poezie, iar mângâierea lor e totdeauna cu dublu 
tăiş, aşa cum incertă şi periculoasă este experienţa lumii 
ideilor în care descinde shelleyanul Alastor, spiritul singur㬠
tăţii. Aidoma acestuia, Hanrahan este un alter ego al poetului, 
o persona, o mască. Privit prin lentila modernistă, Wîlliam 
Butler Yeats aminteşte de Fernando Pessoa, poetul modernist 
par excellence în literatura portugheză. Amândoi practică jocul 
multiplicării identitare, prezentându-se publicului cititor 


17 



sub diverse nume, cu diverse trăsături, suma cărora ar putea 
reconstitui eul poetic adânc, de fapt niciodată exhaustiv, 
scos la lumină. O aură mistică pluteşte pe deasupra versurilor 
lor îngreunate de o căutare febrilă, fie aceasta a propriei fiinţe, 
ori a fiinţei naţionale. Si amândoi clădesc o fiinţă naţională 

y y y y ) 

posibilă: o Anglo-Lusitanie, respectiv o Anglo-Irlandă para¬ 
digmatică - singurele manifestări ale adevăratei patrii, patria 
limbajului poetic. 

Purtând în sine atingerea zânelor autohtone, Hanrahan 
este sub imperiul muzelor irlandeze, sub blestemul de a fi 
poet! In ultimele zile de viaţă, poetul Yeats avea să vadă în 
Artă fiica deopotrivă a Speranţei şi a Memoriei. Arta, era 
acum convins nobeliatul în literatură, si-a făcut cămin de- 
parte de plaiurile disperării, pe care îşi agaţă stindardele de 
luptă oamenii. Este un ecou al cuvintelor din eseul Anima 
Hominis (1924): „Din cearta cu alţii facem retorică, din 
cearta cu noi înşine facem poezie“. In pragul lumii de din¬ 
colo, poetul îşi dorea ca îndrăgita fiică a Speranţei şi a Memo¬ 
riei să-i fie aproape... Să ne amintim de Mnemosyne, mama 
celor nouă muze ale Greciei clasice, fiecare răspunzătoare 
de o formă sau alta de artă, toate revendicându-si forţa artis- 
tică de la puterea maternă a Memoriei absolute. Pe funda¬ 
lul culturii orale a vechilor celţi, cu izvoarele folclorului 
irlandez şi lecturile mistice încă din tinereţe, Yeats nu putea 
să nu preţuiască în mod special capacitatea divinatorie şi 
vizionarismul. 

In Istorisirile lui Hanrahan cel Roşu, heteronimul yeatsian 
şi cea mai pertinentă întrupare a poetului Yeats este victima 
deznădejdii şi a ispitei, dar nu se desparte nici de speranţă. 
El este şi naratorul care îi povesteşte lui Yeats ce este de po¬ 
vestit. In această mise en abîme identitară, dibuim de ce, 
concepuţi ca principii mentale, în 1899, Hanrahan, Michael 
Robartes şi Aedh devin purtători lirici de cuvânt şi ipostaze 


18 



ale eului liric ca atare. Repertoriul Hanrahan cuprinde 
apariţii metamorfice ale unui personaj ce pare profund 
tradiţional, dar care, după mărturia lui Yeats, este propria 
sa invenţie: „Iar eu însumi l-am creat pe Hanrahan“ răsună 
în întreaga sa operă, de la poeziile şi piesele de început la lu¬ 
crarea filozofică de senectute în care o viziune cuprinde toată 
înţelepciunea strânsă într-o viaţă. 

Isprăvile lui Hanrahan au fost comparate cu povestea 
mitică a căutării Graalului, deşi poetul este mai preocu¬ 
pat de cele patru bătrâne care poartă Cele Patru Comori ale 
Irlandei, reflectate - fatidic - în cele patru culori al pachetu¬ 
lui de cărţi de joc. Hanrahan dă buzna intr-un şopron în 
care găseşte câţiva săteni la gura focului, în Ajun de Samhain. 
Intrarea lui furtunoasă este în ton cu identitatea lui abrazivă: 
înalt, energic şi cu un păr intens roşcat, tânărul profesor de 
la ţară Hanrahan devine martorul neaşteptat al povestirilor 
acestor săteni si al cântecului fredonat de unul dintre ei, în 

care este vorba de un bărbat din Munster si unul din 

> 

Connaught. Dar, tocmai când declară că a înţeles mesajul 
abrupt, un plăvan sosit de departe şi proţăpit în cadrul uşii 
le spune în surdină celor de faţă care este înţelesul cărţilor 
de joc. Un semnificativ tabel al corespondenţelor ni se arată 
ochilor minţii, la fel de neaşteptat. Intre fiecare culoare şi 
fiecare dintre comorile irlandeze există o potrivire tainică: 
Cazanul lui Dagda, zeul cel bun, înseamnă plăcere şi îşi află 
echivalentul în culoarea numită cupă; Piatra Destinului este 
simbolul puterii şi corespunde caroului; Lancea lui Lug, 
străvechiul zeu panceltic al luminii, reprezintă curajul şi se 
regăseşte ca pică; Sabia zeului Nuada, Stăpânul Marelui 
Hău, înseamnă cunoaştere şi apare ca treflă. 

Dar nesăbuitul Hanrahan nu se osteneşte să afle rostul 

> 

Celor Patru Comori şi, precum un Orfeu celtic, îşi pierde 
definitiv iubita-zână, pe Echte, fiica lui Nuada, cândva rege 


19 



peste Tuatha de Danann. In aceeaşi logică ilogică a magicelor 
echivalenţe, Echte este întruparea idealizată a lui Mary 
Lavelle, iubita lui Hanrahan, şi proiecţia lui Maud Gonne, 
femeia pe care Yeats nu a putut-o avea vreodată soţie, în 
pofida a nenumărate declaraţii de iubire şi cereri în căsătorie. 
Suprapunerea identitară nu se opreşte aici: pe modelul 
romantic al poetului inspirat de alfabetul naturii, Yeats 
construieşte un personaj din secolul al XVIII-lea gaelic, con- 
fundându-se programatic cu ambii, la început de secol XX. 
Sfidarea succesiunii temporale este de natura mitului. Intr-ade¬ 
văr, Hanrahan cel Roşu sau Owen Hanrahan se trage din 
Owen Roe O’Sullivan, adică Eoghan Ruadh O Suilleabhăin. 
Este o plăsmuire cu rădăcini reale, un amestec de ficţiune 
şi fapt, de mit şi istorie. El însuşi înseamnă înfruntarea ordinii 
spirituale cu cea naturală. Este un arhetip al imaginaţiei poe¬ 
tice, o mască yeatsiană şi un mesager al Irlandei (încă) poetice. 
Precum bardul lui Blake, în Songs ofExperience (Cântece ale 
experienţei ), Hanrahan este poetul total, în deplin contact 
cu Cartea Naturii care este Cartea Domnului, dar rupt, de 
acum, de omenirea căzută. 

Să recapitulăm: totul se petrece undeva, în Irlanda pro¬ 
fundă, la vremea crucială a începutului iernii celtice (31 
octombrie, Ajunul de Samhain, este, în lumea anglo-saxonă, 
Halloween, noaptea în care se întâlnesc morţii cu viii, când 
spiritele celor plecaţi revin pe la casele lor de aici, iar melodiile 
îngânate în bătătură aduc cu cele ale zânelor de altundeva). 
Semne ale eternităţii si continuităţii, aceste încrucişări de 
destine îşi lasă amprenta asupra întâlnirilor excepţionale. 
Or, prin istorisirile lui Hanrahan-Yeats, pătrundem intr-un 
univers pastoral de natura reprezentării unei alte reprezentări. 
Precum bătrânul marinar al lui Coleridge, eroul yeatsian 
are misiunea eternă de a-şi povesti soarta in mediaş res, trezind 
uimiri şi speriindu-i pe cei din jur, oameni absorbiţi şi sorbiţi 


20 



de grijile imediate. La fel de surprinzătoare este goana pusă 
la cale de jucătorii de cărţi, în care un iepure magic este hăi¬ 
tuit de ogari magici până la Poarta Slieve Echtge, intrarea 
în Lumea Cealaltă. In redarea acestei minunăţii un rol im¬ 
portant îl au seancbai, povestitorii care transmit de la o gene¬ 
raţie la alta înţelepciunea străbună, în relatările lor nescrise. 
Tot în regimul oral se păstrează şi neliniştea lui Hanrahan 
în căutarea unui eu adânc, în pragul casei din Lumea Cea¬ 
laltă în care o femeie sidhe, dublul aceleiaşi Maud Gonne, 
reface corespondenţa dintre bcţiune şi realitate. Călătoria 
lui Hanrahan devine ezoterică după ce acumulează detalii 

ale vieţii fizice cu material folcloric si memoria colectivă. 

> > 

Descendente ale zeităţilor celtice, zânele plănuiesc ridica¬ 
rea unui Castel al Stâncii menit a readuce frumuseţea primă 

a lucrurilor în lume. Toate susţin credinţa lui Yeats că însesi 

) ) ) 

legendele arturiene sau povestea Sfântului Graal erau, la 
origine, legende celtice, naraţiuni exemplare ale fondatorilor 
bătrânului continent. Prin refuzul lui Hanrahan de a o chema 
pe frumoasa sidhe, eroul îşi refuză transcendenţa şi rămâne, 
în diversele texte yeatsiene în care apare, de fiecare dată, una 
dintr-o suită de ipostaze: poet gaelic, naţionalist care de¬ 
plânge soarta neamului său, suflet rătăcitor încrâncenat în 
lupta cu bătrâneţea, vizionar nutrind vise de supremaţie a 
Irlandei, poet muribund mântuit în tărâmul morţilor. Des¬ 
părţit de dragostea sa, tânărul se întoarce, după un an, la 
acelaşi şopron, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mitid 
ca istorie. Hanrahan este, în ultimă instanţă, însemnul iden¬ 
tităţii culturale irlandeze. 


Mihaela Anghelescu Irimia 




Notă asupra ediţiei 


Dactilograma traducerii de faţă ne-a parvenit după moartea 
poetului şi traducătorului Mircea Ivănescu. Din aceasta lipseau mai 
multe Iile. Ca atare, i-am solicitat poetului şi traducătorului Radu 
Vancu să completeze fragmentele lipsă. Acestea sunt următoarele: 
Dedicaţie către A.E.-, Către roza tainică-. Blestemulfocurilor şi al um¬ 
brelor, In afara rozei-, ultimul paragraf şi poemul de la finalul Adoraţiei 
magilor, poemul de la pagina 99; fragmente din paginile 138-140, 
din Despre Costello cel mândru, despre Oona, fiica lui MacDermot, şi 
despre cei cu limbile rele. 

Volumul de faţă cuprinde: ciclurile de povestiri Istorisirile lui 
Hanrahan cel Roşu şi Roza tainică, precum şi textele oculte Roşa 
Alchemica, Tablele legilor. Adoraţia magilor. 

In alcătuirea prezentei ediţii s-a consultat: W.B. Yeats, M-ythologies, 
The Macmillan Company, New York, 1959. 


Editura 




ISTORISIRILE 

LUI HANRAHAN CEL ROŞU 

> 

Trebuie să-i mulţumesc lui Lady Gregory, care m-a ajutat 
să rescriu poveştile despre Hanraban cel Roşu în frumoasa 
limbă a celor din ţinutul Kiltartan, printre care mai 
rătăcea şi mai dăinuieşte încă amintirea lui sau a vre¬ 
unuia asemenea lui. 




Hanrahan cel Roşu 

> 


Hanrahan cel Roşu, profesoraşul, cum i se spunea, un 
bărbat înalt, robust, încă tânăr, cu părul roşu, intră în şopro¬ 
nul în care se adunaseră câţiva bărbaţi din sat, căci era seara 
de Samhain. Şopronul fusese pe vremuri o casă de locuit, şi 
când omul căruia îi aparţinea îşi durase o casă mai bună, 
făcuse din cele două încăperi ale şopronului una singură şi 
o transformase într-o magazie pentru provizii şi tot felul de 
unelte. In căminul cel vechi ardea acum focul, si erau si 
câteva lumânări de seu înbpte în gâturile unor sticle. O altă 
sticlă de un sfert, plină cu un lichid întunecat, era aşezată pe 
nişte scânduri întinse peste două butoaie, slujind drept masă. 
Cei mai mulţi dintre bărbaţii strânşi aici erau aşezaţi lângă 
foc şi unul dintre ei cânta un cântec, care povestea în multe 
strofe despre un om din Munster şi altul din Connaught 
care se tot certau între ei care provincie era mai presus. 

Hanrahan se îndreptă spre gazdă şi spuse: 

— Am primit mesajul tău; dar imediat după ce zise asta 
tăcu, căci un bătrân care părea să be de la munte, îmbrăcat 
cu o cămaşă şi pantaloni de lână grosolană, şi care se aşezase 
singur lângă uşă, îi aruncase o privire şi mormăise ceva, în 
vreme ce învârtea în mâini un pachet de cărţi de joc vechi. 

— Nu-1 lua în seamă, spuse stăpânul casei, e un străin; 
a venit şi el adineauri şi l-am primit în casă, căci e seara de 


27 



Samhain, dar nu cred că e în toate minţile. Ascultă-1 numai, 

să-l auzi cum vorbeşte. 

> 

Şi stătură cu toţii o clipă să-l asculte pe bătrân şi-l auziră 

murmurând, în vreme ce bătea cărţile: „Frunziş şi zurgălăi, 

Curaj şi putere; Cruce şi inimă, Atotcunoaştere şi Plăcere“. 

— Uite, tot cu de-astea o ţine de mai bine de un ceas, 

spuse stăpânul casei, şi Hanrahan îşi abătu privirile de la 

bătrân, ca şi cum nu i-ar fi plăcut să-l privească. Apoi spuse: 

— Am primit mesajul tău. „E în şopron cu trei veri de-ai 

lui de la Kilchreist“, mi-a zis trimisul tău, „şi mai sunt acolo 

si câţiva vecini 11 . 

) ) 

— Vărul meu e cel de acolo si vrea să stea de vorbă cu 

> 

tine, spuse gazda, şi-l strigă pe un tânăr în manta de dimie, 
care stătuse până atunci să asculte cântecul, şi-i zise: Acesta 
este Hanrahan cel Roşu, căruia ai tu să-i spui o vorbă. 

— Şi am să-ţi spun o vorbă bună, zise flăcăul, căci e de 
la iubita ta, Mary Lavelle. 

— Dar cum de ai tu să-mi aduci mie vorbă de la ea, si 

de unde o cunoşti? 

> 

— Nu o cunosc, dar ieri eram la Loughrea şi un vecin 
de-al meu, cu care aveam nişte afaceri, mi-a spus că ea l-a 
însărcinat să-ţi dea de ştire, dacă are să întâlnească la târg 
pe vreunul de aici, din părţile noastre, că ei i-a murit mama 
şi că, dacă mai ai încă de gând să faci casă cu ea, atunci acum 
ar fi timpul potrivit. 

— Sigur că vreau să mă duc să stau cu ea, spuse Hanrahan. 
— Şi-ţi trimite vorbă să te grăbeşti, căci dacă ea nu o să 
aibă un bărbat în casă înainte de a se împlini luna, se poate 
întâmpla ca un altul să pună mâna pe pământurile ei. 
Hanrahan sări de pe banca pe care se aşezase. 

— Am să mă grăbesc, poţi să fii sigur. Astăzi e lună plină, 
şi dacă ajung încă în noaptea asta până la Kilchriest, atunci 
sunt la ea înainte să apună soarele mâine. 


28 



La auzul acestor vorbe, ceilalţi au râs de el că era atât de 
grăbit să ajungă la iubita lui, şi cineva îl întrebă chiar dacă 
avea de gând să-şi lase de izbelişte şcoala din vechiul cuptor 
de pâine, unde le preda lecţii atât de frumoase copiilor. Dar 
el le răspunse că şi copiii ar fi fost mai bucuroşi dacă a doua 
zi de dimineaţă ar fi găsit şcoala pustie şi pe nimeni care să-i 
pună la treabă; şi şcoala, la drept vorbind, putea să şi-o 
deschidă oriunde, căci el îşi ţinea călimara, cum putea vedea 
oricare dintre ei, atârnată cu un lanţ de gât, iar abecedarul 
şi cărţoiul cel gros cu poemul lui Vergiliu le ducea cu el în 
buzunarul mantalei. 

Unii spuseră că ar fi făcut mai bine să bea un pahar înainte 
de a porni la drum, şi un tinerel îl apucă de pulpana man¬ 
talei şi-i spuse că n-ar fi fost frumos să plece înainte de a le 
cânta cântecul pe care-1 compusese despre Venus şi Mary 
Lavelle. El bău un pahar de whiskey; dar apoi le spuse că 
nu mai putea să întârzie şi că trebuia să pornească numai¬ 
decât la drum. 

— Ai tot timpul din lume, Roşule Hanrahan, spuse 
gazda, oricând are să fie pentru tine timp destul să te laşi 
pradă plăcerilor, odată ce te vei fi însurat, şi poate că are să 
mai treacă multă vreme până când te mai vedem la faţă. 

— Nu vreau să mai stau, spuse Hanrahan, cu gândurile 
sunt de mult pornit la drum către ea, către cea care m-a che¬ 
mat, şi acum este singură şi aşteaptă să mă duc la ea. 

Atunci se adunară şi alţii în jurul lui, încercând să-l con¬ 
vingă să mai stea, cel puţin în noaptea aceea, cu ei, căci era 
un tovarăş bun de veghe şi întotdeauna avusese cântece, 
snoave şi glume de tot felul pentru fiecare dintre ei. Dar el 
îi respinse pe toţi, li se smulse din braţe şi păşi spre uşă. To¬ 
tuşi, când voia să-i treacă pragul, străinul cel bătrân se ridică 
şi-şi puse mâna, slabă şi uscată ca o gheară de pasăre, pe 
braţul lui Hanrahan, si-i zise: 


29 



— Ar fi păcat, Hanrahan, ca un om atât de învăţat şi un 
atât de iscusit născocitor de cântece cum eşti tu să plece 
dintr-o asemenea adunare într-o seară de Samhain. Rămâi 
aici şi joacă puţin cărţi cu noi, spuse el. Şi uite aici, sunt 
nişte cărţi de joc vechi, care au mai trecut prin mâinile oa¬ 
menilor încă multe nopţi înainte de asta, şi oricât de vechi 
şi bătrâne sunt cărţile astea, totuşi multe dintre bogăţiile 
lumii au fost pierdute şi câştigate cu ele. 

Unul dintre flăcăii din jur spuse: 

— Se pare însă că nu prea s-au lipit de tine multe dintre 
bogăţiile astea ale lumii, bătrâne, şi privi spre picioarele goale 
ale bătrânului, şi toţi râseră. Dar Hanrahan nu râse împreună 
cu ei, ci se aşeză acolo, fără să spună nici un cuvânt şi rămase 
tăcut. In cele din urmă unul dintre ei zise: 

— Atunci, rămâi cu noi, Hanrahan? 

La care bătrânul răspunse: 

— Sigur că rămâne; n-aţi auzit că eu l-am poftit să rămână? 

In acel moment cu toţii se întoarseră să-l privească pe 
bătrân, ca şi când s-ar fi întrebat de unde venise el de fapt. 

— E lung drumul pe care am venit eu, spuse acesta, prin 
Franţa şi prin Spania am venit, am străbătut marea Greine, 
am trecut pe lângă izvoarele tainice şi nimeni nu s-a atins 
vreodată de mine. Apoi tăcu, şi nici unul dintre cei de faţă 
nu mai îndrăzni să-l întrebe altceva şi începură să joace cărţi. 
Erau şase oameni care se aşezaseră în jurul scândurilor întinse 
peste butoaie şi jucau, în timp ce restul se opriseră în picioare 
în spatele lor şi-i priveau. 

Jucară două sau trei partide fără miză, şi apoi bătrânul 
scoase din buzunar o băncuţă de patru penny, care era tocită 
de tot, lustruită şi subţiată, şi-i chemă pe ceilalţi să pună şi 
ei ceva în joc. Atunci fiecare scoase nişte bani şi-i puse pe 
scândură, şi oricât de puţini erau banii, păreau totuşi mulţi, 
după felul în care şi-i împingeau de la unul la altul când 


30 



vreunul dintre ei câştiga, ca apoi să-i ia locul vecinul său. Şi 
câteodată se întâmpla că norocul îi era potrivnic vreunuia 
dintre ei si rămânea fără nimic, si un altul trebuia atunci 
să-i împrumute ceva, iar el îi plătea îndărăt apoi din ce 
câştiga; căci nici norocul, nici nenorocul nu adăstau mult 
la nici unul dintre ei. 

Şi o dată Hanrahan spuse, vorbind ca prin vis: 

— E vremea pentru mine să pornesc la drum. Dar tocmai 
atunci primi o carte bună şi o jucă, şi toţi banii veniră la el. 
Şi încă o dată gândul lui se întoarse la Mary Lavelle şi oftă; 
şi de data aceasta norocul îl părăsi, şi o uită iarăşi. 

In cele din urmă însă, norocul trecu de partea bătrânului 
si rămase cu el, iar tot ceea ce avea fiecare dintre ei se scurse 
spre bătrân. Şi el începu deodată să râdă, ca şi cum ar fi râs 
în sinea lui, şi reîncepu să cânte încetişor: „Frunziş şi zurg㬠
lăi, Curaj şi Putere“, şi aşa mai departe, şi era parcă un vers 
dintr-un cântec. 

Iar după o vreme, oricine i-ar fi privit pe oamenii aceştia, 
aşa cum se legănau, într-o parte şi într-alta, aşezaţi acolo, cu 
ochii pironiţi asupra mâinilor bătrânului, ar fi crezut că erau 
beţi sau că şi-au pus la bătaie toate bunurile şi averile lor în 
jocul acesta de cărţi; dar asta n-ar fi fost adevărat, căci nimeni 
nu se mai atinsese de sticla aceea de un sfert de când înce¬ 
puse jocul, şi acum era, mai departe, aproape plină, iar tot 
câştigul pentru care se luptau era de câteva monede de şase 
penny, câţiva şilingi şi poate nişte băncuţe de aramă. 

— Voi ştiţi şi să câştigaţi, dar şi să pierdeţi, spuse bătrânul, 
vă curge sânge de jucători adevăraţi prin vene. Şi începu din 
nou să amestece, să desfacă şi să strângă la loc cărţile, foarte 
repede, şi până la urmă nici nu mai păreau să fie nişte cărţi 
de joc, ci ai fi zis că făceau cercuri de foc prin aer, cum fac 
băieţii când rotesc tăciuni aprinşi legaţi pe o aţă. Şi atunci 
li se păru că toată camera se întunecase dintr-odată şi nu 


31 



mai vedeau nimic altceva decât mâinile bătrânului si cărţile 

> > 

pe care le rotea el prin aer. 

Şi deodată ţâşni un iepure dintre mâinile sale, şi nimeni 
din cei de acolo nu ştia dacă fusese o carte de joc care îşi luase 
înfăţişarea aceasta, sau dacă dintre palmele bătrânului nu 
ieşise nimic, dar iepurele fugi, iute ca fulgerul, prin şopron, 
printre ei, iute cum numai un iepure viu poate s-o facă. 

Unii se uitară după iepure, însă cei mai mulţi îl priveau 
mai departe pe bătrân şi acolo, în faţa ochilor, dintre palmele 
lui se ivi un câine, întocmai cum înainte apăruse un iepure, 
şi după aceea încă unul, şi încă unul, până când se făcu o 
haită întreagă de câini, care începură să-l gonească pe iepure 
încoace şi încolo prin şopron. 

Jucătorii săriseră cu toţii în picioare şi acum stăteau lipiţi 
de scândurile care alcătuiau masa de joc, ferindu-se de câini, 
cu toţii asurziţi şi ameţiţi de larma şi lătrăturile care umplu- 
seră şopronul. Dar oricât de iuţi ar fi fost câinii, nu puteau 
să-l prindă pe iepure, iar el alerga mai departe prin şopron, 
până când în cele din urmă uşa şopronului se dădu deodată 
în lături, ca împinsă de o izbucnire de vânt, şi iepurele făcu 
un salt mare în aer, ţâşni peste scândurile pe care jucaseră 
cărţi şi apoi zvâcni afară pe uşă şi pieri în noapte; câinii f㬠
cură şi ei un salt peste scândurile jucătorilor şi dispărură şi 
ei pe uşă, după iepure. 

Şi atunci bătrânul strigă: 

— Ho, ho, hop şi-aşa, după câini, după câini, căci în noap¬ 
tea asta e mare vânătoare! şi fugi după ei pe uşa deschisă. Şi 
oricât erau oamenii de aici deprinşi să vâneze iepuri, şi erau 
întotdeauna dispuşi să ia parte la o hăituială, cu toţii simţiră 
acum că le e frică să iasă afară în noapte şi numai Hanrahan 
făcu un pas înainte şi vorbi astfel: 

— Eu vreau să fug după ei, eu îi urmez. 


32 



— Ai face mai bine să rămâi aici, Hanrahan, spuse flăcăul 
care îi era cel mai aproape, sau ai putea să dai de mare primej¬ 
die. Insă Hanrahan strigă: 

— Vreau să văd dacă aici e lucru curat, si tâsni si el în 
goană pe uşă, fugind ca unul care aleargă împleticindu-se 
în vis, iar usa se trânti în urma lui închizându-se. 

I se părea că-1 vede pe bătrân în faţa lui, dar nu era decât 
propria lui umbră pe care luna plină i-o arunca în faţă pe 
drum, auzea lătratul câinilor care goneau după iepure, de¬ 
parte peste pajiştile verzi de la Granagh, şi el porni foarte 
repede intr-acolo, căci aici nu mai era nimic să-l oprească. 
Iar după o vreme ajunse la nişte pajişti mai mici care erau 
împrejmuite cu pietre îngrămădite laolaltă, şi când începu 
să dea în lături pietrele acestea, căţărându-se peste ele, nu se 
mai opri să le aşeze la loc. Când ajunse la locul unde pârâul 
curge pe sub pământ, acolo, aproape de Bellylee, auzi câinii 
gonind în faţă, spre locul unde izvorăşte pârâul. Acum îi 
venea greu să alerge, căci panta era abruptă şi norii ascun¬ 
sesem luna, şi de abia putea să mai vadă drumul. O dată 
chiar abandonă cărarea, luând-o pe o scurtătură, însă piciorul 
i se afundă într-o gaură mlăştinoasă şi trebui să se caţere la 
loc pe drumul de piatră. N-ar fi putut spune câtă vreme 
alergase astfel şi nici încotro se îndrepta, însă ajunse în sfârşit 
sus pe culmea stearpă a muntelui, unde nu mai creşte nimic 
decât buruiană sălbatică, si acum nu mai auzea nici câinii 
şi nici vreun alt zgomot. Apoi însă lătrăturile începură să-i 
mai ajungă, treptat, la urechi; la început erau foarte departe, 
apoi însă foarte aproape, şi când deodată răsunară chiar lângă 
el, crescură repede în tărie până când tot aerul răsuna de ele 
şi un tunet de zgomote ca al unei goane de vânătoare trecu 
deodată pe deasupra lui. După aceea toată larma aceasta se 
îndreptă spre miazănoapte şi nu se mai auzi iarăşi nimic. 

— Aici nu e lucru curat, spuse el. Nu mai era acum în 
stare să meargă mai departe şi se aşeză printre ierburi, acolo 


33 



unde ajunsese, undeva prin Munţii Slieve Echtge, căci îi 
pierise toată vlaga după goana aceasta îndelungată care se 
petrecuse parcă în vis. 

După o vreme îşi dădu seama că alături, lângă el, era o 

poartă prin care răzbătea lumina, şi se minună că nu o văzuse 

mai devreme, căci era atât de aproape de locul unde se oprise 

el. Obosit cum era, se ridică şi păşi prin poarta aceasta, şi 

cu toate că afară era noapte adâncă, înăuntru era lumină ca 

ziua. Curând întâlni acolo un bătrân, care strânsese laolaltă 

ierburi aromitoare şi i se păru deodată că îl împresurau toate 

miresmele dulci ale verii. Şi bătrânul grăi: 

— A durat mult până ai ajuns la noi, Hanrahan, învăţa- 

tule si născocitorule de cântece. 

> 

Şi spunând acestea îl conduse într-o casă mare, străluci¬ 
toare, şi acolo erau toate lucrurile frumoase despre care auzise 
vreodată vorbindu-se Hanrahan şi toate culorile pe care le 
văzuse vreodată. La capătul sălii se afla un loc înălţat cu 
câteva trepte şi acolo, într-un jilţ înalt, şedea o femeie tânără, 
atât de frumoasă cum lumea nu mai văzuse decât o singură 
dată, cu un chip îngust şi palid şi cu flori în păr. Dar ea părea 
obosită, istovită, ca cineva care a aşteptat multă vreme. Şi 
aşezate pe trepte în faţa ei erau patru femei cărunte, bătrâne 
de tot; prima ţinea în poală un vas mare, a doua avea pe 
genunchi o piatră mare, şi oricât de grea părea să fie, s-ar fi 
zis totuşi că pentru ea era uşoară; a treia avea în mână o lance 
lungă din lemn ascuţit la capăt şi ultima dintre bătrâne ţinea 
o sabie mare, dezgolită. 

Hanrahan stătu mult să le privească, dar nici una dintre 

ele nu scoase nici un cuvânt. Si îi veni în minte să întrebe 

> 

cine era femeia aşezată acolo în jilţ şi ce aştepta; dar el, care 

altminteri avea o limbă atât de ascuţită si nu se temea de 

> ) 

nimeni, simţea acum o mare sfială să-i adreseze cuvântul unei 


34 



femei atât de frumoase, într-un loc de o asemenea splendoare. 
Apoi se gândi să întrebe ce erau lucrurile pe care le ţineau 
pe genunchi şi în mâini bătrânele acestea, ca şi cum ar fi fost 
nişte comori de mare preţ; dar nu izbuti să rostească deloc 
cuvintele potrivite pentru asemenea întrebări. 

Atunci cea dintâi dintre bătrâne se ridică si înălţă vasul 

y y 

cel greu cu amândouă mâinile în aer, apoi spuse: 

— Plăcerea; însă Hanrahan nu rosti nici un cuvânt. Apoi 
se ridică cea de-a doua, înălţă piatra în aer şi spuse: 

— Puterea. Si cea de-a treia se ridică, ţinând lancea în 
mână, şi spuse: 

— Curajul. Cea de pe urmă dintre cele patru bătrâne, 
cea cu sabia, se ridică şi spuse: 

— Atotcunoasterea. 

y 

Şi fiecare dintre ele părea, după ce vorbise, să aştepte ca 
Hanrahan să le întrebe ceva, dar el nu scoase nici un cuvânt. 
Atunci cele patru bătrâne se îndreptară spre uşă şi ieşiră, şi 
fiecare ducea cu ea lucrurile pe care le avea în mâini. Pe când 
ieşeau, cea dintâi spuse: 

— El nu doreşte nimic de la noi, si cea de-a doua: 

— El e un om slab, e un om slab, şi cea de-a treia: 

— Ii e frică, şi cea de-a patra: 

— L-a lăsat mintea lui ascuţită, şi apoi spuseră toate patru 
deodată: 

— Echtge, fecioara cu mâini de argint, va rămâne mai 
departe cufundată în somnul ei. E păcat, mare păcat. 

Şi femeia care părea să fie o regină oftă o dată adânc şi 
lui Hanrahan i se părea că suna în acest suspin al ei un mur¬ 
mur ca al apelor ascunse. Şi chiar dacă locul unde se afla el 
acum ar fi fost încă de zece ori mai încărcat de splendoare 
şi mai strălucitor, Hanrahan nu s-ar fi putut împotrivi 
somnului care îl covârşi deodată; se clătină pe picioare, 


35 



asemenea unui om beat, şi căzu la pământ acolo, în locul 
unde se oprise. 

Când Hanrahan se trezi, soarele strălucitor îi bătea în 
faţă, dar ierburile din jur erau pălite de chiciură şi gheaţa 
acoperise pârâul la marginea căruia zăcea el întins şi care 
curgea acum mai departe, prin Daire-Caol şi Druim-da-rod. 
După forma munţilor şi după lucirea mării Greine îşi dădu 
seama că era întins pe una dintre colinele de la Slieve Echtge, 
dar nu mai ştia deloc cum ajunsese acolo; căci toate cele ce 
se petrecuseră în şopron îi pieriseră din minte şi nu mai ştia 
nimic legat de toate rătăcirile lui în noaptea aceea decât că 
îl dureau picioarele şi îi înţepeniseră oasele. 


Şi era la un an după aceea, şi câţiva oameni din satul Cap- 
paghtagle şedeau în jurul focului într-o casă la marginea 
drumului, iar Hanrahan cel Roşu, care acum era slab de tot 
şi vlăguit şi avea părul lung şi vâlvoi, se opri la uşa casei şi 
ceru îngăduinţa să intre şi să se odihnească puţin, iar ei îi 
urară bun venit, căci era seara de Samhain. Se aşeză lângă 
ei şi ei îi turnară whiskey dintr-o sticlă de un sfert. Ei îi v㬠
zură călimara pe care o purta la gât atârnată cu un lănţişor, 
îşi dădură seama din aceasta că era un învăţat şi-l rugară să 
le spună nişte poveşti despre greci. 

El îşi scoase din buzunarul mantalei cartea lui Vergiliu, 
dar legătura cărţii era înnegrită şi mâncată de umezeală, iar 
când o deschise filele îi erau îngălbenite. Dar asta nu mai 
avea nici o importanţă acum, căci el privea în carte ca unul 
care nu a învăţat niciodată să citească. 

Un tânăr, care era şi el acolo, începu să râdă şi îl întrebă 
de ce mai căra cu el o carte aşa de groasă dacă nu era în stare 
să citească din ea. 


36 



Hanrahan simţi o mare suferinţă auzind asta şi băgă la 
loc cartea lui Vergiliu în buzunarul mantalei şi îi întrebă dacă 
nu aveau cărţi de joc, căci acestea, spuse el, erau mai bune 
decât cărţile de citit. Şi când fură scoase cărţile de joc, le luă 
şi începu să le amestece. In vreme ce le amesteca, s-ar fi zis 
că-şi adusese aminte de ceva, căci îşi duse cărţile de joc la 
frunte, ca unul care încearcă să-si amintească un lucru, si 
spuse: 

— Am mai fost eu o dată aici sau unde am fost eu, oare, 
în altă parte, într-o noapte ca asta? Apoi sări deodată în pi¬ 
cioare, astfel că i se risipiră cărţile de joc pe jos şi strigă: 

— Care dintre voi mi-a adus vorbă din partea lui Mary 
Lavelle? 

— Noi nu te-am mai văzut niciodată până acum şi n-am 
auzit niciodată de Mary Lavelle, spuse gazda. Cine este ea, 
întrebă el, şi despre ce vorbeşti tu de fapt? 

— Era în noaptea asta, acum un an, mă aflam intr-un 
şopron şi erau acolo oameni care jucau cărţi şi erau bani pe 
masă; şi-i împingeau de la unul la altul, încolo şi încoace, şi 
mie mi s-a adus vorbă de undeva şi am plecat să-mi văd iubita; 
s-o văd pe Mary Lavelle, care mă dorea. Şi deodată Han¬ 
rahan strigă: Unde am fost eu de atunci? Unde am fost eu 
un an întreg? 

— E greu de spus unde ai fi putut fi tu în toată vremea 
asta, vorbi cel mai vârstnic dintre oamenii de acolo, sau prin 
ce părţi ale pământului ai rătăcit; şi se pare că ai strâns praful 
multor drumuri de pe lumea asta pe tălpile tale; căci mulţi 
sunt cei care rătăcesc astfel, şi uită ca şi tine, adăugă el, când 
sunt întrebaţi după aceea de călătoriile lor. 

— Asta este adevărat, zise un altul dintre bărbaţii de acolo. 
Eu am cunoscut odată o femeie care a plecat şi ea la drum 
astfel şi a rătăcit şapte ani; s-a întors după aceea şi povestea 
că a fost deseori bucuroasă să poată mânca din hrana care 


37 



le era aruncată porcilor în troacă. Dar pentru tine ar fi mai 
bine să te duci acum la pastor, spuse el, şi să-l rogi să ridice 
farmecele care au fost aruncate asupra ta. 

— Eu vreau să mă duc la iubita mea, vreau să mă duc la 
Mary Lavelle, spuse Hanrahan, am zăbovit de acum prea mult 
timp; cine ştie ce i s-ar fi putut întâmpla în tot anul acesta 
lung. 

Şi cu aceasta vru să se îndrepte spre uşă, dar cu toţii îi spu¬ 
seră că cel mai bun lucru pe care îl putea face era să rămână 
acolo şi să-şi adune puterile pentru drum. Şi avea într-ade- 
văr nevoie de asa ceva, căci era foarte slăbit si, când îi aduseră 
de mâncare, înfuleca întocmai ca unul care nu mai văzuse 
până atunci nimic de-ale gurii, iar unul dintre cei de acolo 
spuse: 

— Mănâncă de parcă ar fi călcat peste iarba foamei. 

Se iviseră zorii când Hanrahan porni la drum, şi i se păru 
că a trecut multă vreme până ajunse acasă la Mary Lavelle. 
Iar când ajunse acolo găsi uşa spartă şi acoperişul de stuf 
năruit înăuntru, peste casă, şi nu se vedea nici ţipenie de 
vieţuitoare. Iar când îi întrebă pe vecini ce se petrecuse cu 
ea, aceştia nu ştiură să-i spună nimic decât că ea trebuise să 
plece de acolo şi se măritase cu un zilier oarecare, iar apoi 
plecase împreună cu el să caute de lucru la Londra sau la 
Liverpool ori în vreun alt oraş mare. 

Dacă şi găsiseră vreun loc mai bun sau mai rău decât 
acesta de aici, Hanrahan nu mai află niciodată, dar oricum 
ar fi fost, nu a mai văzut-o niciodată si nu a mai auzit nici- 
odată ceva despre ea. 



Cum a fost împletită funia 


Odată, când ziua se înclina către noapte, Hanrahan tre¬ 
cea pe drum prin apropiere de Kinvara şi auzi cântec de lăută 
de undeva dintr-o casă care se afla ceva mai departe de drum. 
O luă pe potecă spre casa aceea, căci avea obiceiul să nu treacă 
niciodată pe lângă o casă unde se cânta sau se dănţuia fără să 
intre şi el. Stăpânul casei se afla în uşă şi-l recunoscu pe 
Hanrahan când acesta se apropie, aşa că îi spuse: 

— Fii bine-venit, Hanrahan, de multă vreme nu te-ai 
mai lăsat văzut pe la noi. Dar stăpâna casei veni şi ea în uşă 
şi-i spuse bărbatului ei: 

— Mie nu mi-ar părea foarte rău dacă Hanrahan n-ar 
intra în seara aceasta la noi în casă, căci el nu este prea bine 
văzut acum de către preot şi de către femeile de pe aici, care 
ţin la reputaţia lor, şi aşa cum îl văd venind acum nu m-ar 
mira dacă n-ar fi băut prea mult. 

Insă bărbatul ei spuse: 

— Eu nu am să alung de la uşa mea un poet atât de mare 
cum este Hanrahan. Şi cu aceasta îl pofti să intre. 

O mulţime de vecini se adunaseră acolo, si mulţi dintre 
ei îl cunoşteau pe Hanrahan; dar cei mai mulţi dintre băie- 
tanii care se strânseseră prin colţuri doar auziseră despre el 
de la părinţii lor şi acum se ridicaseră în picioare şi îşi lun¬ 
geau gâturile să-l vadă, iar unul dintre ei spuse: 


39 



— Nu este acesta Hanrahan, cel care ţinea şcoala si care 
a fost răpit de Ei? Insă maică-sa îi puse mâna peste gură şi-l 
mustră, spunându-i să tacă şi să nu mai vorbească despre 
asemenea lucruri. 

— Căci Hanrahan, spuse ea, se înfurie uşor, dacă aude 
că se vorbeşte despre povestea asta sau dacă îl întreabă cineva 
despre ce s-a întâmplat atunci. 

Unul sau altul dintre cei de faţă îl strigă pe Hanrahan 
şi-l rugă să le cânte un cântec, dar stăpânul casei le spuse că 
nu era acum momentul să-i ceară să cânte, înainte să se fi 
odihnit puţin; şi îi oferi whiskey într-un pahar, iar Hanrahan 
îi mulţumi, îi ură sănătate şi bău paharul dintr-o sorbitură. 

Lăutarul îşi struni vioara pentru dansul următor şi stăp⬠
nul casei le spuse celor tineri că aveau cu toţii să afle ce în¬ 
seamnă să dansezi abia după ce aveau să-l vadă pe Hanrahan 
dănţuind, căci aşa ceva nu se mai văzuse niciodată, de când 
Hanrahan plecase de prin părţile locului. Hanrahan le spuse 
însă că nu voia să danseze, căci el ştia acum să facă ceva mai 
bun cu picioarele lui de când rătăcise prin toate cele cinci 
ţări ale Irlandei. 

Şi tocmai când le spunea el aceasta, apăru Oona, fata 
stăpânului casei, în uşa întredeschisă, cu braţul încărcat de 
turbă de Connemara pentru foc. Aruncă braţul de turbă în 
cămin si flăcările ţâşniră deodată si cu totii văzură la lumina 

y y y y y 

focului cât de frumoasă era si cum râdea. Doi sau trei dintre 

) 

flăcăi se ridicară în picioare şi o rugară să danseze cu ei. Dar 
Hanrahan străbătu deodată încăperea trecând peste locul 
lăsat pentru dans, îi împinse pe ceilalţi la o parte şi spuse că 
ea avea să danseze cu el, după tot drumul acesta lung pe 
care-1 făcuse ca să o întâlnească. Şi se prea poate să-i mai fi 
spus şi câteva vorbe frumoase la ureche, căci ea nu avu nimic 
împotrivă şi se prinse la dans cu el, iar obrajii i se făcuseră 
roşii de tot. Atunci se ridicară şi alte perechi, dar când să se 
pornească dansul, Hanrahan îşi coborî privirile şi văzu că 


40 



încălţările îi erau rupte şi scâlciate şi că i se vedeau prin ele 
ciorapii găuriţi, murdari; şi atunci spuse, deodată mâniat, 
că locul nu era bun pentru dans şi că nici lăutarii nu făceau 
multe parale, şi se aşeză în colţul cel mai întunecat de lângă 
foc. Dar când el se aşeză, fata îl urmă şi stătu acolo lângă el. 

Ceilalţi dansară însă, si când se sfârsi dansul cerură un 
altul si o vreme nimeni nu le mai dădu atentie Oonei si lui 

y y y 

Hanrahan cel Roşu, cum stăteau acolo, în colţul lor. Doar 
mama ei se nelinişti deodată şi o strigă pe Oona să vină să 
o ajute cu pusul mesei în camera din spate. Insă Oona, care 
altminteri era ascultătoare în toate, îi răspunse că vine numai¬ 
decât, dar nu chiar acum; căci îl asculta pe Hanrahan care 
îi tot şoptea la ureche. Atunci maică-sa fu şi mai îngrijorată, 
se apropie de ei şi se prefăcu o vreme că aţâţă focul, încercând 
astfel să audă ce anume îi şoptea poetul fiicei ei. Şi deodată 
îl auzi cum îi povestea despre Deirdre, cea cu mâinile albe 
ca zăpada, şi cum ea îi împinsese la pieire pe fiii lui Usnach; 
şi cum roşul din obrajii ei nu fusese atât de roşu ca sângele 
fiilor de rege care se vărsase pentru ea; şi cum jalea şi tristeţea 
ei nu aveau să fie uitate niciodată. Ii spunea că poate amin¬ 
tirea despre ea era cea care făcea ca ţipătul nagâţului peste 
landă să sune pentru urechea poetului la fel de trist ca jelaniile 
tinerilor bărbaţi după câte un tovarăş căzut în luptă. Şi 
niciodată amintirea ei n-ar fi rămas vie dacă n-ar fi fost poeţii 
care să-i laude frumuseţea în cântecele lor. 

Data următoare nu mai putu înţelege la fel de bine ce-i 
spunea el, dar ce izbuti totuşi să audă suna ca o poezie, chiar 
dacă nu avea rimă, şi aceasta este ceea ce îl auzi ea spunând: 

— Soarele si luna sunt ca un bărbat si o fată, sunt viata 
mea şi viaţa ta, rătăcesc veşnic pe cer, amândouă, ca sub o 
aceeaşi pălărie. Dumnezeu le-a făcut pe amândouă una pen¬ 
tru alta. El a făcut şi viaţa ta, şi pe a mea, înainte să înceapă 
lumea le-a făcut Dumnezeu, ca ele să poată străbate lumea, 
în sus şi în jos ca dansatorii cei doi, cei mai buni care există, 


41 



care dănţuie mai departe, prin toată încăperea asta a şopro¬ 
nului în sus şi în jos, atunci când toţi ceilalţi nu mai pot să 
danseze şi se sprijină obosiţi de perete. 

Atunci bătrâna trecu dincolo, unde bărbatul său si ceilalţi 

jucau cărţi, dar el nici nu vru s-o asculte, şi ea se duse la una 

dintre vecine si-i zise: 

) 

— Nu există adică nici un mijloc prin care să-i despărţim 
pe cei doi de acolo? Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, le 
spuse unor tineri care stăteau de vorbă puţin mai încolo: 

— La ce mai sunteţi voi buni dacă nu izbutiţi s-o faceţi 
pe cea mai frumoasă fată din casă să danseze cu voi? Du- 
ceţi-vă acuma cu toţii, câţi sunteţi aici, le spuse, şi vedeţi 
dacă nu puteţi s-o scăpaţi de poetul acela şi de vorbăria lui. 

Dar Oona nu le dădu ascultare nici unuia dintre ei; le 
făcu doar semn cu mâna să plece de acolo. Şi atunci ei se 
îndreptară către Hanrahan şi-i spuseră că cel mai bun lucru 
ar fi fost să danseze el cu fata sau, dacă nu, s-o lase să danseze 
cu unul dintre ei. Când Hanrahan îi auzi, strigă: 

— Foarte bine, am să dansez eu cu ea; căci aici, în toată 
casa, nu e nimeni care să danseze cu ea, în afară de mine. 

Şi pe loc se ridică în picioare şi o luă de mână. Câţiva 
dintre flăcăi se mâniară atunci şi începură să râdă de mantaua 
lui murdară şi ponosită şi de încălţările lui scâlciate. Insă el 
nu le mai dădea atenţie, şi nici Oona, ci se priveau doar în 
ochi unul pe altul, ca şi cum în afară de ei n-ar mai fi fost 
nimeni şi nimic altceva pe lumea asta. Insă o altă pereche, 
care stătuse la o parte, cum fac îndrăgostiţii, li se alătură pe 
dată, luându-se de mâini şi mişcându-şi picioarele ca să ţină 
ritmul cu muzica. însă Hanrahan le întoarse spatele ca şi 
cum s-ar fi înfuriat, şi, în loc să danseze, începu să cânte. In 
timp ce cânta o ţinea pe Oona de mână şi glasul lui răsuna 
din ce în ce mai tare. Flăcăii din jur îşi lăsară la o parte bat¬ 
jocura, iar lăuta conteni din cântat şi acum nu se mai auzea 


42 



nimic altceva decât glasul lui, care suna precum murmurul 
vântului. Şi ce cânta era un cântec pe care îl auzise odată, 
sau poate pe care-1 făcuse chiar el, în rătăcirile lui prin Slieve 
Echtge, şi cuvintele acestui cântec, aşa cum s-ar putea ele tra¬ 
duce pe limba noastră, erau acestea: 

Degetele reci ale morţii 

N-au să ne mai găsească vreodată, 

In ţara înalt boltită a visului 
Pe care am ştiut-o odată; 

Ramuri se pleacă de roade şi floare 
In orice anotimp; 

Şi râurile se revarsă 
Cu chipuri de dincolo de timp; 

Şi-un bătrân suflă în cimpoi, 

Intr-o pădure argintată, aurită, 

Regine, cu ochii de gheaţă albastră, 

Dănţuie în horă vrăjită. 

Şi în vreme ce el cânta, Oona se strângea tot mai tare 
lângă el, şi de pe obrajii ei pierise culoarea, şi ochii ei nu mai 
erau acum albaştri, ci cenuşii de lacrimile care înotau în ei, 
şi oricine ar b stat să privească la ea ar b spus că e gata în 
orice clipă să plece cu el, spre apusul sau spre răsăritul lumii. 

Dar unul dintre tinerii de acolo strigă: 

— Dar unde e ţara asta despre care cânţi tu? Bagă de seamă, 
Oona; ţara asta e departe de tot de aici şi ai putea să bi multă 
vreme pe drum înainte să ajungi acolo. 

Şi un altul adăugă: 

— Nu e tara tinereţii veşnice, asta în care ai vrea tu să 
> > > ’ 

mergi cu el, ci el vrea să te mâne spre Mayo, în mlaştini. 

Şi atunci Oona îl privi pe Hanrahan, ca şi când ar b vrut 
să-l întrebe ceva, şi el îi ridică mâna pe care o ţinea intr-ale 
lui şi strigă: 


43 



— Este aproape de tot de noi ţara asta; ea este pretutin¬ 
deni. S-ar putea să fie prin munţii aceştia pleşuvi, dincolo, 
în spatele nostru, sau în inima pădurii. Şi spuse cu glas foarte 
ridicat, şi rotind limpede cuvintele: 

— Da, în inima pădurii; o, moartea nu are să ne găsească 
niciodată în inima pădurii; vrei tu să mergi cu mine intr-acolo, 
Oona? o întrebă el. 

Dar în vreme ce el vorbea aşa, cele două bătrâne păşiseră 
în faţa uşii şi mama Oonei izbucni în plâns şi strigă: 

— Omul acesta i-a făcut farmece. Nu-i putem îndemna 
pe bărbaţii de aici să-l alunge din casă? 

— Asta nu se poate, spuse cealaltă bătrână, căci el este 
un poet gael, şi ştii şi tu că atunci când îl alungi din casă pe 
unul dintre aceştia, el are să arunce un blestem asupra ta care 
să-ţi pustiască grânele de pe câmp şi să-ţi usuce laptele vitelor, 
şi va pluti asupra ta vreme de şapte ani. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, făcu mama 
fetei, de ce l-am mai lăsat în casă pe un asemenea sălbatic 
cum este el? 

— Nu ţi-ar fi adus nici o neplăcere dacă l-ai fi lăsat să 
stea afară; dar s-ar putea să vină un mare necaz peste tine 
dacă-1 izgoneşti din casă. Dar ascultă planul meu despre 
cum ai putea să-l faci să iasă din casă de bunăvoie, fără să-l 
îndemne cineva la asta. 

Si nu trecu mult si cele două femei intrară din nou în 

> > 

încăpere, fiecare cu un braţ de fân în poală. Hanrahan nu 
mai cânta acum, ci îi vorbea Oonei cu voce scăzută şi îngră- 
mădindu-şi foarte grăbit cuvintele: 

— Casa e îngustă, dar lumea e largă, şi nimeni din cei care 
iubesc cu adevărat nu trebuie să se teamă de noapte sau de 
dimineaţă sau de soare sau de stele sau de umbrele serii sau 
de vreunul dintre lucrurile acestea pământeşti. 

— Hanrahan, îi spuse atunci mama Oonei, şi-l bătu uşor 
pe umăr, vrei să mă ajuţi aici o clipă? 


44 



— Fă asta, Hanrahan, spuse vecina, şi ajută-mă să împle¬ 
tim o funie din fânul acesta, căci vântul a smuls acoperişul 
de paie de pe şopron. 

— O fac cu plăcere, spuse el şi luă beţigaşul în mâini. 

Mama îi trecea fânul din poală, dar el se grăbea să ajungă 
odată la capăt şi să fie iar liber, să-şi vadă de treaba lui. In 
vremea aceasta femeile sporovăiau mai departe şi-i dădeau 
mereu fân îndemnându-1 să împletească mai departe. Ii spu¬ 
neau că el se pricepe ca nimeni altul să împletească o funie, 
mai bine decât bărbaţii lor si mai bine decât oricare dintre 

y ) 

vecini. Şi Hanrahan văzu că Oona îl privea dintr-o parte şi 
începu să împletească şi mai repede, şi în vremea asta era cu 
fruntea sus si se fălea cu îndemânarea mâinilor sale, cu învă- 
ţătura şi ştiinţa pe care le avea şi cu puterea braţelor sale. 

Şi în vreme ce vorbea astfel, lăudându-se singur, se trăgea 
tot mai în spate, pe măsură ce desfăşura funia la care îm¬ 
pletea, până când ajunse la uşa casei, deschisă în spatele lui, 
şi, fără să-şi dea seama, trecu pragul şi se găsi astfel afară în 
drum. Dar cum ajunse el acolo, repede de tot mama sări la 
uşă şi-i aruncă afară după el funia. Apoi închise repede uşa 
şi poarta şi trase zăvorul. 

Era foarte mulţumită că-i reusise şiretlicul acesta si râdea 

> y y > 

tare acum, si vecinii cu totii râdeau si ei si o lăudau. Dar îl 
auziră bătând la usă si ocărând de dincolo de ea, iar mama 
abia izbuti s-o oprească pe Oona, care şi pusese mâna pe 
zăvor să-l tragă la o parte. Atunci ea făcu un semn lăutarului 
şi el începu o melodie nouă. Unul dintre flăcăi o apucă pe 
Oona de mână fără s-o mai întrebe şi o duse în mijlocul 
celor care se strânseseră să dănţuiască. Si când dansul se 

y y 

sfârsise si lăuta amuţise, de afară nu se mai auzea nici un 
zgomot şi drumul era la fel de pustiu ca mai înainte. 

Cât despre Hanrahan, văzând el că fusese alungat în faţa 
porţii ferecate şi că în seara din jur nu mai putea găsi nici 


45 



adăpost, nici băutură şi nici o fată care să plece urechea la 
spusele lui, îi pieiră şi mânia, şi curajul şi porni către locul 
unde valurile se spărgeau de ţărm. 

Ajuns acolo, se lăsă pe o piatră mare şi începu să-şi vânture 
braţul drept prin faţa ochilor şi să cânte încet, numai pentru 
sine, aşa cum făcea întotdeauna ca să-şi dea curaj, când vedea 
că lucrurile nu-i merg bine. S-ar putea ca atunci să fi făcut 
acel cântec care şi astăzi se numeşte Cum s-a împletit funia şi 
care începe astfel: „Cine-a fost pisica moartă care până aici 
m-a adus“. 

Dar după ce cântase astfel o vreme, i se păru că se lasă 
ceaţa şi umbrele peste el, aşa cum se ridicau din mare sau 
alunecau peste oglinda apei. Una dintre umbrele acestea i 
se părea că este regina pe care o văzuse el odată cufundată 
în somn pe Slieve Echtge; numai că acum ea nu mai dormea, 
ci râdea de el şi le striga celor care erau în spatele lui: 

— Este un om slab, este un om slab, nu are deloc curaj. 

Şi el simţi că mai strângea încă în mâini împletiturile 
funiei şi continua să le răsucească şi i se părea că le împleteşte 
astfel laolaltă chiar pe toate femeile lumii. Pe urmă i se păru 
că în visul său funia aceasta se preschimbase intr-un mare 
balaur de apă care ieşea din mare şi i se încolăcea acum în 
jur şi-l strângea tot mai tare şi creştea tot mai uriaş, până 
când pământul întreg şi tot cerul erau cuprinse în încolăcirile 
lui. Dar în sfârşit el izbuti să scape din încolăcirea aceasta şi 
păşi iarăşi pe ţărm, înaintând, clătinându-se pe picioare, 
nesigur, şi umbre cenuşii îl urmăreau din spate şi mereu răsă- 
rindu-i în jur. Şi îi strigau astfel: 

— E mare păcat de cel care nu urmează chemarea când 
îl strigă fiicele Sidhei, căci nu va mai găsi mângâiere în dra¬ 
gostea femeilor pământene până la sfârşitul vieţii şi al tim¬ 
pului, şi frigul mormântului este în inima lui pentru totdeauna 
de acum înainte. El singur şi-a ales moartea; aşa că lăsaţi-1 
să moară, lăsaţi-1 să moară! 


46 



Hanrahan şi Cathleen, fiica lui Houlihan 


Şi altă dată Hanrahan a pornit în rătăcirile sale către miaz㬠
noapte şi, când şi când, îl mai ajuta pe câte un ţăran la vremea 
recoltei şi-şi spunea mai departe poveştile şi îşi aducea partea 

de cântece la înmormântări si la nunti. 

> > 

Şi într-o zi, mergând aşa pe drum spre Colloney, o ajunse 
din urmă pe o femeie pe nume Margaret Ronney, pe care 
o cunoscuse odată la Munster, când era tânăr. La vremea aceea 
ea nu avea chiar cel mai bun renume şi preotul fusese cel 
care până la urmă o izgonise din părţile locului unde-şi dusese 
zilele până atunci. O recunoscu după mers, după culoarea 
ochilor şi după felul de a-şi trece mâna stângă peste faţă ca 
să-şi dea părul la o parte. Umblase mult, prin diferite lo¬ 
curi, îi povesti ea, şi vânduse heringi şi tot felul de alte mărun¬ 
ţişuri şi acum se ducea acasă, către Sligo, în satul unde şedea 
împreună cu o altă femeie, Marry Gillis, a cărei viaţă, dacă 
ar fi fost povestită, ar fi semănat întocmai cu a ei. 

Ar fi fost o mare bucurie pentru amândouă, îi spuse ea, 
dacă el le-ar fi însorit si s-ar fi stabilit la ele acasă, si le-ar fi 
cântat cântecele sale orbilor şi schilozilor de prin părţile 
acelea şi saltimbancilor de la târguri. 

Ea îl ţinea încă bine minte, îi spuse, şi intr-un fel ţinea la 

el; iar, în ce o privea pe Mary Gillis, ea îi şi ştia unele dintre 

cântece pe dinafară. Nu trebuia aşadar să-i fie teamă că n-ar 

fi dus-o bine la ele. Si toti muzicanţii cerşetori care l-ar fi 
> > > ) 


47 



auzit i-ar fi dat si lui, atâta vreme cât s-ar fi învoit să stea la 
ele, câte o parte din ce câştigau ei în schimbul cântecelor şi 
povestirilor lui, şi aveau să ducă mai departe numele său 
prin toate parohiile Irlandei. 

Si el ar fi fost mulţumit să meargă acum cu ea si să-si 
poată spune că şi-a găsit şi el o femeie care să-i asculte poveştile 
despre grijile şi necazurile lui şi care să-l mângâie. Era acum 
vremea amurgului, când orice bărbat pare arătos şi orice fe¬ 
meie poate să treacă drept frumoasă. Ea îşi petrecu braţul în 
jurul lui, când el îi povesti despre necazurile pe care le avusese 
cu împletitul funiei, şi în lumina scăzută a înserării nici ea 
nu arăta acum mai urâtă decât oricare altă femeie. 

Şi, tot vorbind aşa, străbătură drumul până în satul ei şi 
pe Mary Gillis, când îl văzu şi auzi cine era el, o podidi 
aproape plânsul la gândul că aveau acum în casă un om care 
purta un nume atât de faimos. 

Hanrahan se lăsă ispitit să rămână o vreme la ele, căci 
era obosit de îndelungatele lui rătăciri de colo-colo. Şi din 
ziua în care găsise coliba aceea dărăpănată şi căzută în para¬ 
gină şi Mary Lavelle dispăruse, iar acoperişul casei ei se năruise, 

el nu mai dorise niciodată să aibă o casă a lui si nu mai rămă- 

> 

sese niciodată intr-un loc atâta vreme cât să vadă frunzele 
tinere înverzind din nou în locurile unde le văzuse pe cele 
vechi uscându-se si căzând. Si schimbarea aceasta de viată 

y y > 

îi prii; îi plăcea să aibă un acoperiş deasupra capului să-l 
apere de ploaie şi un foc la vremea înserării şi partea sa la 
mesele întinse fără să trebuiască să se roage pentru aceasta. 
Multe dintre cântecele sale le compuse câtă vreme stătu 
acolo cu ele, în locul acela unde fusese primit şi îşi găsise 
odihna. Cele mai multe erau cântece de dragoste, dar unele 
erau şi cântece de jale, iar altele, oricum ar fi putut să se nu¬ 
mească, vorbeau despre Irlanda şi suferinţele ei. 

In fiecare seară veneau schilozii, orbii, cerşetorii si muzi- 
canţii rătăcitori, se strângeau cu toţii în casa lor şi-i ascultau 

48 



cântecele, poemele şi povestirile lui despre timpurile vechi 
ale Fiannei şi le întipăreau în mintea lor care nu fusese nici¬ 
odată stricată de cărţile scrise, şi în felul acesta îi purtară 
numele departe prin întregul Connaught, oriunde ar fi fost 
vreo nuntă sau botezul vreunui copil sau vreun priveghi. El 
nu se simţise niciodată mai bine, si nici mai târziu nu o dusese 

mai bine decât în vremea aceea si niciodată nu fusese atât 

) 

de preţuit în ochii oamenilor. 

Intr-o seară în decembrie el cânta un mic cântec pe care 
spunea că-1 învăţase de la nagâţul cel verde care trăieşte la 
poalele muntelui. Era un cântec despre tinerii blonzi care 
porniseră din Limerick şi acum rătăceau prin toate părţile 
pământului. In noaptea aceea erau o mulţime de oameni în 
cămara casei, si doi sau trei dintre tinerii care se strecuraseră 
erau aşezaţi pe jos, lângă foc. Insă ei erau în prea mare măsură 
preocupaţi cu coptul cartofilor în cenuşa căminului sau cu 
alte îndeletniciri de felul acesta ca să-i mai dea şi lui prea 
multă atenţie; însă vreme îndelungată după aceea ei aveau 
să-şi mai amintească, de câte ori i se rostea numele, de sune¬ 
tul glasului său, de mişcările mâinilor lui, de felul în care se 
aşeza el pe marginea patului şi de felul în care-i cădea umbra 
pe peretele spoit din spatele lui când se mişca şi cum îi creş¬ 
tea umbra asta până în tavan. Şi ei ştiau atunci că văzuseră 
cu ochii lor un rege printre poeţii Ţării Galilor, unul dintre 
cei care ţes visele oamenilor. 

Dintr-odată el se opri din cântat şi ochii i se înnourară 
ca şi când ar fi privit un lucru aflat în depărtare. 

Mary Gillis tocmai îi turna whiskey în paharul care era 
aşezat pe masă în faţa lui, când se opri deodată şi-l întrebă: 

— Te gândeşti cumva să ne părăseşti? 

Margaret Ronney o auzi şi nu înţelese de ce Mary îi spu¬ 
sese tocmai vorbele acestea, dar ea le luă foarte în serios. Se 
apropie şi ea de masă şi în ochi i se citea spaima că ar fi putut 


49 



pierde un atât de bun tovarăş, un om care era atât de preţuit 
şi care atrăgea atât de mulţi oameni acasă la ele. 

— Nu-i aşa, scumpul meu, că n-ai să pleci de la noi? 
spuse ea şi-i luă mâna în a ei. 

— Nu la asta mă gândesc eu, spuse el, ci la mama noastră 
Irlanda şi la toată suferinţa care o apasă. Şi îşi rezemă capul 
pe mână şi cântă cuvintele acestea, iar glasul lui era ca vântul 
trecând peste un loc singuratic: 

Scaieţii cei cărunţi şi înalţi se frâng în două curând 
Sub vântid amarnic şi negru care vine din stânga suflând; 
Curajul nostru se frânge ca un pom uscat în vânt negru şi 
moare, 

Dar noi în inima noastră ne-ascundem flacăra cu dogoare 
Din ochii Cathleenei, fata lui Houlihan. 

Vântid a strâns norii înalt peste Muntele Knocknarea, 

Şi-a azvârlit trăsnetul peste stâncile sparte şi 

Mânia care e asemenea norilor tunători ne apasă inimile 

neliniştite; 

Insă noi ne plecăm acum adânc şi-i sărutăm picioarele albite 
Ale Cathleenei, fata lui Houlihan. 

Iazul cel galben s-a revărsat pe munte şi clipoceşte, 

Căci vântul umed suflă din cerul care de noi se lipeşte; 

Şi ca apele revărsate ne sunt trupurile şi sângele fierbinte, 
Dar mai curată decât lumânarea înaltă în faţa Crucii Sfinte 
Este Cathleen, fata lui Hoidihan. 

Şi în vreme ce cânta, glasul prinse să i se frângă şi lacrimi 
îi alunecau pe obraji, iar Margaret Ronney îşi îngropă faţa 
în mâini şi plânse odată cu el. Un cerşetor orb aşezat lângă 
foc îşi scutură zdrenţele şi oftă, iar apoi nu mai rămase nimeni 
în încăperea întunecată care să fi avut ochii uscaţi. 


50 



Blestemul lui Hanrahan cel Roşu 

t 


Intr-o frumoasă dimineaţă de mai, mult după ce plecase 
de la Margaret Ronney de acasă, Hanrahan rătăcea pe undeva 
pe aproape de Collooney, şi ciripitul păsărelelor prin gar¬ 
durile vii, care erau acum toate albe de flori, îl îndemnă şi 
pe el să cânte în vreme ce mergea mai departe. Se îndrepta 
acum spre propriul său cămin, mic şi nearătos. De fapt era 
doar o colibă dărăpănată; e adevărat, era o cocioabă doar, 
dar el se mai bucura şi acum când o revedea. Aceasta pentru 
că era istovit după ani mulţi de rătăcire pe vreme de toate 
felurile şi fără să găsească întotdeauna adăpost, indiferent 
de anotimp; chiar dacă rareori i se refuza primirea şi câte o 
parte din ce se găsea de-ale gurii pe masă, tot i se părea şi că 
i se înţepenise şi mintea deopotrivă cu încheieturile şi nu-i 
mai era acum le fel de uşor ca înainte să depene glume şi 
jocuri noaptea întreagă şi să-i facă pe toţi tinerii strânşi acolo 
lângă el să râdă la snoavele lui sau să le sucească fetelor min¬ 
ţile cu cântecele lui. 

Şi astfel, cu câtva timp înainte intrase într-o colibă pe care 
cine ştie ce nenorocit o părăsise cândva, ducându-se poate să 
muncească la strânsul recoltei si nu se mai întorsese nici- 
odată. După ce se apucase să-i dreagă acoperişul de stuf şi 
îşi făcuse, din paie şi din nişte saci vechi, un culcuş într-un 
colţ, şi după ce măturase duşumeaua de lut, se simţea acum 
mulţumit că avea un loc al lui unde să se simtă acasă, de unde 


51 



să plece şi unde să se întoarcă oricând avea el chef şi unde 
să-şi poată lăsa capul în palme câte o seară întreagă când îl 
apuca jalea şi dorul după vremurile de demult. Şi vecinii 
începură să-i trimită, unul câte unul, copiii ca să mai înveţe 
câte ceva de la el, şi cu ce-i mai aduceau copiii, câteva ouă 
si câte o turtă de secară sau câte un cosulet de turbă, îsi ţinea 
si el zilele. Si când, uneori, în câte o zi mai tulbure si câte o 
noapte mai sălbatică îşi mai dădea şi el în petec, nimeni nu 
găsea ceva de spus. Căci ştiau cu toţii că el era un poet şi 
că-i clocotea neliniştea în sânge. 

Şi tocmai ieşise dintr-o asemenea noapte tulbure în acea 
dimineaţă de mai şi-i era parcă inima uşoară; şi cânta acum 
numai pentru el un cântec nou care tocmai îi venise în minte. 
Dar mulţumirea asta nu-1 ţinu mult; căci văzu un iepure 
care trecu în fugă drumul şi o tuli pe câmp printr-o spărtură 
din zidul de piatră de la marginea drumului. Şi el ştia că asta 
nu e semn bun, când un iepure îi tăia drumul, şi se duse cu 
gândul la iepurele care odinioară îl atrăsese pe stâncile de 
Slieve Echtge, la vremea aceea când îl aşteptase Mary Lavelle, 
şi cum de atunci nu mai ştiuse, nici măcar pentru o clipă, 
niciodată ce însemna să fie si el mulţumit de viată. 

y y y 

— Şi uite, uşor de tot pot să-mi mai aducă ceva rău în 
cale, îşi spuse. 

Şi tocmai atunci auzi un plânset venind dinspre câm¬ 
pul de alături şi privi peste zid. Acolo văzu, sub un tufiş de 
păducel înflorit, o fată care stătea şi plângea de-ţi venea să 
crezi că i se frânge inima. Faţa şi-o ascunsese în mâini, dar 
părul ei moale, ceafa albă şi statura zveltă îi aduseră aminte 
şi de Bridget Purceii, şi de Margaret Gillane, şi de Maeve 
Connelan, şi de Oona Curry, şi de Celia Driscoll şi de toate 
celelalte fete cărora le făcuse la vremea lor cântece si ale căror 

y 

inimi le fermecase cu vorbe frumoase. 


52 



Ea îşi ridică atunci capul şi el văzu că era o fată de prin 
partea locului, fata unui ţăran de pe acolo. 

— Ce te apasă aşa pe inimă, Nora? o întrebă el. 

— Nu e nimic ce să-mi poţi lua tu de pe inimă, Roşule 
Hanrahan. 

— Dar dacă ai totuşi vreun necaz, atunci uite, eu sunt 
aici, şi poate că te pot ajuta, îi răspunse el, căci mă pricep bine 
la istoria vechilor greci şi ştiu bine ce sunt grija şi suferinţa 
şi despărţirea când n-ai încotro şi ştiu cât de rea poate să fie 
lumea. Şi dacă nici eu n-oi fi în stare să te apăr de suferinţă, 
spuse el, căci i-am apărat pe mulţi de dureri prin puterea 
care este în cântecele mele, aşa cum era şi în cântecele poe¬ 
ţilor de demult, care au trăit înaintea mea încă de la înce¬ 
puturile lumii. Şi laolaltă cu ei am să mă aşez şi eu odată să 
stau de vorbă, într-un loc undeva departe, dincolo de lumea 
aceasta, şi am să stau acolo până la sfârşitul timpului şi al 
veşniciei, mai spuse el. 

Fata atunci se opri din plâns şi îi zise: 

— Owen Hanrahan, am auzit deseori spunându-se că 
tu ai suferit mult şi ai îndurat multe asupriri şi că ai cunoscut 
întreaga suferinţă a lumii, de când n-ai ştiut să cucereşti 
iubirea acelei femei regeşti acolo, pe Slieve Echtge, şi că ea 
nu te-a mai lăsat de atunci niciodată să-ţi găseşti liniştea. Dar 
dacă sunt făpturi din lumea aceasta care-ţi fac ţie un rău, 
atunci tu ştii foarte bine să le plăteşti îndărăt răul. Şi acum, 
Owen Hanrahan, ai să faci ceea ce te rog? întrebă ea. 

— Sigur că am s-o fac, răspunse el. 

— Tata, mama si fraţii mei vor cu totii să mă mărit cu 
bătrânul Paddy Doe, căci el are o fermă mare şi o sută de ju- 
găre de pământ la poalele muntelui. Şi ceea ce poţi tu să faci, 
Hanrahan, spuse ea, este aceasta: fă un cântec despre el, aşa 
cum ai făcut despre bătrânul Peter Kilmarten, atunci când 
erai tânăr; ca jalea să se ridice asupra lui şi să se prăvălească 


53 



peste el, până când el se va vedea nevoit să se gândească la 
cimitirul din Collooney, şi nu la căsătorie. Şi grăbeşte-te, 
căci ei au şi hotărât nunta pentru mâine şi mai bine am să 
văd soarele mâine răsărind peste ziua morţii mele decât peste 
cea de mâine. 

— Am să fac un cântec astfel ca ruşinea si tristetea să se 

) ) ) 

pogoare peste el; dar spune-mi cât de bătrân este, căci asta 
trebuie să se spună în cântecul meu. 

— O, e bătrân de tot. E la fel de bătrân ca tine, Roşule 
Hanrahan. 

— La fel de bătrân ca mine, spuse Hanrahan, şi vocea i 
se frânse deodată, la fel de bătrân ca mine; si sunt totuşi mai 
bine de douăzeci de ani între noi. 

E o zi rea pentru Owen Hanrahan cea în care o fată t⬠
nără cu flori de mai în obraji îl socoteşte un om bătrân. 

— Mă doare, spuse el, mi-ai înfipt un ghimpe în inimă. 

Şi el se întoarse de la ea şi porni în jos pe drum până 
ajunse la o piatră mare. Se lăsă să cadă acolo, căci i se părea 
că greutatea tuturor anilor pe care-i trăise îl apăsa dintr-odată. 
Si îsi aduse aminte că doar cu câteva zile în urmă o femeie 

y y 

îi strigase din pragul casei ei pe când el îi trecea prin faţă: 
„Hanrahan cel Roşu, uite că nu mai eşti aşa acuma, căci părul 
tău a căpătat culoarea unui ghemotoc de paie vechi“. Iar el 
îi ceruse ceva de băut şi ea îi dăduse lapte acrit, şi nu dulce 
cum îi dădea odinioară; si uneori fuseseră fete care-si strân- 
seseră capetele laolaltă şi începuseră să râdă împreună cu 
nişte ţingăi prostănaci tocmai când el era pe punctul să 
înceapă o poezie sau un cântec din cele pe care altădată le 
ascultau cu atâta bucurie. Şi se gândea acum cât de ţepene 
îi erau mereu încheieturile când se ridica dimineaţa din cul¬ 
cuş şi cum îl dureau genunchii după un drum mai lung, şi i 
se părea că ajunsese deodată un om foarte bătrân căruia i-a 
intrat durerea în oase şi gerul în spinare şi care de abia îşi 


54 



mai trage sufletul. Şi la gândul acesta îl cuprinse deodată o 
mare mânie împotriva bătrâneţii şi a tuturor celor pe care 
le aduce ea cu sine. Şi atunci îşi ridică privirile şi văzu un 
vultur mare şi pestriţ care plutea prin văzduh către Bally- 
gawley, şi strigă: 

— Şi tu, vulture din Ballygawley, şi tu eşti bătrân, şi ari¬ 
pile tale, uite, sunt pline de găuri. Am să fac un cântec despre 
tine şi despre bătrânii tăi tovarăşi, ştiuca din lacul Dargan 
şi creanga de brad din jugul înalt al străinului, în aşa fel încât 
un blestem să atârne veşnic asupra voastră. 

Alături de el era o tufă de păducel alb, înflorit acum ca 
toate celelalte, şi un vânt uşor suflă florile albe peste stra¬ 
iele lui. 

— Flori de mai, spuse el şi le culese în palmă. Flori de 

mai, voi nu ştiţi nimic despre bătrâneţe, căci voi muriţi în 

plină splendoare; şi eu am să vă aduc şi pe voi în cântecul 

meu si am să vă binecuvântez. 

) 

Atunci se ridică şi frânse o crenguţă din tufa aceasta şi o 
luă cu el. Dar el părea acum bătrân şi frânt de oboseală, aşa 
cum mergea pe drum spre casă în ziua aceea, cu spinarea 
încovoiată şi cu umbra pogorâtă peste faţă. 

Când ajunse la coliba lui nu era nimeni acolo, şi merse 
şi se lungi o vreme în culcuşul său, aşa cum avea obiceiul 
când voia să facă o poezie, o zicală de binecuvântare sau un 
blestem. Şi de data aceasta nu dură mult până când îşi 
termină blestemul, căci toată puterea brazilor, aşa cum şi-o 
sorb ei din zicerile lor de blestem, era acum asupra lui. Şi 
când termină începu să-şi caute în minte cum anume să facă 
să-l răspândească în întreaga ţară. 

Câţiva dintre elevii săi veniră atunci, treptat, să întrebe 
dacă în ziua aceea avea să se tină scoală, si Hanrahan se ridică 
si se aşeză pe bancă în fata căminului si şcolarii stăteau acum 
cu toţii în jurul lui. 


55 



Ei se gândeau că el avea să-şi scoată cartea cea groasă a 
lui Vergiliu, cartea de rugăciuni sau abecedarul, dar în loc 
să facă asta el ridică în faţa lor în aer o crenguţă de păducel 
alb, cea pe care o mai ţinea încă în mână. 

— Copii, spuse el, am astăzi pentru voi o lecţie nouă. 
Voi înşivă şi toţi oamenii frumoşi de pe lume sunteţi ca florile 
acestea şi bătrâneţea este ca un vânt care vine şi împrăştie 
florile. Şi eu am făcut o poezie cu un blestem peste bătrâneţe 
şi peste tot ceea ce este bătrân; ascultaţi-o acum, aşa cum 
v-o spun eu. Şi aceasta este ceea ce le-a spus el atunci: 

Poetul Owen Hanrahan, 

Printre buruieni în livadă, 
îşi blestemă capid încărunţit 
Pe care părul stă să îi cadă, 

Şi blestemă vulturul bălţat care-n cer 
Spre Ballygawley se leagănă-n ceaţă, 

Şi ştie mai multe despre necazuri şi nenoroc 
Decât orice făptură mai are viaţă; 

Şi blestemă bradtd bătrân care 
Se încăpăţânează să înverzească, 

La când înalt al străinului vrând 
Jtigtd să i-l mai împodobească, 

Şi blestemă ştiuca bătrână care 
La pândă în apele lacului liniştit 
îşi simte-n zadar în trupul uscat 
Dtirerilepe care le-a suferit; 

Şi pe bătrânul Paddy Bruen, şi pe el, 

II blestemă acum în răspăr, 

Pe ţeasta calpă a căruia acum 
Nu mai creşte nici fir de păr, 

Şi pe vecinul lui Paddy, pe Peter Hart, 

Şi pe prietenul lui, Mike cu părul cărunt, 


56 



Căci fără sfârşit sunt poveştile lor, cele 
Pe care oricine le ştie demult, 

Şi pe urmă pe Shemus Cullinan, 

Păstorul de sus de pe munte, 

II blestemă să nu-şi mai ţină toiagul 
In mâna care să nu-l mai asculte. 

Dar peste bătrânul Paddy Doe 
Lasă blestem încă şi încă, 

Şi-azvârle blestemtd cel mai de soi 
Smids din crăpătura de stâncă, 

Pentru că acesta vrea să-şi înmoaie oasele reci 
Pline de gută şi de durere uscată, 

Şi capid de nebun bătrân ar vrea 
Să şi-l lase peste un piept de fată curată. 

Şi pentru că şi cântecul cel mai tineresc 
Trebide să amuţească odată şi odată, 

El lasă acuma blestem de soi 

Până şi-o slobozi sufletul din trup odată; 

Doar florile de mai, numai ele 
Să înflorească veşnic şi liniştit, 

Căci ele în frumuseţe răsar şi veşnic 
Au să înflorească în frtimuseţe fără sfârşit. 

Şi le cântă poemul acesta copiilor, vers după vers, până 
când fiecare dintre ei învăţase câte un fragment şi cei mai 
isteţi puteau să-l spună pe tot. 

— Cu asta e de-ajuns pentru azi, spuse el apoi. Şi ce mai 
trebuie să faceţi vă spun eu acum. Duceţi-vă acum şi cân¬ 
taţi cântecul acesta o vreme acolo, pe pajişte, pe melodia 
O creangă înverzită prin iarbă, şi cântaţi-1 pentru oricine are 
să vă iasă în cale şi chiar şi pentru cei bătrâni. 

— Eu aşa am să fac, spuse unul dintre copii, eu îl cunosc 
bine pe bătrânul Paddy Doe. Astă-vară, în noaptea de Sfântul 


57 




Ioan, i-am aruncat un şoarece prin coşul de la sobă; dar 

cântecul acesta e mai bun decât un şoarece. 

) 

— Eu am să mă duc la Sligo, la oraş, şi am să-l cânt acolo 
pe stradă, spuse un altul. 

— Da, spuse Hanrahan, şi duceţi-vă şi până dincolo şi cân- 
taţi-1 şi pentru Margaret Ronney şi Mary Gillis, şi puneţi-le 
şi pe ele să-l cânte şi spuneţi-le să-i înveţe şi pe cerşetori, şi 
pe muzicanţii rătăcitori, ca să-l cânte şi ei pe drumurile toate. 

Şi copiii alergară plini de mândrie şi de bună dispoziţie 
afară din colibă şi umplură cu larma cântecului tot drumul. 
Şi Hanrahan ştiu că acum nu mai exista primejdia ca acest 
cântec al său să rămână neauzit. 

In dimineaţa următoare, el şedea în faţa colibei şi-i privea 
pe copii cum veneau, câte doi, câte trei, la şcoală. Veniseră 
aproape toţi şi el se uită pe cer să vadă cât era de sus soarele 
ca să ştie dacă era ceasul să-şi înceapă lecţiile. Şi auzi atunci 
o larmă care era ca un zumzet de albine în văzduh sau ca 
murmurul unui pârâu ascuns pe care l-au umflat ploile de 
primăvară. Şi văzu o droaie de oameni care veneau pe drum 
înspre colibă şi băgă de seamă că erau cu toţii oameni bătrâni. 
Şi în frunte erau Paddy Buren, Michael Brent şi Paddy Doe, 
şi nu era unul care să nu ţină în mâini câte un ciomag gros 
de fag sau o nuia de alun. Cum îl văzură, şi începură să-şi 
fluture beţele şi ciomegele încoace şi încolo ca nişte crengi 
în vânt de furtună şi picioarele lor bătrâne începură să alerge. 

Hanrahan nu stătu să-i aştepte, ci o luă şi el din loc 
pornind în sus, pe dealul din spatele colinei, şi fugi aşa până 
când ei nu-1 mai putură vedea. 

După o vreme se furişă îndărăt, în jos pe deal, printr-un 
şanţ pe unde se putea ascunde după un gard. Şi când ajunse 
în apropierea colibei văzu că bătrânii şedeau cu toţii în jurul 
ei şi unul dintre ei tocmai aruncase un ghemotoc de paie 
aprinse peste acoperişul colibei. 


58 



— Vai mie, îşi spuse Hanrahan, mi-am stârnit împotriva 
mea bătrâneţea şi timpul şi nevoile şi bolile, şi acum trebuie 
să pornesc iarăşi în rătăcirile mele de altădată. Şi, Binecu¬ 
vântată Regină a Cerului, spuse el, apără-mă de vulturul de 
la Ballygawley, de bradul acela bătrân şi de ştiuca din lacul 
Dargan şi de cei asemenea acestora cu ghemotoacele de paie 
aprinse de oamenii bătrâni. 



Viziunea lui Hanrahan 


Era în luna iunie, şi Hanrahan mergea odată pe drum 
către Sligo, dar nu intră în oraş, ci o luă spre Muntele Bulben, 
căci îl năpădeau gânduri despre zilele de altădată şi nu mai 
avea poftă acum să se întâlnească cu oameni obişnuiţi. Şi cum 
mergea pe drum, îşi cânta pentru el un cântec care-i răsărise 
cândva în minte în visurile sale: 

Degetele reci ale morţii 

N-au să ne mai găsească vreodată, 

In ţara înalt boltită a visului 
Pe care-am ştiut-o altădată; 

Ramuri se pleacă de roade şi floare 
In orice anotimp; 

Şi râurile se revarsă 
Cu chipuri de dincolo de timp, 

Şi câte un bătrân suflâ-n cimpoi 
Intr-o pădure argintată, aurită, 

Regina cu ochii de gheaţă albastră, 

Dănţuie în horă vrăjită. 

Şi puiul de vidpe tot murmura, 

O, ce farmec se lasă pe lume, greul 
Şi soarele râdea acum didce, 

Şi luna strunea calul meu; 

Dar puiul de vulpe tot murmura, 


60 



O, nu mai struni calul lui, 

Căci el călăreşte acuma spre ţara 
Zânelor cuprinsă în farmecul lumii lui. 

Hanrahan începuse între timp să urce pe panta muntelui 
şi-şi conteni o vreme cântecul, căci era un urcuş lung pentru 
el şi trebuia să se oprească mereu şi să se odihnească o vreme. 
Şi odată, cum şedea aşa, văzu o creangă de trandafir sălbatic 
cu flori multe pe ea care creştea alături într-o crăpătură dintre 
stânci şi asta îi aduse deodată în minte trandafirii sălbatici pe 
care de multe ori i-i dusese lui Mary Lavelle, şi nici unei alte 
femei după aceea. Şi rupse o crenguţă din tufa aceea, cu 
muguri pe ea şi cu flori desfăcute, şi-şi continuă cântecul: 

Şi Micbael trâmbiţa şi-o desprinde 
Din creanga ce i se leagănă uşoară 
Alături şi are să sune odată 
Când s-o întinde masa de seară. 

Şi Gabriel are să vină dinspre pârâu, 

Cu un peşte în undiţă, povestind 
Despre minunile toate câte se întâmplă 
Pe drumurile unde vin oamenii rătăcind. 

Şi-şi va ridica acum cornul cel vechi 
De argint bătrân şi are să soarbă 
Până când are să cadă în somn 
La marginea nopţii înstelată şi oarbă. 

Şi puiul de vulpe tot murmura, 

O, ce farmec se lasă pe lume, greu? 

Şi soarele râdea acum dtdce, 

Şi luna strunea calul meu; 

Dar puiul de vulpe tot murmura, 

O, nu mai struni calid lui, 

Căci el călăreşte acuma spre ţara 
Zânelor, cuprinsă în farmecul lumii lui. 


61 



Şi el se ridică de lângă crăpătura aceea dintre stânci şi 
urcă mai departe pe munte, şi-i mai veniră în minte câteva 
dintre cântecele vechi care povesteau despre îndrăgostiţi, 
despre cei buni şi despre cei răi şi despre cei care fuseseră tre¬ 
ziţi din somnul lor din mormânt de puterea iubirii pe care 
o trăiseră unii pentru alţii şi fuseseră purtaţi într-o viaţă în 
loc umbros unde îşi aşteaptă judecata şi sunt alungaţi din 
faţa Domnului. 

Şi în sfârşit, când se făcuse seară, ajunse la Jugul înalt al 
Străinului şi acolo se întinse la pământ sub un perete de 
stâncă şi privi în jos înspre valea care era plină acum de ceaţă 
cenuşie, de la un munte până la altul. 

Şi i se părea, aşa cum şedea şi privea în jos, că ceaţa se 
legăna alcătuind siluetele unor bărbaţi şi femei, şi inima 
începu să-i bată mai tare, de spaimă şi de bucurie, la vedenia 
aceasta. Si mâinile lui, care întotdeauna erau în mişcare, 
culegeau petalele trandabrilor de pe crenguţele tufei şi el le 
privea cum pluteau, coborând ca un nor mic, pâlpâitor înspre 
valea de sub el. 

Dintr-odată auzi o muzică uşoară, care avea în ea mai 

multe râsete şi plânsete decât toate muzicile din lume. Şi 

inima îi crescu deodată, pe când o auzea, şi începu să râdă 

tare, căci ştia că este muzica pe care o cântă cei care stăpânesc 

frumuseţi mai mari si demnităţi mai înalte decât oricare 
> > > 

dintre neamurile lumii acesteia. Şi i se părea că micile petale, 
moi, de trandabr, aşa cum coborau, plutind prin aer, spre 
vale, îşi schimbau forma, până când ajunseră să semene cu 
o droaie de bărbaţi şi femei, aflaţi undeva departe, în ceaţă, 
înveşmântaţi în culoarea trandafirilor. Şi pe urmă, din această 
culoare se făcură mai multe, si ce vedea el acum era ca o mare 

1 j 

procesiune de tineri zvelţi şi frumoşi şi de femei asemenea 
unor regine; şi aceştia toţi nu se depărtau de el, ci îi veneau 
în întâmpinare şi-i treceau pe alături, şi atât de semeţe le 


62 



erau privirile, şi chipurile atât de pline de tandreţe deplină, 
şi foarte palide şi slăbite, ca şi cum ar fi căutat de veşnicii lu¬ 
cruri frumoase, pline de tristeţe. Şi braţe de umbră se întin¬ 
deau din ceaţa aceasta, ca şi când ar fi vrut să-l cuprindă, 
dar nu reuşeau să se cuprindă unele pe altele, căci nimic nu 
putea să tulbure liniştea care era în jurul lor. Iar înaintea şi 
în urma lor, dar la o oarecare depărtare, ca şi când ar fi păs¬ 
trat cu evlavie o distanţă, apăreau alte făpturi, se înălţau, se 
cufundau şi piereau în depărtare, şi Hanrahan recunoştea, 
după zborul lor rotitor, că erau Sidhii, vechii zei înfrânţi 
odinioară. 

Dar braţele acestea de umbră nu se înălţau după acelea 
care pluteau astfel în ceaţă, după cei care nu pot nici să păcă- 
tuiască, nici să asculte de poruncile omeneşti. Şi apoi toate 
făpturile acestea păreau să se facă tot mai mici, în depărtare, 
şi să se îndrepte spre poarta cea albă care este într-o latură 
a muntelui. 

Ceaţa se întindea acum înaintea lui ca o mare pustie şi 
cuprindea muntele în valuri prelungi, rotindu-se, cenuşii; 
dar când Hanrahan stătu astfel să o privească o vreme, ceaţa 
începu iarăşi să se legene, parcă depărtându-se, cu o viaţă 
tremurătoare, care părea să pâlpâie în unele locuri prin ea, 
şi apoi se înălţară iarăşi braţe şi capete albe, înconjurate de 
părul care le flutura alene, ieşind astfel din valurile cenuşii. 
Se înălţau tot mai mult, şi când ajunseră la marginea stâncilor 
înalte, prinseră să aibă o formă mai lămurită, şi o altă proce¬ 
siune, pe jumătate pierdută prin negură, înainta acum cu 
paşi foarte înceţi şi nesiguri, şi în miezul fiecăreia dintre aceste 
umbre era ceva care licărea în lumina stelelor. Se apropiau 
acum, si Hanrahan vedea că si acestea erau siluetele unor 
oameni plini de iubire; aveau oglinzi în formă de inimă în 
locul unde ar fi trebuit să le fie inimile şi căutau înfrigurate 
propria imagine, fiecare în oglinda celuilalt. Trecură astfel 


63 



prin faţa lui şi alunecau în adâncuri, iar în locul lor se înălţau 
alte umbre. Acestea însă nu rămâneau alături, ci urmau una 
alteia şi-şi întindeau braţele în cele mai sălbatice gesturi, iar 
el văzu că cele care pluteau înaintea lor erau femei şi feţele 
lor erau frumoase peste măsură; trupurile lor erau însă umbre 
doar, fără viaţă, şi părul lor, vălurind lung, tremura şi le înv㬠
luia, pâlpâind pe lângă ele, ca şi când ar fi fost însufleţit cu 
o viaţă proprie, înfricoşătoare. Apoi ceaţa se ridică deodată 
şi le ascunse, iar o suflare uşoară de vânt le purtă către miaz㬠
noapte şi răsărit şi-l acoperi totodată şi pe Hanrahan cu o 
aripă albă de nour. 

El se ridică tremurând în picioare şi voia să-şi întoarcă faţa 
de la valea de sub el, şi atunci văzu două umbre întunecate, 
pe jumătate încă ascunse în negură, care stăteau alături, în văz¬ 
duh, deasupra stâncilor, şi una, care avea ochii plini de sufe¬ 
rinţă şi grijă a unei cerşetoare, îi vorbi cu glasul unei femei: 

— Vorbeste-mi, căci nimeni nu mi-a mai vorbit în lumea 
aceasta sau în vreo altă lume de şapte sute de ani. 

— Spune-mi, o întrebă Hanrahan, cine sunt cele care 
au zburat astfel pe aici? 

— Cele care au venit la început, spuse femeia, sunt cele 
care iubesc si au iubit, ale căror nume au fost sărbătorite mai 
presus de ale oricăror altora, în vremurile vechi: Blanad, 
Deirdre, Grania si tovarăşele lor iubite, si multe altele care 
nu sunt tot atât de renumite, dar care au fost si ele la fel de 
mult iubite. Şi pentru că nu numai tinereţea lor în floare a 
fost cea care le atrăgea laolaltă, ci frumuseţea lor, care este 
mai dăinuitoare decât noaptea şi decât stelele, noaptea şi 
stelele le-au învăluit veşnic şi le-au păzit de zbucium şi de 
căderea în pieire, în ciuda morţii şi amărăciunii pe care dra¬ 
gostea lor le-au adus pe lume. Şi cele care au venit apoi, spuse 
ea, care mai respiră încă în aerul dulce şi care-şi purtau 
oglinda în inimile lor, acestea nu au fost cântate de poeţi, 
pentru că ele au vrut doar să triumfe una asupra alteia pentru 


64 



a-şi arăta astfel puterea şi frumuseţea; şi în felul acesta au 
adus şi ele un fel de iubire. Şi femeile cu trupuri de umbră, 
acestea nu jinduiau nici să iubească, nici să triumfe asupra 
altora, ci doar să fie iubite; şi nu este deloc sânge în inimile 
şi în trupurile lor, doar dacă nu vor fi atinse şi străbătute de 
un sărut care să le trezească la viaţă pentru o clipă. Toate sunt 
nefericite, dar eu sunt cea mai nefericită dintre toate, căci 
eu sunt Dervagille, şi acesta de aici este Dermot, şi păcatul 
pe care l-am săvârşit noi a fost cel care i-a adus pe normanzi 
în Irlanda. Blestemele tuturor neamurilor au căzut astfel 
asupra noastră şi pedeapsa care ne apasă este cea mai cruntă 
pedeapsă. A fost doar înflorirea bărbatului şi cea a femeii 
lucrul pe care noi l-am iubit unul în celălalt, frumuseţea 
trecătoare a tărânei, nu cea care dăinuie veşnic. Si când am 
murit, nu s-a lăsat o linişte dăinuitoare, netrecătoare asupra 
noastră, şi amărăciunea şi suferinţa tuturor luptelor pe care 
noi le-am adus asupra Irlandei au ajuns pedeapsa noastră. 
Noi trebuie acum să rătăcim veşnic unul cu celălalt, însă 
Dermot, care a fost iubitul meu, mă vede întotdeauna ca un 
stârv care a stat multă vreme în mormânt si eu ştiu că acesta 

y y 

este chipul în care mă înfăţişez în ochii lui. Intreabă-mă mai 
departe, întreabă-mă mai departe, căci toţi anii aceştia şi-au 
lăsat înţelepciunea în inima mea şi nu m-a mai auzit nimeni 
de şapte sute de ani. 

Pe Hanrahan însă îl cuprinse o mare spaimă, şi ridicân- 
du-şi braţele deasupra capului strigă tare; de trei ori ţipă astfel, 
şi vitele din vale îşi ridicară capetele şi mugiră, iar păsările 
din pădurea de la marginea muntelui se treziră din somnul 
lor şi zburară bătând din aripi printre crengile tremurătoare. 
Dar mai în adânc, sub stânci, plutea mai departe prin aer 
micul mănunchi de petale de trandafir, căci porţile veşniciei 
se deschiseseră si se închiseseră iarăşi în durata aceasta a unei 

y y 

singure bătăi de inimă. 


65 



Moartea lui Hanrahan 


Hanrahan, care nu stătea niciodată mult timp locului, 
se reîntorsese în satele de la poalele Muntelui Slieve Echtge, 
în Illeton, Soalp şi Ballylee, şi se reîntorcea când într-una, 
când într-alta din casele de acolo, şi era pretutindeni bine¬ 
venit, de dragul vremurilor de demult şi al cântecelor şi înv㬠
ţăturilor sale. încă se mai găseau câteva băncuţe de aramă 
şi chiar şi nişte monede de argint într-o pungă de piele pe 
care el o purta sub mantia lui. Dar se întâmpla rareori să 
aibă nevoie să dea vreuna din ele pentru ceva, şi nimeni 
dintre cei de aici nu ar fi luat ceva de la el. Mâna i se îngreu¬ 
nase peste toiagul de lemn de trandafir pe care se sprijinea, 
şi obrajii îi erau supţi şi mâncaţi de vreme; dar în ce priveşte 
hrana, mere pădureţe, lapte şi puţină turtă de secară, era întot¬ 
deauna câtă avea nevoie. Şi la marginea unei regiuni atât de 
sălbatice şi de mlăştinoase cum este Slieve Echtge nu-i lipsea 
nici câte un ulcior de whiskey, în al cărui gust se ascundea 
o tărie cum e a fumului de turbă. A rătăcit astfel mult prin 
pădurea cea mare de la Kinadife, iar uneori stătea ceasuri 
întregi printre trestii pe ţărmul lacului Belshragh şi asculta 
murmurul apelor care coborau din munţi, sau urmărea cu 
ochii umbrele de prin părţile întunecate ale landei. Stătea 
atât de liniştit, încât aproape că nu le mai speria pe vieţui¬ 
toarele care în amurg ieşeau din bălăriile mlaştinilor si ale 
câmpurilor. Şi cum treceau astfel zilele, i se părea că începe 


66 



să aparţină unei lumi nevăzute, cufundată în ceaţă, lume 
care era învăluită în culori nemaivăzute vreodată si în care 

y 

domnea o tăcere mai adâncă decât toate muteniile lumii. Si 

> > 

câteodată i se părea că aude muzică străbătând prin pădure, 
uneori aproape, alteori departe, iar când aceasta amuţea, pie¬ 
rea din amintirea sa asemenea unui vis. Si odată, în liniştea 
unei amiezi, auzi un zăngănit ca atunci când se ciocnesc multe 
săbii, si vuietul acesta nu conteni multă vreme. Iar când se 
lăsă noaptea şi luna răsări, lacul licărea ca un portal de argint 
bătut cu pietre preţioase scânteietoare şi din tăcerea lui se 
înălţară un sunet uşor ca o jelanie şi un râs înspăimântător, 
întretăiat de vânt, şi multe mâini palide, fluturând să-i facă 
semn, păreau să se ridice din adâncuri. 

Intr-o seară, pe la vremea recoltei, şedea el acolo privind 
în apă şi gândindu-se la toate tainele care sunt închise în 
lacuri si în munţi. Si deodată auzi o chemare, care venea 
dinspre miazăzi, la început foarte uşoară, dar apoi, pe măsură 
ce umbrele trestiilor se alungeau tot mai tare, din ce în ce 
mai puternică şi mai desluşită, până când desluşi următoarele 
cuvinte: 

— Sunt frumoasă, sunt frumoasă! Păsările din văzduh, 
fluturii de sub frunziş şi moliile de noapte de peste ape mă 
privesc, căci niciodată nu le-a fost dat să vadă făptură mai 
frumoasă. Sunt tânără, sunt tânără! Priviţi-mă, munţilor, 
priviţi la mine, voi, păduri care îngălbeniţi de vreme, căci 
trupul meu va licări alb precum apele mării atunci când voi 
de mult veţi fi pierit de pe lume. Voi şi toată stirpea oame¬ 
nilor şi stirpea vieţuitoarelor, a animalelor şi peştilor şi stirpea 
celor cu aripi vă stingeţi ca o lumânare care a ars până la 
capăt, dar eu râd în hohote, căci eu sunt veşnic tânără! 

Glasul acesta contenea din când în când, ca si când ar fi 
obosit, şi apoi se ridica iarăşi şi mereu striga aceleaşi cuvinte: 

— Sunt frumoasă, sunt frumoasă! 


67 



Şi apoi trestiile de la capătul micului lac tremurară o clipă 
şi o femeie înaltă cât o stâncă îşi croi drum printre ele şi se 
îndreptă spre Hanrahan cu paşi foarte înceţi. Faţa ei era de 
culoarea pământului şi avea mai multe riduri decât s-au scris 
vreodată pe chipul vreunei vrăjitoare bătrâne. Părul cărunt 
îi atârna în şuviţe încâlcite, şi zdrenţele pe care le avea pe 
trup de abia îi ascundeau pielea înnegrită, care era tăb㬠
cită de vremurile trecute peste ea. Cu ochii larg deschişi şi 
cu capul înălţat trecu pe lângă el, şi braţele îi atârnau moi 
pe lângă trup. Astfel pieri ea în umbrele muntelui care se 
întind la vremea aceea a zilei spre apus. 

O spaimă îl cuprinse pe Hanrahan când o văzu, căci îşi 
dădu seama că era Winny Byrne, cerşetoarea care rătăcea 
dintr-un loc într-altul, întotdeauna cu acelaşi ţipăt pe buze, 
şi el auzise adesea că ea stăpânise pe vremuri atât de multă 
înţelepciune, încât toate femeile din preajmă o căutau să-i 
ceară sfatul, şi glasul ei fusese minunat de frumos, până 
intr-atât încât bărbaţii şi femeile din toate părţile ţării veneau 
doar ca s-o audă cântând la vreun priveghi sau la vreo nuntă; 
şi ceilalţi, Sidhii cei puternici îi luaseră mintea cu mulţi ani 
înainte, într-o noapte de Samhain, când adormise într-o 
crăpătură dintre stânci şi văzuse în visele ei suita de slujitoare 
a lui Echtgen, regina muntelui. 

Şi când ea pierise astfel, pe panta muntelui se mai auzea 
încă, de parcă ar mai b plutit acolo, chemarea ei, „Sunt fru¬ 
moasă, sunt frumoasă! 11 , venind dinspre stelele de pe cer. 

Un vânt rece începu să sufle prin trestii şi Hanrahan se 

înfioră si se ridică să-si caute o casă în care să ardă focul în 
> > 

cămin. Dar în loc să coboare muntele ca de obicei, el urcă 
acum mai sus, urmând cărarea îngustă care poate fusese pe 
vremuri un drum sau numai albia secată a unui pârâu. Era 
acelaşi drum pe care trecuse Winny şi ducea spre coliba cea 
mică unde se adăpostea ea atunci când răbda să stea locului 


68 



o vreme. El urcă foarte încet, ca şi când ar fi purtat o mare 
povară în spinare, şi în sfârşit văzu o lumină, puţin spre stânga 
lui, şi se gândi că era casa lui Winny cea de la care venea 
lumina aceasta, şi se îndreptă spre colibă. Insă norii acope- 
riseră luna şi el nu mai putea să vadă acum pe unde păşea. 
După ce mersese astfel câţiva paşi îi alunecă piciorul şi căzu 
într-o groapă mlăştinoasă. Se luptă să iasă şi se trase în sus 
agăţându-se de rădăcinile buruienilor, dar căderea aceasta 
îl zguduise, aşa că simţi mai degrabă dorinţa de a se întinde 
la pământ decât de a merge mai departe. Dar el fusese întot¬ 
deauna neînfricat şi răbdător, astfel că porni iarăşi la drum, 
pas cu pas, până când ajunse la coliba lui Winny. Coliba nu 
avea ferestre şi lumina pe care o văzuse venea de pe uşa des¬ 
chisă. Se gândi să intre şi să se odihnească o clipă, dar când 
se îndreptă spre uşă, înăuntru nu o văzu pe Winny, ci patru 
femei bătrâne, cu părul cărunt, care şedeau în jurul unei mese 
şi jucau în cărţi, dar Winny nu era printre ele. 

Hanrahan se aşeză în faţa colibei, lângă uşă, pe o grămadă 

de turbă, căci era obosit de moarte şi nu mai avea poftă să 

stea de vorbă sau să joace cărţi. Şi pe urmă îl dureau picioarele 

si toate încheieturile foarte tare. El auzea cum femeile vor- 
) 

beau în timp ce jucau cărţi şi-şi spuneau una alteia cărţile 
pe care le avea fiecare. Şi lui i se părea că ele rosteau, aşa cum 
o făcuse odinioară, cu multă vreme înainte, bătrânul cel 
străin în şopron: 

— Frunziş şi zurgălăi, Curaj şi Putere; Cruce şi inimă, 

Atotcunoastere si Plăcere. 

> > 

Şi începu şi el să-şi repete cuvintele acestea, iarăşi şi iarăşi; 
şi fie că era cufundat intr-un vis, fie că nu, durerea din umăr 
nu-1 slăbea nici o clipă. După o vreme cele patru femei din 
colibă începură să se certe între ele, şi fiecare le acuza pe cele¬ 
lalte că trişaseră, iar glasurile lor răsunau tot mai tare laolaltă 
cu ţipetele şi injuriile lor, până când în cele din urmă aerul 


69 



din jurul colibei era plin de ele. Şi Hanrahan, care le asculta 
aşa, între somn şi trezie, spuse: 

— Aceasta e larma stârnită de cele care-i vor răul băr¬ 
batului şi de cele care-i sunt prietene şi care se luptă laolaltă 
când se apropie moartea de el. Şi aş vrea să ştiu, adăugă el, 
cine este bărbatul care e atât de aproape de moarte în locul 
acesta singuratic. 

I se părea că dormise multă vreme, şi deschise ochii, iar 

chipul pe care-1 vedea aplecat asupra lui era chipul lui Winny 

de la răspântie. Ea îl privea cu atenţie, ca şi când ar fi vrut să 

se încredinţeze că nu era mort, şi-i ştergea cu o cârpă umedă 

sângele care i se uscase pe tâmple, iar după o vreme îl duse 

pe jumătate împingându-1 şi pe jumătate purtându-1 pe sus 

în colibă şi-l întinse pe ceea ce îi slujea ei drept culcuş. Ii dădu 

dintr-un ulcior de pe cămin câteva mere pădureţe şi, ceea 

ce îi făcu şi mai bine, un ulcior cu apă proaspătă de izvor. 

El aţipi astfel o vreme, şi uneori o auzea cântând doar pentru 

ea în vreme ce se învârtea prin colibă, şi astfel se lăsă noaptea. 

Când se iviră zorii, el îşi căută pe pipăite punga în care-şi 

păstra puţinul avut şi i-o întinse. Ea scoase de acolo câteva 

băncuţe de aramă şi chiar şi câteva monede de argint, dar 

le lăsă să cadă la loc, ca si când acestea n-ar fi însemnat nimic 

pentru ea, poate pentru că ea nu obişnuia să cerşească bani, 

ci de mâncare şi zdrenţe, sau poate pentru că dimineaţa care 

se luminase de-a binelea acum o umpluse de mândrie şi de 

o nouă credinţă în marea ei frumuseţe. Ea ieşi din colibă si 
> > > > 

culese câteva braţe de buruieni si le aduse înăuntru asezân- 
) ) > 

du-le peste Hanrahan în vreme ce-i murmura ceva despre 
răcoarea dimineţii. Şi în timp ce ea făcea acestea, el îi privea 
ridurile de pe chip şi vedea cum părul ei era cenuşiu şi dinţii 
ei negri şi sparţi şi cu multe găuri între ei. Când el fu bine 
acoperit de ierburile acelea, ea ieşi pe uşă şi se duse, coborând 
pe panta muntelui, iar el auzi cum strigătul ei „Sunt fru- 


70 



moaşă, sunt frumoasă 11 se făcea tot mai slab, pe măsură ce 
ea se îndepărta şi în cele din urmă pieri cu totul. 

Şi astfel Hanrahan zăcu acolo ziua întreagă cu dureri, 
cuprins de o mare slăbiciune, iar când umbrele serii se lăsaseră 
el auzi glasul lui Winny urcând iarăşi pe coasta muntelui. 
Apoi intră şi ea în colibă, herse cartofii şi îi împărţi cu el, 
aşa cum făcuse şi în noaptea dinainte. Şi în felul acesta trecu 
o zi după alta, iar mădularele lui erau tot mai grele. Şi treptat, 
pe măsură ce se simţea tot mai slăbit, vedea cum alţii, care 
erau mai mari decât el, trăiau şi ei în colibă şi începură să o 
umple; şi lui i se părea că aceştia aveau toată puterea în mâi¬ 
nile lor şi ar fi putut, cu o singură apăsare a mâinilor lor, să 
năruie zidurile pe care durerile mari le ridicaseră în jurul lui 
şi ar fi putut să-l ducă în lumea lor. Uneori auzea şi glasuri; 
erau foarte joase şi pline de bucurie şi strigau spre el de sub 
streaşină sau din flăcările din cămin, si altă dată toată coliba 
se umpluse de muzică, o muzică ce o străbătuse deodată, ca 
un vânt. După o vreme slăbiciunea nu-i mai lăsă loc dure¬ 
rilor şi pogorî asupra lui o mare pace, cum e pacea în inima 
unui lac mare, şi prin pacea aceasta străbăteau, ca flăcările 
luminilor înşelătoare de pe landă, glasurile joase şi pline de 
bucurie care acum îi vorbeau mereu, neîncetat. 

Intr-o dimineaţă el auzi de undeva de afară, din faţa uşii, 
o muzică, şi pe măsură ce ziua se scurgea, ea se făcea tot mai 
puternică, până când glasurile joase şi pline de bucurie şi, 
când se făcu seară, strigătul lui Winny dinspre coasta mun¬ 
telui se pierdură în ea. Către miezul nopţii zidurile parcă 
începură dintr-odată să se topească, şi doar culcuşul unde 
era el părea să mai rămână şi să plutească pe o lumină palidă, 
tainică, o lumină care se cobora din toate părţile oriunde ar 
fi întors privirea; şi când el, orbit de strălucirea puternică 
dintâi, închise ochii şi apoi îi deschise iarăşi, văzu că lumina 
aceasta era însufleţită de făpturi mari, umbroase, care pluteau 
prin ea. 


71 



In acelaşi timp muzica răzbatea acum foarte desluşit în 

urechile sale si el îsi dădu seama că nu era nimic altceva decât 
> > 

clinchetul neîncetat de săbii. 

— Eu am trecut acum de moartea mea, spuse el, şi sunt 
în mijlocul muzicii cereşti. O, heruvimi şi serafimi, primiţi 
sufletul meu. 

La strigătul acesta al lui, lumina care îi era mai aproape 
se umplu de scânteierile unei străluciri şi mai puternice, iar 
el văzu că erau vârfurile săbiilor care se îndreptau spre inima 
lui; apoi, pe neaşteptate, o flacără ţâşni din acea lumină, str㬠
lucitoare şi arzătoare precum iubirea sau mânia Domnului, 
apoi se stinse, iar el se regăsi cufundat în întuneric. La început 
nu putea să vadă nimic, căci totul în jurul lui era întuneric 
ca pe landa neagră a mlaştinilor. Şi deodată focul se ridică 
iarăşi, ca şi când s-ar fi aruncat un braţ de paie în el, iar când 
privi în jur, văzu că lumina cădea asupra unui vas mare care 
atârna de un cârlig de sub acoperiş, pe piatra cea netedă pe 
care Winny îşi făcea câteodată câte o prăjitură, pe cuţitul 
cel lung, ruginit, cu care ea tăia rădăcinile ierburilor, şi pe 
toiagul lung de lemn negru de trandafir pe care îl adusese 
el însuşi când venise aici. Şi în vreme ce Hanrahan privea 
aceste patru lucruri, îşi aminti ceva şi puterea i se întoarse 
în trup, astfel că se ridică în capul oaselor pe culcuşul lui şi 
vorbi cu glas foarte tare şi limpede: 

— Vasul, piatra, sabia şi lancea. Ce înseamnă acestea? Ale 
cui sunt? Şi de data asta am rostit întrebarea, spuse el. 

Şi după aceea căzu la loc în culcuş, iar respiraţia îi era 
acum slabă de tot. 

Winny Byrne, care înteţise focul, veni spre el, cu ochii 
pironiţi asupra culcuşului; şi glasurile încete, râzând reîncepu 
să cheme, şi o lumină palidă, ca un val cenuşiu, se sparse 
deodată peste încăperea în care erau ei şi el nu mai ştia din 
ce lume tainică venise. Vedea chipul pustiit de vreme al lui 


72 



Winny şi braţele ei uscate, care erau cenuşii ca pământul cr㬠
pat de arşiţă şi slab cum era acum se trase totuşi mai departe 
către perete. Şi atunci dintre zdrenţele pe care se întăriseră 
si se uscaseră lutul si noroaiele, ieşiră două braţe, altele si um- 
bros mlădioase, ca spuma în vârtejul pârâului, care se înco¬ 
lăciră pe după trupul lui şi un glas, pe care putea să-l audă 
desluşit, dar care părea să vină de foarte departe, îi vorbi în 
şoaptă: 

— Tu n-ai să mai mergi să mă cauţi pe mine la pieptul 
altor femei. 

— Cine eşti tu? întrebă el. 

> 

— Eu sunt una din neamul celor care nu mai sunt trec㬠
toare, dintre glasurile veşnic răsunând şi mereu dăinuind 
care-si găsesc odihna în cei înfrânţi si în cei muribunzi si în 
cei care şi-au pierdut minţile; eu am venit să te caut pe tine, 
şi acum tu eşti al meu, până când lumea întreagă se stinge 
ca o lumânare care a ars până la capăt. Dar ridică-ţi acum 
privirile, strigă ea, căci s-au aprins torţele la nunta noastră. 

Şi atunci văzu el că întreaga colibă se umpluse cu mâinile 
palide şi umbroase şi că fiecare dintre mâinile acestea ţinea 
ceva care părea să fie când o faclă de nuntă, când o lumânare 
de mort. 

Când a doua zi de dimineaţă răsări soarele, Winny de la 

Răspântie se ridică din locul unde şezuse alături de leşul lui 

si porni din nou la cerşit din oraş în oraş si îsi cânta acelaşi 
>1 > >>>> > 

cântec pe drum: 

— Sunt frumoasă, sunt frumoasă! Păsările din văzduh, 
fluturii de sub frunziş şi moliile de noapte de peste ape mă 
privesc, căci niciodată nu le-a fost dat să vadă făptură mai 
frumoasă. Sunt tânără, sunt tânără! Priviţi-mă, munţilor, 
priviţi la mine, voi, păduri care îngălbeniţi de vreme, căci 
trupul meu va licări alb precum apele mării atunci când voi 
de mult veţi fi pierit de pe lume. Voi şi toată stirpea oame¬ 
nilor şi stirpea vieţuitoarelor, a animalelor şi peştilor şi stirpea 


73 



celor cu aripi vă stingeţi ca o lumânare care a ars până la 

capăt, dar eu râd în hohote, căci eu sunt veşnic tânără! 

Ea nu se mai întoarse la coliba ei în noaptea aceea, nici 

în vreuna din nopţile care urmară, şi nu mai târziu de două 

zile cei care ieşiseră pe landă să strângă turbă găsiră leşul lui 

Owen Hanrahan cel Roşu, aduseră bărbaţi să-l îngroape şi 

femei să-l bocească si-i făcură o înmormântare vrednică de 
> 

un mare poet. 



ROZA TAINICĂ 




Dedicaţie către A.E. 

) 


„Cât despre trăit, slugile vor face asta în locul nostru / 1 

Villiers de L’Isle Adam 

„Elena, când se privea în oglindă, văzând cutele veştede 
săpate în faţa ei de vârsta bătrână, plângea, întrebân- 
du-se la ce a fost de două ori ispitită . 11 

Leonardo da Vinci 


Dragul meu A.E., 

Iţi dedic ţie cartea aceasta fiindcă, indiferent dac-o vei 
găsi bine ori rău scrisă, te vei înduioşa oricum de mâhnirile 
şi extazele personajelor ei, poate chiar mai mult decât mine 
însumi. Deşi am scris povestirile acestea în vremuri diferite 
şi în maniere diferite, şi fără vreun plan anume, toate au un 
singur subiect, lupta spiritualului cu ordinea naturală; şi 
cum aş putea dedica o astfel de carte altcuiva decât ţie, sin¬ 
gurul poet al Irlandei moderne care a turnat extazul spiritual 
în vers? Prietenii mei din Irlanda mă întreabă uneori când 
am de gând să scriu un poem sau o baladă cu adevărat naţio¬ 
nală, şi prin poem sau baladă naţională înţeleg că au în gând 
un poem sau o baladă întemeiată pe vreun episod faimos 
din istoria Irlandei şi ţesută din gândurile şi sentimentele 
care-i mişcă pe cei mai mulţi dintre irlandezii patrioţi. Eu, 
pe de altă parte, cred că poezia şi balada nu se pot face nici 


77 



măcar prin studiul cel mai conştiincios al episoadelor fai¬ 
moase şi al gândurilor şi sentimentelor celorlalţi, ci numai 
privind în acea flăcăruie mică, infinită, tremurătoare şi veş¬ 
nică pe care o chemăm noi înşine. Dacă un scriitor vrea să 
intereseze pe acei oameni printre care a crescut, sau dacă-şi 
închipuie că are o datorie faţă de ei, poate să aleagă ca sim¬ 
boluri pentru arta lui legendele lor, istoria lor, credinţele 
lor, părerile lor, întrucât are dreptul de a alege între lucruri 
mai neînsemnate decât el însuşi, însă nu poate alege între 
conţinuturile artei. Cu toate acestea, în măsura în care car¬ 
tea de faţă e vizionară, ea e irlandeză, căci Irlanda, care e 
încă predominant celtică, a păstrat alături de alte chestiuni 
mai puţin admirabile şi un dar al viziunii, care a dispărut la 
alte naţiuni mai grăbite şi mai înfloritoare: nici un candela- 
bru scânteietor nu ne-a împiedicat să privim în întuneric, 
iar când priveşti în întuneric, întotdeauna e ceva acolo. 



Către roza tainică 


O, Roză îndepărtată, prea secretă şi neprihănită, 
Invăluie-mă în ceasul de pe urmă; du-mâ într-o clipită 
Acolo unde cei ce te-au căutat în Mormântul Sfânt, 

Ori în teasctd de vin, trăiesc dincolo de orice avânt 
Şi zbucium de vise nimicite; şi du-mâ în depărtare 
Printre pleoape palide, grele de somnul pe care 
L-au numit frumuseţe. Petalele-ţi enorme învâluie-n sine 
Bărbile străvechi, mitrele de aur şi rubine 
Ale Magilor încoronaţi; şi pe regele ai cărui ochi priviră 
Cum Mâinile străpunse şi Crucea din vechime se iviră 
Prin ceaţa druidică, întunecând a torţelor lucoare; 

Până s-a stârnit nebunia deşartă şi a murit; şi pe cel care 
A întâlnit-o pe zâna Fandprin rouă în flăcări mergând, 
Pe un ţărm cenuşiu unde vântul nu bătea nicicând, 

Şi a pierdut lumea şi pe Emer pentru un sărut; 

Şi pe cel care a alungat zeii din castelul ştiut 
Şi până când o sută de dimineţi roşii au înflorit 
A petrecut, şi gorganele morţilor lui le-a jelit; 

Şi pe regele mândru şi visător care a lăsat tronul 
Şi tristeţea deoparte şi, chemând bardtd şi bufonul, 

A trăit printre nomazii mânjiţi de vin în codrii răzleţi; 

Şi pe acela care şi-a vândut ţarina şi casa şi bunurile de preţ 
Şi a căutat prin ţinuturi şi insule ani şi luni nenumărate 
Până a găsit, printre râsete şi lacrimi îngemănate, 


79 



O femeie de o frumuseţe într-atât de orbitoare, 
încât bărbaţii treierau noaptea luminaţi ca-n amiaza mare 
De o cosiţă de-a ei, fiirată. Aştept şi eu cu inima la gură 
Ceastd stihiei tale de iubire şi ură. 

Când vor fi risipite stelele alandala pe cer, 

Ca scânteile suflate de foalele fierarului, până ce pieri 
Ceasul tău a venit, nu-i aşa, stihia ta suflă nedomolită, 

O, Roză îndepărtată, prea tainică şi neprihănită? 



Răstignirea proscrisului 


Un bărbat, palid la faţă şi cu părul castaniu şi rar, alerga 
mai degrabă decât mergea pe drumul care ducea dinspre 
miazăzi către oraşul Sligo. Mulţi îl cunoşteau sub numele 
de Cumhal, fiul lui Cormac, şi mulţi îl numeau Armăsarul 
Sălbatic şi Iute ca Vântul. Era de meserie saltimbanc, purta 
o tunică în carouri viu colorate, iar în picioare încălţări 
ascuţite la vârf şi era mai degrabă pântecos. De felul lui era 
din neamul Ernaan, iar locul de naştere era Câmpul de Aur, 
dar îşi găsea oricând ospeţie şi adăpost în toate cele cinci 
regate ale Irlandei si nu-si avea nici un lăcaş statornic nicăieri 
pe faţa pământului. Acum, ochii îi alunecau de la turnurile 
clădirilor care mai târziu aveau să devină abaţia Carmelitelor, 
spre un şir de cruci care se profilau pe cer pe o colină puţin 
mai la răsărit de oraş, iar el îşi încleştă pumnii şi şi-i scutură 
spre crucile acelea. Ştia că nu sunt goale, căci le înconjurau 
din toate părţile păsările, şi se gândea în sinea lui că fără îndo¬ 
ială un rătăcitor fără rost, aşa ca el, fusese ţintuit pe vreuna 
dintre crucile acestea, si murmură: 

— Să fii spânzurat sau sugrumat de călău, sau ucis cu 
pietre, ori să ţi se taie capul, toate acestea sunt rele, fireşte, 
dar ca păsările să-ţi scoată ochii cu ciocurile şi lupii să-ţi 
mănânce picioarele! O, dacă vântul druizilor l-ar fi ucis încă 
din leagăn pe războinicul lui Dathi care a fost în Irlanda co¬ 
pacul morţii din ţările barbare, sau dacă fulgerul care l-a 


81 



izbit pe Dathi la poalele muntelui omorându-1 l-ar fi ucis şi 
pe el, sau dacă femeile cu păr verde şi dinţi verzi ale mării 
i-ar fi săpat şi lui mormântul, acolo, la rădăcinile mării adânci. 

In vreme ce vorbea, tremura din cap până-n picioare, 
sudoarea îi îmbrobonase fruntea si nici nu ştia de ce, căci 
mai văzuse până atunci multe asemenea cruci. Merse mai 
departe peste două dealuri, trecu de poarta întărită a oraşului 
şi o luă la stânga pe drumul care ducea spre poarta abaţiei. 
Aceasta era bătută în cuie mari, iar când ciocăni în ea, fratele 
laic care şedea acolo se ridică si îi deschise si el se rugă să i se 
dea şi lui un loc în casa de oaspeţi. Fratele laic puse un tăciune 
de turbă aprins pe o lopăţică şi îl conduse într-o clădire mare 
şi goală de alături, ale cărei podele erau acoperite cu rogojini 
de papură murdară, aprinse o lumânare de trestie pe care o 
înfipse între două pietre ale zidului, aruncă tăciunele aprins 
în cămin şi-i mai dădu două ghemotoace de turbă şi unul 
de paie arătându-i o pătură care atârna de un cui în perete 
şi o scândură în perete pe care erau o bucată de pâine şi un 
ulcior cu apă şi un ciubăr în celălalt colţ al încăperii. Apoi 
fratele laic îl părăsi şi se întoarse la locul său lângă poartă. 
Şi Cumhal, fiul lui Cormac, începu să sufle în tăciunele de 
turbă încă arzând ca să aprindă ghemotoacele de turbă şi cel 
de paie, dar acestea nu voiau să ardă, căci erau umede. îşi 
scoase încălţările cu vârfuri ascuţite din picioare şi trase mai 
aproape ciubărul din colţ, căci voia să-şi spele picioarele de 
pulberea drumului; dar apa era atât de murdară, încât nu 
putea vedea fundul ciubărului. Ii era foarte foame, căci nu 
mâncase nimic toată ziua, astfel că nu-şi mai făcu sânge rău 
cu ciubărul, ci apucă coltucul de pâine neagră şi muşcă din 
el, şi îndată scuipă dumicatul din gură, căci pâinea era tare 
şi mucegăită. Nici de data aceasta nu se lăsă stăpânit de 
mânie, căci nu mai băuse de multe ceasuri nimic; cum trăsese 
nădejde în ceva bere sau vin la capătul zilei sale de mers, nu 


82 



se atinsese de apa pâraielor, astfel încât cina să-i fie cu atât 

mai plăcută. Acum duse ulciorul la gură, dar îl dădu repede 

la o parte, căci apa din el era amară şi avea gust rău. Atunci 

izbi deodată cu piciorul ulciorul, astfel că acesta zbură până-n 

peretele celălalt, sfărâmându-se, apoi luă din cui pătura ca 

să se înfăşoare în ea peste noapte. Insă abia ce o atinse că 

aceasta păru să se preschimbe într-o droaie de purici care de 

abia aşteptaseră să-l ciupească. Se aruncă atunci furios spre 

uşa acestei căsuţe de oaspeţi, dar călugărul, care pesemne 

era deprins cu asemenea împrejurări, o încuiase pe dinafară. 

Atunci el goli ciubărul şi începu să izbească furios cu el în 

uşă, până când fratele laic veni la uşă şi-l întrebă ce-i lipsea 

si de ce îl tulbura astfel din somn. 

> 

— Ce-mi lipseşte? strigă Cumhal. Adică turba asta pe care 
mi-ai lăsat-o nu-i la fel de udă precum nisipul pe ţărmul 
mării? Şi puricii din pătura asta a ta nu-s la fel de nenumăraţi 
ca valurile mării şi tot atât de plini de viaţă? Şi nu e pâinea 
asta la fel de tare ca inima unui călugăr uitat de Dumnezeu? 
Şi apa din ulcior la fel de amară şi de duhnitoare ca sufletul 
unui astfel de călugăr? Şi nu e şi apa asta de spălat din ciub㬠
rul tău la culoare ca şi când s-ar fi stins tăciuni aprinşi în ea? 

Fratele laic se încredinţă însă că uşa era încuiată bine pe 
dinafară şi se întoarse în culcuşul său de lângă poartă, căci 
era prea somnoros ca să mai aibă chef de vorbă. Insă Cumhal 
continuă să izbească în usă si curând auzi iarăşi paşii fratelui 
laic şi-i strigă: 

— Voi, călugări leneşi şi fără inimă, asupritori ai barzi¬ 
lor si saltimbancilor, voi, care urâţi viata si bucuria! Voi, 
care nu ştiţi să trageţi spada şi care nu spuneţi niciodată ade¬ 
vărul! Stirpe de făpturi care asupriţi poporul cu lenevia şi 

înşelăciunile voastre! 

> 

— Saltimbancule, spuse fratele laic de afară, să ştii că şi 
eu pot să fac poezele. Fac chiar multe prostii din astea când 


83 



stau acolo în nişa mea de lângă poartă şi mă necăjeşte să aud 

cum barzii clevetesc împotriva călugărilor. Frate al meu, aş 

vrea să dorm şi de asta mai stau doar cât să-ţi spun că însuşi 

capul acestei mănăstiri, reverendul nostru abate, este cel care 

orânduieste toate lucrurile si hotărăşte felul în care sunt 
> ) ) 

găzduiţi călătorii. 

— Tu n-ai decât să te duci să dormi liniştit, spuse Cumhal, 
eu însă am să pun un blestem de bard pe mănăstirea asta! 
Apoi răsturnă ciubărul cu susul în jos, îl împinse lângă fe¬ 
reastră, se cocoţă pe el şi începu acolo să cânte cât îl ţinea 
gura. Cântecul îl trezi pe abate, astfel că acesta se ridică din 
patul lui şi suflă o dată din fluierul de argint. Şi tot suflă 
astfel până când fratele laic de la poartă veni în faţa lui. 

— Nu pot să dorm cu toată gălăgia asta, spuse abatele. 
Ce se întâmplă acolo? 

— E un saltimbanc, spuse fratele, şi se plânge de turba 
de foc şi de pâine, de apa din ulcior, de apa de spălat şi de 
pătură. Şi acuma cântă un blestem de bard asupra sfinţiei 
tale, frate stareţ, şi asupra tatălui sfinţiei tale şi a mamei sfin¬ 
ţiei tale şi asupra bunicilor sfinţiei tale şi asupra tuturor rube¬ 
deniilor sfinţiei tale. 

— Si blestemă în rime? 

> 

— Blestemă în rime si cu câte două asonante la fiecare 
> > 

stanţă a blestemului ăsta al său. 

Abatele îşi smulse scufia de noapte de pe cap şi şi-o moto¬ 
toli în mâini şi pata în formă de cer a părului cărunt din 
mijlocul ţestei sale calpe arăta precum monumentul de piatră 
de pe Knock-na-rea, căci în Connaught pe vremea aceea nu 
se renunţase încă la tunsoarea cea veche a călugărilor. 

— Dacă nu facem ceva în toată situaţia asta, atunci cân¬ 
tecul lui o să strângă toţi copiii de pe drum, pe fetele care 
torc în faţa porţilor şi pe tâlharii de pe Muntele Bulben. 


84 



— Să mă duc atunci, întrebă celălalt, să-i dau nişte turbă 
uscată, o bucată mai moale de pâine, apă curată intr-un 
ulcior şi nişte apă curată să se spele şi o pătură nouă, şi să-l 
pun să jure pe Sfântul Benignus astfel ca să-l lege cu totul 
şi cu totul, şi pe soare, şi pe lună, că nu are să le spună rimele 
astea ale lui copiilor de pe drum, şi nici fetelor care ţes pe la 
porţi, şi nici hoţilor de drumul mare de pe Muntele Bulben? 

— Nici binecuvântatul nostru sfânt patron, şi nici soarele 
şi luna n-au să ne folosească la ceva aici, spuse abatele, căci 
mâine sau în ziua de după cea de mâine are să-l cuprindă 
iar pofta să blesteme, sau mândria lui că a scornit asemenea 
rime n-are să-i mai dea pace şi atunci are să-i înveţe pe copii 
versurile acestea şi pe fete şi pe tâlhari, sau poate că are să le 
povestească şi confraţilor lui de breaslă cum i-a mers în casa 
noastră de oaspeţi şi aceştia au să înceapă până la urmă să 
blesteme şi ei, iar renumele meu va păli. Căci, văd eu bine, 
nu mai există temei de încredere în oameni sau cumpătare 
printre cei care umblă pe drumuri, ci numai pentru cei care 
stau sub acoperişuri şi între patru pereţi. Din cauza asta îţi 
poruncesc să te duci şi să-i trezeşti pe fraţii noştri: pe fratele 
Kelvin, pe fratele Porumbel, pe fratele Lupul cel Mic, pe 
fratele Patrick cel Chel, pe fratele Brandon cel Chel, pe fra¬ 
tele Iacob şi pe fratele Peter. Ei să-l înşface pe omul ăsta şi 
să-l lege bine cu funii şi să-l cufunde în apa râului pentru 
ca el să înceteze cu cântecul ăsta al lui. Si mâine dimineaţă, 
ca să nu blesteme şi mai tare, îl vom răstigni. 

— Dar toate crucile sunt pline, spuse fratele laic. 

— Atunci are să trebuiască să înălţăm una nouă. Dacă 
nu-i punem noi capăt, are s-o facă altcineva, căci cine mai 
poate să mănânce şi să doarmă astăzi în linişte, câtă vreme 
oameni ca el se mai învârtesc peste tot prin lume? Ne-am 
face cu toţii de ruşine în faţa Sfântului Benignus şi el ar în¬ 
toarce spre noi o faţă încruntată dacă, atunci când are să 


85 



vină la Ziua Judecăţii să ne judece, are să se vadă că noi i-am 

cruţat duşmanul când a căzut pe mâna noastră! Frate, ăsta 

nu e unul dintre barzii si saltimbancii aceia care să nu-si fi 

) ) 

lăsat copiii din flori prin toate cele cinci regate, şi când unul 
ca ăştia îi taie punga omului de la chimir sau chiar şi gâtul - 
şi de-alde ăştia poţi să fii sigur că le fac şi pe una, şi pe alta - 
nici nu-i trece prin gând să meargă la spovedanie şi să facă 
penitenţă. Poţi tu să-mi spui unul singur dintre ăştia care 
să nu fi rămas în străfundul inimii un păgân şi care să nu 
ducă dorul feciorilor lui Lir şi ai lui Aengus şi să nu ofteze 
după Bridget, după Dagda, Dana Muma şi după toţi ceilalţi 
zei falşi ai vremurilor vechi? Care să nu facă mereu poeme 
spre lauda regilor şi reginelor demonilor, a lui Finvarrah, al 
cărui sălas este sub Cruachan, si a lui Aeodh cel Roşu din 
Knock- na-Sidha, si a Clionei a Valurilor, si a lui Aoibhell 
al stâncilor şi domului cenuşiu, căruia ei îi spun stăpânul cu¬ 
pelor mării? Şi vreunul singur care să nu blasfemieze numele 

Domnului si al lui Firistos si al sfinţilor binecuvântaţi? In 

> ) ) ) 

vreme ce vorbea astfel, abatele îşi făcea cu sârg semnul crucii, 
iar când termină îşi trase scufia de noapte peste urechi ca să 
nu mai audă gălăgia, închise ochii şi se întinse să doarmă 
mai departe. 

Fratele novice îi găsi pe fraţii călugări ridicaţi în capul 
oaselor în paturile lor, căci îi trezise larma, şi îi îndemnă să 
se scoale. Apoi îl legară pe Cumhal şi-l târâră până la râu şi 
acolo îl scufundară în locul care mai târziu s-a numit Vadul 
lui Buckley. 

— Saltimbancule, îi spuse fratele novice pe când îl duceau 
îndărăt în casa de oaspeţi, de ce-ţi foloseşti mintea pe care 
ţi-a dăruit-o Dumnezeu numai ca să faci mereu poveşti şi 
poezele de blasfemie şi lipsite de ruşine? Căci asta este lucra¬ 
rea minţii tale. De fapt, şi eu ştiu pe dinafară multe aseme¬ 
nea poveşti şi poeme şi din cauza asta ştiu şi că ce-ţi spun 


86 



eu acum e adevărul gol-goluţ! Şi de ce le tot lauzi pe duhurile 
acelea rele, Finvarrah si Aeodh cel Roşu, Cliona si Aoibhell 
Si eu sunt un om cu multă minte si cu mare învăţătură, dar 
eu îi venerez întotdeauna pe reverendul nostru stareţ şi pe 
Benignus, sfântul nostru patron, şi pe prinţii Bisericii. Sufle¬ 
tul este cuvios si cu frică de Dumnezeu, însă al tău este ase- 
menea vântului în tufişurile de mărăcini. Eu m-am străduit 

y 

să pun o vorbă bună pentru tine după puterile mele, căci sunt 
un om care se gândeşte la multe, dar cine l-ar putea ajuta 
pe unul ca tine? 

— Prietene, îi răspunse saltimbancul, sufletul meu este 
într-adevăr asemenea vântului si el mă suflă încoace si încolo 

y y 

şi în sus şi în jos, şi-mi aduce multe lucruri în minte, şi-mi 
scoate multe lucruri din minte, din cauza asta mi se şi spune 
Armăsarul Sălbatic si Iute ca Vântul. Mai mult nu mai vorbi 

y 

însă în noaptea aceea, căci îi clănţăneau dinţii de frig. 

Când se făcu dimineaţă, stareţul şi călugării veniră la el 
şi-l îndemnară să se pregătească pentru că avea să fie răstignit, 
apoi îl scoaseră din casa de oaspeţi. Şi pe când el era încă în 
pragul acelei case, un stol de gâşte sălbatice călătoare trecu 
în zbor cu ţipăt mare pe deasupra lui. El îşi ridică braţele 
spre ele şi vorbi astfel: 

— Voi, gâşte sălbatice mereu rătăcitoare, adăstaţi puţin. 
S-ar putea ca sufletul meu să zboare cu voi către ţărmurile 
pustii şi către marea nestăpânită! 

La poartă, în jurul lor se strânseră o droaie de cerşetori 
care veniseră acolo ca să ceară pomană de la pelerini sau de 
la călătorii care s-ar fi întâmplat să înnopteze în casa de oaspeţi 
a mănăstirii. Abatele şi călugării îl duseră pe saltimbanc 
intr-un loc mai îndepărtat din pădure, unde creşteau pe vre¬ 
mea aceea pomi tineri, şi-l puseră să taie unul dintre ei şi 
să-l potrivească de lungimea cuvenită, iar în vremea asta cer¬ 
şetorii stăteau în cerc în jurul lor şi sporovăiau între ei dând 


87 



mereu din mâini. Pe urmă abatele îi porunci să cioplească o 
bucată mai scurtă de lemn şi s-o bată în cuie peste cea dintâi. 
Acum era gata crucea pentru el. Şi i-o încărcară pe umeri, 
căci răstignirea trebuia să se facă pe colina unde erau celelalte 
cruci. Când străbătuseră aşa jumătate de milă, el îi rugă să 
se oprească şi să-l lase să le înfăţişeze toate meşteşugurile lui 
de saltimbanc, pentru că, le spuse, el cunoştea toate secre¬ 
tele lui Aengus, cel priceput în meşteşuguri şi arte. Călugării 
mai bătrâni voiau să continue degrabă drumul, dar cei mai 
tineri voiau să-l vadă făcându-si giumbuşlucurile. Si astfel 
el făcu acolo în fata lor multe lucruri de minune, si-si scoase 
chiar şi broaşte din urechi. Dar după o vreme călugării se 
întoarseră spre el şi-i spuseră că scamatoriile astea ale lui erau 
plictisitoare şi cam blasfematorii şi-i încărcară iarăşi crucea 
în spinare. După o altă jumătate de milă, el îi rugă din nou 
să se oprească şi să-l lase să le istorisească snoavele lui, căci, 
spunea el, ştia toate măscările lui Conan, cel cu ţeasta cheală, 
pe a cărui spinare creşte lână ca pe o oaie. Şi după ce călugării 
cei tineri îi auziră poveştile înveselitoare, îl poftiră să-şi ia 
din nou crucea în spate, căci nu le şedea bine să asculte 
asemenea prostii. Şi încă o dată, după altă jumătate de milă, 
el îi rugă să se oprească şi să-l asculte cum avea să le cânte 
istoria lui Deirdre cea cu pieptul alb ca neaua, despre cum 

răbdase ea multe suferinţe si cum feciorii lui Usna muriseră 

> > 

ca s-o slujească pe ea. Călugării cei tineri înnebuneau de ne¬ 
răbdare să-i audă istorisirea, dar când termină, ei se mâniară 
şi-l loviră pentru că trezise pofte uitate în inimile lor. îl în¬ 
cărcară deci iarăşi cu crucea în spate şi-l mânară spre colină. 

Când ajunse pe culme, ei îi luară crucea din spate şi înce¬ 
pură să sape o groapă în care s-o împlânte, iar în vremea 
asta cerşetorii se strânseră în jur şi tot sporovăiau între ei. 

— Mai am o ultimă dorinţă, înainte să mor, spuse Cumhal. 

— Nu-ţi mai îngăduim nici un răgaz, spuse abatele. 


88 



— Nu vă cer nici un răgaz, căci eu am tras sabia, am spus 
adevărul, mi-am trăit visul si sunt mulţumit. 

— Vrei atunci să te spovedeşti? 

— Pe soare şi pe lună, aşa ceva nu fac! Vă rog numai să 
mă lăsaţi să-mi înfulec mâncarea pe care o am în desaga asta 
din spate. Eu îmi duc întotdeauna ceva de-ale gurii în desagă 
când pornesc în rătăcirile mele, dar nu mă ating de nimic 
decât dacă sunt aproape mort de foame. Acum n-am mai 
mâncat nimic de două zile. 

— Atunci poţi să mănânci, spuse abatele, îi întoarse spa¬ 
tele şi se duse să-i ajute pe călugării care săpau groapa. 

Saltimbancul scoase o bucată de pâine şi câteva felii de 
slănină afumată din desagă şi le aşeză pe o piatră. 

— Vreau să le dau săracilor zecimea lor, spuse el şi tăie 
a zecea parte din pâine şi din slănină la o parte. Care dintre 
voi este cel mai sărac? Atunci se ridică un zvon mare de 
glasuri, căci cerşetorii începură să-şi spună fiecare istoria 
nenorocirilor şi sărăciei sale, şi chipurile lor palide se leg㬠
nau asemenea lacului Gara când viitura l-a umplut cu apa 
mlaştinilor. 

y 

El îi ascultă o vreme şi apoi spuse: 

— Eu însumi sunt cel mai sărac, căci eu am rătăcit pe 
drumurile pustii şi pe ţărmurile mării. Şi tunica asta zdren¬ 
ţuită din ţesătură colorată din spinarea mea, şi încălţările 
scâlciate din picioarele mele mi-au fost totdeauna povară, 
căci în inima mea era oraşul cu turnuri plin de veşminte 
splendid colorate. Şi eram cu atât mai singur pe drumuri şi 
pe ţărmul mării, căci eu auzeam în inima mea foşnetul veş¬ 
mintelor tivite cu trandafiri al celei care este mai ştiutoare 

y 

decât Aengus cel mult ştiutor, şi e mai bogată în frumuseţea 
râsului decât Conan cel cu ţeasta cheală şi stăpâneşte mai 
mult din înţelepciunea lacrimilor decât Deidre cea cu pieptul 
alb ca neaua, si care este mai vrednică de iubit decât le răsar 

1 y 


89 



zorii dimineţii celor care s-au rătăcit în întuneric. Acum, 
când eu am terminat cu toate, puteţi să le luaţi voi pe acestea. 

Astfel că le aruncă pâinea si slănina cerşetorilor si aceştia 
se bătură pentru ele cu multe ţipete până când fu înfulecată 
ultima îmbucătură. Intre timp însă călugării îl bătuseră pe 
saltimbanc în cuie pe cruce şi ridicaseră crucea înfiptă în 
groapă, iar acum aruncau pământul la loc cu lopeţile şi călcau 
în grabă în jur să-l aşeze la loc. După care plecară de acolo, 
dar cerşetorii rămaseră şi se aşezară în jurul crucii. Când însă 
începu să coboare soarele, se ridicară să plece şi ei, căci aerul 
se făcuse rece. Şi când se îndepărtaseră o bucată de drum, 
veniră lupii care se arătaseră mai devreme la marginea unei 
păduri şi se apropiară, iar păsările zburau acum în cercuri 
tot mai strânse. 

— Mai rămâneţi o vreme, voi, proscrişilor, strigă saltim¬ 
bancul cu vocea slabă după cerşetori, şi ţineţi fiarele şi păs㬠
rile departe de mine. Dar cerşetorii erau supăraţi pentru că 
îi numise proscrişi şi aruncară în el cu pietre şi cu murdării, 
iar o cerşetoare care avea cu ea un copil i-1 ridică în faţa ochi¬ 
lor şi-i strigă că el e tatăl copilului, blestemându-1, şi după 
asta plecară cu toţii părăsindu-1 acolo. Atunci lupii începură 
să se strângă la picioarele crucii şi păsările zburau acum tot 
mai jos spre el. Şi dintr-odată se lăsară cu toatele peste capul, 
braţele şi umerii lui şi începură să-l ciugulească cu ciocurile 
lor ascuţite, iar lupii începură să-i mănânce picioarele. 

— Proscrişilor, gemu el, v-aţi întors şi voi cu toţii împo¬ 
triva celui proscris? 



In afara rozei 


Intr-o seară de iarnă, un bătrân cavaler într-o armură rugi¬ 
nită de zale călărea încetişor pe coasta împădurită dinspre 
sud a Muntelui Bulben, privind cum soarele cobora pe nori 
purpurii deasupra mării. Calul îi era obosit, ca după o căl㬠
torie îndelungată, iar pe coif purta nu blazonul vreunui lord 
de prin împrejurimi ori al unui rege, ci o micuţă roză alc㬠
tuită din rubine care scânteiau cu fiecare clipă intr-un purpu¬ 
riu şi mai adânc. Pletele albe îi cădeau în bucle rărite pe 
umeri, şi neorânduiala lor îi sporea melancolia de pe chip, 
chipul unuia dintre cei care vin arareori în lume, şi întotdea¬ 
una în vâltoarea ei, visătorii care trebuie să pună în faptă ce 
visează, oamenii faptei, care trebuie să viseze ce au de înfăptuit. 

După ce privi o vreme spre soare, lăsă frâiele să cadă pe 
grumazul calului şi, întinzând amândouă braţele spre vest, 
spuse: 

— O, Roză Divină a Flăcării Intelectului, lasă porţile 
păcii tale să mi se deschidă în cele din urmă! 

Şi deodată nişte guiţături vârtoase se auziră din pădure, 
la câteva sute de metri mai sus, înspre munte. Opri calul ca 
să asculte, şi auzi în spatele lui zgomot de voci şi de paşi. 

— Ii bat ca să-i facă să meargă pe cărarea îngustă dinspre 
trecătoare, zise cineva, şi peste o clipă o duzină de ţărani 
înarmaţi cu suliţe scurte îl ajunseră din urmă pe cavaler şi 
se opriră la mică distanţă de el, cu căciulile albastre în mâini. 


91 



— Unde mergeţi cu suliţele acelea? îi întrebă. 

Iar cel care părea să le fie conducător răspunse: 

— O bandă de tâlhari de codru au coborât cu puţină 
vreme în urmă de pe dealuri şi au luat porcii unui bătrân 
care trăieşte lângă Glen Car Lough, iar noi am plecat pe ur¬ 
mele lor. Acum, că ştim că-s de patru ori mai mulţi decât 
noi, căutăm să găsim drumul pe care au luat-o; şi vom spune 
cât de curând păsul nostru lui De Courcey, iar dacă el nu 
ne va ajuta, lui Fitzgerald; căci de Courcey şi Fitzgerald au 
căzut de puţină vreme la pace, şi nu ştim cui aparţinem. 

— Insă până atunci, zise cavalerul, porcii vor fi mâncaţi. 

— O mână de oameni nu pot face mai mult, şi nu era 
înţelept ca toată valea să iasă şi să-şi rişte viaţa pentru doi 
porci, sau chiar pentru două duzini de porci. 

— Puteţi să-mi spuneţi, zise cavalerul, dacă bătrânul care 
avea porcii e credincios şi cu inima curată? 

— E la fel de curat la inimă ca oricare altul si mai ere- 

> 

dincios decât toţi, căci se roagă unui sfânt în fiecare dimineaţă 
înainte să mănânce. 

— Atunci e un lucru bun să lupţi pentru cauza lui, spuse 
cavalerul, iar dacă vă veţi bate cu tâlharii de codru o să duc 
eu greul luptei, şi ştiţi bine că un bărbat în armură face cât 
mulţi tâlhari din ăştia îmbrăcaţi în lână şi piei. 

Conducătorul se întoarse spre tovarăşii lui şi-i întrebă 
dacă aveau de gând să rişte; însă ei păreau nerăbdători să se 
întoarcă la bordeiele lor. 

— Sunt tâlharii necinstiţi si necredincioşi? 

> > > 

— Sunt necinstiţi în toate tocmelile lor, zise un ţăran, şi 
nimeni nu i-a auzit vreodată rugându-se. 

— Atunci, spuse cavalerul, o să dau cinci coroane pentru 
fiecare cap de tâlhar ucis de noi în luptă. 

Apoi porunci conducătorului să-i arate drumul, şi ple¬ 
cară cu toţii. 

92 



După o vreme ajunseră într-un loc în care o potecă băt㬠
torită intra în pădure şi, urmând-o, se întoarseră înspre direc¬ 
ţia din care veniseră, apoi începură să urce coasta împădurită 
a muntelui. Nu peste multă vreme poteca se făcu prea îngustă 
şi abruptă, încât cavalerul fu nevoit să descalece şi să-şi lase 
calul legat de tulpina unui copac. Ştiau că erau pe drumul 
cel bun: vedeau urme de încălţări ascuţite în pământul moale 
şi, amestecate cu ele, urmele copitelor despicate ale porcilor. 
Poteca se făcu deodată şi mai abruptă şi, cum urmele de 
copite despicate dispăreau, îşi dădură seama că hoţii luaseră 
porcii în cârcă. Din când în când, o urmă lungă pe pământ 
arăta că un porc alunecase şi fusese târât pentru o vreme. 
Merseră astfel vreo douăzeci de minute, când un zgomot 
amestecat de glasuri le spuse că-i ajungeau din urmă pe hoţi. 
Apoi glasurile amuţiră, şi înţeleseră că fuseseră şi ei auziţi, 
la rândul lor. Iuţiră pasul cu băgare de seamă şi, peste vreo 
cinci minute, unul dintre ei văzu o vestă de piele ascunsă 
pe jumătate după o tufă de alun. O săgeată lovi armura de 
zale a cavalerului, însă ricoşă fără să-i facă vreun rău, iar apoi 
o ploaie de săgeţi se abătu asupra lor, bâzâitoare ca nişte albine 
uriaşe. Fugiră şi se căţărară, se căţărară şi fugiră spre hoţi, care 
se vedeau acum stând printre tufe cu arcurile încă vibrând 
în mâini: căci nu aveau decât suliţe şi trebuiau să ajungă cât 
mai repede faţă în faţă. Cavalerul era în fruntea lor şi doborî 
întâi unul, apoi încă unul dintre tâlhari. Ţăranii strigau şi, 
grăbind pasul, îi făcură pe tâlhari să dea înapoi până ieşiră 
pe creasta netedă a muntelui, iar acolo văzură cei doi porci 
scurmând liniştiţi în iarba măruntă, aşa că fugiră şi se aşezară 
în cerc în jurul lor şi începură să se tragă înapoi spre poteca 
îngustă: bătrânul cavaler venea acum în urma tuturor, dobo- 
rând hoţ după hoţ. Printre ţărani nu era nimeni rănit grav, 
întrucât el dusese greul luptei, după cum o arătau prea bine 
spărturile însângerate din armură; şi când ajunseră la gura 


93 



potecii înguste le porunci să coboare porcii în vale, ca el să 
rămână să le păzească drumul de întoarcere. Aşa că în clipa 
următoare era singur şi, slăbit din cauza sângelui pierdut, ar 
fi putut fi doborât acolo şi atunci de tâlharii pe care-i alun¬ 
gase, dacă spaima nu i-ar fi făcut să fugă mâncând pământul. 

Un ceas trecu, şi ei nu se întoarseră; iar acum cavalerul 
nu mai putea sta de veghe, ci trebui să se întindă pe iarbă. 
Mai trecu o jumătate de ceas, şi abia atunci un flăcău cu ceea 
ce părea aho sumă de pene de cocoş îndesate la pălărie apăru 
pe poteca din spatele lui şi începu să se mişte încoace şi 
încolo printre tâlharii morţi, retezându-le capetele. După 
care aşeză capetele grămadă în faţa cavalerului şi spuse: 

— O, mare cavaler, am fost trimis să vin şi să-ţi cer coroa¬ 
nele pe care le-ai promis pentru capete: cinci coroane pentru 
fiecare cap. Mi-au cerut să-ţi spun că s-au rugat lui Dum¬ 
nezeu şi Maicii Domnului să-ţi dea viaţă lungă, însă sunt 
ţărani săraci şi vor banii înainte să mori. Mi-au spus asta iar 
şi iar, de teamă că s-ar putea să uit, şi au jurat să mă bată 
dac-o fac. 

Cavalerul se ridică intr-un cot şi, deschizând o pungă 
care-i atârna la cingătoare, numără cinci coroane pentru fie¬ 
care cap. Erau treizeci de capete cu totul. 

— O, mare cavaler, zise flăcăul, mi-au mai cerut să am 
grijă de tine, să aprind un foc şi să-ţi ung rănile cu asta. 

Adună crengi şi frunze laolaltă şi, scăpărând cremenea şi 
amnarul peste o grămăjoară de frunze uscate, aprinse o flacără 
zdravănă. Apoi, dând la o parte cămaşa de zale, începu să 
ungă rănile; dar proceda neîndemânatic, ca un om care face 
din amintiri ceea ce i s-a spus. Cavalerul îi făcu semn să se 
oprească, apoi spuse: 

— Pari un flăcău de treabă. 

— Aş îndrăzni să vă rog ceva pentru mine. 

— Au mai rămas câteva coroane, zise cavalerul; să ţi le dau? 


94 



— Ah, nu, zise flăcăul. N-aş avea ce să fac cu ele. Nu e 
decât un lucru pe care rin să-l fac, şi n-am nevoie de bani 
pentru el. Bat sat după sat şi deal după deal şi oriunde se 
întâmplă să dau peste un cocoş bun îl fur şi-l duc în pădure, 
şi-l ţin acolo sub un coş până găsesc alt cocoş bun, şi după 
aia îi pun să se bată. Oamenii spun că-s sărac cu duhul şi 
nu-mi fac nici un rău, nu-mi cer niciodată să fac nimic, doar 
să duc câte o veste din când în când. Tocmai pentru că-s 
sărac cu duhul m-au trimis să iau coroanele: oricine altcineva 
le-ar fura, iar ei nu îndrăznesc să se întoarcă singuri, fiindcă 
acum, dacă nu eşti cu ei, se tem de tâlhari. Ai auzit că, atunci 
când tâlharii sunt botezaţi, lupii le sunt naşi, iar braţul drept 
le rămâne nebotezat? 

— Dacă n-o să iei coroanele astea, bunul meu flăcău, 
atunci mă tem că n-am nimic altceva pentru tine, afară doar 
dacă nu vrei cămaşa asta de zale, de care eu în curând n-o 
să mai am nevoie. 

— Era ceva ce voiam; da, acum mi-am adus aminte, zise 
flăcăul. Vreau să-mi spui de ce te-ai luptat precum vitejii şi 
uriaşii din basme pentru un lucru de nimic. Eşti om ca noi 
toţi? Nu cumva eşti de fapt un vrăjitor bătrân care trăieşte 
pe dealurile astea, nu cumva un vânt se va stârni curând şi 
te va preface în praf? 

— O să-ţi povestesc despre mine, răspunse cavalerul, pen¬ 
tru că acum, dacă am rămas ultimul din frăţie, pot să po¬ 
vestesc totul si să dau mărturie în fata Domnului. Priveşte 
> > > 

Roza de Rubine de pe coiful meu şi o să vezi simbolul vieţii 
mele şi al nădejdii mele. 

Iar apoi îi spuse flăcăului povestea aceasta, însă cu pauze 
din ce în ce mai dese; şi, în vreme ce el povestea, Roza lucea 
întunecată şi sângerie în lumina focului, iar flăcăul se juca cu 
penele cocoşului, înfipte în pământ în faţa lui şi mutate dintr-o 
parte în alta ca şi cum ar fi fost actori într-o piesă. 


95 



— Trăiesc într-un ţinut departe de acesta, şi am fost unul 
dintre Cavalerii Sfântului Ioan, spuse bătrânul; însă eram 
unul dintre cei din Ordin care tânjeau mereu după pătimiri 
mai pline de ardoare în slujba Celui Preaînalt. Până la urmă 
a venit la noi un cavaler din Palestina, căruia adevărul adev㬠
rurilor îi fusese dezvăluit de Domnul însusi. Văzuse o mare 

y 

Roză de Foc, şi o Voce ieşind din Roză îi spusese că oamenii 
vor părăsi lumina din inimile lor şi se vor închina unei or¬ 
dini si unei veşnicii din afara lor, si că atunci lumina se va 
stinge, şi nimeni nu va scăpa de blestemul ăsta, afară doar 
de omul bun şi prost care nu poate şi de omul rău şi înfl㬠
cărat care nu vrea să creadă. Deja, îi spusese Vocea, lumina 
neînfrânată a inimii strălucea tot mai stins deasupra lumii 
ca s-o mai ţină în viaţă, cu un lustru tot mai puţin neprihănit, 
şi, pe măsură ce pălea, o boală ciudată infecta stelele, dealu¬ 
rile, iarba şi copacii cu putreziciune, şi nimeni dintre cei care 
văzuseră limpede adevărul şi calea străveche nu putea intra 
în împărăţia Domnului, care e în Inima Rozei, dacă rămânea 
de bunăvoie în lumea descompusă; aşadar trebuiau să-şi 
dovedească mânia împotriva Puterilor Descompunerii mu¬ 
rind în slujba Rozei Domnului. 

In timp ce Cavalerul din Palestina ne povestea lucrurile 
acestea, aveam o viziune în care o Roză purpurie se desfăcea 
în jurul lui, aşa încât părea să vorbească din inima ei, iar 
aerul se umplea de mireasmă. Am ştiut astfel că însăşi Vocea 
Domnului ne vorbea prin cavaler, ne-am strâns în jurul lui 
si i-am cerut să ne arate calea în toate si să ne înveţe cum să 

y y y 

dăm ascultare Vocii. Aşa că ne-a legat cu jurământ şi ne-a 
dat semne şi cuvinte cu care să ne cunoaştem unii pe alţii 
chiar şi după mulţi ani, şi a ales locuri de întâlnire, şi ne-a 
trimis prin oşti din toată lumea ca să căutăm cauzele bune 
şi să murim în luptă pentru ele. La început credeam că era 
mai la îndemână să murim postind până la moarte în cinstea 


96 



vreunui sfânt; însă ne-a spus că ăsta era un lucru rău, fiindcă-1 
făceam de dragul morţii, şi luam astfel din mâinile Domnu¬ 
lui alegerea timpului şi a chipului morţii noastre, şi astfel Ii 
făceam puterea mai slabă. Trebuia să alegem să-l slujim cât 
mai desăvârşit, atâta tot, şi să-L lăsăm pe Domnul să ne 
răsplătească la timpul stabilit de El şi în chipul stabilit de 
El. Iar după asta ne-a poruncit să mâncăm întotdeauna câte 
doi la masă, ca să ne veghem unul pe celălalt să nu postim 
fără cumpăn, căci unii dintre noi spuneau că, dacă posteai 
din iubire pentru cei sbnţi şi apoi mureai, moartea era îng㬠
duită. Anii au trecut, si unul câte unul tovarăşii mei au murit 
în Ţara Sfântă, sau în luptă cu prinţii cei răi ai lumii, sau cu- 
rătind drumurile de tâlhari; si cu ei a murit si cavalerul din 
Palestina, şi în cele din urmă am rămas singur. Am luptat 
în becare cauză în care cei puţini se puneau de-a curmezişul 
celor mulţi, şi părul mi-a albit, şi o teamă grozavă că l-aş b 
mâniat pe Domnul m-a cuprins. Insă, auzind apoi că insula 
asta era mai plină de războaie şi jafuri decât orice alt ţinut, 
am venit aici, am găsit lucrul pe care-1 căutam şi, iată!, sunt 
plin de o mare bucurie. 

Zicând asta, începu să cânte în latină şi, în timp ce cânta, 
vocea îi era din ce în ce mai slabă. Apoi ochii i se închiseră, 
buzele îi rămaseră întredeschise, iar băcăul îsi dădu seama 

7 y 

că murise. 

— Mi-a spus o poveste frumoasă, zise, căci era cu lupte, 
dar n-am înţeles mare lucru din ea, şi e greu să ţii minte o 
poveste aşa de lungă. 

Şi, luând sabia cavalerului, începu să sape o groapă în p㬠
mântul moale. Săpa vârtos, zorii îi luminau deja slab părul 
şi aproape încheiase treaba, când un cocoş cântă în valea de 
dedesubt. 

— Ah, zise, trebuie să am pasărea asta! 

Şi fugi pe cărarea îngustă spre vale. 


97 



înţelepciunea regelui 


Marea regină a Irlandei murise la naştere şi copilul ei 
fusese dat spre creştere unei femei care locuia într-o căsuţă 
în umbra pădurii. Odată, pe vreme de noapte, femeia şedea 
pierdută în gânduri lângă leagănul copilului gândindu-se la 
frumuseţea lui şi se ruga zeilor să-i dăruiască acestui copil 
înţelepciune pe măsura frumuseţii lui. Chiar atunci bătu 
cineva la usă si ea se ridică minunându-se, căci vecinii cei 
mai apropiaţi erau cei din palatul marelui rege, aflat la o milă 
distanţă, iar acum era târziu în noapte. 

— Cine e, care bate acolo? strigă ea, şi o voce subţire îi 
răspunse: 

— Deschide! Căci eu sunt Muma Vulturului Cenuşiu 

i 

şi vin din întunecimea pădurii celei mari. 

Cu frică trase ea zăvorul de la usă si o femeie înaltă, în- 
vesmântată în cenuşiu, a cărei statură nu era omenească, 
intră şi se opri la capul leagănului. Doica se trăsese îndărăt 
până la perete şi nu-şi putea lua ochii de la femeia aceasta, 
căci vedea la lumina focului din cămin că, în loc de păr, pe 
capul acesteia creşteau penele vulturului cenuşiu. 

— Deschide! strigă încă o dată o voce, căci eu sunt o 
Mumă a Vulturului Cenuşiu şi stau de veghe la cuibul său 
în întunecimea pădurii celei mari. Doica deschise uşa a doua 
oară, deşi de abia putea apuca zăvorul cu degetele care îi tre¬ 
murau de spaimă, şi o a doua femeie cernită, nu mai puţin 


98 



bătrână decât cealaltă şi cu aceleaşi pene în loc de păr, intră 
şi se apropie de cea dintâi. După putină vreme veni o a treia 
femeie cernită, şi apoi o a patra, şi apoi încă una, şi încă una, 
şi încă una până când coliba se umpluse cu totul de trupurile 
lor uriaşe. Ele stătură asa tăcând multă vreme, dar în cele din 
urmă cea cu voce subţire murmură: 

— Surorilor, eu l-am recunoscut de departe, după roşul 
inimii sale sub pielea lui argintie. Şi apoi vorbi o alta: 

— Surorilor, eu l-am recunoscut pentru că inima lui se 
zbătea ca o pasăre într-o plasă de fire de argint. Şi o a treia 
luă cuvântul: 

— Surorilor, eu l-am recunoscut pentru că inima sa cânta 
precum o pasăre care e fericită într-o colivie de argint. Şi apoi 
cântară toate laolaltă şi cele care stăteau mai aproape împin¬ 
geau leagănul cu degete lungi, ofilite. Iar glasurile se făcură 
apoi blânde şi iubitoare şi curând fură ca vântul care trece prin 
pădurea cea mare. 

Ce sub ochi nu-i în minte nu-i: 

Căci omul şi femeia lui, 

Plini de voinţă, goi de stare, 

Luatu-ne-au grâul de mâncare, 

Luatu-ne-au piatra de Altar; 

Grindini şi ploi şi trăsnet doar, 

Şi roşii inimi acum sure, 

Sunt vii cât Timpid curge-uşure. 

Când cântecul amuţise, bătrâna care vorbise la început 
spuse: 

— Nu mai avem nimic altceva de făcut decât să ames¬ 
tecăm o picătură din sângele nostru în sângele lui. îşi în¬ 
ţepă braţul cu vârful ascuţit al unui fus pe care o pusese pe 
doică să i-1 aducă şi lăsă o picătură de sânge, cenuşiu cum e 


99 



ceaţa, să cadă pe buzele copilului. După aceea păşi afară în 
întunecime. 

Când bătrânele plecară, doica îşi luă inima în dinţi şi se 
grăbi spre casa regelui cel mare şi din mijlocul sălii de adunare 
strigă tare că în noaptea aceea duhurile sidhe se aplecaseră 
asupra leagănului copilului. Regele, poeţii şi învăţaţii lui 
merseră cu ea în colibă şi se strânseră în jurul leagănului şi 
făceau larmă mare acolo, iar copilul se ridică în capul oase¬ 
lor şi-i privi. 

Trecură doi ani şi regele muri în lupta cu Fer Bolg, iar 
poeţii şi învăţaţii domneau acum în numele copilului şi 
vedeau că nu era departe timpul când el însuşi avea să dom¬ 
nească, pentru că nimeni nu mai văzuse vreodată un copil 
atât de înţelept. Şi totul ar fi mers bine, dacă nu s-ar fi 
petrecut o minune ce-i făcu să se neliniştească pe toţi bărbaţii 
şi pe toate femeile, care de fapt nu mai încetau să sporovăiască 
despre asta. Penele vulturului cenuşiu începuseră acum să 
crească prin părul copilului, şi oricât i le-ar fi tăiat mereu 
doica, după o vreme ele erau iarăşi pe capul copilului, mai 
multe decât înainte. Asta n-ar fi avut prea mare însemnătate, 
căci în zilele acelea minunile erau o nimica toată, dacă n-ar 
fi existat o lege veche în Irlanda, cum că nimeni cu vreun 
beteşug sau însemn pe trup nu avea voie să se aşeze pe tronul 
tării. Si cum un vultur cenuşiu este o sălbăticiune a aerului, 
care nu a stat niciodată în faţa unei table de joc şi nici la 
lumina focului să asculte cântecele poeţilor, nu era cu putinţă 
ca un om în al cărui păr creşteau pene să fie socotit de ceilalţi 
altfel decât beteag sau căzut pradă farmecelor. Şi de asemenea 
poporul nu putea despărţi admiraţia pe care o nutrea pentru 
înţelepciunea copilului de o spaimă amestecată cu repulsie, 
ca în faţa unuia care nu are sânge omenesc. Dar cu toţii se 
învoiau totuşi ca el să domnească, pentru că suferiseră mult 
de pe urma unor regi neînţelegători şi a tulburărilor stârnite 


100 



de aceştia. Si nimeni nu se temea de nimic altceva decât că 
marea sa înţelepciune avea să-i poruncească să asculte de 
legea aceasta şi să hotărască pe un altul în locul său drept 
conducător. 

Când copilul împlinise şapte ani, poeţii şi învăţaţii fură 
chemaţi de către cel mai vârstnic dintre poeţi şi toate aceste 
lucruri fură discutate şi cumpănite. Copilul văzuse că cei de 
la curte aveau numai păr pe cap şi, cu toate că îi spuseseră 
că şi ei avuseseră pene, dar că şi le pierduseră din cauza păca¬ 
telor unor strămoşi, ei ştiau totuşi că acum copilul avea să 
afle adevărul îndată ce începea să străbată împrejurimile. 
După ce se sfătuiră îndelung, ei făcură o nouă lege prin care, 
sub ameninţarea pedepsei cu moartea, li se poruncea oa¬ 
menilor să-şi amestece cu toată arta pene de vultur cenuşiu 
prin propriul păr şi trimiseră oameni cu plase, lanţuri şi 
arcuri pentru ca din toate ţările învecinate să strângă destule 
pene. Hotărâră de asemenea ca oricine avea să-i dezvăluie 
copilului adevărul să fie pe loc omorât. 

Trecură anii şi copilul crescuse şi devenise adolescent, 
apoi bărbat în toată firea, şi-şi ocupa vremea cu gânduri ciu¬ 
date şi pătrunzătoare despre deosebirea dintre lucrurile care 
de mult fuseseră socotite ca fiind asemănătoare, şi despre 
asemănarea dintre altele care de multă vreme erau gândite 
ca fiind diferite. O mulţime de oameni veneau din ţări străine 
ca să-l vadă şi să-i ceară sfatul, dar la graniţe fuseseră postaţi 
paznici care-i sileau pe toţi cei care veneau să poarte în păr 
pene de vultur cenuşiu. Iar ei ascultându-1 aveau impresia 
că vorbele lui luminau orice întunecime şi le umpleau inimile 
cu muzică; dar îndată ce se întorceau în ţările lor, li se părea 
că de fapt cuvintele lui se pierdeau în depărtări, iar ce îşi mai 
aminteau din ele părea prea ciudat şi subtil ca să-i poată ajuta 
spre a-şi trăi zilele grăbite până la capăt. Unii duceau de fapt 
după aceea o altă viaţă, dar nu mai era atât de minunată 


101 



cum fusese cea veche. Unii se străduiseră multă vreme pentru 

o cauză bună, dar când auziseră cum îi preţuia el şi care le 

era cauza, se întorseseră în ţara lor doar ca să constate că ceea 

ce iubiseră ei era mai puţin vrednic de iubire, iar braţul lor, 

mai puţin puternic în luptă, căci el îi învăţase cât e de subţire 

firul de păr care desparte adevărul de minciună. Alţii care, 

dimpotrivă, nu fuseseră în slujba vreunei cauze, ci trudiseră 

liniştiţi la agonisirea propriei lor averi găseau, după ce el le 

explicase înţelesul străduinţelor şi ţelurilor lor, că oasele le 

erau prea trudite şi voinţa de muncă grea prea mică, căci el 

le arătase teluri mai înalte. Si mulţi dintre tinerii care îl auzi- 
> > > 

seră vorbind despre toate aceste lucruri îşi aminteau unele 

dintre cuvintele lui ciudate, care făceau ca toate bucuriile 

să pară de nimic, ajungeau să-şi dorească bucurii de neatins 

si sfârşeau astfel nefericiţi. 

) ) ) 

Printre cei care veneau să-l vadă si să-l asculte era si fiica 

) ) 

unui mic rege care trăia într-o ţară îndepărtată. Şi când el o 
văzu o îndrăgi imediat, pentru că era frumoasă, avea o piele 
albă si o frumuseţe stranie, diferită de a femeilor din tinutul 
lui. Insă Dana, marea mamă, îi sortise o inimă la fel ca a 
celorlalte femei, iar când ea află despre minunea tainică a 
penelor de vultur fu cuprinsă de o mare repulsie. El îi vorbea 
deseori de marea ei frumuseţe, lăudând-o în cuvinte simple 
şi sincere, şi o rugă umil să-i dăruiască iubirea ei, căci şi în 
visele lui el era pătrunzător şi le ştia pe toate. Ea primi pe ju¬ 
mătate dragostea lui, copleşită de măreţia lui, dar pe jum㬠
tate o respingea. Şi zi după zi regele îi oferea daruri pe care 
neguţătorii le aduseseră din ţări depărtate de peste mare, 
dar mereu chipul ei şovăia între surâs şi încruntare, între 
dăruire şi reţinere. El îi aşternu toată înţelepciunea lui la 
picioare şi îi povesti o mulţime de lucruri - cum blânzii şi 
veselii Oameni din Dea i-au izgonit pe uriaşii, întunecaţii 
şi hidoşii Oameni de Sub Mare - pe care chiar şi duhurile 


102 



sidhe le uitaseră, căci se întâmplaseră cu atât de multă vreme 
în urmă, sau poate pentru că nu aveau vreme să se mai gân¬ 
dească la ele, iar el credea că fata îl înţelege, căci frumuseţea 
ei i se părea că este înţelepciunea însăşi. 

Insă în cetatea lui era un războinic tânăr si frumos, care 
avea părul blond şi era priceput în lupte şi în îmblânzirea 
cailor. Şi într-o zi, când regele se plimba prin livadă, care se 
afla între şanţul castelului şi pădure, regele auzi un glas din 
sălciile care ascundeau sântul: 

y ) 

— Iubita mea, spunea glasul, îi urăsc pe toţi pentru că 
te silesc să-ţi împleteşti penele acestea urâte în părul tău 
frumos, şi asta numai pentru ca pasărea de pradă de pe tronul 
nopţii să poată dormi liniştită. Şi vocea adâncă şi melodioasă 
pe care o iubea răspunse: 

— Părul meu nu este frumos ca al tău; şi acum, când 
ţi-am scos penele din păr, am să-mi trec mâinile prin el, aşa, 
aşa şi aşa; căci el nu aruncă umbre de spaimă şi de întunecime 
peste inima mea. 

Şi atunci regele îşi aduse aminte de multe lucruri pe care 
le uitase Iară să le fi înţeles, cuvinte întâmplătoare ale poeţilor 
şi învăţaţilor săi, şi de propriile îndoieli pe care şi le rezolvase, 
şi cu vocea tremurătoare îi chemă pe cei doi îndrăgostiţi la 
sine. Ei veniră printre sălcii, se aruncară la picioarele lui şi-i 
implorară iertarea, dar el se aplecă şi scoase penele din părul 
femeii, se întoarse şi se îndepărtă fără nici un cuvânt. Se duse 
în sala cea mare şi îi chemă pe toţi poeţii şi învăţaţii săi şi 
apoi se urcă pe podiumul cel înalt din faţa tronului şi vorbi 
cu glas tare şi limpede: 

— Voi, făcători ai legilor, de ce m-aţi lăsat să păcătuiesc 
împotriva legii? Voi, ştiutorilor de versuri, de ce m-aţi lăsat 
să păcătuiesc împotriva muţeniei şi tăcerii legii? Legea a fost 
făcută de oameni pentru binele oamenilor, însă înţelepciunea 
este lucrarea zeilor, si nici un om nu trebuie să trăiască în 

1 y 


103 



lumina înţelepciunii, căci ea, şi ploaia, şi grindina, şi tunetul 
urmează o cale care este nimicitoare pentru făpturile muri¬ 
toare. Voi, oameni ai legii şi oameni ai artei versului, trăiţi 
după felul vostru şi chemaţi-1 pe Eocha, cel care-şi face de 
lucru cu toate, ca el să domnească asupra voastră, căci eu 
am să plec să-mi caut felul meu de a trăi. 

Apoi coborî, trecu printre ei şi le scoase penele vulturului 
cenuşiu fiecăruia, unul după altul, din păr, şi le risipi peste 
rogojinile de pe duşumea, apoi părăsi sala şi nimeni nu 
îndrăzni să-l urmeze, căci ochii îi străluceau ca ai păsării de 
pradă. Şi nici un om nu l-a mai văzut vreodată şi nici nu i-a 
mai auzit glasul. Unii cred că el şi-a luat locul veşnic printre 
demoni, şi alţii că adastă acum printre zeiţele întunecate şi 
înfricoşătoare care se aşază noaptea în jurul iazurilor din 
pădure şi privesc cum stelele răsar şi se scufundă în oglinda 
lor singuratică. 



Inima primăverii 


Un om bătrân-bătrân, al cărui chip era aproape la fel de 
descărnat ca o gheară de pasăre, şedea cufundat în gânduri 
pe ţărmul stâncos şi scund, împădurit cu aluni, al insulei care 
se află în locul unde lacul Gill e cel mai larg. Alături de el 
şedea un băiat de şaptesprezece ani cu o faţă bronzată şi pri¬ 
vea cum rândunelele fugăreau peste oglinda liniştită a apei 
muştele. Bătrânul era învesmântat în catifea albastră, deco- 
lorată de soare, iar băiatul purta o tunică de dimie şi avea 
în jurul gâtului un rozariu de pietre colorate. In spatele celor 
doi, pe jumătate ascunsă de arbori, se afla o mică mănăstire. 
Cu multă vreme în urmă fusese arsă de partizanii păgâni ai 
partidei reginei, însă băiatul o îmbrăcase cu stuf şi rogojini, 
astfel ca bătrânul să aibă un adăpost pentru ultimele sale zile. 
Insă de grădina care era înconjurată de ziduri nu se atinsese, 
iar crinii şi trandafirii călugărilor se răspândiseră pretutindeni, 
până când belşugul lor învălmăşit se amestecase cu pâlcurile 
tot mai rare ale ferigilor şi buruienilor. Ferigile înseşi cres¬ 
cuseră atât de înalte, încât printre ele un copil ar fi rămas 
ascuns privirilor, chiar dacă s-ar fi ridicat pe vârful picioa¬ 
relor. Iar dincolo de ferigi creşteau mulţi pomişori de alun 
şi câţiva stejari tineri. 

— Maestre, spuse băiatul, posturile acestea lungi şi str㬠
daniile cu care invoci noaptea, cu toiagul tău de arţar, făp¬ 
turile care trăiesc în apă şi printre aluni şi stejari îţi întrec 


105 



puterile. Odihneşte-te puţin de toate ostenelile, căci mi s-a 

părut astăzi dimineaţă că mâna ta se sprijină mai grea pe 

umăr şi picioarele tale păreau să te poarte mai puţin sigure 

decât altă dată. Lumea zice că eşti mai bătrân decât vulturul 

> 

si totuşi nu vrei să te dărui odihnei care i se cuvine bătrâneţii. 
) ) ) 

Vorbea grăbit şi tulburat, ca şi când întreaga lui inimă ar fi 
fost în gândurile şi vorbele acelei clipe, şi bătrânul răspunse 
vorbind încet şi îngândurat, ca şi când inima i-ar fi fost la 
zile îndepărtate şi la întâmplări de demult. 

— Am să-ţi spun de ce nu pot să-mi îngădui odihna, 
răspunse el. Se cuvine ca tu să afli asta, căci m-ai slujit cu cre¬ 
dinţă în aceşti cinci ani, si mai mult încă, si mi-ai fost credin- 
cios şi ai îmblânzit puţin prin aceasta blestemul singurătăţii 
care îi apasă întotdeauna pe cei înţelepţi. Şi acum, când sfâr¬ 
şitul oboselilor şi triumful speranţelor mele se apropie, este 

cu atât mai necesar să o ştii. 

) 

— Maestre, să nu crezi că vreau să te întreb despre asta. 
Treaba mea este să ţin focul să ardă şi să am grijă ca acoperi¬ 
şul să se închidă bine împotriva ploii şi să stea sigur, ca vântul 
să nu-1 tragă cu sine prin coroanele copacilor; şi să-ţi dau 
jos cărţile grele de la locurile lor şi să ridic din colţuri sulurile 
grele pictate pe care sunt înscrise numele duhurilor sidhe şi 
în toate acestea să-mi păstrez inima simplă şi plină de evlavie. 
Căci ştiu bine că Dumnezeu, din belşugul înţelepciunii sale, 
a dăruit fiecărei vieţuitoare înţelepciunea care i se cuvine; şi 
să fac lucrurile acestea este înţelepciunea mea! 

— Ţie ţi-e teamă, spuse bătrânul şi ochii i se luminară de 
o mânie neaşteptată. 

— Uneori, noaptea, spuse băiatul, când stai aplecat peste 
cărţile tale, cu toiagul de arţar în mână, eu mă uit afară pe 
uşă şi atunci văd o făptură cenuşie care mână nişte porci 
prin tufişul de aluni, şi pe urmă iarăşi făpturi mărunte cu 
tichii roşii care ies din lac şi pasc vaci mici, albe. Eu nu mă 


106 



tem de făpturile astea mici atât de tare ca de omul cenuşiu, 
căci când se apropie de casă, îşi mulg vacile, beau laptele în¬ 
spumat şi încep să dănţuie. Şi ştiu bine că nu este nici o 

răutate într-o inimă care iubeşte dansul. Dar mi-e frică totuşi. 

> > 

Si mi-e frică si de femeile acelea mari, cu brâiele albe, care 
vin prin văzduh şi se întorc încet încoace şi încolo şi se încu¬ 
nună cu trandafiri sau cu crini. Si în vremea asta îsi scutură 

y > 

părul, care are o viaţă a lui şi care, aşa cum le-am auzit poves¬ 
tind făpturilor celor mici, se mişcă după cum îi poruncesc 
gândurile lor, odată răsfirându-se şi apoi iarăşi strângându-li-se 
pe lângă cap. Au chipuri blânde, minunate, însă, Aengus, fiu 
al lui Forbis, mie mi-e frică de toate aceste creaturi, mi-e teamă 
de duhurile sidhe şi de arta care le aduce aproape. 

— De ce, întrebă bătrânul, ţi-e frică ţie de zeii cei vechi, 
care au întărit în lupte lăncile părinţilor părinţilor tăi, şi de 
făpturile cele mici care la vreme de noapte ies din adâncurile 
lacului şi care au tăifăsuit cu cei de aici la vatra părinţilor 
părinţilor tăi? In zilele astea rele ale noastre ele mai stau încă 
de pază frumuseţilor demne de iubire ale lumii. Dar trebuie 
să-ţi spun de ce am păstrat postul şi mi-am continuat străda¬ 
nia când alţii s-au dăruit somnului bătrâneţii, căci dacă tu 
nu ai să mă mai ajuţi încă o dată, tot postul şi toate străda¬ 
niile mele vor fi fost în van. Dacă tu ai să mai faci si acest 

y 

ultim lucru pentru mine, ai să poţi să pleci şi să-ţi faci o 
colibă, să-ţi iei o bucată de pământ. O fată de soţie şi să-i 
uiţi pe zeii cei vechi; căci eu am să las aici, în chilia aceasta, 
îndeajuns de mulţi bani ca să întăresc bârnele casei tale şi 
să-ţi umplu cămara de provizii. Eu m-am străduit toată lunga 
mea viaţă să găsesc taina vieţii. In tinereţea mea nu am fost 
fericit, căci ştiam că ea are să piară; şi la vârsta bărbăţiei nu 
am fost fericit, căci ştiam că acum se apropie bătrâneţea şi 
asa m-am dăruit ca adolescent, ca bărbat si ca bătrân cu totul 
căutării acestei mari taine. Doream o viaţă al cărei belşug 


107 



să umple secole întregi şi dispreţuiam o viaţă lungă doar de 
câteva zeci de ani. Voiam să ajung - nu, am să ajung - ca şi 
zeii vechi ai acestui pământ. In tinereţea mea am citit, intr-un 
manuscris ebraic pe care l-am găsit într-o mănăstire din Spa¬ 
nia, că există o clipă, când soarele a părăsit zodia Berbecului 
si încă nu a intrat în cea a Leului, care vibrează de cântecul 
puterilor nemuritoare şi că cel care găseşte această clipă şi 
ascultă cântecul devine el însuşi asemenea puterilor acestora 
nemuritoare. M-am întors în Irlanda şi i-am întrebat pe cei 
care invocă spiritele şi pe doctorii de animale dacă ştiu când 
este această clipă; dar deşi toţi auziseră despre asta, n-am 
găsit pe nici unul care să poată să citească ceasul acesta în 
clepsidra timpului. Atunci m-am dăruit magiei şi mi-am 
petrecut viaţa în asceze şi istoveli ca să-i câştig de partea mea 
pe zei şi pe elb. Şi acum unul dintre elb mi-a spus în sfârşit 
că această clipă e aproape. Unul dintre ei, care purta o tichie 
roşie şi ale cărui buze erau albe de spuma laptelui proaspăt, 
mi-a şoptit la ureche: 

— Mâine, puţin mai devreme ca întâiul ceas după răs㬠
ritul zorilor să se b sfârşit, voi găsi clipa aceea, şi atunci mă 
voi retrage într-o ţară de la miazăzi, îmi voi clădi un palat 
din marmură albă în mijlocul unei păduri de portocali, îi 
voi strânge în jurul meu pe cei viteji şi pe cei frumoşi şi am 
să intru în regatul veşnic al tinereţii mele. Dar pentru ca eu 
să pot să aud întregul cântec, aşa mi-a spus acea mică făptură 
cu spuma laptelui proaspăt pe buze, trebuie ca tu să aduci o 
mulţime de crengi verzi şi să le presari în faţa uşii şi în faţa 
ferestrei de la chilia mea; şi trebuie să întinzi pe duşumea 
rogojini proaspete verzi şi apoi rogojinile acestea şi masa să 
le acoperi cu trandabrii şi crinii călugărilor. Asta trebuie să 
faci tu în noaptea asta şi mâine, la capătul celui dintâi ceas 
după răsăritul soarelui trebuie să vii şi să mă strigi. 

— Si atunci ai să bi tânăr, tânăr cu totul? întrebă băiatul. 


108 



— Am să fiu atunci la fel de tânăr ca tine, dar acum mai 
sunt încă bătrân şi obosit şi tu trebuie să mă ajuţi să ajung 
la jilţul şi la cărţile mele. 

Băiatul îl conduse pe Aengus, fiu al lui Forbis, în chilie, 
şi după ce aprinsese înainte lampa care, printr-un meşteşug 
anume al bătrânului, răspândea o mireasmă de flori străine, 
se duse în pădure şi începu să taie crengi verzi din pomişorii 
de alun şi să strângă mănunchiuri mari de papură de pe 
ţărmul de apus al insulei, unde stâncile mici coborau în nisi¬ 
purile blânde risipindu-se înspre ţărm şi făcând loc unui mâl 
moale. Se înnoptase înainte ca el să fi tăiat şi strâns îndeajuns 
şi se făcuse aproape miezul nopţii când el dusese ultimele 
mănunchiuri acasă, iar acum se întoarse să culeagă trandafirii 
şi crinii. Era una dintre acele nopţi calde, încărcate de splen¬ 
doare, în care toate par să fie tăiate în pietre preţioase. Pere¬ 
tele Muntelui Sleuth, care se afla departe, spre miazăzi, părea 
sculptat în berii verde şi apa care îl oglindea licărea ca un 
opal palid. Trandafirii pe care el îi strângea semănau cu nişte 
rubine scânteietoare şi crinii aveau strălucirea mată a perlelor. 
Fiecare lucru căpătase acum aparenţa unei făpturi netrec㬠
toare, numai un licurici nu, a cărui flacără slabă ardea mai 
departe printre umbrele din jur, şi care se mişca încet încoace 
şi încolo fiind singura făptură care părea vie cu adevărat, sin¬ 
gura care părea trecătoare ca speranţele omeneşti. Băiatul 
adună un braţ plin de trandafiri şi de crini, îl puse şi pe licurici 
printre florile albe şi roşii şi le duse în chilie, unde bătrânul 
era cufundat intr-un somn părelnic. Băiatul aşeză câte un 
strat de flori după altul pe duşumea şi peste masă, închise 
apoi încet uşa şi se aruncă în culcuşul lui de papură ca să 
viseze la o femeie pe care să şi-o fi dorit şi la copii surâzători. 
In zori el se ridică şi coborî spre ţărmul lacului, luând şi 
clepsidra cu el. Puse o bucată de pâine pe o piatră şi un ulcior 
cu vin în luntre, pentru ca maestrul să nu ducă lipsă de 


109 



hrană la pornirea în călătorie, şi apoi se aşeză aşteptând să 
treacă ceasul dintâi după răsăritul zorilor. Treptat, păsările 
începură să cânte şi, când ultimul grăunte de nisip căzu în 
clepsidră, i se păru deodată că totul era străbătut de o muzică 
nemaiauzită. Era clipa cea mai frumoasă şi mai plină de viaţă 
a anului. Se putea auzi cum bate în ea inima primăverii. 
Băiatul se ridică şi se duse să-l cheme pe maestrul său. Cren¬ 
gile verzi acopereau uşa şi el trebui să-şi facă drum prin ele. 
Când pătrunse în chilie, lumina soarelui cădea în împleti¬ 
turi tremurătoare pe duşumea, peste pereţi şi masă, şi totul 
era cufundat într-o umbră molatică, verde. Bătrânul însă era 
aşezat la masă şi strângea în braţe o grămadă de trandabri şi 
de crini, iar capul îi căzuse în piept. Pe masă, în stânga sa, 
era o pungă de piele plină cu monede de aur şi de argint, ca 
şi când s-ar h pregătit de călătorie, iar în dreapta sa se spriji¬ 
nea de jilţ un toiag lung de drumeţie. 

Băiatul îl atinse pe bătrân pe umăr, dar acesta nu se mişcă. 
El îi ridică mâinile, dar ele erau reci de tot si-i căzură moi 
la o parte. 

— Ar b fost mai bine pentru el, murmură băiatul, să-şi 
b spus rugăciunile şi să-şi b sărutat mătăniile. Privi la cati¬ 
feaua decolorată de soare, albastră, acoperită peste tot de polen 
şi, în vreme ce îşi coborâse astfel ochii, un sturz se lăsă pe 
crengile de lângă fereastră şi începu să cânte. 



Blestemul focurilor şi al umbrelor 


Intr-o noapte de vară, în vreme de pace, vreo douăzeci 
de soldaţi puritani aflaţi sub comanda cuviosului Sir Fre- 
derick Hamilton năvăliră pe poarta mănăstirii călugărilor 
carmeliţi aflată deasupra lacului Gara din Sligo. Când uşa 
se prăbuşi cu un trosnet, văzură o mână de călugări adu¬ 
naţi în jurul altarului, cu veşmintele albe strălucind în lumina 
încremenită a lumânărilor sfinţite. Toţi călugării erau în 
genunchi, în afară de stareţ, care stătea pe treptele altarului 
cu un crucifix uriaş de bronz în mână. 

— Impuşcaţi-i! strigă Sir Frederick Hamilton, însă nimeni 
nu se clinti, căci erau cu totii abia convertiţi si se temeau de 
crucifix şi de lumânările sfinte. Luminile albe venite dinspre 
altar proiectau umbrele soldaţilor pe boltă şi pe ziduri. Când 
soldaţii se răspândiră prin biserică, umbrele lor începură un 
dans fantastic printre brâuri şi inscripţii memoriale. Pentru 
scurtă vreme fu linişte, apoi cinci soldaţi, care erau gărzile 
de corp ale lui Sir Frederick Hamilton, ridicară muschetele 
şi împuşcară cinci călugări. Zarva şi fumul risipiră misterul 
luminilor palide ale altarului, încât ceilalţi soldaţi prinseră 
curaj şi începură să tragă. Peste o clipă călugării zăceau pe 
treptele altarului, cu veşmintele albe mânjite de sânge. 

— Daţi foc bisericii! strigă Sir Frederick Hamilton, iar 
la cuvântul lui cineva ieşi şi se întoarse cu un polog de paie 
uscate, le aşeză pe peretele dinspre vest şi, după ce făcu asta, 


111 



se trase înapoi, căci avea încă teama de crucifix şi de lum⬠
nările sfinte în inimă. Văzând asta, cei cinci soldaţi care erau 
gărzile de corp ale lui Sir Frederick Hamilton se repeziră şi, 
luând fiecare câte o lumânare sfinţiră, dădură foc paielor. 
Limbile roşii de foc se întinseră grăbite de la brâu la brâu 
şi de la inscripţie la inscripţie şi se târâră pe pardoseală, f㬠
când scaunele si băncile să ardă cu vâlvătăi. Dansul umbrelor 

y 

pieri şi începu dansul flăcărilor. Soldaţii se retraseră spre 
poarta din peretele sudic şi priviră dansatorii aceia gălbui 
înrinzându-se care încotro. 

O vreme altarul rămase teafăr si nevătămat, învăluit în 
lumina lui albă; ochii soldaţilor se întoarseră spre el. Stareţul, 
pe care-1 crezuseră mort, se ridicase în picioare şi acum st㬠
tea în faţa altarului, ţinând crucifixul înălţat cu amândouă 
mâinile deasupra capului. Strigă deodată cu voce tunătoare: 

— Vai si amar de ucigaşii celor ce sălăşluiesc în Lumina 
Domnului, căci o să rătăcească printre umbrele de nestăpânit 
şi o să urmeze focurile de nestăpânit! 

Iar după ce strigă asta se prăbuşi mort, cu faţa în jos, iar 
crucifixul de bronz se rostogoli pe treptele altarului. Fumul 
se făcuse acum prea gros, aşa că soldaţii ieşiră la aer. In faţa 
lor erau case în flăcări. In spatele lor străluceau ferestrele pic¬ 
tate ale mănăstirii, pline de sfinţi şi de martiri, treziţi parcă 
dintr-o visare sfântă la viată furioasă si însufleţită. Ochii sol- 

y y y 

daţilor erau orbiţi, şi pentru un timp nu putură vedea altceva 
decât feţele învăpăiate ale sfinţilor şi martirilor. Nu trecu 
totuşi mult până văzură un bărbat acoperit de praf care venea 
în goană spre ei. 

— Doi soli, strigă, au fost trimişi de irlandezii înfrânţi 
ca să ridice împotriva voastră tot ţinutul Manor Hamilton, 
şi dacă nu-i opriţi o să fiţi înfrânţi prin păduri, înainte să ajun¬ 
geţi acasă! Cei doi se îndreaptă călare spre nord-est, între 
Ben Bulben si Cashel-na-Gael. 

y 


112 



Sir Frederick Hamilton îi chemă la el pe cei cinci soldaţi 
care trăseseră primii în călugări şi zise: 

— încălecaţi repede, goniţi prin pădure spre munte, ajun¬ 
geţi înaintea acelor oameni şi ucideţi-i. 

In clipa următoare soldaţii erau deja pe drum, nu peste 
multă vreme treceau deja râul prin locul numit astăzi Vadul 
lui Buckley şi intrau în pădure. Urmară o potecă bătătorită 
care şerpuia de-a lungul malului nordic al râului. Crengile 
mestecenilor şi ale scoruşilor se întreţeseau deasupra lor şi 
ascundeau lumina înnegurată a lunii, cufundând poteca 
într-o beznă aproape smolită. Călăreau grăbiţi la trap, când 
vorbind una-alta, când uitându-se la vreo nevăstuică ori 
vreun iepure rătăcit zbughind-o în noapte. Treptat, pe m㬠
sură ce bezna şi tăcerea codrului îi apăsau mai tare, se strân¬ 
seră la un loc şi începură să vorbească repede; erau tovarăşi 
vechi si-si cunoşteau unii altora vieţile. Unul fusese însurat, 
şi le spunea cât de fericită va b nevasta lui să-l vadă întorcân- 
du-se teafăr din campania asta nesăbuită împotriva carmeli- 
ţilor şi să audă cum soarta îi pedepsise pe cei nechibzuiţi. 
Cel mai vârstnic dintre cei cinci, a cărui nevastă murise, vor¬ 
bea despre o carafă de vin care-1 aştepta pe un raft de sus; 
iar un al treilea, care era cel mai tânăr, avea o iubită care-1 
aştepta să se întoarcă, şi călărea puţin înaintea celorlalţi, fără 
să vorbească deloc. Deodată tânărul se opri şi văzură toţi 
cum calul lui tremura. 

— Am văzut ceva, zise, şi nu ştiu sigur, dar ar putea fi una 
dintre umbre. Arăta ca un vierme uriaş cu o coroană de argint 
pe cap. 

Unul dintre cei cinci duse mâna la frunte, gata să se în¬ 
chine, dar îsi aduse aminte că-si schimbase credinţa, asa că 

o coborî si zise: 

> 

— Sunt sigur că era numai o umbră, fiindcă sunt multe 
asupra noastră, şi de cele mai ciudate feluri. 


113 



Călăriră mai departe în tăcere. Plouase în timpul zilei, 
iar picăturile cădeau de pe ramuri, umezindu-le părul şi 
umerii. Peste puţin timp începură iar să vorbească. Luptaseră 
împreună în multe bătălii împotriva multor răsculaţi, şi 
acum îşi povesteau iar unul altuia povestea rănilor, încât se 
trezi în inima lor cea mai puternică dintre frăţii, frăţia săbiei, 
şi uitară pe jumătate de groaznica singurătate a pădurilor. 

Dintr-odată primii doi cai nechezară, după care se opriră 
şi nu voiră să meargă mai departe. Undeva în faţă lucea apa, 
şi înţeleseră după vuiet că era un râu. Descălecară şi, trăgând 
caii de zăbale şi momindu-i, îi duseră pe malul râului. In 
mijlocul apei stătea o bătrână înaltă, cu părul sur revărsân- 
du-i-se peste rochia cenuşie. Era în apă până la genunchi şi 
se apleca din când în când, de-ai fi zis că spăla. Curând 
văzură că spăla intr-adevăr ceva ce plutea doar pe jumătate. 
Luna licări deasupra şi văzură că era cadavrul unui bărbat 
şi, în vreme ce-1 priveau, o bulboană întoarse faţa cadavrului 
spre ei, şi fiecare dintre cei cinci soldaţi îşi recunoscu în 
aceeaşi clipă propria faţă. Cum stăteau muţi şi împietriţi de 
groază, femeia începu să vorbească, spunând domol şi tare: 

— L-aţi văzut pe fiul meu? Are o coroană de argint pe cap, 
şi sunt rubine pe coroană. 

Atunci cel mai vârstnic dintre soldaţi, cel care fusese rănit 
cel mai adesea, scoase sabia şi strigă: 

— Am luptat pentru adevărul Dumnezeului meu, şi n-am 
de ce să mă tem de umbrele Satanei. 

Şi apoi ţâşni în apă. După o clipă era înapoi. Femeia dis¬ 
păruse şi, cu toate că împunsese cu sabia în apă şi în aer, nu 
lovise nimic. 

Cei cinci soldaţi încălecară din nou şi îşi mânară caii prin 
vad, dar zadarnic. încercară iar şi iar, cufundându-se în apă 
ici şi colo, însă caii făceau spume şi dădeau înapoi. 

— Fiaideţi, zise soldatul vârstnic, să călărim înapoi în 
pădure şi să încercăm să trecem râul undeva mai sus. 


114 



Călăreau pe sub frunziş, tulpinile de silnică trosneau sub 

copitele cailor, iar crengile loveau în căştile de oţel. După 

vreo douăzeci de minute de călărit ajunseră iar la râu, iar 

după alte zece minute găsiră un loc pe unde puteau să treacă 

fără să se afunde mai sus de scara de la sa. Pădurea de cealaltă 

) 

parte a râului era foarte rară, şi lumina lunii trecea prin ea 

în fuioare lungi. Vântul se stârnise şi începuse să fugărească 

repede norii peste faţa lunii, aşa încât şuviţe subţiri de lumină 

păreau că joacă un dans grotesc printre tufele risipite şi brazii 

piperniciţi. Vârfurile copacilor începură şi ele să geamă, şi 

sunetul lor era ca glasul morţilor purtat de vânt; iar soldaţii 

îşi amintiră de credinţa care spune că morţii din purgatoriu 

sunt scuipaţi în vârful copacilor şi al stâncilor. Se întoarseră 

puţin spre sud, sperând că o să dea iar peste cărarea bătătorită, 

dar nu găsiră nici urmă de ea. 

Intre timp, geamătul se auzea tot mai tare, iar dansul 

flăcăruilor albe de lună tot mai iute. începură să desluşească 

treptat sunetul unei muzici îndepărtate. Era sunet de cimpoi, 

şi se îndreptară spre el cu mare bucurie. Venea din fundul 

unei văgăuni adânci, scobită ca o cupă. In mijlocul văgăunii 

se afla un bătrân cu o cuşmă roşie si cu fata veştedă. Şedea la 

> ) ) ) ) > 

un foc de lemne, cu o torţă aprinsă înfiptă în pământ la pi¬ 
cioare, şi cânta înverşunat la un cimpoi vechi. Pletele roşii 
i se întindeau pe faţă ca rugina pe stânci. 

— Aţi văzut-o pe nevasta mea? strigă, privind în sus pen¬ 
tru o clipă. Spăla! Spăla! 

— Mi-e frică de el, zise soldatul cel tânăr, mă tem că e 
un spirit sidhe. 

— Nu, spuse soldatul vârstnic, e om, căci pot să-i văd 
pistruii de pe faţă. O să-l silim să ne fie călăuză. 

Şi, spunând asta, scoase sabia, iar ceilalţi făcură la fel. Se 
aşezară în cerc în jurul cimpoiaşului şi-şi îndreptară săbiile 
spre el, iar soldatul vârstnic îi spuse că trebuiau să omoare 

doi răsculaţi, care luaseră drumul dintre Ben Bulben si culmea 

> ’ > 


115 



înaltă numită Cashel-na-Gael, şi că trebuia să meargă în 
şa cu unul dintre ei şi să le fie călăuză, pentru că se rătăci¬ 
seră. Cimpoiaşul se răsuci şi arătă spre un copac din apro¬ 
piere, iar ei văzură un cal alb şi bătrân cu zăbala, căpăstrul 
şi şaua gata puse. Bătrânul îşi trecu cimpoiul pe spate şi, 
luând torţa în mână, se sui pe cal şi plecă înaintea lor, cât 
de repede putea. 

Pădurea se făcea tot mai rară, iar drumul începea să urce 
înspre munte. Luna apusese deja, iar pâlpâirile albicioase 
ale stelelor se iveau peste tot. Panta era tot mai abruptă, până 
ajunseră să călărească mult deasupra pădurilor, înspre vâr¬ 
ful larg al muntelui. Pădurea se întindea mile întregi sub ei, 
iar departe spre sud licărea vâlvătaia roşie a oraşului în flăcări. 
Insă în faţa şi deasupra lor erau flăcări micuţe şi albe. Căl㬠
uza lăsă deodată frâul si, arătând în sus cu mâna în care nu 
avea torţa, strigă: 

— Priviţi, priviţi lumânările sfinte! 

Şi porni înainte în galop, clătinând torţa într-o parte şi 
în alta. 

— Auziţi copitele solilor? ţipă călăuza. Repede, repede! 
Sau o să vă scape din mâini! 

Şi hohoti ca un vânător încântat. Soldaţilor li se păru că 
se aude undeva departe sub ei tropot de copite; însă acum 
drumul începea să coboare tot mai mult, iar viteza creştea 
nebuneşte cu fiecare clipă. încercară să oprească, dar era în 
zadar, caii s-ar fi zis că înnebuniseră. Călăuza lăsase frâiele 
pe grumazul bătrânului cal alb şi flutura din mâini, cântând 
o baladă cehă sălbatică. Văzură deodată lucirea palidă a unui 
râu, la o depărtare uriaşă sub ei, şi ştiură că erau pe marginea 
prăpastiei căreia i se spune acum Lug-na-Gael, adică Hopul 
Străinului. Cei şase cai săriră în gol, şi cinci ţipete se înălţară 
în văzduh, iar peste o clipă cinci oameni şi cinci cai se pr㬠
buşiră, bufnind înfundat pe coastele verzi, până la picioarele 
stâncilor. 


116 



Bătrânii în amurg 


Aproape de Capul Ţestei de Mort, lângă Rosses, unde 

hanul părăsit al navigatorilor privea spre mare prin două 

ferestruici rotunde ca printr-o pereche de ochi, acum mai 

bine de o sută de ani era o colibă de lut. Aceasta era si o casă 

> 

a celor care străjuiau marea, căci în ea locuia un anume 
Michael Bruen, un bătrân care fusese pe vremuri contra¬ 
bandist, şi tată şi bunic de contrabandişti, şi când, după co¬ 
borârea nopţii vreun mare vas francez aluneca prin golf 
venind pe mare dinspre Roughley, sarcina sa era să atârne 
la fereastra dinspre miazăzi un felinar de corn, pentru ca 
vasul să poată pluti mai departe spre Insula Dorren şi de 
acolo, cu ajutorul unui alt asemenea felinar de corn, mai 
departe, către satul Rosses. In afară de acest semnal luminos 
el nu prea avea alte legături cu oamenii, căci era foarte bătrân 
şi gândurile lui erau îndreptate numai către salvarea sufletului 
său, aşa că veghea mereu la picioarele crucifixului spaniol 
sculptat din lemn de stejar, de deasupra şemineului, sau 
aplecat peste mătăniile aduse cu un transport de mătăsuri 
şi dantele din Franţa. O dată se întâmplă că veghease astfel 
ceas după ceas noaptea întreagă, căci bătea un vânt blând şi 
prielnic, şi corabia La Mere de Misericorde trebuia de mult 
să-şi facă apariţia. Tocmai voia să se întindă în culcuşul său 
de paie, văzând că zorii albeau cerul înspre soare-răsare, şi pen¬ 
tru că ştia că acea corabie nu avea să îndrăznească să plutească 


117 



după răsăritul soarelui spre Roughley şi să-şi lase acolo an¬ 
cora, şi atunci văzu deodată un şir lung de bâdani care zburau 
încet dinspre Insula Dorren către bălţile care, aproape înecate 
în trestii, se aştern în spatele aşa-numitului Al Doilea Armăsar. 
El nu mai văzuse niciodată până atunci bâtlani zburând peste 
mare, căci sunt păsări care se ţin întotdeauna pe lângă ţărm, 
şi, pentru că aceasta îi risipise amorţeala somnului, dar şi 
pentru că marea întârziere a corăbiei făcuse să i se golească 
aproape de tot cămara de provizii, el apucă o flintă a cărei 
ţeavă era legată cu o bucată de sfoară şi porni spre bălţi. 

Când era îndeajuns de aproape ca să audă oftatul papurii 
în balta de lângă el, dimineaţa se aşternuse cenuşie peste 
lume şi papura zveltă, apele liniştite, norii pătaţi de deasupra 
şi ceaţa uşoară care atârna tremurătoare printre dunele de 
nisip arătau de parcă ar fi fost toate gravate într-o perlă uriaşă. 
Nu după multă vreme ajunse la bâdanii care, în mare număr, 
fiecare cu câte un picior ridicat în sus, stăteau în apa puţin 
adâncă. El se strecură pe după nişte papură şi îşi controlă 
încărcătura flintei; apoi se aplecă o clipă peste mătăniile sale 

si murmură: 

> 

— Sfântule Patrick, apărătorul meu, mi-e tare poftă de 
o friptură de bâtlan. Dacă tu mă fereşti de o împuşcătură 
greşită, am să mă rog în fiecare seară cu mătăniile până când 
va fi mâncată toată friptura. 

Apoi se întinse la pământ, îşi sprijini flinta de o piatră 
mare şi ţinti spre un bâdan care stătea pe o piatră lucie la mar¬ 
ginea unui pârâu mic ce părea să izvorască de acolo, din 
bălţi, căci se temea să nu facă reumatism dacă ar fi trebuit 
să se scufunde după unul împuşcat chiar în apă. Dar când 
privi de-a lungul ţevii flintei constată că bâtlanul dispăruse 
şi, spre uimirea şi spaima lui, în locul lui era un bărbat care 
părea să fie nesfârşit de bătrân şi de slăbit. El îşi lăsă flinta 
la o parte şi atunci bâtlanul îi apăru iarăşi în faţă stând cu 


118 



capul plecat şi cu penele nemişcate. Din nou îşi ridică flinta, 
şi de-abia privise iarăşi peste ţeavă că bătrânul i se ivi iarăşi 
în faţă, doar ca să dispară iarăşi îndată ce el îşi coborâse a doua 
oară puşca. El lăsă flinta la o parte, îşi făcu cruce de trei ori, 
spuse un Tatăl Nostru şi o Ave Maria şi murmură cu jum㬠
tate de gură: 

— Unul dintre duşmanii Domnului si ai sfântului meu 

> > 

protector stă pe uscat şi pescuieşte acolo în apa sfântă. 

Apoi ţinti iarăşi foarte încet şi cu grijă şi trase. Când fu¬ 
mul împuşcăturii se risipi, el văzu un bătrân răsturnat în 
iarbă şi un lung şir de bâtlani zburând către mare. Ocoli balta 
şi, când ajunse la micul pârâu, văzu o făptură în veşminte 
decolorate de vreme, cu o croială veche, care erau pline de 
sânge, şi clătină din cap în faţa unei asemenea fapte lipsite 
de frică de Dumnezeu. Dintr-odată straiele acelea se mişcară, 
un braţ se întinse spre şirul de mătănii care-i atârna lui la gât 
şi degete lungi şi uscate pipăiră după crucea dintre mătănii. 
El se trase speriat îndărăt şi strigă: 

— Tu, vrăjitorule, eu nu-mi las mătăniile sfinţite să fie 
atinse de vreo făptură păgână şi fără de Dumnezeu. 

— Dacă ai să vrei să mă asculţi, răspunse un glas care 
era atât de slăbit, încât se auzea doar ca un suspin, ai să afli 
că eu nu sunt vrăjitor şi ai să mă laşi să sărut crucea înainte 
să mor. 

— Am să te ascult, răspunse el, dar mătăniile mele sfin¬ 
ţite nu te las să mi le atingi. Se aşeză în iarbă la o oarecare 
depărtare de muribund, îşi încărcă din nou flinta, şi-o rezemă 
de genunchi şi se pregăti să-l asculte. 

Nu ştiu câte vârste de om au trecut de când cei care astăzi 
) 

sunt bâtlani erau nişte oameni învăţaţi la curtea regelui 
Leaghaire. Noi nu ne duceam la vânătoare şi nu luam parte 
la bătălii, nu-i ascultam pe druizi predicând, şi chiar dragos¬ 
tea, dacă ne atingea vreodată, nu era decât un foc trecător. 


119 



Druizii ne-au povestit o dată despre un altul dintre druizii 
cei mai noi, Patrick, şi cei mai mulţi se mâniau gândindu-se 
la el, în vreme ce unii spuneau că el nu face decât să aşeze 
învăţăturile lor vechi în chipuri noi, şi de aceea erau înclinaţi 
să-l primească bine. Dar noi începeam să căscăm imediat 
ce se apucau să ne vorbească despre el. In sfârşit, au venit o 
dată strigând că el e pe drum spre palatul regelui şi au început 
din nou să se certe, dar noi nu le-am dat atenţie, căci şi noi 
ne certam în legătură cu prozodia şi însemnătatea pe care 
se cuvine să le-o recunoaştem rimelor si asonantelor, silabelor 
si accentului. Noi nu ne-am lăsat tulburaţi nici când ei, cu 
toiagul lor vrăjit sub braţ, au trecut prin faţa uşii noastre şi 
au intrat în pădure, şi nici când, seara, s-au întors cu chipurile 
palide şi ţipând de deznădejde; căci murmurul pe care-1 
făceau cuţitele scrijelind runele gândurilor noastre ne umplea 
de încântare, şi nu ne-a păsat nici când, dimineaţa, mulţimi 
de oameni au trecut pe lângă noi în drumul lor spre ciudatul 
preot druid care predica despre poruncile dumnezeului lui. 
Mulţimile au trecut, iar unul dintre ai noştri, care-si lăsase 
deoparte cuţitul ca să caşte în voie şi să-şi întindă oasele obo¬ 
site, a auzit un glas în depărtare, şi a ştiut că druidul Patrick 
predica la palatul regelui. 

Dar inimile noastre erau surde, citeam şi scrijeleam mai 
departe rune, ne certam între noi şi chicoteam laolaltă. După 
puţină vreme am auzit paşi mulţi apropiindu-se de casă şi 
curând două făpturi înalte s-au ivit în faţa uşii, una înveş¬ 
mântată într-o mantie albă, cealaltă într-una purpurie, ca 
un crin măreţ şi un mac greu, şi i-am recunoscut pe druidul 
Patrick şi pe regele nostru. Am lăsat cuţitele cu care scrijeleam 
deoparte şi ne-am închinat în faţa regelui, însă nu glasul său 
pătrunzător, profund ne vorbi, ci un glas plin de încântare: 

— Eu predic cuvântul Domnului, a zis glasul, şi în casa 
regelui, şi din mijlocul pământului până la ferestrele cerului 


120 



a fost o tăcere mare, astfel că vulturul cu aripile desfăcute a 

plutit deasupra şi peştii cu aripioarele lor nemişcate s-au 

oprit locului, în vreme ce piţigoii, sfredeluşii şi vrăbiile şi-au 

oprit limbile veşnic sporovăitoare şi norii erau asemenea 

unor blocuri de marmură albă si crabii nu s-au mai clintit 

> 

în depărtatele ochiuri moarte ale mării şi au răbdat veşnicia, 
chiar dacă le venea tuturor greu. 

Şi în vreme ce numea aceste lucruri, era ca un rege care-şi 
enumeră supuşii. 

— Dar cuţitele astea mici ale voastre au scârţâit mai de¬ 
parte scrijelind acolo şi în timp ce totul tăcea în jur zgo¬ 
motul acesta i-a făcut pe îngerii Domnului să tresară de 
mânie. O, voi, rădăcini mărunte, înţepenite de iarnă, care 
nu v-aţi trezit nicicând, vara a trecut peste voi cu nenum㬠
ratele ei picioare; o, voi, oameni, care nu aveţi parte nici de 
iubire, nici de cântece şi nici de înţelepciune, ci adăstaţi doar 
la umbra amintirii, acolo unde picioarele îngerilor nu vă 
ating capetele şi pârâul demonilor nu vă mângâie tălpile, eu 
voi face din voi dojană care să stârnească luarea aminte în 
toate timpurile. Veţi deveni bâtlani cenuşii, veţi sta adânciţi 
în gânduri, în bălţile ceţoase, şi veţi zbura peste lume în 
ceasurile care vor fi umplute cu suspine, căci voi aţi uitat de 
flăcările stelelor şi nu aţi găsit încă flacăra soarelui. Şi jalnică 
şi fără de veste se va apropia moartea de voi, căci nici un fel 
de siguranţă despre ceva anume nu vă va fi dată vouă nici¬ 
odată în vecii vecilor. 

Glasul amuţi, însă bătrânul pustnic şedea mai departe 
aplecat pete flinta sa şi-şi ţinea ochii ţintuiţi în pământ, 
încercând zadarnic să înţeleagă ceea ce auzise. Şi ar fi rămas 
poate multă vreme aşa dacă o smucitură în mătăniile sale 
nu l-ar fi trezit din visare. Bătrânul cel învăţat se târâse prin 


121 



iarbă şi încerca acum să tragă crucea îndeajuns de jos ca s-o 
poată atinge cu buzele. 

— Tu nu trebuie să te atingi de mătăniile mele sfinţite, 

strigă pustnicul şi îl lovi cu ţeava flintei peste degetele lungi 

si ofilite. 

> 

N-ar mai fi fost nevoie să tresară cum o făcuse, căci 
bătrânul căzuse cu un suspin îndărăt în iarbă şi rămase ne¬ 
mişcat acolo. Celălalt se aplecă asupra lui şi începu să-i cer¬ 
ceteze cu privirea veşmintele ponosite, căci îi mai trecuse 
spaima când înţelesese că el avea ceva spre care jinduia 
bătrânul, şi acum, când îşi ştia mătăniile sfinţite în siguranţă, 
îi trecuse aproape de tot frica. Şi desigur, Sfântul Patrick, 
se gândea el, dacă mantia aceasta este călduroasă şi fără găuri, 
are să risipească farmecul aruncat asupra ei, astfel ca eu să 
pot s-o port. Insă ţesătura veche şi decolorată se risipea pe 
unde o atingeau degetele lui, şi îndată se ridică un vânt uşor 
care sufla peste bălţi şi-l prefăcu pe bătrânul învăţat, cu veş¬ 
mintele sale străvechi, într-o grămăjoară de praf, iar această 
grămăjoară se făcu tot mai mică până când nu mai rămase 
nimic peste ierburile lucii şi verzi. 



Acolo unde nu este nimic, este Dumnezeu 


Micile colibe dintre sălcii de la Tullagh, în care fraţii 
călugări obişnuiau să se roage sau unde se aşezau aplecaţi 
asupra lucrării mâinilor lor când înserarea îi adunase de pe 
câmpuri, erau acum pustii, căci asprimea iernii îi gonise, 
făcându-i să se adune în căsuţa de lemn de la umbra capelei 
cioplite din trunchi de copac. Şedeau aici cu feţele înroşite 
în jurul focului abatele Malathgeneus, fratele Porumbel, 
fratele Vulpea Pleşuvă, fratele Petru, fratele Patrick, fratele 
Rândunică, Fratele Cel Blond la Păr si mulţi alţii care erau 
prea tineri ca să-şi fi putut câştiga un nume în lupta cea gro¬ 
zavă. Unul repara plasele în care se prindeau ţipari la râu, 
unul pregătea laţurile pentru păsări, altul dregea coada ruptă 
a unei lopeţi, un altul scria într-o carte mare şi un altul lucra 
ceva la o casetă împodobită cu pietre scumpe în care avea 
să fie păstrată cartea. Pe papură, la picioarele lor, erau întinşi 
novicii care aveau să ajungă şi ei călugări într-o zi. Aici era 
şcoala lor si din cauza vârstei lor fragede fusese întetit si ardea 
acum cu flăcări mari focul în vatră. Unul dintre ei, un copil 
de opt sau nouă ani, pe nume Olioll, zăcea întins pe spate şi 
privea în sus spre deschizătura din acoperiş prin care trecea 
fumul şi vedea cu ochii lui, blânzi ca ai unui animal de pe 
păşune, stelele care răsăreau din fum şi piereau apoi iarăşi. 
Dintr-odată, el se întoarse spre fratele care scria în cartea 
cea mare şi a cărui datorie era să-i înveţe pe copii, şi-l întrebă: 


123 



— Frate Porumbel, de ce sunt atârnate stelele? 

Fratele se bucură să vadă atâta dorinţă de stiintă arătân- 

> > > 

du-se în cel mai prostănac dintre şcolarii săi, lăsă pana la o 
parte şi spuse: 

— Sunt nouă sfere de cristal; de prima este ţintuită luna, 
de cea de-a doua, planeta Mercur, de cea de-a treia, planeta 
Venus, de cea de-a patra, Soarele, de cea de-a cincea, planeta 
Marte, de cea de-a şasea, planeta Jupiter, de cea de-a şaptea, 
planeta Saturn, şi acestea sunt planetele rătăcitoare, de cea 
de-a opta sunt legate stelele nemişcătoare, dar cea de-a noua 
este sfera acelei substanţe care s-a ivit la începutul tuturor 
lucrurilor, din suflarea lui Dumnezeu. 

— Şi ce este dincolo de toate acestea? întrebă copilul. 

— Dincolo de acestea nu este nimic; acolo e Dumnezeu. 

Privirea copilului alunecă spre caseta bătută în pietre 

scumpe, pe care strălucea un rubin mare, cu sclipiri de foc, 

si întrebă: 

) 

— De ce a prins fratele Petru rubinul acesta mare pe 
casetă? 

— Rubinul este simbolul iubirii dumnezeieşti. 

> 

— Si de ce este rubinul simbolul iubirii dumnezeieşti? 

> > 

— Pentru că este roşu ca focul şi focul le mistuie pe toate, 
aşa încât să se prefacă în nimic, acolo unde nu este nimic, 
este Dumnezeu. 

Copilul tăcu, dar curând se ridică iarăşi şi spuse: 

— E cineva afară, în fata uşii. 

— Nu, răspunse fratele, sunt doar lupii, i-am auzit mai 
de mult afară, în zăpadă. Acum, când iarna i-a mânat de sus 
din munţi, au ajuns să fie foarte sălbatici. Noaptea trecută 
au pătruns intr-un staul şi au luat cu ei multe oi, şi dacă nu 
suntem cu grijă au să ne înghită totul. 

— Nu, este pasul unui om, căci e un pas greoi; dar eu 
pot să aud şi paşii labelor lupilor. 


124 



De-abia terminase de vorbit copilul, când cineva bătu 
de trei ori în usă, dar nu foarte tare. 

— Am să mă duc să-i deschid, căci sigur îi este foarte frig. 

— Nu deschide, căci s-ar putea să he un vârcolac şi acesta 
ne-ar putea înghiţi pe toţi. 

Insă copilul trăsese deja zăvorul cel greu de lemn de la 
uşă şi toate chipurile se întoarseră, chiar dacă cele mai multe 
erau palide de spaimă, spre uşa care se deschidea încet. 

— Are un şirag de mătănii şi o cruce, nu poate să he un 
vârcolac, spuse copilul când intră un bărbat căruia zăpada 
îi atârna grea în barba lungă şi răvăşită. Avea zăpadă şi în 
părul vâlvoi, care-i cădea peste umeri ajungându-i aproape 
până la şolduri, şi-i cădea şi de pe mantaua zdrenţuită care-i 
acoperea doar pe jumătate trupul înnegrit şi slăbit de vârstă. 
El îşi plimbă ochii blânzi, plini de bunătate, de la un chip la 
altul şi, stând aşa, ceva mai departe de foc, în cele din urmă 
privirea i se opri asupra abatelui Malathgeneus, şi omul strigă: 

— Fii binecuvântat, părinte stareţ, şi lasă-mă să vin lângă 
foc să mă încălzesc şi să-mi usuc zăpada din barbă, din păr 
şi de pe mantaua mea, ca să nu mor din cauza frigului acesta 
de munte şi să-l mânii pe Dumnezeu printr-un martiriu 
necuvenit. 

— Vino aici, lângă foc, spuse abatele, încălzeşte-te şi m㬠
nâncă din bucatele pe care are să le aducă Olioll. Intr-adevăr 
este trist ca oricare dintre oamenii pentru care a murit Hristos 

să he atât de sărac cum eşti tu. 

> 

Omul se aşeză lângă foc şi Olioll îi luă de pe umeri mantia 
din care acum picura umezeala şi-i puse înainte carne, pâine 
şi vin; dar omul nu vru să mănânce decât puţină pâine, îm¬ 
pinse vinul la o parte şi se rugă să i se dea apă. Când barba 
şi părul începuseră să i se usuce şi mădularele încetaseră să-i 
mai tremure de frig, el vorbi din nou: 


125 



— O, binecuvântate părinte stareţ, ai milă de un cerşetor 
care a păşit peste pământul golaş în aceşti şapte ani de zile şi 
dă-mi ceva de lucru, fie şi munca cea mai grea, căci eu sunt 
cel mai sărac dintre toţi săracii Domnului. 

Atunci călugării se sfătuiră împreună la ce treabă să-l 
pună şi la început nu izbutiră să cadă de aceeaşi părere, căci 
nu era nici o muncă pentru care în această comunitate de 
oameni unde fiecare îşi avea treaba lui să nu-şi fi găsit omul 
s-o facă. Insă în cele din urmă îi veni unuia în minte că fratele 
Vulpea Pleşuvă, a cărui sarcină era să învârtească piatra cea 
mare în moara mănăstirii, căci el era cam prea simplu la minte 
pentru orice altceva, îmbătrânise de acum prea tare pentru 
o asemenea muncă grea. Şi astfel cerşetorul fu pus de a doua 
zi dimineaţă la treabă la moară. 

Iarna cea friguroasă trecu şi din primăvară se făcu vară, 
şi moara acţionată cu mâna nu se oprea niciodată şi nici nu 
era mişcată de o mână care să se ferească de muncă, căci ori 
de câte ori trecea cineva pe acolo îl auzea pe cerşetor cântând 
în vreme ce rotea piatra. Şi acum se risipise şi cea din urmă 
din grijile care-i mai tulburau pe fraţi, căci Olioll, care fusese 
întotdeauna cam prostănac şi fără tragere de inimă la înv㬠
ţătură, se făcuse cuminte de tot. Si aceasta era cu atât mai 
mult de mirare, cu cât se întâmplase aşa, dintr-odată. 

Intr-o zi el se arătase mai departe neînţelegător şi greu la 
minte, luase bătaie si fusese si ameninţat că aveau să-l mute 
într-o clasă mai mică, printre nişte ştrengari răi care aveau 
să râdă de el. Fugise atunci plângând, dar când veni a doua 
zi, în ciuda prostiei sale, care de atâta vreme era proverbială 
în şcoală, chiar dacă venea dintr-o minte care surprindea 
imediat orice sunet trecător şi care se aprindea la orice lumină 
schimbătoare, se dovedi că acum îsi ştia lecţiile atât de bine, 
încât trecu dintr-odată pe primul loc în clasa lui şi din ziua 
aceea fu cel mai bun şcolar. La început fratele Porumbel se 


126 



gândi că acesta era răspunsul la rugăciunile pe care le înălţase 
către Sfânta Fecioară şi văzu aici o dovadă puternică a marii 
iubiri pe care aceasta i-o purta. Dar când multe alte rugăciuni 
fierbinţi nu reuşiră să adauge la recoltă nici măcar un m㬠
nunchi de snopi, începu să creadă că de fapt copilul avea 
legături cu cine ştie ce cântăreţi păgâni sau cu vrăjitori şi 
vrăjitoare şi se hotărî să-l urmărească să se convingă cu ochii 
lui. El îi împărtăşise bănuielile sale abatelui şi acesta îi 
poruncise să vină iarăşi la el îndată ce avea să dea de urma 
adevărului. A doua zi, care era o duminică, fratele Porumbel 
se aşternu la drum si, când stareţul si fraţii veniră la vecernie, 
el îl trase pe abate de rasă şi-i spuse: 

— Cerşetorul acela este un mare sfânt si un făcător de 
) ) 

minuni. Acum chiar m-am luat după Olioll şi, după pasul 
lui încet şi felul în care-şi ţinea capul plecat, mi-am dat 
seama că iarăşi îl apasă nerozia aceea veche a lui, iar când a 
ajuns în faţa păduricii de lângă moară, am văzut după cum 
era bătătorită cărarea care intra în pădure şi după urmele 
din pământul moale că trebuie să mai h trecut de multe ori 
pe acolo. Şi acolo unde drumul face multe cotituri urcând, 
m-am ascuns îndărătul unui tufiş şi am văzut după lacrimile 
din ochii săi că prostia asta a lui era prea veche şi înţelep¬ 
ciunea de acum prea nouă ca să-l lase să-şi uite frica de nuia. 
Când el a intrat în moară, eu m-am apropiat de fereastră şi 
m-am uitat înăuntru. Şi pe când stăteam acolo s-au pogorât 
păsările şi mi s-au aşezat pe creştet şi pe umeri, căci ele nu 
cunosc sfiala în locul acesta sfânt; şi a venit şi un lup şi cu 
partea sa dreaptă a atins sutana mea, iar cu stânga frunzele 
unui tufiş. Olioll a deschis cartea şi s-a uitat la pagina de unde 
îi dădusem eu să înveţe, şi a început să plângă, iar cerşetorul 
s-a aşezat alături de el şi l-a mângâiat până când copilul a 
adormit. Când căzuse într-un somn adânc, ca de plumb, cer¬ 
şetorul s-a aşezat în genunchi şi s-a rugat strigând cu glas tare: 


127 



„O, tu, care-ţi ai sălaşul dincolo de stele, fă-ţi simţită tăria ca 
la începuturi şi lasă ştiinţa care numai de la tine vine să se 
trezească în sufletul acestuia, în care nu este nimic din lucrurile 
acestei lumi, astfel ca cele nouă cete ale îngerilor să-ţi laude 
numele“. Si atunci s-a născut o lumină din văzduh si l-a încon- 

> y 

jurat şi eu am simţit mireasma trandafirilor. In minunarea 
mea, m-am mişcat puţin şi cerşetorul s-a întors şi m-a văzut. 
S-a înclinat atunci adânc şi a vorbit astfel: „O, frate Porumbel, 
iartă-mă dacă am greşit şi am să fac pocăinţă. Dar mila m-a 
împins la asta“. Insă mie mi s-a făcut frică, am fugit de acolo 
şi nu m-am oprit până când am ajuns aici, la voi. 

Atunci fraţii începură să vorbească toţi deodată; unul 
spunea că cerşetorul era cutare sau cutare sfânt, şi un altul 
că nu era acesta, ci acela, şi un altul din nou că nu era nici 
unul din aceştia doi, căci amândoi mai erau încă în comu- 
nitătile lor, si că deci trebuie să fie cu totul altul. Si con- 
versaţia dintre ei ajunse atât de aproape să se schimbe în 
ceartă, pe cât era cu putinţă în paşnica lor aşezare, căci fiecare 
îl lua pe câte un asemenea mare sfânt al propriilor lui locuri 
ca fiind cel care făcuse minunea. La urmă vorbi abatele: 

— Nu este nici unul dintre cei pe care i-aţi numit voi, 
căci de Paşte eu am primit salutul de la ei toţi şi fiecare dintre 
ei mai era încă printre fraţii săi; ci este Aengus cel iubit de 
Dumnezeu şi primul dintre cei care au plecat să trăiască în 
pustie şi printre fiarele pădurii. Acum zece ani mai purta 
încă povara multor munci într-o comunitate de fraţi la 
poalele dealului lui Patrick, iar după aceea el s-a dus în p㬠
dure, astfel încât lucrarea lui să nu mai fie alta decât să aducă 
laudă Domnului prin cântece. Insă renumele sfinţeniei lui 
îi aducea multe mii de oameni în chilia sa, astfel că puţină 
mândrie s-a mai prins încă de sufletul unuia care le gonise 
pe toate cele lumeşti de la el. Şi acum nouă ani el s-a îmbrăcat 
în zdrenţe, şi din ziua aceea nu l-a mai văzut nimeni, dacă 


128 



n-ar fi adevărat că a mai fost văzut cum trăia printre lupii 
muntelui şi se hrănea cu iarba pajiştilor. Noi acum să mer¬ 
gem la el şi să i ne închinăm, căci în sfârşit, după multe 
căutări el a găsit Nimicul care este Dumnezeu; şi să-l rugăm 
să ne arate drumul pe care a mers el însuşi. 

Atunci porniră şi ei în sutanele lor albe pe cărarea băt㬠
torită care ducea prin pădure, şi înaintea lor mergeau copiii 
novici şi ei legănau cădelniţele, şi în mijlocul fumului de 
tămâie era abatele cu cârja lui în mână. Şi ajunseră la moară 
şi îngenuncheară şi începură să se roage aşteptând clipa în 
care copilul avea să se deştepte şi Sfântul avea să-şi termine 
veghea şi avea să iasă ca, după obiceiul lui, să privească soarele 
cum apunea în întunericimea neştiută. 



Despre Costello cel mândru, 
despre Oona, fiica lui MacDermot, 
şi despre cei cu limbile rele 

Costello se întorsese de la câmp şi acum se întinsese pe 
pajişte în faţa porţii turnului său cu patru colţuri. îşi sprijinise 
capul în palme, privea soarele care amurgea şi cumpănea 
cum avea să fie vremea a doua zi. Deşi portul care fusese 
obişnuit pe vremea Elisabetei şi a lui Iacob, şi care în Anglia 
nu mai era la modă, începuse şi aici să se întâlnească printre 
cei mai înstăriţi, el purta mai departe mantaua albă a irlan¬ 
dezilor de prin partea locului; încrederea liniştită în el care 
i se citea pe chip şi calmul aşezat al trupului său puternic 
arătau un amestec de mândrie şi forţă potrivit unor vremuri 
mai puţin complicate. Ochii i se întoarseră de la soarele care 
cobora spre apus către locul unde drumul lung şi alb se 
pierdea în zare spre miazăzi şi rămaseră apoi aţintiţi asupra 
unui cal care coborâse încet pe coasta colinei. După câteva 
minute călăreţul ajunsese îndeajuns de aproape ca să i se 
poată vedea bine în amurgul cenuşiu trupul scund şi schilod, 
mantaua, de felul celor pe care le purtau irlandezii, cimpoiul 
vechi pe care-1 purta agăţat de umăr şi mârţoaga slăbănoagă 
pe care o călărea. Imediat ce ajunse destul de aproape ca să 
poată fi auzit, el începu să strige: 

— De ce dormi tu, Tumaus Costello, când oamenilor 
mai buni decât tine li se frânge inima pe drumurile mari şi 
albe? Trezeşte-te din somnul tău, mândrule Tumaus, căci 
îţi aduc veşti. Scutură-te din lenevie, tu, om de nimic! Smul- 
ge-te din pământ, tu, buruiană lungă, şi nu om, ce eşti! 


130 



Costello se ridicase în picioare şi, când menestrelul ajunse 
în faţa lui, îl apucă de gulerul tunicii, îl ridică din şa şi-l 
scutură bine. 

— Lasă-mă în pace, lasă-mă în pace, striga celălalt, însă 
Costello îl scutura de mama focului. 

— Iţi aduc ştire de la fiica lui MacDermot, Oona. Dege¬ 
tele celuilalt îsi desclestară deodată strânsoarea si menestrelul 
> > > 

căzu gâfâind la pământ. 

— De ce nu mi-ai spus că vii din partea ei? strigă Costello. 
Ai fi putut atunci să cârteşti după pofta inimii. 

— Vin din partea ei, dar nu-ţi mai spun nimic până când 
n-ai să mă răsplăteşti pentru toată scuturătura asta. 

Costello îşi vârî degetele în punga de piele în care-şi ţinea 
banii şi trecu destul timp înainte să şi le scoată, căci îi tre¬ 
murau tare mâinile. 

— Uite, ai aici tot ce am avut eu în pungă, spuse el şi 
deşertă câteva monede franţuzeşti şi spaniole în palma menes¬ 
trelului, care întâi muşcă din fiecare ban în parte şi abia apoi 
răspunse. 

— Aşa e bine, spuse el în sfârşit, ăsta e un preţ bun; dar 
n-am să spun nimic până când nu primesc un adăpost ca 
lumea, căci, dacă cei din neamul Dermot mă prind după 
apusul soarelui prin vreo trecătoare, sau chiar pe lumina 
zilei prin Cool-a-vin, au să m-arunce printre urzici prin cine 
ştie ce şanţ să putrezesc acolo sau au să mă spânzure acolo 
unde i-au spânzurat pe hoţii de cai, la Beltaine trecut acum 
patru ani. Şi în vreme ce vorbea îşi petrecea căpăstrul mâr- 
ţoagei pe după o bară ruginită de her care era prinsă în zidul 
turnului. 

— Am să te numesc muzicant şi omul meu de casă, spuse 

Costello. Nici un om nu mai îndrăzneşte să ridice mâna 

> 

asupra vreunui alt om sau vreunui câine care îi aparţine lui 
Tumaus Costello. 


131 



— Eu am să-mi spun mesajul ce mi s-a încredinţat, spuse 
celălalt în timp ce-şi scotea şaua de pe mârţoagă şi o aruncă 
pe jos, cu un pahar plin de whiskey în mână, căci chiar dacă 
eu sunt acum zdrenţăros si sărac, strămoşii mei au fost bine 
îmbrăcaţi şi bogaţi, până li s-a dat foc la casă şi vitele le-au 
fost furate de către cei din neamul Dillon acum şapte sute 
de ani, cei pe care vreau să-i văd cum se prăjesc în focul iadu¬ 
lui si să le ascult vaietele de acolo. 

> 

Costello îl conduse în sus pe o scară îngustă de piatră, 
într-o sală cu duşumea acoperită de papură, în care nu se 
găsea nici unul dintre lucrurile mai de preţ care se văd în 
casele nobililor, şi arătă spre un loc din nişa aflată în faţa 
vetrei. Şi când menestrelul se aşeză acolo, Costello umplu 
un corn de os şi-l aşeză pe podea lângă el, iar alături puse şi 
un ulcior, apoi aprinse o faclă care era prinsă intr-un inel 
în perete, se îndreptă spre el şi-l întrebă: 

— Are să vină la mine fiica lui MacDermot, spuse, tu, 
Duallach, fecior al lui Daly? 

— Fiica lui MacDermot nu are să vină la tine, căci tatăl 
ei a poruncit femeilor care o slujesc să o păzească, dar eu 
trebuie să-ţi spun că de astăzi într-o săptămână are să fie 
noaptea Sfântului Ioan şi totodată seara logodnei ei cu 
MacNamara cel de lângă mare, şi ea vrea să fii acolo când 
ea are să fie poftită să bea în cinstea celui pe care ea îl iubeşte 
mai mult, pentru ca ea să bea atunci pentru tine şi să-i facă 
astfel pe toţi să ştie cui îi aparţine inima ei. Şi tu, aşa te 
sfătuiesc eu, ia-ţi cu tine câţiva oameni voinici, căci eu i-am 
văzut cu ochii mei pe hoţii de cai legănându-se în ştreang. 
Apoi întinse pocalul gol către Costello şi strigă: 

— Mai umple-mi o dată pocalul, căci aş vrea să vină 
odată ziua în care toată apa de pe lume să se fi strâns în 
cochilia unui melc si să sece, ca să nu mai trebuiască să mai 
beau nimic altceva decât whiskey. 


132 



Dar când văzu că acum Costello nu-1 mai asculta, ci 
rămăsese pierdut ca intr-un vis, izbucni deodată: 

— Umple-mi pocalul, îţi spun, căci nici unul din neamul 
Costello nu e atât de mare în toată lumea asta încât să nu-1 
slujească pe un Daly, chiar dacă acest Daly se învârte de 
colo până colo pe drumuri cu cimpoiul său şi Costello st㬠
pâneşte un deal sterp şi o casă goală, un cal şi câteva vaci. 

— Laudă-i pe cei din neamul Daly, dacă vrei, spuse 
Costello umplându-i pocalul, căci mi-ai adus un cuvânt bun 
din partea iubitei mele. 

In cursul următoarelor câteva zile Duallach se învârti 
prin tot locul căutând să strângă laolaltă o trupă de război¬ 
nici să-i stea în ajutor lui Costello, şi fiecare dintre cei cu 
care se întâlnea ştia să povestească ceva despre Costello; unul 
povestea cum acela încă de mic copil omorâse un uriaş lup¬ 
tător, când se încordase o dată să frângă curelele cu care 
fusese legat laolaltă cu acela şi-i frânsese şira spinării; un 
altul, cum el la un rămăşag mânase o herghelie de cai sălbatici 
printr-un vad; un altul iarăşi cum, atunci când se făcuse de 
acum bărbat în toată firea, frânsese în mână potcoava de 
oţel de la Mayo. Dar Duallach nu găsi pe nici unul care să 

se încumete să stea alături de un om atât de iute la mânie si 

) 

de sărac într-o înfruntare cu oameni prevăzători şi bogaţi 

cum erau MacDermot cu oile multe si MacNamara cel de 

> 

lângă mare. 

Atunci porni Costello însuşi să caute, şi după ce în multe 
locuri ascultase răspunsuri de tot felul, se întoarse acasă 
aducând cu el un vlăjgan mătăhălos, cam încet la minte, 
care se ţinea după el ca un câine, un argat de pe câmp care 
îl diviniza pentru marea lui forţă, un ţăran gras, ai cărui 
strămoşi fuseseră servitori ai familiei lui, si doi flăcăi care-i 
păzeau caprele şi vacile; şi pe aceştia îi strânse acum în faţa 
căminului din sala cea golaşă a turnului său. îşi aduseseră 


133 



cu ei bâtele groase şi grele şi Costello îi dădu fiecăruia dintre 
ei câte un pistol şi-i ţinu toată noaptea lângă sine, le dădu 
să bea vin spaniol şi-i puse să tragă într-o sfeclă mare albă pe 
care o ţintuise cu o sulă mare în peretele turnului. Duallach 
şedea pe o bancă în faţa căminului şi cânta O cunună verde 
din ierburi , Râul Unchion şi Prinţii din Breffeny din cimpoiul 
său rablagit şi lua în râs când înfăţişarea celor care încercau 
să tragă, când felul în care gloanţele nu-şi atingeau ţinta, 
când chiar şi pe Costello pentru că nu-şi găsise o trupă de 
voinici mai de soi. Argatul, idiotul, ţăranul şi cei doi flăcăi 
erau cu toţii obişnuiţi cu batjocoririle lui Duallach, căci el 
era nelipsit de la chefurile de la nunţi şi de la înmormântări, 
ca şi scârţâitul cimpoiului său învechit, dar se minunau de 
răbdarea lui Costello, care rareori venea la vreo nuntă sau 
înmormântare si care, dacă ar fi venit, n-ar fi avut linişte să 
stea să-l asculte pe un asemenea muzicant cârtitor. 

In seara următoare porniră la drum spre Cool-a-vin. 
Costello călărea pe un armăsar nu prea grozav şi avea o sabie, 
ceilalţi erau pe nişte ponei mai slăbănogi şi-şi ţineau sub 
braţ ciomegele lor noduroase. In vreme ce treceau aşa peste 
landă şi prin trecători printre coline, vedeau focurile care îşi 
răspundeau unul altuia din munte în munte, de la un capăt 
al cerului la celălalt, şi peste tot oameni care dănţuiau la 
lumina roşie a focurilor de turbă. Când ajunseră la casa lui 
MacDermot văzură în faţa ei o droaie de săraci din cei lipiţi 
pământului; ei dănţuiau în jurul focului care avea în mijloc 
o roată de căruţă aprinsă, iar prin poartă şi prin ferestruicile 
aflate de o parte şi de alta a casei răzbăteau lumina torţelor 
şi larma multor picioare care băteau o horă de pe vremea regi¬ 
nei Elisabeta sau a regelui Iacob. 

îşi legară caii de copacii din faţa casei, căci numărul mare 
de animale care erau legate acolo arăta că grajdurile erau pline, 
apoi îşi croiră drum prin mulţimea de ţărani care se înghe- 


134 



suiau în faţa porţii şi pătrunseră în sala cea mare unde era dan¬ 
sul. Argatul, prostănacul, ţăranul şi doi flăcăi se amestecară 
într-un grup de ţărănoi care şedeau să se uite dintr-un alcov, 
şi Duallach se aşeză laolaltă cu muzicanţii pe banca acestora, 
însă Costello îşi făcu drum printre cei care dansau până la 
locul unde stăteau în picioare MacDermot şi MacNamara 
turnându-şi unul altuia whiskey. 

— Tamaus Costello, spuse bătrânul, ai făcut un lucru 
bun că ai dat uitării ce-a fost şi ai venit la logodna fiicei mele. 

— Vin, răspunse Costello, pentru că în zilele lui Costello 
de Angelo, când strămoşii mei i-au învins pe ai tăi şi au în¬ 
cheiat după aceea pace, s-a făcut o înţelegere prin care pentru 
totdeauna un Costello, împreună cu suita şi cu menestrelul 
său, poate merge la orice serbare pe care o dă un MacDermot, 
iar un MacDermot pentru totdeauna poate merge cu suita 
şi cu menestrelul său la orice serbare pe care o dă un Costello. 

— Dacă tu vii cu gânduri rele şi cu oameni înarmaţi, 
spuse MacDermot, oricât de bine ai şti să mânuieşti armele, 
are să-ţi meargă prost, căci unele dintre rubedeniile nevestei 
mele au venit din Mayo şi au venit şi cei trei fraţi ai mei cu 
oamenii lor dinspre Munţii Boului. Şi în vreme ce vorbea 
îşi ţinea mâna pe sub jiletcă de parcă ar fi apucat mânerul 
unei arme. 

— Nu, răspunse Costello, am venit doar pentru a dansa 
un dans de adio cu fiica ta. 

MacDermot îşi scoase mâna de sub jiletcă şi se îndreptă 
spre o fată palidă care stătea în picioare ceva mai la o parte, 
cu ochi blânzi şi privirea aţintită în pământ. 

— A venit Costello ca să danseze pentru ultima oară cu 
tine, căci el ştie că voi doi n-o să vă mai vedeţi niciodată. 

Când Costello o conduse printre ceilalţi dansatori, ochii 
ei blajini şi umili se ridicau plini de iubire spre statura lui mân¬ 
dră şi trupeşă. îşi luară locul în pavană, acel dans măsurat, 


135 



care, împreună cu sarabanda, galliarda şi dansurile lui Mau- 
riciu, au luat pentru toţi, mai puţin pentru cei cu cugetul 
rămas cu totul irlandez, locul dansurilor mai pretenţioase, 
cu ritmuri mai vioaie, cu gesturi de pantomimă, mai poetice, 
din zilele de demult. Şi, în vreme ce dansau, îi cuprinse obo¬ 
seala, tristeţea şi mila unul de altul, adică simţămintele care 
sunt triumful dragostei. Şi când un dans se încheie şi muzi¬ 
canţii îşi lăsară cimpoaiele jos şi se întinseră după cornurile 
de băut, ei rămaseră în picioare ceva mai la o parte şi aştep¬ 
tară, îngânduraţi şi tăcuţi, ca dansul să reînceapă şi focul din 
inimile lor să reînvie şi să-i cuprindă iarăşi. Şi astfel dansară 
pavana, sarabanda, galliarda şi dansurile lui Mauriciu întreaga 
noapte şi mulţi se opreau să-i privească, iar ţăranii veniră în 
usă si se uitau si ei înăuntru, ca si cum ar fi înţeles că încă 
multă vreme după aceea copiii copiilor lor aveau să se strân¬ 
gă în jurul lor şi ei aveau să le povestească întocmai cum îi 
văzuseră ei pe Costello dansând cu Oona, fata lui MacDermot. 
Şi în timpul acestor dansuri şi muzici MacNamara se învârtea 
prin încăpere, vorbind tare şi glumind cu unul şi cu altul 
ca să pară că e totul în ordine, şi bătrânul MacDermot se 
făcea tot mai roşu la faţă şi privea tot mai des spre uşă ca să 
vadă dacă se arătau zorii. 

In sfârsit el socoti că venise momentul să încheie serbarea 
şi într-o pauză dintre dansuri el strigă cu glas tare că acum 
fata lui avea să soarbă băutura de logodnă. Atunci Oona se 
apropie de el şi oaspeţii se opriră în semicerc în jurul lor, 
Costello chiar lângă perete, la dreapta, şi muzicantul, argatul, 
ţăranul, prostănacul şi cei doi flăcăi foarte aproape în spa¬ 
tele lui. Bătrânul scoase dintr-un dulap din perete pocalul 
de argint din care şi mama Oonei şi bunica ei sorbiseră bău¬ 
tura de logodnă, îl umplu cu vin spaniol şi i-1 întinse fiicei 
sale cu vorbele cuvenite: 

— Bea pentru cel pe care-1 iubeşti tu mai mult. 


136 



Ea îşi ţinu pocalul o clipă la buze şi spuse apoi cu voce 
joasă, dar clară: 

— Pentru tine beau eu acum, iubitul inimii mele, Tu- 
maus Costello! 

Şi apoi pocalul căzu la pământ şi se rostogoli iarăşi şi 
iarăşi, răsunând asemenea unui clopot, căci bătrânul o lovise 
peste faţă şi pocalul îi scăpase din mâini, şi se lăsă o tăcere 
adâncă peste toată sala. 

Erau mulţi oameni de-ai lui MacNamara printre ţăranii 
care ieşiră acum din alcov, şi unul dintre ei, un povestitor şi 
un poet, care îşi avea locul şi o farfurie numai a lui în bucăt㬠
ria lui MacNamara, îşi scoase de la cingătoare un pumnal 
franţuzesc, însă în aceeaşi clipă Costello îl şi trântise la p㬠
mânt cu o lovitură. Clinchetul lamelor de oţel ar fi urmat 
de îndată dacă nu s-ar fi ridicat un murmur şi strigăte prin 
ţăranii care se strânseseră la uşă şi printre cei care se înghesuiră 
în spatele lor. Căci cu toţii ştiau că aceştia nu erau feciori ai 
irlandezilor din partida reginei, ci ai irlandezilor sălbatici de 
pe lângă lacurile Gara şi Cara, fiii neamului Kelly şi ai neamu¬ 
lui Dockery, ai neamului Drury, O’Reagan, Mahon şi Lavin, 
care îşi lăsaseră braţul drept al băieţilor lor nebotezat ca să 
poată să dea lovituri mai grozave, şi dintre cei despre care 
se povestea chiar că lupii le fuseseră naşii copiilor la botez. 

încheietura mâinii lui Costello se albise pe garda săbiei 
sale, dar acum îi dădu drumul şi îi urmă pe cei care erau cu 
el spre uşă, iar dansatorii îi făcură loc, cei mai mulţi dintre ei 
şovăind, mâniaţi şi aruncând priviri piezişe spre ţăranii care 
murmurau sau ţipau, dar alţii chiar cu prietenie şi cu grabă, 
căci el era înconjurat de strălucirea renumelui său. Costello 
păşi printre chipurile mohorâte şi cele prietenoase ale ţăra¬ 
nilor şi ieşi în faţa casei, unde calul său şi poneii celorlalţi 
erau legaţi de pomi şi încălecă, apoi le porunci şi celor ce-1 
urmau să încalece şi ei şi porniră pe drumeagul îngust. Când 


137 



călăriseră astfel o bucată mică de drum, Duallach, care era 
ultimul, se întoarse spre casa în faţa căreia se oprise un mic 
grup de oameni ai lui MacDermot şi ai lui MacNamara, al㬠
turi de o ceată mai mare de ţărani, şi strigă: 

— MacDermot, bine ţi s-a făcut ceea ce ţi s-a făcut, căci 
tu nu ai avut niciodată mână largă pentru muzicanţi şi 
lăutari, pentru oamenii săraci şi cei care rătăcesc pe drumuri. 
Nu terminase bine de vorbit, că cei trei bătrâni din neamul 
MacDermot care veniseră dinspre Muntele Boului alergaseră 
deja spre caii lor, şi bătrânul MacDermot însuşi apucase 
frâiele unuia dintre caii lui MacNamara şi le striga celorlalţi 
să-l urmeze. Şi ar fi fost poate multe lovituri între bărbaţii 
aceştia si mulţi morţi, dacă ţăranii n-ar fi smuls nişte buşteni 
încă arzând din cenuşa focului şi nu i-ar fi aruncat strigând 
printre picioarele cailor, astfel că aceştia se smulseră din mâi¬ 
nile celor care le apucaseră căpestrele şi se împrăştiară peste 
câmpuri şi, înainte să mai poată fi prinşi, Costello era departe. 

In săptămânile ce urmară, Costello nu duse lipsă de veşti 
despre Oona, căci fie câte o femeie care vindea ouă ori or㬠
tănii, fie câte un bărbat ori câte o femeie în hagialâc spre Fân¬ 
tâna dintre Stânci îi povestea cum iubirea lui căzuse bolnavă 
în ajunul zilei Sfântului Ioan, şi cum ea se afla ceva mai bine 
sau ceva mai rău, după cum se întâmpla; şi, deşi se îngrijea 
de caii şi vacile şi caprele sale cum o făcuse mereu, lucrurile 
de toată ziua şi neîmbietoare, praful de pe drumuri, cântecele 
oamenilor întorcându-se de la târguri şi priveghiuri, bărbaţii 
jucând cărţi la margini de câmp în zile de duminică ori ale 
sfinţilor, zvonurile despre lupte şi schimbări în lumea mare, 
socotelile prevăzătoare ale celor din preajma lui, toate îl tulbu¬ 
rau într-un chip de neînţeles; iar oamenii de la ţară încă îşi 
mai amintesc cum, la căderea nopţii, îi cerea lui Duallach 
al Cimpoaielor să cânte, în ţârâitul greierilor, „Fiul mărului“, 
„Frumseţea lumii 11 , „Fiul regelui Irlandei 11 sau unele din acele 


138 



poveşti din vechime care făceau fala cimpoierului, precum 
„Verde polog de trestii“, „Râul Unchion“ sau „Căpeteniile 
din Breffeny“; iar în vreme ce nemărginita lume de fantasme 
a legendelor se ţesea, el se lăsa cu totul pradă visurilor născute 
din durerea lui. 

Duallach se oprea adesea pentru a povesti cum vreun 
clan al irlandezilor sălbatici se trăgea din vreun neasemuit 
Rege al Cingătorii Albastre, ori din vreun Războinic al Nuie¬ 
luşei de Salcă, sau ca să spună cu potop de blesteme cum toţi 
străinii şi cei mai mulţi dintre irlandezii Reginei erau sămânţa 
Poporului hidos şi încornorat De Sub Mare, sau a slugarni¬ 
cilor şi târâtorilor Ferbolgi; însă Costello n-avea urechi decât 
pentru durerile dragostei, şi oriîncotro ar b rătăcit poveştile, 
be către Insula de pe Tăul Roşu, unde trăiesc cei fericiţi, be 
către ţara blestemată a Cotoroanţei din Răsărit, Oona singură 
îndura greutăţile lor din umbră; pentru că ea, şi nu bica cine 
ştie cărui rege din vechime, era cea ascunsă în turnul de oţel 
sub apă, cu Viermele cu Nouă Ochi încolăcit în jurul închi¬ 
sorii ei; şi ea era cea căreia, după şapte ani de cazne, i se îng㬠
duise să scoată din iad tot ce putea duce, şi trăsese după ea 
mulţimi cu degetele încleştate de poala rochiei ei; şi ea îndu¬ 
rase muţenia vreme de un an, din pricina spinului vrăjit înbpt 
de iele în limbă; şi o buclă din părul ei, încolăcită într-o 
cutiuţă sculptată, dădea lumină atât de mare, că oamenii 
treierau sub strălucirea ei de la apusul soarelui până la răsărit, 
şi atâta minunare a pricinuit, că regii au petrecut ani rătăcind 
ori au căzut în faţa unor armii neştiute căutând să-i descopere 
ascunzişul; căci nu se aba frumuseţe în lume afară de a ei, 
nici tragedie în lume afară de a ei: iar când, spre încheiere, 
vocea cimpoierului, îmblânzită de înţelepciunea vechii po¬ 
veşti de dragoste, tăcea, şi paşii lui reumatici urcau chinuiţi 
spre încăperea de deasupra şi spre pat, iar Costello îşi înmuia 
degetele în micuţa cristelniţă cu apă sbnţită şi începea să se 


139 



roage Măriei Celor Şapte Tristeţi, ochii albaştri şi veşmântul 
smălţuit cu stele al picturii capelei păleau în închipuirea lui, 
iar ochii căprui şi rochia din pânză ţesută în casă a lui Winny, 
fiica lui Dermott, se înstăpâneau în locul lor; căci nu se afla 
blândeţe pe lume afară de a ei. El era dintre acei asceţi ai 
pasiunii care-şi păstrează inima pură pentru dragoste ori ură 
aşa cum ceilalţi oameni şi-o ţin pentru Dumnezeu, pentru 
Maria şi pentru sfinţi, şi care, atunci când ceasul cercetării 
lor soseşte, vin la Esenţa Divină cu tumultul amar pe care 
Grădina Ghetsimani şi Crucea părăsită l-au rânduit ca patimă 
fără de moarte în inima muritoare. 

Până când în sfârşit o dată un servitor veni călare până 
la Costello, care tocmai le ajuta celor doi flăcăi de la ferma 
sa să cosească o pajişte, îi dădu în mână o scrisoare şi porni 
mai departe în goana calului. Scrisoarea cuprindea aceste 
cuvinte în limba engleză: „Tumaus Costello, fata mea e 
foarte bolnavă. înţeleaptă din Knock-na-Sidhe a văzut-o şi 
a spus că va muri dacă nu vii la ea. Iţi cer deci să vii la ea, 
căci tu i-ai răpit liniştea prin vicleniile tale“. 

Costello îşi aruncă coasa cât colo şi îl trimise pe unul 
dintre flăcăi după Duallach, iar el însuşi înşeuă atât calul 
său, cât şi pe al lui Duallach. 

Când ajunseră acasă la MacDermot se făcuse după-amiază 
târziu şi lacul Gara se întindea albastru şi pustiu la picioarele 
lor. Si deşi ei văzuseră de departe nişte siluete întunecate mis- 
cându-se în faţa uşii, casa nu părea mai puţin pustie decât 
lacul. Poarta era pe jumătate deschisă, şi Costello bătu iarăşi 
şi iarăşi, dar nu veni nici un răspuns. 

— Nu e nimeni aici, spuse Duallach, căci MacDermot 
e prea mândru ca să-l întâmpine el pe Costello cel mândru, 
şi dădu uşa de perete şi văzură o femeie bătrână de tot, zdren- 
ţăroasă şi murdară, care şedea pe jos pe pământ şi se sprijinea 
de un perete. Costello o recunoscu, şi văzu că era Bridget 


140 



Delaney, o cerşetoare surdomută. Şi ea, când îl văzu, se 
ridică şi-i făcu semne să o urmeze şi îi duse, pe el şi pe tova¬ 
răşul său, în sus pe o scară şi printr-un coridor lung până în 
fata unei usi închise. Ea deschise usa si se aşeză apoi iarăşi 
pe jos ca mai înainte. Duallach se aşeză şi el pe podea, dar 
aproape de uşă, şi Costello intră şi o văzu pe Oona care dor¬ 
mea întinsă intr-un pat. El se aşeză pe un scaun lângă ea şi 
aşteptă; trecu multă vreme şi ea dormea mai departe. Atunci 
Duallach îi făcu semn prin uşă ca s-o trezească, dar el de 
abia îndrăznea să respire mai tare ca să nu-i tulbure somnul. 
Dintr-odată el se îndreptă spre Duallach şi-i spuse: 

— Nu se cuvine să rămân aici când nu e nici una dintre 
rubedeniile ei de faţă, căci oamenii de rând sunt totdeauna 
gata să-i vorbească de rău pe cei frumoşi. Şi atunci coborâră 
şi se opriră în faţa casei şi aşteptară, dar seara trecea şi nu 
venea nimeni. 

— Trebuie să b fost un nebun cel care ţi-a spus Costello 
cel mândru, spuse Duallach în cele din urmă. Dacă te-ar b 
văzut stând aici şi aşteptând la nesfârşit, când ei n-au lăsat 
decât o biată cerşetoare ca să-ţi spună bun venit, ţi-ar b spus 
Costello cel umil. 

Atunci Costello se urcă pe cal şi Duallach încălecă şi el, 
dar după ce făcuseră o bucată de drum Costello trase o dată 
de frânele calului şi-l opri locului. Trecură multe minute, 
apoi Duallach strigă: 

— Nu e de mirare că ţi-e frică să nu-1 jigneşti pe MacDer- 
mot, căci el are mulţi fraţi şi prieteni, şi chiar dacă-i bătrân, el 
e un om puternic şi iute la mânie şi este unul dintre irlandezii 
credincioşi regelui şi duşmanii gaelilor sunt de partea lui. 

Costello îi răspunse roşindu-se la faţă, în vreme ce privea 
îndărăt spre casă: 

— Jur pe Sfânta Maică a Domnului că nu mă voi întoarce 
niciodată aici dacă ei nu vor trimite după mine înainte să 


141 



trec prin vadul râului cel întunecat. Şi el călări mai departe, 
însă atât de încet, încât soarele apuse şi liliecii începură să 
zboare peste landă înainte ca el să fi ajuns la râu. Acolo el 
mai adăstă o vreme pe ţărm, dar deodată sări cu calul până 
la mijlocul râului şi apoi îl opri intr-un loc mai puţin adânc. 
Duallach însă călări mai departe, străbătu râul şi îl aşteptă 
pe celălalt mal în dreptul unui loc mai adânc. După o bună 
bucată de vreme Duallach mai strigă o dată, de data aceasta 
plin de amărăciune: 

— Un nebun trebuie să te fi zămislit si o nebună să te fi 

) 

născut şi nebuni sunt cei care spun că ai fi de stirpe veche şi 
nobilă, căci tu te tragi din nişte cerşetori cu feţele galbene care 
se târăsc din poartă în poartă şi se închină în faţa servitorilor. 

Costello călări cu capul plecat prin vad, se opri lângă 
Duallach şi tocmai voia să-i spună ceva când se auziră ropote 
de copite dinspre malul celălalt şi un călăreţ veni înspre ei 
trecând prin apă cu atâta grabă, încât stropi ţâşneau în toate 
părţile. Era un slujitor al lui MacDermot, şi vorbi cu respi¬ 
raţia tăiată ca unul care si-a îndemnat nebuneşte calul: 

> > > 

— Tumaus Costello, vin să te mai poftesc încă o dată 
acasă la MacDermot. După ce ai plecat, Oona, fiica lui, s-a 
deşteptat din somn şi a strigat numele tău, căci tu ai fost în 
visele ei. Bridget Delaney, muta, a văzut cum îşi mişca buzele 
şi a venit la noi dincolo, unde stăteam ascunşi în pădurea 
de mai sus de casă, şi l-a tras pe MacDermot de haină şi l-a 
dus la fiica sa. El a văzut cum ea se chinuie şi mi-a poruncit 
să iau calul lui ca să te aduc înapoi cât mai repede. 

Atunci Costello se întoarse spre muzicantul Duallach 
Daly, îl apucă o dată de şolduri, îl ridică din şa şi-l trânti 
peste o piatră mare care se ridica din râu, în aşa fel că se 
răsturnă ca mort unde era apa mai adâncă. Apoi dădu pinteni 
calului său şi călări de-a lungul malului spre nord-vest şi nu 
se opri până nu ajunse la un alt vad mai liniştit, iar acolo 


142 



văzu luna care tocmai răsărea oglindindu-se în apă. O clipă 
se opri acolo nehotărât, apoi păşi cu calul în vad şi trecu din¬ 
colo şi călări mai departe peste Muntele Boului şi mai jos 
către mare, iar ochii îi erau în vremea asta aţintiţi asupra 
lunii. Dar calul său, care de mult era leoarcă de sudoare si 
pufnea tare, căci el îl îndemna toată vremea cu pintenii, se 
prăbuşi deodată greu şi-l răsturnă pe ţărmul mării. El încercă 
să-l pună iarăşi pe picioare, şi când nu izbuti merse mai 
departe pe jos către lună. Şi ajunse la mare şi văzu acolo o 
corabie cu ancora lăsată la ţărm. Abia acum, când nu putea 
merge mai departe din cauză că ajunsese la mare, simţi cât 
era de obosit şi ce rece era noaptea, şi intră într-o colibă 
aproape de ţărm şi se aruncă pe o bancă. încăperea era plină 
de marinari spanioli şi irlandezi, care tocmai trecuseră prin 
contrabandă o încărcătură de vinuri şi aşteptau un vânt 
prielnic ca să pornească iarăşi în larg. Un spaniol îl îndemnă, 
într-o gaelică stricată, să bea ceva. El bău şi începu să vor¬ 
bească pripit şi fără şir. 

Timp de vreo trei săptămâni vântul bătu spre ţărm sau 
fu prea puternic, şi marinarii rămaseră acolo şi-şi petrecură 
timpul jucând cărţi şi bând, şi Costello rămase cu ei, dormind 
pe o bancă în colibă, bău, vorbi cu ei şi jucă cărţi mai mult 
decât toţi ceilalţi. îşi pierdu curând la cărţi puţinii bani pe 
care-i avea la el, şi apoi şi mantaua sa cea lungă, pintenii şi 
chiar şi cizmele. In sfârşit începu să sufle un vânt blând către 
Spania şi marinarii porniră în barcă spre vasul lor, iar după 
puţină vreme pânzele corăbiei lor dispărură în zare. Atunci 
Costello se întoarse spre înlăuntrul ţării şi viaţa i se arătă 
pustie în faţă. Rătăci ziua întreagă şi seara devreme ajunse 
la drumul care duce din apropiere de lacul Gara către ţărmul 
de miazăzi al lacului Cay. Acolo ajunse din urmă un grup 
de ţărani şi oameni de rând care păşeau foarte încet în urma 
a doi preoţi şi a unui pumn de oameni mai bine îmbrăcaţi, 


143 



dintre care unii purtau un sicriu. El îl opri pe un bătrân şi-l 
întrebă a cui înmormântare era si cine erau oamenii aceştia, 
şi bătrânul îi răspunse: 

— Este îngropăciunea Oonei, fiica lui MacDermot, şi 

noi suntem oamenii lui MacNamara si ai lui MacDermot 

> 

şi ai celor de pe lângă ei, şi tu eşti Tumaus Costello, cel care 
a ucis-o. 

Costello călări mai departe spre capul cortegiului, trecând 
pe lângă oamenii care-1 priveau mânioşi, căci nu înţelesese 
decât nedesluşit ceea ce auzise. Dintr-odată se opri şi mai 
întrebă o dată a cui era înmormântarea, şi un om îi răspunse: 

— O ducem pe Oona, fiica lui MacDermot, pe care tu 
ai omorât-o, la groapa ei pe Insula Trinitatis, şi apoi omul 
se aplecă, ridică o piatră şi-o aruncă spre Costello şi-l lovi în 
obraz, astfel că sângele i se prelinse pe faţă. Costello călări 
mai departe şi abia dacă simţi lovitura şi, când ajunse la oa¬ 
menii care purtau sicriul, trecu printre ei, îşi aşeză mâna pe 
sicriu şi întrebă cu glas tare: 

— Cine e întins în sicriul acesta? 

Cei trei bătrâni Dermot din Muntele Boului ridicară si 

) 

ei nişte pietre şi-i îndemnară pe cei care-i urmau să facă la 
fel, şi Costello fu izgonit de lângă sicriu acoperit tot de răni. 

Când procesiunea trecu, Costello începu să o urmărească 
din nou şi văzu de la oarecare depărtare cum sicriul fusese 
aşezat într-o barcă mare şi cei care veniseră cu procesiunea 
urcară în bărcile lor şi porniră încet către Insula Trinitatis. 
Şi după o vreme el văzu bărcile întorcându-se şi pe cei care 
fuseseră în ele amestecându-se în ceata rămasă pe ţărm, şi 
apoi se risipiră cu toţii pe multe drumuri şi cărări. Lui i se 
părea că Oona e undeva pe insulă şi surâdea blajin, iar când 
fură plecaţi cu toţii el porni înot spre locul unde se duseseră 
bărcile mai înainte şi găsi mormântul proaspăt lângă abaţia 
ruinată; atunci se aruncă peste lespedea lui şi strigă după 
Oona să se întoarcă la el. 


144 



Astfel zăcu întins acolo toată noaptea şi toată ziua urm㬠
toare şi din timp în timp o strigă să vină la el. Când se lăsă 
a treia noapte, el uitase că trupul ei zăcea în pământ, sub 
lespede, şi ştia doar că ea e undeva aproape şi că nu voia să 
vină la el. 

Puţin înainte de răsăritul zorilor, la ceasul când ţăranilor 
li se pare că aud glasurile duhurilor, el strigă o dată tare: 

— Dacă tu nu vrei să vii la mine, Oona, atunci eu plec 
şi nu mă mai întorc niciodată. Şi înainte ca glasul lui să fi 
amuţit, se iscă un vârtej de vânt rece peste insulă, şi el le văzu 
pe femeile din neamul sidhe alunecând prin aer şi apoi o 
văzu şi pe Oona, dar acum ea nu mai surâdea, căci trecu 
grăbită şi mânioasă prin faţa lui şi-l lovi peste faţă şi-i strigă: 

— Atunci pleacă şi nu te mai întoarce niciodată. 

Costello se ridică de pe mormânt şi nu înţelegea nimic, 
decât că o mâniase pe iubita lui şi că ea voia ca el să plece, 
intră în mare şi începu să înoate. înota mai departe, dar 
mădularele lui păreau să fie prea obosite ca să-l mai poată 
purta înot şi când ajunse la o bucată bună depărtare de insulă 
se scufundă în valuri fără să se mai împotrivească. 

In ziua următoare un pescar sărac îl găsi printre trestiile 
de pe ţărm, acolo unde zăcea întins în nisipul alb, şi-l duse 
în coliba lui. Şi ţăranii îl bociră şi cântară jelania şi-l întinseră 
în mormânt pe Insula Trinitatis, intr-un loc în care numai 
altarul căzut în ruină mai era între el si fiica lui MacDermot, 
şi sădiră peste ei doi frasini care în zilele de mai târziu ajunseră 
să-şi împletească crengile şi să-şi unească frunzişurile. 




ROŞA ALCHEMICA 

„O, fericit şi binecuvântat e cel care cunoaşte tainele 
zeilor, care-şi sfinţeşte viaţa, îşi limpezeşte sufletul şi 
sărbătoreşte misterele sacrelor purificări în înălţimile 
munţilor." 

Euripide 




I 


Au trecut acum mai mult de zece ani de când m-am 

întâlnit pentru ultima oară cu Michael Robartes, şi pentru 

prima şi ultima oară cu prietenii şi tovarăşii săi de studiu, 

de când am fost martorul sfârşitului lor tragic şi am trăit 

acele stranii experienţe de viaţă care m-au schimbat până 

intr-atât încât scrierile mele de după aceea au devenit mai 

greu de înţeles, şi aproape m-au făcut să-mi asum straiele 

Ordinului Sfântului Dominic. Tocmai publicasem Roşa 

Alchemica, o mică lucrare despre alchimişti, ceva în genul 

scrierilor lui Sir Thomas Browne, şi primisem multe scrisori 

de la adepţii ştiinţelor tainice, care mă certau pentru ceea 

ce ei numeau timiditatea mea, căci ei nu puteau crede că o 

înclinaţie atât de deschis mărturisită ar h fost doar înclinaţia 

artistului, care constă pe jumătate în compătimire, ar h fost 

tot ceea ce mişca inimile omeneşti în vremurile acelea. In 
> > 

cursul studiilor mele eu descoperisem încă de timpuriu că 
învăţătura alchimiştilor nu era doar o fantezie chimică, ci 
constituia un sistem filozofic, pe care ei îl aplicau lumii, 
elementelor şi chiar oamenilor, şi faptul că ei se străduiau 
să obţină aur din metalele lipsite de nobleţe era doar o parte 
a unei preschimbări generale a tuturor lucrurilor într-o sub¬ 
stanţă divină si netrecătoare. Această constatare mi-a dat 
> > 

posibilitatea să-mi alcătuiesc cărticica sub forma unei reverii 
fantastice asupra preschimbării vieţii în artă şi a unui adevărat 


149 



strigăt de dorinţă nemăsurată pentru o lume făcută numai 
din esenţe. 

Visând astfel la cele pe care le scrisesem, şedeam odată 
în casa mea dintr-unul din cartierele vechi ale Dublinului, 
o casă pe care cei de dinaintea mea o făcuseră aproape cele¬ 
bră prin participarea lor la viaţa politică a oraşului şi prin 
prietenia care-i legase de oamenii renumiţi ai vremii lor. Şi 

eu însumi trăiam un simţământ neobişnuit de mulţumire 

> > ) 

la gândul că dusesem în sfârşit la capăt un plan pe care-1 hr㬠
nisem în sinea mea mult timp şi că-mi clădisem şi eu un loc 
al meu în exprimarea acelei învăţături iubite. Tablourile care 
să b avut o semnificaţie mai degrabă istorică decât artistică 
fuseseră înlăturate de aici, şi draperii, în care albastrul lumi¬ 
nos şi bronzul licăritor al păunilor mocnea liniştit, cădeau 
asupra uşilor şi opreau pătrunderea oricărei întâmplări şi 
oricărei activităţi care să nu fi fost pătrunse de frumuseţe şi 
pace. Când îmi priveam acum pânza de Crevelli şi mă gân¬ 
deam la forma trandafirului din mâna Fecioarei, care era 
zugrăvit atât de delicat şi atât de exact, încât se asemăna mai 
degrabă cu un gând decât cu o floare, sau când priveam la 
amurgul cenuşiu şi la chipurile extatice ale tabloului meu de 
Francesca, cunoşteam şi eu extazul unui creştin fără a-i adăuga 
şi acea supusă dependenţă de reguli şi ritualuri. Când îmi 
contemplam anticii zei şi zeiţe de bronz, pentru a căror cum¬ 
părare îmi ipotecasem casa, simţeam întreaga voluptate a 
unui păgân în faţa formelor felurite ale frumuseţii, fără a-i 
trăi însă şi spaima în faţa destinului care nu doarme sau obo¬ 
seala sa întru nenumăratele jertfe. Şi nu aveam nevoie decât 
să fac câţiva paşi până la rafturile bibliotecii mele, unde fie¬ 
care carte era legată în piele cu ornamentaţii gravate, minuţios 
împletite, toate în culori cu îngrijire alese: Shakespeare, în 
splendoarea portocalie a lumii, Dante, în roşul întunecat al 
mâniei sale, Milton, în albastrul cenuşiu al liniştii sale strunite 


150 



în forme riguroase, şi puteam după voie să simt eu însumi 
orice patimă omenească, fără amărăciunea şi fără saţietatea 
ei. Strânsesem în jurul meu toate zeităţile, pentru că nu cre¬ 
deam în nici una dintre ele, şi trăisem toate plăcerile, pentru 
că nu mă dăruisem nici uneia dintre ele, ci mă ţineam la o 
parte, apărându-mi esenţa, nedestrămată, ca o oglindă de 
oţel lustruit. Trăind triumful acestei închipuiri priveam păs㬠
rile Herei, care sclipeau în strălucirea focului asemenea unui 
mozaic bizantin, şi spiritele mele, cărora simbolismul le era 
o necesitate, îşi făcuseră apariţia ca paznice ale lumii mele; 
ele nu lăsau să intre nimic care să nu ascundă în sine o vibra¬ 
ţie deopotrivă de înaltă a frumuseţii cât era şi în ele. Şi timp 
de o clipă m-am gândit, cum mai făcusem atât de adesea 
înainte, că ar fi fost cu putinţă să-i răpeşti vieţii orice amăr㬠
ciune, în afară de amărăciunea morţii. Dar îndată mă umplu 
un alt gând, care dintotdeauna îl urmase pe celălalt, încărcat 
de o tristeţe plină de patimă. Toate aceste forme: Madona, 
în puritatea ei visătoare, chipurile extatice în lumina mati¬ 
nală, zeităţile de bronz în demnitatea lor lipsită de patimă, 
fiecare dintre siluetele acestea, care goneau din deznădejde 
în deznădejde, aparţineau unei lumi dumnezeieşti din care 
eu nu eram parte. Şi fiecare trăire, oricât de profundă ar fi 
fost, orice înţelegere, oricât de aleasă, avea să-mi aducă visul 
amar al unei energii fără margini, pe care eu nu o puteam 
cunoaşte niciodată şi chiar şi în clipele mele cele mai desăvâr¬ 
şite eu aveam să fiu un eu scindat, dintre care unul avea să-i 
urmărească, cu pleoapele grele, clipele de mulţumire ale ce¬ 
luilalt. îngrămădisem în jurul meu aurul care se născuse în 
creuzetele altora; dar visul cel mai de preţ al alchimiştilor, 
metamorfozarea inimii obosite intr-un duh care să nu obo¬ 
sească niciodată, îmi era şi mie la fel de departe, nu mă 
îndoiam de asta, cum le fusese si lor. Ştiu că m-am întors 
atunci către ultima mea achiziţie, o comoară de instrumente 


151 



alchimice care, asa cum mă încredinţase anticarul din Rue 
le Peletier, îi aparţinuse odinioară lui Raimondo Lullo, şi 
după ce am legat alambicul de athanor şi am aşezat alături 
Lavacrum Maris, am înţeles cu adevărat învăţătura alchimică: 
că toate fiinţele sunt obosite si fără strălucire, căci sunt des- 
părţite de marele adânc unde rătăcesc spiritele - unul singur 
şi totuşi o mulţime. Şi, mândru de cunoaşterea aceasta pe 
care o dobândisem, simţeam milă faţă de setea mistuitoare 
după destrămare, cea care îl face pe alchimist să-şi ascundă 
sub simbolurile Leului şi Dragonului, Vulturului şi Corbului, 
ale esenţei de rouă si a natriului, căutarea unei esenţe în care 
să se dizolve toate lucrurile muritoare. îmi repetam în gând 
a noua cheie a lui Basilius Valentinus, în care el aseamănă 
focul Judecăţii de Apoi cu focul alchimistului şi lumea cu 
cuptorul de topit al alchimistului şi ne învaţă că totul trebuie 
întâi să se dizolve înainte ca să se înalţe substanţa divină, aurul 
material sau extazul imaterial. Dizolvasem de fapt lumea 
muritoare şi trăisem printre esenţele nemuritoare, dar nu-mi 
era hărăzită nici un fel de extaz miraculos. In vreme ce mă 
gândeam la toate acestea, am tras draperia la o parte şi am 
privit afară în întuneric, şi fanteziei mele neliniştite i se părea 
că toate acele mici puncte de lumină care umpleau cerul 
erau cuptoarele nenumăraţilor alchimişti divini, care se 
străduiau neobosiţi şi preschimbau plumbul în aur, oboseala 
de lume în extaz, trupurile în suflete şi întunericul în 
Dumnezeu. Şi lucrarea lor fără greş făcea să mă apese şi mai 
rău condiţia mea de muritor şi mi-am strigat atunci, aşa 
cum au făcut-o atâţia visători şi scriitori ai timpului nostru, 
dorinţa după naşterea acelei frumuseţi alese care singură 
poate să înalţe sufletele apăsate de atâtea vise. 


152 




II 


Reveria mi-a fost întreruptă de o bătaie puternică în uşă, 
şi lucrul m-a mirat cu atât mai mult cu cât eu nu primeam 
niciodată vizite şi-i însărcinasem pe slujitori să-şi vadă de 
ocupaţiile lor zilnice în cea mai mare tăcere, pentru a nu-mi 
tulbura viaţa de visare şi desăvârşită retragere de la cele 
lumeşti. Simţeam o vagă curiozitate şi m-am hotărât să mă 
duc singur la uşă. Am luat unul din sfeşnicele de argint de 
pe consola căminului şi am coborât scările. Servitorii păreau 
să fi ieşit cu toţii, căci în ciuda faptului că ecourile bătăii 
vibrau prin toate colţurile şi coridoarele casei, nu se mişca 
nimic în încăperile de jos. Mi-am adus aminte că, observân- 
du-mi nevoile atât de nepretenţioase şi faptul că participam 
atât de puţin la viaţa din jur, servitorii mei începuseră în 
ultima vreme să vină şi să plece după bunul lor plac şi mă 
lăsau câteodată singur cu ceasurile în toată casa. Pustietatea 
şi tăcerea unei lumi din care eu mă străduisem să alung totul 
în afară de visuri m-a covârşit deodată si m-am înfiorat când, 
ajuns la uşă, am tras zăvorul la o parte. In faţa mea era Michael 
Robartes, pe care nu-1 mai văzusem de ani de zile şi al cărui 
păr roşu ca focul, ai cărui ochi sclipitori, ale cărui buze sen¬ 
zuale, tremurătoare, şi a cărui îmbrăcăminte grosolană şi 
neîngrijită îi creau acum, ca şi cu cincisprezece ani în urmă, 
o înfăţişare care părea să se alcătuiască dintr-un amestec 
între un om dedat desfrânărilor, un sfânt si un ţărănoi. îmi 
spuse că era doar de puţină vreme în Irlanda şi că dorea 
să-mi vorbească într-o chestiune importantă, de fapt în 
legătură cu singura problemă care putea fi de însemnătate 
pentru el şi pentru mine. Glasul lui îmi stârni din nou amin¬ 
tirea anilor noştri de studenţie la Paris, şi când m-am gândit 
la puterea magnetică pe care el o avusese asupra mea, în marea 
enervare pe care mi-o pricinuise tulburându-mă din visările 


153 



mele se amestecă ceva care semăna cu spaima; l-am condus 
pe scara cea largă pe care urcase glumind şi revărsându-şi iro¬ 
niile odinioară însusi Swift si însusi Curran, care dinrotdea- 
una ştiuseră să împartă anecdote şi citate greceşti, aceasta în 
alte vremuri mai simple, înainte ca spiritul omenesc, mai 
rafinat şi complicat de însufleţirile romantice în arte şi lite¬ 
ratură, să fi început să tresalte în pragul unei revelaţii neb㬠
nuite. Simţeam cum îmi tremură mâinile si vedeam cum 
> > 

lumina sfeşnicului făcea să se legene parcă mai viu decât 
altădată zeiţele şi nimfele pe care un artist italian mi le agăţase 
de pereţi dându-le înfăţişarea unor fiinţe primordiale care, 
în întunecimea goală, diformă, păreau să se lupte să-şi capete 
treptat chip. Când în sfârşit uşa fu închisă şi draperia cu păuni 
căzuse iarăşi între noi si lume, am simtit deodată, intr-un 
fel pe care nu mi l-aş fi putut explica şi înţelege, că avea să se 
petreacă ceva unic şi neaşteptat. Am păşit spre consola cămi¬ 
nului şi, când am observat acolo că o cădelniţă de bronz, mică, 
fără lanţ, pe dinafară ornamentată cu plăcuţe de porţelan 
pictate cu scene din opera lui Orazi Fontana, pe care o um- 
plusem cu amulete, se răsturnase şi conţinutul se risipise în 
jur, am început să pun la loc podoabele acestea în vas, în parte 
pentru a câştiga timp să-mi strâng gândurile, şi în parte din 
respectul şi evlavia obişnuite pe care mi se părea că le datorez 
tuturor obiectelor care au fost de atâta vreme legate de 
speranţele şi temerile ascunse ale oamenilor. 

— Văd, spuse Michael Robartes, că ţii mai departe la 
smirnă şi la tămâie, din cele pe care să le pui în asemenea 
cădelniţe, şi pot să-ţi arăt smirnă cu mult mai preţioasă decât 
ai văzut tu vreodată. In vreme ce vorbea, îmi luă din mână 
cătuia si deşertă amuletele lângă athanor si alambic. M-am 
aşezat şi el luă, de asemenea, loc în faţa căminului, privind 
o vreme licăririle focului si ţinând cădelniţa în mână. 

y y y 


154 



— Am venit să te întreb ceva, spuse el în cele din urmă, 
şi în vreme ce vom sta de vorbă smirna aceasta ne va umple 
camera şi gândurile cu mireasma ei dulce. Am primit-o de 
la un bătrân din Siria, care spunea că smirna aceasta e făcută 
din flori de acelaşi fel cum erau florile care-si asterneau frun- 

y y y 

zele lor grele, purpurii în Grădina Ghetsimani, peste mâinile 
şi părul şi picioarele lui Hristos şi-l învăluiau cu mireasma 
lor ameţitoare până când el a strigat atunci împotriva Crucii 
si destinului său. Scutură dintr-un săculeţ mic de mătase o 

y ) 

pulbere în cădelniţă, o aşeză pe podea şi aprinse pulberea 
aceasta din care se ridică îndată o şuviţă albastră de fum, 
care se şi revărsă spre tavan, împrăştiindu-se şi iarăşi strângân- 
du -se laolaltă până când alcătui o formă care amintea de 
arborele Banyan al lui Milton. Fumul acesta de mirodenii 
grele mă umplu, cum o face adesea, de o uşoară somnolenţă, 
astfel încât am tresărit când Michael Robartes a zis: 

— Am venit să-ţi pun întrebarea aceea pe care ţi-am mai 
adresat-o şi la Paris şi din pricina căreia tu ai preferat să pleci 
din oraş decât să-mi răspunzi. 

îşi îndreptase ochii spre mine şi, prin norul de fum aro¬ 
mitor, îi vedeam scânteind în lumina focului, în timp ce-i 
răspundeam: 

— Vrei să spui, dacă vreau să devin un adept al Ordinului 
Roşa Alchemica? La Paris, unde eram plin de pofte neîmpli¬ 
nite, nu m-am învoit s-o fac, si acum, când în sfârsit mi-am 
hotărât viaţa după voia mea, ar trebui să mă învoiesc? 

— Te-ai schimbat foarte mult de atunci, răspunse el. 
Am citit cărţile tale, şi acum, când te văd în mijlocul acestor 
chipuri şi imagini, te înţeleg mai bine decât te înţelegi tu 
însuţi, căci eu am stat cu mulţi, mulţi visători la aceeaşi răs¬ 
pântie. Tu ai izgonit lumea de lângă tine şi ai strâns în jurul 
tău zeii şi, dacă nu te arunci la picioarele lor, ai să hi întot¬ 
deauna apăsat de oboseală şi şovăielnic în intenţiile tale, căci 


155 



omul trebuie să-şi uite mizeria, agitaţia şi zgomotul mulţi¬ 
milor acestei lumi si ale vremii sale, sau să caute unirea mis- 
tică în sfârşit cu acea legiune care stăpâneşte această lume şi 

aceste vremuri. Si aici murmură ceva ce eu nu am izbutit să 
> 

înţeleg şi părea că vorbeşte cu cineva pe care eu nu reuşeam 
să-l văd. 

O clipă camera păru să se întunece, aşa cum fusese de 
obicei cazul ori de câte ori el se pregătea să treacă la una 
dintre experienţele lui anume, şi în semiîntunecimea păunii 
de la uşă păreau să licărească în tonuri mai vii. M-am scuturat 
de această iluzie care, cum credeam eu, era pricinuită doar 
de amintire şi de amurgul fumului aromitor, căci nu voiam 
să recunosc faptul că el ar fi putut să-mi domine mintea mea 
acum maturizată, şi am spus: 

— Chiar dacă ti-as recunoaşte că as avea nevoie de o 
> ) > ) 

credinţă spirituală şi de o formă oarecare a idolatriei, de ce 
nu m-aş îndrepta spre Eleusis, şi nu spre Golgota? 

El se aplecă în scaunul său şi începu să vorbească acum 
cu o intonaţie uşor ritmică, şi în timp ce vorbea, eu a trebuit 
să mă lupt din nou cu umbrele unei nopţi mult mai vechi 
decât noaptea soarelui, care părea să întunece lumina lum⬠
nărilor şi să stingă luminiscenţele mici de pe colţurile ramelor 
tablourilor şi de pe zeităţile de bronz şi să preschimbe în 
nuanţe de un liliachiu mai adânc fumul de smirnă, si în 
vremea aceasta făcea ca păunii din uşă să licărească şi să 
lucească mai departe, ca şi când licărul lor ar fi fost acea 
culoare unică a unui duh însufleţit. Căzusem într-o stare de 
vis parcă, în care îl auzeam vorbind ca de la mare depărtare. 

— Şi totuşi nu e nimeni, îl auzeam spunând, care să fi 
stat vreodată de vorbă doar cu un singur Dumnezeu, şi cu 
cât un om trăieşte mai adânc în imaginaţie şi într-o înţelegere 
mai pătrunzătoare, cu atât mai multe zeităţi are să întâlnească 
si are să trebuiască să le adreseze cuvântul, si cu atât mai 


156 



mult va cădea pradă aceleiaşi puteri ca şi Roland, care în 
valea de la Roncesvalles a suflat ultima dată din corn cu 
voinţa şi dorul de plăceri al trupului său, şi ca Hamlet, care 
le-a văzut pe amândouă aceste puteri risipindu-i-se şi a oftat, 
şi ca Faust, care le-a căutat prin întreaga lume şi nu le-a putut 
găsi - şi în puterea tuturor acelor zeităţi care şi-au căpătat 
un trup spiritual în duhul poeţilor şi scriitorilor mai noi, şi 
în puterea vechilor zeităţi, care de la Renaştere încoace şi-au 
recâştigat cultul lor de altădată, până la jertfirea păsărilor şi 
peştilor, a miresmelor florilor şi a fumului ameţitor al miro¬ 
deniilor. Lumea crede că omenirea şi-ar putea crea aceste 
zeităţi şi apoi le-ar putea nimici iarăşi; dar noi, noi cei care 
le-am văzut pornind cu harnaşamentele lor bogate şi înveş¬ 
mântaţi în straiele lor molatice si care le-am auzit vorbind 
> > 

cu glasuri desluşite în vreme ce ne aflam cufundaţi într-o 
transă ca de moarte, noi ştim că întotdeauna ele sunt cele care 
i-au creat şi îi nimicesc pe oameni, omenirea care de fapt este 
doar tremurul buzelor lor. 

Se ridicase şi începuse acum să păşească în sus şi în jos şi 
în visul acesta treaz al meu se preschimbase într-o suveică 
vie care ţesea o ţesătură uriaşă, liliachie, ale cărei falduri înce¬ 
puseră să umple întreaga încăpere. In cameră părea să se fi 
lăsat o tăcere inexplicabilă, ca şi când totul pe lume şi-ar fi 
găsit sfârşitul în afară de ţesătura aceasta şi de ţeserea ei. 

— Au venit ei, ele acum la noi, începu din nou glasul, 
au venit la noi cu toţii, toţi cei care au fost vreodată în visele 
tale, toţi cei pe care i-ai întâlnit tu în cărţi. E Lear, cu părul 
încă ud de ploaia furtunilor, şi râde pentru că tu, care nu 
eşti decât o umbră, te socoteşti tu o esenţă şi pe el, care este 
un zeu veşnic, îl crezi o umbră. Si este Beatrice, cu surâsul 
pe buzele ei întredeschise, ca şi când toate stelele s-ar risipi 
în el într-un suspin de iubire. Şi este Mama Zeului Umilinţei, 
care îşi lasă un farmec atât de puternic asupra oamenilor, 


157 



încât aceştia au încercat să-şi pustiască inimile ca numai el 
să domnească acolo, dar ea are în mână si o Roză ale cărei 
petale, fiecare, este un Dumnezeu. Şi aici - o, cât de grăbită 
se apropie! -, aici este Aphrodite într-un amurg care coboară 
din aripile a nenumărate vrăbii şi la picioarele ei se aşază 
porumbeii cenuşii şi albi. In visul meu îl vedeam întinzân- 
du-şi braţul stâng şi lăsând să-i alunece pe deasupra mâna 
dreaptă, ca şi când ar fi mângâiat aripile unor porumbei. Am 
făcut un efort teribil, care mi se păru că avea să mă despice în 
două, şi i-am spus cu o hotărâre forţată: 

— Tu vrei să mă târăşti într-o lume nedesluşită care mă 

y y 

umple de spaimă. Insă un om mare este mare tocmai pentru 
că îşi lasă duhul să-i alcătuiască asemenea unei oglinzi totul 
cu o deopotrivă precizie şi fidelitate. Păream să fiu cu totul 
stăpân pe mine însumi şi am continuat, dar acum vorbeam 
ceva mai grăbit: 

— Iţi poruncesc să mă părăseşti numaidecât, căci cuvin¬ 
tele şi închipuirile tale sunt doar înşelăciuni, cum sunt larvele 
unor omizi în roadele şi culturile care au început să putre¬ 
zească şi în minţi care au început să moară. Mă mâniasem 
deodată şi, smulgând alambicul de pe masă, voiam să mă 
ridic în picioare şi, să-l lovesc cu acest instrument, când 
păunii de pe uşă părură deodată să înceapă să crească acolo, 
în spatele lui. Şi atunci distilatorul îmi scăpă din mână şi 
am fost scăldat într-o revărsare de pene verzi şi albastre şi 
de culoarea bronzului, şi în vreme ce mă luptam deznădăjduit 
cu ele, am auzit un glas depărtat strigând: 

— Maestrul nostru Avicenna a scris că toată viaţa purcede 
din căderea în ruină. 

Penele acestea strălucitoare mă acoperiseră acum cu totul 
şi ştiam că mă luptasem cu ele de sute de ani şi că acum 
eram cu desăvârşire înfrânt. Mă scufundam în adâncuri, si 
din penele verzi şi albastre şi arămii, care păreau să umple 


158 



lumea întreagă, se făcu o mare de flăcări şi ea mă purta pe 
acolo şi, pe când mă simţeam dus de vârtejurile ei, am auzit 
o voce strigând pe deasupra capului meu: 

— Oglinda s-a spart în două bucăţi, şi o altă voce îi 
răspunse: 

— Oglinda s-a spart în patru bucăţi, şi o voce şi mai de¬ 
părtată strigă intr-un ţipăt de triumf: 

— Oglinda s-a spart în nenumărate bucăţi. Şi apoi se 
întinseră spre mine nenumărate mâini palide şi chipuri ciu¬ 
dat de blânde se aplecară asupra mea, şi glasuri pe jumătate 
jeluitoare, pe jumătate drăgăstoase rosteau cuvinte care erau 
uitate în clipa în care fuseseră pronunţate. Mă ridicasem 
acum din curentul flăcărilor si-mi simţeam amintirile, 
speranţele, gândurile, voinţele mele, toate, tot ceea ce soco¬ 
team a fi eul meu topindu-mi-se de pe trup. Apoi mi s-a 
părut că urcam printr-o mulţime de nenumărate fiinţe care, 
cum mi se părea că înţeleg, erau intr-un anume sens mai neîn¬ 
şelătoare decât acel gând pe care orice fiinţă îl ascunde în 
sine în clipa sa veşnică; şi era ridicarea desăvârşit de frumoasă 
a unui braţ, o cunună mică de cuvinte ritmice, un vis cu 
ochi morţi şi printre pleoape întredeschise, şi apoi pluti peste 
toate aceste făpturi care erau atât de frumoase, încât aproape 
că încetau să mai fie, şi astfel, după ce îndurasem stări de 
spirit stranii şi o tristeţe care mă umplea de povara multor 
lumi, am intrat în acea moarte care este însăşi Frumuseţea, 
şi în acea singurătate care este dorită fără încetare de toate 
cetele îngerilor. Toate fiinţele care au trăit vreodată păreau 

să vină si să locuiască în inima mea si eu în a lor. Si n-as 
> ) > > 

mai fi ştiut nimic niciodată despre moarte şi despre lacrimi, 
dacă n-as fi căzut deodată din certitudinea viziunii în nesi- 
guranţa visului şi nu ar fi devenit o picătură de aur topit 
care cădea cu o iuţeală monstruoasă printr-o noapte străb㬠
tută de stele, în vreme ce în jurul meu răsuna o jelanie de o 


159 



tristeţe triumfătoare. Cădeam, cădeam mereu şi pe urmă 
jelania aceasta se făcu jelania vântului în cămin şi m-am trezit 
şi m-am regăsit aplecat asupra mesei, cu capul sprijinit în 
mâini. Vedeam alambicul într-un colţ depărtat, unde se 
rostogolise, legănându-se într-o parte şi într-alta, şi mi-am 
dat seama că Michael Robartes mă privea şi aştepta. 

— Am să merg oriunde vrei tu, am spus, şi am să fac 
ce-mi spui tu, căci eu am adăstat printre cele veşnice. 

— Ştiam, răspunse el, îndată ce am auzit că începe 
furtuna că tu va trebui să răspunzi astfel, aşa cum ai făcut-o. 
Trebuie să pleci de aici împreună cu mine, căci ni s-a porun¬ 
cit să clădim templul nostru între cetele pure ale valurilor 
şi ceata impură a oamenilor. 


III 

Tăceam, în vreme ce străbăteam în trăsură străzile pustii, 
căci duhul mi-era ciudat de golit de gândurile şi simţirile 

obişnuite. Părea să se fi smuls de la fruntariile lumii si să fi 

> > 

fost aruncat pe o mare fără ţărmuri. In unele clipe mi se 
părea că viziunile aveau să se întoarcă, şi îmi aminteam 
frânturi, nedesluşit, într-un extaz de bucurie sau de tristeţe, 
de crime şi fapte eroice, de destine fericite sau nefericite, sau 
începeam, în timp ce inima îmi bătea deodată mai tare, să 
clădesc consideraţii despre speranţe şi înfricoşări, dorinţe şi 
năzuinţe care erau străine vieţii mele cu grijă ordonate şi 
chibzuite şi mă trezeam atunci înfiorat la gândul că o fiinţă 
oarecare, mare, de nepătruns, suflase ca o furtună prin mintea 
mea. Trecură de fapt zile până când aceste senzaţii dispărură 
cu desăvârşire şi chiar şi acum, când mi-am căutat scăparea 
în această credinţă statornică, mai am multă îngăduinţă faţă 


160 



de acei oameni cu cugetele dezbinate care se adună în capelele 
si în locurile de reuniune ale anumitor secte tainice, căci si 
eu am simţit cum obişnuinţele şi principiile ferme se des¬ 
tramă în faţa unei puteri, care era passio hysterica, sau, dacă 
vreţi, nebunia curată, dar care e atât de stăpânitoare în jubi- 
laţia ei plină de tristeţe, încât tremur şi acum la gândul că 
s-ar putea trezi din nou şi m-ar putea smulge din pacea 
aceasta pe care mi-am găsit-o de curând. 

Când în faptul dimineţii cenuşii ajunserăm la gara pe 
jumătate pustie, mi se părea că eram atât de schimbat, încât 
nu mai eram, cum este omul, o singură clipă care să se 
înfioare în faţa veşniciei, ci veşnicia însăşi care plânge şi râde 
peste o asemenea clipă. Când trenul porni şi Michael Ro- 
bartes adormi curând, chipul său cufundat în somn, care 
nu mai păstra nici o urmă din lucrurile care mă zguduiseră 
şi care mă ţineau treaz, mi se părea acum mai degrabă o 
mască, şi nu un chip omenesc. Mă stăpânea închipuirea că 
omul din spatele acestui chip se destrămase precum sarea 
în apă şi că acest chip râde şi suspină, jinduieşte şi plânge la 
chemarea unei fiinţe mai mari sau mai mici decât oamenii. 

— Acesta nici nu este Michael Robartes; Michael Ro- 
bartes e mort, mort de zece, poate douăzeci de ani, îmi 
spuneam mereu. Am căzut în sfârşit într-un somn greu febril, 
din care mă trezeam din timp în timp, când treceam prin 
câte un orăşel oarecare, ale cărui acoperişuri străluceau de 
umezeală, sau pe lângă un mic lac, care lucea în lumina rece 
a dimineţii. Fusesem prea preocupat de propriile gânduri 
ca să întreb încotro porniserăm, sau ca să fi observat ce bilete 
luase Michael Robartes; dar după poziţia soarelui vedeam 
că ne îndreptam spre apus şi curând mi-am dat seama, şi 
după felul în care copacii începuseră să semene cu nişte 
cerşetori care fugeau cu capetele aplecate către apus, că ne 
apropiam de coasta de vest. Şi îndată după aceea am văzut 
printre stâncile din stânga marea, al cărei cenuşiu întunecat 


161 



era spart de pete şi dungi albe. Când coborârăm din tren, 
mai aveam, după cum mi-am dat seama, de mers încă o bu¬ 
cată de drum, aşa că am pornit; ne strângeam acum mantalele 
mai aproape de trup, căci vântul era puternic şi era un frig 
amarnic. Michael Robartes tăcea, părând că nu vrea să-mi 
tulbure gândurile, şi pe când păşeam printre mare şi povâr¬ 
nişul stâncos al unui munte înalt, eram conştient cu o nouă 

claritate cât de mult fuseseră zdruncinate toate obişnuinţele 

> > 

mele de gândire şi de simţire, dacă nu cumva se şi petrecuse 
de fapt o transformare tainică a înseşi substanţei spiritului 
meu; căci valurile cenuşii, încununate de spuma trecătoare, 
neliniştită deveniseră o parte dintr-o viaţă lăuntrică revărsată, 
fantastică. Şi când Michael Robartes arătă spre o casă pătrată, 
părând foarte veche, chiar la capătul unui dig dărăpănat, c㬠
zut parcă în paragină, care avea o altă construcţie mult mai 
mică şi părând mai nouă în latura ei apărată de vânt, şi când 
spuse că acesta era Templul Rozei Alchimice am fost covârşit 
de gândul că marea, care împroşca fără încetare această casă 
cu rafalele de spumă albă, o aşeza ca o parte a unei vieţi ne¬ 
desluşite şi pătimaşe, care începuse să se războiască acum cu 
vieţile noastre ordonate şi stăpânite de precauţii, şi era pe 
cale să răstoarne lumea într-o noapte tot atât de întunecoasă 
precum cea care urmase prăbuşirii lumii clasice. O parte a 
minţii mele căuta să râdă de aceste spaime fantastice, dar 
cealaltă, acea parte care era încă scufundată în puterea 
viziunii, asculta ropotul armiei neştiute şi se înfiora în faţa 
unor dezlănţuiri nebuneşti neînchipuite, aşa cum le simţea 

ascunse în valurile cenuşii si mereu zvâcnitoare. 

> > 

Făcuserăm numai câţiva paşi pe digul acesta când întâl¬ 
nirăm deodată un bătrân, care era fără doar şi poate un 
paznic, căci şedea pe un butoi răsturnat foarte aproape de 

un loc unde se vedea că lucraseră de curând nişte zidari ca 

> 

să repare o bucată năruită a digului. In faţa lui ardea un foc, 


162 



aşa cum vezi pe sub carele ţiganilor lingurari. Şi am mai 
remarcat şi că era un „frate rugător", cum spun ţiganii, căci 
de un cui la marginea butoiului atârnau nişte mătănii şi, 
când mi-am coborât intr-acolo privirile, m-a trecut un fior 
şi n-aş fi ştiut să explic de ce. Ajunseserăm la câţiva paşi de 
el, şi atunci l-am auzit strigând în gaelică: 

— Slujitori ai idolilor, slujitori ai idolilor, în iad cu voi 
şi cu vrăjitoarele şi diavolii voştri; în iad cu voi ca să se poată 
întoarce heringii iarăşi în golf, şi câteva clipe bune îl mai 
auzeam strigând după noi şi murmurând. 

— Şi voi nu vă temeţi, l-am întrebat eu pe Michael 
Robartes, că pescarii ăştia sălbăticiţi ar putea să vă facă ceva? 

— Eu şi cei dintre care fac eu parte, răspunse el, suntem 
demult dincolo de răul sau ajutorul care ne-ar putea veni de 
la mâna omului, noi, care suntem una cu duhurile nemu¬ 
ritoare, si când murim aceasta va fi doar desăvârşirea celei 
mai înalte lucrări. Şi pentru oamenii aceştia va veni odată o 
vreme când îi vor jertfi zeiţei Artemis vreun barbun de mare 
sau vreunei alte zeităţi cine ştie ce alt peşte, dacă nu cumva 
le vor ridica propriilor lor zeităţi vechi iarăşi templul din 
piatră cenuşie. Stăpânirea lor nu a încetat niciodată, ci şi-a 
pierdut doar puţin din putere, căci duhurile sidhe se reîn¬ 
torc mereu la fiecare suflare a vântului cu dansuri şi jocuri 
cu mingea, dar ele nu-şi pot reclădi templele până când nu 

vor fi fost martiri care să sufere si izbânzi care să fi fost 

) 

câştigate şi poate până când nu se va fi dat bătălia aceea 
demult prorocită în Valea Porcului Negru. 

Ne ţineam pe lângă zidul care era pe partea digului din¬ 
spre mare pentru a ocoli spuma şi vântul care ameninţa în 
fiece clipă să ne ridice de jos şi ajunserăm tăcuţi la uşa clădirii 
pătrate. Michael Robartes o deschise cu o cheie pe care am 
văzut rugina multor vânturi ducând cu ele sarea mării, şi mă 
conduse printr-un coridor pustiu; o luarăm în sus pe o scară 


163 



fără covor şi ajunserăm într-o cămăruţă pe ai cărei pereţi 
erau rafturi cu cărţi care se întindeau până la tavan. îmi 
explică şi că avea să ne fie adusă în curând masa, dar ea avea 
să constea doar din fructe - căci trebuia să mă supun unui 
post uşor înaintea solemnităţii - şi o carte despre învăţăturile 
şi regulile ordinului cu care urma să-mi petrec restul acestei 
zile de iarnă. După aceasta mă părăsi, nu înainte de a-mi fi 
promis să vină înapoi cu o oră înaintea solemnităţii. Am 
început să cercetez rafturile cu cărţi şi am constatat că ele 
cuprindeau una dintre cele mai complete biblioteci de alchi¬ 
mie pe care o văzusem vreodată. Erau acolo operele lui 
Morienus, care-şi ascunsese trupul nemuritor sub o cămaşă 
de păr aspru, şi ale lui Avicenna, care fusese un beţiv şi totuşi 
stăpân peste legiuni de nenumărate duhuri; operele lui 
Alfarabi, care subjugase cu lăuta sa atât de multe duhuri, 
încât putea să-i facă pe oameni să plângă sau să râdă sau să 
se cufunde în amorţeli asemănătoare morţii, şi ale lui Lully, 
care s-a preschimbat în făptura unui cocoş roşu, şi ale lui 
Flamei, care împreună cu soţia sa, Parnella, a obţinut acum 
multe sute de ani elixirul şi despre care se povesteşte că mai 
trăieşte şi acum în Arabia printre dervişi, şi încă ale multor 
altora mai puţin renumiţi. Erau foarte mulţi mistici printre 
cărţile acelea, pe lângă misticii alchimişti şi aceasta, după 
cum nu mă îndoiam, pentru cinstirea pe care o acordaseră 
unuia singur din mulţimea zeilor şi pentru simţul lor limitat 
pentru frumuseţe - pe care Robartes o vedea că decurge 

inevitabil de aici. Am mai remarcat însă că se aflau aici si o 

> 

suită completă de tipărituri noi din scrierile profetice ale lui 
William Blake, probabil din cauza mulţimii de făpturi care 
se înghesuie în desenele sale marginale şi care sunt „asemenea 
peştilor voioşi pe valuri când luna soarbe roua“. Am observat 
de asemenea mulţi poeţi şi prozatori din toate vremurile, 
dar numai dintre aceia care erau parcă puţin obosiţi de viaţă, 


164 



cum au fost de fapt cei mai mari creatori dintotdeauna, şi 
care întorc înspre noi feţele lor ca pe un lucru de care nu mai 
au nevoie, atunci când au plecat de la noi în carele lor de aur. 

Curând după aceea am auzit o bătaie în uşă şi intră o 
femeie ce puse câteva fructe pe masă. îmi dădeam seama că 
trebuie să fi fost frumoasă cândva; acum însă obrajii îi erau 
supţi şi pustiiţi, şi dacă aş fi întâlnit-o în oricare alt loc aş fi 
crezut că această pustiire i-a fost provocată de poftele trupeşti 
şi de setea după voluptate, pe când fără îndoială că adevărata 
cauză ţinea de tulburarea imaginaţiei şi setea de frumuseţe. 
I-am pus câteva întrebări despre ceremonia din acea seară, 
dar n-am primit nici un răspuns în afară de un gest prin 
care-şi clătina capul şi am băgat de seamă că trebuia să aştept 
iniţierea în tăcere. După ce am terminat de mâncat, ea a venit 
din nou şi, aşezând pe masă o casetă de bronz minunat 
lucrată, aprinse lumânările şi luă cu ea talerul şi resturile 
mâncării. îndată ce plecă, eu m-am îndreptat spre casetă şi 
am văzut că păunii Herei îşi desfacuseră cozile peste laturile 
şi capacul ei, pe un fond în care erau încrustate mari pietre 
scumpe, parcă pentru a confirma că cerul este o parte a splen¬ 
dorii lor. In casetă se afla o carte legată în pergament şi pe 
legătură era pictată în culori foarte delicate şi în aur roşa 
alchimică, înconjurată de multe lăncii îndreptate spre ea, 
care erau însă fără putere, cum o arătau cele care se apropiau 
cel mai mult de petalele rozei. Cartea era scrisă pe pergament, 
în litere frumoase, distinct desenate, cu imagini în text şi 
picturi după felul celor din Splendor Solis. 

Primul capitol povestea cum şase studenţi descinzând 
din celţii vechi se dedicaseră, fără să ştie unii de alţii, studiu¬ 
lui alchimiei şi descoperiseră unul tainele pelicanului, altul 
taina dragonului verde, un al treilea taina vulturului şi un 
al patrulea taina sării şi mercurului. In aparenţă printr-o 
suită de întâmplări, dar, aşa cum explica acum cartea, prin 


165 



intermediul influenţei unor forţe supranaturale, ei au fost 
aduşi laolaltă în grădina unui han undeva în sudul Franţei, 
şi în timp ce stăteau acolo de vorbă le-a venit ideea că alchi¬ 
mia ar fi distilarea treptată a conţinuturilor sufletului, până 
când acesta ar fi gata să arunce în lături ceea ce este muritor 
şi să-şi asume partea nemuritoare. O bufniţă a zburat pe dea¬ 
supra lor şi s-a aşezat foşnind în frunzişul de deasupra, şi 
apoi a venit o bătrână, care se sprijinea în toiagul ei, s-a aşe¬ 
zat lângă ei şi a preluat şi a dus mai departe gândul de-acolo 
de unde ei îl lăsaseră. După ce le explică întregul fundament 
al alchimiei spirituale şi le porunci să întemeieze Ordinul 
Rozei Alchimice, a plecat, iar când ei au vrut s-o urmeze, 
ea se făcuse nevăzută. Atunci ei s-au unit intr-un Ordin, 
şi-au administrat laolaltă avuturile şi au urmat împreună 
studiile, şi pe măsură ce se desăvârşeau în învăţătura alchi¬ 
mică, le apăreau mereu viziuni şi arătări şi ei învăţau mereu 
alte şi alte taine minunate. Cartea continua apoi să explice 
atâtea dintre aceste lucruri cât le era îngăduit novicilor să 
ştie, şi se ocupa la început, în amănunt, de realitatea inde¬ 
pendentă a gândurilor noastre, care, cum se susţinea acolo, 
se înălţa din toate învăţăturile adevărate. Când tu, spunea 
cartea, îţi aduci în minte reprezentarea unei vieţuitoare, ea 
este pe loc luată în stăpânire de un suflet rătăcitor şi se mişcă 
încoace şi încolo şi înfăptuieşte fapte bune sau rele, până 
când îi soseşte clipa morţii. Pe urmă veneau multe exemple, 
care, cum se arăta în carte, fuseseră primite de la numeroşi 
zei. Eros îi învăţase pe cei Şase cum se alcătuiesc făpturile 
în care poate sălăşlui un suflet zeiesc şi cum poate el şopti 
ce vrea unor creiere adormite. Şi, la fel, Atena o învăţase 
cum să formeze făpturi din care esenţele demonice să poată 
vărsa nebunia sau visele neliniştite în sângele adormit; şi 
Hermes, ca un câine, pe care cu mare putere a imaginaţiei 
ţi-1 închipui întins lângă patul tău, stă acolo cu adevărat de 
strajă atâta vreme cât dormi şi îi alungă pe toţi demonii, 


166 




chiar şi pe cei mai puternici, că însă, dacă ai doar o putere 
mai slabă a imaginaţiei, câinele va fi mai lipsit de putere şi 
atunci demonii vor învinge şi câinele va muri curând; şi 
cum Afrodita, ca un porumbel, încununat cu argint printr-o 
mare putere a imaginaţiei, căruia i s-a poruncit să fâlfâie din 
aripi la capul patului, poate să adune şi să facă să plutească 
vise dulci asupra somnului muritorilor. Şi deopotrivă toate 
zeităţile dezvăluiseră cu multe avertismente şi jelanii că toate 
duhurile nasc continuu asemenea făpturi şi le trimit în lume 
pentru a face vindecare sau bolire, bucurie sau nebunie. Ca 
să li se poată da trup acestor puteri rele, se spunea acolo mai 
departe, trebuie ca ele să fie făcute urâte, cu buzele căscate 
în afară de poftă de viaţă sau cu trupul deformat de viaţa 
trăită în viciu. Puterile zeieşti apar însă doar în siluete fru¬ 
moase, care nu sunt nimic altceva decât forme ce plutesc de 
la limitele duratei, se alcătuiesc laolaltă intr-un extaz de 
dincolo de timp şi plutesc acum, cu ochii pe jumătate închişi, 
spre o linişte somnoroasă. Sufletele fără trup, care coboară 
în asemenea forme, sunt ceea ce oamenii numesc stări de 
spirit şi acestea înfăptuiesc toate marile schimbări de pe 
lume; căci întocmai aşa cum magicianul sau artistul poate 
să le invoce după voinţa sa, tot astfel pot şi ele, din duhul 
magicianului sau al artistului, sau, dacă sunt demoni, din 
spiritul unor oameni nebuni sau lipsiţi de nobleţe, să facă 
să apară orice siluetă şi să o lase în lume prin glasurile şi 
gesturile acestora. In felul acesta s-au înfăptuit toate marile 
fapte; o stare de spirit, o zeitate sau un demon se înalţă la 
început doar ca un suspin uşor în mintea şi spiritul omului, 
el le schimbă apoi gândurile şi acţiunile, până când părul 
lor, care la început fusese luminos, se întunecă, sau părul 
care la început a fost întunecat se face luminos şi împărăţia 

lumii îsi schimbă fruntariile ca si când ar fi doar un frunziş 
) ) ) 

ofilit bătut de vânt. 


167 



Restul cărţii cuprindea simboluri ale formelor, sunetelor 
şi culorilor, precum şi atribuirea lor unor anumite zeităţi şi 
demoni astfel ca iniţiala să poată alcătui o făptură pentru 
fiecare zeitate şi fiecare demon şi pentru a căpăta în felul acesta 
la fel de multă putere cum Avicenna avusese asupra celor 
care sălăşluiesc printre rădăcinile lacrimilor şi ale râsului. 


IV 

Două ceasuri după apusul soarelui Michael Robartes se 
întoarse şi-mi spuse că trebuia să învăţ paşii unui dans str㬠
vechi pentru că, înainte să se poată desăvârşi iniţierea mea, 
trebuia să iau parte de trei ori la un dans magic, căci ritmul 
este roata veşniciei, şi numai de ea se sparge tot ce e trecător 
şi întâmplător astfel ca spiritul să se poată elibera. Am con¬ 
statat că paşii dansului, care erau destul de simpli, se asem㬠
nau cu cei din anumite dansuri greceşti vechi, şi cum eu 
fusesem în tinereţea mea un dansator bun şi stăpânisem multe 
dansuri gaelice minunate, am prins repede ritmul. După 
aceea el mă înveşmântă, pe mine, dar şi pe sine însuşi, cu 
straie a căror croială mă ducea cu gândul atât la Grecia, cât 
şi la Egipt, dar de asemenea, datorită culorii lor, roşul de 
carmin, şi la o viaţă mai încărcată de patimi decât cunoscu¬ 
seră aceste ţări. După ce îmi mai dăduse în mână şi o c㬠
delniţă mică de bronz, fără lanţ, care fusese lucrată de un 
artist modern sub înfăţişarea unei roze, îmi porunci să des¬ 
chid o poartă mai mică din faţa uşii prin care intrasem în 
camera aceasta. Mi-am aşezat mâna pe clanţă, dar în clipa 
în care am făcut aceasta, aburii de mirodenii, sprijiniţi poate 
si de arta lui Michael Robartes, mă scufundară din nou într-o 
visare în care mi se părea că eu însumi aş fi fost o mască 


168 



aşezată pe tejgheaua unui neguţător oriental. Multe făpturi, 
ai căror ochi erau atât de strălucitori si de liniştiţi, încât 
recunoşteam că erau mai mult decât fiinţe omeneşti, intrau 
în prăvălie şi mă încercau, privindu-mă cu luare-aminte, 
dar mă aruncau în cele din urmă râzând într-un colţ. Toate 
acestea se petrecură însă într-o singură clipă, căci atunci 
când m-am deşteptat, mâna îmi era încă pe clanţă. Am des¬ 
chis uşa şi m-am găsit într-un coridor minunat, pe ai cărui 
pereţi erau zugrăviţi multe zeităţi în mozaic, care nu erau 
cu nimic mai puţin splendide decât mozaicurile din Bapti- 
seriul de la Ravenna, dar de o frumuseţe mai puţin riguroasă. 
Culoarea predominantă a fiecărei zeităţi, care, desigur, era 
o culoare simbolică, se repeta în lămpile ce atârnau din tavan, 
câte o lampă aromitoare pentru fiecare zeitate. Am păşit mai 
departe şi mă minunam peste fire cum de credincioşii aceştia 
putuseră alcătui laolaltă o astfel de frumuseţe într-un loc 
atât de izolat, şi mă simţeam îndemnat, la vederea atâtor bogăţii 
ascunse aproape, să cred în existenţa unei alchimii a materiei. 
Şi în vreme ce păşeam mai departe, cădelniţa umplea aerul 
cu fumul în culori mereu schimbătoare. 

M-am oprit în faţa unei uşi pe ale cărei canaturi de bronz 
erau înfăţişate valuri mari în a căror umbră se desluşeau palid 
chipuri înfricoşătoare. Cei care se aflau dincolo de această 
uşă păruseră să h auzit paşii noştri, căci un glas strigă: 

— S-a încheiat lucrarea focului inalterabil? si îndată răs- 

y 

punse Michael Robartes: 

— Aurul pur s-a înălţat din athanor. Uşa se deschise şi 
intrarăm într-o încăpere mare, circulară, în care bărbaţi şi 
femei, înveşmântaţi în straie de culoarea carminului, erau 
prinşi într-un dans lent. Pe tavan se afla o roză uriaşă, lucrată 
în mozaic. Pe pereţi, de asemenea în mozaic, era zugrăvită o 
bătălie, în care zeii se luptau cu îngerii, zeii licărind precum 
rubinele şi sabrele, şi îngerii toţi în cenuşiul monoton, căci, 


169 



după cum îmi şopti Michael Robartes, ei renunţaseră la divi¬ 
nitatea lor şi nu-şi mai dezvăluia fiecare inima din pricina 
unei iubiri pentru zeul umilinţei şi al înşelăciunii. Nişte 
coloane sprijineau tavanul şi formau laolaltă un fel de coridor. 
Fiecare dintre aceste coloane era o alcătuire de forme îm¬ 
pletite, zeităţi ale vântului, după cum mi se părea, care 
ţâşneau înspre înălţimi intr-un dans învârtejit de o nebunie 
mai presus de cea omenească, şi în vremea aceasta cântau 

din flaute si cimbale. Siluetele acestea ţineau cădelniţe în 
> > > 

mâinile întinse în faţă. Mi se porunci să dau şi eu cădelniţa 
mea într-o asemenea mână, să-mi iau locul şi să dansez, iar 
când m-am întors cu faţa de la aceste coloane către cei care 
dansau în sală, am văzut că podeaua era din piatră scumpă 
verde şi având în mijloc imaginea unui Crist palid pe o cruce 
palidă. L-am întrebat pe Robartes ce însemna aceasta şi am 
primit răspunsul că ei jinduiau „să-i tulbure unitatea cu 
mulţimea paşilor lor“. Figurile dansului se încolăceau lao¬ 
laltă şi se destrămau iarăşi şi desenau pe podea contururile 
unor petale, într-o imagine a petalelor trandafirului de dea¬ 
supra capetelor noastre. In vremea aceasta răsuna muzica 
unor instrumente ascunse, care erau poate străvechi, căci eu 
nu mai auzisem vreodată până atunci o asemenea muzică. 
Cu fiecare clipă dansul devenea tot mai pătimaş, până când 
toate vânturile din lume păreau să se fi trezit sub picioarele 
noastre. După scurtă vreme am obosit şi am păşit spre una 

dintre coloane si de acolo am rămăs să urmăresc du-te-vino-ul 
> 

acestor siluete asemănătoare cu nişte flăcări, până când am 
căzut treptat intr-un fel de vis, din care am fost deşteptat de 
vederea frunzelor marelui trandafir. Acum nu mai păreau 
să fie intr-un mozaic şi cădeau încete prin aerul încărcat de 
mirodenii. In cădere luau forma unor fiinţe de o frumuseţe 
nemaipomenită. încă palide şi asemănătoare cu norii, înce¬ 
pură să danseze, şi pe măsură ce dansau căpătau tot mai mult 


170 



o formă desluşită, astfel că puteam acum recunoaşte minu¬ 
nate chipuri greceşti şi sublime chipuri egiptene şi ici şi colo 
câte o zeitate după toiagul din mâna sa sau după câte o pasăre 
care-i zbura pe deasupra capului. Curând oricare din picioa¬ 
rele muritorilor dansa alături de câte unul alb, de nemuritor. 
Şi în ochii neliniştiţi care priveau în ochii nemişcaţi, umbroşi, 
vedeam strălucirea unor dorinţe sublime acum împlinite, 
ca şi cum şi-ar b găsit în sfârşit, după rătăciri nemăsurate, 
iubirea pierdută a tinereţii lor. Câteodată, dar numai pentru 
durata unei clipe, vedeam câte o formă nedesluşită, singu¬ 
ratică, cu faţa ascunsă şi cu o faclă în mână, răsărind printre 
dansatori asemenea umbrei unei umbre, şi o înţelegere, care 
pornea dintr-un izvor mai adânc decât este gândirea, îmi 
spunea că acela e Eros însuşi şi chipul său e ascuns de un văl 
pentru că nici un bărbat şi nici o femeie, de la începuturile 
lumii, n-au ştiut vreodată ce este iubirea si nici n-au văzut-o 
cu ochii lor, căci Eros singur dintre toate zeităţile este numai 
şi numai spirit şi se ascunde, atunci când vrea să-i vorbească 
unei inimi muritoare, în patimi care nu sunt dintr-o aceeaşi 
esenţă cu el. Aşadar că un om care iubeşte în chip nobil, cu¬ 
noaşte iubirea printr-o milă fără de limite, o încredere inex¬ 
primabilă şi o compătimire nesfârşită; şi unul care iubeşte 
în chip lipsit de nobleţe, prin gelozie nebunească, ură nest㬠
vilită şi pofte de nepotolit; dar iubirea fără valuri nu o cunoaşte 
nimeni. In vreme ce gândeam toate acestea, strigă un glas din 
ceata făpturilor înveşmântate în carminiu către mine: 

— Intră în dans! Nimeni nu poate lipsi de la acest dans! 
Intră în dans, în dans! Pentru ca zeii să-şi facă trupuri din 
materia inimilor noastre. Şi înainte ca eu să h putut răspunde, 
mă cuprinse un val tainic de patimă, care părea să se trezească 
asemenea sufletului dansului în sufletele noastre, şi mă smulse, 
pe mine care nici nu mă înfoiam, nici nu mă împotriveam, 
laolaltă cu ceilalţi dansatori. Dansam cu o femeie sublimă, o 


171 



nemuritoare; ea avea crini negri în păr şi gesturile visătoare 
păreau încărcate de o ştiinţă, mai adâncă decât întunecimea 
care se întinde de la o stea la alta, şi de o dragoste al cărei 
suflu se întindea peste ape. Şi cum dansam mereu astfel, 
fumuri de mirodenii pluteau deasupra noastră şi în jurul 
nostru şi ne ascundeau parcă în inima lumii, şi eoni păreau 
să treacă şi furtuni să se dezlănţuie şi să piară în faldurile 
veşmintelor noastre şi în părul ei întunecat. 

Dintr-odată am ştiut că pleoapele ei nu tresăriseră nici o 
clipă şi crinii ei nu-şi pierduseră nici o singură petală, şi nici 
nu se trecuseră, şi am recunoscut, cu o mare spaimă, că dan¬ 
sam cu Oona, care era mai mult decât o făptură omenească 
sau mai puţin, şi care-mi sorbea sufletul, aşa cum un bou 
soarbe dintr-o baltă la marginea drumului. Atunci m-am 
prăbuşit şi întunericul s-a închis asupra mea. 


V 

M-am trezit din somn deodată, ca si cum m-ar fi scuturat 
cineva, şi am văzut că zăceam pe o duşumea vopsită în roşu 
şi că pe tavanul care nu era prea înalt se găsea o roză pictată 
în roşu şi în jurul meu pe pereţi erau picturi pe jumătate ter¬ 
minate. Coloanele şi cădelniţele dispăruseră. In apropiere de 
mine erau întinse vreo douăzeci de făpturi adormite, înveş¬ 
mântate în straie răvăşite, şi chipurile lor răsturnate şi întoarse 
în sus păreau închipuirii mele să fie nişte măşti goale. O 
lumină geroasă de dimineaţă lucea printr-o fereastră înaltă, 
pe care nu o remarcasem până atunci, şi se revărsa spre noi, 
iar afară mugea marea. Nu departe de mine era întins Michael 

Robartes si alături de el era un vas răsturnat făcut din bronz 
> 

lucrat, care părea să fi conţinut smirnă. Cum stăteam acolo 


172 



am auzit deodată un tumult de glasuri de bărbaţi şi femei 
care se amestecau cu mugetul mării. Am sărit în picioare şi 
am alergat spre Michael Robartes, încercând zadarnic să-l 
scutur din somnul său. L-am apucat atunci de umeri şi am 
încercat să-l ridic de pe jos, dar el căzu la loc oftând uşor. 
Glasurile deveneau tot mai puternice şi ameninţătoare şi 
apoi se iscă o larmă ca a unor lovituri puternice în poarta 
ce dădea spre digul de afară. Dintr-odată s-a auzit zgomotul 
lemnului sfărâmat şi am ştiut că poarta începea să cedeze, 
aşa că am alergat spre uşa încăperii în care ne aflam. Am 
trecut prin ea şi am ajuns intr-un coridor a cărui duşumea 
de scânduri răsuna sub paşii mei, şi am găsit la celălalt capăt 
o uşă, care dădea într-o bucătărie pustie. Când am pătruns 
pe această uşă, am auzit urmând repede una după alta două 
trosnete şi mi-am dat seama, după zgomotul dintr-odată mai 
puternic al multor paşi şi strigăte, că poarta care ducea spre 
dig fusese spartă. Am alergat din bucătărie într-o curte mică 
şi de aici am coborât câteva trepte spre partea de dig năruită 
care dădea spre mare. De pe treptele acestea am alergat pe 
marginea dinspre mare a digului, cu glasurile acelea mâniate 
răsunându-mi încă în urechi. Această parte a digului fusese 
de curând întărită cu blocuri de granit şi era astfel apărată 
de ierburile de mare care se încrustaseră dincolo. Când am 
ajuns însă la partea cea veche, solul era atât de alunecos din 
pricina vegetaţiei şi a mâlului verzui, încât am fost silit să 
urc pe drumul propriu-zis din mijlocul digului. Am privit 
îndărăt spre Templul Rozei Alchimice, unde pescarii şi ne¬ 
vestele lor strigau încă făcând larmă mare, dar de acum mai 
puţin zgomotoasă, şi am văzut că nu era nimeni în poartă 
sau pe dig. Dar în vreme ce priveam într-acolo, o mică ceată 
de oameni ieşiră în goană din casă şi începură să culeagă 
pietre mari din cele care fuseseră îngrămădite în apropiere, 
pregătite pentru data viitoare când digul ar mai fi fost sfărâmat 


173 



de furtuni şi pietrele ar fi urmat să fie aşezate spre a întări 
blocurile de granit. In vreme ce îi priveam astfel pe oamenii 
aceştia, îi strigă un bătrân, şi cred că era „fratele“ acela „al 
rugăciunilor", şi arătă spre mine, şi ceata de acolo se făcu 
deodată albă, căci cu toţii se întorseseră cu faţa spre mine. 
Am alergat din răsputeri, şi asta mi-a prins bine, căci oamenii 
aceia care erau deprinşi cu vâslele se mişcau mai neîndemâna¬ 
tic pe picioarele lor decât ştiau s-o facă altminteri cu braţele. 
Şi totuşi auzeam, în vreme ce alergam cât de repede puteam, 
paşii lor urmărindu-mă şi glasurile lor mânioase, căci multe 
glasuri de jubilaţie şi de jale, care sunt uitate ca un vis chiar 
în clipa în care au fost auzite, păreau să răsune prin văzduh 
deasupra capului meu. 

Şi acum mai sunt clipe în care am impresia că mai aud 
aceste glasuri ale jubilaţiei şi ale suferinţei, clipe în care lumea 
aceea nedesluşită, care nu şi-a pierdut decât pe jumătate 
stăpânirea asupra inimii şi minţii mele, pare să-şi ceară înapoi 
stăpânirea deplină; însă eu port acum rozariul de mătănii la 
gât şi când aud glasurile, sau îmi închipui că le aud, îl strâng 
peste inima mea şi spun: „El, al cărui nume este Legiune, as¬ 
cultă în fata uşii noastre si ne însală mintea cu vorbe frumoase 
> > > > 

şi inima cu frumuseţe, şi nu există încredere pe care să o 
dăruim nimănui, decât ţie“; şi atunci amuţeşte lupta aceasta 
care altminteri mă pustieşte şi îmi găsesc pacea. 



TABLELE LEGILOR 




I 


— Pot să-ţi pun o întrebare, Aherne, am spus, pe care 
de ani de zile voiam să ţi-o adresez, dar pe care am lăsat-o 
la o parte, căci noi doi am ajuns să fim aproape străini unul 
pentru altul? De ce ai refuzat tu să devii preot, şi aceasta 
aproape în ultima clipă? Pe vremea când tu şi cu mine 
locuiam împreună încă, nu-ţi păsa nici de vin, nici de femei, 
nici de bani, căci gândul tău nu se îndrepta spre nimic altceva 
în afară de teologie şi mistică? In cursul cinei aşteptasem un 
moment potrivit în care să-mi pot rosti întrebarea şi îndrăz¬ 
neam s-o fac acum, pentru că începuse să se risipească puţin 
din reţinerea şi indiferenţa care, de la întoarcerea din Italia, 
se ivise în locul prieteniei noastre atât de strânse odinioară. 
Şi el mă întrebase tocmai despre anumite împrejurări per¬ 
sonale şi aproape sfinte, şi mă gândeam că sinceritatea mea 
ar fi meritat deopotrivă mărturisiri din partea lui. 

Când începusem să vorbesc, el ridicase spre gură un pahar 
din vinul acela pe care ştia atât de bine să-l aleagă şi îl pre¬ 
ţuia atât de puţin, şi în vreme ce eu rosteam aceste vorbe, el 
îl aşeză încet şi gânditor pe masă şi-l ţinu acolo cu mâna. 
Roşul adânc care izvora din pahar îi colora degetele lungi, 
delicate, impresia pe care mi-au lăsat-o faţa şi statura lui, 
aşa cum erau atunci, mi-a rămas până astăzi vie în minte, 
indisolubil legată de o altă închipuire, fantastică: un bărbat 
care ţine în mâna dezgolită o flacără. In clipa aceea el mi se 


177 



părea a fi imaginea primordială, desăvârşită, a rasei noastre, 
care, dacă speranţele mele în ce priveşte lumea noastră, pe 
care mi se părea că o văd - în caz că speranţele mele în ce 
priveşte lumea şi biserica nu m-au orbit, ca întorcându-se 
de la poftele şi înclinaţiile împlinite, îndată ce ele s-ar fi 
ridicat mai presus de contururile sau formele nedesluşite ale 
superstiţiilor tradiţionale care aprobă sau neagă ceva, sau 
când au căzut sub ele, şi care se lasă pradă poftelor atât de 
nemărginite, încât nici un duh omenesc nu le mai poate 
cuprinde, şi unor inspiraţii atât de lipsite de substanţă, încât 
focul lor neliniştit şi îndepărtat nu lasă decât întunecime în 
jurul picioarelor şi capetelor lor. Aherne avea acea predis¬ 
poziţie care este pe jumătate a călugărului şi pe jumătate cea 
a aventurierului, şi care poate întotdeauna să preschimbe 
visele în fapte şi faptele în vise. Şi pentru asemenea oameni 
nu există nici o ordine, nici un sfârşit, nici o mulţumire pe 

lumea aceasta. Pe când el si cu mine mai eram încă studenţi 

) ) 

la Paris, fâcuserăm parte dintr-un mic cerc în care ne dedam 
cu toţii visărilor legate de alchimie şi mistică. El, care în cele 
mai multe dintre vederile sale era un credincios mai dedicat 
decât Michael Robartes, îl depăşea pe acesta într-o ură incre¬ 
dibilă împotriva oricărei forme de viaţă, de lume, şi această 
ură se exprima în ciudata afirmaţie, pe care o împrumutase 
şi de la cine ştie ce călugăr fantast, dar pe care şi-o formase 
totodată şi singur, că artele frumoase fuseseră trimise pe lume 
pentru a distruge popoarele şi în cele din urmă viaţa însăşi, 
în timp ce stârneau peste tot pofte nemăsurate, asemenea 
faclelor aprinse aruncate în vreo cetate care o dau pradă in¬ 
cendiului. Acest gând era pe atunci, după cum cred, nu mai 
mult decât o aserţiune de natură să stârnească uimirea, o po¬ 
doabă a mândriei sale tinereşti; de-abia când se reîntorsese 
în Irlanda, trăise şi el acea fierbere a credinţei, care laolaltă 


178 



cu redeşteptarea vieţii fanteziei s-a produs în rândurile alor 

noştri. 

> 

Deodată el se ridică în picioare şi spuse: 

— Vino cu mine, si am să-ti arăt de ce nu m-am făcut 
preot, căci tu cel puţin ai să înţelegi. Luă un sfeşnic de pe 
masă şi-mi lumină drumul printr-un coridor lung, cu po¬ 
deaua de piatră, care ducea spre capela casei sale. In trecere 
privirile îmi alunecară peste imaginile de pe pereţi: iezuiţi 
şi preoţi - unii dintre ei nu puţin renumiţi - care proveniseră 
din familia lui; gravuri şi reproduceri după opere care-1 
impresionaseră în mod deosebit; şi puţinele picturi pe care 
fusese în măsură să şi le cumpere în cursul călătoriilor sale, 
din puţina sa avere, strânsă laolaltă cu o abstinenţă împinsă 
până la sărăcia voluntară, renunţând la toate lucrurile pe care 
şi le doresc cei mai mulţi dintre oameni. Erau reproduceri şi 
gravuri după capodoperele multor şcoli, dar în toată această 
frumuseţe - fie că era vorba despre cea a credinţei sau a iu¬ 
birii ori a vreunei reprezentări visătoare a unor peisaje de 
munte sau de pădure - trăia ceva din focul care arde în adân¬ 
cul naturilor pătimaşe care se dăruie întotdeauna unor simţ㬠
minte nemărginite şi care se exprimă cu mai multă dăinuire, 
dacă nu cu mai multă desăvârşire în legendele, sărbătorile 
şi muzica popoarelor celtice. Certitudinea unei ardori ne¬ 
abătute, dar blânde, pe feţele extatice ale îngerilor lui Fran- 
cesca şi în chipurile sublime ale Sibilelor lui Michelangelo, 
nesiguranţa, asemenea celei a sufletelor care şovăie între tul¬ 
burarea spiritului şi cea a trupului în feţele nedesluşite de pe 
frescele bisericilor vieneze şi în chipurile înguste asemăn㬠
toare unor flăcări de pe tablourile simboliştilor moderni şi 
ale prerafaeliţilor - ele mă făcuseră deseori să mi se pară că 
acest coridor lung, cenuşiu, palid luminat, pustiu şi încărcat 
de ecouri este o anticameră a veşniciei. In capela în care in¬ 
trarăm printr-o uşă îngustă, gotică, al cărei prag era netezit 


179 



de cucerniciile vremurilor de penitenţă, fiecare amănunt îmi 
era aproape încă viu în amintire; căci în această capelă 
fusesem şi eu, încă de copil aproape, cuprins de acel simţ㬠
mânt al apropierii de Evul Mediu care astăzi, cred, este in¬ 
fluenţa predominantă în viaţa mea. Singurul obiect care mi 
se părea nou era o casetă pătrată, de bronz, care se afla pe altar 
în faţa a şase lumânări neaprinse şi a crucifixului de lemn de 

abanos si semăna cu acele racle care în vremurile de demult 
> 

erau desăvârşite din metale preţioase pentru a primi cărţile 
sfinte. Aherne îmi spuse să iau loc pe o bancă de stejar. Apoi 
se înclină foarte adânc în faţa crucifixului, luă caseta de bronz 
de pe altar şi se aşeză, cu această casetă pe genunchi, alături 
de mine. 

— Fără îndoială, spuse, că ai uitat cele mai multe dintre 
lucrurile pe care le-ai citit despre Joachim de Flore, căci chiar 
pentru cei care au citit mult numele său este puţin mai mult 
decât un simplu nume. El a fost în secolul al XH-lea abate 
la Cortale şi este cunoscut mai ales pentru profeţiile sale 
într-o carte intitulată Expositio in Apocalypsin, unde el vesteşte 
că împărăţia Tatălui a trecut, că împărăţia Fiului se sfârşeşte 
şi că împărăţia Duhului Sfânt va veni de abia de acum 
înainte. împărăţia Duhului Sfânt va fi însă victoria des㬠
vârşită a Spiritului, a acelei „ intelligentia spiritualii', cum o 
numea el, asupra literei moarte. El a avut mulţi adepţi printre 
franciscanii de înclinaţii mai riguroase şi aceştia au fost 
acuzaţi că posedau o carte tainică a lui, numită Liber inducem 
in evangelium aeternum. Mereu au fost învinuite grupuri 
de fanatici că aveau această carte înfricoşătoare, în care se 
afla ascuns spiritul liber al Renaşterii, până când în cele din 
urmă Papa Alexandru IV ar fi găsit-o şi aruncat-o în flăcări. 
Am aici, în mâinile mele, cea mai mare comoară pe care o 
stăpâneşte lumea. Am o transcriere a acestei cărţi. Şi uită-te 

ce mare artist a desăvârşit învelişul în care este învesmântată 
> > > 


180 



ea! Această raclă a fost creată de Benvenuto Cellini, el a 

acoperit-o cu zeităţi şi demoni; ochii lor sunt închişi pentru 

a arăta cufundarea lor în lumina lăuntrică. Ridică acum 

capacul şi scoase o carte legată în piele şi acoperită cu lucrături 

de filigran în argint înnegrit. Şi această legătură vine din 

mâinile unuia dintre legătorii de cărţi care au lucrat pentru 

Canevari Giulio Clovio, un artist din Renaşterea târzie, care 

lucra delicat şi nobil, a scos prima filă din fiecare capitol al 

cărţii vechi şi a pus în locul lor file împodobite cu iniţiale 

artistice si câte o miniatură a fiecăruia dintre cei mari care 
) 

sunt aduşi în diferite capitole ca exemple. Şi acolo unde 
scrierea mai lăsa încă puţin spaţiu, el a făcut câte un simbol 
de mare lumină sau câte un ornament împletit. I-am luat 
cartea din mâini şi am început să întorc filele multicolore, 
împodobite cu aur, şi am apropiat-o de lumânare ca să pot 
recunoaşte componenţa hârtiei. 

— De unde ai tu această carte uimitoare? l-am întrebat. 
Dacă este autentică, ceea ce nu pot judeca în lumina asta, 
ai descoperit unul dintre lucrurile cele mai preţioase care 
există pe lumea aceasta. 

— E sigur autentică, răspunse el. Când originalul a fost 
distrus, a rămas un singur manuscris în mâinile unui lăutar 
florentin şi de la el a trecut la fiul său şi aşa mai departe din 
generaţie în generaţie, până a ajuns la acel muzicant din lăută 
care a fost tatăl lui Benvenuto Cellini; aşa a ajuns această 
transcriere, şi cu ea şi povestea rătăcirilor ei, Giulio Clovio, 
iar de la Clovio la un gravor roman şi aşa mai departe, din 
generaţie în generaţie, până când a ajuns în stăpânirea familiei 
Aretino, şi apoi la Giulio Aretino, un artist şi un aurar şi un 
cercetător al visărilor cabalistice ale lui Pico della Miran- 
dola. El a petrecut multe nopţi împreună cu mine la Roma 
în discuţii filozofice si în cele din urmă i-am câştigat în asa 
măsură încrederea, încât mi-a arătat cartea aceasta, comoara 


181 



sa cea mai de preţ. Şi cum a văzut cât de mult o preţuiam 
eu, şi cum el însuşi ajunsese prea bătrân pentru a mai putea 
câştiga ceva din ajutorul pe care i l-ar fi putut da învăţăturile 
din această carte, mi-a vândut-o mie la un preţ mic pentru 
această mare valoare. 

— Şi ce învăţătură cuprinde această carte? am întrebat eu. 
Desigur, vreo subtilitate medievală, vreo despicare a firului 
în patru despre esenţa Trinităţii. Lucruri de felul acesta mai 
pot să ne slujească astăzi cel mult ca să ne arate cât de multe 
dintre frământările care au zguduit pe vremuri lumea sunt 
astăzi pentru unii fără importanţă. 

— Eu n-am reuşit niciodată să te învăţ, spuse el cu un 
suspin, că în ce priveşte credinţa nimic nu este lipsit de 
importanţă; dar chiar şi tu ai să recunoşti că această carte îi 
vorbeşte direct inimii. Vezi cele două tabele pe care sunt 
scrise Poruncile în limba latină? Am privit către capătul în¬ 
căperii în faţa altarului, şi am văzut că cele două table de 
marmură dispăruseră. Locul lor era luat de două mari table 
de ivoriu goale, asemănătoare unor reproduceri în mare ale 
tăbliţelor pe care le avuseserăm ca şcolari pe pupitrele noastre. 
Cartea aceasta a înlăturat Poruncile Tatălui, continuă el, şi 
a înlocuit Poruncile Fiului prin Poruncile Duhului Sfânt. 
Prima parte a ei este înscrisă sub titlul Fractura Tabularum. 
In primul capitol sunt pomenite numele marilor artişti care 
şi-au făcut chipuri şi imagini ale multor lucruri şi le-au adorat 
şi le-au slujit; şi în cel de-al doilea, numele marilor Spirite, 
care au arătat că numele Domnului, Dumnezeul lor, era 
vanitate şi deşertăciune; şi acest lung capitol al treilea, îm¬ 
podobit cu simbolurile chipurilor sfinţite şi cu aripi pe mar¬ 
ginea filelor, cuprinde lauda celor care nu au ţinut ca sfântă 
ziua a şaptea si au irosit celelalte sase zile si cu toate acestea 
şi-au trăit zilele în frumuseţe şi plăcere. Şi aceste două capitole 
vorbesc despre bărbaţii şi femeile care şi-au hulit părinţii, 


182 



pentru că aceştia gândeau că Dumnezeul lor ar fi fost mai 
bătrân decât cel al părinţilor lor; şi acesta de aici, căruia îi 
este dat ca simbol Sabia lui Mihail, îi laudă pe regii care au 
pus la cale ucideri tainice şi în felul acesta au făcut pentru 
popoarele lor o pace care era „ amora somnoque gravata et 
vestibus versicoloribus 1 , „grea de somn şi de iubire şi cu veş¬ 
minte multicolore”; si acesta, cu steaua fără lucie la sfârsit, 
cuprinde povestea vieţii tinerilor nobili, care le-au iubit pe 
femeile altora şi le-au păstrat amintirea şi au preschimbat 
în dulcea flacără a inimii mult mai sărace; şi următorul, cel 
cu capul înaripat, povesteşte despre hoţii care au dus pe 
mare aşa, în pustie, o viaţă care să fie asemuită cu vibraţia 
unei coarde de arc, „ nervi stridentis instar ‘; însă cele două 
din urmă, a căror împodobire este de culoarea focului şi 
aurie, sunt dedicate batjocoritorilor, care au depus mărturie 
strâmbă împotriva semenilor lor şi din care totuşi a vorbit 
mânia Domnului şi celor care au dorit cu mai multă putere 
decât alţi oameni bogăţia şi femeile şi prin aceasta, şi tocmai 
prin aceasta, au stăpânit şi au înmulţit bogăţii mari. 

A doua carte, care este denumită Straminis Deflagratio, 

redă mai departe conversaţiile pe care Joachim de Flora le-a 

avut în mănăstirea de la Cortale şi mai târziu în pustnicia 

sa din Munţii La Sila cu călători şi pelerini despre legile 

multor ţări: ca de pildă castitatea este o virtute şi hoţia un 

lucru mărunt într-o ţară şi, dimpotrivă, hoţia este o crimă 

si desfrânarea un lucru mărunt într-o alta si că oamenii care 
> > 

se agaţă de asemenea legi au ajuns „ decusa veste Dei sidera“, 
adică „stele scuturate de pe veşmântul Domnului”. 

Cea de-a treia carte, care constituie încheierea, se numeşte 
Lex Secreta , şi descrie adevărata aplecare înspre faptă, singura 
Evanghelie Veşnică, şi se încheie cu un chip, o viziune pe 
care el a avut-o în Munţii La Sila: i-a văzut pe şcolarii săi 
tronând în adâncimile albastre ale văzduhului, si ei făceau 

1 y 


183 



să răsune un râs care era precum foşnetul aripilor timpu¬ 
lui: „ Coelis in coeruleis ridentes sededant discipuli mei super 
tbronos: talis era risus, qualis temporis pennati susurrus“. 

— Eu nu ştiu prea multe despre Joachim de Flora, am spus 
eu, în afară de faptul că Dante l-a aşezat în Paradis printre 
marii „doctores“. Dacă el a reprezentat asemenea erezii 
ciudate, nu înţeleg de ce zvonul lor nu a ajuns şi la urechile 
lui Dante; şi Dante nu a încheiat niciodată pace cu duş¬ 
manii Bisericii. 

— Joachim de Flora a recunoscut deschis autoritatea 

Bisericii şi a cerut chiar ca toate scrierile sale făcute publice 

şi acelea pe care el le-ar h vrut cunoscute după moartea sa 

să fie înaintate Papei spre cenzură. El era de părere că cei a 

căror sarcină este să trăiască şi nu să reveleze sunt copii, iar 

Papa este părintele lor. Insă în taină el învăţa că alţii, şi chiar 

în număr mereu mai mare, sunt aleşi, nu ca să trăiască, ci 

ca să dezvăluie acea substanţă tainică a lui Dumnezeu, care 

este culoare si muzică si unduire molatică si mireasmă dulce, 

si că acestea nu au un alt tată decât Duhul Sfânt. Tot astfel 
> 

cum poeţii şi pictorii şi muzicienii se străduiesc cu lucrările 
lor, împletind în ele cele îngăduite şi încă şi cele interzise, 
în măsura în care ele întruchipează doar acea frumuseţe care 
este de dincolo de mormânt, tot astfel se străduiesc şi copiii 
Duhului Sfânt în toată clipa lor vremelnică, cu ochii 
îndreptaţi către substanţa strălucitoare, pe care a aşezat 
timpul năruirea creaţiei; căci lumea există doar ca să fie o 
poveste în urechile seminţiilor viitoare, şi spaima şi volup¬ 
tatea, naşterea şi moartea, dragostea şi ura şi fructul Pomului 
sunt doar uneltele pentru arta cea mai înaltă, aceea de a ne 
câştiga viaţa şi a ne aduna în Veşnicie ca porumbeii în 
porumbarul lor. 

După scurtă vreme eu am să plec şi am să călătoresc prin 
multe ţări ca să învăţ să cunosc toate destinele şi întâmplă- 


184 



rile, şi când mă voi întoarce voi scrie eu legea mea tainică 
pe aceste table de ivoriu, aşa cum poeţii şi scriitorii şi-au 
scris principiile lor fundamentale în prefeţe, şi şcolarii se vor 
strânge în jurul meu, ca să poată desluşi în studiul legii mele 
propria lor lege şi pentru ca împărăţia Duhului Sfânt să se 
răspândească şi să se întărească. 

Păşea în sus şi în jos şi eu îi ascultam vorbele pline de căl¬ 
dură şi îi observam tulburarea din gesturi nu cu mică îngri¬ 
jorare. Eu eram deprins să urmăresc de bunăvoie mersul 
celor mai ciudate gânduri şi le găsisem întotdeauna la fel de 
inofensive ca pisica persană care, cu ochii pe jumătate închişi, 
îşi întinde ghearele lungi în faţa căminului meu. Acum însă 
voiam să mă lupt în numele dreptei credinţe, şi chiar şi al 
platitudinii, şi totuşi nu-mi veni în minte să spun altceva 
mai bun decât: 

— Nu este nevoie să judeci pe oricine după lege, căci 

avem si Porunca lui Hristos întru iubire. 

> 

El se întoarse spre mine şi mă privi cu ochii strălucitori: 

— Johathan Swift le-a făurit oamenilor acestui oraş un 
suflet prin faptul că-i ura pe semenii săi la fel de mult ca şi 
pe sine însuşi. 

— In nici un caz nu poţi să negi că să răspândeşti o ase¬ 
menea învăţătură primejdioasă înseamnă să-ţi iei asupra ta 
o răspundere înfricoşătoare. 

— In Leonardo da Vinci, răspunse el, se găseşte urm㬠
toarea propoziţie sublimă: „Speranţa şi dorinţa de a te în¬ 
toarce în starea ta de dinainte este asemenea dorinţei moliei 
după lumină, şi omul care aşteaptă cu dor statornic fiecare 
nouă luni şi fiecare an nou cu credinţa că lucrurile pe care el 
le doreşte întotdeauna au venit prea târziu nu-şi dă seama că 
jinduieşte după propria sa distrugere 11 . Cum ar putea h cărarea 
care trebuie să ne conducă în inima Domnului altfel decât 
primejdioasă? De ce îţi sunt ţie, care nu eşti un materialist, 


185 



stăruinţa şi ordinea lumii la fel de scumpe precum şi celor 
care nu au altceva decât lumea aceasta doar? Tu nu-i 
preţuieşti pe scriitorii care nu scriu nimic decât atunci când 
mintea şi raţiunea lor le spun că prin aceasta ei aduc la lumi¬ 
nă ceea ce se numeşte lucrul drept şi cuvenit; de ce vrei 
atunci să-i refuzi aceeaşi libertate artei celei mai înalte, care 
este fundamentul tuturor artelor? Da, eu voi trimite din 
această capelă în lume sfinţi, suflete pline de iubire, tulbu¬ 
rători şi profeţi; suflete care se vor înconjura cu pace ca un 
cuib cu fire de iarbă şi altele asupra cărora eu am să plâng. 
Mulţi ani are să se aşeze praful peste această casetă, şi apoi 
o voi deschide şi furtuna, care poate este flacăra Judecăţii 
de Apoi, va izbucni de sub acest capac care o închide. 

N-am vrut să mă înfrunt cu el în acea noapte, căci tulbu¬ 
rarea lui era mare si mă temeam să nu-1 înfurii mai tare. Si 
> > 

când câteva zile mai târziu am bătut la uşa lui, el plecase şi 
casa era încuiată şi goală. M-am căit adânc pentru faptul că 
nu i-am combătut credinţele greşite şi nu am verificat auten¬ 
ticitatea cărţii lui atât de ciudate. De la convertirea mea 
am făcut de fapt penitenţă pentru o greşeală pe care de abia 
după câţiva ani am fost în stare să o măsor în toată gra¬ 
vitatea ei. 


II 

Cam la vreo zece ani după conversaţia noastră, păşeam 
odată pe partea dinspre apă a uneia dintre străzile care for¬ 
mează cheiul râului în Dublin şi mă opream din când în când 
ca să privesc cărţile din vreun anticariat de acolo, şi ciudat 
este că în vremea asta mă gândeam la soarta înfricoşătoare 
a prietenului meu Michael Robartes şi a frăţiei lui. Atunci 


186 



am văzut un bărbat înalt, cu spinarea încovoiată, trecând 
încet pe cealaltă parte a străzii. înspăimântat, am recunoscut 
în masca fără viaţă cu ochi tulburi chipul odinioară ferm şi 
cu trăsături fine al lui Owen Aberne. Am traversat repede 
strada, dar, de abia făcusem câţiva paşi, şi el se întoarse deo¬ 
dată din drum, ca şi când m-ar fi văzut, şi coti în grabă pe 
o străduţă laterală. L-am urmărit, dar în înghesuiala şi forfota 
ulcioarelor de pe coasta de miazănoapte a râului l-am pierdut 
din ochi. In timpul următoarelor săptămâni m-am interesat 
pe lângă toţi cei care-1 cunoscuseră odată, însă el nu anunţase 
pe nimeni despre întoarcerea sa. Am bătut de asemenea în 
zadar la uşa vechii sale case şi aproape că mă convinsesem 
singur că mă înşelasem, când l-am mai văzut o dată pe o 
stradă îngustă în spatele clădirii tribunalului şi l-am urm㬠
rit până la uşa casei sale. 

I-am pus mâna pe braţ. El s-a întors deloc surprins, şi este 
într-adevăr cu putinţă ca această viaţă lăuntrică să-i fi sorbit 
cu totul în fiinţa lui viaţa exterioară, şi o despărţire de ani 
de zile să i se fi părut una care durase de dimineaţă până în 
după-amiaza aceleiaşi zile. S-a oprit locului acolo şi ţinea 
uşa pe jumătate închisă, ca şi cum ar fi vrut să mă împiedice 
să intru, şi s-ar fi despărţit poate fără nici un cuvânt de mine 
dacă nu i-aş fi spus: 

— Owen Aherne, odinioară ai avut încredere în mine, 
nu mai vrei să te încrezi iarăşi în mine şi să-mi povesteşti ce 
s-a ales de ideile despre care am stat de vorbă acum zece ani 
aici, în casa aceasta? Dar poate că le-ai şi uitat? 

— Ai dreptul să auzi, spuse el, căci pentru că eu ţi-am 
împărtăşit aceste învăţături trebuie să-ţi spun şi ce mare pri¬ 
mejdie, sau mai bine zis ce mari nelegiuiri se ascund în ele. 
După ce însă ai să auzi ce am de spus trebuie să ne despărţim, 
şi chiar să ne despărţim pentru totdeauna, căci eu sunt 
pierdut şi trebuie să rămân ascuns. 


187 



L-am urmat prin coridorul pietruit şi am remarcat acum 
că praful şi pânzele de păianjen se aşezaseră în toate colţurile, 
pe toate tablourile şi acopereau chiar şi rubinele şi safirele 
sfinţilor din fereastră şi o făceau să pară tulbure. El îmi arătă 
cu mâna spre locul unde tablele de ivoriu licăreau stins în 
lumina de amurg şi am văzut că erau acoperite cu o scriere 
măruntă, şi atunci m-am apropiat şi am început să citesc 
această scriere. Era în limba latină; o cazuistică artificială 
care era explicată cu multe exemple, dar dacă ele veneau din 
viata lui sau din viata altora, nu ştiu. Citisem abia câteva 
fraze, când am avut impresia că o mireasmă stinsă începea 
să umple încăperea, şi întorcându-mă către el l-am întrebat 
pe Owen Aherne dacă aprinsese cumva tămâie. 

— Nu, răspunse el şi arătă spre cădelniţa care era aşezată, 
ruginită şi goală, pe una dintre strane. Şi când el rosti cuvân¬ 
tul acesta, mirosul uşor păru să se risipească şi am fost convins 
că fusese doar o închipuire. 

— Şi filozofia asta din Liber inducem in Evangelmm 
aeternum te-a făcut foarte nefericit? am întrebat. 

— La început am fost plin de un simţământ de fericire, 
răspunse el, căci trăiam un extaz dumnezeiesc, simţeam un 
foc nemuritor în fiecare patimă, în fiecare speranţă, în fiecare 
dorinţă, în fiecare vis. Şi vedeam în umbrele de sub frunze, 
în adâncurile apelor, în ochii bărbaţilor şi femeilor, icoana 
fiecăruia dintre acestea, ca într-o oglindă. Şi era ca şi când 
aş fi fost aproape să ating inima lui Dumnezeu. Apoi totul 
s-a schimbat. Eram deodată foarte nefericit si în mizeria 
mea mi s-a dezvăluit că omul nu poate ajunge la inima 
Dumnezeirii decât dacă decade de la ea. Noi numim asta 
păcatul. Am descoperit că eu nu puteam păcătui, pentru că 
îmi descoperisem legea fiinţei mele şi că nu mai puteam 
decât să izbutesc sau să nu izbutesc să-mi exprim propria 
esenţă şi am înţeles că Dumnezeu a creat o lege simplă şi ca- 


188 



pricioasă pentru ca noi pornind de la ea să păcătuim şi să 
ne căim! 

Se asezase într-una dintre stranele de lemn si acum amu- 
> > 

tise, şi capul său plecat şi braţele atârnându-i şi trupul său 
năruit exprimau o deznădejde mai adâncă decât orice altă 
imagine pe care am mai întâlnit-o eu în viaţă sau în artă. Eu 
m-am sprijinit de altar şi îl priveam pe Alterne şi nu ştiam 
ce ar fi trebuit să spun. Ii vedeam mantia lungă, neagră, 
încheiată până sus, părul scurt şi faţa rasă, care mai păstra o 
amintire a orgoliului său preoţesc, şi am înţeles că, în mijlo¬ 
cul vârtejurilor ameţitoare cărora el le spunea filozofie, cato¬ 
licismul pusese stăpânire pe el. Ii vedeam ochii fără strălucire 
şi culoarea pământie a chipului şi îmi dădeam seama că nici 
catolicismul nu fusese în stare să facă mai mult pentru el 
decât să-l reţină la marginea prăpastiei şi am fost cuprins de 
spaimă şi milă. 

— Poate, continuă el, poate că le ajunge îngerilor, ale 

căror inimi sunt făcute din extaz dumnezeiesc si ale căror 

> 

trupuri sunt alcătuite din raţiunea dumnezeiască, simpla 
sete după elementul nemuritor, când speră, doresc şi visează; 
noi însă, ale căror inimi în fiecare clipă sunt trecătoare şi ale 
căror trupuri se topesc asemenea unui suspin, noi trebuie 
să ne plecăm şi să ascultăm! M-am apropiat de el şi i-am spus: 

— Rugăciunea si căinţa au să te lase să devii iarăşi asa 
cum sunt ceilalţi oameni. 

— Nu, nu, spuse el, eu nu fac parte dintre cei pentru 
care a murit Hristos, si din cauza asta trebuie să mă ascund. 
Eu am o lepră pe care nici Veşnicia însăşi nu o poate vindeca. 
Eu am văzut întregul şi cum am să mai reuşesc vreodată să 
cred că partea ar fi întregul? Eu mi-am pierdut sufletul pen¬ 
tru că am privit cu ochiul îngerului. 

Dintr-odată am văzut, sau poate mi-am închipuit doar, 
că încăperea se întunecase în jurul nostru şi că siluete ne¬ 
desluşite, care erau înveşmântate în purpură, cu braţele 


189 



strălucindu-le ca argintul, ridicând nişte facle fără lucire, se 
aplecau asupra lui Owen Aherne. Şi vedeam, sau mi se părea 
că văd, cum picături ca de răşină aprinsă cădeau din aceste 
facle şi o negură grea, purpurie, ca de tămâie ivorie ieşea din 
aceste facle si ne învăluia. Owen Alterne, mai fericit decât 
mine, care fusesem pe jumătate iniţiat în Ordinul Rozei 
Alchimice, sau poate apărat şi prin marea sa cucernicie, era 
cufundat iarăşi în deprimarea şi indiferenţa lui faţă de orice 
din jur şi nu vedea nimic din lucrurile acestea. Dar mie îmi 
tremurau genunchii, căci făpturile acestea înveşmântate în 
purpură deveneau cu fiecare clipă mai desluşite, şi acum 
auzeam şi trosnetul mărunt al răşinii arzând în facle. Făptu¬ 
rile acelea păreau să nu ia seama la mine, căci ochii lor, ai 
tuturor, erau îndreptaţi către Owen Aherne. Din când în 
când puteam să le aud oftând, ca de tristeţe, şi curând am 
desluşit şi cuvinte, pe care nu le înţelegeam, dar simţeam că 
sunt cuvinte de tristeţe stârnite de tristeţea lui, atât de dulci 
însă, ca si când ar fi fost nişte nemuritori vorbindu-le altor 
nemuritori. Apoi una dintre ele îşi clătină facla, şi toate 
faclele se clătinară, şi o clipă a fost ca şi când o pasăre mare 
de flacără şi-ar fi scuturat penele, şi o voce strigă, ca şi când 
ar fi venit de sus din văzduh: 

— El i-a lovit chiar şi pe îngerii lui cu nebunie, şi chiar 
şi ei trebuie acum să se plece şi să dea ascultare. Dar tu lasă-ţi 
inima ta să se amestece cu inimile noastre, care sunt create 
din extaz dumnezeiesc, şi trupul tău cu trupurile noastre, 
care sunt create din raţiunea divină. Şi la acest strigăt am 
înţeles că Ordinul Rozei Alchimice nu este de pe această 
lume şi că el trebuie să caute mereu pe pământul acesta 
suflete pe care să poată să le atragă în plasa sa scânteietoare. 
Şi când toate chipurile se întoarseră către mine şi eu le 
vedeam ochii blânzi şi pleoapele nemişcate, mă umplu 
spaima, şi atunci am crezut că ele se pregăteau să azvârle 


190 



faclele lor înspre mine, astfel ca tot ceea ce îmi era scump, 
tot ceea ce mă lega de Ordinul spiritual şi lumesc avea să 
ardă şi sufletul meu avea să fie părăsit gol şi înfiorat în faţa 
furtunilor care suflau încoace de dincolo de lumea aceasta 
şi de dincolo de stele. Şi atunci strigă un glas stins: 

— De ce fugi tu de faclele noastre care sunt făcute din 
arborii sub care a plâns Hristos în Grădina Ghetsimani? De 
ce fugi tu din faţa faclelor noastre, care au fost făcute din 
lemnul dulce aromitor după ce lumea a murit? 

Abia când uşa casei se închise după fuga mea şi vuietul 
străzii răzbătu în urechile mele m-am regăsit pe mine însumi 
şi mi-am recâştigat puţin din curaj. Şi din ziua acea n-am 
mai îndrăznit niciodată să trec prin faţa casei lui Owen 
Aherne, cu toate că eu cred chiar că a fost alungat într-o ţară 
îndepărtată de duhurile al căror nume este Legiune şi al 
căror tron este abisul nesfârşit, si cărora el le dă ascultare 
fără să poată să le vadă. 




ADORAŢIA MAGILOR 

5 




La scurtă vreme după ultima mea întâlnire cu Aherne, 
şedeam odată şi citeam, şi se făcuse târziu în noapte. Şi atunci 
am auzit deodată o bătaie uşoară în usă, si când am deschis 
se aflau în prag trei bărbaţi foarte bătrâni, care ţineau toiege 
groase de călători în mâini şi îmi spuseră că aveau să-mi 
împărtăşească ceva de seamă şi că li se dăduse de înţeles cum 
că nu mă culcasem încă. I-am condus în camera mea de stu¬ 
diu, şi când draperiile cu păuni se închiseseră în urma noas¬ 
tră, le-am tras jilţuri aproape de foc, pentru că vedeam cum 
chiciura li se lăsase pe mantii şi gheaţa le atârna în bărbile 
ce le coborau până aproape de cingătoare. Ei îşi scoaseră 
mantiile si se aplecară la foc si-si încălziră mâinile, si atunci 
am văzut că îmbrăcămintea lor era foarte asemănătoare cu 
cea care se poartă în zilele noastre la ţară, dar că, după cum 
mi se părea, semăna de asemenea puţin şi cu portul orăşenesc 
al unui timp mai curtenesc. Când se încălziseră cât de cât - 
şi se încălzeau, mi se părea, mai puţin împinşi de frigul nop¬ 
ţii, cât mai degrabă din bucuria de căldură şi de dragul căl¬ 
durii -, se întoarseră spre mine, astfel că lumina lămpii căzu 
din plin peste feţele lor bântuite de vreme, şi-mi spuseră 
istoria pe care am transcris-o aici. Vorbeau când unul, când 
altul, şi deseori îşi luau unul altuia vorba din gură, ca oamenii 
de la ţară care se străduiesc să nu lase nepomenit nici un 
amănunt când povestesc câte ceva. Când ajunseră la capătul 


195 



povestirii, îmi cerură să scriu toate vorbele pe care le repe¬ 
taseră ei, ca să redau întocmai cuvintele spuse, şi apoi se 
ridicară să plece. Când însă eu i-am întrebat încotro se în¬ 
dreptau şi ce anume aveau să facă şi cu ce nume urma să-i 
numesc eu, nu vrură să-mi mai spună nimic decât că li se 
poruncise să străbată fără zăbavă toată Irlanda, şi încă pe jos 
şi în vreme de noapte, astfel ca să trăiască aproape de pietre 
şi de arbori şi la vremea când Nemuritorii sunt treji. 

Am lăsat să treacă anume câţiva ani înainte de a aşterne 

y y 

pe hârtie această istorisire, căci trăiam mereu cu frica acelor 
închipuiri şi reprezentări care-şi au originea în tremurul per¬ 
delei din Templu şi pe care Mallarme le socoteşte o caracte¬ 
ristică a vremii noastre. Şi o transcriu acum numai pentru 
că am ajuns la credinţa că nu există nici o idee primejdioasă 
care să nu-şi piardă din ameninţările pe care le poate repre¬ 
zenta dacă e scrisă într-o limbă îngrijită şi a sincerităţii. 

Cei trei bătrâni erau fraţi care trăiseră încă din anii dintâi 
ai bărbăţiei lor pe una dintre insulele de lângă coasta de apus 
a Irlandei şi nu se ocupaseră toată viaţa lor de nimic altceva 
decât acei scriitori clasici şi vechi poeţi gaeli care proslăviseră 
o viaţă eroică şi simplă. Noapte după noapte, pe vreme de 
iarnă, bătrânii povestitori gaeli le cântaseră la câte un pahar 
de whiskey istorisirile lor. Şi noapte după noapte vara, atunci 
când povestitorii gaeli sunt la muncă la câmp sau la prins 
peşte, îşi citiseră unul altuia din Vergiliu şi Homer, căci ei 
nu voiau să guste bucuriile însinguraţi, ci aşa cum ştiuseră 
să le guste cei vechi. Şi odată veni la ei un om într-o luntre 
de pescar, care le spuse că el era Michael Robartes şi, ase¬ 
menea Sfântului Brandan, fusese chemat de un glas să ur¬ 
meze o viziune. Le povesti despre reîntoarcerea zeilor şi a 
vechilor stări de lucruri si inimile lor, care nu suferiseră 
niciodată sub povara şi apăsarea zilelor noastre şi nu cunoş¬ 
teau decât timpurile îndepărtate, nu găsiră nimic nefiresc 


196 



în ceea ce le povestea el, ci luară totul cu crezământ şi erau 

fericiţi. Anii trecură si într-o zi, când cel mai în vârstă dintre 

ei, care în tinereţea sa călătorise şi câteodată se mai gândea 

la alte ţări, stătea şi privea în larg peste apele cenuşii peste 

care poporului i se pare că vede contururile vagi ale Insulelor 

Tinereţii - insulele fericite unde eroii gaeli trăiesc viaţa fea- 

cilor lui Homer -, a răsunat un glas din văzduh pe deasupra 

apelor şi le-a dat ştire despre moartea acelui Michael Robartes. 

Şi în vreme ce ei îl mai jeleau încă, căzu cel de al doilea 

dintre ei, pe când tocmai citea cea de a cincea eglogă a lui 

Vergiliu, în somn, şi un glas străin vorbi prin el şi le porunci 

să se aştearnă pe drum spre Paris unde o muribundă avea 

să le dezvăluie nişte nume care, rostite si folosite cum se 

cuvine, aveau să schimbe lumea într-o asemenea măsură 

încât o a doua Ledă avea să-şi deschidă trupul în faţa Lebedei 

si un al doilea Abile avea să asedieze Troia. 

) 

îşi părăsiră insula şi la început fură covârşiţi de ceea ce 

vedeau în lume. Dar ajunseră în cele din urmă la Paris şi 

acolo cel mai tânăr dintre ei întâlni în vis o făptură care-i 

spuse că trebuie să rătăcească încrezându-se norocului, până 

când acela care le ghidase atâta vreme paşii avea să-i conducă 

într-o anumită ulicioară si în fata unei case a cărei înfăţişare 

» > > > 

le fusese arătată în vis. Rătăciră multe zile prin tot locul, 
până când într-o dimineaţă ajunseră la nişte străduţe înguste, 
sărăcăcioase pe malul sudic al Senei, unde femei cu chipurile 
palide şi părul vâlvoi îi priveau de la ferestre. Şi tocmai când 
voiau să-şi întoarcă paşii de acolo, pentru că înţelepciunea 
nu s-ar b putut opri într-o asemenea prostească vecinătate, 
ajunseră în străduţa şi în faţa casei din visul acela. Cel mai 
în vârstă dintre cei trei, care îsi mai amintea într-o oarecare 
măsură de limbile mai noi, pe care le învăţase în tinereţe, păşi 
spre uşa casei şi bătu, şi atunci cel de al doilea după vârstă 
spuse că asta nu era o casă cumsecade şi nu putea să fie cea 


197 



pe care o căutau ei, şi îl îndemnă să întrebe de cineva despre 
care ştiau că nu poate să locuiască acolo şi apoi să plece. Şi 
atunci usa casei le fu deschisă de o femeie bătrână, îmbrăcată 
mai bătător la ochi, care strigă: 

— O, voi sunteţi desigur cele trei rubedenii din Irlanda. 
Ea va aşteptat toată ziua. Cei trei se priviseră între ei şi o 
urmaseră în sus pe scări, prin faţa unor uşi din care femei 
palide, şleampete îşi scoteau capul şi într-o cameră în care 
o femeie minunat de frumoasă zăcea într-un pat şi dormea 
şi o altă femeie era aşezată lângă patul ei. 

Bătrâna spuse: 

— Da, au venit în sfârşit. Acum ea va putea să moară 
liniştită. Şi cu aceasta ieşi din încăpere. 

— Am fost înşelaţi de diavoli, spuse unul dintre bătrâni, 
căci Nemuritorii nu pot glăsui printr-o asemenea femeie. 

— Da, spuse un altul din ei, am fost înşelaţi de diavoli 
şi trebuie să plecăm repede de aici. 

— Da, spuse al treilea, am fost înşelaţi de diavoli, dar 

haide să îngenunchem puţin, căci suntem lângă patul de 

moarte al unei femei care a fost odinioară frumoasă. Se ase- 

> 

zară în genunchi lângă pat şi femeia care şedea alături şopti 
ca şi când ar fi fost cuprinsă de spaimă, şi avea capul plecat: 

— In clipa când voi aţi bătut ea a fost cuprinsă deodată 
de o mare durere, şi a strigat tare, cum le-am auzit eu pe femei 
ţipând în durerile facerii, şi apoi a căzut ca leşinată pe perne. 
După aceea ei priviră o vreme chipul dintre perne şi se minu¬ 
nau de expresia unei dorinţe nestinse şi de fineţea ca de por¬ 
ţelan a vasului în care arsese o asemenea flacără rea. 

Dintr-odată cel de al doilea mai în vârstă dintre ei dădu 
glas unui cântec de cocoş şi camera întreagă păru să vibreze 
de acest cântat de cocoş. Femeia din pat părea să-şi doarmă 
mai departe somnul de moarte, însă femeia care era aşezată 
alături îşi făcu semnul crucii şi păli, şi cel mai mic dintre 
cei trei bătrâni strigă: 


198 



— A intrat un diavol în el, şi trebuie să ne grăbim să ple¬ 
căm de aici, sau de nu va intra si în noi. Dar înainte să se 
poată ridica din genunchi, veni un glas sonor, psalmodiind 
parcă, de pe buzele celui care făcuse precum cocoşul, şi vorbi 
astfel: 

— Eu nu sunt diavol, sunt Hermes, păstorul morţilor. 
Eu am grijă de mesajele pe care mi le trimit zeii, şi voi aţi 
auzit semnalul meu. Femeia care este aici întinsă a născut o 
fiinţă, şi fiinţa aceasta pe care a născut-o ea seamănă la înf㬠
ţişare cu Unicornul si este dintre toate vieţuitoarele cel mai 
> ) ) ) 

neasemănător omului, căci este rece, aspră şi feciorelnică. 
Părea să danseze când s-a născut, şi a şi dispărut aproape în 
aceeaşi clipă din cameră, căci este în fiinţa unicornilor ca ei 
să înţeleagă scurtimea vieţii. Femeia de aici din pat nu ştie 
că cea născută de ea a dispărut, căci a căzut într-o amorţeală 
în vreme ce făptura dansa. Insă aplecaţi-vă urechea ca să aflaţi 
numele de care ea trebuie să asculte. 

Ceilalţi doi bătrâni nu spuseră nici un cuvânt, dar, desi¬ 
gur, îl priveau pe cel ce vorbise minunându-se, căci glasul 
reîncepu să vorbească: 

— Când Nemuritorii vor voi să răstoarne ceea ce este 
astăzi şi să reclădească ceea ce a fost ieri, ei nu vor avea pe 
nimeni în ajutor decât pe unul pe care lumea care este astăzi 
l-a izgonit de la ea. Plecaţi-vă, plecaţi-vă foarte adânc, căci 
ei au ales-o pe această femeie în a cărei inimă s-au adunat 
toate nebuniile şi în al cărui trup s-au trezit odată toate pof¬ 
tele, această femeie care a fost izgonită afară din timp şi care 
s-a odihnit la pieptul Veşniciei. 

Glasul amuţi cu un suspin şi îndată se deşteptă bătrânul 
din somnul său şi spuse: 

— A vorbit oare un glas prin mine ca odinioară, când 
adormisem peste Vergiliul meu, sau am visat doar? 

Cel mai vârstnic răspunse: 


199 



— Un glas a vorbit prin tine. Unde adăsta sufletul tău 
în vreme ce glasul vorbea prin tine? 

— Asta nu ştiu, dar am visat că eram pe acoperişul unui 
şopron. Priveam în jos şi am văzut un bou şi un măgar, şi 
am văzut un cocoş roşu stând pe o iesle de fân şi o femeie 
ţinându-şi la piept copilul şi trei bătrâni în armuri de plasă, 
cu capetele adânc plecate, îngenunchind în faţa femeii şi 
copilului. Şi în timp ce priveam a cântat cocoşul şi un bărbat 
cu aripi la picioare a răsărit în faţa mea în văzduh; în vreme 
ce plutea prin faţa mea a strigat: 

— Voi, bătrâni nebuni, odinioară a fost a voastră toată 
înţelepciunea stelelor. Eu nu-mi înţeleg visul, nici ce ne po¬ 
runceşte el să facem, dar voi, care aţi auzit glasul din înţe¬ 
lepciunea somnului meu, veţi şti ce avem de făcut. 

Atunci spuse cel mai vârstnic dintre cei trei că acum tre¬ 
buie să scoată din traiste sulurile de pergament pe care le 
aduseseră cu ei si să le întindă pe duşumea. Făcură asta si-si 
scoaseră şi penele de scris; ele erau făcute din trei pene care 
îi căzuseră din aripi bătrânului vultur despre care se spune 
că a stat de vorbă cu Sfântul Patrick despre înţelepciune. 

— El voia să spună, cred eu, zise cel mai mic în vârstă, 
după ce îşi aşezaseră călimările lângă sulurile de pergament, 
că dacă oamenii sunt buni, lumea îi iubeşte şi-i atrage la sine, 
şi astfel Veşnicia vine prin oamenii care nu sunt buni sau 
care au fost uitati de lume. Poate că si creştinismul a fost bun, 
şi lumea l-a iubit, aşadar că acum el piere şi Nemuritorii în¬ 
cep să se trezească. 

— Ce spui tu acum nu cuprinde nici o înţelepciune, 
spuse cel mai vârstnic, căci dacă există mulţi Nemuritori, 
nu mai poate să existe doar un singur Nemuritor. 

— Şi totuşi se pare, spuse cel mai puţin vârstnic, se pare 
că numele pe care trebuie să le scriem noi acum sunt numele 


200 



unuia singur, astfel că trebuie să însemne că el poate să ia 

felurite înfăţişări. 

> > 

Si atunci se mişcă femeia în patul ei ca în vis si îsi întinse 
braţele, ca şi cum ar fi vrut s-o cuprindă pe fiinţa care o păr㬠
sise şi şoptea vorbe de mângâiere şi apoi iarăşi nume ciudate, 
cum ar fi „Dulce asprime“, „Amărăciune iubită“, „O, singu- 
rătate“, „O, spaimă“ şi o vreme rămase apoi întinsă nemiş¬ 
cată. Apoi i se schimbă glasul şi acum nu mai şoptea cu frică 
parcă, ci fericită, dar asemenea oricărui alt muribund, şi mai 
şopti ceva, dar atât de stins, încât femeia de lângă ea trebui 
să se plece şi să-şi lase urechea aproape de tot peste gura ei. 

Cel mai în vârstă dintre cei trei spuse vorbind acum pe 

franţuzeşte: 

> > 

— Trebuie să mai fi fost încă un nume, pe care ea nu ni 
l-a mai spus; l-a şoptit în clipa când sufletul i-a părăsit trupul. 
Şi femeia spuse: 

— A murmurat doar numele unui pictor, un simbolist, 
pe care ea l-a iubit. El se ducea deseori la Liturghiile negre, 
cum le spunea el, şi el a fost cel care a învăţat-o să vadă chi¬ 
puri şi să audă glasuri. 

Asta este tot ceea ce mi-au povestit cei trei bătrâni, şi 
când mă gândesc la vorbele şi la tăcerea lor, la sosirea şi 
plecarea lor, sunt aproape convins că, dacă i-aş fi urmat când 
au ieşit din casă, n-aş fi găsit nici o urmă pe zăpadă. 

Era posibil, din câte aş putea spune eu sau oricine alt¬ 
cineva, ca ei înşişi să fi fost nemuritori: demoni nemuritori, 
veniţi să aducă în mintea mea o poveste neadevărată cu un 
scop pe care nu-1 înţeleg. Orice vor fi fost, am ales un drum 
care mă va purta departe de ei şi de Ordinul Rozei Alchimice. 
Nu mai duc o viaţă elaborată şi plină de trufie, ci caut să 
mă pierd printre rugăciunile şi tristeţile gloatei. Mă rog cel 
mai cu folos în capele sărăcăcioase, în care haine căptuşite 
cu molton se freacă de mine când îngenunchez, iar când mă 


201 



rog împotriva demonilor repet o rugăciune compusă acum 
nu ştiu câte secole ca să-l ajute pe un biet celt sau o biată 
celtă care a suferit cu o suferinţă ca a mea. 

Seacht b-pdidreacha fo seacbt 
Chuir Muire faoi n-a Mac, 

Chuir Brigbidfaoi n-a braţ, 

Chuir Dia faoi n-a neart, 

Eidir sinn ’san Sluagh Sidhe, 

Eidir sinn ’san Sluagh Gaoith. 

Şapte taţi de şapte ori, 

Trimiteţi pe Maria prin Fiid ei, 

Trimiteţi pe Bridgetprin haina ei, 

Trimiteţi pe Domnul prin puterea Lui, 

Intre noi şi oastea spiritelor, 

Intre noi şi demonii aerului. 



Cuprins 


Iar eu însumi l-am creat pe Hanrahan: 

William Butler Yeats sau mitul ca istorie 

de Mihaela Anghelescu Irimia. 5 

Notă asupra ediţiei . 23 

ISTORISIRILE LUI HANRAHAN CEL ROŞU 

Hanrahan cel Roşu. 27 

Hanrahan şi Cathleen, fiica lui Houlihan. 47 

Blestemul lui Hanrahan cel Roşu. 51 

Viziunea lui Hanrahan. 60 

Moartea lui Hanrahan. 66 

ROZA TAINICĂ 

Dedicaţie către A.E. 77 

Către roza tainică. 79 

Răstignirea proscrisului. 81 

In afara rozei. 91 

înţelepciunea regelui. 98 

Inima primăverii.105 

Blestemul focurilor şi al umbrelor.111 

Bătrânii în amurg.117 

Acolo unde nu este nimic, este Dumnezeu.123 

Despre Costello cel mândru, despre Oona, 

fiica lui MacDermot, şi despre cei cu limbile rele.130 

ROŞA ALCHEMICA.147 

TABLELE LEGILOR.175 

ADORAŢIA MAGILOR.193 

203 























în colecţia Raftul Denisei au apărut 


Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul 

Tariq Aii, Cartea lui Saladin 

Naghib Mahfuz, Rhadopis din Nubia 

Ludmila Uliţkaia, Daniel Stein, traducător 

Martin Suter, Small World 

Yasunari Kawabata, Lacul 

Ismail Kadare, Cronică în piatră. Vremea nebuniei 

Jon Krakauer, In sălbăticie 

Tash Aw, Harta lumii nevăzute 

Nicole Krauss, Marea casă 

Virginia Woolf, Doamna Dalloway 

Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? 

Virginia Woolf, Valurile 

J.M. Coetzee, Tinereţe 

Hong Ying, Concubina din Shanghai 

Dave Eggers, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor 

Giovanni Arpino, Parfum de femeie 

Nagai Kafu, Komayo. Povestea unei gheişe 

Ismail Kadare, Spiritus 

Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa 

Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor 

Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco 

Ştefan Zweig, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei 

Alessandro Baricco, Emaus 

Paula McLain, Soţia din Paris 

Kaui Hart Hemmings, Descendenţii 

Yasunari Kawabata, Valsul florilor 

Martin Suter, Un prieten perfect 

Vanessa Diffenbaugh, Limbajul florilor 

J.M. Coetzee, Miezul verii 

Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte 

Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici 

Michela Murgia, Accabadora 

Jon Krakauer, In aerul rarefiat 



Anuradha Roy, Valurile pământului 

Virginia Woolf, Orlando 

Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare 

Kate Morton, Orele îndepărtate 

Yukio Mishima, Templul de aur 

John Fante, Vise de pe Bunker Hill 

Jan Koneffke, Cele şapte vieţi ale lui Felix K. 

Yasunari Kawabata, Frumuseţe şi întristare 

Ludmila Uliţkaia, Fetiţele. Rude sărmane 

Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas 

Rui Zink, Cititorul din peşteră 

Care Santos, încăperi ferecate 

Ismail Radare, Cina blestemată 

Yukio Mishima, Sete de iubire 

Giovanni Papini, Povestiri stranii 

Ann Patchett, Fascinaţie 

Tom Rachman, Imperfecţioniştii 

Jay Parini, Rătăcirile lui Herman Melville 

Sawako Ariyoshi, Parfum de curtezană 

F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby 

F. Scott Fitzgerald, Blândeţea nopţii 

Sarah Dunant, Sânge şi splendoare 

Mo Yan, Baladele usturoiului din Paradis 

Yoko Ogawa, Hotel Iris 

Zelda Fitzgerald, Acordă-mi acest vals 

Simone de Beauvoir, Femeia sfâşiată 

Ellis Avery, Ultimul nud 

Katherine Govier, Fiica lui Hokusai 

J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus 

Thomas Mann, Alesul 

Nick Flornby, Adio, dar mai stau puţin 

Alessandro Baricco, Mr Gwyn 

Yasushi Inoue, Maestrul de ceai 

Kurt Yonnegut, Tabachera din Bagombo 

Anthony Burgess, Portocala mecanică 

Richard Bach, PescăruşulJonathan Livingston 

Mo Yan, Broaşte 

Sorj Chalandon, Al patrulea zid 



Helene Gremillon, Confidentul 

Yasunari Kawabata, Maestrul de go 

Knut Hamsun, Pan. Victoria 

Kate Morton, Păzitoarea tainei 

J.M. Coetzee, Aşteptându-ipe barbari 

Richard C. Morais, Madame Mallory şi micul bucătar indian 

Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite 

James Meek, Invaziile inimii 

Antonio Lobo Antunes, Inima inimii 

Nikos Kazantzakis, CăpitanulMihalis 

Giuseppe Berto, Răul ascuns 

Paolo Giordano, Corpul uman 

Mo Yan, Ţara Vinului 

Liza Dalby, Povestea doamnei Murasaki 

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray 

Patrick Modiano, Micuţa Bijou 

Patrick Modiano, Strada Dughenelor întunecoase 

Bob Dylan, Tarantula 

Ludmila Uliţkaia, Medeea şi copiii ei 

William Golding, Beznă clară 

Karen Blixen, Povestiri de iarnă 

Evgheni Vodolazkin, Laur 

Kido Okamoto, Fiica negustorului de sake 

Ismail Kadare, Podul cu trei arce 

Therese Anne Fowler, Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald 

Alessandro Baricco, Mătase 

Anthony Burgess, Ochii doamnei mele 

Hilary Mantei, O regină pe eşafod 

Lena Andersson, Pasiune pură 

Yasunari Kawabata, Păpădiile 

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian 

Knut Hamsun, Foamea 

Yasunari Kawabata, O mie de cocori 

Rui Zink, Instalarea fricii 

Su Tong, Lumea de orez 

Javier Cercas, Legile frontierei 

J.M. Coetzee, Elizabeth Costello 

Karen Blixen, Din inima Africii 



Patrick Modiano, Orizontul 

Michel Houellebecq, Supunere 

Thomas Mann, Mărturisirile escrocului Felix Krull 

Anthony Marra, Constelaţia fenomenelor vitale 

Jennifer Cody Epstein, Zeii pedepselor cereşti 

Helene Gremillon, Tangou pentru Lisandra 

Martin Page, M-am hotărât să devin prost 

Salvador Dali, Chipuri ascunse 

Ann Leary, Ora de aur 

Lydie Salvayre, Să nu plângi 

Yoko Ogawa, Profesorul şi menajera 

Evgheni Vodolazkin, Soloviov şi Larionov 

Kyung-sook Shin, Voi fi acolo 

Alessandro Baricco, De trei ori în zori 

Thomas Mann, Lotte la Weimar 

Cees Noteboom, Pierdutul paradis 

Yukio Mishima, După banchet 

Yasunari Kawabata, Ţara zăpezilor 

Anthony Burgess, Moartea la Depford 

David Mitchell, Omul de ianuarie 

Bob Dylan, Cronica vieţii mele 

Patrick Siiskind, Porumbelul 

Ismail Kadare, Firida Ruşinii 

Alain de Botton, Sex, shoppingşi un roman 

Care Santos, Poftă de ciocolată 

Yasushi Inoue, Nobila doamnă din Yodo 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Sirena şi alte povestiri 

J.M. Coetzee, Foe 

Katja Petrowskaja, Poate Estera 

Nikos Kazantzakis, Sărăcuţul lui Dumnezeu 

Alessandro Baricco, Mireasa tânără 

Anthony Doerr, Toata lumina pe care nu o putem vedea 

Akira Yoshimura, Naufragii 

Franz Kafka, Scrisoare către tata 

Paula McLain, Zbor în jurul soarelui 

Boualem Sansal, 2084. Sfârşitul lumii 

Ricardo Piglia, Calea Idei Brown 

W.B. Yeats, Roşa Alchemica şi alte scrieri