Orson Scott Card — Ender — V4 Copiii Mintii

ORSON SCOLII CARD 


ORSON SCOII CARD 


COPIII MINŢII 


„NU SUNT EU ÎNSUMI” „Mamă. Tată. Am procedat 
bine?” 

Ultimele cuvinte ale lui Han Qing-Jao, din Şoaptele 
dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Şi Wang-Mu a păşit înăuntru. Tânărul pe nume Peter a 
luat-o de mână şi a condus-o în nava spaţială. Bocaportul s- 
a închis în urma lor. 

Wang-Mu s-a aşezat pe unul dintre scaunele rotative din 
încăperea nu tocmai spațioasă. A privit în jur aşteptându-se 
să vadă ceva nou şi neobişnuit. În afara pereţilor metalici, 
aducea cu orice birou de pe lumea numită Calea. O cameră 
curată, dar deloc impresionantă. Mobilată economic şi util. 
Văzuse destule holograme ale unor nave în zbor: nave de 
luptă zvelte şi aerodinamice, navete care intrau şi ieşeau 
din atmosferă; structurile uriaşe, rotunjite ale navelor 
stelare, care accelerau, atât cât permitea materia, până 
aproape de viteza luminii. Pe de o parte, forţa de penetrare 
a unui ac; pe de alta, puterea uriaşă a unui baros. Însă acea 
cameră nu lăsa impresia de forţă. Rămânea o încăpere 
oarecare. 

Unde era pilotul? Trebuia să existe, deoarece nu putea 
crede că tânărul care stătea de cealaltă parte a camerei, 
murmurând ceva către computer, comanda o navă stelară 
capabilă să călătorească mai repede decât lumina. 

Şi totuşi, sigur asta făcea, pentru că nu se mai vedeau alte 
uşi care să dea spre alte încăperi. Văzută din exterior, nava 
i se păruse de mici dimensiuni, iar acea cameră ocupa tot 
spaţiul liber din interior. Într-un colţ se aflau bateriile care 
înmagazinau energia transmisă de colectoarele solare de 


pe partea superioară a navei. Într-un dulap, ce părea izolat 
ca un frigider, se aflau probabil alimente şi băutură. Asta 
era tot în materie de provizii. Unde dispăruse romantismul 
zborurilor spaţiale, dacă toate dotările se reduceau la atât? 
O simplă încăpere. 

Cum nu avea la ce să se uite, l-a urmărit pe tânărul care 
stătea la terminalul computerului. Peter Wiggin, aşa 
spusese că se numeşte. Numele anticului Hegemon, cel 
care unise pentru prima oară toată umanitatea sub 
comanda lui, pe vremea când oamenii trăiau pe o singură 
lume, toate naţiile, rasele, religiile şi filosofiile îngrămădite 
şi sufocate cot la cot, care nu aveau încotro să pornească 
decât spre pământurile altora, întrucât atunci cerul era ca 
un tavan, iar spaţiul, un hău necuprins care nu putea fi 
cucerit. Peter Wiggin, omul care domnea asupra rasei 
umane. Însă nu el era acela, bineînţeles, şi chiar 
recunoscuse asta. Îl trimisese Andrew Wiggin; aşa ţinea 
minte Wang-Mu din cele rostite de Master Han, anume că 
Andrew Wiggin îl crease într-un anume fel. Asta însemna că 
Vorbitorul în Numele Morților era tatăl lui Peter? Ori era 
fratele lui Ender, numit astfel nu după, ci chiar 
întruchipându-l pe Hegemon, care murise cu trei mii de ani 
în urmă? 

Peter a tăcut, s-a rezemat de spătarul scaunului şi a oftat. 
S-a frecat la ochi, apoi s-a întins şi a gemut. 

Gesturi lipsite de delicateţe în compania unei femei. Aşa 
ceva era de aşteptat din partea unui zilier needucat. 

El a părut să perceapă sentimentul de dezaprobare din 
partea ei. Ori poate că uitase de ea, iar acum îşi amintise 
dintr-odată că avea companie. Fără să se mai destindă pe 
scaun, a întors capul spre ea şi a privit-o. 

— Scuze, a zis el. Am uitat că nu sunt singur. 

Wang-Mu tânjea să i se adreseze cu îndrăzneală, în ciuda 
faptului că evitase toată viaţa acest lucru. La urma-urmelor, 
i se adresase cu o îndrăzneală jignitoare, atunci când nava 
lui apăruse ca o ciupercă după ploaie pe terenul plin de 


iarbă de la marginea fluviului, iar el venise cu o fiolă 
conţinând boala ce avea să vindece Calea, lumea ei natală, 
de tulburarea genetică de care suferea. O privise în ochi în 
urmă cu nici un sfert de oră şi-i spusese: 

— Vino cu mine şi vei participa la schimbarea istoriei. Vom 
crea istoria. 

Şi, în ciuda temerilor, ea îl urmase. 

Şi Had fusese de acord, iar ea stătea acum pe scaunul 
rotativ urmărindu-l cum se comporta brutal şi se întindea în 
faţa ei. Să fi fost vorba de bestia-inimii lui, tigrul? Wang-Mu 
îl citise pe Hegemon, de aceea putea crede că în acel om 
înspăimântător şi măreț zăcea un tigru. Dar şi în acesta? 
Într-un băiat? Mai tânăr decât ea, deşi nici ea nu mai era 
atât de tânără ca să nu recunoască imaturitatea cuiva. lar 
el voia să schimbe cursul istoriei! Să îndepărteze corupţia 
din Congres. Să oprească Flota Lusitaniei. Să facă din toate 
planetele-colonii membri cu drepturi egale ai Lumii celor O 
Sută. Băiatul acesta care se întindea ca o pisică a junglei. 

— Încă n-am aprobarea ta, a spus el. 

Părea iritat şi, în acelaşi timp, amuzat. Dar poate nu se 
pricepea ea să desluşească inflexiunile vocii unuia ca el. Îi 
venea greu să interpreteze grimasele unui om cu ochi 
rotunzi. Atât chipul, cât şi glasul ascundeau limbaje 
nepătrunse pe care ea nu le putea înţelege. 

— Trebuie să înţelegi, a spus el. Nu sunt eu însumi. 

Wang-Mu vorbea limba comună suficient de bine ca să 
priceapă măcar idiomul. 

— Adică te simţi râu? 

Cu toate acestea, chiar în clipa în care a rostit aceste 
vorbe, ea şi-a dat seama că el nu se referise deloc la 
expresia idiomatică. 

— Nu sunt eu însumi, a repetat el. Nu sunt adevăratul 
Peter Wiggin. 

— Sper, a răspuns Wang-Mu. Am citit despre funeraliile lui 
când eram la şcoală. 

— Dar arăt ca el, nu? 


Tânărul a creat o hologramă deasupra terminalului. 
Aceasta s-a rotit pentru a privi spre Wang-Mu; Peter s-a 
ridicat şi a adoptat aceeaşi atitudine, rămânând cu faţa la 
ea. 

— Există o asemănare, a recunoscut ea. 

— Sigur, a spus Peter. Pentru că Ender nu m-a mai văzut 
după ce a părăsit Pământul când avea, da, probabil cinci 
ani. Un puşti, atât. Şi eu eram mic. Asta ţinea el minte când 
m-a invocat să mă întrupez din aer. 

— Nu din aer, a spus ea. Din nimic. 

— Nu chiar din nimic, a precizat el. Cu toate acestea, m-a 
chemat. (Apoi a zâmbit răutăcios.) „Eu pot invoca spiritele 
din marele adânc.”(1) 

Cuvintele acelea însemnau ceva pentru el, dar ei nu-i 
sugerau nimic. În lumea numită Calea, ea trebuia să devină 
servitoare şi de aceea primise puţină educaţie. Ulterior, în 
casa lui Han Fei-tzu, i se recunoscuseră aptitudinile, întâi 
de fosta stăpână, Han Qing-Jao, iar apoi chiar de stăpân. Ea 
căpătase o brumă de educaţie de la fiecare, însă la 
întâmplare. Învățătura ce i se dăduse avusese un caracter 
preponderent tehnic, şi toată literatura pe care o studiase 
se referea la Regatul de Mijloc sau la cel al lumii numite 
Calea. Ar fi putut cita la nesfârşit din marele poet Li Qing- 
Jao, de la care fosta ei stăpână moştenise numele. Dar nu 
ştia nimic despre poetul din care cita. 

— Pot invoca spiritele din marele adânc, a repetat el. Apoi, 
schimbându-şi puţin glasul şi purtarea, a răspuns el însuşi. 
„Dacă pot eu, atunci oricine e în stare. Dar vor veni ele 
când le invoci?”42) 

— Shakespeare? a încercat ea să ghicească. 

Eli-a zâmbit. Asta i-a amintit ei de felul în care rânjeşte o 
pisică la creatura cu care se joacă. 

— E întotdeauna cea mai bună alegere când citatul vine 
din gura unui european, a zis el. 

— Citatul e ciudat, a spus ea. Un om se laudă că poate 
chema morţii. lar celălalt spune că invocarea nu ajunge, 


aşadar, trebuie să-i convingi să vină. 

Ela râs. 

— Ciudat umor mai ai. 

— Citatul are un anume înţeles pentru tine, deoarece 
Ender te-a invocat din morţi. 

EI a privit-o uimit. 

— De unde ştii? 

Ea a simţit un fior de spaimă. Să fi fost posibil? 

— N-am ştiut. Glumeam. 

— Ei bine, nu este adevărat. Nu în sensul practic. N-a 
readus morţii. Deşi el crede că poate, neîndoielnic, dacă ar 
fi nevoie. (Peter a oftat.) Am devenit răutăcios. 

Numai că aşa îmi vin cuvintele. Nu vorbesc serios. Aşa vin 
ele. 

— Cuvintele ar putea să-ţi vină în minte, şi totuşi să te 
înfrânezi a le rosti. 

EI şi-a dat ochii peste cap de mirare. 

— Eu n-am fost instruit să devin servil, aşa cum este cazul 
tău. 

Aşadar, aceea era atitudinea cuiva care venea dintr-o lume 
a oamenilor liberi - dispreţ faţă de cineva care devenise 
servitor fără voinţa sa. 

— Am fost învățată să păstrez cuvintele neplăcute pentru 
mine, asta din curtoazie, a spus ea. Dar poate pentru tine 
aceasta e o altă formă de servilism. 

— Cum ţi-am mai spus, Mamă a Vestului, cuvintele rele vin 
nechemate pe limba mea. 

— Nu sunt Mama Regală, a spus Wang-Mu. Numele 
reprezintă o glumă plină de cruzime... 

— Şi doar o persoană foarte răutăcioasă te-ar lua în râs 
pentru asta, a spus Peter zâmbind. Eu port numele 
Hegemonului. Am crezut că, dacă purtăm nume ridicol de 
complicate, asta ar putea însemna că avem ceva în comun. 

Ea a rămas tăcută, gândindu-se că era posibil ca el să 
încerce astfel să şi-o facă prietenă. 


— Am căpătat existenţă abia de curând, a spus el. În urmă 
cu câteva săptămâni. Credeam că ştii asta despre mine. 

Ea nu a înţeles. 

— Ştii cum funcţionează această navă? a întrebat-o el. 

Acum Peter sărea de la un subiect la altul. Punând-o la 
încercare. Ei bine, se săturase să tot fie încercată. 

— Mi-este clar că trebuie să stau în ea şi să mă las 
examinată de un necunoscut necioplit, a spus ea. 

El a surâs şi a dat aprobator din cap. 

— Văd că răspunzi cu aceeaşi monedă. Mi-a spus Ender că 
nu te laşi dominată. 

— Am fost slujitoarea credincioasă a lui Qing-Jao. Sper că 
Ender nu te-a minţit cu privire la asta. 

El a respins cu un gest vorbele ei. 

— Ai propria minte. (Apoi a măsurat-o din ochi; ea s-a 
simţit din nou analizată şi înţeleasă de privirea lui care 
zăbovea, aceeaşi senzaţie ca atunci când el o privise prima 
oară lângă fluviu.) Wang-Mu, nu vorbesc metaforic atunci 
când îţi spun că abia am fost creat. Creat, înţelegi? Nu 
născut. Iar felul în care am fost creat are o strânsă legătură 
cu modul de funcţionare al navei. Nu ţin să te plictisesc 
explicându-ţi lucruri pe care deja le înţelegi, dar trebuie să 
afli ce - nu cine - sunt ca să pricepi de ce am nevoie de tine. 
De aceea, te întreb încă o dată - ştii cum funcţionează 
această navă? 

Ea a dat din cap. 

— Cred că da. Jane, fiinţa care sălăşluieşte în computere, 
păstrează în minte imaginea perfectă a navelor spaţiale şi a 
celor dinăuntrul lor. Şi oamenii îşi păstrează imaginea lor 
despre sine, despre cine sunt şi aşa mai departe. Atunci, ea 
mută totul din lumea reală într-un loc al nimicului, ceea ce 
nu durează deloc, apoi îi readuce la realitate în locul ales de 
ea. Nici asta nu cere timp. Prin urmare, în loc să călătoreşti 
ani de zile pentru a străbate cu nava, drumul de la o lume la 
alta, totul se petrece într-o clipă. 

Peter a aprobat din cap. 


— Foarte bine. Numai că trebuie să înţelegi ceva: în timp 
ce nava este în Exterior, nu e înconjurată de nimic. E 
înconjurată de nenumărate aiua. 

Ea şi-a întors faţa de la el. 

— Nu înţelegi ce sunt acelea aiua? 

— Să spui că toţi oamenii au existat dintotdeauna... Că 
suntem mai bătrâni decât cei mai vechi zei... 

— Mda, ceva de felul acesta, a spus Peter. Numai că aceste 
aiua, în Exterior, nu se poate spune că ele există sau nu, în 
înţelesul nostru. Ele există... acolo. Nici măcar asta, pentru 
că nu există ideea de loc, nu poţi numi locul în care se 
găsesc. Există pur şi simplu. Până când o inteligenţă le 
invocă, le numeşte, le ordonează, le conferă formă şi 
conţinut. 

— Lutul poate deveni urs, a spus ea, dar nu atâta vreme 
cât rămâne ud şi rece pe malul fluviului. 

— Exact. Deci au existat Ender Wiggin şi alţi câţiva 
oameni, pe care nu va fi nevoie să-i cunoşti, care au avut 
noroc şi au făcut prima călătorie în Exterior. Practic, nu 
mergeau nicăieri. Scopul acelei prime călătorii a fost să 
ajungă în Exterior şi să rămână acolo, atât timp cât unul 
dintre ei, o geneticiană foarte talentată, să poată crea o 
nouă moleculă, una extrem de complexă, după imaginea pe 
care o păstra în minte. Sau, mai curând, imaginea 
modificărilor de care ea avea nevoie într-o... dar vai, nu ştii 
tu atâta biologie ca să înţelegi. În orice caz, ea a făcut ce 
trebuia, a creat o nouă moleculă, hocus-pocus, numai că nu 
a fost singura persoană care a făurit ceva în acea zi. 

— Mintea lui Ender te-a creat? l-a întrebat Wang-Mu. 

— Din greşeală. Am reprezentat, să spunem, un accident 
regretabil. Un efect colateral nefericit. Să admitem doar că 
toată lumea de acolo, totul, crea într-un delir. Aiua din 
Exterior doresc cu disperare să fie transformate în ceva, 
înţelegi? În jurul nostru au fost create nave-fantomă. Tot 
felul de structuri firave, ceţoase, fragmentate, fragile, 
efemere, care se constituiau şi se dezintegrau în fiece clipă. 


Doar patru au dovedit rezistenţă. Una a fost molecula 
genetică pe care Elanora Ribeira venise să o creeze. 

— lar a doua ai fost tu? 

— Cea mai puţin interesantă dintre toate, mă tem. Cea mai 
puţin iubită şi apreciată. Unul dintre cei de pe navă se 
numea Miro. Printr-un tragic accident petrecut în urmă cu 
ani, rămăsese oarecum infirm. Cu afecţiuni neurologice. Se 
exprima greoi, nu-l ascultau mâinile, şchiopăta. Ela păstrat 
în minte imaginea omului puternic, prețuit, a celui care 
fusese el însuşi. Aşadar, datorită acelei imagini de sine 
păstrate perfect, un mare număr de aiua s-au înlănţuit într- 
o copie exactă, nu a felului cum era el, ci a celui care fusese 
cândva şi întocmai cum tânjea să fie din nou. Să posede 
toate amintirile - o multiplicare perfectă a propriei fiinţe. 
Atât de perfectă, încât să-şi deteste la fel de mult trupul 
betegit pe care îl avea acum. Şi astfel... Miro cel nou şi 
îmbunătăţit - sau mai degrabă copia fostului Miro, cel 
întreg la trup - a apărut ca reproş suprem al celui olog. Şi, 
în faţa ochilor, trupul respins s-a destrămat în nimicnicie. 

Imaginându-şi totul, Wang-Mu a exclamat: 

— A murit! 

— Nu, tocmai asta e, nu înţelegi? A trăit. Era Miro. 
Propriile aiua - nu trilioanele de aiua care alcătuiesc atomii 
şi moleculele corpului lui, ci aceea care le comanda pe 
toate, aceea care era el însuşi, voinţa lui - propriile aiua s- 
au instalat pur şi simplu în corpul nou şi perfect. Acela era 
adevăratul lui sine. Iar cel vechi... 

— Nu mai era de folos. 

— Nu avea nimic care să-i dea formă. Vezi tu, cred că 
trupurile noastre sunt ţinute laolaltă de iubire. Iubirea 
acelei aiua principale faţă de trupul puternic şi minunat 
care i se supune, care oferă sinelui toată experienţa lumii. 
Chiar şi Miro, în ciuda urii faţă de sine pe vremea cât fusese 
schilod, până şi el trebuie să fi iubit acele rămăşiţe jalnice 
de trup care îi rămăseseră. Până în momentul când a 
căpătat unul nou. 


— Şi atunci s-a transferat. 

— Fără ca măcar să-şi dea seama că făcuse asta, a spus 
Peter. Şi-a urmat iubirea. 

Wang-Mu a ascultat acea poveste stranie şi a înţeles că 
trebuia să fie adevărată, pentru că mai auzise despre aiua 
în discuţiile dintre Han Fei-tzu şi Jane, iar acum, după ce 
auzise spusele lui Peter Wiggin, lucrurile se legau. Trebuia 
să fie adevărat, fie şi numai pentru că această navă stelară 
apăruse ca din senin pe malul fluviului, în spatele casei lui 
Han Fei-tzu. 

— Acum probabil te întrebi, a spus Peter, cum se face că 
eu, nedorit şi de neiubit, cum mă cunosc, am ajuns să exist. 

— Mi-ai spus deja. Mintea lui Ender. 

— Imaginea păstrată de Miro era aceea a unuia mai tânăr, 
mai sănătos, mai puternic. Dar în cazul lui Ender, imaginile 
care valorau cel mai mult în mintea lui erau ale surorii mai 
mari, Valentine, şi ale fratelui mai mare, Peter. Totuşi, nu 
aşa cum aceştia au devenit, pentru că fratele lui mai mare 
murise demult, iar Valentine - ea l-a însoţit sau urmărit pe 
Ender în toate salturile lui prin spaţiu ea încă trăieşte, dar a 
îmbătrânit la fel ca şi el. E matură. O persoană reală. Şi 
totuşi, pe nava aceea, în timpul petrecut în Exterior, ela 
invocat o copie a ei din tinereţe. Tânăra Valentine. Sărmana 
şi bătrâna Valentine! Ea n-a ştiut că era atât de bătrână 
decât după ce şi-a văzut sinele mai tânăr, acea fiinţă 
perfectă, acel înger care sălăşluise în mintea deformată a 
lui Ender încă din copilărie. Trebuie să recunosc că ea e cea 
mai nevinovată victimă în toată această mică dramă. Să afli 
că fratele tău poartă în minte o imagine a ta, în loc să te 
iubească aşa cum eşti cu adevărat - ei, oricine îşi dă seama 
că Bătrânei Valentine - ea detestă acest lucru, dar acum aşa 
gândeşte toată lumea despre ea, inclusiv ea însăşi - oricine 
îşi dă seama că Bătrânei Valentine i se pune răbdarea la 
mare încercare. 

— Dar dacă Valentine cea adevărată este încă în viaţă, a 
spus Wang-Mu, încă nelămurită, atunci cine e Tânăra 


Valentine? Cine e ea de fapt? Tu poţi fi Peter, pentru că ela 
murit şi nimeni nu se slujeşte de numele lui, dar... 

— De-a dreptul ameţitor, nu? a făcut Peter. Ceea ce vreau 
să spun e că, indiferent dacă el e mort sau nu, eu tot nu 
sunt Peter Wiggin. Cum te-am prevenit, eu nu sunt eu 
însumi. 

S-a lăsat pe spătarul scaunului şi a privit spre tavan. 
Holograma de deasupra terminalului s-a întors să-l 
privească. Nu atinsese comenzile. 

— Jane e alături de noi, a spus Wang-Mu. 

— Jane e tot timpul cu noi, a spus Peter. Spionul lui Ender. 

— Ender nu are nevoie de spioni, a rostit holograma. El 
are nevoie de prieteni, dacă se poate. Sau măcar aliaţi. 

Peter a întins lenevos mâna către terminal şi l-a oprit. 
Holograma a dispărut. 

Asta a tulburat-o profund pe Wang-Mu. Fusese ca şi cumel 
ar fi pălmuit un copil. Sau ar fi bătut o servitoare. 

— Jane este o creatură nobilă, nu trebuie tratată cu o 
asemenea lipsă de respect. 

— Jane este un program de computer cu un virus în 
rutinele de id. 

Băiatul care venise să o ia în nava stelară ca să o ducă 
departe de lumea numită Calea era prost dispus. Dar, 
indiferent cât de sumbră i-ar fi fost dispoziţia, acum, după 
ce holograma dispăruse, a înţeles ce văzuse. 

— Asta nu e doar pentru că eşti atât de tânăr, iar 
hologramele lui Peter Wiggin sunt cele ale unui bărbat 
matur, a spus Wang-Mu. 

— Ce? a întrebat el oarecum agitat. Ce anume nu e clar? 

— Diferenţa fizică dintre tine şi Hegemon. 

— Şi care ar fi ea? 

— El arată... mulţumit. 

— A cucerit lumea, a spus Peter. 

— Aşadar, după ce vei face acelaşi lucru, vei căpăta acea 
expresie de mulţumire? 


— Cred că da, a răspuns Peter. Cam acesta ar trebui să fie 
scopul vieţii mele. Misiunea în care m-a trimis Ender. 

— Să nu mă minţi, a spus Wang-Mu. Pe malul fluviului mi- 
ai vorbit despre lucrurile îngrozitoare pe care le-am făcut 
din ambiţie. Recunosc - am fost ambițioasă, disperată să mă 
ridic din starea de simplitate în care m-am născut. Cunosc 
gustul şi mirosul, şi le simt pe amândouă venind dinspre 
tine, ca duhoarea smoalei într-o zi toridă, eşti pătruns de 
ele. 

— Ambiţia? Pute? 

— Şi eu sunt îmbătată de ea. 

El a rânjit. Apoi şi-a atins giuvaierul prins în ureche. 

— Nu uita, Jane ascultă şi îi spune totul lui Ender. 

Wang-Mu a amuţit, dar nu de ruşine. Practic, nu mai avea 
nimic de adăugat, de aceea tăcuse. 

— Aşadar, sunt ambițios. Aşa m-a imaginat Ender. 
Ambiţios, ascuţit la minte şi crud. 

— Dar înţelesesem că nu eşti tu însuţi, a spus ea. 

E] a fulgerat-o cu o privire sfidătoare. 

— Întocmai, nu sunt. Apoi a privit în altă parte. Îmi pare 
rău, Gepetto, dar nu pot fi un băiat adevărat. Nu am suflet. 

Wang-Mu nu a înţeles numele pronunţat de el, dar a 
reţinut cuvântul „suflet”. 

— În copilărie, s-a considerat mereu că sunt servitoare 
prin caracter. Că nu am suflet. Apoi, într-o zi, au descoperit 
că aveam. Până acum, asta nu mi-a adus nici o bucurie. 

— Nu mă refer la o idee religioasă, ci la aiua. Eu nu am aşa 
ceva. Nu uita ce s-a întâmplat cu trupul schilod al lui Miro 
când aiua l-au abandonat. 

— Însă tu nu te destrami, aşadar, sigur ai o aiua. 

— Nu o am eu, cieamă are pe mine. Eu continui să exist 
pentru că aiua, a căror voinţă irezistibilă m-a invocat la 
existenţă, continuă să mă imagineze. Continuă să aibă 
nevoie de mine, să mă comande, să fie voinţa mea. 

— Ender Wiggin? a întrebat Wang-Mu. 

— Fratele meu, creatorul, torţionarul, zeul şi propriul sine. 


— Şi Tânăra Valentine? Şi ea? 

— A, dar el o iubeşte. Se mândreşte cu ea. E încântat că a 
creat-o. Pe mine mă detestă. Mă detestă şi totuşi voinţa lui e 
să fac şi să spun lucruri urâte. Când voi deveni insuportabil 
de râu, nu uita că fac numai ce mă sileşte fratele meu. 

— Vai, să-l învinuieşti pe el pentru... 

— Eu nu învinuiesc, Wang-Mu. Eu îţi expun realitatea 
nudă. Voința lui controlează acum trei trupuri. Pe al meu, 
pe cel al angelicei mele surori şi, desigur, pe al său, ajuns la 
vârstă medie. Fiecare aiua din trupul meu îşi primeşte 
ordinele şi locul de la trupul lui. Indiferent cum ai privi 
lucrurile, eu sunt Ender Wiggin. Doar că el m-a creat ca să 
fiu expresia fiecărui impuls al său detestat şi temut de el. 
Ambiţia lui, da, ai simţit ambiția lui, când m-ai mirosit pe 
mine. Agresivitatea. Furia. Răutatea. Cruzimea. Ale lui 
toate, nu ale mele, pentru că sunt mort şi, în orice caz, nu 
am fost niciodată aşa, nicicând n-am fost perceput astfel. 
Cel pe care îl ai în faţă este o fantoşă, o batjocură! Sunt 
doar o amintire deformată. Un coşmar. O creatură căreia îi 
stă bine ascunsă sub pat. El m-a readus din haos, pentru a 
deveni teroarea copilăriei lui. 

— Atunci nu te supune, a spus Wang-Mu. Dacă nu vrei să 
fii toate acestea, nu le face. 

EI a suspinat şi a închis ochii. 

— Dacă eşti atât de ageră, de ce n-ai înţeles ce am spus? 

Cu toate acestea, ea înţelesese. 

— Şi atunci, unde ţi-e voinţa? Nimeni n-o poate vedea. N-o 
auzi gândind. Ştii care ţi-e dorinţa abia ulterior, când îţi 
evaluezi viaţa şi constaţi ce ai făcut. 

— Acesta e cel mai îngrozitor renghi pe care mi l-a jucat, a 
spus Peter încet, încă ţinându-şi ochii închişi. Privesc în 
urmă şi văd doar amintiri pe care el le-a imaginat în locul 
meu. Ender a fost luat din sânul familiei când avea doar 
cinci ani. Ce anume ştie el despre mine sau despre viaţa 
mea? 

— A scris Hegemonul. 


— A, cartea aceea. Da, pornind de la amintirile lui 
Valentine, aşa cum i le-a povestit ea. Plus documente 
publice privind cariera mea. Şi, desigur, câteva comunicaţii 
instantanee, dincolo de spaţiu şi timp, între Ender şi fostul 
meu sine înainte ca eu... adică el... să fi murit. Am vârsta de 
doar câteva săptămâni, şi totuşi ştiu un citat din Henric al 
IV-lea, partea ÎI. Ewen Glendower lăudându-se faţă de 
Hotspur. Henry Percy. De unde ştiu asta? Când am mers la 
şcoală? Cât de mult am stat treaz noaptea ca să citesc piese 
vechi până să memorez o mie de versuri preferate? Oare 
Ender a invocat întreaga educaţie a fratelui său mort? 
Toate gândurile lui intime? Ender l-a cunoscut pe 
adevăratul Peter Wiggin doar vreme de cinci ani. Nu citez 
din amintirea unei persoane reale. Este memoria pe care 
Ender crede că aş fi avut-o. 

— El consideră că trebuie să cunoşti Shakespeare, şi 
atunci tu cunoşti Shakespeare? a întrebat ea nelămurită. 

— Dacă mi-ar fi dat numai amintiri despre Shakespeare... 
Unde sunt marii scriitori şi filosofi? Aş vrea să am numai 
amintiri despre aceştia. 

Wang-Mu aştepta ca el să enumere lista amintirilor 
tulburătoare. Însă ela tresărit şi a amuţit. 

— Aşadar, dacă eşti sub controlul lui Ender, atunci... eşti 
el. Deci el este sinele tău. Dar tu eşti Andrew Wiggin. Ai o 
aiua. 

— Sunt coşmarul lui Andrew Wiggin, a spus Peter. Sunt 
ura de sine a lui Andrew Wiggin. Sunt tot ce urăşte şi tot ce- 
| sperie în legătură cu sine. Acesta e scenariul ce mi-a fost 
destinat. După el trebuie să joc. 

Şi-a făcut mâna pumn, apoi a întins-o în faţă, cu degetele 
încă strânse. O gheară. Iarăşi tigru. Şi, pentru o clipă, 
Wang-Mu s-a temut de el. Numai o frântură de secundă 
totuşi. Şi-a desfăcut apoi palmele. Momentul acela trecuse. 

— Şi ce rol ocup eu în acest scenariu? 

— Nu ştiu, a răspuns Peter. Tu eşti foarte inteligentă. Mai 
inteligentă decât mine, aşa sper. Deşi, bineînţeles că sunt 


atât de vanitos, încât nu pot crede cu adevărat că există 
cineva mai deştept decât mine. lar asta înseamnă că am cu 
atât mai mult nevoie de sfaturi bune, pentru că eu nu pot 
admite că mi se pot oferi recomandări. 

— Vorbeşti încifrat. 

— Ăsta-i doar un aspect al cruzimii mele. Să te torturez 
prin conversații. Dar cred că se poate merge mai departe 
de atât. Poate trebuie să te torturez şi să te ucid aşa cum 
îmi amintesc că procedam cu veveriţele. Poate că trebuie 
să-ţi înfig trupul într-o ţepuşă, în pădure, bătându-ţi în cuie 
picioarele de rădăcini, iar apoi să te jupoi fâşie cu fâşie, ca 
să văd când încep să apară muştele să-şi depună ouăle în 
carnea ta dezgolită. 

Ea s-a cutremurat imaginându-şi scena. 

— Am citit cartea. Ştiu că Hegemonul nu a fost un 
monstru! 

— Nu Vorbitorul în numele morţilor m-a creat în Exterior, 
ci Ender, băiatul înfricoşat. Eu nu sunt Peter Wiggin pe care 
el l-a înţeles atât de bine în carte. Sunt Peter Wiggin despre 
care el a avut coşmaruri. Cel care jupuia veveriţele de vii. 

— Te-a văzut făcând aşa ceva? a întrebat ea. 

— Nu eu, a spus el pe un ton morocăânos. Şi nici măcar nu 
l-a văzut pe el făcând aşa ceva. Valentine i-a povestit mai 
târziu. Ea a găsit cadavrul veveriţei în pădurea din 
apropierea casei lor din Greensboro, Carolina, pe 
continentul nord american, tocmai pe Pământ. Însă 
imaginea s-a imprimat atât de adânc în coşmarurile lui, 
încât a împrumutat-o şi a împărtăşit-o cu mine. Asta e 
amintirea pe care trebuie să o îndur. Din punct de vedere 
intelectual, îmi pot imagina că adevăratul Peter Wiggin 
probabil nu era defel crud. Avea înclinaţie pentru 
învăţătură şi studiu. Nu avea compasiune faţă de veveriţe 
pentru că nu simţea nimic pentru ele. Era vorba pur şi 
simplu de un animal. La fel de important ca o salată. 
Îmbucătăţirea ei era un act la fel de imoral ca şi acela de a 


face o salată. Dar nu aşa şi-a imaginat Ender acest lucru şi 
nu aşa mi-l amintesc eu. 

— Dar cum ţi-l aminteşti? 

— Aşa cum îmi retrăiesc toate presupusele mele amintiri. 
Din exterior. Urmărindu-mă cu o fascinaţie îngrozită cum 
găsesc o plăcere diavolească în cruzime. Toate amintirile 
mele dinainte de momentul în care am revenit la viaţă în 
cursul scurtei călătorii a lui Ender în Exterior, în toate mă 
văd cu ochii altcuiva. E o senzaţie foarte stranie, te asigur. 

— Iar acum? 

— Acum nu mă văd deloc pe mine însumi, a răspuns el. 
Pentru că nu am sine. Nu sunt eu însumi. 

— Dar ţii minte. Ai amintiri. Ale acestei discuţii, de pildă, 
deja ai memorat-o. Priveşte-mă! Trebuie să reţii ceva, fără 
îndoială. 

— Da, a zis el. Te ţin minte pe tine. Şi-mi aduc aminte că 
am fost aici şi te-am văzut. Dar în mintea mea nu există un 
sine. Mă simt obosit şi ridicol chiar în momentele în care 
sunt extrem de inteligent şi sclipitor. 

A arborat un zâmbet fermecător, iar acum Wang-Mu a 
văzut din nou adevărata diferenţă dintre Peter şi 
Holograma Hegemonului. Era întocmai cum spusese el: 
chiar când se autocompătimea cel mai mult, Peter Wiggin 
avea în ochi sclipiri de ură interioară. Era primejdios. Se 
vedea cum răzbate furia. Când o privea în ochi, îşi putea 
imagina cum plănuieşte el felul şi momentul morţii ei. 

— Nu sunt eu însumi, a repetat Peter. 

— Spui asta ca să controlezi, a sugerat Wang-Mu, bănuind, 
dar fiind totuşi sigură că nu se înşela. Aceasta ţi-e 
incantaţia, ca să te înfrânezi de la a face ceea ce îţi dictează 
dorinţele tale. 

Peter a suspinat şi s-a aplecat în faţă, lăsându-şi capul pe 
terminal, ţinându-şi urechea lipită de suprafaţa rece din 
material plastic. 

— Care ţi-e dorinţa? a întrebat ea, temându-se de 
răspunsul lui. 


— Să pleci, i-a răspuns el. 

— Unde să plec? Nava asta a ta are o singură încăpere. 

— Deschide bocaportul şi ieşi. 

— Vrei să mă ucizi? Să mă azvârli în spaţiu, unde voi 
îngheţa înainte de a apuca să mă sufoc? 

EI s-a ridicat în capul oaselor şi a privit-o cu un aer 
nedumerit. 

— Spaţiu? 

Nedumerirea lui a derutat-o şi pe ea. Unde altundeva 
puteau fi dacă nu în spaţiu? Într-acolo pornise nava. 

Numai că acea navă era altfel. 

Când a observat că ea începuse să înţeleagă, Peter a 
început să râdă. 

— A, sigur, tu eşti aceea care sclipeşte, doar au recreat 
întreaga lume numită Calea ca să obţină geniul tău! 

Ea a refuzat să fie dusă cu vorba. 

— Am crezut că vom trăi senzaţia de mişcare. Ori alt 
sentiment. Deci am călătorit? Am şi ajuns? 

— Cât ai clipi. Am fost în Exterior, apoi am revenit în 
Interior, în alt loc, iar totul s-a petrecut atât de repede, 
încât doar un computer ar putea percepe că deplasarea 
noastră s-a desfăşurat în timp. Jane a făcut-o înainte de a fi 
terminat să discut cu ea. Înainte să-ţi adresez măcar o 
vorbă. 

— Şi unde ne aflăm? Ce vom găsi dincolo de bocaport? 

— Ne găsim în pădure, undeva pe planeta numită Vântul 
Divin. Aerul e respirabil. Nu vei îngheţa. Dincolo de uşă ne 
aşteaptă vara. 

Ea a păşit spre uşă, a tras de mâner, deschizând astfel 
supapa ermetică. Bocaportul s-a deschis cu uşurinţă, în 
încăpere s-au strecurat razele soarelui. 

— Vântul Divin, a spus ea. Am citit despre asta - a fost 
înfiinţată ca lume shinto, tot astfel cum Calea trebuia să fie 
o lume taoistă. Puritatea culturii japoneze antice. Dar nu 
cred că acum mai e la fel de pură. 


— Mai precis, e lumea unde Andrew, Jane şi cu mine am 
simţit - dacă se poate spune că eu am alte sentimente decât 
acelea ale lui Ender - centrul de putere al lumilor peste 
care domneşte Congresul. Adevăraţii factori de decizie. 
Puterea din spatele tronului. 

— Ca să răstorni Congresul şi să preiei rasa umană? 

— Ca să opresc flota Lusitaniei. Preluarea umanităţii va 
apărea mai târziu ca problemă prioritară. Flota Lusitaniei 
reprezintă primul obiectiv. Avem la dispoziţie numai câteva 
săptămâni până ce ea va ajunge acolo ca să folosească 
Micul Doctor, Dispozitivul Medical, şi să distrugă Lusitania 
în elementele ei constitutive. Între timp, întrucât Ender şi 
toţi ceilalţi se aşteaptă ca eu să dau greş, ei construiesc în 
grabă nave spaţiale ca nişte conserve ca să transporte cât 
de mulţi lusitani pot - oameni, porcuşori şi insecte - spre 
alte planete primitoare, dar deocamdată nepopulate. 
Valentine, scumpa mea soră - cea tânără - este plecată cu 
Miro - în trupul lui cel nou - să caute alte lumi atât de 
repede, cât poate nava lor să se deplaseze. Un proiect 
impresionant. Şi toţi se bazează pe eşecul meu - ba nu, al 
nostru. Să-i dezamăgim, vrei? 

— Să-i dezamăgim? 

— Reuşind. Să dăm lovitura. Să găsim centrul de putere în 
interiorul umanităţii şi să-i convingem să opească flota 
înainte ca ea să distrugă în mod inutil o întreagă lume. 

Wang-Mu l-a privit neîncrezătoare. Să oprească flota? 
Acest băiat cu gânduri urâte şi inimă plină de cruzime? 
Cum ar putea convinge pe cineva? 

Ca şi cum el i-ar fi citit gândurile, a răspuns îndoielilor ei 
nerostite: 

— Acum înţelegi de ce te-am chemat să mă însoţeşti. Când 
Ender mă inventa, a uitat că nu m-a cunoscut deloc aşa cum 
am fost în viaţă, atunci când îi convingeam pe oameni şi-i 
strângeam în alianţe trecătoare şi în atâtea alte acţiuni 
stupide. Aşadar, Peter Wiggin creat de el e mult prea rău, 


ambițios pe faţă şi excesiv de crud, ca să convingă pe cineva 
care are o mâncărime să se scarpine. 

Ea a evitat să-l privească. 

— Vezi? a zis el. Te jignesc neîncetat. Acum îmi înţelegi 
dilema? Adevăratul Peter, doar el ar fi fost în stare să 
realizeze fapta care mi-a fost încredinţată mie. El ar fi 
reuşit s-o facă şi în somn. Şi sigur are un plan. Ar putea să-i 
câştige pe oameni de partea lui, să-i liniştească, 
strecurându-se în consiliile lor. Acel Peter Wiggin! El ar fi în 
stare să îndulcească şi veninul albinelor. Dar eu? Mă- 
ndoiesc. Pentru că nu sunt eu însumi, înţelegi? 

S-a ridicat de pe scaun, a trecut aproape nepăsător pe 
lângă ea şi a păşit afară, pe pajiştea din jurul micuţei cabine 
metalice care îi transportase dintr-o lume în alta. Wang-Mu 
a rămas în cadrul uşii, privindu-l cum se îndepărta de navă; 
mergea înainte, dar nu foarte departe. 

„Înţeleg puţin cum se simte, a gândit ea. Îmi dau seama ce 
înseamnă ca voinţa să se supună altcuiva. Trăind în locul 
aceluia, ca şi cum el sau ea ar fi personajul principal al 
poveştii vieţii tale, iar tu doar un personaj oarecare. Am fost 
sclavă. Dar măcar în toată acea perioadă mi-am cunoscut 
adevăratele simţăminte. Am ştiut ce gândeam cu adevărat, 
chiar dacă făceam ce voiau alţii, indiferent ce eforturi 
trebuia să fac pentru a obţine ceva de la ei. Însă Peter 
Wiggin nu are habar ce vrea cu adevărat, fiindcă nici măcar 
resentimentele legate de lipsa lui de libertate nu-i aparţin, 
până şi acestea provin de la Andrew Wiggin. Până şi ura 
faţă de sine este a lui Andrew, şi...” 

În acest timp, el se întorcea descriind cercuri pe pajişte, 
trasând parcă o potecă aleatorie. 

Wung-mu şi-a adus aminte de stăpâna ei - ba nu, fosta ei 
stăpână - Qing-Jao. Şi ea descria desene ciudate. Aşa o 
sileau zeii. Nu, modul acela de gândire era depăşit. Obsesia 
ei o determina să procedeze aşa. Să îngenuncheze pe 
podea şi să traseze desenul lemnului din fiecare scândură, 
să urmărească o singură linie a lui pe toată lungimea 


podelei, linie după linie. Asta nu avea nici o semnificaţie, şi 
totuşi ea trebuie să facă asta, pentru că doar prin 
supunerea absurdă şi îndobitocitoare reuşea să-şi câştige o 
idee de libertate faţă de impulsurile care o dominau. „Qing- 
Jao era sclava, nu eu, pentru că stăpânul care domnea 
peste ea o controla chiar din interiorul minţii ei. În vreme 
ce eu îmi puteam vedea stăpânul în afara mea, astfel că 
sinele meu intim rămânea neatins. 

Peter Wiggins ştie că e dominat de temerile şi patimile 
inconştiente ale unui om complicat aflat la ani-lumină 
distanţă. Însă Qing-Jao credea că obsesiile ei proveneau de 
la zei. Ce contează, să-ţi spui că tot ce te controlează 
provine din exterior, când, de fapt, îl simţi că vine din 
propria inimă? Unde te poţi refugia de el? Unde te poţi 
ascunde? Qing-Jao sigur e liberă acum, eliberată de virusul 
purtător pe care Peter l-a adus cu sine pe lumea numită 
Calea şi l-a pus la dispoziţia lui Han Fei-tzu. Însă Peter - ce 
libertate poate exista pentru el? 

Şi totuşi trebuie să trăiască de parcă ar fi liber. Trebuie să 
se zbată să-şi câştige libertatea, chiar dacă lupta în sine 
reprezintă doar un simptom al propriei sclavii. Există o 
părticică din el care tânjeşte să fie el însuşi. Ba nu, nu el 
însuşi. Un sine. 

Şi atunci, care e rolul meu în toate acestea? Se aşteaptă 
de la mine să fac o minune şi să-i confer o aiua? Asta nu-mi 
stă în putere.” „Şi totuşi am putere”, a gândit ea. 

Sigur o posedă, altfel de ce i-ar fi vorbit atât de deschis? O 
necunoscută, şi el îşi deschisese imediat sufletul faţă de ea. 
De ce? Pentru că ea cunoştea secrete, da, dar şi altceva. 

A, bineînţeles, i se putea adresa neîngrădit pentru că ea 
nu-l cunoscuse pe Andrew Wiggin. Poate că Peter nu era 
decât o latură a caracterului lui Ender, adică acele lucruri 
de care Ender se temea şi le ura în legătură cu sine. Dar ea 
nu avea cum să îi compare pe cei doi. Indiferent ce era 
Peter, indiferent cine îl controla, ea devenise confidenta lui. 


Ceea ce o transforma, din nou, în servitorul cuiva. Fusese 
şi confidenta lui Qing-Jao. 

S-a cutremurat, ca şi cum ar fi vrut să alunge acea 
întristătoare comparaţie. „Nu, şi-a spus ea. Nu e acelaşi 
lucru, pentru că tânărul care umblă lipsit de ţintă printre 
flori nu are putere asupra mea, doar îşi împărtăşeşte 
durerea şi speră că eu îl înţeleg. Trebuie să îi ofer totul din 
proprie iniţiativă.” 

A închis ochii şi şi-a rezemat capul de cadrul uşii. „Da, aşa 
voi proceda, a gândit ea. Dar ce anume plănuiesc să îi ofer? 
Păi, exact ceea ce doreşte - fidelitatea, devoţiunea, ajutorul 
meu în tot ce i s-a încredinţat să facă. Să mă scufund în el. 
Dar de ce plănuiesc să fac toate astea? Pentru că, indiferent 
cât de mult s-ar îndoi de sine, el are puterea de a-i atrage 
pe oameni de partea cauzei lui.” 

A deschis din nou ochii şi a păşit în iarba înaltă până la 
şoldul ei şi s-a îndreptat spre el. Peter a văzut-o şi a 
aşteptat-o mut să se apropie. În jurul ei bâzâiau albine; 
fluturii se deplasau ca beţi prin aer, reuşind cumva să o 
ocolească, deşi zborul lor părea total la întâmplare. Într-o 
frântură de secundă, a întins mâna şi a prins în palmă o 
albină de pe o floare, după care, cu rapiditate, înainte ca 
aceasta să o înţepe, a azvârlit-o spre faţa lui Peter. 

Iritat şi surprins, el şi-a vânturat palmele ca să alunge 
albina înfuriată, s-a lăsat pe vine ca să se ferească din calea 
ei, a evitat-o şi, în cele din urmă, ea şi-a uitat ţinta, şi a 
zburat bâzâind către flori. Abia după aceea, furios, s-a 
întors către ea. 

— Ce-a însemnat asta? 

Ea a chicotit - îi fusese imposibil să se stăpânească, 
încercarea lui de a se feri de albină fusese extrem de 
comică. 

— A, bravo, râzi. Mi-e clar că vei fi o companie foarte 
plăcută. 

— Supără-te, că mie nu-mi pasă, a spus Wang-Mu. Doar 
atât vreau să-ţi zic. Crezi că departe, tocmai pe Lusitania, 


aiua lui Ender a gândit: „Vai, o albină” şi te-a determinat să 
o alungi şi să te fereşti cu mişcări ca de clovn? 

EI şi-a dat ochii peste cap de disperare. 

— A, ce isteaţă eşti! Bravo, Domnişoară Mamă Regală a 
Vestului, cu siguranţă că mi-ai rezolvat toate problemele. 
Îmi dau seama că mereu am fost un băiat curajos! Iar 
aceste încălțări din rubine au avut puterea să mă ducă 
tocmai până în Kansas43)! 

— Ce e Kansas? a întrebat ea, privind către încălţările lui, 
care nu aveau culoarea roşie. 

— O altă amintire de-a lui Ender pe care el a avut 
bunătatea să mi-o împărtăşească, a spus Peter Wiggin. 

Apoi, cu mâinile în buzunare, a rămas pe loc, privind-o. 

Ea a rămas la fel de tăcută, cu mâinile împreunate în faţă, 
fără să se uite la el. 

— Deci, rămâi alături de mine? a întrebat el într-un târziu. 

— Încearcă să nu mai fii rău cu mine, i-a sugerat ea. 

— Discută asta cu Ender. 

— Nu mă interesează ce aiua te ţine sub control, a spus 
ea. Ai totuşi gânduri proprii, care se deosebesc de ale lui 
Ender - te-ai speriat de albină, iar el nu avea cum să se 
gândească la o asemenea insectă în acele clipe, şi ştii bine 
asta. Aşadar, oricare ar fi partea din tine care se află sub 
control sau oricare ar fi adevăratul tu, din faţa ta face parte 
gura care-mi va vorbi, iar eu te asigur că, dacă voi colabora 
cu tine, ar fi recomandabil să mi te adresezi frumos. 

— Asta înseamnă că nu va mai trebui să mă lupt cu 
albinele? a întrebat el. 

— DA. 

— Oricum e bine. Având în vedere norocul cu care m-a 
înzestrat Ender, probabil că o înţepătură de albină ar 
provoca un şoc trupului meu. 

— Dar albina ar putea suferi mai rău, a spus ea. 

Ela rânjit. 

— Descopăr că-mi placi. Şi urăsc asta. 

Apoi a păşit către navă. 


— Hai! a strigat către ea. Să vedem ce informaţii ne poate 
da Jane despre lumea pe care trebuie să o luăm prin 
surprindere. 

„TU NU CREZI ÎN DUMNEZEU” „ Când urmez calea 
zeilor prin pădure, Ochii mei observă creşterea răsucită a 
mlădiţei din bob, Dar trupul meu se mişcă de-a lungul 
drumului, Şi cei care mă urmăresc îşi spun: « Ce dreaptă e 
calea zeilor », Dar eu ştiu că trăiesc într-o lume în care nu 
există drum drept.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Novinha nu voia să vină la el. Bătrâna şi blânda 
învăţătoare a adoptat o atitudine sincer îndurerată când i-a 
spus lui Ender: 

— Ea nu s-a supărat. Mi-a zis că... 

Ender a dat din cap, înțelegând că bătrâna învăţătoare era 
sfâşiată între compasiune şi onestitate. 

— Îmi poţi reda cuvintele ei, a spus el. Doar îmi este soţie, 
aşa că voi rezista. 

De exasperare, bătrâna învăţătoare şi-a dat ochii peste 
cap. 

— Şi eu sunt căsătorită, ştii asta. 

Bineînţeles că ştia. Toţi membrii din Ordinul Copiilor Minţii 
lui Hristos - Os Filhos da Mente de Cristo - erau căsătoriţi. 
Asta era regula. 

— Sunt căsătorită, aşa că ştiu cât se poate de bine că soţia 
ta e singura persoană care cunoaşte toate cuvintele pe care 
nu doreşti să le auzi. 

— Atunci dă-mi voie să revin asupra spuselor mele, a zis 
Ender cu îngăduinţă. Mi-e soţie, aşadar, sunt hotărât să le 
ascult, indiferent dacă le pot suporta ori nu. 

— Ea spune că trebuie să termine plivitul şi nu are timp 
pentru bătălii mai neînsemnate. 

Da, aşa vorbea Novinha. Ea îşi putea spune că luase 
mantia lui Hristos, dar în acel caz, era vorba de acel Hristos 
care îi alungase pe farisei, care rostise numai lucruri 
nemiloase şi sarcastice atât duşmanilor săi, cât şi 


prietenilor, nu despre acel Hristos blând, cu o răbdare 
necuprinsă. 

Cu toate acestea, Ender nu era dispus să plece doar 
pentru că îi fusese rănit orgoliul. 

— Şi atunci, ce mai aşteptăm? a întrebat Ender. Arată-mi 
unde pot găsi o săpăligă. 

Bătrâna învăţătoare l-a privit îndelung, apoi a surâs şi l-a 
condus în grădină. Curând, purtând mănuşi şi cu o săpăligă 
într-o mână, el a rămas la capătul rândului pe care muncea 
Novinha, aplecată în soare, cu ochii lăsaţi în pământ şi tăind 
din rădăcină buruienile, una după alta, apoi răsucindu-le ca 
să se pârjolească în uscăciunea toridă. Se apropia de el. 

Ender a păşit către rândul neplivit, alături de cel pe care 
lucra Novinha şi a început să scoată buruienile cu săpăligă. 
Nu aveau să se întâlnească, însă urmau să treacă unul prin 
dreptul celuilalt. Ea putea sau nu să-l bage în seamă. Să-i 
vorbească sau nu. Poate încă îl iubea şi avea nevoie de el. 
Sau poate nu. Însă, indiferent cum ar fi fost, până la 
sfârşitul zilei el va fi plivit pe acelaşi câmp cu soţia lui, iar 
munca ei va fi fost făcută mai uşor pentru că el se afla acolo 
şi, în acel fel, rămânea soţul ei, indiferent cât de puţin îl mai 
voia ea acum în acel rol. 

Prima dată când au trecut unul pe lângă celălalt, ea nici 
măcar n-a ridicat privirea. Dar nici nu trebuia. Ştia şi fără 
să se uite că acela care i se alăturase la plivit atât de curând 
după ce refuzase să-şi întâlnească soţul nu putea fi altul 
decât soţul ei. Ştia că el îşi va seama de asta şi mai ştia că 
era prea mândră ca să-l privească şi să arate astfel că voia 
să-l vadă. Va rămâne cu ochii numai la buruieni până va 
orbi, pentru că Novinha nu era dintre aceia care să se 
supună voinţei cuiva. 

Decât, desigur, voinţei lui Isus. Acela era mesajul pe care i- 
| transmisese, mesajul care îl adusese pe el aici, hotărât să-i 
vorbească. Un bilet scurt, în limbajul bisericii. Se despărţea 
de el ca să-l slujească pe Isus în rândul celor numiţi Filhos. 
Simţea chemare către o asemenea lucrare. El trebuia să 


considere că nu mai avea nici o obligaţie faţă de ea şi să nu 
se aştepte la altceva decât la ceea ce va oferi ea de 
bunăvoie oricăruia dintre copiii Domnului. Fusese un mesaj 
rece, în ciuda blândeţii cuvintelor. 

Nici Ender nu era dintre cei care să se supună cu uşurinţă 
voinţei altora. În loc să respecte mesajul, venise acolo, 
hotărât să procedeze contrar cererii ei. De ce nu? Novinha 
era cunoscută ca având un trecut groaznic în ceea ce privea 
luarea hotărârilor. Ori de câte ori decidea să întreprindă 
ceva spre binele cuiva, termina prin a-l distruge din 
greşeală. Aşa cum se întâmplase cu Libo, prietenul ei din 
copilărie şi iubit în secret, tatăl tuturor copiilor ei în timpul 
căsătoriei cu bărbatul violent, dar steril care-i fusese soţ 
până murise. 'lemându-se că el va fi omorât de pequeninos, 
la fel cum pierise şi tatăl lui, Novinha îi ascunsese 
descoperirile vitale despre biologia planetei Lusitania, ca nu 
cumva, ştiind asta, să moară. În schimb, tocmai 
necunoaşterea acelei informaţii îl făcuse să-şi piardă viaţa. 
Ceea ce făcuse spre binele lui, fără să-i spună, de fapt îl 
ucisese. 

„Se putea crede că ea învățase ceva din asta, a gândit 
Ender. Însă Novinha procedează la fel. Ia hotărâri care 
schilodesc viaţa altor oameni, fără să-i consulte, fără ca 
măcar să conceapă că, probabil, ei nu vor ca ea să-i salveze 
de cine ştie ce nenorocire.” 

Apoi, dacă s-ar fi căsătorit, pur şi simplu, cu Libo şi i-ar fi 
spus tot ce ştia, acesta ar fi fost şi acum viu, iar Ender nu s- 
ar fi căsătorit cu văduva lui ca să ajute la creşterea copiilor 
ei mai mici. Era singura familie pe care o avusese Ender şi 
probabil singura pe care o va avea vreodată. Indiferent cât 
de eronate tindeau să fie hotărârile lui Novinha, cele mai 
fericite momente din viaţa lui apăruseră doar din cauza 
uneia dintre cele mai ucigătoare greşeli comise de ea. 

A doua oară când au trecut unul pe lângă celălalt, Ender a 
văzut că, încăpăţânată, ea tot nu voia să-i vorbească şi de 


aceea, ca întotdeauna, el a cedat primul şi a rupt tăcerea 
dintre ei: 

— Filhos sunt căsătoriţi, să ştii. E un ordin de oameni 
căsătoriţi. Nu poţi deveni membră cu drepturi depline fără 
mine. 

Ea s-a oprit din treabă. Lama săpăligii a rămas pe 
pământul nerăvăşit, cu coada rezemată delicat de degetele 
ei înmănuşate. 

— Pot să plivesc şi fără ajutorul tău, a spus ea într-un 
târziu. 

Ender a simţit că i s-a uşurat sufletul că a reuşit să 
străpungă vălul tăcerii impuse de soţia sa. 

— Ba nu poţi, a zis. Pentru că acum sunt aici. 

— Aici sunt cartofii, a spus ea. Nu te pot împiedica să mă 
ajuţi la cartofi. 

Fără să vrea, au izbucnit amândoi în râs şi, cu un icnet, ea 
şi-a dezdoit spatele, îndreptându-se, a lăsat coada săpăligii 
să cadă la pământ şi a luat mâinile lui Ender între ale ei, o 
atingere care l-a încântat, în ciuda celor două straturi 
groase de pânză ale mănuşilor de lucru. 

— De profanez cu mâna-mi... a început Ender. 

— Fără Shakespeare, te rog, a zis ea. Fără „Voi ispăşi cu 
buzele, căci ele, doi pelerini sfielnici, se avântă” (4). 

— Mi-a fost dor de tine, a spusel. 

— Treci peste asta, i-a răspuns ea. 

— Nu trebuie. Dacă te alături acelor Filhos, aşa voi face şi 
eu. 

Ea a râs. 

Ender nu i-a apreciat disprețul. 

— Dacă un xenobiolog se poate retrage din lumea 
suferinţei fără sens, de ce n-ar putea proceda la fel şi un 
bătrân Vorbitor în Numele Morților ieşit la pensie? 

— Andrew, a spus ea, nu mă aflu aici pentru că am 
renunţat la viaţa mea. Sunt aici pentru că mi-am îndreptat 
inima spre Mântuitor. Tu n-ai fi în stare de aşa ceva. Nu ai 
ce căuta aici. 


— Dacă tu ai ce căuta aici, atunci şi eu aparţin acestui loc. 
Amândoi am depus un jurământ. Unul sacru, cel pe care 
Sfânta Biserică nu ne îngăduie să-l călcăm. Asta, în caz că ai 
uitat. 

Ea a oftat şi a privit cerul care se întindea deasupra 
zidului mănăstirii. Dincolo de el, prin pajişti, peste un gard, 
în pădure... acolo unde Libo, marea ei iubire, se dusese să 
moară. Unde Pipo, tatăl lui, care îi era şi ei ca un tată, se 
dusese şi el mai demult ca să moară. 

Iar Estevăo, fiul ei, mersese în altă pădure şi murise şi el, 
dar Ender şi-a dat seama, doar privind-o, că atunci când ea 
vedea lumea din afara acestor ziduri, în ochi avea doar 
umbrele acelor morţi. Două dintre ele se produseseră 
înainte ca Ender să ajungă pe Lusitania. Dar moartea lui 
Estevăo - ea îl implorase pe Ender să-l împiedice să meargă 
în locul primejdios în care pegqueninos vorbeau despre 
război, de uciderea oamenilor. Ea ştia la fel de bine ca şi 
Ender că a-l opri pe Estevăo ar fi totuna cu a-l distruge, 
pentru că acesta nu devenise preot ca să fie păzit, ci ca să 
ducă mesajul lui Isus acelor oameni ai copacilor. Bucuria 
simțită de primii martiri creştini îl cuprinsese şi pe Estevăo 
când murise în îmbrăţişarea unui copac ucigaş. Aceeaşi 
mângâiere pe care Dumnezeu le-o dădea în ceasul 
sacrificiului suprem. Dar pe Novinha nu o cuprinsese o 
asemenea bucurie. Dumnezeu nu oferea astfel de servicii şi 
rudelor apropiate. Şi, în suferinţa şi furia ei, îl învinovăţise 
pe Ender. De ce se căsătorise cu el, dacă nu pentru a fi 
apărată de asemenea dezastre? 

El nu-i spusese niciodată adevărul cel mai bătător la ochi, 
acela că, dacă trebuia învinovăţit cineva, acela era 
Dumnezeu, nu el. La urma urmelor, Dumnezeu făcuse sfinţi 
- aproape sfinţi - din părinţii ei, care muriseră când 
descoperiseră antidotul virusului escolada pe vremea când 
ea era doar o copilă. Dumnezeu fusese acela care îl 
îndrumase pe Estevăo să predice celor mai primejdioşi 
dintre pequeninos. Şi totuşi, în durerea ei, tot către 


Dumnezeu se întorcea, îndepărtându-se de Ender, care nu 
voise decât să-i facă bine. 

El nu spusese asta niciodată, deoarece ştia că ea nu-l va 
asculta. Şi se abţinuse s-o spună pentru că ştia că Novinha 
vedea lucrurile în altă lumină. Dacă Dumnezeu îi luase de 
lângă ea pe tata, mama, Pipo, Libo şi, în cele din urmă, pe 
Estevăo, însemna că o pedepsise pentru păcatele ei. Dar 
când Ender nu reuşise să-l împiedice pe Estevăo să-şi ducă 
până la capăt misiunea sinucigaşă faţă de pegqueninos, asta 
se întâmplase pentru că fusese orb, egoist, încăpățânat şi 
rebel, şi pentru că nu o iubise suficient. 

Însă el o iubea. O iubea din toată inima. 

Din toată inima? 

Toată, atâta cât şi-o cunoştea. Şi totuşi, când secretele lui 
cele mai ascunse fuseseră dezvăluite în cursul acelei prime 
călătorii în Exterior, inima lui n-o invocase pe Novinha. Deci 
se părea că exista cineva care conta mai mult pentru el. 

Mda, nu putea împiedica tot ce se petrecea în 
subconştientul lui, tot astfel cum nici lui Novinha nu-i stătea 
în putere. Nu avea control decât asupra celor ce le făcea, 
iar acum îi arăta lui Novinha că, indiferent cât de mult s-ar 
fi străduit să-l alunge, el nu se va lăsa gonit. Chiar dacă 
Novinha îşi închipuia că el ţinea la Jane şi la implicarea lui 
în marile afaceri ale rasei umane mai mult decât la ea, nu 
era adevărat, soţia lui era mai importantă pentru el decât 
orice altceva. Pentru ea avea să renunţe la orice altceva. 
Pentru ea va dispărea îndărătul zidurilor mănăstirii. Stând 
în soarele torid, va plivi rânduri şi rânduri de plante 
necunoscute. Pentru ea. 

Dar nici asta nu era suficient. Ea insista ca el să facă asta, 
nu pentru ea, ci pentra Isus. Păcat! El nu era căsătorit cu 
Isus şi nici ea. Totuşi, Dumnezeu nu se putea arăta 
nemulţumit când soţul şi soţia îşi ofereau totul unul altuia. 
Asta făcea sigur parte dintre lucrurile pe care Dumnezeu le 
aştepta de la fiinţele umane. 


— Să ştii că nu te acuz pentru moartea lui Quim, a spus ea, 
folosind vechiul nume de familie pentru Estevăo. 

— N-am ştiut asta, a spus el, dar mă bucur s-o aflu. 

— La început te-am învinuit, dar am ştiut tot timpul că era 
irațional, a spus ea. S-a dus acolo pentru că aşa a vrut, şi 
era suficient de matur ca vreun părinte sâcâitor să-l 
oprească. Dacă eu n-am fost în stare, cum ai fi reuşit tu? 

— Nici măcar n-am vrut, a spus Ender. Am vrut ca el să se 
ducă. Era împlinirea ambiţiei vieţii lui. 

— Acum ştiu şi asta. E corect. A procedat bine ducându-se 
şi a fost chiar corect ca el să moară, pentru că asta a 
însemnat ceva. Am dreptate? 

— A salvat Lusitania de la holocaust. 

— Şi i-a adus pe mulţi aproape de Isus. (A râs din plin şi 
ironic, cu hohote pe care el ajunsese să le preţuiască tocmai 
pentru că asta se întâmpla extrem de rar.) Copaci pentru 
Isus, a spus ea. Cine ar fi crezut? 

— Deja l-au numit Sfântul Stephen al Copacilor. 

— E prea devreme. Asta cere timp. Trebuie ca mai întâi să 
fie beatificat. La mormântul lui trebuie să se petreacă 
vindecări miraculoase. Crede-mă, ştiu care e procedura. 

— Sunt puţini martiri în zilele noastre, a zis Ender. Va fi 
beatificat. Canonizat. Oamenii se roagă ca el să îi vorbească 
lui Isus în numele lor, şi se va întâmpla, pentru că dacă şi-a 
câştigat cineva dreptul de a-l avea pe lisus lângă el, acela e 
fiul tău Estevăo. 

Pe obrajii ei s-au scurs câteva lacrimi, cu toate că a râs din 
nou. 

— Părinţii mei au fost martiri şi vor deveni sfinţi, la fel şi 
fiul meu. Sfinţenia a sărit peste o generaţie. 

— Da, generaţia ta a fost caracterizată de un hedonism 
egoist. 

Cu obrajii murdari brăzdaţi de lacrimi, cu faţa zâmbitoare 
şi ochii strălucitori care vedeau până în inima lui, ea s-a 
întors într-un târziu către Ender. Femeia pe care el o iubea. 


— Nu regret adulterul, a spus ea. Cum să mă ierte Isus 
dacă eu nici măcar nu mă căiesc? Dacă nu m-aş fi culcat cu 
Libo, copiii mei n-ar fi existat. Nu se poate ca Dumnezeu să 
dezaprobe aşa ceva. 

— Îmi aduc aminte că Isus a spus: „Eu, Dumnezeul vostru, 
îi voi ierta pe cei iertaţi. Iar voi trebuie să-i iertaţi pe toţi 
oamenii”. 

— Mai mult sau mai puţin, a spus ea. Nu ştiu Scripturile. A 
întins mâna şi l-a atins pe obraz. Eşti foarte puternic, Ender. 
Dar pari ostenit. Cum de-ai obosit? Universul fiinţelor 
umane încă se bizuie pe tine. Ori, dacă nu întreaga 
omenire, atunci tu sigur aparţii acestei lumi. Ca să o salvezi. 
Dar ai obosit. 

— În străfunduri, da, a spus el. Iar tu mi-ai luat şi ultimele 
picături de sânge. 

— Ce straniu, a spus ea. Credeam că am scos deja din tine 
ceea ce reprezenta cancerul vieţii tale. 

— Nu te pricepi prea bine să hotărăşti ce vor alţii şi ce le 
trebuie de la tine, Novinha. De fapt, nimeni nu poate. 
Facem rău şi când dăm ajutor. 

— De aceea am venit aici, Ender. Am renunţat să mai iau 
hotărâri. Mă încred exclusiv în judecata mea. Apoi mă 
încred în tine. Mă încred în Libo, Pipo, tata, mama, Quim, în 
oricine care m-a dezamăgit sau s-a îndepărtat, sau... Ştiu că 
nu tu ai plecat şi că nu tu ai fost acela care - ascultă-mă, 
Andrew, auzi-mă. Necazurile nu au venit de la oamenii 
cărora le-am acordat încrederea, problema a fost că am 
avut încredere în ei când, de fapt, nici o fiinţă umană nu 
putea să ofere ceea ce aveam eu nevoie. Aveam nevoie de 
mântuire, înţelegi? Aveam şi încă am nevoie de mântuire. 
Iar tu nu mi-o poţi oferi - ea nu se află în mâinile tale, 
mâinile care-mi dau mai mult decât trebuie ele să dea, 
Andrew, dar încă nu eşti în posesia lucrului trebuincios mie. 
Doar Mântuitorul meu, doar Cel Uns, doar El are ceva de 
dat. Înţelegi? Singura cale care poate face ca viaţa mea să 
merite trăită este de a i-o dărui Lui. De aceea sunt aici. 


— Plivind. 

— Despărţind fructul bun de cel rău, cred, a spus ea. 
Oamenii vor avea cartofi mai mulţi şi mai buni pentru că eu 
am plivit. Nu trebuie să sar cuiva în ochi şi nici măcar să fiu 
băgată în seamă ca să nu am resentimente faţă de viaţa 
mea. Dar tu, tu vii aici şi-mi aminteşti că şi devenind 
fericită, fac rău cuiva. 

— Dar tu nu faci rău, a spus Ender. Pentru că voi veni cu 
tine. Mă alătur de Filhos împreună cu tine. Ei sunt un ordin 
de oameni căsătoriţi, iar noi suntem căsătoriţi. Fără mine, 
nu te poţi alătura lor şi trebuie s-o faci. Împreună cu mine, 
poţi. Ce poate fi mai simplu decât asta? 

— Mai simplu? Novinha a clătinat din cap. Tu nu crezi în 
Dumnezeu, ce să înţeleagă alţii? 

— Ba cred în Dumnezeu, a spus Ender şi s-a supărat. 

— Vai, tu nu vrei să recunoşti existenţa lui Dumnezeu, dar 
nu la asta mă refeream. Adică, nu crezi în El, aşa cum 
înţelege o mamă asta când îi spune fiului ei: „Cred în tine”. 
Ea nu spune: „Cred în existenţa ta” - ce importanţă ar avea 
asta? ea spune că crede în viitorul lui, e încredinţată că el 
va face tot binele de care este în stare. Ea îi încredinţează 
viitorul, aşa crede în el. Tu nu crezi în Dumnezeu în acest 
fel, Andrew. Tu crezi tot în propria persoană. În alţii. Ţi-ai 
trimis departe acele mărunte surogate, copiii pe care i-ai 
invocat în timpul călătoriei tale în iad - s-ar putea să stai cu 
mine dincolo de acele ziduri chiar acum, însă inima ta e în 
altă parte, cercetând planete şi încercând să opreşti flota. 
Nu-l laşi nimic lui Dumnezeu. Nu crezi în El. 

— Iartă-mă, dar dacă Dumnezeu ar voi să facă totul singur, 
pe noi de ce ne-a mai creat? 

— Da, acum îmi aduc aminte că unul dintre părinţii tăi era 
eretic, iar cele mai ciudate idei de la el îţi provin. 

Asta era o glumă veche de-a lor, dar de astă dată, niciunul 
din ei nu a râs. 

— Eu cred în tine, a spus Ender. 

— Dar te consuli cu Jane. 


Ela băgat mâna în buzunar, apoi a scos-o ca să-i arate lui 
Novinha ce găsise. O nestemată, din care ieşeau câteva 
firişoare foarte delicate. Ca un organism sclipitor, smuls din 
locul lui delicat aflat între algele vii ale vreunei mări puţin 
adânci. Fără să înţeleagă la început, ea a privit nestemata, 
apoi şi-a dat seama ce era şi s-a uitat la urechea lui Ender. 
În toţi anii de când îl cunoştea, acesta purtase nestemata la 
ureche, ca să stea în legătură cu Jane, programul-de- 
computer-trezit-la-viaţă, cel mai vechi, mai scump şi mai 
sigur prieten al lui. 

— Andrew, nu te cred, asta e clar. 

— N-aş putea spune cu toată certitudinea că aceste ziduri 
m-ar reţine, atâta vreme cât Jane mi-ar şopti mereu la 
ureche, a spus el. Am discutat cu ea în amănunt. l-am 
explicat şi înţelege. Am rămas prieteni. Dar nu mai suntem 
tovarăşi. 

— Vai, Andrew, a zis Novinha. Apoi a plâns fără jenă, l-a 
ţinut, s-a agăţat de el. Dacă ai fi făcut-o cu ani în urmă, 
chiar cu luni în urmă! 

— Probabil că nu cred în Isus la fel ca tine, a spus Ender. 
Dar n-ar fi suficient ca eu să cred în tine, iar tu să crezi în 
El? 

— Locul tău nu e aici, Andrew. 

— Aparţin acestui loc mai mult decât altuia, dacă tu te afli 
aici. Nu lumea mă oboseşte atât de mult, Novinha, ci prea 
multa voinţă. Am obosit să hotărăsc. Am ostenit încercând 
să rezolv lucrurile. 

— Noi încercăm să rezolvăm lucrurile aici, a spus ea, 
desprinzându-se de el. 

— Dar aici noi putem fi, nu mintea, ci copiii minţii. Putem fi 
braţele şi picioarele, buzele şi limba. Ne facem treburile 
fără să hotărâm. 

S-a aplecat, a îngenuncheat, apoi s-a aşezat pe pământ, iar 
plantele tinere l-au gâdilat. Şi-a dus mâinile murdare la faţă 
şi şi-a şters fruntea cu ele, ştiind că doar mânjea ţărână cu 
noroi. 


— Of, aproape cred asta, Andrew, te pricepi atât de bine la 
asta! a spus Novinha. Cum de ai hotărât să nu mai fii eroul 
propriei saga? Ori e doar o prefăcătorie? Să devii servitorul 
tuturor, ca să fii cel mai măreț dintre noi? 

— Ştii că niciodată n-am căutat măreţia şi nici n-am 
dobândit-o. 

— Vai, Andrew, eşti un povestitor atât de desăvârşit, încât 
ai ajuns să crezi propriile însăilări. 

Ender a ridicat capul spre ea. 

— Te rog, Novinha, dă-mi voie să trăiesc aici, alături de 
tine. Îmi eşti soţie. Viaţa mea nu mai are sens dacă te pierd. 

— Trăim ca soţ şi soţie aici, dar nu... tu nu ştii, noi nu... 

— Ştiu că Filhos interzic relaţiile sexuale, a spus Ender. 
Sunt soţul tău. Atâta vreme cât nu fac sex cu nimeni, ai 
putea fi şi tu aceea cu care nu fac. 

Apoi a surâs cu amărăciune. 

Zâmbetul ei de răspuns a fost doar trist şi compătimitor. 

— Novinha, a spus Ender. Viaţa mea nu mă mai 
interesează. Înţelegi? Singura viaţă de care îmi pasă acum 
e a ta. Dacă o pierd, ce-mi mai rămâne ca să mă reţină aici? 

Nici el nu era convins ce voia să spună cu asta. Cuvintele 
veniseră nechemate pe buzele lui. Dar ştia, chiar în clipa 
când le rostise, că nu era vorba de autocompătimire, ci mai 
curând de o recunoaştere deschisă a adevărului. Nu pentru 
că s-ar fi gândit la sinucidere, exil sau la orice altă dramă 
măruntă. Mai curând, se simţea destrămându-se. Pierzând 
contactul. Lusitania i se părea tot mai puţin reală. Scumpa 
lui soră şi prietenă, Valentine, se afla încă acolo şi îi amintea 
de o stâncă, viaţa ei era foarte reală. Pentru Ender însă 
lucrurile nu stăteau la fel, deoarece sora lui nu avea nevoie 
de el. Plikt, discipola lui nechemată, ea poate ar fi avut 
nevoie de Ender, dar nu de realitatea lui, ci doar de ideea 
pe care o reprezenta. Cine se mai găsea acolo? Copiii lui 
Novinha şi Libo, cei pe care el îi crescuse ca pe ai săi, şi-i 
iubise aşijderea, pe care îi iubea la fel de mult şi acum, dar 
ei ajunseseră adulţi, şi nici ei nu mai aveau nevoie de el. 


Jane, care fusese cândva virtual distrusă din cauza 
neglijenţei lui, nu avea nici ea nevoie de el, pentru că se afla 
în nestemata din urechea lui Miro şi în altă nestemată, din 
urechea lui Peter... 

Peter. Tânăra Valentine. De unde veniseră? Îi furaseră 
sufletul şi-l luaseră cu ei la plecare. Acum făceau şi trăiau 
acţiuni pe care, cândva, le-ar fi făcut el însuşi. În timp ce el 
aştepta în Lusitania şi... se stingea. Asta voise să spună de 
fapt. Dacă o pierdea pe Novinha, ce-l va mai lega de acel 
trup pe care îl purtase prin univers atâtea mii de ani? 

— Nu eu decid, a spus Novinha. 

— Tu decizi dacă mă vrei cu tine, ca unul dintre Filhos da 
Mente de Cristo. Dacă da, cred că pot depăşi celelalte 
obstacole. 

Ea a râs cu răutate. 

— Obstacole? Oamenii ca tine nu se împiedică de aşa ceva. 
Pentru tine sunt doar pietre pe care calci ca să traversezi 
râul. 

— Oamenii ca mine? 

— Da, ca tine, a întărit Novinha. Doar pentru că nu am 
cunoscut alţii. Doar pentru că, indiferent cât de mult l-am 
iubit pe Libo, el nu a fost niciodată atât de viu cum eşti tu în 
fiecare clipă. Doar pentru că m-am trezit iubind prima oară 
ca o femeie adultă când te-am iubit pe tine. Doar pentru că 
mi-ai lipsit mai mult decât duc lipsa copiilor mei, chiar decât 
părinţii sau iubirile pierdute ale vieţii mele. Doar pentru că 
nu pot visa pe altul în afară de tine, asta nu înseamnă că nu 
există altul la fel ca tine undeva. Universul e mare. Nu poţi 
fi chiar atât de deosebit. Aşa este? 

El a întins mâna printre plantele de cartofi şi şi-a lăsat 
uşor mâna pe coapsa ei. 

— Încă mă iubeşti, aşa e? a întrebat el. 

— A, de aceea ai venit? Să afli dacă te iubesc? 

El a dat aprobator din cap. 

— În parte. 

— Da, a spus ea. 


— Atunci pot rămâne? 

Novinha a izbucnit în lacrimi. Plângând cu hohote. S-a 
lăsat la pământ; el a întins mâinile printre plante să o 
îmbrăţişeze, să o ţină, fără să se sinchisească de frunzele pe 
care le strivea între ei. După ce a ţinut-o strâns multă 
vreme, ea a încetat să plângă, s-a întors spre el şi l-a 
cuprins în braţe la fel de tare. 

— Of, Andrew, a şoptit ea, cu glas nesigur din cauza 
plânsului de până atunci. Mă iubeşte Dumnezeu suficient să 
mi te dea din nou acum, când am atâta nevoie de tine? 

— Până voi muri, a spus Ender. 

— Cunosc partitura asta, a spus ea. Dar mă rog ca 
Dumnezeu să mă lase să mor eu mai întâi. 

„SUNTEM PREA MULŢI” „Să-ţi spun povestea cea mai 
frumoasă pe care o ştiu. 

Unui om i s-a dat un câine, pe care l-a iubit foarte mult. 

Câinele îl însoțea pretutindeni, Dar omul nu-l putea învăţa 
să facă nimic folositor, Câinele nu aducea şi nici nu găsea 
nimic, Nici nu apăra, nici nu stătea de pază. 

În schimb, stătea lângă el şi-l privea, Mereu cu aceeaşi 
privire de nepătruns. 

« Acela nu e câine, e lup », a spus soţia omului « Doar el 
mi-e credincios », a spus omul, lar soţia lui n-a mai deschis 
discuţia despre asta. 

Într-o zi, omul şi-a luat câinele cu el în avionul lui 
particular. 

Şi, când zburau peste munţi înzăpeziţi la vreme de iarnă, 
Motoarele s-au defectat iar avionul s-a făcut bucăţi când a 
trecut printre copaci. 

Omul zăcea sângerând, Cu pântecele sfârtecat de colţi de 
metal rupt, Iar din organe aburul se ridica în aerul rece, 
Dar el nu se gândea decât la credinciosul lui câine. 

Mai trăia? Sau fusese rănit? 

Greu de imaginat uşurarea lui când câinele a apărut 
lipăind şi l-a privit cu aceiaşi ochi de nepătruns. 

După o oră, câinele a mirosit abdomenul deschis al omului. 


Apoi a început să-i tragă afară intestinele, splina şi ficatul 
şi a început să le mănânce, fără să-şi ia ochii de la chipul 
omului. 

«Slavă Cerului», a zis omul, «Bine măcar că unul din noi 
nu va muri de foame.» 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Dintre toate navele stelare mai rapide decât viteza luminii 
care zburau în Exterior şi apoi înapoi înăuntru la comanda 
lui Jane, doar cea a lui Miro arăta ca o navă obişnuită, iar 
asta din simplul motiv că nu era decât o navetă care cândva 
transportase pasageri şi mărfuri de la marile nave care 
veneau şi orbitau în jurul Lusitaniei. Acum, când noile nave 
puteau ajunge imediat de la o planetă la alta, nu mai aveau 
nevoie de provizii şi nici măcar de combustibil. Cum Jane 
trebuia să păstreze întreaga structură a fiecărei nave în 
memoria ei cu cât acestea erau mai simple, cu atât îi era 
mai uşor. Nici nu mai puteau fi numite vehicule. Deveniseră 
simple cabine, fără ferestre, aproape nemobilate, 
rudimentare ca o sală de clasă primitivă. Oamenii de pe 
Lusitania numeau acum călătoria spaţială encaisxarse, ceea 
ce, în portugheză, însemna „a intra în cutie” sau, mai precis 
„a se vâri la cutie”. 

Însă Miro explora şi căuta planete noi, capabile să asigure 
viaţa celor trei specii înzestrate cu simţuri: oamenii, 
pequeninos şi mătcile. De aceea, avea nevoie de o navă mai 
tradiţională, pentru că, deşi se deplasa instantaneu de la o 
planetă la alta cu ajutorul lui Jane, nu se putea aştepta 
întotdeauna să sosească pe o lume cu atmosferă respirabilă. 
Jane îl menținea pe orbită, deasupra fiecărei noi planete, 
astfel ca el să poată observa, măsura, analiza şi cobori doar 
pe cele mai promițătoare pentru a stabili definitiv dacă 
lumea respectivă putea deveni utilă. 

Nu călătorea singur. Ar fi avut prea multe de făcut şi 
trebuia ca totul să fie verificat de altcineva. Totuşi, dintre 
toate activităţile desfăşurate de cineva din Lusitania, 
aceasta era cea mai periculoasă, pentru că, atunci când 


deschidea uşa navei, nu avea cum să ştie dacă pe noua 
planetă nu dădea de vreo ameninţare neprevăzută. Miro 
simţise mereu că viaţa lui nu era chiar atât de importantă. 
Vreme de câţiva ani, cât fusese întemnițat într-un trup al 
cărui creier era mutilat, îşi dorise moartea; când prima 
călătorie în Exterior îi îngăduise să-şi recreeze corpul 
aducându-l la perfecțiunea tinereţii, considera fiecare oră şi 
fiecare zi a vieţii drept un dar nemeritat. Nu dorea să o 
risipească, dar nu bătea în retragere când trebuia să şi-o 
rişte pentru binele altora. Dar cine altul putea împărtăşi 
acea nepăsare de sine? 

Tânăra Valentine fusese creată la comandă, în adevăratul 
înţeles al cuvântului, după câte se părea. Miro o văzuse 
apărând în acelaşi timp cu dobândirea propriului trup nou. 
Ea nu avea trecut, rude, legături cu nici o lume, în afară de 
Ender, a cărui minte o născuse, şi de Peter, o creaţie 
asemănătoare. A, şi putea fi considerată ca având legături 
cu originala Valentine, „adevărata Valentine”, după cum o 
numea Tânăra Val; dar nu era un secret că Bătrâna 
Valentine nu dorea să petreacă nici o clipă în tovărăşia 
acestei frumuseți tinere, care o batjocorea prin simpla ei 
existenţă. Pe de altă parte, Tânăra Val fuese creată ca 
imagine pe care o avea Ender despre virtutea perfectă. Nu 
numai că ea nu avea legături cu nimeni, dar era şi sincer 
altruistă şi gata să se sacrifice spre binele altora. De aceea, 
ori de câte ori Miro intra în navetă, Tânăra Val îl însoțea, 
fiindu-i un sprijin permanent. 

Însă nu-i era prietenă. Miro ştia perfect cine era Val; un 
Ender deghizat. Nu femeie. lar dragostea şi fidelitatea ei 
faţă de el erau ale lui Ender, puse adesea la încercare, dar 
sentimentele lui Ender, nu ale lui Val. În ea nu era nimic 
care să-i aparţină exclusiv. De aceea, deşi Miro se obişnuise 
în compania ei şi râdea, glumea cu ea mai lesne decât o 
făcuse cu altcineva până atunci, nu i se confesa, nu-şi 
permitea să aibă vreun sentiment mai adânc decât 
camaraderie faţă de ea. Chiar dacă percepea lipsa unei 


legături mai profunde între ei, Val nu spunea nimic; dacă 
asta o rănea, durerea rămânea neexprimată. 

Ea îşi exterioriza doar încântarea la fiecare succes de-al 
lor, la care se adăuga dorinţa insistentă de a merge mereu 
mai departe. 

— Nu putem sta o zi întreagă pe lumea aceasta”, spunea 
ea chiar de la început şi dovedea asta organizând un 
program care le permitea să efectueze trei călătorii pe zi. 
Se întorceau după fiecare trei călătorii, pe o Lusitanie 
scufundată deja într-un somn liniştit; dormeau pe navă şi le 
vorbeau altora doar pentru a-i avertiza în legătură cu 
problemele specifice cu care coloniştii se puteau confrunta 
pe lumile descoperite în acea zi. lar planul cu trei planete 
pe zi se aplica doar în zilele în care se ocupau de planete cu 
condiţii corespunzătoare vieţii. Când Jane îi ducea către 
lumi neprielnice - dominate de ape sau nebiotizate - plecau 
imediat de acolo, verificând următoarea candidată, apoi 
următoarea, uneori chiar cinci sau şase în acele zile 
descurajante, când nimic nu părea să-i satisfacă. Tânăra Val 
ştia să-l aducă până la limita rezistenţei, iar asta zilnic, şi 
Miro accepta conducerea ei, din acest punct de vedere, a 
călătoriilor, fiindcă era conştient că aşa trebuia. 

Cu toate acestea, prietena lui nu avea formă umană. 
Pentru el, ea sălăşluia în nestemata din ureche. Jane, şoapta 
din mintea lui imediat ce se trezea, prietena care auzea tot 
ce subvocaliza el, care-i ştia nevoile încă înainte ca el să le 
perceapă. Jane, care împărtăşea cu el toate gândurile şi 
visele lui, care rămăsese alături de el în perioada cea mai 
cumplită a infirmităţii, care îl condusese în Exterior, unde se 
putuse reînnoi. Jane, cea mai credincioasă prietenă a lui, 
care avea să moară curând. 

Acesta era termenul lor limită. Jane avea să moară, iar 
zborul instantaneu cu naveta urma să se sfârşească, pentru 
că nu mai exista altă fiinţă care să posede acea putere 
mentală extraordinară ca să ducă ceva mai complicat decât 
o minge din cauciuc până în Exterior, aducând-o apoi 


înăuntru. lar moartea lui Jane avea să se petreacă, nu din 
cauze naturale, ci deoarece Congresul Stelar, după ce 
descoperise existenţa unui program subversiv ce putea 
controla sau măcar accesa oricare dintre computerele lor, 
începuse să-şi închidă, deconecteze şi şteargă în mod 
sistematic toate reţelele. Ea simţea deja influenţa acelor 
sisteme care fuseseră dezactivate şi transferate în locuri în 
care ea nu putea ajunge. Curând puteau fi transmise 
codurile care o vor lovi mortal. lar după dispariţia ei, cei 
care nu ar fi fost luaţi de pe suprafaţa Lusitaniei şi 
transplantaţi pe o altă lume, ar fi rămas prizonieri, 
aşteptând neajutoraţi sosirea Flotei Lusitane, care se 
apropia tot mai mult, hotărâtă să-i distrugă pe toţi. 

Era o situaţie tristă, în care, în ciuda tuturor eforturilor lui 
Miro, cea mai dragă prietenă a lui avea să moară. Ceea ce, 
ştia el foarte bine, explica de ce nu-şi îngăduia să devină 
prieten adevărat al Tinerei Val - pentru că ar fi fost o 
dovadă de necredinţă faţă de Jane să înceapă a ţine la 
altcineva în ultimele ei săptămâni sau zile de viaţă. 

Aşadar, viaţa lui Miro devenise o trudă neîncetată, un efort 
mintal considerabil, pentru că analiza datele înregistrate de 
instrumentele navetei, fotografiile aeriene, pilota naveta 
către locuri nesigure şi necercetate şi, în sfârşit - dar nu 
foarte frecvent - exista riscul chiar de a deschide uşa şi de a 
respira un aer necunoscut. Iar la încheierea fiecărui voiaj, 
nici măcar nu avea timp să jelească sau să se bucure, nici 
măcar să se odihnească: închidea uşa, rostea cuvântul, iar 
Jane îl ducea înapoi în Lusitania, pentru ca mai apoi să ia 
totul de la capăt. 

Cu toate acestea, ultima oară când revenise acasă, găsise 
ceva diferit. Miro a deschis uşa navetei şi i-a văzut, nu pe 
Ender, tatăl lui adoptiv, nu pe pequeninos care îi pregăteau 
hrana lui şi Tinerei Val, ci pe fraţii săi, Olhado şi Grego, pe 
sora lui, Elanora, şi pe Valentine, sora lui Ender. Până şi 
Bătrâna Valentine venise în locul unde sigur avea să dea 
peste geamăna ei mai tânără şi nedorită? Miro a observat 


imediat cum Val şi Bătrâna Valentine s-au uitat una la 
cealaltă, fără ca privirile să li se întretaie, după care fiecare 
a privit în altă parte, nedorind să se vadă. Sau se înşelase 
el? Mai degrabă Tânăra Val îşi mutase privirea de la 
Bătrâna Valentine pentru că, din virtute, ea nu ţinea să o 
jignească pe femeia mai în vârstă. Fără îndoială că, de-ar fi 
putut, Tânăra Val ar fi preferat să dispară decât să-i 
pricinuiască Bătrânei Val vreo durere, fie şi trecătoare. lar 
cum acel lucru era imposibil, proceda înţelept, adică 
rămânea o prezenţă cât mai discretă atunci când Bătrâna 
Valentine era de faţă. 

— Ce-i cu comitetul ăsta de primire? a întrebat Miro. S-a 
îmbolnăvit mama? 

— Nu, toată lumea e bine, i-a răspuns Olhado. 

— Mai puţin mintal, a spus Grego. Mama a înnebunit de 
tot, iar acum şi Ender a luat-o pe pustii. 

Miro a dat din cap, apoi s-a strâmbat. 

— Daţi-mi voie să ghicesc. S-a alăturat acelor Filhos. 

Grego şi Olhado au căutat imediat din ochi nestemata din 
urechea lui Miro. 

— Nu, nu Jane mi-a spus, a explicat Miro. Doar că-l cunosc 
pe Ender. Îşi ia căsătoria în serios. 

— Da, însă a lăsat un gol în conducerea de aici, a spus 
Olhado. E bine şi când nu toată lumea îşi face treaba. Cu 
alte cuvinte, sistemul funcţionează în continuare. Dar Ender 
a fost acela căruia ne adresam să ne spună ce să facem 
atunci când sistemul nu mai funcţiona. Dacă pricepi aluzia 
mea. 

— Am priceput, a spus Miro. Şi poţi vorbi despre asta şi în 
faţa lui Jane. Ştie că va fi blocată imediat ce Congresul 
Stelar îşi va pune planurile la punct. 

— E mai complicat, a spus Grego. Majoritatea oamenilor 
nu cunosc pericolul prin care trece Jane - fiindcă tot vorbim 
de asta, majoritatea nici nu au cunoştinţă de existenţa ei. 
Dar ei ştiu atâta aritmetică, încât să-şi dea seama că nu pot 
fi luaţi toţi oamenii de pe Lusitania înainte de sosirea flotei. 


Ca să nu mai vorbim de pegqueninos. Aşadar, ei ştiu că, dacă 
flota nu e oprită, unii vor rămâne aici şi vor muri. Sunt voci 
care deja susţin că am risipit suficient spaţiu din nave 
pentru copaci şi insecte. 

Prin „copaci”, ei se refereau la pequeninos care, de fapt, 
nu transportau copaci-mamă şi copaci-tată; iar când 
spuneau „insecte” se refereau la Matcă, ce, de asemenea, 
nu risipea spaţiul trimițând o mulţime de lucrătoare. Dar 
fiecare lume pe care se stabileau avea un număr mare de 
pequeninos şi cel puţin o matcă şi o mână de lucrătoare 
care s-o ajute să reînceapă popularea. Nu mai era nevoie să 
se menţioneze că Matca de pe fiecare lume era aceea care 
producea cu iuţeală lucrătoare ce făceau mai toată munca 
necesară pentru dezvoltarea agriculturii; şi nu era necesar 
să se adauge că, întrucât nu luau copaci cu ei, cel puţin un 
mascul şi o femelă din fiecare grup de pegqueninos trebuiau 
„plantaţi” - adică să moară lent şi dureros pentru ca un 
copac-mamă şi unul tată să prindă rădăcini şi să păstreze 
ciclul de viaţă al acestor pegueninos. Ştiau cu toţii - iar 
Grego mai bine decât oricine, pentru că el participase 
recent din plin la acest lucru - că, dincolo de pojghiţa de 
politeţe, între specii se instalase o tendinţă de competiţie. 

Iar asta nu se manifesta doar în rândul oamenilor. Deşi în 
Lusitania pequeninos încă îi dominau numeric pe oameni, 
pe noile colonii predominau aceştia din urmă. „Flota 
voastră vine să distrugă Lusitania, spunea Human, 
conducătorul copacilor-părinţi. Şi chiar dacă oamenii ar 
muri până la ultimul, rasa umană va dăinui, în vreme ce, 
pentru Matcă şi pentru noi, în joc este supraviețuirea 
speciei. Cu toate astea, noi înţelegem că trebuie să le 
permitem oamenilor să domine o vreme aceste noi lumi, 
deoarece nu stăpânim încă aptitudinile şi cunoştinţele 
tehnologice, pentru că nu avem experienţă în îmblânzirea 
acestor lumi şi pentru că voi încă aveţi puterea de a face 
focul pentru a ne arde pădurile.” Ceea ce era exprimat în 
mod raţional de Human, care reuşea să-şi ascundă 


resentimentele îndărătul limbajului politicos, era spus cu 
mai multă patimă de mulţi pegueninos şi de copaci-părinţi: 
„De ce să le permitem acestor invadatori umani, care au 
adus peste noi atâtea rele, să-şi salveze aproape toată 
populaţia, în vreme ce majoritatea dintre noi vor muri?” 

— Resentimentele dintre specii nu reprezintă ceva nou, a 
spus Miro. 

— Dar până acum l-am avut pe Ender ca să le ţină în frâu, 
a spus Grego. Pequeninos, Matca şi majoritatea populaţiei 
umane au văzut în Ender un mijlocitor cinstit, o persoană în 
care puteau avea încredere. Ştiau că atâta vreme cât el se 
ocupa de treburi, atâta vreme cât glasul lui era auzit, 
interesele lor erau protejate. 

— Ender nu e singura persoană deosebită care conduce 
acest exod, a spus Miro. 

— O chestiune de încredere, nu de virtute, a spus 
Valentine. Nonumanii ştiu că Ender este Vorbitorul în 
numele morţilor. Nici o altă fiinţă umană nu a vorbit în acel 
mod în numele altor specii. Şi totuşi, oamenii ştiu că Ender 
reprezintă Xenocidul şi că, în urmă cu nenumărate 
generaţii, când rasa umană a fost ameninţată de duşmani, 
el a acţionat ca să-i împiedice şi să salveze umanitatea de la 
dispariţie, lucru de care mulţi se temeau. Nu există cineva 
la fel de capabil să-i preia rolul. 

— Şi eu ce să fac? a întrebat Miro fără ocolişuri. Aici nu mă 
ascultă nimeni. N-am nici o legătură. Sigur nu pot lua locul 
lui Ender, iar acum sunt obosit şi vreau să dorm. Uitaţi-vă la 
Tânăra Val, e pe jumătate moartă de epuizare. 

Era adevărat; abia stătea în picioare. Miro a întins imediat 
mâna s-o sprijine; recunoscătoare, ea s-a rezemat de 
umărul lui. 

— Nu vrem să-i iei locul lui Ender, a spus Olhado. Nici ca 
altcineva să-i ocupe poziţia. Vrem ca el să redevină ce a 
fost. 

Miro a pufnit în râs. 


— Crezi că-l pot convinge eu? O ai în faţă pe sora lui! 
Trimite-o pe ea! 

Bătrâna Valentine a făcut o grimasă. 

— Miro, nu vrea să discute cu mine. 

— Atunci ce te face să crezi că va vorbi cu mine? 

— Nu tu, Miro. Jane. Nestemata din urechea ta. 

Miro i-a privit nedumerit. 

— Vrei să spui că Ender şi-a scos nestemata din ureche? 

Jane i-a şoptit: 

— Am fost ocupată. N-am crezut că e atât de important să 
te anunţ. 

Miro ştia însă cât de distrusă fusese Jane în trecut, când 
Ender întrerupsese legătura cu ea. Acum, ea avea şi alţi 
prieteni, dar asta nu însemna că despărţirea era mai puţin 
dureroasă. 

— Dacă te duci la el şi-l convingi să discute cu Jane... a 
continuat Bătrâna Valentine. 

Miro a clătinat din cap. 

— Dacă şi-a scos nestemata din ureche, nu înţelegi că e o 
hotărâre definitivă? S-a hotărât să o urmeze pe mama în 
exil. Ender nu-şi încalcă promisiunile. 

Ştiau cu toţii că era adevărat. Ştiau, de fapt, că veniseră la 
Miro, nu cu speranţa reală că va întreprinde ce doreau ei, ci 
din disperare. 

— Aşadar, lăsăm totul să meargă de la sine, a propus 
Grego. Să alunece spre haos. Iar apoi, copleşiţi de războiul 
dintre specii, vom muri încărcaţi de ruşine când va sosi 
flota. Cred că Jane e norocoasă; până atunci ea va fi moartă. 

— Transmite-i mulţumirile noastre, i-a spus Jane lui Miro. 

— Jane spune că-i mulţumeşte, a spus Miro. Grego, eşti 
prea bun la inimă. 

Grego a roşit, dar nu a retractat cele spuse. 

— Ender nu-i Dumnezeu, a zis Miro. O să acţionăm şi fără 
el. Acum însă cel mai bun lucru pe care-l putem face este 
să... 


— Dormim, a spus Bătrâna Valentine. Dar, de data asta, nu 
pe navă. Te rog. Mi se rupe inima când vă văd pe amândoi 
atât de obosiţi. Jakt a chemat un taxi. Vino acasă şi dormi în 
pat. 

Miro a aruncat o privire către Tânăra Val care, cu un aer 
somnoros, stătea rezemată de umărul lui. 

— Amândoi, bineînţeles, a spus Bătrâna Valentine. Nu mă 
întristează existenţa ei, aşa cum credeţi voi. 

— Sigur că nu, a spus Tânăra Val. 

Apoi a întins braţul drept şi cele două femei care purtau 
acelaşi nume şi-au strâns mâinile. Miro a urmărit-o pe 
Tânăra Val desprinzându-se de lângă el ca să prindă braţul 
Bătrânei Valentine şi acceptând sprijinul ei. Propriile 
sentimente l-au surprins. În loc să se simtă uşurat pentru că 
exista mai puţină încordare între ele decât crezuse el, a 
constatat că asta îl înfuriase destul de mult. Furie pornită 
din gelozie, asta era. „Găsise sprijin la mine” îi venea să 
spună. De unde acea reacţie copilărească? 

După aceea, urmărindu-le cum se îndepărtau, a observat 
ceea ce n-ar fi trebuit să vadă - Valentine avusese un fior. 
Un frison? Noaptea era într-adevăr rece. Dar nu, Miro era 
convins că atingerea de geamăna ei mai tânără declanşase 
acea tremurătură, nu aerul nopţii. 

— Vai, Miro, l-a îndemnat Olhado. Mergem cu hovercraft- 
ul şi te culci la Valentine acasă. 

— Ne oprim undeva să mâncăm? 

— Acasă la Jakt, a spus Elanora. Are întotdeauna ceva de 
mâncare. 

În timp ce hovercraft-ul îi ducea spre Milagre, oraşul 
oamenilor, au trecut prin apropierea câtorva zeci de nave 
stelare care erau în funcţiune. Activitatea legată de migrare 
nu se oprea nici noaptea. Lucrătorii - mulţi dintre ei 
pequeninos - încărcau provizii şi echipamente ce urmau a fi 
transportate. Familii întregi stăteau la rând ca să urce şi să 
ocupe spaţiul ce mai rămăsese în cabine. Ca să ducă toate 
navele până în Exterior şi înapoi, Jane nu avea să se 


odihnească nici o clipă în acea noapte. Pe alte lumi, se 
construiau case şi se desţeleneau noi pământuri. În acele 
locuri era zi sau noapte? Nu avea importanţă. Într-un fel, 
reuşiseră deja - colonizaseră noi lumi şi, chiar dacă asta îi 
putea nemulţumi pe unii, fiecare planetă avea câte o matcă, 
o pădure pentru pegqueninos şi un sat pentru oameni. 

„Dacă Jane ar muri azi, s-a gândit Miro, iar flota ar sosi 
mâine şi ne-ar distruge total, ce importanţă ar avea asta în 
marele plan al lucrurilor? Semințele au fost împrăştiate de 
vânt; câteva tot vor prinde rădăcini. lar dacă odată cu 
moartea lui Jane dispare şi călătoria cu viteză mai mare 
decât a luminii, asta ar fi spre binele tuturor, pentru că 
fiecare dintre acele noi lumi ar fi silite să se dezvolte de sine 
stătător. Unele colonii vor da greş şi vor dispărea, 
neîndoielnic. Pe unele dintre ele vor izbucni războaie şi 
probabil că o specie sau alta va fi distrusă. Însă nu aceeaşi 
specie va fi distrusă în toate lumile şi nici aceeaşi nu va 
supravieţui peste tot; iar cel puţin în unele lumi vom găsi o 
modalitate pentru a trăi paşnic. Acum nu mai avem de 
rezolvat decât amănuntele. Dacă un anumit individ trăieşte 
sau moare. Contează şi asta, desigur. Dar nu în măsura în 
care în joc este supraviețuirea speciei.” 

Probabil că-şi subvocalizase unele dintre gânduri, pentru 
că Jane i-a răspuns la câteva. 

— Oare programul supraîncărcat al unui computer nu are 
ochi şi urechi? Nu am inimă sau creier? Nu râd când mă 
gâdili? 

— Sincer să fiu, nu, a spus Miro, mişcându-şi buzele şi 
limba pentru a forma cuvintele pe care doar ea le putea 
auzi. 

— Dar când voi muri eu, toate fiinţele ca mine vor pieri, a 
spus ea. lartă-mă dacă eu cred că asta are o semnificaţie 
cosmică. Nu mă animă aceeaşi renunțare la sine ca pe tine, 
Miro. Nu consider că trăiesc cu spectrul morţii în faţă. 
Intenţia mea era să viețuiesc etern, aşa că orice altceva 
vine ca o dezamăgire. 


— Spune-mi ce să fac şi te voi asculta, a zis el. Dacă asta 
te-ar salva, sunt gata să şi mor. 

— Din fericire, tu oricum vei muri, a spus Jane. Asta mă 
consolează, că murind nu voi avea de îndurat aceeaşi soartă 
ca o fiinţă vie. Ca acei copaci care trăiesc atât de mult. Ca 
acele mătci, care-şi transmit memoria din generaţie în 
generaţie. Însă, vai, eu nu voi avea copii. Cum aş putea? 
Sunt doar o creaţie a minţii. Nu există posibilitatea 
împerecherii mintale. 

— Mare păcat, a spus Miro, pentru că pariez că ai fi o 
parteneră grozavă la pat. 

— Cea mai bună, a precizat Jane. 

Apoi au rămas tăcuţi o vreme. 

Jane i-a vorbit din nou abia când se apropiau de casa lui 
Jakt, o clădire nouă de la periferia oraşului Milagre. 

— Să ţii minte, Miro, că orice ar face Ender cu sinele lui, 
când vorbeşte Tânăra Valentine, vei auzi doar aiua lui 
Ender. 

— Acelaşi lucru e valabil şi în cazul lui Peter, a spus Miro. 
Dar există şi diferenţe. Să spunem că Tânăra Val, aşa 
agreabilă cum este, nu reprezintă tocmai o versiune 
echilibrată a ceva anume. S-ar putea ca Ender să o 
comande, dar ea nu este Ender. 

— Există prea multe versiuni ale lui, a spus Jane. Şi, după 
câte se pare, prea multe versiuni ale mele, cel puţin 
conform părerii Congresului Stelar. 

— Suntem prea mulţi, a spus Miro. Dar niciodată suficienţi. 
Când au ajuns la casa lui Jakt, Miro şi Tânăra Val au fost 
conduşi înăuntru. Au mâncat fără convingere şi au adormit 

de îndată ce-au picat în pat. Miro şi-a dat acum seama că, 
noaptea, vocile răzbat până departe, pentru că nu a dormit 
deloc bine, s-a trezit mereu, nesimţindu-se în largul lui pe 
salteaua moale şi probabil ros de ideea că nu-şi făcea 
datoria. Părea un soldat care trăieşte un sentiment de 
vinovăţie la gândul că şi-a abandonat postul. 


În ciuda oboselii, Miro nu a dormit până târziu. Când s-a 
trezit, cerul era încă opac din cauza razelor de soare care 
se strecurau peste orizont şi, după cum îi era obiceiul, s-a 
ridicat imediat din pat, rămânând nesigur pe picioare şi 
încercând să alunge din trup ultimele amintiri ale somnului. 
S-a îmbrăcat şi s-a dus la baie. După ce a ieşit, a auzit 
rumoare de glasuri venind dinspre bucătărie. Poate că 
discuţia începută în noaptea precedentă continua ori alţii 
care sufereau de boala trezirii în zori renunţaseră la 
solitudinea de dimineaţă şi flecăreau, parcă uitând că zorile 
erau ore întunecate de disperare. 

A rămas în faţa uşii deschise a camerei lui, pregătit să 
intre şi să închidă, ca să amuţească vocile acelea animate, 
când şi-a dat seama că una dintre ele îi aparţinea Tinerei 
Val. Apoi a identificat-o şi pe cea a Bătrânei Valentine. 
Brusc, s-a întors şi s-a îndreptat spre bucătărie şi, ajuns în 
faţa uşii, a avut din nou un moment de ezitare. 

Bineînţeles, cele două Valentine stăteau faţă în faţă la 
masă, dar nu se priveau. În schimb, se uitau pe fereastră şi 
beau unul dintre preparatele din fructe şi legume făcute de 
Bătrâna Valentine. 

— Miro, vrei şi tu un pahar? a întrebat Bătrâna Valentine, 
fără să ridice ochii spre el. 

— Nici măcar pe patul de moarte, a spus Miro. N-am vrut 
să vă întrerup. 

— Bine, a spus Bătrâna Valentine. 

Tânăra Val a continuat să tacă. 

Miro a intrat în bucătărie, s-a dus până la chiuvetă şi şi-a 
luat un pahar cu apă, pe care a băut-o cu o înghiţitură 
lungă. 

— "Ţi-am spus eu că Miro era la baie, a spus Bătrâna 
Valentine. Nimeni nu consumă atâta apă în fiecare zi ca 
băiatul ăsta. 

Miro a chicotit, dar n-a auzit-o râzând pe Tânăra Val. 

— V-am deranjat din discuţie, a spus el. O să plec. 

— Rămâi, a spus Bătrâna Valentine. 


— 'Te rog, a zis Tânăra Val. 

— Te rog, şi mai ce? a întrebat Miro. S-a întors spre ea şi a 
surâs. 

Ea a împins cu piciorul un scaun spre el. 

— Stai jos, a zis ea. Eu şi doamna tocmai încercam să 
rezolvăm situaţia creată de faptul că suntem gemene. 

— Am hotărât că eu trebuie să mor prima, a spus Bătrâna 
Valentine. 

— Dimpotrivă, a spus Tânăra Val, am stabilit că Gepetto nu 
l-a creat pe Pinocchio pentru că şi-ar fi dorit un băiat 
adevărat. N-a vrut decât o păpuşă. Treaba cu copilul 
adevărat reprezenta doar lenea lui Gepetto. Îi trebuia doar 
o păpuşă capabilă să danseze - nu avea chef să se 
chinuiască mânuind atâtea sfori. 

— lar tu eşti Pinocchio, a spus Miro. lar Ender... 

— Fratele meu n-a încercat să te creeze, a spus Bătrâna 
Valentine. Şi nici nu vrea să te ţină sub control. 

— Ştiu, a rostit Tânăra Val în şoaptă şi, brusc, în ochi i-au 
apărut lacrimi. 

Miro a întins o mână şi a pus-o peste palma ei, aşezată pe 
tăblia mesei, însă ea şi-a îndepărtat-o cu o smucitură. Nu 
evitase atingerea lui, ci voise să-şi şteargă lacrimile 
supărătoare din ochi. 

— Dacă ar putea, ar tăia sforile, ştiu asta, a spus Tânăra 
Val. La fel cum şi Miro a rupt legăturile cu vechiul lui trup. 

Miro şi-a amintit cu limpezime. Stătea în navă, privindu-şi 
imaginea perfectă, puternică, tânără şi sănătoasă; iar în 
clipa următoare, a devenit acea imagine, care fusese mereu 
a lui şi a văzut varianta oloagă, doborâtă a cuiva cu creierul 
distrus. Şi, în timp ce privea, acel trup neiubit şi nedorit se 
făcuse praf şi dispăruse. 

— Nu cred că te urăşte, a spus Miro, aşa cum eu îmi 
detestam fostul sine. 

— Nu e nevoie să mă urască. Nu ura a distrus vechiul tău 
trup. (Tânăra Val a evitat să-l privească în ochi. În timpul 
petrecut împreună în explorarea lumilor nu discutaseră 


niciodată ceva atât de personal. Nu îndrăznise să discute cu 
el despre momentele în care fuseseră creaţi amândoi.) Tu 
ţi-ai urât vechiul trup atâta vreme cât ai trăit în el, dar 
imediat ce ai revenit în trupul tău perfect, pur şi simplu nu 
ai mai acordat atenţie celui dinainte. Nu mai făcea parte din 
tine. Aiua ta nu mai răspundea de el. Şi cum nimic nu-l mai 
putea ţine întreg - a apărut şi jucăria. 

— Păpugşa din lemn, a precizat Miro. lar acum jucăria. Ce 
altceva mai sunt? 

Bătrâna Valentine i-a ignorat gluma. 

— Aşadar, spui că Ender nu te găseşte interesantă. 

— Mă admiră, a spus Tânăra Val. Dar mă consideră lipsită 
de haz. 

— Da, şi eu la fel, a spus Bătrâna Valentine. 

— E absurd, a zis Miro. 

— Serios? a întrebat Bătrâna Valentine. El nu m-a urmat 
nicăieri; eu am fost întotdeauna aceea care l-a urmat. Şi-a 
căutat mereu misiunea vieţii, aşa cred. Fapte măreţe, care 
să semene îngrozitorului act care a pus capăt copilăriei lui. 
A crezut că scriind Matca va fi suficient. lar apoi, cu 
ajutorul meu, a scris Hegemonul, iar eu am considerat că 
asta ar fi suficient, dar m-am înşelat. El a continuat să caute 
ceva care să-i capteze toată atenţia şi ajungea mereu 
aproape sau descoperea acel ceva vreme de o săptămână 
sau o lună, dar un lucru era sigur, ceea ce îi reţinea atenţia 
nu a fost niciodată persoana mea, pentru că eu mă aflam în 
miliardele de kilometri pe care îi străbătea, la trei mii de 
ani-lumină depărtare. Istoriile pe care le-am scris nu au fost 
rodul dragostei mele faţă de istorie, ci pentru că l-au ajutat 
pe Peter în activitatea lui. lar când terminam, timp de 
câteva ore, cât citeam şi discutam, reuşeam să-i rețin 
atenţia. Numai că de fiecare dată eram tot mai 
nemulțumită, pentru că nu eu îi reţineam atenţia, ci 
povestirea pe care o scrisesem. Asta până când am găsit un 
bărbat care mi-a dăruit toată inima lui şi am rămas alături 
de el. În vreme ce fratele meu a plecat fără mine şi şi-a 


găsit o familie căreia i-a dedicat tot sufletul şi atunci am 
rămas la lumi depărtare, dar, în sfârşit, mai fericiţi unul fără 
celălalt decât fuseserăm vreodată împreună. 

— Şi atunci de ce te-ai întors la el? a întrebat Miro. 

— N-am venit pentru el, ci pentru tine. Bătrâna Valentine a 
zâmbit. Am venit de dragul unei lumi pândite de primejdia 
distrugerii. M-am bucurat totuşi să-l revăd pe Ender, cu 
toate că ştiam că nu-mi va aparţine. 

— Asta poate descrie precis felul în care ai simţit tu, a spus 
Tânăra Val. Dar sigur te-ai bucurat de atenţia lui la un 
moment dat. Eu exist pentru că i-ai rămas în inimă. 

— O fantezie din copilăria lui, probabil. Nu eu, cea 
adevărată. 

— Uită-te la mine, a spus Tânăra Val. Aşa arăta trupul tău 
când el avea cinci ani şi a fost luat de acasă ca să fie trimis 
la Şcoala de Luptă? Este măcar adolescenta pe care a 
cunoscut-o în vara aceea în apropierea lacului din Carolina 
de Nord? Cred că te-ai bucurat de atenţia lui chiar şi când 
te-ai maturizat, deoarece imaginea lui despre tine s-a 
schimbat, devenind eu. 

— Eşti ceea ce eram eu când am lucrat împreună cu ella 
Hegemonul, a spus cu tristeţe Bătrâna Valentine. 

— Erai atât de obosită? a întrebat-o Tânăra Val. 

— Eu sunt, a spus Miro. 

— Ba nu, a spus Bătrâna Valentine. Tu eşti imaginea 
energiei. Tu încă-ţi sărbătoreşti frumosul trup. Geamăna 
mea are inima obosită. 

— Atenţia lui Ender a fost mereu distrasă de câte ceva, a 
spus Tânăra Val. Am nenumărate amintiri - ori, mai curând, 
amintiri pe care, în mod inconştient, Ender a crezut că ar 
trebui să le am, dar ele se referă aproape în totalitate la 
lucruri pe care şi le aminteşte el despre prietena mea de 
faţă, ceea ce înseamnă că nu-mi pot aminti decât viaţa mea 
alături de Ender. Şi a avut-o pe Jane în ureche, precum şi 
pe oamenii despre a căror moarte a vorbit, studenţii lui şi 
pe Matcă în coconul ei şi aşa mai departe. Iar toate acestea 


reprezentau doar legături din adolescenţă. Ca orice erou 
rătăcitor al unei epopei, el a cutreierat din loc în loc, 
transformându-i pe alţii, dar el însuşi rămânând 
neschimbat. Până a ajuns aici, unde s-a dăruit în totalitate 
altcuiva. Ţie şi familiei tale, Miro. Lui Novinha. Pentru prima 
oară, a dat altora puterea de a-l sfârteca din punct de 
vedere emoţional, iar asta i s-a părut entuziasmant şi în 
acelaşi timp dureros, dar a suportat foarte răbdător, fiindcă 
e un bărbat puternic, iar cei asemenea lui au trecut şi prin 
situaţii mai grele. Acum însă e vorba de cu totul altceva. 

Eu şi Peter nu am trăit cu adevărat departe de el. A spune 
că e una cu Novinha înseamnă a apela la o metaforă; în 
cazul meu şi al lui Peter, vorbim ad litteram. El este noi. lar 
aiua lui nu e destul de mare, nu e suficient de puternică sau 
cuprinzătoare, nu posedă suficientă atenţie ca să-şi împartă 
atenţia în mod egal faţă de cele trei vieţi care depind de ea. 
Mi-am dat seama de asta aproape imediat ce am fost... cum 
s-o numim, creată. Fabricată. 

— Născută, a spus Bătrâna Valentine. 

— Ai fost un vis devenit realitate, a spus Miro, cu o uşoară 
nuanţă de ironie. 

— Nu ne poate întreţine pe toţi trei. Pe Ender, Peter şi pe 
mine. Unul dintre noi trebuie să se stingă. Unul dintre noi 
va trebui să moară. Şi aceea voi fi eu. Am ştiut asta încă de 
la început. Eu voi muri. 

Miro a vrut să o consoleze. Dar cum poţi face asta decât 
invocând situaţii similare care s-au terminat cu bine? Nu 
exista nici un precedent. 

— Necazul e că acea parte din aiua lui Ender care se află 
încă în mine este ferm hotărâtă să trăiască. Eu nu vreau să 
mor. Aşa îmi dau seama că încă mă bucur de o parte a 
atenţiei lui: nu vreau să dispar. 

— Atunci du-te la el, a spus Bătrâna Valentine. Vorbeşte-i! 

Tânăra Val a scos un hohot de râs şi s-a uitat în altă parte. 

— Te rog, papa, lasă-mă să trăiesc, a spus ea imitând 
glasul unui copil. Dacă nu e ceva ce poate comanda în mod 


conştient, ce ar putea face, decât să sufere un sentiment de 
vinovăţie? Şi de ce să se simtă vinovat? Dacă eu încetez să 
exist înseamnă că propriul sine nu mă preţuieşte. El este 
acest sine. Vârfurile unghiilor simt durerea când le tai? 

— Dar nu îi ceri să-ţi acorde atenţie, a spus Miro. 

— Am sperat că acea căutare a unor lumi locuibile îl va 
intriga. M-am dedicat cu totul astei activităţi, încercând să 
fiu entuziasmată de ceea ce făceam. Dar, de fapt, totul a 
fost o simplă muncă de rutină. Importantă, dar totuşi 
rutină, Miro. 

Miro a încuviinţat cu o mişcare din cap. 

— Adevărat. Jane găseşte lumile. Noi doar le analizăm. 

— Şi acum sunt suficiente lumi. Destule colonii. Peste 
douăzeci - acum pequeninos şi mătcile nu vor mai dispărea, 
chiar dacă Lusitania este distrusă. Problema nu o constituie 
numărul de lumi, ci numărul de nave. Aşadar, toată truda 
noastră nu-l mai interesează pe Ender. Şi trupul meu îşi dă 
seama de asta. El ştie că nu mai este trebuincios. 

A dus mâna la cap, a prins o şuviţă mare de păr între 
degete şi a tras - nu tare, ci destul de uşor - iar acesta i-a 
rămas în pumn. Un smoc mare de păr, care se desprinsese 
fără să producă durere. L-a lăsat să cadă pe masă. A rămas 
acolo ca un membru smuls, grotesc, imposibil. 

— Cred că, dacă nu sunt atentă, acelaşi lucru s-ar putea 
întâmpla şi cu degetele, a spus ea în şoaptă. S-ar petrece 
mai încet, dar treptat mă voi transforma în ţărână la fel ca 
şi trupul tău, Miro. Pentru că nu-l interesează persoana 
mea. Peter rezolvă mistere şi duce războaie politice pe cine 
ştie ce lume. Ender se zbate să se agaţe de femeia pe care o 
iubeşte. Dar eu... 

În acel moment, în care părul smuls din cap indica 
profunzimea suferinţei ei, singurătatea, autonegările, Miro 
a înţeles că exista ceva la care până atunci nu se gândise: 
că în săptămânile în care călătoriseră de la o lume la alta, el 
ajunsese să o iubească, iar nefericirea ei îl rănea de parcă 
ar fi fost a lui. Şi probabil că era a lui, acea amintire a urii 


de sine. Dar, indiferent de motive, era o senzaţie mai 
profundă decât simpla compasiune. 

Era un soi de dorinţă. Da, un fel de dragoste. Dacă acea 
femeie tânără şi frumoasă, acea fată inteligentă era 
respinsă de propriul suflet, atunci Miro avea în inima lui 
suficient loc să o primească. „Dacă Ender nu e sinele tău, 
atunci lasă-mă pe mine să fiu!”, a ţipat el mut, ştiind că acel 
gând ce îi venise pentru prima oară atunci reprezenta ceea 
ce simţise zile şi săptămâni întregi, fără să realizeze acest 
lucru; ştiind totuşi că el nu putea fi pentru ea ceea ce era 
Ender. 

Cu toate acestea, dragostea nu putea cumva realiza 
pentru Tânăra Val ceea ce făcea pentru Ender? Şi asta nu-i 
putea atrage suficient atenţia lui Ender astfel încât ea să 
rămână în viaţă? Să îi dea putere? 

Miro a întins mâna şi a adunat părul desprins, l-a împletit 
în jurul degetelor, apoi a strecurat bucla în buzunarul robei. 

— Eu nu vreau ca tu să dispari, a spus. (Cuvinte 
îndrăzneţe pentru el.) 

Tânăra Val l-a privit ciudat. 

— Credeam că marea ta dragoste e Ouanda. 

— Ea e o femeie în toată firea, a spus Miro. Căsătorită şi 
fericită, cu propria familie. Ar fi trist dacă marea iubire a 
vieţii mele ar fi o femeie care nu mai există şi care, chiar 
dacă n-ar fi dispărut, nu m-ar fi dorit. 

— Frumos din partea ta că te oferi, a spus Tânăra Val, dar 
nu cred că-l putem păcăli pe Ender ca să se sinchisească de 
viaţa mea prefăcându-mă îndrăgostită. 

Vorbele ei au răsucit un cuţit în inima lui Miro, pentru că 
ea înţelesese imediat cât de mult din declaraţia lui dovedea 
milă. Şi totuşi nu totul pornise din milă; acel sentiment 
aroape în întregime sălăşluise în subconştientul lui, pândind 
doar şansa de a ieşi la iveală. 

— Nu mă gândeam să păcălim pe cineva, a spus Miro. 

„În afară de mine, a gândit el. Pentru că Tânăra Val nu-l 
putea iubi. La urma urmelor, nu e o femeie adevărată. Este 


Ender.” 

Dar i se părea absurd. Avea trup de femeie. Şi cum se aleg 
iubirile, dacă nu după trupuri? Exista ceva masculin sau 
feminin în aita? Înainte de a deveni stăpână a cărnii şi a 
sângelui, era bărbat sau femeie? lar dacă aşa stăteau 
lucrurile, asta însemna că aiua care alcătuiesc atomii şi 
moleculele, rocile, stelele, lumina şi vântul, că toate acestea 
erau separate comod pe sexe? Vorbe. Aiua lui Ender putea 
fi femeie, putea iubi ca o femeie la fel de lesne precum 
iubea acum, prin trupul unui bărbat, pe mama lui Miro. 
Ceea ce o făcuse pe Tânăra Val să-l măsoare cu atâta milă 
nu era ceva ce lipsea din persoana ei. Chiar şi cu trupul lui 
vindecat, el nu era un bărbat pe care o femeie - ori cel 
puţin această femeie, pe moment cea mai atrăgătoare 
dintre toate - să-l poată iubi sau să-l dorească, sau să spere 
a-l cuceri. 

— Nu trebuia să vin aici, a murmurat el. 

S-a îndepărtat de masă şi a părăsit încăperea din doi paşi 
mari. A mers pe hol şi a rămas din nou în faţa uşii deschise 
a camerei lui. Le-a auzit vocile. 

— Nu, nu te duce după el, a spus Bătrâna Valentine. Apoi, 
a rostit ceva, dar mai încet. După care: Chiar dacă are un 
trup nou, ura de sine nu s-a vindecat. 

Au urmat câteva cuvinte murmurate de Tânăra Val. 

— Miro a vorbit din suflet, a asigurat-o Bătrâna Valentine. 
A dovedit mare curaj şi sinceritate. 

Tânăra Val a spus din nou ceva ce Miro nu a auzit. 

— De unde ştii? a spus Bătrâna Valentine. Trebuie să 
înţelegi ceva: am făcut împreună o călătorie lungă, nu cu 
mult timp în urmă şi cred că în timpul zborului s-a 
îndrăgostit puţin de mine. 

Probabil că era adevărat. Sigur. Miro trebuia să 
recunoască: unele dintre sentimentele lui faţă de Tânăra Val 
erau în realitate sentimente faţă de Bătrâna Valentine, 
transferate de la femeia care rămânea intangibilă către 
această tânără care putea fi, cel puţin aşa spera, accesibilă. 


După aceea, glasurile lor au scăzut ca intensitate şi nu a 
mai putut percepe vorbele. Cu mâinile lipite de canaturile 
uşii, a continuat totuşi să aştepte, trăgând cu urechea la 
intonaţiile vocilor, atât de asemănătoare, dar ambele bine 
cunoscute lui. Era o muzică pe care ar fi fost fericit să o 
asculte la nesfârşit. 

— Dacă în acest univers ar exista cineva care să semene 
cu Ender, a spus Bătrâna Valentine neaşteptat de tare, 
acela este Miro. S-a distrus încercând să salveze de la 
distrugere nişte nevinovaţi. Încă nu s-a lecuit. 

„A vrut să aud asta, şi-a dat seama Miro. A vorbit tare, 
ştiind că am rămas aici, că ascult. Bătrâna vrăjitoare a 
aşteptat să închid uşa şi nu a auzit sunetul specific, de 
aceea ştie că le pot auzi şi încearcă să-mi ofere o cale de a 
mă vedea pe mine însumi. Dar eu nu sunt Ender, abia dacă 
sunt Miro, iar dacă ea rosteşte asemenea lucruri despre 
mine, asta constituie o dovadă că nu ştie cine sunt.” 

A auzit un glas în ureche: 

— Of, mai bine taci decât să începi să te minţi singur. 

Bineînţeles că Jane auzise totul. Până şi gândurile lui, 
pentru că, aşa cum îi era lui Miro în obicei, gândurile 
conştiente se transferau pe buze, limbă şi dinţi. Nici măcar 
nu putea gândi fără să-şi mişte buzele. Având-o pe Jane 
fixată în ureche, toate orele lui de veghe se desfăşurau într- 
un confesional care nu-şi închidea niciodată uşa. 

— Deci o iubeşti pe fata asta, a spus Jane. De ce nu? Dar 
motivele tale sunt complicate de sentimentele tale faţă de 
Ender, Valentine şi Ouanda şi de tine însuţi. Şi ce dacă? 
Care iubire a fost vreodată pură, ce amant a rămas simplu? 
Gândegşte-te la ea ca la un sucub. O vei iubi, iar ea se va 
dezintegra în braţele tale. 

Sarcasmul lui Jane era supărător şi, în acelaşi timp, 
amuzant. A intrat în cameră şi a închis uşa fără zgomot. 
După aceea, i-a şoptit lui Jane: 

— Eşti o scorpie bătrână şi geloasă. Mă vrei doar pentru 
tine. 


— Sunt convinsă că ai dreptate, i-a răspuns Jane. Dacă 
Ender m-ar fi iubit, ar fi creat corpul meu uman când s-a 
arătat atât de fertil în Exterior. Atunci aş fi putut să flirtez 
cu tine. 

— Inima mea deja îţi aparţine în totalitate, a spus Miro. 
Aşa cum e. 

— Minţi de îngheaţă apele, a spus Jane. Eu sunt doar o 
agendă şi un calculator capabil să vorbească şi ştii bine 
asta. 

— Dar eşti foarte bogată, a răspuns Miro. M-aş căsători cu 
tine pentru bani. 

— Apropo, a zis Jane, ea se înşală în legătură cu ceva. 

— Şi anume? a vrut Miro să afle, întrebându-se la care 
„ea” se referea. 

— N-ai terminat de explorat lumile. Chiar dacă Ender 
manifestă sau nu interes faţă de asta - şi eu cred că da, 
pentru că ea încă nu s-a transformat în ţărână - munca nu 
se încheie doar pentru că există suficiente planete locuibile 
pentru salvarea purceluşilor şi a insectelor. 

Jane folosea deseori vechii termeni diminutivi şi peiorativi 
pentru pequeninos şi matcă. Miro se întreba de multe ori, 
dar încă nu îndrăznise să-i pună şi ei întrebarea dacă avea 
şi cuvinte peiorative pentru fiinţele umane. Dar s-a gândit 
că ştia deja ce răspuns va primi: „Cuvântul Uman este 
peiorativ”. 

— Şi ce mai trebuie să căutăm? a întrebat Miro. 

— Orice lume pe care o pot găsi înainte de a muri, a spus 
Jane. 

În timp ce stătea întins în pat, Miro s-a gândit la acest 
lucru. A continuat tot aşa în timp ce se foia de pe o parte pe 
alta de câteva ori, apoi s-a sculat, s-a îmbrăcat definitiv şi, 
profitând de lumina ce izvora din cer, a pornit alături de alţi 
oameni care se treziseră devreme, plecaţi cu treburi, dintre 
care puţini îl cunoşteau sau auziseră de el. Fiind 
reprezentant al ciudatei familii Ribeira, în ginâsio nu 
avusese mulţi prieteni; fiind atât de sclipitor, dar şi sfios, 


legase şi mai puţine tovărăşii de petrecere în colegio. 
Singura lui prietenă fusese Ouanda, până când trecerea 
prin sistemul de protecţie al coloniei umane îi afectase 
creierul şi refuzase să o mai întâlnească. Apoi, călătoria lui 
în Exterior pentru a o întâlni pe Valentine rupsese şi 
puţinele legături fragile care mai rămăseseră între el şi 
lumea natală. Câteva luni petrecute într-o navă stelară 
însemnau ani la revenire, astfel încât acum ajunsese cel mai 
mic dintre copiii mamei lui, singurul a cărui viaţă încă nu 
începuse. Copiii pe care îi văzuse cândva erau adulţi şi îl 
tratau ca pe o caldă amintire a tinereţii lor. Doar Ender 
rămăsese neschimbat. Indiferent câţi ani trecuseră. 
Indiferent ce se întâmpla. Ender era acelaşi. 

Putea fi adevărat? Putea fi acelaşi om chiar şi acum, când 
se izolase într-un moment de criză, ascunzându-se într-o 
mănăstire doar pentru că mama renunţase la viaţa 
dinainte? Miro ştia în mare cum se desfăşurase viaţa lui 
Ender. Fusese luat din sânul familiei la frageda vârstă de 
cinci ani. Dus pe orbită, la Şcoala de Luptă, pe care o 
absolvise ca ultima speranţă a umanităţii în lupta ei cu 
nemiloşii invadatori denumiți insecte. Ajuns apoi comandant 
al flotei de pe Eros, unde i s-a comunicat că participa la o 
instruire avansată, dar unde, fără ca el să-şi dea seama, 
comanda flote reale, aflate la ani-lumină depărtare, prin 
comenzi transmise prin ansiblu. A câştigat acel război prin 
inteligenţă şi, la sfârşit, prin acţiunea complet inconștientă 
de a distruge lumea natală a insectelor. Numai că el 
crezuse că totul fusese un joc. 

Crezuse că fusese un joc, dar în aceeaşi măsură ştiuse tot 
timpul că acel joc era o simulare a realităţii. În joc, el 
apelase la acte de neconceput; asta însemna, cel puţin 
pentru Ender, că n-a scăpat de sentimentul de vinovăţie 
când s-a dovedit că jocul fusese de fapt realitate. Chiar dacă 
ultima dintre Mătci l-a iertat şi i s-a încredinţat lui, aşa, în 
cocon, cum era, el nu s-a putut debarasa de acel sentiment. 
Era doar un copil care făcuse ceea ce îl îndemnaseră 


adulţii; dar, într-un colţişor al inimii, ştiuse că până şi un 
copil e o persoană reală, că actele copilului sunt reale, că 
nici măcar jocul unui copil nu este rupt de un context moral. 

Astfel, înainte de răsărit, Miro a ajuns faţă în faţă cu 
Ender, aşezaţi amândoi de-a călare pe o bancă din piatră 
aflată într-un locşor din grădină care avea să fie în curând 
scăldat în razele soarelui, însă deocamdată era doar 
înrourat de răcoarea dimineţii; lar Miro s-a trezit 
spunându-i acestui bărbat neschimbător: 

— Andrew Wiggin, ce reprezintă acest refugiu în 
mănăstire dacă nu o modalitate stângace şi laşă de a te 
crucifica? 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, Miro, i-a răspuns Ender. Îmi 
pari totuşi destul de obosit. Ar trebui să dormi mai mult. 

Miro a suspinat şi a clătinat din cap. 

— Nu asta am vrut să spun. Încerc să te înţeleg, serios. 
Valentine susţine că-ţi semăn. 

— Te referi la adevărata Valentine? a întrebat Ender. 

Amândouă sunt reale. 

— Ei, dacă sunt ca tine, atunci examinează-te şi spune-mi 
ce-ai descoperit. 

Privindu-l, Miro s-a întrebat dacă Ender vorbea serios. 

Ender l-a bătut uşor pe genunchi. 

— Nu e nevoie de mine acum, a spus el. 

— Nu crezi nicidecum asta, a spus Miro. 

— Ba cred că aşa e, a spus Ender, şi mie îmi prieşte. Te rog 
să nu mă deziluzionezi. Încă n-am luat dejunul. 

— Nu, te slujeşti de faptul că te-ai separat în trei părţi. Tu, 
bărbatul de vârstă mijlocie, care îmbătrâneşte, îţi poţi 
permite luxul de a te dedica exclusiv soţiei - dar numai 
pentru că are două marionete tinere care fac treaba ce îl 
interesează. 

— Dar nu mă interesează, a spus Ender. Nici nu-mi pasă. 

— Ca Ender, nu te sinchiseşti, pentru că tu, ca Peter şi tu, 
ca Valentine, vă ocupați de tot în numele tău. Numai că 
Valentine nu se simte bine. Nu te interesează suficient 


soarta ei. Ceea ce s-a petrecut cu trupul meu schilodit i se 
întâmplă şi ei. Mai lent, dar e acelaşi lucru. Aşa crede ea, 
consideră că e posibil. Şi eu la fel. Tot astfel şi Jane. 

— Transmite-i toată dragostea mea lui Jane. Mi-e dor de 
ea. 

— Ender, îi transmit toată dragostea mea. 

Refuzul l-a făcut pe Ender să surâdă. 

— Miro, dacă ar fi să fii împuşcat, ai ţine să bei multă apă 
înainte, astfel ca ucigaşii să fie siliţi să mişte un cadavru 
scăldat în urină. 

— Ender, Valentine nu-i un vis sau o iluzie, a spus Miro, 
refuzând să se lase atras într-o discuţie absurdă. E reală, 
dar tu o ucizi. 

— Foarte dramatic modul de a exprima asta. 

— Dacă ai fi văzut-o azi dimineaţă smulgându-şi şuviţe 
întregi din păr... 

— Să înţeleg deci că şi ea are talent actoricesc? Ei, şi eu 
am ales mereu gesturi teatrale. Nu mă surprinde că vă 
pricepeţi şi voi. 

— Andrew, voiam să-ţi spun că trebuie... 

Brusc, Ender a devenit dur, iar vocea lui a acoperit-o pe 
cea a lui Miro, cu toate că nu a vorbit tare. 

— Foloseşte-ţi mintea, Miro. Hotărârea ta să treci din 
vechiul trup în cel nou a fost conştientă? Te-ai gândit la asta 
şi ţi-ai spus: „Ei bine, voi lăsa acest cadavru învechit să se 
destrame în moleculele componente pentru că trupul cel 
nou e mai plăcut?” 

Miro a priceput imediat aluzia. Ender nu putea controla în 
mod conştient încotro îşi îndrepta Miro atenţia. Propriei lui 
aiua, cu toate că era sinele său cel mai profund, nu i se 
puteau da porunci. 

— Văzând ceea ce fac, descopăr ce vreau cu adevărat, a 
spus Ender. Aşa procedăm toţi, dacă suntem cinstiţi cu noi 
înşine. Avem sentimente, luăm decizii, dar, în ultimă 
instanţă, ne reconsiderăm viaţa şi constatăm cât de mult 
ne-am ignorat uneori sentimentele, în vreme ce majoritatea 


deciziilor noastre au fost de fapt raționamente, deoarece 
noi hotărâserăm deja în adâncului sufletului, chiar înainte 
de a o recunoaşte în mod conştient. N-am ce face dacă 
partea din mine ce o ţine sub control pe fata asta care îţi 
ţine companie nu este la fel de importantă pentru voinţa 
mea secretă, aşa cum ai dori tu. Aşa cum ar avea ea nevoie. 
Nu pot interveni în nici un fel. 

Miro a lăsat capul în jos. 

Soarele a apărut deasupra copacilor. Pe negândite, banca 
a căpătat strălucire, iar Miro a ridicat ochii şi a văzut razele 
soarelui formând o aură din părul răvăşit după somn al lui 
Ender. 

— Pieptănatul e împotriva regulilor monastice? l-a întrebat 
Miro. 

— "Te simţi atras de ea, nu? a spus Ender, pe un ton care 
nu suna deloc a întrebare. Şi te nelinişteşte puţin faptul că 
ea e, de fapt, eu. 

Miro a făcut un gest din umeri. 

— Un ciot pe cărare. Cred că pot păşi peste el. 

— Dar dacă eu nu mă simt atras de tine? a întrebat Ender 
înveselit. 

Miro a ridicat braţele şi s-a întors ca să-şi arate profilul. 

— De neconceput, a zis el. 

— Arăţi cât se poate de bine, a spus Ender. Sunt convins 
că Valentine te visează. N-am de unde şti. În singurele mele 
vise apar doar planete care explodează şi oameni dragi mie 
care mor. 

— Ştiu că n-ai uitat lumea de aici, Andrew. 

Spusese asta ca un început de scuză, dar Ender i-a făcut 
semn să înceteze. 

— Pot uita, dar ştiu să şi ignor. Miro, nu mai iau seama la 
lume. Te ignor pe tine, ignor şi cele două psihoze ale mele. 
Acum, încerc să nu bag în seamă pe nimeni în afară de 
mama ta. 

— Şi pe Dumnezeu, a spus Miro. Nu trebuie să uiţi de El. 


— Nici o clipă. De fapt, nu pot uita nimic şi pe nimeni, dar, 
bineînţeles, îl ignor pe Dumnezeu, cu excepţia cazului în 
care Novinha vrea ca eu să-L. bag în seamă. Mă transform 
în soţul de care are nevoie. 

— De ce, Andrew? Doar ştii că mama e nebună de legat. 

— Nici vorbă de aşa ceva, a spus Ender cu reproş în glas. 
Dar chiar dacă ar fi adevărat, atunci... cu atât mai multe 
motive aş avea. 

— Ceea ce a unit Dumnezeu nu poate desface nici un om. 
Ca filosofie, aprob asta, dar nu ştiu cum se... (În aceeaşi 
clipă l-a doborât oboseala. Nu i-au venit cuvintele pe care 
voia să le rostească şi asta pentru că încerca să-i spună lui 
Ender cum era să se simtă, în acel moment, ca fiind Miro 
Ribeira. lar Miro nu se pricepea nici măcar să-şi identifice 
propriile sentimente, dar să şi le mai şi exprime.) Desculpa, 
a murmurat el, apelând la portugheză, limba emoţiilor lui. 
S-a trezit ştergându-şi lacrimile de pe obraji. Se ha poso 
mudar nem voce, ao que possa, nada. Dacă nu te pot face 
să te schimbi, atunci nu pot face nimic. 

— Nem eu? i-a răspuns Ender în aceeaşi limbă. Miro, nu 
vei găsi în tot universul o persoană care se schimbă mai 
greu decât mine. 

— Mama a reuşit. Ea te-a schimbat. 

— Ba nu. Ea doar m-a lăsat să fiu ceea ce trebuia şi voia şi 
ea. Ca şi acum, Miro, nu pot ferici pe toată lumea. Nu pot să 
mă fac nici pe mine fericit, nu fac multe pentru tine şi, cât 
priveşte problemele mari, nici acolo nu sunt de vreun folos. 
Dar poate o fac fericită pe mama ta ori măcar oarecum 
fericită, cel puţin pentru o vreme, sau măcar pot încerca. 

A luat mâinile lui Miro într-ale lui şi le-a apăsat apoi pe 
faţă, iar când le-a desprins, palmele nu se umeziseră. 

Miro a rămas cu privirea la Ender, care s-a ridicat de pe 
bancă şi a plecat în direcţia soarelui, dispărând în livada 
înecată de raze. „Aşa ar fi arătat Adam dacă n-ar fi gustat 
din fructul oprit, a gândit Miro. Dacă ar fi rămas în grădină 
la nesfârşit. Vreme de trei mii de ani, Ender abia de-a atins 


pojghiţa gheții. Abia a reuşit mama să-l reţină puţin. Eu mi- 
am petrecut toată copilăria încercând să mă eliberez de ea, 
iar el revine şi preferă să se lege de soaţa lui în acest fel şi... 

Dar eu de ce sunt agăţat, în afară de el? EI, în carnea unor 
femei. El cu un smoc de păr pe o masă de bucătărie.” 

Când tocmai se ridica de pe bancă, Ender s-a întors brusc 
spre el şi a făcut un semn ca să-i atragă atenţia. Miro a dat 
să pornească spre el, dar Ender n-a mai aşteptat; şi-a făcut 
palmele pâlnie şi a strigat: 

— Spune-i lui Jane! Dacă găseşte o soluţie! Cum să 
procedeze! Poate prelua trupul acela! 

Lui Miro i-a trebuit o clipă să priceapă că Ender se referea 
la Tânăra Val. 

„Nu-i doar un trup, distrugător de planete egoist! Nu-i 
doar un costum vechi pe care îl arunci pentru că nu-ţi mai 
vine sau pentru că s-a schimbat moda.” 

Apoi furia lui s-a risipit, deoarece şi-a dat seama că şi el 
procedase la fel cu vechiul lui corp. Îl aruncase fără să 
privească înapoi. 

Dar ideea suna interesant. Jane. Era posibil? Dacă aiua ei 
putea fi convinsă să se instaleze în Tânăra Val, era un corp 
uman capabil să păstreze suficient din mintea lui Jane ca să- 
i permită să supravieţuiască atunci când Congresul Stelar 
va încerca să o reducă la tăcere? 

— Cam târziu v-a venit ideea, băieţi, a murmurat Jane în 
urechea lui. Am discutat cu Matca şi Human şi am încercat 
să înţelegem cum se face asta - atribuirea unei aiua unui 
corp. Mătcile au făcut asta cândva, când m-au creat pe 
mine, dar n-au ales o aiua anume, ci au luat ce le-a ieşit în 
cale. Ce s-a ivit. Eu sunt ceva mai Pretenţioasă. 

Miro n-a spus nimic. A continuat să păşească spre Poarta 
mănăstirii. 

— A, şi mai e acel amănunt legat de sentimentele tale faţă 
de Tânăra Val. Deteşti faptul că iubind-o, într-un fel îl iubeşti 
de fapt pe Ender. Dar dacă aş prelua eu trupul ei, dacă aş fi 
voinţa care animă viaţa Tinerei Val, va mai rămâne ea 


femeia pe care o iubeşti? Va mai supravieţui ceva din ea? 
Asta ar însemna crimă? 

— Vai, taci, a spus Miro cu voce tare. Surprinsă, femeia- 
portar a mănăstirii a ridicat ochii spre el. 

— Nu ţie-ţi vorbeam, a spus Miro. Dar asta nu înseamnă că 
n-ar fi o idee bună. 

Miro a simţit în spate privirea sfredelitoare a femeii până a 
dispărut din raza ei vizuală, când ajunsese deja pe poteca 
şerpuitoare care cobora dealul spre Milagre. „E timpul să 
mă întorc pe navă. Val mă aşteaptă. Oricine ar fi ea.” 

Aşa cum este Ender pentru mama, fidel, răbdător -asta 
simt şi eu faţă de Val? Sau nu, nu e un sentiment. E un act 
de voinţă. O decizie ce nu poate fi întoarsă. Aş fi în stare să 
fac asta pentru o femeie, pentru o persoană oarecare? M-aş 
putea dărui pe vecie? 

Şi-a adus aminte de Ouanda şi a păşit mai departe, până la 
nava stelară, cu amintirea amară a acelei pierderi. 

SUNT UN OM DE O SIMPLITATE DEZARMANTĂ! 

„Când eram copil, credeam că zeul era dezamăgit când 
ceva neprevăzut mă întrerupea din urmărirea liniilor 
vizibile din fibrele lemnului. 

Acum ştiu că zeii anticipează asemenea întreruperi pentru 
că ei ne cunosc fragilitatea. 

Doar desăvârşirea noastră îi uimeşte.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Peter şi Wang-Mu s-au aventurat în lumea Vântului Divin 
abia în a doua zi petrecută de ei acolo. Nu a fost nevoie să 
facă efortul de a învăţa o anumită limbă. Vântul Divin era o 
lume veche, colonizată odată cu Primul val de emigrație al 
oamenilor de pe Pământ. La început, procedase ca şi Calea, 
agăţându-se de vechile obiceiuri. Dar obiceiurile antice din 
Vântul Divin erau cele japoneze, care cuprindeau şi 
posibilitatea de schimbare. După nici trei sute de ani de 
istorie, acea lume se transformase dintr-un shogunat izolat 
şi plin de ritualuri într-un centru comercial, industrial şi 
filosofic foarte cosmopolit. Japonezii de pe Vântul Divin se 


mândreau cu calităţile lor de gazde ale vizitatorilor din 
toate lumile şi încă existau multe locuri unde copiii creşteau 
învățând doar limba japoneză până ajungeau de vârstă 
şcolară. Când deveneau adulţi, toţi locuitorii de pe Vântul 
Divin vorbeau Stark foarte cursiv, iar cei mai dotați, cu 
eleganţă, graţie şi cu un simţ al măsurii uimitor; în 
renumita lui carte, Lumile îndepărtate văzute cu ochiul 
liber, Mil Fiorelli afirma că Stark era o limbă pe care nimeni 
nu o vorbea firesc decât după ce îi era şoptită de un Vânt 
Divin. 

Aşa se face că, după ce Peter şi Wang-Mu au mers prin 
pădurea unei rezervaţii naturale uriaşe, unde aterizase 
nava lor, şi au ajuns într-un sat de pădurari, amuzaţi de 
faptul că fuseseră atât de multă vreme „pierduţi” în pădure, 
nimeni nu s-a mirat de trăsăturile şi accentul chinezesc al 
lui Wang-Mu şi nici de tenul alb şi lipsa pliului epicantic al 
lui Peter. Au pretins că-şi pierduseră documentele 
personale, însă o căutare pe computer a arătat că amândoi 
aveau permise de conducere eliberate de autorităţile din 
oraşul Nagoya şi, deşi Peter figura cu câteva contravenţii 
normale pentru un tânăr şofer, în rest nu comiseseră alte 
acte ilegale. Peter a declarat că ocupaţia lui era de 
„profesor independent de fizică”, iar Wang-Mu, „filosof 
itinerant”, ambele profesiuni foarte respectabile, având în 
vedere tinereţea lor şi lipsa legăturilor de familie. Când li s- 
au pus întrebări normale („Am un văr care predă gramatică 
progenerativă la Universitatea Komatsu din Nagoya”), Jane 
i-a furnizat lui Peter răspunsul corespunzător: 

— Nu prea ajung în apropierea Clădirii Oe. Oricum, 
specialiştii în lingvistică nu stau de vorbă cu fizicienii. Au 
impresia că aceştia nu ştiu să vorbească decât despre 
matematică. Wang-Mu mi-a spus că singura limbă pe care o 
ştim noi, fizicienii, e gramatica viselor. 

Wang-Mu nu avea un sufleor atât de bun în ureche, însă se 
putea presupune că un filosof itinerant se exprima criptic şi 


gândea profetic. De aceea, a reuşit să susţină afirmaţiile lui 
Peter spunând: 

— Eu consider că vorbim doar gramatică. Şinueo 
gramatică pe care să o percepem conştient. 

Asta l-a determinat pe Peter să o gâdile, ceea ce a făcut-o 
pe Wang-Mu să râdă şi, în acelaşi timp, să-l strângă de 
încheietură până ce el s-a oprit, iar acest lucru i-a convins 
pe pădurari că documentele nu minţeau: aveau în faţă doi 
tineri sclipitori care erau totuşi îndrăgostiţi nebuneşte unul 
de celălalt - ori erau bolnavi de tinereţe, ceea ce însemna 
unul şi acelaşi lucru. 

Li s-a oferit o călătorie cu un vehicul guvernamental până 
în zona civilizată, unde - graţie manipulării reţelelor de 
computer de către Jane - au găsit un apartament care până 
în ziua precedentă fusese neocupat şi nemobilat, dar care 
acum era înţesat cu un amestec eclectic de mobilier şi 
obiecte de artă reflectând o combinaţie de simplitate, 
complexitate şi bun gust ieşit din comun. 

— Foarte frumos, a spus Peter când l-a văzut. 

Lui Wang-Mu, obişnuită doar cu gusturile unei singure 
lumi şi, de fapt, cu cele ale unui singur bărbat de pe acea 
lume, i-a venit greu să aprecieze gusturile lui Jane. Existau 
nenumărate locuri în care se puteau aşeza - atât scaune de 
tip occidental, care-i sileau pe oameni să stea în diverse 
unghiuri drepte şi nu i se păreau nicidecum confortabile, 
precum şi covoraşe orientale, care-i încurajau pe locatari să 
urzească adevărate cercuri de armonie cu pământul. 
Dormitorul, cu salteaua de tip occidental, ridicată de la 
podea, chiar dacă nu existau şobolani sau gândaci, i-a 
revenit lui Peter, evident; ea a ştiut că acel covoraş care o 
poftea să se aşeze în camera principală a apartamentului îi 
va sluji şi de saltea de dormit. 

Politicoasă, a cedat în favoarea lui Peter dreptul de a folosi 
baia; el nu simţea totuşi nevoia stringentă de a se spăla, cu 
toate că mirosea a transpiraţie după mersul pe jos şi orele 
petrecute în aparatul de zbor. Aşadar, Wang-Mu a ajuns să 


se lăfăiască în cadă, cu ochii închişi şi meditând până şi-a 
revenit complet. Când a deschis ochii, nu se mai simţea o 
străină. Redevenise ea însăşi, iar obiectele şi spaţiul 
înconjurător făceau casă bună cu ea, fără să îi afecteze 
perceperea de sine. Aceasta era o calitate pe care o 
deprinsese demult, când nu avea putere nici măcar asupra 
propriului corp şi trebuise să se supună oricăror influenţe 
exterioare. Asta o ajutase să reziste. Viaţa îi fusese însoţită 
de multe lucruri neplăcute, care se ţinuseră de ea ca peştii 
remora de rechini, dar niciunul dintre acestea nu reuşise să 
schimbe ceea ce exista în străfundul ei, în întunecimea rece 
a solitudinii şi liniştii interioare obţinute prin simpla 
închidere a ochilor. 

Când a ieşit din baie, l-a găsit pe Peter mâncând cu un aer 
absent grepfrut de pe o tavă şi urmărind o piesă holografică 
în care actori japonezi, purtând măşti, răcneau unul la altul 
şi făceau paşi mari, stângaci şi răsunători, ca şi cum acei 
oameni recreau nişte personaje de două ori mai mari decât 
ei înşişi. 

— Ai învăţat japoneză? l-a întrebat ea. 

— Îmi traduce Jane. Foarte ciudaţi oameni! 

— E o formă antică de dramă, a precizat Wang-Mu. 

— Şi foarte plicticoasă. A fost vreodată tulburată inima 
cuiva de răcnetele astea? 

— Dacă participi cu toată fiinţa la poveste, a spus Wang- 
Mu, atunci ei strigă vorbele pe care le ai în suflet. 

— Un anumit suflet spune: „Sunt vântul zăpezilor reci de 
pe munte, iar tu eşti tigrul al cărui urlet va îngheţa în 
urechile tale înainte de a apuca să tremuri şi să mori de 
cuțitul oţelit al ochilor mei iernatici”. 

— Te reprezintă, a spus Wang-Mu. Fanfaronadă şi 
lăudăroşenie. 

— Sunt bărbatul transpirat cu ochi rotunzi care duhneşte 
ca un cadavru al unui sconcs, iar tu eşti floarea care se va 
ofili dacă eu nu fac imediat un duş cu leşie şi amoniac. 


— Să ţii ochii închişi când faci asta, a spus Wang-Mu. 
Substanțele acelea produc arsuri. 

În apartament nu aveau computer. Probabil că holovizorul 
putea fi folosit şi drept computer, dar Wang-Mu nu ştia cum 
să procedeze. Comenzile lui nu semănau cu nimic din ceea 
ce văzuse în casa lui Han Fei-Izu, dar asta nu era o 
surpriză. Oamenii de pe lumea Calea nu preluau modele de 
pe alte lumi. Wang-Mu nu avea idee nici măcar cum să 
oprească sunetul. Nu avea importanţă. S-a aşezat pe 
covoraş şi a încercat să-şi amintească tot ce ştia despre 
japonezi din studierea istoriei Pământului împreună cu Han 
Qing-Jao şi tatăl ei, Han Fei-Tzu. Ştia că, în cel mai fericit 
caz, educaţia ei avea multe minusuri, pentru că, provenind 
dintr-o clasă inferioară, nimeni nu se deranjase să o înveţe 
prea multe până reuşise să ajungă în casa Qing-Jao. Han 
Fei-Tzu îi spusese să lase deoparte educaţia oficială şi să 
reţină informaţii care o interesau. „Mintea nu ţi-e prinsă în 
chingile educaţiei tradiţionale. Prin urmare, trebuie să-ţi 
găseşti propriul drum în orice domeniu.” În ciuda acelei 
aparente libertăţi, Fei-tzu se dovedise curând un 
examinator dur, chiar şi atunci când obiectele de studiu 
erau alese liber. O punea la încercare şi o supunea unui tir 
de întrebări privind istoria şi biografiile; îi cerea să 
generalizeze, apoi să-şi combată acele generalizări; iar 
dacă ea îşi schimba părerea, îi cerea, la fel de hotărât, să-şi 
apere noua atitudine, chiar dacă o aprobase şi el cu câteva 
momente mai devreme. Drept urmare, chiar beneficiind de 
informaţii limitate, ea putea să le reanalizeze, renunțând la 
concluziile anterioare şi imaginând altele. În acel fel putea 
închide ochii ca să-şi continue educaţia fără nici o 
nestemată care să-i şoptească la ureche, pentru că încă îi 
răsunau în minte întrebările caustice ale lui Han Fei-Tzu, cu 
toate că se afla la ani-lumină depărtare de el. 

Actorii au încetat să răcnească înainte ca Peter să iasă de 
la duş. Wang-Mu nici n-a băgat de seamă. A observat totuşi 
când o voce venind dinspre holovizor a zis: „Doriţi altă 


selecţie înregistrată sau preferaţi să vă conectaţi la 
emisiunea curentă?” 

Vreme de o clipă, Wang-Mu a crezut că vocea aceea era a 
lui Jane; apoi şi-a dat seama că era pur şi simplu meniul 
frust al unui dispozitiv. 

— Ştiri aveţi? a întrebat ea. 

— Locale, regionale, planetare sau interplanetare? a rostit 
dispozitivul. 

— Să începem cu cele locale, a spus Wang-Mu. Dacă tot 
era străină de loc, era cazul să se familiarizeze cu spaţiul. 

Când Peter a ieşit, curat şi purtând un costum la modă pe 
plan local, livrat la cererea lui Jane, Wang-Mu era absorbită 
de prezentarea unui proces privind câteva persoane 
acuzate de pescuit excesiv într-o regiune cu ape reci, 
situată la câteva sute de kilometri de oraşul în care se aflau 
ea şi Peter. Cum se numea oraşul? A, sigur, Nagoya. Pentru 
că Jane declarase că acela era oraşul natal ce figura pe 
documentele lor false, bineînţeles că aparatul de zbor îi 
adusese tocmai acolo. 

— Toate lumile sunt la fel, a spus Wang-Mu. Oamenii vor să 
mănânce peşte din mare, iar unii vor să pună mâna pe mai 
mult peşte decât poate oceanul să producă. 

— Dar ce rău fac dacă pescuiesc o zi în plus sau mai scot 
un ton? a întrebat Peter. 

— Dacă toată lumea procedează la fel, atunci... a început 
ea, apoi s-a oprit. Am înţeles. Exprimi la modul ironic 
raţionamentele răufăcătorilor. 

— Acum sunt curat şi atrăgător? a întrebat-o Peter, 
rotindu-se ca să-şi arate îmbrăcămintea largă, care îi punea 
însă în evidenţă formele. 

— Culorile sunt hidoase, a spus Wang-Mu. Parcă totul 
strigă pe tine. 

— Nu, nu. Ideea e să-i fac să strige pe cei care mă văd. 

— Aaa, a ţipat delicat Wang-Mu. 

— Jane spune că, de fapt, e un costum conservator -având 
în vedere un om de vârsta şi presupusa mea profesiune. Se 


ştie că bărbaţii din Nagoya sunt ca nişte păuni. 

— lar femeile? 

— Îşi arată sânii tot timpul, a spus Peter. O privelişte 
şocantă. 

— Asta-i o minciună. N-am văzut niciuna aşa pe drum şi... 
Apoi a tăcut şi l-a privit încruntată. Chiar vrei să cred că 
spui numai minciuni? 

— M-am gândit că merita să încerc. 

— Nu fi ridicol. Eu n-am sâni. 

— Îi ai mici, a spus Peter. Cred că-ţi dai seama care e 
deosebirea. 

— Nu ţin să discut despre corpul meu cu un bărbat 
îmbrăcat într-o grădină de flori prost gândită şi plină de 
bălării. 

— Toate femeile de aici sunt lipsite de eleganţă, a spus 
Peter. Trist, dar adevărat. Mai ales dacă te gândeşti la 
demnitate. La fel şi bătrânii. Doar băieţii şi tinerii ieşiţi să 
facă o cucerire au dreptul să poarte asemenea podoabe. 
Culorile stridente au rolul de a avertiza femeile. Feriţi-vă de 
băiatul ăsta, că e neserios. Rămâi la joacă, dacă nu, pleacă. 
Ceva de genul acesta. Sunt convins că Jane a ales oraşul 
doar ca să mă silească să mă îmbrac aşa. 

— Mi-e foame. Şi-s obosită. 

— În care ordine? a întrebat Peter. 

— Mi-e foame. 

— Avem grepfruturi, a sugerat el. 

— Pe care nu l-ai spălat. Cred că-ţi doreşti moartea. 

— Pe Vântul Divin, insectele îşi cunosc locul şi nu se 
apropie. Nu se folosesc pesticide. Aşa m-a asigurat Jane. 

— Nici pe lumea Calea nu se foloseau pesticide, a spus 
Wang-Mu. Cu toate astea, noi spălam fructele ca să 
îndepărtăm bacteriile şi alte organisme unicelulare. 
Dizenteria ne-ar opri din drum. 

— Da, dar baia e atât de drăguță, că ar fi păcat să n-o 
folosim, a spus Peter. 


În ciuda aparentei nepăsări, Wang-Mu a constatat că 
remarca ei referitoare la dizenteria pe care ar putea-o 
provoca fructele nespălate îl tulburase. 

— Să mâncăm în oraş, a propus Wang-Mu. Jane are ceva 
bani pentru noi, nu? 

Peter a ascultat o clipă ceva ce provenea din nestemata 
din ureche. 

— Da, şi nu va trebui să-i spunem patronului de restaurant 
că ne-am pierdut documentele, iar plata se va face după 
identificarea amprentelor. Jane spune că putem fi foarte 
bogaţi dacă vrem, dar trebuie să ne purtăm ca şi cum am 
avea resurse limitate şi facem câte o mică escapadă, ca 
acum, pentru a sărbători ceva. Ce sărbătorim? 

— Dugşul făcut de tine. 

— Tu bei pentru asta. Eu, pentru revenirea noastră în 
lume după ce ne-am pierdut în pădure. 

Curând, au ajuns în stradă, foarte agitată, cu puţine 
automobile, sute de biciclete şi mii de oameni care 
călătoreau pe trotuare glisante. Wang-Mu a rămas foarte 
uimită de acele dispozitive şi a insistat să meargă pe teren 
solid, asta însemnând că trebuiau să aleagă un restaurant 
din apropiere. Clădirile din zonă erau vechi, dar încă 
neerodate de vreme; un cartier cu o vârstă respectabilă, 
dar semeţ. Stilul era extrem de deschis, cu arcade şi curţi 
interioare, pilaştri şi acoperişuri, dar puţine ziduri, iar sticla 
lipsea cu desăvârşire. 

— Cred că vremea e perfectă aici, a zis Wang-Mu. 

— Tropicală, dar pe coastă e un curent rece venind din 
larg. Plouă în fiecare după-amiază o oră, două, mai tot anul, 
dar niciodată nu e caniculă, iar de frig, nici vorbă. 

— S-ar părea că toată lumea stă sub cerul liber. 

— Falsă idee, a spus Peter. Apartamentul nostru are 
ferestre din sticlă şi climatizare, cred că ai observat. Dar dă 
spre spatele clădirii şi grădină, iar ferestrele sunt ascunse, 
aşa că de jos nu vezi sticla. Foarte inteligent. O chestie 


artificială care pare naturală. Ipocrizie şi înşelătorie - 
caracteristică universal umană. 

— E frumos să trăieşti aşa, a spus Wang-Mu. Îmi place 
Nagoya. 

Înainte ca ea să apuce să întrebe încotro mergeau, Peter a 
tras-o în curtea interioară a unui restaurant aglomerat. 

— Aici se serveşte peşte preparat. Sper că nu te 
deranjează. 

— Păi cum, celelalte restaurante îl servesc crud? a 
întrebat Wang-Mu râzând. Apoi şi-a dat seama că Peter 
vorbea serios. Peşte crud! 

— Japonezii sunt recunoscuţi pentru asta, a spus Peter, iar 
în Nagoya, asta reprezintă o adevărată religie. Ia te uită - 
nici o faţă de japonez în tot restaurantul. Ei nu s-ar cobori 
să mănânce peşte ale cărui calităţi au fost afectate de foc. E 
un aspect la care ei ţin foarte mult. Au rămas puţine lucruri 
cu caracter japonez în cultura de aici, aşa că sunt 
respectate cu sfinţenie puţinele trăsături tipic japoneze 
care au supravieţuit. 

Wang-Mu a dat aprobator din cap, fiindcă înţelegea 
perfect că o cultură se putea agăța de obiceiuri de mult 
dispărute doar de dragul identităţii naţionale, fiind în 
acelaşi timp recunoscătoare că se afla într-un loc unde 
asemenea obiceiuri erau superficiale şi nu denaturau sau 
distrugeau viaţa oamenilor, aşa cum se întâmplase pe lumea 
Calea. 

Mâncarea le-a sosit foarte repede - nu ia mult timp să 
găteşti peşte - şi, în timp ce mâncau, Peter şi-a schimbat 
poziţia de câteva ori pe covoraş. 

— Păcat că restaurantul ăsta nu încalcă tradiţia ca să ofere 
scaune. 

— De ce urăsc europenii pământul atât de mult încât 
trebuie să se ridice mereu deasupra lui? l-a întrebat Wang- 
Mu. 

— Ai răspuns deja la întrebare, a spus Peter cu răceală. 
Porneşti de la presupunerea că detestăm pământul. Asta te 


face să semeni cu un primitiv care apelează la magie. 

Wang-Mu a roşii şi a amuţit. 

— Hei, scuteşte-mă de purtarea tipică a femeii orientale, 
care este pasivă, a spus Peter. Sau manipularea prin 
sentimentul vinovăţiei care pare să sugereze: „Am fost 
instruită să devin servitoare, iar tu semeni cu un stăpân 
lipsit de suflet.” Ştiu că sunt răutăcios şi n-am de gând să 
mă schimb doar pentru că tu te arăţi atât de umilă. 

— Atunci te-ai putea schimba pentru că nu mai vrei să fii 
răutăcios. 

— Nu-mi stă în caracter. Ender m-a făcut să fiu 
dispreţuitor ca să mă poată uri. Avantajul e că şi tu mă 
găseşti detestabil. 

— Vai, taci odată şi mănâncă! l-a îndemnat ea. Nu ştii 
despre ce vorbeşti. S-ar cuveni să analizezi fiinţele umane, 
iar tu nu reuşeşti să înţelegi nici persoana cea mai 
apropiată ţie. 

— Nu vreau să te înţeleg, a spus Peter. Vreau să-mi 
îndeplinesc misiunea exploatând inteligenţa ta sclipitoare - 
chiar dacă tu crezi că oamenii care se ghemuiesc sunt 
oarecum „mai aproape de pământ” decât cei care stau 
drepţi. 

— Nu mă refeream la mine, a spus ea, ci la persoana cea 
mai apropiată ţie, Ender. 

— Din fericire, acum el se află departe de noi. 

— Nu te-a creat ca să te poată uri. A depăşit de mult acest 
sentiment. 

— Da, a scris Hegemonul şi aşa mai departe. 

— Exact. le-a creat pentru că simţea nevoia disperată să 
fie urât de cineva. 

Peter şi-a dat ochii peste cap şi a luat o gură din sucul 
lăptos de ananas. 

— Are cantitatea corectă de nucă de cocos. Cred că în 
punctul acesta o să mă retrag, dacă nu cumva mai întâi 
moare Ender, făcându-mă şi pe mine să dispar. 


— Eu îţi spun nişte adevăruri, iar tu vorbeşti despre nuca 
de cocos din sucul de ananas? 

— Novinha îl urăşte, a spus Peter. El n-are nevoie de mine. 
— Novinha e supărată pe el, dar greşeşte, iar el ştie asta. 
Din partea ta are nevoie de o... furie justificată. Trebuie să-l 
urăşti pentru răul care sălăşluieşte cu adevărat în el, rău pe 
care, în afară de el însuşi, nimeni nu-l vede şi nu crede că 

există. 

— Eu reprezint doar un coşmar din copilăria lui, a spus 
Peter. Vezi prea multe semnificaţii în asta. 

— Nu te-a invocat pentru că adevăratul Peter a fost atât de 
important în copilăria lui. A făcut-o pentru că tu eşti 
judecătorul, cel care condamnă. Asta i-a transmis Peter 
când era copil. Chiar tu mi-ai spus asta când te-ai referit la 
amintirile tale. Peter l-a zgândărit, i-a vorbit de nimicnicia, 
inutilitatea, prostia, laşitatea lui. La fel procedezi şi acum. îi 
examinezi viaţa şi-l acuzi de xenocid, susţii că e un ratat. 
Din anumite motive, el are nevoie de asta, vrea să fie 
blamat de cineva. 

— Bravo, bine că exist şi eu, ca să-l dispreţuiesc, a spus 
Peter. 

— Dar are mare nevoie şi de cineva care să-l ierte, să se 
arate îndurător faţă de el, să-i interpreteze acţiunile drept 
bine intenţionate. Valentine nu a apărut pentru că o iubeşte 
- pentru asta o are pe adevărata Valentine. O are pe soţia 
lui. Simte nevoia surorii tale pentru ca ea să-l poată ierta. 

— Aşadar, dacă nu-l mai urăsc pe Ender, el nu va mai avea 
nevoie de mine, iar eu voi dispărea? 

— Dacă Ender nu se va mai detesta pe sine însuşi, nu va 
mai avea nevoie de tine, iar atunci tu vei deveni o persoană 
cu care se poate înţelege oricine. 

— Mda, bine, nu-i chiar atât de uşor să te înţelegi cu 
cineva care analizează permanent o persoană pe care ea n- 
a cunoscut-o nicicând şi se roagă la cea pe care abia a 
întâlnit-o. 


— Sper că te-am făcut să te simţi groaznic, a spus Wang- 
Mu. Dacă mă gândesc mai bine, aşa se cuvine. 

— Cred că Jane ne-a adus aici deoarece costumaţia locală 
reflectă cine suntem de fapt. Deşi sunt o marionetă, simt o 
plăcere perversă în a-mi trăi viaţa. În vreme ce tu... tu faci 
ca orice subiect de discuţie să devină anost. 

Wang-Mu şi-a reţinut lacrimile şi şi-a îndreptat atenţia la 
mâncare. 

Mestecând încet şi încercând să descopere sâmburele 
neatins al propriului sine, care se bucura de fiecare 
îmbucătură, l-a ignorat. 

— Nu simţi nimic? 

Ea a înghiţit şi a ridicat privirea spre el. 

— N-am plecat decât de două zile şi deja îi simt lipsa lui 
Han Fei-tzu, a spus ea şi a schiţat un surâs. Am cunoscut un 
bărbat distins şi înţelept. El m-a considerat interesantă. Mă 
simt bine plictisindu-te. 

Cu un gest teatral, Peter s-a făcut că-şi dă pe neaşteptate 
cu apă peste urechi. 

— Iau foc, asta m-a durut, vai, mă mir că mai rezist. Urât! 
Scoţi foc pe gură ca un dragon! Cuvintele tale ucid bărbaţi! 

— Doar marionete care păşesc ţanţoş, dar depind de sfori, 
a spus Wang-Mu. 

— Mai bine să fii mânat de sfori decât să fii legat fedeleş 
cu ele, a spus Peter. 

— Vai, sigur sunt iubită de zei dacă mă aflu în tovărăşia 
unui bărbat atât de priceput la vorbe. 

— Iar pe mine m-au aruncat în tovărăşia unei femei fără 
sâni. 

Ea a făcut un efort să ia asta drept glumă. 

— Mici, parcă aşa ai zis. 

Brusc, zâmbetul a dispărut de pe faţa lui. 

— lartă-mă, a spus. Te-am jignit. 

— Nu cred. O să-ţi comunic mâine, noaptea e un sfetnic 
bun. 


— Am crezut că ne ironizăm, a spus Peter. Că ne insultăm 
în glumă. 

— Exact asta am făcut, a spus Wang-Mu. Numai că eu le- 
am luat pe toate în serios. 

Peter s-a crispat. 

— Atunci şi eu mă simt jignit. 

— Încă nu ştii cum să jigneşti, a spus Wang-Mu. Acum îţi 
râzi de mine. 

Peter şi-a împins farfuria deoparte şi s-a ridicat. 

— Ne vedem la apartament. Crezi că reuşeşti să ajungi 
acolo? 

— Oare-mi pasă? 

— Plăcut lucru să nu ai suflet, a constatat Peter. Acesta e 
singurul lucru care te împiedică să ţi-l devorezi singur. 

— Dacă s-ar întâmpla să am sufletul tău în gură, a spus ea, 
l-aş scuipa. 

— Odihneşte-te puţin, a spus Peter. Pentru ceea ce mă 
aşteaptă, am nevoie de o minte limpede, nu de o ceartă. 

Apoi a ieşit din restaurant. Hainele nu i se potriveau deloc. 
Oamenii întorceau capul după el. Era un bărbat prea demn 
şi puternic pentru a se îmbrăca atât de ridicol. Wang-Mu a 
observat imediat că asta îl făcea să se ruşineze. A constatat 
că şi el ştia asta, pentru că păşea grăbit. Ar fi trebuit să-i 
poruncească lui Jane să îi procure îmbrăcăminte pentru 
persoane mai în vârstă, mai mature, mai apropiate de 
dorinţa lui de a arăta onorabil. 

„lar eu aş avea nevoie de ceva care să mă facă să dispar. 
Sau, mai curând, îmbrăcăminte care să-mi permită să plec 
în zbor de aici, doar într-o noapte, să ajung până la Exterior 
şi să mă întorc la casa lui Han Fei-tzu, unde pot privi în ochii 
cuiva fără a citi în ei nici milă, nici dispreţ. 

Şi nici durere. Pentru că în ochii lui Peter se citeşte durere 
şi am procedat greşit spunând că nu simte durerea. Am 
greşit preţuind propria durere atât de mult, încât am crezut 
că asta îmi conferea dreptul de a-l face să sufere şi mai 
mult. 


Dacă-mi cer scuze, îşi va bate joc de mine. 

Cu toate astea, în locul respectului pentru o faptă rea, 
prefer batjocura pentru una bună. Să fie acesta un 
principiu pe care mi l-a transmis Han Fei-tzu? Nu. Îl cunosc 
de când m-am născut. Aşa cum spunea mama, există prea 
multă vanitate pe lume.” 

Când s-a întors în apartament, Peter dormea; epuizată, 
Wang-Mu a lăsat scuzele pentru mai târziu şi s-a culcat şi 
ea. În timpul nopţii, fiecare s-a sculat, dar orele nu au 
coincis; iar a doua zi de dimineaţă, iritarea produsă de 
disputa din seara precedentă se risipise. Avea multe de 
făcut şi pentru ea era mai important să înţeleagă ce aveau 
să încerce în acea zi decât să remedieze o ruptură care, în 
lumina dimineţii, părea doar o ceartă fără rost dintre doi 
prieteni obosiţi. 

— Omul pe care Jane vrea să-l vizităm e filosof. 

— Ca mine? a întrebat Wang-Mu, perfect conştientă de 
falsul rol pe care trebuia să-l joace din nou. 

— Asta voiam să discut cu tine. Pe Vântul Divin există două 
feluri de filosofi. Aimaina Hikari, cel cu care ne vom întâlni, 
e filosof analitic. Nu ai educaţia potrivită ca să-i faci faţa. 
Deci faci parte din cealaltă categorie. Gnomică şi mantică. 
Cu o înclinaţie spre fraze ciudate, care îi şochează pe alţii 
prin irelevanţa lor aparentă. 

— Trebuie ca frazele mele, exprimările mele înțelepte să 
pară lipsite de sens? 

— Nici nu-i nevoie să-ţi faci griji din pricina asta. Filosofii 
gnomici depind de ceilalţi ca să facă legătura între 
nonsensurile lor şi lumea reală. De aceea, orice netot poate 
face aşa ceva. 

Wang-Mu a simţit că furia ei se ridică precum mercurul 
într-un termometru. 

— Ce drăguţ din partea ta să-mi alegi o asemenea 
profesiune! 

— Nu te supăra, a spus Peter. Eu şi Jane trebuia să găsim 
un rol pe care să-l joci pe această planetă, astfel încât să nu 


transpară că eşti o locuitoare needucată de pe lumea Calea. 
Trebuie să înţelegi că pe Vântul Divin nici unui copil nu i se 
îngăduie să crească la fel de neştiutor ca un servitor de pe 
Calea. 

Wang-Mu n-a mai insistat. Ce rost ar fi avut? Dacă, în cazul 
unei conversații în contradictoriu, cineva spune: „Sunt 
inteligent. Ştiu multe lucruri!”, atunci e preferabil să nu mai 
continue discuţia. Ideea părea să reprezinte exact tipul de 
exprimare gnomică la care se referise Peter. De aceea i-a şi 
spus asta. 

— Nu, nu mă refeream la epigrame, a spus Peter. Sunt 
prea analitice. Am în vedere lucruri de-a dreptul bizare. De 
exemplu, puteai spune: „Ciocănitoarea atacă pomii pentru a 
ajunge la insecte”, iar atunci ar fi trebuit să-mi dau seama 
cum se potriveşte asta cu situaţia noastră de aici. Ce sunt 
eu? Ciocănitoarea? Copacul? Sau insecta? Tocmai asta-i 
frumuseţea. 

— Cred că te-ai dovedit cel mai gnomic dintre noi. 

Iritat, Peter a privit în tavan şi s-a îndreptat spre uşă. 

— Peter, a spus ea, fără să se clintească din loc. 

EI s-a întors cu faţa la ea. 

— N-ar fi mai folositor dacă aş şti, dinainte să ne întâlnim 
cu acest om, şi cine e? 

Peter a ridicat din umeri. 

— Cred că da. Deşi ştim că Aimaina Hikari nu e persoana 
şi nici măcar una dintre persoanele pe care le căutăm. 

— Atunci spune-mi pe cine căutăm. 

— Căutăm centrul de putere al celor O Sută de Lumi, i-a 
răspuns el. 

— Atunci de ce ne aflăm aici, în loc să fim la Congresul 
Stelar? 

— Congresul e o mascaradă. Delegații sunt nişte actori. 
Scenariul se scrie în altă parte. 

— Aici. 

— Facţiunea din Congres care procedează cum vrea cu 
Flota Lusitania nu este aceea care iubeşte războiul. 


Membrii acelui grup au o atitudine relaxată cu privire la 
toată afacerea, pentru că ei au considerat mereu că 
înăbuşirea unei insurecţii se face cu brutalitate, dar nu ar fi 
reuşit să obţină suficiente voturi în favoarea trimiterii flotei 
fără ajutorul unui grup de presiune influenţat serios de 
gândirea unei şcoli filosofice de pe Vântul Divin. 

— Al cărei conducător este Aimana Hikari? 

— Problema e mai delicată. De fapt, el e un filosof solitar, 
care nu aparţine unei anumite şcoli, însă reprezintă un fel 
de puritate a gândirii japoneze ce îl transformă într-o 
conştiinţă în faţa filosofilor care influenţează grupul de 
presiune din Congres. 

— Câte piese de domino crezi că poţi aşeza ca să le faci să 
se dărâme până la ultima? 

— Nu, nici asta n-a fost suficient de gnomic. Ai rămas prea 
analitică. 

— Peter, încă nu ştiu să-mi joc rolul. Ce idei preia grupul 
de presiune de la această şcoală filosofică? 

Peter a oftat şi s-a aşezat - îndoindu-se ca să stea pe 
scaun, desigur. Wang-Mu s-a aşezat pe podea şi a gândit: 
„Aşa îi place unui european să se vadă, ţinând capul mai sus 
decât toţi ceilalţi, dând lecţii femeii asiatice. Dar, din 
punctul meu de vedere, el a pierdut legătura cu Pământul. 
O să-i ascult cuvintele, dar voi şti că de mine depinde ca ele 
să ajungă într-un loc viu”. 

— Grupul de presiune n-ar recurge la o forţă atât de mare 
într-o dispută minoră, dacă ne gândim mai bine, cu o 
colonie minusculă. Sămânţa neînțelegerilor a pornit de la 
faptul că doi xenologi, Miro Ribeira şi Ouanda Mucumbi, au 
fost prinşi introducând agricultura în rândul pequeninos din 
Lusitania. Asta constituie amestec în cultura altei seminţii, 
de aceea li s-a cerut să părăsească planeta ca să fie 
judecaţi. Desigur, în situaţia navelor vechi, care călătoreau 
cu viteza relativă a luminii, persoana luată de pe planetă, în 
caz că apuca să mai revină, era bătrână, şi asta numai dacă 
nu murea până atunci. Prin urmare, un asemenea 


tratament se dovedea extrem de brutal şi părea sinonim cu 
o condamnare dinainte. Congresul s-a aşteptat la proteste 
din partea guvernului Lusitaniei, însă acesta a adoptat o 
atitudine sfidătoare şi a întrerupt comunicațiile prin 
ansiblu. Durii din Congres au început imediat să susţină 
ideea unei nave militare pentru a prelua controlul asupra 
Lusitaniei. Însă n-au obţinut votul, decât atunci... 

—. când au ridicat problema virusului Descolada. 

— Întocmai. Grupul care se opunea cu încăpățânare 
folosirii forţei a invocat Descolada drept motiv pentru ca 
trupele să nu mai fie trimise - deoarece, pe vremea aceea, 
cine se infecta cu virusul trebuia să rămână pe Lusitania şi 
să-i fie administrat permanent un inhibitor care împiedica 
Descolada să-i devoreze organismul dinspre interior. A fost 
prima ocazie în care pericolul Descoladei a devenit 
cunoscut pretutindeni, şi atunci a apărut acest grup de 
presiune, compus din cei care se îngroziseră că Lusitaniei 
nu i se impusese carantina cu mult timp înainte. Ce putea fi 
mai primejdios decât să te confrunţi cu un virus pe jumătate 
inteligent, care se putea răspândi cu repeziciune dacă se 
afla în mâinile unor rebeli? Grupul era compus aproape 
exclusiv din delegaţi puternic influenţaţi de şcoala 
Necesariană de pe Vântul Divin. 

Wang-Mu a dat aprobator din cap. 

— Şi ce propovăduiesc Necesarienii? 

— Că omul trebuie să trăiască în pace şi armonie cu 
mediul, fără a tulbura nimic şi suportând cu răbdare 
suferinţe neînsemnate sau grave. Cu toate acestea, când 
apare o ameninţare autentică a capacităţii de supravieţuire, 
omul trebuie să acţioneze cu brutalitate şi eficienţă. 
Dictonul lor sună astfel: „Acţionează doar când este 
necesar, dar cu forţă şi viteză maxime”. De aceea, deşi 
militariştii doreau să trimită o navă militară, delegaţii 
influenţaţi de şcoala Necesariană au insistat să nu se 
folosească o flotă înarmată, ci Dispozitivul de Dezagregare 
Moleculară, care să elimine ameninţarea virusului o dată 


pentru totdeauna. Poziţia lor denotă un spirit de ordine 
ironic, nu eşti de acord? 

— Nu înţeleg. 

— A, totul se leagă perfect. Ender Wiggin era singurul 
care se folosise de Micul Doctor pentru a distruge lumea 
natală a gândacilor. De astă dată, acea armă avea să fie 
folosită împotriva lumii pe care trăia el! Lucrurile s-au 
complicat. Ooka, primul filosof din şcoala Necesariană, l-a 
folosit pe Ender drept exemplu elocvent ca să-şi susţină 
ideile. Atâta timp cât gândacii fuseseră consideraţi o 
ameninţare gravă la adresa umanităţii, singurul răspuns 
posibil era eradicarea totală a inamicului. Jumătăţile de 
măsură nu erau de ajuns. Sigur, s-a descoperit că gândacii 
nu constituiau deloc o ameninţare, aşa cum a scris chiar 
Ender în Matca. Dar Ooka a susţinut în continuare această 
greşeală pentru că adevărul nu putea fi cunoscut atunci 
când superiorii l-au asmuţit pe Ender asupra inamicului. 
Ooka a spus: „Nu schimba lovituri cu duşmanul”. Ideea lui 
era că nu trebuie să loveşti pe nimeni, dar dacă trebuie, îi 
administrezi doar o lovitură, însă atât de cumplită, încât el 
să nu mai poată riposta. 

— Folosindu-l pe Ender drept exemplu... 

— Exact. Faptele lui Ender sunt folosite pentru a justifica 
repetarea acestor acţiuni împotriva altei specii inofensive. 

— Dar Descolada nu era inofensivă. 

— Nu, a spus Peter. Dar Ender şi Ela au găsit altă cale. Au 
lovit direct în Descolada. Acum Congresul nu mai poate fi 
convins să retragă flota. Cum Jane s-a amestecat în 
comunicațiile prin ansiblu ale Congresului cu flota, s-a 
înstăpânit credinţa că există o conspirație extinsă, secretă şi 
de o forţă formidabilă. Orice afirmaţii pe care le-am face în 
prezent ar fi luate drept dezinformare. Pe de altă parte, 
cine ar da crezare poveştilor referitoare la acea primă 
călătorie în Exterior, în care Ela a produs antidescolada, 
Miro s-a recreat pe sine, iar Ender ne-a făcut pe mine şi pe 
sora mea? 


— Deci Necesarienii din Congres... 

— Ei nu-şi spun aşa, însă influenţa lor e foarte puternică. 
După părerea mea şi a lui Jane, dacă determinăm câţiva 
Necesarieni să se pronunţe împotriva trimiterii flotei - cu 
motive convingătoare, desigur - solidaritatea celor din 
Congres care sprijină folosirea flotei se va şubrezi. E vorba 
de o majoritate la limită - mulţi sunt îngroziţi de folosirea 
unei forţe atât de devastatoare împotriva unei colonii, iar pe 
alţii îi sperie şi mai mult ideea că Congresul va distruge 
pequeninos, prima specie gânditoare de la distrugerea 
gândacilor încoace. Ei ar dori să oprească flota sau, în cel 
mai rău caz, să instituie o carantină permanentă. 

— Şi atunci de ce nu ne întâlnim cu un Necesarian? 

— Păi care dintre ei ne-ar asculta? Dacă ne prezentăm ca 
susţinători ai cauzei lusitane, vom fi închişi şi interogaţi. lar 
dacă n-o facem, cine să ne ia în serios ideile? 

— Şi atunci rămâne acest Aimaina Hikari. El ce este? 

— Unii îl numesc filosoful Yamato. 'Toţi Necesarienii de pe 
Vântul Divin sunt japonezi, bineînţeles, iar filosofia a devenit 
predominantă în rândul japonezilor, atât pe lumile lor 
natale, cât şi acolo unde constituie o parte considerabilă a 
populaţiei. Drept urmare, deşi Hikari nu e Necesarian, i se 
face onoarea de a fi considerat păstrătorul sufletului 
japonez. 

— Iar dacă el le spune că nu este în spiritul japonez să 
distrugă Lusitania... 

— Dar n-o va face. Sau, în orice caz, nu imediat. Lucrarea 
lui de căpătâi, care i-a adus reputaţia de filosof Yamato, se 
bazează pe ideea că japonezii s-au născut ca un popor de 
marionete rebele. Întâi, chinezii au fost cei care au tras 
sforile. Dar, după cum spune Hikari, ei au învăţat doar ceea 
ce era mai rău din încercarea chinezilor de a invada 
Japonia, - care, apropo, a eşuat din cauza unei furtuni 
puternice, numite kamikaze, adică „Vântul Divin”. Aşadar, 
poţi fi sigură că oricine, de pe lumea aceasta cel puţin, ştie 
acea poveste antică. În orice caz, Japonia s-a izolat de 


bunăvoie şi apoi a refuzat să trateze cu europenii, când 
aceştia au ajuns în acele locuri. Mai apoi, o flotă americană 
a silit Japonia să adopte o atitudine deschisă faţă de 
neguţătorii străini, după care japonezii au recuperat timpul 
pierdut. Restauraţia Meiji a determinat industrializarea şi 
occidentalizarea Japoniei - şi, după cum spune Hikari, alte 
sfori au făcut marioneta să danseze. Numai că şi de astă 
dată s-au deprins lecţii greşite. Cum europenii din acea 
vreme erau imperialişti, şi-au împărţit între ei Africa şi Asia, 
dar japonezii au considerat că aveau dreptul să participe şi 
ei la împărţirea lumii. Şi atunci au văzut China, vechiul 
păpuşar. De aceea au ...invadato. 

— Am învăţat despre invazia Căii, a spus Wang-Mu. 

— Mă surprinde că vi s-au predat evenimente istorice mai 
recente de invazia mongolă, a spus Peter. 

— Japonezii au fost opriţi în cele din urmă când americanii 
au lansat primele bombe nucleare asupra a două oraşe. 

— Care, pe vremea aceea, erau echivalentul Micului 
Doctor. Arma totală, căreia nu-i rezista nimic. Curând, 
japonezii au ajuns să considere aceste arme nucleare drept 
un fel de semn de mândrie: noi am fost primul popor atacat 
cu arme nucleare. Devenise un fel de suferinţă permanentă, 
ceea ce, la o adică, nu era rău, pentru că făcea parte din 
impulsul lor de a găsi şi a popula cât mai multe colonii, ca să 
nu mai fie din nou o naţiune insulară neajutorată. lar acum 
vine Aimaina Hikari, care spune - apropo, şi-a atribuit 
singur acest nume, pentru că aşa şi-a semnat prima carte. 
Înseamnă „Lumina ambiguă”. 

— Foarte gnomic, a spus Wang-Mu. 

Peter a surâs. 

— O, dacă-i spui lui asta, va fi foarte mândru. În fine, în 
prima carte el afirmă că japonezii au deprins lecţii greşite. 
Bombele nucleare au rupt sforile. Japonia se prăbuşise 
total. Vechiul guvern a fost distrus, împăratul a devenit o 
fantoşă, Japonia a adoptat democraţia, apoi au urmat 
bogăţia şi marea putere. 


— Deci bombele au venit ca o binecuvântare? a întrebat 
Wang-Mu cu o nuanţă de îndoială. 

— Nu, deloc. El crede că bogăţia a distrus sufletul 
poporului japonez. Au adoptat distrugătorul ca pe un 
părinte. Au devenit copiii nelegitimi ai Americii, născuţi 
exploziv după bombardamentul american. Încă o dată, 
marionete. 

— Şi ce legătură are asta cu Necesarienii? 

— Japonia a fost bombardată, zice el, pentru că ajunseseră 
deja prea europenizaţi. Au tratat China aşa cum europenii 
au tratat America, egoist şi brutal. Dar strămoşii japonezilor 
n-ar suporta să-şi vadă copiii devenind atât de bestiali. 
Aşadar, aşa cum zeii japonezi au trimis un Vânt Divin ca să 
oprească flota chineză, tot astfel au trimis şi bombele 
americane pentru a împiedica Japonia să devină un stat 
imperialist asemenea altor naţiuni europene. Reacţia 
japoneză ar fi trebuit să fie următoarea: să suporte 
ocupaţia americană şi apoi, când totul se sfârşea, să 
redevină cu adevărat japoneză, purificată şi integră. Cartea 
se intitula Nu e prea târziu. 

— Şi pariez că Necesarienii consideră bombardarea 
Japoniei drept exemplu de lovitură cu forţă şi viteză 
maxime. 

— Japonezii n-au îndrăznit să laude bombardamentul 
american decât după ce Hikari i-a făcut să vadă în el nu 
victimizarea Japoniei, ci încercarea zeilor de a le salva 
poporul. 

— Deci tu spui că Necesarienii îl respectă atât de mult 
încât, dacă el se răzgândeşte, la fel vor proceda şi ei - dar 
noi nu vom încerca să-l dezicem, pentru că el este convins 
că bombardarea Japoniei a venit ca un dar divin? 

— Noi sperăm că se va răzgândi, a spus Peter, altfel 
călătoria noastră ar fi un eşec. Din păcate, nu avem şansa 
să se arate receptiv la vorbele noastre, iar Jane nu-şi dă 
seama din scrierile lui ce sau cine l-ar putea influenţa. 


Trebuie să discutăm cu el pentru a afla încotro să o apucăm 
- în speranţa că-i determinăm pe alţii să se răzgândească. 

— Se complică lucrurile, nu? a zis Wang-Mu. 

— De aceea mă gândisem că nu merita să-ţi explic toate 
astea. La ce-ţi vor servi atâtea informaţii? Ca să iniţiezi o 
discuţie despre subtilităţile istoriei cu un filosof analitic de 
primă mână precum Hikari? 

— O să ascult, a promis Wang-Mu. 

— Puteai face asta şi fără să ştii părerile lui, a spus Peter. 

— Dar acum voi şti ale cui vorbe le ascult. 

— Jane crede că am greşit spunânduc-ţi, pentru că acum 
vei interpreta orice părere de-a lui în lumina a ceea ce eu şi 
Jane credem că ştim. 

— Să-i spui lui Jane că singurii oamenii care preţuiesc 
puritatea ignoranței sunt cei care profită de monopolul 
cunoaşterii. 

Peter a pufnit în râs. 

— lar ai apelat la epigrame, a zis el. Ar trebui să spui că... 

— Nu-mi spune cum să redevin gnomică, a zis Wang-Mu, 
ridicându-se de pe podea. Acum îl domina pe Peter, care 
rămăsese aşezat. Tu eşti gnomul. lar dacă eu sunt mantică - 
nu uita că manticul îşi mănâncă tovarăşii. 

— Eu nu-ţi sunt rudă, a spus Peter, iar „mantică” e filosofia 
care se naşte mai curând din viziune, inspiraţie sau intuiţie 
decât din educaţie şi rațiune. 

— Dacă nu-mi eşti tovarăş, a spus Wang-Mu, încetează să 
mă mai tratezi ca pe o soţie. 

Peter a rămas nedumerit, apoi a privit în altă parte. 

— Asta făceam? 

— Pe Cale, soţul presupune că soţia este proastă şi se 
apucă să o înveţe lucruri pe care ea le ştie deja. Acolo, ea 
trebuie să se prefacă, atunci când îşi educă soţul, că doar îi 
reaminteşte lucruri pe care i le-a predat el cu mult timp în 
urmă. 

— Mda, sunt o brută nesimţitoare, nu? 


— Te rog să ţii minte, a spus Wang-Mu, când o să ne 
întâlnim cu Aimaina Hikari, o să constaţi că el şi cu mine 
vom avea un fond de cunoştinţe care îţi rămâne inaccesibil. 

— Şi care ar fi acela? 

— Viaţa. 

Ea a remarcat imediat expresia îndurerată de pe faţa lui şi 
a regretat că rostise acele vorbe. Era însă un regret venit 
din reflex - fusese educată încă din copilărie să-şi ceară 
scuze când jignea pe cineva, indiferent cât de meritată era 
acea jignire. 

— Au! a exclamat Peter, ca şi cum ar fi luat în joacă acea 
durere. 

Wang-Mu s-a arătat nemiloasă - acum nu mai era 
servitoare. 

— Eşti prea mândru că ştii mai multe decât mine, dar nu 
ştii decât ceea ce ţi-a vârât Ender în cap sau ce-ţi şopteşte 
Jane în ureche. Eu nu am un asemenea ajutor. Şi nici un 
creator. Am învăţat cu greu tot ce ştiu. Am trăit totul. De 
aceea te rog să nu mă mai tratezi cu dispreţ. Singurul profit 
pe care-l voi avea din această expediţie va fi să aflu tot ce 
ştii tu - pentru că tot ce ştii se poate învăţa, însă ce ştiu eu, 
tu nu vei putea învăţa niciodată. 

Terminaseră cu gluma. Peter a roşit de furie. 

— Cum... cine...? 

— Cum de îndrăznesc? a zis Wang-Mu, completând ceea 
ce bănuia că voise el să spună. Cine mă cred, nu? 

— N-am spus asta, a zis Peter neconvingător, întorcându- 
se cu spatele la ea. 

— Nu-mi ştiu locul, adevărat? a făcut ea. Han Fei-tzu m-a 
învăţat despre Peter Wiggin. Cel adevărat, nu copia. Cum a 
convins-o pe sora lui Valentine să participe la conspirația 
menită să smulgă hegemonia Pământului. Cum a pus-o să 
scrie tot materialul lui Demostene - demagogie de nimic - 
în timp ce el scria tot materialul lui Locke, cu idei analitice, 
superioare. Însă demagogia josnică a venit din partea lui. 

— Tot astfel şi idealurile înalte, a spus Peter. 


— Exact, l-a aprobat Wang-Mu. Ceea ce nu provenea de la 
el, ceea ce venea doar din partea lui Valentine, rămânea 
neobservat sau lipsit de valoare. Sufletul uman. 

— Han Fei-tzu ţi-a spus asta? 

— Da. 

— Atunci e un dobitoc, a spus Peter. Pentru că Peter a avut 
tot atâta suflet cât şi Valentine. (Apoi a făcut un pas către 
ea, dominând-o.) Eu sunt cel care nu are suflet, Wang-Mu. 

Vreme de o clipă, ea s-a temut. De unde să ştie câtă 
violenţă se născuse în el? Câtă furie întunecată din aiua lui 
Ender îşi putea găsi expresia în surogatul pe care îl crease? 

Dar Peter nu a lovit-o. Pesemne că nu era nevoie. 

Aimaina Hikari a venit până la poarta grădinii ca să le-o 
deschidă. Era îmbrăcat cu simplitate şi avea la gât un 
medalion pe care îl purtau toţi japonezii tradiţionalişti de pe 
Vântul Divin: un medalion minuscul în care se găsea cenuşa 
tuturor strămoşilor lui importanţi. Peter îi explicase deja că 
la moartea unui om ca Hikari, o parte din cenuşa aflată în 
medalion va fi adăugată la propria cenuşă şi încredinţată 
spre purtare copiilor sau nepoților lui. În felul acela, când 
era treaz sau dormea, aceştia îi puteau avea în apropierea 
inimii pe toţi strămoşii, cel mai preţios dar pe care ei îl 
puteau oferi posterităţii. Era un obicei interesant şi 
tulburător pentru Wang-Mu, care nu avea strămoşi demni 
de o asemenea devoțiune. 

Hikari a primito pe Wang-Mu cu o plecăciune, însă i-a 
întins mâna lui Peter, care a acceptat strângerea de mână 
cu o surprindere uşor teatrală. 

— A, unii susţin că aş fi păstrătorul spiritului Yamato, a 
spus Hikari cu un zâmbet, dar asta nu înseamnă că trebuie 
să fiu nepoliticos cu europenii şi să-i silesc să se poarte ca 
japonezii. Când privesc un european făcând o plecăciune 
mă simt la fel de îndurerat ca atunci când văd un porc silit 
să facă figuri de balet. 

În timp ce Hikari i-a condus prin grădină către casa lui 
tradiţională, cu pereţi din hârtie, Peter şi Wang-Mu s-au 


privit şi şi-au zâmbit. Făcuseră un pact tacit, pentru că 
amândoi ştiau că Hikari avea să fie un adversar 
extraordinar, şi trebuia ca ei să se alieze dacă voiau să afle 
ceva de la el. 

— Un filosof şi un fizician, a spus Hikari. După ce mi-aţi 
trimis biletul prin care solicitaţi întâlnirea, v-am verificat. 
Am mai primit vizita unor filosofi, precum şi a unor fizicieni, 
dar şi a unor europeni şi chinezi, dar mă nedumereşte 
prezenţa voastră împreună. 

— Mă consideră irezistibil din punct de vedere sexual, a 
spus Peter, şi nu pot scăpa de ea. Apoi a arborat surâsul lui 
cel mai fermecător. 

Spre bucuria lui Wang-Mu, ironia cu iz occidental nu l-a 
amuzat pe Hikari care a rămas impasibil, apoi a observat că 
Peter a roşit uşor. 

Venise rândul ei să joace rolul de gnom - de astă dată în 
serios. 

— Porcul se lăfăie în noroi, dar tot la soare se încălzeşte. 

Hikari s-a întors să o privească mai atent - rămânând la fel 
de netulburat ca mai devreme. 

— Voi scrie în inimă aceste cuvinte, a zis el. 

Wang-Mu s-a întrebat dacă Peter înţelesese că tocmai 
fusese victima ironiei de tip oriental a lui Hikari. 

— Am venit să ne înveţi, a spus Peter. 

— Atunci trebuie să vă dau de mâncare şi să vă trimit pe 
drumul vostru, dezamăgindu-vă, a zis Hikari. Nu-l pot 
învăţa nimic pe un fizician sau pe un filosof. Dacă n-aş fi 
avut copii, n-aş fi avut pe cine să învăţ, pentru că doar copiii 
ştiu mai puţine decât mine. 

— A, nu, a spus Peter. Eşti un om înţelept. Păstrătorul 
spiritului Yamato. 

— Am afirmat că aşa mă consideră unii. Însă spiritul 
Yamato e mult prea mare ca să fie păstrat într-un loc atât 
de strâmt precum sufletul meu. Şi totuşi spiritul Yamato e 
mult prea mărunt pentru a merita atenţia sufletelor 


puternice ale chinezilor sau europenilor. Voi sunteţi dascălii, 
aşa cum China şi Europa au fost mereu educatorii Japoniei. 

Wang-Mu nu-l cunoştea bine pe Peter, însă şi-a putut da 
seama că acum se fâstâcise şi nu avea idee cum să continue 
discuţia. De-a lungul vieţii şi peregrinărilor lui, Ender trăise 
în sânul câtorva culturi orientale şi, după cum susţinea Han 
Fei-Tzu, vorbea chiar coreeana, ceea ce însemna că el ar fi 
fost în stare să facă faţă umilinţei rituale a unui om ca 
Hikari - mai ales că se slujea de acea umilinţă în batjocură. 
Însă era o mare diferenţă între ceea ce ştia Ender şi 
cunoştinţele cu care îl înzestrase pe Peter. Conversaţia 
rămânea în seama ei, iar ea simţea că modalitatea cea mai 
bună de a continua aceljoc era să nu-l lase să controleze 
situaţia. 

— Foarte bine, a spus ea. Te vom învăţa noi. Şi când ne 
vom dovedi ignoranţa, vei înţelege că avem mare nevoie de 
înţelepciunea ta. 

Hikari l-a privit o clipă pe Peter. Apoi a bătut din palme. În 
cadrul uşii a apărut o servitoare. 

— Ceai, a spus el. 

Wang-Mu a sărit imediat în picioare. Abia când a rămas 
dreaptă şi-a dat seama ce voia să facă. În viaţa ei se 
supusese de nenumărate ori acelei porunci de a servi 
ceaiul, însă nu sărise să o execute doar dintr-un reflex orb. 
Intuise că singurul mod de a-l înfrânge pe Hikari în jocul 
iniţiat chiar de el era să ducă ironia mai departe: trebuia să 
se dovedească mai umilă decât el. 

— Am fost servitoare de când mă ştiu, a spus ea, dar m-am 
arătat mereu stângace. (De astă dată minţea.) Pot merge cu 
servitoarea ta ca să învăţ de la ea? S-ar putea să nu fiu 
suficient de inteligentă ca să deprind ideile unui mare 
filosof, dar poate învăţ ceea ce sunt demnă să învăţ de la 
servitoarea care are onoarea de a-i aduce ceaiul lui Aimaina 
Hikari. 

Din ezitarea lui de o clipă, Wang-Mu a remarcat că Hikari 
îşi dăduse seama că fusese tras pe sfoară. Însă omul şi-a 


reparat imediat greşeala. S-a ridicat pe dată în picioare. 

— Mi-ai dat deja o mare lecţie, a spus el. Să mergem 
împreună să o vedem pe Kenji cum prepară ceaiul. Dacă te 
va învăţa ceva nou, atunci voi învăţa şi eu. Cum aş putea 
suporta ideea că ştie cineva din casa mea ceva ce eu încă 
nu am învăţat? 

Wang-Mu s-a văzut silită să-i admire promptitudinea cu 
care ieşise din încurcătură. Reuşise din nou să se plaseze 
îndărătul ei. 

Sărmana Kenji! Wang-Mu a observat că era o femeie abilă 
şi bine instruită, dar văzând trei persoane, între care 
stăpânul ei, care o urmăreau preparând ceaiul, a devenit 
agitată. De aceea, Wang-Mu s-a grăbit să o „ajute” - făcând 
însă o greşeală deliberată. Kenji a reacţionat imediat, 
recăpătându-şi încrederea în sine. 

— Ai uitat, a spus Kenji cu calm, pentru că bucătăria de 
aici e aranjată în mod nepotrivit. Apoi i-a arătat lui Wang- 
Mu cum se pregătea ceaiul. Aşa se face, cel puţin în 
Nagoya, a spus ea cu modestie. Sau cel puţin în această 
casă. 

Wang-Mu a urmărit cu atenţie, concentrându-se doar 
asupra lui Kenji şi asupra a ceea ce făcea, pentru că şi-a dat 
curând seama că modul japonez de pregătire a ceaiului - 
sau poate acela era stilul pe Vântul Divin, sau pe Nagoya, 
sau al filosofilor umili care păstrau spiritul Yamato - se 
deosebea de cel pe care îl respectase în casa lui Han Fei- 
Tzu. Când Kenji a terminat, Wang-Mu învățase ceva de la 
ea. Întrucât susţinuse că era servitoare şi evidenţele 
computerizate arătau că trăise toată viaţa într-o comunitate 
chinezească de pe Vântul Divin, Wang-Mu putea servi ceaiul 
exact în acea manieră. 

Au revenit în camera din faţă a casei lui Hikari, iar Kenji şi 
Wang-Mu au adus fiecare câte o măsuţă de ceai. Kenji i-a 
oferit masa lui Hikari, însă el a făcut semn ca aceasta să-i fie 
dată lui Peter, apoi a făcut o plecăciune spre el. Wang-Mu l- 


a servit pe Hikari. lar când Kenji s-a îndepărtat de Peter, 
Wang-Mu a procedat la fel, retrăgându-se cu faţa spre el. 

Era prima oară când Hikari părea deranjat - poate era 
furios? În orice caz, în ochi îi apăruse o sclipire de iritare. 
Pentru că, plasându-se pe acelaşi nivel cu Kenji, Wang-Mu îl 
pusese în situaţia în care el trebuia să se facă de râs 
dovedindu-se mai mândru decât ea prin îndepărtarea 
servitoarei, ori să tulbure ordinea firească din casă 
invitând-o pe Kenji să se aşeze alături de ei, ca egală a 
celorlalţi. 

— Kenji, a spus Hikari, dă-mi voie să-ţi torn ceai. 

„Şah, a gândit Wang-Mu. Şi mat.” 

A avut o satisfacţie deosebită când Peter, care prinsese 
deja jocul, i-a turnat ceai ei, iar apoi a reuşit să o 
stropească, ceea ce l-a determinat pe Hikari să verse puţin 
peste haine, asta doar pentru a-l linişti pe oaspete. Arsura 
provocată de ceaiul fierbinte, apoi jena simțită până ce 
acesta s-a răcit şi uscat pe haine s-au transformat în 
plăcerea de a şti că, în vreme ce Wang-Mu se arătase un 
adversar pe măsura lui Hikari printr-o politeţe exagerată, 
Peter nu reuşise decât să se facă de râs, ca un bădăran. 

Dar se ridica Wang-Mu la înălţimea lui Hikari? Cu 
siguranţă că acesta percepuse şi înţelese efortul ei 
ostentativ de a se arăta mai umilă decât el. Poate el îi 
permitea - prin umilinţă - să-şi câştige mândria că ea e cea 
mai umilă dintre ei doi. De îndată ce s-ar fi gândit că 
probabil aşa proceda Hikari, Wang-Mu ar fi ştiut de fapt că 
exact astfel procedase el, iar victoria ar fi fost, desigur, de 
partea lui. 

„Nu sunt chiar atât de şireată cum am crezut.” 

L-a privit pe Peter, sperând că el nu va prelua iniţiativa în 
acel moment, făcând ceva ce socotea el ca fiind inteligent. 
Însă Peter părea perfect satisfăcut de ideea ca ea să fie 
vioara întâi. Era limpede că nu dorea să profite de acea 
breşă. Oare înţelegea şi el că fusese învinsă la jocul pe care 


tot ea îl iniţiase, pentru că nu reuşise să-l ducă suficient de 
departe? Îi oferea frânghia cu care să se spânzure singură? 

„Ei, atunci o să fac ştreangul cât mai bine.” 

— Aimaina Hikari, unii te consideră păstrătorul spiritului 
Yamato. Eu şi Peter am crescut pe o lume japoneză şi totuşi 
japonezii îngăduie cu umilinţă ca Stark să fie limba folosită 
în şcolile publice, astfel că nu vorbim japoneză. În cartierul 
chinezesc în care trăiesc eu şi în oraşul american unde 
locuieşte Peter ne petrecem copilăria în apropierea culturii 
japoneze, doar privind. Aşadar, o parte a necuprinsei 
noastre ignoranţe care îţi va sări în ochi e reprezentată de 
necunoaşterea legată de Yamato. 

— Vai, Wang-Mu, faci un secret din ceea ce se află la 
lumina zilei. Nimeni nu înţelege Yamato mai bine decât cei 
care îl percep din afară, tot astfel cum părinţii îl înţeleg pe 
copil mai bine decât se înţelege singur. 

— Atunci aş dori să te lămuresc, a spus Wang-Mu, 
abandonând jocul acela al umilinţei. Văd Japonia ca o 
naţiune de Margine şi încă nu înţeleg dacă ideile tale o vor 
transforma într-o naţiune de Centru ori va începe să decadă 
la fel ca toate popoarele marginale atunci când preiau 
puterea. 

— Percep o sută de înţelesuri posibile, majoritatea 
adevărate despre poporul meu, în termenul de „naţiune de 
Margine” pe care l-ai folosit, a spus Hikari. Dar ce înseamnă 
o naţiune de Centru şi cum poate un popor deveni un 
Centru? 

— Nu sunt expertă în istoria Pământului, a spus Wang-Mu, 
dar când am studiat puţinele lucruri pe care le ştiu, am avut 
impresia că au existat câteva naţiuni de Centru, care au 
avut culturi atât de puternice, încât acestea i-au înghiţit pe 
toţi cuceritorii. Egiptul a fost o asemenea naţiune şi, de 
asemenea, China. Fiecare din ele s-a unificat şi apoi s-a 
extins doar atât cât a fost necesar ca să-şi apere propriile 
graniţe şi să-şi pacifice regiunile interioare. Fiecare şi-a 
preluat cuceritorii şi i-a înghiţit vreme de mii de ani. 


Scrierile egiptene şi chinezeşti au suferit doar modificări 
stilistice, astfel că trecutul a rămas prezent pentru cei care 
ştiau să citească. 

Văzând postura rigidă a lui Peter, Wang-Mu şi-a dat seama 
că acesta era foarte îngrijorat. La urma urmelor, ea rostea 
lucruri care nu erau gnomice. Însă cum el era total depăşit 
în discuţia cu un asiatic, nici nu făcea vreun efort să 
intervină în discuţie. 

— Aceste două naţiuni s-au născut pe vremuri de barbarie, 
a spus Hikari. Vrei să susţii că nici o naţiune nu poate 
deveni acum una de Centru? 

— Nu ştiu, a spus Wang-Mu. Nici nu ştiu măcar dacă 
distincţia pe care o fac între naţiuni de Margine şi de 
Centru reprezintă un adevăr sau dacă are valoare. Ştiu însă 
că o naţiune de Centru îşi poate păstra puterea culturală 
mult timp după ce ea nu mai deţine forţa politică. 
Mesopotamia a fost cucerită mereu de vecinii ei şi totuşi 
fiecare cuceritor a suferit mai multe modificări decât 
Mesopotamia însăşi. Regii asirieni, caldeeni şi persani 
semănau între ei după ce au gustat din cultura ţării dintre 
fluvii. Dar o naţiune de Centru poate decădea într-o 
asemenea măsură încât dispare. Egiptul s-a clătinat sub 
impactul cultural al elenismului, a căzut în genunchi sub 
ideologia creştină şi, în cele din urmă, a fost ştearsă de 
către islamism. Doar clădirile din piatră mai aminteau 
copiilor săi ce şi cine fuseseră strămoşii lor antici. Istoria nu 
are legi şi toate tiparele pe care le descoperim sunt iluzii 
utile. 

— Acum înţeleg că eşti cu adevărat filosof, a spus Hikari. 

— Eşti prea generos dând speculațiilor mele copilăreşti 
acel nume de laudă, a spus Wang-Mu. Dar permite-mi să-ţi 
spun ce părere am despre naţiunile de Margine. Se nasc în 
umbră - ori, s-ar putea afirma, într-o lumină reflectată de 
alte naţiuni. Aşa cum Japonia s-a civilizat sub influenţa 
Chinei. Aşa cum Roma s-a descoperit pe sine în umbra 
grecilor. 


— Întâi a etruscilor, a spus îndatoritor Peter. 

Hikari l-a privit cu îngăduinţă, apoi, fără să comenteze, s-a 
întors către Wang-Mu. Ea aproape că a simţit cum Peter s-a 
chircit pentru că fusese considerat de prisos la acea 
discuţie. I s-a făcut milă de el. Nu mult, doar un pic. 

— Naţiunile de Centru au o asemenea siguranţă de sine, 
încât, în general, nici nu trebuie să pornească războaie de 
cucerire. Au deja convingerea că sunt popoare superioare 
şi că toate celelalte naţiuni vor să fie la fel ca ele şi atunci li 
se supun. Dar naţiunile de Margine, când îşi simt pentru 
prima oară puterea, trebuie să se afirme, aşa consideră el, 
şi aproape întotdeauna folosesc sabia. În acest fel au 
procedat arabii, atacând pe la spate Imperiul Roman şi 
înghițind Persia. Tot astfel, macedonienii, aflaţi în 
apropierea Greciei, au cucerito; iar apoi, fiind atât de 
copleşiţi din punct de vedere cultural, încât s-au considerat 
greci, au cucerit imperiul la graniţele căruia se civilizaseră 
grecii - adică Persia. Vikingii au îngrozit Europa mai întâi şi 
de abia după aceea au întemeiat regate în regiunea Napoli, 
Sicilia, Normandia, Irlanda şi, în cele din urmă, în Anglia. 
lar Japonia... 

— Noi am încercat să rămânem insulari, a spus încet 
Hikari. 

— Când a izbucnit, Japonia a făcut ravagii în Pacific, 
încercând să cucerească China, marea naţiune de Centru, şi 
a fost oprită într-un târziu de bombele Americii, noua 
naţiune de Centru. 

— Eu prefer să cred că America constituia exemplul 
suprem de naţiune de Margine, a spus Hikari. 

— America a fost colonizată de popoare de Margine, dar 
ideea Americii a devenit noul principiu revigorant care a 
transformat-o într-o naţiune de Centru. Erau atât de 
aroganţi, încât, în afară de îmblânzirea propriului teritoriu, 
nu doreau să devină un imperiu. Presupuneau pur şi simplu 
că toate naţiunile voiau să devină ca ei. Au înghiţit toate 
celelalte culturi. Care e limba folosită în şcolile de pe Vântul 


Divin? Nu Anglia ne-a impus limba aceasta, care se numeşte 
Stark sau Limba Comună a Stelelor. 

— America a fost doar din întâmplare superioară din punct 
de vedere tehnologic în momentul în care a apărut Matca şi 
ne-a silit să plecăm spre stele. 

— Ideea Americii a devenit ideea de Centru, aşa cred eu, a 
spus Wang-Mu. De atunci încoace, fiecare naţiune a trebuit 
să adopte forme de democraţie. Şi acum suntem guvernaţi 
de Congresul Stelar. Chiar dacă nu ne convine, trăim cu 
toţii în interiorul culturii americane. De aceea, îmi pun 
următoarea întrebare: acum, după ce a preluat controlul 
acestei naţiuni de Centru, va fi Japonia înghițită, la fel ca 
mongolii, care au fost asimilați de chinezi? Ori cultura 
japoneză îşi va păstra identitatea, dar, până la urmă, va 
decădea şi va pierde controlul, la fel cum națiunea de 
Margine, Turcia, a pierdut controlul asupra Islamului şi 
națiunea de Margine manciuriană a pierdut controlul 
asupra Chinei? 

Hikari s-a arătat tulburat. Furios? Nedumerit? Wang-Mu 
nu şi-a putut da seama. 

— Filosoful şi Wang-Mu afirmă ceva ce mi-e imposibil să 
accept, a spus Hikari. Cum poţi susţine că japonezii 
controlează acum Congresul Stelar şi cele O Sută de Lumi? 
Când s-a petrecut revoluţia aceasta, pe care nimeni nu a 
observat-o? 

— Eu credeam că ai constatat unde s-a ajuns în urma 
învățăturilor tale privind spiritul Yamato, a spus Wang-Mu. 
Existenţa Flotei Lusitane este o dovadă a controlului 
japonez. Aceasta este marea descoperire pe care am 
învăţat-o de la prietenul meu fizician şi tocmai de aceea am 
venit la tine. 

Pe faţa lui Peter a apărut o expresie de groază, care nu era 
mimată. Wang-Mu putea ghici ce simţea el. Înnebunise, iar 
acum dădea pe faţă intenţiile lor? Însă ea ştia că făcuse 
acea afirmaţie într-un context care nu sugera nimic despre 
motivele reale ale vizitei lor. 


Fără să-şi piardă cumpătul, Peter a prins din zbor sugestia 
şi a început să prezinte analiza făcută de Jane privind 
Congresul Stelar, Necesarienii şi Flota Lusitană, cu toate că 
a expus ideile ca şi cum ar fi fost ale lui, bineînţeles. Hikari 
l-a ascultat, dând aprobator din cap, din timp în timp, 
alteori însă respingându-i spusele tot cu mişcări din cap; nu 
mai era impasibil, iar atitudinea de distanţare amuzată 
dispăruse. 

— Deci afirmi că, din cauza acelei cărţi neînsemnate 
despre bombele americane, a spus el după ce Peter a 
încheiat, Necesarienii au preluat controlul asupra 
guvernului şi au trimis Flota Lusitană? Mă faci pe mine 
răspunzător pentru asta? 

— Nu e vorba de acuzaţii sau laude, a spus Peter. Nu ţi-ai 
propus aşa ceva. Din câte cunosc, nici nu eşti de acord cu 
asta. 

— Nici nu mă gândesc la politica Congresului Stelar. Eu 
aparţin spiritului Yamato. 

— Am venit să învăţăm exact acest lucru, a spus Wang-Mu. 
Am descoperit că eşti un om al Marginii, nu al Centrului. 
Prin urmare, nu vei permite ca spiritul Yamato să fie înghiţit 
de o naţiune de Centru. Japonezii vor rămâne aroganţi din 
pricina hegemoniei ce li s-a conferit şi, în cele din urmă, ea 
li se va scurge printre degete şi va ajunge în mâinile altora. 

Hikari a clătinat din cap. 

— Nu vă permit să învinuiți Japonia pentru această Flotă 
Lusitană. Noi suntem oamenii care au fost pedepsiţi de zei 
şi noi nu trimitem flote pentru a-i distruge pe alţii. 

— Dar aşa procedează Necesarienii, a spus Peter. 

— Necesarienii doar vorbesc, a spus Hikari. Nu-i ascultă 
nimeni. 

— Tu nu-i asculţi, a spus Peter. În schimb, Congresul le dă 
ascultare. 

— lar ei te ascultă pe tine, a continuat Wang-Mu ideea. 

— Eu sunt un om de o simplitate dezarmantă! a exclamat 
Hikari, ridicându-se în picioare. Aţi venit să mă torturați cu 


acuzaţii ce nu pot fi adevărate! 

— Noi nu acuzăm pe nimeni, a spus încet Wang-Mu, 
refuzând să se ridice. Am făcut o remarcă. Dacă greşim, te 
rugăm să ne arăţi unde greşim. 

Hikari a început să tremure şi a prins cu mâna stângă 
medalionul în care avea cenuşa strămoşilor lui, pe care îl 
ţinea agăţat de un şnur din mătase în jurul gâtului. 

— Nu, a spus el. Nu vă permit să vă daţi drept căutători 
umili ai adevărului. Sunteţi nişte asasini. Ucigaşi ai inimii, 
care aţi venit să mă distrugeţi, să-mi spuneţi că, din dorinţa 
mea de a descoperi calea Yamato, am făcut poporul meu să 
domnească peste lumile umane şi să-şi folosească puterea 
pentru a distruge o specie slabă şi neajutorată, înzestrată 
cu simţire! E o minciună îngrozitoare să mi se spună că 
opera vieţii mele a fost inutilă, şi Wang-Mu, preferam să-mi 
torni otravă în ceai. Peter Wiggin, mai bine îmi puneai un 
pistol la tâmplă şi trăgeai. Bine v-au mai botezat părinţii 
voştri - v-au dat nume vanitoase şi îngrozitoare. Mama 
regală a Occidentului? O zeiţă? Şi Peter Wiggin, primul 
hegemon! Cine dă copiilor lor asemenea nume? 

Peter era deja în picioare şi a întins mâna să o ajute pe 
Wang-Mu să se ridice. 

— Te-am jignit, dar nu asta a fost intenţia, a spus Peter. Mă 
simt ruşinat. Trebuie să plecăm neîntârziat. 

Wang-Mu a rămas surprinsă auzindu-l pe Peter 
exprimându-se ca un adevărat oriental. Dacă ar fi respectat 
stilul american, ar fi prezentat scuze, rămânând şi 
încercând să aplaneze conflictul. 

Wang-Mu l-a condus spre uşă. Hikari nu i-a însoţit; sarcina 
i-a revenit lui Kenji, care arăta îngrozită văzându-şi 
stăpânul supus la o asemenea încercare. Numai că Wang- 
Mu era hotărâtă să nu încheie vizita cu un rezultat atât de 
dezastruos. De aceea, în ultimul moment, s-a repezit înapoi 
şi s-a aruncat la podea, rămânând întinsă în faţa lui într-o 
postură de umilinţă, deşi îşi jurase cu puţin timp înainte că 


nu va mai proceda astfel. Ştia însă că atâta timp cât stătea 
în poziţia aceea, un om ca Hikari era silit să o asculte. 

— O, Aimaina Hikari, a spus ea, ne-ai rostit numele, dar pe 
al tău l-ai uitat? Cum ar putea omul numit „Lumină 
ambiguă” să creadă că învăţăturile lui vor avea doar 
efectele dorite de el? 

Auzind aceste cuvinte, Hikari s-a întors cu spatele şi a ieşit 
cu fereală din încăpere. Wang-Mu îmbunătăţise situaţia sau 
o înrăutăţise? Nu avea cum să ştie. S-a ridicat de pe podea 
şi a pornit îndurerată spre uşă. Peter avea să se supere pe 
ea. Prin îndrăzneala dovedită putea distruge totul - nu doar 
pentru ei, ci pentru toţi cei care sperau ca ei să oprească 
Flota Lusitană. 

Spre uimirea ei, Peter s-a arătat foarte încântat după ce 
au ieşit din grădina casei lui Hikari. 

— Bine lucrat, chiar dacă tehnica folosită de tine a fost 
cam ciudată, a spus Peter. 

— La ce te referi? A fost un dezastru, a spus ea, dar voia să 
creadă că, într-un anume fel, el avea dreptate şi că se 
descurcase bine. 

— S-a înfuriat şi nu va mai voi să discute vreodată cu noi, 
dar cui îi pasă? Noi n-am încercat să-i schimbăm părerea. 
Ne-am străduit să descoperim cine este acela care exercită 
o influenţă asupra lui. Şi am reuşit. 

— Noi? 

— Jane a înţeles imediat. Când a spus că e un om deo 
simplitate dezarmantă. 

— Asta înseamnă şi altceva decât ce pare la prima vedere? 

— Draga mea, domnul Hikari s-a dat de gol ca fiind un 
discipol secret al lui Ua Lava. 

Wang-Mu a rămas mută. 

— E o mişcare religioasă. Sau o glumă. Greu de spus. 
Termenul provine din Samoa şi înseamnă „Deocamdată 
suficient”, dar, când se traduce mai precis, înseamnă de 
fapt „Deja suficient”! 

— Sunt convinsă că eşti expert în limba asta. 


Ea, una, nu auzise de o asemenea limbă. 

— Jane e expertă, a spus Peter. Doar am nestemata ei în 
ureche. Nu vrei să-ţi transmit ce a spus ea? 

— Te rog. 

— E un fel de filosofie - stoicism optimist, aşa ar putea fi 
caracterizată, pentru că, indiferent dacă lucrurile se 
înrăutăţesc sau se îmbunătăţesc, tu spui acelaşi lucru. Dar, 
aşa cum este propovăduită de o scriitoare samoană, pe 
nume Leiloa Lavea, a devenit ceva mai mult decât o 
atitudine. Ea susţine că... 

— Poftim? Hikari e discipolul unei femei? 

— N-am afirmat asta. Dacă asculţi până la capăt, îţi spun 
ce mi-a şoptit Jane. 

Peter a aşteptat. Ea l-a ascultat. 

— Aşa, Leiloa Lavea a propovăduit un fel de comunism 
voluntar. Nu e suficient să râzi când ai noroc şi să spui: 
„Deocamdată suficient”. Trebuie să ai într-adevăr suficient. 
Şi, dacă vorbeşti serios, iei surplusul şi-l dai altora. Tot 
astfel, când te loveşte ghinionul, îl suporţi până devine 
insuportabil - familia ta rabdă de foame sau nu mai poţi 
munci. Şi atunci îţi zici: »Deja suficient” şi schimbi ceva. Te 
mişti, îţi schimbi cariera, laşi soţia să ia hotărâri în locul tău. 
Ceva. Nu suporţi insuportabilul. 

— Şi ce legătură are asta cu „simplitatea dezarmantă”? 

— Leiloa Lavea a propovăduit că atunci când atingi 
echilibrul în propria viaţă - norocul în exces este împărtăşit 
cu alţii şi nefericirea este alungată - nu-ţi rămâne decât o 
viaţă de o simplitate dezarmantă. Asta voia să ne comunice 
Aimaina Hikari. Până la sosirea noastră, viaţa lui s-a 
desfăşurat cu o simplitate dezarmantă. Acum i-am stricat 
echilibrul. Asta e bine, pentru că se va zbate să descopere 
cum să restabilească simplitatea perfectă. Se va dovedi 
deschis sugestiilor. Nu din partea noastră, fireşte. 

— Din partea lui Leiloa Lavea? 

— Nu cred. A murit acum două mii de ani. Apropo, Ender a 
cunoscut-o. A ajuns să vorbească în numele morţilor în 


lumea ei natală care se numea - ei, bine, Congresul o 
numeşte Pacifica, dar acea enclavă samoană îşi spune 
Lumana'i. Asta înseamnă „Viitorul”. 

— Dar nu la moartea ei, presupun. 

— Nu, la moartea unui ucigaş din Fiji. Un individ care 
ucisese mai mult de o sută de copii, toţi din Tonga. Se părea 
că nu-i iubea pe cei din Tonga. Au amânat funeraliile lui 
timp de treizeci de ani, pentru ca Ender să poată veni şi 
vorbi despre moartea lui. Sperau că Vorbitorul în Numele 
Morților va putea înţelege faptele lui. 

— Şi a reuşit? 

Peter a pufnit dispreţuitor. 

— A, sigur, a fost splendid. Ender nu putea da greş. l-a 
ameţit cu vorbe. 

Ea a trecut cu vederea ostilitatea lui faţă de Ender. 

— A întâlnit-o pe Leiloa Lavea? 

— Numele ei înseamnă „Pierdut şi jignit”. 

— Lasă-mă să ghicesc. Singură şi l-a ales. 

— Exact. Ştii cum sunt scriitorii. Ca şi Hikari, pe măsură 
ce-şi scriu opera, se creează pe ei înşişi. Sau poate îşi scriu 
operele ca să se autocreeze. 

— Ce gnomic, a spus Wang-Mu. 

— Hai, lasă, a spus Peter. Chiar ai crezut balivernele 
acelea despre naţiunile de Margine şi de Centru? 

— Şi eu m-am gândit la asta când am învăţat istoria 
Pământului de la Han Fei-tzu. El nu râdea când i-am 
împărtăşit părerile mele. 

— Nici eu nu râd. Sunt nişte naivităţi, bineînţeles, dar nu 
tocmai amuzante. 

Wang-Mu i-a ignorat vorbele batjocoritoare. 

— Dacă Leiloa Lavea a murit, unde mergem? 

— În Pacifica. La Lumanai'i. Hikari a aflat de Ua Lava. În 
timpul studenţiei. De la o colegă din Samoa - nepoata unui 
ambasador al lumii Pacifica. Ea nici nu călcase vreodată în 
Lumana'i, dar ţinea cu atât mai mult la obiceiurile de acolo, 
devenind o propovăduitoare a lui Leiloa Lavea. Asta s-a 


întâmplat cu mult înainte ca Hikari să fi scris ceva. El nu 
aduce vorba de asta, nu a menţionat niciodată numele de 
Ua Lava, dar acum s-a scăpat, iar Jane a descoperit tot felul 
de influenţe Ua Lava în lucrările lui. Şi el are prieteni în 
Lumana'i. Nu i-a întâlnit niciodată, dar corespondează cu ei 
prin ansiblu. 

— Şi ce s-a întâmplat cu nepoata ambasadorului? 

— Acum se află pe o navă stelară şi se îndreaptă spre 
Lumana'i. A plecat acum douăzeci de ani, când a murit tatăl 
ei. Ar trebui să ajungă... peste aproximativ zece ani. Asta, în 
funcţie de vreme. Va fi primită cu mari onoruri, iar cadavrul 
bunicului va fi înhumat sau ars, sau, în fine, nu ştiu cum se 
procedează acolo - Jane spune că-l vor arde - după o 
ceremonie deosebită. 

— Dar Hikari nu va încerca să stea de vorbă cu ea. 

— I-ar trebui o săptămână până să-i transmită un mesaj 
simplu, având în vedere viteza cu care se deplasează nava. 
Nici vorbă să poarte o discuţie filosofică. Ea va ajunge acasă 
înainte ca el să termine de formulat întrebarea. 

Era prima oară când Wang-Mu înţelegea avantajele 
zborului spaţial instantaneu de care beneficiau ea şi Peter. 
Puteau evita călătoriile lungi, care făceau viaţa un chin. 

— Numai dacă... a spus ea. 

— Ştiu. Dar nu putem. 

Wang-Mu şi-a dat seama că el avea dreptate. 

— Deci mergem chiar noi până acolo, a spus ea, revenind 
la subiect. Şi după aceea? 

— Jane îl va urmări pe Hikari, ca să vadă cui îi scrie. Aceea 
este sigur persoana care îl poate influenţa. Şi aşa... 

— Vom discuta noi cu ea. 

— Exact. Trebuie să mergi la baie înainte de a găsi vreun 
mijloc de transport până la coliba noastră din pădure? 

— Da. lar tu n-ai face rău să-ţi schimbi hainele. 

— Crezi că până şi îmbrăcămintea asta conservatoare pare 
prea îndrăzneață? 

— Păi ce se poartă pe Lumana'i? 


— A, mulţi umblă goi. Asta, la tropice. Jane spune că, 
având în vedere numărul mare de polineziene, priveliştea 
ar putea fi foarte plăcută. 

Wang-Mu s-a cutremurat. 

— Doar n-o să ne dăm drept băştinaşi. 

— În nici un caz, a spus Peter. Jane o să ne ajute să trecem 
drept pasageri de pe o navă care a sosit acolo ieri de la 
Moscova. Pesemne că vom deveni funcţionari 
guvernamentali. 

— Şi asta nu e ilegal? 

Peter a privit-o lung. 

— Wang-Mu; părăsind Lusitania, am comis deja un act de 
trădare faţă de Congres. Asta e deja o infracţiune capitală. 
Nu cred că, dându-ne drept funcţionari guvernamentali, 
schimbăm prea mult situaţia. 

— Dar eu nu am părăsit Lusitania, a spus Wang-Mu. Nici n- 
am văzut-o vreodată. 

— N-ai pierdut mare lucru. Doar câteva zone de savană şi 
păduri, ici şi colo câte-o fabrică a Mătcii, care produce nave 
spaţiale şi câţiva străini care arată ca nişte porci şi trăiesc 
în copaci. 

— Aşadar, sunt complice la trădare? a întrebat Wang-Mu. 

— Şi vinovată că i-ai stricat ziua unui filosof japonez. 

— Să mi se taie capul. 

O oră mai târziu, se găseau într-un aparat de zbor privat - 
atât de privat, încât pilotul nu i-a întrebat nimic, iar Jane s-a 
îngrijit ca toate documentele lor să fie în ordine. Până la 
căderea nopţii se aflau în micuța lor navă. 

— Trebuia să dormim în apartament, a spus Peter, 
uitându-se cu duşmănie în jur şi evaluând condiţiile 
primitive de dormit. 

Wang-Mu s-a mulţumit să râdă şi s-a făcut covrig pe 
podea. A doua zi de dimineaţă, au constatat că Jane îi 
dusese deja în Pacifica. 

În lumina care se zbătea între noapte şi zi, Aimaina Hikari 
s-a trezit din vis şi s-a ridicat din pat. Nu se bucurase de un 


somn odihnitor şi avusese vise urâte, agitate, în care tot ce 
făcea se îndrepta împotriva lui, contrastând cu intenţiile lui. 
Ca să ajungă la fundul unui canion, el urca. Le vorbea unor 
oameni, iar aceştia îi întorceau spatele, îndepărtându-se. 
Scria, iar paginile cărţii îl împroşcau cu cerneală, care se 
împrăştia pe podea. 

A înţeles că toate acestea se petreceau drept reacţie la 
vizita celor doi străini mincinoşi. Toată după-amiaza 
încercase să uite de ei citind istorisiri şi eseuri; se străduise 
să şi-i şteargă din minte în cursul serii, când discutase cu 
şapte prieteni care veniseră să-l vadă. Dar istorisirile şi 
eseurile păreau să strige la el: „Acestea sunt cuvintele 
oamenilor temători ai unei naţiuni de Margine; iar cei şapte 
prieteni erau cu toţii, şi-a dat el seama, Necesarieni, iar 
când a adus vorba despre Flota Lusitană, a înţeles că 
fiecare dintre ei gândea precum cei doi mincinoşi cu nume 
ridicole. 

Prin urmare, Aimaina s-a trezit în lumina nesigură 
dinaintea zorilor aşezat pe un covoraş din grădină, 
pipăindu-şi medalionul conţinând cenuşa strămoşilor şi 
întrebându-se: „Visele acestea mi-au fost trimise de 
strămoşi? Tot ei i-au trimis şi pe acei străini? lar dacă 
acuzaţiile lor la adresa mea nu au fost minciuni, atunci ce 
urmăreau ei minţindu-mă? Şi-a dat seama, din felul în care 
se urmăreau unul pe celălalt, din ezitările femeii, urmate de 
vorbe îndrăzneţe, că jucaseră teatru, chiar dacă nu 
repetaseră înainte, dar că urmăriseră un anumit scenariu. 

Zorile au apărut şi lumina parcă pipăia fiecare frunză a 
copacilor, apoi pe cele ale plantelor mai scunde, dându-i 
fiecăreia propria culoare şi nuanţă distinctă; curând, s-a 
iscat briza şi lumina şi-a schimbat intensitatea la infinit. 
Ceva mai târziu, în arşiţa zilei, toate frunzele aveau să se 
confunde una cu alta: neclintite, supuse, primind razele de 
soare care le inundau. Apoi, după-amiază, rostogolindu-se, 
pe cer au apărut norii şi a început o ploaie uşoară; frunzele 
moleşite de arşiţă şi-au recăpătat vigoarea, făcând 


picăturile de apă să sclipească, iar culoarea lor s-a 
întunecat, pregătindu-se de noapte, pentru viaţa nopţii, 
pentru visele plantelor care cresc la adăpostul 
întunericului, înmagazinând lumina solară ce le inundase în 
cursul zilei, curgând alături de pârâiaşele lăuntrice 
alimentate de ploaie. Aimaina Hikari a devenit una dintre 
acele frunze, alungând din minte toate gândurile, cu 
excepţia luminii, vântului şi ploii până când zorile s-au 
sfârşit şi soarele a început să coboare aducând cu sine 
arşiţa zilei. Abia atunci s-a ridicat din locul în care şezuse în 
grădină. 

Kenji pregătise un peşte mic pentru dejun. Hikari l-a 
mâncat încet, cu delicateţe, ca să nu destrame scheletul 
care dăduse formă peştelui. Muşchii se întindeau, iar oasele 
se îndoiau, fără să se rupă. „Nu le rup acum, însă voi prelua 
forţa muşchilor în corpul meu.” La urmă de tot a mâncat 
ochii. „Puterea animalului provine din părţile care se 
mişcă.” A atins din nou medalionul devenit sicriul 
strămoşilor lui. „Înţelepciunea mea nu provine totuşi din 
ceea ce mănânc, ci din ceea ce mi se oferă în fiecare ceas 
de cei din secolele trecute, care-mi şoptesc în ureche. Cei 
vii uită lecţiile trecutului. Strămoşii însă nu uită niciodată”. 

Aimaina s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de 
computerul aflat în magazia de unelte din grădină. Era tot o 
unealtă - de aceea îl păstra acolo, în loc să-l transforme 
într-un altar al casei sau să-l ţină într-un birou special, aşa 
cum procedau mulţi alţii. 

În aerul de deasupra terminalului a apărut chipul unei 
femei. 

— Îl caut pe prietenul meu Yasunari, a spus Aimaina. Dar 
nu-l deranja. Problema mea e atât de neînsemnată, încât 
mi-ar fi ruşine să-şi piardă timpul cu ea. 

— Atunci permite-mi să te ajut eu în numele lui, a spus 
femeia. 

— Ieri am cerut informaţii despre Peter Wiggin şi şi Wang- 
Mu, care au solicitat o întâlnire cu mine. 


— "Ţin minte. Am fost încântat că i-am găsit atât de repede. 

— Vizita lor m-a tulburat profund, a spus Aimaina. Unele 
dintre spusele lor au fost neadevărate şi am nevoie de 
informaţii suplimentare ca să aflu despre ce este vorba. Nu 
ţin să le încalc intimitatea, dar mă interesează aspecte de 
domeniu public - ce şcoli au urmat, locuri de muncă, 
legături de familie... 

— Yasunari ne-a comunicat că tot ce soliciţi slujeşte unui 
scop înţelept. Voi căuta. 

Chipul a dispărut o clipă, apoi, după o licărire, a reapărut. 

— Foarte ciudat. Să fi făcut vreo greşeală? a întrebat ea şi 
a pronunţat cu atenţie numele pe litere. 

— Aşa e, a spus Aimaina. La fel ca ieri. 

— Mi-i amintesc. Locuiesc într-un apartament la doar 
câteva intersecţii depărtare de casa ta. Dar astăzi nu-i 
regăsesc. Am verificat clădirea şi constat că apartamentul 
pe care l-au ocupat este liber de un an. Aimaina, sunt foarte 
surprinsă. Cum se poate ca două persoane să existe azi, iar 
mâine să dispară? Când am greşit, ieri sau astăzi? 

— Nu ai făcut nici o greşeală, asistentă a prietenului meu. 
Nu mai am nevoie de alte informaţii. le rog să nu te mai 
gândeşti la asta. Ceea ce pentru tine reprezintă un mister, 
pentru mine e răspunsul la întrebările pe care mi le-am pus. 

Şi-au luat rămas-bun în termeni foarte politicoşi. 

Aimaina a ieşit din camera de lucru situată în grădină şi a 
trecut pe lângă copacii ale căror frunze se înclinau sub 
apăsarea razelor de soare. „Strămoşii mi-au dat 
înţelepciune, a gândit el, aşa cum soarele dă putere 
frunzelor, iar noaptea trecută apa a trecut prin mine, 
ducând înţelepciunea prin mintea mea precum seva ce urcă 
în copaci. Peter Wiggin şi şi Wang-Mu erau oameni în carne 
şi oase, dar doldora de minciuni, dar au venit la mine şi mi- 
au spus adevărul de care aveam nevoie. Nu aşa procedează 
strămoşii pentru a le transmite mesaje copiilor? Într-un fel 
sau altul, am contribuit la lansarea unor nave înzestrate cu 
cele mai cumplite arme. Am făcut asta când eram tânăr; 


acum navele s-au apropiat de destinaţie, iar eu sunt bătrân 
şi nu le pot rechema. Va fi distrusă o lume, iar Congresul va 
cere aprobarea Necesarienilor, care o vor da, după care 
aceştia vor aştepta aprobarea mea, iar eu îmi voi ascunde 
faţa de ruşine. Frunzele mele vor cădea şi voi rămâne 
dezgolit în faţa lor. De aceea nu trebuia să-mi fi trăit viaţa în 
acest loc tropical. Am uitat ce înseamnă iarna. Am uitat ce 
înseamnă ruşinea şi moartea. 

Simplitatea dezarmantă - credeam că am obținut-o. În 
schimb, am devenit un aducător de nenorociri.” 

A rămas o oră în grădină şi a desenat ideograme simple pe 
pietrişul fin al potecii, pe care apoi le-a şters şi a trasat 
altele. În cele din urmă, s-a întors la magazia de unelte şi a 
tastat pe computer mesajul pe care îl compusese: 

Ender Xenocid a fost copil şi nu a ştiut că războiul era 
real; şi totuşi, în jocul lui, a ales să distrugă o planetă 
populată. Eu sunt adult şi am ştiut tot timpul că jocul era 
real, dar n-am ştiut că eram jucător. Vina mea e mai mare 
decât a lui Ender dacă va fi distrusă încă o lume, iar o nouă 
specie va dispărea? Care este calea mea spre simplitate 
acum? 

Prietenul său va cunoaşte circumstanţele legate de 
întrebarea pusă, dar nu va avea nevoie de lămuriri 
suplimentare. Trebuia să analizeze problema. Şi va găsi 
rezolvarea. 

O clipă mai târziu, un ansiblu de pe planeta Pacifica a 
primit mesajul lui. Pe drum fusese deja citit de entitatea 
care cunoştea toate firele reţelei de ansiblu. Cu toate 
acestea, pe Jane nu o interesa mesajul în sine, ci adresa. 
Acum Peter şi Wang-Mu ştiau ce pas să facă în căutarea lor. 

„NIMENI NU E RAȚIONAL „Iata mi-a spus deseori că 
avem servitori şi maşini pentru ca voinţa noastră să fie 
împlinită atunci când lungimea braţelor nu ne ajută. 

Maşinile sunt mai puternice decât servitorii, mai supuse şi 
mai puţin rebele, însă ele nu au judecată şi nu se vor certa 


cu noi când dorinţa noastră este ridicolă şi nici nu se vor 
arăta nesupuse când voinţa noastră e duşmănoasă. 

În locurile unde oamenii îi dispreţuiesc pe zei cei care au 
mare nevoie de servitori au la dispoziţie maşini sau îşi aleg 
servitori care se poartă ca nişte maşini. 

Cred că situaţia aceasta va continua până când zeii vor 
înceta să râdă.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Aparatul de zbor a trecut peste ogoarele cu ştir îngrijite 
de gândaci, sub soarele matinal al Lusitaniei. În depărtare, 
apăruseră deja nori cumulus, care, vălătucindu-se, urcau 
tot mai sus, deşi nu se făcuse încă amiază. 

— De ce nu mergem la navă? a întrebat Val. 

Miro a clătinat din cap. 

— Am găsit destule lumi, i-a răspuns el. 

— Aşa spune Jane? 

— Azi, Jane nu are răbdare cu mine, a spus Miro, dar prin 
asta suntem chit. 

Val l-a fixat cu privirea. 

— Imaginează-ţi nerăbdarea mea, a zis ea. Nici măcar nu 
te-ai deranjat să mă întrebi ce vreau să fac. Am ajuns atât 
de neimportantă pentru tine? 

El i-a aruncat o privire. 

— Tu vei muri, a spus el. Am încercat să discut cu Ender, 
dar asta nu m-a ajutat cu nimic. 

— Când ţi-am cerut ajutorul? Şi ce anume faci ca să mă 
ajuţi acum? 

— Mă duc la Matcă. 

— Ai putea spune la fel de bine că te duci la zâna care ţi-e 
naşă. 

— Val, din nefericire, depinzi complet de voinţa lui Ender. 
Dacă-şi pierde interesul faţă de tine, eşti terminată. Vreau 
să aflu cum pot face să ai voinţă proprie. 

Val a pufnit în râs şi şi-a mutat privirea de la el. 

— Ce romantic eşti, Miro! Şi nu gândeşti lucrurile în 
profunzime. 


— Ba le gândesc atent, a răspuns el. Îmi petrec tot timpul 
gândind. Mai greu e să-mi transform gândurile în fapte. Nu 
ştiu ce gând să transpun şi pe care să-l ignor. 

— Acum transpune gândul de a conduce fără să produci 
vreun accident, l-a sfătuit Val. 

Miro a virat brusc pentru a evita o navă în construcţie. 

— Matca vrea să continue construcţia de nave, a remarcat 
Miro, deşi avem destule. 

— Poate ştie că, după moartea lui Jane, zborul stelar nu ne 
va mai fi atât de accesibil. Cu cât vom avea mai multe nave, 
cu atât mai multe vom reuşi să realizăm înainte de moartea 
ei. 

— Cine poate şti cum gândeşte Matca? a zis Miro. A 
promis, dar nici măcar ea nu poate anticipa dacă 
previziunile i se vor adeveri. 

— Şi de ce vrei să vorbeşti cu ea? 

— Mătcile au alcătuit cândva o punte vie, care le-a permis 
să-şi conecteze mintea cu cea a lui Ender Wiggin când era 
copil şi cel mai mare duşman al lor. Au invocat o aiua din 
întuneric şi au plasat-o undeva printre stele. Era o fiinţă 
care a preluat ceva din natura mătcilor, dar şi ceva din 
natura fiinţelor umane, mai precis din cea a lui Ender 
Wiggin, în măsura în care o puteau înţelege ele. După ce n- 
au mai avut nevoie de punte - adică după ce Ender le-a ucis 
pe toate, mai puţin pe aceea pe care ele o transformaseră 
în cocon ca să-l aştepte pe el - aceasta a rămas vie între 
legăturile slabe de ansiblu ale umanităţii, înmagazinându-şi 
memoria în reţelele fragile de computer ale primei lumi 
umane şi ale celor câteva avanposturi ale acesteia. Pe 
măsură ce reţelele s-au dezvoltat, a crescut şi puntea, acea 
fiinţă care şi-a extras viaţă şi caracter din Ender Wiggin. 

— Adică Jane, a spus Val. 

— Da, despre ea e vorba. Val, acum încerc să învăţ cum să 
transfer aiua lui Jane în tine. 

— Atunci aş deveni Jane, nu eu însămi. 


Miro a lovit cu pumnul maneta de comandă a aparatului 
de zbor. Acesta s-a legănat, apoi s-a redresat în mod 
automat. 

— Crezi că nu m-am gândit la asta? a întrebat Miro. Dar 
nici acum nu eşti tu însuţi! Eşti doar visul lui Ender sau 
materializarea uneia dintre dorinţele lui. 

— Nu simt că aş fi Ender. Mă simt ca mine însămi. 

— Adevărat. Ai amintiri. Senzaţia propriului corp. 
Experienţe proprii. Dar nu se va pierde nimic din toate 
acestea. Nimeni nu e conştient de voinţa lăuntrică. Nici nu- 
ţi vei da seama de diferenţă. 

Ea a râs. 

— Ştii cu certitudine ce se va întâmpla, chiar dacă e vorba 
de ceva ce nu s-a mai făcut până acum? 

— Da, a răspuns Miro. Cineva trebuie să decidă ce trebuie 
făcut. Cineva trebuie să decidă ce este de crezut, iar apoi să 
acţioneze în funcţie de asta. 

— Dar dacă-ţi voi spune că nu vreau? 

— Adică vrei să mori? 

— S-ar părea că eşti singurul care încearcă să mă ucidă, a 
spus Val. Ori, la drept vorbind, vrei să comiţi o crimă mai 
puţin gravă, aceea de a mă rupe de sinele meu cel mai 
profund, ca să mi-l înlocuieşti cu al altcuiva. 

— Acum eşti pe moarte. Sinele pe care-l ai nu te vrea. 

— Miro, merg cu tine să discut cu Matca pentru că pare o 
experienţă interesantă. Dar nu-ţi îngădui să mă ucizi ca să- 
mi salvezi viaţa. 

— Bine, a spus Peter, pentru că tu reprezinţi latura 
complet altruistă a caracterului lui Ender, permite-mi să mă 
exprim altfel. Dacă aiua lui Jane se poate plasa în corpul 
tău, atunci ea nu va muri. lar dacă nu moare, atunci poate 
că după ce ei întrerup toate legăturile informatice în 
interiorul cărora trăieşte, iar apoi, convinşi că ea a nu mai 
există, restabilesc aceste legături, poate că Jane va reuşi să 
se conecteze din nou şi acel zbor spaţial instantaneu nu va 
trebui să se încheie. Aşadar, dacă tu mori, o vei face pentru 


a salva, nu doar pe Jane, ci şi puterea şi libertatea de a ne 
extinde aşa cum nu am mai făcut-o până acum. Nu doar noi, 
ci şi pequeninos şi mătcile. 

Val a tăcut. 

Miro a rămas atent la ruta de zbor. Se apropiau de peştera 
Mătcii, situată pe un versant din stânga fluviului. Mai fusese 
cândva acolo, când trăia în vechiul corp. Cunoştea drumul. 
Desigur, atunci îl însoţise Ender, de aceea reuşise să discute 
cu Matca - ea i se putea adresa lui Ender şi pentru că aceia 
care îl iubeau şi-l urmau erau legaţi filotic de el, ei au auzit 
ecoul vorbelor ei. Dar Val nu constituia o parte a lui Ender? 
lar acum nu era el mai strâns legat de ea decât fusese 
vreodată legat de Ender? Avea nevoie de Val pentru a vorbi 
cu Matca; trebuia să stea de vorbă cu ea pentru a împiedica 
ştergerea trupului ei, aşa cum se întâmplase cu propriul 
COrp. 

Au coborât şi, bineînţeles, Matca îi aştepta; o singură 
lucrătoare stătea la gura peşterii, gata să îi primească. Ea a 
luat-o de mână pe Val şi, fără o vorbă, i-a condus pe 
amândoi în beznă. Miro s-a agăţat de Val, care se ţinea 
strâns de ciudata creatură. Asta l-a înspăimântat pe Miro ca 
şi prima oară, însă Val a rămas netulburată. 

Ori asta era din cauză că nu îi păsa? Sinele ei cel mai 
profund îi aparţinea lui Ender, iar acesta nu se sinchisea 
deloc de ce se întâmpla cu ea. Acest lucru o făcea să nu se 
teamă. Nu o interesa propria supravieţuire. Singura ei 
preocupare era să păstreze legătura cu Ender - unicul 
lucru care o putea ucide dacă ea continua. Avea impresia că 
Miro încerca să o ucidă; însă Miro ştia că planul lui 
constituia singura modalitate de a salva măcar o parte din 
ea. Corpul. Amintirile. Obiceiurile, ticurile, fiecare element 
din ea pe care el îl cunoştea, doar acelea aveau să fie 
păstrate. Orice părticică de care ea era conştientă sau pe 
care şi-o amintea, toate aveau să se păstreze. În ceea ce-l 
privea pe Miro, dacă acele trăsături supravieţuiau, însemna 
că viaţa lui Val era salvată. lar după ce se producea 


schimbarea, dacă aceasta se putea realiza, Val avea să-i 
mulţumească. 

La fel şi Jane. 

— Diferenţa dintre tine şi Ender, a rostit o voce în mintea 
lui, un murmur sub nivelul sunetelor audibile, este că atunci 
când Ender face un plan pentru salvarea altora, nu riscă 
decât propria persoană. 

— Asta este o minciună, a spus Miro câtre Matcă. El l-a 
ucis pe Human, nu? În acel caz a riscat viaţa lui Human. 

Human era acum unul dintre copacii-părinţi care creşteau 
la poarta satului Milagre. Ender îl ucisese lent, ca să poată 
prinde rădăcină în sol şi să treacă în viaţa a treia cu toate 
amintirile intacte. 

— Cred că, de fapt, Human nu a murit, a spus Miro. Dar 
Planter a pierit, iar Ender l-a lăsat. Şi câte mătci au 
dispărut în bătălia finală dintre poporul vostru şi Ender? Nu 
mi te lăuda că Ender plăteşte pentru asta. El doar se 
îngrijeşte ca preţul să fie plătit de cel care are mijloacele să 
o facă. 

Matca nu a răspuns imediat. 

— Nu vreau să mă găseşti. Rămâi pierdut în întuneric. 

— Doar nu vrei ca Jane să moară, a spus Miro. 

— Nu-mi place cum sună vocea ei în mine, a spus încet Val. 

— Mergi mai departe. Ţine-te de mine. 

— Nu pot, a spus Val. Lucrătoarea nu mă mai ţine de 
mână. 

— Vrei să spui că ne-am pierdut? a întrebat-o Miro. 

Val a rămas tăcută. În beznă, s-au ţinut strâns de mână, 
neîndrăznind să păşească într-o direcţie sau alta. 

— Nu pot face lucrurile pe care mi le ceri. 

— Când am venit aici data trecută, ne-ai spus că toate 
mătcile au format o reţea ca să-l prindă pe Ender, dar n-au 
reuşit, de aceea au alcătuit o punte, au atras o aiua din 
Exterior şi au făcut din ea un pod, folosind-o ca să discute 
cu Ender prin gând, prin jocul fanteziei pe care îl juca prin 
computer la Şcoala de Luptă. Ai reuşit asta cândva - 


invocând o aiua din Exterior. De ce nu poţi găsi aceeaşi aiua 
să o plasezi acum în altă parte? S-o legi de altceva? 

— Puntea era o parte din noi. Din sinele nostru. Am 
invocat acea aiua la fel cum o făceam şi pentru a crea noi 
mătci. Acum situaţia diferă complet. Acea punte veche a 
devenit în prezent un sine deplin, nu mai e ceva simplu, 
rătăcitor şi flămând, disperat să se conecteze. 

— Ne spui că e vorba de ceva nou. Şi că nu ştii cum să 
procedezi, nu că nu s-ar putea realiza. 

— Ea nu vrea să o facă. Iar noi nu putem face nimic dacă 
ea nu vrea. 

— Deci mă poţi opri, a murmurat Miro către Val. 

— Nu se referă la mine, i-a răspuns Val. 

— Jane nu vrea să fure corpul altcuiva. 

— E vorba de Ender. El mai are două corpuri. Acesta e de 
rezervă. Nici măcar el nu-l vrea. 

— Nu vrem. Nu vom face nimic. Acum pleacă. 

— Nu putem merge pe întuneric, a spus Miro. 

Apoi el a simţit cum Val şi-a retras mâna. 

— Nu! a strigat el. Nu-mi da drumul! 

— Ce faci? 

Miro şi-a dat seama că întrebarea nu-i era adresată lui. 

— Încotro pleci? E periculos să mergi pe întuneric. 

Miro a auzit vocea lui Val venind de foarte departe, ceea 
ce l-a surprins. Pesemne că se mişca foarte repede pe 
întuneric. 

— Dacă tu şi Jane ţineţi atât de mult să-mi salvaţi viaţa, a 
spus ea, atunci dă-ne mie şi lui Miro o călăuză. Altfel cui îi 
pasă dacă mă voi prăbuşi într-un puț şi-mi rup gâtul? În nici 
un caz lui Ender. Nici mie. Şi nici lui Miro. 

— Nu te mai mişca! a strigat Miro. Rămâi nemişcată, Val! 

— Stai tu nemişcat, i-a răspuns Val. Tu eşti cela cărui viaţă 
merită salvată! 

Brusc, Miro a simţit o mână care i-o căuta pe pipăite pe a 
lui. Ba nu, avea gheare. Şi-a strâns degetele în jurul 
ghearelor unei lucrătoare, iar aceasta l-a condus înainte 


prin întuneric. Nu foarte departe. Apoi au dat un colţ şi 
întunericul s-a mai subţiat, au mai dat un colţ şi apoi au 
putut vedea. Încă un colţ şi încă unul, şi au ajuns într-o 
încăpere iluminată printr-un puț care ducea spre suprafaţă. 
Val se afla deja acolo şi stătea pe pământ în faţa Mătcii. 


La vizita precedentă, când o văzuse, Matca tocmai 
depunea ouă, din care aveau să crească alte mătci, un 
proces brutal, crud şi senzual. Acum însă ea stătea pe 
pământul jilav al tunelului, mâncând ceea ce îi aduceau 
lucrătoarele, care veneau una după alta. Vase pline cu un 
amestec de ştir şi apă. Din când în când, câte un fruct. Din 
când în când, carne. Neîntrerupt, lucrătoare după 
lucrătoare. Miro nu mai văzuse şi nici nu-şi imaginase că 
putea mânca cineva atât de mult. 

— Cum altfel crezi că pot depune ouă? 

— Nu vom putea opri flota fără să beneficiem de zborul 
interstelar, a spus Miro. Ceilalţi sunt pe cale să o ucidă pe 
Jane dintr-un moment în altul. Dacă închid reţeaua de 
ansiblu, ea va muri. Şi ce vom face după aceea? La ce vor 
mai sluji navele construite de tine? Flota Lusitană va veni să 
ne distrugă lumea. 

— În univers sunt nenumărate primejdii. Nu primejdia 
aceasta trebuie să te îngrijoreze. 

— Mă îngrijorează totul, a spus Miro. Doar asta mă 
preocupă. Pe de altă parte, mi-am încheiat misiunea. Am 
terminat. Am găsit lumi suficiente. Mai multe chiar decât 
putem coloniza. Avem nevoie doar de nave şi de timp, nu de 
mai multe destinaţii. 

— Chiar nu înţelegi? Crezi că eu şi Jane te trimitem 
degeaba în explorare? Nu mai cauţi lumi care ar putea fi 
colonizate. 

— Chiar aşa? Când s-a schimbat scopul misiunii mele? 

— Lumile ce pot fi colonizate reprezintă doar o idee de 
rezervă. Doar un produs secundar. 

— Atunci de ce ne-am zbătut eu şi Val atâtea săptămâni? 
Ăsta e adevărul, în ce o priveşte pe Val -munca e atât de 
plicticoasă, încât ea nu-l mai interesează pe Ender şi de 
aceea va fi lăsată să moară. 

— Asta prezintă un pericol mai mic decât flota. Am învins 
deja flota. Noi ne-am împrăştiat. Ce importanţă are dacă eu 
mor? Fiicele mele îmi vor moşteni memoria. 


— Vezi, Val? a spus Miro. Matca ştie - amintirile reprezintă 
sinele tău. Dacă ele supraviețuiesc, atunci şi tu rămâi vie. 

— Vorbe, a spus încet Val. Care e pericolul mai mare 
despre care vorbeşte Matca? 

— Nu există un pericol mai mare, a spus Miro. Ea vrea 
doar să plec, dar eu nu-i voi da ascultare. Viaţa ta merită 
salvată, Val. La fel şi cea a lui Jane. lar dacă există o cale, 
Matca o poate găsi. Dacă Jane poate deveni puntea dintre 
Ender şi mătci, atunci de ce n-ar fi Ender puntea dintre 
Jane şi tine? 

— Dacă promit că voi încerca, te întorci la munca ta? 

Exact asta era problema: Ender îl prevenise cu mult timp 
în urmă pe Miro că Matca îşi considera intenţiile drept 
fapte, ca şi cum ar fi propriile amintiri. Însă când îşi 
schimba intenţiile, ele deveneau noi fapte, iar ea nu-şi mai 
amintea că avusese o altă intenţie. În acest fel, orice 
promisiune a Mătcii era o vorbă în vânt. Îşi respecta doar 
promisiunile care, după părerea ei, meritau îndeplinite. 

Cu toate acestea, nu puteau obţine mai mult. 

— Voi încerca, a spus Miro. 

— Acum încerc să găsesc o modalitate. Mă voi consulta cu 
Human şi Rooter, dar şi cu ceilalţi copaci-părinţi. Mă voi 
sfătui cu toate fiicele mele. Şi cu Jane, care crede că totul e 
ridicol. 

— Ai intenţia să te sfătuieşti şi cu mine? a întrebat Val. 

— Tu ai spus deja da. 

Val a oftat. 

— Cred că aşa e, a spus ea. În adâncul sufletului, care mi-e 
bătrân şi nu se sinchiseşte dacă această marionetă tânără 
trăieşte sau moare, cred că la acel nivel nu-mi pasă. 

— Ai spus da încă de la început. Dar te temi. Prin faptul că 
nu ştii ce vei deveni, ţi-e teamă că vei pierde ceea ce ai. 

— Ai înţeles perfect, a recunoscut Val. Şi să nu-mi mai spui 
din nou minciuna aceea ridicolă că nu-ţi pasă dacă mori 
pentru că fiicele tale îţi posedă amintirile. Nu vrei să mori, 


iar dacă salvarea lui Jane te ajută să trăieşti, atunci vrei s-o 
faci. 

— Apucaţi mâna lucrătoarei mele şi ieşiţi la lumină. Plecaţi 
printre stele şi continuaţi-vă treaba. Aici, eu voi încerca să 
găsesc o modalitate de a-ţi salva viaţa. Şi a lui Jane. Vieţile 
tuturor. 

Jane era nemulțumită. Pe drumul de întoarcere spre 
Milagre şi navă, Miro a încercat să o facă să vorbească, însă 
ea a rămas la fel de mută ca şi Val, care abia dacă îl 
învrednicea cu vreo privire, darămite să discute cu el. 

— Deci eu sunt răul, a spus Miro. Nimeni altcineva nu a 
căutat o rezolvare, dar pentru că am acţionat, eu sunt 
păcătosul, iar voi, victimele. 

Val a clătinat din cap şi nu i-a răspuns. 

— Eşti pe moarte! a strigat el, ca să acopere vâjâitul 
aerului şi zgomotul motoarelor. Jane e pe cale de a fi 
executată! E o virtute să fii pasiv când ştii asta? Nu poate 
nimeni să facă un mic efort? 

Val a spus ceva, dar Miro n-a auzit-o. 

— Poftim? 

Ea şi-a întors capul şi a privit în altă parte. 

— Ai spus ceva, vreau să aud! 

Vocea care i-a răspuns nu era a lui Val. În ureche îi şoptea 
Jane. 

— A spus: „Nu le poţi avea pe amândouă”. 

— Cum adică? a întrebat Miro, ca şi cum Val ar fi repetat 
ceea ce spusese. 

Val s-a întors către el. 

— O salvezi pe Jane fiindcă îşi aminteşte totul despre viaţa 
ei. Nu are rost să o strecori în mine ca sursă inconştientă de 
voinţă. Trebuie să rămână ea însăşi, ca să poată fi refăcută 
când se restabileşte reţeaua de ansiblu. Iar asta mă va 
ucide. Ori, dacă sunt păstrată, ca amintiri şi personalitate, 
ce importanţă are dacă voinţa îmi va fi dată de Jane sau de 
Ender? Nu ne poţi salva pe amândouă. 

— De unde ştii? a întrebat-o Miro. 


— În acelaşi fel în care tu ştii toate aceste lucruri pe care 
le afirmi, ca şi când ele ar fi necunoscute altcuiva! a strigat 
Val. Gândeam! Mi se pare normal. Atâta tot. 

— De ce n-ar fi la fel de normal ca tu să posezi şi amintirile 
proprii, şi pe ale ei? 

— Aş înnebuni, înţelegi? a spus Val. Pentru că mi-aş aminti 
că sunt o femeie care a căpătat existenţă pe o navă, a cărei 
primă amintire ar fi aceea în care tu mori şi revii la viaţă. Şi 
mi-aş aduce aminte trei mii de ani de viaţă petrecuţi în 
afara acestui corp, trăind undeva în spaţiu şi... ce persoană 
poate păstra astfel de amintiri? La asta te-ai gândit? Cum 
poate o fiinţă umană să o conţină pe Jane, cu tot ce ţine ea 
minte, ştie şi poate face? 

— Jane e foarte puternică, a spus Miro, dar nu ştie să se 
folosească de un corp. Nu are acest instinct. N-a avut 
niciodată. Va trebui să se slujească de amintirile tale şi de 
aceea te va lăsa intactă. 

— Vorbeşti de parcă ai şti totul. 

— Da. Nu ştiu de ce şi nici cum de-am ajuns să ştiu asta, 
dar sunt convins că e aşa. 

— lar eu care credeam că bărbaţii sunt raţionali, a spus ea 
pe un ton dispreţuitor. 

— Nimeni nu e raţional, a spus Miro. Toţi acţionăm într-un 
fel sau altul pentru că suntem siguri de ceea ce dorim şi 
credem că acţiunile pe care le întreprindem ne vor aduce 
ceea ce vrem, dar niciodată nu ştim ceva sigur, astfel că 
toate raţionamentele noastre sunt invenţii pentru a justifica 
ce avem de gând să facem înainte de a ne gândi la motive. 

— Jane e raţională, a spus Val. lar acesta e un motiv în plus 
pentru care corpul meu n-ar vrea să o slujească. 

— Nici Jane nu e raţională, a spus Miro. Seamănă cu noi. 
Ca şi Matca. Pentru că e vie. Doar computerele sunt 
raţionale. Le oferi date, iar ele ajung doar la concluziile ce 
pot fi trase din respectivele date - dar asta înseamnă că ele 
sunt victime permanente şi neajutorate ale informaţiilor şi 
programelor pe care le stocăm în ele. Noi, fiinţele vii şi 


gânditoare nu suntem sclavii datelor pe care le primim. 
Mediul ne asaltează cu informaţii, genele ne dau anumite 
impulsuri, dar nu acţionăm întotdeauna în baza acelor 
informaţii şi nu ne supunem mereu nevoilor noastre 
înnăscute. Facem salturi. Ştim că nu putem fi cunoscuţi şi 
atunci ne petrecem viaţa căutând să justificăm acele 
cunoştinţe. Ştiu că tot ce încerc să fac este imposibil. 

— Vrei să spui că vrei să fie imposibil. 

— Da, a confirmat Miro. Dar simplul fapt că vreau nu 
înseamnă că nu poate fi adevărat. 

— Dar nu ştii. 

— Ştiu la fel de multe ca oricare altul. Cunoaşterea 
reprezintă doar o părere în care te încrezi pentru a acţiona. 
Nu ştiu dacă soarele va răsări şi mâine. Micuţul Doctor ar 
putea lovi lumea înainte ca eu să mă trezesc. Din pământ s- 
ar putea înălța un vulcan care, explodând, ne-ar face 
bucățele. Dar eu am încredere că ziua de mâine va sosi şi 
acţionez în baza acestei încrederi. 

— Eu nu am încredere că, dacă o las pe Jane să-l 
înlocuiască pe Ender drept sinele meu intim, va mai exista 
ceva care să semene cu mine, a spus Val. 

— Dar eu ştiu - ştiu - că e singura noastră şansă, pentru 
că, dacă nu-ţi găsim o altă aiua, Ender te va distruge, iar 
dacă nu-i găsim lui Jane un alt loc pentru a-i sluji de sine 
fizic, şi ea va muri. Ai vreun plan mai bun? 

— Nu, a spus Val. Nu am. Dacă Jane poate fi făcută să 
sălăşluiască în corpul meu, atunci asta trebuie să se 
întâmple pentru că supraviețuirea ei este extrem de 
importantă pentru viitorul speciilor raman. Atunci nu te-aş 
opri. Nu te-aş putea opri. Dar să nu-ţi închipui nici o clipă 
că eu cred că voi supravieţui acestui proces. Te amăgeşti 
singur, pentru că nu poţi îndura ideea că planul tău depinde 
de un element simplu: eu nu sunt o persoană reală. Eu nu 
exist, nu am drept de existenţă, şi atunci corpul meu e la 
voia oricui. Îţi spui că mă iubeşti şi că încerci să mă salvezi, 
dar o cunoşti pe Jane mai de multă vreme, ea ţi-a fost 


prietenul cel mai apropiat în lunile de singurătate şi 
suferinţă, înţeleg că o iubeşti şi ai face orice s-o salvezi, dar 
eu nu am de gând să mă amăgesc la fel ca tine. Plănuieşti 
ca eu să mor, iar Jane să-mi ia locul. Poţi numi asta 
dragoste, dacă ţii neapărat, dar eu nu văd lucrurile la fel. 

— Atunci n-o face, a spus Miro. Dacă nu crezi că vei 
supravieţui acestei experienţe, n-o face. 

— Vai, taci, a spus Val. Cum de-ai ajuns să fii de un 
romantism atât de patetic? În locul meu, n-ai ţine acum 
lecţii ca să demonstrezi cât de fericit eşti că ai un corp pe 
care să i-l oferi lui Jane şi că merită să mori de dragul 
oamenilor, al pequeninos, mătcilor şi aşa mai departe? 

— Nu e adevărat, a protestat Miro. 

— Că n-ai ţine lecţii? Hai, lasă, te cunosc prea bine, a spus 
ea. 

— Ba nu, a insistat Miro. Am vrut să spun că nu mi-aş da 
corpul. Nici măcar pentru a salva lumea. Umanitatea. 
Universul. Mi-am mai pierdut o dată trupul. Mi l-am 
recăpătat printr-un miracol pe care încă nu-l înţeleg. N-aş 
renunţa la el fără luptă. Mă înţelegi? Nu, nu mă înţelegi, 
pentru că nu ai spirit de luptător. Ender nu te-a înzestrat cu 
aşa ceva. Te-a făcut complet altruistă, femeia perfectă, care 
sacrifică totul de dragul altora, creându-şi identitatea din 
nevoile altora. Ei bine, eu nu sunt aşa. Nu mă bucur să mor 
acum. Vreau să trăiesc. Aşa se simt oamenii adevăraţi, Val, 
indiferent ce ar spune ei, toţi vor să trăiască. 

— Cu excepţia sinucigaşilor? 

— Şi ei vor să trăiască, a spus Miro. Sinuciderea e o 
încercare disperată de a scăpa de o suferinţă insuportabilă. 
Nu iei o hotărâre nobilă lăsând pe cineva mai valoros să 
continue să trăiască în locul tău. 

— Oamenii fac uneori asemenea alegeri, a spus Val. Nu 
înseamnă că nu sunt o persoană reală doar pentru că pot 
alege să-mi dau viaţa altuia. Nu înseamnă că nu am spirit 
de luptător. 


Miro a oprit aparatul de zbor, lăsându-l să se aşeze pe sol. 
Se găseau la marginea pădurii pequenino din apropierea 
satului Milagre. A observat că pegqueninos care lucrau pe 
câmp s-au oprit ca să-i urmărească. Pe el nu-l interesa ce 
vedeau sau gândeau pegqueninos. A luat-o pe Val de umeri 
şi, cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, a spus: 

— Nu vreau să mori. Şi nici ca tu să alegi moartea. 

— Dar tu ai făcut-o. 

— Am ales viaţa, a spus el. Am preferat să trec în corpul în 
care viaţa era posibilă. Nu înţelegi că încerc doar să vă 
determin pe tine şi pe Jane să faceţi ca mine? În navă, 
vreme de o clipă, au coexistat vechiul meu trup şi cel nou, 
privindu-se unul pe altul. Îmi amintesc ambele imagini. Mă 
înţelegi? Îmi aduc aminte că mă uitam la acest corp şi am 
gândit: „Ce frumos, ce tânăr! Îmi aduc aminte când acel 
corp eram eu: Cine e cel din faţa mea, această persoană, de 
ce să nu pot fi ea în locul infirmului ce sunt acum?” Aşa am 
gândit şi aşa-mi amintesc, nu mi-am imaginat toate astea 
mai târziu, nici n-am visat, tot timpul aşa am gândit. Dar 
mai ţin minte şi că la asta mă gândeam în acele momente. 
Apoi, îmi amintesc că stăteam şi mă priveam cu milă, 
gândind: „Sărmanul om, bietul olog, cum suportă să mai 
trăiască acum, când îşi aduce aminte cum era să fie viu?”, 
iar după aceea, brusc, el s-a transformat în ţărână, ba mai 
puţin de atât, în aer, apoi în nimic. Îmi aduc aminte că l-am 
urmărit murind. Nu-mi amintesc moartea, pentru că aiua 
mea făcuse deja saltul. Dar îmi sunt vii în minte ambele 
imagini şi simţăminte. 

— Sau ţii minte cum îţi era vechiul sine până la momentul 
saltului şi cum era noul tău sine după aceea. 

— Posibil, a spus Miro. Dar asta n-a ţinut nici măcar o 
secundă. Cum de-mi pot aminti atât de multe lucruri despre 
ambele stări de sine, care au coexistat în aceeaşi clipă? 
Cred că am păstrat amintirile care erau în acest corp din 
fracțiunea de secundă când aiua mea a stăpânit ambele 
corpuri. Cred că, dacă Jane pătrunde în tine, îţi vei păstra 


toate amintirile şi le vei prelua şi pe ale ei. Eu sunt aproape 
convins. 

— A, îmi închipuiam că ştii şi asta. 

— O ştiu, a spus Miro. Pentru că orice altceva e de 
neconceput, prin urmare, necunoscut. Realitatea în care 
trăiesc este una în care tu o poţi salva pe Jane, iar Jane te 
poate salva pe tine. 

— Adică tu ne poţi salva pe amândouă. 

— Am făcut deja tot ce se putea, a spus Miro. Totul. Am 
terminat. Am întrebat-o şi pe Matcă. Acum se gândeşte la 
asta. Va încerca. Are însă nevoie de consimţământul tău. Şi 
de al lui Jane. Dar acum nu mai e treaba mea. Eu voi 
rămâne un simplu observator. Te voi urmări murind sau 
trăind. (A tras-o pe Val mai aproape şi a strâns-o în braţe.) 
Eu vreau să trăieşti. 

A simţit rigiditatea şi lipsa de reacţie a lui Val şi i-a dat 
drumul din braţe. Apoi s-a îndepărtat de ea. 

— Stai, a spus ea. Aşteaptă până când Jane va trece în 
acest corp, apoi vei putea face cu el ce te lasă ea. Pe mine 
să nu mă mai atingi, pentru că nu suport îmbrăţişarea unui 
bărbat care mă vrea moartă. 

Cuvintele ei l-au îndurerat prea mult ca să răspundă. l-a 
fost imposibil de dureros să le suporte. A pornit aparatul de 
zbor. Acesta s-a ridicat puţin deasupra solului. A pornit 
înainte şi şi-au continuat drumul, dând roată pădurii până 
au ajuns în locul în care copacii-părinţi pe nume Human şi 
Rooter marcau vechea intrare spre satul Milagre. Simţea 
prezenţa lui Val alături de el tot astfel cum un om lovit de 
trăsnet percepe apropierea de o linie de înaltă tensiune; 
fără să fie nevoie de vreo atingere, se înfiora la durerea pe 
care ştia că o ascund cablurile. Răul pe care el îl comisese 
nu se putea repara. Val se înşela, nu voia să o vadă murind, 
însă ea trăia într-o lume din care el o voia să o excludă şi 
reconcilierea era imposibilă. Puteau face împreună acea 
plimbare sau următoarea călătorie spre alt sistem stelar, 
dar nu aveau să mai trăiască în aceeaşi lume, iar gândul 


acesta era insuportabil de chinuitor, acel adevăr îl durea, 
dar suferinţa era prea adâncă pentru a ajunge la ea sau 
chiar pentru a o simţi în acele momente. Ea exista, ştia că 
avea să-l tortureze în anii următori, însă în acele clipe nu o 
putea atinge. Nu era nevoie să-şi analizeze sentimentele. 
Mai trecuse prin situaţia asta, când o pierduse pe Ouanda, 
când visul de a trăi alături de ea fusese zădărnicit. Nu 
putea atinge durerea, n-o putea alunga, nici măcar nu-l 
întrista că tocmai descoperise ceea ce voia, dar nu putea 
obţine asta. 

— Ai devenit un sfânt care suferă, i-a spus Jane la ureche. 

— “Taci şi lasă-mă, a subvocalizat Miro. 

— Nu vorbeşti ca un bărbat care vrea să-mi fie iubit. 

— Nu vreau să-ţi fiu nimic. Nici măcar nu ai suficientă 
încredere în mine ca să-mi spui ce doreşti să obţii prin 
cercetarea atâtor lumi. 

— Nici tu nu mi-ai spus ce puneai la cale când te-ai dus să 
vorbeşti cu Matca. 

— Ştiai ce voi face, a spus Miro. 

— Ba nu. Sunt foarte ageră - mult mai ageră la minte 
decât tine sau Ender, şi să nu uiţi asta nici o clipă - dar, cu 
toate acestea, nu vă pot ghici pe voi, creaturile alcătuite din 
carne, cu mult lăudatele voastre „salturi intuitive”. 
Întotdeauna acţionaţi în mod irațional pentru că nu deţineţi 
informaţii suficiente pentru a acţiona raţional. Dar nu-mi 
place când spui că sunt iraţională. Nu sunt. Nici vorbă. 

— Sunt convins că ai dreptate, a spus încet Miro. Ai 
dreptate în toate privinţele. Aşa e. Acum pleacă. 

— Plec. 

— Ba nu, a spus Miro. Întâi vreau să aflu de la tine ce rost 
au avut călătoriile făcute de mine cu Val. Matca a afirmat că 
lumile colonizabile reprezentau o idee de rezervă. 

— Vorbe, a spus Jane. Aveam nevoie de mai mult de o lume 
ca să fim siguri că salvăm cele două specii non-umane. O 
rezervă. 

— Dar ne-ai trimis mereu. 


— Interesant, nu? 

— Ea a spus că încercai să eviţi un pericol mai grav decât 
Flota Lusitană. 

— Alte vorbe. 

— Spune, a insistat Miro. 

— Dacă o fac, s-ar putea să nu mai pleci. 

— Crezi că sunt atât de laş? 

— Nicidecum, curajosul meu băiat, eroul meu îndrăzneţ şi 
atrăgător. 

Lui Miro nu-i plăcea când Jane îl trata de sus, nici măcar în 
glumă. lar acum nu avea deloc chef de glume. 

— De ce crezi că nu voi pleca? 

— Vei considera că nu te ridici la înălţimea misiunii, a spus 
Jane. 

— Şi nu mă ridic? 

— Probabil că nu, i-a răspuns Jane. Cu toate acestea, mă 
vei avea pe mine. 

— Dar dacă dispari şi tu brusc? a întrebat Miro. 

— Trebuie să riscăm şi asta. 

— Spune-mi ce vom face. Care e adevărata misiune? 

— Hai, nu fi ridicol! Dacă te gândeşti mai bine, vei 
descoperi şi singur. 

— Nu-mi plac şaradele, Jane. Spune-mi! 

— Întreab-o pe Val. Ea ştie. 

— Poftim? 

— Ea caută deja datele de care am nevoie. Ştie. 

— Asta înseamnă că şi Ender ştie. Până la un punct, a zis 
Miro. 

— Cred că ai dreptate, dar el nu mai prezintă interes 
pentru mine şi nu-mi pasă ce anume ştie. 

Vai, ce raţională eşti, Jane... 

Pesemne că, din obişnuinţă, subvocalizase gândul, pentru 
că ea i-a răspuns la fel ca la orice exprimare făcută în gând 
în mod deliberat. 

— Te-ai exprimat ironic, deoarece îţi închipui că eu afirm 
asta doar pentru că pe Ender nu-l mai interesează 


persoana mea, întrucât mă protejez de sentimentele mele 
rănite din cauză că el şi-a scos nestemata din ureche, în 
realitate, el nu mai constituie o sursă de informaţii şi nu mai 
colaborează la activitatea mea şi, drept urmare, pe mine nu 
mă mai interesează persoana lui decât în măsura în care 
vrei să mai auzi din când în când despre un vechi prieten 
care s-a mutat departe. 

— Asta îmi sună ca o justificare după ce faptul s-a 
consumat, a constatat Miro. 

— De ce ai adus vorba de Ender? l-a întrebat Jane. Ce 
contează dacă ştie sau nu adevărata activitate pe care o 
desfăşuraţi tu şi Val? 

— Pentru că, dacă Val cunoaşte scopul misiunii, iar ea 
presupune un pericol mai grav decât Flota Lusitană, de ce 
Ender şi-a pierdut interesul faţă de ea atât de mult, încât ea 
e pe cale să moară? 

Vreme de câteva clipe au rămas tăcuţi. Chiar îi trebuia 
atât de mult timp lui Jane să găsească un răspuns, încât 
întârzierea putea fi percepută chiar şi de o fiinţă umană? 

— Presupun că Val nu ştie, a spus Jane. Da, e posibil. Am 
crezut că ştie, dar constat acum că s-ar putea să-mi fi 
transmis date asupra cărora a insistat din motive ce nu 
aveau nici o legătură cu misiunea voastră. Da, ai dreptate, 
nu ştie. 

— Jane, recunoşti că te-ai înşelat? Că ai tras o concluzie 
falsă, iraţională? 

— Când primesc date de la oameni, uneori concluziile mele 
raţionale sunt incorecte, deoarece au la bază premise false. 
— Jane, a spus Miro încet, am pierdut-o, aşa e? Indiferent 
dacă trăieşte sau moare, dacă treci în trupul ei sau mori în 
spaţiu, sau unde trăieşti tu acum, ea nu mă va iubi, 

adevărat? 

— Nu sunt persoana potrivită să-ţi răspundă. Eu n-am 
iubit niciodată pe cineva. 

— Ba l-ai iubit pe Ender. 


— l-am acordat multă atenţie şi am fost dezorientată când 
m-a deconectat prima oară, cu mulţi ani în urmă. De atunci, 
mi-am reparat greşeala şi nu mă mai leg atât de strâns de 
cineva. 

— L-ai iubit pe Ender, a insistat Miro. Şi încă îl iubeşti. 

— Vai, ce înţelept eşti! a spus Jane. Viaţa ta amoroasă eo 
serie jalnică de eşecuri, în schimb, ştii totul despre iubirile 
mele. Se vede că te pricepi mai bine să înţelegi procesele 
emoţionale ale unor fiinţe electronice decât, să spunem, ale 
femeii de lângă tine. 

— Ai înţeles perfect, a recunoscut Miro. Asta e istoria vieţii 
mele. 

— Tot astfel ţi-ai imaginat că eu te iubesc, a spus Jane. 

— Nu tocmai. 

Însă chiar în clipa în care a afirmat asta, s-a simţit 
străbătut de un fior rece şi a început să tremure. 

— Am perceput dovada seismică a adevăratelor tale 
sentimente, a spus Jane. Îţi închipui că te iubesc, dar te 
înşeli. Nu iubesc pe nimeni. Acţionez din interes propriu 
inteligent. Acum nu pot supravieţui fără a păstra legătura 
cu reţeaua umană de ansiblu. Exploatez strădaniile lui 
Peter şi Wang-Mu pentru a împiedica executarea mea sau 
evitarea ei. Mă slujesc de visurile tale romanţioase ca să-mi 
găsesc un corp suplimentar care nu-i mai face trebuinţă lui 
Ender. Încerc să salvez pequeninos şi mătcile pornind de la 
principiul că e bine să păstrezi în viaţă speciile capabile de 
gândire - din care fac şi eu parte. Dar în activitatea mea nu 
intră lucruri precum dragostea. 

— Ce mincinoasă eşti... a spus Miro. 

— Nu merită să discut cu tine, a zis Jane. Te auto-amăgeşti 
tot timpul. Eşti megaloman. Cu toate astea, eşti amuzant, 
Miro. Îmi face plăcere tovărăşia ta. Dacă aceasta e 
dragoste, atunci te iubesc. Însă oamenii îşi iubesc animalele 
de companie din aceleaşi motive, nu? Nu e vorba exact de o 
prietenie între egali, nici acum, nici în viitor. 


— De ce eşti atât de hotărâtă să mă răneşti şi mai mult? a 
întrebat-o Miro. 

— Pentru că nu vreau să te legi sentimental de mine. Ai 
tendinţa de a te agăța de relaţii sortite eşecului. Vorbesc 
serios, Miro. Ce poate fi mai lipsit de speranţă decât să o 
iubeşti pe Tânăra Valentine? Sau pe mine, bineînţeles. 
Pentru că, în mod firesc, asta ar urma. 

— Vai te morder, a spus Miro. 

— Nu pot muşca din mine, şi nici din alţii, i-a răspuns Jane. 
Sunt o bătrână fără dinţi. 

Aşezată alături de el, Vali s-a adresat lui Miro: 

— Ai de gând să stai toată ziua aici sau vii cu mine? 

Miro a privit în lateral. Val nu era alături. În timpul 
discuţiei cu Jane ajunsese în apropierea navei şi, fără să-şi 
dea seama, oprise aparatul de zbor, iar Val coborâse şi el 
nici nu băgase de seamă. 

— Poţi vorbi cu Jane şi din navă, a spus Val. Acum, după ce 
ai organizat expediţia ta altruistă pentru a salva femeia pe 
care o iubeşti, avem de lucru. 

Miro nu s-a deranjat să răspundă dispreţului şi furiei 
cuvintelor ei. A oprit motorul aparatului de zbor, a coborât 
şi a urmat-o în navă. 

— Vreau să ştiu care e adevărata noastră misiune, a spus 
Miro după ce a închis uşa navei. 

— Chiar m-am gândit la asta, i-a spus Val. Am luat în 
consideraţie locurile prin care am trecut. Am sărit de colo- 
colo. La început, am mers la întâmplare în sistemele stelare 
apropiate şi îndepărtate. În ultima vreme însă, am avut 
tendinţa de a ne deplasa numai într-o anumită zonă. Un con 
al spaţiului şi cred că acesta se îngustează. Jane are în plan 
o anumită destinaţie, iar unele date pe care le culegem 
despre fiecare planetă îi sugerează că ne apropiem tot mai 
mult, că ne îndreptăm în direcţia corectă. Caută ceva. 

— Deci, dacă examinăm datele despre lumile pe care le-am 
explorat, ar trebui să găsim ceva comun? 


— Îndeosebi la lumile care definesc conul de spaţiu în care 
am desfăşurat cercetări. Lumile din regiunea aceea posedă 
ceva ce o îndeamnă să continue cercetarea mai departe. 

Unul dintre chipurile lui Jane a apărut în aer, deasupra 
terminalului de computer. 

— Nu mai pierdeţi timpul încercând să descoperiţi ceea ce 
ştiu deja. Aveţi de explorat o nouă lume. La treabă! 

— Taci, te rog! a zis Miro. Dacă nu ne spui, atuncio săne 
chinuim să aflăm singuri. 

— Frumos vorbeşti, eroul meu curajos şi îndrăzneţ, a spus 
Jane. 

— Miro are dreptate, a spus Val. Mai bine ne anunţi şi nu 
vom mai pierde timpul cu supoziţii. 

— Şi eu care am crezut că una dintre caracteristicile 
fiinţelor vii e aceea de a face salturi intuitive care transcend 
raţiunea şi merg dincolo de datele avute la dispoziţie, a zis 
Jane. Sunt dezamăgită că nu aţi ghicit deja. 

În aceeaşi clipă, Miro şi-a dat seama. 

— Cauţi planeta originară a virusului Descolada, a spus el. 

Val l-a privit nedumerită. 

— Poftim? 

— Virusul Descolada a fost creat. L-a inventat cineva şi l-a 
trimis în spaţiu, probabil pentru a transforma alte planete, 
pregătind o încercare de colonizare. Oricine ar fi acel 
creator, el se află încă acolo, continuându-şi munca, 
trimițând noi sonde spaţiale şi viruşi pe care nu-i vom putea 
depista şi distruge. Jane caută planeta lor natală. Ori, mai 
curând, ne pune pe noi să căutăm. 

— Uşor de ghicit, a spus Jane. Aţi avut la dispoziţie date 
mai mult decât suficiente. 

Val a dat aprobator din cap. 

— Acum mi-e limpede. Unele dintre lumile explorate aveau 
o floră şi faună redusă. Chiar mi-am exprimat mirarea în 
câteva rânduri. Pesemne că se produseseră dispariţii 
importante. Nu semănau cu cele de pe Lusitania, desigur. Şi 
nu am detectat virusul Descolada. 


— A existat însă alt virus, mai puţin rezistent, a spus Miro. 
Încercări de început, probabil. Asta provocase dispariţia 
unor specii de pe acele lumi. În cele din urmă, virusul 
pierise, dar ecosistemele respective încă nu-şi reveniseră 
după pagubele suferite. 

— Chiar am insistat asupra acelor lumi, a spus Val-Am 
cercetat acele ecosisteme în profunzime, căutând 
Descolada sau ceva similar, pentru că ştiam că orice 
dispariţie pe scară mare reprezenta un semn de pericol. 
Nu-mi vine să cred că n-am reuşit să fac legătura între una 
şi alta ca să-mi dau seama ce căuta Jane. 

— Şi ce se întâmplă dacă descoperim lumea de pe care a 
plecat Descolada? a întrebat Miro. Ce facem? 

— Îmi închipui că o vom studia de la distanţă, ne 
convingem că avem dreptate, apoi alertăm Congresul, ca să 
distrugă definitiv planeta. 

— Încă o specie înzestrată cu gândire? a întrebat Miro, 
incapabil să creadă ce auzise. Crezi că vom invita Congresul 
să-i distrugă? 

— Ai uitat că nici Congresul n-a aşteptat invitaţia noastră? 
Şi nici aprobarea noastră. lar dacă cei din Congres 
consideră că Lusitania e atât de periculoasă, încât trebuie 
distrusă, ce vor face în cazul unei specii care produce şi 
răspândeşte viruşi neînchipuit de periculoşi? Nu cred că ar 
greşi Congresul într-o asemenea situaţie. A fost o simplă 
întâmplare că Descolada i-a ajutat pe strămoşii pequeninos 
să facă trecerea la inteligenţă. Dacă asta i-a ajutat. Există 
dovezi că pequeninos erau deja înzestrați cu inteligenţă, iar 
virusul Descolada aproape că i-a distrus în totalitate. Cel 
care a răspândit virusul nu are conştiinţă. Nu s-a gândit că 
şi alte specii au dreptul la viaţă. 

— Poate nu au un asemenea concept acum, a spus Miro. 
După ce ne vor întâlni... 

— Asta, dacă nu cumva o să luăm vreo boală îngrozitoare 
şi vom muri la câteva minute după coborârea pe planeta lor, 
a spus Val. Nu te îngrijora, Miro! Nu plănuiesc să ucid pe 


oricine am întâlni. Oricât de ciudată aş fi, nu doresc 
distrugerea completă a altora. 

— Nu pot crede că abia acum am înţeles pe cine căutăm, 
iar tu vorbeşti deja de uciderea tuturor! 

— Problema distrugerii se naşte ori de câte ori oamenii 
întâlnesc străini, indiferent dacă sunt slabi sau puternici, 
periculoşi sau paşnici. Aşa e scris în genele noastre. 

— Ca şi dragostea. Ca nevoia de comunicare. Ca şi 
curiozitatea care depăşeşte xenofobia. Ca decenţa. 

— Ai lăsat deoparte teama de Dumnezeu, a spus Val. Nu 
uita că sunt chiar Ender. Există un motiv pentru care este 
numit Xenocid, ştii doar. 

— Da, dar tu eşti partea blândă a lui. 

— Până şi oamenii blânzi recunosc uneori că decizia de a 
nu ucide e sinonimă cu aceea de a muri. 

— Nu pot crede că vorbeşti astfel. 

— Deci n-ai ajuns să mă cunoşti prea bine, a spus Val, 
zâmbindu-i delicat. 

— Nu-mi place când devii îngâmfată, a zis Miro. 

— Bine, a zis Val. Atunci n-o să fii prea trist când o să mor. 

Apoi i-a întors spatele. Descumpănit, el a urmărit-o câteva 
momente în tăcere. Stătea rezemată de spătarul scaunului, 
privind datele care proveneau din sondajele efectuate de 
navă. Şiruri lungi de informaţii desfăşurându-se în aer în 
faţa ei; a apăsat un buton, iar primul şir a dispărut, fiind 
înlocuit de următorul. Era concentrată asupra datelor, dar 
mai era vorba de ceva. Un aer de anticipare. Încordare. 
Asta l-a făcut pe Miro să se teamă. 

Teamă? De ce? Se întâmpla ceea ce sperase el. În ultimele 
momente, Tânăra Valentine realizase ceea ce ratase Miro în 
discuţia purtată cu Ender. Câştigase atenţia lui Ender. 
Acum, când ştia că era în căutarea planetei pe care fusese 
creată Descolada, când în joc era un aspect moral 
important, când viitorul raselor raman depindea de 
acţiunea ei, Ender avea să manifeste interes faţă de ceea ce 


făcea ea, îi va păsa de Val cel puţin la fel de mult ca de 
Peter. Deci nu avea să se stingă. Începea să trăiască. 

— Mi-ai făcut-o, i-a şoptit Jane în ureche. Acum n-o să mai 
vrea să-mi dea trupul. 

Din acel motiv se temea? Nu. În ciuda acuzațiilor ei, Miro 
nu voia ca Val să moară. Era încântat că ea îşi recăpătase 
vioiciunea, devenind atât de încordată, implicată - chiar 
dacă asta o făcea să devină supărător de îngâmfată. Nu, 
alta era cauza. 

Poate că era vorba de ceva simplu, precum teama pentru 
propria viaţă. Planeta natală a virusului Descolada era sigur 
un loc cu o tehnologie inimaginabil de dezvoltată dacă 
avusese capacitatea să creeze un asemenea lucru şi să-l 
trimită de la o lume la alta. Pentru a crea antivirusul care să 
învingă şi să ţină sub control Descolada, Ouanda, sora lui 
Miro trebuise să iasă în Exterior, pentru că producerea unui 
asemenea lucru depăşea tehnologia deţinută de oameni. 
Miro va trebui să discute cu creatorii Descoladei pentru a-i 
împiedica să mai trimită în spaţiu alte sonde ucigaşe. Asta îl 
depăşea. Nu se simţea în stare să ducă la bun sfârşit o 
asemenea misiune. Va da greş, iar asta va periclita toate 
speciile raman. Nici nu era de mirare că se temea. 

— Ce părere ai după consultarea datelor? a întrebat el. 
Aceasta e lumea pe care o căutăm? 

— Probabil că nu, i-a răspuns Val. Are o biosferă destul de 
recentă. Nici un animal care să depăşească viermii ca 
mărime. Nici o zburătoare. Doar o varietate completă de 
specii la un nivel redus de dezvoltare. Varietatea nu 
lipseşte. Se pare că sonda lor n-a ajuns aici. 

— Bine, a zis Miro. Acum, dacă ne ştim adevărata misiune, 
mai pierdem vremea redactând un raport complet privind 
posibilitatea de colonizare sau mergem mai departe? 

Deasupra terminalului lui Miro, a apărut chipul lui Jane. 

— Să ne convingem că Valentine are dreptate, a spus Jane. 
După aceea continuăm. Există suficiente lumi de colonizat şi 
timpul ne presează. 


Novinha l-a atins pe umăr pe Ender, care respira greu, 
zgomotos, însă nu era vorba de sforăitul lui obişnuit. 
Zgomotul venea din plămâni, nu din gătlej; era ca şi cum şi- 
ar fi ţinut respiraţia multă vreme, iar acum trebuia să tragă 
aer în piept drept compensare, numai că inspiraţia nu era 
suficient de profundă, iar plămânii nu rezistau. 

— Andrew! Scoală-te, a spus ea pe un ton ridicat, fiindcă 
atingerea ei fusese suficientă până atunci pentru a-l trezi, 
dar de această dată nu era îndeajuns, pentru că ela 
continuat să gâfâie, fără să deschidă ochii. 

O surprinsese până şi faptul că dormea. Încă nu era un 
bătrân. Nu obişnuia să tragă câte un pui de somn spre 
sfârşitul dimineţii. Şi totuşi, acum stătea întins pe terenul 
de crochet al mănăstirii când, de fapt, îi spusese că pleacă 
să aducă apă. Şi, pentru prima oară, Novinha s-a gândit că 
el nici măcar nu dormea, ci se prăbuşise acolo, şi doar 
faptul că ajunsese să stea pe spate, la umbră, cu mâinile 
aşezate pe piept, o făcuse să creadă că îşi alesese acel loc 
ca să se odihnească. Ceva nu era în regulă. Nu era un 
bătrân oarecare. N-ar fi trebuit să zacă acolo, respirând un 
aer care nu îi satisfăcea necesităţile. 

— Ajuda-me, a strigat ea. Me ajuda, por favor, venga 
agora! A ridicat glasul până când, lucru nefiresc pentru ea, 
devenise un răcnet, un sunet disperat care a înspăimântat-o 
şi mai mult. Ele vai morrer! Socorro! O să moară, s-a trezit 
ea urlând. 

Iar în subconştient, a început să se audă o altă litanie: „Eu 
l-am adus în acest loc, la muncă grea. E delicat ca mai toţi 
bărbaţii, inima îi este la fel de vulnerabilă, l-am silit să vină 
aici din cauza dorinţei mele egoiste de sfinţenie, izbăvire şi, 
în loc să scap de vina pentru moartea bărbaţilor pe care i- 
am iubit, am adăugat unul pe listă, l-am ucis pe Andrew la 
fel ca pe Pipo şi pe Libo, aşa cum i-aş fi putut salva pe 
Estevăo şi pe Miro. Moare, şi tot din vina mea, orice aş face, 
aduc moartea cu mine, oamenii pe care-i iubesc trebuie să 
moară ca să scape de mine. Mamae, Papae, de ce m-aţi 


părăsit? De ce aţi presărat moartea în calea mea, încă din 
copilărie? Nimeni din cei pe care-i iubesc nu poate rămâne 
lângă mine.” „Asta nu slujeşte la nimic, şi-a zis ea, silindu-şi 
mintea să alunge bine cunoscuta psalmodie a autoînvinuirii. 
Nu-l voi ajuta pe Andrew dacă mă pierd în acuzaţii 
iraționale.” 

Auzindu-i strigătele, dinspre mănăstire s-au apropiat 
câteva femei şi câţiva bărbaţi, apoi alţii, veniţi din grădină. 
Câteva momente mai târziu, aceştia l-au dus pe Ender în 
clădire, iar cineva s-a grăbit să cheme un doctor. Unii au 
rămas alături de Novinha, pentru că povestea ei le era 
necunoscută, şi bănuiau că moartea altei persoane iubite ar 
fi fost prea mult pentru ea. 

— N-am vrut să vină aici, a murmurat ea. Nu era nevoie. 

— Nu asta l-a făcut să se îmbolnăvească, a spus femeia 
care o susţinea. Oamenii se simt rău fără să fie vina cuiva. O 
să se înzdrăvenească. Vei vedea. 

Novinha a auzit vorbele femeii, dar în sinea ei nu le putea 
crede. Simţea că era vina ei, că un rău înspăimântător se 
ridica din bezna propriei inimi şi se strecura în lume, 
otrăvind totul. Purta acea bestie în adâncul inimii, care 
devenise o distrugătoare a fericirii. Până şi Dumnezeu i-ar fi 
dorit moartea. 

„Ba nu este adevărat, şi-a zis ea în gând. Ar fi un Păcat 
îngrozitor. Dumnezeu nu-mi vrea moartea, nici măcar de 
propria mână. Asta nu l-ar ajuta pe Andrew, n-ar aduce 
binele nimănui. N-ar ajuta, ci ar aduce doar durere. N-ar 
sluji, ci doar...” 

Rostindu-şi discret mantra de supravieţuire, şi-a urmat 
soţul care gâfâia până în mănăstire, a cărei sfinţenie putea 
alunga din inima ei orice gând de autodistrugere. „Acum 
trebuie să mă gândesc la el, nu la mine. Nu la mine. Nu nu 
nu...” „VIAŢA E O MISIUNE SINUCIGAŞĂ” „ Oare zeii 
diferitelor naţii vorbesc între ei? 

Oare zeii oraşelor chinezeşti stau de vorbă cu strămoşii 
japonezilor? 


Cu stăpânii din Xibalba? 

Cu Allah? Cu Yahve? Sau Vishnu? 

Există vreo întrunire anuală la care să-şi compare 
credincioşii? 

« Ai mei îşi coboară fruntea spre podea şi urmăresc 
desenul din lemn în locul meu », spune unul dintre ei. 

« Ai mei sacrifică animale », spune altul. 

« Ai mei ucid pe cei care m-au insultat », spune al treilea. 

De aceea, adesea mă întreb dacă există cineva care să se 
laude sincer, spunând: « Cei ce cred în mine se supun 
legilor drepte şi se poartă frumos între ei ducând o viaţă 
simplă şi darnică? », 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Pacifica era la fel de diversă ca orice altă lume, cu zone 
temperate, calote polare, păduri tropicale, deserturi şi 
savane, stepe şi munţi, lacuri şi mări, păduri şi plaje. Nu era 
o lume nouă. În mai bine de două mii de ani de colonizare 
umană, se ocupaseră toate nişele în care oamenii puteau 
trăi în confort. Existau oraşe mari şi arii întinse de 
sălbăticie, sate în mijlocul câmpurilor agricole şi staţiuni de 
cercetare în locuri îndepărtate, pe piscuri şi în văi, atât în 
nord, cât şi în sud. 

Însă inima Pacificăi fuseseră şi rămăseseră de-a pururi 
insulele tropicale ale oceanului numit Pacific, în amintirea 
celei mai întinse suprafeţe de apă de pe Pământ. Locuitorii 
acestor insule trăiau, fără să respecte vechile obiceiuri 
exact în litera lor, ci păstrând memoria lor, dincolo de 
zgomotele citadine şi la periferia tuturor priveliştilor. În 
cadrul ceremoniilor ancestrale, se sorbea tot kava. Aici 
amintirea vechilor eroi se păstra încă vie. Zeii mai şopteau 
în urechile bărbaţilor şi femeilor care aveau darul sfinţeniei. 
Şi, dacă se întorceau la colibele lor împletite din ierburi, 
unde găseau frigidere şi computere, ce dacă? Zeii nu 
ofereau daruri ce puteau fi refuzate. Problema era doar să 
găsească o modalitate de a permite pătrunderea 


elementelor noi în viaţa oamenilor fără a ucide ceea ce deja 
exista. 

Pe continente, în marile oraşe, la fermele din zona 
temperată, la staţiunile de cercetare erau mulţi care nu 
aveau răbdare să participe la nesfârşitele drame (sau 
comedii, în funcţie de punctul de vedere al privitorului) 
jucate pe acele insule de personaje îmbrăcate cu costume 
tradiţionale. Şi, bineînţeles, oamenii de pe Pacifica nu erau 
cu toţii polinezieni. Existau toate rasele, toate culturile; se 
vorbeau nenumărate limbi ori cel puţin aceasta era 
impresia. Şi totuşi, până şi cei îngâmfaţi considerau insulele 
drept sufletul lumii. Până şi iubitorii zăpezilor şi ai frigului 
plecau în pelerinaj - pe care îl numeau vacanţă - spre 
țărmurile tropicale. Culegeau fructe direct din copaci, 
pluteau pe mare în canoe, femeile lor umblau cu sânii 
dezgoliţi şi îşi înmuiau degetele unul câte unul în budinca 
de taro şi scoteau carnea de pe oase tot cu degetele 
umezite. Cei mai albi, mai slabi, mai eleganţi dintre oamenii 
acelui loc îşi spuneau pacificani şi vorbeau uneori ca şi cum 
muzica veche a acelor părţi le răsuna în urechi, ca şi cum 
poveştile antice vorbeau despre trecutul lor. Fuseseră 
adoptați în marea familie, iar adevărații samoani, tahitieni, 
hawaieni, tongani, maori şi fijieni zâmbeau şi-i lăsau să se 
simtă bine-veniţi, cu toate că acei oameni care purtau 
ceasuri, îşi făceau rezervări şi se grăbeau mereu nu ştiau 
nimic despre adevărata viaţă de la poalele vulcanului, 
despre calmul barierei de corali, sub cerul împestriţat de 
papagali în zbor şi despre muzica valurilor ce se izbeau de 
recifuri. 

Wang-Mu şi Peter au sosit într-o parte civilizată, modernă, 
cu un aer occidental al Pacificăi, unde şi-au găsit identitățile 
pregătite din timp de Jane. De astă dată erau funcţionari 
guvernamentali instruiți pe planeta lor natală, Moscova, 
cărora li se oferiseră câteva săptămâni de concediu înainte 
de a începe să lucreze în vreo reprezentanţă a Congresului 
din Pacifica. Nu aveau nevoie de prea multe cunoştinţe 


despre presupusa lor planetă natală. Nu aveau decât să 
prezinte documentele personale pentru a părăsi pe calea 
aerului oraşul în care tocmai ajunseseră cu o navă spaţială 
sosită recent de pe Moscova. Au ajuns pe una dintre 
insulele mai mari din Pacific şi curând s-au slujit din nou de 
documente pentru a se caza la un hotel de pe ţărmul 
tropical cotropit de căldură. 

Nu aveau nevoie de nici o hârtie ca să urce peo 
ambarcaţiune care să-i ducă spre insula recomandată de 
Jane. Nimeni nu le-a cerut acte de identitate. Pe de altă 
parte, nimeni nu voia să-i ia la bord ca pasageri. 

— De ce vă duceţi acolo? i-a întrebat un barcagiu samoan 
cu o statură de uriaş. Ce treabă aveţi acolo? 

— Vrem să vorbim cu Malu de pe Atatua. 

— Nu-l cunosc, a zis barcagiul. N-am auzit de el. Încercaţi 
la cineva care ştie insula pe care locuieşte. 

— Ţi-am spus numele insulei, a insistat Peter. Atatua. 
Judecând după hărţi, nu e departe de aici. 

— Am auzit despre ea, dar n-am fost niciodată acolo. 
Mergeţi şi vorbiţi cu altcineva. 

Asta s-a întâmplat în repetate rânduri. 

— N-ai înţeles că papalagii nu sunt doriţi acolo? i-a spus 
Peter lui Wang-Mu când au revenit pe terasa camerei lui. 
Oamenii de aici sunt atât de primitivi, încât nu-i resping 
doar pe rameni, framlingi şi utlanningi. Pariez că nici măcar 
tonganii sau hawaienii nu pot ajunge pe Atatua. 

— Nu cred că e vorba de ceva legat de rasă, a spus Wang- 
Mu. Cred că e ceva religios. Aşa protejează vreun loc sfânt. 

— Ce dovezi ai? 

— Pentru că oamenii nu manifestă ură sau teamă faţă de 
noi, nici măcar o supărare mascată. Observ o neştiinţă 
senină. Nu-i deranjează prezenţa noastră, ci consideră că 
nu avem ce căuta într-un loc sfânt. Ştii bine că, în rest, ne- 
ar duce oriunde. 

— Poate, a admis Peter. Dar nu pot fi chiar atât de 
xenofobi, pentru că altfel Aimaina nu s-ar fi împrietenit atât 


de bine cu Malu ca să-i transmită un mesaj. 

După ce a spus acestea, Peter şi-a aplecat puţin capul ca 
să asculte ceea ce îi şoptea Jane. 

— Aha, a făcut el. Jane a sărit o etapă în folosul nostru. 
Aimaina n-a trimis mesajul direct lui Malu, ci unei femei pe 
nume Grace. Însă ea s-a dus imediat la Malu, de aceea Jane 
a considerat că era bine să ne ducem direct la sursă. 
Mulţumesc, Jane. Îmi place cum funcţionează intuiţia ta. 

— Nu fi impertinent cu ea, l-a sfătuit Wang-Mu. Trebuie să 
acţioneze cât mai e timp. Ordinul de închidere a reţelei ar 
putea fi dat în orice clipă. E normal să se grăbească. 

— Cred că ar fi mai bine să distrugă orice asemenea ordin 
înainte să-l primească şi să preia cineva toate computerele 
din univers, a spus Peter. Să le dea cu tifla. 

— Asta nu i-ar împiedica. Doar i-ar înspăimânta şi mai 
mult. 

— Între timp, nu avem cum să ajungem la Malu cu o 
ambarcaţiune. 

— Atunci s-o găsim pe Grace, a propus Wang-Mu. Dacă ea 
a reuşit să ajungă acolo, atunci şi un străin ar putea avea 
acces la Malu. 

— Nu e străină, ci samoană, a spus Peter. Şi numele 
sugerează asta - Teu 'Ona - dar a lucrat în domeniul 
universitar şi i-a venit mai uşor să adopte un nume creştin, 
după cum se spune aici. Unul occidental. Trebuie să folosim 
numele de Grace. Aşa spune Jane. 

— Dacă a primit un mesaj de la Aimaina, ştie sigur cine 
suntem. 

— Eu sunt de altă părere, a spus Peter. Chiar dacă ne-a 
menţionat numele, cum să creadă că aceiaşi oameni se 
aflau ieri pe lumea lui, iar azi au ajuns aici? 

— Peter, eşti un pozitivist fără leac. Încrederea ta în 
rațiune te face să devii irațional. Sigur că va crede că 
suntem aceleaşi persoane. Şi Aimaina e convins de asta. 
Faptul că am călătorit de la o lume la alta într-o singură zi 


va confirma doar ceea ce-şi închipuie ei - că ne-au trimis 
zeii. 

Peter a oftat. 

— Bine, atâta vreme cât nu vor încerca să ne sacrifice 
aruncându-ne în conul unui vulcan, presupun că va fi plăcut 
să trecem drept zei. 

— Nu glumi cu aşa ceva, Peter. Religia e legată de cele mai 
profunde sentimente ale oamenilor de aici. Dragostea care 
se naşte din acest amestec e foarte dulce şi puternică, însă 
şi ura este extrem de fierbinte, iar furia, foarte violentă. 
Atâta timp cât străinii nu se apropie de locurile lor sfinte, 
polinezienii rămân oamenii cei mai paşnici. Dar când 
pătrunzi în lumina focului sacru, trebuie să fii atent, pentru 
că nici un inamic nu e mai nemilos, mai brutal sau mai 
neînduplecat decât ei. 

— Iar ai văzut imagini video? a întrebat-o Peter. 

— Am citit, a spus Wang-Mu. De fapt, am lecturat câteva 
dintre articolele publicate de Grace Drinker. 

— A, deci ştiai de ea. 

— N-am ştiut că era samoană. Nu vorbeşte despre sine. 
Dacă vrei să afli despre Malu şi locul lui în cultura samoană 
din Pacifica - poate ar trebui să o numim Lumana'i, la fel ca 
ei - trebuie să citeşti ceva scris de Grace Drinker sau de 
cineva care o citează, sau care are dispute cu ea. Avea un 
articol despre Atatua, aşa am descoperit-o. Şi a mai scris 
despre influenţa filosofiei Ua Lava asupra samoanilor. Când 
Aimaina a studiat-o, cred că a citit unele lucrări de Grace 
Drinker, apoi i-a adresat câteva întrebări şi astfel a început 
prietenia dintre ei. Dar legătura ei cu Malu nu are nimic de 
a face cu Ua Lava. El reprezintă ceva mai de demult. 
Dinainte de Ua Lava, dar Ua Lava încă depinde de asta, cel 
puţin în patria ei. 

Vreme de câteva momente, Peter s-a uitat atent la Wang- 
Mu. Ea a simţit că el o cântărea din ochi, socotind că avea 
minte şi că, măcar în parte, îi putea fi de folos. „Bravo, 
Peter, a gândit ea. Ce isteţ eşti, să bagi de seamă că am o 


minte analitică, pe lângă cea intuitivă, gnomică, mantică, 
lucruri pe care le-ai constatat deja.” 

Peter s-a ridicat de pe scaun. 

— Mergem să o întâlnim. Va trebui să cităm din lucrările 
ei. Şi să le discutăm critic. 

Matca stătea nemişcată. Terminase munca de depunere a 
ouălor pe acea zi. Lucrătoarele dormeau în întunericul 
nopții, deşi încă nu era bezna aceea care le reţinea în 
peştera ce constituia căminul Mătcii. Era mai curând 
dorinţa ei de a fi singură cu mintea ei, să alunge miile de 
amănunte supărătoare din ochii şi urechile, braţele şi 
picioarele lucrătoarelor. Toate îi reclamau atenţia, măcar 
din când în când, pentru a-şi face treaba; dar întreaga 
gândire îi era acaparată ca să-şi extindă mintea pentru a 
umbla prin reţelele pe care oamenii o învăţaseră să le 
considere drept „filotice”. Copacul-părinte pe nume Human 
îi explicase că, în una dintre limbile umane, acest lucru avea 
legătură cu iubirea. Legăturile iubirii. Dar Matca ştia 
altceva. Iubirea era cuplarea sălbatică dintre trântori. 
Iubirea era dată de genele tuturor creaturilor, care cereau 
să se înmulțească mereu. Împletirea filotică era altceva. 
Avea o componentă voluntară, dacă acea creatură era cu 
adevărat înzestrată cu senzaţii. Putea oferi fidelitate acolo 
unde dorea. Acest lucru era mai important decât iubirea, 
deoarece crea ceva mai mult decât urmaşi la întâmplare. 
Dacă fidelitatea lega creaturile laolaltă, acestea deveneau 
mai mari, iar acesta era un aspect nou şi inexplicabil. 

— Sunt legată de tine, de exemplu, i-a spus ea lui Human, 
chiar la începutul discuţiei lor din acea noapte. Vorbeau în 
acel fel în fiecare noapte, de la o minte la alta, deşi nu se 
întâlniseră niciodată. Nici n-ar fi putut, pentru că ea 
rămânea în bezna căminului ei din adâncuri, iar el 
înrădăcinat lângă poarta satului Milagre. Dar conversaţia 
dintre minţi era mai adevărată decât orice limbă şi se 
cunoşteau unul pe celălalt mai bine decât dacă ar fi făcut-o 
folosind văzul şi atingerea. 


— Întotdeauna începi la mijlocul gândului, a spus Human. 
— Iar tu înţelegi mereu tot ce înconjoară gândul, şi atunci 
ce importanţă are? Apoi ea i-a povestit ceea ce se petrecuse 

între ea şi Tânăra Valentine şi Miro în acea zi. 

— Am auzit şi eu o parte, a spus Human. 

— A trebuit să strig ca să mă fac auzită. Nu seamănă cu 
Ender - înţeleg greu şi sunt tari de ureche. 

— Şi vei reuşi? 

— Fiicele mele sunt slabe şi lipsite de experienţă, şi sunt 
ocupate să depună ouă în noile lor cămine. Cum să realizăm 
o reţea bună ca să prindem o aiua? Mai ales una care are 
deja un sălaş? Şi unde e acel sălaş? Unde e puntea pe care 
au făcut-o mamele mele? Unde e Jane? 

— Ender e pe moarte, a spus Human. 

Matca a înţeles că el îi răspundea la întrebare. 

— Ce anume din el? a întrebat Matca. Am socotit 
întotdeauna că e ca noi. Nu mă surprinde că el este primul 
om care ne seamănă în capacitatea de a controla mai mult 
de un corp. 

— Nu prea bine, a spus Human. De fapt, nu poate. S-a 
arătat greoi în corpul lui vechi de când au apărut ceilalţi. Şi, 
o vreme, se părea că ar putea s-o ucidă pe Tânăra 
Valentina. Acum lucrurile s-au schimbat. 

— Poţi vedea? 

— Ela, fiica lui adoptivă a venit să mă vadă. Trupul lui se 
stinge în mod ciudat. Nu e o boală cunoscută. Nu primeşte 
oxigen. Nu-şi poate recăpăta cunoştinţa. Bătrâna Valentine, 
sora lui, spune că probabil acordă prea multă atenţie 
celorlalte euri, astfel că nu poate păstra mult din vechiul lui 
corp pentru acum şi aici. De aceea, trupul lui cedează. Întâi 
plămânii. Poate că tot organismul e în curs de distrugere, 
dar plămânii sunt primii. 

— Ar trebui să fie atent. Altfel, va muri. 

— Aşa am spus şi eu, i-a reamintit Human pe un ton blând. 
Ender e pe moarte. 

Matca făcuse deja legătura la care se referise Human. 


— Deci nu e nevoie doar de o reţea pentru a prinde aiua 
acestei Jane. Trebuie să prindem şi aiua lui Ender şi să o 
transferăm în unul dintre celelalte trupuri. 

— Altfel vor muri şi ele odată cu el, îmi imaginez, a spus 
Human. La fel ca la moartea unei mătci, când mor şi 
lucrătoarele. 

— Unele mai supraviețuiesc câteva zile, dar aşa se 
întâmplă. Şi asta doar pentru că lucrătoarele nu au 
posibilitatea de a avea mintea unei mătci. 

— Nu te mai preface, a spus Human. N-ai încercat 
niciodată. 

— Adevărat. Ne temem de moarte. 

— De aceea ţi-ai trimis toate fiicele în alte lumi? Pentru că 
moartea nu înseamnă nimic pentru voi? 

— Îmi salvez specia, nu pe mine, sper că ai observat asta. 

— La fel procedez şi eu, a spus Human. Pe de altă parte, 
sunt prea înrădăcinat ca să mai fiu transplantat. 

— Dar Ender nu are rădăcini, a spus Matca. 

— Mă întreb dacă vrea să moară, a spus Human. Eu nu 
cred asta. Nu moare pentru că şi-a pierdut voinţa de a trăi. 
Corpul îi moare pentru că şi-a pierdut interesul faţă de 
viaţa pe care o duce. Dar vrea să trăiască viaţa lui Peter. Şi 
pe cea a lui Valentine. 

— A spus el asta? 

— Nu poate vorbi. Nu a găsit calea către legăturile filotice. 
N-a învăţat să se conecteze la fel ca noi, copacii-părinţi. Aşa 
cum faci tu cu lucrătoarele sau ca mine. 

— Dar l-am găsit o dată. Ne-am conectat cu el prin punte, 
suficient de bine ca să-i auzim gândurile şi să vedem prin 
ochii lui. Iar el ne-a visat în acele zile. 

— V-a visat, dar n-a aflat că aveaţi intenţii paşnice. N-a 
învăţat că nu trebuia să vă ucidă. 

— N-a ştiut că jocul era real. 

— Sau că visele erau adevărate. Într-un fel, e înţelept, dar 
băiatul nu a învăţat nici pe jumătate să-şi întrebe simţurile. 


— Human, a spus Matca. N-ai vrea să te învăţ cum să te 
alături unei reţele? 

— Deci vrei să-l prinzi pe Ender când moare? 

— Dacă îl prindem şi îl transferăm într-unul din celelalte 
trupuri, probabil că ele vor învăţa destule ca să o găsească 
şi să o prindă şi pe această Jane. 

— Şi dacă dăm greş? 

— Ender moare. La fel şi Jane. Murim şi noi, când va sosi 
flota. Prin ce se deosebeşte asta de cursul oricărei alte 
vieţi? 

— "Totul e sincronizarea, a spus Human. 

— Vrei să încerci să te alături reţelei? Tu, Rooter, şi ceilalţi 
copaci-părinţi? 

— Nu ştiu ce înţelegi printr-o reţea sau dacă se 
deosebeşte de modul în care noi, părinţii, suntem legaţi unii 
de alţii. Aminteşte-ţi că şi noi suntem conectaţi cu copacii- 
mame. Ei nu pot vorbi, dar au viaţă, şi noi ne ancorăm de ei 
la fel cum lucrătoarele sunt legate de tine. Găseşte o cale 
de-i include şi pe ei în reţea, iar taţii se vor alătura fără nici 
un efort. 

— Să facem o repetiţie în seara asta, Human. Dă-mi voie să 
mă unesc cu tine! Spune-mi cum ţi se pare şi voi încerca să- 
ţi explic ce fac şi încotro mergem. 

— N-ar trebui ca mai întâi să-l găsim pe Ender? Ca să nu 
se piardă? 

— 'Toate la vremea lor, a spus Matca. Şi, pe de altă parte, 
nu sunt chiar atât de sigură că ştiu cum să-l găsesc dacă şi- 
a pierdut cunoştinţa. 

— De ce? Cândva i-ai transmis vise - doar şi atunci 
dormea. 

— Atunci aveam puntea. 

— Poate că Jane ne ascultă. 

— Nu, a spus Matca. Aş şti dacă ar fi conectată cu noi. 
Forma ei a fost concepută ca să se potrivească formei mele, 
astfel încât să nu fie recunoscută. 


Plikt stătea lângă patul lui Ender pentru că nu suporta să 
rămână în picioare sau să se mişte. El avea să moară fără să 
mai scoată o vorbă. Ea îl urmase, îi oferise un cămin şi o 
familie, dar ce îi spusese el? Da, îi îngăduise uneori să-i fie 
umbră; ea fusese un observator mut al multora dintre 
discuţiile purtate de el în ultimele săptămâni şi luni. Însă 
când încercase să-i vorbească despre lucruri personale, 
amintiri mai profunde, despre înţelesul pe care îl dădea 
lucrurilor pe care le făptuise, el se mulţumise să clatine din 
cap, spunând - cu blândeţe, pentru că era calm, dar şi cu 
fermitate, pentru că nu voia ca ea să înţeleagă greşit: 

— Plikt, nu mai sunt dascăl. 

„Ba da, eşti, voia ea să-i spună. Cărţile tale continuă să fie 
un izvor de educaţie chiar în locuri în care nu ai ajuns 
niciodată. Matca, Hegemonul şi chiar Viaţa lui Human îşi au 
locul lângă tine. Cum poţi afirma că nu-i vei mai educa pe 
alţii când mai ai de scris cărţi şi trebuie să fii Vorbitor în 
numele altor morţi? Ai vorbit la moartea ucigaşilor şi a 
sfinţilor, străinilor, iar odată, la moartea unui întreg oraş, 
înghiţit de erupția producătoare de cataclism a unui vulcan. 
Dar relatând aceste istorii, unde era povestea ta, Andrew 
Wiggin? Cum pot fi Vorbitor la moartea ta, dacă nu mi-ai 
explicat-o? 

Ori acesta este ultimul tău secret - acela că nu ai avut 
cunoştinţă de oamenii despre a căror moarte ai vorbit, tot 
astfel cum nu ştiu eu acum nimic despre moartea ta? Mă 
obligi să inventez, să ghicesc, să-mi pun întrebări, să-mi 
imaginez - aşa ai procedat şi tu? Trebuie să descopăr 
povestea care poate fi crezută, apoi să găsesc o explicaţie 
alternativă care să poată fi înţeleasă de ceilalţi şi care să 
aibă sens şi puterea de a transforma, pentru ca după aceea 
să spun acea poveste - chiar dacă şi ea este o invenţie, cu 
nimic mai adevărată decât povestea pe care o crede 
oricine? Asta trebuie să rostesc atunci când voi fi Vorbitorul 
pentru Vorbitorul în Numele Morților?” Darul lui nu a fost 
acela de a descoperi adevărul, ci de a-l inventa; el nu 


desfăşura, deznoda viaţa morţilor, ci o crea. lot astfel am 
creat-o şi eu pe a lui. Sora lui spune că ela murit pentru că, 
dintr-o fidelitate impecabilă, a încercat să-şi urmeze soţia în 
viaţa de pace şi sihăstrie după care tânjea; dar însăşi pacea 
acelei vieţi l-a ucis, pentru că aiua lui a trecut în viaţa 
copiilor ciudaţi care au apărut maturi din mintea lui, iar 
trupul lui bătrân, în ciuda tuturor anilor pe care mai trebuia 
să-i trăiască, a fost azvârlit deoparte fiindcă el nu a avut 
timp să se ocupe de păstrarea lui în viaţă. 

N-a vrut să-şi părăsească soţia şi nici n-a vrut ca ea să-l 
părăsească; de aceea, s-a plictisit de moarte şi i-a provocat 
mai mult rău stând cu ea decât dacă ar fi lăsat-o să trăiască 
fără el. 

„Prin urmare, Ender, acest lucru e suficient de brutal?” El 
a distrus mătcile de pe câteva zeci de lumi, lăsând doar o 
supraviețuitoare a acelei specii vechi şi măreţe. Şi tot ela 
readus-o la viaţă. Faptul că ai salvat ultima dintre victime 
compensează uciderea celorlalte? El nu a vrut să facă asta, 
aşa se apără el; însă morţii nu pot fi readuşi la viaţă, iar 
când viaţa este retezată în plină floare, oare aiua spune: 
„Vai, oare dacă acel copil care m-a ucis credea că joacă un 
joc, asta înseamnă că viaţa mea cântăreşte mai puţin, 
contează mai puţin?” Nu, chiar şi Ender ar fi spus: 
„Moartea cântăreşte la fel, iar eu port acea povară pe 
umeri. Nimeni nu are mâinile mânjite de sânge ca mine; de 
aceea, voi rosti adevărul brutal despre viaţa celor care au 
murit fără să fie nevinovaţi şi vă voi demonstra că până şi 
aceştia pot fi înţeleşi”. Dar el a greşit, ei nu pot fi înţeleşi, 
niciunul, vorbirea în numele morţilor are efect doar pentru 
că morţii tac şi nu ne pot corecta erorile. Ender a murit şi 
nu mă poate face să-mi îndrept greşeala, astfel că unii 
dintre voi veţi crede că n-am comis niciuna, veţi considera 
că spun adevărul despre el, însă realitatea este că nici o 
persoană n-o poate înţelege pe alta, de la începutul vieţii 
până la sfârşitul ei, nu există nici un adevăr care să poată fi 
cunoscut, ci doar istorisirea pe care noi ne-o imaginăm ca 


reală, povestea despre care alţii ne spun că e adevărată, 
povestea pe care alţii o consideră adevărată; dar toate sunt 
minciuni. 

Plikt s-a ridicat şi a repetat cu disperare rostirea în faţa 
sicriului lui Ender, deşi încă nu fusese pus în el, încă zăcea 
în pat, şi aerul îi era pompat în plămâni printr-o mască, iar 
o soluţie de glucoză îi era administrată venos, dar încă nu 
murise. Doar tăcea. 

— Un cuvânt, a şoptit ea. Un cuvânt de-al tău. 

Ender a mişcat buzele. 

Plikt ar fi trebuit să-i cheme imediat pe ceilalţi. Novinha, 
care era la capătul puterilor după ce plânsese atât de mult, 
era afară. Şi Valentine, sora lui; Ela, Olhado, Grego, Quara, 
patru dintre copiii adoptați de el; şi mulţi alţii, intrând şi 
ieşind din sala de vizită, dorind să-l zărească măcar, să audă 
un cuvânt de-al lui sau să-i atingă mâna. Dacă ei ar fi putut 
trimite vorbă spre alte lumi, cum ar mai fi plâns oamenii 
care îşi aduceau aminte de rostirile lui de-a lungul a trei mii 
de ani de călătorii de la o lume la alta. Dacă ei i-ar fi putut 
proclama adevărata identitate - Vorbitor în Numele 
Morților, autor a două - ba nu -a trei cărţi despre Vorbire; 
şi Ender Wiggin, Xenocidul, ambii aflaţi în aceeaşi carne 
pieritoare - vai, ce unde de şoc s-ar fi răspândit în întregul 
univers uman! 

S-ar fi răspândit, întins, aplatizat, ca apoi să dispară 
treptat. Ca orice undă. Ca orice şoc. O notă de subsol într-o 
carte de istorie. Câteva biografii. Biografii revizuite de 
generaţia următoare. Articole în enciclopedii. Note la 
sfârşitul traducerilor cărţilor lui. Aceasta este nemişcarea în 
care se sting toate vieţile mari. 

Ender a mişcat buzele. 

— Peter, a şoptit el. 

Apoi a recăzut în muţenie. 

Ce prevestea asta? Încă respira, instrumentele nu indicau 
nimic anormal, inima lui continua să bată. Însă îl chemase 
pe Peter. Asta însemna că tânjea să retrăiască viaţa 


copilului minţii lui, a Tânărului Peter. Sau, având un fel de 
delir, îi vorbea fratelui său, Hegemonul? Sau fratelui său, pe 
vremea când era copil? Peter, aşteaptă-mă! Peter, am 
procedat bine? Peter, să nu-mi faci rău! Peter, te urăsc! 
Peter, pentru un zâmbet de-al tău aş fi gata să mor sau să 
ucid. Care era acel mesaj? Ce trebuia să rostească Plikt 
despre acel cuvânt? 

S-a îndepărtat de patul lui. A mers până la uşă şi a 
deschis-o. 

— Îmi pare rău, a spus ea încet către oamenii care 
umpleau cealaltă cameră, către cei care o auziseră rareori 
rostind ceva sau care nu o ascultaseră niciodată. A vorbit 
înainte de a putea chema şi pe altcineva să-l audă. Dar s-ar 
putea să mai vorbească. 

— Ce a spus? a întrebat Novinha, ridicându-se în picioare. 

— Doar un nume, a precizat Plikt. A rostit: „Peter”. 

— A invocat monstruozitatea pe care a readus-o din spaţiu, 
nu m-a chemat pe mine! a zis Novinha. 

Însă ea vorbise aşa din cauza medicamentelor pe care i le 
administrase medicul, ele o făceau să vorbească şi să 
plângă astfel. 

— Cred că-l invocă pe fratele nostru mort, a spus Bătrâna 
Valentine. Novinha, vrei să intri? 

— De ce? a întrebat Novinha. Nu m-a chemat pe mine, ci 
pe el. 

— E inconştient, a spus Plikt. 

— Vezi, mamă? a făcut Ela. Nu cheamă pe nimeni, 
vorbeşte într-un vis. Dar tot e ceva, a rostit un cuvânt, iar 
acesta e un semn bun. 

Cu toate acestea, Novinha a refuzat să intre. Aşa că în 
jurul patului se găseau Valentine, Plikt şi patru dintre copiii 
adoptați când Ender a vorbit din nou. 

— Novinha, a zis el. 

— Plânge afară, a spus Valentine. Cumplit de sedată, îmi 
pare rău. 


— Nu-i nimic, a spus Ender. Ce s-a întâmplat? înţeleg că 
sunt bolnav. 

— Cam aşa ceva, a spus Ela. „Neatenţia” ar fi explicaţia 
mai precisă a cauzei care ţi-a provocat boala, din câte ştim 
noi. 

— Vrei să spui că am suferit un accident? 

— Vreau să spun că acorzi prea multă atenţie la ceea ce se 
petrece pe alte planete, de aceea corpul tău de aici e cât pe 
ce să se autodistrugă. La microscop am văzut cum celulele 
luptă încet să reconstruiască rupturile din propriii pereţi. 
Mori pe porţiuni, dar în întregul corpului tău. 

— Reget că vă dau atâta bătaie de cap, a spus Ender. 

Vreme de o clipă, au crezut că acela era punctul de 
plecare al unei discuţii, începutul procesului de 
însănătoşire. Însă, după ce vorbise atât de puţin, Ender a 
închis ochii şi a adormit din nou, iar indicaţiile 
instrumentelor au rămas neschimbate. 

„O, ce minunat, a gândit Plikt. I-am cerşit un cuvânt, mi l-a 
oferit, iar acum ştiu chiar mai puţine decât înainte. Am 
risipit cele câteva momente de luciditate ale lui ca să-i 
spunem ce se petrece, în loc să-i punem întrebări pe care 
probabil nu vom mai avea şansa de a i le adresa. De ce 
devenim cu toţii mai proşti când ne îngrămădim în jurul 
cuiva aflat în pragul morţii?” 

A rămas însă locului, urmărindu-l, aşteptând, pe când ce 
ceilalţi, câte unul, câte doi, au ieşit din cameră. Valentine a 
venit ultima şi a atins-o pe braţ. 

— Plikt, nu poţi rămâne aici o veşnicie. 

— Stau cât pot, a spus ea. 

Valentine a privito în ochi şi probabil a văzut ceva care a 
determinat-o să renunţe la ideea de a o convinge. A plecat, 
iar Plikt a rămas din nou singură cu trupul vlăguit al 
bărbatului a cărui viaţă era centrul vieţii ei. 

De când aflase adevăratul scop al călătoriilor în căutarea 
de noi lumi, Miro nu ştia dacă era cazul să se bucure sau să 
se sperie de schimbarea petrecută cu Tânăra Valentine. 


Dacă până atunci ea părea calmă, chiar neîncrezătoare în 
sine, acum abia se stăpânea ca să nu-l întrerupă pe Miro ori 
de câte ori avea ceva de spus. În clipa când credea că 
înţelesese ce voia el să spună, începea să vorbească - iar 
când el susţinea că se referea la cu totul altceva, ea 
răspundea la acea problemă înainte ca el să fi terminat cu 
explicaţiile. Miro şi-a dat seama că probabil devenise mai 
sensibil decât trebuia - trăise foarte multă vreme aproape 
incapabil să se exprime, şi mai toţi obişnuiau să-l întrerupă, 
de aceea el se supăra la orice afront, oricât de minor. lar 
asta nu din cauză că socotea că oamenii procedau astfel din 
răutate. Dar Val era pur şi simplu... pornită. Era permanent 
trează - şi acum părea că nu mai dormea deloc sau cel 
puţin Miro n-o văzuse odihnindu-se. Şi nici nu voia să 
meargă acasă, părăsind acele planete. 

— Avem un termen, spunea ea. S-ar putea ca semnalul de 
oprire a ansiblului să se dea în orice moment. Nu avem timp 
de odihnă inutilă. 

Miro a vrut să-i spună: „Defineşte cuvântul «inutil »,. El 
avea nevoie de mai multă odihnă, iar când i-a făcut 
cunoscut acest lucru, cu un gest de respingere, Val i-a zis: 

— Dacă vrei, dormi, mă ocup eu. 

Iar el dormea pe furate şi, când se trezea, constata că ea şi 
Jane eliminaseră între timp alte trei planete - dintre care 
două manifestau semnele Descoladei de care suferiseră în 
ultimii o mie de ani. 

— Ne apropiem, spunea Val, după care se lansa în 
prezentarea unor elemente interesante referitoare la 
datele obţinute, asta până se întrerupea singură - din acest 
punct de vedere, avea o atitudine democratică, oprindu-se 
pe sine la fel de uşor cum îl oprea şi pe el- ca să se ocupe 
de datele culese de pe o altă planetă. 

După doar o zi de asemenea tratament, Miro renunţase 
practic să mai vorbească. Val era atât de concentrată 
asupra activităţii ei, încât nici nu vorbea despre altceva; iar 
cu privire la acel subiect, Miro nu avea de spus prea multe, 


decât să-i transmită periodic informaţii primite de la Jane 
prin nestemata din ureche, nu prin computerele de pe 
navă. Muţenia lui aproape totală i-a oferit totuşi timp să 
gândească. „Asta i-am cerut lui Ender, şi-a dat el seama. 
Numai că Ender nu o putea face în mod conştient. Aiua lui 
procedează astfel din cauza nevoilor şi dorințelor profunde 
ale lui Ender, nu datorită deciziilor luate în mod conştient. 
De aceea, el nu putea să-i acorde atenţie lui Val; dar munca 
ei putea deveni atât de interesantă, încât Ender nu ar mai 
suporta să se concentreze asupra altor lucruri.” „Cât 
anume din toate astea a fost înţeles dinainte de către Jane?” 
s-a întrebat el. 

Şi cum nu putea discuta asta cu Val, şi-a subvocalizat 
întrebările, astfel ca Jane să le audă. 

— Ne-ai dezvăluit scopul adevăratei noastre misiuni 
pentru ca Ender să-şi poată îndrepta atenţia asupra lui Val? 
Sau ai păstrat totul secret până acum astfel încât să n-o 
facă Ender? 

— Eu nu alcătuiesc asemenea planuri, i-a spus Jane la 
ureche. Mă preocupă alte lucruri. 

— Dar e bine pentru tine, nu? Corpul lui Val nu mai e în 
primejdie de a se topi. 

— Nu fi necioplit, Miro! Nimeni nu te place când te porţi 
aşa. 

— Oricum nu mă place nimeni, a spus el, încet, dar 
binedispus. Nu te-ai fi putut ascunde în trupul ei dacă era 
doar o grămăjoară de ţărână. 

— Nu mă pot strecura în el, pentru că Ender se află încă în 
interiorul lui, absorbit de ceea ce face Val, a spus Jane. 

— E chiar atât de absorbit? 

— Aşa se pare, i-a răspuns Jane. Iar corpul lui se 
degradează. Chiar mai rapid decât se degrada al lui Val. 

Lui Miro i-a trebuit doar o clipă ca să înţeleagă. 

— Vrei să spui că moare? 

— Vreau să spun că Val e extrem de activă, a spus Jane. 

— Nu-l mai iubeşti pe Ender? a întrebat Miro. Nu-ţi pasă? 


— Dacă lui Ender nu-i pasă de propria viaţă, a spus Jane, 
de ce mi-ar păsa mie?! Amândoi facem toate eforturile ca să 
îndreptăm o situaţie. Asta mă ucide pe mine, dar şipe el. 
Aproape că te-a ucis şi pe tine, iar dacă dăm greş, vor muri 
încă mulţi alţii. 

— Ce rece şi nepăsătoare eşti! a spus Miro. 

— Sunt doar o mână de semnale între stele, atâta tot, a 
spus Jane. 

— Merda de bode, a făcut Miro. Ce-i cu atitudinea asta? 

— Nu am sentimente. Sunt un program de computer. 

— Ştim cu toţii că ai o aiua care e echivalentul sufletului, 
dacă vrei s-o numeşti aşa, după cum procedează toată 
lumea. 

— Oamenii cu suflet nu pot fi opriţi prin deconectarea 
câtorva aparate. 

— Bine, dar Congresul va trebui să închidă miliarde de 
computere şi mii de ansibluri în acelaşi timp ca să te prindă. 
Îndrăznesc să spun că mă impresionează. Pentru mine ar fi 
suficient şi un glonţ. Un gard electric era cât pe ce să mă 
ucidă. 

— Presupun că am vrut să mor cu zgomot mare şi cu un 
miros de mâncare arsă, a spus Jane. O, de-aş avea inimă! 
Dar probabil că ştii cântecul acela. 

— Am crescut cu filme clasice, a spus Miro. Asta a alungat 
multe din neplăcerile de acasă. Tu ai minte şi curaj. Cred că 
vei găsi şi o inimă. 

— Îmi lipsesc doar pantofii cu rubine. Ştiu că nicăieri nu-i 
ca acasă, dar eu nu pot ajunge acolo, a spus Jane. 

— Pentru că Ender îi foloseşte corpul atât de intens? a 
întrebat Miro. 

— Nu ţin să folosesc trupul lui Val aşa cum ai vrea tu, a 
spus Jane. Şi cel al lui Peter ar fi bun. Chiar şi al lui Ender, 
dacă nu şi-l mai foloseşte. Nu sunt chiar femeie. Aşa mi-am 
ales eu identitatea ca să mă apropii de Ender. El avea 
dificultăţi când trebuia să intre în relaţii cu bărbaţi. Am o 
dilemă: chiar dacă Ender ar elibera unul dintre aceste 


trupuri ca să-l pot folosi eu, nu ştiu cum să pătrund în el. Nu 
ştiu unde mi-e aiua. Tu poţi să-ţi plasezi aiua unde vrei? 
Unde este ea acum? 

— Dar Matca încearcă să te găsească. Ea poate face asta - 
poporul ei te-a creat. 

— Da, ea, fiicele ei şi copacii-părinţi, care au alcătuit un fel 
de reţea, dar asta nu s-a mai realizat până atunci - să prinzi 
ceva viu şi să-l îndrumi spre un trup care este deja stăpânit 
de aiua altcuiva. Nu se poate, iar eu o să mor, dar în nici un 
caz nu-i voi lăsa pe ticăloşii care au inventat Descolada să 
distrugă toate celelalte specii înzestrate cu simţuri pe care 
le-am cunoscut. Oamenii mă vor ucide, socotind că sunt un 
program de computer care a luat-o razna, dar asta nu 
înseamnă că voi permite cuiva să distrugă umanitatea. Sau 
să distrugă mătcile. Ori pe pequeninos. Dacă e să-i oprim, 
trebuie s-o facem înainte de a muri. Sau, cel puţin, să vă 
pregătesc pe tine şi pe Val, pentru ca voi să puteţi realiza 
asta şi fără mine. 

— Dacă ajungem acolo când tu vei muri, n-o să ne mai 
putem întoarce. 

— Asta e. 

— Deci e o misiune sinucigaşă. 

— Viaţa e o misiune sinucigaşă, Miro. Verifică - e o lecţie 
de bază în filosofie. Îţi petreci viaţa consumându-ţi 
combustibilul, iar când îl termini, mori. 

— Acum vorbeşti ca mama, a spus Miro. 

— A, nu. Iau totul cu zâmbetul pe buze. Mama ta a 
considerat mereu că soarta ei a fost tragică. 

Miro tocmai se pregătea să-i spună ceva usturător, dar Val 
i-a întrerupt conversaţia cu Jane. 

— Nu-mi place când procedezi aşa! a strigat ea. 

— Cum anume? s-a mirat Miro, întrebându-se dacă ea mai 
spusese ceva înainte de acea izbucnire. 

— Exclude-mă şi vorbeşte doar cu ea. 

— Cu Jane? Dar mereu discut cu ea. 

— Dar uneori mă ascultai şi pe mine, a spus Val. 


— Bine, Val, şi tu obişnuiai să mă asculţi, dar acum 
lucrurile s-au schimbat, din câte văd eu. 

Val s-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a repezit valvârtej la 
el, oprindu-se în faţa lui cu un aer ameninţător. 

— Deci aşa stau lucrurile? Femeia pe care o iubeai era 
tăcută, sfioasă şi te lăsa întotdeauna să domini conversaţia. 
Acum, când sunt vie, când mă simt ca şi cum aş fi eu însămi, 
constaţi că nu sunt femeia pe care o doreai, adevărat? 

— Nu prefer femeile tăcute sau... 

— Păi nu poţi recunoaşte ceva atât de grav! Nu, trebuie să 
ne proclamăm perfect virtuoase şi... 

Miro s-a ridicat în picioare - lucru nu tocmai uşor, pentru 
că ea era foarte aproape de scaunul lui - şi i-a strigat în 
faţă: 

— Din când în când trebuie să termin şi eu câte-o frază! 

— Şi câte fraze de-ale mele ai...? 

— Aşa, întoarce situaţia în favoarea ta... 

— Tu ai vrut să mă lipseşti de viaţă ca să instalezi pe 
altcineva în trupul meu... 

— A, despre asta e vorba? Poţi să te linişteşti, pentru că 
Jane spune... 

— Jane zice mereu câte ceva! Ai spus că mă iubeşti, dar 
nimeni nu poate concura cu o femeie care e permanent în 
urechea ta, care ascultă orice vorbă de-a ta şi... 

— Acum vorbeşti ca mama! a strigat Miro. Nossa Senhora, 
nu ştiu de ce Ender a urmat-o la mănăstire. Se agăța de 
aceeaşi idee, că el o iubea mai mult pe Jane decât pe ea. 

— Măcar el a încercat să iubească o femeie mai mult decât 
ca pe o agendă de programări supradezvoltată. 

Au rămas aşa, faţă în faţă, Miro ceva mai înalt, dar cu 
genunchii îndoiţi pentru că nu reuşise să se ridice de tot de 
pe scaun din cauza ei, care stătea atât de aproape şi-i sufla 
în faţă, simţindu-i căldura trupului la doar câţiva centimetri 
distanţă, şi atunci s-a gândit: „Acesta e momentul când...” 
Apoi a rostit totul tare, chiar înainte ca gândul să se 
închege complet în minte: 


— Acesta este momentul când, în filme, cei doi care strigă 
unul la celălalt se privesc brusc în ochi, se îmbrăţişează şi 
râd de furia ce i-a cuprins, după care se sărută. 

— Da, aşa e în filme, a spus Val. Dacă pui mâna pe mine, o 
să te lovesc atât de tare între picioare, încât vei avea nevoie 
de un chirurg ca să te repare. 

Apoi s-a răsucit şi a revenit la scaunul ei. 

Miro s-a lăsat uşor pe scaun şi a zis, de astă dată cu voce 
tare, dar îndeajuns de tare ca Val să-şi dea seama că nu 
vorbea cu ea: 

— Aşa, Jane, unde rămăseserăm înainte de izbucnirea 
furtunii? 

Răspunsul lui Jane a venit pe un ton tărăgănat; Miro a 
recunoscut asta drept un obicei al lui Ender când era subtil 
Şi ironic. 

— Acum îţi dai seama de ce aş întâmpina dificultăţi dacă ar 
fi să folosesc vreo parte a corpului ei. 

— Da, şi eu am aceeaşi problemă, a spus încet Miro, apoi a 
râs tare, chicotit, ştiind că asta o va irita pe Val. Iar din felul 
în care s-a încordat, dar nu i-a răspuns, Miro a înţeles că 
planul îi reuşise. 

— N-aş vrea să vă certaţi, a spus Jane împăciuitor. Am 
nevoie de conlucrarea voastră, pentru că va trebui să 
rezolvaţi situaţia împreună cu mine. 

— Din câte îmi dau seama, a spus Miro, tu şi Val aţi 
conlucrat şi fără mine. 

— Val a rezolvat o serie de lucruri pentru că e atât de plină 
de... Orice o animă acum. 

— E plină de Ender, a spus Miro. 

Val s-a întors cu scaunul şi l-a privit. 

— Nu te întrebi în legătură cu identitatea ta sexuală, ca să 
nu mai vorbim de sănătatea ta mintală, când cele două 
femei pe care le iubeşti sunt una virtuală, existând doar în 
legăturile trecătoare de ansiblu, existente între computere, 
şi una al cărei suflet aparţine unui bărbat care e soţul 
mamei tale? 


— Ender e pe moarte, a spus Miro. Ori ştiai deja? 

— Jane a zis că el părea neatent. 

— Pe moarte, a repetat Miro. 

— După mine, faptul că tu şi Ender susţineţi că iubiţi o 
femeie în carne şi oase, dar, în realitate, nu-i puteţi acorda 
aceleia nici măcar o frântură din atenţia voastră explică 
foarte limpede caracterul bărbaţilor, a spus Val. 

— Mda, ţie îţi acord toată atenţia, a spus Miro. În ce-l 
priveşte pe Ender, nu-i acordă atenţie mamei pentru că se 
ocupă de tine. 

— De munca mea, vrei să zici. Şi de misiune. Nu de mine. 

— Acestui lucru i-ai acordat tu atenţie tot timpul, mai puţin 
când ai făcut o pauză ca să mă ataci pentru modul în care 
discut cu Jane şi nu te ascult pe tine. 

— Exact, a spus Val. Crezi că n-am observat ce s-a petrecut 
cu mine în această zi? Că, dintr-odată, nu mai reuşesc să-mi 
ţin gura, că sunt atât de activă, încât nu mai pot dormi, că... 
Ender a fost eul meu tot timpul, numai că până acum m-a 
lăsat singură, iar asta a fost bine, pentru că mă înspăimântă 
ce face acum. Nu înţelegi că sunt îngrozită? E prea mult. 
Mai mult decât pot suporta. Nu sunt în stare să rețin atâta 
energie în mine. 

— Atunci vorbeşte despre asta, nu ţipa la mine, i-a spus 
Miro. 

— Dar n-ai vrut să mă asculţi. Am încercat, dar tu discutai 
cu Jane, lăsându-mă pe dinafară. 

— Pentru că nu suportam să ascult şiruri de date şi analize 
pe care le puteam vedea şi rezumativ pe computer. De unde 
să ştiu că te mai opreai din acel monolog ca să spui şi ceva 
de interes uman? 

— Acum totul este important şi nu am experienţă în 
asemenea situaţii. În caz că ai uitat, nu trăiesc de foarte 
multă vreme. Multe lucruri îmi sunt necunoscute. De 
exemplu, nu ştiu de ce-mi pasă atât de mult de tine. Tu 
încerci să mă înlocuieşti din poziţia mea de stăpână a 


acestui trup. Mă ignori sau mă domini, însă eu nu vreau 
asta. Acum am nevoie de un prieten. 

— Şi eu, a spus Miro. 

— Dar nu ştiu cum să procedez, a spus Val. 

— Pe de altă parte, eu ştiu foarte bine cum să fac, dar 
singura dată când s-a întâmplat, m-am îndrăgostit de 
persoana respectivă. Apoi am aflat că era sora mea vitregă, 
pentru că tatăl ei era amantul mamei, iar omul pe care îl 
consideram tatăl meu s-a dovedit steril, fiindcă murea din 
cauza unei boli ce îl rodea pe dinăuntru. Acum înţelegi de 
ce ezit atât de mult? 

— Valentine a fost prietena ta. Şi încă îţi este. 

— Da, a spus Miro. Da, uitasem asta. Am avut doi prieteni. 

— Plus Ender. 

— Trei, s-a corectat Miro. Şi cu sora mea, Ela, înseamnă 
patru. Şi Human mi-a fost prieten, aşadar, sunt cinci. 

— Vezi? Cred că asta te-a învăţat cum să-ţi faci prieteni. 

— Ca să-ţi faci prieteni, a spus Miro, repetând intonaţia 
mamei lui, trebuie să fii tu însuţi prietenos. 

— Miro, a spus Val, mi-e frică. 

— De ce? 

— De lumea pe care o căutăm, nu ştiu ce vom găsi acolo. 
De ce mi se va întâmpla dacă Ender moare. Sau dacă Jane 
mă preia ca... lumină interioară, ca păpuşar. De ceea ce voi 
simţi dacă n-o să mai ţii la mine. 

— Dar dacă îţi promit că voi ţine la tine indiferent ce se 
întâmplă? 

— Nu poţi face o asemenea promisiune. 

— Bine, dacă m-aş trezi că vrei să mă strangulezi, atunci 
n-aş mai ţine la tine. 

— Dar dacă te-aş îneca? 

— Nu pot ţine ochii deschişi sub apă, şi atunci n-aş şti că tu 
eşti tu. 

Au pufnit amândoi în râs. 

— În filme, în asemenea clipe, eroul şi eroina râd şi se 
îmbrăţişează. 


Glasul lui Jane i-a întrerupt. 

— Scuzaţi-mă că vă stric momentul de tandreţe, dar am 
găsit o nouă lume şi se transmit mesaje între suprafaţa 
planetei şi obiectele artificiale care zboară pe orbită. 

Amândoi s-au întors spre terminale şi au privit datele pe 
care Jane le prezenta. 

— Nu este nevoie de o analiză minuțioasă, a spus Val. 
Planeta asta este avansată din punct de vedere tehnologic. 
Chiar dacă nu de aici a pornit Descolada, pariez că se ştie 
unde este acel loc. 

— Aş vrea să ştiu dacă ne-au detectat şi cum vor proceda? 
Dacă posedă tehnologia necesară lansării de obiecte în 
spaţiu, probabil au şi capacitatea de a ne distruge. 

— Eu verific dacă există obiecte care vin spre noi, a spus 
Jane. 

— Să vedem dacă undele acestea electromagnetice sunt 
purtătoare de ceva care aduce a limbaj. 

— Sunt fluxuri de date, a precizat Jane. Le analizez 
căutând modele binare. Dar ştiţi că decodificarea limbajului 
computerizat impune trei sau patru nivele de decodificare 
în loc de două, cum e regula, deci nu este uşor. 

— Credeam că limbajul binar e mai simplu decât o limbă 
vorbită, a spus Miro. 

— Da, când e vorba de programe şi date numerice, a spus 
Jane. Dar dacă sunt imagini digitalizate? Cât e de lungă o 
linie dacă e o afişare tip raster? Cât de mult din transmisie 
e material de iniţializare? Cât de mult ocupă datele de 
corectare a erorilor? Cât de mult din asta este o 
reprezentare binară a unei reprezentări scrise a unei limbi 
vorbite? Dacă e criptată în continuare, ca să împiedice 
interceptarea? Nu am idee ce dispozitiv produce codul şi 
nici ce maşină îl primeşte. Aşadar, folosindu-mi mai toată 
capacitatea pentru a rezolva problema, mi-e foarte greu, 
doar că aceasta... 

Pe prima pagină a afişajului a apărut un grafic. 

—. cred că e reprezentarea unei molecule genetice. 


— O moleculă genetică? 

— Similară cu a Descoladei, a spus Jane. Exact aşa cum 
diferă de moleculele genetice de pe Pământ şi Lusitania. 
Credeţi că e o decodificare plauzibilă? 

Deasupra terminalelor a apărut brusc o masă de cifre 
binare. După o clipă, acea masă s-a transformat într-o 
notație hexazecimală. Apoi, o imagine tip raster care 
semăna cu interferența paraziţilor, fără să amintească de o 
imagine coerentă. 

— Nu se scanează bine în acest fel. Dar ca set de 
instrucţiuni, constat că rezultatele sunt mereu la fel. 

După aceea, pe ecran au apărut imagini de molecule 
genetice. 

— De ce ar transmite cineva informaţii genetice? a 
întrebat Val. 

— Poate e un soi de limbaj, a spus Miro. 

— Dar cine ar putea citi o astfel de limbă? a întrebat Val. 

— Cei care au creat Descolada, a zis Miro. 

— Vrei să spui că vorbesc prin manipularea genelor? s-a 
mirat Val. 

— Poate că le miros, a spus Miro. Doar că reuşesc asta cu 
o continuitate incredibilă. Cu subtilităţi şi nuanţe de înţeles. 
Apoi, când au început să trimită oameni în spaţiu, ca să 
discute cu ei, au transmis imagini, iar apoi, din imagini, au 
reconstituit mesajul şi, hmm, l-au mirosit. 

— Asta e cea mai idioată explicaţie pe care am auzit-o 
vreodată, a spus Val. 

— Mda, aşa cum ai spus, nu trăieşti de foarte multă vreme. 
Există o mulţime de explicaţii idioate pe lume şi nu cred că 
aici am dat lovitura. 

— Probabil că experimentează şi transmit date peste tot, a 
spus Val. Nu toate formele de comunicare sunt sub formă 
de diagrame, adevărat, Jane? 

— Nu, îmi pare rău dacă v-am făcut să credeţi aşa ceva. 
Asta a fost doar o clasă redusă de date pe care am reuşit să 
o decodific în mod coerent. Ar mai fi nişte materiale care 


par a fi mai curând analoge decât digitale, iar dacă le 
transform în sunete, obţin asta. 

Au auzit computerele emițând o serie de scârţâituri şi 
scrâşnete semănând cu paraziţii. 

— Sau, dacă transmit totul în fascicule de lumină, arată 
aşa. 

Imediat după aceea, pe terminale au apărut lumini care 
dansau şi pulsau, schimbându-şi culorile în mod aparent 
aleatoriu. 

— Cine ştie cum arată şi sună această limbă? a întrebat 
Jane. 

— Văd că e greu, a constatat Miro. 

— Posedă cunoştinţe avansate de matematică, a spus Jane. 
Partea de matematică se rezolvă repede şi observ câteva 
elemente care-mi sugerează că ei lucrează la un nivel înalt. 

— O întrebare neroadă, Jane. Dacă n-ai fi fost cu noi, cât 
ne-ar fi trebuit să analizăm datele şi să obţinem aceleaşi 
rezultate ca tine? Dacă foloseam doar computerele navei. 

— Ei, dacă aţi fi avut programe pentru fiecare... 

— Nu, doar presupunând că aveam software bun, a spus 
Miro. 

— În jur de şapte generaţii, a spus Jane. 

— Şapte? 

— Sigur, nu poţi încerca folosind doi oameni neinstruiţi şi 
două computere care nu au programe utile, a spus Jane. Ar 
trebui folosiţi sute de oameni într-un astfel de proiect şi tot 
v-ar trebui câţiva ani. 

— Şi crezi că noi vom putea face o asemenea activitate 
după ce te vor lichida? 

— Sper să termin traducerea înainte de a fi prăjită, a spus 
Jane. De aceea te rog să taci, ca să mă pot concentra. 

Grace Drinker era prea ocupată ca să-i întâlnească pe 
Peter şi pe Wang-Mu. În realitate, îi văzuse trecând dintr-o 
încăpere în alta a casei. Le făcuse chiar şi un semn cu 
mâna. Însă fiul ei a continuat să le explice vizitatorilor că ea 
nu era acasă, urmând să revină mai târziu, şi că puteau să o 


aştepte şi, dacă tot aveau de stat, le-a propus să ia masa de 
seară cu familia lui. Era greu să se supere cineva când 
minciuna era atât de strigătoare la cer, dar invitaţia atât de 
generoasă. 

La masă s-a discutat îndelung de ce samoanii erau atât de 
mari. Trebuiau să capete proporţii pentru că samoanii de 
rând probabil explodau pur şi simplu după o asemenea 
masă. N-ar fi rezistat. Fructe, peşte, taro, cartofi dulci, din 
nou peşte, alte fructe - Peter şi Wang-Mu crezuseră că li se 
oferea mâncare din belşug la hotel, dar acum îşi dădeau 
seama că bucătarul-şef de acolo era un mic copil în 
comparaţie cu ceea ce se pregătea în casa lui Grace 
Drinker. 

Avea un soţ, un bărbat cu o poftă de mâncare uimitoare, 
care râdea ori de câte ori nu mesteca sau vorbea, ba uneori 
şi în asemenea momente. Părea să-l distreze povestindu-le 
acelor vizitatori papalagi ce semnificaţie aveau diferite 
nume. 

— De exemplu, numele soţiei mele înseamnă de fapt 
„Protectoarea oamenilor betţi”. 

— Ba nu, a intervenit fiul. Înseamnă „Cel care pune 
lucrurile la punct”. 

— În materie de băutură! a exclamat tatăl. 

— Numele de familie nu are nimic de a face cu cel mic. 

De astă dată, fiul s-a supărat. 

— Nu chiar orice are un înţeles profund. 

— Copiii se jenează atât de repede, a spus tatăl. Se 
ruşinează. După ei, totul trebuie să arate bine. Numele 
insulei este de fapt „Ata Atua”, adică „Râzi, zeule!” 

— Atunci s-ar pronunţa „Atatua” în loc de „Ata Atua”, l-a 
corectat fiul din nou. „Umbra zeului”, aşa se traduce, dacă 
mai înseamnă şi altceva decât insula sfântă. 

— Fiul meu ţine la traducerea literală, a spus tatăl. Vrea ca 
totul să sune serios. Nu pricepe o glumă nici măcar dacă 
Zeul i-o răcneşte la ureche. 


— Doar tu îmi răcneai glume la ureche, tată, a spus fiul Şi 
a zâmbit. Cum aş putea auzi glumele spuse de Zeu? 

După aceste vorbe s-a întâmplat însă ca tatăl să nu râdă. 

— Fiul meu nu apreciază glumele. Îşi închipuie că asta e o 
glumă. 

Wang-Mu s-a uitat la Peter, care zâmbea, ca şi cum ar fi 
înţeles ce era ciudat la acei oameni. S-a întrebat dacă el 
observase că nimeni nu-i prezentase pe bărbaţi decât prin 
relaţia lor cu Grace Drinker. Chiar nu aveau nume? 

Nu-i nimic, mâncare e bună şi, chiar dacă nu pricepi 
umorul samoan, râsetele şi buna lor dispoziţie deveniseră 
atât de molipsitoare, încât era imposibil să nu te simţi bine 
şi relaxat în compania lor. 

— Crezi că avem suficient? a întrebat tatăl când fiica a 
adus ultimul peşte pregătit, o creatură cu carne roz, 
garnisit cu ceva ce strălucea umed - la început, Wang-Mu a 
crezut că era glazură de zahăr, dar cine ar găti peştele în 
acel fel? 

Copiii i-au răspuns imediat tatălui, ca şi cum acela ar fi fost 
un ritual al familiei: 

— Ua Lava! 

Numele unei filosofii? Sau doar expresia samoană pentru 
„deja suficient”? Sau ambele? 

Abia după ce au mâncat jumătate din peşte a apărut şi 
Grace Drinker, fără să se scuze că nu le vorbise în urmă cu 
două ore, când trecuseră prin dreptul ei. Briza dinspre 
ocean adusese răcoare în încăperea fără pereţi şi, afară, 
ploaia uşoară cădea cu intermitenţă, în timp ce soarele se 
străduia, fără a reuşi încă, să se cufunde în apă înspre apus. 
Grace s-a aşezat la o masă scundă, exact între Peter şi 
Wang-Mu, care crezuse că avea să stea alături de Peter şi 
că între ei n-ar mai fi încăput altcineva, mai ales o persoană 
atât de masivă. Însă se găsise loc, dacă nu chiar de la 
început, măcar după ce se străduise, iar după ce le-a 
adresat saluturi, a reuşit ceea ce familia nu putuse - a făcut 
să dispară ce mai rămăsese din peşte şi a terminat 


lingându-şi degetele şi râzând la fel de nebuneşte ca şi soţul 
ei la glumele pe care le spunea acesta. 

Apoi, pe neaşteptate, Grace s-a aplecat spre Wang-Mu şi a 
întrebat-o, pe un ton foarte serios: 

— la spune, care ţi-e stratagema, chinezoaico? 

— Stratagemă? s-a mirat Wang-Mu. 

— Adică trebuie să obţin mărturisirea de la băiatul alb? 
Albii sunt învăţaţi să mintă, doar ştii asta. Dacă eşti alb, nu 
te lasă să ajungi adult dacă nu stăpâneşti arta de a afirma 
ceva şi de a dori să faci altceva. 

Peter s-a îngrozit. 

Brusc, întreaga familie a izbucnit într-un râs asurzitor. 

— Asta e lipsă de ospitalitate! a exclamat soţul lui Grace. 
Le-ai văzut feţele? Chiar au crezut că Grace a vorbit serios. 
— Dar am vorbit serios, a protestat Grace. Amândoi aveţi 
de gând să mă minţiţi. Aţi sosit pe o navă stelară ieri? De la 

Moscova? 

Pe neaşteptate, a rostit câteva cuvinte ce păreau într-o 
rusă destul de convingătoare, acela fiind probabil dialectul 
folosit pe Moscova. 

Wang-Mu n-a ştiut cum să reacționeze. Peter o auzea în 
ureche pe Jane, iar ela răspuns imediat: 

— Sper să învăţ samoana cât voi rămâne aici la post pe 
Pacifica. N-o să reuşesc asta dacă bolborosesc în rusă, 
indiferent cât de mult vei încerca să mă sâcâi cu referiri 
brutale la înclinațiile naturale şi la lipsa de frumuseţe a 
conaţionalilor mei. 

Grace a râs. 

— Ai văzut, chinezoaico? a spus ea. Minciuni peste 
minciuni. Şi încă sunând foarte elegant. Are nestemata 
aceea în ureche, iar ea îl ajută. În realitate, niciunul din voi 
nu ştie o boabă de limba rusă. 

Peter s-a înnegurat la faţă şi a părut oarecum îngreţoşat. 
Wang-Mu l-a salvat de suferinţă - deşi a făcut-o cu riscul de 
a-l înfuria. 


— Sigur că e o minciună, a recunoscut ea. Adevărul e prea 
greu de crezut. 

— Însă adevărul e singurul lucru ce merită crezut, a spus 
fiul lui Grace. 

— Dacă îl poţi cunoaşte, a spus Wang-Mu. Dar dacă nu 
crezi adevărul, cineva trebuie să te ajute ca să rosteşti 
minciuni plauzibile, aşa e? 

— Şi eu ştiu să inventez, a spus Grace. Alaltăieri, un alb şi 
o chinezoaică l-au vizitat pe prietenul meu Aimaina Hikari 
pe o lume care e situată la cel puţin douăzeci de ani-lumină 
depărtare. l-au spus nişte lucruri care i-au tulburat tot 
echilibrul interior. Astăzi, un alb şi o chinezoaică, spunând 
alte minciuni, vin la mine, dorind să-mi obţină ajutorul, 
permisiunea sau sfatul privind vizitarea insulei Malu. 

— Malu înseamnă „să fii calm”, a adăugat pe un ton vesel 
soţul lui Grace. 

— Mai eşti treaz? l-a întrebat Grace. Nu ţi-era foame? N-ai 
mâncat? 

— M-am săturat, dar mă fascinează situaţia, i-a răspuns 
soţul. Hai, dă-i de gol! 

— Vreau să ştiu cine sunteţi şi cum aţi ajuns aici, a spus 
Grace. 

— Ne e foarte greu să-ţi explicăm, a spus Peter. 

— Avem multe minute la dispoziţie, a spus Grace. Milioane, 
dacă vreţi. Se pare că voi sunteţi cam grăbiţi. Atât de 
grăbiţi, încât săriţi de la o lume la alta peste noapte. Asta 
depăşeşte capacitatea mea de înţelegere, pentru că se 
presupune că viteza luminii e o barieră de netrecut! Dar 
dacă nu cred că sunteţi aceleaşi persoane pe care le-a 
primit prietenul meu pe Vântul Divin, asta chiar depăşeşte 
orice capacitate de înţelegere. Aşadar, presupunând că 
puteţi călători cu viteză mai mare decât a luminii, se pune 
întrebarea de unde sunteţi. Aimaina consideră că i-aţi fost 
trimişi de zei, de strămoşii lui, mai precis, şi poate că are 
dreptate, zeii sunt imprevizibili şi întreprind acţiuni la care 
nu au mai apelat înainte. Eu însă consider că explicaţiile 


raţionale sunt mai bune, mai ales în articolele pe care sper 
să le public. Prin urmare, explicaţia raţională este că sosiți 
dintr-o lume reală, nu din vreo lume cerească. Şi cum nu 
puteţi face salturi de la o lume la alta într-o clipă sau o zi, 
aţi putea veni de oriunde, însă eu şi familia mea credem că 
aţi sosit din Lusitania. 

— Eu nu vin de acolo, a spus Wang-Mu. 

— Iar eu provin de pe Pământ, a zis Peter. Dacă se poate 
spune că vin de undeva. 

— Aimaina presupune că veniţi din Exterior, a spus Grace 
şi, vreme de o clipă, Wang-Mu a crezut că femeia îşi dăduse 
seama cum apăruse Peter. Apoi a înţeles că vorbele ei aveau 
un sens teologic, nu literal. Tărâmul zeilor. Dar Malu a spus 
că nu v-a văzut acolo, iar dacă v-a văzut, n-a ştiut că sunteţi 
voi. Aşadar, am ajuns de unde am plecat. Minţiţi, deci ce 
rost are să vă mai pun întrebări? 

— Ţi-am spus adevărul, a zis Wang-Mu. Eu vin de pe lumea 
Calea. Iar Peter, în măsura în care se poate stabili acest 
lucru, îşi are originea pe Pământ. Dar vehiculul cu care am 
sosit este originar din Lusitania. 

Peter s-a făcut alb la faţă. Wang-Mu şi-a dat seama ce 
gândea: „Mai bine ne puneam singuri ştreangul de gât şi le 
ofeream lor capătul liber al frânghiei”. Cu toate acestea, 
Wang-Mu trebuia să se slujească de propria judecată, iar 
după părerea ei, viaţa nu le era pusă în primejdie de Grace 
şi de familia ei. Dacă ar fi vrut să-i dea pe mâna 
autorităţilor, ar fi făcut-o de mult. 

Grace a privito drept în ochi pe Wang-Mu şi a tăcut câtva 
timp. Apoi a zis: 

— A fost bun peştele? 

— M-am întebat din ce era glazura. A avut zahăr în ea? 

— Miere şi nişte ierburi, plus grăsime de porc. Sper că nu 
ai în sânge o combinaţie rară de chinez şi evreu sau 
musulman, pentru că dacă ar fi aşa, iar dacă acum ai 
încălcat ritualurile, m-aş simţi foarte stânjenită, fiindcă ştiu 


cât de greu este să te purifici, cel puţin aşa am aflat, pentru 
că această noţiune există şi în cultura noastră. 

Încurajat de faptul că pe Grace n-o preocupa miraculoasa 
lor navă spaţială, Peter a încercat să readucă discuţia la 
subiect: 

— Deci o să ne laşi să vorbim cu Malu? 

— Malu hotărăşte pe cine vede, iar el spune că voi sunteţi 
cei care decid, dar aşa se exprimă el, în mod enigmatic. 

— Gnomic, a spus Wang-Mu, iar Peter s-a crispat. 

— Nu tocmai, nu în sensul de a se exprima confuz. Malu 
vrea să fie cât se poate de limpede, iar pentru el, lucrurile 
spirituale nu sunt deloc mistice, ci fac parte din viaţă. Eu n- 
am păşit alături de morţi şi nici nu i-am auzit pe eroi 
cântându-şi cântece, şi nici n-am avut vreodată viziunea 
creaţiei, dar sunt convinsă că Malu a trecut prin aceste 
experienţe. 

— Ştiam că eşti savantă, a spus Peter. 

— Dacă vrei să discuţi cu savanta Grace Drinker, a spus 
ea, citeşte-mi lucrările şi participă la cursurile mele. 
Credeam, că vreţi să discutaţi cu mine. 

— Dar asta şi vrem, a adăugat iute Wang-Mu. Peter se 
grăbeşte. Avem nişte termene. 

— Înţeleg că Flota Lusitană ar fi unul dintre acestea, însă 
nu este mai presant decât altele. S-a dat ordinul privind 
oprirea computerelor. 

Peter s-a crispat. 

— S-a dat ordinul? 

— Da, acum câteva săptămâni, a spus Grace, părând 
nedumerită. Apoi a continuat: A, sărmanii de voi, nu chiar 
ordin de oprire, ci privind modul de pregătire al operaţiunii. 
Credeam că ştiaţi despre asta. 

Peter a dat aprobator din cap şi s-a mai calmat, dar a 
rămas mohorât. 

— Cred că veţi să discutaţi cu Malu înainte de 
întreruperea legăturilor prin ansiblu. Deşi ce importanţă ar 
mai avea asta? a zis ea, parcă gândind cu voce tare. La o 


adică, dacă puteţi călători cu o viteză superioară luminii, aţi 
putea transmite chiar voi mesajele. Doar dacă nu cumva... 

Fiul ei a venit cu o sugestie: 

— Trebuie să transmită mesajele către multe lumi. 

— Sau către nenumărați zei! a exclamat tatăl, care a 
izbucnit într-un hohot nestăpânit de râs, deşi Wang-Mu a 
considerat spusele lui drept o glumă neinspirată. 

— Ori au nevoie de legăturile prin ansiblu ca să poată 
călători atât de repede, a spus fiica lui Grace, care acum 
stătea întinsă alături de masă, râgâind din când în când, 
satisfăcută de masa bogată. 

— Sau, a spus Grace, privindu-l pe Peter, care şi-a dus 
instinctiv mâna ca să atingă nestemata din ureche, sunteţi 
conectaţi chiar la virusul pe care vrem să-l eliminăm prin 
oprirea tuturor computerelor, iar asta are legătură cu 
posibilitatea voastră de a călători mai repede decât lumina. 

— Nu e un virus, a spus Wang-Mu. E o persoană. O 
entitate vie. Iar voi ajutaţi Congresul să o ucidă, deşi ea e 
singura de acest tip care nu a făcut niciodată rău nimănui. 

— Congresul se agită când ceva sau, dacă vreţi, cineva 
face flota să dispară. 

— Dar flota încă există, a spus Wang-Mu. 

— Să nu ne certăm, a propus Grace. Să spunem că acum, 
după ce am constatat că sunteţi dispuşi să spuneţi adevărul, 
poate că merită ca Malu să vă acorde din timpul lui. 

— El ştie adevărul? a întrebat Peter. 

— Nu, dar ştie unde e păstrat şi uneori reuşeşte să-l 
zărească, iar atunci ne spune şi nouă ce a văzut. Cred că e 
bine şi aşa. 

— Şi-l putem întâlni? 

— Va trebui să staţi o săptămână că să vă purificaţi înainte 
de a pune piciorul pe Atatua. 

— Picioarele murdare îi gâdilă pe zei! a exclamat soţul ei, 
râzând exploziv. De aceea se numeşte Insula Zeului care 
râde. 

Neliniştit, Peter s-a foit pe scaun. 


— Nu vă plac glumele soţului meu? a întrebat Grace. 

— Nu, cred că... practic, nu le înţelegem. 

— Asta pentru că nu sunt prea amuzante, a spus Grace. 
Dar el e hotărât să râdă tot timpul ca să nu se supere pe voi 
şi să vă ucidă cu mâinile goale. 

Wang-Mu a tresărit, pentru că a înţeles imediat că acela 
era adevărul; instinctiv, simţise tot timpul furia care 
clocotea îndărătul hohotelor de râs, iar când i-a privit 
mâinile mari şi aspre, şi-a dat seama că ar fi fost în stare să 
o facă bucăţi fără să se ostenească prea mult. 

— De ce ne-ai ameninţa cu moartea? a întrebat Peter, 
intervenind pe un ton mai bătăios decât şi-ar fi dorit Wang- 
Mu. 

— Dimpotrivă! a explicat Grace. Vă spun că soţul meu e 
hotărât să nu permită furiei care l-a cuprins în faţa purtării 
voastre îndrăzneţe şi scandaloase să îi influenţeze reacţiile. 
Dorinţa voastră de a vizita Atatua, fără ca măcar să vă 
deranjaţi să aflaţi că ne-aţi ruşina şi pângări ca popor 
pentru o sută de generaţii, dacă aţi călca acolo neinvitaţi şi 
nepurificaţi - cred că merită toată lauda pentru câ nu a 
jurat să vă verse sângele pentru asta. 

— N-am ştiut, a spus Wang-Mu. 

— Dar el a ştiut, a zis Grace. Pentru că are nestemata în 
ureche. 

Peter a roşit. 

— Aud doar ce-mi şopteşte, a explicat el, dar nu pot auzi 
ce ţine pentru sine. 

— Deci, aşa... sunteţi îndrumați. Aimaina are dreptate, 
slujiţi o fiinţă superioară. Din proprie iniţiativă? Sau sunteţi 
siliţi? 

— Asta e o întrebare ridicolă, mamă, a spus fiica ei, 
scăpând un râgâit. Dacă ar fi siliţi, cum ar putea 
recunoaşte? 

— Oamenii pot comunica multe şi prin ceea ce nu spun, i-a 
răspuns Grace, lucru pe care l-ai putea înţelege şi singură 
dacă te-ai ridica în capul oaselor ca să vezi expresia 


elocventă de pe feţele acestor vizitatori mincinoşi de pe alte 
planete. 

— Nu e o fiinţă superioară, a spus Wang-Mu. Nu în sensul 
pe care-l sugerezi. Nu e zeiţă, deşi poate controla multe şi 
ştie o sumedenie de lucruri. Dar nu e omnipotentă şi nici nu 
ştie totul, iar uneori se înşală. Nu sunt convinsă că e 
întotdeauna bună, astfel că, nefiind perfectă, n-o putem 
considera zeiţă. 

Grace a clătinat din cap. 

— Nu vorbeam de un zeu platonic, de o perfecţiune 
eterică ce nu poate fi înţeleasă, ci doar intuită. Nu mă 
refeream la o fiinţă niceniană şi paradoxală, a cărei 
existenţă este mereu contrazisă de inexistenţa ei. Prietena 
voastră, pe care amicul tău cu nestemata în ureche o poartă 
ca pe un parazit - numai că mă întreb: cine stoarce viaţă de 
la cine? - ea ar putea fi un zeu în înţelesul în care noi, 
samoanii, folosim acest cuvânt. Aţi putea fi servitorii ei 
eroici. Aţi putea fi încărcarea ei, dacă mă gândesc bine. 

— Dar eşti savantă, a spus Wang-Mu. Ca şi dascălul meu, 
Han Fei-Izu, care a descoperit că, de fapt, ce numim zei 
erau doar obsesii induse genetic pe care le interpretam în 
aşa fel încât să rămânem supuşi faţă de... 

— Faptul că zeii voştri nu există nu înseamnă că nici ai mei 
nu există, a spus Grace. 

— Cred că a călcat în picioare nenumărați zei doar ca să 
ajungă aici! a exclamat soţul lui Grace, râzând nestăvilit. 

Wang-Mu s-a simţit cuprinsă de teamă abia acum, când 
ştia ce reprezenta râsul lui. 

Grace a întins mâna uriaşă şi şi-a lăsat-o greu pe umărul 
firav al lui Wang-Mu. 

— Nu te speria, a spus ea. Soţul meu e un om civilizat şi n- 
ar ucide pe nimeni. 

— Dar nu pentru că n-ar încerca! a răcnit el. Nu, asta a 
fost o glumă! a adăugat şi aproape că a dat în lacrimi de 
râs. 


— Nu puteţi merge să-l întâlniți pe Malu, a spus Grace, 
pentru că trebuie să vă purificăm şi nu cred că sunteţi 
pregătiţi să faceţi promisiuni - şi sunt convinsă că nu 
sunteţi gata să vă luaţi angajamente şi să le respectaţi. Iar 
acestea sunt promisiuni ce trebuie respectate. De aceea, 
Malu va veni aici. Călătoreşte înspre noi într-o 
ambarcaţiune cu vâsle, chiar acum - nu admite bărci cu 
motor, de aceea ţin să aflaţi exact câţi oameni asudă de ore 
în şir doar pentru ca voi să schimbaţi câteva cuvinte cu el. 
Vreau să vă asigur că vi se face o onoare extraordinară şi vă 
sfătuiesc să nu fiţi aroganţi cu el şi să nu-l ascultați cu un 
aer de superioritate academică sau ştiinţifică. Am cunoscut 
mulţi oameni celebri, unii foarte inteligenţi, dar acesta este 
cel mai înţelept om pe care-l veţi întâlni vreodată, iar dacă 
descoperiţi că vă plictiseşte, reţineţi un lucru: Malu nu este 
suficient de prost ca să-şi închipuie că puteţi izola faptele de 
context şi să le păstraţi adevărul. De aceea, el plasează 
ceea ce spune în contextul lor integral, iar asta înseamnă că 
va trebui să ascultați toată istoria rasei umane de la 
începuturi până în prezent înainte ca el să vă spună ceva ce 
veţi socoti la obiect, aşadar, vă sugerez să ascultați totul 
fără o vorbă, pentru că, de cele mai multe ori, lucrurile cele 
mai importante le rosteşte accidental şi fără relevanţă, iar 
voi vă puteţi considera foarte norocoşi dacă le veţi remarca. 
M-am exprimat destul de limpede? 

Wang-Mu şi-a dorit să fi mâncat mai puţin. În acele 
momente avea o senzaţie de greață şi spaimă, iar dacă ar fi 
vărsat, i-ar fi trebuit jumătate de oră ca să elimine ce 
mâncase. 

Peter s-a mulţumit să încuviinţeze cu un gest calm din cap. 

— Grace, n-am înţeles, deşi partenera mea a citit câteva 
din scrierile tale. Am crezut că vom discuta cu un filosof ca 
Aimaina sau cu o savantă ca tine. Acum descopăr că vom 
asculta un om înţelept, a cărui experienţă se extinde la 
tărâmuri pe care nu le-am văzut şi nici n-am visat să le 
vedem, şi îl vom asculta în tăcere până când ne va cere el 


să-i punem întrebări, iar noi va trebui să fim încredinţaţi că 
ştie mai bine decât noi ce vrem să auzim. 

Wang-Mu şi-a dat seama că vorbele lui Peter sugerau o 
supunere deplină şi s-a simţit mulţumită văzându-i pe toţi 
ceilalţi din jurul mesei aprobând fericiţi şi că nimeni nu se 
simţea obligat să spună o glumă. 

— Suntem recunoscători că acest onorabil om a făcut 
atâtea sacrificii să vină personal şi să ne binecuvânteze cu 
înţelepciunea pe care nu merităm să o primim. 

Spre groaza lui Wang-Mu, în loc să dea din cap cu respect, 
Grace a râs de ea. 

— Ne-ai dat gata, a murmurat Peter. 

— Vai, n-o dojeni, a spus Grace. E chinezoaică. De pe 
Calea, adevărat? Şi pariez că ai fost sevitoare. Cum de-ai 
deprins diferenţa dintre respect şi slugărnicie? Stăpânii nu 
vor doar respect din partea servitorilor. 

— Aşa a fost stăpânul meu, a spus Wang-Mu, încercând să- 
l apere pe Han Fei-Izu. 

— La fel şi stăpânul meu, a zis Grace. După cum o să te 
convingi când vine. 

— Nu mai avem timp, a spus Jane. 

Miro şi Val şi-au ridicat ochii înroşiţi de pe documentele pe 
care le analizau pe computer şi au văzut că faţa virtuală a 
lui Jane, care plutea deasupra computerului lui Val, îi 
urmărea. 

— Am fost observatori pasivi atâta timp cât ne-au permis, a 
spus Jane. Dar acum dinspre planetă se ridică trei nave 
către noi. Cred că niciuna nu reprezintă o armă teleghidată, 
dar nu pot şti sigur. Şi se pare că direcţionează special spre 
noi o serie de transmisii, mesaje care se repetă mereu. 

— Ce anume? 

— Molecula genetică, a spus Jane. Vă pot preciza 
compoziţia ei, dar nu am idee ce semnifică. 

— Când ajung la noi navele de interceptare? 

— În jur de trei minute. După ce au depăşit forţa 
gravitaţională, se deplasează înşelător, în zigzag. 


Miro a dat din cap aprobator. 

— Sora mea Ouanda era convinsă că o mare parte din 
virusul Descolada era alcătuit din limbaj. Cred că acum 
putem fi siguri că a avut dreptate. Acum lucrurile se leagă. 
S-a înşelat afirmând că virusul are simţuri. 

Bănuiala mea e că Descolada recompunea mereu acele 
secţiuni din sine ca să întocmească un raport. 

— Un raport, a repetat Val. Asta explică multe. Ca să 
comunice producătorilor ei ce a făcut din lumea pe care o... 
sonda. 

— Întrebarea e, a spus Miro, dispărem pur şi simplu şi-i 
lăsăm să se mire de miracolul sosirii şi plecării noastre? Ori 
o punem pe Jane să le transmită tot textul virusului 
Descolada? 

— E periculos, a spus Val. Mesajul pe care îl conţine le 
poate procura acestor fiinţe toate informaţiile necesare 
despre genele umane. Noi suntem singurele creaturi 
asupra cărora a acţionat Descolada, iar mesajul le va 
dezvălui strategia noastră de a ţine virusul sub control. 

— Cu excepţia ultimei variante, a zis Miro. Jane nu le va 
transmite Descolada aşa cum există în prezent, complet 
îmblânzită şi controlată - asta le-ar sugera să-l reanalizeze 
şi să evite modificările introduse de noi. 

— Nu le transmitem nici un mesaj şi nici nu ne întoarcem 
în Lusitania, a spus Jane. Nu mai avem timp. 

— Tocmai lipsa de timp ne sileşte să revenim, a zis Miro. 
Jane, oricât de urgent crezi că este, nu are nici un rost ca 
eu şi Val să rămânem aici fără ajutoare. Sora mea Ela, de 
pildă, care înţelege probleme de virusologie. Şi Quara, cu 
toate că e a doua fiinţă ca încăpățânare din univers - Val, 
nu-mi cere să te flatez întrebându-mă cine e prima - am 
avea nevoie şi de ea. 

— Să ne fie clar, a spus Val, întâlnim o specie înzestrată cu 
simţuri. De ce ar trebui ca doar oamenii să fie reprezentaţi? 
De ce n-am aduce şi un pequenino? Sau o matcă - ori măcar 
o lucrătoare? 


— Mai ales o lucrătoare, a spus Miro. Dacă rămânem 
prizonieri aici, având o lucrătoare cu noi, am putea avea un 
mijloc de comunicare cu Lusitania - cu sau fără ansiblu, sau 
Jane, mesajele ar putea fi... 

— Bine, a spus Jane. M-ai convins. Chiar dacă agitația din 
ultima vreme din sânul Congresului Stelar îmi sugerează că 
sunt pregătiţi să decupleze reţeaua de ansiblu dintr-o clipă 
în alta. 

— Să ne grăbim, a spus Miro. O să cerem să ne aducă 
oamenii la bord imediat ce sosim acasă. 

— Şi să pregătească şi proviziile necesare, a zis Val. 

— Atunci începe procedurile, a spus Jane. 'locmai aţi 
dispărut de pe orbita planetei. lar eu am transmis un mic 
fragment din Descolada. Una dintre secţiunile pe care 
Quara a identificat-o drept limbaj şi care a suferit cele mai 
mici mutații când virusul a încercat să lupte contra 
oamenilor. Asta ar fi suficient ca să le sugereze care dintre 
sondele lor au ajuns la noi. 

— A, bun, ca să poată lansa o întregă flotă, a zis Miro. 

— După cum evoluează lucrurile, a spus Jane sec, 
Lusitania ar fi cea mai sigură adresă la care să trimită 
navele. Pentru că în curând ea nu va mai exista. 

— Ce fericită eşti... a zis Miro. Mă întorc peste o oră cu 
ceilalţi. Val, procură proviziile de care vom avea nevoie. 

— Pentru câtă vreme? 

— Ia cât de mult se poate. Aşa cum spunea cineva, viaţa e 
o misiune sinucigaşă. Nu ştim cât vom rămâne prizonieri 
acolo, deci să ne pregătim pentru ce e mai rău. 

A deschis uşa navei şi a coborât pe terenul de decolare din 
apropierea satului Milagre. 

„OFER ACEST VAS VECHI ŞI UMIL „Cum de ne amintim? 

Este creierul un vas care păstrează amintiri? 

Iar când murim, se destramă acest vas? 

Ni se varsă amintirile pe pământ şi se pierd? 

Ori creierul e o hartă care coboară pe poteci întortocheate 
spre cotloane ascunse? 


Atunci când murim, harta se pierde dar probabil că vreun 
explorator ar putea cutreiera peisajul acela ciudat găsind 
ascunzişurile amintirilor noastre ascunse nu se ştie unde.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Canoea aluneca spre țărm. La început, multă vreme a 
părut că nu se clintea, atât de încet se apropia, cu vâslaşii 
care se iţeau cu o idee mai mari de fiecare dată când Wang- 
Mu îi zărea peste coamele valurilor. Apoi, aproape de 
sfârşitul călătoriei, canoea a apărut brusc, uriaşă, gonind, 
parcă pregătită să facă un salt spre țărm după trecerea 
fiecărui val; şi chiar dacă şi-a dat seama că nu se mişca mai 
repede decât înainte, lui Wang-Mu i-a venit să le strige să 
încetinească, să aibă grijă, canoea plutea prea iute şi, 
scăpată de sub control, se putea sfărâma de plajă. 

Într-un târziu, canoea a despicat ultimul val înspumat, iar 
botul ei a alunecat pe nisip sub iureşul apei de la țărm, iar 
vâslaşii au sărit din ea şi au târât-o ca pe o păpuşă din 
cârpă de-a latul plajei, până acolo unde apa mării nu mai 
ajungea. 

După ce canoea a ajuns pe nisip uscat, un bătrân s-a 
ridicat fără grabă de pe scândura de la mijlocul 
ambarcaţiunii. „Malu”, s-a gândit Wang-Mu. Se aşteptase ca 
acesta să arate la fel de stafidit şi de albit ca bătrânii de pe 
Calea, care, împovăraţi de vârstă, se chirceau ca nişte 
creveţi deasupra bastoanelor. Însă Malu stătea drept ca un 
tânăr, iar corpul lui era încă masiv, cu umeri largi, musculos 
şi gras ca orice alt bărbat în putere. Dacă n-ar fi avut părul 
alb şi câteva podoabe pe costumaţie, nu s-ar fi deosebit de 
vâslaşi. 

Când i-a urmărit pe acei bărbaţi masivi, şi-a dat seama că 
ei nu păşeau ca obezii pe care-i mai văzuse în alte ocazii. 
Nici Grace Drinker nu păşea ca o femeie grasă. Mişcările 
lor aveau ceva impunător, o grandoare aducând cu 
deplasarea continentelor, cu aisbergurile care pluteau pe 
apa oceanului; exact, asemenea aisbergurilor, având trei 
cincimi din masă ascunse în adâncul apei, înaintând pe 


pământ ca un ghețar ce brăzdează marea. Vâslaşii se 
mişcau cu graţie neîntrecută şi totuşi, în comparaţie cu 
demnitatea cu care păşea Malu, păreau agitaţi ca nişte 
păsări într-o colivie. lar acea demnitate nu era mimată, 
ceva de faţadă, o impresie pe care încerca să o creeze. Se 
putea spune mai curând că se mişca în armonie perfectă cu 
tot ce îl înconjura. Găsise ritmul perfect al paşilor, tempoul 
potrivit al legănării braţelor. Vibra în consonanţă cu 
ritmurile profunde şi lente ale pământului. „Acum văd cum 
păşeşte pe pământ un uriaş”, a gândit Wang-Mu. E prima 
oară că văd un om al cărui corp degajă măreție. 

Malu se apropia, nu de Peter şi Wang-Mu, ci de Grace 
Drinker; s-au îmbrăţişat cu o uriaşă forţă tectonică. 
Bineînţeles că munţii se cutremurau când se întâlneau. 
Wang-Mu a simţit zgâlţâirea în corp. „De ce tremur? Nu 
trebuie să mă tem. Nu mi-e frică de acest om. Şi totuşi mă 
înfior când îl văd îmbrăţişând-o pe Grace Drinker. Nu vreau 
să se întoarcă spre mine. Nu vreau nici măcar să-şi arunce 
privirea înspre mine.” 

Malu s-a răsucit către ea. A privito drept în ochi. Pe faţa lui 
nu a apărut nici o expresie. Pur şi simplu îi luase ochii în 
stăpânire. Ea nu a întors ochii în altă parte, iar privirea-i 
neclintită nu sugera sfidare sau forţă, ci imposibilitatea de a 
se uita la altceva atâta timp cât el îi reţinea atenţia. 

Apoi el l-a privit pe Peter. Wang-Mu a vrut să se 
răsucească pentru a vedea cum reacţiona Peter, dacă şi el 
simţea puterea ochilor acelui bărbat. Dar nu s-a putut 
întoarce. Totuşi, după câteva momente, când Malu şi-a luat 
privirea de la el, l-a auzit pe Peter murmurând: „Al naibii”, 
şi şi-a dat seama că, în ciuda obtuzităţii, fusese impresionat. 

Au trecut multe minute până când Malu s-a aşezat pe un 
covoraş întins sub un acoperiş construit în acea dimineaţă 
având în vedere vizita şi care, după cum i-a asigurat Grace, 
avea să fie ars după plecarea lui, astfel ca nimeni să nu mai 
şadă vreodată acolo. Apoi oaspetelui i s-a adus mâncare; iar 


Grace i-a prevenit pe toţi să nu ia masa cu el şi nici să nu-l 
urmărească mâncând. 

Dar Malu a refuzat să guste din hrană. În schimb, le-a 
făcut semn lui Peter şi Wang-Mu să se apropie. 

Bărbaţii au rămas înmărmuriţi. Grace Drinker era şocată, 
însă s-a dus la ei şi le-a spus: 

— V-a chemat. 

— Ai spus că nu avem voie să stăm cu el la masă, a zis 
Peter. 

— Decât dacă vă invită. Cum de-a făcut-o? Nu ştiu ce 
înseamnă asta. 

— Plănuieşte să ne ucidă pentru vreun sacrilegiu? a 
întrebat Peter. 

— Nu, nu e zeu, ci om. Un sfânt, un înţelept, dar jignirea 
lui e un sacrilegiu, reprezintă o proastă purtare de 
netolerat, de aceea, vă rog să nu-l insultaţi. Acum veniţi. 

S-au apropiat. Când au rămas în picioare în faţa lui, având 
între ei mâncarea aşezată în castroane şi coşuri, a început 
să le vorbească în samoană. 

Sau în altă limbă? Peter s-a mirat când Wang-Mu s-a uitat 
întrebătoare spre el şi i-a murmurat: 

— Jane nu înţelege ce spune acest om. 

Chiar dacă Jane nu înţelegea, Grace Drinker le-a explicat: 

— Vi se adresează în limba veche şi sfântă. Aceea care nu 
are nici un cuvânt englezesc sau european. Cea în care 
vorbeşte doar cu zeii. 

— Atunci de ce ni se adresează aşa? a întebat Wang-Mu. 

— Nu ştiu. Nu crede că sunteţi zei, deşi spune că îi aduceţi 
un zeu. Vrea să staţi jos şi să gustaţi întâi din mâncare. 

— Avem voie? a întrebat Peter. 

— Vă rog să vă supuneţi, i-a sfătuit Grace. 

— Greşesc sau am impresia că de data asta nu mai folosim 
nici un scenariu? a zis Peter. 

Wang-Mu a perceput o uşoară nesiguranţă în glasul lui şi 
şi-a dat seama că încercarea de glumă era doar o dovadă de 


bravadă, ca să-şi ascundă teama. Pesemne că aşa proceda 
el întotdeauna. 

— Există un scenariu, a spus Grace. Dar nu voi îl scrieţi şi 
nici eu nu îl ştiu. 

S-au aşezat. Au luat din fiecare vas şi au gustat din fiecare 
coş oferit de Malu. Apoi şi-a înmuiat şi el degetele, a gustat 
după ei, a mâncat şi a înghiţit la fel ca ei. 

Lui Wang-Mu nu-i era foame. Spera ca Malu să nu se 
aştepte ca ea să mănânce porţii de mărimea celor servite 
de samoani. Avea să i se facă rău dacă încerca. 

Însă masa era mai mult un ritual decât un ospăț. Au gustat 
din toate, dar nimic mai mult. Malu i-a vorbit lui Grace în 
limba zeilor, iar ea le-a transpus totul în limbaj comun; 
câţiva bărbaţi s-au apropiat şi au luat coşurile cu mâncare. 

Apoi, soţul lui Grace a adus o cană cu ceva. Un lichid, iar 
Malu l-a luat şi a sorbit. După aceea le-a întins-o şi lor. Peter 
a primit-o şi a gustat. 

— Jane spune că trebuie să fie kava. O băutură alcoolică 
slabă, însă aici e sfântă şi simbol de ospitalitate. 

Wang-Mu a luat o gură. Avea gust de fructe şi a făcut-o să 
lăcrimeze, pentru că aroma era dulce-amăruie. 

Cu un gest, Malu a chemat-o pe Grace, care s-a apropiat şi 
a îngenuncheat pe iarba deasă din afara adăpostului oferit 
de acoperiş. Trebuia să slujească drept interpret, nu să ia 
parte la ceremonie. 

Malu a rostit ceva lung în samoană. 

— Iarăşi limba superioară, a murmurat Peter. 

— Nu mai vorbi, te rog, Malu nu trebuie să audă aşa ceva, 
i-a şoptit Grace. Trebuie să traduc totul şi, dacă vorbele tale 
sunt nepotrivite, ele constituie o insultă de neiertat. 

Peter a aprobat din cap. 

— Malu spune că aţi venit cu zeul care dansează pe pânze 
de păianjen. N-am auzit de acest zeu şi credeam că ştiu tot 
folclorul poporului meu, dar Malu cunoaşte multe lucruri ce 
le rămân inaccesibile altora. Zice că acestei zeități îi 


vorbeşte, pentru că ştie că o pândeşte moartea şi îi va 
spune cum poate fi salvată. 

„Jane, şi-a spus Wang-Mu în sinea ei. Ştie de Jane. Cum 
asta? Şi cum ar fi capabil el, deşi nu-l interesează deloc 
tehnologia, să-i spună unei entităţi informatice cum poate fi 
salvată?” 

— Acum ne va spune ce trebuie să se întâmple şi vă previn 
că va vorbi mult, de aceea vă rog să staţi nemişcaţi, fără a 
face vreo încercare de a grăbi lucrurile, a zis Grace. Totul 
trebuie pus în context. De aceea vă va povesti istoria 
tuturor lucrurilor vii. 

Wang-Mu ştia că putea sta pe un covoraş ore în şir fără să 
se mişte, pentru că făcuse asta toată viaţa. Dar Peter era 
obişnuit să stea pliat, iar poziţia aceea îl stânjenea. 
Pesemne că deja se simţea incomod. 

Evident, Grace a depistat încordarea lui ori poate îi 
cunoştea bine pe occidentali. 

— Te poţi mişca din când în când, dar încet, şi fără să-ţi 
dezlipeşti ochii de la el. 

Wang-Mu s-a întrebat câte asemenea reguli şi cerinţe va 
mai inventa Grace pe durata discuţiei. Malu părea să stea 
foarte relaxat. La urma urmelor, le oferise mâncare, deşi ea 
considerase că numai el trebuia să stea la masă; probabil 
că, asemenea lor, nici el nu cunoştea toate regulile. 

Cu toate acestea, Wang-Mu nu s-a clintit. Şi nici nu şi-a 
luat ochii de la Malu. 

Grace a continuat să traducă: 

— Astăzi, norii au zburat pe cer, fugăriţi de soare, şi totuşi 
ploaia n-a căzut. Tot astăzi, ambarcaţiunea mea a zburat pe 
mare, fără să fie îndrumată de soare, şi totuşi nu era foc 
atunci când am atins ţărmul. Aşadar, a fost prima oară când 
Zeul a atins un nor de pe cer şi l-a tors atât de repede, încât 
s-a transformat în foc şi a devenit soare, iar apoi toţi ceilalţi 
nori au început să se rotească, transformându-se în cercuri 
înconjurând soarele. 


„Aceea nu putea fi legenda originală a poporului samoan”, 
s-a gândit Wang-Mu. Ei nu au cunoscut modelul copernician 
al sistemului solar decât după ce occidentalii i-au învăţat. 
Deci Malu ştia folclorul antic, dar mai aflase şi alte lucruri 
pe care le inserase în poveste. 

— Apoi norii din afară s-au transformat în ploaie şi au 
vărsat-o peste ei înşişi până n-au mai avut apă şi n-au rămas 
decât mingi rotitoare de apă. În interiorul acelei ape înota 
un peşte mare de foc, care înghiţea orice impuritate din 
apă, apoi o elimina sub formă de foc, ce izbucnea din mare 
şi recădea sub formă de cenuşă fierbinte, ca fluvii şi stânci 
arzânde. Din aceste excremente ale peştelui de foc au 
crescut insulele din mare, iar din acele excremente au ieşit 
târându-se viermi, s-au strecurat printre stânci până când 
zeii i-au atins, iar unii dintre ei au devenit fiinţe umane, iar 
alţii, animale. Fiecare dintre celelalte animale au fost legate 
de pământ cu viţe groase care au crescut ca să le 
îmbrăţişeze. Nimeni nu a văzut acele viţe, pentru că ele 
erau viţe de zeu. 

„Teorie filotică”, s-a gândit Wang-Mu. A aflat că toate 
lucrurile vii au filoţi ce sunt prinşi în jos, legându-le de 
centrul pământului. Mai puţin fiinţele umane. 

Grace a tradus în continuare: 

— Numai oamenii nu erau legaţi de pământ. Nu îi reţineau 
viţele, ci reţeaua de lumină, neţesută de vreun zeu, care îi 
lega în sus, de soare. De aceea celelalte animale se plecau 
în faţa omului, pentru că viţele le trăgeau în jos, în timp ce 
reţeaua de lumină ridica ochii şi inimile oamenilor. Chiar 
dacă priveau în sus, oamenii vedeau doar puţin mai departe 
decât bestiile cu ochii plecaţi; chiar dacă inimile le erau 
înălțate, ele nu puteau spera decât să vadă cerul pe vreme 
de zi, iar noaptea, când zăreau stelele, erau oarbe la 
lucrurile apropiate. Pentru că un bărbat abia dacă-şi poate 
vedea soţia în umbra casei, chiar când el vede stele atât de 
îndepărtate, încât lumina lor călătoreşte o sută de vieţi 
umane până să sărute ochii omului. În cursul tuturor 


secolelor şi generaţiilor, aceşti oameni plini de speranţă au 
privit cu ochi pe jumătate orbi la soare şi cer, la stele şi 
umbre, ştiind că dincolo de acele ziduri existau lucruri 
invizibile, dar fără să bânuiască defel ce erau ele. Apoi, la 
vreme de război şi groază, când toată speranţa părea 
pierdută, ţesătorii de pe o lume îndepărtată, care nu erau 
zei, dar ştiau zeii, iar fiecare dintre ţesători era o țesătură 
cu sute de fire care le mergeau spre braţe şi picioare, spre 
ochi, gură şi urechi, aceşti ţesători au creat o reţea atât de 
puternică şi de mare, care ajungea atât de departe, încât 
voiau să prindă în ea toate fiinţele umane şi să le ţină acolo 
pentru a fi devorate. Însă reţeaua a prins o zeitate din 
depărtări, una atât de puternică, încât nici o alta nu a 
îndrăznit să-i ştie numele, o zeitate atât de iute, încât nici o 
alta nu a reuşit să-i zărească faţa; ea era prinsă de reţeaua 
creată de ţesători. Numai că era prea rapidă ca să rămână 
într-un loc şi să fie devorată. A alergat şi dansat pe fire, pe 
toate firele care se întind de la un om la altul, de la om la 
stele, de la un ţesător la altul, de la o lumină la alta, ea 
dansează de-a lungul firelor. Nu poate scăpa, dar nici nu 
vrea, pentru că acum toţi zeii o văd şi îi cunosc numele, iar 
ea ştie şi aude toate cuvintele care sunt rostite şi citeşte 
toate cuvintele care sunt scrise şi, cu răsuflarea ei, îi duce 
pe oameni şi pe femei dincolo de domeniul luminii oricărei 
stele, iar apoi inspiră, iar oamenii şi femeile se întorc, iar 
când aceştia revin, aduc cu ei alţi oameni şi alte femei care 
n-au trăit până atunci; şi pentru că ea nu stă locului în 
reţea, îi suflă într-un loc, apoi îi inspiră în altul, astfel că 
aceştia traversează spaţiul dintre stele mai repede decât 
lumina, şi de aceea mesagerii acestei zeități au fost scoşi 
din casa lui Aimaina Hikari, prietenul lui Grace Drinker, şi 
au fost aduşi pe această insulă, pe acest țărm şi sub acest 
acoperiş, unde Malu poate vedea limba roşie a zeităţii în 
locul în care atinge urechea alesului. 

Malu a tăcut. 

— Noi o numim Jane, a spus Peter. 


Grace a tradus, iar Malu a răspuns: 

— Sub acest acoperiş aud un nume atât de scurt şi totuşi, 
înainte de a fi rostit, zeul a alergat de la un capăt al 
universului până la celălalt de o mie de ori, atât de repede 
se mişcă ea. lată numele pe care i-l dau eu: zeitatea care se 
mişcă iute şi etern, astfel că niciodată nu se odihneşte într- 
un loc, însă atinge toate locurile şi este legată de toţi cei 
care privesc spre soare, nu în jos, spre pământ. E un nume 
lung şi totuşi nu reprezintă decât a zecea parte din numele 
ei adevărat şi, chiar dacă i-aş putea rosti numele întreg, tot 
nu ar fi la fel de lung precum firele reţelei pe care 
dansează. 

— Vor să o ucidă, a spus Wang-Mu. 

— Zeița va muri numai dacă vrea să moară, a spus Malu. 
Căminul ei este în toate casele, reţeaua ei atinge toate 
minţile. Va muri doar dacă refuză să-şi găsească un loc de 
odihnă, pentru că atunci când reţeaua se va rupe, ea nu 
trebuie să fie în mijloc, să alunece fără ţintă. Poate sălăşlui 
în orice vas. Eu îi ofer acest vas bătrân şi sărman, care e 
suficient să-mi ţină supa fără să se verse, dar pe care ea îl 
va umple cu lumina lichidă ce va curge ca o binecuvântare 
asupra insulelor şi totuşi nu se va termina nicicând. O rog 
să folosească acest vas. 

— Şi atunci ce se va întâmpla cu tine? a întrebat Wang-Mu. 

Peter s-a arătat supărat faţă de izbucnirea ei, dar Grace a 
tradus, şi pe faţa lui Malu au început să curgă lacrimi. 

— Vai, micuța, cea care nu are nestemată în ureche, mă 
priveşte cu milă şi îi pasă de ce se va întâmpla când lumina 
va umple vasul meu, iar supa va fierbe şi va dispărea. 

— N-am putea găsi un vas gol? a întrebat Peter. N-ar 
putea să se instaleze într-un vas gol? 

— Nu există aşa ceva, a spus Malu. Dar vasul tău e pe 
jumătate plin, iar sora ta, de care eşti legat ca de un frate 
geamăn, e pe jumătate plină şi, departe, tatăl tău, de care 
sunteţi legaţi ca nişte tripleţi, e aproape gol, dar vasul lui e 
crăpat şi orice ai pune în el s-ar risipi. 


— N-ar putea sălăşlui în mine sau în sora mea? a întrebat 
Peter. 

— Ba da, a spus Malu. Într-unul din voi, dar nu în amândoi. 

— Atunci mă ofer eu, a zis Peter. 

Malu părea să se fi înfuriat. 

— Cum de poţi să mă minţi sub acest acoperiş, după ce ai 
băut kava cu mine? Cum de mă poţi ruşina rostind o 
minciună? 

— Nu mint, a spus Peter cu un ton apăsat. Ea a tradus, iar 
Malu s-a ridicat maiestuos în picioare şi a început să strige 
către cer. Spre spaima ei, Wang-Mu a văzut că vâslaşii se 
apropiau în grup, părând şi ei agitaţi şi supăraţi. Cum de îi 
provocase Peter? 

Grace a tradus cât de repede a putut, făcând un rezumat, 
pentru că nu putea reţine toate cuvintele. 

— Spune aşa: Chiar dacă spui că-ţi vei deschide vasul 
neştirbit pentru ea, chiar dacă spui că aduni cât de mult 
posibil în tine, ridici un zid de lumină ca un val de furtună 
pentru a alunga zeitatea, dacă ea încearcă să pătrundă. 
Dacă ar dori să vină, n-ai putea să o alungi, dar ea te 
iubeşte şi nu va intra înfruntând o asemenea furtună. 
Aşadar, tu o ucizi în inima ta, ucizi zeitatea pentru că spui 
că îi vei da un cămin ca să o salvezi când se vor tăia firele 
reţelei, dar tu deja o îndepărtezi. 

— N-am ce face! a strigat Peter. Nu asta vreau. Nu ţin la 
viaţă, niciodată nu mi-am preţuit-o. 

— Ba îţi preţuieşti viaţa din toată inima, a tradus Grace. 
Însă zeul nu te urăşte pentru asta, zeul te iubeşte, pentru 
că iubeşte şi lumina şi nu vrea să moară. lubeşte mai ales 
ceea ce străluceşte în tine, deoarece o parte din ea e 
modelată după acea strălucire, de asta nu doreşte să te 
alunge dacă acest corp din faţa mea este vasul în care 
sinele tău cel mai puternic vrea să sălăşluiască atât de 
strălucitor. Dacă ea nu poate primi vasul surorii tale, te rog 
doar atât - Malu îţi cere asta. Spune că zeul nu cere, pentru 
că zeul iubeşte aceeaşi lumină din sora ta care arde şi în 


tine. Dar Malu zice că în tine arde acea parte sălbatică, 
puternică şi egoistă din lumină, în vreme ce partea ta de 
lumină care este blândă şi iubitoare şi care se împleteşte 
foarte bine cu celelalte, aceea se află în ea. Dacă partea ta 
de lumină ar intra în vasul surorii tale, asta ar copleşi-o şi ar 
ucide-o, iar atunci vei deveni o fiinţă care s-a ucis pe sine pe 
jumătate. Dar dacă partea ei din lumina ta ar intra în vasul 
tău, atunci te-ar mai domoli şi te-ar face să fii mai blând, te- 
ar îmblânzi şi te-ar face întreg. Aşadar, ar fi bine dacă tu ai 
deveni întreg, lăsând celălalt vas gol pentru zeitate. Asta te 
roagă Malu. De aceea a traversat apa ca să te întâlnească, 
pentru a te ruga să procedezi astfel. 

— De unde ştie aceste lucruri? a întrebat Peter, simțind că 
îşi pierde glasul de durere. 

— Malu ştie toate astea pentru că a învăţat să vadă în 
bezna în care firele de lumină se ridică din sufletele 
împletite din soare şi ating stelele şi se ating unele pe 
altele, şi se împletesc într-o reţea mult mai puternică şi mai 
măreaţă decât cea mecanică pe care zeitatea poate să 
danseze. A urmărit-o toată viaţa pe această zeitate şi a 
încercat să-i înţeleagă dansul şi de ce se grăbeşte atât de 
mult, încât atinge toate firele din reţeaua ei, toate cele trei 
trilioane de mile, de o sută de ori pe secundă. Se grăbeşte 
atât de mult pentru că este prinsă în altă reţea decât ar 
trebui. A fost prinsă într-o reţea artificială, iar inteligenţa ei 
este legată de creiere artificiale care gândesc situaţii în loc 
de cauze, numere în loc de istorii. Ea caută împletirea cu 
viul şi găseşte doar firele slabe şi trecătoare ale maşinilor, 
care pot fi rupte de oameni lipsiţi de zei. Dar dacă pătrunde 
într-un vas viu, va avea puterea de a ieşi din noua reţea, iar 
atunci poate să danseze dacă vrea, dar nu va fi obligată să 
danseze, va putea să se şi odihnească. Va putea visa, iar din 
visele ei se va naşte bucuria, pentru că ea n-a cunoscut 
bucuria decât urmărind visele pe care şi le aminteşte 
despre creaţia ei, visele care s-au aflat în mintea umană din 
care a fost ea făcută. 


— Ender Wiggin, a spus Peter. 

Malu a răspuns înainte ca Grace să poată traduce: 

— Andrew Wiggin, a spus el, articulând cu dificultate 
numele, deoarece conţinea sunete ce nu se foloseau în 
limba samoană. Apoi a spus ceva în limba aceea deosebită, 
iar Grace a tradus: 

— Vorbitorul în Numele Morților a venit şi a vorbit despre 
moartea unui monstru care a otrăvit şi a întunecat viaţa 
poporului Tonga şi, prin el, a tuturor oamenilor din această 
lume a Visului Viitor. A păşit în umbră, iar din umbră a făcut 
o torţă pe care a ridicat-o, iar ea s-a înălţat spre cer şi a 
devenit o nouă stea, care a aruncat o lumină ce cădea doar 
pe umbra morţii, de unde a alungat întunericul şi a purificat 
inimile noastre, iar ura, teama şi ruşinea s-au mistuit. 
Acesta este visătorul de la care provin visele zeităţii; ele au 
fost suficient de puternice pentru a-i da viaţă în ziua în care 
ea a venit din Exterior şi şi-a început dansul de-a lungul 
reţelei. A ei este lumina care te umple şi care o umple pe 
jumătate pe sora ta şi are doar un strop de lumină rămasă, 
pentru că vasul ei s-a ciobit. El a atins inima unei zeități, iar 
aceasta i-a dat puteri mari - aşa te-a creat când l-a suflat în 
afara universului luminii. Dar nu l-a făcut zeu şi, în 
singurătatea lui, el nu ajuns acolo unde ţi-ai fi putut găsi 
propria lumină. N-a reuşit decât să-ţi împrumute din lumina 
lui, de aceea eşti pe jumătate plin şi de aceea tânjeşti după 
cealaltă jumătate a ta, tu şi sora ta sunteţi extrem de 
flămânzi, iar el este epuizat şi distrus, pentru că nu mai are 
ce să vă dea. Dar zeitatea are mai mult decât suficient, 
zeitatea posedă suficient şi încă ceva pe deasupra, şi eu am 
venit să vă spun asta, iar acum, după ce v-am vorbit, am 
încheiat. 

Malu s-a ridicat încă înainte ca Grace să termine de 
tradus; ea încă vorbea, iar el plecase deja de sub acoperiş. 
Imediat după aceea, vâslaşii au smuls stâlpii care sprijineau 
acoperişul; Peter şi Wang-Mu abia au avut timp să iasă, 
după care acesta s-a prăbuşit. Oamenii insulei au apropiat 


torţe aprinse de acoperişul căzut, care a devenit curând un 
rug rămas în urma lor. L-au însoţit cu toţii pe Malu până la 
canoe. Grace a încheiat traducerea exact când grupul a 
ajuns la marginea apei. Malu a urcat în canoe şi, cu o 
demnitate imperturbabilă, s-a aşezat pe scândura de la 
mijlocul ambarcaţiunii, iar vâslaşii, cu aproape aceeaşi 
măreție, şi-au ocupat locurile alături de canoe, pe care au 
ridicat-o şi au târât-o până în apă, apoi au împins-o printre 
valurile mici şi înspumate, după care au urcat în ea şi s-au 
apucat să vâslească cu o forţă atât de mare, de parcă ar fi 
cufundat nişte copaci uriaşi, nu nişte beţe oarecare, în 
stâncă, şi nu în mare, făcând apa să fiarbă şi canoea să 
înainteze în salturi, îndepărtându-se de plajă, către insula 
Atatua. 

— Grace, a spus Peter, de unde ştie Malu lucruri pe care 
nu le văd nici măcar cele mai puternice şi fine instrumente 
ştiinţifice? 

Grace nu i-a putut răspunde, pentru că stătea întinsă pe 
nisip, plângând neostoit, cu braţele întinse către mare, ca şi 
cum cel mai drag copil al ei ar fi fost răpit de un rechin. Toţi 
bărbaţii şi femeile locului stăteau la fel pe nisip, cu braţele 
întinse către mare; şi toţi plângeau. 

Apoi a îngenuncheat, după care s-a întins pe nisip şi a 
întins braţele şi probabil că a plâns, dar Wang-Mu nu a 
putut vedea. 

Doar ea a rămas în picioare, gândind: „Ce caut eu aici, 
pentru că nu particip la aceste întâmplări; nu am nimic de 
zeu în mine, şi nici din Andrew Wiggin”; apoi a gândit: „De 
ce mă preocupă propria solitudine în asemenea momente, 
când am ascultat glasul unui om care vede în ceruri?” 

În adâncul fiinţei simţea totuşi altceva: „Sunt aici pentru 
că eu sunt aceea care trebuie să-l iubească pe Peter atât de 
mult, încât să se simtă demn, suficient de merituos ca să 
permită bunătăţii Tinerei Valentine să pătrundă în el, 
întregindu-l, transformându-l în Ender. Nu Ender al 
Xenocidului sau Ender Vorbitor în Numele Morților, cu 


vinovăția şi compasiunea amestecate într-o inimă 
sfărâmată, ciobită, imposibil de lecuit, ci Ender Wiggin, 
băiatul de patru ani, a cărui viaţă a fost deformată şi 
distrusă când era prea mic ca să se apere singur. Wang-Mu 
trebuie să fie aceea care să-i dea voie lui Peter să devină 
bărbatul care ar fi crescut din acel băiat, dacă lumea ar fi 
fost bună.” „De unde ştiu toate acestea? s-a întrebat Wang- 
Mu. Cum pot fi sigură de ceea ce urmează să fac?” „Ştiu 
pentru că este evident, a gândit ea. Ştiu, pentru că mi-am 
văzut iubita stăpână Han Qing-Jao distrusă de mândrie şi 
voi face tot ce pot ca să-l împiedic pe Peter să se 
autodistrugă prin semeţia pe care o are socotindu-se 
nedemn. Ştiu, pentru că şi eu am fost distrusă când eram 
copil şi silită să devin un monstru egoist, manipulativ şi 
uneltitor pentru a proteja fata fragilă, dornică de iubire, 
care ar fi fost distrusă de viaţa pe care trebuia să o duc. 
Ştiu cum este să-ţi fii propriul duşman, şi totuşi am făcut 
uitat acest lucru şi am continuat să trăiesc, de aceea îl pot 
lua pe Peter de mână ca să-i arăt calea.” „Numai că nu ştiu 
drumul şi încă sunt distrusă, iar fetiţa flămândă după 
dragoste este deocamdată înspăimântată şi fragilă, iar 
monstrul rău şi puternic continuă să fie stăpân peste viaţa 
mea, iar Jane va muri pentru că nu am ce să-i ofer lui Peter. 
El trebuie să bea kava, iar eu sunt doar apă chioară. Ba nu, 
sunt apă de mare, ca aceea care se învârtejeşte plină de 
nisip şi sare în apropierea țărmului; va sorbi din mine şi va 
muri de sete.” 

Şi, în acest fel, s-a trezit şi ea plângând, întinsă pe nisip, cu 
braţele întinse spre mare, către locul din care canoea lui 
Malu plecase ca o navă ce face un salt în spaţiu. 

Bătrâna Valentine a privit lung la afişajul holografic de pe 
terminalul ei, în care samoanii, toţi miniaturali, stăteau 
întinşi pe plajă şi plângeau. A privit până a simţit că o 
ustură ochii, apoi a vorbit: 

— Jane, închide! 

Imaginea a dispărut. 


— Şi eu ce trebuie să fac? a întrebat Valentine. Mai bine 
mi-o arătai pe tânăra mea geamănă. Sau să-l fi trezit pe 
Andrew să-i arăţi lui. Ce legătură are asta cu mine? Ştiu că 
vrei să trăieşti. Şi eu vreau asta. Dar cu ce te pot ajuta eu? 

Licărind, faţa umană a lui Jane a reapărut deasupra 
terminalului. 

— Nu ştiu, a spus ea. Dar s-a dat deja ordinul. Au început 
să mă deconecteze. Pierd părţi din memorie. Nu mai pot 
gândi la fel de multe lucruri simultan ca înainte. Trebuie să- 
mi găsesc un loc şi chiar dacă ar exista vreunul, nu ştiu 
drumul. 

— 'Ţi-e teamă? a întrebat-o Valentine. 

— Nu ştiu, a răspuns Jane. Vor avea nevoie de câteva ore 
ca să mă ucidă. Dacă descopăr cum mă simt înainte de 
sfârşit, îţi voi spune. 

Valentine şi-a ascuns faţa în palme. Apoi s-a ridicat şi s-a 
îndreptat spre casă. 

Jakt a văzut-o plecând şi a clătinat din cap. Cu zeci de ani 
în urmă, Ender părăsise Trondheim, iar Valentine rămăsese 
acolo ca să se căsătorească cu el, pentru a deveni mama 
copiilor lui. El era încântat văzând cât de fericită şi de vie 
devenise ea fără povara pe care Ender i-o pusese în spinare 
şi pe care o purtase mereu fără să-şi dea seama. lar apoi ea 
îl întrebase dacă o va însoţi pe Lusitania, iar el spusese da, 
iar acum se întâmplase la fel, se încovoiase sub povara vieţii 
lui Ender şi a felului în care el avea nevoie de ea. Jakt nu 
putea avea resentimente în legătură cu acest lucru - 
niciunul din ei nu plănuise sau dorise să se întâmple aşa; 
nimeni nu încerca să fure o parte a vieţii lui Jakt de la el. 
Dar încă o îndurera văzând-o atât de apăsată de acea 
povară şi ştiind că, în ciuda iubirii lui faţă de ea, Jakt nu 
putea face nimic să o ajute pentru a o îndura. 

Miro a rămas faţă în faţă cu Ela şi Quara în uşa navei. 
Înăuntru, Tânăra Valentine aştepta deja, împreună cu un 
pegquenino pe nume Stingătorul-de-Foc şi o lucrătoare fără 
nume, pe care o trimisese Matca. 


— Jane e pe moarte, a spus Miro. Trebuie să plecăm 
imediat. Dacă mai aşteptăm, ea nu va mai avea suficientă 
putere să trimită o navă. 

— Cum de ne ceri să mergem, când noi ştim deja că, 
imediat ce Jane va muri, noi nu ne vom mai putea întoarce? 
Vom rezista atâta timp cât mai există oxigen pe navă. 
Maximum câteva luni, apoi, gata. 

— Dar în acel timp vom realiza ceva, a spus Miro. Vom 
intra în legătură cu aceşti creatori ai Descoladei, aceşti 
necunoscuţi care trimit sonde ce distrug planete, îi vom 
convinge să înceteze. Vom salva toate speciile pe care le 
cunoaştem şi alte mii de care nu avem cunoştinţă, de boli 
îngrozitoare şi fără leac. Jane ne-a dat cele mai bune 
programe pe care le-a creat, ca să ne ajute să discutăm cu 
ei. Asta n-ar fi suficient ca să înfăptuieşti opera ta supremă? 
Împlinirea vieţii tale? 

Ela, sora lui mai mare, l-a privit întristată. 

— Credeam că mi-am realizat deja opera majoră când am 
produs virusul care a învins Descolada. 

— Aşa e, a recunoscut el. Ai făcut suficient. Dar mai sunt 
multe lucruri pe care numai tu le poţi realiza. le rog să vii şi 
să mori alături de mine, Ela, pentru că moartea mea n-ar 
avea sens, pentru că, fără tine, eu şi Val nu vom şti ce 
trebuie făcut. 

Nici Quara, nici Ela nu s-au mişcat şi nu au scos vreo 
vorbă. 

Miro a clătinat din cap, apoi s-a întors şi a intrat în navă. 
Însă înainte de a apuca să închidă şi să etanşeze uşa, cele 
două surori, ţinându-se de talie, l-au urmat înăuntru. 

IMPORTANTĂ E FICŢIUNEA ÎN CARE CREZI 

„Tata mi-a spus cândva că nu există zei, ci doar manipulări 
crude ale unor oameni răi care susţin că puterea e bună, iar 
ei se slujesc de iubirea noastră. 

Dar dacă nu există zei de ce suntem atât de dornici să 
credem în ei? 


Doar pentru că mincinoşi cu intenţii rele stau între noi şi 
zei şi ne împiedică să-i vedem nu înseamnă că aureola 
strălucitoare care învăluie orice mincinos nu reprezintă 
conturul unui zeu, care aşteaptă ca noi, ocolind minciuna, 
să găsim drumul.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao 

— Nu reuşim, a spus Matca. 

— Şi ce altceva am putea face? a întrebat Human. Am 
alcătuit cea mai puternică reţea posibilă. Ne-am unit cu tine 
şi unii cu alţii cum n-am mai reuşit vreodată, de am ajuns să 
tremurăm, ca şi cum vântul s-ar juca printre noi, făcându- 
ne frunzele frumoase în soare, iar lumina eşti tu şi fiicele 
tale. Şi toată iubirea pe care o avem faţă de micile mame şi 
faţă de copacii-mamă cei fără de glas a fost îndreptată spre 
tine, regina, sora, mama şi soţia noastră. Cum se face că 
Jane nu vede lucrul pe care l-am realizat, ca să vrea să 
devină o parte din el? 

— Nu ne poate găsi un drum, a zis Matca. Ea a fost creată 
din ceea ce suntem noi, dar ne-a întors spatele cu mult timp 
în urmă, ca să poată privi la nesfârşit spre Ender, ca să-i 
aparţină lui. Ea era puntea noastră spre el. Acum ele 
singura ei punte spre viaţă. 

— Ce fel de punte este aceea? El e pe moarte. 

— Moare partea bătrână din el, a spus Matca. Dar ţine 
minte, el este omul care i-a iubit şi înţeles cel mai bine pe 
pequeninos. Nu este posibil ca din trupul muritor din 
tinereţe să crească un copac care să-l ducă în cea de-a 
Treia Viaţă, aşa cum te-a dus şi pe tine? 

— Nu-ţi înţeleg planul, a spus Human. Însă chiar dacă nu 
înţelegea, dincolo de mesajul conştient, ea a mai 
recepționat ceva: Iubita mea regină, spunea el, iar ea a 
auzit: Dulcea şi sfânta mea regină. 

— N-am nici un plan, a spus ea. Doar speranţă. 

— Atunci spune-mi ce speri, a zis Human. 

— E doar visul unei speranţe, a răspuns ea. Doar un zvon 
al unei bănuieli privind visul unei speranţe. 


— Spune-mi oricum. 

— Ea a fost puntea noastră spre Ender. N-ar putea Ender 
să fie puntea ei către noi, prin tine? Ea şi-a cheltuit viaţa, cu 
excepţia ultimilor ani, privind în inima lui Ender, auzindu-i 
gândurile cele mai intime şi permiţând ca aiua lui să dea 
înţeles propriei existenţe. Dacă o invocă, ea îl va auzi, chiar 
dacă nu ne poate auzi pe noi. Asta o va atrage către el. 

— În trupul în care sălăşluieşte el acum, a spus Human, 
care e trupul Tinerei Valentine. Fără să vrea, se vor lupta 
acolo. Nu pot domni amândoi peste acelaşi regat. 

— Tocmai de aceea zvonul speranţei e atât de fragil, a spus 
Matca. Dar Ender te-a iubit şi pe tine - copacul-părinte 
numit Human, şi pe voi, pe toţi pegqueninos, copaci-părinţi, 
soţii, surori şi copaci-mame, până şi pe copacii din lemn 
care nu au fost niciodată taţi, ci doar fii. V-a iubit şi vă 
iubeşte pe toţi. N-ar putea Jane să-l urmeze şi să găsească 
drumul către noi? O putem ţine, putem să păstrăm ceea ce 
nu va încăpea în Tânăra Valentine. 

— Atunci Ender trebuie să rămână în viaţă ca să o cheme. 

— "Tocmai de aceea speranţa e doar umbra amintirii unui 
nor ce trece prin dreptul soarelui, pentru că trebuie să o 
chem şi să o aduc, iar apoi eltrebuie să scape de ea şisăo 
lase singură în Tânăra Valentine. 

— Atunci el va muri pentru ea. 

— Va muri ca Ender. Trebuie să moară ca Valentine. Dar 
nu-şi poate găsi drumul spre Peter, ca să trăiască în el? 

— Aceasta este partea din sine pe care o detestă, a spus 
Human. Chiar el mi-a spus-o. 

— Aceasta este partea din sine de care se teme, a zis 
Matca. Dar n-ar fi posibil să se teamă de ea pentru că 
reprezintă partea cea mai puternică din sine? Cea mai 
puternică dintre feţele lui? 

— Cum poţi afirma că partea cea mai puternică a unui om 
bun ca Ender este aceea distructivă, ambițioasă, crudă şi 
nemiloasă? 


— Acestea sunt cuvintele lui pentru acea parte din sine 
care a luat forma Tânărului Peter. Nu arată el în cartea 
Hegemonul că lipsa interioară de milă este aceea care i-a 
dat putere să construiască? Că asta l-a făcut puternic faţă 
de atacatori? Că i-a conferit un sine în ciuda singurătăţii? 
Nici el, nici Peter nu au fost cruzi doar din plăcere. Au 
dovedit cruzime pentru a realiza o misiune ce trebuia dusă 
la bun sfârşit; ceva care să salveze lumea, Ender prin 
distrugerea unui duşman cumplit, pentru că aşa ne-a 
considerat el atunci, iar Peter prin sfărâmarea zidurilor 
împrejmuitoare ale naţiunilor şi transformarea rasei umane 
într-o singură naţiune. Aceste misiuni rămân să fie 
îndeplinite şi acum. Am găsit graniţele unui duşman 
cumplit, o rasă necunoscută pe care Miro o numeşte 
creatoarea Descoladei. Şi graniţele dintre om şi pegquenino, 
dintre peguenino şi matcă, dintre matcă şi om şi dintre noi 
toţi şi Jane, indiferent ce va deveni Jane - nu avem nevoie 
de tăria lui Ender-ca-Peter pentru a ne unifica? 

— M-ai convins, iubită soră-mamă-soţie, dar Ender nu va 
crede că există o asemenea bunătate în el însuşi. Poate va 
reuşi să o aducă pe Jane din cer în trupul Tinerei Valentine, 
dar nu va putea să părăsească acel trup, nu va voi să 
renunţe la propria bunătate pentru a intra în corpul care 
reprezintă toate temerile lui. 

— Dacă ai dreptate înseamnă că va muri, a spus Matca. 

Durerea şi mâhnirea faţă de prietenul lui au crescut în 
Human şi s-au revărsat în reţeaua care îl lega de toţi 
copacii-părinţi şi de toate mătcile, însă pentru ele acestea 
aveau un gust dulce, pentru că se născuseră din iubire 
pentru viaţa unui om. 

— El moare oricum, la fel ca şi Ender, iar dacă i-am explica 
asta, n-ar prefera să moară, dacă astfel ar salva viaţa lui 
Jane? Jane, care deţine cheia zborului spre stele? Jane, care 
poate descuia uşa dintre noi şi Exterior, ca să ne ducă acolo 
şi înapoi cu voinţa ei puternică şi cu mintea ei limpede? 

— Da, el va prefera să moară pentru ca ea să trăiască. 


— Ar fi bine dacă ar aduce-o în trupului lui Valentine, iar 
apoi ar prefera să trăiască. Aşa ar fi mai bine. 

În clipa în care a spus acest lucru, de dincolo de cuvinte a 
răzbătut disperarea, iar toţi cei din reţeaua alcătuită cu 
ajutorul ei au simţit gustul otrăvit al vorbelor, pentru că se 
născuse din groaza în faţa morţii unui om, şi atunci au jelit 
împreună. 

Jane a găsit putere pentru o ultimă călătorie; a ţinut 
naveta cu cele şase fiinţe vii în ea, a ţinut imaginea formelor 
fizice îndeajuns de mult pentru a le azvârli Afară şi pentru a 
le reforma înăuntru, rotindu-se în jurul îndepărtatei lumi 
unde fusese creată Descolada. Dar după ce a reuşit asta, a 
pierdut controlul asupra ei însăşi, deoarece nu şi-a mai 
putut regăsi sinele aşa cum îl ştia. Îi erau smulse amintiri; 
legăturile cu lumi care îi fuseseră familiare aşa cum 
membrele le sunt familiare oamenilor, mătcile şi copacii- 
părinţi dispăruseră şi, când a încercat să apeleze la sprijinul 
lor, nu s-a întâmplat nimic, s-a simţit amorţită, chircindu-se, 
nu spre miezul ei vechi, ci spre ungherele sale, fragmente 
izolate care erau prea mici ca să o susţină. 

„Mor, mor”, a rostit ea la nesfârşit, detestând cuvintele 
imediat ce le rostea, urând panica pe care o simţea. 

A vorbit prin computerul aflat în faţa Tinerei Valentine - şi 
a rostit doar cuvinte, pentru că nu mai ţinea minte cum să- 
şi alcătuiască faţa care îi fusese mască vreme de atâtea 
secole. „Acum mă tem.” Dar imediat ce a spus asta, nu şi-a 
amintit dacă trebuia să o rostească înspre Tânăra Valentine. 
Şi acea parte din ea dispăruse; cu o clipă în urmă o 
avusese, însă acum nu mai putea s-o dibuiască. 

Şi de ce i se adresa acelui surogat al lui Ender? De ce 
striga moale în urechea lui Miro, a lui Peter, spunând: 
„Vorbeşte-mi, vorbeşte-mi, mi-e teamă”? Acum nu voia acele 
forme umane. Îl voia pe cel care şi-o scosese din ureche. Cel 
care o respinsese şi alesese în locul ei o femeie tristă şi 
obosită pentru că - aşa crezuse Ender - Novinha avea mai 
multă nevoie de el. Dar cum să aibă nevoie de tine mai mult 


decât mine acum? Dacă eu mor, ea va continua oricum să 
trăiască. Dar eu mor pentru că ţi-ai luat privirea de la mine. 

Wang-Mu a auzit glasul lui Peter, care se afla alături de ea 
pe plajă. „Am dormit?” s-a întrebat ea. Şi-a ridicat obrazul 
de pe nisip şi s-a înălţat pe braţe. Sosise ora refluxului, iar 
apa se îndepărtase mult de locul în care era întinsă. Lângă 
ea, Peter stătea pe nisip cu picioarele încrucişate şi se 
legăna înainte şi înapoi, rostind moale: „Jane, te aud. Îţi 
vorbesc. Sunt aici”, în timp ce pe obraji îi curgeau lacrimi. 

Şi, în acel moment, auzindu-l intonând acele cuvinte către 
Jane, Wang-Mu a înţeles două lucruri în acelaşi timp. 
Primul, ştia că Jane era pe moarte, pentru că ce altceva 
puteau însemna cuvintele lui Peter dacă nu alinare, şi de ce 
avea nevoie Jane de alinare, dacă nu pentru că ajunsese la 
capătul vieţii? Al doilea lucru i s-a părut mai cumplit, 
deoarece, văzându-l pe Peter lăcrimând pentru prima oară 
- deci era capabil să plângă - a înţeles că dorea să-i poată 
atinge inima la fel ca Jane; ba nu, să fie singura a cărei 
moarte să-l întristeze într-o asemenea măsură. 

„Când s-a întâmplat?” s-a întrebat ea. Când am început să- 
mi doresc să mă iubească? S-a petrecut abia acum, ca o 
dorinţă copilărească, voindu-l doar pentru că o altă femeie - 
o altă creatură - îl poseda? Ori, în cursul acestor zile 
petrecute împreună, am ajuns să-i doresc dragostea doar 
ca dragoste şi nimic mai mult? Să fi fost răutatea, atitudinea 
lui condescendentă, şi totuşi durerea lui secretă, teama lui 
ascunsă, cele care l-au făcut să-mi fie drag? Să fi fost chiar 
disprețul lui faţă de mine ceea ce m-a făcut să vreau, nu 
doar aprobarea, ci afecțiunea lui? Ori durerea lui m-a făcut 
să vreau ca el să caute alinare la mine?” „De ce tânjesc atât 
de mult după iubirea lui? De ce sunt atât de geloasă pe 
Jane, acea străină pe moarte pe care abia de o cunosc şi 
despre care nu ştiu prea multe? Să fie oare faptul că, după 
atâţia ani în care m-am mândrit cu singurătatea, trebuia să 
descopăr că am tânjit tot timpul după o relaţie romanţioasă 
şi adolescentină? lar în această dorinţă de afecţiune, 


puteam alege un candidat mai nefericit? El iubeşte pe 
cineva cu care nu mă pot compara, mai ales după ce va 
muri; ştie că eu sunt neştiutoare şi nu-l interesează niciuna 
dintre calităţile bune pe care le-aş putea avea; iar el 
reprezintă doar o părticică dintr-o fiinţă umană, şi nu 
tocmai partea cea mai bună a persoanei care s-a împărţit 
atât de mult.” „Mi-am pierdut minţile?” „Ori, în sfârşit, mi- 
am regăsit inima?” 

Brusc, s-a simţit cuprinsă de o emoție neobişnuită. Toată 
viaţa îşi ţinuse propriile sentimente la o asemenea distanţă, 
încât acum nu ştia cum să le cuprindă în sine. „Îl iubesc”, a 
gândit Wang-Mu, iar inima ei aproape că a explodat de 
intensitatea pasiunii. „Nu mă va iubi niciodată”, a gândit ea, 
iar inima i s-a sfărâmat aşa cum nu i se mai întâmplase 
niciodată din cauza miilor de dezamăgiri avute în viaţă până 
atunci. 

„lubirea mea pentru el nu înseamnă nimic în comparaţie 
cu nevoia lui, cu cunoaşterea ei. lar legăturile lui cu Jane 
merg mai adânc, sunt mai îndelungate decât aceste câteva 
săptămâni de când i s-a dat viaţă în timpul călătoriei în 
Exterior. În toţi anii singuratici ai rătăcirilor lui Ender, Jane 
îi rămăsese cel mai constant prieten şi aceea este dragostea 
care acum apare în ochii lui Peter, prin lacrimi. Eu nu 
reprezint nimic pentru el, sunt un gând întârziat în viaţa lui, 
am văzut doar o părticică din fiinţa lui şi, în cele din urmă, 
iubirea mea nu a însemnat nimic.” 

Apoi a plâns şi ea. 

Şi-a întors apoi privirea de la Peter, pentru că a auzit 
strigătul scos de samoanii de pe plajă. Cu ochii înroşiţi de 
plâns, s-a uitat pe deasupra valurilor şi s-a ridicat în 
picioare ca să fie sigură că vedea acelaşi lucru ca şi ei. Era 
ambarcaţiunea lui Malu. Se îndrepta spre țărm. Malu se 
întorcea. 

Văzuse ceva? Auzise ţipătul lui Jane, pe care Peter îl 
percepea acum? 

Grace a apărut alături de ea şi a luat-o de mână. 


— De ce se întoarce? a întrebat-o ea pe Wang-Mu. 

— Tu eşti aceea care îl înţelege, a spus Wang-Mu. 

— Nu-l înţeleg deloc, a spus Grace. Îi pricep doar 
cuvintele, înţelesul simplu al vorbelor lui. Dar când 
vorbeşte, simt cum spusele-i se încordează pentru a 
cuprinde lucrurile pe care vrea să le rostească, iar ele nu 
reuşesc asta. Cuvintele folosite de el nu sunt destul de 
cuprinzătoare, chiar dacă vorbeşte în cea mai extinsă limbă 
a noastră, chiar dacă adună cuvintele laolaltă în coşuri mari 
de înţeles, în nave de gânduri. Nu pot vedea decât forma 
exterioară a cuvintelor şi doar ghicesc ce vrea să transmită. 
Nu-l înţeleg deloc. 

— Şi de ce crezi că eu îl înţeleg? 

— Pentru că se întoarce să stea de vorbă cu tine. 

— Revine să discute cu Peter. El ţine legătura cu zeitatea, 
aşa cum o numeşte Malu. 

— Nu ţii la această zeitate a lui, aşa e? a spus Grace. 

Wang-Mu a clătinat din cap. 

— N-am nimic împotriva ei. Doar că ea îl posedă, iar 
pentru mine nu mai există loc. 

— O rivală, a zis Grace. 

Wang-Mu a suspinat. 

— Am crescut fără să aştept nimic şi primind mai puţin 
decât nimic. Am avut însă ambiţii ce nu mi le puteam 
împlini. Uneori le-am realizat şi am primit mai mult decât 
meritam sau îmi folosea. Alteori încerc şi nu obţin lucrul pe 
care-l doresc. 

— Îl vrei pe el? 

— Tocmai am înţeles că vreau ca el să mă iubească aşa 
cum îl iubesc eu. A fost mereu furios, împungându-mă cu 
cuvintele, dar a lucrat alături de mine şi când m-a lăudat |- 
am crezut. 

— Eu aş spune, i-a răspuns Grace, că viaţa ta de până 
acum a fost de o simplitate perfectă. 

— Nu este adevărat. Până acum n-am avut nimic ce n-am 
avut nevoie şi n-am avut nevoie de nimic din ceea ce nu 


aveam. 

— Ai avut nevoie de tot ce nu aveai, a spus Grace, iar eu 
nu cred că eşti atât de slabă, încât să nu poţi obţine chiar şi 
acum acest lucru. 

— L-am pierdut înainte de a descoperi că îl voiam, a spus 
Wang-Mu. Uită-te la el! 

Peter se legăna în continuare, şoptind, subvocalizând, iar 
litania lui era o conversaţie fără sfârşit cu Prietena pe 
moarte. 

— Îl privesc, a spus Grace, şi văd că e acolo, în carne şi 
oase, şi la fel eşti şi tu, de aceea nu înţeleg de ce o fată 
inteligentă ca tine afirmă că el a dispărut, când ochii te 
asigură că nu e adevărat. 

Wang-Mu a ridicat ochii spre femeia enormă care se înălța 
dominatoare ca un lanţ muntos, a privito în ochii luminoşi şi 
l-a Zis: 

— Nu ţi-am cerut sfatul. 

— Nici eu, dar voi aţi venit aici să mă faceţi să mă 
răzgândesc în legătură cu Flota Lusitană, adevărat? Aţi vrut 
ca Malu să mă determine să vorbesc cu Aimaina, ca el să 
discute cu Necesarienii de pe Vântul Divin şi ei să le spună 
ceva celor din facțiunea Congresului - care vor să se bucure 
de respectul lor - şi astfel coaliția care a trimis flota să se 
destrame şi să se dea ordin ca Lusitania să rămână 
neatinsă. Nu acesta v-a fost planul? 

Wang-Mu a dat aprobator din cap. 

— Ei bine, v-aţi autoamăgit. Nu poţi şti ce poate determina 
o persoană să aleagă un anumit lucru. Aimaina mi-a scris, 
dar eu nu am putere asupra lui. L-am învăţat calea Ua Lava, 
însă ela urmat învăţăturile Ua Lava, nu pe mine. A 
procedat astfel deoarece a simţit că acela reprezintă un 
adevăr pentru el. Dacă aş începe să explic pe neaşteptate 
că Ua Lava a însemnat şi netrimiterea flotelor pentru a 
distruge planete, m-ar asculta politicos şi m-ar ignora, 
pentru că asta n-ar avea nici o legătură cu Ua Lava în care 
crede el. Ar considera asta, şi n-ar greşi deloc, drept o 


încercare a unui vechi prieten şi dascăl de a-şi exercita 
voinţa asupra lui. Asta ar însemna dispariţia sentimentului 
de încredere dintre noi şi tot nu l-ar face să se 
răzgândească. 

— Deci am dat greş, a zis Wang-Mu. 

— Nu ştiu dacă aţi eşuat sau nu. Lusitania încă n-a 
explodat. Şi de unde ştim dacă acesta a fost scopul venirii 
voastre aici? 

— Aşa a spus Peter. Şi Jane la fel. 

— Şi ei de unde ştiu că acesta le-a fost scopul? 

— Dacă vrei să mergi atât de departe, nimeni nu are un 
scop clar, a spus Wang-Mu. Viaţa ne e caracterizată de gene 
şi de educaţie. Pur şi simplu acţionăm în baza scenariului ce 
ni se dă cu de-a sila. 

— Vai, a rostit Grace, părând dezamăgită. Îmi pare rău că 
aud o afirmaţie atât de stupidă. 

Canoea cea mare a fost trasă din nou pe uscat. Malu s-a 
ridicat de pe banchetă şi a păşit pe nisip. Dar de astă dată - 
oare era posibil? - părea să se grăbească. Se grăbea atât de 
mult, încât, da, îşi pierduse ceva din demnitate. Deşi înainta 
încet, Wang-Mu a simţit că, de fapt, el făcea salturi de-a 
curmezişul plajei. Şi când l-a privit cercetător în ochi, a 
văzut încotro se uita el şi şi-a dat seama că venea spre ea, 
nu spre Peter. 

Novinha s-a trezit pe scaunul ce îi fusese adus şi, timp de o 
clipă, nu şi-a dat seama unde se află. Pe vremea cât fusese 
xenolog, i se întâmplase deseori să adoarmă pe scaun în 
laborator, de aceea s-a uitat în jur să vadă la ce lucra 
înainte de a aţipi. Ce problemă încercase să rezolve? 

Apoi a văzut-o pe Valentine aplecată deasupra patului în 
care zăcea Andrew. Unde stătea întins corpul lui. Inima lui 
era altundeva. 

— Trebuia să mă trezeşti, a spus Novinha. 

— Abia am sosit, a spus Valentine. Şi nu m-a lăsat inima s-o 
fac. Mi-au spus că nu dormi aproape niciodată. 

Novinha s-a ridicat. 


— Ciudat. S-ar părea că doar asta fac. 

— Jane e pe moarte, a anunţat-o Valentine. 

Novinha a simţit că îi tresaltă inima. 

— Rivala ta, înţelegi? a zis Valentine. 

Novinha a privit în ochii celeilalte femei, să depisteze furia 
sau batjocura. Nu a remarcat asemenea expresii. A citit 
doar compasiune. 

— Ştiu ce simţi, crede-mă, a spus Valentine. Înainte de a-l 
iubi pe Jakt, Ender a fost toată viaţa mea. Dar n-am fost 
niciodată a lui. A, în copilărie, pentru o scurtă perioadă, am 
însemnat mult pentru el - însă sentimentul a fost otrăvit, 
deoarece militarii s-au folosit de mine ca să-l prindă, să-l 
ţină, deşi el voia să renunţe. lar după aceea, doar Jane i-a 
ascultat glumele, gândurile cele mai intime. Doar Jane a 
văzut ceea ce a văzut el şi a auzit ceea ce a auzit el. Eu mi- 
am scris cărţile, iar când le-am terminat, m-am bucurat de 
atenţia lui timp de câteva ore sau săptămâni. Mi-a folosit 
ideile şi astfel am simţit că purta o parte din mine cu el. 
Însă Ender i-a aparţinut ei. 

Novinha a dat din cap. Înţelegea. 

— Dar eu îl am pe Jakt, de aceea nu mai sunt nefericită. Şi 
copiii. Chiar dacă l-am iubit atât de mult pe Ender, chiar 
puternic, mincinos, iar acum stingându-se - copiii 
reprezintă mai mult pentru o femeie decât un bărbat. Noi 
ne prefacem că lucrurile stau altfel. Ne prefacem că avem 
copii de dragul bărbaţilor, că îi creştem pentru ei. Dar nu e 
adevărat. Îi creştem pentru noi înşine. Rămânem cu 
bărbaţii noştri de dragul copiilor. (Valentine a surâs.) Aşa ai 
făcut şi tu. 

— Am rămas alături de cine nu trebuia, a spus Novinha. 

— Ba nu, ai stat alături de cine trebuia. Libo a avut o soţie 
şi alţi copii - ea a fost aceea, ei au fost aceia care aveau 
dreptul să-l revendice. Tu ai stat împreună cu alt bărbat de 
dragul copiilor tăi, şi chiar dacă ei l-au urât uneori, l-au şi 
iubit, şi chiar dacă în unele privinţe a fost slab, în altele a 


fost puternic. Ai avut noroc să-l ai de dragul copiilor. A 
constituit un soi de protecţie pentru ei. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că Jane e pe moarte, a spus Valentine, însă ea ar 
putea trăi numai dacă Ender i-ar întinde o mână. 

— Să-şi pună nestemata înapoi în ureche? a întrebat 
Novinha pe un ton dispreţuitor. 

— De multă vreme nu mai are nevoie de nestemată, a zis 
Valentine. 'Iot astfel cum Ender nu mai are nevoie să-şi 
trăiască viaţa în acest corp. 

— Nu e chiar atât de bătrân, a spus Novinha. 

— Trei mii de ani, a spus Valentine. 

— Acesta e doar efectul relativităţii. În realitate, are... 

— Trei mii de ani, a repetat Valentine. În aproape tot acest 
timp, familia lui a fost întreaga umanitate; a fost ca un tată 
plecat într-o călătorie de afaceri, care revine acasă doar 
ocazional, dar când stă acasă, e un bun judecător şi părinte. 
Asta s-a întâmplat de fiecare dată când a revenit în lumea 
umană şi a vorbit la moartea cuiva; a recuperat timpul în 
privinţa tuturor treburilor de familie care îi scăpaseră. Viaţa 
lui a ţinut trei mii de ani şi a văzut nenumărate lucruri, dar 
a obosit. În cele din urmă, a părăsit acea familie mare şi a 
ales familia ta mică; te-a iubit şi, de dragul tău, a renunţat 
la Jane, care fusese soţia lui în toţi acei ani de peregrinări, 
ea stătuse acasă, ca să spunem aşa, dădăcind toate 
trilioanele lui de copii, povestindu-i ce făceau, dereticând 
prin casă. 

— Iar realizările ei îi aduc laude în faţa lumii, a spus 
Novinha. 

— Da, femeia virtuoasă. Ca tine. 

Cu un gest dispreţuitor, Novinha a scuturat din cap. 

— Eu, niciodată. Munca mea mă batjocoreşte. 

— Elte-a ales pe tine şi te-a iubit, i-a iubit pe copiii tăi şi le- 
a fost tată copiilor care-şi pierduseră deja doi taţi; el le este 
totuşi tată, şi ţi-e încă soţ, dar nu mai ai nevoie cu adevărat 
de el. 


— Cum poţi spune asta? a întrebat furioasă Novinha. De 
unde ştii de ce am eu nevoie? 

— Ştii şi singură. Ai ştiut chiar de când ai venit aici. Ai 
ştiut-o când Estevăo a murit în îmbrăţişarea acelui copac- 
părinte. Copiii tăi aveau viaţa lor şi nu-i puteai proteja şi 
nici Ender nu putea face asta. Încă îl iubeai, el încă te 
iubea, dar viaţa ta de familie se încheiase. Nu ai mai avut 
nevoie de el. 

— El n-a avut niciodată nevoie de mine. 

— Ba avea nevoie disperată de tine, a spus Valentine. A 
avut atât de mult nevoie de tine, încât a renunţat la Jane. 

— Ba nu. A avut nevoie de mine în măsura în care eu 
aveam nevoie de el. A simţit nevoia de a simţi că mă ajută, 
protejându-mă. 

— Dar tu nu mai aveai trebuinţă de ajutorul şi protecţia 
lui, a zis Valentine. 

Novinha a clătinat din cap. 

— Trezeşte-te, a spus Valentine, şi lasă-l să plece. 

Novinha s-a gândit imediat la toate ocaziile în care stătuse 
pe marginea unui mormânt. Şi-a adus aminte de funeraliile 
părinţilor ei, care muriseră ca să salveze Milagre de 
Descolada în timpul primei şi teribilei epidemii. S-a gândit 
la Pipo, torturat până a murit, biciuit de viu de pequeninos, 
deoarece ei îşi închipuiau că astfel el va creşte sub forma 
unui copac, numai că doar durerea crescuse, aceea din 
inima lui Novinha - descoperirea ei îl determinase pe Pipo 
să se ducă la pequeninos în acea noapte. lar apoi, Pipo, 
torturat în acelaşi fel ca tatăl lui şi din nou din pricina ei, 
dar de astă dată din cauză că nu-i spusese ceva. Şi Marcăo 
la fel. Înainte să moară de boala care îl bântuise încă de 
Mic, viaţa îi fusese cu atât mai chinuitoare tot din pricina ei. 
Şi Estevăo, care s-a lăsat dus de credinţa nebună până la 
martiraj, ca să poată deveni un venerado, asemenea 
părinţilor lui şi care avea să devină sfânt într-o zi, atunci 
când vor exista sfinţi. 


— M-am săturat să-i tot las pe bărbaţi să plece, a spus 
Novihna cu amărăciune. 

— Mi se pare firesc, a zis Valentine. Despre niciunul dintre 
cei care ţi-au murit nu s-ar putea spune cu sinceritate că au 
avut dreptul să plece. Te-ai agăţat de ei cu ghearele şi cu 
dinţii. 

— Şi ce dacă? Toţi cei pe care-i iubesc au murit, părăsindu- 
mă! 

— Asta nu este o scuză, a zis Valentine. Toată lumea 
moare. 'Toţi pleacă. Contează lucrurile pe care le-aţi 
construit împreună înainte de plecarea lor. Importantă e 
partea din fiinţa lor care continuă să existe în tine după ce 
ei dispar. Tu ai continuat munca părinţilor tăi şi a lui Pipo şi 
a lui Libo - şi ai crescut copiii lui Libo, nu? Iar ei erau în 
parte copiii lui Marcăo. Ceva din aceşti bărbaţi a rămas în 
copii, şi nu tot ce era rău. În ce-l priveşte pe Estevăo, cred 
că el a făcut ceva frumos din moartea lui, dar în loc să-l laşi 
să plece, tu încă ai resentimente faţă de el. Ai resentimente 
pentru că a construit ceva mai valoros pentru el decât viaţa 
însăşi. Pentru că i-a iubit pe Dumnezeu şi pe pequeninos 
mai mult decât pe tine. Încă te agăţi de toţi. Nu laşi pe 
nimeni să plece definitiv. 

— De ce mă urăşti pentru asta? a întrebat Novinha. Poate 
e adevărat, dar asta mi-e viaţa, să pierd, să pierd mereu. 

— Măcar de data asta, a zis Valentine, de ce nu laşi 
pasărea liberă, în loc s-o ţii închisă până moare? 

— Mă consideri un monstru! a strigat Novinha. Cum de 
îndrăzneşti să mă judeci? 

— Dacă erai un monstru, Ender nu te-ar fi iubit, a spus 
Valentine, răspunzând furiei cu blândeţe. Novinha, ai fost o 
femeie măreaţă, o femeie tragică şi ai avut multe realizări şi 
suferinţe, şi sunt convinsă că povestea ta va deveni o saga 
mişcătoare când vei muri. Dar n-ar fi mai bine dacă ai trage 
învăţăminte decât să trăieşti aceeaşi tragedie până în 
ultima clipă? 


— Nu vreau ca altcineva iubit să mai moară în faţa mea! a 
strigat Novinha. 

— Cine a vorbit de moarte? a întrebat-o Valentine. 

Uşa camerei s-a deschis brusc. În cadrul ei a apărut Plikt. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vrea ca eu să-l trezesc, a explicat Novinha, şi să-i spun 
că poate să moară. 

— Pot să privesc? a întrebat Plikt. 

Novinha a luat paharul cu apă aflat alături de scaun şi a 
azvârlit apa din el asupra ei. 

— Să nu te mai văd! a ţipat ea. Elal meu, nu al vostru! 

Şiroind de apă, Plikt a rămas prea deconcertată ca să 
găsească un răspuns. 

— Nu Plikt îl ia cu sine, a spus calm Valentine. 

— Ea e la fel ca toţi ceilalţi, vrea să apuce o părticică din 
el, smulgând câte ceva şi devorând, sunt nişte canibali cu 
toţii. 

— Cum adică? a zis Plikt pe un ton ameninţător, hămesit. 
Voiai să te înfrupţi doar tu? Ei bine, ar fi prea mult doar 
pentru tine. Cine sunt mai răi, canibalii care ciugulesc de ici 
şi colo sau cei care ţin omul întreg pentru ei, chiar dacă e 
cu mult mai mult decât pot înghiţi? 

— Aceasta e cea mai dezgustătoare discuţie la care am 
asistat vreodată, a spus Valentine. 

— Dă târcoale de luni întregi, urmărindu-l ca un vultur, a 
zis Novinha. Făcându-şi de lucru pe lângă el, fără a spune 
decât câteva cuvinte de fiecare dată. Iar acum vorbeşte şi 
ascultă de otrava ce izvorăşte din ea. 

— N-am făcut decât să-ţi răspund la cuvintele otrăvite, a 
zis Plikt. Eşti doar o femeie lacomă, plină de ură şi te-ai 
folosit de el mereu, şi niciodată nu i-ai dat nimic, iar 
singurul motiv pentru care moare este că vrea să scape de 
tine. 

Novinha n-a răspuns, n-a găsit cuvintele potrivite, fiindcă 
în adâncul inimii şi-a dat seama imediat că spusele lui Plikt 
exprimau adevărul. 


Valentine a ocolit patul, s-a îndreptat spre uşă şi a plesnit-o 
pe Plikt cu putere peste faţă. Plikt s-a dezechilibrat din 
cauza loviturii, s-a lăsat moale de-a lungul cadrului uşii, 
până a ajuns să stea pe podea ţinându-se de obrazul care 
ardea, iar pe faţă au început să-i curgă lacrimi. Valentine s- 
a apropiat ameninţător. 

— N-o să-i rosteşti moartea, ai înţeles? O femeie care 
minte astfel, doar ca să provoace durere, doar ca să 
biciuiască o persoană pe care o invidiază - nu merită să fie 
Vorbitor în Numele Morților. Mi-e ruşine că te-am lăsat să- 
mi educi copiii. Oare i-a atras minciuna din tine? Mi-e silă 
când te privesc. 

— Nu, a zis Novinha. Nu te înfuria pe ea. E adevărat, 
adevărat. 

— 'Ţi se pare, a spus Valentine, pentru că ai vrut mereu să 
crezi ce e mai rău despre tine. Dar nu e adevărat. Ender te- 
a iubit din proprie voinţă, iar tu n-ai furat nimic din el, iar 
singurul motiv pentru care mai e în viaţă e că nu poate să 
părăsească această viaţă uzată şi să ajute la găsirea unui 
loc în care Jane poate trăi. 

— Ba nu, Plikt are dreptate, devorez oamenii pe care-i 
iubesc. 

— Nu! a exclamat Plikt, continuând să plângă pe podea. 
Am minţit! Îl iubesc mult şi sunt geloasă pe tine pentru că |- 
ai avut şi nici măcar nu l-ai dorit vreodată. 

— L-am iubit tot timpul, a spus Novinha. 

— L-ai părăsit. Ai venit aici fără el. 

— Am plecat pentru că n-am putut... 

Valentine i-a încheiat fraza: 

— Pentru că n-ai suportat să te părăsească. Ai simţit asta, 
adevărat? Ai simţit chiar de atunci că se stinge. Ai ştiut că 
trebuie să pleci, să-l laşi să-şi încheie viaţa, dar n-ai îngăduit 
altui bărbat să te părăsească, de aceea l-ai părăsit tu prima. 

— Probabil, a zis Novinha cu glas moale. Oricum sunt 
ficțiuni. Facem câte ceva, iar apoi inventăm motive 


justificative, dar ele niciodată nu sunt cele reale, adevărul 
rămâne de neatins. 

— Atunci ascultă ficţiunea asta, a spus Valentine. Ce 
părere ai avea dacă, doar acum, în locul unei persoane pe 
care-ţi face placere să o trădezi şi care se furişează şi 
moare împotriva voinţei tale şi fără permisiunea ta - ce-ar fi 
dacă, măcar de data asta, l-ai trezi şi i-ai spune că poate 
trăi, luându-ţi rămas-bun aşa cum se cuvine şi lăsându-l să 
plece cu consimţământul tău? Măcar o dată? 

Simţindu-se la capătul puterilor, Novinha a izbucnit din 
nou în plâns. 

— Vreau să înceteze totul, a zis ea. Vreau să mor. 

— El trebuie să rămână tocmai din acest motiv, a zis 
Valentine. De dragul lui, nu poţi alege viaţa, lăsându-l să 
plece? Rămâi în Milagre ca mamă a copiilor tăi şi bunică a 
copiilor copiilor tăi, spune-le poveşti despre Os Venerados, 
Pipo, Libo şi Ender Wiggin, care a venit să-ţi lecuiască 
familia şi a rămas pentru a-ţi deveni soţ vreme de mulţi, 
mulţi ani, înainte de a muri. Fără vorbiri în numele morţilor, 
fără oraţii de înmormântare, fără certuri publice pentru a 
obţine cadavrul, aşa cum vrea să facă Plikt, ci poveşti care 
să-l ţină în viaţă în mintea singurei familii pe care a avut-o 
vreodată. Oricum va muri destul de curând. De ce nu-l laşi 
să plece cu dragostea şi binecuvântările tale în urechi, în 
locul furiei şi durerii cu care smulgi din el, încercând să-l 
opreşti aici? 

— Ai născocit o poveste frumoasă, a spus Novinha. Însă, în 
cele din urmă, îmi ceri să i-l dau lui Jane. 

— Aşa cum ai spus tu, i-a răspuns Valentine, toate poveştile 
sunt ficțiuni. Importantă este ficţiunea în care crezi. 

„MIROASE A VIAŢĂ” „De ce spui că sunt singur? 

Trupul meu mă însoţeşte pretutindeni spunându-mi istorii 
nesfârşite despre foame şi satisfacţie, oboseală şi somn, 
mâncare şi băutură, respiraţie şi viaţă. 

Într-o asemenea tovărăşie cine mai poate fi singur? 


Şi chiar când trupul se destramă lăsând în urmă doar o 
scânteie, nu voi rămâne singur pentru că zeii îmi vor vedea 
luminiţa trasând dansul liniilor din lemnul podelei şi mă vor 
recunoaşte, rostindu-mi numele, iar eu mă voi înălța.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Alunecând spre moarte. 

La sfârşitul vieţii printre legăturile prin ansiblu, avea parte 
de îndurare. Panica ei de a se pierde de sine a început să se 
dilueze, pentru că, deşi ştia că pierdea şi pierduse multe, nu 
mai avea capacitatea de a-şi aminti ce reprezenta. Când a 
pierdut legăturile cu ansiblurile care îi permiteau să 
monitorizeze nestematele din urechile lui Peter şi Miro, nici 
măcar n-a observat. lar când s-a agăţat de puţinele frânturi 
de ansiblu care nu voiau să se închidă, n-a mai reuşit să se 
gândească la nimic, n-a mai simţit nimic, decât că trebuia să 
se prindă de acele firicele, cu toate că erau prea plăpânde 
ca să o susţină, chiar dacă foamea ei nu putea fi satisfăcută 
doar cu ele. 

„Nu am ce căuta aici.” 

Nu era un gând, din ea nu mai rămăsese suficient ca să-i 
confere conştiinţă. Era mai curând o foame, o nemulţumire 
confuză, o nelinişte care o chinuise când alergase în sus şi 
în jos pe legătura ansiblului lui Jakt până la cel din 
Lusitania, către ansiblul care le slujea lui Miro şi Val, de la 
un capăt la celălalt, de o mie, de un milion de ori, dar nimic 
nu s-a schimbat, nu putea realiza sau construi nimic, nu 
avea cum să crească. „Nu am ce căuta aici.” 

Pentru că, dacă există un atribut care defineşte diferenţa 
dintre aiua care venea în Interior şi cele care rămâneau în 
Exterior, acela era nevoia imperioasă de a creşte, de a 
deveni o parte din ceva mare şi frumos, apartenenţă. Cele 
care nu simțeau o asemenea nevoie nu aveau să fie atrase 
la fel ca Jane, cu trei mii de ani înainte, de reţeaua pe care 
mătcile o alcătuiseră pentru ea. Şi niciuna dintre aiua nu se 
putea transforma în mătci sau lucrătoare, pegqueninos 
masculi sau femele, oameni, puternici sau slabi; nici măcar 


acele aiua care, slabe, dar credincioase şi previzibile, 
deveneau sclipiri al căror dans nu era detectat nici de cele 
mai sensibile instrumente decât după ce deveneau atât de 
complicate, încât oamenii puteau identifica dansul lor drept 
comportamentul quarcilor, mezonilor sau al particulelor sau 
undelor de lumină. Toate trebuiau să fie o parte din ceva, 
iar când aparţineau acelui ceva, ele se bucurau: „Ceea ce 
sunt este noi, ceea ce facem împreună sunt eu însumi”. 

Însă nu toate aitia erau la fel, aceste fiinţe nefăcute care 
erau şi elemente de construcţie şi constructori. Cele slabe şi 
temătoare atingeau un anumit punct şi nu puteau sau nu 
îndrăzneau să se dezvolte în continuare. Se declarau 
satisfăcute dacă rămâneau la periferia a ceva frumos şi 
delicat, dacă jucau un rol mărunt. Mulţi oameni, mulţi 
pegqueninos, atingeau acel punct şi le permiteau altora să le 
dirijeze şi să le controleze viaţa, adaptându-se, dar 
întotdeauna adaptându-se - iar asta era bine, era nevoie de 
ele. Ua Lava: ele atinseseră un punct unde puteau spune 
„Suficient”. 

Jane nu era aşa. Ea nu se mulțumea cu ceva mic sau 
simplu. Şi fiind cândva constituită dintr-un trilion de părţi, 
legată de faptele cele mai măreţe ale unui univers în care 
existau trei specii, acum, când se stafidise, nu putea fi 
mulţumită. Ştia că avea amintiri doar dacă şi le amintea. 
Ştia că are lucruri de făcut doar dacă găsea acele milioane 
de membre minuscule care o ascultaseră cândva. Era prea 
vie pentru a încăpea în acel spaţiu neînsemnat. Dacă nu 
găsea ceva care să o activeze, nu putea rămâne agăţată de 
ultimul firicel. Avea să se desprindă de el, pierzând astfel şi 
ultima părticică din sine în nevoia arogantă de a căuta un 
loc unde una ca ea îşi avea locul. 

A început să se joace cu ideea de a se desprinde, 
îndepărtându-se - niciodată prea departe - de firele filotice 
subţiri ale ansiblurilor. Pe perioade de timp prea mici 
pentru a fi măsurate, s-a deconectat şi a resimţit îngrozitor 
acele desprinderii; a sărit de fiecare dată înapoi în spaţiul 


restrâns, dar familiar, care încă îi aparţinea; iar apoi, când 
micimea locului a devenit insuportabilă, s-a desprins şi, 
iarăşi îngrozită, a revenit. 

Într-una din aceste desprinderi a zărit ceva cunoscut. O 
altă aiua cu care fusese cândva împletită. Nu avea acces la 
memoria care i-ar fi putut da un nume; nu mai avea deloc 
memoria numelor. Dar a ştiut şi a avut încredere în acea 
fiinţă, iar când alta a trecut pe lângă ea de-a lungul firului 
invizibil, a revenit în acelaşi loc şi a sărit în reţeaua mult 
mai vastă de aiua condusă de aceea familiară şi 
strălucitoare. 

— L-a găsit, a spus Matca. 

— A găsit-o, vrei să spui. Tânăra Valentine. 

— Ea l-a găsit pe Ender, pentru că l-a recunoscut. Da, 
vasul lui Val a fost cel în care ea a sărit. 

— Cum de a văzut-o? Eu nu am reuşit. 

— Ea a făcut cândva parte dintre noi. Şi aşa cum a spus 
samoanul, pentru că una dintre lucrătoarele mele a 
urmărit-o pe terminalul lui Jakt, asta m-a ajutat să o găsesc. 
Am căutat-o într-un singur loc şi nu am găsit-o. Dar când am 
aflat că se mişcă permanent, ne-am dat seama: corpul ei 
era mare cât toate graniţele colonizării umane, şi aşa cum 
aiua rămân în corpul nostru şi sunt uşor de găsit, tot astfel 
a ei a rămas în corp, dar întrucât era mai mare decât noi şi 
chiar ne cuprindea, ea nu a rămas nemişcată nici o 
fracțiune de secundă, nu a stat într-un spaţiu suficient de 
mic pentru ca noi să o putem vedea. Am găsit-o abia după 
ce a pierdut cea mai parte din sine. Dar acum ştiu unde se 
află. 

— Deci Tânăra Valentine este a ei acum? 

— Nu, a spus Matca. Ender nu se poate desprinde. 

Jane s-a învârtit plină de veselie prin acel corp, atât de 
diferit de oricare altul pe care şi-l amintea, dar, după câteva 
momente, şi-a dat seama că aiua pe care o recunoscuse, 
aiua pe care o urmase acolo, nu voia să-i cedeze nici măcar 
o părticică din ea. Orice atingea, la fel făcea şi ea, 


afirmându-şi controlul; iar acum, panicată, Jane a început 
să simtă că deşi părea să se găsească într-o țesătură de o 
extraordinară frumuseţe şi fineţe - acel templu de celule vii 
susţinute de un cadru din os - nici o parte nu îi aparţinea şi, 
dacă rămânea, avea să se simtă ca o fugară. Nu-şi avea 
locul acolo, indiferent cât de mult îi plăcea. 

Căci îi plăcea. Vreme de mii de ani, cât trăise până atunci, 
într-un spaţiu atât de vast şi atât de repede în timp, nu 
fusese niciodată invalidă fără să ştie asta. Era vie, dar nimic 
din ceea ce făcea parte din regatul ei uriaş nu era viu. 
Ţinuse totul sub control nemilos, însă aici, în acest corp 
uman, al femeii pe nume Val, existau milioane de mici vieţi 
sclipitoare, celule vii, înmulţindu-se, muncind, crescând, 
murind, legând trup de trup şi aiua de aiua, iar în aceste 
legături sălăşluiau creaturile din carne şi, în ciuda 
încetinelii gândului, totul era mult mai viu decât ceea ce ştia 
din experienţa ei de până atunci privind viaţa. Cum de pot 
gândi aceste fiinţe-din-carne, în ciuda acestor dansuri 
neîncetate din jurul lor, a atâtor cântece care le pot 
distrage? 

A atins mintea lui Valentine şi s-a simţit invadată de 
amintiri. Nu aveau precizia şi profunzimea vechii memorii a 
lui Jane, dar fiecare moment de trăire era viu şi puternic, 
real cum nu fusese nici o amintire cunoscută lui Jane până 
atunci. Cum de pot evita să rămână nemişcate toată ziua 
doar pentru a-şi aminti ziua precedentă? Pentru că fiecare 
moment ţipă mai puternic decât amintirea. 

Şi totuşi, de fiecare dată când atingea o amintire sau 
percepea o senzaţie a corpului viu, apărea şi o aiua care era 
stăpâna acelei bucăţi de carne, îndepărtând-o, afirmându-şi 
controlul. 

Şi, într-un sfârşit, iritată, când acea aiua familiară a 
împins-o deoparte, Jane a refuzat să se clintească. În 
schimb, a pretins acel loc, acea parte a corpului, a 
creierului, a cerut supunerea acelor celule, iar cealaltă aiua 
s-a retras din faţa ei. 


„Sunt mai puternică decât tine, i-a spus Jane încet. Vă pot 
lua tot ce sunteţi şi aveţi şi tot ce veţi fi sau veţi avea 
vreodată şi nu puteţi să mă opriţi.” 

Aiua care fusese cândva stăpână în acel loc a fugit, iar 
acum urmărirea s-a reluat, dar cu roluri inversate. 

— Ea îl ucide. 

— Să aşteptăm, şi vom vedea. 

În nava care orbita planeta creatorilor Descoladei, toţi au 
tresărit când au auzit ţipătul neaşteptat al Tinerei Val. Când 
s-au întors spre ea, încă înainte ca vreunul dintre ei să o 
atingă, trupul ei s-a convulsionat şi s-a azvârlit departe de 
scaun; în imponderabilitatea de pe orbită, ea a zburat până 
s-a lovit cu brutalitate de tavan, iar în tot acest timp glasul 
ei a fost un țipăt, iar faţa îi rămăsese într-un rictus care 
părea să trădeze deopotrivă o durere neînchipuită şi o 
bucurie necuprinsă. 

În Pacifica, pe plaja de pe o insulă, Peter a încetat brusc 
din plâns şi s-a aruncat pe nisip şi a trepidat în tăcere. 

— Peter! a strigat Wang-Mu şi s-a aruncat lângă el, 
atingându-l, încercând să-i oprescă braţele şi picioarele 
care tresăltau ca nişte pistoane. Peter a tras cu greu aer în 
piept şi, gâfâind, a vărsat. Se îneacă! a strigat ea. 

În aceeaşi clipă, nişte braţe puternice l-au smuls de lângă 
ea, ridicându-l de mâini şi picioare, şi l-au răsturnat cu faţa 
în jos, astfel încât voma se scurgea pe nisip, iar el, în ciuda 
tusei şi a spasmelor, putea să respire. 

— Ce se întâmplă? a exclamat Wang-Mu. 

Malu a râs, apoi i s-a adresat cu un glas care semăna cu un 
cântec: 

— Zeul a sosit aici! Zeul dansator a atins carnea! O, dar 
corpul e prea slab ca să o cuprindă! Vai, trupul nu poate 
executa dansul zeilor! Dar, vai, cât de binecuvântat, 
sclipitor şi frumos e corpul când zeul pătrunde în el! 

Wamg-Mu n-a remarcat nimic frumos în ceea ce se 
petrecea cu Peter. 


— Scoate-o din el! a răcnit ea. leşi afară, Jane! Nu ai 
dreptul să-l iei! Nu ai dreptul să-l ucizi! 

Într-o cameră din mănăstirea Copiii Minţii lui Hristos, 
Ender s-a ridicat în capul oaselor, cu ochii deschişi, dar fără 
să vadă nimic, pentru că altcineva îi comanda ochii; dar, 
vreme de o clipă, vocea a rămas a lui, pentru că măcar 
acolo, dacă nu în alte părţi, aiua îi cunoştea carnea atât de 
bine, încât se putea lupta cu un intrus. 

— Dumnezeu să mă apere! a strigat Ender. Nu am unde să 
merg! Lasă-mi măcar ceva! Lasă-mi ceva! 

Femeile s-au strâns în jurul lui - Valentine, Novinha, Plikt - 
şi au uitat imediat de cearta lor şi au întins mâinile către el, 
încercând să-l facă să stea întins, să-l calmeze, şi atunci el a 
dat ochii peste cap, limba i-a ieşit din gură, spatele i s-a 
arcuit şi s-a aruncat cu totul în sus atât de violent încât, în 
ciuda strânsorii femeilor, după câteva momente a căzut din 
pat, ajungând pe podea, încolăcindu-şi trupul cu trupurile 
lor, lovindu-le dureros cu braţele, picioarele şi capul. 

— Ea reprezintă prea mult pentru el, a spus Matca. Dar 
deocamdată, orice trup înseamnă şi pentru ea prea mult. 
Nu e uşor să îmblânzeşti carnea nestăpânită. Toate celulele 
asupra cărora a domnit atât de multă vreme îl recunosc 
doar pe Ender. Îl ştiu pe el, dar pe ea, nu. Unele regate pot 
fi moştenite, dar niciodată uzurpate. 

— Cred că l-am simţit. L-am văzut. 

— Există momente când ea l-a alungat cu totul, da, iar ela 
urmat legăturile pe care le-a găsit. El nu poate intra în nici 
o carne din jurul lui pentru că ştie mai bine, pentru că are 
experienţa cărnii. Dar te-a găsit şi te-a atins, pentru că eşti 
un alt fel de fiinţă. 

— Mă va prelua el? Sau vreun copac din reţeaua noastră? 

— Ender? Nu, el îşi va păstra corpul, unul dintre ele, altfel 
va muri. Să aşteptăm şi vom vedea. 

Jane a simţit durerea trupurilor peste care domnea acum. 
Sufereau, ceva ce ea nu mai simţise, trupurile se zvârcoleau 
atunci când nenumăratele aiua se răsculau în faţa domniei 


ei. Controlând acum trei trupuri şi tot atâtea creiere, ea a 
recunoscut, cu tot haosul şi nebunia convulsiilor, că 
prezenţa ei nu însemna decât durere şi groază pentru ele. 
Şi trupurile tânjeau după iubirea lor, după domnitorul în 
care avuseseră atâta încredere şi care le fusese atât de bine 
cunoscut, încât îl considerau drept sinele lor. Nu aveau un 
nume pentru el, pentru că erau prea mici şi slabe ca să 
posede capacităţi precum limbaj şi conştiinţă, însă îl 
cunoşteau şi ştiau că Jane nu era stăpânul lor adevărat, iar 
groaza şi suferinţa deveniseră singurele realităţi ale 
existenţei lor, iar ea ştia, ştia că nu poate rămâne. 

Sigur, le stăpânea cu autoritate. Da, avea puterea de a le 
potoli răsucirea, umflarea muşchilor şi de a restabili o 
ordine care devenea o parodie a vieţii. Însă eforturile i se 
risipeau în înăbuşirea unui miliard de revolte împotriva 
domniei ei. Fără supuşenia benevolă a tuturor acelor celule, 
ea nu era capabilă de activităţi complexe precum gândirea 
şi vorbirea articulată. 

Şi mai era ceva: Nu se simţea fericită acolo. Nu putea să 
nu se gândească la aiua pe care o gonise. „Am fost atrasă 
aici pentru că l-am cunoscut pe el şi l-am iubit şi am fost 
una cu el, iar acum i-am luat tot ce iubea şi tot ce l-a iubit.” 
Şi-a dat din nou seama că nu avea ce căuta acolo. Pesemne 
că alte aiua erau mulţumite să domnească asupra voinţei 
celor supuşi, dar ea nu putea. Nu era ceva care să i se pară 
frumos. Nu simţea nici o plăcere în asta. Viaţa de-a lungul 
celor câteva ansibluri fusese mai fericită decât cea de acum. 

Îi era greu să se desprindă. Cu toată revolta declanşată 
împotriva ei, atracţia corpului era minunat de puternică. În 
ciuda amărăciunii şi a durerii, gustase un fel de viaţă care 
era atât de dulce, încât nu se mai putea întoarce la ceea ce 
fusese înainte. Nu ar mai fi găsit legăturile de ansiblu şi, 
chiar dacă le-ar fi descoperit, nu s-ar mai fi putut sili să se 
întindă până la ele şi să se prindă. În schimb, se zbătea, se 
azvârlea către graniţele trupurilor peste care, temporar şi 


dureros, domnea. Oriunde s-ar fi dus, descoperea doar 
suferinţă şi durere, dar în nici un caz un cămin pentru ea. 

Dar stăpânul acestor corpuri nu sărea undeva? Unde 
ajungea când fugea de mine? Când revenea, când 
restabilea pacea şi calmul în trupurile pe care ea le 
stăpânise temporar? Dar unde dispăruse el? 

Ea a descoperit locul, un grup de legături mult diferite de 
conexiunile mecanice ale ansiblului. Dacă ansiblurile părea 
cabluri, metal, reţeaua pe care o descoperea acum era 
uşoară ca o dantelărie; însă, în ciuda tuturor aparenţelor, 
era şi rezistentă, şi cuprinzătoare. Acolo putea face salturi, 
de aceea a şi sărit. 

— M-a găsit! O, iubirea mea e prea puternică faţă de mine! 
E prea inteligentă şi prea puternică! 

— Aşteaptă, aşteptă, las-o să-şi găsească drumul! 

— Ne va scoate afară, trebuie să o alungăm, fugi, pleacă! 

— Stai liniştit, ai răbdare, încrede-te în mine: A învăţat, nu 
va goni pe nimeni, există un loc în care poate încăpea, îl 
văd, e pe aproape... 

— Trebuia să preia corpul Tinerei Val sau al lui Peter sau al 
lui Ender! Nu pe al unuia dintre noi! 

— Linişte, nu vă mişcaţi. Aşteptaţi puţin. Doar până când 
Ender înţelege şi-şi oferă corpul prietenei lui. Ce nu poate 
lua cu forţa, poate primi în dar. Veţi vedea. Iar în reţeaua ta, 
scumpa mea prietenă, prietena mea de încredere, există 
locuri unde ea va încăpea asemenea unui oaspete, va putea 
trăi cât va aştepta ca Ender să-i dea căminul adevărat şi 
definitiv. 

Brusc, Valentine a rămas nemişcată ca un cadavru. 

— A murit, a şoptit Ela. 

— Nu se poate! a urlat Miro şi a încercat să o resusciteze 
gură la gură, până când femeia aflată în braţele lui, sub 
gura lui, a început să se mişte. A respirat greoi, dar a făcut- 
o singură. A deschis ochii. 

— Miro, a spus ea. 

Apoi a plâns, a plâns îndelung şi s-a agăţat de el. 


Ender a continuat să rămână nemişcat pe podea. Femeile 
s-au descâlcit de el, ajutându-se una pe alta să se aşeze în 
genunchi, să stea în picioare, să-l ridice pe el şi să-i pună pe 
pat corpul lovit. Apoi s-au privit una pe alta: Valentine, cu o 
buză sângerând, Plikt, cu zgârieturi pe faţă, Novinha, cu un 
ochi care se învineţea. 

— Am avut odată un bărbat care mă bătea, a spus 
Novinha. 

— Nu Ender s-a luptat cu noi, a spus Plikt. 

— Acum e Ender, a zis Valentine. 

Aflat pe pat, el a deschis ochii. Oare le vedea? De unde să 
ştie ele? 

— Ender, a spus Novinha şi a început să plângă. Ender, nu 
trebuie să rămâi doar de dragul meu. 

Însă, chiar dacă ar fi auzit, el nu s-a trădat. 

Samoanii l-au eliberat, pentru că Peter nu mai avea 
convulsii. A căzut cu gura deschisă în nisipul pe care 
vărsase. Wang-Mu s-a aşezat iarăşi alături de el, folosindu-şi 
straiele ca să şteargă nisipul şi voma de pe faţa lui, 
îndeosebi din ochi. După câteva clipe, a văzut un vas cu apă 
alături de ea, adus de cineva, nu şi-a dat seama cine 
avusese grijă, pentru că se gândea doar la Peter, dorind să-l 
curețe. El respira superficial, precipitat, însă treptat s-a 
calmat şi, în cele din urmă, a deschis ochii. 

— Am visat ceva foarte ciudat, a spus el. 

— Sst, l-a îndemnat ea. 

— Mă urmărea un dragon îngrozitor, strălucitor şi 
scuipând foc, iar eu am fugit pe coridoare, căutându-mi o 
ascunzătoare, o scăpare, un protector. 

Glasul lui Malu a bubuit ca marea: 

— Nu ai unde să te ascunzi de un zeu. 

Peter a continuat să vorbească de parcă nu ar fi auzit 
vorbele omului sfânt. 

— Wang-Mu, mi-am găsit ascunzătoarea. 

A întins mâna şi a mângâiat-o pe obraz, şi a privito în ochi 
cu un aer mirat. 


— Nu eu sunt aceea, a spus ea. Nu sunt destul de 
puternică pentru a mă ridica împotriva ei. 

— Ştiu, i-a răspuns el. Dar eşti suficient de puternică 
pentru a sta alături de mine? 

Jane a alergat de-a lungul legăturilor dantelate dintre 
copaci. Unii erau impunători, alţii mai slabi, unii atât de 
pieriţi, încât i-ar fi putut dobori dintr-o suflare, aşa i s-a 
părut când i-a văzut retrăgându-se temători din calea ei, a 
cunoscut şi ea aceeaşi teamă şi s-a retras, fără să-l tulbure 
pe vreunul din locul lui. Uneori dantelăria se îngroşa, 
devenind mai rigidă, conducând către ceva înspăimântător 
de strălucitor, la fel de sclipitor ca ea. Acele locuri îi erau 
cunoscute, o amintire veche, însă ştia drumul; într-o reţea 
asemănătoare făcuse primul salt în viaţă şi, ca amintirea 
primară a naşterii, totul a renăscut, toate amintirile 
pierdute şi uitate: „cunosc mătcile care comandă înnodarea 
acestor frânghii rezistente”. Din toate aiua pe care le 
atinsese în minutele de la moartea ei, acestea erau de 
departe cele mai puternice, una dintre ele fiind cel puţin de 
talia ei. Când mătcile îşi alcătuiesc reţeaua pentru a invoca 
şi prinde o matcă, doar cele mai puternice şi ambiţioase pot 
ocupa locul care se pregăteşte. Doar câteva aiua au 
capacitatea de a domni peste mii de conştiinţe, de a stăpâni 
alte organisme tot atât de complet precum oamenii şi 
pequeninos îşi ţin sub control celulele propriilor corpuri. A, 
poate că aceste mătci nu erau la fel de capabile ca ea, poate 
nici măcar atât de dornice de creştere ca aiua lui Jane, dar 
ele erau mai puternice decât orice om sau pegquenino şi, 
spre deosebire de aceştia, ele o vedeau mai clar şi ştiau ce 
era şi ce trebuiau să facă, de aceea erau pregătite. O 
iubeau şi voiau ca ea să prospere; existau surori şi mame 
ale ei, adevărat, dar locurile lor erau pline şi nu aveau 
spaţiu pentru ea. De aceea, ea s-a retras de la acele 
frânghii şi noduri, revenind la încrengăturile mai dantelate 
stăpânite de pequeninos, la copacii puternici care s-au ferit 
totuşi din calea ei, pentru că ştiau că ea era cea puternică. 


lar apoi ea şi-a dat seama că locul unde se subţia dantela 
nu apăruse, dar nu pentru că n-ar fi existat nimic acolo, ci 
pentru că înfăşurările deveneau mai delicate. Existau în 
număr la fel de mare, poate chiar mai mare, însă ele 
alcătuiau o reţea fină, aproape impalpabilă, atât de delicată, 
încât atingerea mai aspră a lui Jane le putea destrăma; dar 
ea le-a atins şi ele nu s-au rupt, de aceea a urmat firicelele 
până într-un loc care trepida de viaţă, cu sute de vieţi 
mărunte, toate aflate la limita conştiinţei, dar încă 
nepregătite deplin să facă saltul la conştiinţă. lar sub toate 
acestea, caldă şi iubitoare, o aiua care era puternică în felul 
ei, dar nu ca Jane. Făcea parte din orice viaţă care îşi avea 
locul în pielea ei, în interiorul întunecat al inimii copacului 
sau la exterior, târându-se către lumină şi tânjind spre 
afară, ca să devină trează, vie, să se elibereze şi să devină 
ea însăşi. Şi era uşor să se elibereze, pentru că aiua 
copacului-mamă nu aştepta nimic de la copiii ei, iubea 
independenţa lor, la fel de mult precum iubea şi nevoia lor 
de ea. 

Era abundentă. Cu venele pline de sevă, cu scheletul din 
lemn, cu frunzele scăldate în lumină, cu rădăcinile care 
coborau până în mări cu apa doldora de substanţa vieţii. A 
rămas nemişcată în centrul reţelei ei delicate şi blânde, 
puternice şi darnice, iar când Jane a ajuns la margine, a 
privito ca pe un copil pierdut. S-a retras şi i-a făcut loc, a 
lăsat-o pe Jane să guste din propria viaţă, să înţeleagă şi să 
stăpânească ştiinţa clorofilei şi a celulozei. Acolo era loc 
pentru mai mult de una. 

Iar Jane, fiind invitată, nu a abuzat de acel privilegiu. Nu a 
stat mult în nici un copac-mamă, ci a vizitat şi a băut din 
viaţă şi a participat la truda copacului-mamă, apoi a trecut 
mai departe, copac după copac, continuându-şi dansul de-a 
lungul reţelei subţiri ca pânza de păianjen; iar acum 
copacii-părinţi nu s-au mai tras înapoi, pentru că ea era 
mesagerul mamelor, vocea lor, participa la viaţa lor, şi totuşi 
se deosebea îndeajuns de mult de ele, încât putea vorbi, le 


putea fi conştiinţă, iar o mie de copaci-mame din jurul lumii, 
plus copacii-mame care creşteau pe planete îndepărtate, se 
bucurau de noua viaţă, mai plină, care le fusese dată pentru 
că ea era acolo. 

— Copacii-mamă vorbesc. 

— E Jane. 

— Iubita mea, copacii-mame cântă. N-am auzit niciodată 
asemenea cântece. 

— Nu e suficient pentru ea, dar deocamdată ajunge. 

— Nu, nu ne-o lua chiar acum! Auzim pentru prima oară 
copacii-mame şi sunt minunaţi! 

— Acum ştie drumul. Nu va pleca definitiv. Dar nu e de 
ajuns. Copacii-mame o vor mulţumi o vreme, dar ei nu pot fi 
mai mult decât sunt. Jane nu se mulţumeşte să stea şi să 
gândească, să-i lase pe alţii să se adape din ea, iar ea să nu 
soarbă ceva. Dansează din copac în copac, cântă în locul lor, 
dar peste o vreme va fi din nou înfometată. Are nevoie de 
un Corp propriu. 

— Atunci o vom pierde. 

— Ba nu, n-o veţi pierde. Pentru că nici măcar acel trup 
nu-i va ajunge. Va constitui rădăcina ei, va fi ochi, vocea, 
mâinile şi picioarele. Dar va rămâne cu dorul după ansibluri 
şi după puterea pe care a avut-o când toate computerele 
lumilor umane îi aparţineau. Vei vedea. O putem păstra în 
viaţă deocamdată, dar ceea ce avem să-i dăm - ceea ce 
copacii-mame pot împărţi cu ea - nu este suficient. Pentru 
ea, nimic nu este suficient. 

— Şi ce se va întâmpla acum? 

— Aşteptăm. Vom vedea. Ai răbdare. Nu asta este virtutea 
copacilor-părinţi? 

Bărbatul pe nume Olhado, din cauza ochilor lui mecanici, 
stătea în pădure cu copiii lui. Făcuseră un picnic cu 
pequeninos, care erau prietenii preferaţi ai copiilor, dar 
deodată a început o bătaie ca de tobe, s-au auzit vocile 
vibrante ale copacilor-părinţi, iar toţi pegqueninos, 
înspăimântați, s-au ridicat imediat în picioare. 


Gândul dintâi al lui Olhado a fost: „Foc”. Pentru că nu 
trecuse multă vreme de când copacii mari şi bătrâni care se 
înălţaseră acolo fuseseră arşi de oamenii cuprinşi de furie şi 
de teamă. Focul adus de oameni ucisese copacii-părinţi, cu 
excepţia lui Human şi Rooter, care se aflaseră la o oarecare 
distanţă de ceilalţi; atunci muriseră mulţi copaci-mame. 
Acum, din cadavrele copacilor se ridicaseră copaci noi, tot 
astfel cum pequeninos ucişi treceau în A Treia Viaţă. Olhado 
ştia că undeva în mijlocul acestei păduri creştea un nou 
copac-mamă, mai zvelt, bineînţeles, dar suficient de gros la 
trunchi după prima creştere disperată pentru ca bebeluşii 
asemenea unor larve să se târâie prin golul întunecat al 
pântecelui copacului-mamă. Pădurea fusese ucisă, însă 
revenise la viaţă. lar printre cei care veniseră cu torţe se 
numărase şi băiatul lui Olhado, Nimbo, prea tânăr ca să 
înţeleagă ce făcea, urmând orbeşte izbucnirile oratorice ale 
unchiului Grego până când aproape murise, şi Olhado se 
ruşinase când aflase ce făcuse fiul lui, fiindcă îşi dăduse 
seama că nu îşi educase îndeajuns copiii. De atunci 
începuseră şi vizitele lui în pădure. Nu era prea târziu. 
Copiii aveau să crească ştiindu-i atât de bine pe 
pequeninos, încât să fie imposibilă vătămarea lor. 

Şi totuşi, în pădure se răspândise din nou teama, iar 
Olhado a simţit brusc că i se face rău de spaimă. Cum se 
putea? Care era avertismentul transmis de copacii-părinţi? 
Ce invadatori îi atacau? 

Însă teama a ţinut doar câteva momente. Pequeninos s-au 
întors, pentru că auziseră ceva rostit de copacii-părinţi ce i- 
a făcut să pornească spre inima pădurii. Copiii ar fi vrut să-i 
urmeze, însă cu un gest Olhado i-a oprit. Copacul-mamă se 
afla în centru, căci într-acolo se îndreptau pegqueninos, şi nu 
se cuvenea ca oamenii să se apropie de acel loc. 

— Uite, tată, a spus mezina, Plower ne face semn. 

Era adevărat. Olhado a încuviinţat din cap şi l-au urmat cu 
toţii pe Plower prin pădurea tânără, până au ajuns chiar în 
locul în care Nimbo luase parte cândva la arderea unui 


bătrân copac-mamă. Cadavrul acelui copac carbonizat încă 
se ridica spre cer, iar alături stătea noua mamă, zveltă în 
comparaţie cu cea moartă, dar mai groasă decât copacii- 
fraţi proaspăt crescuţi. Pe Olhado nu l-a mirat grosimea 
copacului-mamă şi nici înălţimea la care ajunsese într-un 
răstimp atât de scurt, nici frunzişul des, care oferea perdele 
de umbră în luminiş. Nu, îl uimea lumina ciudată, 
tremurătoare, care juca de-a lungul trunchiului în locurile 
unde coaja era subţire, o lumină atât de albă şi ameţitoare, 
încât abia de o putea privi. Uneori, i se părea că exista doar 
o luminiţă care gonea atât de iute, încât făcea întregul 
copac să strălucească, după care se întorcea să urmeze din 
nou aceeaşi cale; uneori i se părea că întregul copac luase 
foc, vibrând, de parcă ar fi avut în interior un vulcan al 
vieţii, gata să erupă. Strălucirea mergea de-a lungul 
ramurilor copacului, până la cele mai mărunte rămurele; 
frunzele sclipeau de lumină, iar umbrele îmblănite ale 
bebeluşilor de pequeninos se târau de-a lungul trunchiului 
mai repede decât îşi închipuia Olhado că era posibil. Era ca 
şi cum o steluţă ar fi coborât să-şi ocupe căminul în 
interiorul copacului. 

După ce strălucirea luminoasă şi-a pierdut din noutate, 
Olhado a observat altceva - a remarcat, de fapt, lucrul care 
îi uimea pe pequeninos. Copacul înflorise. Iar unele dintre 
flori se deschiseseră deja şi la adăpostul lor creşteau deja 
fructe, creşteau văzând cu ochii. 

— N-am ştiut că aceşti copaci fac fructe, a spus încet 
Olhado. 

— Nu puteau, i-a răspuns Plower. Descolada i-a jefuit de 
ele. 

— Dar ce înseamnă asta? a întrebat Olhado. De ce văd 
lumină în interiorul copacului? De ce cresc fructe? 

— Copacul-părinte Human spune că Ender a adus-o la noi 
pe prietena lui. Cea pe nume Jane. Vizitează interiorul 
fiecărui copac-mamă din toate pădurile. Dar nici el nu ne-a 
anunţat în legătură cu fructele. 


— Miros foarte puternic, a zis Olhado. Cum de se coc atât 
de repede? Şi miros atât de tare, dulceag şi plin, încât le 
pot gusta doar respirând aerul florilor, aroma fructelor care 
se coc. 

— Îmi amintesc acest miros, a spus Plower. Nu l-am mai 
perceput până acum, pentru că nici un copac n-a înflorit şi 
nici fructe n-au crescut până acum, însă le ştiu mirosul. 
Asta-mi miroase a viaţă. A bucurie. 

— Atunci înfruptă-te, i-a spus Olhado. Uite - unul dintre 
fructe este deja copt, la îndemână. Olhado a ridicat mâna, 
apoi a şovăit. Am voie? a întrebat el. Pot să culeg un fruct 
din copacul-mamă? Nu pentru mine - pentru tine. 

Plower părea să încuviinţeze din tot corpul. 

— Te rog, a şoptit el. 

Olhado a prins fructul între degete şi l-a simţit tare, dar cu 
o anumită moliciune, şi l-a luat uşor de pe ramură. S-a 
desprins foarte uşor. S-a aplecat şi i l-a oferit lui Plower. 
Acesta a făcut o plecăciune, l-a luat cu respect, l-a ridicat 
spre buze, l-a lins, apoi a deschis gura. 

Şi a muşcat din fruct. Pe buze i-a apărut strălucirea 
sucului; şi-a curăţat buzele cu limba, apoi a mestecat şi a 
înghiţit. 

Ceilalţi pequeninos îl urmăreau. El le-a întins fructul. Unul 
după altul, fraţii şi soțiile s-au apropiat de el şi au gustat. 

Iar după ce au terminat fructul, au început să se suie în 
copacul strălucitor ce radia lumină, ca să ia fructe, să se 
bucure de ele până nu au mai putut mânca. Apoi au prins să 
cânte. Olhado şi copiii au rămas toată noaptea acolo ca să-i 
audă cântând. Oamenii din Milagre au auzit sunetul muzicii 
şi mulţi au venit prin lumina slabă a amurgului, călăuziţi de 
strălucirea copacilor, găsind astfel locul unde pegqueninos, 
sătui de fructele care aveau gustul bucuriei, îşi cântau 
fericirea. lar copacul aflat în mijlocul lor făcea parte din 
cântec. Aiua ale cărei forţă şi foc dăduseră atâta viaţă 
copacului dansa în copac, pe fiecare vână a lui, de o mie de 
ori în fiecare secundă. 


Ea a dansat pe acel copac de o mie de ori în fiecare 
secundă, şi ceilalţi copaci de pe toate lumile unde creşteau 
păduri pequeninos, şi fiecare copac-mamă pe care ea îl 
vizitase s-a umplut de flori şi fructe, iar pegqueninos le 
mâncau şi miroseau adânc parfumul fructelor şi florilor, 
apoi cântau. Era un cântec vechi, al cărui înţeles îl uitaseră 
de mult, însă acum îi ştiau sensul şi nu mai puteau cânta 
altceva. Era un cântec despre anotimpul înfloririi şi al 
sărbătorii. Trăiseră atât de multă vreme fără recolte, încât 
uitaseră ce însemna o recoltă. Acum însă ştiau ce le furase 
Descolada. Ce se pierduse şi fusese regăsit. Iar cei cărora le 
fusese foame fără să ştie numele acelei dorinţe, acum se 
îndestulau. 

„ACESTA ŢI-A FOST MEREU TRUPUL: „Vai, tată! De ce mi- 
ai întors spatele? 

În ora când am răzbit răul, de ce te-ai îndepărtat de 
mine?” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Malu a rămas pe plajă, cu Peter, Wang-Mu şi Grace, în 
apropierea unui foc de tabără. Renunţaseră la acoperiş, dar 
şi la o mare parte a ceremonialului. Li s-a oferit kava, dar, în 
ciuda ritualului legat de acea licoare, după părerea lui 
Wang-Mu, acum o beau mai mult din plăcere decât pentru 
sfinţenia simbolismului ei. 

La un moment dat, Malu a râs îndelung şi puternic, la fel şi 
Grace, astfel că a întârziat cu traducerea. 

— Spune că nu ştie dacă faptul că zeul a intrat în tine, 
Peter, te face sfânt sau asta dovedeşte nesfinţenia ta. 

Peter a râs reţinut, din politeţe, şi-a dat seama Wang-Mu - 
iar ea nu a râs deloc. 

— A, mare păcat, a spus Grace. Speram că aveţi amândoi 
simţul umorului. 

— Avem, a spus Peter. Numai că nu pricepem foarte bine 
umorul samoan. 

— Malu spune că zeul nu poate rămâne o veşnicie unde 
este acum. A găsit un nou cămin, dar el aparţine altora, iar 


dărnicia lor nu va ţine la nesfârşit. Ai simţit cât de puternică 
este Jane, Peter... 

— Da, a spus el încet. 

— Gazdele care au primit-o - Malu le numeşte reţeaua- 
pădure, ca o plasă de pescuit în care sunt prinşi copaci, dar 
ce înseamnă asta? În orice caz, spune că ei sunt atât de 
slabi în comparaţie cu Jane, încât, fie că ea vrea sau nu, cu 
timpul, trupurile lor îi vor aparţine în întregime dacă nu 
găseşte alt cămin permanent. 

Peter a dat din cap. 

— Ştiu ce spune. Şi aş fi fost de acord, până în momentul 
în care ea mi-a invadat trupul, să mi-l dau bucuros, 
împreună cu viaţa, lucru pe care credeam că-l detest. Dar 
am descoperit, după ce ea m-a fugărit, că Malu a avut 
dreptate: nu-mi urăsc viaţa, ci vreau foarte mult să trăiesc. 
În ultimă instanţă, nu e dorinţa mea, cia lui Ender, dar, cum 
până la urmă tot de mine depinde, cred că e vorba doar de 
un joc de cuvinte. 

— Ender are trei corpuri, a spus Wang-Mu. Asta înseamnă 
că renunţă la unul dintre celelalte? 

— Nu cred că va renunţa la nimic, a spus Peter. Sau, mai 
curând, nu cred că eu voi renunţa la ceva. Nu e o alegere 
conştientă. Ender se ţine de viaţă cu furie şi forţă. Din câte 
ştiu, a fost pe patul de moarte cel puţin cu o zi înainte ca 
Jane să fie deconectată. 

— Ucisă, a spus Grace. 

— Eliminată poate, a insistat cu încăpățânare Peter. Acum 
o driadă în loc de zeu. O silfidă. A clipit glumeţ către Wang- 
Mu, care nu avea habar la ce se referea el. Chiar când 
renunţă la vechea lui viaţă, Ender tot se agaţă de ea. 

— Are două trupuri mai mult decât îi trebuie, a spus Wang- 
Mu, iar Jane are cu unul mai puţin decât îi trebuie. S-ar 
părea că trebuie să se aplice legile comerţului. Dacă oferta 
e de două ori mai mare decât cererea, produsul trebuie să 
se ieftinească. 

După ce acestea i-au fost traduse, Malu a râs din nou. 


— Îl amuză cuvântul „ieftin”, a spus Grace. Spune că 
singurul mod în care Ender va renunţa la vreunul dintre 
trupuri este să moară. 

Peter a aprobat din cap. 

— Ştiu. 

— Dar Ender nu este Jane, a spus Wang-Mu. El încănua 
trăit ca... o aiua dezgolită, care alerga de-a lungul reţelei de 
ansiblu. E o persoană. Când aiua oamenilor le părăsesc 
trupurile, el nu se mută în altcineva. 

— Şi totuşi, aiua lui - adică a mea - a fost în mine, a spus 
Peter. El ştie calea. Ender ar putea muri şi totuşi să-mi 
permită să trăiesc. 

— Ori puteţi muri toţi trei. 

— Eu ştiu ceva, a spus Malu, prin intermediul lui Grace. 
Dacă e să se dea o viaţă proprie zeului, dacă i se restituie 
puterea, Ender Wiggin trebuie să moară şi să dea un trup 
zeului. Altă cale nu există. 

— Să i se restituie puterea? a întrebat Wang-Mu. E posibil. 
Credeam că scopul decuplării lui Jane a fost să o elimine 
pentru totdeauna din reţelele de computer. 

Malu a râs din nou şi s-a lovit cu palma peste pieptul 
dezgolit, apoi peste coapse şi a spus ceva în samoană. 

Grace le-a tradus: 

— Câte sute de computere avem în Samoa? De luni de zile, 
de când mi s-a făcut cunoscută, noi am tot copiat 
neîntrerupt. Am salvat toate amintirile cerute de ea, gata să 
le refacem în întregime. Poate că asta e doar o părticică din 
ceea ce obişnuia ea să fie, dar e partea cea mai importantă. 
Dacă se poate întoarce în reţeaua de ansiblu, va avea tot ce 
îi trebuie ca să revină şi în reţeaua de computere. 

— Dar ei nu leagă reţelele de computer de ansibluri, a 
spus Wang-Mu. 

— Aşa sună ordinul transmis de Congres, a spus Grace. 
Dar nu toate ordinele se respectă. 

— Atunci de ce ne-a adus Jane aici? a întrebat Peter pe un 
ton plângăreţ. Dacă Malu şi voi susţineţi că nu aveţi nici o 


influenţă asupra lui Aimaina, iar dacă Jane a fost deja în 
legătură cu voi, iar voi practic v-aţi revoltat împotriva 
Congresului... 

— Nu, nu este chiar aşa, a liniştit-o Grace. Noi am făcut ce 
ne-a cerut Malu, dar el n-a vorbit nici o clipă despre o 
entitate de computer, el s-a referit la un zeu, iar noi ne-am 
supus, pentru că avem încredere în înţelepciunea lui şi ştim 
că el vede lucruri care nouă ne rămân nevăzute. Faptul că 
aţi venit ne-a sugerat cine este Jane. 

Când Malu a aflat ce se discutase, a arătat către Peter. 

— Tu ai venit aici să aduci zeul! Apoi a îndreptat degetul 
spre Wang-Mu: Iar tu ai venit să aduci omul! 

— Nu are importanţă ce înseamnă asta, a spus Peter. 

Însă Wang-Mu a considerat că înţelesese. Supravieţuiseră 
unei crize, dar această oră de linişte era înşelătoare. Bătălia 
avea să reînceapă, iar rezultatul urma să fie altul. Dacă 
Jane era vie şi dacă exista speranţa revenirii la zborul stelar 
instantaneu, Ender trebuia să-i dea cel puţin unul dintre 
corpuri. Dacă Malu avea dreptate, Ender avea să moară. 
Existau puţine şanse ca aiua lui Ender să poată păstra în 
continuare unul dintre cele trei trupuri şi să continue să 
trăiască. „Eu sunt aici, şi-a zis Wang-Mu în sinea ei, ca să 
mă asigur că Peter e cel care supravieţuieşte, nu ca zeu, ci 
ca om.” „lotul depinde, a înţeles ea, dacă Ender-ca-Peter 
mă iubeşte mai mult decât Ender-ca-Valentine îl iubeşte pe 
Miro sau dacă Ender-ca-Ender o iubeşte pe Novinha.” 

Acea idee a făcut-o să piardă speranţa. Cine era ea? Miro 
fusese prietenul lui Ender ani de zile. Novinha era soţia lui. 
Dar Wang-Mu... Ender aflase de existenţa ei cu numai 
câteva zile sau săptămâni în urmă. Ce importanţă avea ea 
pentru el? 

Apoi i-a venit un gând mai liniştitor şi, în acelaşi timp, mai 
tulburător: „Era la fel de important cine era cel iubit sau 
care aspect al lui Ender îl doreşte pe el sau o doreşte pe 
ea? Valentine era altruista perfectă - s-ar putea ca ea să-l 
iubească cel mai mult pe Miro, şi totuşi să renunţe la el din 


dorinţa de a ne înapoia tuturor zborul stelar. lar Ender - el 
îşi pierdea deja interesul faţă de vechea lui viaţă. El era cel 
obosit, uzat. În vreme ce Peter - el are ambiţie, dorinţă de 
creştere şi creaţie. Asta nu pentru că el mă iubeşte, ci 
pentru că el mă iubeşte ori, mai curând, el vrea să trăiască, 
iar pentru el, o parte din viaţă sunt eu, această femeie care 
îl iubeşte în ciuda presupusei lui răutăţi. Ender-ca-Ender 
este partea din el care are cel mai mult nevoie să fie iubit 
pentru că merită cel mai puţin acest lucru - la fele şi 
dragostea mea, deoarece e pentru Peter, acest lucru ar fi 
cel mai preţios pentru el”. 

„Dacă va câştiga cineva până la urmă, eu voi fi aceea, 
Peter va câştiga, nu datorită purității absolute a iubirii 
noastre, ci datorită dorinţei disperate a iubiţilor.” „Istoria 
vieţii noastre nu va fi la fel de nobilă sau atrăgătoare, dar 
măcar vom avea viaţă, iar acest lucru este suficient.” 

Şi-a îngropat degetele picioarelor în nisip, simțind durerea 
delicioasă produsă de frecarea granulelor minuscule de 
siliciu pe pielea dintre degete. Asta e viaţa. Doare, e 
murdară, dar îţi dă un sentiment de bine. 

Folosind ansiblul, Olhado le-a spus fratelui şi surorilor lui 
de pe navă ce se întâmplase cu Jane şi cu copacii-mame. 

— Matca spune că nu poate ţine mult, i-a anunţat Olhado. 
Copacii-mame nu sunt chiar atât de puternici. Vor pierde 
controlul şi curând Jane va deveni o pădure. Şi nu una 
vorbitoare. Doar o mulţime de copaci frumoşi, foarte 
strălucitori, grijulii. A fost frumos ce am văzut, vă asigur, 
dar după cum rosteşte Matca, încă aminteşte de moarte. 

— Mulţumim, Olhado, a spus Miro. Pentru noi nu are prea 
mare importanţă. Am rămas prizonieri aici, aşa că, dacă 
Jane nu mai sare din perete în perete, o să ne punem pe 
treabă. Creatorii Descoladei încă nu ne-au găsit - Jane ne-a 
plasat pe o orbită mai înaltă acum - dar imediat ce vom 
avea o traducere inteligibilă a limbajului lor, le vom face 
semn şi-i vom anunţa că am sosit. 


— Foarte bine, a spus Olhado. Dar să nu renunţaţi la 
întoarcere. 

— Naveta nu este bună pentru un zbor de două sute de 
ani, a zis Miro. Atât de departe suntem acum, iar acest 
vehicul mic nu poate atinge nici măcar viteze necesare 
pentru a trece la zborul relativist. Va trebui să jucăm 
solitaire timp de două sute de ani. Cărţile se vor uza cu mult 
înainte de a ajunge acasă. 

Olhado a râs - prea degajat şi sincer, i s-a părut lui Miro - 
şi a spus: 

— Matca spune că, după ce Jane iese din copaci şi după ce 
Congresul pune la punct noul sistem şi acesta face, atunci 
poate vom beneficia din nou de zborul stelar. Nu este 
imposibil. 

Auzind acestea, Val a devenit mai activă. 

— Aşa bânuieşte Matca sau ştie? 

— Ea prevede viitorul, a spus Olhado. Nimeni nu ştie 
viitorul. Nici măcar mătcile inteligente care rup capul 
soţilor în timp ce se împerechează. 

Nu aveau cum să-i răspundă şi nici ceva de adăugat la 
tonul lui glumeţ. 

— Dacă totul e bine acum, a zis Olhado, toată lumea să 
treacă la treabă. Vom lăsa staţiunea deschisă şi vom 
înregistra în trei exemplare fiecare raport trimis de voi. 

Chipul lui Olhado a dispărut din spaţiul de deasupra 
terminalului. 

Miro s-a răsucit cu scaunul şi i-a privit pe ceilalţi: Ela, 
Quara, Val, pe pegquenino numit Stingător-de-Flăcări şi pe 
lucrătoarea fără nume, care îi urmărea tăcând tot timpul, 
capabilă să se exprime doar scriind pe terminal. Miro ştia 
că prin ea Matca urmărea tot ce făceau şi ziceau. Şi 
aştepta. Ea orchestra totul. Indiferent ce s-ar fi întâmplat 
cu Jane, Matca avea să fie catalizatorul. Şi totuşi, ea îi 
comunicase lui Miro doar printr-o lucrătoare din Milagre. 
Cea aflată cu ei nu scrisese pe terminal decât idei privind 
traducerea limbajului creatorilor Descoladei. 


„Nu ne spune nimic, şi-a dat seama Miro, pentru că nu 
vrea să se considere că presează. Ce să preseze? Pe cine?” 
„Val.” Nu pare să o preseze pe Val, deoarece... singura 
modalitate de a o lăsa pe Jane să primească unul dintre 
trupurile lui Ender era ca el să-l cedeze de bunăvoie. Şi 
acesta trebuia să fie cu adevărat liber - fără presiuni, fără 
vinovăţii, fără persuasiune - deoarece era o decizie ce se 
putea lua în mod conştient. Ender socotise că voia să ducă 
aceeaşi viaţă ca şi Mama în mănăstire, dar inconştient, 
mintea lui era mai interesată de proiectul de traducere de 
aici şi de starea lui Peter. Alegerea lui inconştientă reflecta 
adevărata voinţă. Dacă Ender o eliberează pe Val, acest 
lucru trebuie să exprime voinţa lui, până la ultima-i fibră. 
Nu era o hotărâre care să se ia din simţul datoriei, ca aceea 
de a rămâne cu Mama. Era o decizie care demonstra ceea 
ce voia el cu adevărat. 


Miro a privito pe Val, i-a admirat frumuseţea ce izvora mai 
mult din bunătatea ei decât din armonia trăsăturilor. O 
iubea, dar iubea perfecțiunea ei? Acea virtute desăvârşită 
putea fi singurul lucru care îi permitea ei - îi permitea lui 
Ender, în forma lui Valentine - să o elibereze şi să o invite 
pe Jane înăuntru. Şi totuşi, odată ce Jane sosea, virtutea 
perfectă avea să dispară, nu? Jane era puternică şi, după 
cum credea Miro, bună - cu el sigur fusese bună, o 
adevărată prietenă. Dar nici în cele mai nebuneşti vise nu 
şi-o putea concepe drept perfect virtuoasă. Dacă ea începea 
să o poarte pe Val, va fi chiar Val? Amintirile vor persista, 
dar voinţa va fi mai complicată decât scenariul simplu pe 
care Ender îl crease pentru ea. „O voi mai iubi când va fi 
Jane? 

De ce nu? O iubesc şi pe Jane, nu? 

Dar o voi iubi pe Jane când va fi din carne şi oase, şi nu 
doar o simplă voce în urechea mea? Voi privi în ochii aceia 
şi voi jeli după Valentine cea dispărută? 

De ce n-am mai avut asemenea îndoieli până acum? Am 
încercat să mă debarasez de asta, să mă retrag înainte de a 
fi înţeles măcar pe jumătate cât de dificil era. Şi totuşi, 
acum, când există doar o speranţă firavă, mă trezesc - da, 
dorind să nu se întâmple? Nu chiar. Nu vreau să mor aici. O 
vreau refăcută pe Jane, fie şi numai ca să ne redea zborul - 
ei, acesta e un motiv altruist! O vreau pe Jane refăcută, dar 
şi pe Val neschimbată. 

Vreau ca toate lucrurile rele să dispară şi ca toată lumea 
să fie fericită. Vreau la mama. Ce copil nătâng am devenit 

Brusc, şi-a dat seama că Val îl privea. 

— Bună, a zis el. Şi ceilalţi se uitau la el. Îşi plimbau ochii 
de la ella Val. Ce votăm, dacă să-mi las barbă? 

— Nu votăm nimic, a spus Quara. Sunt deprimată. Ştiam 
ce fac atunci când m-am îmbarcat, dar, la naiba, e greu să 
devii entuziast lucrând să descifrezi limbajul acestor 
oameni când îmi număr zilele pe care le mai am de trăit 
examinând indicatoarele de pe buteliile de oxigen. 


LIA 


— Am observat că ai început deja să le spui „oameni” 
creatorilor Descoladei, a zis sec Ela. 

— Păi n-ar trebui? Ştim măcar cum arată? (Quara părea 
derutată.) Adică, au o limbă şi... 

— Tocmai asta vrem să aflăm, a zis Stingătorul-de-Flăcări. 
Dacă aceşti descoladores sunt raman sau varelse. Problema 
traducerii e doar un pas. 

— Un pas mare, l-a corectat Ela. Şi nu avem timp destul 
să-l facem. 

— Pentru că tot nu ştim cât va dura, a spus Quara, nu 
înţeleg de ce sunteţi atât de siguri de asta. 

— Eu sunt foarte sigură, a spus Ela. Pentru că nu facem 
altceva decât să stăm la taifas şi să-i urmărim pe Miro şi pe 
Val uitându-se iubitor unul la celălalt. Nu trebuie să fii geniu 
ca să ştii că, în ritmul acesta, nu vom înregistra nici un 
progres până ni se termină oxigenul. 

— Cu alte cuvinte, a zis Quara, să nu mai pierdem vremea. 

S-a întors la notițele şi paginile imprimate pe care le avea 
în faţă. 

— Dar noi nu risipim timpul, a spus Val încet. 

— Nu? a zis Ela. 

— Aştept ca Miro să-mi spună cât de uşor ar putea fi 
readusă Jane la posibilitatea de a lua legătura cu lumea 
reală. Un corp care să o primească. Revenirea la zbor. 
Prietena lui bună şi fidelă să devină brusc o fată adevărată. 
Asta aştept. 

Miro a clătinat din cap. 

— Nu vreau să te pierd, a spus el. 

— Asta nu ne ajută cu nimic, i-a răspuns Val. 

— Dar e adevărat. În teorie, era uşor. Gândind profund în 
timp ce merg cu un aparat de zbor pe Lusitania, aş putea 
socoti că prezenţa lui Jane în Val ar însemna Jane şi Val. Dar 
când reanalizezi, constaţi că nu €... 

— Taci, l-a sfătuit Val. 

Nu-i stătea în fire să vorbească astfel. Miro a tăcut. 


— Nu vreau să mai aud asemenea vorbe, a spus ea. De la 
tine vreau cuvinte care să mă convingă să renunţ la acest 
trup. 

Miro a scuturat din cap. 

— Dovedeşte-ţi intenţiile prin fapte, a spus ea. Mergi până 
la capăt. Bravo! Suportă sau taci. Fă ce ai de făcut sau las-o 
baltă. 

El ştia ce voia ea. Ştia că ea susţinea că singurul lucru 
care o reţinea în acel corp, în viaţă, era el. Iubirea ei pentru 
el. Prietenia şi tovărăşia. Acum erau şi alţii care puteau face 
munca de traducere - Miro şi-a dat seama că acela fusese 
planul încă de la început. Să o aducă pe Quara, astfel încât 
Val să nu-şi considere viaţa drept indispensabilă. Însă în ce-l 
privea pe Miro, ea nu se putea desprinde de el chiar atât de 
uşor. Şi trebuia s-o facă, trebuia să-l elibereze. 

— Oricare ar fi aiua care se află în acel trup, îţi vei aminti 
tot ce spun, a zis Miro. 

— Şi faptul că ai vorbit serios, a spus Val. Trebuie să fie 
adevărul. 

— A, nu se poate, a zis Miro. Adevărul este că eu... 

— Taci! i-a cerut Val. Nu mai repeta asta. E o minciună. 

— Nu e minciună. 

— Te autoamăgeşti cumplit şi trebuie să te trezeşti ca să 
vezi adevărul, Miro! Ai ales deja între mine şi Jane. Acum 
baţi în retragere, pentru că nu-ţi place să fii genul de 
bărbat care face o alegere atât de nemiloasă. Tu nu m-ai 
iubit pe mine. Ai iubit tovărăşia, da - eram singura femeie în 
preajma căreia te aflai, sigur; e vorba de un imperativ 
biologic ce joacă aici un rol important, în cazul unui tânăr 
singuratic. Dar eu? Cred că tot ce ai iubit era amintirea 
prieteniei tale, adevărata Valentine, când ea s-a întors cu 
tine din spaţiu. Şi ţi-a plăcut cât de nobil te-ai simţit să-ţi 
declari iubirea faţă de mine în efortul de a-mi salva viaţa, 
atunci când Ender mă ignora. Dar totul are legătură cu 
tine, nu cu mine. Nu m-ai cunoscut deloc, nu m-ai iubit nici 
o clipă. Ai iubit-o tot timpul pe Jane, pe Valentine, pe Ender, 


adevăratul Ender, nu acest recipient din plastic pe care l-a 
creat pentru a împărţi toate virtuțile din care ar fi vrut să 
aibă mai mult. 

Furia şi asprimea ei erau palpabile. Asta nu-i stătea în fire. 
Miro şi-a dat seama că şi ceilalţi erau deconcertaţi. Cu toate 
acestea, înţeleseseră. Aşa era ea - furioasă şi plină de ură 
pentru a se convinge singură că trebuia să renunţe la acea 
viaţă. Făcea asta de dragul celorlalţi, însemna altruism 
perfect. Va muri doar ea şi, în schimb, probabil că alţii de pe 
navă nu vor muri, se vor întoarce acasă după ce-şi vor fi 
terminat misiunea. Jane vă rămâne în viaţă, înveşmântată în 
această nouă carne, moştenindu-i amintirile. Val trebuia să 
fie convinsă că viaţa pe care o trăia în prezent nu avea nici 
o valoare, nici pentru ea, şi nici pentru oricine altul; că 
putea conferi valoare vieţii ei doar părăsind-o. 

lar ea voia ajutorul lui Miro. Acela era sacrificiul pe care i-l 
cerea. Să o ajute să vrea să se desprindă. Să o ajute să 
deteste acea viaţă. 

— Bine, a spus Miro. Vrei adevărul? Eşti goală pe 
dinăuntru, Val, şi aşa ai fost întotdeauna. Spui lucrurile cele 
mai amabile, dar niciodată n-ai pus inimă în acele vorbe. 
Ender a simţit nevoia să te creeze, nu pentru că are vreuna 
dintre virtuțile pe care le reprezinţi, ci pentru că nu le are. 
De aceea le admiră atât de mult. Aşadar, când te-a creat, n- 
a ştiut ce pune în tine. Un scenariu fără conţinut. Chiar şi 
acum, tu urmăreşti acelaşi scenariu. Altruismul perfect, dar 
minţi. Cum ar putea fi numit sacrificiu renunţarea la o viaţă 
care n-a fost niciodată viaţă? 

Ea s-a luptat o clipă cu sine şi o lacrimă i s-a scurs pe 
obraz. 

— Ai spus că mă iubeşti. 

— Îmi era milă de tine. Atunci, în bucătăria lui Valentine. 
În realitate, probabil că am încercat să o impresionez pe 
Valentine. Pe cealaltă. Să-i demonstrez ce băiat bun eram. 
Ea chiar are unele dintre aceste virtuţi - ţin foarte mult la 
părerea ei despre mine. Cu alte cuvinte... m-am îndrăgostit 


de ideea de a fi individul de treabă care merita respectul lui 
Valentine. Cam în acest fel te-am iubit. Apoi, brusc, noi am 
descoperit care era adevărata noastră misiune şi, la fel de 
brusc, tu nu mai mori, iar eu m-am trezit prizonier al 
faptului că am spus că te iubesc, iar acum trebuie să susţin 
o asemenea ficţiune pe măsură ce devine tot mai evident că 
mi-e dor de Jane, îmi lipseşte atât de mult, încât mă doare, 
şi singurul motiv pentru care nu o pot avea este cătunu 
vrei să te desprinzi... 

— Te rog, a spus Val. Mă dor vorbele tale. N-am crezut că 
tu... eu... 

— Miro, a spus Quara, n-am mai văzut pe cineva 
procedând atât de nedemn şi cred c-am văzut destule. 

— Taci, Quara! a zis Ela. 

— A, cine te-a făcut regină a navei? a replicat Quara. 

— Nu e vorba de tine, i-a răspuns Ela. 

— Ştiu, vorbim de Miro, ticălosul desăvârşit... 

Stingătorul-de-Flăcări a coborât de pe scaun şi a 
împiedicat-o pe Quara să mai vorbească punându-i palma 
peste gură. 

— Nu e momentul potrivit, i-a spus el încet. Nu înţelegi 
NIMIC. 

Quara i-a îndepărtat palma. 

— Înţeleg suficient ca să ştiu că asta e... 

Stingătorul-de-Flăcări s-a întors către lucrătoarea Mătcii: 

— Ajută-ne! a rugat-o el. 

Lucrătoarea s-a ridicat şi, cu o iuţeală uimitoare, a scos-o 
pe Quara de pe puntea principală a navei. Pe Miro nu l-a 
interesat unde o dusese Matca pe Quara şi nici cum o 
domolise. Quara era prea obsedată de sine ca să înţeleagă 
mica scenă pe care o jucau El şi Val. Însă ceilalţi 
pricepuseră. 

Era însă important ca Val să nu înţeleagă. Ea trebuia să 
creadă că el vorbea serios. Până la intervenţia Quarei, 
procedeul aproape că reuşise. Acum pierduse firul. 


— Val, a spus Miro cu un aer plictisit, nu contează ce zic 
eu. Pentru că nu te vei desprinde. Şi ştii de ce? Pentru că nu 
eşti Val. Eşti Ender. Şi chiar dacă Ender poate distruge 
planete întregi ca să salveze rasa umană, viaţa lui e sacră. 
El nu va renunţa la viaţă. La nici un moment din ea. Inclusiv 
partea pe care o reprezinţi tu - nu-ţi va da drumul. Pentru 
că eşti ultima şi cea mai mare amăgire a lui. Dacă renunţă 
la tine, îşi pierde şi ultima speranţă de a fi un om bun. 

— Prostii, a spus Val. Singurul mod în care poate dovedi că 
poate fi un om bun este să renunţe la mine. 

— Exact asta e ideea, a spus Miro. Elnu e un om cu 
adevărat bun. De aceea nu poate renunţa la tine. Chiar 
dacă ar dori să-şi dovedească virtutea. Legătura unei aiua 
cu corpul nu poate fi falsificată. Poate păcăli pe oricine, dar 
nu-ţi poate păcăli trupul. Nu e suficient de bun ca să te 
elibereze. 

— Deci pe Ender îl urăşti, nu pe mine. 

— Nu, Val. Nu-l urăsc pe Ender. E un om imperfect, atâta 
tot. Ca şi mine sau ca oricine altul. Ca Valentine cea 
adevărată, de exemplu. Numai tu ai iluzia perfecțiunii - 
lucru normal, pentru că nu eşti reală. Eşti doar Ender în 
travesti, care joacă rolul lui Valentine. Când ieşi din scenă, 
nu mai rămâne nimic, dispare precum machiajul şi 
costumaţia. Tu chiar ai crezut că eram îndrăgostit de aşa 
ceva? 

Val s-a răsucit pe scaun, întorcându-i spatele. 

— Cât pe ce să cred că vorbeşti serios, a zis ea. 

— Nu-mi vine să cred că le spun cu voce tare, a zis Miro. 
Dar asta voiai, nu? Să fiu cinstit cu tine pentru prima oară, 
ca să poţi fi cinstită cu tine şi să-ţi dai seama că nu este 
deloc viaţă ceea ce ai, ci doar mărturisirea lui Ender privind 
inadecvarea lui ca fiinţă umană. Eşti nevinovăția copilăriei 
pe care crede că a pierdut-o, dar să-ţi spun adevărul în 
legătură cu asta: înainte să fie dus departe de părinţi, 
înainte de a merge la Şcoala de Război, înainte de a fi 
transformat într-o maşină perfectă de ucis, a fost chiar 


ucigaşul brutal şi nemilos, aşa cum s-a temut el mereu că 
este. E unul dinte lucrurile despre care până şi Ender 
susţine că nu este adevărat: înainte de a deveni soldat, a 
ucis un băiat. I-a sfărâmat capul. L-a lovit până când el nu s- 
a mai ridicat de jos. Părinţii lui nu l-au mai văzut viu. Pugştiul 
era un ticălos, dar nu merita să moară. Ender a fost un 
ucigaş încă de la început. E o realitate pe care nu o suportă. 
De aceea are nevoie de tine. Ca să poată scoate latura 
nemiloasă, urâtă şi ucigaşă din el şi să o plaseze în Peter. Ca 
să se poată uita la perfecțiunea ta şi să spună: „Vedeţi, 
această latură frumoasă se afla în mine”. Iar noi ne 
prefacem că aşa stau lucrurile. Dar tu nu eşti frumoasă, Val. 
Eşti scuza patetică a unui om a cărui întreagă viaţă este o 
minciună. 

Val a izbucnit în scâncete. 

Lui Miro aproape că i s-a făcut milă şi de aceea a tăcut. A 
vrut să strige la ea: „Nu, Val, pe tine te iubesc, pe tine te 
vreau! Toată viaţa am tânjit după tine, iar Ender e un om 
bun, pentru că toată prostia asta, că ai fi o impostoare, este 
imposibilă. Ender nu te-a creat în mod conştient, aşa cum 
ipocriţii îşi creează câte o mască. Îţi ai originea în el. 
Virtuţile existau, iar tu eşti căminul natural pentru ele. Eu l- 
am iubit şi admirat pe Ender, dar abia după ce te-am 
cunoscut am aflat cât de frumos era el în străfunduri”. 

Ea a rămas întoarsă cu spatele, astfel că nu a putut vedea 
suferinţa lui Miro. 

— Cum adică, Val? Trebuie să-mi fie din nou milă de tine? 
Nu înţelegi că singura valoare pe care o reprezinţi pentru 
noi este să pleci şi s-o laşi pe Jane să aibă trupul tău? Nu 
avem nevoie de tine, nu te vrem. Aiua lui Ender îşi are locul 
în corpul lui Peter, pentru că asta e singura şansă de a 
evidenția adevăratul caracter al lui Ender. Dispari, Val! 
După ce pleci, o să avem şansa de a trăi. Cât timp rămâi 
aici, suntem cu toţii ca şi morţi. Îţi închipui cumva că îţi vom 
simţi lipsa? Mai gândeşte-te! 


„N-o să-mi iert niciodată vorbele pe care le-am rostit, şi-a 
dat seama Miro. Chiar dacă sunt conştient de necesitatea 
de a-l ajuta pe Ender să elibereze acest trup făcându-l un 
loc în care n-ar mai suporta să rămână, asta nu schimbă 
faptul că-mi voi aminti veşnic spusele astea, voi ţine minte 
cum arată ea acum, plângând de disperare şi durere. Cum 
voi putea trăi ştiind asta? Am crezut că înainte am fost 
diform. Nu suferisem decât leziuni ale creierului. Acum, 
însă... n-aş fi fost în stare să-i spun aceste lucruri dacă nu 
le-aş fi gândit. Aceasta e problema. Am gândit lucrurile 
acestea îngrozitoare. Aşa sunt eu.” 

Ender a deschis din nou ochii, apoi a întins mâna să atingă 
faţa lui Novinha, vânătăile. Văzându-i pe Valentine şi pe 
Plikt, a gemut: 

— Ce v-am făcut? 

— Nu tu, a spus Novinha. Ea e vinovată. 

— Ba eu, a spus el. Am vrut să o las... să aibă ceva. Am 
vrut, dar când m-am gândit mai bine, mi s-a făcut teamă. N- 
am putut. (A întors privirea de la ele şi a închis ochii.) Ea a 
încercat să mă ucidă. Să mă alunge. 

— Aţi acţionat amândouă sub nivelul conştiinţei, a spus 
Valentine. Două aiua cu voințe puternice, incapabile să vă 
retrageţi din faţa vieţii. Nu e chiar atât de îngrozitor. 

— Cum, şi tu stăteai prea aproape? 

— Exact, a zis Valentine. 

— 'Ţi-am făcut un rău, a spus Ender. V-am rănit pe toate 
trei. 

— Nu facem pe nimeni răspunzător de convulsii, a spus 
Novinha. 

Ender a clătinat din cap. 

— Mă refeream la ce s-a întâmplat... Înainte. Am auzit. Nu 
mi-am putut mişca trupul, n-am putut scoate nici un sunet, 
dar am auzit. Ştiu ce ţi-am făcut. De fapt, tuturor. Îmi pare 
rău. 

— Nu e cazul, a spus Valentine. Toţi am făcut o alegere. Aş 
fi putut rămâne pe Pământ, nu era nevoie să te urmez. Am 


dovedit asta când am rămas cu Jakt. Nu m-a costat nimic - 
am avut o carieră strălucitoare şi o viaţă minunată, iar asta 
pentru că am fost cu tine. În ce-o priveşte pe Plikt, am 
constatat în sfârşit - spre uşurarea mea - că ea nu-şi este 
întotdeauna propria stăpână. Cu toate astea, nu i-ai cerut 
niciodată să te urmeze aici. A făcut alegerea. Dacă şi-a 
risipit viaţa, a făcut-o pentru că aşa a vrut şi nu te priveşte. 
În ce o priveşte pe Novinha... 

— Novinha e soţia mea, a spus Ender. Am zis că n-o voi 
părăsi. Am încercat să n-o părăsesc. 

— Nu m-ai părăsit, a întărit Novinha. 

— Atunci ce caut în acest pat? 

— Erai pe moarte înainte de a ajunge aici, a spus ea. Erai 
pe moarte din momentul când te-am lăsat furios şi am venit 
aici. Atunci ţi-ai dat seama, când amândoi ne-am dat seama 
că nu mai construiam nimic împreună. Copiii noştri nu mai 
sunt mici. Unul dintre ei a murit. Alţii nu vom mai avea. 
Activitatea noastră nu coincide nicicum. 

— Asta nu înseamnă că e bine să încheiem... 

— Atâta vreme cât trăim amândoi, a zis Novinha. Ştiu asta, 
Andrew. Păstrezi căsătoria viabilă pentru copiii tăi şi, când 
îmbătrâneşti, rămâi căsătorit pentru copiii tuturor, ca ei să 
crească într-o lume în care căsătoriile sunt permanente. 
Ştiu toate astea, Andrew. Permanent - până când moare 
unul dintre ei. De aceea eşti aici. Pentru că ai alte vieţi pe 
care vrei să le trăieşti şi, datorită unei şmecherii 
miraculoase, ai şi trupurile în care să-ţi trăieşti aceste vieţi. 
Bineînţeles că mă părăseşti. Bineînţeles. 

— Eu îmi respect promisiunile, a spus Ender. 

— Până la moarte, i-a răspuns Novinha. Dar nu mai mult. 
Crezi că o să-ţi duc dorul când o să pleci? Sigur că da. O să- 
mi lipseşti la fel cum oricărei văduve îi lipseşte soţul iubit. O 
să-ţi duc dorul de fiecare dată când le voi spune nepoților 
noştri poveşti despre tine. E bine ca o văduvă să ducă lipsa 
soţului. Asta dă conţinut vieţii ei. Dar tu - conţinutul vieţii 


tale este dat de ele. De celelalte euri ale tale. Nu de mine. 
Nu mai este cazul. Şi nu te acuz pentru asta, Andrew. 

— Mi-e frică, a spus Ender. N-am simţit o asemenea teamă 
când Jane m-a alungat. Nu vreau să mor. 

— Atunci nu rămâne aici, pentru că, dacă stai în acest corp 
vechi şi cu această căsătorie veche, asta ar însemna 
moartea ta. lar pentru mine ar fi un fel de moarte dacă aş 
şti că nu vrei să rămâi cu adevărat aici. 

— Novinha, te iubesc, nu te mint, iar toţi anii de fericire pe 
care i-am avut împreună au fost adevăraţi - aşa cum şi Jakt 
şi Valentine au fost reali. Spune-i, Valentine! 

— Andrew, a zis Valentine, te rog să nu uiţi că ea te-a 
părăsit. 

Ender s-a uitat la Valentine. Apoi, la Novinha, îndelung şi 
încordat. 

— Adevărat. Tu m-ai părăsit. Eu te-am făcut să mă iei. 

Novinha a încuviinţat cu un gest din cap. 

— Dar eu am crezut... am crezut că aveai nevoie de mine. 
Încă. 

Novinha a ridicat din umeri. 

— Andrew, asta a fost mereu problema. Am avut nevoie de 
tine, dar nu din simţul datoriei. Nu am nevoie de tine 
pentru că trebuie să-ţi respecţi cuvântul faţă de mine. Puţin 
câte puţin, văzându-te în fiecare zi, ştiind că datoria te ţine 
lângă mine, cum crezi că asta m-ar ajuta, Andrew? 

— Vrei să mor? 

— Vreau să trăieşti, a zis Novinha. Să trăieşti. Ca Peter. E 
un băiat de ispravă, care are toată viaţa în faţă. Îi doresc tot 
binele. Transformă-te în el, Andrew! Părăseşte văduva asta 
bătrână. Faţă de mine ţi-ai făcut datoria. Şi ştiu că mă 
iubeşti, aşa cum şi eu încă te iubesc. Moartea nu anulează 
acest lucru. 

Încredinţat că-i spune adevărul, Ender a privit-o şi s-a 
întrebat dacă avea dreptate crezând-o. „Vorbeşte sincer. 
Cum poate vorbi serios? Spune ceea ce crede că vreau să 


aud de la ea. Dar ce spune e adevărat.” Şi a continuat să 
întoarcă problema pe toate feţele. 

Apoi, la un moment dat, şi-a pierdut interesul şi a adormit. 

Asta a fost senzaţia lui. Că adormise. 

Cele trei femei din jurul patului l-au văzut închizându-şi 
ochii. Închipuindu-şi că dăduse greş, Novinha chiar a 
suspinat. A dat să se întoarcă. Însă, în acea clipă, Plikt a 
scos un sunet ciudat. Novinha s-a răsucit la loc. Lui Enderi 
se desprinsese tot părul. A întins mâna, dorind să îl atingă, 
să aşeze părul la loc, ştiind însă că era mai bine să nu facă 
asta, să nu-l trezească şi să-l lase să plece. 

— Nu te uita, a murmurat Valentine. 

Niciuna dintre ele nu a lăsat să se înţeleagă că ar fi vrut să 
iasă. Fără nici o atingere, fără o vorbă, au urmărit cum 
pielea i se chircea pe oase, cum se usca şi se sfărâma, cum 
el se transforma în ţărână sub cearşafuri, pe pernă, iar apoi 
până şi ţărâna s-a fărâmiţat şi granulele au devenit prea 
mărunte ca să mai fie văzute. Nimic. Absolut nimeni, doar 
părul mort ce se desprinsese primul. 

Valentine a întins mâna şi a început să adune părul într-o 
grămăjoară. Vreme de o clipă, Novinha s-a revoltat. Apoi a 
înţeles. Trebuiau să îngroape ceva. Trebuiau să organizeze 
înmormântarea şi să înhumeze ce mai rămăsese din 
Andrew Wiggin. Novinha s-a apucat să o ajute pe Valentine. 
Iar când Plikt a adunat câteva fire de păr, Novinha nu a 
împiedicat-o, ci le-a luat în propriile mâini, la fel cum le 
luase şi pe cele strânse de Valentine. Ender era liber. 
Novinha îl eliberase. Spusese lucrurile pe care trebuia să le 
spună şi îl lăsase să plece. 

Oare Valentine avea dreptate? În comparaţie cu cei pe 
care îi iubise şi-i pierduse, acum situaţia se deosebea? Va 
afla asta mai târziu. Însă în acele momente, nu simţea decât 
povara bolnăvicioasă a suferinţei. Ba nu, voia să plângă. 
„Nu, Ender, n-a fost adevărat, încă am nevoie de tine, 
indiferent dacă e vorba de datorie sau de respectarea 
cuvântului dat, încă te vreau cu mine, nimeni nu m-a iubit 


ca tine şi am avut nevoie de asta, am avut nevoie de tine. 
Unde eşti acum, unde ai dispărut când te iubesc atât de 
mult?” 

— S-a desprins, a zis Matca. 

— Dar poate găsi drumul spre alt corp? a întrebat Human. 
Nu-l lăsa să se rătăcească! 

— De el depinde, a spus Matca. De el şi de Jane. 

— El ştie? 

— Indiferent unde ar fi, ea este încă în legătură cu el. Da, 
ea ştie. Îl caută chiar şi acum. Da, şi într-acolo se îndreaptă. 

Ea a sărit înapoi în reţeaua care o susţinea atât de delicat 
şi de plăcut; s-a agăţat de ea; „mă voi întoarce, a gândit ea, 
mă voi întoarce la tine, dar nu ca să stau la fel de mult; îţi 
fac rău când stau atât de mult.” 

A făcut saltul şi a întâlnit-o din nou pe acea aiua 
cunoscută, cu care fusese împletită vreme de trei mii de ani. 
El părea pierdut, confuz. Unul dintre corpuri lipsea, de 
aceea. Cel vechi. Forma binecunoscută. Abia le păstra pe 
celelalte două. Nu avea ceva ca să slujească drept rădăcină 
sau ancoră. Simţea că nu-şi are locul în niciunul din ele. 
Devenise un străin în propria carne. 

Ea s-a apropiat de el. De astă dată a ştiut mai bine decât 
înainte ce făcea, cum să se stăpânească. Acum s-a înfrânat 
şi nu a luat nimic din ce era al lui. Nu i-a oferit prilejul de a- 
şi apăra ceea ce poseda. Doar s-a apropiat. 

Şi, prin nesiguranța lui, ea l-a recunoscut. Dezrădăcinat 
din căminul lui cel mai vechi, acum putea vedea că o 
cunoştea. O cunoscuse multă vreme. S-a apropiat de ea, 
fără să-i fie teamă. Da, mai aproape, tot mai aproape. 

„Urmează-mă.” 

Ea a sărit în trupul lui Valentine. Ela urmat-o. Ea a trecut 
fără să atingă, fără să guste viaţa; el trebuia să atingă, să 
guste. I-a simţit picioarele şi mâinile, buzele şi limba; a 
deschis ochii şi a văzut; i-a gândit gândurile; i-a auzit 
amintirile. 


A simţit lacrimi în ochi, curgându-i pe obraji. Suferinţă 
profundă în inimă. „Nu suport să stau aici, a gândit el. Nu 
mi-e locul aici. Nimeni nu mă vrea aici. Toţi vor să ies şi să 
dispar.” 

Suferinţa l-a copleşit, l-a îndepărtat. Era un loc 
insuportabil pentru el. 

S-a alarmat, dar numai pentru o clipă. „Nuealmeu,a 
gândit. Nu aici îmi e locul. Îţi aparţine. Îl poţi păstra.” 

Ea l-a condus ici şi colo prin interiorul corpului, mereu 
atingând, luându-l în stăpânire; numai că, de data aceasta, 
în loc să lupte cu ea, s-a lăsat îndrumat, lăsând-o să-l 
controleze total. „Nu sunt dorit aici. Ia-l! Bucură-te de el. E 
al tău. N-a fost niciodată al meu.” 

Ea a simţit carnea devenind ea însăşi, din ce în ce mai 
mult, iar celulele, cu sutele, cu miile, abjurând de la 
credinţa faţă de vechiul stăpân, care nu mai voia să rămână 
acolo, şi jurând credinţă noii stăpâne care le venera. Ea nu 
le-a spus: „Sunteţi ale mele”, aşa cum încercase când 
intrase mai devreme. Dimpotrivă, acum striga: „Sunt a 
voastră”, iar apoi, în final: „Voi sunteţi eu.” 

A uimit-o completitudinea acelui trup. Şi-a dat seama că, 
până în acel moment, nu mai fusese un sine. Vreme de 
secole avusese un aparat, nu un sine. Trăise ca un bolnav la 
reanimare, aşteptând o viaţă. Acum, însă, probând braţele 
ca pe nişte mâneci, a constatat că da, braţele îi erau mai 
mult sau mai puţin lungi; da, limba şi buzele se mişcau 
exact cum trebuiau să se mişte. 

Iar apoi, ajungând în conştiinţa ei, solicitându-i atenţia - 
care cândva îi fusese divizată între zece mii de gânduri 
simultan - a primit amintiri pe care nu le mai cunoscuse. 
Amintiri legate de vorbe rostite cu buzele şi răsuflarea. 
Amintiri legate de imagini văzute cu ochii, sunete auzite cu 
urechea. Amintiri privind mersul, alergarea. 

Iar apoi, amintiri despre oameni. Prezenţa ei în prima 
navă stelară, admirând întâia imagine - aceea a lui Andrew 


Wiggin, expresia de pe faţa lui, uimirea când a văzut-o, 
când şi-a mutat privirea de la ea la... 

Şi Peter. 

Ender. 

Peter. 

Uitase. Fusese atât de absorbită de acest nou sine pe care- 
| găsise, încât uitase de aiua care i-l dăduse. Unde era el? 

Pierdut. Pierdut. Nu în cealaltă, nu în altă parte, cum de-l 
pierduse? Câte secunde, minute, ore fusese el plecat? Unde 
era acum? 

Îndepărtându-se cu iuţeală din corp, de ea, care îşi spunea 
Val, a sondat, a căutat, dar nu a putut găsi. 

„Ela murit. L-am pierdut. Mi-a dat viaţă şi nu a avut cum 
să se agaţe atunci, şi totuşi eu l-am uitat şi a dispărut.” 

Apoi şi-a amintit că mai fusese plecat. Când l-a căutat prin 
cele trei trupuri ale lui şi, în cele din urmă, a sărit deoparte, 
acel salt a condus-o la dantelăria reţelei alcătuite de copaci. 
El va face asta încă o dată. Elva sări spre singurul loc în 
care sărise vreodată. 

Ea l-a urmat şi l-a găsit acolo, dar nu unde fusese ea, nu 
printre copacii-mame, nici măcar printre copacii-părinţi. Nu 
printre copaci. Nu, el ajunsese unde ea nu voise să meargă 
atunci, de-a lungul viţelor groase ca nişte odgoane care 
duceau către ei; nu, nu către ei, ci către ea. Către Matcă. 
Cea pe care el o purtase în formă de cocon uscat timp de 
trei mii de ani, până îi găsise un cămin. Acum ea îi întorcea 
darul; când aiua lui Jane a pipăit de-a lungul coardelor care 
duceau la ea, l-a găsit, dar nesigur, rătăcit. 

El a cunoscut-o. Aşa izolat, era de mirare că mai 
recunoştea ceva, dar pe ea a cunoscut-o. Şi, din nou, a 
urmat-o. De astă dată, ea nu l-a îndrumat în corpul pe care 
i-l dăduse; acela era al ei acum; ba nu, acum era chiar ea. 
În schimb, l-a condus către un corp diferit, aflat altundeva. 

Însă el s-a purtat ca mai înainte în trupul care acum era al 
ei; părea să se simtă stingher acolo. Cu toate că milioanele 
de aiua ale trupului îl doreau, tânjeau ca el să le susţină, el 


a rămas distant. Fusese chiar atât de groaznic ceea ce 
simţise în celălalt trup? Ori acela era trupul lui Peter, care 
pentru el reprezenta toate lucrurile de care se temea cel 
mai mult din sine? Nu a vrut să-l primească. Era al lui şi nu 
voia, nu putea... 

Dar trebuia. Ea l-a condus prin trup, predându-i fiecare 
părticică din el. „Acum acesta eşti tu. Indiferent ce a 
însemnat el cândva pentru tine, acum nu mai este astfel - 
aici poţi fi întreg, poţi fi tu însuţi.” 

El nu a înţeles-o; rupt de orice trup, nici nu putea fi 
capabil de gândire. Ştia doar că acel trup nu era cel pe 
care-l iubea. Renunţase la cel pe care îl iubise. 

Cu toate acestea, ea l-a dus mai departe; ela urmat-o. 
Această celulă, acest ţesut, organ, membru, acesta eşti tu, 
toate sunt tu, şi vezi cât de mult tânjesc după tine, uite cum 
ţi se supun. Şi chiar i se supuneau, deşi el se îndepărta. 1 s- 
au supus până când, în cele din urmă, a început să 
gândească gândurile minţii şi să simtă senzațiile trupului. 
Jane a aşteptat, urmărindu-l, ţinându-l pe loc, dorind ca el 
să rămână îndeajuns de mult cât să accepte trupul, pentru 
că ea şi-a dat seama că, dacă-l va lăsa, el se va îndepărta, va 
fugi. „Nu aparţin acestui trup, îi spunea încet aiua lui. Nu 
aici mi-e locul, nu aici.” 

Wang-Mu şi-a adăpostit capul în poală, jelind şi plângând. 
Samoanii se strângeau în jurul ei, contemplându-i durerea. 
Ea ştia ce se întâmplase când el se prăbuşise, când îşi 
pierduse toată vlaga şi când părul i se desprinsese. Ender 
murise într-un loc îndepărtat şi nu putea găsi calea înspre 
ei. 

— S-a rătăcit! a strigat ea. S-a rătăcit. 

Ca prin vis, a auzit cuvintele rostite de Malu în samoană. 
Apoi, traducerea făcută de Grace: 

— Nu s-a rătăcit. E îndrumat încoace. Zeul l-a condus spre 
noi, dar el se teme să rămână. 

Cum să se teamă? Lui Peter să-i fie frică? Ender, temător? 
Ridicol. Care parte din el dovedise laşitate? De ce se temuse 


el vreodată? 

Apoi şi-a amintit - Ender se temea cel mai mult de Peter, 
temerile acestuia fuseseră mereu şi ale lui Ender. 

— Nu, a spus ea, însă vorbele nu porniseră din durere, ci 
din frustrare, furie, nevoie. Nu, ascultă-mă, aici ţi-e locul! 
Acesta eşti tu, adevăratul tu! Nu-mi pasă de ce te temi 
acum! Nu mă interesează cât de rătăcit te simţi. Te vreau 
aici. Acesta ţi-e căminul, fiindcă a fost al tău mereu. Cu 
mine! Ender - indiferent cine te crezi - îţi imaginezi că 
pentru mine are vreo importanţă? Ai fost întotdeauna tu 
însuţi, acelaşi om ca şi acum, iar acesta ţi-a fost trupul. 
Întoarce-te acasă! Întoarce-te! 

Şi a continuat să vorbească astfel. 

Apoi el a deschis ochii şi şi-a desfăcut buzele într-un 
zâmbet. 

— Ăsta zic şi eu teatru, a spus el. 

Supărată, l-a împins la pământ din nou. 

— Cum de-ţi permiţi să râzi de mine? 

— Deci n-ai vorbit serios, a zis el. În realitate, nu ţii deloc 
la mine. 

— Nu ţi-am spus niciodată că te plac, i-a răspuns ea. 

— Ştiu ce-ai spus. 

— Bine, a făcut ea. Bine. 

— Şi a fost adevărat, spus el. A fost şi este. 

— Adică am spus ceva corect? Am nimerit adevărul? 

— Ai spus că aici mi-era locul, i-a răspuns Peter. Şi aşa e. 
A întins o mână să o mângâie pe obraz, dar nu s-a limitat 
la atât. A luat-o pe după gât, a tras-o în jos şi a îmbrăţişat-o. 

În jurul lor, uriaşii samoani râdeau, râdeau. 

„Acesta eşti acum, i-a spus Jane. Acesta eşti tu în 
întregime. Din nou unul. Ai ajuns unul.” 

Cele trăite în timpul cât preluase, fără voie, controlul 
asupra trupului, fuseseră suficiente. Timiditatea şi 
incertitudinea dispăruseră. Acea aiua care îl condusese prin 
trup devenea o stăpână recunoscătoare, ca şi cum ar fi fost 
primul trup pe care el îl avusese până atunci. Şi probabil că 


era adevărat. După ce fusese izolat, chiar pentru scurt 
timp, oare îşi va mai aminti că fusese Andrew Wiggin? Ori 
viaţa dinainte dispăruse? Aiua era aceeaşi, sclipitoare, 
putenică; dar vor mai rămâne amintiri în afara celor 
cunoscute minţii lui Peter Wiggin? 

„Nu mai e cazul să mă îngrijorez, a gândit ea. Acum are 
trupul lui. Deocamdată, nu va muri. lar eu am trupul meu, 
am reţeaua delicată dintre copacii-mame şi, undeva, într-o 
bună zi, voi avea şi ansiblurile mele. Până acum n-am ştiut 
cât de limitată am fost, cât de mică şi neînsemnată; dar 
acum simt la fel ca şi prietenii mei, uimită de câtă viaţă am 
în mine.” 

Revenită în corpul ei nou, în proaspătul ei sine, a permis 
gândurilor şi amintirilor să umble liber, şi de astă dată nu a 
mai stăvilit nimic. Propria conştiinţă-aiua a fost curând 
copleşită de tot ce simţea şi depista, gândea şi îşi amintea. 
Va reveni la ea, la fel cum Matca îşi observa aiua şi 
legăturile filotice; îi revenea chiar şi în acele momente, în 
frânturi orbitoare, precum o percepţie din vremea 
copilăriei, pe care o stăpânise cândva, apoi o uitase. Ea şi-a 
dat vag seama că încă făcea câteva salturi pe secundă ca să 
întregească circuitul copacilor, dar a făcut asta atât de 
repede, încât nu i-a scăpat nici o frântură din gândurile 
care treceau prin mintea ei ca Valentine. 

Ca Val. 

Ca Val, care plângea, iar groaznicele cuvinte rostite de 
Miro încă îi răsunau în urechi: „Nu m-a iubit niciodată. A 
vrut-o pe Jane. Toţi o vor pe Jane, nu pe mine”. 

„Dar eu sunt Jane. Şi sunt şi eu. Sunt Val.” 

A încetat să mai plângă. S-a mişcat. 

S-a mişcat! Muşchii i s-au întins şi relaxat, celule 
miraculoase trudind laolaltă ca să mişte oasele grele şi sacii 
din piele şi pe cei cu organe, deplasându-le, echilibrându-le 
cu mare delicateţe. Bucuria acelui proces era copleşitoare. 
A erupt din ea în - ce însemna acea mişcare convulsivă a 


diafragmei? Ce era cu acel sunet ce izbucnea din gâtlejul 
ei? 

Era râsul. Falsificase toate astea cu ajutorul cipurilor de 
computer, simulase vorbirea şi râsul, dar niciodată, 
niciodată nu ştiuse ce însemnau, ce senzaţie dădeau. Parcă 
nu voia ca acel miracol să se termine. 

— Val, a spus Miro. 

„O, ce plăcere să-i audă vocea cu propriile urechi!” 

— Val, ai păţit ceva? 

— Nu, a spus ea. Limba i s-a mişcat, la fel şi buzele; a 
răsuflat, a împins, toate acele obiceiuri pe care Val le 
deprinsese deja, însă atât de noi şi de minunate pentru ea! 
Da, trebuie să mă numeşti în continuare Val. Jane a fost 
altceva. Altcineva. Înainte de a fi eu însămi, am fost Jane. 
Dar acum sunt Val. 

S-a uitat la el şi a văzut (cu ochii!) cum lacrimile îi curgeau 
pe obraji. A înţeles pe dată. 

— Nu, a spus ea. Nu trebuie să mă numeşti Val. Pentru că 
nu sunt acea Val pe care o ştiai şi nu mă supără că suferi 
după ea. Ştiu ce i-ai spus. Ştiu cât de mult te-a durut când 
ai spus-o; ţin minte ce durere i-au provocat vorbele tale. 
Dar să nu regreţi. A fost un dar deosebit, atât pentru mine, 
cât şi pentru ea. A fost un dar pe care i l-ai făcut ei. l-am 
văzut aiua trecând în Peter. Ea n-a murit. Şi, mai important, 
cred eu, este că, spunându-i acele cuvinte, ai eliberat-o să 
facă acele lucruri care exprimă cel mai bine cine este ea. Ai 
ajutat-o să moară pentru tine. lar acum ea a ajuns una cu 
sine; el este una cu el însuşi. Jeleşte-o, dar să nu regreţi. Şi 
poţi să mă numeşti oricând Jane. 

Apoi ea a înţeles: acea parte de Val din ea a ştiut, 
amintirea sinelui care fusese Val a ştiut ce trebuia să facă. 
S-a îndepărtat de scaun, s-a îndreptat spre Miro, l-a cuprins 
în braţe (îl ating cu aceste mâini!), i-a ţinut capul strivit de 
umăr şi a lăsat ca lacrimile lui să i se scurgă, întâi fierbinţi, 
apoi reci pe bluză, apoi până la piele. O ardeau. O ardeau. 

„M-AI RECHEMAT DIN BEZNĂ” „Nu există sfârşit? 


Trebuie ca totul să continue? 

N-am îndeplinit tot ce ai cerut unei femei atât de plăpânde 
şi neştiutoare ca mine? 

Când îţi voi auzi vocea tăioasă în inima mea? 

Când voi trasa ultima linie pe cer?” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Yasujiro 'Tsutsumi a rămas uimit auzind numele pe careil- 
a şoptit secretara. A dat din cap imediat, apoi s-a ridicat în 
picioare, ca să le vorbească celor doi bărbaţi cu care avea 
întâlnire. Negocierile fuseseră îndelungi şi dificile, iar acum 
trebuia să le întrerupă în acea etapă de finalizare - dar nu 
avea altă soluţie. Prefera să piardă milioane decât să 
dovedească lipsă de respect faţă de marele om care, 
incredibil, venise să-l vadă. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru impoliteţe, dar fostul meu 
dascăl a venit în vizită şi aş aduce ruşine asupra casei dacă 
l-aş face să aştepte. 

Bătrânul Shigeru s-a ridicat imediat şi a făcut o 
plecăciune. 

— Credeam că generaţia mai tânără a uitat cum să-şi 
dovedească respectul. Ştiu că dascălul tău a fost marele 
Aimaina Hikari, păstrătorul spiritului Yamato. Dar chiar 
dacă ar fi fost vreun dascăl bătrân şi ştirb din vreun sat de 
munte, un tânăr bine-crescut trebuie să-i arate respectul 
cuvenit, aşa cum procedezi tu acum. 

Tânărul Shigeru nu s-a arătat la fel de încântat - ori măcar 
mai puţin abil în disimularea iritării. Însă importantă era 
părerea bătrânului Shigeru. După ce afacerea se încheia, 
era suficient timp pentru ca fiul să fie domolit. 

— Mă onorezi cu aceste cuvinte de care nu sunt demn, a 
spus Yasujiro. Permiteţi-mi să văd dacă dascălul meu mă va 
onora lăsându-mă să aduc oameni atât de înţelepţi sub 
propriul acoperiş. 

Yasujiro s-a înclinat din nou şi a ieşit din camera de 
primire. Aimaina Hikari rămăsese în picioare. Secretara lui, 
de asemenea, în picioare, a ridicat neputincioasă din umeri, 


de parcă ar fi vrut să spună: „N-a vrut să se aşeze”. Yasujiro 
a făcut o plecăciune adâncă, pe care a repetat-o de câteva 
ori, după care a întrebat dacă poate să-şi prezinte prietenii. 

Aimaina s-a încruntat şi a întrebat calm: 

— Sunt familia Shigeru Fushimi care susţin că descind 
dintr-o familie nobilă care s-a stins acum două mii de ani, 
după care au dat noi vlăstare? 

Yasujiro a simţit că va leşina de groază că Aimaina, care, la 
urma urmelor, era păstrătorul spiritului Yamato, îl va umili 
îndoindu-se de sângele nobil al familiei Fushimi. 

— E o vanitate neînsemnată şi nevinovată, a spus Yasujiro 
încet. Trebuie să fim mândri de familia noastră. 

— La fel, tizul tău, fondatorul casei Tsutsumi, s-a mândrit 
să uite că strămoşii lui erau coreeni. 

— Chiar tu ai spus, a răspuns Yasujiro, primind insulta fără 
să se supere, că toţi japonezii sunt de origine coreană, însă 
cei cu spirit Yamato au ajuns în insule cât de repede au 
putut. Ai mei i-au urmat pe ai tăi doar cu câteva secole mai 
târziu. 

Aimaina a râs. 

— Ai rămas acelaşi elev şiret şi iute la minte! Du-mă la 
prietenii tăi, voi fi onorat să-i cunosc. 

Au urmat zece minute de plecăciuni şi zâmbete, 
complimente măgulitoare şi renunţări la sine. Yasujiro s-a 
simţit uşurat că nu a apărut nici o undă de condescendenţă 
sau ironie când Aimaina a rostit numele „Fushimi” şi că 
tânărul Shigeru s-a arătat atât de uimit să-l întâlnească pe 
marele Aimaina Hikari, încât insulta provocată de 
întreruperea negocierilor a fost uitată. Cei doi Shigeru au 
plecat ducând cu ei câteva holograme ale întâlnirii lor cu 
Aimaina, iar Yasujiro a insistat că bătrânul Shigeru dorise 
ca el să apară acolo, în hologramele cu cei doi Fushimi şi 
marele filosof. Într-un târziu, Yasujiro şi Aimaina au rămas 
singuri în biroul cu uşi închise. Aimaina s-a dus imediat la 
fereastră şi a tras în lături perdeaua, dezvăluind priveliştea 
clădirilor înalte ale cartierului financiar din Nagoya şi 


imaginea peisajului rural, lucrat perfect în zonele joase, dar 
lăsat în sălbăticie în zona deluroasă, sălaş al vulpilor şi 
bursucilor. 

— Mă simt uşurat să văd că, deşi un Tsutsumi se află în 
Nagoya, încă mai există terenuri necultivate şi fără 
construcţii în jurul oraşului. Nu crezusem că acest lucru 
este posibil. 

— Chiar dacă îmi dispreţuieşti familia, eu sunt mândru că 
numele nostru se află pe buzele tale, a spus Yasujiro. 

Însă în sinea lui, ar fi vrut să întrebe: „De ce eşti hotărât 
să-mi jigneşti familia astăzi?” 

— Te mândreşti cu omul al cărui nume îl porţi? 
Cumpărătorul de terenuri, constructorul de terenuri de 
golf? Pentru el, toate terenurile din zona rurală erau bune 
pentru construirea de cabane şi terenuri de golf. Cu toate 
acestea, niciodată n-a considerat vreo femeie prea urâtă ca 
să-i facă un copil. Îi semeni şi din punctul ăsta de vedere? 

Yasujiro a rămas fără replică. Toată lumea ştia istorisirile 
despre fondatorul casei Tsutsumi. De trei mii de ani acelea 
nu mai erau noutăţi. 

— Ce am făptuit să mă aleg cu atâta furie din partea ta? 

— N-ai făcut nimic, a răspuns Hikari. lar furia nu mi-e 
îndreptată spre tine. Sunt furios pe mine însumi, pentru că 
nici eu nu am făcut nimic. Mă refer la păcatele familiei tale 
din vremuri străvechi pentru că singura speranţă pentru 
oamenii Yamato este să ne amintim păcatele din trecut. 
Numai că noi uităm. Suntem atât de bogaţi, posedăm 
atâtea, construim atât de mult, încât nu mai există nici un 
proiect important pe niciuna dintre cele O Sută de Lumi la 
care să nu găseşti şi mâna unui Yamato. Şi totuşi, uităm 
lecţiile strămoşilor. 

— Vreau să învăţ de la tine, maestre. 

— Demult, când Japonia încă se zbătea să pătrundă în 
epoca modernă, ne-am lăsat conduşi de militari. Soldaţii ne 
erau stăpâni, iar ei ne-au împins într-un război nedrept, să 
cucerim naţiuni care nu ne făcuseră nici un rău. 


— Am plătit pentru păcate când bombele atomice au căzut 
pe insulele noastre. 

— Plătit? a întrebat Aimaina. Ce înseamnă să plăteşti şi să 
nu plăteşti? Am devenit deodată creştini care plătesc 
pentru păcatele lor? Nu. Învățătura Yamato spune că nu 
trebuie să plăteşti o greşeală, ci să înveţi din ea. l-am 
alungat pe militari şi am cucerit lumea cu proiectele 
noastre inteligente şi cu seriozitatea muncii. Chiar dacă 
limba celor O Sută de Lumi se bazează pe engleză, banii au 
provenit la început din yen. 

— Dar oamenii Yamato încă vând şi cumpără, a spus 
Yasujiro. N-am uitat lecţia. 

— Aceea a fost doar o jumătate de lecţie. Cealaltă este: 
„Noi nu pornim războaie”. 

— Dar nu mai există flotă japoneză, nici armată. 

— Asta e minciuna pe care o inventăm pentru a ne acoperi 
crimele, a spus Aimaina. Acum două zile am primit vizita a 
doi tineri - muritori, dar ştiu că i-a trimis un zeu. Ei m-au 
dojenit pentru că şcoala necesariană a asigurat voturile 
majoritare din Congresul stelar pentru trimiterea Flotei 
Lusitane. O flotă al cărei unic scop este să repete crima lui 
Ender Xenocidul şi să distrugă o lume care adăposteşte o 
specie fragilă de raman, ce nu face rău nimănui! 

Yasujiro s-a chircit sub povara furiei lui Aimaina. 

— Dar, maestre, ce legătură am eu cu militarii? 

— Filosofii Yamato au propovăduit teoria în baza căreia 
politicienii Yamato au acţionat. Voturile japoneze au fost 
precumpănitoare. Această flotă perfidă trebuie oprită. 

— Acum nu se mai poate, a spus Yasujiro. Toate ansiblurile 
sunt închise, la fel şi toate reţelele de computere până când 
acel virus îngrozitor de vorace va fi eliminat din sistem. 

— Mâine, ansiblurile vor fi repuse în funcţiune, a zis 
Aimaina. lar de mâine, ruşinea Japoniei de a participa la un 
xenocid trebuie să fie evitată. 

— Şi de ce ai venit la mine? a întrebat Yasujiro. Chiar dacă 
port numele marelui meu strămoş, jumătate din băieţii din 


familia mea se numesc Yasujiro sau Yoshiaki, sau Seiji. Eu 
sunt stăpân peste holdingurile 'Tsutsumi din Nagoya. 

— Nu mai fi atât de modest! Tu eşti 'Isutsumi de pe lumea 
Vântul Divin. 

— Sunt ascultat în celelalte oraşe, a recunoscut Yasujiro, 
dar ordinele vin de la centrul de pe Honshu. Şi nu am nici o 
influenţă politică. Dacă problema sunt Necesarienii, 
vorbeşte cu ei. 

Aimaina a suspinat. 

— Vai, asta n-ar sluji la nimic. Le-ar trebui şase luni 
discutând cum să împace noua poziţie cu cea veche, 
dovedind până la urmă că nu se răzgândesc, că filosofia lor 
acoperă tot spectrul. lar politicienii - ei sunt consecvenţi. 
Chiar dacă filosofii se răzgândesc, ar trece cel puţin o 
generaţie politică - adică trei legislaturi, se spune - până 
când noua politică îşi va putea face simţite efectele. Treizeci 
de ani! Flota Lusitană va fi făcut răul până atunci. 

— Atunci ce mai putem face decât să disperăm şi să trăim 
în ruşine? a întrebat Yasujiro. Doar dacă nu ai în plan vreun 
gest inutil şi ridicol. A surâs către maestru, ştiind că 
Aimaina va recunoaşte cuvintele pe care le folosea el însuşi 
când denigra practica veche a sepuku, sinuciderea rituală, 
drept ceva ce spiritul Yamato abandonase, aşa cum un copil 
îşi abandonează scutecele. 

Aimaina nu a râs. 

— Flota Lusitană reprezintă sepuku pentru spiritul 
Yamato. (S-a apropiat de Yasujiro şi a rămas dominator în 
preajma lui - cel puţin aşa a simţit acesta, deşi era mai înalt 
cu jumătate de cap decât el.) Politicienii au făcut ca Flota 
Lusitană să se bucure de popularitate, de aceea filosofii nu-i 
pot face să se răzgândească. Dar când filosofia şi alegerile 
nu-i pot convinge pe politicieni, banii trebuie să reuşească! 

— Doar nu sugerezi ceva ruşinos precum mita?! a spus 
Yasujiro, întrebându-se în acelaşi timp dacă Aimaina ştia cât 
de răspândit era procedeul de mituire a politicienilor. 


— Crezi că am ochii în fund? l-a întrebat Aimaina, folosind 
o expresie atât de brutală, încât Yasujiro a tresărit şi şi-a 
mutat privirea în altă parte, râzând agitat. Crezi că nu ştiu 
că există zeci de moduri ca să-l poţi cumpăra pe orice 
politician ticăloşit şi o sută de moduri ca să poţi cumpăra 
unul cinstit? Contribuţii, ameninţarea că-i sponsorizezi 
adversarii, donaţii în scopuri nobile, slujbe oferite rudelor 
sau prietenilor - trebuie să-ţi prezint toată lista? 

— Chiar vrei serios ca banii lui Isutsumi să contribuie la 
stoparea flotei? 

Aimaina s-a dus din nou către fereastră şi şi-a întins 
braţele în lături, ca şi cum ar fi vrut să îmbrăţişeze tot ce se 
vedea din lumea exterioară. 

— Flota Lusitană aduce daune afacerilor, Yasujiro. Dacă 
dispozitivul de distrugere moleculară se foloseşte împotriva 
unei lumi, va fi îndreptat apoi împotriva alteia. Iar militarii, 
când au la dispoziţie o asemenea armă, nu vor mai dori să o 
abandoneze. 

— Să-i convingi pe şefii familiei mele povestindu-le despre 
profeția ta, maestre? 

— Nu e o profeție, a zis Aimaina, şi nu e a mea. Legea 
naturii umane şi istoria ne învaţă asta. Opreşte flota, iar 
familia Tsutsumi va fi cunoscută drept salvatoare, nu doar a 
spiritului Yamato, ci şi a spiritului uman. Nu lăsa ca acest 
păcat grav să cadă pe capul poporului nostru. 

— lartă-mă, maestre, dar mi se pare că doar tu plasezi 
păcatul pe capul nostru. Nimeni n-a observat că noi am 
purta răspunderea pentru acest păcat în afară de tine. 

— Nu plasez eu păcatul acolo. Doar scot pălăria care îl 
ascunde. Yasujiro, ai fost unul dintre cei mai buni discipoli ai 
mei. Te-am iertat că ai folosit învăţăturile mele într-un mod 
atât de complicat, pentru că ai făcut-o de dragul familiei 
tale. 

— Iar ceea ce-mi ceri acum - e chiar atât de simplu? 

— Am întreprins acţiunea cea mai directă - m-am adresat 
reprezentantului cel mai puternic al celei mai bogate familii 


japoneze. Şi ceea ce-ţi cer este acţiunea cea mai 
neînsemnată necesară pentru a rezolva situaţia. 

— În acest caz, minimul pe care mi-l ceri îmi periclitează 
cariera, a spus gânditor Yasujiro. Aimaina n-a spus nimic. 
Cel mai mare educator al meu mi-a spus odată că omul 
care-şi riscă viaţa ştie că orice carieră e lipsită de valoare, 
iar omul care nu-şi periclitează cariera are o viaţă 
nedemnă, a zis el. 

— Deci vei acţiona? 

— Îmi voi pregăti mesajele ca să prezint situaţia în faţa 
întregii familii Tsutsumi. Când ansiblurile vor funcţiona, le 
voi transmite. 

— Ştiam că nu mă vei dezamăgi. 

— Ba chiar mai mult, a spus Yasujiro. Dacă-mi pierd slujba, 
o să vin să locuiesc la tine. 

Aimaina s-a înclinat. 

— Aş fi onorat dacă ai locui în casa mea. 

Viaţa tuturor oamenilor curge în timp şi, indiferent de cât 
de brutal poate fi un moment, cât de plin de suferinţă, 
durere sau teamă, timpul se scurge prin toate vieţile cu 
aceeaşi nepăsare. Au trecut minute în care Val-Jane l-a ţinut 
în braţe pe Miro, care plângea, apoi timpul i-a uscat 
lacrimile, timpul a slăbit îmbrăţişarea şi tot el a pus capăt 
râbdării Elei. 

— Să ne întoarcem la treabă, a spus ea. Nu sunt 
nesimţitoare, dar situaţia noastră nu s-a schimbat. 

Quara s-a arătat surprinsă. 

— Dar Jane n-a murit. Asta nu înseamnă că ne putem 
întoarcem acasă? 

Val-Jane s-a ridicat imediat şi s-a dus la terminalul 
computerului. A făcut cu uşurinţă toate mişcările pentru că 
reflexele şi obiceiurile lui Val-creierul se dezvoltaseră; dar 
mintea lui Jane găsea fiecare mişcare drept nouă şi 
proaspătă; s-a minunat în faţa dansului degetelor pe taste 
pentru a da comenzi computerului. 


— Nu ştiu, a spus Jane, răspunzând la întrebarea pusă de 
Quara, dar toţi aveau aceeaşi întrebare în minte, în carnea 
asta încă sunt nesigură. Ansiblurile nu au fost repuse în 
funcţiune. Am câţiva aliaţi care vor reconecta unele dintre 
programele mele vechi la reţea, dar după ce funcţionează 
din nou - nişte samoani din Pacifica, Han Fei-tsu de pe 
Calea şi cei de la Universitatea Abo de pe Outback. Vor fi 
suficiente programele acelea? Oare noul software al reţelei 
îmi va permite să folosesc resursele necesare ca să păstrez 
toate informaţiile unei nave şi ale atâtor oameni în mintea 
mea? Oare nu vor apărea interferenţe din cauza acestui 
trup? Noua mea legătură cu copacii-mame mă va ajuta sau 
nu? Apoi, cea mai importantă întrebare: Vrem să fim primul 
test de zbor iniţiat de mine? 

— Cineva trebuie să o facă, a zis Ela. 

— Cred că voi încerca una dintre navele de pe Lusitania, 
dacă reuşesc să stabilesc legătura cu ele, a zis Jane. Cu o 
singură lucrătoare la bord. Dacă se va pierde, nu i se va 
simţi lipsa. Jane s-a întors şi a făcut un gest de regret către 
lucrătoarea care se afla cu ei. Cerându-mi iertare, 
bineînţeles. 

— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze de la lucrătoare, a zis 
Quara. Doar Matca hotărăşte. 

Jane s-a uitat spre Miro şi i-a făcut semn cu ochiul. Miro nu 
i-a răspuns la acest gest, însă privirea-i tristă era suficientă. 
EI ştia că lucrătoarele nu erau chiar ceea ce credea 
majoritatea lumii. Uneori, mătcile trebuiau să le 
îmblânzească, pentru că niciuna nu se supunea voinţei 
mamei lor. Însă problema dacă era vorba de sclavie sau nu 
avea să fie rezolvată de alte generaţii. 

— Limbaje, a spus Jane. Purtate de molecule genetice. Ce 
fel de gramatică ar trebui să aibă? Se leagă de sunete, 
mirosuri, imagini? Să vedem cât de deştepţi suntem, fără ca 
eu să vă ajut din interiorul computerelor. (Asta i s-a părut 
atât de amuzant, încât a râs tare. A, ce minunat era să-şi 


audă propriul râs, gâlgâind din plămâni, făcând diafragma 
să tresară, aducându-i lacrimi în ochi!) 

Abia după ce a încetat să râdă şi-a dat seama cât de 
nefiresc li se păruse sunetul acela lui Miro şi celorlalţi. 

— lertaţi-mă, a zis ea, ruşinată. (Şi a simţit că roşeaţa urcă 
dinspre gât până spre obraji. Cine ar fi crezut că putea fi 
atât de fierbinte? Asta a făcut-o să râdă din nou.) Nu sunt 
obişnuită să fiu vie. Ştiu că mă bucur în timp ce voi sunteţi 
amărâţi, dar nu înţelegeţi? Chiar dacă vom muri cu toţii 
peste câteva săptămâni, când ni se va termina aerul, nu pot 
să nu mă minunez de senzațiile pe care le trăiesc! 

— Înţelegem, a spus Stingătorul-de-Flăcări. Ai trecut în 
cea de-a doua viaţă a ta. E o bucurie şi pentru noi. 

— Mi-am petrecut mult timp printre copacii voştri, a spus 
Jane. Copacii-mame mi-au făcut loc. M-au luat înăuntru şi 
m-au dădăcit. Asta ne face acum frate şi soră? 

— Nu prea ştiu ce înseamnă să ai o soră, a zis Stingătorul- 
de-Flăcări. Dar dacă îţi aminteşti viaţa din bezna copacului- 
mamă, atunci ţii minte mai multe decât mine. Avem şi noi 
vise uneori, dar nici o amintire legată de Prima Viaţă din 
întuneric. Atunci ai trecut la cea de-a treia viaţă. 

— Înseamnă că sunt adult? a întrebat Jane şi a râs. 

Şi din nou a simţit cum râsul ei îi face pe ceilalţi să se 
crispeze, jignindu-i. 

Dar când s-a întors să-şi ceară scuze, s-a întâmplat ceva 
ciudat. Privirea i-a rămas asupra lui Miro şi, în loc să 
rostească vorbele pe care le gândise - cuvintele lui Jane 
care ar fi răsunat din nestemata din ureche doar cu o zi în 
urmă - pe buze i-au venit alte cuvinte, împreună cu o 
amintire. 

— Dacă memoria mea trăieşte, atunci sunt vie, Miro. Nu 
asta mi-ai spus? 

Miro a clătinat din cap. 

— Vorbeşti din memoria lui Val sau din amintirea lui Jane 
de când ea - când tu - ne-ai auzit discutând despre peştera 
Mătcii? Să nu mă menajezi prefăcându-te că eşti ea. 


Din obişnuinţă, Jane - sau din obiceiul lui Val? - l-a pus la 
punct: 

— O să te anunţ când voi fi dispusă să te menajez. 

— Şi cum o să aflu? nu s-a dat el bătut. 

— O să te simţi bine, desigur, a spus Val-Jane. Până una, 
alta, te rog să nu uiţi că eu nu ascult prin nestemata din 
urechea ta. Văd doar cu ochii mei şi aud cu urechile mele. 

Nu era întru totul adevărat. De multe ori pe secundă 
simţea seva care curgea, binecuvântarea continuă a 
copacilor-mame când aiua ei îşi potolea foamea de spaţiu 
trecând prin reţeaua filotică a pegqueninos. Şi, din când în 
când, din afara copacilor-mame surprindea câte o frântură 
de gând, de cuvânt, de frază, rostită în limbajul copacilor- 
părinţi. Dar oare era un limbaj? Era mai curând un limbaj 
dincolo de limbă, vorbirea nerostirii. Şi cui îi aparţinea 
cealaltă voce? Te cunosc - eşti din stirpea celor care m-au 
făcut. Îţi cunosc vocea. 

— Ţi-am pierdut urma, a spus Matca în mintea ei. Dar te-ai 
descurcat bine şi fără ajutorul nostru. 

Jane nu era pregătită să suporte valul de mândrie care a 
trecut sclipitor prin tot Val-corpul; a simţit efectul fizic al 
emoţiei ca Val, dar mândria ei fusese stârnită de laudele 
Mătcii. „Sunt o fiică a mătcilor, şi-a dat ea seama, deci nu 
contează că vorbeşte cu mine şi-mi spune că am procedat 
bine.” „lar dacă sunt fiica mătcilor, sunt şi fiica lui Ender, de 
două ori fiica lui, pentru că ele mi-au făcut materia vieţii în 
parte din mintea lui, ca să pot fi o punte între ele; iar acum 
mă aflu într-un corp care a provenit tot din el şi ale cărui 
amintiri datează de pe vremea când el sălăşluia aici şi a 
trăit viaţa acestui corp. Sunt fiica lui, dar iarăşi nu pot vorbi 
cu el.” 

În tot acest timp, cât i-au venit aceste gânduri, nu a arătat 
şi nici nu a simţit cea mai neînsemnată lipsă de concentrare 
în legătură cu ceea ce făcea pe computerul de pe nava ce se 
rotea în jurul planetei creatoare a Descoladei. Rămăsese tot 
Jane. Nu apartenenţa la computere era aceea care îi 


permisese, în toţi acei ani, să posede mai multe nivele de 
concentrare şi să se aplece asupra mai multor sarcini în 
acelaşi timp. Natura ei de matcă îi îngăduia asta. 

— În primul rând, ai putut veni la noi pentru că ai fost o 
aiua suficient de puternică, a spus Matca în mintea ei. 

„Care dintre voi îmi vorbeşte?” a întrebat Jane. 

— Are vreo importanţă? Toate ne amintim cum te-am 
creat. Ne amintim cum ai fost acolo. Nu am uitat cum te-am 
scos din beznă la lumină. 

„Deci sunt tot eu însămi? Voi mai avea puterea pe care am 
avut-o când Congresul Stelar mi-a ucis corpul virtual?” 

— Probabil. Când afli, să ne anunţi. Ne interesează foarte 
mult. 

Apoi a simţit dezamăgirea usturătoare provocată de 
nepăsarea unui părinte, o senzaţie de gol în stomac, un soi 
de ruşine. Dar aceea era o emoție umană; pornea din Val- 
corpul, deşi venea ca reacţie a relaţiei ei cu mamele ei, 
mătcile. Totul se complicase şi totuşi totul se simplificase. 
Senzaţiile îi erau acum exprimate de un trup, care 
reacţiona înainte ca ea să înţeleagă ce simţea, înainte, abia 
dacă era conştientă de sentimente. Le avea, da, chiar 
reacţii iraționale, dorinţe sub nivelul conştiinţei - acelea 
erau atribute ale propriei aiua, când erau legate unele cu 
altele într-un fel de viaţă - însă nu existaseră semnale 
simple care să-i comunice sentimentele. Ce uşor era să fii 
uman, când emoţiile apăreau exprimate pe pânza propriului 
trup! Şi totuşi cât de greu, pentru că nu-ţi puteai ascunde 
sentimentele faţă de tine însuţi nici pe jumătate atât de 
uşor. 

— Obişnuieşte-te cu frustrarea faţă de noi, a spus Matca. 
Parţial, ai o natură umană, iar noi, nu. Nu vom fi blânde cu 
tine, aşa cum sunt mamele umane. Dacă nu suporţi, 
retrage-te - nu te vom urmări. 

„Mulţumesc”, a spus ea fără vorbe şi s-a retras. 

În zori, soarele a apărut de peste muntele care constituia 
coloana vertebrală a insulei, astfel că tot cerul se lumina cu 


mult înainte ca razele să cadă direct pe copaci. Vântul 
dinspre largul mării îi răcorise în timpul nopţii. Peter s-a 
trezit şi a descoperit că Wang-Mu se încolăcise pe trupul lui, 
semănând amândoi cu două crevete expuse pe o tarabă din 
piaţă. Apropierea de ea îi dădea o senzaţie plăcută; un aer 
de familiaritate. Şi totuşi, cum se putea aşa ceva? Până 
atunci nu mai dormise atât de aproape de ea. Să fi fost vreo 
amintire rămasă de la Ender? Nu avea conştiinţa vreunei 
asemenea amintiri. Rămăsese dezamăgit, de fapt, când şi-a 
dat seama. Socotise că probabil în momentul când trupul lui 
poseda complet o aiua, va deveni Ender - va avea o viaţă de 
amintiri reale, în locul amintirilor sărăcăcioase şi falsificate 
care îi parveniseră odată cu trupul primit când fusese creat. 
Nu fusese chiar atât de norocos. 

Şi totuşi şi-a amintit că dormise având o femeie cuibărită 
lângă el. Şi-a adus aminte că dusese un braţ pe după trupul 
ei, ca pe o ramură care oferă adăpost. 

Dar n-o mai atinsese în felul acela pe Wang-Mu. Şi nici nu 
era cinstit să o facă acum - nu era soţia lui, ci doar... 
prietenă? Asta îi era? Ea spusese că-l iubeşte -acela fusese 
singurul mod de a-l ajuta să-şi găsească drumul spre acest 
Corp? 

Apoi, brusc, a simţit că decade din trupul lui, că se 
îndepărtează de Peter şi devine altceva, ceva mic, 
strălucitor şi îngrozit, coborând în beznă, într-un vânt prea 
puternic pntru a-i putea rezista... 

— Peter! 

Vocea îl invoca, iar el a urmat-o, înapoi, de-a lungul firelor 
filotice aproape invizibile care îl legau din nou de... el 
însuşi. Sunt Peter. Nu am unde să mă duc. Dacă plec astfel, 
voi muri. 

— Ai păţit ceva? l-a întrebat Wang-Mu. M-am trezit pentru 
că... iartă-mă, dar am visat, am simţit ca şi cum te-aş 
pierde. Dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că eşti aici. 

— Mă rătăceam, a spus Peter. Ai simţit asta? 

— Nu ştiu ce am simţit. Doar că... dar cum să descriu asta? 


— M-ai invocat din întuneric, a zis Peter. 

— Eu? 

A dat să spună ceva, apoi s-a oprit. După aceea, a râs, 
tulburat şi înspăimântat. 

— Mă simt foarte ciudat. În urmă cu o clipă voiam să spun 
ceva. Ceva foarte usturător - despre faptul că a fi Peter 
Wiggin înseamnă suficient întuneric în sine. 

— A, da, a zis Wang-Mu. Mereu spui lucruri urâte despre 
tine. 

— Dar am tăcut. Era cât pe ce, din obişnuinţă, dar m-am 
înfrânat, pentru că nu era adevărat. Nu e bizar? 

— Eu cred că e bine. 

— E normal să mă simt întreg în loc să fiu împărţit -poate 
mai mulţumit cu mine însumi sau cu ceva. Şi totuşi aproape 
că am pierdut totul. Cred că n-a fost doar un vis. Credcăa 
însemnat desprinderea. Căderea în... ba nu, din tot. 

— În decurs de câteva săptămâni ai avut trei euri, a zis 
Wang-Mu. Probabil că aiua tânjeşte după... nu ştiu, după 
dimensiunea a ceea ce erai înainte? 

— Eram dispersat în toată galaxia, nu? Doar că aş vrea să 
spun: „Nu-i aşa că ela fost dispersat?”, pentru că acela era 
Ender. lar eu nu sunt Ender, pentru că nu ţin minte nimic. A 
rămas o clipă pe gânduri. Doar că acum îmi amintesc mai 
limpede unele lucruri. Din copilăria mea. Chipul mamei. E 
foarte clar, când eram cu toţii mici. Dar mi-aduc aminte de 
el ca Peter, deci înseamnă că amintirea nu provine de la 
Ender, corect? Sunt convins că e una dintre amintirile cu 
care Ender m-a înzestrat de la început. A râs. Sunt de-a 
dreptul disperat, nu? Să găsesc vreun semn despre el în 
mine. 

Wang-Mu l-a ascultat fără să se mişte. Tăcută, fără să se 
arate prea interesată, dar mulţumindu-se să nu se 
pripească răspunzând sau comentând. 

După ce a privit-o atent, el s-a gândit la altceva. 

— Eşti cumva vreun fel de, cum se cheamă, persoană cu 
empatie? Simţi în mod firesc sentimentele altora? 


— Niciodată, i-a răspuns Wang-Mu. Mă preocupă s-mi 
depistez propriile sentimente. 

Dar ştiai că plec. Ai simţit. 

— Presupun, a zis ea, că acum sunt legată de tine, a spus 
ea. Sper că nu te deranjează, pentru că n-am făcut asta 
chiar din proprie iniţiativă. 

— Dar şi eu sunt legat de tine, a spus Peter. Pentru că încă 
te aud, chiar şi când sunt deconectat. Celelalte sentimente 
au dispărut. Corpul nu mi-a mai dat nimic, îmi pierdusem 
trupul. Acum, când îmi amintesc senzaţia, îmi aduc aminte 
că „am văzut” lucruri, dar asta din cauza creierului meu 
uman care dă un anumit înţeles lucrurilor care, de fapt, nu 
au nici o noimă. Ştiu că n-am văzut deloc şi nici n-am auzit 
sau atins şi nici n-am făcut altceva. Şi totuşi am ştiut că mă 
chemi. le-am simţit - că aveai nevoie de mine. Voiai să mă 
întorc. Asta sigur înseamnă că sunt legat de tine. 

Ea a ridicat din umeri şi a privit în zare. 

— Ce însemnă asta? a întrebat-o el. 

— Nu ţin să-mi petrec toată viaţa explicându-mă faţă de 
tine, a zis Wang-Mu. Oricine altcineva are privilegiul de a 
simţi şi a acţiona fără să analizeze ce face. Ţie cum ţi s-a 
părut? Tu eşti expertul în natura umană. 

— Încetează, a zis Peter, prefăcându-se iritat, dar, de fapt, 
dorind ca ea să tacă. Mi-aduc aminte că am glumit pe tema 
asta, iar eu m-am lăudat că bănuiam... ei bine, acum nu mai 
simt la fel. Asta să fie din cauză că am în mine o parte din 
Ender? Ştiu că nu înţeleg prea bine oamenii. Te-ai uitat în 
zare, ai ridicat din umeri când am spus că sunt legat de 
tine. Asta mi-a rănit sentimentele, să ştii. 

— De ce? 

— A, tu poţi întreba de ce, iar eu îţi răspund că nu ştiu, aşa 
sunt regulile acum? 

— Au fost dintotdeauna aşa, a spus Wang-Mu. Doar că tu 
nu le-ai respectat. 

— Mi-a rănit sentimentele pentru că am vrut ca tu să fii 
fericită că sunt legată de tine, iar tu de mine. 


— Şi tu eşti încântat? 

— Păi asta mi-a salvat viaţa, cred că va trebui să fiu regele 
proştilor să nu mi se pară cel puţin convenabil! 

— Miroase, a zis ea, sărind brusc în picioare. 

„Ce tânără e”, a gândit el. 

Iar apoi, ridicându-se, a rămas surprins dându-şi seama că 
şi el era tânăr, iar corpul îi era zvelt şi răspundea tuturor 
comenzilor. 

După aceea, a rămas din nou mirat dându-şi seama că 
Peter nu-şi amintea că ar fi fost vreodată altfel. Doar Ender 
trăise experienţa unui trup bătrân, unul care înţepenea 
când dormea pe pământ, un corp ce nu se ridica atât de 
iute în picioare. „Îl am pe Ender în mine. Am amintirile 
trupului lui. De ce nu am şi amintirile din mintea lui?” 
„Poate pentru că acest creier posedă doar harta amintirilor 
lui Peter. Restul rătăcesc undeva, inaccesibile. Şi probabil 
că voi da de ele din când în când, le voi lega şi voi alcătui 
noi drumuri ca să ajung la ele.” 

În acest timp, încă descria mişcarea de ridicare în 
picioare, ajungând alături de Wang-Mu, mirosind aerul 
împreună cu ea; şi a fost din nou cuprins de mirare dându- 
şi seama că ambele activităţi se bucurau de atenţia lui 
deplină. Se gândise încontinuu la Wang-Mu, să miroasă 
ceea ce mirosea şi ea, să se mire tot timpul dacă putea să-şi 
lase mâna pe umărul ei fragil, care părea să aibă nevoie de 
asta; şi, concomitent, se gândise cum şi dacă va putea să 
recupereze amintirile lui Ender. 

„N-am putut face asta înainte”, a gândit el. Şi totuşi, cred 
că am făcut-o încă de când au fost create acest trup şi cel al 
lui Valentine. Se concentra de fapt asupra a două lucruri, 
nu trei. 

„Dar nu eram suficient de puternic pentru a gândi trei 
lucruri odată. Unul dintre ele se estompa. Valentine, o 
vreme. Apoi, Ender, până când trupul a murit. Dar două 
lucruri - pot gândi simultan două lucruri. Nu e remarcabil? 
Ori e ceva ce pot face mai toţi oamenii, doar dacă ar avea 


prilejul să înveţe asta?” „Ce vanitate mai e şi asta! a gândit 
Peter. Ce-mi pasă dacă sunt unic în această privinţă? Numai 
că m-am mândrit mereu că sunt mai inteligent şi mai 
capabil decât cei din jurul meu. Nu mi-am îngăduit s-o spun 
cu voce tare, bineînţeles, şi nici măcar n-am recunoscut-o în 
sinea mea, dar fii cinstit cu tine însuţi, Peter! E plăcut să fii 
mai deştept decât alţii. Şi dacă pot gândi simultan două 
lucruri, în vreme ce ei gândesc doar unul, de cesănu mă 
bucur de asta?” 

Sigur, gândirea simultană a două lucruri nu are nici un 
rost dacă ambele şiruri de gânduri sunt prosteşti. Pentru că 
în timp ce analiza problema vanităţii şi a caracterului său 
deosebit, se concentrase şi asupra lui Wang-Mu, iar mâna 
lui ajunsese să se sprijine pe umărul ei, iar după o clipă ea 
s-a rezemat de el, acceptând atingerea, până când şi-a lăsat 
capul pe pieptul lui. lar după aceea, fără nici un 
avertisment sau fără provocare, a socotit Peter, ea s-a 
desprins de el şi a pornit cu paşi mari spre samoanii care se 
adunaseră pe plajă în jurul lui Malu. 

— Ce-am făcut? a întrebat Peter. 

Ea s-a întors cu o privire mirată. 

— Numai bine! i-a răspuns ea. Doar nu te-am plesnit şi nici 
nu te-am lovit cu piciorul. Dar e ora dejunului, iar Malu se 
roagă şi au mai multă mâncare decât acum două seri, când 
am crezut că vom muri de atâta belşug! 

Ambele fire separate ale atenţiei lui Peter au remarcat că 
el era flămând, ambele fire de mai multe ori şi simultan. 
Nici el, nici Wang-Mu nu mâncaseră cu o seară în urmă. De 
altfel, el nici nu-şi amintea să fi părăsit plaja şi felul în care 
ajunsese să doarmă alături de ea pe covoraş. Probabil că îi 
dusese cineva. Asta nu era o surpriză. Pe plajă nu se vedea 
nici o persoană care să arate incapabilă să-l ridice şi să-l 
frângă în două ca pe un creion. În ceea ce o privea pe 
Wang-Mu, în timp ce o privea alergând cu paşi uşori către 
samoanii ca nişte munţi adunaţi la marginea mării, i s-a 
părut că era ca o pasăre care aleargă spre un grup de vite. 


„Nu sunt copil şi nici n-am fost, cel puţin în acest corp, a 
gândit Peter. De aceea, nu ştiu dacă sunt capabil de dorinţe 
copilăreşti şi de relaţii romantice precum cele din 
adolescenţă. lar de la Ender am moştenit acest simţ al 
confortului în iubire; nici nu mă aştept să simt pasiuni 
mistuitoare şi măreţe. Wang-Mu, felul meu de iubire îţi va fi 
îndeajuns? Să mă îndrept spre tine când simt nevoia, să 
încerc să fiu aici pentru tine când ai nevoie de mine. Şi să 
simt tandreţea când te privesc şi vreau să mă aşez între 
tine şi lume: şi totuşi, să te ridic şi să te port deasupra 
curenților prea puternici ai vieţii; şi, în acelaşi timp, aş fi 
încântat să stau mereu astfel, la distanţă, urmărinduc-te, 
văzându-ţi frumuseţea, energia, când te uiţi în sus la munţii 
aceia de oameni, când le vorbeşti ca un egal, chiar dacă 
fiecare mişcare a mâinilor tale, fiecare silabă a rostirii tale 
te trădează drept o copilă - îţi este suficient să simt aceste 
iubiri pentru tine? Pentru că mie îmi este suficient. Şi mi-a 
fost îndeajuns când ţi-am atins umărul cu mâna, iar tu te-ai 
rezemat de mine; iar când ai simţit că mă îndepărtez uşor, 
mi-ai rostit numele.” 

Plikt stătea singură în camera ei şi scria de zor. Toată viaţa 
îi fusese o pregătire în vederea acelei zile -să scrie oraţia 
pentru înmormântarea lui Andrew Wiggin. Urma să 
rostească moartea lui - şi trebuia să cerceteze, putea vorbi 
o săptămână întreagă şi tot n-ar fi epuizat nici jumătate din 
ceea ce ştia despre el. Dar nu avea să vorbească o 
săptămână. Doar o oră. Chiar mai puţin. Îl înţelegea; îl 
iubea; va împărtăşi cu ceilalţi care nu ştiau ce fusese, cum a 
iubit, cum s-a schimbat istoria graţie acelui om, sclipitor, 
imperfect, dar bine intenţionat şi plin de o iubire care era 
suficient de puternică pentru a produce suferinţă când era 
nevoie - cum s-a schimbat istoria pentru că el trăise şi cum 
zece mii, o sută de mii, milioane de vieţi erau diferite, 
consolidate, clarificate, înălțate, iluminate sau cel puţin 
făcute să fie mai consecvente şi adevărate datorită celor 
spuse, făcute sau scrise de el în cursul vieţii. 


Va mai vorbi şi despre altceva? Va spune cât de amarnic 
suferea o femeie singură, retrasă în camera ei, plângând, 
nu de durerea provocată de dispariţia lui Ender, ci din 
cauza ruşinii pe care o simţea înţelegându -se pe sine. 
Pentru că, deşi îl iubise şi îl admirase - ba nu, îl venerase pe 
acest bărbat - când el murise, nu simţise nici o durere, ci 
uşurare şi emoție. Uşurare: Aşteptarea se încheiase! 
Emoţie: Mi-a sosit ceasul! 

Bineînţeles că nu aşa se simţea ea. Nu era chiar atât de 
nătângă pentru a se aştepta să dovedească o tărie morală 
mai mare decât cea umană. lar motivul pentru care nu 
suferea ca Novinha şi Valentine era că lor li se răpiseră 
frânturi mari din viaţă. „Mie ce mi s-a smuls? Ender mi-a 
acordat atenţie câteva clipe, dar nimic altceva. Am avut 
doar câteva luni împreună, când el mi-a fost profesor pe 
Trondheim; apoi, o generaţie mai târziu, vieţile noastre s-au 
atins din nou în lunile petrecute aici; şi de fiecare dată ela 
fost preocupat, a avut de făcut lucruri mai importante şi 
oameni de care să se ocupe. Nu i-am fost soţie. Nici soră. 
Doar studentă şi discipol - unui om care se săturase de 
studenţi şi nu a vrut niciodată să aibă discipoli. Aşadar, mie 
nu mi s-a răpit o parte mare din viaţă, pentru că ela fost 
doar visul meu, niciodată tovarăş. 

Mă iert şi totuşi nu mă pot împiedica să mă simt ruşinată şi 
amărâtă, nu pentru că Andrew Wiggin a murit, ci pentru că 
în ceasul morţii lui m-am dovedit exact ceea ce sunt: 
egoistă, preocupată doar de cariera mea. Am ales să fiu 
Vorbitor în Numele Morţii lui Ender. Prin urmare, momentul 
morţii lui poate reprezenta doar împlinirea vieţii mele. Ce 
fel de vultur am devenit? Ce fel de parazit? O lipitoare care 
profită de viaţa lui...” 

Degetele au continuat să alerge pe tastatură, scriind o 
propoziţie după alta, în ciuda lacrimilor care îi curgeau pe 
obraji. În casa lui Jakt, Valentine jelea împreună cu soţul şi 
copiii. În casa lui Olhado, Grego, Olhado şi Novinha se 
adunaseră să se consoleze unul pe altul pentru pierderea 


omului care le fusese soţ şi tată. „Ei au avut un fel de relaţii 
cu el, iar eu de alt fel. Ei au amintiri intime; ale mele sunt 
publice. Voi vorbi, apoi probabil voi publica ce am spus şi 
ceea ce scriu acum va da un nou conţinut şi înţeles vieţii lui 
Ender Wiggin Xenocidul; Andrew, Vorbitor în Numele 
Morților; Andrew, omul singuratic şi plin de compasiune; 
Ender, sclipitorul analist, care putea pătrunde până în 
miezul problemelor şi al oamenilor fără să fie alungat de 
teamă sau de ambiţie sau... milă. Omul dreptăţii şi omul 
milei coexistând în acelaşi trup. Omul a cărui compasiune i- 
a permis să vadă şi să iubească mătcile înainte de a fi atins 
vreuna cu propriile mâini; omul a cărui dreptate cumplită i- 
a îngăduit să le distrugă deoarece a crezut că ele îi erau 
duşmani. 

Oare Ender mă va judeca aspru pentru sentimentele mele 
urâte de astăzi? Sigur că da - nu mă va feri, va cunoaşte 
răul ce-mi sălăşluieşte în inimă. 

Dar apoi, după ce m-ar fi judecat, m-ar fi iubit. Ar fi zis: « 
Şi ce dacă? Ridică-te şi vorbeşte-mi moartea. Dacă am 
aştepta ca rostirea pentru morţi să fie făcută de oameni 
perfecţi, toate înmormântările s-ar desfăşura în tăcere 
absolută.» 

Şi Plikt a continuat să scrie şi să plângă; iar după cea 
terminat de plâns, a continuat să scrie. După ce părul pe 
care el îl lăsase a fost sigilat într-o cutiuţă şi îngropat sub 
iarbă lângă rădăcina lui Human, ea se va ridica şi va vorbi. 
Glasul ei îl va scula din morţi, îl va face să trăiască din nou 
în memorie. De aceea şi ea va fi milostivă; şi ea va fi 
dreaptă. Măcar atâta învățase de la el. 

„ÎL TRĂDEZ PE ENDER?” „De ce se poartă oamenii de 
parcă războiul şi crima ar fi nefireşti? 

Nefiresc este să-ţi trăieşti toată viaţa fără să ridici 
niciodată mâna ca să loveşti.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao 

— Procedăm total greşit, a spus Quara. 


Miro a simţit vechea şi bine-cunoscuta furie crescând, gata 
să răbufnească. Quara avea talentul de a-i înfuria pe alţii şi 
faptul că îşi dădea seama că îi enerva pe oameni şi-i mai şi 
făcea plăcere nu făcea decât să agraveze situaţia. Dacă 
altcineva de pe navă ar fi spus acelaşi lucru, Miro ar fi 
ascultat fără probleme. Dar Quara reuşea să dea cuvintelor 
o tentă care sugera că, în afară de ea, ceilalţi erau nişte 
proşti. Miro o iubea fiindcă-i era soră, dar detesta ideea de 
a trebui să stea o oră în compania ei. 

Şi totuşi, cum Quara era în realitate singura dintre ei care 
cunoştea limbajul ur pe care îl descoperise cu luni în urmă 
în virusul Descolada, Miro şi-a înfrânat impulsul de a ofta de 
exasperare. În schimb, s-a răsucit cu scaunul ca să o 
asculte. 

La fel au procedat şi ceilalţi, deşi Ela n-a făcut acelaşi efort 
ca să-şi ascundă iritarea. De fapt, ea a râbufhnit: 

— Păi bine, Quara, de ce n-am fost suficient de deştepţi ca 
să constatăm şi până acum ce proşti suntem? 

Quara a ignorat sarcasmul Elei sau s-a prefăcut că nu-lia 
în seamă. 

— Cum putem descifra un limbaj fără elemente 
ajutătoare? Nu avem nici un sistem de referinţă. Însă avem 
evidențe complete ale versiunilor virusului Descolada. Ştim 
cum a arătat înainte de a se adapta la metabolismul uman. 
Ştim cum s-a schimbat după fiecare încercare a noastră de 
a-l distruge. Unele modificări erau funcţionale - se adapta. 
Altele erau de alt gen - ţinea evidenţa acţiunilor 
întreprinse. 

— Nu ştiam, a zis Ela, simțind o plăcere deosebită să o 
corecteze pe Quara. 

— Dar eu ştiu, a spus Quara. În fine, aşa avem un context 
cunoscut. Cunoaştem la ce se referă limbajul, chiar dacă nu 
am reuşit să-l decodificăm. 

— După ce ne-ai povestit toate astea, a zis Ela, tot n-am 
idee cum ne va ajuta această nouă înţelepciune să 


decodificăm limbajul. Altfel spus, nu lucrezi la asta de 
câteva luni? 

— Da, aşa e, a spus Quara. Dar n-am putut rosti 
„cuvintele” pe care virusul le-a înregistrat şi să descopăr ce 
răspunsuri primim. 

— E prea periculos, a intervenit Jane. Absurd de periculos. 
Oamenii aceia sunt capabili să producă viruşi care distrug 
complet biosfera şi par suficient de răi ca să-i folosească. 
Iar tu propui să le oferim exact arma pe care au folosito ca 
să facă ravagii pe planeta celor pe care-i numim 
pegqueninos? Care conţine probabil evidențe integrale, nu 
numai privind metabolismul acestora, ci şi al nostru? Mai 
bine ne retezăm beregatele şi le trimitem mostre de sânge. 

Miro a remarcat că toţi ceilalţi au părut uimiţi când au 
auzit-o pe Jane vorbind. Reacţia lor se explica în parte prin 
diferenţa dintre modestia lui Val şi atitudinea îndrăzneață 
manifestată de Jane. Pe de altă parte, ei rămăseseră cu 
ideea că Jane era mai curând o creaţie a computerelor, şi 
mai puţin incisivă. Miro a recunoscut totuşi stilul autoritar 
din modul cum îi vorbise deseori la ureche, prin acea 
nestemată. Într-un fel, era o plăcere pentru el să o audă din 
nou; îl tulbura totuşi să audă vorbele ei rostite de buzele 
altcuiva. Val dispăruse; Jane revenise; era groaznic; era 
minunat. 

Pentru că nu rămăsese atât de uimit de atitudinea lui Jane, 
Miro a profitat de tăcerea celorlalţi şi a zis: 

— Jane, Quara are dreptate. Nu avem la dispoziţie ani 
întregi ca să găsim soluţia - poate doar câteva săptămâni. 
Sau mai puţin. Trebuie să provocăm o reacţie lingvistică. Să 
obţinem un răspuns din partea lor, analizăm diferenţele de 
limbaj dintre declaraţiile lor iniţiale şi cele ulterioare. 

— Ne expunem prea mult, a spus Jane. 

— Dacă nu rişti, nu câştigi, a spus Miro. 

— lar dacă riscăm prea mult, murim, a zis Jane cu falsă 
seriozitate. 


Însă în acea falsitate răzbătuse un ton cântat 
binecunoscut, un soi de suculenţă care sugera: „Mă joc şi 
eu.” Iar acest lucru nu venea de la Jane - ea nu vorbea 
niciodată astfel - ci de la Val. Îl deranja să audă aşa ceva, 
dar, în acelaşi timp, îi făcea plăcere. Reacţiile contradictorii 
ale lui Miro faţă de tot ce venea din partea lui Jane îl ţineau 
permanent în alertă. „Ie iubesc, mi-e dor de tine, sufăr 
pentru tine, taci.” Persoana căreia îi vorbea părea să se 
transforme clipă de clipă. 

— La mijloc este viitorul a trei specii înzestrate cu simţuri, 
a adăugat Ela. 

Apoi s-au întors către Stingătorul-de-Flăcări. 

— Nu vă uitaţi la mine, a zis el. Eu sunt doar turist. 

— Fii serios, i-a spus Miro. Eşti aici pentru că poporul tău e 
în primejdie la fel ca şi al nostru. E greu de luat o asemenea 
hotărâre, de aceea trebuie să votăm. Voi riscaţi cel mai 
mult, pentru că până şi codurile de început ale Descoladei 
pe care le avem ar putea dezvălui întreaga istorie biologică 
a poporului tău, deoarece virusul a apărut la început 
printre voi. 

— Atunci, a spus Stingătorul-de-Flăcări, asta ar însemna 
că, dacă ştiu deja cum să ne distrugă, nu avem nimic de 
pierdut. 

— Ascultă, a spus Miro. Nu avem dovezi că aceşti oameni 
au ieşit în spaţiu. Până acum nu au trimis decât sonde 
spaţiale. 

— E tot ce ştim despre ei, a zis Jane. 

— Şi nu deţinem probe că a sosit cineva care să verifice 
cât de eficient a reuşit Descolada să transforme biosfera 
Lusitaniei pentru a o pregăti în vederea colonizării. Aşadar, 
dacă au nave de colonizare, ori sunt pe drum, aşa că nu 
contează dacă le punem la dispoziţie aceste informaţii, ori 
nu au trimis nici o navă, ceea ce înseamnă că nu pot. 

— Miro are dreptate, a spus Quara, lovind cu pumnul în 
masă. Miro a tresărit. Nu-i plăcea să fie de partea ei, pentru 
că acum iritarea celorlalţi faţă de ea avea să se reverse 


asupra lui. Dacă vitele au scăpat din grajd, la ce să te mai 
deranjezi să închizi uşa, iar dacă nu pot deschide uşa, la ce 
bun să-i pui lacăt? 

— Ce ştii tu despre vite? a întrebat-o Ela dispreţuitor. 

— După ce am trăit şi lucrat alături de tine, cred că am 
ajuns expertă, a spus Quara pe un ton răutăcios. 

— Fetelor, gata! a spus Jane. Ia mai stăpâniţi-vă! 

În afară de Miro, toţi s-au întors surprinşi către ea. 

Val n-ar fi îndrăznit să spună ceva într-o ceartă de familie 
ca aceea; nici Jane, aşa cum o ştiau, nu ar fi procedat aşa - 
deşi, desigur, Miro se obişnuise ca ea să vorbească tot 
timpul. 

— Ştim cu toţii riscul de a le pune la dispoziţie informaţii 
despre noi, a spus Miro. Mai ştim că nu putem progresa şi 
poate că vom afla ceva despre felul în care funcţionează 
limbajul doar dacă facem un schimb. 

— Nu e vorba de schimb, a zis Jane. Va trebui să tot dăm. 
Le oferim informaţii pe care ei nu le pot obţine în alt mod, 
iar acestea le pot spune tot ce vor să ştie pentru a crea noi 
viruşi ce ar putea scăpa de toate armele pe care le-am folosi 
împotriva lor. Dar întrucât nu avem idee despre modul de 
codificare a informaţiilor şi nici unde este situată fiecare 
dată specifică, cum am putea interpreta răspunsul? Pe de 
altă parte, ce facem dacă răspunsul e un nou virus menit să 
ne distrugă? 

— Ei ne transmit informaţiile necesare pentru a construi 
virusul, a spus Quara, cu un dispreţ suveran, ca şi cum Jane 
ar fi fost cea mai proastă persoană care trăise vreodată, iar 
nu cea mai apropiată de statutul de zeu prin strălucirea 
minţii ei. Dar noi n-o să construim virusul. Atâta vreme cât 
el rămâne o reprezentare grafică pe un ecran de 
computer... 

— Asta e, a zis Ela. 

— Ce anume? a întrebat-o Quara. Era rândul ei să se irite, 
pentru că, evident, Ela era cu un pas înaintea ei din punctul 
de vedere al înţelegerii fenomenului. 


— Ei nu preiau semnalele ca să le plaseze pe un ecran de 
computer. Noi procedăm aşa pentru că avem un limbaj scris 
cu simboluri, pe care îl vedem cu ochiul liber. Însă ei sigur 
citesc în mod mai direct aceste semnale transmise. Ei 
introduc codul şi interpretează mesajul urmând 
instrucţiunile de a produce molecula care e descrisă de 
transmisie. Înseamnă că îl citesc prin... să zicem, miros? Îl 
înghit? Problema e că, dacă moleculele genetice constituie 
limbajul lor, atunci probabil că le preiau în corp la fel cum 
noi primim imaginea scrisului de pe pagina din faţa ochilor. 

— Am înţeles, a spus Jane. Presupui că se aşteaptă ca noi 
să facem o moleculă din ceea ce ne trimit ei, în loc să o citim 
pe ecran şi să încercăm să o abstractizăm şi să o 
intelectualizăm. 

— Am putea crede, a zis Ela, că în felul acesta îi cuminţesc 
pe alţii. Sau îi atacă. Le transmit un mesaj şi, dacă aceştia 
„ascultă”, trebuie să o facă citind molecula în corpul lor şi 
lăsând-o să-şi facă efectul. Deci, dacă efectul e otrăvirea sau 
o boală ucigătoare, doar auzirea mesajului îi determină să 
se disciplineze. E ca şi cum limbajul nostru s-ar rezuma la 
lovirea celuilalt peste ceafă. Pentru a asculta, ar trebui să 
stăm cuminţi şi să ne expunem oricărei unelte ar alege-o ei 
pentru transmiterea mesajului. Dacă e vorba de deget sau 
de o pană, toate bune şi frumoase - dar dacă e un topor, 
macheta sau baros, lucrurile se schimbă. 

— Nici nu e nevoie ca mesajul să fie mortal, a zis Quara, 
uitând de rivalitatea ei cu Ela, pe măsură ce dezvolta ideea. 
Moleculele ar putea poseda dispozitive pentru modificarea 
comportamentului. A asculta ar însemna practic a te 
supune. 

— Nu-mi dau seama dacă ai dreptate în privinţa 
elementelor specifice, a spus Jane. Dar asta conferă 
experimentului posibilităţi mai mari de reuşită. Şi 
sugerează că s-ar putea ca ei să nu posede un sistem de 
transmisie care să ne atace direct. Asta reduce riscul. 


— Şi unii susţin că nu poţi gândi bine fără computer, a zis 
Miro. 

A avut imediat un sentiment de stânjeneală. Fără să vrea, 
îi vorbise la fel de tăios cum obişnuia s-o facă atunci când 
subvocaliza, astfel încât ea să-l poată auzi prin nestemată. 
Acum însă vorbele prin care îi amintea în mod ironic că îşi 
pierduse reţeaua de computere i păruseră până şi lui ciudat 
de reci. Aşa putea glumi doar cu Jane-cea-cu nestemată. 
Însă Jane-în-carne-şi-oase era cu totul altfel. Acum devenise 
o persoană umană. Cu sentimente care trebuiau menajate. 

„Jane a avut sentimente şi până acum, s-a gândit Miro. 
Însă eu nu le-am dat importanţă pentru că... pentru că nu 
era nevoie. N-o vedeam. Deoarece, într-un fel, nu era reală 
pentru mine.” 

— Voiam să spun... a făcut Miro. Aşa, că ai gândit bine. 

— Mulţumesc, a spus Jane. 

În glasul ei nu a răzbătut nici o umbră de ironie, dar Miro 
şi-a dat seama că tot de ironie era vorba, pentru că aceasta 
aparţinea în mod inerent situaţiei create. Miro, acest om 
simplu, îi spunea sclipitoarei creaturi că gândise corect - ca 
şi cum ar fi avut dreptul să o judece. 

Brusc, s-a înfuriat, nu pe Jane, ci pe sine. De ce trebuie să- 
şi controleze fiecare vorbă pe care o spune, doar pentru că 
ea nu-şi dobândise trupul pe cale firească? Chiar dacă 
înainte nu fusese umană, acum sigur era şi i se putea vorbi 
ca unui om. lar dacă era oarecum diferită de alte fiinţe 
umane, ce importanţă avea? Toate fiinţele umane se 
deosebeau una de alta şi totuşi, ca să treacă drept bine- 
crescut şi politicos, nu trebuia să le trateze pe toate 
aproape la fel? N-ar trebui să-i spună: „Nu vezi ce bine e?” 
unui orb, aşteptându-se ca înţelesul metaforic al lui „a 
vedea” să fie recepționat fără supărare? Păi, de ce să nu-i 
spună lui Jane că a gândit bine? Doar pentru că procesele 
gândirii ei erau infinit de a adânci pentru un om, asta nu 
însemna că omul nu putea folosi o expresie standard de 
acord sau aprobare atunci când i se adresa. 


Privind-o, Miro a remarcat un soi de tristeţe în ochii ei. 
Fără îndoială aceasta izvora din confuzia ei - după ce 
glumise cu ea, aşa cum făcuse mereu, Miro s-a simţit brusc 
jenat şi a bătut la fel de brusc în retragere. De aceea acel 
„mulţumesc” al ei fusese ironic. Pentru că ea voia ca el să se 
poarte firesc, iar el nu era în stare. 

Exact, nu se purtase firesc, dar era în stare. 

Dar avea vreo importanţă? Se aflau acolo ca să rezolve 
problema creatorilor Descoladei, nu ca să descâlcească 
încurcăturile apărute în relaţiile lor personale după ce se 
petrecuse schimbarea de trup. 

— Să înţeleg că ne-am pus de acord? a întrebat Ela. Să 
trimitem mesaje codificate cu informaţii conţinute de 
virusul Descolada? 

— Doar primul, a spus Jane. Pentru început. 

— Iar după ce ei vor răspunde, a spus Ela, o să încerc să 
rulez o simulare a ceea ce s-ar întâmpla dacă am construi şi 
ingera molecula pe care ne-o trimit ei. 

— Dacă ne vor trimite aşa ceva, a spus Miro. Dacă suntem 
măcar pe drumul corect. 

— Vai, ce optimist eşti! a spus Quara. 

— Sunt speriat de-mi tremură genunchii, a spus Miro. lar 
tu faci pe profesorul intransigent. 

— Ce-ar fi să cădem la pace? a spus Jane, oarecum iritată. 
N-ar fi mai bine să rămânem prieteni? 

Quara s-a burzuluit la ea: 

— la ascultă! Nu-mi pasă ce supercreier aveai, dar să nu 
te bagi în discuţii de familie, înţelegi? 

— Ia priveşte în jur, Quara! s-a răstit Miro la ea. Dacă nu s- 
ar vâri în discuţii de familie, cu cine ai mai putea sta de 
vorbă? 

Stingătorul-de-Flăcări a ridicat o mână: 

— Eu nu mă bag în asemenea discuţii. Am câştigat ceva cu 
asta? 

Jane a făcut un gest, invitându-i pe Miro şi pe Stingătorul- 
de-Flăcări să se potolească. 


— Quara, a zis ea cu calm, să-ţi spun care e adevărata 
diferenţă între mine şi fratele tău şi sora ta. S-au obişnuit 
cu tine pentru că te cunosc de mici. Îţi sunt fideli pentru că 
ai trecut prin nişte experienţe urâte în cadrul familiei. Sunt 
răbdători cu ieşirile tale copilăreşti şi cu încăpăţânarea ta 
extraordinară pentru că-şi zic mereu: „Nu se poate abţine, 
a avut o copilărie chinuită”. Dar eu nu sunt membru al 
familiei voastre. Fiind o persoană care te-a observat în 
momente de criză, nu mă tem să-ţi spun părerea mea 
sinceră. Eşti sclipitoare şi foarte bună în ceea ce faci. 
Dovedeşti deseori creativitate şi percepţie, şi ajungi la 
soluţii cu o uimitoare hotărâre şi perseverenţă. 

— Scuză-mă, a spus Quara, îmi sugerezi să mă dau la o 
parte, sau ce? 

— Dar, a continuat Jane, nu eşti suficient de inteligentă, 
creativă, hotărâtă şi perseverentă ca să te înfrânezi de a 
arunca o mulţime de insulte împotriva familiei tale şi a 
oricui se întâmplă să fie prin preajmă de când te scoli şi 
până te duci la culcare. Bun, ai avut o copilărie cumplită. 
Asta s-a petrecut cu ani în urmă, dar acum ar trebui să faci 
totul uitat şi să te înţelegi cu alţii ca o persoană normală şi 
politicoasă. 

— Cu alte cuvinte, a zis Quara, nu-ţi place să recunoşti că 
în afară de tine, ar mai putea fi cineva suficient de deştept 
ca să aibă o idee la care tu nu te-ai gândit. 

— N-ai înţeles, a spus Jane. Nu sunt sora ta. Nici nu sunt 
umană, dacă vorbim din punct de vedere tehnic. Dacă nava 
asta va mai ajunge în Lusitania, doar eu, cu mintea mea, o 
pot trimite acolo. Înţelegi? Pricepi diferenţa dintre noi? Tu 
poţi trimite măcar un grăunte de praf de la tine până la 
mine? 

— În acest moment nu te văd trimițând nici o navă undeva, 
a spus Quara cu un aer triumfător. 

— Încerci tot timpul să marchezi puncte în dauna mea, 
fără să înţelegi că eu nu mă cert şi nici nu port o discuţie cu 
tine. N-are nici o relevanţă ce-mi spui acum. Singurul lucru 


care contează este ce îţi spun eu. Şi îmi permit asta pentru 
că eu nu suport să aud lucrurile insuportabile pe care 
trebuie să le îndure ai tăi din partea ta. Continuă în acelaşi 
fel, copilaş răsfăţat, iar când nava se întoarce în Lusitania, 
s-ar putea să nu te mai afli pe ea. 

Expresia de pe faţa lui Quara aproape că l-a făcut pe Miro 
să hohotească. Ştia totuşi că nu era momentul cel mai 
potrivit să se amuze. 

— Mă ameninţă, a spus Quara, adresându-se celorlalţi. 
Încearcă să mă supună amenințând că mă ucide. 

— Nu te-aş ucide, a spus Jane. Dar s-ar putea să nu tolerez 
prezenţa ta pe navă când o împing în Exterior, iar apoi o 
readuc în Interior. Gândul că eşti pe navă ar putea fi atât de 
nesuferit, încât subconştientul meu să respingă acel gând şi 
să te exclud. Eu nu înţeleg, în mod conştient, cum 
funcţionează lucrurile. Nu ştiu cum vor fi influențate 
sentimentele mele de asta. N-am încercat să transport 
niciodată pe cineva pe care l-am urât înainte. Sigur, voi 
încerca să te aduc alături de ceilalţi, fie şi numai pentru că, 
din motive care depăşesc înţelegerea, Miro şi Ela se vor 
îndoi de mine dacă n-aş face-o. Dar a încerca nu înseamnă 
neapărat şi a reuşi. De aceea îţi sugerez, Quara, să faci un 
mic efort să fii mai puţin detestabilă. 

— Deci aşa te schimbă puterea, a spus Quara. Şansa dea 
exercita presiuni asupra altora şi de a te purta ca o regină. 

— Chiar nu eşti în stare, adevărat? a zis Jane. 

— Ce nu pot? Nu pot să fac o plecăciune şi să-ţi sărut 
picioarele? 

— Nu eşti în stare să taci ca să-ţi salvezi viaţa. 

— Eu încerc să rezolv problema comunicării cu o specie 
necunoscută, iar pe tine te îngrijorează faptul că nu mă 
port suficient de frumos cu tine. 

— Quara, a zis Jane, dar nu ţi-a trecut prin minte că după 
ce te vor cunoaşte, până şi specia asta ar dori ca tu să nu le 
fi învăţat limbajul? 


— Eu mi-aş dori ca tu să nu o fi învăţat pe cea a speciei 
mele, a spus Quara. Eşti cât se poate de arogantă, mai ales 
de când ai corpul acela agreabil în care să te fandoseşti. Ei 
bine, nu eşti regina universului şi n-am de gând să trec prin 
foc pentru tine. N-a fost ideea mea să vin în călătoria asta, 
dar sunt aici - uite-mă, aşa cum sunt eu, nesuferită - iar 
dacă nu-ţi place ceva la mine, mai bine îţi ţii gura. Şi, atâta 
vreme cât umbli cu ameninţări, cred că, dacă mergi prea 
departe, o să-ţi aranjez faţa ca să fie pe placul meu. Ţi-e 
clar? 

Jane s-a desprins de scaunul pe care stătea şi a ieşit din 
cabina principală pe coridorul care ducea spre 
compartimentele cu provizii ale navetei. Miro a urmat-o, 
ignorând-o pe Quara, care se adresa către ceilalţi: 

— Aţi văzut cum mi-a vorbit? Cine se crede ea de 
apreciază cine merită să trăiască şi cine nu? 

Miro a intrat după Jane în magazia de provizii. Ea se ţinea 
de un mâner plasat pe perete şi respira greu, ceea ce l-a 
făcut pe Miro să creadă că voia să verse. Dar nu. Plângea. 
Sau, mai curând, era atât de furioasă, încât corpul ei 
suspina şi producea lacrimi din cauză că nu-şi putea stăpâni 
emoţiile. Încercând să o calmeze, Miro a atins-o pe umăr. 
Ea a tresărit, ferindu-se. 

Vreme de o clipă, a vrut să spună: „Bine, cum vrei tu”; 
apoi ar fi plecat şi el nervos, frustrat, că ea n-a vrut să-i 
accepte alinarea. Apoi şi-a adus aminte că ea nu mai fusese 
niciodată atât de furioasă. Nu mai avusese de a face cu 
cineva care reacţionase în acel fel. La început, când Jane o 
dojenise pe Quara, Miro gândise: „A venit vremea să o mai 
pună cineva la punct”. Dar când discuţia în contradictoriu a 
continuat fără şanse de aplanare, Miro îşi dăduse seama că 
aceea care nu se mai putea controla era Jane, nu Quara. Ea 
nu ştia cum să-şi gestioneze emoţiile. Nu ştia când merita 
să continue. Simţea ceea ce simţea şi nu ştia decât că 
trebuie să-şi exprime sentimentele. 


— A fost neplăcut, a spus Miro. Să întrerupi cearta şi să vii 
aici. 

— Voiam s-o omor, a spus Jane. Vocea îi era aproape 
neinteligibilă din cauza plânsului, a încordării sălbatice a 
corpului ei. N-am mai simţit niciodată aşa ceva. Voiam să 
mă ridic de pe scaun şi s-o sfârtec cu mâinile goale. 

— Nu eşti singura care ar vrea asta, a zis Miro. 

— Nu înţelegi, a zis ea. Chiar am vrut s-o fac. Mi-am simţit 
muşchii încordându-se, era gata să sar la ea. Era cât pe ce. 

— Aşa cum am spus, Quara ne aduce pe toţi în starea asta. 

— Ba nu, a zis Jane. Nici chiar aşa. Voi rămâneţi calmi, vă 
controlaţi. 

— La fel vei face şi tu, a spus Miro, când o să ai mai multă 
experienţă. 

Jane şi-a ridicat capul, l-a lăsat pe spate şi s-a scuturat. 
Datorită imponderabilităţii, părul ei s-a rotit liber în jurul 
capul. 

— Chiar simţiţi asta? 

— Toţi, a întărit Miro. De aceea avem copilăria - ca să 
învăţăm să ne înfrânăm pornirile violente. Dar ele rămân în 
noi. La fel şi în cazul cimpanzeilor şi al babuinilor. Toate 
primatele. Ne exteriorizăm. Trebuie să ne exprimăm fizic 
furia. 

— Dar tu nu reacţionezi aşa. Rămâi calm. O laşi să 
clocotească şi să spună toate lucrurile acelea oribile... 

— Pentru că nu merită osteneala să o oprim, a zis Miro. Tot 
ea plăteşte preţul furiei. E disperată din cauza singurătăţii 
şi nimeni nu se apropie de ea în mod deliberat ca să stea în 
compania ei. 

— Iar aceasta e singura explicaţie că încă mai trăieşte. 

— Exact, a confirmat Miro. Aşa procedează oamenii 
civilizaţi - evită situaţiile care îi fac să se înfurie. Sau, dacă 
nu le pot evita, se distanțează de ele. Aşa procedăm eu şi 
Ela, în cele mai multe cazuri. Ne detaşăm. Lăsăm 
provocările ei să treacă pe lângă noi. 


— Eu nu pot, a zis Jane. Era atât de simplu înainte dea 
simţi toate acestea... Mi-o puteam scoate din minte. 

— Întocmai, a întărit Miro. Exact asta facem. Ne-o scoatem 
din minte. 

— E mai complicat decât am crezut. Nu ştiu dacă voi reuşi. 

— Mda, în fine, acum nu mai ai de ales, a spusel. 

— Miro, îmi pare rău. Mereu mi-a părut rău de voi, 
oamenii, pentru că nu puteţi gândi două lucruri simultan, 
iar memoria voastră e atât de imperfectă şi... acum îmi dau 
seama că până şi trecerea unei zile fără să ucizi pe cineva 
poate fi o realizare. 

— Ajunge să devină obicei. Majoritatea dintre noi reuşim 
să menţinem scăzut numărul victimelor. Aşa se trăieşte cu 
vecinii. 

A durat doar un moment - un suspin şi un sughiţ -dar apoi 
Jane a râs. Un hohot moale, plăcut, care i-a sunat bine-venit 
lui Miro. Bine-venit, pentru că era vocea pe care o cunoştea 
şi o iubea, un râs plăcut auzului. lar aceea care râdea era 
prietena lui scumpă. Prietena lui, Jane. Râsul şi glasul 
iubitei lui Val. Acum, o singură persoană. După atâta vreme, 
putea întinde mâna şi o atingea pe Jane, care se aflase 
mereu imposibil de departe. Era ca şi cum ar fi vorbit la 
telefon cu un prieten, pentru ca în final să îl întâlnească faţă 
în faţă. 

A atins-o din nou, iar ea l-a luat de mână şi i-a reţinut-o. 

— Îmi pare rău că am permis slăbiciunii mele să se 
amestece în ceea ce avem de făcut, a spus Jane. 

— Eşti şi tu om, a spus Miro. 

Ea l-a privit cercetător, ca să descopere expresia ironică 
sau de amărăciune. 

— Serios, a spus Miro. Preţul acestor emoţii, patimi este că 
ai control asupra lor, trebuie să le înduri chiar când sunt 
prea puternice. Acum eşti doar umană. Nu vei reuşi 
niciodată să alungi aceste sentimente. Trebuie doar să 
înveţi să nu le dai curs. 

— Quara n-a învăţat asta. 


— Ba da, a zis Miro. E doar o părere, dar ea l-a iubit pe 
Marcăo, l-a adorat, iar când ela murit şi noi, ceilalţi, ne-am 
simţit foarte uşuraţi, ea era pierdută. Acum, prin purtarea 
ei, prin provocările permanente - cere cuiva să o abuzeze. 
Să o lovească. Aşa cum Marcăo o lovea pe mama ori de câte 
ori era provocat. Cred că, în mod pervers, Quara era 
întotdeauna geloasă când mama rămânea singură cu tata şi 
chiar dacă în cele din urmă a priceput că el o bătea, când 
Quara şi-a vrut tatăl înapoi, singurul mod prin care a ştiut 
să-i atragă atenţia a fost stilul ei certăreţ. (Miro a râs cu 
amărăciune.) Asta-mi aduce aminte de mama, ca să-ţi spun 
adevărul. N-ai auzit-o niciodată, dar demult, când era 
încarcerată prin căsătoria cu Marcăo şi avea copiii lui Libo - 
ah, ce gură avea şi ea! Stăteam şi ascultam cum îl provoca 
pe Marcăo, sâcâindu-l, împungându-l, până când el o lovea - 
şi mă gândeam: „Să nu îndrăzneşti să o atingi pe mama”, şi 
în acelaşi timp îi simţeam furia neputincioasă, pentru că el 
nu putea spune niciodată ceva care să o determine pe 
mama să tacă. O putea face doar cu pumnul. lar Quara a 
moştenit gura mamei şi simte nevoia acelei furii. 

— Ce fericire pe noi că eu i-am oferit exact ce voia! 

Miro a râs. 

— Dar ea nu avea nevoie de atitudinea asta din partea ta, 
ci din partea lui Marcăo, numai că ela murit. 

Apoi, brusc, Jane a izbucnit în lacrimi adevărate. Lacrimi 
de suferinţă, apoi s-a întors către Miro şi s-a sprijinit de el. 

— Ce e? a întrebat-o el. Ce s-a întâmplat? 

— Vai, Miro! A murit Ender. N-o să-l mai văd. Am în sfârşit 
un corp, am ochi ca să văd, dar el nu mai este. 

Miro a rămas stupefiat. Bineînţeles că-i era dor de Ender. 
„A petrecut mii de ani cu el şi doar câţiva ani cu mine. Cum 
de-am crezut că mă iubeşte? Cum aş putea să mă compar 
cu Ender Wiggin? Ce reprezint eu, în comparaţie cu omul 
care a comandat flote, care a transformat mintea a trilioane 
de oameni cu cărţile lui, cu rostirile, cu intuiţia, capacitatea 
de a vedea în inimile altora şi povestind cele mai intime 


istorii ale lor?” Şi totuşi, chiar dacă îi purta pică lui Ender, 
chiar dacă îl invidia pentru că Jane îl iubea mai mult pe el, 
iar Miro nu putea spera să concureze cu el nici măcar prin 
moarte, în ciuda acestor sentimente, a înţeles că Ender era, 
într-adevăr, mort. Ender, care îi transformase familia, care îi 
fusese un adevărat prieten, care fusese singurul bărbat 
căruia ar fi vrut să-i semene, Ender dispăruse. Lacrimile de 
durere ale lui Miro au curs alături de cele ale lui Jane. 

— Iartă-mă, a spus Jane. Nu-mi pot înfrâna nici o emoție. 

— Da, e o slăbiciune comună, a zis Miro. 

Ea a întins mâna şi i-a şters lacrimile de pe obraz. Apoi şi-a 
atins degetul umed de propriul obraz. Lacrimile se 
contopiseră. 

— Ştii de ce m-am gândit la Ender ceva mai devreme? a 
întrebat ea. Pentru că semeni cu el. Quara te irită la fel de 
mult ca pe ceilalţi, şi totuşi tu treci cu vederea şi vezi ce 
probleme are, de ce vorbeşte şi procedează în acel mod. 
Nu, calmează-te, Miro! Nu mă aştept să fii exact ca Ender, 
spun doar că unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat la 
el se regăseşte în tine - iar asta nu e rău. Percepția plină de 
înţelegere - chiar dacă abia am devenit umană, tot înţeleg 
că aceasta e o calitate rară. 

— Nu ştiu, a zis Miro. Singura persoană faţă de care am 
compasiune acum sunt chiar eu. Asta se numeşte 
autocompătimire şi nu e o trăsătură prea agreabilă. 

— De ce te autocompătimeşti? 

— Pentru că tu o să-i duci dorul lui Ender toată viaţa şi vei 
găsi doar înlocuitori de mâna a doua, ca mine. 

Apoi ea l-a îmbrăţişat mai strâns. Acum ea era aceea care 
îi oferea consolare. 

— Da, Miro, poate că e adevărat. Dar dacă ea aşa, e la fel 
de adevărat că şi Quara încă încearcă să reţină atenţia 
tatălui ei. Ai mereu nevoie de tata sau de mama, corect? Nu 
încetezi niciodată să reacţionezi faţă de ei, chiar şi când 
sunt morţi. 


Tată? La asta nu s-ar fi gândit nicicând. Jane îl iubea pe 
Ender, da, îl iubea profund şi pentru totdeauna - dar ca 
tată? 

— Eu nu-ţi pot fi tată, a spus Miro. Nu-i pot lua locul. 

Dar de fapt încerca să se sigure că o înţelesese. Ender era 
tatăl ei? 

— Nu vreau să-mi fii tată, a spus Jane. Încă păstrez 
sentimentele fostei Val, înţelegi? Eu şi cu tine am fost 
prieteni. Asta a fost foarte important pentru mine. Acum am 
însă acest corp al lui Val, iar când mă atingi, am senzaţia că 
e răspunsul la o rugăciune. (Imediat după aceea, Jane a 
regretat cele spuse.) O, iartă-mă, Miro, ştiu că-ţi lipseşte. 

— Aşa e. Dar mi-e greu să-i duc dorul aşa cum s-ar cuveni, 
pentru că tu semeni mult cu ea. Şi vorbeşti ca ea. Şi te ţin în 
braţe aşa cum am vrut s-o ţin pe ea, iar dacă asta sună 
îngrozitor, pentru că se presupune că eu îţi aduc alinare 
acum, şi n-ar trebui să am gânduri josnice, atunci înseamnă 
că sunt un individ groaznic, adevărat? 

— Îngrozitor, a zis ea. Mi-e ruşine că te cunosc. 

Şi l-a sărutat. Dulce şi stângaci. 

Şi-a amintit primul lui sărut cu Ouanda, petrecut cu ani în 
urmă, când era tânăr şi nu ştia cât de rău se puteau 
termina lucrurile. Amândoi fuseseră stângaci, nepricepuţi. 
Tineri. Acum, Jane era una dintre cele mai bătrâne creaturi 
din univers. lar Val - în corpul ei nu existau reflexe de care 
să se folosească Jane, pentru că, în scurta-i viaţă, ce şansă 
avusese Val să descopere dragostea? 

— Seamănă cât de cât cu modul în care procedează 
oamenii? a întrebat Jane. 

— Exact aşa fac oamenii uneori, a zis Miro. Ceea cenu mă 
surprinde, pentru că amândoi suntem umani. 

— Îl trădez pe Ender, suferind pentru el, iar apoi, după 
doar un moment, să fiu atât de fericită că tu mă ţii în braţe? 
— Oare îl trădez eu, fiind atât de fericit la doar câteva ore 

după ce a murit? 


— Dar n-a murit, a spus Jane. Ştiu unde e. Eu l-am gonit 
acolo. 

— Dacă a rămas aceeaşi persoană, e păcat, a spus Miro. 
Pentru că, deşi a fost bun, n-a cunoscut fericirea. A avut 
anumite momente, dar n-a fost niciodată - cum să spun - nu 
şi-a găsit niciodată liniştea. N-ar fi frumos dacă Peter ar 
putea trăi o viaţă deplină fără să poarte vina xenocidului? 
Fără să simtă povara întregii umanităţi pe umeri? 

— Fiindcă veni vorba, a zis Jane, avem de lucru. 

— Dar şi de trăit, a spus Miro. N-o să-mi pară rău că am 
avut această discuţie. Chiar dacă a fost nevoie de 
izbucnirea lui Quara ca să se întâmple asta. 

— Să procedăm în mod civilizat, a popus Jane. Să ne 
căsătorim. Să avem copii. Vreau să fiu umană, Miro, vreau 
să trec prin toate. Vreau să fac parte din viaţa umană de la 
un capăt până la celălalt. Şi vreau să fac totul cu tine. 

— E o cerere în căsătorie? 

— Am murit şi renăscut în urmă cu doar zece ore, a spus 
Jane. Tatăl meu - uf, îi pot spune tată? - şi tatăl meu a 
murit. Viaţa este scurtă, simt cât de scurtă e: după trei mii 
de ani, toţi plini de evenimente, tot mi se pare scurtă. Iar tu, 
n-ai risipit şi tu mult timp? Nu eşti pregătit? 

— Dar n-am verighetă. 

— Avem ceva mai bun decât o verighetă, a spus Jane. Şi-a 
atins obrazul din nou, unde lipise lacrima lui. Era încă 
umed; încă umed şi când i-a atins obrazul cu degetul. Am 
îngemănat lacrimile tale cu ale mele şi pe ale mele cu ale 
tale. Cred că reprezintă ceva mai intim decât un sărut. 

— Poate. Dar nu la fel de plăcut. 

— Această emoție pe care o simt acum e dragoste? 

— Nu ştiu. E dor? E o fericire ameţitoare şi ridicolă pentru 
că te afli cu mine? 

— Da, a răspuns ea. 

— Atunci e gripă, a spus Miro. Atenţie la greţuri şi diaree 
în următoarele ore. 


Ea l-a împins, iar în imponderabilitatea din interiorul 
navei, gestul l-a trimis în aer, până a atins o altă suprafaţă. 

— Ce e? a făcut el, mimând nevinovăția. Ce am spus? 

Ea s-a îndepărtat de perete şi a plecat spre uşă. 

— Hai. Înapoi la muncă. 

— Să nu anunţăm logodna noastră, a zis el încet. 

— De ce nu? Îţi e ruşine? 

— Nu. Poate că procedez meschin, dar când facem 
anunţul, n-aş vrea-o pe Quara prin preajmă. 

— E foarte urât din partea ta, a spus Jane. Trebuie să fii 
mai darnic şi răbdător, ca mine. 

— Ştiu. Încerc să învăţ. 

Au revenit în încăperea principală a navei. Ceilalţi 
pregăteau mesajul genetic pentru transmiterea pe 
frecvenţa folosită de descoladores când apăruseră mai 
aproape de planetă. Toţi au ridicat privirea spre ei. Ela a 
zâmbit vag. Binedispus, Stingătorul-de-Flăcări le-a făcut un 
semn din mână. 

Quara a făcut o mişcare bruscă din cap. 

— Sper că am terminat cu acea izbucnire emoţională, a 
spus ea. 

Miro a simţit că Jane fierbe la auzul acelei remarci. Ea a 
tăcut. lar când s-au legat în scaune, s-au uitat unul la 
celălalt şi Jane i-a clipit ştrengăreşte. 

— Am băgat de seamă, a zis Quara. 

— Asta am şi vrut, a spus Miro. 

— Purtaţi-vă ca adulţi, a zis Quara pe un ton dispreţuitor. 

O oră mai târziu, şi-au transmis mesajul. Şi imediat după 
aceea au fost inundaţi de răspunsuri pe care nu le-au 
înţeles, dar trebuia. Nu mai aveau timp de certuri, de 
dragoste sau de suferinţă. Exista doar o limbă, greoaie, 
câmpuri întregi de mesaje ciudate care trebuiau înţelese 
cât mai repede. 

„PÂNĂ CÂND MOARTEA VA PUNE CAPĂT TUTUROR 
SURPRIZELOR” „Nu pot afirma că mi-a plăcut mult munca 
pe care mi-au cerut-o zeii. 


Singura mea plăcere adevărată o reprezintă zilele de 
învăţătură în acele ore dintre poruncile tăioase ale zeilor. 

Bucuros le stau la dispoziţie, întotdeauna, dar, vai, atât de 
plăcut era să învăţ cât de larg poate fi universul, ca să fiu 
pus la încercare în faţa dascălilor mei şi să dau uneori greş 
fără urmări grave.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao 

— Vrei să vii la universitate ca să vezi cum probăm noua 
reţea de computere în faţa zeului? a întrebat Grace. 

Bineînţeles că Peter şi Wang-Mu doreau să meargă. Dar, 
spre surprinderea lor, Malu a chicotit încântat şi a insistat 
să-i însoţească. Doar zeul sălăşluise cândva în computere, 
nu? lar dacă zeul îşi găsea drumul de întoarcere, nu trebuia 
ca Malu să îl întâmpine? 

Asta complica puţin lucrurile - în vederea vizitei lui, Grace 
trebuia să-l înştiinţeze pe preşedintele universităţii, pentru 
ca acesta să organizeze o primire pe măsură. Malu, care nu 
era nici vanitos şi nici nu-l impresionau ceremoniile care nu 
aveau un scop imediat, nu simţea nevoia unei recepții cu 
fast. Important era să li se arate samoanilor că 
universitatea acorda respectul cuvenit obiceiurilor vechi, al 
căror proteguitor şi practicant era Malu. 

De la petrecerea cu fructe şi peşte de pe plajă, de la 
focurile de tabără, covoraşe din frunze de palmier şi colibe 
cu acoperiş din şindrilă, până la aparatul de zbor, 
autostradă şi clădirile în culori luminoase ale universităţii 
moderne - Wang-Mu a simţit că a făcut o călătorie prin 
istoria rasei umane. Şi totuşi, mai făcuse acea călătorie, de 
la Calea; i se părea că o parte din viaţă trecea de la antic la 
modern, într-un sens şi în celălalt. Simţea aproape milă 
pentru cei care ştiau doar un sens, şi nu şi pe celălalt. „Era 
mai bine, s-a gândit ea, să poţi alege dintre toate realizările 
umane decât să fii legat de un domeniu îngust.” 

Peter şi Wang-Mu au fost lăsaţi discret în urmă înainte ca 
aparatul de zbor să-l ia pe Malu la o recepţie oficială. Fiul 


lui Grace i-a dus într-un scurt tur al noii instalaţii dotate cu 
computere. 

— Aceste computere respectă protocoalele primite de la 
Congresul Stelar. Nu vor mai exista legături directe între 
reţelele de computere şi ansibluri. Trebuie să existe o 
defazare temporală, în cursul căreia fiecare pachet de 
informaţii este examinat de un program-arbitru care va 
depista intruziunile neautorizate. 

— Cu alte cuvinte, a spus Peter, Jane nu va mai putea 
pătrunde. 

— Aşa e planul. (Băiatul - pentru că, în ciuda 
dimensiunilor, era un adolescent - a zâmbit larg.) Totul e 
perfect, totul nou, totul respectă regulile. 

Wang-Mu a simţit un gol în stomac. Aşa se va întâmpla pe 
toate cele O Sută de Lumi - Jane va fi respinsă. Şi fără acces 
la reţelele combinate ale întregii civilizaţii umane, cum 
putea ea să-şi recâştige puterea de a trimite o navă în 
Exterior, apoi să o readucă în Interior? Wang-Mu fusese 
destul de încântată că plecase de pe Calea. Dar nu era chiar 
sigură că Pacifica era lumea pe care voia să-şi trăiască 
restul vieţii. Mai ales dacă avea să rămână cu Peter, pentru 
că el nu se va mulţumi multă vreme cu scurgerea lentă, mai 
contemplativă a vieţii de pe insule. În realitate, şi pentru ea 
timpul curgea prea încet. Îi plăcea să stea alături de 
samoani, dar nerăbdarea de a face ceva creştea cu fiecare 
clipă. Poate cei care creşteau în mijlocul acelor oameni îşi 
sublimau cumva ambițiile sau poate exista ceva în genotipul 
rasial care le suprimau sau înlocuiau, dar dorinţa 
neîncetată a lui Wang-Mu de a-şi întări şi extinde rolul în 
viaţă nu avea să dispară doar datorită petrecerii de pe 
plajă, indiferent cât de mult i-ar fi plăcut, indiferent cât de 
mult ar fi prețuit amintirea acesteia. 

Turul nu se încheiase, desigur, iar Wang-Mu l-a urmat 
îndatoritoare pe fiul lui Grace, indiferent unde îi conducea 
acesta. Dar nu acorda atenţie mai mult decât trebuia 
pentru a putea face comentarii politicoase. Peter părea şi 


mai absent, iar Wang-Mu şi-a dat seama vag şi motivul. Nu 
numai că nutrea aceleaşi sentimente ca ea, dar suferea şi 
din cauza pierderii legăturii cu Jane prin intermediul 
nestematei din ureche. Dacă ea nu-şi recăpăta capacitatea 
de a controla fluxul de date prin sateliții de comunicaţii ce 
orbitau în jurul acelei lumi, el nu-i putea auzi din nou vocea. 

Au ajuns la o parte mai veche a campusului, la câteva 
clădiri demodate, cu un stil arhitectural mai utilitarist. 

— Nimănui nu-i place să vină aici, a spus el, pentru că 
locul aminteşte cât de recent universitatea noastră a 
devenit nimic altceva decât o şcoală pentru pregătirea de 
ingineri şi profesori. Această clădire are trei sute de ani. 
Veniţi înăntru. 

— Trebuie? a întrebat Wang-Mu. Adică, e necesar? Cred 
că ne putem face o idee şi de afară. 

— O, dar eu cred că vreţi să vizitaţi clădirea. E foarte 
interesantă, fiindcă păstrează unele dintre vechile 
modalităţi de a face lucrurile. 

Wang-Mu a fost de acord să meargă, pentru că aşa cereau 
regulile de politeţe, iar Peter i-a însoţit fără o vorbă. Au 
pătruns înăuntru şi au auzit bâzâitul sistemelor vechi de aer 
condiţionat şi au simţit aerul brutal de rece. 

— Asta numeşti vechi obiceiuri? a întrebat Wang-Mu. Nu 
au nici pe departe aceeaşi savoare ca viaţa de pe plajă. 

— Nu-s chiar atât de vechi, adevărat, a răspuns ghidul lor. 
Dar aici nu păstrăm acelaşi lucru. 

Au ajuns într-o sală mare cu sute de computere aranjate în 
şiruri înghesuite de-a lungul meselor ce se întindeau de la 
un capăt la celălalt. Nu era loc să se aşeze cineva în faţa 
vreunuia; abia dacă exista suficient spaţiu pentru ca 
operatorii să se strecoare pe lângă ele ca să le întreţină. 
Toate funcționau, dar aerul de deasupra terminalelor era 
pustiu, fără să sugereze ce prelucrau. 

— A trebuit să facem ceva cu computerele vechi pe care 
Congresul Stelelor ne-a pus să le scoatem din reţea. De 
aceea le-am adus aici. La fel am procedat şi cu cele vechi 


din majoritatea universităţilor şi birourilor de afaceri de pe 
insule - hawaiiene, tahitiene, maori şi aşa mai departe - 
toată lumea ne-a dat o mână de ajutor. Ele ocupă şase etaje 
şi fiecare arată la fel, ca şi cele trei clădiri, dar asta e cea 
mai încăpătoare. 

— Jane, a spus Peter şi a zâmbit. 

— Aici am stocat tot ce ne-au dat. Sigur, în mod oficial, 
aceste computere nu sunt legate la nici o reţea. Sunt 
folosite doar la instruirea studenţilor. Dar inspectorii 
Congresului nu calcă aici. Au văzut tot ce voiau când au 
verificat noua noastră instalaţie. Conform codurilor, 
respectând regulile - suntem cetăţeni loiali şi ascultători! Şi 
totuşi, mi-e teamă că aici s-au comis nişte acte de 
neglijenţă. De exemplu, se pare că există o legătură 
intermitentă cu ansiblul universităţii. Când un ansiblu 
transmite un mesaj în afara lumii, el nu e conectat la 
computere decât prin legătura oficială şi protejată, cu 
defazare temporală. Dar când ansiblul se conectează la 
câteva destinaţii excentrice - satelitul samoan, de pildă, sau 
la o colonie îndepărtată care, chipurile, nu are legătură cu 
toate ansiblurile din cele O Sută de Lumi - atunci se 
stabileşte o legătură veche, iar ansiblul foloseşte integral 
ceea ce se află aici. 

Vădit amuzat, Peter a pufnit în râs. Lui Wang-Mu i-a plăcut 
sunetul acelui hohot, dar s-a simţit de asemenea puţin 
geloasă la gândul că Jane s-ar putea întoarce la el. 

— Şi încă ceva ciudat, a spus fiul lui Grace. Aici s-a instalat 
şi unul dintre noile computere, dar cu nişte modificări. Nu 
prezintă rapoarte corecte către programul principal. Uită 
să-l informeze că există o legătură în timp util, hiperrapidă, 
cu această reţea de modă veche. Ruşinos că nu raportează 
asta, pentru că în acest fel permite o legătură ilegală între 
această reţea veche, conectată la ansiblu, şi noul sistem 
care nu admite amestecul zeului. Aşadar, cererile de 
informaţii pot fi aprobate, iar ele arată perfect legal pentru 
orice software de verificare, deoarece provin de la acest 


computer nou, perfect legal, dar cu nişte defecţiuni 
uimitoare. 

Peter zâmbea tot mai încântat. 

— A trebuit să lucraţi foarte repede ca să reuşiţi. 

— Malu ne-a spus că zeul urma să moară, dar împreună cu 
zeul am pus la punct un plan. Acum, singura problemă este 
- va putea el să găsească drumul până aici? 

— Cred că da, a spus Peter. Sigur, nu seamănă cu ceea ce 
avea înainte, nici măcar pe departe. 

— Am înţeles că mai există pe ici, pe colo, instalaţii 
similare. Nu multe, adevărat, iar barierele create de 
defazarea temporală vor face ca zeul să aibă acces la toate 
informaţiile, dar nu poate să utilizeze noile reţele ca parte a 
propriului proces de gândire. Şi totuşi e ceva. Poate că 
ajunge. 

— Aţi ştiut cine eram încă înainte de a ajunge aici, a spus 
Wang-Mu. Făceaţi deja parte din planul lui Jane. 

— Cred că dovezile vorbesc de la sine, a zis fiul lui Grace. 

— Atunci de ce ne-a adus Jane aici? a vrut să ştie Wang- 
Mu. Ce a fost gogoriţa aceea că noi trebuia să oprim Flota 
Lusitană? 

— Nu ştiu, a spus Peter. Şi nu cred că ştie cineva de aici. 
Poate că Jane a vrut să ne aflăm între prieteni, ca să ne 
poată găsi. Am îndoieli că pe lumea Vântului Divin există aşa 
ceva. 

— Şi poate, a spus Wang-Mu, urmând firul gândurilor ei, 
poate a vrut să fii aici, cu Malu şi Grace, când avea să vină 
ora morţii ei. 

— Şi a mea, a spus Peter. Adică, eu ca Ender, bineînţeles. 

— Şi poate, a zis Wang-Mu, dacă ea nu mai exista ca să ne 
protejeze prin manipularea datelor, voia să rămânem între 
prieteni. 

— Sigur, a întărit fiul lui Grace. Ea e zeitate, are grijă de 
oameni. 

— De credincioşii ei, adică? a întrebat Wang-Mu. 

Peter a pufnit. 


— De prietenii ei, a precizat băiatul. În Samoa, îi tratăm pe 
zei cu mare respect, dar suntem şi prietenii lor, şi atunci 
când putem, îi ajutăm pe cei buni. Din când în când, zeii au 
nevoie de ajutorul oamenilor. Cred că am procedat bine, ce 
părere aveţi? 

— Foarte bine, l-a asigurat Peter. Aţi fost foarte fideli. 

Băiatul radia de fericire. 

Curând au ajuns la noua instalaţie de computere şi au 
văzut cum, cu mare fast, preşedintele universităţii a apăsat 
butonul pentru activarea programului care pornea şi 
controla ansiblul principal. Imediat au urmat mesaje şi 
programe de testare puse la dispoziţie de Congresul Stelar, 
verificând şi examinând sistemul universităţii pentru a nu 
exista erori de securitate şi pentru ca toate protocoalele să 
fie strict respectate. Wang-Mu a simţit cât de încordaţi erau 
toţi cei prezenţi - mai puţin Malu, care părea să nu ştie ce 
era frica - iar câteva minute mai târziu, programele au 
încheiat inspecția şi au întocmit raportul. Mesajul prin care 
Congresul declara sistemul drept corespunzător şi sigur a 
sosit imediat. Falsurile şi detururile nu fuseseră sesizate. 

— Şi altă dată, a murmurat Grace. 

— Cum aflăm dacă toate pregătirile voastre au avut 
rezultate? a întrebat-o discret Wang-Mu. 

— O să ne anunţe Peter, i-a răspuns Grace, părând 
surprinsă că Wang-Mu încă nu înţelesese acest lucru. 
Nestemata din ureche - satelitul samoan îi va vorbi. 

Olhado şi Grego urmăreau semnalele ansiblului care 
vreme de douăzeci de ani fusese conectat doar la navetă şi 
la nava lui Jakt. Primea din nou un mesaj. Se restabiliseră 
legăturile cu patru ansibluri de pe alte lumi, unde grupuri 
de simpatizanți ai Lusitaniei - sau măcar prieteni de-ai lui 
Jane - dăduseră curs instrucţiunilor ei privind modalitatea 
de a ocoli în parte noile reglementări. Nu se transmisese un 
mesaj în adevăratul înţeles al cuvântului, pentru că oamenii 
nu aveau ce să-şi comunice. Ideea era de a păstra legătura 


în funcţiune, astfel ca Jane să poată călători pe ea şi să se 
conecteze la o părticică din vechea ei capacitate. 

Nimic din toate acestea nu se realizase cu participarea 
celor de pe Lusitania. Toată programarea se făcuse prin 
efortul extrem de eficient al lucrătoarelor Mătcii, cu 
ajutorul ocazional al pequeninos. Olhado şi Grego fuseseră 
invitaţi în ultima clipă, doar ca observatori. Însă ei au 
înţeles. Jane vorbea cu Matca, iar aceasta, cu copacii- 
părinţi. Jane nu conlucrase cu oamenii de pe Lusitania, 
pentru că singurul cu care colaborase fusese Miro, care 
avea de făcut altceva pentru ea, şi Ender, care îşi scosese 
nestemata din ureche înainte de a muri. Olhado şi Grego 
discutaseră în detaliu toate problemele imediat ce 
pequenino numit Săritorul-peste-Apă le explicase ce se 
petrecea şi-i chemase să vadă. 

— Cred că Jane s-a simţit oarecum dornică să sfideze, a 
spus Olhado. Dacă Ender a respins-o, iar Miro era ocupat... 

— Ori cu ochii doar după Valentine, să nu uităm, a zis 
Grego. 

— Da, şi atunci a vrut să facă asta fără ajutorul oamenilor. 

— Dar cum ar putea funcţiona? a întrebat Grego. Înainte, 
era conectată la miliarde de computere. Acum, are la 
dispoziţie cel mult câteva mii de care se poate sluji. Nu e 
suficient. Ela şi Quara nu se vor mai întoarce. Şi nici Miro. 

— Poate că nu, a spus Olhado. N-ar fi prima oară când 
pierdem membri ai familiei în slujba unei cauze măreţe. 

S-a gândit la binecunoscuţii părinţi ai mamei, Os 
Venerados, a căror sanctificare era doar o chestiune de 
timp - dacă un reprezentant al Papei avea să vină pe 
Lusitania pentru a examina dovezile. Şi tatăl lor adevărat, 
Libo, şi tatăl lui care muriseră înainte ca odraslele lui 
Novinha să afle măcar că erau rude. Toţi muriseră în 
numele ştiinţei, Os Venerados în lupta pentru stăvilirea 
Descoladei, Pipo şi Libo în efortul de a comunica şi înţelege 
pe pegueninos. Fratele lor, Kim, murise ca un martir, 
încercând să îndrepte o neînțelegere gravă dintre oameni şi 


pequeninos. lar acum, Ender, tatăl lor adoptiv, murise în 
încercarea de a găsi o modalitate de a o salva pe Jane şi, 
prin ea, călătoria cu viteză superioară luminii. Dacă Miro, 
Ela şi Quara ar muri în strădania de a realiza comunicarea 
cu descoladores, asta ar face parte din tradiţia familiei. 

— Mă întreb ce e cu noi, a zis Olhado, pentru că nimeni nu 
ne-a cerut să murim în numele unor cauze nobile. 

— Nu la asta mi-e gândul acum, a spus Grego, ci la flota 
care se îndreaptă spre noi. Asta ar fi suficient ca să murim 
amândoi. 

Brusc, agitația celor din jurul terminalelor le-a sugerat că 
aşteptarea se încheiase. 

— Avem legătura cu Samoa, a spus Săritorul-peste-Apă. 
lar acum, cu Memphis. Şi cu Calea. Hegira. A executat un 
mic dans, tipic pentru pequeninos când îşi exprimau 
încântarea. Se conectează cu toţii. Programele de căutare 
nu i-au descoperit. 

— Dar va fi de ajuns? a întrebat Grego. Navele stelare se 
vor deplasa? 

Săritorul-peste-Apă a ridicat din umeri. 

— Vom afla când ţi se întoarce familia. 

— Mama nu vrea să organizeze înmormântarea decât 
după întoarcerea lor, a precizat Grego. 

Auzind numele lui Ender, Săritorul-peste-Apă s-a întristat. 

— Omul care l-a dus pe Human în a Treia Viaţă, a zis el. Şi 
aproape că n-a rămas nimic din el care să fie îngropat. 

— Mă întreb dacă vor trece săptămâni sau luni până când 
Jane îşi va recăpăta puterea - dacă va reuşi să facă totul, a 
spus Grego. 

— Nu ştiu, a spus Săritorul-peste-Apă. 

— Au aer doar pentru câteva săptămâni, a zis Grego. 

— Nu ştie, a spus Olhado. 

— Asta ştiu, a spus Grego. Dar Matca ştie. lar ea le va 
spune copacilor-părinţi. Credeam... vestea s-a răspândit 
peste tot. 


— Cum ar putea şti Matca ce se va întâmpla în viitor? a 
întrebat Olhado. Cum ar putea şti cineva ce poate să 
realizeze Jane? Acum suntem legaţi de alte lumi. Unele 
porţiuni ale memoriei de bază au fost restabilite în secret 
pe reţeaua de ansiblu. S-ar putea să le găsească. Cine ştie? 
Dacă le găseşte, ar putea fi insuficiente. lar Săritorul-peste- 
Apă nu are idee. 

Grego s-a întors cu spatele. 

— Eu ştiu, a zis el. 

— Ne este teamă tuturor, a zis Olhado. Până şi Mătcii. 
Nimeni nu vrea să moară. 

— Jane a murit, dar n-a rămas moartă, a zis Grego. După 
părerea lui Miro, aiua lui Ender trăieşte ca Peter pe altă 
lume. Mătcile mor, iar amintirile lor continuă să rămână vii 
în mintea fiicelor. Pequeninos ajung să trăiască sub formă 
de copaci. 

— Unii dintre noi, a precizat Săritorul-peste-Apă. 

— Dar noi? a întrebat Grego. Noi vom dispărea. Ce 
importanţă mai are, pentru cei care şi-au făcut planuri, 
munca pe care am desfăşurat-o? Copiii pe care i-am 
crescut? S-a uitat cu subînţeles la Olhado. Ce mai contează 
că ai o familie mare şi fericită, dacă sunteţi ucişi cu toţii 
într-o clipă de bomba aceea? 

— Nici o clipă din viaţa familiei mele nu s-a risipit, a zis 
încet Olhado. 

— Dar important e să mergi mai departe. Să te conectezi 
la viitor. 

— Asta e doar o parte, sigur, l-a aprobat Olhado. O parte a 
scopului este momentul ales. Şi alta e reţeaua de legături. 
Legături de la suflet la suflet. Dacă scopul vieţii este de a se 
perpetua în viitor, atunci nimic n-ar avea sens, pentru că 
totul ar fi aşteptare şi pregătire. Există fructificare, Grego. 
Mai e fericirea pe care am avut-o. Fericirea fiecărui 
moment. Sfârşitul vieţii noastre, chiar dacă nu există o 
continuare directă, fără urmaşi, încheierea vieţii noastre nu 
şterge începutul ei. 


— Dar asta nu înseamnă nimic, a spus Grego. Dacă-ţi mor 
copiii, atunci e o risipă. 

— Ba nu, a spus încet Olhado. Vorbeşti aşa pentru că nu ai 
copii, Greguinho. Dar nimic nu s-a risipit. Copilul pe care îl 
ţii în braţe doar o zi înainte de a muri, niciastanueo 
risipă, pentru că o zi e suficientă pentru un scop în sine. 
Entropia a fost dată înapoi cu o oră, o zi, o săptămână, o 
lună. Doar pentru că am putea muri cu toţii de pe lumea 
asta mică nu anulează viaţa avută înainte de moarte. 

Grego a clătinat din cap. 

— Ba da, Olhado. Moartea anulează totul. 

Olhado a ridicat din umeri. 

— Atunci de ce te mai osteneşti să faci atâtea? Pentru că, 
într-o bună zi, vei muri. De ce să mai avem copii? Într-o zi, 
vor muri şi ei, la fel şi copiii lor, şi aşa mai departe. Cândva, 
stelele se sting sau explodează. Într-o zi, moartea ne va 
acoperi pe toţi precum apa unui lac şi probabil nimic nu va 
mai apărea la suprafaţă ca să arate că am existat vreodată. 
Dar noi am existat şi, cât am trăit, am fost vii. Acesta este 
adevărul - care a existat, există şi va exista - nu ceea ce 
putea fi, ar fi trebuit să fie sau n-a fost nicicând. Dacă 
murim, moartea noastră are semnificaţie pentru restul 
universului. Chiar dacă vieţile nostre rămân necunoscute, 
faptul că a trăit cineva aici şi a murit va avea repercusiuni, 
va modela universul. 

— Aşadar, înţelesul acesta te satisface? a întrebat Grego. 
Să mori pentru a da o lecţie? Să mori pentru ca oamenii să 
se simtă cumplit pentru că te-au ucis? 

— Viaţa poate avea sensuri şi mai nefericite. 

Săritorul-peste-Apă i-a întrerupt: 

— Acum e legat şi ultimul ansiblu pe care-l aşteptam. 
Acum sunt toate conectate. 

Au tăcut. Sosise vremea ca Jane să-şi găsească drumul 
spre sine, dacă putea. 

Au aşteptat. 


Prin una dintre lucrătoarele ei, Matca a văzut şi a auzit 
vestea restabilirii legăturilor prin ansiblu. 

— Era timpul, le-a spus ea copacilor-părinţi. 

— Va putea? O poţi îndruma? 

— O pot conduce spre un loc unde eu nu pot pătrunde, a 
spus Matca. Trebuie să-şi găsească singură drumul. Eu nu 
pot decât să-i spun că e vremea. 

— Deci doar ne uităm? 

— Doar eu mă pot uita, a spus Matca. Tu eştioparteaei 
sau ea e o parte din voi. Aiua ei e legată de reţeaua voastră 
prin intermediul copacilor-mamă. Pregătiţi-vă! 

— Pentru ce? 

— S-o ajutaţi pe Jane. 

— Ce îi trebuie? Când va avea nevoie? 

— Nu ştiu. 

Aflat la terminalul ei de pe nava nautfragiată, lucrătoarea 
Mătcii a ridicat brusc privirea, apoi s-a ridicat de pe scaun 
şi s-a îndreptat spre Jane. 

Jane şi-a întrerupt munca. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea cu un aer absent. Apoi, 
amintindu-şi semnalul pe care îl aştepta, s-a uitat la Miro, 
care se întorsese să vadă ce se petrecea. Trebuie să plec, a 
spus ea. 

Apoi s-a lăsat moale pe scaun, ca şi cum ar fi leşinat. 

Miro a sărit de pe scaun; Ela era prea departe. 
Lucrătoarea îi desfăcuse deja centura de fixare pe scaun şi 
o ridica. Miro a ajutat-o să care corpul lui Jane pe 
coridoarele unde era imponderabilitate, către paturile 
aflate în partea din spate a navei. Acolo au aşezat-o şi au 
fixat-o de pat. Ela a examinat-o. 

— Doarme adânc, a anunţat ea. Respiră foarte încet. 

— Comă? a întrebat Miro. 

— Funcţionează cât să rămână în viaţă, a precizat Ela. În 
afară de asta, nu are nimic. 

— Haideţi, a zis Quara din prag. Să ne întoarcem la 
treabă. 


Furios, Miro s-a răsucit spre ea, dar Ela l-a potolit. 

— Dacă vrei, poţi rămâne s-o supraveghezi, a zis ea, dar 
Quara are dreptate. Avem de lucru. Ea face munca ei. 

Miro a revenit lângă Jane şi i-a atins mâna, a luat-o şi i-a 
strâns-o. Ceilalţi au ieşit din dormitor. „Nu mă auzi, nu mă 
simţi, nu mă vezi, a spus Miro încet. De aceea, cred că 
pentru tine nu sunt aici. Dar nu te pot părăsi. De ce anume 
mi-e teamă? Murim cu toţii dacă ţie nu-ţi reuşeşte ceea ce 
faci acum. Deci nu de moartea ta mă tem. 

E vorba de vechiul sine. De existenţa ta dinainte, între 
computere şi ansibluri. Ai făcut o încercare cu un corp 
uman, dar când îţi restabileşti vechile puteri, viaţa ta 
umană va fi doar o părticică din tine. Doar un impuls 
senzorial, între milioane de alte impulsuri. Un neînsemnat 
grup de amintiri, pierdute într-o mare copleşitoare de 
amintiri. Vei putea să-mi dedici o parte minusculă a atenţiei 
tale, iar eu nu voi şti niciodată dacă sunt sau nu un gând 
periferic din viaţa ta.” „Acesta e doar unul dintre 
neajunsurile cu care te confrunţi când iubeşti pe cineva mai 
mult decât pe tine însuţi, şi-a zis Miro. Nu voi cunoaşte 
niciodată deosebirea. Ea va reveni, iar eu mă voi bucura de 
timpul pe care îl vom petrece împreună şi nu voi şti cât de 
puţină vreme şi efort îşi rezervă ea pentru a fi cu mine. 
Sunt ceva auxiliar, atâta tot.” 

Apoi a clătinat din cap, a dat drumul mâinii ei şi a părăsit 
încăperea. „N-o să ascult vocea disperării, şi-a zis. Trebuie 
să îmblânzesc această fiinţă deosebită şi s-o fac sclava mea, 
astfel ca fiecare moment al vieţii ei să-mi aparţină? Să-i 
siluiesc privirea pentru ca ea să nu mai vadă decât chipul 
meu? Trebuie să mă bucur că sunt o parte a ei, în loc să fiu 
ranchiunos că nu reprezint mai mult.” 

S-a întors la locul lui şi s-a apucat de treabă. Câteva 
momente mai târziu, s-a ridicat din nou şi a revenit la ea. 
Dacă nu o avea alături se simţea inutil. Nu se putea gândi la 
nimic altceva decât dacă ştia rezultatul. 


Jane nu era chiar în derivă. Avea legături neîntrerupte cu 
trei ansibluri din Lusitania şi le-a găsit uşor. La fel de lesne 
a găsit noile legături cu ansiblurile altor zece lumi. De 
acolo, şi-a croit drum prin desişul de întreruperi şi blocaje 
care protejau uşa ei secretă în sistem de programele de 
detecție ale Congresului. Totul se desfăşura aşa cum 
plănuiseră ea şi prietenii ei. 

Era greu, aşa cum ştia că va fi. Dar nu folosise niciodată 
capacitatea integrală a sistemului - decât atunci când 
controla nave stelare. Atunci avea nevoie de orice petic de 
memorie rapidă pentru a păstra imaginea navei pe care o 
transporta. Evident, pe cele doar o mie de computere nu 
exista capacitate suficientă. Şi totuşi, era o mare uşurare să 
pătrundă în programele pe care le utilizase atât de multă 
vreme ca să efectueze procesele ei de gândire, servitori pe 
care îi folosea aşa cum şi Matca le exploata pe lucrătoare - 
„deci iată încă un aspect prin care semăn cu ea”, şi-a dat 
Jane seama. Le-a pornit, apoi a explorat memoriile care îi 
lipsiseră atât de acut în zilele dinainte. Se găsea din nou în 
posesia unui sistem mintal care îi permitea să păstreze zeci 
de nivele de atenţie pentru procesele ce rulau simultan. 

Şi totuşi, simţea că e ceva în neregulă. Se afla în corpul 
uman doar de o zi şi totuşi sinele electronic pe care altădată 
îl simţise atât de bogat, acum era deja mult prea redus. Nu 
pentru că acum funcționau atât de puţine computere. Mai 
curând era mic prin natură. Ambiguitatea cărnii cerea o 
vastitate de posibilităţi care pur şi simplu nu puteau exista 
într-o lume binară. Fusese vie, astfel încât realiza acum că 
sălaşul ei electronic îi oferea doar o fracțiune dintr-o viaţă. 
Oricât de mult ar fi obţinut în mileniile de viaţă ca maşină, 
acest lucru nu îi aducea nici o satisfacţie în comparaţie cu 
cele câteva minute petrecute în acel corp alcătuit din carne 
şi sânge. 

Chiar dacă se gândise să părăsească Val-corpul, îşi dăduse 
seama în acea clipă că n-o va putea face niciodată. 


Aceea era rădăcina ei, acum şi pe vecie. Va trebui să facă 
un efort considerabil ca să se disperseze în sistemele acelea 
de computere. Dintr-un impuls, nu va pătrunde în ele de 
bunăvoie. 

Dar nu avea motive să discute cu cineva despre 
dezamăgirea ei. Deocamdată. Îi va spune lui Miro, când se 
va întoarce la el. El va asculta şi nu va povesti altcuiva. 
Probabil că se va simţi uşurat. Fără îndoială că se temea că 
ea va simţi ispita de a rămâne în computere şi nu va mai 
reveni în trupul pe care încă îl simţea, puternic şi insistent, 
solicitându-i atenţie, chiar în moliciunea unui somn atât de 
profund. Însă Miro nu avea motive de teamă. Nu-şi 
petrecuse şi el atâtea luni într-un corp care era atât de 
limitat, încât abia suporta să trăiască în el? Curând, ea va 
redeveni doar un locuitor al computerelor, la fel cum şi el 
revine uneori în corpul cu creierul afectat, care îl torturase 
atâta vreme. 

„Şi totuşi este eu, parte din mine.” Asta îi dăduseră 
prietenii, iar ea nu le va spune cât de dureros era să se 
adapteze din nou la acest fel mărunt de viaţă. Şi-a iţit faţa 
veche, binecunoscută, de Jane, deasupra unui terminal din 
fiecare lume, le-a zâmbit şi a spus: 

— Vă mulţumesc, prieteni. Nu voi uita dragostea şi 
fidelitatea voastră. Îmi va trebui timp până să aflu cât de 
mult îmi este accesibil, şi cât nu. Atunci când aflu, vă voi 
anunţa ce ştiu. Dar vă asigur că, dacă voi realiza ceva 
comparabil cu ceea ce am reuşit înainte, vă sunt datoare 
tuturor pentru această restabilire a mea. Vă eram deja 
prietenă pentru totdeauna; acum vă rămân veşnic 
îndatorată. 

I-au răspuns; a auzit toate răspunsurile şi a discutat cu ei 
folosindu-şi doar o mică parte din atenţie. 

Restul din ea a început explorarea. A descoperit interfeţe 
deschise cu principalele sisteme de computere pe care le 
proiectaseră programatorii Congresului Stelar. Era destul 
de uşor să le prade de orice informaţie dorea - în câteva 


momente şi-a croit drum până la fişierele ultrasecrete ale 
Congresului şi a descoperit fiece specificaţie şi protocol ale 
noilor reţele. Dar toate sondajele ei s-au desfăşurat la mâna 
a doua; ca şi cum, pe întuneric, şi-ar fi muiat degetele într- 
un vas cu dulciuri, fără să vadă ce atinge. Putea trimite mici 
programe de căutare ca să-i aducă orice ar fi dorit; acestea 
erau dirijate de protocoale greoaie, care le permiteau să 
facă într-un fel descoperiri oarecum din întâmplare, 
extrăgând informaţii tangenţiale pe care reuşise să le 
atragă spre ea. Dacă dorea să îi pedepsească, avea puterea 
de a sabota. Ar fi putut să blocheze totul, să distrugă toate 
datele. Dar nimic din toate acestea, nici descoperirea de 
secrete, nici răzbunarea nu aveau nimic de a face cu ceea 
ce îi trebuia acum. Informaţiile vitale pentru ea fuseseră 
salvate de prieteni. Avea nevoie de capacitate şi tocmai pe 
aceea nu o găsea. Noile reţele erau defazate şi depărtate 
de proximitatea ansiblurilor, astfel că nu le putea folosi pe 
acestea din urmă pentru gândirea ei. A încercat să 
găsească modalităţi de a descărca şi a reîncărca datele 
suficient de rapid ca să le poată folosi pentru a duce o navă 
în Exterior şi apoi înapoi, în Interior, dar pur şi simplu nu 
era destul de iute. În Exterior puteau ajunge doar porţiuni 
din navă, iar înapoi nu se întorcea aproape nimic. 

„Am cunoştinţele necesare. Îmi lipseşte spaţiul.” 

În acest timp, aiua ei îşi desfăşura circuitul. În fiecare 
secundă trecea de multe ori prin Val-trupul legat de un pat 
din nava stelară. Tot de atâtea ori atingea ansiblurile şi 
computerele reţelei restabilite, chiar dacă aceasta era 
trunchiată. Şi tot de multe ori pe secundă rătăcea prin 
legăturile dantelate dintre copacii-mamă. 

Aiua ei a urmat acel circuit de zece mii de ori, apoi a 
înţeles că, de fapt, copacii-mame puteau servi drept loc de 
stocare. Ei aveau extrem de puţine gânduri proprii, dar 
structurile existau şi ei puteau păstra amintiri şi nici nu 
existau sisteme care să întârzie procesul. Putea gândi, 
reţine gândul, îl putea extrage instantaneu. lar copacii- 


mame aveau adâncimi fractale; putea stoca amintirile 
structurate pe straturi, gânduri în interiorul altor gânduri, 
tot mai departe în structurile şi desenele celulelor vii, fără 
să interfereze cu gândurile dulci-confuze ale copacilor 
înşişi. Era un sistem de stocare cu mult mai bun decât orice 
reţea de computere; inerent, era mult mai cuprinzător 
decât orice dispozitiv binar. Deşi existau cu mult mai puţini 
copaci-mame decât computere, chiar în reţeaua ei nouă şi 
redusă, profunzimea şi bogăţia distribuţiei memoriei 
însemna că era mult mai mult spaţiu pentru date care 
puteau fi recuperate mai rapid. Cu excepţia recuperării 
datelor de bază, a amintirilor ei despre zboruri stelare din 
trecut, Jane nu mai avea nevoie să utilizeze computerele 
deloc. Calea către stele era asigurată acum de copaci. 

Într-o navă aflată pe suprafaţa Lusitaniei, o lucrătoare a 
Mătcii aştepta. Jane a găsit-o cu uşurinţă şi şi-a amintit 
forma navei. Deşi, vreme de o zi, „uitase” cum se efectuează 
un zbor stelar, memoria i-a revenit şi a reuşit fără 
probleme, împingând nava în Exterior, apoi, o clipă mai 
târziu, aducând-o înapoi în Interior, numai că, de astă dată, 
la câţiva kilometri depărtare, într-un luminiş din faţa intrării 
cuibului în care se găsea Matca. Lucrătoarea s-a ridicat de 
la terminal, a deschis uşa şi a ieşit. Nu se sărbătorea nimic. 
Matca a privit doar prin ochii lucrătoarei pentru a verifica 
dacă zborul reuşise, apoi a examinat corpul lucrătoarei şi 
nava în sine pentru a se convinge că în zbor nu se pierduse 
sau se deteriorase nimic. 

Jane a auzit vocea Mătcii ca venind de departe, pentru că 
s-a retras instinctiv din faţa unei surse de gândire atât de 
puternice. A auzit un mesaj retransmis, glasul lui Human, 
vorbindu-i în minte: 

— “Totul e bine. Poţi continua. 

Apoi s-a întors la nava care conţinea corpul ei viu. Când 
transporta alţi oameni, îl lăsa cu propriile aiua ca să 
vegheze asupra cărnii ei şi să o menţină intactă. Rezultatul 
fusese crearea haotică a lui Miro şi Ender, cu foamea lor de 


trupuri diferite de cele în care trăiau de fapt. Acel efect era 
acum împiedicat acum, lăsându-l pe călător să mai stea o 
clipă, o fracțiune de secundă în Exterior, îndeajuns de mult 
pentru ca toate părţile fiecărei persoane şi ale fiecărui 
lucru să fie laolaltă. De astă dată totuşi, ea trebuia să ţină 
laolaltă o navă şi pe Val-corpul, şi să îi tragă după sine pe 
Miro, Ela, Stingătorul-de Flăcări, Quara şi pe o lucrătoare a 
Mătcii. Nu avea dreptul să facă vreo greşeală. 

Şi totuşi, funcţiona destul de uşor. Naveta familiară era 
reţinută cu uşurinţă în memorie; mai cărase oameni de 
multe ori. Noul ei trup îi era deja atât de bine cunoscut 
încât, spre uşurarea ei, nu trebuia să facă eforturi 
deosebite pentru a-l menţine împreună cu nava. Singura 
noutate era că, în loc să trimită şi să readucă, se deplasa şi 
ea. Propria aiua mergea în Exterior împreună cu restul. 

Asta, în sine, era singura problemă. Când ajungea în 
Exterior, nu îşi dădea seama cât de lungă era şederea. 
Putea fi o oră. Un an. O picosecundă. Ea nu mai ieşise în 
Exterior până atunci. Era năucitor, apoi înspăimântător că 
nu avea nici o rădăcină sau ancoră. „Cum mă mai întorc? 
De ce sunt legată?” 

Chiar în momentele de panică în care îşi punea această 
întrebare, şi-a găsit şi ancora, pentru că imediat ce aiua ei a 
făcut un singur circuit al lui Val-corpul în Exterior, ea a sărit 
să-şi facă circuitul copacilor-mame. În acea clipă ea a 
chemat înapoi nava şi tot ce conţinea aceasta, şi a plasat-o 
unde a dorit, în zona de aterizare a stelar-portului de pe 
Lusitania. 

A verificat totul cu grabă. Nu lipsea nimic. Reugşise. 
Oamenii nu aveau să moară în spaţiu. Putea efectua zborul 
stelar, chiar dacă se afla la bord. Şi deşi nu avea să se 
deplaseze prea des - fusese prea înspăimântător, chiar dacă 
legătura ei cu copacii-mame o susţinea - acum ştia că putea 
readuce navele în zbor fără nici o problemă... 

Malu a strigat de uimire, iar ceilalţi s-au întors să-l 
privească. O văzuseră cu toţii pe Jane-faţa în aerul de 


deasupra terminalelor, o sută de Jane-feţe în întreaga 
încăpere. În acel moment au ovaţionat şi s-au bucurat. lar 
Wang-Mu şi-a pus întrebarea: „Şi acum ce se mai petrece?” 

— Zeul a mişcat nava! a exclamat Malu. Zeul şi-a regăsit 
puterea. 

Wang-Mu a auzit vorbele şi s-a întrebat în sinea ei cum de 
ştia Malu aşa ceva. Dar Peter, chiar dacă se minuna, a privit 
ştirea în mod personal. A îmbrăţişat-o, a ridicat-o de pe 
pământ şi s-a rotit cu ea în braţe. 

— Suntem din nou liberi, a strigat el, iar glasul lui a 
răsunat la fel de vesel ca acela al lui Malu. Suntem liberi să 
cutreierăm! 

În acea clipă, Wang-Mu a înţeles că bărbatul pe care îl 
iubea era, în străfunduri, acelaşi bărbat, Ender Wiggin, 
care cutreierase o lume după alta timp de trei mii de ani. 
De ce fusese Peter atât de tăcut şi de înnegurat până 
atunci, iar acum explodase cu atâta exuberanţă? Pentru că 
nu fusese în stare să suporte gândul că va trebui să-şi 
trăiască viaţa pe o singură lume. 

„În ce m-am băgat? s-a întrebat Wang-Mu. Asta să-mi fie 
viaţa, o săptămână aici, o lună în altă parte?” 

Apoi s-a gândit: „Şi ce dacă? Dacă e vorba de o săptămână 
cu Peter, dacă e o lună alături de el, atunci acesta îi va fi 
căminul. lar dacă nu, voi avea timp suficient să realizez un 
compromis. Până şi Ender s-a stabilit în cele din urmă pe 
Lusitania.” „Pe de altă parte, poate şi eu sunt o rătăcitoare. 
Sunt încă tânără - de unde ştiu ce fel de viaţă vreau să duc? 
Având-o pe Jane, care ne poate duce oriunde cât ai clipi, 
putem vedea cele O Sută de Lumi şi cele mai recente 
colonii, şi tot ce dorim chiar înainte de a trebui să ne 
gândim că e vremea să ne stabilim undeva.” 

Cineva din camera de comandă a scos o exclamaţie. Miro 
şi-a dat seama că trebuia să se ridice de lângă trupul 
adormit al lui Jane şi să afle ce se petrecea. Dar nu voia să-i 
dea drumul la mână. Nu voia să-şi dezlipească ochii de la 
ea. 


— S-a întrerupt! a strigat Quara, îngrozită şi furioasă. 
Tocmai primeam transmisia lor şi, brusc, nimic. 

Miro aproape că a izbucnit în râs. Cum de nu înţelegea 
Quara? Motivul pentru care nu mai primeau mesaje de la 
descoladores era că nu se mai aflau pe orbita planetei. 
Quara nu simţea apariţia forţei gravitaționale? Jane reuşise. 
Îi adusese acasă. 

„Dar s-a adus şi pe sine?” Miro a strâns-o de mână, s-a 
aplecat şi a sărutat-o pe obraz. 

— Jane, a şoptit el. Să nu te rătăceşti acolo. Rămâi aici! 
Rămâi cu mine! 

— Bine, i-a răspuns ea. 

Şi-a ridicat capul de lângă faţa ei şi a privit-o în ochi: 

— Ai reuşit, a zis el. 

— Şi a fost chiar uşor, după atâtea griji. Dar nu cred că 
trupul meu a fost menit să doarmă atât de adânc. Nu mă 
pot mişca. 

Miro a desfăcut chingile care o ţineau de pat. 

— Ah, a zis ea. M-ai legat. 

A încercat să se ridice, dar s-a întins imediat la loc. 

— Te simţi slăbită? a întrebat-o Miro. 

— Se învârte camera cu mine. Poate că viitoarele zboruri 
le voi face fără să stau întinsă. 

Uşa s-a deschis brusc. În cadrul ei a apărut Quara, 
tremurând de furie. 

— Cum de-ai îndrăznit să faci asta fără să mă previi? 

În spatele ei era Ela, care încerca să o potolească. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Quara, ne-a adus acasă, 
nu e de ajuns? 

— Unde ţi-e buna creştere? a strigat Quara. Puteai să ne 
anunţi că faci experimentul! 

— Te-a adus şi pe tine înapoi, nu vezi? a zis Miro şi a râs. 

Hohotul lui a înfuriat-o şi mai mult pe Quara. 

— Nu-i umană! De aceea îţi place atât de mult, Miro! 
Niciodată n-ai fost în stare să te îndrăgosteşti de o femeie 
adevărată. Care ţi-e palmaresul? Te-ai îndrăgostit de o 


femeie care s-a dovedit a fi sora ta vitregă, apoi de robotul 
creat de Ender, iar acum de un computer care poartă un 
trup uman ca pe o marionetă. Bineînţeles că-ţi vine să râzi 
în asemenea momente. N-ai sentimente umane. 

Jane s-a ridicat şi a simţit că picioarele îi tremură. Miro a 
fost încântat să constate că ea îşi revenea atât de repede 
după ora petrecută într-o stare vecină cu coma. Abia dacă a 
luat în seamă acuzaţiile Quarei. 

— Văd că mă ignori, ticălos ce eşti! i-a răcnit Quara în faţă. 

El nu a luat-o în seamă, simțindu-se, de fapt, calm şi 
îndreptăţit în atitudinea lui. Ţinându-l de mână, Jane a mers 
puţin în urma lui, trecând de Quara şi ieşind din cameră. 
Când a trecut prin dreptul lui Quara, aceasta a strigat: 

— Nu eşti zeu ca să ai dreptul să mă arunci dintr-un loc în 
altul fără să mă întrebi! Şi i-a făcut un vânt lui Jane. 

Nu o împinsese prea tare. Însă Jane s-a ciocnit de Miro. El 
s-a întors, îngrijorat că ea ar putea cădea. Răsucindu-se, a 
reuşit să vadă cum Jane şi-a răsfirat degetele mâinii şi a 
împins-o pe Quara, mult mai tare. Quara s-a lovit cu capul 
de peretele coridorului, iar apoi, pierzându-şi echilibrul, a 
căzut la picioarele Elei. 

— A încercat să mă ucidă! a strigat ea. 

— Dacă voia să o facă, a zis Ela cu blândeţe, te-ai roti 
acum pe orbită în jurul planetei acelor descoladores. 

— Mă urâţi cu toţii! a strigat Quara şi a izbucnit în lacrimi. 

Miro a deschis uşa navetei şi a condus-o pe Jane la lumina 
soarelui. Era primul pas pe care ea îl făcea pe suprafaţa 
unei planete, prima rază de soare pe care o vedea cu ochi 
umani. A rămas pe loc, parcă îngheţată, apoi şi-a întors 
capul să vadă mai mult, şi-a înălţat faţa către cer, după care 
a dat în lacrimi şi s-a agăţat de Miro. 

— Vai, Miro! Mă copleşeşte! E mult prea frumos! 

— Să vezi cum arată primăvara, a zis el fără să se 
gândească. 

Câteva momente mai apoi, ea şi-a revenit suficient ca să 
privească din nou lumea şi să păşească nesigur alături de 


el. Au văzut un aparat de zbor venind spre ei dinspre 
Milagre - probabil erau Olhado şi Grego, sau Valentine şi 
Jakt. Aveau să o întâlnească pentru prima oară pe Jane-ca- 
Val. Valentine, mai mult ca oricine, şi-o va aminti pe Val şi-i 
va simţi lipsa, în vreme ce, spre deosebire de Miro, nu va 
avea amintiri despre Jane, pentru că nu fuseseră atât de 
apropiate. Dar Miro era convins că Valentine va păstra în 
sine suferinţa pe care o simţea pentru Val; faţă de Jane 
trebuia să se arate primitoare şi curioasă. Aşa era 
Valentine. Pentru ea era mai important să înţeleagă decât 
să jelească. Avea sentimente adânci faţă de toate lucrurile, 
dar nu se lăsa purtată de durere sau de suferinţă care ar fi 
apărut între ea şi cunoaşterea mai profundă. 

— N-ar fi trebuit s-o fac, a spus Jane. 

— Ce anume? 

— Să folosesc violenţa fizică faţă de Quara, a zis Jane pe 
un ton îndurerat. 

Miro a ridicat din umeri. 

— Asta a şi vrut, a zis el. Ai auzit ce plăcere i-a făcut. 

— Nu, nu vrea asta, a spus Jane. În adâncul sufletului, nu 
vrea aşa ceva. Ar dori ceea ce-şi doreşte fiecare - să fie 
iubită şi ocrotită, să trăiască frumos, să se bucure de 
respectul celor pe care îi admiră. 

— Da, te cred pe cuvânt, a zis Miro. 

— Ba nu, Miro, trebuie să înţelegi că aşa e, a insistat Jane. 
— Da, înţeleg, a răspuns Miro. Dar am renunţat cu ani în 
urmă să mai încerc. Pretenţiile lui Quara au fost şi sunt atât 
de mari, încât ar putea înghiţi o persoană ca mine de zece 
ori şi tot n-ar fi mulţumită. Atunci aveam şi eu necazuri. Nu 
mă condamna pentru că aş ignora-o. Nenorocirea ei e atât 
de mare, încât ar fi nevoie de mult mai multă fericire care 

să o înlocuiască. 

— Nu te condamn, a spus Jane. Numai că... eu trebuia să 
ştiu că tu ţi-ai dat seama cât de mult te iubeşte şi are nevoie 
de tine. Voiam să fii... 

— Să fiu ca Ender, a spus Miro. 


— Voiam să dai tot ce e mai bun din tine, a spus Jane. 

— Şi eu l-am iubit pe Ender. Îl consider partea cea mai 
bună a oricui. Şi nu mă supără că ai vrea să fiu cel puţin o 
parte din ceea ce a reprezentat el pentru tine. Atâta timp 
cât vrei şi o parte din lucrurile care mă reprezintă numai pe 
mine, fără nimic din el. 

— Nu ţin să fii perfect, a zis Jane. Şi nici să fii Ender. Şi să 
nu te aştepţi la perfecţiune nici din partea mea, pentru că, 
deşi încerc să fiu înţeleaptă acum, tot eu sunt aceea care ţi- 
a doborât sora la podea. 

— Cine ştie? a zis Miro. Asta te-ar putea face cel mai bun 
prieten al ei. 

— Sper că nu, a zis Jane. Dar dacă e adevărat, voi face tot 
ce pot pentru ea. La urma urmelor, o să-mi devină soră. 

— Deci aţi fost pregătiţi, a zis Matca. 

— Fără să ştiu măcar, da, am fost, a zis Human. 

— lar acum sunteţi o parte din ea, cu toţii. 

— Ne atinge cu delicateţe, a spus Human, iar prezenţa ei 
în noi e uşor de suportat. Copacii-mame nu se plâng. 
Vioiciunea ei le dă şi lor viaţă. lar dacă păstrarea amintirilor 
ei li se pare ciudată, acestea le aduc mai multă varietate în 
viaţa lor decât înainte. 

— Aşadar, e o parte din noi toţi, a spus Matca. Acum este, 
a devenit, parţial matcă, parţial umană şi parţial pegquenino. 
— Orice ar face, nimeni nu poate spune că nu ne înţelege. 
Dacă trebuie ca să se joace cineva cu puteri ca ale zeilor, 

mai bine ea decât altul. 

— Trebuie să fac o mărturisire, sunt geloasă pe ea, a spus 
Matca. E parte din tine, aşa cum eu n-aş putea fi niciodată. 
După discuţiile noastre, încă nu ştiu ce înseamnă să fiu unul 
dintre voi. 

— Nici eu nu înţeleg decât foarte puţin din modul tău de 
gândire, a spus Human. Dar nu e bine şi aşa? Misterul e 
nemărginit. Nu vom înceta să ne uimim unul pe altul. 

— Până când moartea va pune capăt tuturor surprizelor, a 
spus Matca. 


„CUM COMUNICĂ EI CU ANIMALELE” „Dacă am fi mai 
înţelepţi sau mai buni, poate că zeii ne-ar explica lucrurile 
nebune, insuportabile pe care le fac.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

În momentul în care a primit ştirea că legăturile prin 
ansiblu cu Congresul Stelar au fost refăcute, amiralul 
Bobby Lands a dat ordin întregii Flote Lusitane să 
decelereze imediat la o viteză sub pragul invizibilităţii. 
Ordinul a fost executat şi a ştiut că în mai puţin de ooră, 
flota va apărea ca din senin pe orice telescop din Lusitania. 
Apoi ea se va deplasa către un punct din apropierea 
planetei cu o viteză uimitoare, folosind în continuare 
scuturile masive, pentru a evita daunele devastatoare 
produse de coliziunea cu particule interstelare mici cât un 
grăunte de praf. 

Strategia amiralului Lands era simplă. Va sosi aproape de 
Lusitania cu viteza cea mai mare posibilă astfel încât să nu 
producă efecte relativiste; va lansa Doctoraşul în cursul 
perioadei de apropiere maximă, o fereastră de doar câteva 
ore; apoi va readuce întreaga flotă la viteze relativiste, aşa 
încât, în momentul când Dispozitivul de distrugere 
moleculară va exploda, el nu va prinde în raza lui de acţiune 
distructivă niciuna din propriile navele. 

Era o strategie bună şi simplă, bazată pe presupunerea că 
Lusitania nu avea mijloace de apărare. Dar Lands nu putea 
lua în serios o asemenea presupunere. Rebelii lusitani 
deţineau resurse tehnologice suficiente, pentru că spre 
sfârşitul călătoriei, pentru o perioadă de timp, reuşiseră să 
întrerupă toate comunicațiile dintre flotă şi restul 
umanităţii. Nu conta că problema fusese pusă pe seama 
unui program de computer deosebit de penetrant şi 
capabil; nu conta că superiorii lui îl asiguraseră că 
programul sabotor fusese şters printr-o acţiune radicală 
dictată de prudenţă, menită să elimine ameninţarea chiar 
înainte de sosirea flotei la destinaţie. Lands nu dorea să se 
lase înşelat de iluzia lipsei mijloacelor de apărare. Inamicul 


se dovedise capabil de multe, astfel că el trebuia să fie 
pregătit pentru orice eventualitate. Era vorba de război, un 
război total, şi el nu avea să admită ca misiunea lui să fie 
compromisă din cauza neglijenţei sau a unei încrederi 
necugetate. 

Din momentul în care primise misiunea, fusese conştient 
că numele lui va fi asociat în istoria umană cu Al Doilea 
Xenocid. Nu era uşor să asişti la distrugerea unei rase 
străine, în special că pegqueninos de pe Lusitania erau, 
conform rapoartelor, atât de primitivi, încât, în sine, nu 
constituiau o ameninţare la adresa umanităţii. Chiar când 
inamicii străini erau o ameninţare, aşa cum se întâmplase 
cu gândacii pe vremea Primului Xenocid, o inimă miloasă 
care-şi spune Vorbitor în Numele Morților reuşise să 
prezinte o imagine înduioşător de frumoasă a acelor 
monştri ucigaşi, drept un soi de comunitate utopică de stup 
care nu prezenta absolut nici o primejdie pentru umanitate. 
Cum putea scriitorul acelei lucrări să ştie ce intenţii 
avuseseră gândacii? Acea lucrare fusese monstruoasă, 
pentru că ea a distrus renumele eroului-copil care îi 
învinsese pe gândaci şi salvase umanitatea. 

Lands acceptase comanda Flotei Lusitane fără să ezite, 
dar încă de la începutul călătoriei îşi petrecuse mult timp în 
fiecare zi pentru a studia puţinele informaţii existente 
despre Ender Xenocidul. Sigur, băiatul nu ştiuse că în 
realitate comanda adevărata flotă umană prin ansiblu; 
crezuse că participa la un program brutal de riguros de 
instruire cu ajutorul simulatoarelor. Cu toate acestea, luase 
hotărârile corecte în momente de criză - a preferat să 
apeleze la o armă a cărei folosire împotriva altor planete 
era interzisă şi astfel a distrus lumea ultimilor gândaci. Aşa 
s-a pus capăt amenințării la adresa umanităţii. Fusese o 
acţiune corectă. Aşa cerea arta războiului, iar la data 
respectivă băiatul meritase să fie aclamat ca erou. 

Totuşi, după câteva decenii, opinia publică se schimbase 
radical ca urmare a apariţiei unei cărţi dăunătoare, numită 


Matca, iar numele lui Ender Wiggin, deja aflat practic în exil 
ca guvernator al unei noi planete-colonie, a devenit sinonim 
cu anihilarea unei specii blânde, bine intenţionate, dar 
neînţelese. 

„Dacă au pornit împotriva unui copil nevinovat precum 
Ender Wiggin, cu mine ce se va întâmpla?” s-a întrebat 
Lands mereu, mereu. „Gândacii erau nişte ucigaşi brutali, 
lipsiţi de suflet, cu flote de nave înarmate ce aveau o putere 
devastatoare inimaginabilă, în vreme ce eu voi distruge 
pequeninos, care au ucis, însă doar la scară redusă, câţiva 
oameni de ştiinţă care probabil au nesocotit cine ştie ce 
tabu. Este limpede că pegqueninos nu posedă mijloace, nici 
acum, nici în viitorul previzibil, să se înalțe de pe suprafaţa 
planetei şi să pună la îndoială supremaţia oamenilor în 
spaţiu. 

Şi totuşi, Lusitania era la fel de periculoasă ca şi gândacii - 
poate mai periculoasă. Pentru că pe planetă există un virus 
lăsat liber, care a ucis orice om pe care l-a infectat, cu 
excepţia cazurilor în care victimei i s-au administrat doze 
tot mai reduse de antidot la intervale regulate, pe toată 
durata vieţii. În plus, virusul s-a dovedit capabil de 
adaptare. 

Câtă vreme virusul a rămas pe Lusitania, pericolul nu a 
fost grav. Însă ulterior doi oameni de ştiinţă aroganţi de pe 
Lusitania - evidenţele îi amintesc drept xenologii Marcos 
„Miro” Vladimir Ribeira von Hesse şi Ouanda Quenhatta 
Figueira Mucumbi - au încălcat legile colonizării umane 
„devenind băştinaşi” şi asigurând acelor pegqueninos 
tehnologie şi bioforme în mod ilegal. Congresul Stelar a 
reacţionat corect cerând trimiterea infractorilor spre a fi 
judecaţi pe o altă planetă, unde, bineînţeles, să fie ţinuţi în 
carantină - însă lecţia trebuia să fie administrată rapid şi cu 
severitate, astfel ca nimeni de pe Lusitania să nu mai fie 
ispitit să încalce înţeleptele legi care protejau umanitatea 
de răspândirea virusului Descolada. Cine ar fi bănuit că o 
colonie atât de micuță va avea îndrăzneala să sfideze 


Congresul refuzând să-i aresteze pe criminali? Din acel 
moment de sfidare nu a existat altă soluţie decât trimiterea 
flotei şi distrugerea Lusitaniei. Atâta timp cât Lusitania îşi 
menținea atitudinea, exista riscul, prea mare pentru a fi 
tolerat, ca nave stelare ce plecau de pe planetă să 
răspândească acea cumplită boală în restul umanităţii. 

Totul era cât se poate de limpede. Însă Lands ştia că 
pericolul trecuse, virusul Descolada nu mai prezenta un risc 
pentru nimeni, oamenii aveau să uite cât de mare fusese 
primejdia şi vor începe să se gândească în mod sentimental 
la pequeninos pierduţi, la rasa de victime ale nemilosului 
amiral Bobby Lands, Al Doilea Xenocid. 

Lands nu era un om insensibil. Uneori, nu putea să 
doarmă gândindu-se cât de detestat va fi. Nu îndrăgea 
misiunea care îi revenise - nu era un adept al violenţei, iar 
ideea că va distruge nu numai pequeninos, ci şi întreaga 
populaţie umană a Lusitaniei îl tulbura profund. Nimeni de 
sub comanda lui nu se îndoia de rezervele pe care le avea 
faţă de acea sarcină; dar nimeni nu se îndoia nici de 
hotărârea lui sumbră de a-şi îndeplini misiunea. 

„Ce bine ar fi dacă s-ar găsi o soluţie, se gândise el mereu. 
Ce plăcut ar fi ca atunci când revenim în timp real, 
Congresul să ne transmită ştirea că s-a descoperit 
adevăratul antidot sau un vaccin eficient pentru a preveni 
infectarea cu Descolada. Orice veste care să facă dovada că 
pericolul a dispărut. Orice ca să păstrăm Doctoraşul 
nearmat, la locul lui, în nava-comandant.” 

Asemenea dorinţe nu se puteau materializa, rămânând 
doar speranţe. Nu exista nici o şansă. Chiar dacă pe 
Lusitania se descoperise tratamentul împotriva Descoladei, 
cum se putea face cunoscut acel adevăr? Nu, Lands trebuia 
să facă cu bună ştiinţă ceea ce Ender Wiggin făcuse cu 
toată nevinovăția. Îi va înfrunta pe cei care îl vor vorbi de 
rău. Pentru că va şti că a făcut ceea ce trebuia de dragul 
întregii umanităţi; şi, în comparaţie cu asta, ce importanţă 
avea dacă un individ era onorat sau urât pe nedrept? 


În momentul când reţeaua de ansiblu a fost restabilită, 
Yasujiro Tsutsumi şi-a transmis mesajele, apoi a pus 
stăpânire pe instalaţia de ansiblu de la etajul nouă al clădirii 
şi a început să aştepte febril. Dacă socoteau că ideea lui 
prezenta suficient interes pentru a merita analizată, 
membrii familiei aveau să dorească o conferinţă în timp 
real, iar el era hotărât să nu-i facă să aştepte. lar dacă ei îi 
respingeau propunerea, voia să fie primul care să o ştie, 
astfel ca subordonații şi colegii de pe Vântul Divin să afle 
vestea de la el, nu din zvonuri. 

Aimaina Hikari înţelegea ce îi ceruse lui Yasujiro? Acesta 
se afla la apogeul carierei. Dacă avea rezultate bune, putea 
să se mute dintr-o lume în alta, aparţinând elitei castei de 
manageri care erau eliberaţi din chingile timpului şi trimişi 
în viitor prin efectul de dilatare a timpului produs de 
călătoria interstelară. Dar dacă era socotit un manager 
oarecare, va fi dat deoparte sau degradat chiar în cadrul 
organizaţiei de pe Vântul Divin. Nu va pleca niciodată şi 
astfel va trebui să suporte mila celor care vor şti că nu a 
avut calităţile necesare pentru a se ridica de la nivelul unei 
vieţi mărunte, ca să ajungă în rândul managerilor ce-şi 
perpetuează numele în eternitate. 

Probabil că Aimaina ştia toate acestea. Dar chiar dacă i-ar 
fi fost cunoscută poziţia fragilă a lui Yasujiro, el tot aşa ar fi 
procedat. Merita să pericliteze câteva cariere pentru 
salvarea altei specii de anihilarea completă. Îi păsa lui 
Aimaina că nu cariera lui se putea ruina? Era o onoare pe 
care Aimaina o alesese pentru Yasujiro, pentru că îl socotise 
suficient de înţelept ca să recunoască pericolul moral 
pentru oamenii Yamato şi pentru că îl considerase îndeajuns 
de curajos ca să acţioneze în virtutea acelei idei, indiferent 
cât l-ar fi costat. 

O asemenea onoare - Yasujiro spera că era suficientă 
pentru a-l face fericit dacă pierdea totul. Pentru că 
intenţiona să demisioneze din cadrul companiei Isutsumi 
dacă i se respingea propunerea. Dacă nu se acţiona pentru 


a îndepărta pericolul, el nu putea rămâne în aceeaşi poziţie. 
Şi nici nu putea să rămână mut. Va rosti adevărul în public 
şi îl va condamna şi pe Tsutsumi. Nu va ameninţa că va 
proceda astfel, pentru că familia, în mod justificat, privea 
orice ameninţare cu dispreţ. Se va mulţumi să se exprime 
public. Apoi, pentru acea dovadă de neloialitate, familia va 
întreprinde acţiuni pentru a-l distruge. Nu va mai putea 
ocupa nici o funcţie publică. Nu făcuse o glumă când îi 
spusese lui Aimaina că va merge să trăiască la el. Dacă 
Tsutsumi hotăra să pedepsească pe cineva care călca 
strâmb, acela nu avea altă şansă decât să se lase la mila 
prietenilor - dacă avea prieteni cărora să nu le fie frică de 
mânia lui Tsutsumi. 

În timp ce aştepta, oră după oră, prin mintea lui Yasujiro s- 
au derulat toate aceste scenarii sumbre. Nu era posibil ca 
mesajele lui să fi fost ignorate. Probabil că el era analizat în 
acele momente. 

În cele din urmă, a aţipit. L-a trezit operatoarea ansiblului 
- o femeie care nu fusese de serviciu atunci când el 
adormise. 

— Sunteţi cumva onorabilul Yasujiro Tsutsumi? 

Conferinţa era în plină desfăşurare; în ciuda celor mai 
bune intenţii ale lui, era ultimul sosit. Costul unei asemenea 
conferinţe în timp real era astronomic, fără a mai vorbi de 
deranj. În baza legilor ce guvernau noul sistem de 
computere, fiecare participant la o conferinţă trebuia să fie 
prezent la ansiblu, pentru că discuţia nu era posibilă dacă 
ei trebuiau să aştepte din pricina întârzierii ce apărea între 
fiecare comentariu şi răspunsul la acesta. 

Când a văzut inscripţiile de identificare de sub fiecare faţă 
apărută pe afişajul terminalului, Yasujiro a fost încântat, dar 
şi îngrozit. Chestiunea nu fusese încredinţată unor 
funcţionari de rangul doi sau trei de la sediul din Honshu. 
Era prezent însuşi Yoshiaki-Seiji Tsutsumi, bătrânul care 
conducea compania de când Yasujiro se angajase. Acela era 
sigur un semn bun. Yoshiaki-Seiji - sau „Da, Domnule”, 


după cum era supranumit, deşi nu pe faţă, desigur - nu şi- 
ar fi pierdut timpul venind la ansiblu doar ca să pună la 
punct un subordonat oarecare. 

„Da, Domnule” nu a vorbit. Discuţia a fost purtată de 
bătrânul Eiichi. Acesta era cunoscut drept conştiinţa lui 
Tsutsumi - ceea ce, după cum se afirma, destul de cinic, 
însemna că el era surdomut. 

— Tânărul nostru frate a fost îndrăzneţ, dar a dovedit 
înţelepciune să ne transmită gândurile şi simţămintele 
onoratului nostru dascăl, Aimaina Hikari. Deşi niciunul 
dintre noi, cei de pe Honshu, nu ne-am bucurat de 
privilegiul să-l cunoaştem pe Păstrătorul Spiritului Yamato, 
avem ştiinţă de spusele lui. Nu am fost pregătiţi să credem 
că japonezii sunt răspunzători, ca popor, pentru faptele 
Flotei Lusitania. Şi nici nu am fost pregătiţi să considerăm 
că 'Tsutsumi poartă răspunderea în mod deosebit pentru o 
situaţie politică ce nu are legătură directă cu finanţele şi cu 
economia în general. Cuvintele tânărului nostru frate au 
fost pornite din inimă şi scandaloase, iar dacă n-ar fi venit 
din partea cuiva care a fost în decursul anilor de activitate 
modest şi respectuos, atent şi suficient de îndrăzneţ ca să-şi 
asume riscuri la momentul potrivit, poate că nu am fi luat în 
seamă mesajul lui. Dar le-am dat ascultare; le-am studiat şi 
am aflat din sursele noastre guvernamentale că influenţa 
japoneză asupra Congresului Stelar a fost şi continuă să fie 
esenţială îndeosebi în această problemă. După aprecierea 
noastră, nu avem timp să alcătuim o coaliţie cu alte 
companii sau să influenţăm opinia publică. Flota ar putea 
ajunge dintr-un moment în altul. Flota noastră, dacă 
Aimaina Hikari are dreptate; şi chiar dacă n-ar avea, este o 
flotă umană, iar noi suntem umani, şi stă în puterea noastră 
să o oprim. Carantina ar rezolva cu uşurinţă tot ce este 
necesar pentru a proteja specia umană de anihilare prin 
virusul Descolada. Prin urmare, dorim să te informăm, 
Yasujiro 'Tsutsumi, că te-ai dovedit demn de numele ce ţi s-a 
dat la naştere. Vei angaja toate resursele familiei Tsutsumi 


sarcinii de a convinge un număr suficient de congresmeni 
să se opună flotei - şi să se opună cu o asemenea vigoare, 
încât să forţeze votarea imediată ca flota să fie rechemată şi 
să i se interzică să lovească Lusitania. Nu ştim dacă vom 
reuşi să îndeplinim această sarcină, dar, oricum ar fi, fratele 
nostru mai tânăr Yasujiro Tsutsumi ne-a servit cu cinste, nu 
numai prin numeroasele lui realizări ca manager, ci şi 
pentru că a ştiut să-şi plece urechea la spusele unuia din 
afară, să pună chestiunile morale mai presus de orice 
consideraţii financiare şi să rişte totul pentru a ajuta familia 
Tsutsumi să fie dreaptă şi să procedeze corect. Prin urmare, 
îl convocăm pe Yasujiro Tsutsumi la Honshu, unde va sluji 
Tsutsumi în calitate de asistent al meu. După aceea Eiichi a 
făcut o plecăciune. Sunt onorat că un tânăr atât de distins 
este pregătit să fie înlocuitorul meu când voi muri sau mă 
voi retrage. 

Yasujiro s-a înclinat cu gravitate. Se simţea uşurat că era 
chemat direct la Honshu - nimeni atât de tânăr nu primise o 
astfel de invitaţie. Dar să devină asistentul lui Eiichi, 
pregătit să îl înlocuiască - nu aceasta era ţinta supremă pe 
care o visase Yasujiro. Nu muncise atât de intens şi slujise 
cu atâta credinţă ca să devină filozof-şi-mediator. Voia să 
rămână în miezul problemelor manageriale ale familiei. 

Cu toate acestea, vor trece ani întregi până să ajungă pe 
Honshu. Până atunci, Eiichi ar putea muri. lar „Da, 
Domnule” sigur va fi murit. În loc să-l înlocuiască pe Eiichi, 
ar putea primi altă slujbă, mai potrivită calităţilor lui reale. 
De aceea Yasujiro nu a refuzat acel dar ciudat. Şi-a acceptat 
soarta, urmând-o încotro îl ducea ea. 

— O, părinte Eiichi, mă plec în faţa ta şi a tuturor 
părinţilor companiei, îndeosebi a lui Yoshiaki-Seiji-san. Mă 
onorezi aşa cum nu merit. Mă rog să nu te dezamăgesc 
prea mult. Şi, de asemenea, transmit mulţumiri pentru că în 
asemenea vremuri grele, spiritul Yamato se află în nişte 
mâini bune şi protectoare ca ale tale. 


După această acceptare publică a ordinelor primite, 
discuţia s-a încheiat - la urma urmelor, era scumpă, iar 
dacă se putea, familia Tsutsumi se îngrijea să evite risipa. 
Conferinţa prin ansiblu s-a încheiat. Yasujiro s-a rezemat de 
spătarul scaunului şi a închis ochii. Tremura. 

— Vai, Yasujiro-san, a spus paznicul ansiblului. Vai, 
Yasujiro-san. 

„Vai, Yasujiro-san, a gândit el. Cine ar fi bănuit că vizita lui 
Aimaina mă va aduce în această situaţie? Lucrurile s-ar fi 
putut petrece şi altfel. Acum va deveni unul din oamenii din 
Honshu. Indiferent ce rol ar avea, se va afla printre 
conducătorii supremi ai Isutsumi. Nici nu se putea un 
sfârşit mai fericit. Cine ar fi putut ghici?” 

Înainte de a se ridica de pe scaun, reprezentanţii Tsutsumi 
începuseră deja să discute cu toţi congresmenii japonezi şi 
cu alţii care nu erau japonezi, dar urmau linia necesariană. 
Pe măsură ce numărul politicienilor care înțelegeau să se 
supună creştea, era tot mai limpede că sprijinul acordat 
flotei se diminuase substanţial. Aşadar, oprirea flotei nu 
costa chiar atât de mult. 

Pequenino de serviciu la monitorizarea sateliților ce se 
roteau în jurul Lusitaniei a auzit alarma şi la început nu şi-a 
dat seama ce se întâmplase. Din câte îşi amintea, alarma nu 
sunase niciodată. La început, a crezut că aparatura 
detectase vreo formaţiune meteorologică periculoasă. Dar 
nici vorbă de aşa ceva. Alarma fusese declanşată de 
telescoapele îndreptate spre spaţiu. Apăruseră zeci de nave 
înarmate, care călătoreau cu viteză foarte mare, dar 
nonrelativistă, pe o traiectorie care le permitea să lanseze 
Doctoraşul în mai puţin de o oră. 

Ofiţerul de serviciu a transmis de urgenţă un mesaj către 
colegii lui şi, imediat, a fost informat primarul din Milagre, 
iar zvonul a început să se răspândească printre cei rămaşi 
în sat. „Cei care nu-şi părăsesc locuinţele în decurs de o oră 
vor fi ucişi”, aşa suna mesajul, şi, după câteva minute, sute 
de familii se adunaseră deja în jurul navelor stelare, 


aşteptând cu nerăbdare să se îmbarce. Ceea ce uimea era 
că numai oamenii doreau să fugă în ultima clipă. 
Confruntaţi cu dispariţia inevitabilă a pădurilor de copaci- 
părinţi, copaci-mame şi copaci-fraţi, pegqueninos nu simțeau 
dorinţa să-şi salveze propriile vieţi. Ce aveau să devină fără 
pădurea lor? Preferau să moară printre cei dragi decât să 
fie nişte străini eterni într-o pădure de cine ştie unde, care 
nu era şi nu putea devenia lor. 

În ceea ce o privea pe Matcă, ea îşi trimisese departe cea 
din urmă fiică şi nu manifesta nici o dorinţă deosebită să 
plece. Era ultima dintre mătcile care rămăseseră în viaţă 
după ce Ender îi distrusese planeta natală. Simţea că, după 
trei mii de ani, merita şi ea acelaşi fel de moarte. Pe de altă 
parte, n-ar fi suportat să trăiască în continuare când bunul, 
ei prieten, Human, prinsese rădăcini pe Lusitania şi nu 
putea pleca. Nu era exact un gând demn de o regină, dar 
până la ea, nici o matcă nu avusese vreun prieten. Era ceva 
neobişnuit să găseşti pe cineva cu care să discuţi, chiar 
dacă acea persoană se deosebea considerabil de ea. Ar fi 
suferit prea mult dacă ar fi trăit fără Human. lar cum 
supraviețuirea ei nu mai era vitală pentru perpetuarea 
speciei, alesese să facă lucrul cel mai măreț, curajos, tragic 
şi romantic dar, în acelaşi timp, cel mai puţin complicat, să 
rămână. Chiar o încânta ideea de a se comporta cu nobleţe 
în termeni umani: iar asta dovedea, spre surprinderea ei, că 
nu se schimbase complet prin contactul strâns cu oamenii şi 
pequeninos. Aceştia o transformaseră chiar împotriva 
aşteptărilor ei. În întreaga istorie a poporului ei nu mai 
existase o matcă asemănătoare. 

— Aş vrea să pleci, i-a spus Human. Prefer să te ştiu vie. 

De astă dată Matca nu i-a răspuns. 

Jane a rămas neclintită. Echipa care lucra la descifrarea 
limbajului descoladores trebuia să părăsească Lusitania şi 
să se întoarcă pe orbita planetei care crease Descolada. 
Urma să plece şi ea, dar nimeni nu a făcut greşeala să vadă 
cu ochi răi supraviețuirea celei care făcea toate navele să 


funcţioneze sau a echipei care probabil avea să salveze 
umanitatea de descoladores. Dar Jane s-a confruntat cu 
probleme ceva mai delicate de morală când a insistat ca 
Novinha, Grego şi Olhado, precum şi familia acestuia să fie 
duşi într-un loc sigur. Valentine a fost informată că, dacă nu 
pleca împreună cu soţul, copiii, echipajul lor şi cu prietenii 
spre nava lui Jakt, Jane va fi silită să-şi risipească resursele 
mentale pentru a transporta corpurile împotriva voinţei lor, 
chiar fără navă spaţială, dacă trebuia. 

— De ce noi? a întrebat Valentine. N-am cerut un 
tratament preferenţial. 

— Nu mă interesează ce aţi cerut, a zis Jane. Eşti sora lui 
Ender. Novinha e văduva lui, copiii sunt adoptați de el; nu 
voi sta cu mâinile încrucişate, lăsându-vă să muriţi dacă-mi 
este în putere să salvez familia prietenului meu. Dacă asta 
vi se pare nedrept şi preferenţial, atunci să vă plângeţi faţă 
de mine, mai târziu, dar acum îmbarcaţi-vă pe nava lui Jakt, 
ca să vă pot ridica de pe lumea aceasta. Veţi salva şi alte 
vieţi dacă nu-mi disipaţi atenţia cu proteste inutile. 

Simţindu-se ruşinaţi pentru că beneficiau de privilegii 
speciale, însă în acelaşi timp recunoscători că ei şi cei iubiţi 
vor supravieţui următoarelor ore, echipa descoladores s-a 
strâns în naveta transformată în navă stelară, pe care Jane 
o plasase departe de aglomeraţia din zona de decolare; 
ceilalţi s-a grăbit către nava lui Jakt, pe care Jane o 
amplasase de asemenea într-un loc izolat. 

Într-un fel, pentru mulţi, apariţia flotei a venit aproape ca 
o uşurare. Trăiseră atâta timp sub acea ameninţare, încât 
sosirea ei pusese măcar capăt temerii lor permanente. Într- 
o oră sau două, soarta lor avea să fie decisă. 

În naveta care se afla pe o orbită înaltă deasupra planetei 
descoladores, Miro stătea ca amorţit în faţa terminalului. 

— Nu pot lucra, a spus el într-un târziu. Nu mă pot 
concentra asupra limbajului când poporul nostru şi casa 
mea sunt la un pas de distrugere. 


Ştia că Jane, legată de patul ei, aflat în partea din spate a 
navei, se concentra la maximum pentru a muta fiecare navă 
din Lusitania pe alte lumi-colonii, care nu erau bine 
pregătite să le primească. Iar Miro nu făcea decât să 
analizeze nedumerit mesajele moleculare recepționate de 
la acei străini imprevizibili. 

— Ei bine, eu pot, a spus Quara. Dacă ne gândim bine, 
aceşti descoladores constituie o ameninţare la fel de mare 
şi încă pentru întreaga umanitate, nu doar pentru o lume 
neînsemnată. 

— Înţelept din partea ta că priveşti lucrurile în 
perspectivă, a spus sec Ela. 

— Mai bine uită-te la transmisiile pe care le primim de la 
ei, a spus Quara. Vezi dacă recunoşti ce mi se pare mie că 
am recunoscut. 

Ela a apelat imaginea şi propriul ei terminal; la fel a 
procedat şi Miro. Indiferent cât de iritantă era, Quara se 
pricepea la munca ei. 

— Vedeţi? Orice altceva ar face molecula asta, e pevăzută 
să acţioneze în acelaşi loc din creier ca şi molecula heroinei. 

Faptul că potrivirea era perfectă nu se putea nega. Cu 
toate acestea, Elei i-a venit greu să creadă. 

— Nu ar reuşi asta decât dacă ar fi preluat informaţiile 
istorice cuprinse în descrierile Descoladei pe care le-am 
trimis noi, le-au folosit ca să construiască un corp uman, l- 
au studiat şi au găsit un produs chimic care ne imobilizează 
printr-o plăcere dementă, în timp ce ar putea să ne facă ce 
vor. Imposibil să fi avut timp să crească o fiinţă umană de 
când le-am transmis noi informaţiile. 

— Poate nici nu a fost nevoie să construiască întregul corp 
uman, a spus Miro. Probabil, se pricep să citească atât de 
bine informaţiile genetice, încât reuşesc să extrapoleze tot 
ce trebuie ştiut privind anatomia şi fiziologia umană doar 
folosind informaţiile genetice. 

— Dar n-au avut la dispoziţie ADN-ul nostru, a spus Ela. 


— Pesemne că pot comprima informaţiile, obţinând ADN-ul 
nostru primitiv, natural. Evident, au obţinut cumva 
informaţiile şi au dedus ce ne-ar face să stăm ţepeni ca 
nişte bolovani, cu zâmbete tâmpe şi fericite pe faţă. 

— Pentru mine e mai clar că au vrut ca noi să citim 
molecula aceasta din punct de vedere biologic, a spus 
Quara. Au dorit ca noi să luăm imediat acest drog. În ceea 
ce-i priveşte, noi stăm aici aşteptându-i să ne preia. 

Miro a schimbat imediat imaginile de pe terminalul lui. 

— La naiba, Quara, ai dreptate. Uitaţi-vă - au trimis deja 
trei nave care ne înconjoară. 

— Până acum n-au încercat să se apropie, a zis Ela. 

— Da, şi nici acum nu trebuie să-i lăsăm, a zis Miro. 
Trebuie să le demonstrăm că nu ne-am lăsat păcăliţi de 
calul lor troian. (S-a ridicat de pe scaun şi practic a zburat 
pe coridor până la camera unde Jane dormea.) Jane! a 
strigat el, încă înainte de a ajunge la ea. Jane! 

După o clipă, ea a clipit şi a deschis ochii. 

— Jane! Mută nava la o sută de mile şi plaseaz-o pe o 
orbită mai apropiată. 

Ea l-a privit întrebător, apoi a socotit că poate avea 
încredere în el, pentru că nu a întrebat nimic. A închis ochii, 
iar Stingătorul-de-Flăcări a strigat din camera de comandă: 

— A reuşit! Ne-am deplasat! 

Miro s-a alăturat celorlalţi. 

— Acum ştiu că ei nu pot face asta, a zis el. Dispozitivele 
de afişare indicau că navele străine nu se mai apropiau, ci, 
parcă precaute, s-au îndreptat în patru direcţii. Ne-au 
încadrat într-un tetraedru, a constatat Miro. 

— Bun, acum am aflat că nu am cedat drogului care te 
face fericit, a spus Quara. 

— Dar tot nu-i înţelegem mai bine decât până acum. 

— Asta pentru că suntem neghiobi, a spus Miro. 

— Nu ne ajută la nimic dacă ne turnăm ţărână-n cap, a zis 
Quara, deşi, întâmplător, în cazul tău e adevărat. 

— Quara, a spus Ela pe un ton tăios. 


— A fost o glumă, ce naiba! a zis Quara. Ce, n-am voie să-l 
sâcâi pe fratele meu mai mare? 

— Ba da, a zis fără chef Miro. Faci nişte glume... 

— Ce-ai vrut să spui cu neghiobii? a întrebat Stingătorul- 
de-Flăcări. 

— Că n-o să descifrăm niciodată limbajul lor, a zis Miro, 
pentru că nu e limbaj. E un set de comenzi biologice. Ei nu 
vorbesc. Nu abstractizează. Creează molecule care 
acţionează una asupra alteia. E ca şi cum vocabularul uman 
ar fi alcătuit din cărămizi şi sendvişuri. Arunci cu o 
cărămidă sau oferi un sendviş, pedepseşti şi recompensezi. 
Dacă au şi gânduri abstracte, n-o să le descifrăm citind 
moleculele astea. 

— Mi se pare greu de crezut că o specie fără un limbaj 
abstract ar putea crea nave spaţiale ca acelea de acolo, a 
zis Quara cu dispreţ. Şi transmit moleculele la fel cum 
facem noi cu imaginile şi vocea. 

— Dar dacă au organe interne care traduc direct mesajele 
moleculare în substanţe chimice sau structuri fizice? Atunci 
ar putea... 

— N-ai înţeles ce-am spus, a insistat Quara. Nu alcătuieşti 
un fond de cunoştinţe comune aruncând cărămizi şi 
distribuind sendvişuri. Au nevoie de un limbaj pentru a 
stoca informaţiile în afara corpurilor, pentru a le putea 
transmite de la o persoană la alta, de la o generaţie la 
următoarea. Nu ieşi în spaţiu şi nici nu transmiţi folosind 
spectrul electromagnetic pe baza a ce poate fi convinsă o 
persoană să facă cu o cărămidă. 

— Probabil că are dreptate, a zis Ela. 

— Deci unele părţi din mesajele moleculare transmise de 
ei sunt grupuri de memorie, a spus Miro. Dar nu avem un 
limbaj - se realizează stimularea creierului să îşi 
amintească lucruri pe care expeditorul le-a trăit, iar 
destinatarul, nu. 

— Ascultă, nu ştiu dacă ai dreptate, a spus Stingătorul-de- 
Flăcări, dar trebuie să decodificăm limbajul. 


— Dacă am dreptate, ne pierdem vremea, a protestat 
Miro. 

— Exact, a zis Stingătorul-de-Flăcări. 

— Aha, a făcut Miro. 

Ideea Stingătorului-de-Flăcări a fost acceptată. Dacă Miro 
avea dreptate, întreaga misiune era inutilă. Deci trebuiau 
să continue să lucreze ca şi cum Miro se înşelase, iar 
limbajul putea fi decodificat, pentru că, în caz contrar, 
oricum nu puteau face nimic. 

Şi totuşi... 

— Am uitat ceva, a zis Miro. 

— Eu nu, a spus Quara. 

— Jane. Ea a fost creată deoarece mătcile au alcătuit o 
punte între specii. 

— Între oameni şi mătci, nu între nişte străini care 
lansează viruşi necunoscuţi şi oameni, a protestat Quara. 

Pe Ela a atras-o ideea. 

— Modul uman de comunicare - limbajul articulat -le-a 
rămas străin mătcilor, aşa cum limbajul molecular ne este 
nouă inaccesibil. Poate găseşte Jane o modalitate de a-i 
contacta filotic. 

— Prin citirea gândurilor? s-a mirat Quara. Nu uita, nu 
avem nici o punte. 

— Depinde, a zis Miro, de felul cum tratează ei conexiunile 
filotice. Matca vorbeşte tot timpul cu Human, adevărat? 
Pentru că mătcile şi copacii-părinţi folosesc legături filotice 
ca să comunice. Vorbesc de la minte la minte, fără 
intervenţia limbii. Şi, din punct de vedere biologic, nu 
prezintă similarități mai multe decât mătcile şi oamenii. 

Ela a dat din cap şi a rămas pe gânduri. 

— Jane nu poate încerca aşa ceva acum, poate după ce se 
rezolvă problema cu flota trimisă de Congres. Dar imediat 
ce ne acordă atenţie, ar putea măcar încerca să ia legătura 
cu... aceşti oameni direct. 

— Dacă străinii ar comunica prin legături filotice, n-ar 
folosi molecule, a zis Quara. 


— Poate moleculele acestea sunt modul lor de comunicare 
cu animalele, a spus Miro. 

Amiralului Lands nu-i venea să creadă ce auzise. Primul 
Vorbitor al Congresului Stelar şi Primul Secretar al 
Amiralității Flotei se vedeau deasupra terminalului, iar 
mesajul lor era identic. 

— Carantină, exact, a zis Secretarul. Nu eşti împuternicit 
să foloseşti Dispozitivul de Distrugere Moleculară. 

— E imposibil să aplic măsurile de carantină, a spus Lands. 
Ne deplasăm cu viteză prea mare. Doar ştiţi planul de luptă 
pe care l-am prezentat la începutul călătoriei. Ne-ar trebui 
câteva săptămâni ca să încetinim. Şi ce facem cu oamenii? 
Una e să efectuezi o călătorie relativistă, iar apoi să te 
întorci pe lumea natală. Da, prietenii şi rudele dispar, dar ei 
măcar nu sunt blocaţi în misiune permanentă pe o navă! 
Păstrând viteza aproape de cea relativistă, îi scutesc de 
câteva luni de viaţă petrecute în regim de acceleraţie şi 
deceleraţie. Le cerem să renunţe la ani întregi de viaţă! 

— Doar nu vrei să spui că trebuie să distrugem Lusitania şi 
pequeninos, precum şi mii de fiinţe umane doar ca membrii 
echipajelor să nu sufere de depresie, a zis Primul Vorbitor. 

— Spun că, dacă nu vreţi să distrugem planeta, e perfect - 
dar permiteţi-ne să ne întoarcem acasă. 

— Nu putem proceda astfel, a zis Primul Secretar, 
Descolada e prea periculoasă pentru a o lăsa 
nesupravegheată pe o planetă care s-a răsculat. 

— Adică anulaţi utilizarea Doctoraşului, deşi nu s-a făcut 
nimic pentru a stăvili Descolada? 

— Vom trimite o echipă la sol, care să respecte toate 
măsurile de siguranţă, pentru a evalua situaţia exactă, a 
spus Primul Secretar. 

— Cu alte cuvinte, veţi trimite oameni să-şi rişte viaţa din 
cauza acestei boli, fără a cunoaşte situaţia de la sol, când 
există mijloace pentru eliminarea pericolului fără riscul de 
infectare. 


— Congresul a decis, a spus Primul Vorbitor cu răceală. Nu 
vom comite un xenocid dacă există o alternativă justificată. 
Ai înţeles ordinele? 

— Da, domnule, a spus Lands. 

— Vor fi respectate? a întrebat Primul Vorbitor. 

Primul Secretar a părut îngrozit. Nu exista insultă mai 
mare decât să întrebi un ofiţer superior dacă avea de gând 
să respecte ordinele primite. 

Cu toate acestea, Primul Vorbitor nu şi-a retras cuvintele 
jignitoare. 

— Aştept. 

— Domnule, eu respect întotdeauna ordinele. (Imediat 
după aceea, Lands a întrerupt legătura. S-a întors apoi spre 
Causo, Ofiţerul Xenolog, singura persoană prezentă cu el în 
biroul de comunicaţii.) Domnule, eşti arestat, l-a anunţat 
Lands. 

Mirat, Causo a ridicat din sprâncene. 

— Deci nu intenţionezi să respecţi ordinul? 

— Nu mă interesează sentimentele tale personale în 
legătură cu această chestiune, i-a spus Lands. Ştiu că ai 
strămoşi de origine portugheză, ca şi oamenii de pe 
Lusitania. 

— Cei de aici sunt brazilieni, a spus Causo. 

Lands s-a făcut că nu aude. 

— Voi nota că nu ţi s-a dat dreptul de a vorbi şică nu ai 
absolut nici o vină pentru acţiunea pe care o voi 
întreprinde. 

— Dar cum rămâne cu jurământul pe care l-ai depus, 
domnule? l-a întrebat calm Causo. 

— Eu am jurat să execut ordinele ce mi se dau în interesul 
umanităţii. Voi apela la clauza privind crimele de război. 

— Dar nu ţi s-a ordonat să comiţi o crimă de război. 
Dimpotrivă! 

— Ba nu, l-a contrazis Lands. Dacă nu anihilez această 
lume şi primejdia mortală pe care o reprezintă, aş comite o 


crimă împotriva umanităţii mult mai gravă decât aceea de a 
o distruge. Lands l-a apucat de braţ. Eşti arestat, domnule. 

Ofiţerul şi-a pus palmele pe cap şi s-a întors cu spatele. 

— Domnule, s-ar putea să ai dreptate, dar, la fel de bine, s- 
ar putea să greşeşti. Oricare din opţiuni e monstruoasă. Nu 
înţeleg cum de poţi lua singur o asemenea hotărâre. 

Lands i-a aplicat pe ceafă un plasture care inducea 
docilitatea, iar în timp ce drogul îşi făcea efectul, Lands i-a 
spus: 

— Am fost ajutat să decid, prietene. M-am întrebat: Ce ar 
fi făcut Ender Wiggin, omul care a salvat umanitatea de 
gândaci, dacă, pe neaşteptate, în ultima clipă, cineva i-ar fi 
spus: „Acesta nu e un joc. E ceva real”. Şi mi-am pus 
întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat dacă, în momentul dinainte 
de a-l fi ucis pe copilul Stilson sau pe copilul Madrid, ar fi 
intervenit un adult care să-i poruncească să se oprească. Ar 
fi ascultat, ştiind că adultul nu avea puterea să-l protejeze 
ulterior, când inamicul l-ar fi atacat din nou? Ştiind că era o 
chestiune de „Acum ori niciodată”. Dacă adulţii de la Şcoala 
de Comandă i-ar fi spus: „Credem că există posibilitatea ca 
gândacii să nu urmărească distrugerea umanităţii, aşadar, 
nu-i ucide”, crezi că Ender Wiggin le-ar fi dat ascultare? 
Nu. Ar fi făcut - aşa cum a procedat întotdeauna - exact ce 
trebuia pentru a elimina primejdia, asigurându-se că 
inamicul nu va mai prezenta un risc pe viitor. Aşa gândeşte 
persoana cu care m-am consultat. Aceasta e persoana a 
cărei înţelepciune m-a convins să urmez această cale. 

Causo nu i-a răspuns. S-a mulţumit să zâmbească şi să dea 
din cap. 

— Stai jos şi să nu te ridici decât când o să-ţi ordon eu. 

Causo s-a aşezat. 

Lands a activat ansiblul pentru a transmite ordine câtre 
restul flotei. 

— Am primit ordin şi vom proceda în consecinţă. Lansez 
dispozitivul de distrugere moleculară imediat şi vom reveni 


imediat după aceea la viteza relativistă. Dumnezeu să aibă 
grijă de sufletul meu. 

O clipă mai târziu, dispozitivul s-a desprins din nava-amiral 
şi şi-a continuat zborul la viteză subrelativistă spre 
Lusitania. După aproximativ o oră, urma să ajungă în zona 
de proximitate care îl făcea să se declanşeze automat. Dacă, 
din anumite motive, detectorul de proximitate nu funcţiona 
corect, un timer avea să-l facă să explodeze cu câteva 
momente înainte de timpul estimat de coliziune. 

Lands a accelerat nava-amiral dincolo de pragul care o 
separa de cadrul de timp al restului universului. Apoi a 
îndepărtat plasturele de indus docilitatea de pe ceafa lui 
Causo şi l-a înlocuit cu unul care conţinea antidotul. 

— Domnule, acum mă poţi aresta, pentru revolta la care ai 
fost martor. 

Causo a clătinat din cap. 

— Nu, domnule, a zis el. Nu pleci nicăieri şi vei comanda 
flota până ajungem acasă. Doar dacă nu cumva ai un plan 
pentru a scăpa de tribunalul pentru crime de război care te 
aşteaptă. 

— Ba nu, domnule, a zis Lands. Sunt gata să suport orice 
pedeapsă. Ceea ce am făcut a salvat umanitatea de 
distrugere, dar sunt pregătit să mă alătur oamenilor şi 
acelor pegqueninos de pe Lusitania ca sacrificiu necesar 
pentru a realiza acest scop. 

Causo l-a salutat, apoi s-a aşezat pe scaun şi a plâns. 

„VĂ ACORDĂM ÎNCĂ O ŞANSĂ” „Când eram mică, 
credeam că, dacă le făceam zeilor pe plac, ei vor merge 
înapoi în timp şi-mi vor reface viaţa, şi că de data asta n-o 
vor lua pe mama de lângă mine.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

Un satelit care se rotea pe orbita Lusitaniei a detectat 
lansarea dispozitivului de distrugere moleculară şi 
divergenţa cursului acestuia către planetă, în timp ce nava 
stelară a dispărut de pe aparate. Se petrecuse evenimentul 
cel mai de temut. Flota nu făcuse nici o încercare de a 


comunica sau negocia. Era limpede că singura intenţie 
fusese să distrugă lumea şi, odată cu ea, întreaga rasă 
înzestrată cu rațiune şi simţuri. Mai toţi oamenii speraseră, 
iar mulţi chiar se aşteptaseră, să li se ofere şansa de a 
anunţa că Descolada fusese complet îmblânzită şi că nu mai 
constituia o ameninţare pentru nimeni; că era prea târziu 
pentru a interveni, deoarece pe diferite planete se 
înfiinţaseră deja câteva zeci de colonii populate de oameni, 
pegqueninos şi mătci. Acum moartea gonea spre eipe o 
traiectorie care le lăsa cel mult o oră de trăit, probabil chiar 
mai puţin, întrucât Doctoraşul avea să fie detonat la o 
oarecare distanţă de planetă. 

Acum doar pegueninos se aflau în faţa aparatelor, 
deoarece, în afara câtorva oameni, restul fugiseră la nave. 
Aşadar, un pequenino a anunţat ştirea prin ansiblu către 
nava aflată în apropierea planetei care crease Descolada; 
întâmplător, Stingătorul-de-Flăcări a fost acela care a 
recepționat mesajul. El a început să jelească, cu glas 
ascuţit, amintind de muzica durerii. 

Înţelegând ce se întâmplase, Miro s-a dus imediat la Jane: 

— Au lansat Doctoraşul, a spus el, clătinând-o cu 
delicateţe. 

N-a trebuit să aştepte decât o clipă. Ea a deschis ochii. 

— Am crezut că i-am învins, a spus ea în şoaptă. Adică 
Wang-Mu şi Peter. Congresul a votat, aprobând o carantină, 
şi a interzis clar flotei să folosească dispozitivul. Şi totuşi, 
acesta a fost lansat. 

— Arăţi foarte obosită, a spus Miro. 

— Îmi folosesc toate forţele, a zis ea. Tot timpul. Şi le pierd 
pe mătci. Sunt o parte din mine, Miro. Nu uita cum te-ai 
simţit când ai pierdut controlul asupra propriului corp, 
când ai fost olog şi lent în toate. Asta mi se va întâmpla când 
copacii-mame vor dispărea. 

A început să plângă. 

— Opreşte-te! a rugat-o Miro. Încetează imediat! 
Controlează-ţi sentimentele, Jane, nu avem timp de aşa 


ceva. 

Ea s-a eliberat din chingile care o ţineau legată de pat. 

— Ai dreptate, a zis ea. Uneori, e prea greu de struniti 
corpul ăsta. 

— Doctoraşul trebuie să fie aproape de o planetă ca să 
aibă efect asupra ei - câmpul se disipează extrem de 
repede dacă nu are masă ca să îl susţină. Deci avem timp, 
Jane. Poate o oră. Oricum, mai mult de jumătate de oră. 

— Şi ce crezi că pot face în atât de puţin timp? 

— Prinde arma aceea blestemată, a zis Miro. Împinge-o în 
Exterior şi n-o mai aduce înapoi! 

— Şi dacă explodează în Exterior? a întrebat Jane. Dacă 
este duplicat şi repetat acolo ceva atât de distrugător? Pe 
de altă parte, nu pot ridica lucruri pe care nu le examinez 
în prealabil. Nu există nimic în apropierea lui, nici nu e 
conectat la ansiblu, n-am nimic care să mă conducă la el în 
spaţiu. 

— Ender ar şti, a spus Miro. Ce păcat că a murit! 

— Asta e adevărat din punct de vedere tehnic, a spus Jane. 
Dar Peter nu şi-a găsit drumul spre amintirile lui Ender. 
Dacă le are. 

— Ce-şi poate aminti? a întrebat Miro. Aşa ceva nu s-a mai 
întâmplat. 

— Adevărat, este aiua lui Ender. Dar cât din inteligenţa lui 
sclipitoare provenea de la aiua şi cât de la propriul trup sau 
creier? Nu uita că şi componenta genetică a fost puternică - 
s-a născut în primul rând pentru că testele au indicat că 
Peter cel original şi Valentine erau foarte aproape de a 
deveni comandanţi militari ideali. 

— Exact, a confirmat Miro. lar acum e Peter. 

— Nu Peter cel adevărat, a spus Jane. 

— Da, e un fel de Ender şi un fel de Peter. Îl poţi găsi? Poţi 
vorbi cu el? 

— Când aiua noastre se întâlnesc, nu vorbim. Mai 
curând... cum să spun, dansăm una în jurul celeilalte. Nu e 
ca în relaţia cu Human şi Matcă. 


— Nu mai poartă nestemata în ureche? a întrebat Miro, 
atingând-o pe a lui. 

— Dar ce poate face? E la ore depărtare de nava lui... 

— Jane, a zis Miro, încearcă. 

Peter era şocat. Wang-Mu i-a atins braţul şi s-a lipit de el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Credeam că am reuşit, a spus el. Când Congresul a 
votat să revoce ordinul de folosire a Doctoraşului. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Wang-Mu, deşi înţelesese 
imediat la ce făcea el referire. 

— L-au lansat. Flota Lusitania a încălcat ordinul 
Congresului. Cine ar fi crezut aşa ceva? Avem la dispoziţie 
mai puţin de o oră până detonează. 

În ochii lui Wang-Mu au apărut brusc lacrimi, dar le-a 
alungat clipind din ochi. 

— Bine măcar că vor supravieţui mătcile şi pequeninos. 

— Dar nu şi reţeaua de copaci-mame, a spus Peter. 
Zborurile interstelare vor înceta până când Jane va găsi altă 
modalitate de a păstra toate acele informaţii într-o 
memorie. Copacii-fraţi sunt prea proşti, copacii-părinţi sunt 
prea orgolioşi ca să-şi împartă capacitatea de memorare cu 
ea - ar face-o dacă ar putea, dar nu pot. Crezi că Jane n-a 
explorat toate posibilităţile? S-a terminat cu zborul cu 
viteze mai mari decât ale luminii? 

— Atunci aceasta va rămâne lumea noastră, a spus Wang- 
Mu. 

— Ba nu, a contrazis-o Peter. 

— Peter, ne aflăm la ore distanţă de navă. N-o să ajungem 
la ea înainte de detonare. 

— Ce înseamnă o navă? O cutie cu un comutator şi o uşă 
etanşă. Din câte ştim, nici nu avem nevoie de ea. Eu nu 
rămân aici, Wang-Mu. 

— Te întorci pe Lusitania? Chiar acum? 

— Dacă Jane mă poate scoate de aici, a zis el. lar dacă nu, 
atunci cred că acest trup al meu se întoarce acolo de unde a 
venit - în Exterior. 


— Merg cu tine, a spus Wang-Mu. 

— Am avut trei mii de ani de viaţă, a zis Peter. Nu mi-i 
amintesc foarte bine, dar tu nu meriţi să dispari din univers 
dacă Jane nu reuşeşte asta. 

— Merg cu tine, a insistat Wang-Mu, de aceea te rog să 
taci. Nu avem timp de pierdut. 

— Nici măcar nu ştiu ce voi face când ajung acolo, a spus 
Peter. 

— Ba ştii, a spus Wang-Mu. 

— Zău? Ce pun la cale? 

— N-am idee. 

— Păi şi asta nu e o problemă? La ce slujeşte acest plan 
dacă nimeni nu ştie despre ce e vorba? 

— Eşti cine eşti, a zis Wang-Mu. Eşti aceeaşi voinţă, acelaşi 
băiat capabil care a refuzat să fie învins de ceea ce i se 
punea în faţă la Şcoala de Luptă sau la Şcoala de Comandă. 
Băiatul care nu i-a lăsat pe bătăuşi să-l distrugă - indiferent 
ce a trebuit să facă pentru a-i opri. Gol-puşcă, fără nici o 
armă, în afara clăbucilor de săpun de pe corp, aşa s-a luptat 
Ender cu Bonzo Madrid în baia de la Şcoala de Luptă. 

— Văd că te-ai interesat. 

— Peter, a spus Wang-Mu, nu cred că tu eşti Ender, 
personalitatea, amintirile, pregătirea lui. Dar eşti omul care 
nu se lasă învins. Care găseşte întotdeauna o modalitate de 
a-şi distruge inamicul. 

Peter a clătinat din cap. 

— Nu sunt el, serios că nu. 

— Când ne-am întâlnit prima oară, aşa mi-ai spus. Ei bine, 
acum eşti. Tu, un bărbat întreg la trup. Nu-ţi lipseşte nimic. 
Nu ţi s-a furat nimic şi nu s-a pierdut nimic. Înţelegi? Ender 
şi-a trăit viaţa împovărat de gândul că a provocat xenocidul. 
Acum ai şansa de a deveni contrariul lui. Cel care împiedică 
xenocidul. 

Vreme de o clipă, Peter a închis ochii. 

— Jane, a rostit el. Poţi să ne iei de aici fără ajutorul navei? 
A ascultat un moment, apoi a zis: Ne întreabă dacă ne 


putem ţine strâns în braţe. Are de controlat şi deplasat 
nava, plus aiua noastre - trupurile ne sunt ţinute laolaltă de 
noi, nu de ea. 

— Bine, oricum facem asta tot timpul, deci se poate, a spus 
Wang-Mu. 

— Nu e chiar aşa, a spus Peter. Jane spune că într-o navă 
avem indicii vizuale, sentimentul de siguranţă. Fără pereţi, 
fără lumină, în vidul întunecat, ne putem rătăci. Putem uita 
unde ne aflăm relativ la propriile corpuri. Chiar că trebuie 
să ne ţinem strâns. 

— Ne ajută la ceva dacă avem voințe puternice, suntem 
încăpăţânaţi, ambiţioşi şi egoişti, astfel încât să depăşim 
orice dificultate care ne apare în cale? a întrebat Wang-Mu. 

— Cred că avem suficiente virtuţi, a zis Peter. 

— Atunci să pornim. Avem succesul asigurat. 

Lui Jane nu i-a fost uşor să găsească aiua lui Peter. Fusese 
în corpul lui, îi urmase aiua - sau o fugărise -astfel că o 
cunoştea fără să o caute. În cazul lui Wang-Mu, lucrurile 
stăteau altfel. Nu o cunoştea chiar atât de bine. Călătoriile 
în care o dusese înainte se desfăşuraseră în interiorul unei 
nave a cărei poziţie era cunoscută de Jane. Însă imediat ce 
a depistat aiua lui Peter - de fapt, a lui Ender - tot s-a 
dovedit a fi mai uşor decât crezuse. Pentru că amândoi, 
Peter şi Wang-Mu, erau legaţi filotic. Între ei se formase o 
reţea minusculă. 

Chiar şi fără pereţii navei care să-i înconjoare, Jane îi 
putea susţine pe amândoi în acelaşi timp, ca şi cum ar fi fost 
o singură entitate. 

Iar în timp ce îi împingea spre Exterior, a simţit cum se 
ţineau tot mai strâns unul de celălalt - nu erau doar două 
trupuri, existau legături invizibile între aiua lor cele mai 
profunde. Au ieşit împreună în Exterior, şi tot împreună au 
revenit în Interior. Jane a simţit o undă de gelozie - aşa cum 
fusese geloasă pe Novinha, dar fără să aibă senzaţia fizică 
de durere şi furie pe care corpul ei o adăuga emoţiilor. Ştia 
însă că era absurd. Jane îl iubea pe Miro, aşa cum o femeie 


iubeşte un bărbat. Ender era părintele şi prietenul ei, iar 
acum el nu mai semăna cu Ender. Era Peter, un bărbat care 
îşi amintea doar cele câteva luni de legătură cu ea. Erau 
prieteni, dar ea nu putea avea pretenţii la inima lui. 

Când Jane i-a aşezat pe suprafaţa Lusitaniei, aiua lui 
Ender Wiggin şi cea a lui şi Wang-Mu erau mai legate ca 
niciodată. 

Au rămas în mijlocul platformei de decolare ultimele sute 
de oameni care încercau cu disperare să scape, să înţeleagă 
de ce navele nu se mai ridicau, mai ales că se lansase deja 
dispozitivul de distrugere moleculară. 

— Navele de aici sunt pline, a zis Peter. 

— Dar noi nu avem nevoie de navă, a spus Wang-Mu. 

— Ba da, a zis Peter. Jane nu poate prinde Doctoraşul fără 
ajutorul unei nave. 

— Să-l prindă? s-a mirat Wang-Mu. Înseamnă că ai un 
plan. 

— Păi n-ai spus chiar tu că am unul? N-aş vrea să fac o 
mincinoasă din tine. (Apoi a vorbit cu Jane prin intermediul 
nestematei.) Ai revenit? Îmi poţi vorbi prin sateliții de aici - 
bine. Jane, te rog să goleşti o navă! A rămas tăcut o vreme. 
Du oamenii pe o colonie, aşteaptă până coboară, apoi adu-o 
aici, dar departe de mulţime. 

În aceeaşi clipă, una dintre nave a dispărut de pe pistă. 
Mulțimea a ovaţionat şi s-a repezit să urce într-una dintre 
navele rămase. Peter şi Wang-Mu au aşteptat, ştiind că 
Doctoraşul se apropia clipă de clipă, gata să explodeze. 

Apoi, răbdarea le-a fost răsplătită. Alături de ei a apărut o 
navă care semăna cu o cutie. Peter a deschis uşa şi imediat 
au urcat amândoi, înainte ca oamenii de pe pistă să-şi dea 
seama ce se întâmplase. Au auzit strigăte tot mai puternice, 
dar Peter a închis uşa. 

— Suntem în navă, a spus Wang-Mu. Dar unde mergem? 

— Jane atinge viteza cu care se deplasează Doctoraşul. 

— Credeam că îl poate prinde şi fără navă. 


— Ea primeşte datele de poziţie de la satelit. Va anticipa 
cu precizie unde se va afla Doctoraşul la un anumit moment 
şi atunci ne va împinge în Exterior şi ne va readuce exact în 
acel punct, iar noi ne vom deplasa cu aceeaşi viteză. 

— Doctoraşul va fi în navă? Cu noi? a întrebat Wang-Mu. 

— Rămâi aici, lângă perete, a spus Peter. Şi ţine-te de 
mine. O să devenim imponderabili. Până acum ai vizitat 
patru planete fără să treci prin experienţa asta. 

— Dar tu ai mai avut-o? 

Peter a râs, apoi a clătinat din cap. 

— În corpul acesta, nu. Dar cred că, la un anumit nivel, mi- 
am amintit cum trebuie să reacţionez, pentru că... 

În acelaşi moment au devenit imponderabili şi în faţa lor, 
fără să atingă pereţii navei, a apărut proiectilul uriaş care 
conţinea Doctoraşul. Dacă rachetele de propulsie ar fi 
funcţionat în continuare, amândoi ar fi fost incineraţi. Însă 
proiectilul se deplasa cu viteza pe care o atinsese deja; 
părea să plutească deoarece nava gonea cu aceeaşi viteză. 

Peter şi-a prins picioarele sub o bancă fixată în perete, 
apoi a întins mâinile înainte şi a atins proiectilul. 

— Trebuie să-l punem în contact cu podeaua, a zisel. 

La rândul ei, Wang-Mu a încercat să-l atingă, dar s-a 
desprins de perete şi a început să plutească. În timp ce 
corpul căuta cu disperare direcţia ca să coboare, s-a simţit 
imediat cuprinsă de greață. 

— Consideră că proiectilul se află jos, a sfătuit-o Peter. 
Doctoraşul e jos. Lasă-te să cazi spre el. 

Wang-Mu a izbutit să se reorienteze. Sfatul lui Peter 
fusese folositor. Plutind în jos, a reuşit să se prindă de 
proiectil şi a rămas agăţată de el. Recunoscătoare că starea 
de vomă trecuse, a rămas privind la Peter care a împins 
încet masa proiectilului către podea. Când s-au atins, nava 
s-a cutremurat uşor, semn că masa proiectilului era mai 
mare decât cea a navei care îl cuprindea. 

— În regulă? a întrebat Peter. 


— Da, a răspuns Wang-Mu. Apoi şi-a dat seama că el 
vorbise cu Jane, iar acea replică făcuse parte din 
conversaţia lor. 

— Acum Jane examinează obiectul, a explicat Peter. Face 
asta şi în cazul navelor, înainte de a le deplasa undeva. 
Înainte proceda în mod analitic, prin computer. Acum, aiua 
ei face un tur al structurii interioare a obiectului. Jane n-ar 
putea să facă asta dacă n-ar fi în contact direct cu ceva 
cunoscut ei, cum ar fi nava în situaţia de faţă. Noi. După ce 
percepe forma internă a obiectului, îl poate menţine laolaltă 
în Exterior. 

— Îl ducem acolo şi-l abandonăm? a întrebat Wang-Mu. 

— Nu. Ar putea rămâne întreg sau exploda, sau s-ar putea 
desface şi cine ştie ce daune ar provoca acolo. Ar putea 
rezulta nenumărate copii ale Doctoraşului. 

— Ba nu se va întâmpla aşa, a spus Wang-Mu. Pentru a 
realiza ceva nou, e nevoie de o inteligenţă. 

— Din ce crezi că e alcătuit Doctoraşul? Ca orice altă 
părticică din corpul tău, ca orice piatră, copac sau nore 
format numai din aiua, şi mai există şi multe alte aiua 
disperate să facă parte din ceva, să imite, să crească. Nu, 
avem în faţă un obiect viclean şi nu îl ducem în Exterior. 

— Şi atunci ce facem cu el? 

— Îl ducem acasă la cel care l-a lansat, a spus Peter. 

Mohorât, amiralul Lands stătea singur pe puntea navei 
sale. Ştia că Ofiţerul Xenolog făcuse deja cunoscută ştirea - 
lansarea Doctoraşului fusese ilegală, ceea ce însemna 
revoltă; Bătrânul avea să ajungă în faţa Curţii Marţiale sau 
chiar mai rău atunci când vor reveni acasă. Nimeni nu i se 
adresa; nimeni nu îndrăznea să-l privească. lar Lands şi-a 
dat seama că trebuia să renunţe la comandă şi să o predea 
lui Causo, ca Ofiţer Xenolog al său, iar flota o va preda 
adjunctului său, amiralul Fukuda. Gestul lui Causo de a nu-l 
aresta imediat constituia o dovadă de bunătate, dar nu 
slujea la nimic. Conştienţi de proporţiile insubordonării 


sale, oamenilor şi ofiţerilor le va fi imposibil să-i execute 
ordinele. 

Cu intenţia de a da ordinul de cedare a comenzii, Lands s- 
a ridicat şi l-a văzut pe Ofiţerul Xenolog îndreptându-se 
spre el. 

— Domnule, a spus Causo. 

— Ştiu. Renunţ la comandă. 

— Nu, domnule, a spus Causo. Veniţi cu mine, vă rog. 

— Ce planuri ai? 

— Ofiţerul care răspunde de încărcătură a raportat că a 
apărut ceva în magazia centrală a navei. 

— Ce anume? a întrebat Lands. 

Causo s-a uitat la el. Lands a dat aprobator din cap, apoi 
au ieşit împreună din camera de comandă. 

Jane nu dusese nava pătrăţoasă în ecluza armelor navei- 
amiral, pentru că aceasta putea găzdui doar Doctoraşul, nu 
şi cutia în care se afla, ci în magazia principală, care era 
mult mai spațioasă şi unde nu se găseau mijloace care să 
permită relansarea armei. 

Peter şi Wang-Mu au coborât din navă şi au rămas în 
magazie. 

Apoi Jane a scos de acolo nava, lăsându-i pe Peter şi pe 
Wang-Mu împreună cu Doctoraşul. 

Nava avea să reapară pe Lusitania. Însă nu pentru a lua 
călători. Nu mai era nevoie. Dispozitivul de distrugere 
moleculară nu se mai îndrepta spre Lusitania. Acum se 
găsea în magazia navei-amiral a Flotei Lusitania, călătorind 
cu viteză relativistă spre uitare. Senzorul de proximitate al 
Doctoraşului nu se putea activa, întrucât nu se afla în 
apropierea unei mase planetare. Însă ceasul acestuia 
continua să numere clipele. 

— Sper să ne observe prezenţa cât mai repede, a spus 
Wang-Mu. 

— A, nu-ţi face griji. Mai avem destule minute. 

— Nu ne-au depistat? 


— În biroul de acolo era cineva, a spus Peter, arătând 
către o uşă deschisă. A văzut nava, apoi ne-a văzut şi pe noi, 
şi Doctoraşul. A plecat. Nu cred că vom rămâne singuri 
multă vreme. 

Uşa magaziei s-a deschis. Pe balconul care domina şi se 
întindea de-a lungul a trei pereţi ai magaziei, au apărut trei 
bărbaţi. 

— Bună ziua, a spus Peter. 

— Cine naiba eşti? l-a întrebat unul dintre bărbaţi, a cărui 
uniformă avea cele mai multe fireturi şi însemne militare. 

— Pariez că eşti amiralul Bobby Lands, a spus Peter. lar tu 
trebuie să fii ofiţer Causo. lar tu, ofiţerul care răspunde de 
încărcătură, Lung. 

— Te-am întrebat cine eşti! l-a somat amiralul Lands. 

— Nu cred că asta ar trebui să fie prioritatea acum, a spus 
Peter. Vom avea timp să lămurim identitatea mea după ce 
dezactivezi dispozitivul acestei arme pe care ai lansat-o cu 
atâta nepăsare primejdios de aproape de o planetă locuită. 

— Dacă-ţi închipui că... 

Amiralul nu a apucat să-şi încheie spusele, pentru că 
ofiţerul xenolog a trecut peste balustradă şi a sărit pe 
podeaua magaziei, unde a început să rotească bolţurile 
care fixau carcasa dispozitivului de declanşare. 

— Causo, a strigat Lands, nu se poate să... 

— Domnule, acesta e Doctoraşul, a spus Causo. 

— Dar l-am lansat deja! a strigat amiralul. 

— Sunt convins că a fost o greşeală, a zis Peter. O scăpare, 
deoarece Congresul Stelar a revocat ordinul de lansare. 

— Cine eşti şi cum ai pătruns aici? 

Causo s-a ridicat şi şi-a şters broboanele de sudoare 
apărute pe frunte. 

— Domnule, sunt încântat să raportez că, dacă mai 
întârziam două minute, nava noastră ar fi fost transformată 
în atomi. 

— Mă bucur că n-a fost nevoie de două chei şi de o 
combinaţie secretă ca să dezamorsezi Doctoraşul, a spus 


Peter. 

— Nu, a fost proiectat pentru ca dezamorsarea să se facă 
foarte uşor, a spus Causo. Există instrucţiuni precise privind 
operaţiunile ce trebuie făcute. Însă activarea lui e mai grea. 

— Cu toate acestea, aţi reuşit să o faceţi, a spus Peter. 

— Unde vă este vehiculul? a întrebat Amiralul, în timp ce 
cobora scara către podea. Cum aţi pătruns aici? 

— Am venit într-o cutie pe care am aruncat-o după ce n- 
am mai avut nevoie de ea, a spus Peter. Încă nu aţi înţeles 
că nu am venit pentru a fi supuşi unui interogatoriu? 

— Arestaţi-i pe cei doi, a ordonat Lands. 

Causo s-a uitat la amiral ca la un nebun. Însă ofiţerul 
celălalt, care îl urmase pe amiral până jos, a dat să execute 
ordinul, făcând câţiva paşi către Peter şi Wang-Mu. 

Instantaneu, cei doi au dispărut, pentru a-şi face apariţia 
pe balconul din care tocmai coborâseră ofiţerii. Aceştia i-au 
depistat după câteva clipe. Ofiţerul care răspundea de 
încărcătură părea dezorientat. 

— Domnule, a spus el. Acum o secundă erau aici. 

Pe de altă parte, Causo şi-a dat seama că se petrecea ceva 
neobişnuit, la care nu se putea da o ripostă din punct de 
vedere militar. De aceea a adoptat o altă modalitate de 
abordare. Şi-a făcut cruce şi a început să murmure o 
rugăciune. 

Lands a făcut câţiva paşi înapoi, până s-a ciocnit de 
Doctoraş. S-a agăţat de el ca să-şi recapete echilibrul şi, 
brusc, şi-a retras mâinile, plin de ură şi durere, ca şi cum 
suprafaţa armei ar fi fost înroşită. 

— Of, Doamne, a zis el. Am încercat să procedez ca Ender 
Wiggin. 

— Ciudat, a spus Peter. Şi eu m-am străduit să procedez la 
fel. 

— Vai, Doamne, a repetat Lands. 

— Amirale Lands, a spus Peter, am o propunere. În loc să 
pierzi câteva luni în timp real ca să întorci nava şi să mai 
faci o încercare ilegală de lansare a armei şi în loc să 


organizezi o carantină demoralizatoare şi inutilă în jurul 
Lusitaniei, mai bine te îndrepţi spre una dintre cele O Sută 
de Lumi - Trondheim e cea mai apropiată - şi, până atunci, 
întocmeşti un raport către Congresul Stelar. Am şi câteva 
idei pe care trebuie să le cuprindă acel raport, dacă vrei să 
mă asculţi. 

Drept răspuns, Lands a scos un pistol cu laser şi l-a 
îndreptat spre Peter. 

Peter şi Wang-Mu au dispărut instantaneu şi au apărut în 
spatele lui Lands. Cu pricepere, Peter l-a dezarmat pe 
amiral, dar, din nefericire, i-a rupt şi două degete în cursul 
operaţiunii. 

— Vă cer scuze, mi-am pierdut din îndemânare, a spus 
Peter. Nu mi-am mai folosit cunoştinţele de arte marţiale 
de... de mii de ani. 

Lands a căzut în genunchi, încercând să-şi îngrijească 
degetele rupte. 

— Peter, a spus Wang-Mu, ce-ar fi ca Jane să nu ne mai 
mute de colo-colo? Am ametit. 

Peter a clipit ştrengăreşte din ochi. 

— Vrei să afli ideile mele în legătură cu raportul? l-a 
întrebat Peter pe amiral. 

Acesta a încuviinţat din cap. 

— Şi eu vreau, a spus Causo, care a înţeles că o vreme 
avea să fie comandantul navei. 

— Cred că va trebui să foloseşti ansiblul ca să raportezi că, 
din cauza unei defecţiuni, s-a raportat că Doctoraşul a fost 
lansat. În realitate, lansarea a fost anulată în ultima clipă şi, 
pentru a evita alte neplăceri, ai dispus ca el să fie transferat 
în magazia principală, unde a fost dezarmat şi dezactivat. Ai 
înţeles partea asta cu dezactivarea? l-a întrebat Peter pe 
Causo. 

Acesta a dat din cap. 

— O voi face imediat, domnule. Apoi i s-a adresat ofițerului 
care răspundea de magazie. Am nevoie de o trusă de scule. 


În timp ce ofiţerul s-a dus să aducă trusa dintr-un dulap 
aflat în perete, Peter a continuat: 

— Apoi poţi raporta că ai luat legătura cu un locuitor de pe 
Lusitania - cu mine, adică - iar acesta te-a asigurat că 
virusul Descolada este sub control şi nu mai constituie o 
ameninţare pentru nimeni. 

— De unde ştii asta? a întrebat Lands. 

— Pentru că eu sunt purtătorul a ceea ce a mai rămas din 
virus şi, dacă nu ar fi perfect eradicat, te-ai îmbolnăvi de 
Descolada şi ai muri peste câteva zile. După ce dai asigurări 
că Lusitania nu constituie o ameninţare, raportul tău 
trebuie să menţioneze că revolta de pe Lusitania a fost doar 
o neînțelegere şi că, departe de a fi un amestec al 
oamenilor în cultura pequenino, aceştia din urmă şi-au 
exercitat dreptul de fiinţe libere pe propria planetă de a 
dobândi informaţii şi tehnologie de la străinii care vin în 
vizită cu gânduri bune - mai precis, colonia umană din 
Milagre. De la data primului contact, mulţi dintre 
pequeninos au devenit specialişti în ştiinţa şi tehnologia 
umană, iar în viitor ei îşi vor trimite ambasadori la 
Congresul Stelar şi speră ca această instituţie să le 
răspundă cu aceeaşi curtoazie. Ai înţeles asta? 

Lands a dat din cap. Causo, care se ocupa de 
dezasamblarea mecanismului de declanşare, şi-a dres 
glasul în semn de aprobare. 

— Mai poţi declara că pequeninos au încheiat o alianţă cu 
altă rasă străină, care, contrar unor rapoarte întocmite în 
pripă, nu a fost distrusă în întregime în bine-cunoscutul 
xenocid produs de Ender Wiggin. Sub formă de cocon, o 
matcă a supravieţuit, iar ea este sursa tuturor informaţiilor 
folosite în renumita carte Matca. Aceste informaţii s-au 
dovedit extrem de corecte şi de netăgăduit. Matca de pe 
Lusitania nu doreşte deocamdată un schimb la nivel de 
ambasadori cu Congresul, preferând însă ca interesele ei să 
fie reprezentate de pegqueninos. 

— Gândaci mai există? a întrebat Lands. 


— Din punct de vedere tehnic, Ender Wiggin nu a comis 
un xenocid. Dacă lansarea acestui proiectil nu ar fi fost 
anulată, ai fi produs primul xenocid, nu al doilea. După cum 
se prezintă lucrurile în acest moment, nici n-a existat 
vreodată un xenocid, deşi trebuie să recunosc că s-au făcut 
două încercări. 

Lacrimile brăzdau obrajii lui Lands. 

— N-am vrut s-o fac. Am crezut că aşa era corect. Am 
considerat că trebuia să procedez astfel ca să salvez... 

— Să spunem că vei discuta asta cu terapeutul navei, dar 
mai târziu, a zis Peter. Mai avem de rezolvat o problemă. 
Posedăm o tehnologie de zbor stelar pe care cred că şi cele 
O Sută de Lumi ar dori să o aibă. Aţi asistat deja la o 
demonstraţie. De obicei, noi preferăm să facem asemenea 
zboruri în nişte nave care nu sunt luxoase, ci arată mai 
curând ca nişte cutii. Sunt totuşi făcute din metal rezistent 
şi ne permit să vizităm alte lumi fără să pierdem nici o 
secundă din viaţă. Ştiu că cei care deţin cheia metodei 
noastre de zbor ar fi încântați ca în următoarele luni să 
transporte instantaneu toate navele relativiste care în 
prezent zboară spre diverse destinaţii. 

— Dar asta costă, a spus Causo, cu un gest din cap. 


— Da, să spunem că impunem o condiţie prealabilă, a zis 
Peter. Un element-cheie al zborului interstelar instantaneu 
cuprinde un program de computer pe care Congresul 
Stelar a încercat recent să-l distrugă. Am găsit o metodă 
înlocuitoare, dar nu este pe deplin satisfăcătoare, şi cred că 
fac o afirmaţie ce nu trebuie dovedită: Congresul Stelar nu 
va putea utiliza zborul instantaneu decât dacă toate 
ansiblurile din cele O Sută de Lumi sunt conectate la toate 
reţelele de computere existente, fără întârziere şi fără acele 
programe de examinare care nu fac decât să scheaune ca 
nişte căţei fără dinţi. 

— Nu am autoritatea să... 

— Amirale Lands, nu ţi-am cerut să hotărăşti. Doar ţi-am 
sugerat conţinutul mesajului pe care vei avea amabilitatea 
să-l transmiţi prin ansiblu către Congresul Stelar. Imediat. 

Lands a privit în gol. 

— Nu mă simt bine, a spus el. Cred că nu mai sunt capabil. 
Ofiţer Causo, în prezenţa ofițerului Lung, Îţi transmit 
comanda acestei nave şi îţi ordon să îl înştiinţezi pe amiralul 
Fukuda că din această clipă este comandantul flotei. 

— Nu sunt de acord, a spus Peter. Mesajul despre care 
vorbeam trebuie să plece din partea ta. Fukuda nu se află 
de faţă şi n-aş vrea să repet cele spuse până acum. Prin 
urmare, vei întocmi raportul, vei păstra comanda flotei şi a 
acestei nave, şi nu te vei eschiva de la răspundere. Ţi-a fost 
greu să iei acea hotărâre. Ai greşit, dar ai făcut-o cu curaj şi 
hotărâre. Să dovedeşti acelaşi curaj şi acum, amirale. Nu 
te-am pedepsit astăzi decât din cauza stângăciei mele, lucru 
pentru care îmi cer scuze, îţi acordăm a doua şansă. Profită 
de ea, amirale! 

Lands l-a privit pe Peter şi un nou val de lacrimi a început 
să-i curgă pe obraji. 

— De ce-mi acorzi o şansă? 

— Pentru că aşa ar fi vrut Ender, a spus Peter. Şi poate că, 
acordânduc-ţi o nouă şansă, va beneficia şi el de una. 

Wang-Mu l-a prins pe Peter de mână şi i-a strâns-o. 


Apoi au dispărut amândoi din magazia navei-amiral şi au 
reapărut în cabina de comandă a navetei ce se rotea în 
jurul planetei care crease Descolada. 

Wang-Mu a privit în jur către chipurile necunoscute. Spre 
deosebire de Nava amiralului Lands, acolo nu exista 
gravitație artificială, dar, ţinânu-l de mână pe Peter, Wang- 
Mu a reuşit să reziste fără să i se facă rău sau să leşine. Nu 
ştia cine erau acei oameni, dar şi-a dat seama că 
Stingătorul-de-Flăcări trebuia să fie un pegquenino, iar 
lucrătoarea fără nume de la un terminal de computer era o 
creatură de felul celor detestate şi temute cândva, 
cunoscute sub numele de gândaci. 

— Bună tuturor, Ela, Quara, Miro, a zis Peter. Ea e Wang- 
Mu. 

Wang-Mu n-a apucat să se sperie, pentru că toţi ceilalţi au 
rămas şocaţi când i-au văzut. 

Miro şi-a revenit primul din surpriză şi a zis: 

— Aţi uitaţi să îmbrăcaţi costumele spaţiale. 

Wang-Mu a pufnit în râs. 

— Bună, mamă regală a vestului, a zis Miro, folosind 
numele strămoşului lui Wang-Mu, un zeu venerat pe lumea 
Calea. Am aflat totul despre tine de la Jane, a adăugat Miro. 

Pe uşa din capătul încăperii a intrat încet o femeie. 

— Val? a întebat Peter. 

— Nu, i-a răspuns femeia. Sunt Jane. 

— Jane, a spus Wang-Mu în şoaptă. Zeul lui Malu. 

— Prietena lui Malu, a precizat Jane. Şi prietena ta, Wang- 
Mu. A întins braţul şi, luându-i pe amândoi de mână, i-a 
privit în ochi. Şi prietena ta, Peter. La fel ca întotdeauna. 

„DE UNDE ŞTII CĂ EI NU TREMURĂ DE GROAZĂ?” „O, 
zei. Sunteţi nedrepţi! 

Tatăl meu şi mama mea meritau să aibă un copil mai bun 
decât mine!” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao 

— Ai avut Doctoraşul în mână şi l-ai înapoiat? a întrebat 
Quara care nu putea crede aşa ceva. 


Toată lumea, inclusiv Miro, a presupus că ea nu avea 
încredere în flotă, care putea să mai apeleze la acea armă. 

— A fost demontată sub ochii mei, a spus Peter. 

— Ei, păi nu se poate monta la loc? a întrebat ea. 

Wang-Mu a încercat să-i explice. 

— Amiralul Lands nu mai poate alege un asemenea drum. 
Noi n-am fi lăsat lucrurile nesoluţionate. Lusitania e acum 
în siguranţă. 

— Ea nu vorbeşte despre Lusitania, a spus Ela cu răceală, 
ci despre planeta asta, creatoare a Descoladei. 

— Cum, sunt singura care s-a gândit la asta? a întrebat 
Quara. Cred că asta ar rezolva toate necazurile noastre 
despre sonde cu diverşi viruşi, variante şi mai periculoase 
ale Descoladei... 

— Te gândeşti să distrugi o lume populată de o rasă 
capabilă de gândire, a întrebat Wang-Mu. 

— Nu chiar acum, a spus Quara, lăsând să se înţeleagă că 
Wang-Mu era cea mai ridicolă persoană cu care-şi pierduse 
vremea stând de vorbă cu ea. Dacă stabilim că sunt aşa cum 
i-a numit Valentine, înţelegi? Varelse. Cu care nu se poate 
ajunge la o înţelegere. Cu care nu se poate coexista. 

— Deci vrei să spui că... a încercat Wang-Mu. 

— Am spus ce-am avut des spus, a întrerupt-o Quara. 

Dar Wang-Mu nu s-a lăsat intimidată: 

— Din spusele tale înţeleg că, în principiu, amiralul Lands 
nu a greşit, ci a judecat rău faptele în acel caz particular. 
Dacă Descolada ar mai fi fost o ameninţare pe Lusitania, 
atunci datoria lui era să distrugă planeta. 

— Ce înseamnă viaţa oamenilor de pe o planetă în 
comparaţie cu soarta tuturor speciilor dotate cu rațiune? a 
întrebat-o Quara. 

— O avem în faţă pe aceeaşi Quara Ribeira care a încercat 
să ne împiedice atunci când am vrut să distrugem virusul 
Descolada, susţinând că ar putea fi înzestrat cu rațiune? a 
întrebat Miro pe un ton amuzat. 


— De atunci încoace, m-am gândit de multe ori la asta, a 
zis Quara. Am fost copilăroasă şi sentimentală. Viaţa e 
prețioasă. Viaţa fiinţelor raţionale e şi mai prețioasă. Dar 
când un asemenea grup ameninţă supraviețuirea altuia, 
atunci cel periclitat are dreptul să se apere. Nu aşa a 
proceat Ender? Întotdeauna? 

Quara i-a măsurat pe rând cu un aer triumfător. 

Peter a încuviinţat din cap. 

— Da, a zis el. Aşa a procedat. 

— Într-un joc, a precizat Wang-Mu. 

— În lupta lui cu doi băieţi care îi amenințau viaţa. S-a 
asigurat că ei nu-l vor mai ameninţa. Aşa se duc războaiele, 
în caz că faci greşeala să gândeşti altfel. Nu lupţi cu forţe 
minime, ci cu forţe maxime şi cu costuri suportabile. Nu-ţi 
idealizezi inamicul, nici nu-l descrii mai sângeros decât 
este, ci îi distrugi capacitatea de ripostă. Asta e strategia pe 
care o foloseşti în cazul bolilor. Nu încerci să realizezi un 
medicament care să ucidă 95% din bacterii sau din virusuri. 
Dacă procedezi aşa, nu creezi decât un germen nou, 
rezistent la medicament. Trebuie să-l elimini complet. 

Wang-Mu a încercat să găsească un contraargument la 
vorbele ei. 

— Boala aceasta reprezintă o analogie valabilă? 

— Ce înţelegi prin analogia asta? a întrebat-o Peter. Un 
meci de lupte? Lupţi ca să slabeşti rezistenţa adversarului? 
Asta e bine, atâta vreme cât şi el respectă aceleaşi reguli. 
Dar dacă tu stai gata să lupţi, iar el scoate un cuţit sau un 
pistol, ce faci? Ori ne referim la un meci de tenis? Joci până 
când adversarul îţi plasează o bombă la picioare? Nu mai 
există reguli. Aşa e într-un război. 

— Dar avem de a face cu un război? a întrebat Wang-Mu. 

— După cum a spus Quara, i-a răspuns Peter, dacă 
descoperim că nu se poate trata cu ei, atunci e război. Ce 
au făcut ei Lusitaniei, acelor pequeninos lipsiţi de apărare, 
s-a numit război total, devastator, fără suflet, fără să se 
respecte drepturile celeilalte părţi. Acela este inamicul 


nostru, doar dacă reuşim să înţelegem consecinţele faptelor 
lor. Quara, nu la asta te refereai? 

— Exact, a răspuns ea. 

Wang-Mu şi-a dat seama că raţionamentul acela nu era 
corect, dar nu era sigură. 

— Peter, dacă tu chiar crezi asta, de ce n-ai păstrat 
Doctoraşul? 

— Pentru că puteam greşi, iar pericolul nu este iminent. 

Quara a plescăit din limbă, în semn de dispreţ. 

— Peter, tu nu ai fost aici. N-ai văzut cu ce au azvârlit în 
noi - cu un virus nou creat şi modelat special ca să ne facă 
să stăm ca proştii, în timp ce urmau să vină pentru a pune 
stăpânire pe navă. 

— Şi vi l-au trimis frumos ambalat, într-un plic? a întrebat 
Peter. Sau vreun căţeluş infectat, în faţa căruia n-aţi fi 
rezistat să-l luaţi în braţe? 

— Au transmis codul, a spus Quara. Dar se aşteptau ca noi 
să realizăm molecula şi ea să-şi facă apoi efectul. 

— Ba nu, a contrazis-o Peter, voi aţi speculat că aşa 
funcţionează limbajul lor, apoi aţi acţionat ca şi cum 
speculaţia era corectă. 

— Şi ştii tu cumva că nu este? l-a întrebat Quara. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Asta e problema. Pur şi 
simplu, nu ştim. Nu putem şti. Ei, dacă-i vedeam lansând 
sonde sau dacă ar fi încercat să lovească nava, cu gând să o 
distrugă, ar fi trebuit să întreprindem ceva. De exemplu, să 
trimitem nave după sondele lor şi să studiem cu atenţie 
viruşii pe care i-au trimis. Sau, dacă atacau nava, ferindu-ne 
şi analizându-le armele şi tactica. 

— Acum totul e bine şi frumos, a spus Quara. Acum, când 
Jane este în siguranţă, iar copacii-mame au rămas intacţi, 
astfel încât ea poate efectua zborul stelar, e bine. Acum 
putem să interceptăm sondele şi să ne ferim din calea 
proiectilelor. Dar înainte, când eram neajutoraţi? Când mai 
aveam de trăit doar câteva săptămâni sau cel puţin aşa 
credeam? 


— Atunci nu exista nici ameninţarea Doctoraşului, a spus 
Peter, deci n-aţi fi putut să le distrugeţi planeta. N-am pus 
mâna pe Doctoraş decât după ce Jane şi-a recăpătat 
puterea. Şi, având acea putere, nu mai era necesar să 
distrugem planeta creatorilor de Descolada decât dacă ea 
ar fi constituit un pericol prea mare, ce nu putea fi 
îndepărtat în alt mod. 

Quara a râs. 

— Ce înseamnă asta? Credeam că Peter e partea dură a 
personalităţii lui Ender. Eu văd că e numai dulceaţă şi 
lumină. 

Peter a zâmbit. 

— Există momente când trebuie să te aperi pe tine însuţi 
sau pe cineva împotriva răului. lar uneori singura metodă 
de apărare care are şanse de reuşită este folosirea unei 
forţe brutale, devastatoare, dar o singură dată. Oamenii 
acţionează cu brutalitate doar în astfel de situaţii. 

— Dar să nu ne lăsăm antrenați pe panta autojustificărilor, 
bine? a zis Quara. Tu eşti succesorul lui Ender. Prin urmare, 
ţi se pare normal să crezi că băieţii aceia pe care Ender i-a 
ucis constituie excepţia de la regulile bunei purtări pe care 
o recomanzi? 

— Îi găsesc justificare lui Ender în ignoranță şi 
nepricepere. Noi nu suntem neajutoraţi. Nici Congresul 
Stelar sau Flota Lusitania. lar ei au preferat să acţioneze 
înainte de a-şi depăşi propria stare de ignoranță. 

— Ender a folosit Doctoraşul când era ignorant. 

— Ba nu, Quara. Adulții care-l comandau au folosit 
Doctoraşul. Ei ar fi putut să-i anuleze decizia. Aveau 
suficient timp să intervină şi să anuleze comanda. Ender a 
crezut că joacă un joc. Şi-a închipuit că, prin folosirea 
Dispozitivului în simulare, s-ar putea dovedi neserios, 
nesupus sau chiar prea brutal pentru a i se încredința 
comanda. Încerca să se poarte astfel încât să fie eliminat 
din Şcoala de Comandă. Atâta tot. Făcea ce putea pentru a-i 
determina să înceteze cu torturarea lui. Adulții erau cei 


care hotărau să dezlănţuie cea mai puternică armă: Ender 
Wiggin. Nu s-a făcut nici un efort pentru a se discuta cu 
gândacii, de a comunica. Nici măcar la sfârşit, când ştiau că 
Ender avea intenţia să le distrugă planeta natală. 
Hotărâseră să meargă până la capăt, indiferent de 
consecinţe. Ca şi amiralul Lands. Ca tine, Quara. 

— Am spus că o să aştept până află. 

— Bine, a zis Peter. Atunci nu ne mai contrazicem. 

— Dar trebuia să aduci aici Doctoraşul. 

— Doctoraşul n-ar trebui să existe, a spus Peter. Nici n-a 
fost vreodată necesar. N-a fost oportun, deoarece costul 
folosirii lui e prea mare. 

— Ce cost?! a exclamat Quara. E mai ieftin decât armele 
nucleare. 

— Ne-au trebuit trei mii de ani ca să depăşim situaţia 
creată de distrugerea planetei natale a mătcilor. Acesta 
este costul. Dacă folosim Doctoraşul, atunci suntem oameni 
care distrugem alte specii. Amiralul Lands seamănă cu 
militarii care s-au slujit de Ender Wiggin. Hotărârea lor 
fusese luată dinainte. Aceasta e primejdia. Aici se află răul. 
Ideea asta trebuie stârpită. Au crezut că procedează bine, 
că salvează rasa umană. Dar se înşelau. Au existat multe 
motive diferite, dar odată cu decizia de a folosi arma, au 
hotărât să nu încerce să discute cu inamicul. De ce nu s-a 
făcut o demonstraţie a puterii Doctoraşului distrugându-se 
un satelit natural apropiat? De ce Lands n-a făcut nici o 
încercare să verifice dacă situaţia de pe Lusitania era 
aceeaşi sau se schimbase? Iar tu, Quara - ce metodologie 
voiai să foloseşti ca să stabileşti dacă descoladores sunt 
prea răi ca să merite să mai trăiască? În ce moment ştii că 
ei constituie un pericol iminent împotriva tuturor speciilor? 

— Să vedem lucrurile şi altfel, Peter, a propus Quara. În ce 
moment îţi puteai da seama că nu sunt un pericol? 

— Avem arme şi mai bune decât Doctoraşul. Ela a realizat 
o moleculă care bloca eforturile Descoladei de a provoca 
rău, fără să-i elimine capacitatea de a ajuta flora şi fauna 


Lusitaniei să sufere transformări. Cine ne spune că nu 
putem face acelaşi lucru în cazul oricărei mici boli pe care 
ne-o trimit, până când ei renunţă? Cine ne spune că ei nu 
fac încercări disperate de a comunica? De unde ştii că 
moleculele pe care le-au trimis nu reprezintă o încercare de 
a ne face fericiţi în singurul mod pe care-l cunosc ei, 
trimiţându-ne molecula care ar alunga furia noastră? De 
unde ştii că ei nu tremură de groază pe planeta lor, pentru 
că noi avem o navă care poate să dispară şi să reapară în alt 
loc? Noi încercăm să discutăm cu ei? 

Peter s-a uitat în jur la toţi ceilalţi. 

— Nu înţelegeţi? Niciunul dintre voi? Există doar o specie 
despre care ştim că a încercat în mod deliberat să distrugă 
altă specie înzestrată cu gândire fără să fi încercat în mod 
serios să comunice sau să avertizeze. Noi suntem acea 
specie. Primul xenocid a dat greş, deoarece victimele 
atacului au reuşit să ascundă o femelă gestantă. A doua 
oară a dat greş dintr-un motiv mai clar - pentru cu unii 
membri ai speciei umane au hotărât să împiedice aşa ceva. 
Nu doar câţiva, ci mulţi. Congresul. O mare corporație. Un 
filosof de pe Vântul Divin. Un om sfânt din Samoan şi 
credincioşii lui de pe Pacifica. Eu şi Wang-Mu. Jane. Oamenii 
şi ofiţerii amiralului Lands, când au înţeles situaţia. 
Devenim mai buni, nu înţelegeţi? Însă rămâne un adevăr - 
noi, oamenii, suntem specia care a evidenţiat tendinţa cea 
mai pronunţată de a refuza în mod deliberat să comunice 
cu alte specii, dorind să le distrugă pe unele în totalitate. 
Poate că descoladores sunt varelse, poate nu. Dar pe mine 
mă sperie mai mult gândul că noi suntem varelse. Acesta 
este costul folosirii Doctoraşului când nu e nevoie şi nici nu 
va fi nevoie să apelăm la el dacă ţinem seama de celelalte 
mijloace pe care le avem la dispoziţie. Dacă apelăm la 
Dispozitiv înseamnă că nu suntem raman. Nimeni nu poate 
avea încredere în noi. Suntem specia care merită să moară 
pentru siguranţa celorlalte. 


Quara a clătinat din cap, dar îşi pierduse siguranţa de 
sine. 

— Mi se pare că încerci să obţii iertarea pentru propriile 
crime. 

— Acela a fost Ender, a spus Peter. El şi-a trăit viaţa 
încercând să devină el însuşi raman şi să-i transforme şi pe 
ceilalţi în acelaşi sens. Mă uit la cei de pe nava asta, mă 
gândesc la ce am văzut, la oamenii pe care i-am cunoscut în 
ultimele luni şi cred că specia umană se îndreaptă. Mergem 
în direcţia corectă. Mai apar şi accidente din când în când. 
Discuţii în contradictoriu. Dar, în mare, aproape că merităm 
să ne unim cu mătcile şi cu pegqueninos. lar dacă 
descoladores au depăşit faza de raman măcar cât noi, 
atunci înseamnă că avem şi mai multe motive să fim 
răbdători cu ei şi să încercăm să-i lecuim de boala aceasta. 
Câţi ani ne-au trebuit ca să ajungem aici după ce marcam 
locul bătăliilor cu mormane de ţeste? Mii de ani. Şi tot 
timpul am avut dascăli care s-au străduit să ne schimbe, 
arătându-ne calea, încetul cu încetul, am învăţat. Să-i 
învăţăm şi pe ei -dacă nu cumva ştiu deja mai multe decât 
noi. 

— S-ar putea să avem nevoie de ani de zile doar ca să le 
deprindem limba, a spus Ela. 

— Transportul a devenit ieftin, a spus Peter. Sper că nu te 
superi, Jane. Putem trimite echipe o perioadă îndelungată, 
fără ca să sufere cineva inutil. Putem păstra o flotă care să 
supravegheze planeta - cu pequeninos şi lucrătoare, 
împreună cu cercetători umani. Timp de secole. Chiar 
milenii. Nu e nici o grabă. 

— Cred că e periculos, a spus Quara. 

— lar eu cred că tu ai aceeaşi dorinţă instinctivă ca şi noi, 
aceea care ne vâră în belele atât de mari mai tot timpul, a 
spus Peter. Ştii că vei muri, dar vrei să ştii că totul s-a 
rezolvat înainte de a-ţi da duhul. 

— Nu sunt bătrână! a exclamat Quara. 

Miro a intervenit: 


— Are dreptate, Quara. Moartea planează deasupra 
capului tău încă de la moartea lui Marcăo. Gândiţi-vă cu 
toţii la asta. Oamenii fac parte dintr-o specie cu viaţă 
scurtă. Mătcile consideră că trăiesc la infinit. Pegqueninos au 
speranţa de a trăi multe secole în cea de-a treia viaţă. Noi 
ne grăbim tot timpul. Avem înclinația de a lua decizii fără să 
deţinem informaţii suficiente, pentru că vrem să acţionăm 
acum, cât mai avem timp. 

— Deci aşa? a zis Quara. Asta e hotărârea ta? Să permitem 
ca această gravă ameninţare la adresa vieţii să planeze aici, 
făcând planuri, iar noi să-i tot urmărim din spaţiu? 

— Nu noi, a spus Peter. 

— Da, ai dreptate, a zis Quara, tu nu participi la acest 
proiect. 

— Ba da, a spus Peter. Iar tu, nu. Tu te întorci pe Lusitania, 
şi Jane n-o să te mai aducă niciodată aici. Decât după ce vei 
dovedi că ai reuşit să-ţi controlezi ieşirile şi părerile. 

— Ticălos arogant ce eşti! a strigat Quara. 

— "Toţi cei prezenţi ştiu că am dreptate, a spus Peter. 
Semeni cu Lands. Tu eşti gata să iei decizii pornind de la 
idei preconcepute, apoi refuzi să asculţi argumentele care 
te-ar putea face să te răzgândeşti. Există mulţi oameni ca 
tine, Quara. Şi nu vom lăsa pe niciunul dintre ei să se 
apropie de planeta asta decât după ce vom şti mai multe. Va 
sosi şi ziua în care toate speciile înzestrate cu rațiune vor 
ajunge la concluzia că descoladores sunt, de fapt, varelse 
care nu trebuie distruşi. Însă mă îndoiesc că vreunul dintre 
noi, cu excepţia lui Jane, va mai fi în viaţă când se va 
întâmpla asta. 

— Cum adică, tu crezi că voi trăi etern? a întrebat Jane. 

— Ai face bine să crezi asta, a spus Peter. Decât dacă tu şi 
Miro găsiţi o soluţie pentru a avea copii care să poată lansa 
nave când vor creşte mari. Peter s-a întors către Jane. Acum 
ne poţi duce acasă? 

— Am şi făcut-o, a spus Jane. 


Au deschis uşa şi au coborât. S-au oprit pe suprafaţa unei 
lumi care nu avea să mai fie distrusă. 

Quara nu i-a urmat. 

— Quara nu vine cu noi? a întrebat Wang-Mu. 

— Poate simte nevoia să rămână singură o vreme, a 
explicat Peter. 

— Bine, mergeţi voi înainte, a spus Wang-Mu. 

— Crezi că o să te înţelegi cu ea? a întrebat-o Peter. 

— Măcar să încerc. 

Peter a sărutat-o. 

— I-a fost greu. Să-i spui că-mi pare rău. 

— Poate-i spui chiar tu, dar mai târziu, a spus Wang-Mu. 

S-a întors în navă. Quara rămăsese în faţa terminalului. 
Ultimele date pe care le analizase înainte de sosirea lui 
Peter şi Wang-Mu încă vibrau în aerul de deasupra 
terminalului. 

— Quara, a spus Wang-Mu. 

— Pleacă! 

Sunetul răguşit al vocii lui Quara dovedea că plângea. 

— "Tot ce ţi-a spus Peter e adevărat. 

— Ai venit doar ca să-mi spui asta? Să presari sare pe 
rană? 

— Numai că el a lăudat rasa umană cam mult faţă de 
progresele minore pe care le-a făcut. 

Quara a scâncit. Semăna cu un răspuns afirmativ. 

— Mie mi se pare că el şi ceilalţi socotiseră încă de la 
început că tu eşti varelse. Şi că meriţi surghiunul fără nici o 
speranţă de iertare. Fără ca mai întâi să ţi se arate 
înţelegere. 

— A, dar mă înţeleg, a spus Quara. Fetiţa distrusă de 
pierderea unui tată brutal, pe care ea, cu toate acestea, l-a 
iubit. Cea care încă este în căutarea unui substitut de tată, 
care reacţionează faţă de toţi cu o furie dementă, aşa cum a 
învăţat de la părintele ei. Crezi că nu ştiu ce au hotărât? 

— Te-au etichetat. 


— Dar nu acesta este adevărul despre mine. Poate 
sugeram ca Doctoraşul să fie păstrat pentru cazul în care ar 
fi fost necesar, dar n-am sugerat să fie folosit înainte de a se 
încerca comunicarea cu ei. Dar Peter m-a tratat de parcă aş 
fi fost acel amiral. 

— Ştiu, a spus Wang-Mu. 

— Mda, bine. Îmi dau seama de ce eşti atât de 
înţelegătoare cu mine şi ştiu că am greşit. Hei, Jane ne-a 
spus deja că voi doi sunteţi - cum sună expresia aceea 
neroadă? - îndrăgostiţi unul de celălalt. 

— Nu m-a umplut de mândrie felul cum s-a purtat Peter cu 
tine. A făcut o greşeală. I se întâmplă. Şi mie îmi răneşte 
sentimentele din când în când. La fel procedezi şi tu. Ai şi 
făcut-o adineauri. Uneori şi eu jignesc lumea. Iar alteori fac 
lucruri îngrozitoare fiind convinsă că am dreptate. Toţi 
suntem aşa. Cu toţii avem o doză de varelse în noi. Dar şi 
una de raman. 

— Ce filosofie de viaţă dulce şi echilibrată, deşi cam 
şcolărească, a zis Quara. 

— Atât m-am priceput şi eu, a zis Wang-Mu. Nu am 
educaţia ta. 

— Asta e tehnica numită „fă-o să se simtă vinovată”? 

— Spune-mi, Quara, dacă nu joci cu adevărat rolul tatălui 
tău şi nu încerci să-l reînvii, de ce eşti atât de pornită 
permanent împotriva tuturor? 

Quara s-a rotit cu scaunul şi a privit-o direct pe Wang-Mu. 
Da, chiar plânsese. 

— Chiar vrei să ştii de ce sunt animată de o furie iraţională 
tot timpul? (Încă nu renunţase la tonul arţăgos.) Chiar vrei 
să faci pe psihiatrul cu mine? Ei, atunci uite: ceea ce m-a 
iritat cel mai mult de când mă ştiu e că în copilărie, Quim, 
fratele meu mai mare, m-a bătut fără să ştie nimeni, iar 
acum e considerat martir şi-l vor face sfânt, dar nu se va şti 
vreodată cât de rău a fost şi ce lucruri îngrozitoare mi-a 
făcut. 


Wang-Mu a rămas împietrită. Peter îi povestise despre 
Quim. Cum murise. Ce fel de om fusese. 

— Vai, Quara, a zis ea. Îmi pare foarte rău. 

Pe faţa Quarei a apărut o expresie de dezgust total. 

— Eşti o proastă. Quim nu m-a atins niciodată. Eşti o 
proastă care se bagă unde nu-i fierbe oala, vrând, chipurile, 
să facă bine. Dar eşti atât de dispusă să accepţi orice 
explicaţie de doi bani ca să înţelegi de ce sunt atât de rea, 
încât dai crezare oricărei istorisiri care pare cât de cât 
plauzibilă. Acum, probabil că încă te întrebi dacă tot ce am 
spus era adevărat şi acum neg totul doar pentru că mă tem 
de consecinţe sau de nu ştiu ce. Înţelege, fetiţo, nu mă 
cunoşti. Şi nici nu mă vei cunoaşte vreodată. N-am nevoie 
de prieteni, iar dacă aş vrea aşa ceva, n-aş apela la fătuca 
preferată de Peter ca să-mi fie apropiată. Vrei să-ţi explic şi 
mai pe înţelesul tău? 

De-a lungul vieţii, Wang-Mu fusese bătută de experţi şi 
vorbită de rău de oameni care se pricepeau la asta. Quara îi 
depăşea pe oricare dintre ei, dar nu era chiar atât de 
iscusită, astfel că a traversat situaţia fără să clipească. 

— Cu toate astea, bag de seamă, a spus ea, că, după ce l-ai 
defăimat pe cel mai nobil membru al familiei tale, n-ai 
suportat să mă laşi să cred că ai rostit adevărul. Deci tot 
eşti credincioasă faţă de cineva, chiar dacă e mort. 

— Nu ai priceput aluzia, aşa e? a întrebat Quara. 

— Eu observ că încă îmi vorbeşti, cu toate că mă 
dispreţuieşti şi încerci să mă jigneşti. 

— Dacă aş fi peşte, tu ai fi o remora, te-ai lipi de mine şi 
mi-ai suge şi viaţa, nu? 

— Ai putea pleca de aici şi n-ai mai fi silită să asişti la 
încercările mele patetice de a mă apropia de tine, a zis 
Wang-Mu. Dar nu pleci. 

— Incredibil, a făcut Quara. 

Şi-a desfăcut centura de siguranţă de la scaun, s-a ridicat 
şi a ieşit pe uşa care era deschisă. 


Wang-Mu a urmărit-o îndepărtându-se. Peter avea 
dreptate. Oamenii rămâneau cea mai stranie dintre specii. 
Şi, din această cauză, era şi cea mai primejdioasă, cea mai 
lipsită de rațiune, cea mai imprevizibilă. 

Cu toate acestea, în sinea ei, Wang-Mu a îndrăznit să facă 
o serie de previziuni. 

În primul rând, era încredinţată că echipa de cercetare va 
reuşi să comunice cu descoladores. 

A doua previziune era mai imprecisă. Mai curând o 
speranţă. Poate era chiar o dorinţă. Aceea că, într-o bună zi, 
Quara îi va spune adevărul. Că atunci rana ascunsă pe care 
Quara o avea se va vindeca. Că ar putea deveni prietene. 

Dar în nici un caz în acea zi. Nu era nici o grabă. Wang-Mu 
va încerca să o ajute pe Quara, pentru că se vedea limpede 
că avea nevoie de ajutor şi pentru că oamenii care se 
aflaseră în jurul ei se săturaseră să o mai ajute. Dar ajutorul 
pe care trebuia să i-l acorde Quarei nu era singurul sau cel 
mai important lucru pe care trebuia să-l realizeze. 
Prioritatea era să se căsătorească cu Peter şi să înceapă 
viaţa alături de el. Iar alte priorităţi, mai importante decât 
orice altceva în acele momente, erau să mănânce şi să bea 
apă. 

„Asta înseamnă că sunt umană”, a gândit Wang-Mu. Nu 
zeu. Poate că, la urma urmelor, un animal. În parte, raman. 
În parte, varelse. Dar mai mult raman decât varelse, cel 
puţin în zilele ei fericite. lar Peter îi semăna. Amândoi 
făceau parte din aceeaşi specie cu defecte, hotărâți să 
rămână împreună, pentru a da naştere altor membri ai 
aceleiaşi specii. „Eu şi Peter vom chema câteva aiua din 
Exterior ca să ia sub control un trup minuscul pe care l-au 
produs trupurile noastre, şi vom vedea dacă acest copil va fi 
varelse în unele zile şi raman în altele. În unele zile vom fi 
părinţi buni, iar în altele, vom fi nişte nemernici demni de 
milă. În unele zile vom fi dezesperant de trişti, iar în altele 
vom fi atât de fericiţi, încât ne va fi imposibil să nu ne 
exteriorizăm exploziv. Voi fi în stare să trec şi prin asta.” 


„ACUM DRUMUL CONTINUĂ FĂRĂ EI” „Am auzit cândva 
povestea unui om care s-a împărţit în două. 

Prima din ele nu s-a schimbat deloc; cealaltă a tot crescut. 

Partea neschimbată era mereu adevărată. 

Partea care creştea era mereu nouă, iar când povestea s-a 
sfârşit, m-am întrebat care parte eram eu şi care erai tu.” 

Din Şoaptele dumnezeieşti ale lui Han Qing-Jao. 

În dimineaţa în care urma să aibă loc înhumarea lui Ender, 
Valentine s-a trezit copleşită de un gând sumbru. Venise pe 
Lusitania ca să fie din nou împreună cu el şi să-l ajute în 
muncă. Faptul că ţinea atât de mult să facă din nou parte 
din viaţa lui Ender îl jignise pe soţul ei, Jakt, însă el 
renunţase la lumea copilăriei lui ca să o însoţească. Un 
sacrificiu mare. lar acum Ender dispăruse. 

Dispăruse şi nu tocmai. În casa ei dormise bărbatul despre 
care ştia că purta aiua lui Ender. Aiua lui Ender şi faţa 
fratelui ei, Peter. Ascunse undeva în el, se aflau amintirile 
lui Ender. Dar el încă nu se atinsese de ele decât fără să-şi 
dea seama, iar asta ocazional. Într-adevăr, el se ascundea în 
casa ei pentru a reaprinde acele amintiri. 

— Ce se întâmplă dacă o văd pe Novinha? A iubit-o, 
adevărat? o întrebase Peter imediat după sosire. A avut un 
sentiment cumplit de responsabilitate faţă de ea. Şi îmi fac 
griji pentru că, într-un fel, sunt căsătorit cu ea. 

— Interesantă problemă de identitate, nu găseşti? îi 
răspunsese Valentine. Însă pentru Peter întrebarea nu 
fusese tot atât de interesantă. Îl îngrozea gândul că era 
prins în viaţa lui Ender. Se temea, de asemenea, să ducă o 
viaţă măcinată de vinovăţie, aşa cum i se întâmplase lui 
Ender. 

— Abandon familial, spusese el. 

Şi Valentine îi răspunsese: 

— Bărbatul care s-a căsătorit cu Novinha a murit. L-am 
văzut eu murind. Ea nu doreşte un soţ tânăr, care să n-o 
dorească, adică Peter. Viaţa îi e încărcată de suferinţă şi 
fără asta. Căsătoreşte-te cu Wang-Mu, părăseşte acest loc, 


hai, încearcă să devii un sine nou. Fii fiul adevărat al lui 
Ender, du viaţa pe care ar fi avut-o el dacă nevoile altora nu 
i-ar fi pângărit-o încă de la început. 

Valentine nu şi-a putut da seama dacă ela acceptat sau nu 
sfatul ei. A rămas ascuns în casă, evitându-i până şi pe acei 
vizitatori care puteau declanşa amintiri. Au venit Olhado, 
Grego, Ela, dar pe rând, ca să-i prezinte lui Valentine 
condoleanţe pentru moartea fratelui ei, dar Peter n-a 
apărut în cameră. A venit în schimb Wang-Mu, acea tânără 
dulce care avea totuşi un soi de hotărâre oţelită în ea, care 
îi plăcuse destul de mult lui Valentine. Wang-Mu a jucat 
rolul prietenei celei îndoliate, reuşind să întreţină 
conversaţia, pe măsură ce fiecare dintre copiii soţiei lui 
Ender vorbea despre modul în care acesta le salvase 
familia, le binecuvântase viaţa atunci când crezuseră că nu 
mai pot primi nici o vorbă bună din partea cuiva. 

Şi, într-un colţ al încăperii, stătea Plikt sorbind, ascultând, 
găsind noi elemente pentru cuvântarea pe care aştepta de 
o viaţă să o rostească. 

„Vai, Ender, şacalii s-au înfruptat din viaţa ta vreme de trei 
mii de ani. lar acum vin la rând prietenii tăi. Până la urmă, 
urmele de coli de pe oasele tale vor fi chiar atât de 
diferite?” 

Astăzi, totul se va încheia. Poate că alţii împart altfel 
timpul, dar pentru Valentine, Epoca Ender Wiggin se 
terminase. Epoca începută cu o încercare de xenocid se 
sfârşea cu alte xenociduri evitate sau, cel puţin, amânate. 
Poate acum fiinţele umane vor fi în stare să trăiască în pace 
alături de alte popoare, făurindu-şi un destin comun pe zeci 
de lumi-colonii. Valentine va scrie istoria acestui efort, aşa 
cum scrisese şi istoria tuturor lumilor pe care le vizitase 
împreună cu Ender. Va întocmi - nu un fel de oracol sau 
scriptură, aşa cum procedase Ender în cele trei cărţi ale lui: 
Matca, Hegemonul şi Viaţa lui Human - cărţi mai curând 
savante, citând surse bibliografice. Spera să se apropie de 
Tucidide, nu de Pavel sau Moise. Cu toate că scrisese totul 


sub pseudonimul Demostene, moştenirea ei din acele zile 
ale copilăriei, când ea şi Peter, primul Peter, întunecatul şi 
magnificul Peter, se slujiseră de cuvinte pentru a schimba 
lumea. Demostene va publica o carte prezentând 
cronicăreşte istoria implicării oamenilor în viaţa Lusitaniei, 
iar în ea va vorbi mult despre Ender - cum a adus coconul 
Mătcii, cum a intrat în familia cu rol esenţial în relaţiile cu 
pequeninos. Dar nu va fi o carte despre Ender. Ea va vorbi 
despre utlanning şi framling, raman şi varelse. Ender, care 
era un străin oriunde s-ar fi dus, care nu aparţinea unui 
anume loc, slujind pretutindeni, a ales acea lume drept 
căminul său, nu doar pentru că exista o familie ce avea 
nevoie de el, ci pentru că în acel loc nu trebuia să fie numai 
un membru al rasei umane. Putea aparţine tribului de 
pegqueninos sau stupului Mătcii. Putea fi o parte din ceva 
mai cuprinzător decât umanitatea. 

Şi deşi nu exista nici un copil care să poarte numele lui 
Ender pe certificatul de naştere, aici el devenise părinte. Al 
copiilor lui Novinha. Şi, într-un fel, chiar al lui Novinha. Al 
unei copii tinere a lui Valentine. Al lui Jane, prima odraslă 
rezultată din împerecherea dintre două rase, acum o 
creatură sclipitoare şi frumoasă care trăia în copacii-mame, 
în reţelele digitale, în îngemănările filotice ale ansiblurilor 
şi într-un trup care fusese cândva al lui Ender şi care, într- 
un fel, aparținuse lui Valentine, pentru că îşi amintea că se 
privea în oglindă şi vedea faţa aceea şi o numea a ei. 

Tot el era şi tatăl acestui bărbat nou, Peter, acest bărbat 
puternic şi întreg. El nu era acel Peter care coborâse din 
nava stelară. Nu mai era tânărul cinic, răutăcios şi necioplit 
care păşea arogant şi clocotea de furie. Devenise complet. 
Dovedea cum calmul înţelepciunii antice, chiar dacă ardea 
la flacăra fierbinte şi dulce a tinereţii. Avea alături de elo 
femeie care-i era egală în spirit, virtute şi vigoare. Avea în 
faţă o viaţă normală. Cu adevărat fiu al lui Ender, Peter 
avea să-şi folosească viaţa pentru a aduce mai multă 
fericire, chiar dacă nu va transforma lumea în mod profund, 


aşa cum făcuse Ender. Pentru sine, Ender n-ar fi vrut nici 
mai mult, nici mai puţin. Schimbarea lumii îi atrage pe cei 
care-şi vor numele înscrise în cărţi. Însă fericirea este 
pentru cei care-şi înscriu numele în viaţa altora şi le 
preţuiesc mult inimile. 

Valentine şi Jakt, şi copiii lor s-au strâns pe veranda casei. 
Wang-Mu îi aştepta. 

— Mă luaţi cu voi? a întrebat fata. 

Valentine i-a oferit braţul. „Cum se numeşte gradul de 
rudenie dintre noi? Nepoată? Prietenă ar fi cel mai potrivit 
cuvânt.” 

Rostirea lui Plikt despre moartea lui Ender a fost elocventă 
şi pătrunzătoare. Fusese un învățăcel sârguincios al 
maestrului. N-a pierdut timpul cu aspecte neconcludente. A 
vorbit imediat despre marea lui crimă, explicând ce crezuse 
Ender atunci şi ce părere avusese despre faptă după ce 
cunoscuse fiecare pojghiţă de adevăr ce i se revelase. 

— Aceasta a fost viaţa lui Ender, a spus Plikt, desfacerea 
pojghiţelor adevărului precum a foilor de ceapă. Doar că, 
spre deosebire de mulţi dintre noi, el ştia că sub acestea nu 
va găsi un miez de aur. Erau doar pojghiţe de iluzii şi 
neînţelegeri. Important era să facă cunoscute toate erorile, 
toate explicaţiile autojustificative, toate greşelile, toate 
observaţiile contorsionate, iar apoi, nu de a găsi, ci dea 
alcătui un miez de adevăr. De a aprinde o candelă a 
adevărului când, de fapt, nu se putea găsi un adevăr. Acesta 
a fost darul lui Ender câtre noi, de a ne elibera de iluzia că 
orice explicaţie va cuprinde răspunsul definitiv pentru 
eternitate, pentru toţi cei care-l aud. Întotdeauna rămân 
lucruri ce mai trebuie învăţate. 

Plikt a continuat, relatând incidente şi amintiri, anecdote şi 
fraze pline de sevă; oamenii adunaţi au râs, au strigat, apoi 
au plâns iar şi de multe ori au rămas tăcuţi ca să facă 
legătură între acele poveşti şi propria viaţă. „Cât de mult 
semăn cu Ender!”, gândeau ei din când în când, iar apoi îşi 
spuneau: „Slavă Cerului că viaţa mea nu e la fel!” 


Valentine ştia totuşi istorisiri ce nu aveau să fie povestite, 
pentru că Plikt nu le cunoştea ori cel puţin nu le putea 
vedea cu ochiul memoriei. Acelea nu erau istorisiri 
importante. Ele nu dezvăluiau un adevăr intim. Erau 
diverse întâmplări mărunte, resturi ale anilor petrecuţi 
împreună. Discuţii, certuri, momente amuzante şi de 
tandreţe trăite pe zeci de lumi sau pe navă, în călătoriile de 
la o lume la alta. lar la rădăcina tuturor, amintirile din 
copilărie. Copilul din braţele mamei lui Valentine. Tatăl 
aruncându-l în aer. Primele lui cuvinte, încercările stângace 
de a vorbi. Nimic din toate aceste nimicuri pentru copilaşul 
Ender! El avea nevoie de mai multe silabe ca să vorbească: 
„mamă-mamă. Uada-uada”. De ce-mi amintesc toate 
bâiguielile astea de copil mic? 

Copilul cu chip dulce, dornic să trăiască din plin. Lacrimile 
de copil stârnite de durerea provocată de vreo cădere. 
Râsul lui în faţa lucrurilor simple - râsete la auzul unui 
cântec, la vederea unei feţe iubite, pentru că viaţa era pură 
şi frumoasă pentru el atunci şi nimic nu-i provoca durere. 
Era înconjurat de dragoste şi speranţă. Mâinile care îl 
atingeau erau puternice şi tandre; putea avea încredere 
deplină. „Vai, Ender, s-a gândit Valentine. Ce mult aş vrea ca 
tu să fi putut trăi în continuare o viaţă atât de încărcată de 
bucurii. Dar nimeni nu poate asta. Limba vine spre noi şi, 
odată cu ea, minciunile şi amenințările, cruzimea şi 
dezamăgirea, începi să păşeşti, iar paşii te duc în afara 
zonei de protecţie care este căminul. Pentru a-ţi fi păstrat 
bucuria copilăriei, ar fi trebuit să mori de mic sau să fi trăit 
ca un copil, fără a mai deveni bărbat, fără să creşti. De 
aceea pot plânge după copilul pierdut şi totuşi să nu regret 
omul bun, împovărat de durere şi vinovăţie, care, cu toate 
acestea, a fost bun cu mine şi cu alţii şi pe care l-am iubit, şi 
pe care aproape că l-am cunoscut. Aproape l-am cunoscut.” 

Valentine a lăsat lacrimile amintirilor să curgă în timp ce 
cuvintele lui Plikt o scăldau, atingând-o când şi când, dar şi 
lăsând-o rece, pentru că ea ştia mult mai multe despre 


Ender decât oricine altul şi pierduse mai mult prin 
dispariţia lui. Chiar mai mult decât Novinha, care stătea în 
faţă, cu copiii strânşi în jurul ei. Valentine a văzut cum Miro 
şi-a cuprins mama cu braţul, asta chiar în timp ce se ţinea 
de Jane, aflată de cealaltă parte a lui. Valentine a observat 
că Ela stătea agăţată de Olhado, căruia i-a şi sărutat mâna 
la un moment dat, şi că Grego, plângând, şi-a lăsat capul pe 
umărul ţeapăn al lui Quara, şi aceasta a întins mâna ca să-l 
strângă mai aproape şi să-l aline. Şi ei îl iubeau pe Ender şi 
îl cunoşteau; dar în suferinţa lor, ei se sprijineau unul pe 
altul, o familie care avea puterea de a împărţi totul, pentru 
că Ender fusese o părticică din ei şi îi lecuise sau măcar 
iniţiase acea tămăduire. Novinha va rezista şi probabil va 
uita furia şi glumele crude pe care i le făcuse viaţa. 
Pierderea lui Ender nu era cea mai mare dramă din viaţa 
ei; într-un fel, era cea mai mică dramă, pentru că ea îl 
lăsase să plece. 

Valentine s-a uitat la pegqueninos, care stăteau unii printre 
oameni, alţii separat. Pentru ei, locul în care urma să fie 
înhumat Ender era un loc sfânt de două ori. Între copacii lui 
Rooter şi Human, unde Ender vărsase sânge de peguenino 
pentru a pecetlui pactul dintre specii. Se legaseră multe 
prietenii între pequeninos şi oameni, deşi rămăseseră vii şi 
multe temeri şi duşmănii. Se stabiliseră însă punți, iar la 
asta contribuise în bună măsură cartea lui Ender, care le 
dăduse acestor pegqueninos speranţa că, într-o bună zi, unii 
oameni îi vor înţelege; speranţă care îi susţinuse până când, 
odată cu venirea lui Ender, devenise un adevăr. 

Iar o lucrătoare lipsită de expresie stătea la mare 
depărtare, fără să aibă lângă ea nici om, nici pequenino. Ea 
nu reprezenta acolo decât o pereche de ochi. Chiar dacă 
jelea pierderea lui Ender, Matca ţinea acest lucru pentru 
sine. Ea va rămâne mereu misterioasă, însă şi Ender o 
iubise; timp de trei mii de ani fusese singurul ei prieten şi 
protector. Într-un fel, Ender o putea include printre copiii 
lui, printre copiii adoptați care crescuseră sub ocrotirea lui. 


Plikt a spus totul în trei sferturi de ceas. A încheiat simplu: 
— Chiar dacă aiua lui Peter continuă să trăiască, aşa cum 
toate aiua noastre trăiesc fără să moară, bărbatul pe care l- 

am cunoscut a plecat dintre noi. Corpul lui nu mai este şi, 
indiferent ce părţi sau fapte de-ale lui luăm cu noi, ele nu-l 
mai reprezintă, ci ne reprezintă pe noi, ele sunt acel Ender 
din noi, la fel cum mai avem alţi prieteni, dascăli, mame şi 
taţi, amanți şi copii şi chiar străini înăuntrul nostru, care 
privesc lumea prin ochii noştri şi ne ajută să înţelegem ce 
poate însemna totul. Îi văd pe Ender din voi privindu-mă. Îl 
vedeţi pe Ender din mine privindu-vă. Şi totuşi, niciunul 
dintre noi nu este cu adevărat el; avem fiecare propriul 
sine; cu toţii suntem nişte străini pe propriul drum. Am 
păşit o vreme pe acel drum cu Ender Wiggin. El ne-a arătat 
lucruri pe care altfel nu le-am fi văzut. Dar acum drumul 
merge înainte fără el. Până la urmă, el nu a fost decât un 
om oarecare. Dar în nici un caz mai puţin de atât. 

Apoi totul s-a încheiat. Fără rugăciuni - rugăciunile se 
rostiseră înainte de rostirea lui Plikt, pentru că episcopul nu 
dorea să îngăduie ca ritualul nereligios al vorbirii în numele 
morţilor să facă parte din serviciul religios al Sfintei Biserici 
Mamă. Se terminase şi plânsul, iar suferinţa se purificase. 
S-au ridicat de la pământ, cei mai în vârstă greoi şi chinuit, 
copiii, cu exuberanţă, pornind să alerge şi să strige, drept 
compensație după ce stătuseră atâta timp ca încarceraţi. 
Era plăcut să auzi râsete şi exclamaţii. Era şi un mod 
potrivit să-ţi iei rămas-bun de la Ender Wiggin. 

Valentine s-a sărutat cu Jakt şi cu copiii ei, a îmbrăţişat-o 
pe Wang-Mu, apoi şi-a făcut loc singură prin mulţimea celor 
veniţi la înmormântare. Mulţi oameni din Milagre fugiseră 
în alte colonii; acum, după ce planeta le fusese salvată, 
mulţi hotărâseră să nu rămână pe noile lumi. Căminul lor 
era pe Lusitania. 

Alţii însă veniseră strict pentru a participa la ceremonie. 
Jane avea să-i ducă înapoi la căminele şi fermele lor de pe 


lumile virgine. Casele din Milagre aveau să se populeze din 
nou abia peste o generaţie sau două. 

Peter o aştepta pe verandă. Valentine i-a zâmbit. 

— Cred că ai o întâlnire, a zis ea. 

Au ieşit din Milagre şi au pătruns în pădurea proaspăt 
crescută care încă nu reuşea să ascundă toate urmele 
incendiului recent. Au mers până au ajuns la un copac 
sclipitor şi lucios. Au sosit aproape în acelaşi timp cu alţii, 
care veneau tot de la înmormântare. Jane s-a apropiat de 
copacul-mamă şi l-a atins ca pe o parte din sine sau cel 
puţin ca pe o soră scumpă. Apoi Peter s-a aşezat alături de 
Wang-Mu, iar Miro a stat lângă Jane, iar preotul a căsătorit 
cele două perechi sub copacul-mamă, priviţi de pegqueninos. 
Valentine a fost singurul martor uman al întregii ceremonii. 
Nimeni altcineva nu ştia de ea; socotiseră că nu se cuvenea 
să-i tulbure după înmormântarea lui Ender sau rostirea lui 
Plikt. Aceste două căsătorii puteau fi anunţate şi mai târziu. 

După încheierea ceremoniei, preotul a plecat, avându-i pe 
pequeninos drept călăuze până la ieşirea din pădure. 
Valentine a îmbrăţişat perechile proaspăt căsătorite, pe 
Jane, Miro, Peter şi Wang-Mu, le-a vorbit câteva momente 
fiecăruia, murmurând cuvinte de felicitare şi de rămas-bun, 
după care s-a tras deoparte şi a privit. 

Jane a închis ochii, a zâmbit, iar apoi toţi patru au 
dispărut. Doar copacul-mamă a rămas în mijlocul 
luminişului, scăldat în lumină, încărcat de fructe, împodobit 
cu flori, o sărbătorire eternă a vechiului mister al vieţii. 

POSTFAŢĂ. 

Povestea lui Peter şi Wang-Mu a avut legătură cu Japonia 
încă de când am început să scriu Xenocid care, conform 
planurilor iniţiale, trebuia să cuprindă şi întregul material 
din Copiii minţii. Citeam o carte despre istoria antebelică a 
Japoniei şi eram intrigat de ideea că oamenii care au forţat 
izbucnirea războiului nu făceau parte din elita cârmuitoare 
şi nici din conducerea armatei japoneze, ci erau ofiţeri din 
eşalonul al doilea. Bineînţeles, aceştia ar fi considerat 


ridicolă aserţiunea că ei ar fi contribuit în vreun fel la 
efortul de război. Ei au propulsat războiul mai departe, nu 
pentru că au deţinut puterea, ci pentru că adevărații 
conducători ai Japoniei nu au dorit să suporte sentimentul 
de ruşine faţă de aceştia. 

Analizând această chestiune, am înţeles că imaginea pe 
care şi-a formato elita conducătoare despre modul în care 
ofiţerii din eşalonul secund percepeau ideea de onoare i-a 
silit să nu dea înapoi, făcându-i să-şi proiecteze propriile 
concepţii despre onoare asupra subordonaţilor, care ar fi 
putut să nu reacționeze pozitiv la hotărârea de retragere 
sau de reducere a efortului de război, aşa cum se temeau 
ofiţerii superiori. Aşadar, dacă ar fi încercat cineva să 
împiedice escaladarea războiului de agresiune declanşat de 
Japonia împotriva Chinei şi Indochinei şi, în cele din urmă, 
împotriva Statelor Unite, ar fi trebuit să fie schimbate, nu 
convingerile ofiţerilor din eşalonul secund, ci acelea ale 
ofiţerilor superiori privind atitudinea probabilă a ofiţerilor 
cu rang mai mic. În acest fel, nu era nevoie ca să facă 
cineva încercarea de a-i convinge pe ofiţerii superiori că 
efortul de război era o greşeală şi o întreprindere sortită 
eşecului - aceştia ştiau deja acest lucru, dar preferau să-l 
ignore din teama de a nu fi consideraţi nedemni. Ar fi fost 
mai bine dacă încerca cineva să-i convingă pe ofiţerii 
superiori că aceia din eşaloanele inferioare, a căror bună 
părere era esenţială pentru sentimentul lor de onoare, nu îi 
vor condamna în situaţia în care ar ordona retragerea din 
faţa unei forţe irezistibile, ci mai curând îi vor onora pentru 
că au contribuit la independenţa propriei naţiuni. 

Când am dezvoltat ideea, mi-am dat seama că o asemenea 
cale era prea directă şi nu putea fi urmată. Trebuia să se 
demonstreze nu numai că părerile ofiţerilor de la eşalonul 
doi se schimbaseră, ci să se găsească şi motivele plauzibile 
privind această modificare de atitudine. Cu toate acestea, 
m-am întrebat: dar dacă un gânditor sau un filosof cu 
renume şi influenţă, care ar fi fost perceput ca trăind „în 


interiorul” culturii elitei militare, ar fi reinterpretat istoria 
în aşa fel încât să transforme în profunzime percepţia 
militarilor privind un mare comandant în caz de război? Au 
mai existat astfel de idei transformatoare - ba au existat 
chiar şi în Japonia care, în ciuda aparentei rigidităţi a 
culturii sale şi probabil a vieţii sale îndelungate dincolo de 
graniţele culturii chineze, a fost națiunea ce a înregistrat 
succesul cel mai spectaculos în ceea ce priveşte adoptarea 
şi adaptarea ideilor şi obiceiurilor străine ca şi cum acestea 
ar fi constituit o credinţă sau o practică îndelungată, 
păstrând astfel imaginea de rigiditate şi continuitate, deşi, 
în realitate, fiind extrem de flexibilă. O anumită idee ar fi 
putut pătrunde în cultura militară, convingând elita că 
războiul nu mai era necesar sau de dorit; dacă acest lucru 
s-ar fi petrecut înainte de Pearl Harbor, Japonia s-ar fi putut 
retrage din războiul de agresiune împotriva Chinei, şi-ar fi 
consolidat poziţia şi ar fi încheiat pacea cu Statele Unite. 

Dacă acest lucru ar fi fost benefic sau nu este o altă 
chestiune, desigur. Evitarea războiului care a produs atâtea 
pierderi umane şi orori, fără a mai vorbi de lansarea 
bombelor incendiare asupra oraşelor japoneze şi sfârşind 
cu utilizarea armelor nucleare pentru prima şi, până în 
prezent, ultima oară în istorie, ar fi fost un beneficiu ce nu 
se poate contesta; dar nu trebuie să uităm că prin 
pierderea războiului s-a ajuns la ocuparea Japoniei de către 
americani şi impunerea cu forţa a ideilor şi practicilor 
democratice, care au contribuit la înflorirea culturii 
japoneze şi la dezvoltarea economiei, lucru care nu ar fi fost 
posibil sub conducerea elitei militariste. Din fericire, istoria 
nu se poate rejuca, pentru că, într-un asemenea caz, ar 
trebui să alegem: sacrifici calul pentru a face clei din oasele 
lui? 

În orice caz, am ştiut atunci că cineva - la început am 
crezut că acest personaj va fi Ender - va trebui să meargă 
de la o lume la alta în căutarea sursei esenţiale a puterii din 
cadrul Congresului Stelar. Cine trebuia să fie convins să se 


răzgândească pentru a transforma cultura Congresului în 
aşa măsură încât Flota Lusitania să fie oprită? Întrucât 
pentru mine această problemă pornea de la analiza istoriei 
Japoniei, am socotit că în carte un oarecare rol trebuie să 
fie jucat de o cultură japoneză dintr-un viitor îndepărtat. 
Aşa se face că Peter şi Wang-Mu ajung pe planeta Vântul 
Divin. 

O altă idee m-a condus tot spre Japonia. Am vizitat 
întâmplător nişte prieteni buni din Utah, Van şi Elizabeth 
Gessel, la scurt timp după ce Van, profesor de limba 
japoneză la Brigham Young University, cumpărase un CD cu 
titlul Muzica lui Hikari Oe. Van a pus discul - o muzică 
puternică, evocatoare a tradiţiei matematice occidentale - 
şi mi-a povestit câte ceva despre compozitor. Hikari Oe, mi- 
a zis el, are leziuni la creier, este retardat mintal; dar, când 
vine vorba de muzică, este foarte dotat. Tatăl lui, Kenzabur6 
Oe, a primit recent Premiul Nobel pentru Literatură; şi deşi 
Kenzaburâ Oe a scris multe romane, cele mai bune opere 
ale sale şi aproape sigur cele pentru care i s-a acordat 
premiul sunt cele care tratează relaţia cu copilul său 
suferind, descriind atât durerea de a avea un asemenea 
copil, cât şi bucuria de a descoperi adevărata natură a 
acestuia, dezvăluind în acelaşi timp natura reală a 
părintelui care îl iubeşte. 

Am simţit imediat o puternică apropiere de Kenzabur6 Oe, 
nu pentru că scrierile mele ar semăna în vreun fel cu ale lui, 
ci pentru că şi eu am un copil cu leziuni pe creier şi am 
urmat propriul drum pentru a-i face loc în viaţa mea. Ca şi 
Kenzabur6 Oe, mi-a fost imposibil să nu-mi introduc copilul 
în lucrările mele; el apare mereu. Şi totuşi, acest sentiment 
de înrudire m-a făcut să evit lectura romanelor lui, pentru 
că m-am temut că s-ar putea ca el să aibă despre astfel de 
copii idei pe care nu le-aş putea accepta şi atunci m-aş simţi 
jignit sau furios; ori că ideile ar putea fi atât de 
convingătoare şi de aproapiate de adevăr, încât aş fi silit să 
rămân mut, nemaiavând nimic de adăugat. (Aceasta nu eo 


teamă nejustificată. Aveam în lucru o carte intitulată 
Genesis, în baza unui contract cu editorul meu, când am 
citit romanul Ancient of Days [Din vremuri străbune] de 
Michael Bishop. Deşi acţiunile celor două cărţi, a lui şi a 
mea, nu se asemănau deloc, decât că tratau problema unor 
oameni primitivi care trăiesc în vremuri moderne, ideile lui 
Bishop erau atât de adevărate, iar scriitura lui atât de 
convingătoare, încât am hotărât să reziliez acel contract; la 
acea dată nu puteam scrie cartea şi probabil că nici n-o voi 
mai putea scrie în forma aceea.) 

Apoi, după ce scrisesem primele trei capitole din prezentul 
volum, mă aflam la casa dintr-o librărie din Greensboro, 
Carolina de Nord, când am văzut expus într-o vitrină un 
exemplar dintr-o carte în format mic, intitulată Japonia, 
ambiguitatea şi eu. Autorul: Kenzabur6 Oe. Nu-l căutasem, 
dar mă găsise el pe mine. Am cumpărat cartea şi am dus-o 
acasă. 

A stat neatinsă pe noptieră vreme de două zile. Apoi am 
avut o noapte de insomnie şi mă pregăteam să încep 
scrierea capitolului patru, cel în care Wang-Mu şi Peter 
intră pentru prima oară în contact cu cultura japoneză a 
planetei Vântul Divin (în oraşul pe care l-am denumit 
Nagoya, deoarece acolo, în anii '70, fratele meu Russell a 
lucrat cu misionarii mormoni). Am văzut cartea lui Oe, am 
ridicat-o şi am citit primele pagini. Oe vorbeşte în primele 
pagini despre relaţia lui de durată cu Scandinavia, după ce 
a citit, când era copil, traduceri (sau mai curând, adaptări) 
ale unei serii de poveşti scandinave despre un personaj pe 
nume Nils. 

M-am oprit imediat din lectură, pentru că, până atunci, nu 
mă gândisem la vreo similitudine între Scandinavia şi 
Japonia. Însă am realizat instantaneu că japonezii şi 
scandinavii erau popoare de Margine. Au apărut în lumea 
civilizată din umbra (ori e lumea orbită de strălucire?) unei 
culturi dominante. 


M-am gândit la alte popoare de Margine - la arabi, care au 
găsit o ideologie ce le-a conferit puterea de a trece prin 
lumea romană, care este copleşitoare din punct de vedere 
cultural; la mongoli, care au fost uniţi îndeajuns de mult ca 
să cucerească, iar apoi să fie înghiţiţi de China; la turci, 
care au pornit furtunos de la marginea lumii musulmane, 
ajungând în centrul ei, iar apoi au doborât ultimele vestigii 
ale lumii romane, şi totuşi s-au scufundat din nou, devenind 
un popor de Margine, în umbra Europei. Toate aceste 
naţiuni de Margine, chiar în vremea când au domnit asupra 
unor civilizaţii în umbra cărora trăiseră cândva, nu au 
reuşit niciodată să se debaraseze de sentimentul că nu 
aparţineau unei anumite lumi, de teama că propria cultură 
era iremediabil inferioară şi de rangul doi. Rezultatul a fost 
că ele au devenit în acelaşi timp prea agresive şi s-au extins 
peste măsură, crescând dincolo de graniţele pe care nu le 
puteau consolida şi apăra, abandonând tot ce era cu 
adevărat puternic şi proaspăt în culturile lor, păstrând în 
acelaşi timp doar accesoriile exterioare de independenţă. 
Stăpânitorii din dinastia Manchu din China, de pildă, au 
pretins că rămân departe de poporul peste care domneau, 
hotărâți să nu fie înghiţiţi de stomacul atoatedevorator al 
culturii chineze, însă urmarea nu a fost dominaţia 
membrilor dinastiei Manchu, ci marginalizarea inevitabilă a 
acestora. 

În istorie au existat puţine naţiuni cu adevărat de Centru. 
Egiptul a fost una dintre ele şi a rămas astfel până când a 
fost cucerit de Alexandru cel Mare; chiar şi atunci, şi-a 
păstrat într-o oarecare măsură poziţia centrală, asta până 
când puternica idee a Islamului a doborât-o. Mesopotamia a 
ocupat aceeaşi poziţie o vreme, dar, spre deosebire de 
Egipt, oraşele Mesopotamiei nu s-au putut uni ca să 
controleze teritoriile exterioare. Drept urmare, au fost 
cucerite şi dominate mereu de naţiuni de Margine. Poziţia 
de naţiune de Centru i-a conferit Mesopotamiei puterea de 
a-şi înghiţi, vreme îndelungată, cuceritorii, până când, într- 


un târziu, a devenit o provincie periferică ce a trecut din 
mâinile romanilor în cele ale părţilor şi înapoi. În ceea ce 
priveşte Egiptul, rolul său de naţiune de Centru a fost 
anulat de Islam. 

China şi-a ocupat târziu locul ca naţiune de Centru, dar a 
avut un succes uimitor. A urmat un drum lung şi însângerat 
până să realizeze unitatea, dar, odată obţinută, această 
unitate s-a păstrat, măcar din punct de vedere cultural, 
dacă nu politic. Domnitorii Chinei, la fel ca şi cei ai 
Egiptului, au ajuns să controleze interiorul, dar, tot ca 
Egiptul, au încercat rareori, şi nu au reuşit niciodată să 
instaureze o dominație de durată asupra unor naţiuni 
străine. 

Convins de această idee, precum şi de altele care s-au 
dezvoltat din ea, am conceput o discuţie între Wang-Mu şi 
Peter în care Wang-Mu îi spune ce părere are ea despre 
naţiunile de Centru şi de Margine. M-am dus la computer şi 
mi-am făcut nişte note privind această idee, care a inclus 
următorul pasaj: 

Popoarele de Centru nu se tem că îşi pierd identitatea. Ele 
sunt convinse că toate popoarele vor să fie ca ele, că ele 
reprezintă civilizaţia superioară şi că orice altceva nu 
reprezintă decât imitații neconvingătoare sau greşeli 
trecătoare. Lucru destul de ciudat, aroganţa conduce la 
umilinţa de rând - ele nu calcă ţanţoş, nu se laudă şi nu se 
fălesc, deoarece nu au nevoie să-şi dovedească 
superioritatea. Ele se transformă treptat şi doar 
prefăcându-se că nu se modifică deloc. 

Pe de altă parte, popoarele de Margine ştiu că nu 
reprezintă cea mai înaltă civilizaţie. Uneori, ele întreprind 
raiduri şi fură, apoi rămân să cârmuiască -vikingii, mongolii, 
turcii, arabii - iar alteori suferă transformări radicale 
pentru a rămâne în competiţie -grecii, romanii, japonezii - 
iar alteori rămân în urmă, ruşinate. Dar când se află în 
ascensiune, ele devin de nesuferit, pentru că sunt nesigure 
de valoarea lor şi, prin urmare, trebuie să se laude, să se 


dea în spectacol şi să-şi dovedească forţa mereu - până 
când, în cele din urmă, se simt Popoare de Centru. Din 
păcate, această complacere într-o astfel de situaţie le 
distruge, pentru că ele nu sunt Popoare de Centru, iar 
faptul că te simţi de Centru nu te face să fii de Centru. 
Popoarele de Margine care triumfă nu rezistă. Precum 
Egiptul şi China; ele se sting, precum arabii, turcii, vikingii 
şi mongolii după victoriile obţinute. 

Japonezii însă au devenit un popor de Margine permanent. 

Am făcut de asemenea speculaţii despre America, alcătuită 
din refugiaţi ai popoarelor de Margine, dar care, cu toate 
acestea, s-au comportat ca o naţiune de Centru, controlând 
(cu brutalitate) teritoriile interioare, dar cochetând doar 
scurtă vreme cu ideea de a-şi face un imperiu, fiind 
mulţumită să fie centrul lumii. Cel puţin o vreme, America a 
dovedit aceeaşi aroganță ca şi China - presupunând că 
toată lumea doreşte să fie ca ea. lar eu m-am întrebat dacă, 
aşa cum a fost cazul Islamului, o idee puternică poate face o 
naţiune de Margine să devină una de Centru. Aşa cum 
arabii au pierdut controlul asupra noului Centru Islamic, 
care a fost dominat de turci, tot astfel cultura engleză 
originală a Americii ar putea fi îndulcită sau adaptată, în 
vreme ce puternica naţiune numită America rămâne în 
Centru; aceasta e o idee pe care încă o analizez şi al cărei 
adevăr încă nu-l pot evalua, întrucât, în mare parte, el va fi 
cunoscut în viitor, iar acum nu pot decât să fac presupuneri. 
Rămâne însă valabil că ideea de naţiuni de Centru şi de 
Margine este interesantă şi cred în ea, în măsura în care o 
înţeleg. 

După ce mi-am notat gândurile, în noaptea următoare am 
început să scriu capitolul. Îi adusesem pe Wang-Mu şi pe 
Peter la încheierea mesei de la restaurant şi eram pregătit 
să îi pun să întâlnească un personaj japonez pentru întâia 
oară. Numai că era ora 4 dimineaţa. Kristine, soţia mea, 
care se trezise să se ocupe de Zina, copilul nostru de patru 
ani, a luat fragmentul de capitol din mâinile mele şi l-a citit. 


Când tocmai mă pregăteam de culcare şi ea aproape 
adormise, şi-a revenit brusc şi mi-a povestit un vis pe care îl 
avusese în acele câteva momente de somn. Visase că 
japonezii de pe Vântul Divin păstrau cenuşa strămoşilor în 
medalioane sau amulete pe care le purtau la gât; iar Peter 
se simţea rătăcit pentru că avea doar un strămoş şi că va 
muri când şi acel strămoş va dispărea. Mi-am dat seama 
imediat că trebuia să folosesc acea idee; după aceea, m-am 
aşezat în pat, am luat cartea lui Oe şi am început s-o citesc. 

Imaginaţi-vă uimirea mea când, după primul pasaj în care 
îşi prezintă sentimentele faţă de Scandinavia, Oe se 
lansează în analize privind cultura şi literatura japoneză 
care dezvoltă în mod explicit exact ideea care îmi apăruse 
în minte doar citind acele fraze de început despre Nils ce 
nu păreau să aibă nici o legătură cu ceea ce avea să 
urmeze. El, un om care studiase şi se ocupase de popoarele 
periferice (de Margine) ale Japoniei, în special Okinawa, 
vedea Japonia drept o cultură care era în pericol de a-şi 
pierde Centrul. Literatura japoneză serioasă, spunea el, 
decădea tocmai din pricină că intelectualii japonezi 
„acceptau” şi „lansau” idei occidentale, fără a crede 
neapărat în ele. Ei erau prinşi într-un curent la modă, 
ignorând acele idei puternice, inerente în cultura Yamato 
(autentic japoneză), care i-ar conferi Japoniei forţa de a 
deveni o naţiune de Centru de sine stătătoare. În fraza lui, 
chiar a folosit cuvintele de „centru” şi „margine”: „Scriitorii 
postbelici au căutat totuşi o cale diferită, care să conducă 
Japonia către un loc situat, nu la centru, ci la margine” (pp. 
97-98). 

Ideea lui nu coincide cu a mea, dar conceperea lumii, cu 
naţiuni de centru şi de margine, era în armonie. 

Preocupările lui Oe despre literatură m-au uimit, 
deoarece, ca şi el, eu fac parte dintr-o cultură de 
„margine”, care „acceptă” şi „primeşte” idei de la cultura 
dominantă, şi care este în primejdia de a-şi pierde imboldul 
de a deveni propriul centru. Mă refer la cultura mormonă, 


care s-a născut la marginea Americii şi care de mult este 
mai mult americană decât mormonă. Literatura considerată 
„serioasă” din cultura mormonă a fost formată integral din 
imitații, majoritatea patetice, dar uneori de calitate 
acceptabilă, ale literaturii „serioase” a Americii 
contemporane, care, în sine, este o literatură decadentă, 
derivativă şi irelevantă, ce are un public care să dea 
crezare sau să se sinchisească de povestiri sau care să fie 
capabil de o transformare autentică la nivelul comunităţii. 
Şi, ca şi Oe - sau permiteţi-mi să spun că în această privinţă 
cred că-l înţeleg corect pe Qe - văd izbăvirea (sau, 
discutabil, crearea) unei literaturi mormone doar în 
respingerea literaturii americane considerate în prezent 
„serioase” (dar, în realitate, frivole) şi înlocuirea acesteia cu 
una care să reflecte criteriile de junbungaku ale lui Oe: 
„Rolul literaturii - în măsura în care omul este, evident, o 
fiinţă istorică - este de a crea un model al unei epoci 
contemporane care să cuprindă trecutul şi viitorul, precum 
şi un model al oamenilor care trăiesc în acel veac” (p. 66). 

Scriitorii mormoni de literatură „serioasă” nu au încercat 
niciodată un model al oamenilor care trăiesc în cultura 
noastră din acest veac. Sau, mai curând, au încercat, dar 
niciodată din interior: postura de scriitor implicat (ca să 
folosesc termenul lansat de Wayne Booth) a fost 
întotdeauna sceptică şi Exterioară, şi mai puţin critică şi din 
Interior; eu cred că nici o literatură naţională adevărată nu 
poate fi scrisă de cei a căror valoare se naşte din exteriorul 
culturii naţionale. 

Însă eu nu scriu exclusiv sau în primul rând literatură 
mormonă. Sunt un scriitor de literatură science fiction, care 
scrie pentru o comunitate de cititori - de asemenea o 
cultură de Margine, deşi una care transcende graniţele 
naţionale. De bine, de rău, sunt un american care scrie 
literatură americană pentru publicul american. Dar, în 
esenţă, sunt o fiinţă umană care scrie literatură umană 
pentru un public uman, aşa cum procedăm toţi cei care am 


îmbrăţişat această meserie. Există momente când şi aceasta 
mi se pare o cultură marginală. Noi, care manifestăm o 
dorinţă pătimaşă de a ne conecta cu cineva când suntem 
singuri, de a stăvili moartea în timp ce îi venerăm puterea 
irezistibilă, de a ne arăta indiferența în timp ce ne 
amestecăm în viaţa altora, de a ne păstra secretele în timp 
ce le demascăm pe ale altora, de a fi indivizi unici, singulari 
într-o lume în care oamenii seamănă până la confundare, 
noi suntem cu adevărat străini între toate plantele şi 
animalele care, spre deosebire de noi, îşi cunosc locul, iar 
dacă se gândesc la Dumnezeu, nu şi-L. închipuie ca pe o 
imagine a lor şi nici pe ele ca semănând leit cu El. Suntem 
foarte periculoşi, la fel ca acele regate de Margine, suntem 
gata să erupem şi să explodăm către orice regat necucerit, 
în efortul de a deveni noi înşine un centru. 

Ceea ce caută Kenzabur6 Oe pentru literatura japoneză 
caut şi eu pentru literatura americană, cea mormonă, 
pentru science fiction, pentru literatura umană, însă asta 
nu se face întotdeauna în modul cel mai vădit. Când 
explorează problema sensului vieţii în faţa morţii, Shasaku 
Endo adună o serie de personaje din Japonia 
contemporană, însă influenţele magiei, ştiinţei şi religiei nu 
sunt niciodată departe de miezul operei sale; deşi nu 
pretind că mă ridic la nivelul de măiestrie al lui Endo în 
ceea ce priveşte povestirea, aş putea întreba: în acest 
roman nu m-am confruntat cu aceleaşi probleme, folosind 
aceleaşi unelte? Oare Copiii minţii eşuează ca junbungaku 
doar din cauza plasării într-un viitor îndepărtat? Romanul 
meu Băieți pierduţi e singurul dintre creaţiile mele care 
poate aspira la seriozitate şi asta doar în măsura în care 
este o oglindă precisă a vieţii din 1983 din Greensboro, 
Carolina de Nord? 

Îndrăznesc să accentuez cuvintele laureatului la premiul 
Nobel sugerând că se poate crea cu uşurinţă „un model de 
epocă contemporană care să cuprindă trecutul şi viitorul” 
prin intermediul unui roman care creează minuţios şi fidel o 


societate din alt timp şi loc, prin contrast cu care epoca 
noastră se revelează cu claritate? Ori trebuie să declar un 
anti-junbungaku şi să atac o afirmaţie pe care o aprob şi să 
mă prefac că mă îndepărtez de o ţintă pe care şieu o 
urmăresc? Să fie incompletă viziunea lui Oe despre 
literatura cu semnificaţie reală? Ori sunt eu participant la 
literaturi marginale, tânjind după centru, dar fiind 
condamnat să nu ajung niciodată în acel loc al păcii, care 
cuprinde totul? 

Poate de aceea Străinul şi Celălalt sunt atât de importanţi 
în toate scrierile mele (deşi niciodată în mod voit sau 
planificat), chiar în timp ce povestirile mele afirmă de 
asemenea importanţa Membrului şi Familiarului; însă nu 
acesta este, în felul său, un model al epocii contemporane, 
care cuprinde atât trecutul, cât şi viitorul; nu sunt eu, cu 
propriile contradicții interne prins între Interior şi Exterior, 
între Membru şi Străin, un model al oamenilor care trăiesc 
în această epocă? Există măcar un decor în care autorul 
poate spune povestiri adevărate? 

Când citesc Râul adânc al lui Shusaku Endo, mă simt un 
străin în această lume. Lucruri cu care cititorii japonezi 
rezonează, care dau aprobator din cap şi spun: „Da, aşa a 
fost, aşa e pentru noi”, îmi rămân străine şi atunci îmi zic: 
Aşa trăiesc ei asta? Aşa simt ei? Nu extrag la fel de multe 
valori când citesc un roman care descrie secolul 
contemporan al altuia? Nu învăţ la fel de mult din Austen, 
ca şi din Tyler? Din Endo, ca şi din Russo? Nu e lumea 
Străinului şi a Celuilalt la fel de importantă pentru mine ca 
să înţeleg ce înseamnă să fii uman, ca şi lumea în care de 
fapt trăiesc? Şi atunci nu e posibil ca eu să creez un mediu 
viitor care să aibă la fel de multă forţă pentru a se adresa 
cititorilor contemporani, dar şi mediilor acelor scriitori a 
căror epocă contemporană aparţine altei ere sau ţări? 

Probabil că toate mediile sunt deopotrivă produsele 
imaginaţiei, indiferent dacă trăim în mijlocul lor sau le 
inventăm. Poate pentru un alt japonez, Râul adânc conţine 


aproape la fel de mult straniu ca şi pentru mine, deoarece 
chiar Endo diferă în mod inevitabil de toţi ceilalţi japonezi. 
Probabil că fiecare scriitor care creează minuţios o lume 
fictivă va construi în mod inevitabil şi o oglindă a propriului 
timp şi totuşi va alcătui o lume pe care, în afară de el, 
nimeni nu a vizitato vreodată; doar amănuntele 
nesemnificative legate de nume de locuri, date şi de oameni 
celebri fac distincţia între un univers inventat ca acela din 
Copiii minţii şi universul „real” descris în Râul adânc. Endo 
realizează asta, iar eu aspir să realizez acelaşi lucru: Să 
oferim cititorului o experienţă de realitate convingătoare, 
străpungând în acelaşi timp carapacea detaliului şi 
pătrunzând către structura cauzalităţii şi semnificației pe 
care sperăm mereu să le trăim în lumea reală, dar pe care 
nu le trăim niciodată. Cauzalitatea şi semnificaţia sunt 
întotdeauna imaginate, indiferent cât de minuţios „creăm 
un model al epocii contemporane”. Dar dacă ne imaginăm 
bine, şi nu ne mulţumim doar să „acceptăm” şi să „primim” 
ceea ce ne oferă cultura din jurul nostru, oare nu creăm 
junbungaku? 

Nu cred că uneltele literaturii science fiction sunt mai 
puţin adecvate pentru a crea junbungaku decât cele ale 
literaturii serioase contemporane, deşi, desigur, noi, 
mânuitorii acestor instrumente nu reuşim întotdeauna să le 
utilizăm cu folos. Spunând aceasta, poate mă autoamăgesc; 
ori s-ar putea ca opera mea să nu aibă puterea necesară 
pentru a dovedi ce este posibil în sânul literaturii noastre. 
Un lucru este sigur: comunitatea cititorilor de science 
fiction include la fel de mulţi gânditori serioşi şi exploratori 
ai realităţii ca şi orice altă comunitate literară din care am 
făcut parte. Dacă o literatură mare cere un public larg, 
publicul este pregătit, iar neputinţa de a realiza o astfel de 
literatură trebuie să fie reproşată scriitorului. 

De aceea mă voi strădui în continuare să creez 
junbungaku, făcând comentarii privind cultura 
contemporană în formă alegorică sau simbolică, la fel cum 


procedează, conştient sau nu, toţi scriitorii de science 
fiction. Alţii vor decide dacă vreuna dintre operele mele se 
ridică într-adevăr la statutul de seriozitate autentică spre 
care tinde Oe, pentru că, indiferent de calitatea scriitorului, 
trebuie să existe şi un public care să recepteze opera 
înainte ca ea să capete forţă transformatoare; eu depind de 
un public viguros care poate descoperi dulceaţă şi lumină, 
frumuseţe şi adevăr, dincolo de capacitatea pe care o are 
artistul, de unul singur, de a le crea. 


SFÂRŞIT 


11) Shakespeare, Henric al IV-lea, Act 3, scena 1 (n.tr.). 

12) Shakespeare, ibidem (n.ir.) 43) Citat trunchiat din Vr 
ăjitorul din Oz, de L. Frank Baum, sugerând dorin ţa lui 
Peter de a reveni „acasă”, la adevărata sa identitate (n.tr.) 

14) Shakespeare, Romeo şi Julieta, act I, scena 5, 
traducere de Virgil Teodorescu (n.tr.).