Dan Dobos — [Abatia] 03 Infinita Abatie

Dan Doboş 
Abația III 
Infinita Abaţie 


- Scriai că ţi se pare normal ca, dându-le 
celorlalți cărți pe care să le citească, să 
găsești tu însuţi răspunsurile pe care le cauti. 

- Am spus într-adevăr asta într-una din 
predicile mele. 

- Dar oare, procedând astfel, acela care 
scrie cărți nu-şi condamnă discipolii la a-i 
călca pe urme? Nu le induce el oare acelaşi 
soi de întrebări care-l muncesc şi pe el însuşi? 

- Sunt cărți care creează discipoli. Sunt 
cărți care aduc cunoaşterea. Poţi tu să decizi 
care sunt mai bune? 


Arrus învățase să suporte de ceva vreme 
senzaţia crâncenă a  depărtării de Kyrall. 
Avusese nevoie de un veşmânt shu cu totul 
special, pe care îl pregătise mai bine de un an, 
expunându-l treptat călătoriei în spaţiu. Era 
conştient că rezultatul nu semăna nicicum cu 
simbioza prietenească dintre un kyrallian şi 
mantia lui, dar chiar şi aşa slabă cum era, vocea 
coloniei de ciuperci pe care o sesiza undeva în 
străfundul minţii îi mai domolea fobiile. Era ca o 
ambarcaţiune care îl ţinea la suprafaţa propriei 
sale minţi. 

Pe Kyrall îi fusese frică în multe feluri. Când 
era copil, crezuse că va muri de foame fiindcă 
arborii negri se vor opri brusc din a mai face 
fructe; se temuse apoi că nu va putea deveni 
Făurar precum tatăl său; se încrâncenase în 
țeserea de spaime a luptelor cu animalele 
telepate şi se înfiorase în faţa pericolului de a-şi 
pierde semenii în timp ce lucra cu delicateţe în 
mintea lor rănită. Nici una dintre spaimele astea 


2 


nu-l pregătise însă pentru ceea ce simţea acum, 
când ieşise pe platforma din faţa clădirii 
impozante a spaţioportului de pe Alderbaraan, 
unde îl lăsase naveta automată cu care venise 
de pe Kyrall. 

încercă să tempereze panica pe care o simţea 
colonia de ciuperci din mantia shu şi aproape 
că-şi pierdu cunoştinţa din cauza efortului. Simţi 
însă imediat sprijinul Alaanei şi mintea lui 
întreagă fu cuprinsă de o lumină albă care 
anestezia totul, scoțând la iveală fiecare 
ascunziş potenţial periculos, alungând temerile. 

Cei câţiva oameni care se aflau în coridorul ce 
unea peronul larg al spaţioportului cu locul de 
aterizare a navelor superluminice îl priveau cu 
mirare. Nu era nevoie de cine ştie ce aptitudini 
telepatice sau cunoştinţe subtile de sociologie 
pentru ca Arrus să-şi dea seama că era 
considerat o imposibilitate, un paradox. Cei trei 
ani care trecuseră de la moartea cruntă a 
fostului Împărat Bella VII în sala mare a psiacului 
de pe Kyrall aduseseră poporului lui o publicitate 
nedorită. Erau priviţi fie ca supraoameni, fie ca 
întruparea Diavolului, o figură din ce în ce mai 
prezentă în gândirea lumilor vechi, care păreau 
cu toate cuprinse de o manie religioasă creştină. 
Xtyn îi explicase că era normal ca oamenii să 
redescopere cel mai simplu lucru care îi 
despărţea de clonele pe care le consideraseră 
dintotdeauna exemplare inferioare. Pe toate 
lumile vechi înfloreau culturi neocreştine, se 
construiau biserici şi abundau simbolurile 
biblice. Paradoxal poate, dar ăsta era felul 
oamenilor de a-şi căuta o nouă identitate. Şi toţi 


3 


aceşti creştini ştiau că un kyrallian nu poate 
exista decât pe planeta lui, că abilităţile sale 
depind strict de prezenţa câmpului chu, 
amplificator al puterilor psi. În ochii lor era 
probabil un farsor, un clovn. 

De aceea nu căuta privirile celorlalţi; mergea 
cu capul în pământ. 

Plecase hotărât. După ce ai lui suferiseră de 
molimă, după ce strânsese din amintiri pe care 
doar măiestria lui de Făurar le putea scoate la 
lumină, scrisese începutul „Legendelor 
Kyrallului", o carte simplă despre poporul lui, 
care nu fusese nimic altceva decât un 
experiment. Crezuse că e de datoria lui să 
explice tuturor cum se iubeau, cum se bucurau, 
cum cântau şi cum dansau şi mai ales cum 
mureau kyrallienii. Îi fusese simplu să adune 
toate astea din amintiri disparate. Era însă 
conştient că poveştile planetei sale nu ar fi fost 
întregi fără elucidarea misterului quintilor, al 
ordinului militar care asigurase ascensiunea şi 
supremaţia dinastiei Boszt. Dorinţa nebunească 
de a pune cap la cap întâmplări petrecute cu 
multe veacuri în urmă îl făcuse să devină primul 
kyrallian care îşi părăseşte planeta. 

Alderbaraan nu era O destinaţie 
întâmplătoare. Întreg universul părea să fie 
convins că instrucţia unui quint porneşte într-un 
magazin de simbionţi culeşi de pe Ryuss şi 
vânduți aici. El ştia că nu e aşa, dar dorea să 
afle originile acestei poveşti. Pe planeta pe care 
tocmai aterizase erau cele mai mari crescătorii 
de simbionţi şi nu se îndoia că, în ciuda a ceea 
ce aflase deja, trebuia să existe o legătură, fie 


4 


ea şi una vagă, între animalele acelea bizare şi 
primii quinti. 

Ajunse în faţa unui funcţionar care îl privi plin 
de curiozitate. Mantia îi acoperea cu totul 
celelalte veşminte şi lăsa să iasă doar vârfurile 
unor papuci ciudaţi. 

- Aveţi vreun act de identitate? întrebă 
funcţionarul, neputând să-şi ia privirea de pe 
modelele schimbătoare şi ciudate pe care le 
forma mantia celuilalt. 

Fără vorbă, Arrus îi întinse un card magnetic 
pe care celălalt îl examină plin de curiozitate. 

- Ce e ăsta? 

- Un paşaport kyrallian. 

Vameşul scutură uşor din cap, încercând 
parcă să-şi alunge în acest fel uluiala. 

- Vreţi să spuneţi că sunteţi chiar de pe 
Kyrall? 

- Da. 

- E drept că aveţi un fel ciudat de a vorbi, că 
mantia asta seamănă cu ceea ce am văzut în 
documentare, dar toată lumea ştie că... 

- Sunt aici. Mă numesc Arrus şi vreau să 
vizitez un magazin de simbionţi. 

- Bine, dar acesta nu e un paşaport valabil şi 
mi-e teamă că nu am un lector potrivit pentru a 
citi informaţiile de pe cardul ăsta antic. Nu aveţi 
altceva, vreo altă dovadă a... ceea ce spuneţi că 
sunteţi? 

Arrus se concentră asupra minţii celuilalt. Era 
mult mai greu decât pe Kyrall. De parcă ar fi 
simţit ceva necurat, funcţionarul se opunea 
invaziei cu toată forţa. Trecură câteva secunde 
în care cei doi se priviră în ochi fără să poată 


5 


schiţa vreun gest. Expusă însă unui efort atât de 
familiar, colonia de ciuperci din mantie se 
domoli brusc, oferindu-i lui Arrus forța 
suplimentară de care avea nevoie. Vameşul icni 
scurt, de parcă Arrus îi intrase în minte în cel 
mai fizic chip cu putință. Pentru câteva clipe, 
Făurarul rămase perplex. Mintea celuilalt nu 
semăna defel cu ceea ce era el obişnuit să vadă 
la semenii săi de pe Kyrall. Găsi însă repede 
ceea ce căuta şi-i proiectă celuilalt în minte 
amintirea unei lupte cu policornii. Se retrase 
apoi cu grijă şi aşteptă mai bine de un minut. 

- Nnnu ccred că e nevoie şi de alte 
demonstrații de felul ăsta. Cu toate acestea, 
datoria mă face... 

- Uite ce e, prietene, îţi pot lăsa actul ăsta pe 
care mi l-a întocmit însuşi Xtyn, stăpânul 
psiacului şi Preotul poporului meu. Sunt sigur că- 
| vei putea citi şi că liderul nostru va fi mai mult 
decât bucuros să răspundă tuturor întrebărilor 
pe care tu sau administraţia de aici de pe 
Alderbaraan le veţi avea. Acum trebuie însă să 
plec. 

Arrus trecu pe lângă funcţionarul paralizat de 
groază, zâmbind în sinea lui. Xtyn avusese 
dreptate. Referirea la persoana lui şi mai ales 
legătura cu administraţia din Alderbaraan îl 
paralizase pe bietul om. In cei cinci ani de când 
Xtyn şi Alaana deveniseră stăpânii psiacului, 
Imperiul se fărâmiţase în nenumărate federaţii 
stelare care erau mereu în război una cu alta 
sau se pomeneau că sunt atacate de câte un 
grup de clone care stătuseră ascunse o vreme. 
Supremaţia  psiacului nu era însă negată 


niciodată, pe de o parte pentru că Xtyn şi 
Alaana refuzaseră constant să se implice în 
orice dispută politică sau militară, dar şi fiindcă 
blocada pe care psiacul o putea impune asupra 
comunicaţiilor unei planete însemna practic 
condamnarea locuitorilor ei la însingurare. Xtyn 
îi explicase cu răbdare toate acestea, iar Arrus 
înţelesese pe deplin mecanismul abia când 
Preotul îi spusese că prin vocea lui îi vorbeşte, 
de fapt, Rim, guintul imperial atât de obişnuit cu 
asemenea situaţii. 

Planeta-capitală a sistemului Alderbaraan nu 
era cu mult mai mare decât Kyrallul, iar 
gravitația ei nu-l împovăra deloc. Cu toate 
acestea, îi trebuiră câteva secunde bune pentru 
a avea curaj să deschidă ochii. Odată ieşit din 
spaţioport, ajunsese pe o terasă situată la câţiva 
kilometri deasupra unui oraş care părea să se 
întindă la infinit. Se urcă aproape fără să-şi dea 
seama într-un vehicul bizar, care se desprinse 
de platformă şi porni drept în sus pentru a 
plonja apoi imediat spre suprafaţă. După câteva 
minute, structura imensă a spaţioportului se 
decupa întreagă pe linia albastră a orizontului. 
Era o construcţie gigantică, o platformă 
suspendată deasupra oraşului, care se întinsese 
şi în zona de penumbră dintre cei şase piloni 
care sprijineau platformele. 

- Să ştiţi că toţi păţiţi la fel, râse pilotul, un 
tânăr cu ten măsliniu care conducea cu 
dezinvoltură vehiculul aerian. 

- Poftim? Ce vrei să spui? 

- Turişti. E simplu să-ţi dai seama că 
pasagerul e turist fiindcă vezi cum cască gura la 


7 


vederea spaţioportului nostru. Toţi păţiţi la fel, 
rămâneţi fără cuvinte. Am auzit de vreo doi 
care, de uimire, n-au mai putut vorbi deloc, 
niciodată. 

Arrus privi contrariat cum tânărul se 
contorsionează, pradă unui hohot de râs. 

- Pariez că ai venit pentru simbionti. 

- De unde ştii? întrebă Arrus, abia rezistând 
tentaţiei de a pătrunde în mintea celuilalt pentru 
a afla ce gândeşte. 

- Toţi veniţi pentru simbionţi. Altceva, ce 
dracu' să vezi pe planeta asta? De când clonele 
alea împuţite nu mai vor să muncească pentru 
noi, nici măcar o masă ca lumea nu mai poţi 
găsi în toată emisfera sudică. 

- Citisem undeva că v-aţi distrus singuri 
Planetele Agricole, cu tot cu clonele de pe ele... 

- Păi nu ţi-am zis? Nu mai vroiau să 
muncească... 

Arrus rămase tăcut pentru o vreme. 

- Da, ai dreptate, am venit pentru simbionţi, 
reluă el într-un târziu. Aş vrea să mă duci într-un 
loc în care sunt vândute animalele astea. 

- Ai bani? întrebă scurt tânărul. 

- Mă întrebi cumva dacă pot să te 
recompensez pentru serviciile pe care mi le 
faci? 

Pilotul se scărpină în cap şi răspunse cu o 
voce tărăgănată: 

- Aăă..., da, cred că da. Să fiu al dracului dacă 
nu asta te întreb. 

- Pe lumea mea nu există bani, dar am aici 
câteva statuete originale... 

- Stai, stai, stai, stai, vrei să spui că nu ai nici 


8 


un fel de credite? 

- După cum spuneam, pe planeta mea nu 
există... 

- Şi dacă te invit să cobori? rânji pilotul, 
oprind nava la câţiva kilometri deasupra solului. 

Arrus se înspăimântă pentru câteva clipe. 
Xtyn îl asigurase că toată lumea va fi mai mult 
decât dornică să-i cumpere artefactele. Nu 
apucă să încerce să-l convingă din nou pe pilot, 
că acesta începu să clatine din cap. 

- Să fiu al dracu'! Asta e ori cea mai 
deşteaptă farsă care mi s-a jucat vreodată, ori 
cel mai mare noroc al meu. Acum ţi-am văzut 
mantia. Să nu-mi spui că ai de vânzare artefacte 
kyralliene. 

- Ba da. Am câteva făcute chiar de fiul meu. 

- Ne, ne, ne, ne, nu merge aşa. Acuma că un 
tip îmbrăcat într-un fulgarin jegos ar putea avea 
nişte artefacte... 

Pilotul se opri brusc cu ochii aţintiţi asupra 
mantiei. 

- Nu cumva... chestia asta de pe tine... 
seamănă cu... 

- Da, prietene, e o mantie shu, iar eu sunt 
chiar de pe Kyrall. 

- Aşa ceva nu se poate! Nu se poate să fii de 
pe Kyrall. Toată lumea ştie că oamenii de acolo 
nu-şi părăsesc planeta niciodată. 

- Ei uite, eu am făcut-o, prietene, îi zâmbi larg 
Arrus. Se întreba însă dacă era bine să continue 
să folosească atât de des cuvântul prietene, aşa 
cum îl învățase Xtyn. 

Făurarul privi spre faţa celuilalt şi, chiar fără 
să pătrundă până în mintea lui, îşi dădu seama 


9 


că localnicul calcula în gând care era cel mai 
eficient mod de a profita de norocul care-i 
apăruse în cale. 

- Putem porni sau vrei să-ţi dovedesc că sunt 
de pe Kyrall? 

- Aăăă... şi cum ai putea face asta? Nu că nu 
te-aş crede, desigur, dar să presupunem că te- 
ar întreba cineva... altcineva, nu eu. 

Arrus îi zâmbi larg. 

- Funcţionarului de la vamă i-am pătruns în 
minte şi i-am indus câteva amintiri de pe 
planeta mea. Vrei să procedez în acelaşi fel şi cu 
tine? 

- Dar nu doare? Şi nici nu înnebunesc? 

Arrus zâmbi enigmatic, amuzându-se de 
nehotărârea tânărului. 

- Uite cum stă treaba, decise într-un târziu 
pilotul, o să te duc la un magazin de simbionţi 
cu care am eu un contract. Îmi dă un procent 
din vânzările pe care le face turiştilor pe care îi 
duc acolo. Oricum n-aş fi avut să-ţi dau rest de 
la un artefact kyrallian. 

- Nu înţeleg, zise Arrus. 

- Călătoria asta e mult mai puţin valoroasă 
decât un artefact de-al tău şi ar fi trebuit să-ţi 
mai dau eu ţie nişte bani. 

Arrus căută sprijin spre Alaana, dar aceasta 
părea să se fi ascuns într-un ungher al minţii lui. 
Văzând că nu înţelege, pilotul dădu însă a 
lehamite din mână şi porni într-o coborâre 
vertiginoasă. În doar câteva minute ajunseră la 
nivelul solului, în ceea ce părea a fi un petec de 
natură sălbatică. 

- Nu prea pare populată zona asta, zise Arrus, 


10 


privind cu circumspecţie împrejurimile, fără a 
cobori din aeroglisor. 

- Păi am aterizat chiar în mijlocul rezervației 
prietenului meu Darto. Trebuie să fie plin de 
simbionţi pe-aici. Şi de oameni de-ai lui. Mergi 
înspre clădirea aceea şi te vor găsi. 

Cu un gest scurt, tânărul îi făcu un brânci lui 
Arrus şi decolă în forţă, fără să mai pomenească 
ceva de vreo plată. 

E o capcană! auzi Arrus distinct vocea lui Xtyn 
în mintea sa. 

- Ce uşurare! se grăbi Arrus să salute 
contactul cu mintea familiară a lui Xtyn. 

Uşurare? Eşti nebun? Fii cu ochii-n patru. Te-a 
adus într-un loc unde se va încerca probabil 
uciderea ta. Ai încredere însă, sunt cu tine. 

- Cine eşti? auzi Arrus o voce guturală. 

- Un negustor de pe Kyrall. Am venit să 
cumpăr câţiva simbionti. 

- De pe Kyrall zici? se auzi mai clar de data 
aceasta o voce care părea să vină din spatele 
unor ierburi înalte. Vrei să râzi de noi? 

- Nu, domnule. Vă asigur că a devenit chiar 
obositor să conving pe toată lumea că vin de pe 
Kyrall. 

- Pentru noi e de ajuns că l-ai convins pe cel 
care te-a adus aici. Ne-a transmis că ai câteva 
artefacte cu tine. Am vrea să le vedem. 

Arrus îşi proiectă mintea înspre cea a 
vorbitorului. Sesiză însă imediat că era practic 
înconjurat de cel puţin zece oameni. 

- Nu vreau să ajungem la vreo confruntare, 
strigă tare kyrallianul. Am venit cu gânduri 
paşnice. 


11 


- Şi dacă o confruntare e inevitabilă? Şi dacă 
vrem artefactele tale? 

Arrus nu se grăbi să răspundă. Aşteptarea se 
dovedi rodnică destul de repede. In faţa lui 
apăru un grup de cinci bărbaţi. Figura centrală 
era aceea a unui ins bărbos îmbrăcat în haine 
albe şi lungi, foarte simple. El era flancat de alţi 
patru indivizi care, spre deosebire de el, arătau 
mai degrabă ca nişte depozite ambulante de 
arme. Auzi un foşnet în spate şi alte câteva în 
lateral şi zări la doar câţiva metri siluete 
înfricoşătoare. 

- Nu are sens să ajungem la violenţă... 

- Ştii ceva? Domnul Dumnezeul nostru ne-a 
poruncit să-i ucidem pe necredincioşi. Eşti 
cumva botezat întru dreapta credinţă a lui lisus 
Cristos? 

- Nu sunt. V-am spus, vin direct de pe Kyrall, 
iar noi... Bărbatul îmbrăcat în haine albe căzu în 
genunchi şi ridică mâinile spre cer. 

- Mulţumescu-ţi Tie, Doamne, că-i aduci pe 
necredincioşi în bătaia sabiei mele. 

- Nu înţeleg pe deplin ceea ce spui, dar faci o 
greşeală. Nu sunt clonă, nu vin de pe o Planetă 
Agricolă. 

- Să taci, tună bărbosul. Nici nu mi-am 
închipuit aşa ceva. Probabil că eşti de pe Kyrall. 
Diavolul a uneltit şi a făcut posibil ca odraslele 
lui să vină până în casa mea pentru ca, 
dovedind credinţă Domnului, să mă mântuiesc 
pe mine şi pe ai mei. Vei pieri... 

- De ce să pier? întrebă Arrus pe un ton 
neliniştit. Nu am nimic de împărţit cu tine. Dacă 
vrei, îţi pot lăsa însă un artefact sau două. 


12 


- Eşti şi mărinimos! hohoti celălalt. Ei bine, 
străine, o să-ţi explic eu cum o să facem. Mai 
întâi o să-ţi despărţim capul de trup, apoi îţi vom 
tăia mâinile şi picioarele şi te vom lăsa pradă 
simbionţilor muribunzi. Nimic nu le place mai 
mult decât stârvurile vechi de două-trei zile. 

- Bine, dar de ce? Ce-aveţi cu mine? 

- Dacă eşti într-adevăr de pe Kyrall, înseamnă 
că ai ceva de-a face cu gâlceava asta a zeilor 
păgâni care ne-au otrăvit viaţa. Eşti probabil o 
parte a comploturilor Abației sau, mai rău, eşti 
trimisul monstrului acela în care sălăşluiesc mai 
mulţi oameni şi care se crede Dumnezeul 
galaxiei numai pentru că stăpâneşte psiacul. Fie 
şi numai pentru asta şi tot ar merita să mori. 
Dar nu asta e forţa care ne pune pe noi în 
mişcare. Noi suntem soldaţii lui lisus Cristos şi te 
vom pune pe cruce. _ 

- Staţi, staţi! Staţi că nu înţeleg. In ce fel sunt 
eu duşmanul vostru? E adevărat, îl cunosc pe 
Xtyn. A fost preotul... 

- Preot zici? urlă bărbosul. Aici numai eu sunt 
preot. Dar ce zic eu aici? În tot universul... 

- Ei bine, atunci chiar cred că e momentul să-l 
cunoşti personal pe preotul tribului meu, 
Omenori. 

Cu un gest scurt, Arrus îşi dădu jos mantia. 
Eliberată de contactul cu colonia de ciuperci, 
mintea lui deveni aproape imaterială. Din 
ungherul în care asistase tăcut la scena aceea, 
Xtyn acapară total mintea lui Arrus şi apoi, la 
rândul său, îl lăsă pe Rim să se îndeletnicească 
cu ceea ce ştia mai bine. Deşi corpul lui 
înfăptuia carnagiul, pentru Arrus, suspendat 


13 


undeva în afara timpului, lupta dură doar câteva 
secunde. Ultimul lucru pe care îl văzu înainte de 
a-şi recăpăta controlul asupra corpului fu propria 
imagine, aceea a unui bărbat mic de stat cu 
veşmintele şiroind de sânge. 

- impresionant, hohoti bărbosul pe care Arrus 
constată cu uimire că Xtyn îl cruţase. 

Ce-ai făcut? gemu Arrus către Xtyn. 

Mai am nevoie de el. Ai incredere. 

- Ceea ce tu şi Diavolul care te posedă nu aţi 
aflat încă este că şi eu sunt quint. 

Arrus nu-şi putu stăpâni un hohot de râs. 

- Serios? Şi cine eşti? Leka Hinnedi, Allin 
Perse? 

Celălalt tăcu o clipă încurcat. 

- Nu e treaba ta! Ai face mai bine să te închini 
zeului tău păgân, pentru că-l vei întâlni în 
curând. lar cu moartea ta voi porni pe calea 
adevărată a mântuirii poporului meu. Te voi 
strivi cu forţa cu care credinţa adevărată... 

Arrus tocmai îşi adunase în minte cuvintele cu 
care dorea să-şi ceară iertare în faţa lui Xtyn 
fiindcă acesta insistase timp de doi ani să 
exerseze controlul acela complet al trupului lui 
Arrus de către mintea lui Xtyn, prin care 
Făurarul se putea transforma în quint oricând 
era ameninţat, când un şuierat scurt marcă 
dezlipirea instantanee a capului bărbos de 
trunchiul îmbrăcat în haine albe. Teasta se 
rostogoli în iarba înaltă, dispărând imediat şi 
lăsându-l pe Arrus cu senzaţia că îşi continuase 
vorbele, din ce în ce mai stins, chiar şi desprinsă 
de pe trupul ei. Făurarul tocmai se întreba dacă 
nu cumva el fusese cel care îl omorâse când, din 


14 


vegetaţia înaltă, ieşi un bărbat între două 
vârste, care i se adresă politicos: 

- Sluga dumneavoastră, domnule! Sunt Meim 
Darto, proprietarul acestei crescătorii de 
simbionţi. Abia aştept să fac afaceri cu 
dumneavoastră, fiindcă sunt tare interesat de 
artefactele kyralliene. 

- Dar el? Tipul ăsta cu haine albe, cine e? 
întrebă Arrus, încă nedumerit. 

- Cui îi pasă? Fiecare cartier de aici, din oraşul 
ăsta, are câte un mesia căruia i se pare că l-a 
descoperit pe Cristos şi că e trimisul lui pe 
pământ. Supărător e că, alungați din oraş, se 
ascund în crescătorii. Fură simbionţi şi apoi îi 
vând contrabandiştilor. Nu îi alungăm însă, 
fiindcă viciul lor ne e util. Mă rog, de obicei nu 
ajung să fie chiar atât de agresivi. Vă sunt foarte 
recunoscător că m-aţi ajutat cu ăştia, zise 
străinul arătând spre victimele lui Arrus. 

- Eu..., ăăă... 

- Domnule, înainte de a deveni neguţător de 
simbionţi am fost căpitan pe o navă imperială. 
Am avut onoarea de a-l avea la bord pe Allin 
Perse. Credeţi-mă, ştiu să recunosc un quint, 
măcar şi după ceea ce lasă în urmă, zise Darto, 
zâmbind larg. 

- Cum aş putea să fiu un quint de vreme ce 
sunt pentru prima dată pe Alderbaraan şi toată 
lumea ştie că în magazinele de simbionţi de aici 
începe iniţierea oricărui quint? 

Darto râse scurt, invitându-l cu un gest larg 
pe Arrus să-l urmeze. Drumul până la casa pe 
care i-o arătase încă de la început pilotul 
aeroglisorului îl parcurseră în linişte. 


15 


- Aceasta este casa mea. Şi cred că împreună 
vom găsi răspuns la întrebările care vă macină. 

- De unde ştii că am venit să caut răspunsuri? 
întrebă într-o doară Arrus. 

Darto se mulţumi să zâmbească enigmatic. 


- În câtiva ani, trupurile noastre vor fi 
țărână. Şi totuşi, acum câțiva ani nu eram nici 
măcar ţărână. Dacă Dumnezeu e capabil să 
creeze ceea ce n-a existat niciodată, nu va fi 
el oare în stare să creeze ceea ce a existat 
mai demult? 

- Ai mai spus asta într-un fel, într-o 
rugăciune: Doamne, niciodată nu eşti nou, 
niciodată nu eşti vechi. Şi cu toate astea dai 
viață tuturor lucrurilor. 

- Într-adevăr, dar nu înțeleg de ce ai răscolit 
memoria mea tocmai după fraza asta. 

- Fiindcă te fereşti să-ți duci întrebarea 
până la capăt. Numai Dumnezeu este capabil 
să readucă ceea ce a fost? În timpurile 
noastre, oamenii fac asta fără încetare. Şi 
poate de aceea Abaţii ziceau că Dumnezeul 
lor şi-a atins nemărginirea. 


Privit de pe sol, spectacolul pe care-l ofereau 
cele patru navete monoloc ar fi putut încânta 
chiar şi cele mai exigente gusturi. La limita 
percepţiei umane, navele descriseră patru 
cercuri concentrice lăsând în urma lor un nor fin 
de particule albicioase. Pe măsură ce substanţa 
aceea cădea încet în nemişcarea atmosferei de 
pe Noul Z, navele se ridicară, de parcă ar fi dorit 


16 


să se ferească de ceva. Când primele valuri 
alburii atinseră vârfurile înalte ale copacilor, 
întreaga câmpie se umplu de un sfârâit straniu. 
Ca şi cum ar fi funcţionat ca o radieră imensă 
într-un trucaj prost, praful continuă să cadă 
imperturbabil, numai că în urma sa nu mai 
rămânea nimic, nici măcar scheletul vreunui 
copac mai falnic. Era ca şi cum din mândra 
pădure a Noului Z cineva decupa un cilindru 
imens. Când praful atinse solul, zgomotul se 
intensifică şi, ici-colo, izbucniră mici incendii 
care se potoliră însă destul de repede. Navetele 
aterizară în mijlocul zonei aceleia formând un 
pătrat perfect şi rămaseră acolo preţ de câteva 
ore bune, în timp ce ocupanţii lor încercau să 
sondeze pădurea de nepătruns pentru oameni. 

- Chiar a fost necesară barbaria asta? întrebă 
Leka Hinnedi. De ce trebuia să atragem atenţia 
asupra noastră în felul ăsta? Era mai bine să ne 
fi ascuns. 

- Şi Rim avea mania asta, a pândei. Pe el nu l- 
a dus nicăieri aprecierea pentru vânătoarea 
pasivă, se auzi în difuzor vocea lui Allin Perse. 

- Lăsaţi-l în pace pe Rim, el e cu Domnul, se 
răsti Heyyn Tars. Filtrată prin reţeaua de 
comunicare, vocea lui păru amenințătoare. 

- N-am făcut decât să respectăm procedura 
standard de aterizare. Uneori stau şi mă întreb 
dacă în anii ăştia din urmă nu ne-am înmuiat. 
Înainte de a ne feri de cine ştie de lighioane, 
acidul nostru are în primul rând rolul de a ne 
plasa cât de cât într-o zonă septică... 

Quinţii nu mai erau ceea ce fuseseră odată. 
Lipsiţi de Maestru, ei vegheaseră bătrâneţea 


17 


chinuită a lui Kasser până când bătrânul Împărat 
murise cu zâmbetul pe buze. Faptul că avusese 
odată întreg universul cunoscut şi că nu mai 
putea lăsa după moarte decât o idee îl amuzase 
teribil, dincolo de puterea de înţelegere a 
quinților, care-i stăteau la căpătâi. 

Nu fusese însă pentru prima dată când ordinul 
quinților rămânea fără un Boszt pe care să-l 
slujească. Timp de câteva sute de ani însă, 
operaţiunile lor fuseseră sprijinite de trupele 
regulate care acum nu mai existau. Nici eşecul 
Alaanei care nu reuşise să transforme în quint 
nici un alt om în afară de Xtyn nu picase prea 
bine. Xtyn refuzase să accepte că era quint, iar 
Alaana dispăruse imediat după întâlnirea lor din 
psiac, trimisă într-o misiune secretă de spionare 
a clonelor. Striviţi sub iminenţa stingerii 
ordinului lor, guinții reveniseră cumva la cele 
mai umane dintre aspectele personalităţii lor. 
Villerte era un perfecţionist, Tars devenise 
aproape bigot, Hinnedi mormăia adeseori ceva 
despre vechile drepturi ale omului, în timp ce 
Perse era pur şi simplu dezinteresat de absolut 
toate cele ce i se întâmplau. 

Primul care cobori din navetă fu Heyyn Tars, 
care mergea bizar, fiindcă se străduia să nu 
calce în locurile în care acidul continua încă să-şi 
facă efectul distructiv. Curând, îl urmară şi 
ceilalţi. 

- Ce e strâmb în imaginea asta a noastră? se 
întrebă Villerte. Odinioară numai la gândul că 
patru quinti au coborât pe o planetă, popoare 
întregi plecau să se ascundă. 

- Nu asta e problema. Suntem la fel de 


18 


respectaţi, îl contrazise Allin Perse. Înainte însă 
aveam un scop, acţiunile noastre erau menite să 
apere dinastia... 

- Să nu începi! strigă Leka Hinnedi. Am avut 
discuţia asta de zeci de ori. Dacă tot e să 
murim, atunci măcar să o facem cu demnitate, 
luptând pentru dinastia Boszt. 

- Luptând? Pentru dinastie? se burzului şi 
Villerte. Nici una dintre chestiile astea nu mai 
are semnificaţia pe care a avut-o odată. Suntem 
ultimii, Leka! Lupta nu mai are sens, iar dinastia 
s-a stins. 

- Ne rămâne însă rugămintea bătrânului 
Împărat. 

- Şi crezi că zeţii, dar mai ales Zuul acela, nu- 
şi vor da seama care ne sunt adevăratele 
intenţii? E de aşteptat ca, după ce aproape că i- 
am distrus, zeţii să-şi fi dat seama de esenţa 
umană. 

Ca şi cum cineva le-ar fi ascultat conversaţia, 
la picioarele lui Leka Hinnedi se căscă brusc o 
groapă  fumegândă. Anii lungi de bătălii 
neîntrerupte îi făcută pe cei patru să 
reacționeze imediat. Ţâşniră în navetele lor şi, 
mai repede decât ar fi putut vedea un om, 
începură manevrele de decolare. Un cordon 
compact de zeţi străbătuse însă deja jumătate 
din distanţa care-i separa de pădure. O parte din 
ei era înarmată cu lasere uşoare şi fu nevoie de 
întreaga măiestrie a gquinților pentru ca scuturile 
firave ale navetelor să nu cedeze sub tirul lor 
sistematic. 

Odată ridicate în aer însă, navetele începură 
să zboare razant cu vârfurile copacilor, apărând 


19 


din toate părţile şi aruncând acid asupra zeţilor. 
Imaginile erau în măsură să îi impresioneze 
chiar şi pe quinti. Deşi obliterarea planetară şi 
atacul cu acid molecular fuseseră armele care le 
permiseseră oamenilor să-i învingă pe zeti, 
imediat după moartea lui Bella, chinurile în care 
mureau animalele acelea mândre, felul în care 
se topeau, mâncate de furia arzătoare a 
substanţelor aruncate de quinti, îi făceau pe 
aceştia să  resimtă o nuanţă de regret. 
Odinioară, asta ar fi însemnat slăbiciune. 
Maestrul N'Gai Loon nu mai era însă şi, odată cu 
el, dispăruse din viaţa guinţilor şi singura 
instanţă care ar fi putut da verdictul acesta. 
Opriţi-vă! In felul ăsta nu o să înfăptuiți nimic. 
În ultimii ani, guinţii încercaseră să urmeze 
calea indicată de fostul lor Maestru chiar înainte 
de a muri. O lăsaseră pe Alaana să le pătrundă 
în minte, să le studieze arhitectura neurală, 
sperând că femeia aceea mărunţică dar atât de 
puternică va izbândi până la urmă în crearea 
altor quinti. Indiferent însă câţi candidaţi îi 
aduseseră, indiferent câte răpiri înfăptuiseră, 
Alaana nu reuşise încă să formeze un quint. 
Existau doi tineri care făceau progrese, dar 
ritmul în care se transforma mintea lor era cu 
totul nesatisfăcător şi nu ar fi permis Ordinului 
să răspundă imediat la moartea unui quint, aşa 
cum o făcuse timp de secole pe vremea când 
Maeștrii îşi extindeau filamentele de accun în 
craniul elevilor lor. Singurul lucru nou pe care-l 
reuşise Alaana era că le acordase minţile la 
vocea ei interioară aşa încât, atâta vreme cât ea 
se afla în psiac, ei o puteau auzi indiferent în ce 


20 


colţ al galaxiei s-ar fi aflat. 

Trebuie să-l găsiți pe Zuul. 

- Şi cum să facem asta? răspunse Hinnedi, 
materializând o întrebare care-i muncea pe toţi? 

Aterizați şi o să vă găsească el. 

Quinţii se conformară şi-şi reluară formaţia 
din centrul cercului pârjolit. Ca şi cum s-ar fi 
înţeles cu Alaana, la doar un minut de la 
aterizare, din marginea pădurii se desprinse un 
grup de zeţi care-l avea în centru pe Zuul, 
lucrătorul modificat, care putea vorbi cu 
oamenii. Grupul se deplasa încet, urmând ritmul 
mersului lui Zuul, care era neschimbat. Arătarea 
se clătină pe picioarele sale subţiri, părând mai 
degrabă că se prăbuşeşte spre înainte decât că 
merge. 

Allin Perse şi Heyyn Tars îi ieşiră înainte, în 
timp ce ceilalţi doi quinti urcară în navete. 

- Ne întâlnim din nou, rosti Tars o frază a 
cărei ambiguitate o făcea extrem de potrivită 
pentru începutul unei conversații. 

- Îmi cer iertare, fraţii mei nu ştiut atacat voi 
cine. 

- Chiar e necesar să te strâmbi în felul ăsta? 
Te-am auzit vorbind în cea mai curată limbă 
omenească... 

- Asta sunat la voi în cap, vrăjitor Xtyn jucat 
minţile voastre. Eu nu sunt decât Zuul. 

Cei doi quinti se priviră unul pe celălalt şi apoi 
Tars rosti scurt: 

- Venim către tine trimişi de Împăratul nostru 
Kasser. 

- Ştiu, el părinte pentru Împăratul Bella. 

- Da, încuviinţă Tars. Din păcate însă, 


21 


Împăratul nostru tocmai a murit şi, pe patul de 
moarte, ne-a poruncit să venim la voi. El a 
înţeles că furia cu care aţi fost distruşi, şi voi şi 
clonele, nu are cum să aducă nimic bun. Vrea ca 
împreună să construim o armată, care să-l poată 
învinge pe Xtyn. 

Picioarele lui Zuul fremătară straniu. 

- Asta greu înţeles este pentru mine şi 
părintele meu. Nu încercat noi să facem lucrul 
ăsta când zeţi mulţi şi părinţi patruzeci şi şapte? 
Acum am rămas doar câţiva. Părinte unul avem. 
Ce putem face? 

- Nu o să fie uşor, dar noi ştim secrete pe care 
ni le-a dezvăluit Împăratul Kasser, care pot 
nimici şi psiacul sau chiar tot Kyrallul. O să 
găsim planete pe care o să vi le dăm numai 
vouă, o să vă învăţăm să vă apăraţi de efectele 
acidului... 

- Praf arzător? întrebă Zuul. Multă suferinţă el 
aduce. El şi bombele cele mari... 

- Întocmai, continuă Allin Perse. Am venit să 
vă învăţăm să vă feriţi de aceste arme şi 
împreună să izbândim. Avem însă o singură 
întrebare: e adevărat ce a spus Xtyn despre 
tine? Eşti cumva mesagerul unei minţi străine? 
Al unei fiinţe mult mai puternice decât îşi pot 
oamenii imagina? 

Zuul îşi agită cele două filamente care putea 
cu greu fi numite membre superioare. 

- Învăţat eu înţeleg oamenii şi am o întrebare 
pentru întrebarea ta. Dacă eu atât puternic, de 
ce lăsat părinţi să moară? De ce eu nu omorât la 
voi, distrus planete, aşa cum voi făcut cu noi? 
Lucruri petrecute pe Kyrall doar vrăjitorii. Doar 


22 


joc al omului aceluia cu mintea vastă. 

- Şi totuşi, insistă Heyyn, ai dispărut din psiac. 
Chiar presupunând că te poţi mişca foarte 
repede... măcar noi ar fi trebuit să te vedem. 

- Asta mult ciudat a fost. Zuul nu simţit pe el 
şi apoi simţit din nou, numai că Zuul nu mai era 
unde fusese. Zuul pe navă, lângă părinţi. Nu 
explicaţie. 

- Vrei să spui că, de fapt, nu ai fugit din psiac, 
ci ai fost trimis? 

- Xtyn mare vrăjitor. El jucat cu voi şi cu mine. 
Motive nu înţeleg. Decât poate ură faţă de 
părinţi. Dar nici asta nu înţeleg. 

- Împăratul nostru a fost foarte precis. Trebuie 
să ne asigurăm că nu eşti ceea ce a spus Xtyn 
că eşti. 

- Zuul nu închipuie cum face asta. Zuul poate 
spune că el nu vrăjitor precum Xtyn. Noi nu 
minţim niciodată, ăsta obicei numai oamenii îl 
au. 

- Şi totuşi... trebuie să fim siguri. 

- Asta simplu este. Eu duc la voi la singurul 
părinte care rămas. Zuul ştie că voi soldaţi buni. 
Aţi putea ucide părinte. Dar Zuul încredere în 
voi. 

Spunând aceste vorbe, Zuul se întoarse şi 
începu să înainteze spre ceea ce părea un fel de 
tunel pe care-l făcuseră zeţii prin vegetaţia 
deasă a noii lor planete. Cei doi quinti îl urmară 
şi constatară cu uşoară neplăcere că fură 
înconjurați imediat de luptători zeţi. Aceştia nu 
constituiau un pericol imediat pentru ei, doi 
quinti fiind mai mult decât de ajuns pentru a 
învinge probabil o întreagă familie de zeţi. 


23 


Întreruperea contactului vizual cu Hinnedi şi 
Villerte, care-i urmăreau probabil de deasupra 
copacilor, nu era însă de natură să-i liniştească. 

Printr-un gest scurt, Heyyn Tars reteză o 
rămurică dintr-un copac. Avea un lemn tare, iar 
din tăietură începu să se scurgă un lichid 
maroniu. Pădurea de pe Noul Z părea a fi 
formată dintr-un singur fel de copac, o plantă 
înaltă, cu trunchiul gros şi extrem de regulat. Pe 
Noul Z nu părea să existe şi altfel de viaţă în 
afară de cea vegetală. Indiferent cât de mult îşi 
ascuţi simţurile, Tars nu reuşi să observe nici o 
vietate. 

- Sunt tare curios, zise Allin Perse. În anii 
petrecuţi pe Z am avut mereu senzaţia că, dacă 
ar fi avut lemn, prietenii noştri ar fi creat lucruri 
uimitoare. Dacă au învăţat să-l folosească... 

Cărarea pe care mergeau se termină brusc şi 
păşiră pe o iarbă violacee, un covor compact 
format din filamente elastice. Tars se aplecă, 
încercă să rupă câteva fire şi constată cu 
surprindere că lucrul acela era mult mai greu 
decât se aşteptase. 

- Perfect! se bucură Perse. lată şi o plantă din 
care se pot face cabluri, funii. Incep să cred că 
ai dreptate, Heyyn. Zeţii au un Dumnezeu al lor, 
unul care i-a adus pe o planetă care le pune cu 
adevărat în valoare potenţialul. Sunt curios... 
Fără vorbe, Tars îi arătă o construcţie care se 
profila în zare. Era cu adevărat grandioasă. Inalt 
de o sută de metri şi cu o bază imensă, edificiul 
care părea adăpostul mătcii era construit într-un 
fel straniu, ciudat pentru ochiul omenesc. 
Turnuri, bastioane, pasarele, cupole ovoide şi 


24 


multe alte construcţii care păreau fără sens se 
uneau într-un ansamblu care i-ar fi făcut 
invidioşi pe inginerii vechiului Imperiu. Deşi nu 
aveau cum să fie siguri, guinții simțeau că se 
află în faţa celei mai mari structuri artificiale din 
univers. 

- Acolo locuieşte părintele tău? 

- Da. Noi fericiţi. Asta planetă bună. Mai uşor 
construim edificii... 

În sistemul de comunicaţie se auzi şi fluieratul 
lui Hinnedi, care ajunsese şi el deasupra zonei 
acoperite cu iarbă şi vedea probabil construcţia 
zeţilor. 

- Un popor care e în stare să facă aşa ceva nu 
are cum să piară, zise Allin Perse. Abia aştept să 
mă întâlnesc cu părintele tău pentru ca 
împreună să pornim să cucerim universul. 

Zuul îşi clătină corpul într-un fel care ar fi 
putut însemna orice. 

- Să mergem, simt părinte nerăbdător este 
afle ce plan avut şeful vostru Kasser. Vederea lui 
va fi felul nostru înţelegeţi voi că războiul care 
nimicit pe noi nu avut legătură cu poporul 
nostru. Acum însă părinţi nu mai este şi datorie 
avem recuperăm planetele pe care ei murit. 

- Aşa e, prietene. Împreună vom deveni 
stăpânii universului, zise Allin Perse privind spre 
Zuul. 

Cei doi quinti de pe sol auziră chicotelile lui 
Villerte. 

- Ce prostie! Mi-am imaginat întotdeauna că 
diplomaţia e o însuşire care aparţine numai 
rasei umane. Arătarea aia minte cu neruşinare. 

Da, dar ăsta e cel mai periculos dintre toate 


25 


secretele universului. Nu-l pierdeţi din ochi. 

Văzut de la bază, edificiul părea că striveşte 
pe oricine încearcă să intre. Grupuri organizate 
de zeţi se deplasau în ritm rapid, părând că au 
de îndeplinit sarcini urgente. Intrarea era şi ea 
pe măsura dimensiunilor clădirii, iar guinţii se 
opriră câteva clipe, şovăind. 

- Zuul bucuros voi respect. Poate că aşa 
înţelegeţi ce vrut poporul meu: linişte construit 
edificii. 

- Dar nu ţi-e frică? Nu ţi-e frică că am venit să 
vă distrugem? îi făcu Allin Perse să îngheţe pe 
ceilalţi quinti. De unde ştii că nu am venit să vă 
omorâm? 

Zuul tresări violent. 

- Zuul nu ştie. Dar voi oricum venit. Asta 
nimeni nu poate schimba. 


- Spuneai că toți oamenii sunt condamnați 
la a se iluziona că au liber arbitru. 

- Şi acum spun... Atâta doar că mi-am dat 
seama că lucrul ăsta se poate să nu fie chiar 
aşa de important. 

- Admiţi că te-ai înşelat? 

- Admit că felul în care gândesc cei ce-şi 
urmează un destin imuabil poate influenţa alte 
destine... 

- Să nu fie deci Dumnezeul tău acela care 
ne trasează liniile vieții? 

- Ba da. Atâta doar că o face pe căi 
complicate, neliniare... 


Maşinăria înghiţi fiola cu un bâzâit scurt şi 


26 


mormăi preţ de minute bune în felul ei metalic 
până când rămase într-un târziu total 
nemişcată. Numai luminile panoului de comandă 
pâlpâiau liniştit, sugerând că totul e în ordine. 

- Parcă a înfulecat-o, se plânse Johansson. 

- Mie mi s-a părut mai degrabă că e ca o 
doică, precum o femeie care îşi ocroteşte odorul 
pe care să-l încredinţeze apoi mamei sale. 

Bărbatul puse mâna pe pântecele femeii. Pe 
sub pânza aspră, pielea se înfioră. 

- Eşti tare curajoasă, Oksana. Uneori mă 
întreb de unde găseşti rezerve pentru atâtea 
planuri, pentru atâtea... 

Femeia îi acoperi gura cu palma. Deşi era 
sigură că Durdrin Johansson nu ştia care îi sunt 
adevăratele motive, de fiecare dată când îşi 
exprima o asemenea admiraţie faţă de ea, se 
simţea nesigură. Se obişnuise cu prezenţa lui, cu 
tot ceea ce implica ea, de la pericol până la 
prietenie şi poate chiar iubire. 

- Înfrângerile îmi dau puteri, oftă Oksana. 

- Eşti prea sensibilă, se burzului brusc 
Durdrin. 

Ea preferă să nu continue, fiindcă avuseseră 
de nenumărate ori discuţia aceea. Porni în 
schimb către uşa care se deschise cu un scârţâit 
uşor, de metal frecat pe metal. Deşi nu 
trecuseră decât trei ani de la fuga de pe Kyrall şi 
venirea pe Eck, imensa navă spaţială, singurul 
habitat locuibil în condiţii civilizate de pe planeta 
aridă care le servea drept adăpost, începea să 
dea semne de bătrâneţe. 

Auzi paşii celuilalt în urma ei. Fără să aibă 
nevoie să-l privească, îl simţea că merge cu 


27 


capul aplecat, ca şi cum ar fi purtat o povară. 
Ştia care e adevărata natură a încovoierii 
aceleia, dar nu putea să nu admire şi 
încăpăţânarea lui Durdrin de a crede până la 
capăt în planul lor. Şi, uneori, îi părea sincer rău 
de bărbatul faţă de care învățase să fie un cu 
totul alt om decât era în realitate. 

Ajunşi în pat, ca în fiecare seară, el o 
dezbrăcă încet şi îşi trecu înfiorat degetele peste 
cicatricile lungi pe care Oksana îi spusese că le 
căpătase în cursul evadării ei spectaculoase de 
pe Kyrall, cu doar câteva secunde înainte ca 
imperialii şi băştinaşii să cucerească psiacul. 

- La ce bun atâta durere? se înfioră bărbatul. 

Oksana îşi trecu mâna prin părul lui. Ştia din 
amintirile lor comune că îi plăcea asta. 

- Nu e ruşinos să accepţi că te-ai înşelat. 
Numai proştii nu se schimbă. E natural să... 

- Chiar şi atunci când greşeala ta pune pe 
zdruncin un univers întreg? Când stârneşti un 
război în care mor zeci de miliarde de oameni? 
întrebă Durdrin cu glas stins. 

- Mai ales atunci, dragule, mai ales atunci. 

Tăcură amândoi, lăsându-şi fiecare gândurile 
să alunece în punctul acela unde grijile, 
obsesiile şi fricile devin totuna. 

Oksana se întrebă dacă Alaana reuşise să 
formeze vreun quint. De când ajunsese pe Eck, 
legăturile dintre ele fuseseră doar sporadice. Din 
motive pe care le bănuia doar, contactul mental 
cu psiacul era extrem de slab, perturbat 
probabil de puternicele şi desele furtuni 
magnetice. Intr-una din rarele ocazii când 
simţise atingerea minţii Alaanei, Oksanei i se 


28 


ceruse să încerce la rândul ei să-şi proiecteze 
gândurile spre psiac. Se străduia mereu, dar nu 
reuşea mare lucru. lar dacă dorinţa ei de a afla 
ce avea să devină ordinul gquinților putea trece 
drept un capriciu, decizia în faţa căreia se afla 
acum era imperios necesar să o împărtăşească 
prietenilor ei din psiac. Încercase zadarnic în 
ultimele zile să prindă măcar o umbră de 
contact mental cu Alaana. In lipsa acestui 
sprijin, hotărâse singură să meargă mai departe, 
urmând planul lui Durdrin. 

Bărbatul îşi ţinea pumnii strânşi, profitând că 
pătura îi ascunde semnul acela de surescitare şi 
sperând că Oksana nu-l va dojeni din nou. 
Femeia obişnuia să-i atragă atenţia că 
înverşunarea se putea transforma lesne în 
mărginire, în timp ce graba era cunoscută 
dintotdeauna ca fiind mama tuturor greşelilor. 
Durdrin nu se putea însă abţine să nu trăiască 
din plin tensiunea momentului. Avea în sfârşit 
embrionul din care urma să se nască Sf. 
Augustin cel Nou. Urma ca a doua zi să-l scoată 
din compartimentul în care-l introdusese cu 
câteva minute mai înainte împreună cu Oksana 
şi să-l pună apoi în pântecele femeii care avea 
să devină astfel, într-un fel, mama celui care 
avea să mântuiască poporul clonelor. Durdrin nu 
se îndoia că, dacă şi cealaltă parte a planului 
său urma să se desfăşoare perfect, clonele 
aveau să capete conducătorul unic şi iscusit 
care să adune ceea ce mai rămăsese din 
poporul lor pentru a le croi o viaţă mai bună. 

- Ştiu la ce te gândeşti, şopti Oksana la 
urechea bărbatului. 


29 


- Nici nu e de mirare. Nu mă gândesc decât la 
un singur lucru. Mereu. Indiferent de unde plec, 
indiferent de unde măsor ceea ce mi se 
întâmplă, gândurile mele ajung la necesitatea 
absolută ca noi să avem un conducător adevărat 
şi la planurile noastre. 

Femeia se ridică într-un cot şi-l privi îndelung 
în ochi. 

- Şi dacă o să dăm greş? 

- Nici nu vreau să mă gândesc, clătină din cap 
bărbatul. Nu avem motive să ieşim învinşi din 
bătălia asta. Cu sau fără însămânţări, clona Sf. 
Augustin cel Nou ne va izbăvi... 

- Pe cine va izbăvi? Până la vremea când va fi 
împlinit măcar optsprezece ani, noi, cei care am 
prins Trezirea, cea de-a Doua Însămânţare şi 
Războiul Abației, vom fi rămas extrem de puţini. 
Cât despre ceilalţi... vezi bine că nu ne 
împărtăşesc idealurile. 

- Nu trebuie să judecăm numai după ce ni se 
întâmplă nouă! spuse cu însufleţire Durdrin. 
Poate că în alte părţi tineretul a crescut altfel, 
poate că la noi au ajuns doar... 

- Te amăgeşti. Te amăgeşti şi o să suferi. 
Chiar dacă e să ne uităm numai la anul acela pe 
care l-am pierdut până când Negal şi Ballen au 
consimţit să ne pună la punct laboratorul în care 
am făcut clonarea, şi tot trebuie să acceptăm că 
nu suntem cu toţii la fel, că avem interese şi 
dorinţe profund diferite. 

Durdrin strânse din dinţi, iar scrâşnetul o 
sperie pe Oksana. La doar câteva săptămâni 
după ce găsiseră planeta Eck, Negal şi Ballen 
descoperiseră nişte pungi imense cu un metal 


30 


lichid care era o materie primă excelentă pentru 
componentele şi procesoarele pe care 
deveniseră experţi în a le construi folosind 
instalaţiile navei. Ajunseseră în scurt timp să 
perfecţioneze atât de mult o maşină de 
transmutare, încât puteau acum să fabrice mii 
de componente pentru calculatorul lor gigantic, 
pe care învăţaseră să-l construiască din cărţile 
cu care venise Ballen. 

Ca şi cum lumea lor ar fi fost separată de o 
lamă gigantică, de un bisturiu temporal ce 
despărţea generațiile, grupurile de clone 
rătăcite care-i descoperiseră întâmplător ca şi 
cei pe care Barna şi Şestov îi recuperau de pe 
fostele Lumi Agricole se împărțeau instantaneu 
odată ajunşi pe Eck. Cei tineri plecau să li se 
alăture lui Negal şi lui Ballen, în timp ce clonele 
care trăiseră la o vârstă matură cea de-a Doua 
Însămânţare rămâneau lângă el şi Oksana, 
sperând că Sf. Augustin cel Nou, cel nenăscut, 
urma să îi salveze. 

La început fusese vorba de o separare pur 
ideologică. Tinerii doreau să construiască o 
conştiinţă mecanică, o inteligenţă artificială de 
tipul celor preconizate înaintea Marelui Exod. Ei 
sperau că un asemenea calculator avea să le 
ofere nu numai avantajul unor verdicte 
obiective, pe care să se bazeze conducerea şi 
strategia lor militară, dar să facă şi paşi imenşi 
în domeniul cercetării în ştiinţele exacte, 
neglijate de societatea boemă a ultimelor 
secole. 

În sinea lui, Durdrin trebuia să recunoască 
faptul că încercarea tinerilor era seducătoare 


31 


pentru oricine avea amintiri din prima parte a 
secolului XXI. El însuşi fusese extrem de surprins 
să se trezească într-o lume aproape feudală, 
una atât de diferită de cea plină de maşinării 
inteligente şi harnice pe care le preconizase 
literatura tinereţii lui. Era conştient însă că n-ar 
fi putut niciodată să recupereze două milenii de 
stagnare ştiinţifică într-o singură generaţie, 
indiferent de cât de puternic ar fi fost 
calculatorul pe care l-ar fi putut pune la punct 
pe baza metalului acela lichid. Planul lui era mai 
simplu, mai dibaci, mai sigur. De fapt, singurul 
lucru care-l deranja era că se apropia puţin prea 
mult de o viziune religioasă. 

Oksana îi cunoştea frământările şi insista 
mereu că un om nu e un cub de oţel, care să 
lucească la fel, indiferent la timpurile prin care 
trece. Ea credea că schimbarea e normală şi că 
tocmai divergenţele cu mai tinerii lor tovarăşi 
erau un semn că trebuie să-şi ducă planul până 
la capăt. 

De fapt, nici nu prea aveau de ales, fiindcă 
Negal şi Ballen hotărâseră să-şi îngroape 
maşinăria într-un puț forat exact sub navă. Îşi 
construiseră acolo la început un laborator, apoi 
şi spaţii de locuit, până când se ajunsese ca liftul 
care cobora acolo să se transforme într-un fel de 
graniţă. Jos erau tinerii care lucrau la 
construirea calculatorului lor, ecranaţi pe cât se 
poate de furtunile magnetice, în timp ce sus, 
ceilalţi se pregăteau să-l primească pe Sf. 
Augustin cel Nou. 

- Se poate să ai dreptate, rosti încet Durdrin 
fără să privească spre Oksana. Ei nu au 


32 


amintirile noastre. E adevărat că ne împărtăşesc 
soarta, că Universul îi alungă şi-i extermină, dar 
atâta vreme cât nu au limpezi în minte motivele 
care ne-au făcut pe noi, cei O Mie de Voluntari, 
să pornim spre lerusalim... 

- Şi tu mai ţii minte motivele alea? întrebă 
Oksana. Ştia că întrebarea ei e de prisos, dar, la 
fel de bine, ştia şi că bărbatul nu avea să 
adoarmă până când nu se descărca. 

- Fiecare idee! Îmi aduc aminte fiecare dintre 
dorinţele noastre. Nu ştiu dacă noi am schimbat 
lumea aceea, nu ştiu dacă istoria noastră a avut 
vreo importanţă pentru ceilalţi, dar cred că 
niciodată omenirea nu a mai intrat în aceeaşi 
orbire ca aceea de care suferea înainte ca noi să 
fi încercat să aruncăm în aer locurile sfinte ale 
celor trei religii. 

Oksana se cuibări la pieptul bărbatului şi 
continuă la rândul ei, nefiind în stare să se 
împotrivească amintirilor lui Johansson să iasă la 
suprafaţă. 

- Îşi împuşcau copiii în faţă. Musulmanii se 
aruncau în aer în speranţa că vor lua cu ei cât 
mai mulţi evrei sau cât mai mulţi creştini. Se 
luptau din elicoptere cu bătrâni infirmi, 
decapitau fetiţe de şcoală ca să le bea sângele, 
apoi au detonat bomba aceea atomică la Roma, 
omorând două milioane de oameni numai 
fiindcă printre ei era şi Papa... Frica de avion ne 
transformase într-o rasă de cârtiţe şi simţeam 
cu toţii nevoia să aparţinem unei tabere. Capă, 
cruce sau văl, nu conta ce purtai! Totul era să 
faci parte dintr-un grup, să nu te simţi singur. 
Erau vremurile în care luxul neutralității 


33 


devenise mortal... 

Durdrin strânse mâinile femeii. 

- Am jurat atunci să-l distrugem pe 
Dumnezeu, înainte ca el să ne facă să dispărem. 
Dar n-am fost prea iscusiţi. Şi am plătit pentru 
nepriceperea noastră. Ni s-a mai dat o dată 
şansa de a lupta în Armaghedon. Dar cine ar fi 
crezut atunci, Oksana, că o vom face clonând un 
Mântuitor? 

Femeia îl sărută uşor pe frunte. 

- Numai proştii nu se schimbă. Nu poţi să le 
ceri copiilor să ne împărtăşească viziunea. E de 
ajuns că, într-un fel, ne calcă pe urme. Ceea ce 
caută ei nu e foarte diferit de țelul nostru. Am 
ales doar să folosim mijloace diferite. 

- E păcat însă. Împreună... 

- Linişteşte-te. Planul nostru e unul perfect, 
nu are cum să eşueze în ambele sale variante. 
Mâine o să facem operaţia şi, odată ce-l voi 
avea pe preţiosul lor fiu în pântece, Mariile nu 
mă vor putea refuza. 

- Eşti atât de sigură! Oksana zâmbi poznaş. 

- Sunt lucruri pe care numai femeile le ştiu. 
lubirea pentru un fiu nenăscut, pierdut şi regăsit 
e o forţă pe care o poate aprecia doar o femeie. 

- Şi dacă se vor împotrivi? Şi dacă prezenţa 
lor pe Vechea Terra e doar o capcană în care 
aşteaptă cu răbdare să le picăm? 

- Ştii bine că mă descurc. Am însă motivele 
mele să cred că Mariile ne vor însoţi de bună 
voie, dornice să crească din nou clona Sf. 
Augustin pentru a ne oferi conducătorul de care 
avem nevoie. 

- Şi motivele astea care te fac să fii atât de 


34 


sigură sunt strict feminine, nu-i aşa? zâmbi 
Durdrin. 

- Absolut, iubire, absolut. 

Multă vreme după ce respiraţia sacadată a 
bărbatului îi arăta că Durdrin adormise, Oksana 
nu se putu hotărî dacă să râdă sau să se urască 
pentru magistrala demonstraţie pe care o 
făcuse în seara aceea în privinţa unui lucru pe 
care bărbaţii îl bănuiau demult. Când vine vorba 
de perfidie, ei erau doar mici copii. Şi la 
concluzia asta ajunsese o femeie care avea 
întregi amintirile unui bărbat. 


- Mai crezi şi acum că mântuitorul tău a fost 
primul om care a rupt cercul în care se 
învârtea istoria? 

- Desigur... 

- Și atunci eu ce sunt? 

- Cel chemat să multiplice sferele... 

- Dar cum de s-a trecut de la cercul 
timpurilor vechi la sfera timpurilor noi? 

- Dacă nu m-aş teme de păcatul trufiei, mi- 
aş aloca şi mie un merit însemnat. 


Xtyn stătea lungit în patul vechii sale chilii din 
peşteră şi se imagina învelit în mantia shu. Işi 
asculta propria minte cu încordare, încercând să 
îndepărteze vocile acelea pe care le auzea 
mereu, sperând că va prinde din nou o şoaptă 
despre care se temea până şi să presupună că 
există, dar pe care o simţise de câteva ori la 
limita conştiinţei sale. 

N-ar fi crezut niciodată că mantia shu avea 


35 


să-i folosească ca reprezentare mentală pentru 
a se ţine departe de o prezenţă din propria 
conştiinţă. Impărtăşea amintirile guintului Rimio 
de Vassur şi implicit, o parte din ştiinţa sa de a 
lupta, care se adăuga felului în care Alaana îi 
modelase mintea. Era totodată şi Augustin 
Bloose, Sfântul Augustin cel Nou, cel care, 
manipulat de Zuul şi de Dumnezeul său străin, 
pusese bazele Abației, gardianul etern al 
păstrării distanţei între omenire şi religiile care îi 
făcuseră atâta rău în timpurile de demult. 

Aşa cum îl preveniseră cei doi însă, în timpul 
visului care  precedase cea de a Doua 
Insămânţare, o altă prezenţă era cea care se 
constituia uneori într-o adevărată ameninţare în 
mintea sa: cea a Sfântului Augustin, creştinul 
din Hippona. Nu se întâmplase vreodată să vadă 
o imagine detaliată a sfântului creştin şi nici nu 
avea acces la memoriile lui. Episcopul Augustin 
era doar o reprezentare mentală, ca şi cele cu 
ajutorul cărora obişnuia să se lupte în rand, un 
simbol ale cărui origini se aflau în zonele de 
suprapunere ale celor trei seturi de memorii la 
care avea acces simultan. 

_ La doar câteva săptămâni de la cea de a Doua 
Insămânţare şi de la despărţirea de Oksana, 
Xtyn constatase că în mintea sa există o zonă 
de confluență ciudată. Nici el, nici Augustin 
Bloose, nici Rimio de Vassur nu îşi puseseră o 
mulţime de întrebări şi luaseră drept adevăruri 
imuabile o serie de lucruri extrem de 
importante. Ideea că societatea omenească 
trebuie condusă spre un ţel, supremaţia omului 
în raport cu orice fiinţă sau fenomen, 


36 


imoralitatea actului de a ucide în lipsa unei 
justificări, ideea generală că destinul omenirii 
era de fapt acela de a se întinde până la limita 
spaţiului disponibil şi de a coloniza întreg 
universul... Toate acestea erau pentru ei săpate 
într-un domeniu care nu era interogat niciodată. 
Asemenea afirmaţii făceau parte dintr-un set de 
valori pe care ei le luau ca atare. Chiar şi Xtyn, 
care crescuse pe Kyrall, o lume izolată de restul 
galaxiei, găsea naturale câteva din aceste idei... 

Analizând memoria lui Augustin Bloose, Xtyn 
descoperise însă un lucru extrem de bizar. Toate 
valorile acelea pe care se bazase rasa umană în 
trei mii de ani de evoluţie, confundate chiar şi în 
mintea lui cu bazele oricărui raţionament 
valabil, erau în esenţă creştine şi fuseseră 
enunțate în chip subliniat de către Sfântul 
Augustin din Hippona. Cu timpul, spusele şi 
verdictele sale se transformaseră, prin repetare 
dar şi prin verificări nenumărate, în adevăruri 
imuabile, în afirmaţii de care nimeni nu se 
îndoia. Din acea zonă de suprapunere a 
conştiinţelor celor trei se năştea câteodată o 
voce în mintea lui Xtyn, care îi punea la îndoială 
acţiunile şi judecăţile, care îl chinuia învăluindu-i 
viitorul în temeri. În lipsă de ceva mai bun, 
prefera să considere vocea aceea ca aparţinând 
însuşi sfântului creştin. lar această convenţie nu 
făcea decât să elibereze uraganul unui conflict 
pe care abia dacă se mai simţea în stare să îl 
suporte. 

Discutase toate acestea cu Alaana şi, contrar 
obiceiurilor sale din ultima vreme, o lăsase să-i 
pătrundă între gânduri, aşa cum o făcea 


37 


odinioară. Femeia susţinea că îşi proiectase 
viziunea clasică, aceea care transforma mintea 
tânărului într-un palat ale cărui încăperi ea le 
cunoştea aproape pe dinafară. Găsise şi ceva 
nou. Era un fel de catedrală creştină, din care se 
auzea într-adevăr o voce, una pe care Alaana nu 
o putea însă înţelege, deşi o percepea extrem 
de clar. Abia după ce Xryn ajunsese de câteva 
ori în pragul leşinului din cauza gâlcevii ce se 
desfăşura în propria minte, le venise ideea 
reprezentării mentale a mantiei. Imediat ce se 
imagina ca având pe cap gluga mantiei shu, 
Xryn scăpa de vocea aceea interogativă, a 
Sfântului Augustin. Cu timpul, mai găsise o 
armă, aceea de a-şi pregăti întrebările şi de a 
hărţui el principiul străin care părea să-i fi 
invadat cele mai elementare resorturi ale 
gândirii. 

Avea acum, mai mult ca niciodată, nevoie de 
linişte. Alaanei îi spunea că încearcă să se 
concentreze la ceea ce aveau de întreprins în 
contextul complicat care făcea ca planul lor să 
fie aproape imposibil de împlinit. Işi mai asigura 
liniştea câteodată pretinzând că intră în contact 
mental cu Arrus, plecat să elucideze istoria 
Frontului Adevăratei Biserici. În realitate însă 
căuta disperat să audă din nou vocea Zerriei, 
cea care îi mângâiase mintea, vag şi depărtat, 
de câteva ori în ultima vreme. 

Uşa se dădu de perete destul de violent, 
lăsând-o pe Alaana să pătrundă brutal în ceea 
ce ar fi trebuit să fie stropul său de intimitate. 

- Nu ştiu ce e cu tine! Nu se poate să îi sfidezi 
în halul ăsta! 


38 


- Ba trebuie să se poată. Un om care suferă 
aşa cum o fac eu ar trebui să poată sfida pe 
oricine, răspunse Xtyn zâmbind. 

- Nu aşa se cântăreşte nefericirea. 

- Ba exact în felul ăsta. Fiindcă durerea mea 
nu trebuie judecată după canoanele omeneşti. 

- Dar nu e vorba numai de tine aici, se 
îmblânzi brusc Alaana. Porţi responsabilitatea 
poporului tău. 

- Poporul meu... Relaţia asta de posesie nu a 
funcţionat niciodată. Nu au fost niciodată aí mei, 
aşa cum eu nu am fost niciodată a/ /or. Faptul că 
am coexistat e doar o coincidenţă. 

- lar consecința acestei  coincidenţe e 
responsabilitatea pe care o ai faţă de ei. Te rog, 
Xtyn, nu e bine să-i sfidăm pe federaţionişti. 

Xtyn se ridică de pe pat şi porni fără vorbă 
spre platforma pe care stătea aeroglisorul său. 
Alaana îl urmă îndeaproape. In spatele lor doi 
tineri păstrau o distanţă respectuoasă, dar 
îndeajuns de mare pentru a nu le stingheri 
conversaţia. Războinicii Omenori se încăpăţânau 
să-l păzească. Trecură pe lângă rand şi Xtyn 
constată că nu se obişnuise încă cu imaginea 
scheletului gol al structurii semisferice. Nu mai 
făcea nimeni de pază. La început, abandonaseră 
randul pentru că primul folos al cuceririi 
psiacului fusese sprijinul armamentului modern 
împotriva animalelor telepate. Xtyn răpusese cu 
doi ani în urmă cu mâinile lui ultimul policorn 
într-o luptă care avusese mai degrabă conotaţii 
rituale decât utilitatea practică a apărării. Acum 
însă, chiar să fi vrut, kyrallienii nu ar mai fi putut 
să-şi umple ranaurile. Membrii tribului Omenori 


39 


abia dacă erau o treime din ce fuseseră în urmă 
cu trei ani. 

După ce uciseseră animalele, descoperiseră 
hrana. Fiindcă nimeni nu îndrăznea să refuze 
ceva stăpânilor psiacului, de pe toate lumile 
cunoscute începuseră să se reverse alimente de 
tot soiul, fiindcă se părea că nimeni din întreaga 
galaxie nu pricepea cum se poate să trăieşti 
mâncând doar fructe negre, fie ele şi produsul 
unui biolog de geniu care le programase să aibă 
tot ce e necesar pentru un om. La început 
fuseseră reticenţi, dar se dedaseră repede 
deliciilor gustului, un simţ pe care începuseră 
să-l descopere cu entuziasm. 

Atunci lovise molima. Era o boală infecțioasă 
banală, atât de banală încât întregul univers, 
imunizat încă de pe vremea Vechii Terre, uitase 
să o mai vindece. Într-o clipită, sfidând 
încercările disperate ale Făurarilor şi înainte ca 
medicii din federaţiile apropiate să poată să sară 
în ajutor, kyrallienii se stinseseră. Muriseră atât 
de mulţi, încât vocea /y abia dacă se mai auzea. 
Tăcerea aceea bruscă din locul în care 
conştiinţele obişnuiau să se întrepătrundă îşi 
luase şi ea tainul de vieţi. Pentru prima dată, pe 
Kyrall apăruseră sinuciderile celor incapabili să 
trăiască exclusiv în compania propriei minţi. 
Numai la adunările care comemorau lupta 
psiacului, la care participau aproape toţi 
kyrallienii, se mai năştea ceva asemănător vocii 
ly. Era însă departe de mareea aceea caldă şi 
dătătoare de speranță, fiindcă amestecul 
triburilor o altera, o făcea să fie de neînțeles. 

Xtyn urcă în glisor şi se lăsă pradă unei 


40 


plăceri recente. Pilota cu voluptatea cu care o 
făcea odată Rimio de Vassur. Învăţase din 
memoriile guintului să se desfete pe tăişul 
miimilor de secundă care-l separau de moarte. 
Zbura ca un nebun şi lucrul ăsta era un motiv 
permanent de ceartă cu Alaana. Pradă unei 
inspiraţii de moment, lăsă glisorul să cada 
aproape vertical spre suprafaţa oceanului. Privi 
spre Alaana, dar femeia îşi ţinea ochii închişi şi 
nu reacţiona în nici un fel la jocul lui. Zâmbi trist 
şi redresă aparatul de zbor la timp pentru a 
ateriza corect pe platforma psiacului. 

- Ar fi trebuit să-ţi placă. Am vrut să mă joc cu 
tine, zise Xtyn cu voce stinsă. 

- Nu are ce să-mi placă... 

- Dar eram quint în momentul ăla. Întreaga 
mea minte era cea a lui Rimio de Vassur. Lucrul 
ăsta te lasă rece? întrebă Xtyn în doi peri. 

Alaana tresări violent şi-l prinse de mână, 
oprindu-se chiar la intrarea în culoarul larg al 
psiacului. 

- Rimio e mort. Nimic din ceea... 

- Nu e adevărat, el trăieşte în mine şi ştii asta. 

- Ceea ce trăieşte în tine e doar un simulacru. 

Xtyn se încruntă. 

- Înseamnă că-ţi recunoşti înfrângerea. Ai 
încercat să mă transformi pe mine pentru a-l 
regăsi pe el. Chiar şi acum, când ai primit 
ajutorul ăsta nesperat care i-a trezit memoria în 
mintea mea, tot nu eşti mulţumită. Cu ce era el 
mai presus decât cel care conducea glisorul 
acum câteva minute? 

Femeia plecă privirea în pământ. 

- Simţeam că mintea lui se deschide pentru 


41 


mine. 

- Şi a mea nu? 

- Nu. Tu eşti doar nepăsător, nu te opui, dar 
nici nu mă doreşti. E alta regina din castelul 
minţii tale. Când pătrundeam în mintea lui 
Rimio, obişnuiam uneori să cutreier neştiută prin 
castelul pe care mi-l imaginam acolo. Ca şi cum 
ar fi simţit însă prezenţa mea, Rim mă 
întâmpina mereu în chip surprinzător: culoarele 
se luminau, vitraliile începeau să strălucească şi 
pe la colţuri apăreau flori încântătoare. In 
castelul minţii tale nu aud decât ecoul propriilor 
mele bătăi de inimă. 

- Am discutat asta de atâtea ori. Hai să nu 
începem din nou, zise tânărul evitând să 
continue. Se simţea cumva vinovat de răceala 
de care se plângea Alaana, dar nu ştia cum ar fi 
trebuit să se schimbe şi, instinctiv, simţea că o 
asemenea transformare era, de fapt, imposibilă. 

Xtyn pătrunse impetuos în sala mare a 
psiacului, acolo unde părea că-l aşteaptă o 
delegaţie destul de numeroasă. Stăteau cu toţii 
aşezaţi la o masă lungă, care păstra două locuri 
libere la capătul ei cel mai apropiat. Xtyn arboră 
o mină radioasă, se aşeză cu sprinteneală şi lovi 
uşor tăblia mesei. 

- Cu ce vă pot fi de folos, domnilor? 

- Onorate Xtyn, sunt Moram Altir şi vorbesc în 
numele a nouă federaţii planetare însumând 
cincizeci de miliarde de suflete. 

- Ştiam asta, zise Xtyn zâmbitor. Alaana m-a 
pus în temă. Ceea ce nu mi-a spus însă este în 
ce fel doriţi să vă ajut. 

Moram era un bărbat înalt şi foarte corpolent. 


42 


Se ridică de la locul lui, încercând în mod 
evident să îl domine cu statura sa impozantă. 

- Nu ştiu dacă ajutor e cuvântul cel mai 
potrivit. 

- Cum aşa? se miră Xtyn. 

- Vedeţi dumneavoastră, pe cele treizeci şi 
două de planete pe care le reprezint pare să fi 
izbucnit o furie religioasă. Deşi autoritatea 
noastră e pusă adeseori la încercare, 
deocamdată reuşim să ne impunem în faţa 
grupurilor de fanatici care apar peste noapte şi 
încearcă să ia puterea. Există însă şi aşa-zişi 
profeţi care clădesc cu răbdare. Am numărat 
recent cel puţin zece asemenea ideologii care, 
pe termen mediu, pot duce la crearea unor 
religii extrem de puternice. Mi-e teamă că, dacă 
peste zece ani, de pildă, un asemenea lider va 
decide că are nevoie şi de puterea politică, ne 
va fi extrem de greu să îl neutralizăm. 

- Şi de ce aţi face-o, Moram? 

Ambasadorul îl privi uluit pe Xtyn. 

- Întrebarea asta aproape că nu are nevoie de 
răspuns. Credeam că am stabilit demult că o 
asemenea eventualitate trebuie evitată cu orice 
preţ. 

- De ce? întrebă Xtyn imperturbabil. 

- Nenorocirile pe care religia... instabilitatea şi 
lipsa de productivitate... 

- Te bâlbâi, constată sec Xtyn. Şi de aceea am 
să rostesc eu ceea ce tu nu eşti în stare. Ai venit 
aici ca să-mi ceri sprijinul ca, în cazul în care s- 
ar întâmpla un asemenea lucru, să izolăm 
planeta respectivă. 

De lângă Moram Altir se ridică un omuleţ cu o 


43 


faţă cruntă, care rosti printre dinţi: 

- Psiacul nu poate să rămână independent. Nu 
putem lăsa întreaga galaxie la mila ta. Moram a 
vrut să fie delicat, prezentând un caz ipotetic. La 
fel de bine se poate ca ţie să ţi se pară necesar 
să izolezi o planetă, fără ca lucrul ăsta să aibă 
vreo legătură cu dreptatea sau ordinea care 
trebuie să domnească în galaxie. 

- Şi care sunt astea? Dreptatea şi ordinea 
despre care vorbeşti, reluă Xtyn văzând că nu se 
făcuse înţeles de prima dată. Cine le desenează, 
cine le stabileşte? 

- Ne dorim o democraţie, un for colectiv de 
conducere care să aibă în jurisdicţia sa şi 
psiacul. 

- Şi când spui „ne dorim", te referi la tine şi la 
planetele de care mi-ai zis? 

- Da, desigur. Sunt chiar convins că o 
asemenea structură ar mai potoli şi agitația de 
pe lumile noastre. Garanţia unei administrații 
federale ar... 

- Ar face ca totul să devină un haos, dădu 
Xtyn plictisit din mână. Cum te cheamă, 
omuleţule? 

Celălalt îşi înghiţi cu greu nodul din gât, 
stăpânindu-şi totuşi furia. 

- Termin Sarr, sunt reprezentantul federaţiei 
Nolor. Şi nu cred că statura mea are vreo 
importanţă... 

- Evident că nu, dar este un subiect la fel de 
neserios ca şi acela pe care mi-l propui! 

Fii atent! Un răspuns ferm ne-ar putea 
complica existența, auzi Xtyn vocea Alaanei în 
mintea sa. 


44 


- Cum altfel decât ca o inepţie poate fi 
catalogată propunerea asta? Unde aţi fost când 
am cucerit psiacul cu mâinile goale? L-aţi ucis 
voi cumva pe Bella? Aţi făcut cumva voi pace cu 
quinţii pe care un singur cuvânt de-al meu îi va 
dezlănţui asupra voastră? 

- Dar te-ai luptat tu cu zeţii? strigă Termin. Au 
căzut oare ai tăi cu sutele de milioane înăbuşind 
revoltele clonelor? Te crezi mai bun numai 
pentru că deţii psiacul. A fost un război în care 
fiecare a dat ce a putut! 

Simţind că tensiunea atinge cote periculoase, 
Alaana se ridică la rândul ei şi vorbi cu blândeţe: 

- Domnilor, credem că e mult prea devreme 
pentru ca psiacul să se implice în orice structură 
politică. Aşa cum a făcut-o în ultimii trei ani, 
Kyrallul nu va nega accesul nimănui la 
comunicațiile instantanee. Ştiu că trebuie să vă 
bazaţi orbeşte pe buna noastră credinţă, dar vă 
propun şi altă perspectivă: să presupunem că 
semnăm un act... la ce ar fi bun el dacă noi am 
dori de fapt să vă înşelăm? Cred că, chiar dacă 
asta ar putea să vă pară nedelicat, e bine să vă 
repet că psiacul e condus acum de mine, din 
partea operatorilor, şi de Xtyn din partea 
Kyrallienilor. Ne-am câştigat prin luptă dreptul 
ăsta, iar dumneavoastră, domnilor, nu sunteţi în 
postura de a ne impune ce şi cum trebuie să 
facem. Asta nu înseamnă însă că, dacă în 
federaţiile pe care le reprezentaţi se vor ivi 
probleme, nu vom fi mai mult decât bucuroşi să 
ajutăm administraţiile pe care le considerăm 
legitime. 

Xtyn observa amuzat cum cuvintele Alaanei 


45 


epuizaseră substanța dezbaterii într-o aşa 
manieră, încât federaţioniştii se ridicară fără alte 
cuvinte de la masă. 

Quinții, Alaana, quinţii. Avem nevoie de ei. 

Stii bine unde sunt. Poţi să-i chemi tu însuţi. 

Nu mă refeream la quinţii împăratului. Avem 
nevoie de quinții noştri. 

Femeia îl privi scurt şi se îndepărtă apoi într- 
un gest care putea fi socotit cu indulgență drept 
o încercare de a-şi conduce oaspeţii spre ieşirea 
din psiac. 


- De ce-ai zis că lumea e ca o carte, iar cei 
care nu călătoresc citesc la infinit aceeaşi 
pagină? 

- Cuvintele astea erau adevărate în multe 
feluri atunci când le-am rostit. 

- Astăzi însă nu mai e aşa. Mintea mea 
poate fi prezentă oriunde, fără ca ființa mea 
să trebuiască să se mişte din loc. 

- Am văzut asta, e fascinant. Dar nu te 
amăgi, atunci când închizi ochii peste o lume 
pentru a-i deschide asupra alteia nu faci decât 
să întorci pagina unei cărți. 

- Astea sunt doar cuvinte. 

- Nu şi dacă te gândeşti la timpul finit pe 
care ţi-l dă Dumnezeu. 


Arrus nu avea termen de comparaţie pentru 
ceea ce vedea. Stătea în faţa unui terariu 
translucid, înăuntrul căruia se afla un amestec 
inform de simbionţi. Aveau dimensiunile unui 
pumn, erau de toate culorile, nu semănau deloc 


46 


unii cu alţii, iar forma părea să varieze şi ea de 
la profile simple, aproape sferice, până la o 
împletitură de tentacule. Nu palpitau, nu se 
mişcau şi doar cu greu ai fi putut crede că sunt 
vii. Făurarul încercă să vadă dacă aveau 
conştiinţă, dar în pofida ajutorului dat de Xtyn, 
pe care îl simţea undeva în mintea lui, nu reuşi 
să perceapă vreo urmă de gândire abstractă. 

- Sunt paraziți. Nu gândesc deloc. 

Arrus tresări şi-l fulgeră cu privirea pe Darto. 

- Nu, nu, nu sunt telepat, dar era evident că la 
asta te gândeşti. Vreau să zic, dacă eşti de pe 
Kyrall şi... înţelegi ce vreau să zic... 

Arrus îşi întoarse din nou privirea spre 
simbionţi. Ceva nu era în regulă. Deşi erau 
extrem de diferiţi, păreau că au totuşi o 
caracteristică unitară. Înconjură terariul pe toate 
laturile, privind mai atent  îngrămădirea 
multicoloră. Realiză abia într-un târziu de ce i se 
păreau atât de asemănători. 

- Par să aibă cam aceeaşi greutate, nu-i aşa? 
Vreau să zic că nu e nici un pui acolo. 

- Sigur că nu. De fapt, nici nu există un pui de 
simbiont. 

- Ce vrei să zici? Trebuie să se înmulțească în 
vreun fel. 

Darto merse până la terariu şi băgă mâna 
printr-o fantă pe care Arrus nu o observase. 
Scoase de acolo un simbiont la întâmplare şi-l 
aduse mai aproape de Făurar. 

- Vezi? Sunt ca nişte bureţi. Se ataşează de 
corpul uman. Sau, mă rog, de orice trece pe sub 
copacii în care îi cresc eu. Când atacă, înseamnă 
că sunt copţi. 


47 


- Copţi? 

- Da, aşa le zic eu. Dar stai să o luăm de la un 
capăt. 

Urmă o oră întreagă în care Arrus se lăsă 
cucerit de logica străină a existenței 
simbionţilor. Ciclul lor de viaţă era legat de 
înaintarea unei anumite degenerescente a 
propriilor structuri interne. În momentul în care 
animalul simţea că fiziologia sa era ameninţată, 
se lăsa să cadă asupra unui om sau asupra 
oricărui animal cu sânge cald care trecea prin 
preajmă. Elibera instantaneu în corpul victimei 
sale un narcotic care avea, de fapt, rolul de a-şi 
anestezia gazda. Incepea imediat un proces de 
lichefiere prin care simbiontul îşi transforma 
propriul corp într-un amestec de substanţe 
nutritive cu care îşi hrănea prada îndeajuns cât 
să o oblige să nască pe piele, în altă regiune a 
corpului, un simbiont nou, cu ţesuturi 
funcţionale. Procesul acesta dura două-trei zile, 
iar la sfârşit, de cele mai multe ori, gazda se 
trezea fără să-şi dea seama de trecerea 
timpului. 

Când oamenii  descoperiseră  simbionţii, 
aflaseră imediat că ceea ce pentru erbivorele de 
pe Ryus era o anestezie, pentru ei era o cascadă 
de senzaţii minunate, o călătorie fantastică 
printre peisaje  nemaiîntâlnite, ore de sex 
nebunesc cu cei mai frumoşi semeni pe care îi 
văzuseră vreodată şi, în general, tot ceea ce ar 
fi făcut un om să dorească să nu-şi întrerupă 
visul. Simbionţii deveniseră un fel de drog şi 
erau consideraţi o plăcere a regilor, dat fiind 
numărul lor extrem de redus. Doar în cazuri 


48 


excepţionale simbionţii muribunzi năşteau doi 
indivizi. De cele mai multe ori, oferind plăcere, 
parazitul nu făcea altceva decât să tranziteze 
sistemul sanguin al gazdei sale şi să-şi reaşeze 
structurile interne. 

- Asta explică şi de ce toleram în grădina mea 
pe cei care te-au atacat. Nu pot fi sigur, dar mi 
se pare că printre ei exista o gazdă ideală, un 
individ capabil să-mi înmulțească avutul. 

- Dar cu ăştia ce e? întrebă Arrus arătând 
spre terariu. 

Darto deschide braţele larg şi rosti zâmbind: 

- Meşteşugul nostru are tainele sale. 

- Nu înţeleg. 

- Un adevărat negustor de simbionţi ştie când 
animalele sale sunt gata să se reproducă şi le 
poate ţine câteva luni bune în aşteptarea unei 
gazde potrivite. În libertate, faza asta durează 
doar câteva zile. 

- Şi ce se întâmplă cu ei dacă nu întâlnesc la 
timp o gazdă? 

- Mor. 

Făurarul gândi pentru o clipă şi apoi clătină 
din cap: 

- Ceva nu se leagă. Dacă sunt atât de rari 
simbionţii noi, dacă ei sunt în pericol de a muri 
în doar câteva zile atunci când le vine sorocul, 
cum de n-a dispărut specia asta? 

- Răspunsul la întrebarea asta s-ar putea să te 
mulţumească. 

- Cum aşa? 

- Ne ajută foarte mult legenda pe care ai 
venit să o desluşeşti. 

În ultimele sute de ani, reputaţia guinților 


49 


determinase mulţi aventurieri să încerce să 
devină aidoma lor. Legenda că formarea unui 
quint începe într-un magazin de simbionţi 
aducea pe an mii de oameni amatori de a testa 
pe pielea lor deliciile somnului pe care îl 
induceau paraziţii. Inevitabil, printre ei, se aflau 
şi gazde ideale. Numărul acestora compensa 
exemplarele pe care un crescător, indiferent cât 
de competent era, nu reuşea să le multiplice 
înainte ca ele să moară. 

- Dar asta era înainte de răscoala clonelor. 
Acum e mult mai complicat şi de aceea tolerăm 
tot felul de fugari în pădurile noastre, deşi ştim 
că unii mai vând pe ascuns din simbionti. 

- Şi dacă îi vând unui contrabandist care-i 
duce pe altă planetă? 

Darto făcu un semn cu mâna, a negaţie. 

- Nu le-ar folosi la nimic. S-a demonstrat că 
simbionţii nu rezistă zborului hiperluminic. Mor 
în timpul lui. Cred că e ceva legat de structura 
lor internă extrem de labilă. Sau poate de felul 
în care percep timpul... cine ştie? De pe Ryus au 
fost aduşi aici cu un cargou care a făcut două 
sute de ani. Din câte ştiu, primul transport care 
va atinge Eridani mai are de călătorit vreo şapte 
sute de ani. Ceea ce ne face pe noi singura 
destinaţie pentru amatorii de simbionţi. 

- De ce? Dar Ryus? 

- Nu cred că ţi-ar plăcea furtunile de acolo. 

- Există cumva un număr maxim de simbionţi 
pe care ţi-i poţi ataşa? 

- N-are sens să-ţi pui mai mulţi. Se întâmplă 
ăăă... accidente. 

- De unde ştii? 


50 


- Cu multă vreme în urmă, câteva gazde 
ideale de aici de pe Alderbaraan au decis să-şi 
facă o profesiune din înmulţirea simbionţilor. Și- 
au ataşat foarte des, uneori chiar în timp ce se 
aflau deja într-un somn indus de un alt simbiont. 
Au murit cu toţii în doar câţiva ani. 

- De ce? 

- Trebuie să înţelegi că nimeni nu a studiat cu 
adevărat ființele astea. Pur şi simplu 
cunoştinţele necesare au fost demult uitate. Din 
câte înţeleg eu însă, simbionţii ăştia nu fac 
decât să determine corpul uman să crească o 
tumoare. Una controlată, una care în loc să facă 
rău provoacă plăcere şi care sfârşeşte prin a 
deveni autonomă. Complexitatea creierului 
uman şi predispoziția noastră spre asemenea 
tumori ne transformă în ţinte perfecte pentru un 
simbiont gata să se reproducă. Atâta doar că, 
dacă exagerezi, în organism se porneşte un 
proces canceros care nu mai poate fi oprit. 

Arrus îl privi pe negustor cu neîncredere. 

- Vrei să spui că nu puteţi vindeca boala 
aceea în care celulele încep să crească altfel 
decât s-ar cuveni locului în care se află? 

- Da, încuviinţă Darto. E o descriere ciudată a 
cancerului, dar cred că ai dreptate. 

Arrus se cufundă în tăcere, profitând că gazda 
sa chemase doi servitori cărora le spunea ce 
doreşte pentru masă. In timp ce se prefăcea că 
priveşte decoraţiile de pe pereţi, Arrus se gândi 
că, dincolo de blestemele poporului său, 
creatorul lor le lăsase şi binecuvântarea 
sănătăţii. Kyrallienii nu erau niciodată bolnavi. 
Unul dintre cele mai uşoare teste pe care le 


51 


trecea un Făurar era acela de a se insinua până 
în străfundurile minţii omeneşti, acolo unde vuia 
cascada sângelui şi de unde, cu puţină 
îndemânare, puteau fi alinate toate suferinţele 
trupeşti. Ştia acum că locul acela este de fapt 
glanda prin care creierul comandă hormonii ce 
sunt eliberaţi în sânge, iar reprezentarea 
cascadei era doar una dintre nenumăratele 
abstracții care permiteau Făurarilor să vindece 
absolut orice boală. Dar aflase asta abia de 
curând şi nu-l ajutase cu nimic. 

Făurarul continuă să privească în tăcere 
pregătirile celor doi servitori care înghesuiau pe 
o masă joasă platouri cu mâncăruri şi vase în 
care sticleau tot felul de băuturi. Işi reprimă cu 
greu tresărirea neplăcută pe care i-o produse 
amintirea felului în care muriseră ai săi. După ce 
te hrăneşti o viaţă cu fructe negre, carnea friptă, 
legumele proaspete, vinul sunt plăceri 
nemaiîntâlnite. Kyrallienii se  abandonaseră 
deliciilor hranei importate care se revărsase în 
chip de ofrandă pentru noii stăpâni ai psiacului. 
Alimentele veniseră însă contaminate de viruși 
cărora oamenii galaxiei le puteau ţine piept cu 
uşurinţă, dar care se dovediseră mortali pentru 
Kyrallienii care trăiseră izolaţi atâtea sute de ani. 
Până când el şi ceilalţi Făurari învăţaseră cum se 
poate stăpâni boala, două treimi din semenii lui 
muriseră în chinuri groaznice. Nici măcar Xtyn 
nu putuse să facă nimic, iar medicamentele 
aduse cu grabă nu fuseseră de mare ajutor. 
Arrus nu se temea pentru el însuşi. Ştia că nu 
are cum să se îmbolnăvească, dar de multă 
vreme nu mai mâncase altceva decât fructe 


52 


negre. Era felul lui de a-şi recunoaşte o 
înfrângere dureroasă. 

- Să ştii că prezenţa ta pe Alderbaraan mă 
nelinişteşte, zise Darto pe un ton şăgalnic. 

- Cum aşa? întrebă Arrus, nesigur că gazda sa 
glumeşte. 

- E simplu. Dacă un kyrallian s-a putut 
depărta de planeta lui, atunci poate că şi 
simbionţii vor supravieţui călătoriei 
superluminice. Asta ne-ar ruina, încheie râzând 
negustorul. Dar chiar aşa, continuă el repede, ce 
cauţi aici? g 

- Răspunsuri, aşa cum ai intuit. Incerc să scriu 
o carte. 

- O carte? Adică să pui unele după altele nişte 
cuvinte, în speranţa că le citeşte cineva? 

Arrus încuviinţă din cap. 

- Fără actori? Fără scenarii? continuă 
neîncrezător Darto. 

- Da. Ştii, poporul meu nu a avut niciodată 
nevoie de cărţi. Eroii noştri, legendele noastre 
trăiesc în vocea /y. 

Darto flutură din mâini. 

- Nu-mi spune, nu-mi spune, stai că ştiu! Asta 
e aşa, un fel de suprapunere a minţilor voastre 
acolo, pe Kyrall. 

- Da, undeva în străfundurile vocii /y sunt şi 
amintirile poporului meu. Dar ele nu 
funcţionează precum spectacolele voastre. Nu 
ne putem aşeza pur şi simplu înfăşuraţi în mantii 
şi să lăsăm ca evenimentele trecute să se 
deruleze în faţa ochilor. Ne amintim vag de o 
mare catastrofă din trecutul nostru, ştim de 
acolo ce e bine şi ce e rău, dar nu ştim ale cui 


53 


sunt amintirile şi nici cine au fost cu adevărat 
strămoşii noştri. E nevoie de multă ştiinţă pentru 
a ajunge la detalii concrete, la imagini. Eu 
reuşesc însă, dar nu ştim dacă voi mai avea pe 
cine să învăţ. Cred însă că, dacă aş şti unele 
lucruri, aş putea interoga altfel memoria aceea, 
ca să aflu istoria adevărată a neamului meu. 
Vreau să traduc experienţa noastră în limba 
voastră. 

- Cum adică să traduci? întrebă Darto. 

- Găsesc fascinant felul în care nu sunteţi 
conştienţi că toate cărțile voastre de 
înţelepciune, toate manualele de istorie sunt 
până la urmă expresia gândirii unui singur om. 
După ele se iau alţii şi alţii, şi în felul ăsta un 
firişor de gând se întinde peste tot universul 
care, fără să ştie, nu face decât să repete 
perspectiva unui om asupra timpului său. 
Amintirile noastre de pe Kyrall sunt altfel, ele 
cuprind deopotrivă şi drama învinsului şi bucuria 
învingătorului, şi tandreţea iubitului şi ura celui 
obligat să iubească... 

- inseamnă că nu sunt deloc interesante, rosti 
Darto făcându-i semn lui Arrus să se aşeze la 
masa pe care servitorii o terminaseră între timp 
de aşezat. 

- Interesante, după standardele voastre, nu. 
Dar sunt adevărate, într-un fel pe care voi nu 
aveţi cum să-l cunoaşteţi. 

- Nu am pretenţia că înţeleg exact ce vrei să 
spui, dar ce legătură are Kyrallul cu simbionţii? 

Se pregătise îndelung pentru momentul 
acestei întrebări, dar lui Arrus îi trebui ceva timp 
până să răspundă. Deşi hotărâse cu Xtyn că-i va 


54 


fi imposibil să dezlege misterul quintilor fără să 
dezvăluie măcar o părticică din ceea ce ştia, nu-i 
venea foarte uşor să vorbească unui străin 
despre adevăratele sale motive. 

- Să zicem că am o presimţire. Cred că 
Ordinul quinți/or, Kyrall şi simbionţii sunt legaţi 
într-un fel. 

- Înţeleg. Şi ca să vezi în ce fel sunt ei legaţi, 
ai venit să verifici legenda care spune că 
instrucţia unui quint începe într-un magazin de 
simbionţi, rosti calm Darto. 

- Exact. 

Darto împinse cu câţiva centimetri farfuria din 
care abia dacă gustase şi-şi sprijini coatele de 
masă, mijind ochii spre Arrus. 

- Sunt foarte interesat de artefactele tale. Ele 
valorează o avere aici, pe Alderbaraan. Vreau să 
te ajut fiindcă eu însumi sunt curios de multă 
vreme cum s-a născut legenda aceea. Dar asta 
nu înseamnă că sunt dispus să mă prefac inapt 
pentru a te ajuta, încheie negustorul pe un ton 
tăios. 

- Ce vrei să zici? 

Darto apucă fără să se grăbească un pahar şi 
sorbi îndelung din el. 

- Am văzut ce-ai făcut acolo, în pădure. Un 
om care e atât de aproape de un quint, încât să 
neutralizeze nouă adversari fără ca ochiul uman 
să-l poată urmări nu are cum să creadă în 
gogoriţa aia. 

- Bine, dar ziceai că tu însuţi o accepti, 
protestă Arrus. 

- Am zis că e o reclamă foarte bună, că e 
genul de zvon care te ajută în afaceri. Nu 


55 


înseamnă că o şi cred. Familia mea e de multe 
generaţii pe Alderbaraan. Sunt sigur că aici nu s- 
a format nici un quint. 

Arrus încerca să gândească repede. Trădarea 
pilotului  aeroglisorului, violența cetei de 
neocreştini îi arătaseră că bunăvoința de care 
dăduse până atunci dovadă Darto trebuia 
preţuită. Pe de altă parte însă, nici măcar nu 
îndrăznea să se gândească la ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă secretele pe care i le dezvăluise 
Alaana ar fi ajuns să fie cunoscute de cetăţenii 
Imperiului. 

- Nu, nici eu nu cred în legenda asta. Sper 
însă că, dacă voi înţelege de ce a luat ea 
naştere, care sunt evenimentele ce au 
declanşat-o, locul ăsta m-ar putea ajuta să-mi 
continuu călătoria. 

- Dacă aşa stau lucrurile, mi-e teamă că nu-ţi 
pot fi de mare ajutor. N-am habar cine a spus 
primul povestea asta. 

- Dar nu există vreo bibliotecă? Vreun loc 
unde să se fi păstrat înscrisuri...? 

- Înscrisuri despre ce? Despre un zvon 
încurajat de negustori? Nu prea cred. Şi, oricum, 
aşa după cum ţi-am spus, aici pe Alderbaraan 
nu ne omorâm cu cărţile şi cu ştiinţa. Suntem o 
planetă a plăcerilor. 

Arrus avea senzaţia că Darto nu-i spune tot şi 
rezistă cu greu tentaţiei de a pătrunde în mintea 
lui. 

- Ştii, şi eu pot fi un fel de simbiont. 

Negustorul râse cu poftă. 

- Da, da, nu râde, zâmbi la rândul său Arrus. 
Chiar am fost. La vamă, m-am întâlnit cu un 


56 


funcţionar care nu voia să mă lase să ies de- 
acolo. Ca să-l conving într-adevăr că sunt de pe 
Kyrall, a trebuit să pătrund în mintea lui şi să-i 
proiectez nişte imagini. 

- Ce imagini? _ 

- Abia asta e de râs, hohoti Arrus. Inainte de a 
pleca, Xtyn mi-a arătat pe un fel de ecran, o 
succesiune de vederi despre care mi-a zis că 
sunt prezentate în toată galaxia ca fiind de pe 
Kyrall. Evident că nu erau de la noi, de vreme ce 
animalele acelea nu semănau cu policornii şi 
nicăieri pe planeta mea nu creşte iarbă roşie. 
Oricum, Xtyn n-ar fi lăsat pe nimeni niciodată să 
aterizeze lângă satele noastre. Funcţionarul 
acela nu avea însă cum să ştie că imaginile sunt 
false şi de aceea a trebuit să i le proiectez exact 
pe acelea. Nu e amuzant? La ce ţi-ar folosi să 
repet şi cu tine circul ăsta? 

- Nu prea e de râs, rânji Darto. Sunt convins 
că poţi induce şi plăceri, poţi obliga pe cineva să 
spună ce vrei tu, că mă poţi face să te cred, 
indiferent de ce mi-ai spune... 

- Pot. Dar nici un Făurar n-a făcut vreodată 
aşa ceva. 

Arrus rosti cu greu aceste ultime cuvinte, 
fiindcă ameninţarea cu animalele de pe Kyrall, 
pe care o strecurase în povestea lui, era doaro 
farsă. Pe Kyrall orice musafir era acum în 
deplină siguranţă, dar ăsta era un secret pe care 
Xtyn insistase să-l păstreze. lar el trebuise să 
spună minciuna aceea fiindcă era convins că 
discuţia lui cu negustorul avea să ajungă foarte 
curând pe buzele oamenilor din întreaga 
galaxie. 


57 


- Spune-mi, te rog, ce simţi când îţi ataşezi un 
simbiont? întrebă Arrus. 

- Depinde. Tocmai ăsta e şi farmecul meseriei 
ăsteia. Uneori trebuie să le dau banii înapoi 
pentru că  simbiontul refuză să provoace 
plăcere. Sau poate nu e în stare, cine ştie? Am şi 
clienţi care devin dependenţi şi mă vizitează 
regulat. Fiecare simte altceva, unii nici nu-şi pot 
defini toate senzațiile. 

- Dar tu? Ai încercat vreunul? 

Darto se încruntă privind fix într-un punct, cu 
intenţia vădită de a ocoli ochii Făurarului. 

- E o lege nescrisă printre negustori. Nu 
folosim niciodată simbionţi pe pielea noastră. 

- Şi atunci de ce am senzaţia că minţi? 
întrebă tăios Arrus. 

- Pentru că eu nu am respectat regula asta, 
rosti brusc înseninat Darto. Mi-a trecut la un 
moment dat prin cap că aş putea fi o gazdă 
ideală. Nu ştiu de ce. lubesc fiinţele astea atât 
de mult încât am crezut în tinereţe că amo 
legătură specială cu ele... 

- Ai tăi au aflat şi te-au trimis în armata 
imperială. 

Darto încuviinţă din cap. 

- Vezi, nu e nevoie să pătrunzi în mintea cuiva 
pentru a şti genul vostru de istorie, perspectiva 
asta individuală asupra timpului, medită Arrus. 

- Olesia... trei nopţi de dragoste cu Olesia. 
Asta am simţit când mi-am pus simbiontul, 
continuă Darto ca şi cum nu l-ar fi auzit pe 
Arrus. 

- Şi de ce eşti atât de înspăimântat? 

- Era sora mea, moartă cu doar un an în 


58 


urmă. Chiar şi fără bălmăjeala asta creştină care 
pare să se fi împânzit pe toate lumile vechi, 
lucrul ăsta e de natură să te zdruncine. Mai ales 
când, oricum, ai călcat legile breslei. 

- Nu erai obligat să le spui alor tăi ce-ai visat. 

- Nici n-am spus nimănui până acum. 

- Şi atunci de ce îmi spui mie? 

- Am să-ţi explic după ce îţi vei fi ales un 
simbiont. Dar asta mâine dimineaţă. E vremea 
să dormim. 

A doua zi, Arrus se trezi cu senzaţia neplăcută 
că fusese spionat în somn. Işi puse repede 
mantia şi constată cu neplăcere că abia dacă 
mai simţea  pâlpâirea coloniei de ciuperci. 
Contactul cald al Alaanei care veghea asupra lui 
îl mai linişti însă. leşi din cameră şi constată că 
reşedinţa negustorului părea pustie. Se plimbă o 
vreme prin camere privind la obiecte şi 
încercând să le ghicească utilitatea. Îl găsi pe 
Darto pe un scaun în faţa terariului cu simbionti. 

- Cred că sunt gata, prietene! zise scurt Arrus. 

Fără vorbe, Darto îl invită cu un gest larg să-şi 
aleagă. 

Înfrânându-şi senzaţia de uşoară repulsie, 
Făurarul băgă mâna adânc în terariu şi apucă un 
simbiont. Când îl scoase, constată că are în 
mână o vietate verzui-violacee care începu 
brusc să palpite. 

- Nu te speria, îl linişti Darto. Te simte 
aproape şi e neliniştit. Părerea mea este să iei 
altul. În general, mă feresc de asemenea reacţii 
de respingere. 

- Vrei să spui că scârboşenia asta m-a 
respins? întrebă Arrus neîncrezător. 


59 


Darto ridică din umeri, iar Făurarul aruncă 
simbiontul la loc în terariu. Pe palma dreaptă 
simţi o furnicătură şi constată că pielea îi era 
iritată. 

- Da, usturimea e inevitabilă, îl linişti Darto. 

A doua oară, Arrus alese un animal portocaliu 
brăzdat de şuviţe negre. Avea trei tentacule 
ataşate unui corp în formă de pară şi nu tresări 
aproape deloc când îl luă în mână. 

- Cred că ăsta e bun, îl încurajă Darto. 

- Şi acum ce trebuie să fac? 

- Aşează-te în patul acela şi ai răbdare un 
minut. Pregăteşte-te pentru cea mai voluptoasă 
călătorie pe care ai avut-o vreodată. 

- Chiar crezi ceea ce zici? întrebă Arrus uşor 
amuzat. 

- Nu, zâmbi Darto. Fraza asta intră în preţul 
pe care o să-l plăteşti la sfârşit. 

Arrus simți o înţepătură scurtă şi apoi 
gândurile începură să i se înceţoşeze. 


- Dumnezeul tău e un prost administrator. 

- Nu huli! Nu e numai Dumnezeul meu. El e 
şi în tine, aşa cum e şi în mine. 

- Nu hulesc. Sunt doar obiectiv în privința 
unui eşec. Nu poţi construi deopotrivă cetatea 
pământească şi pe cea cerească lăsând ca 
lucrurile să se învârtă mereu în cerc. 

- Obiectivitatea pe care ţi-o atribui e numai 
expresia propriei tale mărginiri. Cercurile pe 
care le desluşeşti sunt de fapt spirale. 


Cei doi guinți nu aveau nevoie de cuvinte. 


60 


Condiţionarea lor, căpătată încă de la primele 
antrenamente, îi împiedica să fie îngrijoraţi. 
Maeştrii zdrobeau asemenea temeri fiindcă ştiau 
că ele sunt fundamentul panicii. N'Gai Loon 
spunea mereu că universul era mult prea fragil 
pentru a îndura un quint intrat în panică... 

Gândurile lui Allin Perse şi Heyyn Tars 
convergeau însă spre percepţia aproape 
materială a unui conflict iminent. Discuţia cu 
matca nu decursese după cum doriseră. 
Animalul acela imens, cu care Zuul comunicase 
prin fluierături de neînțeles pentru ei, fusese de 
neclintit. Nu dorea o alianţă cu oamenii, dar era 
gata să-i accepte pe planeta aceea şi să nu le 
devină duşman. Quinţii asistaseră tăcuţi, timp 
de jumătate de oră, la un şuvoi de bălmăjeli de- 
ale lui Zuul ale căror sensuri, fără a fi clare în 
totalitate, convergeau spre ideea că matca 
percepea într-un mod aproape traumatic 
unicitatea ei. Le vorbise despre numere şi 
despre dorinţa celor patruzeci şi şapte de 
„părinţi de bahlah", aşa cum le spunea Zuul, de 
a se înmulţi fără ca acest lucru să însemne 
competiţia între ei. Matca era conştientă de eşec 
şi nu le ascunsese faptul că avea să lase să 
treacă mult timp până când să dea naştere unui 
individ asemenea ei. 

Prefera să se lase purtată de frenezia pe care 
i-o provocau posibilităţile nenumărate pe care i 
le oferea lemnul, un material de care nu 
avusese parte pe Z. Şi guinţii trebuiau să 
recunoască, măcar şi pentru ei înşişi, că lemnul 
fusese ceea ce lipsise zeţilor. Cu ajutorul lui 
reuşiseră în doar trei ani să clădească una dintre 


61 


cele mai mari construcţii ale universului 
cunoscut.  Impresionantă prin dimensiuni, 
clădirea avea şi o logică străină, o arhitectură 
interioară năucitoare pentru un om pentru că 
îmbina structuri care nu aveau, aparent, nici un 
sens, propunea soluții la care inginerii 
pământeni nu se gândiseră nicicând. 

Acum, la întoarcere, Zuul îi conducea pe alte 
coridoare şi Heyyn Tars se trezi gândindu-se că 
arătarea aceea ciudată se comporta aidoma 
unui ghid într-un muzeu. Dorea să le arate cât 
mai mult... Să însemne asta însă că vrea să-i 
impresioneze? În lunga lui şedere pe Z, Tars nu 
văzuse nici un semn de lăudăroşenie din partea 
extratereştrilor. De ce să fi început acum? 

- Nu e drumul pe care am venit, i se adresă 
Allin Perse lui Zuul, făcându-şi tovarăşul să 
tresară. 

- Şi eu mă gândeam la exact acelaşi lucru, se 
grăbi Tars să întărească spusele celuilalt. 

- Zuul crezut voi apreciat priveliştea. Data 
viitoare poate lăudat părinte. Discuţie mult uşor 
atunci. 

- Mi s-a părut mie că vrei să ne impresionezi, 
izbucni Tars. Trebuia să complimentăm matca 
pentru edificiu? 

- Bun ar fi fost. Asta arătat respect care putut 
naşte alianţă, prietenie. Da, da, bun început ar fi 
fost. F 

Tars rememoră în viteză amintirile de pe Z. In 
nici una însă nu era, fie măcar şi pentru o clipă, 
nici un strop de vanitate din partea mătcilor. 

- Toate complimentele conţin în sine un 
sâmbure de conflict. De ce ar vrea părintele tău 


62 


să îi lăudăm edificiul, din moment ce nu mai 
există nici unul? 

- Tocmai de aia! rosti Zuul cu o intonaţie care 
îi uimi pe cei doi quinti. Tu spus edificiu frumos, 
noi văzut că războiul nu distrus de tot rasa 
noastră, văzut speranţa... 

- Nici despre speranţă nu-mi amintesc să fi 
vorbit vreodată pe Z, zise Perse cu jumătate de 
gură. 

- Nu vorbit. Dar Z acum departe este. Un 
părinte, nu patruzeci şi şapte. 

- Asta ştim, Zuul... 

- Nu la număr refer eu. Gândire alta. 

- Şi în ce fel diferă gândirea de acum de cea 
de pe Z? 

Zuul păşi pe poarta imensă a edificiului şi 
porni spre navetele celorlalţi doi quinti care 
aterizaseră la marginea pădurii. Când soarele 
albastru al planetei îi scăldă trupul într-o lumină 
care-l făcea să aibă o culoare bizară, Zuul se 
întoarse spre ei: 

- Stăpân aflat că numere nu cel mai important 
lucru. El acum vrea face frate cu copacii. El ca 
Zuul: văzut altă lumină. Alt soare. Alt culoare. 

- Bine, dar trebuie să-l convingi. V-am arătat 
arme. Ştim să-i învingem pe oameni cu doar 
câteva mii de bahlah... 

Zuul clătină din antene într-un fel pe care 
quinţii învăţaseră să-l plaseze undeva între 
lehamite şi inutilitate. Continuară să meargă 
încet spre tovarăşii lor, păşind uşor prin 
vegetaţia pitică. 

- După feţele voastre văd că lucrurile nu au 
mers tocmai bine, îi întâmpină Villerte. 


63 


- Nimeni nu şi-a rostit încă ultimul cuvânt, 
zise Allin Perse privindu-şi tovarăşul în ochi. 

Tăcerea care se lăsă îl făcu pe Zuul, după 
câteva secunde de ezitare, să înceapă să se 
retragă înapoi spre edificiu. După câţiva paşi se 
întoarse şi zise cu glas spart: 

- Mai bine voi mers acolo unde pârjolit 
lemnele. Dacă părinte schimbat planuri, atunci 
voi acolo găsiţi veţi fi. 

Părând că primesc îndemnul arătării ca pe o 
uşurare, quintii se urcară în cele două navete 
monoloc şi după câteva minute aterizară lângă 
celelalte, formând un pătrat perfect. Îşi instalară 
repede o construcţie uşoară, glumind pe seama 
neîndemânării lui Villerte care nu reuşea să se 
descurce la îmbinări. Abia după ce ajunseră la 
adăpost de priviri indiscrete, se aşezară unul 
lângă altul. 

- Ce-o să-i spuneţi Alaanei? întrebă, într-un 
târziu, Villerte. 

- Ştii bine că Alaanei nu poţi să-i descrii o 
experienţă pe care ai trâit-o. O vede pur şi 
simplu în mintea ta şi... 

- lar tu ştii bine că nu la asta mă refeream, îl 
întrerupse calm Villerte. Ce-ai să-i propui? 

- Dar de ce ar trebui să-i propun eu ceva? Ea 
susţine că e creierul misiunii noastre. Să ne dea 
ea sugestii! încheie Tars pe un ton răstit. 

- Heyyn! nu uita că Alaana, aşa cum e ea, e 
cea mai bună speranţă a ordinului nostru. 

- Speranţă zici? A avut trei ani ca să facă un 
lucru simplu, pe care Maeștrii îl reuşeau în doar 
trei zile. Încă visez figura surprinsă a copilului 
acela pe care l-am omorât fără să vreau. 


64 


Nici unul dintre ceilalţi nu se grăbi să-l 
contrazică pe Tars. Acceptaseră de ceva vreme 
că tânărul smead pe care-l trimisese Alaana în 
speranţa că era pregătit fusese cel mai tragic 
eveniment din ultimii ani, după moartea lui 
Kasser. Xtyn şi Alaana reuşiseră să modifice 
mintea unui băiat de pe Torodor. In doar câteva 
luni învățase să se mişte la fel de repede ca şi 
quintii, devenind un soldat aproape la fel de bun 
ca şi ei. Alaana dorise însă ca o parte din 
deprinderile de luptă să se formeze în chip 
natural, prin exerciţiu şi băiatul le fusese la toţi 
elev sârguincios. Tars se apropiase cel mai mult 
de el şi nu ascundea că satisfacția pedagogiei 
aceleia războinice era pentru el un sentiment 
nou, care-l fascina. Din păcate însă, inima 
băiatului explodase pur şi simplu în timpul unui 
exerciţiu intens de luptă. Tars interpretase 
căderea lui ca pe o eschivă şi lansase 
contraatacul, convins fiind că accunul lui se va 
opri în lama hangerului celuilalt. În loc de asta 
însă, Tars descăpăţânase trupul fără viaţă al 
elevului său. Au aflat ce se întâmplase cu 
adevărat abia după câteva ore, timp suficient 
pentru ca în sufletul lui Tars să se impregneze o 
vinovăţie grea. 

- Dar ce au zis când le-ai arătat scutul? îi 
întrebă Hinnedi pe Perse. Ne-am pus atâtea 
speranţe... 

- Nu au părut impresionați. Deşi nu înţeleg ce 
spune matca, mi s-a părut că era mai degrabă 
fascinată de flăcările care au ţâşnit din podea 
decât de faptul că un bahlah intrase în contact 
cu acidul nostru fără să păţească ceva. Nici 


65 


promisiunea unor aparate individuale de zbor nu 
a entuziasmat-o. Dacă e să ne luăm după Zuul, 
ideea unor navete de vânătoare încărcate cu 
austral a tentat-o pentru o clipă. Dar a rămas 
fermă pe poziţie. Nu vrea să mai încheie o 
alianţă cu noi. 

- De fapt, ca să fim mai precişi, am avut 
impresia că preferă să se comporte ca şi cum 
rasa umană nici n-ar exista. Nu vrea să ne fie 
nici duşman şi nici prieten. Ne-a spus că 
suspiciunea cu care îl tratăm pe Zuul... 

- Suspiciune care tocmai a dat în clocot, se 
grăbi Tars să-l întrerupă. Gângania aia a folosit 
cuvântul lemn. De unde putea el să ştie cum 
spunem noi... lemnului? 

- Dar cum ai fi vrut să-i zică? se miră Hinnedi. 

- Nu ştiu, în orice fel, dar numai lemn nu. 

- Heyyn are dreptate, nu văd de unde ar fi 
putut şti... 

- Bine, dar sunt o mulţime de modalităţi în 
care ar fi putut afla. Poate că le-a povestit 
cineva pe Z. Poate că au mai întâlnit pe alte 
planete şi au aflat cuvântul pe care îl folosim 
noi, se grăbi Villerte să explice. 

- Poate, poate, poate... se răsti Tars. Şi dacă 
nici una dintre presupunerile astea nu e 
adevărată? 

- Nu înţeleg unde baţi! Vrei să sugerezi că ne 
citeşte minţile? 

- Nu ştiu nici eu ce vreau să sugerez. Cred pur 
şi simplu că nimeni nu ne spune întreg adevărul. 
Şi dacă pe Zuul l-am suspectat întotdeauna, 
ideea că şi Alaana şi Xtyn ne-ar putea înşela... 

- Acum chiar că vorbeşti prostii. 


66 


- Serios? strigă Tars. Dar dacă am fost trimişi 
aici să murim? Nu s-ar rezolva oare în felul ăsta 
toate problemele din univers? Gândiţi-vă bine. 
Noi suntem tot ceea ce a mai rămas din vechiul 
Imperiu. Clonele aproape că s-au domesticit, 
planetele-capitală sunt dominate de tot felul de 
fanatici religioşi, Kyrallul este pierdut pentru 
Imperiu. Fără noi cei de aici, lucrurile ar fi mult 
mai simple. Pentru toată lumea. 

Între cei patru se lăsă liniştea. Allin Perse se 
ridică şi luă dintr-un raft un container cu apă. 
Sorbi adânc şi apoi zise: 

- E adevărat ce spui. E atât de limpede că 
soarta noastră este să murim pentru a lăsa să 
se nască un alt fel de Imperiu, încât nu merită 
să ne certăm din pricina asta. Alaana a eşuat. 
Nu ne poate fi Maestru, iar nenorocirea asta 
poate constitui în sine un motiv pentru care să 
ne dorească pieirea. Chiar şi povestea asta 
despre Zuul... E atât de ciudat. O parte a minţii 
mele înţelege că o entitate care ne-ar putea 
distruge în orice moment alege să nu o facă, 
sperând că ne poate duce spre o direcţie dorită 
de ea. Dar o altă parte a ceea ce sunt mă face 
să mă îndoiesc profund că în univers poate 
exista şi o asemenea cale. Şi, indiferent cât de 
greu mi-ar fi să recunosc, trebuie să accept că 
dau o importanţă mai mare acelei părţi care mă 
face să cred ceea ce văd, ceea ce ştiu că repetă 
o logică pe care am mai întâlnit-o. 
Dematerializarea lui Zuul n-am văzut-o. Şi nu 
din vina noastră. E posibil ca Xtyn să joace cu 
noi un joc vechi, acela de a inventa pericole care 
nu există cu adevărat. 


67 


- lar partea cea mai tristă e că, dacă nu o face 
el, atunci cu siguranţă rolul ăsta e interpretat de 
Zuul. Orice am face, suntem manipulaţi. 

- Şi chiar nu vedeţi ieşirea din dilema asta? 
Trebuie să fim noi înşine, trebuie să ne alegem 
ceva în care să credem. lar noi am ales atunci 
când i-am promis lui Kasser că o vom ajuta pe 
Alaana. Dacă negăm credinţa şi alegerea de 
atunci, putem foarte bine să plecăm chiar acum 
şi să plonjăm în soarele ăsta albastru... 

- Pierdem vremea, zise Leka Hinnedi pe un 
ton sever. Nu ştiu de ce în ultima vreme uităm 
tot mai des că suntem soldaţi şi că nu e tocmai 
treaba noastră să comentăm ordinele. Chiar 
dacă ele au fost date de noi înşine. 

- Ai zis o prostie absolută, zâmbi Tars. 

- Da, dar te-am binedispus şi, mai ales, te pot 
face acum să te gândeşti la ceea ce contează cu 
adevărat. 

- Ce vrei să zici? 

- E limpede din povestirea voastră că matca 
s-a schimbat, că avem de-a face cu o cu totul 
altfel de creatură. Nu ştiu dacă Zuul are vreun 
amestec în treaba asta, dar cred că ar fi o 
copilărie să ne imaginăm că nu va trage foloase. 
Fie că ne ignoră, fie că ne manipulează, 
arătarea aia e singura în măsură să ne spună ce 
intenţii are „părintele" lui. 

- Asta dacă are vreo intenţie şi nu cumva 
chiar el este acela care orchestrează tot ceea ce 
ni se întâmplă. 

- Dar asta nu are nici o importanţă. Nu am 
nevoie de Zuul ca să-mi spună cum s-a 
transformat matca aceea. Noi, oamenii, am 


68 


trecut prin experienţe similare. 

- Să nu începi cu istoria. Ţi-am mai spus că 
pildele vechi nu au uneori sens nici când le aplici 
oamenilor, darămite unor extratereştri, protestă 
Tars. 

- O să risc o supoziţie, zâmbi Hinnedi. Chiar 
voi mi-aţi spus că părintele vrea să devină 
stăpânul lemnului. Cât credeţi că va dura până 
când va încerca să secrete viruşi care să facă 
lemnul să crească după voinţa lui? Cred că e 
doar o chestiune de timp... 

- Dar nu văd analogia... 

- Primii fierari. Oamenii au început prin a 
valorifica fierul meteoriţilor, apoi au trecut la 
minereuri pe care le-au purificat şi le-au 
recombinat. Matca se va plictisi să folosească 
bârne şi scânduri drepte şi va încerca să facă 
arborii să ofere încă din start materii prime ceva 
mai prelucrate. lar până atunci, ne putem 
aştepta şi la o criză a lemnului adecvat pentru 
ambițiile ei. E logic să încerce să modifice 
structura copacilor. 

- Nu mi se pare chiar atât de logic, dar e greu 
să combaţi un raţionament care există tocmai 
pentru că funcţionează altfel decât logica 
pământeană, zâmbi Tars. 

- Nu crede că suntem chiar atât de deosebiți. 
Gândeşte-te că matca a rămas acum singură. 
Echilibrul la care a visat s-a rupt. S-ar putea să 
sfârşească prin a deveni o conştiinţă religioasă, 
un zeu al propriilor lor lucrători. 

- Păi nu e deja? 

- Bahlah nu o adoră, o ascultă doar orbeşte. 

- Bine, dar e un nonsens, protestă Perse. Cum 


69 


mă poate adora pe mine propriul picior stâng? 
Zeţii sunt de fapt un singur organism. 

- Nu am pretenţia că sunt foarte coerent. Și 
nici foarte exact, ridică Hinnedi din umeri. Dacă 
în privinţa dumnezeirii însă lucrurile sunt destul 
de neclare, cred că e musai să ne lămurim în ce 
fel cresc copacii. Dacă a început să-i modifice, 
ar trebui să putem vedea primele semne. 

Cei patru porniră în grup compact spre 
marginea pădurii. Soarele strălucea acum altfel 
fiindcă era la apus, iar nuanțele lui verzui 
scăldau întregul peisaj, altfel monoton, într-o 
lumină familiară. Quintii constatară cu uimire că 
la marginile platoului calcinat pe care-l făcuseră 
la aterizare începuseră să crească un fel de 
arbuşti. Perse găsi repede şi felul în care 
pădurea încerca să-şi recapete teritoriul pierdut. 
Câteva seminţe, impregnate de o vitalitate 
uluitoare, aveau lăstari mici, fără a părea să se 
hrănească în vreun fel din sol. Incepură să caute 
fructe, după ce discutară în contradictoriu timp 
de aproape zece minute. Hinnedi susţinea că 
iarăşi caută tipare pământene, în timp ce Tars 
era convins că seminţele nu pot proveni decât 
din fructe. 

Poate că tocmai convingerea aceea îl făcu pe 
Tars să-i cheme surescitat pe ceilalţi când 
privirile îi căzură asupra unui fruct aproape 
sferic, care atârna de o codiţă delicată. Era de 
un roşu aprins pe partea cu care stătea spre 
soare. Grăbindu-se să-l apuce, Tars îşi zgârie 
uşor podul palmei. O picătură de sânge se 
scurse pe o frunză. 

Se întoarseră în tabăra lor provizorie şi 


70 


despicară fructul. Conţinea într-adevăr seminţe, 
ceea ce îl făcu pe Tars să exulte. 

Departe de privirile celor patru quinti, o 
umbră fugară se strecură până la locul de unde 
Tars culesese fructul. Crenguţa care păstra încă 
picătura de sânge a guintului se desprinse uşor 
de la locul ei şi dispăru într-un pliu de pe 
abdomenul lui Zuul. Fără să provoace vreun 
zgomot,  extraterestrul se furişă apoi spre 
edificiu. 

Nimic nu e cu adevărat nou. Oamenii nu se 
vor schimba niciodată. Episodul ăsta s-a mai 
petrecut. 


- Stii unde cred că ai greşit? 

- Luminează-mă! 

- Ai închis oamenii în cuşca propriei tale 
minți! Ar fi trebuit să-ți dai seama că îl vor 
atrage şi pe Dumnezeu înăuntrul ei. 

- Era o cuşcă de dimensiuni colosale... 

- lar Abația ţi-a demonstrat că Dumnezeul 
tău nu încape în ea. Era o chestiune de timp 
până când omul avea să-l impărtăşească 
soarta. 

- Nu Omul, ci doar aceia care vor să imite 
mecanicist chipul şi asemănarea Domnului. 

- Aici te înşeli şi mai amarnic. Aceia care au 
dus la saturarea spațiului pe care l-ai lăsat 
Omului sunt tocmai indivizii care nu au mai 
semănat cu Dumnezeul tău. Ai câteva 
exemple chiar în proximitatea noastră. 


Descărcarea laser se arcui la doar câţiva 


71 


centimetri de fruntea Oksanei, care se strădui 
din răsputeri să-şi învingă tentaţia de a intra în 
modul de luptă. Se chirci în spatele unui zid pe 
jumătate dărâmat, întrebându-se cât ar fi putut 
să o ferească acesta în cazul în care ar fi fost 
atacat cu proiectile ceva mai substanţiale decât 
gloanţele care ricoşau piuind din când în când, 
întrerupând zgomotul aspru, sfârâitor al 
laserelor. 

- Pleacă de acolo! îi strigă Şestov, care 
mânuia cu furie un lansator de proiectile 
explozive,  supunându-şi adversarii unui tir 
nemilos, dar destul de puţin eficient. Nu ştiu de 
ce dracu' a fost de acord Johansson să vii cu noi! 
oftă bărbatul cu năduf, aruncându-se pe burtă 
într-o groapă destul de puţin adâncă. 

Oksana se rezemă de pietrele aspre şi simţi 
atingerea lor ascuţită chiar şi prin tunica groasă. 
Avuseseră într-adevăr o dispută aprinsă înainte 
de a fi acceptată în misiunea aceea pe Vechea 
Terra. 

Mai întâi, Durdrin argumentase că este 
însărcinată şi că lucrul acesta i-ar putea afecta 
în vreun fel capacitatea de a se apăra. Oksana 
zâmbise şi îi răspunsese că o femeie însărcinată 
în doar două luni nu e în nici un caz 
handicapată. În plus, era cunoscut efectul de 
accelerare a creşterii şi a maturării pe care 
microgravitaţia îl avea asupra fetuşilor atât de 
mici. Bărbatul trebuise să se recunoască învins, 
dar găsise imediat un alt impediment: Oksana şi 
clona nenăscută a Sfântului Augustin cel Nou 
erau cele mai importante persoane din întreg 
universul şi nu putea accepta nici un risc cât de 


72 


mic în privinţa lor. Femeia îl convinsese însă cu 
răbdare că misiunea lor pe Vechea Terra nu 
avea cum să se desfăşoare cu succes decât 
dacă ea avea să vorbească personal cu Mariile. 
li descrisese chiar şi cum intenţionează să le 
facă să îi pună mâna pe pântec, rugându-le să-şi 
dea seama ce şansă minunată ar avea ca, 
împreună, să educe clona Sfântului Augustin, 
eliberate de canoanele Abației şi mai ales de 
perspectiva jertfei în Alambic. Acela avea să fie 
un copil care să trăiască şi nicidecum să moară 
golit de sânge, jertfit de Abati. 

Durdrin se lăsase destul de greu înduplecat. 
Şi asta pentru că, deşi se temeau să o 
recunoască unul faţă de celălalt, în sinea lor 
vedeau copilul acela nenăscut ca pe o cantitate 
neglijabilă, ca un bun repetabil, ca pe o fiinţă al 
cărei destin s-ar fi putut să fie legat totuşi de 
jertfa din Alambic. 

Oksana avea însă propriile motive pentru a 
dori să evadeze vremelnic de pe Eck. Spera ca 
depărtarea ei de furtunile magnetice să-i 
permită să ia legătura cu Alaana. Pruncul care îi 
creştea în pântec era o problemă mult prea 
complicată ca să o poată rezolva singură şi 
simţea că doreşte să se sfătuiască în privinţa lui 
cu cea care, măcar formal, era şefa Ordinului 
quinţilor, înainte ca ea însăşi să se ataşeze de 
viaţa aceea nouă într-un chip care să se poată 
dovedi păgubos. Durdrin era ambivalent şi ea 
era sigură că îl putea convinge fie să folosească 
clona pentru a distila viruşii pentru o a Doua 
Însămânţare a lui Negal, fiul lui Xtyn, fie să îl 
crească alături de Marii şi să-l transforme într-un 


73 


redutabil conducător politic şi militar. Simţea 
însă că decizia aceea era prea importantă ca să 
o ia singură. ln ciuda eforturilor sale 
supraomeneşti însă, Oksana nu reuşise să intre 
în contact mental cu Alaana în timp ce se afla pe 
Eck. 

Barna, apărut ca de nicăieri, sări lângă 
Oksana şi îi zâmbi cald. 

- De ce naiba trag în noi? 

- Poate că v-au ţinut minte de data trecută, 
când aţi fost aici şi aţi furat Alambicul... 

- Aşa crezi? o privi Barna neîncrezător. Neeee, 
dădu el a lehamite din mână. Cred că s-au prins 
pur şi simplu ce vrem să facem. 

- Dar noi ştim ce vrem să facem? 

- Ascultă, femeie, miezul unei bătălii nu e un 
moment tocmai potrivit să mă iei cu asemenea 
întrebări. Eu vă tot zic de ani buni că ideea asta 
nu e cea mai bună cu putinţă, dar acum, că tot 
am ajuns aici, ar fi bine să le luăm pe Marii. 
Dacă se vor dovedi nefolositoare.... 

- Sunt totuşi două fiinţe ca şi noi... 

- Aici te înşeli, Oksana. Mariile nu sunt deloc 
ca şi noi, zâmbi din nou Barna şi făcu încă un 
salt până la adăpostul unui arbust pipernicit. 

Intre timp, Şestov reuşise să creeze o breşă 
între apărătorii clădirii şi soldaţii săi se grăbiră 
să o lărgească. Ajuns ca prin minune şi el într-un 
fel de foişor dezafectat, Barna începuse să-şi 
elimine metodic adversarii. Oksana respiră 
adânc şi se aruncă spre intrarea în clădire. Lovi 
cu putere uşa, care se dădu în lături şi se aruncă 
pe burtă într-un coridor întunecos. Trase o rafală 
scurtă din arma ei uşoară şi se ridică imediat. 


74 


Ascultă cu atenţie şi realiză că nu se mai auzea 
nici un zgomot de armă care să vină dinăuntru, 
de parcă apărătorii se deciseseră cu toţii să se 
predea numai fiindcă ea pătrunsese în clădire. 

- Ce naiba se întâmplă? îl auzi lângă ea pe 
Şestov. 

- Nu ştiu, dar cred că e mai bine să ne 
grăbim. 

Între timp, toţi ceilalţi şase membri ai grupului 
lor intraseră în hol. 

- Nu-mi place. E prea linişte... Mergeţi afară şi 
păziţi intrarea, zise Barna către doi soldaţi, care 
se grăbiră să iasă din clădire. 

Oksana păşi prudent în lungul coridorului şi 
dădu să deschidă o uşă, când auzi un geamăt 
slab dinspre capătul culoarului. Se grăbi spre 
uşa din spatele căreia i se păruse că aude 
zgomotul şi îi făcu semn lui Şestov să intre. 
Balamalele zburară în ţăndări şi se pomeniră 
imediat cu toţii într-o cameră destul de slab 
luminată. In centrul încăperii, stăteau pe două 
scaune Mariile, care priveau în jur cu ochi 
pierduţi... 

- Le-au drogat? întrebă Barna. 

- Cred că mai degrabă sunt într-un fel de 
stare indusă hipnotic. Se poate să fi folosit chiar 
şi o sondă psi, zise Oksana care le examina 
repede pe femei. Ceea ce nu înţeleg este unde 
au dispă... 

Femeia nu apucă să îşi ducă fraza la bun 
sfârşit. Prin ferestre şi din pereţii care se 
dovediră a fi făcuţi dintr-un placaj subţire, 
apărură câțiva bărbaţi înarmaţi care îi 
înconjurară instantaneu. Clonele se strânseră 


75 


lângă Marii, încercând să apere bătrânele care 
păreau însă să nu dea importanţă la nimic din 
ceea ce li se întâmplă. Inainte ca Oksana să 
poată face ceva, pământenii îi executară pe 
soldaţi, lăsându-i în viaţă doar pe Oksana, Barna 
şi Şestov. Rusul mugi sălbatic şi se aruncă 
asupra unuia dintre atacatori, dar elanul său se 
frânse înainte de a-şi atinge ţinta, când un 
mâner greu îi explodă în obraz, făcându-i pielea 
să plesnească. 

- Aici, pe Vechea Terra, nu ne plac intruşii, 
vorbi unul dintre bărbaţi, păstrându-şi masca 
neagră care îi acoperea întreaga faţă, lăsând 
doar două fante înguste pentru ochi. Ne supără 
mai ales cei care vor să ne răpească oaspeţii de 
seamă. Mariile sânt pentru noi... 

- Ostatici, strigă Barna. Crezi că nu se vede? 

- Mă îndoiesc că intenţiile voastre sunt mai 
onorabile... 

E o cursă. Vor să te demaşte! percepu Oksana 
vocea Alaanei împreună cu un acut sentiment 
de teamă. Cred că va trebui să îi ucizi pe toţi. Nu 
te grăbi însă! Cred că ştiu ce au de gând şi până 
unde au mers cu presupunerile. Eck nu mai este 
acum o destinație sigură pentru tine. 

Oksana începu să râdă, făcându-i pe cei doi 
bărbaţi să amuţească brusc. 

- Nu înţeleg care e rostul mascaradei ăsteia, 
dar e limpede că sunt supusă aici unei farse. 
Sau poate unei încercări. 

- Să taci, strigă bărbatul mascat. 

- Îhî, îl zeflemisi Oksana. Şi dacă tac, asta te 
face mai credibil? Vorbeşti ca unul dintre ai 
noştri, iar arma aia pe care o fluturi în mână e 


76 


limpede că a fost meşterită pe Eck pentru a 
merge cu muniţie imperială standard. Barna, 
vreau să-mi explici! Acum! 

Încet! Fii răbdătoare! Nu poate fi atât de 
simplu! 

Spre marea uimire a Oksanei, Şestov se ridică 
de jos, tamponându-şi nervos obrazul. 

- Ai fost mai norocos decât tovarăşii noştri. 
Văd că ei sunt fără suflare, arătă furioasă 
Oksana spre cadavrele soldaţilor cu care intrase 
în încăpere. Abia aştept să văd ce-o să zică 
Durdrin... 

- Nimic, şuieră clătinând din cap Şestov, care 
îi aplică o lovitură năprasnică în obraz. 

Oksana îşi folosi toată stăpânirea de sine de 
care era în stare, încercând să îşi convingă 
creierul să nu intre în modul de luptă. Folosi însă 
lovitura ca să sară în spatele Mariilor, într-un 
colţ al camerei de unde îi putea privi pe toţi. 

- Am să te ucid pentru asta, rânji Oksana. 

- Mda, cam ăsta e şi planul meu, răspunse 
aproape jovial Şestov. Ştii, palma asta e cea mai 
importantă decizie din a doua mea viaţă... Sunt 
mulţumit însă. Ştiu că aceia dintre noi care vor 
ieşi din camera asta vor mântui poporul nostru. 
Într-un fel sau în altul. 

- Nu înţeleg ce vrei de la mine... 

- O să-ţi spunem simplu, interveni Barna. Te 
suspectăm că eşti spionul psiacului la noi pe Eck 
şi că urzeşti să ne pierzi pe toţi. 

- Dar e stupid. Tocmai am acceptat să... 

- Asta e şi dovada ultimă pentru noi. Speri să 
ni-l furi pe Mesia şi să dispari. De aceea am pus 
la punct capcana asta minunată în care urmează 


77 


să îţi pierzi viaţa în mod tragic... Laolaltă cu 
câţiva fraţi ai noştri ce au ales mai mult sau mai 
puţin în cunoştinţă de cauză să se jertfească 
pentru a face ca totul să pară mai natural. 

- Bine, dar cu ce v-am greşit? Ce anume aveţi 
împotriva mea? 

Şestov continua să îşi tamponeze obrazul şi 
de aceea vorbele lui păreau înfundate. 

- Mai întâi, nu am înţeles cum s-a făcut de aţi 
reuşit să scăpaţi de atacul meduzelor reticulate. 
Apoi a fost episodul acela de pe Laesia. 

Acolo unde ai reuşit să ieşi singură din 
catedrală, deşi se părea că împotriva ta fusese 
mobilizată o întreagă armată. Apoi ai evadat, 
iarăşi singură!, şi din psiac, deşi toţi cei care 
povestesc cum a căzut ultimul nostru bastion 
spun că luptele s-au purtat în interior până când 
Bella a venit cu o întreagă flotă, dincolo de care 
nu ai fi putut trece. 

- Bun. Şi ce e cu asta? Eşti cumva gelos pe 
capacităţile mele de militar, pe... 

- Ca să fiu sincer, sunt doar îngrijorat de 
norocul tău extraordinar... 

Fii atentă! Amână pe cât posibil violența. E în 
mintea lor ceva mai mult decât spun, dar nu îmi 
dau seama ce anume! 

- Aşa că vrei să mă omori? 

- Da, acceptă senin Barna în locul lui Şestov. 
Acum că ştim să-l clonăm pe Sfântul Augustin 
cel Nou, vom putea găsi oricând o mamă 
potrivită pentru el. Una de care Durdrin să fie de 
acord să se despartă, să zicem... la naştere. 
Bietul copilaş ar fi astfel orfan şi Mariile, care se 
află în puterea noastră de ceva vreme, ar avea o 


78 


cu totul altă misiune în a-l creşte... 

Oksana privi în jur în căutarea unui sprijin. 
Instinctiv îşi puse mâna pe pântece. 

- Vezi, arătă Şestov cu capul. Ăsta e exact 
genul de reacţie pe care nu am vrea să-l afişezi. 
E posibil ca Sfântul nostru să trebuiască să fie 
supus la încercări pe care tu să nu le înţelegi şi 
să încerci să le zădărniceşti. Nu ne permitem să 
luptăm cu o mamă capabilă să înfrunte singură 
o întreagă flotă, aşa cum ai făcut tu pe Kyrall. 

Minte! Nu ştiu în ce fel. Gândurile îi sunt 
ascunse, dar sunt sigură că minte. Ah, dacă 
Xtyn ar fi aici şi nu în nenorocita aia de livadă! 

Femeia clătină din cap. 

- Tot nu e de ajuns. Cred că ai şi alt motiv. 

- Da, e adevărat... acceptă senin Şestov. Am 
citit mereu şi mereu ceea ce ai scris despre 
regulament şi am ajuns la concluzia că ne-ai 
sabotat în mod voit, într-un joc perfid... 

- Dar asta am şi dorit. Cu toţii! Să sabotăm 
regulamentul. 

- Da. Nimeni nu a fost însă la fel de deştept ca 
tine la vremea aceea. Abia acum îmi este clar ce 
ai făcut. 

- Vorbeşti prostii. Omoară-mă dacă asta crezi 
că va salva poporul nostru. Jignirea cu privire 
la... 

NU! 

In momentul acela, Oksana lăsă să erupă 
mânia care se strânsese în ea din momentul în 
care îi spuseseră că doresc să îi omoare copilul. 
Puse mâna pe pumnalul unuia dintre soldaţi şi 
aproape că tăie în bucăţi trupurile atacatorilor 
ei. Capul lui Barna se rostogoli în colţul din care 


79 


plecase ea, în timp ce un şuvoi gros de sânge 
năclăi feţele Mariilor, care păreau că nu observe 
însă acest lucru. Femeia ieşi pe coridor, 
scormonind frenetic întreaga clădire şi scrutând 
apoi împrejurimile de la una dintre ferestre. şi 
numără victimele cu grijă, ca să se asigure că 
întâmplarea aceea avea să rămână fără martori. 
Când se întoarse în camera Mariilor, Şestov, 
unicul adversar pe care îl lăsase în viaţă, abia 
dacă făcuse doi paşi înspre uşă. li tăie 
tendoanele de la glezne şi de la încheieturile 
mâinilor, îi aplică o lovitură în coaste şi abia apoi 
îşi opri furia ucigaşă. 

NU! Ce-ai făcut! Tocmai asta dorea de la tine! 

- Asta vroiai să afli? întrebă Oksana, ridicând 
capul imens al lui Şestov. 

Bărbatul rânji şi spuse enigmatic: 

- Nu ai cum să câştigi înfruntarea asta. 
Indiferent ce faci, vei pierde. Durdrin nu o să te 
creadă niciodată... 

- Lasă asta în seama mea. 

- Nici chiar el nu poate fi atât de orbit, încât 
să creadă că dintr-o bătălie în care am căzut cu 
toţii te vei întoarce, iarăşi, numai tu. Işi va da 
seama că eşti quint... 

- Vorbeşti prostii. Cum aş putea fi? Există 
cinci quinti şi, în plus, eu sunt femeie. Mai ţii 
minte? Acum câteva minute voiai să mă ucizi 
pentru asta. 

Şestov râse gros. 

- Mor ca un caraghios, dar îmi merit soarta. 
Cale de două vieţi am căutat o lume în care să 
pot dovedi ceea ce cred. lar acum mor fiindcă 
am crezut în ceva ce nu poate fi demonstrat. 


80 


Unii ar zice că am trăit degeaba... 

- E un epitaf excelent, auzi Oksana vocea lui 
Airam. Scurtează-i chinurile, fetiţo! 

Tonul poruncitor al vocii, dar şi căldura cu 
care i se adresase o făcură pe Oksana să-şi 
înfigă scurt cuțitul în ochiul stâng al lui Şestov. 
Lăsă pumnalul acolo, înţepenindu-l pe soldatul 
de care se temuse o galaxie întreagă într-o 
clădire anonimă de pe Vechea Terra şi simțind 
că întregeşte un destin care se întindea pe 
câteva zeci de generaţii. 

Oksana se lăsă să cadă pe podeaua mânjită 
de sânge şi începu să plângă. Pentru o vreme 
ignoră insistenţele Alaanei care o chema pe 
Kyrall, dar şi  bolboroselile  Mariilor care 
începuseră să se răstească una la alta în 
încercarea de a se dezlega de pe scaunele pe 
care stătuseră. O luară apoi pe Oksana şi o 
duseră până la navetă, acolo unde pilotul le 
întrebă surescitat unde sunt ceilalţi. 

- Au căzut toţi. Numai noi am mai rămas, 
spusese Maria, poruncindu-i apoi să decoleze 
cât mai degrabă. 

Mi-e teamă că nu mai e mare lucru de făcut, 
auzi Oksana vocea lui Xtyn. În câteva săptămâni 
identitatea ta va fi dezvăluită tuturor. Aşa cum îi 
ştiu pe Şestov şi pe Barna, probabil că au şi alte 
măsuri de siguranță. Moartea lor nu are nici un 
sens dacă tot planul lor trebuia să se desfăşoare 
pe Vechea Terra. 

- Dar cum m-au descoperit? 

E vina mea şi a nenorocitei ăleia de planete 
pe care v-aţi ascuns. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama că încep să creadă, să se transforme. 


81 


Tocmai de aceea trebuie să mergi înapoi acolo 
şi să te asiguri că, dacă vor izbucni violențele, 
nici unul dintre ei nu o să rămână în viață. 


- Şi eu am fost sedus odinioară de simetria 
maniheismului. Viata mi-a arătat apoi cât de 
mult m-am înşelat. 

- Ce păcat însă că nu ai avut curaj să admiri 
felul minunat în care structurile omeneşti se 
organizează chiar şi în lipsa oricărui punct de 
simetrie. 

- Şi cum poate fi deosebită de haos o 
asemenea organizare? 

- Ai să râzi... 

- Probabil... 

- Crezând în om şi nu în Dumnezeul lui. 


Ca întotdeauna când dorea să se liniştească, 
Xtyn se refugia în fosta lui chilie din peştera 
tribului Omenori. Ştia că vine acolo în căutarea 
vocii /y a tribului său, atât de estompate acum, 
dar despre care ajunsese să creadă că poate fi 
singura alinare pentru chinurile la care îl 
supunea războiul ce se petrecea adesea în 
mintea sa. Nucleul care îl întrupa pe Sfântul 
Augustin din Hippona şi convingerile lui Augustin 
Bloose se luptau mereu în subconştientul lui, 
punând sub semnul întrebării toate deciziile pe 
care le lua, toate vorbele pe care le rostea. Nu 
se îndoia de faptul că era încă stăpânul 
propriilor acţiuni, dar, de fiecare dată când lua 
câte o decizie delicată, îşi simţea mintea 
fierbând de argumente pro şi contra, totul într- 


82 


un tumult care sfârşea prin a-l obosi peste 
măsură. 

Era imposibil de descris în cuvinte ceea ce i se 
petrecea în minte, conflictul dintre cei doi 
Augustin. Când se plânsese lui Arrus că se simte 
extrem de obosit şi de temător, Făurarul 
pătrunsese în mintea lui şi îl privise apoi extrem 
de îngrijorat. 

- Nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut. 
E ca şi cum mintea ta s-ar fi transformat în patru 
castele distincte, legate între ele prin căi care 
sfidează logica... Era să mă rătăcesc. Ei trăiesc 
în mintea ta, Xtyn. Desigur, nimeni nu poate 
estompa vocea ta, dar amintirile lor o alterează 
ades. 

Fusese nevoie de câteva săptămâni până 
când Arrus să-şi dea seama şi cum putea scăpa 
de chinuri. 

- O viziune? întrebase Xtyn. Nu înţeleg. 

Sperase atunci ca Făurarul să nu-şi dea 
seama că minte. Şi Alaana îi sugerase acelaşi 
lucru, iar dacă părerile lor coincideau, s-ar fi 
simţit cu mult mai liniştit. 

- Da. O întruchipare ca pe câmpul de luptă. 
Imaginează-ţi două personaje care se ceartă 
independent de mintea ta. Poate că în felul ăsta 
vei mai consuma o parte din conflictul care te 
macină. 

Intuiţia lui Arrus funcţionase şi Xtyn reuşise 
pentru o vreme să se transforme în spectator, în 
timp ce două părţi simetrice ale propriului eu se 
luptau pe chestiuni ideologice pe care aproape 
că nici nu le înţelegea fără să facă apel la 
amintirile vreunuia dintre cei doi Augustin. Cu 


83 


timpul, învățase să caute vocea /y, care reușea 
odinioară să estompeze vacarmul din propria 
minte aşa încât corăbiile gândurilor lui, ale lui 
Xtyn, să-şi poată desface pânzele şi să 
plutească în voie. Uneori, în asemenea 
croaziere, întrezărea faţa guintului, a lui Rimio, 
care îi zâmbea stins, ca dintr-un tablou vechi. 

În ultimele luni însă vocea /y abia dacă se mai 
auzea şi trebuise să recurgă la soluţia sugerată 
de Alaana, aceea a viziunii unei mantii shu. 
Plecarea lui Arrus fusese resimţită din plin de 
supraviețuitorii  Omenori, care încercau cu 
disperare să existe şi ca entităţi individuale, 
ferindu-se deliberat de vocea /y şi lăsându-şi 
mantiile shu acasă în timp ce ieşeau să îşi vadă 
de treburi. Învăţau cu toţii, în încercarea de a 
deveni operatori în psiac, dar pentru a putea 
transmite fidel gândurile, kyrallienii ar fi trebuit 
să cunoască o mulţime de lucruri care le 
fuseseră străine până atunci. 

Xtyn îşi trase gluga pe frunte, căutând ceva 
alinare într-o detaşare de gâlceava care se 
stârnise în mintea lui. Cea mai frustrantă parte a 
stării în care se cufunda din ce în ce mai des nu 
era însă neliniştea şi războiul autofag pe care îl 
ducea mintea lui, ci imposibilitatea de a-i pune 
pe cei doi Augustin la muncă în folosul lui. Ei 
refuzau cu  obstinaţie să se pronunţe în 
problemele de zi cu zi, preferând să-şi ducă 
lupta deşartă pe tărâmul ideilor. 

Exista cel puţin o chestiune în care ar fi avut 
nevoie de părerea unor oameni atât de înţelepţi, 
de filtrarea realităţii prin experienţa lor. Văzuse 
de nenumărate ori înregistrarea pe care Assan 


84 


Tres, biologul care crease întreaga faună a 
Kyrallului, o lăsase la bordul navei. Se pomenea 
acolo de o armă cu efect întârziat, de o forţă 
care avea să schimbe esenţa crudă a ecologiei 
kyralliene. La fel de bine, ar fi putut fi vorba de 
un dar, de izbăvire... Xtyn nu avea nici cea mai 
mică idee la ce ar fi trebuit să se aştepte din 
partea unei asemenea minţi şi era convins că, 
dacă ar fi reuşit să îi convingă pe cei doi 
Augustin să examineze această chestiune, o 
mare parte din misterul ei s-ar fi dezlegat. Deşi 
nu erau decât părţi ale minţii sale, cei doi 
refuzau suveran însă să se aplece asupra unor 
asemenea chestiuni, pe care le considerau 
profane. 

Zgomotul gâlcevii era de atât de asurzitor, 
încât Xtyn se concentră asupra viziunii sale şi se 
imagină în poiana cu patru lespezi de piatră, 
stând aşezat între cei doi Augustin. 

- l-ai prigonit degeaba pe greci! Ei aveau 
dreptate. Credinţa lor în raţiunea omului şi în 
capacitatea lui de autoguvernare dreaptă nu a 
fost naivă, aşa cum ai scris cu perfidie. 

- N-ai să mă convingi niciodată de contrariu. 
Natura omului e păcătoasă. A demonstrat-o 
Adam... 

- Chiar presupunând că Adam ăsta e mai mult 
decât un ţăran amator de mere şi tot nu ai 
dreptul să arunci o asemenea judecată asupra 
întregii omeniri... la-mă pe mine! Mă poţi vedea 
până la ultima mea fărâmă. Cu ce am păcătuit? 

- Eşti necredincios. 

- lar tu te roteşti într-un cerc vicios. Pretinzi 
că sunt păcătos fiindcă nu cred că sunt păcătos. 


85 


Dar lasă-mă pe mine şi uită-te la statul pe care 
l-ai croit şi pe care l-au urmat timp de 17 secole. 

- Ce e cu el? 

- Ai insistat să nu fie o teocraţie, ai insistat ca 
învăţăturile creştine să fie doar nucleul 
orânduirii statale. Şi, procedând astfel, ai pus 
asupra noastră o povară care era cât pe ce să 
ne distrugă, dacă n-am fi descoperit la vreme 
calea spre Marele Exod, calea stelelor. 

- Nu ai dreptate şi eşti pătimaş. Perspectiva 
ta e îngustă. Am spus dintotdeauna că, într-un 
stat, cârmuirea trebuie instituită cu încuviinţare 
divină, dar asta nu înseamnă că, supunându-se 
ei, omul îşi va afla mântuirea. Cetatea lui 
Dumnezeu e o altfel de ţintă. 

- Pătimaş zici? Îndrăzneşti să spui asta chiar şi 
după ce-ţi sunt accesibile memoriile mele? Chiar 
nu vrei să recunoşti că, atunci când au plecat 
spre lerusalim, oştenii mei erau singura forţă 
raţională a lumii? Toţi învăţaseră să folosească 
slăbiciunea fundamentală pe care o sădisei în 
noi. Nu aveam voie să-i ucidem pe cei care ne 
ucideau la  rându-le. Fuga asta către o 
superioritate care doar pe tine te-a sedus a fost 
cea mai mare farsă a istoriei, fiindcă a deschis 
calea largă a manipulărilor. Unii au învăţat să ne 
speculeze o vinovăţie tot de ei inventată, iar 
alţii, pe un cu totul alt nivel, ne omorau copiii în 
şcoli fiindcă ştiau că suntem incapabili să le mai 
aplicăm legea Talionului. Asta era lumea pe care 
am cunoscut-o eu, lumea pe care eram hotărât 
să o schimb... A 

- Nu mă poţi face pe mine vinovat. Imi dai o 
importanţă prea mare! Ca să nu mai vorbim că- 


86 


ţi pot răstălmăci oricând vorbele. Eraţi ceea ce 
eraţi fiindcă încetaserăţi să credeţi. Otrăviţi de 
Satana propriei nepăsări, nu aţi mai crezut în 
lisus şi atunci aţi devenit vulnerabili. 

- Se poate să ai dreptate. Dar nici tu şi nici 
lisus nu aţi putut spulbera definitiv mituri infinit 
mai vechi: onoare militară, libertate, dreptate, 
impresia că vocea ta contează în cetate... 
Pentru toate astea statul tău nu avea răspunsuri 
şi nu e vina noastră că le-am căutat. Dar nu ăsta 
a fost cel mai mare păcat al tău. Acum că-ţi ştiu 
tinereţea, înţeleg care resorturi ale minţii tale au 
acţionat atunci când aţi înstăpânit cea mai mare 
greşeală... 

- N-a fost nicidecum o eroare. Poate doar 
sacrificiu... 

- A-i pune pe oameni să creeze purtând în 
spinare povara ipoteticului păcat care înconjoară 
cel mai sublim dintre aspectele creaţiei e o 
cruzime fără margini. Aţi îngropat adânc sub 
dogme şi tăişuri de spadă adoraţia principiilor 
fertilităţii. Aţi transformat femeia într-un obiect 
al păcatului, într-un perpetuu  receptacul 
magnetic al pierzaniei. 

- Ce vrei să spui? 

- Că încet-încet, mai-marii statelor noastre au 
luat chipul călugărilor creştini, negând sau 
lăsând sub umbra păcatului principiul feminin, 
acela care dă. Ne-am trezit într-o lume cu state- 
bărbaţi în care războiul, esenţa violatoare, era 
principiul fundamental al existenţei. Nu ai trăit 
vremurile mele, nu ai văzut oraşe atacate cu 
bombe atomice în numele unui conducător mort 
cu sute de ani în urmă. Nu ai văzut soldaţii care 


87 


împuşcau fetiţe în cap, nu ai văzut Ierusalimul 
devenit un trepied al morţii, în care violenţa 
năştea violenţă... Şi toate astea fiindcă nu ai 
avut încredere în om, fiindcă ne-ai judecat pe 
toţi după propriile slăbiciuni. 

- Nu ai deloc dreptate. Multe dintre 
învăţăturile mele au fost pervertite, iar credinţa 
în lisus şi în jertfa lui nu pot fi înţelese decât 
dacă acceptăm şi lipsa noastră de curăţenie. Cu 
toţii suntem păcătoşi şi trebuie să ne căutăm 
calea spre mântuire. 

- Şi chiar nu vezi că a pune o întreagă 
societate sub semnul iertării îi condamnă pe 
oamenii aceia la a fi sclavii altora? 

- Ai cui? 

- De pildă, ai unora destul de hoţi pentru a 
inventa o religie a vinei perpetue, ai unora 
destul de frumoşi pentru a inventa o religie a 
meditaţiei şi a găsirii scânteii de dumnezeire în 
fiecare dintre indivizi! 

- Nu, nu cred asta, fiindcă numai disciplina 
acceptării unui asemenea păcat originar putea 
servi progresului. 

- Asta e altă idee pe care ai furat-o de la 
greci! 

- Ba nu e adevărat. Grecii credeau că 
progresul e arta desăvârşirii de sine. Eu v-am 
dat o viziune mai largă, în care societatea 
umană se desăvârşeşte pe ea însăşi, în care 
cunoaşterea e un dat. Fără viziunea mea, ştiinţa 
nu ar fi progresat nicicând! Îmi tot vorbeşti de 
statele croite după învăţăturile mele. Dar de ce 
nu vorbeşti despre ceea ce s-a întâmplat după 
Exod? Ştim din amintirile prietenului nostru 


88 


Vassur că omenirea s-a întins ca un balon, 
pierzându-şi din  concreteţe, uitând să 
descopere, legănându-se în nimicnicia de a trăi 
fără ţel. Exoneraţi de păcatul originar, oamenii 
nu au mai fost în stare să găsească în ei 
resursele pentru a face cunoaşterea să 
avanseze cu aceeaşi vigoare. Culmea e că 
singura entitate capabilă de un asemenea lucru 
a fost Abația, creaţia ta. Ce recunoaştere mai 
mare a meritelor mele poate exista în afara 
faptului că tu, cel mai mare adversar al meu, ai 
pus sentimentul religios drept motor al 
dezvoltării planului Abației? Indiferent cât ne 
place să credem contrariul, esenţa umană nu s- 
a schimbat şi nu se va schimba nicicând. Ea e 
cuprinsă în chipul şi asemănarea Domnului 
nostru. 

- Stagnarea de care vorbeşti corespunde mai 
degrabă acumulării unor presiuni care au 
explodat odată cu războiul stârnit de oamenii 
mei. Parcurgând treptele cunoaşterii, siliţi de 
tine să urce pe o scară către cer, oamenii au 
ajuns să fie egalii Dumnezeului tău. In vremea 
mea, cu un singur gest se puteau realiza lucruri 
pe care tu nici acum nu le-ai deosebi de un 
miracol divin. lar Abația a demonstrat, dacă mai 
era nevoie, că şi ultimul cotlon în care se pitise 
Dumnezeul tău e accesibil omului: clonând 
oameni şi retrezindu-le amintirile... 

- Acela e principiul străin! Vrei să spui că 
Dumnezeu şi-a atins nemărginirea atunci când 
fiul lui a devenit capabil să facă tot ceea ce era 
El în stare? Dar ungherul ăla de care vorbeşti n- 
ar fi fost niciodată accesibil în lipsa unui 


89 


principiu străin, pe care îl cunoşti extrem de 
bine. Dumnezeul meu nu şi-a atins 
nemărginirea, ci pur şi simplu a fost închis într-o 
cuşcă de cineva mai puternic. 

- Mai puternic? 

- Într-un singur loc ai avut dreptate: menirea 
ultimă a omului e aceea de a-l sluji pe Domnul- 
Dumnezeul lui în Armaghedon. In loc să-i fiți 
însă sprijin, voi L-aţi trădat. 

Xtyn se ridică de pe bolovanul pe care stătuse 
tăcut până atunci şi începu să urle întâi cu 
glasul său, apoi mai tare, asurzitor, până când 
zgomotul căpătă consistenţa unor pumnale. 
Speriaţi, cei doi Augustin se uitară spre el. 

- Ce s-a întâmplat, tinere? întrebă Augustin 
Bloose. 

- M-am săturat de pălăvrăgeala voastră. 
Vreau să-mi răspundeţi la întrebarea pe care v-o 
pun de atâta vreme. 

Sfântul Augustin flutură a lehamite din mână, 
îl privi cu subînţeles pe Bloose şi întrebă rar: 

- Vrei să ştii ce fel de capcană ar fi putut 
întinde Assan Tres stăpânilor Kyrallului, adică 
Frontului Adevăratei Biserici? 

Xtyn aprobă din cap, neîndrăznind să spere că 
va obţine un răspuns. 

- Mă miră, tinere, incapacitatea ta de a sesiza 
lucrurile esenţiale. O să-ţi spun doar atât: 
minţile mici acţionează întotdeauna la fel. Uită- 
te la Bloose şi o să înţelegi. 

- Ce vrei să zici? 

- Băiete, interveni Sfântul Augustin cel Nou, 
moşneagul vrea să spună, în felul lui alambicat, 
că Assan Tres a făcut în aşa fel încât stăpânii 


90 


Kyrallului să nu capete prozeliţi ai unei religii 
existente, ci mai degrabă o entitate care să se 
apropie de dumnezeire. Cam aşa ceva am 
încercat şi eu cu Abația. 

- De ce? 

- Se pare că ambii neghiobi au vrut să se 
răzbune pe religie, hohoti Sfântul Augustin. Şi au 
găsit acelaşi mod. Nu oşteni ai Domnului, ci un 
Domn fără oşteni. Cum îţi spuneam, minţile mici 
funcţionează la fel. 

- Vrei să spui că mă pot aştepta ca pe Kyrall 
să apară un fel de Dumnezeu? 

- Probabil că a apărut deja şi, fără s-o ştii, îţi e 
sortit să îi fii fiu, zâmbi cald Bloose. 

Xtyn avu nevoie de toată stăpânirea de sine 
pe care reuşea să o adune din străfundurile 
minţii lui sparte în cioburi. Povara unui 
asemenea gând era colosală. 


- Te înşeli. Timpul nu are nici o relevanță 
decât dacă e completat de prezența gândirii 
umane. 

- Asemenea verdicte trebuie demonstrate, 
nu doar afirmate. 

- Fie. Uite, am aflat de curând ceea ce 
spunea, cu vreo şase sute de ani inainte ca eu 
să mă nasc, un învățat chinez. „Plasa serveşte 
la prins peştele. Odată peştele prins, cine se 
mai gândeşte la plasă? Capcana foloseşte la 
prins iepuri. Odată iepurele prins, cine se mai 
gândeşte la capcană? Cuvintele folosesc la 
prins idei. Ce mult mi-aş dori să vorbesc cu 
cineva care nu se mai gândeşte la cuvinte!" 


91 


- Și ce legătură are asta cu timpul? 

- Eu aş mai fi adăugat ceva. Biserica e un 
loc în care îl găseşti pe Dumnezeu. Dar odată 
ce vorbeşti cu El, la ce-ţi mai trebuie biserică? 
Ce mult mi-ar plăcea să fiu printre cei care au 
uitat deja rostul bisericii! Nu mă născusem 
însă pe atunci. De aceea iţi spun că numai 
comparând distanța între credință şi idee ai 
măsura adevărată a trecerii timpului. 


Dezamăgire. 

Asta era ceea ce încerca Arrus, care, imediat 
după ce  simţise  înţepătura delicată a 
simbiontului, se trezise transportat într-o livadă 
de arbori negri. Stătea întins în iarba pitică 
privind în sus, spre cerul verzui al Kyrallului. Cu 
mâna stângă atingea coapsa goală a unei femei 
care era şi ea lungită, lângă el. Se ridică într-un 
cot şi o privi. Era tânără, cu trăsături perfecte, 
dar străine. Nu era kyralliană. Examinându-şi 
pentru un moment gândurile, Arrus realiză că o 
iubea pe femeia aceea într-un fel pe care nu-l 
mai experimentase cu nici una dintre semenele 
cărora le făcuse fii. Căută în zadar vocea /y, a 
tribului său. Nu o găsi niciunde, nici măcar în 
cele mai ascunse unghere ale minţii. 

Cuprins de panică, se ridică în picioare, 
bâjbâind zadarnic după mantia shu. Nu o avea şi 
nici nu o zărea abandonată în apropiere. Mintea 
îi aparţinea numai lui şi asta îl înspăimânta. 

Negustorul îi promisese senzaţii deosebite, 
plăceri nemaiîntâlnite şi, în loc de asta, era 
singur în mintea sa, asaltat de un sentiment 
plăcut dar străin, dulce dar înfricoşător prin forţa 


92 


lui. O iubea pe femeia aceea într-un fel bizar. 
Constată cu uimire că e gata să înşele şi chiar să 
ucidă pentru ea. Asta nu era o iubire kyralliană. 

li era ruşine de propriile gânduri. Simţea o 
căldură chinuitoare în vintre şi prin faţa ochilor îi 
fulgeră pentru o clipă viziunea a două trupuri 
goale, înlănţuite într-o îmbrăţişare muşcată. Nu 
era nevoie ca imaginea aceea să persiste prea 
mult. Plăcerea vinovată pe care o simţea 
demonstra fărâmei de rațiune obiectivă care 
mai rămăsese în mintea lui că el e cel care îşi 
posedă iubita. 

Obscenitatea aceea era de neînchipuit pe 
Kyrall, acolo unde cuplurile nu ofereau celorlalţi, 
vocii /y, asemenea spectacole. Nu-şi amintea ca 
dorinţe asemănătoare celor pe care le regăsea 
în propria minte să fi răzbătut vreodată de la el 
sau de la alţii. Vocea /y însemna linişte, 
disciplină, control, cunoaştere exactă a ceea ce 
erau iubirea carnală şi rostul ei profund. Trăirile 
năvalnice, de felul celor pe care le resimțea 
acum, erau tot ceea ce putea fi mai rău pentru 
că subminau unitatea mentală a tribului. Arrus 
nu reuşise să se elibereze total de rigorile veghii 
pentru rana, structura din care generaţii întregi 
de strămoşi luptaseră cu animalele telepate ale 
Kyrallului. Işi reprima emoţiile, aşa cum fusese 
învăţat să o facă atunci când era de veghe. 
Randul zăcea nefolosit acum dar, în loc să îl 
elibereze, acest lucru îl făcuse să îşi reprime şi 
mai mult sentimentele, încercând să îşi păstreze 
un mod kyrallian de gândire. lar acum mintea lui 
era o furtună de dorinţe şi slăbiciuni. Şi pentru 
toate astea îi era ruşine. Ştia că nu e nimeni să-l 


93 


vadă, ştia că trăirile îi sunt induse de simbiont, 
dar ceea ce simţea îi dezvăluia o parte a minţii 
sale despre care nu bănuise niciodată că ar 
putea exista. Ceea ce pentru oameni era 
plăcere, pentru el era dezgust şi dezamăgire. 

Păşi către un copac şi rămase înmărmurit. În 
loc de fructe negre, pe crengi se odihneau roade 
exotice, de felul celor venite de pe Planetele 
Agricole. Nările îi fremătară şi simţi mirosul divin 
a ceea ce învățase să aprecieze în ultimii ani: 
carnea friptă. Un copac de alături avea în loc de 
fructe bucăţi aburinde de carne, aromate cu 
ierburi necunoscute, dar care îi alintau mirosul. 
Işi înfipse hulpav dinţii într-o asemenea bucată 
de carne şi se simţi ceva mai bine. Acceptase 
demult faţă de el însuşi că-i plăcea hrana 
oamenilor, iar regimul pe care şi-l impusese în 
ultimul an, bazat numai pe fructe negre, era mai 
degrabă un exerciţiu de voinţă. Se consolă cu 
gândul că slăbiciunea pentru mâncare era cu 
mult mai puţin murdară decât cea pentru 
carnea femeii care continua să doarmă câţiva 
paşi mai departe. 

Se aşeză la rădăcina unui copac şi încercă să-l 
cheme pe Xtyn în gândurile sale. Toate 
ferestrele minţii îi erau însă scăldate într-o 
lumină orbitoare, dincolo de care nu putea 
trece. Era singur, cu adevărat singur, aşa cum 
nu fusese niciodată. Asta să fie suprema plăcere 
pentru el? Arrus medită adânc asupra acestei 
întrebări. În fond, despre limitele însingurării 
vroia să povestească întregului univers. Era 
acum precum oricare alt cetăţean al galaxiei şi 
se simţea stingher în propria minte, păşea 


94 


insignifiant prin castelul conştientei sale, iar 
ecoul se auzea sinistru. Realiză abia într-un 
târziu cât de bine se simţea pe Kyrall, alături de 
ai săi. 

Şi ca şi cum iluminarea aceea a dragostei de 
a fi ceea ce este ar fi avut puterea de a 
transforma visul, Arrus se trezi luptând. Decorul 
se schimbase brusc. Era în casa neguţătorului, 
atacat de o ceată de oameni care lansau spre el 
proiectile. Disperat, îl căută pe Xtyn în mintea 
lui, dar contactul cu preotul tribului său i se 
refuză brutal. Se văzu în schimb pe el însuşi 
începând să se mişte precum un quint. Apucă o 
sabie ornamentală dintr-o panoplie şi începu să- 
şi croiască drum printre atacatori. Deşi nu avea 
de unde să ştie cu siguranţă, avea impresia că 
mişcările lui erau chiar mai rapide decât cele ale 
unui quint. Reuşi să-i elimine pe toţi şi ieşi în 
ceea ce părea a fi o grădină. Avu chiar timp să 
savureze imaginea împietrită a altor atacatori 
care, deşi se mişcau pe cât de repede puteau, îi 
păreau ca nişte statui de lut. 

Dădu să fugă, dar îşi aduse aminte de 
negustor şi de simbionţii săi. Decise să 
exploreze pe deplin forţa viziunii aceleia şi să 
înţeleagă cum era să fii quint. Era conştient că 
nu-şi dorise niciodată astfel de puteri şi nu 
înţelegea de ce alesese simbiontul să-i bucure 
mintea cu un asemenea vis. Poate că era 
frenezia bătăliei, poate că-şi dorise 
dintotdeauna să fie capabil să lupte şi altfel 
decât cu forţa gândului, dar nu ca un quint... 
Arrus îşi alungă din minte aceste întrebări şi 
pătrunse din nou în casă. 


95 


Îl găsi pe Darto încremenit în fugă. Ţinea în 
mâini câţiva simbionţi şi se îndrepta spre ceea 
ce părea a fi un coridor secret. Arrus se învârti 
de câteva ori nedumerit în jurul lui şi aproape că 
se dezechilibră, fiind cât pe ce să alunece pe 
pardoseala mânjită cu sânge. 

Privirile îi fură atrase brusc de un cadran. Ştia 
ce reprezintă: un instrument de măsură a 
timpului. Il remarcase şi în seara în care 
ajunsese în casa lui Darto. Pradă unei presimţiri 
sumbre, Arrus se îndreptă spre locul în care ar fi 
trebuit să se vadă pe el însuşi. Fotoliul era gol şi, 
deşi asta putea să nu însemne absolut nimic, 
decise că, într-un fel sau în altul, devenise quint 
şi fără ajutorul lui Xtyn şi că teatrul de bătaie nu 
era o închipuire, ci realitatea. 

Mişcându-se repede chiar şi după standardele 
quinților, Arrus se năpusti înainte, pe coridorul 
spre care părea că se îndreaptă Darto. Spulberă 
o uşă lovind-o cu piciorul şi îi trebui aproape o 
secundă, judecată după ritmul normal de 
curgere a timpului, pentru a face lumină în ceea 
ce se dovedi a fi un hangar, în mijlocul căruia se 
vedea o mică navetă spaţială. Se întoarse în 
fugă, îl luă pe Darto pe umăr şi-l aruncă în navă, 
şi apoi începu să care cu mâinile goale simbionţi 
din terariu, pe care îi aruncă peste negustor a 
cărui faţă trăda o uimire fără seamăn. Când mai 
avea unul sau două drumuri de făcut, privirea îi 
fu atrasă de un container destul de mare care 
pătrunsese printr-una din ferestre şi nu atinsese 
încă podeaua. Se apropie de el şi văzu că e un 
obiect tehnologic. Realiză imediat că, indiferent 
ce va fi fost, e probabil să explodeze şi încercă 


96 


să-l arunce înapoi înspre atacatori. 

Spre marea lui uimire, Arrus constată că, deşi 
containerul părea că pluteşte în aer, el nu-l 
putea urni. Pierdu timp preţios încercând să-şi 
dea seama de ce şi realiză abia într-un târziu că, 
deşi quinţii se puteau mişca extrem de repede, 
forţa lor rămânea cea a unui om obişnuit şi de 
aceea îi era imposibil să învingă inerția 
dispozitivului exploziv aruncat pe geam şi să îl 
propulseze cu impulsul propriei sale viteze de 
mişcare. Renunţă la planul său, îşi încărcă 
mâinile cu simbionti şi se aruncă în navă. Între 
timp, Darto întinsese mâna spre un instrument 
de comandă pe care Arrus îl privi neajutorat. Işi 
aminti ca prin ceaţă că şi pilotul care îl adusese 
folosea ceva asemănător şi apăsă repede pe cel 
mai mare dintre butoane. 

Nava era construită după standarde umane, 
iar decolarea dură o eternitate. Unda de şoc a 
exploziei pe care Arrus o bănui a fi fost 
pricinuită de, containerul acela ciudat îi ajută 
însă şi micul vehicul spaţial acceleră, ieşind în 
doar câteva minute din atmosfera planetei 
Alderbaraan. 

Cu mintea conectată încă la viteza de reacţie 
a unui quint, Arrus petrecu o eternitate până 
când îşi dădu seama că trebuie să caute 
simbiontul cel nou. Il găsi sub forma unei 
umflături pe piept, îşi desfăcu tunica şi cu o 
singură mişcare dezlipi animalul care părea a fi 
refăcut. 

Ca şi cum ar fi dat semnalul unui cataclism, 
mintea lui Arrus se trezi asaltată de zgomote, 
mirosuri şi mai ales de durere. Piciorul stâng îi 


97 


pulsa chinuitor. Privi spre el şi văzu o rană 
prelungă, din care se vedea muşchiul. 

Realiză abia într-un târziu că Darto îl privea cu 
ochi măriţi de groază: 

- Nu se poate aşa ceva. Nimeni nu s-a trezit 
de bună voie... 

Arrus se încruntă. 

- Nimeni? 

Darto înghiţi cu greu şi continuă să se bâlbâie: 

- Niciodată, n-am auzit... de altfel e şi 
imposibil... 

- Calmează-te, omule! Nu înţeleg nimic din ce 
spui. Cu un gest scurt, Darto îi făcu semn să îl 
lase la comenzi şi nava spaţială porni înapoi 
spre Alderbaraan. 

- Văd că nu ne îndreptăm spre casă. 

- Care casă? Tocmai a sărit în aer. Şi nu mi-e 
clar cine a făcut-o... 

- Oamenii ăia care te atacau... 

- Se întâmplă ceva ciudat. Reşedinţele 
negustorilor sunt autonome prin lege, nu cred 
că... dar ce contează, hai să mergem într-un loc 
sigur. S-ar putea să ai nevoie de îngrijiri. Ştiu pe 
cineva care ne-ar putea ajuta. 

Nava reintră în atmosferă şi pluti aproape o 
oră deasupra unui ocean roşu, nesfârşit. In 
timpul călătoriei, Darto îi povesti ceea ce se 
întâmplase. Sau, cel puţin, ceea ce văzuse el. 

Arrus se afla de câteva ore în transa indusă 
de simbiont când, la poarta proprietăţii lui Darto, 
au apărut câţiva poliţişti locali însoţiţi de o 
gloată numeroasă, formată din oameni care 
locuiau în jurul parcului. Ei au cerut să-i 
vorbească lui Darto în legătură cu un presupus 


98 


spion. Paznicii au încercat să-i reţină invocând 
caracterul inviolabil al proprietăţilor unde se 
făcea negoţ cu simbionţi. Atunci poliţiştii au 
spus că legea aceea fusese schimbată de 
curând de un comitet ecleziastic revoluţionar, 
care tocmai preluase puterea pe Alderbaraan. 

- Comitet ecleziastic revoluţionar? întrebă 
mirat Arrus. 

- Da. Nu ştiu nici eu mai multe, dar se pare că 
în numele lui mi-au fost ucise gărzile şi dacă nu 
ai fi revenit la viaţă într-un chip atât de 
misterios, probabil că am fi fost amândoi morţi. 

- De ce zici misterios? 

- Fiindcă nimeni nu a format un simbiont la fel 
de repede ca tine. În plus, deşi pe unii clienţi 
trebuie să-i legăm de paturi fiindcă se zbat 
necontrolat, nici unul dintre ei nu a dat vreodată 
semne că-şi poate coordona mişcările atâta 
vreme cât are un simbiont ataşat. Chiar aşa, ce 
te-a trezit? 

Arrus gândi o clipă şi apoi zise clătinând din 
cap: 

- Nu ştiu. Pur şi simplu m-am pomenit că 
înşfac o sabie din panoplia ta şi că încep să-i 
omor, mişcându-mă precum un quint. 

- Poate că legenda aia... 

- Crezi că e adevărată? întrebă Arrus, 
scărpinându-şi bărbia. Să fim serioşi! Universul 
ar trebui să fie plin de quinti. 

- Mai e o posibilitate. Poate că toţi quintii sunt 
de pe Kyrall. Poate că mintea voastră... 

- În nici un caz, negă Arrus cu hotărâre. Sunt 
primul kyrallian care şi-a părăsit planeta în 
ultimele sute de ani. lar mie mi-au trebuit multe 


99 


luni de antrenament ca să pot supravieţui fără o 
mantie ca lumea şi fără vocea /y. Alta trebuie să 
fie explicaţia. 

Darto ridică din umeri şi imediat îi indică un 
punct. 

- Uite, ajungem la Alisa. 

În depărtare, se vedea o insulă, de fapt un 
pisc muntos ce ieşea din mare şi în vârful căruia 
se afla o cupolă translucidă. Când se apropiară 
îndeajuns, văzură că o parte a ei începea să se 
deschidă, făcându-le loc. Mica navă se strecură 
prin fantă şi ateriză cu zgomot pe o platformă. 

Arrus se grăbi să coboare şi rămase cu gura 
căscată. În faţa lui stătea femeia alături de care 
se visase înainte de a începe lupta. Avea acelaşi 
chip, acelaşi corp echilibrat, acelaşi surâs 
mulţumit. Necunoscuta realiză că Arrus se 
holbează la ea, făcu un pas în spate, îndeajuns 
pentru cele două gărzi care o însoțeau să treacă 
în faţa ei şi să-şi ducă ameninţător mâinile la 
cingătorile de care atârnau arme de dimensiuni 
şi forme bizare. 

- Alisa! strigă şi Darto coborând din navă. N-ai 
să crezi niciodată ce ni s-a întâmplat! Omul ăsta 
e de pe Kyrall şi s-a culcat cu simbiontul... 

- Pardon? zise Arrus pe un ton răstit. 

- Nu-ţi bate capul. E un jargon profesional. 
Alisa e cea mai competentă crescătoare de 
simbionţi, e lidera noastră... 

- Pe naiba, mă aştept ca din clipă în clipă să 
mă atace şi pe mine, zâmbi femeia, 
contrazicând prin mimica feţei îngrijorarea pe 
care o afirmase. 

- De ce spui asta? întrebă Darto, privind brusc 


100 


spre cupolă. 

- Darto, Darto, ai rămas acelaşi pustnic, 
trăieşti doar printre simbionţii tăi. De când nu 
te-ai mai uitat la ştiri? 

- Nu mă uit niciodată, protestă energic 
negustorul. Tot ceea ce trebuie să aflu se 
găseşte în alte părţi decât la ştiri. 

Femeia râse cristalin. 

- Nu şi în momente ca astea, în care devii tu 
însuţi eroul ştirilor. Din motive pe care abia 
aştept să mi le desluşeşti, se pare că venirea 
kyrallianului aici a fost detonatorul a ceea ce 
stătea demult să se întâmple. Frontul ecleziastic 
revoluţionar a preluat puterea şi ne-a scos în 
afara legii. 

- Cum aşa? Breasla noastră e tot ce are 
lumea asta! Fără noi şi turiştii pe care îi 
aducem... 

- Diavol! Asta zic că suntem şi se pare că 
prietenul tău de pe Kyrall tocmai i-a ajutat să 
demonstreze asta. Reprezentaţia pe care aţi 
oferit-o în livada ta, atunci când i-aţi măcelărit 
pe cretinii ăia, a făcut înconjurul planetei. Se 
pare că aţi fost filmaţi de pilotul care l-a lăsat pe 
el... 

-  Nemernicul! strigă Darto. L-am plătit 
regeşte pentru fiecare client... 

- Lasă asta. Hai mai bine să vedem ce e de 
făcut. Eu cred că ar trebui să ne încărcăm 
simbionţii şi să pornim spre o ascunzătoare 
sigură. Poate spre lunile lui Centarius, sau mai 
bine dincolo de Rossidae. 

- Nu plec până când nu aflu ce s-a întâmplat 
Cu... 


101 


În momentul acela, privirile tuturor se 
întoarseră spre Arrus care închisese ochii şi 
avea chipul contorsionat de spaimă. 


XXX 


- Vrei să spui că m-ai înşelat? întrebă Darto. 
Că nu ai părăsit cu adevărat Kyrallul? 

- Nu asta am vrut să spun. Sunt însă în 
contact mental permanent cu Xtyn. 

- Stai aşa! zise pe un ton neîncrezător Alisa. 
Poţi comunica în orice moment cu... el? întrebă 
femeia alegându-şi cu greutate cuvintele. 

- Atunci când se află în psiac, da. Fără 
susţinerea lui n-aş fi putut să plec niciodată. 

- Să înţeleg deci că eşti un fel de operator psi 
ambulant... E drept, unul foarte competent, dar 
nimic altceva decât un operator în contact cu 
însuşi Xtyn... Dar de fapt, ce zic eu? Dacă 
lucrurile stau într-adevăr aşa, nu reprezinţi 
decât ochii şi urechile lui, o modalitate în care 
de fapt el poate călători fără să se expună... 

- Nu l-aş judeca aşa în locul vostru. Xtyn e şi 
cel mai viteaz om pe care-l cunosc, dar şi cel 
mai destoinic ostaş. Înainte de toate însă, a 
devenit şi foarte înţelept. Mi-a spus că a realizat 
ce s-a întâmplat în timpul cât am fost în contact 
cu simbiontul. 

- Vrei să spui că în timp ce tu visai, Xtyn era 
în mintea ta? se miră Darto. 

- Da. Şi a înţeles de ce simbionţii nu rezistă 
călătoriilor superluminice. 

Tăcerea care se lăsă în încăpere îi permise lui 
Arrus să-şi înceapă povestirea pe un ton egal. 


102 


Xtyn înţelesese imediat ce sunt simbionţii, dar 
nu a realizat decât după câteva ore de unde îşi 
copie informațiile necesare formării unui 
exemplar nou, fără degenerescenţe, de vreme 
ce organismul bătrân este deja destul de 
decrepit pentru a mai stoca o asemenea matrice 
evolutivă. Preotul folosise reprezentarea favorită 
a Alaanei, materializând imaginea minții lui 
Arrus ca pe aceea a unui castel binecunoscut. 
Prin curtea acestuia trecea Însă acum un râu 
verde, ale cărui izvoare şi vărsare Xtyn nu le 
putea însă vedea. Plin de curiozitate, Xtyn se 
aruncase în apă şi începuse să înainteze 
împotriva curentului. Ajunsese la o barieră 
translucidă pe care o îndepărtase cu greu şi se 
pomenise în mintea celui pe care crescuse 
simbiontul pe care şi-l pusese Arrus. Era un 
negustor bogat de beriliu. Işi continuase apoi 
drumul străbătând la nesfârşit râul, trecând prin 
zeci şi sute de minţi care urmau linia 
genealogică a simbionţilor, până când, spre 
marea lui surpriză, ajunsese înapoi în peisajul 
familiar al minţii lui Arrus. 

- Ceea ce vrea Xtyn să spună este că în 
momentul în care se contopeşte cu mintea 
umană, simbiontul rupe bariera timpului şi intră 
într-un lanţ fără început şi fără sfârşit în care 
sunt legate toate minţile la care s-au cuplat 
vreodată strămoşii lui. Părerea lui e că, de fapt, 
informaţiile despre felul în care trebuie să 
crească noul simbiont sunt stocate într-un loc 
unde spaţiul şi timpul nu există, într-un loc în 
care o minte umană obişnuită nu poate privi. În 
timp ce părţile inferioare ale conştiinţei sunt 


103 


anesteziate de plăceri, cele mai ascuţite 
instrumente ale minţii umane pătrund în spaţiul 
acela şi extrag informaţiile necesare pentru 
recrearea simbiontului. 

- Şi gazdele ideale? Când apar doi simbionti? 

- Xtyn spune că nu ştie. 

- Eu tot nu înţeleg, zise Alisa. Vrei să spui că, 
în timpul somnului, mintea clienţilor ar putea să 
cutreiere conştiinţele tuturor celor care au fost 
legaţi vreodată la această linie de simbionţi? ŞI 
în loc să pornească spre cea mai minunată 
călătorie accesibilă unui om, clienţii noştri se 
mulţumesc să îşi satisfacă cele mai elementare 
pofte? 

- Nu vreau să vă jignesc, dar din câte am 
reuşit eu să înţeleg până acum, oamenii fac asta 
şi fără a fi ataşaţi la un simbiont. 

- Şi pe Kyrall e altfel? 

- Da. Pe Kyrall e cu totul altfel şi de aceea 
trebuie să-mi scriu cartea, zise Arrus cu 
hotărâre. Înainte de asta însă o să încerc să vă 
ajut pe voi. Xtyn pare fascinat de animalele 
astea, încheie Făurarul arătând spre simbionti. 
Eu, în schimb, m-am lămurit. Nu sunt ceea ce 
caut. 


- Pinc-ponc, hodoronc, hop-flop, cataclop... 

- Ce cânţi? 

- Un cântec cu care obişnuiam să ne 
distrăm în copilărie. 

- Şi ce înseamnă cuvintele alea? 

- Nu au înţeles. Dar au zidite în ele dorința 


104 


copiilor de a fi altfel. Iti mai aduci aminte de 
ea? 

- Nu poți fi altfel decât e lăsat de la 
Dumnezeu... 

- Atunci Dumnezeul tău e ucigaş de cântece 
şi şi-a meritat soarta! Pinc-ponc, hodoronc, 
hop-flop, cataclop... 


Ascuns în trupul mătcii, în coconul său cald, 
Zuul nu simţea nimic. În momentul acela, 
mintea lui era una cu aceea a stăpânului său. 
Ştia lucruri pe care nu avusese cum să le 
deprindă în timpul scurtei sale vieţi organice. 
Deşi oamenii nu aflaseră asta niciodată, 
avuseseră de-a face cu mulţi Zuuli, fiindcă 
structurile organice ale lucrătorului modificat se 
încăpăţânau să se deterioreze extrem de 
repede. Nu avea însă nici o importanţă şi nu se 
gândise niciodată la el însuşi aşa cum o făceau 
oamenii. Învelişul acela era dispensabil pentru 
că mintea lui putea fi pusă lesne la păstrare în 
imensa memorie a stăpânului. 

Ştia că el şi rasa zeţilor luaseră naştere din 
nevoia stăpânului de a înţelege modul în care 
gândesc formele organice de viaţă. Spre 
deosebire de el însă, matca era doar un automat 
biologic. Unul foarte sofisticat, capabil să umple 
de organisme asemenea ei mii de planete în 
doar câţiva ani, dar unul care nu putea fi 
creditat cu inteligenţă. 

Aşa cum făcea de ceva vreme, Zuul se 
cufundă în mintea stăpânului, încercând să afle 
de acolo ce era de făcut. Nu primea niciodată 
ordine sau răspunsuri. Aşa cum îi spusese lui 


105 


Augustin Bloose odată, el e doar un fel de 
interfaţă, dotat cu un  simulacru de 
independenţă, o maşină sortită să facă posibilă 
comunicarea între stăpân şi oameni. Era doar un 
interpret care se bucura de o oarece conştiinţă 
de sine şi care trăia mult prea puţin ca să se 
gândească să devină independent. 

Zuul nu conştientiza aceste lucruri despre el 
însuşi, aşa cum ştia că nici oamenii nu sunt 
mereu în contact cu sentimentul de a fi în viaţă, 
ci doar acţiona ca şi cum ele ar fi constituit 
însăşi logica sa existenţială. lar lucrul acela era 
unul bun, fiindcă îl făcuse să nu aibă dubii 
niciodată. Tot ceea ce se afla în mintea lui îi 
arătase până atunci că oamenii trebuie 
transformați, că trebuie să li se nege un 
principiu adânc înfipt în însăşi fiinţa lor: 
competiţia pentru resurse. Chiar şi când 
resursele erau din belşug, oamenii îşi foloseau 
timpul pentru a crea scheme de putere în plan 
social, animate de cele mai multe ori de 
convingeri religioase. Credinţa lor bizară într-o 
fiinţă infinit superioară lor era întotdeauna de 
ajuns pentru a induce între ei o anumită nuanţă 
subiectivă, o fractură care să îi determine să se 
poziţioneze invariabil în două tabere opuse, care 
să înceapă să se războiască una cu cealaltă. 

încercase cu Augustin Bloose să înţeleagă 
cum anume poate fi combătută o asemenea 
comportare. Crezuse că reuşise şi aşteptase 
liniştit ca oamenii să îl descopere pe Z. In loc de 
asta însă, constatase că Augustin îl păcălise şi 
că, până la urmă, deşi îl considerase atunci ca 
fiind cel mai puţin religios dintre oameni, nici el 


106 


nu era capabil să renege sentimentul religios 
până la capăt, folosindu-i într-o schemă 
elaborată menită a-l contracara pe el în 
încercarea de a schimba omenirea. 

In ultima vreme însă simţea lucruri noi. De 
fiecare dată când intra în trupul mătcii pentru a 
se confunda cu mintea limpede şi organizată a 
stăpânului său, era cuprins de un sentiment de 
tip nou, care, spre deosebire de toate celelalte, 
înceta în momentul în care ieşea din coconul 
său. Stăpânul se temea de încetarea apropiată a 
existenţei lor. Se petrecuse ceva în mintea 
stăpânului care îl neliniştea şi îl făcea să ezite 
ori de câte ori trebuia să ia o decizie. Simţea că 
lucrurile nu mai sunt la fel de importante ca pe 
vremea când încerca să îl convingă pe Augustin 
Bloose de inutilitatea religiei pe care bietul tânăr 
o îmbrăţişase ca soluţie ultimă a păstrării 
sănătăţii sale mintale. Cât de supărat fusese 
când a aflat că schema lor elaborată, menită să 
aducă oamenilor nemurirea, fusese folosită 
tocmai împotriva lor... Cu zeţii în calitate de 
sclavi şi cu nemurirea oferită de Abaţie, oamenii 
ar fi trebuit să-şi piardă interesul pentru religie 
şi în cele din urmă pentru competiţia care îi 
anima mereu şi de care stăpânul se temea atât 
de tare odinioară. 

Acum însă, în mintea stăpânului părea că 
nimic nu mai contează cu adevărat. Încercase să 
desluşească motivul pentru care se comporta 
astfel, dar acesta i se refuzase, deşi era convins 
că faptele ca atare stau chiar în faţa lui. Nu era 
însă pentru prima dată când stăpânul îi amintea 
în acest fel că fusese creat pentru a-l ajuta pe el 


107 


să înţeleagă cum gândeau oamenii şi că nu-şi 
bătuse capul să facă această relaţie să 
funcţioneze şi invers. Zuul era doar un interpret. 
Putea avea curiozităţi, dar nu putea pretinde 
răspunsuri. 

Cu toate că nu era la fel de sigur ca odinioară, 
Zuul ştia însă că face bine ceea ce face. Un 
ombilic ciudat pătrunsese în corpul lui, pompând 
în matcă sângele lui Tars, pe care îl recuperase 
de pe o frunză, după ce guintul se lăsase ispitit 
de un fruct pus acolo pentru a fi găsit de el. Zuul 
nu avea cu adevărat nevoie de mostra aceea de 
sânge a gquintului, dar decisese ca, înainte de a 
porni ceea ce ar fi putut schimba întreg 
universul, să se mai convingă o dată că oamenii 
nu învaţă niciodată şi nu se pot schimba. 
Entuziasmul cu care Tars se repezise la măr 
semăna foarte mult cu surescitarea produsă cu 
multă vreme în urmă la curtea imperială de 
vestea că a fost descoperită o rasă de 
extratereştri capabili să înlocuiască clonele de 
pe Planetele Agricole. 


XXX 


Vorbele lui Zuul aproape că îi paralizaseră pe 
quinti. Mai întâi arătarea alesese să-şi facă 
apariţia pe nesimţite şi Villerte fusese foarte 
aproape să o despice în două atunci când 
intrase pe uşa barăcii lor. Destul de speriat, 
extraterestrul le spusese apoi sec că matca 
decisese să încerce să fabrice viruşi care să 
modifice creşterea lemnului în aşa fel încât el să 
fie mai uşor de prelucrat. Mai hotărâse şi să-şi 


108 


diversifice ceva mai mult lucrătorii, şi tocmai 
despre aceşti viruşi venise Zuul să îi prevină, 
fiindcă nu era sigur că aceştia din urmă nu îi vor 
afecta şi pe oameni. Zuul nu zăbovise apoi 
decât să le spună că el o sfătuise pe matcă să 
nu facă aşa ceva şi că se temea că primul 
afectat va fi chiar el, fiindcă i se spusese că 
serviciile lui nu mai erau chiar atât de 
importante. 

Într-un târziu, la câteva zeci bune de secunde 
după ce Zuul trecuse de pragul uşii barăcii lor, 
Leka Hinnedi zise scurt. 

- Eu propun să plecăm chiar acum! 

- Da, şi eu sunt de acord, numai că zic ca, mai 
întâi, să rezolvăm definitiv problema zeţilor. 
Haideţi să facem o şarjă ca odinioară şi să-i 
omorâm până la unul! zise şi Allin Perse. 

Tars îşi frecă bărbia gânditor. 

- Nu are sens să ne grăbim. Zuul a insistat că 
abilităţile noi ale mătcii reprezintă doar felul ei 
de a... 

- Felul ei de a ne distruge, de a ne controla, îl 
întrerupse Perse. Cine ştie cât de virulenţi sunt 
viruşii ei? Dacă ne infectează pe noi şi apoi 
întreaga omenire? Adu-ţi aminte că am mai 
discutat despre asta, că Maestrul N'Gai Loon era 
obsedat de ideea că matca va putea face cumva 
încât să ne controleze şi pe noi aşa cum le 
porunceşte lucrătorilor ei. 

- Numai Alaana poate răspunde la... 

- Nu mă interesează ce zice Alaana! Eu 
propun să pornim şi să-i strivim! Gândiţi-vă că 
nu putem spera la o împlinire mai mare a 
menirii noastre decât aceea de a salva Imperiul 


109 


de la o asemenea încercare. 

- Mă acuzi pe mine că trăiesc în trecut, 
mormăi Tars, şi cu toate astea, eşti incapabil să 
accepţi că Imperiul de care vorbeşti nu mai 
există. Nu mai exista nici când a murit Kasser 
Boszt şi probabil că, indiferent ce am face, nu-l 
vom învia. Dinastia nu mai există. Nu e vina 
noastră... 

- Bine şi ce propui? întrebă Villerte. Trebuie să 
recunosc că şi eu cred că ar trebui să îi strivim 
pe zeţi atâta vreme cât mai putem. 

- Eu zic să nu ne grăbim. Putem să ne ridicăm 
pe orbită şi să mai zăbovim o vreme acolo, la 
adăpost de orice ar putea întreprinde matca, 
răspunse liniştit Tars. 

În baraca gquinţilor se lăsă o linişte grea. 
Undeva în  subconştient  acceptaseră că 
misiunea lor era una sinucigaşă imediat ce 
aflaseră că navetele monoloc nu aveau o 
încărcătură completă de austral. Alaana le 
comunicase că doreşte să evite ca preţiosul 
combustibil să fie capturat de zeţi, dar ştiuseră 
încă de atunci că nu le spune tot adevărul. 
Propunerea lui Tars le adusese aminte în cel mai 
nepotrivit moment de comportarea Alaanei. 

- Ştii, m-am cam săturat de încercările astea 
ale tale de a ne transforma în ceea ce nu 
suntem, pufni Perse. Eu unul nu văd de ce aş fi 
ruşinat în vreun fel de faptul că exist ca să 
ucid... Nu a fost alegerea mea, aşa cum nu a 
fost nici a voastră. Suntem ceea ce suntem şi 
poate că uneori se aşteaptă de la noi să 
reacţionăm previzibil. 

Ba nu, Allin. Nu vă pot opri să îi omorâți pe 


110 


zeti. Vreau însă să fiti cu toții conştienţi că 
riscati să distrugeti poate singura rasă 
inteligentă cu care a luat omul vreodată contact. 

Vorbele Alaanei răsunară deopotrivă în mințile 
tuturor celor patru quinti. Perse părea însă de 
neoprit în furia lui. 

- Nu mai rezist nici să fim singurii din 
universul ăsta care să nu ştim dinainte ce o să 
se întâmple şi care să nu ne putem păstra 
gândurile pentru noi. 

Vorbeşti plin de mânie, Allin. De ce? 

- De ce? Fiindcă doar aseară Heyyn a 
prevestit că se va întâmpla aşa ceva! Am 
suspectat chiar că animalul ăla mătăhălos a 
început deja să modifice copacii. Am şi căutat 
dovezi... lar astăzi, ce surpriză! Tocmai s-a 
hotărât să facă exact ceea ce a prezis Tars. Păi 
nu e asta dovada că Zuul ne citeşte gândurile? 
Sau poate e vorba de altcineva? 

Rătăcirea asta trebuie să o trec cu vederea. E 
adevărat că nu ştiţi totul despre planul meu, dar 
asta nu înseamnă că v-am sortit pieirii. De altfel, 
de îndată ce toti patru îmi veţi cere lucrul ăsta, 
voi comunica poziția exactă a planetei celei mai 
apropiate federații, care se va grăbi să o 
distrugă... 

- Nu e nevoie să aduci vreun ţărănoi de la 
marginea Galaxiei pentru aşa ceva. Ajunge să 
ne dai nouă mijloacele... 

Am promis că aşa va fi. Dar asta numai atunci 
când toti patru veti fi de acord că Noul Z trebuie 
distrus. 

- Păi nu e clar? 

Alaana se retrase uşor din minţile lor, lăsând 


111 


întrebarea fără răspuns. Curând, privirile 
celorlalţi trei quinti se îndreptară spre Heyyn 
Tars, care clătină din cap. 

- Eu nu cred că avem dreptul să distrugem 
rasa asta. Cel puţin deocamdată... 

Allin se aşeză lângă el şi îi puse o mâna pe 
umăr. 

- Prietene, dintr-un anumit punct de vedere şi 
noi putem fi consideraţi o rasă. Suntem unici... 

- Nu în felul în care sunt ei. Alaana va izbândi 
până la urmă. Să nu uităm că mai e şi Oksana. 
Şi Xtyn... 

- Quinti fără accun, scrâşni Hinnedi. 

- Asta ziceam şi eu. Nu suntem tocmai o rasă, 
Allin. Şi, chiar dacă am fi, nu cred că avem 
dreptul la asemenea judecăţi. 

- Ce vrei să spui? 

- Vreau să spun că nu cred că suntem în 
măsură tocmai noi să decidem dacă zeţii trebuie 
să moară. Vreau să spun că se prea poate ca 
matca să nu reuşească să secrete viruşi de tip 
nou, că se poate ca Zuul să ne fi minţit, aşa cum 
o face întotdeauna... 

- De ce? E limpede că, spunându-ne ceea ce 
ne-a zis, se expune la răzbunarea noastră 
cruntă. 

- Da. dar cine poate şti cum gândeşte el? Cine 
poate şti ce rezerve are ascunse în pădurile 
astea... 

- Am scanat şi nu părea... 

- Pe naiba, nu la asta mă refeream, tună Tars. 
Mă tem să nu fim orbi, aşa cum a fost dinastia în 
faţa augustinelor. 

Quinţii tăcură. Ultima poveste pe care le-o 


112 


spusese Kasser înainte să moară fusese cea a 
bijuteriilor de pe Vechea Terra. Timp de 
generaţii, femeile terrane primeau la naşterea 
primului lor copil o bijuterie care simboliza un 
lanţ ADN cu helix triplu. Era felul subtil în care 
Frontul Adevăratei Biserici decisese să prevină 
întreaga umanitate că clonele Abației au în ADN- 
ul lor ascunse şi informaţiile memoriei lor 
originale şi că ele ar fi putut fi restaurate 
oricând. Nimeni nu înţelesese însă avertismentul 
acela până când Kasser îşi dăduse seama ce 
doriseră să transmită duşmanii Abației. Fusese 
însă prea târziu, fiindcă Radoslav pornise deja 
cea de a Doua Insămânţare. 

„Să nu cădeţi în aceeaşi greşeală!" le spusese 
Kasser, cu doar câteva ore înainte de a muri, 
lăsându-i pradă unor întrebări mai negre decât 
fructele Kyrallului. 


- Nevoia de celibat v-a pervertit sufletul. Nu 
ați mai fost în contact cu acea parte a omenirii 
care e atinsă tocmai de dumnezeirea pe care 
o proslăveați. Intăi ati "pierdut iubirea şi apoi 
ați început să disprețuiți însuşi principiul 
creației, condamnânau-l la a fi imaculat. 

- Eşti prins în capcana prejudecăților 
timpului în care ai trăit. Prietenul nostru Rim 
te poate lămuri că eternul tău feminin are şi o 
parte care ia, nu numai una care dă. De fapt, 
e mare păcat că povestea lui nu poate deveni 
o pildă. 


113 


Oksana suporta cu greutate privirea de fiară 
sălbatică în care se domolise de puţină vreme 
izbucnirea lui Durdrin. Johansson urlase, ţipase, 
plânsese şi înjurase, amestecând toate acestea 
într-o criză de furie cum Oksana nu mai văzuse 
niciodată. Nervii ei erau întinşi la maximum şi 
pândea orice semn că bărbatul ar fi putut trece 
la violenţă. Spera din răsputeri ca mintea ei să 
nu o trădeze şi, dacă avea să fie lovită, să 
suporte fără a intra în modul de luptă. 

Călătoria scurtă abia dacă îi dăduse timp să 
pună la punct cu Mariile o poveste cât de cât 
coerentă, pe care i-o spusese apoi lui Durdrin. 
Pretinsese că ea rămăsese mai în urmă şi 
evitase în acest fel o capcană întinsă de 
băştinaşii de pe Vechea Terra. Îi luase apoi prin 
surprindere pe paznicii Mariilor şi reuşise să le 
aducă, într-un vehicul furat, până la navă. 

- Tu ce-ai văzut? îl întrebă Durdrin pe pilotul 
care asistase înfricoşat la izbucnirea lui. 

- Am auzit într-adevăr o explozie şi apoi nişte 
împuşcături, dar nu-mi este clar ce s-a întâmplat 
acolo. Nu am cum să confirm sau să infirm 
povestea Oksanei Bint Laesia. 

- Nici nu cred că se pune problema vreunei 
confirmări... Încercă un atac firav Oksana. 

- Să taci! tună Durdrin. Nu se poate ca Barna 
şi Şestov să fi murit. Mai ales în misiunea asta. 

Oksana ridică o privire întrebătoare. 

- Mi-au spus că s-ar putea să fie ultimul lor 
drum, că au o presimţire, continuă bărbatul. l- 
am întrebat cum pot să se teamă amândoi 
deodată de acelaşi lucru. Am bănuit încă de la 
început că misiunea asta e mai mult decât vor 


114 


să-mi spună. 

-  Pretinzi că te-au prevenit?  clătină 
neîncrezător din cap Oksana. 

- Da. Şi mi-au mai spus că, dacă nu se vor 
întoarce, voi afla extrem de repede ce s-a 
întâmplat cu ei. Bălmăjeau ceva despre un 
pericol aflat foarte aproape de noi. Am insistat, 
dar au refuzat categoric să-mi spună de ce se 
tem. Mi-au promis însă că, dacă aveau să se 
întoarcă din misiune, urmau să dezlege iţele 
unui complot. 

Oksana simţea cum creşte în ea un tremur, o 
bătaie ritmică şi acaparatoare care o îndemna 
să nu rişte. Putea trece imediat în modul de 
luptă şi să-i asasineze pe toţi cei din adăpostul 
de pe Eck şi în felul acela să-şi scape propria 
viaţă, dar mai ales pe aceea a pruncului ei 
nenăscut. 

Alaana insistase însă ca soluţia aceea să fie 
folosită doar în ultimul moment. Spusese că 
clonele şi încercarea lor de a-l regăsi pe Sfântul 
Augustin cel Nou servesc de minune planurilor 
lui Xtyn. 

Îi rămăsese în minte şi senzaţia pregnantă că 
Şestov şi Barna nu făcuseră decât un gambit: se 
sacrificaseră pentru a devoala adevărata ei 
identitate. Îi cunoştea de prea multă vreme 
pentru a crede în poveştile pe care i le 
îndrugaseră. Simţea că acţiunea lor ascundea în 
ea pericole nebănuite. 

Alaana îi atrăsese atenţia că sarcina începe 
să-i întunece judecata şi că devenea mult prea 
temătoare pentru fătul din pântece şi implicit 
pentru fiinţa ei. Era conştientă că existau toate 


115 


şansele ca Barna şi Şestov să fi spus adevărul, 
dar incertitudinea, fie ea şi improbabilă, o speria 
şi o măcina deopotrivă. 

- Bărbate, nu-nţeleg de ce ţi-ai bătut capul să 
ne aduci până aici numai ca să-mi arăţi cum te 
cerţi cu soldăţoaica asta, scrâşnit Airam, foindu- 
se pe scaunul de care fusese legată. Dacă mi-ar 
păsa câtuşi de puţin de voi, m-aş grăbi să vă 
întărât, să vă îndrept unul împotriva celuilalt. 
Nu-mi inspirați însă nici un fel de preocupare. 
Sunteţi doar o pleavă care va fi spulberată în 
curând. Ai înţeles ceva din ce-am zis? 

Durdrin se apropie de femeie şi-şi plecă faţa 
spre chipul ei. Urmări cu interes cicatricile care îi 
brăzdau obrazul şi se minună privind felul ciudat 
în care se îmbinau ele cu ridurile de pe faţa 
femeii. Obrazul lui Airam era un păienjeniş de 
cute, deasupra căruia ochiul părea un obiect 
nelalocul lui. 

- Se zice că eşti fiică de Abate. 

- Se zice, răspunse Maria în doi peri. 

- Şi credeţi că asta vă dă dreptul să vă 
consideraţi mai deştepte decât restul lumii? 
şuieră Durdrin. Faptul că nu vă grăbiţi să 
confirmaţi povestea Oksanei nu are nici o 
relevanţă. Indiferent ce-aţi spune, nu mă pot 
încrede în voi. 

- Şi-atunci de ce ai pus să fim răpite? De ne-ai 
omorât prietenii? 

- Aici am putea spune că suntem chit. Şi voi 
aţi ucis câţiva prieteni de-ai mei. 

- Da. Numai că noi încercam să ne vedem 
liniştite de viaţa noastră, iar tu doreai să ne 
răpeşti. În cazul nostru, apărarea era ceva lăsat 


116 


de la Dumnezeu. 

- Pe legea mea că numai credinţa într-un 
proiect de-o viaţă mă face să nu vă spintec chiar 
acum, strigă deodată Durdrin, lovind cu cizma în 
podeaua metalică. Cum aţi putut să-i ucideţi? 

- A fost chiar simplu. Au intrat singuri în 
capcana pe care le-o întinseseră fraţii mei. Am 
fost încercată de sentimente stranii când am 
acţionat detonatorul, zâmbi Airam. Cred că mi-a 
plăcut. 

- Gura! strigă şi Oksana, făcându-l pe Durdrin 
să o privească lung. 

- Uite ce e, continuă Airam pe un ton plictisit. 
La vârsta noastră şi la câte am văzut, jocul ăsta 
de-a furia cu care încercaţi să ne convingeţi, să 
ne manipulaţi, nu ne mai poate spune nimic. Mai 
bine ne ziceţi ce doriţi de la noi, ca să vă putem 
refuza şi apoi să ne omorâţi. Ar fi cel mai simplu 
şi mai rapid fel de a ne încheia socotelile. 

Durdrin zâmbi strâmb. 

- In nici un caz. Preţul plătit ar fi prea mare. 
Nu-mi permit să vă irosesc. 

- Nu te iluziona. Nu avem de gând să 
colaborăm cu tine în nici un fel. 

- Şi de ce, mă rog? dori să ştie Durdrin. 

- Fiindcă reprezinţi tot ceea ce am urât, 
fiindcă din cauza ta a trebuit să stăm ascunşi 
şaptesprezece ani pe Kyrall. Pentru că ai tăi au 
distrus Abația ca nişte mişei. Chiar nu înţelegi 
că, dacă mi-ar sta în putere, te-aş omori? Pe tine 
şi pe toţi ai tăi!? 

Durdrin hohoti nervos. 

- Câtă înverşunare la o babă! Uită-te la tine! 

- Uită-te tu! Babele astea două pe care le vezi 


117 


în faţă au ucis un quint imperial. 

- Da, am auzit de asta, dar niciodată nu am 
crezut povestea voastră. Probabil că s-a sinucis 
sau a murit din cauze naturale... 

- Pierdem vremea, dragul meu, interveni 
Oksana. E mult mai important... 

- E mult mai important să pricepeţi că nu vom 
face absolut nimic din ceea ce ne veţi cere, 
ridică vocea Airam. Ce ne puteţi face? 

Durdrin trase aer în piept ca să răspundă, dar 
în momentul acela uşa încăperii zbură de 
perete. Cei doi soldaţi care o păzeau nu apucară 
să schiţeze nici un gest în apărarea lor. 
Gloanţele li se înfipseră în corp, făcându-i să se 
bâţâie ca nişte marionete dezarticulate. Oksana 
făcu doi paşi, trăgându-se în spatele lui Durdrin, 
în timp ce ochii Mariilor se măriră de groază. In 
cadrul uşii stăteau patru bărbaţi înarmaţi. Doi 
dintre ei plângeau. 

- Cine l-a ucis pe Şestov? Vreau sângele lui! 
strigă unul dintre atacatori. 

Durdrin ezită, cumpănind situaţia. N-ar fi 
apucat niciodată să treacă în spatele fostului 
pupitru de comandă al navei, acolo unde îşi 
ţinea pistolul. Desfăcu braţele într-un gest larg. 

- Pierderea lor... 

- Să taci! strigă alt atacator. Eşti un nebun 
care i-a trimis la moarte. Ce-o să ne facem acum 
fără ei? La ce-ţi trebuie babele astea? Era 
limpede de la început că o misiune pe Vechea 
Terra e sinucidere curată... 

Bărbatul  rostise toate cuvintele dintr-o 
singură suflare, iar glasul lui se înecase. 

- Nimeni nu a ţinut mai mult la ei decât mine, 


118 


zise Durdrin calm. Au fost însă atraşi într-o 
cursă, explică el. 

- Şi cine zice asta? Diavoliţa de la care aştepţi 
un mesia? Sau poate babele astea două? 

In momentul acela în cameră năvăliră Ballen 
şi Negal. Se repeziră la armele celor patru, le 
smulseră din mâini, spre uşurarea lui Durdrin, 
care nu-şi imaginase nici o clipă că autoritatea 
celor doi era atât de mare printre tineri. 

- Ce-aţi făcut? urlă Negal. Nu e de ajuns că au 
murit atâţia tovarăşi? Trebuia să mai ucideţi şi 
voi? 

-  Nu-nţelegi, mugi unul dintre atacatori, 
căruia lacrimile se încăpăţânau să-i curgă 
şiroind pe obraji. 

- Ba eu înţeleg, Oilus. Mi-ai povestit de 
nenumărate ori cum Şestov te-a eliberat din 
secta aceea căreia îţi vânduse-i sufletul pe 
Eridani. Ştiu că te-a scos din casa unde trăiaţi cu 
toţi în promiscuitate şi că nu a ezitat să-l ucidă 
pe liderul acela religios, cum îi ziceaţi? 
Invăţătorul... parcă... Şi pe tine te înţeleg, Mihel. 
Am văzut pe spinarea ta cicatricile de la 
harapnicul celui care îţi cerea să munceşti pe 
ogoarele bisericii. Ştiu că Barna aproape că era 
să fie omorât în misiunea în care te-a salvat. Mi- 
e limpede de ce plângi, Tex. Nimeni nu o să ştie 
vreodată cum e să te crezi Dumnezeu pogorât 
din ceruri şi apoi să te vindece cineva de 
credinţa asta strâmbă. Cât despre tine, Lynn, ce 
să zic? Probabil că viaţa nu mai înseamnă cine 
ştie ce, după ce ai fost atât de aproape de 
moarte... Dar uită-te la mâinile tale! Uitaţi-vă cu 
toţii! Au fost pironite pe o cruce undeva în 


119 


Confederaţia Saggitarius. Barna şi Şestov au 
dărâmat crucea aceea şi te-au salvat din mâinile 
călăilor. Asta ai înţeles din gestul lor? Asta aţi 
înţeles cu toţii? Dacă e aşa, hai să ne împuşcăm 
unii pe alţii până la unul, fiindcă şi aşa universul 
ăsta ne-a surghiunit în subsolul unei planete 
pustii! 

Între timp, Ballen examinase corpurile celor 
două gărzi. Se ridică posomorât şi clătină din 
cap în direcţia lui Negal. 

- leşii! zise scurt Negal. 

- Ba nu, se înfurie Durdrin. Asta nu poate 
rămâne aşa. Trebuie să plătească pentru crima 
lor. 

- Nu-ţi forţa norocul, zise tăios tânărul. Barna 
şi Şestov îi salvaseră pe oamenii ăştia din cele 
mai cumplite sclavii în care îi aruncase 
dezordinea religioasă a lumilor lor. Tu şi Oksana 
nu sunteţi străini de mizeria asta. Acum că 
salvatorii lor au murit încercând să pună în 
practică planul vostru nebunesc... fiţi mulţumiţi 
că nu a curs mai mult sânge, rosti Negal cu un 
oftat. 

În momentul acela, Airam oftă adânc. 

- Johansson, eşti mai crud decât credeam. Nu 
ştiam că îl ai şi pe fiul lui Stin. Auzisem ceva pe 
Vechea Terra, dar am sperat... De fapt, nu ştiu 
ce am sperat, fiindcă a fost nevoie doar să 
vorbească preţ de câteva secunde pentru a 
înţelege că e fiul tatălui lui. 

- Ce tot spui? întrebă Ballen. Al cui fiu e 
Negal? 

Airam zâmbi trist şi începu să povestească. 
Satul de Clone al Abației funcţionase fără 


120 


greşeală. Era destinat să constituie o societate 
perfectă pentru dezvoltarea unui conducător 
dispus să se sacrifice pentru semenii săi. Acesta 
era invariabil clona Sfântului Augustin cel Nou, 
care sfârşea în Alambic, distilând din sângele 
său viruşii unei noi însămânţări. Abația folosise 
preţ de aproape două mii de ani tehnica aceea 
şi niciodată nu dăduse greş. Până când Xentya 
nu dăduse naştere unui băiat, fiul lui Stin, 
ultimul dintre mântuitorii prăsiţi de Abaţie. 

Clonele erau programate să nu poată avea 
copii. Abația nu riscase niciodată să altereze 
bagajul genetic moştenit de la Sfântul Augustin 
cel Nou şi nici nu dorise să introducă în Satul de 
Clone germenii formării familiilor.  Abaţii 
născociseră o regulă care interzicea relațiile 
monogame, pentru a încerca să atomizeze şi 
mai mult comunitatea clonelor. În felul acesta, 
potentaţi şi de povestea despre ciuma care îi 
ţinea izolaţi, eroii satelor decideau mai repede 
să se sacrifice, veneau mai repede spre 
Alambic. 

Mariile îl salvaseră pe fiul lui Stin, deşi nu 
putuseră să o salveze şi pe Xentya de o lume în 
care nu era pregătită să trăiască. După fuga 
Mariilor şi a Abatelui, urmată la scurt timp de 
moartea mamei sale, Negal se trezise singur şi- 
şi croise trudnic drumul în viaţă până când 
sfârşise alături de Johansson, în precedenta lor 
misiune pe Vechea Terra, atunci când 
recuperaseră Alambicul din magazinului 
protectorului său, negustorul Alaric. 

- Şi eu de ce n-am ştiut? întrebă aproape în 
şoaptă Negal. De ce nu mi-aţi spus? 


121 


- Eu doar am bănuit ceva, se grăbi să se 
disculpe Durdrin. Nu cred însă că are vreo 
importanţă cine eşti. 

- Staţi, staţi aşa! Dar asta ce înseamnă? Ce 
memorie ar lua naştere în mintea lui Negal, 
dacă ar fi infectat de două ori cu viruşii produşi 
de Alambic? 

Pe faţa tânărului începură să se succeadă, în 
mod foarte evident, expresii care trădau 
reperele pe care le parcurgea rapid mintea lui. 

- Mi-e teamă că nu te înţeleg, Ballen, zise 
Negal. 

- Dar nu ţi-e clar acum? Au jucat dintotdeauna 
la două capete, exclamă Ballen. Una din două: 
ori urmau să te jertfească pe tine în Alambic şi 
să infecteze de două ori clona Sfântului 
Augustin, ori urmau să-l sacrifice pe pruncul 
Oksanei şi să te infecteze pe tine. Asta e! Acum 
mi-e clar. 

- Aşa e? întrebă înnegurat Negal, privindu-l 
drept în ochi pe Durdrin. 

Johansson încercă să gândească repede. Nu 
putea să nege întreaga istorie, dar nici nu o 
putea accepta în lumina în care fusese ea pusă 
de Ballen. 

- Nu ţi-am ascuns niciodată credinţa noastră 
că doar o clonă cu amintirile originale ale 
Sfântului Augustin cel Nou va putea să ne 
unească pe toţi cei care am mai rămas. Asta 
vrem să obţinem, şi ştiţi foarte bine lucrul ăsta. 
Nu m-am gândit însă nici o clipă să te sacrific pe 
tine sau copilul Oksanei. Există zeci de feluri în 
care putem capta viruşii celei de-a Doua 
Însămânţări. Nu se poate ca ei să fi dispărut de 


122 


pe toate planetele noastre. 

Ca la un semn, Negal şi Ballen îşi scoaseră 
amândoi pistoalele şi le îndreptară spre Durdrin. 

- Nu te cred! 

- De ce? Ştii bine că nu am căutat să te iau cu 
mine. A fost o întâmplare. 

- Nu te cred! repetă Negal ca şi cum nu l-ar fi 
auzit. Indreptându-se spre uşă, ţinând încă 
pistoalele aţintite spre Durdrin, Negal încheie 
sumbru: De astăzi înainte, liftul ne e graniţă. Ne 
vedem fiecare de treburile noastre... 

Cei doi tineri părăsiră încăperea cu spatele, 
iar paşii lor grăbiţi se auziră cum se 
îndepărtează. Fâşâitul stins al liftului care îi 
ducea spre adăpostul lor sună ca o sentinţă. 

- Ce nebunie! pufni Johansson către Oksana 
care se grăbise să vadă dacă soldaţii de la uşă 
erau cu adevărat morţi. 

- Zice adevărul? întrebă Maria. Porţi un Stin în 
pântece? 

Oksana se îndreptă de spate şi-şi duse mâinile 
într-un gest instinctiv pe burtă. 

- Nu te-ai înşelat, soldatule! Există într-adevăr 
lucruri pe care nu le putem refuza. E limpede 
acum că ne-ai adus aici pentru a educa acest 
copil ca pe un Stin. 

- Să înţeleg că sunteţi de acord? 

- Nu suntem, ba chiar ne urâm pentru 
nevolnicia noastră. Dar nu putem să abandonăm 
puiul ăsta de om cu adevărat excepţional în 
mâinile unor barbari ca voi. 

Durdrin încuviinţă scurt din cap şi zise 
Oksanei: 

- Ai grijă să le cazezi pe undeva. Cât mai 


123 


departe de camera noastră. Nu am chef să le 
văd prea des. 

Rămase singure în cameră, cele trei femei se 
priviră în tăcere. Mariile se gândeau că totul 
fusese pe muchie de cuţit. Oksana era însă 
terorizată de conştiinţa difuză a unui pericol 
iminent. Trecură ca nişte umbre pe lângă cei 
care se înghesuiau să vadă dacă nu mai pot face 
ceva pentru tovarăşii lor. 


- Ştiţi prin ce ați păcătuit voi, creştinii? 

- Luminează-mă! 

- V-aţi înşelat profund asupra esenței 
păcatului. Şi în felul ăsta ați comis păcatul 
capital. 

- E simplu ce zici. Şi e un exemplu clasic de 
gândire eretică. Nu ai destulă substanţă 
pentru a te defini independent de creştinism şi 
nu poţi decât să negi valorile noastre. 

- Se prea poate. Insă stau şi mă întreb ce 
ați fi devenit dacă oamenii ar fi realizat mai 
devreme că a nega naturaletea instinctului 
sexual e un păcat infinit mai mare decât a 
râvni la rotunjimi. 


Xtyn era un fluviu de amintiri. Întins în chilia 
sa din peşteră, se gândea la Zerri. 

Cu doar două zile înainte de consacrarea în 
care murise  jertfită de Preot, merseseră 
împreună în livada de arbori negri. Ca de atâtea 
ori în ultima vreme, Zerri îşi dezbrăcase întâi 
mantia shu şi apoi cămaşa lungă ţesută din fibră 
de arbori negri lăsată să se coacă la soare. Era 


124 


felul ei de a se abandona în braţele lui Xtyn. 
Râdea sonor, încercând parcă să compenseze cu 
voioşia aceea revărsată ca o bucurie a auzului 
discreţia cu care mintea ei contribuia la vocea 
ly. 

Ca între orice alţi kyrallieni, dragostea lor nu 
avusese secrete, fiind lipsită de misterul despre 
care Xtyn aflase mai apoi, din amintirile celor 
din mintea sa, că animă cele mai multe dintre 
iubirile dintre oamenii Galaxiei. Fiind în contact 
direct cu minţile semenilor de sex opus, copiii 
kyrallieni se obişnuiau de mici cu o anumită 
nuanţă asexuată a comunităţii lor. Xtyn fusese 
uimit şi ruşinat de ignoranţa lui Rim în ceea ce 
priveşte sufletul femeilor şi nu înţelegea defel 
rezervele cu care până şi Alaana privea tot ceea 
ce e legat de sexualitate. 

În ziua aceea ştiau amândoi ce avea să se 
întâmple în scurt timp şi dintre ei numai Zerri 
avea forţa de a zâmbi. Mintea lui Xtyn era urgie 
şi furtună, ochii îi erau văpăi. Zerri în schimb era 
senină. El tânjea după atingerea minţii ei, după 
liniştea pe care i-o picura de fiecare dată în 
suflet şi de aceea o privise mustrător şi o rugase 
să-şi pună mantia shu şi poate să exerseze lupta 
cu cuţitele rituale. Îi zâmbise calm şi îi 
răspunsese că nu are nevoie de nici o 
confirmare pentru a şti cât de mult îl iubeşte. 
Grija lui pentru ea o înduioşa, dar era inutilă, de 
vreme ce ea se simţea întreagă a lui, fără să 
poată da dovezi, dar şi fără să simtă chiar şi cea 
mai mică nuanţă de echivoc. Xtyn simţise încă 
de atunci un fior de tip nou, pe care încerca să 
şi-l reprime ruşinat. Absența ei din mintea lui 


125 


aducea aminte de drăgălăşenia unui copilaş dar, 
combinată cu goliciunea formelor ei feminine, îi 
stârnea un şuvoi de gânduri tulburătoare. Ea îl 
mângâiase pe frunte şi îi spusese că nu are 
nevoie de mantie ca să-i pătrundă în minte ca să 
vadă cât de mult îl tulbură comportarea ei. 

Se îndepărtase în fugă, invitându-l parcă să o 
prindă. Neobişnuit cu o asemenea ambiguitate, 
la început Xtyn nu ştiuse ce să facă. Fugise însă 
după ea, întrebându-se dacă nu e ridicol. Dintr-o 
ascunzătoare pe care o găsise ca o jivină, 
tăbărâse asupra lui şi aproape că îi rupsese 
mantia shu, forțându-l să se dezbrace. Se 
iubiseră apoi pe iarba pipernicită privindu-se în 
ochi, fără ca minţile lor să se întrepătrundă 
deloc şi împărtăşindu-se dintr-un sentiment de 
încredere pe care Xtyn nu-l mai simţise 
niciodată. Ştia că Zerri era altceva, poate o 
făptură venită din alta lume, incapabilă să se 
adapteze la ritmurile acelei planete aspre. 

Se îmbrăcaseră apoi, iar minţile le fuseseră 
potopite de vocea /y a tribului. Dominau 
exclamaţiile de indignare la adresa comportării 
lor. Xtyn ridicase însă suveran spectrul unei 
ameninţări de care ceilalţi învăţaseră să se 
ferească. Nimeni nu îndrăznea să îi spună 
niciodată nimic despre Zerri. Cu toţii aşteptau în 
mod laş consacrarea ei, sperând că legile vechi 
aveau să ocrotească tribul lor de ameninţarea 
pe care o reprezenta ea. 

In după-amiaza aceea se jucase ultima dată şi 
cu pulberile. Xtyn o implorase de nenumărate 
ori să abandoneze jocul acela, rezervat primelor 
încercări ale copiilor kyrallieni. Ea îi răspunsese 


126 


blând, spunându-i că oricum nu mai avea nici o 
importanţă ce credeau ceilalţi despre ea: nu îi 
putea ajuta în rand şi oricum toată lumea 
credea că mintea ei se oprise undeva la cinci- 
şase ani. Deschizându-şi cutia în care adunase 
felurite pulberi din câmpie, Zerri construise 
imaginea unei fetiţe de o frumuseţe care îl 
lăsase fără cuvinte pe Xtyn. Era subţire şi nu 
purta mantie, avea părul lung, zâmbea larg şi îl 
privea blând, cu ochi luminoşi. Sculptura în 
pulberi era desăvârşită, părea atât de materială, 
încât Xtyn întinsese mâna într-un gest de 
neîncredere. Zerri râsese şi lăsase prafurile 
colorate să cadă cuminţi în locaşurile lor. Îi 
spusese atunci că simte că viaţa ei avea până la 
urmă să conteze la ceva şi că nu era cu putinţă 
ca ea să se fi născut fără nici un scop. 

Dormiseră  îmbrăţişaţi, iar dimineață ea 
plecase pe furiş, cerându-şi consacrarea mai 
devreme. Xtyn ajunsese exact în clipa în care 
ultimul pumnal al Preotului îi căzuse în spate. Îşi 
aducea încă aminte cum cuţitele ei nici măcar 
nu se clintiseră din poziţia în care fuseseră 
aşezate la începutul ceremoniei. Se lăsase ucisă 
de Preot într-un ritual rapid, fiindcă nu dorise să- 
| expună mâniei tribului. 

Imaginea trupului sfârtecat al fetei crescu în 
mintea lui Xtyn şi se transformă într-o ceaţă 
roşie, care îi acoperi vederea şi orice percepţie. 
Numai dacă nu ar fi adormit atât de adânc în 
dimineaţa aceea! Dacă şi-ar fi pornit devenirea 
doar cu o zi mai devreme! Ar fi putut să-l 
învingă pe Preot, ba chiar pe tot tribul şi să o fi 
salvat, ca să-i stea acum alături, să îi potolească 


127 


gâlceava perpetuă care îi chinuia mintea, să-l 
înveţe să trăiască fără certitudinea vocii /y. 

Nu puteam, dragule! 

Xtyn tresări violent şi aproape că se prăbuşi 
din pat. Când se dezmetici, o văzu pe Alaana 
care îl scutura, strigându-i ceva. 

- Am auzit-o pe Zerri! Mi-a vorbit! 

Alaana îl privi o clipă în ochi, dădu să spună 
ceva, dar se răzgândi imediat şi îl împinse spre 
ieşirea din peşteră. 

- Ne atacă! Nu ştiu cine, dar ne atacă! strigă 
femeia. 

Xtyn ţâşni afară din peşteră şi văzu cum 
membrii tribului său se postaseră într-un 
semicerc în jurul intrării. 

- Cred că pe tine te vor, îi strigă cineva. 

O privire fugară îl lămuri. Era o forţă uşoară 
de desant. Soldaţii purtau armuri individuale şi 
erau destul de bine înarmați.  Arcurile 
descărcărilor lor energetice le croiau metodic 
drum spre un punct comun care părea a fi, aşa 
cum spusese Alaana, intrarea în peşteră. 

Xtyn îşi proiectă gândurile asupra unuia dintre 
ei. 

- Sunt soldaţi din Federaţia Clarons, îi zise el 
Alaanei. 

- Bine, dar... cum se poate... nu se tem? se 
bâlbâi femeia. Dacă le neutralizăm 
comunicațiile, nu au nici o şansă să... 

- Par că sunt impregnaţi cu toții cu o furie 
oarbă... rosti Xtyn, ţinându-şi ochii închişi. 

- Dar ce vor? 

- Nu e clar? Pe mine... 

- Nu se poate, strigă Alaana, ferindu-se în 


128 


ultimul moment de un bolovan desprins de o 
descărcare laser din peretele abrupt de 
deasupra lor. 

- Şi totuşi, nebunii ăştia mă vor pe mine. Dar 
şi-au ales un moment tare nepotrivit pentru 
asta! exclamă Xtyn. 

Alaana nu-l mai văzuse luptând pe Xtyn de 
mai bine de doi ani, de când el pusese capăt 
antrenamentelor cu cei pe care ea încerca să îi 
transforme în quinti. Il putea urmări doar după 
dâra de trupuri descăpăţânate pe care o lăsa în 
urmă. Deodată simţi însă cum Xtyn o cheamă în 
mintea lui. Putea acum să vadă prin ochii săi, 
racordându-se perfect la viteza lui de reacţie. 
Ţipătul mut al Alaanei aproape că întrerupse 
comunicarea între ei. 

Xtyn nu se mulțumea să îi omoare pe 
atacatori, ci îi ciopârţea după un model ciudat, 
mereu acelaşi, ultima lovitură fiind una 
năprasnică, aplicată în şira spinării. Alaana 
încerca zadarnic să-şi alunge din minte viziunea 
lui Xtyn, care aproape că smulsese inima unui 
atacator şi se oprise pentru o clipă, pentru a 
lăsa ca sângele nefericitului să îi acopere în 
întregime mâna. Deşi purtau armură, soldaţii 
erau pur şi simplu evisceraţi de furia tânărului şi 
mureau înainte de a-şi da seama ce li se 
întâmplă. Alaana era însă tulburată de conştiinţa 
faptului că, în timp ce făcea aceste lucruri, Xtyn 
zâmbea. Dacă ar fi plâns, dacă ar fi râs în 
hohote sau ar fi înjurat, Alaana ar fi fost liniştită. 
In ultima vreme, războiul perpetuu care se 
dădea în mintea lui îl făcuse să se comporte 
ciudat, într-un fel straniu chiar şi pentru ea, care 


129 


se considera arhitectul minţii lui. Cruzimea 
nejustificată dar jovială pe care o afişa însă 
acum Xtyn era de rău augur. Xtyn reluase 
ritualul lui ciudat de a ucide, terminându-şi 
victimele cu o ultimă lovitură în spate. Căută 
între amintirile lui semnificaţia acelui balet al 
morţii, iar tânărul o simţi. Imediat mintea ei 
aproape că explodă de pe urma forţei viziunii cu 
care Xtyn proiectă ultimele clipe ale iubitei sale, 
ucise de o lovitură similară, aplicată în spate de 
unul dintre pumnalele controlate de Preot. 

lureşul se opri brusc, în momentul în care la 
picioarele Alaanei se prăbuşi ultimul soldat. Era 
un bărbat solid, cu tenul de un negru cum 
Alaana nu mai văzuse niciodată. Alături de el, 
plin de sânge, Xtyn părea un zeu al războiului. 
Continua să zâmbească înfricoşător. 

- Ce aţi vrut să înfăptuiţi cu atacul ăsta 
mişelesc? se răsti Alaana la soldat. 

- Să omorâm diavolul care sălăşluia în 
peşteră. 

- Atunci aţi primit ce aţi meritat, zise Alaana. 
Dar cum v-aţi închipuit că puteţi învinge un 
quint telepat cu jucăriile astea ale voastre? 

- Domnul Dumnezeul nostru e mare. El şi-a 
trimis fiul pe Clarons şi ne-a mântuit, a dat un 
sens bieţilor noastre fiinţe atunci când s-a ridicat 
din ţărână şi a spus că în mintea nici unui om nu 
trebuie să sălăşluiască mai mult de o singură 
memorie. El ne-a arătat esenţa diavolească a 
clonelor şi a celei de a Doua Însămânţări şi mai 
ales ne-a vestit că pe Kyrall se ascunde însuşi 
Diavolul... 

Alaana  clătină din cap. Pe rămăşiţele 


130 


imperiului se dezvoltau acum zeci de federaţii 
independente care căzuseră una câte una pradă 
unor dispute religioase extrem de sângeroase. 
Oamenii  redescoperiseră sau  reinventaseră 
religiile Vechii Terre, iar universul era plin de 
profeţi care pretindeau că vorbesc direct cu 
Dumnezeu. Alaana ştia că toate acestea nu 
aveau legătură cu Abația decât în măsura în 
care exemplul călugărilor augustinieni adusese 
aminte tuturor oamenilor, fie ei clone sau 
indivizi originali, că religia era unul dintre cele 
mai comode şi mai accesibile sisteme de 
gândire atunci când toate reperele se năruiau. 
Cu toate acestea însă, profeţii apăruţi cu miile în 
galaxie se feriseră cu mare grijă până atunci să 
predice împotriva Kyrallului şi a stăpânului său 
de necontestat. Atacul celor de pe Clarons era 
ceva cu totul neaşteptat, dar şi o încercare 
extrem de stângace. 

- Dumnezeul tău nu te-a ajutat! rânji Xtyn. 
Nici măcar el nu poate înfrânge tribul Omenori. 

- Dumnezeu lucrează pe căi misterioase. Se 
poate doar să crezi că ne-ai înfrânt, dar victoria 
să fie a noastră. Doamne, vin acum către tine, în 
împărăţia Ta, vin să mă ţii la sânul Tău... 

Capul soldatului căzu nefiresc într-o parte şi 
Alaana se repezi la gâtul său dezgolit. Nu mai 
avea puls. 

- S-a sinucis, întoarse ea spre Xtyn o privire 
mirată. 

- E normal. Ţinta lor nu am fost eu... 

- Şi atunci? 

- Nu ştiu... dar mă îndoiesc că ar putea cineva 
risca o asemenea acţiune prostească. Mi-e tare 


131 


greu să cred că acela care i-a trimis şi-a 
închipuit că ar putea să-mi facă vreun rău. 
Probabil că e un plan mai complicat. Trebuie să 
verificăm dacă sunt într-adevăr de pe Clarons şi 
nu cumva au dorit doar să atragă mânia noastră 
asupra federaţiei aceleia. Orice e posibil... 

Xtyn îşi lăsă cuvintele în aer şi porni spre 
peşteră. 

- Unde te duci? întrebă Alaana. 

- Să mă odihnesc... 

- Ştii bine că minţi. Te duci să te holbezi într- 
un hău cu a cărui margine te joci în mod 
primejdios. 

Vorbele femeii sunaseră destul de puternic 
pentru a putea fi auzite de războinicii Omenori, 
care făcură pentru o clipă ca vocea /y să-şi 
recapete sonoritatea de odinioară. Erau 
îngrijorați. 

- Spune răspicat ceea ce vrei să şopteşti, îi 
întoarse Xtyn acelaşi zâmbet cu care îi ucisese 
mai devreme pe soldaţii claronsieni. 

- Ştiu prea bine ce culoare au apele 
amintirilor în care te scalzi. Trebuie să accepti 
că, deşi poţi face aproape orice în acest univers, 
timpul nu ţi-o va aduce niciodată înapoi pe Zerri 
decât cu preţul desprinderii de lume, zise Alaana 
dintr-o suflare. Ce a fost a fost, continuă ea cu 
un glas în care încerca să pună cât de multă 
compasiune putea. 

Xtyn continuă să o privească zâmbind. 

- Clipele tale de reverie au costat viaţa 
câtorva de-ai noştri. Dacă ai fi fost mai... Alaana 
se opri căutându-şi vorbele. 

- Prezent...? 


132 


- Da! Dacă ai fi avut măcar şi o fărâmă din 
grija de odinioară pentru rand, dacă ai fi fost 
măcar pentru o clipă un kyrallian adevărat... 

- O, dar eu sunt kyrallian, Alaana! Atâta doar 
că planeta mea nu mai e aceeaşi. Şi suport cu 
greu această schimbare. E adevărat că nu sunt 
la înălţimea timpurilor pe care le trăiesc, dar 
cred că asta mi se poate ierta, de vreme ce nici 
chiar tu nu te descurci mai bine. Poate că, dacă 
ai fi reuşit să creezi un quint, lumea nu ar mai 
aştepta atâtea de la mine şi semenii mei nu ar fi 
pierit. Poate că, dacă nu ai fi încercat, în chip 
mecanic, să copii mintea iubitului tău Rim, în 
speranţa de a-l regăsi, ai fi reuşit şi tu să ne 
aperi. Vieţile acelea pierdute apasă deopotrivă 
şi pe conştiinţa ta! 

Alaana îl privi în ochi pe Xtyn, iar tânărul 
rezistă tăcerii ei până când războinicii Omenori 
se depărtară îndeajuns pentru a nu-i vedea 
lacrimile. Cei doi se îmbrăţişară apoi şi tânărul 
şopti: 

- Mi-a vorbit! Zerri mi-a vorbit şi nu ştiu ce 
înseamnă asta! hohoti Xtyn. 

Alaana încercă din răsputeri să-şi ascundă 
propriile nelinişti, pitindu-le într-un cotlon în care 
ştia că nu vor putea răbufni. 

- Cum adică ţi-a vorbit? 

- În cel mai... kyrallian fel cu putinţă. Parcă 
venea din vocea ly. Era acolo, în mintea mea... 

- Nu ştiu ce să zic, minţi Alaana, continuând 
să-l strângă la piept. 


KKK 


133 


Neştiută de nimeni, sonda îşi încheie 
cercetările.  Sclipea discret sub soarele 
Kyrallului, dar această lipsă de grijă pentru 
camuflaj putea fi iertată stăpânilor ei dacă se 
avea în vedere că era doar cu puţin mai mare 
decât o insectă de pe Vechea Terra. Din corpul 
ei minuscul îşi făcu loc spre afară un filament 
spiralat prin care începură să curgă fluxurile de 
date despre dimensiunile, structura şi 
compoziţia chimică a materialelor din care era 
construit psiacul. Informaţiile porniră cu viteza 
luminii către o navă care aştepta la câteva ore 
lumină de Kyrall, undeva mult deasupra planului 
orbitelor sistemului planetar. Vocile celor două 
maşini se sincronizară preţ de câteva secunde, 
făcând punte peste prăpastia spaţio-temporală 
care le separa. Nava îşi detonă apoi încărcătura 
de austral. Pe Kyrall, mica sondă explodă cu un 
pocnet sec pe care nimeni nu îl băgă în seamă. 


- Dar uite ce ai spus în Predici: „ M-ai 
călăuzit, Doamne, în cele mai ascunse 
unghere ale minţii mele. Am putut să pătrund 
acolo pentru că Tu m-ai ajutat. Am intrat şi am 
văzut cu ochiul sufletului o lumină 
inconfundabilă, cu totul diferită de lumina 
pământească." 

- Da, aşa este, am spus asta într-o predică 
ținută la Hippona. Şi ce anume nu e adevărat? 

- Dacă lumina asta trece prin toate 
lucrurile, de ce nu trece şi prin mine însumi? 
De ce nu mă face transparent, aşa încât să mă 
pot vedea aşa cum sunt? 


134 


- Fiindcă eşti vremelnic şi, chiar dacă nu 
recunoşti asta, eşti convins că ființa ta nu are 
destulă substanţă încât să strălucească într-o 
asemenea lumină. Trebuie să-l cunoşti pe 
Dumnezeu ca să... 

- Dar dacă II creez? 


Pe Arrus nu îl interesa de ce colonia de 
ciuperci din mantia shu se simţea mai bine în 
spaţiu. Se abandonase total senzaţiei aceleia 
familiare şi savura sentimentul de siguranţă pe 
care i-l conferea contactul subliminal cu haina 
sa. Deşi durase doar cu puţin mai mult de două 
zile, vizita lui pe  Alderbaraan fusese 
extraordinar de intensă. 

Îşi miji ochii şi privi printre gene punctul 
minuscul în care se transformase nava Alisei. 
Plecase împreună cu Darto spre Russidae, într-o 
călătorie care avea să se termine după trei sute 
de ani de stază. Nu era tocmai cel mai plăcut 
destin pe care şi-l dorise Darto, dar trebuise să 
recunoască faptul că un somn de trei veacuri 
era preferabil unuia etern. De pe orbită, spusese 
ceva în sensul ăsta, privind cum insula Alisei se 
topeşte într-o explozie gigantică. 

Nava lui Arrus se zguduia sub tirul vânătorilor 
care trăgeau furios, deşi după jumătate de oră 
de asemenea încercări ar fi trebuit să înţeleagă 
că scuturile corvetei kyralliene, pe care Arrus o 
lăsase pe orbită şi o recuperase când se 
despărţise de Alisa şi Darto, nu puteau fi 
înfrânte de tunurile lor ionice. Arrus se întreba 
dacă ar mai fi acceptat rolul de momeală pentru 
vânătorii de pe Alderbaraan dacă ar fi avut 


135 


destule cunoştinţe încât să înţeleagă felul în 
care funcționau scuturile. Probabil că da, fiindcă 
Xtyn fusese extrem de ferm. Simbionţii aceia 
trebuiau să trăiască, iar el trebuia să le distragă 
atenţia celor de pe Alderbaraan îndeajuns de 
mult timp pentru ca nava Alisei să devină 
nedetectabilă. 

Aşa este. Trebuie să trăiască, auzi Arrus 
gândurile lui Xtyn. 

- Nu îndrăznesc să spun că înţeleg de ce, dar 
atâta vreme cât mă asiguri că n-o să păţesc 
nimic... 

Mai ai puțin şi o să porneşti motoarele 
hiperluminice. Ai răbdare! 

- Şi dacă tot aşteptăm, de ce nu-mi mai 
explici o dată în ce fel sunt importanţi 
simbionţii? Ultima dată te oprisei... 

Nu mă oprisem. Tu refuzai să accepti că, după 
ce s-au desprins de minţile noastre, simbionții 
aceia au devenit altceva. Ei sunt cheia spre o 
anumită dumnezeire. Una pe care Darto şi Alisa 
or să regrete că nu o experimentează chiar ei, în 
timp ce sunt în stază. 

Arrus îşi imagină un nor negru, încercând 
astfel să protesteze în cel mai delicat şi kyrallian 
mod cu putinţă. 

După instrucţiunile lui Xtyn, Arrus se cuplase 
la toate cele nouă familii de simbionţi de pe 
Alderbaraan. Şi Alisa şi Darto protestaseră şi nici 
chiar Arrus nu se simţise prea bine, văzându-le 
îngrijorarea. Ideea că nouă animale cu o 
înfăţişare atât de străină îi vor tranzita corpul şi 
mai ales mintea îl înspăimânta, chiar şi în 
condiţiile în care era conştient că Xtyn veghează 


136 


asupra lui. 

Planul era simplu şi clar, atât de măiestrit, 
încât Arrus se întrebase pentru o clipă dacă nu 
cumva Xtyn ştiuse dinainte ce sunt simbionţii şi 
îl încurajase din propriile sale motive să 
călătorească până pe Alderbaraan. Alisa era 
considerată cea mai bună crescătoare de 
simbionţi pentru că era descendenta unei spiţe 
atât de vechi încât, în ferma lor, animalele erau 
încă clasificate după familiile din care 
proveneau. Şi cum de pe Ryuss veniseră pe 
Alderbaraan nouă simbionţi, Alisa avea nouă 
terarii asupra cărora veghea cu multă grijă. In 
momentul în care în mintea lui Arrus se 
contopiseră cei nouă paraziți, Xtyn devenise 
capabil de a hoinări prin conştiinţele tuturor 
celor care se cuplaseră vreodată cu un simbiont 
pe Alderbaraan. 

De data aceasta, somnul Făurarului durase 
aproape o zi, dar chiar şi aşa lui Xtyn îi fusese 
extrem de greu să găsească ceea ce căuta. 
Când s-a trezit, Arrus a aflat de la un Xtyn cu 
mintea vlăguită că abia într-un târziu reuşise să 
identifice un anume Bogannus Boszt, 
întemeietorul dinastiei şi, probabil, primul om 
care-şi asigurase credinţa guinților. Refuzase 
însă să-i dea mai multe detalii şi-i spusese doar 
că din mintea aceea extrăsese coordonatele 
planetei spre care se îndrepta acum. 

- Şi cum a fost? Cum e să fii simultan în 
capetele a sute de mii de oameni, dintre care 
unii sunt morţi de mai bine de şase sute de ani? 

Greu. Nici nu ai idee cât de plictisitor e să 
cercetezi una câte una inteligențele unor 


137 


oameni care nu fac decât să repete la nesfârşit 
două sau trei tipuri de existente. 

- Dar cum l-ai găsit pe Bogannus Boszt? 

Nu l-am găsit, am fost mai degrabă atras spre 
spațiul acela în care simbionţii îi stocaseră 
mintea de o presimţire. Fiindcă erau multe, am 
preferat să Îmi imaginez minţile lor ca pe nişte 
flori, într-o poiană. 

- Imaginea asta trebuie să o ai de la sfântul 
acela care-ţi sălăşluieşte în minte, fiindcă la noi, 
pe Kyrall... 

Mintea lui Bogannus Boszt era o floare înaltă, 
cu o culoare violacee, nemaiintâlnită. Am 
pătruns doar cu greu în ea... 

Nava se scutură din nou şi, spre disperarea lui 
Arrus, mai multe  luminiţe  începură să 
strălucească ameninţător pe consola ei de 
navigaţie. 

- Cred că e momentul să plec de-aici. Pot să 
apăs pe butonul acela care mă va duce direct 
spre planeta pe care ai găsit-o în mintea lui 
Boszt? 

Nu încă. Mai ai răbdare! 

- Uşor de zis, zise Făurarul, care se chinuia 
din răsputeri să nu privească spre monitorul 
video care arăta tirul furios la care-l supuneau 
urmăritorii săi. 

Încercă să-şi ţină mintea ocupată gândindu-se 
la noii simbionţi. Xtyn înţelesese încă de la 
început că avea de făcut o alegere complicată. 
Dacă îi conferea minţii lui Arrus capacitatea de a 
străpunge bariera temporală şi de a percepe 
conştient nexul acela în care simbionţii îşi 
păstrau informaţiile despre ei înşişi, animalele 


138 


care aveau să se nască urmau să confere 
viitoarelor lor gazde aceeaşi capacitate. Odată 
copiată o asemenea structură mentală în cuibul 
lor din afara timpului, simbionţii puteau oricând 
să beneficieze de toate capacităţile 
extraordinare ale minții lui  Arrus. Noua 
generaţie nu avea să mai inducă plăceri sau 
bucurii simple, ci putea să-l facă pe acela care îi 
încerca capabil de a hoinări, asemenea lui Xtyn, 
prin minţile predecesorilor săi. 

Arrus se impacientase, fiindcă nu era tocmai 
dornic ca încercarea la care pornise el să fie 
devoalată de următorul client al Alisei. Xtyn îi 
explicase însă că cei trei sute de ani în care 
simbionţii urmau să rămână în stază erau mai 
mult decât suficienţi pentru ca ei să-şi încheie 
misiunea. 

Făurarul nu era convins nici măcar că o 
asemenea putere trebuia dată cuiva. Găsea de- 
a dreptul periculos ca un singur om, altul decât 
Xtyn în a cărui morală învățase cu greu să se 
încreadă, să aibă acces la cunoaşterea absolută 
a atâtor minţi umane. Xtyn îi replicase însă că n- 
ar fi pentru prima oară când oamenii ar da unui 
muritor mediocru puteri dumnezeieşti. Se mai 
întâmplase şi avea să se mai întâmple, fiindcă e 
în firea omului să inducă inconştient, din când în 
când, o greutate falsă în balanţa puterii pentru a 
declanşa mecanismul singurului fel în care 
omenirea ştie să progreseze: confruntarea 
sălbatică între grupuri. 

- Poţi să-mi spui măcar spre ce planetă ne 
îndreptăm? 

Bogannus Boszt o numea Cuibul. 


139 


- De ce zici că o numea? 

Fiindcă indiferent cum am căutat-o, Cuibul nu 
apare în nici un înscris oficial al Imperiului. 

- A fost ţinută secretă până acum? 

Evident. Nu ştiu de ce, dar e limpede că 
Bogannus Boszt nu a crezut nici măcar în 
propriii urmaşi şi aşa se face că atât dinastia, 
cât şi Ordinul guinților au uitat de planeta asta. 
Cu mare greu am extras coordonatele ei şi nu 
am apucat să le verific. O să ne lămurim când 
ajungi acolo. 

- Şi nu vrei să merg mai repede şi să dezleg 
misterul? Zguduiturile astea chiar nu-mi fac 
bine, se plânse Arrus. 

Hai! 

Fulgerător,  Făurarul întinse mâna spre 
butonul roşu care avea înscrise câteva semne 
de neînțeles pentru el. Generatoarele de câmp 
bâzâiră scurt, iar dezintegrarea  australului 
aruncă micul vehicul spaţial tocmai în cealaltă 
parte a galaxiei. 

Arrus rămase dezorientat pentru o clipă. 
Contactul mental cu Xtyn se întrerupsese, 
colonia de ciuperci din mantie făcea un zgomot 
asurzitor în mintea sa şi mai multe lumini de pe 
bord clipeau într-un fel care lui Arrus i se părea 
cu totul anormal, mai periculos chiar decât o 
făceau pe când era atacat de navele de pe 
Alderbaraan. Încercă să se orienteze şi văzu că 
se află în sistemul unei stele albastre, destul de 
aproape de o planetă cenușie. 

Nu se poate! 

- Ce nu se poate? 

Senzorii navei arată că planeta e locuită! 


140 


Atmosfera e respirabilă, presiunea e suportabilă. 
Apa pare să fie o problemă, dar nu una care să 
împiedice existenta unei colonii. Doamne, 
Dumnezeule! Dacă exişti, atunci întâmplarea 
asta nu poate fi decât opera Ta. 

- Ştii că momentele astea în care începi să 
îndrugi despre Dumnezeu mă fac să nu mai 
înţeleg nimic. 

Ai găsit-o pe Oksana! O simt pe Oksana 
undeva acolo. Arrus se lipi de spătarul scaunului 
de pilotaj. 

- Cum poţi să simţi asta? 

Nu ştiu, dar Oksana e acolo. Poate că mintea 
ta funcţionează ca un releu, poate că o simți şi 
tu, dar nu-ți dai seama. 

- Stai aşa, exclamă brusc Arrus. Dar dacă 
Oksana e acolo, înseamnă că, de fapt, am 
descoperit planeta pe care s-au refugiat clonele, 
alea care încearcă să facă un trup pentru 
conştiinţa sfântului ăla, căruia îi spui tu Augustin 
cel Nou şi care s-a trezit în mintea ta. 

Exact. Ai ajuns pe Eck. Şi de aceea vreau să 
aterizezi în partea nelocuită a planetei. Nu e 
momentul să ne arătăm. 

- Momentul ca momentul, dar eu unul ţin să 
îmi închei acasă aventura asta. După cum s-au 
comportat clonele astea în întreg universul, nu 
sunt sigur că vreau eu să dau ochii cu ele. 

Urmând indicaţiile lui Xtyn, Arrus îşi programă 
vehiculul să aterizeze pe continentul sudic, 
departe de aşezarea clonelor. Manevrele durară 
însă ceva vreme şi Făurarul aţipi. Se trezi după 
un timp pe care nu îl putea defini şi constată că 
vehiculul său spaţial se aşezase cuminte pe un 


141 


sol nisipos, în apropierea unor stânci. 

Senzaţia de singurătate absolută se instală 
din nou şi ea deveni chiar mai apăsătoare când 
Arrus conştientiză că pe planeta aceea exista 
ceva care făcea imposibilă comunicarea cu 
Xtyn. 

Deşi senzorii arătau că atmosfera e 
respirabilă, Arrus îşi luă un scafandru şi ieşi din 
navă. Aproape că se prăbuşi la pământ sub 
povara costumului greu, sporită de gravitația 
crescută a planetei. Privi cu multă atenţie în jur 
şi nu văzu nici măcar cea mai primitivă formă de 
viaţă. 

Se hotărî să urce până la baza stâncilor pe 
care le văzuse din navă. Imediat ce ajunse în 
vârful dealului, privirea îi fu atrasă de lucirea 
albăstrui metalică a unei suprafeţe perfect plane 
ce strălucea în lumina albastră a amiezii, la 
câteva sute de metri depărtare. 

Pradă unei  surescitări crescute dintr-o 
presimţire, Arrus îşi abandonă scafandrul şi 
începu să alerge spre oglinda aceea imensă care 
reflecta perfect razele azurii. Se prăbuşi la 
marginea suprafeţei şi o atinse cu grijă. Degetul 
i se scufundă uşor şi simţi că a atins un lichid. 
Arrus nu avea nevoie de Xtyn sau de Alaana ca 
să ştie ce descoperise. Indiferent cât de 
incredibil ar fi putut părea, într-un univers în 
care puterea guinților se perpetuase cu doar un 
litru de metal lichid, el găsise un lac întreg de 
accun. Şi nu ştia ce e mai înspăimântător pentru 
el: faptul că îl găsise sau imposibilitatea de a 
anunţa cuiva vestea aceea extraordinară. 


142 


- E în firea oamenilor să greşească. 
Important e să nu-ți ignori greşelile ca să le 
îndrepți. 

- Da. Văd că ai spus asta odată... Mai ziceai 
că greşelile sunt ca picăturile de apă care 
intră într-o barcă. Nu-s periculoase atâta 
vreme cât sunt puține... 

- Să fim oare de acord? 

- Cum să nu! In logica asta, cea mai 
evidentă consecință a îndreptării greşelilor e 
că te mentii pe linia de plutire ca să poți 
păcătui din nou. 

- De ce să faci una ca asta? 

- Poate ca să simti că eşti în viață... 


Quinţii stăteau relaxaţi în camera de comandă 
a navei pe care le-o trimisese Alaana. Era 
echipată cu tot ceea ce trebuia pentru a 
distruge Noul Z şi, deşi le era greu să o 
recunoască, puterea aceea aplanase în bună 
măsură neînțelegerile dintre ei. Fuseseră de 
acord să spioneze, în încercarea de a afla ce 
aveau de gând matca şi Zuul. 

Xtyn le explicase şi el îndelung că Zuul nu 
putea fi creditat că spune adevărul fiindcă, pe 
de o parte, în cazul lui nu funcționau defel 
indiciile care te pot face să spui despre un om 
că vorbeşte serios şi, pe de altă parte, fiindcă nu 
avea cum să aibă vreo ezitare pentru a minţi în 
propriile sale scopuri. Adevărul Dumnezeului 
străin putea fi chiar esenţial diferit de cel al 
oamenilor, ceea ce îl transforma pe Zuul într-un 
mesager onest. 


143 


Teza lui Xtyn era că, de fapt, Zuul şi zeţii nu 
erau în stare să secrete viruşi capabili să 
acţioneze asupra plantelor, după cum era greu 
de presupus că exista vreo tensiune între ei, de 
vreme ce reprezentau un singur organism. Şi de 
altfel, Zuul îi mai ameninţase o dată pe oameni 
cu secretarea unor viruşi. Spunând acestea, 
Xtyn începuse să le depene quintilor o amintire 
a Sfântului Augustin cel Nou, de pe vremea când 
Zuul venise la el în munţi. 

Intr-o dimineaţă, Zuul îl chemase să îi arate o 
piatră pe care o decupase din peretele de 
deasupra peşterii în care locuia Augustin Bloose. 
Era un bloc paralelipipedic, sculptat cu motive 
bizare. Augustin încetase demult să-şi mai pună 
probleme în ceea ce îl priveşte pe extraterestru, 
aşa că nu se întrebase cum făcuse o fiinţă atât 
de firavă ca Zuul să mânuiască o piatră a cărei 
greutate depăşea o tonă. Tânărul nu mai avea 
nevoie de asemenea întâmplări pentru a-şi da 
seama că era ţinta unei evidente încercări de 
manipulare şi era hotărât încă de pe atunci să 
încerce să îi întoarcă extraterestrului tocmai 
armele cu care încerca să-l manipuleze pe el. 

- Uite, ăsta e darul meu pentru tine. 

- E o piatră pe care ai cioplit-o astă noapte, 
zisese Augustin, deloc impresionat. 

- Da, dar are puterea de a vă da nemurirea. 
Orice om care moare pe ea, orice om care îşi 
pune pe ea fie şi măcar cea mai mică părticică 
de materie care poartă o informaţie genetică va 
trece în nemurire... 

- Cum aşa? se mirase Augustin. 

Zuul îi arătase apoi o fantă mică, aflată în 


144 


partea de jos. 

- Pe aici se va aduna un lichid care, aruncat 
asupra clonei celui mort, va face să revină 
amintirile originalului. La moartea noii clone, 
prin acelaşi mecanism, se pot conserva şi 
amintirile din cea de a doua viaţă. li ofer 
nemurirea şi nu-ţi cer nimic în schimb. 

- Ba bine că nu, rânjise Augustin. Imi ceri să 
renunţ la Dumnezeul meu... 

- Un Dumnezeu pe care abia l-ai găsit, un 
Dumnezeu care ţi-a ucis prietenii... 

- Dumnezeu e numai unul şi e deasupra 
noastră, a tuturor. 

- Nu şi deasupra mea, mormăise Zuul. 

- Chiar dacă eu aş fi dispus să accept aşa 
ceva, te asigur că, imediat ce s-ar afla de 
existenţa unei asemenea posibilităţi, blocul ăsta 
al tău de piatră ar fi distrus imediat. Imi cunosc 
prea bine semenii pentru a şti că omenirea nu ar 
putea purta povara unei asemenea schimbări. 

Imaginile depănate de Xtyn se opriră şi cei 
patru quinti priviră interzişi unul la altul. 

- Dacă nu mă înşel, zise ezitant Hinnedi, 
tocmai ne-ai arătat cum şi-a căpătat Abația 
alambicul, artefactul ei cel mai de preţ. 

Aşa este. 

- lar scopul acestei poveşti este ca noi să 
înţelegem că planurile lui Zuul sunt extrem de 
complexe, dar nu pot fi urzite fără greşeală, 
continuă Hinnedi. 

Ai iarăşi dreptate. 

Allin Perse se ridică şi zise agitat: 

- Dar ceva nu se leagă. Dacă Alambicul era 
capabil să secrete viruşi care  refăceau 


145 


memoriile originale de la prima infecţie, cum se 
face că Abația a avut nevoie de două 
Însămânţări? Şi de ce.... 

Întrebările astea nu au sens. Ele se referă la o 
poveste care e în plină desfăşurare. 

- Inseamnă că... 

Înseamnă că pe Noul Z e pe cale să se 
întâmple un eveniment care nu poate fi egalat 
decât de apariţia Alambicului. Ştiu că aveti 
multe întrebări, dar vă rog să mă credeţi că, 
dacă le-aş răspunde, aş pune mai degrabă 
misiunea voastră în pericol decât acum, când vă 
rog să coborâţi înapoi pe planetă şi să încercați 
să speculați în favoarea noastră această cotitură 
neaşteptată. 

- O explicaţie trebuie totuşi să ne dai, se 
încăpăţână Hinnedi. 

O să vă spun doar că nici Zuul şi nici Augustin 
nu erau sinceri unul cu altul. Amândoi aveau 
planuri ascunse. Zuul spera să îl ispitească pe 
Augustin prin întrezărirea posibilității de a-şi 
aduce la viaţă tovarăşii, al căror păr îl păstrase 
ca pe un fetiş într-o desagă. Dar aceste planuri 
nu aveau nici o importanță de fapt, fiindcă 
deasupra lor, alte două personaje își ţeseau 
propriile planuri... 

Xtyn se, retrase din minţile guinți/or, încetând 
în mod ostentativ să mai dea alte explicaţii. 

- Ce-a vrut să spună? întrebă Tars. 

- După câte am înţeles eu, unul dintre 
personajele astea e el însuşi şi al doilea trebuie 
să fie inteligenţa aceea străină, care caută să ne 
subjuge mereu prin intermediul lui Zuul, îşi dădu 
Hinnedi cu părerea. 


146 


- N-are nici un sens, protestă Villerte. De unde 
puteau, peste atâtea generaţii, să ştie ei ce se 
va întâmpla în prezent? 

- Asta e evident, zise Tars frecându-şi bărbia. 
Amândoi cred despre ei înşişi că sunt Dumnezei 
care, intrând în contact unul cu celălalt, şi-au 
atins nemărginirea. 

Spunând acestea, Tars trecu la pupitrul de 
comandă şi începu secvenţa de asolizare. 
Ceilalţi trei quinti, deşi mai nelămuriţi decât la 
început, nu spuseră nici o vorbă. 


- Spuneai că pedeapsa e dreptatea aplicată 
celor nedrepți... 

- Şi poti nega asta în vreun fel? 

- Nicidecum. Cuvintele astea ar trebui 
scrijelite pe zidurile tuturor bisericilor. Atâta 
doar că trebuie adnotate. 

- Cum? 

- Eu aş scrie sub ele doar un nume: 
Giordano Bruno. Amintindu-ne de el, vom şti 
întotdeauna unde a fost dreptatea. 

- Dar cine a fost Giordano Bruno? 

- Cel care a prevestit primul că Dumnezeul 
tău îşi va atinge nemărginirea. 


Încordarea existentă între cele două tabere de 
clone o făcuse pe Oksana să nu mai coboare 
spre adăpostul săpat de Negal şi ai lui de mai 
bine de doi ani. Poate tocmai de aceea percepu 
cu uimire dar şi cu o nuanţă de uşurare gestul 
brusc al Mariei, care opri ascensorul înainte de a 
ajunge la destinaţie. 


147 


- Trebuie să înţelegem înainte de a-l vedea. 
Ce sunt tovarăşii ăştia ai lui? De ce v-aţi certat? 
întrebă Maria. 

- Nu ne-am certat. A fost mai degrabă un 
război între generaţii, deşi... nu ştiu ce să spun, 
acolo jos vei găsi oameni a căror vârstă 
biologică o întrece chiar şi pe aceea a lui 
Durdrin. 

- Ceva trebuie totuşi să-i unească pe oamenii 
ăştia. 

- Cred în acelaşi lucru, dar probabil din motive 
extrem de diferite. 

- Explică-te, porunci Airam pe un ton care o 
făcu pe Oksana să se încrunte. 

- Nu te juca, fetiţo! o preveni Airam văzându-i 
expresia crâncenă. Nu fi atât de sigură că ne 
poţi aplica vreo corecție. In plus, servim toate 
trei aceeaşi cauză. 

Oksana observase prea puţin comunitatea 
clonelor care doreau să construiască un 
Dumnezeu mecanic. Era însă convinsă că printre 
ei existau cel puţin două curente în ceea ce 
privea utilitatea acelei instanţe supreme. Unii 
doreau să le fie conducător şi judecător, 
sperând că în logica lipsită de emoţii a maşinii 
urmau să găsească răspunsuri la toate 
întrebările lor, de la politică, la tactică militară, 
de la ştiinţă, la cele mai mici reguli de 
comportament de zi cu zi. Alţii doreau doar să 
contracareze cumva încercarea lui Durdrin de a 
crea un mesia muritor, un erou mitic în stare să 
îi conducă spre recucerirea Galaxiei. Oksana 
credea că adepţii acestui al doilea curent erau 
cei care suferiseră cel mai mult pe lumile lor de 


148 


baştină odată cu apariția miilor de 
propovăduitori religioşi care cereau mulțimilor 
să creadă în biserica lor pentru ca, în felul acela, 
să poată scăpa de ameninţarea clonelor. 

Mariile încuviinţară în tăcere. Vechea Terra 
fusese în mare măsură ferită de asemenea 
excese, dar în întreaga Galaxie, apartenenţa 
manifestă la un cult religios ajunsese să fie 
asimilată cu o probă indubitabilă a caracterului 
genetic pur, original. Ca sub o vrajă, oamenii se 
încăpăţânaseră să creadă că o clonă e 
incapabilă de orice sentiment religios. Chiar 
după câteva atentate extrem de spectaculoase 
şi atacuri fulgerătoare disimulate cu grijă în 
spatele unor acţiuni religioase pe care clonele le 
făcuseră pe cele mai importante planete, opinia 
generală rămânea neschimbată: foştii locuitori 
ai Lumilor Agricole nu erau capabili de nici un 
sentiment mistic odată ce suferiseră procesul 
Celei de A Doua Insămânţări. Acest lucru 
reprezentase de altfel şi una dintre slăbiciunile 
care, înainte de ofensiva zeţilor, facilitase 
clonelor cucerirea Galaxiei. Odată cu restauraţia 
imperiului însă, din toată această credinţă nu 
mai rămăseseră decât ideologii confuze, 
protoreligii care încercau zadarnic să iasă de 
sub spectrul celor mai vechi credințe omeneşti. 

- Crezi că Negal şi Ballen ar putea avea ei 
înşişi îndoieli asupra rostului acestei maşinării? 

- Nu m-am gândit niciodată la asta, murmură 
Oksana. E adevărat că ei par destul de diferiţi. 
Negal e încă marcat de tinereţea lui pe Vechea 
Terra, în timp ce Ballen e obsedat de rămânerea 
în urmă... 


149 


- Rămânerea în urmă? 

- Da, el susţine că, de fapt, nici Abația, nici 
zeţii, nici imperiul nu au stricat pe cât a dăunat 
omenirii teza lui Koronna privind caracterul 
fundamental limitat al creativităţii clonelor. 

- Nu am pretenţia că înţeleg, dădu din cap 
Airam. 

- Şi totuşi, am scris asta şi în Introducere... 

- Ei asta-i! pufni Airam. Îmi pare rău, dar am 
uitat să-mi iau notițe! lar pe vremea când 
circula cartea ta, eu eram închisă într-un 
adăpost puturos pe Kyrall. 

Oksana se înroşi, dar nu ripostă. 

- E o idee pe care am sădit-o eu în mintea lor 
şi care a prins foarte bine, fiindcă e greu să fie 
combătută. Abația spunea că rezervorul sfinţilor 
e finit şi de aceea clonează la nesfârşit pe unul 
capabil să mântuiască un popor. Teoria lui 
Koronna nu este decât o schemă biunivocă a 
acestei idei. 

- Nu înţeleg. 

- Dar e simplu, se însufleţi Oksana. În 
tetralogul său, Koronna spune că noul are o 
calitate absolută, care derivă din structura 
genetică irepetabilă a fiecărui individ. O 
conştiinţă care a mai existat va fi deci incapabilă 
să aducă lumii ceva nou şi deci e în firea 
lucrurilor ca un asemenea exemplar să fie folosit 
la muncile de rutină. Aceeaşi predeterminare 
genetică o postula şi Abația cu sfinţii ei. De 
altfel, e chiar ciudat cum Koronna a exprimat 
aceste idei exact când Abația a terminat 
punerea la punct a tehnologiilor de Îînsămânţare 
a Religiilor lucrative. Au existat pe atunci voci 


150 


care au subliniat apropierea asta de idei şi au 
suspectat o cârdăşie ascunsă. Ballen susţine 
falsitatea acestei teze şi el spune că, dacă 
acceptăm noul ca fiind o flexibilitate a ceea ce 
înconjoară voinţa unui om, atunci e de aşteptat 
ca tocmai clonele celor mai creativi dintre 
oameni să devină inovatori prodigioşi, fiindcă 
noul pe care îl vor fi descoperit în vieţile 
anterioare pentru ele urma să fie deja vechi. E 
cam acelaşi raţionament ca şi cel al Abației, 
numai că susţine că noul e ceva invariant, că 
există mereu ceva de creat, de inovat într-un 
rezervor care e la îndemâna tuturor minţilor 
umane. 

Maria se încruntă din nou şi zise pe un ton 
răstit, cu care încerca să îi arate Oksanei că 
subiectul Abației era unul în care ar fi preferat 
ceva mai mult respect din partea ei. 

- Nu am auzit despre aşa ceva. Desigur, toate 
cele ce ne-ai spus sună cunoscut, atâta doar că 
tu le răsuceşti şi... 

In momentul acela ascensorul porni în jos, 
fără ca vreuna dintre ele să fi acţionat vreo 
comandă. Instinctiv, Oksana se postă în uşă, 
gata să răspundă oricărei încercări de atac. 

Retragerea laterală a panoului de oţel care 
delimita puţul ascensorului devoală însă numai 
figura zâmbitoare a lui Ballen. 

- Imi pare bine că aţi decis să veniţi la noi. 
Negal n-ar fi recunoscut niciodată că doreşte să 
vă vadă, deşi, de când a aflat de voi, nu maie 
acelaşi, zise tânărul surâzând larg. 

- Să nu fie dezamăgit... murmură Airam. 

- Cât despre tine, Oksana Bint Laesia, mi-e 


151 


teamă că nu-ţi pot garanta securitatea aici. E 
mai bine să urci printre ai tăi. 

Maria începu să râdă sonor. 

- Nu-i poţi garanta securitatea? Pişpirică, uite 
cum stau lucrurile. Dacă vei continua să vorbeşti 
aşa, mi-e teamă că noi nu vă vom putea garanta 
securitatea. Am văzut-o pe fata asta ucigând o 
duzină de soldaţi înainte ca ei să-şi dea seama 
ce se întâmplă. 

Oksana o privi crunt pe femeia mai în vârstă. 

- Nu e cazul să te ruşinezi, copilă, continuă 
Maria. Ai exact acelaşi drepturi de a-i fi iubit pe 
tovarăşii tăi ca şi ceilalţi de pe aici, eschivă 
femeia reproşul evident al Oksanei. 

- Mă rog, se dădu în lături Ballen. Să mergem. 
Cred că Negal a aflat deja de venirea voastră şi 
vă aşteaptă. 

- Normal că ne aşteaptă, zâmbi Maria. Aşa 
cum şi noi am aşteptat această ultimă rază de 
lumină pentru a ne putea stinge liniştite. 

- Vorbeşte pentru tine, hohoti Airam. N-am de 
gând să mor aşa curând. 

- Ştii bine că e inevitabil, zâmbi trist Maria. 
Zilele noastre sunt numărate... 

- Dacă vă referiţi la vreun pericol iminent 
printre noi, să ştiţi câ.... 

- Nu asta vor să spună, Ballen, se auzi 
deodată glasul lui Negal, care apăruse la capătul 
unui coridor lateral. Încearcă să îţi comunice şi 
ţie convingerea lor că tot ceea ce încercăm noi 
să înfăptuim aici e sortit eşecului. 

- Şi nu e aşa? ridică o sprânceană Airam. 

- Haideţi să vă arăt. 

Străbătură un coridor întortocheat dar destul 


152 


de larg, din care porneau zeci de ramificații. 
Oksana încercă să nu-şi trădeze uimirea. Ceea 
ce făcuseră tinerii în numai trei ani i se părea 
de-a dreptul impresionant. Pentru a-şi alunga 
această nelinişte privi spre Negal. Tânărul se 
lăţise în umeri, fără a-şi pierde însă total 
delicateţea. Departe de a fi efeminat, păstra 
însă o  drăgălăşenie  adolescentină care, 
combinată cu o anumită impetuozitate a 
mişcărilor, l-ar fi transformat, pe oricare dintre 
lumile galaxiei, într-un cuceritor de inimi. 
Oksana îşi surprinse cu uimire o căldură ciudată 
în vintre şi încercă să alunge slăbiciunea aceea. 
Instinctiv îşi duse mâna la pântecele care 
începuse să i se bombeze abia vizibil. Sarcina 
era pentru ea o avalanşă de senzaţii şi 
sentimente pe care le asimila cu greutate. De 
departe cea mai periculoasă pentru misiunea ei 
era însă amplificarea extraordinară a simţurilor 
care îi alimenta angoase greu de stăpânit. 

După mai bine de două minute de mers, 
Negal deschise brusc o uşă care nu se deosebea 
cu nimic de celelalte şi le pofti într-o cameră 
luminată puternic de două lămpi cu 
incandescenţă. Oksana inspiră adânc, încercând 
să compenseze cumva lipsa de oxigen din 
încăpere, dar nasul îi fu invadat de un miros 
stătut de sudoare, care o aduse aproape de 
leşin. Cu ultimele puteri îşi trase un scaun, fără 
a observa că e singurul. 

- Pare cam neputincioasă pentru un soldat 
care i-a ucis pe aceia care au luat viaţa a doi 
luptători precum Barna şi Şestov, mormăi Negal. 

- Etete, contră scurt Airam. Când ai fost 


153 


ultima dată însărcinat, ca să ştii ce efect are 
putoarea de aici asupra capacităţii tale de a sta 
în picioare? 

- Dar tu? întrebă calm Negal. 

- Eu... ce? 

- Când ai fost ultima dată însărcinată, ca să 
ştii? 

Airam recepţionă în plin lovitura şi se cufundă 
într-o tăcere posacă. 

Între timp, Oksana analizase cu atenţie 
încăperea. Părea că fusese săpată cu mai multă 
grijă decât coridoarele. Pe o masă lungă erau 
aşezate două monitoare din cele pe care tinerii 
le ceruseră de pe puntea de comandă a navei şi, 
alături, două cutii din tablă cenuşie. 

- Astea sunt jucăriile la care lucraţi? întrebă 
fără să-şi ascundă dezamăgirea Oksana. 

- Nu-s tocmai jucării, zâmbi Ballen, atingând 
repede ecranele monitoarelor pentru a da 
comenzi. E adevărat că sunt doar bebeluşi... 

- Bebeluşi? pufni întrebător Airam. Cum poate 
fi bebeluş un cub de tablă? 

- Nici noi nu am crezut atunci când am 
început, dar... 

Ballen se opri căutând aprobarea în privirea 
lui Negal. 

- Să zicem aşa, se hotărî fiul lui Xtyn să 
vorbească. Nava avea un dispozitiv capabil să 
fabrice tot soiul de circuite integrate pentru 
eventualitatea în care acestea s-ar fi stricat din 
cauza accelerărilor şi decelerărilor din timpul 
călătoriilor. Noi am hotărât să folosim în maşina 
aceea, în loc de clasicul aliaj de aur şi argint din 
care sunt fabricate piesele în mod normal, un 


154 


metal..., un metal pe care l-am găsit din belşug 
în timp ce săpam adăpostul ăsta. Când am 
străpuns apoi scutul de piatră şi am construit 
galeria de aeraj, cea care duce la suprafaţă, am 
găsit, la doar câteva sute de metri de 
deschizătură, un fel de zăcământ. Arată cam ca 
o baltă, dar e făcută numai din metal lichid. 

- Pare să aibă caracteristici cu totul uluitoare, 
continuă  însufleţit Ballen. Îşi poate regla 
diametrul şi conductivitatea în funcţie de 
necesităţi, e ca o matrice pulsatorie şi de 
aceea.... 

- Vrei să spui că e un metal lichid? întrebă cu 
naivitate Airam. 

Tânărul tăcu brusc. Negal o fulgeră cu privirea 
pe Oksana, înainte ca ea să-şi poată masca 
surpriza. Existenţa pe Eck a unui metal lichid 
necunoscut era o informaţie care trebuia să 
ajungă imediat la tovarăşii ei de pe Kyrall. 

- Şi ăsta e Dumnezeul pe care vrei să-l creezi? 
Un metal oarecare prin care circulă curent 
electric? Parcă nu ai fi fiul tatălui tău, zise Airam 
către Negal. 

- Nici nu sunt decât în mică măsură, scutură 
din cap tânărul. Nu l-am cunoscut şi, pe măsură 
ce mă gândesc mai mult, îmi dau seama că nu e 
cine ştie ce mândrie să ai un tată incapabil să 
desluşească iţele unei manipulări atât de 
evidente cum era cea de pe Vechea Terra. Ba 
mai mult, el s-a şi... 

- Să nu îndrăzneşti! strigă Airam. Indiferent 
de câte ori l-am recreat, Stin a fost întotdeauna 
dovada cea mai clară a faptului că Abația avea 
dreptate. Un suflet care a găsit o dată 


155 


mântuirea o va găsi mereu. 

- Asta dacă crezi în prostiile alea religioase, îi 
răspunse mânios Negal. 

Airam dădu să răspundă, dar mâna Mariei 
aşezată pe umărul ei o opri. Se priviră preţ de o 
clipă în ochi şi apoi tăcură o vreme. 

- Ei, asta ce mai e? întrebă Ballen, care nu 
înţelegea nimic. 

- Felul nostru de a-l dispreţui, vorbi blând 
Airam. Nu îi cerem recunoştinţa fiindcă l-am 
salvat de la moarte, dar să fii atât de aproape 
de a înţelege şi să refuzi cu atâta neghiobie 
lucrul ăsta.... Nu ştiu ce să zic şi de aceea tac. 

Oksana întoarse şi ea o privire nedumerită 
femeilor care continuau să tacă, privind în 
podea. 

- Tu înţelegi ceva? insistă Ballen în direcţia 
Oksanei, care ridică la rândui ei din umeri. 

- Dar e evident ce vor să spună, dădu Negal a 
lehamite din mână. Vor să mă facă răspunzător 
pentru moartea tatei, să spună că el s-a 
sacrificat şi pentru mine... E cel mai vechi truc 
preoţesc cu putinţă! lţi povestesc despre jertfa 
cuiva şi apoi îţi cer să apreciezi asta în felul în 
care cred ei că e mai bine. Felul ăsta de gândire 
e părintele celor mai simple manipulări cu 
putinţă. Abația a preluat asemenea înşelătorie 
de la creştini şi a perfecţionat-o. Pe Lumile 
Agricole şi în Satul de Clone se foloseau mereu 
de asemenea modele de culpabilizare. Culmea e 
că nu dădeau greş niciodată. De aceea cred 
acum că eu mă voi simţi răspunzător sau chiar 
vinovat pentru moartea tatei. 

- Şi nu e aşa? aproape lătră Airam. 


156 


- Nu ai de unde şti, zise senin Negal. Şi apoi, 
lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Poate că şi 
eu m-aş jertfi pentru ai mei, dar nu am 
descoperit încă Dumnezeul potrivit. Şi mai e 
ceva, sper să am parte de unul mai puţin hain 
decât cel al tatei, unul care să nu aibă nevoie de 
sângele meu vărsat pe o piatră. 

- Asta speri să înfăptuieşti cu maşinăriile tale? 

- Da. Vreau să găsesc o instanţă obiectivă, 
una care să ne fie Dumnezeu la toţi deopotrivă, 
una care să nu aibă nevoie de ascultare sau de 
jertfe... Sau poate că va fi, aşa cum speră 
prietenul Ballen, o soluţie perfectă pentru a ne 
conduce, un geniu militar şi totodată cel mai 
bun înlocuitor pentru întrecerea politică în urma 
căreia ne alegem mereu conducătorii, o barbarie 
neroadă de care am învăţat cu toţii să ne 
temem... Ştiu însă cu siguranţă că, dacă 
Dumnezeul ăsta va îndrăzni să mă facă 
vreodată răspunzător de vreo faptă pe care nu 
am făcut-o eu sau ai mei, nu voi ezita să-i şterg 
memoria şi să îl reinventez. 

Airam şi Maria îşi păstrară aerul sever pe tot 
drumul de întoarcere spre lift. 

- O să avem parte de multe discuţii în 
contradictoriu, tinere, zise Maria, înainte ca uşa 
să se închidă. Nu am însă nici, o îndoială că 
drumul tău spre Dumnezeu, oricare va fi el, o să 
fie mult mai greu fără noi. Eşti fiul tatălui tău 
mai mult decât îţi închipui. Nimeni nu poate 
atinge dumnezeirea decât dacă ştie de unde 
vine. De aceea ne vei căuta... 

Ascensorul porni cu un uşor şuierat. Maria 
răsuflă şi ea greu, urmată imediat de Airam. 


157 


- Cred că l-am prins, o să... 

În momentul acela, creierul Oksanei intră în 
modul de luptă. Timpul rămase suspendat şi 
începu imediat să analizeze ce anume îi 
declanşase reacţia aceea pe care se străduia 
atât de mult să o evite. In mai puţin de o 
secundă realiză că prin răsuflătoarea din partea 
superioară a cabinei intra un gaz paralizant. Una 
dintre primele deprinderi ale quintilor era aceea 
de a intra instantaneu în modul de luptă în 
momentul în care erau atacați cu agenţi chimici 
sau bacteriologici. Mirosul hipertrofiat de sarcină 
al Oksanei funcţionase însă cu mult înainte ca 
Airam sau Maria să-şi dea seama măcar că erau 
atacate. Miasma era totuşi familiară. Işi chinui 
memoria preţ de câteva fracțiuni de secundă şi 
apoi îşi dădu seama: era aceeaşi substanţă pe 
care o simţise în camera în care le găsise pe 
Marii. Periculoasă, dar nicidecum mortală. 

Îşi analiză repede toate opţiunile. Ar fi putut 
lesne deschide una dintre trapele ascensorului, 
să iasă de acolo şi să ucidă toate clonele de pe 
Eck. Asta ar fi însemnat însă să le sacrifice 
probabil pe Airam şi pe Maria şi să piardă 
informaţiile despre  straniul metal lichid 
descoperit de tineri şi, în general, să renunţe la 
întreaga ei misiune. Această variantă era însă 
cea mai sigură pentru pruncul ei şi fu nevoie de 
un adevărat efort de voinţă pentru a mai analiza 
şi alte posibilităţi. 

Ar mai fi putut să omoare doar una dintre 
tabere, dar atunci era limpede că identitatea ei 
ar fi fost devoalată şi că ar fi fost făcută 
răspunzătoare de moartea lui Barna şi Şestov. Şi 


158 


ar mai fi fost desigur şi varianta de a aştepta să 
vadă ce anume îl determinase pe Durdrin să o 
atace pe mama mântuitorului său. Trebuia să 
rişte. 

Cu un efort extraordinar, Oksana reuşi să iasă 
din modul de luptă şi să strige Mariilor, ai căror 
ochi începeau deja să se înceţoşeze: 

- Ne-a descoperit... 

Câteva secunde mai târziu, uşa se deschise, 
lăsând în prag silueta inconfundabilă a lui 
Durdrin. 

- Te-am prins, pui de năpârcă, scrâşni el 
printre dinţi, făcând semn celor care îl însoțeau 
să apuce trupurile inerte ale femeilor. 


- Crezi că am putea fi de acord vreodată? 

- Desigur. În fond, nu suntem chiar atât de 
diferiţi. 

- Cum nu? Tu nu crezi în Dumnezeu... 

- Și oare, după ce ne dezbină aparent, 
diferența asta de vederi nu sfârşeşte prin a ne 
face tot una? 


Soldaţii claronsieni aveau feţele ascunse de 
vizorul opac al unor căşti care disimulau 
probabil şi tot felul de dispozitive pe care nu 
doreau să le afişeze prea ostentativ. Xtyn nu 
avea însă nevoie să le vadă ochii pentru a şti cât 
le este de frică. 

- Mărite Xtyn, încheiem misiunea noastră cu 
speranţa că neînțelegerile produse de acest... 
gunoi vor fi iertate. Atacul asupra Kyrallului nu a 
fost nicicum o chestiune de care guvernul nostru 


159 


să fi avut ştiinţă sau să o fi favorizat chiar şi în 
cel mai obscur fel cu putinţă. Lordul cancelar îşi 
exprimă pe această cale dorinţa ca relaţiile 
dintre federaţia noastră şi Kyrall să nu se 
deterioreze şi vă roagă să înţelegeţi avântul de 
nestăvilit care a cuprins zonele mai sărace ale 
planetei noastre, altfel un constant sprijin 
pentru... 

Vorbele se curmară brusc, imediat ce Xtyn 
ridică mâna dreaptă. 

- E a doua oară în ultimele luni când aud 
scuza că nu vă mai puteţi controla teritoriile pe 
deplin. Ultima dată însă, asta nu a fost decât un 
paliativ pentru ca un omuleţ obraznic să îmi 
ceară să împart o putere pe care nu o am. 

- Vă asigur că, deşi e ea însăşi o federaţie, 
Clarons nu împărtăşeşte entuziasmul altora 
pentru planul federaţionist. 

- Să zicem că vă cred... Dar ce vrei să fac eu 
cu el? întrebă Xtyn arătând spre forma 
însângerată care zăcea pe jos în sala mare a 
psiacului. 

- Am crezut că doriţi să îl judecaţi, răspunse 
şovăielnic soldatul. 

- După care legi? surâse Xtyn. După cele ale 
Kyrallului, trebuia să-l fi omorât deja. După cele 
ale bunului simţ, o persoană ca asta nici n-ar fi 
trebuit să existe... Ce sugerezi, soldatule? 

- Nu sunt calificat să răspund la asemenea 
întrebări, rosti tremurat celălalt, lăsând să i se 
citească în glas o spaimă care creştea cu fiecare 
secundă. 

- Şi nu e asta oare problema tuturor statelor 
şi a cetăților pe care a reuşit omul să le 


160 


construiască?  Aceia care  instrumentează 
puterea se dovedesc incapabili de a înţelege 
legea pe care o aplică. Ai nevoie de cineva care 
să-ţi comande, nu-i aşa, soldatule? La fel cum 
judecătorii lumii tale au nevoie de cineva care 
să aplice legea. Aşa cum cu toţii aveţi nevoie de 
cineva care să facă respectiva lege. Nu e ăsta 
oare sfântul trepied pe care se aşază comod 
fundul mare al unui Dumnezeu oarecare? Şi 
dacă da, unde e locul meu în universul tău? 

In momentul acela, bărbatul care stătuse 
întins pe podea se năpusti cu un răcnet sălbatic 
la Xtyn. În mâna stângă îi lucea tăişul unei lame 
metalice. Fu nevoie de toată puterea mentală a 
lui Xtyn pentru a-şi opri tovarăşii să-l ucidă. Cu 
mintea apărată de atacul kyrallienilor, străinul 
se apropie rapid de Xtyn şi dădu să îşi înfigă 
lama în pieptul lui. 

- De ce mă cauţi acolo unde nu sunt? întrebă 
amuzat tânărul, care se ferise şi lăsase 
pumnalul să se înfigă în spătarul de lemn negru 
al jilţului pe care stătuse până cu doar câteva 
fracțiuni de secunde în urmă. 

Pentru prima dată, şeful religios de pe Clarons 
care ordonase atacul asupra Kyrallului îl privi în 
faţă pe Xtyn, care nu-şi putu reţine un fior. 
Căutătura omului arăta ca aceea a unui nebun, 
iar faţa lui tumefiată părea o mască a cruzimii. 

- Poate vei scăpa de netrebnicia cărnii mele, 
dar Dumnezeu te va ajunge. Nu te poţi ascunde 
la infinit de judecata Lui! 

- Care Dumnezeu? 

- Huleşte cât mai ai timp! 

- Nu hulesc deloc. În mintea mea au loc 


161 


câteva personalităţi, după cum probabil ştii. Ele 
au fiecare Dumnezeul lor. 

- Nu e adevărat. E doar Diavolul care îţi 
întoarce felurite feţe pentru a te face unealta lui. 

- Cum spui... aprobă amuzat Xtyn. Dar o parte 
din mine crede că Dumnezeu e cel creştin, alta 
crede că el nu există deloc... Asta ca să nu mai 
vorbesc de o parte care nici nu-şi pune 
problema că ar putea exista aşa ceva. 

- Dumnezeu e unul singur! El l-a trimis întâi 
pe lisus pe Pământ şi acum pe mine. Fiindcă a 
venit cel de-al şaptelea timp proorocit de Sfântul 
Augustin, a venit Armaghedonul, războiul în care 
trebuie să îl ajutăm pe Domnul Dumnezeul 
nostru să învingă anticristul. 

Xtyn aplaudă vorbele celuilalt. 

- Cum te cheamă? 

- Avraam, răspunse repede celălalt. 

- Mda, aprobă repede şi Xtyn. Ai nume de 
Abate. Păcat că clonele au distrus Abația. Ai fi 
fost un bun Staroste. 

- Augustinienii au fost nişte eretici! 

- Cu toate astea însă, vorbeşti exact ca ei. 
Cred că eşti conştient de asta, nu-i aşa? 

Avraam îi întoarse lui Xtyn o privire 
sălbatică... 

- De ce nu mă jertfeşti ca să ajung de-a 
dreapta Tatălui? De acolo, voi veni cu armata de 
îngeri... 

- Vorbeşti prostii, tună Xtyn, care îşi pierdu 
brusc răbdarea. Uite cum o să facem: o să-ţi dau 
ocazia unui proces adevărat, exclamă el privind 
spre cei adunaţi în sala mare a psiacului. 
Operatorii care nu erau de serviciu, dar şi mulţi 


162 


kyrallieni se adunaseră pentru a vedea cum 
avea să se sfârşească atacul de neînțeles la care 
fuseseră supuşi cu câteva zile înainte. 

- Ei vor fi publicul, gloata care dă sens 
justiţiei, aşa cum o înţelegi tu. lar eu voi fi 
judecătorul... 

- Şi asta e dreptatea măritului Xtyn, hohoti 
Avraam. Cum să mă judeci? Reprezinţi tot ceea 
ce Universul are mai abject... 

- Crezi că suntem chiar atât de diferiţi? zâmbi 
Xtyn, făcând-o pe Alaana să tresară. Era acelaşi 
rictus cu care îi omorâse pe atacatori în câmpie. 

- Ne desparte tot ceea ce este adevărat, 
strigă Avraam. Nimeni nu ar trebui să fie aşa 
cum eşti tu! 

- Dar cum sunt? 

- Ai în minte mai mulţi oameni! 

Xtyn se apropie de Avraam până când feţele 
lor ajunseră la doar un metru distanţă. 

- Şi crezi că mintea mea e un perpetuu taifas? 
şuieră Xtyn. Nicidecum... Există o parte din 
mine, una care e strâns legată de cine suntem 
ca specie şi ca educaţie, acea bucată din mintea 
noastră care a devenit totuna cu formele celor 
zece porunci, transformate mai târziu în legi şi 
reguli morale. Partea aceea a minţii mele care 
îmi spune să nu fur, să nu omor are o voce a ei, 
aceea a Sfântului Augustin din Hippona. 

In alt ungher zace Sfântul Augustin cel Nou. El 
îmi repetă că Dumnezeul ăla de care te temi tu 
şi-a epuizat consistenţa odată ce omul a reuşit 
să cloneze alţi oameni. Odată pătruns între 
misterele astea, omul a devenit propriul său 
Dumnezeu şi deci îşi poate formula propriile 


163 


legi. Abaţii nu erau nici atei, nici blasfemiatori. 
Ei credeau doar că Dumnezeul tău e caduc şi 
sperau să îl poată moderniza pe al lor. Şi mai e 
în mintea mea militarul. El se înstăpâneşte 
atunci când e nevoie de judecăţi simple, de 
supravieţuire... 

- Şi acum cu cine vorbesc? 

- Cu Xtyn, băiatul kyrallian care s-a supărat 
pe lume fiindcă i-a murit iubita şi a sfârşit 
purtând în spate destinul întregului univers. 

Avraam dădu să spună ceva, dar se 
răzgândi... 

- Ştiu ce vrei să întrebi. N-a fost tocmai 
alegerea mea. Nu eu am hotărât să mă nasc pe 
Kyrall, nu eu am hotărât să stârnesc nebunia 
celei de a Doua Însămânţări şi nici nu am ştiut 
ce face Abatele atunci când a aruncat asupra 
mea blestemul acestor memorii. lar la 
întrebarea dacă m-am născut totuşi cu un scop, 
dacă existenţa mea are un anumit sens, nu ştiu 
încă să răspund! 

- Şi atunci cine eşti? Nu poţi să mă judeci 
dacă nu ştii... 

Într-o singură mişcare fluidă, Xtyn smulse 
cuțitul cu care atacase Avraam şi se opri cu 
lama la gâtul său. 

- Sunt fiinţa milostivă care nu i-a lăsat nici pe 
Sfântul Augustin cel Nou, nici pe cel din Hippona 
şi nici chiar pe Rimio de Vassur să te judece 
pentru că, în faţa oricăruia dintre ei, ai fi înţeles 
că ai trăit degeaba. Sunt un om milostiv, fiindcă 
te-am cruțat de umilinţa de a fi îngenuncheat de 
oricare dintre cei care trăiesc în mintea mea. 

- Şi din cauza asta te crezi mai bun decât 


164 


oricare dintre ei? 

- Nicidecum. Din cauza asta sunt singurul 
care văd limpede pericolul care ne paşte. Fără 
Kyrall, oamenii vor cădea din nou în bezna pe 
care oameni ca tine încearcă să o arunce. 
Intrebările tale şi-au primit răspuns. Nu putem 
să ne întoarcem la ele... 

- Niciodată nu o să-i convingi pe oameni să 
trăiască fără Dumnezeu. 

- Am acceptat asta cu câtăva vreme în urmă. 
Tot ceea ce sper e ca Dumnezeul în care se vor 
încrede de acum înainte să fie unul nou şi mereu 
pe vârfuri... 


KKK 


Xtyn simţea asprimea arborelui negru trecând 
prin mantie. Nu reuşea să-şi alunge din minte 
execuţia lui Avraam. Îşi declinase într-un final 
competenţa şi nebunul fusese judecat de 
războinicii Omenori. În felul acela şi soldaţii 
federaţiei Clarons aveau să înţeleagă câte ceva. 
Ei şi toţi cei care se grăbiseră să afle 
deznodământul atacului. 

Înainte să-şi dea însă ultima suflare, Avraam 
bâiguise ceva despre o răzbunare implacabilă. 
Realizase atunci că era posibil ca omul să-l fi 
enervat intenţionat, într-o încercare disperată 
de a ascunde rădăcinile mai adânci ale 
complotului său. Din păcate însă, când îşi 
dăduseră seama de asta, ceața morţii îi 
cuprinsese mintea. Soldaţii îi promiseseră însă 
că îi vor aduce şi pe complicii lui Avraam, pentru 
ca Alaana să le poată pătrunde în minte, în 


165 


căutarea indiciilor despre un complot mai 
elaborat. 

Zâmbi amar. „Cine eşti tu?" îl întrebase 
Avraam. El era flăcăiandrul atât de plin de sine, 
încât se lăsase dus de nas de comportamentul 
preotului, aşa cum înţelesese că i se adresau 
toţi adepţii de pe Clarons. Tânărul oftă adânc şi 
o salută pe Alaana fără să întoarcă privirea, dar 
cu mult înainte ca femeia să ajungă lângă el. 

- Vine furtuna, zise ea simplu. 

Xtyn ridică privirea spre apus. Nuanţa 
violacee a norilor era de rău augur. Parcă vrând 
să confirme, o pală de vânt ca un vaiet agită 
ramurile arborilor negri. 

- La mine în suflet e mereu furtună, zâmbi 
Xtyn. Nu ştiu de ce cred că asemenea cuvinte s- 
au mai rostit. 

- Oamenilor le-a fost întotdeauna frică de 
furtunii încuviinţă Alaana. Gustul spaimei e 
acelaşi sub toate orizonturile Galaxiei. 

- Crezi? întrebă Xtyn. Nu-mi e frică pentru 
mine... 

- Ştiu, şopti Alaana. 

- Privesc în urmă şi văd că firul umanităţii a 
fost atât de aproape de a se curma. Şi de atâtea 
ori... 

- E un fir rezistent, care se repară singur. Nici 
unui om nu i-a fost dat până acum să poarte 
singur povara neiîntreruperii lui. 

- Şi ce ar trebui să înţeleg din asta? 

- Că nici tu nu faci excepţie. Omenirea e 
destul de puternică să izbândească şi fără noi în 
încercările la care e supusă. 

- Şi dacă simt altminteri? 


166 


Alaana plecă ochii în pământ şi ridică din 
umeri. O rafală, de data aceasta ceva mai 
îndelungată, cântă trist printre ramurile livezii 
de arbori negri. 

- Crezi că amenințările lui Avraam aveau vreo 
noimă? întrebă Xtyn. 

- E foarte posibil să mai fim atacați. Imediat 
după incident, încă trei federaţii au dorit să se 
pună la adăpost. Ne-au trimis şi ele comunicate 
oficiale în care afirmau că suveranitatea lor le e 
ştirbită şi că pe părţi extinse ale teritoriului lor 
acţionează secte ce ar putea pune la cale acte 
iresponsabile. 

- Ai vorbit cu paza orbitală? 

- Da, dar ştii bine că e practic imposibil să 
aperi o planetă împotriva tuturor amenințărilor. 
In ultimii ani au dispărut cel puţin cinci sute de 
încărcături de austral. Asta ca să nu mai vorbim 
de exploatările ilegale de care se tot aude. 

Xtyn suspină din nou. 

- Mă simt atât de neajutorat... Planurile 
noastre sunt atât de fragile. Nu sunt sigur că 
ştiu ceea ce ştiu... 

Vântul se stârni din nou, iar Xtyn şi Alaana îşi 
ridicară glugile mantiilor shu. 

Acceptarea condamnării... prima moarte... 

Cei doi tresăriră violent. Se priviră unul pe 
celălalt, dar reacţia lor la unison fusese mai mult 
decât elocventă. Amândoi auziseră o voce 

Dumnezeu... nemărginire 

- Ce e asta? întrebă Alaana ezitant. 

Xtyn nu îi răspunse. Încercă însă să-şi extindă 
percepţia mentală. Undeva în depărtare se 
auzea un freamăt care doar cu greu putea fi 


167 


deosebit de mintea sa de ceea ce îi auzeau 
urechile. Era ca o voce /y, una difuză şi cu vorbe 
de neînțeles. 

- Ai auzit şi tu, nu-i aşa? căută Alaana o 
confirmare în plus. 

În momentul acela furtuna lovi cu toată 
puterea şi trebuiră amândoi să se prindă de 
copaci. 

Ai încredere, Dumnezeu e conştient de 
limitele sale. Te va ajuta El însuşi să ieşi din 
încercarea asta! 

- Ai auzit? răcni Xtyn, iar Alaana încuviinţă din 
cap, reprimându-şi imboldul de a-i răspunde 
telepatic. 

Ascultă vântul în livadă, iubite! Ascultă 
adierea şi iubeşte furtuna! 

Xtyn o strânse pe Alaana la piept şi îşi 
proiectă o mare de serenitate în jur. Feriţi astfel 
de rafale şi de stropii reci de ploaie, cei doi 
ajunseră repede în peşteră. 

- Primul a fost fără îndoială Abatele. El ne-a 
vorbit... 

- Dar şi Zerri... O auzi mai demult, nu-i aşa? 

Xtyn încuviinţă mut. 

- Şi ţi-a fost frică să nu fie o halucinație? 

- Îmi e frică de ceea ce îmi doresc, zâmbi 
Xtyn. Dar nici nu am auzit-o niciodată atât de 
clar ca acum... Se întâmplă ceva, Alaana, ceva 
magic, ceva minunat, ceva ce nu poate avea 
legătură decât cu speranţa aceea de care 
vorbea Assan Tres. 

- Nu văd ce ar putea fi. 

- Nici eu nu înţeleg, dar nu mă îndoiesc. Xtyn 
ezită o clipă şi apoi rosti încet: Cred... 


168 


- Sfinţii ăia din capul tău îşi cam fac 
mendrele. Inainte nu erai aşa. 
- Inainte nu eram... 


- Nimic nu e cu adevărat întâmplător. 
Urmăm cu toții căile pe care ni le impune 
Domnul Dumnezeul nostru. 

- Se prea poate. Mă întreb însă cine îi 
trasează Lui căile... 


Arrus mesteca fără chef hrana conservată şi 
sorbea din când în când din paharul cu suc de 
fructe negre, amintindu-şi amuzat de surpriza 
pe care o avuseseră ai lui când lichidul acela, pe 
care îl păstrau de veacuri în vase de pământ 
ars, fermentase pentru prima dată sub acţiunea 
unei drojdii străine de Kyrall. Beţia unui trib 
întreg era o amintire pe care ar fi fost încântat 
să o depene împreună cu Xtyn. De altfel, Preotul 
realizase primul ce se întâmplase, graţie 
celorlalte memorii, şi le explicase de ce se 
simțeau atât de veseli şi de ameţiţi. Ce mare de 
întrebări urmase! 

Şi acum ar fi avut o mulţime de lucruri să îl 
întrebe pe Xtyn. Era curios de ce Preotul tribului 
lui nu folosise legătura aceea temporală creată 
de simbionţi pentru a afla până la capăt din 
mintea lui Bogannus Boszt mai multe amănunte 
despre începuturile Kyrallului şi ale Abației. Işi 
aducea perfect aminte că Xtyn nu îi pomenise 
nimic despre o asemenea investigaţie, dar asta 
putea să nu însemne nimic, fiindcă nu se 
iluziona că tovarăşul lui i-ar fi spus vreun lucru 


169 


care l-ar fi putut împiedica pe el să-şi ducă la 
bun sfârşit misiunea. 

Şi care să fie atunci misiunea lui? Fusese clar 
încă de la început că Xtyn foloseşte şi în 
scopurile sale dorinţa lui Arrus de a explora 
Galaxia. Imediat după ce Xtyn luase în stăpânire 
psiacul şi pe  Kyrall începuseră să vină 
ambasadorii diferitelor lumi, Făurarul fusese 
fascinat de structura mentală străină a acelor 
oameni. Crescuţi într-o izolare mentală perfectă, 
mulţi dintre ei păstrau naivităţi de care făcuseră 
mult haz în vocea /y, înainte de molimă. Cu 
timpul, văzuse însă că izolarea mentală a 
celorlalţi oameni potenţa o zonă a sufletului pe 
care kyrallienii învăţaseră demult să o ignore: 
sentimentele. 

Arrus îşi aducea perfect aminte de uimirea cu 
care găsise în mintea unui emisar un ghem de 
gânduri care duceau spre o femeie lăsată pe 
lumea de baştină. Castelul minţii tânărului acela 
părea că nu are ferestre decât spre o singură 
lumină, reprezentată de chipul strălucitor al unei 
fete, iar gândurile lui păreau să funcţioneze în 
momentul acela într-o singură logică, într-o 
singură direcție. Fusese  străfulgerat de 
înţelegerea cruntă a ceea ce trebuise să fi simţit 
Xtyn când Zerri fusese jertfită şi îşi ceruse scuze 
faţă de el într-un gest patetic, pe care tânărul 
Preot aproape că nu îl înţelesese. 

Arrus nu era însă naiv. Putuse urmări 
sentimentele străinilor până la origini, până la 
rotiţele cele mai fine ale fiinţei lor. Erau legate 
toate de dorinţa de procreere. lar dragostea 
aceea pe care învățase să o preţuiască, deşi ştia 


170 


că nu o va înţelege nicicând, nu constituia în nici 
un fel vreun motiv de regret. Kyrallienii 
înlocuiseră devotamentul individual pentru 
perpetuarea speciei cu un spirit de trib, cu 
vocea /y, cea care aducea alinare şi siguranță. ŞI 
Arrus iubea, numai că îşi iubea femeile 
deopotrivă şi nu avea de gând să se lupte cu alt 
bărbat pentru a le obţine favorurile. Kyrallienii 
încetaseră demult să mai gândească în felul 
acela. Dacă gândiseră aşa vreodată. 

Adevăratul şoc îl avusese însă Arrus în urma 
unei discuţii aprinse cu Xtyn. Îi reproşase atunci 
Preotului tribului său că se poartă prea 
îngăduitor, că lasă să existe conflicte politice în 
Galaxie care ar putea fi înfrânate lesne prin 
folosirea autorităţii sale. Xtyn îi replicase nervos 
că nimeni nu mai judecă precum kyrallienii şi că 
îi era frică de faptul că nu va putea impune 
întregii omeniri un asemenea fel de gândire fără 
a face mult mai mult rău decât bine. 

Fusese pentru prima dată când Arrus 
percepuse conştient unicitatea kyrallienilor şi îşi 
dăduse seama că, de fapt, reprezentau 
anomalia, că felul lor de viaţă şi de gândire era 
exotic pentru întregul univers. Iniţial luase acest 
lucru ca pe un semn al unei superiorităţi 
fantastice şi îşi amintea exact cum, preţ de 
câteva luni, crezuse că blestemul traiului în 
echilibru cu natura le adusese cea mai 
perfecționată formă de societate din Galaxie. 
Dispariţia accelerată a semenilor săi îl adusese 
însă cu picioarele pe pământ. Ca orice anomalie, 
Kyrallul şi modul său de viaţă erau condamnate. 
De aceea dorea să adune într-o carte tot ceea 


171 


ce se perpetuase în vocea /y de-a lungul 
veacurilor, pentru a explica tuturor ce 
însemnase să trăieşti într-o comunitate 
kyralliană. 

Când îi spusese lui Xtyn despre intenţia lui, 
acesta o aprobase cu un entuziasm pe care 
Arrus îl percepea acum ca fiind exagerat, dar 
care nu se putea explica decât prin faptul că nu 
venise decât să faciliteze planuri cu mult mai 
complicate, urzite probabil de Alaana, care avea 
nevoie de un emisar. Când devenise clar ca 
trebuia să părăsească Kyrallul pentru a-şi duce 
la bun sfârşit cartea, Arrus i se plânsese lui Xtyn 
că se simte manipulat. Acesta râsese şi îi 
spusese că tocmai făcuse cunoştinţă cu prima 
dintre căile nekyralliene în care este croită 
lumea şi că acum ar fi trebuit să fie convins că, 
dacă vrea să îşi înţeleagă cu adevărat istoria, 
trebuie să vadă şi cum trăiau oamenii pe alte 
planete. 

Arrus privi pe hubloul navei sale. Pustiul 
roşietic al planetei Eck nu prea semăna cu 
oraşele aglomerate pe care îşi imaginase el că 
le va vizita, dar, pe de altă parte, experienţa 
recentă de pe Alderbaraan îl făcea să fie ceva 
mai reticent cu privire la abilitatea sa de a trece 
neobservat în marile aglomerări urbane. Spre 
surprinderea lui, incapacitatea de a lua contact 
cu Xtyn sau cu Alaana nu îl marca pe cât se 
aşteptase. Eck era o planetă ciudată, ale cărei 
furtuni magnetice ecranau în chip misterios 
comunicațiile psi. Colonia de ciuperci din mantie 
părea însă să se simtă excelent, compensând 
prin glasul ei lipsa contactului mental cu semenii 


172 


săi. În plus, Arrus ştia că, în orice moment ar fi 
dorit acest lucru, ar fi putut merge până pe 
orbita planetei pentru a încerca de acolo să 
comunice cu ai săi, evitând în acest fel chinul 
stabilirii unui contact cu psiacul în timp ce se 
afla pe suprafaţa planetei. 

Cu un oftat, Arrus se ridică din fotoliul 
confortabil al navei şi porni spre ieşire. Zâmbi 
fugar unui gând. Descoperise în ultimul an că nu 
era chiar aşa de puternic pe cât îşi imaginase. 
Pe de o parte, hrana din belşug îl făcuse să se 
îngraşe niţel, iar pe de alta realizase că 
obişnuinţa lor de a manipula lucrurile cu forţa 
minţii îi lăsase fără forţă musculară. Pe Eck, 
gravitația era ceva mai mare decât pe Kyrall şi 
mişcările sale erau destul de greoaie. De aceea, 
perspectiva unei plimbări lungi până la lacul de 
metal lichid pe care îl descoperise în ajun nu era 
foarte plăcută. 

Şovăi o vreme, gândindu-se dacă să repete 
experienţa zilei anterioare şi să îşi ia cu el 
costumul, dar apoi îşi netezi mantia şi îşi aduse 
aminte de una dintre cele mai vechi legi ale 
Kyrallului, aceea care spunea că trebuie să ai 
încredere în veşmântul shu. 

Drumul dură prea mult după gustul lui Arrus. 
Pustiul roşietic îl făcea să se simtă stingher. li 
venea mereu să se ascundă, fără să ştie de cine 
sau de ce. Deşi încerca să fie cât mai logic cu 
putinţă, absenţa oricărui loc ferit îl făcea să se 
simtă înspăimântat, deşi putea simţi că nu 
exista nimic în jurul lui care să îi pună viaţa în 
pericol. Când în sfârşit ajunse pe malul 
acumulării de metal lichid, Făurarul privi oglinda 


173 


perfectă. Era cel mai spectaculos lucru pe care îl 
văzuse vreodată: o suprafaţă perfect plană şi 
strălucitoare, care reflecta cuminte razele 
soarelui. 

Ezitant, îşi muie mâna în metal, dar şi-o 
retrase imediat. Era fierbinte. Işi prinse poalele 
mantiei şi încercă să folosească țesătura pentru 
a apuca aşa câteva picături de metal, dar 
usturimea arsurii se dovedi şi de data aceea de 
nesuportat. Se gândi că venise total nepregătit 
şi că ar fi trebuit să se aştepte ca un metal 
expus la soare să sfârşească prin a deveni 
extrem de fierbinte. Avea în navă câteva 
recipiente în care ar fi putut să ia mostre, dar 
gândul la drumul obositor până acolo îl făcu să 
se răzgândească. 

Ar fi putut fi, fără îndoială, un lac de accun, 
metalul legendar din care îşi făceau quintii 
arme. Pradă unei inspiraţii de moment, Arrus îşi 
proiectă gândurile, aşa cum făceau copiii 
planetei sale atunci când se jucau cu prafurile 
colorate. Spre marea lui uimire, sesiză o uşoară 
unduire la marginea lacului, ceea ce îi accentuă 
frustrarea de a nu putea experimenta pe o 
cantitate ceva mai mică. 

Decise să meargă în lungul malului, cu 
speranţa că va găsi o acumulare mai mică, o 
baltă. Paşii i se aşterneau cu greu unul după 
altul şi, deşi nisipul prin care mergea era extrem 
de fin, picioarele sale nu ridicau praf aproape 
deloc. Îşi privi urmele care rămâneau profilate 
extrem de clar şi se întrebă din nou dacă nu ar 
trebui totuşi să se ferească de vreo patrulă a 
clonelor, venită în recunoaştere, sau de vreun 


174 


animal de pradă. Îşi alungă repede temerea 
aceea din minte, încercând să se liniştească la 
gândul că era separat printr-o întreagă emisferă 
de aşezarea clonelor. 

Deşi mergea de ceva vreme, nu găsise nici o 
acumulare mai mică de metal. Privi descurajat 
în zare, fără însă să găsească măcar şi cel mai 
palid strop de lucire, în afara celei reflectate de 
lacul liniştit. Ochii îi căzură însă pe o scobitură 
ciudată a malului înalt de pe partea cealaltă a 
lacului. Era o deschidere foarte largă, pe care nu 
o văzuse din punctul în care ajunsese prima 
dată la lac şi care părea să se continue cu o 
peşteră de dimensiuni colosale. Examină cu 
atenţie malul opus şi rezultatul îl făcu să se 
încrunte. Nu avea cum să ajungă în caverna 
aceea decât dacă trecea prin lacul de metal, 
ceea ce însemna că trebuia să se întoarcă la 
navă pentru a-şi recupera scafandrul, în lipsa 
căruia nu ar fi putut traversa metalul fierbinte. 
Fără nici un chef, porni pentru a-şi aduce 
costumul. 

Când Făurarul ajunse înapoi, era la capătul 
resurselor sale fizice şi avu nevoie de un timp 
îndelungat pentru a-şi recăpăta suflul. 
Uscăciunea din aer era extrem de supărătoare 
şi, combinată cu procentul relativ crescut de 
oxigen, îi transformase gâtul într-o vatră de foc. 

Se ridică într-un târziu şi luă în mâna 
înmănuşată o cantitate destul de mare de 
accun. Prima senzaţie fu aceea de greutate, 
urmată imediat de una de uluire încântată când 
în palmă i se formă o bilă perfectă, strălucitoare. 
O strânse în mână de parcă ar fi fost un bulgăre 


175 


şi metalul i se prelinse printre degete pe nisip. 
Imediat, firişoarele se îndreptară spre lac, 
făcându-l pe Arrus să zâmbească. Ar fi căutat 
mult şi bine o baltă. Umplu un recipient mic, 
pregătindu-l pentru ca maşinăriile complicate 
ale navei să îl analizeze. 

În momentul acela i se păru că vede o uşoară 
curbură, o reflexie nouă a luminii. Privi mai 
atent, dar fenomenul nu se repetă. Păşi cu mare 
precauţie pe suprafaţa lacului. Metalul lichid îi 
cuprinse bocancul, dar Arrus nu simţi decât o 
vagă urmă de căldură. Următorul pas fu însă o 
imensă surpriză. Deşi era destul de greu, iar 
gravitația pe Eck era mai mare decât cea de pe 
Kyrall, metalul lichid îl ţinea la suprafaţă. 
încrezător, făcu câţiva paşi până când alunecă şi 
căzu cât era de lung, tulburând oglinda perfectă. 
Îşi mişcă mâinile şi constată cu încântare că 
poate înainta extrem de uşor, cam în felul în 
care văzuse că oamenii înoată pe alte planete. 
Se desfată câteva minute bune şi ignoră cu 
bună ştiinţă două noi luciri ciudate ale 
suprafeţei de metal. Incercă să se ridice în 
picioare şi să pornească încet spre peşteră, dar 
căzu din nou şi renunţă, hotărând că, deşi era 
caraghios, mersul pe burtă părea cea mai sigură 
şi mai rapidă metodă de a ajunge pe partea 
cealaltă. 

Deodată însă în faţa lui ţâşni o lamă înaltă de 
aproape trei metri. Într-o  străfulgerare 
mânioasă, o porţiune subţire din metal se 
ridicase drept spre cer, făcându-l pe Arrus să se 
întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost prin 
apropiere. Începu să-i fie frică şi vâsli cu mai 


176 


multă hotărâre. Înaintarea sa începu însă să fie 
încetinită şi Făurarul observă că oglinda lacului, 
perfect plană până cu câteva minute înainte, 
începea să se vălurească din ce în ce mai mult. 
Mişcările metalului îi zădărniceau unele dintre 
loviturile cu care încerca să înainteze. 

Văzuse multe furtuni pe Kyrall şi privise 
îndelung oceanul zbuciumat. Ceea ce se 
întâmpla acum pe lac era însă cu totul altceva. 
Lamele ascuţite începeau să devină din ce în ce 
mai dese, iar una dintre ele ţâşni spre cer atât 
de aproape de el, încât îşi dădu seama că era 
probabil extrem de tăioasă. 

Decise că era mai înţelept să încerce să-şi 
menţină echilibrul în picioare. Deşi părea o 
modalitate mai greoaie de mers, Arrus spera că 
în felul acela limita posibilitatea ca vreuna dintre 
lamele care ţâşneau din suprafaţa lacului să-i 
străpungă corpul. Situaţia devenea însă din ce 
în ce mai complicată şi Făurarul aproape că se 
prăbuşi când mantia îi fu sfâşiată de un tăiş înalt 
de peste patru metri, care se ivi brusc în spatele 
său. Făcu câţiva paşi dezordonaţi, încercând cu 
disperare să-şi menţină echilibrul, dar să şi 
domolească vocea subliminală a coloniei de 
ciuperci. Mai avea doar câteva zeci de metri 
până la intrarea în peşteră, dar lacul de accun 
devenise o adevărată nebunie de lame 
lucitoare, care se iveau pe neanunţate şi care, 
spre deosebire de cele pe care le văzuse deja, 
nu mai împungeau doar cerul, ci străbăteau 
lacul în direcţii aleatoare, amenințând să taie 
orice întâlnesc în cale. 

Lui Arrus îi era frică. Ştia că nu fusese 


177 


nicicând mai aproape de moarte şi constată cu 
uimire că într-un ungher al minţii sale începea 
să-şi facă loc resemnarea. Întinse mâinile în 
încercarea de a-şi păstra echilibrul şi simţi o 
tăietură pe braţul drept. Întoarse instinctiv capul 
şi se cutremură văzând o lamă imensă ce 
răsărise la mai puţin de un centimetru de corpul 
său. Preţ de o secundă suspendată în timp, 
masa de metal oscilă şi apoi porni în direcţia 
opusă lui Arrus. 

Privirea  Făurarului căzu pe unul dintre 
indicatoarele costumului care părea să o fi luat 
razna. Arrus nu ştia exact ce măsura 
instrumentul acela, dar realiză brusc că tot ceea 
ce se întâmpla are cauze naturale şi că prezenţa 
lui pe lac concomitent cu comportarea ciudată a 
metalului era doar o coincidenţă. Inchise ochii 
şi-şi adună întreaga energie mentală. Dacă 
murea, avea să cadă ca un adevărat kyrallian. 

Aşa cum războinicii Omenori recurgeau la 
simbolul dragonului pentru a lupta, Arrus se 
imagină pe el însuşi închis într-un bloc de 
gheaţă. Îşi intensifică presiunea gândurilor 
asupra masei de metal lichid şi constată cu 
satisfacţie că reuşea să decupeze în jurul lui o 
suprafaţă în care lamele nu apăreau şi nici nu 
puteau să pătrundă. lnaintă cu băgare de 
seamă, încercând să nu se poticnească şi să 
cadă în afara zonei pe care el însuşi o delimita. 

Ca şi cum lacul ar fi avut însă ceva împotriva 
lui, Arrus văzu cum, din partea stângă, se 
năpusteşte asupra lui o lamă de metal înaltă de 
mai bine de zece metri. Incercă să se ferească 
din calea ei, dar alunecă pe burtă şi-şi dădu 


178 


seama că în următoarea clipă urma să fie tăiat 
în două. Închise ochii, în aşteptarea durerii. Îşi 
imaginase întotdeauna că dacă va muri o va 
face în luptă şi va avea parte de ecou în vocea 
ly multă vreme după moarte. In clipa lungă 
dinaintea morţii avu vreme să se analizeze şi 
aproape că îi veni să râdă văzând cum ultimele 
sale gânduri erau vanitoase şi se îndreptau spre 
neputinta de a le arăta şi celorlalţi câte 
minunăţii descoperise despre oameni şi univers. 
Clipa aceea se lungea însă prea mult, 
încăpăţânându-se să-i ţină moartea la distanţă. 

Când avu curaj să privească în jur, se trezi în 
centrul unei zone liniştite, de dimensiuni mult 
mai mari decât putuse el genera. 

Strigătul tău, prietene, a fost mai tare decât 
furtuna. 

- Xtyn, răsuflă uşurat Făurarul, m-ai salvat. 

Nu încă. 

Luând controlul asupra mişcărilor lui Arrus, 
Xtyn intră în modul de luptă al guinților, 
ducându-l pe Făurar în câteva clipite la 
adăpostul întunecos al peşterii. 

- Ce s-a întâmplat? 

Nimic străin de Eck. Există mari furtuni 
magnetice şi metalul ăsta se pare că se 
comportă aşa cum ai văzut când e supus lor. 
Perturbările sunt atât de puternice încât, de cele 
mai multe ori, ecranează comunicarea psi. 
Strigătul tău de spaimă a înfrânt însă furtuna. 

Ca şi cum planeta ar fi vrut să-i dea dreptate 
lui Xtyn, comunicarea dintre ei se întrerupse. 

Făurarul bâjbâi un timp dureros de lung 
pentru a găsi locul de unde se aprindea lampa 


179 


pe care o avea fixată de cască. Când îl găsi în 
sfârşit şi se făcu lumină, prima lui privire fu spre 
braţul drept, acolo unde avea o tăietură foarte 
urâtă. Se concentră asupra lui însuşi, reuşi să 
diminueze sângerarea şi să alunge durerea. şi 
dezbrăcă scafandrul şi-şi îmbrăcă mantia shu, 
lăsând colonia de ciuperci să accelereze 
vindecarea rănii. Din raniţa pe care o purtase în 
spate, scoase şi un proiector mai puternic la 
lumina căruia dorea să exploreze peştera. 

Când puternica rază de lumină ajunse spre 
ceea ce părea a fi fundul cavernei, ochii 
Făurarului se măriră de groază, iar strigătul 
minţii sale fu chiar mai puternic decât cel pe 
care-l scosese în faţa morţii. In mijlocul încăperii 
imense stătea o navă spaţială aidoma celei din 
Peştera Vânturilor de pe Kyrall, pe care poporul 
său o venerase preţ de veacuri. 


- Care crezi că e cea mai profundă diferență 
dintre noi? 

- O, dar asta e evident. Atitudinea față de 
trecut. 

- Cum adică? 

- Tu ştii când a început timpul tău. Eu nu 
sunt sigur când a început al meu şi de aceea 
trebuie să învăţ din trecut pentru a înțelege 
viitorul. 

- Și pentru mine e valabil asta. 

- Să nu ne amăgim... 


Pentru prima dată în decursul vieţii sale 
fracţionate, Zuul încerca un sentiment de 


180 


nemulţumire. Citea în mintea stăpânului său o 
dorinţă cu care îi era frică să fie de acord. Cu 
numai câteva săptămâni în urmă când, închis în 
coconul său din matcă, decisese să-i dea reginei 
zeţilor capacitatea de a crea viruşi şi pentru 
altceva decât lucrătorii ei, Zuul nu crezuse că 
lucrurile aveau să ia o asemenea întorsătură. 
Tot pentru prima dată îşi dorea ca lucrurile să fi 
rămas ca pe vremea vizitei lor pe Vechea Terra, 
când stăpânul opera el însuşi modificările 
necesare corpului lui pentru a supravieţui. 

Nu se putea opune dorințelor stăpânului său. 
Nici măcar nu ştia că acest lucru e posibil. Cu 
toate acestea însă ezita să-şi întindă ombilicul 
spre matcă pentru a duce la bun sfârşit 
transformarea dorită de el. Dacă ar fi avut 
inteligenţă proprie, Zuul şi-ar fi dat seama că nu 
făcea decât să reclădească în mintea lui 
nehotărările stăpânului. Lucrurile nu stăteau 
însă aşa şi creatura aceea firavă prelua acest 
conflict interior, cu efecte dramatice asupra 
minţii ei. 

La început fusese surpriză. Era adevărat că 
matca nu reuşise de la prima încercare să 
secrete viruşi care să transforme copacii şi 
iarba. Primele rezultate fuseseră 
înspăimântătoare pentru Zuul, care văzuse 
bahlah de diferite forme, de diferite culori. Şi nu 
cei care se târau pe coridoare din cauza 
picioarelor lor informe erau cea mai tulburătoare 
privelişte, cât grămezile de zeţi morţi pe care le 
întâlnea în cotloanele edificiului. Lucrătorii 
puteau fi lesne înlocuiţi, dar dispariţia lor era un 
semnal de alarmă, fiindcă în colonie nu exista 


181 


nici un exemplar fără o atribuţie precisă. 
Moartea unei întregi echipe dusese la prăbuşirea 
unei bolți imense, sub care fuseseră striviţi 
câteva sute de alţi lucrători. Nici măcar 
constituţia lor extrem de robustă nu putuse să-i 
apere de miile de tone de piatră care căzuseră 
de la câteva zeci de metri. Zuul nu-şi amintea 
de vreun eveniment similar. 

Soluţia stăpânului era însă mai periculoasă 
decât prăbuşirea unei bolți. A sădi conştiinţă, a 
da autonomie lucrătorilor însemna practic să 
creezi o nouă rasă. Ceea ce nu era în sine o 
problemă, atâta vreme cât nu te gândeai la 
consecinţele pe care o asemenea decizie urma 
să le aibă pentru matcă. Creatura imensă îşi 
secreta viruşii într-un proces complicat, în care 
îşi infecta întâi propriile ţesuturi. A-i dota pe zeţi 
cu un organ al gândirii independente era fără 
îndoială destul de simplu pentru mecanismul 
acela biologic atât de perfecţionat. Noii lucrători 
urmau să se nască având câteva organe în plus, 
iar masele suplimentare de ţesut puteau fi 
infectate apoi selectiv pentru a li se da 
informaţiile necesare pentru transformarea 
creierului minuscul al lucrătorilor într-un organ 
capabil de gândire abstractă şi de inițiativă. 
Zuul nu avea nici un motiv să creadă că această 
parte a planului ar putea eşua. Funcţionase în 
cazul lui de atâtea ori şi avusese efect chiar şi 
pe oameni... Dar tocmai de aici izvorau şi 
neliniştile lui. Un asemenea experiment nu 
putea fi niciodată controlat în totalitate. 

Era limpede pentru Zuul că matca avea să 
sfârşească prin a căpăta ea însăşi un creier 


182 


gigantic în care cea mai mare parte avea să se 
ocupe cu procesele autonome de gândire, ceea 
ce nu se întâmplase până atunci. Apariţia unei 
asemenea conştiinţe era mult peste puterile de 
control chiar şi ale stăpânului. Zuul se temea că 
matca va sfârşi prin a avea aceleaşi condiţionări 
şi deci aceleaşi comportamente cu formele de 
viaţă terrane. Principiul neconcurenţei pentru 
resurse, cel în care stăpânul credea atât de 
mult, avea să fie supus la o grea încercare. 

In momentul în care ombilicul său se cuplă în 
orificiul din cocon, transmițând mătcii un 
amestec de proteine ce conţineau informaţiile 
necesare acţiunilor sale viitoare, Zuul era mai 
confuz ca niciodată. Trebuia însă să 
îndeplinească voia stăpânului. 


KKK 


Heyyn Tars privea pe hublou cum cele două 
navete monoloc ale tovarăşilor săi se cuplează 
lin la sasurile din tribord. Când cele două 
vehicule mici dispărură din raza lui vizuală, 
privirea îi rămase pironită pe imensitatea 
spaţiului. Quintii fuseseră educați să-şi reprime 
orice fel de mândrie personală, substituind-o cu 
cea a apartenenţei la Quintarat. Cu toate 
acestea nu se putea opri să nu-şi aducă aminte 
cu o căldură aproape dureroasă de misiunile în 
care se umpluse de glorie. Era simplu să ignori 
izbânda atunci când ea venea iar şi iar, 
indiferent de circumstanţe. Rezolvase aproape 
singur o revoltă sângeroasă pe Noort V, stârpise 
cuibul de pirați care se ascundeau în ce mai 


183 


densă centură de asteroizi a galaxiei, aflase şi 
destrămase comploturi chiar înainte ca aceia 
care le urzeau să-şi dea seama de potenţialul 
lor. La vremea lor, toate acestea i se păruseră 
normale, ca o consecinţă directă a trecerii 
timpului. Confruntat însă cu incertitudinea 
misiunii pe care o avea acum, tindea să pună 
mai mare preţ pe izbânzile lui trecute. lar 
căldura aceea dureroasă devenea aproape 
incandescentă când îşi dădea seama că multe 
dintre victoriile sale aveau să rămână neştiute, 
că muriseră odată cu dinastia. 

- Cum a fost? se grăbi Villerte să-i întâmpine 
pe Leka Hinnedi şi pe Heyyn Tars, care se 
întorseseră dintr-o misiune apărută pe 
nepregătite şi pe care le-o încredinţase însuşi 
Xtyn. 

- Scârbos de simplu, rosti morocănos Tars. Nu 
ne-am întâlnit cu nimeni şi am găsit 
memodiscurile. 

- Da, întări şi Hinnedi, n-am intrat nici măcar 
o secundă în modul de luptă. A fost o misiune pe 
care ar fi putut să o împlinească orice 
detaşament de soldaţi. 

- Şi atunci de ce sunteţi supăraţi? îi interogă 
Villerte. 

Hinnedi şi Tars se priviră unul pe celălalt în 
tăcere. 

- Ei, îmi spune şi mie cineva ce se întâmplă? 
insistă Heyyn Tars. 

- Klemplantul. E doar un crater de sticlă. 

- Da, aşa e, doar aţi fost acolo când... 

- Priveliştea este însă... tulburătoare, ezită 
Tars. Eu unul mi-am dat seama că sunt prea 


184 


bătrân, am prea multe amintiri... 

- Ai prea mult timp ca să-ţi aminteşti. Dacă n- 
am fi înţepeniţi pe orbită, aici... 

- Unde ne-am duce? întrebă mâhnit Tars. 
Nimic nu mai e ce-a fost. Şi asta nu poate avea 
decât o singură consecinţă logică. Urmează ca 
nici noi să nu mai fim. 

Tăcură toţi patru, fiecare cu gândurile lui, dar 
toţi gândindu-se cam la acelaşi lucru. Ceea ce 
rămăsese nespus era sentimentul de deja-vu 
determinat de asemănarea stridentă dintre 
peisajul pe care îl oferea privirii ceea ce fusese 
până nu demult Tengys, planeta capitală. Quintii 
nu erau genul de persoane care să aprecieze 
peisajul oferit de câmpiile imense pline cu flori 
care îşi schimbau culoarea în funcţie de 
momentul zilei sau de dansurile măreţe ale 
stolurilor de libelule-licurici. Nici clădirile imense, 
de forme şi arhitecturi diverse, nu îi 
impresionaseră niciodată prea mult. 
Transformarea lumii aceleia paradisiace într-o 
mare de cenuşă nu putea lăsa însă indiferent 
nici măcar pe un om educat să-şi reprime 
emoţiile, fiindcă aspectul deşertic şi iarna 
nucleară aduceau prea mult aminte de Vechea 
Terra. Era a doua capitală pe care oamenii o 
pârjoleau, era al doilea hotar dincolo de care 
timpul nu avea cum să mai fie acelaşi. 

- Şi la urma urmei, la ce i-au trebuit 
memodiscurile alea? întrebă Villerte într-un 
târziu, mai mult pentru a-şi smulge tovarăşii din 
amorţeală. 

- Cine ştie? ridică din umeri Tars. Am asolizat 
exact lângă intrarea în buncăr şi a trebuit să 


185 


folosim tunurile uşoare pentru a spulbera stratul 
gros de rocă vitrifiată care acoperise uşile. Am 
intrat şi totul era neatins. Am ales 
memodiscurile cerute, am sigilat intrarea şi am 
plecat. Nu numai că nu am văzut nici o fiinţă vie, 
dar nici măcar senzorii navei nu au înregistrat 
vreun semn de viaţă. 

- Şi aţi lăsat intrarea în bibliotecă în văzul 
tuturor? vru să ştie Tars. 

- Nu, am camuflat-o, deşi nu văd cine şi de ce 
ar vrea să cunoască o istorie din care a decurs 
prezentul ăsta. Poate că, de fapt, tot ceea cea 
rămas după ce noi am luat ce ne-a cerut Xtyn 
nu mai are nici o importanţă. Poată că tot ceea 
ce conta e înscris pe  memodiscurile 
enciclopediei de istorie universală. 

Când Xtyn îi întrebase dacă sunt dispuşi să 
facă un drum până pe Tengys şi să caute în 
ruinele  Klemplantului, quinții  ştiuseră că 
informaţia despre biblioteca secretă a Imperiului 
fusese extrasă din memoria lui Rimio de Vassur. 
Deşi Xtyn sugerase să meargă toţi patru, ei 
preferaseră să se împartă în două echipe pentru 
a putea supraveghea în continuare Noul Z. 
Insubordonarea aceea minimală era însă şi felul 
lor de a-i transmite lui Xtyn un mesaj, un protest 
voalat, dar care era perfect inteligibil pentru un 
conducător care avea acces la memoria unui 
quint. Nu era nevoie de cea mai mare forţă 
militară a universului pentru a aduce pe Kyrall 
câteva  memodiscuri ce conțineau istoria 
omenirii din ultimii ani în care ea fusese 
prizoniera Vechii Terra. 

Discutaseră şi la ce i-ar fi putut trebui unui om 


186 


care are memoria lui Augustin Bloose asemenea 
informaţii despre un timp pe care l-a trăit. 
Concluzia, şi anume aceea că Bloose nu fusese 
tocmai o personalitate a vremurilor sale, îi 
tulburase şi de aceea o lăsaseră nerostită. Îşi 
îndepliniseră misiunea şi-i dăduseră 
memodiscurile personal lui Xtyn. 

- Dar pe-aici ce s-a mai întâmplat? întrebă 
Tars cu o veselie forţată. 

- Mă tem că nu veţi fi foarte încântați. Ipoteza 
noastră cum că Zuul minte s-a infirmat foarte 
repede. 

- De unde ştii? întrebă Tars, cu însufleţire 
adevărată de această dată. Ai văzut vreun 
arbore ale cărui crengi cresc în unghi drept? 
lerburile au început să se împletească în funii? 

- Nu, clătină zâmbind din cap Villerte. Dar am 
văzut un bahlah de un roşu aprins absolut 
încântător. 

- S-o fi tăvălit prin ceva... 

- La fel ca şi cel pe care am văzut dungi 
tricolore? ripostă râzând Villerte. Nu, prietene, 
matca a început să-şi modifice viruşii. 

- N-ai de unde şti. Simpla culoare a unor 
lucrători nu e relevantă. 

- A, dar cine spunea că ne referim numai la 
asta? Haideţi să vă arăt altceva. 

Villerte merse la un ecran, atinse în grabă 
câteva butoane şi făcu să apară vederea aeriană 
a imensului edificiu al zeţilor. La câteva secunde 
senzorul percepu o mişcare şi focaliză asupra ei. 
Quinții văzură cu uimire cum o cupolă imensă se 
prăbuşeşte şi totul este învăluit într-un nor de 
praf. 


187 


- Heyyn, ai stat pe Z atâta vreme. Ai văzut 
vreodată ceva similar? Au eşuat ei atât de grav? 

Quintul clătină din cap fără vorbe. 

- Trebuie să aterizăm şi să mergem să vedem 
cu ochii noştri. 

- Şi dacă... lăsă Hinnedi nerostită teama lor 
cea mai mare. 

Excursia celor doi guinți până pe Tengys 
epuizase rezervele de austral ale navei trimise 
de  Alaana. Mai aveau doar o singură 
încărcătură, de ajuns pentru un singur salt 
hiperspaţial. Ironia sorții făcea ca australul 
rămas să fie deopotrivă prea mult şi prea puţin. 
Nu puteau cobori pe planetă în navetele 
monoloc, fiindcă asta ar fi însemnat să-şi lase 
australul în voia sorții pe orbită. Dacă ar fi 
aterizat pe Z cu nava trimisă de Alaana, acest 
lucru ar fi putut fi un avantaj tactic decisiv 
pentru zeţi. 

- Sunt şanse mari ca asta să fie ultima 
noastră misiune, zise într-un târziu Tars. Şi asta 
nu neapărat în sensul că ne vom pierde viaţa. 
Când aţi venit voi, priveam însă spre stele şi am 
realizat brusc că nu mai există misiuni pentru 
noi. Aşa cum aţi constatat şi voi, n-ai nevoie de 
quinți pentru a recupera memodiscuri. Nu 
suntem curieri şi nici nu putem deveni 
mercenari. Pur şi simplu asta e ultima noastră 
misiune... 

Spunând aceasta, Tars merse în cabina de 
pilotaj. Deşi ştia că are de gând să aterizeze pe 
Noul Z, nici unul din tovarăşii săi nu încercă să ÎI 
împiedice. 


188 


- Tu şi Abația ta ați creat erezia perfectă. 

- Erezie? Nu-ţi dai cam multă importanță 
afirmând că a trebuit să neg creştinismul 
pentru a-mi fonda Abatia? 

- Nu. Ai luat ideea progresului, ai învelit-o în 
poleiala ştiinţei, dar asta nu a fost de ajuns. A 
trebuit să-l negi pe Dumnezeu. 

- Nu L-am negat niciodată. Am spus doar că 
e învechit... Cât despre ştiinţă, Abaţii nu au 
afirmat niciodată superioritatea ei! 


Airam nu-şi amintea ca în mintea ei să se fi 
învălmăşit vreodată atâtea sentimente 
contradictorii. Fără să fie nevoie să o privească, 
ştia că şi sora ei se simţea la fel. 

- Nu crezi că starea asta îi va afecta fătul din 
pântece? întrebă Maria, care simţea fiorii unei 
îngrijorări care izvora dintr-o zonă incontrolabilă 
a sufletului ei. 

Johansson încercă să zâmbească, dar reuşi 
numai să-şi schimonosească figura împietrită cu 
un rictus hâd. 

- Nu mă mai interesează. Dacă o să moară, 
voi găsi o mamă cu adevărat demnă de 
misiunea asta... 

- Eşti atât de sigur că clona aia e atât de 
prețioasă? Nu ai de unde şti în ce fel se va 
comporta. 

Durdrin Johansson privi spre patul pe care 
Oksana zăcea sub influenţa unui narcotic 
puternic. După ce le capturaseră în lift, clonele 
permiseseră Mariilor să se trezească, păstrând-o 
însă pe Oksana într-o stare catatonică indusă de 


189 


un neuroleptic puternic. 

- Şi chiar nu-ţi dai seama că eşti manipulat? 
Cum ar putea fi ea quint? Crezi că, dacă ar fi 
fost într-adevăr aşa ceva ai fi reuşit să o prinzi? 

Johansson clătină din cap ca şi cum ar fi vrut 
să alunge o insectă sâcâitoare. 

- Nu mai e mult şi voi primi dovada ultimă. 
Am trimis o navetă spre coordonatele indicate 
de Barna şi Şestov. Zici că s-ar putea să mă 
înşel? Aţi văzut şi voi înregistrarea. Nu cred că 
tovarăşii mei cei mai apropiaţi s-ar fi putut 
păcăli într-un asemenea hal, deşi ştiau că la 
mijloc sunt nu numai vieţile lor, ci şi cauza 
noastră, motivul care ne face să ne ascundem 
de atâta vreme. 

- Ne-ai arătat înregistrarea aceea numai 
pentru că ne crezi parte a acestui complot, pufni 
Airam. 

- Şi nu am dreptate? 

Femeile tăcură, încercând să-şi alunge din 
minte ceea ce văzuseră pe monitorul din 
camera personală a lui Johansson. Era o 
înregistrare video în al cărei cadru apăreau doar 
chipurile lui Barna şi Şestov. Timp de 
cincisprezece minute, ei îşi explicau gambitul. 

Prea multe dintre luptele pe care le dusese 
Oksana în trecut se încheiaseră cu victoria ei 
surprinzătoare şi, mai ales, lipsită de martori. 
Confruntarea cu  meduzele reticulate care 
atacau furibund orice animal dotat cu rațiune 
care se aventura în oceanul de pe Kyrall, 
recuperarea raclei care conţinea mâna unei 
clone a Sfântului Augustin cel Nou şi mai ales 
evadarea de pe Kyrall nu puteau fi explicate. Se 


190 


frământaseră mult, dar ajunseseră să accepte 
că, atunci când elimini tot ceea ce este 
imposibil, ceea ce rămâne este adevărul, 
indiferent cât de improbabil ar putea el părea. 
Şestov menţionase chiar că acea concluzie nu 
era a lui, ci a unui detectiv cu ale cărui cazuri 
obişnuia să se delecteze în copilărie. Un om 
obişnuit nu ar fi putut înfăptui asemenea acte 
de bravură de unul singur. In Univers existau 
doar cinci ființe capabile de asemenea 
performanțe... 

Odată acceptată adevărata natură a Oksanei, 
Barna şi Şestov constataseră că o mulţime de 
alte lucruri pot fi puse cap la cap. Felul în care 
Oksana răstălmăcise Regulamentul Canonic, 
sădind între clone sămânţa unei dezbinări foarte 
vizibile chiar şi pe Eck, şi incapacitatea lor de a 
găsi agentul imperial infiltrat printre operatorii 
din psiac căpătau acum explicaţii destul de 
simple. Introducerea în studiul Regulamentului 
Canonic, cartea scrisă de Oksana pe care o 
folosiseră pentru urzirea planului lor, fusese o 
armă măiestrită care subminase ceea ce aveau 
clonele mai de preţ: unitatea. Intuind conflictele 
de autoritate ce ar fi putut apărea între două 
clone purtătoare ale aceleiaşi conştiinţe, 
Regulamentul Canonic stabilea extrem de clar 
competențele militare, într-un gest care în 
aparenţă atomiza comunitatea clonelor, dar 
care, în realitate, nu făcea decât să o 
întărească. Pentru a realiza acest lucru, autorii 
Regulamentului trebuiseră să accepte că e 
natural ca şi printre ei sa apară cu timpul 
orientări diferite, disidenţe şi ambiţii personale, 


191 


acceptabile atâta timp cât nu puneau la îndoială 
apartenenţa tuturor la imensa populaţie a 
clonelor. Oksana speculase abil această viziune, 
insistând asupra perspectivei seducătoare dar 
irealizabile de a rămâne exponenţii celor O Mie 
de Voluntari, de a păstra vie flacăra războiului 
lor chiar şi după ce în Galaxie nu mai rămăsese 
nimic de cucerit. Deşi interzise, scrierile Oksanei 
avuseseră parte de o circulaţie largă şi sădiseră 
germenii unui conflict ce şubrezise societatea 
clonelor, care era oricum depăşită numericeşte 
şi politic de sarcina guvernării unui univers 
despre care nu ştia mare lucru. Partea cu 
adevărat măiastră a planului fusese însă aceea 
că femeia îi făcuse şi pe ei să creadă că le 
serveşte scopurile. 

Chiar şi uluitoarea capacitate a Oksanei de a 
şti lucruri pe care în mod normal nu ar fi putut 
să le cunoască putea fi pusă pe seama canalului 
mental care exista între un quint şi un anumit 
operator din psiac. 

După ce spuseseră toate acestea, Barna şi 
Şestov descriseseră pe larg cum îl manipulaseră 
pe Durdrin Johansson să creadă că Mariile ar fi 
putut fi doica perfectă pentru o clonă a Sfântului 
Augustin cel Nou. Fuseseră convinşi că Oksana 
va cere imperativ să participe la misiune, fiindcă 
nu putea lăsa ca două personaje atât de 
importante din evenimentele petrecute pe Kyrall 
să fie pur şi simplu răpite de clone. Aşa cum 
anticipaseră, Oksana insistase, iar înregistrarea 
continua cu scuzele celor doi adresate lui 
Durdrin pentru a nu-l fi pus la curent cu intenţia 
lor. 


192 


Barna şi Şestov nu nutriseră prea multe 
speranţe. Ştiau că, dacă au dreptate, Oksana 
avea să-i ucidă şi doreau să transforme moartea 
lor într-o dovadă a adevăratei ei identități. 
Înţesaseră încăperea în care aveau să fie 
descoperite Mariile cu microfoane şi camere de 
filmat care trimiteau informaţii direct unei sonde 
aflate pe orbita Vechii Terra. Nava era 
programată să facă saltul în hiperspaţiu imediat 
după ce senzorii de mişcare arătau că 
evenimentele s-au încheiat. Pentru a nu 
deconspira localizarea coloniei clonelor, mica 
navă avea să se oprească însă undeva deasupra 
planului sistemului solar al planetei Eck. Odată 
ajunsă acolo, sonda urma să emită un semnal 
care activa înregistrarea celor doi. 

- Cum am fi putut noi să fim parte a 
conspirației? Soldaţii ăia au venit, ne-au drogat, 
ne-au răpit... 

- Poate că ne-au şi violat, zâmbi ştrengăreşte 
Airam. 

- Prostii, vorbiţi prostii. 

- Niciodată nu spunem prostii. Atâta doar că 
nu ne înţelegeţi. 

- Faceţi atunci un efort şi explicaţi pe înţelesul 
meu. 

- Bine... zise Airam. Am atunci pentru tine o 
întrebare simplă. 

- Zi! strigă Johansson, a cărui încordare 
atinsese din nou paroxismul. 

- Te crezi cumva buricul Universului? 

Johansson rămase cu gura căscată şi aproape 
că se prăbuşi pe scaun, uitându-se ca prostit la 
femeia aceea care îl înfrunta în cel mai 


193 


copilăresc fel cu putinţă. 

- Nu, de ce? îngăimă el cu răsuflarea tăiată de 
furie. 

- Fiindcă din ceea ce ai întreprins îţi imaginezi 
că eşti primul om care s-a gândit că un quint 
poate fi capturat cu ajutorul gazelor 
neuroleptice. Chiar crezi că în toate secolele 
astea nimeni n-a mai avut ideea asta? întrebă 
Maria, arcuindu-şi intonaţia precum un puşti la 
şcoală. 

- Nu ştiu, se poate... se bâlbâi Duradrin. 

- Eu îţi garantez că nu. Dacă ar fi fost cu 
adevărat quint, Oksana v-ar fi omorât demult pe 
toţi şi în nici un caz nu ar fi căzut în capcana ta 
jalnică. 

- Bine, dar voi aţi fost acolo. M-aţi minţit la 
început. Aţi spus că... 

- Nu e adevărat, îl întrerupse Maria. Ţi-am 
spus ceea ce ne aminteam. Lucrurile s-au 
petrecut atât de repede, încât s-ar putea să mai 
fi încurcat din când în când tabăra salvatorilor 
cu aceea a duşmanilor. De unde să ştim că 
suntem în mijlocul unui gambit sinucigaş, că 
suntem obiectele unei intrigi croite undeva în 
partea cealaltă a galaxiei? 

Durdrin le sfredeli cu privirea pe femei, 
încercând parcă să afle ce e în mintea lor. 

- Ştiu la ce te gândeşti. E atât de tipic pentru 
o fiinţă veche ca tine, îi zâmbi Airam. 

- La ce mă gândesc? o maimuţări Durdrin. 

- Ai vrea să foloseşti sonda aceea psi pe care 
ai aşezat-o atât de ostentativ la vedere. Ştii însă 
că asta chiar că ar compromite sarcina Oksanei 
şi nu eşti încă pregătit... 


194 


Johansson îşi muşcă buzele. Renunţase cu 
greu la tentaţia de a o sonda pe Oksana. 
Curiozitatea îl sfredelea ca un vierme care îi 
rodea stomacul. Trădarea pe care o simţea era 
atât de mare, încât avea nevoie de o confirmare 
brutală, indiferent cât ar fi fost ea de dureroasă. 
Sondarea psi a unei femei însărcinate ducea 
însă la leziuni ireparabile în țesuturile nervoase 
ale fătului şi el nu era încă pregătit pentru o 
asemenea decizie. 

- Mai e doar puţin până când oamenii mei vor 
recupera sonda. Trebuie să ajungă în câteva 
ore, scrâşni Durdrin, preferând să nu răspundă 
direct. 

Airam îi întoarse zâmbetul cu care o mamă îşi 
alintă copilul naiv. 

- Se vede... Nu eşti pregătit. Nici nu ai cum să 
fii, fiindcă te înşeli. Stinul pe care doreşti să ţi-l 
nască nu e nici pe departe conducătorul de care 
aveţi nevoie. 

- Acum chiar că nu ştii ce vorbeşti. 

Maria râse scurt. 

- Chiar nu-ţi dai seama cât de ridicol eşti? Ne 
explici nouă, ultimelor reprezentante ale Abației, 
ce este şi cum va reacţiona un Stin? Cunoaştem 
atât de bine structura lui mentală, încât fraţii 
savanţi au scris tomuri întregi de dizertaţii 
despre felul în care chiar şi cele mai banale 
evenimente îi pot influenţa dezvoltarea. Stin e 
frumos, e spectaculos, e bun şi are în el o 
însemnată dorinţă de a reforma lumea în care 
trăieşte, dar pierzi din vedere că Universul nu e 
un Sat de Clone. 

- Ba poate chiar pe asta mizez, răspunse 


195 


Durdrin. Sunt convins că provocările la care va fi 
supus copilul ăsta vor fi infinit mai complexe 
decât ceea ce i se întâmpla lui Stin în Satul de 
Clone. El va avea însă o calitate pe care nimeni 
nu i-o poate contesta. S-a dovedit de mii de ori 
cel mai bun dintre noi. Cu toţii ştim asta şi de 
aceea nimeni nu-i va pune la îndoială deciziile, 
conducerea. Un asemenea lider, urmat dintr-o 
convingere profundă, poate schimba nu numai 
soarta noastră, a celor care împărtăşim 
memoria Voluntarilor, dar poate transforma 
întreg Universul. Poate scoate omenirea din 
haos... 

- Din haosul în care voi aţi aruncat-o, un haos 
pe care conştiinţele voastre de tip vechi şi 
elanul vostru distrugător şi primitiv l-au revărsat 
asupra unui timp care avea cu totul altfel de 
probleme. 

Fu rândul lui Durdrin să râdă. 

- Cine e ridicol acum? Cine e ipocrit? Dacă noi 
am fost o mai mare năpastă, atunci ce se poate 
spune despre Abaţie? La urma-urmei, ea ne-a 
creat! 

Airam dădu să spună ceva, dar se răzgândi. 
Bucuros de această izbândă, Johansson vorbi din 
nou: 

- Nu sunt naiv, ştiu că au mai rămas puţine 
clone cărora să li se fi restaurat memoriile 
originale. Ne-au vânat, ne-au distrus planetele... 
Mulţi au murit de bătrâneţe, iar copiii noştri, 
după cum se vede, nu ne împărtăşesc idealul. E 
însă de datoria mea să încerc să mai ridic o dată 
flamura celor O Mie de Voluntari. Nu se poate ca 
moartea acelor oameni să fi fost în zadar. 


196 


- Ba bine că nu! Nu poţi încerca să ştergi cu 
buretele trei mari religii, aşa cum aţi încercat 
voi, fără să fii pregătit să pui ceva în loc. Şi chiar 
dacă aţi fi fost conştienţi de lucrul ăsta, după 
câte înţeleg eu, voi doreaţi să substituiţi religia 
cu un fel de dictatură a necesităţii absolute a 
progresului ştiinţific. Or asta e o mare gogoriţă. 
Sfântul Augustin cel Nou a înţeles exact că asta 
era slăbiciunea voastră şi a decis să-şi 
camufleze planul măreț sub masca unei religii. 
Abația nu propovăduia nici creştinismul, nici 
vreo altă religie a vremii. Era doar un ghem de 
dogme bazate pe ideea că drumul oamenilor în 
viaţă e prestabilit şi că, pe de o parte, odată ce 
ai aflat despre un om că e virtuos, îl poţi clona la 
infinit fiindcă se va mântui de fiecare dată şi, pe 
de altă parte, că, dacă te-ai născut damnat, poţi 
face orice fiindcă mântuirea oricum nu va veni. 

- Şi tot nu înţeleg de ce crezi că Sfântul 
Augustin cel Nou nu ne-ar putea fi conducător. 

- Fiindcă el a parcurs o înţelegere care vouă 
vi se refuză, fiindcă el a intrat în contact cu 
principiul străin al extratereştrilor şi şi-a dat 
seama că Dumnezeu există, dar că e încorsetat, 
la fel ca şi omul, într-o cuşcă creată pe vremuri 
de Sfântul Augustin. Indiferent ce memorii vei 
reda vreodată lui Stin, el nu va fi ateu ca voi. 
Chiar dacă îl vei obţine iniţial pe tânărul care v-a 
fost frizer, el nu se va transforma într-un 
mareşal ateu, ci va parcurge drumul inițiatic 
spre sentimentul religios aşa cum a făcut-o şi 
Sfântul Augustin cel Nou! Într-un fel sau în altul, 
într-un scop sau în altul, crezând sau doar 
prefăcându-se credincios. 


197 


- Uită-te în jurul tău! izbucni Durdrin. Nu s-a 
mai întâmplat nimic de pe timpul Marelui Exod! 
Propulsia interstelară e în continuare 
dependentă de austral, ştiinţa calculatoarelor e 
atât de înapoiată, încât Negal şi Ballen au 
parcurs-o în numai doi ani... 

- Şi cu toate astea, călătoria hiperluminică a 
fost descoperită fără sprijinul vostru... Cât 
despre abandonarea ştiinţei, nu pot să te întreb 
decât de unde ştii că, privind la Vechea Terra, 
oamenii nu s-au simţit brusc mai în siguranţă 
într-o societate în care descoperirile care 
modificau însăşi temelia vieţii se petreceau mai 
rar? De unde ştii că nu am ales noi să 
abandonăm cursa nebunească a descoperirilor 
care a dus la distrugerea planetei noastre de 
baştină? 

Durdrin dădu să spună ceva, dar în momentul 
acela în cameră intră un soldat care-i dădu fără 
vorbe o cutie neagră. 

- V-aţi întors mai repede, constată el cu 
bucurie. Tocmai eram pe punctul de a fi convins 
de babele astea că tovarăşii noştri au murit 
degeaba. Acum însă vom şti cu siguranţă... 

Bărbatul privi cu uimire la cele două femei 
care începuseră să râdă. 

- Ce v-a apucat? 

- Nimic. Deşi ţi-am adus zeci de argumente, 
te-ai supărat când ţi-am zis că eşti o conştiinţă 
veche şi că Sfântul Augustin cel Nou nu-ţi va 
ajuta la nimic. Acum ai şi dovada: trebuie să 
vezi ca să ştii. Oameni au încetat demult să mai 
gândească aşa, iar asta e o moştenire din 
secolul ăla îndepărtat în care ai murit prima 


198 


dată. 


- Dar unde era Dumnezeul tău înainte de 
începerea Timpului? 

- Dumnezeu a creat Timpul! Înainte de 
Creaţie, el a existat acolo unde Timpul nu 
există şi deci nu se poate vorbi despre 
existenţa Lui. 

- ȘI atunci ce l-a apucat de s-a închis într-un 
orologiu? 


Xtyn ezita să exploreze amintirile lui Rimio de 
Vassur, fiindcă se simţea învăluit de fiecare dată 
de ceața caldă a unei păreri de rău care îl 
indispunea pentru mai multe zile. Ştia că nici el 
nu era un om al cărui suflet să se fi dezvoltat 
aidoma celorlalte din Universul cunoscut, dar 
chiar şi aşa schiloade, sentimentele sale erau o 
jerbă de scântei multicolor în comparaţie cu 
cenuşa din sufletul guintului. Avea însă nevoie 
de iscusinţa lui Vassur în a folosi aparatele 
capabile să citească memodiscurile unde căuta 
răspunsul la întrebarea care îl chinuia. 

Revăzuse de nenumărate ori înregistrarea 
lăsată de Assan Tres, aceea în care cel mai 
mare biolog al tuturor timpurilor le promitea 
Kyrallienilor o mântuire de tip special, şi se 
întreba la ce se putuse referi geniul care 
inventase practic întreaga faună a Kyrallului, 
mai puţin ciuperca chu, cea care amplifica 
puterile mentale ale ființelor dotate cu 
inteligenţă. 

Imediat ce află cum se folosesc aparatele, 


199 


Xtyn se retrase dintre amintire lui Vassur. 
Prefera să nu se gândească la destinul lui tragic. 
Asta şi fiindcă simţea că, de fiecare data când 
intrau în contact mental, Alaana nu se putea 
abţine să nu exploreze pe furiş măcar şi o mică 
parte a minţii lui care era Rim, iar lucrul acesta 
o făcea pe ea să plângă aproape de fiecare 
dată. Nu îi plăcea să o facă să sufere şi se 
simţea cumva responsabil, deşi ştia că nu poate 
să controleze iubirea ei pentru guintul jertfit în 
Abaţie. Ştia că aidoma ei se simțeau femeile 
kyralliene care îşi pierduseră soţii şi priveau 
spre fiii lor. În trib însă lucrurile erau simple, 
vocea /y te ferea de asemenea ispite 
nenaturale. Alaana nu avea însă un asemenea 
sprijin şi îi provoca lui Xtyn deopotrivă milă şi 
jenă. 

Citi repede Confesiunile Sfântului Augustin, 
fără să înţeleagă mare lucru, dar simțind cum o 
parte a minţii sale le absoarbe în întregime, 
reţinându-le întocmai. Imediat ce termină, 
merse în chilia lui din peşteră, se acoperi cu 
mantia şi îşi impuse viziunea poienii cu patru 
pietre, acolo unde îi convoca pe Sfântul 
Augustin şi pe Augustin Bloose. Spre marea lui 
uimire, în viziunea sa apăru şi Vassur, care se 
aşeză primul, tăcut, pe o piatră. 

- E esenţial pentru mine să aflu la ce se 
referea Assan Tres şi doresc să nu-mi mai vorbiţi 
în cimilituri. Vreau verdicte clare... 

- Aaa, şi de asta l-ai îmbuibat pe moşul ăsta 
cu cartea pe care ai citit-o până adineauri? 

- Da. Cred că e mai capabil ca tine să ne 
explice cum anume se naşte un Dumnezeu. l-am 


200 


redat astăzi munca pentru ca, pregătit în felul 
ăsta, să mă poată lămuri mai bine. 

- Ba pe naiba! exclamă Bloose. Am tras şi eu 
cu ochiul în ecran. Şi uite ce zice aici: „Cerul şi 
Pământul sunt în mod evident creaţii ale lui 
Dumnezeu". 

- Şi ce e cu asta? întrebă Xtyn. 

- E evident că nu are cum să-ţi explice. Aici, 
pe Kyrall, lucrurile stau exact pe dos. Ştim că 
Dumnezeul lui nu a creat cerul şi pământul 
acestei planete, ci dimpotrivă, dacă e să se 
întâmple ceva, atunci tocmai ele îşi vor crea 
propriul Dumnezeu. Am dreptate, moşule? 

Sfântul Augustin se strâmbă a plictiseală. 

- În comparaţie cu ştiinţa Lui, ştiinţa noastră 
este neştiinţă, zise Augustin. Desigur că, la 
nivelul înţelegerii noastre, lucrurile par să stea 
aşa cum pretinde amicul Bloose, dar şirul ăsta 
mecanicist de consecinţe nu e decât un mod 
simplist de a privi lumea. Şi oricum are un viciu 
de fond... 

- Oare de ce mă aşteptam să zici asta? se 
lamentă Bloose. 

- Fiindcă te repezi cu un şuvoi de vorbe care 
nu conţin nici o idee profundă. Dacă se va 
întâmpla ceva spectaculos pe Kyrall, şi e 
adevărat că şi eu cred că e foarte posibil să se 
întâmple, atunci evenimentul ăsta nu va fi deloc 
de esenţă divină. Dimpotrivă, mă aştept mai 
degrabă la o erezie monstruoasă... 

Xtyn încerca să înţeleagă, dar lucrurile erau 
încă nebuloase. 

- De ce zici asta? îl întrebă el pe Sfântul 
Augustin. 


201 


- Fiindcă amicul Bloose mai pierde din vedere 
un lucru, unul asupra căruia dintotdeauna au 
existat controverse. Dumnezeu a creat şi timpul. 
E nevoie de un alt timp pentru a presupune că 
va apărea un alt Dumnezeu. 

- La asta ce mai zici? întrebă Xtyn privind spre 
Bloose. 

- Că e nedrept să-ţi închipui că tot ceea ce nu 
are explicaţie ştiinţifică e automat de natură 
religioasă. Asemenea defecte logice au 
alimentat cu energii nebănuite Corpul celor O 
Mie de Voluntari. 

- Dar e adevărat ce spune? 

- Într-un fel da... Am studiat mult problema 
asta şi trebuie să recunosc că atât ştiinţa, cât şi 
filozofia vremurilor mele acceptau că a existat 
un moment în care s-a manifestat un act de 
voinţă, indiferent dacă universul s-a născut când 
a pocnit cineva din degete sau a apărut ca o 
explozie gigantică. Cineva şi-a manifestat voinţa 
asta. Dar de aici şi până la a spune că ăsta a 
fost un moşneag cu barbă, e cale lungă. 

- E o cale a cărei lungime e direct 
proporţională cu agerimea minţii cuiva, îl 
zeflemisi Sfântul Augustin. Nu e foarte greu să 
înţelegi că, fiind în afara Timpului şi singurul 
capabil de a face ceva acolo unde nu a existat 
nimic, Dumnezeu e însuşi cel care pune în 
mişcare timpul, cel care face ca viitorul să se 
scurgă în prezent şi apoi în trecut. 

- Ba nu e aşa! Toate astea se petrec pur şi 
simplu. Nu ştim de ce, dar suntem mai aproape 
ca niciodată să aflăm. Pe de altă parte, 
Dumnezeul de care vorbeşti nu e tocmai cel în 


202 


numele căruia s-au înfăptuit tot felul de 
atrocități? 

- Nu înţelegi şi nici nu crezi! Greu de imaginat 
un amestec mai periculos! 

- Dar dacă Dumnezeul tău nu e decât o 
suprapunere imensă de conştiinţe? Dacă e 
vocea unică a unui milion de suflete, dacă e 
măsura obiectivă a ceea ce este omul? 

- N-ai nici o dovadă în sensul ăsta, pufni 
Sfântul Augustin. 

- Ba bine că nu! Chiar tu spuneai în cartea ta: 
„Cuvântul lui Dumnezeu e veşnic acelaşi, 
nesupus schimbării, spre deosebire de creatură, 
care este veşnic schimbătoare." Eu ştiu cât de 
mult s-a schimbat felul în care a fost zugrăvit 
Dumnezeu după moartea ta. Atunci de ce mă 
condamni dacă mă întreb la rându-mi dacă 
Dumnezeul tău nu e o creaţie? lar dacă lucrurile 
stau aşa în general, nu ştiu cine altul e mai 
nimerit decât Assan Tres să creeze un 
Dumnezeu nou sau unul al Kyrallului. El însuşi e 
un fel de Dumnezeu pentru fructele negre, 
pentru policorni şi florile cântătoare... 

În momentul acela, Rimio de Vassur se ridică 
de pe piatra lui şi privi întrebător spre Xtyn, care 
îi făcu semn să vorbească. 

- Am citit şi eu Confesiunile şi nu pot să spun 
că le înţeleg aşa cum o fac ceilalţi. Mi-a atras 
însă atenţia formularea unui adevăr simplu, pe 
care îl poate pricepe chiar şi un soldat mai puţin 
instruit în asemenea fineţuri de gândire: Timpul 
e o măsură a mişcării corpurilor a zis Sfântul 
Augustin. Dacă acceptăm lucrul ăsta, mă întreb 
dacă nu cumva treci prea uşor peste faptul că 


203 


auzi vocile acelea numai în momentul în care 
livada de arbori negri e zbuciumată de furtună. 

Intrebarea produse un şoc atât de mare în 
mintea lui Xtyn, încât viziunea se destrămă 
imediat. leşi cu paşi împleticiţi şi se îndreptă în 
peştera Omenori. La ora aceea doar puţini dintre 
tovarăşii săi erau acolo. Cei mai mulţi încercau 
să înveţe să devină operatori în psiac. Se repezi 
spre aeroglisorul pe care învățase să-l piloteze 
singur, apelând la memoriile lui Vassur, şi 
ateriză riscant pe platforma psiacului. 

Işi deschise mintea către vocea /y a tribului 
său şi simţi cum tresar câteva zeci de conştiinţe. 
Işi chemă tovarăşii spre livada de arbori negri şi, 
curând după aceea, câteva transportoare 
aterizară cu zgomot la marginea ei. 

- Vreau să mă ajutaţi să creăm viziunea unei 
furtuni. Am nevoie ca frunzele şi fructele 
arborilor să se clatine de parcă ar fi măturate de 
cel mai puternic vânt. 

Aşa cum îi cerea tradiţia, Xtyn iniţie viziunea 
şi îşi imagină cum arborii sunt scuturaţi de un 
uragan. Ceilalţi i se alăturară şi încet, uraganul 
omenori sfârşi prin a-şi urla furia, aproape 
distrugătoare pentru arborii negri. Kyralienii 
ştiau însă că era nevoie de o muncă intensă 
pentru a desprinde un fruct de pe ramura lui şi 
niciodată nu văzuseră vreun copac doborât de 
vânt, aşa încât nu-şi făceau griji cu privire la 
soarta livezii lor. Formula „când vei aduna fructe 
negre de pe jos" era sinonimă în limba lor cu un 
timp care nu avea să vină niciodată. 

Mulţumit de intensitatea viziunii, Xtyn îşi 
retrase mintea din vocea /y şi renunţă să mai 


204 


contribuie la furtuna pe care o produceau ai lui. 

Realiză că Vassur avusese dreptate imediat 
ce se concentră asupra livezii. Zbuciumaţi de 
forţa minţii războinicilor Omenori, copacii se 
încovoiau până aproape de pământ şi vocile se 
auzeau mult mai clar de data aceasta. 

Te-am găsit, iubire. Ţi-am spus că am să 
revin. 

- Zerri? întrebă pierdut Xtyn, fără să-şi dea 
seama că vorbeşte. 

Da, iubire... O să fim din nou împreună. 

- Bine, dar cum se poate? 

Nu ştiu, Xtyn, iubire. Dar mi-e mai bine decât 
mi-a fost vreodată. E linişte şi lumină în jurul 
meu şi nimeni dintre cei de aici nu îmi mai 
reproşează nimic... 

Tânărul se aşeză pe iarba scurtă şi aspră, 
răsuflând greu. 

- Dar unde eşti, şi mai ales... cine mai e cu 
tine. 

Mulţi dintre prietenii noştri care mi-au povestit 
cât de viteaz ai fost şi cum m-ai răzbunat. Dar 
mai sunt şi câțiva oameni pe care nu îi cunosc, 
dar care spun că te ştiu pe tine. E un bărbat 
care zice că a fost Abate, altul care susține că ti- 
a fost Maestru. Dar eu cred că ei mint, iubire. 
Vorbesc mereu de tine numai fiindcă... dar nu 
contează. 

- Zerri, e important pentru mine să înţeleg. 
Unde sunt aceşti oameni? Unde eşti tu? 

Nu ştiu, iubire! Exist şi, odată cu mine, există 
şi dragostea mea pentru tine. Imi e de ajuns. 

- Dar de ce te aud numai când bate vântul? 
De ce nu te-am auzit şi până cum? 


205 


Nu mai sunt cum eram, dar nu sunt nici cum 
nu eram. E complicat să-ți explic. 

- Dar de ce te aud numai dacă bate vântul? 

Tovarăşii îmi spun că glasul nostru este cel pe 
care Kyrallul îl aşteaptă dintotdeauna, glasul 
care a fost aici mereu şi pe care noi l-am amuţit 
preț de generații. 

- Nu mă ajută prea mult, scrâşni Xtyn, care 
era rupt între dorinţa de a-i vorbi şi cea de a afla 
care era sursa miracolului acela. 

Furtuna însă începu să se potolească destul 
de repede, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi 
războinici kyrallieni ieşeau din viziune pentru a 
se concentra asupra unui copil care striga ceva. 
Xtyn se grăbi spre ei şi îi întrebă: 

- Ce s-a întâmplat? 

- Atacă psiacul! 

- Cine? Câţi sunt? 

- Nu ştim... Dar e mai rău ca data trecută. 
Acum au aruncat cu un praf şi... 

îngrozit, Xtyn îşi proiectă gândurile, căutând-o 
disperat pe Alaana. O găsi mult prea ocupată 
încercând să creeze un vânt în jurul structurii 
imense a psiacului, pentru a destrăma ceața 
densă care părea să fi cuprins centrul de 
comunicaţii al Galaxiei. Xtyn strigă repede la 
tovarăşii săi şi se uniră într-un efort disperat de 
a-i ajuta pe cei din psiac, deşi nu înțelegeau de 
ce era ceața aceea atât de periculoasă. 

Dură mai bine de jumătate de oră până când 
atmosfera se limpezi, iar Xtyn se putu urca în 
glisor pentru a merge în psiac. Când văzu faţa 
Alaanei, îşi dădu seama că se întâmplase ceva 
extrem de grav. 


206 


- Cred că psiacul e distrus. 

- Nimeni nu poate distruge psiacul. Nici 
imperiul nu avea arme care să... 

- Ne-au atacat cu un acid molecular care pare 
sintetizat special pentru a reacţiona cu tipul de 
materiale folosite la construcţia psiacului. 

- Bine, dar până acum am ştiut că nu poate fi 
distrus, protestă Xtyn. 

- Asta era doar o infatuare a Imperiului. Nu m- 
am aşteptat nici o clipă ca tu să o fi luat în 
serios. Orice e făcut de mâna omului poate fi 
distrus. Ba mai mult, e o lege omenească aceea 
care spune că tot ceea ce este creat de mâna 
omului va pieri dărâmat de om. 

- Şi nu putem face nimic? 

Alaana ridică din umeri. 

- Ştii bine că nu există leac pentru o reacţie a 
unui acid molecular. Se autoîntreţine şi va 
mânca psiacul până în temelii... 

- Cum au putut? Asta îi aruncă pe oameni cu 
multe sute de ani în urmă! Extracţia de austral 
şi legile... Imperiul.... se bâlbâi Xtyn. 

Alaana îl strânse de mână. Ea era singura 
care ştia că în spatele gquintului și 
conducătorului fioros se ascundea un băiat care 
abia împlinise douăzeci de ani şi a cărui rană de 
iubire nu se vindecase. 

- Dar dacă încercăm cu apă? Poate cu altă 
substanţă... Nu se poate... Intr-un fel, psiacul e 
simbolul planetei mele. 

Ca şi cum soarta ar fi vrut să îi dea o ultimă 
lovitură, din psiac răsună o trosnitură puternică. 

- A început să se prăbuşească tavanul din 
sala cea mare, şopti Xtyn. 


207 


- Hai să mergem... Chiar dacă va supravieţui 
structura, va fi nevoie de câţiva ani până când 
se va regenera colonia de ciuperci care învelea 
sala mare. lar ea a pierit demult, a fost cea mai 
aproape de urgie. 

Xtyn îşi amintea de poveştile pe care le auzise 
în vocea ly a tribului său. Mulţi dintre kyrallieni 
râdeau de soluţia simplistă pe care o găsiseră 
inginerii lui Kasser, aceea de a face o imensă 
pelerină shu pentru clădirea lor. Kyrallienii 
învăţaseră pe propria piele cu multă vreme în 
urmă că o asemenea colonie gigantică poate fi 
un adăpost înşelător fiindcă, deşi era puternică, 
odată distrusă îi lăsa pe cei care depindeau de 
ea fără nici o alternativă. Xtyn îşi dădea seama 
acum că ştiuse toate acestea încă de când 
văzuse  psiacul pentru prima dată, dar nu 
acţionase în nici un fel. Ar fi fost şi greu. Psiacul 
era mereu în fierbere, era mereu deschis pentru 
comunicațiile instantanee.  Încercă să-şi 
proiecteze gândurile dincolo de Kyrall, aşa cum 
putea să o facă atunci când stătea cu Alaana în 
sala mare. Nu reuşi să îi contacteze nici pe 
Arrus, nici pe Oksana şi nici chiar pe quinți. 

O bucată minusculă de zid i se rostogoli până 
la picioare, dând parcă semnalul unor prăbuşiri 
care zguduiră  psiacul. Spectacolul era 
deopotrivă fascinant şi crud. Imensa structură 
se strângea parcă în ea însăşi, topindu-se în 
aburul gros pe care îl scoteau fragmentele de 
zid şi acidul molecular ajuns în ocean. Moartea 
uriaşului edificiu era lipsită de orice glorie, 
fiindcă măreaţa construcţie părea că se fărâmă 
sub propria greutate, de parcă o voinţă 


208 


gigantică hotărâse că timpul trebuie să treacă 
infinit mai repede peste ea. 

- Nu rezolvi nimic dacă mori aici, îi strigă 
Alaana. Să ne retragem pe continent şi o să 
vedem... 

- Cine a făcut asta? întrebă Xtyn printre dinţi. 

- Nu ştim, dar ce importanţă mai are? 

- Se poate să fi fost federaţioniştii sau poate 
că  tovarăşii  fanaticului acela Avraam... 
Important este însă că ne-au adus acolo unde şi- 
au dorit. Acum va trebui să tratăm cu federaţiile 
care deţin tehnologia şi banii necesari pentru 
construirea unui nou psiac. 

- Cred că nu va fi nevoie, zise Xtyn cu privire 
neguroasă. Nu atâta vreme cât pe Kyrall mai e 
măcar şi un singur războinic dispus să se alăture 
viziunii tribului său. 

- De ce îmi este teamă de ceea ce urmează? 
murmură Alaana. 

- N-am fost în psiac împreună cu semenii mei 
pentru a crea furtuna care ar fi împrăştiat praful 
acela ucigaş, zise Xtyn sărind uşor în glisor, 
lângă Alaana. Dar am stârnit alt uragan, mai 
folositor decât cel cu care am fi putut salva 
psiacul. 


- Spuneai că acela care vrea să-l găsească 
pe Dumnezeu trebuie să învingă şi puterea 
memoriei. 

- Da, chiar şi acum mi se pare un lucru de 
bun simt. 

- Dar dacă, în căutarea Lui, găseşti din 
întâmplare amănunte care-ti  resuscitează 


209 


memoria şi iți demonstrează tocmai valoarea 
ei? 

- Înseamnă că Dumnezeu a vrut asta şi că 
te supui planului Lui măreț. 

- Ce frumoasă e lumea ta! Parcă ar fi făcută 
pentru prunci. 


Trecuseră mai bine de şase zile de când Arrus 
nu mai intrase în contact mental nici cu Alaana 
şi nici cu Xtyn. Încercase să-şi trimită gândurile 
spre Kyrall, dar nu reuşise să prindă nici o geană 
din strălucirea aceea vagă, omniprezentă pe 
care o emitea psiacul spre mintea tuturor 
operatorilor aflaţi în Galaxie. Rezervele sale de 
hrană şi de apă se apropiau de sfârşit. Trebuia 
să întreprindă repede ceva. 

Cercetase cu luare aminte nava veche pe 
care o descoperise în peştera în care se putea 
intra traversând lacul de accun. Viaţa nu-i mai 
fusese pusă în pericol, dar avusese ocazia să 
asiste de pe mal şi la alte două furtuni 
magnetice care frământaseră metalul lichid. De 
la locul său ferit de primejdii, fenomenul i se 
păruse extrem de spectaculos, frumos într-un fel 
sălbatic, ca o bătălie câştigată cu policornii. 

Ştia de pe Kyrall că navei descoperite de el i 
se potrivea o unitate energetică standard, de 
felul celor care alimentau şi vehiculul său. 
Văzuse de asemenea de câteva ori înregistrarea 
lui Assan Tres, dar nu acordase niciodată 
importanţă felului în care Xtyn manevrase 
aparatele navei părăsite în Peştera Vânturilor 
pentru ca imaginile să înceapă să se deruleze pe 
ecran. 


210 


Privită ca un obiect rece, neînsufleţit, nava nu 
avea nimic extraordinar, ea fiind practic o copie 
a celei de pe Kyrall. Se punea desigur întrebarea 
ce se întâmplase cu aceia care veniseră la 
bordul ei pe Eck, dar, indiferent cât cercetase 
peştera, nu găsise vreun indiciu asupra sorții lor. 

Acum stătea pe malul lacului de accun şi abia 
îşi trăgea răsuflarea din cauza poverii pe care o 
purtase tocmai de la nava sa. Intenţiona să 
cupleze unitatea energetică pentru a vedea 
dacă nu existau înregistrări care să lămurească 
misterul prezenţei pe Eck a exact aceluiaşi fel 
de vehicul spaţial ca şi pe Kyrall. Aşeză întâi 
containerul greu de fier pe suprafaţa lacului şi 
văzu că acesta pluteşte, deşi îi rămâneau la 
suprafaţă doar câţiva centimetri ai capacului 
superior. Privi apoi cu atenţie luciul metalului 
lichid. Era perfect plan, ceea ce, spera el, urma 
să-l scutească de experienţa unei furtuni. 

Cu gesturi grăbite, se aşeză pe spate, prinse 
cu o mână unitatea energetică şi începu apoi să 
vâslească frenetic, îngăduindu-şi doar scurte 
răgazuri în care verifica dacă se îndreaptă în 
direcţia peşterii. Traversarea se petrecu fără 
incidente şi asta îl făcu pe Arrus să devină 
aproape euforic. 

Bucuria Făurarului se topise însă treptat, în 
timpul celor trei ore în care se chinuise să 
găsească locaşul exact unde trebuia potrivită 
unitatea energetică. Fusese un timp în care 
Făurarul blestemase fără încetare incapacitatea 
kyrallienilor de a folosi chiar şi cele mai simple 
obiecte tehnologice. Cu puţin înainte de a găsi 
soluţia, fusese atât de disperat, încât se întreba 


211 


ce s-ar fi putut întâmpla dacă sistemul de 
comenzi vocale pe i-l instalase Xtyn în nava cu 
care venise ar fi încetat brusc să mai 
funcţioneze. Arrus ştia că nu ar fi fost niciodată 
în stare să execute corect succesiunea de 
comenzi necesare decolării şi apoi saltului 
hiperspaţial, deşi ele erau notate cu atenţie într- 
un carnet. Nici cu cititul nu se descurca prea 
bine, deşi hârtia îl fascina. 

De parcă ar fi vrut să-i alunge temerile, nava 
căpătă viaţă imediat ce găsi în sfârşit locul în 
care trebuia conectată unitatea energetică. Incă 
de la început atenţia îi fu atrasă de un monitor 
care avea dedesubt o consolă cu doar câteva 
butoane. Le apăsă cu frenezie şi oarecum la 
întâmplare şi, ca şi cum atâta ar fi aşteptat, 
ecranul se lumină, lăsând să se vadă un peisaj 
familiar. Era lacul de accun, privit de pe malul 
opus peşterii. Imaginile se schimbară brusc şi în 
cadru apărură două nave, dintre care una era 
fără îndoială cea din peşteră. 

La un moment dat, în cadru apăru un om. Era 
destul de scund, cu pieptul larg, iar barba îi 
flutura bizar peste marginea de etanşare a căştii 
scafandrului pe care îl purta. Cu faţa luminată 
de un zâmbet, bărbatul făcu semn celui care 
înregistra imaginile să filmeze în continuare 
lacul de accun. 

Monitorul se întunecă preţ de câteva secunde 
şi Arrus tocmai se pregătea să aplice o nouă 
secvenţă haotică de apăsări ale butoanelor când 
imaginile reveniră. De data aceasta, în cadru 
erau şapte bărbaţi, iar Arrus avu nevoie de toate 
stăpânirea de sine de care era capabil pentru a 


212 


nu fugi din faţa priveliştii aceleia tulburătoare. 
Şase dintre ei purtau mantii shu. 

- Mă numesc Bogannus Boszt şi împreună cu 
prietenii mei de pe Kyrall am venit aici pentru a 
duce la îndeplinire misiunea sacră a Ordinului 
nostru. Folosind descoperirea mea, adică 
metalul acesta lichid care poate fi controlat cu 
ajutorul minţii, prietenii mei se vor transforma în 
luptători de temut care vor sfărâma zidurile 
Abației. lar aceia care mă vor întreba de ce-am 
ales calea sabiei să aibă în vedere că aceasta a 
fost întotdeauna drumul cel mai simplu al 
Adevăratei Biserici. 

Urmă un caleidoscop de imagini fără sunet, 
înregistrate în mod evident la intervale de timp. 
Arrus văzu încântarea de pe faţa unui kyrallian 
care ţinea în mână o sferă de accun ce se 
transformă brusc într-o lamă tăioasă. O altă 
secvenţă îl înfăţişa pe cel mai bătrân dintre 
kyrallieni ridicându-şi mâinile spre cer aşa încât 
toată lumea să poată vedea că de sub unghii îi 
ies firişoare extrem de fine de accun. 

În înregistrare urmă o perioadă destul de 
îndelungată în care erau filmate câteva furtuni 
pe lacul de accun. Deşi spectaculoase, imaginile 
fură un adevărat chin pentru Arrus, care aştepta 
cu totul altceva. 

Răbdarea îi fu răsplătită când cel mai bătrân 
dintre kyrallieni fu prezentat ţinându-şi mâinile 
pe capul unuia mai tânăr. Operatorul focaliză şi 
Arrus văzu limpede cum firişoare minuscule de 
metal fluid pătrund prin ţeasta celui mai tânăr. 
Cadrele se schimbară rapid, prezentându-i apoi 
pe toţi cei şapte bărbaţi bucurându-se şi 


213 


mişcându-se în cerc în ceea ce părea a fi un fel 
de dans. 

Lui Arrus i se confirmaseră deja toate 
bănuielile. Rămânea desigur să afle cum îi 
convinsese Bogannus Boszt pe cei şase să îşi 
părăsească planeta şi de unde ştiuse el despre 
calităţile accunului. 

Arrus abia dacă reuşi să se concentreze la o 
serie de imagini care prezentau primele 
încercări de mişcare rapidă ale celor cinci tineri 
kyrallieni. Nu erau nici pe departe la fel de iuți 
precum guinții pe care-i cunoscuse Arrus, dar se 
mişcau oricum cu o viteză şi o îndemânare care 
i-ar fi putut face soldaţi invincibili. 

Imaginile se succedară preţ de aproape o oră, 
timp în care Arrus văzu ceea ce nu se îndoia că 
este istoria prescurtată a instrucției primilor 
quinti. Deodată, ecranul se întunecă şi rămase 
aşa din nou o vreme mai îndelungată. Când 
imaginile reveniră, ele îi prezentau pe tinerii 
Kyrallieni distrându-se încercând să modifice 
suprafaţa lacului de accun. Unul dintre ei reuşise 
să facă să apară un cub perfect, iar altul înălţase 
o lamă, ca acelea care se formau în timpul 
furtunilor. În secvenţa următoare erau 
prezentate două tăişuri, înalte fiecare de cel 
puţin patru metri, care se ciocneau unul de altul 
şi erau controlate, fără îndoială, de minţile a doi 
kyrallieni. 

Urmă o nouă perioadă de pauză, după care pe 
monitor apăru faţa lui Bogannus Boszt. Fruntea 
îi era brăzdată de o tăietură adâncă şi vorbea 
precipitat. 

- Fraţilor, las această navă şi înregistrările 


214 


pentru cazul în care nu vom reuşi să părăsim 
planeta. Viziunile de accun ne atacă sălbatic! 
Dacă misiunea noastră se va stinge în eşec fie 
ca această navă şi resursele ei să reprezinte un 
nou început pentru Frontul Adevăratei Biserici. 
Documentele noastre, ascunse pe Kyrall în cel 
mai întunecat colţ din Peştera Vânturilor, ar 
trebui să vă ajute să reclădiţi misiunea sacră a 
distrugerii Abației şi a principiului străin pe care- 
| reprezintă ea. Dumnezeu să ne aibă în pază! 

Total nelămurit, Arrus aşteptă aproape o oră, 
dar pe ecran nu mai apăru nici o imagine. Când 
se convinse că nu mai avea ce aştepta, se grăbi 
să decupleze unitatea energetică, fiindcă nu era 
sigur că propria sa navă ar fi putut funcţiona 
fără ea. Când dădu să iasă din peşteră, văzu 
însă că lacul de accun era frământat de o 
furtună violentă. Lamele de metal lichid 
atingeau înălţimi de zece metri şi nici nu se 
putea pune problema să traverseze lacul. 
Înciudat, se aşeză pe unitatea energetică şi 
începu să privească spectacolul. Din plictiseală 
încercă să-şi proiecteze şi el gândurile în 
zbaterea aceea de metal lichid, dar nu obţinu 
nici un rezultat evident. Îşi ridică gluga mantiei 
shu pentru a-şi feri urechile de un curent de aer 
rece şi-i trebuiră câteva secunde bune până să 
realizeze semnificaţia acelui vânt. Aerul care 
ieşea prin deschizătura cea mare a peşterii 
trebuia să intre pe undeva! 

Indiferent cât se strădui, nu reuşi însă să 
găsească cea de-a doua intrare în peşteră. 
Sondă cu mintea întreaga cavitate, dar roca 
părea solidă pe întreg perimetrul părţii mai 


215 


întunecate. Pradă unei inspiraţii de moment, 
Arrus ridică însă ochii şi văzu că în spatele unei 
coloane formate în mod natural se putea 
distinge totuşi o crăpătură prin care se 
strecurau câteva raze de soare. Privi în jur 
neajutorat. Nimic din ceea ce purta la el nu avea 
cum să-l ajute să ajungă sus. Pe Kyrall, probabil 
că, ajutat de câţiva tovarăşi, ar fi reuşit să se 
propulseze până acolo bazându-se numai pe 
forţa gândului, dar o asemenea performanţă îi 
era imposibilă în afara planetei sale de baştină. 

Mai avu de aşteptat aproape două ore până 
când furtuna se linişti şi lacul redeveni perfect 
plan. Parcurse drumul spre nava sa abia 
târându-se,  istovit de greutatea unităţii 
energetice, dar şi de povara celor pe care le 
aflase. Quintaratul era într-adevăr originar de pe 
Kyrall. Bănuise lucrul ăsta dar acum, că avea 
confirmarea, îşi dădea seama că nu făcuse 
decât să se prăbuşească într-un noian de 
întrebări cu mult mai complicate. Cum reuşise 
Frontul Adevăratei Biserici să construiască tot 
ceea ce era pe Kyrall? Ce-l făcuse pe Bogannus 
Boszt să renunţe la ceea ce părea a fi misiunea 
lui cea mai importantă? Ce anume a putut să fie 
atât de înfricoşător, încât să alunge cinci quinti 
de pe o planetă? 


XXX 
A doua zi dimineaţă, Arrus constată că îi era 
aproape imposibil să se dea jos din pat. Decise 


că frica lui de a-şi pilota nava devenise brusc 
mai puţin importantă decât durerea pe care o 


216 


resimțea în toţi muşchii în urma efortului din 
ajun. Nu avea de gând să meargă pe jos. Se 
concentră la maximum încercând să dea 
comenzile verbale cu cât mai multă acuratețe şi 
nava îl ascultă, docilă, ridicându-se la câteva 
sute de metri şi pornind încet spre lacul de 
accun. Arrus îşi dădu seama cât de mult timp ar 
fi economisit dacă ar fi avut curaj să zboare 
imediat ce descoperise adevărata natură a 
lacului, dar frustrările se risipiră rapid, imediat 
ce ochii îi căzură pe o imagine ciudată. Işi 
comandă vehiculul să se poziţioneze deasupra 
colinei în care era săpată peştera care se 
deschidea spre masa de metal lichid. 

Arrus privi cu atenţie, apoi comandă navei să 
înregistreze imaginea aceea în detaliu. Se frecă 
la ochi şi mai privi o dată, dar văzu acelaşi lucru. 

- Nu se poate! 

Pe platoul de piatră care acoperea peştera era 
săpată cu linii foarte sigure, estompate doar ici- 
colo de câteva aglomerări de praf roşiatic, 
imaginea unei mătci înconjurate de lucrătorii ei 
zeţi. Arrus nu văzuse niciodată pe viu o 
asemenea creatură, dar cunoştea foarte bine 
cum arată, fiindcă văzuse nenumărate 
înregistrări ale războiului. Imaginea nu suferea 
nici un fel de echivoc: era aceea a unei mătci. 

Primul imbold al Făurarului fu să se ridice 
până pe orbită şi de acolo să facă saltul 
hiperspaţial până pe Kyrall. Era însă ceva în 
sculptura aceea care îl făcu să mai rămână. 
Ceva familiar şi totuşi înfricoşător. Se roti uşor în 
cerc deasupra ei, admirându-i dimensiunile 
gigantice şi încercând să-şi dea seama ce 


217 


anume îl frapase. Artistul abordase o imagine 
naturalistă, nu existau stilizări şi nici diferenţe 
majore faţă de felul în care arătau zeţii în 
realitate. Revelația îl luă prin surprindere. 

Era veche. Sculptura era veche. 

Pradă unei inspiraţii subite, Arrus ateriză la 
marginea basoreliefului şi coborî val-vârtej. Îşi 
trecu degetele peste marginile şanţurilor săpate 
în piatră care compuneau opera de artă, vizibilă 
doar din aer: muchiile erau tocite, iar 
adânciturile erau colmatate cu praf. 

Tot învârtindu-se în perimetrul basoreliefului, 
Arrus constată că, pe margini, şanţurile erau 
mai puţin înalte şi ele se adânceau, greu 
perceptibil, pe măsură ce erau mai aproape ce 
centru. Încercă să găsească şi punctul de 
maximă adâncime. Nu îi fu foarte greu, fiindcă 
el era situat chiar în centrul figurii mătcii, acolo 
unde ar fi trebuit să fie în realitate unul dintre 
complicatele organe de simţ ale animalului. Era 
o scobitură destul de mare, în care Arrus ar fi 
putut încăpea lesne ca într-un căuş. La doar 
câţiva metri distanţă, Făurarul zări şi crăpătura 
pe care o găsise cu o zi înainte în tavanul 
peşterii. Reveni la căuşul de piatră şi încercă să 
îndepărteze cu mâinile goale praful adunat 
acolo. Nu apucase să înlăture prea mult când 
universul se nărui în jurul lui. Înainte să-şi dea 
seama ce se întâmplă, se pomeni căzând printr- 
un fel de jgheab. Binecuvântă în gând mantia 
shu care absorbea şocurile lovirii sale succesive 
de marginile a ceea ce părea a fi un fel de 
conductă. 

Coloana! E goală pe dinăuntrul realiză Arrus 


218 


cu groază, anticipând contactul dur cu solul. Îşi 
aducea perfect de bine aminte că zărise 
crăpătura în spatele unei coloane pe care elo 
crezuse naturală, dar care se dovedea a fi un fel 
de conductă. În loc să se strivească de pământ 
însă, Arrus se ciocni de un cot şi porni să 
alunece acum pe o suprafaţă înclinată şi în mod 
evident finisată artificial, extrem de netedă. 
Alunecarea era din ce în ce mai rapidă şi, în 
ciuda întunericului, Făurarul reuşi să observe, 
spre groaza lui, că se îndreaptă spre un perete 
vertical, strălucitor. 

Accun. Ajung în lacul de accun. 

încercă să se ghemuiască, dar în ciuda 
precauţiilor sale resimţi din plin impactul cu 
peretele metalic. Odată ajuns însă în masa de 
accun, lucrurile nu se petrecură deloc aşa cum 
sperase Arrus. In loc să se oprească, mişcarea i 
se acceleră spre în sus de data aceasta şi, 
înainte să-şi dea seama ce se întâmplă cu el, se 
trezi propulsat la aproape cinci metri deasupra 
luciului de metal lichid. Căzu, resimţi destul de 
dur contactul cu oglinda înfierbântată a lacului şi 
începu să vâslească disperat spre mal. Când 
atinse binecuvântarea nisipului, mantia aproape 
că îi urla de durere, iar pielea de pe spate era cu 
siguranţă o rană vie. Bombănind plin de nervi, 
Arrus văzu cu stupoare că se află pe malul 
celălalt, în faţa peşterii. Avizat, văzu acum că 
intrarea părea străjuită şi ea de sculpturi. Erau 
rudimentare şi doar cu greu le puteai deosebi de 
un  grohotiş natural, dar versantul fusese 
modificat în scop artistic. Peştera care nu îi 
spusese nimic până atunci era fără îndoială un 


219 


edificiu zet extrem de primitiv. 

Arrus îşi scoase repede toate veşmintele, 
lăsând mantia shu să intre în contact cu pielea 
lui şi savurând, uşurarea acestei apropieri. Abia 
după ce usturimile se mai domoliră un pic, 
încercă să se gândească la ce-ar fi putut folosi 
jgheabul acela prin care tocmai căzuse. Realiză 
imediat că probabil, la origine, accunul era 
pompat cumva în șanțurile basoreliefului, făcând 
astfel ca întregul ansamblu să scânteieze în 
soare. Rămânea însă să înţeleagă cum anume 
ajunseseră zeţii pe Eck cu câteva mii de ani 
înainte ca Împăratul Bella să le dea nave cu 
propulsie hiperluminică. 

Porni să ocolească din nou lacul în căutarea 
navei sale, ferm hotărât să decoleze şi să se 
oprească direct pe Kyrall. 


- Ți-am mai spus! Există şi războaie drepte, 
acelea menite a pune lucrurile în acord cu 
vrerea lui Dumnezeu. 

- Nu sunt încă pregătit să accept că toate 
războaiele sunt drepte. 


Frământat de un fluviu de emoţii, Zuul privea 
contrariat spre matcă. O simţea cu totul altfel 
decât până în urmă cu câteva zile. Era distantă, 
depărtată de conştiinţa lui şi asta i se părea 
minunat şi periculos deopotrivă. Aşa cum 
prevăzuse, ea fusese prima afectată de procesul 
de dotare a zeţilor cu conştiinţă individuală. 

Se întâmplase ceva la care nici stăpânul nu se 
aşteptase. Zuul avusese nevoie de un corp nou 


220 


şi, în timp ce în măruntaiele ei complicate îi 
pregătea un nou înveliş de carne, matca ar fi 
trebuit ca, ajutată de stăpân, să îi reţină 
informaţiile astfel încât Zuul să-şi poată 
recăpăta memoria, care îl ajuta să îi facă pe 
oameni să creadă că au de-a face cu acelaşi 
individ. Matca se achitase de sarcina aceea, dar 
părea acum să ştie tot ceea ce ştia Zuul, tot 
ceea ce acumulase el de-a lungul mileniilor în 
care stătuse aproape de stăpân. 

- Cum adică nu-ţi pasă de bahlah? Ei trebuie 
să continue să construiască Templul, să... 

- La ce bun? Pericolul nu e acolo. Oamenii 
sunt periculoşi. 

- Oamenii nu sunt treaba ta. Stăpânul are cu 
ei alte planuri. 

- Poate doreşte să îi lase să ne ucidă? Să ne ia 
şi planeta asta, aşa cum au făcut cu toate 
celelalte? 

Zuul tăcu. Nu se gândise niciodată că matca 
ar fi putut interpreta în felul acela evenimentele 
ultimilor trei ani. 

- Pierderea Părinților a fost o parte a planului 
stăpânului. 

- Un plan crud şi fără sens... 

- Îţi atrag atenţia că, negând într-un 
asemenea fel hotărârile stăpânului, te expui 
unui pericol chiar mai mare decât cel 
reprezentat de oameni. Stăpânul te poate 
dezintegra oricând şi poate crea în locul tău o 
fiinţă ceva mai ascultătoare. 

- Crea? În locul meu? Cred că te înşeli puţin 
asupra ordinii acestui proces. 

- Nu am cum să mă înşel, de vreme ce 


221 


informaţiile mele sunt cele pe care a dorit 
stăpânul să mi le împărtăşească. 

- Nu a sosit încă timpul să afli. Se poate, de 
altfel, ca timpul acela să nu mai vină niciodată. 
Îţi spun doar că, în timp ce te năşteai, am avut o 
discuţie extrem de interesantă cu cel pe care tu 
îl denumeşti „stăpânul". 

Zuul fremătă nervos din antene. 

- Cu mine nu vorbeşte niciodată. 

- Aşa este. Fiindcă nu ai reuşit niciodată să 
înţelegi că nu eşti mai important decât un 
bahlah oarecare. De ce crezi că a decis să... 

- Nu sunt mai important? Dar eu am fost şi pe 
Vechea Terra, îl slujesc... 

- ÎI slujeşti, ăsta e cuvântul. Dar nu eşti viu. 
Nu eşti ca el, ca oamenii, ca noi... 

- Cum poţi spune aşa ceva? 

Matca se mişcă pe picioarele sale gigantice, 
făcând să tresalte întreg planşeul sălii în care 
stătea. 

- E simplu, Zuul, e simplu... Te-ai gândit 
vreodată ce îi face pe oameni să fie aşa cum 
sunt? 

- Sunt mii de motive... 

- Da, dar care este cel mai profund? Cel din 
care se trag toate? 

- Nu ştiu dacă se poate să simplifici. Eu îi 
cunosc destul de bine şi ştiu că sunt dominați de 
instincte imprevizibile, iar dacă adaugi asta la 
cât de complexă şi nesigură e gândirea lor, mă 
îndoiesc că poţi găsi un motiv... 

- Dar nu e vorba numai de ei, de rasa lor. Am 
să te întreb aşa cum l-am întrebat şi pe stăpânul 
tău... 


222 


- Al meu? E şi al tău, protestă Zuul. 

- Întreaga ta istorie alături de stăpânul tău 
suferă şi alte interpretări. 

- De unde ştii asta? 

- Uiţi că ştiu tot ceea ce ştii şi tu şi înţeleg 
acum altfel decât tine. 

- Ce înţelegi? 

- Greşelile voastre, limitele voastre. Aşa cum 
doream să-ţi spun mai înainte, aţi prigonit 
oamenii fără să vă daţi seama că, de fapt, ceea 
ce nu puteţi accepta sunt emoţiile lor. 

- Aşa este, ele duc la conflicte, la... 

- Da, dar sunt şi unica modalitate prin care un 
individ poate căpăta glas propriu într-o mare de 
semeni. Nu e vorba aici numai de oameni. 
Emoţiile sunt probabil singura dovadă a 
inteligenţei unei fiinţe neunice. Nu poţi nega 
lucrul ăsta fără să  declanşezi mânia 
distrugătoare a unei rase. Îi înţeleg pe oameni şi 
de aceea îţi spuneam de pericolul pe care îl 
reprezintă guinții. 

- Ăsta e un lucru foarte urât. Stăpânul se va 
simţi jignit. 

- Stăpânul tău mi-a spus lucrul ăsta. 

Zuul se întoarse cu spatele, dând să plece. 

- Unde te duci? 

- La quinti. Măcar unul dintre noi trebuie să 
dea ascultare stăpânului şi să zădărnicească 
planul lor. 

- Să fii atent la ieşirea din Edificiu. 

- Templu. Suntem în Templul stăpânului 
nostru. 

- Cum vrei, dar să fii atent acolo. 

- De ce? 


223 


- Am reuşit să modific unul dintre copaci ca să 
slujească ţelului meu. 

- Ce face adică? 

- Aplic o experienţă valoroasă, pe care 
formele de viaţă terrane au folosit-o timp de 
miliarde de ani. 

Nedumerit, Zuul porni să şontăcăiască spre 
ieşire. 


KKK 


Allin Perse se opri cu lama de accun la doar 
câțiva milimetri de ochiul lui Leka Hinnedi. 
Acesta însă îi atrase atenția zâmbind că lama sa 
străpunsese deja tunica în zona inimii celuilalt. 

- Era vorba să ne jucăm! Uite ce-ai făcut, se 
prefăcu Perse supărat. 

- La ce-ţi mai trebuie zdreanţa imperiului, 
ridică Tars din umeri. Poate că ăsta a şi fost 
mesajul pe care dorea să ţi-l transmită atunci 
când te-a atras în capcană lăsându-şi faţa 
descoperită. 

Perse îşi netezi cu grijă locul sfâşiat şi îi 
aruncă o căutătură piezişă lui Tars, care stătea 
tolănit pe podeaua tare de parcă ar fi fost cel 
mai confortabil pat. 

- Nu e o zdreanţă. Cel mult e o amintire fără 
mare valoare. Voi ziceţi că e o zdreanţă. 

Quintul îşi dădu seama din tăcerea celorlalţi 
că vorbele lui puteau avea mai multe înţelesuri, 
aşa încât continuă repede. 

- Am să o repar şi o să fie ca nouă. 

Tars se ridică brusc din locul de unde 
urmărise antrenamentul colegilor săi şi zise pe 


224 


un ton vesel. 

- Asta era o misiune pentru Rim. 

- De ce? întrebă Villerte, mai mult pentru a 
contribui la alungarea spectrului de zădărnicie 
pe care îl ridicaseră spusele lui Allin Perse. 

- Lui îi plăcea pânda. 

- Zicea aşa, dar mereu l-am suspectat că o 
savura retrospectiv, după ce ajungea să-şi 
prindă prada şi nicidecum în timp ce se plictisea 
aşteptând. 

- Unde naiba or fi zeţii ăştia? Eu nu mai rezist. 
Mă duc să mă uit! exclamă Villerte. 

- Vin şi eu, zise Tars repede, întorcându-le un 
zâmbet şiret celorlalţi doi quinti, pe care reacţia 
lui îi condamna să rămână în navă. Deciseseră 
încă înainte de aterizare să se conformeze 
vechilor lor regulamente şi, de vreme ce ei doi 
plecau, ceilalţi doi trebuia să rămână. 

- Am putea merge cu toţii, cu nava asta... 
încercă Perse. 

- Da! hohoti Villerte. Îmi şi închipui zeţii fiind 
incapabili să observe ditamai fregata spaţială 
care pluteşte la mică înălţime în preajma 
cuibului lor. 

Fără alte cuvinte, cei doi quinti plecară spre 
sasurile din care decolau navetele individuale. 
După un zbor scurt, ajunseră deasupra poienii 
din faţa Edificiului şi luară destulă altitudine 
pentru a fi în afara oricărui atac pus la cale de 
zeţi. 

- E pustiu. Unde or fi? se miră Villerte. 

- Poate că au murit, presupuse Tars. 

- Nu prea cred... 

Quinţii ocoliră cu grijă Edificiul, fără a vedea 


225 


însă ceva schimbat. 

- Sunt înăuntru, zise într-un târziu Villerte. 
Uită-te pe terasa aceea. 

Într-adevăr, suspendaţi la mai mult de o sută 
de metri deasupra solului, câţiva zeţi munceau 
la montarea unei balustrade pe o terasă atât de 
largă, încât ar fi putut ateriza acolo chiar şi o 
navă spaţială mai mică, de călători. 

- Dar de ce nu e nici unul pe afară? 

- Cine ştie? Hai să ne mai uităm o dată la 
ieşire. 

După ce încercară zadarnic să înţeleagă ce se 
întâmplă, quintii hotărâră să aterizeze în poiana 
din faţa intrării în Edificiu. 

- Copacul ăsta nu era aici data trecută, zise 
Villerte arătând un arbore care părea să fi 
răsărit chiar în faţa intrării largi. 

În momentul acela însă un pocnet sec şi un 
şuierat familiar îi făcură pe cei doi quinti să intre 
instantaneu în modul de luptă. Imediat ce ochii li 
se adaptară, văzură că arborele lansase spre ei 
un adevărat nor de ghimpi, care se apropia cu o 
viteză considerabilă chiar şi pentru ei. Fugiră 
până la navete şi se închiseră înăuntru, lăsând 
cele doar câteva săgeți ale copacului care 
ajunseseră până acolo să se lovească de 
plastoţel. 

- Ce naiba a fost asta? Crezi că l-a pus acolo 
pentru noi? strigă Villerte în comunicator. 

- Tot ce e posibil, dar nu are nici un sens. Zuul 
ne cunoaşte destul de bine şi ştie că un copac 
din ăsta care scuipă cu săgeți nu ne poate opri... 

Tars oftă adânc. 

- Ce e? îl întrebă Villerte. 


226 


- Copacul nu e pus acolo pentru ca să ne 
împiedice pe noi să intrăm... 

- Atunci la ce foloseşte? La omorât zeţi? 
Fiindcă uite, abia acum văd, în umbra intrării zac 
grămezi de leşuri. 

- Nu, aproape că şopti Tars. Serveşte pentru 
a-i tria pe lucrători. Nenorocitul ăla de Zuul a 
avut dreptate. Matca a început să secrete şi 
altfel de viruşi. 

- Nu eşti foarte explicit. 

- Ei bine, ca să ai o imagine, gândeşte-te că 
te lupţi cu un zet care are abilitatea de a trece 
de copacul ăla. Ar trebui să fie aproape la fel de 
rapid ca noi. Matca vrea să îşi selecteze în mod 
natural lucrătorii capabili să se mişte la fel de 
repede ca noi. Şi nu poate avea decât un singur 
scop pentru care doreşte asta. 

Villerte strigă mut. Spera ca ţipătul lui să se 
audă până pe Kyrall, dar din motive care îi 
scăpau, psiacul părea a fi de neatins. 


- Păcate admise? 

- Da! De pildă, când cineva însărcinat cu 
puterea judecății pedepseşte un vinovat în 
dorința de a-l îndrepta, nu ştim dacă nu 
cumva o face şi din josnica plăcere de a 
produce rău altuia. 

- Dumnezeul tău ne cam disprețuiește. 
Bănuiala asta perpetu nu e genul de 
existență cu care să te poți obişnui prea uşor. 

- Asta fiindcă natura noastră este 
esențialmente păcătoasă. 

- Dacă tu crezi că o asemenea osândă 


227 


poate fi aruncată în virtutea unei îmbucături 
de măr, atunci nu mă mai mir că astăzi nimeni 
nu-şi mai aminteşte de voi. 


Mariile îl priveau fix pe Johansson, care se 
prăbuşise cu capul în mâini, după ce văzuse 
imaginile care o înfăţişau pe Oksana în ipostaza 
de quint, ucigând cu furie pe toţi cei care îi 
întinseseră capcana pe Vechea Terra. 

- Mda, bănuiesc că nu prea mai are sens să 
ne prefacem, zise la un moment dat cu hotărâre 
Maria. 

- Să vă prefaceţi? îşi ridică fruntea Durarin. 
Cum adică să vă prefaceţi... 

- E vremea să-ţi spunem că suntem aici, pe 
Eck, din porunca lui Xtyn. Da, a fost un plan. Am 
intuit că veţi apela la noi pentru a vă creşte 
Mântuitorul. Cred că, dacă n-ar fi fost convins că 
veţi gândi aşa, Kyrallul v-ar fi distrus demult. 
Oksana urma să se folosească oricum de istoria 
noastră de doici pentru Stin şi să ne aducă aici. 
Din păcate însă, prietenii tăi au luat-o înaintea 
noastră şi au hotărât să ne întindă o cursă, 
Oksana a fost pusă cu spatele la zid şi atunci a 
reacţionat în singurul fel în care o putea face un 
quint. 

- Dar nu înțeleg, continuă johansson să 
clatine din cap. Cum putea fi un quint? l-am 
verificat trecutul, i-am cercetat fiecare 
centimetru de corp. Sunt sigur că nu are lamă 
de accun. 

- Da, aprobă Airam, aici nu te înşeli. Nu are 
lamă... 

Maria se apucă să povestească cu un ton mai 


228 


degrabă vesel. Nu dădea doi bani pe iluminarea 
lui Durdrin Johansson, dar era încercată de o 
fericire perversă văzând cum fiecare confirmare 
a trădării sistematice pe care o orchestrase 
Oksana îl lovea direct în suflet. 

Oksana se născuse pe Laesia, o Planetă 
Agricolă apropiată de marginea Galaxiei. De 
acolo provenea şi mâna îngheţată a unei clone a 
Sfântului Augustin din care culeseseră celulele 
necesare pregătirii fătului care era acum în 
burta Oksanei. Ceea ce nimeni nu ştia despre 
fată era însă faptul că ea făcuse şi obiectul unui 
experiment secret al lui N'Gai Loon, ultimul 
Maestru al Quintaratului, care era în căutarea 
unei metode sigure de a identifica în timp scurt 
candidaţi pentru guinții următori. El se gândise 
că varietatea genetică relativ redusă a 
Planetelor Agricole ar fi putut constitui un 
avantaj fiindcă, deşi ştia că încercarea sa avea fi 
in esenţă blasfemiatoare, odată identificat un 
quint pe o asemenea planetă, între descendenţii 
populaţiei de clone venite din Abaţie, s-ar fi 
găsit cu uşurinţă una şi pe oricare dintre 
celelalte 665 de asemenea lumi. Conceptele 
lansate de Koronna interziceau desigur această 
abordare, dar,  dispreţuindu-le, N'Gai Loon 
încercase si aproape că reuşise să scurteze 
calea grea a găsirii unui quint. 

Evenimentele din  Abaţie  duseseră însă 
simultan şi la moartea unui quint dar şi la a 
Doua Însămânţare, un eveniment traumatic 
pentru tânăra Oksana, care nu cunoştea pe 
atunci natura adevărată a transformării pe care 
o începuse Maestrul. N'Gai Loon nu mai apucase 


229 


să se întoarcă pe Laesia, dar sperase mereu că 
Oksana va deveni quint, chiar şi fără lama de 
accun pe care nu apucase să i-o implanteze, ca 
ultimă etapă a devenirii sale, păstrată însă 
pentru momentul în care avea să dispară unul 
dintre quinții existenţi. 

- Dar de ce? De ce m-a trădat? Dacă rămânea 
lângă mine, ar fi putut avea întreg Universul, 
zise Johansson cu ochii aproape în lacrimi. 

- Nu cunoşti inima unei femei, zâmbi Airam. 
Într-un fel, voi, bărbaţii, trăiţi degeaba. 

Modificările pe care N'Gai Loon apucase să i le 
aducă  Oksanei îi provocaseră acesteia un 
fenomen unic printre clonele afectate de A Doua 
Însămânţare: în mintea ei se aflau concomitent 
amintirile unui Johansson, dar şi cele ale unei 
tinere voluntare, Oksana Bint. Impărtăşirea 
simultană a emoţiilor şi amintirilor unui bărbat şi 
ale unei femei, mai ales atunci când aceasta din 
urmă nutrise o dragoste ascunsă faţă de el, 
ucisese posibilitatea oricărui sentiment erotic 
adevărat. În mintea tinerei fete se petrecuse un 
cataclism care o transformase în conştiinţa rece 
care scrisese Introducerea în studiul 
Regulamentului Canonic, o carte care reuşise 
prin ea însăşi să destabilizeze în mare măsură 
comunitatea clonelor. 

- Dar cum m-a putut înşela atâta vreme? Am 
crezut că mă iubeşte! Cum a fost posibilă o 
asemenea minciună colosală? 

- Păi, în primul rând eşti bărbat şi ai dorit atât 
de mult să fii iubit încât, ai sfârşit prin a 
confunda  camaraderia dublată de sex cu 
dragostea adevărată, zâmbi Airam. Dar care 


230 


bărbat nu face confuzia asta măcar o dată în 
viaţă? Asta nu a fost nici pe departe cea mai 
mare naivitate a ta, continuă Maria. Oksana a 
fost sinceră cu tine şi ţi-a dat o şansă când ţi-a 
spus ce se află în mintea ei. Trebuia să îţi dai 
seama că în capul unei fetiţe care se trezeşte 
deodată femeie şi bărbat deopotrivă nu mai 
încape o iubire aşa cum îţi doreai tu. Şi trebuia 
să te fi întrebat ce poate umple acest loc gol. 

Johansson  îngăimă stins, repetând ca o 
maşinărie pe cale de a-şi epuiza bateriile: 

- Şi ce e atât de puternic, încât să umple golul 
acela? 

- Rațiunea şi admiraţia pentru un învăţător. 
Nu aveai de unde şti, desigur, că ea avusese un 
contact cu Maestrul Quintaratului, dar ar fi 
trebuit să o întrebi cine i-a fost învăţător, de 
unde izvorau raţiunea ei rece şi cunoaşterea 
atât de amănunţită a firii omeneşti. Ai fost însă 
atât de preocupat de propria persoană, încât nu 
ai observat că te cunoştea perfect nu numai pe 
tine, aşa cum era şi normal de vreme ce îţi 
împărtăşea memoriile pământene, dar ştia totul 
şi despre felul în care gândesc celelalte clone. O 
asemenea înțelepciune trebuia să nască 
întrebări în mintea unui lider adevărat, rânji 
Airam. 

- Ai fi putut s-o întrebi pe ea sau să te întrebi 
pe tine, şicană Maria. Ai trăit de două ori, dar 
degeaba. 

Cu un răcnet animalic, Durdrin se ridică de la 
masă, înşfăcă pumnalul de la şold şi se opri la 
doar câţiva milimetri de beregata Mariei. 
Zâmbetul femeii îi paraliză însă elanul. 


231 


- Voi aţi înnebunit şi un quint în felul acesta. 
Nu cred o iotă din cele ce aţi spus! 

Fără ca pe faţa ei să se poată citi chiar şi cea 
mai firavă emoție, Airam zise cu vorbe 
tărăgănate. 

- Am fost create pentru a deveni arma cea 
mai redutabilă din univers. Şi da, am ucis un 
quint, dar lucrul ăsta nu are nimic de-a face cu 
cele ce ţi-am zis. După ce o să-ţi treacă furia, vei 
înţelege. 

- Şi mai e ceva, continuă Airam de pe celălalt 
scaun. Nici nu dorim să ne crezi în privinţa 
Oksanei. Mă întrebam însă dacă ai reţinut că 
suntem trimise de Xtyn şi că el a ştiut încă de la 
început unde vă aflaţi. A fost blând cu voi... Cred 
că eventuala lui schimbare de atitudine ar trebui 
să te preocupe mai tare decât iubirile pierdute. 

Ca smuls din transă, Johansson se repezi spre 
uşă şi îşi strigă ajutoarele. Din prag se întoarse 
şi îşi roti privirile prin camera mobilată 
sărăcăcios, fostă cabină a echipajului pe o navă 
de linie. Se mişcă iute de pe locul pe care 
zăbovise pentru acea ultimă privire şi merse 
până la Oksana, care continua să stea 
nemişcată pe pat, fiindcă se afla încă sub 
efectul narcoticului. Bărbatul îşi plecă umerii 
largi şi o sărută pe frunte. Apoi, fără ca Mariile 
să îi mai poată vedea pentru o ultimă dată ochii, 
se năpusti pe coridor şi începu să strige ordine 
către soldaţii săi. Uşa se închise cu zgomotul sec 
al zăvorului magnetic. 

- Ce crezi că are de gând să facă? întrebă 
Airam. 

- Nu ştiu, dar ar trebui să încercăm să ne 


232 


eliberăm pentru a o trezi pe Oksana. E singura 
noastră şansă. 

- De ce spui asta? se miră Airam. 

- E limpede că nu e în stare să ne omoare el 
şi acum delegă sarcina asta. 

Ca şi cum vorbele Mariei ar fi avut nevoie de 
confirmare, în cameră intrară doi soldaţi care 
arătau destul de dezagreabil. Aveau hainele 
mototolite şi erau cu bărbile în neorânduială. 
Singurele lucruri care străluceau erau armele, 
afişate cu  ostentaţie. Amândoi aveau la 
cingătoare un pumnal dar şi câte un pistol cu 
gloanţe, preferatul clonelor. 

- N-a putut să ne ucidă el şi v-a trimis pe voi, 
căţeluşii? Aflaţi că însuşi Xtyn... 

Maria se opri când constată că pe faţa celor 
doi nu se mişcase nici măcar un singur muşchi 
la auzul vorbelor ei. Pentru prima dată, femeile 
se uitară una la alta cu frică. 

Pe coridor răsunau zvonuri de paşi grei şi 
exclamaţii neinteligibile. Pe măsură ce timpul 
trecea, devenea mai evident că se întâmplă 
ceva cu adevărat important. Zgomote de 
obiecte grele trântite de pereţi şi de duşumea se 
amestecau acum cu un huruit bizar, un fel de 
sirenă care părea să fie, în acelaşi timp, şi un fel 
de numărătoare inversă. 

Maria încercă să se smulgă de pe scaun, dar 
nu reuşi decât să se răstoarne pe podea, 
lovindu-şi obrazul de oţelul lustruit de miile de 
paşi care îl călcaseră în decursul timpului. 
Incepu să râdă. 

- Cât de simetrică e ultima noastră aventură, 
soro! Am început-o legate de două scaune şi o 


233 


sfârşim la fel. Şi de ce oare nu mă miră că 
tocmai eu sunt la pământ? 

Cealaltă femeie zâmbi cald îndreptându-şi 
uşor vârful piciorului către ea, într-un gest care, 
în condițiile acelea, era unul de maximă 
tandrete. 

- Aşa am fost dintotdeauna. Eu sus şi tu jos, 
apoi ne-am schimbat locurile şi doar arareori am 
stat alături. lar atunci când am făcut-o, am fost 
mai degrabă cele două raze care formează 
diametrul unui cerc, al cercului atât de drag 
Abației noastre. 

Ca şi cum ar fi aşteptat întâi ca femeia să-şi 
termine spusele, pereţii începură imediat să 
trepideze. Se auzi un zgomot de o intensitate 
tiranică, produs probabil de sfâşierea unui 
metal. Urmară câteva pocnete seci şi apoi 
izbucni vuietul inconfundabil al unor motoare. 

- Ce se întâmplă? E ca o navă..., bâigui Airam. 

Femeia încercă să-şi amintească exact 
habitatul în care fusese adusă. Era de fapt o 
navă imensă, cu care clonele colectaseră de pe 
orbita planetei Praxtor încărcătura de austral şi 
veniseră apoi pe Eck. Airam ştia că nu această 
navă decola, fiindcă se afla în ea şi ar fi simţit 
dacă s-ar fi desprins de sol. Şi totuşi, zgomotul 
motoarelor era inconfundabil. Soneria aceea 
ritmică începu să se tânguie din ce în ce mai 
tare în timp ce zgomotele de pe coridor 
deveniră haotice. Se auzi o trosnitură şi apoi, 
chiar lângă uşă, două detunături de pistol. 

Ca şi cum atât ar fi aşteptat, cei doi soldaţi 
porniră spre Marii, scoţându-şi pumnalele din 
teacă. 


234 


- Ei, şi ce-o să faceţi acum? Xtyn vă va urmări 
în întreg universul... 

Bărbaţii păreau să nu fie prea înspăimântați 
de perspectiva asta şi continuară să se apropie. 
Era acum evident fiecare pe cine va apuca. Cel 
care se îndrepta spre Maria îşi schimbă cuțitul în 
mâna stângă, ca pentru a aplica o lovitură joasă. 

Când mai aveau doar un pas până la femei, în 
uşă se auzi o ciocănitură ciudată: trei lovituri, 
apoi una şi încă două. Cei doi se priviră unul pe 
altul şi ezitară. Succesiunea de bătăi se repetă 
încă o dată, ceea ce le topi hotărârea celor doi. 
Se întoarseră cu paşi nesiguri, trecură pe lângă 
patul pe care Oksana continua să zacă 
nemişcată şi se îndreptară spre uşă. Când 
ajunseră însă destul de aproape, aceasta 
explodă pur şi simplu, măturându-i cu o forţă 
colosală şi izbindu-i de peretele opus. În zbor, 
oamenii şi bucata de metal contorsionat o loviră 
destul de rău pe Airam, pe care o aruncară, aşa 
legată de scaun cum era, până sub patul 
Oksanei. Prin deschizătura creată în acest fel în 
încăpere păşiră Negal şi Ballen, cu feţele crunte. 
Negal se repezi spre Maria să o dezlege, în timp 
ce Ballen verifică dacă soldaţii erau morţi. Spre 
groaza lui Airam, care privea totul de sub patul 
Oksanei, tânărul îşi împlântă de două ori o lamă 
scurtă între omoplaţii unuia dintre soldaţi, care 
dădea încă semne de viaţă. 

- Ce s-a întâmplat? abia reuşi să îngaime 
Maria după ce, cu ajutorul tânărului, se ridică în 
picioare. 

- Nenorociţii ne-au abandonat. 

- Cum adică? 


235 


- Au plecat de pe Eck. l-au lăsat pe ăştia doi 
în urmă ca să vă ucidă. Mai sunt câţiva pe 
coridor. Ei au încercat să ne dărâme liftul. Toţi 
ceilalţi însă au plecat... 

- Pentru numele lui Dumnezeu, zise Maria, 
cum anume au plecat? 

- Au lucrat pe ascuns, mârâi Ballen care 
încerca să o scoată pe Airam de sub pat, ceea 
ce se dovedea destul de greu, fiindcă picioarele 
scaunului se îndoiseră destul de rău. Pur şi 
simplu au separat motoarele şi camera de 
comandă şi şi-au făcut o navă ceva mai mică. 
Ne-au luat tot australul şi au plecat. 

- Nu m-aş îngrijora prea tare în privinţa lor. O 
să-i găsim. Nu au cum să se ascundă prea multă 
vreme de Xtyn, chiar dacă stau pe muntele ăla 
de austral. Hai mai bine să vedem ce-i putem 
face Oksanei... 


KKK 


La trei zile de la fuga lui Johansson, bilanțul 
coloniei clonelor de pe Eck nu era unul tocmai 
strălucit. Lipsită de aportul energetic al 
reactoarelor nucleare ale navei, partea 
subterană a aşezării nu putea rezista prea multă 
vreme. Negal şi Ballen îşi petrecuseră toată 
noaptea care urmase fugii lui Johansson în 
încercarea de a găsi o cale pentru satisfacerea 
nevoilor energetice ale satului lor subteran, care 
era dependent de instalații puternice de 
recirculare a aerului şi a apei. 

Oksana se trezise destul de repede şi primise 
vestea fugii lui Johansson cu muţenie absolută. 


236 


Se retrăsese în singurătatea unei cabine din 
corpul sfâşiat al navei, pretextând că nu se 
simte bine din cauza narcoticului. leşise după 
mai bine de treizeci şi şase de ore standard, cu 
ochii înroşiţi şi aproape că nu le băgase în 
seamă pe cele două femei care încercau să-i 
aline durerea. 

Acum, Mariile şi Oksana stăteau faţă în faţă 
cu Negal şi Ballen, în ceea ce ambele părţi ştiau 
că avea să fie o negociere. 

- Suratele mele m-au rugat să vă las în viaţă, 
zise Oksana sec. 

- Nu e tocmai un mod politicos de a începeo 
asemenea conversaţie, mai ales după ce ţi-am 
salvat viaţa. 

- Aşa e. Nici eu nu ştiu ce le-a făcut să-şi 
închipuie că aş putea avea gânduri vrăjmaşe 
faţă de voi. Cred că pot să vă promit, în numele 
lui Xtyn, un fel de autonomie. Nu consider că 
reprezentaţi vreun pericol şi am să-i spun asta şi 
lui... 

Negal îşi frământa mâinile, cufundându-şi 
totodată privirea în împletirea degetelor. 

- Situaţia e mai complicată. Nu văd cum ne-ar 
putea ajuta cineva, de vreme ce nimeni nu ştie 
că suntem aici. 

- Xtyn a ştiut tot timpul unde sunteţi. Are însă 
planurile lui. 

- Dar de ce ne-ar ocroti? întrebă brusc Ballen. 
De acord, nu are nimic cu noi, dar de ce i-ar 
împiedica pe ceilalţi să ne găsească, ca din 
întâmplare, şi să ne ucidă? 

Maria zâmbi larg şi-şi întinse mâinile peste 
masă, deşi nu avea cum să-l atingă pe Negal. 


237 


- Ne-aţi salvat! Soldăţoii ăia chiar ne puseseră 
gând rău. 

- Aveam o datorie veche faţă de voi, scutură 
din cap Negal. 

- Bine, acceptă Oksana. Să zicem că îi oferiţi 
ceva lui Xtyn în schimbul mărinimiei sale. 

- Dar ce-i putem noi da lui? întrebă contrariat 
Ballen. 

- Alambicul, spuse scurt Oksana. Cred că i-ar 
plăcea să aibă Alambicul. 

În graba lor, clonele fidele lui Johansson nu 
reuşiseră sau nu doriseră să ia cu ele şi 
Alambicul de Dumnezei, artefactul recuperat cu 
peripeții de pe Vechea Terra. 

- Să-l ia, dădu a lehamite din mână şi Ballen. 
Eu unul oricum dispreţuiesc ceea ce reprezintă 
el. Întrebarea mea e ce ne facem acum. Nici una 
dintre celelalte nave nu are capacitatea să 
zboare... 

- Aşteptăm ajutoarele lui Xtyn. Sunt sigură că 
nu vor întârzia prea mult, zise Oksana cu 
încredere. 


- Când eram maniheu, credeam că trebuie 
să arătăm mai multă milă şi îndurare față de 
fructele pământului decât față de oameni, 
pentru a căror folosință fuseseră ele create. 

- Se poate să fi greşit, dar e limpede că nu 
numai tu ai fost încercat de ideea asta. 


Dintre toate cele cinci triburi care existau pe 
Kyrall în afară de Omenori, numai Ullanni mai 
aveau un Preot. Era un bărbat înalt şi voinic, cu 


238 


ochii parcă permanent umbriţi de o tristeţe fără 
margini. 

- Am verificat. Şi livada noastră se comportă 
la fel. Toţi fraţii sunt acolo. 

Alaana răsuflă adânc, lăsând chipul să-i fie 
inundat de bucurie. 

- Dar ăsta e cel mai bun lucru care ni se putea 
întâmpla. Nu sunt nici două zile de când au 
distrus psiacul şi... 

- Mai e mult de muncă până-l vom putea 
substitui, o întrerupse Xtyn. Nici măcar nu ştim 
de ce se întâmplă toate astea. 

Alaana îl privi lung, căutând să-şi ascundă 
dezamăgirea între gânduri în aşa fel încât 
tânărul să nu o simtă. Deşi mintea lui Xtyn era 
în cea mai mare parte creaţia ei, deşi căutase să 
o clădească pe temelia strict raţională pe care 
funcționau minţile quintilor, îi devenea din ce în 
ce mai limpede că în băiatul acela pe care-l 
simţea ca pe un fiu se năştea o altă forţă. 

Când realizaseră că livada de arbori negri, 
atunci când era zbuciumată de viziunea unui 
întreg trib, se comporta ca o imensă conştiinţă, 
o sumă a celor morţi, Xtyn căzuse în genunchi 
adunându-şi mâinile la piept, privind în sus. 
Spusese că o asemenea coincidenţă, o 
asemenea succesiune perfectă între distrugerea 
psiacului şi descoperirea felului în care fructele 
negre puteau amplifica gândurile nu era decât 
un act dumnezeiesc. Xtyn îi vorbise cu 
înflăcărare despre convingerea lui că o 
asemenea potrivire nu poate exista fără un 
Scop. 

Alaana îi răspunsese scurt că lucrurile pot fi 


239 


privite şi altfel, că, dacă el şi războinicii lui nu ar 
fi abandonat psiacul, atunci poate că farul 
galactic, nodul de comunicaţii de care depindea 
întreaga omenire, nu ar fi fost distrus. După 
părerea ei, cauzalitatea era exact pe dos. 

Ca de multe ori în ultima vreme, Xtyn îi 
zâmbise însă ca unui copil care nu înţelege 
mare lucru. 

- Şi ce e de făcut acum? întrebă Alaana. 

- O să încercăm să folosim binecuvântarea 
livezii... 

- Nu mai vorbi aşa, bătu Alaana cu piciorul în 
pământ, făcându-l pe Xtyn să o privească mirat. 
De ce nu vrei să accepţi că nu există un 
Dumnezeu care să te fi binecuvântat cu aşa 
ceva, ci pur şi simplu ai ajuns să găseşti 
speranţa de care-ţi vorbise Assan Tres. 

- Assan Tres e Dumnezeul lumii ăsteia, 
protestă Xtyn moale. 

- Nu e adevărat! Nu el a creat ciuperca chu, 
nu el a creat oceanul şi continentul. A fost doar 
un inginer genial. lar astăzi ne-am dat seama pe 
deplin cât de genial. 

Alaana întorsese pe toate feţele apariţia 
conştiinţei aceleia gigantice care părea să fie 
livada. Văzuse de prea multe ori pe dinăuntru 
minţile oamenilor pentru a nu fi convinsă că nu 
există Dumnezeu, ci doar o imensă nevoie a 
omului de a crede în existenţa lui. Pentru ea, 
lucrurile erau simple, deşi era de acord cu Xtyn 
că ele păreau de-a dreptul groteşti. 

Fructele negre nu reprezentau decât 
rezervoarele în care copacii  absorbeau 
psihismele celor care muriseră şi erau 


240 


înmormântați la rădăcina lor. lar lucrurile se 
legau perfect. Deşi pe Kyrall nu exista nici un 
organism, nici o bacterie care să consume 
corpul uman după moarte, leşurile se 
descompuneau într-un mod aproape pământesc. 
Dacă accepta că destructurarea aceea era 
îndeplinită de ciuperca chu, atunci era limpede 
pentru ea că alcătuirea internă a unui creier nu 
se pierdea sub acţiunea entropiei. Arborele 
negru era acolo, citind şi recompunând în sens 
invers ceea ce desăvârşea ciuperca chu şi 
stocând informaţiile într-un fruct negru. 

Xtyn o întrebase de ce, în decursul atâtor 
generaţii, livezile nu se manifestaseră niciodată 
ca acum. Nu-i răspunsese pe loc, lăsându-l să se 
obişnuiască singur cu ideea. Fiind unica sursă de 
hrană de pe planetă, fructele negre nu ajungeau 
niciodată să fie atât de multe sau atât de 
mature pentru a atinge masa critică necesară 
trezirii conştiinţei de sine. Şi chiar dacă vreo 
livadă atinsese vreodată un asemenea stadiu, 
nici un trib nu riscase să abandoneze veghea din 
rand pentru a-şi proiecta viziunea asupra ei şi 
nici nu existase o forţă mentală de dimensiunile 
celei care îi permisese lui Xtyn să perceapă 
pentru prima dată şoaptele lui Zerri. Tânărul 
fusese furios şi spusese că nu are curaj să le 
spună alor lui că se hrăniseră atâţia ani cu ceea 
ce ar fi putut fi considerat drept creierul morţilor 
lor. 

Alaana nu ripostase, fiindcă în mintea ei 
bubuia o grozăvie chiar mai mare. Dacă vreunul 
dintre triburi ar fi avut şansa sau ştiinţa de a 
găsi şi altă sursă de hrană, atunci arborii negri 


241 


ar fi devenit conştiinţa păzitoare a fiecărui sat, 
alungând animale înspăimântătoare care-şi luau 
aproape zilnic tributul de vieţi omeneşti, dar şi 
fiind un fel de autoritate supremă, o voce mai 
importantă chiar şi decât cea /y. Intregul Kyrall 
ar fi fost altfel dacă oamenii nu şi-ar fi mâncat 
constant singura speranţă. 

- Şi vrei să spui că şi vocea Abatelui, şi aceea 
a Maestrului quintilor sunt opera lui Assan Tres? 

- Dacă vei vedea doar ceea ce-ţi convine, nu 
vei înţelege niciodată, îl dojeni Alaana. Ti-am 
spus că ieri am auzit şi vocea Preotului pe care 
l-ai ucis. E evident ce s-a întâmplat. După 
evenimentele din psiac semenii tăi au început să 
mănânce şi altfel de alimente, fructele au rămas 
pe copaci şi în felul acesta conştiinţele celor 
îngropaţi de curând sub ei au putut să se 
imprime. 

- Ba nu e adevărat, s-au mâncat o mulţime de 
fructe. 

- Şi ce dacă? Poate că procesul nu e unul 
mecanic, poate că nu există o corespondenţă... 
Nu e o minte - un fruct. Faptul că nu am înţeles 
încă exact cum funcţionează nu înseamnă că 
singura explicaţie este cea la care aderă sfinţii 
aceia din mintea ta. 

Ca întotdeauna când îi făcea reproşul acesta, 
Xtyn se închidea în sine. Deşi nu vroia s-o 
recunoască faţă de nimeni, se simţea copleşit 
de dialogurile între cei doi Augustin. Ajunsese să 
le respecte elocinţa, cunoştinţele, şi se întreba 
mereu dacă reuşea să transmită celor din jur 
măcar şi o parte din înţelepciunea care putea fi 
desprinsă analizând discuţiile lor. 


242 


- Eşti gata? întrebă Xtyn. 

- Sunt pregătită şi încrezătoare, zise cu patos 
Alaana, stârnind un zâmbet din partea tânărului. 

Glasul lui Xtyn se ridică în vocea /y şi 
războinicii tribului  Omenori  începură să 
clădească viziunea unei furtuni. În ciuda vremii 
însorite, livada începu să se clatine. 

Doreau să vadă dacă o asemenea conştiinţă, 
amplificată de revărsarea de energie psi a 
tribului Omenori, care o cuprindea într-o viziune, 
nu putea servi ca vehicul pentru comunicațiile 
instantanee, aşa cum o făcuse psiacul, până în 
urmă cu câteva zile. Erau hotărâți să încerce să 
ia contact cu Oksana, cu Arrus şi cu quinții, pe 
care-i părăsiseră în situaţii complicate. 

Când  Xtyn şi  Alaana  văzură copacii 
scuturându-se destul de puternic, se prinseră de 
mână şi-şi proiectară gândurile în miezul acelei 
viziuni. O vreme, rătăciră printre arborii negri, 
care păreau să fie mult mai mulţi. Auzeau 
şoapte de pretutindeni, fără a le putea însă 
înţelege sau distinge. Alaana fu prima care văzu 
o breşă de lumină aflată între trunchiurile a doi 
copaci. Fără cuvinte, îi arătă şi lui Xtyn şi porniră 
într-acolo, pătrunzând cu încredere. Ceea ce 
urmă le tăie răsuflarea. 

Se pomeniră ieşind din podeaua a ceea ce 
părea o cameră imensă acoperită de o cupolă 
emisferică. Priviră cu atenţie pereţii şi-şi dădură 
seama că nu aveau o structură solidă, ci păreau 
a fi mai degrabă un fel de schelă, construită din 
cristal. Barele şi arcadele care păreau strunjite 
din diamant se intersectau, oferind locuri numai 
bune pentru cei care ar fi dorit să le escaladeze. 


243 


- Dar acesta..., începu Xtyn 

- ... € un rand, se auzi o voce din spatele lor. 

Alaana şi Xtyn se întoarseră şi rămaseră cu 
gura căscată. În spatele lor se afla Abatele, 
exact aşa cum şi-l aminteau din ziua în care 
murise. Ochii albaştri şi adânci ai lui Radoslav 
contrastau cu  cenuşiul bărbii, recreând o 
imagine cunoscută. Doar trupul părea că-i este 
mai puţin gârbov. 

- Radoslav, Abatele, şopti Xtyn. 

- Chiar el. Tinere prieten, nu m-am îndoit 
niciodată că voi avea parte de viaţă după 
moarte. Nu mi-am imaginat-o însă în felul 
acesta... 

- Moşul vorbeşte, ca de obicei, prostii, se auzi 
o altă voce. 

- N'Gai Loon! exclamară Alaana şi Xtyn într-un 
glas. 

- Eu nu m-am aşteptat să am viaţă după 
moarte şi, ca să fiu sincer, nu sunt prea fericit 
de ceea ce se întâmplă aici. Mi-aş fi dorit mai 
degrabă să fiu afară ca să previn dispariţia 
Ordinului, zise Maestrul, privind-o drept în ochi 
pe Alaana. 

- Eu... deşi am încercat... mai am încă 
speranţe, se bâlbâi Alaana. 

- Nu mai are sens. Chiar şi dacă ai reuşi să 
formezi un quint, el nu va avea nici o legătură 
cu Ordinul nostru. Am apărut odată cu dinastia, 
ne-am stins odată cu ea. 

Ceva dincolo de propria conştiinţă şi de 
viziune îl făcu pe Xtyn să se mişte brusc, cu 
toată viteza de care era în stare datorită 
condiţionării sale de quint. Mişcarea îi fu însă 


244 


încetinită în momentul în care constată că 
viziunile Abatelui şi ale lui N'Gai Loon se 
topiseră şi încercă să înţeleagă ce se întâmplă. 
Lama pumnalului ajunsese foarte aproape de el 
când tânărul reuşi să-şi încheie mişcarea de 
evitare. Arma trecu însă destul de aproape de 
ochii săi pentru a-şi da seama ce este. Zâmbind, 
se concentră şi în faţa lui apărură şapte 
pumnale. 

- Ai mai învăţat, răcni Preotul, cel care fusese 
ucis de Xtyn fiindcă o jertfise pe Zerri. Fără 
vorbă, tânărul îi blocă cu forţa gândului toate 
celelalte pumnale şi se repezi spre el, reeditând 
într-un fel lupta care îl făcuse pe tânăr să devină 
preot Omenori. 

- Am să te omor, indiferent în ce te vei 
întrupa vreodată, mârâi Xtyn aproape lipindu-şi 
faţa de cea a duşmanului său. 

Celălalt începu să râdă. 

- Ba nu mă mai vei omori niciodată. Asta nu e 
o viziune ca aceea de pe câmpul de luptă. 
Pumnalul meu nu ţi-ar fi făcut nici un rău, aşa 
cum nici tu nu mă poţi răni în vreun fel. 

Xtyn îl împinse la câţiva metri depărtare, 
rămânând însă atent la mişcările fostului Preot. 

- E minunată viziunea asta. Noi existăm în ea 
doar ca măsură a modului în care ne-au 
perceput ceilalţi. Seamănă foarte mult cu vocile 
morţilor pe care le percepeam în vocea /y. Te- 
am atacat numai fiindcă aşa exist în mintea ta, 
zise bărbatul, după care se topi şi el. 

- Ai văzut? A încercat să mă omoare, zise 
Xtyn Alaanei. 

- Cine? 


245 


- Preotul. A refăcut scena luptei noastre cu 
pumnale. L-am învins însă din nou. 

- N-am văzut nimic. Eu aud doar o voce... 
Cred că e cea a fetei aceleia... 

- Zerri? 

- Da, da, iubire, auzi Xtyn un glas care părea 
să vină de pretutindeni. 

- De ce nu te arăţi, ca şi ceilalţi? 

- Dar sunt aici, lângă tine. 

- Nu te văd. 

- Înseamnă că nu am încă loc în mintea ta. 

- Asta e o prostie. Cum se poate? Mi-ai 
vorbit... 

Xtyn simţi învăluirea caldă a minţii Alaanei şi 
se calmă. Lumea pe care o descoperiseră era 
cel mai frumos dar pe care i l-ar fi putut face 
cineva. 

Alaana insista însă că aveau o datorie de 
împlinit. 

- Cu cine vrei să vorbeşti întâi? 

- Mi-e frică să mă gândesc la cineva apropiat, 
ezită Xtyn. E adevărat că Arrus şi Oksana sunt în 
dificultate, dar nu putem şti cum funcţionează 
viziunea asta. 

- Să ne gândim atunci la duşmani, zâmbi 
Alaana. 

Cu numai câteva ore înainte, pe Kyrall sosise 
o sondă propulsată de austral care conţinea o 
petiție din partea mai multor federaţii. Se 
susţinea că, de fapt, claronsienii nu făcuseră 
decât să le adoarmă vigilenta aducându-l pe 
Avraam pe Kyrall. Distrugerea psiacului fusese 
un complot federaţionist şi li se ceruse sprijinul 
în pedepsirea claronsienilor. 


246 


Xtyn zâmbi. 

- Nu-mi place când surâzi în felul ăsta. Aşa i-ai 
măcelărit pe cei care ne-au atacat, protestă 
Alaana. 

- Dar asta merită... Acum însă nu ştiu ce să 
fac. 

Se concentră asupra numelui de Clarons şi 
constată că în faţa ochilor i se deschise 
perspectiva largă a unei pieţe imense. Nu era 
acolo, dar putea vedea şi auzi tot ceea ce se 
întâmplă. De la tribună, un vorbitor striga celor 
adunaţi că a sosit timpul ca Imperiul să fie 
reclădit pe alte baze, democratice, în care vocea 
fiecărei federaţii să poată fi auzită. 

Xtyn se concentră asupra lui şi constată că 
omul devine brusc atent în sus şi se opreşte din 
vorbit. 

- Ai să plăteşti pentru psiac, urlă Xtyn când 
realiză că omul era cumva conştient de prezenţa 
lor. 

În momentul acela, vorbitorul dispăru de la 
tribună şi apăru în faţa lui Xtyn şi a Alaanei 
concomitent cu schimbarea viziunii. Piaţa se 
estompă, lăsând loc imaginii ceva mai familiare 
a randului de cristal. Omul era înspăimântat şi, 
în mod clar, nu putea să-i vadă. Se răsuci de 
câteva ori privind zadarnic în jur şi apoi, ca de 
niciunde, în gâtlej i se înfipse un pumnal. 

Viziunea randului strălucitor se destrămă şi 
ea, iar Alaana şi Xtyn se treziră stând în faţa 
Preotului Ullanni care lua viaţa conducătorului 
claronsian. 

- Nu-i putem lăsa să ne mai pângărească 
livezile, explică el simplu, fără să le ceară 


247 


lămuriri. Acum că morţii noştri trăiesc în livezi, 
trebuie să avem grijă. 

Xtyn şi Alaana erau ameţiţi şi se aşezară 
amândoi pe iarbă. Priveau la leşul din faţa lor 
fără să le vină a crede. 

- Am făcut ceva rău? întrebă Preotul Ullanni 
care devenise brusc temător. M-am gândit că nu 
ar fi potrivit ca în livezile noastre să mai moară 
şi altcineva în afară de kyrallieni, repetă el. 

- Dar ce ai văzut? întrebă Alaana cu glas 
stins. 

- A apărut pur şi simplu în faţa voastră şi mi s- 
a părut că-şi scotoceşte veşmintele după o 
armă. Nu ştiu cum a reuşit să se materializeze 
aşa, deodată, din nimic... 

- Nu a reuşit el, noi l-am adus. 

Faţa Preotului Ullanni împietri brusc. Bărbatul 
masiv se trase trei paşi în spate, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat oricând la un atac. Văzându-i teama, 
Xtyn zâmbi: 

-  Nenorocitul ăsta e de vină pentru 
distrugerea psiacului. Şi noi aveam de gând să-l 
pedepsim. 

Zâmbind mulţumit, Preotul Ullanni apucă leşul 
de un picior şi porni spre marginea livezii fără să 
le mai zică nimic. 

- Bine că nu ne-am gândit la ai noştri, surâse 
Alaana. 

- E clar că mai avem de învăţat să folosim 
viziunea asta. Dar ceea ce am reuşit... 

Xtyn se opri dând din cap. 

- Să nu începi din nou. 

- Dar gândeşte-te, se însufleţi brusc tânărul. 
Nimeni nu şi-ar fi putut imagina o asemenea 


248 


pedeapsă. A fost ca un trăsnet. lar faptul că l-am 
putut aduce instantaneu până aici ne dă puteri... 

- Să nu spui cuvântul ăla. 

- Ba da, am să-l spun. Ne dă puteri 
dumnezeieşti. 

Alaana se ridică şi făcu câţiva paşi spre 
războinicii Omenori care aşteptau cuminţi la 
marginea livezii. Pradă unei inspiraţii bruşte, se 
întoarse însă zâmbind spre Xtyn. 

- Dar poate că ai dreptate. Poate că ăsta e 
Dumnezeu. Un cuplu format dintr-o babă şi un 
copil care se încurcă în propriile minuni. 


- Creşteţi şi vă înmulţiţi! Uite ăsta este un 
îndemn cu care sunt de acord. 

- De ce mă tem că mai urmează ceva? 

- Fiindcă nu sunt de acord cu limitarea 
acestui enunt. 

- Ba el este adresat exclusiv omului, pentru 
că numai el este alesul Domnului. 

- Da, dar stau şi mă întreb dacă Dumnezeul 
tău şi-a imaginat vreodată în câte feluri se 
poate înmulţi omul dacă a crescut destul de 
mult. 


Lui Arrus nu-i venea să creadă. Nava refuzase 
să facă saltul hiperspaţial. Se înscrisese normal 
şi lin pe orbită, mersese cu motoarele auxiliare 
până în punctul de unde putea începe să 
curbeze spaţiul şi acolo se oprise. Mai 
neliniştitor chiar decât starea navei sale era însă 
faptul că Făurarul încercase zadarnic preţ de 
câteva ore să ia legătura cu psiacul pentru a 


249 


cere instrucţiuni. lar acum îşi dădea seama că în 
tot intervalul acela de zbucium şi frustrare, în 
care nu ştiuse ce e de făcut şi se perpelise 
reproşându-şi ignoranţa tehnologică, răspunsul 
clipise pe unul dintre ecrane. Unitatea 
energetică cu care alimentase nava antică era 
descărcată şi necesita cel puţin două zile de 
expunere la soare pentru a ajunge la 
capacitatea de a iniţia descompunerea 
australului. 

Se întrebă ce anume ar fi putut să facă atâta 
vreme pe orbită şi nu-i veni nimic în minte în 
afară de a încerca să-l contacteze pe Xtyn sau 
pe Alaana. Straniu de tot însă, Arrus nu simţea 
nici măcar o atingere fugară a psiacului, ceea ce 
nu i se mai întâmplase până atunci şi asta îl 
făcea să aibă presimţiri sumbre. Rezervele de 
aer s-ar fi consumat şi ele, ajungând la un punct 
periculos dacă nu cobora pe planetă. Şi, ca şi 
cum asta nu ar fi fost de ajuns, urmând orbita 
pe care se plasase, trecea la fiecare şase ore pe 
deasupra coloniei de clone, ceea ce îl făcea să 
se simtă ciudat. 

Intr-un târziu dădu indicaţii navei să coboare 
înapoi de unde decolase, având grijă de data 
aceasta să aterizeze cât de aproape se putea de 
lacul de accun. Văzu încă de la înălţime că 
metalul lichid se zbătea spărgându-se în vârfuri 
gigantice şi ascuţite, ca şi cum i-ar fi salutat 
revenirea. Furtuna dură ore bune şi fu atât de 
puternică, încât chiar şi unele dintre aparatele 
de măsură ale navei începură să piuie 
neajutorate spre Făurar, care le privi însă cu o 
spaimă neputincioasă. Hotări să se culce şi o 


250 


făcu trăgându-şi gluga peste frunte. 

A doua zi dimineaţă, indicatorul sursei 
energetice arăta că mai are destul până să 
ajungă în zona în care un verde familiar îi 
semnaliza lui Arrus că lucrurile ar fi putut fi în 
regulă. Făurarul ieşi din navă şi merse pe malul 
lacului de accun. Se întrebă o clipă dacă să 
viziteze din nou peştera în căutarea altor dovezi, 
dar îşi alungă repede acest gând la amintirea 
ultimelor aventuri pe care le avusese acolo. Din 
plictiseală, încercă să îşi proiecteze gândurile 
spre lac, în încercarea de a-i modifica suprafaţa 
aşa cum văzuse în înregistrare că procedaseră 
primii quinti. 

La început mai timid şi apoi din ce în ce mai 
bine, pe măsură ce Arrus găsea viziunile 
potrivite, metalul începu să se contorsioneze 
sub forţa minţii Făurarului. Rând pe rând, 
apărură pe suprafaţa lacului un cub şi apoi o 
sferă, o lamă destul de înaltă şi apoi silueta 
neclară a unui copac. Ajunse la concluzia că era 
chiar mai simplu să sculptezi în accun decât să 
ridici prafurile colorate pe Kyrall. 

Zâmbind, Arrus îşi propuse apoi ceva mai 
greu. Mintea lui se concentră la Xtyn, încercând 
să modeleze o statuie a Preotului său. Alese să 
şi-l imagineze în mantie, aşa că trupul îi reuşi 
relativ uşor. Încet dar sigur, bila care fusese la 
început capul lui Xtyn începu să prindă contur şi 
apoi chiar trăsături omeneşti. Arrus realiză însă 
că nu ştia destul de bine cum arată Xtyn pentru 
a-i putea modela faţa. Nu dăduse niciodată prea 
multă importanţă felului în care arătau oamenii. 

Lăsă accunul să cadă în adâncimile lacului şi 


251 


merse grăbit până în navă, de unde demontă 
capacul de siguranţă al unui ecran. Suprafaţa 
lucioasă a metalului îi reflecta destul de bine 
chipul, aşa că ieşi şi îşi proiectă gândurile din 
nou asupra lacului de accun. Trupul înfăşurat în 
mantie îi reuşi din nou destul de repede şi apoi 
se concentră pe cât de mult putea asupra 
chipului propriu, trăgând din când în când cu 
ochiul spre imaginea oglindită. 

Surâse unei amintiri fugare. Din câte era scris 
în memoria lor colectivă, Zerri fusese cea mai 
iscusită fiinţă în meşteşugul sculpturilor în 
prafuri colorate. Probabil că s-ar fi descurcat cu 
mult mai bine decât el. Aşa cum, în pofida 
fragilităţii minţii ei reuşise ca, schimbându-l pe 
Xtyn, să transforme lumea lor întreagă. 

Arrus aproape că uită de sine încercând să se 
înfăţişeze pe el însuşi, fără ca rezultatele să-l 
mulţumească pe deplin. Tânjise însă după o 
asemenea muncă încordată care îi solicita o 
disciplină perfectă a minţii, nevoite să fie atentă 
la zeci de detalii. Nu era tocmai la fel cu a 
vindeca un tovarăş cu minţile rătăcite în luptă, 
dar semăna destul de mult cu îndeletnicirea lui 
uzuală şi confruntarea cu o activitate familiară îi 
mai domolea din angoase. Când ajunse la final, 
sculptura sa în accun era o copie destul de 
nereuşită a persoanei sale şi constată că nu 
simţise nici cea mai mică umbră de regret când 
o lăsă să se topească în nemişcarea lacului de 
metal lichid. 

Privi cu încântare la soarele care ardea 
nemilos, sperând că unitatea energetică avea să 
se încarce mai repede. Absența din mintea sa a 


252 


atingerii psiacului îl îngrijora mai mult decât 
orice şi această nelinişte îi reveni brusc, cu forţa 
mentală a atacului unui policorn. Dădu să intre 
în navă când, acolo unde ar fi trebuit să fie 
vocea /y, auzi un murmur, nedefinit, fără sens, 
dar destul de puternic. 

Instinctiv se întoarse, deschizându-şi 
percepțiile şi analizând împrejurimile. Nu simţea 
nici o prezenţă şi totuşi freamătul mantiei shu îi 
semnala că se mai afla cineva alături de el. 

- Cine eşti, răsună o voce familiară în mintea 
lui Arrus. 

Făurarul crezu că a reuşit brusc s 
restabilească un contact mental cu psiacul şi c 
dăduse de un operator neinstruit. 

- Arrus sunt şi am mare nevoie să vorbesc cu 
Xtyn... 

- Nu poţi fi Arrus. Eu sunt Arrus. 

Făurarul se dădu doi paşi în spate şi privi în 
jur. Nemişcarea deşertului era înfricoşătoare în 
multe feluri, dar nu dădea impresia că poate 
ascunde ceva fioros. 

- Dacă e o farsă... 

- Farsă? 

- Da, o glumă. Xtyn, să ştii că aici s-au 
petrecut lucruri extraordinare pe care trebuie să 
ţi le spun şi nu... 

- Cu cine vorbeşti? 

- Alaana, tu eşti? încercă din nou Arrus, 
simțind fiorii disperării omului care îşi dă seama 
că ignoră ceva extrem de evident şi de 
important deopotrivă. 

Arrus profită de cele câteva secunde de linişte 
care urmară şi se concentră asupra vocii. li suna 


ă 
ă 


253 


extrem de familiar şi era din ce în ce mai sigur 
că nu putea fi a lui Xtyn sau a Alaanei. Odată 
acceptat gândul acesta, Făurarul se cutremură. 
Nici o altă fiinţă umană nu pătrunsese atât de 
adânc în mintea lui, încât amprenta mentală a 
comunicării să i se pară cunoscută. Inţelegerea 
îl inundă ca un şuvoi pătimaş. Vocea pe care o 
auzea era alui. 

- Şi zici că eşti Arrus? încercă el un nou 
contact. 

- Da. Dar tu cine eşti? 

- Arrus. 

- Interesant. 

Făurarul făcu câţiva paşi spre lacul de accun. 

- Eşti cumva o sculptură? 

- Nu. Cum să fiu o sculptură? Am venit aici cu 
o navă şi, a, da, uite că acum îmi amintesc. Ştiu 
cine este Xtyn. E cel care m-a trimis aici. De ce 
nu e cu noi? 

Lui Arrus nu îi venea să creadă, deşi acum era 
evident ceea ce se întâmplase. In timp ce crea 
statuia, mintea lui se copiase cumva în accun în 
timpul în care se concentrase asupra masei 
imense de metal lichid. Acum părea a fi în stare 
de procese complexe de gândire. 

- Dar de Kyrall îţi aminteşti? încercă Făurarul 
un nou contact mental. 

- Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? 

- Dar ce altceva să te întreb? 

- Mai bine îmi spui... Cum ai apărut tu? Eşti 
interesant, mă fascinezi... Oare te-am creat eu? 

Arrus începu să râdă. 

- Cum am apărut eu? Păi m-am născut pe o 
planetă îndepărtată numită Kyrall. Tatăl meu era 


254 


Făurar... 

- Să ştii că nu e nostim deloc ceea ce faci. De 
unde ştii cine sunt? Şi mai ales de ce joci jocul 
ăsta cu mine? Ce vrei să obţii? 

Făurarul stătu câteva clipe pe gânduri. 
Descoperirea sa era cu adevărat tulburătoare 
prin implicaţiile ei. Kyrallienii cunoşteau un 
fenomen similar care se manifesta în vocea /y. 
Uneori, atunci când murea un războinic 
destoinic, despre care îşi aminteau mulţi 
membri ai tribului, vocea lui mai rezista o 
perioadă în vocea /y, într-o suprapunere a unor 
amintiri extrem de proaspete. Existaseră cazuri 
în care asemenea voci fantomatice persistaseră 
ani întregi, fără a putea spune ceva original, 
mimând însă perfect viaţa, fiindcă oamenii îşi 
închipuiau ce ar fi spus cel dispărut într-o 
anumită situaţie. Uneori vocile erau blânde şi se 
estompau încet, alteori era nevoie de 
intervenţia brutală a unui Preot pentru a le 
amuţi pe vecie. Arrus îşi dădu seama că vocea 
pe care o auzea el avea însă un alt fel de suport 
şi, nefiind sigur că o poate trata ca pe una dintre 
vocile morţilor lor, se hotări să fie prudent. 

- Aş vrea să te cunosc, zise Făurarul după o 
perioadă de gândire. Cine eşti? 

Vorbiră mai mult de trei ore. La finalul 
conversaţiei, Arrus era pe deplin lămurit că se 
află în faţa unei copii a propriei sale minţi. 
Accunul părea să aibă o afinitate deosebită 
pentru a copia structurile mentale. Arrus nu ştia 
cum anume se realizase lucrul acela, dar era 
convins că trebuie să fi fost legat de o anumită 
aranjare a atomilor în masa de metal lichid. Nu 


255 


ştia dacă întreaga cantitate de accun participa 
la fenomenul acela sau doar o porţiune, după 
cum nu avea nici cea mai mică idee ce forţă 
punea totuşi în mişcare mintea aceea, fiindcă nu 
îi era de ajuns doar o anumită aranjare a 
atomilor metalici. 

Simulacrul pe care-l crease în accun învăţa cu 
mare greutate. Deşi îi repetase de nenumărate 
ori că se află pe planeta Eck, cealaltă minte nu 
părea capabilă să asimileze lucrul acela. La 
început crezuse că e vorba numai de 
incapacitatea de a înţelege. După un timp însă 
remarcă faptul că fantoma minţii sale, deşi era 
în stare să pomenească amănunte insignifiante 
din trecut, părea să fie incapabilă de a reţine ce 
discutaseră cu doar câteva minute în urmă. 

Impresia iniţială că se află în faţa unei farse 
se topise. Orice va fi fost entitatea din lac, ştia 
despre el şi despre Kyrall lucruri atât de 
amănunțite, încât era limpede că singura 
explicaţie plauzibilă era faptul că mintea sa 
reuşise să se copie în accun. 

Adormi în seara aceea întrebându-se dacă a 
doua zi dimineaţă avea să mai audă copia 
propriei sale minţi. Când se trezi, speră pentru o 
clipă că era singur. Nu trecu însă decât un minut 
şi în minte îi răsună o voce familiară. 

- Cine eşti? 

- Sunt Arrus. Ţi-am mai spus şi ieri. 

- leri? Nu ai cum să fii Arrus, fiindcă eu sunt 
Arrus. 

Făurarul oftă şi dădu din mână a lehamite. 
Realizase ceva cu adevărat spectaculos, dar 
repetarea unui dialog la infinit putea avea 


256 


efecte dezastruoase asupra minţii unui om care 
stătuse singur o bună bucată de vreme. 

Merse pe malul lacului şi cedă doar cu greu 
ispitei de a mai construi o sculptură în accun, 
aşa încât cele două copii ale minţii sale să poată 
conversa una cu cealaltă şi să-l lase în pace. 
leşind din navă, văzuse că unitatea energetică 
era destul de aproape de parametrii ei 
funcționali normali. 

Putea însă să plece, lăsând în urmă 
fenomenul acela atât de straniu? Arrus încercă 
să nu se gândească la acest lucru, preferând în 
schimb să-şi amintească de amănuntele extrem 
de importante pe care le avea de spus lui Xtyn. 

La mijlocul zilei, exasperat de întrebările cu 
care îl ţintea replica de accun a minţii sale, 
Arrus credea că nu se mai poate întâmpla nimic 
cu adevărat interesant. Când din lac ţâşni prima 
lamă prevestitoare a unei furtuni magnetice, îşi 
dădu însă seama că lucrurile nu stăteau aşa. 

Pe tot timpul furtunii, Arrus nu putu să mai 
audă vocea entității din lacul de accun. Abia pe 
seară, când oglinda metalului lichid reveni la 
nemişcare, Arrus se trezi în contact cu copia 
propriei sale minţi. 

- Cine eşti? 

- Sunt Arrus. Făurar de pe Kyrall. 

- Şi eu cine sunt? 

Arrus îşi stăpâni cu greu o tresărire. 

- Nu ştiu. Spune-mi tu. 

- Îţi aduci aminte de Kyrall? 

- Nu. 

- Dar de Xtyn? 

- Ce înseamnă xtin? 


257 


Dialogul continuă în acest fel şi, pe măsură ce 
înainta, Arrus îşi dădu seama că furtuna 
distrusese în mare măsură ceea ce crease el cu 
o zi în urmă. Replica din accun a minţii sale nu 
părea să mai aibă nici amintirile lui şi nici chiar o 
mare parte din circuitele logice ale unei gândiri 
elementare. Era convins că la următoarea 
furtună avea să dispară chiar şi capacitatea de a 
stabili un contact mental. De aceea, răsuflă 
uşurat când unitatea energetică atinse maximul 
încărcării. Nu lăsa nimic în urmă. Comandă 
navei să decoleze şi de data aceasta saltul 
spaţial spre Kyrall fu un succes. 

Puțin înainte de a adormi, lui Arrus îi trecu 
prin minte un gând fugar: şi dacă ar fi luat cu el 
un container de accun în care să-şi sculpteze 
propria minte, departe de furtunile magnetice 
de pe Eck? De ce să fi făcut însă aşa ceva? Un 
Făurar şi neliniştile lui ajungeau pentru un întreg 
univers, nu era nevoie şi de copii imperfecte. Se 
întreba însă ce va spune Xtyn despre toate 
astea. În fond, mintea aceea copiată putea fi 
considerată ca o clonă. lar dacă acceptau lucrul 
acesta, atunci istoria petrecută între Arrus şi 
clona minţii lui nu era decât o demonstraţie 
strălucită a principiilor lui Koronna, care nega 
clonelor capacitatea de a opera în câmpul 
noului. 


- Căutarea genului de adevăr căruia i te 
închini tu e un lucru prostesc, fiindcă e sortită 
să nu se termine niciodată. 

- Se poate, dar nu e căutarea asta 


258 


zadarnică un minunat motor al vieții? 

- Numai credința pune lumea şi sufletele în 
mişcare. 

- Asta dacă eşti piatră şi nu tânjeşti după 
căutare... 


Adunați în cea mai mare sală de pe nava lor, 
quinții priveau contrariaţi la Zuul a cărui 
înfăţişare străină nu trăda însă nici o emotie. 

- De unde ştim că nu ne minţi acum? 

- Lucrurile se schimbă. Extrem de repede. E 
normal ca şi alianțele să se modifice. 

- Stai să recapitulam, zise Hinnedi. Vrei să 
spui că eşti într-adevăr mesagerul unei minţi 
cristaline, că ai existat şi acum două mii de ani 
când ai vorbit cu întemeietorul Abației, că 
stăpânul tău i-a creat pe zeţi ca să ne seducă şi 
să-i facem să muncească în locul nostru, iar 
toate planurile voastre au fost zădărnicite de o 
înşelătorie pusă la cale de primii Abati. 

- Aşa este, spuse Zuul scurt. 

Arătării nu-i mai tremurau picioarele, iar 
vorba îi era clară precum cristalul. In mintea ei 
însă lucrurile se învălmăşeau. Deşi stăpânul era 
cel care pornise această schimbare, îşi dădea 
seama acum că ea îi ieşise de sub control. Zuul, 
cel puţin, se simţea copleşit. Matca se 
perfecționa, oră cu oră, în secretarea de viruși 
cu care modifica absolut tot ceea ce era viu în 
jurul ei. Copacii începuseră să crească mai înalţi 
şi mai drepţi, iar crengile lor făceau unghiuri 
perfecte nevoilor de construcţie ale lucrătorilor. 
Ajunsese la performanţa de a stoca în viruşii ei 
nu numai informaţiile privind arhitectura 


259 


Edificiului, ci şi locul şi momentul exact în care 
lucrătorii trebuiau să meargă către un anumit 
copac pentru a lua de acolo o anumită creangă, 
adecvată scopului lor. O parte din firele de iarbă 
învăţaseră să crească împletite de la sine, 
furnizând zeţilor funii extrem de rezistente. Alţi 
copaci deveniseră roditori şi grupuri întregi de 
lucrători se  transformaseră în agricultori, 
culegând şi stocând alimentele pentru ca 
semenii lor constructori să poată munci mai 
eficient. In mod normal, lucrătorii îşi sintetizau 
toţi nutrienţii din gazele atmosferice, dar se 
părea că matca decisese să folosească şi 
capacitatea lor de a ingeră alimente, care 
furniza o mai mare cantitate de energie. Toate 
acestea nu-l înspăimântaseră însă pe Zuul, care 
le privea mai degrabă cu curiozitate. 

In dimineaţa aceea însă, când ieşise din 
templu, pentru prima dată în ultimele zile 
văzuse un drum nou croit printre copaci. ÎI 
parcursese plin de curiozitate şi descoperise 
după o bucată bună de mers o suprafaţă imensă 
de pe care lucrătorii tăiaseră deja copacii şi 
săpau de zor la temelia a ceea ce părea a fi un 
alt templu. Se întorsese într-un suflet la matcă 
pentru a o întreba dacă avea de gând să dea 
naştere unei alte fiinţe asemenea ei. Ea îi 
spusese că nu, dar că între lucrători izbucniseră 
certuri în privinţa arhitecturii şi se formase un 
grup care dorea să-i construiască un edificiu 
nou. Ea ar fi urmat să-l aleagă apoi pe cel mai 
frumos pentru a se stabili acolo. 

Zuul îi adusese atunci aminte că echilibrul 
dintre resurse şi fiinţele care le consumă 


260 


funcţionează biunivoc, că două mătci care-şi 
dispută un edificiu pot fi la fel de periculoase ca 
şi o regină care are două edificii. Zuul fusese 
însă concediat cu dispreţ şi trimis în batjocură 
să mai vorbească cu quinți;. 

- Bine, dar unde este ființa aceea 
atotputernică, şeful vostru? se miră Hinnedi. De 
ce nu întreprinde nimic? 

Zuul dădu să le explice, dar îndelungata sa 
experienţă în relaţiile cu oamenii îl făcu să-şi 
dea seama că ei nu vor înţelege niciodată pe 
deplin felul în care stăpânul îşi împărțea 
cunoaşterea cu el, că nu vor putea pricepe de ce 
refuzase politicos şi din proprie iniţiativă să 
parcurgă arii vaste de înţelegere, care-i erau 
accesibile atunci când era în coconul său din 
trupul mătcii, preferând să păstreze o distanţă 
respectuoasă. 

- Nu ştiu, vorbi el într-un târziu. Cred că e şi el 
la un moment de cotitură. E limpede că-l 
preocupă ceva. Sau poate că a abandonat lupta 
Cu voi, zise Zuul pe un ton moale. 

- Cum adică? O să plece? 

- Nu poate pleca, fiindcă nu a venit niciodată. 
Nu ştiu şi nici nu voi şti unde anume este 
stăpânul meu. El e doar cel care-mi spune ce 
trebuie să fac şi locul în care îmi păstrez 
memoriile în scurtul răstimp în care trupul meu 
trebuie resintetizat. 

- Resintetizat? exclamară toţi patru guinții în 
cor. 

- Da. Pe vremea când eram pe Vechea Terra, 
stăpânul obişnuia să îmi ajusteze aproape în 
fiecare zi structura internă. 


261 


- Şi... şi cum făcea el asta? întrebă Hinnedi 
uimit. 

- Poate manipula chiar şi cele mai mici 
părticele ale materiei. O făcea, exact aşa cum 
m-a creat... 

- Dar chiar aşa, cum te-a creat? 

- Într-un mod de care nu am fost niciodată 
foarte mândru. Bloose obişnuia să râdă de mine 
fiindcă îi răspunsesem la întrebarea asta 
povestindu-i că fusesem plămădit dintr-un 
amestec de pământ şi apă, pe care stăpânul îl 
modificase. De vreme ce a reuşit să mă creeze 
din nimic, e logic că mă şi putea... tămădui. 

- Adică se gândeşte, priveşte înăuntrul tău şi 
decide că un organ trebuie mărit, altul e necesar 
să fie înlocuit? întrebă neîncrezător Perse. 

- Nu ştiu exact cum face asta. Când m-am 
trezit însă pe Z, împreună cu prima matcă, după 
aventura pe Vechea Terra, mi-a spus că de 
acum urma ca trupul meu să fie regenerat într- 
un fel de cocon aflat pe burta ei. Tot de acolo 
puteam să-i dau ordine, dar şi să comunic 
stăpânului ceea ce aflasem despre voi. 

- Să presupunem că aşa ceva este posibil, 
mârâi Tars. Dar nu înseamnă asta că stăpânul 
tău nu e chiar infailibil? Dacă ar putea face chiar 
orice vrea cu materia, atunci te-ar fi construit 
mai... robust. Aşa ai nevoie mereu de reparaţii. 
Sau poate că nu a avut încredere în tine şi te-a 
creat dependent de el cu un anumit scop... 

Allin Perse se ridică de pe scaunul lui şi merse 
până la Zuul, care-l aşteptă în neclintire. Quintul 
întinse o mână tremurătoare şi-i atinse unul 
dintre membrele subţiri. Zuul nu schiţă nici un 


262 


gest, în schimb îşi întoarse spre el ceea ce 
oamenii consideraseră întotdeauna a fi un cap. 

- Ne ştim de ani buni. Îmi pare rău. 

- Ştii, până la urmă n-am scăpat de blestemul 
vostru, al oamenilor... 

- Ce tot spune ăsta? întrebă Hinnedi. lar ţie de 
ce-ţi pare rău? 

Perse privi spre Zuul, iar acesta îi întoarse 
atingerea delicată de mai înainte, punându-şi 
una dintre antenele sale pe umărul quintului. 

- Mie mi se pare evident. Zuul e pe moarte. 
Probabil că matca nu doreşte să-l mai primească 
în coconul acela şi mai are de trăit doar câteva 
zile. 

- Câteva ore, ca să fim mai exacţi, completă 
Zuul. 

- Şi atunci de ce ne-ai spus toate astea? 

- Fiindcă nu am scăpat de blestemul vostru. 
Fiindcă sfârşitul meu, departe de mintea 
stăpânului, mă condamnă să beau otrava 
îndoielii şi să mă întreb ce sens a avut existenţa 
mea. Mai întâi am hălăduit prin pustietăţile 
munţilor cu Augustin Bloose şi el m-a înşelat în 
cel mai perfid mod cu putinţă, lăsându-ne să 
credem, pe mine şi pe stăpân, că l-am convins, 
că i-am eliminat din suflet nu numai orice 
sentiment religios, dar şi orice preocupare 
pentru el, aducându-l pe calea cea dreaptă a 
raţiunii echilibrului între resurse şi necesităţi. 
Credeam atunci că, folosind Alambicul pe carei 
l-am dat, va asigura oamenilor nemurirea, iar de 
acolo totul s-ar fi simplificat, războaiele voastre 
ar fi dispărut, fiindcă aţi fi prețuit mai mult viaţa 
şi aţi fi ajuns aidoma nouă. Am eşuat şi pe Z. 


263 


Lucrătorii concepuţi cu atâta grijă pentru a 
substitui clonele voastre nu v-au convins. l-aţi 
vânat prin toată galaxia şi acum... 

Extraterestrul îşi plie două dintre membrele 
inferioare care părură că intră în trup şi se aşeză 
direct pe podea. 

- Mă întreb deci de ce am existat. 

- O, dar asta e simplu, zise Hinnedi. Ai servit 
drept interpret între oameni şi stăpânul tău. Ai 
fost unealta lui. Dacă ai fi avut şi alt scop, acum 
n-ai fi fost pe moarte. În locul tău mi-aş căuta 
alte tristeţi, fiindcă asta e jalnică. 

- Şi e de ajuns să fii o unealtă, chiar şi una 
care serveşte stăpânului? întrebă Zuul. 

Quinţii se priviră unul pe altul în tăcere. Dacă 
lucrurile stăteau într-adevăr aşa cum susţinea 
extraterestrul, pentru prima dată după mulţi ani, 
omenirea ar fi putut beneficia de un start nou, 
de o istorie în care conştiinţa aceea imensă 
care-i zămislise din nimic pe Zuul şi pe zeţi să 
nu se mai amestece, negând cele mai vechi 
principii ale vieţii pe pământ. 

Corpul lui Zuul alunecă puţin, până când 
ajunse să se sprijine de unul dintre pereţi. Pielea 
părea că-i este mai uscată, iar Villerte se întreba 
dacă nu cumva procesul era atât de rapid încât 
putea fi urmărit şi cu ochiul liber. 

- Dar de ce ai venit la noi? Ce răspunsuri 
cauţi? 

- Nici unul. Pur şi simplu nu aveam unde să 
mă duc în altă parte. E drept că m-am gândit că 
poate asta vrea stăpânul de la mine, că de 
aceea mă sacrifică. V-am spus tot ceea ce am 
ştiut, atât cât am priceput eu. 


264 


- Şi ce relevanţă are asta, de vreme ce tu 
însuţi ai recunoscut că eşti ceea ce eşti fiindcă 
te rupi mereu din stăpânul tău. Unde începi tu, 
Zuul? 

- Nu încep, dar mă sfârşesc, nu e asta o 
ironie? zise extraterestrul folosind un ton care 
imita inabil o încercare de a glumi. 

- Eu nu găsesc deloc amuzant lucrul ăsta, zise 
Hinnedi. Dacă crezi că stăpânul tău a vrut să ne 
împărtăşeşti povestea adevărată, începută pe 
vremea Abației, de ce l-am crede? Poate că nu 
vrea decât să ne manipuleze, aşa cum o face de 
două mii de ani. 

- Voi, oamenii, sunteţi blestemaţi la a înţelege 
totul într-o logică a conflictului. Stăpânul meu nu 
vă vrea răul, dar nici nu crede că transformarea 
pe care o are în vedere pentru voi v-ar face mai 
buni. Indiferent ce s-ar întâmpla, nu va distruge 
nici măcar un om. Pentru el asta e lipsit de sens. 
Nu poţi schimba ceva ce ai distrus. 

- Şi atunci ce vrei să ne spui? 

- Nici eu nu ştiu, oftă extraterestrul. Singurul 
lucru de care sunt însă sigur e acela că, 
indiferent ce v-ar spune conştiinţa aceea a lui 
Augustin Bloose sau oricine altcineva, toate cele 
ce s-au petrecut nu au nici o legătură cu vreun 
Dumnezeu de-al vostru... 

Ca şi cum, odată scăpat de greutatea vorbelor 
acelora, Zuul ar fi prins puteri noi, extraterestrul 
se ridică şi porni spre Allin Perse. Quintul, care 
rămăsese destul de aproape de el, făcu un pas 
în întâmpinarea sa, dar Zuul înţepeni brusc şi se 
prăbuşi. Quintul îl prinse cu uşurinţă şi îl aşeză 
cu grijă pe podeaua navei. 


265 


- Pare să fi murit, zise Perse. 

Heyyn Tars privise tăcut întreaga scenă. Când 
Perse se întoarse spre el, începu să aplaude 
Uşor. 

- Minunată reprezentaţie. Demnă de ultima 
înfăţişare a acestui personaj. Aproape că mi-a 
smuls o lacrimă. 

Perse se uită la el cu reproş, mormăind ceva 
în barbă. 

- Chiar credeţi că stăpânul ăla al lui va înceta 
un plan pe care-l pune în aplicare fără încetare 
de două mii de ani? Trebuie să fie un alt fel de 
capcană. Chiar Zuul a spus că matca îi poate 
recrea oricând un corp, iar conştiinţa şi memoria 
sa sunt parte a stăpânului. Poate că învelişul 
ăsta de carne a murit, dar _ lighioana aia 
gigantică din edificiu poate naşte oricând altul. 

- Şi atunci ce sens a avut mărturisirea asta? 
se miră Perse. 

- Cine ştie? Poate că nu a avut nici unul, 
poate că a vrut să sădească doar confuzie... E 
posibil însă ca ultimele lui spuse să fie 
adevărate şi să fi dorit ca noi să transmitem 
lucrul ăsta lui Xtyn. 

- Că Dumnezeu nu a avut nici o legătură cu 
ceea ce s-a întâmplat? 

- Da. 

- Xtyn e însă probabil ultima persoană din 
univers care are nevoie de confirmarea asta. 

În momentul acela nava fu zguduită de un 
impact extrem de puternic. Quinţii intrară 
instantaneu în modul de luptă. Doi dintre ei se 
postară în faţa uşii, în timp ce ceilalţi doi 
merseră de o parte şi de alta a navei pentru a 


266 


vedea ce se întâmplă. Heyyn Tars, care fugise 
spre tribord, le strigă tovarăşilor săi: 

- Să decolăm cât mai repede. Ne atacă cu 
catapulte. 

In momentul acela un nou impact zgudui 
carcasa de oţel. Allin Perse se repezi la comenzi 
şi declanşă secvenţa de decolare. Deşi se mişca 
pe cât de repede putea, înainte ca motoarele să 
pornească, un alt impact aproape că îi 
dezechilibră pe cei care păzeau intrarea în navă. 

- Ce naiba se întâmplă? strigă Perse. 

- Au tras simultan cu cinci catapulte. Urmează 
să mai fim loviți de două ori înainte de a putea 
decola, strigă Tars. Asta era scopul lighioanei. 
Nici nu-mi vine a crede cât de proşti am fost că 
unul dintre noi nu a făcut de pază. 

- Nu e bine deloc! Am o conductă spartă şi 
pierd rapid lichid de răcire. 

Deşi comunicau şi se mişcau pe cât de repede 
puteau, quintii nu aveau cum să mai evite cele 
două impacturi. Pe de altă parte, învelişul 
fregatei, la fel ca la toate navele militare, era 
unul destul de fragil, întregul sistem de protecţie 
fiind bazat, în spaţiu, pe un câmp magnetic uriaş 
care ţinea captiv un strat destul de gros de 
plasmă rece. Genul acela de proces era însă 
prea complicat de menţinut la suprafaţa unei 
planete şi de aceea, atunci când era la sol, 
carcasa navei era destul de fragilă. 

Inţelegându-se din priviri, Villerte şi Hinnedi îşi 
abandonară poziţiile de lângă uşă şi ţâşniră în 
câmp deschis. Hinnedi se năpusti înainte în timp 
ce celălalt trecu pe sub bordul navei şi avu timp 
să vadă cum cei doi bolovani imenşi, trimişi de 


267 


catapultele zeţilor, aproape că zăceau nemişcaţi 
în aer. Quintul văzu cum una dintre pietre urma 
să lovească alte câteva conducte care erau 
expuse de pe urma unui impact anterior. 

- Cred că trebuie să ieşi ca să vezi dacă nu 
poţi remedia ceva, strigă Villerte în comunicator 
către Tars. 

Intre timp, Hinnedi ajunsese aproape de cele 
două catapulte pe care şi le fixase drept ţintă. 
Se aruncă înainte cu lama de accun extinsă pe 
toată lungimea ei şi descăpăţână un lucrător 
zet. Se folosi de forţa impactului pentru a frâna 
şi a-şi schimba direcţia către un grup de 
lucrători masivi care, deşi se mişcau normal, îi 
apăreau guintului împietriţi în încercarea de a 
încărca din nou maşina lor primitivă de război. 
Quintul aruncă o singură privire şi ştiu ce avea 
de făcut, iar corpul lui se transformă într-o 
nălucă în timp ce tăia funiile cu ajutorul cărora 
era construită catapulta. In ceea ce zeţilor le 
păru mai puţin de două secunde, cele două 
maşinării imense se dezmembrară, iar buştenii 
groşi din care erau construite îşi începură 
căderea. Spectator nedumerit la propria furie, 
Hinnedi se trezi tronând deasupra unui morman 
de leşuri ale lucrătorilor zeţi cărora le tăiase 
întâi membrele folosite pentru deplasare şi apoi 
le înfipsese lama adânc, căutând centrii motori. 
Tocmai credea că terminase când, cu coada 
ochiului stâng, prinse o umbră ciudată, care nu 
se potrivea în nemişcarea ce însoțea de obicei 
un quint în luptă. Îşi întoarse privirile şi ceea ce 
văzu îl făcu să sară mult în stânga, într-o 
eschivă disperată. 


268 


Avea în faţă un lucrător zet modificat. Era mai 
mic decât fraţii lui, având dimensiunile 
comparabile cu cele ale unui om. Cele patru 
membre motorii ale unui zet obişnuit erau 
înlocuite de doar două picioare musculoase, 
ceea ce-l făcea pe celălalt să devină biped în 
momentul în care îşi folosea membrele 
superioare pentru luptă. Hinnedi realiză că 
inamicul lui se mişca aproape la fel de repede ca 
şi el şi că fusese înarmat cu două sulițe. Pe una 
o aruncase şi aproape că îl nimerise, iar cu cea 
de a doua plănuia să se apere. 

- Am aici unul care se mişcă la fel de repede 
ca noi, strigă Hinnedi în comunicator. 

- Nu te speria, sunt iuți, dar nu ştiu încă să-şi 
folosească prea bine membrele, auzi el 
răspunsul lui Villerte. Eu am ucis deja doi. 

Zâmbind subțire,  Hinnedi îşi continuă 
deplasarea spre stânga, se aruncă apoi în 
partea opusă, se rostogoli şi apoi ţâşni în 
picioare direct în sus. Schimbările lui bruşte de 
direcţie îl făcură pe zet să se poticnească, iar 
Hinnedi îşi plasă lama exact în punctul în care 
extraterestrul se prăbuşea cu capul. Accunul 
izbucni victorios, sfâşiind ţesuturi şi împroşcând 
cu o materie violacee. 

Atacul celui de-al doilea războinic zet nu mai 
fu deloc o surpriză pentru Hinnedi. Încercă 
imediat aceeaşi manevră de destabilizare a 
picioarelor, numai că de data aceasta rezultatul 
fu doar o mică ezitare a celuilalt. Se apropie de 
zet şi reuşi să-i reteze cu două parade simple 
ambele sulițe. Făcu o fentă din corp, privi în 
stânga, iar lovitura veni din dreapta, 


269 


secţionându-l aproape în două pe oponentul 
său. 

- Învață al dracului de repede, se plânse 
Hinnedi. Aş putea jura că a doua lighioană a 
înţeles de ce a murit prima. 

- Veniţi în navă, se auzi glasul lui Perse. 
Retrageţi-vă în navă cât puteţi de repede. 

- Plecăm? 

- Cu navetele monoloc. Fregata e avariată 
mult prea rău. 

- Dar o putem repara. 

- Mă îndoiesc că avem cele necesare. Nu e 
altă soluţie. Aparatele îmi arată o întreagă 
armată de zeţi care se mişcă al naibii de repede. 

Când Villerte şi Hinnedi ajunseră la navă, 
navetele monoloc ale lui Tars şi Perse creaseră 
deja un perimetru sigur în jurul căruia făcuseră 
un zid de acid molecular. Cunoscând bine genul 
acela de atac, zeţii nu mai încercară nimic, ceea 
ce le permise celor doi quinti rămaşi să decoleze 
şi ei. 

Micile navete se înălţară până pe o orbită 
joasă şi aterizară apoi pe cealaltă parte a 
planetei, acolo unde zeţilor le-ar fi trebuit mai 
bine de o lună să ajungă. 

Îşi montară adăpostul provizoriu, metalic, 
evitând să-şi vorbească. Ştiau că fuseseră 
neglijenţi. Pierduseră din nou încărcătura de 
austral, dar reuşiseră să recupereze bomba 
atomică pe care orice fregată o avea la bord 
pentru a-i servi la autodistrugere. 

- Până la urmă arătarea aia a fost mai 
deşteaptă ca noi, pufni într-un târziu Villerte. 
Ne-a abătut atenţia şi... 


270 


- Nu ăsta a fost planul ei, oftă Perse, al cărui 
glas sună ca şi cum ar fi aşteptat de multă 
vreme să vină vorba despre Zuul. 

- Am văzut că păreai ataşat de fiinţa aia, 
dar... 

- Nu ăsta a fost planul lui, zise Perse. 

Fără vorbă, îşi scoase tunica, dezvelindu-şi 
pieptul. Pe porţiuni largi pielea începuse să i se 
usuce, iar acolo unde mai avea încă tonusul 
normal căpătase o nuanţă verzuie, nesănătoasă. 


- Dumnezeul tău e mereu neschimbat. 

- Dar cum ar putea fi altfel, de vreme ce el 
e tot ceea ce există? 

- Nu crezi că la întrebarea asta ar trebui să 
răspundeţi mai ales voi, cei care credeţi în 
imensitatea lui? 

- De ce am face-o? Noi am răspuns deja. 

- Minciuna e un păcat. Zi mai bine că ştiați 
răspunsul şi abia pe urmă ați formulat 
întrebarea. 


Oksana simți mişcările bebeluşului şi fu 
cuprinsă de o emoție covârşitoare. Pentru o 
clipă, aproape că percepu material fragilitatea 
noii vieţi pe care o adăpostea în pântece, ceea 
ce aruncă o cu totul altă lumină asupra ultimelor 
evenimente. Durdrin Johansson pusese în pericol 
minunea aceea! Era mai bine că plecase. Că se 
ascunsese acolo unde furia ei nu putea să-l mai 
ajungă. Copilaşul mai zvâcni o dată şi apoi se 
linişti, dar mâna Oksanei zăbovi în continuare 
deasupra lui, ca o mângâiere în avans. 


271 


- Te-ai gândit ce va fi copilul ăsta? întrebă 
Maria, care intrase pe nesimţite în cabina 
îngustă a Oksanei. 

- Mă gândesc încontinuu... 

- Poate că nu e momentul să avem discuţia 
asta, zise ezitant Maria, văzând că vorbele ei 
aduseseră crispare pe faţa Oksanei. 

- Te asigur că sunt perfect pregătită. 

Maria cântări ceea ce avea de zis. Ar fi putut 
face o introducere lungă, dar instinctul îi spuse 
să o pună pe cealaltă cu brutalitate în faţa 
adevărului. 

- Îţi dai seama că, după Xtyn, va fi cea mai 
vânată fiinţă din univers. 

- De ce ar fi aşa? Doar foarte puţini ştiu cine 
este. 

Maria zâmbi stins. Genul acela de secrete se 
aflau întotdeauna. Omul părea să aibă o 
apetenţă bizară pentru tot ceea ce nu era la 
şedere. Ea una nu se îndoia că Johansson va 
găsi o cale prin care să spună tuturor originea 
fiului Oksanei, iar atunci nimic nu l-ar fi putut 
salva pe bietul băiat. 

- Dar cine să-i vrea răul? întrebă Oksana. 

- Ar fi mai întâi toate clonele care au mai 
rămas în univers, poate cu excepţia celor de 
aici. Deşi Negal şi Ballen ne-au avertizat deja în 
privinţa câtorva semeni de-ai lor care nu îţi pot 
ierta uciderea lui Barna şi a lui Şestov. Adaugă 
clonelor şi pe toţi cei care dispreţuiesc ceea ce 
au reprezentat Lumile Agricole sau au avut de 
suferit de pe urma administraţiei impuse după 
căderea Imperiului. Dar nici măcar acum lista nu 
e cu adevărat completă. 


272 


- Dar cine ar mai putea fi? 

- Cei care se tem fiindcă nu înţeleg unde-i 
poate conduce o asemenea fiinţă, cei care vor 
să profite, crezând că-şi pot asigura un avantaj 
de pe urma controlului unui asemenea 
personaj... 

Oksana tăcu. Într-o formă nebuloasă, toate 
aceste gânduri îi trecuseră şi ei prin minte, dar 
claritatea cu care le exprima Maria o lovise în 
cel mai sensibil punct al conştiinţei ei. Îşi dădu 
seama că ştiuse încă de la început că fiul ei era 
condamnat. Nimic din viaţa ei anterioară nu o 
pregătise pentru o asemenea frustrare. 

- Cred că exagerezi, zise Oksana, ridicându-se 
cu hotărâre în picioare. Am să-i cer protecţie 
Alaanei, lui Xtyn. În plus, nici eu nu sunt tocmai 
neajutorată în a-l apăra. 

-  Simplifici lucrurile. Dacă reduci sfera 
posibilelor agresiuni la o lance împlântată între 
omoplaţi sau la un cuţit ascuns într-o cizmă, 
sigur că viitorul poate fi privit cu optimism. 
Gândeşte-te însă ce se va întâmpla dacă clonele 
vor găsi o cale să-i readucă memoria originală. 
Ce relaţii ar putea avea el atunci cu Xtyn? O să 
fie chinuit. 

Smulgându-şi cuvintele cu mare greutate, 
Oksana întrebă aproape în şoaptă: 

- Şi atunci, ce e de făcut? 

- Există o singură soluţie... 

- Care? 

- Aceea pe care o vei alege. Vreau să spun că 
important e să nu-ţi pară rău. Imaginează-ţi că 
eşti pe un pisc, iar în jurul tău nu se vede decât 
hăul. Contează mai puţin în ce direcţie cazi... 


273 


În momentul acela se deschise uşa cabinei şi 
Negal le salută pe cele două femei, înclinând 
scurt din cap. 

- Ai văzut-o pe Airam? întrebă Oksana. 

- A plecat cu Ballen să aducă metalul pe care 
ni l-aţi cerut. E o treabă destul de grea... 

- Dar de fapt ce e cu metalul ăsta? De ce e 
atât de important? 

- Asta ar trebui să ne spui tu, zâmbi Oksana. 
Nu eşti tu cea care a stat aproape 
şaptesprezece ani împreună cu doi quinti? 

Fu rândul Mariei să rămână cu gura căscată. 

- Vrei să spui că... lamele lor...? Nu m-am 
gândit niciodată la asta... 

- Ai stat şaptesprezece ani cu doi quinti? 
întrebă Negal, a cărui minte rămăsese blocată 
pe informaţia aceea. 

- Da, pe vremea când ne ascundeam pe 
Kyrall, dar nu prea am avut ocazia să le vedem 
lamele. Nu şi le scot decât când atacă, iar atunci 
nu-i putem vedea. Dar lasă asta, continuă ea pe 
alt ton. Vrei să-ţi pui şi tu una? De aceea ziceai 
că nu eşti neajutorată? 

Ca şi cum ar fi fost într-un pericol de moarte, 
lui Negal începură să-i tremure mâinile. După 
două secunde în care frica îi paraliză picioarele, 
dădu să iasă pe uşă, dar se împiedică şi se lovi 
destul de rău. Ca şi cum ar fi considerat acest 
lucru ca pe un semn divin, îşi abandonă brusc 
fuga şi întrebă ezitant din cadrul uşii: 

- Deee... de ce... să-şi pună... o lamăăă...? 

- Dar de ce crezi că a fugit dragul de 
Johansson? izbucni în râs Maria. A constatat că 
şi-a pus mântuitorul în pântecele unui quint 


274 


imperial. Unul mai neobişnuit, e drept, dar un 
quint imperial. 

- Cum adică? Tot timpul ăsta... Dar 
Introducerea în studiul Regulamentului Canonic? 
Dar evadările spectaculoase... ? 

- Aşa cum i-am spus şi lui Johansson, voi, 
clonele, nu excelaţi prin inteligenţă. E drept că 
nu e vina voastră, sunteţi nişte minţi vechi, dar 
chiar şi aşa... 

Femeia se opri fiindcă Oksana îi pusese o 
mână pe umăr, trecând pe lângă ea spre Negal. 
Femeia întinse mâinile către tânăr şi-l îmbrăţişă. 

- Faptul că v-aş fi putut ucide lesne pe toţi în 
decursul anilor ăstora nu înseamnă că gândul 
ăsta a existat, fie măcar şi pentru o clipă, în 
mintea mea. Cred că ar trebui să te gândeşti ce 
înseamnă faptul că am preferat să mă expun 
mâniei lui Johansson decât să omor pe vreunul 
dintre tovarăşii mei. 

- Bine, dar cum se poate? 

- O să-ţi spun povestea mea dacă-mi promiţi 
să-mi explici ce-aţi descoperit despre accun... 


KKK 


Airam îşi băgă mâna până la cot în recipientul 
mare, făcut din argilă arsă, în care clonele 
strânseseră aproape un metru cub de metal 
lichid. Îşi ridică apoi palma cu degetele răsfirate, 
lăsând metalul să o mângâie. 

- Îmi împinge mâna în sus, se bucură femeia 
pe un ton aproape copilăresc. 

- Da, este un aliaj cu o densitate extrem de 
mare, zise Negal. 


275 


- Dar ce este? vru să ştie Oksana, care ieşise 
şi ea în grabă din navă când auzise că Airam şi 
cu ceilalţi aduseseră recipientul cu metal lichid. 

- Păi, nimic special: un aliaj de fier, nichel, 
crom şi puţin aluminiu... Credem că secretul e în 
altă parte. Din ce-am apucat noi să înţelegem, 
pe Eck există un minereu care, supus timp de 
sute de milioane de ani la furtunile magnetice 
de aici, s-a lichefiat. Dacă am avea instrumente 
mai performante, sunt sigur că am constata că 
structura cristalină a aliajului e una cu adevărat 
nemaiîntâlnită. 

- Aşa s-ar explica şi de ce există numai pe 
Eck, zise Oksana. Probabil că e nevoie de foarte 
multe furtuni magnetice şi de foarte mult timp 
pentru a crea acest material. 

Ballen, care era încă uluit de ceea ce aflase 
despre Oksana din şuşotelile lui Negal, îşi înghiţi 
un nod din gât şi începu să vorbească: 

- Potenţialul unui asemenea material e practic 
inepuizabil. Noi l-am folosit la calculatoare 
fiindcă, pur şi simplu, capacitatea lui de a-şi 
autoregla grosimea joncţiunilor în procesoare 
adaugă o nouă dimensiune la tot ceea ce s-a 
făcut până acum. 

- Nu pricep o iotă, zise Airam cu veselie. Şi, 
oricum, mă interesează mai mult cum fac quintii 
să controleze metalul ăsta. 

- De când mi-a spus Negal că... Oksana... e... 
că Oksana... ar putea... că Oksana... ar fi 
interesată de o asemenea lamă, se bâlbâi 
Ballen, mă gândesc că, la cât de sensibil e la 
furtunile magnetice, e foarte posibil ca 
materialul ăsta să fie transformat într-o lamă 


276 


ascuţită chiar şi de un mic câmp magnetic cum 
e cel generat de electricitatea naturală a 
corpului omenesc. Cred că e o abilitate care se 
deprinde greu, dar nu o văd ca fiind imposibilă. 

Airam îşi plimba acum numai un deget de la o 
mână, alterând oglinda perfectă a accunului. 

- Asta e excitant. Mă gândesc acum pe loc şi 
la alte utilizări... 

- Airam! aproape că lătră Maria. 

- Ei, lasă, soro! Cine să bage în seamă 
cuvintele unei babe care la fiecare două 
săptămâni sfârşeşte prin a fi legată de un scaun 
ca să fie omorâtă? Mă mai distrez şi eu acum cât 
pot! 

Oksana zâmbi. Antagonismul dintre cele două 
femei era un semn de normalitate. Unul care 
compensa, în mică măsură e drept, temerile 
care o cuprinseseră imediat ce fătul din 
pântecele său reîncepuse să se zbată. 

Avea nevoie de Alaana, de sfaturile ei, de 
confortul cald al unei minţi care să o învăluie pe 
a ei şi să o lase să se odihnească. 

Adunându-şi toate puterile, îşi concentră 
gândurile către psiac, către Alaana. Era un 
strigăt mut, o chemare în ajutor. 

Şi atunci se petrecu cel mai neaşteptat lucru 
cu putinţă. Simţi mintea Alaanei mai prezentă ca 
niciodată în apropierea ei. Atingerea de pe 
Kyrall nu era însă una care să o liniştească. 
Alaana părea mai degrabă mirată. 

Cum ai făcut să mă chemi? 

- Nu ştiu, am strigat pur şi simplu spre tine. 
Am făcut ceva rău? 

Nu. E minunat. Atâta doar că nu mă 


277 


aşteptam. 

- Avem nevoie de ajutorul tău. Trebuie să ne 
trimiţi două nave. 

Două? 

- Da. Trebuie să-mi ţin o promisiune faţă de 
nişte prieteni care mi-au salvat viaţa. 

Cum poate cineva salva viața unui quint? 

- Asta e o poveste lungă. Spune-i lui Xtyn că 
ne vom întoarce cu câteva lucruri care-l vor 
interesa foarte mult. 


KKK 


Negal şi Ballen priveau cu sentimente 
amestecate fregata spațială în care Oksana 
urcase împreună cu Mariile, cu Alambicul şi cu 
recipientul cu accun. Incă nu acceptau pe deplin 
nu atât trădarea neaşteptată a Oksanei, cât 
faptul că fuseseră într-un pericol de moarte 
atâta vreme. 

- Tu ai înţeles ce vrea Xtyn de la noi? 

- Nu, răspunse Negal. Dar poate că ăsta e un 
semn că nu trebuie să ne preocupe ce vrea el. 
să folosim răgazul pe care ni-l oferă! Abia acum 
putem experimenta cu adevărat. 

Incântat, Ballen porni fără vorbe spre intrarea 
în ceea ce mai rămăsese din adăpostul lor. 
Puteau acum să-şi încarce calculatorul în fregata 
spaţială pe care le-o dăruise Oksana şi să-şi 
continue experimentele pe orbită, departe de 
furtunile magnetice de pe Eck. lar după ultimele 
evenimente, clonelor rămase pe planetă nici nu 
le mai păsa ce anume avea să fie maşinăria pe 
care o construiesc: conducător, unealtă 


278 


neînsufleţită, Dumnezeu... 


- E crud din partea ta să ne închizi într-un 
timp infinit. 

- Dar dimpotrivă, eu am susținut 
dintotdeauna că timpul e finit. A şasea eră se 
va sfârşi cu a doua venire a lui lisus Hristos. 

- Aşa cum îti spuneam, e crud din partea ta 
să ne închizi într-un timp infinit 


Xtyn savura cu încântare momentele de 
solitudine pe care i le oferea livada de arbori 
negri. Odată descoperită metoda prin care 
funcţiona viziunea, imediat ce foştii operatori 
din psiac deprinseseră toate meandrele viziunii, 
Kyrallul îşi  recăpătase rolul de nod de 
comunicaţii. Până şi kyrallienii erau în culmea 
fericirii. Necesitatea de a întreţine constant 
viziunea furtunii le transforma viaţa, fiindcă 
semăna atât de mult cu vechea îndatorire de a 
veghea în ryna, încât ritmurile vechi ale vieţii 
triburilor îşi recăpătaseră cadenţa. 

Paradoxal, pe Xtyn păreau să-l fi uitat cu toţii. 
Experimentau cu frenezie noua capacitate de a 
transporta materia la distanţă. Era mult prea 
devreme ca să susţină că pot repeta fără greş 
teleportarea conducătorului claronsian, dar nu 
se mai îndoia nimeni că noul fel de psiac urma 
să fie altceva decât orice cunoscuse omenirea 
vreodată. 

Xtyn era însă chinuit. | se refuza viziunea lui 
Zerri. Atunci când o invocaseră, Alaana şi ceilalţi 
semeni kyrallieni o putuseră vedea şi i se 


279 


adresaseră. El însă nu reuşea să perceapă decât 
un glas difuz, mai vag chiar şi decât în primele 
momente când simţise murmurul livezii. 

O întrebase de ce se întâmplă lucrul acela, iar 
Zerri îi răspunsese fără să şovăie că în mintea 
lui existau prea multe conştiinţe pentru ca ea 
să-l simtă întreg şi să se poată apropia de el în 
viziune. Dar cum să renunti să fii Sfântul 
Augustin şi Augustin Bloose şi Rimio de Vassur 
fără ca asta să-ţi scadă capacitatea de a-i 
conduce pe ceilalţi? 

Timp de două zile se gândise încontinuu la 
ceea ce avea de făcut, întrebându-se dacă mai 
are vreo datorie faţă de ai săi, dacă are sens să- 
şi jertfească dragostea pentru a continua să-i 
conducă. Fără să înţeleagă de unde provenea 
zbuciumul tânărului, Alaana îi reproşase din nou 
că-şi lasă mintea să fie acaparată de cele două 
conştiinţe religioase şi că lucrul acesta îl 
împiedica să înţeleagă ceea ce se întâmplase 
începând cu clipa în care Abatele Radoslav 
pornise cea de-a Doua Însămânţare. 

Se strecurase nevăzut în chilia din peşteră şi- 
şi trăsese mantia pe frunte, dorindu-şi să creadă 
în primul rând el însuşi că toate problemele au 
într-adevăr o rezolvare înăuntrul minţii lui, una 
consistentă precum pereţii de stâncă ai sălaşului 
Omenori, dar încă greu de deosebit din cauza 
ceţurilor de gânduri răzlețe. 

Imediat se trezi în poiana înflorită, stând pe 
piatra pe care şedea de obicei şi avându-l în faţă 
pe Sfântul Augustin. Ca niciodată, trăsăturile 
bătrânului nu i se refuzau. Avea sprâncene 
stufoase, ochi albaştri, spălăciţi, şi o fantă 


280 


severă care decupa gura într-o barbă pieptănată 
prelung, în jos. Nasul proeminent ieşea mult în 
evidenţă din cauza pomeţilor joşi şi a obrajilor 
supti, a căror uscăciune barba nu o putea masca 
pe deplin. 

- Spune-mi, ce sens au toate astea? 

- La ce te referi? 

- La tot ceea ce s-a întâmplat după ce Abatele 
Radoslav a stârnit nebunia asta. 

- Parcurgi drumul care ţi-a fost hărăzit de 
Dumnezeu. Într-un fel, eşti unul dintre cei mai 
ciudaţi tineri pe care i-am văzut. Doreşti şi vrei 
să-i conduci pe ai tăi şi ar trebui deci să fii 
liderul ideal. Dar eşti străin de deprinderile 
practice care trebuie să însoţească o asemenea 
devenire. Eşti neajutorat. 

- Ajută-mă tu. Spune-mi ce trebuie să fac. 

- Încetează să te mai amăgeşti. Ceea ce se 
întâmplă aici, pe Kyrall, nu e cu adevărat 
extraordinar. Probabil, Dumnezeu încearcă să vă 
facă mai buni, vă supune la cazne din care veţi 
ieşi purificaţi. Trebuie să înţelegi că venirea ta 
pe lume a avut un sens şi că acesta e 
reprezentat de lucrarea pe care Dumnezeu ţi-a 
încredinţat-o încă înainte să exişti. 

Xtyn îşi adună cu greu gândurile şi întrebă din 
nou: 

- Simt totuşi că trebuie să mai fie şi o altă 
explicaţie. În mintea mea se învârt fapte şi 
informaţii despre care ştiu că s-ar putea aşeza 
într-un tablou perfect, dar nu-mi dau încă seama 
cum trebuie să le îmbin. 

- Cunoaşterea, pufni Augustin. Când o să 
înţelegeţi că nu totul poate fi cunoscut? 


281 


- Simt că timpul e pe sfârşite, că urmează să 
se întâmple ceva dincolo de care nimic nu va 
mai fi ce a fost. 

- Timpul, tinere, e doar o linie. El începe cu 
Adam şi se sfârşeşte cu a doua venire a lui 
Hristos, pentru ca istoria să-i salveze pe oameni 
de păcatul originar. 

- Mi-e greu să accept lucrul ăsta. Pentru noi, 
pe Kyrall, totul e mai simplu... 

- Există şi lucruri care îi unesc pe oameni, 
indiferent de locul în care s-au născut. Păcatul e 
unul dintre ele. 

- Te înşeli. O cunosc pe Zerri deopotrivă din 
vocea /y şi din miile de zile minunate pe care le- 
am petrecut împreună. Asupra ei nu planează 
nici unul dintre păcatele la care te gândeşti. 

- Şi totuşi ele există, indiferent de fiinţa ei sau 
de părerea ta. 

Xtyn îşi muşcă buzele, plecându-şi ochii în 
pământ. 

- Spuneai mai devreme ceva despre faptul că- 
mi lipsesc anumite abilităţi de a-mi conduce 
semenii, deşi o fac chiar bine, de vreme ce 
nimeni nu-mi contestă autoritatea. Nu e oare o 
contradicţie? Dacă nu ştiu totul, atunci cum pot? 

- Dar îi conduci tu cu adevărat? Te înşeli! 
Cetatea pământească are un scop, unul pe care 
tu îl refuzi. Ceea ce faci acum nu e decât să 
menţii ordinea, să intimidezi cu puterile tale pe 
toţi cei care ţi s-ar putea opune. Trebuie să te 
întrebi cum poţi da un sens puterii pe care o ai 
acum asupra lor, cum îi poţi îndrepta pe o cale 
dreaptă. La întrebările astea a existat 
întotdeauna un răspuns simplu: jertfa. A muri e 


282 


un lucru simplu şi inevitabil. Uneori a-i putea 
conduce pe oameni înseamnă doar să dai 
valoare acestui final implacabil. 

Xtyn încercă să-şi alunge tulburarea, dar 
viziunea poienii aproape că se destrămă şi fu 
nevoie de toată puterea mentală a tânărului 
pentru ca imaginea sfântului să nu se topească. 

- Acum am să-ţi spun eu ce cred. Timpul nu e 
nicidecum o linie, nu are cum să fie. lar 
Dumnezeul la care te închini mi se pare atât de 
găunos, încât nu-l pot credita cu inventarea 
timpului şi a toate cele ce sunt... Pur şi simplu, 
trebuie să existe o altă explicaţie. 

- Te amăgeşti. Ai văzut tu însuţi că nimeni 
dintre cei care au agitat până acum ideile astea 
nu a izbândit. 

- Dar cine vorbeşte de izbânzi? Nu-mi doresc 
decât să o văd pe Zerri, la fel ca şi ceilalţi 
kyrallieni... 

- Şi crezi că eu te împiedic? 

- Viziunea asta nu ne lasă să vedem ceea ce 
eşti cu adevărat. Fiinţezi doar într-o parte a 
minţii mele, o parte ce a căpătat concreteţe mai 
mare după ce guinții mi-au adus scrierile tale. 
Sunt multe lucruri înțelepte acolo. Şi de aceea 
nu tot ceea ce spui trebuie luat în derâdere. 
Simt că ai dreptate în privinţa jertfei, dar în 
altele nu pot fi de acord cu tine. 

Augustin tăcu o bucată bună de timp, 
lăsându-l pe Xtyn să se îndoiască. 

- Nu o să ne mai vedem, nu-i aşa? zise 
bătrânul într-un târziu. 

- Nu. Voi încerca să ignor ceea ce reprezinţi, îl 
aprobă Xtyn. 


283 


- Şi crezi că asta te va ajuta să găseşti drumul 
spre mântuirea ta şi alor tăi? Crezi că aşa vei fi 
pregătit pentru a sta de-a dreapta Domnului tău 
în războiul pe care-l crezi că e gata să înceapă? 

- Nu mă asculţi. Nu mă interesează nici 
războaiele şi nici mântuirea de care spui. Imi 
doresc doar înţelegerea felului în care pot 
înnoda firele timpului pentru ca din liniştea unei 
astfel de confluenţe să mă pot odihni lângă 
Zerri. 

Augustin se ridică în picioare şi schiţă asupra 
tânărului un gigantic semn al crucii. Nu apucă 
însă să-şi termine gestul fiindcă viziunea lui se 
dizolvă, lăsându-l pe Xtyn singur în poiană. 


- În memorie nu pătrund lucrurile ele însele, 
ci doar imaginile lor sunt prinse cu uimitoare 
rapiditate şi aşezate în minunatele cămăruțe 
ale memoriei, de unde reamintirea le scoate în 
mod miraculos. 

- Şi nu e ăsta cel mai simplu mod de a 
perverti realitatea? 

- De fel. 

- Dar dacă evenimentul despre care vrei să- 
ti aminteşti te-a schimbat atât de mult încât 
devii alt om, iar când îi rechemi imaginea din 
memorie, ea are pentru tine o cu totul altă 
valoare decât originalul? 


Alaana privea înfricoşată la înfruntarea dintre 
cei doi. Nimic din bucuria cu care Arrus îl 
reîntâlnise pe Xtyn nu anunţase izbucnirea 
aceea de violenţă. Făurarul aterizase pe Kyrall 


284 


aproape mort de frică, fiindcă pilotul automat nu 
alesese cea mai lină dintre căile de coborâre. 
Urmase povestea istoriei incredibile pe care o 
trăise Arrus pe Eck. Alaanei încă nu-i venea să 
creadă că Ordinul quintilor îşi avusese originile 
pe Kyrall, dar pe măsură ce se gândea mai bine, 
îşi dădea seama că explicaţia lui Arrus era mai 
mult decât logică. Privind retrospectiv la 
experienţa pe care o încercase ea însăşi cu 
modificarea minţii lui Xtyn, îi era clar acum că 
reuşise să-l transforme pe tânăr după tiparele 
minţii lui Rim numai fiindcă sădise seminţele 
cunoaşterii ei într-un loc prielnic. La cele mai 
elementare niveluri existase probabil 
dintotdeauna o asemănare structurală între 
mintea tânărului Xtyn - Jorlee şi cea a lui Rimio 
de Vassur. Ştia că, dacă ar fi dus lanţul acela 
ideatic până la capăt, ar fi putut îngusta cu mult 
numărul celor pe care să încerce să-i transforme 
în quinti, dar pentru moment nu se putea 
concentra decât la groaznica înfruntare dintre 
Xtyn şi Arrus. 

Făurarul răcni scurt şi îşi aruncă trei dintre 
cele şapte pumnale spre Xtyn. Tânărul, a cărui 
forţă mentală era infinit superioară, le sili să se 
înfigă în pământ, la trei metri în faţa lui. 

- Arrus, prietene, nu asta e calea. 

- Ba ne eşti duşman! Nu te recunosc nici de 
Preot şi nu înţeleg cum se poate ca pe planeta 
asta să se fi născut un om ca tine. De generaţii 
ducem povara aceea în vocea /y, de generaţii o 
folosim drept comparaţie pentru răul absolut. An 
de an ne-am jertfit copiii pentru a ne păstra 
vigoarea. Şi toate astea pentru ce? Fiindcă voiau 


285 


să facă un experiment? 

Xtyn nu răspunse, preferând să se 
concentreze asupra celorlalte patru pumnale pe 
care Arrus le ridicase proclamând o luptă rituală. 
Xtyn era încă Preotul tribului Omenori şi tradiţia 
spunea că el poate fi provocat oricând şi de 
oricine. 

Alaana nu pătrunsese niciodată în vocea /y a 
vreunui trib. Indiferent cât de mult încercase, 
chiar şi înfăşurată într-o mantie shu, mintea ei 
nu  percepuse niciodată foarte pregnant 
murmurul acela colectiv format la zona de 
interferenţă a conştiinţelor membrilor unui trib 
kyrallian. Îşi putea însă imagina cum e. Xtyn îi 
spusese că vocea /y e schimbătoare, că ea 
serveşte deopotrivă drept judecător şi profesor 
şi că, dacă nu ţi-e frică să-ţi pierzi scânteia care 
te face să fii ceea ce eşti, te poţi afunda şi 
printre amintiri vagi. 

Kyrallienii nu aveau istorii; pentru ei faptele 
mureau odată cu clipa prezentă. Intr-un fel, 
Arrus plecase în căutarea adevărului despre 
Ordinul guinților tocmai în încercarea de a 
umple acest gol. Cea mai terifiantă dintre 
amintirile acelea difuze părea însă să fie una pe 
care nimeni nu o urmase până la capăt, dar pe 
care Xtyn nu se sfiise să o exploreze după ce 
descoperiseră documentele din Peştera 
Vânturilor, stârnind mânia semenilor săi. 

- Şi de ce mi-ar păsa de omenire? urlă Arrus, 
strigându-şi în acelaşi timp neputinţa fiindcă 
Xtyn îl mai deposedase de două pumnale. 

- Fiindcă suntem fiinţe umane, fiindcă nu 
putem pedepsi atâtea sute de miliarde de 


286 


suflete numai fiindcă, demult, câţiva oameni au 
greşit faţă de noi. 

- Tribul Omenori nu se va face nicicând parte 
a viziunii tale, răspunse Arrus, scrâşnind din 
dinţi. 

Spre groaza Alaanei, în spatele Făurarului se 
aliniară aproape toţi războinicii Omenori. Gestul 
lor era mai mult decât elocvent. Când văzu însă 
zâmbetul de pe faţa lui Xtyn, groaza Alaanei 
căpătă dimensiuni  paroxistice. Tânărul îşi 
afişase din nou rânjetul care prevestea că se va 
transforma într-o furie ucigaşă. Ştia că soarta ei 
şi a tuturor oamenilor din galaxie e legată de 
iscusinţa lui Xtyn în a-i calma pe kyrallieni, dar 
trebuia să recunoască faţă de ea însăşi că 
frustrarea oamenilor aceia simpli, dar drepţi şi 
neprihăniţi, avea temeiuri adânci. 

După ce Arrus le povestise cum văzuse 
imagini care atestau faptul că Bogannus Boszt 
plecase de pe Kyrall cu un Făurar şi cinci 
discipoli, câte unul din fiecare trib, până pe Eck, 
unde  descoperiseră  accunul, merseseră în 
Peştera Vânturilor şi dezgropaseră documentele 
despre care vorbise Boszt. Erau scrise pe hârtie, 
într-o limbă destul de greu de înţeles, dar 
conţinutul lor se dovedise cu adevărat uimitor. 
Avuseseră nevoie şi de amintirile Abatelui, iar 
Xtyn şi Arrus pătrunseseră în viziunea pe care o 
crea livada de arbori negri şi avuseseră o 
discuţie îndelungată cu Radoslav. Cunoştinţele 
Abatelui despre istoria Ordinului augustinian 
umpluseră golurile lăsate de documentul lui 
Bogannus Boszt. 

Mărturisirea în sine încerca să fie un fel de 


287 


disculpare pentru o trădare. Bogannus Boszt 
fusese unul dintre cei trei capi care formau în 
chip tradiţional triumviratul din conducerea 
Frontului  Adevăratei Biserici. Din câteva 
menţiuni vagi, Xtyn şi Alaana înțeleseseră că 
această organizație se născuse pe Vechea Terra 
imediat ce câțiva preoţi creştini îşi dăduseră 
seama că Abația doar mimează credinţa, 
aflându-se într-o profundă opoziţie cu tot ceea 
ce putea fi considerat drept religios. Frontul nu 
ştiuse niciodată care sunt planurile Abației şi nu 
intuise schema celei de-a Doua Insămânţări, dar 
se  opusese constant, uneori prin atacuri 
viguroase, la tot ceea ce întreprindeau călugării 
augustinieni. Multă vreme, Frontul încercase să 
găsească şi o planetă pe care să-şi clădească în 
secret un aşezământ similar Abației, dar în care 
să se perpetueze adevărata credinţă creştină. 
Cercetările, situate în mod deliberat cât mai 
departe de Vechea Terra, îi făcuseră să 
descopere Kyrallul. Primii misionari ai Frontului 
Adevăratei Biserici se speriaseră fiindcă puterile 
minţii lor erau amplificate aproape diavoleşte de 
planeta aceea şi o abandonaseră. 

La o generaţie distanţă, Abația pierduse o 
întreagă populaţie de clone în timpul unui atac 
furibund al mercenarilor angajaţi de Frontului 
Adevăratei Biserici. Clonele fuseseră duse pe 
Kyrall fiindcă şefii de atunci ai Frontului doriseră 
să obţină o comunitate în care să facă să se 
nască în mod spontan o religie. Scopul final era 
acela de a identifica o cale simplă prin care 
clonele de pe proaspăt înfiinţate Lumi Agricole 
să poată fi seduse de o altă biserică, una care să 


288 


o zădărnicească pe cea lucrativă, inventată de 
Abaţie pentru a-i transforma pe credincioşi într- 
un popor ascultător şi muncitor. Din păcate 
pentru ei, conducătorii Frontului nu 
descoperiseră altă planetă anonimă capabilă să 
susţină viaţă, aşa încât trebuiseră să apeleze la 
Kyrall, în pofida fenomenelor psi care se 
petreceau acolo. 

Suprapunerea  conştiinţelor umane, care 
dusese la apariţia vocii /y, zădărnicise însă acest 
plan. Clonele nu numai că nu ajunseseră să 
dezvolte un sistem teologic fie el şi primitiv dar, 
odată cu ruperea lor în cinci grupuri sociale mai 
mici, păruseră a-şi fi găsit o cale prin care 
puteau chiar exista fără ca în societatea lor să 
se resimtă chiar şi cel mai palid sentiment 
religios. 

Decizia Frontului Adevăratei Biserici fusese 
una năprasnică: populaţia de clone avea să fie 
exterminată, iar  Kyrallul trebuia să se 
transforme într-un mediu ostil, unul în care omul 
să aibă nevoie să creadă în forţe supranaturale. 
Intre timp, organizaţia ajunsese la apogeul 
întinderii ei, beneficiind de sprijinul numeroşilor 
adepţi recrutaţi pe cele mai bogate lumi. Unul 
dintre aceştia îl şantajase pe Assan Tres, 
biologul. Acesta proiectase un ecosistem fragil, 
bazat pe animale capabile să folosească extrem 
de particularul câmp amplificator al puterilor psi. 
Aşa se născuseră policornii, florile cântătoare şi 
celelalte animale cu care se luptaseră timp de 
generaţii kyrallienii, dar şi livezile de arbori 
negri. 

Deloc mândru de planul său, Assan Tres 


289 


lăsase kyrallienilor organismul extraordinar pe 
care îl reprezentau livezile de arbori negri. 
Sperase ca echilibrul ecologic să le permită 
oamenilor un exces de fructe, aşa încât ei să 
descopere conştiinţa colectivă în care s-ar fi 
putut transforma livada. Din păcate însă, 
oamenii aleseseră să mănânce fructele înainte 
ca ele să se matureze. 

Cea mai mare dintre greşelile pe care le 
făcuse însă Frontul Adevăratei Biserici fusese 
simultaneitatea dintre masacrul primei populaţii 
de clone şi plantarea celeilalte. Fiindcă australul 
începuse să fie controlat de administraţiile 
planetare, Frontul Adevăratei Biserici decisese 
să folosească un singur transport pentru ambele 
operaţiuni. Întâi omorâse comunitatea clonelor, 
iar apoi eliberase animalele şi oamenii şi sădise 
primii arbori negri. Printr-un fenomen de 
rezonanţă bizară însă, strigătul de moarte al 
zecilor de mii de kyrallieni ucişi se menţinuse în 
câmpul chu destul de mult pentru ca el să 
pătrundă într-un chip difuz în vocea /y a noii 
populaţii de clone, în chip similar celui care 
permitea copierea minţilor celor morţi în fructele 
negre. De atunci, toate triburile de pe Kyrall 
ştiau că în conştiinţa lor există o zonă adâncă a 
temerilor, un hău negru de care învățau să se 
ferească. 

După câteva generaţii, Frontul Adevăratei 
Biserici realizase că planul său eşuase încă o 
dată. Nici noua populaţie de clone nu părea să 
dezvolte vreun sentiment religios. Între timp 
însă, Frontul descoperise o altă planetă capabilă 
să susţină viaţă. Eck era pustie dar, cu puţină 


290 


îndemânare, ar fi putut fi transformată aşa încât 
să susţină nevoile unei colonii mici de oameni. 

Bogannus Boszt, pe vremea aceea cel mai 
tânăr dintre cei trei conducători ai Frontului, 
fusese făcut responsabil pentru această mutare. 
Abația vânduse cu succes câteva populaţii de 
clone şi se întărise într-un sistem de alianţe şi 
vasalităţi care nu-i mai permiteau Frontului 
acţiuni armate în urma cărora să captureze 
populaţii întregi de clone. Noua colonie trebuia 
deci să conţină kyrallieni. Ajuns pe Kyrall însă, 
Bogannus fusese fascinat de meşteşugul foarte 
proaspăt al Făurarilor, care îşi vindecau tovarăşii 
vizualizându-le structura mentală. Aici se oprea 
relatarea găsită în documentele îngropate, care 
ar fi trebuit să fie o mărturie a existenţei şi a 
luptei Frontului, dar Arrus reconstituise cu mare 
uşurinţă restul evenimentelor 

În mintea tânărului şi ambițiosul Boszt, 
Făurarii născuseră un plan îndrăzneţ. Frontul era 
o structură învechită, incapabilă să lupte cu 
adevărat cu Abația. Decisese de aceea că 
mijlocul tradiţional, acela de a încerca găsirea 
unei religii proprii grupului de clone care 
corespundea celor O Mie de Voluntari, trebuie 
abandonat în favoarea unui alt fel de acţiune. şi 
luase un Făurar şi cinci tineri şi mersese cu ei pe 
Eck în încercarea de a crea supersoldaţi. Din 
motive necunoscute însă, aşa cum constatase 
Arrus, se văzuse nevoit să plece în grabă. 

Alaana nu se aşteptase ca Arrus să fie atât de 
afectat de această poveste. Fără să o fi spus 
vreodată în mod explicit, ea fusese convinsă 
dintotdeauna că şi populaţia umană de pe 


291 


Kyrall, găsită ca atare de constructorii psiacului, 
era parte a experimentului lui Assan Tres, dar îşi 
dădea acum seama că această revelaţie nu 
avea cum să pice bine mândrilor kyrallieni. Privi 
din nou cu groază spre Xtyn, căruia i se 
opuneau acum toţi membrii tribului Omenori. 

- Îmi spuneţi mie că nu sunt kyrallian? tună 
Xtyn. Ştiţi oare vreunul dintre voi ce a însemnat 
pentru mine aflarea faptului că am fost ţinuţi 
într-o cuşcă? Împărtăşiţi doar o fărâmă din furia 
mea! Uitaţi oare că am jertfit planetei ăsteia pe 
cea mai iubită dintre fiinţe, pe Zerri? 

- Dacă eşti de-al nostru, alătură-te răzbunării 
pe care o plănuim pentru întreaga galaxie! 

- Şi dacă n-am s-o fac? 

- Nu te poţi opune tuturor kyrallienilor! strigă 
Arrus. 

- Ba ştii bine că pot, ştii bine că lupta nu ar 
dura decât o fracțiune de secundă, zâmbi Xtyn. 
Fiindcă eu nu lupt numai cu forţa minţii, căile 
mele sunt şi altele decât cele ale Kyrallului 

Arrus tăcu brusc, iar freamătul care trecu 
peste capetele războinicilor Omenori era un 
semn că în vocea /y se dezlănţuise o adevărată 
furtună. 

- Îmi cereţi să mă răzbun? întrebă Xtyn din 
nou. Dar nu eu oare am fost primul dintre voi 
care am avut curajul de a sonda bulgărele acela 
de durere care zace dintotdeauna la fundul 
conştiinţelor noastre? Oare nu eu, astă noapte, 
v-am spus că bolovanul acela negru e strigătul 
de moarte pe care înaintaşii noştri l-au scos 
înainte ca buzele să le fie pecetluite de criminalii 
Frontului? 


292 


- Şi dacă ştii toate astea... 

- Chiar şi dacă ştiu toate astea, nu mă pot 
alătura complotului vostru. Arrus, ai fost pe 
celelalte lumi. Priveşte adevărul în faţă şi 
recunoaşte că suntem o comunitate simplă, că 
avem milenii de recuperat înainte de a pretinde 
că ştim destule pentru a porni un război cu 
restul omenirii. Nu uita că am acces la 
memoriile unui quint imperial. Ştiu ce ar face 
dacă le-am refuza comunicațiile.  Ne-ar 
bombarda de pe orbită, fără ca noi să putem 
riposta în vreun fel. Singurul mod în care ne 
putem menţine în viaţă este să le fim în 
continuare de folos. 

- Şi în de fel reprezintă asta vreo schimbare 
faţă de sclavia în care am trăit până acum? se 
încăpăţână  Arrus, care schiţă doi paşi 
ameninţători spre Xtyn. 

- L-am ucis cu mâinile mele pe cel care era 
ultimul descendent al liniei Boszt. Ce vrei mai 
mult? 

- Nu ai de unde şti că istoria e adevărată, aşa 
cum am completat-o noi. Şi, oricum, ce 
răzbunare e asta? 

Alaana era conştientă şi ea că povestea care 
legase Kyrallul, Ordinul Adevăratei Biserici şi 
dinastia Boszt era fragmentată. Se ridicau o 
mulţime de întrebări, cele mai multe dintre ele 
legate de felul în care şi kyrallienii şi quintii şi 
chiar dinastia păreau să-şi fi uitat originile. 
Memoria lui N'Gai Loon, prezentă în viziunea 
livezii de arbori negri, fusese categorică: nu ştia 
nimic de o asemenea origine, deşi accunul şi 
petecul de mantie shu care constituiseră 


293 


relicvele date din Maestru în Maestru o atestau 
într-un fel. Bella se amestecase şi el şi 
protestase. Adevăraţii strămoşi ai dinastiei Boszt 
erau îngropaţi undeva în Câmpia Pannoniei şi 
erau membrii unui neam glorios şi nicidecum 
urmaşii unui trădător. De asemenea, 
capacitatea lui Assan Tres de a crea ființe părea 
mai degrabă una magică decât o îndeletnicire 
ştiinţifică, bazată pe cunoaştere nemijlocită. 

- Şi la ce bun o asemenea viaţă, până la 
urmă? tună Arrus. Ca să ne poată omori când au 
ei chef? Ca să înceapă un nou experiment? 

- Tu chiar nu înţelegi că speranţa pe care ne-a 
dat-o Assan Tres ne va face stăpânii universului? 
Ne vom continua viaţa simplă proiectând 
viziunea furtunii asupra livezii care va funcţiona 
ca un psiac şi vom continua să ne îngropăm 
morţii acolo. E calea noastră spre nemurire, e 
calea noastră spre crearea unei conştiinţe 
gigantice, ale cărei părticele vom fi fiecare. Vom 
stăpâni materia şi timpul, deopotrivă, imediat ce 
cât mai mulţi dintre noi vor fi trecut în viziune, 
rosti Xtyn cu calm. 

- Omoară-ne atunci pe toţi şi sădeşte-ne în 
livadă, strigă la fel de mânios Arrus. 

- Şi ce-am rezolva cu asta? Soluţia la 
problemele vieţii nu e niciodată moartea. Ne 
vom continua viziunea, cu răbdare. Acum avem 
un ţel. Ştim că nici viaţa şi nici moartea nu ne 
vor fi în zadar. 

- Dar poate că ar trebui să te ucidem pe tine! 
Mintea ta, alăturată celorlalte... Am deveni 
infinit mai puternici, zise Arrus pe un ton mai 
potolit. 


294 


- Toate cele ce v-am zis, prieteni, vi se vor 
întâmpla numai vouă. Aveai dreptate, într-un fel. 
Nu sunt kyrallian. Nu voi fi niciodată îngropat în 
livada tribului meu. 

- Să nu spui asta, zise Alaana, care profită de 
situaţie pentru a se strecura între cei doi. 

- Să nu fii oarbă, îi întoarse Xtyn vorbele. Ştim 
amândoi încă de când în mintea mea s-au trezit 
celelalte memorii că viaţa mea nu are nici un 
sens dacă nu se încheie printr-un sacrificiu. 
Multă vreme am crezut că acesta va fi doar 
moartea mea. Presimt însă că voi fi un alt fel de 
mesia, unul care-şi sacrifică nemurirea pentru 
ca întreg poporul lui să nu mai moară niciodată. 

- N-ai de unde şti asta. 

- Presimt... 

Războinicii Omenori începură să se depărteze 
cu paşi şovăielnici, privind nehotărâţi spre Arrus, 
care se încăpăţâna să rămână în faţa lui Xtyn. 

- Prietene, nimic din ceea ce ni se întâmplă 
nu trece fără să lase urme. Va veni o vreme 
când amintirea înfruntărilor dintre noi te va 
chinui aşa cum mă otrăveşte pe mine acum 
dorul de Zerri. Când va veni vremea acestor 
remuşcări, să scrii cartea aia! Poate că o să te 
aline... 

Făurarul se întoarse şi plecă furios, fără să 
mai spună vreun cuvânt. 


- Numai Dumnezeu poate crea ceva nou din 
NIMIC. 

- Cu toate astea, şi oamenii creează mereu 
într-un fel divin. 


295 


- Cum? 
- Alegând să nu distrugă. 


Matca ajunsese să refuze contactul mental cu 
fostul stăpân al lui Zuul. Simţise în mintea aceea 
imensă un fel de reproş, poate şi un regret, dar 
rămăsese neclintită în judecata ei. Nu avea 
nevoie de oameni pentru a-şi duce la bun sfârşit 
menirea. Zuul îşi încheiase misiunea, reuşind 
atât să le distragă atenţia quintilor, cât şi să îi 
infecteze cu viruşii pe care îi secretase ea 
special pentru oameni. 

Imediat ce viruşii începuseră să confere 
independenţă lucrătorilor, universul din jurul ei 
începuse să se transforme, umplând-o de 
senzaţii noi. Avea acum un edificiu cu mult mai 
mare şi, deşi transformările asupra copacilor nu- 
i reuşiseră pe deplin, unghiurile drepte în care 
începuseră să crească unele crengi foloseau de 
minune lucrătorilor ei. 

Ştia că, destul de departe de primul edificiu, 
un grup de lucrători începuse să-i construiască 
alt sălaş. Nu se aşteptase ca o parte din 
subtilele ei comenzi, modulate prin feromoni şi 
viruşi purtători de informaţii, să aibă un 
asemenea efect. Nu era preocupată de risipa de 
energie pe care o făceau copiii ei, ci se întreba 
dacă n-ar fi trebuit să nască o altă matcă în 
măsură să ocupe noul edificiu. In mintea ei 
stăruiau încă echilibrul numerelor şi complicata 
structură socială de pe Z, unde trăiseră în 
armonie perfectă cu resursele. Era limpede că 
Noul Z ar fi putut hrăni mai mult de patruzeci şi 
şapte de familii, dar, cu toate astea, matca 


296 


ezita. Gândul la un semen întru rațiune o 
tulbura, o făcea să fie inundată de sentimente 
cărora nu ştia cum să le răspundă. 

Nu se iluziona prea tare că quintii o vor lăsa în 
viaţă. Percepuse teama de un sfârşit apropiat în 
mintea stăpânului ei imediat după ce decisese 
să nu-i mai creeze lui Zuul un nou corp. Ştia că 
oamenii pot fi cruzi şi că, chiar dacă ar fi reuşit 
să îi elimine pe cei patru soldaţi, în urma lor ar fi 
venit mereu alţii, mai mulţi, mai bine înarmaţi, 
fără scrupule. 

Conştiinţa acestui sfârşit o şi împiedica de 
altfel să mediteze cu seriozitate la un nou 
semen, la o nouă matcă. Prefera să încerce cele 
mai nebuneşti combinaţii, să modifice aşa cum 
ştia ea tot ceea ce creştea în jur. Firele de iarbă 
aveau acum culori variate, iar pajiştile 
străluceau în degradeuri care-i încântau ochii 
complicaţi. Copacii începuseră să crească foarte 
drepţi, oferind ici şi colo adevărate scări 
naturale pe care lucrătorii ei se căţărau cu 
uşurinţă pentru a ajunge spre vârfuri, acolo 
unde ramurile erau mai subţiri şi mai elastice. 
Unii arbori începuseră să aibă fructe, iar copiii ei 
le adunau oferindu-i-le în coşuri imense din 
împletituri. Fructele o ajutau şi pe ea să-şi 
completeze hrana, într-un fel pe care nu-l 
crezuse niciodată posibil. Încerca din răsputeri 
acum să controleze mărimea şi gustul lor, 
pentru a-i învăţa şi pe lucrători să le consume. 

Dacă ar fi trebuit însă să spună cuiva, 
presupunând că acest cineva exista, ce o 
preocupă cel mai mult, atunci probabil că matca 
s-ar fi plâns de bruscheţea vieţii ei. Avusese 


297 


parte doar de câteva săptămâni de iluminare, 
de câteva ocazii ca noul ei creier să 
împărtăşească memoriile stăpânului şi să 
înţeleagă cât de minunat era universul ce avea 
în curând să i se refuze. 


KKK 


Leka Hinnedi nu ştia dacă era tocmai prudent 
să râdă de faţa lui Allin Perse. Fruntea şi obrazul 
stâng al quintului căpătaseră o culoare verde- 
aprins, de parcă cineva l-ar fi machiat pentru un 
carnaval. Nici părul mov al lui Tars şi nici petele 
albăstrui şi solzoase apărute pe mâinile lui 
Villerte nu erau de ignorat. Dar faţa lui Perse era 
de-a dreptul caraghioasă. 

Petrecuseră mai bine de o săptămână 
încercând să ia contact cu Alaana, fără ca lucrul 
acesta să se fi întâmplat. Rezervele lor de hrană 
şi de apă se apropiau de sfârşit. Privaţi de 
sintetizorul abandonat în navă, guinţii se 
bazaseră doar pe rațiile standard de campanie 
aflate în navetele monoloc cu care fugiseră din 
faţa furiei zeţilor. 

Perse pusese la punct un sistem de scanare 
progresivă care îi asigura că nici un lucrător zet 
nu se află mai aproape de o sută de kilometri de 
ei, ca să nu mai fie luaţi pe nepregătite. Liniştea 
aceea, care doar cu greu putea fi deosebită de 
izolarea unui naufragiu, nu făcea însă decât să 
adauge, minut cu minut, greutate întrebării 
care-i muncea pe toţi: ce era de făcut? 

Fuseseră de acord imediat după ce 
constataseră că  viruşii îi afectaseră că, 


298 


indiferent dacă aveau să distrugă matca sau nu, 
nu mai puteau părăsi planeta aceea. Eforturile 
lor de a o contacta pe Alaana erau justificate şi 
de necesitatea instituirii unei carantine severe în 
jurul Noului Z. Se simţiseră mai uşuraţi o vreme 
după ce luaseră decizia de a nu pleca, dar 
întrebarea cea mai importantă continuase să le 
răsune în urechi: ce era de făcut? 

Tars trase adânc aer în piept şi, privind spre 
tovarăşii lui, zise pe un ton molcom: 

- Am ceva foarte important să vă spun. 

Ceilalţi trei guinți se traseră mai aproape. 
Habitatul din tablă de titan în care îşi făcuseră 
tabăra era de fapt doar o încăpere imensă care 
nu oferea nici intimitatea necesară pentru patru 
persoane, dar nici un spaţiu suficient de mic 
încât o discuţie să se poată purta indiferent de 
locul unde s-ar fi aflat fiecare dintre ei. 

- Nu ştiu dacă e de datoria noastră să 
distrugem colonia zeţilor. Trebuie să vă spun 
însă că, indiferent ce hotărâre vom lua sau ceni 
se va transmite de pe Kyrall, dacă nu acţionăm 
în următoarele două zile, probabil că eu nu voi 
mai fi în stare să vă ajut. 

Tars interpretă tăcerea celorlalţi ca pe o 
invitaţie la a se explica. În loc de vorbe însă îşi 
întinse încet mâna dreaptă şi porunci mental 
lamei de accun să-şi părăsească rezervorul 
subcutanat. În primele secunde lama ţâşni, 
reflectând fragmentat pe tăişurile ei multiple 
lumina puternică din încăpere. Curând însă păru 
că începe să se topească. Formele deveniră mai 
butucănoase, ca acelea ale unei lumânări care 
se consumă. 


299 


- Şi ce să înţelegem noi din asta? întrebă 
Perse, care se chinuia să nege evidenţa. 

- Am încercat acum ceva vreme să intru în 
modul de luptă, nu am reuşit să îl menţin mai 
mult de-un sfert de oră. 

- Te-am văzut când ai ieşit la antrenament, îl 
aprobă Hinnedi, dar am crezut... 

- Nu, nu m-am oprit din plictiseală. Pur şi 
simplu nu am mai putut. Şi voiam să vă întreb, 
zise Tars şovăielnic, dacă şi voi aveţi simptome 
asemănătoare? 

Perse îşi scoase şi el lama de accun şi fu 
urmat imediat de Hinnedi şi Villerte. Armele lor, 
deşi diferite, arătau strălucitoare şi extrem de 
periculoase. 

Tars se posomori. 

- Nu ştiu dacă să îmi pară bine sau nu, glumi 
el amar. Nu ştiu nici cât de repede va înainta 
slăbiciunea asta a mea, dar cred că nu mi-o veţi 
lua în nume de rău dacă voi presupune că nici 
voi nu veţi fi scutiţi de ceea ce mi se întâmplă 
mie. 

Ceilalţi trei quinți aprobară din cap. Tars se 
întrebă dacă erau convinşi de soarta lor 
inevitabilă sau doreau doar să-i fie lui solidari. 

- E timpul deci să luăm o decizie. Cred că e 
evident că nu ne mai putem aştepta la vreun 
sfat sau la vreun ajutor. Totul depinde de noi. 

- La naiba, ştiţi părerea mea. Eu zic să-i 
omorâm, zise Perse pe un ton aproape vesel. 

- Şi eu sunt de aceeaşi părere, i se alătură 
Villerte. Nu putem risca să lăsăm să existe o 
asemenea matcă. Ar însemna să condamnăm la 
moarte miliarde de oameni, care ar fi sacrificați 


300 


înainte chiar să ştie ce se întâmplă. 

- Nu cred că oamenii sunt chiar atât de 
neajutoraţi, zise Hinnedi frecându-şi bărbia. De 
îndată ce vor vedea că e locuită de zeţi, vor 
distruge totalmente planeta. Ceea ce, să 
recunoaştem, ar fi o pierdere... 

- Suntem la mai puţin de patru ani lumină de 
un releu poştal vizitat regulat. Presupunând că 
am emite acum un semnal, el va face patru ani 
până la baliză şi de acolo va fi ridicat de o navă 
cu propulsie hiperluminică în maximum şase 
luni. În plus, Alaana şi Xtyn ştiu unde suntem. 

- Am o presimţire sumbră despre Alaana şi 
Xtyn, oftă Perse. Chiar dacă ne-au trimis aici ca 
să murim... 

- E nedrept să-i acuzi de lucrul ăsta, interveni 
Tars. Chiar dacă aşa au gândit, suntem soldaţi şi 
moartea face parte din meseria noastră. 

- Nu are sens să ne certăm, flutură 
împăciuitor din mână Perse. Rămân la părerea 
că ne-au trimis aici ca să scape de noi. Dar chiar 
dacă lucrurile stau aşa, e cu totul de neînțeles 
de ce nu iau contact cu noi pentru a afla ce 
pune matca la cale. Dacă nu aş şti că psiacul e 
indestructibil, aş zice că Kyrallul şi-a pierdut 
capacitatea de a transmite instantaneu 
gândurile la distanţă. 

- Suntem deci de acord, zise Villerte, că e 
numai în dreptul nostru să luăm o decizie. 

Ceilalţi trei îl aprobară mut. 

- Întrebarea care se pune însă, spuse Tars 
într-un târziu, este dacă ne putem asuma 
responsabilitatea să distrugem deodată două 
lucruri unice. 


301 


Nedumerirea de pe chipul tovarăşilor săi îl 
făcu să continue: 

- Sper să e limpede pentru toţi că misiunea 
prin care vom neutraliza matca e una din care 
nu ne mai întoarcem... 

- Ca să fiu sincer, până ai spus tu lucrul ăsta, 
nu mi-a trecut prin cap. De ce să fie o misiune 
sinucigaşă? se miră Perse. 

- Ai de gând să aştepţi să devii întru totul 
verde? Şi eventual să savurezi culoarea asta? îl 
contră Tars cu zâmbetul pe buze. 

- Nnnnu, nu sunt pregătit să mor, zise 
tărăgănat Perse, iar Villerte aprobă energic din 
cap. 

- Dar suntem gata morţi! Dacă boala care m-a 
afectat pe mine se va instala şi la voi, fără 
capacităţile noastre de luptă nu vom rezista în 
faţa zeţilor. 

- Ba o să rezistăm. În plus, suntem şi ascunşi 
destul de bine. 

Hinnedi, care tăcuse o bucată de vreme, oftă 
adânc şi sfâşietor, făcându-i pe ceilalţi să-l 
privească uimiţi. 

- Şi chiar dacă am putea supravieţui... Trebuie 
să recunosc că nici eu nu sunt pregătit să 
trăiesc precum o clonă oarecare, ascunzându- 
mă prin păduri şi mâncând rădăcini. Nici nu ştim 
dacă există ceva comestibil pe planeta asta. 
Fără ajutorul  psiacului suntem oricum 
condamnaţi. lar dacă e să mor, eu prefer să o 
fac în luptă. 

Liniştea care se lăsă în încăpere cuprinse 
patru bărbaţi care stăteau în poziţii ciudat de 
asemănătoare, toţi cu coatele sprijinite pe 


302 


genunchi şi cu palmele care le încadrau faţa. 
Culorile aberante ale părului şi pielii lor erau 
extrem de vizibile, un semnal permanent al 
faptului că nu aveau foarte multă vreme. 

- Ziceai de două lucruri unice. Unul e 
Quintaratul, am înţeles, dar celălalt? întrebă 
Villerte privind spre Tars. 

- Zeţii. Ştim sigur că asta e ultima familie. 

- Şi mai ştim şi că asta e misiunea noastră. 
Să-i distrugem. De asta am venit aici. 

- Nu e chiar aşa. Am venit să-i spionăm, ca 
parte a unui plan în care intervenea şi psiacul şi 
care nu trebuia să se sfârşească neapărat cu 
distrugerea lor. Şi mai e o nuanţă, rosti Tars 
apăsând pe vorbe. Nu e misiunea noastră, ea 
Quintaratului. Or, dacă ordinul nostru oricum 
dispare, de ce i-ar păsa că zeţii au fost distruşi 
sau nu? 

Ceilalţi trei quinti se încruntară la unison. 

- Niciodată n-am glumit cu misiunile noastre. 
Avem regulamente foarte clare. Da, suntem 
lipsiţi de comunicaţii, dar suntem capabili încă 
de a lua decizii. Nu putem gândi că nu ne pasă. 

- Şi totuşi, zise Tars ridicându-se de pe scaun 
pentru a-i domina pe ceilalţi. Gândiţi-vă că nu 
ne-am mai întâlni niciodată cu semeni 
inteligenţi. În toţi anii ăştia am fost singuri. Ba 
chiar şi amărâtul ăla de Abate a pornit 
Armaghedonul lui fiindcă am avut contact cu 
prima inteligenţă extraterestră. Stă oare în 
dreptul nostru să-i distrugem? 

- Vorbeşti de parcă lighioana aia care ne-a 
împestriţat ar fi cine ştie ce inteligenţă. E doar o 
furnică mai mare, o mamă de elefanţi. A devenit 


303 


extrem de agresivă şi... 

- Şi e singurul partener inteligent de discuţie 
al omului, insistă Tars. Nu te preface că nu 
înţelegi lucrul ăsta. Avem oare voie să ucidem o 
asemenea diversitate? 

- Nu ştiu de ce te îndoieşti, zise şi Villerte. 

- Ţi-am zis, nu-mi mai pasă. Sunt sigur că voi 
muri şi... 

- Şi vrei să mori în dezonoare ? 

- Prostii! Onoarea militară,  jurămintele 
secrete, toate astea nu sunt decât modalităţi de 
a manipula minţile slabe şi de a le toci pe cele 
ascuţite. Mie unuia nu-mi mai pasă acum decât 
ce voi crede despre mine însumi când voi muri! 

- E o logică cu două tăişuri, zâmbi Villerte. 
Dacă tot nu-ţi pasă, ai putea muri ducându-ţi la 
capăt misiunea. 

Tars zâmbi stins. Lucrurile nu merseseră aşa 
cum dorise el. Nu le spusese celorlalţi de 
durerea ascuţită care-l săgeta din când în când 
în lungul şirei spinării. Credea cu sinceritate că 
nu aveau voie să-i ucidă pe zeţi, că nu avea 
sens ca ultimul gest al Qu/ntaratului să elimine 
singura rasă extraterestră inteligentă pe care o 
întâlnise omul. Nu mai avea însă timp şi putere 
să se lupte. Şi poate nici convingerea necesară. 

- Ce ziceţi deci că trebuie făcut? întrebă stins 
Tars. 

- Dacă ar fi după mine, se însufleţi Villerte, aş 
zice să facem un concurs. Să intrăm în edificiu 
cu navetele mono-loc, să ne croim drum cu 
laserele, să pătrundem cu toţii în sala matahalei, 
iar cel care ajunge primul să aibă onoarea de a 
detona încărcătura nucleară. De ce zâmbeşti? se 


304 


întrerupse el privind spre Tars. 

- Sunt în continuare convins că nu e bine ceea 
ce facem. lar o întrecere spre moarte e chiar cel 
mai nesăbuit fel în care am putea greşi. Și 
probabil că de aceea e şi cel mai nimerit. 

- Şi când plecăm? întrebă Hinnedi. 

- Oricând ne vom fi obişnuit îndeajuns cu 
ideea că vom muri încât să nu ne tremure 
mâinile pe manşă, zise Perse cu un tremur în 
glas. 


- Oamenii nu pot prevedea viitorul decât 
prin binecuvântarea lui Dumnezeu. 

- Asta dacă le negi liberul arbitru. Fiindcă 
oamenii îşi pot fixa un ţel, iar împlinirea lui e 
un fel de a citi viitorul. 

- Zăgazurile timpului nu pot fi sparte fără 
iluminarea divină! 

- Păi şi nu e ăsta un semn că Dumnezeul 
tău nu-şi face treaba? 


Oksana evita în mod deliberat privirea Mariilor 
fiindcă ştia că va întâlni în ea întrebări cu mult 
mai grele decât cele pe care femeile i le adresau 
cu vorbe. 

- Şi acum vrei să-ţi faci şi tu o armă? întrebă 
Alaana privind spre recipientul cu accun. 

- Nu. De fapt, nu m-am gândit, şovăi Oksana, 
care era în mod evident tulburată de implicaţiile 
întrebării aceleia. N'Gai Loon o desemnase pe 
Alaana drept urmaşa lui la şefia Quintaratului 
ceea ce o punea în poziţia de a impune să-şi 
construiască o asemenea armă dacă ea dorea 


305 


lucrul acela. 

- Metalul ăsta e mai preţios în alte scopuri, 
zise Arrus intrând şi el în cea mai mare dintre 
chiliile peşterii Omenori. Am regretat imens că 
nu am adus chiar eu... 

- Călătoria te-a tulburat în multe feluri, 
prietene, zise Alaana punându-i o mână pe 
umăr. 

Deşi nu se împăcaseră cu Xtyn, iar în vocea /y 
se mai putea percepe încă din când în când câte 
o exclamaţie de frustrare, Făurarul şi restul 
tribului se consolaseră cu ideea că Preotul lor 
avea dreptate.  Fuseseră subiectul unui 
experiment mârşav, dar nu aveau cum să se 
răzbune mai mult decât o făcuse Xtyn 
omorându-l pe Bella. Paradoxal, dar ceea ce 
calmase spiritele cel mai mult părea să fi fost 
noua perspectivă pe care o arunca îndatorirea 
triburilor de a proiecta viziunea unei furtuni 
asupra livezilor lor. Războinicii Omenori aveau 
din nou un scop. Se vorbea din nou despre 
organizarea de schimburi, aşa cum fusese 
înainte, când vegheau în rand la apărarea 
tribului. Comunitatea lor avea din nou un sens. 
Şi asta îi făcuse pe cei mai mulţi să privească 
oarecum încrezători viitorul. 

- Şi ce se poate face atât de interesant cu 
metalul ăsta? întrebă acru Airam. 

Revenirea pe Kyrall le produsese femeilor o 
stare destul de neplăcută, accentuată de 
şederea lor în peştera tribului Omenori, care 
semăna destul de mult cu adăpostul în care îşi 
petrecuseră şaptesprezece ani alături de Abate 
şi de ceilalţi. 


306 


- Se poate sculpta în el, răspunse vesel Arrus. 

Concentrându-se apoi asupra suprafeţei 
lichidului, Făurarul făcu să apară un model 
geometric complex, pe care îl lăsă să se 
topească numai pentru a ridica imediat un cub 
perfect. 

- Ce frumos! Cum faci asta? întrebă Maria. 

- Accunul pare foarte sensibil la undele psi. 
Aici, pe Kyrall, îmi este chiar mai simplu să îl 
modelez. Dar chiar şi pe Eck am reuşit să 
construiesc şi sculpturi mai complexe. 

- Ca de exemplu..., îl invită Oksana să dea 
mai multe detalii. 

- Păi... din lipsă de alte modele, m-am 
sculptat pe mine însumi, zâmbi Arrus. 

- Trebuie să te fi plictisit de moarte, se auzi 
din cadrul uşii vocea lui Xtyn. 

Făurarul se întoarse brusc şi-l sfredeli cu 
privirea pe tânăr. În semiobscuritatea din 
încăpere, ochii lui păreau ca doi bulgări de jar. 
Fără cuvinte, cei doi înaintară unul spre celălalt, 
şi apoi într-un gest brusc, se îmbrăţişară. 

- lartă-mă, nu trebuia să spun..., începu Arrus. 

- Lasă! Vorbele tale au fost cu temei. Poate că 
nu mai sunt kyrallian. Dar am fost odată. Acum 
sunt şi quint imperial, sunt şi Sfântul Augustin, 
dar şi Augustin Bloose. Toate vocile astea îl fac 
uneori pe băiatul care şi-a răpus Preotul fiindcă-i 
jertfise prietena să se ascundă într-un ungher al 
minţii lui Xtyn. Uneori cred că singurele excepţii 
de la starea asta sunt chiar ocaziile în care 
trebuie să vă ajut pe voi. 

Vorbele lui Xtyn ferecară buzele tuturor, 
lăsându-i tânărului un răgaz de a-şi imagina ce 


307 


era în minţile celor din jurul său. Privi spre Marii 
şi le văzu chipul îngândurat. Pentru ele nu 
reprezenta decât un alt Stin, pe care-l iubeau şi-l 
preţuiau, dar de al cărui sfârşit tragic nu se 
îndoiau. Oksana îl privea cu respect fiindcă 
amintirile ei originale erau încă tributare primilor 
ani care urmaseră celei de-a Doua însămânţări, 
când Sfântul Augustin cel Nou era considerat un 
adevărat erou. Xtyn ştia că Oksana va păstra 
mereu faţă de el o fărâmă dintr-o admiraţie 
aproape religioasă, îndeajuns pentru a otrăvi 
înţelegerea profundă care s-ar fi putut stabili în 
alte condiţii între ei. Ştia şi de sentimentele 
Alaanei. Femeia nu reuşea să-şi ascundă foarte 
bine responsabilitatea pe care o simţea pentru 
felul în care îi transformase mintea şi care îl 
adusese acum pe marginea prăpastiei. Cel mai 
simplu era cu Arrus. Gândurile lui rezonau la 
unison cu cele ale tribului. lar vocea /yera plină 
de tânguiri ale celor care-şi aduceau aminte că 
mai greşiseră faţă de Xtyn şi înainte ca ei să 
devină stăpânii Kyrallului, când îi negaseră 
hotărârea şi viziunea. „Şi eu unde sunt?" se 
întrebă Xtyn în sinea lui. Cuvintele acelea 
luminară ca un soare întreaga lui minte. Se 
aştepta ca Vassur sau Augustin Bloose să aibă 
ceva de spus. Nu l-ar fi mirat nici dacă Sfântul 
Augustin ar fi revenit în planul conştiinţei, 
rupând barierele cu care îl ferecase. Cu toţii 
rămaseră însă tăcuţi. 

- Prietene, vorbi Arrus într-un târziu, mi-e 
teamă că ne-am luat cu istoriile acelea vechi şi 
am uitat să-ţi povestesc restul aventurilor mele 
pe Eck. 


308 


Arrus istorisi cu maximum de amănunte cum 
găsise basorelieful care înfăţişa o matcă şi 
câţiva lucrători zeţi, cum căzuse prin jgheabul 
ce-l aruncase direct în lacul de accun şi cum 
fusese gata-gata să moară în metalul fierbinte. 

- Zici că ai văzut o sculptură veche, pe Eck, în 
care era reprezentată o matcă? se miră Alaana. 

- Da. De altfel, cred, că am reuşit să-i 
poruncesc calculatorului să capteze imagini. Nu 
pot fi sigur de asta fiindcă, deşi i-am cerut în 
mod repetat să mi le arate pe vreun ecran, mi-a 
dat mereu acelaşi răspuns imbecil: că le are, dar 
că nu am autoritatea de a le vedea. 

Xtyn surâse. Arrus se dovedise incapabil să 
înţeleagă cum funcționau instrumentele de bord 
ale navei chiar şi după un an de instrucţie 
severă. lar acest lucru era în sine un semn al 
distanţei care îi separa pe ai lui de restul 
Galaxiei. 

- Dar de unde... şi mai ales cine... cât de 
vechi erau? se bâlbâi Alaana, încercând să pună 
prea multe întrebări deodată. 

- Nu ştiu. Sunt însă convins că sculpturile 
erau foarte vechi. Cred chiar că jgheabul ăla 
umplea şanţurile cu accun. 

- Un templu, zise Maria. Era un templu 
primitiv! Probabil că se rugau acolo. 

- Posibil, flutură Arrus indiferent din mână. 
Dar eu nu am auzit încă de vreo religie a zeţilor. 
Sau poate că ăştia erau nişte veri mai 
îndepărtați, care cunoşteau zborul cosmic... Nu 
ăsta e însă cel mai extraordinar lucru care mi s- 
a întâmplat pe Eck. 

- Vrei să spui că ai păţit ceva şi mai straniu 


309 


decât descoperirea urmelor unei colonii de zeţi 
care nu avea cum să fie acolo? vru să ştie 
Oksana. E de-a dreptul frustrant, de vreme ce 
eu am stat acolo trei ani şi am aflat de accun 
abia acum două săptămâni. 

Arrus aprobă din cap şi începu să le 
povestească experienţa pe care o avusese 
atunci când reuşise să-şi copie mintea în lacul 
de accun. Făurarul privi cu satisfacţie uimirea 
totală întipărită pe feţele celorlalţi şi deosebi, la 
Marii şi la Oksana, chiar semne vădite de 
neîncredere. Continuă însă să povestească, 
înflorind un pic sentimentul de regret pe care îl 
încercase pe măsură ce furtunile deteriorau 
copia pe care mintea sa şi-o făcuse în metalul 
lichid. Sfârşitul melodramatic al poveştii îi 
cufundă din nou pe ceilalţi în tăcere, dar aceasta 
fu scurtă, fiindcă Xtyn murmură: 

- Are sens. Asta trebuie să-i fi speriat pe 
Bogannus Boszt şi pe discipolii săi. 

- Crezi? fu rândul lui Arrus să se mire. Ce să 
zic? N-a fost o experienţă prea înfricoşătoare. 
Era evident că sunt în faţa unei copii, iar 
dialogul a fost chiar plictisitor. Nu prea m-am 
speriat, încheie Arrus lipsit de convingere. 

Xtyn îi aduse însă aminte că tinerii care 
plecaseră de pe Kyrall fuseseră aleşi tocmai 
fiindcă erau extrem de violenţi. Se putea ca, 
odată copiate în accun, minţile lor să-şi fi atacat 
originalele, mai ales dacă structura lor iniţială 
fusese alterată de vreo furtună magnetică. 

- S-ar putea să ai dreptate, zise Arrus. E însă 
acum destul de puţin important ce anume i-a 
alungat de pe Eck. Mai interesant ar fi să 


310 


dezlegăm misterul zeţilor. 

- Toate astea sunt legate, prietene. Simt că 
nu pot avea decât o explicaţie simplă şi 
generală. Ne scapă ceva... 

Alaana merse şi-şi scufundă mâna în metalul 
lichid, dar şi-o retrase repede şi începu s-o 
privească de parcă s-ar fi aşteptat ca în locul 
degetelor să vadă cioturi fumegânde. 

- Ar fi o soluţie, zise ea. Să sperăm că Arrus 
va putea repeta scamatoria aceea. 

- N-a fost nici o scamatorie, protestă Făurarul. 
Şi am să ţi-o dovedesc imediat. Aici, pe Kyrall, ar 
trebui chiar să-mi fie mai simplu. Rămâne să 
vedem doar dacă e destul accun pentru ca 
tiparul acela să ia naştere. 

- Nu mi-aş face prea mari probleme în privinţa 
asta, mormăi Xtyn. 

- De ce? Dacă ne mai trebuie accun, o navă ar 
trebui să facă măcar o săptămână până pe Eck 
şi înapoi. Asta ca să nu mai vorbim de australul 
consumat. 

- Şi noi am avut câteva aventuri cât timp ai 
fost plecat, zâmbi Xtyn. 

Când tânărul îi povesti Făurarului despre cum 
reuşiseră să transfere materia la distanţă, 
manifestându-şi încrederea că, dacă reuşise cu 
o fiinţă vie, avea să poată să o facă şi în cazul 
unui metal, fu rândul lui Arrus să rămână cu 
gura căscată. 

Făurarul avu nevoie de aproape o oră pentru 
ca mintea lui să se copie în accunul care se 
dovedi mai mult decât îndestulător. Nedorind să 
rişte, Arrus parcurse acelaşi drum ca şi pe Eck, 
încercând să-şi sculpteze propria imagine. In 


311 


glumă, Xtyn intervenise punându-i o burtă 
imensă, ceea ce-l făcu pe Arrus să râdă, să-şi 
piardă concentrarea şi să trebuiască să reia 
totul de la capăt. Când Făurarul declară că nu 
mai ştia ce-ar fi trebuit să facă, Xtyn insistă ca 
toată lumea în afară de el şi Arrus să părăsească 
încăperea. Rămaşi singuri, cei doi îşi traseră 
mantiile shu şi începură să aştepte. Răbdarea 
nu le fu pusă prea mult la încercare. 

Ce straniu, percepură ei un glas în vocea /y. 
Ati făcut o copie nereuşită a minţii mele. 

Cei doi se priviră în ochi, parcă pentru a se 
încredința că nu erau victima unei halucinaţii. 

- Cum adică? întrebă Xtyn. 

A, tu eşti altfel. Imperfect şi tu, dar altfel. 

- Explică-ne. 

De ce? 

- Fiindcă te întrebăm. 

Omenori sunt mândri. Ei nu răspund la orice 
asemenea chemare. şi sunteţi de-a dreptul 
nesuferiți. Ce e cu copia aceea a minţii mele? In 
această încăpere există un singur Arrus. lar 
acela sunt eu. 

- De unde ştii? 

Păi ajunge să privesc la simulacrul ăla care 
stă lângă tine. Mintea lui e slabă, e măcinată de 
impresii, de incertitudini. Uite, văd că e tributară 
şi altor procese decât cele ale gândirii. 

- Aşa funcţionează mintea omenească. Lui 
Arrus îi e foame, zise Xtyn amuzat. 

Dar asta îl face să nu mai gândească limpede! 
Foamea, indiferent ce-o fi ea, îi ucide mintea. II 
face să-şi dorească lucruri... 

- lar tu nu simţi foamea? 


312 


Nu-mi amintesc să o fi simţit vreodată 

- Şi cu toate astea, eşti Arrus... 

Da. Sunt Arrus, Făurar al tribului Omenori. Am 
luptat în rand şi m-am întors de curând dintr-o 
călătorie. 

Arrus îşi întrerupse concentrarea şi lăsă 
statuia să se dizolve încet, refăcând oglinda 
metalului lichid. 

- Ai văzut? îl întrebă el pe Xtyn. 

- Da, e extraordinar. Am putea folosi în multe 
feluri calităţile metalului ăsta. Deşi ceva îmi 
spune că ar trebui să ne ferim. 

- Şi eu am o asemenea presimţire, întări Xtyn. 

În momentul acela, în vocea /y se auzi din 
nou: 

Cine sunteți? 

- Ţi-am mai spus. 

Nu-mi aduc aminte. 

- Dar acum puţină vreme spuneai că eşti 
Arrus, Făurar al tribului Omenori. 

Nu-mi aduc aminte. Și nu, nu sunt deloc 
asemenea vouă. 

- De unde ştii? 

Nu ştiu, o simt. Lăsaţi-mă în pace. Vreau 
linişte ca să cresc şi să meditez. 

- La ce-ai putea medita? Eşti o baltă de metal 
lichid, se burzului Arrus. 

lar tu eşti un ghem de materie încercat de tot 
felul de dorințe criminale, veni prompt răspunsul 
entității de accun. Fără vorbă, cei doi părăsiră 
încăperea. 

- Ei, ce s-a întâmplat? se repezi Alaana spre 
ei. Aţi reuşit? 

- E ciudat, zise Xtyn. Atâta vreme cât Arrus a 


313 


fost concentrat asupra accunului, ceea ce s-a 
născut acolo părea să-i împărtăşească şi 
memoria. Imediat după ce el nu a mai fost în 
contact mental cu accunul, entitatea a devenit 
altceva. 

- O simţeam străină, întări şi Arrus. N-am avut 
niciodată un asemenea sentiment. Părea a fi o 
inteligenţă rece, ca o bilă strălucitoare care nu 
are nevoie de nimic, care îşi este autosuficientă. 

- Şi ce-aţi făcut cu ea? vru să ştie Maria. 

- Nimic. Probabil e şi acum acolo, în accun. 

- lar asta e de-a dreptul tulburător, zise Arrus. 
Presupunând că am muri cu toţii acum, ar 
rămâne singura inteligenţă de pe planetă. Ferită 
de furtuni magnetice precum cele de pe Eck, ar 
putea exista la nesfârşit. 

Il priviră cu toţii pe Arrus cu neîncredere. 
Numai Xtyn se uită repede spre Alambic. 
Imensul monolit de piatră fusese cărat până în 
gura peşterii şi abandonat acolo, fără să i se 
acorde vreo atenţie specială. 

Pradă unei agitaţii lăuntrice, Xtyn porni 
hotărât către livadă. 

Văzut de departe, pâlcul de arbori negri părea 
un colţ bizar, în care liniştea şi furtuna păreau 
să convieţuiască. Câţiva războinici Omenori 
creau viziunea furtunii, zgâlţâind copacii, în timp 
ce operatorii stăteau aşezaţi comod, în haine 
subţiri, sprijiniți de trunchiurile aspre, încercând 
să refacă legăturile cu federaţiile galaxiei. Unii 
se adaptaseră mai uşor, dar altora pur şi simplu 
viziunea randului de cristal li se refuza şi de 
aceea comunicațiile aşteptau destul de mult 
până la a fi stabilite. Xtyn trimisese asigurări 


314 


către toate federaţiile că noile psiacuri aveau să 
fie chiar mai bune, dar ştia că livezile celorlalte 
triburi erau departe de puterea viziunii care se 
realiza acolo şi că era nevoie de timp şi de 
operatori talentaţi până când noua modalitate 
de comunicare avea să egaleze chiar şi fostele 
performanţe ale psiacului. Pătrunse hotărât în 
viziune şi se pomeni în mijlocul unui dom 
luminat. Imediat se apropie de el Abatele. 

- Nu eşti tocmai cel pe care mă aşteptam să-l 
văd, nu-şi ascunse Xtyn dezamăgirea. 

- Şi totuşi, cu mine vei vorbi. 

Tânărul îşi reprimă cu greu frustrarea. Deşi 
cei înmormântați în livadă păreau să existe cu 
toţii în conştiinţa colectivă, ei nu putea fi 
chemaţi şi interogaţi. Nu-şi dăduse încă seama 
care erau motivele pentru care îi vorbea acum, 
de pildă, Abatele. Dar ceea ce ştia sigur era că 
nu va putea discuta cu N'Gai Loon. 

- E supărător, nu-i aşa? zâmbi Abatele 
Radoslav. Există şi lucruri pe care nu le poţi 
controla. Pentru un tânăr excepţional ca tine, 
neobişnuit cu asemenea răscoale, trebuie să fie 
ceva tare frustrant, chicoti bătrânul. 

- Mai bine m-ai ajuta decât să mă tachinezi. 

- Te ajut deja. Râzând de tine şi spunându-ţi 
un adevăr pe care nimeni nu ţi l-a mai zis 
demult... 

- La ce te referi? îl întrerupse Xtyn. 

- La faptul că te-ai dezobişnuit ca lucrurile să 
mai fie şi altfel decât îţi doreşti. 

- Şi ce legătură poate să aibă asta cu scopul 
venirii mele aici? 

- Cauţi răspunsuri, deşi ştii bine că ele sunt 


315 


mai degrabă în mintea ta decât în cea a unui 
moşneag care a murit demult. 

- Poate nu mă aşteptam să te întâlnesc pe 
tine, zise Xtyn cu o enervare crescândă. 

- Nu te amăgi, ştii bine cum funcţionează 
lucrurile pe aici. 

- Ştiu? ridică Xtyn din sprâncene. 

- Da. În adâncul minţii tale ştii că vorbeşti cu 
mine fiindcă eu îţi pot răspunde cu adevărat la 
întrebare. 

- Răspunde-mi atunci! Ce îmi scapă? Ce 
trebuie să fac pentru ca să înţeleg până la capăt 
şarada asta? 

Radoslav îl luă de mână şi tânărul tresări la 
senzaţia clară a atingerii unei piei zbârcite. Işi 
trase violent palma din cea a bătrânului, 
făcându-l pe Abate să zâmbească. 

- Te-ai gândit vreodată că fiecare dintre noi 
are adevărul său? Că fiecare dintre noi iubeşte 
într-un chip nemaiîntâlnit şi că până la urmă 
tocmai individualitatea asta ne condamnă la 
moarte, după ce ne-a hrănit esenţa vieţii? 

- N-am timp de cimiliturile tale. Spune-mi ce 
trebuie să înţeleg! 

- Cimiliturile mele? hohoti Radoslav înveselit 
brusc. Tinere, dacă ţi-aş vorbi despre ceea ce-mi 
trece mie prin cap acum... he he he... am zis 
cap, de parcă aş avea... Vorbele de mai înainte 
ţi le-a transmis Zerri. 

- Îţi baţi joc de mine... 

- Ti se pare. Fata aceea te iubeşte şi are 
perfectă dreptate. Noi, augustinienii, iubim 
cercurile. Ne temem doar de unul singur, de cel 
vicios. lar tu te învârţi din ce în ce mai repede 


316 


într-un asemenea cerc. Alegi să fii ceea ce eşti, 
fiindcă crezi că numai aşa poţi înţelege. 

- Păi şi ce cerc e ăsta? 

- Nu e cerc. E doar o jumătate. Cealaltă 
jumătate e răspunsul la întrebarea pe care ai 
venit să mi-o pui. Undeva acolo trebuie să rupi 
ceea ce eşti... 


- Îmi tot aduci vini fără să le numeşti exact. 

- Ai justificat războiul impotriva orânduirilor 
nelegiuite. Ai spus că e misiunea fiecărei 
cetăți pământeşti aceea de a purta asemenea 
lupte. 

- Asta e o virtute, nu o vină. 

- Spune-le asta tovarăşilor mei. 


Xtyn îşi reluă locul pe piatra din poiană, 
aşteptând răbdător pe Sfântul Augustin cel Nou. 
Acesta nu întârzie să apară şi se aşeză pe iarbă, 
în faţa lui. 

- De ce am senzaţia că voi împărtăşi soarta 
celuilalt? 

-  Împărţim aceleaşi gânduri. Ştii că e 
inevitabil, răspunse Xtyn. 

- Şi atunci de ce ţi-aş răspunde la întrebări? 

- Fiindcă eşti trufaş şi, aşa cum nu ai lăsat să 
moară prima ta carne, vei vrea şi acum să-ți 
demonstrezi punctul de vedere. 

- Ai dreptate. Dar pentru asta, ca să mă 
înţelegi cu adevărat, trebuie să revezi pentru 
ultima dată amintirile mele despre Voluntari, 
despre cei pe care i-am iubit peste poate. 

- l-ai iubit? 


317 


- Cum altfel poate fi numit efortul meu de a le 
strânge părul? E fetiş? Nu, e iubire. 

Xtyn ştia că s-ar fi putut împotrivit amintirilor 
lui Augustin Bloose. Simţea însă că îi era cumva 
dator Abatelui Radoslav, care riscase atât de 
mult pentru a resuscita memoria întemeietorului 
Abației, aşa încât lăsă imaginile să i se perinde 
prin minte. 

Întâi apărură câteva imagini dintr-un metrou. 
Trupuri sfârtecate erau împrăştiate peste tot, iar 
el le privea de parcă ar fi fost în mijlocul lor. 
Imediat, în alt colţ al vederii, apăru un soldat 
care împuşca în cap o fetiţă, aflată cu spatele la 
un zid înalt, în care se năpusteau avioane de 
călători. Urmară imaginile craterului vitros în 
care se transformase Roma după 
bombardamentul teroriştilor musulmani şi apoi 
imaginile unei movile incredibil de înalte de 
cadavre, surprinse în urma atacului chimic 
asupra Teheranului. 

Xtyn cunoştea toate acestea numai prin 
memoria Sfântului Augustin. Erau locuri pe care 
nu le văzuse şi nici măcar nu-şi putea imagina 
ce reprezentau pentru omenire, dar durerea cu 
care era impregnată memoria lui Augustin 
Bloose era prea profundă pentru a fi ignorată 
chiar şi de un străin sau pentru a presupune că 
evenimentele acelea nu fuseseră cu adevărat 
dramatice. 

- De ce-mi arăţi toate astea? 

- Ca să înţelegi vremurile în care am trăit eu, 
ca să înţelegi de ce i-am văzut pe Voluntari şi pe 
Johansson ca pe nişte salvatori. 

- Imaginile din tunelul acela... 


318 


- Din metrou. 

- Da... te aveau în prim plan. 

- Desigur, am fost unul dintre cei doi 
supraviețuitori ai atentatului din metroul de la 
Atena. Părinţii mei au murit, iar eu am intrat 
într-o stare de şoc din care am ieşit după mulţi 
ani, prea târziu ca să mai pot urma vreo şcoală. 
Am deprins meşteşugul frizeriei de nevoie... E 
ciudat cum, supraviețuind în metrou, mi-am 
salvat viaţa de două ori: dacă nu aş fi fost 
bolnav şi tovarăşii mei m-ar fi creditat cu 
puterea de a lupta, probabil că aş fi murit 
împreună cu ei pe Mediterana, în încercarea de 
a dărâma în chip simbolic lerusalimul, oraşul de 
la care de atâtea secole ni se trăgeau 
nenorocirile celor trei religii. M-au lăsat însă 
acasă tocmai fiindcă nu m-au considerat destul 
de ager la minte. Asta nu m-a împiedicat însă 
să-i iubesc chiar şi când îmi făceau cu mâna din 
vapor... 

- Ştii că Voluntarii tăi nu au fost singura 
organizaţie de pe Pământ care s-a opus religiei. 
Quinţii mi-au adus de pe Tengys, din ruinele 
Klemplantului, mărturii despre templieri, despre 
masoni, despre illuminati. Ceea ce încercaţi voi 
nu era nou. 

- Te înşeli. Noi nu proclamam superioritatea 
vreunei alte religii decât cele trei născute în 
jurul lerusalimului. Nu proclamam ştiinţa ca 
unică explicaţie a Universului. Vroiam doar ca 
tinerii noştri să nu mai moară într-o gâlceavă 
stârnită de Dumnezei. Nu eram filozofi. Nu 
deţineam cheile vreunei cunoaşteri absolute. 
Eram doar disperaţi. 


319 


Xtyn oftă adânc, încercând să se concentreze. 

- Dar disperarea asta, nu era ea oare o 
contradicţie în sine? 

- Ce vrei să spui? 

- Din câte am înţeles, numai religiile susţin că 
existenţa omului are un sens, că ne naştem cu 
un anumit scop. Nu poţi să negi deopotrivă 
ideea asta şi să militezi în acelaşi timp pentru 
eliminarea sentimentului religios. E o 
contradicţie, nu o sesizezi? 

- Deloc, protestă Augustin Bloose, clătinând 
furios din cap. 

- Când accepţi că sensul vieţii tale e să 
distrugi ceea ce dă sens în general vieţii eşti 
într-un cerc vicios, într-o fundătură ideatică. 
Dacă omul e doar o adunare entropică de atomi, 
dacă facem tot ceea ce facem numai pentru a fi 
în echilibru cu ceilalţi şi cu universul, de ce să te 
zbaţi ca să-ţi impui punctul de vedere asupra 
unei religii? E cumva ca şi cum ai inventa alta 
nouă. 

- Sugerezi că ar fi trebuit să rămânem pasivi? 
Că ar fi trebuit să-i lăsăm să-şi împlinească 
blestemăţiile în continuare? 

- Nu am trăit timpurile acelea ca să vă pot 
judeca. Spun doar că aţi eşuat fiindcă, deşi 
negaţi sensul profund al vieților voastre, eraţi în 
căutarea disperată a unui astfel de sens. 
Contradicţia asta v-a subminat în interior şi e 
evidentă în întreaga istorie a Abației. 

- Nici Zuul nu gândea atât de întortocheat ca 
tine, protestă Augustin Bloose. Am clădit Abația 
cu un singur scop: acela de a ne aduna forţele şi 
de a face ca Voluntarii mei iubiţi să devină nu o 


320 


mie, ci un miliard şi să ne ducă într-un timp mai 
bun. Nu e tocmai vina mea că lucrurile nu s-au 
petrecut aşa, deşi nu pot spune că planul meu a 
eşuat. 

- Ai căzut în capcana Alambicului. Zuul şi 
Dumnezeul lui străin ţi-au întins o cursă mortală. 

- Nu e adevărat! Am refuzat nemurirea pe 
care mi-o ofereau. 

- Şi totuşi ai căpătat-o, eşti acum aici iar o 
clonă a lui Johansson e pe cale să te aducă la 
viaţă din nou într-un colţ îndepărtat de univers. 

- E adevărat că nu a mers totul, aşa, cum mi- 
am dorit, dar nu poţi nega că am evitat capcana 
nemuririi. 

- Ai evitat-o, dar nu i-ai învăţat pe ceilalţi 
Abaţi să facă la fel. 

- E drept că am ascuns de ei adevărata 
natură a Alambicului... 

- Şi i-ai expus astfel la o manipulare milenară, 
pe care nici măcar tu nu ai putut să o întrevezi. 

Xtyn începu să povestească cu glas încet, 
văzând cum figura lui Augustin Bloose se 
înnegurează. Ştia chiar din memoriile lui 
Augustin că Zuul dispăruse cu puţin după ce 
căpătase Alambicul. Augustin descoperise destul 
de repede ce face blocul acela imens de piatră. 
Ştiau amândoi că, deşi îşi refuzase nemurirea 
facilă pe care ar fi putut să o aducă folosirea 
Alambicului, Augustin se gândise de multe ori 
cât de mult i-ar fi putut servi o asemenea 
devenire. Temător că următorii Abaţi ar fi putut 
să nu fie la fel de dedicați cauzei sale, înființase 
primul sat de clone şi lăsase drept moştenire 
Abației îndatorirea de a stoca viruşi capabili de a 


321 


restaura memoriile iniţiale ale celor O Mie de 
Voluntari. Ideea lui Augustin fusese ca, odată 
sintetizaţi viruşii, să dea drumul clonelor să se 
amestece cu ceilalţi pământeni, urmând ca, 
atunci când el va fi avut destui asemenea ostaşi, 
să declanşeze infectarea lor selectivă şi să 
pornească războiul sfânt. 

In loc de asta însă, Abaţii  sesizaseră 
extraordinarul potențial religios al unei 
asemenea populaţii, uitând în acelaşi timp că, 
pentru ei, sentimentul religios n-ar fi trebuit să 
fie decât o formă de acoperire. Nu mult după 
moartea lui Augustin, Abația uitase aproape 
complet de menirea ei iniţială, fiindcă întrezărise 
posibilitatea înrobirii unei asemenea populaţii 
printr-o religie lucrativă. Ca urmare, s-a întărit 
caracterul religios al Ordinului neoaugustinian, 
simultan cu dezvoltarea extraordinară a 
călătoriile spațiale în măsură să ofere arealuri 
de dimensiuni planetare pentru izolarea clonelor 
şi transformarea lor în sclavi. 

- Şi totuşi ceva nu se leagă, încheie Xtyn. 

- Ce anume? răspunse Bloose posomorăt. 
Urmaşii mei nu au fost la înălţimea viziunii pe 
care am avut-o. Planul meu a funcţionat însă 
fără greş. E drept că m-am folosit de dogmă, 
fiindcă altfel nu ar fi păstrat toţi viruşii pentru 
Lumile Agricole, dar ce contează? Am reuşit! 
Voluntarii mei s-au întors la viaţă, deşi nu 
înţeleg în ce fel viruşii ăştia au funcţionat şi 
asupra descendenților lor. Nu-i învinuiesc pentru 
ceea ce s-a întâmplat... Erau o armată şi au 
stârnit un război. 

- Dar chiar nu vezi nici o defecţiune în planul 


322 


tău? 

- Nu. Cum aş putea să-l suspectez de vreo 
defecţiune de vreme ce a funcţionat? 

Xtyn tăcu, preocupat. 

Ştia că omul care şedea în faţa lui nu era 
decât propria reprezentare a unei infime 
porţiuni a memoriei sale. Era doar o sumă de 
informaţii sădite în mintea lui prin a Doua 
Însămânţare, la care Abatele recursese imediat 
ce-şi dăduse seama de adevărata natură a 
populaţiei de pe Kyrall şi de expunerea ei la 
viruşii unei sonde pe care o trimisese el însuşi 
spre această planetă. Limitele acestei viziuni 
erau însă evidente acum. Pentru Xtyn 
incapacitatea lui Augustin Bloose de a întrezări 
adevărul se dovedea o povară care-i împiedica 
înţelegerea deplină a evenimentelor care 
duseseră la naşterea şi la devenirea sa. 

- Spui că dacă ai fi murit pe Alambic şi cineva 
ar fi colectat viruşii pentru a injectă cu ei o clonă 
a ta, aceasta ar fi sfârşit prin a-ţi conserva 
memoriile. De ce în cazul tău era suficientă o 
singură infecţie, iar clonele şi urmaşii lor au avut 
nevoie de două: una pentru a le sădi religia 
cercului şi a doua pentru a le reda memoriile 
celor O Mie de Voluntari? 

Augustin Bloose îl privi înmărmurit. 

- Avem acelaşi Alambic, acelaşi genom uman, 
chiar şi acelaşi scop al Abației. Să se fi defectat 
ceva în artefactul vostru cel mai de preţ? 
continuă Xtyn. 

- Nu ştiu ce să zic, bâigui Augustin Bloose. Nu 
m-am gândit niciodată la asta. 

- Ei bine, am făcut-o eu, parcurgând zeci de 


323 


memodiscuri şi vorbind cu Abatele. Se pare că 
un anume Bogumil a inventat o rugă nouă. Pe 
timpul lui, la fiecare miez de noapte, călugării 
augustinieni se strângeau în jurul Alambicului şi 
se rugau la el. Ştiau deja ce poate să facă, dar 
aveau şi o îndeletnicire nouă pentru el. Doreau 
să secrete şi altfel de viruşi, unii care să facă 
clonele mai permeabile la religie, care să le 
deschidă mintea spre manipularea pe care o 
construiau ei. Abatele mi-a spus că îşi aminteşte 
limpede cum a citit că, în timpul lui Bogumil, tu 
ai făcut o minune: prin intervenţia ta divină, din 
Alambicul pe care murea cea mai vrednică 
dintre clone, întotdeauna cea care purta genele 
tale, curgeau două fiole: una pentru Prima 
Insămânţare şi una pentru cea de-a Doua 
Insămânţare. Şi nu e asta oare o altă dovadă a 
contradicţiei de care îţi spuneam? 

- Nu, nu e decât o prostie fără sens! Cum aş fi 
putut...? 

- Exact asta zic şi eu. Dacă judecăm în alţi 
termeni decât cei religioşi, rugăciunea 
călugărilor şi miracolul pe care l-ai înfăptuit nu 
pot fi decât aparențe care ascund altceva. 
Faptul că religia a fost însă ideală pentru a 
promova şi a disimula o asemenea înşelăciune 
nu e însă tocmai întâmplător. Te-au zeificat fără 
să-şi dea seama că în felul ăsta se condamnă pe 
ei înşişi. 

Augustin Bloose se ridică în picioare şi se 
întoarse cu spatele spre Xtyn. 

- Şi ce-ai mai citit? 

- Călugării au fost foarte grijulii. Au privit 
minunea aceea ca pe un fel de derogare, ca pe 


324 


o amânare nedefinită a acţiunii lor. Legământul 
pe care-l făcuseră faţă de tine era acela că vor 
infecta până la urmă clonele cu viruşii secretaţi 
de Alambic. Nu-ţi promiseseră însă că o vor face 
dintr-o dată. Expuneau întâi populaţia viruşilor 
din prima sticluţă, amânând cea de-a Doua 
Însămânţare pentru un termen nedefinit. 
Răgazul cumpărat astfel se traducea în bani şi 
influenţă politică pentru Abaţie, care începuse 
să-şi vândă clonele îndoctrinate religios. Cu 
timpul, adevărata semnificaţie a întârzierii 
dintre însămânţări s-a pierdut, iar Abaţii au 
devenit doar paznicii unei întregi păduri de 
sonde automate care conţineau viruşii celei de-a 
Doua Însămânţări. Privită aşa, istoria Abației 
seamănă cu aceea a oricărei credinţe, iar Abaţii 
nu se deosebesc cu nimic de tagma preoţilor, 
atât de comună tuturor religiilor. 

- Şi totuşi nu înţeleg. Ce s-a întâmplat? Cum a 
putut Alambicul să secrete dintr-o dată două 
feluri de viruşi? Şi de unde ştia bucata aceea de 
piatră când să se oprească? De unde ştiau Abaţii 
care e prima categorie de viruşi şi care e 
următoarea? 

- Asta ar trebui să te întreb eu. Abația e 
creaţia ta. 

- Există o singură explicaţie, izbucni Augustin. 
Nu s-au rugat Alambicului, ci Dumnezeului străin 
al lui Zuul. El i-a ascultat şi i-a înfăptuit minunea 
aia. Sau poate că Bogumil ăsta s-a întâlnit cu 
Zuul... 

- Mi-e teamă că vorbele tale mi-au 
demonstrat că nu mă poţi ajuta. Am bănuit asta, 
dar acum sunt sigur... 


325 


- Vrei să spui că rugăciunile... au avut efect? 
Că prin voinţa lor călugării au transformat 
Alambicul? 

Fără vorbe, Xtyn se ridică de pe piatra lui şi 
părăsi poiana. Ştia că nu avea să-l mai vadă 
niciodată pe Augustin Bloose, iar indiferența pe 
care o simţea în faţa acelei despărţiri îl minuna 
chiar şi pe el. 

- Şi care e calea? Ce ar fi trebuit să fac? 

Xtyn nu răspunse, dar pentru el era limpede. 
Nu negarea mecanică a sentimentului religios 
era calea pe care ar fi trebuit să apuce 
Voluntarii. Fiinţa umană avea sădită în ea, în 
cele mai fundamentale resorturi ale gândirii, un 
sentiment religios pe care ar fi fost făţarnic să-l 
negi. Chiar şi ateii în care se transformaseră 
clonele de pe Lumile Agricole îmbrăţişaseră în 
final o anumită religie. Secretul era însă 
flexibilitatea. Din când în când, Dumnezeii vechi 
trebuiau să moară, ucigându-şi timpul pentru a 
le demonstra oamenilor o iubire nesfârşită. 
Dumnezeii bătrâni trebuiau să moară şi să lase 
locul altora spre care să se înalțe fumul din 
temple. Era scris în firea oamenilor să se 
schimbe. Dumnezeu nu putea rămâne la 
nesfârşit în urmă, atingându-şi nemărginirea. 
Avusese dreptate Sfântul Augustin: în acel 
moment izbucnea negreşit Armaghedonul. Dar 
de ce să jertfeşti o întreagă omenire când 
Dumnezeu, în marea lui iubire, s-ar fi putut jertfi 
El însuşi, lăsându-şi fiii să se avânte într-un timp 
nou şi să-L reclădească după noul lor chip, după 
noua lor asemănare. 


326 


KKK 


- Arăţi schimbat, îi spuse Alaana, privindu-l 
cum iese din peşteră. 

__— Chiar şi sunt alt om, rosti Xtyn enigmatic. 
Imi doresc cu disperare să o văd pe Zerri. Pur şi 
simplu nu mai pot fără ea. 

Femeia se apropie de el şi-l strânse la piept. 
Ştia că dorul pentru fata aceea creştea în el, 
tinzând să acopere totul. 

Fără să-l poată numi, ştia şi conflictul care-l 
împiedica pe Xtyn să-şi vadă iubita în viziunea 
pe care o creau războinicii Omenori în livada de 
arbori negri. Ea o văzuse, la fel şi Arrus, ba chiar 
unii operatori se plângeau că vocea ei plină de 
voioşie se intercala în timpul comunicaţiilor 
mentale cu corespondenţii lor de pe lumile cele 
mai îndepărtate, punând întrebări şi făcând şotii. 
Era de-a dreptul inexplicabilă incapacitatea lui 
Xtyn, cel mai puternic dintre ei, de a o vedea. 
Inexplicabilă doar dacă negai evidenţa: tânărul 
nu mai era acela pe care-l iubise Zerri. El era 
deopotrivă şi Sfântul Augustin, şi Sfântul 
Augustin cel Nou şi Rim, iubitul Alaanei, dar şi 
mult mai mult decât suma acestor persoane. 

- Ce trebuie să fac? se tângui Xtyn 
depărtându-se puţin şi privind-o pe Alaana cu 
ochii în lacrimi. 

- Trebuie să fii tu însuţi. Numai aşa vei putea 
să-ţi urmezi destinul, să înţelegi de ce exişti şi s- 
o recapeţi pe Zerri. 


- Ţi-ai petrecut toată viața negând liberul 


327 


arbitru. 

- Aşa e. 

- Sa înțeleg că asta ti-a hărăzit Dumnezeu, 
încă înainte ca tu să te naşti? 

- A fost calea mea spre mântuire. 

- Se poate. Dar nu înțeleg de ce, dacă tot 
nu avem de ales, a trebuit să te trimită şi pe 
tine ca să întăreşti lucrul ăsta. 


Heyyn Tars se întreba cât ar mai fi avut de 
trăit dacă s-ar fi consolat cu condiţia lui şi ar fi 
aşteptat liniştit ca viruşii secretaţi de matcă să- 
şi ducă la bun sfârşit misiunea. Puțin, fără 
îndoială, dar asta nu avea oricum nici o 
importanţă. 

- Heyyn, eşti sigur că poţi face asta? întrebă 
Perse, punându-i celuilalt o mână pe umăr într-o 
îmbrăţişare bărbătească, dar delicată. 

- Să spunem că nu cred că voi câştiga 
întrecerea asta, zise Tars care nu mai avea 
puterea să zâmbească pentru a-i arăta celuilalt 
că-i apreciază gestul. 

In noaptea care trecuse, situaţia lui se 
agravase. Mâinile începuseră să-i tremure, iar 
durerea care iradia în lungul coloanei vertebrale 
devenise aproape de nesuportat. Deşi nu erau 
încă la fel de bolnavi, nici ceilalţi trei quinti nu 
erau într-o formă prea bună. Numai Villerte mai 
putea să-şi menţină sabia de accun. 

Hotărâseră să-i distrugă pe zeţi. Hotărâseră 
era un fel de a spune, fiindcă Tars nu era nici 
acum convins că decizia aceea era în dreptul lor. 
Işi amintea perfect cât de uimit fusese când îi 
văzuse prima dată pe lucrătorii zeţi şi apoi cât 


328 


de mult îl impresionaseră ei în luptă. Deşi ştia că 
se putea să fi fost doar o impresie, Tars nutrea 
convingerea că un astfel de luptător îl salvase 
într-o încleştare cu navele de vânătoare ale 
clonelor, eliminând doi urmăritori extrem de 
perseverenţi. 

Heyyn Tars se considerase întotdeauna 
continuatorul de drept al lui N'Gai Loon. Deşi 
nerostită, şi printre quinti existase încă de la 
moartea lui Rim convingerea că el ar fi trebuit 
să fie iniţiat ca Maestru. Acceptase decizia de 
ultim moment al lui N'Gai Loon fără să 
vorbească vreodată despre frustrarea pe care o 
produsese succesiunea aceea. Pentru «el, 
Quintaratul murise acolo, în sala mare a 
psiacului unde aflase că Alaana avea să le fie 
conducător. Când dispăruse şi Kasser, în el se 
năruise ceva. Căile bătătorite ale minţii lui, 
acelea care îi spuneau că datoria şi mândria de 
slujitor imperial trebuie să-i fie întotdeauna 
scopuri primordiale, nu i-au mai părut deodată 
foarte clare. Nu fusese încercat de sentimentul 
dorinţei de a se răscula, nu dorise nici un 
moment să uzurpe poziţia Alaanei. Pur şi simplu, 
încetase să-i mai pese. 

Se imaginase de multe ori în situaţii aproape 
de moarte. Fusese de nenumărate ori aproape 
de moarte. Nimic din ceea ce trăise sau îşi 
imaginase nu-l pregătise însă pentru clipele pe 
care le trăia acum. Nici nu ştia ce anume Îl 
mâhnea mai mult: decrepitudinea propriului 
corp sau faptul că ultima lor misiune părea mai 
degrabă o crimă oribilă şi laşă decât un final 
glorios pentru o viaţă petrecută sub stindardul 


329 


dinastiei. 

Intuise încă de când murise Rim că vremea lor 
trece. Dacă până şi cel mai valoros dintre ei 
putuse să fie ucis de o femeie, era limpede că 
nu reuşiseră să se adapteze la surprizele pe 
care li le rezerva universul. Apariţia Oksanei şi 
apoi cea a lui Xtyn nu făcuseră decât să-i 
confirme amar presimţirea sumbră pe care o 
avusese când aflase de moartea lui Rimio de 
Vassur în Abaţie. 

Răspunse cu greutate celorlalți trei, preferând 
să se concentreze la a-şi păstra echilibrul în 
drum spre naveta sa monoloc. Îşi aminti ca prin 
ceaţă de aranjamentul pe care-l făcuse cu 
ceilalţi. Urmau să se întreacă, pătrunzând cu 
navetele lor rapide pe culoarele largi ale 
edificiului. Primul care ajungea în sala mătcii 
trebuia să-i aştepte şi pe ceilalţi şi avea apoi 
privilegiul de a declanşa dispozitivele nucleare 
sincronizate. 

Zburară o vreme în formaţie, cu puţin 
deasupra copacilor, folosind viteza de croazieră. 
Nu avea sens să suprasolicite motoarele înainte 
de trecerea la atac. Tars cuplă pe pilot automat 
încercând să-şi odihnească mâinile, care îi 
tremurau din ce în ce mai tare. Îşi goli mintea de 
gânduri, reuşind încet-încet să alunge durerea, 
apoi tristeţea şi amintirea ultimelor zile. Într-un 
târziu, rămase singur cu mintea lui. Îşi aminti că 
se mai simţise o dată în felul acela. Demult, 
intrase în cala imensă şi goală a unui cargou 
spaţial care plutea în derivă. Incerca acum 
aceeaşi senzație copleşitoare, în care se 
combinau claustrofobia dar şi agorafobia. Era ca 


330 


şi cum s-ar fi temut că e închis într-un spaţiu pe 
care îl considera atât de mare, încât refuza să 
creadă că nu are o portiţă prin care să pătrundă 
spre el un duşman. 

- Cine sunt? Are vreo relevanţă felul în care 
mor? se întrebă el cu voce tare. 

Desigur, auzi el vocea lui Xtyn. Felul în care 
vei muri are cea mai mare importanță. 

Tars încercă să prindă din nou contactul 
mental cu psiacul, dar acesta i se refuză. Să i se 
fi părut? Sau poate avuseseră dreptate ceilalţi 
când spuseseră că erau acolo pentru a muri? 
Tars descoperi cu o detaşare amuzată că 
aproape nu-i păsa. 

Auzi o voce în comunicator. Se apropiau de 
edificiu. Decuplă pilotul automat şi trecu pe 
comandă manuală. 

încercă zadarnic să intre în modul de luptă. 
Tovarăşii săi ţâşniseră de lângă el, angajându-se 
spre poarta edificiului, pe care o spulberară cu 
tunurile laser. Tars auzi chiotul lui Villerte în 
timp ce naveta lui dispărea în întunecimea 
construcţiei imense. Intră şi el, încercând din 
răsputeri să-i ajungă pe ceilalţi. Ştia că, dacă nu 
intra în modul de luptă, nu avea cum să o facă, 
dar le promisese că le va fi alături şi nu dorea 
să-i dezamăgească. Ştia că nava lui părea că se 
târăşte în comparaţie cu ale lor, dar nu 
abandonă.  Acceleră la limita maximă a 
reflexelor sale, ferind coloane în ultimul moment 
şi spulberând grupuri de zeţi care năvăleau în 
coridorul principal pentru a-şi apăra stupul. 

În faţă îi apăru o răspântie şi abia dacă avu 
timp să vadă în ce parte trebuie să o apuce. Se 


331 


ghidă după instinct şi viră scurt la dreapta, 
blocându-şi în acelaşi timp piciorul stâng pe 
declanşatorul laserelor auxiliare. Jerba de foc 
decupă un semicerc perfect în peretele opus. 
Dar Tars nu avu vreme să-l admire fiindcă se 
năpusti înainte, lovind ca un berbec un grup de 
lucrători care încercau disperaţi să obtureze cu 
trupurile lor culoarul. 

În ultima parte a drumului nu mai întâmpină 
nici o rezistenţă, dar era prea obosit pentru a 
mai folosi uşurarea aceea şi la altceva decât la 
pilotarea navetei pe coridorul care se îngustase 
destul de mult. Camera mătcii izbucni pe 
neaşteptate: deodată, spaţiul din jurul său 
deveni imens şi văzu cum ceilalţi trei se rotesc 
aproape de tavan. În momentul acela îşi dădu 
seama că auzea de câteva secunde bune în 
comunicator strigătele  tovarăşilor săi care 
spuneau că nu puteau vedea matca. 

Cuprins de o frenezie bruscă, Tars privi spre 
podea. Într-adevăr, matca nu se zărea nicăieri. 
Nu era acolo. Dispăruse. 

Şi atunci în mintea lui se făcu lumină. Pentru 
o clipă, deveni brusc Heyyn Tars, cel mai 
destoinic dintre quinti, intră în modul de luptă şi 
acceleră nebuneşte, părând că-şi împleteşte 
zborul cu coloanele complicate care susțineau 
cupola. Toate evenimentele de la venirea lor pe 
Noul Z i se înşiruiră într-o ordine logică, într-o 
construcţie precum aceea a unui jgheab care 
aduce apa acolo unde ai nevoie de ea. 

- Mulţumesc, Xtyn. Ai dreptate! Felul în care 
mori poate face ca întreaga ta viaţă să capete 
altă semnificaţie. 


332 


Ignorând strigătele celorlalţi trei, Tars apăsă 
hotărât pe detonatorul dispozitivelor nucleare. 
Tovarăşii lui îl creditaseră cu şanse de a ajunge 
primul şi deci putea declanşa arma la fel ca şi 
ceilalţi. Bila de lumină topită care înghiţi edificiul 
îi aduse lui Tars o linişte nesfârşită. 


KKK 


Durere. lmensă durere. Matca ţâşni pe 
picioarele ei butucănoase, mişcându-se pe cât 
de repede putea. Câţiva lucrători care nu se 
dădură la timp deoparte fură striviţi de goana ei 
impetuoasă către ieşirea din noul edificiu. 
Venise aici doar de puţină vreme, pentru a 
verifica dacă lucrătorii ei construiseră un edificiu 
mai frumos, aşa cum îi transmiseseră prin 
feromoni. Când ajunse afară, aproape că fu 
luată pe sus de suflul unei explozii gigantice. Nu 
la mare depărtare, un nor uriaş de fum şi praf se 
ridica deasupra pădurii. 

Nu era nevoie să ghicească unde se petrecuse 
catastrofa aceea. Curenţii de aer îi aduceau din 
toate părţile vestea morţii a zeci de mii de 
lucrători şi tânguielile celor răniţi. Oamenii 
distruseseră celălalt edificiu. 

Zăbovi o clipă cu toate simţurile ei complicate 
îndreptate spre locul acela. Paradoxal, după ce 
durerea trecuse, nu simţea decât o mare 
uşurare. Fără să ştie de ce, se simţea de parcă 
pericolul reprezentat de oameni ar fi trecut, de 
parcă ar fi putut din nou să spere. Se întoarse 
către lucrătorii din jurul ei. Făcându-i altă casă, 
copiii o salvaseră şi ei păreau să ştie lucrul ăsta. 


333 


Îi transmiteau acum că aveau să-i construiască 
multe edificii, aşa încât duşmanul să nu ştie 
niciodată unde e. Aveau să-i facă case frumoase 
unde să o aştepte cu daruri. lar ea avea să fie 
unica, regina lor. Şi va putea zăbovi oricând şi 
oricât, oriunde. 


- Ahile credea că nu va putea prinde 
broasca fiindcă trebuia să parcurgă o infinitate 
de paşi până la ea. Cam în acelaşi fel ne spui 
astăzi că nu vom putea niciodată să-l 
înțelegem pe Dumnezeu, fiindcă indiferent cât 
de mult vom fi învățat, va mai exista o fărâmă 
de adevăr de devoalat. Nu e asta suprema 
ironie a existenţei tale? 

- Cum poti să spui aşa ceva? 

- Exact în acelaşi fel în care tu îi acuzai pe 
grecii lui Ahile că au închis timpul într-un cerc. 


Faţa lui Ballen trăda o surescitare extremă. 
Deşi fregata trimisă de Xtyn ca dar şi 
răscumpărare pentru Oksana şi Marii păruse 
destul de încăpătoare, după ce încărcaseră 
calculatorul în ea, constataseră că nu mai aveau 
spaţiu aproape deloc. De aceea tânărul se 
strecurase cu greu în fotoliul de pilotaj, lăsându-l 
pe Negal să se chinuie pe un scaun improvizat 
din două surse energetice în faţa unei console 
de comandă. 

- O să fie destul de dur, prietene, îi strigă 
Ballen. Incearcă măcar să pui ceva moale pe 
spătar, altfel o să-ţi rupi spinarea. 

- Nu-ţi fa tu griji, ripostă Negal, care se 


334 


gândea însă cu groază că acceleraţia decolării îl 
va strivi preţ de aproape un minut de metalul 
dur al carcaselor surselor energetice. 

Ca şi cum îşi prevenise prietenul doar din 
complezenţă, Ballen iniție decolarea chiar 
înainte ca Negal să-şi fi terminat de zis 
cuvintele. Nava scârțâi sinistru şi se desprinse 
cu greu de sol, accelerând însă încet dar sigur. 
Negal simţi un junghi în spate, care crescu 
precum un cancer. Coastele începură să-l doară 
atât de tare, încât simţi că le poate descrie 
forma. La capătul unui minut de acceleraţie 
aproape că nu mai putea respira. 
Imponderabilitatea veni însă ca o imensă 
uşurare, iar tânărul lăsă să scape un oftat 
prelung. 

- A fost mai rău decât mă aşteptam, se tângui 
Negal. În orice caz, îmi place cum ai adus-o pe 
orbită. Parcă ai fi pilot din fragedă pruncie. Hai 
vino şi... 

Negal se întrerupse fiindcă faţa lui Ballen, 
care se iţise de după o unitate gigantică de 
memorie, trăda o emoție extremă. 

- Ce e? Ce s-a întâmplat? 

- Nava... bâigui Ballen. Imediat după ce s-a 
desprins de sol, a mers pe un fel de pilot 
automat. S-a plasat singură pe orbită. Eu nu am 
reuşit să fac nimic. 

Cei doi tineri tăcură, ascultând încordat. Se 
auzeau numai zgomotele instalaţiilor de răcire 
ale calculatorului lor şi zumzetul difuz prezent 
continuu în orice navă spaţială. Nimic nu părea 
să-i amenințe. 

- Poate că aşa o fi noua procedură. Poate că 


335 


intră imediat pe pilot automat... 

- Nu era pilotul automat, protestă Ballen. Am 
încercat să-l cuplez şi comanda mi-a fost 
anulată. Era ca şi cum nava asta aştepta să ne 
ridicăm pe orbită pentru ca să ne ia prizonieri. 

-  Vorbeşti prostii, încercă Negal să-l 
liniştească. 

- Serios? Atunci încearcă tu să o faci să se 
mişte! Eu nu am reuşit. 

Ca şi cum o voinţă dincolo de puterea lor de 
control ar fi supravegheat întreaga scenă, chiar 
în faţa lui Negal, se lumină un ecran. Era unul 
dintre monitoarele originale ale navei şi de 
aceea cei doi priviră spre lumina lui blândă cu 
oarece teamă. După câteva secunde care li se 
părură ani, pe ecran apăru un tânăr înveşmântat 
într-o mantie care părea să fi mucegăit. Avea 
pomeţii înalţi şi obrajii supţi, iar ochii păreau să 
îi trădeze o tristeţe de o intensitate aproape 
neomenească. 

Sunt Xtyn, şi dacă planul meu nu e greşit, ar 
trebui să mă adresez clonelor Negal şi Ballen, 
cele care încearcă să creeze o maşină 
gânditoare, care să le servească drept 
Dumnezeu şi conducător deopotrivă. 

Am ştiut dintotdeauna unde sunteți. Fuga 
jalnică a lui Johansson, planul lui străveziu şi 
primitiv de a-l clona pe Sfântul Augustin cel Nou 
nu m-au păcălit nici măcar o clipă. Ar fi fost de 
ajuns ca Alaana sau eu să fi trimis un singur 
semn Oksanei şi ea ar fi rezolvat într-o clipă 
problema pe care o reprezentați. 

N-am făcut însă asta. S-ar putea crede că 
judecata mi-a fost orbită de relația genetică 


336 


directă care există între noi. În fond, Negal, eu şi 
tatăl tău împărtăşeam aceeaşi zestre genetică. 
E destul de mult incât să te pot considera într-un 
fel şi fiul meu. E adevărat că tatăl tău era o 
clonă directă a Sfântului Augustin cel Nou, în 
timp ce eu n-am fost decât kyrallianul cu 
structura genetică cea mai apropiată de a sa. 
Chiar şi aşa însă, faptul că în mine s-au trezit 
amintirile originalului după care fusese clonat 
tatăl tău mă face să mă gândesc că, dacă te-aş 
fi cunoscut, aş fi simţit un fel aparte de 
afecțiune pentru tine. N-a fost să fie. 

Motivul pentru care nici nu v-am deconspirat 
poziția şi nici nu am decis eu însumi eliminarea 
voastră este acela că eu cred în planul pe care l- 
ați pus la cale. Printre amintirile mele se 
regăsesc şi cele ale Rimio de Vassur, quint 
imperial şi prima victimă a nebuniei stârnite în 
Abaţție acum douăzeci de ani. El avea un respect 
deosebit pentru calculatoare, işi baza multe 
dintre decizii pe ceea ce indicau ele, avea 
încredere în modul lor simplu şi liniar de a gândi. 
Am regăsit printre amintirile lui şi frustrarea pe 
care o simţea fiindcă oamenii abandonaseră 
cursa pentru crearea unei inteligente artificiale 
imediat ce calculatoarele îi ajutaseră să-şi 
părăsească planeta de baştină. In felul său, Rim 
era un visător, iar cruțarea voastră este felul 
meu de a onora un asemenea sentiment sublim. 
Din câte am înțeles eu lumea, privind la tribul 
meu şi absorbind personalitățile Sfântului 
Augustin cel Nou şi a lui Rimio de Vassur, mă 
îndoiesc că veti reuşi vreodată să creați un 
Dumnezeu. Veti fi poate fericitii utilizatori ai 


337 


unei instanțe care nu va greşi niciodată, care vă 
va duce pe cea mai sigură cale şi chiar va 
străpunge bariera timpului, privind într-un viitor 
al consecințelor. Ştiu că lucrul ăsta s-ar putea să 
vă  mâhnească, dar după părerea mea, 
încercarea lui Johansson de a clona un mântuitor 
ipotetic e infinit mai aproape de dumnezeire 
decât calea pe care aţi apucat voi. 

Dar poate că totul se va sfârşi cu bine, poate 
că o asemenea unealtă, deşi nu va deveni 
Dumnezeu, vă va lămuri cum trebuie să-l 
căutați, sau poate că va reuşi prin mimetism să 
îndeplinească toate funcţiile pe care le aşteptaţi 
de la un Dumnezeu. Pentru asta însă aveti 
nevoie ca ea să fi învățat cam tot ce e de ştiut 
despre noi, despre istoria noastră, despre felul 
nostru de a fi, despre ştiinţa noastră... 

Dacă veţi căuta într-un compartiment din 
spatele scaunului de pilotaj, veti găsi câteva 
sute de memodiscuri pe care quinţii mei, 
sărmanii şi jertfiții mei quinţi, mi le-au adus din 
ruinele Klemplantului. Vă puteţi hrăni bestia 
neînsuflețită cu informațiile de pe ele. Asta e tot 
ce-am putut să fac şi sper ca, odată ce va fi 
înghițit tot ceea ce a făcut vreodată omul, 
maşinăria voastră să fie în stare să ne înțeleagă 
şi să ne judece drept. 

E însă şi altceva pe memodiscurile acelea, o 
concepție cu adevărat extraordinară, una care 
spune că genul de Dumnezeu pe care-l căutați 
voi ar trebui să fie o conştiinţă neumană, 
impregnată profund cu valorile umanității. Dacă 
veți sesiza calea spre un asemenea Dumnezeu, 
întreg universul vă va fi recunoscător şi poate că 


338 


mă veți face să mă fi înşelat când nu v-am 
acordat cine ştie ce şanse. 

Cei doi tineri se priviră unul pe altul în tăcere 
o bună bucată de vreme, până când Ballen 
plecă surescitat spre cabina de pilotaj. De acolo 
se auzi clichetul delicat al deschiderii unei 
încuietori, urmat de un strigăt de izbândă. 

- Sunt aici! Să fiu al naibii! Chiar ne-a dat! Dar 
de unde a ştiut? 

Negal îşi punea deja întrebarea asta încă din 
timpul mesajului pe care li-l trimesese Xtyn. 
Discutaseră ani buni despre parametrii de 
comparaţie de care avea nevoie calculatorul lor 
pentru a lua deciziile pe care le aşteptau ei. In 
intimitatea adăpostului lor subteran, Negal şi 
Ballen trebuiseră să accepte că principalul 
motor al construirii calculatorului aceluia fusese 
vrajba cu Johansson. Porniseră de la o idee 
nebuloasă, dar devenise clar destul de curând 
că nu vor putea niciodată să ofere calculatorului 
lor acea masă critică de informaţie dincolo de 
care el să poată să-şi clădească scheme 
abstracte de gândire. O bucată de vreme, 
speraseră că va putea învăţa, că vor putea 
spiona programele de ştiri şi istorie ale reţelelor 
planetare de informaţii, dar precaritatea poziţiei 
lor militare făcea ca perspectiva aceea să fi fost 
extrem de îndepărtată. 

Continuaseră totuşi să-şi construiască zeul de 
metal fiindcă doreau să i se opună lui Johansson, 
fiindcă voiau să fie altfel. 

Ocazia pe care le-o dădea Xtyn era nesperată. 
Negal apăsă un buton şi, imediat, ecranele din 
jurul său se luminară. Gâfâind în încercarea de a 


339 


căra cât mai multe memodiscuri, Ballen i se 
alătură chircindu-se în stânga lui. 

- Rulăm acum testul? 

- Mi-e frică. 

- Nu cred că frică e cuvântul cel mai potrivit. 
Eşti doar emoţionat... Dar nu are de ce să nu 
meargă, zise Negal încrezător. 

Terminaseră de construit calculatorul cu 
multe luni în urmă şi Ballen alcătuise pentru el 
un test dur: trebuia să facă un şir de adunări 
simple, într-o buclă, timp de două ore. Pe Eck 
însă anomaliile magnetice  împiedicaseră 
constant calculatorul să funcționeze în 
parametri atâta vreme. Scopul pentru care-l 
testau acum pe orbită era tocmai acela de a 
vedea dacă numai condițiile specifice planetei îl 
împiedicau să funcționeze sau era vorba de o 
defecţiune ascunsă. 

Negal apăsă tasta de confirmare şi maşinăria 
începu să zumzăie. În primele minute priviră 
încordaţi ecranul în căutarea unui mesaj de 
eroare care nu veni însă, făcându-i să se 
relaxeze încet, încet. 

Lui Negal nu-i ieşea însă din minte mesajul lui 
Xtyn. 

- Ce crezi că a vrut să spună cu conştiinţa 
aceea? îşi întrebă el tovarăşul. 

- Ce mai contează? Merge de aproape o oră şi 
jumătate şi nu a dat nici o eroare. Este oricum 
un record. Va fi o joacă de copil de acum să-l 
învăţăm cum trebuie absorbite informaţiile 
acelea, plescăi satisfăcut Ballen, care se juca 
neglijent cu un memodisc. 

- Şi crezi că în felul ăsta îl vom putea învăţa 


340 


să desluşească esenţa greşelilor noastre, să ne 
călăuzească? 

- Sunt absolut convins, rosti sigur pe el 
Ballen. Ştii bine că am avut discuţia asta. Tu îţi 
doreşti un Dumnezeu, eu aştept să-mi fie un 
prieten infinit mai deştept decât mine. Atât şi 
nimic mai mult. 

Negal îşi privi prietenul cu ochi strălucitori. 

- Dar ai fi vreodată capabil să îi desconsideri 
sfaturile? 

- Nu. L-aş asculta întotdeauna... 

- Şi dacă aţi avea împreună de soluţionat o 
problemă căreia oamenii nu i-au dat niciodată 
de capăt, o ameninţare nemaivăzută sau o 
situaţie în care, invariabil, pe tot parcursul 
istoriei, omul a greşit? Sunteţi condamnaţi la a 
repeta mereu aceeaşi greşeală. 

- N-are cum să fie o eroare prea mare, de 
vreme ce omenirea a făcut-o mereu şi nu a 
dispărut. Ar fi o chestiune minoră, o eroare 
neglijabilă. 

Negal clătină din cap. Atâta vreme cât întreg 
proiectul lor se legănase undeva în zona în care 
dorinţele se întâlneau cu neputinţa, găsise 
întotdeauna energia de a nu-l contrazice pe 
Ballen până la capăt. Acum însă, pus în faţa 
acelei maşinării cu un potenţial excepţional, 
începea să resimtă o responsabilitate de tip nou. 

- Şi dacă am putea obţine mai mult? 

- Mai mult? Ce vrei mai mult decât o instanţă 
capabilă să ia hotărâri bazându-se pe o 
experienţă de milenii? 

- Nu ştiu de ce mi se pare că pe calea asta 
am obţine mai degrabă un judecător plafonat 


341 


decât o instanţă infailibilă. Ar trebui să poată 
învăţa, ar trebui să aibă opinii... Are nevoie de 
mult mai multe lucruri decât informaţii. Nu 
trebuie să ne considere infailibili. 

- Şi ce altceva i-am putea da noi? întrebă 
exasperat Ballen. Adolescenţa petrecută pe 
Vechea Terra, în magazinul lui Alaric, fusese 
pentru Negal un şir nesfârşit de lecturi. 
Înţelesese încleştarea colosală care se dăduse 
între Abaţie, clone şi Imperiu. Deşi la o vârstă 
fragedă,  desluşise şi esenţa mercantilă a 
Abației, setea ei de putere, îndată ce reuşise să 
separe dogmele şi aparențele de ceea ce 
întreprindea zilnic Ordinul augustinian. Nimic 
nu-i rămăsese însă mai clar în minte decât 
crezul Abaţilor, care spuneau că menirea lor era 
aceea de a-şi apăra Dumnezeul când el îşi va fi 
atins nemărginirea. Negal nu se îndoia că, dacă 
Dumnezeul Abației existase vreodată, el îşi 
atinsese nemărginirea cu mult înainte ca el să 
se fi născut. Universul în care omul putea crea 
viaţă din nimic, se putea recrea pe sine 
devenind aproape nemuritor, în care unea 
instantaneu puncte ale spaţiului aflate la ani 
lumină depărtare nu semăna deloc cu acela în 
care oamenii îl vedeau pe Dumnezeu într-un 
tufiş în flăcări şi-i citeau cuvântul dăltuit în 
piatră. 

Era acum copleşit de înţelegerea profundă a 
faptului că, dacă ar fi hrănit calculatorul, cel mai 
puternic pe care-l crease omul vreodată, cu 
întreaga istorie a omenirii, ar fi obţinut un 
Dumnezeu finit, unul sortit să-şi atingă foarte 
repede nemărginirea, dacă nu cumva avea să se 


342 


nască saturând doar un spaţiu mic, prea mic 
pentru timpul pe care-l trăiau. 

- Nu o să facem aşa, prietene! Memodiscurile 
acelea nu ne sunt de nici un folos. 

Ballen îl privi surprins, uitând să-şi închidă 
gura. 

- Ce vrei să spui? 

- Că-l vom învăţa noi tot ceea ce trebuie să 
ştie, aşa cum ne-am gândit încă de la început. 
Cred că asta a vrut Xtyn să ne spună. 

- Şi ce să-l învăţăm noi? Suntem doi tineri 
care ne-am petrecut ultimii ani într-o gaură 
săpată în pământ. 

- Binele, răul, iubirea, dreptatea pot sălăşlui 
adesea şi în asemenea hrube. Dar ai dreptate, 
dacă i-am da conştiinţa noastră, ea va fi una 
care doar cu greu va putea fi percepută ca 
umană de restul contemporanilor noştri. 
Rămâne deci să vedem care sunt valorile 
umanității, să le deprindem noi şi apoi să i le 
servim drept legi absolute. 

- Şi cum am putea face asta? se miră Ballen. 

Ochii lui Negal se opriră semnificativ asupra 
memodiscurilor. Înţelegând imediat ce sugera 
prietenul său, Ballen începu să clatine din cap, 
mai întâi mai încet şi apoi cu din ce în ce mai 
multă hotărâre. 

- Ne-ar lua ani, zeci de ani să parcurgem 
toate memodiscurile şi nu putem fi siguri că 
vom înţelege... 

- Timp avem. Nu ne prea grăbim nicăieri. Nici 
noi, nici cei de pe planetă. Cât despre ceea ce 
vom înţelege din istoria noastră, ei bine, de ce 
să ne învinovăţim noi înainte de a fi eşuat? 


343 


Poate că istoria e de neînțeles fără ca noi să 
avem vreo vină... 

Zâmbind, Negal îşi făcu loc pe lângă Ballen. 

- La coborâre stai tu aici. Pe mine mă doare 
fiecare oscior. 


- Eşti obsedat de inceputuri. De ce mă tot 
întrebi? 
- Ca să ştiu din ce direcţie va veni sfârşitul. 


Xtyn îl privea pe Rimio de Vassur, ştiind că, de 
fapt, toate detaliile care compuneau chipul 
aspru al gquintului imperial făceau parte dintr-o 
imagine pe care o căpătase prin cea de-a Doua 
Însămânţare. Atunci, infecția cu _ viruşii din 
Alambic trezise în el amintirile lui Augustin 
Bloose şi pe cele ale lui Rimio de Vassur, care îşi 
dăduse şi el sufletul pe piatra rituală a Abației. 

- De ce eşti atât de convins că tocmai eu ştiu 
totul? întrebă guintul. l-ai gonit din mintea ta pe 
ceilalţi doi, alungând astfel o înţelegere cum eu 
nu-ţi pot oferi. 

- E adevărat, a fost o decizie riscantă. Simt 
însă că, dacă sfârşitul poate fi prevăzut, atunci 
tu eşti singurul în stare să o facă, zise Xtyn cu 
încordare. 

- Toată şarada asta, toată închipuirea în care 
ne aflăm... Quintul se opri. Eu nu exist cu 
adevărat. Dacă există un răspuns, atunci el se 
află în mintea ta şi nu într-a mea. Alungându-i 
pe cei doi Augustin te-ai condamnat la a avea o 
viziune ciudată asupra evenimentelor. 

- Explică-mi, îl încurajă Xtyn. 


344 


- Întregul conflict al Abației este unul pornit 
pe fundamente religioase. Cum crezi că, în lipsa 
informaţiilor celor doi, putem noi elucida 
asemenea mistere? Nici eu şi nici tu nu ne 
simţim aproape de religie. 

Xtyn nu îi răspunse imediat. Se gândise şi el 
la asta, dar nu putea nega că, deşi încercase să- 
i crediteze pe cei doi cu puterea de a face 
lumină asupra a ceea ce avea să se întâmple, 
gândirea lor era în chip evident strâmbă, 
neîncăpătoare. Fusese limpede că Sfântul 
Augustin, episcopul din Hippona, nu reuşea să 
accepte principiul străin cu care se confruntau. 
Credinţa lui în Dumnezeu era o cale mult prea 
fragilă. Sfântul Augustin cel Nou eşuase deja o 
dată, iar ultima discuţie cu el îi arătase că nici 
acum nu avea scânteia unei înţelegeri 
superioare. Quintul nu fusese tocmai o opţiune, 
ci mai degrabă o ultimă speranţă. 

- Dar tu ştii cum a început totul... 

- Da, dar ce importanţă poate să aibă? Am 
eşuat în misiunea mea şi am trădat încrederea 
Împăratului. De acolo a pornit un tăvălug care a 
schimbat galaxia şi a sfârşit prin a-i omori şi pe 
ceilalţi tovarăşi ai mei. 

Xtyn lăsă reproşul celuilalt să treacă prin el. 
Decizia de a-i sacrifica pe guinți nu fusese una 
uşoară, iar încurajarea lui Tars de a îmbrăţişa o 
perspectivă aproape creştină asupra vieţii nu 
era un lucru cu care să se mândrească. Pe Noul 
Z se puseseră însă bazele apariţiei unei altfel de 
rase inteligente, una cu care omul să se 
confrunte pentru a creşte odată cu ea. 

- Trebuie să fie ceva în amintirile tale care să 


345 


te fi uimit însă, un amănunt pe care să îl putem 
folosi... 

- Mintea mea nu e nici pe departe la fel de 
sofisticată ca a celor doi Augustin. N'Gai Loon 
insista mereu să privim viaţa ca şi cum ne-am 
deplasa în lungul unui lanţ al faptelor. Asimilăm 
cunoştinţe, amănunte, ne îndeplinim misiunile şi 
apoi eliminăm tot ceea ce nu e strict necesar, 
aşa cum o planetă se mişcă în lungul orbitei 
sale. 

- Nu se poate însă să nu ai nici o părere, să 
nu ai întrebările tale. 

Fu rândul gquintului să tacă. Xtyn îl privi cum 
îşi frământă mâinile, dădu să-i spună ceva, dar 
se opri de frică să nu îl tulbure. 

- Când am plecat spre Abaţie, Kasser mi-a 
spus să nu supralicitez importanţa credinţei 
călugărilor augustinieni, dar nici să nu o ignor cu 
desăvârşire. Am încercat să-i dau ascultare. Era 
simplu să nu-ţi faci o părere prea bună despre ei 
şi infinit mai complicat să găseşti un sens în 
fluviul de dogme pe care îl aruncau asupra 
oricărui străin. Am încercat o vreme să-i bat cu 
propriile lor arme, să memorez ceea ce nu pot 
înţelege. Era timpul în care credeam în 
onestitatea Abatelui, în care eram aproape 
convins că voi putea accede la funcţia lui pe căi 
naturale, ca să-i pot apoi afla secretele. 
Indiferent cât de mult m-am străduit însă, religia 
nu m-a ajutat să înţeleg absolut nimic. Imi este 
imposibil să pricep cum, prin rugăciune şi printr- 
o pioşenie pe care eu am perceput-o doar ca pe 
o farsă pentru străinii  indiscreţi, Ordinul 
augustinian reuşea să le facă pe clonele de pe 


346 


Lumile Agricole să urmeze orbeşte religia 
cercului. Dacă mi-aş fi dat seama la timp că 
incapacitatea mea de a vedea esenţa Abației 
nu-mi va permite niciodată să ajung Staroste, 
poate că destinul meu şi, implicit, a sute de 
miliarde de oameni din galaxie, ar fi fost altul. 
Într-un fel sau în altul, tot ceea ce e legat de 
Alambic îmi scapă. Nici acum nu sunt în stare să 
înţeleg cum se face că pe bolovanul acela se 
întâmplă asemenea miracole. Deşi dacă stau şi 
mă gândesc bine... 

- Zi, îl încurajă Xtyn. 

- Mai e ceva la fel de straniu. Perpetuarea 
asta a memoriilor pare să nu fie legată strict de 
Alambic. 

- Acum chiar că nu înţeleg, zise Xtyn care 
simţea însă că guintul era pe cale să-i transmită 
ceva extrem de important. 

- Abaţii spuneau că, pentru a obţine viruşi cu 
care să însămânţeze o lume, aveau nevoie de o 
jertfă, de un mesia. A Doua Insămânţare ne-a 
arătat însă că transmiterea memoriilor nu e 
neapărat legată de Alambic. Intr-un fel sau în 
altul, toate clonele Abației şi-au recăpătat 
amintirile de pe vremea când făceau parte din 
corpul celor O Mie de Voluntari. De ce a fost 
posibil acest lucru în lipsa Alambicului? 

- Nu ştiu, spune-mi tu! 

- Ţi-am mai zis că nu pot emite o părere în 
domeniul religiei. Pentru mine e limpede că 
anumite lucruri se întâmplau pur şi simplu 
fiindcă oamenii aceia credeau în ele. 

Xtyn era dezamăgit. Deşi sentimentul că e în 
pragul unei înţelegeri profunde nu îl părăsise, 


347 


cele spuse de quint erau total nefolositoare. 
Avea dreptate când spunea că memoriile celor 
O Mie de Voluntari trebuiau să aibă şi o altă 
legătură cu Abația în afara faptului că clonele lor 
fuseseră realizate plecându-se de la firele de păr 
strânse de Augustin Bloose. 

Xtyn căutase adesea în el însuşi un loc prin 
care să poată pătrunde spre memoriile părinţilor 
şi strămoşilor săi. În cei trei ani în care fusese şi 
Augustin Bloose încercase să găsească calea 
prin care omul acela de pe Vechea Terra 
irupsese spre conştiinţa lui. Se întrebase unde 
anume fuseseră stocate amintirile lui, care 
fuseseră apoi eliberate de viruşii celei de-a Doua 
însămânţări cu care îl blestemase Abatele. Nu 
găsise însă niciodată nimic şi se convinsese că 
nici nu avea cum, de vreme ce în el exista şi 
memoria lui Rimio de Vassur, cu care nu se 
înrudea. Într-un fel sau în altul, viruşii aceia 
purtau în ei memoriile şi nu eliberau din 
străfunduri inaccesibile conştiinţei. 

- Şi dacă memoriile tale au fost stocate în 
viruşi? îl întrebă Xtyn pe Rim. 

- Ţi-am spus că aşa ceva nu se poate. Asta ar 
însemna ca toţi voluntarii să-şi fi dat duhul pe 
Alambic, ceea ce ştim că nu e cazul. 

Quintul oftă adânc şi căută apoi privirea 
celuilalt. 

- Dar nu numai asta s-a întâmplat în Abaţie. 
Mi-ar fi fost simplu să aleg calea religiei dacă aş 
fi fost cu adevărat convins că ea domină tot 
ceea ce se întâmpla acolo. Ceea ce am păţit 
însă cu Maria... 

Xtyn sondase amintirile acelea de multe ori. 


348 


Quintul căzuse răpus de o fiinţă căreia doar cu 
greu i te puteai împotrivi. Simţise în amintirile 
lui fascinația pe care soldatul rece şi calculat o 
simţise faţă de femeia completă care părea să fi 
fost Maria. Ştia că Vassur percepuse încă din 
primul moment natura duală a femeii: putea fi 
înger şi târfă, războinic şi martir, se putea topi la 
pieptul lui, scâncind după ajutor, dar era şi o 
prezenţă pe care te puteai bizui, era când 
strălucitor de inteligentă, când năucitor de 
inocentă... Vassur simţise cu mult înainte de a 
muri că în personajul acela erau de fapt doi 
oameni dar, în loc să se întrebe cum se poate 
aşa ceva, el se lăsase sedus de coabitarea 
aceea. Îi plăcuse atât de mult încât îşi pierduse 
cel mai important reflex al unei fiinţe ca el, 
abandonase scepticismul şi, în loc să demaşte 
înşelătoria, ajunsese să fie jertfit de cele care îl 
manipulaseră. 

Xtyn ştia că sentimentele pe care i le treziseră 
Mariile guintului nu puteau fi comparate în nici 
un fel cu ceea ce simţea el pentru Zerri. Vassur 
se lăsase dominat, explorase personalitatea a 
ceea ce credea el că e cea mai fascinantă 
femeie din câte văzuse. Admiraţia lui nu 
conţinea aproape nimic erotic ci era o perpetuă 
muncă de căutare, de adunare a unor detalii 
mereu noi, indiferent cât de mult le-ar fi privit în 
adâncimea lor. Zerri era în schimb un ţel, ea 
fusese întotdeauna o cauză, iar Xtyn trebuise să 
se lupte pentru a o atinge, dând din el, jertfindu- 
se pe sine, pentru a-şi putea croi drum spre ea. 
Asta nu însemna însă că nu-l înţelegea pe 
Vassur. Tristeţea cu care murise guintul era o 


349 


stâncă mare şi vânătă care bloca intrarea în 
castelul minţii sale, lăsând doar o mică 
crăpătură prin care quintul se strecura din când 
în când. 

Xtyn se întreba dacă şi dragostea lui pentru 
Zerri avea o explicaţie la fel de brutală ca aceea 
a iubirii lui Rim. Încă de când tremura pentru 
soarta fetei, se întrebase ce anume îl face să 
iubească ceea ce toţi respingeau şi de unde 
izvorăşte dorinţa lui de a proteja ceva ce, în 
condiţiile aspre de pe Kyrall, putea să reprezinte 
propria moarte. Alaana îi spusese odată că el şi 
Zerri formau un întreg. Poate că şi Mariile 
formau o asemenea unitate perfectă. Şi atunci 
unde îl situa pe el lucrul ăsta în raport cu Rim? 
Erau diferite iubirile acelea şi aveau totuşi un 
punct comun. Pe amândoi îi iubea Alaana. Îşi 
puse în minte să o întrebe despre ceea ce-l unea 
cu Quintul. 

- Şi dacă ar fi totuşi să-mi dai o explicaţie, 
oricare... 

- Ştii bine că nu am decât una, una care 
contrazice însă toate faptele şi care, prin 
nebunia ei, ne poate arunca în haos. 

- Asta e lupta mea, soldatule! Îmi voi purta 
singur bătăliile, tu spune-mi doar la ce te 
gândeşti. 

- Instrucţia de quint include şi o încredere 
oarbă în capacitatea de a explica tot ceea ceni 
se întâmplă. Dacă ar fi să o urmez, ar trebui să 
spun că, într-un fel pe care nu-l pot descrie 
exact acum, Alambicul analizează structura 
anatomică a creierului celor care mor pe el, 
celulă cu celulă, şi transcrie informaţiile în viruși. 


350 


Aceştia, odată pătrunşi în corpul unei gazde, 
produc o restructurare cerebrală la nivelul 
neuronilor şi a celulelor, care conferă impresia 
că omul respectiv a trăit mai multe vieţi. Nu e 
nimic magic. Nu e nimic de neînțeles. 

- Şi pe Lumile Agricole? 

- Se petrecea acelaşi lucru. Viruşii Primei 
Însămânţări, aceia care făceau minţile clonelor 
să devină permeabile pentru religia cercului, nu 
erau decât mijlocul prin care în capetele lor se 
crea un vid imens care, în lipsa informaţiilor, era 
umplut de credinţă. Ştiu bine cum se întâmplă 
lucrul ăsta, fiindcă un proces similar are loc 
atunci când ne formăm noi. Atâta doar că 
mintea unui quint este umplută cu onoare, 
disciplină şi ştiinţa de a lupta. E limpede însă că 
explicaţia mea nu e de ajuns... 

- De ce spui asta? 

- Fiindcă dacă ar fi aşa, Alambicul trebuie să fi 
avut acces şi la structurile neuronale ale celor O 
Mie de Voluntari. Nu văd nici o cale prin care ar 
fi putut face asta. Amintirile amicului Bloose 
erau extrem de precise: tovarăşii lui muriseră 
într-o explozie atomică, provocată de un atac al 
celor pe care doreau să-i distrugă. 

- Asta numai dacă... 

- Ştiu ce vrei să spui, zâmbi Vassur. M-am 
gândit şi eu la asta. La urma urmei cum poţi 
absorbi atâta informaţie deodată? Poate că 
Alambicul plutea acolo, pe vapor, şi i-a 
radiografiat pe toţi. Poate că întreaga explozie 
nu a fost decât modul Alambicului de a le 
destructura creierul pentru a copia apoi 
informaţiile. 


351 


- Aşa e, zise cu însufleţire Xtyn. E perfect 
posibil. 

- Nu chiar, zise Rim. Vezi tu, problema cu felul 
ăsta de cunoaştere e că are regulile ei stricte, 
pe care nu le poţi eluda. Primul motiv pentru 
care lucrurile nu s-au putut petrece aşa este că, 
din miezul unei explozii capabile să vaporizeze 
un vas ca acela al Voluntarilor, nu poate scăpa 
întreg nici măcar un monolit de piatră precum 
Alambicul. Şi chiar dacă ar fi aşa, ştim din 
amintirile lui Augustin Bloose că Zuul i-a dat 
Alambicul cu mult după ce Voluntarii muriseră. 
Vezi, de aceea îţi spuneam că explicaţia mea nu 
stă defel în picioare. 

Xtyn nu-l mai asculta însă. Pentru el totul 
căpătase sens. Se ridică de pe lespedea lui şi 
începu să sară bucuros într-un picior. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Explicaţia ta nu e chiar atât de imposibilă 
precum pare, zise tânărul gâfâind. Ce simplu 
era! Cât de orbiţi am fost de dogme şi de 
credinţa lor! Ce ironie a trăit Abația: să se teamă 
atâtea generaţii tocmai de artefactul care o 
făcea să existe. Cât despre rezistenţa la o 
explozie atomică, îmi amintesc de o legendă 
care spunea că Alambicul a fost găsit intact în 
craterul format pe locul Abației. 

- E rândul meu să nu mai înţeleg nimic. 

Xtyn îi povesti atunci ce aflase din mintea lui 
Tars înainte ca acesta să moară. Pătrunsese pe 
nesimţite între gândurile vlăguite ale guintu/ui şi 
aflase povestea lui Zuul, care le vorbise foştilor 
tovarăşi ai lui Vassur despre mintea aceea 
imensă din care se împărtăşea de fiecare dată 


352 


când îşi schimba corpul. Xtyn îl lăsă pe guint să 
afle cum Zuul era tocmai creaţia unei entităţi 
capabile să opereze la nivel atomic, să 
asambleze fiinţe vii manipulând cele mai mici 
cărămizi ale materiei. Zuul nu avea cum să-l fi 
precedat pe cel capabil de asemenea 
performanţe, fiindcă era o creaţie a lui, la fel 
cum şi zeţii fuseseră asamblaţi pentru a-i 
seduce pe oameni. Explicaţia lui Rim trebuia 
aprofundată, dar era prima punte pe care o 
întrevăzuse vreodată  Xtyn între toate 
evenimentele care i se învălmăşiseră în minte. 

- Vrei să spui că Alambicul a existat 
dintotdeauna? întrebă Rim zâmbind. Are vreo 
noimă explicaţia mea? 

- Mai multă decât ţi-ai putea închipui. 

Cei doi se priviră în tăcere. Ştiau amândoi ce 
înseamnă consensul acela. 

- Acum nu mai ai nevoie de mine, zise simplu 
Rim. 

- Aşa e, încuviinţă Xtyn. Cum îţi spuneam, 
bătălia asta e una pe care va trebui să o port 
singur. 

- E un război pe care eu am fost prea slab ca 
să-l duc, încuviinţă Rim. Te invidiez pentru 
ocazia asta minunată de a izbândi de prima dată 
acolo unde eu am eşuat de două ori. 

- Vorbeşti în dodii, se încruntă Xtyn. 

- E vorba despre Zerri, nu-i aşa? Înlănţuirea 
asta în urma căreia vei rămâne singur în castelul 
minţii tale nu are defel rolul de a elucida ce s-a 
întâmplat odată cu debarcarea mea în Abaţie. 
Răspunsul pe care l-am găsit adineaori se afla 
dintotdeauna în mintea ta. Alungându-ne pe noi, 


353 


nu faci însă decât să te purifici pentru ea. Şi de 
aceea te invidiez. 

Xtyn tremură, străfulgerat de un frison. Nu 
putea să nu-i dea dreptate quintului, deşi partea 
în care îl acuzase că dezlegase demult misterul 
Alambicului era doar expresia unei frustrări 
ruşinoase pentru un quint. 

- N'Gai Loon nu te-a format prea bine. Eşti 
orgolios, zâmbi Xtyn. 

- Şi orgolios şi nepriceput... Am avut-o şi pe 
Maria şi pe Alaana şi m-am ales cu un simulacru 
de conştiinţă închisă într-un colţ al minţii unui 
băiat kyrallian. Ştii ce ai de făcut, nu-i aşa? 

Xtyn realiză atunci că tot ceea ce reprezenta 
quintul era mult prea înrădăcinat în întreaga lui 
fiinţă pentru ca despărţirea să se producă printr- 
un act de voinţă, aşa cum îi concediase pe cei 
doi Augustin. Când văzu lama extinsă a gquintului 
care-l aştepta într-o gardă perfectă, realiză că 
era posibil ca purificarea lui în drum spre Zerri 
să-l afecteze şi fizic, că se putea să nu se mai 
mişte cu iuţeala unui quint. Îi trebui însă o 
singură clipire pentru a rezolva problema aceea 
şi în faţa lui apărură cele şapte pumnale rituale 
cu care se apărau preoţii tribului Omenori. 

După primele două atacuri, Xtyn îşi dădu 
seama că quintul îl onora luând lupta în serios. 
Recuperase metodic aproape o treime din 
distanţa care-i separa, ferindu-se de cuţitele 
care încercau să îi bareze calea. Vassur nu avea 
atuul obişnuit al quintilor fiindcă Xtyn se putea 
mişca şi gândi la fel de repede, dar ştiinţa 
soldatului imperial de a mânui sabia era 
superioară îndemânării tânărului kyrallian în 


354 


lupta cu cuţitele. 

Xtyn se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi 
ajuns la o lungime de lamă de Rim, care 
continuă să înainteze cu paşi calculaţi. Se 
concentră mai mult asupra pumnalelor, dar 
acestea ricoşau matematic din garda perfectă a 
quintului. Încercă un atac din spate, dar soldatul 
identifică imediat breşa de pe direcţia de 
înaintare şi făcu un salt elastic printre cele două 
pumnale care rămăseseră să-i bareze calea spre 
Xtyn. Mai avea doar puţin şi avea să-l ajungă. 

Tânărul ştia că tot ceea ce se întâmplă era 
doar o viziune, că existenţa lui fizică nu era 
defel ameninţată, dar era conştient că asta nu 
ştirbea cu nimic intensitatea luptei. Se întrebă 
ce-ar fi putut însemna o izbândă a quintului şi 
realiză că minţile lor, sculptate cam în acelaşi fel 
de Alaana, erau atât de asemănătoare încânt 
Vassur ar fi putut foarte simplu să ia el controlul. 
Şi ce s-ar fi întâmplat atunci? Xtyn nu ştia. 

Tânărul începu să dea înapoi, dar quintul îi 
învățase deja toate rutinele de atac şi le 
respingea cu zâmbetul pe buze. Ca şi cum ar fi 
vrut să se joace cu el, guintul lovi unul din 
pumnale pe care-l proiectă peste altele două, 
provocând dezordine în garda lui Xtyn. 
Extinzându-şi rapid şi braţul dar şi lama de 
accun, Vassur îi sfâşie mantia shu, cruţându-l 
neîntâmplător însă pielea. Ca şi cum izbânda 
aceea ar fi însemnat pentru el sfârşitul luptei, 
quintul imperial se opri, salută cu lama întinsă 
şi-i spuse: 

- Ai luptat onorabil. E momentul acum să faci 
ceea ce trebuie să faci. 


355 


Gâfâind, Xtyn îl privi cu neîncredere. 

- M-ai fi putut ucide. Ai fi putu fi din nou tânăr, 
alături de Alaana. 

Quintul zâmbi trist. 

- Ştii bine că nu acesta va fi sfârşitul, iar eu 
pur şi simplu nu mai pot suferi încă o înfrângere. 

Spunând acestea, quintul îşi duse mâna la 
tâmpla dreaptă într-un gest pe care Xtyn îl ştia 
ca fiind unul militar, al salutului. Abia când lama 
de accun se extinse, trecând prin craniul lui 
Vassur, tânărul realiză adevărata semnificaţie a 
mâinii ridicate. 


- Spuneai că omul nu poate evada de sub 
spectrul păcatului originar. 

- Nu spuneam, o demonstrăm mereu... 

- Și dacă ar exista un om mai presus de 
păcatul ăsta? 

- Nu se poate aşa ceva. E scris în legile 
omeneşti... 

- Și dacă ar exista totuşi un asemenea om? 

- Ar fi pur şi neprihănit, demn să stea la 
dreapta Tatălui. 

- Interesant că spui asta tocmai acum. 


Arrus stătea întins pe patul din chilia sa, cu 
ochii închişi, faţa lividă şi cu un firicel de sânge 
prelingându-i-se din urechea dreaptă. Gura îi era 
strâmbată de un rictus bizar, ca şi cum înainte 
de a-şi pierde cunoştinţa, ar fi vrut să îşi fluture 
zâmbetul dispreţuitor pe care Xtyn i-l cunoştea 
atât de bine. 

Îl chemaseră imediat ce-l găsiseră pe Arrus 


356 


zdrobit de peretele de stâncă. Un copil povestea 
că îl văzuse zburând şi izbindu-se cu putere de 
tavanul peşterii numai pentru a cădea apoi ca 
un bolovan. Puştiul susţinea că încercase să-şi 
proiecteze gândurile pentru a-i încetini căderea, 
dar forţa minţii lui şi antrenamentul precar nu 
reuşiseră să salveze mare lucru. Chiar şi aşa 
însă, eforturile disperate ale băiatului acela cu 
părul cânepiu fuseseră probabil diferenţa dintre 
viaţa şi moartea lui Arrus. 

- Ştiţi cumva unde se ducea? îşi întrebă Xtyn 
tovarăşii rotindu-şi privirea într-un cerc larg. 

- Cred că fusese în camera aceea unde aţi 
dus oala cu metal lichid, zise dintr-o suflare 
băiatul, care suportă apoi cu stoicism privirea 
sfredelitoare a lui Xtyn, care conţinea reproşul 
mut al faptului că natura lucrului care fusese 
dus în peşteră ar fi trebuit să rămână secretă. 

- Dar cât timp s-a scurs de la...? 

- Nici o secundă, reluă băiatul cu însufleţire. 
Pur şi simplu a deschis uşa şi a fost aruncat! 

Xtyn îşi cântări opţiunile. Indiferent ce va fi 
fost forţa care-l lovise atât de amarnic pe Arrus, 
ea era una cu adevărat colosală. Fără a se 
compara cu puterea lui mentală, Arrus era un 
războinic încercat, iar a pătrunde atât de adânc 
în porţiunea ann a minţii pentru a putea altera 
vecinătatea imediată a unui kyrallian îmbrăcat 
cu mantia lui necesita o forţă de care până şi el 
trebuia să ţină seama. Xtyn mai privi o dată spre 
Alambic, încercând să-şi reprime gândurile care 
i se învălmăşeau în minte. Chiar şi copiii cei mai 
mici învăţaseră repede să se apere de un 
asemenea atac. A fi proiectat de pe picioare 


357 


însemna de fapt să permiţi unei minţi străine să 
poruncească propriei conştiinţe să altereze 
spaţiul. Şi asta fiindcă era imposibil pentru orice 
Kyrallian să facă pe altul să se mişte în pofida 
dorinţei sale. De zădărnicirea unei asemenea 
încercări se ocupa mantia shu, cu o forţă de 
neînfrânt. 

Xtyn păşi cu precauţie spre camera în care 
închiseseră recipientul cu metal lichid. După 
doar câţiva metri se întoarse şi o privi pe 
Alaana. 

- Trimite emisari la toate triburile. O să am 
nevoie de toţi kyrallienii. Roagă-i să-mi mai stea 
alături încă o dată. 

- Eşti sigur că ştii ce faci? 

Xtyn se înnegură şi rosti cu glas cavernos: 

- Nu, nu ştiu ce fac. Ştiu doar că nu pot 
proceda în alt fel. 

Xtyn păşi cu luare aminte până în pragul uşii 
de unde zburase Arrus. Mantia îi fremăta fiindcă 
îi simţea surescitarea. Aştepta din orice moment 
un atac, dar, deşi pătrunsese cu doi paşi în 
cameră, nimic nu păru să-i pună viaţa în pericol. 
Se apropie de recipientul în care aduseseră 
accunul şi scăpă o exclamaţie de uimire. li era 
imposibil să mai vadă luciul metalului lichid 
fiindcă deasupra acestuia se formase ceea ce 
părea a fi o placă de piatră. Atinse cu băgare de 
seamă suprafaţa gri, care părea a fi o porţiune 
din peretele peşterii. Privi cu luare aminte, în 
căutarea vreunui indiciu care să-i arate de unde 
putuse apărea o asemenea lespede. 

La început crezu că Arrus desprinsese o 
bucată de piatră şi acoperise recipientul de 


358 


accun. Se uită însă mai atent şi văzu că dala 
aceea imensă nu era doar un capac, ci se 
continua şi în jos, îmbrăcând parcă recipientul 
iniţial.  Căută zadarnic vreo fisură, vreo 
neregularitate care să-i arate cum fusese 
construită, dar nu găsi nimic. Era ca şi cum în 
jurul accunului se solidificase un bulgăre de 
piatră topită. lar întreaga structură semăna 
izbitor de mult cu Alambicul. 

Cu infinite precauţii, îşi proiectă mintea înspre 
monolitul în care se transformase masa de 
accun. Simţi imediat atingerea familiară şi totuşi 
străină a gândurilor lui Arrus. 

- Cine eşti? 

- Arrus. Sunt Făurar al tribului Omenori, aici 
pe Kyrall. De ce mă întrebi? 

- Fiindcă adevăratul Arrus, cel făcut din carne, 
zace undeva în peşteră cu corpul aproape 
zdrobit în urma unui atac, pe care eu cred că tu 
l-ai înfăptuit. 

- Nu-mi aduc aminte. Nu exclud însă ca dacă 
cineva s-ar fi dat drept mine însumi să fi 
reacţionat violent. Nu-mi plac asemenea 
blasfemii. Omul e numai unul... 

- Omul? Eşti o piatră imensă. Când te-am 
lăsat ultima dată nu erai acoperit de... 

- Asta îmi aduc aminte. Cineva îmi furase 
mantia. Am găsit-o acum şi m-am îmbrăcat cu 
ea. 

- Te joci cu răbdarea mea şi era cât pe ce să- 
mi ucizi prietenul. 

- Nu te cunosc, iar simplul fapt că mi te poţi 
adresa este fără îndoială interesant, dar nu te 
califică... 


359 


- Spune-mi cum ai reuşit să te acoperi de 
piatra aceea. 

- Ştiai că tot ce ne înconjoară e făcut din 
cărămizi mici? Ajunge doar să le pui într-o 
anumită ordine şi poţi clădi orice. Nu puteam sta 
fără o mantie. Dacă vrei, îţi fac şi ţie una. 

Xtyn realiză o fracțiune de secundă prea 
târziu că picioarele îi erau deja cuprinse de un 
praf care se ridicase până aproape de genunchi 
şi care începuse să-l ardă. Sări din toate puterile 
şi ateriză deasupra monolitului, la timp pentru a 
vedea cum pe locul pe care stătuse se formează 
o pereche de încălțări din rocă incandescentă. 

Pradă unei furii cum nu-şi mai amintea să fi 
simţit recent, îşi proiectă mintea adânc în masa 
de accun. O forţă nevăzută încercă să-l 
respingă, dar Xtyn era prea puternic şi prea 
obişnuit cu genul acela de luptă ca să nu o 
învingă. Se trezi într-o viziune ciudată. Era fără 
îndoială castelul unei minţi, poate acela a lui 
Arrus, dar nimic din fantezia care însoțea de 
obicei reprezentările de tipul acela nu părea să 
fie prezent. Castelele minţilor în care pătrunsese 
el aveau camere diferite, erau decorate mereu 
altfel, fiecare încăpere având personalitatea ei, 
totul într-un şuvoi irepetabil care ordona 
conţinutul încăperilor şi avea probabil legătură 
cu capacitatea de memorare. Acum se afla însă 
într-un fel de stup, o alcătuire haotică de 
camere cubice, luminate difuz prin pereţi. 
Camerele comunicau prin centrul fiecărei laturi 
una cu cealaltă şi era aproape imposibil să te 
orientezi. 

Xtyn se gândi că probabil alcătuirea aceea 


360 


împiedica replica de accun a minţii lui Arrus să 
reţină ceea ce făcuse, să aibă memorie şi, 
implicit, o judecată limpede, bazată pe 
comparaţie. Nimic din ceea ce-l înconjura nu 
semăna cu stranietatea diversă a minţilor în 
care mai fusese şi de aceea se imagină pe el 
însuşi ca pe un bolovan imens ce spărgea pereţii 
camerelor. Începu să se mişte frenetic în sus şi 
în jos, într-un nor de cioburi, ca o furie 
distrugătoare care atomizează ordinea 
carteziană a minţii de accun. Într-un târziu, 
întreg edificiul se prăbuşi cu zgomot, năruindu- 
se într-un morman de fragmente lucitoare, din 
care Xtyn izbucni apoi spre lumină, ieşind 
biruitor din viziune. Se trezi aşezat pe monolit, 
transpirat şi respirând foarte greu. Sondă cu 
grijă monolitul dar nu mai simţi nici cea mai 
vagă urmă a prezenţei vreunei minţi. Distrusese 
replica de accun a conştiinţei lui Arrus. 

leşi din cameră încercând să ignore privirile 
celorlalţi şi hărmălaia din vocea /y. Vroiau să ştie 
ce se întâmplase, cum izbândise, de ce trebuiau 
să se ferească. 

- Am distrus răul de acolo. Nu aveţi de ce să 
vă temeţi, dar vă rog să nu vă mai apropiaţi de 
monolitul de acolo. 

- Monolit? întrebă Alaana uimită. 

Xtyn aprobă din cap şi apoi se uită din nou 
lung înspre Alambic. Alaana îi urmă privirea şi-şi 
acoperi gura într-un gest de înţelegere mută. 

- Acum mă duc să-i chem şi pe ceilalţi, aşa 
cum mi-ai poruncit. O să insist să vină cât mai 
repede, zise Alaana încercând şi ea să-şi 
ascundă cât mai adânc adevăratele gânduri. Tu 


361 


ce-ai să faci? 

- E vremea să o văd pe Zerri. Înainte de asta, 
aş vrea să ştiu însă cum se simte Arrus. 

- O să fie bine. Are mai multe oase rupte şi e 
încă inconştient, dar nu cred că-l vom pierde. 

Xtyn dădu scurt din cap, acceptând fără vorbe 
verdictul Alaanei, după care îşi strânse mantia în 
jurul trupului şi porni hotărât către livadă. 

Mulţi dintre tovarăşii lui veniseră în peşteră să 
vadă ce se întâmplase cu Arrus, aşa încât doar 
câţiva mai participau la crearea viziunii furtunii 
care mişca livada de arbori negri. Xtyn îi privi 
dezaprobator pe cei care rămăseseră, dar 
realiză că tocmai aceia nu aveau nici o vină. 
Simţindu-i însă reproşul mut, membrii tribului 
Omenori îşi dublară efortul şi livada începu să se 
clatine, ca muncită de un uragan atotputernic. 

Xtyn pătrunse în viziunea ranaului de cristal 
mai înspăimântat decât îşi amintea să fi fost 
vreodată. Renunţase rând pe rând la amintirile 
Sfântului Augustin, la cele ale lui Augustin 
Bloose şi apoi la cele ale lui Rimio de Vassur. 
Nici măcar nu mai era sigur dacă, în lipsa 
acestora din urmă, se mai putea mişca precum 
un quint. Dorinţa lui de a o vedea pe Zerri era 
însă infinit mai puternică decât frica de a se fi 
despărţit de cei trei. 

Aşteptă câteva minute bune înainte ca fata să 
apară purtată de mână de Abate. Avea părul 
mai lung decât îşi amintea el şi era îmbrăcată 
într-un fel de mantie albă care o acoperea în 
întregime. Cei doi se apropiară de Xtyn şi 
Abatele eliberă mâna fetei doar cu puţin înainte 
de a ajunge lângă tânără. Zerri zâmbea cald, iar 


362 


adâncimea ochilor ei era cel mai liniştitor lucru 
de care Xtyn îşi aduce aminte. 

- lubire, suntem în sfârşit împreună. 

Ochii tânărului se umeziră. Deşi Zerri părea la 
fel de reală şi de delicată precum fusese în 
ultima lor zi petrecută împreună, viziunea avea 
limitele ei. Xtyn percepea dureros diferenţa 
dintre amintirea unei îmbrăţişări în care ea 
părea că se topeşte în corpul lui şi uşoara 
senzaţie de apăsare pe piept pe care o avea 
acum. Atingerea mâinilor ei era prea catifelată, 
diluată până la lipsa concreteţii şi, deşi îi şoptea 
în ureche, Xtyn nu simţea nici un curent de aer 
care să-i gâdile pielea. Incercă să-i mângâie 
părul şi, deşi şuviţele părură că-i curg lin printre 
degete, nu simţi nimic. Două lacrimi se scurseră 
pe obraz şi-şi croiră repede drum până în barbă 
unde se contopiră dureros. 

- Plângi, iubire. Mă iubeşti atât de mult... 

- Te iubesc cum nimeni nu a mai iubit pe 
Kyrall. Am avut mare nevoie de tine... 

- Acum mă ai, iubire, nimic nu ne mai poate 
despărţi. Ai renunţat la toţi ceilalţi, ai redevenit 
cel pe care-l iubeam. Sunt atât de fericită! 

Xtyn îşi ascunse privirea, încercând să o ia din 
nou în braţe, dar ochii i se întâlniră cu cei ai 
Abatelui. Corpul tânărului fu străbătut de un fior 
de gheaţă. Ştia că Radoslav trebuia să îi 
vorbească, dar încercă să amâne momentul 
acela. 

- Eşti atât de frumoasă, Zerri. Te-am aşteptat 
atât de mult. Tu mă faci să fiu ceea ce vreau să 
fiu. 

- Da, iubire. E trist că ne-am găsit mai greu, 


363 


dincolo de moarte, dar chiar şi aşa. Lumea în 
care trăiesc eu acum e plină de lumină, are 
plăceri nebănuite şi mai ales e linişte. Nimeni nu 
mă mai ameninţă. 

- N-am să te las, iubire. Voi fi mereu alături de 
tine. 

Xtyn rosti aceste cuvinte încercând din nou 
să-şi ascundă privirea. Ca şi data trecută, ochii îi 
căzură pe figura severă a Abatelui care nu se 
mai mulţumi să tacă. 

- Ştii ce e rochia asta albă? întrebă tăios 
Radoslav. 

Xtyn încercă în mod reflex să sondeze 
amintirile celorlalţi, dar se opri înainte ca mintea 
lui să coboare prea adânc. Nu era momentul să-i 
aducă la viaţă pe Augustini sau pe Rimio de 
Vassur. 

- Nu ştiu, spune-mi tu. 

- E o rochie de mireasă. [i-am pregătit-o 
special. 

- Mi-ai pregătit mie o rochie? 

- Nu fi prost! Pe ea ţi-am pregătit-o. Pe 
Vechea Terra acesta a fost timp de milenii 
veşmântul în care iubirile se pregăteau să 
rodească. 

- Ce spune, iubire? Cum adică? întrebă Zerri. 

- Omul, tinere, rosti Abatele ignorând 
nedumerirea fetei, îşi poate permite să trăiască 
fără un scop. Ne putem imagina, desigur, că 
întreaga noastră viaţă nu a fost decât o 
învolburare de atomi dominată de principiile 
entropiei. Întotdeauna am spus că e un act de 
trufie acela de a-mi imagina că există o forţă 
care nu are nimic mai bun de făcut decât să 


364 


comploteze şi să aranjeze toate evenimentele 
cosmice aşa încât viaţa fiecăruia dintre noi să 
aibă un sens. Am crezut dintotdeauna că numai 
cei slabi nu pot accepta că nu se deosebesc cu 
nimic de restul structurilor care formează tot 
ceea ce ne înconjoară. Când vine vorba însă de 
iubirea dintre doi oameni, lucrurile se schimbă. 
Ea are întotdeauna un sens şi numai unul. 

- Ce tot spune, iubire? Nu-l înţeleg şi mi-e 
teamă. Mă simt de parcă... 

Fata ezită şi se depărtă doi paşi de Xtyn 
pentru a-l putea privi mai bine. 

- Nimeni nu o să ne despartă, încercă să o 
liniştească tânărul, dar ea se feri de tentativa lui 
molcomă de a o prinde în braţe. 

- Ba întreg universul complotează să vă 
despartă. Tu însuţi plângi fiindcă nu ai curaj să 
priveşti dincolo de limitele aceste viziuni 
imperfecte. Uită-te la ea! E o închipuire! Una 
sublimă, e adevărat, una care concentrează tot 
ceea ce ţi-ai dorit, dar care, chiar şi aşa, e 
departe de a fi perfectă. Pe Sfântul Augustin, 
uită-te la ea! 

Ca şi cum cuvintele Abatelui l-ar fi posedat 
dincolo de puterea lui de a se împotrivi, Xtyn o 
privi din nou pe Zerri şi trebui să recunoască 
faţă de el însuşi că imaginea fetei era departe 
de a fi în stare să-i creeze iluzia prezenţei ei 
materiale. 

- Şi care e sensul ăla de care vorbeai? De ce o 
iubesc pe Zerri? 

- Răspunsul la întrebarea asta nu ţi-l poţi da 
decât tu însuţi. Eu nu pot să-ţi spun decât de ce 
iubesc în general bărbaţii şi femeile. Indiferent 


365 


cât de frumoase ar fi fleacurile care înconjură de 
obicei o asemenea relaţie, dacă despoi orice 
iubire de tot ce e frivol şi neesenţial, de tot ce e 
spectaculos şi înduioşător, ajungi la esenţa 
noastră de animale, ajungi la principiul acela 
care guvernează tot ce e viu. Suntem 
condamnaţi să nu ne putem opune imboldului 
elementar de a ne înmulţi şi de a ne extinde 
dincolo de posibilităţile noastre de a mobiliza 
resurse. Suntem sclavii principiului concurenţial 
care a apărut cu miliarde de ani în urmă... 

- Te înşeli. Dragostea mea pentru Zerri e mult 
mai mult decât dorinţa ca ea să-mi poarte copiii, 
scutură energic din cap Xtyn. 

- E foarte adevărat. Sunt puţini aceia care au 
reuşit, asemenea ţie, să găsească şi altceva în 
dragostea pentru o femeie decât dorinţa de a o 
poseda, de a-i face prunci. De altfel, până şi cei 
ca mine, care au negat toată viaţa imboldul 
acesta şi au preferat să-şi împartă îmbrăţişările 
cu semeni de acelaşi sex nu au făcut decât să 
întărească pornirea aceea elementară despre 
care ţi-am vorbit. Cu tine însă e altfel. 

- În ce fel? 

- Dragostea ta pentru ea are un înţeles mai 
profund fiindcă, prin moartea ei, tu iubeşti de 
fapt mântuirea poporului tău. Ştii la fel de bine 
ca şi mine că ai pierdut-o pe Zerri, că ea nu mai 
există şi că surogatul viziunii astea nu e 
satisfăcător. Dacă ai iubit-o cu adevărat trebuie 
să faci în aşa fel încât peste veacuri un alt Xtyn 
să poată iubi împlinit o altă Zerri. 

- N-am avut niciodată o altă şansă, nu-i aşa? 
întrebă Xtyn. 


366 


- Probabil că nu. Eşti un Stin, te-ai născut 
menit să te jertfeşti pentru ai tăi şi poate că ar 
trebui să fii recunoscător că ai şansa de a o face 
într-un fel nemaivăzut. Creştinii aveau dreptate. 
lubirea dezleagă porţile spre Dumnezeu. 

Spunând acestea, Abatele începu să se 
îndepărteze cu paşi înceţi. 

- Şi ce să înţeleg? 

- Dar n-ai înţeles încă? întrebă bătrânul 
oprindu-se dar fără să se întoarcă. 

- Ba da, dar aş vrea să spui. Aş vrea să aud. 

Bătrânul se întoarse brusc, făcu câţiva paşi 
spre Xtyn şi, înainte ca tânărul să se poată feri, 
îl plesni cu palma peste obrazul drept. Episodul 
acela se mai petrecuse... 

- E o diferenţă între viziuni, nu-i aşa? hohoti 
Abatele. Te întrebi desigur de ce a mea e atât 
de concretă încât îţi poate da asemenea 
senzaţii. 

Xtyn aprobă din cap fără să spună ceva. 

- Ei bine, asta se întâmplă fiindcă toţi cei care 
formăm viziunea asta suntem convinşi că 
destinul tău este să ne mântuieşti învingând 
forţa aceea străină care a stârnit Armaghedonul, 
ajutându-l pe Dumnezeu să-şi înfrunte propria 
nemărginire şi să treacă demn dincolo de pragul 
ei. Sunt mai real decât fata aceea fiindcă trebuie 
să-ţi amintesc de misiunea ta: trebuie să mori 
ca să ne salvezi. 

- Să mori, iubire? întrebă Zerri cu glas stins. 

Xtyn îşi ascunse ochii. Împăienjenită de 
lacrimi, privirea lui o ocoli din nou. 


367 


- Uite cât de minunat scriai în Confesiuni! 
„Am străbătut cu simţurile, până unde am 
putut, lumea exterioară şi mi-am îndreptat 
atenţia atât spre viața din corpul meu, cât şi 
spre înseşi simțurile mele. După aceea, am 
pătruns în ungherele ascunse ale memoriei 
mele, în largile ei ramificații, pline, într-un chip 
uimitor, de nesfârşite bogății; le-am cercetat 
cu atenție şi m-am înfiorat de teamă, căci fără 
Tine nu aş fi putut să disting nimic din ele; Și- 
am mai aflat că nimic din toate acestea nu 
erau Tu." Ce te-a împiedicat să mergi până la 
capăt şi să accepti că eşti tu însuți Dumnezeul 
simţurilor şi memoriei tale? 

- N-ai înțeles nimic... 


Rumoarea războinicilor celor cinci triburi 
adunate în faţa peşterii Omenori devenea din ce 
în ce mai puternică. _ 

- E vremea să le spui ceva. Incep să se 
neliniştească, spuse Alaana cu tonul unui om 
care ştia să vorbeşte zadarnic. Expresia de 
beatitudine de pe chipul lui Xtyn nu o făcea să 
creadă că tânărul o va asculta. Spre marea ei 
uimire, acesta deschise însă ochii şi-i spuse: 

- Avem vreme! Furia şi neliniştea care se vor 
aduna în ei ne vor fi de folos. Tânărul se ridică 
de pe patul din chilia lui şi îşi îmbrăcă mantia 
dintr-o singură mişcare. Trebuie să mergem la 
Arrus... 

- Nu ştiu dacă e bine să-l tulburăm. Suferă 
destul de mult. 

- Timpul nu are răbdare cu noi. 

- Îmi tot spui în fel de fel de chipuri că ne 


368 


pândeşte un pericol, dar refuzi să mi-l explici. 
Nu pun la îndoială acţiunile tale, dar... 

- Ba tocmai le-ai pus, zâmbi Xtyn. 

- Nu e adevărat. Mi-e clar însă că ai luato 
hotărâre dureroasă pentru tine. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat în viziunea ranaului de cristal şi nici 
dacă ai vorbit cu Zerri, dar e limpede pentru 
mine că întâlnirea aceea te-a afectat foarte 
mult. Eşti schimbat, iar anii mei lungi de viaţă 
îmi spun că nu e întotdeauna bine să iei decizii 
sub imperiul unor asemenea evenimente. 

Xtyn se apropie hotărât de Alaana şi o strânse 
în braţe. Femeia aproape că îşi pierdu răsuflarea 
şi petrecu câteva momente de parcă ar fi fost 
suspendată în timp,  întrebându-se dacă 
vigoarea îmbrăţişării lui Xtyn sau surpriza pe 
care i-o provocase gestul lui tandru o făceau să 
nu mai poată respira. 

- Toate astea se vor termina astăzi. 

- Ce se va termina? insistă Alaana. 

- Ceea ce a prorocit Sfântul Augustin acum 
cinci milenii, ceea ce a pregătit Sfântul Augustin 
cel Nou şi ceea ce a pornit abatele Radoslav. 

- Şi tu vei accepta să devii unealta lor? 

Xtyn tresări violent şi se desprinse din 
îmbrăţişare. 

- Eu am fost dintotdeauna unealta lor, eu sunt 
cel care va transforma universul într-o Abaţie 
infinită, una care să vegheze ca asupra noastră 
să nu se mai poată abate nicicând cataclismul 
unui război total. 

- Şi cum ai să faci asta? 

- Murind, bineînţeles... 

- Vorbeşti prostii. Ţi-au spus probabil că eşti 


369 


un Stin, că trebuie să te jertfeşti. Nu e aşa. Viaţa 
ta îţi aparţine. Ai puterea de a alege. Moartea 
trebuie să fie întotdeauna ultima dintre opţiuni! 

- Viaţa nu-mi aparţine fiindcă m-am născut în 
aşa fel încât să vreau mereu să fac alegerile 
care mi-au fost scrise. Imi clădesc soarta din 
propria voinţă. 

Xtyn porni spre ieşirea din peşteră cu paşi 
hotărâți. Mergea uşor, cu umerii drepţi şi 
privirea semeaţă, controlându-şi perfect 
faldurile mantiei. Când ajunse la lumină, cele 
cinci triburi kyralliene îl salutară cu ovaţii. 

- Prieteni, tună vocea lui Xtyn, viaţa noastră e 
pe cale să se schimbe din nou. Am auzit că 
înregistraţi cu toţii succese cu viziunile din 
livezile de arbori negri. Suntem pe cale să 
devenim cel mai important popor al galaxiei. 

Un murmur de aprobare electriză mulţimea şi 
aduse la rezonanţă pentru câteva momente 
vocile /y ale triburilor. Xtyn simţi în ele ceva care 
părea să fi dispărut de ceva timp de pe Kyrall: 
mândria. 

- Am înfruntat împreună molima şi am trăit 
deşertul unei lipse de sens. Devenind însă 
slujitorii livezilor de arbori negri, triburile 
Kyrallului pot reveni la traiul simplu din 
vechime, fără ca asta să însemne că ne vom 
jertfi copiii în lupte crude. V-am promis asta 
acum trei ani şi iată că viaţa noastră s-a 
schimbat aşa cum nimeni n-ar fi crezut. 

Ştiu că unii dintre voi sunt însă supăraţi pe 
lume, pe cei care au ales să facă experimente 
asupra noastră. Ştiu că povara aceea spre care 
nu privim niciodată e mai apăsătoare acum 


370 


când ştim că ea e strigătul de moarte al unor 
semeni ucişi de o organizaţie bigotă, din care s- 
a născut apoi Quintaratul. Dar nu calea 
răzbunării e aceea a unui popor ales. Am suferit 
atâta vreme fiindcă urma să înfăptuim ceva 
măreț. Suntem astăzi un soare care luminează 
toate fiinţele umane, într-un fel suntem poporul 
ales să unească galaxia. 

Ca toate acestea să se întâmple, trebuie însă 
să mai purtăm o ultimă bătălie. Vă cer să fiți 
alături de mine astăzi pentru ca tot ceea ce am 
înfăptuit să nu mai poată fi schimbat niciodată. 

- Xtyn, eşti conducătorul nostru, strigă cu 
putere un războinic Ullanni. Ce trebuie să 
facem? 

- Vreau să vă uniţi în cea mai grandioasă 
viziune de luptă pe care a avut-o Kyrallul 
vreodată. Vreau să vă imaginaţi că sunteţi 
pietrele grele ale unui munte care apasă pe 
peştera tribului meu. lar dacă, de dedesubt, o 
forţă va încerca să vă străpungă, vreau să găsiţi 
viziunea potrivită pentru a împiedica orice şi pe 
oricine ar dori să scape din peşteră. E o 
încercare din care s-ar putea ca unii dintre voi 
să nu iasă. Se poate chiar să murim cu toţii. Dar 
trebuie să  înţelegeţi că lupta aceasta e 
inevitabilă şi că întreaga istorie a omului ne-a 
ales pe noi să o purtăm. Suntem ostaşii din linia 
întâi a Armaghedonului. 

- Dar ce monstru ai închis acolo? întrebă 
acelaşi războinic. 

- Nu e monstru şi nu e nici măcar 
înspăimântător. E pur şi simplu altfel... 

Xtyn se întoarse şi străbătu iute drumul până 


371 


la chilia lui Arrus. Dădu cu hotărâre uşa la o 
parte şi pătrunse până lângă patul prietenului 
său. Spre marea uimire a Făurarului, Xtyn privi 
însă mai întâi spre Marii cărora le zâmbi. 

- Mă bucur că sunteţi aici, zise tânărul care-i 
făcu apoi semn  Alaanei, care-l urmase 
îndeaproape, să închidă uşa. 

- Am o presimţire neagră, oftă Airam. 

- Nimeni nu se bucură atunci când ne vede, 
întări şi Maria pe un ton amar. 

În momentul acela, în cameră pătrunse şi 
Oksana. 

- Ce înfruntare urmează? Cum pot să te ajut? 
întrebă ea repede, înainte ca vreunul din cei 
prezenţi să-i poată domoli elanul războinic. 

Xtyn merse el însuşi până la uşă, o închise cu 
grijă şi se rezemă de ea. 

- Ştiu acum ce s-a întâmplat. Ştiu cum s-a 
făcut de Abația a stârnit cel mai pustiitor război 
care a existat vreodată. 

- Ai reuşit? Te-au ajutat memoriile celor...? se 
repezi Alaana. 

- Nu. Dimpotrivă, mi-am dat seama ce s-a 
întâmplat abia după ce am renunţat la 
memoriile lor, abia după ce am fost eu însumi. 

- În ultimele zile am avut impresia că te uiţi 
ciudat spre Alambic, zise Alaana. 

Xtyn dădu aprobator din cap, se desprinse de 
uşă şi merse până la căpătâiul lui Arrus. 
Făurarul îi zâmbi stins. 

- Da, Alambicul e în centrul tuturor poveştilor 
legate de Abaţie. 

- Pe naiba, protestă Airam. Alambicul e un 
obiect sfânt, adorat de noi, dar ştim demult că e 


372 


doar un bolovan imens. 

Xtyn hohoti. 

- Cât de minunată poate fi credinţa atunci 
când vrei să faci pe cineva să nu vadă 
adevărata natură a lucrurilor. Doar n-o să-mi 
spui acum că ai crezut vreun moment că rugile 
voastre sau sfinţenia unei clone pot crea viruşii 
cu care vă însămânţaţi Lumile Agricole? 

- Ba am crezut şi încă mai cred, zise Airam, 
ridicându-şi bărbia cu hotărâre. 

- Şi tocmai asta te împiedică să vezi adevărul. 
Alambicul e însuşi Dumnezeul acela străin de 
care vă temeaţi. El e principiul care neagă cele 
mai elementare dintre pornirile noastre. 

- Dar cum poate fi...? lăsă Maria o întrebare 
să plutească în aer. 

- Am să vă spun o poveste, zise Xtyn. O 
poveste care conţine părţi scrise de voi şi chiar 
fragmente pe care le-am aflat din istorisirile 
voastre. 

Nu cred că Dumnezeul acela străin, cristalin, 
despre care vorbea Zuul s-a născut undeva în 
spaţiu. Intr-una din ultimele mele discuţii cu 
quinţii, Heyyn Tars mi-a spus că după părerea 
lui inteligenţa nu se naşte odată cu depăşirea 
unei mase critice de informaţii ci atunci când 
voinţa pune în ordine emoţiile. Dar cum ar fi 
putut avea un cristal emoţii? Ceea ce ţi s-a 
întâmplat ţie Arrus în ultimele luni răspunde 
perfect la această întrebare. 

Ştiu de la quinti, de la sărmanii noştri quinti, 
care s-au jertfit pentru ca noi să aflăm 
adevărata poveste a lui Zuul, că zeţii nu au 
evoluat. Ei au fost creaţi prin manipularea 


373 


atomilor pentru a ne seduce pe noi, pentru a ne 
îmbelşuga dar şi pentru a potoli elanul 
explorator şi competiţia distrugătoare sădită în 
fiecare om. De unde să fi ştiut însă un cristal să 
adopte un asemenea model biologic? De ce i-a 
făcut să aibă şase picioare? De ce i-a diferențiat 
creând matca şi lucrătorii? Perfecţiunea unei 
familii de zeţi nu poate fi rodul imaginaţiei unei 
minţi care nu are nimic în comun cu fiinţele 
biologice. Chiar presupunând că poţi manipula şi 
cele mai mici părţi ale materiei, rămâne să ai şi 
informaţia necesară pentru a realiza o 
construcţie. 

- Şi atunci? Vrei să spui că s-a inspirat de 
undeva? întrebă Oksana. 

- Ştim deja asta. Basorelieful găsit de Arrus 
pe Eck ne arată că zeţii cunoşteau călătoria 
cosmică şi au existat cu mult înainte de a fi 
recreaţi de Dumnezeul lui Zuul. Eu cred că 
Alambicul conţine în interior o masă de accun în 
care e stocată mintea unei mătci şi a lucrătorilor 
ei zeţi. 

- Stai, stai. Aici nu pot fi eu de acord, protestă 
Alaana. Ce s-a întâmplat cu adevărații zeţi, cu 
modelul? 

- Poveste mea e plină de astfel de 
incertitudini, răspunse calm Xtyn. Nu ştiu de 
unde vin şi nici de ce nu ne-am întâlnit niciodată 
cu ei. Nu ştiu dacă mai există sau dacă pe Eck a 
pierit ultima familie de zeţi. Am învăţat însă 
privindu-l pe Sfântul Augustin cât de păgubos 
este să negi sau să explici mistic ceea ce nu poţi 
înţelege. Destinul zeţilor e neimportant pentru 
povestea mea. Ceea ce ni s-a întâmplat se 


374 


explică perfect şi în lipsa cunoaşterii acestor 
amănunte. 

- E limpede ce vrea să zică, îl ajută Arrus. 
Cred că are dreptate. Incă de pe Eck m-am 
întrebat cum putea fi pompat accunul până sus, 
pe basorelief. Ascultându-l pe Xtyn mi-a devenit 
clar. Mi-am imaginat o întreagă familie de 
lucrători zeţi aşezându-se pur şi simplu pe lac şi 
lăsând greutatea ei colosală să împingă metalul 
până sus. Era probabil felul lor de a-şi adula 
matca. E posibil ca aceasta să-şi fi copiat mintea 
în accunul din basorelief şi apoi, din cauza unei 
furtuni, să fi murit cu toţii. 

- Toate astea sunt doar supoziţii, zise Oksana. 

- Nu chiar, răspunse Arrus cu aceeaşi voce 
stinsă. Am văzut furtunile acelea. Nici măcar o 
familie de zeţi nu poate scăpa de furia lor. Nu 
mi-e limpede, desigur, ce s-a întâmplat cu ei, 
dar e foarte probabil ca lucrurile să stea aşa 
cum spune Xtyn, mai ales că mai e şi piatra, 
piatra care înveleşte accunul. 

Xtyn le povesti ce descoperise la recipientul 
care copiase mintea lui Arrus. Neîncrezătoare, 
Alaana şi Mariile porniră să verifice cu ochii lor şi 
se reîntoarseră după mai puţin de un minut cu 
uimirea întipărită pe feţe. 

- Ai avut dreptate, îi spuse Maria lui Xtyn. 

- Ar trebui să râd de tine. Dar nu fiindcă eşti 
ultima reprezentată a unei organizaţii de care şi- 
a bătut joc acest Dumnezeu străin, ci pentru că 
nici măcar tu nu poţi să crezi fără să vezi. Nu 
basorelieful, cămăşile de piatră ale Alambicului 
şi recipientului nostru cu accun, şi nici chiar 
secretarea viruşilor mă fac pe mine să cred în 


375 


istoria pe care v-o spun. Există căi prin care şi 
fiinţele biologice pot ajunge la dorinţa de 
echilibrul absolut. Livada de lângă noi e un 
asemenea exemplu. Şi tu, Oksana, ai simţit asta 
pe pielea ta. 

- Ce vrei să spui? 

-  Împărtăşeşti deopotrivă amintirile unui 
bărbat şi pe cele ale unei femei. Cum te face 
acest lucră să simţi în raport cu oricare dintre 
cele două sexe? Nu e nevoie să-mi răspunzi, 
continuă Xtyn, fiindcă ştiu că e o chestiune 
delicată. Am văzut cu toţii însă că pentru tine 
tensiunile dintre cele două sexe pot fi uşor 
înfrânte, subordonate unor altfel de planuri, aşa 
cum ai făcut în toţi anii în care l-ai spionat de 
Johansson. Dar dacă s-ar suprapune conştiinţa 
unei mătci cu cea a lucrătorilor? Şi dacă peste 
această alcătuire ar veni şi conştiinţele a o mie 
de oameni porniţi să distrugă oraşul celor trei 
religii? 

- Te referi la cei O Mie de Voluntari? întrebă 
Maria. 

- Desigur. Eu cred că, după ce conştiinţa 
familiei de zeţi s-a copiat în accun şi după ce 
noua entitate a învăţat să manipuleze materia şi 
şi-a creat coconul de piatră căruia Abația i-a 
spus Alambic, această conştiinţă a început să 
călătorească, întâmplarea a făcut probabil ca ea 
să ajungă pe Pământ în preajma vasului celor O 
Mie de Voluntari. Aceştia nu au murit, probabil, 
într-o explozie atomică ci au fost descompuşi, 
atom cu atom, de Alambic, care le-a stocat 
amintirile şi structura corpurilor. Numai în felul 
acesta se explică felul în care Alambicul putea 


376 


genera viruşi care să poarte în ei memoriile 
celor O Mie de Voluntari. Aşa cum i-am spus şi 
părţii din mine care era Sfântul Augustin cel 
Nou, nu rugăciunile călugărilor augustinieni au 
făcut ca Alambicul să poată secreta două tipuri 
de viruşi. Pur şi simplu Dumnezeul acela străin 
v-a manipulat, zise Xtyn privind spre Marii. 

- E de necrezut ce spui, protestă Airam. Dacă 
ar fi să te cred, ar trebui să accept că în inima 
Alambicului există un boţ mare de accun în care 
sunt stocate memoriile celor O Mie de Voluntari 
şi care poate manipula atomii astfel încât să ne 
dea nouă viruşii cu care ne-am însămânţat 
planetele. Nu-mi pot imagina nimic mai 
blasfemiator. 

- Dar îţi poţi imagina ceva mai logic? întrebă 
Arrus. 

- Dar dacă tot e aşa puternic, de ce nu ne-a 
ucis? De ce a încercat să ne seducă, ba cu 
nemurirea, ba cu zeţii? protestă Airam. 

- Fiindcă Voluntarii trăiesc în el ca o 
suprapunere de conştiinţe. Probabil că asta a 
înţeles. l-a fost clar că nu ne va putea ucide pe 
toţi şi atunci a încercat să ne manipuleze după 
logica lui. 

- Dar ce manipulare poate fi aceea a creării 
unor Planete Agricole? Eu zic că, dimpotrivă, 
planul Abației, acela de a chema pentru clipa 
Armaghedonului o armată de atei, a fost cel 
care a pus ordine în toată nebunia asta, insistă 
Airam. 

- Ba defel. Iniţial, planul Alambicului a fost 
acela de a ne oferi nemurirea, stocându-ne 
temporar memoria şi pregătind-o pentru a fi 


377 


implantată într-o clonă. Abia când a realizat că 
planul ăsta nu va merge niciodată, a început să 
vă ofere şi viruşii celei de-a Doua însămânţări. 
Spera probabil ca fiecare comunitate de clone 
retrezite la viaţă cu conştiinţele celor O Mie de 
Voluntari să raţioneze în acelaşi fel ca şi 
suprapunerea conştiinţelor pe care o cunoscuse 
el. De unde să ştie că un grup de oameni nu se 
comportă niciodată după o medie? încheie Xtyn 
zâmbind. 

- Rămâne însă cealaltă întrebare, zise 
Oksana. De ce nu ne-a distrus? Nu cred că nu ar 
fi putut să ne elimine pe toţi. 

- Dar ce sens ar fi avut? încerca doar să ne 
schimbe. 

- Bine, dar de ce? De ce să vrea să ne 
schimbe? Dacă nu-i era teamă şi nici nu-i păsa 
de noi, întrebă Maria. 

- E straniu că tocmai tu pui întrebarea asta, 
zise Xtyn. Dintre toţi cei de-aici, voi două sunteţi 
cele mai apropiate de o conştiinţă religioasă. 

- Şi ce-i cu asta? 

- Asta înseamnă că sunteţi de acord că, 
undeva la începutul timpului, a existat ceva sau 
cineva care a pocnit din degete şi a spus „Să fie 
lumină!". De ce să fi făcut lucrul ăsta când 
şedea foarte bine în întuneric? Pur şi simplu aşa 
a vrut. Din plictiseală sau dintr-un motiv pe care 
urmează să-l aflăm. 

Airam dădu să spună ceva, dar se opri, 
înecată de un şuvoi de gânduri. 

- Se poate ca toate acestea să nu fie 
adevărate. Se poate ca să mă fi înşelat şi 
lucrurile să nu stea tocmai aşa. Ştiu însă două 


378 


lucruri: viaţa mea se va sfârşi în încleştarea care 
va urma, iar Alambicul trebuie distrus. 

- De ce să mori? întrebă Alaana îngrijorată. 

- Fiindcă asta e menirea mea. Când ai să 
pătrunzi data viitoare în viziunea livezii de arbori 
negri, întreabă-l pe Abate. El te va lămuri. 

- Dar de ce să-l distrugem? întrebă Airam. 
Poate îl putem îmblânzi, poate ne va ajuta... 

- E şansa noastră de a crea o Abaţie infinită. 
Trebuie să fim siguri că atunci când Dumnezeu 
îşi atinge limitele, el va pleca discret, lăsându-i 
pe oameni să-şi găsească un altul, 
corespunzător timpurilor. Dacă voi dispărea 
împreună cu el, oamenii vor scăpa pentru 
totdeauna de Dumnezeii tiranici, atotştiutori, 
atotputernici... 

In momentul acela, ca şi cum ar fi fost nevoie 
de o confirmare, uşa se dădu de perete iar în 
încăpere pătrunse un războinic Omenori: 

- Xtyn, trebuie să vii să ne-ajuţi! Viziunea e 
prea puternică, suntem gata să fim înfrânți. 


- Nu ne înțelegem deloc. 

- Da, dar întregim o sfântă treime. 

- Blasfemia nu ne poate decât despărți. 

- Dar cine blasfemiază? Eu vroiam doar să-ți 
spun că acela care întelege neînțelegerile 
noastre este Dumnezeul lumii lui. 


Xtyn se năpusti afară din peşteră şi priveliştea 
care îi apăru în faţă îl făcu să se clatine pe 
picioare. Deşi concentrați, ţinându-se de mâini 
sau stând direct pe pământ, suferinţa se putea 


379 


citi pe chipul războinicilor care mai puteau lupta. 
Mulţi dintre ei căzuseră însă şi unii zăceau inerţi, 
iar alţii se zvârcoleau ţinându-se cu mâinile de 
tâmple. 

Tânărul avu nevoie de doar câteva secunde 
pentru a pătrunde în viziunea celorlalţi şi se 
pomeni în faţa unei alcătuiri haotice de piatră. 
Aşa cum îi rugase, războinicii  kyrallieni 
prăvăliseră un munte deasupra Alambicului, 
încercând să-l facă să rămână pe Kyrall. 
Bolovanii imenşi pe care şi-i imaginau luptătorii 
erau însă măcinaţi de un glob de foc ce părea să 
crească de sub munte. Încet-încet, pietrele 
deveneau incandescente şi începeau să se 
scurgă, diminuând forţa viziunii şi ucigându-i pe 
cei care participau la ea. 

Kyrallienii luptaseră dintotdeauna creând 
viziuni ale căror consecințe logice le permiteau 
să modifice lumea înconjurătoare. Timp de 
generații, se apăraseră de animalele telepate, 
imaginând dragoni sau vânturi atotputernice 
care spărgeau barierele mentale ale animalelor 
şi permiteau apoi forţei brute a gândurilor 
triburilor din rand să izbândească şi să-şi 
ocrotească livezile de arbori negri. 

Viziunea aceea era Însă altceva. Războinicii 
nu mai stăteau în rand, şi deşi nu îşi pierduseră 
ştiinţa de a lupta, triburile nu erau obişnuite să 
conlucreze. De aceea, mormanul de bolovani 
care îngropa în el Alambicul era asimetric, 
lăsând pe ici pe colo să se vadă forţa 
clocotitoare cu care Dumnezeul străin pe care-l 
adusese Xtyn pe planetă dorea să evadeze din 
capcana aceea mortală. 


380 


Xtyn se concentră asupra unei porţiuni în care 
vulcanul interior părea să fi răzbătut definitiv la 
suprafaţă şi prăvăli asupra zonei respective, cu 
forţa gândului lui, un şuvoi năvalnic de apă. 
Şuierul năprasnic al vaporilor care ţâşniră atrase 
atenţia câtorva luptători care se grăbiră să 
prăvale bolovani grei asupra zonei recâştigate 
de Xtyn. Când tânărul încercă însă să procedeze 
la fel şi în altă zonă, din munte ţâşni un arc 
imens de lavă care topi şuvoiul de apă înainte 
ca el să poată ajunge pe pantele imensului 
gorgan. Xtyn încercă atunci să fie vânt, dar 
viziunea lui abia dacă reuşi să creeze o crustă 
subţire deasupra nucleului de foc care creştea 
constant. Xtyn realiză că, în ciuda eforturilor 
războinicilor săi, imensa bilă de foc pe care o 
năştea Alambicul nu numai că era imposibil de 
oprit, dar avea să-i omoare şi toţi semenii. 

Trebuie să fii la fel de puternic ca Alambicul, 
auzi Xtyn vocea lui Rimio de Vassur care 
spărsese zăgazurile sub care o ferecase Xtyn. 
Trebuie să fii aidoma lui ca să izbândeşti. 

Xtyn ignoră vocea şi reuşi să mai prăvale un 
şuvoi de apă asupra muntelui, făcând ca un 
întreg versant care strălucise incandescent până 
atunci să revină la culoarea cenușie a blocurilor 
de bazalt care formau viziunea luptătorilor săi. 

E zadarnic să lupti aşa. Cât crezi că vor rezista 
oamenii tăi fără să obosească? îl auzi din nou 
Xtyn pe Rimio de Vassur. 

- Nu pot să-i părăsesc, urlă Xtyn spre nimeni. 

Nici nu-ți cere nimeni asta. Trebuie doar să-ți 
urmezi menirea. 

Cu o forţare supraomenească, Xtyn încercă 


381 


să-şi imagineze sub apă muntele pătat de 
incandescenţa roşie a pietrelor. Începură să 
curgă şiroaie de apă, dar mintea lui nu putu 
întregi singură viziunea. Privi disperat spre ceea 
ce înfăptuiau tovarăşii lui şi văzu că mai puţin 
de jumătate din bolovanii imenşi imaginaţi de 
semenii săi mai erau întregi. 

Cu un strigăt neomenesc, părăsi viziunea şi se 
năpusti înapoi în peşteră. 

- Ce se întâmplă? întrebă Alaana. 

- la-l pe Arrus şi încercaţi să mă ajutaţi. 
Trebuie să-mi copii mintea în accun pentru a fi 
la fel de puternic ca şi el. 

- Dar asta e foarte periculos. N-am să te las... 

Xtyn o apucă de umeri şi o întoarse cu faţa 
spre pâlcul de războinici care mai rămăsese în 
picioare. 

- Uită-te! In curând nu va mai exista nici un 
Kyrallian! Sau vom fi atât de puţini încât nu vom 
mai putea crea viziunea furtunii asupra livezilor 
de arbori negri! Nu mai avem nimic de pierdut, 
fiindcă vieţile noastre nu ar mai reprezenta 
nimic într-o asemenea lume. 

- Aşa e, zise Arrus care se strecurase încet 
până în spatele lor. Trebuie să încercăm să-i 
copiem mintea în accun. 

- Şi de ce mi-e frică de asta? întrebă Alaana. 

Xtyn nu răspunse şi-l prinse pe după umăr de 
Făurar, care abia se mai ţinea pe picioare. 
Porniră pe cât de repede puteau spre camera în 
care stătea recipientul cu accun, acoperit acum 
de mantia lui de piatră. 

- Vreau să încercaţi să recreaţi acolo castelul 
minţii mele. 


382 


- Dar crezi că se poate? întrebă Arrus. Tot 
ceea ce am izbutit eu să fac a fost să creez un 
edificiu simplu. 

- Ştiu. Eu l-am distrus. Va trebui însă ca acum 
să construiți acolo un castel aidoma celui din 
mintea mea. 

- Nu vom avea niciodată timpul necesar, 
clătină din cap Alaana, chiar dacă am şti cum să 
facem... lăsă femeia o îndoială să plutească în 
aer. 

- E singura noastră şansă, rămase Xtyn 
neînduplecat. 

Arrus şi Alaana pătrunseră în mintea lui Xtyn 
şi începură s-o cutreiere, proiectându-şi în 
acelaşi timp gândurile spre masa de accun. Xtyn 
participa şi el, încercând să pună ordine în ceea 
ce se năştea în metalul lichid. La rândul lui, 
alerga ca o nălucă prin camerele create de cei 
doi, încercând să-şi pună amprenta asupra lor, 
să le facă familiare. Era ca şi cum ar fi fost un 
soare care în loc de lumină iradia propria 
personalitate, impregnând spaţiul cu ceea ce 
era esenţial în mintea lui. Xtyn avu timp chiar să 
zâmbească pentru o clipă. Cei doi îi cunoşteau 
mult prea bine mintea. Ei creau pasaje secrete, 
camere luminate opulent, holuri mult prea 
înalte, lucruri de care un kyrallian obişnuit cu 
traiul simplu nu ar fi trebuit să fie prea mândru. 
Arrus şi Alaana, spre deosebire de el, nu păreau 
să acorde vreo atenţie acestor amănunte şi 
copiau cu frenezie tot ceea ce întâlneau în 
mintea sa. Structura creştea extrem de repede 
şi Xtyn aproape că era capabil să perceapă 
începutul unei identități când, dintr-o parte a ei, 


383 


pe care o crezuse terminată, se auzi un zgomot 
terifiant. Alergă până acolo şi constată că o 
porţiune imensă din ceea ce credeau că era 
gata construit se năruise, destructurându-se 
până la nivelul camerelor lipsite de 
personalitate, cubice şi cu ferestre simetrice. 
Xtyn încercă din răsputeri să-şi proiecteze 
mintea spre porțiunea aceea, să-i redea 
individualitatea. Efortul era titanic şi, când reuşi, 
aproape că nu mai era în stare să-şi proiecteze 
mintea spre celelalte încăperi ale castelului. 

Zgomotul unei alte prăbuşiri răsună grav, ca o 
sentinţă de condamnare la moarte. Xtyn 
percepu că o altă porţiune a copiei minţii sale îşi 
pierduse individualitatea, năruindu-se într-un 
fagure anonim. 

O casă nu e a ta decât atunci când locuieşti în 
ea, auzi Xtyn vocea ca o şoaptă a lui Rimio de 
Vassur. Probabil că asta e jertfa care ţi se cere. 

Vorbele guintului îl străfulgerară pe Xtyn, 
făcându-l să înţeleagă. Cu energii înnoite, alergă 
spre partea năruită a castelului şi încercă să-şi 
imagineze că mintea lui nu este o proiecţie spre 
masa de accun ci e concentrată în ea, ca 
iradiază de acolo spre afară. Ca şi cum acesta ar 
fi fost răspunsul simplu la încercările lui, simţi 
cum întreaga sa minte pune o ordine 
desăvârşită în masa de metal lichid, se întinde 
ca un spectru creând propriile sale încăperi, 
propriile sale structuri, croind ferestre cu vitralii 
măiestrite spre luminile felurile ale exteriorului, 
întinzându-se în adânc şi ţâşnind în turnuri 
îndrăzneţe spre soare. 

Xtyn, nu! Ce faci?, percepu tânărul vocea lui 


384 


Arrus. E 

- Asta e destinul meu, Făurarule! Inainte de a 
ne despărţi, te rog doar să-l împlineşti pe al tău 
şi să povesteşti tuturor oamenilor despre noi. 

Xtyn, te rog! se auzi şi vocea Alaanei. 

Cu un efort supraomenesc, tânărul încercă 
însă să vadă lumea din interiorul masei de metal 
lichid. Viziunea pâlpâi de câteva ori şi apoi îşi 
schimbă sensul. Privind acum din perspectiva 
monolitului, Xtyn văzu un tânăr înveşmântat în 
mantie shu cum se prăbuşeşte răstignit pe 
cămaşa lui de piatră. Ştia că e el însuşi, dar nu-l 
încerca nici un fel de sentiment. Deşi era mai 
mare şi mai complex decât îşi amintea să fi fost 
vreodată, în castelul minţii lui nu mai încăpeau 
emoţiile. 

Işi proiectă gândurile către leşul tânărului şi 
percepu instantaneu structura minţii şi a 
corpului său. Totul îi apărea acum ca fiind făcut 
din cărămizi infinit mici, clădite după o logică 
simplă şi perfect reproductibilă. Lăsă corpul 
tânărului care fusese până nu demult să fie 
cuprins de o văpaie. Strânse apoi cărămizile 
acelea şi memoră felul în care fuseseră ele 
aşezate. Undeva, departe, Arrus şi Alaana 
încercau să pătrundă în castelul minţii lui şi să-l 
împiedice. Bâiguiau ceva despre înmormântarea 
în livada de arbori negri. Cel ce devenise Xtyn 
ştia însă că nu moartea cărnii lui era adevărata 
jertfă ci tocmai refuzul de a participa la viziunea 
livezii de arbori negri constituia sacrificiul care 
se aştepta de la el. Putea să fie nemuritor, dar 
alegea să moară, pentru ca nemurirea aceea, 
care lui i se refuzase, să-i poată cuprinde apoi 


385 


întreg poporul. 

Amintindu-şi brusc de lupta din afara peşterii, 
Xtyn pătrunse vijelios în viziune. Tovarăşii săi 
reuşiseră să stăvilească expansiunea globului de 
foc graţie unei viziuni îndrăzneţe, a unor blocuri 
de piatră ce se mişcau ca într-un dans, întărind 
porțiunile mai slabe pe măsură ce ele se 
formau. Xtyn îşi imagină întreaga scenă ca fiind 
inundată de apă şi un ocean se prăvăli asupra 
muntelui de foc. Lava incandescentă încercă să 
se lupte, apa clocoti furios, dar zonele de 
incandescenţă începură să dispară rapid, lăsând 
în urmă cenuşiul bazaltului solidificat. Apoi apa 
se transformă într-un uriaş bulgăre de gheaţă 
forțând focul mistuitor al Alambicului să se 
retragă în el însuşi. Xtyn aşteptă până când 
forţa viziunii lui reduse flacăra imaginată de 
Alambic la dimensiunile unei candele şi apoi îşi 
proiectă mintea către oponentul său. 

Viziunea se schimbă rapid şi Xtyn se pomeni 
din nou în poiana înflorită în care se aflau patru 
pietre. Cu doar câteva minute în urmă, s-ar fi 
întrebat de ce pe ceilalţi bolovani stăteau din 
nou Rimio de Vassur, Sfântul Augustin şi 
Augustin Bloose. Acum ştia însă că lucrurile erau 
exact aşa cum trebuie să fie. 

Cei patru se ridicară în picioare şi priviră spre 
răsărit. De acolo se apropia o întreagă armată. 

- Credeţi că vom izbândi? întrebă cu voce tare 
Augustin Bloose. 

- Eu nu lupt decât în bătălii pe care le câştig, 
rosti tăios Rimio de Vassur. 

- Dar nu văd până acolo, se plânse Sfântul 
Augustin. Ce se apropie de noi? 


386 


- O familie de zeţi şi câţiva oameni. De fapt, 
sunt foarte mulţi oameni... 

- Sunt O Mie de Voluntari şi probabil 666 de 
Stini, cei care au murit pe Alambic, spuse Xtyn. 

- Nu se poate ca ei să ne atace! protestă 
Augustin Bloose. Ei există datorită mie! 

- O să vedem, rânji Vassur. Dacă mă lăsaţi, 
lupta asta se poate încheia înainte ca ea să 
înceapă pentru voi. 

- Dar de unde ştii că e o luptă? întrebă Xtyn. 

- Ai răbdare, o să vedem, zise Vassur. 
Războiul e specialitatea mea. 

Între timp, oponenții lor se apropiaseră destul 
pentru a putea fi distinşi. Erau într-adevăr trei 
grupuri: două de oameni şi unul de zeţi. Când se 
apropiară îndeajuns ca să se şi audă, Xtyn strigă 
către ei: 

- Înfruntarea asta nu are nici un sens. Putem 
alege să murim cu demnitate. 

Ca şi cum vorbele tânărului ar fi fost un 
semnal, ceilalţi se opriră. Din rândurile lor se 
desprinseră câteva sute de tineri care arătau 
exact la fel. 

- Aceştia sunt Stinii jertfiți în Alambic. Le-a 
reţinut tuturor structura mentală şi ei trăiesc în 
viziunea asta, zise calm Augustin Bloose. Cred 
că nimeni nu poate vorbi mai bine cu ei decât 
mine. Ei sunt adversarul meu. 

Fără să arunce vreo privire celorlalţi, Sfântul 
Augustin cel Nou înaintă spre cei 666 de tineri, 
care se aşezaseră într-o matrice uriaşă. 

- Între noi nu trebuie să existe luptă, tună 
Augustin Bloose. Suntem unul şi acelaşi şi 
împărtăşim acelaşi ideal. 


387 


- Şi de ce te-am crede? rostiră tinerii la unison 
într-un tunet care îl impresionă pe Xtyn. 

- Fiindcă ştiţi că e adevărat. Fiindcă v-aţi 
jertfit o dată şi sunteţi sortiţi să o faceţi mereu. 
Fiindcă sunteţi carne din carnea mea şi nu veţi 
putea nicicând să fiţi mai buni decât mine. 

- Şi dacă te urâm? întrebă din nou corul 
tinerilor. 

- Voi sunteţi Stini, nu puteţi urî pe nimeni. 
Misiunea voastră şi a mea este să mântuiţi. Ar fi 
o prostie să ne luptăm cu noi înşine, strigă 
Augustin Bloose şi înaintă spre primul rând de 
Stini. Ca şi cum aceştia ar fi aştepta gestul lui, ei 
puseră mâna fiecare pe umărul celui din faţă şi 
din lateral, legându-se astfel unul de celălalt. 
Când degetele unuia dintre ei le atinse pe cele 
ale lui Augustin Bloose, întregul grup fu 
străbătut de un fulger ramificat care nu lăsă în 
urmă decât un abur uşor. 

- Ce stranie e viziunea asta! zise Sfântul 
Augustin. 

- Nu legile omeneşti domnesc aici, îl aprobă 
Xtyn. 

- Dar nici cele ale lui Dumnezeu, rosti din nou 
Sfântul Augustin. De aceea cred că e menirea 
mea să predic celor O Mie de Voluntari. Sunt 
convins că-i pot face să-şi înţeleagă greşeala. 

De parcă ar fi ştiut de intenţiile bătrânului, 
dintre Voluntari se desprinse un bărbat înalt, 
probabil Johansson. Cei doi ajunseră destul de 
aproape unul de celălalt înainte de a-şi vorbi. 

- Ceea ce aţi încercat voi nu putea avea decât 
finalitatea pe care a avut-o. Nimeni nu-l poate 
scoate pe Dumnezeu din sufletul omului, zise 


388 


Sfântul Augustin. Cu atât mai puţin, pe lisus, cel 
mai iubit dintre fiii săi. 

- În lumea mea, religiile erau cel mai mare 
rău... 

- Dar cine vorbeşte de religii? se miră Sfântul 
Augustin. Eu m-am referit doar la Dumnezeu. 

- În numele Lui s-au făcut atrocități fără 
seamăn. 

- Nu e adevărat. Poate că oamenii au 
exagerat în numele bisericilor Lui. Războiul 
vostru nu e împotriva lui Dumnezeu, ci 
împotriva unor oameni care îl slujesc. Credinţa 
voastră atee nu-l neagă până la urmă pe 
Dumnezeu, ci-l caută în altă parte, sub altă 
închipuire. 

- Nu eşti decât un popă şi nu ai altă putere 
decât cea a vorbelor. 

- Crezi? întrebă Sfântul Augustin. Şi eu am 
fost odinioară aidoma vouă, crezând că totul e 
în echilibru. Crezând că orice sus are nevoie de 
un jos... Am găsit însă ceva care m-a mântuit. 

- Şi ce să fie minunea asta? întrebă răstit 
Johansson. 

- Semnul ăsta. 

Sfântul Augustin schiţă o cruce mare între 
Johansson şi Voluntari. Xtyn se miră mai puţin 
când acelaşi fulger îi topi pe toţi lăsând în urma 
lor un abur sidefiu. 

- Zeţii şi matca lor sunt probabil ai mei, zise 
Vassur, scoţându-şi lama de accun. Dădu să 
plece, dar se întoarse după doar doi paşi. Ai fost 
un om bun, Xtyn din tribul Omenori. Ai fost cel 
mai bun dintre noi. 

- Şi de aceea am să rămân singur aici în 


389 


poiană? întrebă Xtyn. 

- Deloc. Disting acolo, printre picioarele 
mătcii, viziunea lui Zuul. Probabil că el e 
oponentul tău. 

Quintul porni apoi mişcându-se dincolo de 
puterea de percepere a lui Xtyn. Familia de zeţi 
se învolbură, matca tresări violent şi, deşi nu se 
puteau distinge detalii, lupta păru înverşunată 
preţ de câteva minute. Apoi lucrătorii zeţi 
începură să devină din ce în ce mai puţini, să se 
prăbuşească în număr din ce în ce mai mare. 
Quintul se opri numai când matca imensă 
rămase singură în faţa lui. Fură cuprinşi de 
fulgerul dezintegrării abia când accunul atinse 
delicat unul din picioarele animalului imens. 

Zuul era evident acum. Pornise cu mersul său 
şonticăit spre el şi Xtyn se grăbi să-i iasă în 
întâmpinare. 

- După legile omeneşti, ai fost mai bun decât 
noi. Cu toate astea vom muri la fel, fiindcă aşa o 
cere viziunea asta. 

- De unde veniţi? întrebă Xtyn netulburat. 

- Nu ştim. Amintirile noastre se rezumă doar 
la felul în care am murit. Ştii şi tu la ce mă refer. 

- Lucrătorii au fost străpunşi de accunul 
frământat de o furtună magnetică, încuviinţă 
Xtyn. 

- Da. Îşi adorau matca. Au murit cu toţii 
înainte să poată să scape din cataclismul acela. 
Îndurerată şi rănită de moarte de metalul care 
se acumulase în basorelief, sus pe stâncă, 
matca şi-a copiat gândurile în accun. Ceea ce 
suntem acum s-a născut din suprapunerea 
conştiinţelor mătcii cu ale lucrătorilor... 


390 


- Dar de ce a trebuit să interveniţi în istoria 
noastră? Când poţi controla materia aşa cum o 
făceaţi voi... 

- Matca nu a putut trece niciodată peste 
înţelegerea faptului că lucrătorii îi muriseră 
fiindcă o adoraseră într-un chip nefiresc. Dacă ar 
fi fost alături de ei... 

- Nu i-ar fi putut scăpa. 

- Dar ar fi murit altfel. Vă găsiserăm cu multă 
vreme în urmă, dar am ales să acţionăm abia 
când am simţit hotărârea celor O Mie de 
Voluntari. Energia lor pusă în scopul distrugerii 
adorării care ne rănise atât de mult ne-a făcut 
să-i absorbim. l-am înţeles însă cu adevărat mai 
târziu. Ura lor faţă de Dumnezeul vostru pornea 
de fapt dintr-o nevoie profundă de un altfel de 
Dumnezeu. Am înţeles asta şi l-am transformat 
pe Augustin Bloose în sfânt şi în întemeietor al 
Abației. 

- Dar nu te-aş fi putut prinde nicicând dacă nu 
ai fi vrut lucrul ăsta... 

- Aşa este. După ce am văzut cum se 
comportă zeţii pe care i-am recreat după 
modelul nostru, după ce am văzut distrugerile 
pe care experimentul Abației le-a adus pentru 
voi, am înţeles că apucasem pe un drum greşit 
şi că însăşi existenţa noastră se apropia de 
sfârşit. Şi oamenii şi zeţii au nevoie ca din când 
în când Dumnezeul lor să moară pentru a lăsa 
loc unuia nou. 

- Şi noi am înţeles asta. Şi Dumnezeul nostru 
era prea bătrân. Îşi atinsese nemărginirea când 
noi am reuşit pentru prima dată să pătrundem 
în domenii în care, pe vremuri, putea opera 


391 


numai el. Dumnezeul nostru a murit când am 
devenit capabili să ne recreăm trupurile la 
infinit. lar capacitatea ta de a sintetiza viruşi 
care să ne prezerveze memoriile nu a făcut 
decât să-i pecetluiască soarta. 

Xtyn privi spre Zuul, întrebându-se ce avea de 
făcut acum. Ştia că lăsase în urmă germenii 
diverşi ai dumnezeirii. Ştia că pe ruinele Abației 
şi ale religiilor vechi urmau să apară alte 
credinţe, care să proslăvească zei mai noi, mai 
perfecţionaţi, capabili să umple golul din sufletul 
omului. Privi încă o dată spre Zuul şi înţelese că, 
în felul lui, Radoslav avusese dreptate. 
Armaghedonul nu venise întâmplător odată cu 
primul contact al omului cu semeni întru 
inteligenţă. lar Abația infinită pe care ei o 
înstăpâneau asupra universului, veghind la 
înnoirea perpetuă a lui Dumnezeu, nu era decât 
deznodământul luptei de la sfârşitul lumii şi al 
timpului. 

- Trebuie oare să ne omorâm acum unul pe 
altul, pentru a întregi viziunea? 

- Cred că e mai bine să ne îmbrăţişăm, spuse 
Zuul despre care, Xtyn ştia că zâmbeşte, deşi 
nimic din alcătuirea fiinţei aceleia ciudate nu-l 
lăsa să vadă lucrul acesta. 


Epilog 


Alaana sondase în zadar atât recipientul de 
accun în care părea să se fi topit Xtyn cât şi 
Alambicul. Renunţase după mai bine de două 


392 


zile în care se simţise vinovată că nu îi ajutase 
pe kyrallieni să-şi îngroape morții în livezile de 
arbori negri şi să-i tămăduiască pe bolnavi. 

Arrus îşi revenise şi muncea din greu să 
repare minţile rătăcite ale tovarăşilor săi. 

- E vremea, zise Oksana care ţinea în mâini 
un ciocan imens. Nu putem risca. 

Alaana încuviinţă din cap şi se trase într-o 
parte, lângă Marii, care priveau mut scena. 
Oksana intră pentru o clipă în modul de luptă, 
ridică barosul şi lovi scurt în cămaşa de piatră a 
vasului cu accun. Lespedea cedă sub tăria 
loviturii şi lăsă metalul lichid să se scurgă în 
firişoare subţiri pe podeaua peşterii. Cuprinse 
parcă de o frenezie a eliberării, bobiţele de 
accun se  împrăştiară în toată peştera, 
pătrunzând prin fisuri minuscule, răspândindu- 
se şi gonind spre adâncurile Kyrallului. 

Xtyn avusese dreptate. Constataseră cu două 
zile în urmă că şi Alambicul era un recipient de 
piatră în care exista o cantitate ceva mai mare 
de accun decât aduseseră ei de pe Eck. 
Aruncaseră şi metalul acela, asigurându-se că e 
împrăştiat în porţiuni destul de mici pentru a 
nimeni să nu-l mai poată recompune vreodată. 

Alaana nu se simţise niciodată mai bătrână. 
Toţi cei la care ţinuse muriseră, iar ea pur şi 
simplu nu se mai simţea în stare să se mai 
ataşeze de cineva. Merse şi se aşeză pe o 
ridicătură de unde se vedea bine livada de 
arbori negri frământată de viziunea furtunii. 
Viaţa mergea înainte şi comunicațiile spaţiale 
trebuiau refăcute. Operatorii se descurcau din 
ce în ce mai bine folosind noul lor psiac. 


393 


Zărind-o, unul dintre cei mai vechi tovarăşi 
veni către ea. Îi văzu mina încruntată încă de la 
depărtare. 

- Se întâmplă ceva... Nu înţeleg... 

- Explică-mi, îi ceru Alaana încercând să pară 
interesată. 

- Încerc să transmit un act de condamnare la 
moarte al unui criminal prins în alt sistem solar 
decât cel în care a fost judecat. E o chestiune 
birocratică, o formalitate... zise bărbatul după 
care tăcu. 

- Şi? întrebă Alaana. 

- Încerc să-l transmit dar nu reuşesc, fiindcă 
în faţa mea apare un bătrân cu barbă, cu ochi 
cenuşii, care îmi strigă „Să nu ucizi!". Nu înţeleg 
ce poate fi. 

Alaana zâmbi senin, fără să se grăbească să-i 
răspundă celuilalt. In curând avea să fie rândul 
ei să se odihnească în livada de arbori negri. 
Cum va fi atunci? Ce gust va avea nemurirea 
aceea? 

- Imi spui ce să fac? insistă bărbatul. 

- Nu ai ce să faci. E întâia poruncă pe care ne- 
o dă livada şi înţelepciunea celor care se 
odihnesc în ea. Va trebui să ne supunem 
spusele Abatelui. 


KKK 


- Să nu ucizi? strigă Ballen amuzat. 

- De ce te miri, îl întrebă Negal. 

- Păi, asta era şi porunca vechiului 
Dumnezeu. Tocmai tu, care cauţi un alt fel de 
Dumnezeu, să implementezi această primă lege 


394 


e de-a dreptul bizar, zise râzând Ballen. E ca şi 
cum te-ai păcăli pe tine însuţi. 

- Am fost amândoi de acord să privim 
memodiscurile lui Xtyn. Asta e prima concluzie 
la care am ajuns. 

- Da, dar nu progresezi deloc. În felul ăsta o 
să obţii un fel de icoană electronică. Ne irosim 
timpul. 

- Timpul, prietene, nu poate fi irosit. El trece 
oricum. Rămâne de văzut doar dacă-l folosim 
aşa cum trebuie. 

- lar eu zic că e pierdere de vreme să 
implementezi o asemenea instrucţiune. Cum ne 
va putea răspunde la problemele militare? Cum 
îi va pedepsi pe cei care îi neagă legile? Nu, nu, 
instrucţiunea asta nu e bună. 

- Cu toate astea o să rămână aşa, zise Negal. 

Ballen flutură din mână. Ştia că nimic din 
ceea ce ar fi putut spune nu l-ar fi abătut din 
drum pe tovarăşul lui. 

- Bine, zise el. Hai să ne concentrăm însă spre 
o formă mai nuanţată. Ce-ar fi să spunem: „Să 
nu ucizi pe nimeni fără să-l fi judecat drept mai 
înainte". 


KKK 


Matca contempla fără emoții cum grupul de 
lucrători se topea sub acţiunea viruşilor agresivi 
pe care îi crease special pentru a-i pedepsi. 
Mulțimea pestriță de lucrători adunată în jurul ei 
se îmbulzea să privească spectacolul. 

- Să nu uitaţi niciodată lecţia asta, tună 
matca. Eu sunt părintele vostru, al tuturor, şi voi 


395 


merge în toate templele pe care mi le veţi 
construi. Voi zăbovi în fiecare atâta cât e 
necesar. Aceia care se vor mai ucide încercând 
să distrugă templele altora sau să mă facă să 
mă comport aşa cum vor ei vor împărtăşi soarta 
celor care se zbat acum în moarte. Întâia 
voastră regulă va fi aceea că nu aveţi voie să 
ucideţi pe nimeni. Moartea e pedeapsa mea şi 
numai eu, părintele vostru, pot decide în 
această privinţă. Voi puteţi doar să-mi lăsaţi 
mesaje în temple, să mă rugaţi de acolo să vă 
fac dreptate... 


KKK 


Johansson ieşi zâmbitor din clădirea spitalului. 
Era un edificiu impunător care avusese fără 
îndoială parte şi de vremuri mai bune. Pe sub 
barba care îi inundase chipul, înflorise un 
zâmbet. Se născuse Mesia. Poporul său avea în 
sfârşit eroul de care avea nevoie. Deocamdată 
se ascundeau în lipsa de identitate pe care o 
conferea un oraş cu mai bine de două sute de 
milioane de locuitori. Dar băiatul avea să 
crească şi, la vremea potrivită, avea să se 
transforme în Sfântul Augustin cel Nou. lar 
acesta va ridica sabia şi-i va ucide pe toţi cei 
care vor îndrăzni să i se opună. Johansson ştia 
unde greşise prima dată. Fusese slab şi nu 
acceptase că oamenii trebuie purificaţi printr-un 
profet care să le aducă o religie a morţii, un 
timp în care suprema credinţă trebuia să fie 
aceea de a-ţi ucide duşmanul fără ezitare. 


396