Herman Melville — Pierre

EI AO APP 27 afla E S A 


E 


HERMAN 
MELVILLE 


Herman Melville 


PIERRE 


CARTEA | 

MUGURII TINEREŢII LUI PIERRE 

1 

Sunt la ţară minunate dimineţi de vară când orăşeanul, doar 
vremelnic aflător pe acele meleaguri şi ieşit devreme la 
plimbare peste câmpuri, e furat de încântarea de vis a unei lumi 
de aur şi verdeață. Nicio floare nu se clinteşte: copacii au uitat 
să-şi legene crengile, iarba pare a se fi oprit din crescut, şi 
întreaga Fire se cufundă în astă pace de mirare pe care până nu 
ştie a o zugrăvi, de parcă, aflându-şi misterul cel de necuprins, 
cată acum scăpare în tăcere. 

Într-una din aceste dimineţi de iunie. Pierre. Cu sufletul 
înrourat de un somn înviorător, ieşi din străvechiul conac cu 
frontoane înalte şi bolți de verdeață al străbunilor săi şi, pornind 
vesel pe uliţa satului, largă, lungă şi străjuită de ulmi, o apucă, 
mai cu voie, mai fără voie, spre o căscioară ce se itea tocmai în 
capătul drumului. 

Verdeaţa de basm se întindea cât vedeai cu ochii; nimic nu se 
clintea - doar vacile bălţate care se îndreptau visătoare către 
locurile lor de păşune, urmate, nu minate, de băietani cu obraji 
rumeni şi picioare albe. 

Pătruns şi vrăjit parcă de farmecul acestei tăceri. Pierre se 
apropie de căscioară şi, ridicându-şi ochii, se opri brusc, 
aţintindu-şi privirea spre una din ferestruicile deschise de sub 


acoperiş. Ce să însemne oare această tinerească, înfocată 
oprire? Dar aceşti obraji şi ochi ce aruncă flăcări? 

Pe pervazul ferestrei se răsfăţa o pernă lucioasă, albă ca 
neaua, iar floarea purpurie, cărnoasă, a unei plante agăţătoare 
se sprijinea gingaş de ea. 

„Nu degeaba  lânjeşti după această pernă, tu, floare 
înmiresmată, gândi Pierre; acum mai puţin de un ceas obrazul ei 
se odihnea pe ea.A 

— Lucy! 

— Pierre! 

Zvonul glasurilor îngâna zvonul inimilor, şi, o clipă în liniştea 
însorită a dimineţii „cei doi rămaseră muţi, sorbindu-se din ochi 
cu înflăcărare *şi citindu-şi în priviri dragostea şi admiraţia. 

— Doar Pierre, atâta? Râse tânărul în cele din urmă. Ai uitat 
să-mi urezi bună dimineaţa. 

— Asta n-ar fi mare lucru. Dimineţi bune, seri bune, zile bune, 
săptămâni, luni şi ani buni îţi doresc eu ţie, Pierre, lumina mea! 
... Pierre! 

„într-adevăr, cugetă tânărul în timp ce în ochiu-l nemişcat se 
oglindea îubirea-i fără margini, într-adevăr se deschid cerurile şi 
acest înger trâmbiţaş cată spre mine. “ 

— Ţi-aş înturna bunele dimineţi înmiit, Lucy, dacă asta n-ar 
însemna că ai cunoscut ce reprezintă noaptea şi, pe ceruri, locul 
tău este între zilele cele fără de sfârşit! 

— Ah, Pierre! De ce oare trebuie să ne facem noi, tinerii. 
Veşnic jurăminte, când ne iubim? 

— Deoarece iubirea noastră e mireană şi, muritoare fiind, cată 
să afle raiul în noi. 

— Ah! lar o iei razna, Pierre! Niciodată nu-mi răspunzi fără 
ocolişuri. Spune-mi. Cum se face că voi, tinerii, vă arătaţi mereu 
o atât de dulce iscusinţă în a schimba toate nimicurile noastre în 
lucruri de preţ câştigate de voi? 

— Nu ştiu cum se face, dar aşa stau lucrurile dintot- deauna. 

Şi, scuturând tufa agăţătoare, rupse o floare şi şi-o prinse la 
vedere, pe piept. 

— Trebuie să plec acum, Lucy: uite. Acesta e stindardul ce mă 
călăuzeşte. 

— Bravo, bravo! Oh, singurul meu oştean! 

lI 

Pierre e: -a unicul fiu al unei văduve bogate şi trufaşe; o 


femeie a cărei înfăţişare era o dovadă de netăgăduit că rangul, 
sănătatea şi bogăţia neîntreruptă, îmbinate cu o minte 
sănătoasă, destul de şcolită, neroasă de nicio suferinţă fără leac 
şi niciodată sâcâită de nevoi mărunte, păstrează şi măresc 
frumuseţea. Luciu de mirare, deşi coaptă bine, mai avea încă 
trandafiri în obraji; mlădioasa arcuire a taliei se păstrase, 
netezimea frunţii nu i se încreţise şi nici sclipirile de diamant nu 
i se stinseseră din ochi. Aşa se face că, strălucită şi încununată 
de luminile din sălile de bal, doamna Glendinning punea în 
umbră încă multe frumuseți mai tinere şi, dacă i-ar fi trecut prin 
gând să-i încurajeze, ar fi fost urmată de un cârd de pretendenți 
îndrăgostiţi, abia mai vârstnici decât Pierre. Propriul ei fiu. Dar 
pentru această înfloritoare văduvă, un fiu respectuos şi devotat 
făcea cât toţi curtezanii la un loc; în afară de astă, Pierre, când 
îşi pierdea răbdarea ori - fără să ştie nici el de ce - se lăsa 
cuprins de o furie stârnită de gelozia faţă de chipeşii tineri ce-o 
admirau prea înfocat pe mama lui şi, prinşi în laţ fără voia lor, 
păreau să nutrească speranţa nebună de a duce la altar această 
făptură pe care nu se cuvenea nici s-o atingi, Pierre deci jurase 
de mai multe ori cu glumeaţă încrâncenare că bărbatul - fie el 
cu barbă sură sau fără un tulei în barbă - care va îndrăzni să o 
ceară în căsătorie pe mama lui va dispărea neapărat de pe faţa 
pământului, pedepsit de o forţă tainică atotstăpânitoare. 

Această romantică dragoste de fiu a lui Pierre părea pe deplin 
răsplătită de triumfătoarea mândrie de mamă a văduvei care, în 
trăsăturile apăsate şi aerul nobil al fiului ei, îşi vedea propriile 
graţii misterios oglindite într-o făptură bărbătească. Între ei 
există o asemănare izbitoare; iar în cazul doamnei Glendinning 
scurgerea anilor părea să se fi oprit, şi frumuseţea ei să fi rămas 
neclintită, în timp ce Pierre venea parcă prin timp în 
întâmpinarea acelei vârste coapte şi se apropia, cu o timpurie şi 
admirabilă potrivire a trăsăturilor şi alcătuirilor trupeşti,. De acel 
piedestal al maturității senine pe care mama lui stă tea de atâta 
vreme. In joacă, sub curul senin al iubirii ce-i lega şi cu acea 
neobişnuită libertate născută din încredere desăvârşită şi 
înţelegere în toate, îşi spuneau adesea frate şi soră. Era obiceiul 
lor atât când erau singuri, cât şi în iume; nici măcar străinii nu 
puteau lua acest fel de a-şi jpuno drept o prefăcătorie uşuratică. 
Intrucât prospeţimea de imortelă a doamnei Glendinning 
îndreptăţea pe deplin tinereasca lor joacă. 


Şi aşa. Slobod şi uşurel, curgea înainte firul îngemănat al vieţii 
mamei şi fiului. Până acum. Mândrul fluviu nu-şi izbise valurile 
de aceste ţancuri care despică alegând apele şi care aveau să le 
împartă pe vecie în două şuvoaie cu totul deosebite unul de 
celălalt. 

Un mare scriitor englez al zilelor noastre, înşiruind noroacele 
mai de seamă ale naşterii sale, pomeneşte în primul rând faptul 
că s-a născut la ţară, Aşa şi cu Pierre. Astfel îi fusese ursita; să 
se nască şi să crească la ţară, în sânul naturii a cărei 
neobişnuită frumuseţe alcătuia o matcă fără pereche pentru un 
suflet gingaş, de poet: în acelaşi timp. Numele din popor ale 
celor mai îneântătoare cotloane din ţinut aminteau de clipele de 
mândră dragoste de ţară şi neam ale stirpei Glendinningilor, 
veche în ani şi fapte. În poienile care coborau în spatele 
conacului, pe sub copacii umbroşi, către râul care şerpuia în 
depărtare, se dăduse o bătălie cu indienii în primii ani ai coloniei 
şi. In acea bătălie, străbunicul lui Pierre dinspre tată rămăsese 
călare pe şaua căzută în iarbă, după ce se prăbuşise de pe cal 
rănit de moarte. Indemnându-şi oamenii până la ultima suflare. 
Aceasta era Poiana Şeii şi acelaşi nume îl purtau şi conacul şi 
sătul. Departe, dincolo de acele şesuri. Cale de o zi pentru 
Pierre. Se ridicau în trepte colnicele unde, în timpul Războiului 
de Independenţă, bunicul lui Pierre apărase de-a lungul mai 
multor luni un fort de seamă dar rudimentar alcătuit, înconjurat 
de o pa- lisadă, împotriva atacurilor înfrăţite şi repetate ale 
indienilor, Tory-lor şi armatei regulate. Brant, ucigaşul cu sânge 
amestecat şi maniere de gentleman, fugise din faţa acestui fort. 
Dar trăise destul ca să apuce să ia masa cu generalul 
Glendinning în zilele mai prietenoase ce urmară acelor 
răzbunătoare lupte. Poiana Şeii era plină de amintii'i care îl 
umpleau de mindric pe Pierre. Înscrisurile sfinţind drepturile 
familiei Glendinning purtau pecetea a trei regi indieni, stăpânii 
din veac ai acestor nobile păduri şi câmpii şi singurii cu drept de 
a le înstrăina. De aceea, în anii tinereţii lui mărginite intru 
înţelegere. Pierre căuta cu trufie către obârşiile neamului său, 
nesânchisindu-se de acea dospire lăuntrică, mai cumpănită şi 
mai cuprinzătoare, care avea să răpească pentru totdeauna 
puterea acestor lucruri de a-i gâdila trufia. 

Dar învăţătura lui Pierre ar fi rămas nechibzuit întocmită dacă 
el şi-ar fi petrecut neîntrerupt tinereţea doar la ţară. Încă de 


timpuriu tatăl şi mama lui - iar după aceea doar mama lui - îi 
luaseră în vizitele pe care le făceau în fiecare an la oraş: acolo, 
intrând în contact, fireşte. Cu o societate mai mare şi cu 
maniere mai alese, Pierre primise pe nesimţite botezul în artele- 
mai sprintene ale vieţii, fără să i se moleşească de fel virtutea 
moştenită de la războinicii săi strămoşi şi hrănită de viaţa la ţară 
şi de aerul limpede. Dacă trupul şi purtările propă- şeau din plin, 
nu înseamnă că îndrumarea lui Pierre rămăsese de izbelişte în 
privinţa unei cunoaşteri mai alese şi mai de soi. Nu-şi petrecuse 
în zadar lungi după-amiezi de vară în firidele fără fund ale 
bibliotecii impunătoare pe care tatăl său o alcătuise cu mare 
osârdie; acolo nimfele lui Spenser îl fuseseră de timpuriu 
călăuze prin multe păienjenişuri de o prea copleşitoare 
frumuseţe. Astfel, strălucit şi mlădios la trup, cu blânde flăcărui 
ale închipuirii în inimă, acesta era Pierre cel ce urca lin spre 
culmile bărbăţiei, neavând habar că va veni vremea când îşi va 
cerceta fără remuşcări sufletul şi când toată această delicată 
căldură îi va părea că de gheaţă, iar el, cuprins de nebunie. Va 
cerşi o flacără mai aprinsă. 

Mândria şi iubirea, ursitoare atât de generoase în înzestrarea 
tinereţii lui Pierre, nu uitaseră darul cel mai de preţ. Zădărnicia 
rangurilor era una din pildele tatălui lui Pierre: după părerea lui, 
era vanitate şi neghiobie să pretinzi un asemenea lucru dacă 
blândeţea firească şi omenia de nepreţuit a celor mai adinei 
credinţe nu ţesuseră din plin urzeala firii, astfel încât cel care îşi 
spunea gentleman să poată duce cu egală cinste şi umilă, dar 
regeasca viaţă de creştin. Când a împlinit şaisprezece ani, 
împreună cu mama sa Pierre a luat prima cuminecătură. 

Ar fi zadarnic şi mult mai greu, poate, să încercăm să 
desluşim anume pricinile acestui jurământ din tinereţe. E destul 
să spunem cât aşa cum asupra lui Pierre cobori- seră şi alte 
multe vrednice însuşiri ale strămoşilor, aşa cum le moştenea 
pădurile şi fermele, pe aceleaşi căi nevăzute i se scursese în 
sânge cinstirea smerită pentru credinţa strămoşească pe care 
primul Glendinning o adusese de peste mări, din umbra unei 
biserici englezeşti. Astfel, Pierre era ca lama de oţel a unei 
spade nobiliare încinse cu brâul de mătase al religiei; soarta de 
viteaz a străbunicului său îl învățase că această mărinimoasă 
cingătoare avea puterea, la nemiloasa judecată de pe urmă, să-l 
acopere pe cel ce o purta ca un giulgiu al mântuirii, aşa încât, 


dacă o viaţă întreagă fusese purtată de dragul acestei mân- 
tuiri, în moarte îl va putea sprijini pe purtător. 

Dar vai, prea simţitor la frumuseţea şi poezia credinţei 
părinteşti, Pierre n-avea cum să ştie că în lume sunt taine mai 
adânci decât frumuseţea şi în viaţă poveri mai grele decât 
moartea. 

Aşa de minunat îi apărea lui Pierre hrisovul împodobit cu 
izvoade al vieţii, încât până acuma nu descoperise decât o 
singură pată albă în acest pergament caligrafiat cu lapte şi 
miere. Din text lipsea o soră. Eroul nostru se plângea adesea că 
nu-i fusese dat să încerce un simţământ atât de ineântător ca 
dragostea de frate. Numele de împrumut cu care adesea o 
răsfăţa pe mama lui nu putea înlocui realitatea care lipsea. 
Simţirea era firească şi pe atunci nici Pierre nu-şi dădea seama 
pe deplin de cauzele şi izvoarele ei. 

Fără îndoială, o surioară iubitoare este al doilea dintre darurile 
cele mai de preţ hărăzite bărbatului, iar la rând se socoteşte 
chiar prima, căci soţia vine mai apoi. Cel care n-are nicio soră e 
burlac încă înainte de a-i veni vremea. Deoarece multe din 
alcătuirile ce fac o soţie ispititoare se găsesc mai înainte în 
drăgălăşenia unei surori. 

„Oh, dacă părintele meu ar fi avut o fiică! Exclamă Pierre. O 
făptură pe care s-o pot iubi şi protegui, pentru care să mă şi bat 
la nevoie. Minunat lucru trebuie să fie să porneşti la luptă pe 
viaţă şi pe moarte pentru o dulce surioară! Din toate W darurile 
ce mi le-aş putea dori. Cu voia cerurilor, cel mai de preţ ar fi o 
soră!” 

Astfel, înainte încă de a se lăsa atras de* mrejele duioase ale 
amorului, foarte adesea Pierre implora cerul să-i trimită o soră; 
pe atunci încă nu ştia că, dacă se afla pe lume ceva de care să 
rugăm soarta să ne ferească, este tocmai împlinirea pripită a 
celor mai arzătoare rugăciuni din tinereţe. 

Poate că dorul neînțeles al lui Pierre de a avea o soră se 
născuse şi din simţământul - şi mai ciudat încă - de singurătate 
pe care îl încerca uneori; nu numai ca unic şef al familiei, ci şi ca 
singurul Glendinning de parte bărbătească rămas în viaţă. O 
familie puternică şi rodnică se destrămase în nenumărate 
ramuri femeieşti; aşa că acum Pierre se trezea înconjurat de 
numeroase rubedenii, bărbaţi şi femei, dar fără tovărăşia unui 
bărbat cu care să împartă numele de Glendinning, în afara celui 


care îi răsărea înaintea ochilor când se privea în oglindă. Insă 
când se afla în starea sa obişnuită de spirit, gândul nu-i era cu 
desăvârşire nesuferit. Da, câteodată creştea asemeni unui val 
de triumf. Căci în inima de tânăr, făloasă, îmbujorată şi 
înflăcărată, speranţa cea mai dragă era să fie singurul dăruit cu 
cinstea de a pune ultima piatră pe obeliscul gloriei al cărui 
postament măreț fusese ridicat de strămoşii lui. 

Vai! Cât de puţin învățase Pierre al nostru din acea lecţie 
prevestitoare şi profetică pe care nu carierele Pal- mirei ci 
ruinele înseşi ale Palmirei o dau. Printre aceste ruine se află un 
puț dărăpănat, neterminat şi. Câteva leghe mai departe, uitat 
de vreme în carieră, se află prăbuşit capitelul ce trebuia ridicat 
din acel puț. Pe amândouă Timpul le-a luat în puterea lui şi le-a 
stricat; pe amândouă Timpul le-a zdrobit încă din faşă; şi piatra 
trufaşa care ar fi trebuit să-şi înalțe capul printre nori a fost 
culcată de Timp sub firele de iarbă. NeostoiiâL.E-ugâlceavă 
Timpului cu fiii Omului! 

II 

Spuneam că frumosul ţinut în care crescuse Pierre trezea 
glorioase amintiri. Nu numai că potrivirea lucrurilor făcuse ca 
tocmai acea mândră ţară să fie înnobilată de faptele strămoşilor 
săi; că în ochii lui Pierre toate dealurile şi şesurile mlăştinoase 
păreau sfinţite prin simplul fapt că fuseseră în stăpânirea 
neîntreruptă a neamului său. Duios e idealismul care 
încununează, în ochii îndrăgostitului, cu aureolă, cel mai 
neînsemnat lucru care a aparţinut vreodată fiinţei dragi, acum 
departe; în cazul lui Pierre, acest lalisman vrăjit atinsese locurile 
din jurul lui, cât vezi cu ochii: amintindu-şi că moşii şi strămoşii 
săi îşi odihniseră privirea pe aceleaşi dealuri, că prin aceleaşi 
păduri, pe aceleaşi pajişti, lângă acelaşi râu, de-a lungul 
aceloraşi cărări întortocheate se plimbaseră ca fete tinere cele 
pe care el le cunoscuse ca venerabile bunici: cu amintirile 
acestor lucruri vii în suflet, Pierre privea acel petic de pământ ca 
pe un zălog de dragpste: zarea toată îl înconjura ca un inel al 
veşniciei aduceri aminte. 

Lumea monarhistă îşi imaginează îndeobşte că în demagogica 
Americă trecutul sfânt nu cunoaşte stalui solide ridicate în 
cinstea lui, şi că toate lucrurile fierb şi forfotesc de-a valma în 
cazanul vulgar al unui veşnic inform Prezent neînchegat. 
Această părere ar părea cu osebire îndreptăţită de condiţiile 


sociale. Fără o aristocrație cu documente la mină şi fără o lege 
care să le consfinţească proprietatea că fiind de neînstrăinat, 
cum poate să pro- păşească din tată în fiu o familie în America? 
Există fără îndoială o părere larg răspândită, şi anume că, oricât 
ar fi un neam de cunoscut, ajunge doar o jumătate de veac ca 
să fie dat uitării. Desigur, această părere e adevărată în ceea ce 
priveşte oamenii de rând. In oraşe, familiile se ridică şi se sparg 
ca băşicile de aer într-un lighean. La noi, elementul democratic 
acţionează asemeni unui acid. Producând lucruri noi prin 
coroziunea celor vechi; aşa cum în sudul Franţei cocleala, 
folosită ca materie primă pentru an soi de vopsea verde, se 
obţine turnând oţet de vin peste plăci de aramă. În general, 
nimic nu sugerează mai bine decăderea decât ideea de 
coroziune: totuşi, pe de altă parte, nimic nu sugerează mai viu 
preaplinul vieţii decât culoarea verde; căci verdele e pecetea 
neasemuită pe care o aşterne firea din multă ei rodnicie. Printr-o 
potrivită asemuire putem observa cum America pare să iasă cu 
mult din rânduiala lucrurilor: trăsăturile ei fireşti sunt greşii 
înţelese de către străini şi lucrul nu trebuie să, ne surprindă 
dacă ne gândim cât de ciudată e nepotrivirea loi cu părerile 
adine înrădăcinate despre cele omeneşti şi câl de minunat se 
preface Moartea în Viaţă în această ţară. Astfel încât instituţiile 
politice, care în alte ţări sunt întocmite. După bunul plac al 
omului, în America par înzestrate cu virtutea divină a dreptului 
natural; într-adevăr, cea mai puternică lege a firii este aceea că 
din Moarte se întrupează Viaţa. Şi totuşi, există lucruri. În lumea 
desluşită simţurilor, asupra cărora Natura veşnic schimbătoare 
nu are o stăpânire atât de necuprinsă. larba e alta de la an la 
an, crengile stejarului insă înfruntă lunga înşiruire a anilor. lar 
dacă ar fi să le asemuim firelor de iarbă, cele mai multe familii 
din America sunt înfipte în glie precum stejarul: în loc să piară, 
ele adaugă noi vlăstare în fiecare an şi astfel Timpul, în loc să le 
scadă, le sporeşte virtutea plecându-se în faţa lor. 

In această privinţă putem, fără îngâmfare şi cu dreaptă 
judecată, să ne comparăm în genealogii cu Anglia şi, ori- cât ar 
părea de ciudat şi vrednic a ne face să roşim, nu fără oarecare 
drept la egalitate. Indrăznesc să spun în această privinţă că 
arhondologia ne oferă o bună socoteală statistică după care să 
ne călăuzim; alcătuitorilor ei nu le poate fi totuna cine sunt cei 
pe a căror protecţie se sprijină mai cu seamă „iaa- 


deşteptăciunca plină de bun-simţ) compatrioţilor noştri va fi de 
ajuns pentru a ne judeca Măreţia numelor nu trebuie să ne 
orbească ascunzându-ne micimea faptelor. Dacă răsuflarea din 
plămânii noştri, ai tuturor, coboară din tată în fiu, apoi şi 
răsuflarea mea din clipa asta ajunge cu o spiţă mai încolo decât 
trupul actualului Mare Preot al Asiro-Caldeenilor, în măsura în 
care îşi poate el desluşi obârşia; astfel, simplele nume. Care nu 
sunt altceva decât aer, se desfată şi ele în această nesfâr- sita 
descendență. Dar dacă Richmond şi St. Albans şi Grat- ton şi 
Portland şi Buccleuch sunt nume aproape tot atât de vechi ca 
Anglia, însuşi arborele genealogic adevărat al ducilor care le 
poartă în ziua de azi nu coboară dincolo de Charles al II-lea, iar 
acolo nu află vreo fântină cu apă limpede care să-i fi udat 
rădăcinile; plămădeala cea mai înjositoare de-sub soare - după 
părerea noastră - a zămislit tocmai neamul unui Buccleuch, de 
pildă; una din străbunele sale nu s-a putut da în lături de a fi 
mamă, dar a uitat din păcate să treacă mai întâi pe la altar. Şi 
totuşi, tatăl era. Un rege. Cu atât mai rău, căci dacă o scatoalcă 
de la un om de rând nu e mare lucru, o lovitură din partea unui 
gentleman e o jignire de neiertat, iar un pumn sub cingătoare 
venit de la un rege trebuie să fie cel mai puţin măgulitor dintre 
toate lucrurile. In Anglia, aristocrația e ţinută în viaţă prin 
nenumărate restaurări şi învestituri. Un singur om, George al IIl- 
lea, â fabricat cinci sute douăzeci şi doi de pairi. Titlul de conte, 
rămas fără deţinător vreme de cinci secole, îi pică din senin cine 
ştia cărui mocofan căruia nu-i mai rămânea nimic de făcut decât 
să-l culeagă, întrucât arta avocaţilor trăsese de el până i-l 
adusese sub nas. 

Cursul firesc al Tamisei nu e mai sinuos şi nici canalul 
Bridgewater nu e îndrumat într-un chip mai artificial decât 
sâhgele care curge prin vinele acestei nobilimi întortocheate sau 
întocmite de-a gata. Pieritoare ca miriştea şi puioase ca 
ciupercile, aceste familii altoite se nasc şi mor pe rând pe 
trunchiul nepieritor al unui nume. Până în ziua de astăzi în 
Anglia s-au stins două mii cinci sute de familii nobile; numele 
însă supraviețuiesc. Aşa se face că aerul care umflă un nume e 
mai trainic decât un om sau întregi neamuri omeneşti; aerul 
umple plămânii omului şi îi dă viaţă, dar omul nu umple aerul şi 
nici nu-l însufleţeşte. 

Toată cinstea deci numelor şi toată închinăciunea oamenilor; 


dar dacă un St. Albans mi-ar spune că are onoarea nepătată şi 
numele vechi de când lumea, m-aş vedea silit să-i amintesc 
politicos de Nell Gwynne. 

Dincolo de Charles al II-lea puţine sunt familiile nobile engleze 
care pot să dovedească în mod direct şi netăgăduit că se trag 
din cavalerii tâlhari ai normanzilor. Dincolo de Charles al Il-lea, 
genealogiile lor directe par la fel de vrednice de râs ca şi un 
meseriaş care, ţinând ceainicul pe cap, s-ar apuca să 
interpreteze primul capitol din Evanghelia după Matei că să 
dovedească, vezi Doamne, că se trage direct din sângele regelui 
Saul, care murise cu mult înainte ca Cezar jşă fi cunoscut gloria. 

Şi acum să spunem că introducere că, dacă în Anglia un uriaş 
morman de zidărie statală e necesar că proptea împotriva 
prăbuşirii unor vechi case nobile, în ceea ce ne priveşte pe noi 
nimic asemănător nu se poate susţine; să nu mai menţionăm 
sutele de familii necunoscute din Noua Anglie care îşi pot înşira 
cu uşurinţă strămoşii englezi până cu mult înaintea lui Charles 
lubeţul; să nu mai vorbim de vechile şi parcă orientalele familii 
de plantatori englezi din Virginia şi din Sud; în familia Randolph, 
de pildă, pe vremea regelui James, unul dintre strămoşi s-a 
însurat cu Pocahontas, prinţesa indiană; în sângele lui curgea 
deci, încă de acum două sute de ani, sângele neamestecat al 
regilor pământeni; gândiţi-vă numai la acele vechi şi falnice 
conace olandeze din nord, al căror pământ se măsoară în mile 
pătrate şi nu în prăjini - cu pajişti întinzându-se până peste 
hotarele ținuturilor învecinate - şi ale căror. Trufaşe zapise de 
orândă spun că pământul va fi muncit de fermieri câte o mie la 
număr, cât va creşte firul ierbii şi apa va curge la vale; fapt care 
dă un aer rar întâlnit. De veşnicie slovei acestor zapise şi face ca 
cerneala avocaţilor să fie la fel de neşters ca şi marea. Unele din 
aceste conace sunt vechi de două veacuri; stăpânii sau domnii 
lor pot să vă arate pietre de hotar şi ţăruşi înfipţi acolo - pietrele 
cel puţin - înainte să fi venit pe lume Nell Gwynne, cea de duci 
născătoare, precum şi şiruri de strămoşi care, precum râul lor 
Hudson, urcă mai sus şi în linie mai dreaptă decât gârla 
Serpentine din Hyde Park. 

Aceste pajişti olandeze ce pogoară din vechime odihnesc 
învăluite într-o negură care ne aminteşte de Indii; un aer 
oriental patriarhal ocroteşte cu blândeţe păşunile unde oile 
ţăranilor vor paşte atâta vreme cât va creşte iarba lor, atâta 


vreme cât va curge apa lor. Moşiile acestca par să înfrunte colţi? 
Timpului şi, prin legătura cu glia cea fără de moarte, fac ca 
obştea lor să se confunde cu eternitatea. Neînchipuită 
îndrăzneală a viermelui ce se tî- răşte doar pe pământul pe care 
şi-l revendică cu semeţie de împărat! 

În ţinuturile de mijloc ale Angliei oamenii se mândresc cu 
vechi săli de ospeţe. Îmbrăcate în stejar. Îft care, în vremea 
Plantageneţilor, trei sute de oşteni înzăuaţi puteau să-şi arate 
măiestria în arta militară în după-amie- feile ploioase. Domnii 
noştri, stăpânii moşiilor, nu proslăvesc trecutul, ci arată către 
faptele prezentului. Unul dintre aceştia vă poate spune că 
numărul locuitorilor din întregul ţinut e mai mic decât acela al 
ţăranilor de pe moşia sa. Singurele împrejmuiri ce le cunosc 
sunt munţii, înalţi cât Ben Nevis sau Snowdon; armate regulate 
cu pâlcuri de ofiţeri au fost trimise să treacă râuri, cu artilerie 
după ele, să mărşăluiască prin păduri necălcate de picior de om 
şi să se strecoare prin uriaşe defileu ri stin- coase, doar pentru a 
pune sechestru hodoronc-tronc pe bunurile a trei mii de ţărani 
de pe domeniul aceluiaşi moşier. Faptul e grăitor din două 
puncte de vedere; niciunul dintre ele nu va fi numit aici. 

Dar, orice am putea gândi despre existenţa unor. Mogşii atât 
de puternice în inima unei republici şi oricât ne-am minuna că 
au supravieţuit potopului Revoluţiei, asemeni mormintelor 
indiene, fapt e că n-au dispărut, că proprietarii lor de acum le 
stăpânesc pe temeiuri la fel de necontestate ca şi cele după 
care orice ţăran stăpâneşte pălăria veche a tătâne-său, sau 
orice duce poartă coroniţa lăsată de un unchi de-al doilea. 

Din toate aceste pricini, nu vom greşi prea tare gândindu-ne 
cu toată smerenia că, de-ar fi să aleagă această cale prea 
lesnicioasă de a se împăuna cu lauri, America noastră n-ar 
rămâne de ruşine în întrecere cu Anglia - în ceea ce priveşte 
moşiile mari şi genealogiile lungi - bineînţeles socotindu-le doar 
pe acelea unde nu e de găsit nicio hibă. 

IV 

Ne-am străduit să arătăm în linii mari cinstea de care sunt 
vrednice multe Tamilii din America, atât pe temeiul obârşiei cât 
şi pe cel al latifundiilor, deoarece aşa dovedim în chip poetic şi 
obârşia aristocratică a domnişorului Pierre Glendinning. Despre 
care spusesem şi mai înainte că se trăgea dintr-o familie nu 
tocmai oarecare. Cititorul pătrunzător va băga desigur de 


seamă, din cele ce urmează, ce important e acest fapt, dacă îl 
legăm de firea puţin obişnuită cât şi de soarta la fel de puţin 
obişnuită a eroului nostru. Nimeni nu-şi va închipui că acest 
capitol dinainte ar fi doar lăudăroşenia prostului şi că n-ar avea 
în vedere un ţel mai temeinic. 

lată-l deci pe Pierre aşezat pe acest nobil piedestal; să vedem 
dacă nu cumva întâmplarea nu are şi ea un cu- vinţel, două. De 
spus pe lumea asta. Dealtminteri. Nu scrie nicăieri că neamul 
Glendinningilor se trage de dinainte de Faraon, sau că 
înscrisurile de la Poiana Şeii sunt de pe vremea celor trei Crai de 
la Răsărit. Deşi, de fapt, chiar se trăgeau din trei regi - indieni - 
deci cu atât mai nobili. 

Dar cu toate că Pierre nu se trăgea din faraonii Egiptului, deşi 
fermierii englezi din familia Hampden erau îm- pământeniţi cu o 
generaţie mai înainte decât primul Glendinning. Deşi unele 
moşii din America se lăudau cu câţiya ani şi câteva mile pătrate 
în plus. Credeţi că e cu putinţă ca atunci când un tânăr de 
nouăsprezece ani împrăştie spicele de grâu în faţa vetrei din 
bucătăria strămoşească şi - ca să facă doar o încercare - se 
aşază în dreptul hornului şi se apucă să le treiere cu un îmblăciu 
ce poate' şfichiui, nestânjenit de vreun zid, cât îi e pleasna de 
lungă, credeţi deci că e cu putinţă ca mânuitorul îmblăciului să 
treiere grâul la hornul bucătăriei strămoşeşti fără să încerce 
măcar o împunsătură de ce am putea numi mândrie de familie? 
Cred că nu. 

Ori ce credeţi că simte acest tânăr Pierre coborând în fiecare 
zi la micul dejun şi văzând unul sau două stindarde englezeşti 
zdrenţuite atârnate deasupra ferestrei boltite din sala cea mare 
a casei sale şi ştiind că stindardele le câştigase bunicul său, 
generalul, în război drept? Sau ce credeţi că e în sufletul lui de 
fiecare dată când aude fanfara militară din sat şi recunoaşte 
limpede răpăitul unei tobe mari englezeşti, şi ea capturată de 
bunitftil său în luptă, iar după aceea gravată după cum se 
cuvine pe partea de alamă şi dăruită Corpului de artilerie din 
Poiană Şeii? Sau ce simţire credeţi că pune stăpânire pe el când, 
în câte-o blândă dimineaţă de 4 iulie, potrivită unor meditaţiuni 
în sânul naturii, ia cu el în grădină, ca nuieluşă de gală, o vergea 
lungă, impunătoare, cu vârful de argint, bastonul unui general- 
maior, mânuit odinioară, printre fluturări de panaşe şi sclipiri de 
muschetă, la trecerea în revistă a trupelor de către acelaşi bunic 


pe care l-am pomenit de câteva ori până acum? După părerea 
noastră şi gândindu-ne că Pierre era destul de tânăr, încă prea 
puţin filosof şi deci cu sânge fierbinte, că citea din când în când 
despre Războiul de Independenţă şi avea o mamă care în 
societate făcea adesea aluzii subtile la epoleţii ge- neralului- 
maior, bunicul său - după părerea noastră, aşadar, în toate 
aceste împrejurări trebuie să fi încercat un simţământ de 
puternică mândrie şi înălţare. Şi dacă acestea par să-l arate pe 
Pierre prea sentimental şi nechibzuit; dacă îmi spuneţi că ele îl 
dezvăluie a nu fi un democrat pur sânge şi că un bărbat cu 
adevărat nobil nu trebuie niciodată să se laude cu un alt braţ 
decât al său, vă rog să ţineţi* seama că Pierre nu era încă decât 
un băieţandru. Credeţi-mă, cu timpul o să-l proclamaţi pe acest 
Pierre democrat sadea, poate prea radical pentru gusturile 
domniilor voastre. 

În concluzie, să nu mă învinovăţiţi <ţtcă repet acum, cuvânt 
cu cuvânt, propriile mele spuse: ot îl b/agos/ovise soarta să se 
nască şi să crească la țară. Pentru un tânăr american de viţă 
nobilă, la noi mai mult decât în orice altă parte, aceasta este 
într-adevăr o soartă rară şi aleasă. Putem observa că, dacă în 
alte ţări, cele mai de seamă familii se mândresc că-şi au 
leagănul la ţară, cei mai răsăriţi dintre ai noştri se laudă că îşi au 
casă la oraş. Prea adesea americanul care reuşeşte să 
agonisească ceva avere se grăbeşte să-şi construiască o casă 
metropolitană pe cea mai metropolitană stradă a celui rriai 
metropolitan oraş. 

Un european în aceeaşi situaţie s-ar refugia la ţară. Că 
europeanul are mai mare dreptate nu poate să tăgăduiască 
niciun poet, niciun filosof şi niciun gentilom. Satul este nu numai 
locul cel mai poetic şi cel mai filosofic, dar şi cel mai nobil din 
lume, fiind pământul cel mai vrednic de respect. Innobilat de 
mulţi rapsozi cu multe titluri de glorie. Oraşul e mai de rând, 
printre altele, lucru limpede dovedit de faţa murdară şi 
nespălată pe care o înfăţişează veşnic lumii. Satul, asemeni unei 
regine, este întotdeauna dichisit de slujitori credincioşi în 
livreaua anotimpurilor; oraşul nu are decât o biată rochie, din 
cărămidă urzită cu piatră; satul în schimb are câte o găteală 
pentru fiecare săptămână a anului; câteodată îşi schimbă 
veşmin- tul de douăzeci şi patru de ori în douăzeci şi patru de 
ceasuri; ziua îşi poartă soarele ca un diamant ce împodobeşte 


fruntea unei regine; iar noaptea îşi atârnă stelele ca nişte coliere 
de mărgele din aur; soarele oraşului e sticlă goală, nu diamant, 
iar stelele lui sunt tinichea, nu aur. 

În pământ de ţară deci l-a sădit Natura pe Pierre al nostru; 
deoarece Natura îl menise unui destin neasemuit şi arareori 
întâlnit. N-are a face dacă până la urmă s-a vădit a fi cam cu 
două feţe; la început ea şi-a dat din plin ' osteneala. A pus 
vântul să trâmbiţeze dinspre colinele albăstrii şi Pierre a răspuns 
cu un nechezat poetic, aşa cum un cal de război frământă 
pământul sub copite, plămădind un cânt înspumat la auzul 
goarnei care cheamă la luptă. Natura şi-a strecurat în amurg 
şoaptele-i prin dumbrăvile pierdute, iar prin vinele cugetului lui 
Pierre s-au strecurat blânde murmure de omenie şi dulci şoapte 
de dragoste, susurând ca apă peste prundiş. Natura şi-a ridicat 
stindardul bătut în nestematele unei nopţi cu stele şi, la vederea 
zeiescului stăpân şi căpitan, zece mii de înzăuate gânduri de 
vitejie au ropotit în inima lui Pierre, nerăbdătoare să găsească 
vreo cauză dreaptă pe care s-o apere. 

Aşadar, naşterea la ţară a fost pentru Pierre o bine- cuvântare 
întru slavă; vom vedea dacă nu cumva bine- cuvântarea îl va 
ocoli aşa cum îi ocolise pe necredincioşi binecuvântaiea 
Domnului; cum spuneam, vom vedea de asemenea dacă 
întâmplarea nu are şi ea un cuvinţel, două, de spus pe lumea 
asta. 

vV 

— Surioară Mary, strigă Pierre ciocănind la uşa mamei sale la 
întoarcerea din plimbarea lui de dimineaţă, ştii. Surioară Mary, 
că toţi copacii care n-au dormit noaptea s-au sculat înaintea ta? 
Nu simţi ceva care aduce cu mirosul de cafea, surioară? 

Un pas uşor se auzi îndreptându-se către uşă, care se 
deschise, şi în pragul ei apăru doamna Glendinning, într-o 
îneântătoare dar somptuoasă rochie de dimineaţă şi ţinând în 
mână o panglică lată în culori vesele. 

— Bună dimineaţa, doamnă, rosti Pierre încet, cu o plecăciune 
al cărei neprefăcut şi neşovăitor respect contrasta amuzant cu 
aerul glumeţ care o precedase, căci familiaritatea iubirii lui era 
clădită pe  dulceaţa şi  religiozitatea celei mai alese 
consideraţiuni filiale. 

— Bună ziua, dragă Pierre, căci presupun că trebuie să fi 
trecut de amiază. Intră şi ajută-mă să-mi termin toaleta... aşa, 


frăţioare - şi-i întinse panglica - fă-ţi datoria vitejeşte - şi 
aşezându-se pe scaun în faţa oglinzii se pregăti să primească 
serviciile lui Pierre. 

— Prima doamnă de onoare a Ducesei Mame Glendinning, 
râse Pierre şi, aplecându-se, îi trecu mamei sale panglica în jurul 
gâtului şi îi încrucişa capetele pe” piept. 

— Şi. Mă rog, cum o să stea aşa, Pierre? 

— O să încerc s-o ţintuiesc cu o sărutare, surioară... aşa! ... 
Oh! Ce păcat că închizătoarea asta nu ţine o veşnicie! Unde e 
cameea cu fauni pe care ţi-am dăruit-o aseară? Ah! lat-o pe 
consolă... aveai de gând s-o pui deci? ... Iti mulţumesc, surioara 
mea scumpă şi diplomată... aşa’! Dar ia stai puţin! O buclişoară 
s-a zburdălnicit... şi acum, soră dragă, scutură-ţi capul ca o 
regină asiriană! 

Fericită şi mândra mamă se ridică în picioare şi, cum stătea în 
faţa oglinzii ca să-şi dea părerea asupra felului în care o 
împodobise feciorul său, acesta băgă de seamă că şiretul de la 
unul din pantofi i se desfăcuse şi, îngenunchind, îl legă la loc. 

— La drum acum, către masă, cxclamă el. Cu voia 
dumneavoastră, doamnă... şi, oferindu-i cu galanterie comică 
braţul, cei doi coborâră la micul dejun. 

Doamna Glendinning se călăuzea după unul din acele 
instincte după care femeile acţionează uneori fără să se 
gândească, nearătându-se niciodată în faţa fiului ei îmbrăcată 
într-un fel care să nu-i vină desăvârşit. Luând aminte la toate 
cele din jurul ei, ajunsese la unele învățături de bun-simţ care 
de multe ori devin literă moartă în ceea ce priveşte aplicarea 
lor, datorită faptului că au fost primite de la altcineva. Inţelegea 
cum nu se poate mai bine uriaşa înrâurire pe care o au simplele 
aparenţe asupra spiritului, chiar în cazul celor mai strânse 
legături ale inimii. Şi. Deoarece cea mai mare bucurie a vieţii ci 
era dragostea plină de admiraţie şi devotamentul plin de graţie 
al lui Pierre. Nu pierdea din vedere nici cel mai neînsemnat fleac 
ce ar fi putut ajuta la păstrarea unei comori atât de dulci şi de 
măgulitoare. 

În afară de asta, Mary Glendinning era femeie şi înzestrată în 
mai mare măsură decât alte femei cu acea vanitate - dacă se 
poate numi vanitate - care într-o viaţă de cincizeci de ani nu o 
împinsese nici măcar o dată la vreo necuviinţă ştiută lumii şi nici 
nu o făcuse să cunoască măcar un strop de remuşcare. Mai mult 


decât atât. Nu tân- jise după admiraţie, care i se cuvenea de 
drept, prin veşnicul privilegiu al frumuseţii; fusese înzestrată cu 
acest dar dintotdeauna; nu avea nevoie să întindă mâna după 
el, întrucât îl primea de la sine. Vanitatea, care la atâtea femei c 
de-a dreptul o prihană sufletească şi deci» > pată care sare în 
ochi, în cazul ei anumit, deşi mult deasupra celui obişnuit, era 
totuşi absolut, firească; neştiind ce înseamnă să lupţi pentru a-ţi 
astâmpăra vanitatea, era aproape cu desăvnşire neştiutoare că 
o posedă. Multe femei îşi împodobesc fruntea ca o torţă cu 
această lumină a vieţii lor: Mary Glendinning şi-o purta fără să 
ştie, înlăuntrul său. Printre nesfârşitele cotloane ale artei 
femeieşti ea radia, egală cu ea însăşi, asemeni unui potir care, 
luminat pe dinăuntru, nu lasă să se străvadă niciun semn al 
flăcării ce arde într-însul, ci pare să strălucească prin virtutea 
calităţilor minunate ale marmurii însăşi. Pentru mama lui Pierre 
nu conta acea admiraţie ieftină cu care se mulţumesc multe 
cochete pe la baluri. Nu omagiile tuturor bărbaţilor, ci doar 
aleasa cinstire a celor mai nobili dintre ei, iată ce simţea ea căi 
se cuvine. Întrucât propria ei părtinire de mamă sporea şi ridica 
în slăvi meritele rare şi de netăgăduit ale lui Pierre, i se părea că 
lealitatea oferită de bunăvoie de sufletul lui iubitor reprezenta 
un ju- rămint de credinţă vrednic de cel mai ales vlăstar al 
sexului său. Astfel, deşi îmbibată în toate fibrele fiinţei ei cu cea 
mai subtilă dintre vanităţi, doar omagiul lui Pierre o mulțumea. 

' Dar, întrucât pentru o femeie cu cap şi spirit admiraţia, fie şi 
a celui mai iubit şi înzestrat dintre bărbaţi, nu face doi bani dacă 
ea îşi dă seama că nu stăpâneşte nicio formulă vrăjita care să 
influenţeze în fapt sufletul admiratorului şi întrucât, cu toată 
superioritatea minţii lui, Pierre, datorită slăbiciunii de neocolit a 
tinereţii lipsite de experienţă şi abia ieşite din găoace, era 
surprinzător de ascultător la învăţăturile materne în mai toate 
lucrurile care îi stârniseră până atunci interesul sau afecțiunea, 
Mary Glendinning se lăsa adorată de fiul ei cu tot atâta mândră 
încântare şi mulţumire de sine cât le poate încerca cea mai 
cuceritoare fecioară. Mai mult decât atât. Acea aromă fără 
nume şi necuprins de dulce a drăgălăşeniilor şi atenţiilor cu 
neputinţă de povestit care însoţeşte iubirea galantă şi cuminte 
înainte de strigări şi cununie, dar care, asemeni buchetului celor 
mai costisitoare vinuri, se spulberă prea adesea când dragostea 
e turnată pentru a fi sorbită în prea puţin atrăgătoarele pocale 


ale zilelor şi nopţilor căsniciei; acel simţământ, cel mai înalt şi 
cel mai nepământesc din întreaga întindere a experienţei 
noastre pe acest pământ; acel ce divin - încă şi mai îmbătător 
căci clocotea în pieptul unui fiu - renăştea pentru Mary 
Glendinning, aflată nu departe de asfinţitul vieţii ei de femeie, 
prin dragostea curtenitoare a lui Pierre. 

Născută în general dintr-o minunată, dar absolut 
întâmplătoare îmbinare a celor mai fericite şi mai rare potri- viii 
de pe pămin:, nefiind limitată în timp de acea sleire care e fatală 
iubirii obişnuite, această vrajă dulce care leagă mamă şi fiu într- 
un nesfârşit dans al bucuriei părea) străfulgerare a unui har 
dumnezeiesc, ca cea mai nepă- mântească dintre emoţii, sortită 
celei mai tinere vârste a iubirii, să fie transpusă în multe din 
legăturile puţin vădite ale împestriţatei noastre vieţi. În chip cu 
totul osebit, părea să întrupeze pe acest pământ trandafiriile 
visuri ale acelor ce ne zugrăvesc un paradis viitor în -care, 
spălată de toate drojdiile şi petele, cea mai curată simţire a 
omului va uni toate neamurile şi ţinuturile într-un crug de pură şi 
neştirbită încântare. 

VI 

Există şi o mică trăsătură mai puţin celestă care, după 
părerea unora, putea să mişcoreze meritele romantice ale 
nobilului Pierre Glendinning: avea întotdeauna o excelentă poftă 
de mâncare, în special la micul dejun. Dacă ne gândim însă că, 
deşi mâinile lui erau mici şi volanele de la cămaşă albe, braţu-i 
nu era câtuşi de puţin delicat, iar faţa îi era cam arsă de soare; 
că se sculă în zori şi că nu putea să adoarmă fără să călărească 
douăzeci de mile. Să facă pe jos douăsprezece mile pe zi, să 
doboare un brad măricel din pădure, să boxeze, să scrimeze, să 
vâslească. Ori să se dedea la alte asemeni îndeletniciri; dacă ne 
gândim deci că toate aceste distracţii atletice ale lui Pierre îi 
clădeau trupul din carne şi muşchi, dar îşi şi cereau cu glas tare 
de trei ori pe zi drepturile, vom înţelege că pofta de mâncare nu 
este un reproş vulgar, ci o adevărată cinste domnească pentru 
Pierre; aceasta dovedea că este bărbat şi gentilom; un gentilom 
în floarea împlinirilor este întotdeauna voinic şi sănătos, iar 
Voinicia şi Sănătatea sunt mari mâncai. 

După ce Pierre şi mama lui coborâră la micul dejun şi după ce 
Pierre avu grijă ca ea să aibă în faţă cele câteva mici lucruri de 
care avea nevoie, după ce îi porunci de două sau trei ori 


respectabilului şi  uitatului de vremi servitor Dates să 
potrivească şi să repotrivească ferestrele în aşa fel încât niciun 
curent să nu-şi permită vreo necuviinţă cu gâtul maniei sale. 
Ingrijindu-se de luate acestca. Tacticos şi fără să se agite; de 
asemenea, după ce îi porunci olimpianului Dates să încline puţin 
un tablou ca să se afle într-o anumită lumină (era vorba de o 
pictură veselă în simpaticul stil flămând, atârnată pe perete 
astfel încât să poată fi potrivită) şi după ce aruncă de la locul 
său câteva priviri înviorătoare către luncile râului până spre 
munţii albăstrui din zare, Pierre făcu un semn misterios 
neasemuitului Dates care, ascultător ca o maşinărie, aduse de 
pe o măsuţă plăcută vederii o plăcintă rece impresionant 
crescută: moviliţa. La o cercetare grijulie cu cuțitul, se dovedi a 
fi cuibul gustos şi bine rotunjit al câtorva porumbei neobişnuit 
de fragezi pe care îi împuşcase Pierre. 

— Surioară Mary, zise el ridicând în vârful tridentului de argint 
una dintre delicioasele bucățele, când am împuşcat porumbeii 
ăştia am avut grijă să dobor unul în aşa fel încât pieptul să 
rămână, nevătămat. Era anume pentru tine! lată-l! Sergent 
Dates. Adu-mi farfuria stăpânei. Nu? ... Doar câteva fărâmituri 
de chiflă şi câteva sorbituri din ceaşca de cafea? ... ăsta e micul 
dejun pentru fiica mândrului general de colo? — Şi Pierre arătă 
către portretul în mărime naturală al bunicului său. Plin de 
fireturi, de pe peretele opus. In sfârşit, mai mare jalea, va trebui 
să mă- ninc pentru doi. Dates! 

— Domnule-? 

— la de aici rastelul cu pâine prăjită şi farfuria cu limbă şi adu 
chiflele mai aproape şi dă măsuţa mai la o parte, bunul meu 
Dates. 

Făcându-şi astfel loc, Pierre începu operaţiunile, în- soţindu-şi 
îmbucăturile cu izbucniri de voioşie. 

— În dimineaşa asta pari să fii într-o dispoziţie excelentă, 
frate Pierre. Zise mama lui. 

— Da, nu tocmai rea; cel puţin, nu pot spune că sunt prost 
dispus, surioară Mary; Dates, fii băiat bun şi adu-mi trei 
castroane cu lapte. 

— Un castron, vreţi să spuneţi, zise Dates grav şi 
imperturbabil. 

După ce servitorul ieşi din cameră, doamna Glendinning vorbi: 

— Dragă Pierre, te-am rugat de atâtea ori să nu te laşi târât 


de voioşie până într-acolo încât să încalci hotarul per mis al 
bunei creşteri în aliudinea ta faţă de servitori. Privirea pe care ti- 
a aruncat-o Dates conţinea o respectuoasă mustrare. Nu trebuie 
să-i spui lui Dates „fii băiat bun “. El este un băiat bun, chiar 
foarte bun: dar n-are niciun rost să i te adresezi aşa la masa 
mea. Nu e greu să fii amabil şi blând cu servitorii, fără să dai 
câtuşi de puţin impresia de familiaritate superficială. 

— Surioară, ai fără îndoială dreptate: aşa că am să renunţ la 
„bun” şi am să-i spun lui Dates doar „băiete41! Băiete, vino 
încoace! Aşa merge? 

— Câtuşi de puţin, Pierre; dar, fiindcă acum eşti un Romeo, o 
să-ţi trec cu vederea năzdrăvăniile. 

— Romeo! Oh, nu; sunt departe de a fi Romeo, suspină Pierre. 
Eu râd şi el plângea; sărmanul Romeo! Bietul Romeo! Vai şi 
amar de tine, Romeo! A avut un sfârşit foarte trist, soră Mary. 

— Din vina lui, totuşi. 

— Săracul Romeo! 

— Nu şi-a ascultat părinţii. 

— Bietul Romeo! 

— S-a însurat împotriva voinţei lor. 

— Vai şi amar de mine, Romeo! 

— Dar tu, Pierre. Ai să te însori în curând. Cred, nu cu o 
Capulet, ci cu o fiică tot din neamul Montague, aşa că soarta 
tristă a lui Romeo nu are cum să fie şi ata. Tuo să fii fericit. 

— Cu atât mai nefericit a fost Romeo! 

— Nu o lua razna, frate Pierre; înţeleg deci că în dimineaţa 
asta o iei pe Lucy la o lungă plimbare printre dealuri? E o fală 
dulce, încântătoare. 

— Aşa cred şi eu, surioară Mary. Nu-i găseşti perechea. 
Mamă, în nicio parte a lumii. Este... da, da, deşi eu o spun. 
Dates! Ce tot face de nu mai vine cu laptele ăla? 

— Lasă-l în pace. Nu fi şi tu papă-lapte, Pierre. 

— Ah! După cât văd, surioara mea e sarcastică azi de 
dimineaţă. 

— Să nu fii niciodată sforăitor, Pierre, şi nici bombastic. Tatăl 
tău nu era niciuna, nici alta; nici despre Socrate nu se 
povesteşte aşa ceva, şi amândoi au fost oameni foarte înţelepţi. 
Tatăl tău mă iubea din adâncul inimii, ştiu asta fără urmă de 
îndoială - dar nu l-am'] auzit niciodată rostind cuvinte mari când 
vorbea despre i iubirea lui. Era în orice ocazie un gentleman 


perfect gentlemenii nu vorbesc niciodată pompos. Asta o fac] 
liferiţi  sectanţi şi alţi papă-lapte, dar nu gentlemenii. 
— Mulţumesc, surioară. Aşa, lasă-l pe masă, Dates; sunt gata 
caii? 

— Cred că tocmai trag la scară. 

— Cum, Pierre, zise maică-sa aruneând o privire pe. 
Fereastră, ai de gând să te duci până la Santa Fe Bogota cu 
faetonul acela vechi şi uriaş? De ce ai scos namila asta? 

— O toană, surioară, o toană! Imi place fiindcă e demodat şi 
fiindcă locul de pe capră e larg ea o sofa şi, în sfârşit, pentru că 
o tânără domnişoară, Lucy Tartan pe numele ei, nutreşte o mare 
admiraţie pentru el. Se jură că i-ar plăcea să meargă şi la 
cununie în el. 

— Mă rog, Pierre, nu pot să-ţi spun decât să ai grijă ca să-ți 
pună Cristopher ciocane şi cuie, şuruburi şi frânghii destule. Şi 
mai bine l-ai lăsa să meargă în urma ta într-una din căruțele de 
la fermă, cu o osie şi cu nişte seânduri de schimb. 

— Nu te teme, surioară, nu te teme: voi avea grijă de vechiul 
faeton. Blazonul ciudat şi vechi de pe aripă îmi aminteşte 
întotdeauna de cel care a umblat primul cu el. 

— Mă bucur că ţii minte asta. Frăţioare Pierre. 

— Şi de cel care s-a suit în el după aceea. 

— Fii binecuvântat! Să te binecuvânteze cerurile, fiule! Să te 
gândeşti întotdeauna la scumpul şi nepătatul tău părinte, Pierre. 

— Şi acum sărută-mă, surioară dragă, că trebuie să plec. 

— Aşa... obrazul acesta e al meu, iar celălalt e al lui Lucy; deşi 
acum, când îi privesc pe amândoi, cred că al ei e până la urmă 
mai înfloritor, probabil fiindcă e stropit de o rouă mai dulce. 

Pierre râse şi ieşi din cameră, căci bătrânul Cristopher îşi 
pierduse răbdarea. Mama lui se îndreptă către fereastră, 
zăbovind câteva clipe în cadrul ei. 

„Nobil şi ascultător băiat*, murmură ea. „Are întreaga 
zburdălnicie a tinereţii, fără să fie câtuşi de puţin zănatic sau 
înfumurat. Slavă cerului că nu l-am trimis la colegiu. Nobil băiat 
şi ascultător! Frumos, mândru, supus, viguros! Să sperăm că n- 
are să se schimbe niciodată faţă de mine. Soţioara lui, adică... 
viitoarea lui soţie, n-o să-l îndepărteze de mine; şi ea e 
ascultătoare, frumoasă, respectuoasă şi smerită. Rareori am 
văzut ochi albaştri ca ai ei care să nu arate supuşenie şi care să 
nu se ia după un ochi negru şi îndrăzneţ, aşa cum oiţele blânde, 


împodobite cu  fundiţe albastre, îşi urmează marţialul 
conducător. Sunt mulţumită că Pierre s-a. Îndrăgostit de ea şi nu 
de vreo frumuseţe trufaşă cu ochii ca smoala, cu-care n-aş fi 
putut nicicum să mă-mpac; o astfel de femeie s-ar fi împăunat 
cu starea ei de tânără căsătorită, punând în umbră starea mea 
de văduvă vârstnică şi pre- tinzând toată atenţia dragului meu 
băiat - frumosul, mândrul, iubitorul, ascultătorul şi voinicul meu 
băiat! Băiatul meu cu minte ageră, suflet ales şi neam de soi; şi 
ea atât de încântător de supusă! Ce păr are! Avea dreptate tatăl 
lui când spunea că o femeie frumoasă, la fel ca o mânză de 
rasă, trebuie să aibă trei calităţi: păr bogat, piept palpitând, fire 
blindă şi supusă. Cu bine, Pierre, să ai o dimineaţă plăcută! “ 

Zicând acestea, ea traversă încăperea şi privirea trufaşă şi 
încântată căzu pe bastonul bătrânului general, pe care cu o zi 
înainte Pierre, într-o toană mai zburdalnică, îl luase de la locu-i 
obişnuit din sala împodobită cu stindarde. Doamna Glendinning 
îl ridică şi îl legănă gânditoare de câteva ori, încoace şi încolo, 
rămânând apoi sprijinită în el ca într-un toiag. Frumuseţea ei 
impunătoare avea în ea ceva marţial; acum arăta într-adevăr ca 
vrednica fiică a unui general, ceea ce şi era, căci Pierre se 
trăgea şi dinspre mamă dintr-un neam de militari. Din 
amândouă părţile era sămânță de eroi. 

„Aceasta îi e moştenirea - acest însemn de comandant! Şi 
apoi, nu-mi încap în pieie de mândrie când mă gândese la el. 
Da, şi până acum mă legănam în închipuirea. Mea că Pierre e 
atât de tandru şi ascultător! Nespus de ciudată nepotrivire, fără 
îndoială! Căci sunt drăgălăşenia şi ascultarea însemne ale unui 
general? Ori bastonul acesta nu e decât o biată vârtelniţa? E 
ceva ce nu se potriveşte. Acum aproape că îmi vine să-l doresc 
altfel decât atent şi ascultător cu mine, gândindu-mă că unui 
bărbat nu-i vine uşor să fie mereu erou şi căpetenie a neamului 
său, fără să încrunte vreo frunte de gospodină din familie. Deie 
Domnul să dea dovadă vredniciei lui încu- rajând norocul fără 
vreo piedică, şi nu chemat să fie cavaler al cine ştie cărei 
speranţe pierdute, a cărei nemi- lostivire face din om fiară. Dă-i, 
Doamne, vânt prielnic! Vântură-i prin faţă numai noroace! Aşa o 
să-mi rămână supus, iar în ochii lumii va apărea ca un erou! “ 

CARTEA 11 

IUBIRE, ÎNCÂNTARE ŞI NELINIŞTE 


| 

Gu o seară înainte, Pierre se înţelesese cu Lucy să facă 
împreună o lungă plimbare cu trăsura pe drumul şerpuitor 
printre dealurile care se lăsau leneşe spre miazăzi, până la 
întinsele câmpuri de la Poiana Şeii. 

Deşi vehiculul era sexagenar, bidiviii nu aveau mai mult de 
şase ani. Vechiul faeton supraviețuise multor generaţii de 
trăpaşi. 

Pierre mână cu multă îndemânare pe sub ulmii satului, oprind 
în curând chiar în faţa uşii albe a căscioarei. Aruncând hăţurile 
la pământ, intră în casă. 

Cei doi trăpaşi erau prietenii lui apropiaţi şi de încredere. Se 
născuseră în acfelaşi ţinut cu el şi mâncaseră din acelaşi 
porumb din care Pierre însuşi myaca turtele indiene de la micul 
dejun. Un fir de apă al aceluiaşi izvor adăpa caii la grajd, iar un 
altul umplea carafa de la masa lui Pierre. Pentru Pierre erau un 
fel de rude apropiate; splendizi şi tineri; arătoşi, cu coamele 
îmbelşugate şi pas apăsat, fără să fie câtuşi de puţin făloşi sau 
încrezuţi. Pentru ei, Pierre era capul netăgăduit al familiei 
Glendinning. Se ştiau prea bine a nu fi decât o ramură pidosnică 
şi supusă a Glendinningilor, legaţi prin jură- mint de credinţă de 
stăpânul lor. De aceea aceşti tineri verişori nu-şi îngăduiau 
niciodată să fugă de Pierre; zburdalnici în ham, erau nespus de 
răbdători la aşteptare. Pe lângă asta, erau şi plini de voie bună 
şi drăgălaşi ca nişte pisoi. 

— Doamne sfinte, Pierre, cum poţi să-i laşi să stea singuri 
atâta timp! Exclamă Lucy ieşind din casă împreună cu Pierre, 
care o urma încărcat cu şaluri, o umbreluţă, o geantă şi un 
coşuleţ. 

— Stai puţin, strigă el lăsând să cadă toate acestea; am să-ţi 
arăt de ce sunt în sta e mânjii mei. 

Spunând acestea, le vorbi cu glas blând şi, apropiindu-se de 
ei, îi bătu uşurel cu palma. Caii nechezară; cel dinspre el cam 
gelos, de parcă Pierre nu şi-ar fi împărţit mângâierile cu 
dreptate. Apoi, şuierând încet, prelung, aproape neauzit, Pierre 
se vâri între cai şi oişte. Lucy tresări şi scoase un țipăt uşor, dar 
Pierre îi spuse să nu se sperie câtuşi de puţin, căci nu-l păştea 
nici cea mai mică primejdie. Lucy nu se nelinişti; deşi veşnic 
speriată când Pierre părea ameninţat de vreun pericol, în 
străfundurile sufletului era încredinţată că viaţa lui e fermecată 


şi că nu poate cu niciun chip să-i fie răpit da moarte sau să i se 
întâmple vreun neajuns, atâta timp cât ea se afla la mai puţin 
de o mie de leghe depărtare. 

Pierre se urcase între cai pe oiştea faetonului şi, sărind jos, 
dispăruse aproape de tot printre mişcătoarele coloane ale celor 
opt picioare sprintene şi lucioase ale cailor. Pătrunsese pe o 
parte şi, după câteva suciri şi învărtiri, ieşi pe partea cealaltă; în 
timpul acestei demonstraţii de echi- taţie, cei doi căluţi 
nechezau zglobii dând din capete în sus şi în jos, înveseliţi şi 
întorcându-se din când în când către Lucy, de parcă ar fi spus: 
„tl înţelegem pe tânărul nostru stăpân: îl înţelegem, 
domnişoară: să n-aveţi nicio teamă, frumoasă doamnă... — Aşa 
să vă ţină Dumnezeu inimioara drăgălaşă cum ne-am jucat noi 
cu Pierre înainte de a-l cunoaşte dumneavoastrăl'. 

— Te mai temi acum că s-ar putea s-o ia la goană, Lucy? O 
întrebă Pierre, apropiindu-se de ea. 

— Da de unde, Pierre! Neasemuite creaturi! Uite, Pierre, te-au 
ridicat la rangul de ofiţer - şi, spunând acestea, arătă către doi 
stropi de spumă care-i rămăseseră prinşi de umeri ca nişte 
epoleţi. Bravissimo din nou! Ţi-am spus azi de dimineaţă, când 
ai plecat din faţa ferestrei mele, că te consider oşteanul meu. ŞI 
iată că ai şi înaintat în grad. 

— Frumos spus, Lucy. Dar uite, nu le-ai admirat părul; nu 
poartă decât cea mai fină catifea genoveză. Ai văzut vreodată 
cai atât de bine îngrijiţi? 

— Niciodată. 

— Ce-ai zice atunci ca ei să-mi fie cavaleri la cununia noastră? 
Zău aşa, nemaipomeniţi cavaleri de onoare ar mai fi! Ar purta în 
cozi şi coame sute de panglicuţe albe, iar când ne-ar duce spre 
biserică, boturile lor ar împărţi în dreapta şi în stânga cocarde ca 
acelea pe care mi le-au dat acum şi mie. Pe cinstea mea, Lucy, 
o să-mi fie cavaleri de onoare! Cerbi mândri! Căţei jucăuşi! Eroi, 
Lucy! N-avem nevoie să bată clopotele la nunta noastră; ei or să 
necheze pentru noi, Lucy; ne vom cununa în sunetul războinic al 
trâmbiţaşilor lui lov. Ascultă! Numai gândul ăsta şi îi face să 
necheze. 

— Ba nechează la auzul bazaconiilor tale. Hai să plecăm. Ţine 
şalul, umbreluţa şi coşul; de ce te uiţi aşa la ele? 

— Mă gândeam, Lucy, la starea jalnică în care mă găsesc. 
Acum vreo şase luni m-am întâlnit cu un sărman june logodit, un 


vechi amic, târându-şi paşii alături de Lucy Tartan a lui şi 
purtând pe fiecare braţ un maldăr de boccele; mi-am spus 
atunci: lată un condamnat la moarte, sărmanul de el: iubeşte. Și 
acum uită-te la mine! Mă rog, se spune că viaţa însăşi e o 
povară; de ce n-o purtăm cu voioşie? Uite ce e, Lucy, am de 
gând să-ţi prezint o declaraţie formală de protest înainte ca 
lucrurile să ajungă prea departe. După ce ne căsătorim, nu 
vreau să car niciun fel de pacheţele decât dacă e cu adevărat 
nevoie; mai ales dacă apar şi alte tinere doamne, cunoştinţe de 
ale tale, nu vreau să fiu dresat, aşezat în genunchi şi încărcat ca 
un catâr pentru a li se demonstra puterea pe care o ai asupra 
mea. 

— Chiar că m-am supărat, Pierre; e prima aluzie răutăcioasă 
pe care am auzit-o de la tine. Aş vrea să ştiu dacă se zăreşte 
măcar vreuna din prietenele mele? 

— Trebuie să fie vreo şase, răspunse Pierre, atâta. Doar că 
stau ascunse după perdele. N-am niciun fel de încredere în aerul 
pustiu al străzilor satului tău, Lucy. După fiecare oblon pândesc 
ţintaşi ascunşi. 

Il 

În timp ce faetonul îi poartă legănat pe Pierre şi Lucy pe sub 
ulmi, să vedem cine era Lucy Tartan. Inutil să spunem că era o 
frumuseţe; tinerii cu păr castaniu şi obraji ca ai lui Pierre nu se 
îndrăgostesc decât de fete frumoase. lar în vremurile ce vor să 
vină vor exista neapărat - aşa cum există şi acum şi vor fi 
existat şi în vremuri de demult - bărbaţi falnici şi femei de o 
nepă- mântească frumuseţe: şi asta n-ar fi cu putinţă dacă, de 
când e lumea, ici-colea, un tânăr chipeş nu s-ar fi însurat cu o 
fecioară frumoasă. 

Dar, deşi dacă datorită grijii de care vorbeam înainte, a 
mamei Natură, vor fi mereu femei frumoase pe pământ, oa 
doua Lucy Tartan nicicând nu va mai cunoaşte lumea. Albul şi 
roşul, dar mai ales albul cel mai gingaş, îi înfloreau în obraz. 
Cine ştie ce zeu îi furase ochii din ceruri; părul, ca cel al lui 
Danae, era înspicat de ploaia de aur a lui Jupiter; asemeni 
mărgăritarelor, dinţii ei păreau culeşi din adâncurile Mării 
Persiei. Dacă unuia, osândit multă vreme să-şi aţintească 
privirea doar asupra acelora care trudesc pe căile umile ale 
vieţii şi pe care muncile şi sărăcia îi urâţesc, i-ar pica din 
întâmplare ochii pe o 'ân'cântâtoare şi graţioasă fiică a zeilor, 


pogorâtă kdin ţinuturile neştiute ale frumuseţii şi ale bogăției, 
care i s-ax înfăţişa plutind radioasă şi toată numai armar ie, n-ar 
fi oare transportat văzând că într-o lume atât de plină de 
nedreptate şi mizerie, cum este lumea noastră, mai străluceşte 
câteodată o asemenea plăsmuire ca din cer? O femeie frumoasă 
nu aparţine întru totul acestei lumi. Chiar semenele ei gândesc 
astfel. O adunare de femei priveşte o frumuseţe neobişnuită 
care intră într-o cameră cu aceiaşi ochi cu care s-ar uita la o 
pasăre din Arabia poposită pe pervazul ferestrei. N-aveţi decât 
să şpur eţi ce doriţi, dar pizma lor, dacă ea există, nu se naşte 
decât în urma admiraţiei deschise. Îi pizmuiesc bărbaţii pe zei? 
Sunt femeile ciudoase pe zeițe? Femeia frumoasă se naşte 
regină peste bărbaţi şi peste femei laolaltă, aşa cum Mai ia 
Stuart s-a născut regină peste scoțieni, fie ei bărbaţi sau femei. 
Pentru o frumoasă, întreaga omenire reprezintă scoţienii săi: 
clanurile ei credincioase sunt popoarele lumii. Un adevărat 
gentleman din Kentucky ar -trebui să-şi dea bucuros viaţa 
pentru o femeie frumoasă din India, chiar dacă n-a văzut-o 
niciodată. Şi-ar stoarce sân- gele din inimă până la ultima 
picătură şi ar lua drumul lui Pluto, pentru ca ea să ia calea 
Paradisului. Mai degrabă s-ar turci decât să-şi lepede credinţa 
lăsată din tată în fiu din vremea când Marele Stăpân, Adam, a 
căzut în genunchi pentru prima oară în faţa Evei. 

O regină a Spaniei dacă e slută nu gustă nici pe jumătate din 
gloria unei modiste frumoase. Soldaţii ei pot sparge capete, în 
timp ce pentru maiestatea-sa nicio inimă nu s-ar frânge; iar 
frumoasa modistă poate să-şi înşire inimile la gât ca pe nişte 
mărgele. Nu încape nicio îndoială, Frumuseţea a încoronat prima 
Regină. Dacă succesiunea Imperiului german ar li din nou pusă- 
n cumpănă şi dacă cine ştie ce biet avocăţel stângaci ar înfăţişa 
pretenţiile primei femei cu adevărat frumoase pe care s-ar 
întâmpla s-o vadă, fără îndoială că ea ar fi aleasă de toţi 
împărăteasă a Sfântului Imperiu romano-german: aceasta însă 
dacă toţi germanii ar fi bărbaţi nobili şi cu suflet mare. Inimi 
largi şi de credinţă, în stare cât de cât să preţuiască o cinste 
atât de uriaşă şi neasemuită. 

să nu mai zică nimeni că Franţa e ţara politeţii. Nu barbarii de 
francezi au scornit legea salică? Trei dintre cele mai 
fermecătoare făpturi - flori nemuritoare ale casei de Valois - au 
fost îndepărtate de la tronul Franţei de acea infamă legiuire. 


Franţa, nu zău! Ale cărei milioane de catolici se rtiai închină încă 
Fecioarei Măria, dai de zece generaţii încoace tăgăduiesc 
dreptul la respect multor îngereşti Mării, regine de drept ale 
Franţei. Atât şi e de ajuns pentru un război. Să ne gândim numai 
cât de ticăloşesc fură şi poartă naţiuni întregi, iar uneori şi 
oameni, cele'mai alese titluri, fără niciun merit. Americanii şi nu 
francezii sunt pilde de purtare cavalerească în lumea asta. 
Legea noastră salică spune că tuturor femeilor frumoase trebuie 
să li se jure credinţă veşnică. Cele mai solide drepturi ale unui 
bărbat nu cântăresc nimic în faţa celor mai fluşturatice toane 
ale unei astfel de femei. Dacă reuşeşti să cumperi cel mai bun 
loc din diligentă ca să mergi şi să consulţi un doctor într-o pro- 

11 

3 - Pierre - 

Blemă de viaţă şi de moarte, nu-ţi rămâne decât să renunţi cu 
dragă inimă la el şi s-o iei şontâc-şontăc pe jos, dacă o 
drăgălaşă călătoare se întâmpla să facă semn în uşa staţiei de 
poştă. 

Acum, vi se va fi părând, poate, că povestirea noastră a cam 
luat-o razna, dacă ne-am apucat să vorbim de o anumită 
domnişoară care a plecat la plimbare cu trăsura cu un anumit 
domnişor şi ne-am trezit, după această farandolă, legaţi de uşa 
unei staţii de poştă. Dar încotro ne-ar fi putut duce cu mintea 
Lucy Tartan dacă nu printre regine puternice şi alte asemenea 
creaturi de rang înalt, dându-ne în cele din urmă brânci să 
pornim în lume ca să vedem de putem găsi în cele patru colţuri 
ale ei pereche unei asemenea minuni? După drepturi din vremi- 
străbune nu sunt oare legat să o cânt pe Lucy Tartan? Cine mă 
va opri? Nu este ea aleasa inimii eroului meu? Ce se poate 
spune împotriva ei? Sub baldachinul nopţii mai odihneşte alta ca 
ea? 

Dar, vai! Ce s-ar mai sfii Lucy Tartan de atâta zarvă şi tărăboi! 
Ţintă a laudelor, laudă de sine îi e străină. Până acum a plutit 
prin viaţă la fel de neauzit ca puful scaiului peste pajişti. Deloc 
vorbăreaţă când nu e în tovărăşia lui Pierre, chiar şi alături de el 
multe clipe rămâne mută, cu răsuflarea tăiată. Oh, drăgăstoase 
tăceri pe care ei le cunosc... ce prevestiri negre pentru viitor; 
liniştea dinaintea cutremurului sau a oricărei alte zguduiri 
cumplite! Dar, până una-alta, fie-le cerul senin, vesel sfatul şi 
jucăuşă firea. 


Dar n-am să mai termin niciodată cu acest păcătos pomelnic! 
Ce-ar fi dacă mi-aş lua hârtia şi creionul şi m-aş apuca într-o 
noapte senină să trec şi stelele la catastif? Poţi să numeri aştrii 
ca linguriţele de ceai? Poţi înşira pe hârtie farmecele lui Lucy 
Tartan? 

Toate celelalte, părinții, averea pe care avea s-o 
moştenească, rochiile din garderobă, inelele de pe deget, le las 
în grija arhondologilor, a perceptorilor şi tapiţerilor. Treaba mea 
e doar partea ei îngerească. Cum însă se mâi găsesc unii să 
cârtească împotriva îngerilor - care oricum rămân îngeri - mă 
sacrific pentru a mulţumi pe doamnele şi domnii cu pricina cu 
câteva amănunte din viaţa lui Lucy Tartan. 

Era fiica unui prieten drag din tinereţe al tatălui lui, Pierre. 
Cum tatăl ei murise, rămăsese să locuiască eu mama ei, într-o 
casă frumoasă de la oraş. Dacă însă proprietatea ei se afla la 
oraş, inima lui Lucy se mută la ţară de două ori pe an. Nu-i 
plăcea delec oraşul plin de ifose, găunos, fără inimă şi numai 
fasoane. Ciudat, dar prea doveditor pentru nevinovăția ei 
nepământească era faptul că, deşi se născuse printre cărămizile 
şi mortarul unui port la mare, tânjea după ţărâna nerăscolită şi 
iarba dinlăuntrul ţării. Aşijderea păţeşte şi dulcele scatiu născut 
îndărătul gratiilor, în iatacul unor cucoane la ţărmul oceanului şi 
necunoscând toată viaţa lui vreun alt loc, care, odată cu venirea 
primăverii, e apucat de o nelinişte fără nume, începe să bată din 
aripi şi nu mai poate nici să mănânce şi nici să bea din pricina 
acestor doruri neostoite. Deşi neînvăţat, blagoslovitul scatiu 
primeşte ştire de la divina fire că a venit vremea să-şi ia zborul 
către inima ţării. Intocmai la fel era şi Lucy, cuprinsă de primele 
doruri de verdeață. În fiecare primăvară acele palpitări de 
nedomolit făceau să-i tresalte trupul; în fiecare primăvară 
păsăruica îşi lua zborul către inima ţării. 

O, dacă şi celelalte zbateri din străfundurile sufletului ei, 
lungă vreme şi după aceea rămase fără nume, când viaţa îi 
devenise o povară, ar fi fost semnul că a venit vremea plecării ei 
de pe ăst pământ apăsător spre meleaguri de lumină! 

Din fericire, mătuşa ei, doamna Llanyllyn - o văduvă veşnic 
dusă pe gânduri, fără copii, cu veşnice turbane albe - avea o 
căsuţă delicioasă în care şi şedea, în satul Poiana Şeii; şi mai 
mare era fericirea că această vrednică mătuşă bătrână o iubea 
foarte mult şi se bucura în tăcere să o aibă pe Lucy în preajma 


ei. În ultimii câţiva ani petrecuse de fiecare dată mai multe luni 
la Poiana Şeii; printre îndemnurile curate şi blânde ale satului, 
Pierre încercase pentru prima oară pentru Lucy acea dulce 
simtire care îl robise ei cu totul. 

Lucy avea doi fraţi, unul mai mare decât ea cu trei ani, iar 
celălalt mai mic cu doi ani. Aceşti tineri şrau ofiţeri de 
marină, aşa că nu locuiau cu Lucy şi cu mama ei. 

Doamna Tartan avea avere. Era de altfel perfect 
conştientă de acest lucru şi oarecum înclinată să-l scoată în 
evidenţă în faţa multor oameni câtuşi de puţin interesaţi de un 
asemenea amănunt. Cu alte cuvinte, doamna Tartan, în loc să 
fie mândră de fiica ei, fapl pentru care ar fi avut toate motivele, 
părea să fie mândră de punga ei, fapt pentru care n-avea niciun 
motiv; dacă stăm şi ne gândim. Marele Mogul avea probabil o 
avere mai mare, ca să nu mai vorbim de Şahul Persiei şi de 
Baronul Rothschild şi de o mie de alţi milionari! Pe de altă parte, 
nici sultanul turcilor şi nici vreun alt rege din Europa, Asia sau 
Africa, cu toate bogăţiile puse una peste alta, nu se putea 
mândri cu o fată atât de încântătoare ca Lucy. Cu toate acestea, 
doamna Tartan era o cucoană vrednică de toată cinstea, cel 
puţin după tot tipicul unei lumi de cucoane. Făcea milostenii şi 
avea cinci strane personale în tot atâtea biserici, ocupându-se în 
general de promovarea fericirii în lume şi încercând să-i silească 
pe toţi + inerii şi tinerele pe care-i cunoştea să se căsătorească 
între ei. Cu alte cuvinte, avea vocaţie de aprinzătoare de. Nuni 
şi reuşise să zgândărească pojarul matrimonial în piepturile 
câtorva juni nemulţumiţi, care-şi puseseră pirostriile pe cap sub 
oblăduirea ei specială şi urmându-i anume sfatul. Gura lumii 
spunea - dar gura lumii le mai înfloreşte! — Că se întemeiase o 
societate secretă a 'inerilor soţi nemulţumiţi, care se ocupau cu 
răspândirea pe ascuns a unor fiţuici în rândul tinerilor burlaci, 
prin oare îi înştiinţau de stăruinţele viclene ale doamnei Tartan; 
pentru detalii îşi dădeau numele cifrat. Nu se putea La toate 
astea să fie adevărate; căci la lumina a o mie de inimi aprinse 
de ea - arzând cu flacără albastră sau ro- >ie. N-are importanţă 
- doamna Tartan naviga pe mările modei şi toate celelalte 
corăbii îşi strângeau pânzele în faţa ei: în coada ei veneau flotile 
de domnişoare cărora urma să le găsească cele mai sigure 
porturi conjugale din lume. 

Dar oare peţitul, ca şi milostenia, ny trebuie să înceapă de la 


propria ei casă? Cum se face că propria ei fiică, Lucy, rămăsese 
fără pereche? Dar nu vă grăbiţi; '. ii ani în urmă, doamna 
Tartan alcătuise un plan trandafiriu în ceea ce-i privea pe Pierre 
şi pe Lucy; în acest caz planul ei se întâmplase să se 
potrivească, în oarecare măsură, cu unul deja alcătuit în ceruri, 
şi aşa Pierre 

Glendinning ajunse să Eie mândrul ales ai lui Lucy Tartan. 
Întrucât insă problema o privea direct, doamna Tartan fusese 
destul de precaută şi prevăzătoare în toate maşinaţiunile care-i 
priveau pe Pierre şi Lucy. De fapi. Nu fusese nevoie de nicio 
maşinaţiune. Cele două părticele platonice care cutreieraseră 
ţările căutându-se una pe alta, încă de pe vremea lui Saturn, se 
întovărăşiseră chiar sub ochii doamnei Tartan; ce altceva ar mai 
fi putut ea face ca să le unească pentru veşnicie într-un to’, unic 
şi indivizibil? Doar o singură dată o bănuiala vagu trecu prin 
mintea lui Pierre că doamna Tartan, iscusită mânuitoare a 
degetarului la „uite bobul, nu e bobul”, îl împinsese încotro voia 
ea. 

Înainte ca amiciţia lor să fi devenit mai strânsă, Pierre luase o 
dată micul dejun cu Lucy şi mama ei, la oraş; doamna Tartan, 
după ce turnase prima ceaşcă de cafea, declarase că i se pare 
că simte miros de chibrituri aprinse în casă şi că trebuie să vadă 
dacă arde ceva. Aşa că, re- nunţând să continue, s-a ridicat să 
caute chibriturile care ardeau, lăsându-i pe cei doi singuri să 
schimbe politeţuri ia o ceaşcă de cafea; în cele din urmă le 
trimisese vorbă din dormitor că, fie din pricina chibriturilor, fie 
din alte pricini, o apucase durerea de cap şi că o rugă pe Lucy 
să-i trimită sus ceai şi puţină pâine prăjită fiindcă nu avea să 
mai coboare în dimineaţa aceea. 

Auzind acestea, Pierre o privise pe Lucy, îşi privise ghetele şi, 
ridicând din nou ochii, văzuse versurile lui Anacreon pe o 
măsuţă într-o parte a sofalei, Melodiile lui Moore în cealaltă 
parte, miere pe masă, un petic de satin alb pe podea şi un văl 
de mireasă pe candelabru. 

Nu face nimic, gândise Pierre privind-o ţintă pe Lucy, de abia 
aştept să mă las prins când cursa e întinsă în Paradis şi 
momeala este un înger că ea. O privise din nou pe Lucy şi 
observase supărare, nesfârşită umilinţă şi o paloare nefirească 
pe obraz. Cu dragă inimă ar fi sărutat îneântătoarea momeală 
care ura cu toată blândeţea ideea că cineva avea să se înfrupte 


din ea cât era ţinută în laţ. Dar, ridicând ochii şi văzând că 
melodiile pe care doamna Tartan, pretextând că face ordine, le 
pusese pe pian. Observând mai ales că teancul de note era 
aşezat în picioare şi proptit de perete, cu muzică la Dragostea 
era udať un băiețaş la vedere şi, gândindu-se că e o potriveală 
cu totul ieşită din comun, nu se putuse abţine să au zâmbească, 
deşi îngăduitor; se căise însă imediat, mai ales când Lucy, care 
văzuse şi înţelesese tot, se ridicase pe loc, cu un „Domnule 
Glendinning? “de nedescris, indignat, îngeresc, adorabil şi 
convingător, împrăştiindu-i până şi cea mai vagă undă de 
bănuială cum că ar fi fost părtaşă la uneltirile mamei ei. 

Intr-adevăr, încercarea doamnei Tartan de a se băga între cei 
doi, de a umbla cu fineţuri sau de a „ajuta “doi tineri nu era 
decât o strădanie pe cât de zadarnică, pe atât ie jignitoare. Voia 
oare doamna Tartan să văruiască un crin în floare? Se străduia 
doamna Tartan să lipească oţelul de magnet? Fără noimă 
încercare! Dar toată lumea asta e fără noimă, cu mulţi oameni 
fără noimă; tartorul lor era doamna Tartan însăşi, peţitoare a 
Întregii naţiuni! 

Purtarea ei era cu atât mai neghioabă cu cât nu se putea să 
nu ştie că doamna Glendinning dorea căsătoria. Şi nu era oare 
Lucy bogată? Adică avea să fie bogată ia moartea mamei ei 
(trist gând pentru doamna Tartan). Şi nu era soţul ei dintr-o 
familie dintre cele mai bune, şi nu fusese tatăl lui Lucy cel mai 
bun prieten al tatălui lui Pierre? Şi deşi Lucy putea să-şi 
găsească perechea în alt bărbat, ce altă femeie putea s-o 
egaleze pe Lucy? Fără noimă încercare a doamnei Tartan! Când 
insă o cucoană ca ea nu are altceva mai bun de făcut, se apucă 
tocmai de astfel de lucruri fără noimă. 

Şi aşa trecea vremea; şi Pierre o iubea pe Lucy, şi Lucy îl 
iubea pe Pierre, când în cele din urmă apărură cei doi tineri 
marinari, fraţii ei, în salonaşul doamnei Tartan, întorşi din prima 
lor călătorie de trei ani pe Me- diterana. La început Se uitară 
cam lung la Pierre, găsindu-l pe sofa, iar pe Lucy nu prea 
departe de el. 

— Vă rog să luaţi loc, domnilor, zise Pierre. Camera e mare. 

— Dragii mei fraţi! Exclamă Lucy îmbrăţişându-i. 

— Dragii mei fraţi şi draga mea surioară! Exclamă Pierre 
cuprinzându-i pe toţi cu braţele. 

— Uşurel, uşurel, domnule! Zise fratele mai vârsinic. Care 


fusese avansat iniciman cu două săptămâni înainte. 

Fratele mai mic făcu un pas înapoi şi. Punând mâna pe 
pumnal, strigă: 

— Domnule, ne-am întors din largul Mediteranel. Cu 
permisiunea dumneavoastră, domnule, asta e necuviinţă! Cine 
sunteţi dumneavoastră? 

— De bucurie nici nu pot să vă explic, strigă Pierre 
îmbrăţişându-i comic pe toţi deodată. 

— Neobişnuită întâmplare; strigă fratele mai mare, 
eliberându-şi gulerul cămăşii din strânsoare şi potrivin- tlu-şi-l 
furios. 

— Scoateţi sabia! Strigă vitejeşte fratele cel tânăr. 

— Liniştiţi-vă, prostuţilor! Exclamă Lucy. E vechiul nostru 
prieten de joacă, Pierre Glendinning. 

— Pierre? Cum, Pierre? Strigară flăcăii - şi ţine-te îmbrăţişări 
din nou. Ai crescut de-un stânjen. Cine să te mâi cunoască... dar 
atunci... Lucy? Ce treabă ai tu aici în... cum să-i spun... hârjoana 
asta pe sofa? 

— Oh! Nu înseamnă nimic, adică... strigă Pierre. Haideţi să ne 
mai îmbrăţişăm o dată. 

Şi se mai îmbrăţişară o dată; şi în acea seară se anunţă 
oficial, logodna lui Pierre cu Lucy. 

Drept care tinerii ofiţeri rămaseră cu convingerea 

— Deşi nu îndrăzniră să şi-o dea pe faţă - că grăbiseră cu 
autoritatea lor, în mod indirect, sfârşitul unei stări de' lucruri 
între proaspeţii logodnici, care fusese cam tulbure şi cu totul 
nepotrivită cu buna-cuviinţă. 

M 

Pe vremurile bune şi sănătoase de odinioară, bunicul lui 
Pierre, un gentleman american de neam şi cu oarecare avere, îşi 
petrecea vremea cu totul altfel decât vlăstarele de seră ale 
tinerimii noastre. 

Bunicul lui Pierre era înalt de un metru nouăzeci; o dată, când 
izbucnise focul la vechiul conac, spărsese o uşă de stejar dintr-o 
singură lovitură de picior, ca să-i lase pe -sclavii negri să intre cu 
găleţile cu apă; Pierre încercase de mai multe ori tunica lui 
militară, păstrată că c. Relicvă la Poiana Şeii, şi băgase de 
seamă că buzunarele îi ajung mai jos de genunchi şi că în jurul 
mijlocului îi mai rămânea loc să strecoare o buteleuţă 
rotunjoară; într-o încăierare de noapte în vremurile tulburi 


dinainte de război. Îi liniştise pe doi indieni sălbatici ciocnindu-i 
cap în cap. Şi toate acestea erau faptele omului celui mai bun la 
inimă şi cu ochii cei mai albaştri din lume care, după obiceiurile 
patriarhale ale acelor vremi, se închina cu toată smerenia 
cărunteţii sale în fata larilor şi penaţilor. Fiind soţul cel mai bun, 
tatăl cel mai blând, slăpinul cel mai înţelegător cu sclavii săi, 
bărbatul cu firea cea mai liniştită, fumător tihnit al unei pipe 
după cina de seară, iertător al multor jigniri, creştin milostiv şi 
bun la suflet. În sfârşit un uncheaş curat la inimă, vesel, 
copilăros, cu ochii de cicoare şi că de pe altă lume; în sufletul lui 
blând şi măreț se îmbrăţişau leul şi mielul. 

Pierre nu putea cala niciodată la frumosul lui portret în 
uniformă militară fără să se simtă cuprins de jale şi de <» 
dorinţă nesfârşită de a întâlni în viaţă un asemenea viteaz. 
Dulceaţa împărătească a acestui portret era cu adevărat vădită 
în înrâurirea pe care o exercita asupra oricărui tânăr simţitor şi 
cu suflet generos. Pentru un astfel de privitor, portretul era 
dăruit cu nepământeasca elocinţă a unei vorbiri îngereşti: era o 
sfântă carte de slavă încadrată şi agăţată pe perete. Învăţând 
pe toţi oamenii, ca de pe Sfântul Munte, că omul e o fiinţă 
nobilă, deopotrivă cu Dumnezeu, mustind de sucurile cele mai 
alese; alcătuită din putere şi frumuseţe. 

Acel falnic bărbat, bătrânul Pierre Glendinning, fusese mare 
iubitor de cai: nu însă după gustul modern, căci nu era jocheu; 
printre cei mai apropiaţi prieteni ai săi de parte bărbătească se 
afla un armăsar uriaş, mândru, sur, cu fire neaşteptat de 
închisă, calul lui de călărie; bătrânul poruncise ca ieslea 
bidiviilor lui să fie cioplită asemeni unei tranşee, din bârne solide 
de arțar, şi ţinea cheia de la ladă cu porumb în bibliotecă şi nu 
îngăduia nimănui altcuiva să-l hrănească; când lipsea de acasă, 
această cinste i se încredința lui Moyar, un servitor negru de 
încredere şi care nu întârzia niciodată. Bătrânul spunea că omul 
nu poate să iubească un cal dacă nu-i dă grăunţele cu mâna lui. 
La fiecare Crăciun le dădea măsură cu vârf. „Şi caii mei ţin 
Crăciunul ca şi mine”, spunea bătrânul Pierre. Acest falnic 
bărbat se trezea întotdeauna odată cu răsăritul soarelui; îşi 
spăla faţa şi pieptul alară. Apoi, întorcându-se în odaia sa şi 
sfârşind de îmbrăcat, pornea să facă o vizită solemnă la grajduri 
ca să le ureze cinstiţilor săi prieteni o dimineaţă bună şi veselă. 
Vai de pielea lui Cranz, Kit, Douw sau a oricărui altuia dintre 


sclavii care munceau acolo, dacă bătrânul Pierre găsea un cal 
fără pătură pe spinare sau măcar o buruiană în fânul care le 
umplea ieslea. Nu că ar fi pus să-i biciuiască pe Cranz, Kit, Douw 
ori pe oricare altul - nu se auzise de aşa ceva pe vremurile 
acelea şi în ţinutul acela patriarhal - dar nu le mai spunea vorbă 
bună pe care o aşteptau cu toţii de la el; şi asta însemna mare 
amărăciune, căci Cranz, Kit, Douw şi toţi îl iubeau pe bătrânul 
Pierre aşa cum păstorii îl iubeau pe bătrânul Avram. 

Dar ce armăsar domnesc, falnic, cu coama cenuşie se arată? 

Ce nins călăreț caldean iese pe poartă? E bătrânul Pierre; în 
fiecare dimineaţă. Înainte de a mânca, iese la plimbare cu calul 
lui şi niciodată nu-l încalecă fără să-l întrebe. Dar timpul trece şi 
bătrânul Pierre a ajuns moşneag, bobul pârguit al vieţii sale e 
acum doldora de greu- l-le: nu-l mai lasă inima să apese 
spinarea împărăteştii făpturi cu o asemenea povară uriaşă. ŞI 
apoi. Însuşi nobilul animal a îmbătrânit, şi în ochii lui mari şi 
atenţi licăreşte o privire înduioşată. Nicicând coapsă de bărbat. 
Îşi jură bătrânul Pierre, nu va mai strânge crupa armăsarului 
meu; hamurile nu-l vor atinge! De atunci, în fiecare primăvară, 
semăna un câmp de trifoi pentru calul său; pe la Sânziene 
alegea ierburile cele mai ds soi din care să-i pregătească fânul 
pentru iernat; grăunţele punea să; 
i e treiere cu un îmblăciu al cărui miner purtase în vârf un 
mândru steag de bătălie pe vremea când acelaşi bătrân 
armăsar îl purtase în galop pe bătrânul Pierre: o singură coamă 
fluturândă, o singură sabie fulgerândă. 

Dar bătrânul Pierre are nevoie de plimbarea lui de dimineaţă: 
nu-l mai călăreşte pe surul cel bătrân. Pune să 
i se facă un faeton, bun pentru un general falnic, în al cărui coş 
se pot ascunde trei bărbaţi obişnuiţi. Uriaşele arcuri de piele în 
formă de S sunt îndoite şi întreite, roţile au fost parcă furate de 
la vreo moară; capra seamănă cu un pat cu baldachin. Acum nu 
un cal, ci doi îl trag, scoţându-l pe bătrânul Pierre la plimbare pe 
sub vechea arcadă de la intrare, aşa cum o dată în fiecare an 
cei din ţara lui Por împărat îl scoteau din ascunzişul lui pe zeul 
lor. 

Şi vremea zboară, şi iată că vine o dimineaţă când faetonul nu 
mai iese, iar toate curţile şi ogrăzile sunt pline | coifuri tivesc 
drumurile; vârfuri de săbii izbesc treptele de piatră ale 
pridvorului; muschete zornăie pe scări; în toate sălile răsună 


cântece triste, războinice. A murit bătrânul Pierre; şi, ca un erou 
al bătăliilor de demult,: noare în ajunul altui război; înainte de a 
pleca să tragă asupra duşmanului, plutoanele de sub comanda 
lui trag o salvă deasupra mormântului bătrânului lor comandant; 
în 1813 a răposat bătrânul Pierre. Toba care ţine ritmul fanfarei, 
făcând să răsune marşul funebru, era o tobă mare englezească 
ce pe vremuri bătuse ritmurile unui marş trufaş pentru treizeci 
de mii de viitori prizonieri, cond şi spre o neîndoielnică robie de 
acel băietan lăudăros pe numele lui Burgoyne. 

În ziua următoare surul cel bătrân n-a vrut să-şi mă- nânce 
grăunţele; s-a întors şi a nechezat în boxă. N-a îngăduit ca mâna 
blândă a lui Moyar să-l mânglie; limpede, aşa cum ştie să 
vorbească un cal, surul bătrân i-a spus: „Nu simt mirosul mâinii 
pe care o ştiu; unde este bătrânul Pierre? Nu voi nici grăunţe, şi 
nici să mă îngrijeşti; unde este bătrânul Pierre?” 

Acum se odihneşte nu departe de stăpânul său şi doarme sub 
câmpul pe care l-a păscut; şi a trecut multă vreme de când atât 
bătrânul Pierre cât şi armăsarul său s-au veş- nicit prin iarba 
câmpului, întru slavă. 

Dar faetonul generalului, ca şi dricul său cu panaş, a 
supravieţuit nobilei poveri pe care a purtat-o. Şi caii roibi care l- 
au tras pe bătrânul Pierre când era în viaţă şi, după cum i-a fost 
voia, l-au tras şi când era mort, ba l-au urmat şi pe domnescul 
bidiviu sur, aceşti cai roibi mai există încă; nu ei înşişi ori 
progeniturile lor; dar cei doi coborâtori din armăsarii de rasa lor. 
Căci pe pă- tnânturile de la Poiana Şeii, oameni şi cai se 
moştenesc din tată în fiu; şi în această frumoasă dimineaţă 
Pierre Glendinning, nepot al bătrânului Pierre, se plimbă cu Lucy 
Tartan aşezat pe locul strămoşului său şi ţinând în mână frâiele 
unor cai ai căror stră-strămoşi fuseseră minaţi de bătrânul 
Pierre. 

Ce mândru se simţea Pierre; cu ochii închipuirii vedea 
duhurile cailor înhămaţi în faţă. 

Aceştia nu sunt decât cărăuşii, exclamă el; vizitiii sunt 
seminţiile noastre. 

IV 

Dragostea se simte mai legată de aşteptata şi neîndoioasa ei 
viitorime decât de strămoşii odată vieţuitori insă acum cu 
neputinţă de readus din trecut. Aşa că bujorii înfloriţi în obrazul 
lui Pierre de mândria de familie se aprinseseră şi mai tare când, 


din porunca lui Lucy, pe faţa lui se desfăşură flamura purpurie a 
iubirii. 

Această dimineaţă era picătura cea nepreţuită pe care Timpul 
o păstra în potirul lui. Dinspre câmpuri şi coline adiau doar abia 
simţite prefirări dintr-o dulce încântare. Fatală dimineaţă pentru 
îndrăgostiţii nejuruiţi unul altuia; „Mărturisiţi-vă” - le striga. 
„Priviţi înaripatele noastre iubiri” - ciripeau păsărelele din 
copaci; în largul mării marinarii nu mai ştiau să lege parâmele; 
mâinile îşi pierduseră iscusinţa; vrând-nevrând, Dragostea 
înnoda cunu- niţe pe fiecare velă instalată. 

Oh, slăvită fie frumuseţea acestui pământ, frumuseţea 
rodnică şi bucuria de pe faţa lui! Prima vârstă a lumii a fost 
iernatică, următoarea primăvăratică; cea de-a treia şi ultima şi 
cea mai desăvârşită este această văratică lume. A noastră. 
Prorocii vieţuitori pe tărâmurile reci de dedesubt propovăduiesc 
pământul, aşa cum noi propovăduim paradisul ca fiind aflat 
deasupra noastră. Acolo, prieteni, spun ei, există un răstimp al 
anului care în limba lor se cheamă vară. Atunci câmpurile de 
deasupra se ţes în covoare verzi; zăpada şi gheaţa se retrag de 
pe pământ; milioane de alcătuiri ciudate, colorate, parfumate, 
pudrează faţa gliei eu miresme încântătoare; iar făpturi înalte, 
falnice, mute ” şi măreţe se ridică cu braţele întinse şi-şi întind 
bolțile verzi peste veseli îngeraşi - bărbaţi şi femei care se 
iubesc şi se cunună, dorm şi visează sub privirile îngăduitoare 
ale zeului şi zeiţei lor, veselul soare şi gânditoarea lună! 

Oh, lăudată fie frumuseţea acestui pământ, frumuseţea, 
rodnicia şi bucuria de pe faţa lui! Am trăit odată şi vom trăi din 
nou; aşa după cum nădăjduim, într-o lume mai bună ce va să 
vină, aşa am venit şi noi dintr-una mai rea. Demonul începutului 
e din ce în ce mai îndepărtat cu fiecare vârstă ce trece a lumii; 
el este bulgărele blestemat ce vine din haos şi cu fiecare nouă 
trecere îl rostogolim îndărăt cu o treaptă. Cântări de slavă 
acestei lumi! Frumoasă prin ea însăşi şi doar loc de intrare către 
altele. Din cine ştie ce Eghipet al trecutului am ajuns în acest 
nou Canaan; din acest nou Canaan ne grăbim spre cine ştie ce 
Circasie. Dar Răul, Nevoia şi Necazul ne-au urmat din Eghipet şi 
cerşesc acum pe străzile Canaanului; porţile Ciljfcasiei insă nu 
se vor deschide în faţa lor; împreună cu părintele lor, Demonul 
începutului, trebuie să se întoarcă în haos de unde au venit. 

lubirea a fost zămislită mai întâi din împreunarea Bucuriei cu 


Repausul în Paradis, în vremea cea dintâi a lumii. Omul apăsat 
de griji nu poate să iubească; făptura în beznă nu-l află pe cel 
de sus. Şi cum tinereţea, în cea mai mare parte a ei, nu are griji" 
şi nu cunoaşte bezna, încă din zorii timpului ea a fost anotimpul 
dragostei. lubirea se poate încheia cu durere şi bătrâneţe şi 
suferinţă şi nevoie, şi orice altă întrupare a tânguirii omeneşti; 
dav lubirea începe cu bucurie. Primul suspin al lubirii se naşte 
numai după primul râset al lubirii. lubirea râde mai întâi şi 
suspină mai apoi. Ea nu are mâini, ci ţimbale; gura lubirii are 
răsunetul unui corn de vânătoare şi răsuflarea ei se înalţă fără 
voie în triluri de bucurie! 

In acea dimineaţă, doi cai roibi plimbau două Râsete pe 
drumul ce ducea către colinele dinspre Poiana Şeii. Glasurile se 
împleteau armonios; tenorul tineresc şi bărbătesc al lui Pierre 
Glendinning cu trilurile feciorelnice ale lui Lucy Tartan. 

Cu faţa albă ca zăpada, cu ochii albaştri şi pârul auriu, 
frumoasă era înveşmântată în culorile cerului. Să porţi mereu 
azuriu, Lucy, îţi vine cei mai bine - cam aşa te sfătuia şi mama: 
a de altfel. Din amândouă părţile, dincolo de pârleazuri, se ridica 
mirosul florii de trifoi din Poiană Şeii. lar de pe buzele şi de pe 
obrar. Ul lui Lucy aburea mireasma proaspătă a făpturii ei viorii. 

— E parfumul tău sau al altei flori? Exclamă Pierre. 

— Văd lacuri sau ochii tăi? Exclamă Lucy oglindindu-şi privirea 
în sufletul lui, ca două stele oglindite într-o i'ântână. 

Niciun miner din Cornwall nu a săpat un puț atât de adine sub 
apă mării ca acela săpat de Amor sub pânza plutitoare a ochilor. 
Ochiul e oglinda magică a iubirii, toate cele nepământeşti 
alunecă într-o izbăvită lucrare. Nu sunt peşti în mare câte 
imagini dulci în ochii îndrăgostiţilor. În aceste limpezimi 
miraculoase înoată ciudaţi peşti înaripaţi care uneori sar afară 
aprinşi de bucurie; aripi umede de peşte stropesc obrazul celui 
îndrăgostit. Ochii Dragostei sunt lucruri sfinte; acolo se ascund 
misterele vieţii; privindu-se în ochi, îndrăgostiţii pătrund cele 
mai adinei taine ale lumii; şi, cuprinşi de fiorii ce în veci nu se 
pot tălmăci, simt că Amor e stăpânul tuturor. Bărbatul sau 
femeia care n-a iubit niciodată, care nu a cătat niciodată până în 
străfundurile privirii făpturii îndrăgite, nu cunoaşte cea mai 
dulce şi mai înălţătoare religie de pe pământ. Dragostea este 
evanghelia creatorului şi a mân- tuitorului: ea dăruieşte omenirii 
o carte legată în petale de trandafir, ferecată în violete, cu 


literele culese de păsări cântătoare şi zugrăvite cu suc de 
piersică pe corole de crin. 

Necuprinsă este cartea lubirii. Nici timpul, nici spaţiul nu-i pot 
cuprinde povestea. Toate lucrurile dulci la văzut, la gustat, sau 
la auzit, toate acestea şi numai acestea sunt făurite de Amor. 
Nu Amor a creat ţinuturile boreale, dar el e acela ce le redă 
omului. Nu-i aşa că pe zi ce trece, cu fiecare ceas, lucrurile 
fioroase dispar de pe acest pământ? Unde sunt lupii din Anglia? 
Unde mai găseşti în Virginia pantera? Oh, iubirea îşi vâră nasul 
peste te>t. 

Îşi are pretutindeni trimişii săi. Propovăduitorii săi îi fac de 
ruşir. E pe toţi ceilalţi. Vântul de miazăzi curtează galant 
barbara miazănoapte; pe multe ţărmuri îndepărtate blinda 
adiere de la apus înduplecă asprul răsărit. 

Intregul Pământ e făgăduit lubirii; în zadar se luptă demonul 
începutului să amâne strigările. De ce şi-ar încinge Glia mijlocul 
cu un brâu atât de bogat în verdeață tropicală, dacă nu s-ar găti 
de nuntă? Şi de ce ar mai fi pe lume flori de portocal şi 
lăcrămioare, dacă maica Glia n-ar vrea ca flăcăii şi fetele să se 
iubească şi să se unească? Căci fiecare cununie unde mirii se 
iubesc cu adevărat duce mai departe alaiul lubirii de pe pământ. 
Miresele de pe acest tărâm vor fi domnişoarele de onoare ale lui 
Amor în lumea nunţii viitoare. Şi aşa îşi întinde lubirea mrejele, 
căci ce tinăr se poate ţine departe când vede minunile 
neasemuitei naturi femeieşti? Unde se află o femeie frumoasă, 
se află întreaga Asie cu bazarele ei. Italia nu are nicio privelişte 
care să se compare cu frumuseţea unei tinere americance; nici 
cerurile nu pot să dea o binecuvântare care să întreacă iubirea 
ei pământească. Nu au coborât oare toţi cuceritorii înaripaţi pe 
pământ ca să guste din lubirea şi Frumuseţea unei muritoare, 
tocmai când fraţii ei săraci cu duhul tânjeau după însuşi 
paradisul pe care îl părăsiseră? Da, heruvimi invidioşi au 
pogorât pe pământ; şi-au luat lumea-n cap: şi cine îşi ia lumea-n 
cap dacă nu pentru a găsi o viaţă mai bună? 

Amor este marele izbăvitor şi legiuitor al acestei lumi; şi cum 
toate femeile frumoase sunt cei mai aleşi trimişi ai săi, Amor le- 
a dăruit cu o atrăgătoare putere de convingere, magnet de care 
nu poate scăpa niciun tinăr. Aleasă inimii sale i se pare fiecărui 
june a fi o vrăjitoare de nepătruns; cu zeci de mii de descântece 
şi vrăji îi dă ocol, îl înconjoară alunecând unduios oriunde s-ar 


întoarce; murmură înţelesuri cu tâlc minunat; face să răsară în 
faţa lui duhurile şi piticii de sub pământ; văduveşte mările de 
naiade şi le mână să înoate în jurul lui. lubirea evocă mistere ca 
un oracol; - e de mirare atunci că Amor a fost dintotdeauna zeu? 

vV 

În acea dimineață, Pierre era pătruns şi de un fel de exaltare 
pioasă; dar nu tot timpul, ci numai o clipă, şi în clipa următoare 
nemaiîncăpândil-şi în piele de veselie zburdalnică. Părea un 
tânăr zeu şi un saltimbanc în acelaşi timp. Improvizaţii de mag îi 
izbucneau de pe buze în versuri iuți de aur, îndată după că: 
punsuri şi vorbe de haz. Mai ales ochii strălucitori ai lui Lucy îl 
inspiră. Acum, uitând de cai, o ia pe Lucy în braţe, înconjurând-o 
cu amândouă mâinile şi, asemeni unui scufundător sicilian, se 
aruncă în adâncurile adriatice ale ochilor ei şi revine la suprafaţă 
aducând cu el cupa regească a fericirii. Tresăririle din privirile 
fetei îi par valuri de nesfârşită bucurie. Şi asemeni unor mări 
adevărate răsfrângând lucirile acelei străvezii dimineţi azurii, în 
ochii lui Lucy părea să lucească întreaga măreție albastră a zilei 
şi toată dulcea nepătrunzime a cerului. Şi, fără îndoială, 
albastrul din ochii unei femei, asemeni mării, e înrâurit de 
văzduh. Numai în aerul curat al unei divine zile de vară poţi să-i 
vezi ultramarinul, piatra lichidă de lapis lazuli. Atunci Pierre 
scoase un chiot de bucurie; tigrii vărgaţi din ochii lui căprui se 
zbătură în cuştile lor cu înfierbântată mulţumire. Lilcy se sfii 
pierdută de iubire; căci culmea cea mai înaltă a dragostei este 
Teamă amestecată cy Uimirea. 

În curând, iuţii telegari îi purtară pe aceşti frumoşi zei aproape 
de dealurile împădurite, al căror siniliu îndepărtat se schimbase 
acum într-un verde cu felurite nuanţe, dealuri ce se ridicau 
asemeni vechiului Babilon, podite cu verdeață; din loc în loc, 
piscurile împrăştiate păreau nişte turnuri; pâlcurile de pini 
cocoţate pe creasta lor semănau cu arcaşi mândri, cu păzitori de 
strajă glorioasei Cetăți a Zilei din Babilon. Adulmecând aerul 
înălțimilor, caii zburdalnici nechezară şi risipiră ţărâna cu copite 
Zglobii. Simţeau, desigur, imboldurile vesele şi îmbietoare ale 
zilei; căci ziua era nebună de o încântare fără margini; în înaltul 
cerurilor auzeai nechezând caii soarelui; din nările lor picura 
spuma ce atârna deasupra colinelor în şuviţe câlţoase de abur. 

Dinspre dropie se ridică încet negură; parcă nu se îndura să 
părăsească o poiană atât de fermecătoare. Aiungând aproape 


de coamele înverzite, Pierre opri caii şi în curând cei doi se 
aflară pe înălţimi, privind în depărtare; peste crânguri şi lacuri, 
peste podişuri împodobite cu po- rumbişti 'Şi lunci cu iarbă de 
păşune; peste smârcuri de viu smarald, arătând locurile unde 
belşugul verdeţii acestui pământ îşi află canale şerpuitoare; ca 
întotdeauna, preaplinul ceresc se revarsă asupra unor locuri fără 
seme- ţie, bucurând şi umplând pieptul cine ştie cărui muritor 
de obârşie umilă, lăsând pradă pustietăţii singuratice multe 
piscuri ale trufiei princiare. 

Dar Suferinţa, şi nu Bucuria ne învaţă; admirând priveliştea, 
Pierre a tras prea puţină învăţătură înţeleaptă. Ţinând-o pe Lucy 
de mână şi simțind - ah, cum mai simţea! — Cum pulsul îi 
zvâcneşte dulce, părea că se înfrăţeşte cu fulgerul de vară; 
scânteie pe scânteie, el presimţea candidele delicii ale 
pământului. 

lată-l acum întins pe iarbă, cu privirea atentă ridicată spre 
Lucy. 

— Tu eşti cerul meu, Lucy; şi iată-mă pe mine, păs- torul-mag, 
cum aştept să răsară pe firmamentul tău noi ochi-stele. lată! 
Văd drumul Luceafărului; văd o nouă planetă acolo şi, în spatele 
tuturor, o infinită nebuloasă înstelată, ca şi când făptura ta s-ar 
înfăţişa având drept cortină în spate-i un văl de taină bătut în 
nestemate. 

Este oare Lucy surdă la toate aceste exprimări bom- b s ice 
ale amorului? De ce priveşte în jos şi freamătă • şi de ce acum 
se preling de pe pleoapele-i grele picuri calzi? In ochii fetei nu se 
citeşte bucuria şi buzele par să-i tremure. 

— Ah. Pierre! Eşti prea cotropitor şi prea înflăcărat! 

— Nu eu „ci Prier cel umed şi schimbător! Nu ştii că ploiosul şi 
schimbătorul Prier e urmat de bucuria sigură pe sine şi fără 
strop de ploaie a lui Cireşar? Astăzi, Lucy. Ziua de astăzi trebuie 
să fie Cireşar pentru tine, aşa cum este pentru întregul pământ! 

— Ah, Pierre, pentru mine nu există Cireşar! Nu e oare 
adevărat că dulceaţa lui Cireşar se pârguieşte la lacrimile lui 
Prier? 

— E adevărat, iubito! Dar iată alte picături... din ce în ce mai 
multe... ropotele astea de ploaie sunt mai îndelungate decât se 
cuvine lunii lui Prier, iar ele n-au ce căuta în luna lui Cireşar. 

— Cireşar, Cireşar! Tu lună văratică a nunţii, urmând după 
dulcea peţire primăvăratică a pământului, o. Cireşar al meu. 


Cireşarul meu ce n-a venit încă! 

— Dar va să vină, cum e hotărât; i fără putinţă de întoarcere; 
va fi bine venit şi cy. Cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Atunci, nicio floare pe care ploile lui Prier au hrănit-o în 
mugure nu va pieri înainte de a-i veni sorocul să o desfacă luna 
lui Cireşar? Îmi juri. Pierre? 

— Indrăzneala iubirii divine fără de moarte mă stă- pineşte; îţi 
făgăduiesc acum toate eternităţile de neclintit ale bucuriei pe 
care le-a visat vreodată o femeie în acest cuib de vis al 
pământului. Un zeu îţi sorteşte fericire veşnică. lar mie stăpânire 
netăgăduită asupra ta şi a lor. Bat câmpii? Priveşte-mă, Lucy; 
gândeşte-te la mine, fată. 

— Eşti tânăr. Frumos şi puternic; o veselie bărbătească îţi 
umple sufletul, Pierre; inima ta curajoasă n-a ştiut până acum se 
înseamnă teama; dar... 

— Dar ce? 

— Ah, Pierre! 

— Am să-ţi sorb cu sărutări secretul de pe buze! Dar ce? 

— Să mergem către casă, Pierre. Mă cuprinde o tristeţe fără 
nume, o nelinişte ciudată. Simt pe buze gust de nesfârşită jale. 
Mai spune-mi o dată povestea acelui chip, Pierre - a obrazului 
aceluia necunoscut care-ţi bântuie cugetul şi pe care, îmi 
spuneai odată, în trei rân- duri ai încercat zadarnic să-l alungi. 
Albastru e cerul şi blând e aerul, Pierre; dar... spune-mi 
povestea acelui chip, cu ochi de smoală, cu obraz de ceară, 
rugător, cernit, ce se trăgea înapoi şi pălea în faţa ta. Ah, 
câteodată mă gândese că n-am să apuc să-i fiu mireasă dragului 
meu Pierre până nu se va dezlega taina acelui chip. Spune-mi, 
spune-mi, Pierre; ca un basilisc cu ochi ficşi, arşi în pojar dt; jale, 
mă ţintuieşte acest chip chiar în clipa asta. 

— Blestem, blestem! Blestemat fie ceasul când am crezut că 
lubirea n-are nimic de ascuns. N-ar fi trebuit, niciodată să-ţi 
spun povestea acelui chip, Lucy. M-am înfăţişat fără niciun 
ascunziş în faţa ta. Oh, niciodată lubirea nu trebuie să ştie totul. 

— Cel ce nu ştie tot, nu poate să iubească din toată fiinţa lui, 
Pierre. Să nu mai spui niciodată asta şi... Pierre, ascultă-mă. 
Acum, cuprinsă de acest tremur de neînțeles, te rog în genunchi 
ca şi de acum înainte să te porţi cum te-ai purtat şi până acum, 
să ştiu întotdeauna ce te fră- manta, gândul cel mai trecător şi 
mai uşor care s-ar putea să te atingă cu aripa lui dinspre cele ce 


mărginesc viaţa noastră de muritori. Dacă m-aş îndoi vreodată 
de tine. Dacă mi-ar trece cândva prin gând că în inima ta se află 
vreun ungher sau locşor ferecat, în acea zi s-ar curma pentru 
totdeauna vraja dintre noi. Îţi spun, Pierre - şi prin mine 
vorbeşte acum fiinţa însăşi a lubirii - că ea poate să dăinuiască 
numai din încredere fără margini şi din împărtăşirea tainelor 
celor mai adânci. Fiinţa dragostei e o taină şi ea se hrăneşte cu 
taine, Pierre. Dacă aş şti despre tine doar ceea ce ştie întreaga 
lume, ce ar mai fi atunci Pierre pentru mine? Pentru mine 
trebuie să fii o taină pe deplin luminată; dragostea e vanitoasă 
şi încrezută; când merg pe stradă şi mă întâlnesc cu prietenele 
mele. Trebuie să râd şi să strâng la piept gândul că ele nu te 
cunosc; numai eu îl cunosc pe Pierre al meu; nimeni altul de sub 
soare. Jură-mi atunci, dragă Pierre, că n-o să ai niciodată vreo 
taină faţă de mine... nu, niciodată, niciodată; jură-mi! 

— Ceva fără nume mă învăluie. Lacrimile tale de neînțeles, 
picurând, prelingându-se în inimă, m-au schimbat în stană de 
piatră. Sunt rece ca gheaţa şi împietrit; nu vreau să jur! 

— Pierre, Pierre! 

— Să ne ierte Cel de Sus, pe mine şi pe tine, Lucy. Nu-mi vine 
să cred că în acest văzduh duios şi plin de miresme, forţe 
nevăzute uneltesc împotriva iubirii noastre. Oh! De sunteţi lângă 
noi, duhuri pe care nu le ştiu chema pe nume. Atunci în numele 
celui de care ar trebui să vă fie teamă, întoarceţi-vă faţa de la 
ea şi de la mine! Jos mâna de pe ea, diavoli ai tăriei! Inapoi în 
iad. Unde vă e locul! De ce daţi târcoale aici, pe aceste tărâmuri 
cereşti? Lanţurile lubirii atotputernice nu vă pot zăgăzui, 
necuraţilor? 

— Acesta este oare Pierre al meu? Ochii lui aruncă scântei 
înfricoşătoare; pătrund parcă din ce în ce mai adine în sinea lui; 
se întoarce, ameninţă văzduhul şi îi vorbeşte ca şi când seninul 
l-ar înfrunta. Vai mie, cum se poate ca frumoasa iubire să 
trezească blestemul acesta diavolesc! Pierre... 

— Eram la mii de leghe, oh, Lucy a mea, şi rătăceam bezmetic 
în întunericul înăbugşitor; W doar glasul tău m-a găsit. Deşi.mă 
pierdusem undeva, în tărâmurile îngheţate, Lucy. Dar iată-mă 
din nou alături de tine; tu îmi aduci alinarea. 

— Pierre al meu, Pierre al meu! Pentru tine m-aş lăsa sfâşiată 
în zeci de mii de bucățele; te-aş ascunde la sân şi te-aş ocroti, 
de m-aş afla pe un sloi în ţara Viscolului, îngheţată şi moartă. 


Pierre al meu, nepreţuit; ji binecuvântat! Îmi vine să-mi fac 
seama la gândul că suferinţele mele prosteşti au avut puterea 
să te mişte şi să te îndurereze atât! lartă-mă, Pierre; faţa ta 
schimbată a alungat celălalt chip dinaintea mea; teamă pentru 
tine e mai tare decât orice altă teamă. S-au îndepărtat nălucile. 
Strânge-mi tare mâna; uită-te bine la mine, dragostea mea, ca 
să piară şi ultima dintre ele. Acum parcă mă simt din nou 
întreagă; gata, a dispărut. Hai, Pierre; să ne ridicăm şi să fugim 
dintre aceste dealuri de unde mă tem că asupra noastră se 
deschide o zare mult prea largă. Să fugim la câmpie. Vezi, 
telegarii nechează... te cheamă... vezi... către câmpie... acum 
dealurile mi se par deşerturi, iar valea doar verdeață. li 
mulţumesc, Piefre. Acum plec dintre dealuri cu obrajii uscați; las 
în urmă toate lacrimile. Să adape ierburile ce nu pier şi să 
întâlnească semnele dragostei veşnice pe care le hrăneşte în 
mine propria mea tristeţe. Tristă soartă, ca cel mai frumos 
frunziş al lubirii să se hrănească cu lacrimi! 

Caii galopau în jos pe povâmişuri; cei doi nu mai încercară să 
urce spre culmi; grăbiră către câmpie. Niciun nor nu mai 
adumbreşte privirea lui Lucy; nicio flăcăruie piezişă ţii sumbră 
nu se mai iţeşte pe sub fruntea iubitului ei. La câmpie vor găsi 
pacea, dragostea şi bucuria. 

— A fost ca un abur nestatornic şi zadarnic, Lucy. 

— Un ecou deşert, Pierre, al unui sunet trist şi de mult uitat. 
Fii binecuvântat, Pierre. 

— Să te aibă Domnul în pază. Lucy! lată că am ajuns acasă. 

VI 

Pierre o conduse pe Lucy în salonaşul vesel al mătuşii ei şi o 
aşeză lângă fereastra aproape năpădită de caprifoi; lângă 
acesta se afla şevaletul ei pentru schiţe în cărbune, încadrat de 
Lucy cu meşteşug cu două corzi de viţă. In ale căror ghivece 
umplute cu pământ erau înfipte două dintre cele trei picioare ale 
şevaletului; aşezându-se lângă ea, încercă să-i" alunge orice 
urmă de tristeţe cu conversaţia lui plăcută şi uşoară: numai 
după aceea, când țelul părea să-i fie pe deplin atins, se ridică 
Pierre ca să o cheme pe bună mătuşica şi să-şi ia rămas bun 
până seară: atunci Lucy îl chemă înapoi, rugindu-] să-i aducă 
mapa albastră din camera ei, căci dorea să-şi alunge ultima 
umbră de melancolie - dacă ar mai fi rămas o astfel de umbră - 
zugrăvind în cărbune altfel de imagini decât ale dealurilor de la 


Poiana Şeii. 

Pierre urcă la etaj, dar se opri în pragul uşii deschise. Nu 
intrase niciodată în acel iatac fără să fie pătruns de un 
simţământ de neasemuit respect. | se părea că însuşi covorul e 
pământ sfinţit. Fiecare scaun părea aureolat de cine ştie ce duh 
de demult ce odihnise odinioară acolo. Aici, în cartea lubirii, nu 
exista decât o propoziţie, şi aceasta suna: „înclină-te. Pierre. 
Inclină-te'VAceastă preasme- rita închinăciune în faţa lui Amor - 
înteţită de astfel de ocheade în altarul lui din cel mai ascuns 
cotlon - se des- morţea când şi când la bătăile inimii şale şi-l 
făcea să vrea să îmbrăţişeze în închipuire frumuseţea lumii; căci 
pentru el toată lumea era strânsă în nepreţuita iubire a 
sufletului lui pentru Lucy. 

Şi acum, străpungând tăcerea vrăjită a camerei goalj, privirea 
îi căzu pe patul alb ca zăpada care se vedea prh oglinda 
măsuţei de toaletă. Priveliştea îl ţintui locului. O clipă, i se păru 
că vede două paturi separate - cel aievea şi cel răsfrânt - şi o 
presimţire nedorită şi durerasă i se strecură în suflet. Dar ea 
dispăru aşa cum apăruse. Piene făcu câţiva paşi şi ochiul îi 
popesi cu o bucurie drăgăstoasă şi duioasă chiar pe culcuşul 
neatins, şi rămase aţinu asupra unui sul alb ca >ăpada, aşezat 
alături de pernă. Tresări; parcă se apropia Lucy... Dar nu... nu 
eia decât unul din papuceii ei care se iţea de sub perdelele 
îngus. E ale patului din apropiere. Din nou privirea i se indreapă 
spre sulul subţirel, alb şi înfoiat; rămase nemişcat ca sib o vrajă. 
Niciun pergament de nepreţuit al grecilor nu i s-ar fi părut pe 
jumătate atât de scump. Niciodată un că— turar n-a tânjit mai 
aprig să desfăşoare cu mâini trerru- rinde vălul magic decât 
ardea Pierre să desluşească tainele respectate ale acelui obiect 
înfoiat şi alb ca omătul. Dir mâinile nu-i atinseră niciun lucru din 
cameră, în afaia aceluia după care fusese trimis. 

— Uite mapa albastră, Lucy. lată, cheia e în lăcăţelul său de 
argint; nu te-ai temut că îl voi deschide? Trebuie să mărturisesc 
că am fost ispitit să o fac. 

— Deschide-l! Spuse Lucy. Da, Pierre. Da, da; an oai? Vreun 
secret faţă de tine? Descifrează-mă de la vn capăt la altul. Sunt 
cu totul a ta. Priveşte! 

Şi, deschizând în grabă mapa, tot soiul de lucruşoaie 
trandafirii se răspândiră, înconjurate de o mireasmă dł- licată a 
cine ştie cărui parfum nevăzut. 


— Ah. Lucy, îngeraşule! 

— Pierre, eşti parcă pe altă lume: ca unul care... De ce, 
Pierre? 

— Ca unul care a aruncat pe furiş o privire în Paradis şi... 

— Din nou îţi zboară mintea cine ştie unde, Pierre! Ajunge! 
Haide, acum trebui; să pleci. M-am odihnit. Du-te, cheam-o pe 
mătuşa şi pleacă. Stai puţin, deseară o să răsfoim împreună 
cartea de reproduceri primită ţe la oraş, nu? Să nu întărzii; la 
revedere, Pierre. 

— La revedere, până deseară, culme a încântării! 

Vn 

Mânând prin satul tăcut, pe sub umbrele scurte ale copacilor 
la amiază, îocântătoarea scenă din iatac dispăru din mintea lui 
Pierre şi în locu-i apăru,  întovărâşindu-l, acelaşi chip 
nepământesc. Ajungând acasă constată că mama lui era 
plecată; aşa că, străbătând fără să se oprească marea sală a 
conacului, ieşi pe verenda din partea cealaltă şi porni hoinar, 
pierdut în visare, către malul râului. 

Aici, un pin uitat de vreme rămăsese norocos în picioare, 
scăpat din vedere de tăietorii, altfel necruţători, care 
desţeleniseră odinioară livada. Odată, îndreptându-se către 
acest nobil arbore dinspre un pâlc de pini canadicni de dincolo 
de râu, Pierre observase un lucru, şi anume că atât pinul 
american cât şi cel canadian seamănă la statură şi la frunziş 
atât de mult, încât dacă nu eşti deprins cu pădurile îi poţi 
încurca; cu toate acestea, deşi amândouă soiurile sunt, după 
cum se zice, copaci ai tristeţii, mohorâtul pin canadian nu 
ascunde nicio muzică în ra- murile-i gânditoare, pe când blândul 
pin american picură din ele tonuri tânguioase. 

Intre rădăcinile sale amare, pe jumătate dezgolite, se aşeză 
Pierre, minunându-se o dată mai mult ce mare era şi cât de 
departe ajungea una dintre ele, strecurându-se în lungul 
malului, despuiată de furtunile şi ploile ce trecuseră peste ea., 

. Cum se resfiră aceste rădăcini şi cât sunt de puternice! Fără 
îndoială, pinul acesta ţine strâns în gheare întregul glob! 
Floricica veselă de colo nu are o rădăcină atât de adâncă. Un 
veac a privegheat bunicile, mamele, nepoatele şi pruncimea 
acestor vesele floricele şi o s-o facă încă un veac de acum 
înainte. Trist lucru. Sst, îmi pare că aud jeluirile fără număr, 
înălțându-se ca nişte piramide, ţâşnind ca nişte limbi de foc din 


această harfă de vânt... V.n- tul suflă asupra lui... Vântul... 
suflarea celui de sus! E oare El chiar atât de trist? Oh, copacule! 
Atât de puternic, atât de măreț şi totuşi atât de cernit! Ciudat 
lucru! Sst! Cătând în sus să-ţi aflu tainele înălțate, copacule, 
chipul, acel chip, iată, cată în jos la mine! Eşti tu, Pierre? 

Vino la mine... Copilă a nepătrunderii.. Cealaltă faţă, strâmb 
alcătuită a medaliei bătute gingaşei mele Lucy, alărnată încă 
mai de mult în jurul inimii mele! Să însemne oare că durerea e 
cealaltă faţă a plăcerii? Să fie oare durerea un oaspete nepoftit 
care nu se lasă întors de la uşă? * Şi totuşi nu te-am cunoscut 
niciodată, Durere; pentru mine nu eşti decât un eres. Am 
cunoscut fierbinţeala bătăioasă a vitejiei nebuneşti; adesea am 
gustat din cupa visării; din ea se naşte meditaţia; din ea se 
naşte amărăciunea; din ea se nasc încântătoare presimţiri 
poctice... Dar tu, Durere! Pentru mine nu eşti decât o nălucă. Nu 
te cunosc... Aproape nici nu cred că exişti. N-aş renunţa la 
micile mele clipe de melancolie stârnite din când în când; dar să 
mă ferească atotputernicul de tine, tu, cealaltă arătare a unei 
bezne fără de sfârşit! Mă cutremur în faţa ta! Chipul! Chipul! Se 
iveşte din nou din înalturile tale tainice, copacule! Chipul se uită 
pe furiş la mine. Misterioasă copilă! Cine eşti? Cu ce drept îmi 
furi cele mai adinei gânduri? la-ţi degetele subţiri de pe mine; 
sunt logodit, şi nu cu tine. Lasă-mă! Ce parte din mine ţi se 
cuvine? Doar nu mă iubeşti? Ar fi prea sfâşietor şi pentru tine, şi 
pentru mine, şi pentru Lucy. Nu se poate! Ce, cine eşti? Oh! 
Cumplită nesiguranţă... Vai, prea cunoscută şi totuşi de 
neînțeles... neştiută, cu totul neştiută! Cred că am să mă topesc 
în atâta nedumerire. Pari să ştii despre mine ceva ce eu însumi 
nu ştiu... ce anume? Dacă ţii un secret în ochii tăi de tristă taină, 
sccate-l la iveală; ţi-o cere Pierre; care lucru este acela pe care 
l-ai învăluit în tine atât de stângaci, încât parcă 11 văd 
mişcându-se, dar nu-i mai pot desluşi forma? Uite-l cum 
foşneşte. Indărătul perdelei care îl ascunde. Niciodată, niciodată 
nu s-a strecurat în sufletul lui Pierre o asemenea tulburare. Dacă 
se ascunde cu adevărat ceva în spatele ei, vă conjur, voi, puteri 
suverane către care se îndreaptă credinţa mea cinstită, vă 
conjur să ridicaţi vălul; trebuie s-o înfrunt de la obraz la obraz. 
De e să calc pe o mină, vesti- ţi-mă; de şovăi pe marginea unei 
prăpăstii, trageţi-mă înapoi; dar nu mă părăsiţi în ghearele unei 
suferinţe neştiute, care să mă copleşească pe neaşteptate şi să 


pună stăpânire pe mine cu totul; altminteri, duioasa credinţă a 
lui Pierre - acum curată şi nepângărită - s-ar putea să piară şi în 
locul ei să nu rămână deci! Rânjetul unui apostat. Aha, chipul se 
îndepărtează! Slavă cerului că nu s-a tras înapoi doar ca să se 
ascundă în înălțimile tale nepătrunse, copacule! A plecat... A 
plecat... A plecat cu adevărat; slavă Domnului, mă cuprinde din 
nou bucuria; bucuria care cred că este şi ea dreptul meu de om; 
lipsit de bucurie simt că m-aş lăsa ispitit să mă iau la trântă pe 
viaţă şi pe moarte cu lucruri ce nu se pot vedea. Ha-ha! Îmi pare 
că în jurul meu se ţese o cămaşă de zale ce mă înveşmântă ca o 
scoarță; am auzit că iernile aprige sunt prevestite de coaja mai 
groasă a bobului de porumb, cel puţin aşa spun fermierii noştri. 
Neagră comparaţie. Termină eu pilduirile! Sună dulce în gura 
oratorului, dar au gust amar în burta filosofului. Hai-hai! la să-mi 
întăresc voinţa adăpând-o cu bucurie; luând chipul bucuriei 
mele va băga în sperieţi fantomele: uite-le că pleacă; şi Pierre e 
din nou. E din nou al Bucuriei şi al Vieţii. Pinule! De acum înainte 
nu mă voi lăsa ademenit de trădătoarea ta putere de 
înduplecare. În zadar cerca-vei să mă momeşti sub cortul tău de 
aer doar ca să cuget la ţăruşii cu rădăcini negre care-l susţin. 
Voi pleca; rămâi în pace, pinule! Seninătatea binecuvântată, 
pitită chiar în sânul amărăciunii - al simplei amărăciuni - 
rămâne acolo când tot restul s-a spulberat; acel dulce 
simţământ e al meu şi fără să mă coste prea mult. Nu-mi pare 
rău că am fost trist, mă simt acum înălţat. Scumpă Lucy! ... În 
sfârşit... o să ne simţim bine împreună astă-seară: avem cartea 
cu reproduceri flamande... prima la care trebuie să ne uităm: 
apoi Homerul lui Flaxman - contururi apăsate, pline totuşi de o 
curată nobleţe barbară. Apoi Daniele lui Flaxman; Dante! Poetul 
Nopţii şi al Iadului. Nu, nu-l vom deschide pe Dante. Îmi pare 
acum'că acel chip îmi aminteşte puţin de faţa gânditoare şi 
dulce a Francescăi... purtat pe aripa adierii triste, mohorâte. 
Către grijuliul Vergiliu şi pârjolitul florentin. Nu, nu vom deschide 
Dantele lui Flaxman. Pentru mine, faţa îndoliată a Francescăi e 
acum o icoană. S-ar putea ca Flaxman să o evoce întru totul... 
să mi-o aducă în faţă cu trăsături cernite... Vrăjită putere. Nu! 
Nu voi deschide Dantele lui Flaxman! Blestemat fie ceasul în 
care am citit din Dante! Mai blestemat decât acela în care Paolo 
şi Francesca au citit din fatalul Lancelot." 
QARTEA IlI 


PRESIMŢIREA ŞI ADEVERIREA EIl 

| 

Chipul pe care-l pomeniseră atât Pierre cât şi Lucy cu atâta 
sfială şi nedumerire nu era plăsmuire fermecată; trăsăturile sale 
cernite. În carne şi oase, fuseseră aievea văzute de Pierre. Nici 
nu-i aţinuse calea în taină acel chip, pe vreun drum lăturalnic şi 
singuratic, sau în lumină albă de lună nouă; îi apăruse într-o 
încăpere veselă, luminată de luminări şi răsunând de vocile prea 
zglobii a de două ori douăzeci de femei. Din inima însăşi a 
veseliei pogo- vise această umbră către el. Incununată de 
cercuri de lumină i se vestise ca o rază, cronicar şi proroc 
neînțeles; cu faţa către trecut, amintind de cine ştie ce păcat de 
neşters: cu faţa către viitor, arătând către cine ştie ce rău de 
neocolit. Unul din acele chipuri care se înfăţişează din când în 
când omului şi fără vreo vorbă îi pun în faţa ochilor file de 
cumplită scriptură. Cu trup omenesc, dar împrăştiind o lumină 
ca de iele: simţurile îl pot pipăi, dar duhul nu-l poate pătrunde: 
prin adâncile impresii pe care le produc asupra noastră, veşnic 
şovăind între suferinţa iadului şi frumuseţea raiului, alcătuite 
între Gheena şi Paradis, astfel de chipuri ne răstoarnă toate 
certitudinile de mai-nainte şi ne preschimbă din nou în copii cu 
ochi întrebători. 

Chipul îi ieşise în cale lui Pierre cu câteva săptămâni înainte 
de plimbarea lui cu Lucy către dealurile de dincolo de Poiană 
Şeii, înainte ca ea să sosească în sat să-şi petreacă vara; îi 
aţinuse calea într-o împrejurare obişnuită, de toate zilele; cu 
atât mai minunat fusese efectul. 

Fusese plecat de la conac mai toată ziua, după treburi cu un 
arendaş care locuia destul de departe; tocmai se întorsese, 
destul de devreme, într-o înserare plăcută cu lună, când Dates 
intră cu un bilet de la mama lui, prin care aceasta îl ruga să vină 
să c ia la şapte şi jumătate de la căsuţa doamnei Llanyllyn ca să 
o. Ntovărăşească în vizită la cele două domnişoare Penny. 
Auzind acest nume, Pierre înţelese la ce să se aştepte. Aceste 
domnişoare bă- trâne, bisericoase, dăruite cu cele mai bune 
inimi din lume, rămăseseră lipsite de auz la vârsta cărunteţii, 
datorită naturii vitrege; ca atare, păreau să-şi fi alcătuit o 
înţelepciune a vieților lor miioase, şi anume că ntrucât 
atotputernicul nu le mai dăduse puterea să asculte evanghelia 
tălmăcită, socotiseră că nu le rămânea decât să se străduiască a 


o pune în practică. Ca atare, nu se mai duceau la biserică, 
mersul acolo nemaiavându-şi rostul; în timp ce întreaga parohie 
a reverendului Falsgrave se ruga după porunca Domnului; cele 
două domnişoare Penny, cu acul şi aţa, îl slujeau de-a dreptul 
cosând cămăşi şi haine pentru săracii satului. Pierre auzise că în 
ultima vreme se străduiau să organizeze o asociaţie în toată 
regulă, alcătuită din soțiile şi fiicele fermierilor din vecinătate, 
care să se întâlnească de două ori pe lună în casa lor (a 
domnişoarelor Penny), ca să coasă împreună în beneficiul 
diferitelor aşezări de sărmani pripăşiţi care îşi ridicaseră în 
vremea din urmă coşmeliile înghesuite în susul râului. Deşi 
această întreprindere nu fusese pornită fără să i se dea de ştire 
mai întâi doamnei Glendinning - căci se bucură cu adevărat de 
iubirea şi cinstirea pioaselor domnişoare - şi fără să obţină 
promisiunea unui ajutor solid din partea amabilei doamne, totuşi 
Pierre nu auzise ca mama lui să fi fost invitată oficial să 
prezideze sau măcar să participe la şedinţele bilunare; deşi, se 
gândea el, departe de a avea ceva împotrivă, mama lui se va 
bucura să fie laolaltă în felul acesta cu oamenii vrednici din sat. 

— Şi acum, Pierre frăţioare, zise doamna Glendinning, 
ridicându-se din fotoliul uriaş cu perne multe al doamnei 
Llanyllyn, pune-mi şalul pe umeri şi spune bună seara mătuşii lui 
Lucy. Hai, că o să întârziem. 

Pe drum, ea adăugă: 

— Pierre, ştiu că uneori îţi cam pierzi răbdarea la aceste 
şezători. Curaj, însă; nu vreau decât să arunc o privire, să-mi 
dau seama cam ee se întâmplă acolo; atunci binefacerile pe 
care le-am făgăduit vor fi mai bine chibzuite. Pe lângă asta, 
Pierre. L-aş fi putut chema pe Dates ca să mă întovărăşească, 
dar te-am preferat pe tine; vreau să ştii cine sunt aceia alături 
de care trăieşti; câte femei şi fete drăguţe şi cu fire aleasă vei 
avea în ascultare când vei ajunge stăpân al ținutului. Mă aştept 
la o rară îmbinare de roşuri şi alburi rurale. 

Inveselit de astfel de făgăduieli plăcute. Pierre se află în 
curând împreună cu maică-Sa în faţa uşii, poftind-o să intre într- 
o cameră plină. In clipa în care îşi făcură apariţia, o făptură 
binevoitoare destul de vârstnică, aşezată chiar lângă uşă cu 
cusătura în poală, chiţăi ascuţit. 

— Doamnelor, doamnelor! Vine doamna Glendinning! 
Domnişorul Pierre Glendinning! 


Aproape imediat se auzi un țipăt neaşteptat, neomenesc, din 
străfundul rărunchilor, scos de o fată din colţul cel mai 
îndepărtat al camerei lungi. Niciodată o voce de om nu-l izbise 
într-atât pe Pierre. Deşi nu o vedea pe aceea care dăduse glas şi 
deşi vocea îi era cu totul necunoscută, ţipătul neaşteptat păru 
să-i despice inima în două, căscând în ea un hău. O clipă rămase 
trăsnit; tresări la auzul vocii mamei sale; braţul ei se sprijinea 
încă de al său. 

— De ce mă strângi aşa de braţ, Pierre? Mă doare. Asta-i 
bună, cineva a leşinat, nimic mai mult. 

Pierre îşi reveni pe dată şi prefăcându-se că râde de propria 
sa tresărire se îndreptă repede către colţul cu pricina, să-şi ofere 
serviciile dacă era nevoie. Dar femeile şi fetele i-o luaseră 
înainte; luminile scânteiau agitate în curentul de aer produs de 
deschiderea pripită a ferestruicii aproape de locul de unde 
venise ţipătul. În curând tumultul se potoli şi în cele din urmă, 
când fereastra se închise, agitația trecuse cu desăvârşire. Cea 
mai în vârstă dintre domnişoarele Penny se apropie de doamna 
Glendinning şi-i dădu să înţeleagă că o fată din harnicul grup 
aflat în fundul încăperii avusese un acces brusc, dar trecător, 
datorat probabil cine ştie cărui neajuns trupesc. Acum îşi 
revenise cu totul. Restul celor de faţă, conform, unei bune 
creşteri naturale, care la cei de rând se vădeşte mai ales sub 
forma delicateţii şi milei, se abţinură să mai manifeste vreo 
curiozitate; nu-i mai amintiră fetei de ceea ce se întâmplase; se 
prefăcură că nu o bagă în seamă; şi acum acele îşi vedeau de 
cusut ca mai înainte. 

Pierre o lăsase pe mama lui să vorbească cu cine poftea şi să- 
şi vadă de treburi; uitând, în adunarea veselă, de orice 
neplăcere trecută, după ce spusese câteva vorbe curtenitoare 
domnişoarelor Penny - strecurate auzului lor printr-un fel de 
trompetă lungă şi încolăcită pe care, atunci când o foloseau, 
domnişoarele o purtau la cingătoare ca pe un corn cu pulbere; - 
de asemenea, după ce manifestase un interes profund şi 
inteligent pentru mecanismul misterios al unui uriaş ciorap de 
lină în curs de încheiere de către o bătrână doamnă cu ochelari, 
pe care o cunoştea întrucâtva; în sfârşit, după ce isprăvise cu 
toate astea şi cu altele încă prea plicticoase ca să le mai 
amintim, dar care îi luaseră mai bine de o jumătate de oră, 
Pierre, roşind uşor şi cu pas nu tocmai sigur, se îndreptă către 


grupul cel mai îndepărtat de domnişoare; acolo unde, la lumina 
mai multor luminări bine mucărite, ele îşi în- mănuncheaseră 
obrăjorii strălucitori ca un răzor de lalele de grădină. Erau 
drăgălaşe şi ruşinoase Mării, Marthe, Suzane, Betty, Jenny, Nelly 
şi alte încă patruzeci de nimfe blonde, care adunau smântina şi 
băteau untul la fermele de la Poiana Şeii. 

Siguranţa se simte la largul ei numai în prezenţa celor siguri 
de ei înşişi. Acolo unde se înstăpâneşte stângăcia, ea se face 
simțită şi la cei ce n-au nicio pricină de stângăcie. Nu e de 
mirare deci că, privind această linie de bătaie a feţelor 
îndrăzneţe, rumene, pe jumătate întoarse 

— Indrăzneţe chiar în stânjeneala lor - Pierre a roşit şi el puţin 
şi s-a bilbâit oleacă. Inima îi era plină de dragoste tinerească şi 
de bunăvoință; pe limbă îi stăteau cuvintele cele mai calde; şi 
totuşi rămase în picioare, ţintă a privirilor străpungătoare ale 
acelor arcaşe prinse la înghesuială. 

Dar încurcătura lui nu tinu prea multă vreme; roşeaţa i se 
preschimbă în paloare; ce lucru ciudat vede Pierre Glendinning? 
In spatele primului rând de tinere fete, se află mai multe 
băncuţe sau măsuţe circulare, la care sunt aşezate grupuri mici 
de două sau trei, cosind parcă în singurătate. Par să fie 
membre mai puţin importante ale acestei adunări rurale; ori, 
din cine ştie ce cauză, s-au retras de bunăvoie în surghiunul lor 
umil. Căutătura albă a lui Pierre s-a oprit asupra uneia din 
aceste făpturi, robotind la cea mai mică şi mai îndepărtată 
măsuţă de lângă o fereastră. 

Fâtu stă şi coase fără oprire: nici ea, nici vreuna din cele două 
prietene nu vorbeşte. Ochii îi sunt aţintiţi asupra lucrului; din 
când în când, însă, un observator foarte atent ar putea băga de 
seamă că şi-i ridică pe furiş şi-i îndreaptă timid şi pieziş către 
Pierre; apoi, mai timid şi mai pe furiş, către mama lui, aflată mai 
departe. În tot acest timp calmul ei neomenesc pare făcut doar 
să-i ascundă zbaterea fără seamăn din piept. Rochia modestă şi 
ne- împodobita e neagră: se încheie sus la gât cu o bentiţă 
simplă de catifea. Un ochi pătrunzător ar vedea că această 
catifea palpită, că se întinde şi se strânge de parcă un şuvoi 
înăbuşit, aprig, s-ar ridica fremătător în dreptul inimii ei. Dar 
obrazul oacheş, măsliniu, nu cunoaşte roşeaţa sau vreun alt 
semn de nelinişte. Atât timp cât această făptură rămâne 
deasupra pojghiţei obişnuite. E învăluită de o abia ghicită 


stăpânire de sine. Şi totuşi, strecoară pieziş privirea aceea 
timidă, furişată. Din când în când, ca şi cum n-ar mai putea ţine 
piept şuvoiului irezistibil al simţirii ascunse, oricare ar fi, îşi 
ridică întreaga faţă minunată în lumina strălucitoare a candelei 
şi o fracțiune de secundă acel chip din altă lume îl priveşte pe 
Pierre pe săturate. O încântătoare frumuseţe şi o şi mai 
încântătoare singurătate îi vorbiră cu implorări de neînțeles de 
pe acel chip, până atunci necunoscut. Lui Pierre i se năzări că în 
faţa lui e arenă în care Neliniştea se luptase cu Frumuseţea şi. 
Întrucât niciuna nu reuşise să iasă învingătoare, rămăseseră 
amândouă doborâte pe câmp. 

Revenindu-şi în cele din urmă din tulburarea lui mult prea 
făţişă. Pierre se întoarse ca să-şi recapete stăpânirea de sine. Il 
cuprinsese o curiozitate nestăpânită. Uluitoare şi de neînțeles, 
să afle ceva sigur despre acel chip. In acea clipă se lăsase cu 
totul pradă curiozităţii; nu se simţea în stare să lupte cu ea ori 
să o aducă în vreun fel pe calea judecății. De îndată ce simţi că 
şi-a recăpătat liniştea, plănui să-şi croiască drum, tot stând de 
vorbă în dreapta şi-n stânga, şi, profitând - ca în societate - de o 
scuză oarecare, să audă, dacă ar fi cu putinţă, măcar o silabă 
rostită de aceea a cărei tăcere îl mişcase atât de puternic. Dar 
în cele din urmă, tocmai când se îndrepta către celălalt capăt al 
camerei, cu acest plan în minte, auzi vocea mamei sale, 
strigându-l veselă şi, întorcându-se, văzu că îşi şi pusese şalul şi 
boneta. Nu mai putea acum să găsească nicio scuză acceptabilă 
ca să rămână, aşa încât, înăbuşindu-şi frământarea,. Făcu o 
plecăciune grăbită către întreaga adunare, şi plecă cu mama lui. 

Făcuseră bună parte din calea către casă într-o ăcere 
desăvârşită, înainte ca mama lui să vorbească: 

— Ei bine, Pierre, ce ar putea să fie asta? 

— Dumnezeule, mamă, deci ai. Văzut-o pe ea? 

— Fiule, exclamă doamna Glendinning oprindu-se speriată şi 
retrăgându-şi braţul, ce... pentru numele lui Dumnezeu, ce e cu 
tine? Foarte ciudat! Am întrebat în “lumă la ce te gândeai atât 
de înverşunat; şi tu-mi răspunzi cu cea mai bizară întrebare, cu 
o voce ce pare să vină din cavoul străbunicului tău! Ce poate să 
însemne asta, Pierre? Răspunde-mi, lămureşte-mă; de ce erai 
atât de tăcut şi de ce ţi-ai ales o clipă atât de nepotrivită ca să 
vorbeşti? Răspunde-mi; ea, ea, ea la care „ea “ţi-e gândul, în 
afară de Lucy Tartan? Fii cu băgare de seamă, Pierre, fii cu 


băgare de seamă! Credeam că eşti mai statornic în credinia ce-i 
porţi alesei tale decât pare să vădească purtarea ta stranie. 
Răspunde-mi, Pierre, ce poate să-nsemne asta? ^ Hai, nu-mi 
plac tainele; vorbeşte, fiule! 

Din fericire, mirarea pe îndelete exprimată de mama lui îi 
îngădui lui Pierre să-şi revină din îndoita şi straşnica lui uimire, 
ştămiţa mai întâi de bănuiala că şi mama lui fusese izbită de 
straniul aer al chipului, şi mai apoi de faptul că bănuiala se 
întorsese atât de tare împotriva lui, datorită îngrijorării ei 
aparent sincere, aflându-şi odorul cu gândul dus pe un tărâm în 
care ea nu pusese piciorul. 

— Nimic... nimic, surioară Mary; absolut nimic. Probabil visam, 
mergeam în somn, sau aşa ceva. Drăguţe feţe erau acolo astă- 
seară, nu-i aşa, surioară Mary? Să mergem mai departe, hai, 
surioară! 

— Pierre, Pierre! Am să te iau din nou de braţ; şi chiar nu mai 
ai nimic altceva să-mi spui? Într-adevăr rătăceai cu gândul, 
Pierre? 

— Îţi jur, scumpă mamă, că niciodată cugetul nu mi-a luat-o 
razna aşa cum mi-a luat-o acum. Dara trecut. 

După care. Pe un ton mai puţin serios şi oarecum glumet, 
adăugă: 

— Şi apoi, surioară, dacă ştii câte ceva din tratamentele 
doctorilor şi felcerilor, nu trebuie să uiţi că singurul leac pentru 
un astfel de caz de trăsneală nevătămătoare şi vremelnică e ca 
toată lumea să se prefacă a nu o băga de seamă. Altfel chiar că 
mă simt ca un netot şi nu ştiu dacă nu cumva n-o să-mi revină 
toana de mă mai gândesc mult. 

— Atunci, în orice caz, dragul meu băiat, niciun cu- vânt 
despre asta. Şi totuşi e ciudat... Foarte, foarte ciudat. Ei, şi în 
legătura cu treaba de azi dimineaţă; cum a mers? Povesteşte- 
mi. 

N 

Lăsându-se bucuros în voia şuvoiului de vorbe. Pierre putu să 
o însoţească pe mama lui acasă fără să-i mai dea vreun prilej de 
îngrijorare sau uimire. Propria sa îngrijorare şi uimire, nu puteau 
însă fi tot aşa de uşor domolite. Răspunsul sincer, şi anume că 
niciodată în viaţă nu fusese atât de adânc mişcat, era prea 
adevărat în sine, deşi în acel moment putuse să pară cam în doi 
peri. Chipul fetei îl urmărea aşa cum faţa Madonei, rugătoare, 


frumoasă, pasionată, îl urmăreşte pe artistul bolnav de căutare 
şi ardoare, dar veşnic înfrânt. Şi de fiecare dată când straniul 
chip îi apărea în ochii închipuirii, o alta coardă mai fremăta în el: 
ţipătul iscat din rărunchi, nepământesc, al fetei, răsuna până în 
străfundurile inimii lui; ştia că ea ţipase; ecoul lui de ghioc putea 
să se nască doar dintr-un astfel de izvor. „Şi de ce scosese acel 
țipăt? Se întreba Pierre. Prevestea oare ceva rău pentru cel ce l- 
a provocat, pentru mine sau pentru amândoi? Cum de m-am 
schimbat astfel încât oriunde apar aduc cu mine atâta jale? “Mai 
ales chipul, chipul nu-i dădea pace. Ţipătul părea doar 
iniâmplător ţâşnit din el. 

Simţirile pe care le încerca păreau să fi pus stăpânire pe cele 
mai adinei rădăcini şi pe cele mai ascunse fibre ale făpturii sale. 
Le ghicea bizare, de nedesluşit, cu atât mai mult cu cât îşi 
croiau cale ca o apă subpământeană. Ce însemna pentru el o 
fată necunoscută, cu ochi trişti şi țipăt sfâşietor? Pe lume sunt 
multe feţe cu ochi trişti şi ea nu era decât una dintre ele. Şi ce 
însemna pentru el chiar şi această prea frumoasă fată cu ochii 
trişti? Tristeţea poate să fie frumoasă, precum şi bucuria... oh, 
se pierdea încercând să descurce acest hăţiş. „Nu mai vreau să 
ştiu nimic de această patimă stârnită din senin”, se pomenea 
strigând, dar de undeva, din înalturile răsfiratelor tării, se 
întrupa vederii sale frumuseţea fără seamăn a acelui chip şi 
suferinţa lui rugătoare. 

Până acum am râs de toate poveştile care vorbeau de 
lucruri de pe celălalt tărâm ce s-ar afla în ora, se gin- dea Pierre; 
crezul meu, pe lumea asta, este să mă închin la toate câte se 
văd cu ochiul, o fiinţă frumoasă, răsuflarea care poate să fie. 
Auzită oricât ar fi ea de dulce şi înmiresmată; până acum nu am 
crezut decât în trupul ce se vede şi suflarea ce se aude. Dar 
acum-! Acum! “Şi din nou cădea pradă celor mai surprinzătoare 
şi mai neobişnuite meditații, care puneau la grea încercare toată 
iscusinţa minţii sale. El însuşi nu-şi mai afla locul. Simţea că 
ceea ce crezuse a fi țărm temeinic al unei lumi aievea era doar 
un plaur, cu îndrăzneală cotropit de armii de năluci fără chip, 
aruneând ancora în sufletul lui asemeni unor flotile de vase- 
fantomă. 

Groaza  împrăştiată de chipul care-l fascinase nu era 
asemănătoare aceleia produse de o Gorgonă; nu îl împietrise 
prin respingătoarea-i hidoşenie; dimpotrivă, îl ademenea, spre 


propria lui uluire, prin frumuseţea-i fără nume şi neliniştea fără 
speranţă a unei îndelungi suferinţe. 

înţelegea însă că această înrâurire avea totuşi şi ceva 
deosebit; pe căi nepătrunse, chipul îi zgândărea dorurile 
nemărturisite şi neîmpărtăşite; cu o strigare tăcută şi despotică, 
chema la judecată adâncurile fiinţei sale morale şi le aducea să 
depună mărturie: Adevărul, Dragostea, 

Mila, Conştiinţa. „Culmea tuturor minunilor! Se gândea Pierre, 
minunăţia acestui lucru mai că îmi ia puterile.” Nu putea să 
scape de acest chip, şi nici ascunzându-şi-l pe al său în pernă 
nu-l putea alunga. Să fugă de el la lumina soarelui prin pajişti... 
era la fel de zadarnic. 

Cel mai de neînțeles lucru era că mai văzuse undeva trăsături 
asemănătoare acelei feţe. Unde, nu putea să spună; nici 
închipuirea nu-l ajuta nicicum. Ştia, desigur 

— El însuşi făcuse o dată sau de două ori această experienţă - 
că uneori omul se întâmplă să vadă pe stradă o figură care să-l 
ţintuiască locului că un magnet, pentru o clipă; deşi cu totul 
necunoscută lui, e s-ar zice aidoma cine ştie cărei feţe desluşite 
acum, pe care. S-ar fi putut s-o fi întâlnit cândva, la vreme de 
mare cumpănă pentru viaţa lui. Dar asta era altceva. Chipul nu-l 
tulburase doar timp de câteva minute de speculație, ca să se 
piardă apoi în depărtare fără întoarcere. Rămânea în preajma 
lui; izbutea, dar nu întotdeauna, să-l îndepărteze doar 
încordându-şi întreaga hotărâre şi voinţă. In afară de asta, unde 
ale vrăjii învăluitoare, adăpostite de straniile lui simţiri, păreau 
să se învolbureze din ce în ce mai strâns, fiind stâr- nite ca de 
un vârf de lance care-i străpungea inima cu o durere neînţeleasă 
ori de’ câte ori acea emoție - să-i spunem aşa - se înstăpânea 
pe gândurile lui şi-i flutura în închipuire o mie şi una de 
fantasme din timpuri trecute, legende bătrâneşti de familie pe 
care le auzise povestite de către rubedeniile mai vârstnice, 
dintre care unii erau acum oale şi ulcele. 

Ascunzându-şi cât putea de bine neostoitele lui chinuri de 
ochiul atent al mamei sale şi al celorlalţi din casă, timp de două 
zile Pierre se luptă cu propriul său cuget bântuit; în cele din 
urmă reuşi să îl limpezească atât de bine de orice fel de 
ciudăţenie şi atât de bine îşi regăsi stăpânirea de sine, încât o 
vreme viaţa continuă ca şi când niciodată nu i-ar fi fost atât de 
straniu zguduită. Odată mai mult, gândul drag, necăutat, la Lucy 


îi umplu pe nesimţite întregul suflet, alungind de acolo orice 
fantomă nepoftită. Din nou Pierre călărea, se plimba, înota, 
sărea capra; se reapucă cu înnoit şi arzător avânt de toate acele 
exerciţii voiniceşti care îi erau atât de dragi. | se părea aproape 
că, înainte 

5 - Plerr» ţg de a se lega s-o proteguiască pe vecie şi să o 
iubească la nemurire pe Lucy a sa, trebuia mai întâi să se 
învioreze pp deplin şi să-şi întărească trupul, dobândind acea 
nobilă putere a muşchilor cu care să-şi poată apăra iubita 
împotriva întregii lumi. 

Cu toate acestea - chiar înainte de revenirea în timpi aţo are 
a chipului în faţa ochilor lui - în ciuda ardorij voite cu care făcea 
gimnastică sau îşi căuta de lucru pe afară ori prin casă, printre 
cărţi sau în sala de arme, Pierre nu se putea împiedica să nu fie 
în sinea lui sâcâit şi oleacă nedumerit de faptul că, pentru prima 
oară de când îşi aducea aminte, se simţise îndemnat nu numai 
să ascundă mamei sale o întâmplare ciudată din viaţa lui (nu ar 
fi fost decât un păcat mărunt şi, mai apoi, cum se va vedea mai 
târziu, exista cel puţin încă o asemenea întâmplare în trecutul 
lui), dar mai ales şi mai mult decât atât, să dea din colţ în colţ, 
să-i ascundă gândurile, ba de fapt să spună ceea ce semăna 
îngrijorător cu o minciună la întrebarea limpede pusă de 
doamna Glendinning; căci în această lumină îi apărea acea 
parte a conversaţiei pe care o purtaseră în noaptea plină de 
întâmplări minţii lui scormonitoare şi nemulţumite de sine. Se 
gândea de asemenea că răspunsul său şovăitor nu fusese o 
reacţie necugetată, rod al abdi- 

— Cării momentane de la stăpânirea de sine. Nu; mama lui îi 
ţinuse aproape o cuvântare şi, în timp ce ea vorbea 

— Îşi amintea prea bine - el se străduise cu mare grijă, dar şi 
tremurând în sinea lui, să găsească o cale de a o întoarce de pe 
urma atât de timpuriu şi nedorit adulmecată. De ce? Dorea el 
asta? Ce lucru de nepătruns îl năpădise deodată şi-l 
transformase într-un măsluitor - măsluitor şi nimic altceva - faţă 
de mult iubită şi încreză- toarea lui mamă? Într-adevăr, aici era 
lucru necurat; avea cu ce să-şi hrănească cele mai morale 
meditaţiuni. Şi cy toate acestea, întorcându-şi scrutător şi 
amănunţit privirea în sine, vedea că n-ar alege de bunăvoie altă 
cale; nici acum nu-i venea să se mărturisească mamei lui. Şi de 
ce? Dorea el una ca asta? Din nou hrană pentru gânduri aiurea. 


Pierre înţelesese, din presimţiri îmbucătăţite, din zgândăreli şi 
furnicături spirituale, ceea ce toţi oamenii ajunşi la vârsta minţii 
coapte află mai curând sau mai tir. 

Ziu, mai sigur sau mai nesigur, şi anume că nu suntem 
întotdeauna făuritorii propriilor noastre fapte. Pierre înțelegea’ 
aceasta prea puţin limpede; neclaritatea ne pare întotdeauna 
suspectă şi respingătoare; astfel, tânărul se retrăgea îngrozit din 
faţa infernalelor catacombe ale gindi- râi înspre care îl atrăgea 
această abia plămădită închipuire. Dar de un gând prinsese 
drag, deşi în taină; numai de el se simţea înrâurit; anume că 
pentru nimic, în niciuna din cele două lumi, nu i-ar fi împărtăşit 
mamei lui tre- cuta-i nălucire de pe alt tărâm. 

Ţinând seamă de puterea fără nume a acelui chip asu- pră-i, 
se stăpânise oare năucitul Pierre ca, în timpul celor două zile în 
care fusese pe deplin şi pentru prima oară cotropit de el, să 
recurgă la cel mai firesc mijloc: acela de a căuta şi de a se 
reîntoarce la posibila cauză şi de a o iscodi cu privirea sau cu 
glasul său cu amândouă pe misterioasa fată însăşi? Nu; Pierre 
nu se stăpânise pe deplin. Dar adânca lui curiozitate şi interesul 
nu se îndreptau 

— Oricât ar părea de ciudat - numai spre îndoliată făptură a 
fetei măslinii, ci, răsfrângându-se în ea, către cele câteva 
întrebări care îi tulburau sufletul. Aco/o se afla pitită taina 
tainelor; acel /ucru încercase Pierre să-l dezvăluie. Din afară nu 
se poate produce nicio minune asupra noastră dacă nu îi iese în 
întâmpinare o minune lăuntrică spre a-i răspunde. Cerul înstelat 
ne va umple inima cu cele mai înălţătoare simţiri de uimire, 
numai fiindcă noi înşine suntem minuni şi mai mari, cuceriri mai 
de invidiat decât toţi aştrii de pe firmanent. Minunea se 
împleteşte cu minune; atunci numai se naşte simţământul care 
ne cutremură. Nu avem nicio pricină să ne închipuim că un cal, 
un dine sau o pasăre va rămâne vreodată înmărmurit în faţa 
poverii împărăteşti pe care o poartfi cerul. Dar arcadele 
sufletului nostru se potrivesc între arcadele sale; astfel 
împiedicăm catapeteasma să se prăbuşească peste noi, 
strivindu-ne cu neîndurata-i nepătrun- dere. „Desluşiţi-mi taina 
cea mai tainică”, spunea păsto- rul-rege caldeean lovindu-şi 
pieptul aşa cum stătea întins pe câmp, „şi vă voi aduce prinos 
toate mirările mele, vouă, măreţe stele! “Cam aşa stăteau 
lucrurile şi cn Pierre. „Desluşeşte-mi acest ciudat şi desăvârşit 


simţământ cuibărit în sânu-mi: t, se gândca el cătând spre faţa 
închipuită, „şi am să mă lepăd de orice altă minunăţie, ca să-mi 
rămână privirea aţintită a mirare numai asupra ta. Chipule, ai 
răspândit asupră-mi o vrajă mai puternică chiar decât cea cu 
care m-ai descântat! Mi-ai descoperit (aţa necuprinsă, mută, 
imploratoare a tainei aflate dedesubtul tuturor acoperămintelor 
timpului şi spaţiului văzut." 

În cele două zile, în vârtejul dintâi al tulburării sale, Pierre 
încercase totuşi şi porniri mai puţin de neînțeles. Vreo două 
plănuiri simple şi practice, ticluite spre a putea primi o explicaţie 
obişnuită pentru această năstruşnicie - aşa cum o numea el 
deocamdată - ţineau când şi când piept cotropitoarei lui stări, 
vecină cu nebunia. O dată îşi înşfăcase pălăria şi, uitând de 
obişnuitele mănuşi şi de baston, se trezise în stradă 
îndreptându-se cu paşi repezi către casa domnişoarelor Penny. 
Şi de acolo - încotro? Se întrebă desmeticit. Incotro s-o apuci? 
Mai mult ca sigur, băbuţele surde nu-ţi pot spune nimic din ceea 
ce arzi de nerăbare să afli. Băbuţele surde nu sunt deprinse să 
fie păstrătoarele unor astfel de taine minunate. Dar măcar i-ar 
putea spune cum o cheamă, unde locuieşte şi câte ceva, oricât 
de îmbucătăţit şi nemulţumitor, ca de pildă cine este şi de unde 
vine. Poate, dar pe urmă, la zece minute după ce pleci, toate 
casele din Poiană Şeii o să zumzăie de bârfă cum ci Pierre 
Glendinning, logodit cu Lucy Tartan, cutreieră ţinutul, urmărind 
cu cine ştie ce gânduri fete necunoscute. Nu mergea. ţi 
aminteşti, nu-i aşa, că le-ai văzut adeseori pe domnişoarele 
Penny, fără pălărie sau şal pe umeri, mergând prin sat ca doi 
poştaşi grăbiţi să livreze cine ştie ce bucăţică aleasă de bârfă. 
Ce mai plocon ai fi chiar tu, Pierre, dacă te-ai duce acum la ele | 
Cu adevărat, trâmbiţele lor sunt nu numai folositoare, ci şi cu 
mai multe înţelesuri. Surde vor fi fiind ele, dar mute nu sunt. 
Trâmbiţează mult prea departe t 

„Fiţi atent, nu uitaţi să spuneţi că noi, domnişoarele Penny, 
am adus această ştire... Fiţi atent... noi... domnişoarele Penny... 
să nu uitaţi... spuneţi-i doamnei Glendinning că noi am adus-o. 
“Aceasta era solia sunând oarecum hazliu în urechea lui Pierre, 
pe care o primise din partea celor două surori într-o seară când 
veniseră cu o bârfă trufanda în dar pentru mama lui; stăpâna 
casei era plecată, astfel încât îi încredinţaseră fiului ştirea, 
repezindu-se apoi să cutreiere casele mai umile şi să nu întârzie 


cumva cu împărţeala dezvăluirilor lor. 

„O, de s-ar fi întâmplat în orice altă casă decât a 
domnişoarelor Penny; în orice altă casă în afară de a lor, şi, pe 
sufletul meu, cred că m-aş fi întors! Dar ele... nu, nu pot să fac 
asta. Ar ajunge cu siguranţă la urechea mamei şi atunci ea o să 
pună faptele una peste alta... o să le amestece puţin... o să le 
lase să dospească... şi adio pentru totdeauna tuturor ideilor ei 
nobile privitoare la nepătata mea cinste. Răbdare, Pierre, 
locuitorii de pe aici nu sunt chiar atât de numeroşi. Mulţimile 
fără număr ale cetăţii Ninive nu se înghesuie să-i înghită pe inşii 
din Poiană Şeii. Răbdare; chipul acela îţi va ieşi din nou în cale; îl 
vei surprinde trecând pe lângă tine pe cine ştie ce drum înverzit, 
altar al visărilor tale în prag de seară. Aceea care îl poartă nu 
poate locui prea departe. Răbdare, Pierre. Dezlegarea unor taine 
e adusă cel mai bine şi mai degrabă de limpezirea lor 
întâmplătoare şi de la sine. Sau, dacă vrei, întoarce-te, ia-ţi 
mănuşile şi mai ales bastonul şi porneşte în călătoria de taină 
pentru a-l descoperi. Bastonul, îţi spun; fiindcă va fi pesemne 
cale lungă şi grea. E adevărat, cum ziceam, că ea, cea care-l 
poartă, nu poate sălăşlui prea departe; dar totuşi, apropierea ei 
poate să nu sară în ochi. Aşa că, dragă Pierre, înapoi acasă, 
pune pălăria la loc şi lasă bastonul să se odihnească. Nu încerca 
să încurci şi mai rău iţele cele nedezlegate. “ 

Astfel tot chibzuia Pierre şi se încerca din când în când a se 
convinge pe sine în timpul acestor două triste zile de adâncă 
suferinţă; meditaţia fiind leac liniştitor propriilor lui porniri 
năvalnice. Fără îndoială, era înţelept şi drept să facă acest lucru; 
fără îndoială; dar într-o lume atât de complicată ca a noastră, 
omul nu poate fi niciodată sigur dacă celălalt a făcut tot ce 
trebuie pentru ca lucrurile să iasă cum nu se poate mai bine, 
oricât ar fi fost el de grijuliu şi prevăzător. 

Când trecură cele două zile şi Pierre începu să se recunoască 
pe sine, cel de mai înainte, reîntors în sine însuşi din surghiunul 
de pe alte tărâmuri, gândurile de a o căuta în persoană şi într- 
adins pe necunoscută, fie făcând mai întâi o vizită bătrânelor 
domnişoare, fie pornind să bată ţinutul în lung şi-n lat cu ochi de 
vultur şi şiretenie de iscoadă ce ascunde țelul iscodirilor sale - 
toate aceste gânduri şi alte asemenea îl părăsiră cu desăvârşire. 

Se străduia acum, cu toată tăria cugetului, să alunge pentru 
totdeauna fantasma. | se năzărea că zămisleşte în el o anume 


stare a făpturii sale, dureroasă peste poate şi din toate punctele 
de vedere nepotrivită, cu firea sa obişnuită de altădată. Era încă 
ceva nesănătos ca să spunem aşa; în neştiinţa lui de atunci nu 
putea găsi un termen mai bun; i se părea că ascunde în ea un 
grăunte care, nezdrobit la timp, putea să-i otrăvească şi să-i 
amărască pe nesimţite întreaga viaţă - acea viaţă aleasă, plină 
de plăceri, pe care i-o făgăduise logodnicei sale ca prinosul lui 
curat şi desăvârşit, în acelaşi timp jertfă şi încântare. 

Strădaniile lui nu fuseseră cu totul în van. Cel mai adesea 
simţea că apariţia şi dispariţia chipului e în puterea lui; dar nu 
întotdeauna. Câteodată, farmecul asupritor dintâi i se strecura 
la loc în suflet; negrele şuviţe lungi cernite i se revărsau în 
inimă, târând după ele trena lor îngândurată; ochii mari şi ficşi 
în preaplinul lor de încântare şi nelinişte îşi aţinteau razele pieziş 
asupra lui, până ce simţea că i se aprind în inimă flăcări 
misterioase, neştiute până atunci, aţâţate de lumina lor. 

Când acest simţământ punea stăpânâre pe el, venea ceas de 
primejdie. Neobişnuit şi chemând după sine lucruri de dincolo de 
piscurile sufletului, aducea cu el o încântătoare amărăciune. O 
zână aburoasă plutea deasupra lui în văzduhuri, cernându-i 
peste cap cele mai gingaşe mărgăritare ale tristeţii. Apoi era 
cuprins de ciudata pornire de a-şi împărtăşi taină şi altei făpturi 
de pe lumea asta. Doar uneia, nu la mai multe; nu putea să 
păstreze în sine atâta ciudată plinătate. Ea treboia împărtăşită. 
Intr-un astfel de ceas, întâlnind-o din întâmplare pe Lucy (pe ea, 
pe care o adora mai presus de orice, cu desăvârşită sinceritate), 
îi povestise istoria chipului, Lucy nu dormi toată noaptea; trecu 
multă vreme până ce reuşi să alunge de pe perina-i ecourile 
sălbatice ale unor melodii, săltăreţe ca ale unor iele părelnice 
dănţuind peste mlaştini. 

M 

Povestirea noastră merge înainte şi înapoi după cum o cer 
împrejurările. Ne trebuie un centru mobil şi o circumferință 
elastică. Să ne întoarcem acum la Pierre, ce-şi poartă paşii către 
casă, după visarea lui la umbra pinului. 

Izbucnirea de ciudă împotriva sublimului italian Dante se 
născuse din aceea că poetul, în vremea de demult, îi deschisese 
ochii cutremuraţi asupra priveliştii nesfârşite a piscurilor şi 
genunilor tainelor şi suferințelor omeneşti; deşi fusese mai 
degrabă o încercare de luminare decât o anticipare a unor 


simţiri sau a unei trăiri propriu-zise (căci până acum nu putuse 
vedea atât de departe şi atât de adânc precum Dante şi de 
aceea era cu totul nepregătit să-l întâlnească pe mohorâtul poet 
pe teren propriu cu şanse egale), această izbucnire naivă a 
neîngăduinţei lul tinereşti - stârnită şi ea de neplăcerea pe 
jumătate dispreţuitoare, iar câteodată ajungând până la scârba 
egoistă cu care spiritele necoapte ori slabe din fire privesc 
rătăcirile sumbre ale poeţilor mai presus de propriile lor visuri 
toarse cu fir de paing, spumoase, ale Tinereţii prudente sau 
exaltate; această izbucnire pripită, tumultuoasă, a nerăbdării 
adolescentine a lui Pierre părea să fi spălat toate celelalte ferme 
ale melancoliei sale - dacă melancolie fusese aceasta - şi-l 
lăsase din nou senin şi pregătit pentru orice plăcere paşnică pe 
care i-ar fi putut-o hărăzi zeii. Căci de fapt aşa este Tinereţea - 
nezăbovind asupra tristeţii, iute la veselie, prelungind multă 
vreme şi adăstând în braţele bucuriei atunci când aceasta s-ă 
apropiat îndestul de ea. 

Intrând În sufragerie, îl văzu pe Dates care tocmai ieşea pe 
altă uşă cu tava. Mama lui se afla în faţa deşertului, aşezată 
dinaintea mesei lustruite, golită pe jumătate, singură şi 
gânditoare; în faţa ei erau coşuleţe cu fructe şi o carafă. Pe 
cealaltă jumătate a m^şei era încă faţa de masă împăturită şi 
pe ea se vedeau singuratice farfuria şi celelalte lucruri 
trebuincioase. 

— Stai joi, Pierre; venind acasă am aflat cu mirare că faetonul 
se întorsese cu mult înainte, aşa că te-am aşteptat cu masa cât 
am putut. Dacă te duci în cămara verda, o să găseşti ceea ce 
Dates tocmai ţi-a pregătit. Ehei 1 Văd eu prea bine... s-a zis cu 
orele regulate de masă, de ceai sau de cină la Poiana Şeii, până 
ce tânărul stăpân îşi va aduce aici mireasa. Şi asta îmi 
aminteşte de ceva, Pierre; am să mai aştept ca să apuci să 
îmbuci ceva. Să ştii, Pierre, că dacă vei continua cu mesele atât 
de neregulate şi dacă mă vei lipsi aproape cu desăvârşire de 
tovărăşia ta, risc să îndrăgesc mult prea tare sticla cu vin; ei 
bine, poţi tu să mă vezi astfel, stând singură cu carafa în faţă ca 
o dădacă bătrână, şi să rămâi nepăsător? Ca o bătrână dădacă, 
singură şi amărâtă, părăsită de ultimul ei prunc şi de aceea 
Silită să strângă la piept butelca? 

— Nu, surioară, nu m-am neliniştit prea tare, zâmbi Pierre, 
întrucât n-am putut să nu observ că întreaga carafă era plină 


vârf. 

— Poate că era umplută din nou, Pierre; şi apoi, schimbând 
brusc tonul: Dar ascultă vorbele mele, domnule Pierre 
Glendinning! 

— Vă rog, doamnă Mary Glendinning! 

— Ştiţi, domnule, că în scurtă vreme vă veţi căsători şi că 
data e ca şi fixată? 

— Ah! Strigă Pierre cu uimire bucuroasă, atât datorită ştirii în 
sine cât şi tonului sincer cu care îi fusese împărtăşită. Scumpă, 
scumpă mamă, atunci ţi-ai schimbat în mod surprinzător 
hotărârea. 

— Chiar aşa, frăţioare; înainte de sfârşitul anului acestuia, 
nădăjduiesc să am o mică surioară Tartan. 

— Mi se pare totul atât de ciudat, mamă, continuă Pierre 
repede. Inteleg deci că nu-mi rămâne mare lucru de spus? 

— Mai nimic, Pierre! Într-adevăr, ce ai mai avea de spus în 
acest sens? Aş vrea să ştiu şi eu ce ai tu de-a face cu toate 
astea? Prostuţule, ţi-ai închipuit că bărbaţii hotărăsc singuri să 
se însoare? Alăturarea îi însoară. Pe lume nu e decât o singură 
peţitoare, Pierre, şi numele ei e doamna Alăturare, x> cucoană 
prea bine cunoscută. 

— Ciudate vorbe rosteşti în aceste împrejurări şi ele îmi taie 
elanul, surioară Mary, zise el punând jos furculita. Doamna 
Alăturare, zici! Şi după tine, mamă, toată această splendidă, 
înălţătoare pasiune se reduce doar la 

«Ltât? 

— Doar la atât, Pierre. Dar bagă de seamă, după pi* 

Rerea mea - deşi nici eu nu sunt prea lămurită în această 
privinţă - doamna Alăturare îşi mişcă pionii după cum este ea 
însăşi împinsă de Cuget. 

— Aşa da! Asta lămureşte lucrurile, zise Pierre apucând din 
nou furculita; îmi revine pofta de mâncare. Dar ce spuneai 
privitor la apropiata mea căsătorie? Adăugă, încercând zadarnic 
să-şi compună un aer neîncrezător şi detaşat. Glumeai, probabil; 
mi se pare, surioară, că ori tu, ori eu am luat-o razna pe această 
temă. Chiar te gândeşti cu adevărat la o nuntă apropiată? Ţi-ai 
învins cu de la tine putere scrupulele înțelepte după ce am 
încercat atâta vreme să te conving cu atât de puţin succes? In 
sfârşit, sunt de un milion de ori încântat, spune-mi repede! 

— Am să-ţi spun, Pierre. Ştii foarte bine că din primul ceas în 


care mi-ai mărturisit-o - sau mai degrabă înainte de aceasta - 
din clipa în care eu, cu pătrunderea mea, mi-am dat seama de 
dragostea ta pentru Lucy, am încuwviinţat-o. Lucy e o fată 
încântătoare; de familie onorabilă, cu avere, bine crescută, un 
exemplu a tot ceea ce cred că este mai atrăgător şi mai demn 
de iubit la o fată de şaptesprezece ani. 

— Bine. Bine, bine! Exclamă Pierre iute şi nerăbdător; toate 
acestea le ştiam amândoi mai înainte. 

— Bine, bine. Bine, Pierre! Îl îngână maică-sa. 

— Nu e bine, bine, bine, ci rău, rău, rău să mă chinu- ieşti 
astfel, mamă; continuă. Tetog! 

— Dar în ciuda aprobării pline de admiraţie pe care o simţeam 
pentru alegerea făcută de tine, după cum şiii, Pierre, nu am 
cedat rugăminţilor tale pentru o căsătorie pripită, gândindu-mă 
că o fată care de-abia a împlinit şaptesprezece ani şi un tinăr 
care de abia a împlinit douăzeci de ani nu se cade să se 
grăbească; au în faţa lor destul timp pe care, credeam eu, pot 
să şi-l petreacă cu folos. 

— lartă-mă că te întrerup, mamă. Nu ştiu ce vei fi văzut la 
mine, dar ea, Lucy vreau să spun, n-a dat niciodată vreun semn 
de grabă la măritiş; asta-i tot. O s-o iau, însă, ca pe un /apsus 
lingue. 

— Fără îndoială, un /apsus. Ascultă-mă puţin. În ultima vreme 
v-am observat cu mare atenţie, atât pe tine cât şi pe Lucy; de 
aceea m-am gândit mai bine. Pierre, chiar dacă ai avea vreo 
meserie sau măcar vreo îndeletnicire, mai mult chiar, dacă eu 
aş fi nevastă de fermier, iar tu, fiul meu, ai lucra pământul, tu şi 
cu Lucy tot ar trebui să mai aşteptaţi. Dar întrucât nu ai altceva 
de făcut decât să te gândeşti la Lucy ziua şi să o visezi noaptea, 
iar ea probabil că face la fel, şi întrucât acest lucru începe să se 
trădeze printr-o nevătămătoare şi de abia ghicită subţiere a 
obrazului, dar şi printr-o foarte vădită şi primjedioasă 
fierbinţeală a ochiului, am ales cel mai mic dintre două rele; ai 
acum permisiunea să te căsătoreşti de îndată ce lucrul se poate 
face cu cuviinţă. Cred că nu ai nimic împotrivă că nunta să aibă 
loc înainte de Crăciun, aflându-ne noi acum în prima lună a verii. 

Pierre nu spuse nimic, ci, sărind în picioare, îşi îmbră- tisa 
mama şi o sărută de mai multe ori. 

— Dulce şi convingător răspuns, Pierre; dar stai jos din nou. 
Aş vrea să-ţi aduc la cunoştinţă unele lucruri mai puţin plăcute, 


dar necesare, în legătură cu această poveste. După cum ştii, 
prin testamentul tatălui tău, pământurile astea şi... 

— Domnişoara Lucy, stăpână, anunţă Dates deschizând larg 
uşa. 

Pierre sări în picioare; dar, aducându-şi brusc aminte că se 
află în prezenţa mamei sale, se stăpâni îndreptându-se totuşi 
către uşă. 

Lucy intră, ducând un coşuleţ de fragi. 

— Ce mai faci, scumpo? Spuse cu afecţiune doamna 
Glendinning. Ce plăcere neaşteptată! 

— Adevărat; îmi închipui că şi Pierre e puţin surprins; dacă ne 
gândim că el urmă să-mi facă mie o vizită astă-seară, şi nu eu 
lui una înainte de apusul soarelui. Dar am simţit deodată nevoia 
să fac o scurtă plimbare de una singură - era atât de plăcută 
această după-amiază; şi întâmplându-se - chiar că întâmplându- 
se - să trec pe Uliţa Salcâmilor care duce în direcţia asta, m-am 
întâlnit cu un omuleţ ciudat care avea coşuleţul ăsta. „Da, da, să 
le cumpăraţi, domnişoară! “mi-a zis. „Dar de unde ştii că vreau 
să le cumpăr? “l-am întrebat. „Nu am un asemenea gând “, i-am 
spus. „Ba da, domnişoară; ar trebui să vi le dau cu douăzeci şi 
şase de cenți, dar n-o să vă iau decât treisprezece, căci atâta 
face la mine şilingul. Intotdeauna îmi opresc o jumătate de cent 
în plus. Haideţi, n-am timp să mai stau, căci v-am aşteptat 
destul.” 

— Deştept spiriduşul, râse doamna Glendinning. 

— Obraznic derbedeul! Exclamă Pierre. 

— Şi nu sunt eu naiva naivelor să vă povestesc aventurile 
mele aşa de-a dreptul? Zâmbi Lucy. 

— Dimpotrivă, eşti cea mai cerească dintre toate făpturile 
nevinovate 1 exclamă Pierre, cântându-şi încântarea. Floarea 
care nu are alt chip de arătat decât al nevinovăţiei e 
întotdeauna deschisă cu limpezime. 

— Lucy, draga mea, zise doamna Glendinning, lasă-l pe Pierre 
să-ţi ia şalul şi vino să bei ceaiul cu noi. Pierre a întârziat atât de 
mult cu masa de prânz, încât ora ceaiului o să vină foarte 
curând. 

— Vă mulţumesc, dar nu pot rămâne de data asta. Vai, am 
uitat de ce venisem; am adus fragii pentru dumneavoastră, 
doamnă Glendinning, şi pentru Pierre; lui Pierre îi plac atât de 
mult! 


— Am îndrăznit să sper aşa ceva! Exclamă Pierre; pentru tine 
şi pentru mine, vezi, mamă; pentru tine şi pentru mine, sper c-ai 
înţeles? 

— Perfect, frăţioare! 

Lucy roşi. 

— Ce cald este aici, doamna Glendinning! 

— Foarte cald, Lucy. Spui că nu vrei să răraâi la ceai? 

— Nu, trebuie să plec; n-am făcut decât o mică plimbare; la 
revedere. Nu mă însoţi, Pierre. Doamnă Glendinning, vreţi să-l 
reţineţi pe Pierre? Ştiu că aveţi nevoie de el; vorbeaţi de lucruri 
personale, probabil, când am intrat. Aveaţi amândoi un aer 
foarte misterios. 

— Şi nu greşeai, Lucy, zise doamna Glendinning, fără să dea 
vreun semn că ar mai vrea să o reţină. 

— Da, da, lucruri de cea mai mare importanţă, zise Pierre 
aţintindu-şi semnificativ privirea asupra logodnicei sale. 

Fata, care tocmai se pregătea să iasă, rămăsese un moment 
în uşă; soarele care apunea se revărsa prin fereastră, 
scăldându-i întreaga făptură în lumină şi frumuseţe aurie; 
minunata şi aproape via transparenţă a tenului ei alb, 
caracteristic celor originari din Wales, căpătase îm- bjijorarea 
unei zăpezi trandafirii. Rochia vaporoasă, albă, cu panglicuţe 
azurii, o îmbrăca asemeni unui abur. Prin mintea lui Pierre trecu 
gândul că ar putea să plece din casă doar plutind în zbor prin 
fereastra deschisă, în loc să iasă pe uşă. Întreaga ei înfăţişare îi 
apăru pătrunsă de veselie, sprinteneală, frăgezime de nedescris, 
precum şi de o nepământească gingăşie. 

Tinereţea nu e fdozoafă. Inima lui Pierre nu cunoscu gândul 
că, aşa cum splendoarea unui trandafir nu dăinuie decât o zi, 
înflorirea farmecului aerian al unei tinere fecioare dispare prea 
curând de pe faţa pământului, absorbită cu invidie, parcă, de 
elementele primoridale care plămădesc din nou floarea fetlei, 
transpunând-o într-un alt mugure gata să se deschidă. Nici nu-i 
trecu prin minte atunci lui Pierre acel gând de nesfârşită tristeţe, 
acea meditaţie asupra inevitabilei treceri a oricărei frumuseți 
pământeşti, care face ca lucrurile cele mai dulci ale vieţii să fie 
doar hrană pentru melancolia care înghite totul şi e veşnic 
nesătulă. Gândurile tânărului erau cu totul altele, deşi într-un fel 
nu prea departe de acestea. 

„Făptura aceasta îmi va fi soţie? Mie, care mai deunăzi 


aproape dărâmam cântarul cu un trup zdravăn de 75 de 
kilograme; să mă însoțesc eu cu acest nouraş ceresc? Mi se pare 
că o îmbrăţişare a soţului i-ar sfărâma cingătoarea de aer şi ea 
s-ar topi către tăria din care a coborât, condensându-se, ca să 
poată fi văzută de muritori. Nu se poate! Eu sunt făcut din lutul 
greu, iar ea din lumină uşoară. Dumnezeule, căsătoria e o 
blasfemie! “ 

În timp ce aceste gânduri îi treceau prin minte, doamna 
Glendinning cugetase şi ea. 

— Frumos tablou! Exclamă ea în cele din urmă, inclinând cu 
graţie capul pe un umăr. Foarte frumos, într-adevăr; e probabil 
pregătit anume pentru a-mi aduce bucurie. Orfeu găsind-o pe 
Euridice. Sau Pluto răpind-o pe Proser- până. Admirabil! Poate 
reprezenta ambele subiecte. 

— Nu, zise Pierre cu gravitate; numai ultimul. Pentru prima 
oară desluşesc un înţeles. 

„Da, adăugă el în sinea sa, sunt Pluto care o fură pe 
Proserpina; şi la fel face oricare îndrăgostit ce urmează a deveni 
soţ. “ 

— Şi n-ai da deloc dovadă de deşteptăciune, frate Pierre, dacă 
nu ai mai înţelege ceva, zise mama lui conti- nuându-şi şirul 
unor gânduri diferite. Înţelesul este acesta: Lucy mi-a poruncit 
să te opresc, dar de fapt ar vrea să o întovărăşeşti. Poţi să o 
conduci până la ieşire, dar după aoeea să te întorci, căci, după 
cum ştii, nu am terminat de discutat mica noastră afacere. La 
revedere, micuță domnişoara! 

Radioasă şi bine coapta doamnă Glendinning se purta cu 
oarecare afectuoasă superioritate faţă de Lucy cea delicată şi 
timidă. O trata aşa cum ar fi tratat pe orice copii nespus de 
drăgălaş şi precoce, ceea ce Lucy şi era. Privind în viitor, 
doamna Glendinning nu putea să nu observe că. Şi în anii 
maturității, Lucy avea să rămână un copil pentru ea. Simţea, 
mulţumită, că prin vigoarea minţii ei era, ca să spunem aşa, 
opusul lui Lucy, al cărei creier şi făptură înţelegătoare fuseseră 
amândouă croite după tiparul unei admirabile gingăşii. Aici însă 
doamna Glendinning avea dreptate şi se înşela, în aceeaşi 
măsură. Nu greşea simțind diferenţa dintre ea şi Lucy Tartan. 
Dar în măsura - şi era o măsură foarte mare - în care îşi 
închipuia că superioritatea ei înnăscută o aşază mai presus de 
Lucy pe scară absolută a firii, greşea nemăsurat. Ceea ce un 


artist ar numi „aer seraficl” este cea mai rafinată esenţă 
întrupată într-o făptură născută. Ea nu are nimic de-a face cu 
vigoarea vulgară. Ceea ce ne îndeamnă adeseori să ne 
manifestăm vigoarea - fapt care, şi la bărbat şi la femeie, nu 
este la urma urmelor decât ambiția - este o trăsătură cu totul 
pământească. Nu este adevărat că vreun înger s-a prăbuşit din 
cauza ambiţiei. Îngerii nu se prăbuşesc şi nici nu cunosc acest 
sentiment. De aceea, binevoitoare, afectuoasă şi sinceră din 
toată inima, oh, doamnă, Glendinning, stai şi o priveşti pe 
vaporoasa Lucy; dar, doamnă, ce mult greşeşti când cele două 
cupe trufaşe ale strălucitei platoşe a sinului tău tresaltă în triumf 
secret asupra aceleia pe care atât de dulce, dar cu atâta 
înfumurare, o numeşti,. Micuța Lucy:'. 

Necunoscătoare a acestor adevăruri mai adânci, mândră 
doamnă rămase pierdută în visarea ei de matroană, aş- teptând 
ca Pierre să se întoarcă de la uşă. Ochii îi erau aţintiţi asupra 
carafei cu vin chilimbariu. Nu se poate şti dacă nu cumva nu 
desluşise vreo asemănare între Lucy şi acea carafă micuță, de o 
jumătate de litru, subţirică şi elegant tăiată, plină ochi cu vin 
auriu, uşor. Hotărât lucru că expresia curioasă, plină de aduceri 
aminte şi muiţumită de prevestirile ce i se arătau, a feţei ei 
binevoitoare şi radioase putea fi tălmăcită cam aşa: da, eo 
fetişcană drăgălaşă ca o carafă de o jumătate de litru, o 
fetişcană drăgălaşă ca o carafă de o jumătate de litru lină cu 
Sherry roze... eu... sunt o carafă de un litru cu_ cu via de Porto 
din cel tare...! Sherry pentru băieţi, şi Porto pentru bărbaţi... aşa 
i-am auzit pe bărbaţi vorbind; Pierre e doar un băieţandru; când 
m-a luat de nevastă, tatăl lui avea treizeci şi cinci de ani. 

După ce mai trecu o vreme, doamna Glendinning auzi vocea 
lui Pierre: „Sigur, Lucy, înainte de ceasurile opt... nicio grijă”, 
apoi uşa de la hol se trânti şi Pierre se înapoie. 

Acum însă maică-sa înţelesese că vizita neprevăzută a lui 
Lucy alungase orice fel de interes pentru afaceri al 
nestatornicului ei fiu, aruncmdu-l din nou în valurile nu se ştie 
cărei mări de agreabilă îngândurare. 

— Dumnezeule! S-o lăsăm pe altă dată, surioară Mary. 

— Azi în calce caz nu, asta-i sigur, Pierre. Pe cuvânt de onoare 
că va trebui să o răpesc pe Lucy şi să o alung din ţară pentru un 
timp, iar pe tine să te leg de masă, altfel nu putem să ajungem 
la o înţelegere mai înainte de a-i chema pe avocaţi. Mă rog, într- 


un fel sau altul, mă descurc eu. La revedere, Pierre; văd eu că n- 
ai chef de mine. Probabil că nu te mai văd până mi âne 
dimineaţă. Din fericire, am o carte foarte interesantă de citit. 
Rămâi cu bine. 

Pierre rămase în scaunul lui; privirea îi era aţintită către 
soarele care apunea tăcut dincolo de poieni, departe, către 
dealurile acum poleite cu aur. O, slăvită, blând slăvită şi 
molatică înserare, vorbeşti limpede tuturor oamenilor şi le spui: 
apun în alai de frumuseţe ca să răsar în alai de bucurie; iubirea 
domneşte asupra tuturor lumilor cu apusuri de soare; povestea 
cu stafii e o poveste prostească; nu există nefericire. lubirea cea 
atotputernică ar îngădui nefericirea pe tărâmurile sale? Ar 
porunci zeul luminii să se înstăpânească bezna? De jur împrejur 
e o lume fără pată, iara prihană, fără vreun nor; bucurie acum şi 
bucurie întru veşnicie! 

Atunci chipul care mai înainte păruse că-l priveşte cernit şi 
mustrător, din însăşi inima strălucitoare a apu- sulul, s£ 
îndepărtă; îl lăsă în pace cu bucuria suiletului său, gândindu-se 
că în aceeaşi seară avea să-i şoptească lui Lucy cuvântfil magic 
„căsătorie11; Pierre Glendinning era cel mai fericit tinăr care a 
privit vreodată cum apune soarele. 

IV 

După o dimineaţă veselă, amiază tragică, o înserare atât de 
plină de gânduri amestecate, Pierre îşi recăpătase hotărârea şi 
blândeţea mulţumită a sufletului „necunoscând niciuna din 
acele fremătări sălbatice în aşteptarea desfătării care la spiritele 
slabe alungă prea adesea dulcea pasăre a iubirii din cuibul ei. 

Noaptea era călduţă dar întunecoasă, căci luna nu se ridicase 
încă, şi când Pierre îşi purtă, paşii pe sub baldachinele legănate 
de braţele lungi ale ulmilor plângători din sat, îl înconjură o 
beznă de nepătruns, rămasă însă în afara încăperilor blând 
Luminate ale inimii sale. Nu mersese prea mult când băgă de 
seamă, la oarecare depărtare, o lumină care se mişca pe partea 
cealaltă a drumului, apro- piindu-se încet. Bătrânii şi, poate 
„sătenii mai fricoşi obişnuiau adesea să ia cu ei un felinar când 
porneau pe o noapte atât de întunecoasă* aş” că faptul nu îl 
surprinse pe Pierre; cu toate; acestea, cum lumina se apropia 
din ce în ce mai mult şi în tăcere fiind singurul lucru pe care îl 
putea distinge, avu presimţirea nedesluşită că s-ar putea ca 
lumina să-l caute pe el. Ajunsese aproape la poarta căsuţei lui 


Lucy, când felinarul trecu drumul către el. Când mâna lui 
sprintenă se întinse către portita de nuiele care, se gâniea el, 
avea să-i deschidă drumul spre fericire, o mână grea se aşeză 
peste a /ui şi, în aceeaşi clipă, felinarul fu ridicat până în dreptul” 
feţei de către o umbră neagră, cu gluga trasă pe ochi, al cărei 
obraz întors pe jumătate nu îl ţjutea desluşi decât vag. Chipul 
descoperit al lui Pierre fu însă iute cercetat de celălalt. 

— Am q scrisoare pentru. Pierre Glendinning, zise străinul» şi 
cred că mă aflu în faţa lui. 

In aceeaşi clipă o scrisoare apăru de sub mantie şi îi fu vârâtă 
în mână.. 

— Pentru mine! Exclamă încet Pierre*surprins de ciudăţenia 
întâlnirii; mi se pare că locul şi ceasul sunt nepotrivite ca să îmi 
aduci corespondenţa; cine eşti? Stai! 

Dar, fără să aştepte vreun răspuns „mesagerul se răsucise şi 
trecea acum drumul. Prima pornire a lui Pierre fu să facă un pas 
înainte şi să-l urmeze; zâmbind însă de propria lui curiozitate şi 
de tresărirea fără pricină, se opri răsucind încet scrisoarea în 
mâini. „Cine o fi misteriosul Timiţător, se gândi el plimbând 
degetul de jur-împrejurul peceţii; nu-mi scrie nimeni decât din 
străinătate, iar scrisorile vin prin poştă; cât despre Lucy... asta-i 
bună! Când ta însăşi e înăuntru, ce rost avea să-şi trimită 
bileţele la propria ei poartă? Ciudat! Să intru şi s-o citesc... ba 
nu...Imvenit ca să citesc în scumpa ei inimă - cea mai dragă 
misivă sosită din ceruri - şi scrisoarea asta obraznică mi-ar 
abate gândurile. Am să aştept până ajung acasă. “Intră pe 
poartă şi întinse mâna spre ciocănaşul de la uşă. Răceala 
neaşteptată păru să transmită mâinii sale o senzaţie de 
încurajare neînţeleasă. În neobişnuita stare în care se afla i se 
păru că îl aude spunând: „Nu intra! Alergi şi citeşte întâi 
scrisoarea! “ 

Lăsându-se, pe jumătate îngrijorat, pe jumătate batjocoritor 
faţă de sine, în voia acestor tenebroase îndemnuri lăuntrice, se 
întoarse de la uşă fără să ştie prea bine ce iace; ieşi pe poartă şi 
o luă pe drumul de întoarcere. 

Nu mai îndrăznea să se mintă pe sine însuşi; bezna 
înconjurătoare îi năvălise în suflet şi-i stinsese lumina; alunei, 
pentru prima oară în viaţa lui, află Pierre de prevestirile şi 
semnele soartei. 

Intră în hol fără să fie văzut de cineva, urcă în camera lui şi, 


încuind în grabă uşa pe dinăuntru, aprinse lampa. În clipa în 
care flăcăruia chemată lumina camera, Pierre, în picioare lângă 
masa rotundă din mijloc pe care era lampa, cu mâna pe cercul 
de alamă care potrivea fitilul, tresări, văzând o siluetă în oglinda 
de pe peretele «jin faţa lui. Avea contururile lui Pierre, dar 
ciudat bântuite de expresii fugare, schimbate şi nefamiliare: 
teamă, nerăbdare ftbrilă şi fără nume, presimţiri rele! Căzu pe 
un scaun şi o vreme se luptă în zadar cu puterea neînţeleasă 
care-l 

Stăpânea. Apoi, scoțând pe furiş scrisoarea din sân, şopti: 
„Hai, Pierre! Ce ruşinat o să te simţi când acest cumplit bilet se 
va dovedi o invitaţie la masă pentru mâine seară; hai repede, 
prostule, scrie răspunsul după tipic: - «Domnul Pierre 
Glendinning acceptă cu plăcere amabilă invitaţie a Domnişoarei 
Cutare» ^. 

Şi totuşi ţinu o clipă scrisoarea la distanţă. Mesagerul îl oprise 
atât de brusc pentru a-şi face datoria, încât Pierre nu avusese 
timp să arunce nici măcar o privire la rândurile de pe plic. li 
trecu o clipă prin minte un gând năstruşnic - ce s-ar întâmpla 
dacă ar distruge biletul, fără să se uite măcar la scrisul de pe 
adresă. Nici nu reuşise bine să-şi desluşească în minte această 
idee vecină cu nebunia, când îşi dădu seama că mâinile i s-au şi 
întâlnit în mijlocul hâr- tiei rupte în două! Sări de pe scaun: 
„Dumnezeule! “- murmură el zguduit peste poate de tăria acelei 
porniri care-l făcuse, pentru prima oară, să săvârşească, fără să- 
şi dea seama, o faptă de care să se ruşineze în sinea lui. 
Pornirea asta, însă, care acum îl copleşea, nu o căutase cu bună 
ştiinţă; cu toate acestea, înţelese numaidecât că o încurajase 
poate şi el, din pricina ciudatei plăceri pătimaşe pe care mintea 
omenească, oricât de zdravănă, o simte câteodată în faţa unei 
emoţii noi şi puţin obişnuite în acelaşi timp. În cazuri ca acestea, 
oricât ar fi ele de înfricoşătoare, nu ne vine să împrăştiem de 
bunăvoie vraja ce pare timp de o clipită să ne poftească - uimiţi 
- într-un nedesluşit vestibul al lumilor spiritului. 

Lui Pierre i se părea că simte cu limpezime două forţe 
potrivnice luplându-se înlăuntrul lui: una din ele tocmai îşi făcea 
loc în înţelegerea sa, şi ambele se băteau să-l stă- pânească;i 
se părea de asemenea că se întrezăreşte ca o umbră pe sine 
însuşi, ca arbitru, arătându-l pe învingător. Una din forţe îl 
îndemna să ducă la capăt, egoist, distrugerea biletului, căci, prin 


cine ştie ce voinţă neagră, citirea lui i-ar încurca, fără putinţă de 
desluşire, soarta. Cealaltă îl îndemna să dea la o parte toate 
presimţirile; nu pentru că nu ar fi avut niciun temei, ci pentru că 
aşa era mai bărbăteşte, indiferent ce ar fi ieşit până la urmă. 
Acest înger bun părea să-i spună cu voce blândă: Citeşte, Pierre, 
deşi alegând iţele altora le poţi încâlci rău pe ale tale. Citeşte, ca 
să poţi simţi acea neasemuită binecuvân- tare care, alături de 
simţământul datoriei împlinite, face ca fericirea să nu fie decât o 
stare oarecare. Ingerul rău îi şoptea viclean: Nu citi, dragă 
Pierre; distruge scrisoarea şi fii fericit Apoi, la chemarea inimii 
sale nobile, îngerul rău se zbir ci şi dispăru în neant j cel bun 
apăru din ce în ce mai limpede, se apropie din ce în ce mai mult, 
zâmbindu-i trist dar cu bunăvoință, în vreme ce din depărtările 


fără de margini i se furişau în inimă mirabile armonii şi 
înălţătoare zbateri îi umflau vinele. 
V 


„Numele de la sfârşitul acestei scrisori îți este cu de- săvârşire 
necunoscut. Până acum nu ai ştiut de existenţa mea. Scrisoarea 
aceasta te va mişca şi te va face să suferi. Mi-ar fi drag să te 
cruţ, dar nu pot. Mi-e martoră inima că, dacă mi-aş închipui că 
suferinţa pe care aceste rânduri ţi-o vor aduce s-ar măsura cât 
de cât cu suferinţa pe care am îndurat-o eu, nu le-aş fi scris 
niciodată. 

Pierre Glendinning, tu nu eşti singurul copil al tatălui tău; în 
ochii soarelui, mâna care scrie această scrisoare aparţine surorii 
tale; da, Pierre, Isabel te numeşte fratele ei - fratele ei! Oh, cel 
mai dulce dintre cuvinte pe care n-am îndrăznit decât 'cu gândul 
să-l gândesc şi aproape că mi s-a părut un păcat că o proscrisă 
ca mine să-l gândească sau să-l rostească. Scumpul meu Pierre, 
fratele meu, carne din carnea tatălui nostru! Înger să fii şi tot n- 
ai putea să treci peste alcătuirile fără de inimă şi obiceiurile unei 
lumi mărginite care-ţi va spune prostule, prostule, prostule, 
prostule! Şi te va ocări dacă vei ceda acelui îndemn sfânt, 
singurul care te poate face să răspunzi inimii mele prea pline, ce 
de multă vreme mă asupreşte şi pe care în cele din urmă nu-l 
mai pot ostoi! Oh, fratele meu! 

Pierre Glendinning, să ştii că voi fi mândră de tine. Nu lăsa ca 
nefericita mea stare să înăbuşe în mine noblețea pe care am 
moştenit-o alături de tine. Nu te lăsa înduplecat de lacrimile şi 
de frământarea mea făcând vreo faptă de care să te căieşti în 


ceasurile de chibzuinţă. Nu citi mai departe. De crezi de 
cuviinţă, arde scrisoarea asta; vei scăpa astfel de siguranţa 
acelei ştiinţe care, dacă acum eşti rece şi nepăsător, s-ar putea 
ca mai târziu, în ceas de ne- ajutorare, de remuşcare, de mai 
multă înţelepciune, să te certe sfâşietor. Nu, nu voi, nu voi cu 
niciun preţ să te implor... Oh, frăţioare, dragul meu Pierre, ajută- 
mă, zboară către mine... Vezi că fără tine pier... îndurare, 
îndurare - mă îngheaţă lumea largă, largă; fără mamă, fără tată, 
fără soră, fără frate, fără vreo altă făptură cu mândru chip 
“omenesc care să mă îndrăgească. Nu mai pot, nu mai poc, 
scumpul meu Pierre, să îndur a fi pribeagă în lumea pentru care 
a murit Mântuitorul. Zboară către mine, Pierre... Ba nu, aş putea 
să rup aceste rânduri, aşa cum am rupt atâtea alte foi, toate 
scrise pentru ochiul tău, dar care, niciuna, nu au ajuns până la 
tine, pentru că în desperarea mea nu m-am priceput nici cum 
să-ţi scriu şi nici ce să-ţi spun; uite aşa bat câmpii din nou. 

Ajunge! Nu mai pot să-ţi scriu; tăcerea se potriveşte acestui 
mormânt... Mă cotropeşte jalea inimii, Pierre, fră- ţioare. 

„Nu mai ştiu nici cu ce am scris. Voi aşterne acum pe hârtie 
rândul fatal şi voi lăsa tot restul la mila ta, Pierre, fratele meu; 
aceea care se numeşte Isabel Banford locuieşte în căsuţa roşie 
de fermă, la trei mile de sat, pe povârnişul care coboară spre 
lac. Mâine la căderea nopţii... nu mai înainte... nu la lumina zilei, 
nu la lumina zilei, Pierre. 

Sora ta, Isabel." 

VI 

Misiva - aşternută de o mână feminină, dar cu un scris 
neregulat, în unele locuri aproape de neînțeles, dovedind 
limpede starea de suflet care o dictase; pătată ici şi colo cu 
urme de lacrimi ce se amestecaseră cu cerneală şi îi 
împrumutaseră acesteia o ciudată nuanţă ruginie, ca şi când 
sânge şi nu lacrimi ar fi picat pe hârtie; ruptă complet în două 
de chiar mâna lui Pierre, încât părea cu adevărat diata cea mai 
potrivită a unei inimi sfâşiate şi sângerânde - această uluitoare 
misivă, deci, îl lăsă pe Pierre un timp incapabil de vreun gând 
sau simţământ limpede şi desluşit. Stătea prăbuşit în scaun, 
aproape fără viaţă, iar mâna lui, ţinând strâns scrisoarea, era 
apăsată pe inimă, ca şi când un asasin l-ar fi înjunghiat şi ar fi 
fugit, iar Pierre ar fi ţinut pumnalul în rană ca să oprească 
sângele care voia să ţâşnească. 


Da, Pierre, cu adevărat rănit eşti şi doar în ceruri vin- deca-se- 
vă rana ta; pe vecie veştejitu-ţi-s-a fiinţa, frumuseţea cea 
dreaptă a lumii în care atâta crezuseşi; icoana sfânlă a părintelui 
tău e pângărită; strălucirea dealurilor tale a pălit şi pacea 
câmpurilor s-a istovit; acum, pentru prima dată, Pierre, Adevărul 
îşi prăvăleşte talazul de tăciune peste sufletul tău! Vai ţie, cel 
căruia Adevărul, în revărsarea să nu-i azvârle în poală decât 
putregaiuri. 

Forma văzută a lucrurilor, alcătuirile gândurilor, tresăririle 
vieţii se întoarseră încet-încet către Pierre. Aşa cum marinarul 
naufragiat şi aruncat pe țărm cată întâi să scape să nu-l sugă 
înapoi valurile care l-au azvârlit acolo aşa şi Pierre se luptă 
îndelung, amarnic, să nu se lase absorbit de acea frământare 
care îl azvârlise afară din el însuşi pe ţărmul leşinului său. 

Dar omul n-a fost făcut pentru a cădea pradă Netrebniciei 
chinului. Nu în zadar Juneţea e tânără şi bătăioasă. Pierre se 
ridică în picioare clătinându-se, cu ochii larg deschişi, şi cu tot 
trupul tremurând. 

„În sfârşit, singur cu mine însumi “, murmură rar. Cu glas pe 
jumătate înecat. „Cu mine însumi te înfrunt! Trimite asupră-mi 
toate temerile şi ridică zăgazurile tuturor blestemelor! De acum 
înainte nu voi a şti altceva decât Adevărul; Adevăr îmbucurător 
sau Adevăr întristător; voi şti ceea ce este şi voi face ceea ce 
îmi porunceşte sfătuitorul cel mai din idâncuri. Scrisoarea! 
Isabel... Soră... Frate... Eu, ea... Tatăl meu cel venerat! E un vis 
blestemat! ... Ba nu, scrisoarea e măsluită... Un fals josnic şi plin 
de răutate! ... Ce bine ţi-ai ascuns faţa, mesager viclean cu 
felinarul tău cu tot, tu ce m-ai agăţat pe pragul Bucuriei cu 
această mincinoasă solie de Jale! Oare adevărul se îndreaptă 
către noi prin întuneric, vine pe furiş, ne fură şi apoi se 
îndepărtează, surd la toate chemările ce cată să-l urmeze? Dacă 
noaptea ce-mi învăluie acum sufletul e la fel de adevărată cu 
aceea care învăluie această jumătate a lumii, atunci, Soartă, am 
să mă iau în piept cu tine! Făţarnică şi înşelătoare! M-ai 
ademenit prin vesele grădini până la marginea prăpastiei. Vai, 
mincinos călăuzit în zilele Bucuriei mele, să fie oare întru adevăr 
luminat în această noapte a Chinului meu? Imi voi pierde minţile 
şi toţi îşi vor întoarce faţa de la mine! Voi ridica braţul cu mânie, 
căci nu sunt eu lovit? Suflarea îmi va fi ca fierea, căci nu este 
această cupă amărăciunii? Cavaler Cernit ce mă înfrunţi şi mă 


LLi 


batjocoreşti cu obrăzarul lăsat, bagă de seamă! Chivără ţi-o voi 
despica şi-ţi voi vedea faţa, de-ar fi ea a Gorgonei! Lăsaţi-mă, 
drăgăstoase  simţăminte; milă, părăseşte-mă; voi uita ce 
înseamnă respect, căci respectul şi-a bătut joc de mine şi m-a 
învăţat să cinstesc ceea ce trebuie să dispreţuiesc. Să fie rupte 
vălurile de pe faţa tuturor idolilor; de acum înainte voi vedea 
lucrurile ascunse şi voi trăi în însuşi ascunzişul vieţii mele! Nimic 
în afară de Adevăr nu mă putea stârni astfel! Scrisoarea nu e 
măsluită. Oh, Isabel, eşti sora mea şi te voi iubi şi te voi 
protegui, da, şi alături de tine voi fi, în pofida a toţi şi a toate. 
Puteri înalte, iertaţi-mi rătăcirile de neştiutor şi primiţi-mi 
jurământul. Lui Isabel mă dau jurat. Sărmană fată hulită care, în 
singurătate şi frământare, respiri de multă vreme acelaşi aer 
care pe mine m-a desfătat 1 Tu plângi acum, poate, aruncată în 
oceanul nesiguranţei sorții tale, pe care zeii mi-au pus-o în 
mâini; dulce Isabel! Nu aş fi eu mai de rând decât tinicheaua, 
mai tare şi mai rece decât gheaţa, dacă aş rămâne nesimţitor la 
o pricină cum e a ta? Te văd mişcându-te în faţa ochilor mei, 
înconjurată de curcubeul ţesut cu lacrimile tale! Te văd 
plângând de mult şi mi se cere să te alin; mângâiere îţi voi fi, 
lângă tine stând, pentru tine luptând acum şi pururea al tău 
frate ce-ntr-ajutor îţi va sări, cel pe care însuşi părintele tău l-a 
numit Pierre! “Nu mai putea rămâne în camera lui. Casa se 
strânsese în juru-i ca o coajă de nucă; zidurile îi strângeau 
fruntea. Fugi cu capul gol din locul acela, aflând doar în 
nemărginirea văzduhului loc pentru întinderea fără sfârşit pe 
care o căpătase viaţa sa. 

CARTEA IV 

RETROSPECTIVA 

R 

Cu păinjenişul lor necruţător şi cauzele lor întreţesute, cele 
mai puternice şi mai mistuitoare emoţii ale vieţii sfidează orice 
analiză rece şi pătrunzătoare. Cu toţii vedem norul şi simţim 
trăsnetul; în zadar însă încearcă meteorologia să facă o 
cercetare critică a felului în care norul s-a încărcat cu scântei şi 
a pricinilor pentru care trăsnetul ne ţintuieşte pe loc. Cărturarii 
zic că rezultatele ce ie mai uimitoare, mai neaşteptate şi mai 
copleşitoare, la fel cu cele mai neînsemnate, nu sunt decât rodul 
unui şir fără capăt de întâmplări, la nesfârşit combinate şi cu 
neputinţă de urmărit, care au avut loc mai înainte. La fel se 


întâm- plă şi cu fiecare mişcare a inimii. De ce se îmbujorează 
ăst obraz de un nobil entuziasm, de ce se arcuieşte cu dispreţ 
cea buză? — Sunt lucruri ce nu se pot atribui doar cauzei 
imediate, care sare în ochi; ea nu este decât o verigă a lanţului, 
a unui lung şir de determinări al căror capăt îndepărtat se 
pierde undeva în regiunile de mijloc ale nepipăibilului. 

Zadarnic ar fi deci să încercăm pe căi de înconjur a pătrunde 
în inimă, memoria, viaţa lăuntrică şi firea lui Pieri'3, pentru a 
arăta de ce o ştire pe care în mod firesc mulţi gentlemeni tineri 
sau bătrâni se ştie că au primit-o cu o surprindere fugară, apoi 
cu oarecare curiozitate de a afla mai mult şi, în cele din urmă, 
cu desăvârşită nepăsare, zadarnic ar fi deci să încercăm să 
arătăm de ce această ştire s-a prelins în sufletul lui Pierre 
precum lava topită, lăsând acolo un strat gros de desperare, 
încât toate strădaniile lui de mai târziu nu au mai reuşit 
vreodată să aducă la suprafaţă templele de odinioară şi nici să 
redea întregii sale culturi înflorirea ei acum îngropată. 

Câteva aluzii de ici, de colo, ar putea insă să ne ajute să 
împrăştiem întrucâtva aerul de ciudăţenia cp poate că 
înconjoară frământarea în care un bileţel atât de mic îl 
aruncase. 

De multă vreme inima lui Pierre ascundea în desişul ei cu 
frunze proaspete un altar spre care se înălța din când în când, 
pe multele trepte aşternute ale aducerii aminte şi pe care îl 
încununa în fiecare an cu ghirlandele unei gingaşe şi sacre 
iubiri, în cele din urmă, adăugind prinos la prinos de floare, fiinţa 
lui făcuse din el un singur buchet înverzit, un loc pentru 
sărbătoarea unei bucurii curate mai degrabă decât un loc de 
împlinire a unor triste datini. Astfel clădit şi înconjurat cu cununi, 
altarul era din marmură, un cuib pe o coloană socotită trainică şi 
paşnică, de pe al cărei vârf se împrăştiau, asemeni unor raze, 
nenumăratele suluri şi ramuri închipuite în piatră, sprijinitoare 
ale stâlpnicului lăcaş al vieţii sale cinstite, aşa cum în unele 
frumoase capele gotice un trunchi central susţine acoperişul. În 
acest lăcaş, în cuibul coloanei, era aşezată statuia de marmură 
a răposatului său tată; fără pată, fără umbră, albă ca neaua şi 
senină; după părerea lui Pierre, era întruparea bunătăţii şi a 
virtuţii omeneşti desăvârşite. În faţa acestui altar Pierre vărsa 
preaplinul gândurilor şi credințelor pline de respect ale tinerei lui 
vieţi. Pierre nu se înălţase niciodată cu gândul fără să urce mai 


întâi treptele acestui altar, făcându-l astfel locul de intrare al 
unei religii mai omeneşti poate. 

În mormânt, mai presus de prinţul Mausol, zace bine- 
cuvântat şi slăvit acel părinte muritor care, după o viaţă cinstită 
şi curată, moare şi este îngropat, ca într-un izvor ales, în pieptul 
unui fiu cu inimă bună şi cuget în stare să-l cinstească. La acea 
vreme înţelepciunea demnă de un Solomon nu şi-a vărsat 
afluenții tulburi în puţul cu apă cristalină al vieţii de copil. Rară 
putere de păstrare au aceste minunate ape. Aruncate în acea 
fântână, amintirile fragede se înmarmorează într-atât, încât 
lucruri trecătoare în sine devin neschimbate şi veşnice. — În 
comitatul Derbyshire există unele ape rare care pietrifică 
cuiburile păsărilor. Dacă soarta însă îl păstrează pe părinte în 
viaţă până ceva mai târziu, îngropăciunea filială e mai puţin 
adâncă şi sfinţirea mai puţin înălţată sufleteşte. Băieţaş drului 
cu privirea cuprinzătoare i se desluşesc sau i Se năzăresc 
uşoare umbre şi pete pe caracterul venerat atât de adânc mai 
înainte. 

Tatăl său murise când Pierre avea doisprezece ani, Igsând în 
urmă, după părerea împărtăşită de toţi, un ales renume de 
gentleman şi bun creştin; în inima soţiei sale lăsase amintirea 
neveştejită a multor zile frumoase de căsnicie senină şi veselă, 
iar adânc în sufletul lui Pierre pecetea unui trup de o rară 
frumuseţe bărbătească şi de o mare bunătate ce se putea 
măsura doar cu presupusul tipar desăvârşit în care i se turnase 
inima virtuoasă. În seri îngândurate, lângă focul vesel de iarnă, 
ori vară pe terasa dinspre sud, când tăcerea fermecată a nopţii - 
doar la ţară întâlnită - chemă în mintea lui Pierre şi a mamei 
sale şiruri lungi de imagini din trecut, în capul acelui alai de 
umbre păşea maiestuoasă şi înconjurată de un nimb umbra 
preacinstită a soţului şi tatălui plecat dintre cei vii. Atunci sfatul 
lor devenea grav şi plin de amintiri, dar duios; din nou şi din 
nou, adânc şi mai adânc, se incrusta în sufletul lui Pierre 
închipuirea îndrăgită că neprihănitul său părinte, atât de frumos 
pe pământ, era acum neapărat sfinţit în ceruri. Crescut cu atâta 
grijă şi în bună măsură atât de departe de alţii, Pierre, deşi ajuns 
la vârsta de nouăsprezece ani, nu purta urmele acelor aspecte 
mai întunecate, dar mai adevărate ale lucrurilor, pe care o 
şedere la oraş din cea mai fragedă copilărie le lasă inevitabil în 
mintea oricărui tânăr de vârsta lui Pierre, înclinat spre cugetare 


şi cu spirit de observaţie. Aşa se face că până la această vârstă 
totul rămăsese neclintit în pieptul lui şi pentru el altarul tatălui 
său părea neîntinat şi la fel de nou ca marmura de pe 
mormântul celui din Arimathea. 

judecaţi deci ce pustiitor şi aducător de prăpăd a fost 
trăsnetul care într-o singură seară a smuls toate florile din jurul 
acestui sacru lăcaş, îngropând blânda statuie a sfântului sub 
ruinele prăbuşite ale însuşi templului inimii. 

N 

Aşa cum viței îi merge bine şi strugurii se pârguiesc în 
apropierea zidurilor şi gurilor de tun ale fortăreței Ehren- 
breitstein, tot astfel duioasele bucurii ale vieţii înfloresc chiar 
între fălcile primejdiilor ei. 

Este oare însă adevărat că viaţa nu e decât un loc al tuturor 
uşurinţelor nestatornice, iar noi cei care pe nedrept tragem folos 
de la ea suntem doar nişte proşti în- gâmfaţi, căci ceea ce ni se 
pare cea mai puternică fortăreață a plăcerii stă în picioare doar 
prin toana celei mai mărunte întâmplări - căderea unei frunze, 
auzul unei voci sau primirea unei bucățele de hârtie pe care o 
pană ascuţită a zgâriat câteva mici semne? Suntem oare atât de 
lipsiţi de siguranţă încât caseta în care am pus ultima şi cea mai 
de preţ bucurie şi pe care am încuiat-o cu un lacăt neasemuit de 
iscusit poate fi deschisă şi jefuită printr-o simplă atingere de 
către străin, în vreme ce noi suntem încredinţaţi că avem 
singură cheie? 

Pierre! Nesăbuitule! Clădeşte la loc... nu despre asta e vorba, 
căci altarul tău a rămas în picioare; e în picioare, Pierre, se ţine 
bine pe picioare; nu simţi în nări mireasma statornică a florilor 
sale? Un răvaş ca cel pe care l-ai primit poate fi uşor scris, 
Pierre; lumea aceasta curioasă e plină de măsluitori; un 
romancier ager, Pierre, ar putea să-ţi scrie cincizeci de astfel de 
bileţele ca să stoarcă şuvoaie de lacrimi din ochii cititorului, deşi 
cel pe care l-ai primit tu a uscat atât de ciudat lacrimile din ochii 
tăi; i-a făcut tulburi şi uscați, Pierre... nechibzuitule! 

Nu vă bateţi joc de inima străpunsă de pumnal. Cel înjunghiat 
ştie ce înseamnă oţelul; nu trăncăniţi în faţa lui cum că nu e 
decât gâdilatul unei pene. Oare nu simte el sfâşierea dinlăuntrul 
său? Ce caută sângele pe haina mea? Ce caută junghiul în 
sufletul meu? 

Şi aici din nou, nu fără temei, chemările noastre ar putea urca 


spre cele Trei Ursitoare care torc firul vieţii. Le-am putea 
întreba, ce fire sunt acelea pe care voi, Ursitoarelor, le-aţi ţesut 
în anii de odinioară şi care acum duc presimţiri, asemeni 
electricităţii, spre inima lui Pierre, presimţiri cum că jalea lui e 
jale, că părintele său nu mal este un sfânt şi că Isabel îi este 
într-adevăr soră? 

Ah, taţi şi mame! Pretutindeni, oriunde aţi fi, aveţi grijă, luaţi 
seama! Micuţul vostru poate că nu înţelege acele cuvinte şi 
semne prin care, în prezenţa lui nevinovată, căutaţi să 
ascundeţi întunecatele lucruri de care vorbiţi învăluit. Acum el 
nu ştie nimic; nu ştie mare lucru nici despre lucrurile din afară, 
pe care le vede doar cu ochiul; dar dacă în viaţa de mai târziu 
Soarta îi va pune în mână cheia cifrului, cu câtă repeziciune şi 
uimire va citi el atunci cele mai neînţelese şi mai şterse 
înscrisuri pe care le află în străfundurile minţii sale, cotrobăind şi 
răscolind în sinea-i, în speranţa că va găsi şi alte lucruri pitite 
acolo. Oh, adeseori posomorite învățături ale Vieţii au fost astfel 
desluşite; orice credinţă în Virtute a fost ucisă şi tinereţea însăşi 
s-a dat roabă dispreţului păgân. 

Cu toate acestea, lucrurile nu stăteau chiar atât de rău cu 
Pierre; nu erau însă nici atât de departe, încât vorbele de 
învăţătură de mai sus să nu-şi afle întru totul locul. 

Părintele său murise din pricina unei aprinderi a creierului; 
cum se întâmplă adesea în astfel de boli, spre sfâr- sit mintea îi 
rătăcise. În astfel de clipe, cu mii de şiretlicuri nedate în vileag şi 
nespus de îndemânatice, slujitorii credincioşi o îndepărtau pe 
soaţa lui de la patul de suferinţă. Micul Pierre era însă atras de 
iubirea-i caldă, filială, către acel pat; celorlalţi nu le păsa de 
nevinovatul micuţ când tatăl lui pornea să aiureze; aşa se 
făcuse că într-o seară, când umbrele se confundau cu draperiile, 
când iatacul era cufundat în linişte iar Pierre abia putea să 
desluşească în penumbră chipul tatălui său, căci focul din vatră 
se prăbuşise asemeni ruinelor unui templu din jăratic, o voce 
scăzută, de nerecunoscut, plângăreaţă, neasemuit de jalnică se 
auzi din patul cu baldachin; şi Pierre auzi: „Fiica mea! Fiica mea! 


— Aiurează din nou, zise infirmiera. 

— Tată, tăicuţule, suspină copilul, nu ai o fiică, d pe Pierre al 
tău cel mic. 

Dar din nou vocea înstrăinată se auzise dintre perne de data 


aceasta urcând într-un vaier răsunător şi neaşteptat: 

— Fiica mea! ... Doamne Dumnezeule! ... Fiica mea! 

Copilul se agăţă de mâna muribundului; strânsoarea lui păru 
că-i dă forţă, dar în cealaltă parte a patului mâna liberă se ridică 
puţin în gol, de parcă ar fi încercat să prindă nu aerul, ci alte 
degete de copiL Apoi căzură amândouă fără putere pe cearşaf, 
iar în umbrele tremurătoare ale înserării micului Pierre i se păru 
că dacă mâna pe care o ţinuse el era oarecum rumenită ca de 
fierbinţeală, cealaltă, rămasă goală, era leşioasă la înfăţişare ca 
a unui lepros. 

— A trecut, şopti infirmieră, n-o să mai aiureze până după 
miezul nopţii, aşa îi e obiceiul 

Şi în cugetul ei se întrebă cum se făcea că un gentleman atât 
de fără prihană şi un bărbat atât de bun aiura cu două 
înţelesuri; o trecu un fior la gândul acelui lucru tainic sălăşluind 
în suflet şi care pare să nu asculte de nicio lege omenească, 
continuând în pofida nevinovăţiei cugetului omenesc să 
izvodească visuri cumplite şi să în- gâne gânduri ce nu se pot 
rosti. În acelaşi timp în sufletul de copil, cuprins de groază, al lui 
Pierre, se strecură o nedumerire asemănătoare, deşi mai puţin 
limpede. Aparţinea tărâmurilor tăriei de nepipăit; în scurtă 
vreme copilul îngrămădi peste ea amintiri de alt soi, mai 
plăcute, până când o acoperise de tot; în cele din urmă se 
amestecă într-atâta cu alte lucruri neclare, cu alte icoane ale 
nedesluşitului, încât se părea că nu mai are cu adevărat viaţă în 
sinea lui Pierre. Dar iată că, deşi trecuseră ani îndelungaţi şi 
buruiana nu încolţise în sufletul lui, ea rămânea acolo, iar prima 
vedere a scrisorii lui Isabel, ca prin minune, o făcu să rodească. 
Atunci din nou auzi vocea plângătoare şi ne- sfârşit de jalnică pe 
care o crezuse de mult înăbuşită: „Fiica mea! Fiica mea! “- iar 
după aceea cuvintele de căinţă: „Doamne Dumnezeule! “Şi în 
mintea lui Pierre mâna goală se ridică şi din nou mâna leproasă 
căzu. 

În 

Prin recile săli de judecată ale minţii lipsite de imaginaţie e 
nevoie de jurăminte şi dovezi juruite. Dar în caldele încăperi ale 
inimii, o singură scânteie a aducerii aminte, nesprijinită de vreo 
mărturie, e de ajuns pentru a stârni o asemenea pălălaie 
doveditoare, încât toate colţurile convingerii sunt la fel de 
putern c luminate ca un oraş în miez de noapte de o clădire în 


flăcări ce-şi flutură în toate părţile paloşele înroşite. 

Alături de camera lui Pierre se afla un cotlon zăvorit, cu o 
fereastră rotundă, pe care el obişnuia să-l cerceteze în acele 
ceasuri dureros de dulci, când duh strigă către duh: Vino către 
mine în singurătate, geamăn al meu, vino! O taină am, lasă-mă 
să ţi-o şoptesc doar ţie! In acest cotlon ocrotitor al secretelor 
visări şi loc de odihnă al câteodată singuraticului Pierre, atârna, 
legat de o sfoară lungă din marginea tavanului, un mic portret în 
ulei în faţa căruia Pierre se oprise de multe ori pierdut în extaz. 
Dacă acest portret ar fi fost prezentat în orice expoziţie publică 
anuală şi ar fi fost descris în ziar de vreun critic care-l privise 
doar în treacăt, frazele ar fi sunat pe bună dreptate cam aşa: 
„Un portret schiţat al unui tânăr nobil, frumos şi vesel. Subiectul 
e aşezat într-un fotoliu demodat de Malacca. Un braţ, care ţine 
pălăria şi bastonul, e aruncat neglijent peste spătarul fotoliului, 
iar degetele celeilalte mâini se joacă cu sigiliul şi cheia care 
împodobesc ceasul de aur. Capul, cu tâmplele descoperite, e 
întors într-o parte, iar faţa are o expresie deosebit de luminoasă, 
proaspătă şi lipsită de griji. Parcă a trecut să-şi vadă o 
cunoştinţă apropiată. În general, tabloul este deosebit de 
inteligent executat şi vesel; are o expresie rafinată şi degajată. 
Este, fără îndoială, un portretai nu o fantezie; îndrăznind să 
facem o presupunere, spunem că este executat de un amator. “ 

Luminos şi vesel, deci; dichisit şi tânăr; sănătos şi chipeş; ce 
lucru greu de precizat se strecurase în acest portret, încât soţiei 
modelului îi era neînțeles, neplăcut şi urât? Mama lui Pierre nu 
putuse niciodată să sufere acest tablou şi spunea întotdeauna 
că e o zugrăvire sfruntat de neadevărată a soţului ei. Pioasa 
amintire a răposatului nu putuse niciodată să o facă să atârne 
măcar o cununiţă în jurul picturii. Nu e el, exclamă ea apăsat ş] 
aproape cu indignare, când cineva stăruia să afle pricina pentru 
care 

N 

Ea respingea cu încăpăţinare părerea aproape a tuturor 
prietenilor şi rudelor răposatului. Portretul, care după părerea ei 
îl reprezenta cu adevărat pe soţul său, înfăţişându-i trăsăturile 
în amănunt şi mai ales expresia îmbinării lor celei mai 
adevărate, mai frumoase şi mai nobile, era mult mai mare şi 
ocupa locul cel mai la vedere şi mai de cinste de pe peretele 
marelui salon de la parter. 


Chiar şi lui Pierre cele două tablouri i se păruseră întotdeauna 
ciudat de diferite. Întrucât cel mai mare fusese pictat cu mulţi 
ani în urma celuilalt şi, ca atare, originalul era destul de aproape 
de noianul amintirilor lui de copil, nu se putea opri să nu-l 
privească drept o icoană mai adevărată şi mai apropiată de 
viaţă a tatălui său. Părtinirea arătată de mama lui, oricât de 
apăsată, nu i se părea aşadar de mirare, ci se potrivea cu 
propria lui părere. Şi cu toate acestea, celălalt portret nu putea 
fi respins în chip hotărâtor. Pentru că mai întâi există o 
deosebire de epocă şi oarecare deosebire de costum, ce nu 
puteau fi neglijate; apoi, marea deosebire în stilurile celor doi 
artişti, precum şi uriaşa deosebire între cele două feţe ideale, pe 
jumătate redate, pe care - chiar în prezenţa originalului - un 
artist preocupat de cele ale spiritului va prefera să le deseneze 
în locul celei în carne şi oase, oricât ar fi ea de strălucită şi 
frumoasă. Mai mult, portretul mai mare era acela al unui bărbat 
ajuns la anii maturității şi aşezat la casa lui; părea dăruit cu 
toate nenumăratele şi oarecum trufaşele seninătăţi, care 
însoțesc întotdeauna o căsnicie fericită; portretul mai mic 
închipuia un tânăr sprinten, liber, burlac, cutreierând vesel prin 
lume; cu inima uşoară şi poate cam fluşturatică; mustind de 
plinătatea şi prospeţimea zorilor de nimic înneguraţi ai vieţii. 
Desigur, orice comparare nepărtinitoare şi grijulie a celor două 
portrete trebuia făcută cu mare băgare de seamă. Pentru Pierre, 
concluzia aproape că se impusese de la sine când aşezase 
alături două portrete ale lui însuşi; unul în fragedă copilărie, cel 
al unui băieţaş de patru ani, îmbrăcat cu rochiţă şi încins cu 
eşarfă, iar celălalt al unui tânăr de şaisprezece ani. De n-ar fi 
fost un nu ştiu ce stăruind în ochi şi la tâmple, Pierre cu greu ar 
fi putut recunoaşte pe băieţaşul râzând cu gura până la urechi în 
tânărul ce zâmbea gânditor. Dacă numai câţiva ani au putut să 
aducă o asemenea schimbare în ce mă priveşte, de ce să nu se 
poată întâmpla acelaşi lucru cu tatăl meu - se gândea Pierre. 

În afară de toate acestea, Pierre se mai gândise la povestea 
sau - ca să spunem aşa - la legendă de familie a portretului 
celui mic. Când împlinise cincisprezece ani, i-l dăruise o mătuşă 
fată bătrână, care locuia la oraş şi care adora amintirea tatălui 
lui Pierre, cu tot devotamen- * tul de neclintit al unei surori mai 
mari, rămasă nemăritată, faţă de un mult iubit frate mai tânăr, 
acum mort şi dus dintre vii pentru totdeauna. Fiind singurul 


copil al acestui frate, Pierre era ţinta celei mai fierbinţi şi mai 
extravagante iubiri din partea acestei mătuşi singuratice, care 
părea să vadă chipul frumos al lui Pierre moştenind şi 
asemănarea, şi întregul suflet al fratelui ei, întinerit de data 
aceasta. Deşi portretul despre care e vorba era prețuit peste 
măsură de ea, în cele din urmă legea aspră a dragostei ei 
romantice şi pline de înfierbântată închipuire hotărî că portretul 
trebuia să aparţină lui Pierre - căci Pierre nu era numai singurul 
copil la părinţi, ci purta şi acelaşi nume cu tatăl său - de îndată 
ce Pierre va fi crescut îndeajuns încât să preţuiască cum se 
cuvine o comoară atât de sfântă şi de scumpă. 1-1 trimisese, 
aşadar, băgat în trei cutii una într-alta şi acoperit cu o pânză 
impermeabilă; la Poiana Şeii îl adusese un mesager iute şi de 
încredere, un bătrân nobil, avut, odinioară curtezanul ei 
neconsolat, căci fusese respins, iar acum vecinul ei împăcat şi 
vorbăreţ. De atunci mătuşa Dorothea avea să slujească utreniile 
şi vecerniile închinate memoriei celui mai nobil şi mai frumos 
dintre fraţi în faţa unei miniaturi de fildeş, cu ramă şi capac de 
aur, un dar al fratelui ei. Şi totuşi, în fiecare an, vizita ei în 
cămara lui Pierre - nu un lucru de glumă pentru cineva bogat în 
ani şi neputincios în multe privinţe - dovedea sinceritatea acelui 
puternic simţământ al datoriei, acea dureroasă uitare de sine 
care o hotărâseră să se despartă de bunăvoie de preţioasa 
amintire. 

— Spune, mătuşico, o întrebase o dată micuțul Pierre, cu mult 
înainte ca portretul să devină al său, spune-mi, mătuşico, cine a 
pictat portretul-şezând, cum îi spui dumneata; cine l-a pictat? Al 
cui scaun era? Scaunul e acum la dumneata? Nu-l văd aici în 
cameră... La ce se iiită tăticu atât de ciudat? Aş vrea să ştiu 
acum la ce se gândea tăticu atuncL Spune-mi, dragă mătuşică, 
totul despre acest portret, ca atunci când va fi al meu, cum mi- 
ai promis, să-i cunosc întreaga poveste. 

— Stai jos atunci, fii cuminte şi atent, dragul meu copil, spuse 
mătuşa Dorothea întorcând capul şi căutându-se zadarnic şi cu 
mxini tremurătoare prin buzunare, până când micul Pierre 
exclamă: 

— Mătuşico, povestea portretului nu e scrisă în vreo cărticică 
pe care o cauţi ca să mi-o citeşti, nu-i aşa? 

— Imi caut batista, copilul meu. 

— Vite-o, mătuşică, aicea e, lângă cotul dumitale, pe masă; 


poftim, iat-o. Nu-mi mai spune nimic despre portret acum; nu 
mai vreau să aud nimic. 

— Stai liniştit, dragul meu Pierre, spuse mătuşa lui luând 
batista, şi trage puţin draperiile, scumpule; îmi face rău la ochi 
lumina. Du-te dacă vrei acum în cămăruţă şi adu-mi şalul cel 
negru; nu te grăbi. Aşa! Mulţumesc, Pierre; stai acum jos ca să 
încep. Tabloul a fost pictat de mult, copilul meu, când tu nu erai 
încă pe lume. 

— Nu eram pe lume! Exclamă Pierre. 

— Nu, zise mătuşa lui. 

— Hai, zi-i mai departe, mătuşico; dar să nu mai îmi spui că 
era o vreme când micul Pierre nu exista pe lume şi totuşi tatăl 
lui era; Spune mai departe, mătuşico., te rog!” 

— Ei, puişor, nu te frământa atâta; ai răbdare; sunt foarte 
bătrână, Pierre, iar bătrânilor nu le place să-i grăbeşti. 

— Scumpă şi dragă mătuşă Dorothea, iartă-mă de data asta şi 
continuă, te rog, povestirea. 

— Când bietul tău părinte era tânăr şi era în vizită pentru mai 
multă vreme, într-o toamnă, la prietenii săi din oraş, se legase 
foarte mult de un văr de-al lui, Ralph Winwood, un băiat cam de 
aceeaşi vârstă, tare chipeş şi el, Pierre. 

— Nu l-am văzut niciodată, mătuşico; spune-mi, te rog, unde 
se află acum? Întrerupse Pierre. Stă şi el la ţară, ca mama şi ca 
mine? 

— Da, băiatule; într-un loc frumos şi îndepărtat, sper 3 cred că 
se află în ceruri. 

— A murit, "suspină micul Pierre... Continuă, mătuşico. 

— Vărul Ralph avea mare dragoste pentru pictură şi petreeea 
multe ceasuri într-o încăpere înţesată cu tablouri şi portrete; îşi 
ţinea acolo şevaletul şi pensulele şi-i plăcea să-şi picteze 
prietenii şi să le atârne portretele pe pereţi, astfel încât atunci 
când era singur să aibă, totuşi, o mulţime de oameni în jurul lui, 
care să-i zâmbească întotdeauna şi să nu-l supere niciodată 
înfuriindu-se sau spunând vreo răutate. De multe ori îl rugase pe 
tatăl tău să-i pozeze, spunând că tăcutul lui cerc de prieteni nu 
va îi complet până ce părintele tău nu va consimţi să-l 
întregească. In zilele acestea, însă, copile, tatăl tău nu stătea o 
clipă locului. De abia reuşeam să-l fac să stea liniştit până să-i 
leg cravata; pentru asta venea întotdeauna la mine. Şi aşa îl 
amâna mereu pe vărul Ralph. „Altă dată, vere, nu astăzi... 


mâine, poate, sau săptămâna viitoare”, şi tot aşa până când pe 
vărul Ralph îl apucă disperarea. „Las-că te prind eu “, îşi spuse 
însă şiretul Ralph. Nu-i mai vorbi nimic despre portret tatălui 
tău, dar în fiecare dimineaţă frumoasă îşi pregătea pensulele şi 
şevaletul, ca să fie gata din prima clipă în care tatăl tău s-ar fi 
intim- plat să intre în cameră, întorcându-se din vreuna din 
lungile lui plimbări; cu aceste prilejuri trecea să-l vadă pe vărul 
Ralph în atelierul lui de pictură... copilule, poţi să tragi la o parte 
draperiile acum, mi se pare că s-a întunecat. 

— Aşa mă gândeam şi eu de la început, replică Pierre 
ascultând-o, dar nu spuneai că lumină îţi face rău la ochi? 

— Nu îmi mai face tău acum, dragă Pierre. 

— Povesteşte mai departe,. Mătuşico. Nici nu-ţi poţi închipui 
ce mult mă interesează, spuse micul Pierre, trăgându-şi 
taburetul mai aproape de poala matlasată a rochiei de satin a 
bunei mătuşi Dorothea. 

— Asta şi fac, puişor. Trebuie să-ţi spun mai întâi că tocmai 
atunci sosise în port o corabie cu emigranţi din Franţa; sărmanii 
fuseseră siliţi să plece din ţara lor din cauza vremurilor grele şi 
sângeroase. Tu ai citit toate astea în cartea de istorie pe care ți- 
am dat-o mai demult. 

— Ştiu... E vorba de revoluţia franceză, răspunse micul Pierre. 

— Bravo, micul meu savant, zâmbi uşor mătuşa Dorothea; 
printre acei emigranţi, sărmani dar nobili, se afla o fată 
frumoasă, a cărei soartă tristă a făcut multă vâlvă în oraş, şi a 
făcut mulţi ochi să plângă, dar în zadar, căci nimeni n-a mai 
auzit de ea vreodată. 

— Cum, cum, mătuşă... Nu înţeleg... A dispărut atunci? 

— Am luat-o puţin înainte cu povestirea, puişor. Da, a 
dispărut, şi nimeni n-a mai auzit de ea vreodată, dar asta a fost 
după... câtva timp, după... sunt sigură; pot să jur, Pierre. 

— Vai, mătuşico, ce ciudat vorbeşti, zise micul Pierre, după 
ce? Vocea îţi sună ciudat; nu mai vorbi aşa, mă sperii, mătuşico. 

— Probabil din cauza răcelii care m-a prins astăzi; nu-i aşa că 
vocea mi-a cam răguşit, Pierre? O să încerc să nu mai vorbesc 
aşa răguşit. Şi cum îţi spuneam, copilul meu, cu câtăva vreme 
înainte ca această frumoasă domnişoară să dispară, la puţină 
vreme după ce veniseră sărmanii emigranţi, tatăl tău a făcut 
cunoştinţă cu ea; împreună cu alţi oameni generoşi din oraş, a 
avut grijă de nevoile străinilor care erau într-adevăr foarte 


săraci, căci pierduseră totul, în afară de câteva biete giuvaeruri 
care nu puteau să le ajungă prea multă vreme. În cele din urmă, 
prietenii tatălui tău au încercat să-l hotărască să nu mai meargă 
în vizită atât de des pe la străinii aceia; se temeau că, deoarece 
domnişoara era foarte frumoasă şi îi plăcea întrucâtva să fie 
curtată - aşa spuneau unii - tatăl tău ar fi putut fi ispitit să o ia 
de nevastă, lucru nu tocmai înţelept, căci, cu toată frumuseţea 
şi bunătatea ei, nimeni nu-i ştia trecutul; era străină şi nu ar fi 
fost o partidă atât de potrivită şi minunată pentru tatăl tău, cum 
a fost după aceea scumpa ta mamă. In ceea ce mă priveşte pe 
mine, eu... eu l-am cunoscut întotdeauna foarte bine pe tatăl 
tău şi am ştiut ce are de gând, căci mi se destăinuia, dar n-am 
bănuit niciodată că-i va trece prin gând să facă un lucru atât de 
nechibzuit ca acela de a se căsători cu fata aceea ciudată. In 
orice caz, până la urmă a rupt legăturile cu refugiații; după asta 
tânăra fată a dispărut. Unii spuneau că s-ar fi întors de 
bunăvoie, dar în taină, în ţara ei; alţii erau de părere că a fost 
răpită de trimişi francezi, căci după ce a dispărut a început să 
umble zvonul cum că ar fi fost de neam mare, înrudită cu familia 
regală; mai erau şi din cei care clătinau din cap mohorâţi şi 
murmurau câte şi mai câte despre înecuri şi alte fapte 
întunecate, aşa cum se întâmplă întotdeauna când dispar 
oamenii şi nu-i mai poate găsi nimeni. Dar deşi tatăl tău şi mulţi 
alţi domni au răscolit cerul şi pământul ca să-i dea de urmă, aşa 
cum spuneam mai înainte, ea n-a mai apărut niciodată. 

— Sărmana franţuzoaică! Suspină micul Pierre. Mătuşico, să 
n-o fi omorât cineva! 

— Biata de ea, nu se ştie, spuse mătuşa lui. Ascultă mai 
departe, căci mă întorc la tablou. În vremea când tatăl tău 
mergea în vizită la refugiaţi, vărul Ralph era dintre cei care îşi 
băgaseră în cap că tatăl tău îi face curte fetei. Cum însă vărul 
Ralph era un tânăr liniştit, un învăţat şi ca atare neştiind prea 
bine ce e înţelepciune şi ce e nebunie pe lumea asta mare, nu s- 
ar fi simţit deloc jignit dacă tatăl tău chiar ar fi luat-o de nevastă 
pe tânăra venetică. Închipuindu-şi aşadar, fără temei, după cum 
ţi-am spus, că tatăl tău îi face curte, s-a gândit că ar fi un lucru 
nemaipomenit să-l picteze ca un curtezan al ei, adică tocmai 
când se întorcea dintr-una din vizitele lui zilnice la familia de 
emigranţi. Aşa că a aşteptat clipa prielnică, stând la pândă în 
fiecare zi în atelier, după cum ţi-am spus: într-o dimineaţă, zis şi 


făcut, tatăl tău a trecut pe la el în- torcându-se dintr-o plimbare. 
Vărul Ralph îl pândise de la fereastră, iar când a intrat tatăl tău, 
el îşi pregătise fotoliul în spatele şevaletului, dar cu faţa la el, şi 
se făcea că pictează eu mare sârg. li spuse tatăl tău: „Mă bucur 
că te văd, vere Pierre; am puţină treabă aici; stai acolo jos şi 
spune-mi ce mai faci; o să termin într-o dipă. Şi spune-mi ce mai 
fac emigranții, vere Pierre”, adăugă el şiret, dorind - se vede - 
să-l facă pe tatăl tău să-şi îndrepte gândurile pe drum de 
dragoste, ca el să poată prinde expresia corespunzătoare a 
feţei, înţelegi, nu-i aşa? 

— Nu ştiu dacă înţeleg bine, mătuşico, dar continuă, mă 
interesează foarte tare; continuă, dragă mătuşică. 

— Şi aşa, cu mii de vicleşuguri şi tertipuri, vărul Ralph îl ţinu 
pe tatăl tău aşezat pe scaun, nemaicontenind din vorbă, şi atât 
de absorbit de cele ce spunea încât nu băgă de seamă că în tot 
acel timp şiretul său văr picta de mama focului cât putea de 
repede, făcându-se doar că râde la glumele tatălui tău; pe scurt, 
vărul Ralph îi făcea portre- * tul pe furate.. 

— Imi place să cred că nu i-l fura, zise Pierre; ar fi fost foarte 
urât. 

— Mă rog, să spunem că nu-l fura, căci sunt sigură că vărul 
Ralph nu s-a apropiat nid o clipă de tatăl tău, şi deci nu i-ar fi 
putut băga mâna în buzunar, deşi - ca să zicem aşa - şi-a băgat 
mâna în portretul său. Văzând însă câtă mângâiere mi-a adus 
acest portret, Pierre, şi câtă îţi aduce şi ţie, sper, cred că trebuie 
să-l iertăm din toată inima pe vărul Ralph pentru ceea ce a făcut 

— Da, cred că ai dreptate, fără îndoială, încuviinţă micul 
Pierre privind cu interes portretul cu pricina, care era aşezat 
deasupra căminului. 

— Aşadar, prinzându-l pe tatăl tău încă de vreo câteva ori în 
acelaşi chip, vărul Ralph a isprăvit tabloul; când l-a înrămat şi l-a 
terminat de tot vroia să-i facă tatălui tău surpriza de a-l agăța în 
atelier alături de celelalte portrete, dacă el n-ar fi venit pe 
neaşteptate într-o dimineaţă 

— Tocmai când portretul cu pricina era aşezat cu faţa în jos 
pe o masă şi vărul Ralph îi lega sfoară cu care să-l agaţe - şi nu 
l-ar fi speriat pe vărul Ralph spunându-i liniştit că, gândindu-se 
mai bine, are impresia că vărul lui şi-a cam bătut joc de el; 
spera, însă, că se înşelase. „Ce vrei să spui? “a întrebat vărul 
Ralph cam încurcat. „Sper că nu mi-ai agăţat portretul alături de 


celelalte, vere Ralpha spus tatăl tău privind de jur împrejur pe 
pereţi. „Mă bucur că nu-l văd. E o toană de-a mea, vere - 
nesăbuită, fără îndoială - dar dacă mi-ai pictat portretul în 
vremea din urmă, aş dori să-l distrugi; în orice caz, nu-l arăta 
nimănui şi nu-l, ţine la vedere. Dar acolo ce ai?" Vărul Ralph era 
din ce în ce mai încurcat, neştiind ce să înţeleagă - aşa cum nu 
ştiu nici eu până în ziua de azi - din purtarea ciudată a tatălui 
tău, râse însă şi i-a spus: „Aici, vere Pierre, am un portret făcut 
în secret şi, întru- cât it. | dai seama că noi, pictorii, mai pictăm 
şi dintre acestea din când în când, nu ţi-l pot arăta şi nici nu-ţi 
pot spune nimic despre el.'1 „Mi-ai făcut portretul său nu, vere 
Ralph? “l-a întrebat deodată aspru tatăl tău. „N-am pictat nimic 
care să aibă înfăţişarea ta de acum “, a ocolit răspunsul Ralph, 
observând pe faţa celuilalt o expresie aprigă, pe care nu o 
băgase de seamă înainte. Mai mult decât atât n-a putut scoate 
de la el. 

— Şi după aceea? Întrebă micul Pierre. 

— N-a mai fost mare lucru, puişor; doar că tatăl tău n-a dat cu 
ochii niciodată de acel portret; ba mai mult, n-a ştiut niciodată 
cu siguranţă dacă pe lume există o astfel de pictură. Vărul Ralph 
mi l-a dat mie pe ascuns, ştiind cât de mult ţineam la tatăl tău şi 
punându-mă să-i făgăduiesc solemn că n-am să-l aşez niciodată 
într-un loc unde tatăl tău să-l poată vedea sau măcar să audă de 
el. Mi-am ţinut cu sfinţenie făgăduiala şi nu l-am atârnat la mine 
în cameră decât după moartea scumpului tău tată. Ei, Pierre, şi 
asta este povestea pottrelului-șezind. 

— Ciudată poveste, spuse Pierre, şi atât de interesantă încât 
n-am s-o uit niciodată, mătuşico. 

— Sper că nu, copilul meu. Sună acum să ne aducă nişte 
prăjitură cu fructe pentru tine şi un pahar cu vin pentru mine; 
mă auzi, puişor? Clopoţelul... hai, sună-l, Pierre, de ce ai rămas 
aşa? 

— De ce n-a vrut tăticu să-l lase pe vărul Ralph să-l picteze, 
mătuşico? 

— Doamne, unde-i duce mintea pe copii! Exclamă bătrâna 
mătuşă Dorothea uitându-se la micul Pierre. E o întrebare la 
care nu ştiu să-ţi răspund. Vărul Ralph avea ideile lui ciudate 
despre toate astea. Îmi spunea că, aflându-se în camera tatălui 
tău, la vreo câteva zile după ultima scenă pe care ţi-am descris- 
o, a găsit acolo o minunată carte despre studiul fizionomiilor, 


cum i se spune ştiinţei acesteia, în care erau înscrise cele mai 
ciudate şi mai neguroase reguli pentru a ghici cele mai ascunse 
taine ale oamenilor cercetându-le chipul. Astfel că zăpăcitului de 
Ralph îi plăcea întotdeauna să creadă că tatăl tău nu vroia să fie 
pictat deoarece era îndrăgostit pe ascuns de tânăra franţuzoaică 
şi nu vroia ca secretul să-i fie trădat de un portret, întrucât 
minunata carte despre fizionomii se pare că-l avertizase de o 
asemenea primejdie. Vărul Ralph, însă, a fost întotdeauna un 
tânăr singuratic şi retras şi-i plăcea să născocească tot soiul de 
trăsnăi. În ceea ce mă priveşte, nu cred că tatăl tău s-a gândit 
vreodată la vreun lucru atât de năstruşnic. Ca să fiu cinstită, n- 
aş şti să-ţi spun, de fapt, de ce n-a vrut să se lase pictat; când o 
să ajungi însă bătrân ca Inine, micuţule Pierre, o să înţelegi că 
fiecare din noi, chiar cei mai buni, face câteodată lucruri bizare 
şi de neînțeles; ne e greu să ne explicăm chiar nouă înşine de ce 
am făcut cutare sau cutare lucru, micuţule Pierre. O să afli tu în 
cele din urmă despre toate ciudăţeniile acestea. 

— Sper că da, mătuşico, spuse micul Pierre. Dar nu era vorba 
ca Marten să ne aducă nişte prăjitură cu fructe? 

— Sună-l, puişor. 

— Vai, am uitat, spuse micul Pierre şi sună. 

În cele din urmă, în timp ce mătuşa îşi sorbea vinul, iar băiatul 
îşi mânca prăjitura, cu privirile îndreptate către portretul cu 
pricina, micul Pierre îşi împinse scăunelul mai aproape de tablou 
şi exclamă: 

— Mătugşico, chiar aşa arăta tata? L-ai văzut vreodată cu 
aceeaşi vestă galbenă şi cu eşarfa imprimată cu model mare? 
Îmi aduc aminte de cheie şi pecete destul de bine; chiar acum o 
săptămână am văzut-o pe mama scoţându-le dintr-un sertăraş 
încuiat al şifonierului ei, dar nu-mi amintesc de favoriţii aceştia 
ciudaţi... nici de vesta galbenă... 

Aici de eşarfa cu desene albe; l-ai văzut vreodată pe tăticu 
purtând eşarfa asta, mătuşico? 

— Chiar eu am ales materialul, eu i l-am tivit şi am brodat 
inițialele P. G. Într-un colţ, dar nu se văd în tablou. Portretul îl 
arată aidoma, copilul meu, cu eşarfă cu tot, aşa cum era pe 
vremea aceea. Uneori, Pierre, şed aici singură şi mă uit, mă uit, 
mă tot uit la chipul acesta, până mi se năzare că părintele tău 
se uită şi el la mine, îmi zâmbeşte, dă din cap şi-mi zice: 
Dorothea! Dorothea! 


— Ce ciudat, zise micul Pierre. Parcă începe să se uite şi la 
mine. Sst! Mătuşico, e atâta linişte în camera aceasta de 
demult, încât parcă aud un zornăit în tablou, ca şi când pecetea 
se loveşte de chaie... Ascultă, mătuşico! 

— Doamne sfinte, nu vorbi aşa, copile! 

— Am auzit-o pe mama spunând odată - dar nu-mi spunea 
mie - că, în ceea ce o priveşte, nu-i place tabloul de la mătuşa 
Dorothea; spunea că nu seamănă. De ce nu-i place mamei 
tabloul, mătuşico? 

— Pui întrebări tare ciudate, puişor. Mamei tale nu-i place 
tabloul dintr-o pricină foarte simplă. Are acasă unul mult mai 
frumos şi mai mare, care a fost pictat pentru ea şi pe care l-a 
plătit cu nu ştiu câte sute de dolari. Şi acel portret seamănă 
foarte bine, aşa că asta trebuie să fie pricina! 

Şi aşa, bătrâna mătuşă şi băieţaşul continuară să stea de 
vorbă; fiecare se gândea că celălalt e cam ciudat; amândoi se 
gândeau că portretul e şi mai ciudat; chipul din tablou îi privea 
deschis şi-vesel, ca şi când n-avea nimic de ascuns; cu toate 
acestea, parcă făcea cu ochiul, puţin batjocoritor şi cu două 
înţelesuri unui alt portret, ca să arate ce naivi erau bătrâna lui 
soră şi nevârstnicul lui fiu discutând cu gravitate şi seriozitate 
despre o eşarfă bogată, cu desene albe, o vestă galbenă şi un 
chip nobil şi cumsecade. 

După această scenă, ca întotdeauna, anii trecuseră în zbor 
unul după altul; micul Pierre crescuse şi devenise înaltul 
domnişor Pierre, şi pictura îi aparţinea; acum. Singur, în mica lui 
cămăruţă, putea să stea, să se sprijine sau să se aşeze în faţa ei 
cât era ziua de lungă, dacă avea 

* 

Chef, şi să se gândească, să se gândească, să se gândească, 
să se gândească până ce în cele din urmă gândurile se 
amestecau, iar la sfârşit nu mai erau gânduri deloc. 

Inainte de a primi tabloul, la cincisprezece ani, aflase că 
mamei lui nu-i plăcea portretul dintr-o nebăgare de seamă a ei, 
sau mai degrabă fiindcă întâmplavea făcuse ca Pierre să treacă 
printr-un salonaş. Întrucât băiatul era încă mic, portretul tatălui 
său se afla în posesia iubitoare a unei mult îndrăgite şi 
excelente mătuşi; ca atare, mama lui, dintr-o delicateţe 
intuitivă, se abţinuse să-şi exprime pe faţă părerea despre el în 
prezenţa copilului. Delicateţea aceasta bine chibzuită - deşi 


doar în parte deliberată - a mamei sale fusese în mod 
neobişnuit răsplătită printr-un simţământ la fel de ales al fiului 
său; copiii cu o fire nobilă din naştere şi cu o creştere bună dau 
dovadă uneori de o uimitoare şi adeseori ne- gândită bună- 
cuviinţă, un bun-simt şi o îngăduinţă deosebită în lucruri pe care 
până şi vârstnicii şi cei ce se socotesc mai cu scaun la cap le 
găsesc nu tocmai la înctemâna oricui. Micul Pierre nu-i spusese 
niciodată mamei sale că aflase prin altcineva ce crede ea despre 
tablou; ştia parcă, fără să i se fi spus că, din cauza felului diferit 
în care se înrudeau cu tatăl său, precum şi din alte mărunte 
pricini, putea să o iscodească mai degrabă pe mătuşa lui decât 
pe mama lui, mai ales în legătură cu portretul/-şezând. Multă 
vreme explicaţia pe care mătuşa Dorothea i-o dăduse cu privire 
la antipatia mamei sale faţă de tablou îl mulţumise, sau cel 
puţin nu-i trezise nedumeriri. 

Când portretul ajunsese la Poiana Şeii, se întâmplase ca 
doamna Glendinning să fie plecată; Pierre îl atimă fără să spună 
cuiva în cameră retrasă; când, peste câteva zile, mama lui se 
întoarse, nu-i pomeni nimic despre tablou, înştiinţat printr-un al 
şaselea simţ de existenţa unui oarecare mister care îl aureolă şi 
a cărui sfinţenie se temea să o pângărească stârnind o discuţie 
despre darul mă- tuşii Dorothea, ori îngăduindu-şi să se arate 
necuviincios de curios privitor la motivele pentru care mama lui 
avea părerea pe care o avea, şi pe care o păstra pentru sine, 
despre tablou. Prima dată, eu la multă vreme după ce sosise 
pachetul, când îşi dădu îeama că maică-sa intrase în cămara lui, 
se pregăti, atunci când o văzu, să asculte orice ar fi avut ea de 
spus despre această din urmă adăugire la podoabele din casă; 
cum însă ea nu pomeni nimic, el o cercetă pe furiş, străduindu- 
se să vadă de n-ar putea desluşi pe faţa ei oarecare emoție 
învăluitoare asemeni unui nor. Nu văzu nimic. Şi cum orice 
adevărată delicateţe de simţire sporeşte când întâlneşte alta la 
fel, îndoita, respectuoasa dar tăcuta îngăduinţă între mamă şi 
fiu continuă necotropită. Incă o legătură, o legătură dulce, 
sfântă şi înălţătoare între ei. Orice ar spune îndrăgostiţii, nu e 
întotdeauna dragostea are oroare de secrete, aşa cum se spune 
că natura are oroare de vid. Dragostea se clădeşte pe taine, aşa 
cum încântătoarea Veneţie e ridicată din mare pe piloni 
nevăzuţi şi de neclintit. Misterele Iubirii, tainice fiind, se leagă de 
ceea ce e mai presus de noi şi fără sfârşit; seamănă cu nişte 


punți ale văzduhului prin care umbrele de dincolo trec pe 
lărâmurile ceţurilor şi suflărilor de aur; acolo se nasc năzuinţe 
poetice, gândiri frumoase ce se revarsă asupră-ne ca 
mărgăritarele scuturate din curcubeie. 

Vremea trecea, iar curata şi neîntinata lor sfială făcea ca 
portretul să pară cu atât mai încântător cu cât atracţia lui era 
mai misterioasă, presărând, cum ar fi, v rozmarin în jurul 
veneratei amintiri a părintelui. Dar, cum spuneam mai înainte, 
din când în când lui Pierre îi plăcea să se distreze aducând în 
discuţie secretul cu grijă păstrat al portretului, în ciuda 
neplăcerii mamei sale; niciodată însă cercetarea iscusită pe care 
rezolvarea acestei probleme o cerea nu îl făcea să încalce cu 
bună ştiinţă acea respectată graniţă dincolo de care ciudata 
reţinere a mamei sale începea să se lege de unele păreri 
îndoielnice legate de aspecte şi întâmplări neştiute din viaţa şi 
firea de tinereţe a originalului. N-am putea spune însă că ea Îi 
interzisese cu desăvârşâre să-şi lase închipuirea să-i rătăcească 
pe astfel de tărâmuri ale speculațiilor; toate plămădirile minţii se 
cuvenea să desăvârşească însă acea icoană curată, slăvită, a 
părintelui său, icoană care în sufletul lui se întemeia pe faptele 
ştiute şi recunoscute de toţi din viaţa acestuia. 

Atunci când mintea cutreieră pe dealurile şi văile mereu 
schimbătoare ale născocirilor fără trup, plăsmuirii* cele multe, 
izvodite din neîncetata replămădire a faptelor pe care le are la 
îndemână, pot căpăta orice formă sau trăsătură. Gândindu-ne la 
acestea, putem să încercăm a pune degetul, spre a o reţine, pe 
cea mai puţin ceţoasă dintre raţiunile care, în perioada de 
adolescenţă a lui Pierre, îi apăreau în minte ori de câte ori 
încerca să-şi explice neobişnuita reţinere a mamei sale faţă de 
portret Să încercăm, însă, să enumerăm şi vreo alte câteva din 
aceste raţiuni. 

„Da, da - se gândea uneori Pierre - cine ştie, poate că vărul 
Ralph n-o fi fost prea departe de adevăr când şi-a închipuit că la 
un moment dat tata s-a lăsat pradă vreunei simţiri trecătoare 
pentru frumoasă şi tânăra franţuzoaică. Portretul va fi fost pictat 
atunci şi tocmai cu scopul de a eterniza vreo dovadă efemeră a 
acestei simţiri pe faţa originalului. Nu e de mirare, deci, că 
mamei înfăţişarea lui nu i se pare asemănătoare, cunoscută şi 
nici câtuşi de puţin plăcută; nu numai că tata n-a privit-o 
niciodată astfel (să nu uităm că a cunoscut-o abia după aceea), 


dar să nu uităm că femeile vor rămâne întotdeauna femei; ceea 
ce aş putea numi o tandră gelozie, o vanitate neîngăduitoare la 
orice altă femeie, o face să-şi dea seama că privirea chipului din 
tablou nu este aţintită asupra ei, ci, nu se ştie cum, e îndreptată 
către o alta. O necunoscută; de aceea o sâcâie şi faţa i se pare 
respingătoare; se cade să se arate aspră faţă de orice amintire 
din viaţa tatălui meu, supărătoare doar din pricină că nu s-ar 
arăta cumva legată de propriile ei amintiri despre el. 

Pe de altă parte, portretul cel mare şi scump din salonul de 
gală fusese făcut în anii cei mai înfloritori ai vieţii lui, în zilele 
cele mai frumoase şi trandafirii ale căsniciei lor, la dorinţa 
anume a mamei şi de către un artist celebru pe care ea l-a ales, 
îmbrădnd originalul după gustul ei; toată lumea îl considerase 
că o foarte fericită ase* mănare cu tata, aşa cum arăta pe 
atunci; credinţa aceasta e întărită de propriile mele vagi amintiri 
de copil; din toate aceste pricini portretul din salon are un 
farmec de nepreţuit pentru ea. Într-adevăr, în el şi prin el îşi 
priveşte soţul aşa cum i se înfăţişase în viaţă; nu priveşte în gol 
către 6 fantasmă necunoscută adusă din zilele îndepărtate, iar 
pentru ea, chiar de necrezut, ale burlăciei tatălui meu. În celălalt 
portret ea vede repovestite în ochii ei iubitori istoriile şi 
legendele de mai târziu ale devoţiunii lui conjugale. Da, cred că 
acum înţeleg limpede că aşa trebuie să stea lucrurile. Şi totuşi, 
închipuiri mereu noi se surpă asupră-mi în vreme ce privesc 
ciudatul portret-şezâna; deşi mai nefamiliar decât i-ar putea 
părea mamei vreodată, pictura pare să-mi spună uneori: Pierre, 
nu te încrede în portretul din salon; acesta nu este tatăl tău, sau 
cel puţin nu în întregime. Cântăreşte în sinea ta, Pierre, dacă nu 
cumva noi, cele două plăsmuiri, nu am putea alcătui doar una. 
Soţiile credincioase sunt întotdeauna prea legate de un chip al 
soţilor lor; văduvele credincioase nutresc prea mult respect fată 
de fantoma /închipuită a aceleiaşi imagini închipuite, Pierre. 
Priveşte din nou, eu sunt tatăl tău, aşa cum era el mai adevărat. 
Când ajungem la vârsta coaptă, lumea ne poleieşte şi ne 
lustruieşte, Pierre; intervin mii de politeţuri. Scălâmbăieli şi 
fineţuri, Pierre; cum să-ţi spun, atunci ne lepădăm de noi înşine 
şi îmbrăcăm haina altui eu Pierre; când suntem tineri suntem, 
Pierre, când îmbătri- nim - părem doar. Priveşte din nou: eu sunt 
tatăl tăi; cel adevărat, cu atât mai adevărat cu cât ţi se pare că 
nt mă recunoşti, Pierre. Părinţii nu se despoaie bucuroşi îr faţa 


pruncilor lor, Pierre. Sunt o mie şi una de nebunii alt tinereţii pe 
care nu ni se pare potrivit să vi le dezvăluim Pierre. Să luăm, de 
pildă, zâmbetul acesta ciudat, cu doui înţelesuri, Pierre; priveşte 
mai îndeaproape gura aceasta la te uită, ce poate să însemne 
lumina prea arzătoare ş parcă păgână din ochii aceştia, Pierre? 
Sunt tatăl tău băiete. A fost odată o fată, o prea frumoasă 
franţuzoaică Pierre. Tinereţea e fierbinte şi ispita puternică, 
Pierre într-o clipă se fac lucruri de nedesfăcut, Pierre: timpu 
trece şi lucrurile acestea nu sunt întotdeauna purtate aiu rea de 
şuvoi, ci prea adesea rămân înnămolite la mal undeva, pe 
tărâmurile înverzite ale tinereţii, Pierre. Pri veşte din nou. Oare 
degeaba nu-i place mamei chipu meu? la gândeşte-te. Oare nu 
toate pornirile ei sincere şi iubitoare încearcă să mărească, să 
spiritualizeze şi să înalțe amintirea soţului, Pierre? Atunci de ce 
mă veştejeşte cu disprețul ei, de ce nu-ţi vorbeşte niciodată de 
mine, de ce chiar tu nu mă pomeneşti niciodată în faţa ei, 
Pierre? la gândeşte-te. Să nu fie oare o mică taină? Încearcă să 
scormoneşti puţin, Pierre. Nu te teme, nu ta teme. Pentru tatăl 
tău nu mai, are importanţă. Priveşte, nu-ţi zâmbesc? Ba da, cu 
un surâs ce nu se schimbă, şi tot astfel ţi-am surâs neschimbat 
vreme de mulţi ani, Pierre. E un zâmbet împietrit! Aşa i-am 
zâmbit vărului Ralph; aşa am zâmbit în salonaşul scumpei şi 
bătrânei mătuşi Dorothea, Pierre; tot astfel îţi zâmbesc ţie şi tot 
astfel am zâmbit în viaţa de după aceea - ascuns în bL- rouaşul 
blândei mătuşi Dorothea - când poate că trupul se zbătea în 
dureri; tot aşa aş zâmbi de m-aş afla în cele mai adinei hrube 
ale inchiziţiei spaniole, Pierre; spâtizu- rât în bezna dimprejur cu 
acelaşi zâmbet aş zâmbi, deşi n-ar fi nimeni aproape. la 
gândeşte-te; surâsul e unealta tuturor înţelesurilor în doi peri, 
Pierre. Când vrem să înşelăm, zâmbim; când pregătim vreun 
mic tertip, îndestulător totuşi pentru nucile noastre pofte, fii 
atent, Pierre, şi vei vedea întotdeauna apărând un mic zâmbet. 
A fost odată o frumoasă franţuzoaică, Pierre.. Te-ai gândit 
vreodată cu grijă, cu aplecare, cu pătrundere de psiholog şi 
filosof la ceea ce o înconjura, la ceea ce îi aparţinea şi la ceea ce 
i s-a întâmplat, Pierre? O, ce poveste ciudată e aceea pe care ți- 
a spus-o odată mătuşa Dorothea. Am cunoscut odată un biet 
suflet încrezător, Pierre. Scotoceşte, scotoceşte mai adânc... 
Uite... parcă se vede o mică spărtură, Pierre... o crăpătură. 
Întotdeauna trebuie să iasă ceva din toate scormonirile 


stăruitoare; curiozitatea neostoită îşi primeşte răsplata, Pierre; 
nu degeaba uneltim şi devenim şireţi, diplomaţi şi tâlcuitori în 
mintea noastră, Pierre, temători să urmăm poteca indienilor 
când trece din câmpie în desişurile întunecate, Pierre. Destul, 
însă: celor înţelepţi le e de ajuns un cuvânt." 

În tăcerea de basm a lungilor nopţi de la ţară, când conacul 
cufundat în tăcere era Înecat În zăpezile proaspăt căzute ale lul 
decembrie sau în alba lumină necilin ţâţa a lui august, în tihnă 
bântuită de fantasme a unui cât locuit doar de el, de veghe în 
cămara ascunsă; strajă neasemuitului baldachin al portretului, 
cu ochii ţintă către flăcările straniu pitite ale înţelesurilor ce i se 
prefirau atât de nelămurit prin cuget - astfel stătea Pierre în faţa 
chipului zugrăvit al părintelui său, deschizând larg, fără să-şi 
dea seama, porţile tuturor vorbelor şi îndoielilor nedesluşite, 
tulburelor jumătăţi de adevăruri ce năpădesc din când în când 
tăriile sufletului, cemându-se la fel de dese precum fulgii prin 
văzduh în timpul unei viforniţe îndesate şi neostoite. Şi totuşi, 
ori de câte ori se trezea din aceste reverii, Pierre îşi recâştiga 
gândirea lui sigură, înainte-mergătoare şi călăuzită de cugetul 
limpede; într-o clipită văzduhul se limpezea, niciun fulg nu mai 
cădea, iar lânarul, certându-se că se lăsase cuprins de acea 
plăcută beţie, îşi făgăduia să nu se mai cufunde niciodată în 
visuri la miez de noapte, în faţa portretului-şezând al tatălui său. 
Apele reveriilor nu păreau să lase vreo urmă de mâl în cugetul 
său; erau iuți şi uşoare, astfel încât purtau cu sine propriile lor 
gunoaie, lăsau, pare-se, toate canalele gândirii lui Pierre curate 
şi zvântate, ca şi când niciun şuvoi noroios nu s-ar fi scurs prin 
ele. 

Şi astfel, în aducerea lui aminte limpede şi iubitoare, icoana 
tatălui rămase la fel de cinstită şi de neatinsă; ciudăţenia 
portretului nu a făcut decât să adauge acestei imagini un val 
uşor de romanţă sau legendă; miezul acesteia era însuşi 
misterul care uneori părea atât de perfid şi de rău prevestitor. 

Dar acum, acum|...Citise scrisoarea lui Isabel; cu iuţeala 
primei raze ce ţâşneşte din arcul soarelui, Pierre văzu cum toate 
neînțelegerile, toate tainele se despică sub tăişul unei săbii 
ascuţite, şi escadroanele duhurilor întunericului năvălesc în 
snopi groşi de beznă nesfârşită. Cele mai îndepărtate amintiri 
din copilărie, aiurările tatălui său, mâna cea goală şi mâna cea 
leproasă, ciudata poveste a mătuşii Dorothea. - Mărturisirile 


fermecate ale portretului în miez de noapte, mai ales pornirea 
mamei împotriva portretului, toate, toate îl copleşiră cu 
mărturiile lor adunate. 

Acum ghicea fără vreo stavilă tot ceea ce i se păruse 
neînțeles şi tainic în chipul pictat, tot ceea ce i se păruse 
neînțeles de familiar pe faţa acestuia; totul se potrivea de 
minune; veselia unuia într-un fel armonizată cu tristeţea 
celuilalt, nespusa lor îmbrăţişare de care depindea înţelegerea 
lor separată şi, cum ar fi, le făcea să se contopească şi astfel să 
se unească împletite, iată feţele ce, împreună, sporeau doar 
minunea lucrului. 

Din toate părţile lumea pipăibilă a faptelor solide aluneca şi se 
dezghioca din juru-i, lăsându-l plutind într-un eter al nălucirilor: 
sărind în picioare, cu pumnii strânşi şi ochii ficşi, aţintiţi asupra 
chipului înţepenit în tărie, rosti acele minunate versuri din Dante 
ce descriu umbrele ce se sug una pe alta în infern.:. 

„Ah cum te schimbi. 

Angelo! Priveşte, Nu eşti acum îndoit, 

Dar nici singurul! “ 

CARTEA V 

PRESIMŢIRI ŞI PREGĂTIRI 

| 

Pierre se întoţcea acasă mult după miezul nopţii. O luase la 
fugă cu acea totală uitare de sine caracteristică unei firi 
arzătoare şi întovărăşind primele zbateri ale oricărei suferinţe 
neaşteptate şi cumplite; acum însă, livid, îşi regăsise pacea, căci 
paşnicul duh al nopţii, luna care se ridicase, stelele ce se 
arătaseră într-un târziu îi apăruseră în cele din urmă ca o 
ciudată melodie molcomitoare, la început dispreţuită şi călcată 
în picioare, dar care în cele din urmă se strecurase în cotloanele 
inimii sale şi îşi întinsese aripile de linişte asupra lui. 

De la înălţimea acestei păci îşi întorcea neşovăielnic privirea 
către priveliştea arsă dinlăuntru-i, aşa cum pădurarul din 
Canada, silit să fugă din faţa pârjolului pădurii sale, se întoarce 
de îndată ce flăcările s-au potolit şi măsoară fără să clipească 
nesfârşitele câmpuri de pojar ce mai dogorăsc ici şi colo sub 
perdeaua deasă de fum. 

Spuneam că, întotdeauna când Pierre căuta singurătatea cu 
adăpostul ei văzut şi izolarea înconjurată de ziduri, cămara de 
lângă iatac îi era refugiul preferat. Intrând în camera lui, deci, 


luă luminarea abia pâlpâindă pe care o lăsase acolo şi-şi 
îndreptă din obişnuinţă paşii către acel loc retras, aşezându-se 
cu braţele încrucişate şi cu capul plecat în vechiul fotoliu cu 
picioare de dragon. Cu tălpi de plumb şi inima schimbându-se 
acum din sloi de gheaţă într-o ciudată nepăsare, lăsându-se 
cuprins de o ameţeală copleşitoare, rămase acolo până când, 
asemeni călătorului îngropat în troiene de zăpadă, începu să se 
zbată împotriva acelei moleşeli, cel mai trădător şi mai mortal 
dintre semne, îşi ridică privirile şi cătă spre faţa părintelui său, 
despuiată de mister, dar zâmbindu-i încă enigmatic. Pe dată i se 
întoarseră conştiinţa şi  neliniştea, neputincioase încă să 
împrăştie grozavă linişte ce pusese stăpânire pe el. Peste 
putinţă îi era să îndure surâsul portretului; dând ascultare unei 
porniri necunoscute, mai tare decât el, se ridică şi, fără să-l 
scoată din cui, întoarse tabloul cu faţa la perete. 

În felul acesta se ivi spatele prăfuit şi jerpelit, astupat cu 
hârtie mototolită la colţuri, acum atâmând în zdrenţe fiindcă i se 
uscase cleiul. 

— Oh, simbol al icoanei răsturnate din sufletul meu, gemu 
Pierre. Nu te pot lăsa să spânzuri astfel. Mai degrabă te-aş 
arunca la gunoi decât să te insult astfel. Nu voi să mai am tată! 

Scoase din cui tabloul şi îl duse afară din cămară ascunzându- 
| într-un scrin încăpător acoperit cu creton albastru şi-l încuie 
acolo. Cu toate acestea pe perete rămăsese un pătrat decolorat, 
umbra-umbră, goală şi întristătoare a portretului. Tânărul 
încercă să alunge ultima rămăşiţă a părintelui său preschimbat, 
temându-se că orice gând care-l privea nu era numai zadarnic, 
ci chiar vătămător, abătând fatal din drumul ei mintea care 
trebuia acum nu 

— Numai să îndure o suferinţă anume, ci să şi treacă imediat 
la fapte în temeiul ei. Crud şi sălbatic gând, îşi spune tinereţea, 
dar greşeşte; experienţa ştie prea bine că fapta, deşi pare o 
înteţire a durerii, este în realitate un balsam; pentru a uşura pe 
veşnicie durerea, trebuie adeseori să mai înfigem alte câteva 
săgeți. 

Şi totuşi, nici măcar acum, deşi simțea din adâncuri că 
întreaga sa făptură morală fusese răsturnată şi că pentru el 
armonioasa clădire a lumii trebuia, cumva, în întregime reclădită 
de la prima piatră de temelie, nu era chinuit de gândul ultimei 
disperări şi nici nu se frământa cum să facă pustiul să 


înflorească din nou. Părea că simte ascuns, plămădindu-se în 
străfundurile inimii sale, crezul încă nedesluşit ce ar putea să-l 
călăuzească prin ţara nimănui a credinţei moştenite, acum 
dispărute, şi ale dovezilor împrejurărilor acum pierdute; sufletul 
lui nu fusese cu totul cotropit de răzmeriţă. O regență fără 
sfârşit pusese stăpânire pe sceptru; în felul acesta Pierre nu 
căzuse încă pradă prigoanei şi pârjolului suferinţei sale. 

Un suflet mai puţin nobil decât al lai Pierre şi-ar fi pus imodiat 
întrebarea: Ce trebuie să fac? — Cu privii”: 

La Isabel. O astfel de întrebare nu-şi făcu loc niciodată în 
mintea lui Pierre; fiinţa lui răspunse de la sine, fără nicio umbră 
de îndoială cu privire la ţinta către care trebuia să se îndrepte. 
Dar dacă ţinta era limpede, nu la lei de limpede era şi drumul ce 
ducea la ea. Cum să lacă? lată o problemă care la început nu 
părea să aibă vreo soluţie. Fără să-şi dea pe de-a-ntregul 
seama, Pierre era unul din acele spirite care găsesc în cele din 
urmă cel mai sigur răspuns la nedumeririle lor, precum şi cele 
mai strălucite însemne ale conducătorilor nu printr-o cercetare 
chinuită şi sârguincioasă a măruntelor argumente pentru şi 
contra, ci prin supunere instantanee la poruncile zeieşti ale 
întâmplărilor însele. Intrucât pentru el - ce trebuie să fac? — Era 
o întrebare ce primise răspuns chiar prin înţelegerea greutăţii ei, 
acum, fără să ştie, îşi descărcase sufletul, cel puţin pentru o 
vreme, de povara oricărei tulburătoare chibzuinţe privind chipul 
în care să treacă la fapte; era încredinţat că întâlnirea cu Isabel 
avea să-i arate calea fără greş. Puterea care până acum îi 
călăuzise paşii nu fusese, totuşi, cu desăvârşire mută, ascunsă, 
în ceea ce priveşte multele lucruri amare pe care Pierre le 
prevedea în oceanul nesfârşit de necazuri în care se afla 
cufundat. 

Dacă este adevărat că darul cel mai înalt şi - după cum spun 
înţelepţii - nepreţuita compensație a unor dureri mai grele este 
de a curăța sufletul de greşelile unei inimi prea vesele şi de a-l 
umple cu un adevăr trist, trebuie să spunem atunci că această 
sfântă datorie nu este îndeplinită pe calea ferită a vreunei 
gândiri inductive al cărei început să se afle tocmai în suferinţa 
cu pricina; dimpotrivă, ni se pare a fi urmarea minunată a 
pătrunderii în adâncurile cele mai nepătrunse din spiritul omului, 
a unei puteri niciodată încercate până atunci şi cu totul 
inexplicabile, care, asemeni seânteilor ce încarcă aerul greu al 


înserării, se împrăştie în toate direcţiile sub forma unor 
sprintene săgetări de lumină limpezitoare şi, în aceeaşi clipă, 
uşurează văzduhul de toată înceţoşarea sa, dăruindu-i o mare 
putere de iluminare; lucruri care mai înainte, în umbrele 
înserării, căpătaseră înfăţişări romantice şi tenebroase sunt 
luminate acum în realitatea lor; în aceste trecătoare aprinderi 
ale mirabilului foc al suferinţei vedem lucrurile aşa cum sunt; 
deşi, când scânteile se pierd, umbrele coboară din nou şi 
mincinoasele mărginiri ale lucrurilor se reîntorc; dar fosta lor 
putere de a înşela s-a pierdut, şi acum, chiar în faţa celor mai 
amăgitoare  înfăţişări ale lor. Nu putem uita imaginile 
adevăratei, nemuritoarei lor feţe, din nou învăluită. 

La fel se întâmpla şi cu Pierre. Pe vremea veselei lui juneţi, 
înainte de a-l lovi marea nenorocire, toate lucrurile din jur îşi 
ascundeau înfăţişarea adevărată sub chipuri înşelătoare. Acum, 
nu numai că multvenerata imagine a tatălui său se 
preschimbase din coroana verde a unui copac stufos într-un 
trunchi lovit de trăsnet, dar fiece altă icoană din mintea lui 
dovedea înrâurirea acelei lumini de pe alte tărâmuri care îi 
pătrunsese în suflet. Nici măcar încântătoarea şi nepângărita lui 
mamă nu rămăsese cu desăvârşire neatinsă şi neschimbată de 
zguduitură. Prima oară când imaginea ei schimbată îşi făcuse 
loc în mintea lui, Pierre cătă spre ea înspăimântat; acum, când 
furtuna trecuse, îi zăbovea în minte aceeaşi imagine dezvăluită 
pe neaşteptate şi înconjurată de o nesfârşită jale. Ea, care îi 
păruse întotdeauna lui Pierre - în aspectele mai puţin trufaşe, 
dar mai frumoase şi mai spirituale - nu numai ca o sfântă în faţa 
căreia să-şi înalțe rugile de zi cu zi, ci şi ca o blindă povăţuitoare 
care să-i primească mărturisirile, al cărei respectat iatac era de 
multă vreme un confesional tapetat cu satin moale, mama lui, 
într-un cuvânt, nu mai reprezenta nimic din toate aceste lucruri 
ademenitoare; simţea cu strângere de inimă că nu-şi mai poate 
îndrepta paşii către ea cum şi i-ar fi îndreptat către o fiinţă cu 
care să împărtăşească totul, în faţa căreia să-şi descarce 
nestânjenit sufletul, ca una ce era în stare să-i arate adevărata 
cărare când el se afla în impas. Minunată era într-adevăr 
ascuţita pătrundere cu care soarta îl ajutase să înţeleagă firea 
adâncă a mamei sale. Ea ar fi făcut faţă tuturor încercărilor 
obişnuite; gândindu-se însă la piatra de încercare a uriaşei 
apăsări pe care el avea să i-o aşeze pe umeri, Pierre simţea din 


străfunduri că maică-sa se va prăbuşi sfărâmată sub greutatea 
ei. 

Era o fiinţă nobilă, dar creată mai ales pentru clipele poleite 
cu aur ale vieţii şi, până acum, deprinsă să se mişte printre 
senină tăţile neîncreţite de vreun nor, crescută şi înflorită din 
toate punctele de vedere la umbra obiceiurilor şi deprinderilor 
moştenite. Nu rafinată, elegantă, iubitoarea şi netulburată lui 
mamă putea să primească fără să crâcnească, asemeni unei 
eroine a înalturilor, lovitura nemaiîntălnitei lui năpaste, şi nici să 
aplaude, ca un ecou al inimii sale, 6ublima hotărâre a cărei 
punere în fapt avea să atragă după sine uimirea şi bătaia de joc 
a lumii. 

„Mamă! ... Dragă mamă... Dumnezeu mi-a dăruit o seră şi ţie 
o fiică, a acoperit-o pe aceasta cu disprețul şi hulă lumii, astfel 
încât eu ţi cu tine... cu tine, mamă, putem doar să o 
recunoaştem, să o adoptăm şi... nu, nu, gemu Pierre, niciodată 
auzul ei nu ar putea îndura aceste silabe.” În faţa ochilor lui 
Pierre se înălţă deodată, uriaş şi ameninţător, nesfârşitul turn al 
până atunci necunoscutei trufii a mamei sale; trufia numelui ei, 
a bogăției, a cinstei, trufia unei femei de neam, rafinată şi 
bogată, toată trufia de Semiramidă a femeii. Se trase înapoi 
clătinându-se şi află sprijin doar în sine însuşi. Descoperi atunci 
că în străfundurile fiinţei sale zăcea un sâmbure de divina nea- 
semuire ce nu se recunoştea os din osul nimănui; un sâmbure 
ce-l făcea să se simtă singur şi orfan. Cu dragă inimă ar fi 
rechemat, fie şi pentru o clipă, cele o mie de dulci minciuni ale 
vieţii, deşi cumpărate cu preţul adevărului; odată mai mult, 
dorea să nu se simtă târât asemeni pruncului Ismail în deşert, 
fără mama Agar care să-l întovărăşească şi să-l mângâie. 

Emoţiile acestea nu-l scăzuseră cu nimic iubirea pentru mama 
lui şi nici nu-l otrăviseră câtuşi de puţin respectul faţă de ea; cu 
atât mai puţin îşi făcuse loc vreo umbră de dispreţ faţă de 
virtutea ei neasemuită. Inţelegea limpede că mama lui nu-şi 
fusese sieşi mumă. Trufia nemărginită o zămislise, lumea 
dimprejur cu vanitatea ei o cizelase, şi un înfumurat Tipic nu 
uitase Bă îi aducă ultimele adăugiri. 

Cu totul de mirare, într-adevăr, trebuie să spunem din nou, 
era fulgerarea înţelegerii pe care Pierre o câştigase în ceea ce 
priveşte caracterul mamei sale, căci amintirea vie a dragostei 
din belşug revărsate asupra lui nu fusese îndeajuns să-i 


zdruncine convingerea venită pe neaşteptate, „De iubit mă 
iubeşte, se gândea Pierre, dar cum? Mă iubeşte oare cu acea 
iubire ce trece dincolo de orice obstacol? Cu acea dragoste care 
în numele celui iubit poate să îndure netulburată ura? Al cărei 
imn de slavă izbân- deşte doar tălăzuindu-se peste toate 
muşcăturile vrăjmaşe şi peste disprețul mulţimii? Mamă 
iubitoare, iată că îţi aduc o prea iubită, dar prea hulită soră a 
mea... De mă iubeşti, mamă, iubirea ta se va revărsa şi asupra 
ei şi îi vei întinde mâna ta mândră că s-o treci peste pragul 
aristocraticului tăvi salon.” Când Pierre o înfăţişa în închipuirea 
lui pe Isabel mamei sale Işi tot în închipuire o ducea în faţa ei, 
când simţea cum limba i se lipeşte de cerul gurii, țintuit de 
privirea îngrozită, dispreţuitoare şi neîncrezătoare a mamei sale, 
inima lui generoasă se strângea din ce în ce mai tare, 
prăbuşindu-se în hăurile sale lăuntrice şi făcându-l să simtă, 
sfâşiat pentru prima oară, cât de goaiă şi de searbădă este viaţa 
Ih lumea ce se călăuzeşte după convenienţe. „Oh, lume fără 
inimă, trufaşă şi îngheţată, ce mult te urăsc, se gândea el, 'ce 
silă mi-e de gheara ta nesătulă şi asupritoare, care în ceasul 
celei mai cumplite nevoi mi-o răpeşte chiar pe mama şi mă face 
de două ori orfan, fără măcar un înverzit mormânt pe care să 
plâng. Lacrimile mele - de le-aş putea putea vărsa - trebuie să 
curgă în pustie; de parcă şi tata şi mama au plecat peste mări şi 
ţări şi la întoarcere au pierit în neştiutele valuri. 

Mă iubeşte, într-adevăr; dar de ce? Ce s-ar fi întâm- plat de-aş 
fi fost schilod? Îmi amintesc că printre cele mai drăgăstoase 
mângâieri ale ei sclipeau faldurile solzoase ale unei mândrii de 
tinichea. Mă iubeşte cu dragoste trufaşă; 
ise pare că vede în mine propria ei frumuseţe înfumurată şi 
cârlionţată; oglinda mea e altarul ei, preoteasa vanităţii şi 
imaginii proprii; nu eu sunt acela căruia îi aduce pri- flos de 
sărutări. Prea puţină mulţumire se cade să-ţi aduc, Zeiţă 
Binevoitoare, care ai înveşmântat momăia cu frumuseţea unui 
bărbat astfel încât să-mi poţi ascunde adevărul unui om. Înţeleg 
acum că în această frumuseţe omul cade ca într-o cursă şi în 
cele din urmă se sufocă, devine orb precum viermele înfăşurat 
în propria-i mătase. Închinăciune vouă, Urâţenie, Sărăcie şi 
Netrebnicie, şi vouă tuturor iscusiţilor slujitori ai Adevărului, 
care ascundeţi sub gluga şi zdrenţele cerşetorilor cingătoarea şi 
coroana regilor. Şteargă-se frumuseţea născută din țarină; 


şteargă-se bogăția, plăcerea, rodnicia de fiecare an a 
pământului şi tot ceea ce poleieşte armurile şi bate în 
nestemate piroanele nemernice şi lanţurile Minciunilor. Oh! Mi 
se pare că înţeleg acum de ce în vremuri de demult oamenii 
adevăraţi umblau desculți, încinşi cu o funie, veşnic învăluiţi în 
tristeţe ca sub o maramă grea. Imi amintesc acum de acele 
cuvinte'ânţelepte adresate oamenilor: «Fericiţi cei săraci cu 
duhul şi fericiţi cei ce plâng». O, da! Până acum n-am făcut 
decât să clădesc mormane de cuvinte, să cumpăr cărţi, să 
agonisesc o brumă de experienţă şi să mă zidesc în biblioteci; a 
venit vremea să mă aşez şi să citesc. Da, da! Acum ştiu ce 
înseamnă noaptea, acum înţeleg vraja lunii şi toate negrele 
urmări născute din furtuni şi vijelii. Puțin adastă Bucuria atunci 
când Adevărul bate la uşă; nici Durerea nu rămâne*mai prejos. 
Degeaba las capul să-mi atârne în piept... e prea greu; degeaba 
mi se zbate inima în coşul pieptului, prizonier nerăbdător 
îndărătul zăbrelelor sale de fier. Oh! Oamenii sunt cu toţii 
temniceri; propriii lor temniceri; în lumea în care Gura Târgului 
atotneştiutoare socoteşte că cea mai nobilă parte se cade a fi 
roaba celei mai netrebnice, asemeni regelui Charles când l-au 
prins ţăranii deghizat. Inimă! Inimă! Unsa lui Dumnezeu; inimă. 
Îţi voi da ascultare! “ 

lI 

Dacă presimţirea lui Pierre cu privire la mândria mamei sale, 
potrivnică din pricina vederilor înguste faţă de nobilă intenţie 
care îi izvorâse în suflet, îl durea atât de tare, cu atât mai 
sfâşietor era gândul unei alte împotriviri, pornite încă mai din 
adâncul inimii doamnei Glendinning. Nu numai mândria o va 
face dispreţuitoare, dar mai ales amintirea căsniciei o va face să 
respingă cu groază vina, cu neputinţă de numit, a cărei dovadă 
în carne şi oase era Isabel însăşi. Către ce hrube întortocheate 
de presupuneri, printre câte oribile bântuiri de broaşte râioase şi 
scorpioni ai imaginaţiei nu ar conduce-o o astfel de mărturisire? 

Gândindu-se la aceasta, Ideea de a dezvălui mamei sale 
secretul nu numai că i se păru lui Pierre fără speranţă, el şi de 
neacceptat, ca un atac pieziş asupra citadelei mân- driei ei, 
neomenos peste poate, întrucât o lovea în cele mai dulci 
amintiri şi pângărea cel mai neatins altar din sanctuarul ei. 

Convingerea că nu putea cu niciun chip să-i dezvăluie mamei 
sale secretul nu crescu, ci se născu deodată, de parcă i l-ar fi 


spus cineva; se străduia totuşi să cerceteze problema pe toate 
feţele, că nu cumva să-i fi scăpat vreuna. Simţea deja nelămurit 
că întreaga sa purtare viitoare, firul vieţii sale şi al lui Isabel 
depindeau de mărturisirea sau de ascunderea acestui adevăr în 
faţa mamei lui, Cu cât însă cugeta mai adânc, cu atât se 
statornicea mai tare încredințarea lui de la început. Se gândea 
că, dacă ar mărturisi totul, fără doar şi poate mândră să mamă 
avea să respingă cu dispreţ rugămintea de a o primi pe Isabel 
cu toată cinstea în conacul familiei Glendinning. Atunci, se 
gândea Pierre, aproape fără să ştie ce gândeşte, nu voi fi făcut 
altceva decât să torn în sufletul mamei otravă fără leac a unui 
adevăr dureros ce nu aduce bine nimănui şi face tuturor numai 
rău. Prin mintea lui trecu un gând cumplit: că adevărul nu 
trebuie întotdeauna fluturat la vedere; că uneori minciuna e de 
la Dumnezeu şi adevărul de la diavol. „Adevărat diavol, cugeta 
tânărul, dacă îmi stă în putinţă cu o suflare spurcată a 
adevărului să  spulber în cele patru vânturi amintirea 
binecuvântată a tatălui meu, cuibărită în pieptul mamei, şi să-i 
înfig în inimă pumnalul ascuţit al suferinţei. N-am s-o fac! “ 

Dar cum această hotărâre deschidea zări prea întunecoase şi 
nefericite ochiului minţii sale, încercă să nu se gândească 
pentru moment la ea şi să o amâne până când întâlnirea cu 
Isabel îi va fi ajutat să vadă mai limpede ce are de făcut. Căci 
omul, primind pe neaşteptate lovitura unor dezvăluiri noi şi fără 
drept de apel, simțind că ele îi vor răsturna întreaga viaţă, fără 
să vrea încercă mai întâi să ocolească orice gând şi hotărâre 
grăbită, ştiind prea bine că de-acum înainte loviturile care îi vor 
hotărnici împărăţia suferinţei şi îi vor alege calea în viitor sunt 
însemnate cu tot atâţia ţăruşi ascuţiţi care îi străpung inima. 

Ni 

Cel mai trist dintre ceasurile de pe lume esta ora ne- sfârşită, 
cenuşie care, pentru cel ce veghează la lumina lămpii, pare să 
se târască între noapte şi zi; când atât lampa, cât şi cel fără 
somn, istoviţi, par ca de pe altă lume în lumina palidă; 
aşteptând zorile fără nicio bucurie, omului i se năzare că e 
înconjurat de aburi ţipător vopsiți şi aproape că blestemă ziua 
iubitoare de gloată care năvăleşte peste noaptea însingurată a 
suferinţei sale. 

Singura ferestruică a cămăruţei lui Pierre dădea spre pajişte, 
dincolo de râu, şi vederea se prelungea în depărtare către 


înălțimile abia desluşite, pline de poveşti despre marile fapte ale 
familiei Glendinning. Nu o dată stătuse Pierre la această 
fereastră înainte de răsăritul soarelui, cătând către zorile 
sângerii care se ridicau şi se desfăşurau învăluind primitoare 
dealurile viorii ca flamura unui stindard. Astăzi însă dimineaţa se 
născu în ceaţă şi ploaie, burniţându-i în inimă. Pe măsură ce 
ziua îmbătrânea, scăldând trăsăturile cunoscute ale camerei în 
acea lumină firească ce până atunci îl limpezea doar întru 
bucurie, acum când ziua şi nu noaptea era martorul chinului 
său, acum întreaga realitate îi apăru în toată hidoşenia ei 
dezgolită. H cuprinse un sentiment de jale nesfârşită, de 
slăbiciune, de neputinţă, de desperare veşnică şi fără de sfârşit. 
Nu numai spiritul, ci şi trupul îi erau rănite. Nu se putea ţine pe 
picioare; când încerca să stea, braţele îi cădeau spre podea, 
legate parcă cu greutăţi de plumb. 

Târând după el şi lanţul şi butucul, se prăbuşi pe pat; atunci 
când spiritul e zdrobit, trupul îl urmează îndeaproape spre 
odihnă; de aceea patul reprezintă adeseori primul refugiu al 
Chinului. Pe jumătate ameţit de parcă ar fi luat opium, căzu într- 
un somn de plumb. 

Se sculă peste un ceas amintindu-şi pe dată toate cele 
petrecute cu o noapte înainte; aflându-se însă ceva mai întărit şi 
stând întins în tăcere şi în nemişcare, cu trupul aproape în 
nesimţire, dar cu spiritul vioi - fără zarvă - atent că nu cumva să 
rupă vraja prin cea mai uşoară mişcare a vreunui mădular sau 
prin vreo clintire a capului, Pierre îşi înfruntă bărbăteşte durerea 
şi o ţintui drept în ochi; o înţelese întru totul, calm şi fără 
şovăială; cel puţin aşa Credea. Inţelese ce îi cerea, ce trebuia să 
facă numaidecât, care trebuia să-i fie purtarea şi cum să se 
arate la întâlnirea de neocolit de la micul dejun cu mama lui, 
precum şi care să-i fie planurile în cele ce o priveau pe Lucy. 
Sfatul cu sine însuşi fu scurt. Ridicându-se din pat, se cumpăni 
pe picioare o clipă şi apoi, ducându-se la birou, scrise 
următoarea scrisoare, la început cu litere mari tremurătoare, iar 
după aceea cu mină sigură: 

„Trebuie să-mi cer iertare, Lucy, pentru că aseară nu am mai 
venit. Mă cunoşti însă prea bine ca să ştii că nu aş fi făcut aşa 
ceva de n-aş fi avut un motiv foarte important. Eram pe stradă, 
în apropierea casei tale, când am primit o ştire care m-a făcut să 
mă întorc pe dată din drum. E vorba de un lucru care îmi 


răpeşte tot timpul şi toată atenţia pentru două sau poate trei 
zile. Îţi spun acestea ca să fii pregătită. Şi mai ştiu că, oricât de 
neplăcut ar fi pentru tine, o să încerci să înduri totul de dragul 
meu; căci oare, draga mea, draga mea Lucy, mi-ar trece mie 
prin gând să stau departe de tine atât de mult dacă nu aş fi silit 
fără putinţă de a spune nu? Să nu vii pe la noi înainte de a veni 
eu la tine; dacă se întâmplă să o întâlneşti pe mama în alt loc, 
nu te arăta curioasă sau neliniştită pentru mine. Fii la fel de 
veselă ca şi când aş fi tot timpul alături de tine. Te implor, fă 
ceea ce îţi spun şi la revedere! “ 

Împături scrisoarea şi tocmai se pregătea să o pecetluiască, 
când şovăi şi, despăturind-o imediat, o reciti. Nu-şi putu înţelege 
însă propriul său scris, căci privirea i se împăienjenise deodată. 
Norul trecu şi, luând repede până, adăugă următorul post 
scriptum: 

„Lucy, scrisoarea asta ţi se va părea, poate, de neînțeles; 
dacă aşa stau lucrurile, să ştii că nu eu am vrut-o; nici nu ştiu 
cum altfel aş fi putut-o scrie. Doar un singur motiv am, Lucy: 
lucrul la care am făcut aluzie este de asemenea natură, încât 
sunt ca şi jurat să nu îl dezvălui nimănui, decât acdora pe care îi 
priveşte nemijlocit. Nu e mai puţin adevărat că, neputând spune 
lucrurilor pe nume, le facem să pară şi mai misterioase 
descriindu-l” cu înconjur, aşa cum am făcut eu. Să ştii că pe 
mine nu mă pândeşte nicio primejdie şi că o să-ţi rămân pe 
vecie credincios; aşa că fii liniştită până ne vom vedea din nou. 

Pecetluind scrisoarea, sună şi i-o încredinţă unui servitor, 
spunându-i să o ducă cât mai curând şi să nu aştepte răspuns. 
Când trimisul tocmai pleca, îl chemă înapoi şi, luându-i 
scrisoarea, o apăsă pe margini ca s-o facă sul şi, fără să o mai 
desfacă, adăugă următoarele cuvinte cu cra- ionul: „Nu-mi scrie: 
nu întreba de mine'lOmul luă mesajul şi plecă lăsându-l pe 
Pierre pierdut în gânduri, în mijlocul camerei. Nu după multă 
vreme se dezmetici; ieşi din casă, căutând locul unde pârâul 
rece şi proaspăt, trecând printre pajişti, forma un mic iaz adânc 
şi umbros, şi se aruncă în apă. Intorcându-se întremat în 
cameră, îşi schimbă hainele, căutând prin mici amănunte ale 
toaletei să alunge orice urmă a greutăţii care-i apăsa pieptul. 
Niciodată nu se îmbrăcase cu mai multă grijă pentru impresia pe 
care o făcea. Unul din cele mai drăgăstoase capricii ale mamei 


sale era să-i parfumeze albiturile; una din trăsăturile lui mai 
feminine - trăsături care se pot observa în mod curios la mulţi 
bărbaţi robuşti şi cu suflet mare, ca Maho- med, de exemplu - 
era de a fi sensibil la toate mirosurile plăcute. Aşa că, ieşind din 
nou pentru a-şi împrospăta obrazul înainte de a înfrunta privirea 
pătrunzătoare a mamei sale, căreia secretul posibilei sale palori 
nu-i putea fi dezvăluit, Pierre era ferchezuit în toată regula; dar, 
vai! Trupul lui nu era decât mumia îmbălsămată a morţii 
ascunse în suflet. 

IV 

Se plimbă mai mult decât vroise; la întoarcere, pe aleaa care 
ducea către sufragerie, urcă scările spre terasă şi privi prin 
fereastră largă. O văzu pe mama lui aşezată lângă masă, cu faţa 
întoarsă către el, şi îi auzi vocea veselă şi râsul spumos şi 
strălucitor, învinuindu-l că el şi nu ea este cel leneş în acea 
dimineaţă. Dates îşi făcea de lucru cu nişte linguri şi şervete 
lângă bufet. 

Adunându-şi pe faţă toată veselia de care era în stare, Pierre 
intră în cameră. Amintindu-şi cu câtă grijă se îm- băiase şi se 
îmbrăcase şi ştiind că nimic nu îmbujorează obrazul ca o 
dimineaţă umedă, proaspătă, răcoroasă şi ceţoasă, încercă să 
se convingă că pe chipul lui nu se pot desluşi urmele lungii nopţi 
de veghe. 

— Bună dimineaţa, surioară! Ce plimbare grozavă! Am ajuns 
până la... 

— Până unde? Pentru numele lui Dumnezeu, până Unde? Arăţi 
groaznic! Ce s-a întâmplat, Pierre? Ce te doare? Dates, te sun 
când o să am nevoie de dumneata. 

Cât timp bunul servitor îşi mai făcu de lucru cu şervetele, de 
parcă nu avea chef să fie clintit atât de repede din îndeletnicirile 
lui obişnuite şi bombănind cine ştie ce, aşa cum fac toţi servitorii 
aflaţi de multă vreme în casă când sunt excluşi de la vreo 
discuţie ce priveşte familia, doamna Glendinning nu-şi luă ochii 
de la Pierre, care, fără să-şi dea seama că mâncarea nu era 
chiar gata, se aşeză la masă Şi începu să-şi pună în ceaşcă, 
destul de nervos, frişcă şi zahăr. În clipa în care uşa se închise în 
urma lui Dates, mama sări în picioare şi îşi îmbrăţişă fiul: dar în 
acea îmbrăţişare Pierre simţi îndurerat că inimile lor nu bat 
împreună, ca mai înainte. 

— Ce lucru cumplit ţi s-a întâmplat, fiule? Vorbeşte, e 


de neînțeles! Lucy! Doamne... nu cumva ea? Între voi nu 
pot fi obişnuitele certuri de îndrăgostiţi... Vorbeşte, 
vorbeşte, fiule | 

— Surioară... începu Pierre. 

— Acum nu-ţi sunt surioară, Pierre, acum sunt mama 
taj 

— Atunci, mamă, trebuie să-ți spun că şi tu îmi pari la 
fel de greu de înţeles că şi... 

— Vorbeşte mai repede, Pierre... liniştea ta mă 
îngheaţă. Spune-mi, căci, Doamne, simt că trebuie să ţi 
se fi întâmplat ceva cu totul neobişnuit. Eşti fiul meu şi 
îţi poruncesc! Nu e vorba de Lucy; e altceva. Spune-mi.” 

— Dragă mamă, zise Pierre împingându-şi nervos 
scaunul înapoi, te rog să mă crezi când îţi spun că nu am 
ce să-ţi mărturisesc. Ştii că uneori, când mă apucă vreun. 

Chef de studiu şi filosofie, stau treaz până târziu la mine în 
cameră; că mi se întâmpla, indiferent de oră, să caut ca un 
nebun aerul curat şi să fac o lungă plimbare peste câmpuri. Aşa 
am făcut şi aseară şi nu mi-a mai rămas decât prea puţin timp 
ca să dorm; puţinul somn pe care l-am prins nu m-a ajutat prea 
mult. N-o să mai fac astfel de prostii; aşa că, mamă dragă, nu 
mă mai privi astfel şi hai să mâncăm. Dates! Sună clopoţelul, 
surioară. 

— Stai, Pierre! E o apăsare în aer. Simt, ştiu că mă minţi; 
poate nu am făcut bine încercând să-ţi smulg secretul; crede- 
mă, însă, fiule, că nu mi-aş fi închipuit să ai vreun secret faţă de 
mine, în afară de primii muguri ai iubirii pentru Lucy, şi aşa ceva 
femeia din mine a înţeles că era de iertat şi firesc. Dar acum ce- 
ar putea fi? Pierre, Pierre! Gândeşte-te bine înainte de a hotări 
să nu-mi încredinţezi gândurile. Sunt mama ta. Ar putea fi un 
lucru fatal. Nu poate fi nici bun, nici cinstit, Pierre, un lucru pe 
care îl ascunzi mamei tale. Să nu ne despărţim, Pierre; dacă îţi 
pierzi încrederea în mine, şi eu mi-o voi pierde în tine. Şi acum... 
să sun? 

Pierre, care încercase în zadar să-şi găsească de lucru cu 
ceaşca şi lingurita, se opri şi, fără să-şi dea seama, îndreptă 
asupra mamei sale o privire mută şi jalnică, fără să spună vreun 
cuvânt. O văzu iarăşi cu ochii minţii pe mama sa în nou 
descoperita ei lumină. Parcă vedea indignarea izvorâtă din 
mândria jignită; dragostea ei stingându-se treptat; îi cunoştea 


tăria şi ideile exagerate despre crodinţa nestrămutată pe care 
un fiu trebuie să o poarte în suflet. Tremura la gândul că acum 
era prima clipă a grelei sale încercări. Dar deşi înţelegea prea 
bine ce înseamnă atitudinea mamei sale, care stătea în faţa lui 
privindu-l cu atenţie, şi cu mâna pe cordonul soneriei, deşi ştia 
că apariţia lui Dates însemna, în acelaşi timp, dispariţia oricărei 
încrederi dintre ei, deşi i se părea că şi mama lui nutreşte 
acelaşi gând, era, totuşi, legat de hotărârea-i de nestrămutat. 

— Pierre, Pierre? Să sun? 

— Mamă, stai! ... Da, sună, surioară. 

Clopoţelul sună; la chemarea lui, Dates intră şi, pî- yir. D 
oarecum semnificativ la doamna Glendinning, spuse: 

— A venit reverendul, stăpână, şi e acum în salonul de 
la apus. 

— Roagă-l pe domnul Fals grave să intre de îndat'd; 
adu cafea; nu ţi-am spus că l-am invitat la micul dejun? 

— Da, stăpână, dar credeam că... tocmai acum... şi se uită 
îngrijorat de la mamă la fiu. 

— O, bunul meu Dates, nu s-a întâmplat nimic, exclamă 
doamna Glendinning pe un ton nepăsător şi cu un zâmbet amar, 
privind către fiul ei. Pofteşte-l pe domnul Falsgrave înăuntru. Nu 
te-am văzut aseară, Pierre, ca să-ţi spun că domnul Falsgrave va 
lua micul dejun cu noi la invitaţia mea. Am fost ieri la casa 
parohială ca să discut cu el despre nenorocirea lui Delly şi acum 
o să hotărâm ce e de făcut. Cât despre Ned, sunt absolut decisă; 
un astfel de destrăbălat nu trebuie să ne pângărească locurile; 
la fel şi netrebnica de Delly. 

Din fericire, intrarea pe neaşteptate a preotului îi abătu 
atenţia de la brusca paloare a feţei lui Pierre, dându-i acestuia 
răgazul să-şi vină în fire. 

— Bună dimineaţa, doamnă, bună dimineaţa, tinere, spuse 
domnul Falsgrave cu vocea lui neobişnuit de blândă ca de flaut, 
îndreptându-se către doamna Glendinning şi fiul ei. 

Doamna îi răspunse cu aceeaşi căldură, iar Pierre cu un aer 
prea încurcat pentru a fi la fel de politicos. O clipă, atât cât 
domnul Falsgrave rămase în picioare în faţa gazdelor, înainte de 
a accepta scaunul oferit de Dates, înfăţişarea lui oferi ochiului o 
imagine deosebit de atrăgătoare. 

În viaţa oricărui om există momente scumpe inimii sale, când 
mai multe împrejurări mărunte adunate treptat îşi dau mâna 


pentru a-l face să uite un timp de lucrurile aspre şi amare ale 
vieţii, făcându-l amabil şi binevoitor; aceasta se întâmplă când 
priveliştea şi societatea în care se află îi sunt foarte plăcute; iar 
dacă în acel moment fericit se întâmplă ca şi trupul să se afle 
într-o poză plăcută la privit, atunci acea atitudine, oricât de 
trecătoare, lasă să se întrevadă statura nobilă a Firii Inimoase; 
iar scânteia divină aflată în stare de adormire în fiecare om se 
arată vederii. Aşa se întâmplă cu domnul Falsgrave. Cincizeci de 
mile împrejur nu se află casă în care să fi intrat mai cu drag 
decât conacul de la Poiana Şeii; deşi treaba cu care venise în 
acea dimineaţă nu era câtuşi de puţin plăcută, ea îi ieşise cu 
desăvârşire din minte. În faţa lui se aflau, îmbinate în aceeaşi 
persoană, cea mai credincioasă enoriaşă şi cea mai vestită 
frumuseţe din tot ţinutul, alături de cel mai învăţat şi mai 
simpatic tânăr pe care-l cunoştea. In faţa lui se afla, de 
asemenea, ziditoarea generoasă şi neobosita ocrotitoare a 
frumoasei bisericuțe de marmură, târnosită de bunul episcop cu 
mai puţin de patru ani înainte. În faţa lui stătea, de asemenea - 
deşi ascunsă din politeţe - aceeaşi binefăcătoare neobosită, din 
a cărei pungă, nu se putea să nu bănuiască, venea cea mai 
mare parte a salariului său, teoretic obţinut din chiria stranelor. 
Fusese invitat la micul dejun, o masă care, în familiile înstărite 
de la ţară, este cel mai plăcut moment al fiecărei zile; nările lui 
simțeau toate mirodeniile din Java, amestecate în aroma 
cafetierei de argint; ştia prea bine ce delicii lichide se vor 
prelinge în curând din ea. În afară de asta şi de alte mici 
asemenea amănunte, ştia că doamna Glendinning are o 
oarecare slăbiciune pentru el (deşi din păcate nu îndeajuns de 
mare pentru a-l lua de bărbat, după cum aflase de zece ori din 
proprie experienţă) şi că Pierre îl preţuia la fel de mult ca mama 
lui. 

Preţuire pe care preotul o merita din plin. Natura îl înzestrase 
regeşte. În clipele mai fericite, ca aceasta, faţa îi radia de o 
bunăvoință curtenitoare, dar blândă; era cât se poate de bine 
clădit şi impunător la trup; micimea picioarelor şi curăţenia, 
albeaţa de crin şi gingăşia de copil a mâinilor contrastau 
puternic cu statura lui voinică. În ţări ca America, unde nu există 
o castă bine definită a nobilimii ereditare a cărei stirpe să fie 
nefiresc prelungită, aşa cum se întâmplă cu caii de rasă şi cu 
lorzii în unele regate, şi mai ales, în regiunile agricole unde, din 


o sută de mâini care lasă să pice bila în urnă de vot pentru 
alegerea preşedintelui, nouăzeci şi nouă sunt musculoase şi 
arse de soare, în astfel de regiuni delicateţea mâinii, când e 
îmbinată cu o ţinută masculină, capătă o valoare necunoscută 
naţiunilor europene. 

Infăţişarea şi aşa plăcută a reverendului nu avea decât de 
câştigat prin însoţirea cu manierele lui, frumoase şi la locul lor, 
convingătoare, totuşi fără cel mai mic aer de prefăcătorie sau 
fandoseală. Cerurile îl dăruiseră cu un trup asemeni unui flaut 
cu clape de argint, pe care să cânte în această lume; un 
instrument pe care îl stăpânea aproape desăvârşit. Mişcările 
graţioase aminteau de unduirile unor sunete melodioase. 
Aproape întotdeauna îţi venea să crezi că-l auzi, nu că-l vezi. 
Avea o nobleţe înnăscută şi atât de adânc vrednică de 
admiraţie, încât de mai multe ori doamna Glendinning i-l dăduse 
de exemplu lui Pierre, pentru influenţa pe care spiritul îl are în 
lustruirea şi înnobilarea minţii şi a manierelor; oricât ar fi părut 
de extravagant, declara că fusese întotdeauna de părerea 
tatălui ei, că niciun bărbat nu poate fi un gentleman complet, 
prezidând cu demnitate la masa lui, dacă nu se împărtăşea din 
sfintele taine. In cazul domnului Falsgrave, această afirmaţie nu 
era cu totul absurdă. Fiu al unui sărman fermier din nord, care 
se căsătorise cu o drăgălaşă cusătoreasă, el nu avea niciun 
înscris heraldic al strămoşilor pe care să-l arate, ca garanţie şi 
explicaţie a boiului chipeş şi a deprinderilor alese; primul se 
datora voinţei naturii; celelalte erau o urmare a vieţii de învăţat, 
îndulcită de plăcerea celei mai alese societăţi feminine, oricât 
de mică ar fi fost ea, pe care o privise întotdeauna ca podoabă 
cea mai de preţ a vieţii. Dacă manierele se potriveau cu 
persoana, mintea se potrivea cu amândouă şi era cea mai 
convingătoare ilustrare a lor. In afară de puterea de convingere 
şi elocinţa din amvon, câteva lucrări aşternute în fugă cu privire 
la natură, artă şi literatură dovedeau nu numai sensibilitatea lui 
faţă de toate lucrurile frumoase văzute sau nevăzute, ci şi faptul 
că era înzestrat cu darul de a cânta aceste lucruri, dar pe care o 
fire mai activă şi mai ambițioasă l-ar fi transformat încă de mult 
în faima unui poet. Domnul Falsgrave era în floarea anilor, la o 
vârstă care pentru un astfel de bărbat este cea mai plăcută, iar 
pentru o femeie coaptă e cea mai atrăgătoare. Tinereţea nu 
plecase încă luând cu sine frumuseţea, graţia şi puterea; 


bătrâneţea nu se instalase încă cu hainele ei grele, deşi părţile 
ei cele mai bune - blândeţea şi înţelepciunea - i-o luaseră 
înainte, ca s-o vestească aşa cum şambelanii maiestuoşi merg 
în faţa caleştii vreunui rege sprijinit în cârje. 

Acesta era, deci, domnul Falsgrave care şedea acum la masa 
doamnei Glendinning, cu colţul unuia din generoasele şervete 
ale familiei înfipt în deschizătura cămăşii albe ca neaua, astfel 
încât faldurile coborau aproape până la marginea mesei, 
făcându-l să pară un preot gata să oficieze h odăjdii micul dejun. 

— Te rog, domnule Falsgrave, zise doamna Glendin- ning, dă- 
mi o chiflă. 

Nu ştiu dacă experienţa lui preoțească înălţase şi sfinţise 
gestul atât de simplu al frângerii pâinii, sau dacă aceasta se 
datora albeţii mâinilor lui, dar hotărât lucru domnul Falsgrave 
îndeplini această rugăminte în aşa fel încât, dacă l-ar fi văzut 
bătrânul Leonardo, ar fi avut încă o sursă de inspiraţie, deloc de 
neglijat pentru divina lui pictură. Pierre îl privea stând pe scaun 
blând şi supus; o imagine a curăţeniei, cu fruntea albă, cu 
mâinile albe, cu şervet a! B; simţea, aproape, căldura blândei 
omenii date de frumuseţea bărbătească şi împlinită a preotului; 
îşi amintea toate lucrurile bune pe care le ştia despre acest om, 
tot binele pe care îl auzise despre el, şi nu-i venea în minte 
nimic rău despre caracterul lui; din propria lui tristeţe şi 
suferinţă ascunsă, contempla bunăvoința deschisă şi ir. Ima 
bună, oglindite pe faţa zâmbitoare a domnului Falsgrave, când 
deodată îi trecu prin cap că, dacă cineva pe lumea asta putea 
să-i dea vreo povaţă la ananghie, dacă cineva putea să-l ajute 
dându-i o cât de mică speranţă, acel cineva se afla în faţa lui. 

— Te rog, domnule Glendinning, spuse preotul zâmbind, în 
timp ce Pierre îi întindea în tăcere platoul cu felii de limbă, nu 
vreau să ţi-o mănânc eu pe toată, fiindcă şi aşa mi se pare că pe 
a dumitale ţi-ai mâncat-o singur azi de dimineaţă. Un joc de 
cuvinte de foarte prost gust, ştiu. Dar... (întorcându-se către 
doamna Glendinning) ...când omul se simte foarte fericit spune 
uneori prostii mai mari Mdecât el. Fericire şi prostie... suspectă 
coincidenţă. 

— Domnule Falsgrave, spuse gazda, ceaşca ţi-e goală. Dates! 
Vorbeam ieri, domnule Falsgrave, de ticălosul acela tic Ned. 

— Da, da, răspunse domnul Falsgrave cam încurcat. 

— Nu-l voi mai îngădui pe pământurile mele; hotă- rărea mea 


e luată. Infamul! Nu are o soţie la fel de virtuoasă şi de 
frumoasă acum, ca în ziua când am condus-o la biserică? A dat 
dovadă de cea mai condamnabilă şi neîndreptăţită uşurătate. 

Pastorul înclină capul în semn de încuviinţare, Îndurerat. 

— Astfel de bărbați, continuă doamna Glendinning, 
îmbujorată de cea mai sinceră indignare, mi se par mai demni 
de dispreţ decât ucigaşii. 

— Sunteţi cam aspră cu ei, stimată doamnă, zise domnul 
Falsgrave cu blândeţe. 

— Tu nu eşti de aceeaşi părere, Pierre? Întrebă doamna 
Glendinning, întorcându-se îndârjită către fiul ei. Bărbatul care a 
păcătuit asemeni acestui Ned nu este mai rău decât un ucigaş? 
Nu a distrus complet o femeie, celeilalte dându-i să soarbă 
ruşinea, ca pe o băutură otrăvitoare? Nu l-aş învinovăţi pe fiul lui 
bun dacă l-ar urL 

— Sitmată doamnă, zise preotul, ale cărui priviri se mutaseră 
de la doamna Glendinning la feciorul ei şi, văzând la el un 
tremur straniu, îl cercetase cu atenţie urmărindu-i tulburarea pe 
care nu şi-o putea stăpâni cu totul; stimată doamnă, spuse el, 
aplecându-se deasupra mesei, în dumneavoastră virtutea are un 
apărător prea înflăcărat; v-aţi înfierbântat prea tare; domnul 
Glendinning, pe de altă parte, parcă a îngheţat. Vă rugăm să ne 
onoraţi cu părerile dumneavoastră, domnule Glendinning. 

— Nu vreau să mă gândesc acum la bărbat, spuse Pierre încet 
şi fără să-i privească - să vorbim de Delly şi de pruncul ei - are 
sau a avut un copil, am auzit eu ceva; situaţia lor e cu adevărat 
nenorocita. 

— Mama o merită, spuse neînduplecată gazda, dar pruncul, 
nu. Ce spune Biblia, părinte? 

— Păcatele tatălui vor cădea asupra copiilor până la a treia 
generaţie, răspunse domnul Falsgrave fără prea mare 
entuziasm. Asta nu înseamnă însă, doamnă, că lumea trebuie să 
arunce anatema asupra copiilor, ca şi când oamenii ar fi trimişi 
ai Domnului întru împlinirea căiler sale nepătrunse. Chiar dacă 
se spune că urmările ruşinoase ale păcatului să cadă asupra 
copiilor, nu înseamnii că sila şi înverşunarea noastră faţă de 
păcat trebuie să treacă de la păcătosul care a păcătuit la copilul 
lui cel fără de vină. 

— Inţeleg ce vreţi să spuneţi, zise doamna Glendinning 
înroşindu-se uşor. Vi se pare că sunt prea aspră. Dar dacă uităm 


care sunt părinţii copilului şi îl primim ca pe oricare altul, dacă 
simţim pentru el la fel cum simţim şi pentru ceilalţi prunci şi nu-l 
înfierăm în niciun fel, cum avem să împlinim cuvintele Bibliei? 
Nu ne ridicăm noi stavilă acestora şi nu înseamnă că putem 
săvârşi chiar noi un păcat? 

Fu rândul preotului să roşească puţin şi buza de jos îi tremură 
abia zărit. 

— Îmi cer iertare, continuă  respectuoasă doamna 
Glendinning, dar dacă îi putem aduce vreo vină reverendului 
Falsgrave, este că bunătatea Inimii sale îl împiedică’ de la 
împlinirea sfintelor asprimi ale învățăturilor bisericii, în ceea ce 
mă priveşte, aşa cum mi-e scârbă de bărbat, mi-e- scârbă de 
femeie, şi nu doresc să dau cu ochii de copiL 

Urmă o pauză în timpul căreia, spre norocul lui Pierre, ' şi din 
pricina acelei vrăji care parcă se coboară asupra oamenilor 
binecrescuţi în astfel de ocazii, ochii celor trei meseni rămaseră 
aţintiţi asupra feţei de masă; toţi trei erau o clipă cufundaţi în 
solemnele lor meditații, privitoare la subiectul pe care-l 
discutau, iar domnul Falsgrave tocmai se gândea supărat că 
scena devine cam stânjenltoare. 

Pierre vorbi primul; ca mal înainte, ochii lui îi ocoleau pe ai 
celorlalţi; deşi nu 1 se adresă mamei sale, ceva din tonul vocii 
arăta că prin ceea ce spunea îi vorbea mai ales ei. 

— Întrucât se pare că în chip ciudat ne-am lăsat cu toţii atraşi 
mai ales de discutarea aspectelor morale ale acestei triste 
întâmplări, spuse el, să încercăm a o pătrunde mai adânc; dați- 
mi voie să întreb care trebuie să fie purtarea copiilor legitimi 
faţă de cei nelegitimi - vlăstare ale aceluiaşi tată - când au 
trecut ds varta copilăriei? 

Preotul rdică repede privirile uitându-se la Pierre surprins şi 
cercetător, atâta cât îl permitea politeţea. 

— Zău aşa, spuse doamna Glendinning, cu nimic mai puţin 
surprinsă şi  neîncercând să-şi ascundă mirarea, ciudată 
întrebare ai pus; ai fost mai atent la acest subiecl decât mi-am 
închipuit. Dar ce vrei să spui, Pierre? Nu te-am înţeles pe deplin. 

— Copilul cel bun trebuie să-i întoarcă spatele celui din flori 
când au acelaşi tată? Repetă Pierre, aplecându-şi capul mai 
adânc în farfurie. 

Preotul privi în jos şi tăcu; apoi întoarse puţin capul către 
gazdă, ca şi când ar fi aşteptat răspunsul de la ea. 


— Întreabă lumea, Pierre, zise doamna Glendinning cu 
aprindere, şi întreabă-ţi propria inimă. 

— Propria mea inimă? Aşa am să fac, mamă, zise Pierre 
privind drept înainte; dar dumneavoastră ce credeţi, domnule 
Falsgrave? Unul trebuie să se lepede de celălalt? Unul trebuie să 
arunce de la sine milă şi iubirea neţărmurită pentru celălalt, mai 
ales dacă acela e părăsit de toţi pe lume? Care credeţi că ar fi 
fost gândurile Mân- tuitorului în această privinţă? Şi care au fost 
vorbele blânde pe care le-a spus femeii păcătoase? 

O roşeaţă fugară trecu peste obrazul preotului, îmbu- jorându- 
i fruntea largă; se mişcă pe scaun şi privi nedumerit de la Pierre 
la mama lui. Era în situaţia unui om cu experienţă şi cu multă 
înţelegere, aflat între două păreri potrivnice - păreri doar - care 
pe de altă parte nu se potrivesc cu propria lui convingere, dar 
căreia el şovăie să îi dea glas, din pricină că nu doreşte să se 
arate împotriva opiniilor atât de ferme ale vreuneia din cele 
două părţi vrednice de respect şi ca poziţie, şi ca trăsături 
sufleteşti. 

— Ei bine, ce răspuns îi dafi fiului meu? Zise doamna 
Glendinning în cele din urmă. 

— Stimată doamnă şi dragă tinere, spuse domnul Falsgrave, 
care îşj recâştigase între timp întreaga stăpânire de sine. E unul 
din neajunsurile noastre în lumea asta, ale celor care urcăm în 
amvon, şi anume că oamenii cred că ştim mai multe decât alţii 
despre îndatoririle morale ale semenilor noştri. Un neajuns şi 
mai mare este acela că, în ochii lumii, părerile noastre, adesea 
neîndeajuns chibzuite, despre cele mai complicate probleme 
morale, vânturate 

9 - Pierre n la ceas de taifas, sunt cpnsiderate literă de 
evanghelie, ca şi când ar veni de la biserică însăşi. Nimic nu 
poate fi mai greşit decât astfel de păreri; nimic nu mă pune într- 
o mai mare încurcătură şi nu îmi tulbură acea desăvârşită 
seninătate, fără "5c care nu se cade să ne dăm cu părerea 
asupra unor subiecte moraliceşti, decât întrebările neaşteptate 
pe care mi le pun unii şi alţii în lume. lertaţi-mi această lungă 
introducere, fiindcă multe alte lucruri nu mai am de spus. Nu 
orice întrebare, oricât de directă, domnule Glendinning, poate să 
primească un răspuns sincer sub forma unui da sau nu. Milioane 
de împrejurări schimbă toate chestiunile morale; deşi conştiinţa 
poate, eventual, să ne dicteze ce avem de făcut, fără vreo 


piedică, în vreun caz pe care îl cunoaştem noi mai bine, conform 
unui adevăr universal, a cuprinde toate eventualităţile morale 
este nu numai cu neputinţă, dar e o încercare care mi se pare 
nechibzuită. 

În acea clipă şervetul asemănător unor odăjdii îi căzu de la 
gât, lăsând să se vadă o mică dar minunat tăiată camee, care 
reprezenta unirea alegorică a şarpelui şi a porumbiţei. li fusese 
dăruită de un prieten care-l preţuia şi el o purta uneori în ocazii 
speciale ca aceasta. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule, răspunse 
Pierre, înclinându-se. Sunt cu totul de acord. Şi acum, doamnă, 
să vorbim despre altceva. 

— În dimineaţa asta eşti foarte grijuliu să-mi spui doamnă, 
domnule Glendinning, zise mama lui zâmbind pe jumătate cu 
amărăciune, pe jumătate de-a dreptul supărată, dar încă mai 
mirată de răceala lui Pierre. 

— Cinsteşte pe mama şi pe tatăl tău, zise Pierre. Atât pe 
mama, cât şi pe tatăl tău, sublinie el fără să-şi dea seama. ŞI 
mă gândesc, domnule Falsgrave, acum că ne-am stârnit în 
această discuţie în contradictoriu, că întrucât această poruncă e 
pe drept considerată singura care conţine o promisiune, pare să 
fie şi singura care nu se referă la nimic precis. S-ar zice că ccl 
mai făţarnic şi mai înşelător dintre taţi trebuie să fie cinstit de 
către fiu-, la fel ca şi cel mai virtuos. 

— Într-adevăr, aşa reiese dacă ne luăm strict după Decalog.. ,„ 

— Şi credeţi că într-adevăr aşa trebuie să se petreacă 
lucrurile în viaţă? Aşa trebuie să facem? Ar trebui oare să-mi 
cinstesc tatăl chiar dacă l-aş şti seducător? 

— Pierre, Pierre! Strigă mama lui înreşindu-se puternic şi 
ridicându-se pe jumătate. Nu e nevoie de asemenea 
presupuneri făcute de dragul argumentării. In dimineaţa asta 
parcă nu ştii ce vorbeşti. 

— O fac pur şi simplu din interes pentru problemă în general, 
doamnă, răspunse Pierre rece. Îmi cer scuze. Dacă obiecţia de 
mai înainte nu se aplică aici, domnule Falsgrave, îmi faceţi 
cinstea unui răspuns? 

— O luăm de la capăt, domnule Glendinning, zise preotul, 
recunoscător pentru vorba scăpată de Pierre; este încă o 
întrebare la care morala este neputincioasă a da un răspuns 
limpede, care să se potrivească în toate împrejurările. 


Şi din nou şervetul-patrafir îi căzu. 

— lată-mă din nou pus la punct în mod subtil, zise Pierre 
încet; sunt de acord însă că poate aveţi din nou dreptate. Şi 
acum, doamnă. Întrucât domnul Falsgrave şi dumneavoastră 
aveţi treabă împreună, iar prezenţa mea nu este necesară, ba 
chiar mă tem că vă puteţi lipsi de ea foarte bine, îngăduiţi-mi să 
vă părăsesc. O să fac o plimbare mai lungă, aşa că nu e nevoie 
să mă aşteptaţi cu masa. Rămas bun, domnule Falsgrave, la 
revedere, 

Doamnă, zise el privind către mama lui. 

Când uşa se închise în urma lui, domnul Falsgrave spuse: 

— Demnul Glendinning arată cam palid astăzi; nu s-a simţit 
bine? 

— Nu am ştiinţă de aşa ceva, răspunse doamnă cu in-* 
diferenţă, dar aţi văzut vreodată vreun tânăr atât de scor- «ţos 
ca el? Nemaipomenit! Îngână ea; ce-ar putea să însemne asta... 
„Doamnă” în sus... „Doamnă” în jos... Dar ceaşca vă e goală... şi 
întinse mâna. 

— Mulţumesc, e de ajuns, doamnă, spuse preotul; 

— Doamnă? Rogu-vă, nu îmi mai spuneţi şi dumneavoastră 
doamnă, domnule Falsgrave; cuvântul ăsta mi-a devenit 
deodată nesuferit. 

— Îmi îngăduiţi să vă spun atunci „maiestate”? Zise domnul 
Falsgrave galant; dacă reginele lui Florar poartă acest nume, el 
ar trebui să li se cuvină şi reginelor lui Fructar. 

Interlocutoarea lui râse. 

— Haidem să trecem dincolo, zise ea, şi să încheiem socotelile 
cu acel infam Ned şi acea nenorocită Delly. 

vV 

luţeala şi forţa cu neputinţă de înfruntat a talazului care se 
prăbuşise asupra lui Pierre, înghiţindu-l în prima lui năvală, îi 
stârnise în suflet o viitoare de noi imagini şi simţiri, măturându- 
le în aceiaţi timp pe toate cele de mai înainte. Tot ceea ce era 
legat direct de prezenţa adevărată a lui Isabel era pentru el viu 
şi mişcător; tot ceea ce era legat de sine, de situaţia lui, acum 
pentru totdeauna însoţită cu aceea a surorii sale, apărea şters şi 
palid. Trecutul presupus al lui Isabel era In mod misterios 
împletit cu cel al tatălui său; de aceea închipuirea îi era bântuită 
de gândul la părintele său; viitorul care o aştepta pe Isabel şi 
care putea fi zdruncinat din temelii, în mod indirect, ds purtatea 


pe care mama să o va adopta, neştiutoare, faţă de el, tot aşa 
precum, ştiind de existenţa fetei, făgaşul vieţii ei avea să fie şi 
el p. E vecie schimbat... Şi toate aceste frământări i-o aduceau 
în faţa ochilor pe mama lui într-o lumină arzătoare. 

La urma urmelor, cerurile arată oarecare înţelegere pentru 
firea omenească, îndulcind într-un fel sau altul cele mai cumplite 
lovituri ale sorții. Împresurat de armiile năpastei al căror sfârşit 
se pierde în nemărginiri de groază, sufletul omului - simțind că 
nu se poate lua în piept cu întreaga potrivnicie, ori neputând din 
pricina binecuvântat de scurtei sale vederi să cuprindă toată 
lărgimea zării de durere ce se strânge amenințătoare în ju- ru-i - 
se sfieşte, ştiindu-se nevolnic, să înfrunte cu ochii deschişi toată 
nefericirea lui. Pentru el amăra doctorie e împărţită în înghiţituri 
separate; astăzi soarbe o linguriţă din jalea lui, mâine mai mult, 
şi aşa mai departe, până la ultima picătură. 

Nu putem spune că, sub apăsarea celorlalte fapte, uitase 
cumva de Lucy şi de suferinţa nesfârşită în adân- curile căreia 
avea să o prăvălească în curând din pricina ameninţătoarei 
nesiguranţe privitoare la viitorul său închinat de-acum înainte lui 
Isabel, în cea mai mare parte şi orice avea să se întâmple. Rece 
ca gheaţa şi asemănător unui şarpe, se târa şi se încolăcea 
peste celelalte fantasme cutremurătoare; apoi alte griji se 
ridicau din nou deasupra şi îl sugeau în adâncurile lor, astfel 
încât dispărea fără întârziere din câmpul înţelegerii lui de 
moment. Putea acum să înfrunte cele mai multe gânduri care o 
priveau pe Isabel, pregătit şi cu ochii deschişi; gândul la Lucy 
însă. Apărut din când în când şi ridicat în faţa ochilor, îl făcea să 
şi-i acopere cutremurat cu mâini cutremurate. Nu din pricina 
laşităţii celui ce se iubeşte doar pe sine, ci a sufletului său peste 
măsură de simţitor. Putea să îndure gândul sfâşietor al 
existenţei lui Isabel nestrămutat în hotărârea-i de a o ajuta şi de 
a ostoi durerea unei alte făpturi; deocamdată însă nu putea 
îndura gândul la Lucy, fiindcă ceea ce promitea să fie un balsam 
pentru Isabel însemna pentru Lucy spulberarea păcii veşnice şi 
ameninţa, mai necruţător încă, fericirea celei ce-i era mai mult 
decât aproapele său. 

Era cu atât mai bine că presimţirile abia conturate cu privire 
la Lucy se ştergeau înainte de a căpăta trăsăturile groase de 
penel ale unor alcătuiri chinuitoare. In picioare şi pe jumătate 
învăluit în ceaţă pe muntele Soar- tei, toată acea parte a vederii 


largi îi era acoperită de nori; dar de îndată ce norii se 
împrăştiau, sau mai degrabă în perdeaua lor apărea o spărtură 
care scotea la iveală, hăt-departe, pe jumătate învăluite în 
negura de la poale valea şi râul fericitei lor vieţi de mai înainte, i 
se părea că-i vede faţa îngerească aşteptându-l la fereastra 
căsuţei cu caprifoi; în clipa următoare hoardele furtuna tice se 
împreunau din nou, totul se ascundea privirii şi se învălmăşea 
într-un vârtej de beznă. Doar o putere fără nume, mai presus de 
oameni, îl făcuse să-i scrie lui Lucy acel bilet neînțeles; 
blândeţea, calmul şi stăpânirea de sine vădite de această 
scrisoare nu erau decât heralzii fireşti, deşi perfizi, ai loviturilor 
cutremurătoare ce aveau să urmeze. Astfel, deşi înnegurata în 
conştiinţa şi vederea lui, soarta logodnicei sale, cea atât de tare 
iovită. Se desluşea din ce în ce mai bine printre valurile mai 
apropiate de ceaţă, alegându-se chiar şi dintre aburii care 
înconjurau  înauurile. Amestecate în adâncuri, părţile mai 
ascunse ale firii omeneşti nu se vădesc întotdeauna în timpul 
plămădirii lor precum alte puteri, ele se arată mai ales în faptă 
de la sfârşit, în urmările ei. Ciudate şi aprige munci agitau cele 
două talere grozav de asemenea ale balanței sufletului lui 
Pierre, sie însuşi apărându-i ca bântuit de haos; ca şi gândurile 
lui limpezi, cernita Isabel era slobozită din robia uitării în care o 
aruncase lumea, dar în acelaşi timp în hrubele ascunse ale 
sufletului său neştiutor zâmbitoarea Lucy, palidă acum ca o 
moartă, rămânea zălog pentru scăparea lui Isabel. Ochi pentru 
ochi şi dinte pentru dinte. Neclintită şi nepăsătoare este soarta, 
neguţător fără inimă al bucuriilor şi durerilor omeneşti. 

Dar propria lui orbire, deplină şi fără vrere, faţă de cauza cea 
mai sfântă a dragostei sale, nu era legată doar de hotărârea ce 
o luase cu privire la Isabel; se cuibărise în sufletul lui, nepoftită, 
e drept, dar nu fără ajutorul judecății, în măsura în care aceasta 
mai ridica din când în când glasul de sub asuprirea marii 
năpaste. Nu putea să nu-şi dea seama că orice gând care o 
privea pe Lucy era acum mai mult decât fără rost. Cum să mai 
poată întocmi harta vieţii sale şi a ei când totul în jur ajunsese 
numai ceaţă albicioasă şi valuri alburii! Mai mult decât atât, deşi 
simţea că e închinat unei cauze înalte, sub porunca cerului de a 
o ocroti şi de a sta alături de Isabel în toate încercările închipuite 
de timp şi întâmplare, cum putea el să fie sigur că va rezista 
ademenirilor interesului egoist care va încerca să-l abală din 


drum şi că îşi va păstra neîntinată generozitatea-i mănnimoasă. 
Odată ce îngăduia gândului ademenitor la Lucy să se înfrunte cu 
gândul apăsător la Isabel pentru stăpânirea neîmpărţită a 
sufletului său. 

Şi dacă, fără să înţeleagă prea bine ce face, era pregătit, cu 
puteri de uriaş, să jertfească lucrurile cele mai scumpe, să se 
despartă de ultimele speranţe ale fericirii obişnuite în măsura în 
care îi stăteau în calea mării şi in- fiâcăratei lui hotărâri, dacă 
aşa stăteau lucrurile, cât de uşurele şi fără cheag, mai subţirele 
şi mai aburoase decât cea mai străvezie maramă, îi apăreau 
îndatoririle. Obişnuite, cerute de bunele maniere! Datoria de fiu 
faţă de mama lui, cuvântul de cinsic şi angajamentul semnat şi 
pecetluit al logodnei sale nu însemnau, vai, nimic! 

Nu putem spune că lucrurile i se înfăţişau chiar aşa de 
limpede în minte; se coceau însă înlăuntru. Căzuseră asupra lui 
seminţele simţirilor înalte; ele odrăsleau acum şi se mişcau cu 
zvâcniri vagi, dureroase în suflet; crescute îndeajuns, aveau să 
se nască devenind fapte vii, dispreţuind orice legătură cu Pierre 
şi reducând la nimic cele mai scumpe interese ale inimii sale. 

Astfel se naşte Eroul zămislit în ceruri şi adăpostit la sânul 
Celui Robit Datoriei; refuză să-şi recunoască părinţii muritori, 
sfâşie şi dispreţuieşte orice legătură muritoare. 

VI 

O noapte, o zi şi o părticică din seara următoare - atât 
ii rămăsese lui Pierre ca să se pregătească pentru întâlnirea 
hotărâtoare cu Isabel. 

„Mulţumesc lui Dumnezeu, se gândea Pierre, că a trecut - 
noaptea Haosului şi a Pierzaniei; n-au mai rămas decât o 7. | şi 
poala unei nopţi. Dăruiască-mi cerurile băieri noi ale sufletului şi 
întărească-mă în simţirea de jertfă de la început. O, de-aş putea, 
cu cele mai strâmbe gânduri ce gândesc, să mă îndrept sub 
legea neîncovoiată a sfintei dreptăţi! Fie că nicio ispită măruntă 
şi nebărbătească să nu-mi taie calea în această zi: fie că nicio 
piatră să nu mi se întâmple în drum! Azi voi dispreţui socotelile 
şi catastifele oamenilor şi voi căuta sprijin şi aprobare la neamul 
zeiesc al copacilor ce-mi par o seminţie mai nobilă decât omul. 
Din frunzişul lor vor pogori asupră-mi puterile înaltului; asemeni 
rădăcinilor lor, picioarele mele vor trage vlagă urieşească. 
Călăuziţi-mă, păziţi-mă, puteri stăpâne în ziua de astăzi! Legaţi- 
mă în chingi pe care să nu le pot rupe; îndepărtați de la mine 


părerile de spaimă; fie ca această zi să spulbere urâţele şi 
strâmbele imagini ale minciunilor potrivite, ale îndatoririlor şi 
tertipurilor lor, ale scornelilor moraliceşti piezişe şi fricoase de 
pe acest pământ. Umpleţi-mă cu foc mistuitor pentru ele; turnaţi 
piuă în vârful ţevii vieţii mele praful de puşcă al menirilor 
noastre. Fie că nicio sirenă lumească să nu-mi incirile urechile şi 
să mă clintească din hotărâre. O, voi, puteri, astăzi arunc 
zarurile veşniciei. Pe credinţa mea în voi, forte nevăzute, pun 
rămăşag trei vieţi întregi şi trei întregi fericiri. Dacă mă părăsiţi, 
adio Credinţă, adio Adevăr, adio Dumnezeu; în surghiun veşnic, 
dincolo de oameni şi de Dumnezeu, mă declar egalul 
amândurora; liber să pornesc război împotriva Zilei şi a Nopţii, a 
tuturor gândurilor care ţin de lucruri, de trup şi de suflet şi pe 
care puterile de deasupra şi de sub noi le ţin în gheare! “ 

Vn 

Deşi încins de un foc divin, trupul lui Fierre era de tină. Ah, 
muschetele pe care zeii le-au alcătuit pentru a primi pulbere cât 
cuprinde zărea, şi totuşi le-au frămin- tat din lut! 

lartă-mă, cititorule, că trebuie să spun adevărul, dar nu am 
încotro! Cum să mă strecor mai adânc în sufletul lui Pierre şi să 
arăt cum acest foc sacru a pătruns în sinea lui aflând acolo 
vatră, din lucrurile înconjurătoare şi din lucrurile pe care nu le 
ştia? Voi urma aşadar drumul cel fără capăt şi întortocheat, râul 
ce curge în peştera omului; nu-mi pasă unde voi ajunge, nu-mi 
pasă la ce țărm voi trage. 

Nu era acel chip, deşi jelind fără glas, frumos şi ademenitor? 
Minunaţi ochi fără fund, luminaţi de sclipiri no- pământeşti! În 
acele genuni fermecate s-au cufundat şi s-au îmbăiat împreună 
Suferinţa şi Frumuseţea. Frumoşi că ai unei zeițe, atât de 
uimitor de ademenitori; vorbind de o jale nesfârşit mai dulce şi 
mai atrăgătoare decât orice veselie; acel chip al slăvitei 
suferinţe; acea faţă de mişcătoare drăgălăşenie; acea faţă era a 
surorii lui Pierre; aceea era faţa Isabelei; acea faţă o văzuse 
Pierre; în acei ochi de pe altă lame se cuiundase el. Astfel, chiar 
şi înainte de întâlnire, era convins că frumuseţea şi nu urâţenia 
fe- meiască îl chemase în apărarea ei. Ce-ar fi făcut Fierre dacă 
pe o ulicioară pustie i-ar fi ieşi în cale o urâciune g! le- boşată şi 
schiloadă şi. Sărutându-i poala hainei, ar fi şop- lit: „Salvează- 
mă, Pierre, iubeşte-mă, recunoaşte-mă, frate; eu sunt sora ta! 
“Ah, dacă omul e plămădit în ceruri, de ce ne sar în ochi numai 


priveliştile din iad? De ce trebuie să desluşim doar vinişoara de 
lut din nobila marmură a stâlpului sprijinitor al bolţii ce ne 
cuprinde pe toţi? Din fire ar trebui să fim aproape de Dumnezeu; 
vai, răul vieţii noastre e mocirlit de malurile între care curge; cu 
toate acestea, la buza fântânii, acolo unda se aţine omul, acolo 
firul apei aminieşte de izvor. 

Să nu-l mai judecăm atunci pe Pierre cel muritor. Nu mi-ar fi 
greu să ascund toate acestea şi să-i înfăţişez perfect şi 
neprihănit; nepăsător faţă de firea şi de soarta oamenilor 
obişnuiţi. Cu Pierre sunt mai cinstit decât sunt faţă de ei înşişi 
cei mai buni dintre noi. Sunt deschis şi mărinimos cu el; de 
aceea îi puteţi vedea slăbiciunile şi numai de aceea. Firile 
impunătoare se bazează pe rezervă, nu pe dezvăluire. Cel care 
e cinstit, deşi mai nobil decât Ethan Allen, riscă să fie supus 
dispreţului celui din urmă dintre muritori. 

CARTEA VI 

ISABEL ŞI PRIMA PARTE A POVESTIRII El 

| 

Pe jumătate nerăbdător să se apropie ceasul, pe jumătate 
tremurând că fiecare clipă i-l aduce mai aproape şi tot mai 
aproape, cu ochii uscați, dar ud de ploaia acelei, zile mohorâte, 
la căderea serii Pierre ieşi în marginea pădurii pe care o 
străbătuse în neştire şi rămase o clipă neclintit privind povimişul 
care cobora spre Poiana Şeii. 

Locul unde se oprise era un drum de pădure folosit doar de 
sânii când cădea zăpada; acolo ultimii copaci ai codrului formau 
o boltă îngustă, asemeni unei porţi închipuite ce se deschidea 
către păşunile largi cât vedeai cu ochii care coborau către lac. În 
acea înserare umedă şi ceţoasă ulmii împrăştiaţi pe câmp 
stăteau zgribuliţi într-o lume neprimitoare, totuşi neclintit 
înrădăcinaţi pe locurile acelea de către un ciudat simţ al 
datoriei. Mai încolo se vedea lacul, o pânză neagră şi mută. 
Neîncreţită de vreo undă ori suflare; se întindea închingat, fără 
destulă viaţă în jur, încât cea mai mică tufă ori crenguţă să se 
oglindească în el. Ceea ce se vedea pe L! Aţa lacului era doar 
cerul nemişcat de deasupra. Numai când soarele strălucea lacul 
reflecta vesele imagini verzi, iar acestea tulburau muţenia 
zugrăvită a cerurilor fără chip. 

De ambele părţi, mai încolo încă, dincolo de malul îndepărtat 
al lacului, se ridica matahala misterioasă a muntelui. Zburlită cu 


pini şi brazi, nepământească, cu suflări necunoscute de abur, 
neagră în văzduhul ceţos şi împrăştiind groază şi posomoreală. 
La poalele ei se întindeau vrăjite păduri dese, iar din hăţişurile şi 
peşterile lor bântuile de bufniţe şi pline de frunze putrede şi de 
uscături nefolosite şi uitate - când prin alte locuri mulţi săraci ar 
fi dat orice să aibă măcar un gătej - din nesiârşita neomenie a 
acestor codri adinei se înălța un sunet sfâşietor, un răcnet 
schimbător şi zvâcnit; ramurile scuturate de ploaie ale unor 
copaci loviți de boala rea, stânci care alunecau la vale, trosnete 
de moarte ale unor tufe de mult doborâte şi trăncăneala 
diavolească a duhurilor pădurii. 

Mai aproape însă, pe malul de dincoace al blândului lac, acolo 
unde acesta forma un povârniş scobit, semicircular, Unde 
oamenii semănaseră porumb, se ridica o căsuţă scundă, vopsită 
în roşu; vechiul ei acoperiş era năpădit de muşchi verde; 
peretele dinspre miazănoapte era şi el încrustat cu muşchi, căci 
din acea parte bale vintul aducător de umezeală, asemeni părţii 
dinspre miazănoapte a tulpinii oricărui arțar zdravăn din poiană. 
La frontonul dintr-un cap al acoperişului, o tufă încurcată cerea 
sprijin şi-l răsplătea cu generoase revărsări de frunziş verde şi 
cu o ramură ciolănoasă care se ridica semeatf de a l’. Invul 
cărămizilor hornului, ca un paratrăsnet natural. De celălalt 
fronton se sprijinea şopronul scund al lăptăriei, cu pereţii 
împletiţi şi ei cu viţă de Madeira; dacă te apropiai îndeajuns şi îţi 
strecurai privirea prin gratiile împletiturii şi prin şipcile subţiri 
care vărgau deschizătura unei ferestruici, puteai să vezi 
blândele şi mulţumitele prizoniere: garniţele cu lapte, roatele de 
brânză de Olanda albe ca zăpada, aşezate în şiruri, movilitele de 
unt auriu şi ulcelele cu smânlână cum e crinul. Până sus de tot, 
aproape de vârful acoperişului, copacii nu aveau frunze mai 
deloc; acolo însă îşi deschideau deodată, ca trei uriaşe baloane 
verzi, umbrelele mari, rotunjite, de verdeață. 

De cum se opri privirea lui Pierre pe acest loc, îl apucă un 
tremur. Nu numai fiirvdcă Isabel sălăşluia aici, ci din cauza a 
două ciudate potriviri legate una de alta, şi pe care acea zi i le 
pusese în faţă. Coborâse la micul dejun cu mam; lui şi inima îi 
era grea. Mai să plesnească de presimţiri privitoare la purtarea 
mai mult ca sigur trufaşă a doamnei Glendinning, faţă de o 
făptură ca Isabel, în cazul în bare venetica i-ar fi cerşit 
dragostea maternă, când iată apare reverendul Falsgrave şi ei 


încep să discute despre Ned şi Delly, iar toată problema pe care 
Pierre pierduse nădejdea de a i-o înfăţişa mamei sale pe ocolite 
cu toate urmările ei morale, în aşa fel încât să afle cam ce 
părere ar avea ea, fusese discutată pe îndelete; prin acea 
ciudată potriveală ştia perfect acum ce gândeşte mama lui şi 
primise un fel de semn că nu trebuie să-i dezvăluie nimic. Asta 
se întâmplase dimineaţă; acum, când se lăsase înserarea, 
văzând casa care o adăpostea pe Isabel, o recunoscu de îndată 
că fiind ferma închiriată de bătrânul Wal- ter Ulver, tată 
aceleiaşi Delly, a cărei viaţă fusese pe vecie distrusă de 
cruzimea lui Ned. 

$ 

Simţiri ciudate, ca dintr-o altă lume, i se strecurară în suflet 
lui Pierre. Prea slabe pentru a sădi uimirea şi groaza în sufletele 
unor făpturi mai nepăsătoare, nemeditative şi poetice, atari 
potriviri, oricât ar apărea ele de des, «+ umplu întotdeauna 
minţile mai cizelate cu nelinişti pe care r. Ici un cuvânt 
meşteşugit nu le poate reda. Ele ţintesc, de fapt, cea mai grea 
întrebare a vieţii. Când cade trăsnetul, se naşte de la sine 
întrebarea: e întâmplare sau mâna lui Dumnezeu? De 
asemenea, dacă mintea astfel înrâurită este şi ea pradă vreunei 
suferinţe precise, întrebarea sporeşte din toate părţile, ajungând 
în cele din urmă să cuprindă toate lucrurile din jurul nostru. Se 
vede întotdeauna că aceia care suferă cel mai sincer cugetă cel 
mai adânc asupra cauzelor dintâi. Inima, stârnită până în 
străfunduri, îşi află ecou în minte, care la rândul ei este şi ea 
puternic tulburată. Prin faţa oamenilor nefericiţi, dacă aceştia 
sunt înzestrați cu puterea de a pândi, toate vârstele lumii trec 
ca un convoi de ocnaşi şi puzderiile lor de lanţuri z&ngăne în 
bezna nepătrunderii. 

Plimbându-se printre umbrele lungi care ocoleau colina 
împădurită şi aşteptând să vină ceasul. Pierre încerca să-şi 
închipuie scena care avea să urmeze. Imaginaţia însă îl părăsise 
cu totul; realitatea era mult prea reală pentru el; doar chipul, 
chipul doar îl cerceta; se deprinsese atât de mult în ultima 
vreme să-l confunde cu părerile văzduhului, încât aproape se 
cutremură la gândul că în curând acel chip îi va sta dinainte, 
faţă în faţă cu al lui. 

Acum încep să cadă umbrele mai groase; nu se mai vede 
casa; doar cei trei tei înalţi îl călăuzesc şi el coboară dealul 


îndreptându-se spre ea. Fără să ştie, drumul său pierdut în 
gânduri este întortocheat, ca şi când în acea clipă firul cugetării 
s-ar fi unduit şi el, căci din ambele părţi se ridică oprelişti 
stârnite de îndoielile perfide privitoare la avantajele şi folosurile 
pe care entuziasta lui ho- tarare le-ar putea aduce în cele din 
urmă. Pe măsură ce se apropie, paşii lui se încetinesc; vede o 
luminiţă zbâlându-se într-o ferestruică dublă. Fără putinţă de 
grevviâă înţelege că renunţă de bunăvoie şi pentru totdeauna] a 
candelabrele sclipitoare ale conacului de la Poiana S<r-i; în 
favoarea  nefericitelor opaițe ale sărăciei şi ale durerii. 
Inchipuirea lui sublimă îi zugrăveşte însă şi slava orbitoare a 
adevărului şi virtuţii zeieşti; deşi mereu acoperită de ceața 
deasă a celor pământeşti, ea va străluci în ne'e din urmă pe 
bolta senină ce podeşte tronul de safir al atotputerniciei. 

lI 

E în fața uşii; casa e cufundată în tăcere; bate; luminiţa de sus 
şovăie o clipă, apoi se îndepărtează; înăuntru aude o uşă 
scârţâind din balamale; inima îi bate nebună când aude că se 
trage lanţul de la intrare; ţinând luminarea deasupra capului ei 
de zână, Isabel se afla în faţa lui. E ea. Nu se rosteşte nicio 
vorbă; nu se zăreşte ţipenie de om. Intră în camera cu fereastra 
dublă; acolo Pierre se aşază, copleşit de slăbiciunea trupului şi 
pătruns de veneraţia sufletului. Îşi ridică privirile către ochii lui 
Isabel înotând în frumuseţe şi singurătate; se aude o voce 
scăzută, dulce, înecată de suspine şi melodioasă dincolo de lire: 

— Deci, tu eşti fratele meu; pot să-ţi spun Pierre? 

O clipă Pierre o cercetează pătrunzător, cu prima şi r ultima 
bănuială a fratelui asupra persoanei fetei misterioase; în acea 
clipă regăseşte pe faţa ei rugătoare nu numai înduioşarea fără 
nume produsă de fata care cosea î la şezătoare, ci şi icoana mai 
ştearsă a portretului din tinereţe al tatălui său, ciudat transpusă 
şi amestecată prin uni- rta-i cu o feminitate până atunci 
necunoscută şi străină. Dintr-o suflare Memoria, Profeţia şi 
intuiţia îi spun: „Pierre, să nu şovăi nicio clipă; să nu ai nici cea 
mai mică îndoială... Această făptură e sora ta; priveşti carne din 
carnea tatălui tău.U 

— Deci, tu eşti fratele meu; pot să-ţi spun Pierre? 

El sări în picioare şi o cuprinse în braţele ce nu mai cunoşteau 
îndoiala. 

— Tu eşti! Tu eşti! 


În strânsoarea lui simţi o zbatere uşoară; capul ei căzu pe 
umărul lui. Tot trupul i se scălda în şuvoiul mătăsos al părului 
lung, despletit. Dându-i la o parte buclele, el sorbea frumuseţea 
ca de moarte a feţei şi se molipsea de o nemuritoare tristeţe. 
Părea că ea se stinge, că s-a sufocat - pradă acelei morţi care 
lasă neatinse pacea şi dul- x: eaţa feţei omeneşti. 

Îi venea să strige după ajutor; dar încetul cu încetul ochii se 
deschiseră asupra lui: încetul cu încetul simţi cum fata încearcă 
să se ridice; îşi revine puţin şi din nou o simte cum se zbate uşor 
în braţele lui, ca şi când s-ar ruşina şi n-ar îndrăzni să creadă că 
vreun muritor are dreptul să o cuprindă astfel. Pierre se căieşte 
că a dat frâu liber căldurii arzătoare şi necugetate şi se simte 
cuprins de un respect nesfârşit pentru ea. O ajută blând să se 
aşeze pe o laviţă în firida ferestrei; stă şi el lângă ea şi aşteaptă 
în tăcere să treacă zguduirea acestei prime înlilniri ca Isabel să- 
şi revină şi să poală sta de vorbă cu el. 

— Cum te simţi acum. Sora mea? 

— Fii binecuvântat, fii binecuvântat! 

Din nou dulcea, neîmblânzita putere a muzicii din vocea ei şi 
o urmă abia simțită şi ciudată de accent străin 

— Aşa i se năzări lui Pierre - îi înfiorară sufletul. Se apleacă şi 
o sărută pe frunte. Simte apoi cum mâna ei o caută pe a lui şi se 
încleştează de ea fără să spună un cuvânt. 

Toată făptura lui se află acum în atingerea mâinii ca- re-l 
strânge. O simte micuță şi netedă, dar neobişnuit de viguroasă. 
Înţelese atunci că fiica propriului său tată îşi câştigase pâinea cu 
trudă însingurată a mâinilor ei în aceeaşi lume în care el, fratele 
ei bun, huzurise. Mai depuse încă o sărutare respectuoasă pe 
fruntea ei şi răsuflarea lui fierbinte susură o rugă către ceruri. 

— Nu am cuvinte să-ţi vorbesc. Pierre, fratele meu. Intreaga 
mea fiinţă, toate gândurile şi dorurile vieţii mele îţi sunt datoare 
vândute; cum aş putea dară să-ţi vorbesc; dacă ar vrea Cel de 
Sus, Pierre, să-mi îndeplinească cea mai fierbinte dorinţă, aş 
vrea să mor acum. Atunci mi-aş afla pacea. Ingăduie-mă, Pierre. 

— O veşnicie dacă trebuie, mult iubita mea Isabel! Nu-mi 
vorbi încă, dacă aşa crezi de cuviinţă, dacă nu poţi. Această 
mână încleştată de a mea îmi vorbeşte la fel» ca buzele tale. 

— Nu ştiu de unde să încep, Pierre, deşi sufletul mi-e prea 
plin. 

— Din adâncurile inimii mele te iubesc şi te respect; la fel voi 


simţi pentru tine acum şi întotdeauna, în veci de veci! 

— Oh, Pierre, nu poţi oare să-mi vindeci această visare, 
această uluire, care mă robesc? Sărmanul meu cap mi se 
învârteşte, mi se învii teste şi nu se poate opri. În felul aceşti 
viaţa mea nu mai poate să dăinuie; mi-e sufletul prea plin şi nu 
găsesc uşurare. Cheamă lacrimile Pentru mine, Pierre, altfel 
inima o să-mi plesnească de atâta simţire, simţire care e mai 
asemeni morţii decât toată suferinţa ce am trăit! 

— Voi, ceruri însetate ale serii, voi, neguri, şi tu, rouă de pe 
dealuri, culegeţi-vă de aici umezeala! Tunetul a trecut; de ce nu 
se porneşte ploaia? Desfaceţi-i băierile lacrimilor! 

Capul ei căută sprijinul lui; picături mari căzură pe el; după un 
timp Isabel ridică fruntea şi păru mai liniştită. 

— Dacă gândurile tale îmi sunt datoare vândute, o, sora TOea. 
Află că şi eu simt la fel pentru tine. Nici eu nu ştiu ce aş putea 
să-ţi spun. Când te uiţi la mine, surioară, priveşti un chip care s- 
a jurat fără putinţă de dezlegare în adâncul sufletului să-ţi 
aparţină şi să-ţi fie până în ultimele hotare şi pânze albe ale 
sorții frate ocrotitor şi bun. 

— Nu sunete ale vorbelor obişnuite, ci acordurile cele mai 
adânci ale melodiilor ascunse în inima mea ar trebui să-ţi 
pătrundă în urechi. Vorbeşti cu o făptură omenească, dar 
cerurile ar trebui să-ţi răspundă; ori un flaut zvonind prin 
văzduh; desigur, accentele cele mai nespe* rate ale vocii tale 
vor fi fost auzite acolo sus; pentru asta, binecuvântări pe care 
închipuirile muritorilor nu le pot zugrăvi ar trebui să pogoare 
asupra ta. 

— Binecuvântări ca a ta se întorc asupra lor şi bine- 
cuvântează inima care le-a rostit. Eu nu te pot binecu- vântă, o, 
sora mea, aşa cum te binecuvântezi tu însăţi binecuvântând 
netrebnicia mea. Dar, Isabel, dacă nu ne smulgem din uimirea 
dintâi a întâlnirii noastre, inimile noastre o să se înmoaie cu 
desăvârşire. Lasă-mă să-ţi repet cine este Pierre; ce viaţă a dus 
până acum şi ce viaţă va duce de-acum înainte; astfel vei fi 
pregătită. 

— Nu, Pierre, aceasta este îndatorirea mea; tu ai dreptul mai 
întâi la istorisirea mea şi apoi, dacă îţi e cu voie, o să-mi 
dăruieşti povestea vieţii tale. Ascultă-mă. Cele nevăzute îmi vor 
da putere... Nu e mare lucru, Pierre... Nimic nu e surpinzător. 
Ascultă, deci... M-am liniştit îndeajuns pentru a vorbi. * 


În timpul pauzelor scurte, tăcute, din convorbirea lor de până 
atunci, Pierre auzise paşi înceţi, rari, trişti, gândi- tori, măsurând 
în lung şi-n lat odaia de deasupra; în timpul pauzelor dese cu 
care ciudata poveste din capitolul următor avea să fie presărată, 
aceiaşi paşi înceţi, rari, trişti şi gânditori se vor auzi din nou, 
măsurând tăcerea camerei. 

M 

— N-am cunoscut-o niciodată pe mama. Cele mai în- 
depărlaie amintiri nu-mi pot aduce în cuget nici măcar o 
trăsătură a feţei ei. Dacă este adevărat că maica mea va fi trăit 
vreodată, ea s-a dus de mult şi nu a aruncat vreo umbră W pe 
pământ. Pierre buzele care-ţi vorbesc nu au atins niciodată 
sânul unei mame; parcă n-aş fi născută din femeie. Primele 
icoane tulburi din viaţa mea sunt legate de o casă veche, pe 
jumătate căzută în ruină, undeva într-un ţinut pe care nu ştiu pe 
ce hartă l-aş putea căuta. De va fi existat, acel loc a dispărut şi 
el de mult de pe faţa pământului. Era o casă întunecată, 
sălbăticită, răsărită în mijlocul unui luminiş rotund, fără copaci, 
scobit într-un po- vârniş, în mijlocul unor codri de pini piperniciţi. 
De câte ori mă uitam pe fereastră seara, mă făceam mică de 
teama că stafiile pinilor o să se strecoare în preajma mea şi, 
întinzându-şi ciocurile fioroase, o să mă înhaţe şi o să mă ducă 
printre umbrele lor groaznice. Vara pădurea zumzăia neîncetat 
de zvonul necunoscut al unor păsări şi animale pe care nu le 
cunoşteam. larna omătul era scris tot ca o hartă de hârtie şi 
însemnat cu punctişoarele urmelor lăsate noaptea de fiinţe cu 
patru picioare, pe care nu le vedea nici soarele, darămite omul. 
În mijlocul luminişului rotund, casa se înălța neagră, fără vreo 
frunzuliţă sau vreo crenguţă verde în umbra căreia să se 
adăpostească; fără umbră şi fără adăpost în inima umbrei şi a 
adăpostului. Unele ferestre erau astupate cu  seânduri 
grosolane, bătute în cuie sus şi jos; camerele erau goale şi 
nimeni nu intra acolo, deşi nu se închideau. Adeseori mă uitam 
la ele cu teamă din coridorul care răsuna de ecouri; căminele 
uriaşe erau în ruină; rândul de jos al pietrelor de susţinere se 
prăbuşise, albit de foc; cărămizile negre de deasupra căzuseră 
în vetre şi se amestecaseră grămadă cu funinginea, care mai 
cădea încă, a unor focuri de mult stinse. Fiece piatră de vatră 
din acea casă era crăpată în lungul ei; fiecare podea se lăsa la 
colţuri; afară, tot brâul casei, acolo unde se sprijinea pe temelia 


îngustă din pietre înverzite, era plin de petele gălbui ale 
mucegaiului grinzilor. Niciun nume; nimic scris sau scrijelit; nicio 
carte nu era în. Casă; nicio amintire care să vorbească de cei 
care locuiseră mai înainte în ea. Era mută ca moartea: Nicio 
piatră, nicio moviliţă, niciun muşuroi de primprejur nu amintea 
de vreun mormânt al unui om sau copil. Astfel, fără vreo urmă a 
istoriei ei trecute, s-a îndepărtat cu totul din mintea mea şi nu 
mai pot şti acum unde se afla ori în ce ţinut. N-am mai văzut 
nicio altă casă asemeni ei. Am văzut odată, însă, poze cu nişte 
castele din Franţa care mi-au adus aminte cu tărie de imaginea 
ei ştearsă, în special cele două rânduri de lucarne care ieşeau în 
afară de sub acoperişul ţuguiat. Casa aceea era însă de lemn, 
pe când castelele erau de piatră. Cu toate astea mă gândesc că 
poate casa nu era în ţara asta, ci undeva în Europa; în Franţa, 
poate; totul e foarte nedesluşit; să nu mi-o iei în nume de rău, 
fiindcă nu pot să vorbesc cu şir despre un subiect atât de 
straniu. 

In casa aceea n-am văzut vreun alt suflet de om în afară de 
un bătrân şi o bătrână. Faţa moşului era aproape înnegrită de 
vârstă şi semăna cu un boţ de zbârcituri cu barbă albă, veşnic 
încurcată şi presărată cu praf şi pământ. Cred că vara lucra în 
grădină sau într-un loc asemănător aflat într-o parte a casei. 
Toate amintirile îmi sunt nesigure şi amestecate. Moşul şi baba 
mi-au rămas însă neşterşi în minte. Poate fiindcă erau singurele 
făpturi omeneşti şi din cauza aceasta s-au înstăpânit într-atât pe 
fiinţa mea. Rareori îmi vorbeau; uneori, în serile întunecoase 
când bătea vântul, şedeau la foc şi se uitau la mine, îşi şopteau 
ceva. Apoi se uitau din nou la mine. Nu se purtau râu, dar. 
Repet, nu-mi vorbeau decât arareori - sau mai niciodată. Imi e 
cu neputinţă să-mi amintesc ce-şi spuneau sau în ce limbă 
vorbeau. Adeseori mi-a părut rău, fiindcă atunci aş fi putut să-mi 
fac cât de cât o idee dacă acea casă era în ţara asta sau peste 
mări. Aici ar trebui, poate, să-ţi spun că uneori parcă îmi 
amintesc că, la puţină vreme după ce am plecat din casă, ştiam 
vorbi în două limbi; una din ele s-a pierdut, iar cealaltă, învățată 
mai apoi, a sporit. Dar despre asta mai târziu. Femeia îmi 
aducea de mâncare, căci nu mâncăm cu ei. Odată, când şedeau 
lângă foc, cu o pâine şi o sticlă de vin palid-ruginiu în faţă, m-am 
dus la ei şi am vrut să mănânc şi eu şi am pus mâna pe pâine. 
In aceeaşi clipă bătrânul a dat să mă lovească, dar s-a 


răzgândit, iar femeia, fulgerându-mă cu privirea, mi-a smuls 
pâinea şi a aruncat-o în foc. Am fugit înfricoşată din cameră şi 
am căutat o pisicuţă pe care adeseori încercasem s-o 
ademenesc să mă împrietenesc cu ea, fără să reuşesc, cine ştie 
de ce. În singurătatea mea înfricoşată am c-ăutat-o din nou şi 
am găsit-o sus, scormonind neauzit după cine ştie ce lucru 
ascuns în gunoiul de lângă vetrele părăsite. Am strigat-o, căci 
nu îndrăzneam să intru în camera b. Ntuită; roi-a aruncat o 
privire piezişă şi lipsită de înţelegere şi şt-a continuat căutările 
tăcute. Am strigat-o din nou şi atunci s-a întors şi m-a scuipat; 
am cobori! Scările în fugă, chinuită de gândul că şi de acolo 
fusesem alungată. Nu mai ştiam încotro să mă îndrept ca să 
scap de singurătate. În cele din urmă am ieţiit afară şi m-am 
aşezat pe un bolovan, da*: răceala lui mi s-a urcat la inimă, aşa 
că a trebuit să mă ridic. Eram ameţită: nu mă puteam ţine pe 
picioare; am căzut şi'n-am mai ştiut de mine. A doua- zi de 
dimineaţă m-am trezit în pat, în cămăruţa mea tristă, cu un 
codru de pâine neagră şi o cană cu apă lângă mine. 

Am ales la întâmplare această amintire legată de viaţa pe 
care am dus-o în acea casă. [i-aş mai putea povesti multe 
altele, dar atâta e de ajuns ca să-ţi faci o idee cum trăiam. Cu 
fiecare zi care trecea băgăm de seamă cum toate chipurile 
văzute şi sunetele auzite deveneau mai străine şi mai 
înspăimântătoare. Fată de mine moşul şi baba erau aidoma 
pisicii; niciunul din ei nu voia să stea de vorbă cu mine; pe 
niciunul nu-l înţelegeam. Şi bătrânul,. Şi femeia, şi pisica 
semănau cu pietrele înverzite ale casei; nu ştiam nici de unde 
au venit şi nici ce caută acolo. lţi spun încă o dată, nu venea 
ţipenie de om în casa aceea, dar uneori bătrânul o lua greoi pe 
un drum care traversa codrul şi nu se înapoia decât seara târziu. 
Aducând cu el pâinea neagră şi vinul subţire ruginiu. Deşi 
pădurea nu era departe de uşa noastră, venea atât de încet şi 
chinuit, apăsat de mica lui povară, încât treceau parcă ceasuri 
nesfârşite din clipa când îl desluşeam mai întii printre copaci şi 
până când trecea pragul ciobit. 

Şi acum, imaginile şterse şi petele albe se înmulţesc. Nu mai 
e decât un nimic al neţinerii de minte. Poate că atunci să mă fi 
îmbolnăvit şi multă vreme să nu fi ştiut de mine. Ori se poate să 
fie adevărat ceea ce am nuzit că, după vremea primelor noastre 
amintiri, urmează o domnie a deplinei neştiri. Urmată din nou de 


primele  mijiri ale următoarelor roiuri de aduceri aminte. 
Îritinzându-se mai mult sau mai puţin limpezi peste tot trecutul 
până la acea primă prăpastie. 

Oricum, nu mai ţin minte altceva despre casa din luminiş; nu 
ştiu cum de am ajuns s-o părăsesc; eram, probabil, încă foarte 
mică. Parcă mă văd, însă. Tresăltând. In a>ta poiană rotundă, 
nesfârşit mai mare decât prima şi fără vreo cingătoare de 
copaci. Cu toate acestea, mi se năzare adesea că zăresc lângă 
mine lucruri înalte şi drepte, asemeni pinilor care se clatină şi 
trosnesc, asemeni copacilor “âtrâni în timpul furtuniior'se la 
munte. Şi podelele se lăsau la colţuri parcă mai tare decât 
primele, ba chiar se şi mutau, încât mi se pare că le simt cum se 
cufundau sub pasul racu. 

Atunci cred că am vorbit pentru prima şi ultima oară în două 
limbi. Se făcea că în jurul meu erau oameni cu care vorbeam 
într-o -limbă, şi aiţii cu care vorbeamintr- alta; le ştiam pe 
amândouă... Una îmi venea mai uşor şi o vorbesc... În cealaltă 
parcă de-?. Bia înccpeam... Aceasta, însă, îL lua treptat locul 
celei dinţii. Bărbaţii, pe care îi văd adesea ca prin vis urcându-se 
pe cele trei obiecte ciudate ca nişte copaci, vorbeau... trebuie să 
mă gândesc... dacă mă pot cu adevărat gândi la o închipuire 
atât de neîntrupată ca asta... vorbeau limbă care ţi-am spus că 
mi se ştergea din minte. Era o limbă frumoasă; îmi pai'e acum 
că era veselă şi spumoasă; limba pe care trebuia să o vorbească 
o copilă ca mine dacă n-aş fi fost întotdeauna atât de tristă. Era 
o limbă făcută pentru copii, Pierre; ca un ciripit, ca un gungurit. 

Probabil că ai înţeles că aceste vagi amintiri par să se refere 
la o corabie în largul mării. Dar totul e tulbure şi nedesluşit. 

— Uneori nu ştiu nici eu dacă ceea ce-ţi spun este lucru 
adevărat său vis fără temei. La mine lucrurile cele mai 
consistente se topesc întotdeauna în visuri şi visurile în lucruri 
consistente. Nu mi-am revenit niciodată cu totul după urma 
ciudăţeniei fragedei mele copilării. Aşa se face că şi acum 
această clipă învăluie făptura ta, frate, şi, deşi o văd, e ca o 
tainică ceaţă; dinlăuntrul ei parcă mă priveşte o a doua, o a 
treia şi o a patra faţă. Amintirea felului în care tu şi cu mine ne- 
am întâlnit devine din ce în ce mai îndepărtată. Imi caut calea 
orbeşte printre toate soiurile de forme care sunt parte din mine; 
drumul mă poartă doar printre plăsmuiri; plăsmuiri care au ochi 
ce mă străpung. Mă întorc, şi ei se uită la mine... Fac un pas 


înainte, şi ei se uită la mine. Îngăduie-mi o clipă; nu-mi vorbi. 

Plin de nedumeriri fără nume pricinuite de această ciudată 
făptură, Pierre rămase tăcut, privind-o cu luare aminte aşa cum 
stătea pe jumătate întoarsă. Pletele moi, grele, ca pana corbului 
îi căzuseră pe jumătate în ochi, precum o perdea aproape trasă 
ce acoperă altarul cine ştie cărui sfânt. Lui Pierre i se părea că în 
parte aparţine tărâmurilor nelumeşti; nepământeasca ei apariţie 
era doar din pricina naşterii ei tainice şi nu avea nimic 
ameninţător sau respingător. Şi totuşi, tonurile înalte ale vocii 
ei, iscată din adâncuri, adăstau ca dulci ecouri în încăpere, 
strivite şi călcate în picioare - ca nişte boabe de struguri 
plesnind de suc - de paşii nevăzuţi, dar neconteniţi, din camera 
de deasupra. 

Isabel făcu o mişcare şi, după ce gândurile îi mai rătăciră un 
timp, continuă mai liniştită parcă: 

— Următoarea amintire pe care cred că mă pot bizui 
întrucâtva este o altă casă, şi ea aflată la depărtare da aşezările 
omeneşti, în inima unui ţinut nu cu desăvârşire mut. Prin ţinutul 
acesta şerpuia un râu verde şi leneş care trecea chiar pe lângă 
casă. Probabil că era aşezată undeva într-o luncă; prima casă de 
care ţi-am vorbit mi se pare că era ascunsă undeva printre 
munţi, sau în apropierea lor; sunetul îndepărtatelor cascade... 
parcă mi-l aduc aminte şi acum; vârfurile care străpungeau norii 
în ridicarea lor semeaţă, în spatele casei, la apusul soarelui... 
parcă le văd şi acum. Cealaltă casă, a doua, sau a treia, nu mai 
ştiu a câta, îţi spun din nou, se afla într-o luncă. In jurul ei nu se 
înălţau pini; erau puţini copaci; pământul nu se povârnea la fel 
de abrupt ca în jurul primei case. In jur erau câmpuri semănate 
şi în depărtare se vedeau ferme, grajduri, vaci, păsări şi multe 
lucruri la fel de familiare. Sunt convinsă că această casă se afla 
aici, de partea asta a oceanului. Era mare şi plină de oameni; 
dar nu se amestecau unii cu alţii. Unii erau bătrâni, alţii tineri, 
erau şi femei, dintre care câteva foarte frumoase, şi erau şfi 
copii. Pentru unii din ei părea să fie un loc vesel; mulţi râdeau 
mereu; dar pentru mine locul nu era veseL 

Aici însă mă înşel poate, fiindcă în firea mea n-am putut 
niciodată să aflu - vreau să zic în amintirile ce mă leagă de viaţa 
de până acum - n-am putut să aflu deci acel. Lucru ce se 
cheamă fericire; acel lucru al cărui semn e râsul, ori zâmbetul, 
sau pacea şi liniştea de pe buze. Am fost fericită, poate, dar 


memoria mea nu a însemnat acest luciu pe răbojul ei. Nici nu 
tânjesc după fericire că şi cum aş fi avut-o vreodată; sufletul 
meu caută altă hrană, deşi cred că ştiu ce înseamnă. Ştiu şi ce 
înseamnă să fii nefericit, dar nu din lipsa fericirii şi fără să mă 
rog să-mi fie hărăzită. Mă rog pentru pace, pentru odihnă, 
pentru că asemeni unei plante să-mi fie dat să sorb viaţa, fără 
vreun efort, să fiu doar, fără vreo simţire care să mă facă altfel. 
Mi se pare că pacea şi neasemănarea cu alţii nu fac împreună 
casă bună. De aceea nădăjduiesc că într-o bună zi o să mă 
topesc în spiritul atotcuprinzător care însufleţeşte toate 
lucrurile. Mă simt aici ca în surghiun. Nu mi-am găsit încă 
drumul. Da, în gândul tău zâmbeşti. Aş vrea să nu spui nicio 
vorbă. Nu-mi răspunde. Când voi relua povestirea, n-am să mai 
rătăcesc astfel, ci am să închei pe scurt.. 

Hotărât aa nu-i dea nicio pricină ori măcar părerea vreunei 
pricini de a se împotmoli în neobişnuita povestire pe care o 
depăna în faţa lui, ci să stea liniştit şi să primească minunata ei 
picurare în suflet, oricât de mari ar fi fost opririle, iar pe de altă 
parte, pe temeiuri mai practice, s? Indindu-se că doar astfel 
avea să descâlcească măcar partea mai puţin fragmentară şi 
neguroasă a istorisirii lui Isabel, Pierre rămase liniştit, aşteptând 
ca ea să şi-o reia, nu ochii aţintit i la minunat de frumoasă-i 
ureche ce, iţindu-se printre pletele-i revărsate, se cuibărise în 
acea beznă Precum scoica sidefie a unui mărgăritar. 

Isabel făcu o mişcare şi, după ce gândui'ile îi mai rătăciră un 
timp, continuă mai liniştită parcă; sunetul paşilor în odaia de 
deasupra păru să înceteze. 

— Ţi-am vorbit de cel de al doilea, ori mai degrabă al treilea 
loc din aducerile mele aminte din trecut, aşa cum s-a înfăţişat el 
mai întâi; ţi-am vorbit de cei din casă, cum îi vedeam prin ceața 
primelor amintiri. Am rămas acolo câţiva ani, cinci-şass, poate 
şapte, şi în acel răstimp s-au schimbat multe, fiindcă am mai 
'ânvăţat unele lucruri, deşi nu foarte bine. Unii din cei care 
locuiau acolo au plecat; unii au schimbat zâmbetul cu lacrimile; 
unii umblau trişti toată ziua; alţii au devenit asemeni sălbaticilor 
furioşi, şi slujitori muţi i-au târât în hrube sub pă- nnnt, pe care 
nu le ştiam: alata doar că de sub podea se au/eau sunete 
cutremurătoare, gemete şi bufnituri, întovărăşite de zăngăneli 
ca ale fierului. Din când în când vedeam coşciuge aduse în 
tăcere la amiază şi, în scurtă vreme, ieşeau din nou, părând mai 


grele decât la intrare. Dar cine se afla în ele - nu vedeam. 
Odată, am văzut un coşciug uriaş împins pe o fereastră la subsol 
de către trei bărbaţi care vorbeau; pândind, am văzut cum îl 
scoteau din nou şi cum au piccat cu el. Numărul oamenilor care 
plecau astfel nevăzuţi din casă era cumpănit de alţi oameni 
nevăzuţi, care veneau în trăsuri închise. Cei îmbrăcaţi în zdrenţe 
veneau pe jos, mai degrabă erau minaţi pe jos. O dată am auzit 
strigăte groznice şi. Privind de la fereastră, am văzut un bărbat 
voinic, dar strâmb şi chinuit, probabil un ţăran, legat cu patru 
frânghii ale căror capete lungi erau ţinute strâns de tot atâţia 
oameni cu înfăţişare simplă care, cu ajutorul unui bici. Minau 
sărmana făptură murdară şi dezlănţuită către casă. Apoi am 
auzit palme, ţipete, urlete, râsete. Binecuvântări. Rugi, 
înjurături, psalmi şi toate sunetele învălmăşite ce se pot închipui 
ieşind din toate camerele casei. 

Câteodată în casă intrau - pentru scurtă vreme, ple- —când la 
mai puţin de o oră după venire - oameni cu o înfăţişare mai 
deosebită, după cum mi se părea pe atunci. Aveau o figură 
liniştită, nu râdeau. Nu gemeau, nu plân- geau, nu se strâmbau, 
nu păreau sleiţi de oboseală, nici nu erau îmbrăcaţi ciudat sau 
anapoda: pe scurt, nu semănau deloc cu vreunii din cei pe care 
îi văzusem mai înainte, în afară de câţiva din cei care locuiau 
împreună cu mine şi care păreau să aibă oarecare putere 
asupra celorlalţi. Aceşti oameni deosebiți credeam că sunt 
nebuni de un soi mai aparte; cu înfăţişare aşezată, dar cu 
mintea rătăcită; ori cu sufletul aşezat şi cu trupul rătăcit, 
neobişnuiţi nebuni mai erau! 

Treptat casa păru să se schimbe din nou, sau poate ca mi'itea 
mi se făcuse mai cuprinzătoare şi îşi schimba prime le impresii. 
Locuiam la etaj într-o cămăruţă; abia dacă era vreo mobilă în 
ea; uneori vroiam să ies, dar uşa era încuiată. Câteodată veneau 
oameni care mă scoteau din cameră şi mă duceau într-o 
încăpere mult mai mare şi foarte lungă, unde îi vedeam pe mulţi 
din ceilalţi locuitori ai casei, care păreau de asemenea aduşi din 
celule depărtate şi separate. În această încăpere lungă rătăceau 
şi verbeau aiurea unii cu alţii. Unii stăteau în mijlocul camerei, 
privind fix la podea ceasuri întregi, fără să se clintească; doar 
răsufinu şi priveau ţintă la pedea. Alţii se ghemuiau într-un colţ 
şi stăteau aşa doar răsuflând. Erau unii care-şi încleştau mâinile 
pe inimă şi se plimbau încoace şi-ncoio cu pas rar, gemând şi 


jeluindu-se pentru sine. Unui îi spunea celuilalt: „Pune mâna... 
aici, bagă mâna în crăpătură “; celălalt murmură: „zdrobită, 
zdrobită, zdro- bita “- şi nu mai spunea altceva în afara acelui 
singur cu- vânt: „zdrobită*. Cei mai mulţi însă erau muţi şi nu 
vroiau, sau nu ştiau, să vorbească, ori uitaseră să vorbească. 
Aproape toţi erau palici. Unii aveau părul nins, deşi erau tineri. 
Alţii vorbeau mereu de lad, Eternitate şi Dumnezeu, precum şi 
de alte lucruri asemenea; alţii le respingeau pe toate acestea şi 
atunci începeau să se certe, dar nici unii nu arătau prea multă 
convingere. O dată, doar, toţi cei de faţă, chiar cei muţi şi trişti, 
chiar cei nepăsători, ghemuiţi prin colţuri, râssră cu toţii când, 
după o ciorovăială de o zi, doi din aceşti certăreţi predestinaţi îşi 
spuseră: „M-ai convins, amice; suntem chit, căci şi eu te-am 
convins pe tine de lucrul dimpotrivă; aşa că acum hai să luărr> 
ceartă de la capăt, căci deşi ne-am convins unul pe altul, tot nu 
ne înţelegem'*. Unii ze certau cu pereţii; alţii se răsteau la 
văzduh; alţii fluierau văzduhul; alţii scoteau limba văzduhului; 
alţii loveau cu pumnii văzduhul; alţii se + zbăteau ca şi cir. D s- 
ar fi luat la trinlă cu văzduhul şi se prăbuşeau smulgându-se din 
braţele văzduhului, găfâind de pe urma îmbrăţişării invizibile. 

Piob-ibil. Cu şi prima dată, bănuieşti încă mai de mult ce fel 
de casă era aceea în care am locuit a doua sau a treia dată. Nu-i 
rosti încă numele. Buzele mele nu au rostit niciodată această 
vorbă; chiar acum, când aud cuvântul, mă îndepărtez în fugă; 
când îi văd tipărit într-o carte, arunc cartea. E un cuvânt pe care 
nu-l pot îndura. Cine m-a dus în acea casă, cum a: n ajuns în ea, 
nu ştiu. Am trăit multă vreme acolo, asta e tot ce ştiu; îţi spun 
că ştiu, dar totu- i nu sunt sigură; totuşi, Pierre, totuşi acea... ah! 
Visarea şi reveria... nu mă părăsesc niciodată. Lasă-mă să mă 
mai odihnesc puţin. 

Se depărtă de el; îşi duse mâna mică la frunte, apoi o lăsă să 
alunece încet, abia simţit, până îi acoperi ochii, şi rămase aşa 
fără să facă vreo altă mişcare, ca moartă. Apoi se clinti şi-şi 
continuă neguroasa poveste a groazei: 

— Nu trebuie să mă lungesc atâta; n-am vrut să mă pierd 
printre lăstarele istorisirii mele apărute ici şi colo; visarea de 
care-ţi vorbesc câteodată pune stăpânire pe mine; 
neputincioasă, nu-mi rămâne decât să ascult de îndemnurile din 
vis. Ai răbdare; n-am s-o mai lungesc mult. 

Se pare că în cele din urmă s-a iscat o gâlceavă în casă în 


legătură cu mine; o gâlceavă despre care am auzit din zvonuri,» 
-după aceea, şi nu atunci când s-a întâmplat. Veniseră n? Şte 
străini... ori se grăbiseră, fiind trimişi acolo. A doua zi m-au 
îmbrăcat cu haine noi şi frumoase, deşi simple, m-au dat jos şi 
m-au scos afară la aer şi m-au urcat într-o trăsură, alături de o 
femeie cu înfăţişare plăcută pe care n-o cunoşteam; am mers 
drum lung, aproape două zile, făcând doar popas peste noapte; 
în seara celei de a două zile am ajuns într-alta casă, am intrat şi 
am rămas acolo. 

Era mult mai mică decât cealaltă şi mi s-a părut în- cântător 
de tihnită după cea de mai înainte. Era şi un copilaş frumos 
acolo, care-mi zâmbea mereu, nevinovat şi şugubăţ, făcându-mi 
semn să vin să mă joc cu el şi să mă bucur de el; să nu mă 
gândesc la nimic, să fiu veselă şi bucuroasă alături de el. Acest 
copil frumos m-a făcut să-mi vin în fire, să înţeleg că eram 
altceva decât o piatră, un copac, o pisică; a fost primul care mi- 
a destrămat închipuirea că oamenii sunt asemeni pietrelor, 
copacilor, pisicilor; a fost primul care a turnat în mine duleea 
licoare a omeniei; primul care m-a făcut să înţeleg mila, 
blândsţea şi nesfârşita frumuseţe a omeniei; acest frumos 
copilaş mi-a umplut sufletul pentru prima oară cu priveliştea 
nedesluşită a Frumuseţii, în acelaşi timp cu sim- ţâmântul 
Tristeţii, cu caracterul atotcuprinzător şi nemuritor al Tristeţii. 
Simt acum că ar ţi trebuit să plec... opreşte-mă; nu mă lăsa să 
mă îndrept înir-acolo. Îi datorez totul acelui copil frumos. O'n, 
cât îl invidiam când stătea la sânul fericitei sale mame şi sorbea 
viaţă, bucurie şi zâmbet veşnic de la sânul ei alb şi îmbietor. 
Acel copilaş m-a salvat: în acelaşi timp mi-a stârnit vagi dorinţe. 
Pentru prima oară am început să cuget; să mă strădui să-mi 
amintesc lucruri trecute; oricât încercam, nu-mi aminteam decât 
prea puţine lucruri în afara spaimei, a amorţelii, a beznei, a 
ceţii, a vârtejurilor goale ale tulburării. Lasă-mă să mă mai 
odihnesc. 

Paşii din camera de deasupra se porniră din nou. 

V 

— Să tot fi avut nouă, zece ori unsprezece ani. Când femeia 
cu înfăţişare plăcută m-a luat din casa cea mare. Era nevasta 
unui fermier; locuinţa mea acum era fermă. M-au învăţat să cos, 
să împletesc, să torc; acum eram mai tot timpul ocupată. 
Tocmai acest lucru, că eram ocupată, m-a făcut să înţeleg cu 


adevărat că sunt o făptură omenească. Acum am început să 
simt deosebiri ciudate. Când vedeam un şarpe târindu-se prin 
iarbă şi flacăra înfuriată ţâşnindu-i din gură, îmi spuneam: 
făptura asta nu are nimic de a face cu omul. lar eu am. Când 
cădea trăsnetul şi despica vreun copac mândru, lăsându-i 
verdeaţa pradă putreziciunii, îmi spuneam: Trăsnetul nu are 
nimic de a face cu omul, dar eu am. La fel cu celelalte lucruri... 
Nu pot să vorbesc prea limpede, dar într-un fel simţeam că toţi 
bărbaţii şi femeile cu suflet bun erau fiinţe omeneşti, stând 
împotriva unei lumi a şerpilor şi trăsnetelor, o lume a neomeniei 
cumplite, nepătrunsă ochiului. N-am primit niciodată vreo 
învăţătură. În mine gândurile mustesc ca într-o fântână; nu ştiu 
dacă izvorul lor e vechea mea confuzie sau nu; ele sunt ceea ce 
sunt şi nu le pot schimba căci nu eu mi le-am vârât în capişi nu- 
mi stă în fire să înrâuresc vreun gând şi nici să schimb vreo 
cugetare; când vorbesc, gândesc cu gura, şi ea este aceea care 
o ia adesea înaintea judecății, aşa că se întâmpla ca ea să mă 
înveţe lucruri noi. 

Până acum nu întrebasem nici pe femeie, nici pe soţul ei, nici 
pe fetiţe, copiii lor, de ce fusesem adusă la fermă sau cât aveam 
să mai rămân. Mă aflam acolo; la fel mă trezisem pe lume; 
eram; din ce pricina fusesem adusă pe lume, asta era o 
întrebare care nu mi s-ar fi părut mai ciudată decât pentru ce 
fusesem adusă în casă. Nu ştiam nimic despre mine, ori ceva 
legat de mine; îmi simţeam inima, îmi simţeam gândurile; nu 
ştiam alte lucruri decât că sunt om în mijlocul unei lumi 
neomeneşti. Pe măsură ce creşteam însă, mintea mi se 
îmbogăţea. Am început să înţeleg lucruri în afara mea; să văd 
deosebiri mai ciudate şi mai amănunțite. Îi spuneam femeii 
mamă, ca şi celelalte fetiţe; cu toate acestea pe ele le săruta 
adesea, iar pe mine doar arareori. La masă le turna întâi lor în 
farfurie. Bărbatul nu-mi vorbea mai niciodată. Treceau lunile, 
treceau anii, şi fetiţele au început să rr. A privească ciudat. 
Neînţelegerea privirilor ciudate de demult ale singuraticilor 
bătrâni de lângă căminul crăpat din vechea casă pustie aflată în 
luminişul pustiu îmi reveni din nou în minte; îmi reveniră şi 
ciudatele priviri verzi, şi scuipatul ca de şarpe al pisicii 
neprietenoase şi mă cuprinse jalea de neînlăturat a vieţii mele 
triste. Femeia era bună cu mine; le învăţa pe fetiţe să nu fie rele 
cu mine; mă chema adesea la ea şi îmi vorbea veselă, iar eu 


aduceam mulţumiil! 

— Nu lui Dumnezeu, căci nu ştiam ce vasăzică acest cuvânt - 
ci verii şi soarelui de pe cer; mulţumeam verii şi soarelui 
omenos care-mi dăruiseră această femeie; uneori mă strecuram 
afară şi ina pierdeam printre ierburi, adueind prinos verii şi 
soarelui blând; adeseori rosteam ca pentru mine dulcile cuvinte 
vară şi soare. 

Şi săptămânile şi anii treceau, şi părul îmi creştea şi începea 
să mă învăluie cu bogăţia şi lungimea lui; auzeam adesea 
cuvânt „frumos-' rostit în legătura cu părul meu, şi cuvântul 
„frumoasă'1 rostit în legătură cu mine. Nu mi-l spuneau de-a 
dreptul, dar se întâmpla să-i aud şoptindu-l. Cuvântul mă 
umplea de bucurie din pricină că era omenesc. Greşeau 
nespunându-mi-l în faţă; bucuria mi-ar fi fost cu atât mai mare 
dacă l-aş fi auzit rostit deschis, către mine; ştiu că m-ar fi 
umplut cu o bunătate de necuprins pentru toată lumea. Auzisem 
de câteva luni cu- vântul „frumos” şoptit uneori, când în casă 
apăru o nouă făptură; îi spuneau „domnul”. Minunată mi se 
părea faţa lui. Ceva ciudat de asemănător ei şi totuşi nu chiar 
aidoma ei văzusem mai înainte, dar unde, n-aş şti să-ţi spun. 
Intr-o bună zi, privindu-mă în oglinda netedă a apei din spatele 
casei am văzut asemănarea - ceva care era şi parcă nu era 
ciudat de asemănător feţei lui. Mare mi-a fost nedumerirea. 
Făptura cea nouă, domnul, era foarte bun cu mine; parcă îl 
miram şi îi stârneam nedumerirea; mă privea, privea apoi un 
portret mic şi rotund - aşa mi se părea - pe care-l scotea din 
buzunar, dar îl ascundea vederii mele. Apoi mă săruta şi mă 
privea cu dragoste şi. Durere; simţeam o lacrimă căzând pe 
mine. Apoi şoptea un cuvânt în urechea mea. „Tată “era 
cuvântul pe care-l şoptea; acelaşi cu care-l chemau fetiţele pe 
fermier. Am înţeles că e vorba ce aduce blândeţe şi sărutări. 11 
sărutam pe domnul acela. 

Când a plecat, am plâns să vină din nou. Şi a venit. Toţi 
spuneau că e tatăl meu. Venea să mă vadă în fiecare lună, sau o 
dată la două luni, până când, în cele din urmă, nu a mai venit 
deloc; când am plâns şi am întrebat de el, au rostit vorba,. Mort 
“. Atunci mi s-a iscat din nou neînţelegerea venirilor şi plecărilor 
sicrielor din casa cea mare şi piină de oameni; ce însemna să fii 
mort? Ce însemna să trăieşti? Unde e deosebirea dintre vorbele 
Moarte şi Viaţă? Murisem eu vreodată? Trăiam? Lasă-mă să mă 


odihnesc puţin. Nu-mi vorbi. 

Paşii din camera de deasupra se porniră din nou. 

— Trecură luni; aflasem cumva că tata îi trimisese bani femeii 
că să mă ţină la ea în casă; că după ce a murit el, n-au mai venit 
banii; se terminase şi ultimul bănuţ. Nevasta fermierului mă 
privea tulburată şi amă- rata; bărbatul mă privea supărat şi 
urâcios. Simţeam că ceva era trist şi în neregulă; mi-am spus, 
sunt în plus; trebuia să plec din casa cea plăcută. Din nou m-au 
CU-. 
Prins tulburările singurătăţii şi restriştii vieţii mele singuratice 
şi pline de restrişte; m-au cotropit nedumeririle şi s-au întors 
asupra mea valurile lor; şedeam afară, dar nu puteam să plâng. 

Eram însă puternică şi nu mai eram o copiliţă. l-am spus 
femeii: „Pune-mă la muncă grea; dă-mi de lucru cât e ziua de 
lungă, dar nu mă alunga”. Celelalte feţe erau, însă, de ajuns ca 
să facă toată treaba; nu aveau nevoie de mine. Fermierul mă 
privi în ochi şi ochii lui spuneau desluşit: N-avem ce face cu tine; 
pleacă; eşti o gură în plus; mai mult decât o gură în plus. Atunci 
i-am spus femeii: „Tocmeşte-mă la altcineva; vreau să muncesc 
pentru alţii”. Dar istorisirea mea s-a lungit prea mult; trebuie să 
mă apropii de sfârşit. 

Femeia m-a ascultat şi m-a ajutat să mă mut în altă casă şi 
să-mi câştig traiul. Mulgeam vacile, băteam untul, torceam lâna 
şi ţeseam preşuri. Într-o bună zi a trecut pe lângă acea casă un 
neguţător ambulant. În căruţă avea o chitară, o chitară veche, 
foarte frumoasă, dar cu strunele rupte. O căpătase pe te miri ce, 
prin şiretenie, de la servitorii unui conac, nu departe de noi. In 
ciuda strunelor rupte, mi se părea frumoasă şi graţioasă; ştiam 
că obiectul acela ascunde melodii, deşi nu văzusem în viaţa mea 
un asemenea instrument şi nici nu-l auzisem vreodată; în inima 
mea însă tr-“nalta o cântare ce părea să profeţească toate 
cântările din chitară. Fără să mi-o fi spus cineva, ştiam că e ceva 
în neregulă cu strunele. l-am spus omului: „Am să-ţi cumpăr 
lucrul căruia tu îi spui chitară. Să-i pui însă strune noi “. S-a dus 
după ele, le-a adus şi, punându-le la chitară, mi-a şi înstrunat-o. 
Am cumpărat-o cu o parte din agoniselile mele. Am dus-o în 
mica mea cămăruţă de la mansardă şi am aşezat-o cu grijă pe 
pat. Apoi i-am şoptit; i-am cântat şi i-am şoptit; încet, abia auzit; 
abia de mă auzeam eu. Am schimbat înfloriturile cântărilor şi ale 
murmurelor; am cântat şi am murmurat încet, abia auzit... încă 


şi încă; până când am auzit deodată un zvon; dulce şi şoptit cum 
nu se poate povesti era dulcele şi neaşteptatul zvon. Am bătut 
din palme; chitara îmi vorbea; chitara cea moartă îmi cânta; 
murmurat cânt îmi zicea la ureche chitara. Atunci am dat şi eu 
glas şi am şoptit cu alte meşteşugiri; din nou mi-a răspuns o altă 
strună; din nou mi-a şoptit şi mi-a răspuns cu altă coardă. 
Chitara era însufleţită; chitara mă învăţa taina chitarei; chitara 
mă învăţa meşteşugul cântatului la chitară. N-am avut alt 
profesor de muzică în afară de ea. A devenit prietena mea 
iubitoare; prietenă din inimă. Ea îmi zice mie şi eu îi zic ei. E o 
iubire împărtăşită. Toate minunile ce gândul nulpoate gândi şi 
gura nu poate rosti, toate aceste minuni sunt puse în tainica 
melodie a chitarei. Ea îmi ştie tot trecutul. Câteodată îmi 
zvoneşte plăsmuirile descântate ale casei j celei mari, pe care 
nu o numesc niciodată. Câteodată îmi J aduce în urechi ciripitul 
păsărilor în aer, iar câteodată face j să bată în mine inima plină 
de înflăcărare a unor fapte de 1 poveste pe care nu le-am trăit şi 
nu le-am cunoscut | vreodată. Adu-mi. Chitara. 

VI 

Vrăjit, pierdut, ca unul ce rătăceşte cu mintea învălmăşită şi 
pierdută printre luminiţele ademenitoare din mlaştini, Pierre 
ascultase neclintit povestea acestei mişte-, rioase fete cu păr 
bogat şi ochii mari. 

— Adu-mi chitara! 

Tresărind din vraja de care fusese cuprins, Pierre privi prin 
cameră şi văzu instrumentul sprijinit într-un colţ. 1-1 aduse în 
tăcere fetei şi, fără să spună o vorbă, se aşeză din nou. 

— Ascultă chitara; ea o să-ţi cânte u rmarea povestirii mele; 
căci cuvintele nu ştiu să o alcătuiască. Aşa că ascultă... 

Pe dată iatacul se umplu de zvonuri melodioase, tân- guioase 
şi pline de încântare; roiuri de tonuri neînţelese, dar neasemuit 
de dulci zumzăiau prin încăpere. Parcă dăn- ţuiau sunetele; 
parcă spânzi. Rău precum ţurţuri sclipitori, legănându-se prin 
colţuri; asupra lui cădeau în triluri argintii; spre bagdadie se 
trăgeau, din nou se legănau, asupra -lui zglobiu picurau şi 
argintiu sunet dădeau. Licurici zburau printre triluri; fulgerele de 
vară'se vedeau şi se topeau în cascade abia auzite de note. 

Şi fata-ştimă cânta din chitară; şuvoiul de beznă al cosiţelor o 
îneca şi o învăluia; dindărătul acestui val răsunau roiri de miere, 
glasuri ale neînţelegerii, necuprinsele tâlcuri ale sunetelor 


chitarei. 

— Fată a tainelor de nepătruns! Strigă Pierre. Vorbeşte-mi! 
Soră, dacă nu poţi să Eii muritoare... vofbeşte-mi, dacă tu eşti 
Isabel. 

„Taină! Taină! 

Taină a lui Isabel! 

Taină! Taină! 

Isabel cea de Taină 

Printre dănţuirile, căderile şi roiurile sunătoare, lui Pierre i se 
părea că aude vorbele acestea strecurându-se cu iscusinţă şi 
şerpuind prin noianul de încolăciri ale celeilalte melodii; 
strecurându-se cu i scusinţă şi şerpuind, căci nu se abăteau de 
la tipicul cântării, dar minunat de libere ţi îndrăzneţe în ele 
însele - ţâşnind şi izbindu-se ca între şiruri de pereţi aşezaţi unii 
în faţa altora; cu fiecare silabă fantasma înveşmântată în 
giulgiul părului se legăna încoace şi încolo, pierdută, zburdată, 
şăgalnică; apoi parcă nu mai era cântec; parcă nu mai izvora din 
vreo gură; parcă se prelingea de dedesubtul aceluiaşi văl ce 
ascundea chitara. 

Simţi cum fruntea i se încinge cu o fierbinţeală sălbatică şi 
ciudată; îşi duse mâna la frunte. Pe dată muzica se schimbă; se 
stinse şi se schimbă; se făcu altă şi iar altă; parcă s-ar fi topit şi 
parc-ar mai fi adăstat în vreme ce se făcea alta; în cele din urmă 
se duse de tot. 

Pierre rupse primul tăcerea. 

— Isabel, m-ai umplut de uimire; sunt atât de plin de tine, 
încât cele ce voiam să-ţi spun, atunci când am venit să te 
cercetez, mi-au pierit din minte şi nu ţi le mai pot spune; ştiu că 
ai lăsat unele lucruri pe care mi le vei desluşi altădată. Acum 
însă nu mai pot sta. Să ştii că în veci rămân al tău frate iubitor, 
respectuos şi vrăjit de tine. Nu te voi părăsi niciodată, Isabel! 
Ingăduie-mi să te sărut şi să ne luăm rămas bun până mâine 
seară; atunci îţi voi deschide inima mea şi îţi voi spune planurile 
ce am alcătuit în legătură cu noi doi. Îngăduie-mi să te sărut şi 
rămas bun! 

Cu credinţă nestrămutată şi neîndoită în el, fata rămase 
nemişcată până ce Pierre sfârşi ce avea de spus. Apoi se ridică 
tăcută şi îşi în turnă fruntea fără umbră de neîncredere câtre el. 
Pierre o sărută de trei ori şi plecă fără să mai spună un cuvânt. 

CARTEA VII 


ÎNTRE CELE DOUĂ ÎNTÂLNIRI ALE LUI PIERRE CU ISABEL 
LA FERMĂ 

| 

Nici atunci, nici lungă vreme după aceea, Pierre nu putu să 
pătrundă pe de-a-ntregul, ori măcar în parte, înţelesul întâlnirii 
de la care abia plecase. | se părea că pricepe, ca prin ceaţă, că 
lumea văzută ce i se păruse înainte prea limpede şi cu căile 
prea bătute se cufundase la mii de stânjeni adâncime, într-un 
mister fără nădejde de scăpare. Mai întâi şi întii enigmatica 
istorisire a feţei, adânca ei sinceritate, dar în acelaşi timp 
aspectul ei nedesluşit, neguros, ca de basm; pe de o parte, 
minunata poveste înlăturase orice rămăşiţă de cale bătută sau 
neînaripare din sufletul lui; pe de altă parte, vraja neînţeleasă a 
chitarei, chemarea iscusită picurată în melodia celor câtorva 
cuvinte scurte cântate de Isabel la sfârşit - toate acestea îl 
fermecaseră, îl încântaseră, lăsându-l încremenit şi încovoiat ca 
un duh schimbat în copac şi încărcat de taine, un biet suflet 
prins şi legat, fără putinţă de scăpare în grădina cine ştie cărui 
vrăjitor. 

leşind parcă din aceste descântări, se îndreptă cu pas grăbit 
către drumul deschis, aşteptând ca trecerea ceasurilor să 
împrăştie vraja, ori cel puţin s-o îndepărteze o vreme, până ce 
va avea răgaz să-şi înzdrăvenească atât trupul cât şi sufletul, în 
urma rătăcirilor din acea zi, precum şi a scenei de neuitat din 
acea seară. Se străduia acum să alunge de la el orice gând, în 
afara celor legate de nevoi trupeşti. 

Trecând prin satul cufundat în tăcere, auzi orologiul bătând 
miezul nopţii. Grăbind pasul, intră la conac pe o uşă dosnică a 
cărei cheie se afla atârnată afară, într-un cotlon. Fără să se 
dezbrace, se aruncă pe pat. Amintin- 

L 11 - Plerra io du-şi însă de ceva, se ridică şi îşi potrivi ceasul 
în aşa fel încât să sune de mai multe ori la ora cinci. Se întinse 
apoi în pat şi, alungind toate încercările gândurilor de a da 
năvală, se lăsă în voia somnului, căzând în cele din urmă în 
braţele-i la început îndărătnice, dar în cele din urmă pri- | 
mitoare şi larg deschise. Se trezi la cinci; către răsărit se vedeau 
primele sulițe ale cercetaşilor zilei. 

Îşi pusese în gând să se scoale atât de devreme încât | să 
ocolească orice întâlnire întâmplătoare cu oricare din j cei din 
casă, urmând să petreacă ziua întreagă în pădure, | pentru a 


doua oară - singura pregătire nimerită pentru întâlnirea cu o 
făptură atât de sălbăticită, cum era nou găsită lui soră Isabel. 
Infăţişarea binecunoscută a camerei sale avu însă o înrâurire 
ciudată asupra lui. O clipă aproape se rugă de Isabel să se 
întoarcă în lumea zânelor din care se întrupase atât de 
neaşteptat. O clipă ochii dragi, albaştri, atoateînţelegători ai 
logodnicei sale Lucy îi înlo- cuiră pe cei la fel de mângâietori, 
dar tânguioşi şi de nepătruns în bezna lor, ai surorii sale Isabel. 
Se afla parcă între ele două; în ochii celei dintâi se strecurase 
jumătate din jalea celei de-a doua, fără să o scadă câtuşi de 
puţin. 

Din nou îl păliră slăbiciunea şi oboseală de viaţă. leşi din casă 
oferindu-şi fruntea goală vântului tămăduitor. Se înapoie şi 
potrivi ceasul să-l scoale cu orice preţ la şapte; apoi se aşeză în 
pat. Nu mai putea adormi însă. La şapte îşi schimbă hainele; la 
opt şi jumătate cobori să o întâl- nească pe mama lui la micul 
dejun, după ce îi auzise puţin mai înainte pasul pe scâr> 

lI 

O salută ' ea îl privi gravă şi cu oarecare îngrijorare, cuprinsă 
apoi de o panică bruscă, prost ascunsă. Işi dădu seama atunci 
că trebuia să arate cu totul schimbat. Mama lui însă nu-i vorbi, îi 
răspunse doar la bună dimineaţa, înţelese că se simţea adânc 
jignită din multe pricini; mai mult, că se temuse oarecum pentru 
el şi că; în sfârşit, dincolo de toate acestea, mândria ei rănită 
învinsese orice îngrijorare din sinea ei; îşi cunoştea mama destul 
de bine ca să fie foarte sigur că, de ar desfăşura în faţa ei 
pergamentul unui vrăjitor, nu s-ar arăta cu nimic interesală şi 
nici nu i-ar cere vreo explicaţie. Cu toate acestea nu se putu 
abţine cu totul să nu încerce tăria rezervei ei. 

— Nu ne-am văzut în vremea din urmă, surioară Mary, spuse 
el pe un prefăcut ton glumeţ. 

— Da, Pierre. Cum îţi place cafeaua în dimineaţa asta? Este de 
alt soi. 

— E foarte bună; gustoasă şi parfumată, surioară Mary. — Mă 
bucur că eşti de părerea asta, Pierre. 

— De ce nu-mi spui frate Pierre? 

— Nu ţi-am spus astfel? Mă rog, atunci, frate Pierre - e mai 
bine aşa? 

— De ce îmi arunci priviri atât de îngheţate şi de ne- 
păsătoare, surioară Mary? 


— Sunt privirile mele nepăsătoare şi îngheţate? Am să mă 
strădui atunci să nu mai am aerul acesta. Dă-mi, te rog, pâinea 
prăjită. Pierre. 

— Eşti foarte supărată pe mine, dragă mamă. 

— Câtuşi de puţin, Pierre. Ai mai văzut-o pe Lucy? 

— Nu, mamă. 

— Aha! Puțin somon. Pierre? 

— Eşti prea trufaşă ca să-mi arăţi ceea ce simţi acum, mamă. 

Doamna Glendinning se ridică încet în picioare, do- 
minându-l cu statura ei maiestuoasa de femeie 
frumoasă. 

— Nu-mi pune mai mult răbdarea la încercare, Pierre. 
N-am să-ţi cer să-mi destăinui secretele tale; între noi 
totul va fi dezvăluit de bunăvoie, aşa cum a fost 
întotdeauna până de curând, ori nu va mai fi nimic. 
Teme-te de mine, Pierre. Nu există făptură pe lumea asta 
de care să ai mai multe pricini a te teme, dacă ai să te 
mai porţi astfel cu mine. 

Se aşeză din nou, rămânând tăcută. Pierre tăcu şi el; 
după ce gustă câte ceva din nici el nu ştia ce fel de 
mâncare, se ridică şi plecă de la masă, din cameră şi din 
casă. 

În 

După ce uşa salonaşului de dimineaţă se închise îr Il urmă lui, 
doamna Glendinning se ridică şi ea, ţinând II strâns în mână 
furculiţa, fără să-şi dea seama ce face. În- II cepu să măsoare 
încăperea, cufundată în tot felul de Îl gâaduri adinei, până ce luă 
seama că ţinea ceva strâns în ai pumn şi, fără să se uite ce era, 
azvârli obiectul cât colo. L| Se auzi un şuierat şi apoi un zbâmâăit. 
Se întoarse; văzu al sfâşiat tabloul care o înfăţişa pe ea 
zâmbitoare, alături de V cel al lui Pierre, şi furculita, ai cărei 
dinţi de argint strâ-M punseseră sinul zugrăvit, tremurând încă 
în pânza căscată. m Se apropie repede de tablou şi rămase 
gânditoare în | faţa lui. ’ 

„Da, străpunsă. Eşti în inimă! Dar nu te-a ucis cel ce I trebuia; 
tu ar fi trebuit să mânuieşti jungherul argintiu, 1 zise ea 
întorcându-se către chipul pictat al lui Pierre. J Pierre, Pierre, 
otrăvit a fost vârful pumnalului tău. Simt 1 cum mi se alterează 
sângele în vine. Eu, mama singurului | Glendinning ce poartă 
acest nume, simt că am adus pe lume ultimul vlăstar al unui 


neam sortit unei stingeri timpurii. Căci repede se stinge acel 
neam al cărui singur ' moştenitor se pregăteşte pentru o faptă 
de ruşine. Vai, de ruşine trebuie să fie fapta, îndoit şi întunecat 
trebuie să-ţi fie sufletul ori duhul mincinos ce i-a luat locul aşe-] 
zându-se în scaunul tău, înnourat şi mânijit de ruşine! Despre ce 
oare să fie vorba? Pierre, descarcă-ţi sufletul. Nu zâmbi cu 
uşurătate la greaua mea suferinţă. Răspunde + „ce este, 
băiete? Se poate, oare... e cu putinţă... nu... ba da... desigur... 
se poate... ba nu! Nu s-a văzut cu Lucy ieri; nici ea nu a fost aici; 
când am trecut pe la ea, nu a vrut să mă primească. Ce să 
însemne toate acestea? Nu se poate să fie vorba de o logodnă 
ruptă - cum fac uneori îndrăgostiţii doar ca să aibă prilejul de a 
o drege cât mai curând cu lacrimi de bucurie - nu o logodnă 
ruptă poate zdrobi astfel o inimă mândră. Poate să fie şi asta la 
mijloc, dar fără îndoială că nu e totul. Nu putea, nu ar fi îndrăznit 
să facă un lucru atât de nebunesc şi de necuviincios. 
Surprinzător chip, deşi nu i-am mărturisit-o şi nici nu l-am lăsat 
să înţeleagă cum mi-a atras şi mie atenţia. Dar nu, nu, nu se 
poate. O înfăţişare atât de neasemuit de nobilă, dintr-un neam 
de rând... nu se poate să fie lucru cinstit. Crinii nu cresc pe 
tulpini de buruieni, deşi uneori, mânjiţi în tovărăşia lor, se ridică 
totuşi printre ele. Fata aceea trebuie să fie nu numai săracă, ci 
şi netrebnică 

— Plodul cine ştie cărui golan chipeş, dar nemernic - 
moştenind din amândouă părţile zestrea ei molipsitoare: 
netrebnicia şi frumuseţea. Nu, n-am să cred asta despre el. Dar 
atunci, ce poate fi 7 Uneori m-am temut că mândria mă va duce 
pe marginea cine ştie cărei prăpăstii de netrecut, pecetluindu- 
mi buzele şi zidindu-mi înfăţişarea, acolo unde s-ar fi putut afla 
întreaga aplecare către ceva blând şi milostiv. Dar cum se 
ajunge la inima ta ca s-o lecuieşti? In faţa altuia poţi uneori să 
mai faci dreptate; dar, când celălalt este tot în pieptul tău, 
coastele astea ne stau în cale. Am să mă las atunci în voia 
naturii mele. O să mă sprijin de trufie. Nu mă voi clinti. 
Întâmplă-se ce s-o întâmplă, n-o să vin eu la mijlocul drumului 
ca să alung ce e dat. Se cade oare ca o mamă să se 
ploconească în faţa unui ţânc? Ori îmi spune ce are pe suflet, ori 
lasă-l să se prăvălească în adâncuri." ** 

IV 

Pierre se afundă în inima pădurii şi străbătu fără sS se 


oprească mai multe mile; încetini pasul doar când ajunse în 
dreptul unei stânci uriaşe, lustruite, mare cât un hambar, fără 
nimic împrejur, dar boltită pe deasupra de crengile fagilor şi 
castanilor. 

Avea forma unui ou lunguieţ şi cam turtit; în capete era 
oarecum ascuţită; sau mai degrabă semăna cu un ic, grosolan 
cioplit. Undeva, aproape de mijlocul feţei de dedesubt, de-a latul 
ei, se găsea un şănţuleţ; un punct nevăzut al acestui şănţuleţ se 
proptea pe o altă stânca ascuţită în lungime, care ieşea puţin 
din pământ. În afara acelui minuscul şi abia văzut punct de 
sprijin. Întreaga masă uriaşă şi grea nu se rezemă pe nimic de 
pe acest pământ. Era un lucru care îţi tăia răsuflarea. Un cap?” 
lătăreţ ca o crupă atârna la câteva degete de piimint, farf să-l 
atingă însă, sprijinit absurd pe firavul punct de con- | tact. Câţiva 
paşi mai încolo - sub poala unui copac, brăz- | dată şi pe 
jumătate crăpată - locul liber era mult mai | mare, îngăduind şi 
chiar lăsând destul loc să se strecoare 1 un om pe brânci; cu 
toate acestea, pici o făptură ome- | nească nu cutezase să se 
vâre acolo. 

Ar fi putut să fie minunea întregului ţinut. Ciudat, 1 insă, deşi 
sute de vetre - în faţa cărora în serile lungi 1 de iarnă bătrânii îşi 
fumau pipele şi tinerii dezghiocau | porumbul - o înconjurau la 
mică distanţă, totuşi tânărul | Pierre fusese primul descoperitor 
cunoscut al acestei 1 pietre, pe care o şi botezase în închipuirea 
lui „piatra lui 1 Memnon”. Poate că pricina pentru care acest 
neobişnuit monument al naturii rămăsese multă vreme 
necunoscut a lumii era că ochii oamenilor nu se opriseră decât 
rareori M asupra lui; într-adevăr, cufundat în adâncul hăţiş al pa- 
durii strămoşeşti, zăcea precum corabia căpitanului Kidd, 
scufundată în ţinutul muntos unde se află cheile râului Hudson. 
lar fruntea stâncii se afla la opt stânjeni sub cel 1 mai înalt val al 
frunzişului pe timpul revărsării lui de 1 primăvară; în afară de 
asta, sătenii nu aveau niciun motiv Să se abată prin preajma ei; 
lemnăria pentru case şi vreascurile de foc le luau din codrii mai 
puţin deşi; mai degrabă, chiar dacă vreunul dintre săteni ar fi 
dat cu ochii din întâmplare de stâncă, nu li s-ar fi părut nimic j 
de mirare, în mintea lor îmbrobodită de neştiinţă, şi ca j atare nu 
le-ar fi trecut prin gând să vestească şi altora] “descoperirea ei. 
Deci, vor fi văzut-o, poate, uitând după | aceea o întârrplare atât 
de neînsemnată. Ce să mai vorbim, 1 această minunată piatră a 


lui Memnon nu putea fi pentru J ei o piatră a lui Memnon; nu era 
decât coşcogeamite bo- i lovanul de care să te împiedici, mai 
mare păcatul fiind aşezat drept în calea unui drumeag mai scurt 
care ar fi putut tăia sălbăticia ținutului. 

Într-o zi, în timp ce se sprijinea de o latură a stâncii. Uitându- 
se cu atenţie la ea şi gândindu-se ce ciudat era 1 ca într-o ţară 
locuită de atâta amar de vreme să fie el primul om care să dea 
peste o curiozitate atât de mare a ’ naturii. În stare să 
preţuiască şi să înţeleagă acest lucru, i Pierre dădu într-o doară 
la o parte mai multe straturi de muşchi bătrân cenuşiu, scurt şi 
scămos, şi care nu-i fu 3 

Mirarea când găsi cioplite grosolan în piatră două iniţiale Pe 
jumătate şterse „S „şi „I”. Înţelese atunci că, deşi locuitorii 
acelei regiuni nu vor fi ştiut poate de existenţa Ktâm. Îi uriaşe, 
nu el era primul care descoperise acest spectacol minunat şi 
ameninţător; de mult de tot, în alte vremuri, ştirica fusese 
privită, minunăţia ei din plin preţuită - aşa cum păreau să arate 
chinuitele iniţiale - de către cine ştie ce călător de mult plecat, 
care, de-ar mai fi trăit, n-ar fi putut decât să-şi clatine încoace 
şi-ncolo o barbă venerabilă, ca şi podoaba celui mai vechi stejar 
din veacuri. Dar cine. Cine în numele lui Matusalem ar fi putut fi 
„S “şi.. I”? Pierre cugetă îndelung, fără să poată’ afla răspuns; 
inițialele, cu vechimea lor, păreau să avate către cine ştie ce 
vremi îndepărtate. Întâmplindu-se în fele din urmă să 
pomenească de ciudata descoperire a celor două iniţiale unui 
bătrân nins de ani, o rudă a sa de la. Oraş, care, după o viaţă 
lungă, pestriță, dar nefericită, Îşi aflase în sfârşit mângâierea în 
Vechiul Testament pe care îl studia de istov cu admiraţie mereu 
sporită, această căruntă rubedenie, aflând toate amănuntele 
despre pietroi, cât de mare era, cât de înalt, care era unghiul 
precis al aplecărilor periculoase şi alte asemenea, după multă şi 
Prelungă cugetare, belşug de suspine îndelungi şi priviri bătrâne 
cu t'dcuri de omăt, după ce citise versete din Ecleziast, mă rog. 
După toate aceste plicticoase pregătiri, cărunta şi ia-să-nu-mă- 
grăbeşti rubedenie îşi pusese mâna tremurătoare pe umărul 
tânăr şi voinic al lui Pierre şi Şoptise încet: „Băiete: ăsta este 
Solomon cel înţelept”. Pierre nu-şi putu stăpâni un hohot vesel 
de râs: se distlă de minune cu ceea ce i se părea o născocire 
atât de ciudată şi de năstruşnică: o atribui fără să şovăie 
ramolelii presupuse a preacinstitei sale rude, care, îşi aducea 


acum aminte, susţinuse odată că Ophirul din scriptură se află 
Undeva pe ţărmul nostru de la miazănoapte; nu era de mirare 
că bătrânul domn putea să-şi închipuie că regele Solomon ai- fi 
pornit într-o excursie - ca un fel de balot în plus pe vreuna din 
corăbiile din Tir sau Sidon care treceau marea cu încărcătură de 
aur - dând de piatra lui “lemnon în timp ce hoinărea cu arcul 
după potârnichi. Veselia nu-l întovărăşea însă pe Pierre tot 
timpul când gândea la acea slâncă; cu atât mai puţin când, 
şezând în inima codrului, înconjurat de tâlcurile adânci ale 
tăcerii înfricoşate a pădurii, îi privea minunatele ameninţări. Îi 
trecuse adesea prin minte gândul fugar că nimic nu i-ar plăcea 
mai mult ca piatră de căpătâi decât această măreaţă alcătuire; 
din care, în legănările blânde ale frunzişului înconjurător, părea 
să se ridice un bocet jalnic şi tânguitor, ca pentru cine ştie ce 
scump băiat plecat de mult, în vremurile de dinainte de potop. 

Pietroiul ar fi putut să fie nu numai minunea întregului ţinut, ci 
şi groaza lui. Câteodată, când era mai aplecat către lucruri 
dincolo de fire şi îi măsura greoaia-i nepă- trundere, Pierre îl 
numea „Piatra Groazei'1. Puţini aveau curajul să-i urce tancurile 
ameţitoare, ori să se târască spre capătul ce se cumpănea mai 
în afară. Părea că şi o sămânță scăpată din ciocul celei mai mici 
zburătoare ar fi putut să răstoarne uriaşa greutate zdrobind-o de 
copaci. 

Pentru Pierre era însă un lucru obişnuit; se urcase adesea pe 
ea, proptind prăjini lungi de peretele ei şi tirându-se până în 
vârf, acolo unde se povârnea, în adâncituri abia scobite şi 
sfărâmicioase; alteori se urca în vârful fagilor din vecinătate şi 
apoi se lăsa pe vârful asemănător unei frunţi, cu ajutorul 
ramurilor mlădii. Niciodată însă nu fusese îndeajuns de curajos 
sau de zănatic încât să se târască în scobitura de sub capătul 
mai ridicat; locul cel mai ameninţat de Piatra Groazei, în cazul în 
care ea avea cu adevărat să se prăbuşească. 

V 

Inaintând cu pas voinicesc, împins parcă-de o putere 
lăuntrică, cu ochii neabătuţi de la peretele de stâncă, se aruncă 
pe culcuşul de frunze din anul trecut şi se strecură de-a dreptul 
în cumplita gaură, rămânând acolo ca mort. Nu vorbi, căci 
gânduri neîmbrăcate în vorbe sălăşluiau în el, făcind loc mai 
apoi unor lucruri din ce în ce mai de nespus, până când, de sub 
fruntea privazurilor şi amenințărilor Pietrei Groazei, se făcu 


auzită vocea lui Pierre: 

— Dacă nevoia lucrurilor de nedezvăluit din mine mă va 
dobori din şaua bărbăţiei, dacă pentru a mă jurui Virtuţii şi 
Adevărului ar trebui să mă prefac într-un rob fricos şi demn de 
dispreţ; dacă Viaţa e să se dovedească o povară pe care nu o 
pot purta fără jalnice văicăreli; dacă într-adevăr toate faptele 
noastre sunt dinainte orân- duite şi noi suntem doar servii Sorţii; 
dacă diavoli nevăzuţi se hlizesc la noi atunci când ridicăm 
fruntea spre înalturi; dacă Viaţa e doar un vis înşelător iar 
virtutea la fel de fără noimă şi neurmată de binecuvântare 
precum veselia beţiei în miez de noapte; dacă jertfindu-mă de 
dragul Datoriei, propria mamă mă jertfeşte din nou; dacă 
Datoria însăşi nu e decât o gogoriţă şi omului îi sunt îngăduite şi 
lăsate nepedepsite toate faptele; atunci, Mută Greutate, 
prăvăleşte-te peste mine! Ai aşteptat veacuri; dacă astfel stau 
lucrurile, nu mai aştepta; pe cine altul ai mai mult dreptul să-l 
zdrobeşti decât pe cel ce zace aci înfruntându-te? 

O păsărică săgetând în zbor, toată numai cântec, se opri 
uşurel pe mărginea în cumpănă veşnică a Pietrei Groazei şi ciripi 
veselă către Pierre. Frunzişul se aplecă şi se legănă în adierea 
unui vânt binefăcător, stârnit deodată; încet-încet, Pierre se târî 
afară şi se ridică trufaş în picioare, încredinţat că nu datorează 
mulţumire nimănui, ; şi-şi continuă drumul singuratic. 

VI 

Când, în îngândurarea plină de închipuiri a juneţii, Pierre 
botezase minunata stâncă cu numele răsunător al lui Memnon, 
nu o făcuse doar din pricina asemuirii cu acea minune a 
Egipetului de care vorbesc toţi călătorii în Orient. Când îi trecuse 
prin cap gândul fugar de a dori ca aceeaşi stâncă să-i fie piatră 
de căpătâi după ce nu se va mai afla pe lumea asta, atunci se 
lăsase doar pradă uneia din nenumăratele închipuiri, poleite cu 
o visătoare şi blândă melancolie, care vizitează adesea spiritul 
unui copilandru poet. Pe urmă, în cu totul alte locuri decât cele 
de la Poiana Şeii, Pierre avea să-şi amintească din nou de stâncă 
şi de gândurile lui de copil, mai târziu de încercarea lui disperată 
de a se târî sub ea; atunci avea să 
ise lămurească pe deplin un iile ascuns, iar mişcările demult 
trecute şi neluate în seamă ale inimii sale abia în- înugurinde 
aveau să i se pară profetice şi adeverite în pilde de către 
împrejurările următoare. 


Căci, ca să nu mai vorbim de celelalte înţelesuri mai ascunse 
care zac ghemuite sub coapsele uriaşe ale acestei stânci, 
ameninţător aplecata Piatră a Groazei - ascunsă sătenilor, dar 
dezvăluită de Pierre -, să ne gândim puţin la înfăţişarea ei în 
chip de Piatră a lui Memnon. Memnon era acel băietan din neam 
de regi. Cu ochii înrouraţi, fiu al Aurorei şi născut pe tronul 
Egipetului, care, aruneându-se zănatic într-o ceartă dreaptă de 
dragul altuia, s-a luat la trântă cu unul mai tare decât el şi şi-a 
găsit moartea dureroasă şi timpurie sub zidurile Troiei. Supuşii 
lui îndoliaţi au ridicat în Egipet un monument spre aducere 
aminte a morţii lui înainte de vreme. Atinsă de suflarea cernitei 
Aurore, la fiecare răsărit de soare statuia lasă să-i scape un 
tânguios sunet frânt. Ca al unei strune de harfă brusc plesnite 
din cauză că a fost prea tare întinsă. 

Aici se află lumea necuprinsă a durerii. În această tristă istorie 
aflăm întrupat hamletianismul lumii antice: liamletianismul de 
acum trei mii de ani: „Floarea virtuţii răsărită la umbra unei rar 
întâlnite nenorociri”. lar tragedia engleză nu este decât un 
Memnon egiptean trecut prin Montaigne şi adus la zi; muritor 
fiind, Shakespeare îşi avea şi el strămoşii lui. 

Deci, aşa cum statuia lui Memnon a rezistat timpului, tot aşa 
a rămas de-a pururi neclintită şi soarta avânturilor nobile, dar 
ducând mereu doar la naufragiu, a unor vlăstare regeşti (căci 
atât Memnon cât şi Hamlet erau fii de regi) al căror tip 
melancolic îl întrupează acea statuie. Jalea cioplită în piatră a lui 
Memnon suna cândva melodios; acum totul este mut. Potrivit 
semn că, din cele mal vechi timpuri, poezia a fost sfinţirea şi 
îngropăciunea tuturor felurilor nefericite de viaţă omenească! În 
vremea de azi - uscată, batjocoritoare, fără inimă şi fără aripi - 
geamătul muzical al Aurorei se pierde printre nisipurile noastre 
mişcătoare, care acoperă aşijderea şi statuia şi bocetul. 

Vn 

Treeând prin pădure, Pierre nu avea alt gând decât Isabel. 
Căuta să adune aburul ei misterios într-o formă statornică şi 
care să poată fi înţeleasă. Nu putea să nu-şi facă socoteala că 
acea tulburare de care ea pomenise mereu cu o seară înainte o 
va fi făcut, poate, să se abată tot timpul de la linia cea dreaptă a 
istorisirii sale, şi să se oprească tocmai când aceasta ajunsese 
pe cât-de sumbră, pe atât de neînţeleasă. Simţea însă, în acelaşi 
timp, că în. — Trucât nu o făcuse înadins şi, fără îndoială, acum 


se căia, cea de-a doua întrevedere a lor îl va ajuta să 
limpezească multe din taine; ie mai gândea că timpul care 
trecuse o va fi ajutat să se liniştească şi i-o va aduce în faţă mai 
puţin ştimă şi mai mult făptură omenească; de aceea nu se 
învinovăţi prea tare de nechibzuială în privinţa orei târzii pe care 
o hotărâse. Este adevărat că, privind dinspre zori către zarea 
întregii zile. Aceasta i se părea fără capăt şi de necuprins. Nu 
putea să dea ochi cu vreun om ori să vadă vreo casă; un câmp 
arăt, vreun semn de muncă, trunchiul putred al unui pin de mult 
doborât, cea mai slabă urmă a trecerii vreunei făpturi i se 
păreau străine şi respingătoare. Tot aşa, în mintea lui, toate 
amintirile şi închipuirile care aveau ceva de a face cu semenii 
săi, cu gloata, îi deveniseră, în chipul cel mai neaşteptat, de 
nesuferit; dezgustat de toate lucrurile de rând din aceste două 
lumi - cea din lăuntrul şi cea din afară sa - Pierre nu afla nici 
măcar o mlădiţă a vreunui gând pe care sufletul său ostenit de 
zbor să poată poposi, undeva, în cel mai retras colţişor din 
miezul cugetului său. 

In general sufletul bărbaţilor e rareori bântuit de o sărăcie 
atât de lucie. Deşi Dumnezeu nu i-a procopsit cu uşurătatea fără 
leac, sunt cam toţi dăruiţi cu câte un dram de înfumurare 
ascunsă sau de virtuoasă mulţumire de sine; de obicei, fiecare a 
făcut o faptă bună în viaţa lui, aşa că, în acele ceasuri de 
desperată osteneală care-l năpădesc din când în când cam pe 
fiecare bărbat civilizat, se poate gândi pe dată la fapta ori la 
faptele cele bune făcute, mărunţele cum or fi ele, sorbind dintr- 
însele răgaz, alinare ori alt asemenea nectar. 

Pentru cei aleşi însă, înzestrați cu spirite mai înclinate spre 
disprețul de sine, în care natura însăşi a sădit, cu neşcolită 
înrâurire şi fără vreo scolasticească procitanie, adevărul cel 
adevărat creştinesc al zădărniciei desăvârşite a milosteniei, 
amintirea întâmplătoare a binelui făcut cu bunăvoință nu le 
aduce pe buze nici măcar un strop de mingăiere, tot aşa cum 
(întocmai cum zice şi la Sfânta Scriptură) nici amintirea 
greşelilor şi a relelor trecute nu le aduce pe cuget nici cel mai 
mic ghimpe sau umbră de mustrare. 

Deşi povestirea lui Isabel avusese în mare măsură aerul unei 
ghicitori, fapt care, în starea lui de spirit de acum, nu i se părea 
un lucru prea plăcut, ceva trebuie să ocupe sufletul omului; 
Isabel era cel mai aproape de el; deci la Isabel se gândi; mai 


întâi cu mare stinghereala şi durere, dar după aceea (căci zeii 
întotdeauna au grijă să-l răsplătească până la urmă pe cel ce-şi 
face neabătut datoria de a gândi) cu din ce în ce mai puţină 
temere şi, mai apoi, cu mereu sporită bunăvoință şi înţelegere. 
Îşi amintea acum de primele impresii încercate în timp ce ea îi 
tot spunea povestea ei de necrezut; îşi rechema din trecut acele 
potriviri care îi străfulgeraseră vag prin minte şi amintire, 
întărind-o, şi care, aruncând încă un licăr de lumină asupra 
faptelor, nu făcuseră decât să le sporească misterul, făcându-le 
în acelaşi timp mult mai demne de crezut. 

Prima ei aducere aminte era aceea a unui vechi castel părăsit 
într-o ţară străină, Franţa poate, pe care şi ea şi-o zugrăvea" vag 
că aflându-se dincolo de ocean. Nu se potrivea asta în mod 
surprinzător cu unele concluzii care se puteau desprinde în mod 
firesc din ceea ce-i povestise mătuşa Dorothea despre dispariţia 
tinerei franţuzoaice? Da; dispariţia tinerei femei de pe acest 
țărm al oceanului a fost urmată de reapariţia ei pe celălalt; se 
cutremură închipuindu-şi, mohorât, cam care trebuie să-i fi fost 
viaţa după aceea şi cum pruncul îi fusese smuls de la sân şi 
închis în sălbăticia munţilor. 

Isabel avusese, de asemenea, amintirea vagă că traversase 
marea; o traversase din nou, se gândea Pierre apăsat, stăruind 
asupra acestei închipuiri nechemate, şi -anume că mai întâi o 
traversase fără să ştie, ascunsă în pântecele îndureratei sale 
mame. Degeaba încerca însă să pună cap ia cap cele auzite de 
el vreodată, căutând vreo potrivire, vreo dovadă lămuritoare a 
presupunerii că într-adevăr Isabel traversase oceanul la o vârstă 
atât de fragedă; simţea că faptele cunoscute atât de el cât şi de 
Isabel sunt prea puţine la număr pentru a lămuri misterul adânc 
al copilăriei ei. Se înclină în faţa siguranţei că bezna era de 
neînlăturat şi încercă să şi-o alunge din minte ca fiind mai rea 
decât lipsa oricărei speranţe. De asemenea, cât putu, încercă să 
alunge de la sine amintirile lui Isabel privitoare la nenumita 
casă, din care fusese scoasă de femeia cumsecade din trăsură. 
Acest episod din viaţa ei îi sfâşia mai cu seamă sufletul, întrucât 
poate că şi tatăl lui era într-un fel amestecat într-o faptă în faţa 
căreia sufletul lui Pierre nu mai ştia de sine, din pricina uluirii şi 
a cutremurării. Lipsa oricărei lumini, neputinţa de a-l dezvinovăţi 
vreodată în mintea sa cu toată judecata pe răposatul său 
părinte de această învinuire şi de multe alte bănuieli dintre cele 


mai negre, care-şi făceau loc nepoftite, îl copleşiră pe Pierre cu 
atâta putere diavolească, încât nu-şi putea afla izvorul decât în 
ciuda nestăvilită a Necuratului însuşi. Pe măsură însă ce aceste 
închipuiri încercau să se strecoare neruşinate în sufletul lui, 
Pierre le răspundea cu arme pe potrivă; pornind război stâmit 
din adâncul sufletului lui răscolit, le urmărea şi le împingea 
înapoi pe tărâmurile diavoleşti de unde veniseră. 

Cu cât Pierre răsucea mai mult în minte povestea lui Isabel, 
cu atât îşi schimba părerea de la început că o a doua întâlnire 
va destrăma în mare parte bezna. Inţelegea sau i se părea că 
înţelege că nu Isabel, cu slăbiciunea şi ciudăţenile Ei, încurcase 
istorisirea, ci mugurele de taină şi de neocolit al vieţii ei o 
înconjurase pe Isabel în enigme nedezlegate. 

Vra întrucât îşi schimbase oarecum părerea, se gândi că 
Isabel nu-i mai poate oferi decât câteva alte amănunte, care să 
aducă dezvăluirile asupra vieţii ei până în clipa prezentului; 
umplând de asemenea unele goluri ale părţii din urmă pe care i- 
o povestise. Nu că ar fi avut aici să-i mai spună mare lucru - 
încerca el să se convingă pe sine. Nu fusese chiar atât de fără 
şir şi enigmatică precum se temuse. Ce-ar mai fi avut să-i 
împărtăşească, în afară de chipul în care ajunsese să-şi 
găsească fratele; în afară de jalnică istorie a felului în care se 
luptase cu viaţa şi cu sărăcia: cum fusese silită să schimbe un 
loc de trudă cu un altul, până ce ajunsese o slujnică umilă la 
ferma Ul verilor? „E cu putinţă, se gândea Pierre, să trăiască pe 
pământul acesta o făptură omenească a cărei întreagă poveste 
să încapă în mai puţin decât de două ori douăzeci de cuvinte, şi 
care totuşi să ascundă o fântână fără fund din care izvorăşte 
fără istov taina? E ţu pu-* ţintă ca în ciuda feţelor noastre 
netede şi proaspăt rase, ' această lume în care trăim să geamă 
de mistere; ca eu şi semenii mei, îndărătul înfăţişărilor noastre 
obişnuite, să ascundem enigme pe care nici stelele însele şi nici 
cel mai înălţat serafim să nu le poată dezlega? ' 

Convingerea lui, deşi nedovedită de vreun fapt. Că Isabel îi 
era soră, era o legătură pe care o simţea ferecându-l într-un lanţ 
nesfârşit şi mai înainte neînchipuit, de fapte de mirare. Până şi 
sângele părea să-i curgă prin vine cu o gingăşie până atunci 
necunoscută, când se gândea că acelaşi val trece şi prin vinele 
lui Isabel. Toţi ghimpii îndoielii care-l muncea cu privire la lucrul 
cel mai de seamă şi atotstăpânitor - adeverirea legăturii de 


sânge - se frângeau în sine, încărcaţi de îndoita povară a 
neîndoielii pe de o parte, şi a neputinței “ovedirii pe de alta. 

„E sora mea - fiica tatălui meu. Bun; de ce cred asta? Până 
acum câteva zile nu-mi trecuse pe la ureche nici cel mai slab 
zvon al existenţei ei; ce s-a întâmplat ca să mă schimbe astfel? 
Ce dovezi noi şi cu neputinţă de tăgăduit mi-au trecut prin 
mâini? Niciuna. Am văzut-o doar pe ea. Bun; de acord; puteam 
să fi văzut o mie de alte fete pe care nu le văzusem niciodată 
până atunci; nu mi-ar trece prin gând să recunosc drept soră pe 
vreuna dintre ele. Dar portretul, portretu/-șezind, Pierre? 
Gândeşte-te la asta. Dar a fost pictat înainte de naşterea lui 
Isabel; ce-ar putea să aibă tabloul de a face cu ea? Nu este 
portretul ei, ci al tatălui meu; şi totuşi mama jură că nu eel. “ 

Pierre era gata să scormonească lucrurile şi să despice toate 
firele în patru, intoreând pe o faţă şi pe alta cele mai mici 
amănunte ale faptelor cunoscute, care aveau vreo legătură cu 
subiectul; în acelaşi timp, nutrea credinţa mai tare ca 
moartea”că, în ciuda lor’ Isabel era într-adevăr sora lui; cum ar 
fi putut el, aşadar, cu firea lui înnăscut poetică, şi ca atare 
cercetătoare, să se îndoiască de existenţa acelei minuni care le 
stăpâneşte pe toate, care este în toate cele şi pe care omul de 
rând, atunci când o recunoaşte, ici şi colo, fragmentar, o 
numeşte atât de grăitor Degetul lui Dumnezeu? Nu este însă 
vorba de Deget, ci de întreaga Mână a lui'Dumnezeu întinsă; nu 
zice scriptura că Domnul ne ţine în căuşul mâinii sale? Spart 
Căuş, ce să zic! 

Pierre rătăcea prin pădure şi ochiul lui căuta priveliştile de 
umbră mereu mişcătoare; departe de aşezările şi de urmele 
acelei seminţii încăpăţânate care, în târguie- lile murdare ale 
tinei şi lutului, încearcă de zor să pân- gărească sfinţenia 
sufletelor lor; în mintea lui mişunau gânduri şi închipuiri ce nu ar 
fi putut fi nicicând adăpostite între zidurile unui oraş; locul lor de 
naştere era văzduhul codrilor de la începuturi care, împreună cu 
veşnicul ocean, sunt tot ceea ce a mai rămas până azi 
neschimbat din cele asupra cărora s-a oprit odinioară privirea lui 
Adam. Se întâmplă deci că lucrurile care ard sau se topesc în 
aburi cel mai uşor de pe pământ, lemnul şi apa, rămân cele mai 
trainice în această privinţă. 

Cugetările lui, oricât de des abătute din calea cea dreaptă, se 
învârteau totuşi în jurul lui Isabel; după fiecare rătăcire, la ea se 


înturnau şi din nou odrăsleau alte întrebări. 

Problema Timpului îi veni în minte lui Pierre. Câţi ani avea 
Isabel? Deducând din presupusele întâmplări care duseseră la 
venirea ei pe lume, era desigur mai mare decât el, deşi nu se 
ştie cu câţi ani; totuşi întreaga ei înfăţişare abia dacă era cea a 
unei copile; simţea nu numai că braţele lui sunt mai puternice - 
ceea ce îi trezi de îndată un simţământ de proteguire, o 
superioritate părintească asupra ei -, nu numai că e mai cultivat 
şi mai priceput într-ale lumii, dar, în ciuda raţiunii şi a oricăror 
socoteli, inima îi spunea că e mai vârstnic decât ea şi că Isabel e 
fructul tinereţii veşnice. Această ciudată, dar statornică nălucire 
a convingerii lui de neclintit îşi avea iz-orul pierdut şi prea puţin 
bănuit în mintea lui, în ideile născute din pioasele lui meditații 
asupra aspectului copilăros şi neprefăcut al feţei ei; aerul ei 
adânc cernit nu o făcea să piardă nimic din ciudatu-i aspect 
copilăresc: tot astfel, feţele pruncilor adevăraţi, chiar din 
primele zile de viaţă, au uneori o căutătură de adâncă şi 
nesfârşită tristeţe. De fapt, nu numai tristeţea sau, mai anume, 
nevinovăția acestei feţe îi dăduse 'ideea tinereţii ei înnăscute şi 
neschimbate. Era altceva la mijloc; ce anume, nu putea spune. 

Cântate cu imaginaţie, adorate cu dragă inimă de întreaga 
omenire şi ridicate în slăvi mai înalte şi mai curate decât cele în 
care sălăşluiesc bărbaţii, femeile frumoase - cel puţin acelea 
care au şi suflet, nu numai trup frumos - rămân, în ciuda legii 
necruțătoare a trecerii timpului pe pământ, dincolo de puterea 
putreziciunii; pe măsură ce frumuseţea se destramă fir cu fir pe 
dinafară, frumuseţea lăuntrică înlocuieşte fir cu fir bujorii erum 
păliţi cu farmecele de neşters ale stelelor, neavându-şi obârşia 
în acest pământ. Cum s-ar explica altfel că, la şaizeci de ani, 
unrle femei au ţinut robiţi cu legăminte de dragoste şi credinţă 
bărbaţi destul de tineri pentru a le fi nepoți? Şi cum se face că 
irezistibila Ninon zdrobea, fără să vrea, zeci şi zeci de inimi, la 
şaptezeci de ani? Pricina trebuie căutată în faptul că dulceaţa 
femeiască nu are moarte. 

De pe chipul copilăros şi veşnic zăbrănit al lui Isabel căta 
către Pierre acea îngerească nevinovăție despre care se spune 
că este singurul semn al curăţeniei sufleteşti; căci din cei 
asemeni ei este alcătuită împărăţia cerurilor. 

Nesfârşite, ca râurile din paradis care scăldau cândva tălpile 
seminţiilor strămoşeşti şi care acum se învolbu- rează pe lângă 


mormintele muritorilor veniţi după aceea şi pe Ungă paturile 
tuturor aflaţi acum în viaţă; fără sfârşit, valuri-valuri se buluceau 
Ln şuvoaie proaspete şi tot mai proaspete, mai departe şi tot 
mai departe gindu- rile la Isabel. Cu cât curgea mai la vale 
cugetătorul nu, cu atât mai iute îi era unda tainelor, cu atât mai 
tare era credinţa că nimeni nu va putea să-l desluşească 
vreodată. In viaţa ei există o taină ce nu putea fi dezlegată; 
simţea că pe veci nedezlegată va rămâne. Nu nutrea nici cea 
mai mică nădejde ori vis că tot' ce era noptatic şi cernit în fiinţa 
ei avea să se limpezească vreodată şi să devină lumină şi 
veselie. Ca toţi tinerii, Pierre învățase lecţia romanelor: citise 
mai multe decât majoritatea celor de vârsta sa; dar încercările 
lor calpe, strâmbe, de a orândui bucăţi ce în veci nu pot fi 
orânduite, cutezătoarea şi obraznica lor neputinţă de a 
descurca, aşeza şi alege firele mai mult decât străvezii care 
alcătuiesc complicata pânză de păianjen a vieţii, nu aveau nicio 
putere asupra lui Pierre. Înțelegerea lui trecuse dincolo de 
neajutorată lor restrişte; adevărul-adevărat simţit de el ţintuia, 
ca pe nişte gândaci, în ascuţişul său toate minciunile lor 
scornite. Inţelegea că viaţa omenească se trage cu adevărat din 
ceea ce toţi numesc Natură; că se împărtăşeşte din misterele de 
necuprins ale Naturii. Vedea de asemenea, cu o presimţire fără 
greş, că nu întotdeauna zorii mohorâţi ai unei vieţi se încheie cu 
o înserare liniştită; că nu întotdeauna la sfârşitul actului al 
cincilea al vieţii răsună clopote de cununie; că în timp ce 
nenumărate legiuni de foiletoane ţes cu mare strădanie văluri 
de mister doar ca să aibă ce destrăma la urmă, că în timp ce 
nesfârşitele legiuni de  dramolete repetă acelaşi lucru, 
emanaţiile profunde ale minţii omeneşti, zugrăvind tot ce omul 
poate şti despre viaţa omului, nu-şi dezvăluie niciodată toate 
întortoche- rile şi nu au sfârşituri fericite; în înşirări imperfecte, 
ca nişte cioate mutilate, neaşteptate şi care dezamăgesc, se 
grăbesc să se contopească pe neaşteptate, cu valurile veşnice 
ale timpului şi ale morţii. 

De aceea Pierre renunţase la orice» gând de a vedea felinarul 
orb al lui Isabel aprinzându-se în prezenţa lui. 

Oblonul era tras şi lacătul pus. Nu 11 încerca însă nicio părere 
de rău. Iscodind în dreapta şi în stingă printre amintirile familiei, 
trăgând de limbă cu iscusinţă rudele, câte rămăseseră, din 
partea tatălui său, ar fi izbutit poate să mai adune câteva 


fărâmituri de fapte îndoielnice şi ne- multumitoare, care, dacă s- 
ar fi lăsat amăgit de ele, nu ar fi făcut altceva decât să-i 
zădărnicească hotărârile pe care avea să le ia. Hotări deci să nu 
scormonească mai adine în această sfântă nemărturisire. Pentru 
el acum misterul lui Isabel căpătase toată vraja boitei tainice a 
nopţii, a cărei însăşi beznă cheamă vrăjitoria. 

Şuvoiul de gânduri curgea mai departe şi unda lui îi ' aduse 
alt lucru sub ochii minţii. 

Deşi scrisoarea lui Isabel era plină de dorul fierbinte al unei 
surori de a-şi îmbrăţişa fratele şi deşi zugrăvea cu desăvârşita 
uitare de sine neliniştea înstrăinării de până atunci de lângă el; 
deşi făgăduia că, fără dragostea şi înţelegerea lui, viaţa ei de 
acum înainte nu era să fie altceva decât un gunoi, bun doar 
pentru a fi aruncat în cel mai apropiat smârc fără fund ori râu 
înspumat; când se întâlniseră niciunul din acesta avânturi 
pătimaşe nu se făcuse auzit. De trei ori îi mulţumise Domnului şi 
îl bine- cuvântase, căci îi dăduse semn de apropiere în 
singurătatea ei; nu făcuse însă niciun gest de soră drăgăstoasă, 
aşa cum cer legea şi obiceiul. Ba mai mult, nu se smulsese din 
îmbrăţişarea lui? Nu se ferise să-l sărute? De altfel, nici Pierre n- 
o sărutase decât atunci când căutase el apropierea, în semn de 
salut. 

Tânărul nostru erou începe acum să străvadă taine 
întreţesute cu alte şi alte taine ce ocoleau tainele; începu să 
vadă ce închipuită este presupus statornica lege a întovărăşirii 
omeneşti. Soarta era de vină în ceea ce îi privea. Soarta îl 
despărţise pe frate de soră până când deveniseră străini unul 
altuia. Surorile nu se feresc de sărutările fraţilor lor. Şi Pierre 
simţea că nicicând, niciodată nu-i va fi cu putinţă să o strângă 
pe Isabel în braţe cu o dragoste cu adevărat frăţească, atâta 
timp cât gândul oricărei alte mângiieri avea să-i fie cu totul 
străin sufletului lui ne- pângărit, căci niciodată nu pătrunsese 
acolo cu voia lui. 

Isabel îşi luă zborul din rândul muritoarelor şi j se întrupa ca 
icoană a lubirii fără prihană, zugrăvită lii ceruri, aşa cum fusese 
despărțită de el prin lovitura sortii şi de două ori îndepărtată de 
la cea mai mică fărâmă din dragostea care îl juruise pe vecie 
scumpei sale Lucv. Coa care era şi acum ţinta iubirii saie celei 
mai adinei şi mai fierbinţi. 

CARTEA VIU 


CEA DE A DOUA ÎNTILNIRE ŞI A DOUA PARTE A 
ISTORISIRII LUI ISABEL. URMAREA IMEDIATĂ ŞI 
NESOCOTITĂ A ACESTORA DOUĂ ASUPRA LUI PIERRE 

| 

Cea de a doua întâlnire cu Isabel a fost oarecum mai 
lămuritoare, la fel de impresionantă şi că din altă lume precum 
prima, deşi a început, spre marea lui surprindere, încă mai 
ciudat şi cu oarecare stânjeneală. 

Ca şi prima dată, Isabel îi dădu drumul în casă şi tăcu până 
când se aflară amândoi în cămăruţa cu fereastră dublii; Pierre 
vorbi primul. Dacă Pierre îşi făcuse vreun plan cum să se poarte 
în acele clipe, avea să-i dea acum să înţeleagă toată iubirea ce-i 
purta; tăcerea ei pierdută şi aerul ireal îl făcură însă să rămână 
teapăn pe scaun; braţele nu puteau să se deschidă şi buzele nu 
se lipiră pentru a alcătui sărutul frăţesc; în tot acest timp inima 
lui era doldora de cea mai adâncă iubire şi ştia prea bine că şi 
fata era nespus de bucuroasă că îl avea în faţă. Niciodată 
iubirea şi respectul nu se uniseră şi nu se contopiseră atât de 
strâns; niciodată milă nu-şi dăduse mâna cu uimirea, 
descântându-i trupul şi făcându-l neputincios ca un prunc. 

Câteva cuvinte încurcate ale lui Pierre, un răspuns scurt, şi 
tăcerca se lăsă, în timpul căreia nu se auzeau decât paşii rari, 
înceţi, din încăperea de deasupra, în răstimpuri asemănătoare 
cu cele din seara trecută, dar de data asta din camera de alături 
se auziră şi nişte zgomote mai de toate zilele; băgând de seamă 
expresia fără să vrea întrebătoare a lui Pierre, Isabel grăi: 

— Simt, frate, că pricepi cât de ciudată şi plină de taine mi-a 
fost viaţa şi că de aceea n-o să-mi iei în nume de rău vreuna din 
faptele mele. Doar când oamenii nu vor să înţeleagă că unii din 
semenii lor nu sunt aidoma celorlalţi şi că nici întâmplările prin 
care trec nu sunt obişnuite, se iscă tot soiul de vorbe şi 
închipuiri şi simţămintele le sunt rănite. Frate, chiar de-ţi voi 
părea vreodată ascunsă şi sălbatică, să ai credinţă în inima lui 
Isabel şi să nu îngădui vreunei îndoieli să o întunece. Frate, 
zgomotele pe care tocmai le-ai auzit în camera de sus îţi vor fi 
stâr- nit poate în minte întrebări mistuitoare în legătură cu mine. 
Taci; te înţeleg pe deplin. Am să-ţi spun ce caut aici şi cum se 
face că eu, o simplă slujnică tocmită, pot să te primesc în 
această cameră, singură; căci, după cum îţi poţi închipui, nu 
este camera mea. Şi asta îmL aduce aminte că mai am să-ţi 


spun câteva lucruri neînsemnate cu privire la împrejurările care 
mi-au dăruit în cele din urmă un înger drept frate. 

— Dă-mi voie să uit acest cuvânt, spuse Pierre cu sinceră 
smerenie, trăgându-se puţin mai aproape de ea; de drept ţi se 
potriveşte doar ţie. 

— Frăţioare, am să purced mai departe şi am să-ţi povestesc 
tot ceea ce, după cât mă duce pe mir. E capul, ai putea dori să 
cunoşti, pe lângă cele ce am vorbit atât de nedesluşit aseară. 
Acum trei luni oamenii de la ferma îndepărtată la care stăteam 
şi-au desfăcut gospodăria şi au plecat într-un ţinut de la apus. 
Nu s-a ivit niciun loc unde să mă pot tocmi, dar mi-am găsit 
culcuş lângă vatra unui bătrân vecin şi, mai mult decât atât, 
inima lui bună l-a făcut să mă poftească să rămân la el până ce 
îmi voi găsi vreo slujbă. N-am aşteptat însă să-mi pice norocul în 
palmă; întrebările mele m-au făcut să aflu, fără înconjur, trista 
poveste a lui Delly Ulver şi faptul că, prin năpasta ce o lovise, 
părinţii ei neputincioşi erau sortiţi nu numai unei dureri 
sfâşietoare, ci rămăseseră şi fără ajutorul în casă al singurei lor 
copile, fapt ale cărui neplăcute urmări nu pot fi cu uşurinţă 
înţelese de cei care au avut întotdeauna slujitori la îndemână. 
Deşi prima mea pornire - dacă pot să-i spun aşa, neştiind cum 
altfel să-i zic - mă făcea să mă simt neobişnuit de mişcată la 
gândul că nenorocirea lui Delly. Îmi prieşte mie, totuşi ea nu a 
avut vreo influenţă practică; gândurile mele cele mai ascunse şi 
mai adevărate nu m-au înrâurit niciodată, aşa că am venit aici şi 
mâinile mele stau mărturie că nu am stat cu ele în sân. 
Frăţioare, de când ai plecat ieri, nu contenesc să mă mir că nu 
m-ai întrebat cum şi în ce împrejurări am ajuns să aflu că 
numele de Glendinning e legat atât de strâns de mine; ori cum 
am ajuns să ştiu că Poiana Şeii e vatra acestei familii; ori cum 
m-am hotărât să îţi adresez cuvântul ţie, Pierre, şi nu altcuiva; 
de asemenea, cum se poate explica scena de neuitat de la 
şezătoarea domnişoarelor Penny. 

— Şi eu m-am tot întrebat cum se face că aceste lucruri nu 
mi-au venit câtuşi de puţin în minte, răspunse Pierre; adevărul 
este, Isabel, că pletele-ţi bogate revarsă asupra mea o vrajă 
care îmi adoarme orice gând şi mă lasă simţitor doar la deşertul 
negru al ochilor tăi. Continuă, insă, şi spune-mi tot ce vrei şi 
orice vrei. Voi să ştiu lot. Isabel, şi totuşi nimic din ceea ce nu 
pofteşti să-mi spui de bunăvoie. Mi se pare că am şi ajuns în 


miezul tuturor lucrurilor; că simţămintele mele pentru tine au 
atins hotarul cel mai îndepărtat; că orice îţi mai rămâne să-mi 
spui nu poate veni decât ca o completare şi o întărire. Continuă, 
nepreţuita - singura mea surioară! 

Isabel îşi ţintui ochii ei de ştimă, revărsând asupra lui o privire 
de nesfârşită patimă; se ridică apoi brusc în picioare şi se 
apropie repede de el; se opri la fel de brusc şi se aşeză tăcută la 
loc, rămânând astfel un timp, cu capul întors şi sprijinit în 
palmă, privind pe fereastra deschisă către fulgerările nopţii de 
vară încărcate cu seanţei. 

In cele din urmă reîncepu: 

lI 

— Frăţioare, îţi aminteşti, poate, de acea parte a istorisirii 
mele în care vorbeam de anii copilăriei petrecuți departe de aici, 
vreme în care primeam vizita acelui domn... tatăl meu... da, 
tatăl nostru, Pierre. N-aş putea să-ţi explic de ce - căci într- 
adevăr nici eu nu înţeleg - dar deşi îi spuneam uneori tată şi cei 
din casă îi spuneau la fel când îmi vorbeau câteodată de el - 
poate că şi din pricina neasemănatei pustnicii a vieţii mele de 
până atunci — 

la mintea mea nu se legau de vorbă „tată” toate simţirile? | 
icoanele pe care cuvântul acesta le trezeşte copiilor. Părea doar 
o vorbă de alintare şi de dezmierdare; puţin, sau mai nimic 
altceva; nu părea să-mi trezească vreo pornire de vreun fel sau 
altul. N-am întrebat de numele tatălui meu; n-aş fi avut vreo 
dorinţă să-l aud rostit, afară doar pentru a şti cum să-i spun 
celui care se purta atât de blând cu mine. De fapt. Ştiam cum 
să-i spun intru- câl i se spunea întotdeauna „domnul „său i. 
Tată”. Intru- cât nu am de ce să cred că dacă. Atunci ori mai 
târziu. l-aş fi întrebat pe cei din casă care era numele sub care 
tatăl meu era cunoscut de toţi ceilalţi, ei mi l-ar fi dezvăluit şi, 
întrucât din anumite pricini pe care le ştiu, am ajuns la credinţa 
că juraseră să păstreze taina în această privinţă-, cred că n-aş fi 
ajuns niciodată să aflu cum îl cheamă - şi deci nu aş fi avut nici 
cea mai mică umbră ori geană de cunoştinţă în ceea ce te 
priveşte pe tine, Pierre, sau vreo altă rubedenie, dacă nu s-ar fi 
pretrecut un fapt neînsemnat care m-a luminat, cu toate că pe 
atunci habar nu aveam cât preţuiau lucrurile pe care le aflasem. 
Ultima oară când tata a venit în vizită, şi-a uitat batista. Nevasta 
fermierului a găsit-o prima. A ridicat-o şi, făcându-şi de lucru cu 


ea o clipă, ca şi când ar fi vrut să-i cerceteze colţurile, mi-a 
aruncat-o zicând: „Uite, Isa- bel, batista bunului gentleman, 
păstreaz-o până când va veni din nou s-o vadă pe micuța Bell”. 
Am prins veselă batista din zbor şi am pus-o în sân. Era albă; 
uitându-mă cu băgare de seamă la ea. Am desluşit în mijlocul ei 
un firicel subţire, galben şters, cu care erau brodate nişte litere. 
Pe vremea aceea nu ştiam să citesc nici literele de mină, nici 
cele de tipar, aşa că n-am înţeles nimic; cine ştie ce glas tainic 
mi-a şoptit, însă, că femeia nu mi-ar fi dat batistă de bunăvoie 
dacă ar fi ştiut că era ceva scris pe ea. M-am stăpâni't atunci şi 
n-am întrebat nimic; am aşteptat să se întoarcă tata şi să 
vorbesc cu el între patru ochi. Batista se prăfuise căzând pe 
podeaua goală. M-am dus la pârâu, am spălat-o şi am aşezat-o 
pe iarbă, într-un loc pe unde nu trecea nimeni care ar fi putut s- 
o vadă; am călcat-o punând-o sub şorţuleţul meu, astfel încât 
ni* meni să nu-şi aducă aminte de ea şi s-o privească din nou. 
Tata nu s-a mai întors niciodată; în durerea mea, ba- 

(ista mi-a devenit din ce în ce mai dragă; a uscat multe din 
lacrimile pe care le vărsăm pe ascuns în amintirea dragului 
prieten plecat, pe care în nevinovăția mea copilărească îl 
numeam când tata, când „gentlemanul” Când însă faptul morții 
sale devenise un lucru sigur pentru mine, am spălat „am uscat 
şi am călcat din nou preţioasa batistă şi am pus-o bine, să n-o 
găsească nimeni în afară de mine, hotărând să n-o mai mânjesc 
cu lacrimile mele; am împăturit-o astfel încât numele să rămână 
îngropat în inima ei „ca o carte în- care, deschizând-o, trebuia să 
dau multe foi albe până să ajung la scrisul misterios pe care 
ştiam acum că într-o bună zi am să-l pot citi fără ajutorul 
nimănui. Am hotărât să învăţ literele şi să citesc pentru ca eu să 
fiu aceea care să desluşească înţelesul buchilor şterse. Era 
singurul ţel care m-a făcut să deprind slovele. Am convins-o 
uşor pe nevasta fermierului să-mi dea câteva învățături şi, fiind 
neobişnuit de isteaţă şi mai ales nesăţioasă să învăţ, în curând 
ştiam alfabetul, apoi am trecut la silabisit şi în cele din urmă la 
citit, astfel încât am putut să desluşesc numele-talisman: 
Glendinning. Eram încă foarte neştiutoare. „Glendinning”, mă 
gândeam eu, ce-o fi asta? Seamănă cu cuvântul.. Gentleman ,„, 
Glen-din-ning; tot atâtea silabe ca în., gentleman”; „G “... 
aceeaşi literă: probabil că trebuie să însemne „tata “. Am să mă 
gândesc acum la el- cu acest cuvânt; nu am să mă mai gândesc 


la „gentleman*, ci la „Glendinning" Când am plecat în cele din 
urmă din acea casă şi m-am mutat în alta, apoi în alta şi încă 
într-alta, când am crescut şi am începui să cuget mai mult, 
cuvântul îmi zumzăia mereu în cap; înţelegeam că este cheia 
multor altora. Mi-am stă- pinit însă curiozitatea, care ar fi fost 
nepotrivită. Nu voiam să întreb pe nimeni cine fusese acel 
Glendinning; unde trăise; dacă vreo altă fată sau vreun alt băiat 
îi spusese tată ca şi mine. Am hotărât să am o răbdare 
desăvârşită, şoptindu-mi mie inima că până la urmă întâmplarea 
o să mi-l dezvăluie de la sine şi la vremea potrivită într-un chip 
pe care tot întâmplarea avea să-l aleagă. Acum, frate, trebuie să 
fac un ocol... Dă-mi chitara, te rog! 

Mirat şi bucuros până acum de vestea nebănuită, precum şi 
de dulcea limpezime şi de simplitatea cu care po- vestea Isabel, 
fată de dezvăluirile de vis şi de neînțeles ale serii trecute, 
nesăţios să audă povestea spusă mai departe la fel de limpede, 
dar amintindu-şi ce simţiri tumultoase şi nepământeşti îi 
răscoliseră sunetele chitarei, Pierre îi dădu instrumentul, fără să- 
şi poată stăpâni o privire de regret şi un zâmbet plin de o blândă 
ironie. Acesta nu trecu neobservat de sora lui care, luând 
chitara, ridică privirea către el cu o expresie ce-ar fi putut părea 
cochetă şi jucăuşă de n-ar fi fost umbrele veşnice pe care părul 
ei nesfârşit le arunca asupra ochilor fără fund, oglindit îndoit din 
adâncurile lor. 

— Nu te speria, frăţioare; nu zâmbi; n-am să-ţi cânt „Taina lui 
Isabel” astă-seară. Vino lângă mine. Ţine luminarea mai 
aproape. 

Spunând acestea, desfăcu nişte şuruburi ds fildeş, dând la 
iveală o deschizătură prin care te puteai uita înlăuntrul chitarei 
de-a lungul său. 

— Ţine-o aşa, frate, aşa... vezi ce e de văzut, aşteaptă o clipă 
să ridic lumânarea. 

În timp ce Pierre îşi apropiase ochiul de deschizătură aşa cum 
i se spusese, Isabel potrivi luminarea astfel încât să-şi arunce 
lumina prin gaura de rezonanţă în inima chitarei. 

— Acum, Pierre, acum. 

Pierre se uită cu interes, dar rămase întrucâtva dezamăgit şi 
oarecum surprins de ceea ce văzu. Văzu cuvântul /sabel scris cu 
litere citeţe, dar şterse, pe o parte a unuia dintre pereţi, acolo 
unde chitara se rotunjea. 


— Curios loc ai ales, Isabel, ca să-ţi scrijeleşti numele pe 
această chitară. Cum a reuşit meşterul s-o facă? 

Fata îl privi mirată, îi luă chitara din mână şi se uită şi ea 
înlăuntrul ei. Apoi o puse jos şi continuă: 

— Văd, frăţioare, că nu înţelegi. Atunci când ştim totul despre 
un lucru, ni se pare că e de ajuns o vorbă ca toti ceilalţi să-l 
vadă la fel de limpede ca şi noi. Nu eu am pus să mi se scrie 
numele acolo. 

— Cum asta? Exclamă Pierre. 

Nujnele era scris cu litere de aur când am cumpărat chitara, 
deşi pe vremea aceea nu ştiam asta. Chitara a fost, probabil, 
făcută anume pentru cineva cu numele de Isabel; 

Literele puteau fi scrise doar înainte ca instrument ui să fi 
i'i”t încleiat. 

— Spune mai departe... aştept cu nerăbdare, zise Tiare. 

— Intr-o bună zi - o aveam de multă vreme - m-a apucat o 
toană ciudată. Ştii că e un lucru obişnuit pentru copii să-şi 
sfărâme jucăriile cele mai dragi, ca să-şi astâm- pere 
curiozitatea nebunatică de a vedea ce se află în inima lov 
ascunsă. Aşa fac mai toţi. Eu, Pierre, am fost întotdeauna şi simt 
că voi rămâne întotdeauna copil, chiar de-aş ajunge să trăicsc 
de trei ori câte douăzeci de ani, şi încă alţi zece. Cuprinsă de 
această toană, deci, am deşuru- bat partea pe care ţi-am arătat- 
o. Am privit înăuntru şi am văzut scris /aubet. Încă nu ţi-am spus 
că, de când mă ştiu. Oamenii mi-au spus Bell. La vremea de 
care îţi vorbesc aveam cunoştinţă despre destul de multe şi 
mărunte lucruri, ca să ştiu că Bell este numele de alint pentru 
Isa” bel. De aceea nu e ciudat că, ţinând seama de vârsta mea 
şi de alte întâmplări petrecute atunci, am legat fără să vreau 
cuvântul Isabel. Găsit în chitară, de numele meu, şi astfel mi s- 
au stârnit tot soiul de închipuiri. Ele mă năpădesc şi acuma. Nu- 
mi vorbi. 

Se depărta puţin de el şi se aplecă înspre fereastra fugar 
luminată, întocmai ca în seara trecută, pal ind că luptă câteva 
clipe cu cine ştie ce năzăriri nebune. Se întoarse brusc şi-l privi 
pe Pierre cu toată fascinația de. Ştimă a chipului ei înrobitor. 

— Mie mi se spune femeie şi ţie bărbat, Pierre; dar 
inul pentru altul nu suntem femeie şi bărbat. De ce nu ţi-aş 
vorbi deschis? Nimic din cele trupeşti nu poate atinge puritatea 
noastră. Pierre. Numele ascuns în chitară mă înfioară şi acum 


din cap până în picioare. Gândeşte-te, Pierre, gândeşte-te! Ah, 
nu poţi să înţelegi? Nu vezi? Nu pricepi ce vreau să-ţi spun, 
Pierre? Numele ascuns în chitară mă înfioară, mă înfioară, mă- 
nconjoară, mă-ncon- joară, atât de tainic, cu totul ascuns şi 
veşnic purtat în făptura ei; nevăzut, nebănuit, zumzăind mereu 
în corzile ascunse ale inimii... în corzile rupte... oh, mamă, 
mamă, mamă! 

Bocctul sălbatic al lui Isabel îi sfâşie băierile inimii, aducând 
cu sine prima rază de înţelegere a extraordinarei idei, până 
acum doar întrezărită vag şi şovăitor printre şoaptele ei 
neînţelese. 

Ridică spre el ochii, foc tivit cu franjuri lungi. 

— Pierre... nu am nici cea roai mică dovadă... dar chitara a 
fost a ei. Ştiu, simt că a fost a ei. Nu ţi-am spus aseară cum, la 
început, a prins a viersui către mine când am pus-o pe pat şi mi- 
a răspuns fără ca cineva să o Ei atins? Cum întotdeauna mi-a 
cântat şi mi-a răspuns şi m-a alinat şi m-a iubit? Ascultă... mama 
mea îţi va vorbi. 

Se uită cu băgare de seamă la corzi şi le înstruna cu grijă; 
aşeză apoi chitara pe băncuţa din intrândul ferestrei şi 
înge'nunche în faţa ei; şopti cu glas abia auzit, dulce şi unduit cu 
meşteşug, atât de lin susurat încât Pierre trebui să se aplece ca 
să audă: Mamă, mamă. Mamă! Un timp domni tăcerea deplină; 
apoi, pe neaşteptate, odată cu ultima suflare, cea mai slabă şi 
mai neauzită, picurată de pe buzele lui Isabel, chitara vrăjită 
răspunse neatinsă eu o fiilgerare melodioasă, vibrând îndelung 
în tăcerea care se lăsase în încăpere, stingându-se dinchetit: 
spre uimirea lui din ce în ce mai mare, i se năzări eu vede 
jucând pe strunele metalice seânteioare mititele, pesemne 
datorită aşezării instrumentului în apropierea ferestrei fugar 
luminate. 

Fata rămase în genunchi; faţa ei însă căpătă deodată un aer 
neobişnuit. 11 pironi cu privirea pe Pierre; cu o singură mişcare 
a mâinii, îşi lăsă pletele să se reverse nezăgăzuite şi părul o 
acoperi, aşa cum şedea îngenuncheată, asemeni unui cort 
maturând podeaua cu şuvoiul undelor nedomolite. Niciodată un 
şal purtat. De fetele din Limă în timpul slujbei din catedrala 
Sfântului Dominic nu acoperise atât de bine o faţă omenească. 
Pentru Pierre, firida adâncă de stejar, în faţa ferestrei lângă care 
îngenunchease Isabel, îi părea acum tinda unui altar înfricoşat, 


întrezărit ca un vis prin fereastra neagră deschisă, îmbăiată în 
răstimpuri de lumina de mătase a fulgerelor aprinse din senin în 
cer ori în largul câmpiti şi caie-şi ţeseau afară frumuseţea de 
basm în aerul de nepătruns al acelei calde nopţi de abanos şi de 
neclintită pace. 

Pe buzele lui Pierre se înfiripau întrebări de nestă- pânit, dar 
un glas auzit de dincolo de văl îl făcu să tacă. 

— Mamă, mamă, mamă! 

Din nou, după o tăcere prevestitoare, chitara răspunse ca mai 
înainte; scânteioarele dănţuiră pe strune; Pierre simţi duh în 
preajmă. 

— Vrei, mamă? Eşti gata? Vrei să-mi spui? Acum? ... Acum? ... 

Aceste vorbe erau îngânate încet şi cu glas duios, cu felurite 
văluiri, ca şi vorba „mamă” de mai înainte, până ce, la ultimul 
„acum “, chitara vrăjită prinse din nou glas. Fata o trase repede 
la piept şi o ascunse sub „cortul “părului ei. Făcând aceasta, 
şuviţele lungi îi mângâiară corzile; ciudatele scânteioare ce încă 
tresăltau pe ele se prinseră în bucle; întreaga firidă se lumină 
deodată ca de o mi- sunare de licurici; apoi luminile se topiră; în 
intuneri-, cui care se lăsă, pletele fremătătoare, tălăzuite către 
podea, se vedeau lucind când şi când, precum cărările lunii' pe 
faţa mării în miez de noapte; în aceeaşi clipă, 'cele patru vânturi 
ale împărăției zvonurilor se porniră să bată, ca şi cu o seară 
înainte, numai că mai ciudat şi încă mai nelumesc. Pierre se află 
înconjurat de zeci de mii de spi- riduşi şi pitici, în vreme ce duhul 
i se legăna şi sălta pe coama unor valuri nevăzute; auzi din nou 
cuvintele minunate, repetate asemeni unui descântec: 

„Taină! Taină! 

Taină a lui Isabel 

Taină! Taină! 

Isabel şi Taină! 

Taină! “ 

M 

Căzut aproape în nesimţire din pricina vrăjii aruncate asupra 
lui de faâa-ştimă, Pierre rămăsese cu privirea pierdu' „ă; când, 
în ceia din urmă, în încăpere se lada din nou tăcerea - doar 
sunetul paşilor se mai auzea - iar el îşi recăpătă stăpânirea de 
sine şi se uită în jur să vadă unde se află, nu mică îi fu mirarea 
zărind-o pe Isabel şezând pe băncuţă liniştită, deşi retrasă; 
pletele, parcă mai lungi şi mai bogate, nu mai străluceau acum 


şi erau date pe spate, iar chitara stătea sprijinită cuminte într-un 
colţ. 

Se pregătea tocmai să-i pună o întrebare nechibzuită, dar ea 
i-o luă înainte rugându-l cu glas scăzut, dar aproape autoritar, 
să nu facă nicio aluzie la scena pe care o văzuse mai înainte. 

Pierre tăcu, îngândurat, simțind acum că întreaga întâmplare, 
de la prima chemare muzicală a chitarei, trebuia să se fi stârnit 
fără vreo pregătire, printr-o pornire neaşteptată născută în 
inima fetei din ciudata stare în care fusese împinsă, fără putinţă 
de împotrivire, de vorbele lor de mai înainte şi mai ales fiindcă 
atinsese chitara în împrejurări atât de neobişnuite. 

Dar acel ceva din aerul de basm al scenei, pe care nu şi-l 
putea alunga din minte, răspunsurile, ca să spunem aşa, cu 
voinţă şi aproape cu judecată ale chitarei, strunele aruncând 
scânteieri ciudate, capul lui Isabel înconjurat deodată de un 
nimb, toate acestea i se părură pe moment a nu fi produse de 
cauze obişnuite sau în întregime fireşti. Pentru simţurile 
tulburate ale lui Pierre, Isabel părea să înoate într-un fluid 
electric; platoşa însufleţită a frunţii ei semăna cu placa unui 
magnet. Pentru prima oară în acea noapte înţelese Pierre că, 
furat de exaltarea lui superstiţioasă, o bănuia pe Isabel a fi 
înzestrată cu o înfricoşătoare putere de atracţie. Ca urmare a 
acestei neobişnuite însuşiri, i se păru că fata mai are şi o altă 
putere, încă şi mai neînţeleasă, asupra lui, asupra gândurilor şi 
reacţiilor lui celor mai ascunse; puterea asta se află undeva la 
hotarul dintre lumea văzută şi cea nevăzută, părând mai 
înclinată către cea din urmă, şi avea darul să-l atragă fără 
putinţă de împotrivire către Isabel şi în acelaşi timp să-l 
dezrădăcineze din făgaşul său firesc; Isabel îşi arăta puterea 
parcă într-o doară, fără să ştie ce face şi fără să vrea s-o facă; 
puterea ei nu avea vreo legătură cu ceea ce avea să fie între ei 
doi, şi deşi o mânuia cu fereală, îl atrăgea totuşi spre ca. 
Dedesubtul tuturor acestor unde şi păreri, urzit în lumina de 
seanţei în care ea părea scăldată, se alegea totuşi un strat de 
drojdii care îl sugea şi se lipea din ce în ce mai strâns de el. 
Adeseori. În multe din ccasurile petrecute alături de ea, avea să- 
şi amintească de acea primă noapte magnetică şi să-i pară că 
atunci coborâse asupra lui o vrajă fără pereche - legându-i atât 
trupul, cât şi sufletul: îi fusese cu neputinţă să o. Mai sfărâme de 
atunci, şi trăinicia ei nu o recunoscuse decât multă + vreme 


după ce se deprinsese cu puterea ei. Părea să fie izvorâtă din 
vrăjitoria panteistă care cetluieşte pe veşnicie în taină şi 
muţenie toată lumea eurilor noastre, cât e ea de largă, iar 
puterea zguduitoare a lui Isabel părea înru-: dită cu mingile de 
foc ce plutesc prin aer ori se nasc din senin pe pământ şi în 
apropierea cărora Pierre o simţise pentru prima dată. Era făurită 
parcă din foc şi aer şi însufleţită cu ajutorul unei pile voltaice, 
alcătuită din norii adăpostitori de tunet ai lui august, buluciţi 
peste un apus de soare. 

Simplitatea, nevinovăția şi smerenia istorisirii ei, înfăţişarea ei 
adeseori senină şi deschisă, tristeţea adânc înrădăcinată, dar 
liniştită şi abia simțită, şi acel ceva mişcător din tonul şi aerul ei 
de toate zilele nu făceau decât să evidenţieze şi să sublinieze, 
tocmai prin contrast, ce avea ea mai adânc şi mai subtil de 
straniu. 

Pierre simţi acestea mai ales când, după altă tăcere, ea 
continuă povestea-i sinceră, mărturisindu-se, atât de fără 
prefăcătorie, simplă asemeni unei ţărâăncuţe şi stăruind asupra 
unor amănunte atât de puţin neobişnuite, încât i se părea 
aproape cu neputinţă ca această fecioară candidă să fie aceeaşi 
întunecată şi maiestuoasă făpturâr'care, cu câteva clipe înainte, 
îi ceruse să tacă pe un ton atât de poruncitor şi în jurul căreia 
nimbul ciudat de seanţei stăruise câteva clipe. La scurtă vreme 
după ce reînnodă cu nevinovăție firul povestirii, din făptura ei 
mai părură să zvâc- nească slabe flăcărui electrizantei urmate 
însă de gingăşii atât de înduioşător de omeneşti şi de feminine, 
încât aduseră lacrimi de înălţare blândă în ochii plini de 
înţelegere, dar până atunci uscați ai lui Pierre. 

— lţi aminteşti, frăţioare, că ţi-am spus aseară cum...' acel... 
acea... înţelegi ce vreau să spun... aceea de colo (arătând cu 
fereală către chitară), îţi aminteşti cum a ajuns în mâinile mele. 
Nu ştiu dacă ţi-am spus că neguţătorul zicea că a primit-o în 
schimb de la servitorii unei case mari, la oarecare depărtare de 
locul unde locuiam eu atunci. 

Pierre făcu semn din cap că da şi Isabel urmă: 

— Află atunci că, din când în când, nu prea des, dar nici prea 
rar, acelaşi neguţător trecea pe la fermă în drumurile lui între 
feluritele sate şi orăşele. Descoperind literele poleite dinlăuntrul 
chitarei, m-am pus să-l pândesc; deşi simţeam că Soarta avea 
să-mi desluşească tainele ei atunci când va socoti de cuviinţă, 


eram încredinţată că uneori ne strecoară în ureche câte un mic 
amănunt, lăsân-. Du-ne cugetele să-l urmeze, astfel încât să 
ajungem noi înşine la marele secret ascuns. L-am pândit deci 
neobosită; prima oară când s-a oprit, fără să-l las să înţeleagă 
ce aveam în minte, am reuşit să aflu de la el care era casa cea 
mare de unde venise chitara. Află, frate, că era conacul de la 


Poiana Şeii. 
Pierre tresări, iar fata continui: 
— Da, frăţioare, Poiana Şeii. „Cuibul bătrânului general 


Glendinning”, mi-a zis el; „bătrânul viteaz a răposat de mult şi, 
mai mare păcatul, s-a dus şi tânărul general, fiu-său; mai stă 
acolo un nepot şi mai tânăr al generalului; familia asta îşi ţine 
titlul şi numele nestrămutate; până şi numele mic, Pierre. Pierre 
Glendinning îl chema pe bătrânul general cu coama de nea care 
s-a luptat în războaiele cu franţujii şi indienii, şi tot Pierre 
Glendinning îl cheamă şi pe tânărul său nepot. Degeaba te uiţi 
la mine astfel, frate; de tine era vorba, de tine, fratele meu. 

— Dar chitara., chitara! Strigă Pierre; cum a ajuns chitara la 
Poiana Şeii şi cum de au dat-o servitorii? Spune-mi, Isabel! 

— Nu mă întreba cu atâta patimă, Pierre; adu-ţi aminte de 
vrajă, poate cea rea, care pogoară asupra mea. 

Nu pot să-ţi răspund fără şovăială şi cu siguranţă. Pot doar să 
bănui; dar ce preţ au bănuielile? Oh, Pierre, de un milion de ori 
mai bune şi mai îneântătoare sunt tainele decât bănuielile; deşi 
uneori sunt de nepătruns, este ne- pătrunderea unor prea- 
plinuri; bănuiala nu e decât goliciune uşurică şi fără noimă. 

— Dar este lucrul cel mai nelămurit. Spune-mi, Isa- bel, nu se 
poate să nu fi cugetat şi tu asupra acestui fapt. 

— Şi încă mult, Pierre, prea mult; dar numai despre taina lui, 
nimic altceva. Chiar de-aş putea, n-aş vrea să aud cum a ajuns 
chitara la Poiana Şeii şi cum de a putut să fie dată de servitori. 
Destul că a venit până la mine, că m-a găsit, că mi-a vorbit şi 
mi-a cântat, că mi-a alinat tristeţea şi mi-a stat alături în ceas 
de restrişte. 

Se opri o clipă; în sinea lui, Pierre prefira aceste stranii 
dezvăluiri; când Isabel începu, era iar numai urechi. 

— Ţineam în mână capătul unui fir, frate. Dar nu m-am pornit 
să-l urmez pe dată. În singurătatea mea îmi era de ajuns că 
ştiam unde se află familia tatălui meu. Nu-mi trecuse prin minte 
nici cel mai mic gând de a mă arăta lor. Pe de altă parte eram 


încredinţată că, din pricini uşor de ghicit, niciuna din rudele lui 
aflate în viaţă nu mă putea cunoaşte şi nu putea şti cine sunt, 
chiar dacă m-ar fi văzut, şi ca atare nu eram deloc neliniştită la 
gândul că s-ar putea să-i întâlnesc din întâmplare. Dar 
cutreierările şi schimbările de neînlăturat ale vieţii mele, de la o 
casă la alta, m-au adus, în cele din urmă, la douăsprezece mile 
de Poiană Şeii. A început să mă chinuie un dor crescând; alături 
de el se născuse şi se sumeţea mân- dria; da, mândria, Pierre. 
Imi sclipesc ochii? Mint dacă nu sclipesc! Nu e mândrie de rând, 
Pierre, căci de ce ar fi mândră Isabel pe lumea asta? Este 
mândria unei... unei inimi ce-a tânjit prea mult după iubire, 
Pierre, mândria suferinţei şi a durerii fără capăt, frate! Da, am 
supus dorul cel aprig cu o mândrie şi mai aprigă, Pierre; 
altminteri nu aş fi aici, în această cameră, iar tu nu ai fi primit 
niciun rând de la mine; nici nu ai fi ştiut vreodată de cşă al cărei 
nume este Isabel Banford, dacă n-aş fi auzit că la ferma lui 
Walter Ulver, numai la trei mile de- părtare de conacul de la 
Poiana Şeii, sărmana Bell avea să găsească oameni buni care 
să-i dea plată pentru munca ei. la-mi mâna, frate. 

— Scumpă şi cerească fată, preacinstită Isabel! Exclamă 
Pierre apucând mâna întinsă cu o emoție ce nu şi-o putea 
stăpâni. Ce ciudat ca o atât de neobişnuită asprime şi încă mai 
neobişnuită micime să fie îngemănate într-o mână de femeie! 
Aspră şi mică, te face să te gândeşti prin contrast la inima mare 
şi blândă care a întărit mânuţa asta în supuşenia-i minunată faţă 
de soarta nemeritată de mucenică! Oh, cât aş vrea, Isabel, ca 
aceste sărutări aşternute pe mâna ta să-ţi ajungă în inimă şi să 
lase acolo sămânţa veşnicei bucurii şi alinări. 

Sări în picioare şi rămase în faţa ei ca un zeu al iubirii şi al 
blândeţii, răspândind atâta măreție şi căldură, încât fata ridică 
ochii spre el ca şi când ar fi fost singură stea binevoitoare în 
noaptea adâncă ce o înconjura. 

— Isabel, exclamă Pierre; eu trebuie să fiu dulcea ispăşire a 
faptei părintelui meu, iar tu a mumei tale. Prin faptele noastre 
pe acest pământ, le vom răscumpăra pe vecie greşelile şi vom 
aduce binecuvântare asupra lor; ne vom iubi cu iubirea 
neprihănită şi fără cusur a unui înger pentru un înger. De te-aş 
trăda vreodată, Pierre s-ar trăda pe sine; s-ar prăvăli pentru 
totdeauna în genunea nopţii şi a nimicniciei. 

— Frate, frate, nu-mi vorbi astfel; e prea mult: ne- deprinsă cu 


dragostea până acum, iubirea ta atât de mare şi de 
nepământească se prăbuşeşte zdrobitoare asupra mea! E 
aproape la fel de greu de îndurat ca şi ura. Nu-mi vorbi; o, taci! 

Tăcură amândoi o vreme; apoi ea continuă: 

— Da, frate, Soarta m-a adus la trei mile depărtare de tine 
şi... să merg drept la ţintă şi să-ţi spun tot, Pierre? Tot? Fără să 
las nimic deoparte? Eşti chiar din plămada zeilor ca să poţi 
îndura toate vorbele fără ocolişuri? Îmi pot spune toate 
gândurile, oriunde s-ar îndrepta firul lor şi orice ar aduce pe 
valurile lor? 

— Fără înconjur şi fără teamă, zise Pierre. 

1] - PierT» t 

— Am văzut-o din întâmplare pe mama ta, Pierre, în | 
împrejurări care m-au făcut să-mi dau seama că este mama | ta 
Şi... să-ţi mai spun? 

— Fără înconjur, Isabel! Ai văzut-o pe mama... 1 ei bine? 

— Şi când am văzut-o, deşi nu i-am vorbit şi nici ea I nu mi-a 
vorbit, inima mi-a şoptit că nu mă va putea iubi. 

— Adevăr grăitu-ţi-a inima, şopti Pierre ca pentru sine 4 zi mai 
departe. 

— Mi-am jurat din nou să nu mă înfăţişez vreodată mamei 
tale. 

— Rine ai jurat, murmură el din nou; zi mai departe 

— Dar te-am văzut pe tine, Pierre; iubirea ce trebuie să fi 
simţit mama pentru tatăl tău nu era nimic pe lângă cea care mi- 
a năvălit mie în inimă. Am simţit pe dată că, dacă într-o bună zi 
aveai să afli de mine, dragostea ta largă avea să-mi deschidă 
braţele. 

— Şi de data asta adevărat vorbitu-ţi-a inimia, murmură ei; nu 
te opri... şi ai jurat din nou? 

— Nu, Pierre... ba da, am jurat că eşti fratele meu; cu 
dragoste şi mândrie am jurat că tânărul şi nobilul Pierre 
Glendinning e fratele meu! 

— Doar atât? 

— Nimic mai mult, Pierre; nici atunci nu mi-a trecut prin cap 
să mă arăt ţie. 

— Cum aşa? Doar te-ai arătat, eşti în faţa mea! 

— Da, dar bunul Dumnezeu a făcut-o, Pierre, nu sărmana Bell. 
Ascultă. Mă simţeam tare tristă aici; biata Delly, draga de ea... 
trebuie să fi auzit povestea ei. O casă bătută de năpastă, Pierre. 


Ascultă! Paşii ei îi auzi bătând fără istov podeaua odăii de 
deasupra. Încoace şi-ncolo, încoace şi-ncolo; sub paşii ei covorul 
s-a tocit de n-a mai rămas decât urzeala. Tatăl ei nu vrea s-o 
mai vadă în ochi: mama ei a blestemat-o. Nu a mai trecut pragul 
acelei cămări, Pierre, de patru săptămâni şi mai bine; nici măcar 
o dată nu s-a mai culcat în pat; ultima oară l-au aşternut acum 
cinci săptămâni; încoace şi-ncolo, încoace şi-ncolo, până târziu 
după miezul nopţii; apoi se aşază pe scaun şi rămâne cu ochii în 
gol. Adeseori mă duc să o mân- gai, dar îmi spune „Nu, nu, nu 
“prin uşă, „Nu, nu, nu “, 

Îmi spune, şi doar atât, prin uşa zăvorită; zăvorită acum trei 
săptămâni, când prin şiretlicuri i-am furat pruncul mort şi, cu 
aceste degete, singură, noaptea, am scurmat pământul şi, 
urmând milosteniei cereşti. Am îngropat acea mică şi drăgălaşă 
urmă a ruşinii de neiertat, departe de piciorul nemilos al omului; 
da, s-a zăvorit acolo acum trei săptămâni şi nu a mai ieşit deloc; 
hrana i-o vâr pe ferestruica din cămară. Într-o săptămână abia 
dacă a luat câteva înghiţituri. 

— Năpădească-l blestemele ca un roi de viespi pe ti- tălosul 
de Ned şi ţintuiască-l de moarte! Strigă Pierre, mişcat de 
această jalnică poveste. Ce putem face pentru ea, dulce Isabel? 
Nu-i stă în putinţă lui Pierre s-o ajute? 

— Dacă tu sau eu nu facem ceva, atunci mormântul prea 
primitor îi va fi în curând adăpost, Pierre. Atât tatăl cât şi mama 
ei sunt mai mult decât morţi pentru ea. Ar fi alungat-o dacă nu 
m-a. Ş fi rugat cât m-am priceput pentru ea, fără încetare. 

Deşi adâncit în gânduri, Pierre îi aruncă o privire blindă, de 
înţelegere. 

— Isabel, mi-a trecut prin minte un gând care ar putea-o ajuta 
pe Delly, dar încă nu ştiu cum e mai bine să facem. Sunt hotărât 
totuşi să n-o las de izbelişte. Ţine-o lângă tine aici încă o vreme, 
cu rugăminţile tale blânde, până când planurile mele se vor 
coace mai bine. Deapănă acum mai departe firul poveştii tale, 
ca să-mi abaţi gândul de la paşii de deasupra - îmi pare că 
fiecare din ei calcă pe inima mea. 

— Inima ta nobilă, Pierre, are multe cămări; socotelile avuţiei 
tale, din câte văd, frăţioare, nu încap pe bietul răboj al lui Isabel. 
Eşti întruparea, Pierre, a nevăzutelor zâne bune de care ne 
îndoim în ceasurile noastre negre. Cartea faptelor tale e groasă, 
frate. De ar fi toţi ca tine, n-ar mai exista oameni pe pământ... ci 


doar serafimi! 

— Laudele sunt pentru cei de rând, surioară, spre a-i atrage în 
mrejele chipeşei Virtuţi, făcându-i orbi la ceea ce se află rău în 
ele şi pizmaşi ai binelui ce nu este al lor. Nu mă face să-mi plec 
capul, dulce Isabel, nu mă lăuda. Continuă-ţi istorisirea. 

— Ţi-am spus, frăţioare, ce tristă m-am simţit aici de la bun 
început. Toată viaţa am fost învățată cu tristeţea, dar această 
casă e bântuită de o jale atât de sfâşietoare, fără vreo rază de 
speranţă, ci doar de disperare fără leac, încât până şi sărmana 
Bell simţea că nu mai poate răbda fără să vadă din când în când 
şi altfel de chipuri. Mă duceam deci prin locuri mai vesele, ca să 
mă pot întoarce mai întărită 3â îmi duc crucea în sălaşurile 
amarului. Căci de-aş fi stat doar aici, m-aş fi lăsat cuprinsă de 
domnia durerii, ajungând ca moartă. Plecăm aşadar adeseori: 
mă mai duceam prin vecini, unde erau copii gureşi şi niciun loc 
gol la masa veselă. Aşa am ajuns să aflu de şezătoarea de cusut 
din casa domnişoarelor Penny; am îvflat că erau doritoare să 
strângă pe toate fetele din ţinut ca să le ajute la treaba lor 
milostivă. În mai multe case oamenii m-au îndemnat să mă duc 
şi eu; în cele din urmă m-au convins; nu fiindcă nu mi-ar fi 
plăcut ori aş fi vrut să mă las rugată, dar la început mi-era tare 
teamă că nu cumva la vreo astfel de şezătoare să mă întâlnesc 
faţă în faţă cu cineva din neamul Glendinning; gândul îmi era, 
nu ştiu de ce, nesuferit. Am aflat prin întrebări ocolite că 
stăpâna conacului nu va fi de faţă; s-a dovedit a fi o minciună; 
dar m-am dus, iar tot restul îl ştii. 

— ÎI ştiu, dulce Isabel, dar trebuie să mi-l mai spui o dată. 
Precum şi tot ce-ai simţit atunci. 

Vv 

— Deşi a trecut doar o zi. Frate, de când ne-am întâlnit în 
această viaţă, am aflat în tine acel magnet puternic care îmi 
atrage întregul miez al sufletului. Am să-ţi povestesc mai 
departe. Având de aşteptat căruţa unui vecin, am ajuns târziu la 
şezătoare. Când am intrat, cele două camere care dădeau una 
într-alta erau pline. Împreună cu fetele fermierului, vecinul 
nostru, m-am aşezat în ungherul îndepărtat unde m-ai văzut; pe 
când treceam, capetele s_ au întors şi am auzit şoapte: „E noua 
servitoare a sărmanului Walter Ulver... ciudată fată... s-o fi 
crezând grozav de frumoasă! Nu ştie nimeni de unde vine... 
măi, măi, ce mironosiţă! ... Dacă n-o fi şi ea una d-alea... o fi şi 


ea o altă Delly care a fugit; ...o prefăcută! ' Pentru prima oară 
sărmana Bell se amestecase cu lume atât de muiiă şi de 
pestriță; ştiind prea puţine sau mai nimic despre astfel de 
lucruri, mă gândisem că, întrucât lumea se adunase pentru 
milostenie, nemilostenia n-avea ce căuta acolo; fără îndoială că 
nu era răutate, ci doar necugetare. 

Şi totuşi m-a durut inima, căci am simţit atunci pe pielea mea 
groaznica bănuială pe care o trezeşte o durere însingurată şi 
neobişnuită în ochii celor de rând; ca şi cicd durerea însăşi nu ar 
fi de ajuns şi nici nevinovăția nu ne-ar putea sta pavăză, mai 
trebuie să vină şi pizmă şi ocara cu degete de gheaţă; din nou 
mi s-a întors gândul... chiar în mijlocul acelor înmugurite copile 
şi înfloritoare femei... gândul şi simţământul năucitor al 
neomeniei de care ţi-am vorbit mai înainte. Dar, Pierre, dragă 
Pierre, nu mă privi atât de trist şi pe jumătate mustrător ' 
Singură şi pierdută, îmi iubesc totuşi aproapele; mi-e milă cu 
îndurare şi chibzuinţă de cei care mă dispreţuiesc nemiloşi şi 
nechibzuiţi. lar tu, tu, minunatul meu frate, ai umplut de lumină 
multe locuri adumbrite ale sufletului meu şi m-ai învăţat, o dată 
pentru totdeauna, că semenii mei sunt în stare de lucruri de 
care ar fi mândri până şi îngerii. Deci cată aiurea, dragă Pierre, 
până ce-ţi vei fi învăţat ochii să arunce priviri mai îndreptăţite. 

— Ei sunt ca un telegraf ce transmite ştiri măsluite, dulce 
Isabel. Nu ştiu a-ţi spune cum arătau privirile mele, dar inima 
îmi era mohorâtă din pricina mustrărilor cu greu stăpânite 
îndreptate către cerul care lasă pe cei nevinovaţi ca tine să 
pătimească atât. Deapănă mai departe mişcătoarea ta poveste. 

— M-am aşezat tăcută la cusut, neavând destul curaj să-mi 
ridic ochii, şi multumind stelei mele celei bune care mă 
călăuzise într-un colţişor atât de adăpostit în spatele celorlalţi; 
stăteam acolo tăcută cusând o cămaşă de flanelă şi rugându-mă 
la fiecare împunsătură ca flanela să încălzească mima, oricare o 
fi ea, pe care o va acoperi, să o adăpostească de răceala lumii 
largi, pe care eu o simţeam, şi de care nu mă puteau feri nici 
lină, nici blana cea mai groasă, nici focul; şedeam acolo cosind 
în tăcere, când am auzit pe cineva vestind - o. Ce adânc şi 
neşters sunt săpate cuvintele - „Suratelor, fetelor, vin doamna 
Glendinning şi domnişorul Pierre Glendinning1'. În acea clipă 
acul ascuţit mi-a alunecat şi m-a înţepat în inimă; flanela mi-a 
căzut din mină şi m-ai auzit ţipând. Oamenii buni din jur m-au 


dus mai aproape de fereastră şi au deschis-o larg, suflarea 
cerului m-a trezit la viaţă; am spus că nu era decât un leşin 
trecător... că îmi trecuse... eram deprinsă... le mulţumeam din 
inimă... cel mai bine pentru mine ar fi fost să nu se mai 
îngrijească de mine... că aveam să-mi văd de cusut. Aşa a venit 
şi a trecut; coseam din nou la cămaşa de lină. Nădăjduind ori că 
oaspeţii la care nu mă aşteptasem aveau să plece din nou, ori 
ca un duh o să mă smulgă de acolo; am continuat să cos până 
când... Pierre, Pierre - fără să-mi ridic privirile - căci nu am 
îndrăznit să o fac deloc în acea seară... doar o dată... fără să-mi 
ridic privirile, ori fără să ştiu de altceva decât de flanelă de pe 
genunchi şi de împunsătura din inimă, am simţit 

— Pierre, am. Simţit - cum o privire grea de înţelesuri s-a oprit 
asupra mea. M-am întors şi m-am făcut mică şi am vrut s-o 
ocolesc, dai' n-am putut; o zână bună m-a aju-, tat şi tot 
sufletul, scris pe faţa mea ridicată, s-a înălţat către tine. A fost 
de ajuns. În acea clipă zarurile au fost aruncate. Toată 
singurătatea vieţii mele, toate dorurile înăbușite ale sufletului au 
rupt zăgazurile. Nu aveam cum să scap din calea lor. Pentru 
prima oară am simţit ce jalnică era starea mea: că în vreme ce 
tu, frate, aveai o mamă. Cete de mătuşi şi veri, o groază de 
prieteni în oraş şi la ţară. Eu, eu. Fiica propriului tău tată, eram 
zvârlită în afara porţilor tuturor inimilor şi tremuram în calea 
iernii. Dar acesta era lucrul cel mai-uşor. Nu sărmana Bell îţi 
poate istorisi tot ce a simţit sărmana Bell sau ce a simţit ea mai 
întâi. Era un vârtej de năuciri vechi şi noi, amestecate -şi biciuite 
de vijelia nebuniei. Infăţişarea ta dulce, cercetătoare, blând 
interesată - atât de ciudat asemănătoare tatălui tău - singura 
făptură pe care am iubit-o - această înfăţişare a stârnit furtuna 
disperată din mint; ea mi-a pus pe umeri povara de neîndurat a 
dorinţei ca cei de un sânge cu mine să mă cunoască, să mă 
recunoască, fie doar o dată. lar după aceea să dispar. O, dragul 
meu frate - Pierre! Pierre! Dacă mi-ai putea smulge inima şi de- 
ai putca-o ţine în palmă ca să poţi citi în ea, ai găsi-o scrisă în 
toate părţile, în cruciş şi în. Curmeziş, cu linii neîntrerupte de 
dor, al căror unic capăt era chemarea către tine: Cheamă-l! 
Cheamă-l! Va veni! Astfel îmi striga inima; îmi strigau frunzele şi 
stelele, când m-am dus acasă în acea seară. Dar mândria s-a 
trezit 

— Mândria născută şi ea din doruri - şi, dacă un braţ mă 


trăgea, celălalt mă ţinea. Aşa că am stat şi nu te-am chemat. 
Dar soarta e soartă şi aşa a fost scris. După ce ţi-am întâlnit 
prima oară privirea plină de respect, după ce ţi-am văzut faţa de 
înger, băierile sufletului mi le-ai desfăcut; mândria a căzut 
secerată din rădăcină şi în mugure a apărut în curând o dorinţă 
care s-a întins în toată făptura mea, până am înţeles că mă voi 
usca şi voi muri dacă nu mă elibei'ez de mândrie şi dacă nu îmi 
fac până bucium, ca să-l chem la mine pe dragul meu Pierre cu 
vaierul ei cel mai adânc. Sufletul îmi era plin şi, în timp ce 
cerneala se aşternea rugătoare pe hârtie, lacrimile şi-au adus şi 
ele obolul alcătuind un straniu amestec. Ce mulţumită m-am 
simţit că cerneala mea, subţiată cu lacrimi amare - drojdia de 
pe urmă a zbuciumului meu - nu va fi niciodată văzută de tine, 
că lacrimile se vor zvânta pe coală şi totul va fi din nou frumos, 
înainte că scrisoarea muiată în durere să ajungă la tine. 

— Aici te-ai înşelat, sărmană Isabel, strigă Pierre; când s-au 
uscat lacrimile, hârtia nu a rămas albă, ci urma lor era roşie, 
asemănătoare sâiigelui; nimic nu mi-a mişcat sufletul mai adine 
ca această privelişte de jale. 

— Cum? Cum, Pierre, fralc? Urma era roşie? Groaznic! Vrajă! 
De necrezut! 

— Nu-i nimic decât cerneala... cerneala! O chimicală din ea ți- 
a schimbat lacrimile tale adevărate în sânge părelnic; nimic 
altceva, surioară. 

— O, Pierre! Ce minunat este - mi se pare - că inimile noastre 
nu-şi cunosc marginile suferințelor Ibr; uneori vărsăm sânge 
crezând că e doar apă. Durerilor noastre, ca şi înzestrărilor 
noastre, ceilalţi le sunt câteodată mai buni judecători. Dar 
opreşte-mă! Întoarce-mă la povestea mea! Mi se pare că acum 
ştii tot; dar nu chiar *ot. Nu ştii care era pricina plănuită, dar de 
îndată spulberată pentru care ţi-am scris; nici sărmana Bell nu 
ştie; căci biata de ea aiura şi nu putea pune la cale, nici prefira 
lucrurile. Inima mi-a dat ghies, nu sărmana Bell. Atotputernicul 
te-a chemat, Pierre, nu sărmana Bell. Chiar acum, când a trecut 
o noapte după ce te-am văzut şi mi-am aplecat urechea la 
iubirea şi bunăvoința ta, chiar acum sunt încă uluită şi nu ştiu ce 
are să se întâmple cu mine, ori ce va să fie fiindcă te-am chemat 
atât de pripit la mine. Pierre, acum, acum, în această clipă, mă 
cuprinde o nelinişte nedesluşită. Spune-mi, dacă mă iubeşti, 
dacă mă recunoşti, în faţa lumii sau în taină - spune-mi, poate 


acest lucru să-ţi pricinuiască vreun rău? Vorbeşte fără ocol; 
spune-mi drept; aşa cum îţi vorbesc şi eu! Vorbeşte, Pierre, şi 
spune-mi tot! 

— Face rău cuiva lubirea? Ne poate Adevărul vinde durerii? 
Dulce Isabel, cum poate vreun neajuns să stea în calea Celui de 
Sus? Acum. Când te cunosc aşa cum eşti, aş putea să te uit, aş 
putea să te reneg şi să te îndepărtez de la mine în faţa întregii 
lumi; atunci ai putea să mă întrebi: Spune-mi, Pierre, 
înăbuşindu-i sărmanei Bell păsurile sfinte, nu ţi-ai adus asupra 
capului o jale de necuprins? lar ecoul adevărului va răsuna în 
suflet: jale de necuprins! Nu, nu, nu! Eşti sora mea şi sunt 
fratele tău; toată acea parte a lumii care mă cunoaşte te va 
recunoaşte; or, pe ceruri, voi zdrobi dispreţuitoarea lume şi o voi 
aduce în genunchi în faţa ta, dulce Isabel! 

— Ameninţările din ochii tăi sunt pentru mine drag alint; cresc 
odată cu statura ta slăvită; în tine, frate, U văd pe trimisul 
mânios al lui Dumnezeu spunând: Sus, sus, Isabel, nu te ploconi 
lumii dimprejur, pune-i tu piciorul îa piept şi smulge-i sălbatică 
ceea ce ţi se cuvine 1 Nobleţea ta molipsitoare mă 
dezmuiereşte, Pierre; ştiu că în clipele de urgie, femeia nu mai 
simte în piept moliciunea îngemănată a sânilor, ci cămaşă de 
zale tresăltând! 

Ţinuta schimbată, de mândră cutezanţă; părul lung, trufaş, 
care se târă pe jos ca un steag desfăşurat; ochii minunat 
transfiguraţi, în care păreau să joace fugare sclipiri de stele; 
toate acestea i se păreau lui Pierre opera unui nevăzut vrăjitor. 
Stătea în faţa lui cu totul altă, iar Pierre, făcându-i o plecăciune 
adâncă, cinsti acea maiestate nedomolită şi slobodă a omului, 
care poate să fie la fel de impunătoare şi amenințătoare la o 
femeie, ca şi la un bărbat. 

Blândeţea femeiască se întumă în cele din urmă la Isabel; şi 
ea se aşeză tăcută în firida ferestrei, privind afară la fulgerele pe 
care noaptea de vară, încărcata de electricitate, le stârnea chiar 
la suprafaţa pământului. 

VI 

ZImbind trist, Pierre rupse tăcerea: 

— Sora mea, eşti atât de bogată încât trebuie să-mi faci 
pomană; sunt tare flămând; am uitat să mănânc de azi de 
dimineaţă; adu-mi pâine şi o cană cu apă, Isabel, înainte de a 
pleca. Aseară am cotrobăit prin cămară ca un hoţ într-o brutărie; 


astă-seară tu şi cu mine, Isabel, vom cina împreună, căci de 
acum va trebui să începem să ne ducem viaţa unul alături de 
celălalt şi ar trebui să ne obişnuim să stăm la masă împreună. 

Isabel îl privi adânc, neaşteptat de mişcată, şi ieşi tăcută din 
cameră, blândă şi ascultătoare. 

Când se întoarse, Pierre, aruncându-şi ochii către tavă, spuse: 

— Ea s-a liniştit acum şi paşii nu i se mai aud. 

— Dar nu şi bătăile; piciorul -se odihneşte, dar nu inima ei. Nu 
s-a liniştit, frate; pentru ea liniştea a pierit; tăcerea osiei acestei 
nopţi e pentru ea zgomot bezmetic. 

— Dă-mi, te rog, pană sau creion; şi nişte hârtle, Isabel. 

Faţă lăsă Jos pâinea, farfuria şi cuțitul şi-i aduse pană, 
cerneală şi hârtie. 

Pierre apucă pana. 

— Aceasta e pana, Isabel? 

— Aceastn c, Jtato; alta nu se mai allă în acest sărman cămin. 

Pierre se uită la pană cu luare-aminte; apoi, întorcându-se la 
masă, scrise cu mină sigură următoarea scrisoare 

„Pentru Delly Ulver: cu toată consideraţiunea şi simpatia 
adâncă şi adevărată a lui Pierre Glendinning. 

Povestea ta tristă - cunoscută înainte în parte - a ajuns la 
urechile mele mai amănunţit de la cineva care te iubeşte sincer 
şi care m-a făcut să-i împărtăşesc sinceritatea. Doreşti să pleci 
de aici şi să-ţi afli undeva liniştea şi să-ţi găseşti ceva de lucru 
potrivit cu puterea şi cu vârsta ta. De toate acestea mă angajez 
de bunăvoie să mă ocup eu şi să-ţi lac rost de ele, în măsura 
putinţei mele. De aceeă - dacă alinarea nu este cu totul 
înstrăinată de marea ta durere, fapt care se întâmplă prea 
adesea, deşi aceasta este o nechibzuinţă a durerii - de aceea, 
aşadar, doi prieteni adevăraţi te roagă să-ţi aduni bruma de 
curaj şi să te gândeşti că tiu teatu viața ti s-a svurs: că Timpul 

— Tămăduieşte orice rană cu leacu-i etern. Ai răbdare doar 
puţină vreme până ce viitorul îţi va fi orânduit cu ajutorul nostru: 
astfel, aflu că Isabel şi cu mine sbtlem prietenii tăi sinceri şi 
iubitori cu inimă cinstită, u 

li dădu lui Isabel scrisoarea. Ea o citi în tăcere, o puse jos, îşi 
întinse mumie către el şi, cu o singură mişcare, îşi ridică ochii 
către Delly şi către cer. 

— Crezi că n-o să-i facă rău biletul, Isabel? Tu ştii mai bine. M- 
am gândit că, până ce ajutorul nostru o va putea ajunge cu 


adevărat, măcar făgăduiala lui i-ar putea fi o oaiccarfe 
mângâiere. Păstrează-l şi fă ce crezi de cuviinţă. 

— Atunci am să i-l dau pe dată, frate, spuse Isabel pierind. 

O tăcere nemişcată se înfipsese ca un ţăruş prin făptura 
nopţii, ţintuind-o de această parte a lumii. Singur la acest ceas, 
Pierre nu putea să nu ciulească urechile. Auzi paşii lui Isabel pe 
scară; îi auzi apropiindu-se undeva deasupra: auzi ciocănitul 
încet, apoi i se păru că aude un foşnet ca de hârtie împinsă pe 
sub pragul unei uşi. Un pas şovăitor îi ver. | în întâmpinare din 
partea cealaltă; 

Apoi paşii se depărtară în direcţii opuse şi în curând Isabel 
intră în cameră. 

— Ai ciocănit la uşă şi i-ai strecurat biletul pe dedesubt? 

— Da, l^a primit. Ascultă! Un suspin! Slavă Domnului, seceta 
lungă a durerii a găsit, în sfârşit, adăpare într-o lacrimă. Milă şi 
înţelegerea au făcut acestea. Pierre, pentru fapta ta bună, vei fi 
lăudat de-a pururi înainte de a muri. 

— Dar sfinţii nu flămânzesc, Isabel! Zise Pierre căutând să-i 
abată atenţia. Hai, dă-mi pâinea; ba nu, tu o vel frânge, soră. 
Mulţumesc; e de două ori mai dulce. Tu ai plămădit-o, Isabel? 

— Eu, frate. 

— Dă-mi cana; cu mâna ta. Aşa... Isabel, inima şi sufletul meu 
se înclină în faţa ta: îndrăznesc să numesc această adevărata 
sfinţenie a cinei. Mănâncă şi tu. 

Mâncară împreună fără să-şi vorbească; tot în tăcer* Pierre se 
ridică, aşternu o sărutare pe fruntea ei senină şi fără pată, şi 
plecă fără niciun cuvânt. 

VII 

Nu cunoaştem gândurile lui Pierre Glendinning la vremea 
când ajunse în sat şi, trecând pe lângă copacii adânc zăbrăniţe 
nu văzu nicio lumină la vreo casă de om şi nu auzi niciun sunet 
omenesc; numai din ci#d în când întâlnise în drum, la picioarele 
lui, micile fulgerări ale pământului jucându-se asemeni unor 
şerpişori printre firele de iarbă, pe când, printre copaci, se zărea 
în depărtare lumina nedesluşită a cerului şi tot din depărtare 
venea zvonul răsfirat al pământului adormit, dar răsufând adine. 

Se opri în faţa unei case plăcute înconjurate de grădină, cu 
multe tufe. Urcă în cerdac şi ciocăni tocmai în timp ce orologiul 
satului batea ceasurile unu. Ciocăni din nou. Dar niciun răspuns. 
Mai bătu o dată şi auzi cum se deschise o fereastră d «la etaj şi 


o voce uimită întrebă cine era. Acolo... 

— Pierre Glendinning şi doreşte să-l vadă neîntârziat pe 
reverendul Falsgrave. 

— Aud bine? In numele cerului, care e pricina, tinere domn? 

— Orice este pricină; întreaga lume e pricină. Pot să intru? 

— Fără îndoială... Dar, rogu-vă... ba nu, rămâneţi, ara să vă 
dau drumul. 

Mai iute decât s-ar fi putut aştepta, îi deschise chiar domnul 
Falsgrave, înfăşurat într-un elegant halat de studiu de stofă 
cadrilată, ţinând în mână o lumânare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, care-i pricina, domnule 
Glendinning? 

— Cerul şi pământul, sfinţia-voastră! Putem să mergem în 
birou? 

— Desigur, dar... dar... 

— Să mergem atunci. 

Urcară la etaj şi, când ajunseră în odaia de studiu a preotului, 
se aşezară amândoi; uluită gazdă ţinea încă luminarea în mână 
şi-l privea îngrijorat pe Pierre. 

— Sunteţi omul lui Dumnezeu, sfinţia-voastră, din câte cred. 

— Eu? Eu? Eu? Pe cinstea mea, domnule Glendinning» 

— Da, lumea vă spune omul lui Dumnezeu. Ce aţi hotărât 
dumneavoastră, om al lui Dumnezeu. Împreună cu mama mea, 
în ceea ce o priveşte pe Delly Ulver? 

— Delly Ulver! Bine, dar... Ce mai e şi nebunia asta? 

— Sfinţia-voastră, ce aţi hotărât împreună îu mama în 
legătură cu #elly Ulver? 

— Cu ea? Cu Delly Ulver? Trebuie să părăsească ţinutul; chiar 
părinţii ei nu mai vor să ştie de ea. 

— Cum să-l părăsească? Cine să o  întovărăşească? 
Dumneavoastră? Unde să se ducă? Cine s-o hrănească? Ce o s-o 
ferească de murdăria pe care cele ca ea sunt silite să o îngroaşe 
prin dezgustătoarea nemilostenie şi lipsă de inimă a lumii? 

— Domnule Glendinning, zise preotul, punând acum mai 
liniştit luminarea pe masă şi înfăşurându-se demn în halat; 
domnule Glendinning. Nu voi pomeni nimic de uimirea mea 
firească la neobişnuita vizită pe care mi-o faceţi la un ceas atât 
de neobişnuit. Aţi dorit amănunte asupra unei împrejurări şi vi 
le-am dat pe cât m-am pri' ceput. În ceea ce priveşte întrebările 
care au urmat şi ai căror înţeles nu-l pricep, prefer, să nu 


răspund. Îmi va face plăcere să vă văd altă dată, dar pentru 
moment vă rog să mă iertaţi. Noapte bună, domnule. 

Dar Pierre rămase absolut nemişcat, aşa că preotul fu silit să 
rămână şi el în picioare. 

— Înţeleg pe deplin, domnule. Deci, Delly Ulver trebuie să fie 
alungată, să moară de foame sau să decadă; toate acestea cu 
încuviințarea unui om al lui Dumnezeu. Domnule Falsgrave, 
Delly şi povestea ei, deşi mă interesează profund, nu sunt decât 
prefața altei istorii care mă priveşte şi mai îndeaproape şi în 
legătură cu care am nutrit odată o vagă nădejde că 
dumneavoastră, că bun creştin, aţi fi putut să-mi daţi un sfat 
sincer şi cinstit. Un semn ceresc mă asigură acum că nu puteţi 
să-mi daţi un sfat cinstit şi lipsit de ipocrizie. Trebuie să-l caut 
deci la Atotputernicul însuşi, care, înţeleg acum, nu-şi face 
cunoscute hotărârile cele mai sfinte prin trimişii săi. Nu vă 
învinovăţesc; cred că încep să înţeleg că meseria 
dumneavoastră se încurcă fără scăpare în tot soiul de mreje ale 
cărnii şi nu se poate mişca cu o adevărat sfântă libertate într-o 
lume a foloaselor materiale. Sunt mai degrabă întristat decât 
indignat. lertaţi-mă pentru vizita nepoliticoasă şi să ştiţi că nu 
vă rămân duşman. Noapte bună. Domnule. 

CARTEA IX 

MAI MULTĂ LUMINĂ ŞI BEZNA ACELEI LUMINL MAI 
MULTĂ BEZNĂ ŞI LUMINA ACELEI BEZNE 

| 

În acele ţinuturi ale îndepărtatului Septentrion către care 
Adevărul înflăcărat, Cinstea şi Independenţa vor călăuzi negreşit 
mintea dăruită de natură cu adâncă şi netemătoare cugetare, 
toate lucrurile se  întrezăresc într-o lumină îndoielnică, 
şovăitoare, care răstălmăceşte totul în aerul acela rărit, 
învăţăturile din strămoşi încep să alunece şi să se clatine până 
ce se răstoarnă cu totul; cerurile insele au partea lor de vină în 
naşterea acestui efect uimitor, întrucât toate năzăririle 
minunate de care vorbeam se văd mai ales pe cer. 

Dar pilda multor minţi rătăcite - asemeni călătorilor pierduţi în 
Nordul sălbatic - pe acele perfide meleaguri ne învaţă să le 
ocolim; aflăm de asemenea că omul cată să nu se avânte prea 
departe urmând cărarea adevărului, căci busola minţii sale 
poate s-o ia razna; aproape de pol, spre a cărui pustietate 
ţinteşte îndrăzneţul, acul acesteia arată în acelaşi timp către" 


toate colţurile zării. 

Chiar şi tărâmurile mai apropiate ale gândirii nu sunt ferite de 
răsturnări ciudate. Puţini sunt oamenii cinstiţi, înzestrați cu 
agerimea cugetului şi deprinşi a şi-o folosi, care, fără să ştie 
unul de altul, să nu fi ajuns să condamne ceea ce e atât de 
zgomotos aplaudat sub numele de „asaltul gândirii “- de fapt, 
năvala Adevărului în ţara Greşelii privit fiind de către cei săraci 
cu duhul că lucrul cel mai de preţ pentru care trebuie să ne 
rugăm şi cea mai mare binecuvântare a acestei lumi; ziceam 
deci că fiecărui om cu cap îi vine la un moment dat ideea că 
trebuip să fie pe undeva vreo greşeală cumplită, odată ce 
omenirea nu înaintează niciodată buluc către Adevăr, ci numai 
ici şi colo se vede câte un răzleţ apucând-o pe calea aceasta; 
mergând el mai iute, îi lasă pe ceilalţi de căruţă, dar rătăcind pe 
căi nebătătorite se depărtează de înţelegerea celorlalţi şi lasă 
drum deschis neîncrederii, antipatiei, iar adeseori fricii şi urii, 
deşi mai niciodată făţişe. Nu e de mirare că aceşti temerari 
pionieri ai cugetului, aflându-se tot timpul în avangardă, îşi pierd 
uneori răbdarea şi se simt îndemnați să se întoarcă, năpustindu- 
se cu furie fără rost asupra unor simţăminte şi opinii menite să 
rămână pentru totdeauna în coadă. E sigur că, la începutul 
drumului lor în viaţă, mai ales minţile tinere şi nepotolite de o 
îndelungă obişnuinţă cu lumea, aşa cum este şi va fi ea 
întotdeauna, sunt cele care dau dovadă de acest chef de harţă 
de care tot ele se căiesc amarnic mai apoi. 

Zguduirea grozavă iscată din înfruntarea adevărului practic, 
care în câteva zile şi ceasuri nu numai că îi cop- şese mintea 
până atunci crudă a lui Pierre, dar i-o şi purtase, ca-n basme, 
dincolo de înţelegerea de rând, nu-l le- cuisc în întregime de 
nesăbuita pornire de a căuta pricină celor aflaţi cu înţelegerea 
mult în urma lui, şi despre care am vorbit în general mai sus. 
Lăsându-se pradă acelei porniri, tulburase în miez de noapte 
somnul liniştit al reverendului Falsgrave şi se năpustise 
necuviincios asupra acelui vrednic şi de fapt admirabil om. Cum 
însă încercările prin care trecuse îi sporiseră, într-o zi cât la alţii 
într-un an, nu numai puterea de pătrundere, ci şi înţelepciunea 
şi mila, ultimele cuvinte adresate domnului Falsgrave arătau 
îndeajuns de limpede că şi începuse să se căiască înainte chiar 
de a părăsi biroul acelui domn, regretând că pătrunsese acolo 
cu astfel de gânduri. 


Mergea acum cufundat în meditaţiile prilejuite de acel ceas: 
tot miezul fiinţei sale se zbuciumă amarnic dar. Fierbând la focul 
veşnic ziditor al unei avântate bune-credinţe, zămislea gânduri 
molcomitoare, care, dacă i-ar fi venit mai devreme, l-ar fi păzit 
cu străşnicie ca să nu dea buzna peste vrednicul preot. 

Zeitatea  răutăcioasa ce domneşte peste acest tărâm 
pământesc ne face însă să ne vină mintea la cap numai după ce 
ne-am făcut vinovaţi de multe nebunii. lată o cugetare menită a 
ne feri pentru totdeauna de blesteme pripite asupra valurilor 
mereu sumeţite ale Nebuniei; chiar de ne-ar fi nebunia dascăl, 
ea ne învaţă lecţia chibzuinţei; dacă ne-ar părăsi pentru 
totdeauna, Mintea Mai De Pe Urmă i-ar fi tovarăş de pribegie, iar 
noi am rămâne cu înţelepciunea în drum. Doar nemărginita 
îngâmfare a omului îl poate face să creadă că vine o vreme 
când capetele, fie şi cele mai bogat dăruite, pot să-şi zică: Am 
ajuns la Capătul Cunoştinţelor Minţii Omeneşti; de acum înainte 
aici rămân. Noi adevăruri dau buzna, îl iau în piept şi îl pun la 
pământ; nu există zid pe care omul să-l ridice în suflet ca să ţină 
piept o veşnicie cotropirilor acelor hoarde pe care Adevărul le 
zămisleşte în pântecele îngheţatei, dar puioasei Miazănoapte; 
astfel încât Imperiul Cunoaşterii Omeneşti nu poate dura nici 
măcar o dinastie, deoarece Adevărul dă mereu pământului nou 
împărați. 

Dar gândurile pe care le înfăţişam aici ca frământându-l pe 
Pierre nu trebuie să se amestece cu gândurile pe care le 
înfăţişăm când vorbim despre el. Neavând habar pe atunci de 
deprinderea şi tovărăşia dintre Nebunie şi Chibzuinţă, de partea 
pe care o au ele la creşterea spiritului, Pierre se mustră amar 
pentru necugetare şi începu să se clatine în sinea lui; nu mai 
avea încredere în schimbarea din rădăcini a simţămintelor lui 
care îl împinsese la o nebunie şi la o necuviinţă strigătoare la 
cer; nu mai avea încredere în el însuşi, cea mai nenorocită 
dintre îndoieli. Această ultimă îndoială nu era a inimii sale; 
cerurile însele - simţea el - îl sfinţiseră cu binecuvântarea lor; 
neîncrederea era în puterea spiritului lui care, îmbrăţişând fără 
socotinţă cauza înflăcărată şi bărbătească a inimii, părea să 
arunce prin aceasta o umbră de reprdş asupra cauzei înseși. 

Dar deşi întotdeauna inima cinstită găseşte în cele din urmă 
leac pentru cele mai de plâns greşeli ale capului, până atunci 
prea mică este uşurarea primită, şi întreaga făptură omenească 


se veştejeşte într-o melancolie fala nume. Atunci ni se pare că 
ho ăririle cele mai virtuoase şi mai măreţe nu sunt bune decât 
pentru a ne trezi simţiri alese şi nu pentru a vesti transformarea 
lor în fapte adevărate, de vreme ce, încercând să le înfăptuim, 
ne-am dovedit doar nişte bieţi cârpaci şi am tras asupra noastră 
ruşinea netrebnică. Atunci, de asemenea, armiile niciodată 
zdrobite ale Convenţionismului, Gurii-Lumii şi Prudenţei se întorc 
la atac; înghesuie sufletul şovăitor; cu huiduieli neomeneşti îşi 
râd de noblețea sa, zicând că-i doar ţâcneală, pe care 
înţelepciunea şi gândul mai de-apoi o vor lecui fără îndoială. 
Cutezătorul e parcă apucat de mâini şi de picioare şi tras când 
într-o parte, când în alta chiar de propriile lui şovăieli şi îndoieli. 
Bezna îşi înalţă steagul peste această crudă neînțelegere şi 
îndrăzneţul se prăbuşeşte şi îşi pierde cunoştinţa sub faldurile 
sale. 

Cam aceasta era starea lui Pierre când trecu, pe La ceasurile 
două de dimineaţă, cu capul plecat, pragul conacului de la 
Poiana Şeii. 

N 

În inima profund tăcută a unei case pline de servitori 
cufundaţi într-un somn adânc, Pierre şedea ca de obicei în 
camera lui, în faţa măsuţei rotunde, încărcată de cărţile şi 
hârtiile pe care le părăsise cu trei zile mai înainte pentru un 
obiect de studiu neaşteptat, care-l absorbise cu totul. Deasupra, 
şi cele mai la vedere între cărţi, erau /nfernul lui Dante şi Hamlet 
de Shakespeare. 

Mintea îi era rătăcită şi tulbure; mâna rătăci şi ea 5n neştire. 
Se trezi cu /nfernul deschis în mână şi privirea i se opri pe 
următoarele versuri, înscrise alegoric pe fruntea porţii ce duce 
către pântecele vieţii omeneşti: 

„Etern trăiesc şi câte sunt substanţă 

Naintea mea etern au fost create. 

Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă."! 

Lăsă să-i cadă volumul fatal din mână; lăsă să-i cadă capul 
apăsat de soartă în piept. 

Mintea îi era tulbure şi rătăcită: mâna îi rătăci în neştire. 
Trecură câteva clipe şi se trezi cu /lamlet deschis în faţă şi 
privirea îi căzu pe următoarele versuri: 

„O, Doamne, timpul şi-a ieşit din matcă Şi-s blestemat ca eu 


1 Dante, Divina Comedie, E.L.U., 1965, trad. Eta Boeriu. 


să-l pun la loc/? 

Lăsă să-i cadă volumul de adevăr grăitor din mină; inima-i 
schimbată în stană de piatră se prăbuşi în hăurile sufletului său 
ca o pietricică în puţul cel mai adânc. 

IU 

Dante Alighieri-omul a primit nenumărate jigniri şi insulte din 
partea lumii; Dante Alighieri-poetul a aruncat asupra ei 
blestemul său nemuritor în sublima maledie- ţiune a /nfernului. 
Limba sa de foc, ale cărei şfichiuri politice l-au privat de 
mulţumirile acestei lumi. Şi-a aflat tovarăş crâncen în acea 
muză de foc ce va opri pentru totdeauna pe cei mai mulţi 
muritori de la bucuriile lumilor ce vor să vină. Din fericire pentru 
bucuria învăţăcelului Într-ale literaturii, groaznicele înţelesuri 
alegorice ale /nfernului nu se află la suprafaţă; din nefericire 
pentru acei tineri şi de bună-credinţă scormonitori ai adevărului 
şi realităţii, aceste înţelesuri groaznice, când sunt mai întâi 
descoperite, îşi strecoară otrava în colţul rămas fără leacul 
suveran al siguranţei, care nu se dă bătută niciodată, şi pe care 
îl cunosc sufletele cele mai înaintate şi cele mai profunde. 

Judecaţi atunci şi dumneavoastră, cei ce vă pricepeţi, starea 
lui Pierre şi măsura în care îl privea pasajul din Dante. 

Dacă printre înțelesurile mai ascunse ale covârşitoarei sale 
nepătrunderi, înţelept ferite de toţi în afara câtorva rari 
cunoscători, puternica tragedie a lui Hamlet mai are şi o anume 
învăţătură potrivită omului obişnuit, că este aceasta: că orice 
meditaţie e zadarnică, dacă nu împinge la acţiune; că omul nu 
se cade să-şi piardă vremea dând din colţ în colţ şi luptându-se 
cu năvălirile potrivnice ale diferitelor porniri; că, în momentul în 
care şi-a câştigat convingerea, omul trebuie să şi lovească, dacă 
e cu putinţă, la fel de fără greş şi fără cruţare precum trăsnetul. 

Pierre citise întotdeauna cu admiraţie Hamlet, dar nici vârsta, 
nici experienţa de până acum nu-l pregătise să întrezărească 
măcar o geană de lumină din bezna fără speranţă a înţelesului 
lăuntric, ori măcar să desprindă, din povestire, pojghiţa 
învățăturilor cu totul întâmplătoare pe care  moralistul 
sârguincios le predică atât de pe larg. 

Cea mai orbitoare lumină a raţiunii şi judecății limpezi nu 
poate să arunce raze atât de strălucitoare asupra adevărurilor 
ascunse din inima omului ca acelea izvorâte din cel mai adânc 


2 Shakespeare, Harnici, trad. Leon Levitchi. 


întuneric al acesteia. Bezna de nepătruns este atunci lumina lui; 
şi el, precum pisica, vede limpede toate obiectele într-un mediu 
prin care ceilalţi orbecăie. De ce au fost întotdeauna cinstite 
Durerea şi Bezna ca cei mai de încredere slujitori ai cunoaşterii? 
De ce, dacă nu am cunoscut Bezna şi Durerea, nu putem şti 
nimic din toate câte trebuie să le înveţe un erou? 

La lumina acelei bezne cercetă Pierre sufletul lui Hamlet aflat 
în mâna lui. Nu ştia, ori cel puţin nu-şi dădea seama atunci, că 
Hamlet, deşi făptură vie, nu era până la urmă decât tot o făurire 
a duhului omenesc, întrupată într-o doară prin vraja unei mâini 
de plăsmuitor, şi la fel de într-o doară aruncată în hăurile fără 
capăt ale iadului şi nopţii. 

E privilegiul cu părtinire dăruit acelor înţelegeri de pe urmă, 
care, limpezind abisurile, dezvăluie în aceeaşi clipă 

— Deşi nu atât de desluşit - înălţimi pe măsura lor. De se află 
însă cineva la mijlocul cărării ce coboară în prăpastie, streşinile 
stâncii ascund în întregime bolțile de sus şi pribeagul crede că 
se află în faţa unei genuni de noapte mergând mereu în jos. 

judecaţi atunci voi, cei cu judecată, starea lui Pierre, în 
măsura în care pasajul din Hamlet îl privea. 

Rupte în o sută de bucăţi, zăceau la picioarele lui paginile 
tipărite ale /nfernului şi ale lui Hamlet şi le strivea sub talpă în 
vreme ce zadarnicele lor titluri îi dădeau cu tifla de pe copertele 
goale. Dante îl făcuse aprig la mânie, dar Hamlet îl lăsase să 
înţeleagă că n-ai în cine să loveşti. Dante îl învățase că avea 
amară pricină să caute ceartă; Hamlet îl batjocorise spunându-i 
că avea să se poticnească în lupta. Incepu să-şi blesteme din 
nou soarta, căci acum vedea că nu făcuse altceva decât să se 
joace cu el însuşi, să amâne în sinea lui şi să piardă în meditații 
sentimentale tocmai clipele sortite acţiunii neîntârziate. 

Trecuseră mai bine de patruzeci şi opt de ore. Era Isabel 
recunoscută? Se sprijinea ea de braţul lui în văzul lumii? Cine 
ştia de ea, în afară de Pierre? Ca un laş se strecurase în pădure, 
pândind acolo toată ziua, şi tot ca un laş se furişase spre 
locuinţa ei noaptea! Ca un hoţ stătuse şi se bilbâise şi pălise în 
faţa mamei sale şi - apărător al dreptei cauze - îi îngăduise unei 
femei să se sume- ţească şi să-l înfrunte! Ah! Uşor e pentru om 
să fie viteaz cu gândul; greu e să fie tot aşa şi în faptă. Toate 
îndrăznelile ce se pot închipui află uşor adăpost în inimă; puţine 
ies de acolo la lumină pline de aceeaşi cutezanţă. 


Era sau nu era hotărât să facă ce trebuia făcut? Ho- târirea 
eroică era sau nu era a lui? De ce să mai întârzie, de ce să 
amâne? Ce avea de câştigat prin întârzieri şi ami- nări? 
Hotărârea fusese luată, de ce nu era înfăptuită? Ce mai avea de 
aflat? Ce alte lucruri trebuincioase recunoaşterii lui Isabel în faţa 
lumii mai trebuiau aflate, după ce-şi aruncase prima dată ochii 
pe scrisoarea ei? Îl ţinuse în ioc vreo îndoială asupra spuselor ei? 
Niciuna. Pe zidul beznei groase a tainei ei stătea scris cu deget 
de foc adevărul arzător că Isabel era sora lui. Atunci de ce? 
Atunci cum? Pentru ce nu se născuse nicio faptă? Se cutremura 
oare la gândul că, în clipa când o va înştiinţa pe mama lui de 
existenţa lui Isabel şi de hotărârea de a o recunoaşte cu 
mândrie şi dragoste, trufaşa făptură, ne- păsătoare faţă de 
amintirea tatălui său. Nu se va sinchisi nici de Pierre şi nici de 
Isabel, îi va denunța şi îi va uri că pe nişte părtaşi împotriva firii 
la pângărirea bunului r'Ume al celui mai cinstit dintre soţi şi taţi? 
Câtuşi de puţin. Un astfel de gând îi era străin. Nu hotărâse deja 
că mama lui nu trebuie să ştie nimic despre Isabel? Dar atunci 
ce să facă? Şi cum? Cum putea să-şi ia locul ce 
i se cuvenea în lume dacă mama lui nu trebuia să ştie nimic? 
Nenorocit şovăielnic şi înşelător, prostesc a fost jocul ce-ai jucat 
şi tare ţi-a plăcut să-l joci! Prost şi laş! Laş şi prost! Sfâşie-te şi 
citeşte în tine însuţi istoria zdrobitoare a oarbei tale mulţumiri 
de sine! Marile tale hotă- - riri - recunoaşterea făţişă a lui Isabel 
şi miloasa ascundere a existenţei ei faţă de mama ta - sunt 
lucruri ce nu Pot merge împreună. Ţelul tău mărinimos de a 
apăra memoria fără pată a tatălui tău de orice fel de prihană, 
precum şi cealaltă dorinţă, recunoaşterea pe faţă că îi eşti frate 
lui Isabel, sunt iarăşi lucruri ce nu merg împreună. lar dacă ai 
rumegat aceste patru hotărâri în capul tău fără să te gândeşti 
că, odată puse împreună, se distrug una pe alta, această, 
această prostie de nedescris, Pierre, te înfierează ca pe un 
îngâmfat fără seamăn! 

Degeaba te dai de ceasul morţii, degeaba te blestemi şi rupi 
Hamlet şi Infernul! Prost, orb de prost şi de un milion de ori 
nătâng! Pleacă, pleacă, biet om slab! Faptele înalte nu sunt 
pentru nevolnici orbi ca tine! Uit-o pe Isabel şi fugi la Lucy! 
Cerşeşte-i iertare mamei tale; i poartă-te ca un băieţel 
ascultător şi cuminte, Pierre... Pierre, Pierre... îngâmfatule! 

Ar fi cu neputinţă să descriem toată frământarea şi tulburarea 


din sufletul lui Pierre, când propoziţiile fără noimă pe care le-aţi 
citit mai sus i se orânduiră cât de cât în cap. Cu dragă inimă s-ar 
fi lepădat şi de amintire şi de cugetul care stârniseră în sinea lui 
o ceartă atât de violentă cu bunul simţ obişnuit. Într-adevăr, 
acum toate puhoaiele de foc ale /nfernului şi toţi nourii 
întunecimii din Hamlet îl înăbuşeau în foc şi fum. Temeliile 
sufletului i se surpară: năpădit de o furie oarbă şi de un val de 
nebunie, se izbi de perete şi căzu printre sfărâmăturile sufletului 
său nevolnic. 

CARTEA X 

NEMAIINTÂLNITA HOTĂRÂRE FĂRĂ ÎNTOARCERE A LUI 
PIERRE 

| 

Cinstită în veci fie sfânta amintire a celui ce a spusj primul că 
bezna cea mai adâncă e urmată de lumina zilei J Nu ne pasă 
dacă această zicală se va dovedi adevărată] până la ultimele 
hotare ale lucrurilor; e de ajuns că ea se adevereşte în hotarele 
noastre pământeşti. 

A doua zi de dimineaţă Pierre se ridică de pe podeaua 
camerei cu trupul răvăşit şi zdrobit de chinurile nopţii trecute, 
dar cu sufletul plin de senină şi cumpănită hotărâre de a îndura 
ceea ce i se părea că simte deja a fi un viitor desăvârşit şi 
orânduit. Acum i se părea de asemenea a fi înţeles cum că 
furtuna care i se abătuse pe negândite asupra capului fusese 
spre binele său; norii pe care la începuturile ei nebănuite îi 
adusese asupra sufletului său se împrăşliaseră; întreaga zare 
părea să-i stea limpede la picioare. 

Hotărârea era ciudată şi nu avea pereche-n lume: ca atare, 
era cu atât mai potrivită unei împrejurări ciudate şi fără pereche 
în lume. Era ciudată şi fără pereche nu numai în noutatea ei, ci 
şi nemaipomenită prin minunata uitare de sine din care se 
născuse. 

De la bun început, hotărât să păstreze cu orice preţ frumoasă 
amintire a tatălui său neîntinată de cele ce ar fi avui de gând să 
facă pentru a o protegui pe Isabel şi pentru a întinde asupra ei 
devoţiunea şi iubirea unui frate; hotărât de asemenea să nu 
tulbure pacea "de o viaţă a mamei sale scoțând zadarnic la 
iveală fapte urâte; juruit pe de altă parte în adâncurile sufletului 
său să facă In aşa fel încât să o poată îmbrăţişa pe Isabel în faţa 
lumii şi să-i dăruiască neabătută '. Ovărăşia şi mingâierea lui; 


Negăsind niciun alt chip de a satisface toate aceste condiţii 
fără un act de nemaiauzit de bine intenţionată înşelăciune, pe 
care se gândea că cerurile aveau să i-l ierte, întrucât el însuşi 
era jertfa adusă pe altarul lui; dintr-o dată totul îi apăruse clar. 
Şi se transformase într-o hotă- râre de neclintit; şi anume să 
pretindă în faţa lumii că, în secret, Pierre Glendinning devenise 
deja soţul lui Isa- bel Banford. O asemenea presupusă situaţie i- 
ar da putinţa să se afle mereu în preajma ei, să fie deopotrivă 
amândoi şi să o însoţească încotro îi va îngădui lumea; în acelaşi 
timp această ar pune capăt pentru totdeauna oricăror întrebări 
neplăcute privitoare la amintirea părintelui său mort şi nici nu ar 
tulbura în vreun fel pacea deplină a mamei sale, atât de strâns 
legată de memoria soţului ei. Adevărat. În adâncul sufletului 
simţea că nemaiauzita faptă la care se hotărâse va înfige o altfel 
de săgeată, piezi. — Jă, dar de neocolit, în inima mamei sale; 
dar pe alunei i se părea parte din preţul, ce nu putea fi altfel 
decât mare, al virtuţii sale înflăcărate; astfel hotărât, prefera să 
o vatăme în secret pe mama lui în viaţă, făcându-i o rană care 
poate avea să se tămăduiască, decât să aducă asupra părintelui 
său dus dintre cei vii hula mulţimii şi - aşa i se părea lui - o 
ruşine de neşters. 

Poate că o alta, în afară de Isabel, nu ar fi putut trezi în 
sufletul lui Pierre simţiri atât de puternice încât să ducă la o 
hotărâre atât de neobişnuită. Fermecatul cânt al durerii ei 
făcuse să tresară o coardă unică tăinuită în pieptul lui, printr-o 
părclnică vrajă, întocmai ca aceea care dăduse glas gurii 
înstrunate a chitarei ci, ca răspuns la strunele unei inimi vibrând 
de dor şi jale. Glasul din adânc al făpturii lui Isabel îl chemă din 
depărtările necuprinse ale cerului şi tăriilor şi nicio împotrivire 
de pe acest pământ nu-i putea reduce la Tăcere izbăvita-i 
plângere. 

In timpulcelor trei zile de când o cunoştea şi gravita sub 
privirea ei magnetică, alte forţe înzestrate cu putere de 
convingere şi alte influenţe dintre cele nevăzute, cuprinse în 
ochii ei de zână a nopţii şi în povestea ei fermecată, îşi lăsaseră 
de asemenea urma de neşters în sufletul lui şi, poate fără să-şi 
dea el seama, îşi avuseseră partea în luarea hotărârii lui. Isabel 
îl impresionase ca fiind copila vrednică de slavă a Orgoliului şi a 
Durerii, în ale cărei trăsături se putea desluşi asemănarea divină 
cu U amândoi părinţii ei. Orgoliul îi dăruise noblețea fără] nume: 


Durerea dăduse acelei nobleţi o sublimă gingăşie; M gingăşia 
era înmuiată în cea mai milostivă umilinţă, te- 1 melia 
înălţătoarei ei virtuţi. 

Nici prin vorbe, nici prin scris, Isabel nu trădase vreo 1 fă rimă 
de patimă sau vreo dorinţă de rând care, în mod | firesc, ar fi 
fost de aşteptat de la o fiinţă obişnuită aflată 8 în împrejurări 
asemănătoare celor în care se afla ea Deşi W fara un ban, nu-i 
cerşise un ban lui Pierre; deşi nu sco- J şese un cuvânt despre 
acest subiect, eroul nostru nu putuse să nu-şi dea seama că 
ceva în ea dispreţuia ideea de a g rămâne de bunăvoie la milă, 
cuiva, fie ea şi a unui frate. 

Nu cârtise, deşi în diferite feluri ocolite îi dăduse a-nţe- lege 
că se ştia înconjurată de oameni mai prejos şi nepotriviţi cu ea, 
coborâtoare dintr-un neam ales şi meritând, prin virtuţiie-i, cea 
mai aleasă societate pe care i-o putea pune lumea la picioare; 
cu toate acestea nu-i ceruse lui | Pierre să o îmbrace în 
brocarturi şi să o aşeze în rândul persoanelor bogate şi nobile 
din ţinut. 

Arătându-şi astfel noblețea şi înzestrarea neasemuită, prin 
lipsa desăvârşită a oricăror interese mărunte, nici nu-şi năclăise 
simţămintele cu exclamaţii siropoase de soră j care tocmai şi-a 
descoperit fratele; în cazul unei femei mite aflate în situaţia ei, 
lucrul nu i-ar fi surâs câtuşi de puţin lui Pierre. Nu. Acel dor 
arzător şi greu de descris, pe care scrisoarea ei îl zugrăvise atât 
de bine în chiar lipsa-i de şir, nu se stârnise din ambiţie 
meschină, vanitoasă sau măcar de rând; era strigătul de 
neocolit şi uşor de recunoscut al sufletului fetei care-i poruncea 
lui Pierre să zboare către ea, făcându-şi astfel cea mai înaltă şi 
glorioasă datorie din lume. 

In noua lui stare de spirit, lui Pierre i se părea că această 
datorie nu-i cere să se năpustească precum un berbece în zidul 
de marmură al trecutului şi să încerce să doboare legea sorții 
care orânduise ca Isabel să nu poată- niciodată să dobândească 
toate drepturile unui copil recu- * noscut al tatălui ei. Era acum 
încredinţat că o asemenea purtare nu numai că ar fi fost ridicolă 
în sine şi crudă atât pentru cei vii cât şi pentru cei morţi, dar ar 
fi fost de nedorit chiar pentru Isabel, care, lăsându-se o clipă 
pradă unei izbucniri de îndreptăţită înverşunare, nu arătase 
totuşi niciun fel de rătăcire răzvrătită în stările ei mai obişnuite 
de dulce întristare. Era deci convins că Isabel se mulțumea să 


trăiască neştiută ca fiică a tatălui ei, atâta timp cât îşi putea 
alina adâncu-i dor de dragoste neabătută, înţelegere şi vieţuire 
de zi cu zi pe lângă cineva care să fie sânge din sângele ei. 
Astfel că tânărul nostru nu se temea deloc că. Aflând ce are de 
gând, ea ar putea fi dezamăgită; cât priveşte ciudăţenia planului 
propus de fratele ei - ciudăţenie peste care o femeie obişnuită şi 
plin- găreaţă n-ar fi putut trece -, Pierre nu se aştepta nici aici la 
vreo opoziție; tot trecutul lui Isabel era neobişnuit şi 
neobişnuitul părea cel mai potrivit lucru pentru viitorul ei. 

Dacă însă Pierre ar fi recitit primul paragraf al scrisorii ei, ar fi 
desluşit imediat posibilitatea unei împotriviri a surorii sale, pe 
care propria lui uitare de sine i-o ascunsese. Avea toate 
motivele să creadă că. Datorită vieţii ei modeste şi 
însingurate, Isabel nu ştia nimic despre el şi Lucy Tartan, 
neştiinţă pe care sora lui o arătase fără să-şi dea seama de 
prima dată şi care lui i se păruse binevenită, făcându-l să se 
abţină cu bună ştiinţă şi în mod înţelept de a-i pomeni ceva 
despre logodnica lui. Nu-şi putea închipui totuşi că o fată cu 
inimă nobilă şi cinstită ca Isabel ar vrea să cadă cu dragă inimă 
la o învoială care, desigur, avea să-l lipsească pe Pierre, atât de 
tânăr şi generos, de orice drept la dragoste şi căsătorie fericită, 
încurcându-l pentru vecie într-o căsătorie de ochii lumii care, 
deşi în fapt nu era decât o pânză de aer, că urmări se putea 
dovedi un zid de fier; la urma urmelor acelaşi puternic temei 
care îl dusese cu gândul la plăsmuirea unei astfel de uniri, avea 
să-l oprească de a da pe tăcute în vileag neadevărul ei. Căci 
asta ar fi însemnat despărţirea lui de Isabel şi însoţirea lui 
adevărată cu altă femeie atâta vreme cât Isabel avea să 
trăiască. 

Depinde cum vreţi s-o luaţi dacă vi se pare că zeii i-au făcut 
omului un dar binevoitor sau răuvoitor ascun- 

/. Indu-i, în pragul oricărei fapte cu lotul noi şi de 
incomparabilă măreție, ccle o mie şi una de încurcături şi 
primejdii la care poate să ducă fapta; astfel, pe plaiurite-i veşnic 
neîncepute, cutreieră Cavalerul Sorţii, nesocotind şi palatele şi 
gropile din inima ei. De mirare şi de necrezut pentru oamenii 
obişnuiţi sunt acele ciudate uitări şi nepotriviri pe care o 
înfocată aţintire a gândului asupra unor hotărâri fără seamăn 
sau fără măsură le îngăduie în sufletele tinere şi răzvrătite. 
Cuprinderea largă, datorată unei gândiri neabătute şi aşezate, e 


o însuşire cu ajutorul căreia o minte filosofică cu experienţă 
aduce în cercul pătrunderii sale obiectele contemplaţiei în toată 
complexitatea lor; trăsătura aceasta lipseşte tânărului 
înflăcărat. Nerăbdarea îl face să vadă toate lucrurile înşelător de 
despuiate de întortocheri; ochiul său vede fiecare element 
desprins de celelalte; astfel, esența şi chiar obiectul întreg 
capătă contururi stâlcite. Am mai vorbit de acea trecătoare 
împieptoşare a lui Pierre, care, din pricină de mai sus, îl făcuse 
să urmărească un timp patru planuri diferite cu neputinţă a fi 
puse împreună. lată-l acum pe acest tânăr fără de noroc 
nerăbdător să se încurce în caierul încâlcit al sorții, din care nici 
chiar cele trei îndemânatece fecioare nu-l vor mai putea 
descurca, odată ce el va fi legat complicai ele lui noduri în jurul 
lui Isabel şi al său. 

Ah. Băieţandru pripit! Nu sosesc vestitori care să te ferească 
de aceste primejdii şi care să-ţi arate către ce labirinturi cretane 
te duce firul vieţii tale? Unde e bunăvoința cerească? Unde au 
zburat dulcii îngeraşi care cică îl păzesc pe om de rele? 

Nechibzuitul de Pierre nesocotea toate cele ce îl amenințau în 
viitor, odată ce avea să-şi pună în aplicare nemaipomenită lui 
hotărâre; cu nerăbdare ciopârţite de el, faptele nu i se înfăţişau 
în întreaga lor dimensiune amenințătoare; chiar de i-ar fi fost 
vârâte sub ochi - atât de i'ix aţintită îi era privirea către țelul 
înalt pe care şi-l pusese-n cap - tot nu s-ar fi lepădat de jertfă de 
sine; cele ce erau însă legate de-a dreptul de hotărârea lui 
păreau, în oarecare măsură, prevăzute şi înţelese de el. Măcar 
atâta înţelegea şi vedea limpede: că Lucy Tartan era u speranţă 
ce trebuia alungată din suflet; că toate acestea vor fi o lovitură 
groaznică ce se va abate asupra ei, pră- vălindu-se îndoit de 
greu asupra lui; că în ochii tuturor virtutea sa neînţeleasă şi 
nebănuită avea să pară necredinţă ticăloasă faţă de logodnică 
lui; o încălcare a celor mai sfinte jurăminte omeneşti; iar el. 
Curtezan şi peţitor al unei necunoscute înconjurate de taină: 
dispreţuitor al cclor mai înțelepte sfaturi ale unei mame 
iubitoare; aducător al unei pete greu de şters pe un nume 
cinstit; fugar, orbit de patimă, dintr-o casă înlesnită şi lăsând în 
urmă o avere rotunjoară; în sfârşit, întreaga lui viaţă va apărea 
în ochii oamenilor acoperită de pâcla deasă care înconjoară 
fapte bizare ce inspiră teamă, pâclă ce s-ar putea să nu se ridice 
nici în ccasul din urmă al acestei vieţi. 


Acestea sunt, o, fiu al omului! Primejdiile şi mizeriile pe care 
le aduci asupră-ţi, atunci când, fie şi pentru o cauză prea nobilă, 
te abaţi de la tiparele capricios întocmite ale bunei purtări în 
care lumea te îmbracă pentru binele tău lumesc, oricât ar fi el 
de mărunt şi de ticălos. 

Adeseori e de mirare că, urmărind lucrurile cele mai rare şi 
mai adinei, dai de izvorul lor care e arhicunoscut şi banal. 
Totuşi, atât de ciudat şi de complicat este sufletul omenesc; atât 
de multe sunt cele care izvorăsc neştiute dincolo de hotarele 
sale, atât de multe şi osebite sunt cele care îl înrâuresc din 
afară, şi atât de greu este să deosebeşti întotdeauna între 
acestea două, încât înţelepţii s-ar pripi dacă ar încerca să 
găsească originea anume a gândurilor şi a faptelor lui din urmă. 
In măsura în care putem vedea noi, cârtiţe oarbe, viaţa omului 
pare să se desfăşoare doar pe pipăite în temeiul unor tainice 
îndemnuri; ceva no dă să înţelegem că trebuie să facem aşa sau 
altfel. Fără îndoială că niciun muritor care s-a cercetat cât de cât 
pe sine nu va putea pretinde că cel mai mic gând său acţiune a 
să îşi are izvorul doar în eul său conştient. Această introducere 
pare să nu fie cu totul lipsită de importanţă dacă e să lansăm 
ideea neobişnuită că sămânţa ascunsă a ideii lui, schimbarea cu 
numele a unei surori într-o soţie, s-ar fi putut afla în schimbarea 
pe care o făcuse cu mult mai înainte când începuse să-şi alinte 
mama cu numele de „soră”; prin aceasta îşi deprinsese vocea şi 
felul de a fi cu o anumită mistificare într-una din cele mai 
strânse legături din viaţa de fiecare zi; iar întrucât aluatul din 
care e făcut omul e ca o sugativă, lucruri ce par să atingă doar 
suprafaţa în cele din urmă îşi fac loc adânc înlăuntru şi, ca atare, 
această obişnuinţă îl deprinsese pe nesimţite cu mistificarea, 
deşi doar în chip plăcut şi nevinovat. Dacă există vreo şansă că 
interpretarea noastră să ascundă oarecare adevăr, pentru Pierre 
ceasurile  ghiduşiilor purtau în pântece ceasurile chinului; 
jucându-se, a învăţat ce înseamnă durerea. 

N 

Alături de hotărârea cu privire la ajutorarea frăţească şi pe o 
viaţă a lui Isabel dăinuia în sufletul lui o altă hotărâre la fel de 
nestrămutată şi având în acelaşi timp aerul sacru şi de 
nesfărâmat al celui mai solemn jură mini: era hotărârea 
înflăcărată, la care în aparenţă nu era silit, de a păstra neatinsă 
memoria tatălui său; de a nu spune nimănui pe lume cine era 


tatăl lui Isabel. Dus fără putinţă de întoarcere dintre cei vii şi 
întors la starea de neaju- torare în ce priveşte cele lumești, tatăl 
său mort părea că face apel la milă şi la simţul de datorie al lui 
Pierre într-un chip mult mai mişcător decât dacă vorbele ar fi 
ieşit dintr-o gură vie. Şi ce dacă, nu datorită păcatului lui Pierre 
ci prin păcatul tatălui său, amintirea acestui tată se afla la mila 
fiului şi putea fi păstrată curată doar prin jertfirea de bunăvoie a 
oricărei fericiri pământeşti de către acest fiu; ce-i cu asta? 
Lucrul făcea să răsune o coardă şi mai nobilă în sânul fiului şi îl 
umplea de ne- sfârşită mărinimie. Niciodată nu-i trecuse 
generosului Pierre prin minte păgânul gând că pe lumea asta 
Păcatul e-un frumos vinovat tras pe cele mai crude roţi de 
tortură de Virtutea mulţumită de sine şi că Virtutea mulţumită 
de sine s-ar putea să-şi hrănească lingoarea de crin cu paloarea 
groazei păcatului. Căci Virtutea Fără Prihană se bate cu pumnii 
în piept tot atât de tare precum cerşeşte păcatul pocăit milă şi 
înţelegerea noastră fără să se lepede de fapt de mândria lui. Cu 
cât e mai mare virtutea, cu atât mai mare cată a fi admiraţia 
noastră; de asemenea, cu cât mai mare este păcatul, cu atât 
mai nesfârşita e mila noastră. Într-un fel păcatul are şi el dreptul 
la respect, dacă nu la sfinţenie. Un păcat cât toate zilele cere 
mai multă măreție sufletească decât un pui de virtute. Care om, 
dacă e om, nu-simte porniri mai aţâţate şi mai generoase către 
marele zeu al păcatului - Satan - decât către negustoraşul de 
colo care nu păcătuieşte decât cu ţirâita într-ale negoţului? 

Deşi Pierre era cutremurat până-n adâncul sufletului de acea 
nepătrunsă dar intuitiv înţeleasă negură pe care istorisirea 
enigmatică a lui Isabel o lăsase în jurul tinereţii tatălui său, 
amintindu-şi groaza lui mută la gândul mâinii cenuşii care se 
ridicase de pe patul de moarte al părintelui, simţea că oricare ar 
fi necunoscută culoare a păcatului tatălui său, în ceasul de pe 
urmă el se căise în chipul cel mai cumplit: cu atât mai dureroasă 
îi fusese căinţa cu cât era vorba de o taină care îl rodea. Oricât 
încercau ai lui să ascundă adevărul, tatăl său nu murise oare 
nebun?! De unde toate acele aiureli după o viaţă atât de 
mulţumită? De unde 'dacă nu din cele mai crude re- muşcări? 

Astfel pornit şi încordându-şi toţi muşchii şi nervii ca să nu 
lase să se prăbuşească memoria tatălui său, Pierre îşi întoarse 
faţa netemătoare şi îndrăzneață către Lucy Tartan şi îşi jură în 
sinea sa că nici ea nu trebuia să cunoască tot adevărul; ba nici 


cea mai mică părticică din el. 

Cel mai înalt eroism cuprinde fără doar şi poate un dram de 
cruzime. Nu înseamnă că eşti erou dacă rămâi singur neclintit la 
ceas de chin; eroism înseamnă să ră- mii neclintit în faţa 
chinurilor tale şi ale făpturii iubite; chinuri îngemănate cărora le- 
am putea pune neîntârziat capâl, dacă ne-am lepăda de 
glorioasa cauză pentru care sângtrăm noi înşine şi lăsăm să 
curgă sângele celor dragi. Dacă nu vroia să dea la iveală ruşinea 
tatălui său în faţa lumii de rând a cărei părere Pierre o dispreţuia 
în fond, cum era să o dezvăluie femeii adorate? In faţa ei, cea 
mai presus de oricare altcineva, să despoaie mormântul tatălui 
său şi să-i arate din ce culcuş de mocirlă se ridicase el? Aşa că 
Pierre se întoarse şi îşi urcă logodnica pe rugul de care era ţi el 
legat, căci înţelegea limpede că nu se poate altfel şi că inimile 
lor trebuiau să se mistuie împreună. 

Da, hotărârea privitoare la memoria tatălui său însemna că 
trebuia să o mintă chiar şi pe Lucy cu privire la căsătoria lui cu 
IsabeL Nu se putea destăinui nici măcar ei. In felul acesta avea 
să ascută durerea şi aşa sfâşietoare a despărțirii, sădind în 
mintea lui Lucy bănuieli de neinâăturat, deşi fără nici cel mai 
mic temei, şi care aveau să-i distrugă părerea bună pe care o 
avea despre el. Se legăna insă cu speranţa dulce că, fără să 
încalce datoria de fiu. Va putea cu vorbe cu tâlc să înăbuşe în 
faşă acele închipuiri negre din mintea iubitei sale; chiar dacă nu 
putea să-i arate adevărul, putea să o împiedice să grecească 
prea tare în ceea ce îl privea. 

În ceea ce o privea pe mama lui, Pierre era mai pregătit. | se 
părea că, printr-un dat al sorții, o voinţă pe care ar fi fost 
nesăbuit să o ocolească ori să o nege când simţea ci apasă 
adânc în sufletul său, familiei Glendinning îi era scris să aducă o 
jertfă zeilor durerii; o jertfă măre, cel puţin; aceea trebuia să fie 
ori mamă, ori el. Dezvăluind secretul, mama lui avea să devină 
jertfa; dacă îl păstra pentru sine cu orice preţ, el avea să fie, 
târât pe altar. Victimă în ceca ce o privea pe mama lui, căci, în 
împrejurările neobişnuite ale situației sale,  ascunderca 
adevărului avea să ducă la o tălmăcire greşită şi aducătoare de 
ruşine a purtării lui faţă de ea. In faţa acestor urmări se pleca 
supus. 

Mai era încă un aspect, ultimul care va fi pomenit aici ca fiind 
cel din urmă dintre gândurile care-l frămân- tău pe Pierre, 


rămânând totuşi să-l amenințe cu dezastru sigur. Acest aspect, 
care fusese doar în treacăt pomenit, avusese probabil o 
înrâurire puternică asupra lui Pierre tind acesta îl înţelesese 
pregătindu-l pentru ceea ce era mai râu. 

Boala fără leae a tatălui său venise pe neaşteptate. Suferinţa 
tainică produsă de viaţa lui din tineceţe, reamintită într-un ceas 
rău. Şi rătăcirea minţii care urmase 11 împiedicaseră să facă un 
nou testament în locul primului, alcătuit la scuriă vreme după 
căsătorie şi înainte ca Pierre să se fi născut. Prin acel testament, 
care până acum nu fusese niciodată purtat prin tribunale, şi pe 
care. Legănată de convingerea siguranţei în ceea ce priveşte 
viitorul ascultătorului şi iubitorului ei fiu, doamna Glen- dinning 
nu încercase decât o singură dată, şi atunci fusese întreruptă, 
să-l discute pentru a orândui mai bine şi mai chibzuit lucruri 
care nu fuseseră puse la punct la vremea alcătuirii lui, prin acel 
testament, deci, toată averea Glendinningiior aparţinea mamei 
sale. 

Deloc surd la toate presimţirile profetice care-i zugrăveau 
dinainte mânia orgolioasă a ofensatei mame nutrind acum doar 
înverşunare şi ciudă împotriva unui fiu, odinioară odor al trufaşei 
sale bucurii, iar acum ghimpe în ochii ei din pricina răzvrătirii 
faţă de ea şi a ruşinii strigătoare la cer aduse în faţa lumii - 
Pierre vedea limpede că aşa cum nu i-ar fi îngăduit niciodată lui 
Isabel Banford să-i treacă pragul sub adevăratul ei nume, 
niciodată nu avea să sufere ca faţa să-i calce pragul sub orice 
alt nume, fie el şi ticluit; cu atât mai puţin când avea să o ia 
drept o necunoscută vicleană care, prin şiretlicuri mâi” ave, îl 
abătuse pe singurul ei fiu de pe calea cinstei spre cea a 
ticăloşiei. Alungând-o pe Isabel însemna că trebuia să renunţe la 
Pierre, dacă nu cumva, scoasă din fire. Mama lui nu avea să-l 
izgonească oricum de la sî- nul ci. 

Glasurile lăuntrice, care parcă îi înfăţişau această purtare a 
mamei lui, îi şopteau că dacă apriga ei inimă se întorcea atât de 
necruțătoare împotriva lui, închizându-şi uşile atât pentru el, cât 
şi pentru presupusa lui soţie, nu avea să-i dea de bunăvoie 
niciun ban ca să-l ajute să-şi întocmească un cămin atât de 
nesuferit ei. Deşi Pierre nu se pricepea într-atât în ale legilor 
încât să-şi poată da scama ce ar spune ele dacă s-ar apuca să 
tăgăduiască testamentul lăsat de tatăl lui, în temeiul drepturilor 
fiului de a fi părtaş alături de mamă la averea tatălui, simţea 


totuşi o silă de neînvins la gândul că avea să târască iscălitura şi 
pecetea tatălui său răposat prin tribunale, tăgăduindu-le 
valoarea şi ciondănindu-se pentru o pricină măruntă de bani cu 
propria sa mamă. Atât de fără greş îi înfăţişaseră presimţirile lui 
firea mamei sale, necruţă toare şi bântuită de apucături 
amarmice - până acum aţipite datorită întâmplării şi 
împrejurărilor fericite - încât era convins că furia ei o va face 
chiar să se înhame la o judecată împotriva lui pentru 
proprietatea familiei Glendinning. Căci într-adevăr ea era dăruită 
cu o putere mocnită şi cu o bărbăţie de care Pierre nu avea 
decât să se teamă. Afară de asta, oricum ar fi întors lucrurile, 
încă doi ani el avea să rămână minor, un copil în ochii legii, 
neputând să ceară vreun drept; deşi ar fi putut să-şi 
încredinţeze cauza unui prieten apropiat, care să-l ia sub 
oblăduirea lui, unde să-l găsească pe acesta când împlinirea 
marii lui hotărâri avea să-i alunge pe toţi din jurul lui? 

Împotriva tuturor acestor obstacole? | a încă multor altora se 
ridica deci sufletul acestui tânăr şi entuziast bărbat. 

M 

În inimile oamenilor există o taină întunecată, de sminteală, 
care uneori, sub impulsul vreunei toane, îi face să se lepede de 
cele mai iubite legături ca de nişte piedici în calea telurilor înalte 
pe care acea toană venetică le flutură atât de stăruitor prin faţa 
ochilor. In acele clipe legătura multiubită ni se pare că nu face 
doi bani: înălţându-ne către piscuri de slavă, n-avem ce face cu 
văile; strâmbăm din nas la mângâieri: sărutările ne par 
urzicătoare;  dispreţuim  rotunjimile  palpâtânde ale iubirii 
muritoare, îmbrăţişăm aerul necuprins şi neîntrerupt. Ni se pare 
că nu mai suntem muritori; parcă am devenit zei şi călugări pe 
veşnicie; dar din nou, precum zeii grecilor înşişi, coborâm pe 
pământ; ne bucurăm să ne însoţim din nou; ne bucurăm să 
ascundem capetele noastre zeieşti la sânuri făcute dintr-un prea 
seducător lut. 

Ostenit de pământul prea statornic, corăbierul ne- astâmpărat 
se smulge din toate îmbrăţişările şi se avântă pe mare în toiul 
furtunii care bântuie dincolo de țărm. Dar în timpul lungilor nopţi 
de veghe de la antipozi, când greu apasă puntea oceanul cu 
valurile sale uriaşe, ca nişte baloturi de smoală, corăbierul 
nostru se gândeşte la căsuţa părăsită din satul lui în care tocmai 
a răsărit soarele şi la multe fecioare cu ochi însoriţi ce se învârt 


prin preajmă. Blestemă Soarta; se blestemă pe sine; nebunia lui 
fără mirâte, adică pe el însuşi. Pentru cel căruia i-a fost dat să 
cunoască această dulce învăţătură şi apoi a fugit de ea, visul 
răzbunător va 


Yeni asupra 1n npsa. 
un astfel de zeu ușor de 


Pierre era acum vătămat; 


Corăbierul neastâmpărat; visătorul visului de răzbunare. Deşi 
de bine de rău se dezmeticise şi se străduise să vadă lucrurile 
aşa cum erau, în ceea ce o privea pe Lucy în adâncurile 
sufletului se minţea încă pe sine. Adevărat, în nemaiîntâlnitele 
lui planuri Lucy era amestecată atât ce strâns, încât i se părea 
cu neputinţă să-şi orânduiască viitorul fără să ţină seama de 
dragostea inimii sale. Neştiind însă cât de mare era aceasta, 
temându-se să o cântărească, asemeni celui care rezolvă o 
problemă de algebră, o înlocuise pe Lucy cea adevărată cu un 
semn - cu un X golit de înţeles - şi în ultima soluţie a problemei 
tot acel X găunos apărea, şi nu Lucy cea adevărată. 

Acum, ridicându-se de pe podeaua camerei sale şi trezindu-se 
din amorţeala încă mai adâncă a sufletului său, Pierre se gândea 
că întreaga zare a negrei sale soarte ie afla la porunca lui; toate 
hotărârile lui erau limpezi şi de neclintit când, deodată, peste 
toate, se înscăună în cel mai adânc ungher al inimii sale icoana 
vie şi palpitândă a logodnicei sale. Plămânii i se goliră de aer; 
globii ochilor îl ardeau, căci dulcea închipuire, atâta vreme 
îngropată de vie îh inima lui, i se părea că alunecă spre el ca 
dintr-un mormânt, iar părul ei auriu o învăluia asemeni unui 
giulgiu. 

În acea clipă toate celelalte lucruri i se şterseră din minte; 
mama lui, Isabel, întreaga lume largă; nu mai rămase decât un 
singur lucru; întrebarea care le cuprindea pe toate - Lucy sau 
Dumnezeu? 

Aici se lasă cortina. Bătăliile fără nume ale sufletului nu pot fi 
zugrăvite şi unele dureri nu pot fi povestite. Să lăsăm firul 
despicat al întâmplărilor să scoată la iveaâă propriul lor înţeles 
înfurcat. 

T| - Pierr» 

CARTEA XI 

PIERRE TRECE RUBICONUL 


l 

Sorbit de vârtejul Maelstromului, omul e silit să se în- 
vârtească asemeni unui titirez. Dacă lovim la un capăt şirul cel 
mai lung de bile de biliard, aşezate una lângă alta, prima care 
se va mişca va fi cea din capătul opus, pe când restul vor 
rămâne nemişcate; cu toate acestea, ultima bilă nici nu a fost 
atinsă. Tot astfel, dacă într-un şir de multe generaţii trecute 
Soarta i-a lăsat în pace pe oameni, că îl loveşte prin mijlocirea 
lor pe cel din ziua de azi. In zadar se face el că nu bagă de 
seamă efectul loviturii, pentru că lovitura a primit-o, deşi nu o 
simte în acea clipă. Pierre nu punea însă în cumpănă Soarta 
Statornicită şi Voința Liberă; Soarta Statornicită şi Voința Liberă 
îl cumpăneau pe el, şi prima era aceea care atâma mai greu. 

Felul osebit al puterilor care, în noaptea şi în dimineaţa 
următoare ultimei sale întâlniri cu Isabel, îl călăuziseră pe Pierre 
spre hotărârea finală, îl îmboldea acum să treacă la fapte, fără 
cea mai mică zăbavă, de unde mai înainte se codise să o facă. 

Fără să aibă ceva desluşit în minte, era hotărât să i-o ia 
înainte lui Isabel şi oricăror împotriviri ale ei la plănuita lor 
căsătorie; Pierre se grăbea astfel să săvârşească o faptă care 
era urmarea firească, împlinirea gândului său, fără să fie însă 
pornită dintr-o dorinţă corespunzătoare, întrucât prima lui 
hotărâre o privea atât de dureros pe Lucy, făptura ei îi era vie în 
minte; simţea un fel de nerăbdare să nu o mai ţină în neştiinţă 
şi, cu un fel de crudă îndurare, să-i rostească osânda cât mai 
degrabă. De acieea, unul din ultimele sale gânduri din zorii 
acelei zile fusese de a se duce la Lucy. La aceasta s-ar putea să 
se fi adăugat, fără îndoială, încă un amănunt neînsemnat, 
şi anume că Lucy locuia mai aproape decât Isabel. 

Mai înainte Pierre încercase, din respect, să-i ascundă mamei 
sale frământările care-l încercau, îmbrăcându-se cu grijă şi 
băgare de seamă. Acum, întrucât însăşi inima lui era silită să 
poarte un obrăzar, îl scârbeau bietele încercări de a-şi 
înfrumuseţa sau deghiza înfăţişarea. Se îndreptă deci spre 
căsuţa lui Lucy cu veşmintele la fel de neorânduite pe cât îi era 
faţa de răvăşită. 

lI 

Lucy nu se sculase încă. Aceeaşi forţă ciudată, care-l 
împinsese neîndurătoare tot înainte, îi dădu ghes acum să 
meargă drept în iatacul ei şi cu o voce blândă, dar care nu 


îngăduia împotrivire, să ceară să fie primit imediat, căci 
împrejurările nu sufereau amânare. 

Îngrijorată şi bântuită de nelinişti fără nume pentru iubitul ei 
care lipsea de patruzeci şi opt de ceasuri, dus după treburi 
tainice şi de nepătruns, Lucy fu cuprinsă de un val de teamă la 
această chemare puţin obişnuită; uitând de bună cuviință, 
răspunse rugăminţii lui Pierre trimițând vorbă că îl primeşte 
imediat. 

Deschizând uşa, Pierre înainta cu pas rar şi apăsat; când 
privirea ei căzu pe faţa lui palidă şi încrâncenată, Lucy scoase 
un țipăt de groază oarbă, neştiutoare a durerii care a lovit-o, şi 
se ridică tremurătoare în capul oaselor. Nef iind în stare să 
rostească niciun cuvânt. 

Pierre se aşeză pe marginea patului; ochii lui înneguraţi se 
opriră asupra făpturii ei înspăimântate şi nevinovate. 

— Pală şi înveşmântată în alb, eşti într-adevăr gata să păşeşti 
sore altar; dar nu spre altarul pe care l-a visat inima ta blândă; 
ce jertfă frumoasă! 

— Pierre! 

— Ultima cruzime a tiranilor este să-i lase pe duşmanii lor să 
se ucidă unii pe alţii. 

— Inima mea! Inima mea! 

— Nu... Lucy, m-am însurat. 

Fata nu mai ei'a albă. Ci cenuşie ca a unui lepros; aşternutul 
fremăta din cauza tremurului care îi cuprinsese mădularele; 
rămase o clipă, cătând fără să vadă în ochii pierduţi ai 
logodnicului ei, apoi se prăbuşi către el leşinată. 

Nebunia urcă viforoasă spre creierul lui; trecutul era un vis, 
iar prezentul o groază neînţeleasă. Ridică şi întinse trupul 
nemişcat pe pat, bătând puternic cu piciorul în podea ca să 
primească ajutor. Camerista Martha intră în fugă în cameră şi, 
văzându-i pe cei doi şi chipurile lor cu o expresie de neînțeles, 
scoase un țipăt şi dădu să fugă îngrozită. Strigătul repetat al lui 
Pierre o dezmetici însă şi, ieşind în grabă, se întoarse cu săruri 
puternice, care în cele din urmă o aduseră pe Lucy înapoi la 
viaţă. 

— Martha '* Martha! Murmură Lucy într-o şoaptă abia auzită, 
tremurând în braţele tremurătoare ale cameristei... Repede! 
Repede! Vino... alungă visul! Trezeş- te-mă.! 

— Ba dimpotrivă, deie Domnul să adormi din nou, exclamă 


Martha, aplecându-se asupra ei şi îmbrăţişând-o, iar apoi 
întorcându-se înspre Pierre cu o privire plină de indignare şi silă: 
Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, ce înseamnă asta? Cum 
aU ajuns aici? Fiţi blestemat! 

— Blestemat?! Aşa să fie! Şi-a revenit, Martha? 

— Nu ştiu cum, dar parcă aţi 9morit-o; cum să-şi fi revenit? 
Mititica mea! Mititica mea stăpână! Vorbiţi-mi! Vorbiţi-mi... şi se 
aplecă mai tare asupra ei. 

Pierre veni mai aproape de pat, făcând semn cameristei să-i 
lase; de îndată ce Lucy întrezări din nou făptura răvăşită, scânci 
jalnic: 

— Martha! Martha! Alungă vedenia! ... Acolo... Acolo! Uite-o... 
Uite-o! Şi închise ochii strâns, întinzând îngrozită braţele în 
semn de apărare. 

— Monstru! Trimis al necuratului! Strigă din nou camerista, 
speriată şi «a la culme... Piei, satană! Nu vezi! Se prăpădeşte la 
vederea ta... Piei! Vrei s-o omori din nou? Piei! 

Înţepenit şi îngheţat de propriul lui simţământ, Pierre se 
răsuci în tăcere şi plecă din cameră; coborând cu paşi greoi 
scările, se târî ca un om care se luptă sub apăsarea unei poveri 
uriaşe, pe un coridor lung şi îngust care ducea într-o aripă din 
spatele casei unde stătea doamna Llanyllyn şi, bătându-i în uşă. 
O chemă la căpătâiul lui Lucy care, îi explică el scurt, leşinase. 
Apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, ieşi şi o porni înapoi 
spre conac. 

În 

— S-a sculat mama? |! Întrebă pe Dates pe care îl întiini în hol. 

— Nu încă, domnule; pentru numele lui Dumnezeu, domnule! 
Nu vă simţiţi bine? 

— Sunt bolnav de moarte! Lasă-mă să trec. 

În timp ce urca scările către iatacul mamei saieT îi auzi pasul 
şi se întâlni cu ea pe palierul cel mare din' mijloc. Acolo unde, 
într-o firidă adâncă, se afla un grup sculptat în marmură 
reprezentându-l pe Laocoon, pângăritorul templului, şi pe cei doi 
copii nevinovaţi ai lui, înfăşuraţi în ghemuri de şerpi şi zbătându- 
se în chinuri veşnice. 

— Mamă, să mergem, dacă vrei, înapoi la tine în cameră. 

Mama să îl văzu apărându-i pe neaşteptate în faţă, cu o 
presimţire neagră pe care se strădui să şi-o stăpânească; se 
îndreptă din umeri cu trufie încăpăţânată, grăind cu buze 


tremurătoare: 

— Pierre, în ultima vreme nu te-ai simţit îndatorat să îmi faci 
mărturisiri; nu-ţi va fi uşor să mă hotărăşti să ţi le primesc din 
nou. Vorbeşte! Ce avem noi doi să ne spunem? 

— M-am însurat, mamă. 

— Doamne Dumnezeule! Cu cine? 

— Nu cu Lucy Tartan, mamă. 

— Dacă-mi spui doar că nu cu Lucy, fără să-mi spui Wcu cine 
anume, este cea mai bună dovadă că nu poate fi decât o 
lepădătură. Ştie Lucy de căsătoria ta? 

— Acum m-am întors de la casa ei. 

Îmbăţoşarea doamnei Glendinning se înmuiase încet, încet. 
Acum se prinse de balustradă, o clipă, gârbovita şi tremurând. 
Apoi îşi adună la loc toată mândria şi rămase dreaptă în faţa 
fiului ei, fără vreo curiozitate pentru durerea lui neostoită, plină 
de dispreţ faţă de el. 

— Cele mai negre presimţiri ale sufletului meu prevesteau 
negre întâmplări. Dacă nu ţi-ai găsit alt acoperă- mint şi altă 
masă decât cele pe care ţi le-a dat până acum această casă, 
caută-ţi degrabă. Sub acoperişul meu şi la masa mea, cel care s- 
a numit odată Pierre Glendinning nu mai are ce căuta! 

Îi întoarse spatele şi urcă scările şerpuite cu pas şo- văitor, 
dispărând din faţa lui; lui Pierre i se năzări că. Prin balustrada de 
care se ţinea şi el, simte deodată să- getându-l fiorul mâinii 
mamei sale, încleştată de aceeaşi bară de lemn. 

Privi în jur cu ochi goi; cobori la parter, clătinându-se ca un 
om beat, şi ieşi din casă fără să ştie ce face; când să păşească 
afară, se împiedică de pragul înalt şi căzu cu capul înainte, 
prăbuşindu-se sub coloanele de piatră, ca şi când o forţă 
năprasnică i-ar fi dat brânci, rânjind, de sub acoperişul 
strămoşesc. 

IV 

leşind pe portiţa dosnică din capătul curţii celei mari, Pierre o 
închise în urmă-i, întorcându-se apoi şi rămânând sprijinit de ea, 
cu ochii ţintă la hornul cel mare, din mijloc, al conacului, din 
care se ridica o trâmbă de fum albăstrui, încolăcindu-se leneş în 
văzduhul dimineţii. 

„Nicicând aceste picioare nu vor mai călca pragul vetrei din 
care te înalţi, firicel de fum! O. Doamne, cum să numesc acea 
putere care a făcut din Pierre un biet cerşetor? “ 


Păşind arar, trecu pe sub ferestrele lui Lucy şi, ridicând 
privirea, văzu perdelele albe trase de tot, toată căsuţa albă 
tăcută şi nemişcată, şi un cal alb legat la poartă. 

„Aş intra, dar din nou strigătele ei îngrozite m-ar alunga; ce 
altceva aş mai putea să-i spun ori să fac? Nu pot să-i explic. A 
aflat tot ceea ce mi-am pus în gând să-i spun. Da, dar ce crud i- 
ai aruncat în faţă vestea, Pierre; pripa şi nesocotinţa ta au ucis- 
o! ... Nu, nu! ... Cine poate să aducă cu blândeţe ştiri 
nemiloase? Dacă nu putem ocoli pumnalul, atunci cată să-l 
împlântăm fără zăbavă! Perdelele sunt trase, ascunzând-o 
vederii; fie ca şi perdelele sufletului meu să se lase asupra 
dulcelui ei chip. Dormi, dormi, dormi, dormi, înger dulce! Nu te 
mai trezi niciodată ca să-l vezi pe Pierre sau ca să ştii de tine, 
Lucya mea! “ 

Îşi continuă drumul în grabă, şi fără să ştie încotro merge, 
lovindu-se de un trecător ce venea din partea cealaltă. Omul se 
opri uluit; ridicând privirea, Pierre recunoscu o slugă de la 
conac. Cu graba care acum îl împingea înainte In toate faptole 
sale, îi spuse să se oprească şi. Fâdndu-se că nu observă groaza 
zugrăvită pe faţa omului ture se speriase de întâlniica cu tânărul 
său stăpân, Pierre îi porunci să-l urmeze. Indreptându-se către 
micul han din sat numit „Lebăda Neagră':, intră în prima cameră 
Roală şi, poruncindu-i omului să stea, îl chemă pe hangiu ţi îl 
trimise după pană şi hârtie. 

Uneori, la ceas de neobişnuită năpastă, unele minţi alcătuite 
altfel decât cele de rând îşi află o ciudată şi perversă uşurare - 
dacă li se iveşte prilejul - într-un umor sălbatic, ponciş, cu atât 
mai fascinant cu cât e mai nepotrivit; dar această toană numai 
foarte rar e îndreptată către aceia îndeaproape legaţi de cauza 
ori efectul suferinţei lor; mintea rece a unuia care nu este decât 
filosof lui ar şovăi să numească o astfel de purtare nebunie 
vremelnică; poate că nu s-ar înşela, întrucât privită cu ochii 
neînduraţi şi neomenoşi ai intelectului rece orice durere, a 
noastră sau a altora, pare nebunie curată, purtare lipsită de 
noimă. 

Notă pe care o scrise suna astfel: 

„Pentru bătrânul meu amic Dates. 

Dates, băiete, mişcă-ţi osemintele! Dil-te la mine în cameră şi 
adu jos cufăraşul de mahon şi micul scrin încuiat acoperit cu 
creton albastru; leagă-le bine cu curele, scumdule, căci sunt 


foarte grele, şi aşază-le în faţa portiţei. Du-te apoi fuguţa înapoi 
şi adu-mi măsuţa de lucru 
x 


Şi dichisul de scris şi pune-le iot înaintea porţii. Hopa sus din 
nou şi adu-mi vechiul pat de campanie (vezi să nu uiţi vreo 
bucată) şi leagă lada bine cu o frânghie. Mergi înapoi la 
sertăraşul din colţul din stingă al dulapului, unde se află cărţile 
mele de vizită. Lipeşte una pe cufăr, alta pe măsuţa de scris şi 
alta pe ladă patului de campanie. Pune-mi apoi toate hainele în 
geamantane (să nu cumva să uiţi cele două vechi mantale 
militare, băiete) şi lipeşte şi pe ele cărţi de vizită, bunul meu 
Dates. Apoi dă roată de trei ori camerei, bunule Dates, şi mai 
şterge-ţi din sudoare. După aceea... stai să văd..; după aceea, 
bunul meu Dates... după aceea ce? Cam atât. Adună toate hâr- 
toagele pe care le mai găseşti prin cameră şi dă-le foc. După 
aceea... înhamă-l pe bătrânul Copită Albă la cea mai uşoară 
căruţă de la fermă şi trimite cufărul, măsuţa, patul şi 
geamantanele la „Lebăda Neagrăll, unde o să vin să le iau 
când voi fi gata, şi nu înainte, dulcele meu Dates. Fii 
binecuvântat, bătrânul, impertubabilul şi grozavul meu Dates şi 
adio! 

Îmbătrânitul tău tânăr slăpân. 

Pierre. 

P.S. Fii atent, Dates. Dacă mama mea vrea să te întrerupă, 
spune-i că aceasta mi-e porunca şi explică-i după ce lucruri am 
trimis; cu niciun preţ să nu-i arăţi stăpânei tale scrisoarea... 
Auzi? Tot Pierre. “ 

Împăturind mâzgăleala într-o formă aiurită. Pierre îi porunci 
omului să i-o ducă neîntârziat lui Dates. Servitorul, nedumerit, 
şovăia însă, răsucind biletul în mână: Pierre îl goni răcnind, scos 
din fire; când omul îşi luă picioarele la spinare înspăimântat, 
Pierre îl chemă înapoi şi-şi ceru iertare pentru vorbele grele; 
cum însă slujitorul nu se mai dădea dus acum, gândindu-se 
poate să se folosească de toana mai pocăită a lui Pierre ca să-i 
zică ceva de mustrare sau de milă, îi porunci din nou cu furie 
sporită să o întindă şi bătu din picior. 

După aceea îi spuse bătrânului hangiu, nu mai puţin uluit 
decât servitorul, că nişte lucruri vor fi lăsate pentru €'1 în cursul 
acelei dimineţi la han şi - arătându-şi dorinţa de a avea o 
cameră pentru el şi soţia lui în acea seară 


Încă o cameră cu odăiţă de legătură care să poate fi folosită 
drept budoar, şi încă una pentru o servitoare - Pierre plecă, 
lăsându-l pe bătrânul hangiu privind cu gura căscată după el şi 
întrebându-se în sinea lui ce lucru groaznic s-o fi putut întâmpla 
ca să-l scrântească pe tânărul şi mult iubitul lui tovarăş de 
vânătoare de altădată, domnişorul Pierre. 

Curând, bătrânul hangiu, un om scurt la trup, ieşi cu capul gol 
în cerdacul hanului, cobori singura lui treaptă şi merse până în 
mijlocul drumului, cătând în urma lui Pierre. Când acesta dispăru 
pe o uliţă îndepărtată, doar atunci uimirea şi îngrijorarea lui îşi 
găsiră glas. 

„Eu l-am învăţat... da. Eu bătrânul Casks; cel mai bun ţintaş 
din tot ţinutul, ăsta-i domnişorul Pierre... Deie Domnul să nu 
ţintească taman în inima lui... însurat? Însurat? ŞI vine aici? 
Mare minunăţie!! “ 

CARTEA XII 

ISABEL, DOAMNA GLENDINNING, PORTRETUL ŞI LUCY 

| 

Vă mai amintiţi, poate, că în noaptea trecută, când Fierre 
plecase de la ferma ce o adăpostea pe Isabel, nu hotărâseră 
nicio oră din zi sau din noapte la care să se întxInească din nou. 
La prima întâlnire Isabel îi ceruse să se vadă odată cu căderea 
înserării, din cine ştie ce pricină, fără îndoială bine ştiută de ea. 

Acum, când soarele se ridicase de câteva sulițe pe cer Pierre 
se apropie de ferma Ulverilor şi o văzu pe Isabel în picioare în 
faţa micii  lăptării, trebăluind printre  găleţile de lapte, 
orânduindu-le în picioare pe rafturi lungi ca să le bată soarele şi 
să se curețe, sclipitoare ca nişte scuturi. Era întoarsă cu spatele 
la el. Intrând pe portiţa deschisă. Pierre trecu prin bătătura mică 
acoperită cu iarbă moale şi verde şi, umblând fără să-şi dea 
seama în vârful picioarelor, veni până în spatele ei, o atinse pe 
umăr şi rămase nemişcat. 

Ea tresări, fu scuturată de un tremur, se întoarse repede către 
el, scoase un țipăt înăbuşit, ciudat, apoi îl privi fix şi rugător. 

— Arăt cam ciudat, dulcea mea Isabel. Nu-i aşa? Grăi Pierre în 
cele din urmă, cu un zâmbet chinuit şi muncit. 

— Frăţiorul meu, dragul meu frate! Vorbeşte-mi... spune-mi... 
ce s-a întâmplat... ce-ai făcut? Oh! Oh! Ar fi trebuit să-ţi spun, 
Pierre, Pierre; e vina mea., a mea, numai a mea! 

— Care-i vina ta, dulce Isabel? 


— l-ai spus mamei tale de Isabel, Pierre. 

— Nu, Isabel. Doamna Glendinning nu-ţi cunoaşte taina. 

— Doamna Glenduming? Adică... adică... mama ta, Pierre! 
Pentru numele lui Dumnezeu, fratcy lămureşte-mă. Nu îmi 
cunoaşte taină şi totuşi iată-te aici, pe neaşteptate şi cu o 
înfăţişare rătăcită. Hai» intră cu mine în casă. Repede, Pierre* 
de ce nu te clinteşti? O, Doamne! Dac» uneori aimt că 
înnebunesc eu însămi, de ce trebuie să-l fac să-şi piardă minţile 
pe cel care mă iubeşte Jate-atita şi care, mă tem, şir-a distrus 
viaţa pentru mine? Fie ca atunci să nu mai rămân în picioare pe 
această brazdă de iarbă, ci să intru sub ea şi să mă înghită 
pământul! Spune-mi... şi apucându-i braţele lui Pierre cu mâini 
disperate, strigă: Spune-mi, mi-e dat oare să pârjolesc orice 
lucru pe care îmi cade privirea? Privirea mea e ca cea a 
Gorgonei? 

— Nu, dragă Isabel; ea are o putere încă mai mare; pe când 
aceea îi schimba pe oameni în stane de piatră, privirea ta 
schimbă marmura albă în laptele mamei. 

— Vino cu mine... Vino degrabă. 

Intrară în lăptărie şi se aşezară pe o bancă, lângă o fereastră 
acoperită cu caprifoi. 

— Pierre, blestemată şi pe veci afurisită fie ziua în care inima 
mea bolnavă de dor te-a chemat la mine, dacă acum, în 
primăvara dragostei noastre înfrăţite, pari doritor să-mi ascunzi 
adevărul, chiar de-ţi vei fi închipuind că e spre binele meu. 
Vorbeşte-mi... Oh, vorbeşte-mi, frate | 

— Vorbeai de înşelăciune pentru binele cuiva. Să spunem 
însă, dragă. Isabel, că nici într-un caz nu te-aş înşela cu bună 
ştiinţă; niciodată; ai fi tu atunci gata, pentru mine şi pentru tine, 
să-i înşeli pe alţii din toată inima, pentru binele lor şi pentru 
binele nostru, al amândurora? Nu spui nimic. Atunci, e rândul 
meu, dulce Isabel, să-ţi cer să-mi vorbeşti! Oh. Vorbeşte-mi! 

— Rău este lucrul neştiut, dar pe care-l simţi apropiindu-se şi 
care se vesteşte prin slujitori făţarnici. Pierre, dragul meu Pierre; 
ai grijă de mine! Frăţeasca noastră dragoste, ciudată, tainică, 
fără pereche, mă face aluat moale în mâinile tale. Ai grijă de 
mine. Ştiu prea puţine despre îumea din afară. Lumea din jur 
mi se pare asemeni Indiei necunoscute. Priveşte-mă în «dii, 
priveşte-mă, 

Pierre, şi spune-mi acum că vei avea grijă de mine; spune-mi, 


spune-mi, Pierre! 

— Dacă meşteşugarul genovez umblă grijuliu cu cel mai 
gingaş şi mai minunat filigran făcut de el, dacă mama- natură 
înfaşă şi oblojeşte, ţesând cuib moale în jurul puişorilor mititei şi 
neajutoraţi, atunci, Isabel, să ştii că şi eu mă voi purta cu tine cu 
aceeaşi băgare de seamă, de parcă ai fi un ou în care s-au 
cuibărit fiinţa şi soarta ta. În afara Celui de Sus, Isabel, nu se 
află nimeni care să-ţi poarte mai mult de grijă, care să fie mai 
respectuos şi prevenitor cu tine. 

— Te cred din străfundurile inimii, Pierre. S-ar putea însă ca tu 
să te arăţi prevenitor acolo unde nu e neapărat nevoie de 
prevenire, iar cine ştie când, din pripă, să uiţi de grijă ce trebuie 
s-o ai tocmai atunci când lipsa de grijă poate să fie fatală. Nu, 
nu, frate! Soare, albeşte-mi părul precum cânepa dacă prin 
mintea mea trece vreun gând de mustrare. Pierre, sau dacă 
vreodată am să-ţi arăt neîncredere. Buna-credinţă trebuie să fie 
însă uneori cercetătoare, altfel nu mai este ea. Pierre, Pierre, 
înfăţişarea ta grăieşte cu elocinţă despre o hotărâre deja 
împlinită, luată într-o clipă. De când te-am văzut ultima oară, 
Pierre, ai făcut un pas fără întoarcere. Mi-e sufletul amorţit şi 
împietrit la acest gând; spune-mi, despre ce este vorba? 

— Tu, eu şi Delly Ulver vom pleca mâine dimineaţă din aceste 
locuri spre un oraş îndepărtat. Asta este. 

— Doar atât? 

— Nu ajunge? 

— Mai e ceva, Pierre. 

— Nici tu nu ai răspuns la o întrebare pe care ţi-am pus-o mai 
adineauri. Gândeşte-te, Isabel. E vorba să-i înşelăm pe alţii, tu şi 
cu mine, într-o treabă ce ne priveşte doar pe noi doi, pentru 
binele lor şi al nostru. Ce zici? 

— Aş face orice ca norocul să nu te părăsească nicio clipă în 
viaţă, Pierre. Ce vrei să facem noi doi? Aştept... aştept! 

— Să mergem în cămăruţa cu fereastră dublă, surioară, zise 
Pierre ridicându-se. 

— Ba nu; dacă nu poţi să-mi spui aici, atunci va fi cu 
neputinţă orişiunde, frăţioare: ar fi rău pentru tine. 

— Fată | strigă Pierre înverşunat. Dacă din pricina ta am 
pierdut... — Dar se stăpâni. 

— Ai pierdut? Pentru mine? Mi se pare că lucrurile cele mai 
rele devin acum şi mai întunecate. Pierre! Pierre! 


— Am fost un prost şi am vrut să te sperii, surioară. Tare prost 
am fost. Vezi-ţi de treaba ta nevinovată şi ia- ia-mă să vin din 
nou peste câteva ceasuri. Lasă-mă să plec. 

Se întoarse să plece, dar Isabel sări în picioare şi îl strânse în 
braţe atât de tare, încât părul despletit îi mătură obrazul şi-L 
acoperi pe jumătate. 

— Pierre, dacă sufletul meu a aruncat asupra ta o umbră 
neagră ca aceea pe care pieţele mele o revarsă pe lata 'A. Dată 
ai pierdut ceva din pricina mea. Atunci Isabel e pe vtcie pierdută 
pentru Isabei şi Isabel nu va mai trât dincolo de noaptea asta. 
Dacă sunt într-adevăr o fiinţă aducătoare de blestem, nu voi să 
mai joc rolul ce mi s-a dat şi voi trage pe sfoară soarta, 
omorându-mă. Te lăs să pleci, că nu cumva otrava necunoscută 
din mine să te atingă îi pe tine. 

Trupul i se înclină tremurător, ca al unei flori pălite, ; 

Î se îndepărtă de el. Pierre o prinse în braţe şi o sprijini. 

— Prostuţo, prostuţo! Nu vezi că tocmai când încercai să te 
desparţi de mine te-ai clătinat şi ai căzut; nu este o pildă 
grăitoare că eu sunt sprijinul inimii tale, dulcea, dul- 

Cea mea Isabel! Nu mai vorbi de despărţire. 

— Ce ai pierdut din pricina mea? Spune-mil| 

— O pierdere din care am ieşit câştigat, surioafă! 

— Vorbe răsunătoare! Ce anume ai pierdut? 

— Nimic din ceea ce i-ar fi drag inimii mele să recâş- lige. Am 
dobândit iubire şi înălţare lăuntrică cu un preţ pe care, mic sau 
mare, nu l-aş primi nicicum înapoi, dacă ar fi să dau îndărăt 
comorile pe care le-am cumpărat. 

— Atunci iubirea e de gheaţă şi înălţarea e ca neaua? 
Obrazul tău e alb ca varul, Pietre. 

— Aşa şi trebuie, căci dacă eu am convingerea că sunt 
cinstit, restul lumii n-are decât să creadă ceea ce vrea. 

— Ce anume ai pierdut? 

— Nici pe tine, nici mândria şi slava de a te iubi şi de a-ţi fi 
frate statornic, neasemuita mea soră. De ce-ţi întorci faţa de la 
mine? 

— Vai, mă leagănă şi mă mângâie cu vorbe dulci ca să nu-mi 
mărturisească cine ştie ce taină! Pleacă, pleacă, Pierre, şi 
întoarce-te când vei dori. M-am oţelit acum să îndur tot ceea ce 
este mai râu şi până la capăt îţi spun din nou, sunt gata să fac 
orice - da, orice mi-ar porunci Pierre - căci deşi răul s-ar putea 


să se abată asupra capetelor noastre venind din afară, înlăuntrul 
inimii tale te vei purta cu mare, mare băgare de seamă cu mine, 
nu-i aşa, Pierre? 

— Oh. E$ţi alcătuită din plămada neasemuită din care 
atotputernicul îi face pe serafimi! Devotamentul tău faţă de 
mine îşi află pereche doar în credinţa ce-ţi port. Poţi să te încrezi 
în mine, Isabel. Oricât de ciudat ţi s-ar părea lucrul pe care 
vreau să ţi-l înfăţişez, încrederea ta... nu-mi va sta ea oare 
alături? Şovăi-vei dară să sari în apă, dacă eu mă arunc înaintea 
ta? Dacă m-am şi aruncat! Acum nu poţi să mai rămâi pe mal. 
Ascultă, ascultă-mă: nu încerc să-ţi câştig încuviințarea pentru 
un lucru încă nefăcut; te chem, Isabel, din adâncul făcutului ce 
nu se mai poate desface, să-i dai măcar binecuvântarea ca lucru 
împlinit. Nu mă privi atât de aspru. Ascultă. Îţi voi spune tot. 
Isabel, deşi te temi să faci rău oricărei vietăţi şi mai cu seamă 
fratelui tău, inima ta cinstită nu are de unde să cunoască 
dinainte miliardele de iţe împletite şi ţesute întru alcătuirea 
omenirii, tot păienjenişul necuprins al lumii noastre, care nu 
îngăduie unui firicel să urmeze în țesătură o altă linie decât cea 
înscrisă în tipar, fără să se rupă şi fără să rupă şi alte fire. 
Ascultă, toate cele ce s-au întâmplat până acum, şi toate cele ce 
se vor întâmpla de acum înainte, se trag de la primul ceas în 
care te-am văzut Nu se poate şi nu se putea să fie altfel De 
aceea simt că trebuie să am răbdare. Ascultă. Orice alte lucruri 
aş putea avea, orice alte binecuvântări înşelător strălucite mi-ar 
fi dăruite, să trăiesc fără să te mângâi şi să te îndrăgesc, să mă 
lăfăi la casa mea departe de tine şi să te cercetez ca un frate 
bun doar noaptea, pe furiş, ca un hoţ, asta mi s-ar păi cm, şi 
chiar e, de-a dreptul cu neputinţă. Aspida remuş- tării şi ruşinii 
ascunsă în sânul meu nu şi-ar retrage niciodată colții. Ascultă, 
insă! Fără să necinstesc amintirea unei făpturi care - pe drept 
sau pe nedrept - a rămas sfântă şi nepângărită pentru mine, nu 
pot mărturisi că-ţi sunt frate. Isabel. Nici tu nu doreşti această 
dezvăluire; nu tânjeşti etapă nn nume găunos, ci după o viaţă 
adevărată: ceea ce vrei nu este mărturia ocazională a iubirii 
m melc de frate: este încrederea neîntreruptă a aceluiaşi 
acoperi?. Oare nu inima ta cea de taină vorbeşte prin gura mea 
'? Spune. Isabel! Ei bine, atunci mai bine ascultă-mă. Există 
doar o singură cale: neobişnuită cale, Isabel; pentru iestul lumii 
care nu a tresăltat niciodată de dragoste pentru tine. Este calea 


înşelăciunii; dar  nevătămătoare pentru toţi: atât de 
nevătămătoare în miezul ei, Isabel, încât îmi pare că Pierre s-a 
sfătuit cu cerurile şi cerurile insele nu au spus Nu. Ascultă mai 
departe: ascultă-mă cu băgare de scamă. Aşa cum ştii că te-ai 
ofili şi ai pieri fără mine, la fel aş suferi şi eu fără tine. Aici 
suntem la fel; să-ţi intre Bine în cap asta, Isabel. Nici eu nu mă 
aplec către tine, nici tu către mine; amândoi ne înălţăm, mină 
în mână. Către un pisc de slavă | Cum am putea însă să fim 
mereu, neîntrerupt, şi fără ca cineva să afle de noi, unul alături 
de celălalt; cum am putea să avem toate acestea fără să 
punem în primejdie amintirea pe veci sfântă de care ţi-am 
vorbit? Doar q singură cale... una... doar una! Ciudată, dar fără 
păcat. Ascultă. Incordează-ţi puterile; lasă-mă să-ţi ţin mâna; 
am să-ţi spun la ureche, Isabel. Nu te teme: dacă te sprijin eu, 
nu ai cum să cazi. 

O luă în braţe: ea tremură, îşi aplecă fruntea către el, gura lui 
umedă îi atinse urechea; şopti vorbele fatale. 

Fata nu se clinti: nu mai tremura; se strânse lângă el cu toată 
încrederea nouă şi de nedescris, nouă şi greu de desluşit. Pe 
faţa lui Picrre*fulgeră o iluminare şi o înţelegere grea: o sărută 
pe frunte; îi strânse mâna; nu-i dădu drumul, în ciuda muţeniei 
ei gingaşe, cumplite. 

Se aşezară apoi unul lângă altul, ca două ramuri gemene,. Şi 
râmaseră înlănţuiţi fără să-şi spună vreo vorbă 

Doamna Glendinning măsura camera în lung şi-n lat; halatul i 
se desfăcuse. 

„Ce ticăloşie! Am adăpostit la sânul meu un şarpe; acum 
limba de viperă a lumii va spune: iată-l pe fiul cei rău al 
doamnei Mary Glendinning! Înşelătoriile! Negru ca păcatul, în 
vreme ce eu îl credeam alb ca neaua şi blând ca un mieluşel. Nu 
este adevărat! E încă noapte! Dacă ar fi adevărat, aş fi 
înnebunit şi aş fi acum închisă, şi nu m-aş plimba aici cu toate 
uşile deschise. Singurul meu fiu însurat cu 0... necunoscută! 
Singurul meu fiu şi-a călcat cel mai sfânt legământ făcut în 
lume... şi toţi o ştiu! Îmi poartă numele... Glendinning. Nu voi să 
mai ştiu de el; de ar fi asemeni acestui veşmânt, mi l-aş smulge 
de pe mine şi l-aş arde până s-ar fărâma de tot! Pierre! Pierre! 
Intoarce-te, întoarce-ie şi jură-mi că nu este adevărat! Nu se 
poate! Aşteaptă: am să sun şi am să văd dacă aşa stau 
lucrurile.” 


Scutură cu furie cordonul clopoţelului şi în curând se auzi un 
ciocănit de răspuns. 

— Intră! Nu, nu şovăi (aruncându-şi un şal pe umeri), intră. 
Stai acolo şi spune-mi. Dacă îndrăzneşti, că fiul meu a fost în 
această casă azi de dimineaţă şi că m-am întâlnit cu el pe scări. 
Cutezi să spui una ca asta? 

Dates privea năucit la stăpâna lui. 

— Vorbeşte când îţi spun! Ţi-ai înghiţit limba? Sau vrei să mi-o 
smulg pe a mea şi să ţi-o azvârl în faţă? Vorbeşte! 

— Cinstită stăpână! 

— Nu sunt stăpâna ta! Tu eşti stăpânul meu. Căci dacă 
rosteşti vorbele acelea, mă osândeşti la nebunie... Ah! Ticălos 
băiat! Pleacă de aici, Dates! 

Incuie uşa după el şi continuă să se plimbe prin cameră 
repede şi în neştire. Se opri apoi şi, desfăcând cordonul, lăsă să 
cadă draperiile şi să se înstăpmească întunericul. 

La uşă se auzi un ciocănit. Deschise. 

— Stăpână, sâinţia-sa e jos. N-am vrut să vă chem, dar a 
stăruit. 

— Trimite-l sus. 

— Aici? Acum? 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? Trimite-l sus pe domnu] Falsgrave. 

Inştiinţat parcă de bătrânul servitor despre criza doamnei 
Glendinning. Preotul intră în camera ei pe uşa des» chişă, 
codindu-se, plin de o cuviincioasă sfială şi temându-se nici el nu 
ştia de ce. 

— Luaţi loc; ba nu, închideţi uşa şi încuiaţi-o. 

— Doamnă! 

— Atunci o încui eu. Luaţi loc. L-aţi văzut? 

— Pe cine, doamnă? Pe domnişorul Pierre? 

— Pe el! Repede! 

— Tocmai ca să vă vorbesc despre el am venit, doamnă Mi-a 
făcut o vizită cu totul neobişnuită. Aseară - la miezul nopţii. 

— Şi l-ai cununat? Fii blestemat! 

— Nu, nu, doamnă; sunt nişte lucruri pe care nu le pricep... 
am venit să vă dau de veste, dar văd că mă în- timpinaţi cu ştiri 
copleşitoare. 

— Nu vă cer iertare, dar asta nu înseamnă că nu-mi pare rău. 
Domnule Falsgrave, fiul meu, juruit în faţa lumii să o ia de 
nevastă pe Lucy Tartan, s-a însurat în taină cu alta... Cine ştie 


ce stricată! 

— Cu neputinţă! 

— Aşa cum vă aflaţi aici în faţa mea, aşa e de adevărat. Nu 
ştiaţi nimic? 

— Nimic, nimic. Chiar nimic. Cu cine s-a însurat? 

— Cu cine ştie ce stricată, vă spun! Nu vă vorbeşte acum o 
doamnă, ci cea care se află mai în adânc - o femeie! O femeie 
jignită şi otrăvită în mândria ei! 

li întoarse iute spatele şi porni din nou să măsoare camera cu 
paşi repezi, la fel de rătăcită şi uitând cu totul de prezenţa lui. 
După ce o aşteptă zadarnic să se oprească, domnul Falsgrave 
înaintă către ea cu băgare de seamă şi, cu cel mai adânc 
respect, aproape cu teamă, îi vorbi: 

— E ceas de durere într-adevăr pentru dumneavoastră; 
trebuie să recunosc că sutana mea nu-i poate aduce alinare, cel 
puţin în clipa de acum. Ingăduiţi-mi să mă retrag şi să vă las 
doar rugăciunile mele ca să vă câştigaţi pacea înainte ca 
soarele, pe care văd că l-aţi izgonit de-aici, să apună. Puteţi să 
trimiteţi după mine oricând. Pot să plec? 

— Pleacă! Să nu-ţi mai aud vocea mieroasă, miorlăita, care e 
o ruşine pentru orice bărbat! Pleacă, neajutoratule, neînstare de 
vreun ajutor! 

Porni din nou să bată camera cu paşi iuți, mormăind 
nedesluşit: „Acum, acum, acum, acum încep să înţeleg mai 
limpede, mai limpede, e limpede ca lumina zilei! Primele mele 
bănuieli vagi mergeau pe calea cea bună! Rea bună! Da... la 
şezătoare! La şezătoare! Ţipătul! ... l-am văzut privirea ţintuită 
asupra ei. N-a vrut să vorbească despre asta în drum spre casă. 
L-am învinovăţit că tace; m-a îmbrobodit cu minciuni, minciuni, 
minciuni! Da, da, e însurat cu ea, cu ea... cu ea! ... Poate că era 
şi atunci. Şi totuşi... şi totuşi., cum se poate? Lucy. Lucy... l-am 
văzut după aceea privind-o de parcă ar fi fost gata să moară 
pentru ea, să meargă în iad pentru ea. Acolo unde şi merită de 
altfel să ajungă! Oh! Oh! Oh! Să reteze din rădăcini, cu tăişul 
grosolan al simţurilor, trunchiul de toţi cinstii al unui neam fără 
pată! Să amestece vinul cel mai ales cu apa împuţită din 
băltoaca prostimii, îngăiându-l până şi-a pierdut tot parfumul î 
Viperă! Dacă te-aş mai purta în pântec, dintr-o lovitură aş fi şi 
sinucigaşă şi ucigaşa! “ 

Un al treilea ciocănit se auzi la uşă. Deschise. 


— Stăpână, mă gândeam să nu vă stânjenesc... Sunt chiar 
deasupra dumneavoastră... Aşa că nu le-am coborât încă. 

— Vorbeşte desluşit! Ce vrei să spui? 

— lertare, stăpână, nu ştiu de ce credeam că aveţi ştire de 
asta, dar acum văd că nu se poate. 

— Ce-i cu hârtia mototolită din mâna ta? Dă-mi-o. 

— l-am promis tânărului meu stăpân să nu o fac, doamnă. 

— Am să ţi-o smulg atunci, şi el nu te mai poate ocăii. Ce? Ce? 
Ce? Trebuie să fie nebun! .... Dragă băiete11... Ce? Ce? 
Nebun şi vesel! ... Cufăr? ... Haine? ... Geamantane? ... Are 
nevoie de ele? ... Aruncâă.-i-le pe fereastră! Şi dă-le brânci în jos, 
căci o fi stând dedesubtul ci! Fă bucăţi toată camera. Smulge 
covorul de pe jos. Jur că nu voi lăsa nici cea mai mică amintire 
de a lui să dăinuie în această- casă. Aici! ... Chiar aici unde stau 
acum a stat poate el cândva; da, aici mi-a legat şiretul de la 
pantof; locul e plin de noroi! Dates! 

— Stăpâna... 

— Fă ce ţi-a cerut. Pe ocolite m-a făcut de ruşine în ochii 
lumii; am să-l fac şi eu de ruşine. Ascultă şi să nu crezi că m-am 
ţicnit. Du-te în camera aceea (şi arătă în sus), ia fiecare lucruşor 
din ea şi, acolo unde ţi-a spus să-i laşi geamantanele şi cufărul, 
să pui toate catrafusele. 

— Mi-a spus să le las în faţa casei... a casei lur! 

— Chiar de nu ti-ar fi spus aşa. Acolo ţi-aş fi poruncit să le pui. 
Nătărăul! O să dau de ştire întregii lumi că-l reneg şi-l 
dezmoştenesc! Fă ce ţi-am spus... Stai. Lasă camera aşa cum e; 
du-i doar ce ţi-a cerut. 

— Bine. Doamnă. 

Îndată ce Dates plecă, doamna Glendinning rămase să se 
plimbe încoace şi încolo qu paşi repezi, mormăind nedesluşit:,. 
De-aş fi o femeie mai puţin puternică şi trufaşă, mi-ar fi trecut 
până acum. Vulcanii adinei ard multă vreme înainte de a li se 
stinge pojarul. Ah, dacă lumea ar fi alcătuită din aluat moale, pe 
care să-l frământăm aşa cum pofteşte inima noastră pătimaşă! 
Blestemate fie silabele care alcătuiesc ticăloasa vorbă bună- 
cuviinţă. Atârnă cât butucul unui ocnaş; atârnă? Ce se aude? 
Atârnă ceva... Nu atârnă, se târăşte pe jos... cuferele lui... ale 
pribeagului... le târâie afară. Aş trage inima mea după ele, aşa 
cum îi scot pe înecaţi pescarii, aşa mi-aş trage şi eu afară 
fericirea pierdută! Băiete, băiete, mi te-au adus mai rău decât 


dacă te-ar fi găsit înecat, şiroind de apă... înecat în necinstea de 
gheaţă! Oh! Oh! Oh! “ 

Se aruncă pe pat, îşi acoperi faţa şi rămase nemişcată. Apoi 
sări deodată în sus şi sună pripit. 

— Deschide birouaşul şi trage pupitrul. Aşteaptă şi trimite 
asta domnişoarei Lucy. 

Şi scrise repede aceste rânduri cu creionul: 

„Inima îmi sângerează pentru tine, scumpă Lucy. Nu am 
glas... Ştiu totul. Caută-mă la primul ceas după ce 

— Îmi vin în fire. “ 

Şi se aruncă din nou pe pat, rămânând nemişcată. 

Ră 

Aproape de apusul soarelui, în aceeaşi seară, Pierre se afla 
într-una din cele trei camere arvunite la hanul „Lebăda Neagră 
“: cufărul acoperit cu creton şi măsuţa de scris se aflau în faţa 
lui. Se căuta prin buzunare cu disperare. 

„Cheia! Cheia! Altfel va trebui să-l forţez. Prevesteşte un lucru 
rău. Ba, mai mare norocul - unii bancheri sunt siliţi să spargă 
uşa ca să intre în tezaurele lor. Dar nu întotdeauna. la să 
vedem... Uite cleştii. Mândru chip au aurul şi argintul! Niciodată 
n-am iubit banii până în ziua de azi. De câtă vreme i-am agonisit 
aici; suveniruri de demult de la mătuşi, unchi, nenumărați veri şi 
de la... dar de ei nu vreau să-mi aduc aminte; de acum înainte 
sunt morţi pentru mine! Fără îndoială că zaraful o să-mi dea 
ceva în plus pentru atâta aur vechi. Uite şi piese mai mari, 
amintiri” de la... nu am să-i spun pe nume... de mai bine de 
jumătate de veac. Ei, nu m-aş fi gândit vreodaiâ că vor ajunge 
să le trimit din nou la plimbare prin lume, de unde au venit. Dar 
dacă tot trebuie cheltuiţi, acesta este ceasul, la această ultimă 
nevoie şi pentru această sfântă cauză. Ce rangă netoată şi 
prăpădită! Hei- rup! Incă o dată... cuib de şarpe! “ 

Dat brusc peste cap, capacul cufăraşului îi dezvălui pl ivirilor 
portretul-şezând aşternut deasupra tuturor celorlalte lucruri, 
acolo unde îl dosise chiar el, cu câteva zile mai înainte. Aşezat 
cu faţa în sus, îl întâmpină cu zâmbetul acela tăcut, fără nume. 
Neschimbat şi cu mai multe înţelesuri. Sila lui dintâi era acum 
sporită şi de un alt simţământ. Cu totul nou. Acelaşi aer- abia 
ghicit al portretului îl putea regăsi, amestecat ciudat, cu 
trăsături mai nobile, mai dulci şi mai îndepărtate, pe faţa 
Isabelei: acel aer deci i se părea acum nesuferit: dezgustător, 


deşi fără vreo pricină pentru Pierre. Nu încercă să înţeleagă de 
ce; nu putea decât să simtă şi încă foarte tare. 

Lăsând baltă orice alte investigaţii printre cotloanele Iscusit 
întortocheate ale acestei teme, nu ne mai rămâne să spunem 
decât că sila lui Pierre faţă de portret se trăgea, poate, fără ca el 
să-şi dea seama, din vreuna din acele idei adânci care uneori se 
strecoară, nu se ştie cum, chiar în minţile cele mai obişnuite. În 
strania legătură dintre faţa zugrăvită a tatălui său de mult mort 
şi faţa surorii în viaţă, în faptul că depindeau una de alta şi că 
una se oglindea - moştenită - în cealaltă, Pierre va fi văzut înfă- 
ţâşându-i-se prin'semne vizibile şi de netăgăduit tirania Timpului 
şi a Sorţii. Pictat înainte ca fiica sa să fie zămislită sau să se 
nască, asemeni unui văzător mut portretul părea să arate cu 
degetul lui profetic către văzduhul gol din care Isabel se 
alcătuise în cele din urmă. Icoana avea parcă viaţă şi duh; 
întrucât nu aerul tatălui său, aşa cum şi-l amintea Pierre, se 
putea acum câţi pe faţa moştenită de Isabel, ci acela al 
portretului, nu părintele lui Pierre, aşa cum îi rămăsese lui în 
minte, ci eul pictat al portretului părea a fi adevăratul tată al lui 
Isabel; oricât de ciudat ar părea, Isabel moştenise o expresie 
care nu putea fi întâlnită altundeva decât în tabloul cu pricina. 

Intrucât tatăl lui avea să fie acum izgonit pe vecie din minte 
că o prezenţă amară, iar Isabel urma să devină c-biectiil unei 
iubiri statornice şi puternice, i se părea necuviincios ca în 
portretul cu zâmbet în doi peri să se oglindească dulcele ei chip 
cernit, atât de nefiresc amestecat, strâmbat şi schilodit. 

Când îşi reveni din prima zdruncinare, ridică după un timp 
portretul cu amândouă mâinile şi-l ţinu departe de el. 

„Până aici ţi-a fost.'Am adunat până acum amintiri şi semne 
ale trecutului; m-am închinat tuturor suvenirurilor familiei; am 
strâns scrisori, bucle, bucățele de panglici, flori şi cele o mie şi 
una de flecuşteţe pe care credem că dragostea şi amintirea le 
sfinţesc; adio pentru totdeauna! De va fi să zăbovească vreo 
amintire în mintea mea, n-am s-o transform într-o mumie 
aşezată într-un coşciug de sticlă, pe care să se adune praful 
stârnit de toţi cerşetorii. Muzeul lubirii e înfumurat şi nătâng ca 
şi acele săli întunecoase unde sunt împăiate maimuțe rânjite şi 
şopârle scârboase, înzestrate, chipurile, cu un farmec închipuit. 
Nu vorbesc decât de decădere, moarte şi nimic altceva; 
decădere şi moarte a nenumărate generaţii; fac din întregul 


pământ mormântul lor. Cum se poate ca un lucru lipsit de viaţă 
să fie un monument închinat vieţii? Atât în ceea ce priveşte 
suvenirurile însiropate. Cât priveşte celelalte... jtau acum că, în 
amintirile cele mai obişnuite, moartea scoate nu ştiu cum la 
iveală toate lucrurile tulburi legate de lucrul său fiinţa dispărută; 
începe să semene vorbe piezişe şi strecoară presupuneri 
josnice, care nu pot fi niciodată limpezite. Lăsată din porunca 
Domnului, Moartea trebuie să fie ultima scenă a ultimului act din 
piesă Omului; o piesă care, oricum ar începe - farsa sau 
comedie - are întotdeauna un sfârşit tragic: cortina cade 
inevitabil peste un cadavru. De aceea n-am să mai joc niciodată 
rolul piticului rău, încercând prin mici amintiri după moarte să-i 
răstorn şartul, străduindu-mă să păstrez mereu vie icoana 
făpturii vii. Să moară totul şi să se plămădească din nou! Cât 
despre asta... asta! ... De ce aş mai jjăstra-o? De ce să păstrez 
un lucru la care nimeni nu poate privi cu îngăduinţă? Şi dacă 
sunt hotărât să-i păstrez nepângărită amintirea în ochii lumii... 
trebuie să dis- îrug acest obiect, căci el este dovada cea mare, 
osânditoare şi nemăsluită, a cărei putere necurată mai că mă 
face să-mi pierd minţile. Pe vremea grecilor de demult, înainte 
ca mintea omului să se împâslească In robia bâtrine- ţii, înainte 
să se albească şi să se bată în piua ciracilor lui Bacon, înainte ca 
mădularele omului să îşi piardă frumuseţea şi arămiul lor 
barbar; pe atunci lumea cea rotundă era proaspătă, roză şi 
înmiresmată, ca un măr proaspăt cules; acum totul s-a veştejit! 
În acei cutezători timpi, cei mari - după ce mureau - nu erau 
dichisiţi ca nişte curcani puşi în tavă şi aşezaţi în pământ cu 
garnitură cu tot, ca să se îndoape blestematul de Ciclop ca un m 
în câtor de oameni ce se află; nesăţioasa viaţă îl trăgea pe 
sfoară pe lacomul vierme, arzând mortul întru slavă W; astfel 
duhul se înălța spre ceruri odată cu şuviţele cârlionţate de fum. 

La fel voi face şi eu cu tine. Deşi pentru trupul, căruia 
acest portret îi este slab ecou, a sosit de mult ceasul 
groaznicelor socoteli din cimitir - Dumnezeu mi-e martor 
că, de n-ar fi fost acea părticică din tine, meritai să te ia 
mai la refec - o să am grijă de această a doua înmor- 
mintare a ta şi, arzându-te, te voi aşeza în racla 
urieşească» văzduhului! Hai, vino! “ ,, 

În vatră ardea un foc mic de lemne, ca să împrospăteze aerul 
din camera multă vreme închisă; rămăsese acum doar o 


grămăjoară ţuguiată de cărbuni încinşi. Smulgând şi făcând 
bucăţi rama poleită, dar veche, Pierre aşeză cele patru bucăţi pe 
cărbuni; uscăciunea lor înteţi curând scânteile; atunci el înfăşură 
pânza făcând-o sul, o legă şi o încredinţă flăcărilor care acum 
trosneau cu zgomot. Urmări, fără să-şi ia ochii de la el, cum 
sulul pictat se înnegreşte şi se scorojeşte, începând să se 
desfacă pe măsură ce sfoara care îl legase ardea; o clipă, prin 
flăcări şi fum, portretul se zvârcoli şi se desfăcu, ridicându-se în 
picioare chinuit, privindu-l cu ochi plini de groază imploratoare, 
iar imediat după aceea, înfăşurat într-o pânză lată de ulei 
aprins, dispăru pentru totdeauna. Cedând unei porniri bruşte şi 
nestăpânite, Pierre băgă mâna în flăcări să scape chipul rugător; 
la fel de repede îşi trase mâna pârlilă. Caro nu mai putuse apuca 
nimic. Se arsese, dar nu-i păsa. 

Alergă înapoi la cufăr şi, punând mâna pe mai multe pachete 
de scrisori de familie şi tot soiul de amintiri amestecate 
aşternute pe hârtie, le aruncă una după alta Sn foc. 

„Aşa, aşa, aşa! Zeilor celor buni le aduc ofrande proaspete; 
toate amintirile le tom într-o singură cupă ' Aşa, aşa. Aşa! 
încă, şi încă, şi încă; s-a făcut! N-a mai rămas decât cenuşa! De 
acum înainte pribeagul Pierre nu mai are nici părinţi şi nici 
trecut; întrucât Viitorul e pentru noi toţi o mare pată albă, Pierre 
cel de două ori dezmoştenit, eliberat din plasă, rămâne înlănţuit 
în prezent, liber să-şi urmeze propria lui voinţă şi propriul lui 
chef. Oricare ar fi sfârşitul! “ 

IV 

În aceeaşi după-amiază Lucy zăcea în iatacul ei. Se auzi o 
bătaie în uşă, şi credincioasa Martha o întâmpină pe doamna 
Glendinning, acum liniştită şi hotărâtă. 

— Cum se simte tânăra ta stăpână, Martha? Pot să intru? 

Şi, r. Emaiaşteptind răspunsul, intră în cameră cu pas 
neşovăitor, trecând pe lângă cameristă. 

Se aşeză lângă pat şi îşi îndreptă privirea către ochii deschişi 
şi gura strânsă şi palidă a lui Lucy. O privi atentă şi cercetătoare 
o clipă, apoi se întoarse înspăimântata către Martha, ca şi când 
ar fi căutat întărire pentru cine ştie ce gând cutremurător. 

— Domnişoară Lucy, spuse Martha, a venit... a venit doamna 
Glendinning. Vorbiţi-i, domnişoară Lucy! 

Stoarsă de puteri în urma cine ştie cărei ultime zvârcoliri a 
durerii ei, Lucy nu era aşezată în pat cum se cuvine, ci zăcea de- 


a curmezişul lui, cu trupul fără culoare sprijinit în perne albe; 
doar un cearşaf o acoperea, ca şi când inima îi era atât de grea 
încât trupul ei ca neaua nu putea îndura nici măcar greutatea 
unei pene de pasăre. Aşa cum vălurile cad în falduri în jurul 
trupului unei statui albe de marmură, cearşaful subţire se 
mlădia în jurul lui Lucy ca un zăbranic peste o înecată. 

— E doamna Glendinning. Vreţi să-i vorbiţi, domnişoară Lucy? 

Buzele subţiri se mişcară şi palpitară o clipă, apoi rămaseră 
nemişcate şi o paloare s: ; orită o învălui ca un giulgiu. 

Martha aduse sărurile: când bolnava se linişti, îi făcu semn 
vizitatoarei să plece şi şopti: 

— Nu vrea să vorbească cu nimeni: nu vorbeşte nici cu mine. 
Tocmai a plecat doctorul; a venit aici de cinci ori de azi- 
dimineaţă şi spune că trebuie să fie lăsată absolut liniştită. Apoi, 
arălând către măsuţă, adăugă: Vedeţi ce-a lăsat, doar 
întăritoare. Spune că liniştea e cel mai bun leac. Linişte, linişte, 
linişte! Oh. Dulce linişte, vei veni vreodată? 

— l s-a scris doamnei Tartan? Şopti doamna Glendinning. 

Martha încuviinţă din cap. 

Vizitatoarea se îndreptă spre ieşire, spunând că va trimite 
vorbă o dată la două ore. Ca să vadă cum se mai simte Lucy. 

— Dar unde... unde este mătuşa ei, Martha? Exclamă cu voce 
scăzută, oprindu-se în uşă şi privind prin cameră cu uimire 
bruscă. Nu se poate, nu se poate ca doamna Llanyllyn... 

— Sărmana, sărmana doamnă bătrână! Şopti Martha printre 
suspine. S-a molipsit de durerea drăgălaşei Lucy; a urcat în fugă 
până aici, a aruncat o privire în pat şi apoi s-a prăbuşit ca 
moartă. Doctorul are două paciente acum, doamnă... Şi, privind 
din nou spre pat şi atingând cu gingăşie pieptul bolnavei ca să 
vadă dacă tresaltă, adăugă: Vai, vai! Şarpe veninos! Care a 
putut să muşte un sân atât de dulce! Pentru el llăcările iadului 
ar Îi încă prea reci... Trăsni-l-ar Dumnezeu! 

— Ba limba ta să-ţi băşice cerul gurii! Strigă înăbuşit doamna 
Glendinning ca un şuierat. N-ai voie, slugă, să-i'i baţi joc de fiul 
meu, de-ar fi el Lucifer fierbând în focul Oheenei! Bagă de 
seamă cum te porţi, netrebnico! 

Şi ieşi din cameră, spumegând de mândrie nebiruită şi tâsiiid- 
o pe Martha uluită că atâta frumuseţe poate să ascundă atâta 
venin. 

CARTEA XIII 


PLECAREA DE LA POIANA ŞEII 

| 

Soarele tocmai apusese când Pierre trase în faţa fermei Ulver, 
cu o căruţă de la hanul „Lebăda Neagră “. Sora lui îl aştepta, 
înfăşurată în şal şi cu boneta pe cap, în poartă. 

— Ei, Isabel, gata totul? Unde e Delly? Văd două cufere destul 
de  firave. Mic e cufăraşul care adăposteşte averile 
dezmoşteniţilor! Căruţa aşteaptă. Isabel E totul gata? N-ai uitat 
nimic? 

— Nimic, Pierre; deşi, plecând de aici... dar nu vreau să mă 
gândesc la asta; aşa e scris. 

— Delly! Unde e? Să mergem după ea, spuse Pierre, luând-o 
de mână pe Isabel şi întorcându-se iute. 

O târî astfel mai mult decât o conduse în săliţa mică de la 
intrare şi, lăsându-i mâna, o puse pe a lui pe clem- puşul uşii din 
interior. Isabel îi apucă braţul, ca şi când ar fi vrut să-l oprească, 
să-i spună ceva în legătură cu Delly; deodată tresări; o clipă, 
arătând către mâna lui dreaptă, păru că vrea să se tragă lao 
parte. 

— Nu-i nimic. Nu mă doare; o arsură uşoară, m-am pfrlit din 
greşeală azi-dimineaţă. Dar ce mai e şi asta? Adăugă el 
ridicându-şi mâna la lumină: fum! Funingine 1 Aşa se întâmplă 
dacă pleci pe întuneric; dacă ar fi fost soare, aş fi observat. Sper 
că nu te-am murdărit, Isabel? 

Isabel ridică mâna şi îi arătă urmele. 

— Sunt de la tine, frate, şi m-aş molipsi bucuroasă de ciumă, 
doar ca să am ceva de la tine. Şterge-te pe mână şi nu te îngriji 
de a mea. 

— Delly! Delly! Strigă Pierre.' De ce să nu mă duc să o aduc? 

Punându-şi degetul pe buze, Isabel deschise binişor uşa şi îi 
arătă pe cea de care el întrebase, ghemuită şi înfofolită într-un 
colţ, pe un scaun. 

— Să nu-i vorbeşti, frate, şopti Isabel, şi nu încerca încă să-i 
vezi faţa. Sper că o să-i treacă în curând. Putem merge acum? 
la-o cu tine, dar nu-i vorbi. Mi-am luat rămas-bun de la toţi; 
bătrânii sunt în camera din spate; îmi pare bine că n-au ieşit să 
ne petreacă. Haidem acum, şi: iă ne grăbim, Pierre: e clipă care 
nu-mi place; va trece în curând. 

In scurtă vreme erau toţi trei la han. Poruncind să se aducă 
luminări, Pierre urcă primul scările şi le pofti pe cele două 


tovarăşe ale sale într-una din cele două camere care dădeau 
afară, păstrându-şi-o pentru sine pe ultima. 

— Uite, se adresă el siluetei mute şi pe jumătate întoarse a lui 
Delly: uite, aceasta este camera dumitale, domnişoară Ulver; 
Isabel ţi-a povestit tot; ştii de căsătoria noastră până acum 
secretă; ea o să rămână cu dumneata puţin, până mă întorc de 
la nişte treburi pe care le am în capul străzii. Ştii că mâine, 
foarte devreme, o să luăm diligenţa. Poate că nu ne vom mai 
vedea până atunci, aşa că nu-ți pierde firea şi încearcă să fii mai 
veselă, dom-* nişoară Ulver. Şi noapte bună. Totul va fi bine. 

lI 

A doua zi odată cu zorii, la patru, cele patru ceasuri fugare 
erau reprezentate de patru telegari fără astâmpăr, care-şi 
scuturau hamurile în faţa ferestrelor hanului. Trei umbre ieşiră 
în aerul rece şi împâclit şi se urcară în poştalion. 

Bătrânul hangiu îi strânsese mâna lui Pierre, descurajat şi 
tăcut; ţanţoşul vizitiu şedea pe capră, potrivindu-şi cele patru 
hamuri în jurul degetelor de la mâna pe care-şi trăsese mănuşi 
de căprioară; la intrare se adunaseră câţiva grăjdari care 
priveau cu admiraţie plecarea şi alţi câţiva gură-cască; atunci, 
gândindu-se la tovarăşele sale şi nerăbdător să scurteze orice 
fel de întârziere într-o astfel de clipă dureroasă. Pierre strigă în 
grabă către vizitiu să dea bice. Într-o clipă cei patru bidivii bine 
hrăniţi şi făcuseră un salt cât erau ei de lungi şi cele patru roţi 
ascultătoare depănaseră prima rotire; şfichiuind din bici cu 
înflorituri meşteşugite, zglobiul vizitiu arăta întocmai ca un erou 
fanfaron, aşternându-şi iscălitura împopoţonată în aerul gol. Şi 
astfel, în lumină tulbure a zorilor, în plesnelul sfidător al biciului 
lung şi şfichiuitor, cei trei părăsiră pentru totdeauna dulcile 
meleaguri ale Poienii Şeii. 

Bătrânul şi bondocul hangiu privi un timp dţipă oili- genţă şi. 
Intrând înapoi la han- îşi mângâie barba sură, mormăind ca 
pentru sine: 

„Sunt stăpânul acestui han de treizeci şi trei de ani: am 
întimpinat şi am petrecut multe alaiuri de nuntă; cu căruţe, 
dănţuieli, faetoane, trăsuri... vesele cete. Vesele fete... na, că 
am făcut o poezea, a ieşit ca dopul de la sticlă... da, dă-mi 
amintesc că odată au venit şi cu căruțele cu boi. Împodobite cu 
ghirlande; păi cum nu, o dată mireasă stătea pe un pat aşternut 
cu trifoi proaspăt tăi ar şi înmiresmat. Dar călătorie de nuntă ca 


cea de azi dimineaţă?! Păi, e mai tristă ca o înmormântare. Și 
tocmai voinicul domnişor Pierre Glendinning să fie ginerele! Eh, 
dar degeaba mă mai mir. Când am împlinit cincizeci de ani 
credeam că n-o să mai am de ce să mă minunez: şi uite că nu e 
aşa! Nu ştiu de ce, dar parcă mi-aş fi dus la groapă un bun 
prieten de demult şi parcă simt în palmă urmele frânghiilor de 
coborât sicriul. E cam devreme, dar o duşcă tot am să trag. la să 
vedem... Cidru, o cană de cidru; e pişcător precum pintenul unui 
cocoşel luptător... băutura asta-i bună când eşti întristat. 
Doamne sfinte! Toţi grăsanii pământului au pielita subţire şi 
suferă pentru ceilalți. Un slăbănog cu pieliţa subţire, 
care” vasăzică, nu suferă fiindcă n-are atâta umplutură în el pe 
care să o acopere pojghiţa. Hei, hei, hei! Hei! Hei! Dintre toate 
colicele, ferească-ne Domnul de alea melan-colice de te-apucă 
de la tărtăcuţă; că aia nici când creşte şi se coace, tot n-are 
nimic în ea.W 

CARTEA XIV 

CĂLĂTORIA ŞI BROŞURA 

l 

Toate lucrurile şi simţămintele adinei, indiferent de ce ar fi ele 
stârnite, sunt vestite şi întovărăşite de Tăcere. Ce adâncă este 
tăcerea care se lasă înainte ca palida mireasă să răspundă Da la 
întrebarea solemnă a preotului: Vrei să-l iei de bărbat pe 
acest om? Tot în tăcere se împreună mâinile celor cununaţi. În 
tăcere s-a născut şi Cristos pruncul. Tăcerea e sfinţenia lumii. 
Tăcerea este aşternutul nevăzut tocmit de mâinile Marelui Preot 
peste faţa lumii. Tăcerea este în acelaşi timp lucrul cel mai 
nevinovat şi cel mai cutremurat din natură. Ea vorbeşte despre 
puterile ascunse ale sorții. Ea este singura voce a firii. 

Impărăteasca tăcere nu se mărgineşte doar la lucrurile 
mişcătoare sau măreţe. Precum aerul, ea pătrunde în toale 
lucrurile şi-şi vădeşte tăria în acea anume stare sufletească ce îl 
stăpâneşte pe călătorul singuratic la începutul drumeţiei sale, 
tot aşa ca şi la vremea de neînchipuit, înainte de facerea lumii, 
când Tăcerea hălăduia pe fala apelor. 

Nimeni dintre cei din poştalion nu scoase nicio vorbă şi 
trăsura ce-l purta pe tinărul nostru entuziast, Pierre, şi pe ceilalţi 
întristaţi călători, îşi urmă calea la hotarul dintre zorile cenuşii şi 
noaptea adâncă ce se înstăpânise încă neîn'ir. Să în inima 
bătrânilor codri prin care şerpuia drumul. 


Urcâr. D în trăsură, Pierre îşi sprijinise palma de bancheta 
tapiţată ca să se aşeze mai bine şi dăduse peste nişte foi 
mototolite de hârtie. Le strânsese în mână fără să ştie ce face; 
aceeaşi pornire strângătoare, ciudată, a inimii sale, care-i 
dăduse brânci la faptă fără să se gândească. Îl împinse mai 
departe să rămână cu hârtiile mototolite în mină un ceas sau 
două în tăcerea grea, vrăjită, pe care o purta grăbita diligenţă 
prin inima neclintită a tăcerii începutului de zi pe câmpuri şi prin 
păduri. 

Gândurile îi erau întunecate şi nedomolite; un timp cugetul îi 
fu bântult de răzvrătire, de cumplită revoltă şi necredinţă. 
Starea sa poate fi cel mai bine asemuită aceleia care - după 
cum mărturisea odată în amvon un preacinstit slujitor ai 
Domnului - cotropise inima unui vrednic preot. În mijlocul unei 
măreţe catedrale, într-o după-amiază de înnourată duminică, 
preotul tocmai se pregătea să împartă împărtăşania după cina 
cea de taină, când necuratul îl ademenise deodată, şoptindu-i că 
dreapta credinţă nu e decât o trăsnaie fără noimă. Tot astfel 
păţi şi Pierre; pe el necuratul îl chinuia şoptindu-i că s-ar putea 
ca tot entuziasmul lepădării sale de sine să nu fie decât o 
prostie. Necuratul îşi bătea joc de el şi îi spunea că e un prost. 
Rostind pe dată o rugă fierbinte - cu ochii închişi şi cu mâinile 
încleştate pe anafura sfinţită - credinciosul preot îl biruise pe 
diavol. Nu astfel stăteau lucrurile cu Pierre. Monumentul 
nepieritor al bisericii catolice; cartea nepieritoare a Bibliei; 
convingerea nestrămutată în adevărul înnăscut al credinţei - 
acestea erau puternicele ancore ce-l ţineau legat atunci când 
furtuna neaşteptată stârnită de necurat încerca să îl ia pe sus. 
Dar Pierre... unde putea el să găsească biserica, monumentul, 
biblia care să-i spună limpede: „Mergi mai departe; calea ta este 
cea dreaptă; eu nu mă lepăd de tine; mergi mai departe”. Deci 
aceasta era deosebirea dintre preot şi Pierre: la primul era vorba 
dacă unele gânduri abstracte erau sau nu adevărate; la Pierre 
era vorba dacă hotărâri vitale erau drepte sau nu. În această 
coajă de nucă se află, asemeni unor ouşoare, eventualele 
răspunsuri la unele întrebări care ne nedumeresc, precum şi 
descoperirea altora, încă mai adânci, care urmează din 
desluşirea celor dintâi. Adevărat este însă că Unii oameni se 
codesc să afle răspuns la întrebările clipei de faţă, de teamă să 
nu-şi dea astfel mai mult de lucru. 


Gândindu-se la scrisoarea de jale, venită parcă de pe alt 
tărâm, a lui Isabel, Pierre îşi aminti de înălţata luminare a acelui 
ceas când cuvintele viteze îi ţâşniseră din inimă: „Mângăâiere îţi 
voi fi, lângă tine stând. Pentru tine luptând acum şi pururea al 
tău frate ce într-ajutor îţi va i sări! “Aducerile aminte se 
desfăcură în falduri de mândru t imbold; în faţa acestor slăvite 
flamuri ale Virtuţii, necu- 
| râtul cu copita despicată o luă la fugă şontâcăind îngrozit. 

Dar iată că în minte îi vine din nou privirea de afurisenie 
cumplită pe care i-o aruncase mama lui la despărţire; aude din 
nou cuvintele care-i surghiuneau inima: „Sub acoperişul meu şi 
la masa mea, cel care s-a numit odată Pierre Glendinning nu 
mai are ce căuta “. Fără viaţă, pe patul alb ca zăpada, îi apare 
Lucy în faţa ochilor, zăcând 

m învăluita în ecouriletălăzuite ale propriului ei țipăt de 
Iı moarte: „Inima mea! Inima mea! “Atunci, repede, înapoi 
la Isabel şi la cutremurarea fără nume a simţământului 
tulbure, abia mijind către înţelegere, pentru această fe- 
cioară a tainelor! „Vai! Încotro îmi îndrept paşii, las în 
lurmă cadavre! „gemu Pierre. Înseamnă că este cu pu- [ţintă 
că purtarea mea să fie cea dreaptă? Vai! Prin ea par să stau 
sub ameninţarea unui păcat nefiresc şi blestemat, atât de 
nefiresc încât se prea poate să fie tocmai cel despre care 
Scriptura spune că nu încape iertare. Leşuri în urmă şi păcatul 
cel mai întunecat în faţă. Cum e cu! Putinţă atunci că purtarea 
mea să fie cea dreaptă?” 
Aflându-se în această stare şi având doar tăcerea drept 
tovarăş, văzu răsărind primele raze ale soarelui de dimineaţă 
care i se închinară. Tulburarea şi noaptea nedormită trecuseră: 
amorţeala neobişnuită ce însoţeşte uneori o grijă tăcută şi 
neîntreruptă, dulcea pace din aer şi legănarea molcomitoare a 
trăsurii pe un drum întărit şi. Netezit de o bură de ploaie din 
noaptea trecută, toate acestea îşi făcuseră efectul aşteptat 
asupra celor două fete; cu 

1 

Feţele acoperite, adormiseră sub ochii lui Pierre. „Dormiţi 
duse - nemaiştiind astfel de voi, oh. Dulce Isabel, oh, sărmană 
Delly; fugarele voastre destine le port într-al meu! “ 

Deodată, în timp ce ochiul său întristat se plecă din ce în ce 
mai jos, ostenit să mai dezmierde feţele care-şi afla- j seră ca 


e T === 


prin minune pacea, privirea-i căzu pe pumnu-i strâns, sprijinit pe 
genunchi. Din strânsoare ieşeau nişte hârtii. Habar n-avea cum 
ajunseseră acolo sau de unde veniseră, deşi chiar el le apucase, 
mototolindu-le. Ridică mâna şi, descleştându-şi degetele, le 
întinse, le desfăcu şi le netezi ca să vadă ce-ar putea fi. 

Erau subţiri, vechi şi uscate ca o scrumbie; cerneala 1 era 
ştearsă şi hârtia soioasă. Păreau a fi paginile de în- 1 ceput ale 
cine ştie cărei vechituri de broşură, un capitol sau aşa ceva, 
dintr-un tom mai mare al vreunei disertaţii. | încheierea nu mai 
exista. Un călător care trecuse mai j înainte pe acolo o scăpase 
Când îşi scosese batista. 

Pe cei mai mulţi dintre bărbaţi îi apucă uneori câte o a toană 
pe care nu ştie nimeni să o explice şi care-i face că în unele 
clipe, printre îndeletnicirile lor obişnuite şi când se află singuri în 
vreun colţişor sau ungher paşnic, să le i cadă drag de te miri ce, 
câte o zdreanţă de hârtie tipărită] 

— Uneori o bucăţică de ziar cu câte o reclamă de mult ră- | 
suflată - şi atunci o citesc, o cercetează, o răscitesc, cu- j getă 
asupra ei şi se dau de ceasul morţii pentru un pră-» pădit de 
petic răpănos, pe care în alte împrejurări sau în! Oricare alt loc 
nici nu le-ar trece prin gând să-l atingă 1 măcar cu un cleşte. 
Într-o anumită măsură, tot aşa stăteau j lucrurile şi cu Pierre. 
Dar dacă era şi el ca şi celelalte 1 făpturi omeneşti din când în 
când rob al mai sus-arătatei J toane, după ce aruncă o privire la 
titlul terfeloagei uscate J ca o scrumbie, alcătuită ca o broşurică, 
fu cât pe ce să o j arunce pe fereastră. Căci în orice dispoziţie s- 
ar afla, ce. Muritor cu scaun la cap, oricare ar fi el, ar avea 
răbdare să ţină în mână mai multă vreme o cărţulie tipărită (cu | 
cerneală aproape ştearsă şi pe hârtie destul de soioasă) 1 care. 
După toate cele, mai poartă şi numele abracadabrant şi 
nesuferit de Cronometricale şi orologicale? 

Fără îndoială, trebuie să fi fost un lucru fără seamăn | de 
profund; trebuie să spunem însă că, atunci când omul i se află 
într-o stare de suflet cu adevărat adâncă, atunci j orice fel de 
profunzimi vorbite sau scrise îi sunt negrăit i de nesuferite şi îi 
par de-a dreptul copilării. Cu toate J acestea, tăcerea continua 
neîntreruptă. Drumul se întindea j de-a lungul unei regiuni 
nelocuite şi pustii; femeile dor- j meau în faţa lui; gândurile 
amare erau din ce în ce mai greu de îndurat, aşa că, mai ales 
pentru a-şi muta mintea i de la mohorâtul fapt al realităţii decât 


din altă pricină, Pierre se hotărî în cele din urmă să se cufunde 
în citirea broşurii. 

Mai curând sau mai târziu, în viaţă, tânărul înflăcărat sau de 
bună-credinţă ajunge să cunoască şi să preţuiască mai mult sau 
mai puţin acest surprinzător solecism: Deşi prima încercare prin 
care trebuie să treacă un creştin pentru a fi pe placul lui 
Dumnezeu este să renunţe la această lume, totuşi nu ştiu cum 
se face că părţile din lume cele mai închinate lui'Mamon - 
Europa şi America - sunt stăpânite tocmai de naţii prea creştine, 
care se împăunează cu stăpânirea lor şi par să aibă nişte 
temeiuri pentru asta. 

Odată ce greşeala sare în ochi în practica de fiecare zi, cată a 
ne apuca de citirea de osârdie a Evangheliei, ajungând a ne 
cufunda de la sine în cea mai mare minuna a tuturor religiilor: 
predica de pe munte. De pe acel ceresc munte se revarsă către 
toţi tinerii iubitori de cinste un şuvoi fără sfârşit ce ne topeşte 
sufletul de bunătate şi iubire a aproapelui; junii sar îri sus de 
bucurie la gândul că izvorul sfintei lor credinţe a dat glas unor 
învățături alâi de dulci şi alinătoare ca acestea; învățături care 
întruchipează toată dragostea pentru Trecut şi toată dragostea 
ce poate fi închipuită într-un viitor ce cu mintea-l poţi cuprinde. 
Emotii ca cele stârnite de acea predică în inimile înflăcărate ale 
tinerilor par a fi de-a dreptul rupte din rai. Asta vine de la 
Dumnezeu! Strigă inima, şi în acel strigăt se îneacă orice 
cercetare. Odată sorbită această învăţătură, iată-l pe tinăr din 
nou cu privirea îndreptată asupra lumii. Pe dată, întărind 
strâmbătatea cugetării de mai sus, îl îneacă simţământul 
covârşitor al sfruntatei neruşinări a lumii; lumea pare să se 
lăfăie  bălăcindu-se în minciuni. Descoperirea e atât de 
copleşitoare, încât la început tânărul e gata să respingă dovezile 
simţurilor; iar când s-o facă, se trezeşte în faţa unei dovezi 
asemănătoare cu mişcarea soarelui, pe care el cu ochii lui îi 
vede învârtindu-se în jurul pământului, dar ascultând de 
înţelepciunea altora - a astronomilor din tagma lui Copernic pe 
care nu i-a văzut niciodată - e totuşi încredinţat că nu soarele se 
învârteşte în jurul pământului, ci pământul în jurul său. Tot 
astfel îi aude pe cei buni şi înţelepţi 

17 - Pii'sre zicând sincer * „Lumea asta doar pare a se bălăci 
în minciuni, în fapt ea nu se bălăceşte în ele; alături de minciună 
e şi mult adevăr pe lume “. Să zicem că atunci se duce din nou 


la Biblie şi, acolo, se citeşte altceva decât că lumea asta e 
neruşinată şi blestemată, fără putinţă de răscumpărare; că 
oamenii trebuie cu orice preţ să încerce să scape din ea? Dar de 
ce să scapi de ea, dacă e o lume adevărată şi nu una a 
minciunii? Fără îndoială, atunci lumea asta e o minciună. 

La acestea, în sufletul înflăcăratului tânăr pornesc să se 
înfrunte două armii; dacă nu este nici apostat, nici papă-lapte, 
nici în stare să găsească talismanul secret pentru a stinge 
cearta dintre lume şi sufletul lui, apoi nu mai află pace, nu mai 
află cel mai mic răgaz în această viaţă. Şi cum, fără îndoială, 
talismanul secret nu l-a găsit nimeni, nu e mai în firea lucrurilor 
omeneşti să zicem că el nici nu există? Unii filosofi se laudă din 
când în când că l-au găsit; dar dacă până la urmă nu descoperă 
propria lor închipuire, o descoperă alţii pentru ei, şi atunci aceşti 
falşi filosofi alunecă neîmpiedicaţi pe panta uitării împreună cu 
filozoficalele lor cu tot. Platon, Spinoza, Goethe şi mulţi alţii 
aparţin acestei tagme a celor ce se mint pe sine, împreună cu 
un alai de scoțieni şi yanchei sectari, a căror vorbă încleiată se 
mai scurge încă, îmbăloşând originalele greceşti sau germane 
neoplatonice. Din acea tăcere adâncă, singura voce a Celui de 
Sus, de care vorbeam mai înainte, din acel lucru sfânt şi fără 
nume, veneticii ăştia cică au aflat un răspuns; lucrul este fără 
noimă, ca şi când ar spune că au stors apă din piatră, căci cum 
poate un om să audă o Voce din Tăcere? 

Negreşit, trebuie să recunoaştem că, dacă pentru cineva 
împăcarea lumii acesteia cu sufletele noastre a putut vreodată 
prezenta un interes cu totul ieşit din comun, acel cineva ar fi 
Pierre Glendinning la vremea despre care scriem noi. Ascultând 
porunca cea mai înaltă a sufletului său, săvârşise fapte fără 
întoarcere care îi spulberaseră fericirea lumească şi care, în cele 
din urmă, aveau să aducă asupră-i cine ştie ce altă durere nici 
cu gândul gândită. 

Curând, deci, după prima strâmbătură la citirea titlului 
chisnovat şi după ce-şi mai aruncase ochii pe câteva pagini mai 
ales ca să-şi uite de gânduri, în cele din urmă Pierre începu să 
desluşească adâncul cuget al alcătuitorului terfeloagei jerpelite 
şi simţi cum i se trezeşte un mare interes. Cu cât citea şi 
recitea, cu atât interesul i se adâncea şi aşijderea creştea 
neputinţa lui de a-l înţelege cu desăvârşire pe autor. Parcă i se 
înfăţişau unele tulburi lucruri, dar unde voia acesta să bată, nu i 


se vădea mai limpede. Pricina nu e uşor de limpezit; dacă ţinem 
seama că inima şi mintea omului, aceste lucruri unde trebuie 
căutată matca, nu pot fi atât de uşor dezvăluite. Câte ceva, mai 
mult sau mai puţin legat de subiect, poate fi totuşi arătat aici. 

Dacă cineva se îndoieşte cât de cât de dreptatea şi vrednicia 
vieţii şi drumului pe care şi l-a ales şi dacă acel om se întâmplă 
să dea peste un alt om, ori peste vreun alt mic tratat ori 
predicuţă care să-i oglindească, fără vrere dar convingător, 
strâmbătatea cât şi lipsa de vrednicie Stat a teoriei cât şi a 
vieţii, aşa cum a înţeles-o el, atunci acel om va încerca - mai 
mult ori mai puţin voit - să se ferească de recunoaşterea şi 
înţelegerea unui lucru care să ducă la propria lui osândire. Căci 
în acest caz, a înţelege înseamnă a te osândi pe tine însuţi, ceea 
ce e întotdeauna 

F 

lrea puţin convenabil şi greu de suportat pentru fiecare, neă 
ceva; dacă unui om i se spune un lucru cu totul şi cu totul nou, 
atunci - la vremea la care află pentru prima oară de el - îi este 
cu neputinţă să-l înţeleagă. Căci, oricât ar părea de fără noimă, 
oamenii sunt făcuţi doar pentru a înţelege lucruri pe care le-au 
mai înţeles înainte (deci, ca să zicem aşa, doar când erau în 
pântecele mamei). Lucrurile noi e aproape cu neputinţă să-i faci 
să le priceapă, dacă le vorbeşti doar despre ele. Adevărat, 
uneori se prefac a pricepe; în inima lor sunt încredinţaţi chiar că 
pricep; pe dinafară, arată ca unii care au priceput; dau din 
coadă în semn de înţelegere; şi cu toate acestea, n-au priceput 
nimic. Se mai poate însă ca, ştiu eu, ei înşişi, nesiliţi de nimeni, 
să tragă pe nas lucrul cel nou din aerul înconjurător şi astfel 
acesta să ajungă să le intre în cap; altminteri nici că se poate. 
Aţi băgat poate de seamă că nu îi aducem lui Pierre niciuna 
dintre învinuirile de. Mai sus în legătură cu purtarea lui la 
găsirea cărţuliei jerpelite. Se poate că amândouă să i se potii- 
veaseă; se poate că niciuna să nu i se potrivească. Sigur este, 
totuşi, că în acea vreme era sincer încredinţat că nu pătrunde 
pe deplin gândul ciudatului autor până în toate cotloanele sale. 
Şi totuşi, la o primă ochire, gândul era din cele mai limpezi de 
pe lume; atât de firesc, încât şi unui copil i-ar fi putut da prin 
minte. 

Ştiind deci că această hârţoagă îl nedumerise pe Pierre atât 
de mult şi văzând că până la urmă Pierre avea să fie oarecum 


înrâurit de broşura ruptă, atunci când, poate prin alte mijloace, 
va ajunge să o înţeleagă ori, cine ştie, să-şi dea seama că de 
fapt a înţeles-o de la bun început, ştiind că autorul cărţii îi va fi 
cunoscut prin renumele său şi că, deşi Pierre nu îi va vorbi 
niciodată, el îi va fermeca şi înrobi duhul doar printr-o scurtă 
ochire de la depărtare aruncată asupra sa; toate acestea îmi par 
suficiente temeiuri pentru a pune în capitolele ce urmează 
partea de început a ceea ce mi se pare o prelegere mai degrabă 
trăsnită şi plină de închipuire decât filosofică, din care 
mărturisesc că nici eu nu pot să ajung la nicio încheiere care să 
mulţumească mereu acele frământări ale cugetului meu cărora 
probabil că li se adresa scrierea respectivă. Imi pare mai 
degrabă a fi întărirea minunat ilustrată a unei întrebări, decât 
răspunsul la întrebare. Cum însă ilustrări ca acestea sunt 
aproape fără excepţie luate drept răspuns (şi s-ar putea să fie 
singurele la îndemâna omului), poate că vor servi spre liniştirea 
măcar vremelnică a cine ştie cărei minţi iscoditoare, în felul 
acesta nerămiînând cu totul fără rost. In cel mai rău caz, fiecare 
poate să sară peste ea ori să o citească şi să ridă în sinea lui. 

M 

Ei 

De Plotinus Plinlimmon (în trei sute treizeci şi trei de 
prelegeri) 

„Prima prelegere. 

CRONOMETRICALE ŞI OROLOGICALE 

(Fiind nu atât catapeteasma, cât mai degrabă parte din 
schelăria vremelnică pentru catapeteasma acestei noi 
filosofii. ) 

— Puţini dintre noi, domnilor, se îndoiesc că viaţa noastră pe 
pământ este altceva decât o încercare; printre altele aceasta 
înseamnă că aici, jos, noi muritorii avem de-a face doar cu 
lucruri vremelnice. Ca atare, zic deci că aşa-zisf. Noastră 
înţelepciune este şi ea doar vremelnică. 

Aşternând pe hârtie această precuvântare, încep dară 
Închizând ochii, mi se pare că zăresc un rar sobon dt suflete 
care, purtate cu grijă în trupuri, vor odrăsli cu siguranţă peste 
tot şi întotdeauna adevărul ceresc cu un bob-două lipsă ori 
adaos. Întrucât vin de la Dumnezeu 

— Singurul izvor al acelui adevăr ceresc, turnul şi movilă de la 
Greenwich de unde se încep meridianele globului pământesc şi 


se socotesc până la capătul timpului - astfel de suflete seamănă 
cu nişte cronometre (pe greceşte.. Arătători ai timpuh i") ale 
corăbierilor, potrivite după ora de la Greenwich atunci când 
corăbiile pleacă din Londra şi trec pe Tamisa la vale pe lângă 
locul cu pricina. Îngrijite cu băgare de seamă, ele vor arăta 
aceeaşi oră chiar de-ar fi purtate până în Azore. Nu-i mai puţin 
adevărat că în mai toate călătoriile lungi şi îndepărtate - să 
spunem spre împărăţia lui Soare Răsare - cele mai bune, 
precum şi cele mai bine îngrijite cronometre se întâmplă s-o mai 
ia şi pe de lături, fără ca cineva să poată îndrepta greşeala, 
potrivindu-le de-a dreptul după ceasul cel mare de la 
Greenwich; cercetarea iscusită şi plină de osârdie a stelelor prin 
sextant va ajuta la micşorarea greşelilor, în afară de asta există 
şi acea operaţiune de a se socoti cam cu cât greşeşte un 
cronometru; adică, după ce am văzut cu cât o ia înainte ori 
rămâne în urmă ornicul, cât ar fi de puţin, pulem să facem 
adunările şi scăderile respective ori de câte ori e nevoie în 
calculele noastre cronometrice; în eceste lungi călătorii 
cronometrul mai poate fi comparat şi potrivit după acela al altei 
corăbii, plecată mai de curând acasă. 

Acum, într-o lume făcută ca a noastră, sufletul omului este 
mai departe de Dumnezeu şi de adevărul ceresc decât se află 
cronometrul transportat în ţara lui Soare-Ră- sare faţă de 
Greenwich. Şi tot aşa cum acel ceasornic, cât ar fi de pus la 
punct, ne va spune că e ora amiezii, când ceasurile din Chitai 
arată, să zicem, miezul nopţii, tot astfel sufletul cronometric, 
dacă e cât de cât credincios marelui său Greenwich de pe lumea 
cealaltă, se va încontra întotdeauna în aşa-numitele intuiţii ale 
binelui şi răului cu convingerile locale şi cu creierii 
ceasornicarilor de pe acest pământ. 

Mintea lui Bacon era a unui ceasornicar; Cristos, însă, era un 
cronometru; umil minunat de bine potrivit şi exact şi prea puţin 
clintit de zguduirile pământului, oricare ar fi ajuns până la noi. 
Invăţăturile lui le păreau evreilor nişte nebunii pentru că el arăta 
ora cerească la lerusalim, în timp ce evreii se călăuzeau după 
ora lerusalimului. Nu a zis el: înţelepciunea mea (timpul) nu e a 
acestei lumi? Dar orice este mai neobişnuit în înţelepciunea lui 
Cristos ni se pare azi la fel de mare nebunie ca acum 1850 de 
ani. Şi asta fiindcă în tot acest timp cronometrai lui, lăsat din 
tată în fiu, arată încă ora începutului din cer, iar lerusalimul, 


care e lumea noastră, şi-a păstrat cu grijă propriul său orar. 

Dar deşi cronometrul transportat din Greenwich în Chitai cată 
să arate cu adevărat acolo ora de la Greenwich în acest 
moment, chiar de nu se potriveşte cu ora locului, nu înseamnă 
că în împărăţia Chitaiului, ceasurile merg cumva aiurea. Ba 
dimpotrivă. Tocmai diferenţa cu pricina arată că pentru Chitai 
ceasurile sunt foarte bune; în consecinţă, dacă e/e arată pra 
exactă acolo, cronome- trele de la Qreenwich nu merg bine în 
Chitai. In afară de asta, la ce i-ar folosi unui chinez un ceasornic 
potrivit după Greenwich şi care să arate ora de la Greenwich? 
Dacă ar fi să-şi potrivească treburile din fiecare zi după el, s-ar 
face vinovat de tot soiul de aiureli: ar trebui, să zicem, să se 
culce la amiază atunci când vecinii s-ar aşeza la masă. Şi aşa, 
deşi înţelepciunea pământească a omului poate să-i pară lui 
Dumnezeu nebunie cerească, tot astfel înțelepciunea 
dumnezeiască i se pare omului nebunie pământească. Dacă e s- 
o luăm ca la carte, aşa stau lucrurile. Atotputernicul, de la 
Greenwich-ul lui ceresc, nici nu se aşteaptă de altfel că muritorii 
să păstreze înţelepciunea Greenwich-ului în această îndepărtată 
împărăție a noastră; o astfel de faptă nu le-ar ajuta la nimic aici 
şi ar fi chiar o faţă calpă a Celui de Sus; tot aşa ca şi când ora 
din Chitai ar fi aceeaşi cu ora de la Greenwich, ceea ce ar face 
că ceasul de la Greenwich să nu arate ora exactă. Dar atunci de 
ce trimite Cel de Sus din când în când câte un cronometru 
ceresc (în chip de meteor) în lumea noastră, fără vreun rost 
decât acela de a-i da de ruşine pe toţi cei cu ceasuri 
pământeşfi? Pentru că nu se îndură să-l lase pe om fără vreo 
dovadă a acestui fapt; că deşi potrivelile omeneşti or fi bune în 
ograda noastră, ele nu merg în toată lumea, şi că meridianul 
începutului, pe care locuieşte El, se călăuzeşte după un tipic 
întrucâtva altul decât cel al acestei lumi. De aici nu înseamnă 
însă că adevărul lui Dumnezeu este una şi al omului alta, ci, 
cum s-a amintit mai sus, şi cum va fi pe deplin explicat în 
procitaniile următoare, cele două adevăruri sunt făcute să se 
potrivească prin înseşi nepotrivirile lor. 

Stând şi judecând mai departe, urmează de asemenea că 
acela care află în sinea-i un suflet cronometru, cată să aducă 
ora lui cerească pe pământ cu forţa; încercare ce nu poate fi 
vreodată încununată de o izbândă mare şi de toţi acceptată. În 
ceea ce-l priveşte, dacă ar căta să-şi tocmească purtarea de 


fiecare zi după el, nu ar ajunge decât să şi-i ridice în cap pe toţi 
stăpânii de ceasuri care arată ora pământească, aducându-şi 
astfel asupră-şi jale şi moarte. Ambele lucruri se vădesc cu 
limpezime în. Soarta şi firea lui Cristos, precum şi în trecutul şi 
prezentul credinţei pe care a propovăduit-o el. Aici vrem să 
întărim un anume lucru. Deşi Cristos a dat doar de jale atât în 
învăţătura cât şi în faptă cronometricalelor sale, a rămas cu 
totul neatins de nebunie ori păcat. Pe de altă parte, aproape 
fără excepţie, la făpturile de rând strădania de a trăi pe această 
lume fără a se abate de la tipicul crono- metricalelor le duce în 
păcate şi nebunii nemaiauzite, ciudate şi neînchipuite. Este pilda 
nevestei din Ephes:. 

Orice om de bună-credinţă înzestrat cu o minte pătrunzătoare 
va înţelege că o cercetare fără prejudecată a acestor păreri 
privitoare la Cronometricale şi Orologi- cale îi va folosi pentru a 
aduce o oarecare lumină asupra câtorva dintre cele mai 
nelămurite lucilun care i-au chinuit până acum pe cugetătorii 
cinstiţi ai tuturor veacurilor. Care om înzestrat, ce poartă în el 
un suflet ceresc, nu a gemut băgând de seamă că, dacă nu se 
leapădă cu totul de cele lumeşti, nu poate nădăjdui să-şi 
potrivească purtarea de pe pământ după rânduielile sufletului 
ceresc! Totuşi, un glas care nu dă greş îi spune că acel arătător 
nu poate să greşească. 

Şi unde se află filosoful de bună-credinţă şi cu minte dreaptă, 
domnilor, care, privind în * dreapta şi în stânga, în sus şi în jos, 
prin toate vârstele omenirii, inclusiv cea de faţă. Să nu fi fost 
izbit de o mie de ori de gândul păgân că, oricâte lumi ar stăpâni 
Dumnezeu, asupra acesteia nu are putere; căci lumea noastră 
pare să-l facă de ruşine; atât de îndepărtate sunt căile ei de 
căile de la sine cunoscute ale Domnului?! E cu neputinţă, însă, şi 
lucrurile nu stau aşa; dar cel care înţelege cum trebuie pilda 
crono- metricească, va pătrunde cu atât mai bine acest gând 
cumplit. El va vedea atunci, ori i se va părea că vede, că 
aparenţă nepotrivire a acestei lumi cu Duţnnezeu vine tocmai 
din potrivirea cu el pe acelaşi meridian. 

* 


Pilda aceasta cronometricească nu înseamnă câtuşi de puţin 


3 Aluzie la o povestire cu tâlc în care o nevastă, jelindu-şI bărbatul mort, € auzită ds un soldat 
eare păzea nişte hoţi spinzuraţi. Convingind-o să-şi uite necazul, soldatul riscă să fie pedepsit, 
căci între timp cineva ii fură cadavrul unui spînzurat. Femeia însă îl scapă, oferindu-i cadavrul 
răposatului soţ !n schimb. 


justificarea tuturor faptelor săvârşite de cei răi în răutatea lor; 
cei răi păcătuiesc tot atât de mult împotriva propriilor orologii, 
cât şi împotriva cronometrului ceresc. Că aşa stau lucrurile ne-o 
arată limpede uşurinţa cu care cad pradă remuşcărilor. Nu, 
această pildă nu vrea decât să arate că, pentru gloata 
omenească, înalta neîntrerupta dreptate cerească nu este 
numai cu neputinţă, dar ar fi cu totul nelalocul ei şi de-a dreptul 
greşită într-o lume ca a noastră. Să întorci obrazul stâng dacă 
cineva ţi-l păl- muieşte pe cel drept ţine de cronometricale; de 
aceea, omul de rând rareori face un astfel de lucru. Să dai tot ce 
ai celor sărmani este de asemenea un lucru cronometric; 

De aceea omul de rând rareori face aşa ceva; totuşi, dacă 
omul îşi arată cu oarecare cumpătare milostenia faţă de cei 
săraci, dacă se slăpâneşte să facă vreun rău cu bună ştiinţă altui 
om, dacă se străduie cât poate să facă bine întregii suflări de pe 
faţa pământului, dacă cu grijă şi iubire se apleacă spre soaţă şi 
copii,. Cimotii şi prieteni, dacă este îngăduitor faţă de părerile 
celorlalţi, oricare ar fi ele, dacă este neguţător cinstit, cetăţean 
de treabă şi toate celelalte, mai ales crezând el într-un bun 
Dumnezeu pentru necredincioşi. Aşa cum există unul şi pentru 
credincioşi, şi se călăuzeşte după această credinţă, atunci, deşi 
un astfel de om se află hăt-departe de tipicul cronometricalelor, 
deşi toate forţele sale sunt cu totul orologice; un astfel de om nu 
trebuie niciodată să se lase pradă disperării dacă i se întâmplă 
să se facă uneori vinovat de cine ştie ce greşeală măruntă: 
cuvinte pripite, lovituri date şi primite, arţag la el acasă, bucuria 
lacomă a unui pahar de vin atunci când ştie că sunt unii care nu 
au nicio bucăţică de pâine. Ziceam că un asftel de ins nu trebuie 
să se lase pradă disperării veşnice gândindu-se la veşnica lui 
îndatorare faţă de astfel de lucruri; dacă nu le-ar face, pe ele ori 
altele ca ele, ar fi un înger, un cronometru; în felul acesta este şi 
om, şi orologiu. 

Orologiul ne învaţă dară că slăbiciunile faţă de astfel de 
lucruri cată a fi ţinute în frâu cât mai mult cu putinţă, deşi cu 
siguranţă ele nu pot fi niciodată stârpile. E nevoie atunci să fie 
ţinute în frâu, că dacă le dăm cale slobodă, ajung de se fac 
lucrări pornite din iubirea de sine şi drăceşti care, după cum 
spuneam, nu sunt câtuşi de puţin, îndreptăţite de orologiu. 

Pe scurt, pilda cu cronometrul şi orologiul ne învaţă 
următoarele: în lucrurile pământeşti (orologicalele) omul nu 


trebuie să se lase călăuzit de idei cereşti (cronometri- cale); a se 
lepăda de unele mici şi mărunte lucruri din viaţa asta, chiar un 
glas lăuntric îl va învăţa, pentru starea lui de fiece zi, dar cu 
niciun chip nu e bine a se jertfi pe sine cu totul şi fără 
răscumpărare pentru nimeni altul, pentru nicio altă cauză, ori 
pentru nicio altă idee. (Căci se jertfeşte cineva. Cu totul şi fără 
răscumpărare pentru el? Soarele lui Dumnezeu nu scade nici 
măcar un grăunte din dogoarea lui Cuptor, chiar de te-ni topi de 
căldură. lar dacă şi-ar scădea din dogoare de dragul tău, atunci 
grâul şi secara nu s- ar coace şi, uite-aşa pentru binele 
întâmplător al unuia, un popor întreg ar suferi.) 

O viaţă practică plină de virtuţi pare să fie, deci, cea mai de 
dorit vrednicie pentru suflarea omenească, şi tocmai aceasta a 
şi vrut Creatorul. In rai, e altă treabă. Acolo răposaţii n-au decât 
să întoarcă obrazul stâng cât vor pofti, fiindcă obrazul drept n-o 
să primească niciodată o palmă. Acolo n-au decât să dea tot ce 
au săracilor, fiindcă nu există săraci. Tare le-ar prii oamenilor 
dacă ar cugeta cât de cât la aceste lucruri. Căci până acum, 
aflând de la învățătorii lor că atâta vreme cât se află pe pământ, 
trebuie să cate spre ceruri şi să le ajungă prin fapte pământeşti 
de teama mâniei veşnice, băgând de seamă în viaţă că acest 
lucru e cu neputinţă, în deznădejdea lor oamenii n-au Incotro şi 
uită de cele moraliceşti, lăsându-se în voia înşelăciunii de sine a 
ipocriziei  (înveşmântată mai ales sub mantia celei mai 
respectabile cucernicii); altminteri, aleargă cu botul în pământ, 
ca un câine turbat, către necredinţă. Să înveţe, dară, oamenii 
aceste- «Cronometricale şi Orolo- gicala* şi să păstreze orice 
îndemn de bun-simţ spre a să- vârşi acele lucruri virtuoase care 
sunt şi practice şi de dorit; dacă ele, îndemnurile, ar fi înteţite de 
ştiinţa că le stă în putere să-şi atingă ţelurile, atunci nu ne-am 
mai pierde nădejdea că vom deveni cu toţii buni, fapt care s-a 
dovedit prea adesea a fi pricina naşterii unor vicii în multe minţi 
ce s-au împărtăşit din învăţăturile cronome- triceşti neîndoite cu 
apă. Dacă spune însă cineva că teoria mea e neadevărată, acela 
e lipsit de credinţă; l-aş pofti cu toată milă să cerceteze istoria 
creştinătăţii din ultimii 1800 de ani; l-aş întreba dacă, în ciuda 
învățăturilor lui Cristos, istoria de la el încoace nu este tot atât 
de plină de sânge, fier şi sabie, nedreptate şi strâmbătate de 
toate soiurile ca mai înainte? Inseamnă de aici că, în ceea ce 
priveşte foloasele practice - văzute într-o lumină pământească - 


singura mare credinţă moralicească, de la începuturi, cea a 
creştinătăţii (de pildă, răsplătirea gratuită, cronometricească, a 
răului prin bine, spre deosebire de iertarea ocărilor - chestiune 
orologicească - propovăduită de unii filosofi păgâni) s-a dovedit 
a fi (orolo- gâceşte) neadevărată; după 1800 de ani de 
procitanie din zeci de mii de amvoane s-a dovedit a fi cu totul 
fără folos practic. 

Vin dară şi vă zic vouă doar cele ce muritorii cei mai buni fac 
în fiecare zi şi cele ce răii nu fac niciodată. Adac alinare celui 
drept care, printre slăbiciunile lui omeneşti, e în stare să 
pătrundă frumuseţea perfecțiunii cronometrice. Li arăt celui 
păcătos o virtute pe care poate s-o practice. Şi nu stau în calea 
adevărului veşnic, anume că, mai devreme sau mai târziu, în 
toate cazurile, păcatul gol este jale despuiată şi nimic mai mult. 

Mai mult decât atât, dacă..." 

Aici cărticica era ruptă şi scrisul mâzgălit. 

CARTEA XV 

VERII 

| 

Deşi hotărât să înfrunte totul până în pânzele albe, Pierre nu 
luase drumul oraşului fără un plan chibzuit atât tu privire la 
primele zile, cât şi la starea lui de mai apoi. 

În oraş locuia un văr de al său, pe numele lui Glendin- ning 
Stanly, cunoscut îndeobşte în familie ca Glen Stanly şi căruia 
Pierre îi spunea vărul Glen. Ca şi Pierre, era singur la părinţi; ai 
săi muriseră când avea doar câţiva ani; în acel an se întorsese 
dintr-o călătorie îndelungată în Europa pentru a intra, la vârsta 
de 21 de ani, în stăpânirea nestânjenită a unei averi frumoase 
care sporise în mâinile unor tutori cinstiţi. 

În copilărie şi la începutul adolescenţei lor, Pierre şi Glen 
fuseseră mai strâns legaţi decât sunt îndeobşte doi verL Când 
aveau zece ani, puteau fi luaţi drept pildă a adevărului că 
prietenia a doi băieţaşi cu suflet mare şi inimă largă, crescuţi în 
huzurul şi viaţa elegantă ce înlesneşte făurirea de visuri 
romanţioase, poate trece dincolo de hotarele copilăriei, 
sălăşluind un timp într-un rai sublim al luminii care nu este 
decât cu o treaptă mai jos decât cele mai dulci simţiri ale fetelor 
şi flăcăilor. 

Scrisorile celor mai înfocaţi îndrăgostiţi nu sunt mai încărcate 
de şiroaie de jurăminte şi făgăduieli, împănate şi înţesate de 


pălăvrăgeli sentimentale, mai statornice în alcătuirea lor - de 
două ori pe săptămână sau chiar în fiecare zi - decât misivele pe 
care şi le trimit doi prieteni unul altuia. Printre mormanele de 
scrisori pe care Pierre le arsese la ceas de amar în camera de la 
han, se aflau două teancuri scrise mărunt, şi în multe cazuri 
scrise de-a curmezişul cu cerneală roşie peste rândurile negre, 
în aşa fel încât în acele scrisori prietenia era adâncă de două 
stra- luri, o singură pană şi o singură culoare neiiind de ajuns să 
o zugrăvească. Primul teanc conţinea scrisorile lui Glen către 
Pierre, celălalt cele ale lui Pierre către Glen, pe care Pierre i le 
luase înainte de plecarea acestuia în Europa, pentru a le citi în 
lipsa prietenului, întărind amiciţia în felul acesta şi amintindu-şi 
de tinereştile şi arzătoarele ceasuri când etT înmugurise mai 
întâi. 

Dar aşa cum fructul pe măsură ce se rotunjeşte înlătură 
frumoasă floare, iubirea pentru o fată face să dispară pentru 
totdeauna prietenia iubitoare pentru un amic. Pe dinafară ea 
poate să supravieţuiască; înfocarea afecțiunii se veştejeşte însă, 
după legea firii. 

Dacă în ochii necilintitei lumi a faptelor şi adevărului inima 
pământească a unui bărbat rămâne aţintită doar asupra unei 
femei, singura căreia îi jură fidelitate veşnică, cu toată 
sinceritatea care nu poate fi pusă nicicum la îndoială şi care 
pentru el întrupează cel mai înalt şi mai frumos ideal de 
frumuseţe femeiască: dacă într-adevăr aşa se petrec lucrurile - 
şi dar-ar Domnul aşa să fie - pe la oraşe, iubirea celui mai fără 
de prihană îndrăgostit nu este totuşi în cele mai multe cazuri 
altceva decât ultimul popas. Asupra unui chip anume, după 
nenumărate alte ocheade fugare: de teamă că, de ne lăsăm 
purtaţi încoace şi încolo de nenumărata mulţime şi varietate a 
frumuseţii femeieşti, puterea de alegere se pierde de tot. 
Burlacul înverşunat este, în America cel puţin, victima unei 
preţuiri nemărginite a  nesfârşitului farmec al femeii ori 
rezultatul îndreptăţit al unei firi reci şi searbede. 

Deşi dorurile inimii, fireşti la acea vârstă, îşi aflaseră în cele 
din urmă ecoul îmbujorat în inima gingaşei Lucy, nici mai înainte 
Pierre nu fusese nesimţitor la feluritele îmboldiri ale iubirii, încât, 
chiar dinainte de a deveni un mărturisit îndrăgostit, Amor îl 
luase ca paj. Toate acestea făcuseră să se aştearnă o pojghiţă 
mai rece peste simţă- mântul arzător pe care îl încercase mai 


înainte pentru Glen. 

Oriunde te întorci, lumea stă la pândă asemeni unui ţintaş, ca 
să împuşte frumoasele trofee ale tinereţii cu nemiloasele alice 
crănţănitoare ale vârstei. Dacă deşteptarea iubirii pentru femei, 
în general, şubrezise simţitor prietenia lui Pierre pentru Glen, tot 
astfel şi miile de ravp or bitoare ale paradisurilor, pe atunci 
strălucitoare, ale Franţei şi Italiei nu rămăseseră mai prejos în a 
înrâuri multe din simţirile lui Glen. Căci, aşa cum cele mai mari 
foloase ale vieţii sunt mai întotdeauna însoţite de câte un necaz 
iscat parcă pentru a ne face în ciudă, printre neajunsurile unor 
călătorii prelungite în străinătate este şi acela că alungă din 
sufletele tinere şi nestatornice multe din simţămintele frumoase 
sădite acasă de mama-natură; le înlocuieşte cu o îngâmfare de 
filfizon, făcându-i să semene cu acei federalişti încuiaţi de 
odinioară care - cum spune o legendă politică - nu voiau să-şi 
macine cafeaua într-o râşniţă care nu era făcută în Europa şi 
despre care se spunea în bătaie de joc că se gândeau să 
importe aer din Europa pentru consumul menajer. Scrisorile 
dintre Pierre şi Glen, din ce în ce mai scurte, amânate, sosite la 
intervale din ce în ce mai lungi şi în cele din urmă uitate cu 
totul, erau tristele dovezi ale destrămării unei amiciţii care 
probabil că nu fusese luată prea în serios de niciunul dintre ei, 
de vreme ce niciunul nu îl luase pe celălalt la zor pentru că nu 
mai scrisese. 

La începutul acelei stranii treceri de la generozitatea pripită a 
tinereţii la precauţia chibzuită a vârstei bărbăţiei, omul face mai 
întotdeauna un-scurt popas pentru neplăcute socoteli; atunci, 
văzând ce mult s-a depărtat de eul său neprefăcut de odinioară, 
sufletul şovăie să o apuce pe panta egoismului; se căieşte 
amarnic; dar toate astea sunt trecătoare; şi, mânat din urmă de 
torentul vijelios al vieţii, cu greu îl mai poţi recunoaşte pe 
băieţandrul cu inimă înflăcărată în bărbatul în toată firea, încet 
la simţire, ritos în iubire şi socotit până şi în credinţă. In timpul 
popasului de care vorbeam, băieţandrul se străduieşte cât poate 
să-şi recâştige pornirile neprefăcute care-l părăsesc. Strădaniile 
lui sunt însă atât de altoite cu mugurii iubirii de sine, încât mai 
bine s-ar fi lăsat păgubaş; prea adesea ele par doar vorbe goale 
şi de sine înşelătoare, ori, mai rău încă, aere făţarnice. 

La întoarcerea lui Glen din străinătate, curtenia cea mai 
firească, pentru a nu mai vorbi de legătura lor de rudenie, îl făcu 


pe Pierre să-i ureze bun venit într-o scrisoare care, deşi nici prea 
lungă şi nici prea entuziastă, lăsa totuşi să se întrezărească o 
consideraţie şi o amabilitate fireşti între veri, sporite de 
farmecul şi sinceritatea 

— Pe atunci neprefăcute - ale lui Pierre. La aceasta, mai puţin 
sincerul şi acum europenizatul Glen îi răspunsese cu o misivă 
toată numai apă de roze; pe un ton de studiată simplitate, 
deplângea decăderea prieteniei lor; inima lui plină de afecţiune 
îi spunea însă că, în ciuda lungii lor despărţiri, ea 'avea să învie 
cu îndoită sinceritate. Intâm- plându-se însă să privească mai 
atent titlul acestei delicate epistole, lui Pierre ; se păru că vede 
unele semţie pe hârtie care nu putuseră fi cu totul înlăturate şi 
care arătau că „preaiubitul meu Pierre “, titlu cu care începea 
scrisoarea, fusese schimbat din „iubitul meu Pierre”; după ce 
încheiase şi se iscălise, Glen adăugase „prea “pentru a încălzi 
ceva mai mult pe „iubitul meu Pferre”; bănuială trecătoare, 
neîntemeiată poate, dar care mai potoli din înflăcărarea 
răspunsului la scrisoarea lui Glen, de teamă că nu cumva 
generoasa flacără a prieteniei sale să aprindă doar un panaş 
ţanţoş. Că avusese dreptate se dovedi mai apoi, căci primi o a 
doua scrisoare, pe jumătate de afaceri (la fel ca şi toate 
celelalte care aveau să mai urmeze), în care constată că 
„preaiubitul meu Pierre” se subţiase la dimensiunile lui „iubitul 
meu Pierre”; cu a treia ocazie devenise „dragă Pierre”; iar cu a 
patra o pornise într-un marş forţat ajungând din nou până la 
„scumpul meu Pierre *. Toate suişurile şi coborâşurile acestea 
nu păreau să  oglindească nestrămutarea firească într-o 
afecţiune care, juruită unei singure cauze, poate totuşi să ridice 
ancora sub orice drapel. Nu-i-mai rămăsese decât să aplaude o 
altă scrisoare de la Glen în care acesta, brusc şi aproape 
nepoliticos în condiţiile respective, începu cântarea prieteniei lor 
fără vreo uvertură, ca şi când, în cele din urmă, datorită naturii 
extrem de fragile a afecțiunii care-i lega şi a nepu- țintei sale de 
a o pune în vorbe fără înconjur, Glen se gândise că e mai bine 
să lase descrierea ei precisă în seama inimii şi a închipuirii 
înţelegătoare a lui Pierre; cât despre el, prefera să o laude în 
general, prin înşiruiri de vorbe însiropate cu un devotament bun 
la toate. Era destul de curios şi răutăcios de nostim să compari 
aceste farafastâcuri iscusite, deşi nu întru totul încununate de 
succes ale manieratului Glen, cu şuvoiul nestăvilit de „scumpe 


Pierre" cave nu numai că se revărsa peste marginea 
scrisorilor sale din copilărie, dar ţâşnea sclipitor când şi când 

— De prin canalele lor ascunse - printre rândurile care urmau. 
Amintirea întâmplătoare a tuturor acestor lucruri nu-i oprise 
mâna nesăbuită a lui Pierre când acesta aruncase întregul teanc 
de scrisori, vechi şi noi, din acea sinceră pornire ce însumează 
elementele care nici nu respectă oamenii, nici nu critică soiul de 
scrisori pe care îl arde; precum adevărul cel dinţii, al cărui semn 
grăitor este, înghjte tot până la capăt. 

Când logodna lui Pierre cu Lucy devenise lucru cunoscut, 
binecrescutul Glen, în afară de firitiselile obişnuite în astfel de 
ocazii, nu scăpase un prilej atât de potrivit pentru a-l îndulci din 
nou pe vărul său cu borcane de miere şi melasă, alături de cutii 
de prune şi lămâi zaharisite. Pierre îi mulţumi din tot sufletul, 
dar îi ceru îngăduinţa, cam în doi peri şi pe un ton dulce-acrişor. 
Să-i înapoieze cea mai mare parte a darului său, sub pretextul 
că se va zaharisi; lipsa lui de substanţă era alegoric întărită şi de 
faptul, că scrisoarea fusese plătită dinainte doar cu timbrele 
obişnuite. 

Adevărata dragoste, după cum ştie toată lumea. Îngăduie 
multe bobârnace dintre care unele chiar brutale. Dacă în acest 
caz era vorba de dragoste sau de politeţe la Glen. Care acum s- 
a dovedit de neînvins, e o problemă pe care n-o s-o discutăm. 
Ceea ce e sigur este că, netulburat, Glen reluă nobil atacul şi, 
într-un răspuns foarte prompt şi neaşteptat, îi transmise lui 
Pierre  plecăciunile celorlalţi şi îi oferi ospitalitatea unui 
apartament somptuos de cinci camere, pe care el şi strălucita sa 
suită se străduiau să-l ocupe în hotelul cel mai la modă al unui 
oraş prosper. Glen nu se opri aici: ca şi Napoleon, părea acum 
pornit să câştige bătălia cnncemrindu-şi toate regimentele 
asupra unui punct de atac şi încăpăţânindu-se să câştige cu 
orice preţ acea redută. Auzind prin saloanele rudelor unele 
zvonuri că se şi fixase ziua cununiei lui Pierre, Glen scotoci prin 
mapele lui pariziene, găsi cea mai trandafirie foaie de hârtie şi, 
cu cerneală parfumată şi peniță de aur, caligrafie o scrisorică 
împopoţonată şi înmiresmată în care, după ce invoca toate 
binecuvântările lui Apollo şi ale Venerei, ale celor nouă muze şi 
ale virtuţilor cardinale asupra apropiatului eveniment, încheia cu 
o dovadă de prietenie cu adevărat magnifică. 

După cum reieşea din scrisoare, printre celelalte proprietăţi 


din oraş, Glen moştenise şi o căsuţă încântătoare, mi’. Itică şi 
veche, complet mobilată în stilul secolului trecut, într-un cartier 
al oraşului care, deşi nu mai era chiar atât de la modă ca mai 
înainte, era totuşi foarte atrăgător prin singurătatea lui paşnică 
pentru gungurelile din timpul lunii de miere. Ba chiar îl ruga să-i 
îngăduie să boteze vilişoara,. Gungurei';, iar dacă după 
căsătorie Pierre avea să-i facă cinstea de a vizita oraşul 
împreună cu soţia lui, pentru o lună sau două, „Gungurei” ar 
putea fi un loc plăcut unde să tragă. Dragul lui văr nu trebuia să- 
şi facă niciun fel de grijă. Întrucât nu se ivise niciun doritor 
potrivit, casa rămăsese multă vreme fără chiriaşi. În afara unui 
fost funcţionar de încredere al tatălui său. Burlac bătrân, care 
locuia acum în ea. În schimbul unei chirii neînsemnate şi al cărui 
rost era mai mult să nu lase casa goală. Cumsecadele bătrânel. 
Care-şi atârna acuma pălăria bine periată în cuierul din hol, 
avea să-şi ia tălpăşiţa fără zăbavă, la prima aluzie că altcineva 
va veni să stea acolo. Glen se însărcina să angajeze servitori 
trebuincioşi; în camerele de mult neocupate aveau să se facă 
focuri;  venerabilele,  groteştile mobile vechi de mahon, 
marmură, ramele oglinzilor aveau să fie şterse de praf şi poleite; 
bucătăria avea să fie reutilată cu tot: e trebuie; cufărul cu 
argintărie veche, aparţinând vilei din vremuri de demult. Va fi 
degrabă adus din pivnițele băncii învecinate; coşurile cu vase de 
porțelan antic aflate chiar în casă aveau să fie şi ele 
despachetate; în felul acesta, argintăria şi porţelanul se vor afla 
în curând în vitrinele lor obişnuite; un butoi în pivniţă şi cea mai 
bună apă a oraşului aveau să participe la compunerea unui 
pahar de vin fiert cu zahăr, spre a fi băut înainte de culcare în 
prima seară a venirii lor. 

Mofturile unora înzestrați cu o fire nesănătoasă de 
nemulţumiţi, precum şi laşitatea morală a altora îi împiedică şi 
pe unii şi pe alţii să primească favoruri cu adevărat importante 
de la oameni ale căror motive de a le oferi nu sunt destul de 
limpezi şi inatacabile, ori cărora li s-a arătat mai înainte 
oarecare răceală sau indiferenţă. Dar atunci când acceptarea 
unui astfel de favor poate să fie într-adevăr convenabilă şi de 
dorit pentru una din părţi, fără să fie în acelaşi timp însoţită de 
vreun neajuns serios pentru cealaltă, nu pare să existe vreun 
temei de a nu primi neîntârziat oferta. lar atunci când cel care 
acceptă este de rang şi avere egale cu cel care oferă, ba poate 


chiar superior, astfel încât orice atenţie pe care o primeşte 
poate să fie răsplătită cu prisosinţă în împrejurări viitoare, atunci 
pretextele pentru a respinge darul se împuţinează simţitor. Cât 
priveşte cele o mie şi unul de fasoane, de „hâr şi mâr “, de „se 
face “, „nu se face “, „vai, dar nu trebuia “, mai mult închipuite, 
slavă cerului, dacă inima e cinstită, niciuna din fandoselile 
căutătorilor de noduri în papură nu împiedică mersul înainte al 
corăbiei celui pentru care ce e-n guşă e şi-n căpuşă. Unul ca 
ăsta ia lumea aşa cum este; se dă, fără să-i pese, după toanele 
şi capriciile ei; nu e niciodată apucat de remuşcări dacă 
primeşte cele mai mari favoruri de la cei cărora le stă în putinţă 
să i le facă şi nimic nu-i împiedică să le împrăştie în dreapta şi în 
stingă. La rândul lui, şi el împarte favoruri; până la urmă mila 
omenească vine şi ea să pună o vorbă bună pentru orice dar 
posibil, ţinând seamă că primind se îmbogăţeşte tot el, indirect 
dându-i astfel putinţă de a face încă şi mai mult bine. 

Cât despre cei ce nu se mint că purtarea lor ar fi, chipurile, 
dictată de consideraţiuni de sinceră bunăvoință şi către care 
favorurile acestea preaplecate vin în mod făţarnic de la inşi pe 
care îi bănuiesc a le fi duşmani în ascuns, chiar felul lor de a fi în 
lume nu le va îngădui să respingă de la obraz astfel de 
plocoane; dacă însă au o fire nu numai rece, ci şi răutăcioasă, 
ori dacă sunt în stare să se mulţumească doar cu simţământul 
tainic că sunt mai ceva decât ceilalaţi şi că îi au în puterea lor 
(ceea ce se întâmplă de fapt cu foarte puţini oameni), atunci ce 
minunat este pentru unii ca ei să se joace cu focul, duşmanii 
făcându-se ci le primesc atenţiile date de bunăvoie! Căci vrem 
să ştim - la ce servesc duşmanii pe lumea asta decât pentru a fi 
folosiţi? Odinioară oamenii vânau şi împungeau cu sulița tigrii 
pentru că îi urau, fiind fiare sălbatice puse pe rele; în aceste 
vremuri luminate, deşi iubim tigrii la fel de puţin ca mai înainte, 
îi vânam mai ales pentru blana lor. Înțeleptul se îmbracă atunci 
cu tigrul său; în fiecare dimineaţă, îl pune pe el, ca pe un halat 
care să-i ţină de cald şi să-l împodobească. Urmează” că 
duşmanii sunt mult mai de dorit decât prietenii; căci cui i-ar 
trece prin gând să-şi vâneze şi să-şi ucidă câinele credincios şi 
iubitor, doar ca să-i ia pielea? Şi, pe urmă, face pielea unui câine 
cât a unui tigru? Sunt cazuri când devine de-a dreptul de dorit 
să-i schimbăm pe unii doritori de bine în răufăcători. Nu e 
adevărat că prin purtările sale omul nu trebuie să nu-şi facă 


niciodată duşmani. Ca doritori de bine, unii nu sunt numai 
stânjenitori, ci de-a dreptul piedici în îndeplinirea socotelilor 
cuiva; dacă îţi sunt duşmani, îi poţi înfige ca pe nişte pietricele 
ornamentale în zidăria planurilor taile mai largi. 

Dar până acum nimeni nu-i făcuse încă lui Pierre botezul în 
aceste fineţuri de politică machiavelică; întim- plările prin care 
trecuse nu fuseseră nici atât de felurite şi nici mintea lui atât de 
coaptă; în afară de asta, avea mult prea mult sânge generos în 
vine. Şi totuşi, chiar mai târziu, când va fi înaintat mai departe 
către bărbăţie, deşi nu va avea inima să folosească învățături ca 
acelea de mai sus, dumneavoastră veţi avea probabil minte ca 
să le înţelegeţi şi să vedeţi cât sunt de practice; ceea ce nu se 
întâmplă întotdeauna. In general, în înţelepciunea lumească 
oamenii îşi tăgăduie unul altuia înzestrarea cu pătrundere, mai 
ales atunci când ea nu se vădeşte în viaţa de fiecare zi. Este 
greşeala pe care o săvârşesc minţile apostate, iubindu-se doar 
pe ele însele, lipsite de principii sau de-a dreptul ticăloase, 
închipuindu-şi că cei care sunt încrezători sau binevoitori, ori 
doar buni la suflet sunt prea proşti ca să fie nişte egoişti ori 
ticăloşi fără scrupule. Şi astfel - mulţumită lumii - se învârt 
multe iscoade printre taberele acestui pământ, pe care oamenii 
le iau drept idioţii satului ieşiţi la plimbare. Şi aceşti idioţi ieşiţi 
la plimbare par să se călăuzească după zicitoarea că uneori 
aflăm multe nu arătând că ştim o groază de lucruri, ci mai 
degrabă făcând pe neştiutorii. Aici ne apropiem însă de hotarele 
acelui soi de înţelepciune pe care e foarte bine să o ai, dar nu 
este binevenit să arăţi că o ai. Sunt insă unii care, încheindu-şi 
socotelile cu lumea, se sinchisesc prea puţin de cele ce sunt 
doar lumeşti şi nu le pasă atuşi de puţin de ce fel de nesocotinţă 
lumească se fac vinovaţi. 

Chiar dacă nu gânduri limpezi ca cele înfăţişate aici cu toată 
bunăvoința, ori fără un ţel precis îl făcuseră pe Pierre şi 
primească de-a dreptul, din tot sufletul şi bărbăteşte, oferta 
vărului său, fapt e că îi mulţumise de mai multe ori pentru 
nemaipomenita amabilitate de a angaja din timp servitori şi aşa 
mai departe, de a pune în ordine argintăria şi porţelanurile; 
amintindu-i că totuşi uitase să pomenească de vinuri. Îl rugă să 
pună în pivniţă câteva sticle din soiurile cele mai bune. Îi mai 
spuse că i-ar rămâne de asemenea îndatorat dacă s-ar duce 
personal la un negustor foarte cunoscut şi ar cumpăra un 


săculeţ de cafea Mocca adevărată; nu era nevoie să dea 
poruncă să fie prăjită sau măcinată, întrucât Pierre prefera ca 
amândouă aceste operaţii, foarte importante şi hotărâtoare 
pentru mireasmă, să fie făcute înainte de a fierbe şi servi 
cafeaua. Ku spuse că va plăti el vinul sau cafeaua; pomeni doar 
da uitarea vărului şi îi arătă care era cea mai bună cale să 
dreagă lucrurile. 

În încheierea scrisorii. Îi scria că deşi zvonul cu privire la 
fixarea zilei cununiei sale la o dată foarte apropiată era din 
nefericire neîntemeiat, se gândea că generoasa ofertă a lui Glen 
nu se baza doar pe acea presupunere şi că deci nu avea să şi-o 
retragă; dimpotrivă, avea s-o păstreze pentru orice ceas pe care 
Pierre avea să-l hotărască. Era logodit, fără îndoială; spera să 
apuce să se însoare îr. Ainte să moară. Între timp i-ar rămâne 
îndatorat lui Glen dacă i-ar trimite un bilet acelui funcţionar de 
încredere ca să plece din casă. 

Deşi uluit la început de scrisoare - căci într-adevăr „atenţia” 
poate că pornise din dorinţa de a-şi da aere, şi atunci nici prin 
gând nu-i trecuse că ea va fi acceptată atât de neşovăitor - 
vărul lui Pierre era în prea mare măsură oin de lume ca să o ia 
altfel decât prieteneşte, cu umor practic şi ca între veri; fapt 
limpede dovedit de un răspuns care făcea mai multă cinste 
inimii şi cugetului său decât orice altă scrisoare pe care i-o 
trimisese lui Pierre din zilele copilăriei. Şi astfel, datorită 
răspunsului direct şi într-un tel lipsit de fasoane al lui Pierre, 
acest artificial tânăr fu prins în mrejele unei fapte cu adevărat 
bune; fu silit să arunce masca găunoasă a lucrurilor făcute spre 
a-şi da importanţă şi să-şi pună trăsăturile solide şi inimoase ale 
unei feţe adevărate. Tot aşa sunt pe lume unii care, mai în 
glumă, mai în serios, sunt siliţi să facă din când în când fapte cu 
adevărat bune, acolo unde şi ruşinea, şi răceala, şi pică, şi orice 
predică pompoasă ar da greş. 

lI 

Am înțelege însă prea puțin felul mai aparte în care erau 
legați Pierre şi Glen - şi care va avea în cele din urmă urmări 
dintre cele mai grave - dacă peste prietenia lor şi mai înainte 
destul de tulbure nu s-ar fi aşternut şi un alt văl de ceaţă. 
Absorbindu-le pe toate celelalte, mai neînsemnate, acesta le 
transformă într-o mare ambiguitate, în acelaşi timp singură 
desluşire cu putință pentru toate celelalte amănunte nesigure. 


Lui Pierre i se năzărise de mai multă vreme că, înainte ca el 
să se îndrăgostească de Lucy, mândrul Glen nu fusese cu totul 
nesimţitor la neobişnuitele ei farmece. N-ar fi ştiut cum să 
explice această bănuială atunci când îi înmugurise în minte. 
Fără doar şi poate, vărul lui nu se dăduse de gol niciodată nici 
prin cea mai mică vorbuliţă; în ceea ce o privea pe Lucy, aceeaşi 
sfială înnăscută, care nu îi îngăduia lui Pierre să-i pună vreo 
întrebare asupra acestui subiect, îi ferecase de bunăvoie şi ei 
buzele. Între cei doi îndrăgostiţi discreţia îşi pusese pecetea de 
neşters pe acest sipet al tainelor; ca ceară turnată de un 
portărel pe o măsuţă de scris, deşi uşor de topit de cea mai 
mică lumânare, avea - în ochii celui supus ei - puterea de 
netrecut a unor drugi neînduplecaţi. 

La prima vedere, purtarea lui Glen nu părea să ascundă nici 
cel mai mic grăunte care să-i hrănească bănuiala. Zâmbeşte 
oare gelozia atât de binevoitor şi îşi oferă casa pentru mireasă? 
Dar, pe de altă parte, scormonind dincolo de pojghiţă şi 
cercetând dincolo de vesmântul înzorzonat, 

Pierre întrezărea o rană de mult ascunsă, dar încă 
netămăduită, în care colcăia toată ura îndrăgostitului respins 
faţă de rivalul care i-a luat locul, aţâţată de fosta lor prietenie şi 
de legătura de sânge. Acum, în lumina acestei nemaipomenite 
descoperiri, toate ciudăţeniile lui Glen, hachiţele în povestea cu 
scrisorile - „dragă Pierre*, „scumpule Pierre “; căderea 
termometrului de la căldura febrilă a  prieteşugului la 
glaciaţiunea nepăsării, apoi din nou ridicarea la dogoreala 
sentimentului, şi mai ales repetarea mereu întărită a 
devotamentului său de îndată ce nunta lui Pierre părea că avea 
să devină fapt împlinit; citite astfel, toate aceste enigme păreau 
să-şi găsească răspuns. Cu cât mai adânc îngroapă unii oameni 
un simţământ dureros, cu atât mai înalt este mormanul de 
minciuni clădit deasupra lui. Purtarea prietenească a lui Glen 
trebuia deci să fie măsurată după ura adunată; culmea ei se 
vedea în deschiderea casei pentru mireasă 

Dar dacă ura era pricina îndepărtată, ea nu avea cum să fie 
pricina neîntârziată a felului de a fi al lui Glen. Este ura atât de 
ospitalieră? Glen trebuie să fi fost stâr- nit de dorinţa fierbinte 
de a ascunde de ochii lumii un fapt neasemuit de umilitor pentru 
sufletul lui înzorzonat şi împanaşat: faptul că, în cel mai scump 
ideal al inimii lui, Pierre îl dăduse la o parte atât de neîndoios. 


Dar tocmai această purtare prea iscusită a lui Glen, pe care el 
se silise să şi-o însuşească desăvârşit pentru a servi ţelurilor 
sale, îi trezi lui Pierre bănuiala că, prin ea, vărul său încerca să-l 
facă a-i respinge favorul. Putem vedea de aici că, aşa cum este 
foarte greu să ţii în frâu şi să ascunzi în inimă o emoție 
puternică, tot aşa este zadarnică încercarea de a stârni prin tot 
soiul de presupuneri  simţiri potrivnice alor tale. Deci 
înţelepciunea de pe urmă zice că, dacă ai ceva ce doreşti a ţine 
în secret, U-ebuie să nu spui şi să nu fă «nimic. Dintre toate 
chipurile de a izbândi, cât de fără speranţă ar fi ele, acesta e 
singurul cu sorţi de izbândă. Cu şoşele, cu momele umblă doar 
învăţăceii într-ale lumii; în această ştiinţă şi în propria lui 
bătătură lordul Chesterfield este cel mai prost învăţător. Prima 
pornire a copilului şi cea mai coaptă înţelepciune a vârstei îşi 
dau mâna, spunând că simplitatea este partea cea mai 
adevărată şi mai adâncă a Omului. Mai pe urmă această 
simplitate se află pretutindeni şi le cuprinde pe toate, dacă e s-o 
luăm ca regulă de viaţă, astfel încât ticălosul cel mai spurcat şi 
omul vrednic cel mai cinstit, precum şi înțeleptul cel mai 
pătrunzător, îi fac dovada pe zapisul pe care îl arată lumii 
scormonitoare şi lipsite de remuşcări. 

M 

Povestea cu casa rămăsese neschimbată până la vremea 
marii răsturnări din viaţa lui Pierre, înainte de primirea scrisorii 
de la Isabel; şi deşi Pierre nu putea să nu şovăie, fireşte, să 
primească a folosi vila, în împrejurări atât de speciale ca cele în 
care se afla; deşi la început îi veniseră în minte, fără să se 
gândească prea mult, cele mai întemeiate motive de 
împotrivire, ţinând de neatârnarea făpturii sale, de mândria şi 
disprețul pentru toţi şi toate, deşi multe se sumeţiseră gălăgios 
în pieptul lui împotriva unei astfel de hotărâri, până la urmă tot 
aceeaşi pornire de om simplu şi fără fasoane, care îi dăduse a- 
nţelege mai întâi să nu spună nu, îi şopti şi acum să lase 
lucrurile cum erau. l-ar fi dat un răgaz, scutindu-l de corvezile 
zilnice cum ar fi găsirea unui pat şi a unei mese; i-ar fi făcut rost 
de un acoperiş deasupra capului, fără soroc spre a-l părăsi, 
îngăduindu-i a privi în jur, chibzuind ce ar avea de făcut pentru a 
găsi un culcuş cuviincios şi pentru totdeauna celor pe care 
soarta le lăsase în grija lui. 

Fără legătură, din cât s-ar zice, cu deşteptarea fiinţei sale 


lăuntrice ca urmare a nemaipomenitelor încercări care se 
"buluciseră dintr-una într-alta asupra lui. Silindu-l să le ţină 
piept, se trezi gândindu-se cu indignare că într-adevăr 
scârbavnic lucru trebuie să mai fie lumea asta dacă un dar 
primit fără sfială la ceasul belşugului ar trebui respins acum la 
ceasul celei mai negre nevoi. Nu-şi închipuia el că vărul său e o 
comoară de milostenie, dar îşi făcea socoteala că, în urma 
înfăţişării schimbate a lucrurilor, Glen avea cu siguranţă să se 
prefacă măcar că îl primeşte cu braţele şi mai larg deschise în 
casă, acum când în locul politeţurilor era vorba de o nevoie 
adevărată, ce nu suferea amânare. Unde mai pui că nu numai el 
era la ananghie, ci şi două făpturi fără apărare, dintre care una 
era legată de el de la bun început prin cele mai sfinte legături şi 
îi trezise în suflet un simţământ fără pereche pe lume în tăria lui 
stranie, deasupra celor omeneşti: toate astea îl făcură pe Pierre 
să se lepede de ultimele îndemnuri pe care fumurile mândriei şi 
falsa neatârnare 

ile mai puneau împotrivă. 

Deşi timpul scurt care se scursese între hotărârea lui de a lua 
drumul oraşului împreună cu tovarăşele sale şi plecarea 
diligenţei nu-i dăduse răgazul să primească răspuns de la vărul 
lui, răspuns pe care nici nu se prea aştepta să-l primească, îi 
trimisese totuşi o scrisoare ca să-l pregătească, fiind sigur că 
prevederea lui avea să se dovedească până la urmă binevenită. 

Pe oamenii dăruiţi cu suflete tari, oricât ar fi ei de tineri şi de 
nepricepuţi în unele lucruri, încercările grele şi neaşteptate, care 
îi doboară pe cei sfioşi şi slabi, îi stârnesc, deşteptându-le 
înzestrările adormite şi le toarnă în cuget, ca prin farmec, cele 
mai neasemuite învățături cu privire la ce să facă şi cum anume, 
învățături pe care alţii le câştigă doar după o viaţă îndelungată, 
trecută prin multe necazuri şi plină de chin. Una din aceste 
învățături este că atunci când, cine ştie de ce. Trecem pe 
neaşteptate de la bogăţie la nevoie, ori de la un bun renume la 
ocară, se cuvine a nu ne ruşina şi a ascunde starea în care ne 
aflăm celor care ne-au ţinut cândva - de ochii lumii - la mare 
cinste, tocmai când avem mai multă nevoie de ajutorul lor: nici 
lămuririle, nici şovăielile n-au ce căuta; hotărârea, îndrăzneala, 
virtutea unui adevărat gladiator şi o neumilită înfruntare trebuie 
să se citească în fiecare silabă pe care o rostim, în fiecare rând 
pe care îl aşleri? M. 


Scrisoarea trimisă de Pierre lui Glen pentru a-l pregăti intra de 
la început în miezul lucrurilor şi era poate cea mai scurtă pe 
care i-o scrisese vreodată. Deşi astfel de trăsături nu sunt 
nicidecum însoțitori statornici ai stării. Ori firii omului (întrucât 
întâmplări cum ar fi un deget ţeapăn, o pană proastă, cerneală 
ieftină care să sugă ori o masă şubredă, pot şi ele să 
pricinuiască tot soiul de schimbări), totuşi în această 
împrejurare sci'isul lui Pierre stătea mărturie şi întărea gândul 
epistolei. Coala era mare, dar cuvintele erau aruncate pe ea în 
rânduri apăsate, deşi iuți, şase sau opt pe pagină. Aşa cum 
sluga unui trufaş oaspete - conte său duce - Oşteşte caleaşca 
stăpânului cu o bătaie bubuitoare în poartă, aşa îl vestea şi 
Pierre pe Glen, prin adresa scrisă larg, cu trăsătui'i lungi şi mari, 
ce fel de drumeţ se îndreaptă către el. 

În clipele de puternică simţire, atât vorbă cât şi pana- capătă 
o minunată scurtime plină de miez; gândurile slobozite repede şi 
unul după altul, ca nişte salve de tun, ne revin însă în minte cu 
multă strădanie şi după mult timp, la alt ceas de chibzuinţă şi 
netulburare. 

N-are niciun rost să punem aici pe hârtie chiar slovele misivei 
lui Pierre, fără să ne repetăm, lucru ce ar face râu gândurilor 
înseşi. Deşi într-adevăr teama de a se repeta este frământarea 
neostoită a multor minţi de bună-cre- dinţă şi, ca atare, devine o 
slăbiciune a lor; deşi niciun înţelept nu se va mira cu 
preaconştiinciosul Vergiliu se pregătea pe patul morţii să-şi ardă 
Eneida, ca fiind o grămadă uriaşă de vorbe fără noimă şi fără 
folos, totuşi a nu te teme câtuşi de puţin de repetare este o 
trăsătură a acelor tonţi de invidiat pe care părtinitorul 
Dumnezeu i-a binecuvântat peste tot pământul cu nesfârşite 
comori de ifose, prostie şi oarbă mulţumire de sine. 

Ruperea logodnei cu Lucy Tartan, căsătoria cu o orfană 
sărmană şi fără prieteni, dezmoştenirea lui de către mama sa ca 
urmare a acestor întâmplări, astfel de zvonuri - îi scria Pierre 
vărului său - vor ajunge înaintea lui, probabil. In salonaşele 
rudelor şi cunoştinţelor lor. Nu scăpă însă nifci o vorbă pe 
marginea vreunuia din ele. li spuse mai departe că acum, prin 
întâmplările vieţii - cu nimic deosebite de norocul nestatornic al 
războiului -, era deocamdată silit să se descurce singur, atât ca 
să aibă din ce trăi el şi soţia lui, cât şi să hrănească pentru un 
timp o fată pe care avea motive temeinice să o ocrotească în 


mod special. Îşi făcuse planul să se stabilească pentru 
totdeauna la oraş; avea oarecari gânduri aproape statornicite 
să-şi câştige existenţa fără să mai bată vreodată la uşa vreunui 
membru al bogatei şi rămuroasei lor familii. Casă, cu a cărei 
ospitalitate vremelnică Glen îl îmbiase cu alsta dărnicie, i-ar fi 
acum îndoit şi întreit trebuincioasă. Servitorii, porţelanurile, 
argintăria, vinurile, caieaua erau de prisos. Pierre avea să-i ia 
pur şi simplu locul - nu pentru mult timpr - cinstitului şi 
bătrânului funcţionar; şi avea să rămână să-i păzească lui Glen 
proprietatea, până ce planurile lui aveau să se coacă mai bine. 
Vărul lui îi ieşise în întâmpinare urându-i bun-venit presupusei 
mirese a lui Pierre şi, deşi altă doamnă îi luase locul la altar, 
Pierre lua urarea lui Glen ca nelegată de cineva anume din acest 
punct de vedere, potrivindu-se în egală măsură oricărei alte 
tinere care putea să-şi dovedească dreptul de a stăpâni numele 
lui Pierre. 

Întrucât nu există doar o singură lege a părerilor în astfel de 
treburi, s-ar putea ca, pe temeiuri pur personale, Glen să nu o 
considere pe adevărata doamnă Glendinning o partidă la fel de 
potrivită pentru Pierre, '* cum 
i s-ar fi părut multe alte domnişoare; cu toate acestea, Glenn va 
vedea că ea este gata să-i întoarcă cu sinceritate atenţiile şi 
consideraţiile sale de văr. În încheiere, spunea Pierre, el şi ai săi 
se gândeau să plece imediat şi aveau să ajungă în oraş la 
patruzeci şi opt de ore după trimiterea prezentei scrisori. De 
aceea îl rugă din tot sufletul pe Glen să aibă grijă ca primele 
lucruri trebuincioase din casă să fie orânduite pentru sosirea 
lor; să aerisească şi să facă lumină în camere şi, de asemenea, 
să-l înştiinţeze pe bătrânul chiriaş la ce să se aştepte. Apoi, fără 
obişnuita încheiere de „al tău îndatorat, dragă vere Glen, 
încheia scrisoarea semnându-se. Brusc şi singuratic - „Pierre". 

CARTEA XVI 

PRIMA SEARĂ A SOSIRII LOR ÎN ORAŞ 

l 

Poştalionul întârziase. 

Drumul de ţară pe care îl urmaseră se transforma, in- trând în 
oraş, într-o stradă neobişnuit de largă şi şerpuită, cale bătută 
pentru locuitorii mai puţin avuţi. Nu era pic de lună, ci doar 
stele. Era ceasul acela de început al nopţii când prăvăliile 
tocmai îşi trag obloanele şi orice călător care trece prin dreptul 


ferestrelor pieziş luminate pare să se îndrepte spre casă şi nu 
aiurea. Deşi calea şerpuia, nicio cotitură nu ascundea vederea 
largă şi falnică a împrejurimilor; când poştalionul ajunse în vârful 
colinei molcome, întinse, care ducea spre inima ascunsă a 
aşezării şi se arătă ochilor priveliştea clipocitoare a două şiruri 
lungi şi împerecheate de felinare ce păreau nu atât să împrăştie 
bezna atotstăpânitoare, cât să aleagă din ea o cărare abia 
ghicită, călăuză către o noapte şi mai neagră şi mai înfricoşată, 
când diligenţa ajunse aşadar la acest loc de cumpănă, întregul 
oraş păru o clipă să-şi întindă învins man- tia-i în trei laturi la 
picioarele privirii, trist şi nedesluşit. 

Acum, înainte de a cobori povârnişul nu prea abrupt, aflându- 
se chiar pe culme, cei din diligenţă băgară de seamă, cu preţul a 
nenumărate hurducături, târâişuri şi smucituri, că sub roţi e alt 
soi de caldarâm. Poştalionul parcă trecea peste ghiulele de tun 
de toate calibrele. Apucându-l pe Pierre de braţ, Isabel îl întrebă 
speriată care este pricina acestei neaşteptate şi neplăcute 
schimbări. 

— Caldarâmul, Isabel; suntem la oraş. 

Isabel tăcu. 

Dar pentru prima oară, după multe săptămâni, Delly vorbi de 
bunăvoie: 

— Nu pare la fel de moale ca bătătura înverzită, dom- nişorule 
Pierre! 

— Nu, domnişoară Ulver, zise Pierre cu amărăciune; 

O fi poate aşternut cu inimile câtorva cetăţeni răposaţi. 

— Poftim, domnule? Întrebă Delly. 

— Chiar aşa împietrite le sunt inimile celor de pe-aici? 

Întrebă Isabel. 

— Întreabă caldarâmul, Isabel. Laptele pe care-l scapă 
lăptarul din garniţa lui în decembrie nu îngheaţă mai repede pe 
aceste pietre decât nevinovăția albă ca omătul când se întâmplă 
să cadă de sărăcie pe aceste străzi. 

— Atunci, aibă-mă Domnul în pază, domnişorule Pierre. 
Suspină Daily. De ce-aţi târât pe aceste locuri o sărmană 
oropsită ca mine? 

— lartă-mă, domnişoară Ulver. Exclamă Pierre cu multă 
căldură şi întețit respect; iartă-mă, n-am intrat niciodată 
noaptea în oraş, fără să mă întristeze şi să mă amărască. 
Haideţi, fiţi vesele, în curând o să ajungem acasă, fără să avem 


a ne împărţi cu nimeni tihnă; bătrânul slujbaş, de care v-am 
vorbit, probabil că îşi priveşte acum cu jale pălăria atârnată 
pentru ultima oară în cuier. Hai. Zâmbeşte, Isabel: drumul a fost 
lung, dar iată-ne ajunşi cu bine. Hai! Nu mai e mult şi casa ne va 
ura bun venit. 

— Parcă aud un zăngănit şi un hârşăit ciudat, zise Delly 
înfiorându-se. 

— Parcă s-a făcut şi mai întuneric, zise Isabel. 

— Da, lămuri Pierre, se trag obloanele; uşile se zăvo- răsc, 
ferestrele se închid, drugi se proptesc şi lacătele se încuie. 
Orăşenii se pregătesc de odihnă. 

— Deie Domnul să şi-o afle! Suspină Delly. 

— Şi atunci când se duc la culcare, înseamnă că cei rămaşi 
pe-afară nu au cum să mai pătrundă în casă, nu-i aşa, Pierre? 
Zise Isabel. 

— Da, şi te gândeai pesemne că acesta nu este semnul de 
bun venit de care vorbeam. 

— Îmi citeşti în suflet; da, la asta mă gândeam. Dar încotro 
duc aceste lăturalnice găuri de beznă, lungi, înguste, cumplite, 
pe lângă care trecem din când în când? Ce este acolo? Nimic nu 
mişcă. Nu se vede ţipenie de om; uite încă una. Uite ce 
spăimoasă pâlpiire aruncă felinarele răzleţite aşezate de o parte 
şi de alta. Ce sunt aceste văgăuni pe laturile drumului, dragă 
Pierre; încotro duc ele? 

— Sunt râuleţe ce se varsă în apa marelui Orinoco, pe unde 
ne croim şi noi cale acum; ca nişte vrednici puişori ai apei celei 
mari, izvorăsc din locuri departe ascunse; de sub tainiţe unde 
mişună  gândacii printre pietroaie şi tencuială; trec prin 
bârăganele răutăţii şi pe lângă multe trunchiuri devenite acum 
bârne, de care mulţi nefericiţi au fost spânzurați. 

— Nu ştiu nimic despre toate aceste lucruri. Pierre. Dar nu-mi 
place oraşul. Crezi, Pierre, că va veni vremea când toată faţa 
lumii o să fie pietruită? 

— Slavă Domnului, asta n-o să se întâmple niciodată! 

— Aceste găuri de beznă sunt cumplite; priveşte! Doamne, 
pentru nimic în lume nu aş apuca pe una din ele. 

În acea clipă roata din faţă scrâşni ascuţit sub greutatea 
trăsurii. 

— Curaj! Strigă Pierre. Tocmai am intrat pe una din ele. Dar 
nu e chiar de tot pustie; iată un trecător! 


— Oare ce se aude? Întrebă Delly; ce poate fi aed zgomot 
puternic că un clămpănit de fiare? Tocmai a trecut pe lângă noi. 

— E trecătorul grăbit, zise Pierre. Are blacheuri de oţel la 
tocurile cismelor; o fi vreun cap de familie cu suflet de zahăr! 

— Pierre, grăi Isabel, tăcerea e nefirească, e înfiorătoare. 
Pădurile nu sunt niciodată atât de tăcute. 

— Cărămida şi zidăria au taine mai adânci de ascuns decât 
codrii sau măgurile, dulce Isabel. lată încă o cotitură; dacă nu 
mă înşel, alte două cotituri, şi am ajuns la uşă. Curaj, totul o să 
fie bine; fără îndoială că ne-a pregătit o cină grozavă. Curaj, 
Isabel! la spune-mi, ce vrei, ceai sau cafea? Chifle sau pâine 
prăjită crocantă? O să mâncăm şi nişte ouă şi poate pui rece. 

Apoi, către sine: „Sper că nu; n-aş vrea ca şi cina să fie rece! 
E destulă răceală în aceste pietre ale calda- râmului, întinse în 
chip de masa pentru cerşetorii flămânzi. Nu vreau pui rece. “ 

Apoi, cu glas tare: 

— Încă o cotitură; întocmai cum ştiam eu. Hai, vizitiu! 
(Scoţând capul pe fereastră:) Dreapta! Ţine dreapta! 

Pe dreapta trebuie să fie! Prima casă luminată de pe dreapta! 

— Nu sunt lumini nicăieri, în afară de cele de pe stradă, 
răspunse vocea ursuză a vizitiului. 

— Prostul! A trecut de ea... Da, da... a trecut! Hei! Hei! Stai; 
întoarce. N-ai trecut de nişte ferestre luminate? 

— Nu e nicio lumină în afară de cea de pe stradă, veni 
răspunsul grosolan. Ce număr vreţi? La ce număr să vă duc! Pe 
mine să nu mă ţineţi orbecăind pe aici toată noaptea! Numărul, 
vă zic 1 

— Nu-l cunosc, replică Pierre; cunosc însă bine casa; probabil 
că ai trecut de ea, îţi spun încă o dată. Trebuie să te întorci. 
Precis ai trecut pe lângă nişte ferestre luminate! 

— Doar dacă or fi arzând cu flacără neagră; pe strada asta nu 
e nicio fereastră luminată; cunosc eu târgul; p-acilea stau numai 
cucoane bătrâne, care s-au culcat de mult: în rest îs numai 
depozite. 

— Opreşti sau nu poştalionul? Strigă Pierre, sâcâit de 
încăpăţânarea cu care omul mergea mai departe. 

— Eu mă ţin după poruncă: prima casă cu o lumină; după cât 
socot - deşi cum o să ştiu io ceva despre târgu' în care m-a 
făcut mama şi am crescut o viaţă! — Nu-u-u, eu nu ştiu nimic - 
după dt chitesc io, prima lumină de pe străduţa asta o să fie 


secţia de vardişti... da... da, uite-o! Bu-u-n! leftină locuinţă v-aţi 
mai găsit... Nimic de plată şi hrană pe deasupra! 

Pe unii oameni, mai ales când cugetul le este dinainte 
tulburat” de simţiri adânci, nimic nu-i scoate mai rău din fire şi 
nu-i face să-şi piardă orice stăpânire de sine decât obrăznicia 
mitocănească a unui hamal, vizitiu sau birjar. Cei mai mulţi 
dintre aceştia din urmă aduc cu sine şi poartă dintr-un loc într- 
altul cele mai rele apucături ale oraşului; meseria lor îi face să 
cunoască sălaşurile cele mai bătute de Dumnezeu; în inima 
mizeriei propăşesc de pe urma unuia dintre cele mai bănoase 
negoţuri ale ruşinii. Când e soare, moţăie şi lenevesc toată ziua 
pe capră şi, cum se lasă seara, se trezesc şi capătă ochi de 
pisică; cel mai bine sunt deprinşi cu străzile lă miezul nopţii, 
bătute de hoţi care se furişează, de femei păcătoase şi de 
desfrânaţi; adeseori sunt în cârdăşie cu codoşii celor mai 
scârboase vizuini; de îndată ce se lasă întunericul, sunt la fel de 
binevoitori şi în acelaşi timp bănuitori cu fiecare muşteriu, 
gândindu-se că se va dovedi ori un dezmăţat, ori un ticălos; 
acest netrebnic neam de zmei, cărăuşii lui Caron către corupţie 
şi moarte, împărtăşesc, fireşte, părerile celor mai practici dintre 
învăţăceii lui Calvin şi cred că fiecare om e în străfundul 
sufletului său o ţintă numai bună pentru cea mai grosolană 
bătaie de joc şi ocară; doar hainete frumoase şi buzunarele pline 
pot fi folosite ca nişte brice pentru a-i ţine la respect pe dulăii 
ăştia râioşi. Cea mai mică nerăbdare, orice fel de supărare, un 
cuvânt de mustrare de la un muşteriu în haine ponosite, ori care 
să arate alt semn de sărăcie, cât ar fi de mic sau greu de 
observat (căci în ceea ce priveşte banii se numără printre cei 
mai pătrunzători şi mai rareori înşelaţi judecători de oameni) le 
va stârni, în astfel de cazuri, disprețul cel mai de neîndurat. 

Punând fără să vrea în seama vizitiului gânduri ca acestea, 
Pierre, care-şi ieşise cu totul din fire, făcu o faptă pe care, într- 
un ceas mai blând, judecata l-ar fi împiedicat probabil să o 
săvârşească. 

Nu văzu lumina de care pomenise vizitiul; nu băgă de seamă, 
în mânia care-l cuprinsese deodată, că poştalionul încetinise. 
Inainte ca Isabel să-l împiedice, deschise uşa brusc şi, sărind jos, 
fugi înaintea cailor şi îi opri cu forţa, apucându-i de dârlogi pe 
cei din faţă. Vizitiul înhaţă biciul împletit în patru şi, trântind o 
salvă de înjurături, se pregătea să-l mângâie cu şfichiul pe 


Pierre, când braţul Îi fu oprit de un vardist care, sărind deodată 
în faţa trăsurii oprite, îi porunci să se oprească. 

— Vorbeşte! Ce s-a întâmplat? Liniştiţi-vă, doamne- i ler, nu s- 
a întâmplat nimic grav. Vorbeşte! 

— Pierre! Pierre! Strigă Isabel îngrijorată. 

Într-o clipă Pierre fu lângă ea la fereastră. Apoi, în- torcându- 
se către omul legii, îi arătă că vizitiul trecuse de casă în faţa 
căreia i se poruncise să oprească. 

— Atunci s-o ia la dreapta cum i-aţi spus, domnule; şi fugă 
marş; auzi? Vă ştiu eu pe voi, pezevenghii ăştia. Intoarce 
imediat şi du-l pe domnul unde ţi-a spus. 

Vizitiul, potolit acum, începuse un şir lung de lămuriri care-l 
învinovăţeau pe Pierre, în timp ce vardistul, întorcându-se spre 
acesta, îl rugă frumos să intre din nou în trăsură; avea să-l 
conducă chiar el la destinaţie; şi, aşezându-se lângă vizitiu pe 
capră, îi porunci să-i spună numărul pe care i-l dăduse domnul. 

— Nu ştie număru'... nu v-am zis că nu-l ştie? De-aia m-am 
supărat! 

— Taci din gură, zise polițistul. Domnule (întorcându-se şi 
adresându-i-se lui Piere:), unde doriţi să mergeţi? 

— Nu ştiu numărul, dar este o casă de pe strada asta; am 
trecut de ea; cred că este a patra sau a cincea pe partea asta de 
la ultimul colţ. Trebuie să fie lumină. E o locuinţă mică de modă 
veche, cu capete de lei din piatră deasupra ferestrelor. Să 
întoarcă şi să mâne încet şi am să i-o arăt negreşit. 

— Cum să văz io lei în bezna asta, mormăi vizitiul..; lan auzi. 
Lei! Măgari poate! 

— la ascultă, se supără vardistul. la aminte să nu-ţi găsesc eu 
ţie o locuinţă în noaptea asta, băiete, de să nu te vezi, dacă nu 
încetezi cu bombănelile. Domnule, adăugă el revenind la Pierre, 
sunt sigur că trebuie să fie vreo greşeală. Ştiu foarte bine casa 
de care-mi spuneţi. Am trecut pe lângă ea acum o jumătate de 
oră; totul era paşnic ca mai înainte. Nu cred că locuieşte cineva 
acolo; n-am văzut niciodată vreo lumină. Nu cumva aţi greşit? 

Pierre tăcu nedumerit, cuprins de presimţiri. Eixa oare cu 
putinţă ca Glen să se fi făcut că n-a primit scrisoarea? Cu 
neputinţă. Poate însă că nu o primise cu adevărat; poşta întârzia 
uneori. Se putea şi ca locuinţa să fi fost pregătită pentru ei, dar 
fără să arate pe dinafară vreun semn. Era însă greu de crezut. În 
orice caz, aşa cum bodogănea vizitiul, cei patru cai şi trăsura 


grea nu se puteau întoarce în loc; dacă era să o ia înapoi, ar fi 
trebuit să mâne mai întâi înainte şi, luând-o pe prima stradă, să 
facă iar cale-n- toarsă; după aceea, dacă nu s-ar fi adeverit 
aşteptările sale în privinţa casei, vizitiul ar fi fost îndreptăţit cel 
puţin în parte în mitocănia lui; cum Pierre era scârbit da el ca să 
nu mai rişte, luă pe dată o hotărâre. 

— Vă rămân îndatorat, îl spuse el vardistului, penim ajutorul 
dat la timp. Ca să fiu cinstit, ceea ce mi-aţi spus acum m-a 
nedumerit şi pe mine în legătură cu casa la care mă pregăteam 
să rămân peste noapte. Nu există vreun hotel în vecinătate 
unde să le las pe aceste doamne în timp ce-mi voi căuta 
prietenul? 

Deprins cu tot soiul de şiretlicuri şi având o slujbă care îl face 
pe om fără voia lui neîncrezător în aparenţe, oricât ai* fi ele de 
cinstite şi demne de crezare, bunul poliţai îl privi acum pe Pierre 
în lumina chioară cu ochi neplăcut de scrutători; nu-i mai spuse 
„domnule*1 şi, pe un ton cu totul schimbat, răspunse: 

— Nu e niciun hotel în vecinătate; e prea departe de drumul 
mare. 

— Uite ce e! Se răsti vizitiul care primise din nou curaj; ăţi fi 
dumneavoastră omul legii, dar şi eu îs cetăţean. N-aveţi dreptul 
să mă împiedicaţi să mă duc la culcare la ora asta. Habar n-are 
unde vrea §ă meargă, fiindcă nici n-are unde să meargă; mai 
bine îl lepăd aici şi n-o să îndrăzniţi să-mi ziceţi ceva. 

— la nu fi obraznic, zise vardistul, dar nu la fel de dârz ca 
înainte. 

— Am şi io drepturile mele, când vă zic! Daţi-mi drumul. Ei, 
fir-ar să fie, jos de pe capră! Legea-i de partea mea! Uite ce-i, 
dom'le Flutură Vânt, ia-ţi catrafusele; şi zicând acestea, trase 
spre el un cufăr uşor aşezat pe acoperiş. 

— Te poftesc să nu vorbeşti urât, zise omul legii, şi nu te grăbi 
chiar atât; apoi adresându-se lui Pierre, care co- borâse din 
trăsură: Aşa nu se poate; ce aveţi de gând să faceţi? 

— În orice caz, nu merg mai departe cu acest individ, zise 
Pierre; deocamdată mă opresc aici. 

— Ha, ha! Râse vizitiul; ha, ha! Nemaipomenită locuinţă... Ne 
oprim aici, păi nu... taman în faţa poliţiei...” ha, ha, zău că are 
haz! 

— Dă jos bagajul, omule, zise vardistul; aşa, dă-mi cufărul cel 
mic şi acum desfă curelele din spate. 


r 


În tot timpul acestei scene, Delly rămăsese nemişcată, 
tremurătoare în sperietura ei de fală de la ţară; Isabel, 
chemându-l din când în când pe Pierre, ceruse zadarnic o 
lămurire. Dar, deşi cu totul neştiutoare într-ale vieţii de la oraş, 
cele două însoţitoare ale lui Pierre priviseră scena cu mult prea 
multă temere; acum, când în întunericul nopţii şi în inima unui 
oraş străin, Pierre le întinsese mâna ca să coboare din poştalion 
în stradă pustie, când îşi văzură lu- cruşoarele aşezate grămadă 
lângă felinarul alb din faţa secţiei de poliţie, aceeaşi neştiinţă 
avu într-un fel o urmare chiar pe dos; habar nu aveau în ce 
împrejurări nefericite şi nepotrivite puseseră piciorul pe 
caldarâmul oraşului. 

În timp ce poştalionul se depărta hurducăind şi dispărea în 
bezna fără fund, Pierre se adresă vardistului: 

— E într-adevăr o dudată întâmplare, dar şi acestea au loc 
uneori... 

— ... Chiar şi în cele mai bune familii, îl completă celălalt cam 
în batjocură. 

„Nu trebuie să mă cert cu el “, se gândi Pierre, jignit de tonul 
omului. Apoi spuse: 

— E cineva la dumneavoastră... în birou? 

— Încă nu... E încă devreme. 

— Vreţi să fiţi atât de bun încât să le adăpostiţi o clipă pe 
aceste doamne până mă grăbesc eu să le găsesc o găzduire mai 
bună? Arătaţi-ne drumul, vă rog. 

Omul păru să şovăie o clipă, dar în cele din urmă încuviinţă; în 
curând treceau pe sub lumina albă şi intrau într-o încăpere 
mare, golaşă, cu înfăţişare respingătoare, cu bănci de lemn 
nedate la rindea şi laviţe pe lângă pereţi; într-un colţ era un loc 
îngrădit în faţa unei mese de scris. Paznicul îşi citea liniştit 
gazeta sub lampa cu gaz în formă de evantai din mijloc; cei trei 
vardişti care îşi terminaseră rondul moţăiau pe o bancă. 

— Nu vă putem oferi mare lucru, zise călăuza lor cu calm. Şi 
nu întotdeauna avem aici tovărăşia cea mai aleasă, dar 
încercăm şi noi să fim cuviincioşi. Luaţi loc, doamnelor, zise el, 
trăgând binevoitor o băncuţă către ele. 

— Hei, prieteni, zise Pierre, apropiindu-se de cei trei care 
moţăiau şi bătându“T pe umăr. Hei! Vreţi să-mi faceţi un 
serviciu? Să mă ajutaţi să car nişte geamantane din stradă O să 
vă dau ceva pentru osteneală şi o să vă rămân şi îndatorat. 


Pe dată cei trei, treziţi iute, deschiseră ochii şi se holbară la 
el; lămurindu-se repede la lumina lămpii şi lî vorbele şefului, 
aduseră imediat bagajele cum li se spusese 

Pierre se aşeză lângă Isabel şi, în câteva cuvinte, î: dădu să 
înţeleagă că acum se afla în deplină siguranţă deşi într-un loc nu 
prea primitor; că vardiştii o să aibi grijă de ea în timp ce el o să 
dea fugă cât mai repede pini la casă şi o să se lămurească 
negreşit cum stăteau lucrurile. Spera să se întoarcă în mai puţin 
de zece minute cu veşti bune. Lămurindu-l şi pe primul vardist 
ce avea de gând să facă şi rugându-l frumos să nu le lase pe 
doamne singure până se întoarce el, ieşi repede în stradă. 
Ajunse la casa cu pricina, găsind-o fără greutate.’ Era cufundată 
în tăcere şi întuneric adânc. Sună, dar nu primi niciun răspuns; 
după ce aşteptă îndeajuns, ca să se asigure fie că vila era într- 
adevăr părăsită, fie că bătrânul slujitor era plecat sau dormea 
buştean, se încredinţă în orice caz că nu fusese făcută nici cea 
mai mică pregătire pentru sosirea lor; crunt dezamăgit* Pierre 
se întoarse la Isabel cu această neplăcută veste. _ 

Şi totuşi ceva trebuia făcut, şi încă neîntârziat. Intorcându-se 
către unul din vardişti, îl rugă să-i caute o birjă, astfel ca să 
poată trage cu toţii la o gazdă cuviincioasă. Dar atât omul, cât şi 
camarazii lui nu voiră să-l asculte, zicând că nu avea cine să 
facă rondul şi că nu aveau vuit să plece din post. Nu mai 
rămânea deci decât să meargă Pierre însuşi. Nu-i plăcea deloc 
ideea de a le lăsa pe Isa- bel şi pe Delly singure din nou, plecând 
într-o expediţie care s-ar fi putut să-i ia oarecare timp. Dar nu 
părea să existe altă ieşire şi timpul îl mâna din urmă. li spuse 
deci lui Isabel ce are de gând şi, reînnoindu-şi rugăminţile faţă 
de vardist, făgăduindu-i că îl va mulţumi şi pe el cu câte ceva, 
Pierre pomi din nou la drum. Privi în susul şi în josul străzii şi 
ciuli urechile; nu se auzea însă zgomotul nici unei trăsuri pe 
acolo. Alergă mai departe şi, dând primul colţ, îşi îndreptă paşii 
repezi către strada cea mai mare, din centrul oraşului, convins 
că acolo avea să afle ceea ce căuta. Nu era prea aproape; nu-şi 
pierduse însă nădejdea că o să găsească vreo birjă înainte de a 
ajunge acolo. Puținele pe care le întâlni aveau însS toate 
muşterii înfofoliţi. Meise aşadar mai departe şi, în cele din urmă, 
ajunse pe stradă mare. Nedeprins cu astfel de scene, Pierre 
rămase o clipă mirat de faptul că, în clipa în care ieşi din 
ulicioara îngustă, întunecată, ca moartă, se trezi în mijlocul 


vacaijnului şi forfotei ce caracterizează o stradă umblată chiar şi 
noaptea, plină de oameni în timpul zilei, iar acum, la acest ceas 
târziu, scăldată în lumini trecătoare şi răsunând de roţi şi paşi 
repezi. 

lI _ 

— Frumuşelule! lubiţelule! Hei, tinere! Ce faci, pââişor, Incotro 
aşa grăbit? Nu te opreşti un pic, îngeraş? Hai, nu fi urâcios! 

Pierre se întoarse şi. In sclipirea spăimoasă a luminii necurate, 
aruncată de fereastra unui apoticar, văzu o făptură cu chip 
frumos, dar cu obrajii boiţi şi hainele împo- poţonate, plină de 
graţie, dar cu mişcări de o ticluită vioiciune. Era hidos luminată 
de razele verzi şi galbene ale firmei apoticarului. 

„Dumnezeule! “se cutremură Pierre, grăbind pasul: „primul 
bun venit cu care oraşul mtâmpirlă tinereţea!; 

Tocmai trecea stradă către un şir de birje oprite în scuarul de 
peste drum, când ochiul i se opri pe o tăbliță mică, scrisă cu 
litere poleite, ce purta numele, aşternut cu aristocratică 
modestie, al unei case mari şi frumoase cu etajul luminat din 
plin. Ridicând ochii, fu sigur că în această casă locuia Glen. 
Lăsându-se în voia unei porniri de o clipă, urcă treaptă care 
ducea la uşă şi sună clopoţelul, la care răspunse degrabă un 
negru foarte politicos. 

Când uşa se deschisese, auzi dinlăuntru zvon de dans şi 
veselie. 

i — Domnul Stanly este acasă? 

— Domnul Stanly? Da, dai- este ocupat. 

— Cum anume? 

— E undeva prin saloane. Doamna dă o petrecere pentru toţi 
chiriaşa. 

— Aşa? Spune-i domnului Stanly că doresc să-l văd o clipă; 
doar o clipă. 

— Nu îndrăznesc să-l chem, domnule. Mi-a spus că s-ar putea 
să-l caute cineva astă-seară; în fiecare seară îl tot caută pe 
domnul Stanly - dar să nu dau drumul nimănui, chipurile din 
cauza petrecerii. 

O bănuială neagră şi amară străfulgeră prin mintea lui Pierre 
şi; neputând să nu-i dea ascultare, hotări să-şi dovedească pe 
dată dacă era adevărată sau nu. li spune deci negrului: 

— Am o treabă ce nu suferă amânare. Trebuie să-l văd pe 
domnul Stanly. 


— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar porunca e poruncă; eu 
sunt chiar servitorul dânsului, cel care primeşte bănuţii de argint 
de la el la fiecare sărbătoare. Nu pot să nu-l ascult. Pot să închid 
uşa, domnule? Aşa cum stau lucrurile, nu am voie să vă dau 
drumul. 

— Saloanele sunt la etajul doi, nu-i aşa? Întrebă Pierre liniştit. 

— Da, zise negrul oprindu-se surprins şi ţinând uşa. * - Scările 
sunt acolo, probabil? 

— În partea aceea, domnule; dar drumul dumneavoastră e în 
partea asta. 

Şi negrul, acum bănuitor, tocmai se pregătea să-i trân- tească 
uşa în nas, când Pierre îl îmbrânci într-o parte şi, ureând scările 
dintr-un salt, se trezi în faţa unei uşi deschise de unde izbucni o 
pală de zgomot şi strălucire, năucitoare pentru cel care venea 
din stradă. Năuc şi bezmetic, aşa cum se simţea în acea clipă, 
intră cu toate acestea cu pas sigur şi înfruntă uimita adunare cu 
pălăria cu boruri mari lăsată pe ochi, cu obrazul palid, cu 
înfăţişarea prăfuită, ponosită, de pe drum, dar fioroasă. 

— Domnul Stanly! Unde e domnul Stanly? Strigă el, croindu-şi 
drum cu paşi siguri printre dansatorii unui cadril, rămaşi cu gura 
căscată, în timp ce muzica se opri deodată şi toţi ochii se 
aţintiră cu teamă nedesluşită asupra lui. 

— Domnule Stanly! Domnule Stanly! Ţipară câteya voci 
ascuţite în capătul cel mai îndepărtat al salonului în care dădea, 
larg deschis, primul. Te caută un ins ciudat; cine naiba poate fi? 

— Aşa s-ar zice, răspunse o voce deosebit de rece, aşezată, 
cu accent tărăgănat; o voce argintie şi, în străfun durile ei, 
poate hotărâtă; aşa s-ar zice; dă-te la o parte, amice; 
doamnelor, rogu-vă daţi-vă la o parte, lăsaţi cale liberă între 
mine şi pălăria de colo. 

Politicoasa bunăvoință a adunării căreia i se vorbise astfel îi 
dezvălui lui Pierre, acum în plin avânt, silueta înaltă, robustă a 
unui tânăr chipeş cu barbă castanie, îmbrăcat deosebit de 
simplu, aproape cuviincios pentru o astfel de ocazie; simplitatea 
hainelor sale nu sărea în ochi din prima clipă, căci stofa era fină 
şi minunat croită. Stătea tolănit neglijent, aproape întins, pe o 
sofa lată, şi părea că abia fusese întrerupt dintr-o conversaţie 
foarte agreabilă cu o brunetă mititică, dar foarte vioaie, aşezată 
în celălalt capăt al sofalei. Filfizonul şi bărbatul; puterea şi 
sclifoseala; curajul şi lenea erau atât de ciudat amestecate în 


acest tânăr cu ochi frumoşi, încât la prima vedere părea cu 
neputinţă să-ţi dai seama dacă are în el virtute sau nu. 

Trecuseră câţiva ani de când cei doi veri nu se mai văzuseră; 
ani deosebit de roditori în mari schimbări în înfăţişarea fiecărui 
om. Şi totuşi ochii se schimbă greu. În clipa în care ochii li se 
întâlniră, se recunoscură pe dată. Dar niciunul nu se trădă. 

— Glen! Exclamă Pierre şi se opri la câţiva paşi de el. 

Tânărul cu ochi frumoşi se lăsă doar mai leneş între pernele 
sofalei şi, scoțând încet un monoclu mic, nepretenţios şi fără 
panglică din buzunarul vestei, îl studie pe Pierre amănunţit, fără 
să fie cu totul jignitor, în ciuda împrejurărilor. Apoi, lăsând să 
cadă monocilul, se întoarse fură grabă către domnul de alături, 
zicând cu aceeaşi voce fără pereche, muzicală şi amestecată: 

— Nu-l cunosc; e o greşeală; de ce nu-l dau afară servitorii, ca 
să continue muzica? ... Cum vă spuneam, domnişoară Clară, 
statuile pe care le-aţi văzut la Luvru nu se compară cu cele din 
Florenţa şi Roma. Cum, dar dacă ne gândim la acea capodoperă 
atât de tare lăudată, „Gladiatorul11 de la Luvru... 

— Gladiatorul e în faţa ta! Răcni Pierre, aruncându-se asupra 
lui precum Spartacus. 

Dar pornirea-i avană fu domolită de ţipetele femeilor speriate 
şi de zarva din jurul lui. Cum el se opri, mai mulţi bărbaţi 
încercară să-l ţintuiască locului; smulgându-se furios din 
strânsoarea lor, rămase drept şi neînconjurat o clipă şi, 
ţintuindu-l cu privirea pe vărul lui, tolănit şi nedând vreun semn 
de tulburare, grăi astfel: 

— Glendinning Stanly, nu te lepezi de Pierre mai straşnic 
decât se leapădă el de tine. In numele cerurilor, dacă aş avea un 
cuţit, Glen, te-aş străpunge pe loc; aş lăsa să se scurgă tot 
sângele tău de Glendinning şi apoi aş coase la loc rămăşiţele 
netrebnice. Câine, ocară a omenirii întregi! 

— Extraordinar! Remarcabil caz de impostură amestecată cu 
nebunie; dar unde sunt servitorii? De ce nu vin negrii? Condu-l 
spre ieşire, dragul meu doctor, condu-l spre ieşire. Cu băgare de 
seamă, cu băgare de seamă. la stai! — Punându-şi mâna în 
buzunar - uite, ia asta şi du-l pe bietul om până la o birjă. 

Zăvorându-şi în suflet mânia ce nu putea fi astâmpărată într- 
un astfel de loc, Pierre se întoarse, cobori în fugă scările şi fugi 
din acea casă. 


IHI 

— Birjă, domnu’? Birjă, domnu’? Birjă, domnu’? 

— Trăsură, domnu’? Trăsură, domnu’? Trăsură, domnu’? 

— La mine, dom'le! La mine, dom'le! La mine, dom'le! 

— E o puşlama! Nu vă duceți la el | E o puşlama! 

Pierre se trezi înconjurat de o strânsură de birjari, care se 
certau între ei, cu bicele lungi în mână; în acelaşi timp alţii îi 
făceau semn de pe capră, unde şedeau cocoţaţi între cele două 
felinare ale trăsurii ca nişte sfinţi ponosiţi, buni de aruncat. 
Mânerele bicelor se îndesiră în jurul lui şi, în urechi, îi răsunară 
şfichiuirile lor. De-abia scăpat de o scenă atât de înfricoşătoare 
ca întâlnirea cu dispreţuitorul Glen în salonul orbitor, lui Pierre 
această îmbulzeală neaşteptată de şfichiuri şi codirişti i se păru 
întocmai ca năvala furiilor pedepsitoare asupra lui Oreste. 
Impingându-i în lături, apucă clanţa primei portiere din 
apropiere şi, sărind în birjă, îi strigă omului să se urce pe capră 
şi să o ia încotro îi spune el.. 

Trăsura se depărtase întrucâtva pe stradă mare când, în cele 
din urmă, se opri, iar omul vru să ştie încotro s-o ia; în ce loc? 

— Secţia de vardişti a cartierului, zise Pierre. 

— Hă, Hă! Vă duceţi să vă daţi prins? Rânji birjarul ca pentru 
sine; oricum e chestie mai cinstită; dii, diL, gloabelor! Hai, hai, 
hai! Mină, măi! 

Priveliştea şi zgomotele care-l înlâmpinară pe Pierre când 
intră la secţia de vardişti îl umplură de groază şi furie de 
nedescris. În încăperea adormită şi cuviincioasă mai înainte 
plutea acum duhoarea tuturor grozăviilor ce se pot închipui. E 
greu de spus cum de se putuse sau prin ce împrejurare ajunsese 
să se strângă o astfel de adunătură în timpul destul de scurt cât 
lipsise Pierre. Intr-o dezordine cumplită, zănatici, bolnavi, 
bărbaţi şi femei de toate culorile, în haine ţipătoare, neruşinate, 
groteşti sau zdrenţuite, ţopăiau, răcneau şi înjurau în jurul lui. 
Basmalele rupte, înflorate ale negreselor, rochiile roşii ale 
fetelor oacheşe atâmând în zdrenţe pe sânii goi se amestecau 
cu toaletele sfâşiate ale femeilor albe cu obrajii boiţi şi cu 
jachetele plesnite, cu vestele în pătrate şi cu cămăşile ieşite 
afară ale bărbaţilor palizi cu favoriţi, cu feţe pierdute sau 
mustăţi mari, de toate naţiile, printre care unii păreau alungaţi 
dâri culcuşurile lor, iar alţii opriţi în mijlocul unui dans nebun şi 
deşucheat. In toate părţile se auzeau voci de beţivi, femei ori 


bărbaţi, vorbe englezeşti,  franţuzeşti.  Spanioleşti sau 
portugheze, precum şi frânturi din cea mai scârboasă dintre 
limbile pământului, acel argou al păcatului şi morţii, vorbit de 
hoţi sau femei stricate. 

Mişcându-se prin acest turn Babei de oameni şi voci, vardiştii 
încercau în zadar să potolească zarvă; unii puneau cătuşe celor 
mai zurbagii; ici şi colo nenorociţi aduşi la disperare, atât bărbaţi 
cât şi femei, se încăierau de-a binelea cu oamenii legii; alţii, cu 
cătuşele la mâini, încercau să-i lovească, ridicând braţele prinse 
în fiare. În tot acest timp vorbe şi expresii ce nu se pot repeta la 
lumina soarelui, a căror existenţă era cu totul necunoscută şi de 
nepriceput pentru zeci de mii de oameni cinstiţi, ai oraşului, 
silabe neruşinate şi blesteme erau răcnite în gura mare din nişte 
gâtlejuri prea deprinse, din cât se vedea, cu rostirea lor. 
Ascunzişurile hoţilor, bordelurile, azilurile de nebuni, infirmeriile 
şi bolniţele iadului păreau să se fi deşertat la un loc, turnând aici 
întreaga vărsătură scârboasă a cine ştie cărei hrube cu nume de 
ruşine. 

Deşi cunoaşterea până atunci cinstită dar sporadică a vieţii 
de la oraş nu-l pregătise pe Pierre pentru a înţelege tâlcul adânc 
al acestui înspăimântător bilei, ştia din auzite destule despre 
viaţa netrebnică a târgurilor pentru a-şi închipui de unde veneau 
şi cine erau cei din faţa lui. În clipele acelea, însă, nu se gândea 
îngrozit decât la Isabel şi la Delly, silite a fi martore unei 
privelişti pe care el însuşi abia dacă o putea îndura, dacă nu 
cumva fuseseră înghiţite de această adunătură, venind în 
atingere directă cu întreaga ei murdărie. Dând buzna în mijlocul 
mulţimii, nepăsător la ghionturile şi înjurăturile pe care le 
primea din când în când, o căută disperat pe Isabel, găsind-o nu. 
După multă vreme luptându-se să scape de braţele turbate ale 
unui iubitor de whisky care, pe jumătate îmbrăcat, se clătina pe 
picioare. Cu un pumn straşnic îl trimise pe nefericit la perete şi, 
luând-o de mână pe Isabel, le strigă celor doi vardişti aflaţi în 
apropiere să-i croiască drum până la uşă. In câteva minute, cu 
ajutorul lor, Isabel, cu răsuflarea tăiată, era în siguranţă afară la 
aer. Ar fi rămas lângă ea, dar fata îl imploră să se ducă după 
Delly, pradă unor jigniri mai rele decât ea. Intrucât se mai 
apropiau câţiva poliţişti, Pierre o încredinţă pe Isabel unuia 
dintre ei şi, chemând alţi doi să-l ajute, intră din nou în cameră. 
O văzu pe Delly în alt colţ, apucată de fiecare mână de două 


femei cu ochi urduroşi şi congestionaţi care. Cu scălâmbăieli 
neomeneşti, îşi băteau joc de ea din pricina rochiei închise până 
la gât şi chiar îi smulseseră broboada. Fata scoase un strigăt de 
bucurie şi teamă când îl văzu, şi în curând Pierre reuşi să o 
aducă alături de Isabel. 

In timp ce Pierre era plecat după birjă, iar Isabel cu Delly îl 
aşteptau liniştite să se întoarcă, uşa se dăduse brusc de perete 
şi câţiva poliţişti îi mânară înăuntru şi îi închiseră pe toţi 
muşteriii amestecați ai unui bordel prea- cunoscut, unde se 
făcuse o razie şi de unde fuseseră ridi caţi în timpul cine ştie 
cărui dezmăţ cumplit. Vederea sec- ţici şi gândul că sunt 
toţi închişi laolaltă, între cei patru pereţi ai săi, adusese 
gloata aproape de nebunie; aşa că, în acea clipă, uitând 
de orice altceva, toţi vardiştii, câţi erau, se străduiau să 
liniştească pe zurbagiii dinlăuntru; lăsase pentru o clipă 
să-şi poarte singure de grijă, Isabel şi Delly rămaseră un 
timp pradă furiei acesteia. 

Nu era momentul ca Pierre să-şi arate supărarea pe 
vardistul care uitase de făgăduiala de a purta de grijă 
preţiosului zălog încredinţat lui. Nu avea nici timp să-şi 
facă griji pentru bagajele ce se aflau undeva înăuntru. 
Lăsând baltă totul, le împinse pe cele două fete năucite 
ţi aflate aproape în nesimţire în birja care, la porunca lui, 
o porni din nou în direcţia piaţetei de unde o luase 
Pierre. 

Când trăsura se depărtase destul de mult de 
hărmălaie, Pierre o opri şi-i spuse birjarului că vroia să 
fie dus la cel mai apropiat hotel sau pensiune, 
respectabilă, de care ştia. Omul - veselindu-se răutăcios 
de ceea ce se întâmplase până atunci - zise o vorbă în 
doi peri, destul de grosolană. invăţat de cearta lui pripită 
cu vizitiul poştalionului, Pierre se făcu însă că nu aude şi 
repetă porunca cu glas liniştit, calm şi hotărât. 

Bezultatul fu că, după un drum destul de ocolit, 
ajunseră pe o străduţă foarte curaţi că, în faţa unei case 
cu înfăţişare cochetă, luminată de două felinare înalte cu 
lumină albă, aşezate de o parte, şi de alta a intrării. 
Pierre fu bucuros băgând de seamă că înăuntru se mai 
auzea oarecare mişcare, în ciuda orei destul de târzii. Un 
ins cu capul gol, îmbrăcat curat şi cu o faţă isteaţă, 


ţinând: n mână o perie de haine, îşi făcu apariţia şi-l 
măsură cu privirea destul de atent; când Pierre înaintă la 
lumina felinarului şi înfăţişarea i se văzu 4impede, omul, 
cu un aer respectuos dar încă puţin nedumerit, îi pofti pe 
toţi  Sntr-un salonaş alăturat, unde scaunele în 
neorânduială şi prăfăria generală arătau că, după 
tevatura de o zi întreagă, se aştepta venirea slujnicelor 
de dimineaţă. 

— Bagajele, domnule? 

— Le-am lăsat în alt loc, spuse Pierre; o să trimit mâine 
după ele! 

— Ah! Exclamă omul cel isteţ, destul de îndoit; să dau drumul 
birjei? 

— Stai, zise Pierre, gândindu-se că nu ar fi bine că omul să 
afle din ce loc veneau; am să-i dau eu drumul, mulţumesc. 

Şi, întorcându-se pe trotuar, plăti birjarului fără să crâcnească 
o sumă nemaiauzită, iar acesta, grăbit să-şi pună câştigurile 
certate cu legea la adăpost, se urcă repede pe capră şi plecă în 
galop. 

— Vreţi să poftiţi în birou, domnule? Zise omul, fă- dnd semn 
cu peria. Pe aici, dacă nu vă supăraţi. 

Pierre îl urmă într-o încăpere aproape goală, abia luminată, cu 
o masă de scris. Trecând în spatele ei, omul întoarse către el un 
registru gros, plin de nume ca o carte de adrese, şi îi întinse o 
pană muiată în cerneală. 

Inţelegând despre ce e vorba, deşi sâcâit în sinea lui de nu 
ştiu ce din purtarea celuilalt, Pierre trase registrul spre Sine şi 
scrise cu mână sigură dedesubtul ultimului nume înscris: 

„Domnul şi doamna Pierre Glendinning şi domnişoara Ulver “. 

Omul privi cercetător numele şi spuse: 

— Şi cealaltă coloană, domnule - locul de unde veniţi. 

— Adevărat, zise Pierre, şi scrise: „Poiana Şeii “. 

Prea isteţul om cercetă din nou pagina şi, mângâindu-şi încet 
bărbia rasă cu un fel de furcă alcătuită pe de o parte din degetul 
mare iar pe de alta de cele patru degete strânse, şopti încetişor: 

— Asta vine pe aici pe la noi, domnule? 

— Da. Cam aşa ceva, răspunse Pierre în doi peri, stăpânindu- 
şi mânia. Acum, condu-mă, te rog, în două camere; cea a mea şi 
a soţiei mele trebuie să aibă alături şi o a treia, oricât de mică; 
am nevoie de un cabinet de toaletă. 


— Cabinet de toaletă, repetă omul cu o voce într-adins 
batjocoritoare; cabinet de toaletă | Hm I Probabil că o să puneţi 
bagajele în ea. Am uitat, bagajele n-au venit...” a, da, da, da... 
vin mâine, da, da... sigur... mâine... bineînţeles. Fiindcă veni 
vorba, domnule, n-aş vrea să par necuviincios şi nădăjduiesc să 
nu mă înţelegeţi greşit, dar..: 

— Dar? ... spuse Pierre, adunându-şi toată stăpânirea de sine 
ca să înghită obrăznicia care venea. 

— Când vin la noi domni străini, fără bagaje, ne simţim 
obligaţi să-i rugăm să plătească nota înainte; asta-i tot, 
domnule. 

— O să rămân aici astă-seară şi mâine toată ziua, în orice caz, 
zise Pierre mulţumit că asta era tot. Cât costă? Şi îşi scoase 
punga. 

Ochii omului se lipiră cu interes de pungă; îşi mută privirea de 
la ea la faţa celui care o ţinea în mână; şovăi o clipă, apoi, 
înveselindu-se, spuse cu neaşteptată blân- dete: 

— Lăsaţi, lăsați, domnule; deşi  pungaşii par uneori 
gentlemeni. Gentlemenii adevăraţi nu merg niciodată fără 
înscrisuri la ei. Înscrisurile lor sunt prietenii lor, iar singurii lor 
prieteni sunt dolarii; aveţi o pungă plină de prieteni. Avem 
camere, domnule, care cred că vă vor conveni de minune. Să 
vină doamnele şi am să vi le arăt imediat. 

Spunând acestea, isteţul om lăsă peria, aprinse lampa şi, 
luând în mână alte două lămpi stinse, le arătă drumul pe 
coridorul întunecat pardosit cu dale. 

(CARTEA XVII 

JUNĂ AMERICĂ ÎN LITERATURĂ 

| 

De la răscrucea căilor istorisirii se fac două lungi drumuri, 
care apucă unul într-o parte şi celălalt într-alta. lar restul tufuror 
cărăruilor în ele dau. Dacă apuci pe unul, toate împrejurările, 
faptele şi întâmplările petrecute într-un anume timp cată să fie 
puse pe hârtie tot atunci; dacă apuci pe celălalt, ele trebuie 
pomenite doar cât trebuie pentru a aduce apă la moara 
istorisirii; chestiuni pe care urzeala timpului le aduce împreună 
pot să nu aibă nicio legătură unele, cu altele. Eu nu apuc pe 
niciunul din ele; puţin îmi pasă de amândouă; amândouă sunt la 
fel de bune; eu scriu exact cum îmi place. 

În primele capitole ale acestui volum spuneam în treacăt că 


Pierre nu era numai cititor al poeţilor şi altor scriitori de seamă, 
ci - şi aceasta înseamnă cu otul altceva - un înţelegător al 
tâlcurilor lor pilduite, un suflet ce simţea din străfunduri precum 
ei; cu alte cuvinte, Pierre însuşi era dăruit cu o fire de poet. In el 
dospea încet, treptat şi fără să se fi ales încă, bogăţia închipuirii 
pe care o cânstea atâta când o găsea aşternută orânduit, cu 
preţul a nenumărate chinuri şi a multor clipe de trudă nerăsplă- 
țâţa. Pe pagina ieşită din tiparniţă. Până acum, e drept, sufletul 
lui tinăr şi încă necopt nu fusese oprit din drum de către Munţii 
Fermecaţi şi nu fusese condus prin sălile nesfârşite ale 
Adevărului Tăcut până în sala tronului, tainică şi neîncălcată, 
unde Majgii Poeziei tăifăsuiesc în vorbele inchisnovate ale 
Poetichiei despre Alfa şi Omega lumilor. Între plăcutele 
imaginaţii ale poeţilor de mâna a doua şi a treia, a lui se putea 
aşeza, însă, liber şi cu tot dichisul. 

Mai rămâne de spus că Pierre însuşi încredinţase hir- tiei 
multe alcătuiri fugare, care îi aduseseră nu numai admiraţia şi 
complimentele amicilor mai apropiaţi, ci şi aplauzele mai puţin 
părtinitoare ale unui public foarte inteligent şi extrem de 
pretenţios. Pe scurt, Pierre făcuse şi el ceea ce au făcut mulţi 
alţi tineri - publicase. Nu un volum impunător, ci cu modestie şi 
cuviinţă, contribuţii ocazionale la reviste şi alte periodice la 
modă. Işi făcuse debutul magnific şi victorios cu acel încântător 
sonet de dragoste intitulat „Vara tropicală”. Nu numai publicul îi 
aplaudase micile compoziţii, adevărate giuvaieruri de gândire şi 
închipuire, în vers sau proză, ci chiar şi puternicul şi 
multpreţuitul dan al editurii Campbel îl copleşise cu laudele 
generoase pe care - îşi dăduseră ei seama dintr-o privire - le 
merita pe deplin. Vorbeau în cuvinte frumoase de 
surprinzătoarea lui stăpânire a limbii; îşi cereau permisiunea de 
a-şi exprima uimirea pentru întocmirea armonioasă a frazelor; 
erau cuprinşi de respect în faţa pătrunzătoarei simetrii a stilului 
său general. lnălţându-se chiar deasupra acestei adânci 
înţelegeri a meritelor lui Pierre, priveau mult mai departe şi îşi 
măturiseau neputinţa de a-şi ţine în frâu admiraţiunea 
neţărmurită pentru  chibzuita  netezime şi eleganţă a 
sentimentelor şi emoţiilor exprimate. „Acest scriitor”, zicea unul 
într-o izbucnire nepotolită de furie admirativă, „este caracterizat 
în toate de un Perfect Bun Gust”. Altul, pomenind ca învăţătură 
acea înţeleaptă, dar acră, maximă a doctorului Goldsmith, care 


spune că tot ceea ce este nou este fals, o aplica excelentelor 
producţii dinaintea lui, conchizând: „A mutat pe gentlemanul 
neclintit din salon şi l-a pus să fie de faţă la ceremonia de 
deşteptare a literelor; nu-şi îngăduie niciodată să uluiască; 
niciodată nu se lasă tras pe sfoară de lucruri vulgare ori noi; e 
încredinţat că tot ceea ce e senzaţional e vulgar şi că tot ceea 
ce e nou trebuie să fie din topor. Da, este spre lauda acestui 
admirabil tânăr autor că vulgaritatea şi brutalitatea - trăsături 
care merg mână-n mână - îi sunt la fel de străine.” 

Un al treilea, perorând într-o frumoasă şi lungă cronică, 
începea cu afirmaţia îndrăzneață şi neaşteptată: „Acest scriitor 
este fără îndoială un june prea respectabil”. 

Nici editorii feluritelor periodice morale şi religioase nu 
rămăseseră mai prejos, aducmdu-şi prinosul laudelor lor mai 
severe şi al aplauzelor cu atât mai de preţ cu cât erau mai 
scumpe la împărţit. Un editor foarte cunoscut, slujbaş şi filolog 
al unei publicaţii săptămânale, om cu pregătire surprinzătoare în 
limbile greacă, ebraică şi chal- deană, cărora le dăruise cea mai 
mare parte a vieţii sale şi care îi dădeau dreptul de a rosti 
judecăţi infailibile asupra unor opere de bun gust scrise în limba 
engleză, nu şovăise să afirme: „E fără pată în ceea ce priveşte 
morala şi nevătămător în toate cele “. Un altul recomandase 
obiectul laudelor cercului propriei sale familii. Un al treilea nu se 
sfiise să afirme sus şi tare că principalul scop şi ţel al acestui 
autor era pioşenia evanghelică. 

O minte mai puţin aşezată decât a lui Pierre s-ar fi putut lăsa 
ademenită în mrejele fără capăt ale mulţumirii de sine, de către 
o asemenea preţuire, cu atât mai mult cu cât nu încăpea nicio 
îndoială că judecata de la început a editorului nu putea fi 
răsturnată, afară poate doar de cazul, nu prea de crezut, al 
apropierii Judecăţii Se Apoi, care ar fi putut statornici o astfel de 
întocmire a gustului şi poate că i-ar fi înlăturat pe editori Nu e 
mai puţin adevărat că toate aceste osanale cam pluteau în nori 
fără vreo urmare mai pământească, fiind socotite, în lipsa lor de 
miez. Drept simple laude, nimic altceva decât complimente fără 
vreo pretenţie de despicare a firului în patru; drept care un 
prieten mai în vârstă cu înclinări literare îşi luase inima în dinţi 
şi-i spusese eroului nostru: 

— Pierre, laudele sunt foarte  înflăcărate, recunosc, şi 
neobişnuite pentru anii tăi, dar până acum n-am auzit nicio 


critică. 

— Critică? Strigase Pierre uimit; cum se poate? Dar toate sunt 
critice! Eu sunt idolul criticilor! 

— Bine! Suspinase prietenul cel vârstnic ca şi când şi-ar fi 
amintit că de fapt aşa stăteau lucrurile. Bine! Şi continuase să 
tragă din trabucul lui inofensiv şi nepărtinitor. 

Cu toate acestea, mulţumită editorilor, atât de mult crescu 
entuziasmul publicului pentru scrierile lui Pierre, încât doi tineri 
care tocmai se lăsaseră de meseria mărunta de croitori pentru 
meşteşugul mai cinstit de editori (făcându-şi probabil socoteala 
că le va renta mai bine făcând tomuri din zdrenţele de cârpă şi 
de bumbac rămase de la masa de croit, după ce le trecuseră 
prin morile de hârtie), aceşti doi tineri, deci, îi trimiseseră o 
scrisoare aşternută pe cea mai subţire hârtie cu margine 
dantelată şi, cu litere curăţele şi subţiri ca o aţă de păianjen, 
aşternută cele ce urmează; alcătuirea acestei scrisori ne va 
arăta îndestul că - mulţumită fabricantului - zdrenţele lor de 
bumbac şi în fuseseră, poate, schimbate cu totul în hârtie, dar 
croitorii înşişi nu ieşiseră încă de tot din moara prefacerilor. 

„Onorabilului Pierre Glendinning, 

Mult stimate domn! 

Linia elegantă şi modelul minunat ales al producţiilor 
dumneavoastră ne umplu de admiraţie. Aveţi stofă bună, 
domnule, gabardina cea mai fină a geniului. Noi tocmai ne-am 
apucat de treabă. Până acum lumea nu v-a văzut costumele... 
vrem să spunem, antumele. Trebuie să fie expuse în format 
bibliofil.  Croitorii... pardon,  bibliotecarii, o cer. Faima 
dumneavoastră se află la prima probă. Acum, înainte să i se 
ducă luciul, e timpul să-i dăm linia unui volum. Am primit de 
curând un transport de antilopă... safian. Cartea trebuie să fie 
trainică. De aceea, r. E legăm cu tot respectul să vă îmbrăcăm 
uluitoarele opuri în costum de bibliotecă. Dacă nu vă e cu 
supărare, vă vom trimite o mostră... adică o pagină de probă, 
împreună cu un eşantion de piele. Vă putem oferi o zecime din 
profitul (mai puţin rabatul) pentru cinstea de a înveşminia 
minunatele dumneavoastră producţii în haine de bibliotecă; veţi 
putea onora plăţile cusătoreselor (pardon, ale tipografului şi 
legătorului) în ziua apariţiei. V-am fi recunoscători dacă ne-aţi 
putea răspunde de îndată ce vă va fi cu putinţă. 

Rămânem ai dumneavoastră prea plecaţi servitori, 


Wonder & Wen. “ 

„P.S.  Includem  balotul... pardon coala, în semn de 
respectuoasă dorinţă de a vă avea drept client.”, 

„N.B. Dacă lista nu include înti'eaga dumneavoastră 
garderobă... pardon, operă, regretăm din suflet. Am cotrobăit 
după ele prin toate sertarele... pardon, revistele. 

Model de haină... pardon, de titlu, pentru operele lui 
Glendinning: 

OPERE COMPLETE DE 

GLENDINNING 

AUTOR AL 

Ace! Ci productii de valoare universală, «Vora tropicală: un 
Sonet», <° Vremea: un Gând», «Viafa: un Impromptu*. 

— Răposatul Reverend Mark Graceman: cuvântare 
funebră^Onoarea: o Strofă», «Frumusetea: un Acrostih», 
«Edgar: o Anagramă», MI Simbureiul: un Paragraf». Etc. Etc. Etc. 
Etc. Etc. Etc. “ 

De la un gravor, Pierre primise următoarele: 

.. Domnule, 

Vă abordez cu neprefăcut tremur în suflet. Deşi sân- 
teţi tânăr în ani. Sunteţi vârstnic în faimă şi putere. Nu 
put să-mi exprim îndeajuns admiraţia înfocată ce mi-au 
trezit-o opurile dumneavoastră; nu pot decât să regret 
din adâneul inimii că producţii de o tărie atât de 
convingătoare a zugrăvirii nu sunt întovărăşite de 
producţiile mai umile ale unui ilustrator. Serviciile mele 
vă stau cu totul la dispoziţie. Nu pot să vă spun ce 
mândru aş fi dacă această aluzie din partea mea, oricât 
de îndrăzneață, v-ar putea hotărî să-mi răspundeţi astfel 
încât să-mi hrăniţi speranţa de a avea putinţa să-mi 
cinstesc numele şi meşteşugul alcătuind câteva gravuri 
pentru ilustrul Glendinning. Menţiunea întâmplătoare a 
numelui domniei-voastre îmi umflă pieptul cu simţiri atât 
de covârşitoare, încât trebuie să mă opresc. Aş adăuga 
doar că, neavând niciun fel de legături în meserie, starea 
finanţelor mele mă sileşte, din păcate, să cer banii la 
predarea fiecărui desen, ca temelie a tuturor 
înțelegerilor noastre. Nobilul dumneavoastră suflet nu va 
crede că această netrebnică rugăminte, legată doar de 
meschine interese de afaceri, s-ar putea să ştirbească, 


Acea profundă venerație şi admiraţie personală pe care o 
nutresc dezinteresat pentru bunul şi marele Glendinning, al 
dumneavoastră umil, 

Peter Pence. “ 

N 

Mişcătoare scrisori! Format bibliofil! Ediţie ilustrată i Nu-şi mai 
încăpea în piele de bucurie. 

Din nefericire îi dădu prin minte că, întrucât scrierile lui erau 
numai nişte frânturi aşternute în goana condeiului, puse cap la 
cap nu ar fi putut alcătui mai mult decât o broşurică subţire; de 
aceea ideea unei ediţii bibliofile părea cam timpurie; în oarecare 
măsură, chiar de râs. Pe de altă parte, întrucât opera lui era 
alcătuită mai ales din mici sonete, mici meditații şi eseuri 
morale, ilustratorul risca să nu prea aibă ce ilustra. Lipsit de 
experienţă cum era, nu ştia că arta desenatorilor ajunsese pe 
astfel de culmi ale invenţiunii, încât anumiţi reprezentanţi ai 
meşteşugului se adresaseră unei cunoscute edituri cu oferta 
unei ediţii ilustrate. Până şi cartea de adrese a oraşului era 
frumos ilustrată cu gravuri neasemuite reprezentând cărâânizi, 
cleşti şi vătraie. 

Privitor la modelul pentru pagina de titlu, trebuie să 
mărturisim că, văzând impunătoarea înşirare a titlurilor sale - 
lungi şi strălucite ca cele care încununează proclamaţiile câte 
unui prinţ german C.Stăpân din tată în fiu al ogrăzii de la Grantz 
Jacobi; proprietar netăgăduit prin poprire pe patul răposatei 
văduve Van Lom; moştenitor al brutăriei falite a lui Fletz şi Flitz: 
legatar rezidual al banilor de coşniţă ai răposatei ducese 
Dunker; etc. Etc. Etc. “) - Pierre nu-şi putu stăpâni un simţământ 
trecător de mândrie. Chiar şi el se simţi însă cocoşat sub 
samarul propriei luT greutăţi, aceea de autor al unei simţitoare 
poveri literare. Îi dădu prilej, de asemenea, pentru uşoare 
remuş- cări, gândindu-se că la optsprezece ani pagină lui 
de titlu număra mai multe vorbe decât fila simplă care, în 
ediţia din biblioteca tatălui său, stătea în faţa întinselor 
speculaţii ale lui Platon. Se mângâia însă la gândul că, 
întrucât nu se putea amesteca în treburile celor care 
lipeau afişele pentru revista „Gazelle” şi acopereau în 
fiecare lună zidurile oraşului cu cearşafuri uriaşe de 
hârtie conţinând şi numele lui printre ale altor abonaţi, 
nici el nu putea - presupunând, să zicem, că ar fi 


acceptat oferta domnilor Wonder & Wen - să se 
amestece în treburile lor de lău- dare a mărfii; era 
limpede că, după părerea acestora, pagina de titlu a unui 
volum nu este altceva decât un zid fără ferestre, cu mult 
mai la îndemână decât altele, întrucât e un loc unde 
niciun alt lipitor de afişe nu ar fi îndrăznit să-şi bage 
nasul. 

Hotărât cum era să lase în plata Domnului aceste 
trebuii de lăudător al scrierilor sale, încerca oarecare 
înclinare sfioasă către acea atitudine a unor autori cu 
mănuşi şi farafastâcuri care, strâmbând din nas la 
surlele şi trâm- bâtele bune pentru prostime, se 
mulţumesc să-şi pună doar numele pe pagina de titlu, 
încrezători fiind că atâta e de ajuns pentru a sări în ochii 
tuturor oamenilor de gust. Prinții mărunţei ai nemților n- 
aveau decât să-şi zdrăngăne zurgălăii titlurilor fără 
sfârşit. Ţarul Rusiei se mulțumea să scrie doar,. Nicolai:” 
în încheierea celor mai de seamă ucazuri ale sale. 

Aceste gânduri îl duseră în cele din urmă la felurite 
consideraţii asupra scrierii anonime. Îi părea rău că nu-şi 
începuse cariera scriitoricească sub acea mască. La data 
aceea putea fi prea târziu; îl ştia deja o lume întreagă şi 
în zadar ar fi încercat să-şi tragă gluga peste ochi. Când 
se gândea însă ce demnă şi cuviincioasă până în 
străfunduri şi, oricum ai privi-o, cât de sfântă e lucrarea 
anonimă, nu putea să nu simtă cea mai sinceră 
înduioşare faţă de acei nefericiţi care, deşi urau din 
suflet orice soi de zarvă în junii lor şi se ruşinau din ce în 
ce mai tare de tomurile scoase unul după altul, mai ales 
pentru bani, erau totuşi siliţi fără milă să-şi alcătuiască 
răsunătoare pagini de titlu ca să poată plăti notele brutarului 
şi ale măcelarului, precum şi din alte pricini băneşti, în aşa fel 
încât pancarta paginii din faţă să uşureze vânzările editorului. 

S-ar putea însă că motivul principal, deşi nu în întregime 
limpede chiar şi lui Pierre, pentru care respinsese în cele din 
urmă serviciile domnilor Wonder & Wen, acei nerăbdători 
căutători ai onoarei de a-i lărgi şi întări faima, s-ar putea deci că 
motivul să fie că. Fiind la vremea aceea nu prea bătrân în ani, 
foarte probabil viitoarele lui perle aveau să se ridice şi ele. Dacă 
nu chiar să depăşească cât de puţin frumuseţea acelora pe care 


le dăruise deja lumii. Hotărî deci să aştepte hirotonisirea lui 
literară, până ce va fi trecut măcar de vârsta de boboc, după 
lege, în ale literelor, cunoscută şi sub numele prefăcut 
binevoitor de „pruncie”. Modestia lul îl făcea să uite că cei mai 
de seamă cărturari ai vremii absolviseră deja, datorită divinei 
pu-: eri a geniului, universitatea faimei, deşi legea spunea că 
erau încă nevârstnici şi că trebuiau să alerge la mămica ior 
pentru un bănuţ cu care să-şi cumpere alune. 

Nepăsarea lui Pierre faţă de cele lumeşti era însă adeseori 
clintită de rugăminţile politicoase ale domnişoarelor pe care le 
cunoştea, ca să le scrie un cântecel în caietele ior de amintiri. 
Spuneam că nepăsarea lui era clintită; adevăratul farmec al 
salonaşelor din lumea bună este că acolo nu mai poţi fi tu însuţi 
şi te faci una cu acel blând panteism social, acel şerbet 
trandafiriu alcătuit din toţi cei care mişună prin salonaşe şi care 
îşi dezminte paşnic şi încânlător propriul său nume; atâta timp 
cât nimeni nu trage sabia propriei sale firi îmbăţoşate, tot omul 
lasă ast-;'el de arme urâte la garderobă - ca pe vremuri - odată 
cu pălăria şi cu bastonul. Era foarte greu să ocolească, deci, 
caietele de amintiri'; era însă şi mai greu şi deosebit de neplăcut 
pentru Pierre să le facă pe plac. Cu tot atâta dreptate aţi fi putut 
numi această slăbiciune sau idee fixă. Işi aduna toată dulceaţa 
în glas şi refuza, iar refuzul lui Pierre - după domnişoara 
Angelică Amabilia de Amble- side - era mai dulce decât 
acceptarea celorlalţi. Dar, trebuie s-o spunem, înainte de 
rugămintea de a-i scrie în caiet, într-un crâng de la 
Ambleside, Pierre, cuprins de o toană galantă, scrijelise 
de bunăvoie şi nesilit de nimeni în prezenta acelei 
domnişoare inițialele ei pe trunchiul unui frumos arțar. 
Dar nu toate domnişoarele sunt ca Angelica noastră. 
Refuzate de la obraz în salon, nu se lăsau până când nu 
erau date afară şi din birou. Îi trimiteau lui Pierre 
caietele de amintiri în încântătoare plicuri, neuitând să 
picure câţiva stropi de ulei de trandafir în palma 
servitorului care i le duc“a sus. În timp ce Pierre - țintuit 
la stâlpul propriei sale galanterii - dădea din colţ în colţ 
neştiind ce să mai facă, albumele care-şi aşteptau rândul 
se înmulţeau; în cele din urmă au năpădit un raft întreg 
din camera lui, în timp ce amestecătura de legături 
înzorzonate îi lua ochii, iar miresmele ce le împrăştiau 


mai că-l făceau să-i vină rău. Chiar în după-amiezile 
răcoroase era silit să lase ochiurile de sus ale ferestrelor 
deschise un pic mai mult. 

Este cel mai simplu lucru să scrii într-un caiet de 
amintiri al unei domnişoare. Dar cui bono? Este oare o 
lipsă atât de mare de tipărituri încât trebuie să ne 
întoarcem la vremea mănăstirilor, iar cărţile doamnelor 
trebuie să fie scrise de mână? Ce-ar putea să scrie Pierre 
despre Dragoste sau despre orice alt lucru pe care 
divinul Hafez să nu-l fi izvodit cu multe secole înainte? 
Nu erau Ana- creon, Catul, Ovidiu, toţi traduşi şi la 
îndemâna oricui? Şi, dragele de ele, îl uitaseră oare pe 
Tom Moore? Dar scrisul, Pierre - ele vor să aibă în faţa 
ochilor mâna ta. „Mă rog, se gândea Pierre, simţirea de- 
a bună e oricând mai de dorit decât vederea de pe 
hârtie. O să le facă să îmi simtă mâna după pofta inimii. 
lar buzele sunt şi mai bune decât mâinile. Să-mi trimită 
feţişoarele lor scumpe şi am să le dau sărutografe cât 
poftesc.” Zis şi făcut! Îl chemă pe Dates şi cără toate 
albumele cu coşul, în sufragerie. Le deschise şi le 
împrăştie pe masa lungită pentru acel prilej; apoi, făcând 
precum Papa de la Roma atunci când sanctitatea sa 
binecuvântează cu toptanul lăzi întregi de mătănii, 
trimise un sărut devotat tuturor caietelor de amintiri; 
chemă apoi trei’ slujitori şi le înapoie trimiţă- toarelor, 
împreună cu plecăciunile lui şi cu o bezea de la cofetărie, 
înfăşurată în hârtia cea mai vaporoasă. 

Din mai multe colţuri ale ţării, atât la oraş cât şi la ţară, şi mai 
ales în timpul trimestrului de toamnă, Pierre primea felurite 
invitaţii stăruitoare să vorbească pe la colegii, asociaţii tinereşti 
şi alte societăţi literare şi ştiinţifice. Scrisorile care conţineau 
aceste invitaţii aveau o înfăţişare impunătoare şi măgulitoare 
pentru nevinovatul Pierre. Una din ele suna cam aşa;, 

Clubul Urquhart pentru Depăşirea Ilmediată a Hotarelor 
Cunoştinţelor, Atât Omeneşti Cât şi Divine. 

Zadockpratisville, 11 iunie 18— 

Autorului «Verii tropicale- etc. 

Cinstite şi onorate domn! 

Îndatorirea oficială şi plăcerea personală se împletesc în 
modul cel mai plăcut în cazul de faţă. Dorinţa cea mai vie a 


inimii mele a devenit, prin hotărârea Comitetului pentru 
Cuvântări o îndatorire profesională. În calitate de preşedinte al 
Comitetului nostru pentru Cuvântări, prin prezenţă vă solicit 
onoarea de a ţine o cuvântare în faţa societăţii noastre asupra 
unui subiect pe care îl doriţi dumneavoastră şi în ziua pe care o 
veţi hotărî. V-am sugera cu respect subiectul Destinului Omului, 
fără să vrem să înrâurim în vreun fel alegerea liberă a domniei- 
voastre. Dacă ne onoraţi primind invitaţia, puteţi să fiţi sigur că 
vom avea grijă după cum se cuvine de dumneavoastră şi că ne 
vom strădui să vă facem şederea la Zadockpratisville cât mai 
plăcută. Vă va aştepta o trăsură la Staţia de poştă pentru a vă 
duce împreună cu bagajul la Han, cu tot alaiul Comitetului 
pentru Cuvântări, în cap cu preşedintele. Ingăduiţi-ini să-mi 
alătur omagiile personale la înalta mea consideraţie oficială ţi să 
mă declar umilul dumneavoastră servitor 

Donald Dundonald." 

UI 

Invitaţiile de a ţine cuvântări, venind de la venerabile societăţi 
alcătuite din metropolitane capete cărunte şi transmise de 
venerabili secretari, tot cu capete cărunte, departe de a-l 
încânta, îl umpleau pe tânărul Pierre cu cea mai sinceră 
umilinţă. „Cuvântare? Cuvântare? Un păcătos ca mine să 
cuvânteze în faţa a cincizeci de bănci cu zece capete cărunte In 
fiecare? În total cinci sute de capete cărunte! Cum şi-ar putea 
îngădui sărmanul meu creier crud să aştearnă pe hârtie o 
cuvântare de învăţătură pentru cinci sute de înţelegeri coapte 
de viaţă? Într-adevăr, nesăbuit lucru!” Şi cu toate acestea, cei 
cinci sute, prin cel ales de ei, îi făcuseră tocmai această poftire. 
Era limpede că Pierre stătea să alunece pe panta filosofiei lui 
Timon atunci când se gândea la toate urmările neplăcute ale 
unui astfel de fapt. Îşi aminti cum o dată, când era în vizită la 
oraş, văzuse cum fusese chemată poliţia că să potolească o 
încăierare cumplită, ştămiţa de înghesuiala şi luptă pentru locuri 
la prima conferinţă a unui celebru flăcăiaş de nousprezece ani, 
autorul volumului O săptămână la Coney Island. 

Nu mai e nevoie să spunem că Pierre, conştiincios şi 
respectuos, refuză orice astfel de invitaţii politicoase. 

Asemănătoare duşuri reci ale judecății sale limpezi spălară 
sclipirea de tinichea şi de pe faţa altor dovezi la fel de apăsate 
ale celebrităţii sale literare. Plouă cu cereri de autografe; când, 


uneori, făcea în glumă pe placul celor care stăruiau mai mult, 
Pierre simţea o înţepătură de părere de rău că, datorită scrisului 
său copilăresc şi nu prea format, iscălitura lui nu căpătase acea 
statornică şi ne* clintită înfăţişare care, din precauţie dacă nu de 
altceva, trebuie să deosebească întotdeauna scrisul oamenilor 
iluştri. Inima lui se înfiora de grija viitorimii, care avea fără 
îndoială să rămână grozav de nedumerită în faţa atât de multor 
iscălituri care nu semănau una cu alta, pentru un singur nume 
arhicunoscut. Vai! Viitorimea va ajunge desigur să creadă că 
toate erau măsluite şi că nicio relicvă grafică a sublimului poet 
Glendinning nu s-a în- yrednicit până la mizerabila lor epocă. 

Primea de la proprietarii revistelor, ale căror pagini le onorase 
cu revărsările sale de emoţii, epistole prin care era stăruitor 
rugat să le dea cu împrumut portretul său în ulei, ca după el să 
se facă o gravură, pentru a fi folosită ca frontispiciu pentru 
periodicele lor. Dar şi aici gin- durile cele mai triste îşi băgară 
coada. Una din micile ambiţii ale lui Pierre fusese să-şi lase o 
barbă stufoasă, care i se părea a fi cel mai nobil semn trupesc al 
bărbatului, ca să nu mai vorbim al unui autor ilustru. Dar până 
acum nu-i dăduseră tuleiele şi niciun fel de alifie minunată de la 
„Rowland şi Fiul “nu putea să silească o barbă să crească atât 
de repede încât să ajungă la înflorire în timp util pentru a se 
lăfăi pe un frontispiciu. Pe lângă asta. Trăsăturile lui de 
băieţandru şi întreaga expresie a feţei se schimbau în fiecare zi. 
Putea oare să facă jocul celor lipsiţi de caracter, care voiau să 
tragă pe sfoară viitorimea? Onoarea i-o interzicea. 

Petiţiile epistolare erau îndeobşte alcătuite într-un stil îngrijit 
şi respectuos; prin aceasta se arăta cu câtă cucernicie va fi 
mânuit portretul, care nu avea cum să fie scutit de operaţii 
indispensabile în vederea obţinerii copiei gravate. Cei câţiva 
care veniră în persoană să-i ceară să-şi lase portretul gravat 
părură însă mai puţin grijulii cu privire la respectul cuvenit 
chipului oricărui om, şi cu atât mai mult al unui geniu atât de 
celebru ca Pierre. Nu păreau nici măcar să-şi amintească faptul 
că portretul unui om trebuie privit, şi că în general are mai mare 
drept la respect decât originalul însuşi; nu ne opreşte nimeni să- 
| batem pe umăr pe un prieten celebru, dar nimănui nu-i trece 
prin cap să-i dea un bobârnac peste nas portretului aceluiaşi 
prieten. Rațiunea poate “să fie aceasta: portretul are mai mult 
drept la respect defit omul; nimic înjositor nu se poate închipui 


cu privire la portret, pe când multe lucruri înjositoare îi pot trece 
omului prin minte privitor la original. 

Odată, întâmplându-se să întâlnească pe neaşteptate o 
cunoştinţă literară - coeditorul gazetei lunare „Căpitanul Kidd “- 
care îi apăru în faţă de după un colţ, Pierre tresări auzind 
următoarele cuvinte care-i erau adresate.:.. Bună dimineaţa, 
bună dimineaţa; eşti tocmai omul de care am nevoie; hai cu 
mine să-ţi faci dagherotipul; îţi face într-o clipită placa; am 
nevoie de el pentru numărul viitor”. 

Spunând acestea, şeful de echipaj al căpitanului Kidd îl înhăţă 
pe Pierre de braţ şi, ţinându-l zdravăn precum un poliţist pe un 
hoţ de buzunare, porni să-l târască după el, pe când Pierre 
spunea politicos: „Vă rog, domnule, îmi pare rău, opriţi-vă, nu 
am să fac aşa ceva. “ „Ei aş, am nevoie... proprietate publică... 
hai cu mine... e prima sau a doua uşă. “ „Proprietate publică! 
Exclamă Pierre. Asta poate să meargă pentru gazeta lunară - 
«Căpitanul Kidd»; tocmai aşa ar fi făcut şi el. Dă-mi voie însă să 
repet că nu-mi trece prin cap să fac aşa ceva. “ „Chiar nu vrei? 
“strigă celălalt uimit şi privind pe Pierre în faţă. „Păi, portretul 
meu e publicat de multă vreme, he, hei de când P,. N-am 
încotro, domnule.11.. Hai, hai”, şi şeful de echipaj îl apucă din 
nou, cu cea mai nerespectuoasă familiaritate. Deşi era tânărul 
cel mai blând din lume când era tratat cuviincios, în sângele lui 
sălăşluia un diavol urî- cios. Ca la comandă trezit de insultele 
aduse persoanei lui de inşi -din şcoala literară a căpitanului 
Kidd. „Uite ce-i, prietene'1, zise el, inspectându-şi ctt atenţie 
imparţială pumnul strâns cu hotărâre „. Dă-mi drumul braţului, 
ori dau eu drumul la pumn. Du-te dracului cu dagherotipul tău 
cu tot!” 

Această întâmplare grăitoare la acea vreme a avut o urmare 
surprinzătoare asupra lui Pierre. Se gândea acum cu câtă 
uşurinţă putea fitecine să-şi vadă chipul pe hârtie cu ajutorul 
dagherotipului, pe când mai de demult, un portret bun era la 
îndemâna doar a celor cu bani sau a nobleţei de spirit de pe 
pământ. Deci, fireşte, în loc să „în- veşnicească” un geniu, 
portretul „înzilia “acum pe orice prost. În afară de asta, dacă 
fitecine îşi vede poza în ziar, adevăratul bonton e să nu ţi-o vezi 
şi tu pe a ta. Căci dacă apari în devălmăşie cu Tom, Dick şi 
Harry şi porţi un sur- luc croit după acelaşi ţipar cu al lor, cum te 
mai deosebeşti de Tom, Dick şi Harry? lată cum un motiv atât 


de 'jalnic ca vanitatea personală îl ajută pe Pierre în această 
problemă. 

Unii iubitori zeloşi ai literaturii timpului, în general, | precum şi 
slujitori credincioşi ai marelui său geniu, în special, cerşeau 
adesea fapte mărunţite cu care să-i orneze biografia. Îi arătau 
că viaţa a tot ce este pe lumea asta e nesigură. Simţea el, 
poate, că mai are mulţi ani de trăit;] s-ar putea şi ca timpul să 
treacă uşurel pe lângă eldar, | pradă cine ştie cărei boli 
neaşteptate şi fără leac, nu i-ar f fi ceasurile din urmă otrăvite 
de gândul că e pe cale să plece pe drumul cel fără de 
întoarcere, lăsând lumea în neştiinţă cu privire la stofa şi nuanţa 
exactă a primilor pan- fj talonaşi pe care i-a purtat? Aceste 
observaţii îl atingeau j neîndoios într-un punct foarte sensibil pe 
care orice În- j văţător îl cunoaşte prea bine. Când se gândea 
însă că, din j pricina extremei lui juneţi, propriile lui aduceri 
aminte din trecut se topeau repede în suveniruri ciuntite şi 
tulburi, nu-l lăsa inima să dăruiască aceste fărâmituri biografilor 
nerăbdători, cu atât mai mult cu cât principala lui sursă de 
adeverire a acestor lucruri din trecutul lui plecase de mult dintre 
cei vii. Vrednica lui doică Clarissa murise de mai bine de patru 
ani. In zadar un tânăr amic literat, arhicunoscutul autor a două 
Indexuri şi o Epopee, în faţa căruia subiectul fusese întâmplător 
pomenit, im- brăţişă cu căldură cauza îndureraţilor biografi, 
spunând că oricât i-ar fi de anevoie, omul trebuie să îndure 
pedeapsa renumeli*i său; degeabst te tragi înapoi; şi amicul 
încheie scoțând de sub pălărie şpalturile propriei biografii, care, 
din cea mai adâncă consideraţie pentru public, avea să fie în 
curând publicată sub formă de broşură, la preţ de numai un 
şiling. 

Pe Pierre îl mira şi îl îndurera faptul că şi alţi doritori mai puţin 
binecrescuţi îi trimiteau Formularele Cererilor * pentru Biografie, 
tipărite cu regularitate şi cu numele lui scris în cerneală, 
rugându-l să-i onoreze pe ei şi întreaga lume cu o ciornă pusă la 
punct a vieţii sale, incluzând şi. Critica scrierilor sale; formularul 
tipărit le dădea tutu- 1 ror de înţeles că, fără îndoială, fiecare din 
ei ştia. Mai ' multe despre viaţa lui decât orice alt om; că numai 
cel care scrisese marile opere ale lui Glendinning avea dreptul 
să le cerceteze şi să-şi spună ultimul cuvânt asupra alcătuirii lor 
ieşite din comun. 

Sub influenţa umilitoarelor simţăminte trezite de lucruri ca 


acestea, vânat de editori, gravori, redactori, critici, colecționari 
de autografe, iubitori de portrete, biografi, amici literați 
mustrători şi petiţionari, în sufletul tânărului Pierre îşi făcură loc 
triste întrezăriri ale nimicniciei faimei omeneşti, întrucât era silit 
cu jale-n suflet să se lepede de cele mai arzătoare ofrande ale 
chinuitoarei cinstiri de sine. 

E de înţeles că, după fermecata deşteptare asupra lumii pe 
care o avusese la Poiana Şeii - deşteptare care din când în când, 
în anumite privinţe, îl făcea să semene cu Timon - înşfăcase cu 
osebită scârbă şi dispreţ pachetul care conţinea scrisorile 
biografilor şi ale altor corespondenţi săraci cu duhul, pe care 
într-un moment mai puţin furios le pusese deoparte ca pe nişte 
simple năstruşnicii. Cu un rânjet infernal privi cum acea 
grămadă de gunoi e mistuită pe vecie de foc, simțind că, pe 
măsură ce aceasta se topeşte văzând cu ochii, în sufletul lui 
moare ultimul şi cel mai mic sâmbure neîncolţit al acelei vanităţi 
vrednice de dispreţ la care făceau apel toţi absurzii lui 
corespondenţi. 

CARTEA XVIII 

RECONSIDERAREA LUI PIERRE CA TÂNĂR AUTOR 

| 

Înli ucât prin vorbe ocolite am dat a înţelege că Pierre era mai 
mult decât un geniu înnăscut obişnuit, ar putea părea nepotrivit 
faptul că până acum mintea lui nu închipuise decât articole de 
reviste. Mai mult, vorbind cu mâna pe inimă, aceste articole nu 
erau cu nimic neobişnuite. Într-adevăr - dacă ar fi să lăsăm la o 
parte orice ironie, dacă ne-am fi permis aşa ceva - aceste 
flecuşteţe fugare ale domnişorului Pierre erau banale de-a 
binelea. 

Este adevărat, aşa cum am spus la început, că natura de la 
Poiana Şeii fusese o adevărată binecuvântare pentru Pierre; că 
maica-fire îi trimisese zvon de trâmbiţă dinspre dealurile 
albăstrui, că îi doinise tainele ei melodioase în valul râurilor şi în 
frunză pădurilor. Dar, întrucât această mumă ne hrăneşte de 
timpuriu şi din belşug, ea întârzie mult în a ne arăta cum să ne 
orânduim chibzuit mesele. Sau, ca să schimbăm metafora, 
carierele de marmură fină sunt uriaşe; dar cum să o scoţi, cum 
să o dăltuieşti, cum să construieşti un templu din ea? Tânărul 
trebuie să părăsească deci un timp cariera de marmură; nu 
numai pentru a se duce şi a face rost de uneltele trebuincioase, 


ci şi pentru a studia arhitectura. Mai întâi, deci, este cel care 
descoperă cariera de piatră; pietrarul o ia înaintea arhitectului; 
templul urmează după arhitect, căci el este coroana întregii 
lumi. 

Da! Pierre nu numai că nu avea nimic de arhitect în el pe 
vremea aceea, ci era şi foarte, foarte necopt. Cum se vede 
adeseori, când se sapă pentru a se extrage metalele preţioase 
din mină, se găseşte mai întâi piatră nelre- buincioasă caro 
trebuie scoasă afară şi aruncată cu multă trudă; tot astfel, 
scormonind în sufletul omului în căutarea vinei de aur a 
geniului, dai mai întâi de multe lucruri obişnuite şi lipsite de 
interes. Bine ar fi dacă omul ar fi înzestrat cu un loc în care să-şi 
ţină propriul gunoi; el este însă asemeni unui chiriaş al cărui 
moloz nu încape în pivniţă şi trebuie scos morman în stradă, în 
faţa uşii, ca să-l ia de acolo slujbaşii statului. De banalitatea 
noastră nu putem scăpa decât golindu-ne de ea într-o carte; 
odată închisă acolo, cartea poate fi zvârlită pe foc şi totul va fi în 
regulă. Numai că nu toate cărţile de acest soi sunt întotdeauna 
puse pe foc şi asta explică imensa precum- pănire a cărţilor 
jalnice asupra celora care să merite admiraţia noastră. Niciun 
autor, cât ar fi el de sincer, nu se va grăbi vreodată să arate cu 
degetul clipa când a scăpat cu totul de gunoaiele lui şi a ajuns la 
vâna de aur din suflet. Nu e mai puţin adevărat că, de fiecare 
dată, cu cât e omul mai înţelept, cu atât se înşală mai lare în 
unele lucruri. 

Se ştie destul de bine că cele mai preţuite creaţii ale celor mai 
alese minţi omeneşti sunt privite de către ace-; leaşi minţi ca 
simple exerciţii necoapte ale unor boboci, fără altă valoare 
decât de simple încercări de a intra după moarte în marea 
universitate a ziditorului. Ceea ce e sigur este că, dacă e să 
tragem învățături din observarea vieților oamenilor de seamă, 
cele mai alese înfăptuiri ale lor, cele care au atras lauda 
deşănţată a lumii, le par tocmai acestor autori nu numai 
sărmane şi neînsemnate, ci adesea de-a dreptul nesuferite; cărţi 
care nici n-au ce căuta în biblioteca lor. Pentru minţi mai puţin 
înzestrate decât cele descrise mai sus, consideraţiile acestea 
devin întristătoare şi nepotrivite, astfel încât nu le mai pasă ce 
produc; nefericiţii se îndreaptă către masa de lucru nemulţumiţi 
şi rămân acolo, ţintuiţi de obligaţia unei neplăcute nevoi sociale, 
pradă durerilor de cap şi junghiurilor în spate. Scrierile astfel 


întocmite le par la fel de jalnice şi vrednice de dispreţ; ele sunt 
zămislite de lipsa de poftă şi răbojul brutarului; odrasle rahitice 
ale unei mame căreia nu-i pasă de viaţă şi de mlădiţele de viaţă 
din trupul ei. Să nu-şi închipuie lumea cea mioapă că aceste 
minţi au urmă de vanitate în ele; sunt doar plătite să apară pe 
scenă şi nu au vreo pretenţie la atenţia publicului; roşeaţa şi 
flacăra însufleţită a vieţii lor nu e altceva decât fard, spălat cu 
lacrimi amare în singurătate; râsul lor răsună fiindcă e găunos, 
iar hohotele de răspuns nu îi înveselesc. 

Nimic nu este atât de alunecos şi de ademenitor că tristeţea; 
ne întristăm mai întâi când n-avem nimic interesant de făcut; şi 
rămânem trişti fiindcă, în sfârşit, am găsit o sofa confortabilă pe 
care să şedem. Chiar aşa, se poate întâmpla ca, ajungând la 
acest mic episod din trecutul eroului meu, ca nişte ape puţin 
adinei îmbrăţişate de un golfuleţ tihnit care să-mi molcomească 
revărsarea tumultuoasă, s-ar putea, aşadar, să mă întind şi eu la 
povestire, devenind trist şi sentimental. 

Ceea ce am spus până acum cu privire la lucrurile bune de 
aruncat la coş, în legătură cu Pierre, arătând că sunt în unele 
cazuri primele fructe ale geniului, nu este în niciun fel contrazis 
de faptul că uneori primele publicaţii ale multor autori de merit 
au dat totuşi semne coapte de genialitate; nu avem de unde şti 
cât de multe fuseseră mai înainte încredințate flăcărilor sau 
tipărite în secret în creierul lor şi şterse tot acolo cu repeziciune. 
În cazurile mai puţin însemnate ale unui succes literar 
neîntârziat; la scriitorii foarte tineri, se poate observa aproape 
întotdeauna că el se datorează mai cu seamă cine ştie cărei 
grele şi cumplite păţanii proprii, pusă într-o carte care, 
povestind lucruri nemaiîntâlnite, l-a făcut şi pe autorul ei să fie 
socotit nemaiîntâlnit; în felul acesta multe cărţi foarte originale 
nu sunt decât produsul unor minţi cu totul lipsite de 
originalitate. Într-adevăr, omul nu are decât să fie puţin grijuliu, 
şi ultima fărâmă de vanitate dispare. Societatea ciripeşte tot 
timpul despre originalitate; dar n-a existat până acum niciun om 
original în sensul pe care ea îl dă acestui cuvânt; nici măcar 
primul om care, după cum spun învățații, a devenit de 
asemenea şi primul autor, nu a fost original; singurul care se 
poate mândri cu aceasta este Atotputernicul. Dacă Mil- ton ar fi 
avut soarta unui Gaspar Houser, chiar şi Milton ar fi fost la fel de 
găunos ca şi el. Căci, deşi sufletul gol- goluţ al oricărui om 


adăposteşte, fără îndoială, măcar o sămânță adormită dătătoare 
de viaţă cugetării, nu s-a pomenit niciodată copil născut doar 
dintr-un singur părinte; lumea văzută a celor trăite este aceea 
care face muzele să rodească; hermafrodiţii nu sunt decât o 
poveste. 

Prostia lumii nu are margini în lucrurile astea; să nu mă 
învinovăţiţi deci nici pe mine dacă vin şi cu partea mea. E cu 
neputinţă să vorbeşti ori să scrii fără să rămâi descoperit şi 
neajutorat; Cavalerul Invulnerabil nu-şi ridică niciodată viziera. 
Şi totuşi e plăcut să pălăvrăgeşti; trece timpul înainte să 
mergem la culcare; vorbirea e şi ea ştămiţa atunci când, 
asemeni acelor improvisatore italieni, ni se plăteşte fiecare 
răsuflare; şi suntem prea mulţumiţi atunci când publicul, rămas 
cu gurile căscate, ne trimite la plimbare cu cei câţiva ducați pe 
care i-am câş- tigat. 

N 

Se ppate înţelege de aici că planurile lui Pierre cu privire la- 
căile de a-şi câştiga singur traiul la oraş se Bazau pe 
presupusele lui talente literare. Căci ce altceva ar fi putut să 
facă? Nu cunoştea niciun meşteşug şi nicio meserie. Ar fi fost, 
poate, prea bucuros dacă soarta l-ar fi făcut să se nască fierar şi 
nu un gentleman, un Glendinning şi un geniu. Gândindu-se la 
asta, ar fi dat dovadă de o pripeală de neiertat, dacă nu ar fi 
dovedit cumva, prin experienţa sa, că nu este cu desăvârşire cu 
neputinţă ca un colaborator de revistă, contribuind la propăşirea 
tinerei literaturi americane, să câştige şi ceva parale de pe urma 
poezelelor sale. Se cunosc astfel de cazuri fără putinţă de 
tăgadă şi ar fi atât nebunie, cât şi ne- recunoştinţă, să le trecem 
cu vederea. 

Întrucât poziţia socială aleasă şi strămoşii nobili ai lui Pierre îl 
scutiseră de nevoia de a câştiga măcar un ban al lui pe lume, fie 
cu mâna, fie cu capul, e de dorit să lămurim aici unele lucruri 
înainte de a purcede mai departe. Aşa vom şi face, induzând ca 
întotdeauna un preambul 

Uneori orice cugetare pare ştiută de mult; cu toate acestea, 
tocmai lucrurile cele vechi, din acea zestre ce nu mai poate fi 
sporită, arată că, în orice stare s-ar afla omul, oricât ar fi ea de 
fericită şi îndestulată, tot nemulţumit de ea rămâne; întinde 
mereu mâna dincolo de gard şi caută a se întrece pe sine însuşi. 
Astfel, în timp ce mulţi sclavi ai călimării se zbat în zaţul 


societăţii şi trag din" greu la peniță pentru a agonisi câte ceva 
spre a potoli un timp vocea pântecelui, la ceasuri de mustrări 
bolnăvicioase privind sărmana lor simbrie ca pe o ruşine de 
neiertat; în timp ce oricare din aceşti sclavi ai literelor ar fi sărit 
în sus de bucurie - neluând seama la cusăturile prea puţin 
trainice ale nădragilor - la cea mai îndepărtată speranţă de a 
moşteni marile ferme de la Poiana Şeii, de a deveni stăpân al 
unui venit mai mult decât îndestulător şi de a fi scutit pentru 
totdeauna de a purta. Pe mâini acele trădătoare pete de ciumă 
ale sărăciei (adică, pete de cerneală), în schimb pentru Pierre, 
stă- pânul de drept şi de fapt al tuturor lucrurilor la care celălalt 
doar nădăjduia fără de speranţă, culmea ambiţiei lumeşti era să 
se poată lăuda că editorii ar fi gata să-i dea un ban pentru 
scrierile lui Şi să socotească totuşi că au încheiat un târg bun. 
Oricât de prostesc şi plin de slăbiciune ar părea aceasta la 
Pierre, să-l luăm puţin mai în amănunt şi să vedem dacă într- 
adevăr aşa stau lucrurile. 

Pierre era mândru; şi un om mândru - înzestrat cu mândria de 
care e vorba acum - nu pune prea mult preţ pe acele lucruri de 
care nu a făcut rost el însuşi, oricât ar fi ele de folositoare. Dacă 
o astfel de mândrie ar fi dusă până la capătul aşteptat, un astfel 
de ins nu ar mânca pline dacă nu ar fi aruncat cu mâna lui 
seminţele în pământ, nefiind nici atunci scutit de umilinţa că 
până şi să- manta a trebuit să fie luată cu împrumut de la 
semănătorul dinaintea lui. Omul mândru doreşte să se simtă pe 
sine în sinea lui şi nu să se oglindească prin alţii. li place doar să 
fie propriul lui Alfa şi Omega, să treacă prin toate treptele 
mijlocitoare, ca apoi să se aleagă ori într-o parte, ori în alta, 
tărie nepipăibilă şi fără margini. Ce mândrie pe Pierre când a 
zornăit pentru prima oară în mâna lui boierească simbria trudei! 
Ce să mai vorbim de tobe şi surle; zăngănitul unui bănuţ 
câştigat cu trudă e mai însufleţitor decât toate trâmbiţele 
Spartei. Cu cât dispreţ căta acum spre somptuoasele lui încăperi 
moştenite, spre tapiserii, tablouri, orgolioase blazoane istorice şi 
flamuri ale faimei Glendinningilor; cu câtă încredere îşi spunea 
că la nicio nevoie nu va avea să îl cheme din morţi pe bunicul 
său, săpându-i mormântul de şef indian ca să facă rost de sabia 
şi scutul strămoşesc pe care să le amaneteze pentru o bucată 
de pâine! Putea să-şi câştige traiul! O! De două ori binecuvântat 
era Pierre în înclinarea lui spre muncă adevărată. 


Mecanicul, ai'gatul pot să trăiască doar într-un fel; trupul 
trebuie să le hrănească trupul. Pierre nu numai că putea face 
una, dar putea face şi cealaltă, lăsându-şi trupul să lenevească 
acasă, putea să-şi trimită sufletul la trudă ca acesta să vină 
cuminte înapoi, aducând plata pentru trup. Unii boiernaşi fără 
meserie din Sudul aristocratic care se întâmplă să aibă sclavi le 
dau acestora libertatea de a se duce să-şi caute de lucru, ca să 
se întoarcă în fiecare seară acasă cu simbrie, cu un venit adică 
pentru acei leneşi boieri. Nu două mâini, ci patru are acela care 
într-un trup dorniQ de muncă adăposteşte un suflet dornic de 
muncă. Nici acesta însă nu trebuie să aibă prea multă încredere 
în sine. Dumnezeul nostru e invidios; nu-i este pe plac ca o 
făptură omenească să fie înzestrată cu cea mai mică umbră a 
însuşirilor sale. Înjugaţi deci trupul la suflet, puneţi-le pe 
amândouă la plug, şi în asie din urmă unul sau celălalt va cădea 
în brânci pe brazdă. Păstraţi atunci trup de eunuc pentru trudă, 
şi suflet vâr- tos pentru muncă; ori altminteri, suflet de eunuc 
pentru trudă, şi trup vârtos pentru muncă. Alegeţi! Cei doi nu 
pot să tragă multă vreme la acelaşi jug. Peste cele mai 
sănătoase şi mai înălţătoare închipuiri se strecoară norul 
Adevărului; până şi ghiuleaua unei mortiere ajunge în cele din 
urmă tot pe pământ; oricât ne-am strădui, nu putem tinti 
dincolo de orbita globului ca să ajungem la atracţia altor 
planete; legea gravitaţiei pământului se întinde mult dincolo de 
atmosfera acestuia. 

După părerea încetăţenită pe această lume, cel care este 
înzestrat cu tot ce-i trebuie vrea încă şi mai mult; 

lar ccl care e lipsit de toate vede că L st răpeşte până şi 
puţinul pe care îl are. Şi totuşi, lumea ăsta zice că e simplă, fără 
pretenţii, pusă pe fapte şi mai ales omenoasa. Călăuzită de cele 
mai simple principii; că dispreţuieşte tot ceea ce e hocus-pocus, 
în doi peri, oi i dincolo de ea. Simt ură unii inşi dâra îţi cu o 
irrrnte răzvrătită faţă de degme, care se trezesc adesea dojeniţi 
că au întors pe dos cu bună-ştiinţă toate lucrurile de bun-simţ şi 
că au zăpăcit lumea cu aiurelile lor care zic că trei e patru şi că 
doi şi cu doi fac zece. Dai’ dacă nimerii nu a propăvăduit pe faţă 
o învăţătură, a mia parte atât de hazoasă şi de perfidă faţă de 
bunul-simţ ca aceea pe care o practică lumea acum şi 
dintotdeauna, şi anume de a-i da tot celui care are deja lucruri 
de care are încă mai puţină nevoie şi de a lua celui care nu are 


mai nimic până şi puţina avuţie pe care o are - atunci cea mai 
adevărată carte din lama nu e decât o minciună. 

Încurcata învăţătură, precum şi praxisul lumesc de Care am 
pomenit mai sus, se vădiseră în oarecare măsură în cazul lui 
Pierre. Urma să primească în viitor arendă de la câteva sute de 
ferme împrăştiate pe o bună parte din două ţinuturi învecinate; 
şi acum proprietarul acelui popular periodic, revista „Gazelle “, îi 
trimitea câţiva dolari în plus pentru sonetele lui. Proprietarul cu 
pricina (deşi de fapt nu citise niciodată sonetele, ci le trimisese 
secretarului său literar, el fiind atât de înaintat Intr-ale literelor 
inert multă vreme înainte ca gazeta să pornească, scria 
cuvântul,. Gazelle “cu literă., g “în loc de „z:, „Ga- gelle “; zicea 
că în cuvântul „Gazelle “ „z'-ul nu avea ce căuta, „g” era mai 
moaie: căci la moliciune se pricepea el, şi încă din experienţă), 
proprietarul acela părea să se călăuzească după învăţătura 
despre care am vorbit mai înainte. 

Dolarii pe care-i primea de pe urma poezelelor, Pierre îi 
investea în ţigări de foi; astfel norii care îi aduseseră pe căi 
ocolite dolarii se reîntorceau în văzduh, înmiresmaţi cu dulcele 
parfum al unei havane. Acest vestit şi răscunoscut Pierre, 
marele autor pe care lumea nu-l cunoştea la chip (căci nu se 
împotrivise el în, mai multe rânduri să pună la îndemâna 
publicului portretul său?), acest celebru poet şi filosof, autor al 
„Verii Tropicale: Sonet “; la a cărui viaţă unelteau mai mulţi inşi 
ce nu mai aveau nimic de pierdut (căci nu juraseră biografii că îl 
voiau viu sau mort?), această cutremurătoare celebritate şedea 
acum şi fuma blând, înconjurat de un volănaş de fum, ca un 
munte tivit cu nori. Ţoale se împăcau unele cu altele cum nu se 
poate mai bine, chiar fără voia lor. Trabucele i se aprindeau în 
două- chipuri: de la vânzarea sonetelor, şi. De la hârtia sonetelor 
tipărite. 

Chiar la acel popas timpuriu al drumului său scriitoricesc, 
oricât ar fi fost Pierre de închipuit în ceea ce priveşte faima sa, 
nu era la fel de mândru de hârtia sa. Nu numai că-şi făcea fitiluri 
de aprins din sonetele publicate, ci era şi foarte zăpăcit cu 
manuscrisele aruncate; zăceau peste tot prin casă; le dădeau o 
groază de bătaie de cap servitoarelor care măturau; serveau la 
aprinsul focului ţ; i tot zburau pe ferestre şi pe sub uşi îţi capul 
oamenilor care treceau din întâmplare pe lângă conac. Zăpăcit 
şi nepăsător cum era, Pierre devenea astfel un soi de editor. E 


adevărat că admiratorii mai apropiaţi îl certau adesea pentru 
lipsa de cinstire pe care o arăta primelor veşminte ale 
nemuritoarelor lui odrasle. Aceştia spuneau că lucrul care a 
simţit gâdilătura măreţei sale peniţe era, începând din acea 
clipă, la l'el de sfinţit ca şi bur. Ele care săruta* seră măcar o 
dată degfetul cel mare de la piciorul Papei. Călit cum era 
împotriva acestor mustrări prieteneşti, Pierre nu-l putu totuşi 
ierta niciodată pe acel înfocat admirator al.. Lacrimii" care, 
găsind o bucăţică din manuscrisul original, conţinând o căciuâiţă 
(de la cuvântul lacrimă) deasupra unui i (de la cuvântul ochil 
socoti că l-a apucat de picior pe însuşi Atotputernicul şi cerşi 
aleasa cinstire de a încrusta bucăţica într-o broşă, aruneând o 
camee ce-l înfăţişa pe Homer pentru a pune în locul ei acest 
giuvaier încă mai nepreţuit. Râmase nemângâiat când, udată de 
ploaie, căciuliţa care era semnul lacrimii dispăru de deasupra 
punctişorului: astfel, ciudăţenia şi minunăţia sonetului se 
vădeau încă mai bine, şi anume: cea mai mică bucăţică din el 
ascundea şiroaie pe timp de secetă, dar rămânea lipsit tocmai 
de lacrimă când începea să plouă. 

Amator nepăsător şi rece, dar chiţibuşar totodată, surd la 
laudele întregii lumi; misterios de veselul şi vestitul autor al 
„Lacrimii”, mândria revistei „Gazelle”, pe a cărei copertă viu 
colorată numele său se lăfăia în fruntea tuturor colaboratorilor 
(dintre care niciunul nu era om de rând, căci îşi redactaseră 
frăţeşte biografiile unul altuia, erau înscrişi toţi în acelaşi club, 
portretele lor fuseseră făcute de acelaşi gravor, publicate în 
gazetă şi cumpărate de la acelaşi chioşc), acest Pierre ce se 
bucura de atâta cinstire, a cărui viitoare popularitate şi 
„volumino- şenie” se vestiseră atât de uluitor prin cele ce 
scrisese până atunci încât unii veniseră deja la Poiana Şeii 
pentru a-şi da seama de potenţialul hidroenergetic al locului şi a 
vedea dacă nu ar putea să înfiinţeze o moară de hârtie,. Anume 
pentru marele autor, obţinând totodată monopolul pe comenzile 
sale de materiale trebuincioase scrisului; această măreaţă 
făptură de care simplii supiranţi la glorie vorbeau cu groază şi 
respect, acest Pierre în fă Ui căruia timpul însuşi se închina, iar 
un venerabil domn de şaizeci şi cinci de ani, fost bibliotecar al 
Congresului, şi-a scos cu respect pălăria când i-a fost prezentat 
la redacţie şi a rămas în picioare, deşi Pierre şedea ca acasă pe 
scaun cu pălăria pe cap; acest minunat şi dispreţuitor geniu 


— Doar amator în ale vieţii până acum - ne va apărea în 
curând în cu totul altă lumină. Va învăţa, şi încă amarnic. Că 
deşi lumea se închină Mediocrităţii şi Banalităţii, trece prin foc şi 
sabie Măreţia ce trăieşte în pas cu ea; deşi se jură că atacă 
înverşunat Făţărnicia, nu întotdeauna îşi apleacă urechea în faţa 
Sincerităţii. 

Deşi această stare de lucruri, îmbinată cu înmulţirea 
năvalnică a cărţilor, pare să ducă fără doar şi poate la un punct 
din viitor când întreaga omenire va fi redusă la idio- ţâre, autorii 
vor fi la fel de rari cum sunt alchimiştii în ziua de azi, iar tiparul 
va fi socotit doar o biată invenţie; dar, gândindu-ne la toate 
acestea, să ne mângâiem, totuşi, oh, Aurelian! La gândul că, 
deşi vremea autorilor va trece, ceasurile sincerităţii vor rămâne! 

CARTEA XIX 

BISERICA APOSTOLILOR 

| 

În partea mai veche, de jos, a oraşului, pe o străduţă îngustă - 
aproape o ulicioară - odinioară plină de locuinţe respectabile, 
dar acum cotropită de depozitele uriaşe ale importatorilor 
străini, nu departe de colţul unde ulicioara se încrucişa cu un 
drum bătut dar tare îngust ai neguţătorilor şi slujbaşilor, cu tot 
tămbălăul hamalilor cu tot, se înălța în vremea aceea o 
hardughie ciudată şi veche, rămăşiţă a unor vremuri trecute. 
Era durată din piatră cenuşie, tăiată grosolan şi alcătuită în 
ziduri neaşteptat de groase şi puternice; două dintre laturi 
aveau scobite tot atâtea rânduri de ferestre arcuite şi 
impunătoare. Un turn larg, pătrat şi cu nimic împodobit se. 
Ridică în faţă, de două ori mai înalt decât trupul bisericii; trei 
rlintre laturile lui erau străpunse de găuri mici şi înguste. Până 
acum, înfăţişarea clădirii - veche de mai bine de un veac - arăta 
destul de limpede la ce servise mai întâi şi întâi. Înapoia ei se 
găsea o căsoaie mare din cărămidă netencuită, care dădea spre 
stradă din spate, iar al cărei dos era aproape lipit de dosul 
bisericii, nelăsând decât o trecere dreptunghiulară îngustă 
pavată cu bolovani. Pe părţile acestui dreptunghi, trei rânduri de 
stâlpi din cărămidă îngăduiau să se treacă, la adăpost de ploaie, 
de la vechea biserică la acareturile mai noi. Un gărduţ stricat, 
ruginit şi uitat de vremuri înconjura o curticică aflată în faţa 
căsoaiei din spate, părând să arate că se ridicase pe un lec. “ol 
unde pe vremuri fusese ţintirimul bisericii. Chiar aşa şi stăteau 


lucrurile. Pe vremea când acea parte a oraşului ora plină de 
locuinţe şi nu de depozite şi birouri, bătrâna Biserică a 
Apostolilor avusese zilele ei de sfinţenie şi slavă; valul 
schimbării şi progresului trecuse prin naosul şi peste navele ei 
laterale, mătur iad cea mai mare parte a credincioşilor, cu două 
sau trei mile mai spre centru. Câţiva bătrâni negustori sau 
contabili încăpăţânaţi mai zăboviră un timp prin stranele ei 
prăfuite, ascultând predicile unui bătrân pastor credincios, care, 
rămânând la post cu toată fuga enoriașilor, îşi mai proptea încă 
trupul pe jumătate damblagit de amvonul mâncat de viermi şi 
izbea cu pumnul - acum nu atât de vârtos - în pânza mâncată 
de molii a aerului care-i acoperea pupitrul. In cele din urmă, 
bătrânul şi bunul pastor muri, iar când cei câţiva negustori şi 
contabili cu capete cărunte ori pleşuve îi urmară coşciugul afară 
din biserică, până la locul de îngropăciune, bătrâna zidire fu 
martora ultimei dăţi când credincioşii ieşeau pe porţile ei după 
orânduiala slujbei. Venerabilii neguţători şi contabili se adunară 
şi hotărâră că, oricât ar fi fost de neplăcut şi greu să o 
recunoască, nu avea niciun rost să-şi mai ascundă că biserica nu 
mai putea îndeplini rostul pentru care fusese durată. Trebuia 
deci fărâmiţată în prăvălii, tocată în birouri şi aruncată gureşilor 
avocaţi să cuibărească în ea. Hotărârea fu îndeplinită şi apărură 
birouri până sus în turlă; atât de bine izbutiră lucrurile, încât în 
cele din urmă năvăliră şi în cimitir ca să construiască încă o 
clădire, şi aceasta închiriată, claie peste grămadă, cicdurilor de 
oameni ai legii. Noua clădire întrecea însă cu mult în înălţime 
vechea biserică. Avea vreo şapte caturi; era o grămadă 
înspăimântătoare de cărămizi aşezate parcă de titani, ridicându- 
şi acoperişul acoperit cu ţiglă aproape până la aceeaşi înălţime 
cu vârful turlei. 

În această ambițioasă ctitorie, proprietarii se avinta- seră cu 
câţiva paşi, sau mai degrabă cu câteva etaje, prea sus. Pe 
oameni nu-i prea trăgea inima să se gâlcevească dacă nu aveau 
la îndemână avocaţi ca să-i ajute; iar acestora le place 
întotdeauna să-şi aibă birourile chiar la stradă; la parter, dacă se 
poate, fără măcar o treaptă sau o ridicătură, şi în orice caz nu la 
catul al şaptelea al unei case care să-i descurajeze pe clienţi să 
le mai ceară sfatul, văzându-se siliţi, pentru a-şi plăti arvunile, 
să urce atâtea rânduri de scări, una peste alta, cu paliere foarte 
scurte. Aşa că, la scurtă vreme după ce fuseseră ridicate, 


caturile de deasupra ale clădirii mai noi râmaseră aproape în 
întregime pustii; ecourilc pierdute ale camerelor goale, aflate 
chiar deasupra înstăriţilor avocaţi de dedesubt, le sugerau 
poate, câtorva măcar, asemănări nedorite cu buzunarele de la 
subsol, în comparaţie cu trista suflare a mansardelor lor; vai! 
Pungi pline şi capete goale! Această tristă stare de lucruri a fost 
în cele din urmă îmbunătăţită, când treptat camerele libere de 
sus au fost ocupate de către cârduri de oameni fără căpătăi, 
amestecați, trăind doar cu pâine şi brânza, de inşi cu înfăţişare 
oarecare, îmbrăcaţi cuviincios dar ponosit, în negru, precum şi 
de tipi cu aer nepătruns de străini şi ochelari albăstrui; născuţi 
prin cine ştie ce colţ al lumii, aceştia poposesc, precum berzele 
în Olanda, pe cornişe şi pe la mansardele clădirilor mari, în cele 
mai multe din porturile de la mare. Aici stau şi trăncănesc, 
precum coţol'enele; când coboară, în căutarea unor pomeni 
puţin probabile, pot fi văzuţi în faţa cuşmelor ca nişte rânduri de 
pelicani pe plajă, cu buzunarele goale, atârnind fleşcăite, ca 
guşile babiţelor când e peşte puţin şi greu de prins. Dar aceşti 
jalnici fluieră-vânt se străduiesc să se facă a nu băga de seamă 
tristeţea lor trupească, ospeţind cu îndârjire doar pe tărâmurile 
binecu- vintatelor idealuri. 

In cea mai mare parte sunt artişti de diferite soiuri; pictori sau 
sculptori, oi i studenţi săraci, ori profesori de limbi străine, ori 
poeţi, ori politicieni francezi refugiaţi, ori filosofi germani. 
Cărările minţilor lor, oricât de încurcate ar îi din când în când, 
sunt îndeobşte subţiri şi orânduite către cele ale spiritului, 
întrucât golul din pungă Şi face să dispreţuiască materialismul 
vulgar al lui Hobbes şi să fie mai degrabă înclinați către 
avântările aeriene ale filosofiei lui Berkeley. Bâjbâind adesea în 
zadar prin buzunare, nu pot să nu se lase pradă vârtejurilor 
carteziene; prisosul de timp liber din mansardele lor (proprii şi 
figurate) merge mână-n mână cu prisosul de loc liber din 
pântece, făcându-i deosebit de pregătiţi pentru a-şi îndrepta 
neclintit atenţia către digerarea cum se cuvine a categoriilor 
sublime ale lui Kant; cu atât mai mult cu cât opurile filosofului 
sunt singurele mari fapte pipăibile din vieţile lor altminteri 
bătute de vânt. Sunt sărăntocii glorioşi de la care învăţăm 
tainele i-chr. În ale lucrurilor, întrucât însăşi existenţa lor, în 
mijlocul unei lipso atât de cumplite a celor mai obişnuite 
mijloace ele supravieţuire, e o problemă de care multe capete s- 


au izbit. Îngăduiţi-mi să aduc aici prinos trei şuviţe din părul 
meu, spre cinstire. —, tuturor glorioşilor coate-goale care au 
trăit şi au murit pe lumea asta! Sincer şi cu adevărat mă plec în 
faţa lor, oameni nobili, deşi căutători mai cu seamă prin 
gunoaie, şi de aceea îndrăznesc să le fae dreptate: acolo unde 
se află o nobleţe înnăscută şi unde este nevoie de un simţ al 
cnoarei tot înnăscut, veselia nu este niciodată socotită 
necuviincioasă. Proştii şi prefăcuţii, panglicariişi maimuţele 
rătăcite printre zei - doar aceştia se simt ofensaţi când sunt 
luaţi în râs; întrucât atât zeii cât şi oamenii cu rang de 
netăgăduit nu-şi bat capul cu  bârfa certăreaţă a 
zarzavagioaicelor bătrâne şi nici cu scălâmbăielile derbedeilor 
de pe stradă. 

Când trupul nu mai e, oamenii se agaţă de umbră. Locuri 
odinioară sortite unor meniri înalte păstrează numele acelor 
înălțate lucrări, chiar atunci când sunt întoarse spre o folosinţă 
de rând. S-ar părea că, siliţi de Soarta ce nu ştie multe, să 
renunţe la realitatea lucrurilor romantice şi înălţătoare, oamenii 
de azi sunt bucuroşi să poată face un târg cu ea. Păstrând nişte 
rămăşiţe ce-şi află rostul doar în închipuirea lor. Curioasele 
urmări ale acestei înclinări se văd prea adesea în acele 
respectabile ţinuturi de peste ocean; un pod peste Tamisa 
păstrează încă urmele ordinului Călugărilor Negri, deşi pe aceste 
meleaguri n-a mai rămas nici picior de Călugăr Negru, ci doar o 
groază de pungaşi încă de pe vremea reginei Bess; încă multe 
alte nepotriveli istorice amintesc dulce şi trist prezentului de 
minunatul alai care a trecut Înaintea celui de faţă. Nici noi - deşi 
statornicirea noastră, prea de curând, pe aceste ţărmuri 
columbiene nu ne-a. Prea lăsat prilej de a ne alcătui asemenea 
atrăgătoare nepotriveli - nici noi, dară. In oraşele mai vechi, nu 
suntem lipsiţi de prezenţa lor pe ici. Pe colo. Aşa se întâmplă cu 
vechea biserică a Apostolilor, mai bir. E cunoscută chiar pe 
vremea ei sub numele mai scurt de La Apostoli; deşi acum 
fusese întoarsă de la menirea ei de început în vederea alteia cu 
totul opusă. Îşi păstra încă evanghelicul nume. Avocatul său 
artistul care închiria camerele, din clădirea cea veche ori cea 
nouă, răspundea invariabil atunci când era întrebat unde poate 
fi găsit: La Apostoli. Dar întrucât acum, în cele din urmă, 
datorită  strămutărilor fireşti ale locatarilor ce slujeau 
profesiunilor mai de vază. Într-un oraş înfloritor şi în creştere, 


respectabilul loc nu mai. Oferea oamenilor legii aceleaşi atracţii 
ca mai înainte; şi întrucât ciudaţii aventurieri fără nume. Artiştii 
şi filosofii săraci se înghesuiau, pe măsură ce plecau ceilalţi, ca 
şi din pricina metafizicii hăbăuce a acestor curioşi locuitori, ori 
fiindcă mulți dintre ei erau  binecunoscuţi  Teoreticieni 
Teleologici. Reformatori Sociali şi Propovăduitori ai unui întreg 
Ghiveci de Principii, la care se adăuga şi o uşoară îngâmfare a 
lor în lume. Numele popular al vechii biserici era împrumutat şi 
celor care o locuiau. Aşa se făcea că moda cerea ca cel care 
avea camere în vechea biserică să fie familiar numit.. Apostol11. 

Întrucât fiecare rezultat este doar cauza altuia, s-a întâmplat 
aşa: descoperind că au căpătat acest titlu de familie, deloc de 
azvârlit, chiriaşii bătrânei biserici au început să se adune, ieşind 
din feluritele lor vizuini, să se cunoască. De, că vecinii, curioşi să 
ştie cu cine împart titlul care îi lega; în sfâr. Sit. Au mers şi mai 
departe şi, pe nesimţite, s-au organizat într-o societate ciudată 
care, deşi cu totul nebăgată în seamă şi abia ghicită în ieşirile ei 
în lume, era bănuită a avea în vedere cine ştie ce ţel misterios, 
ascuns, legat cumva de răsturnarea absolută a bisericii şi 
stalului şi de mogşirea pripită şi înainte de vreme a cine ştie cărui 
apocalips politic şi religios. Ba, prin câţiva conservatori zeloşi şi 
stâlpi ai moralei, poliţia fusese avertizată să ţină sub 
supraveghere fostă biserică; dar. Dacă, din când în când, câte 
un poliţai privea într-adevăr bănuitor lu crăpăturile înguste din 
turla înaltă, totuşi - de ce să n-o spunem - după toate 
aparențele locul era liniştit şi cuviincios, iar chiriaşii, oameni 
cinstiţi, a căror vină de căpătâi o constituiau doar hainele 
trăsnite şi pălăriile cu fundul crăpat, scorojite de soare. 

Ziua, baloturi şi cutii se trânteau la uşa prăvăliilor din faţă La 
Apostoli; pe trotuarul strimt se puteau vedea din când în când 
neguţătorii ce se grăbeau să-şi depună câşti- gul zilei, înainte de 
a se închide băncile; altminteri strada, fiind mai ales ocupată de 
depozite şi nefolosită pentru trecere, era îndeobşte un loc 
singuratic şi tăcut. Incepând cm 

CC-C dcuw îlltulătc uC opuaux âuuicilil Şi piHU iii îi&OC 

Sau unsprezece în dimineaţa următoare, era cu osebire tăcută 
şi pustie, cu excepţia Apostolilor înşişi; în fiecare duminică era 
neobişnuit şi surprinzător de paşnică; nu arăta lumii decât 
priveliştea a şase sau şapte etaje de obloane de fier neclintite, 
de ambele părţi. Acelaşi lucru se putea spune despre cealaltă 


stradă care - cum arătam mai înainte - se întretăia cu ulicioara 
depozitelor, nu departe de Apostoli. Deşi era cu totul altfel, fiind 
plină de birturi ieftine pentru slujbaşi, de locante străine şi alte 
vaduri ale negoţului, zarva ei se mărginea la ceasurile în care 
acestea erau deschise; noaptea era părăsită de orice alt locuitor 
în afară de felinarele de pe stradă; plimbându-te pe ea 
duminică, aveai impresia că treci pe o alee de sfincşi. | 

Aceasta era deci starea de acum a vechii biserici a 
Apostolilor; zumzăia la subsol din pricina celor câtorva avocaţi 
îndoielnici care rămăseseră, iar la mansardă mişunau tot soiul 
de poeţi, pictori, sărăntoci şi filosofi. Un profesor misterios de 
flaut şedea cocoţat la unul din caturile de sus ale turlei; adeseori 
în nopţile tăcute, la lumina lunii, se auzeau zvonurile melodioase 
ale instrumentului său peste acoperişurile celor zece mii de 
depozite din jurul lui, aşa cum mai înainte clopotul bătuse peste 
acope-l risurile căminurilor unei generaţii de mult apuse.! 

N 

În cea de-a treia seară de la sosirea celor trei în oraş, pe la 
apusul soarelui, Pierre şedea lângă o fereastră înaltă din 
clădirea din spate a Apostolilor. Camera era săracă, aproape 
goală. Pe podea nu era covor, şi nici pe perete vreun tablou; nu 
se găsea nimic decât un pat scund, lung şi ciudat, care ar fi 
putut să servească drept culcuş vreunui burlac sărac, un scrin 
albastru, acoperit cu creton, un scaun de mahon, vechi, şubred 
şi reumatic şi tăblia unei mese largi de stejar zdravăn, lungă de 
vreo doi metri, aşezată pe două butoaie goale de făină, pe care 
se vedea o sticlă mai'*» cu cerneală, o legătură neîncepută de 
pene, un briceag, o mapă şi un top încă nedesfăcut de hârtie 
format mare, ce purta inscripţia semnificativă: „Controlat. 
Albastră”. 

Acolo îl vedem pe Pierre în cea de-a treia seară, lângă 
fereastra înaltă a unei camere de cerşetor în încăperea din 
spate a Apostolilor. S-ar zice că nu face nimic; nu are nimic în 
mâini; poate are ceva pe inimă. Din când în când priveşte fix la 
patul ciudat şi ruginit. | se pare a fi un simbol grăitor; într- 
adevăr, aşa şi e. E vechiul pat pliant de campanie al bunicului 
său, trufaşul apărător al fortului, vrajnicul căpitan în multe lupte 
victorios. Pe acelaşi pat de campanie, în cortul său de pe 
câmpul de luptă, dormise generalul cu ochi blânzi şi inimă de 
viteaz, trezindu-se doar ca să-şi încingă spada cu care dădea 


învestitura. Căci era o nobilă investitură să fii ucis de marele 
Pierre. Pe lumea cealaltă stafiile duşmanilor lui se lăudau cu 
mâna care îi înnobilase, dându-le zapis de cale liberă pentru 
lumea. De apoi. 

Dar oare acel tare pat al războiului a coborât asupra blândului 
trup al păcii? În vremea hambarelor pline când se aude de afară 
zgomotul paşnic al îmblăciului şi răsună zvonul negoţului, 
nepotul a doi generali se mai războieşte încă? Oh, strămoşii 
războiului nu sunt dăruiţi pe degeaba chiar în vremea acestei 
păci părelnice! Şi Pierre e războinic, Viaţa este lupta lui, şi -trei 
cumpliţi aliaţi - Durerea. Dispreţul şi Nevoia - îi sunt duşmani. 
Întreaga lume s-a unit împotriva lui, căci, iată.! Ridică flamura 
Dreptăţii şi jură pe Adevăr şi Veşnicie! Dai-, ah, Pierre, Pierre, 
când te îndrepţi către acel pat, ce umilitor este gândul că aşa de 
lung cum eşti tu, tot nu te poţi pune cu strămoşul tău care 
măsura un stânjen! Statura războinicului a scăzut, ca să se 
potrivească cu slava măsurată a luptei. E mai vrednic de glorie 
să-l loveşti de moarte pe un duşman viteaz în cortul tău de pe 
un câmp de luptă adevărat, decât să urmăreşti un inamic 
netrebnic care nu vrea niciodată să-şi arate faţa, în încleştarea 
dintre un suflet nobil şi o lume laşă. 

Acolo deci îl vedem pe Pierre la apusul soarelui, în cea de-a 
treia noapte, lângă fereastra înaltă a acelei încăperi de cerşetor, 
în camera din spate de la Apostoli. Acum priveşte pe fereastră. 
În afară de foişorul bătrânei turle cenuşii, nu pare. Însă a fi nimic 
de văzut decât un hăţiş de ţiglă, olane, şindrilă şi tinichea; tristul 
hăţiş atârnat”de ţiglă, olane, şindrilă şi tinichea, cu care noi, 
babilonieni moderni, înlocuim frumoasele grădini suspendate ale 
acelor vremi din Asia. Din vremea lui Nabucodonosor. 

Şade acolo ca un venetic de pe alte tărâmuri, transplantat din 
încântat oarele iatacuri ale conacului părintesc în acest pământ 
pietros. Văzduhul vioriu al colinelor din jurul * Wîmpiilor verzi de 
la Poiana Şeii nu-i mai mângâie dulce obrajii. Asemeni, unei flori, 
simte schimbarea; bujorii i-au pierit din obraz; obrazul'âi e 
veşted şi palid. 

De la fereastra înaltă a acelei încăperi de cerşetor, la ce se 
uită oare Pierre cu atâta luare aminte? Nu are nicio stradă la 
picioare; ca o prăpastie adâncă şi neagră, golul dreptunghiular 
se cască sub el. Dincolo, în capătul îndepărtat al acoperişului 
tuguiat al vechii biserici, se ridică marele şi ceituşiul turn; pentru 


Pierre el este însemnul unui curaj neasemuit, adânc înrădăcinat 
în inima pământului şi ţinând piept tuturor urletelor tăriei. 

În partea opusă ferestrei se află o uşă; din direcţia «ceea se 
aude un ciocănit, întovărăşit de cuvinte blânde, care cer 
îngăduinţă să intre. 

— Oricând, dulce Isabel, răspunde Pierre, ridicându-se şi 
apropiindu-se de uşă. Aşa, să tragem patul de campanie ca să-l 
folosim drept sofa; stai jos, surioară, şi hai să ne închipuim că 
suntem oriunde vei voi tu. 

— Atunci, frate, să ne închipuim că suntem în ţara păcii şi a 
amurgului veşnic, acolo unde nu răsare niciodată soarele 
strălucitor, întotdeauna urmat de noaptea cea neagră. Inserare 
şi pace, frate, înserare şi pace. 

— Se înserează acum, soră; în orice caz, în partea aceasta cel 
puţin oraşul pare liniştit. 

— Inserare acum, dar în curând veni-vă noaptea; apoi un 
soare scurt şi încă o noapte lungă. Pace acum, dar somn şi 
nimicnicie în curând. Şi apoi, muncă grea pentru line, frate, 
până va cobori din nou dulcea înserare. 

— Să aprindem o lumânare, surioară, se lasă întunericul. 

— De ce să aprindem lumânarea, dragă Pierre? Şezi lângă 
mine, frate. 

Se aşeză lângă ea şi-i înconjură umerii cu braţul; frumosul ei 
cap se sprijini de pieptul lui; îşi auzeau unul altuia bătăile inimii. 

— Dragă Pierre, de ce tânjim mereu după pace. lar apoi, când 
aceasta vine, ne plictisim de ea? Spune-mi, frate! Acum două 
ceasuri de-abia aşteptai să se lase înserarea, şi acum ceri o 
lumânare ca să împrăştii ultimele umbre ale înserării. 

Pierre păru că nu o aude; braţul o strânse mai tare şi tot 
trupul îi fu cuprins de un tremur nevăzut. Apoi deodată, cu o 
voce scăzută, de o neasemuită încordare, rosti abia auzit: 

— Isabel, Isabel... 

Braţul ei îi înconjură lin mijlocul aşa. Cum i-l încercuise şi el pe 
al ei; tremurul trecu şi asupra fetei; rămaseră tăcuţi. 

Pierre se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. 

— Pierre, ai venit aici să-ţi orânduieşti treburile, aşa ai spus. 
Ce-ai făcut? Hai să luminăm încăperea. 

Aprinseră lumânarea şi continuară să vorbească. 

— Ce se aude cu hârtiile. Frăţioare? E totul în regulă? Ai 
hotărât ce să publici mai întâi, în timp ce scrii opera cea nouă de 


care ai pomenit? 

— Priveşte scrinul, surioară. Nu vezi că nici nu au fost 
dezlegate frânghiile? 

— Atunci nici măcar nu ai umblat la ele? 

— Câtuşi de puţin, Isabel. În zece zile am trăit zece mii de ani. 
Ştiind ce fleacuri se află în acel cufăr, nu-mi vine să-l deschid. 
Adunătură! Prostii! Nimicuri! 

— Pierre! Pierre! Ce înseamnă această schimbare? Nu mi-ai 
spus înainte de a veni aici că în cufăr nu era numai aur şi argint, 
ci şi lucruri şi mai preţioase, uşor de schimbat în aur şi argint? 
Ah, Pierre. Mi-ai jurat că nu avem de ce să ne temem! 

— Dacă te-am minţit vreodată cu bună ştiinţă, Isabel, fie ca 
zeii să mă trădeze şi, trecând de partea diavolilor, să-i asmuţă 
împotriva mea! Să te mint eu pe tine şi pe mine însumi, Isabel?! 
Groaznic lucru. Ce înşelător şi bu- fon netrebnic este omul! 
Isabel. In acel cufăr se află lucruri care, atunci când le-am 
compus, îmi părea că înseşi] cerurile privesc pe fereastră, 
uimite de frumuseţea şi de 1 tăria lor. După aceea, trecând 
zilele şi răcindu-mi-se fio? — J binţeala dintâi, le-am scos şi le- 
am cercetat din nou şi câteva bănuieli şi-au făcut loc în cugetul 
meu; când mi-au venit} în minte, în aerul curat de afară, 
icoanele proaspete, ne- j scrise, ale cârpăcelilor aşternute pe 
hârtie, m-am simţit din nou triumfător şi plin de vioiciune; ca şi 
când prin acea f amintire a unui lucru idealizat l-aş fi putut lipi 
pe jalnica: încercare scrisă de a-l întrupa. Starea asta nu trecea. 
De aceea ţi-am vorbit astfel despre minunatele lucruri pe care] 
le compusesem, despre mina de aur şi argint pe care o des- 1 
coperisem cu mult înainte de a cunoaşte nevoia cu trupul sau 
sufletul. De data asta, însă, aveam o bănuială ascunsă că eo 
nebunie; nu vroiam să o recunosc; i-am trântit sufletului meu 
u.ca în nas. Şi acum, cele zece mii de descoperiri universale 
“criu pe fruntea mea cu fierul roşu cu- ' vântul „netotu! Ca nişte 
bani calpi arătaţi la bancă, toate aceste flecuşteţe scrise de 
mine sunt făcute bucățele cu ciocanul nemilos al Adevărului! Ah, 
sunt sătul, sătul, sătul i 

— Ingăduie braţelor care n-au ocrotit pe nimeni altul în afară 
de tine să te ţină din nou în cercul lor, Pierre, în pacea înserării, 
deşi beznă aproape că s-a lăsat! 

Suflă în lumânare şi îl sili pe Pierre să stea lângă ea; mâinile li 
se încleştară din nou. 


— Spune-mi, frate, s-a ostoit chinul? 

— l-a luat locul o... un... 0... Dumnezeule, Isabel, dă-mi 
drumul! Strigă Pierre sărind în picioare. Voi, ceruri ce v-aţi 
ascuns până acum sub mantia neagră a nopţii, vă chem! Dacă 
urmând calea Virtuţii până în zarea ei cea mai pierdută, acolo 
unde sufletele de rând nu-şi găsesc niciodată locul, ar fi să ajung 
în iad şi virtutea cea mai aleasă să se dovedească doar codoş 
trădător pentru păcatele cele mai cumplite, prăvăliţi-vă, voi 
ziduri de piatră, zdrobiţi-mi trupul şi aruncaţi toate bucăţelele 
într-o prăpastie adâncă! 

— Fxate! Aiurezi, strigă Isabel, ridicându-şi braţele. Frate! 
Frate! 

— Apleacă-ţi urechea spre văgăunile cele mai nepătrunse ale 
sufletului, rosti Pierre, şi vocea lui vibra ca o coardă de oţel. Nu- 
mi spune frate! De unde ştii că îţi sunt frate? Ţi-a spus-o mama? 
Ţi-a spus-o tata? Sunt Pierre şi tu eşti Isabel, frate şi soră întru 
omenie şi nimic mai mult. Restul te priveşte. Să-i lăsăm pe zei 
să aibă grijă de focurile lor. Dacă au făcut din mine butoi cu 
pulbere, n-au decât să aibă grijă de el! N-au decât să aibă grijă 
de el! Ah, mi se pare că întrevăd, ba chiar mi se arată ochilor 
minţii ideea că perfecțiunea morală a omului e departe de ceea 
ce ar trebui să fie. Semizeii calcă pe gunoaie, iar Virtutea şi 
Viciul sunt amândouă tină! Isabel, voi scrie toate acestea, voi 
alcătui o evanghelie a lumii noi şi voi dezvălui taine mai adinei 
decât apocalipsul! Aşa am să fac, aşa am să fac! 

— Pierre, sunt o biată fată născută din genuni de taină, 
hrănită cu taine şi cu taina pre taină călcând. Tainică sunt, deci, 
şi aerul cât şi pământul sunt de nerostit pentru mine; nu cunosc 
cuvântul prin care să le numesc. Acestea sunt însă taine 
înconjurătoare; vorbele tale, gândurile tale îmi deschid lumi de 
mirare acolo unde mi-e teamă să calc. Ai încredere în mine, 
Pierre. Cu tine, cu tine m-aş arunca în valurile unei mări fără 
stele, şi ca o seândură salvatoare ţi-aş fi atunci când tu, puternic 
înotător, ţi-ai pierde cunoştinţa. Pierre, vorbeşti de Virtute şi 
Viciu; tăinuita Isabel nu ştie nici de una, nici de alta decât din 
auzite. Ce sunt ele în sinea lor, Pierre? Spune-mi mai întâi ce 
înseamnă Virtutea; hai, răspunde! 

— Dacă aici zeii înşişi tac, să îndrăznească un pitic să 
vorbească? Întreabă văzduhul. 

— Atunci Virtutea e nimic. 


— Nici măcar atât! 

— lar Viciul? 

— Ascultă! Nimicul este substanţa care aruncă o umbră într-o 
parte şi altă umbră în cealaltă parte; aceste două umbre sunt a 
ceva ce nu este; asta îmi pare mie că sunt Virtutea şi Viciul. 

— Atunci de ce să te chinui astfel, dragă Pierre? 

— Aşa grăieşte legea. 

— Cum anume? 

— Ca nimicul să chinuiască un nimic; căci eu sunt nimic. Totul 
e un vis... visăm că am visat că visăm. 

— Pierre, atâta timp cât şovăiai pe margine, mi se părea că 
vorbeşti în cimilituri; acum, când te-ai cufundat în prăpastia 
sufletului, acum când oamenilor cu scaun la cap le-ai părea 
nebun, poate... poate că de abia acum începe sărmana, 
neştiutoarea Isabel să te înţeleagă. Simţămintele tale au fost şi 
ale mele de multă vreme, Pierre. Singurătatea şi neliniştea 
îndelungată m-au făcut să înţeleg minunile. Da, totul este un 
vis! 

El o strânse cu grăbire la piept. 

— Din nimic, nimic nu se alege, Isabel. Cum poate omul să 
greşească în vis? 

— Mai întâi, ce înseamnă greşeala, Pierre? 

— E doar un nume al unui nume, Isabel. 

— Al virtuţii, Pierre? 

— Nu, al viciului. 

— Să ne aşezăm din nou, frate. 

— Mă cheamă Pierre. 

— Să ne aşezăm din nou, Pierre; stai aici; dă-mi mâna. 

Şi astfel, în cea de a treia seară când înserarea se topise şi 
nicio lampă nu se aprinsese, lângă fereastra înaltă a acelei 
camere de cerşetor Pierre şi Isabel, tăcuţi, şezură. 

CARTEA XX 

CHARLIE MILLTHORPE 

1 

Pierre se hotărâse să închirieze camera la Apostoli la 
stăruinţele chiar ale unuia dintre ei, o veche cunoştinţă a sa de 
la Poiana Şeii. 

Millthorpe era fiul unui fermier tare de treabă - răposat acum 
- un om mai cu judecată decât mulţi; umerii gârboviţi şi 
veşmintele ţesute în casă erau încununate de un cap cu care s- 


ar fi putut mândri şi un filosof grec, cu trăsături atât de alese şi 
frumos îmbinate, încât i-ar fi stat bine oricărui bogat gentleman. 
Tăvălugul politicii şi-al întocmirilor lumii noastre, amestecul 
tuturor soiurilor de seminţii din America scot la iveală multe firi 
atât de neobişnuite, de te miri de Unde au ieşit, şi care în alte 
ţări ar fi cu neputinţă. Pierre îl ţinea bine minte pe bătrânul 
Millthorpe; moşneag falnic, mereu dus pe gânduri, liniştit şi 
scump la vorbă; chipul lui nobil, cioplit de natură, dar ars de 
soare şi cu pielea bătucită de multele zile trudite pe câmp la 
seceriş, înfrăţea frumuseţea clasică cu cea ţărănească. Muchia 
gingaş dăltuită a feţei părea mărturie a unei viţe vechi; mâinile 
noduroase şi ciolănoase erau cele ale unui cerşetor. 

Deşi familia Millthorpe trăia din ţâţă-n fiu pe moşia 
Glendinningilor. Strămoşii lor urcau pe nesimţite şi fără mare 
zarvă până la un cavaler englez ce trecuse oceanul pe vremea 
lui Carol cel bătrân. Sărăcia care-l împinsese pe cavaler să-şi 
părăsească ţara cu rânduielile-i curteneşti pentru sălbăticia 
înspăimântătoare era singura moştenire pe care le-o lăsase 
urmaşilor din ce în ce mai umili, până într-a patra şi a cincea 
spiţă. Pe vremea când Pierre îl cunoscuse pe acest neobişnuit 
ţăran, el îşi lăsase în plata 

Domnului, cu un an sau doi mai înainte, ferma bogată, nefiind 
în stare să plătească dijma către conac, şi rămăsese să trăiască, 
pe un petic de pământ mititel şi sărac, pe care se afla o căsuţă 
dărăpănată. Acolo-şi adăpostise soţia, o femeie blândă şi 
sfioasă, cele trei fetiţe şi pe singurul său fiu. Un băiat de vârsta 
lui Pierre. Frumuseţea moştenită. Şi tinereţea înmugurită a 
acestui flăcău, firea lui blândă şi purtarea aleasă, înnăscută şi 
nu învățată, atât de osebită de grosolănia neruşinată şi adesea 
josnică a celor din jur, îi câştigaseră de la început simpatia şi 
prietenia lui Pierre. Obişnuiau să cutreiere împreună hai-hui cum 
fac adesea băieţii; până şi severă şi neîngăduitoarea doamnă 
Glendinning, întotdeauna pretențioasă şi precaută în ceea ce 
priveşte alegerea tovarăşilor lui. Pierre. Nu avusese nimic de 
obiectat la amiciţia lui cu un ţărănuş atât de fermecător şi de 
chipeş ca Charles. 

Băieţii tineri sunt adesea judecători iuți şi pătrunzători ai firii 
oamenilor. Nu erau de mult împreună, când Pierre ajunse la 
concluzia că, oricât de mândru ar fi fost la chip şi blând la fire, 
tânărul Millthorpe nu era prea dotat într-ale minţii; în afară de 


asta, mai arăta şi o oarecare aplecare spre îngâmfare şi iubire 
de sine, cum au adesea învăţăceii cu caşul la gură; din fericire 
aceste trăsături, neavând cu ce să se hrănească decât cu 
cartofii din blidul lui taică-său şi cu sufletul lui de fapt sfios şi 
omenos, nu erau decât un neajuns hăzos şi nevătămător, deşi 
fără leac, al firii, sale, care nu-i micşora cu nimic bunăvoința şi 
prietenia lui Pierre. De când era doar un băietan, Pierre făcea 
dovada unei îngăduinţe neprefăcute, care-l ajuta să treacă cu 
voie bună peste micile cusururi ale celor mai prejos decât el ca 
avere sau înzestrare, fiind mulţumit şi bucuros să vadă doar 
binele, oriunde apărea el şi cu orice ar fi fost îmbinat. Cât 
suntem tineri, ne călăuzim fără să ne dăm seama după acele 
anume principii care, devenite învățături ştiute şi aşezate în 
cuvinte, ne vor orândui vieţile şi la anii bărbăţiei; iată o pildă 
care arată nesmintita înlănţuire a vieților noastre şi supunerea 
lor nu nouă înşine, ci ursitei. 

Dacă bărbatul înzestrat cu gust are ochi nu numai pentru a 
vedea pitorescul drăgălaş într-un peisaj natural, el va vedea 
atunci la fel de limpede ceea ce am putea numi pitorescul 
nevoiaş al peisajului social. Un astfel de om observă nu numai 
ec pitorească e căsuţa cu acoperişul găurit pictată de 
Gainsborough, ci şi părul încâlcit de timp şi rărit de nevoie al 
unui cerşetor, dând astfel şi o tentă „nevoiaşă” acelor.. 
Drăgălaşe" tablouri reprezentând realitatea, care, delicat lăcuite 
şi înrămate, atimă în diversele salonaşe ale filantropilor, ale 
oamenilor de gust şi ale galantonilor filosofi din şcoala 
Optimiştilor sau Compen- saţioniştilor. Ei neagă faptul că mizeria 
există pe lume pentru altceva decât pentru a furniza nota de 
pitoresc nevoiaş în tabloul general. Haida-de! Dumnezeu a 
depus bani la banca ţinută de noi, nobilii; a binecuvântat 
îngăduitor lumea cu un covor verde văratic. Şterge-o, He- raclit! 
Jeluirile ploii nu folosesc la altceva decât la a arunca asupra 
noastră curcubeie! 

Nu am pomenit de Pierre ca să aducem vorba pe ocolite 
despre pitorescul drăgălaş şi pitorescul nevoiaş, aplicate la 
persoana bătrânului fermier Millthorpe. Cu toate acestea, niciun 
om nu poate scăpa cu desăvârşire de în- râuvirea mediului 
înconjurător. Fără să-şi dea seama, doamna Glendinning fusese 
o Optimistă, plină de curiozitate, iar în copilărie Pierre nu 
scăpase cu totul de molip- şirea maternă. Adeseori, ducându-se 


iarna în casa bătrânului fermier, dimineaţa devreme, şi văzând-o 
pe doamna Millthorpe cu faţa ei dureros de stânjenită, subţire şi 
slabă, precum şi privirile trist cercetătoare şi fără aparenţă 
pizmuitoare ale celor trei fetiţe, auzind din prag gemetele 
scăzute, de om bătrân şi obosit de viaţă, pornite dintr-un ungher 
ascuns privirii, mintea lui tânără parcă deosebea ceva ce nu era 
doar pitoresc nevoiaş; pricepea oarecum ce înseamnă să fii 
bătrân, sărac, ostenit, reumatic, simțind cum se apropie fiorul 
morţii şi văzând cum viaţa de acum nu e altceva decât frig şi 
plictiseală! Pricepea cam cum ar fi dacă el, care în tinfereţe 
sărea vioi din pat, nerăbdător să iasă în întâmpinarea primelor 
raze de soare, fără să piardă niciun dulce strop al vieţii, ar un 
acum razele pe care le iubise odinioară atât de tare, întorcându- 
se în pat cu faţa la perete pentru ca să nu le simtă, îndărătnic a 
face pasul care să-l aducă din nou în preajma zilei îngrozitoare 
când soarele nu e de aur ci de ai arnă, cinci cerul nu-i albastru ci 
cenuşiu, când singeâe. Asemeni vinului de Rin, se subţiază şi se 
acreşte în vine. 

Pierre nu uitase că sărăcia sporită a familiei Millthorpe era, la 
vremea de care vorbim acum privind înapoi, un subiect de bârfă 
pentru muşteriii de la hanul „Lebăda Neagră”, care ziceau că s- 
ar datora unor năravuri rele ale fermierului. „Bătrânul trăgea 
cam tare la măsea “. L-a auzit odată Pierre spunând pe un all 
bătrân iubitor al clondirului care tocmai purcedea în acelaşi 
chip, cu cană pe jumătate goală în mână. Dar deşi trupul 
bătrânului Millthorpe era doborât, înfăţişarea lui. Tristă şi suptă, 
nu arăta totuşi nici cel mai mic semn de beţivăneală trecută sau 
prezentă. Nimeni nu-l văzuse trecând pragul hanului şi mai 
niciodată nu părăsea cele câteva pogoane pe care le cultiva 
împreună cu fiul său. Deşi sărac, c-ra întotdeauna bun platnic, 
înapoind cinstit micile datorii de la băcănie. Deşi Dumnezeu ştie 
câtă nevoie de bani avea, Pierre îşi aducea aminte că odată, 
într-o toamnă, adusese la conac un vier pentru masa servitorilor 
şi nu venise niciodată să-şi ceară plată decât la mijlocul iernii 
următoare, şi atunci, cu de- getele-i tremurătoare ţinând strâns 
arginţii, spusese cu voce şovăitoare: „Nu-mi face trebuinţă 
acuma; putea să mai rămână la dumneavoastră”. Doamna 
Glendinning, care îi auzise din întâmplare. Îl privise pe bătrân cu 
bunăvoință şi îngăduinţă, interesată de pitorescul lui nevoiaş şi 
murmurase:.. Ah! Sângele cavalerului englez de demult nu s-a 


făcut apă. Bravo, moşule! “ 

Intr-o zi Pierre văzu nouă umbre tăcute ieşind pe uşa casei 
bătrânului Millthorpe: un coşciug fu aşezat în căruţa unui vecin: 
convoiul care nu era mai lung de treizeci de coli. Punând la 
socoteală oiştea lungă şi coşul căruţei, trecu prin Poiana Şeii, 
până pe deal. Unde bătrânul Millthorpe fu aşezat, în sfârşit, într- 
un pat unde soarele care răsărea nu avea să-l mai tulbure 
niciodată. Oh, mama glie e cel mai moale şi mai ales aşternut! 
Acolo, sub baldachinul fără margini al cerului, dorm alături de 
împărați şi regi, în veşmânt de ceremonie, cerşetorii şi sărmanii 
acestui pământ! Mă bucur că moartea este atât de democratică 
şi, piei'zându-mi speranţa în celelalte democraţii adevărate şi 
durabile, mă mângâi cu gândul că, deşi în viaţă unele capete 
sunt încununate cu aur iar altele cu spini, oricum ar fi ele 
dăltuite, pietrele de căpătâi tot seamănă unele cu altele. 

Povestea oarecum neobişnuită a tatălui tânărului Millthorpe e 
menită să scoată mai tare în evidenţă firea şi starea prea puţin 
mature ale fiului pe capul căruia căzuse sarcina întreţinerii 
mamei şi surorilor lui. Deşi fiu de fermier, lui Charles nu-i plăcea 
munca grea. Nu este cu neputinţă ca, prin muncă destoinică, să 
fi putut asigura familiei sale o stare mai înlesnită decât cea pe 
care o cunoscuse el vreodată. Dar nu fusese astfel scris: statul 
binevoitor, în marea sa înţelepciune, decretase astfel. 

In satul Poiana Şeii fiinţa o instituţie, pe jumătate şcoală şi pe 
jumătate academie, finanțată mai cu seamă prin osârdia şi 
porunca guvernului. Aici se învățau nu numai rudimentele unei 
educaţii englezeşti, ci şi câte ceva din artele frumoase, din 
compoziţie, precum Şi acea plicticoasă poliloghie 
americănească: elocinţa. Pe scena înaltă a Academiei de la 
Poiana Şeii, fii; celor mai săraci argaţi erau învăţaţi să rostească 
sforăitor înflăcăratele cuvinte revoluţionare ale lui Patrick Henry, 
sau să răcnească, cosind cu braţele, cadenţele moi ale poeziei 
„Zâna vinovată*. De Drake. Nu e de mirare deci că sâmbăta, 
când nu e-au oi-e de poezie şi elocinţă, băieţii se întristau şi 
mânuiau dispreţuitor cozile grele ale furcilor şi hârleţelor. 

La cincisprezece ani, ambiția lui Charles Millthorpe era să fie 
ori orator, ori poet; în orice caz, un mare geniu de un fel sau 
altul. Işi amintea de strămoşul cavaler şi se scârbea indignat de 
coarnele plugului. Descoperind la fiul său primele semne ale 
acestei înclinații, bătrânul Millthorpa vorbise cu el foarte serios, 


înfăţişându-i primejdiile ambiţiei neţinute în frâu. O astfel de 
ambiţie era bună ori pentru genii recunoscute, băieţi bogaţi, ori 
pentru cei săraci, dar care, singuri pe lume, nu aveau pe nimeni 
în grijă. Charles ar face bine să cugete oleacă; tatăl său e bătrân 
şi bolnav; multă vreme nu o s-o mai ducă: nu poate să-i lase 
altceva decât plugul şi hârleţul; mama lui e şi ea bolnăvicioasă-; 
surorile, palide şi slăbuţe; în sfârşit, viaţa € viaţă, şi iernile în 
această parte a tării sunt neasemuit de lungi şi de grele. Şapte 
luni din douăsprezece, păşunile nu rodesc şi vitele trebuie să fie 
hrănite acasă. Dai- Charles nu era decât un băieţandru; sfaturile 
par adeseori doar prilej ca cei care le dau să-şi răcească gura de 
pomană; oamenii nu se grăbesc să primească înţelepciune pe 
veresie; poate că aşa e mai bine, căci o astfel de înţelepciune nu 
face doi bani; trebuie să descoperim noi înşine giuvaerul, şi aşa 
se face că pierdem zile nenumărate bijbâind prin întuneric. 

Cu toate acestea, Charles Millthorpe era un fiu iubitor şi 
îndatoritor, care nu ştia că averea lui cea mai de preţ era o 
inimă generoasă. Tatăl său muri; hotărî să-i ia locul şi să aibă 
grijă de ai săi. Nu însă prin truda braţelor, ci prin exercitarea 
mai puţin obositoare a minţii. Citise deja multe cărţi; istorie, 
poezie, romanţuri, eseuri, de toate. Rafturile bibliotecii de la 
conac fuseseră de multe ori cinstite de prezenţa lui, şi Pierre 
binevoise să-i fie călăuză. Ca să nu mai lungim povesu ~i. La 
şaptesprezece ani Charles vându calul, vaca* porcul, plugul, 
hârleţul şi aproape tot ceea ce putuse clinti din loc din bătătură; 
schimbându-le pe toate în bani, plecă la oraş cu mama şi 
surorile sale, punându-şi toate nădejdile de succes în cele ce-i 
cântase într-o doară la ureche o rudă de a sa care era spiţer 
acolo. Cum s-au luptat el, mama sa şi surorile sale, cum au tânjit 
şi au flămânzit o vreme, cum ele s-au apucat de cusut şi Charles 
de copiat, cum toate acestea de abia le ajungeau să-şi ducă 
zilele, sunt lucruri uşor de închipuit. O misterioasă bunăvoință a 
sorții îl ţinuse însă în afara zidurilor azilului de săraci, ba chiar îl 
ajutase să-şi facă un cheag. In orice caz, nevinovata iubire de 
sine şi îngâmfarea nevă- tămătoare, pe are le-am prezentat ca 
dându-şi mâna în caracterul său, nu îl trăseseră înapoi; se 
observă adeseori că oamenii mai uşuratici sunt ultimii care 
deznădăjduiesc. Măreţia băşicii de porc constă în aceea că nimic 
nu poate să o scufunde; cu atât mai rău pentru caseta cu 
bijuterii care, odată aruncată peste bord, cade la fund. 


Ajunjjând în oraş şi descoperind nepăsarea lipsită de inimă a 
lui Glen, Pierre se tot gândise cui i-ar mai putea cere ajutor în 
aceste clipe grele, şi îşi adusese aminte de vechiul lui tovarăş de 
joacă, Charlie; îl căută, deci, şi îl găsi: r. Cele din urmă; în faţa 
lui se afla un tinăr înalt, voinic, cam slab şi palid, dar deosebit 
de arătos, de vreo douăzeci şi doi de ani, care avea un mic birou 
avocăţesc prăfuit la etajul al treilea al clădirii vechi de la 
Apostoli. După spusele lui, afacerile îi mergeau straşnic, sporind, 
se vede, cu fiecare ceas printre rafturi goale şi sub ochiul căscat 
al unei călimări nedeschise; mama şi surorile sale locuiau într-o 
cameră de deasupra; el, aşijderea, ascultând prin asta nu numai 
de legea oricărei făpturi întrupate, ci şi potrivindu-se tainicelor 
planuri  teologico-politico-sociale ale ordinului Apostolilor 
Ponosiţi, devenit învățăcel i: i- îr-ale mai ştiu eu cărei filosofii 
cârpăcite, atât pentru un ban cu care să-şi țină zilele, cât şi 
pentru completă lui hrană intelectuală. 

La început Pierre fu cam mirat de purtarea lui neobişnuit de 
deschisă şi familiară; tot respectul şi atitudinea supusă de la 
ţară dispăruseră pentru totdeauna, deşi, luat pe neaşteptate, 
Charlie n-ar fi avut de unda să ştie că Pierre era pribeag. 

— Hei, Pierre! Mă bucur că te văd, bătrâne! Ascultă, luna 
viitoare trebuie să ţin o cuvântare în fata ordinului Omega al 
Apostolilor. Vine şi marele magistru Plinlimmon. Am auzit din 
sursă sigură că a spus o dată despre mine: „Acest tânăr e dăruit 
cu toate Categoriile Primitive; e sortit să uimească lumea”. Păi, 
băiete, am primit propuneri de la redactorii revistei „Spinozistul 
“, ca să scriu o cronică săptămânală la revista lor, şi ştii bine ce 
puţini sunt aceia care îi înţeleg pe Spinozişti; nu sunt admişi 
printre ei decât cei cu spiritualitatea cea mai înaltă. Deschide 
bine urechile; mă gândesc să arunc această deghizare 
Apostolică şi să mă arăt lumii întregi; Pierre! Mă gândesc să 
predic filosofia noastră mulţimii... Când ai ajuns în oraş? 

In ciuda tuturor necazurilor, Pierre nu-şi putu opri un zâmbet 
la auzul acestei nostime primiri: cunoscându-] bine pe Charlie, 
nu tălmăci îndrăzneaţa lui izbucnire de entuziasm mulţumit de 
sine că o dovadă că inima i se împietrise; iubirea de sine este 
una. Şi egoismul alta. Imediat ce Pierre îi făcu cunoscută situaţii 
Charlie deveni tot doar bunătate şi bunăvoință; le recomandă 
casa de la Apostoli ca cea mai bună locuinţă - ieftină, comodă îi 
aproape de toate prăvăliile şi locurile publice; se oferi s-?< facă 


rost de o trăsură şi să vadă el de transportul bagajelor lui Pierre, 
dar în cele din urmă se răzgândi şi urcă cu el să-i arate camerele 
libere. Când toate amănuntele fură puse la cale, Charlie, tot 
numai veselie şi amabilitate, porni cu Pierre către hotel că să-i 
ajute să se mute; îl luă de braţ de cum trecură pe sub arcada 
clopotniţei de la Apostoli şi se porni din nou pe lăudăroşeniile lui 
pline de haz, ţinând-o tot aşa până când dădu cu ochii de 
cufere. 

— Dumnezeule! Nu-mi văd capul de treabă! Trebuie să mai 
alung din clienţi! Am nevoie de mişcare şi afacerile astea care 
sporesc nu-mi lasă o clipă liberă. În afară de asta, datorez câte 
ceva sublimei cauze a umanităţii; trebuie să renunţ la câteva 
dintre cazuri pentru tratatele mele metafizice. Nu pot să-mi 
consum tot uleiul doar cu ipoteci şi obligaţiuni. Ziceai că te-ai 
însurat? 

Şi, fără să se oprească pentru a aştepta răspunsul, trăncăni 
mai departe: 

— Mă rog, probabil că aşa-i mai înţelept. Am auzit că asta te 
ajută să te aşezi, să te aduni şi să te întăreşti. Eu nu m-am 
însurat; e un gând care mă bate doar din când în când! Da, 
însurătoarea îl face pe bărbat să vadă lumea mai limpede;. li 
înlătură subiectivitatea morbidă şi face ca toate lucrurile să-i 
apară obiective; nouă prunci, de exemplu, ar putea fi consideraţi 
lucruri obiective. Căsătorie... fiumos lucru, fără îndoială; 
cămin... drăgălaş... drăguţ! Dar eu datorez ceva lumii întregi, 
băiete! Prin căsătorie aş putea contribui la popularea 
pământului, dar nu la recensământul minţilor. Toţi marii oameni 
au fost burlaci, doar ştii. Universul este familia lor; aş putea 
spune că planeta Saturn a fost primul lor născut, iar Platon. 
Unchiul lor. Deci. Te-ai însurat 1 

Dar din nou, fără să aştepte răspunsul, Charlie îi dădu îpainte: 

— Pierre, mi-a venit un gând, un gând pentru tine! Nu mi-ai 
spus, dar am înţeles că-ţi cam bate vântul prin pungă. Ani să te 
ajut s-o umpli. Apucă-te de filosofia lui Kant! Un dolar 
paragraful! Apucă-te cu sârg. Am mare încredere în pătrunderea 
şi în mărinimia poporului! Ascultă, Pierre; după părerea mea, 
lumea e cu susul în jos. Mare greşeală. Societatea are nevoie de 
un avatar... un Curtius care să sară în hăul întunecat şi, cu 
preţul vieţii, să salveze întreaga împărăție a omului! Pierre, de 
mult m-km lepădat de momelile vieţii şi modei. Priveşte-mi 


haina şi vei vedea cât de tare le dispreţuiesc! Dar, ia stai puţin. 
N-ai un şiling? Hai să îmbucăm ceva aici. E un birt ieftin; mă 
opresc uneori aici. Hai să intrăm! 

CARTEA XXI 

ÎN MOD NECHIBZUIT PIERRE ÎNCEARCĂ SĂ SCRIE UN 
ROMAN AL CHIBZUINŢEI. VEŞTI DE LA POIANA ŞEII. 
PLINLIMMON 

| 

lată-l pe Pierre aşezat temeinic în trei camere, înalte, ; care 
dădeau una într-alta, la Apostoli. Să mergem însă mai departe şi 
să trecem peste o sută de amănunte cas-' nice, privitoare la 
felul în care şi-au orânduit gospodăria; n-o să mai spunem cum 
sărmana Delly, care acum îşi mai-j uitase de durerea ei 
neţărmurită,. Găsise în treaba mai uşoară de cameristă şi 
însoţitoare a lui Isabel singura alinare a amintirii nefericitului ei 
trecut; n-o să mai po-l vestesc nici cum Isabel însăşi, în ceasurile 
pustii când Pierre lipsea, îşi petrecea timpul descifrând 
manuscrisele lui smângălite şi copiindu-le, spre a fi tipărite, său 
cobora la familia Millthorpe, unde afla în tovărăşia modestă şii 
primitoare a celor trei surori şi a vrednicei lor mamei mingâiere 
pentru lipsa lui Pierre; sau, terminând cu tre-| burile zilei, se 
aşeza la ceas de înserare lângă el şi făceai să răsune măiastra-i 
chitară, până când Pierre simţea cum-; din fermecata ei putere 
de izvodire i se naşte în minte ca-, pitol după capitol; dar, vai! 
Cuvintele nu pridideau să le’ cuprindă, căci acolo unde se 
opresc ele începe muzica şi mlădierile ei armonioase, a căror 
tălmăcire trece de hota-' rul simţurilor. 

Lepădându-se de toate strădaniile de mai înainte ale minţii 
sale şi dând cu dispreţ pradă flăcărilor chiar şi acele frumoase 
roade ale unei închipuiri zburdalnice zămislite la Poiana Şeii în 
dulcile timpuri de basm ale frumoasei Lucy şi ale iubirii ei, pe 
care le ascunsese gelos de editori ca fiind prea adevărate şi 
prea bune spre a fi încredințate tiparului; lepădându-se de el 
însuşi, cel de mai înainte, Pierre se cufundase acum în 
alcătuirea unui op măreț, spre a cărui desăvârşire îl îndemnau 
două țeluri foarte importante ce mergeau mână în mână: 
dorinţa de a da lumii lucruri care - credea el - sunt noi sau cel 
puţin adevăruri jalnic trecute cu vederea, precum şi primejdia 
care-l pândea de a rămâne fără niciun ban dacă nu reuşea să-şi 
vândă cartea. Săltat pe culmile gândirii omeneşti de ţâş- p. liea 


intelectuală ce urmase încercărilor care-l răscoliseră cun 
adâncuri şi de situaţia fără pereche în care se afla acum, vedea 
cu ochii minţii că cele mai alese roade ale capetelor de seamă 
sunt orânduite ca într-o horă precum atolii (acele insulițe de 
mărgean care, născute la începuturi îr adâncurile cele mai 
adinei ale mării, se ridică precum o pâlnie până în faţa apei, 
unde se văd ca nişte inele de s, Uncă albă, biciuite pe dinafară 
de valurile oceanului, dar adăpostind de furtuni laguna din 
mijloc). Inghiţind tot ceea ce poate fi cunoscut sau visat, Pierre 
era hotărât să dăruiască lumii o carte pe care omenirea să o 
întâmpine cu surpindere şi îneântare. O largă varietate de 
lecturi pe care prietenii nu i le bănuiau şi pe care o minte 
nespus de pătrunzătoare le adunase - cam la nimereală, e drept 
- în cursul nenumăratelor întâlniri întâmplătoare cu terfe- 
loagele care-i ies în cale oricărui tânăr iscoditor, cultivat şi vajnic 
căutător al florii adevărului, se stinsese într-un şuvoi cu care nu 
era de glumit şi care hrănea şi el izvorul nesecat al gândirii 
creatoare, descoperit de împrejurări în cugetul eroului nostru. 
Se felicita acum pentru tot ceea ce adunase de-a valma în viaţa 
lui: habar nu avea, însă, că, de fapt. Pentru o minte înclipată să 
producă gânduri de un adevăr de netăgăduit, lecturile nu sunt 
decât o piedică greu de trecut şi nu un imbold care să o împingă 
mai înainte. 

In vreme ce Pierre se credea răsădit pe noul şi minunatul ogor 
al Frumuseţii şi Puterii, el nu era de fapt decât pe una din 
treptele marii treceri. Odată urcată acea ultimă treaptă, 
bucoavnele nu ne mai sunt trebuincioase în chip de colaci 
pentru sufletele noastre; mădulare puternice ne susţin şi plutim 
deasupra hăurilor nesfârşite, râzând de primejdii. Nu vedea - ori 
chiar dacă vedea, nu pusese încă degetul pe adevărata cauză - 
că până şi la începutul operei sale, învăţăturile din căi ţi, greoaie 
şi scorţoase, nu aveau cum să se lipsească de firul curgător ori 
de cerul de fum al gândului celui nebuchisit şi scornitor. Vroia să 
urce Parnasul cu un maldăr de cărţi în spate. Nu înţelegea că tot 
ceea ce scriseseră alţii nu-i folosea la nimic, că eşi j Platon 
fusese un mare om prin el însuşi, Platon nu avea j cum să fie un 
mare om pentru el (Pierre), atâta timp cât d î însuşi (adică 
Pierre) avea de gând să scrie la rându-i o operă] măreaţă. Nu 
înţelegea că flacăra izvoditoare a minţii nu se poate măsura cu 
cotul, că nicio carte mare nu poate fi vreodată cercetată 


despărţit de celelalte şi nici nu i e j poate îngădui să 
stăpânească cu neasemuirea ei cugetarea roditoare; că toate 
lucrările mari de pe lumea asta trebuie să se unească într-o 
republică a închipuirii, să fie privite 1 ca un tot amestecat şi 
panteistic; doar astfel, fără să po-l runcească propriei sale minţi 
încercând să o încline într-o 1 parte sau alta, ci unite mână în 
mână. Puteau ele să îl îmbie şi să îi dea ghes. Nu înţelegea, de 
asemenea, că şi ins acest amestec totul nu era decât o biată 
fărâmitură, comparată cu nesfârşirea şi nesecarea care 
dormeau în el; că loate marile opere de pe lume nu sunt decât 
umbre schi-, loade ale icoanelor nevăzute şi în veci neîntrerupte 
din suflet; miraje ce ne răsfrâng scălâmb lucrurile din jur >i că, 
oricum ar fi oglinda, dacă vrem să vedem lucrul în sine, apoi 
lucrul în sine cată să-l cercetăm, nu oglindi-: rea lui. 

Dar aşa cum cutezătorului călător prin Şviţeria, Alp'jj nu-. ŞI 
descoperă dintr-o singură privire toată măreţia şL' înfiorata lor 
înălţime, cutremurata împănare de vârfuri în-' tre vârfuri, de 
pinteni înfipţi în pinteni şi de coame strivite printre coame de 
munţi, precum şi toate batalioanele 1(r neînvinse, tot aşa 
poruncit-a cu înţelepciune cerul ca, atunci când omul intră 
pentru prima dată în Şviţeria sui fleţului său, să nu-i cuprindă 
din prima clipă nesfârşita-i întindere; că nu care cumva, 
nepregătit pentru o astfel de întâlnire, spiritul său să se cufunde 
şi să piară în zăpezile de la poale. Omul se poate apropia şi 
poate cuceri: în cele din urmă Mont Blanc-ul său doar în trepte 
îniop. Mite cu mare grijă, ajungând într-un târziu să îmbră i- şeze 
cu privirea Alpii înconjurători; chiar şi de acolo nu poate vedea 
nici a zecea parte; dincolo de Atlanticul nevăzut. Munţii Stâncoşi 
şi Anzii sunt ascunşi privirii. Cutremurător e sufletul omului! Mai 
bine să te trezeşti îm- brâncit în haosul de dincolo de cel mai 
îndepărtat crug al soarelui nostru, decât să simţi vreodată că 
pluteşti pe apele propriului tău eu! 

Necopt îndeajuns spre a pătrunde toate aceste lucruri 
nepătrunse, deşi mai de curând deschis spre înţelegerea unor 
minuni pe care mai înainte le trecuse cu vederea odată cu toată 
lumea. Pierre nu-şi făcuse încă rost de acea vărguţă fermecată a 
inimii care, atingând cele mai umile încercări din viaţa omului, 
face ca toată suflarea să ridice ochii şi să afle în ele înţelesuri 
necuprinse. Nu aruncase încă undiţa în puţul copilăriei sale spre 
a afla ce peşti vor fi viind acolo; căci cine ar gândi că într-un put 


se ari:'. P<'sti? Râul curgător al lumii din afară misură de bibani 
aurii şi de ştiuci! Zeci de milioane de lucruri îi erau necunoscute 
lui Pierre. Bătrâna mumie e înfăşurată în pânză peste pânza; e 
nevoie de mult timp ca să desfeşi regele egiptean. Acum. Că a 
început să întrezărească dincolo de pânza de deasupra a lumii. 
Pierre se leagănă cu speranţa că a ajuns la miezul din mijloc. 
Dar toţi geologii care au făcui săpături în podeaua acestei lumi 
au văzut că nu es'e altceva decât pânza aşternută peste altă 
pânza. In- vârtindu-se pe osia sa. Globul nostru nu e decât un 
maldăr de coji aşezate una peste alta. Cu trudă săpăm în pânte- 
cele piramidei; după bâjbâieli înspăimântătoare, ajungem în 
camera principală: ne aţintim ochii asupra sarcofagului; ridicăm 
capacul... şi înăuntru nu se află niciun trup! Gol. Tot pe atât cât 
e de vast, e sufletul omului! 

lI 

Pierre lucra de mai multe săptămâni la cartea lui; urmărindu- 
şi planul, ocolise orice întâlnire cu vreunul din cunoscuții sau 
prietenii de la oraş, iar ei la rândul lor se feriseră cât putuseră 
să-l caute acum când se afla îri mizerie; nu se dusese niciodată 
şi nici nu trimisese pe cineva; a poştă, care era chiar după colţ, 
întrucât nu aştepta nici.) scrisoare şi nici nu trimisese vreuna; 
despărţit de restul lumii şi aplecat asupra trudei sale 
cărturăreşti, Pierre o dusese astfel vreo câteva săptămâni, când 
îi ajunseră la ureche veşti cu privire la trei evenimente 
importante. 

Primul: murise mama lui. 

Al doilea: moşia de la Poiana Şeii urma să-i revină lui Glen 
Stanly. 

Trei: Glen Stanly, zicea lumea, era pretendent la mina lui 
Lucy; aceasta, abia revenită dintr-o boală aproape mortală, 
locuia în oraş, în casa mamei sale. 

Mai ales prima din aceste’ ştiri îl săgetă pe Pierre cu o 
nelinişte adâncă. Nicio scrisoare nu ajunsese până la el; nici cel 
mai mic inel sau suvenir nu-i fusese trimis; în testament nu se 
pomenea în niciun fel de el; şi totuşi se spunea că o durere 
necurmată fusese pricina bolii fără leac a mamei sale, care o 
dusese la nebunie şi se terminase cu moartea ei neaşteptată; 
când Pierre auzise pentru prima oară de acest eveniment, ea 
zăcea în mormânt de douăzeci şi cinci de zile. 

Ce limpede vorbeau toate acestea de nesfârşita mândrie şi, la 


fel, de nesfârşita durere a mamei sale, cea odată atât de 
trufaşă; ce zguduitor dovedeau ele iubirea ei rănită de moarte 
pentru singurul şi preaiubitul ei Pierre! Zadarnic căuta el să nu- 
şi facă gânduri; zadarnic se mustră; * zadarnic îşi înşira toate 
argumentele stoice, încercând să  zăgăzuiască  năvala 
simţămintelor fireşti. Firea ieşi învingătoare; plânse, cu lacrimi 
care îl ardeau şi-l pârjoleau ca o apă de foc în timp ce curgeau, 
urlă şi se zbătu din priciuş pierderii dureroase a mamei sale, ai 
cărei ochi fuseseră închişi de mâini străine, plătite, dar a cărei 
inimă fusese frântă şi a cărei minte fusese distrusă de mâimle 
propriului ei fiu. 

Un timp i se păru că propria lui inimă o să plesnească iar 
judecată o să-l părăsească. De neîndurat e suferinţa unui om 
atunci când moartea însăşi implanta jungherul ţi apoi răpeşte 
orice fel de putinţă de alinare. Căci în mormânt nu se află ajutor, 
nicio rugă nu pătrunde până acolo, nicio iertare nu poate ieşi de 
acolo; pocăitul a cărui tristă victimă zace în ţărână e sortit jalei 
veşnice, căci de-ar fi pentru toată creştinătatea zi de 
sărbătoare, pen- 

— Tru el tot zi de iad este şi de-a pururi un vultur îi va sfâşia 

V ficatul. 

Cu fidelitate şi amănunţime i se perindau prin minte cele mai 
neînsemnate amănunte ale vieţii pline de bucurii alături de 
mama lui, la Poiana Şeii. Începea prin a-şi aminti cum se scula 
dimineaţa, cum se plimba apoi agale? Peste râmpuri, cum se 
întorcea vesel ca s-o viziteze pe; mama lui la ea în iatac; venea 
apoi micul dejun plin de | veselie, şi tot aşa trecea toată ziua în 
dulceaţă, până ce» mamă şi fiu se despărţeau cu o sărutare şi, 
cu inimi uşoare W şi iubitoare, se îndreptau către paturile lor 
pentru a se I pregăti pentru altă zi de drăgăstoasă îneântare. 
Amintirea | nevinovâăţiei şi a bucuriei la ceas de remuşcare şi 
chin sunt precum fiare înroşite care ne sfârşie carnea Dar în 
aiurările j sufletului său, Pierre nu mai putea desluşi hotarul 
între r durerea firească pentru pierderea unui părinte şi cea 
născută din remuşcare. Încerca zadarnic să aleagă lucrurile, dar 
nu putea. Încerca să se mintă crezând că durerea lui | este doar 
cea firească sau că, dacă ar fi oricare alta, ea ar trebui să se 
înfiripe nu din ştiinţa că ar fi făptuit ceva i mişelnic, ci din 
părerea de rău că cele mai înalte virtuţi se câştiga cu un preţ 
cumplit. Nu i-a fost cu totul zadarnică strădania în cele din urmă 


închise amintirea mamei £ sale în aceeaşi hrubă unde se 
odihnise până atunci şi trupul fără cunoştinţă al lui Lucy a sa. 
Uneori însă oameni fără cunoştinţă sunt închişi în sicriu şi luaţi 
drept morţi; tot ^ aşa e cu putinţă să îngropi în străfundurile 
sufletului o durere greşit amorţită, închipuindu-ţi că acea 
suferinţă nu mai are seânteie de viaţă. Doar lucrurile 
nemuritoare pot să zămislească nemurirea. Ar fi poate un 
argument că sufletul nostru nu cunoaşte moarte şi că e cu 
nepu-; ţinta să distrugi cândva şi undeva căinţa născută din 
gândul că ai rănit fără milă o făptură care acum nu mai e i în 
viaţă. 

Înainte de a o încredința pe mama sa celei mai adinei cripte a 
sufletului său, s-ar fi lăsat cu dragă inimă legănat de o sărmană 
mângâiere care, cercetată nepărtinitor, putea la fel de bine să-i 
îndulcească sau să-i întărească? Suferinţa. Testamentul mamei 
sale, prin care se făceau i felurile danii prietenilor ei, fără a-l 
pomeni măcar o dată pe el, şi care se încheia lăsând ţoală moşia 
şi zapisele lai i Glendinning Stanly, acest testament, deci, purta 
data zilei imediat următoare anunţului său fatal de pe palierul 
scărilor cu privire la presupusa căsătorie cu Isabel. | ie părea 
deci că, întrucât toate dovezile neînduplecării mamei sale până 
în ceasul morţii erau negative, singura do- i vadă pozitivă - ca 
să spunem aşa - a acelui caracter j negativ era tocmai 
testamentul în care nu se pomenea le Pierre; întrucât el purta 
însă o dată atât de semnificaţi ţşjjj se putea înţelege că fusese 
dictat înainte ca valul primei indignări a mamei sale să fi trecut. 
Sărmană mingâiere, în adevăr, când se gândea la nebunia care 
pusese capăt; zilelor ei; căci din ce i se trăsese ea decât dintr-o 
ueindi-, j plecată jale a urii, tot aşa cum şi tatăl său îşi pierduse, 
| probabil, minţile, dintr-o neîntoarsă jale a păcatului? ' Siârşitul 
asemănător al părinţilor săi reuşi să-i sădească W în inimă 
presimţiri privitoare la propria lui soartă - aceea de a le moşteni 
nebunia. Presimţire zic; dar ce este presimţirea? Cum putem să 
descriem presimţirea şi cum să dezlegăm ceea ce e limpede în 
ea dacă nu spunem că o presimţire este o judecată altfel 
înveşmântată? Şi dacă este doar o judecată altfel înveşmântată, 
înzestrată eu i'orţa profeţiei, cum să scapi de ooncluzia fatală că 
zaci neajutorat în cele şase mâini alelelor trei Ursitoare? 
Cutremurat la gândul sorții, o cunoşti dinainte. Dar cum să 
cunoşti şi să tremuri în aceeaşi răsuflare dacă, prin puterea 


presupusă a presimţirii, nu amesteci şi neputinţa lunecătoare 
dar adevărată a apărării? 

Pierre nu fusese prea surprins aflând că Glen Stanly, fusese 
ales de mama lui ca moştenitor al conacului. Glen fusese 
dintotdeauna favoritul mamei lui Pierre, datorită înfăţişării lui 
chipeşe şi a asemănării între părerile lor despre viaţă; şi, în 
afară de Pierre, era cea mai apropiată rudă de sânge, purtând în 
numele de botez silabele strămoşeşti „Glendinning'”*. Dacă 
Poiana Şeii trebuia să aparţină altcuiva în afară de Pierre, atunci 
Glen părea, pe aceste temeiuri generale, cel mai îndreptăţit 
moştenitor. 

Ar fi însă cu neputinţă ca un om, oricare ar fi el, să vadă cum 
o mândră avere părintească ce i se cuvine de fapt trece în 
stăpânirea unui străin la suflet, străin care este în acelaşi timp 
rivalul său în iubire şi acum duşman rânjitor şi fără inimă; altfel, 
Pierre nu se putea gândi la Glen; nu e firesc ca cineva să vadă 
aceasta fără neplăcere şi ură. Toate aceste simţăminte erau 
departe de a fi ostoite de vestea atenţiilor reînnoite ale lui Glen 
faţă de Lucy. Există ceva în sufletul fiecărui bărbat, care îl face 
să se simtă jignit în adâncurile inimii sale de atenţiile oricărui alt 
bărbat faţă de femeia ale cărei speranţe de căsătorie le-a năruit 
poate chiar el însuşi. Bărbaţii s-ar înstăpâni bucuros pe toate 
inimile care într-un fel au recunoscut că ie aparţin. În cazul lui 
Pierre, resentimentul era întărit şi de purtarea făţarnică a lui 
Glen de mai înainte. Acum toate bănuielile lui păreau să se 
adeverească din plin; alăturând datele, ajunse să creadă că 
plecarea lui Glen în Europa fusese menită să-i aline durerea 
când fusese respins de Lucy, căci ea nu făgăduise niciodată că 
se simţea logodită cu Pierre. 

Acum. Insă. Sub masca unei adinei simpatii - care cu timpul 
avea să devină dragoste - pentru o fată frumoasă, mârşav 
părăsită de logodnicul ei, lui Glen îi dădea mâna să treacă pe 
faţă la atac, fără să reînvie vechea rană. Cel puţin aşa îi apăreau 
lucrurile lui Pierre. Mai mult, Glen putea să i se înfăţişeze lui 
Lucy sub cele mai prielnice culori. Putea să-i apară ca un prieten 
care o compătimeşte din suflet, care e dornic să-i aline durerea, 
dar fără să pomenească ceva despre planul egoist de- a o lua de 
nevastă: dacă el juca acest rol, prudent şi nezgomotos, un 
devotament atât de tăcut, dezinteresat dar neclintit nu putea să 
nu stârnească în mintea lui Lucy asemuiri fireşti între Glen şi 


Pierre, asemuiri care nu aveau cum să fie spre lauda acestuia 
din urmă. Apoi. Nicio femeie - aşa se pare -, nicio femeie nu 
este cu desăvârşire scutită de înrâurirea poziţiei sociale 
princiare a bărbatului care îi face curte, mai ales dacă acesta 
este şi chipeş şi tânăr. lar Glen i se înfăţişa că stăpân a două 
uriaşe averi şi ca moştenitor, prin alegere de bunăvoie, dar şi 
prin legătură de sânge, al străvechiului conac împodobit cu 
stindarde şi al largilor pajişti ale Glendinningiâov. De asemenea, 
însuşi duhul. Mamei lui Pierre avea să pară că încurajează 
curtea pe care i-o făcea Glen. In situaţia în care se afla acum, 
Glen avea să apară ca întruchiparea a tot ceea ce Pierre avea 
mai frumos, fără vreunul din cusururile lui Pierre; avea să apară 
aproape ca Pierre însuşi - ceea ce Pierre fusese odată pentru 
Lucy. Şi, aşa cum. Se întâmplă cu cel care a pierdut o dulce 
soţie şi multă vreme respinge cea mai mică mângâiere, când 
află în cele din urmă alinare în tovărăşia surorii celei moarte, 
dacă din întâmplare ea mai şi seamănă cu răposata, o cere în 
cele din urmă în căsătorie, silit de forţa fermecată a influenţei 
asociaţiilor. Nu părea, deci, de neînchipuit că marea frumuseţe 
bărbătească a lui Glen, asemănătoare cu a lui Pierre, va trezi în 
inima lui Lucy asociaţii care să o facă, în cele din urmă, să caute 
măcar - chiar dacă nu avea să poată găsi - mingi iere pentru 
pierderea celui pe care îl socotea pe vecis răpit ei, în 
devotamentul altuia care, pe deasupra, mai şi semăna cu cel 
pierdut. 

Adânc, adânc, mai adânc şi tot mai adânc trebuie să 
scormonim dacă vrem să descoperim inima omului; cobo- râsul 
se aseamănă cu o scară încolăcită într-un puț de mină fără 
capăt, iar această nesfârşire nu este ascunsă decât de răsucirile 
scării şi de întunecimea puţului. 

Când Pierre chema duhul lui Glen schimbat într-o părelnică 
asemănare cu sine; când şi-l închipuia îndreptându-se către 
Lucy şi luându-i mâna plin de devotament, o mânie şi o 
neostoită dorinţă de a face rău puneau stăpânire pe el. Multe 
simţiri amestecate se împletiseră pentru a dezlănţui o astfel de 
furtună. Mai aprigă însă decât toate era aceea ce aducea straniu 
cu scârba greu de zugrăvit, încercată de orice om în faţa unui 
înşelător care a îndrăznit să fure numele şi înfăţişarea altuia, 
într-o împrejurare îndoielnică sau necurată; scârbă cu atât mai 
puternică atunci când înşelătorul e ştiut a fi un ticălos netrebnic, 


iar prin toana naturii, o copie aproape desă- vârşită a celui pe 
care îl întruchipează. Toate acestea, împreună cu un noian de 
alte închipuiri înciudate şi dureroase îi năpădiseră sufletul lui 
Pierre. Toată tăria lui. Născută din credinţă, înfocare, stoicism şi 
filosofie, se prăbuşise în faţa acestei neaşteptate furtuni a 
naturii din sufletul lui. Căci nicio credinţă, niciun stoicism şi nicio 
filosofie, pe care un muritor le poate chema la nevoie, nu rezistă 
încercării celei mai grele - de a ţine piept asaltului pătimaş al 
vieţii şi durerii. Toate palidele fantasme ale filosofiei sau 
credinţei, pe care le-a închipuit din negură, se preling şi dispar 
precum stafiile la cântatul cocoşului. Căci credinţa şi filosofia 
sunt fum, iar faptele bronz. Printre filozoficalele cenușii, viaţa se 
revarsă asupra omului precum zorile. 

Când era pradă unor astfel de chinuri, Pierre se blestemă, 
zicându-şi ticălos fără inimă şi netot fără minte; ticălos fără 
inimă, ca fiind ucigaşul mamei sale, prost fără minte fiindcă 
dăduse cu piciorul fericirii, fiindcă îşi lăsase viţa nobilă unei 
rubedenii viclene în schimbul unui blid de linte, care acum avea 
gust de cenuşă. 

Hotărât să ascundă de Isabel aceste noi şi - după cum 
i se părea, fără să-şi fi mărturisit nici sieşi - netrebnice remu. 
Scări, precum şi pricina lor, ieşi din cameră şi porni să se plimbe 
în neştire prin mahalalele oraşului, aşteptând ca ascuţişul 
suferinţei să se mai tocească înainte de a se întoarce în fata 
privirilor ei. 

Ni 

În timp ce Pierre, ieşind cu paşi repezi din cameră, trecea 
grăbit pe sub una din galeriile mai înalte de cărămidă, care 
legau clădirea veche de cea nouă, îi apăru în faţă, venind 
dinspre aceasta din urmă, umbra unui bărbat simplu, cu faţa 
palidă, dar limpede şi fără zbârcituri. De” i fruntea, barba, portul 
capului şi pasul măsurat arătau o vârstă trecută de tinereţe, 
ochiul albastru strălucitor dar împăcat oferea un contrast 
surprinzător. Vioiul şi veşnic tânărul Apolo părea să-şi aibă 
altarul în acel ochi; pe când bătrânul Saturn stătea cu picioarele 
încrucişate, întronat pe fildeşul acelei frunţi. Boiul, aerul şi chipul 
acelui om arătau o mulţumire veselă. Vesel este adjectivul 
cuvenit, căci el este opusul mohorelii. Mulţumire, poate 
împăcare, este substantivul care nu spune nici Fericire, nici 
încântare. Dar dacă înfăţişarea şi aerul necunoscutului te câşti- 


gau, avea în el ceva abia ghicit care te respingea. Acest ceva ar 
putea fi cel mai bine numit Lipsă de Bunăvoinţă. Lipsă de 
Bunăvoinţă pare într-adevăr cel mai bun cuvânt, căci nu e nici 
Răutate, nici Rea-voinţă, ci ceva pasiv. Şi, încununându-le pe 
toate, plutea în jurul lui un fel de aură care îl iriveşmânta şi îl 
însoțea pretutindeni. Această aură cred că poale fi redată în 
vorbe doar numind-o Nepătrun- dere. Deşi hainele lui nu se 
deosebeau cu nimic de cele pe caic le-ar fi putut purta’ orice 
orăşean dornic să treacă neobservat, ele semănau totuşi cu o 
travestire. Mai că, îţi venea să spui că şi faţa, şi privirea aparent 
firească erau şi ele nişte măşti. 

Când necunoscutul trecu înadins pe lângă Pierre, îşi ridică 
pălăria, se înclină amabil, zâmbi blând şi păşi mai departe. 
Pierre rămase încurcat; se înroşi, privi într-o parte, încercă să-şi 
ducă mâna la pălărie pentru a răspunde curteniei celuilalt; păru 
cu totul tulburat la simplă vedere a pălăriei ridicate, a 
plecăciunii amabile, a zâmbetului blând, a minunatei stăpâniri 
de sine şi a lipsei de bunăvoință a acestui bărbat. 

Cine era omul? Era Plotinus Plinlimmon. Pierre citise o scriere 
de a sa în poştalionul care îl aducea spre oraş şi 
ii auzise adeseori pe Millthorpe şi pe alţii vorbind de el ca fiind 
marele magistru al unei societăţi secrete a Apostolilor. Nimeni 
nu ştia de unde vine. Numele de familie era velş, dar se 
născuse în Tennessee. Nu părea să aibă familie şi nici vreo rudă 
de sânge. Nimeni nu-l văzuse vreodată muncind cu braţele; 
niciodată nu scria cu mână lui (nici măcar o scrisoare); nu 
fusese niciodată văzut deschizând o carte. În chilia lui nu există 
nicio carte. Cu toate acestea, cândva trebuie să fi citit, dar acea 
vreme părea de mult trecută; cât despre terfeloagele roase care 
circulau sub numele său. Nu erau altceva decât vorbele lui 
cârpăcite şi aşternute la întâmplare de tinerii lui învăţăcei. 

Aflându-l pe Plinlimmon lipsit atât de cărţi, cât şi de pană şi 
hârtie şi crezând că e vorba de ceva asemănător sărăciei, un 
cărturar străin de viţă nobilă, care-l cunoscuse odată, îi trimise o 
frumoasă colecţie de unelte trebuincioase scrisului şi un teanc 
de volume: Cardano, Epictet. Cartea Mormonilor. Abraham 
Tucker, Condorcet şi Zend-Avesta. Când însă acest nobil şi 
străin cărturar veni a doua zi în vizită, aşteptându-se pesemne 
la mulţumiri pentru marea lui bunăvoință, rămase cu gura 
căscată văzându-şi pachetele aşezate în faţa uşii lui Plinlimmon, 


cu legăturile neatinse. 

— Aţi greşit adresa, îi zise liniştit Plotinus Plin- limmon; dacă 
nu şi mai rău. De la un nobil ca dumneavoastră m-aş fi aşteptat 
la nişte Curagao. Mi-ar face mare plăcere, dragă conte, să 
primesc câteva clondiraşe de Cu- raţao de şoi. 

— Credeam că societatea al cărei cap sunteţi nu îngăduie 
astfel de lucruri, răspunse contele. 

— Aşa şi este, dragă conte, dar Mahomed e Mahomed. 

— Aha, înţeleg, făcu nobilul cărturar cu obrăznicie. 

— Mă tem că nu înţelegeţi, dragă conte, zise Plin- limrnon, şi 
în faţa ochilor contelui acea aură de nepătruns iare-l învăluia pe 
Plotinus Plinlimmon al nostru prinse r roi, întâlnirea din galerie 
era prima împrejurare în care Pierre văzu cu ochii lui umbra sau 
faţa lui Plinlimmon. Curând după ce închinase camerele de la 
Apostoli, fusese izbit de chipul unui bărbat cu ochi albaştri care 
stătea şi pândea tot timpul de la una din cele mai de sus 
ferestre ale vechii turle cenuşii, care se înălța în partea opusă a 
curţii dreptunghiulare, chiar în faţa camerei lui. Până acum 
Pierre nu privise acel neobişnuit obraz pătruns de pace decât 
prin două geamuri, al lui şi al străinului. Pacea nu era nici 
cerească, nici omenească, nici alcătuită din una ori din 
amândouă; era o pace osebită, aparte, pacea unei feţe aplecate 
asupra sieşi. O privire pricepută aruncată asupra acelei feţe 
dezvăluia multor cercetători filosofi o taină pe care ei n-o 
zidiseră la temelia înţelegerii lor despre lume. 

Pentru soarele blând, geamul nu e o piedică. El cerne lumina 
şi viaţa şi prin geam; tot astfel, faţa din turn îşi cernea taina ei 
ciudată chiar şi prin ferestrele lui Pierre. 

Din ce în ce mai curios, îl întrebase pe Millthorpe cine este 
necunoscutul. 

— Doamne sfinte! Făcu  Millthorpe. Dar este Plotinus 
Plinlimmon! Marele nostru magistru Plotinus Plinlimmon! 
Trebuie să-l cunoşti mai bine, aşa cum îl cunosc şi eu de mult. 
Hai cu mine şi dă-mi voie să te prezint lui Plotinus Plinlimmon. 

Pierre însă refuză, gândindu-se fără să vrea că probabil 
Plotinus îl înţelegea bine pe Millthorpe, dar era greu de presupus 
că Millthorpe găsise cheia înţelegerii lui P] o- tinus; deşi poate că 
acesta - care atunci când vroia, putea să-şi ia un aer 
confidenţial, simplu, naiv şi prietenesc - ar fi putut, din pricini pe 
care doar el le ştia, să susţină sus şi tare că el (Millthorpe) 


reuşise să se vâre până în cel mai îndepărtat colţişor al 
sufletului lui (al lui Plotinus). 

Dă-i omului o carte şi, cum îi întorci spatele, o s-o arunce 
nepăsător în primul colţ; nu se înghesuie să o citească. Arată-i 
cu degetul pe autorul ei, şi mai mult ca sigur o să se repeadă în 
colţul cu pricina, o să ia cartea, o s-o şteargă de praf şi o să 
citească cu grijă nepreţuita operă. E greu să crezi într-un om 
până ce nu l-ai văzut cu ochii tăi. Dacă în poştalion, prin forţa 
împrejurărilor deosebite, atenţia lui Pierre fusese atrasă de 
lucrarea „Cro- nometricale şi Orologicale”, cu atât mai mult i se 
înteţise interesul de la început după ce-l văzuse pe autorul ei. La 
prima citire nu reuşise, după cum credea el, să pătrundă cu 
adevărat cugetarea în jurul căreia se învârtea întreaga scriere; 
şi cum orice cugetare nepătrunsă nu e numai pricină de 
nedumerire, ci şi o mustrare sâcâitoare pentru mintea omului, 
Pierre se lăsase în cele din urmă păgubaş; nu-şi mai bătuse 
capul cu ea în restul călătoriei. Gândindu-se însă după aceea că 
poate păstrase cărticica pe undeva fără să-şi dea seama, se 
căutase prin toate buzunarele, dar fără izbândă. Il rugase atunci 
pe Millthorpe să facă tot ce-i stă în putinţă ca să-i găsească o 
alta; dar degeaba. Nici Plotinus nu-i mai putuse oferi una. 

Printre alte strădanii, Pierre însuşi îl oprise pe un vânzător de 
cărţi ambulant, şchiop şi pe jumătate surd, în apropierea 
Apostolilor. 

— Mai ai „Cronometrice”, unchiule? Întrebă el, uitând titlul 
exact. 

— Şi încă cum, zise bătrânul, frecându-şi spinarea; şi 
reumatice, şi cronice, de când mă ştiu; cu ce zici că se lecuiesc? 

Băgând de seamă greşeala, Pierre răspunse că nu cunoaşte 
niciun leac. 

— Ei, să-ţi spun eu, tinere, zise bătrânul schilod, venind 
şontâc-şontic către el şi apropiindu-şi gura de urechea lui Pierre. 
Să te fereşti! Acuma e vremea, cât eşti tânăr; totu-i să nu apuci 
să te prindă. 

In cele din urmă, chipul cu ochi albaştri şi blândeţe 
nepământească de la fereastra de sus a vechii turle 
cenuşii începu să-l urmărească pe Pierre clipă cu clipă. 
Când se simţea disperat şi trist; când gânduri mohorâte 
cu privire la starea lui jalnică îl copleşeau; când îndoieli 
negre asupra neobişnuitei căi pe care o alesese în viaţă i 


se iveau răutăcioase în cuget când îi trecea prin minte 
ghimpele viclean că poate toată cartea lui e doar 
zădărnicie - privind pe fereastră vedea chipul 
nepământesc de blând cătând către al lui şi atunci 
puterea lui asupra acestor închipuiri era surprinzătoare 
şi cu neputinţă de cuprins în cuvinte. 

„Zadarnic, zadarnic, zadarnic! “grăia acel chip. „Nebunule, 
nebunule, nebunule! “grăia chipul. „Fugi, fugi ţ “grăia chipul. 
Dar când îl întreba în sinea lui de ce-i spunea de trei ori: 
„Zadarnic! Nebunule! Fugi! “nu primea niciun răspuns. Căci 
chipul acela nu răspundea nimănui. Nu v-am spus mai înainte că 
acel chip avea ceva osebit, aparte? Că era un chip aplecat 
asupra lui însăşi? Orice lucru care este un lucru în sine nu 
răspunde la nimic altceva. Dacă a spune „da “înseamnă a 
întinde eul înstrăinat al cuiva, şi dacă a spune „nu “înseamnă a 
strânge eul înstrăinat al cuiva, atunci a răspunde înseamnă a te 
lepăda de orice înstrăinare. Deşi chipul din turn era atât de 
limpede şi de blând, deşi vioiul şi tânărul Apolo îşi aflase altarul 
în ochiul său, şi bătrânul Saturn şedea cu picioarele încrucişate 
pe acea frunte de fildeş, lui Pierre chipul îi arăta un fel de rânjet 
răutăcios. Kantienii ar putea să spună că era un rânjet subiectiv, 
văzut de Pierre. Cum o fi, chipul părea să rânjească. lar acum îi 
spunea: Neto- tule, netotule, netotule! De nesuferit expresie! 
Făcu rost de nişte muselină pentru fereastra chiliei sale, aşa 
încât chipul fu acoperit de o draperie asemeni oricărui portret. 
Dar asta nu puse capăt rânjetului. Ştia că acel chip continua să 
rânjească în spatele muselinei. Cel mai cumplit era că i se 
năzărise că celălalt îi aflase prin vrăji taina. „Vai “, se cutremura 
Pierre, „chipul ştie că Isabel nu este soţia mea! De asta poate că 
rânjeşte. “ 

Atunci tot soiul de închipuiri bezmetice i se învolburau prin 
suflet, şi fraze izolate din „Cronometricale “îi reve neau vii în 
mirile - fraze pe care mai înainte le înţelesese doar pe jumătate, 
dar care acum aruncau o lumină ciudată. Prevestitoare de rău. 
Asupra stării sale, denunţând-o cu străşnicie. Se strădui din nou 
să facă rost de cărticică şi să o recitească, de data aceasta în 
lumina chipului minunat de blând; din nou cotrobăi prin toate 
buzunarele hainelor după foile-din trăsură, dar în zadar. 

Dar când chipul însuşi, omul însuşi, nepătrunsul Plo- tinus 
Plinlimmon îl atinse în treacăt în galeria de cărămidă, în clipa de 


cumpănă când ieşise din casă în dimineaţa după ce primise 
veştile fatale, aceeaşi cutremurare» pe care o simţise mai 
înainte la vederea acestei blânde, minunate icoane din fereastră 
turnului îl năpădi cu mai mare tărie, astfel încât, aşa cum am 
spus mai înainte, se înroşi, privi într-o parte şi se încurcă, vrând 
să ridice pălăria în semn de salut; dorinţa de a-şi procura 
cărticica renăscu. Arzătoare. „Blestemată soartă să o pierdl'! 
Exclamă el. „Şi mai blestemată ca atunci când am avut-o în 
mână şi am citit-o să fi fost atât de prost încât să nu înţeleg; iar 
acum este prea târziu! “ _ 

Şi totuşi - ca să’ o luăm aici. Inaintea povestirii noastre - când 
după mulţi ani un negustor de haine vechi scotoci printr-un 
palton al lui Pierre care nu se ştie cum ajunsese în mâinile sale, 
degetele lui, ca nişte ochi de vultur, simţiră ceva neobişnuit 
între stofă şi căptuşeala matlasată. Rupse poala paltonului şi 
găsi mai multe pagini dintr-o broşură veche, tocite şi roase 
aproape de tot, dar nu îndestul încât să nu li se poată desluşi 
titlul: „Cronometricale şi Orologicale “. Probabil că, în trăsură, 
Pierre virâse foile într-un buzunar şi de acolo ele căzuseră printr- 
o ruptură în poala paltonului, căptuşind la rândul lor căptuşeala. 
Deci, tot timpul cât Pierre căuta cărticica, o purta cu sine. Când 
trecu pe lângă Plinlimmon în galeria de cărămidă şi simţi acea 
dorinţă vie de a găsi lucrarea, mâna lui dreaptă nu era nici la 
cinci degete distanţă de ea. 

E posibil ca această ciudată întâmplare să ilustreze cumva 
presupusa lui neînțelegere a filelor pe care le citise pentru prima 
oară în trăsură. Oare nu tot aşa purta în minte înţelegerea 
deplină a cărţii, fără să-şi dea seama că o înţelesese? Cred că, 
privit într-o anumită lumină, sfir- şitul vieţii lui Pierre va arăta că 
în cele din urmă tot o înţelesese. Mai putem să ne întrebăm aici, 
aşa, într-o doară, dacă unele lucruri pe care oamenii cred că nu 
le cunosc nu sunt totuşi bine înţekse de ei; ca să zicem aşa, deşi 
rămase în ele însele, sunt tot atâtea taine necunoscute lor.’ 
Ideea morţii pare unul din acele lucruri. 

CARTEA XXII 

CORTINA ÎNFLORATA RIDICATĂ ASUPRA UNUI AUTOR 
EXOTIC. CITEVA REMARCI PRIVITOARE LA FILOSOFIE 
ASEMUITĂ CU O PERIE DE FRECAT PE SPATE 

| 

Trecură câteva zile de la ştirile fatale primite de la Poiana Şeii 


şi în cele din urmă reuşind să-şi ţină firea, iată-l pe Pierre aşezat 
din nou la lucru; cât de mare i-ar.fi durerea, trebuie să 
muncească totuşi. Zilele se scurg, săptămânile trec, şi Pierre tot 
în camera sa de lucru se află. Lungile şiruri ale cărămizilor reci 
din jurul lui nu cunosc schimbarea; dar de pe frumoasele 
câmpuri de la moşia stră-stră-stră-străbunilor săi, vara şi-a luat 
zborul ca o rândunică venită în ospeţie; perfida toamnă a apărut 
în crângurile de arţari şi, făcându-se că le îmbracă în ruginiu şi 
auriu bogat, le-a jumulit până şi ultima zdreanţă şi apoi a fugit 
râzând; ţurţuri anunţători de iarnă atârnă în copaci în jurul 
vechiului conac acum închis şi părăsit; mica măsuţă rotundă de 
marmoră, din pavilionul împodobit cu viţă, unde, în dimineţile de 
iulie, Pierre şedea pălăvrăgind şi sorbind din vin fiert lângă 
vesela sa mamă, este acum acoperită cu un dârdâitor şervet de 
promoroacă; lapoviţa a încrustat cu ace de gheaţă mormântul 
odinioară zglobiei doamne Glendinning, pregătindu-l _ pentru a 
fi înfăşurat în cele din urmă în giulgiu de nea; viforos vâjâie 
vântul prin codri; e iarnă. Dulcea vară s-a dus; s-a dus şi 
toamna; dar cartea, asemeni asprei ierni, nu s-a sfârşit încă. 

Grâul este de mult în hambar, Pierre; strugurii şi merele 
coapte sunt şi ele strânse; niciun bob de grâu. Nicio plantă, nicio 
roadă n-a mai rămas pe afară; întreaga recoltă e la adăpost. Vai 
de firicelul întârziat, căzut sub paloşul iernii, cel pe care vara nu 
a mai apucat să-l coacă după soroc! Nămeţii călători ai lui 
Brumar îl vor îngropa. la gândeşte te, Pierre, nu cumva firicelul 
tău verde a scos capul în alte ţinuturi, mai calde? Dacă mutăm 
în frigurosul Mâine portocalul din Florida, o să dea frunze chiar şi 
în timpul verilor zgârcite de acolo şi va arăta oare- cari semne 
de fructe; Brumar însă nu va găsi globuri aurii atârnate în 
crengile lui; bătrânul şi pătimaşul Îndrea va scutura întregul 
copac, îl va îndoi la pământ şi îl va arunca să slujească drept 
vreasc pentru cine ştie ce cuptor de var. Ah, Pierre, Pierre, 
grăbeşte-te, grăbeşte-te! Grăbeşte pârguirea, ca să nu te mâne 
iarnă din urmă! 

Priviţi la pruncul care învaţă de multă vreme să stea singur în 
picioare! Mai întâi ţipă şi se roagă şi nu vrea să încerce să stea 
deloc, dacă nu-l ţin tatăl şi mama lui; apoi, deşi mai curajos, 
caută măcar o mână a părinţilor, altfel îl apucă din nou 
tremuratul şi plânsul; şi trece mullă vreme până ce treptat, 
treptat, copilaşul ajunge să stea copăcel, fără vreun sprijin. În 


cele din urmă, când ajunge bărbat în toată firea, o va părăsi şi 
pe mama care l-a făcut, şi pe tatăl care l-a zămislit, trecând 
oceanele ori aşezându-se în ţinuturile îndepărtate din Oregon. 
Tot astfel se întâmplă şi cu sufletul. In germene e înconjurat din 
toate părţile şi învelit de lumea din jur, aşa cum coaja ocroteşte 
fructul cel mai fraged: se naşte apoi din această coajă a lumii 
care mai adastă încă, agăţată de miezul lui. Tipă încă după 
sprijinul maicii sale Lumea şi al tatălui său Ziditorul. Va învăţa 
însă în curând să rămână pe picioarele lui, chiar dacă îl costă 
multe plânsete şi căzături dureroase. 

Ceasul în care ajutorul semenilor săi nu îi mai este omului de 
niciun folos, în care învaţă că, în beznă şi sărăcie, omenirea îl 
priveşte ca pe un câine şi nu ca pe un om, este un ceas greu, 
dar nu cel mai greu. Urmează altul, acela în care învaţă că, în 
nesfârşita lui nimicnicie şi ticăloşie, zeii îl dispreţuiesc şi se 
leapădă de el. Dumnezeirea şi omenirea îşi dau mâna, lăsându-l 
pe om să moară de foame în stradă dacă ar rămâne la mila lor. 
Vitregii lui părinţi şi-au luat mâna de pe el şi bietul pui de suilet, 
care acum învaţă să meargă cătinel, ţipă şi se vaită şi adesea 
cade. 

Pe vremea când şedea la Poiana Şeii, Pierre se clătinase şi 
tremurase în primele ceasuri nefericite după ce primise 
scrisoarea de la Isabel; apoi Lumea îşi luase mina de pe el şi din 
pieptu-i izbucnise un strigăt; când se deprinsese cu durerea, 
Pierre se aşezase să-şi scrie ciitea, aproape dornic ca Lumea să-l 
părăsească, întrucât simţea că se bucură de un ajutor mai 
puternic; nu toecu insă multă vreme şi începu să-şi dea seama 
că se înşelase; da, până şi părinteştii zei îl părăsiseră: pruncul 
trebuia să se descurce singur şi fără ţipete nu se putea. 

Dacă omul trebuie să lupte, e mai bine că această luptă să se 
dea pe o. Câmpie golaşă. 

Cele trei camere ale lui Pierre de la Apostoli dădeau una într- 
alta. Prima, un mic intrând unde dormea Delly, era folosită mai 
mult în scopuri gospodăreşti; de asemenea, acolo mâncau; a 
doua era camera lui Isabel: a treia era chilia lui Pierre. In prima - 
sufrageria, cum o numeau - se afla o plită pe care fierbeau apa 
pentru ceai şi cafea şi pe care Delly pregătea câte ceva de-ale 
gurii. Era singurul lor foc; mereu speriat că trebuie să strângă 
băierile pungii cât mai tare cu putinţă, Pierre nu îndrăznea să 
cheltuiască bani pentru mai multă căldură. Dar dacă e chibzuită 


bine, puţină căldură poate să ţină mult. Deocamdată ajungea 
pentru ceva mai mult de doisprezece metri. O ţeavă orizontală, 
după ce cotea pe deasupra plitei din sufragerie, străpungea 
peretele despărțitor şi trecea prin camera lui Isabel, intra în 
chilia lui Pierre printr-un colţ, pentru ca să dispară brusc în zid. 
Unde restul căldurii - câtă mai rămânea - ieşea pe coş şi se 
pierdea în văzduh, ca să-i vină în ajutor soarelui pirpiriu de 
decembrie. Marea depărtare dintre şuviţa de căldură din camera 
e lui Pierre şi izvorul ei făcea însă ca tăria acesteia să fie mult 
slăbită şi micşorată. Abia dacă îi putea: spune căldură. Puterea 
ei de a înviora spiritul abătut al celui mai vrednic urmaş al lui 
Mercur în materie de termometre era ca vai de ea; fără îndoială 
că nu reuşea să învioreze nici spiritul lui Pierre. În afară de asta, 
ţeava, aşa subţire cum era, nu traversa măcar toată odaia, ci 
intra doar şi colea, ieşind imediat afară, ca unele domnişoare 
cochete care tot astfel pătrund în inimi; ca să nu mai vorbim de 
faptul că se afla în colţul cel mai îndepărtat de locul în care 
masa de lucru - o scândură pusă pe două butoiaşe - fusese 
aşezată pentru a primi cât mai multă lumină. Isabel stăruise 
adeseori ca Pierre să aibă o sobă a lui, dar el nici nu voia să 
audă. Atunci, ea îi oferea camera ei, spunându-i că nu are 
nevoie să stea acolo în timpul zilei; putea să-şi petreacă timpul 
în sufragerie; dar Pierre refuză cu hotărâre; nu vroia să o 
lipsească de luxul de a putea rămâne singură ori de câte ori o 
dorea; apoi. Se obişnuise cu chilioara lui şi ţinea neapărat să 
stea lângă acea fereastră, şi lângă nicio altă. Atunci Isabel 
stăruia să-şi ţină deschisă uşa dintre camere cât timp Pierre 
lucra, astfel încât căldura din iatacul ei să pătrundă înir-a lui, dar 
el n-o lăsa; vroia să se ştie încuiat cu grijă pe dinăuntru în timp 
ce lucra; atât dragostea cât şi ura cată să rămână dincolo de 
uşă, în astfel de ceasuri. Degeaba spunea Isabel că nu avea să 
facă nici cel mai mic zgomot şi că va căptuşi până şi vârful 
acului cu care cosea. Degeaba. Pierre era de neînduplecat. 

Da, era hotărât să ducă lupta până la capăt în chilia lui 
singuratică. După părerea puţin obişnuită a unui dintre cei mai 
zăpăciţi şi mai neduşi la biserică Apostoli (care cam la aceeaşi 
dată lucra la o operă profundă. In catul de deasupra lui Pierre, şi 
nu vroia să mănânce pe cât i-ar fi cerut pântecele pentru a avea 
bani de lemne de foc) - părere puţin obişnuită, pe care Pierre o 
află din întâm- plare - în împărăţiile firii căldura e muma a tot ce 


naşte şi viază, neputând deci să lipsească din locul unde se 
zămislesc marile opuri; de aceea, el (Apostolul) era hotărât să-şi 
aşeze capul pe un pat de aer cald de la sobă, ca în felul acesta 
să-şi silească bobul de minte să dea colţ şi să se înfoaie, să 
înmugurească şi să desfacă până la urmă floarea biruitoare care 
va încununa totul; această părere îl impresionă pe Pierre, căci 
într-adevăr nu era lipsită de temei, dar gândul la punga lui îl 
făcu să renunţe la năstruşnica idee şi să-şi întărească hotărârea 
de mai înainte. 

Oricât ar fi de măreţe şi magnifice mişcările stelelor, oricâte 
melodii celeste se iscă din ele, astronomii ne asigură că se 
numără printre elementele cele mai tipicar orân- duite din câte 
există. Nicio bătrână gospodină nu-şi face treburile din casă cu a 
milioana parte din precizia marii planete Jupiter, în rotirea-i 
stabilită şi neschimbată. Şi-a şăsit cărarea, şi pe ea o bate; şi-a 
potrivit mişcarea, şi nu se abate din şartul ei. Astfel stăteau 
lucrurile într-o oarecare măsură şi cu Pierre, care se învârtea 
acum pe tulburea orbită a cărţii sale. 

Se trezea destul de devreme; ca să se călească mai bine 
deprinzându-se cu gerul veşnic din cameră, ca să înfrunte şi să-i 
ridă în faţă frigului năprasnic de afară, deschidea fereastra cu 
perdelele trase şi se spăla în apa îngroşată cu gheaţă, frecându- 
se cu o bucată de pânză veche pictată, care mai înainte 
înfăşurase un balot de mărfuri din vecinătate. In această faptă 
stoică nu era deloc singur'; deşi nu erau de faţă, toţi făceau cam 
acelaşi Jucru; căci nu era un Apostol în toate cele zeci şi zeci de 
camere care să nu-şi facă baia zilnică în decembrie. Pierre nu 
avea decât să scoată capul pe fereastră şi să arunce o privire 
de-a lungul pereţilor cu ferestre multe care înconjurau curtea, 
pentru a observa în jurul lui felurimi de slăbănoage trupuri 
filosofice, dezmierdându-şi ciolanele golaşe cu ştergarul aspru şi 
cu apă rece. „lute să ne fie mişcarea” - era lozinca lor... Vioaie 
să ne fie coastele, sprintene trupurile firave.” Oh! Groaznice 
hârşiituri răsunătoare ale periilor de frecat, osândite ca în loc de 
piele bă pilească şi să lustruiască nişte coaste goale! Oh! 
Cutremurătoare plescăituri ale găleţilor cu apă ca gheaţa, 
turnate peste capete înfierbântate care ştiau prea bine ce 
înseamnă junghiurile! Oh! Cumplite trosnituri reumatice E.le 
încheieturilor ruginite în gerul înfruntat de decembrie! Căci 
fiecare fereastră acoperită cu un strat de gheaţă era deschisă şi 


fiecare goliciune scheletică se dăruia îmbrăţişării crivăţului! 

Intre toate lucrurile care îl fac pe om să se împotrivească din 
fire şi să s. E scuture scârbit că de atingerea unei hiene, când e 
vorba să i se bage în cap de-a gata orice credinţă, cât ar fi ea de 
curată, întoarsă spre ale sufletului şi „antipatică”, niciunul nu ne 
înclină mai tare spre îndoială decât un caraghioslâc pidosnic dar 
de neocolit ce întunecă adesea cele mai nobile şi mai înalte 
năzuinţe ale oamenilor care - sătui de şarlataniile obişnuite şi 
ştiute de toţi - îşi aţintesc ochii - înnămoliţi în mlaştina stării lor 
de muritor către idealuri abia întrezărite dar cereşti: nu numai 
că aceste idealuri abia se întrevăd, dar calea ce duce la ele e 
atât de greu de găsit, încât nu sunt două capete care să se 
înţeleagă asupra ei. 

Nu era niciun nou venit printre Apostoli care, în afară de 
planul lui de a revoluţiona mintea şi filosofia oamenilor, să nu 
aibă şi un ghiveci de idei trăsnite, privitoare la gospodărirea 
trupului său. Sufletul, prezentat de zeii binecrescuţi lumii 
superioare, respinge în practică chibzuita învăţătură a celor cu 
experienţă care, întâmplându-se să câştige prietenia vreunui om 
mare, nu o transformă niciodată în pretext de a-l plictisi pe 
acesta, băgându-i pe gât cunoştinţa altui prieten de-al lor care 
s-ar putea să fie un netot nenorocit... Dacă mă iubeşti pe mine, 
iubeşte-l şi pe câinele meu", este o vorbă a ţărăncilor bătrâne 
care-şi sărută cu drag vacile. Zeii iubesc sufletul unui om; 
adeseori îl, opresc fără înconjur să-l întrebe de sănătate; se 
întâm- plă, însă, să-i dispreţuiască trupul şi îi vor întoarce 
spatele atât în lumea de aici, cât şi în cea de apoi. Deci, dacă te 
duci în vizită la zei, lasă-ţi câinele, adică trupul, la uşă. Degeaba 
încerci cu băi xeci, curăţitoare şi cu frecţii cu peria aspră să-l 
pregăteşti ca jertfă cuvenită pe altarul lor. Posturile lui Pitagora 
ori Shelley, compuse din coji de mere, prune uscate şi firimituri 
de pesmeţi din ovăz, n-o să-ţi pregătească trupul mai bine 
pentru a intra în rai. Toate lucrurile trebuie să capete hrana 
trebuincioasă, dacă acea hrană e de găsit. Hrana sufletului este 
lumina şi spaţiul; hrăni- ţi-l deci cu lumină şi spaţiu. Dar hrana 
trupului este şampanie şi stridii; daţi-i deci şampanie şi stridii; 
numai astfel va ajunge să merite fericită reînviere, dacă o fi 
existând aşa ceva. Păi, ce-aţi zice să trebuiască să vă sculaţi din 
mormânt cu obrajii scofâlciţi şi cu genunchii tremurând? Să ne 
ridicăm dară cu muşchi şi cu un trup domnesc, doar aşa vom 


putea să ne facem loc în faţă în acea zi de groază. Aflaţi de la 
mine; că mulţi dintre nemâncaţii ăştia ofticoşi n-au dat lumii 
altceva decât gemete literare; mâncăii, în schimb, au dat glas 
celei mai sublime înţelepciuni şi au izvodit formele cele mai 
diafane şi mai puţin grosolane. Cât priveşte pe cei dăruiţi cu 
muşchi şi cu virtute, gândiţi-vă la acel epitaf regal pe ca: e Cirus 
cel Mare a pus să i se scrie pe mormânt: „Am băut mult vin la 
viaţa mea şi nu mi-a făcut rău”. Proştilor! Vă închipuiţi că dacă 
trupul flămânzeşte se îngraşă sufletul? Boul de aici e mai gras 
deoarece vulpea de colo face foame iarna în pădure? Mai slăbiţi- 
mă cu disprețul vostru pentru trup, râlfâindu-mi prin faţă periile 
voastre aspre! Cele mai frumoase case sunt cele îngrijite pe 
dinăuntru; pereţii din afară n-au decât să fie acoperiţi cu praf şi 
funingine. Una e la moară şi alta e în sac! 

Dreptunghiulara pildă neîntreruptă a acestor spăsiţi tovarăşi 
de suferinţă mai că îl ademenise pe Pierre în mrejele filosofiei 
Periei-de-frecat-spinarea. Şi mai că îl ispitise cu dialecticile 
Cojilor de Mere. Toate lungile coridoare, săli şi camere de la 
Apostoli erau pline de cotoare de mere. Sâmburi de prune şi coji 
de alune. Chiriaşii mişunau măcinând Categoriile Kantiene 
printre dinţi şi buze uscate şi prăfuite ca ale morarilor, şi 
morfolind firimituri de pes- meţi uscați. O cană cu apă rece era 
cea mai extravagantă trataţie în camerele lor de întrunire. La 
marele consiliu prezidat de unul dintre adjuncţii lui Plotinus 
Plinlimmon. A cană mare de bere slabă şi un coşuleţ cu pesmeţi 
erau singurele mâncăruri. Din buzunare le cădeau bucățele de 
brânză şi, ori de câte ori voiau să scoală un manuscris ca să ţi-l 
citească, le ieşeau din buzunar lungi şi lucioase coji de mere. 
Alţii erau amestecători ai soiurilor de apă şi îţi aşezau în faţă, în 
carafe de sticlă, apă de Fairmount, Cro- lon şi Cochituate; 
pretindeau că apa de la Croton era cea mai tare, că cea de la 
Fairmount era un aperitiv uşor, iar cea de la Cochituate era cea 
mai slabă şi mai puţin ameţitoare. Mai serviţi puţin Croton. 
Stimate domnule! Repede, încă o carafă de Fairmount. Nu mai 
avem Cochituate? La mesele lor filosofice se bea deci apă. Care 
era pentru ei Porto, sherry şi vin roşu. 

Erau şi dintre cei mai îndrăzneţi care nu mai voiau să iacă 
baie în apă, întrucât era un element prea vulgar; de aceea 
făceau băi de aburi şi îşi abureau coastele golaşe în fiecare 
dimineaţă. Fumurile care le ieşeau din cap şi se lăfăiau peste 


paginile lor se transformau în neguri care ieşeau pe sub uşi şi pe 
ferestre. Unii nu puteau deloc să se aşeze la lucru înainte de a-şi 
face baie de aburi pe dinafară, clătindu-şi apoi măruntaiele cu 
cinci ceşti de apă rece de Croton. Parcă erau nişte găleți de 
incendiu, umplute cu conştiinciozitate. Dacă s-ar fi putut pompa 
unul în altul, înfipţi ca într-un furtun, atunci marele incendiu din 
1335 n-ar mai fi fost atât de nenorocit şi de întins. 

Săraci slăbănogi! Nenorociţi muraţi şi muiaţi în aburi! Nu v-au 
clătit destul pe dinăuntru şi pe dinafară valurile zgârcite ale 
norocului, nu v-au înţepenit, de trebuie să mai târâţi încă 
furtunul şi să împroşcaţi şiroaie de apă rece de Croton pe voi şi 
pe toată omenirea? N-ar fi mai bine să legaţi furtunul de 
caneaua unui butoi de Madeira? Să trageţi nişte vin spumos 
către lume! Uite. Cât priveşte veşnicia. Două treimi din ea s-a şi 
murat fără speranţă! 

lI 

Cu obrajii palizi şi buzele vinete, Pierre se aşază în faţa 
scândurii de lucru. 

Se pregăteşte oare să plece cu poştalionul spre cercul polar în 
dimineaţa asta? Peste ghete poartă pâslari; peste haină un 
palton; peste palton o pelerină a lui Isabel. S-a aşezat în faţa 
scândurii; la un semn al lui, iubitoarea Isa- bel îi împinge scaunul 
mai aproape, căci este atât de înco- toşmănat încât nu se poate 
mişca singur. Acum vine Delly cu cărămizi fierbinţi de pe plită; 
ea şi cu Isabel înfăşoară cu grijă şi devotament aceste pietre 
într-o mantă veche albastră, un veşmânt militar al bunicului lui 
Pierre, şi le potrivesc la picioarele lui, ca o pardoseală caldă. 
Apoi Delly mai aduce încă o cărămidă fierbinte, pe care o pune 
sub călimară ca să nu îngheţe cerneala. După aceea Isabel trage 
mai aproape patul de campanie, pe care sunt două sau trei cărţi 
de care s-ar putea să aibă nevoie în timpul zilei, câţiva biscuiţi, 
apă, un prosop curat şi un lighean. Apoi sprijină de seândură, 
lângă cotul lui Pierre, un baston cu mânerul încovoiat. A ajuns 
Pierre păstor, episcop, ori schilod? Nu, dar în fapt e redus la 
starea vrednică de milă a acestuia din urmă. Cu ajutorul 
bastonului cu mâner încovoiat, Pierre - care nu poate să se 
ridice fără a aduce fatale neajunsuri complicatelor metereze din 
juru-i, lăsând aerul rece să pătrundă în cotloanele cele mai 
ascunse - dacă are nevoie de ceva aflat undeva unde nu poale 
ajunge cu irâna, poate astfel să-l tragă spre el. 


Pierre priveşte roată fără să se grăbească; totul pare îi ordine; 
ridică ochii cu mulţumire şi tristă recunoştinţă către Isabel; în 
ochii ei a apărut o lacrimă, dar fata o ascunde, apropiindu-se, 
aplecându-se şi sărutându-l pe frunte. Buzele ei şi nu lacrimile 
au lăsat acolo o urmă umedă şi caldă, îi spune ea. 

— Cred că trebuie să plec, Pierre. Să nu stai atât de nult 
astăzi, te rog. O să vin pe la patru şi jumătate. Să r. U-ţi oboseşti 
ochii când se lasă înserarea. 

— Lasă că vedem noi, zise Pierre, încercând în zadar să facă 
un trist joc de cuvinte. Şi acum trebuie să pleci! Lasă-mă! 

Rămâne singur. 

Pierre e tânăr; cerurile i-au dăruit trupul cel mal zeiesc şi mai 
zdravăn cuvenit unui muritor, i-au pus lumină în ochi, foc în 
sânge, tărie în braţe şi l-au scăldat într-o poftă de viaţă voioasă, 
triumfătoare, clocotitoare, necuprinsă, îmbrăţişând întreaga 
lume. Priviţi în jur, în acea jalnică încăpere, la cea mai jalnică din 
încercările omului, şi spuneţi dacă acesta este locul şi acesta 
este meşteşugul pentru care l-au făcut zeii. Un scaun şubred, 
două butoiaşe goale, o scândură, hârtie, pene, cerneală neagră 
ca gura iadului, patru pereţi jegoşi, de un alb lepros, nici 
pomeneală de covor, o cană cu apă şi vreo doi biscuiţi uscați. 
Oh, parcă văd saltul unui indian Comanş din Texas, care chiar în 
clipa aceasta străbate hăţişurile verzi în urmărirea căprioarelor; 
aud parcă răcnetul său sălbatic, sănătos şi neîmblânzit; apoi mă 
uit la Pierre. Dacă lipsa de judecată în trup şi în fapt înseamnă 
sălbăticie, atunci care din doi merită acest nume? Civilizație. 
Filosofie, Ideal de Virtute! Priviţi-vă victima! 

M 

Au trecut câteva ceasuri. Să aruncăm o privire peste umărul 
lui Pierre şi să vedem ce scrie acolo, în acea tristă chilie. Uite, 
aşezată deasupra teancului mirositor de lângă el, ultima foaie 
pe care de abia a lăsat-o din mână. Cu cerneală bezmetică 
umedă încă. E numai bună pentru ţelurile noastre, căci pe 
această foaie pare să fi aşternut gânduri furate din propria lui 
viaţă, pentru a zugrăvi mai bine starea de spirit a eroului autor, 
Vivia, care cugetă astfel: „O jale adâncă şi de negrăit zace în 
mine. Acum las să cadă toate travestirile caraghioase şi pe cele 
de toate zilele şi toate fumurile filosofice. Mă mărturisesc frate 
cu bulgăraşul de țarină, prunc al Beznei Dintâi. Mă învesmânta 
Disperarea şi Speranţa Pierdută, ca un giulgiu aşternut peste un 


giulgiu. Căraţi-vă, maimuțe guralive ale învăţăceilor Spinoza şi 
Platon care odinioară mă amăgeaţi că noaptea este zi şi durerea 
doar o gâdilitură! Să aruncaţi lumină asupra acestei bezne, să 
alungaţi acest diavol, vă e cu neputinţă! Nu-mi spune tu, 
târâtură de neînchipuit a unui Goethe, că universul nu se poate 
lipsi de tine şi de nemurirea ta, atâta vreme cât «lumea în 
general are nevoie de tine- ca de un servitor la masă năimit. 
Lumea se descurcă oricum şi fără domnia-ta şi s-ar putea lipsi 
de încă un milion de alţii asemenea, având aceiaşi rinichi. 
Burţile nu au suflete, iar Panteismul tău... ce ziceai că 
înseamnă? N-ai fost altceva decât o halcă de om înfumurată şi 
lipsită de inimă. Priveşte! Te ţin în mână şi te zdrobesc ca peo 
coajă de ou. “ 

lată o filă scăpată pe podea: 

„De unde izvorăsc melodiile ce proslăvesc eroii şi care le 
vestesc mărşăluirea? Doar de la o trâmbiţă care ţipă şi de la 
chimvale ce zornăie! “ 

Încă o fiţuică: 

„Aruncă-ţi privirile spre Vivia; spune-mi de ce să stea aceste 
patru mădulare închise într-o cumplită tem- nită cât e ziua de 
lungă, cât e săptămâna de lungă, cât e luna de lungă, şi el să-şi 
fie sieşi temnicer de bunăvoie? Aici duce filosofia? Aceasta să fie 
viaţa mai cuprinzătoare a sufletului? Acesta să fie raiul atât de 
mult lăudat? De asta trebuie să se facă omul înţelept şi să-şi 
renege nebunia cea vrednică şi mult bârfită? “ 

Şi iată o a treia:, 

Aruncă-ţi ochii spre Vivia; cel care, alergând după cea mai 
desăvârşită sănătate a virtuţii şi adevărului, arată lumii un obraz 
palid! Cântăreşte-i inima în mână, oh, tu prea iscusit Goethe 
îndantelat cu aur, şi spune-mi dacă nu cumva cântăreşte mai 
mult decât daraua ta!'; 

Şi iat-o şi pe a patra: 

.. O, Doamne, de ce trebuie omul să piară şi să ruginească pe 
tulpină, să se ofilească şi să cadă sub îmblăciu înainte de 
vremea secerişului! Şi, oh. Doamne, cum pot aceia ce-şi spun 
oameni să mai râdă! Urăsc toată suflarea şi bucuros aş călca în 
picioare plămânii oihenirii ca pe nişte struguri, ca să le strivesc 
răsuflarea sub călcâi... da. Durerea şi sclifoseala, Adevărul şi 
Minciuna! Binecuvântată fie cea de a douăzeci şi una zi a lui 
decembrie şi blestemată fie cea de a douăzeci şi una zi a lui. 


lunie! “ 

Din aceste file împrăştiate, s-ar părea că Pierre înţelege pe 
deplin multe din cele ce sunt nefiresc de dureroase şi amare în 
soartă lui, multe lucruri negre şi în- spăimântăloare din sufletul 
lui. Şi totuşi, cunoaşterea situaţiei lui fără întoarcere nu-l ajută 
cu nimic să şi-o schimbe ori să şi-o uşureze. Ce dovadă mai vreţi 
că nu arc nicio putere asupra ei? Aduse la capătul puterilor lor. 
Sufletele oamenilor seamănă cu nişte făpturi gala să se înece. 
Ştiu prea bine că se află în primejdie; ştiu prea bine care este 
cauza primejdiei; şi totuşi marea e mare şi cei ce nu ştiu să 
înoate se îneacă. 

IV 

De la opt dimineaţa până la patru şi jumătate după amiază, 
Pierre rămâne la masa de lucru; opt ore şi jumătate! 

Zurgălăii săniilor sună zornăitor, agăţaţi de grumaijii cailor 
jucăuşi şi de chingile de sub pântecele lor. Dac Pierre rămâne la 
masa lui de lucru; vine Ziua Recunoştinţei cu mulţumirile 
voioase şi curcanii rumeniţi, dar Pierre rămâne la masa lui de 
lucru; prin nămeţi, cu pis- lari indieni împodobiţi, se furişează 
Moş Crăciun; dar Pierre rămâne la masa lui de lucru. Vine şi Anul 
Nou şi, ca un uriaş pocal, 'marele oraş revarsă peste buza-i. Pe 
la toate cheiurile, docurile şi bordurile trotuarelor, veselie 
înspumată; dar Pierre rămâne la masa lui de lucru. 

Nici zurgălăii zornăitori de pe grumajii ce zvâcnesc, nici 
chingile legănate, nici mulţumirile voioase şi curcanii rumeni ai 
Zilei Recunoştinţei, nici pâslarii indieni pictaţi ai lui Moş Crăciun 
furişându-se prin nămeţi, nici bordurile, cheiurile şi docurile 
revărsând de Anul Nou veselie înspumată; nici zurgălăii 
zornăitori; nici vesela Zi a Recunoștinței; nici Moş Crăciun; nici 
zglobiul An Nou; nici Clopoţeii, Recunoştinţa, Nativitatea, Anul; - 
niciunul din acestea nu sunt pentru Pierre. În mijlocul veseliei ce 
întovărăşeşte trecerea timpului, Pierre s-a înfăşurat în 
zăbranicul durerii veşnice. Pierre e o culme neaplecată în inima 
Timpului, aşa cum insula-pisc Pico se ridică necucerită în 
mijlocul valurilor. 

Nu vrea să fie chemat; nu vrea să fie tulburat. Câteodată, 
urechea lui Isabel, aţintită în camera de alături, aude când 
tăcerea, când scârţâitul îndelungat şi însingurat al penei sale. 
Parcă ar auzi zgrepţănatul neostoit al unei cârtiţe noptatice în 
ţărână. Uneori aude o tuse înăbuşită, şi câteodată scrâşnetul 


bastonului cu cârlig. 

Tăcere minunată, fără îndoială, timp de opt ceasuri şi 
jumătate, repetată zi după zi. În inima acestei tăceri, fără 
îndoială, se întâmplă ceva. Creaţie sau distrugere? Clădeşte 
oare Pierre nobila lume a unei cărţi noi? Sau Palida Sălbăticire îi 
mănâncă plămânii şi viaţa? E de necrezut că un om poate trăi 
astfel! 

Când în poala rumenă a zilei ne aducem aminte de negrul 
pisc al nopţii, noaptea pare cu neputinţă; soarele nu poate să 
piară niciodată. Ce păcat că amintirea celei mai adânci bezne 
sorbite până la fund nu poate îndepărta pentru totdeauna cupa 
ei de la buzele noastre! Astăzi putem fi sănătoşi, iar mâine ne 
putem împărtăşi din licoarea neagră a lui Pluton. 

La ce bun. Deci. Atâta trudă pentru o carte care va îi citită în 
câteva ceasuri, sau mai degrabă frunzărită într-o secundă, fiind 
oricum, in-cele din urmă, dată viermilor? 

Dar lucrurile nu stau aşa; ceea ce suge acum timpul şi viaţa 
lui Pierre nu este cartea, ci orânduirea cât de cât a simţirilor 
ciudate care au dospit şi au dat năvală în sufletul lui, în timp ce 
încearcă să scrie. Se scriu de fapt două tomuri; dintre ele lumea 
va vedea doar unul, şi anume pe cel făcut ca vai de lume. Cel 
mai mare şi mai bun este doar pentru rafturile minţii lui Pierre. 
Setea celui din urmă îi suge sângele; cel dinţii se satură doar cu 
cerneală lui. Dar imprej urările au vrut ca primul să nu poată fi 
aşternut pe hârtie decât pe măsură ce perechea lui este scrisă 
în suflet. E greoi ca un elefant şi nu vrea să se clintească la o 
suflare. Pierre e țintuit de doi vampiri; cum să nu i se scurgă 
viaţa din vine? Priviţi! Se pregăteşte pentru eternitate, 
subţiindu-şi sângele şi făcindu-”i inima să nu mai ştie de ea. 
Invaţă să trăiască, repetând rolul morții. 

Cine poate spune care erau gândurile şi simţămintele lui 
Pierre în acea singuratică şi înfrigurată cameră când i-a venit în 
cele din urmă ideea că. Din ce se făcea mai înţelept şi mai 
adânc cugetător, şansele de a câştiga o bucată de pâine 
deveneau din ce în ce mai mici: că doar dacă îşi arunca acum 
cartea pe fereastră şi se apuca de un flecuşteţ de roman, pe 
care să-l termine cel mult într-o lună, putea avea vreo nădejde 
să câştige stimă şi parale. Dtr adâncurile hulpave care se 
căscau acum înlăuntrul său i-au înghiţit toată voinicia; chiar 
dacă ar vrea, n-ar mai putea să fie uşuratic, amuzant şi rentabil, 


compunând vr» istorioară străvezie şi vioaie. Vede acum că, 
odată cu fiecare pas care îl aduce mai aproape de ceea ce este 
dumnezeiesc în el însuşi, îi fuge de sub picioare o felie din 
pământul dumnezeirii dimprejur şi se prăbuşeşte în gol. Nu am 
spus că atât zeii cât şi întreaga omenire îşi luaseră mâna de pe 
Pierre al nostru? Acum în el îl puteţi vedea pe pruncul de care 
vorbeam, silit să se ţină pe picioarele lui şi să meargă singur 
copăcel. 

Din când în când se întoarce către pat şi, umezind prosopul în 
lighean, îl apasă pe frunte. Acum se lasă pe speteaza scaunului, 
gata parcă să renunţe; dar din nou se apleacă şi porneşte 
înainte. 

Se apropie înserarea şi de la uşă se aude chemarea lui Isabel; 
sărmanul, îngheţatul călător spre ţinuturile îngheţate, cu buzele 
vinete şi cu sufletul dârdâind e despachetat: şi o clipă rămâne 
cumpănindu-se pe picioare. Apoi îşi pune pălăria, îşi ia bastonul 
şi iese la aer curat. Jalnică şi prea puţin înviorătoare plimbare 
clătinată. Trecătorii îl privesc ca pe un bolnav necugetat, fugit 
din pat. 

Dacă îl întâlneşte vreun cunoscut şi vrea să-i şoptească la 
ureche vreo bârfă agreabilă, curând îi întoarce spatele, jignit de 
asprimea şi nepoliteţea lui de gheaţă. „Sloi de gheaţa “, 
mormăie omul şi pleacă mai departe. 

Pierre se întoarce acasă şi se aşază la masa aşternuta curat 
de Delly; Isabel îl priveşte blândă şi îl îndeamnă să mănânce ca 
să prindă putere. Dar foamea lui urăşte hrana. Nu poate mânca 
decât silit. A ucis ziua firească; cum ar putea mânca cu poftă? 
Dacă se întinde, nu poate dormi; a trezit nesfârşita trezie din el. 
Cum poate atunci să picotească? Cartea, asemeni unei planete 
greoaie, se învârte în capul lui chinuit. Nu-i poate porunci să 
sară de pe orbită; mai degrabă şi-ar tăia capul decât să câştige 
odihnă de noapte. În cele din urmă, ceasurile se tî- răsc şi 
osteneala e mai tare decât el - nu adoarme precum copiii şi 
argaţii - ci zace nemişcat, fără să se zbată, şi un timp cuprinde 
ciocul vulturului cu mâna ca să nu-i mai sfâşie inima. 

Vine dimineaţa; din nou fereastra deschisă, apa îngheţată, 
peria aspră, gustarea, cărămizile fierbinţi, cerneala, pana, de la 
opt la patru şi jumătate, şi acelaşi iad al aceleiaşi zile care s-a 
terminat. 

Ah! Cel care tremură zi după zi în mantale şi pături este oare 


acelaşi băieţandru înfierbântat care cânta odată unei iumi de 
Vară Tropicală? 
CARTEA XXIII 


O SCRISOARE PENTRU PIERRE. ISABEL. ŞEVALETUL ŞI 
CUFERELE LUI LUCY SOSESC LA APOSTOLI 

1 

Dacă un îndrăzneţ din ţinuturile mărginaşe e prins de indienii 
sălbatici, dus în străfundurile de nepătruns ale Şi sălbăticiei şi 
ţinut acolo, fără putinţă de a scăpa în cele î* din urmă, cel mai 
înţelept lucru pentru el e să-şi şteargă cu orice preţ din amintire 
cele mai mărunte icoane ale lucrurilor dragi, care acum i-au fost 
răpite pentru tot- | deauna. Cu cât mai încântătoare erau la 
vremea posesiunii trecute, cu atât mai dureroase vor fi acum la 
vremea amintirii prezente. Deşi un om tare va reuşi să sugrume 
aceste chinuitoare aduceri aminte, de le-a îngăduit la început 
să-i pătrundă nestăpânite în minte, îşi va pierde până la' urmă 
minţile. Dacă un continent şi un ocean întreg îl despart de soţia 
lui, trebuind să rămână astfel din cine | ştie ce pricină timp de 
ani mulţi, soţul - de îi este de- j | votat şi e înzestrat de fire cu 
simţire melancolică - e mai. Bine s& o uite până când va putea 
să o strângă din nou în | braţe; e înţelept dacă nu-şi mai aduce 
aminte niciodată '* de ea după ce a auzit că a murit. Deşi, pe de 
o parte, aceste | uitări sinucigaşe se dovedesc a fi practic cu 
neputinţă, | pe de altă parte doar dragostea făţarnică şi care 
vrea să ţ ia ochii se înghesuie prin prăvăliile de pompe funebre. 
§.. Dragoste adânca precum moartea “... — Ce înseamnă aceste 
cuvinte decât că 6 astfel de dragoste nu poate să trăiască 
amintindu-şi neîncetat că cel iubit nu mai există? Dacă aşa stau 
lucrurile, când bănuim o purtare cu desă- * vârşire nesimţitoare 
cu privire la lipsa celor dragi, cu- noaşterea deznădejdii şi a 
nenorocirilor lor ne este şi mai greu de îndurat, mai ales dacă e 
însoţită şi de înţepătu- rile, pira atunci prea pul. În simţite, ale 
mustrărilor pe cară şi le face omul copleşit de aduceri aminte, 
fiindcă le-a pricinuit, poate fără voie, suferinţele! 


Nu cred că există vreo altă cale de scăpare pentru firile mai 
deosebite, muncite de atari gânduri în atari împrejurări, decât să 
încerce să scape de ele orice li s-ar întâmpla. Nu am pomenit 
nimic până acum de Lucy Tartari în legătură cu starea lui Pierre 
după plecarea lui de la Poiana Şeii, tocmai pentru că el îi 
izgonise cu tărie icoana din suflet. Cu voia lui chipul fetei nu-şi 
mai afla loc acolo: doar o dată, când primise ştirile despre 
curtea reînnoită pe care i-o făcea Glen, încercările de a o uita 
dăduseră greş, ori mai degrabă îşi simţise neputinţa de a se 
birui pe sine la acel ceas de cumplită şi copleşitoare 
descurajare. 

Din când în când trupul secătuit de sânge al lui Lucy, leşinată 
pe patul ei alb ca zăpada, chinul nespus al acelui strigăt:.. Inima 
mea! Inima mea!" îi reveneau în minte şi întreaga lui fiinţă se 
cutremura de o groază şi de o înfricoşare fără nume. Dar însăşi 
înfricoşarea fantomei îl făcea să o ocolească, cu toată puterea 
spiritului său. 

Nu lipseau nici alte puteri mai minunate, deşi abia ghicite, 
care dădeau piept cu duhul rugător respingându-l cu străşnicie. 
să nu mai vorbim, că era muncit de subiectul cărţii sale, care-l 
absorbea cu totul, dar mai erau şi gândurile negre, mai 
înspăimântătoare şi mai puţin limpezi. Pomenite mai înainte. 

Într-o dimineaţă stătea singur în camera lui; simţurile lui 
ostenite cătau linişte o clipă; capul îi era întors pe jumătate 
către podeaua goală, urmărind liniile despărţitoare ale 
seândurilor, care asemeni unor fire duceau drept din locul unde 
stătea către uşa de legătură şi dispăreau pe sub ea, în camera 
lui Isabel; tresări auzind o ciocăni- tură, urmată de vocea joasă, 
dulce, cunoscută: 

— Pierre! O scrisoare pentru tine... auzi? O scrisoare... Pot să 
intru? 

Se simţi deodată săgetat de surpriză şi îngrijorare: legătura lui 
cu lumea înconjurătoare era de aşa natură, încât nu avea de 
unde aştepta alte veşti decât aducătoare de nenorociri, sau 
măcar nedorite.’ încuviinţă, şi Isabel intră ţinând un bilet în 
mână. 

— £f de la o doamnă, Pierre; cine ar putea fi? Nu e mama ta, 
de asta sunt sigură; aşa cum am văzut-o eu, nu putea să aibă 
un asemenea scris. 

— Mama? De la mama? Murmură Pierre cu un aer rătăcit. Nu, 


nu! Nu poate fi de la ea. Ea nu mai scrie acum nici măcar în 
jurnalul ei! Moartea a furat ultima pagină şi a şters-o pe toată, 
pentru a aşterne vorbele de pe urmă: hâc jaceť. 

— Pierre! Ţipă Isabel, înspăimântată. 

— Dă-mi-o! Strigă el furios, întinzând mâna. lartă-mă, dulce, 
dulce Isabel, mi-e mintea rătăcită; cartea mă face să nu mai ştiu 
ce spun. Aşa: am luat-o - (pe un ton indiferent) - lasă-mă, dacă 
vrei, acum. Este, probabil, de a cine ştie ce mătuşă sau 
verişoară drăgălaşă, zise el cân- tărind neglijent scrisoarea în 
palmă. 

Isabel ieşi din cameră; în clipa în care uşa se închise după ea, 
Pierre desfăcu nerăbdător plicul şi începu să c: tească: 

lI 

„Am jurat că în această dimineaţă am s-o fac, dragul meu, 
scumpul meu Pierre. Azi mă simt mai tare; căci astăzi m-am 
gândit şi mai mult la tăria ta de uriaş, de neom, care a pogorât 
puţin şi asupra mea. Oh, Pierre, Fierre, ce cuvinte să-ţi. Scriu 
acum? Acum când, deşi nu ştiu nimic, ţi-am pătruns, precum 
prorocii, taina. Durerea - durerea adâncă, de nespus - m-a făcut 
să văd limpede. Îmi vine aâ-mi iau zilele, Pierre, când mă 
gândesc ce oarbă am fost; dar asta s-a întâmplat numai din 
pricină că mi-am pierdut cunoştinţa. A fost groaznic şi ucigător; 
îmi dau seama acum că ai avut dreptate când mi-ai spus-o atât 
de neocolit şi când nu mi-ai scris niciodată; da, acum înţeleg şi 
te iubesc şi mai tare. 

Ah! Pierre, eşti prea nobil şi sfânt; ştiu că o făptură ca tine nu 
poate iubi ca alţi bărbaţi; tu iubeşti asemeni martirilor, nu 
pentru tine, ci doar pentru alţii. Dar noi doi suntem doar unul. 
Pierre. Tu te jertfeşti, iar eu mă grăbesc să mă leg din nou de 
tine, ca să pot să prind o scânteie din focul tău şi să pot 
îmbrăţişa toate miile de braţe arzătoare ale flăcărilor noastre 
împărtăşite. Nu ara să-ţi cer nimic, Pierre; să nu-mi spui taina ta. 
Ai avut dreptate, Pierre, când odinioară, în plimbarea noastră pe 
coline, n-ai vrut să-mi faci acel jurământ iubitor, dar prostesc, pe 
care ţi l-am cerut. Mare dreptate ai avut; acum înţeleg. 

Dacă mă voi jura, dară. Să nu caut să aflu de la tine nici cel 
mai mic lucru pe care nu vei vrea să mi-l spui de bunăvoie, dacă 
mă leg ca prin vorbă şi faptă să mă închin, întocmai cum o faci 
şi tu, tronului pe care e aşezată acea făptură tainică şi întru 


4 Aicr zace (Int.). 


veşnicie sfinţită, atunci... n-aş putea veni să trăiesc alături de 
tine? N-am să-ţi fiu povară. Ştiu unde te afli şi cum trăieşti; 
numai lângă tine, Pierre, şi numai astfel îmi este cu putinţă să 
îndur viaţa. Ea nu va şti niciodată; căci până acum sunt sigură 
că nu i-ai mărturisit niciodată ce am însemnat eu odată pentru 
tine. Las-o să creadă că sunt un fel de verişoară, pe jumătate 
călugărită, care s-a legat să locuiască în preajma ta, în acest 
straniu surghiun. Să nu-mi arăţi, să nu-mi dai cumva vreun 
semn voit de dragoste. Nici eu n-am s-o fac. Vieţile noastre pe 
acest pământ, oh. Pierre al meu din ceruri, vor fi de acum doar o 
mută peţire; fără vorbe dulci, fără cununie, până ce ne vom 
întâlni pe câmpiile senine luminate de binecuvântarea cea din 
urmă: când vom fi împreună acolo, lumea care ne-a despărţit şi 
ne-a pus în cale atâtea piedici nu va mai avea ce să ne facă; 
acolo, minunata şi acum neştiuta ta uitare de sine se va arăta în 
toată măreţia luminii de răi acolo, nemaifiind silită să se 
ascundă după asemenea dureroase şiretlicuri, ea, ea îşi va lua 
locul de cinste, şi se va simţi blagoslovită, iar nu jignită, atunci 
când draga ta inimă îmi va aparţine pe faţă şi fără oprelişti. 
Pierre, Pierre, Pierre al meu! Doar acest gând, această speranţă, 
această înălţătoare credinţa mă ţine în picioare. lar acel leşin în 
mijlocul căruia m-ai lăsat acum o veşnicie... a fost poate mai 
bine, dragă Pierre, că deşi m-am trezit din el doar ca să privesc 
pierdută şi să bâjbâi în jurul meu. N-am făcut altceva decât să 
privesc pierdută şi să bâjbâi în jurul meu, apoi am leşinat din 
nou, apoi am bâjbâit din nou şi apoi am leşinat iarăşi. 

Împrejur nu era nimic; mâinile nu întâlneau nimic; nu ştiam 
nimic; era mai rău decât în vis,. Pierre al meu, căci nu mă 
puteam gândi limpede la tine, ' dragostea mea, şi simţeam doar 
un gol, o pată albă; căci oare n-ai plecat pentru totdeauna? Ce 
mai era să rămână din sărmana Lucy? Dar acum acest lung, 
lung leşin a trecut; ies din nou la viaţă şi lumină; cum aş putea 
să ridic însă fruntea, cum aş putea să fiu în vreun fel, Pierre. 
Dacă nu. Prin tine? În clipa în care m-am trezit din îndelungatul 
meu leşin, a renăscut în pieptul meu credinţa fără de moarte în 
tine, deşi nu se putea sprijini pe nici cea mai mică dovadă a 
bunului simţ. Cu atât mai nezdruncinată devenea însă, dragă 
Pierre. Află, iubitule, că, deşi având toate motivele de pe lumea 
asta să nu mai cred în dragostea ta, mă dăruiesc cu trup şi 
suflet credinţei neclintite în ea. Ştiu că dragostea rămâne 


întotdeauna dragoste şi nu cunoaşte schimbare,. Pierre; simt că 
sunt chemată să împlinesc o minunată, însărcinare pe lângă 
tine. Cufundându-mă în acel îndelungat leşin, în timpul căruia, 
îmi spune Martha, abia dacă mâncam, zeii m-au pregătit pentru 
misiunea supraomenească pe care mi-au încredinţat-o; m-au 
înstrăinat de acest pământ, deşi mă mai aflu încă pe el; m-au 
înzestrat pentru o menire cerească din bulgări de ţărână. Oh, 
lasă-mă să mă împărtăşesc din puterea ta! Nu sunt deloc o 
sărmană femeie slabă, dragă Pierre; una care te-a iubit cu multă 
credinţă, dar cu uşurinţă pămân- tească. Acum mă voi înălța 
deasupra tuturor acestor lucruri: mă voi avânta în zbor către 
culmea pe care şezi întronat în liniştea ta izbăvită, de erou. 

Nu încerca să-mi schimbi hotărârea. Pierre. Ai putea să mă 
omori şi să mă omori de un milion de ori şi să nu mai termini 
niciodată omorându-mă. Trebuie "să vin! Trebuie să vin! Nici 
Atotputernicul nu mă poale împiedica, căci el este acela care-mi 
porunceşte. Ştiu tot ceea ce va urma venirii mele la oraş; mama 
mea uimită, fraţii mei furioşi, întreaga lume rea şi 
dispreţuitoare. Dur tu eşti pentru mine mamă şi fraţi şi lumea 
întreagă şi ceruri şi întregul univers: tu eşti Pierre al meu. 
Sufletul din mine slujeşte doar o singură făptură, şi aceasta eşti 
tu, Pierre. Alerg deci către tine, Pierre, fără zăbavă; mâine 
sosesc şi nu te voi mai părăsi niciodată. Vorbeşte-: şi ei 
neînihrdat de mine; tu ştii ccl mai bine ce să-i spui. Nu există 
vreo legătură de rudenie între familiile noastre, Pierre? Am 
auzit-o parcă pe mama vorbind de aşa ceva; că am fi veri de 
departe. Dacă vrei. Spune-i că sunt veri- şoara ta: călugăriţă 
hotărâtă şi neclintită; cea care s-a legat să sălăşluiască în 
preajma ta întotdeauna, să te slujească pe line şi pe ea, să te 
apere pe tine şi pe ea. Px'egă- teşte-mi un ungher; să nu fie însă 
prea departe. Înainte de a veni îţi trimit câteva lucruşoare - 
uneltele mele de lucru cu care voi contribui la bunăstarea 
noastră a tuturor. Aş- teaptă-mă. Sosesc! Sosesc, Pierre; căci un 
glas adânc din sinea mea mă încredinţează că, aşa nobil cum 
eşti, Pierre, te pândeşte o primejdie cumplită pe care numai 
dacă îţi stau mereu în preajmă o pot alunga. Sosesc! Sosesc! 

Lucv.* 

IU 

Înconjurat de o gloată nemernică de simbriaşi, iată că omul 
obişnuit de multă vreme să-şi privească semenii cu dispreţ 


bănuitor se simte deodată mângâiat de aripa îngerească a 
omeniei, de zvonurile blânde ale iubirii curate şi de ochii 
îndurători ai unei frumuseți peste firea omului, care îi inundă 
deodată făptura; ce minunată şi îngrozitoare zguduire! Ca şi 
când acoperişul cerului s-ar da la o parte şi, din valea cea 
neagră a losafatului, s-ar vedea serafimii rugându-se. 

Pierre ţinea în mina-i neştiutoare scrisoarea cea simplă şi ne. 
jiovată; tresări, privi în jur prin cameră, apoi pe fereastră spre 
dreptunghiul golaş, trist şi aspru, şi apoi se întrebă dacă acesta 
era locul pe care l-ar alege un îngeT pentru o vizită pe pământ. 
Se simţi atunci săltat pe coama unui val de îmbătătoare 
mândrie, la gândul că fata, ale cărei însuşiri fără pereche 
sufletul lui simţitor ştiuse a le descoperi cu atâta limpezime şi 
iubire, s-a dovedit la o înălţime atât de împărătească în ziua 
încercării celei mai cumplite. Apoi se prăbuşi din nou ca într-o 
prăpastie fără fund, alergând cutremurat prin galeriile hidoase 
ale disperării, în căutarea unei forme albe, nedesluşite, când, 
iată! Doi ochi negri adinei îi ieşiră în întâmpinare, jar Isabel i se 
înfăţişă, mută şi cernită, dar de o răpitoare frumuseţe. 

Sări în picioare, îşi aruncă la o parte păturile şi se re- fugie în 
colţul celălalt, ca să se îndepărteze de locul unde primise vestiri 
atât de dulci, de minunate şi de înspăi- mântătoare. 

Atunci se auzi la u^ă un ciocănit timid. 

— Pierre, Pierre! Acum, că te-ai ridicat de la masă, pot să 
intru doar o-clipă, Pierre? 

— Intră, Isabel. 

Vru să se apropie de el în felul ei obişnuit, ciudat şi pătruns de 
o dulce jale; el se trase un pas îndărăt, întinzând mâna, nu ca să 
o cheme, ci ca să o respingă. 

Isabel îl privi drept în faţă şi rămase nemişcată. 

— Isabel, încă o femeie va veni să stea cu mine. Nu spui 
nimic, Isabel? Ea va sta împreună cu noi atâta timp cât vom trăi, 
Isabel. Nu vrei să vorbeşti? 

Fata rămase nemişcată; ochii pe care-i aţintise asupra lui 
rămaseră şi ei ficşi şi larg deschişi. 

— Nu vrei să vorbeşti, Isabel? Zise Pierre, speriat de 
înfăţişarea ei îngheţată şi nemişcată, şi totuşi prea îngrozit 
pentru a-şi da pe faţă toate temerile; se apropie încet de ea. 

Ea ridică puţin braţul, ca şi când ar fi vrut să se sprijine de 
ceva, apoi întoarse încet capul către uşa pe care intrase şi 


buzele uscate se c. Epărtară încet: 

— Patul meu; aşază-mă în pat; aşază-mă în pat! 

Strădania de a vorbi topi statuia de gheaţă: trupul se prelinse 
fără vlagă spre podea; Pierre o prinse şi c purtă în iatacul ei, 
aşezând-o pe pat. 

— Aer! Aer! ... 

Făcându-i vânt, Pierre aţâţă din nou flăcăruia abia pâl- 
pâitoare a vieţii ei; în cele din urmă, ea se întoarse încet către 
el. 

— Ah, acea vorbă... cum a răsunat în gura ta, Pierre; cum ai 
rostit vorba ea! 

Pierre rămase tăcut, făcându-i vânt în continuare. 

— Nu am nevoie de nimeni pe lume decât de tine, frate, de 
tine, de tine! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu sunt eu 
îndeajuns pentru tine? Ţărâna goală, «l&fjri de fratele meu, mi s- 
a părut un tărâm de rai; dar toată viaţa mea, tot sufletul meu 
nu-i este de ajuns fratelui meu! 

Pierre nu scoase un cuvânt; ascultă; îl mistuia o curiozitate 
cumplită, arzătoare, care îi împietrea inima. Dar ceea ce 
spusese ea până acum avea mai multe înţelesuri. 

— De-aş fi ştiut... de-aş fi ştiut mai înainte! Oh, câtă cruzime 
să-mi mărturiseşti acum! Ea! Ea! 

"Se ridică brusc, înfruntându-l aprigă. 

— Ori i-ai destăinuit secretul tău, ori nu e vrednică de cea mai 
ordinară dragoste a unui om! Spune-mi, Pierre, care-i adevărul? 

— Taină a rămas taină. Isabel. 

— Atunci e o nevrednică, Pierre, oricine ar fi ea, îndrăgostită 
ca o nebună, ca o proastă! Nu ştie întreaga lume că cu îţi sunt 
soţie? N-are ce căuta aici! Ar fi ca o pată neagră asupra ta şi a 
mea. Nu va veni aici! Am s-o ucid dintr-o privire. Pierre. 

— Asta-i nebunie, Isabel. Uite, hai să vorbim cuminte. Nu ți- 
am spus chiar înainte de a deschide scrisoarea că fără îndoială 
vine de la cine ştie ce tânără şi drăgălaşă mătuşă sau verişoară? 
\ 

— Spune repede... o verişoară? 

— O verişoară, Isabel. 

— Şi totuşi, şi totuşi s-au mai văzut şi astfel de lucruri. Din 
câte am auzit. Lămureşte-mă, repede, mai repede! 

— O foarte ciudată verişoară, Isabel; aproape călugăriţă în 
sinea ei. Auzind de neînţelesul nostru surghiun, fără să-i ştie 


cauza, a făcut şi ea un legământ, la fel de neobişnuit, să se 
dăruiască nouă, nu numai mie, Isabel, ci nouă. Wovă, să ne 
servească pe noi. Vrea să ne călăuzească şi să ne apere după 
închipuirile şi nevinovatele ei năluciri. 

— Atunci, poate că totul va fi bine, Pierre, frate... frate... “pot 
să-ţi spun astfel? 

— Poţi să-mi spui oricum, toate cuvintele sunt ale tale, Isabel: 
cuvintele şi lumile, cu tot ceea ce au ele, îţi vor fi aşternute la 
picioare, IsabeL 

Ea câtă neliniştită şi întrebătoare către el; apoi plecă privirile 
şi îi atinse mâna; după un timp îl privi din nou. 

— Taci, Pierre! Eşti fratele meu; nu eşti fratele meu? Spune-mi 
mai multe despre ea; pentru mine totul este nou şi neobişnuit, 
Pierre. 

— Ţi-am spus, dulcea mea surioară, că ea are aceste 
convingeri ciudate, de călugăriţă. Aşa îi este voia; în scrisoarea 
pe care mi-a trimis-o se jură că trebuie să vină, că va veni şi că 
nimic de pe lume nu o va putea împiedica. Să nu simţi, surioară, 
niciun fel de gelozie de soră. O să vezi că e o fată blândă, 
liniştită şi gingaşă. Niciodată nu-ţi va aduce aminte de lucrurile 
ce nu se pot numi; nici nu va pomeni de ele, căci nu le cunoaşte. 
Deşi nu ne cunoaşte taina, are presimţirea vagă, nedesluşită a 
tâlcului ei - rod al harului pătrunderii pe care îl are. Schivnicia; - 
a secat orice curiozitate femeiască; nu doreşte deci să cerceteze 
cât îi sunt de adevărate presimţirile; se mulţumeşte să le aibă 
doar; în felul acesta crede că a ajuns la ea chemarea de a fi 
alături de noi; mă înţelegi? 

— Nu înţeleg nimic, Pierre; nimic din ceea ce au privit 
vreodată aceşti ochi nu a înţeles acest suflet. Chiar acum îmi 
caut încă drumul printre tainele lucrurilor necuprinse. Să vină; 
va fi doar o taină mai mult. Vorbeşte în somn, Pierre? Se cuvine 
să dormim în aceeaşi cameră, frate? 

— Dacă vrei, după cum ţi-e voia; dar pentru a nu te stânjeni 
ŞI... Şi... neştiind cum stau de drept lucrurile, probabil că 
doreşte, şi se aşteaptă, să locuiască singură, surioară. 

Isabel cercetă cu privirea înfăţişarea lui, hotărâtă pe dinafară, 
dar nelipsită de îndoială pe dinăuntru. Apoi plecă din nou 
privirile, tăcute. 

— Să vină, frate; să vină. Încă un fir în urzeală de enigme. E. 
Dăruită cu ceea ce se cheamă ţinere de minte, memorie? Are 


aşa ceva? 

— Toţi avem tinere de minte, surioară. 

— Nu toţi! Nu toţi! Sărmana Bell are prea puţină. Pierre, am 
văzut-o în vis! Are părul bălai şi ochii albaştri... e mai mică decât 
mine şi puţin mai subţire. 

Pierre tresări. 

— -Ai văzut-o pe Lucy Tartan la Poiana Şeii? 

— Lucy Tartan o cheamă? Poate că da; dar am văzut-o mai 
ales în vis; venea cu ochii ei albaştri, îndreptaţi rugător către 
mine; parcă vroia să mă înduplece să rrlă îndepărteze de tine; 
mi se părea că înseamnă pentru tine mai mult decât o 
verişoară; mi se părea un înger bun, din cei care, după cum 
spun unii, păzesc fiecare suflet; şi mi se pare... mi se părea că 
eu eram celălalt... înger al tău, Pierre. Priveşte: priveşte aceşti 
ochi, acest păr, acest obraz; toate sunt întunecate. Intunecate... 
iar ea... cea cu ochii albaştri, cea cu părul bălai, cea cu obrajii 
rumeni odinioară! 

Îşi azvârli pe spate pletele de abanos şi aţinti asupra lui 
privirile-i de abanos. 

— Spune, Pierre, nu este aşa că sunt veşnic învăluită într-un 
aer de îngropăciune? Văzut-ai vreodată un dric astfel împodobit? 
Doamne! Dacă m-aş fi născut cu ochi albaştri şi păr de aur! 
Acestea sunt livrelele raiului! Ai auzit vreodată de un înger bun 
cu ochi negri? Nu, nu... totul e albastru, albastru, albastru... 
albastrul cerului... albastrul limpede, viu, de nespus, pe care-l 
vedem pe cerul de iunie fără nor. Dar îngerul cel bun va cobori 
asupra ta, Pierre. Atunci amândoi îţi vor sta în preajmă, iar tu 
vei fi poate alesul... alesul! Să vină! Să vină! Când va să vină, 
dragă Pierre? 

— Mâine, Isabel. Aşa mi-a scris. 

Isabel privi biletul mototolit din mână. 

— Ar fi un lucru rău să te rog, dar nu cred că aş greşi 
încercând să te rog... Pierre... nu, nu trebuie să ţi-o cer... îmi 
îngădui? 

— Nu: nu am să-ţi îngădui să-l citeşti, surioară; nu vreau, 
pentru că nu am niciun drept... niciun drept... niciun drept; asta 
este; nu, nu am niciun drept. Am să-l ard chiar în clipa aceasta, 
Isabel. 

Se duse în camera alăturată şi, aruncând biletul în sobă, stătu 
până când el se făcu scrum, apoi se întoarse la Isabel. 


Ea îl privea cu nesfârşite înţelesuri. 

— A ars, dar nu a pierit; nu mai e, dar nu s-a pierdut. Prin 
sodă, ţeavă şi horn s-a ridicat în flăcări şi s-a îndreptat în fuior 
de fum către ceruri; va apărea din nou, frate. Vai mie, vai, vai, 
vai mie! Taci, Pierre; lasă-mă acum; să vină. Îngerul cel râu 
deschide braţele către îngerul cel bun; să locuiască cu noi, 
Pierre. Ai încredere în mine; respectul ce mi-l poartă nu va fi 
întrecut decât de respectul ce i-l voi purta. Lasă-mă singură, 
frate. 

IV 

Deşi neaşteptata cerere a lui Isabel de a pătrunde în 
singurătatea în care se învăluise - cerere pe care nu i-o putea 
refuza întrucât ea se ferise cu religiozitate să i-o adreseze fără 
un motiv întemeiat - venise când Pierre era încă pradă unui 
vălmăşag de simţăminte potrivnice, imediat după citirea scrisorii 
lui Lucy şi îl silise să se prefacă sigur pe el, ca unul ce înţelesese 
cuprinsul epistolei, în străfundurile sufletului său tot nedumerit 
şi nelămurit rămăsese. 

De îndată ce Isabel părăsi camera, nedumerirea puse din nou 
stăpânire pe el; aşezându-se fără să ştie ce face, pe scaunul din 
sufragerie oferit cu blândeţe de Delly, căci tăcuta fată văzuse că 
e într-o stare ciudată care are nevoie de nemişcare, Pierre îşi 
muncea cugetul încercând să priceapă cum era cu putinţă, sau 
măcar de închipuit, ca Lucy, dăruită deodată cu o pătrundere 
măiastră, să fi putut ghici că neobişnuita atitudine pe care o 
adoptase el în faţa lumii era doar o prefăcătorie, o mască, o 
coajă fără miez. Cuvintele neîmblânzitei Isabel îi răsunau încă în 
urechi. Ar fi fost o ocară adusă oricărei femei să-şi închipuie că 
Lucy, oricât de credincioasă i-ar fi fost în adâncul inimii, ar fi 
primit să stea cu el atâta timp cât ar fi crezut, laolaltă cu ceilalţi, 
că Pierte era însurat. Dar cum, din ce pricină, ce presimţire ar fi 
putut avea ea. Care să o facă să bănuiască tocmai că lucrurile 
stăteau altfel, sau să-şi închipuie că e ceva ciudat la mijloc? Nici 
acum, nici mai târziu, lui Pierre nu-i trecu prin minte că 
minunatul har al Dragostei pogorâse asupra ei, făcând-o să 
ajungă fără şovăială până în miezul neîndoios al tainei care îl 
înfăşură în vraja lui, altfel nedestrămată. Dar un gând răzleţ îi 
trecu prin minte în acest moment. 

Printre amintirile sale mondene se afla şi povestea ciudată a 
unui tânăr care, deşi aproape logodit cu o fată frumoasă, ce 


răspundea cu ataşament palpitărilor inimii sale, se pripise, 
nechibzuitul, să arate în lume dovezi ale unei patimi trecătoare 
pentru o altă doamnă; sau, mai degrabă, prietenii binevoitori ai 
celei de a doua tineie îl înştiinţară pe sărmanul tânăr că 
semnele de iubire ce i le dăduse nu căzuseră în deşert, după 
cum era şi firesc; fapt este că această a doua tânără tânjea şi 
suferea de moarte, cu mintea rătăcită din cauza crudei 
infidelităţi a presupului ei curtezan; aşa se face că, în cele din 
urmă, chemările disperate venind de la o fată drăgălaşă care 
părea că moare de dorul lui îl mişcară într-atât pe tânăr încât, 
uitând că dacă două femei se băteau pentru inima lui, prima 
avea cele mai multe drepturi asupra mâinii sale - sufletul îi dădu 
ghes la nebunia de a-i aduce mân- gâierca celei de a doua; se 
gândi că o durere veşnică avea să-i chinuie pe amândoi, aici şi 
în viaţa de apoi, dacă nru avea să renunţe la prima lui iubire, 
oricât de mult i-ar fi costat pe unul şi pe celălalt, şi să se însoare 
cu cea de a doua, ceea ce a şi făcut. În toată viaţa care a urmat, 
delicateţea şi respectul pentru soţia legiuită nu îi îngăduiră să-i 
mărturisească primei lui iubite ce se îniâmplase. Indulcindu-i 
astfel suferinţa; astfel, în neştiinţa ei, fala a crezut că o părăsise 
de bunăvoie şi fără inimă şi, pierzându-şi minţile, muri nebună 
din cauza lui. 

Pierre ştia că această ciudată poveste ce se întâmplasr cu 
adevărat îi era cunoscută şi lui Lucy, căci vorbiseră de mai 
multe c; i despre ea, printre altele şi pentru că prima iubită a 
tmăruiui fusese colegă de şcoală cu Lucy care sperase să-i fie 
domnişoară de onoare. li trecu prir. - Cap ideea fugară că /n 
mintea lui Lucy şi-ar fi putut gas loc asemănarea dintre 
căsătoria lui Isabel şi întâmplarea pomenilă mai sus. Din nou 
însă presupunerea se dovedi fără temei; nu ajungea câtuşi da 
puţin să lămurească mulţumitor pricina pentru care ea se 
hotărâse la o fapt? Care, de altfel, era împotriva oricărei legi a 
bunei-cuviinţe Nu mai ştia deci ce să creadă; nu mai ştia nici la 
ce st. Viseze; despre dragoste se povestesc multe minuni, b; 
chiar minunăţii; el era însă pus faţă-n Eaţă cu un miracol care 
avea să prindă viaţă sub ochii lui. Era sigur în sinea sa că, 
oricare ar fi fost strania ei convingere, oricare ar fi fost 
misterioasa-i nălucire, oricare ar fi fost motivul ascuns şi greu de 
lămurit, Lucy rămânea curată în inima ei feciorelnică, fără 
umbră de păcat sau greşeală. Cu toate acestea, purtarea pe 


care i-o propunea ea cu atâta patimă în scrisoare era de 
necrezut! Îl uimea cu totul, îl copleşea. 

Încetul cu încetul, începea să i se strecoare în suflet îndoiala 
tulbure şi îngrijorătoare dacă nu cumva, oricât ar nega-o unii, nu 
există o divinitate misterioasă şi de nepătruns în lume, un 
Dumnezeu, o fiinţă prezentă pretutindeni. „lată... aici, în 
cameră, Aerul s-a dat la o parte atunci când m-am aşezat jos; 
înseamnă că am mişcat Spiritul, l-am împins puţin mai încolo.11 
Pierre privi îngrijorat în jur; la vederea lui Delly în carne şi oase, 
fu cuprins de o mare bucurie. 

Când era mai adâncit în cercetarea acestor mistere, auzi un 
ciocănit la uşă. Delly se ridică şovăitoare. 

— Să dau drumul cuiva, domnule? Cred că este domnul 
Millthorpe. 

— Du-te şi vezi... du-te şi vezi, murmură Pierre cu ochii în gol. 

Când uşa se deschise, Millthorpe - căci el era - între- zărindu-l 
pe Pierre aşezat pe un scaun, trecu pe lângă Delly şi intră 
zgomotos în cameră. 

— Ha! Ha! Ce faci, băiete, cum merge cu Infernul? Asta scrii 
tu; când te-apuci să compui Infernuri, se cuvine să arăţi 
mohorât; întotdeauna ţi-a plăcut Dante. Flăcăule! Am terminat 
zece tratate metafizice; am pledat în cinci procese la tribunal; 
am participat la toate şedinţele societăţii noastre; l-am 
întovărăşit pe marele nostru profesor, domnul Volvon, 
conferenţiarul, în turul său prin saloanele filosofice, împărțind cu 
el toţi laurii ilustrului său triumf: fiindcă veni vorba, trebuie să-ţi 
spun că Volvoon îmi arată în secret mai mult respect decât 
merit; pe cinstea mea, nu l-am ajutat să scrie mai mult de 
jumătate din cuvântă- rile lui; am editat - anonim din păcate - 
un erudit op ştiinţific despre „Cauza precisă a schimbărilor în 
mişcarea vălurită a valurilorl', operă postumă a unui sărman 
băiat, straşnic flăcău, prieten de-al meu. Şi, în vreme ce eu fac 
toate astea, tu stai şi migăleşti la un singur şi sărman Infern! Ştii 
care-i secretul ca să te descurci în toate treburile astea? 
Răbdare; răbdare! O să-l afli. Timp, Timp! Asta nu te pot învăţa, 
băiete, dar timpul poate; aş vrea să pot, dar nu -pot. 

Se auzi un alt ciocănit în uşă. 

— Of! Strigă Millthorpe, întorcându-se brusc. Am uitat, băiete! 
Am venit să-ţi spun că te caută un hamal cu nişte catrafuse 
ciudate. Am dat peste el jos în galerie şi i-am spus să mă 


urmeze, căci am să-i arăt drumul. A ajuns; dă-i drumul, dragă 
Delly. 

Până acum pălăvrăgelile lui Millthorpe îl năuciseră pe Pierre, a 
cărui minte era departe. Acum însă sări îri picioare. Un om cu 
pălăria pe cap stătea în prag, ţinând în faţă un şevalet. 

— Aici -este apartamentul domnului Glendinning, domnilor? 

— Intră! Intră! Strigă Millthorpe. E în regulă. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule? Atunci e în regulă; şi 
omul aşeză jos şevaletul. 

— Ei, băiete! Exclamă Millthorpe către Pierre; nu te-ai trezit 
din visul tău cu Infernul. Priveşte! Acesta este un şevalet. Un şe- 
valet, un şe-valet... nu un valet; te uiţi la el de parcă ai vedea un 
valet. Hei, trezeşte-te, trezeşte-te, trezeşte-te! Tu ai poruncit să- 
ţi fie adus, şi uite, a sosit. Probabil că ai de gând să pictezi şi să 
ilustrezi în acelaşi timp Infernul tău. Îmi spun prietenii că e mai 
mare păcatul că propriile mele opere nu sunt ilustrate. Dar nu- 
mi dă mâna. De pildă, imnul către Niger, pe care l-am aruncat 
într-un sertar cu un an sau doi în urmă... ar fi numai potrivit 
pentru ilustraţii. 

— Îl cauţi pe domnul Glendinning? Zise Pierre cu voce de 
gheaţă şi vorbă rară către hamal. 

— Domnul Glendinning; e în regulă, nu-i aşa? 

— Absolut, răspunse Pierre mecanic, aruneând altă privire 
stranie, pierdută, uimită către şevalet. Ceva lipseşte de aici. A! 
Acuma văd, acuma văd; ticălosule! Viţa! Ai rupt cârceii cei verzi 
ai inimii! N-ai lăsat decât ciotul rece al dulcelui arbore în care se 
cuibărea odinioară! Nemernic, izrost şi fără inimă! Ai măcar 
habar de păcatul de neiertat pe care l-ai făcut? Adu înapoi viţa 
cea verde! Scoate-o de sub tălpile care au zdrobit-o, 
blestematule! O, Doamne, Doamne, vinele viței de vie călcate în 
picioare şi strivite, cum mai pot ele să trăiască, chiar de-ar fi 
răsădite! Fii blestemat! Nu, nu... adăugă posomorât; aiurez. 
Apoi repede şi batjocoritor: Iertare, iertare, iertare. Oh, hamalul 
e! Îţi cer umil iertare. Şi din nou poruncitor: Hai, mişcă, omule; 
mai ai şi altele de adus; vino cu ele sus! 

Hamalul, rămas cu gura căscată, se întoarse şi li şopti lui 
Millthorpe: 

— E zdravăn? Să le aduc sus? 

— Fără îndoială, zâmbi Millthorpe. O să am grijă de el; nu e 
niciodată primejdios când sunt eu de faţă; haide, du-te! 


Urmară două cufere cu inițialele L.T. Înscrise pe capace şi 
aproape şterse. 

— Asta e tot, omule? Întrebă Pierre când cuferele fură în faţa 
lui. Cât vrei? 

În acea clipă, ochii lui căzură pe literele şterse. 

— Sunt plătit, domnule; doar dacă vreţi să-mi mai daţi ceva. 

Pierre rămase mut şi pierdut în gânduri, cu privirea aţintită pe 
literele şterse; trupul îi era încrâncenat, dar manile îi atârnau 
moi, de parcă l-ar fi lovit damblaua, fără ca să-şi dea sema. 

Ceilalaţi doi rămaseră o clipă nemişcaţi, care cum se aflau, 
când văzură schimbarea lui neaşteptată. Apoi, ca şi cum s-ar fi 
ruşinat că fusese mişcat atât de tare, Millthorpe îşi drese glasul 
şi, apropiindu-se de Pierre, îl bătu pe umăr şi strigă: 

— Trezeşte-te, trezeşte-te, băiete! Zice că e plătit dinainte, 
dar că nu zice „nu “dacă vrei să-i mai dai ceva. 

— Plătit dinainte... ce mai e şi asta? ... Du-te şi trăncăneşte cu 
maimuţele! 

— Ciudat tânăr, nu-i aşa? | se adresă Millthorpe, glumeţ, 
hamalului; apoi întorcându-se către Pierre reluă: Uite ce e 
băiete, îţi mai spun o dată: zice că a fost plătit dinainte, dar că 
n-are nimic împotrivă dacă vrei să-i mai dai ceva. 

— Aşa? la atunci, zise Pierre, tot cu privirea pierdută, punând 
ceva în mâna hamalului. 

— Şi ce să fac cu asta, domnule? Zise hamalul cu ochii 
holbaţi. 

— Închină un pahar, dar nu în sănătatea mea, ar fi o bătaie de 
joc! 

— Cu o cheie, domnule? Mi-aţi dat o cheie. 

— Aşa? Cel puţin nu vei avea o cheie cu care să mă descui pe 
mine. Dă-mi înapoi cheia şi ia asta. 

— Aşa da! Cu banii e altceva! Mulţumesc, domnule Cu asta 
pot să beau. Nu degeaba sunt hamal. Mă cheamă Stout. Am 
numărul 2 151; dacă mai aveţi nevoie, să mă chemaţi. 

— Sicrie cari, prietene? Întrebă Pierre. 

— Asta-i bună! Strigă Millthorpe râzând vesel. Se vede că scrii 
un Infern, dar... să lăsăm. Omule! Domnul urmează un 
tratament medical. Ar fi mai bine să... înţelegi... la revedere! 
Aşa, băiete, a plecat; ştiu eu cum să-i iau pe ăştia; mă pricep... 
Aşa... un fel de... cum să-ţi spun... înţelegi? Un clenci, ce mai! 
Toată lumea e un clenci. Dacă îi ştii clenciul, e în regulă; dacă 


nu-l ştii, nu e în regulă. Ha! Ha! 

— Hamalul a plecat? Întrebă Pierre liniştit. Atunci, domnule 
Millthorpe, vă rog să fiţi atât de bun şi să-l urmaţi. 

— Nemaipomenită glumă! Excelentă! La revedere! Ha! Ha! 

Şi, hlizindu-se netulburat, Millthorpe ieşi din cameră. 

Nici nu închisese insă bine uşa şi nici nu-şi luase mâna de pe 
clanţa din afară, când o dădu din nou de perete şi, vârându-şi 
capul creţ şi bălai înăuntru, strigă din nou: 

— Ascultă, băiete, să-ţi spun o vorbă. Il ştii pe individul soios 
care te tot pisa. Fii liniştit; l-am plătit. leri am dat lovitura; sunt 
plin de bani! Poţi să mi-i dai îndărăt când doreşti; nicio grabă; 
asta-i tot. Dar... fiindcă veni vorba... înţeleg că aştepţi oaspeţi... 
dacă ai nevoie de ceva, 

. Trimite după mine... dacă trebuie să mai pui vreun pat ori să 
ridici lucruri grele. Să nu te apuci tu şi cu doamnele să faci 
treabă! Asta-i tot Cu bine, băiete 1 Ai grijă de tine! 

— Stai! Strigă Pierre, întinzând o mână, dar fără să se 
clintească din loc. Stai! Strigă el scos din vârtejul emoţiilor lui de 
mai înainte de această generozitate a lui Millthorpe. 

Dar uşa se închisese brusc; cântând „tra, la, la “, Millthorpe 
tropăia pe coridor, în surtucul lui ponosit. 

— Un plus de inimă şi un minus de minte, murmură Pierre cu 
ochii aţintiţi spre uşă. În numele cerurilor! Zeul care l-a făcut pe 
Millthorpe era mai mare şi mai bun decât cel care i-a făcut pe 
Napoleon sau Byron, un plus de creier şi un minus de inimă... 
Eh! Creierii fac viermi, fără inimă; dar inima are sarea ei, care o 
fereşte de stricăciuni chiar dacă nu există creier. Delly! 

— Domnule? 

— Verişoara mea, domnişoara Tartan, va veni să locuiască la 
noi, Delly. Şevaletul şi cuferele acelea sunt ale ei. 

— Doamne sfinte! Vine aici? Verişoara dumneavoastră? 
Domnişoara Tartan? 

— Da, cred că ai auzit de mine şi de ea; dar s-a terminat totul, 
Delly. 

— Domnule... domnule? 

— Nu am ce explicaţie să-ţi dau, Delly, şi vreau să nu arâţi 
nicio mirare. Verişoara mea, bagă de seamă, veri- poara mea, 
domnişoara Tartan, va sta cu noi. Camera de alături, pe partea 
cealaltă, e liberă. Va fi camera ei. Va trebui să o serveşti şi pe 
ea, Delly. 


— Bineînţeles, domnule, bineînţeles; fac orice, spuse Delly 
tiemurând; dar... dar... doamna Glendinning... stupina mea, 
ştie? 

— Soţia mea ştie tot, zise Pierre hotărât. Am să cobor ca să 
iau cheia camerei; după aceea te rog să o mături. 

— Şi ce punem în ea, domnule? Zise Delly. Domnişoara 
Tartan... Păi, dânsa e deprinsă cu tot soiul de lucruri frumoase... 
covoare bogate, dulapuri, oglinzi, draperii... vai de mine şi de 
mine! 

— Uite, zise Pierre, atingând cu piciorul un preş vechi; ai aici o 
bucăţică de covor; s-o tragem în camera ei; uite şi un scaun, 
pune-l şi pe el înăuntru; cât despre pat, da, da, da, murmură el 
ca pentru sine, eu i l-am aşternut şi neştiutoare s-a întins pe el; 
cum ţi-ai aşternut aşa vei dormi... Dumnezeule! 

— Auziţi, mă cheamă stăpâna! Zise Delly, îndepărtându-se 
spre cealaltă cameră. 

— Stai! Strigă Pierre apucând-o de umăr. Dacă ar fi să te 
cheme amândouă din cele două camere şi dacă amândouă ar fi 
gata să leşine, spre care uşă te-ai intrepta mai întâi? 

Fata îl privi o clipă fără să înţeleagă, înfricoşată, apoi spuse: 

— Spre asta, domnule, şi, zăpăcită, puse mâna pe clanţa uşii 
ce dădea spre camera lui Isabel. 

— Aşa şi trebuie. Acum poţi să pleci. 

Rămase nemişcat, gândindu-se încordat la ceva, până ce 
Delly se întoarse. 

— Cum se simte „soţial' mea acum? 

Surprinsă din nou de tăria cu care rostise vorba magică soţie". 
Delly, care odinioară se mira ce rar foloseşte el acest cuvânt, îl 
privi nedumerită şi repetă aproape fără să-şi dea seama: 

— „Soţia “dumneavoastră, domnule ţ j 

— Da, na despre ea e vorba? 

— Deie Domnul să fie aşa... dar e un lucru fără inim=<* pe care 
i-l cereţi sărmanei, sărmanei Delly, domnule! 

— Termină cu bocitul! Să nu mai spui niciodată aşa ceva. 

Cu aceste aprige cuvinte, Pierre îşi înşfăcă pălăria şi plecă din 
cameră, mormăind că trebuia să aducă o cheie pentru cealaltă 
cameră. ` 

Când uşa se închise în urma lui, Delly căzu în genunchi. Işi 
ridică privirile spre tavan, dar le cobori din nou, ca şi când o 
putere i-ar fi apăsat fruntea în jos şi ar fi silit-o să se aplece din 


ce în ce mai tare, până când tot trupul i se zbârci la pământ, 
tremurând. 

— Tu, cel ce m-ai făcut şi care nu ai fost cu mine atât de 
aspru pe cât merită păcătoasa Delly, către tine îmi îndrept 
rugămintea! Îndepărtează de la mine răul dacă e să se apropie. 
Ascultă-mi rugile - dar aceste ziduri de piatră... prin ele nu mă 
poţi auzi. Îndurare! Îndurare! ... TMilă, Dumnezeule! Dacă nu 
sunt soţ şi soţie, dacă eu, po- căindu-mă, mă strădui să rămân 
curată şi nu fac totuşi decât să slujesc un păcat mai mare decât 
cel pe care l-am înfăptuit eu însămi, atunci îndurare* îndurare, 
îndurare, Îndurare, Îndurare! Doamne, care m-ai făcut... nu mă 
lăsa, bu mă lăsa... Ce să faci biata Delly? Dacă plec de aici, cad 
pe mâinile unor nemernici. Dacă rămân, şi n-am încotro, iar ei 
nu sunt soţ şi soţie... atunci, îndurare, îndurare, îndurare, 
îndurare, îndurare! 

CARTEA XXIV 

LUCY LA APOSTOLI 

l 

A doua zi de dimineață, proaspăt adăugata cameră dia partea 
cealaltă a sufrageriei arăta cu totul altfel de cum o văzuse Delly 
când descuiase uşa împreună cu Pierre cu o seară înainte. Două 
bucăţi de covor ros, cu modele diferite, acopereau mijlocul 
camerei, lăsând de jur-împrejur o o margine lată, neacoperită: o 
oglinjoară atârna între ferestre; sub ea un mic lavoar cu un petic 
de covor în faţă. În alt colţ se vedea un culcuş, aşternut cu 
cearşafuri curate. În faţa patului era altă bucăţică de covor. 
Picioruşele delicate ale lui Lucy nu aveau să tremure pe 
duşumeaua goală. 

Pierre, Isabel şi Delly se aflau în cameră; ochii. Isa- belei erau 
aţintiţi asupra culcuşului 

— E destul de drăguţ aşa, zise Delly, palidă, privind de jur- 
împrejur şi potrivind din nou perna. 

— Dar nu e pic de căldură, zise Isabel Pierre, în cameră nu e 
nicio sobă. O să-i fie foarte frig. Ţeava... nu o putem îndrepta în 
direcţia asta? 

Şi îl privi cu mai multă luare aminte decât părea să ceară 
întrebarea. 

— Să lăsăm ţeava aşa cum e, Isabel, zise Pierre, în- 
fruntându-i privirea. Uşa spre sufragerie poate să rămână 
deschisă. Nu i-a plăcut niciodată să doarmă într-o cameră 


încălzită. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt; e în regulă. Dar uite 
un mic grătar. O să cumpăr cărbuni. Da, da, asta nu e greu; un 
focşor dimineaţa... nu costă mai nimic. Stai, ia să facem un pic 
de foc de bua venit. Să aibă întotdeauna foc. 

— Ar fi mai bine să schimbăm ţeava, Pierre, stărui Isabel: va fi 
un lucru făcut pentru totdeauna şi va economisi cărbunii. 

— Nu se poate, Isabel. Ţeava care duce căldura trece prin 
camera ta. Ce zici, buna mea Delly, să o năpăstuiesc pe „soţia 
“mea chiar şi pentru cea mai devotată şi mai sinceră veri“ oară? 

— Nu, nu, nu: cu niciun preţ, domnule! Hohoti Delly. 

O flacără triumfătoare se aprinse în ochii lui Isabel; sânul ei 
plin se bombă şi mai tare: dar nu spuse nimic. 

— Poate să sosească în orice clipă, Isabel, zise Pierre; haide, 
să o întâmpinăm în sufragerie; ştii că este sala noastră de 
recepții. 

Şi cei trei trecură în sufragerie. 

lI 

Nu stăteau aşa de multă vreme când Pierre, care măsura 
camera în lung şi-n lat, se opri deodată, ca şi când l-ar fi 
străfulgerat un gând care nu se grăbise să-i vină până atunci, în 
ceasul al doisprezecelea. Se uită mai întâi către Delly, de parcă 
ar fi vrut s-o roage să plece ca să-i poată spune ceva între patru 
ochi lui Isabel; cumpănind însă lucrurile, socoti în cele din urmă 
că ar fi mai bine să facă altfel, aşa că i se adresă lui Isabel cu 
tonul lui obişnuit, încât nu se putea ca Delly să nu-l audă, fie că 
vroia fie că nu. 

— Draga mea Isabel, deşi - aşa cum ţi-am spus - verişoara 
mea, domnişoara Tartan, o fată ciudată, încăpăţânată, pe 
jumătate călugăriţă, este absolut hotărâtă să-şi urmeze 
chemarea şi să vină să locuiască alături de noi orice ar fi, este 
cu neputinţă ca prietenii ei să-i încuviinţeze purtarea; ceea ce 
face ea e o faptă încă mai neobişnuită decât îţi poţi tu închipui, 
Isabel, în simplitatea ta. M-aş înşela cumplit dacă ei nu se vor 
strădui din răsputeri s-o împiedice. Ceea ce am de gând să-ţi 
spun e, poate, în zadar, dar nu pot să nu o fac. 

Isabel îl privi tăcută, cu luare aminte, în aşteptare; în spatele 
scaunului ei, Delly îşi aplecase faţa asupra împletiturii la care 
lucra şi pe care o apucase de îndată ce Pierre începuse să 
vorbească, iar acum frământa între de- getele nervoase vârfurile 
andrelelor lungi. Era limpede că aştepta cuvintele lui Pierre cu 


tot atâta nerăbdare ca şi Isabel. Băgând de seamă ce atentă era 
Delly şi, după cât se părea, fiind mulţumit că o vede aşa, Pierre 
continuă, fără ca prin ton sau privire să arate că vorbeşte şi cu 
altcineva în afară de Isabel. 

— Uite ce vreau să-ţi spun, dragă Isabel; dacă împotrivirea 
firească a prietenilor domnişoarei Tartan faţă de ciudata ei 
hotărâre s-ar întâmpla să se arate în faţa ta, vei şti, fără 
îndoială, cum să ţi-o explici; şi de asemenea nu te vei grăbi să 
mă  învinuieşti nici cât negru sub unghie de vreo intenţie 
diavolească. Sunt sigur de asta, scumpa mea Isabel. Inţelege- 
mă, strania toană a verişoarei mele e dincolo de priceperea 
mea, şi socotesc că sărmana fată, pradă vedeniilor, rătăceşte 
pierdută în cine ştie ce taine care-mi sunt cu desăvârşire 
necunoscute; cum nu doresc să mă amestec, nepriceput, în 
lucruri ce mi se par dincolo de fire, nu o voi împiedica să vină, 
oricât ar încerca prietenii ei să mă silească. Nu o voi împiedica, 
la fel de sigur cum nu am chemat-o. Dar şi dacă te ţii la o parte 
trezeşti unele bănuieli. lată ce vreau să-ţi spun: să le lăsăm să 
se nască doar în mintea prietenilor lui Lucy; nu trebuie să le 
îngădui să se apropie de tine şi să-ţi tulbure liniştea. Isabel, 
spune-mi, mi-au fost vorbele îndeajuns de limpezi? Sau poate 
că, dimpotrivă, au fost fără rost? Când cineva îşi simte sufletul 
plin de scrupule, poate să le pară celorlalţi neplăcut şi chiar 
necuviincios în stăruința cu care bate la porţi deschise. 
Vorbeşte, Isabel! Şi Pierre se apropie de ea întinzându-i mâna. 

— Mâna ta, Pierre, este asemeni căuşului cu care făurarii 
toarnă fierul, Pierre, şi în ea mă cuprinzi de parcă sunt apă. 
Toarnă-mă. Deci, în cele mai şubrede tipare şi închipuiri ale 
cugetului; în ele mă voi întări, şi chipul şi asemănarea lor o voi 
lua, până ce din nou mă vei turna în alt tipar. Dacă-mi spui că 
acesta îţi este gândul, cum să nu fie şi pentru mine acelaşi, 
Pierre? 

— Zeii te-au plămădit în zi de sărbătoare, după ce întreaga 
lume fusese întocmită, şi te-au migălit pe îndelete la ceas de 
răgaz, minunată alcătuire a lor! 

Spunând acestea, Pierre începu să se plimbe agitat prin 
cameră, copleşit de încântare şi căldură; Isabel rămase tăcută, 
sprijinindu-şi capul în mâna pe jumătate acoperită de părul ei. 
Ochiurile împletite de Delly iacepură să se aştearnă mai aşezat. 
Părea împăcată; parcă o temere întunecată şi vagă fusese 


alungată de spusele lui Pierre sau de expresia de pe chipul lui. 

Ni 

— Pierre, Pierre... repede, repede! Nu mă lăsa... repede, 
dragă Pierre! 

— Ce-A asta? Strigă Isabel, ridicându-se şi privind uimită eătre 
uşa care dădea în coridor. 

Dar Pierre ţâşnise din cameră, oprindu-i pe ceilalţi să-l 
“urmeze. 

La jumătatea scărilor o umbră diafană, aproape nepă- 
mântească, se agăța de balustradă; doi tineri, dintre care unul 
în uniformă de marinar, încercau zadarnic să des- cleşteze cele 
două mâini albe şi slabe, fără să le vatăme. Erau Glen Stanly şi 
Frederic, fratele mai mare al lui Lucy. 

Într-o clipă mâinile lui Pierre se amestecară şi ele. 

— Ticălosule! Fii blestemat! Strigă Frederic şi, lăsând mâna 
surorii sale, încercă să-l lovească pe Pierre. 

Acesta însă pară lovitura. 

— Saltimbanc nenorocit, ai vrăjit pe cel mai dulce înger! 
Apără-te! 

— Nu! Nu! Strigă Glen, prinzând pumnalul, pe care fratele 
înnebunit îl trăsese, şi ţinându-l cu putere; e ne- înarmat; nu e 
nici timpul, nici locul să ne încheiem socotelile cu eL Sora ta... 
dulcea Lucy... să o scăpăm întâi pe ea, şi pe urmă facem ce vrei. 
Pierre Glendinning... dacă ajungi măcar până la degetul cel mic 
al unui bărbat, pleacă de aici! Viciul, murdăria în care trăieşti 
este cea a unui diavol! Nu poţi să primeşti... draga de ea, şi-a 
pierdut minţile 1 

Pierre se trase înapoi şi îi privi, palid şi pierdut, pe toţi trei. 

— Nu am de dat nimănui socoteală; sunt ceea ce sunt. 
Această dulce fată - acest înger pe care-l pângăriţi atingându-l - 
este majoră, după lege. Jur că va fi lăsată să facă precum îi este 
voia! Daţi-i drumul! Lăsaţi-o să stea singură. Vedeţi... o să 
leşine... Daţi-i drumul, vă spun! 

Şi din nou mâinile sale se amestecară cu ale lor. 

Deodată, în timp ce toţi trei se luptau orbeşte, alba făptură se 
clătină şi se lăsă moale pe o parte, către Pierre; nepregătiţi, 
ceilalţi doi îi dădură drumul fără să-şi dea seama, se împiedicară 
şi, căzând unul peste celălalt, se rostogoliră pe scări. Luând-o pe 
Lucy în braţe, Pierre ţâşni pe trepte, ajunse la uşă, le împinse pe 
Isabel şi Delly care, înspăimântate, stăteau în uşă, şi, 


năpustindu-se în camera pregătită, o aşeză pe Lucy în pat; ieşi 
din nou şi le încuie înăuntru pe cele trei femei; atât de repede 
fuseseră să- vârşite toate - ca fulgerul - încât numai după ce 
auzi cheia întorcându-se în broască îi văzu pe Glen şi Frederic, 
care ajunseseră lângă el şi-l înfruntau mânioşi. 

— Domnilor, totul s-a terminat. Această uşă e încuiată. Lucy e 
în grija unor femei! Nu vă apropiaţi! 

În timp ce cei doi tineri furioşi încercau să-l împingă la o 
parte, apărură mai mulţi Apostoli, slirniţi de zgomot. 

— Alungaţi-i! Strigă Pierre. Sunt nişte nepoftiţi! Alungaţi-i! 

Imediat, Glen şi Frederic fură ţintuiţi de douăzeci de braţe; la 
un semn al lui Pierre, fură târâţi afară împinşi pe scări şi daţi în 
grija unui poliţai care tocmai trecea, ca fiind doi zurbagii ce 
năvăliseră stricând liniştea unei locuinţe paşnice. 

În zadar se certară cu poliţaiul; în cele din urmă, pufnind şi 
trăsnind, dându-şi seama că nu mai pot face nimic fără ajutorul 
legii, se arătară gata să plece de acolo. Li se dădu drumul şi se 
îndepărtară cu o ameninţare cumplită de a i-o plăti lui Pierre. 

IV 

Fericit este cel lovit de muţenie în ceas de încercare.’ Nu 
aruncă ameninţări nechibzuite şi poate să-şi ramană sieşi 
credincios în trecerea de la furie la linişte. 

leşind în drum, după ce fuseseră daţi afară de la Apostoli, 
Glen şi Frederic ajunseră, nu după multă vreme, la gândul cel 
cuminte, şi anume că nu le va fi atât de uşor să o smulgă pe 
Lucy de acolo cu frica sau cu forţa. Hotărârea de nepătruns şi 
repeziciunea neiînfricată a palidului Pierre îşi spuseseră cuvântul 
asupra lor; tot ceea ce este neobişnuit sau măreț în lume pare şi 
mai impunător când îţi aminteşti de el după aceea. Pierre le 
atrăsese atenţia că în faţa legii Lucy e stăpână pe faptele ei; îşi 
amintiră de asta. După multă gândire, Glen, mai cu scaun la 
cap, zise că ar fi bine ca mama lui Frederic să facă o vizită în 
apartamentul lui Pierre; se gândea că, deşi rămăsese neclintită 
în faţa încercărilor lor unite de a o speria, s-ar putea ca Lucy să 
nu fie surdă în faţa rugăminţilor mamei sale. Dacă doamna 
Tartan ar fi fost o altfel de femeie, dacă ar fi dovedit suferinţa 
dezinteresată a unei inimi generoase şi nu doar ţâfna unei 
„cochete” de profesie, atunci speranţa lui Frederic şi a lui Glen 
ar fi avut oarecare sorţi de izbândă. Incercară şi acest lucru, dar 
în zadar. 


În faţa mamei ei, a lui Pierre, a lui Isabel şi a lui Delly, 
spunându-le lui Pierre şi lui Isabel „domnule* şi „doamnă" 
Glendinning, Lucy se legă pe ce avea mai sfânt să rămână în 
preajma gazdelor ei până când acestea vor pofti să o arunce 
afară. În zadar maică-sa, când rugătoare, când scoasă din sărite, 
îi căzu în genunchi sau se pregăti să o pocnească; în zadar îi 
zugrăvi disprețul şi dezgustul tuturor, făcu aluzie la frumosul şi 
galantul Glen, o ameninţă că, dacă nu se răzgândeşte, întreaga 
familie o va renega şi chiar dacă va muri de foame nu îi vor da 
niciun dumicat de pâine unei feţe atât de încăpăţânate, mai rea 
decât „una din alea “! 

La toate acestea, Lucy răspundea blândă şi că de pe altă 
lume; cu o tărie şi o stăpânire de sine care nu lăsau însă nicio 
speranţă. Fapta nu era pornită de la ea; puteri mai mari, de 
deasupra şi de dedesubt, o îndemnaseră. Nu era deloc 
îndurerată de starea în care se afla; suferinţa pe care o simţea 
era pentru alţii. Nu căuta răsplată; rostul unei fapte bune e să fii 
sigur că ai înfăptuit-o fără cea mai mică speranţă de răsplată. 
Privitor la pierderea bogă- ţiei şi a luxului lumesc, la toate 
aplauzele căptuşite cu brocarturi de prin salonaşe, spuse că 
toate acestea nu însemnau mare lucru pentru ea, căci niciodată 
nu avuseseră vreun preţ. Nu renunţa deci la nimic-; lăsându-se 
călăuzită de această chemare, avea să moştenească lumea. 
Nepăsătoare faţă de dispreţ, nu cerea milă. Cât priveşte 
sănătatea minţii ei, spuse că în această privinţă aveau să o 
judece cei fără de moarte, şi nu muritorii cu părerile lor 
bicisnice. Dacă cineva o mustra că nesocoteşte sfaturile sfinte 
ale mamei ei, nu putea răspunde decât următoarele: că doamna 
Tartan se bucura de tot respectul ei de fiică, dar ascultarea 
deplină o datora în altă parte. Era mai bine că ceilalţi să renunţe 
la orice nădejde de a o lua de acolo. Doar un lucru putea s-o 
clintească, şi acela o va clinti doar pentru a o face pe veşnicie 
neclintită: acel lucru era moartea. 

Atâta minunată tărie în atâta minunată dulceaţă; atâta 
neclintire la o făptură atât de fragedă ar fi uimit pe orice 
privitor. Pentru mama ei, însă, mirarea era cu mult mai mare; 
asemeni multor oameni care nu văd decât pojghiţa lucrurilor, îşi 
alcătuise părerea despre Lucy doar pe temeiul staturii ei pirpirii 
şi al firii ei de mieluşea; ca atare, doamna Tartan îşi închipuise 
că Lucy nu e în stare de o faptă atât de îndrăzneață. Ca şi când 


înfăţişarea îngerească nu ar face figură bună alături de fapta 
vitejească! Aceste două trăsături nu sunt niciodată despărțite! 
Deşi Pierre o cunoştea pe Lucy mai bine decât oricine altcineva, 
purtarea ei fără seamăn îl uimi nu mai puţin. Chiar şi tainica 
Isabel nu-l vrăjise într-atât cu frumuseţea ei născută din 
fascinația neobişnuitului. Soiul celeilalte fete, schimbat de 
întâmplările din ultima vreme, îi trezea acum puternice şi noi 
simţăminte. Îmbujorarea neprihănită dispăruse acum, fără să-i fi 
luat locul gălbejeala obişnuită. Şi, ca şi cum trupul ei era un 
templu al naturii şi marmura singurul material potrivit pentru un 
altar atât de înălţat, o albeaţă strălucitoare, neînchipuită, îi 
lumina obrazul. Capul se înălța dintre umeri asemănător aceluia 
sculptat al unei statui; lumin» blândă şi neşovăitoare a ochilor 
părea o ninune la fel de mare ca şi când statuia ar fi dat 
deodată temn că vede şi înţelege. 

Şi Isabel fu neaşteptat de cutremurată de această ilulce 
nepământenire a înfăţişării lui Lucy. Nu bătăile propriei ei inimi o 
înduplecară însă, ci pecetea cerurilor S aplecă cerbicia. În 
respectul cu care se grăbea să împlinească micile dorinţe ale lui 
Lucy se putea ghici o ascultare mai presus de voinţa ei, mai 
degrabă decât o bunăvoință înţelegătoare. Se întâmplă că, 
poate datorită alunecării chitarei singure, tocmai când Lucy îi 
vorbea cu atâta blândeţe mamei ei, din cama-a alăturată se auzi 
un sunet înfiorat abia ghicit, răspunzând supus; atunci Isabel, 
cuprinsă parcă de o groază necunoscută, căzu în genunchi h 
faţa lui Lucy şi-i făcu iute o plecăciune, fără ca totuşi să pară că 
o face de bunăvoie. 

Văzând că cele mai înteţite eforturi ale ei rămân în zadar, 
doamna Tartan le făcu deznădăjduită semn lui Pierre şi lui Isabel 
să plece din cameră, ca să-şi continue rugăminţile şi 
amenințările între patru ochi. Lucy îi rugă însă tu blândeţe să 
stea. Se întoarse apoi către maică-sa. De icum înainte nu mai 
avea pentru ei alte secrete decât cele care vor rămâne 
nemărturisite în veci de veci. Tot ceea ce era ştiut acolo sus 
trebuie să fie ştiut şi aici jos. Între ta şi mama ei nu există nicio 
taină. 

Lovindu-se de atâta nesmintită tărie din partea fiicei sale, 
înstrăinate şi pierdute, doamna Tartan se întoarse cu nânie 
către Pierre cerându-i să o urmeze. Din nou Lucy se împotrivi, 
spunând că nici între mama ei şi Pierre nu iveau ce taine să 


existe. Avea să le-o ia ea înainte. Cerând pană, hârtie şi o carte 
pe care să o ţină pe genunchi pentru 

iputea scrie, aşternu următoarele rânduri, întinzându-i-le ipoi 
mamei sale: 

„Mă numesc Lucy Tartan. Am venit să locuiesc cu domnul şi 
doamna Pierre Glendinning de bunăvoie şi nesilită de nimeni, 
atâta timp cât vor dori să mă ţină lângă «. Dacă o vor, am să 
plec; nicio altă putere nu mă va face însă să mă clintesc, decât 
cu forţa; iar împotriva forţei am dreptul să cer ajutorul legii.” 

— Citiţi, doamnă, zise doamna Tartan întinzând hârtia către 
Isabel cu mâna tremurătoare şi cereetând-o cu o privire 
pătimaşă şi dispreţuitoare. 

— Am citit-o, spuse Isabel liniştită, după ce aruncă o privire pe 
bilet, pe care îl întinse apoi lui Pierre, vrând parcă să arate că nu 
dorea să ia singură nicio hotărâre în această privinţă. 

— Şi dumneavoastră, domnule, vă faceţi părtaş la o 
asemenea faptă? IlI întrebă doamna Tartan pe Pierre după ce 
acesta isprăvi de citit. 

— Nu am de dat socoteală nimănui, doamnă. Aceasta pare să 
fie voinţa scrisă şi pătrunsă de liniştea din urmă a fiicei 
dumneavoastră. Ca atare, cred că nu vă mai rămâne decât să o 
respectaţi şi să plecaţi. 

Doamna Tartan aruncă o privire disperată şi scăpărătoare în 

jur. Apoi, ţintuind-o cu privirea pe Lucy, vorbi: 
_ — Fată! De aici de unde mă aflu, te reneg pentru totdeauna. 
In veci ruga mea de mamă n-o să-ţi mai tulbure liniştea! Am să 
le spun fraţilor tăi să nu mai ştie de tine; am să-i spun lui Glen 
Stanly să-şi smulgă din inimă icoana ta netrebnică, dacă nu a 
făcut-o până acum, din pricina nebuniei şi neruşinării tale 
nemaiauzite. Cât despre dumneata, domnule Monstru! Mânia lui 
Dumnezeu te va ajunge pentru asta! lar cât despre dumneata, 
doamnă, nu am cuvinte pentru femeia care îngăduie ibovnicei 
soţului său să locuiască sub acelaşi acoperiş cu ea. Şi tu... tu... 
biată creatură uşuratică (către Delly), ce să mai vorbim... cuib 
de netrebnici! Şi acum, fără îndoială că o mamă trebuie să-i 
părăsească pe cei pe care însuşi Dumnezeu i-a părăsit! 

"Blestemul de despărţire al mamei sale nu păru să aibă o 
înrâurire pe măsura greutăţii sale asupra lui Lucy; era şi aşa 
albă ca marmură, încât teamă nu-i putea albi mai mult obrazul, 
dacă teamă i s-ar fi cuibărit în inimă. Aşa precum aerul tare al 


înălțimilor, curat şi rărit, rămâne netulburat de toate furtunile de 
la poale, tot astfel seninul străveziu al obrazului ei, azuriul blând 
şi limpede al ochilor, nu vădeau vreun semn de tulburare, în 
ciuda furtunii stârnite undeva, mult mai prejos decât ea, de 
mama ei. Era sprijinită de braţe necilintite; ajutoare nevăzute 
alergau s-o scape; din toate părţile o propteau înaltele puteri ale 
nemuritorului Amor. Cel care e întotdeauna de partea trestiei 
celei mai slabe atunci când aceasta e încovoiată de vijelie 
cumplită; cea mai cumplită furtună se dă bătută în faţa 
împotrivirii de neîmpotrivit a celei mai slabe trestii. 

CARTEA XXV 

LUCY, ISABEL ŞI PIERRE. PIERRE ŞI CARTEA LUI 
ENCELADUS 

| 

La vreo câteva zile după sosirea ei, când se mai şter- seseră 
presupusele urmări neplăcute ale ultimelor întâm- plări, 
întâmplări care îi zguduiseră puternic pe Pierre şi Isabel, deşi pe 
fiecare în alt chip, iar pe Lucy, pe faţă măcar, mai puţin decât pe 
ceilalţi, fata îşi arătă, într-o dimineaţă când erau la cafea, 
dorinţa de a câştiga bani cu schiţe în cărbune. Ar fi o 
îndeletnicire plăcută, le spuse ea, şi, pe lângă asta, ar însemna 
un bănuţ mai mult în punga lor. Pierre ştia cât de bine se 
pricepe să prindă asemănările şi să le înfrumuseţeze cu 
judecată, fără să păcă- tuiască împotriva adevărului. Chiar şi 
cele mai grosolane pietre, dacă le aruncăm în lac şi le privim 
prin pânza apei, ne apar cu muchii mai îndulcite, fără să fie 
propriu-zis schimbate cu ceva. Dacă Pierre şi-ar da puţin 
osteneala să îi aducă persoane dornice să-şi facă portretul, era 
sigură că avea să poată aduna un frumos şirag de capete. Din 
grămada de chiriaşi ai fostei biserici, Pierre îi ştia, probabil, pe 
mulţi care nu ar fi avut nimic împotrivă să se lase prinşi pe 
pânză. Mai mult decât atât, deşi până acum nu prea avusese 
prilejul să-i vadă, într-o adunare atât de aleasă de poeţi, filosofi 
şi proroci de toate soiurile, se aflau, fără îndoială, chipuri de 
neuitat. Sfârşind de vorbit, le mulţumi încă o dată pentru 
camera ce-i pregătiseră, căci fusese mai înainte atelierul unui 
artist şi de aceea o fereastră era aşezată chiar sub tavan, iar 
obloanele dinlăuntru puteau fi astfel potrivite încât lumina să 
vină după voie din orice parte. 

Şi Pierre se gândise la asta de cum văzuse mai întâi şevaletul. 


Răspunsul lui era deci, măcar în parte, pregătit. 

În ceea ce o privea - îi vorbi el - n-ar fi rău deloc ca acum să- 
şi facă o meserie din arta ei, căci ar putea avea o îndeletnicire 
încântătoare. Întrucât nu putea visa însă să-şi aleagă clienţii 
dintre prietenii bogaţi şi din lumea bună a mamei sale, acest 
lucru fiind de altfel ultimul care i-ar fi trecut prin minte, probabil 
doar între Apostoli putea afla doritori de portrete, o vreme cel 
puţin; Apostolii cu pricina erau, pe de altă parte, muşterii pârliţi, 
fără un ban în buzunar, deşi, adevărat, printre ei mulţi aveau 
trăsături grăitoare; deocamdată, însă, Lucy nu trebuia să se 
aştepte la cine ştie ce câştiguri băneşti neîntârziate. Nu va trece 
mult, fără îndoială, şi va reuşi să o scoată la capăt, dar la 
început era mai bine să fie modestă în aşteptările ei. Cuvintele 
lui de prevenire izvorau, oarecum îndulcite, din aceeaşi 
resemnare îngăduitoare pe care Pierre o deprinsese de curând 
şi care îl învățase să nu se aştepte niciodată la nimic plăcut, să 
se gândească întotdeauna doar la rele, pregătit fiind însă şi 
pentru celelalte, astfel încât totul să-i pară bun dacă se sfârşea 
cu bine. Adăugă, totuşi» că în acea dimineaţă avea să treacă 
prin toate camerele şi coridoarele de la Apostoli, anunțând că 
verişoara lui» pricepută în meşteşugul zugrăvirii în cărbv.ne, are 
o cameră alături de apartamentul său, unde îi va face plăcere să 
primească pe cei care doresc să li se facă portretul. 

— ŞI... Lucy, cât vrei să ceri? E un aspect foarte important. 

— Ştiu şi eu, Pierre, probabil foarte puţin, spuse Lucy 
gânditoare. 

— Foarte puţin, Lucy, într-adevăr foarte puţin. 

— Să spunem atunci, zece dolari. 

— Zece dolari, Lucy! Exclamă Pierre. Bine, dar asta reprezintă 
câştigul pe trei luni pentru unii dintre Apostoli! 

— Patru dolari, Pierre. 

— Trebuie să-ţi spun. Lucy..; Dar mai întâi, cât durează ca să 
faci un portret? 

— Două şedinţe şi două dimineţi de lucru singură, Pierre. 

— Şi.. Î ia să vedem, de ce materiale ai nevoie Y sper că nu 
sunt costisitoare, ca ale tăietorilor în sticlă, de pildă.» 

Uneltele tale nu trebuie să aibă vârf de diamant, Lucy, nu-i 
aşa? 

— Vită-te şi tu, Pierre, zise Lucy deschizându-şi palmă mică; o 
mână de cărbune, o bucăţică de pâine, una sau două crete 


colorate şi o bucată de hârtie, asta-i tot. 

— Atunci să ceri un dolar şi şaptezeci şi cinci pentru un 
portret. 

— Doar un dolar şi şaptezeci şi cinci, Pierre? 

— Şi aşa mă tem că e preţul prea mare, Lucy. Nu trebuie să fii 
nechibzuită. Uite ce e; dacă ai cere zece dolari şi ai face 
portretele pe datorie, ai avea o groază de muşterii, dar puţini 
bani. Dacă ceri un preţ foarte mic, poţi să spui că vrei banii pe 
loc... De ce tresări la cuvântul ban? Şi atunci n-ai avea atâtea 
modele, dar în orice caz mai mulţi bani. Înţelegi? 

— Cum spui tu, Pierre. 

— Atunci am să scriu un anunţ, în care să fie limpede arătate 
condiţiile; o să-l aşezăm La vedere în camera ta, astfel încât toţi 
cei care vin să ştie la ce să se aştepte. 

— Mulţumesc, mulţumesc, dragă Pierre, spuse Lucy ridicându- 
se. Mă bucur că ai privit cu atâta înţelegere sărmanul meu plan, 
şi mi-ai dat oarecari speranţe. Trebuie să fac însă şi eu ceva: 
trebuie să câştig un ban. Vezi, am mâncat atâta pâine azi- 
dimineaţă, dar nu am adus în casă niciun bănuţ. 

Făcând haz de necaz, Pierre măsură bucată mare rămasă din 
singura felie de care se atinsese Lucy şi vru să-i spună ceva în 
glumă, dar ea se strecurase pe uşă ducându-se în camera ei. 

Fu trezit din visarea stranie în care se cufundase după 
încheierea acestei scene, de atingerea mâinii lui Isabel pe 
genunchiul său şi de privirea ei grăitoare aţintită asupra feţei 
sale. In timpul discuţiei de mai înainte ea nu scosese un cuvânt; 
dar un privitor care n-ar fi avut altceva de făcut ar fi băgat de 
seamă, poate, că simţiri puternice şi până atunci necunoscute 
se luptau abia ţinute în frâu în pieptul ei. 

— Pierre! Zise ea aplecându-se încordată spre el. 

— Isabel... da, da, da, se bâlbâi Pierre şi o îmbuj orare ciudată 
îi cuprinse faţa, gâtul şi fruntea în vreme ce se dădea înapoi fără 
să vrea. 

Isabel rămase nemişcată şi îl privi fix. Apoi se ridică încet şi, 
cu o nesfârşită demnitate tristă, se îndreptă ds spate şi spuse: 

— Dacă sora ta te înăbuşă venind prea aproape de tine, 
spune-i-o, Pierre; căci soarele de septembrie nu soarbe negurile 
de prin văi cu mai multă iuţeală decât m-ai înlătura din faţa ta, 
zeul meu tainic, dacă vreodată ar fi să simt că m-am apropiat 
prea mult. 


Vorbind astfel, îşi apăsă o mână de piept, ca şi când ar fi 
pipăit ceva aducător de moarte ascuns acolo: mirat mai mult de 
atitudinea ei, decât de acest gest anume, Pierre nu băgă atunci 
de seamă mişcarea cu înţeles a mâinii dusă la piept, deşi mai 
târziu avea să şi-o amintească şi să înţeleagă pe deplin 
întunecatul ei tâlc. 

— Prea aproape de mine, Isabel? Soare sau rouă, tu mă faci 
să rodesc! Pot oare razele de soare sau stropii de rouă să vină 
prea aproape de ceea ce încălzesc şi adapă? Stai lângă mine, 
Isabel, aşază-te aproape; fă-ţi loc înlăun- trul coastelor mele, 
dacă poţi, astfel încât coaja mea muritoare să ne cuprindă pe 
amândoi. 

— Penele frumoase fac păsările frumoase, cel puţin aşa am 
auzit, spuse Isabel cu amărăciune, dar oare vorbele frumoale 
fac întotdeauna şi faptele frumoase? Pierre, te-ai tras înapoi din 
faţa apropierii mele! 

— In îmbrăţişarea cea mai drăgăstoasă trebuie mai întâi să 
desfacem larg braţele, Isabel; m-am tras îndărăt ca să mă 
apropii mai bine de tine. 

— Bine, bine; vorbele sunt doar oşteni de hărţuială: faptele 
sunt grosul armatei! Fie cum spui tu. Am încă încredere în tine... 
Pierre. 

— Te ascult cu răsuflarea tăiată - ce este, Isalpel? 

— Am fost mai proastă decât o buturugă de lemn; mi se 
întunecă mintea când mă gândesc! Mai tare mi se întunecă insă 
la gândul că marea ei bunătate a fost aceea care mi-a adus 
aminte de prostia mea. Dar nu mi-o va lua înainte! Pierre, 
trebuie să muncesc într-un fel pentru tine! Am să-mi vând părul, 
am să-mi scot dinţii, dar într-un fel trebuie să fac rost de bani 
pentru tine! 

Pierre o privi cu uimire. Făptura ei era înconjurată de nimbul 
unei străluciri pline de hotărâre; un miez ascuns fusese, 
probabil, adânc rănit. Pe buze îi stătea o vorbă * liniştitoare, 
drăgăstoasă; întinse braţul când, deodată, sa schimbă la faţă şi 
şopti speriat: 

— Sst! Vine Lucy. Stai liniştită. 

Dar Isabel, ridicându-se îndrăzneață, deschise larg uşa, 
exclamând scoasă din fire: 

— Priveşte, Lucy, ce soţ ciudat! Se teme să nu fie prins 
vorbind cu soţia lui! 


Lucy era aşezată pe scaun în mijlocul camerei ei, în faţa uşii 
deschise, ţinând în poală cutia cu vopsele al cărei zgomot îl 
făcuse, probabil, pe Pierre să tresară; în acea clipă îi vedea bine 
atât pe Pierre, cât şi pe Isabel. Sunetul ciudat al vocii acesteia o 
făcu să-şi ridice privirea imediat. Pe dată lumina unei înţelegeri i 
se răspândi pe chip, dar nu s-ar fi putut spune dacă era 
binevenită sau nu. Murmură un răspuns vag, la întâmplare. Şi 
apoi se aplecă mai tare asupra cutiei spunând că e foarte 
ocupată. 

Isabel închise uşa şi se aşeză din nou lângă Pierre. Faţa îi era 
strâmbată de iritare. Părea că cea mai puternică simţire a vieţii 
îi este prinsă în păienjenişul fără scăpare al împrejurărilor şi că, 
deşi se zbate să se elibereze, ştie că toate silinţele îi vor fi mai 
rău decât zadarnice; de aceea nu-i mai pasă de nicio piedică. Pe 
Pierre îl străbătu un tremur în timp ce o privea. Dar curând norul 
trecu; dulcea ei jale de mai înainte se reîntoarse; din nou 
străluci limpezimea de nepătruns în ochii ei misterioşi. 

— Până acum, Pierre, până te-am cunoscut pe tine, am făcut 
nebunii de care nu mi-am dat seama niciodată decât amintindu- 
mi-le vag. De ele mă lepăd. Ceea ce îmi amintesc că am făcut 
acum câteva clipe era una din aceste nebunii. 

— Nu ai făcut altceva decât să-ţi arăţi tăria, pe când eu mi-am 
arătat slăbiciunea, Isabel; da, în faţa întregii lumi îmi eşti soţie, 
şi deci şi în ochii ei îmi eşti soţie. Nu i-am spus chiar eu acest 
lucru? Am fost mai slab decât un pisoi, Isabel, iar tu ai fost la fel 
de tare ca acele lucruri angelice din care îşi trage tăria cea mai 
mare frumuseţe. 

— Pierre, odinioară astfel de vorbe venite de la tine îmi 
răcoreau şi îmi înrourau sufletul; acum, deşi picură la fel de 
calde şi îmbălsămate de pe buzele tale, trec prin- tr-un pustiu de 
gheaţă aflat între noi şi îmi zornăie în inimă ca boabele de 
grindină. Cu ea nu ai vorbit astfel. 

— Ea nu este Isabel.? 

Fata îl privi iute şi scrutător; apoi vorbi liniştită 

— Chitara mea, Pierre; ştii bine cum o stăpânesc; acum, 
înainte de a găsi clienţi pentru desenatoarea de portrete, o să 
găseşti elevi pentru profesoara de muzică. Vrei? 

ŞI-I privi cu atâta convingere mişcătoare, încât lui Pierre i se 
păru că ajunsese în paradis. 

— Biata mea Isabel! Strigă el; tu stăpâneşti dulceaţa firească 


a chitarei, nu dichisurile sale inventate şi orân- duite; or, tocmai 
acestea vrea să le înveţe orice elev prostuţ. Ceea ce ştii tu nu 
poate fi împărtăşit. Ah, dulcea ta nevinovăție e adânc 
mişcătoare! Dulcea mea copilă! 

Şi o îmbrăţişă. 

Când focul admiraţiei i se citea pe faţă, dar Pierre nu apucase 
încă să-i întindă braţele, Isabel se dăduse pe neobservate cu un 
pas înapoi, venind lângă uşa de legătură care, în clipa 
îmbrăţişării, se deschise brusc, ca de la sine. 

Sub privirile lui Lucy aşezată pe scaun, Pierre şi Isabel stăteau 
înlănţuiţi; buzele lui Pierre se odihneau pe obrazul ei. 

lI 

Cu toate că vizita doamnei Tartan se încheiase atât de 
furtunos, cu făgăduiala ei de a nu se mai întoarce niciodată şi de 
a-i învăţa pe toţi prietenii şi rudele lui Lucy, pe fraţii şi pe 
adoratorul ei să nu o mai recunoască şi să o uite, Pierre se 
mândrea că înţelegea mult prea bine inima omenească şi, mai 
ales, firea lui Glen şi a lui Frederic, pentru a nu se simţi neliniştit 
la gândul că cei doi tineri înfierbântaţi puneau la cale cine ştie 
ce grozăvii împotriva lui, presupusa bestie prin ale cărei 
maşinaţii infernale Lucy Tartan fusese abătută de la buna- 
cuviinţă şi de la drumul cel drept Nu-l încălzea deloc, ba chiar îl 
îngrijora, gândul că doamna Tartan venise singură la Lucy şi că 
cei doi lăsaseră să treacă mai mult de patruzeci şi opt de ore 
fără să dea cel mai mic semn de duşmănie ori măcar de 
existenţă. Mai întâi îşi zicea că, înfrânându-şi nechibzuinţa, erau 
hotărâți să meargă pe calea mai ocolită, dar poate mai sigură, 
de a o aduce pe Lucy înapoi, cu ajutorul legii. Dar această idee o 
respinse din mai multe pricini. 

Pe de o parte, firea de ostaş a lui Frederic îl făcea prea puţin 
doritor a se sprijini pe bicisnicul braţ năimit al legii, care avea să 
amestece tot târgul într-o treabă ce-i privea doar pe el şi pe 
familia lui, iar pe de altă parte, îl îndemna ca, asemeni pârjolului 
nimicitor, să-şi facă singur dreptate şi să-şi fie propriul 
răzbunător; nu era vorba numai de ocară adusă familiei şi lui 
însuşi prin Lucy, ci şi de nefericirea ei pe care şi-o închipuia şi 
care îi turna sare peste rană. Aceasta în ceea ce-l privea pe 
Frederic; cât despre Glen, Pierre ştia bine că, lipsit de inimă 
pentru a săvârşi o faptă de iubire, Glen mai găsea destulă forţă 
pentru a săvârşi o faptă de ură; deşi în seara de neuitat a sosirii 


sale în oraş, Glen îi trântise hain uşa în nas, i-ar fi spart-o cu 
dragă inimă acum pe a lui Pierre, dacă ar fi fost sigur că năvala 
lui s-ar fi încheiat cu o izbândă deplină. 

Pierre mai ştia şi acest lucru: atât este de neîmblânzit focul 
firesc, nedomolit, care zace în fiece om şi se numeşte bărbăţie 
curajoasă, încât - deşi societatea se străduie da mii de ani să-l 
facă să se plece de bunăvoie Legii, singura chemată să facă 
dreptate oricărei nedreptăţi - de demult şi dintotdeauna toţi cei 
cu sânge şi nu cu apă în vine nu voiesc să se ascundă după roba 
judecătorilor, dacă au apucat să rostească cu gura lor 
ameninţări de răzbunare împotriva duşmanului, tocmind cu bani 
grei o liotă de căţeluşi lătrători care să lupte în locul lui pentru a 
le câştiga cauza; pe faţă toată lumea laudă alergăturile prin 
tribunale ca o purtare cuminte şi cum se cuvine - gândul 
înţelept mai de pe urmă; dar în adâncurile inimii o socoteşte o 
laşitate mârşavă. Prin vinele lui Frederic nu curgea apă, iar în 
ale lui Glen fierbea un sânge clocotitor. 

În afară, de toate astea, i se părea limpede lui Pierre că însăşi 
legea ar fi putut să o smulgă pe Lucy din adăpostul pe care şi-l 
alesese de bunăvoie doar dacă ar îi găsit-o cu totul smintită, 
dovedind acest fapt prin o mie şi unul de amănunte umilitoare; 
toţi, de oricare parte ar fi fost ei, s-ar fi simţit la fel de scârbiţi de 
o asemenea întorsătură a lucrurilor. 

Ce puneau atunci la cale cele două capete înfierbin- ţâţe? 
Poate că băteau străzile, astfel încât prima oară când Lucy ar fi 
ieşit singură, s-o răpească şi s-o ducă acasă. Ori, dacă ar fi fost 
şi Pieţre cu ea, să-l lovească mişeleşte sau în luptă dreaptă, cum 
o fi, furând-o apoi pe Lucy! Ori, dacă Lucy nu ieşea din cameră, 
poate că se pregăteau să-i caute ceartă lui Pierre de faţă cu 
lumea, să-l doboare şi să-l împroaşte cu găleţile de gunoi şi 
murdărie ale insultelor şi urii lor, astfel încât niciun om cinstit să 
nu mai vrea să ştie de el, iar Pierre, tras pe roata torturii unei 
asemenea ocări, să se simtă atât de zdrobit încât să dea 
mişeleşte drumul pradei sale. 

Chicotitul stafiilor într-o casă veche bântuită, sau semnele 
rele cu miros de sulf, ce se arată uneori noaptea-n cer, nu ne 
ridică părul măciucă aşa cum o fac înşirarea şi prefirarea 
feluritelor umilinţe trupeşti la care poate fi supus în lume un om 
mândru şi cinstit. Nu e vorba de teamă; este o. Groază născută 
din mândrie şi care este mai cumplită decât orice teamă. Atunci 


se arată ochilor minţii muncite de închipuiri semnul lui Cain şi 
mâna zgârcita pe plăselele cuţitului de pe care petele de rugină 
s-au şi uscat. 

Convins că cei doi tineri puneau la cale ceva împotriva lui, 
având încă viu în urechi răsunetul blestemelor lor de pe scară, 
blesteme ale căror răspunsuri nu mai puţin înverşunate, venind 
de la el, le înăbuşise cu greu, înțelegând prea bine ce înseamnă 
spumegarea de ură nebună 

— Fără îndoială cea mai aprigă dintre patimi - pe care un 
frate îndrăzneţ o întoarce ca pe o armă împotriva celuia care 
întinase cinstea surorii sale, încredinţat că dacă un astfel de 
frate şi-ar înjunghia duşmanul în casa mamei sale, atât de 
strâmbe sunt alcătuirile lumeşti încât toţi oamenii şi toţi juraţii 
aveau să fie îngăduitori cu el, spunând că un suflet nobil a fost 
adus la disperare de ruşinea unei nevinovate surioare 
batjocorite de un seducător blestemat; închipuindu-şi ce ar fi 
simţit el dacă s-ar fi aflat în situaţia în care Frederic îşi închipuia 
cu atâta tărie că se află, amintindu-şi că în dragoste gelozia este 
o aspidă şi că gelozia lui Glen era de două ori mai înveninată de 
împrejurările nemaipomenite în care Lucy îi ocolise bra- tele 
deschise şi se aruncase la pieptul potrivnicului său victorios, 
acum însurat cu alta, cuibărindu-se acolo cu aerul unei femei 
uşuratice şi fără ruşine; amintindu-şi deci toate pricinile de ură 
aţiţată ale acestor doi duşmani ai săi, Pierre ştia că în curând va 
avea de furcă cu ei. Furtuna patimii din sufletul lui nu era câtuşi 
de puţin domolită de hotărârea luată la ceasul cel mai liniştit şi 
cu mintea cea mai limpede. Şi în clipe de furtună, şi în clipe de 
linişte, una şi aceeaşi era încheierea: ai grijă, Pierre! 

Omorurile sunt săvârşite de nebuni; gândurile ucigaşe sunt 
însă nutrite de cei cuprinşi de o rece deznădejde. Unul din 
aceştia ajunsese şi Pierre. Soarta, sau cum veţi voi să-i spuneţi, 
îl adusese aici. Acum însă, când toate necazurile i se învâltorau 
prin cuget, când se gândea la înțelesurile întoarse care îl 
prinseseră ca nişte iele în cercul lor, la toate opreliştile de piatră 
ridicate în jurul său şi peste care nu era chip să treacă, la 
roiurile de flecuşteţe care îi înrăutăţiseră soarta, şi aşa vitregă, 
ultima flăcăruie de speranţă şi fericire se topea, înghițită de 
zvâcnirea din urmă a pojarului din inimă, lăsându-l în faţa unui 
hău de beznă nesfârşită, pe a cărui buză era silit să meargă, 
clătinându-se în fiecare clipă. Atunci ura lui Glen şi a lui Frederic 


i se părea un dar neasemuit, iar a-şi pune capăt zilelor pentru a 
scăpa de ruşinea pe care i-o pregăteau în fata semenilor săi - 
singura încheiere cuvenită pentru o astfel de viaţă. 

Ni 

Aşa cum o statuie aşezată pe un picior rotitor ne aduce sub 
ochi când o mână, când un picior, când spatele, când faţa, când 
o coastă, schimbându-şi mereu muchiile şi feţele, tot astfel se 
întâmplă şi cu un suflet țintuit şi schimbat în stană de piatră, 
când e învârtit de mâna Adevărului. Doar minciunile nu se 
schimbă niciodată; să nu vă aşteptaţi ca Pierre să rămână 
nemişcat. Nimeni nu o să facă pe călăuza de muzeu arătându-vă 
„pătrarele” lui, în timp ce el se roteşte ca luna în jurul domniilor- 
voastre. Nu aveţi decât să le desluşiţi după cum vă taie capul! 

Mai trecu o zi; Glen şi Frederic nu-şi făcură apariţia, iar 
Pierre, Isabel şi Lucy rămaseră să vieţuiască împreună. 
Prezenţa lui Lucy sub acelaşi acoperiş începu să aibă o 
înrâurire din Ge în ce mai mare asupra lui Pierre. Câte- 
odată, sub privirea lui Isabel care-l cerceta pe furiş, o 
sorbea din ochi într-un fel ce nu-i şedea deloc bine unui 
simplu văr, aşa cum pretindea că îi este lui Lucy; alteori 
câta la ea cu o expresie pe care Isabel o înţelegea şi mai 
puţin, de teamă, groază şi respect, amestecate şi eu 
oarecare sâcâială. În general, însă, în purtarea lui faţă de 
Lucy se vădea respect, grijă şi înţelegere - nimic mai 
mult. Nu rămmea niciodată singur cu ea, deşi, la fel ca 
înainte, stătea uneori de vorbă singur cu Isabel. 

Lucy nu jfărea deloc doritoare să fure cuiva locul de 
lângă el; nu arăta riici un fel de curiozitate 
necuviincioasă în ceea ce-l privea pe Pierre şi niciun îel 
de stânieneală dureroasă faţă de Isabel. Cu toate 
acestea, cu fiecare ceas care trecea, părea că se 
furişează mai bine între ei, deşi fără să se silească şi fără 
să-i atingă. Câteodată lui Pierre 4 se năzărea -că un 
trimis al ptfterilor firii poposise în apropierea 'lui ca -să-l 
ferească de un rău cumplit, iar lui Isabel că o mână 
nevăzută o împingea parcă la o parte. Şi totuşi, când 
erau toţi trei împreună, minunata seninătate, dul- ceaftă 
şi nevinovăția desă-vârşită a lui Lucy înlăturau orice ar fi 
putut semăna cu o stânjeneală obişnuită. Stânjeneala 
nu-şi făcea loc între ei decât atunci când Pierre rămânea 


cu Isabel, după ce Lucy se ridica şi plecă, lăsându-i 
singuri. 

Intre timp, Pierre lucra mai departe la cartea lui; cu 
fiecare clipă, însă, simţea mai apăsător cât de potrivnice 
erau împrejurările în care trudea. Pe măsură ce strădania 
creştea şi-l strângea din ce în ce mai tare în chingile ei, 
storcându-i tot mai. Multă vlagă, simţea că i-a rămas din 
ce în ce mai puţină în vine pentru a o dărui acestei 
opere. Nu numai că Pierre avusese nenorocul de a se 
simţi - deşi nu tot timpul - îmboldit, la o vârstă 
neeoaptă, să se apuce de o lucrare pentru care era 
nevoie de o minte bine aşezată pe făgaşul ei - lucru 
oricum de plâns - dar tocmai acum, când n-avea nici 
după ce bea apă, era silit să pornească la o treabă 
îndelungată, sil cărei capăt nici nu se vedea, menită - 
culmea - a-i aduce un câştig bănesc. Cum de ajunseseră 
aici lucrurile? De unde porneau ele? Am putea să vă 
lămurim în amănunt şi cu folos, dar locul şi timpul nu ne-o 
îngăduie. 

In cele din urmă, nevoile casei - chiria şi plinea - ajunseseră 
să-l strângă atât de tare de gât, încât, fie că voia, fie că nu, 
primele pagini trebuiau încredințate tiparniţei; apăru astfel încă 
o corvoadă: paginile tipărite îşi spuneau acum cuvântul asupra 
celor scrise de mână, care urmau să vină, poruncind tuturor 
gândurilor şi închipuirilor lui Pierre: „aşa şi pe dincolo” „, să faci 
aşa şi nu altfel”, „altfel nu ne vom mai potrivi”. De aceea, cartca 
era deja îngrădită, priponită şi sortită nedesăvârşirii chiar înainte 
ca el să fi ajuns la o formă sau încheiere anumită. Ah, cine poate 
zugrăvi chinurile sărăciei pentru un autor cu gânduri nobile! În 
timp ce prostănacul de Millthorpe râdea de aniânarea cu câteva 
săptămâni sau luni a cărţii lui, Pierre îşi măcina între măsele 
amarul, încredinţat că tuturor marilor creaţii ale umanităţii 
alcătuitorii lor le dăruiseră şi le închinaseră nu clipe şi 
săptămâni, nu ani şi ani, ci întreaga lor viaţă. De fiecare din 
braţele lui atârna o tânără fată care şi-ar fi dăruit viaţa pentru 
eL Pe ele altă parte, Pierre, în cea mai adâncă şi mai înălţată 
parte a fiinţei sale, era lipsit cu desăvârşire de orice ajutor „şi de 
la ceruri, şi de la oameni, şi de la jivinele firii. Într-un oraş de 
sute de mii de făpturi omeneşti, Pierre era la fel de singur ca şi 
când s-ar fi aflat la Polul Nord. 


Şi cel mai jalnic lucru era că toate acestea nu se puteau bănui 
dinafară şi nu se puteau povesti dinlăuntru; pumnalele care îi 
străpungeau inima erau luate în râs de Prostie, Neştiinţă, 
Mărginire, Mulţumire de Sine. Precum şi de Nerozia din jur. 
Începca să se simtă ca un Titan ale cărui braţe sunt chinuitor de 
încet crâmpoţite cu forfecu- ţele de unghii ale sorții. Se simţea 
legat fedeleş. Tot ceea ce gândeşte, mişcă sau zace nemişcat 
părea făcut anume ca să-şi bată joc de el şi să-l chinuie. Măreţia 
îi fusese parcă dăruită doar pentru a fi târâtă în noroL Şi totuşi, 
îndârjirea din suflet nu-l lăsa să se dea bătut. Impotriva unei 
inimi sfâşiate şi a unui cap gata să-i plesnească, împotriva 
ostenelii, a sfârşelii şi lipsei de somn aducătoare de moarte, 
împotriva nebuniei şi a vârtejurilor, s- ridica asemenea unui 
semizeu. Corabia sufletului său vedea stâncile pe care nu le 
putea ocoli şi se îndrepta spre ele cu toate pânzele sus, 
pregătindu-se să devină o curajoasă epavă. Acum răspundea 
rânjetelor cu rânjete şi îmboldea maimuţele care se strâmbau la 
el. Din sufletul lui de apostat ţâşneau gânxiiri de o 
dumnezeiască adâncime; copleşit de mizerie şi moarte, crea 
forme ale vieţii şi bucuriei. Din junghiurile inimii mlădia flori pe 
hârtie. lar toate celelalte le ascundea sub poala largă a filosofiei 
ce le cuprindea pe toate. Cu cât scria mai mult şi cu cât se 
cufunda mai adânc în adâncurile cugetării, Pierre vedea ce greu 
este să pui degetul pe Adevăr, cât de puţină sinceritate ascund 
până şi gândurile cele mai măreţe şi mai cinstit scrise. Asemeni 
cărţilor de joc măsluite, paginile marilor opere erau acoperite cu 
o pojghiţă calpă. Nu-i rămânea decât să-şi ticluiască şi el 
pachetul său; sărman pachet jerpelit şi sărmane cărţi de joc 
măsluite! Nimic nu-i stâr- nea mai tare sila decât propriile lui 
năzuinţe; nimic nu-i trezea o scârbă mai adâncă decât partea 
cea mai înaltă a sufletului său. Succesul strălucit i se părea 
nesuferit, căci vedea limpede că cel mai strălucit succes nu 
putea fi doar rodul Meritului; era al Meritului o miimer iar cât 
priveşte restul... doar întâmplări şi potriveli în nouă sute 
nouăzeci şi nouă de cazuri. Dispreţuia deci, înainte de a-i fi 
câştigat, laurii care nu pot fi niciodată împărţiţi fără părtinire. 
Dacă însă, dinspre partea lui, sămânţa ambiţiei n-avea decât să 
nu rodească, împrejurările îl puseseră totuşi în situaţia unui 
înverşunat căutător al faimei. Simţea deci dinainte muşcătura 
de nemărturisit a ciudei la gândul că avea să primească laude 


ori critici la fel de necăutate şi la fel de urâte înainte chiar de a fi 
împărţite. Vedea deci dinainte piramida de dispreţ a măreției 
adevărate. Faţă de liota la fel de necuprinsă a criticilor mărunți 
cât bobul de mac. Dispreţul lui era dintre acelea care nu 
catadicsesc nici măcar să se arate dispreţuitoare. Cei pe care îi 
dispreţuia nu aveau s-o ştie niciodată. În mica lui chilioară, 
Pierre gustase până acum tot ceea ce-i putea oferi lumea ori ca 
laudă, ori ca mustrare; gustând aşadar din amândouă cupele, le 
sorbise până la fund. Orice osana, orice denunţare, orice critică 
avea să vină prea târziu pentru Pierre. 

Omul nu se dezgoleşte niciodată astfel, ca o casă fără uşi şi 
obloane, rămasă în bătaia celor patru vânturi dezlănţuite, fără 
să sufere încă alte stricăciuni. Din ce în ce mai adesea, Pierre 
trebuia să se lase pe spătarul scaunului, simțind că-l ia cu un 
leşin de moarte. Şi mai adesea se întorcea clătinându-se spre 
casă din plimbarea de seară, şi din pricina sleirii trupeşti îşi 
economisea răsuflarea cu care răspundea la întrebările 
neliniştite cum ar putea fi ajutat. Şi, ca şi când toate răutăţile şi 
încrâncenă- rile duhurilor juruite împotriva lui şi înfrăţite cu 
slăbiciunea trupească nu ar fi fost îndestul, îl lovi încă un necaz, 
ca un şoim abătut din cer. Truda neîncetată îi îmbolnăvi ochii. 
Erau atât de obosiţi, încât în unele zile trebuia să scrie cu 
pleoapele aproape închise, temător a le deschide larg luminii. 
Cerceta hârtia printre gene şi ea îi apărea brăzdată de drugi de 
fier. Alteori scria orbeşte, cu ochii întorşi de la coală albă, 
întruchipare - fără voia lui - a nevoii şi dezgustului pentru ceea 
ce îl făcea prizonierul cel mai răzvrătit al literelor. 

In fiecare seară după ce isprăvea ce avea de scris în ziua 
aceea, veneau acasă la corectat paginile din ziua trecută, şi 
Isabel i le citea. Erau pline de greşeli; năpădit insă de armiile de 
cristal pur ale închipuirilor sale, nu mai avea răbdare să stea să 
ronţăie cu migală de cariu la paginile scrise; le îndrepta la 
întâmplare pe cele mai mari ^i le lăsa în pace pe celelalte, 
făcând haz în sinea lui de pradă bogată pe care o azvârlea de 
bunăvoie criticilor înarmaţi cu lupă de insectar. 

Până când primi un semn interior cumplit de a se opri, de a nu 
mai continua această nefirească luptă. 

La început afla adeseori uşurare în plimbarea din fiecare 
seară pe strada cea mare a oraşului; în felul acesta singurătatea 
sufletului său se cunoştea mai bine pe sine, prin frecăturile 


neîncetate ale trupului de celelalte trupuri ale forfotei de oameni 
grăbiţi. Apoi îşi dădu seama că începuseră să-i placă mai mult 
serile cu furtună decât cele blânde; atunci pe marile bulevarde 
era mai puţină înghesuială, nenumăratele streşini de pânză ale 
prăvăliilor fâlfâiau şi se zbăteau ca pânzele corăbiilor pe furtună, 
obloanele zăngăneau asemeni copastiilor biciuite de valuri, iar 
olanele cădeau de pe acoperişuri precum talazurile despicate de 
prora corăbiei. Înfruntând astfel de vijelii pe străzile neumblate, 
Pierre se simţea cuprins de o bucurie demonică, triumfătoare; în 
vreme ce ceilalţi muritori se vârâseră temători în vizuinile lor, el 
era singurul care ţinea piept măreției elementelor, ale căror 
biciuiri răzbunătoare de grindină se schimbau în rouă dulce 
atunci dnd se izbeau de tuciul încins al trupului său înfierbântat 
şi, nevătămătoare, se prelingeau la pământ; 

Treptat, în astfel de seri în care vântul urla, iar grindina 
biciuia, începu să-şi îndrepte paşii către străzile întunecate, 
lăturalnice, căutând cârciumi singuratice şi misterioase. Marea 
lui plăcere era să se aşeze ud leoarcă pe un scaun, să ceară o 
halbă de bere şi, trăgându-şi gluga pe ochi ca să-i apere de 
lumină, să-i observe pe nenumăraţii dezmoşteniţi ai lumii, care 
îşi căutau acolo adăpost de furtună în miez de noapte. 

În cele din urmă începu să nu-i mai placă nici rătăcitul prin 
cârciumi; acum nu-l mulțumea, nu mai putea îndura nimic în 
afară de singurătatea noptatică a celor mai întunecoase 
ulicioare şerpuind printre depozite. Pe aici îşi făcuse obiceiul să 
cutreiere, până când într-o noapte, pregătindu-se să se întoarcă 
acasă, se opri cuprins de o toropeală neaşteptată, neobişnuită, 
copleşitoare. Nu ştia unde se află; îl părăsiseră simţurile 
obişnuite ale unei făpturi vii. Nu vedea nimic, deşi, ducându-şi 
fără voie mâna la ochi, i se păru că pleoapele îi sunt ridicate. 
Apoi, parcă se făcea că îl învăluie o orbire, o ameţeală şi un 
vârtej; în faţa ochilor îi dănţuiau miliarde de stele verzi; simţi că 
piciorul îi şovăie pe trotuar, întinse mâinile şi nu mai ştiu de el. 
Când se trezi, îşi dădu seama că zace întins în şanţ, murdar de 
noroi şi nămol. Incereă să se ridice, ca să vadă dacă poate sta în 
picioare: slăbiciunea îi trecuse cu totul. lu”i pasul către casă, 
nevroind să se odihnească sau să se oprească, ta nu cumva 
năvala sângelui la cap, ca urmare a unei opriri bruşte, să-l 
doboare din nou. Îîntâmplarea îl făcu să înţeleagă că nu trebuie 
să se mai avânte pe acele străduţe neumblate, că nu cumva 


răul să-l apuce iar şi să piară într-o noapte, neştiut şi nebănuit 
de nimeni. Dar dacă ameţeala aceea cumplită fusese de fapt un 
semn de primejdie încă mai adâncă, nu vru să ţină seama de el, 
ei îşi căzni mai departe inima şi mintea. 

În cele din urmă, după ce chiar sângele din trup se ridicase în 
zadar împotriva sufletului de titan, nu mai ră- mânea decât că 
singurele ferestre deschise ale acelui suflet, ochii, să-l trădeze 
mişeleşte şi cu mai multă izbândă încă decât sângele răzvrătit. li 
chinuise atât de fără milă, încât acum se împotriveau cu 
desăvârşire să se mai aplece peste hârtie. Li întercea spre coală 
albă, şi atunci clipeau şi se închideau. Globii ochilor se 
rostogoleau în găvanele lor, întorcându-se de la el. Işi duse 
mâna la ei şi se sprijini de spătarul scaunului. Apoi, fără să 
spună o vorbă, rămase pe loc până se făcu ceasul să se ridice, 
nemişcat, suspendat în sine însuşi, mut. 

A doua zi - la câteva zile după sosirea lui Lucy - simțind că 
încrederea în sine este nu numai de neocolit, ci şi cu totul 
trebuincioasă în alcătuirea unei cărţi mari şi profunde, sau chiar 
în încercarea nereuşită de a scrie o carte mare şi profundă, se 
apucă din nou de lucru. Dar din nou globii ochilor i se rostogoliră 
în găvane; şi o tor- poare de neînvins şi fără nume - iscoadă a 
morţii însăşi - puse stăpânire pe el. 

IV 

In această stare de nesimţire avu un vis neobişnuit Lucrurile 
făcute de mâna omului din jurul său se îndepărtară şi în locul lor 
se întrupă o privelişte măreaţă, ne- pământească, alcătuită de 
mâna firii. Deşi nu-l putea atinge, tabloul de umbre îi era 
cunoscut. Era Muntele Titanilor, un pisc ce se ridica singuratic, 
înconjurat de» un plai golaş, nu departe de şiragul dealurilor 
albăstrui care înconjurau conacul strămoşesc. 

Orice-ar spune unii poeţi, natura nu este atât tălmaciul cu 
limbă de miere al propriului ei grai, cât făuritoarea acelui iscusit 
joc de buchi în care fiecare om - alegându-le şi îmbinându-le 
cum doreşte - poate să îşi citească lecţia care-i place, după cum 
îi este gândul şi starea. Astfel un bard cu fumuri mari, dar 
dezamăgit şi plin de mofturi care venise odată la Poiana Şeii, 
cătase către acel vârf înalt şi-l botezase cu numele care îi şi 
rămăsese, făcând să fie dat uitării numele de mai înainte - 
Muntele Plăcerii - cu care-l blagoslovise un fermier baptist, 
admirator din ţâţă-n fiu al lui Bunyan şi al minunatei lui cărţi. 


Vraja acelui nume rămase să zăbovească asupra muntelui, căci 
scrutându-l în lumina acelor cuvinte grăitoare, niciun privitor cu 
suflet de poet nu putea să nu recunoască ce bine fusese găsit. 
Ca şi cum bătrânul pisc s-ar fi dichisit bucuros după porecla lui 
cea nouă, povesteau unii că îşi schimbase pe nesimţite 
înfăţişarea în ultimele treizeci-patruzeci de ierni. Această 
ciudată legendă nu era chiar numai o scorneală, căci prăvălirile 
de stânci uriaşe şi copaci falnici din fiecare an îl tiveau mereu 
altfel şi-i schimbau întreaga faţă. 

Către miazănoapte, acolo unde stătea faţă-n faţă cu vechiul 
conac, la o depărtare de vreo treizeci de kilometri, văzut dinspre 
veranda din spate, în amiezile învăluite în dulcea negură â unor 
zile de vară, muntele înfăţişa ochiului un pisc abrupt, lung, 
vioriu, încântător şi cu neputinţă de urcat, înalt de vreo şapte 
sute de metri şi mărginit de ambele părţi de plaiuri bune pentru 
păşune, ce coborau în trepte dulci. 

Aceste plaiuri, trebuie spus, erau însă năpădite de un soi de 
ştir alb cu frunze ţepoase, pe care vacile nu-l mâncau cu niciun 
chip şi care, înmulţindu-se fără măsură, făcea să scadă simţitor 
preţul lor. Din această pricină, fermierii crescători de vite 
veniseră cu jalba la stăpâna lor ca să le scadă dările în căruţe cu 
fân în iunie, în puţinele cu unt, în junei şi bouleni în prag de 
iarnă, precum şi în sănii cu curcani de Crăciun. 

„Floricica albă e blestemul nostru! “strigară ei, căzând în 
genunchi. „Ştirul alb nu piere, în fiecare an urcă mai sus şi 
înghite alte păşuni! Ştirul cel veşnic nu vrea să moară şi florile 
de anul trecut sunt la fel de proaspete şi anul acesta! Plaiurile 
sunt albe, sclipitoare şi, în luna caldă a lui iunie, arată tot ca 
nişte troiene de zăpadă, adevărat semn al nerodniciei ştirului. 
Scapă-ne de ştir, bună stăpână, ori îndură-te şi ne scade din 
dări! “ 

Dacă te apropiai, vedeai că făgăduiala viorie ce se zărea de 
pe veranda conacului nu fusese mincinoasă, în-,. 

Cântătoarea ei îmbiere părând să îndreptăţească primul nume 
pe care îl primise, răsfăţată în frunzişul des al unei păduri 
agăţate de coastele sale. Dacă veneai însă şi mai aproape, 
vedeai cum era adesea sfâşiată perdeaua de frunze, dezvăluind 
ochiului privelişti cumplite de stânci de smoală picurate 
deasupra hăului şi guri misterioase de peşteri cu lupi. Mirat de 
această neaşteptată schimbare, călătorul grăbea pasul, ca să 


vadă dacă priveliştea se face alta atunci când intră în împărăţia 
acestui munte cu multe feţe. Acum poalele lui care, de departe, 
păruseră o pajişte întinsă, se făceau pe neaşteptate un urcuş 
lung şi obositor, ce se înălța până aproape de piciorul piscului” 
abrupt; astfel, ierburile înflorite se vălureau izbindu-se de el, aşa 
cum valurile dantelate ale unui talaz alene crescător se lovesc 
de copastia unei uriaşe corăbii de război în largul mării. Aşa cum 
printre nisipurile încreţite ale Eghipetului rânduri de sfincşi 
sparţi, în neorân- duială, arată calea către marea piramidă a lui 
Keops, acest lung urcuş era semănat cu bolovani uriaşi de forme 
năzdrăvane, închipuiri de basm ce păreau înzestrate cu 
înţelegerea mută a unor animale culcate, înţelegere amorţită în 
urma cine ştie cărei triste vrăji întristătoare. Şi totuşi, împrejurul 
acestor stane de piatră, până în marginea cea mai îndepărtată 
şi peste ţancurile cele mai viclene, singuratecele capre negre 
alegeau iarba cea dulce, căci pietroaiele golaşe storceau din ele 
o umezeală abia simțită care hrănea cu verdeață tot ceea ce 
creştea în apro-. Pierea lor. 

Dacă treceai şi de aceste stane aplecate, puteai să urci mai 
sus, către pădurea atârnată şi, străpungând marginea mai de 
jos, rămâneai înlemnit, ca un oştean ce se trezeşte deodată în 
faţa unei redute de neînvins, când el se aşteptase să ajungă sus 
dintr-o singură zvâcnire curajoasă a muşchilor. Ascuns cu 
iscusinţă vederii de perdeaua de smarald a frunzelor ţesute, se 
ridica în faţa cutezătorului o clădăraie amenințătoare, acoperită 
de muşchi ca fierea; toată această uriaşă faţă mustea de 
umezeală ce nu se putea usca şi împroşca de pe fruntea-i boltită 
stropi de apă reci ca roua morţii. Tremurai ca varga în acea 
lumină de amurg, chiar dacă era ziua la amiaza mare şi 
zăpuşeala verii în ţinuturile de la poale. Roată în jur, stâncile 
mohorâte şi brăzdate de cicatrici o înconjurau strâns; ţişneau, se 
străpungeau, se întindeau, se umflau şi se întindeau hulpave, 
umplând locul cu o zburlită hidoşenie. Printre ele, aruncate la 
întâmplare claie peste grămadă, precum buştenii crăpaţi căraţi 
de şuvoaiele îndepărtatului Arkansas şi încălecaţi unii peste alţii, 
ori că marile catarge şi vergi ale corăbiilor răsturnate, împinse 
cu putere şi azvârlite pe coama valurilor Atlanticului ca nişte 
mănunchiuri de surcele, vedeai tristele rămăşiţe pe care vântul 
de miazănoapte, oşteanul credincios al iernii, le smulsese din 
păduri şi ie lăsase azvârlite cu dispreţ barbar pe propriul lor 


câmp de bătaie. În mijlocul acestei privelişti de pustietate 
zadarnică şi necuprinsă se auzeau zgomotele răzlețe ale 
stâncilor ce cădeau chiar în clipa aceea, spărgând liniştea cu un 
bubuit asurzitor, semănând teama împrejur şi fugărind ecourile 
prin feluritele guri de peşteră, ca pe nişte femei şi copii speriaţi 
într-o cetate năpădită de năvălitori. 

Disperare, ruină, neîndurată şi fără capăt, fiori şi întuneric; 
aici domnea o viaţă neştiută ascunsă de acea înşelătoare 
mantie viorie care învăluia atât de elegant 

— Văzută de pe terasa conacului - muntele numit odată „al 
Plăcerilor”, iar acum numit „al Titanilor-'*. 

Infrânt de bezna şi înălţimea neînchipuite, nu-ţi ră- mânea 
decât să faci trist cale-ntâarsă şi, poate, să ocoleşti apucând-o 
peste plaiurile lăturalnice, acolo unde nemurirea stearpă şi fără 
miros a micii flori albe nu se învoia să slujească drept hrană 
blândelor, gânditoarelor vaci. Ici şi colo simţeai mirosul pipărat 
al smocurilor de izmă mâţii, acea iarbă atât de dragă stânilor. 
Vedeai apoi însăşi mica plantă şi, oriunde o întâlneai, găseai şi 
vechi temelii de casă, precum şi bunele putrede ale unor cabane 
demult dărâmate, privelişte tristă oarecum ascunsă de 
blândeţea verde a ierbii statornice. Îşi merita cu prisosinţă 
numele de izma mâţii, căci asemeni pisicilor oploşite pe lângă 
un hogeac rămânea pe loc, scăldând şi îmbălsămând cu floarea 
ei vatra pustie, deşi toată suflarea părăsise de mult locurile. Rău 
ascunsă: căci în fiecare primăvară minunatul ştir alb câştiga 
încă o bătălie asupra ierbii de grădină; în fiecare toamnă, izma 
murea, dar mărăcinele nu pierea în nicio toamnă. Izma şi ştirul! 
Pacea căminului pământesc şi setea de veşnicie nesătulă şi 
năpăditoare! 

Acum nu mai puteai să tai pieptiş poala tristului plai, ei 
trebuia să o iei de-a lungul povâmişului celui lung, aflat sub 
înălţatul pisc. La mijlocul drumului te opreai din nou, printre 
asemuirile sfincşilor prăbuşite de pe coama uriaşului. Şovăiai; 
privirea îţi era atrasă de o alcătuire sfidătoare, o plămadă a 
groazei. Îl priveai pe Enceladus titanul, cel mai puternic dintre 
uriaşi, zvârcolindu-se să scape de glia care-l înlănţuia. Muşchiul 
verde îi încingea fruntea ca o cunună. Ciung, îşi frământa trupul 
întins ca 
o coardă, iar mitologicii munţi Pelion şi Ossa erau prăbuşiţi 
alături; cu cununi de muşchi verde îi era încinsă fruntea 


frământată; neînfrmt, şi-o întorcea către piscul tiranic împotriva 
căruia avea să se semeţească veşnic, deşi nemilos respins de 
acesta, azvârnlit la poalele lui, însemnat cu semnul de 
neînlăturat al blestemului şi lăsat în bătaie de joc să urle în 
pustiu. 

Pierre se simţise întotdeauna interesat de această minunată 
stană de piatră, deşi până acum tâlcul ei ascuns nu 

1se desluşise. Când era încă băiat de şcoală, încercase să se 
urce pe stâncă, în tovărăşia altor tineri hoinari ca şi el; stâmit 
de forma ei neobişnuită, adusese tâmăcoape şi hâr- leţe şi 
săpase în jurul ei, dezgropându-i temelia ca să afle dacă este 
doar o curiozitate drăcească a naturii, sau o măreaţă urmă a 
cine ştie cărei arte dinainte de ştiinţa oamenilor. Impreună cu 
ceilalţi curioşi, Pierre îl cercetase mai cu luare aminte pe acest 
nemuritor fiu al Terrei. Pe vremea aceea, în starea neatinsă de 
mâna omului, statuia nu arăta altceva decât capul de piatră 
vulcanică înconjurat ca de o cunună, ieşind din pământ, cu faţa 
ce nu cunoştea ruşinea, ridicată către munte şi cu gâtul ca de 
taur, limpede cioplit. Cu chipul strâmbat, brăzdat şi crăpat, cu 
fruntea întunecată, batjocorită de muşchiul obraznic, Enceladus 
stătea îngheţat, îngropat în pământ, până la gru- măji. 
Tâmăcoapeie şi hârleţele îi luară în curând cocoaşa de pe 
ymeri, şi în cele din urmă săpară un fel de puț rotund în jurul 
statuii, până la o adâncime de vreo patru metri. Ajunşi acolo, 
şcolarii obosiţi se lăsară păgubaşi, căci cu toată truda nu 
ajunseseră nici măcar până la dn- gătoarea titanului. li 
dezgoliră mare parte din pieptul puternic, scoseseră la iveală 
umerii ciopu'ţiţi şi cioturile braţelor odinioară îndrăzneţe. După 
ce-l despuiascră, îl părăsiseră pradă ruşinii pe nefericit, 
lăsându-i, în ciuda indignării sale mute, pieptul gol pradă 
murdăriei păsărelelor, care şi aşa de veacuri îşi lăsau găinaţul 
pe creştetul lui înfrânt. 

Cu nimic mai prejos decât acel titan de plumb cu care arta lui 
Marsy şi mândria neţărmurită a Bourbonilor îmbogăţiseră 
minunatele grădini de la Versailles şi din a cărui gură încă 
strâmbă ţâşnesc jerbe de apă la douăzeci de metri înălţime, 
întrecându-se cu flăcările vulcanului Etna, ştiut a fi încă din 
vechime răsuflătoarea rea a uriaşului învins, cu nimic mai prejos 
deci decât acel semizeu de plumb acoperit cu pietre costisitoare 
şi cu un genunchi îndoit ieşit afară din bronzul sfărâmat, acest 


Enceladus al Americii, dăltuit de mâna vânjoasă a naturii însăşi, 
avea unv înţeles mai adânc decât cealaltă statuie, întrecând 
frumoasa plămădire a priceperii mărginite a omului. Marsy îi 
dăduse braţe celui sortit în veci să nu se poată apăra: natura, 
mai aproape de adevăr, i le tăiase şi lăsase titanul neputincios, 
fără vreo armă cu care să se apere. 

Aceasta era priveliştea sălbatică - Muntele Titanilor şi 
mănunchiul înfrânt al celor ce voiseră să cotropească cerurile, 
cu Enceladus între ei, jalnic îngenuncheat la poalele semeţiei; 
acesta era tabloul care, în ciudatul vis al lui Pierre, luase locul 
celor patru pereţi goi, mesei de scris şi patului de campanie. Dar 
de data aceasta titanii nu mai erau împietriţi în jalnicele lor 
atitudini, ci săriră în picioare, se repeziră în susul piscului şi se 
îmbulziră, izbindu-se de peretele mut al abisului. În fruntea lor 
văzu un uriaş cu cunună de muşchi pe cap şi fără braţe care, 
neputând să dea altminteri frâu liber urii lui necruțătoare, îşi 
folosi trupul ca un berbec şi îşi izbi coastele încordate, iarăşi şi 
iarăşi, de această fortăreață de neînvins. 

„Enceladus! E Enceladus! “strigă Pierre în somn. În acea clipă 
fantomă se întoarse către el şi Pierre văzu că nu este Enceladus, 
ci că de pe grumaijii titanului. - Faţa lui proprie îl privea mărită, 
cu durere şi deznădejde de pro- roc. Tremurând, se ridică de pe 
scaun şi se trezi din în- chipuita-i groază că să înfrunte suferinţa 
adevărată. 

Cunoştinţele cam amestecate de mitologie ale lui Pierre 
limpeziră şi mai mult arătarea din vis. Limpezirea era 
prevestitoare de rău şi respingătoare; poate deoarece Pierre nu 
trecuse de ultima vamă a întunericului; poate fiindcă Pierre nu 
smulsese anume o ultimă alinare din această pildă; nu biciuise 
stânca încăpăţânată aşa cum făcuse Moise, silind piatră seacă 
să-i potolească setea dureroasă. 

Izbit de cunoaşterea lui, Muntele Titanilor părea să lase să-i 
scape următoarea istorisire: 

Bătrânul Titan era fiul păcătoşilor Coelus şi Terra, fiul 
păcătoşilor Cer şi Glie. Titanul luase de nevastă pe mumă lui, 
Terra, altă unire în păcat. Enceladus era una din odraslele lor. 
Tot astfel precum Enceladus era fiu şi nepol născut din păcat, 
din amestecul ceresc şi pământesc al sufletului lui Pierre se 
născuse o stare amestecată, tulbure, care tânjea către tărie, dar 
nu se smulsese încă din ghearele ţărânii; pământeasca în 


desăvârşirea ei, era legată d€ trupeasca lui mumă, zămislind la 
rândul său pe de două ori păcătosul Enceladus din el; starea lui 
Pierre de acum, dorinţa necugetată de a lua cerurile cu asalt 
venea, pe de altă parte, din moştenirea părintelui zeiesc. Aşa se 
cuvine, prin orânduiala lucrurilor, ca titanul azvârlit din rai să 
caute să-şi recâştige dreptul de prim născut, chiar cu preţul unui 
atac sângeros. Cel care se luptă cu cerul dovedeşte astfel cel 
mai bine că are ce căuta acolo! Cel care se târâie mulţumit în 
şanţul ce înconjoară acea citadelă cristalină dovedeşte că s-a 
născut în tină şi că acolo îi este locul. 

Revenindu-şi în cele din urmă după ameteala acestei arătări 
din vis, Pierre îşi orândui înfăţişarea cum putu şi ieşi din cameră. 
Adunându-şi toate puterile care-i mai rămărieau, se hotărî ca, 
printr-o schimbare desăvârşită din cap până în picioare, printr- 
un act de voinţă împotriva înclinărilor obişnuite lui, să se lupte 
cu ciudata boală de ochi, acel nou duşman care i se arătase în 
vis şi acest iad al viziunii lui titanice. 

Acum, lrecând pragul camerei sale, se strădui din răsputeri să 
îşi ia un aer mai vesel, deşi nu avea de unde să ştie cum arăta 
de fapt; temându-se că oglinda îi va arăta adevăruri mult prea 
întunecate, în ultima vreme nu se mai uitase în ea; între timp 
încerca să găsească în minte cuvinte şăgalnice sau chiar 
jucăuşe, pe care să le spună tovarăşelor lui când le va propune 
planul pe care şi-l făcuse. 

Tot astfel, pentru mohorâtul Enceladus, globul pământesc pe 
care zeii i-l legaseră de picioare ca pe un- butuc şpre a-l târî în 
veci rodea mii de flori, ale căror zâmbete iragede ascund 
cumplita-i greutate. 

CARTEA XXVI 

O PLIMBARE; UN PORTRET NECUNOSCUT|O CĂLĂTORIE 
ÎN LARG ŞI SFÂRŞITUL 

X 

— Hai, Isabel, hai, Lucy; până acum nu am ieşit niciodată la 
plimbare împreună. E frig, dar senin; afară din oraş o să vedem 
şi soarele. Haideţi, îmbrăcaţi-vă să mergem până la chei şi, dacă 
găsim o barcă în port, poate ieşim şi pe mare puţin. Nu mă 
îndoiesc, Lucy, că ai să găseşti în port, până ce vor veni elevii 
adevăraţi, câteva scene pentru schiţele pe care le faci în taină, 
la care lucrezi cu atâta dăruire, singură, îndărătul uşilor închise. 

La acestea, privirea blândei Lucy, care la început înota în 


valuri palid. E de plăcere şi recunoştinţă auzind propunerea 
neaşteptată a lui Pierre de a se odihni puţin, se schimbă într-una 
de nesfârşit, mut şi nedescris înţeles, în timp ce ochii scăldaţi în 
lacrimi se îndreptară blând, deşi uimiţi, către podea. 

— Al terminat, atunci! Strigă Isabel, care observase această 
mică scenă şi făcuse un pas înainte, de parcă ar fi vrut să se 
aşeze între Pierre şi Lucy, prinzând căutătura plină de admiraţie 
pe care acesta i-o aruncase tulburatei fet” Cartea aceea 
groaznică e terminată | Slavă cerurilor! 

Nu chiar, zise Pierre şi, uitând de orice fel de prefăcătorie, 
lăsă o expresie de înflăcărare nechemată să-i apară pe chip. Dar 
înainte de a isprăvi acea înfiorătoare muncă, trebuie să mă mişc 
şi prin alt element decât pământul. Am stat în şaua Terrei până 
am ajuns frânt de oboseală; cată deci să sar din zbor pe cealaltă 
coamă înspumată. Mi se pare că îndrăzneţul trebuie să 
stăpânească în acelaşi timp doi bidivii 1 Pământul şi Marea î 
precum călăreţii de la circ, nu avem voie să descălecăm 
niciodată, ci să ne odihnim şi să ne întărim sărind de pe un cal 
pe altul, în timp ce ei aleargă În jurul soarelui, grumaz lângă 
grumaz. Atât de lung mi-a fost drumul în şaua pământului, încât 
sunt ameţit! 

— Nu vrei deloc să mă asculţi, Pierre, zise Lucy încet; nu e 
nevoie să te chinui atâta. Ştii că Isabel şi cu mine ne-am oferit 
să-ţi fim ucenici, nu numai la copiat, ci şi la scris. Sunt sigură că 
ţi-am putea fi de ajutor. 

— Cu neputinţă! În turnirul meu scutierii nu sunt îngăduiţi! 

— Ah, Pierre! Pierre! Strigă Lucy lăsând să-i cadă şalul din 
mână şi privindu-l cu dorul de nedescris al unei simţiri de 
nepătruns. 

Privind-o într-un fel straniu pe Lucy, Isabel se trase mai 
aproape de el, îi luă mâna şi-i vorbi: 

— Bucuroasă mi-aş da ochii din cap pentru tine, Pierre; uite, 
ia-i şi foloseşte-i în loc de ochelari. 

Şi, spunând acestea, cătă sfidător şi trufaş către Lucy. 

Toţi se mişcară aproape fără voia lor, ca şi când erau gata de 
plecare. 

— Sunteţi gata? Mergeţi înainte! Spuse Lucy supusă; vin şi eu 
după voi. 

— Ba nu, vom ieşi braţ la braţ cu toţii, zise Pierre; haideţi! 

Când ieşeau prin gangul cu bolta joasă ca să ajungă în stradă, 


un marinar glumet cu obrajii arşi de soare, care trecea pe lângă 
ei, îi strigă: 

— Strânge pânzele, băiete; te afli la strâmtoare! 

— Ce spune? Întrebă Lucy. Trecerea e strimtă, într-adevăr. 

Dar Pierre simţi cum un tremur neaşteptat trecu de la Isabel 
spre el, iar ea îi şopti ceva neînțeles la ureche. 

leşind într-unul din drumurile mai largi, văzură o pan- cardă 
mare, bătută pe o uşă, care anunţa că la etaj se află o galerie de 
tablouri de curând aduse din Europa şi care pot fi privite pe 
gratis, înainte de a fi scoase la mezat. Deşi nu plănuise să 
viziteze galeria, cedând unei porniri bruşte Pierre le propuse 
tinerelor de lângă el să vadă tablourile. Ele nu se împotriviră, 
aşa că urcară cu toţii scările. 

În antecameră primi un catalog. Se opri să arunce o privire 
grăbită prin el. Printre lungile şiruri de nume, cum ar fi: Rubens, 
Rafael, Angelo, Domenichino, Da Vinci, toate neruşinat 
precedate de cuvintele „neîndoios” sau „autentic”, Pierre dădu 
de următoarea scurtă menţiune: „Numărul 99. Capul unui 
necunoscut. Anonim.” 

Era limpede că întreaga colecţie era alcătuită din smân- 
gălituri jalnice aduse din străinătate, botezate cu cele mai de 
vază nume cunoscute ale artei de către neasemuita obrăznicie a 
neguţătorilor din America. Dar întrucât nici cele mai rău 
schilodite trupuri ale desăvârşirilor antichităţii nu sunt deloc 
nevrednice de atenţia privitorului, nici cele mai nepricepute 
însăilări din ziua de azi nu sunt de lepădat; amândouă sunt doar 
nişte trunchiuri. Primele, ale desăvârşirilor dispărute ale 
trecutului, celelalte, luându-le înainte, ale desăvârşirilor încă 
neatinse ale viitorului. Cum Pierre trecea pe lângă pereţii 
acoperiţi cu tablouri şi i se părea că vede toată îngâmfarea 
găunoasă care-i făcuse pe unii din aceşti iluştri necunoscuţi să 
copieze cu mâna lor slăbănoagă teme atât de măreţe, nu-şi 
putu înlătura cele mai rele presimţiri în ceea ce-l privea. Toţi 
pereţii lumii păreau acoperiţi cu cadre goale şi neputincioase, în 
care liniile mărginitoare erau trase de penelul unui maestru, dar 
umplutura şi vopseaua erau puse cu bidineaua unui cârpaci. 
Tablourile mai mici şi mai umile, ce reprezentau mici scene 
familiare, erau neîndoielnic cel mai frumos zugrăvite; ele însă, 
deşi nu urâte la privit, într-un anume fel nu-i trezeau nicio nobilă 
simţire adormită în suflet, fiind deci, într-un fel mai larg, 


nepotrivite şi bune de nimic, vrednic de dispreţ. 

În cele din urmă Pierre şi Isabel ajunseră la acea cadra pe 
care capriciul lui Pierre o tot căuta numărul 99. 

— Dumnezeule! Priveşte! Priveşte! Strigă Isabel tare 
tulburată. Doar oglinda mea mi-a arătat până acum acea 
privire! Uită-te! Uită-te! 

Prin cine ştie ce hocus-pocus al întâmplării, sau printr-o 
şmecherie a celor care atârnaseră tablourile, un giuvaer de artă 
italiană se rătăcise în această amestecătură de şarlatanii. 

Cine a trecut prin marile galerii ale Europei fără să rămână 
încremenit în faţa unor atât de copleşitoare sobo- ruri de 
neîntrecută măiestrie - atât de multe încât orice putinţă de 
deosebire sau alegere e răpită minţilor mai obişnuite - şi, 
înzestrat fiind cu calm şi pătrundere, a trecut cu bine prin aceste 
pictate furci caudine ale zeilor, nu se poate să nu se fi simţit cu 
osebire mişcat de una sau două cadre anume, pe care nici 
cataloagele, nici critica celor mai mari cunoscători nu le bagă în 
seamă şi nu explică adânca lor înrâurire cu totul întâmplătoare. 
Nu-i aici locul de a arăta cum se petrec exact lucrurile; ajunge 
să spunem că, în asemenea cazuri, nu măiestria fără fior 
omenesc, ci potrivirea de simţăminte între zugrav şi privitor 
prilejuieşte acea minunată simtire. Privitorul însuşi e adeseori 
înclinat să o atribuie unei cauze diferite; de aici admiraţia 
înflăcărată a câtorva oameni pentru lucruri care nu sunt deloc 
lăudate, sau în cel mai bun caz sunt trecute cu vederea de 
restul lumii; lucrul e adesea socotit de neînțeles. 

Dar în acest cap de străin de un pictor necunoscut, măiestria 
fără fior omenesc se împletea cu o potrivire uimitoare între 
simţământul creatorului şi al privitorilor, producând o impresie 
deosebit de puternică atât asupra lui Pierre, cât şi asupra lui 
Isabel. Ciudăţenia nu era micşorată de faptul că Lucy nu fusese 
decât fugar interesată de acel portret. Într-adevăr, Lucy care, 
datorită îmbrâncelilor mulţimii, se desprinsese de braţul lui 
Pierre şi pornise înaintea lor de-a lungul pereţilor cu tablouri, 
trecuse de neobişnuita cadră fără să se oprească şi îşi purtase 
paşii în partea cealaltă a sălii, unde rămăsese nemişcată în faţa 
unei copii destul de bune (singurul lucru mai ca lumea în afară 
de portretul necunoscutului din colecţie) al celui mai dulce, mai 
mişcător dar şi mai cumplit dintre capetele de femei, acel al lui 
Beatrice Cenci de Guido Reni. Minunăţia acestui cap constă, 


probabil, în contrastul izbitor sugerat de pictor şi care, de fapt, 
nu e decât ceea ce se poate vedea în realitate la odraslele 
ținuturilor calde: ochi albaştri şi blânzi, faţa albă şi păr negru ca 
tăciunele. Deşi cu ochii albaştri şi cu faţa albă, părul făpturii din 
tablou este de aur, ceea ce de fapt nu-i nimic neobişnuit. 

Atât tabloul lui Beatrice Cenci cât şi „Străinul” erau agăţate 
deasupra celorlalte, în rândul de sus; se aflau exact faţă în faţă, 
pe cei doi pereţi; în taină, păreau să stea de vorbă prin semne, 
peste capetele vieţuitoarelor de dedesubt. 

Toată lumea cunoaşte tabloul lui Guido Reni. „Străi- ni.îl” era 
capul unui tânăr brunet şi chipeş, zugrăvit pe un fond negru 
umbrit şi cu un zâmbet cu mai multe înţelesuri. Nu există nicio 
draperie; capul oacheş, cu părul cârlionţat ca de tăciune, părea 
să se desprindă dintre norii negri de pe fundal Lui Isabel i se 
păru că desluşeşte în ochi şi pe frunte umbrele unei negreşite 
asemănări cu ea; lui Pierre, chipul îi părea o reînviere a celui pe 
care îl arsese la han. Luate una câte una, trăsăturile nu erau 
aceleaşi, dar aerul pornit dinlăuntru şi care îmbina bucăţile într- 
un întreg era aproape acelaşi; şi totuşi portretul avea limpede 
un nu ştiu ce străin, european. 

— Oare... oare... e cu putinţă? Şopti Isabel încordată. 

Isabel nu ştia nimic de tabloul pe care Pierre îl pusese pe foc. 
Ea nu vorbea decât de făptura în carne şi oase care 

— Sub numele de „tatăl ei “- o vizită la vremea când locuia la 
ferma cea veselă unde se mutase în copilărie din cealaltă casă 
mare şi nenumită de către femeia blândă din trăsură. Fără 
îndoială - deşi poate nu-şi dădea seama cu mintea ei, pentru 
care basmul şi realitatea erau totuna - se prea putea să i se fi 
năzărit că această făptură avea pentru toată lumea aceeaşi 
înfăţişare pe care o avusese pentru ea în scurta perioadă din 
viaţa lui în care îl cunoscuse. Nevăzându-l - ori visând la el sau 
despre el, poate - decât sub o singură înfăţişare, nu putea să şi-l 
închipuie sub nicio altă. E puţin probabil că toate aceste 
considera- ţiuni privitoare la ideiâe lui Isabel să-i fi trecut lui 
Pierre prin minte chiar în acea clipă. În orice caz, nu-i spuse 
nimic, nici ca să o păcălească, nici ca să îi arate adevărul, nici ca 
să o lumineze sau să-i întunece înţelegerea. De fapt, era prea 
prins de tulburarea lui lăuntrică ca să poată cerceta 
simţămintele gemene ale lui Isabel. Aşa că se petrecu un lucru 
vrednic de toată luarea aminte: deşi amândoi erau adânc 


tulburaţi de acelaşi obiect, mintea şi amintirile lor o apucaseră 
pe căi cu totul deosebite, în vreme ce fiecare se gândea - 
îndreptăţit sau nu - că celălalt calcă pe acelaşi drum al 
cugetării. Pierre se gândea la „portretul- şezând”; Isabel, la faţa 
vie. Şi totuşi, exclamaţiile înfrigurate ale lui Isabel, stârnite de 
faţa vie, căpătau pe dată răspuns de la Pierre în vorbe ce 
priveau „portretul-şezând “. Cu toate acestea, totul se petrecu 
atât de repede şi nepotrivirea era atât de greu de ghicit, încât 
niciunul din ei nu-şi dădu seama de ea nici mai târziu 
întâmplările îi năpădiră atât de iute şi cu atâta forţă, încât nu 
mai avură timp pentru tihnitele depănări de aduceri aminte 
cuvenite, poate, după o astfel de descoperire. 

— Oare... oare... e cu putinţă? Şopti Isabel cu patimă. 

— Nu, nu se poate, nu e cu putinţă! Răspunse Pierre. O 
potrivire minunată, nimic mai mult! 

— Oh, Pierre, cu acest cuvânt nu facem altceva decât 
încercăm să lămurim ceea ce nu poate fi lămurit. Spune-mi: 
Este! Este! E minunat! 

— Să mergem; să nu vorbim cu nimeni despre asta, zise 
Pierre repede şi, căutând-o pe Lucy, plecară îndată. 

Ca mai înainte, Pierre nu avea poftă să fie oprit de vreo 
cunoştinţă a lui sau a celor două tinere, astfel încât grăbiră 
pasul până ce trecură de străzile mai umblate 

N 

Pierre mergea în tăcere, dar gândurile vâjâiau şi urlau 
bezmetic în inima lui. Cele mai cumplite răscoliri şi răsturnări îi 
clocoteau în piept; deşi în acele clipe nu-şi dădea seama, 
răsturnările nu erau deloc rău venite. 

De unde ştia el că Isabel e sora lui? Să zicenrr că lăsa la o 
parte legenda ceţoasă povestită de mătuşa Dorothea, cu care 
istorisirea şi mai ceţoasă a lui Isabel părea să se potrivească ici 
şi colo; însăilări nesigure şi tulburi, care în lumină nemiloasă a 
judecății limpezi păreau destul de greu de crezut, ori propria lui 
aducere aminte despre tatăl său pe patul de moarte cu mintea 
rătăcită; (deşi aiurelile din timpul bolii ar fi putut întări oarecum 
presupunerea că tatăl lui avea o copilă din flori, ele nu dădeau 
totuşi niciun răspuns la întrebarea cine era această presupusă 
fiică; ori, pentru Pierre important acum nu era să ştie dacă 
părintele său mai avusese un copil, ci dacă, presupunând că aşa 
stăteau lucrurile, /sabe/ şi nu oricare alta era acel copil). Să 


zicem deci că lăsa la o parte multele şi încâlcitele lui 
încredinţări, iscate mai ales din fierbinţeala unei minţi ce 
gândea în basme şi credea în născociri, acum că fierbinţeala îi 
trecuse şi putea să cumpănească doar simplele fapte - de unde 
ştia că Isabel e sora lui? Nimic din ceea ce vedea pe faţa ei nu-i 
amintea de vreo trăsătură a chipului părintesc. „Portretul- 
şezând” ', acela era suma şi substanţa dovezilor ce puteau fi 
găsite, scormonite şi ghicite, cel care îi vorbea inimii sale. Dar 
iată că mai exista un alt portret, al unui străin, al unui european; 
adus de peste mări, vândut la mezat, îi punea în faţă o dovadă 
la fel de puternică ca şi a celuilalt. Dacă lucrurile stăteau aşa, 
înseamnă că erau tot atâtea temeiuri ca tatăl lui Isa- bel să fie 
modelul celui de-al doilea portret, ca şi al „por- tretului-şezând 
“. Dar poate că acest al doilea portret nu avusese niciun model 
în viaţă; poate că era alcătuit din închipuire; în sprijinul acestei 
presupuneri venea felul în care erau umplute liniile 
mărginitoare, şi care nu părea să fi avut în vedere vreun obraz 
anume. 

Cu aceste gânduri ameţitoare izbindu-se precum valurile de 
ţărmul celor mai adânci taine din inima lui, având-o de-a 
dreapta pe Isabel şi de-a stânga pe Lucy, care se atingeau în 
mers de trupul lui, simţămintele lui Pierre erau cu neputinţă de 
descris. 

În ultima vreme, mai mult decât înainte, întreaga istorisire a 
lui Isabel îi apărea ca o taină, o enigmă, o închipuire; mai ales 
de când se afundase atât de adine în lumea de plăsmuiri a cărţii 
sale. Cel care, prin meşteşugul lui, are de-a face nemijlocit cu 
misterele şi cu minunile, este mai îndinat decât semenii săi să le 
privească ca pe nişte scamatorii când le află la alţii, fiind mai 
degrabă materialist în sinea lui (aşa cum erau în viaţă şi preoţii 
din Eleu- şiş) şi neîncrezător fără rabat în orice fel de vedenii şi 
presupuneri Doar cei ce nu cred sau cred pe jumătate sunt de 
fapt creduli. Pierre era deci un exemplu de ciudăţenie a unei 
minţi care, sporind în adâncime, devenise neîncrezătoare faţă 
de orice adâncimi evidente; da obicei lumea crede că firesc e ca 
lucrurile să fie altfel. 

Prin cine ştie ce vrăji, cineva ar fi putut născoci minunata 
poveste a lui Isabel. Strecurându-i-o cu îndemuiare încă din 
fragedă copilărie în minte şi făcând-o să o creadă ea însăşi; 
astfel, aşa cum se întâmplă cu o zgârietură făcută în scoarţa 


unui copac tânăr, povestea crescuse odată cu ea, ajungând să 
devină acest uriaş semn de întrebare ce le stătea în faţă. 
Judecată după dovezi palpabile, practice şi la mintea omului - ce 
era oare mai de necrezut, de pildă, decât acea închipuită 
traversare a mării în pruncie aproape, când din întrebările pe 
care i le pusese Pierre află că ea nu ştie r. Lei măcarcă marea e 
sărată?! 

Ni 

In mijlocul acestor frământări sufleteşti, ajunseră pe chei şi, 
alegându-l pe cel mai atrăgător dintre feluritele vase aflate în 
jurul lor la cele trei sau patru debarcadere apropiate, anume 
unul care făcea călătorii de plăcere de câte o jumătate de ceas 
pe oglinda încântătoare a măreţului golf, se aflară în curând în 
larg, legănaţi de alunecarea iute. 

Stăteau sprijiniți pe balustradă, în timp ce sprintenul vas lăsa 
în urmă falnica pădure de catarge ale corăbiilor, precum şi 
lăstărişul şi păpurişul încurcat ai catargelor pitice ale barcazelor 
şi şalandelor. In curând turlele de piatră de pe țărm se făcură 
una cu catargele de lemn de pe apă; cleştele celor două râuri 
îngemănate strivi oraşul ce semăna cu o pană vârită între ele, 
până când îl ascunseră aproape de tot privirii. Trecură pe lângă 
două insulițe aflate la oarecare depărtare de țărm; cotiră după 
turlele de marmură şi piatră tăiată ale oraşului şi intrară în 
sublima catedrală a apelor deschise ale golfului. 

Până atunci adiase un vânticel uşor, dar acum briza prielnică 
a firii le biciuia feţele. Valurile începură să se adune şi să se 
rostogolească; atinseră un punct unde, în depărtare, printre 
boturile fortăreţelor, se vedea cum se topeşte golful în Atlantic. 
Atunci Isabel îl apucă strâns de mână pe Pierre şi şopti. 
Sugrumat: 

— O simt! O simt! Este! Este! 

— Ce simţi? Ce este? 

— Mişcarea! Mişcarea! 

— Nu înţelegi, Pierre? Spuse Lucy, cercetând îngrijorată şi 
mirată chipul lui palid cu ochii ficşi. Valurile; Isabel vorbeşte de 
legănarea valurilor. Uite-le cum vin spre noi, direct dinspre 
ocean. 

Din nou Pierre se cufundă! Ntr-o tăcere şi o visare adâncă. 

Era cu neputinţă să nu fii cutremurat de forţa acestei întăriri 
doveditoare a celui mai ciudat şi mai de necrezut fapt din 


întreaga istorisire ciudată şi de necrezut a lui Isabel. El îşi 
amintea foarte bine de puţinele lucruri ce-i mai rămăseseră ei în 
minte privitoare la clătinarea punţii, care se lăsa sub picior 
întocmai precum duşumelele bătrânei case părăsite din munţii 
Franţei. 

In vreme ce el rămăsese pierdut în gânduri ce se bă- teau cap 
în cap, stârnite de straniul portret şi de ultimele exclamaţii ale 
lui Isabel, vasul se apropia de destinaţie: un cătun pe plajă, nu 
departe de locul unde apa râului se îmbina cu apa oceanului, 
formând un hotar care se vedea acum şi mai desluşit. 

— Să nu ne oprim aici, strigă Isabel Haide să mergem până 
acolo! Bell trebuie să ajungă până acolo! Uite, uite! Acolo, la apa 
albastră! Dincolo, dincolo! Departe... în larg! În larg! Departe, 
mai departe şi încă mai departe, dincolo! Acolo unde cele două 
azururi îşi dau mâna şi se topesc în nimic... acolo trebuie să 
ajungă Bell! 

— Bine, Isabel, murmură Lucy, dar asta ar însemna să 
mergem până în îndepărtata Anglie sau Franţă; ai găsi prea 
puţini prieteni în îndepărtata Franţă, Isabel! 

— Prieteni în îndepărtata Franţă? Şi ce fel de prieteni am eu 
aici? Tu mi-eşti prietenă? În străfundurile inimii tale îmi vrei 
binele? lar în ceea ce te priveşte pe tine, Pierre, îţi sunt doar o 
povară; îţi răpesc toată fericirea! Da, vreau dincolo... dincolo... 
acolo departe! Asta mi-e voinţa! Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă să plec! 

O clipă Lucy rămase cătând nedumerită de la unul la altul. 
Dar în clipa următoare atât ea cât şi Pierre o ţineau pe Isabel 
care se zbătea, în timp ce cu toţii se loveau de balustrada punţii. 
O traseră înapoi; îi vorbiră, o liniştiră; dar, deşi mai puţin 
îndârjită, Isabel continua să o privească pe Lucy cu neîncredere 
şi pe Pierre cu adâncă mustrare. 

Nu mai coborâră la țărm, aşa cum le fusese planul, ci se 
bucurară când, strângând parâmele, micul vas o porni pe 
drumul de întoarcere. 

Odată ajunşi înapoi, Pierre le grăbi din nou pe tovarăşele lui 
când trecură prin îmbulzeala de neocolit a străzilor; de îndată ce 
ajunseră pe străduţele mai liniştite, răriră pasul. 

IV 

Înapoiaţi acasă, Pierre le lăsă pe cele două tinere în liniştea 
iatacurilor lor şi rămase o vreme tăcut şi îngân- durat lângă 
soba din sufragerie. Tocmai se pregătea să intre la el în cameră, 


din coridor, când Delly veni după el şi îi spuse că uitase să-i dea 
de ştire, dar că va găsi două scrisori care veniseră în timp ce ei 
erau plecaţi. 

Pătruns în chilioara lui şi trăgând încet zăvorul - zăvor care în 
lipsă de ceva mai potrivit se întâmplă să fie uqj vechi pumnal 
ştirb - se îndreptă, fără să-şi scoată pălăria, cu pas rar, către 
masă, cercetând din priviri scrisorile. Erau aşezate cu-peceţile în 
sus; le ridică, câte una în fiecare mână, şi le ţinu îndepărtate de 
ochi, pe muchie. 

„Nu văd scrisul, nu ştiu încă dacă sunt pentru mine sau nu, şi 
totuşi simt că ţin jungherele care-mi vor da lovitura de moarte; 
înjunghiat mă voi lăsa, dar nu voi pregeta să-i străpung şi eu pe 
alţii. Care tăiş să-l încerc mai întâi? Acesta!” 

Şi deschise scrisoarea din mâna stângă: 

„Domnule. 

Eşti un şarlatan! Ne-ai făgăduit că o să scrii pentru noi un 
romant pe gustul publicului şi, încasând bani grei, ne-ai trimis la 
tipar fiţuici cuprinzând laude deşănţate, şterpelite de la atei 
ticăloşi, Lucian şi Voltaire. Graba noastră de a prididi cu 
publicaţiile ne-a împiedicat să cercetăm până acum ciornele 
cărţii dumitale. Să nu ne mai trimiţi nicio foaie de hârtie! Nota 
de plată pentru ceea ce s-a tipărit până acum, precum şi pentru 
arvuna ce ai primit în chip necinstit, se află în mâinile avocatului 
nostru, care are poruncă să purceadă la treabă cu toată 
asprimea. 

Otel, Cremene şi Azbest." 

Împături scrisoarea din mâna stângă, o aşeză sub talpa cizmei 
stângi şi o strivi apăsat cu piciorul; deschise apoi scrisoarea din 
mâna dreaptă. 

„Pierre Glendinning, 

Eşti un mincinos, un om de nimic şi un sperjur. Ti-am trimis 
această scrisoare doar pentru a-ţi arăta negru pe alb minciuna 
în care te lăfăi; pune-o la inimă, ca să-ţi treacă în sânge şi să-ţi 
colcăie în trup! Am lăsat să treacă o vreme, pentru că ura 
noastră să se întărească şi să sporească. În parte şi împreună, 
te însemnăm cu fierul roşu al dispreţului nostru, cu pecetea de 
mincinos; mincinos, pentru că acesta este cel mai vrednic de 
dispreţ şi mai scâr- bavnic nume pentru un bărbat; un nume bun 
pentru toate ticăloşiile. 

Glendinning Stanly Frederic Tartan." 


Împături şi scrisoarea din mâna dreaptă şi, punând-o sub 
călcâiul drept, îşi încrucişa braţele şi stătu călcând în picioare 
cele două epistole. 

„Fleacuri | dar mi s-au întâmplat tocmai acum şi tocmai mie, 
semne ale tuturor nesfârşirilor. Sunt potcovit cu ură! Ei bine, pe 
aceste potcoave voi galopa spre izbăvirea mea! Nu mai am de 
încheiat nicio sacoteală cu nimeni. Plinea vieţii şi răsuflarea 
cinstei îmi sunt smulse de la gură de către omenire; puţin îmi 
pasă de răsuflarea şi pâinea omenirii! Păşesc dincolo de lumile 
bicisnice în tăria largă şi vă chem la luptă, unul pentru toţi! Oh, 
Glen, oh. Fred! Sar în întâmpinarea îmbrăţişării voastre 
zdrobitoare! Ah! Cât vă iubesc pe voi, cei ce mă puteţi face încă 
să urăsc, într-o lume care altfel nu merită decât dispreţ 
nepăsător! la stai | unde e catastiful acestui şarlatan, al acestui 
măsluitor? Acolo, pe tejgheaua lui mârşavă, pe care măsluitorul 
şi-a alcătuit terfeloaga murdară, acolo am să i-o bat în cuie cum 
se cuvine unui înşelător descoperit! Ţintuit în cuie am să-l scuip 
şi am să fiu primul care să-l batjocoresc | Şi acum, la drum, să- 
mi întâlnesc soarta, ce mă va întâmpina în stradă.” 

Şi, cu pălăria pe cap, în mână cu scrisoarea lui Glen şi a lui 
Frederic, trecu prin camera lui Isabel, mergând ca prin somn. 
Dând cu ochii de el, ea scoase un țipăt slab, sftşietor, la vederea 
chipului nepământesc de palid şi rătăcit; apoi, nefiind în stare să 
se clintească din loc, rămase împietrită pe scaun, ca şi and ar fi 
fost o mumie îmbălsămată, acoperită cu o pojghiţă de gheaţă. 

Pierre nu o băgă de seamă şi trecu fără să se oprească prin 
celelalte camere, intrând în iatacul lui Lucy fără să bată la uşă. 
Ar fi ieşit şi de acolo pe coridor, fără să scoată un cuvânt, dar 
ceva îl împiedică. 

Făptura de marmură şedea în faţa şevaletului ei; alături avea 
o cutiuţă cu cărbune ascuţit şi câteva creioane; 

Vărguţa pictorului stătea să atingă pânza; ţinea cărbunele în 
două degete, în timp ce cu aceeaşi mână ştergea uşor cu miez 
de pâine o trăsătură greşită de pe hârtie. Podeaua era plină de 
fărâmituri de pâine şi praf de cărbune; privind la şevalet, îşi 
văzu portretul prinzând viaţă. 

Văzându-l, Lucy nu tresări şi nici nu se mişcă; ca şi când 
propria-i nuieluşă ar fi vrăjit-o, rămase ca într-un vis. 

— Tăciuni stinşi ai vetrelor moarte te înconjoară, fată de nea; 
cu tăciuni stinşi cauţi să aţâţi flăcăruia dragostei pierite. Nu mai 


risipR pâinea; mănânc-o... amară cum e! 

Se întoarse şi ieşi pe coridor, oprindu-se cu braţele deschise 
între cele două uşi, a Ivii Isabel şi a lui Lucy. 

„Către voi două se îndreaptă acum ruga mea. Fie ca de pe 
scaunele unde staţi acum, nevăzute şi îngheţate, să nu vă mai 
mişcaţi niciodată; măscăriciul adevărului, măscăriciul virtuţii, 
măscăriciul sorții vă părăseşte pentru totdeauna! “ 

Coborând în grabă scările în spirală, cineva îl strigă de jos: 

— Hei, băiete! Unde-o întinzi aşa fuga? Stai, îţi spun! 

Dar, fără să-l bage în seamă, Pierre fugi. Millthorpe îl privi 
neliniştit, vroind parcă să-l urmeze, dar se opri din nou. 

„Glendinning ăsta a avut întotdeauna o vină cu sânge stricat; 
acum i s-a umflat de parcă i s-ar fi strâns prea tare legătura 
deasupra ei. Mi-e frică să mă iau după d, deşi inima-mi spune că 
n-ar fi rău s-o fac. Să mă duc oare la el acasă şi să întreb ce 
lucru groaznic i s-a mai întâmplat? Nu, nu încă. Să nu-şi 
Închipuie că-mi bag nasul În treburile lor... zic unii că aşa mi-ar fi 
firea. Să aştept mai bine; să vedem ce se mai întâmplă, Osă mă 
plimb prin faţa casă şi apoi... om vedea! “. 


Pierre ajunsese între timp într-un colţ îndepărtat al 
clădirii şi intrase în camera unuia dintre Apostolii pe care 
îl cunoştea. Camera era goală. Şovăi o clipă; se duse apoi 
drept ia un raft de cărţi care avea un. Scrin dedesubt.! 

„„ Aici am văzut că le-a pus.; aici... ba nu, aici... ia să încercăm 
şi sertarul ăsta. “ 

Deschizând cu forţa sertarul încuiat, descoperi o pereche de 
pistoale, un corn cu praf de puşcă, o pungă cu gloanţe şi o cutie 
verde, rotundă, cu capse. 

.„ Cine ştie ce minunate scule va fi folosit Prometeu! Mai 
minunate sunt însă acestea, care într-o clipă pot să desfacă tot 
ceea ce a făcut el în nu ştiu cât timp! Aşa! Două ţevişoare care 
vor face. Mai multă zarvă decât cele o mie de cimpoaie ale 
Harlemului. Au în ele muzicuţa pregătită? Nu? Uite puţin praf 
pentru nota cea mai de sus; prişniţe calde pentru tenor; şi un 
glonţişor de plumb pentru încheierea basului! Şi... şi... şi da! 
Pentru prişniţa de pe frunte, am să le trimit înapoi minciuna lor 
şi am să le-o înfig arzândă în creieri! “ 

Smulse din scrisoarea lui Glen şi a lui Fred acea parte care îl 
făcea cu precădere mincinos; rupând-o în jumătate. O îndesă 


deasupra gloanţelor. 

Vâri câte un pistol în buzunarele de la piept ale surtucului şi, 
luând-o pe din dos, ieşi în stradă din spate, îndreptându-şi paşii 
către strada cea mare a oraşului. 

Era o zi rece, dar limpede, liniştită, cu un soare cu dinţi; între 
ceasurile patru şi cinci după-amiază; ceasurile când marele 
bulevard gemea de căleşti semeţe şi de plimbăreţi îngâmfaţi, 
bărbaţi şi femei. Toată omenirea asta se înghesuia mai ales pe 
trotuarul larg dinspre apus; celălalt era aproape gol şi pe el 
umblau numai hamalii, chelnerii şi băieţii de prăvălie. 
Dimpotrivă, pe cel de apus se vedeau scurgându-se în sus şi în 
jos două şerpuiri de viaţă împopoţonată cu mătăsuri, şaluri şi 
postavuri fine, frecându-se unele de altele precum cozile lungi, 
blegi şi strălucitoare ale unor păuni rivali ce trec ţanţoşi unul pe 
lângă celălalt. 

Neamestecându-se cu niciunul dintre şiruri, Pierre rămase în 
mijloc. Văzându-i chipul crâncen şi amarnic, trecătorii îl ocoleau 
mergând fie pe lângă ziduri, fie pe lângă bordură. Neatins le 
urmărea Pierre trecerea, deşi se afla în inima lor, aplecat cum 
era asupra ţelului său neabătut. Mergea cu ochii la pândă; 
privea mai ales la celălalt trotuar, căci pustietatea lui nu îl 
înşela: mersese şi el de multe ori pe partea cealaltă, ca să poată 
privi mai bine mulţimea de pe trotuarul de apus. 

Tocmai când ajunsese într-un loc larg deschis, triunghiular, de 
jur-împrejurul căruia se înălţau cele mai impunătoare clădiri ale 
oraşului, ca pe un fel de avanscenă, îi văzu de departe pe Glen 
şi pe Fred venind pe partea cealaltă. Mai făcu câţiva paşi şi îi 
văzu traversând pieziş, ca să se întâlnească faţă-n faţă cu el. 
Merse mai departe, când, rupând-o deodată la fugă, lăsându-l în 
urmă pe Fred, rămas în loc (căci nu vroia să fie doi care să 
înfrunte unul singur) şi răcnind „Mincinosule! “, „Ticălosule, !”, 
Glen se re*pezi la Pierre din faţă ca un fulger crunt, astfel încât 
lovitura biciului său din vână de bou îl nimeri pe Pierre peste 
obraji, lăsând o dâră pe jumătate albă, pe jumătate sângerie. In 
aceeaşi clipă cei din jur se îndepărtară şi îi lăsară în mijloc, faţă 
în faţă, împrăştiindu-se cuprinşi de groază. 

Dar Pierre, încleştându-şi mâinile în cele două buzunare ale 
surtucului, se scutură de încleştarea înnebunită a două fete care 
alergaseră să-l oprească, smulse pistoalele şi se năpusti asupra 
lui Glen. 


— Pentru lovitura ta, primeşte două morţi! Mi e neasemuit de 
dulce să te ucid! 

Caldarâmul era acum stropit de sânge din sângele său; 
stinsese cu mâna lui numele de Glendinning, ucigând singura 
fiinţă nevrednică de el şi care îl mai purta; dar Pierre fu doborât 
de o sută de braţe furioase. 

VI 

În acel amurg Pierre zăcea singur într-o celulă scundă a 
închisorii oraşului. Tavanul greu de piatră aproape că i se 
odihnea pe creştet, astfel încât lungile şiruri şi galerii de celule 
de deasupra păreau îngrămădite pe umerii săi. Obrazul ce nu 
mai era al unui muritor, nemişcat şi albit, era uscat; dar obrajii 
de piatră ai zidurilor erau umezi. 

Inserarea strivită din curticica strimtă se strecura prin- tr-o 
crăpătură brăzdată de gratii şi eădca în drugi de umbră, 
vărgând podeaua de granit 

„lată deci sfârşitul timpuriu sosit la vreme; ultimul capitol al 
vieţii, pus ca un petic în mijlocul ei; nici cartea nici autorul ei nu 
au vreo urmare, deşi amândoi şi-au aşternut ultima slovă 1 
înțelesurile nu s-au desluşit! De-aş fi fost lipsit de inimă şi de m- 
aş fi lepădat de faţă de la Poiana Şeii, alungând-o cu trufie, aş fi 
fost poate feridt o viaţă întreagă pe acest pământ şi aş fi avut 
poate o viaţă fără de moarte în ceruri! Acum nu mă aşteaptă 
decât iadul, în amândouă lumile. Fie! Din flăcări am să-mi 
făuresc o trâmbiţă şi cu răsuflarea mea de foc îmi voi suna 
înfrângerea! Dar mai întâi îmi trebuie un alt trup! Ţin i esc după 
moarte ca să scap de acest obraz necinstit! Spânzu- rât până Za 
ultimă suflare... Nu, dacă v-o iau înainte! Să trăieşti acum 
înseamnă să fii mort, şi să mori înseamnă să trăieşti; sufletul 
meu are nevoie de o sabie ca să-l scoată la lumină! Dar stai! ... 
călăul? ... cine vine? M 

— Soaţa şi verişoara ta... aşa zic ele; aşa o fi... eu le dau voie 
să stea până la douăsprezece, gâfâi vocea gardianului, 
împingându-le pe cele două tinere şovăitoare în celulă şi încuind 
uşa după ele. 

— Umbre palide, dacă am fi pe lumea cealaltă, nu aţi avea ce 
căuta aici. Plecaţi! Ingerul cel bun şi îngerul cel rău! Acum Pierre 
e mai presus de voi! 

— Oh, acoperişuri şi înşeptite ceruri de piatră! Nu tu eşti 
ucigaşul, ci sora ta te-a ucis, frate, oh, fratele meu! 


Auzind aceste vorbe gemute de Isabel, Lucy se zbârci ca o 
frunză veştejită şi căzu fără zgomot la picioarele lui Pierre. 

£1 îi puse mâna pe inimă. 

— Moartă! Fată! Soaţă ori soră, sfântă ori diavol! Apucând-o 
pe Isabel strâns: Sinul tău nu musteşte viaţă pentru prunci, ci 
lapte pentru moartea ta şi a mea! Dă-mi otrava! 

Şi, sfâşiindu-i rochia, smulse sticluţa tainică pe care ea o 
adăpostea acolo. 

Vn 

Seara, gardianul astmatic şi îndesat mergea cu paşi greoi de- 
a lungul galeriei slab luminate, oprindu-se în faţa unuia din 
şirurile de celule asemănătoare unui fagure de miere. 

— Tot acolo or fi, în gaura aia ca un fagure, porumbiţele ale 
două pe care le-am lăsat? ... Hm! Hm! 

Deodată văzu în celălalt capăt al galeriei o umbră care se 
desprinsese din cadrul unei boite, alergând către un ofiţer 
slujbaş al închisorii ce trecea şi apropiindu-se cu pas grăbit de 
gardian. 

— Alte rude! Inşii ăştia într-o doagă sunt totdeauna de faţă 
înainte de a doua moarte, dat fiind că au scăpat-o pe prima. 
Hm! Dar e înspumat de-a binelea! Gâfâie mai abitir decât mine! 

— Unde e ea? Strigă Fred Tartan; doar nu în hruba ucigaşului! 
Am căutat-o, draga de ea, imediat după crimă; dar nefericita 
creatură mută pe care am găsit-o acolo nu făcea altceva decât 
să-şi frângă mâinile şi să arate spre uşă; amândouă păsărelele 
zburaseră! Unde e? Vorbeşte, paznicule! Am căutat-o în lung şi- 
n lat, doar aici nu! A venit în zbor vreun înger, poposind în iadul 
tău de granit? 

— Stai, măi omule! Parcă e ţicnit ori scăpat de la balamuc! 
Gâfâi paznicul, întorcându-se către slujbaşul care se apropiase. 

— Domnul caută o tânără domnişoară, sora lui, nevinovată, 
dar legată de ucigaş. Au venit să-l viziteze nişte femei? 

— Cum să nu, sunt două la el, şi arătă cu degetul înapoia lui. 

Fred se repezi spre celula arătată. 

— Uşurel, uşurel, tinere - (zornăindu-şi lanţul de chei) - 
uşurel, până descui... eu sunt aici cămăraşul! Na, că mai vine 
imul. 

Pe sub aceeaşi arcadă se apropia acum cu pas iute altă 
umbră, urmată de un al doilea slujbaş. 

— Unde e celula? Întrebă Millthorpe. 


— Vrea să vorbească cu ucigaşul, explică al doilea slujbaş. 

— Doi iepuri dintr-o lovitură, gâfâi paznicul, deschizând cu un 
scrâşnet uşa celulei. Aicea e salonaşul, domnilor, poftiţi, vă rog. 
O adevărată capcană de şoricei, nu? Poţi să auzi o cârtiţă 
săpându-şi galeriile. În celălalt capăt al lumii... au adormit cu 
toţii? 

— M-am împiedicat! Strigă Fred dinăuntru. Lucy! Lumină! 
Lucy! 

Şi bâjbâi cu braţele întinse prin celulă, lovindu-se de 
Millthorpe care pipăia şi el în întuneric. 

— Nu-mi sta în cale! În lături! Hei, lumină! Lucy! Lucy! A 
leşinat! 

Mai căutară o clipă şi se depărtară unul de altul în celulă; o 
clipă nu se auzi niciun sunet, ca şi când toate răsuflările ar fi 
fost înăbuşite. 

Când cineva vâri pe uşă un capăt de lumânare, toţi îl putură 
vedea pe Fred îngenuncheat pe podea, ţinându-şi sora în braţe, 
pe Millthorpe alături de Pierre, ţinându-i mâna rece, iar Isabel, 
care mai mişca încă, sprijinită de zid între ei. 

— Da, da! Moartă! Moartă! Moartă! Fără vreo rană... 
Scumpele ei aripioare ascund rana. Ticălos venit din iad, asta e 
fapta ta diavolească! Puşca ta blestemata a doborât această 
îngerească păsărică! Dumnezeule! Dumnezeule! Mă ucizi cu 
această privelişte! 

— Vina cea otrăvită s-a spart, şi iată potopul pe care l-a făcut! 
Ah, Pierre! Vechiul meu tovarăş, Pierre... Coleg, camarad, 
prieten! Plimbările noastre prin pădure! Ar fi trebuit să râd mai 
des de tine şi să te avertizez cu glumele mele de primejdia 
închipuirilor tale, dar n-ai vrut niciodată să mă asculţi! Câtă 
nevinovăție dispreţuitoare zăboveşte pe buzele tale, prietene! 
Mâna ţi-e pârlită de praful de puşcă al ucigaşului,. Şi totuşi e 
mătăsoasă ca a unei femei! Dumnezeule, degetele se mişcă! 
Strânsoare fără cuvinte. S-a terminat! 

— Totul s-a terminat şi voi încă nu ştiţi nimic! Se auzi o şoaptă 
dinspre perete şi dintre degetele lui Isabel căzu sticluţa goală ca 
o clepsidră, din care ultimul fir de nisip s-ar fi scurs, iar ultimul 
fior o cutremură pe podea; trupul ei se aplecă încet într-o parte 
şi, căzând la pieptul lui Pierre, părul ei cel lung îl năpădi precum 
o viţă sălbatică ce-l cuprinse în braţele-i de abanos. 


CUPRINS 

Cartea i - Mugurii tinereţii lui Pierre e e e e r* 

Cartea ÎI - lubire, încântare şi nelinişte 

Cartea III - Presimţirea şi adeverirea ei. e 7 *. 

Cartea IV - Retrospectivă “le « 

Cartea V- Presimţiri şi pregătiri | 

Cartea Vi- Isabel şi prima parte a povestirii ei. 

Cartea Vai - Între cele două întâlniri ale lui Pierre cu 

Isabel la fermă 

Cartea VIU - Cea de-a doua întâlnire şi a doua parte a 
istorisirii lui Isabel. Urinarea imediată şi nesocotită a acestora 
două asupra lui Pierre 

Cartea IX - Mai multă lumină şi bezna acelei lumini. Mai milita 
beznă şi lumina acelei bezne 

Cartea X - Nemaiîntâlnita hotărâre fără întoarcere a lui 

Pierre 

Cartea XI - Pietre trece Rubiconul 

Cartea XII - Isabel, doamna Glendinning, portretul şi Lucy 

Cartea XIII - Plecarea de la Poiana Şeii 

Cartea XIV - Călătoria şi broşura 

Cartea XV - Verii? ° 7. 

Cartea XVI - Prima seară a sosirii lor în oraş. - 

Cartea XVII - jună Americă în literatură 

Cartea XVIII - Reconsiderarea lui Pierre ca tânăr autor. 

Cartea XIX - Biserica Apostolilor 

Cartea XX - Charlie Millthorpe 

Cartea XXI - În mod nechibzuit Pierre încearcă să scrie un 
roman al chibzuinţei. Veşti de la Poiana Şeii. Plinlimmon Cartea 
XXII - Cortina înflorată ridicată asupra unui autor exotic; câteva 
remarci privitoare la filosofie asemuită cu o perie de frecat pe 
spate 

Cartea XXIII - O scrisoare pentru Pierre. Isabel. Şevaletul şi 
cuferele lul Lucy sosesc la Apostoli, 

Cartea XXIV - Lucy la Apostoli «e «. e e? e, * Cartea XXV - 
Lucy, Isabel şi Pierre. Pierre şi cartea lui Encaladus «e » e * «*» e 
e Cartea XXVI - O plimbare; un portret necunoscut; o călătorie 
în larg şi sfârşitul