Frank Herbert — Dune — V6 Canonicatul Dune

Frank Herbert 


Frank Herbert 


Canonicatul Dune 


Cei ce doresc să repete trecutul trebuie să controleze 
predarea istoriei. 
Coda Bene Gesserit 


CÂND PRUNCUL GHOLA ieşi din prima cuvă axlotl a Bene 
Gesseritului, Maica Superioara Darwi Odrade organiză o 
mică agapă, pentru a sărbători în mod discret evenimentul, 
în sufrageria ei din vârful celui mai înalt edificiu al 
Sectorului Central. Zorii abia mijiseră şi celelalte două 
membre ale Consiliului, Tamalane şi Bellonda, dădeau 
senine de nerăbdare din cauza acestei convocări 
neaşteptate, cu toate că Odrade ceruse ca micul dejun să 
fie pregătit de bucătăreasa ei personală. 

— Nu-i e dat oricui să asiste la naşterea propriului său 
tată, glumise Odrade când cele două Cucernice Maici se 
plânseseră că timpul lor era prea preţios pentru a fi „irosit 
cu astfel de fleacuri”. 

Doar bătrâna Tamalane avusese o expresie de amuzament 
ironic. Bellonda îşi păstrase impasibilă figura adipoasă, 
ceea ce, la ea, era cel mai adesea echivalentul unei 
încruntături. 

Să fi fost cu putinţă, se întreba Odrade, ca Bell să nu-şi fi 
exorcizat încă resentimentul faţă de relativa opulenţă în 
care trăia Maica Superioară? Apartamentul lui Odrade 
purta marca distinctivă a poziţiei sale în cadrul Comunităţii, 
dar era o distincţie care evidenția mai degrabă obligaţiile 
ei, decât vreo intenţie de înălţare deasupra celorlalte 
Surori. Mica sufragerie îi îngăduia să-şi consulte 
colaboratoarele în timpul mesei. 


Bellonda, în mod vizibil abia aşteptând să plece, nu înceta 
să arunce priviri piezişe în jurul ei. Toate eforturile depuse 
pentru a-i străpunge carapacea de răceală distantă se 
dovediseră zadarnice. 

— Mi s-a părut cu adevărat straniu să ţin bebeluşul acela 
în braţe, spunându-mi: „E tatăl meu”, zise Odrade. 

— Am priceput foarte bine de prima dată! 

Bellonda vorbise cu o voce aproape ca de bariton, care-i 
urca din stomac într-o bolboroseală prelungă, de parcă 
fiecare cuvânt i-ar fi provocat o vagă indigestie. 

Înţelegea totuşi sensul butadelor lui Odrade. Bătrânul 
Bashar Miles Teg fusese, într-adevăr, tatăl Maicii 
Superioare şi Odrade însăşi culesese sub unghiile ei cele 
câteva celule destinate, în ipoteza că Bene Gesseritul avea 
să stăpânească într-o zi tehnica secretă a cuvelor tleilaxu, 
să permită producerea acestui nou ghola. Bellonda însă ar 
fi preferat să fie expulzată cu surle şi tobe din Bene 
Gesserit, decât să subscrie la părerea lui Odrade despre 
echipamentele vitale ale Comunităţii Surorilor. 

— Găsesc treaba asta cu totul frivolă în actualele 
împrejurări, spuse Bellonda. Turbatele alea ne vânează 
pretutindeni cu intenţia de a ne extermina şi ţie îţi arde de 
celebrări! 

Cu un oarecare efort, Odrade izbuti să rostească pe un ton 
blând: 

— Dacă Onoratele Matres ne descoperă înainte de-a fi 
pregătite să le înfruntăm, asta se va întâmpla, poate, 
datorită faptului că n-am ştiut să ne păstrăm moralul. 

Privirea cu care o ţintui Bellonda era plină de acuzaţii 
frustrante: Femeile acelea cumplite au nimicit deja 
şaisprezece dintre planetele noastre! 

Odrade ştia că era eronat ca acele planete să fie 
considerate drept posesiuni Bene Gesserit. Confederaţia 
dezlânată de guverne planetare reunite după Epoca 
Foametei şi după Dispersie depindea în mare măsură de 
Comunitatea Surorilor, pentru serviciile vitale şi securitatea 


comunicaţiilor pe care aceasta le asigura, dar vechile 
facţiuni persistau: CHOAM-ul, Ghilda Spațială, Tleilaxul, 
vestigiile răzlețe ale preoţimii Zeului Fracţionat şi chiar 
grupuscule înrudite cu Păstrăvăresele sau numeroase 
mişcări schismatice. Zeul Fracţionat lăsase moştenire 
omenirii un imperiu fracţionat, ale cărui componente 
deveniseră dintr-o dată aleatorii din cauza atacurilor 
furibunde ale Onoratelor Matres din Dispersie. lar Bene 
Gesseritul - încă interesat de menţinerea majorităţii acestor 
vechi forme - constituia, fireşte, ţinta principală a acestor 
atacuri. 

Gândurile lui Bellonda nu se abăteau niciodată prea mult 
de la ameninţarea reprezentată de Onoratele Matres. Era o 
slăbiciune care-o îngrijora pe Odrade. Nu o dată se gândise 
s-o înlocuiască pe Bellonda, însă facţiuni existau în ziua de 
azi până şi în interiorul Bene Gesseritului iar Bell poseda 
calităţi de organizatoare pe care nimeni nu le putea 
tăgădui. Arhivele nu funcţionaseră niciodată mai eficient 
decât sub conducerea ei. 

Aşa cum făcea deseori, Bellonda, chiar şi fără a recurge la 
cuvinte, reuşise să îndrepte atenţia Maicii Superioare 
asupra Furiilor care le urmăreau cu o perseverenţă feroce. 
Faptul fu de natură să tulbure atmosfera de izbândă calmă 
pe care Odrade nădăjduise s-o instaureze în această 
dimineaţă. 

Se sili să se gândească la noul ghola. Teg! Dacă memoria 
sa originală putea să fie restabilită, Comunitatea Surorilor 
avea să dispună din nou de cel mai strălucit Bashar care o 
slujise vreodată. Un Bashar mentat! Un geniu militar ale 
cărui fapte de vitejie alimentau deja miturile Vechiului 
Imperiu. 

Dar chiar dacă-l obțineau pe Miles Teg, avea să fie el 
îndeajuns pentru a face faţă acestor femei reîntoarse din 
Dispersie? 

Pe toţi zeii care-ar putea să existe, Onoratele Matres nu 
trebuie să ne găsească! Nu încă! 


Teg reprezenta prea multe necunoscute şi posibilităţi 
tulburătoare. Perioada dinaintea morţii sale în catastrofa 
Dunei era înconjurată de mister. A săvârşit ceva, pe 
Gammu, care a dezlănţuit furia turbată a Onoratelor 
Matres. Rezistenţa sa, plătită cu viaţa pe Dune, nu-i de 
ajuns pentru a explica o reacţie atât de violentă din partea 
lor. 

Circulau tot felul de zvonuri, relatări care n-aveau nici cap, 
nici coadă, despre ultimele sale zile petrecute pe Gammu, 
înaintea distrugerii Dunei. Se mişca atât de repede, încât 
nu putea fi văzut cu ochiul liber! Fusese într-adevăr în stare 
să facă acest lucru? Vreo altă rezultantă eratică datorată 
genelor Atreides? O mutație? Sau doar încă o fabulaţie de 
adăugat la legenda lui leg? Comunitatea Surorilor trebuia 
să stabilească adevărul cât mai curând cu putinţă. 

O acolită aduse trei mic-dejunuri pe care Surorile le 
înfulecară la repezeală, ca şi cum această întrerupere 
trebuia depăşită tară zăbavă din pricina pericolului pe care- 
l dezvolta fiecare minut pierdut. 

Chiar şi după plecarea lor, Odrade rămase sub impresia 
temerilor nerostite ale Bellondei. 

Şi ale mele. 

Se ridică şi se apropie de fereastra largă ce domina 
acoperişurile mai joase şi o parte din livezile şi păşunile 
care împrejmuiau Sectorul Central. Primăvara nu se 
sfârşise încă, dar fructele începeau deja să se împlinească 
pe crengile pomilor. Semnul renaşterii. Un nou Teg s-a 
născut astăzi! Nici un simţământ de entuziasm nu însoțea 
însă acest gând. De obicei, priveliştea avea asupra ei un 
efect tonifiant. Nu şi în dimineaţa aceasta. 

Care sunt adevăratele mele forţe? Care sunt faptele pe 
care pot să mă bizui? 

Resursele de care dispunea o Maică Superioară erau 
considerabile: loialitatea absolută a Surorilor care-o 
slujeau, forţe armate sub comanda unui Bashar format la 
şcoala lui 'Teg (dar aflat în clipa de faţă departe, cu o mare 


parte a trupelor sale, pentru a păzi planeta-şcoală 
Lampadas), meseriaşi şi tehnicieni, spioni şi agenţi 
răspândiţi pe tot cuprinsul Vechiului Imperiu, cohorte de 
muncitori de tot felul care căutau protecţia Comunităţii 
Surorilor împotriva Onoratelor Matres şi, desigur, toate 
Cucernicele Maici, cu Celelalte Memorii ale lor ce ajungeau 
până în zorii vieţii. 

Fără nici o trufie, Odrade ştia că reprezenta culmea a ceea 
ce însemna puterea unei Cucernice Maici. Dacă amintirile 
ei personale nu-i furnizau informaţiile dorite, existau alte 
persoane în jurul ei care erau în măsură să umple golurile. 
Fără a mai pune la socoteală datele păstrate în memoria 
maşinilor, faţă de care însă recunoştea că avea o 
neîncredere înnăscută. 

Era adesea tentată să exploreze acele alte vieţi pe care le 
purta în propria-i memorie şi ale căror meandre subterane 
ar fi fost, poate, capabile să-i ofere soluţii strălucite pentru 
orice dificultăţi. Riscul însă era prea mare! Te puteai pierde 
cu orele printre Celelalte Memorii, pradă fascinaţiei pe 
care-o exercita mulţimea tipurilor umane întâlnite. Era mai 
bine să respecţi echilibrul profund al acestei memorii 
secunde şi să recurgi la ea, sau s-o laşi să se manifeste de la 
sine, doar în caz de necesitate. Conştiinţa, acesta era 
pivotul identităţii şi singurul reazem sigur pe care se bizuia 
Odrade. 

Strania metaforă mentatică a lui Duncan Idaho îi era 
adesea de ajutor: 

Percepția sinelui: oglinzi, faţă în faţă, care traversează 
universul, captând în trecerea lor imagini reflectate la 
nesfârşit. Infinitul văzut din unghiul finitului, analogul 
conştiinţei purtând părticelele percepute ale nemărginirii. 

Odrade nu auzise niciodată cuvinte care să exprime mai 
îndeaproape percepțiile ei neformulate. Idaho numea asta 
„complexitate specializată”. 

„Culegem, asamblăm şi reflectăm, fiecare dintre noi, în 
cadrul sistemului nostru de ordine”, spunea el. 


Ceea ce corespundea, în fapt, punctului de vedere al Bene 
Gesseritului că oamenii erau o formă de viaţă menită de 
evoluţie să creeze ordine. 

Dar prin ce ne ajută asta să luptăm împotriva acestor 
creaturi ale dezordinii care ne vânează? Cărei ramuri a 
evoluţiei îi aparţin ele? Să fie evoluţia doar un alt nume 
atribuit lui Dumnezeu? 

Surorile ei ar fi luat în râs asemenea „speculaţii vane”. 

Şi totuşi... Răspunsurile existau, poate, în Celelalte 
Memorii. 

Ahhh, ce ispită! 

Cât de mult ar fi vrut să-şi proiecteze eul, asediat de 
pretutindeni, în identități din trecut, pentru a simţi cum se 
trăia pe atunci. Dar pericolele imediate ale unei asemenea 
tentaţii o îngheţau. Simţea Celelalte Memorii înghesuindu- 
se la hotarele percepţiilor sale. „lată, aşa era!” „Nu! Mai 
degrabă aşa!” Ce lacome erau... Trebuia să alegi şi să triezi, 
animând pe nesimţite trecutul. Dar nu tocmai acesta era 
obiectul conştiinţei, esenţa însăşi a faptului de a exista? 

Să selecţionezi din trecut şi să compari cu prezentul. Să 
înveţi consecinţele. 

Acesta era punctul de vedere al Bene Gesseritului asupra 
istoriei. Străvechile cuvinte ale lui Santayana răsunau în 
vieţile tuturor Surorilor: Cei ce nu pot să-şi amintească 
trecutul sunt condamnaţi să-l repete. 

Clădirile înseşi ale Sectorului Central, cel mai puternic 
dintre toate aşezămintele Bene Gesseritului, oglindeau 
această atitudine, oriîncotro şi-ar fi îndreptat Odrade 
privirile. Uziformul, acesta era conceptul de căpetenie. Nici 
un centru de activitate Bene Gesserit nu era lăsat să devină 
nefuncţional, rămânând neschimbat de dragul nostalgiei. 
Comunitatea Surorilor n-avea nevoie de arheologi. 
Cucernicele Maici întrupau istoria. 

Încet (mult mai încet ca de obicei), priveliştea contemplată 
din înaltul ferestrei îşi produse asupra ei efectul liniştitor. 
Ceea ce-i raportau ochii era ordinea Bene Gesserit. 


Dar Onoratele Matres puteau pune capăt acestei ordini 
dintr-o clipă în alta. Situaţia Comunităţii era mult mai rea 
decât pe vremea când fusese supusă de Tiran. Odrade 
detesta multe dintre deciziile pe care se vedea silită să le ia 
în ultimul timp. Biroul ei era un loc mai puţin plăcut din 
cauza acţiunilor ce se hotărau aici. 

Să abandonăm Citadela Bene Gesserit de pe Palma? 

Sugestia figura în raportul cotidian al lui Bellonda care o 
aştepta în această dimineaţă pe masa de lucru. Odrade îl 
adnotă cu un singur cuvânt. Da. 

Trebuie să abandonăm Palma deoarece atacul Onoratelor 
Matres este iminent, iar noi nu suntem în măsură nici s-o 
apărăm, nici s-o evacuam. 

O mie o sută de Cucernice Maici şi doar Parcele ştiau câte 
acolite, postulante şi altele, aveau să-şi găsească moartea 
sau ceva şi mai rău din cauza acestui singur cuvânt. Fără a 
mai vorbi de toate „vieţile obişnuite” care existau la umbra 
Bene Gesseritului. 

Povara unor asemenea decizii îi pricinuia lui Odrade un 
nou soi de oboseală. O oboseală a sufletului? Dar exista 
oare un asemenea lucru ca sufletul? Oboseala profundă pe 
care-o simţea se situa la un nivel unde conştiinţa n-avea 
acces. Obosită, obosită, obosită. 

Până şi Bellonda dădea semne de oboseală, deşi climatul 
de violenţă era pentru ea o adevărată desfătare. Singură 
Tamalane părea mai presus de toate astea, însă Odrade nu 
se lăsa amăgită. Tam atinsese vârsta contemplaţiei 
superioare, care le aştepta pe toate Surorile dacă 
supravieţuiau destul timp. Nimic altceva nu mai conta 
atunci, decât observarea şi judecarea. Nimic nu mai era 
formulat altfel decât prin câte-o expresie fugară pe 
trăsăturile brăzdate de riduri. lamalane vorbea foarte puţin 
în ultima vreme. Remarcile ei erau atât de laconice, încât 
deveneau aproape ridicole: „Mai cumpăraţi non-nave... 
Informaţi-o pe Sheeana... Studiaţi dosarul Idaho... 
Întrebaţi-o pe Murbella...” Uneori nu lăsa să se audă decât 


mormăieli, de parcă s-ar fi temut că vorbele ar putea s-o 
trădeze. 

Şi în tot acest timp, Furiile le vânau, răscolind spaţiul în 
căutarea oricărui indiciu care să le permită descoperirea 
coordonatelor Planetei Canonicatului. 

În gândurile ei cele mai tainice, Odrade îşi imagina non- 
navele Onoratelor Matres ca pe nişte corăbii de corsari 
străbătând mările infinite dintre stele. Nu arborau 
pavilionul negru cu cap de mort şi oase încrucişate, dar asta 
nu însemna că simbolul nu era prezent. Şi nu exista nimic 
romantic în motivațiile lor. Ucide şi jefuieşte! Adună-ţi 
bogăţiile din sângele altora. Secătuieşte-le energiile şi 
mână-ţi non-navele ucigaşe pe căi lubrifiate cu sânge. 

Şi nu-şi dădeau seama că aveau să se înece în lubrifiant 
roşu dacă se încăpăţânau să continue pe acest făgaş. 

Cu siguranţă că trebuie să existe oameni încrâncenaţi de 
mânie, acolo, în acea Dispersie în care îşi au obârşia 
Onoratele Matres. Oameni care vor fi trăind toată viaţa cu o 
singură idee: să le facă de petrecanie! 

Nimic nu era mai periculos decât un univers în care unor 
asemenea idei li se îngăduia să circule fără oprelişti. 
Civilizaţiile demne de acest nume aveau grijă ca astfel de 
idei să nu dobândească energie, ba chiar să nici nu aibă 
prilejul de a lua naştere. lar când lucrul se producea totuşi, 
din întâmplare sau dintr-un accident, ele erau degrabă 
deviate, înainte de-a apuca să capete o forţă de inerție prea 
mare. 

Odrade era realmente uimită de faptul că Onoratele 
Matres nu vedeau acest lucru, sau, dacă-l vedeau, că nu-i 
dădeau importanţă. 

„Isterice infatuate”, le calificase într-o zi Tamalane. 

„Xenofobe”, o contrazisese Bellonda, mereu predispusă să 
corecteze pe toată lumea, ca şi cum poziţia ei în fruntea 
Arhivelor îi îngăduia o mai bună înţelegere a realităţii. 

Amândouă aveau dreptate, considera Odrade. Onoratele 
Matres se comportau ca nişte isterice pentru care orice 


străin era un duşman. Singurele persoane cărora păreau să 
le acorde încredere era bărbaţii pe care-i subjugau sexual, 
dar şi această încredere era limitată. Erau nevoite să se 
asigure întruna, după cum susţinea Murbella (singura 
noastră Onorată Mater prizonieră), că priza lor rămânea 
suficient de fermă. 

„Câteodată, la mânie, ucid pe câte unul doar pentru a le 
servi drept exemplu celorlalţi”, explicase Murbella, iar 
cuvintele ei impuseseră întrebarea: Vor să facă şi din noi un 
exemplu? „Priviţi! lată ce păţesc cei ce cutează să ni se 
împotrivească!” „Le-aţi iritat”, spusese Murbella. „Şi, o dată 
iritate, nu se vor lăsa până ce nu vă vor fi nimicit. , 

Moarte străinilor! 

O reacţie ciudat de primitivă. O slăbiciune, dacă ştim s-o 
exploatăm, îşi spunea Odrade. 

Xenofobia - împinsă până la limita ridicolului? 

Foarte posibil. 

Odrade lovi cu pumnul în tăblia biroului, conştientă că 
gestul avea să fie observat şi înregistrat de Surorile care 
exercitau o supraveghere constantă a comportamentului 
Maicii Superioare. Apoi vorbi cu voce tare, pentru 
omniprezenţii ochi com şi câinii de pază din spatele lor: 

— N-o să aşteptăm la nesfârşit în enclave, pe poziţii 
defensive! Am devenit la fel de grase ca Bellonda (n-are 
decât să se supere!) închipuindu-ne că am creat o societate 
intangibilă şi structuri trainice. 

Făcu ochii roată prin încăperea atât de familiară. 

— Locul ăsta este unul dintre punctele noastre slabe! 

Se reaşeză la birou gândindu-se (ca şi cum n-ar fi avut alte 
griji!) la necesităţile comunitare şi arhitecturale ale Bene 
Gesseritului. Şi de ce nu? Era una dintre prerogativele 
Maicii Superioare! 

Aşezămintele Comunităţii Surorilor se dezvoltau rareori la 
întâmplare. Chiar şi când se implantau pe structuri 
preexistente (cum fusese cazul vechii Citadele Harkonnen 
de pe Gammu), o făceau cu intenţia de a renova totul. 


Aveau nevoie de pneumotuburi pentru expedierea 
mesajelor şi a pachetelor de mici dimensiuni, de linii optice 
şi de proiectoare duradiante pentru transmiterea 
criptogramelor. Surorile se considerau experte în arta 
protejării comunicaţiilor. Misivele importante erau 
încredințate unor curiere acolite sau unor Cucernice Maici, 
pregătite să se autodistrugă mai degrabă decât să trădeze 
încrederea superioarelor lor. 

Putea să vadă cu ochii minţii, dincolo de fereastra ei, 
dincolo de această planetă, superba reţea Bene Gesserit, 
perfect organizată şi dotată, unde fiecare Soră reprezenta 
o verigă umană solidară cu celelalte. Când era vorba de 
supraviețuirea Comunităţii, exista un nucleu indestructibil 
de loialitate. Chiar dacă se mai semnalau excepţii, 
câteodată spectaculoase (ca Doamna Jessica, bunica 
Tiranului), ele nu erau decât temporare. În mai toate 
cazurile, lucrurile reintrau repede în ordine. 

Dar toate astea deveniseră un şablon Bene Gesserit. O 
slăbiciune. 

Odrade nu se ferea să recunoască în sinea ei că 
împărtăşea întru totul temerile Bellondei. Dar să fiu 
afurisită dacă am să le las să întunece orice bucurie de a 
trăi! Asta ar fi însemnat să facă exact lucrul pe care-l 
doreau acele Onorate Matres însetate de sânge. 

— Vigoarea noastră vitală e ceea ce vor de la noi Furiile, 
rosti ea, ridicând privirea spre minusculii ochi com din 
tavan. 

Ca sălbaticii din epocile primitive, care devorau inima 
duşmanilor lor. Ei bine... Le vom da de mâncare! Pe 
săturate. Şi va fi prea târziu când îşi vor da seama că nu pot 
digera ce-au înghiţit! 

În afara învățăturilor preliminare, destinate formării 
postulantelor şi acolitelor, Bene Gesseritul nu obişnuia să 
facă prea mult uz de poveţe metaforice. Odrade însă avea 
propriile ei parabole. 

Cineva trebuie să ţină coarnele plugului. 


Surâse în sinea ei, în timp ce se apleca asupra lucrărilor 
de pe birou, mult mai înviorată. Camera de lucru, 
Comunitatea Surorilor, acestea îi erau grădina. O grădină 
unde trebuia să smulgă buruienile, să pună răsaduri. Şi 
îngrăşământ. Nu trebuie uitat îngrăşământul. 

Când m-am angajat să călăuzesc omenirea pe Poteca mea 
de Aur, i-am făgăduit o lecţie pe care să n-o uite nici în 
mormânt. Cunosc un model adânc înrădăcinat, căruia 
oamenii îi neagă existenţa, cu toate că-l confirmă prin 
faptele lor. Ei spun că doresc securitatea şi liniştea, starea 
de lucruri pe care o numesc pace. Dar chiar în vreme ce 
susţin asta, seamănă germenii dezordinii şi-ai violenţei. 

Leto II, Împăratul-Zeu. 

VASĂZICĂ, mă numeşte Regina-Păianjen! 

Preaonorata Mater se lăsă pe spate în jilţul masiv, 
amplasat pe o estradă înaltă. Pieptul ei ofilit tresări, 
scuturat de un hohot de râs mut. 

Ştie ce-o aşteaptă când o voi prinde în pânza mea! O să-i 
sug sângele până la ultima picătură, asta am să fac! 

Măruntă, cu trăsături şterse, animate de zvâcnete 
nervoase ale muşchilor, cobori ochii spre pardoseala 
scăldată în lumina ce pătrundea prin tavanul translucid al 
sălii de audienţe. O Cucernică Maică Bene Gesserit zăcea 
răstignită pe dalele galbene, imobilizată cu legături din 
fibră shiga. Prizoniera nu încerca să facă nici o mişcare. 
Astfel folosite, filamentele shiga erau cum nu se poate mai 
potrivite. l-ar reteza braţele într-o clipită! 

Sala în care trona era demnă de o Preaonorată Mater, atât 
prin dimensiunile ei, cât şi prin faptul că fusese luată cu 
forţa din stăpânirea altora. Cu o suprafaţă de trei sute de 
metri pătraţi, fusese concepută pentru întrunirile 
Navigatorilor Ghildei ce aveau loc pe această planetă, 
numită Joncţiune, unde fiecare Navigator se prezenta într-o 
cuvă monstruoasă. Prizoniera de pe pardoseala galbenă era 
un firicel de praf pierdut în imensitate. 


Bicisnica asta s-a arătat prea bucuroasă să-mi dezvăluie 
cum mă numeşte aşa-zisa ei Superioară! 

Era, totuşi, o dimineaţă încântătoare, îşi spunea 
Preaonorată Mater. Păcat doar că tortura şi sondele 
mentale nu dădeau nici un rezultat cu vrăjitoarele astea. 
Cum puteai să schingiuieşti pe cineva care era în măsură să 
aleagă moartea în orice moment? Şi care nu şovăia s-o facă! 
Pe deasupra, cunoşteau şi mijloace pentru a suprima 
durerea. Pline de resurse, aceste primitive. 

Iar asta mai era şi îndopată cu shere! Drogul ăsta 
blestemat avea puterea de a deteriora un creier la 
contactul sondelor înainte ca acestea să poată extrage ceva. 

Preaonorată Mater îi făcu semn uneia dintre aghiotantele 
ei, care o înghionti cu piciorul pe Cucernica Maică 
răstignită, apoi, la un alt semn, îi slăbi un pic legăturile 
shiga pentru a-i permite un minimum de mişcare. 

— Cum te cheamă, fetiţo? Întrebă Preaonorată Mater, cu 
un glas pe care vârsta şi falsa solicitudine îl făceau să sune 
ca un raşpel. 

— Mă cheamă Sabanda. 

O voce tinerească şi limpede, câtuşi de puţin afectată de 
caznele interogatoriilor. 

— 'Ţi-ar plăcea să ne vezi capturând un amărât de mascul 
şi înrobindu-l, Sabanda? 

Sabanda ştia ce trebuie să răspundă. Fusese instruită, ca 
toate celelalte. 

— Prefer să mor. 

Rostise cuvintele cu tot calmul, aţintindu-şi privirea spre 
faţa zbârcită, cu tenul de culoarea unei rădăcini uscate şi 
rămase prea mult timp în bătaia soarelui. Acele stranii 
puncte portocalii care jucau în ochii Preaonoratei Mater 
erau semnul furiei. Aşa-i spuseseră Instructoarele. 

Roba descheiată, roşu-aurie, ornamentată cu dragoni 
negri pe faldurile atârnând peste genunchi şi colantul roşu 
de sub ea nu făceau decât să accentueze jigăreala trupului 
pe care-l acopereau. 


Preaonorata Mater nu-şi schimbă câtuşi de puţin expresia 
în timp ce, ca în atâtea alte rânduri, le invectiva în gând pe 
vrăjitoarele Bene Gesserit: Fir-aţi toate blestemate! 

— Cu ce te ocupai pe planeta aia mizerabilă unde te-am 
capturat? Întrebă ea. 

— Îi învăţam carte pe copii. 

— Mă tem că n-am mai lăsat niciunul viu pe-acolo. 

Acum de ce zâmbeşte? Ca să mă provoace, evident! 

— Îi învăţai pe copii s-o adore pe vrăjitoarea Sheeana? 

— De ce i-aş fi învăţat să adore o Soră de-a noastră? 
Sheeanei nu i-ar plăcea asta. 

— Nu i-ar plăcea... Vrei să spui că a înviat din morţi şi că o 
cunoşti? 

— Oare doar pe cei vii îi cunoaştem? 

Ce clară şi netemătoare era vocea tinerei vrăjitoare! 
Posedau un autocontrol remarcabil, dar nici măcar asta n- 
avea să le salveze. Ciudat, totuşi, cum putea să persiste 
acest cult al Sheeanei. Trebuia extirpat, fireşte, anihilat în 
aceeaşi manieră în care vrăjitoarele însele erau anihilate 
încetul cu încetul. 

Preaonorata Mater ridică degetul mic al mâinii drepte. O 
aghiotantă care aştepta se apropie de prizonieră cu un 
injector. Poate că acest nou drog era cel care avea să 
dezlege limba vrăjitoarelor. Poate nu. Oricum, nu prea 
conta. 

Sabanda schiţă o grimasă când injectorul îi atinse gâtul. 
Muri în câteva secunde. Servitorii scoaseră cadavrul din 
sală. Aveau să-l dea de mâncare Fiutarilor captivi. Nu că 
Fiutarii ar fi fost de cine ştie ce folos. Nu se reproduceau în 
captivitate, nu dădeau ascultare nici celor mai simple 
ordine. Rămâneau posaci, inerţi. 

„Unde Îngrijitorii?” întreba uneori câte unul. Gurile lor 
umanoide nu erau în stare să pronunţe decât vorbe fără 
noimă. Totuşi, Fiutarii puteau furniza şi unele plăceri. lar 
captivitatea lor avea meritul de a demonstra că erau 
vulnerabili. Întocmai ca şi aceste vrăjitoare primitive. 


Până la urmă vom găsi ascunzătoarea vrăjitoarelor. Nu-i 
decât o chestiune de timp. 

Persoana capabilă să ia un lucru banal şi obişnuit pentru a- 
Il prezenta într-o nouă lumină are darul de a înspăimânta. 
Nu vrem ca ideile noastre să fie schimbate. Ne simţim 
ameninţaţi de asemenea tentative. „Ştiu deja tot ce-i 
important de ştiut!” spunem noi. Apoi apare Schimbătorul 
şi răstoarnă toate vechile noastre idei. 

Maestrul Zensufi. 

LUI MILES TEG îi plăcea să se joace în livezile care 
înconjurau Sectorul Central. Odrade îl dusese pentru prima 
oară acolo când abia învățase să meargă. Una dintre cele 
mai timpurii amintiri ale lui: avea doar doi ani şi ştia deja că 
era un ghola, deşi nu înţelegea pe de-a-ntregul semnificaţia 
acestui cuvânt. 

— Nu eşti un copil ca oricare altul, îi spusese Odrade. 'Te- 
am făcut din celule preluate de la un om foarte bătrân. 

Cu toate că era un copil precoce iar cuvintele ei i se 
păruseră vag tulburătoare, fusese mai interesat, pe atunci, 
să se zbenguie pe sub pomi, în iarba deasă a verii. 

Mai târziu, acelei prime zile petrecute în livadă i se 
adăugară altele, dimpreună cu tot mai multe impresii 
despre Odrade şi celelalte Surori care se ocupau de 
educaţia lui. Destul de repede, îşi dădu seama că Odrade 
găsea în aceste excursii aceeaşi desfătare ca şi el. 

Într-o după-amiază, pe când avea patru ani, el îi mărturisi: 

— Primăvara e anotimpul meu preferat. 

— Şi al meu. 

La vârsta de şapte ani, când începuse deja să facă dovada 
strălucitelor capacităţi mentale şi a memoriei holografice 
care îndemnaseră Comunitatea Surorilor să încredinţeze 
responsabilităţi atât de mari precedentei sale încarnări, 
simţi deodată în aceste livezi ceva nelămurit, care-l răscolea 
până în adâncul fiinţei. 

A fost prima sa percepţie reală a faptului că purta în el 
amintiri pe care nu reuşea să le rememoreze. Profund 


tulburat, s-a întors către Odrade, a cărei siluetă se contura 
aureolată de lumina soarelui de după-amiază şi a spus: 

— Există lucruri de care nu-mi pot aminti! 

— Într-o zi, ai să ţi le aminteşti, a răspuns ea. 

Chipul ei rămăsese nedesluşit, în umbră, iar cuvintele 
păruseră să vină dintr-un loc cufundat în beznă, aflat atât 
înlăuntrul lui cât şi în realitatea din jur. 

În acel an începu să studieze viaţa Basharului Miles Teg, 
ale cărui celule generaseră noua sa viaţă. Odrade îi dăduse 
o explicaţie sumară, arătându-şi unghiile: 

— l-am zgâriat uşor pielea de pe ceafă. Câteva celule au 
fost de ajuns pentru a-ţi da viaţă. 

Livezile emanau ceva de o intensitate aparte în anul acela. 
Fructele erau mai mari şi mai cărnoase, albinele păreau 
cuprinse de frenezie. 

— Din cauza deşertului care se extinde acolo, în regiunile 
sudice, îi spuse Odrade, care-l ţinea de mână în timp ce se 
plimbau pe sub merii încărcaţi, în roua încă proaspătă a 
dimineţii. 

Teg privi printre arbori, spre sud, hipnotizat pentru o clipă 
de lumina cernută prin frunzişul des. Învăţase despre 
deşert şi avea impresia că-i simte prezenţa apăsătoare până 
în acest loc. 

— Pomii simt că li se apropie sfârşitul, continuă Odrade. 
Viaţa se reproduce cu mai multă vigoare când este 
ameninţată. 

— Aerul e foarte uscat. Trebuie să fie tot din cauza 
deşertului. 

— Vezi ce multe frunze au îngălbenit şi s-au încreţit pe 
margini? A trebuit să irigăm din greu anul ăsta. 

Ceea ce-i plăcea la Odrade era că nu-i vorbea niciodată ca 
unui copil. | se adresa aproape ca de la egal la egal. Văzu 
frunzele galbene cu marginile răsucite. Deşertul le 
pricinuia asta. 

În mijlocul livezii, se opriră şi ascultară o bucată de vreme 
păsările şi insectele. Albine aflate la lucru în trifoiul păşunii 


învecinate veniră în inspecţie, dar el era marcat cu 
feromoni, asemenea tuturor celor care circulau liber pe 
Planeta Canonicatului. Bâzâiră în jurul lui, identificară 
marcajul şi se duseră să-şi vadă mai departe de florile lor. 

Mere. Odrade arătă cu degetul către vest. Piersici. 
Privirea lui urmări direcţia în care indica ea. Da şi cireşe, la 
est, dincolo de păşune. Zări picăturile de răşină care 
îmbroboneau ramurile. 

Seminţe şi răsaduri fuseseră aduse aici de primele non- 
nave cu vreo mie cinci sute de ani în urmă, spunea ea şi 
fuseseră plantate cu cea mai mare grijă. 

Teg îşi imagina mâini care scormoneau pământul, apoi îl 
tasau uşor în jurul mlădiţelor; îşi închipuia sistemul laborios 
de irigaţii, împrejmuirile menite să reţină vitele pe păşunile 
din jurul primelor plantaţii şi construcţii ale Canonicatului. 

La vremea aceea începuse deja să înveţe despre uriaşul 
vierme de nisip pe care Comunitatea Surorilor îl salvase de 
pe Rakis. Moartea acelui vierme dusese la apariţia unor 
creaturi care se numeau păstrăvi de nisip. Păstrăvii de nisip 
făceau să crească deşertul. O parte a acestei istorii conţinea 
relatări despre încarnarea sa anterioară, un om căruia i se 
spunea „Basharul”. Un mare comandant de oşti, care 
murise când nişte femei înspăimântătoare, numite Onorate 
Matres, distruseseră Rakisul. 

Teg găsea aceste studii deopotrivă fascinante şi 
tulburătoare. Simţea înlăuntrul lui goluri, locuri în care ar fi 
trebuit să existe amintiri. Aceste goluri îl strigau în vise. lar 
câteodată, când cădea în reverie, i se arătau chipuri. 
Aproape că auzea şi cuvinte. Şi i se întâmpla deseori să 
cunoască denumirile unor lucruri înainte de-a le fi învăţat 
de la cineva. Îndeosebi denumiri de arme. 

Curând, deveni conştient că în jurul lui se petreceau 
evenimente grave. Toată această planetă avea să devină un 
deşert, iar asta se întâmpla deoarece Onoratele Matres 
voiau să le omoare pe femeile Bene Gesserit care-l 
creşteau. 


Cucernicele Maici din preajma lui îi inspirau deseori 
teamă, cu robele lor negre, feţele veşnic severe şi ochii 
albastru-în-albastru, fără nici un pic de alb. Mirodenia 
cauza asta, spuneau ele. 

Odrade era singura care-i arăta ceea ce i se părea lui a fi o 
afecţiune adevărată, iar Odrade era o persoană foarte 
importantă. 'Toată lumea îi spunea Maică Superioară. Aşa 
trebuia să-i spună şi el, în afara cazurilor când se plimbau, 
numai ei doi, prin livezi. Atunci avea voie să-i spună doar 
Maică sau Mamă. 

În cel de-al nouălea an, în cursul unei promenade matinale 
cam pe la vremea culesului, după ce trecuseră de cea de-a 
treia creastă din livada de meri aflată la nord de Sectorul 
Central, dădură de-o mică depresiune lipsită de arbori, dar 
invadată de o vegetaţie luxuriantă alcătuită din tot felul de 
plante. Odrade puse mâna pe umărul lui şi-l făcu să se 
oprească într-un loc de unde se vedea un şir de pietre plate, 
negre, care formau o potecă şerpuită prin hăţişul de 
verdeață şi flori mărunte. Maica Superioară era într-o 
dispoziţie neobişnuită. I-o desluşi în glas. 

— Noţiunea de proprietate e o chestiune interesantă, rosti 
ea. Noi posedăm această planetă sau ea ne posedă pe noi? 

— Îmi place cum miroase aici, spuse el. 

Ea luă mâna de pe umărul lui şi-l împinse uşurel înainte. 

— Aici am plantat pentru nas, Miles. Plante aromatice. 
Observă-le cu atenţie şi caută să citeşti despre ele când te 
vei duce în bibliotecă. Oh! Poţi să le calci fără teamă, 
adăugă ea când el dădu să ocolească o tulpină care-i stătea 
în cale. 

El puse talpa pe mlădiţă verde, culcând-o la pământ. 
Numaidecât, un parfum înţepător îi urcă în nări. 

— Au fost plantate anume pentru a fi călcate şi lăsate să-şi 
împrăştie miresmele, zise Odrade. Presupun că 
Instructoarele te-au învăţat despre nostalgie. Ţi-au spus că 
nostalgia poate fi deseori provocată de o senzaţie olfactivă? 


— Da, Mamă, răspunse el. Apoi, întorcându-se să privească 
planta pe care o strivise, adăugă: Asta-i rozmarin. 

— De unde ştii? 

Vocea ei se însufleţise brusc. 

El ridică din umeri. 

— Ştiu, pur şi simplu. 

Odrade păru mulţumită. 

— S-ar putea să fie o amintire originală. 

În timp ce continuau să se plimbe pe poteca înmiresmată, 
Odrade rosti cu glas din nou îngândurat: 

— Fiecare planetă posedă propriul ei caracter, peste care 
desenăm motive ale Vechiului Pământ. Uneori, nu ne iese 
decât o schiţă aproximativă; aici însă, cred că am reuşit 
perfect. 

Îngenunche şi rupse o rămurea dintr-o plantă de un verde 
crud. O strivi între degete, apoi o apropie de nasul lui, 
spunând: 

— Salvie. 

EI ştia că era salvie, dar n-ar fi putut spune cum de ştia. 

— I-am simţit mirosul şi în mâncare. E ca melanjul? 

— Dă gust mai bun, dar nu acţionează asupra conştiinţei, 
răspunse ea, apoi se ridică în picioare şi-l privi din înaltul 
staturii, ei. Observă bine locul acesta, Miles, Lumile noastre 
ancestrale au dispărut, dar aici am recuperat o părticică 
din originile noastre. 

El avu sentimentul că Odrade era pe cale să-l înveţe ceva 
important. O întrebă: 

— De ce voiai să ştii, adineaori, dacă planeta asta ne 
posedă? 

— Comunitatea Surorilor consideră că noi suntem 
intendentele acestor ţinuturi. Ştii ce este un intendent? 

— Ca Roitiro, tatăl prietenului meu, Yorgi. Yorgi spune că 
sora lui mai mare va deveni într-o zi intendenta plantațiilor 
lor. 

— Aşa este. Ocupăm anumite planete de mai mult timp 
decât oricare alţii despre care avem ştiinţă, dar nu suntem 


decât intendente. 

— Dacă Planeta Canonicatului nu vă aparţine, cui îi 
aparţine? 

— Poate că nimănui. Întrebarea mea este: în ce fel şi-au 
pus amprenta una asupra celeilalte Comunitatea Surorilor 
noastre şi această planetă? 

El ridică ochii spre chipul maicii, apoi îi cobori, privindu-şi 
mâinile. Canonicatul era pe cale să-şi pună amprenta 
asupra lui chiar în acest moment? 

— Cele mai multe amprente se află în adâncul fiinţei 
noastre, rosti ea, prinzându-l de mână. Să mergem. 

Părăsiră vâlceaua cu plante aromatice şi începură să urce 
către domeniul lui Roitiro, în vreme ce Odrade continua să-i 
vorbească. 

— Comunitatea Surorilor creează rareori grădini botanice. 
Grădinile trebuie să ofere mai mult decât o desfătare 
pentru văz şi miros. 

— Hrană? 

— Exact. Rolul lor principal este de a ne oferi mijloace de 
subzistență. Plantele ne hrănesc. Cele pe care le-ai văzut 
adineaori sunt destinate bucătăriilor noastre. 

Teg simţea cum cuvintele ei se strecurau înlăuntrul lui, 
instalându-se printre golurile din memorie. Intuia existenţa 
unei planificări care acoperea secole: copaci pentru 
înlocuirea grinzilor de construcţii şi consolidarea digurilor, 
plante pentru a împiedica eroziunea malurilor de râuri şi 
lacuri, plante pentru a proteja straturile solului contra 
acţiunii ploilor şi a vântului, plante pentru a menţine 
falezele mărilor şi chiar plante subacvatice pentru a asigura 
locuri prielnice reproducerii peştilor. Bene Gesseritul se 
gândea până şi la arbori care să ofere umbră şi adăpost 
sau, pur şi simplu, să proiecteze umbre interesante pe 
peluzele parcurilor. 

— Copacii şi plantele sunt în centrul tuturor relaţiilor 
noastre simbiotice, spuse Odrade. 

— Simbiotice? 


Era un cuvânt nou pentru el. 

Ea îi oferi explicaţia pornind de la un lucru cu care el era 
deja familiarizat: culesul ciupercilor. 

— Ciupercile nu cresc decât în tovărăşia unor rădăcini 
primitoare. Fiecare dintre ele întreţine o relaţie de 
simbioză cu o anumită plantă. Ambele specii au de profitat 
de pe urma acestei relaţii, fiecare luând de la cealaltă ceva 
de care are nevoie. 

Odrade continuă să dezvolte subiectul şi, la un moment 
dat, el, plictisit de dăscăleală, lovi cu piciorul într-un smoc 
de iarbă. Observă imediat privirea ei dezaprobatoare. 
Făcuse ceva ce nu trebuia. De ce era îngăduit să calce pe 
anumite plante iar pe altele nu? 

— Miles! Iarba împiedică vântul să care humusul în locuri 
unde n-ar servi la nimic, ca, de pildă, albiile râurilor. 

El recunoscu tonul. Era o dojană. Lăsă ochii în jos, spre 
iarba pe care-o năpăstuise. 

— Ierburile acestea, reluă Odrade, sunt hrana vitelor 
noastre. Cu seminţele unora dintre ele ne hrănim şi noi, în 
pâine şi alte alimente. Alte ierburi devin stuf şi trestii, care 
servesc drept paravânt. 

Ştia toate astea! Încercând s-o distragă, repetă, stâlcind în 
mod intenţionat cuvântul: 

— Paravan? 

Ea nu zâmbi şi el înţelese că se înşelase crezând că putea 
s-o păcălească. Resemnat, ascultă mai departe lecţia. 

— Când deşertul va ajunge până aici, îi explică ea, viţa de 
vie, ale cărei rădăcini pivotante puteau pătrunde în sol până 
la o adâncime de câteva sute de metri, avea să fie, probabil, 
ultima plantă învinsă. Pomii fructiferi din livezi aveau să 
moară primii. 

— De ce trebuie să moară? 

— Ca să lase loc unor forme de viaţă mai importante. 

— Viermii de nisip şi melanjul. 

Observă mulţumirea ei după ce arâtase că ştie despre 
relaţia dintre viermii de nisip şi mirodenia de care avea 


nevoie Bene Gesseritul pentru a supravieţui. Nu prea 
înţelegea cum funcţiona această relaţie, dar şi-o imagina ca 
pe un cerc: Viermi de nisip, păstrăvi de nisip, melanj şi, din 
nou, de la capăt. lar Bene Gesseritul lua ceea ce-i era 
necesar din acest cerc. 

Sătul, totuşi, de atâta învăţătură, întrebă: 

— De vreme ce toate aceste plante vor muri oricum, ce 
rost mai are să scotocesc în bibliotecă şi să le învăţ numele? 

— Fiindcă eşti fiinţă umană şi oamenii au, adânc 
înrădăcinată în ei, dorinţa de a clasifica, de a aplica o 
etichetă fiecărui lucru. 

— Şi de ce trebuie să dăm nume lucrurilor? 

— Pentru că în felul acesta putem revendica drepturi 
asupra celor pe care le numim. Ne asumăm un drept de 
proprietate care însă uneori poate fi înşelător şi periculos. 

Revenea, deci, la noţiunea de proprietate. 

— Lacul meu, planeta mea, strada mea, urmă Odrade. 
Eticheta mea, pentru totdeauna. Dar eticheta pe care-o 
aplici unui loc sau unui lucru s-ar putea să nu dureze nici 
măcar cât propria ta viaţă, decât, poate, sub forma unui os 
pe care ţi-l aruncă un cuceritor amabil... Sau sub cea a unui 
sunet de care îţi aminteşti cu groază. 

— Dune, rosti el. 

— Eşti ager! 

— Onoratele Matres au nimicit Dune. 

— Şi ne vor nimici şi pe noi dacă ne găsesc. 

— Nu dacă eu voi deveni Basharul vostru! 

Cuvintele îi ieşiseră pe negândite, dar, o dată pronunţate, 
avu sentimentul ca ar fi putut să conţină o doză de adevăr. 
Documentele din bibliotecă spuneau că Basharul vâra 
spaima în inamici doar făcându-şi apariţia pe un câmp de 
bătălie. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Odrade spuse: 

— Basharul leg era la fel de faimos pentru talentul lui de a 
crea situaţii în care bătălia nu mai era necesară. 

— Dar s-a bătut cu toţi inamicii voştri. 


— Nu uita Dune, Miles. Acolo şi-a găsit moartea. 

— Ştiu. 

— Instructoarele ţi-au cerut deja să studiezi despre 
Caladan? 

— Da. Se numeşte Dan în istoriile mele. 

— Etichete, Miles. Numele sunt jaloane interesante, dar 
cei mai mulţi oameni nu-s în stare să stabilească şi alte 
legături. Istoria e cam plictisitoare, nu-i aşa? Numele... 
Mijloace comode pentru a-i desemna pe alţii, utile mai ales 
între cei de-un fel cu tine, nu? 

— Eşti şi tu de-un fel cu mine? 

Era o întrebare care îl frământa, dar pe care nu şi-o 
pusese niciodată până acum în aceşti termeni. 

— Suntem Atreizi, tu şi cu mine. Să-ţi aminteşti asta când 
vei relua studiul Caladanului. 

Pe drumul de întoarcere, prin livezi şi păşuni, până la 
dâmbul de unde se putea admira panorama Sectorului 
Central, Teg văzu marele complex administrativ şi spaţiile 
verzi dimprejur cu o sensibilitate nouă. Păstră însă impresia 
doar pentru el, în timp ce coborau pe drumeagul mărginit 
de garduri spre arcada unde începea Strada Întâi. 

„Un giuvaer viu”, spunea Odrade despre Sectorul Central. 

Când trecu pe sub bolta de la intrare, el ridică ochii spre 
numele străzii, gravat în limba galach cu graţioasele 
caractere cursive ale caligrafiei Bene Gesserit. Toate 
clădirile şi străzile Sectorului Central erau indicate în 
această scriere ornamentală. 

Privind structurile din jurul lui, fântâna arteziană din 
scuarul aflat în faţă, detaliile elegante ale arhitecturii, avu 
sentimentul unei profunde experienţe umane. Bene 
Gesseritul imprimase acestui loc o semnificaţie subtilă, pe 
care el nu izbutea încă s-o descifreze în întregime. Lucruri 
spicuite din materiile de studiu sau în cursul plimbărilor 
prin livezi, lucruri uneori simple, alteori complicate, îi 
apăreau acum sub un alt unghi. Era o manifestare a 
capacităţilor sale latente de mentat, dar el nu ştia asta. 


Simţea doar că memoria lui fidelă strămutase şi 
reorganizase o serie de relaţii. Se opri brusc şi privi înapoi, 
în direcţia din care veniseră. Livezile, dincolo de arcada de 
la capătul străzii acoperite. 'Totul era în relaţie. Apele uzate 
ale Sectorului Central serveau la fabricarea metanului şi a 
îngrăşămintelor (vizitase uzina însoţit de o Instructoare). 
Metanul alimenta pompe şi o parte din instalaţiile 
frigotehnice. 

— La ce te uiţi, Miles? 

Teg nu ştiu ce răspuns să dea. Dar îşi aminti brusc de o 
după-amiază de toamnă, când Odrade îl luase într-o 
plimbare cu topterul pe deasupra Sectorului Central, 
pentru a-i vorbi despre aceste relaţii şi a-i da o „vedere de 
ansamblu”. Pe atunci nu fuseseră decât vorbe, dar acum 
vorbele căpătaseră înţeles. 

„Am vrut să creăm ceva cât mai apropiat de un cerc 
ecologic închis”, îi explicase ea la bordul topterului. 
„Sateliții Controlului Meteo coordonează totul şi reglează 
debitele.” 

— Pentru ce priveşti spre livadă, Miles? 

Vocea ei era plină de imperative în faţa cărora el nu avea 
nici o apărare. 

— În ornitopter, ai spus că-i frumos, dar periculos. 

Nu făcuseră decât un singur zbor cu topterul, împreună. 
Odrade înţelese imediat la ce se referea. Cercul ecologic. 

EI se întoarse şi ridică, ochii spre ea, aşteptând. 

— Un spaţiu închis, spuse ea. Cât de tentant este să 
ridicăm ziduri înalte şi să împiedicăm pătrunderea oricărei 
schimbări. Să putrezim aici, în confortul mulţumirii de sine. 

Cuvintele ei avură darul să-l tulbure. Avea impresia că le 
mai auzise... Altundeva, rostite de o altă femeie care-l ţinea 
de mână. 

— Îngrădirile de orice fel sunt cel mai fertil teren pentru 
cultivarea urii faţă de tot ce vine din exterior, reluă ea. 
Numai că recolta este întotdeauna amară. 

Nu erau tocmai aceleaşi cuvinte, dar era aceeaşi lecţie. 


Porni încet mai departe, alături de ea, simţindu-şi umedă 
mâna din mâna ei. 

— De ce eşti atât de tăcut, Miles? 

— Sunteţi cultivatoare, zise el. Asta e, de fapt, ocupaţia 
voastră, în Bene Gesserit. 

Odrade înţelese numaidecât ce se întâmplase. Formaţia lui 
de mentat ieşea la iveală, fără ca el să-şi dea seama. Era 
mai bine să nu exploreze aspectul acesta, pentru moment. 

— Ne interesează, într-adevăr, tot ce creşte, Miles, spuse 
ea. E o dovadă de perspicacitate din partea ta ca ai 
observat asta. 

Când se despărţiră, ea pentru a se întoarce în turnul ei, el 
pentru a se îndrepta spre camera lui din sectorul şcolar, 
Odrade spuse: 

— Am să le recomand Instructoarelor tale să pună mai 
mult accent pe utilizările subtile ale energiei. 

EI îi interpretă greşit vorbele: 

— Mă antrenez deja cu lasere. Toată lumea spune că mă 
descurc foarte bine. 

— Am auzit. Dar există arme pe care nu le poţi ţine în 
mâini. Nu le poţi ţine decât în minte. 

Regulile stricte înalţă fortificaţii la adăpostul cărora 
minţile înguste creează satrapii. Stare de lucruri 
periculoasă când totul merge bine, dezastruoasă în 
momente de criză. 

Coda Bene Gesserit. 

ÎNTUNERIC DE NEPĂTRUNS în dormitorul Preaonoratei 
Mater. Logno, Mare Doamnă şi primă-aghiotantă a 
Preainaltei, intră din coridorul neluminat, după cum i se 
ordonase, şi, dând de beznă, se înfioră. Aceste întâlniri în 
cea mai deplină obscuritate o îngrozeau şi ştia că asta făcea 
deliciul Preaonoratei Mater. Dar nu putea fi singurul motiv 
pentru lipsa luminii. Se temea Preaonorată Mater de un 
atentat? Multe Preainalte fuseseră detronate în pat. Nu... 
Nu era doar asta, deşi probabil că faptul era luat în 
considerare la alegerea cadrului. 


Mârâieli şi gemete în întuneric. 

Unele Onorate Matres se hlizeau şi spuneau că Preaiînalta 
se încumeta să ia la pat câte-un Fiutar. Logno nu credea c- 
ar fi fost imposibil. Această Preaonorată Mater era foarte 
cutezătoare. Nu fusese ea cea care salvase mai multe Arme 
din catastrofa Dispersiei? Totuşi... Fiutari? Surorile ştiau că 
Fiutarii nu puteau fi subjugaţi prin sex. Cel puţin, nu prin 
sex cu fiinţe umane. Poate că exista vreun alt mijloc pe care- 
| cunoşteau Duşmanii cu Multe Feţe, cine ştie? 

În dormitor plutea un miros de blană udă. Logno închise 
uşa în spatele ei şi aşteptă. Preaonoratei Mater nu-i plăcea 
să fie întreruptă, indiferent ce va fi făcut ea acolo, la 
adăpostul întunericului. 

Dar mi-a îngăduit s-o numesc Dama. 

Un nou geamăt, apoi: 

— Aşează-te pe podea, Logno. Da, acolo, în faţa uşii. 

Chiar mă vede sau doar ghiceşte? 

Logno nu cuteză s-o pună la încercare. 

Otravă. Aşa o să-i vin de hac într-o zi. E prudentă, dar i se 
poate distrage atenţia. 

Chiar dacă celelalte Surori strâmbau din nas, otrava era 
acceptată ca instrument de succesiune... cu condiţia ca 
succesoarea să posede şi alte mijloace pentru a se menţine 
la putere. 

— Logno, ixienii ăia cu care ai vorbit astăzi... Ce părere au 
despre Armă? 

— Nu înţeleg natura ei, Dama. lar eu nu le-am dat nici o 
explicaţie. 

— Fireşte că nu. 

— Ai să propui din nou ca Arma şi încărcătura să fie 
reunite? 

— Mă iei peste picior, Logno? 

— Dama! Nici nu mi-ar putea trece prin cap una ca asta. 

— Sper. 

Linişte. Logno îşi dădu seama că reflectau, amândouă, la 
aceeaşi problemă. Doar trei sute de exemplare ale Armei 


supravieţuiseră catastrofei. Fiecare piesă putea fi folosită 
doar o singură dată şi numai în cazul în care Consiliul (care 
deţinea Încărcătura) era de acord s-o armeze. Preaonorata 
Mater, care avea controlul Armei propriu-zise, nu dispunea 
decât de jumătate din puterea ei înspăimântătoare. Arma 
fără încărcătură era doar un mic tub negru care putea fi 
ţinut într-o mână. Cu Încărcătura, putea disemina o moarte 
fulgerătoare, fără a vărsa nici o picătură de sânge, în limita 
scurtei sale raze de acţiune. 

— Cei cu Multe Feţe..., mormăi Preaonorata Mater. 

Logno dădu din cap în direcţia beznei din care venise 
mormăitul. 

Poate că mă vede. La urma urmei, nu ştiu ce altceva va 
mai fi putut să salveze sau ce-i vor fi putut furniza ixienii. 

Cei cu Multe Fete, fir-ar ei blestemaţi în vecii vecilor, 
cauzaseră catastrofa. Ei şi Fiutarii lor! Cu câtă uşurinţă 
puseseră mâna pe toate Armele, în afară de cele trei sute! 
Puterile lor erau înfricoşătoare. 

Trebuie să ne înarmăm cum se cuvine înainte de a ne 
întoarce la luptă. Dama are dreptate. 

— Planeta aia... Buzzell, se auzi din nou glasul 
Preaonoratei Mater. Eşti sigură că nu-i apărată? 

— N-a fost detectat nici un sistem defensiv. Contrabandiştii 
spun ca nu-i apărată. 

— Dar e atât de bogată în gemone! 

— Aici, în Vechiul Imperiu, nimeni nu prea se încumetă să 
le atace pe vrăjitoare. 

— Nu pot să cred că nu-s decât câţiva pe planeta aia! 
Trebuie să fie vreun soi de capcană. 

— E o ipoteză de luat în considerare, Dama. 

— N-am încredere în contrabandişti, Logno. Pune să mai 
fie marcați câţiva şi verifică încă o dată cum stau lucrurile 
pe Buzzell. Or fi ele slabe, vrăjitoarele, dar proaste cu 
siguranţă nu-s. 

— Da, Dama. 


— Spune-le ixienilor că vom fi foarte nemulţumite dacă nu 
vor fi în stare să reproducă Arma. 

— Dar fără Încărcătură, Dama... 

— O să ne ocupăm de asta când va fi cazul. Şi acum, du-te. 

Logno auzi un „Daaaaa!” înfundat în clipa în care ieşea. 
Până şi obscuritatea culoarului i se păru primitoare după 
bezna apăsătoare din dormitor şi se grăbi spre lumină. 

Avem tendinţa de a deveni aidoma celor mai răi dintre 
duşmanii noştri. 

Coda Bene Gesserit. 

IARĂŞI IMAGINI ACVATICE! 

Suntem pe cale să transformăm toată afurisita asta de 
planetă într-un deşert, iar eu am viziuni acvatice! 

Odrade şedea în biroul ei, înconjurată de obişnuitul tumult 
al dimineţii şi o simţea pe Copila Mării plutind pe valuri 
care o purtau şi-o rostogoleau în toate părţile. Valurile 
aveau culoarea sângelui. Copila Mării aflată înlăuntrul ei 
anticipa momente sângeroase. 

Ştia care era obârşia acestor imagini: epoca dinaintea 
celei în care Cucernicele Maici începuseră să-i dirijeze 
viaţa; copilăria petrecută în casa minunată de pe ţărmul 
mării, pe Gammu. În pofida grijilor imediate, nu-şi putu 
împiedica un zâmbet. Stridiile preparate de Tata. Tocana de 
stridii... Care rămânea şi azi mâncarea ei preferată. 

Din toată copilăria ei, cel mai bine îşi amintea de 
incursiunile în mare. Când plutea, ceva părea să comunice 
direct cu esenţa fiinţei sale. Legănatul valurilor, sentimentul 
existenţei unor orizonturi nemărginite, cu stranii locuri 
necunoscute aflate chiar dincolo de hotarele curbe ale unei 
lumi acvatice, palpitanta senzaţie de pericol inerentă însăşi 
materiei care-o purta... Toate astea se combinau pentru a o 
încredința că era o Copilă a Mării. 

Şi Tata era mai calm în acea ambianţă. lar Mama Sibia, cu 
părul fluturând în bătaia vântului, era mai fericită. Un 
simţământ de echilibru radios emana încă dinspre acele 
timpuri, ca un mesaj liniştitor, exprimat într-un limbaj mai 


vechi decât cele mai vechi amintiri oferite de Celelalte 
Memorii. Aici este locul meu. Acesta e mediul meu. Sunt o 
Copilă a Marii. 

Concepţia ei personală despre sănătatea mentală 
provenea din acea epocă. Aptitudinea de a-ţi menţine 
echilibrul în ape necunoscute. Capacitatea de a-ţi păstra eul 
cel mai profund în ciuda valurilor neaşteptate. 

Mama Sibia îl insuflase această facultate lui Odrade cu 
mult înainte ca Surorile Bene Gesserit să vină după 
„vlăstarul Atreides” ce-i fusese încredinţat spre tăinuire. 
Mama Sibia, care era doar o mamă adoptivă, o învățase pe 
Odrade să se iubească pe sine. 

Într-o societate Bene Gesserit unde orice formă de 
dragoste era suspectă, acesta rămânea secretul cel mai 
preţios al lui Odrade. 

În adâncul fiinţei mele, sunt fericită cu mine însămi. Nu mă 
tem de singurătate. Deşi, la drept vorbind, nici o Cucernică 
Maică nu era cu adevărat singură după ce Agonia 
Mirodeniei făcea să se reverse în ea Celelalte Memorii. 

Dar Mama Sibia şi, da şi Tata, acţionând în loco parentis 
pentru Bene Gesserit, îi transmiseseră o forţă profundă 
celei lăsate sub ocrotirea lor în cursul acelor ani de 
tăinuire. Cucernicelor Maici nu le mai rămăsese altceva de 
făcut decât să amplifice acea forţă. 

Instructoarele încercaseră să extirpe „dorinţa intensă de 
afinități personale” a lui Odrade, dar în cele din urmă 
eşuaseră. Fără a avea cu adevărat certitudinea eşecului lor, 
însă rămânând suspicioase, sfârşiseră prin a o trimite pe Al 
Dhanab - o lume în mod intenţionat menţinută în condiţii ce 
aminteau de tot ce era mai râu pe Salusa Secundus - 
pentru a fi formată într-un mediu natural care reprezenta, 
în sine, o permanentă ordalie. O planetă mai aprigă decât 
Dune, în multe privinţe: faleze înalte şi canioane aride, 
vânturi fierbinţi şi furtuni îngheţate, uscăciune şi umiditate 
excesive. Comunitatea Surorilor o considera locul ideal 
pentru oţelirea celor meniţi să supravieţuiască pe Dune. 


Dar nimic din toate acestea nu reuşise să ştirbească nucleul 
secret al lui Odrade. Copila Mării rămăsese intactă. 

Şi ea este cea care mă pune în gardă acum. 

Era un avertisment preştient? 

Posedase dintotdeauna această fărâmă de talent, acest 
infim freamăt lăuntric care vestea că un pericol iminent 
ameninţa Comunitatea Surorilor. Genele Atreides îşi făceau 
simțită prezenţa. Amenințarea viza Canonicatul? Nu... 
Durerea pe care n-o putea localiza cu precizie spunea că 
alţii erau în pericol. Alţii, dar importanţi. 

Lampadas? Fărâma ei de talent nu putea da răspuns. 

Maestrele Geneticiene se străduiseră să suprime 
periculoasa facultate a preştiinţei din linia Atreides, dar nu 
obţinuseră decât un succes limitat. „Nu ne putem asuma 
riscul de a crea un nou Kwisatz Haderach!” Surorile ştiau 
de existenţa acestei particularităţi la Maica lor Superioară, 
însă cea dinaintea ei, Taraza, preconizase „utilizarea 
precaută a acestui talent” în interesul Comunităţii Surorilor. 
Taraza era de părere că preştiinţa lui Odrade se manifesta 
selectiv în prezenţa unui pericol care ameninţa Bene 
Gesseritul. 

Odrade împărtăşea această părere. Existau momente în 
care, fără voia ei, întrezărea ameninţări. Le întrezărea, 
doar. Şi, mai nou, visa. 

Era un vis ce revenea des şi care-i lăsa o cumplită impresie 
de realitate, ca şi cum toate simţurile ei ar fi fost acordate 
la caracterul imediat al lucrurilor ce se petreceau în mintea 
ei. Visa că era pe cale să traverseze o prăpastie, păşind pe o 
frânghie întinsă şi cineva (nu îndrăznea să se întoarcă 
pentru a vedea cine) venea din spatele ei, cu un topor, să 
taie frânghia. Simţea, sub tălpile goale, fibra aspră din care 
era împletită coarda. Simţea suflul unui vânt rece, aducând 
miros de ars. Şi era sigură că toporul se apropie! 

Fiecare pas periculos mobiliza întreaga ei energie. Un 
pas! Încă unul! Şi încă unul! Frânghia se legăna deasupra 


abisului şi ea înainta cu braţele întinse, luptând pentru a-şi 
păstra echilibrul. 

Dacă eu cad, cade şi Comunitatea Surorilor! 

Bene Gesseritul ar fi sfârşit în fundul prăpastiei de sub 
frânghia întinsă. Ca orice organism viu şi Comunitatea 
Surorilor trebuia să piară cândva. O Cucernică Maică nu ar 
fi cutezat să nege acest lucru. 

Dar nu aşa. Nu prăbuşindu-ne pentru că frânghia a fost 
tăiată. Nu trebuie să îngăduim ca frânghia să fie tăiată! 
Trebuie să traversez prăpastia înainte ca toporul să cadă. 
„Trebuie! Trebuie!” 

Visul sfârşea, întotdeauna, în acest punct, cu propria ei 
voce răsunându-i încă în urechi când se trezea, în dormitor, 
cu trupul rece ca gheaţa. Nici o picătură de sudoare. Chiar 
şi în chinurile unui coşmar, restricţiile Bene Gesserit nu 
îngăduiau excese inutile. 

Corpul n-are nevoie să transpire? Corpul nu va transpira. 

Stând în biroul ei şi amintindu-şi visul, Odrade simţea din 
plin profunzimea realităţii reprezentate de metafora 
precarei frânghii. 

Firicelul de aţă pe care port în echilibru soarta 
Comunităţii Surorilor mele. 

Copila Mării simţea şi ea, apropierea coşmarului şi 
reacţiona cu imagini de ape însângerate. Avertisment 
lugubru, peste care nu se putea trece cu uşurinţă. Lui 
Odrade îi venea să sară în picioare şi să strige: „Răspândiţi- 
vă care-ncotro, mioarele mele! Fugiţi! Fugiţi!” 

Ce şoc le-ar fi provocat câinilor de pază! 

Îndatoririle îi cereau unei Maici Superioare să înfrunte cu 
bărbăţie temerile ei interioare şi să acţioneze ca şi cum 
nimic nu ar fi avut importantă în afara deciziilor oficiale pe 
care trebuia să le ia. Mai ales, fără panică! Nu că vreuna 
dintre deciziile ei imediate ar fi fost de natură a nu crea 
probleme, în vremurile acestea. Dar calmul era absolut 
necesar. 


Unele mioare fugeau deja care-ncotro, dispărând în 
necunoscut. Sub forma vieților împărtăşite în Celelalte 
Memorii. Restul mioarelor, de aici, din Canonicat, aveau să 
ştie când trebuia s-o rupă la fugă. Când vom fi descoperite. 
Comportamentul lor avea să fie dictat, atunci, de 
necesităţile momentului. Singurul lucru care conta cu 
adevărat era superba lor pregătire. O pregătire în care se 
putea pune toată nădejdea. 

Fiecare celulă Bene Gesserit, indiferent de destinaţia ei 
finală, primise aceeaşi condiţionare ca şi cea din Canonicat: 
mai degrabă distrugerea totală, decât supunerea. Flăcările 
urlătoare ar fi înghiţit trupuri şi documente preţioase. Tot 
ce-ar mai fi găsit un cuceritor ar fi fost o ruină 
nefolositoare, înecată în cenuşă. 

Unele Surori din Canonicat aveau să scape, desigur. Dar 
fuga în momentul atacului... Ce zădărnicie! Oricum, 
Surorile care deţineau posturi-cheie îşi împărtăşiseră deja 
Celelalte Memorii. Ca măsură de precauţie. Maica 
Superioară însă nu o făcuse. Chestiune de moral! 

Unde s-ar fi putut fugi? Cine avea şanse să scape şi cine 
putea fi capturat? Acestea erau adevăratele întrebări. Ce s- 
ar fi întâmplat dacă o capturau pe Sheeana, acolo, la 
marginea noului deşert, unde aştepta apariţia viermilor de 
nisip care poate că n-aveau să existe nicicând? Sheeana 
plus viermii de nisip: o redutabilă forţă religioasă, pe care 
Onoratele Matres ar fi ştiut, poate, s-o exploateze. Dar dacă 
Onoratele Matres îl capturau pe ghola-ul Idaho sau pe 
ghola-ul Teg? Pentru Bene Gesserit n-ar mai fi existat 
niciodată ascunzătoare, dacă vreuna dintre aceste 
posibilităţi devenea reală. 

Dacă... Dacă... 

Furia frustrării îi spunea: „Ar fi trebuit să-l ucidem pe 
Idaho în clipa în care a ajuns la noi! N-ar fi trebuit să creăm 
niciodată ghola-ul leg!” 

Doar membrele Consiliului, asistentele ei cele mai 
apropiate şi o parte din câinii de pază îi împărtăşeau 


temerile. Se mulţumeau însă să emită rezerve. Niciuna 
dintre ele nu era cu adevărat sigură în privinţa celor doi 
ghola, nici măcar după ce minaseră non-nava, pentru a o 
putea arunca în orice clipă pradă flăcărilor urlătoare. 

În acele ultime ore dinaintea sacrificiului său eroic, fusese 
oare 'Teg într-adevăr capabil să vadă invizibilul, inclusiv 
non-navele? 

Cum de-a ştiut unde să ne aştepte, acolo, în deşertul 
Dunei? 

Iar dacă eg putuse să facă un asemenea lucru, periculos 
de înzestratul Duncan Idaho, cu nenumăratele generaţii de 
gene Atreides (şi altele, necunoscute) acumulate, ar fi putut 
şi el, să-şi descopere într-o zi un talent similar. 

Mi s-ar putea întâmpla chiar şi mie! 

Cu un şoc subit, Odrade îşi dădu seama, pentru prima 
oară, că Tamalane şi Bellonda îşi priveau Maica Superioară 
cu aceleaşi temeri cu care ea însăşi îi privea pe cei doi 
ghola. 

Simplul fapt de a şti cu certitudine că aşa ceva era cu 
putinţă - că o fiinţă umană putea dobândi sensibilitatea de a 
detecta non-navele şi celelalte sisteme de protecţie bazate 
pe acelaşi principiu - ar fi fost suficient pentru a le 
destabiliza universul. O asemenea bombă le-ar fi pus pe 
fugă, fără doar şi poate, pe Onoratele Matres. Universul era 
plin de descendenţi ai lui Idaho, în libertate. Chiar dacă 
susţinuse întotdeauna că nu era „armăsarul de prăsilă al 
afurisitelor de vrăjitoare”, Idaho le făcuse de nenumărate 
ori acest serviciu. 

Închipuindu-şi, de fiecare dată, că acţiona pe cont propriu. 
Şi poate că aşa şi făcea. 

Orice descendent din linia principală a Atreizilor ar fi 
putut avea acest talent despre care Consiliul bănuia că 
înflorise în 'Teg. 

Unde zburau lunile, anii? Fără a mai pomeni zilele. 
Vremea culesului se apropia din nou şi Comunitatea 
Surorilor rămânea în aceeaşi cumplită dilemă. Era deja 


trecut de mijlocul dimineţii, observă dintr-o dată Odrade. 
Zgomotele şi mirosurile Sectorului Central reveniră în 
prim-planul percepţiilor ei. Paşi răsunând pe coridor. Miros 
de varză călită şi friptură de pui urcând dinspre bucătăria 
cantinei. Totul normal. 

Dar ce însemna cuvântul normal pentru cineva care trăia 
cu imagini acvatice până şi în orele de lucru? Copila Mării 
nu putea să uite Gammu-ul, mirosurile de acolo, substanţa 
algelor marine adusă de briză, ozonul şi belşugul de oxigen 
pe care-l adăuga fiecărei guri de aer pe care o inspirai, 
splendida libertate a tuturor celor din jurul tău, vizibilă 
până şi în felul lor de a merge şi de-a vorbi. Conversaţiile de 
pe ţărmul mării căpătau o profunzime căreia ea nu izbutise 
niciodată să-i dea de capăt. Până şi simplul taifas dobândea 
o dimensiune submarină, o elocvenţă oceanică purtată de 
fluenţa unor curenţi invizibili. 

Odrade simţi brusc nevoia imperioasă de a-şi readuce în 
cuget propriul ei trup plutind în apele mării din copilărie. 
Trebuia să regăsească forţa pe care o avusese atunci, să 
recapete tăria pe care o dobândise în acea epocă a 
inocenţei. Cu faţa în jos, în apa sărată, ţinându-şi respiraţia 
cât mai mult îi stătea în puteri, plutea într-un prezent marin 
care îi alunga toate grijile. Chintesenţa terapeuticii 
antistres. Un calm desăvârşit o învălui. 

Plutesc, deci exist. 

Copila Mării avertiza şi Copila Mării întrema. Fără a 
admite asta vreo clipă, Odrade avusese o nevoie disperată 
de întremare. 

În seara precedentă, îşi observase propriul chip oglindit 
într-unul din geamurile camerei ei de lucru şi fusese frapată 
de modul în care vârsta şi responsabilităţile, combinate cu 
oboseala, îi scofâlciseră obrajii şi-i coborâseră colturile 
gurii. Buzele senzuale erau mai subţiri, rotunjimile dulci ale 
fetei, mai alungite. Doar ochii albastru-în-albastru 
străluceau cu intensitatea obişnuită, iar trupul rămăsese 
înalt şi atletic. 


Mânată de un imbold subit, formă simbolul de apel şi 
contemplă proiecția ce-şi făcu apariţia deasupra tăbliei 
biroului: non-nava imobilizată la sol, pe Platforma de pe 
spaţioportul Canonicatului. Masă gigantică de maşinării 
misterioase, separată de Timp, care, în cursul anilor de 
semiletargie, crease în pista plată o vastă zonă 
depresionară de care părea sudată. În acest bloc inert, 
toate sistemele ticăiau doar atât cât era necesar pentru a-l 
ţine ascuns de căutătorii preştienţi, îndeosebi de 
Navigatorii Ghildei, cărora le-ar fi făcut o plăcere deosebită 
să vândă Bene Gesseritul oricui oferea mai mult. 

De ce simţise nevoia să proiecteze imaginea non-navei 
tocmai acum? 

Din cauza celor trei persoane întemniţate acolo: Scytale, 
ultimul Maestru tleilaxu în. Viaţă, Murbella şi Duncan Idaho, 
perechea legată prin sex, prizonieră, în aceeaşi măsură, a 
acestei capcane mutuale ca şi a non-navei. 

Nimic simplu, nici de-o parte, nici de cealaltă. 

Existau rareori explicaţii simple pentru întreprinderile 
majore ale Bene Gesseritului. lar non-nava, cu conţinutul ei 
reprezentând un pericol de moarte, nu putea fi încadrata 
decât în categoria întreprinderilor de o maximă importanţă. 
Şi costisitoare. Extrem de costisitoare, chiar dacă funcţiona 
în regim de aşteptare. 

Apariţia tendinței de drămuire parcimonioasă a tuturor 
cheltuielilor din Canonicat denota o serioasă criză de 
energie. Era una dintre grijile care-o frământau pe 
Bellonda. I se auzea în glas, chiar şi când se străduia să fie 
cât mai obiectivă îi stătea în putinţă: „Am redus costurile la 
minimum, nu mai avem de unde tăia!” Toate Surorile ştiau 
că, mai nou, Contabilitatea era cu ochii pe ele, criticând cu 
asprime orice pierderi care afectau vitalitatea Comunităţii. 

În clipa aceea, Bellonda dădu buzna în birou, fără să se fi 
anunţat, cu un rulou de hârtie-cristal riduliană sub braţul 
stâng. Păşea de parcă ar fi avut ceva cu podeaua, călcând 


VW 


ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Na! Na asta! Şi asta!” Bătea 
podeaua pentru vina de a se afla sub picioarele ei. 

Odrade simţi o strângere de inimă când văzu privirea lui 
Bell. Sulul de cristal ridulian ateriză cu o pocnitură seacă 
pe suprafaţa biroului. 

— Lampadas! Rosti Bellonda cu un glas în care răzbătea o 
durere cumplită. 

Odrade nu avu nevoie să deschidă ruloul. Apele 
însângerate ale Copilei Mării au devenit realitate. 

— Supravieţuitori? Întrebă cu voce stinsă. 

— Niciunul. 

Bellonda se lăsă să cadă în caniscaunul ce-i era rezervat în 
faţa biroului Maicii Superioare. Tamalane intră o clipă mai 
târziu şi se aşeză lângă Bellonda. Amândouă păreau 
năucite. 

Nici un supravieţuitor. 

Odrade îşi îngădui un fior lent, care-i parcurse trupul, din 
piept până în tălpi. Nu-i păsa că lasă să se vadă o reacţie 
atât de revelatoare. Încăperea aceasta fusese martora 
altora şi mai rele, în prezenţa unor Surori. 

— Cine-a trimis raportul? 

— Ne-a parvenit prin intermediul agenţilor noştri din 
CHOAM, cu reperul de recunoaştere. Sursa e, fără doar şi 
poate, Rabinul. 

Odrade nu găsi nici o replică. Îşi aruncă ochii spre 
fereastra mare, din spatele celor două consiliere şi văzu, 
jucând în bătaia vântului, fulgi rari de nea. Da, vestea asta 
era pe potriva iernii ce-şi aduna forţele acolo, afară. 

Surorile din Canonicat erau nemulţumite de această 
subită venire a iernii. Necesităţile forţaseră Controlul 
Meteo să provoace o scădere precipitată a temperaturii. 
Fără o trecere treptată de la vară la iarnă, fără nici o 
consideraţie pentru plantele obligate, acum, să intre într-o 
hibernare prematură. În fiecare noapte, temperatura 
scădea cu câte trei-patru grade. Într-o săptămână, sau 


chiar mai puţin, totul avea să încremenească într-un ger 
aparent interminabil. 

Un ger pe măsura veştii despre Lampadas. 

Una dintre consecinţele acestei schimbări meteorologice 
era ceața. O văzu destrămându-se în timp ce scurta 
ninsoare înceta. Vreme extrem de capricioasă şi derutantă. 
Punctul de condensare se situa foarte aproape de 
temperatura aerului iar ceața se strecura înspre locurile 
care păstrau umiditatea. Urca de la sol în şuviţe ca 
borangicul, ce pluteau prin livezile desfrunzite asemenea 
unui gaz toxic. 

Nici un singur supravieţuitor? 

Bellonda clătină capul dintr-o parte în alta drept răspuns 
la întrebarea mută a lui Odrade. 

Lampadas... O perlă în şiragul de planete ale Comunităţii 
Surorilor. Sediul celei mai preţioase şcoli a lor. Acum, un alt 
glob fără viaţă, acoperit de cenuşă şi magmă solidificată. Şi 
Basharul Alef Burzmali, cu garnizoana sa de elită... Morți, 
cu toţii? 

— Morți, cu toţii, rosti Bellonda, ca un ecou al gândurilor 
Maicii Superioare. 

Burzmali, discipolul preferat al bătrânului Bashar Miles 
Teg, pierdut pentru totdeauna. Şi fără să se fi câştigat 
nimic. Lampadas... Faimoasa bibliotecă, profesoarele 
eminente, studentele sclipitoare... Totul pierise. 

— Şi Lucilla? Întrebă Odrade. 

Cucernica Maică Lucilla, vicecancelara Lampadasului, 
avea instrucţiuni precise să părăsească planeta la primul 
semn de pericol, luând cu ea maximum de vieţi condamnate 
pe care le putea absorbi în memoria secundă. 

— Informatorii noştri au spus că a murit toată lumea, 
insistă Bellonda. 

Era un semnal glacial pentru toate Surorile Bene Gesserit 
încă în viaţă: S-ar putea să urmaţi voi la rând! 

Cum era cu putinţă ca o societate umană, orice societate 
umană, să fie nepăsătoare la asemenea excese de 


brutalitate? Se întrebă Odrade. Încercă să-şi imagineze 
felul în care fusese anunţată ştirea, la micul dejun, în vreo 
bază a Onoratelor Matres: „Am distrus încă o planetă Bene 
Gesserit. Vreo zece miliarde de morţi, pare-se. Asta trebuie 
să fie a şasea pe luna asta, nu? Vrei să-mi dai şi mie frişca, 
te rog, dragă?” 

Cu ochii aproape îngheţaţi de oroare, Odrade luă raportul 
de pe birou şi-l parcurse sumar. 

Vine de la Rabin, nu încape nici o îndoială. 

Înfăşură din nou sulul şi-l puse încet pe birou, apoi îşi privi 
consilierele. 

Bellonda... Bătrână, grasă şi rubicondă. Arhivista-mentat 
purta de câtva timp ochelari pentru a citi, fără să se 
sinchisească de ceea ce dezvăluia despre ea acest amănunt. 
Sub privirea ei, Bellonda îşi arătă dinţii tociţi, într-o grimasă 
care spunea mai mult decât orice cuvinte. Observase 
reacţia Maicii Superioare şi nu-i plăcea. Probabil că Bell 
avea să pledeze încă o dată pentru trecerea la represalii cu 
aceeaşi monedă. Era de aşteptat din partea cuiva cu 
reputaţia unei răutăţi înnăscute. Avea nevoie să fie repusă 
mereu pe modul mentatic, în care putea să judece un pic 
mai analitic. 

În felul ei, Bell are dreptate, îşi spuse Odrade. Dar n-o să-i 
placă deloc ce mi-am pus eu în gând. Trebuie să fiu foarte 
atentă la ceea ce voi spune acum. E încă prea devreme ca 
să-mi dezvălui planul. 

— Există circumstanţe în care barbaria nu poate fi 
contracarată decât prin barbarie, declară ea. Dar trebuie 
să cântărim lucrurile cu grijă. 

Aşa! Asta va dezamorsa explozia lui Bell. 

Tamalane se foi uşor în scaun. Odrade o privi pe mai 
bătrâna Cucernică Maică. Tam afişa obişnuita ei mască de 
răbdare critică. Cu părul ei alb ca neaua deasupra feţei 
înguste, era întruchiparea înţelepciunii bătrâneşti. 

Odrade însă desluşea, prin această mască, extrema 
severitate cu care judeca Tam, atitudinea care arăta că era 


nemulțumită de tot ce vedea şi auzea. 

În ciuda vârstei înaintate, Tamalane dădea o impresie de 
soliditate osoasă, în total contrast cu moliciunea etalată de 
corpul Bellondei. 'Tam îşi păstrase silueta şi se străduise să- 
şi menţină un tonus muscular cât mai bun cu putinţă. Dar în 
privirea ei se citea ceva care dezminţea aparențele. Primele 
semne ale retragerii. Lentul reflux al vieţii. Oh, nu-şi 
pierduse facultăţile de observaţie, desigur, însă era limpede 
ca procesul final se declanşase. Faimoasa inteligenţă a lui 
Tamalane se transformase într-un soi de perspicacitate 
întemeiată mai cu seamă pe observaţii şi decizii din trecut 
decât pe ceea ce putea vedea în prezent. 

Trebuie să pregătim pe cineva care s-o înlocuiască. Cred 
că Sheeana ar fi cea mai potrivită. Sheeana reprezintă un 
pericol pentru noi, ce-i drept, dar are calităţi promițătoare. 
Şi caracterul ei s-a călit pe Dune. 

Odrade se concentră asupra sprâncenelor zburlite ale lui 
Tamalane. Aveau tendinţa de a-i atârna peste pleoape, ca 
pentru a-i ascunde privirea. 

Da, e cea mai bună alegere. Sheeana în locul lui Tamalane. 
Cunoscând problemele complicate cu care se confruntau, 
Tam avea să se încline în faţa acestei decizii. În momentul în 

care avea să i-o aducă la cunoştinţă, Odrade ştia că va fi 
suficient să îndrepte atenţia lui Tam spre extrema gravitate 
a situaţiei în care se aflau. 

Dar o să-i simt lipsa, fir-ar să fie! 

Nu puteţi înţelege istoria dacă nu înţelegeţi modul în care 
conducătorii de oameni, liderii, se inserează în curenţii ei. 
Pentru a-şi perpetua rolul conducător, orice lider are nevoie 
de cei ce rămân în afară, de outsideri. Examinaţi cu atenţie 
domnia mea. Eu am fost, în acelaşi timp, lider şi outsider. Să 
nu credeţi că am creat doar un Stat-Biserică. Acesta a fost 
rolul meu de lider şi am copiat modele istorice. Artele 
barbare din epoca mea mă înfăţişează ca outsider. Forma 
poetică preferată? Epopeea. Idealul dramatic cel mai 
popular? Eroismul. Dansul? În mod tragic abandonat. Toate 


acestea n-au fost decât stimulente menite a-i face pe 
oameni să simtă ce le-am răpit. Şi ce le-am răpit? Dreptul 
de a-şi alege un rol în istorie. 

Leto II (Tiranul). 

În tălmăcirea lui Vether Bebe. 

AM SĂ MOR! Gândea Lucilla. 

Vă implor, scumpele mele Surori, nu lăsaţi ca asta să se 
întâmple înainte de-a fi apucat să predau preţioasa povară 
pe care o port în minte! 

Surori! 

Noţiunea de Familie era rareori menţionată în interiorul 
Bene Gesseritului, dar ea exista. În sensul genetic, Surorile 
erau într-adevăr înrudite. Iar graţie Celorlalte Memorii, cel 
mai adesea ştiau şi în ce fel. N-aveau nevoie să folosească 
termeni ca „mătuşă” sau „verişoară de-a doua”. Vedeau 
înrudirea aşa cum îşi vede un ţesător pânza. Ştiau cum se 
împleteau urzeala şi bătătura pentru a crea țesătura. Un 
termen mai potrivit decât cel de „familie”. Ţesătura Bene 
Gesserit era cea care constituia Comunitatea Surorilor, dar 
străvechiul instinct al familiei alcătuia urzeala. 

În clipa aceasta însă, Lucilla se gândea la Surorile ei doar 
ca la Familie. lar Familia avea absolută nevoie de ceea ce 
deţinea ea. 

Am fost neghioabă să-mi caut refugiu pe Gammu! 

Dar non-nava ei avariată nu se putuse târi mai departe. 
Onoratele Matres făcuseră dovada unei extravaganţe 
diabolice! Ura pe care-o implica asta o făcea să se înfioare. 

Împânziseră toate căile de salvare din jurul Lampadasului 
cu capcane mortale, semănând întregul perimetru al 
pliurilor spaţiale cu non-globuri minuscule conţinând, 
fiecare, un proiector de câmp şi un laser cu declanşare la 
simplu contact. De îndată ce fasciculul laser atingea 
generatorul Holtzman din non-glob, o reacţie în lanţ elibera 
energia nucleară. Bzzz în câmpul capcanei şi o explozie 
nimicitoare te învăluia în cea mai deplină linişte! Costisitor, 
dar eficace! Un număr suficient de asemenea explozii şi 


până şi-o navă-gigant a Ghildei ar fi sfârşit sub forma unei 
epave schilodite în derivă în vidul spaţial. Sistemele de 
analiză defensivă ale navei ei nu înţeleseseră natura 
capcanei decât când era prea târziu, dar Lucilla considera 
că avusese, oricum, noroc. 

Nu acelaşi lucru şi-l mai spunea acum, când privea pe 
fereastra de la etajul întâi al acestei clădiri de pe terenul 
unei ferme izolate de pe Gammu, în care se refugiase. 
Fereastra era deschisă şi briza după-amiezei aducea 
inevitabilele miasme bituminoase ce caracterizau planeta - 
ceva greţos din fumul vreunui foc care ardea pe undeva pe- 
aproape. Harkonnenii îşi lăsaseră duhoarea de ulei rânced 
atât de adânc îngropată în solul acestei lumi, încât poate că 
n-avea să dispară nicicând. 

Contactul ei local era un doctor Suk pensionar, dar Lucilla 
ştia că reprezenta mult mai mult, ceva atât de secret, încât 
doar câteva Cucernice Maici Bene Gesserit erau la curent. 
Genul acesta de informaţie se încadra într-o categorie cu 
totul specială: Secrete despre care nu vorbim nici măcar 
între noi, deoarece ar putea să ne dăuneze. Secrete pe care 
nu le transmitem de la Soră la Soră în procesul de 
Împărtăşire a vieților, deoarece nu există o cale deschisă. 
Secrete pe care nu îndrăznim să le cunoaştem, decât când 
este strict necesar. Lucilla descoperise totul în urma unei 
observaţii voalate a lui Odrade. 

„Ştii un lucru interesant în legătură cu Gammu? 
Mmmmm... Exista acolo o întreagă societate constituită în 
temeiul unui regim alimentar sacru. O cutumă introdusă de 
imigranţi care n-au fost niciodată pe de-a-ntregul asimilați. 
Îşi au cercul lor, descurajează căsătoriile mixte, chestii de- 
astea. Alimentează tot ce e de natură a crea mituri, fireşte: 
bârfe, zvonuri. Lucruri care nu fac decât să-i izoleze şi mai 
mult. Adică tocmai ce vor ei. , 

Lucilla auzise cândva despre o societate străveche care 
corespundea destul de bine acestei descrieri. Lucrul o 
intrigă. Societatea de care ştia ea era considerată a fi 


dispărut curând după cea de-a Doua Migraţie Interstelară. 
Scotoceala judicioasă prin Arhive îi stimulă şi mai mult 
curiozitatea. Un stil de viaţă aparte, ritualuri religioase 
învăluite în mister, sfeşnice cu şapte şi nouă braţe, 
respectarea anumitor zile sfinte, când nu era îngăduit să se 
lucreze... Şi nu numai pe Gammu! 

Într-o dimineaţă, profitând de o acalmie neobişnuită, 
Lucilla intrase în biroul Maicii Superioare pentru a-şi pune 
la încercare „proiecția intuitivă”, care, chiar dacă nu era la 
fel de sigură ca echivalentul ei mentatic, constituia mai mult 
decât o simplă teorie. 

— Bănuiesc că intenţionezi să-mi încredinţezi o nouă 
misiune, îi spuse ea lui Odrade. 

— Am constatat că ai petrecut o grămadă de timp ia 
Arhive, în ultima vreme. 

— Mi s-a părut o ocupaţie profitabilă în actualele 
împrejurări. 

— Vreo concluzie? 

— O ipoteză. 

Societatea aceea secretă de pe Gammu... Sunt evrei, nu-i 
aşa? 

— S-ar putea să ai nevoie de nişte informaţii speciale, 
având în vedere locul unde te vom trimite, rosti Odrade pe 
un ton de conversaţie. 

Lucilla se aşeză în caniscaunul lui Bellonda fără a aştepta 
să fie invitată. 

Odrade luă un stilou şi scrise ceva pe o foaie de hârtie pe 
care i-o întinse apoi Lucillei în aşa fel încât s-o ferească de 
câmpul vizual al ochilor com. 

Sesizând manevra, Lucilla se aplecă deasupra mesajului, 
ascunzându-i cu capul. 

„Ipoteza ta e corectă. Va trebui să accepţi moartea, mai 
degrabă decât să dezvălui acest secret. Este preţul 
cooperării lor. Un semn de mare încredere. , 

Lucilla rupse mesajul în bucățele. 


Odrade se întoarse şi, după ce folosi sistemele de 
identificare oculară şi palmară, deschise un panou mural 
din spatele biroului ei. Scoase un mic cristal ridulian şi i-l 
înmână Lucillei. Obiectul era călduţ, dar Lucilla simţi un fior 
de gheaţă. Ce putea fi atât de secret? 

Odrade ridică ecranul de izolare de sub tăblia biroului şi-l 
roti în poziţia de lucru. 

Cu o mână tremurătoare, Lucilla introduse cristalul în 
locaşul lui şi trase ecranul deasupra capului. Numaidecât, 
cuvinte se formară în mintea ei, însoţite de senzaţia auditivă 
a unui accent arhaic, tratat pentru a deveni inteligibil: 
„Poporul asupra căruia ţi-a fost atrasă atenţia este poporul 
evreu. Cu mii de secole în urmă, evreii s-au văzut nevoiţi să 
ia o decizie cu caracter defensiv. Singura soluţie în faţa 
unor pogromuri care se repetau în mod sistematic era de a 
dispărea cu totul de pe scena publică. Călătoria spaţială 
făcea acest lucru nu numai posibil, ci şi atrăgător. S-au 
ascuns pe nenumărate planete - propria lor variantă a 
Dispersiei - şi este aproape sigur că posedă lumi pe care nu 
locuiesc decât cei din neamul lor. Asta nu înseamnă că au 
abandonat tradiţiile milenare, în care excelau mai ales din 
motive legate de supravieţuire. Vechea religie dăinuie încă, 
în mod cert, chiar dacă sub o formă oarecum alterată. Este 
destul de probabil că un rabin din vremurile de demult nu 
s-ar simţi deloc nelalocul lui în faţa sfeşnicului menorah de 
Sabat dintr-o casă evreiască din epoca voastră. Sunt însă 
atât de pătrunşi de simţul secretului, încât aţi putea lucra o 
viaţă întreagă alături de un evreu, fără a bănui absolut 
nimic. Ei numesc asta «clandestinitate totală», deşi sunt 
perfect conştienţi de pericolele unei asemenea situaţii. , 

Lucilla considera faptul incontestabil. Un lucru atât de 
secret nu putea fi perceput decât ca extrem de periculos de 
oricine ar fi avut o bănuială cât de mică. Altminteri de ce l- 
ar ţine secret, eh? Răspunde dacă poți! 

Cristalul continuă să-şi reverse dezvăluirile în spiritul ei 
conştient: „La cel mai mic pericol de-a fi descoperiţi, au o 


reacţie standard: «Suntem în căutarea rădăcinilor noastre 
religioase. Din dorinţa de a reînvia ce este mai bun din 
trecutul nostru.» „ Lucilla cunoştea stratagema aceasta. 
Veşnic apăreau „resurecţionişti ţicniţi”. Artificiul era de 
natură să domolească aproape orice curiozitate. „Cine, ăia? 
A, altă adunătură de resurecţionişti. „ „Această acoperire 
(continua cristalul) nu a avut succes în ceea ce ne priveşte. 
Noi dispuneam de propria noastră moştenire iudaică bine 
documentată, precum şi de un fond de Alte Memorii, unde 
puteam descoperi adevăratele motive ale acestei 
clandestinităţi. Nu am considerat însă necesar să modificăm 
situaţia, până ce eu, Maică Superioară pe timpul Bătăliei 
Corrinului şi după aceea (Vremuri imemoriale, într- 
adevăr!), mi-am dat seama că Ordinul nostru avea nevoie 
de o societate secretă, o organizaţie capabilă să răspundă 
la eventualele noastre solicitări de sprijin. , 

Lucilla simţi o undă de scepticism. Solicitări? 

Maica Superioară din vremurile de demult anticipase 
reacţiile sceptice: „Din când în când, ni se întâmplă să le 
adresăm cereri pe care nu pot să le evite. Dar şi ei ne 
solicită, la rândul lor. , 

Lucilla avu senzaţia că se scufundă în mistica acestei 
organizaţii clandestine, care era mai mult decât 
ultrasecretă. Întrebările stângace pe care le pusese la 
Arhive fuseseră tratate, în majoritatea cazurilor, cu refuz. 
„Evreii? Ce-i aia? A, da... O sectă străveche. Caută singură. 
N-avem timp de pierdut cu cercetări inutile în domeniul 
religiilor. , 

Cristalul mai avea ceva de împărtăşit: „Evreii sunt amuzaţi 
şi, uneori, exasperaţi de ceea ce ei consideră a fi încercările 
noastre de a-i copia. Dosarele noastre genetice, în care linia 
feminină constituie cheia grilelor de împerechere, li se par 
a fi de inspiraţie iudaică. Nu eşti evreu, decât dacă ai o 
mamă evreică. , 

Cristalul ajunse la încheiere: „Nu vom da uitării Diaspora. 
Dar păstrarea secretului ei angajează onoarea noastră cea 


mai profundă. , 

Lucilla îndepărtă ecranul de deasupra capului. 

— Eşti persoana ideală pentru o misiune extrem de 
delicată pe Lampadas, spusese Odrade în timp ce punea 
cristalul la loc, în ascunzătoarea lui. 

Toate astea aparţin trecutului, unui trecut care are toate 
şansele să fie deja mort. lată unde m-a adus „misiunea 
delicată „a lui Odrade! 

De la fereastra ei, Lucilla observă că un transportor lung 
intrase în vasta curte a fermei. Dedesubt se iscă dintr-o 
dată o activitate febrilă. Lucrători veneau din toate părţile, 
remorcând pe suspensii lăzi mari cu legume, pe care le 
încărcau din mers în vehiculul ce traversa încet curtea. 
Aerul se umplu de mirosul înţepător al sevei din tijele 
proaspăt retezate. 

Lucilla nu se retrase de la fereastră. Gazda ei îi furnizase 
veşminte obişnuite prin partea locului: o rochie lungă dintr- 
un postav de un cenuşiu mohorât şi un batic albastru aprins 
pentru a-şi acoperi părul roşcat. Important era să nu facă 
nimic care să atragă atenţia asupra ei. Văzu că mai erau 
femei care se opriseră să privească operaţiile de încărcare. 
Prezenţa ei la această fereastră putea fi pusă în seama 
curiozităţii. 

Maşina din curte era un transportor de mare tonaj, ale 
cărui suspensii trudeau deja sub greutatea lăzilor stivuite în 
secţiunile sale articulate. Conductorul stătea în picioare în 
cabina transparentă din faţă, cu mâinile pe manşa de 
direcţie şi ochii aţintiţi drept înainte. 'Ţinea picioarele 
depărtate, spatele proptit în panoul oblic de reazem şi 
şoldul stâng lipit de levierul de propulsie. Era un bărbat 
masiv, cu tenul închis la culoare, faţa brăzdată de cute 
adânci şi părul sur. Corpul său părea o extensie a maşinii, 
pe care o conducea cu mişcări lente, ponderale. Privirea lui 
se abătu pentru o clipă către Lucilla, în timp ce vehiculul 
trecea prin faţa ferestrei, apoi reveni la aleea largă ce 


ducea spre rampa mare de încărcare pe care-o delimita un 
grup de clădiri aflate ceva mai departe. 

Face corp comun cu maşina lui, gândi ea. Era o dovadă 
grăitoare a modului în care fiinţa umană se adapta la 
activităţile sale. Lucilla intuia, în acest fenomen, o sursă de 
slăbiciune. Dacă te adaptai prea îndeaproape la un anumit 
lucru, celelalte capacităţi ţi se atrofiau. Devenim ceea ce 
facem. 

Se închipui, deodată, pe ea însăşi în chip de conductoare a 
unei maşini grele, asemeni bărbatului din cabina acesteia. 

Enormul vehicul trecu încet de fereastra ei şi părăsi 
curtea fără ca maşinistul să-i mai fi aruncat vreo privire 
Lucillei. O văzuse o dată. De ce s-ar fi uitat şi a doua oară? 

Gazdele ei luaseră o hotărâre înţeleaptă alegând acest loc 
pentru a o ascunde, îşi spuse ea. Era o zonă puţin populată, 
cu muncitori demni de încredere în aşezările din apropiere 
şi ferită de riscul unor priviri indiscrete. Munca grea 
amorţea curiozitatea. Lucilla remarcase numaidecât 
specificul regiunii când fusese condusă aici. Se apropia 
înserarea şi, deja, oamenii se întorceau cu paşi grei la 
casele lor. Puteai evalua întotdeauna gradul de urbanizare 
a unei regiuni după ora mai mult sau mai puţin târzie la 
care încetau activităţile. Dacă oamenii se culcau o dată cu 
găinile, era vorba de un habitat diluat. Existenţa unei 
activităţi nocturne însemna, de obicei, că oamenii erau mai 
nervoşi, frământaţi de ideea că vecinii lor aveau alte 
ocupaţii şi vibrau prea aproape de ei. 

Ce m-o fi adus în starea asta de introspecţie? 

Încă de la prima retragere a Comunităţii Surorilor, înainte 
de a se dezlânţui cele mai violente atacuri ale Onoratelor 
Matres, Lucilla întâmpinase dificultăţi în acceptarea ideii că 
„cineva de acolo, din spaţiu, ne vânează cu intenţia de a ne 
extermina”. 

Pogrom! Acesta fusese cuvântul pe care-l folosise Rabinul 
în acea dimineaţă, înainte de a pleca să vadă „ce pot să fac 
pentru dumneavoastră”. 


Lucilla era conştientă că Rabinul alesese acest cuvânt în 
virtutea unei lungi şi amare tradiţii, dar niciodată, de la 
prima ei experienţă pe Gammu, înaintea pogromului, nu 
mai avusese atât de pregnant impresia că era prizoniera 
unor circumstanţe care scăpau controlului ei. 

Şi atunci am fost tot fugară. 

Situaţia prezentă a Comunităţii Surorilor nu era prea 
diferită de cea pe care o îndurase sub jugul Tiranului, cu 
excepţia faptului că, în mod evident (din punct de vedere 
retrospectiv), Împăratul-Zeu nu avusese niciodată intenţia 
de a desfiinţa Bene Gesseritul, ci doar de a-l supune. Şi-l 
supusese! 

Unde-o fi afurisitul de Rabin? 

Era un bărbat trupeş, viguros, purtând ochelari rotunzi, 
de modă veche. Faţa sa lată, arsă de soare, avea foarte 
puţine riduri, în ciuda vârstei care i se citea în glas şi-n 
mişcări. Ochelarii atrăgeau atenţia asupra ochilor căprui, 
cufundaţi în orbite, care priveau cu o intensitate 
neobişnuită. 

— Onoratele Matres! Exclamase el (chiar aici, în această 
odaie cu pereţii goi, de la etajul clădirii) când ea îi explicase 
situaţia dificilă în care se afla. Aoleu! Aoleu! N-o să fie deloc 
uşor. 

Lucilla se aşteptase la o asemenea reacţie, dar o 
surprinsese să constate că el îşi dădea seama de asta. 

— Pe Gammu se află un Navigator al Ghildei care participă 
la investigaţiile legate de persoana dumneavoastră, îi 
spusese el. E un Edric. Foarte puternic, după câte am auzit. 

— Am în vene sângele Sionei. Nu poate să mă vadă. 

— Nici pe mine sau pe vreunul dintre ai mei şi din acelaşi 
motiv. Noi, evreii, suntem obişnuiţi să ne adaptăm la tot 
felul de imperative, ştiţi dumneavoastră. 

— Edricul ăla e praf în ochi, spusese ea. Nu poate face mai 
NIMIC. 

— Totuşi, n-au pregetat să-l aducă. Mă tem că nu există 
nici o modalitate sigură de a vă ajuta să părăsiţi planeta. 


— Atunci, ce-i de făcut? 

— Vom vedea. Oamenii mei nu-s tocmai neputincioşi, 
înţelegeţi? 

Lucilla percepuse în vocea lui dorinţa sinceră de a face 
ceva pentru ea. Îl ascultase în timp ce-i vorbea liniştit 
despre posibilitatea de a opune rezistenţă la artificiile 
sexuale ale Onoratelor Matres, „dar procedând fără 
ostentaţie, pentru a nu le stârni furia”. 

— Am să mă duc să şoptesc pe la câteva urechi, încheiase 
el. În mod destul de ciudat, cuvintele lui avuseseră darul s-o 
liniştească. Adesea, contactul cu profesiile medicale sau 
paramedicale avea ceva glacial de distant, chiar crud. Pe de 
altă parte, o liniştea şi cunoaşterea faptului că doctorii Suk 
erau condiţionaţi să răspundă prompt la nevoile oamenilor, 
cu toată înţelegerea şi solicitudinea (exceptând situaţiile 
critice, când aceste considerente puteau ceda repede locul 
altora). 

Îşi canaliză eforturile în vederea restabilirii calmului, 
concentrându-se la mantra pe care o dobândise în cursul 
iniţierilor Bene Gesserit în moartea personală. 

Dacă va fi să mor, trebuie să transmit mai departe o lecţie 
transcendentală. Trebuie să părăsesc lumea aceasta cu 
seninătate. 

Gândul o ajută întrucâtva, dar simţea încă un tremur 
lăuntric. Rabinul lipsea de prea mult timp. Ceva nu era în 
regulă. Am greşit acordându-i încredere? 

În ciuda simţământului din ce în ce mai pregnant că era 
condamnată, Lucilla îşi impuse, în timp ce trecea din nou în 
revistă întâlnirea ei cu Rabinul, să se transpună în starea de 
receptivitate naivă practicată de Bene Gesserit. 
Instructoarele ei numiseră asta „inocenţa care însoţeşte în 
mod firesc lipsa de experienţă şi care este adesea 
confundată cu ignoranţa”. În această stare de receptivitate, 
totul se scurgea fără oprelişti. Era ceva foarte apropiat de 
procedeele mentatice. Informaţiile pătrundeau fără 
împotrivirea vreunei prejudecăţi. „Eşti o oglindă în care se 


reflectă universul. Această reflecţie reprezintă toate trăirile 
tale. Simţurile tale proiectează imagini. Apar ipoteze. 
Importante, chiar şi când sunt greşite. Este singurul caz 
când cumulul mai multor impresii eronate poate produce 
elemente de decizie fiabile. „ „Suntem slujitorii 
dumneavoastră cu dragă inimă”, o asigurase Rabinul. 

Declaraţia era de natură a alarma orice Cucernică Maică. 

Explicaţiile oferite de cristalul lui Odrade deveneau dintr-o 
dată nepotrivite. Problema se pune, aproape întotdeauna, 
sub aspectul profitului. Recunoştea că era un punct de 
vedere cinic, dar o vastă experienţă îl confirma. 'Toate 
încercările de a extirpa această pornire din 
comportamentul uman se sfărâmau, întotdeauna, de 
recifurile punerii în aplicare. Orânduirile socialiste şi 
comuniste nu făcuseră decât să schimbe natura monedei cu 
care se măsura profitul. În acele gigantice birocraţii 
administrative moneda era puterea. 

Oricum, îşi spunea Lucilla, semnele exterioare rămâneau 
mereu aceleaşi. Bunăoară, vasta fermă a acestui Rabin! 
Refugiul, la bătrâneţe, al unui doctor Suk? Apucase să vadă 
câte ceva din ceea ce se afla îndărătul acestei exploatări 
agricole: o vilă somptuoasă, o armată de servitori. Şi fără- 
ndoială că asta nu era tot. Indiferent de sistem, avantajele 
rămâneau veşnic aceleaşi: mâncăruri alese, femei 
frumoase, călătorii după pofta inimii, case de vacanţă... 

Toate astea devin de-a dreptul plictisitoare după ce ai avut 
ocazia să le constaţi de-atâtea ori de câte ori le-am 
constatat noi. 

Îşi dădea seama că mintea ei începea să intre în panică, 
dar se simţea incapabilă s-o împiedice. 

Supravieţuirea. La baza oricărei constrângeri vitale se află 
întotdeauna supraviețuirea. Iar eu reprezint un pericol 
pentru supraviețuirea Rabinului şi-a apropiaților lui. 

Rabinul se ploconise în faţa ei. Totdeauna să ne ferim de 
cei ce vin să se ploconească, să se gudure pe lângă 
presupusa noastră putere. Ce flatant, să ai la dispoziţia ta 


cohorte de servi, nerăbdători să-ţi satisfacă orice dorinţă! 
Dar şi ce debilitant! 

Exact greşeala Onoratelor Matres. 

De ce-o fi întârziind Rabinul? 

Voia să vadă cât de mult putea lua pe Cucernica Maică 
Lucilla? 

O uşă se trânti cu putere la parter, făcând să se cutremure 
podeaua sub picioarele ei. Auzi paşi ce urcau în grabă pe 
scări. Ce primitivi rămăseseră aceşti oameni! Scări! Se 
răsuci în clipa în care se deschidea uşa. Rabinul intră, 
aducând cu el un miros pătrunzător de melanj. Făcu doi 
paşi, apoi se opri şi-o privi, încercând să-i evalueze starea 
de spirit. 

— Iertaţi-mi întârzierea, stimată doamnă. Am fost convocat 
pe neaşteptate pentru o audiere la Edric, Navigatorul 
Ghildei. 

Asta explica mirosul de mirodenie. Navigatorii rămâneau 
veşnic cufundaţi în gazul portocaliu al melanjului, cu 
trăsăturile adesea voalate de vaporii unduitori. Lucilla 
putea să şi-l reprezinte mental pe acel Edric, cu gura lui 
mică, în formă de V şi nasul hidos, ca o clapă de buzunar. Pe 
faţa enormă, cu tâmple care pulsau, a unui Navigator, gura 
şi nasul păreau minuscule. Lucillei nu-i era greu să-şi 
imagineze cât de ameninţat se va fi simţit Rabinul în timp ce 
asculta hârâitul monoton al vocii Navigatorului, pe care 
sistemul automat de traducere simultană îl reda într-o 
galach impersonală. 

— Ce voia? 

— Pe dumneavoastră. 

— A reuşit să... 

— Nu are nici o certitudine, dar sunt sigur că ne 
bănuieşte. Oricum, bănuieşte pe toată lumea. 

— Te-au urmărit? 

— N-ar avea de ce. Pot să mă găsească oricând vor. 

— Ce-o să facem? 


Lucilla îşi dădu seama că vorbea prea tare, cu voce prea 
precipitată. 

— Stimată doamnă... 

Rabinul înaintă încă trei paşi şi ea văzu transpiraţia care-i 
îmbrobonea fruntea şi nasul. Frica. Lucilla îi simţi mirosul. 

— Ei, ce este? 

— Aspectul economic din spatele activităţii Onoratelor 
Matres... Ni se pare destul de interesant. 

Cuvintele lui avură darul să-i cristalizeze temerile. Eram 
sigură! E pe cale să mă vândă! 

— După cum dumneavoastră, Cucernicele Maici, ştiţi 
foarte bine, în sistemele economice există întotdeauna 
lacune. 

— Şi? Făcu ea pe un ton extrem de circumspect. 

— Suprimarea incompletă a comerţului cu un produs 
oarecare duce, întotdeauna, la creşterea profiturilor 
realizate de comercianţi, mai cu seamă în cazul marilor 
distribuitori. (Vocea lui era alarmant de şovăitoare.) lată de 
ce este aberant să-ţi închipui că poţi împiedica circulaţia 
unor narcotice indezirabile, blocându-le la frontiere. 

Ce încerca să-i spună? Cuvintele lui exprimau lucruri 
elementare, pe care le cunoşteau până şi acolitele. 
Beneficiile sporite, astfel realizate, serveau la cumpărarea 
unor căi sigure de trecere a frontierelor pe sub nasul 
paznicilor, ba chiar la cumpărarea paznicilor înşişi. 

A cumpărat funcţionari de-ai Onoratelor Matres? Doar nu- 
şi închipuie că ar putea face asta fără a-şi asuma nici un 
risc. 

Aşteptă în timp ce el îşi orânduia gândurile. Era limpede 
că încerca să găsească o formulare despre care să fie 
încredinţat că avea cele mai multe şanse de-a o convinge. 

Pentru ce voise să-i atragă atenţia asupra pazei de la 
frontiere? O făcuse intenţionat, nu încăpea îndoială. Toţi 
paznicii aveau oricând pregătită o scuză pentru a-şi trăda 
superiorii, fireşte. „Dacă n-o fac eu, o va face altcineva. , 

Lucilla se încumetă să spere. 


Rabinul îşi drese glasul. Se părea că găsise cuvintele 
potrivite şi le pusese în ordine. 

— Nu cred că există vreo posibilitate să scăpaţi cu viaţă de 
pe Gammu. 

Lucilla nu se aşteptase la o condamnare atât de brutală. 

— Dar eu... 

— Informaţiile pe care le deţineţi, asta-i altă poveste. 

Aşadar, iată unde bătea aluzia lui la frontiere şi paznici! 

— Nu înţelegeţi, Rabbi. Informaţiile cu pricina nu constau 
în câteva vorbe şi câteva puneri în gardă. (Îşi împunse 
fruntea cu degetul.) Aici se află o mulţime de vieţi preţioase, 
de experienţe unice, de cunoştinţe atât de vitale, încât... 

— Ahhh, eu înţeleg, stimată doamnă. Problema e că 
dumneavoastră nu înţelegeţi. 

Mereu aceste trimiteri la înţelegere! 

— Pe onoarea dumneavoastră mă bizui eu în momentul de 
faţă, reluă el. 

Ah, da! Legendara noastră onestitate, corectitudinea Bene 
Gesserit, din clipa în care ne-am angajat cuvântul! 

— Ştiţi bine că mai degrabă aş alege să mor, decât să vă 
trădez, spuse ea. 

El îşi depărtă braţele într-un gest de neputinţă. 

— În privinţa asta n-am nici cea mai mică îndoială, stimată 
doamnă. Numai că nu-i vorba de trădare, ci de-un secret pe 
care, până acum, nu l-am dezvăluit Comunităţii 
dumneavoastră. 

— Ce tot încerci să-mi spui? 

Lucilla vorbise pe un ton poruncitor, aproape la limita 
Glasului (pe care i se recomandase să nu-l folosească 
asupra acestor evrei). 

— Trebuie să-mi faceţi o promisiune. Trebuie să-mi daţi 
cuvântul dumneavoastră că nu vă veţi întoarce împotriva 
noastră din cauza a ceea ce vă voi dezvălui. Trebuie să-mi 
făgăduiţi că veţi accepta soluţia pe care-o propun pentru 
dilema în care ne aflăm. 

— Aşa, orbeşte? 


— Doar pentru că vi-o cer eu şi vă asigur că este singura 
modalitate de a ne onora angajamentul faţă de Comunitatea 
dumneavoastră. 

Lucilla îl fulgeră cu privirea, încercând să străpungă 
bariera pe care el o pusese între ei. Putea să-i citească 
reacţiile de suprafaţă, nu însă şi misterul din spatele 
atitudinii lui neaşteptate. 

Rabinul aşteptă ca redutabila femeie din faţa lui să ia o 
hotărâre. Se simţea întotdeauna intimidat în prezenţa unei 
Cucernice Maici. Ştia ce decizie era obligată să ia şi îi era 
milă de ea. Vedea şi că-i citea mila din privire. Femeile 
acestea ştiau atât de mult şi, totuşi, atât de puţin. Puterile 
lor erau evidente. lar cunoaşterea lor despre Israelul 
Secret era atât de periculoasă! 

Totuşi, avem o datorie faţă de ele. Chiar dacă femeia asta 
nu face parte dintre Aleşi, o datorie este o datorie. Onoarea 
este onoare. Adevărul e adevăr. 

Bene Gesseritul ajutase de multe ori Israelul Secret la 
ceasuri de restrişte. Un pogrom era ceva care nu avea 
nevoie de prea multe explicaţii pentru a fi înţeles de 
poporul său. Noţiunea de pogrom era adânc întipărită în 
psihismul Israelului Secret. Şi, graţie Indicibilului, poporul 
ales n-avea să uite niciodată. După cum nu putea să ierte. 

Amintirea neîncetat reîmprospătată printr-un ritual zilnic 
(şi periodic întărită prin împărtăşanii colective) proiecta un 
halo incandescent asupra lucrului pe care Rabinul ştia că-l 
avea de făcut. Sărmana femeie! Şi ea era prinsă în capcana 
amintirii şi-a împrejurărilor. 

În acelaşi cazan! Şi ea şi noi! 

— Aveţi cuvântul meu, rosti brusc Lucilla. 

Rabinul se întoarse spre uşa pe care intrase şi o deschise. 
O femeie între două vârste, înveşmântată într-o rochie 
lungă, cafenie, stătea în prag. Păşi în cameră când Rabinul 
îi făcu semn să intre. Părul ei, de culoarea lemnului vechi de 
epavă, era înnodat într-un coc, pe ceafă. Faţa era scofâlcită 


şi ridată, cu tenul de nuanţa unei migdale uscate. Iar ochii... 
Complet albaştri! Şi duritatea de oţel din privire... 

— Ea e Rebecca, o fiică a poporului nostru, spuse Rabinul. 
După cum vedeţi, a făcut un lucru foarte periculos. 

— Agonia..., murmură Lucilla. 

— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă şi, de atunci, ne 
slujeşte cu credinţă. Acum, vă va sluji şi pe dumneavoastră. 

Lucilla trebuia să fie absolut sigură. 

— Poţi să împărtăşeşti? Întrebă ea. 

— N-am făcut-o niciodată, doamnă, dar ştiu ce înseamnă. 

În timp ce vorbea, Rebecca se apropie de Lucilla până ce 
trupurile lor aproape că se atinseră. Cele două femei îşi 
aplecară capetele, lipindu-şi frunţile. Apoi ridicară mâinile 
şi se prinseră reciproc de umeri. 

În momentul în care psihismele lor realizară joncţiunea, 
Lucilla proiectă un gând imperios: Toate astea trebuie să 
ajungă neapărat la Surorile mele! 

Vă promit, stimată doamnă. 

Nu putea exista înşelătorie în această fuziune totală a 
minţilor, în această ultimă clipă de abandon, declanşată de 
certitudinea unei morţi iminente sau de otrava esenței de 
mirodenie pe care vechii fremeni o numiseră, cu drept 
cuvânt, „moartea cea mică”. Lucilla avea deplină încredere 
în promisiunea Rebeccăi. Această Cucernică Maică 
„sălbatică” a evreilor chezăşuia cu propria ei viaţă. Dar mai 
era ceva! Lucilla îşi înăbuşi o exclamaţie când avu 
confirmarea. Rabinul o vânduse, cu adevărat, Onoratelor 
Matres. Conductorul transportorului fusese unul dintre 
agenţii lor, venit să verifice dacă la fermă se afla într-adevăr 
o femeie cu semnalmentele lui Lucilla. 

Sinceritatea Rebeccăi nu-i lăsă nici o speranţă: 

Era singura posibilitate de a ne salva şi de a ne păstra 
credibilitatea. 

Acesta era, aşadar, motivul pentru care Rabinul îi atrăsese 
atenţia asupra paznicilor şi a mijlocitorilor de putere! 


Ingenioasă soluţie, într-adevăr. lar eu sunt obligată să o 
accept, după cum el nu s-a îndoit nici o clipă. 

Nu se poate mânui o marionetă cu o singură sfoară. 

Biciul zensunnit. 

CUCERNICA MAICĂ SHEEANA stătea în faţa bancului ei 
de sculptură, cu fiecare mână vârâtă într-un modelator cu 
gheare plumburii arătând ca o mănuşă exotică. De aproape 
o oră, senziplazul negru era pe cale să capete formă pe 
soclu, iar ea se simţea tot mai aproape de creaţia ce sta să 
se materializeze, izvodind dintr-un loc sălbatic aflat undeva 
înlăuntrul ei. Intensitatea acestei forţe creatoare îi provoca 
fiori în tot trupul şi se mira că persoanele care treceau prin 
holul din dreapta nu-i remarcau tremurul. Fereastra 
dinspre nord a atelierului lăsa să pătrundă, din spatele ei, o 
lumină cernită, pe când cea orientată spre vest era învăluită 
în strălucirea portocalie a soarelui care asfinţea deasupra 
deşertului. 

Prester, adjuncta ei principală, aici, la Staţiunea de 
Observaţie a Deşertului, se oprise în prag cu câteva minute 
mai înainte, dar restul personalului ştia că era mai bine să 
n-o întrerupă când se cufunda în această activitate. 

Dându-se un pas înapoi, Sheeana îndepărtă cu dosul 
mâinii o şuviţă de păr castaniu cu reflexe roşcate care-i 
căzuse pe frunte. Plazul negru din faţa sa era ca o 
provocare, cu planurile lui curbe şi drepte aproape de 
forma pe care-o simţea înlăuntrul ei. 

Vin să lucrez aici ori de câte ori mă copleşesc temerile, 
gândi ea. 

Gândul acesta ameninţa să-i stăvilească şuvoiul creator şi 
ea îşi dublă eforturile pentru a termina sculptura. Mâinile 
înmănuşate în modelatoare reîncepură să mângâie plazul, 
în timp ce forma neagră unduia sub fiecare atingere ca un 
val mânat încolo şi-ncoace de-un vânt nebun. 

Lumina ferestrei de la nord se estompă şi plafonierele 
compensară automat, difuzând, la capătul atelierului, o 


strălucire palidă, galben-cenuşie. Dar nu mai era aceeaşi. 
Nu mai era deloc aceeaşi! 

Sheeana făcu din nou un pas înapoi pentru a-şi privi 
opera. Se-apropia... Dar încă tot nu era ce voia ea. Forma 
dinlăuntrul ei era aproape tangibilă. Nu cerea decât să se 
nască. Dar plazul nu era bun. Cu o lovitură furioasă a mâinii 
drepte, îl transformă într-o masă de materie neagră, 
diformă. 

La dracu'! 

Se descotorosi de modelatoare, azvârlindu-le pe raftul de 
lângă banc. Orizontul ce se zărea prin fereastra de la apus 
mai păstra încă o fâşie portocalie. Dar culoarea era pe cale 
să dispară la fel de repede cum îşi simţea ea dispărând 
elanul creator. 

Se apropie de geam tocmai la timp pentru a vedea 
întorcându-se ultimele echipe de cercetare. Luminile de 
poziţie ale ornitopterelor care veneau la aterizare păreau 
nişte licurici traversând cerul spre sud, unde o pistă 
provizorie fusese amenajată în faţa lentei, dar implacabilei 
înaintări a dunelor. După coborârea domoală şi ordonată a 
aeronavelor, îşi dădu seama că nu descoperiseră nici o 
urmă a vreunei erupții de mirodenie, nici vreun alt semn 
care să indice că viermii de nisip erau în sfârşit pe cale să 
renască din păstrăvii de nisip implantaţi aici. 

Sunt păstoriţa unei turme care poate că nu va exista 
niciodată. 

Geamul îi reda o imagine întunecată a propriului ei chip. 
Vedea urmele lăsate de Agonia Mirodeniei. Fetiţa plăpândă, 
cu pielea brună, de pe Dune, devenise o femeie înaltă, cu un 
aer mai degrabă sever. Dar părul castaniu se încăpăţâna şi 
acum să scape din cocul care-l strângea pe ceafă, iar în 
ochii ei albastru-în-albastru Sheeana vedea un licăr 
sălbatic. Un licăr pe care-l vedeau şi alţii. Asta era 
problema, sursa unora dintre temerile ei. 

Se părea că nimic nu putea opri Missionaria din 
preparativele legate de „Sheeana noastră”. 


Dacă uriaşii viermi de nisip îşi făceau apariţia - dacă se 
întorcea Shai-Hulud! 

— Missionaria Protectiva Bene Gesserit avea de gând s-o 
propulseze în avanscena unei omeniri pregătite pe 
nesimţite s-o întâmpine cu adoraţie religioasă. Mitul devenit 
realitate... Întocmai ca sculptura aceea din spatele ei, 
căreia ea încerca să-i confere o realitate. 

Sfânta Sheeana! Împăratul-Zeu este robul ei! Priviţi cum i 
se supun viermii sacri! Leto s-a întors printre noi! 

Ar fi avut asta vreo influenţă asupra Onoratelor Matres? 
Probabil. Nu-l venerau ele pe Tiran, cel puţin în aparenţă, 
sub numele Guldur? 

N-ar fi mers, totuşi, până la a deveni adeptele „Sfintei 
Sheeana”, decât, poate, în privinţa reuşitelor sexuale. 
Sheeana era perfect conştientă că propria ei conduită 
sexuală, provocatoare chiar şi după criteriile Bene 
Gesseritului, reprezenta o formă de protest împotriva 
acestui rol pe care încerca să i-l impună Missionaria. Scuza 
ei cum că nu făcea decât să-i perfecţioneze pe masculii 
iniţiaţi de Duncan Idaho în utilizarea tehnicilor de înrobire 
sexuală nu era, de fapt, decât atât... O scuză. 

Bellonda are deja bănuieli. 

Cu puterile ei de mentat, Bell era un pericol constant 
pentru toate Surorile care se abăteau de la normă. Tocmai 
din acest motiv ocupa un loc atât de important în ierarhia 
Consiliului Suprem al Comunităţii. 

Sheeana plecă de la fereastră şi se trânti pe pătura în 
nuanţe de portocaliu şi ocru care-i acoperea patul. Pe 
peretele din faţa ei, un desen mare, în negru şi alb, 
reprezenta un vierme uriaş înălţat pe segmentele frontale, 
dominând o minusculă silueta umană. 

Aşa erau şi poate că nu vor mai fi niciodată. Ce-am vrut să 
spun cu desenul ăsta? Dacă aş şti, poate că aş fi în stare să 
realizez şi sculptura în plaz. 

Îşi asumase mari riscuri punând la punct, împreună cu 
Duncan, un limbaj al mâinilor pentru a putea comunica în 


secret. Dar existau lucruri pe care Comunitatea nu trebuia 
să le ştie. Nu încă. 

S-ar putea să existe o cale de evadare. Pentru noi doi. 
Dar unde-ar fi putut să se ducă? Universul era asediat de 
Onoratele Matres şi de alte forţe. Era un univers de planete 
răzleţite, populate, în cea mai mare parte, de oameni care 

doreau să-şi ducă viaţa în pace, acceptând conducerea 
Bene Gesseritului în unele cazuri, suferind sub jugul 
Onoratelor Matres în multe altele, dar aspirând, 
pretutindeni, să se guverneze singuri cât mai bine le-ar sta 
în putinţă. Eternul vis al democraţiei. Dar existau, 
întotdeauna, factori necunoscuţi. Şi, întotdeauna, lecţia 
dată de Onoratele Matres! După indiciile obţinute de la 
Murbella, la obârşia Onoratelor Matres se aflaseră 
Păstrăvărese şi Cucernice Maici în extremis. Ce ironie! 
Democraţia Păstrăvăreselor transformată în autocraţia 
Onoratelor Matres. Indiciile erau prea numeroase pentru a 
nu fi luate în seamă. Dar de ce recurseseră la 
constrângerile inconştiente, prin intermediul sondelor T, al 
inducției celulare şi al tehnicilor sexuale? 

Unde s-ar putea găsi o piaţă pentru talentele unor fugari? 

Universul nu mai poseda doar o singură bursă de schimb. 
Exista un soi de reţea subterană, extrem de labilă, bazată 
pe vechi compromisuri şi acorduri temporare. 

„Ca o haină veche, cu marginile zdrenţuite şi găuri 
peticite”, spusese odată Odrade. 

Reţeaua comercială bine închegată a CHOAM-ului din 
Vechiul Imperiu nu mai exista. Acum nu mai erau decât 
frânturi jalnice, menținute prin legături cu totul precare. 
Oamenii tratau această peticeală cu dispreţ, evocând cu 
nostalgie vremurile bune de altădată. 

Ce fel de univers ne-ar accepta doar ca refugiaţi şi nu ca 
pe Sheeana cea Sfântă însoţită de consortul ei? 

Chiar dacă Duncan nu-i era câtuşi de puţin consort. 
Aceasta însă fusese intenţia iniţială a Bene Gesseritului: „S- 


o legăm pe Sheeana de Duncan. Noi îl controlăm pe eliar el 
va putea s-o controleze pe ea”. 

Murbella dăduse peste cap acest plan. Cu atât mai bine. 
Pentru noi doi. Cine are nevoie de-o fixaţie sexuală? Dar 
Sheeana era nevoită să recunoască faptul că nutrea 
sentimente destul de confuze faţă de Duncan Idaho. 
Limbajul mâinilor, atingerile întâmplătoare... Şi ce-i vor 
putea spune lui Odrade când îi va lua la întrebări? Nu dacă, 
ci când. 

„Vorbim despre modul în care Duncan şi Murbella ar putea 
să scape din temniţa ta, Maică Superioară. Vorbim despre 
altă cale de a restabili amintirile lui Teg. Vorbim despre 
propria noastră rebeliune secretă împotriva Bene 
Gesseritului. Da, Darwi Odrade! Vechea ta elevă s-a 
răzvrătit contra ta!” 

Sheeana admitea că avea simţăminte neclare şi în ceea ce- 
o privea pe Murbella. 

Onorata Mater captivă era un obiect de studiu fascinant... 
Şi amuzant, câteodată. De pildă, versurile acelea de doi 
bani pe care le afişase în glumă pe un perete din sala de 
mese a acolitelor, de la bordul non-navei: 

Alo, Doamne! Ce minune, Am şi eu o rugăciune. 

De nu ţi-e cu supărare, Aş vrea să-i dai ascultare. 

Chip cioplit, pe raftul meu, Eşti chiar tu sau sunt doar eu? 

Orice-ar fi, ruga mea dreaptă este să mă ţii deşteaptă. 

Să m-ajuţi să nu fac rău, Că-i şi-n interesul tău să dăm 
pildă de ardoare smeritelor Instructoare. 

Poţi s-o faci din har divin, Cum se face-oţet din vin. 

Fă-o cum ţi-o place ţie, Dar să-mi folosească mie. 

Confruntarea ulterioară cu Odrade, înregistrată de 
nelipsiţii ochi com, fusese o scenă delicioasă. Vocea lui 
Odrade, neobişnuit de stridentă: „Murbella, e opera ta?” 
„Mă tem că da. „Fără pic de căinţă. 

„le temi că da?” La fel de stridentă. 

„De ce nu?” Cu insolenţă. 


„Le iei în bătaie de joc pe Surorile noastre din Missionaria! 
Nu protesta. Asta ţi-a fost intenţia. „ „Adevărul e că-şi dau 
prea multe aere!” 

Sheeana nu putea decât să simpatizeze cu Murbella în 
timp ce reflecta la acea confruntare. Revolta Murbellei era 
un simptom. Ce lucruri fermentează în interior până în clipa 
în care eşti silit să le bagi de seamă? 

Şi eu am luptat exact la fel împotriva veşnicei discipline, , 
care te va oţeli spre binele tău, copilă ,. 

Cum fusese Murbella în copilărie? Ce presiuni o 
modelaseră? Viaţa era întotdeauna o reacţie la presiuni. 
Unii cedau tentaţiilor facile şi erau modelaţi de ele. Feţe 
buhăite, pori înroşiţi de excese. Bacchus îi privea galeş. 
Viciul îşi punea amprenta pe trăsăturile lor. Cucernicele 
Maici ştiau toate astea graţie unei capacităţi de observaţie 
milenare. Suntem modelaţi de presiuni, indiferent că le 
rezistăm ori nu. Presiuni şi reacţii -asta era viaţa. lar eu 
creez noi presiuni prin sfidările mele secrete. 

Dată fiind starea de alertă permanentă în care se afla în 
prezent Comunitatea Surorilor, schimburile de semne şi 
gesturi secrete cu Duncan erau, probabil, inutile. 

Întorcând uşor capul, Sheeana privi grămada informă de 
plaz negru de pe bancul de sculptură. 

Eu însă n-am să renunţ. O să-mi modelez existenţa aşa 
cum cred eu de cuviinţă! O să-mi creez propria mea viaţă! 
Puţin îmi pasă de Bene Gesserit! 

Dar am să pierd respectul Surorilor mele. 

Exista ceva prin excelenţă respectuos în maniera în care 
erau forţate să se conformeze tiparului antic al Bene 
Gesseritului. Era un tipar pe care-l păstrau din trecutul lor 
cel mai îndepărtat, scoţându-l cu regularitate la iveală 
pentru a-l lustrui şi a-i aduce reparaţiile pe care timpul le 
impunea tuturor creaţiilor umane. lar tiparul continua să 
existe şi astăzi, făcând obiectul unei veneraţii tacite. 

Astfel, suntem Cucernice Maici şi nici o judecată n-ar 
putea tăgădui asta. 


Sheeana înţelese în clipa aceea că va fi nevoită să pună la 
încercare până la ultima limită acel tipar antic, probabil 
până ce îl va sparge. lar acea formă de plaz negru, care 
căuta să se întruchipeze din locul sălbatic aflat înlăuntrul ei, 
era doar un element a ceea ce avea ea de făcut. Că se 
numea răzvrătire sau oricum altcumva, forţa pe care-o 
simţea în fiinţa ei nu putea fi negată. 

Mărginiţi-vă la un simplu rol de observator şi veţi pierde în 
mod sistematic sensul însuşi al existenţei voastre. Idealul 
poate fi definit astfel: trăiţi cât vă stă în putinţă mai bine. 
Viaţa este un joc ale cărui reguli le învăţaţi avântăndu-vă în 
el şi jucându-l până în pânzele albe. Altminteri, veţi fi luaţi 
pe nepregătite, veţi fi mereu surprinşi de întorsăturile 
neaşteptate. Spectatorii pasivi se văicăresc, plângându-se 
că norocul îi ocoleşte întotdeauna. Refuză să vadă că o bună 
parte a acestui noroc ar putea s-o creeze ei înşişi. 

Darwi Odrade 

— AI STUDIAT ultima înregistrare cu Idaho a ochilor com? 
Întrebă Bellonda. 

— Mai târziu! Mai târziu! 

Odrade îşi dădea seama că o sâcâia foamea şi că acesta 
era motivul răspunsului repezit pe care-l dăduse la 
întrebarea pertinentă pusă de Bell. 

Constrângerile o îngrădeau tot mai mult pe Maica 
Superioară în ultima vreme. Încercase întotdeauna să facă 
faţă îndatoririlor ei în modul cel mai deschis cu putinţă. Cu 
cât evantaiul lucrurilor de care se interesa personal era mai 
larg, cu atât mai sigură putea fi că va obţine informaţii 
utilizabile. Simţurile se ascuţeau prin folosinţă. Ceea ce 
urmărea, în sfera ei de interes, era substanţa. Ca un 
vânător în căutarea unei prăzi îndestulătoare pentru a 
potoli o foame profundă. 

Zilele însă deveniseră aproape toate asemănătoare acestei 
dimineţi. Obiceiul ei de a face inspecții inopinate era bine 
cunoscut, dar acum trebuia să rămână prizoniera acestor 
patru pereţi. Era necesar să poată fi găsită în orice clipă. Şi 


nu doar să fie găsită, ci să poată transmite ea însăşi, pe 
moment, un mesaj sau un ordin personal. 

Timpul, mai ales, reprezenta o constrângere. 

E o cursă contra cronometru, fir-ar să fie, dar trebuie să 
câştig. Trebuie! 

Sheeana spusese odată: „De bine, de rău, ne croim drum 
pe zile de împrumut. , 

Foarte poetic! Dar nu de cine ştie ce ajutor în faţa unor 
cerinţe pragmatice. Trebuia să fie Dispersate cât mai multe 
celule Bene Gesserit cu putinţă înainte de a cădea toporul. 
Nimic altceva nu avea o asemenea prioritate. Ţesătura 
Bene Gesserit era pe cale de a fi sfâşiată, împrăştiată în 
cele patru vânturi, spre destinaţii pe care nimeni de pe 
Planeta Canonicatului nu le cunoştea. Uneori, lui Odrade i 
se părea că vede zdrenţe ce dispăreau în non-nave cu calele 
pline de păstrăvi de nisip, cu tradiţiile, învăţăturile şi 
memoriile Bene Gesseritului drept călăuze. Dar 
Comunitatea Surorilor mai făcuse o dată asta, în epoca de 
demult a primei Dispersii şi nimeni nu se mai întorsese, 
nimeni nu trimisese măcar un mesaj. Se întorseseră doar 
Onoratele Matres. lar dacă ele fuseseră vreodată Bene 
Gesserit, acum nu mai erau decât o cumplită denaturare, o 
hoardă pradă unei orbiri sinucigaşe. 

Ne vom redobândi vreodată integritatea? 

Odrade privi lucrările care-o aşteptau pe birou. Liste, 
iarăşi liste. Cine va pleca şi cine va rămâne? Abia dacă avea 
răgaz să-şi tragă sufletul. Cealaltă Memorie a 
predecesoarei sale, Taraza, avea tot mai mult dreptate să-şi 
aroge un aer de genul: „ [i-am spus eu! Vezi prin ce-a 
trebuit să trec? , 

Şi eu, care mă întrebam cândva dacă nu exista la vârf mai 
mult spaţiu pentru a respira în voie. 

Poate că exista mai mult spaţiu la vârf (cum îi plăcea ei să 
le spună acolitelor), dar rareori exista suficient timp pentru 
a profita de el. 


Când se gândea la populaţia non-Bene Gesserit, în bună 
parte pasivă, aflată „acolo, afară”, Odrade era cuprinsă 
uneori de invidie. Mulţimile acelea puteau, cel puţin, să-şi 
păstreze iluziile. Ce alinare! Să te amăgeşti că vei trăi 
veşnic, că mâine va fi mai bine, că zeii din ceruri veghează 
binevoitori asupra destinului tău. 

Se smulse din reverie cu o senzaţie de silă faţă de ea 
însăşi. Ochiul lucid era preferabil, orice-ar fi fost de văzut. 

— Am studiat ultima înregistrare cu Idaho, spuse ea, 
uitându-se la Bellonda, care aştepta răbdătoare de partea 
cealaltă a biroului. 

— Are instincte interesante, zise Bellonda. 

Odrade nu răspunse. Puţine lucruri scăpau ochilor com cu 
care era înţesată non-nava. Teoria Consiliului cu privire la 
ghola-ul Idaho devenea, pe zi ce trecea, tot mai puţin o 
teorie şi tot mai mult o convingere. Ce cantitate de amintiri 
din vieţile succesive ale lui Duncan Idaho purta în el acest 
ghola? 

— Tam a emis îndoieli în privinţa copiilor lor, reluă 
Bellonda. Au talente periculoase? 

Întrebarea era de aşteptat. Cei trei copii pe care Murbella 
îi avusese cu Idaho la bordul non-navei fuseseră mutaţi 
imediat după naştere şi puşi sub observaţie. Dezvoltarea lor 
era urmărită cu cea mai mare atenţie. Posedau acea 
extraordinară viteză de reacţie de care dădeau dovadă 
Onoratele Matres? Era încă prea devreme pentru a da un 
răspuns. După spusele Murbellei, particularitatea aceasta 
nu apărea decât la vârsta pubertăţii. 

Onorata Mater prizonieră acceptase să i se ia copiii cu o 
resemnare mânioasă. Idaho, în schimb, aproape că nu 
avusese nici o reacţie. Ciudat. Exista în el ceva care-i oferea 
o vedere mai largă asupra procreaţiei? O vedere apropiată 
de cea a Comunităţii Surorilor? 

„Alt nenorocit de program genetic Bene Gesserit”, 
comentase el cu sarcasm. 


Odrade se lăsă din nou în voia gândurilor. Putea fi 
interpretată comportarea lui Idaho drept atitudine Bene 
Gesserit? Comunitatea Surorilor susţinea că legăturile 
emoţionale erau vestigii străvechi, importante, la vremea 
lor, pentru supraviețuirea speciei umane, dar în prezent 
inutile pentru planurile Bene Gesseritului. 

Instincte. 

Lucruri care veneau cu ovulul şi sperma. Adesea vitale, 
vehemente: „Specia e cea care-ţi vorbeşte, nerodule!” 

Dragostea... Progeniturile... Dorinţele de tot felul... Atâtea 
şi-atâtea motivații inconştiente care impuneau 
comportamente specifice. Era periculos să intervii în aceste 
domenii. Maestrele Geneticiene, chiar dacă o făceau, ştiau 
asta. Consiliul dezbătea cu regularitate problema şi 
recomanda cea mai mare vigilenţă în privinţa consecinţelor 
posibile. 

— Ai studiat înregistrarea. Asta-i singurul răspuns la care 
am dreptul? Întrebă Bellonda cu o voce de-a dreptul 
plângăreaţă pentru ea. 

Înregistrarea ochilor com căreia Bell îi acorda atâta 
importanţă reda o discuţie pe care Idaho o începuse 
iscodind-o pe Murbella despre tehnicile de aservire sexuală 
folosite de Onoratele Matres. De ce? Talentele lui Idaho în 
acelaşi domeniu îşi aveau obârşia în condiţionarea tleilaxu 
impusă celulelor sale în cuva axlotl. La baza lor se afla un 
implant inconştient asimilabil instinctelor, dar rezultatul nu 
se deosebea cu nimic de efectul obţinut de Onoratele 
Matres: un extaz amplificat până la punctul în care elimina 
cu totul raţiunea şi făcea victima dependentă de sursa 
acestei „recompense”. 

Murbella nu întinsese prea mult vorba pe tema talentelor 
ei. Era limpede că păstra o furie reziduală la gândul că 
fusese subjugată de Idaho prin intermediul aceloraşi tehnici 
pe care învățase ea să le pună în aplicare. 

— Murbella se blochează când Idaho aduce în discuţie 
motivațiile ei, spuse Bellonda. 


Da, am observat şi eu asta. 

„Aş putea să te omor şi o ştii foarte bine!” declarase 
Murbella. 

Înregistrarea îi înfăţişa în pat, în dormitorul Murbellei de 
la bordul non-navei, după ce tocmai îşi potoliseră 
dependenţa reciprocă. Sudoarea lucea pe trupurile lor 
goale. Murbella zăcea pe spate, cu un ştergar albastru pe 
frunte şi ochii verzi pironiţi în tavan, unde se aflau ochii 
com. Părea că-şi priveşte ţintă observatoarele. Punctuleţe 
portocalii îi jucau pe cornee. Semne de furie, datorate 
reziduurilor lăsate în organismul ei de surogatul de 
mirodenie folosit de Onoratele Matres. Între timp, trecuse 
la melanj, iar substituirea se petrecuse fără simptome de 
incompatibilitate. 

Idaho stătea întins lângă ea, cu părul negru, zburlit, 
încadrându-i faţa şi contrastând puternic cu albul pernei. 
Ţinea ochii închişi, dar pleoapele fremătau. Era slab. Nu 
mânca destul, în ciuda bucatelor ispititoare pe care i le 
trimitea bucătăreasa personală a lui Odrade. Pomeţii săi 
înalţi se conturau cu pregnanţă. Faţa i se scofâlcise în 
cursul anilor de detenţie. 

Amenințarea Murbellei era justificată de capacităţile ei 
fizice, Odrade nu se îndoia de asta, însă, din punct de 
vedere psihologic, n-avea nici un temei. 

Să-şi ucidă iubitul? Puțin probabil! 

Bellonda nutrea cam aceleaşi gânduri. 

— Ce-a urmărit cu demonstraţia rapidităţii ei fizice? Nu-i 
pentru prima oară când vedem asta. 

— Ştie c-o observăm. 

Ochii com o arătau pe Murbella sfidându-şi oboseala de 
după actul sexual şi sărind brusc din pat, pentru ca apoi, cu 
o mişcare fulgerătoare (mult mai rapidă decât orice 
performanţă Bene Gesserit realizată vreodată), să izbească 
scurt cu piciorul drept, oprind lovitura la un milimetru de 
capul lui Idaho. 


În clipa în care ea sărise din pat, Idaho deschisese ochii şi 
o privise fără pic de teamă, fără să se clintească. 

Lovitura aceea! Fatală, dacă şi-ar fi atins ţinta. 

Era de ajuns să vezi aşa ceva o singură dată ca să te temi 
pentru tot restul vieţii. Murbella acţiona fără a recurge la 
cortexul cerebral. Ca la insecte, atacul ei era declanşat de 
sistemul nervos direct la nivel muscular. 

„Vezi?” rostise Murbella, coborând piciorul şi fixându-l pe 
Idaho cu o privire aprigă. 

Idaho se mulţumise să zâmbească. 

Privind înregistrarea, Odrade îşi reaminti că Bene 
Gesseritul avea deja trei copii născuţi de Murbella - trei 
fete. Maestrele Geneticiene nu-şi ascundeau entuziasmul. 
Cu timpul, Cucernice Maici provenite din linia aceasta ar fi 
putut ajunge să egaleze aptitudinile Onoratelor Matres. 

Cu timpul... pe care probabil că nu-l vom avea. 

Împărtăşea, totuşi, entuziasmul Maestrelor Geneticiene. 
Viteza aceea! Combinată cu resursele prana-bindu de care 
dispuneau Surorile Bene Gesserit graţie antrenamentului 
lor neuromuscular intensiv, deschidea perspective greu de 
formulat în cuvinte. 

— Pentru noi a făcut-o, nu pentru el, spuse Bellonda. 
Odrade nu era chiar atât de sigură. Pe Murbella o irita 
supravegherea constantă la care era supusă, dar ajunsese 
să se acomodeze cu ea. Multe dintre acţiunile ei ignorau în 
mod vădit prezenţa observatoarelor din spatele ochilor 
com. Înregistrarea o înfăţişa reluându-şi locul în pat, lângă 
Idaho. 

— Am restrâns accesul la această înregistrare, zise 
Bellonda. Unele acolite încep să fie tulburate. 

Odrade dădu din cap. Dependenţa sexuală. Acest aspect al 
strategiei Onoratelor Matres provoca unde perturbatoare 
în Bene Gesserit, mai ales printre acolite. Foarte 
simptomatic. Şi mai toate Surorile din Canonicat ştiau că 
doar Cucernica Maică Sheeana cuteza să practice unele 


dintre aceste tehnici, în pofida temerii generale că 
asemenea practici ar fi putut slăbi Comunitatea. 

„Nu trebuie să devenim Onorate Matres!” Bell repeta asta 
tot timpul. Dar Sheeana reprezintă un important factor de 
control. Ea ne învaţă o sumedenie de lucruri despre 
Murbella. 

Într-o după-amiază, prinzând-o pe Murbella singură şi în 
mod vizibil destinsă în locuinţa ei de la bordul non-navei, 
Odrade încercase o întrebare directă: „Înainte de Idaho, n- 
a fost niciuna dintre voi tentată să. Mă rog, ca să zic aşa, 
«să se prindă în joc»?” 

Murbella sărise ca arsă, ofensată şi furioasă: „Cu Idaho a 
fost un accident!” 

Exact acelaşi gen de furie cu care a reacţionat la 
întrebările lui Idaho. 

Cu gândul la acel episod, Odrade se aplecă deasupra 
biroului şi activă proiectorul, lăsând să se deruleze încă o 
dată înregistrarea. 

— Uite cum se înfurie, comentă Bellonda. E clar că-i vorba 
de o constrângere indusă prin hipnotransă pentru a nu 
răspunde la asemenea întrebări. Sunt gata să-mi pun la 
bătaie reputaţia pe chestia asta. 

— Ne vom lămuri după Agonia Mirodeniei, spuse Odrade. 

— Dacă va ajunge să treacă prin ea! 

— Hipnotransă e considerată a fi unul dintre secretele 
noastre. 

Bellonda sesiză implicaţia evidentă. Niciuna dintre 
Surorile care au luat calea primei Dispersii nu s-au mai 
întors la noi. 

Era scris cu litere de-o şchioapă în minţile lor: „Renegate 
Bene Gesserit au dat naştere Onoratelor Matres?” Multe 
indicii coroborau această ipoteză. Dar, în cazul ăsta, de ce 
recurgeau la aservirea sexuală a masculilor? Confuzele 
explicaţii istorice oferite de Murbella nu erau 
satisfăcătoare. Toate aspectele acestei afaceri se 
împotriveau preceptelor susţinute de Bene Gesserit. 


— Trebuie să aflăm, insistă Bellonda. Bruma de informaţii 
pe care-o avem este mai mult decât îngrijorătoare. 

Odrade recunoscu natura neliniştii ei. Cât de mult era 
momeală în acest talent special? Foarte mult, gândea ea. 
Acolitele se plângeau că li se întâmpla tot mai des să viseze 
că deveneau Onorate Matres. Bellonda avea dreptate să fie 
îngrijorată. 

Creând sau stârnind asemenea forţe neînfrânate, puteai 
genera fantezii erotice de o enormă complexitate. Puteai să 
manipulezi populaţii întregi exploatându-le dorinţele, 
obsesiile şi fantasmele sexuale. 

Aceasta e înspăimântătoarea putere pe care Onoratele 
Matres îndrăznesc s-o folosească. 

Era de ajuns să se ştie că posedau cheia unui extaz fără 
seamăn şi bătălia era pe jumătate câştigată. Simpla 
promisiune a paradisului însemna începutul capitulării. Cele 
aflate la nivelul Murbellei, în acea altă Comunitate a 
Surorilor, poate că nu înțelegeau exact despre ce era vorba, 
dar cele ce se găseau la vârf... Era oare cu putinţă să 
folosească pur şi simplu aceste forţe fără să le pese sau 
chiar fără să fie conştiente de încărcătura lor mai 
profundă? 

Dacă aşa stau lucrurile, cum de s-au lăsat primele noastre 
Dispersate atrase în acest impas? 

Puțin mai devreme, Bellonda expusese ipoteza ei: 

O Onorată Mater în faţa unei Cucernice Maici capturate în 
cursul acelei prime Dispersii: „Bine-ai venit, Cucernică 
Maică. Am vrea să asişti la o mică demonstraţie a puterilor 
noastre. „ Interludiu sexual, urmat de o prezentare a 
rapidităţii fizice. Apoi... Suprimarea melanjului şi injectarea 
substituentului pe bază de adrenalină, cu adăugarea unui 
hipnodrog. În cursul ipoteticei transe consecutive, 
Cucernica Maică era impregnată sexual. 

Asta, în directă legătură cu agonia selectivă provocată de 
suprimarea melanjului (sugera Bell), putea determina 
victima să-şi renege originile. 


Parcele să ne aibă în pază! Toate Onoratele Matres să fi 
fost, la origine, Cucernice Maici? Am îndrăzni să verificăm 
această ipoteză pe noi însene? Ce-am putea afla în privinţa 
asta de la perechea din non-navă? 

Două surse de informaţie cruciale se aflau de atâta timp 
sub supravegherea atentă a Comunităţii Surorilor, dar 
cheia rămânea încă de găsit. 

Femeia şi bărbatul nu doar parteneri pentru reproducere, 
nu doar sprijin şi mângâiere unul pentru altul, ci şi altceva. 
Se adăugase ceva nou. Miza fusese ridicată. 

În proiecția de deasupra biroului, Murbella spuse ceva 
care captă întreaga atenţie a Maicii Superioare. 

„Noi, Onoratele Matres, ne-am făcut-o singure! Nu putem 
da vina pe nimeni altcineva. , 

— Ai auzit ce-a spus? Întrebă Bellonda. 

Odrade scutură din cap cu un aer agasat. Voia să se 
concentreze în linişte asupra acestui schimb de replici. 

„Nu acelaşi lucru l-ai putea spune şi în ceea ce mă 
priveşte”, obiectă Idaho. 

„Asta-i o scuză în van”, replică Murbella. „Nu fiindcă ai 
fost condiţionat de tleilaxu s-o prinzi în laţ pe prima 
Impregnatoare cu care ai fi avut de-a face... „ „Şi s-o ucid”, 
preciză Idaho. „Asta îi interesa pe ei. „ „Dar tu nici măcar n- 
ai încercat să mă ucizi. Nu-i vorbă că nici n-ai fi putut s-o 
faci. „ „Pentru că tocmai atunci. , 

Idaho se întrerupse brusc, aruncând o privire involuntară 
ochilor com care înregistrau totul. 

— Ce-avea de gând să zică? Se repezi Bellonda. Trebuie să 
aflăm! 

Dar Odrade continuă să urmărească scena în tăcere. 
Murbella dădu dovadă de o intuiţie surprinzătoare. 

„Crezi că m-ai prins din cauza unui accident independent 
de voinţa ta?” „Exact. „ „Dar eu îmi dau seama că există 
ceva în tine care acceptă tot ce s-a întâmplat! Nu te-ai lăsat 
doar în voia acelei condiţionări. Ai mers mai departe, până 
la limita posibilităţilor tale. , 


Privirea lui Idaho se voală sub efectul unei meditații 
introspective. Dădu capul pe spate, îndreptându-şi umerii. 

— Asta-i o atitudine de mentat! Sări iarăşi Bellonda. 

Toate analistele lui Odrade sugeraseră deja acest lucru, 
dar rămânea de obţinut o mărturisire de la Idaho. Dacă era 
mentat, de ce ascundea asta? 

Din cauza celorlalte lucruri pe care le-ar implica acest 
fapt. Se teme de noi şi pe bună dreptate. 

Murbella rosti pe un ton sarcastic: „Ai improvizat pornind 
de la ceea ce au implantat în tine tleilaxu. Ai adus 
îmbunătăţiri. Ceva aflat înlăuntrul tău, o părticică din tine, 
n-a avut nimic împotrivă!” 

— Ăsta e modul ei de a-şi rezolva propriul complex de 
culpabilitate, declară Bellonda. E nevoită să creadă asta, 
altminteri n-ar putea accepta ideea că Idaho a fost în stare 
să o seducă. 

Odrade îşi ţuguie buzele. Proiecţia arăta o expresie de 
amuzament pe chipul lui Idaho. 

„Poate că a fost la fel pentru amândoi”, spuse el. 

„Nu poţi să dai vina pe tleilaxu şi nici eu pe Onoratele 
Matres. , 

Tamalane intră în clipa aceea în biroul lui Odrade şi se 
instală în caniscaunul de lângă Bellonda. 

— Văd că v-a reţinut şi vouă atenţia, rosti ea arătând spre 
proiecţie. 

Odrade dezactivă proiectorul. 

— Am făcut o inspecţie la cuvele axloti, spuse Tamalane. 
Afurisitul de Scytale ne-a ascuns informaţii vitale. 

— Sper că nu-i vorba de defecte la primul nostru ghola, 
zise Bellonda. 

— Nimic din ceea ce ar putea descoperi medicii noştri Suk. 
Odrade interveni cu voce domoală: 

— E normal ca Scytale să-şi fi păstrat în rezervă câteva 
monede de schimb. 

Ambele părţi întreţineau aceeaşi ficţiune: Scytale se achita 
faţă de Bene Gesserit pentru că-l salvase de Onoratele 


Matres şi-i oferise adăpost pe Planeta Canonicatului. Dar 
toate Cucernicele Maici care-l studiaseră îndeaproape ştiau 
că altceva îl motiva pe ultimul Maestru tleilaxu. 

Dibaci, foarte dibaci, Bene Tleilaxul. Mult mai dibaci decât 
îl bănuiam noi. Ce festă cruntă ne-a jucat cu faimoasele sale 
cuve axlotl! Până şi cuvântul „cuvă”. Alt vicleşug. Noi ne 
imaginam rezervoare pline cu lichid amniotic la 
temperatură constantă, înconjurate de instalaţii complexe 
menite să reproducă (în mod subtil, discret şi perfect 
controlabil) condiţiile de funcţionare ale uterului. Existau 
cuve, ce-i drept. Dar ce conţineau ele! 

Soluţia tleilaxu era cât se poate de simplă: modelul 
original. Natura pusese deja la punct un sistem excelent de- 
a lungul eonilor. Tot ce-i mai rămânea de făcut Bene 
Tleilaxului era să-şi adauge propriul sistem de control şi 
propriul procedeu de copiere a informaţiilor stocate în 
celulă. 

„Graiul lui Dumnezeu”, îi spunea Scytale. Mai potrivit ar fi 
fost graiul lui Shaitan. 

Retroacţiune. Celula îşi dirija propriul uter. În fond, asta 
era, mai mult sau mai puţin, ceea ce făcea şi un ovul 
fecundat. Tleilaxu se mulţumiseră să perfecţioneze 
procesul. 

Odrade lăsă să-i scape un suspin, ceea ce-i atrase 
numaidecât priviri sfredelitoare din partea celor două 
consiliere. Maica Superioară pradă unor noi frământări? 

Dezvăluirile lui Scytale mă frământă. Şi ceea ce ne-au 
pricinuit acele dezvăluiri. Oh, cât de oripilate am fost, la 
început, de o asemenea „degradare”! Dar justificările n-au 
întârziat să apară. Şi ştiam foarte bine că erau doar 
justificări! 

„Dacă nu există altă cale... Dacă numai aşa putem crea 
ghola-ii de care avem cu atâta disperare nevoie... Probabil 
că se vor găsi voluntare... „ Şi se găsiseră! Voluntare! 

— Eşti cu gândurile aiurea! Mârâi Tamalane. Se întoarse 
către Bellonda şi dădu să spună ceva, dar se răzgândi. 


Expresia Bellondei devenise blândă şi afabilă, ceea ce, la 
ea, denota adesea o dispoziţie dintre cele mai sumbre. Când 
vorbi, vocea ei abia dacă fu o şoaptă guturală: 

— Recomand cu toată tăria eliminarea lui Idaho. Cât 
despre acel monstru tleilaxu... 

— Eliminarea? Făcu Tamalane. Ce va să zică eufemismul 
ăsta? 

— Uciderea lui, dacă asta vrei să auzi! Iar tleilaxul ar 
trebui să fie supus tuturor mijloacelor de persuasiune de 
care... 

— Încetaţi, amândouă! Ordonă Odrade. 

Preţ de o clipă, îşi prinse fruntea în palme, apoi, 
aruncându-şi privirea spre bovindou, văzu ploaia îngheţată 
de afară. Controlul Meteo călca iarăşi pe de lături. Era greu 
să-i găseşti vină, dar nimic nu era mai detestat de o fiinţă 
umană decât imprevizibilul. „ Vrem condiţii naturale!” Orice 
va fi însemnat asta. 

Când o năpădeau asemenea gânduri, Odrade tânjea după 
o existenţă limitată la activităţile ordonate care-i plăceau 
cel mai mult. De pildă, plimbările ocazionale prin livezi. 
Erau o încântare, indiferent de anotimp. Sau o seară 
tihnită, într-un cerc de prieteni, împărtăşind deliciile unei 
conversații interesante cu cei pentru care simţea un pic de 
căldură. Afecţiune? Da. Maica Superioară se încumeta la 
multe, inclusiv la a-şi iubi prietenii. Şi mâncărurile bune, cu 
băuturi alese care să le agrementeze savoarea. Le dorea şi 
pe acestea. Ce plăceri puteau rezerva senzațiile gustative! 
Şi după aceea... Da, după aceea, un pat cald, cu un 
partener sensibil la trebuinţele ei, la fel cum ar fi fost ea 
atentă la ale lui. 

Cea mai mare parte a acestor lucruri nu era cu putinţă, 
fireşte. Responsabilităţile! Ce cuvânt monstruos. Ce 
apăsător. 

— Începe să-mi fie foame, rosti ea. Cer să ni se servească 
masa aici? 

Bellonda şi Tamalane o priviră lung. 


— Nu-i decât unsprezece şi jumătate, se plânse Tamalane. 

— Da sau nu? Insistă Odrade. 

Cele două consiliere schimbară o privire scurtă. 

— Cum doreşti, spuse Bellonda. 

Exista o zicală în Bene Gesserit (şi Odrade o ştia), cum că 
totul merge mai bine în Comunitate când stomacul Maicii 
Superioare este îndestulat. Asta făcuse să se încline 
balanţa. 

Odrade activă intercomul bucătăriei personale. 

— Un prânz pentru trei persoane, Duana. Ceva deosebit. 
La alegerea ta. 

Piesa de rezistenţă a dejunului, când le fu servit, se dovedi 
a fi un preparat după care Odrade se dădea în vânt: ghiveci 
cu carne de vițel. Duana ştia să dozeze de minune 
ingredientele, mai ales rozmarinul, iar legumele erau fierte 
exact cât trebuia. Excelent. 

Odrade savură fiecare îmbucătură. Bellonda şi 'Tlamalane 
se căzniră să facă faţă corvezii, înghițind fără nici o tragere 
de inimă, lingură după lingură. 

Poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care eu sunt 
Maică Superioară şi nu ele. 

În timp ce o acolită debarasa masa, Odrade puse una 
dintre întrebările ei preferate: 

— Ce se mai bârfeşte prin sălile comune şi printre acolite? 

Îşi amintea de vremurile când era ea însăşi acolită şi 
pândea fiecare vorbă a colegelor mai vârstnice. Se aştepta 
să audă mari adevăruri, dar cel mai adesea avea parte doar 
de bârfe mărunte despre Sora X sau problemele 
Instructoarei Y. Totuşi, din când în când se mai întâmpla să 
se ridice câte-o barieră şi să răzbată informaţii interesante. 

— Prea multe acolite se arată doritoare să ia calea noii 
noastre Dispersii, spuse Tamalane cu vocea ei aspră. 
Povestea cu şobolanii şi corabia care se scufundă, aş zice. 

— A crescut şi interesul pentru Arhive în ultima vreme, 
spuse Bellonda. Surori suspicioase vin să verifice dacă 


amprenta genetică a Sionei este suficient de pregnantă la 
cutare sau cutare acolită. 

Odrade găsi amănuntul interesant. Străbuna lor Atreides 
comună din epoca Tiranului, Siona Ibn Fuad al-Seyefa 
Atreides, transmisese descendenților ei acea particularitate 
graţie căreia nu puteau fi detectaţi de investigatorii 
preştienţi. 

Toată lumea care circula în voie pe Planeta Canonicatului 
poseda această imunitate ancestrală. 

— Suficient de pregnantă? Repetă Odrade. Se îndoiesc că 
acolitele respective sunt protejate? 

— Vor să se reasigure, mormăi Bellonda. Dar, fiindcă tot a 
venit vorba, să revenim la Idaho. Are amprenta genetică şi, 
totuşi, nu-i apărat. Treaba asta mă îngrijorează. De ce unele 
dintre celulele lui nu posedă marca Sionei? Ce i-au făcut 
tleilaxu? 

— Duncan e conştient de pericol şi nu are porniri 
sinucigaşe, spuse Odrade. 

— N-avem de unde şti ce-i el de fapt, se plânse Bellonda. 

— Probabil, un mentat, interveni Tamalane. Şi ştim foarte 
bine ce ar putea să însemne asta. 

— Înţeleg pentru ce o păstrăm pe Murbella, zise Bellonda. 
Deţine informaţii preţioase. Dar Idaho şi Scytale... 

— Ajunge! Izbucni Odrade. Câinii de pază latră câteodată 
prea mult! 

Bellonda acceptă dojana cu un aer înţepat. Câinii de pază. 
Era expresia Bene Gesserit care le desemna pe Surorile 
însărcinate să supravegheze în permanenţă tot ce se 
petrecea în Canonicat, pentru ca nimeni să nu apuce pe căi 
greşite. Greu de suportat pentru acolite, dar ceva obişnuit 
în viaţa Cucernicelor Maici. 

Odrade îi explicase asta Murbellei într-o zi, pe când se 
aflau singure într-unul din saloanele cu pereţi cenuşii ale 
non-navei. Stăteau în picioare, faţă în faţă, ochi în ochi. O 
conversaţie degajată, aproape intimă. Exceptând, desigur, 
faptul de a se şti sub observaţia ochilor com dimprejur. 


— Câinii de pază..., rostise Odrade, răspunzând unei 
întrebări puse de Murbella. Asta înseamnă că fiecare dintre 
noi e musca sâcâitoare a celorlalte. Nu înţelege însă mai 
mult decât vreau să spun. Rareori ne sâcâim. De obicei, e 
de ajuns un singur cuvânt. 

Murbella, cu o strâmbătură de dezgust pe faţa ei ovală, cu 
ochii ei verzi plini de concentrare, crezuse, în mod evident, 
că Maica Superioară se referea la vreo formulă consacrată 
pe care Surorile o foloseau atunci când era nevoie. 

— Ce cuvânt? 

— Ei drăcie! Orice cuvânt! Cel care ni se pare potrivit pe 
moment. E ca un reflex reciproc. Avem în comun acest „tic”, 
spre binele nostru. Nu ne plângem, fiindcă ne ajută să 
rămânem mereu vigilente faţă de noi însene. 

— Şi, dacă devin Cucernică Maică, o să mă spionaţi şi pe 
mine? 

— Toate avem nevoie de câini de pază. Am fi mai slabe 
dacă nu i-am avea. 

— Găsesc că e opresiv. 

— Noi nu. 

— Şi respingător, adăugase Murbella, aruncând o privire 
spre obiectivele minuscule care sclipeau în tavan. Ca 
blestemaţii ăştia de ochi com. 

— Avem grijă de-ai noştri, Murbella. Când vei deveni Bene 
Gesserit, vei putea fi sigură că o să fii bine îngrijită pentru 
tot restul vieţii tale. 

— O nişă confortabilă, rostise cu ironie Murbella. 

— Câtuşi de puţin, replicase cu voce liniştită Odrade. Vei 
avea de trudit toată viaţa. Va trebui să te achiţi faţă de Bene 
Gesserit până la limitele capacităţilor tale. 

— Câinii de pază! 

— Suntem mereu atente unele cu altele. Acelea dintre noi 
care ocupă posturi importante pot adopta o atitudine 
autoritară sau familiară, dar numai sub impulsul 
momentului şi din motive cântărite cu grijă. 

— Însă fără manifestări de căldură sau de tandreţe, nu? 


— Asta-i regula. 

— Ataşament, poate, dar niciodată dragoste? 

— Ţi-am spus care-i regula. 

Odrade desluşise limpede reacţia Murbellei pe chipul ei: 
„E clar! Îmi vor cere să renunţ la Duncan!” 

— Aşadar, dragostea nu există în Bene Gesserit, rostise 
Murbella. 

Vocea ei fusese plină de tristeţe. Însemna că mai erau 
speranţe pentru ea, îşi spusese Odrade. 

— Dragostea există, dar Surorile mele o tratează ca pe o 
aberaţie. 

— Cu alte cuvinte, ceea ce simt eu pentru Duncan este o 
aberaţie? 

— Şi Surorile se vor strădui s-o trateze. 

— S-o trateze! Sărmană handicapată care are nevoie de 
reeducare terapeutică! 

— Dragostea este considerată ca un semn de degradare la 
Surori. 

— Văd şi la dumneata semne de degradare! 

Ca şi cum i-ar fi urmărit gândurile, Bellonda o smulse pe 
Odrade din reverie, spunând: 

— Acea Onorată Mater nu se va angaja niciodată alături de 
noi! (Îşi şterse o picătură de sos care-i rămăsese în colţul 
gurii.) Ne pierdem vremea încercând s-o convertim. 

Cel puţin, Bell n-o mai numeşte pe Murbella „târfă ,, 
cugetă Odrade. E deja un progres. 

Toate guvernele sunt confruntate cu o problemă cronică: 
puterea exercită o mare atracţie asupra naturilor 
patologice. Nu atât că puterea corupe, dar ea îi fascinează 
pe indivizii coruptibili. Aceştia au tendinţa de a se îmbăta cu 
violenţă, ceea ce creează rapid condiţiile unei obişnuinţe 
ireversibile. 

Missionaria Protectiva. 

Text QIV (dicto) 

REBECCA stătea în genunchi pe pardoseala galbenă, după 
cum i se poruncise, fără a îndrăzni să ridice privirea către 


Preaonorata Mater care trona, inaccesibilă şi periculoasă, 
pe podiumul ei. De două ore, aştepta, aproape în centrul 
imensei săli, în timp ce Preaonorata Mater şi anturajul ei 
luau masa, servite de slujnice smerite. Rebecca observase 
atitudinea de ploconire a servitoarelor şi se străduia s-o 
imite. 

Orbitele o dureau încă de pe urma transplantului de globi 
oculari pe care Rabinul i-l impusese cu mai puţin de o lună 
în urmă. Ochii ei aveau acum irisul albastru şi sclerotica 
albă, fără nimic care ar fi putut să trădeze Agonia 
Mirodeniei prin care trecuse cândva. Era o protecţie 
vremelnică. În decurs de un an, noii ochi aveau să devină 
total albaştri. 

Durerea oculară era însă problema care-o preocupa cel 
mai puţin. Un implant organic îi instila doze precise de 
melanj, ascunzându-i dependenţa. Dar rezerva era 
calibrată pentru a dura şaizeci de zile. Dacă Onoratele 
Matres o deţineau mai mult, starea de lipsă avea s-o 
cufunde într-o agonie pe lângă care cea a mirodeniei avea 
să pară blândă. Pericolul cel mai apropiat îl reprezenta 
shere-ul instilat împreună cu mirodenia. Dacă femeile 
acestea îl detectau, cu siguranţă că aveau să intre la 
bănuieli. 

Deocamdată totul merge bine. Ai răbdare. 

Era vocea Celorlalte Memorii. Cele de pe Lampadas. Vocea 
răsuna molcom în mintea ei. Avea intonaţiile lui Lucilla, dar 
Rebecca nu putea fi absolut sigură. 

Vocea îi devenise familiară în cursul lunilor ce urmaseră 
Împărtăşirii. 1 se prezentase drept „purtătoarea de cuvânt a 
Mohalatei tale”. 

Târfele astea nu pot rivaliza cu ştiinţa noastră. Nu uita 
acest lucru şi ai curaj. 

Această Prezenţă Interioară a Altora, care nu-i distrăgea 
câtuşi de puţin atenţia de la ceea ce se întâmpla în jurul ei, 
o umpluse, la început, de uimire şi teamă. Noi numim asta 
Flux Simultan, spusese vocea lăuntrică. Fluxul Simultan îţi 


sporeşte capacităţile de percepţie. Când Rebecca încercase 
să-i explice faptul Rabinului, acesta reacţionase cu mânie. 

— Ai fost pângărită de gânduri necurate! 

Se aflau în biroul lui, la o oră târzie din noapte. „Furând 
timp de la zilele ce ne-au fost hărăzite”, cum obişnuia el să 
spună. Încăperea se afla la subsol şi avea pereţii acoperiţi 
cu rafturi pline de cărţi vechi, cristale riduliene şi suluri de 
pergament. Locul era protejat contra sondelor de cele mai 
bune dispozitive ixiene, pe care specialiştii poporului său le 
îmbunătăţiseră şi mai mult. 

Rebeccăi îi era îngăduit, în asemenea ocazii, să şadă lângă 
biroul lui, în timp ce el stătea, lăsat pe spate, într-un vechi 
scaun cu spetează. Un licuriglob plasat la mică înălţime îşi 
proiecta lumina galbenă pe faţa lui bărboasă, făcând să 
sclipească lentilele ochelarilor pe care-i purta aproape ca 
pe un însemn al funcţiei sale. 

Rebecca se prefăcuse descumpănită. 

— Dar ai spus că aveam datoria să salvăm acest tezaur de 
pe Lampadas. Bene Gesseritul n-a avut o atitudine 
onorabilă fată de noi? 

Văzu umbra de nelinişte din privirea lui. 

— L-ai auzit pe Levi vorbind ieri despre întrebările care se 
pun aici. Pentru ce a venit vrăjitoarea Bene Gesserit la noi? 
Asta vor să ştie. 

— Versiunea noastră asupra faptelor este coerentă şi 
credibilă, protestă Rebecca. Surorile ne-au învăţat metode 
pe care nici măcar Dreptvorbitorii nu le pot desluşi. 

— Nu ştiu... Nu ştiu, făcu Rabinul clătinând posomorât din 
cap. Ce-i minciună? Ce-i adevăr? Nu cumva ne condamnăm 
cu propria noastră gură? 

— Pogromul, Rabbi! Trebuie să opunem rezistenţă 
pogromului. 

De obicei, asta avea darul să-l întărească în hotărârile lui. 

— Cazacii! Da, ai dreptate, fiica mea. Au existat cazaci în 
toate epocile şi nu suntem singurii care le-am simţit 


cnuturile şi săbiile pe când răvăşeau satele, cu ura şi 
măcelul în suflet. 

Era ciudat, îşi spunea Rebecca în sinea ei, cum reuşea să 
dea impresia că vorbea de evenimente recente, la care 
asistase cu ochii lui. Să nu iertăm niciodată, să nu uităm 
niciodată. Lidice fusese ieri. Ce lucru puternic era acesta în 
memoria Israelului Secret! Pogromul! Aproape la fel de 
puternic, în continuitatea sa, ca aceste prezenţe Bene 
Gesserit din conştiinţa ei. Aproape. Asta nu-i era pe plac 
Rabinului. 

— Mă tem că ne-ai fost răpită, rosti el. În ce bucluc te-am 
băgat? Ce-am făcut? Şi toate astea, în numele onoarei! 

Întoarse ochii spre instrumentele care, pe un perete al 
odăii, măsurau acumularea nocturnă a energiei produse de, 
eolienele cu ax vertical răspândite de jur-împrejurul fermei. 
Cadranele arătau că, acolo, sus, maşinile îşi vedeau de 
treabă, înmagazinând cota de energie pentru a doua zi. 
Acesta era un dar al Bene Gesseritului: neatârnarea de Ix. 
Independenţa. Ce cuvânt cu rezonanţe aparte... 

Fără a se uita la Rebecca, zise: 

— Mi-a fost dintotdeauna greu să accept povestea asta cu 
Celelalte Memorii. Memoria ar trebui să fie un izvor de 
înţelepciune, dar nu este. Totul stă în felul cum ştim să ne 
orânduim amintirile şi să ne punem în aplicare cunoştinţele. 

Se întoarse pentru a o privi, cu propriu-i chip retrăgându- 
se în umbră. 

— Ce spune cea dinlăuntrul tău, cea despre care crezi că-i 
Lucilla? 

Rebecca îşi dădu seama că Rabinul rostea cu plăcere 
numele Luciii ei. Dacă Lucilla putea vorbi prin intermediul 
unei fiice a Israelului Secret, însemna că trăia încă şi nu 
fusese trădată. 

Lăsând ochii în jos, Rebecca răspunse: 

— Spune că aceste imagini, voci şi senzaţii lăuntrice pot 
veni la chemarea noastră sau pot interveni cu de la sine 
putere, din necesitate. 


— Necesitate, da! Şi ce altceva poate fi asta, decât 
expresia simţurilor unor fiinţe care au fost, poate, acolo 
unde tu n-ar fi trebuit să fii şi au făcut, poate, lucruri ce ţie 
nu ţi-ar fi fost îngăduite? 

Alte trupuri, alte memorii, gândi Rebecca. Acum, după ce 
cunoscuse această experienţă, era încredinţată că n-ar mai 
fi putut s-o abandoneze niciodată de bună voie. Poate că am 
devenit, într-adevăr, o Bene Gesserit. De asta îi este lui 
teamă, fireşte. 

— Am să-ţi spun un lucru, zise Rabinul. Această „îmbinare 
fundamentală de conştiinţe vii”, cum o numesc ele, nu 
înseamnă nimic, dacă nu eşti capabilă să vezi în ce fel 
propriile tale decizii te leagă, ca nişte fire, de vieţile altora. 

— Să ne vedem propriile noastre acţiuni în reacţiile 
celorlalţi. Da, asta-i şi optica Surorilor. 

— Cea a înţelepciunii. Şi ce spune doamna aceea că 
urmăresc ele? 

— Să influenţeze maturizarea omenirii. 

— Mmmmm... Consideră, deci, că evenimentele nu se 
situează în afara influenţei lor, ci doar în afara simţurilor 
lor. Asta-i aproape înţelept. Dar în ceea ce priveşte 
maturitatea... Ahh, Rebecca! Ne amestecăm în ceva care ne 
depăşeşte pe toţi? Au oamenii dreptul să stabilească limite 
naturii lui lahve? Cred că Leto II a înţeles asta. Pe când 
doamna aceea din tine o neagă. 

— Ea spune că Leto II a fost un tiran detestabil. 

— Poate, dar au existat tirani înţelepţi înaintea lui şi, cu 
siguranţă, vor mai exista. 

— Ele îl numesc Shaitan. 

— A avut, într-adevăr, puterile lui Satan. În privinţa asta, 
împărtăşesc teama lor. Era nu atât preştient, cât... Ciment. 
Făcea să încremenească tot ce vedea. 

— Aşa spune şi ea. Dar adaugă că ela păstrat Graal-ul lor. 

— Şi aici, sunt aproape înțelepte. 

Rabinul oftă din rărunchi şi, din nou, îşi aruncă ochii spre 
cadranele din perete. 


Energie pentru ziua de mâine. 

Reveni cu privirea la Rebecca. Era schimbată. Nu se putea 
împiedica să nu observe asta. Devenise aidoma celor din 
Bene Gesserit. Lucru uşor de înţeles. Avea mintea plină de 
acele prezenţe de pe Lampadas. Dar acestea nu erau porci 
din ţinutul Gadarenilor, care să poată fi azvârliţi în mare 
dimpreună cu duhurile necurate. 

lar eu nu sunt un nou Isus. 

— Lucrul ăsta pe care zici că ţi l-au spus ele despre Maica 
Superioară Odrade... Că i se întâmplă adesea să-şi blesteme 
Arhivistele, cu Arhivele lor cu tot... E ciudat! Nu sunt 
Arhivele asemenea cărţilor în care ne păstrăm noi 
înţelepciunea? 

— Atunci, sunt eu o Arhivistă, Rabbi? 

Întrebarea ei era descumpănitoare, dar, în acelaşi timp, 
lămurea problema. Rabinul zâmbi. 

— Am să-ţi mărturisesc, fiica mea, că simt o oarecare 
simpatie pentru această Odrade. Există întotdeauna ceva 
supărător la toţi arhivarii. 

— Asta-i înţelepciune, Rabbi? 

Cu câtă sfioşenie avusese grijă să formuleze întrebarea! 

— Este, fiica mea, crede-mă. Arhivarii şi-au dat 
dintotdeauna silinţa să suprime până şi cele mai infime 
pretenţii de judecată. Cuvânt cu cuvânt. Ce aroganță! 

— Cum fac pentru a şti ce cuvinte trebuie să folosească ei 
înşişi, Rabbi? 

— Ahhh! Văd că un pic de înţelepciune s-a prins şi de tine, 
fiica mea. Dar aceste Bene Gesserit n-au dobândit încă 
adevărata înţelepciune şi asta din pricină că Graal-ul lor o 
împiedică. 

Rebecca îi citea intenţiile pe chip. Încearcă să mă 
înarmeze cu îndoieli în privinţa acestor vieţi pe care le port 
în mine. 

— Dă-mi voie să-ţi spun un lucru în legătură cu Bene 
Gesseritul, rosti el. 


Dar, în momentul acela, nu-i veni în minte nimic. Nici un 
cuvânt, nici o povaţă înţeleaptă. De ani de zile nu i se mai 
întâmplase una ca asta. Nu-i rămânea decât o singură cale: 
să vorbească din inimă. 

— Poate că Surorile Bene Gesserit s-au aflat de prea multă 
vreme pe drumul Damascului fără să fi avut parte de o 
iluminare, Rebecca. Le aud de mult timp spunând că 
acţionează pentru binele omenirii. Nu ştiu de ce, dar nu văd 
asta la ele şi cred că n-o vedea nici Tiranul. 

Când ea dădu să răspundă, el o opri cu un gest al mâinii. 

— Maturizarea omenirii? O omenire mai coaptă, adică? 
Acesta e Graal-ul lor? Fructul cel mai potrivit pentru a fi 
cules şi mâncat nu este fructul copt? 

Stând în genunchi pe pardoseala imensei săli de pe 
planeta Joncţiune, Rebecca îşi amintea de aceste cuvinte 
punându-le în legătură nu cu vieţile pe care le purta 
înlăuntrul ei, ci cu acţiunile celor care o capturaseră. 

Preaonorata Mater terminase de mâncat. Îşi şterse mâinile 
pe rochia unei servitoare. 

— Să se apropie, rosti apoi. 

O durere ascuţită străpunse umărul stâng al Rebeccăi, 
făcând-o să se împleticească în faţă, pe genunchi. Cea care 
se numea L.ogno se furişase cu paşi de felină în spatele ei şi- 
i înfipsese în carne o ţepuşă ascuţita. 

Râsete răsunară în toată sala. 

Rebecca se ridică anevoie şi, ferindu-se pe cât putea de 
vârful ascuţit care-o urmărea, ajunse până în dreptul primei 
trepte a podiumului Preaonoratei Mater, unde ţepuşa o făcu 
să se oprească. 

— În genunchi! Porunci Logno, punctându-şi ordinul cu o 
nouă împunsătură. 

Rebecca se supuse, cu ochii aţintiţi la treptele din faţa ei. 
Dalele galbene erau pline de fisuri mărunte. Cumva, 
defectele materialului avură darul s-o îmbărbăteze. 

— Dă-i pace, Logno, spuse Preaonorata Mater. Vreau să 
aud răspunsuri, nu urlete. Apoi, către Rebecca: Uită-te la 


mine, femeie! 

Rebecca ridică ochii şi privi chipul morţii. Ce faţă întru 
nimic remarcabilă pentru a conţine o asemenea 
ameninţare... Cu trăsături atât de... de şterse. Aproape 
lipsite de expresie. Şi silueta atât de plăpândă. Dar toate 
astea nu făceau decât să sporească senzaţia de pericol 
care-o încerca pe Rebecca. Ce puteri trebuie că avea 
această femeie pirpirie pentru a domni asupra unor fiinţe 
atât de cumplite! 

— Ştii pentru ce te afli aici? Întrebă Preaonorata Mater. 

Cu cel mai slugarnic ton, Rebecca răspunse: 

— Mi s-a spus, Preaonorata Mater, că doriţi informaţii 
despre ştiinţa Dreptvorbirii şi despre alte lucruri legate de 
Gammu. 

— Ai fost femeia unui Dreptvorbitor! 

Era o acuzaţie. 

— Care acum e mort, Preaonorata Mater. 

— Nu, Logno! 

Cuvintele fuseseră adresate aghiotantei, care dăduse să se 
repeadă cu ţepuşa. 

— Amărâta asta nu cunoaşte uzanţele noastre, reluă 
Preaonorata Mater. Dă-te mai încolo, Logno, ca să fiu sigură 
că n-o să mă deranjezi cu excesele tale de zel. Cât despre 
tine, lepădătură, strigă ea deodată, n-ai să deschizi gura 
decât ca să răspunzi la întrebările mele sau când o să-ţi 
poruncesc eu! 

Rebecca se făcu mică. 

În capul ei, vocea lăuntrică şopti: A fost ceva foarte 
apropiat de Glas. Fii pregătită. 

— Le cunoşti pe cele care-şi zic Bene Gesserit? Întrebă 
Preaonorata Mater. 

Ei, asta-i! 

— Toată lumea le cunoaşte pe vrăjitoare, Preaonorata 
Mater. 

— Ce ştii despre ele? 

Vasăzică de-asta m-au adus aici. 


— Numai lucruri din auzite, Preaonorata Mater. 

— Sunt curajoase? 

— Se spune că încearcă întotdeauna să evite riscurile, 
Preaonorata Mater. 

Eşti demnă de noi, Rebecca. Aşa trebuie luate târfele 
astea. Orice bilă se rostogoleşte la vale prin jgheabul spre 
care e îndreptată. Sunt încredințate că ne deteşti. 

— Sunt bogate? Întrebă Preaonorata Mater. 

— Cred că vrăjitoarele sunt nişte sărăntoace în comparaţie 
cu dumneavoastră, Preaonorata Mater. 

— De ce spui asta? Nu-mi răspunde doar ca să-mi faci pe 
plac! 

— Dar, Preaonorata Mater, şi-ar putea permite vrăjitoarele 
să trimită o navă gigantică de pe Gammu până aici doar ca 
să mă transporte pe mine? În plus, unde-s ele acum? Se 
ascund de dumneavoastră. 

— Chiar aşa, unde sunt? Întrebă Preaonorata Mater. 

Rebecca ridică din umeri. 

— Erai pe Gammu când cel pe care-l numeau Bashar a 
scăpat cu fuga? Reluă interogatoriul Preaonorata Mater. 

Ştie că erai acolo. 

— Eram, Preaonorata Mater. Şi-am auzit toate poveştile 
care-au circulat. Dar nu cred nimic. 

— Tu să crezi ce-ţi spunem noi să crezi, netrebnico! Ce 
poveşti ai auzit? 

— Că se mişca atât de iute, încât nu putea fi văzut cu 
ochiul liber. Că a omorât o mulţime de... Oameni, lovind 
doar cu mâinile. Că a furat o non-navă şi a fugit în 
Dispersie. 

— Poţi să crezi că a dat bir cu fugiţii, neisprăvito! 

Uite-o cum îşi dă în vileag frica! Nu poate să-şi împiedice 
tremurul. 

— Spune ce ştii despre Dreptvorbire, porunci Preaonorata 
Mater. 

— Eu nu înţeleg Dreptvorbirea, Preaonorata Mater. Ştiu 
doar ce spunea despre asta soţul meu, Sholem. Pot să vă 


repet cuvintele lui, dacă doriţi. 

Preaonorata Mater chibzui câteva clipe, privind dintr-o 
parte în alta la aghiotantele şi consilierele ei, care începeau 
să dea semne de plictiseală. De ce n-o omora odată pe 
netrebnica asta? 

Rebecca, desluşind violenţa din privirile cu care o fulgerau 
ochii portocalii, se retrase în ea însăşi. Se gândi la bărbatul 
ei, cu numele său de alint, Shoel, şi, dintr-o dată, cuvintele 
lui îi aduseră mângâiere. Manifestase „vocaţia” încă de mic 
copil. Unii o numeau instinct, dar Shoel nu folosise 
niciodată acest termen. „Încrede-te în simţul tău visceral. 
Asta îmi spuneau mereu instructorii mei. , 

Era o expresie atât de prozaică, încât, spunea el, îi 
dezarma pe toţi cei care veneau în căutarea unui „mister 
ezoteric”. 

„Nu e nici un secret”, îi explicase Shoel. „Nu-i vorba decât 
de muncă asiduă şi de antrenament, ca pentru orice 
altceva. Trebuie să-ţi exersezi aşa-zisa «percepţie a 
infinitului», capacitatea de a detecta variaţii extrem de mici 
în reacţiile umane. , 

Rebecca putea să vadă, în clipa aceasta, asemenea reacţii 
infime la cele care o fulgerau cu privirea din înaltul 
estradei. 

Îmi vor moartea. De ce? 

Vocea interioară se grăbi s-o liniştească. 

Celei care comandă îi place să-şi etaleze puterea asupra 
celorlalte. N-o să facă în nici un caz ceea ce vor ele, ci 
tocmai contrarul. 

— Preaonorată Mater, îşi luă inima în dinţi Rebecca, 
sunteţi atât de bogată şi de puternică. Nu mi-aţi putea găsi 
şi mie un loc printre slugile dumneavoastră, pentru a vă fi 
de folos? 

— Vrei să intri în slujba mea? 

Ce rânjet de fiară! 

— Aş fi cum nu se poate mai fericită, Preaonorată Mater. 

— Nu sunt aici ca să te fac fericită. 


Logno făcu un pas spre Rebecca. 

— Atunci fă-ne pe noi fericite, Dama. Lasă-ne să ne distrăm 
puţin cu... 

— Linişte! 

Ahhh, ce greşeală! Să-i spună pe nume, aici, de faţă cu 
celelalte. 

Logno se dădu îndărăt şi fu cât pe ce să scape din mână 
fierul de îmboldit. 

Preaonorată Mater îşi aţinti ochii portocalii asupra 
Rebeccăi. 

— 'Te vei întoarce la traiul tău mizerabil de pe Gammu, 
lepădătură. N-am să te omor. Ar însemna să-ţi acord o 
favoare. Acum, după ce-ai văzut ce ţi-am fi putut oferi aici, 
du-te şi trăieşte în lipsă. 

— Preaonorată Mater! Protestă Logno. Avem bănuieli cu 
privire la... 

— lar eu am bănuieli cu privire la tine, Logno. Expediaz-o 
înapoi, teafără! Ai înţeles? Crezi că nu suntem în stare s-o 
găsim dacă o să mai avem vreodată nevoie de ea? 

— Nu, Preaonorată Mater. 

— O să fim cu ochii pe tine, lepădătură! Încheie 
Preaonorata Mater. 

Momeală! Vrea să te folosească drept nadă pentru a 
captura un vânat mai mare. Interesant. Scorpia asta are 
cap şi ştie să-l folosească, în pofida firii ei violente. Vasăzică 
aşa a ajuns la putere. 

Pe toată durata călătoriei de întoarcere pe Gammu, 
închisă într-o cabină urât mirositoare de pe o navă care 
aparținuse cândva Ghildei, Rebecca se gândi la situaţia 
precară în care se afla. De bună seamă că târfele nu se 
aşteptau ca ea să se înşele în privinţa intenţiilor lor. Sau... 
Mai ştii? Erau atât de obişnuite ca oamenii să se târască în 
faţa lor, să se umilească... 

Se desfată cu asta. 

Îşi dădu seama că această remarcă se datora atât unui 
piculeţ din talentul de Dreptvorbitor al lui Shoel, cât şi 


povăţuitoarelor de pe Lampadas. 

— Poţi să acumulezi o mulţime de observaţii mărunte, pe 
care le simţi, chiar dacă ele nu trec niciodată adevăratul 
prag al conştiinţei, spusese Shoel. Acest cumul de observaţii 
îţi comunică lucruri, însă nu în vreun limbaj propriu-zis. 
Limbajul nu e câtuşi de puţin necesar. 

Rebeccăi i se păruse a fi unul dintre lucrurile cele mai 
stranii pe care le auzise vreodată. Dar asta fusese înainte 
de Agonia Mirodeniei. Se aflau în pat, încurajați de 
întuneric şi de atingerea trupurilor lor goale. Făcuseră 
altceva decât să vorbească, dar pe urmă împărtăşiseră şi 
cuvinte. 

— Limbajul e un obstacol, spunea Shoel. Ceea ce ţi se 
cere, ca Dreptvorbitor, este să înveţi să-ţi interpretezi 
propriile reacţii. Uneori poţi găsi cuvinte pentru a le 
descrie... Alteori, nu. 

— Nici un fel de cuvinte? Nici măcar pentru a formula 
întrebări? 

— Vrei cuvinte? Am să-ţi dau câteva. Încredere. Credinţă. 
Adevăr. Cinste. Ce zici de ele? 

— Sunt cuvinte frumoase, Shoel. 

— Dar care nu-şi ating ţinta. Nu trebuie să te bizui pe ele. 

— Atunci, tu pe ce te bizui? 

— Pe reacţiile mele lăuntrice. Urmăresc ce se petrece în 
mine însumi, nu în persoana din faţa mea. Ştiu întotdeauna 
când cineva minte, fiindcă îmi vine să-i întorc spatele. 

— Vasăzică ăsta ţi-e secretul! 

Îi împunse uşor braţul gol. 

— Alţii procedează în mod diferit. Am cunoscut pe cineva 
care zicea că ştie să recunoască un mincinos fiindcă simte 
nevoia să-l ia de braţ şi să se plimbe cu el pentru a-l 
consola. Poate că ţi se pare un lucru lipsit de noimă, dar te 
asigur că aşa este. 

— Mi se pare foarte înţelept, Shoel. 

Vorbise dragostea din ea. De fapt, nu prea înţelegea ce 
voia el să zică. 


— Scumpa mea, rosti el legănându-i drăgăstos capul pe 
braţ, Dreptvorbitorii posedă un Simţ al Adevărului care, o 
dată ce a fost deşteptat, rămâne tot timpul treaz. Te rog, 
nu-mi spune că-s înţelept când în tine vorbeşte dragostea. 

— Iartă-mă, Shoel. (Îi plăcea cum miroase braţul lui şi-şi 
îngropă mai adânc faţa, gâdilându-i cu genele.) Dar aş vrea 
atât de mult să ştiu şi eu tot ce ştii tu. 

E îi ridică uşurel capul într-o poziţie mai confortabilă. 

— Ştii ce-mi spunea mereu instructorul meu din Treapta a 
Treia? „Nu trebuie să ştii nimic! Învață să fii total naiv. , 

Ea rămase uimită. 

— Chiar nimic? 

— Trebuie să abordezi totul cu mintea ca o tăbliță curată. 
Nimic pe dinafară, nimic pe dinăuntru. Ceea ce trebuie să 
se înscrie se va înscrie de la sine. 

Ea începu să priceapă. 

— Fără nici o interferenţă. 

— Întocmai. Trebuie să ai inocenţa primitivă a sălbaticului 
de la origini, să fii de o candoare desăvârşită, până în clipa 
în care recazi în stadiul ultim al sofisticării. Lucrul ăsta se 
întâmplă fără a-ţi da seama, ca să zic aşa. 

— Iată, într-adevăr, ceva înţelept, Shoel. Sunt sigură că ai 
fost elevul lor cel mai bun, cel mai ager şi... 

— Consideram că totul nu era decât o aiureală 
incomensurabilă. 

— Nu se poate! 

— Până în ziua în care am resimţit un infim freamăt 
lăuntric. Nu era un spasm muscular sau ceva care-ar fi 
putut să fie observat de vreo altă persoană. Era doar un... 
Doar un freamăt. 

— Unde? 

— N-aş putea spune. Dar instructorul din Treapta a Patra 
ne pregătise. „Când veţi simţi lucrul ăsta, puneţi mâna pe el 
cu cea mai mare delicateţe, cu toată blândeţea. „Unul 
dintre elevi a crezut că vorbea la propriu, că se referea la 
mâinile noastre adevărate. Ce-am mai râs de el! 


— Asta n-a fost frumos din partea voastră. 

Îi mângâie obrazul, simțind sub degete ţepii bărbii lui 
negre ce începea să crească. Era târziu, dar ei nu-i venea 
somnul. 

— N-a fost prea frumos, într-adevăr. Dar când freamătul s- 
a ivit, l-am recunoscut imediat. Am fost însă şi surprins, 
fiindcă am înţeles, recunoscându-i, că el existase în mine tot 
timpul. Era familiar. Era freamătul intuiţiei mele de 
Dreptvorbitor, Simţul Adevărului. 

Rebeccăi i se păru că simte şi ea, vibrând înlăuntrul ei, 
Simţul Adevărului. Vocea lui Shoel, parcă fascinată, stârnise 
ceva în fiinţa ei. 

— De atunci, lucrul acela îmi aparţine, reluă el. Îmi 
aparţine şi-i aparţin. N-am mai putea fi despărțiți. 

— Ce lucru minunat trebuie să fie! 

Cu respect şi un pic de invidie în glas. 

— Nu chiar! Detest o bună parte din ceea ce-mi oferă. 
Când vezi unii oameni în felul acesta e ca şi cum i-ai vedea 
evisceraţi, cu maţele scoase. 

— Dezgustător! 

— Da, dar există şi compensaţii, iubita mea. Alţi oameni 
sunt asemenea unor flori frumoase pe care ţi le întinde un 
copil. Inocenţa. Propria mea inocentă intră atunci în 
rezonanţă şi talentul meu de Dreptvorbitor devine şi mai 
puternic. E ceea ce mi se întâmplă cu tine, dragostea mea. 

Non-nava Onoratelor Matres ajunse deasupra Gammu- 
ului. O debarcară pe Rebecca la capătul Platformei de 
Aterizare, cu naveta care evacua gunoiul. O lăsară lângă 
conteinerele cu resturi şi excremente, dar nu-i pasă. 

Sunt acasă! Sunt acasă şi Lampadasul supravieţuieşte. 

Însă Rabinul nu-i împărtăşi entuziasmul. 

Se aflau din nou în biroul lui, dar Rebecca se simţea acum 
mult mai familiarizată cu Celelalte Memorii, mult mai 
încrezătoare. El observă asta numaidecât. 

— Semeni cu ele mai mult ca oricând! Ai în tine ceva 
necurat. 


— Rabbi, avem cu toţii strămoşi necuraţi. Mă socotesc 
norocoasă că îi cunosc pe unii dintre ai mei. 

— Cum? Ce tot spui? 

— Descinderii cu toţii din oameni care au săvârşit lucruri 
oribile, Rabbi. Nu ne place să ne gândim că au existat 
barbari printre străbunii noştri, dar au existat. 

— Ce vorbe-s astea? 

— Cucernicele Maici şi-i amintesc pe toţi, Rabbi. Nu uita 
că învingătorii sunt cei ce creează rasa. Înţelegi? 

— Nu te-am auzit niciodată vorbind cu atâta cutezanţă. Ce 
s-a întâmplat cu tine, fiica mea? 

— Am supravieţuit, ştiind că victoria se obţine uneori cu un 
preţ moral. 

— Ce înseamnă asta? Astea-s vorbe ticăloase. 

— Ticăloase? Barbarie nu-i nici măcar termenul potrivit 
pentru a descrie unele dintre ticăloşiile comise de strămoşii 
noştri. Strămoşii noştri ai tuturor, Rabbi. 

Rebecca văzu că îl rănise şi simţi cruzimea propriilor ei 
cuvinte, dar nu se putu opri. Cum ar fi putut Rabinul să nu 
recunoască adevărul spuselor ei? Era un om de onoare. 

Îşi îmblânzi glasul, dar cuvintele tăiară şi mai adânc în 
carne vie. 

— Rabbi, dacă ai cunoaşte unele dintre lucrurile pe care 
Celelalte Memorii m-au obligat pe mine să le cunosc, ai 
începe să cauţi noi termeni pentru a descrie ticăloşia. Unele 
lucruri săvârşite de strămoşii noştri depăşesc cele mai 
cumplite etichetări pe care ţi le-ai putea închipui. 

— Rebecca... Rebecca... Stiu că necesităţile... 

— Nu căuta scuze în „necesităţile vremurilor”! Ca Rabin, 
ştii mai bine decât mine cum se pune problema. Când ne-a 
lipsit nouă simţul moral? Numai că, uneori, nu vrem să 
ascultăm. 

Rabinul îşi prinse faţa în mâini, legănându-se înainte şi 
înapoi în scaunul lui vechi, care lăsă să se audă un scârţâit 
lugubru. 


— Rabbi, întotdeauna te-am iubit şi te-am respectat. 
Pentru dumneata, am înfruntat Agonia Mirodeniei. De 
dragul dumitale, le-am primit pe cele de pe Lampadas. Nu 
nega ceea ce am avut de învăţat din toate astea. 

El lăsă mâinile jos. 

— Nu neg, fiica mea. Dar îngăduie-mi suferinţa. 

— Dintre toate lucrurile pe care le-am aflat, Rabbi, cel 
căruia trebuie să-i fac faţă în viitorul apropiat şi fără 
zăbavă, este că nu există nevinovaţi. 

— Rebecca! 

— Vinovat poate că nu este cel mai nimerit termen, Rabbi, 
dar strămoşii noştri au făcut lucruri pentru care trebuie să 
se plătească. 

— Asta înţeleg, Rebecca. E un bilanţ care... 

— Nu-mi spune că înţelegi când ştiu foarte bine că nu 
înţelegi, rosti Rebecca ridicându-se şi privindu-l sever. Nu-i 
vorba de un registru de conturi pe care poţi să-l îndrepţi. 
Cât de departe ai putea să te întorci înapoi? 

— Rebecca, sunt Rabinul tău. Nu trebuie să vorbeşti aşa, 
mai cu seamă când mi te adresezi mie. 

— Cu cât te întorci mai mult în trecut, Rabbi, cu atât mai 
cumplite sunt atrocitățile şi cu atât mai ridicat este preţul 
de plătit. Dumneata nu poţi să te întorci prea mult înapoi, 
însă eu sunt silită s-o fac. 

Se întoarse şi ieşi din birou, ignorând glasul lui rugător şi 
durerea cu care îi pronunţa numele. În timp ce închidea 
uşa, ii auzi gemând: 

— Ce am făcut, Doamne Dumnezeule? Israel, ajut-o! 

Scrierea istoriei este, în bună parte, un proces de 
diversiune. Majoritatea relatărilor istorice abat atenţia de la 
influenţele secrete care s-au exercitat asupra 
evenimentelor importante. 

Basharul Teg. 

CÂND ERA LĂSAT să-şi vadă de ale lui, Idaho profita 
deseori pentru a explora non-nava care-i servea drept 


închisoare. Rămâneau încă atâtea de văzut şi de învăţat pe 
acest artefact ixian. Era o adevărată peşteră a comorilor. 

Întrerupându-şi plimbarea nervoasă prin camerele 
apartamentului său, Idaho îşi aţinti privirea asupra 
minusculilor ochi com încorporaţi în suprafaţa strălucitoare 
a cadrului unei uşi. Era observat în permanenţă. Avea 
senzaţia curioasă de a se vedea pe el însuşi prin aceşti ochi 
indiscreţi. Oare ce gândeau Surorile în timp ce-l priveau? 
Voinicul copil-ghola din Citadela de mult dispărută de pe 
Gammu devenise un bărbat zvelt, cu pielea smeadă şi părul 
negru. Părul era mai lung decât fusese când Idaho urcase la 
bordul acestei non-nave, în zilele ce precedaseră 
distrugerea Dunei. 

Ochii Bene Gesserit erau capabili să vadă prin came. Era 
sigur că Surorile bănuiau că avea puteri de mentat şi se 
temea de interpretarea pe care ar fi putut s-o dea ele 
acestui lucru. Cum putea nădăjdui un mentat să le ascundă 
adevărul la nesfârşit unor Cucernice Maici? Absurd! Ştia 
că-i atribuiau deja talentul de Dreptvorbitor. 

Fluturând mâna în direcţia ochilor com, declară: 

— N-am stare. Cred c-o să explorez un pic. 

Pe Bellonda o exaspera când el adopta această atitudine 
zeflemitoare faţă de sistemul de supraveghere. Nu-i plăcea 
nici când hălăduia prin navă. Şi nu încerca să-i ascundă 
asta. Ori de câte ori se pomenea faţă în faţă cu ea, îi citea 
întrebarea mută întipărită pe chipul încruntat: „Caută o 
cale de evadare?” 

Exact asta fac, Bell, dar nu aşa cum îţi închipui tu. 

Non-nava îi fixa limite obligatorii: câmpul de forţă exterior, 
pe care nu-l putea traversa, anumite săli ale maşinilor în 
care sistemele de propulsie (i se spusese) fuseseră scoase 
temporar din funcţiune, sectoarele rezervate gărzilor (pe 
unele le putea observa, dar accesul îi era interzis), 
arsenalul şi depozitul de arme, sectorul rezervat 
prizonierului tleilaxu, Scytale. Pe Scytale îl întâlnea din 
când în când în dreptul câte unei bariere şi atunci se 


priveau lung unul pe celălalt din spatele câmpului de forţă 
insonorizant care le delimita teritoriile. În plus, mai era şi 
bariera informaţiilor - secţiuni întregi din Arhivele navei ce 
nu voiau să-i răspundă la întrebări şi răspunsuri pe care i le 
refuzau temnicerele lui. 

Înlăuntrul acestor limite, îi rămânea o viaţă întreagă în 
care să vadă şi să înveţe lucruri. O viaţă pe care-o putea 
estima, în mod rezonabil, la vreo trei sute de ani standard. 

Dacă nu ne găsesc Onoratele Matres. 

Idaho se considera drept vânatul principal al Onoratelor 
Matres. Voiau să pună gheara pe el mai mult decât voiau să 
pună gheara pe femeile din Canonicat. Nu-şi făcea iluzii în 
legătură cu soarta pe care i-o rezervau. Ştiau că era aici. 
Bărbaţii pe care el îi instruia în tehnicile de aservire sexuală 
şi care erau trimişi să le dea de furcă Onoratelor Matres 
reprezentau, pentru ele, o sursă constantă de iritare. 

Când Surorile aveau să afle că era mentat, îşi vor da 
seama numaidecât că poseda mai multe amintiri decât cele 
ale unei singure vieţi de ghola. Originalul nu era înzestrat 
cu acest talent. Aveau să bănuiască în el un potenţial 
Kwisatz Haderach. Din cauza asta se apucaseră deja să-i 
raţionalizeze melanjul. Nu încăpea îndoială că erau 
terorizate de gândul că ar putea repeta greşeala pe care o 
comiseseră cu Paul Atreides şi cu Tiranul de fâu-său. Trei 
mii cinci sute de ani de robie! 

În relaţiile sale cu Murbella însă, avea nevoie de toate 
facultăţile iui de mentat. Aborda fiecare întâlnire cu ea fără 
a se aştepta să obţină răspunsuri, nici pe moment, nici 
ulterior. Era un mod de abordare specific mentaţilor: 
concentrarea asupra întrebărilor. Mentaţii acumulau 
întrebări aşa cum alţii aveau tendinţa să acumuleze 
răspunsuri. Întrebările îşi creau propriile lor configurații şi 
propriile lor sisteme. Asta dădea naştere formelor cele mai 
importante. Îţi priveai universul prin intermediul unor 
modele ce se creaseră de la sine, alcătuite din imagini, 
cuvinte şi denumiri (provizorii, desigur), totul amestecat 


într-un fascicul de impulsuri senzoriale, care se reflecta în 
aceste construcţii interioare la fel cum se răsfrânge lumina 
proiectată asupra unei suprafeţe strălucitoare. 

Primul instructor mentat al lui Idaho elaborase o 
configuraţie temporară de cuvinte pentru a descrie această 
construcţie fragilă: „Urmăreşte cele mai infime mişcări 
semnificative de pe ecranul tău interior. , 

De la acel prim pas şovăitor în universul puterilor 
mentatice, Idaho putea urmări evoluţia, în observaţiile sale, 
a propriei lui sensibilităţi la schimbări, felul în care devenea 
mentat. 

Bellonda era încercarea lui cea mai grea. Se temea de 
privirea ei pătrunzătoare şi de întrebările ei incisive. 
Mentat contra mentat. Riposta la atacurile ei făcând uz de 
blândeţe, de reţinere şi de răbdare. De data asta ce mai 
urmăreşti? 

Ca şi când n-ar fi ştiut ce. 

Purta răbdarea ca pe o mască. Dar teama îi venea în mod 
natural şi nu se sfia s-o arate. Nici Bellonda nu ascundea 
faptul că-i dorea moartea. 

Idaho accepta ideea că, în curând, observatoarele sale 
aveau să-şi dea seama că nu exista decât o singură sursă 
posibilă pentru talentele la care era obligat să recurgă. 

Adevărata forţă a unui mentat consta în acea construcţie 
mentală căreia instructorii îi spuneau „marea sinteză”. Ea 
cerea o răbdare pe care non-mentaţii nici măcar nu şi-o 
imaginau cu putinţă. Şcolile de mentaţi o defineau drept 
perseverenţă. 

Trebuia să fii ca un vânător de urme din epoca primitivă, 
capabil să descifrezi semne minuscule, modificări infime ale 
mediului, pentru a vedea unde duc. În acelaşi timp, trebuia 
să rămâi deschis la mişcările ample dimprejurul şi 
dinlăuntrul tău. Toate acestea concurau la producerea stării 
de „receptivitate naivă”, care era atitudinea de bază a unui 
mentat, înrudită cu cea a Dreptvorbitorilor, dar mult mai 
cuprinzătoare. 


„Eşti deschis la orice ar putea universul să facă”, spunea 
primul său instructor. „Mintea ta nu-i un calculator. E un 
instrument de decizie cuplat la tot ce-i pot oferi simţurile 
tale. , 

Idaho îşi dădea seama întotdeauna când simţurile lui 
Bellonda erau deschise. Stătea nemişcată, cu privirea uşor 
pierdută şi el ştia, în momentul acela, că puţine idei 
preconcepute îşi mai găseau loc în mintea ei. Apărarea lui 
se baza pe defectul ei principal: deschiderea simţurilor 
pretindea o formă de idealism care-i era străină Bellondei. 
Cucernica Maică nu punea întrebările cele mai pertinente, 
fapt care, pe el, nu contenea să-l mire. Se folosea Odrade 
de un mentat imperfect? 

Eu caut întrebările care formează cele mai bune imagini. 

Făcând asta, nu aveai niciodată sentimentul că ai fi 
deosebit de abil, că ai poseda Formula de natură să 
furnizeze Soluţia. Dimpotrivă, rămâneai receptiv la noi 
întrebări şi la noi configurații. Trebuia să încerci şi să 
reîncerci, să modelezi şi să remodelezi neîncetat. Un proces 
constant, niciodată curmat, niciodată satisfăcut. Era pavana 
ta personală, similară cu cea a altor mentaţi, dar unică prin 
aceea că se baza pe mişcări şi paşi care-ţi erau proprii doar 
ţie. 

„Nimeni nu e niciodată cu desăvârşire mentat. lată de ce 
numim ceea ce facem «Căutarea fără Sfârşit». „ Aceste 
cuvinte ale instructorilor rămăseseră adânc întipărite în 
conştiinţa lui. 

Pe măsură ce acumulase observaţii despre Bellonda, 
ajunsese să aprecieze mai bine una dintre opiniile 
exprimate de Marii Maeştri Mentaţi cu care studiase: 
„Cucernicele Maici n-au fost şi nu vor fi niciodată mentaţi 
străluciți. , 

Într-adevăr, nici o Bene Gesserit nu părea capabilă să se 
desprindă cu totul de acea legătură absolută pe care o 
contracta în Agonia Mirodeniei: loialitatea faţă de 
Comunitatea Surorilor. 


Instructorii săi îl avertizaseră să se ferească de absoluturi. 
Acestea creau defecte grave la un mentat. 

„Lot ce faci, tot ce spui şi ce simţi ţine de empirism. Nu 
există deducție finală. Nimic nu se opreşte până ce nu 
moare cu totul şi poate că nici atunci, pentru că fiecare 
viaţă dă naştere unui şir de unde neîntrerupt. Inducţia se 
repercutează în tine ca un ecou şi te sensibilizează la 
maximum. Deducţia îţi dă iluzia absoluturilor. Nu te teme să 
răstorni adevărul şi să-l faci ţăndări!” 

Când întrebările Bellondei se refereau la relaţiile lui cu 
Murbella, percepea la ea vagi reacţii emoţionale. 
Amuzament? Invidie? Admitea, în definitiv, posibilitatea unei 
reacţii de amuzament (şi, de ce nu, invidie?) faţă de 
constrângerile acestei relaţii de dependenţă sexuală 
reciprocă. Să fie chiar atât de puternic extazul? 

Îşi reluă plimbarea nervoasă dintr-o odaie în alta simţindu- 
se, în mod bizar, dislocat, ca şi cum abia sosise aici şi nu 
accepta încă ideea că aceasta era locuinţa sa. 

E o reacţie prea subiectivă. 

În cursul anilor de detenţie, locul acesta sfârşise prin a 
căpăta aspectul unui domiciliu stabil. Era bârlogul lui, 
apartamentul fostului ofiţer comercial: încăperi spaţioase, 
cu pereţii uşor curbați - un dormitor, un birou-bibliotecă, 
un salon, o sală de baie în ceramică verde, dotată cu dublu 
sistem de spălare (cu apă şi sec) şi o lungă sală de 
antrenament, pe care-o împărțea cu Murbella pentru 
exerciţiile fizice. 

Toate camerele purtau acum marca indubitabilă a 
prezenţei lui: de pildă, modul în care scaunul acela pliant 
era plasat într-un anumit unghi faţă de consola şi 
proiectorul ce făceau legătura cu Sistemele navei, sau 
cristalele riduliene împrăştiate pe măsuţa aceea joasă, ori 
acea pată brună de pe birou - urma de neşters lăsată de un 
pahar pe care-l răsturnase. 

Pătrunse în dormitor. Lumina era mai slabă aici. Darul lui 
de a identifica instantaneu familiarul se adeverea şi pentru 


mirosuri. Îl simţi pe cel cu iz de salivă al aşternutului - 
rămăşiţă a coliziunii sexuale din noaptea trecută. 

Da, coliziune e cuvântul potrivit. 

Aerul din non-navă - filtrat, reciclat şi parfumat - îi făcea 
deseori lehamite. Nici o deschidere a labirintului non-navei 
spre exterior nu rămânea prea mult timp neobturată. 
Câteodată, i se întâmpla să stea nemişcat, adulmecând, în 
nădejdea de a simţi o urmă cât de mică de aer care să nu fi 
fost condiţionat la cerinţele închisorii sale. 

leşind din apartament, parcurse încet coridorul, pătrunse 
în tubul de coborâre de la capătul lui şi descinse la nivelul 
inferior al non-navei. 

Ce se întâmplă, de fapt, în acea lume aflată afară, sub 
cerul liber? 

Frânturile de informaţii pe care Odrade i le oferea despre 
evenimentele în curs de desfăşurare îl umpleau de 
aprehensiune şi îi dădeau sentimentul că era prins în 
capcană. 

N-avem unde fugi! Am făcut bine împărtăşindu-i Sheeanei 
temerile mele? Murbella mă ia în râs. „Am să te apăr eu, 
iubitule. Mie, Onoratele Matres nu-mi vor face nici un rău. , 
Alt vis amăgitor. 

Dar Sheeana... cu câtă uşurinţă şi-a însuşit limbajul 
mâinilor şi spiritul acestei conspirații. Conspiraţie? Nu... Mă 
îndoiesc că vreo Cucernică Maică ar ajunge să acţioneze 
împotriva Surorilor ei. Până şi Doamna Jessica s-a reîntors 
la ele în cele din urmă. Dar eu nu-i cer Sheeanei să 
acţioneze contra Comunităţii Surorilor, ci doar să ne 
protejeze de nebunia Murbellei. 

Enormele puteri ale Furiilor nu lăsau de prevăzut decât 
distrugerea totală. Pentru un mentat, era suficient să ia în 
considerare violenţa lor nimicitoare. Dar asta nu era totul. 
Apariţia lor evoca posibilitatea existenţei unor forţe 
misterioase acolo, în Dispersie. Ce erau acei Fiutari despre 
care Odrade vorbea cu atâta dezinvoltură? Jumătate 


oameni, jumătate fiare? Asta fusese presupunerea Lucillei. 
Şi unde-i Lucilla? 

Se trezi pe neaşteptate în cala mare, imensul hangar de 
un kilometru lungime în care fusese transportat ultimul 
vierme uriaş de pe Dune, când îl aduseseră pe Planeta 
Canonicatului. Locul, mirosind încă a nisip şi a mirodenie, îi 
dădea nostalgia unor vremuri îndepărtate, de mult apuse. 
Ştia de ce venea atât de des în cala mare, uneori fără măcar 
să-şi dea seama încotro îl purtau paşii, cum i se întâmplase 
şi acum. Era, în acelaşi timp, atras şi respins de locul 
acesta. Iluzia unui spaţiu nemărginit, cu urme de praf, de 
nisip şi de mirodenie, îi amintea de libertatea sa pierdută. 
Dar mai era şi-altceva. Ceva ce se întâmpla, întotdeauna, 
numai aici. 

Mi se va întâmpla şi astăzi? 

Fără veste, pierdea orice percepţie a faptului că se afla în 
cala mare. Vedea, brusc, o plasă cu ochiuri scânteietoare, 
sub un cer plumburiu. Ştia, totuşi, în clipa în care survenea 
viziunea, că nu vedea cu adevărat o plasă. Mintea sa era 
cea care traducea ceea ce simţurile sale nu puteau să 
interpreteze. 

O plasă scânteietoare unduindu-se ca o auroră boreală 
infinită. 

Apoi plasa se destrăma şi el vedea două fiinţe: un bărbat şi 
o femeie. Cât de obişnuită şi, în acelaşi timp, extraordinară 
era înfăţişarea lor! Un bunic şi-o bunică, purtând haine 
antice: salopetă cu bretele şi platcă, bărbatul; rochie lungă 
şi basma, femeia. Lucrau într-o grădină de flori! Idaho era 
sigur că nu putea fi vorba de o simplă halucinație. 

Văd asta, dar, de fapt, nu asta se află în faţa ochilor mei. 

Bărbatul şi femeia sfârşeau întotdeauna prin a-i remarca 
prezenţa. lar el le auzea vocile. 

„lar e aici, Marty”, spunea bărbatul, atrăgându-i femeii 
atenţia asupra lui Idaho. 

„Cum de poate răzbate cu privirea?” se mirase odată cea 
care se numea Marty. „Mi se pare cu neputinţă. „ „E diluat 


aproape până la limită, cred. Mă întreb dacă-i conştient de 
pericol. , 

Pericol. Era cuvântul care-l smulgea întotdeauna din 
viziune. 

— Cum de nu eşti la consola ta, azi? 

Vreme de-o clipă, Idaho crezu că era viziunea-vocea acelei 
femei stranii, apoi îşi dădu seama că era Odrade. Glasul 
venise chiar din spatele lui. Se răsuci brusc şi observă că 
omisese să închidă uşa etanşă. Maica Superioară îl 
urmărise până în cală, mergând tiptil şi evitând grăunţii 
răzleţi de nisip care ar fi putut să scrâşnească sub tălpi şi 
să-i trădeze apropierea. 

Părea obosită şi nerăbdătoare. 

Ce-o face să creadă că ar fi trebuit să fiu la consolă? 

Ca şi cum ar fi răspuns întrebării din gândul lui, ea spuse: 

— 'Te găsesc aproape mereu în faţa consolei, în ultima 
vreme. Ce anume cauţi, Duncan? 

EI scutură din cap fără să spună nimic. 

De ce am această subită senzaţie de pericol? 

Era un simţământ care-l încerca rareori în compania lui 
Odrade. Îşi amintea, totuşi, câteva prilejuri asemănătoare. 
Ca atunci când ea privise îndelung şi cu un aer bănuitor 
mâinile lui aflate în câmpul consolei. 

Se tem de ceea ce fac la consolă. Am lăsat să se 
desluşească setea de date a unui mentat? Vor fi ghicit că mi- 
am ascuns acolo eul meu cel mai profund? 

— N-am dreptul la nici un pic de intimitate? Întrebă el pe 
un ton mânios şi agresiv. 

Ea clătină încet din cap, ca pentru a-i spune: „Mă 
aşteptam la o replică mai abilă. , 

— Ea doua dumitale vizită pe ziua de azi, făcu el acuzator. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că arâţi bine, Duncan. 

Iarăşi ocolişuri. 

— Asta zic câinii dumitale de pază? 

— Nu fi meschin. Am venit să stau de vorbă cu Murbella. 
Ea mi-a spus că trebuie să fii aici. 


— Ştii, presupun, că iar e însărcinată. 

Pentru ce îi spusese asta? Ca s-o îmbuneze? 

— Desigur şi vă suntem recunoscătoare. Dar eu am 
coborât ca să-ţi spun că Sheeana vrea din nou să te viziteze. 

De ce simte Odrade nevoia să mă anunţe asta? 

Cuvintele ei îi readuseră în minte imaginea fetiţei sălbatice 
de pe Dune, care devenise Cucernică Maică desăvârşită 
(cea mai tânără din câte existaseră vreodată, după cum se 
spunea). Sheeana, confidenta lui, care, acolo, la marginea 
deşertului, veghea asupra ultimului mare vierme de nisip. 
Reugşise acesta, în sfârşit, să se perpetueze? Dar de ce o 
interesa pe Odrade vizita Sheeanei? 

— Sheeana vrea să discute cu tine despre Tiran, spuse 
Odrade. 

Văzu surpriza pe care i-o provocase. 

— Ce aş mai putea adăuga eu la ceea ce Sheeana ştie deja 
despre Leto II? Întrebă el. E o Cucernică Maică. 

— I-ai cunoscut îndeaproape pe Atreizi. 

Aaaaa! Pe mentat îl vânează. 

— Dar ai zis că vrea să discute de Leto. Nu ştiu dacă el ar 
mai putea fi considerat Atreides. 

— Oh, ba da. Redus la esenţă mai mult decât oricine 
dinaintea lui, dar fiind, totuşi, unul dintre noi. 

Unul dintre noi! Îi amintea că era şi ea, Atreides. Un mod 
de a evoca eterna datorie pe care-o avea el faţă de familie! 

— E părerea dumitale. 

— Ce-ar fi să-ncetăm jocul ăsta stupid? 

EI înţepeni, brusc alarmat. Ştia că ea îi observase reacţia. 
Cucernicele Maici erau afurisit de abile observatoare. O 
privi fără a îndrăzni să scoată vreo vorbă, conştient că până 
şi asta îi spunea lui Odrade prea mult. 

— Suntem încredințate că-ţi aminteşti mai mult decât o 
singură viaţă de ghola, rosti în cele din urmă Odrade. Apoi, 
văzând că el tot nu răspunde: Ce naiba, Duncan! Fii 
rezonabil. Eşti mentat? 


După felul în care-i vorbise, pe un ton jumătate întrebător, 
jumătate acuzator, el înţelese că nu mai era cazul să se 
ascundă. Fu aproape o uşurare. 

— Şi dac-aş fi? 

— Tleilaxu au amestecat celulele mai multor ghola Idaho 
când te-au conceput. 

Ghola-ul Idaho! Refuza să se recunoască în acea 
abstracţie. 

— De ce a devenit Leto dintr-o dată atât de important 
pentru voi? Întrebă el, dându-şi prea bine seama de 
mărturisirea conținută în întrebare. 

— Viermele nostru s-a transformat în păstrăvi de nisip. 

— Care cresc şi se reproduc? 

— Aşa se pare. 

— Dacă n-o să faceţi nimic pentru a-i împiedica sau 
elimina, vor transforma Planeta Canonicatului într-o nouă 
Dune. 

— Ai calculat asta, nu-i aşa? 

— Împreună cu Leto. 

— Aşadar, ai amintirile mai multor vieţi. Fascinant. Asta te 
face, întrucâtva, asemănător nouă. 

Cât de fixă era privirea ei! 

— Mai degrabă foarte diferit, aş zice. 

Trebuie s-o abat de pe făgaşul ăsta! 

— Ai dobândit amintirile în cursul primului tău contact cu 
Murbella? 

Cine să fi ghicit? Lucilla? Ea a fost de faţă şi s-ar putea să 
fi avut bănuieli, pe care le-a împărtăşit apoi Surorilor ei. 
Trebuia să spargă numaidecât acest abces mortal. 

— Nu sunt un nou Kwisatz Haderach! 

— Nu? 

Obiectivitatea ei studiată i se păru lui Idaho un act 
deliberat de cruzime. 

— Ştii bine că nu! 

Acum lupta pentru a-şi apăra viaţa şi ştia asta. Lupta nu 
atât cu Odrade, cât cu cele care urmăreau şi analizau 


înregistrările ochilor com. 

— Vorbeşte-mi un pic de amintirile vieților tale în serie. 

Era un ordin al Maicii Superioare. N-avea cum să-l evite. 

— Cunosc acele... Vieţi, ca şi cum ar fi una singură. 

— Cumulul acesta ar putea fi foarte preţios pentru noi, 
Duncan. Îţi aminteşti şi de cuvele axlotl? 

Întrebarea ei îi propulsă gândurile spre viziunile 
înceţoşate care-l făcuseră mereu să-şi imagineze lucruri 
stranii despre tleilaxu - mase de carne umană, întrevăzute 
de ochii imperfecţi ai unui nou-născut, imagini neclare şi 
disparate evocând, cu insistența unei cvasiamintiri, 
emergenţa la viaţă prin canalele naşterii. Cum puteau toate 
astea să se acordeze cu noţiunea de cuvă? 

— Scytale ne-a furnizat cunoştinţele necesare fabricării 
propriului nostru sistem de cuve axlotl, reluă Odrade. 

Sistem? Interesant cuvânt. 

— Asta înseamnă că stăpâniţi şi tehnica de producere a 
mirodeniei? 

— Scytale ne cere pentru asta mai mult decât suntem 
dispuse să dăm. Dar, cu timpul, va veni şi mirodenia, într-un 
fel sau altul. 

Odrade, auzindu-şi propriile cuvinte pronunţate cu voce 
fermă, se întrebă daca el era capabil să perceapă 
incertitudinea. Un timp pe care poate că n-o să-l avem. 

— Surorile pe care le trimiteţi în noua Dispersie sunt 
condamnate, rosti el, oferindu-i o mostră a perspicacităţii 
lui de mentat. Sunteţi obligate să le aprovizionaţi din 
rezervele voastre de mirodenie iar cantităţile pe care le pot 
lua cu ele sunt, în mod necesar, limitate. 

— Dispersatele noastre dispun de tehnologia axlotl şi de 
păstrăvi de nisip. 

Idaho rămase fără grai, stupefiat de perspectiva unui 
număr incalculabil de planete Dune răspândindu-se într-un 
univers infinit. 

— Vor sfârşi prin a rezolva problema melanjului graţie 
cuvelor sau viermilor, ori, poate, amândurora, zise Odrade. 


De data aceasta era convinsă de adevărul spuselor ei. Era 
o concluzie statistică. Unul dintre grupurile de Cucernice 
Maici Dispersate trebuia să reuşească. 

— Cuvele, murmură Idaho. Câteodată îmi vin... Vise stranii 
în legătură cu ele. 

Fusese cât pe ce să spună „gânduri” în loc de „vise”. 

— Nu mă miră, rosti ea. 

Îl informă, pe scurt, despre modul de încorporare în 
sistem a cărnii femeieşti. 

— Şi pentru fabricarea mirodeniei? 

— Credem că da. 

— Dezgustător! 

— Asta-i o atitudine puerilă, îl dojeni ea. 

În momente ca acestea, Idaho o detesta peste poate. 
Odată, îi reproşase felul în care Cucernicele Maici se ţineau 
departe de „curentul comun al emoţiilor umane” şi ea îi 
dăduse exact acelaşi răspuns. 

Atitudine puerilă! 

— Pentru care, cred, nu există leac, replică el. Este unul 
dintre defectele ruşinoase ale caracterului meu. 

— Ai de gând să dezbaţi cu mine o chestiune de 
moralitate? 1 se păru că distinge mânie în glasul ei. 

— Nici măcar una de etică. Funcţionăm conform unor 
reguli diferite. 

— Regulile sunt adesea o scuză pentru a ignora 
compasiunea. 

— Aud, cumva, ecoul stins al unei conştiinţe la o Cucernică 
Maică? 

— Ar fi jalnic. Surorile mele m-ar surghiuni fără milă dacă 
ar crede că mă las guvernată de conştiinţă. 

— Poţi fi îmboldită, dar nu guvernată. 

— Aşa mai merge, Duncan! Te prefer când reacţionezi făţiş 
ca mentat. 

— N-am nici o încredere în preferinţele dumitale. 

Ea izbucni în râs. 

— Exact ca Bell! 


El o privi năuc, cufundat de râsul ei în viziunea subită a 
căii prin care putea să scape din închisoarea sa, să se 
elibereze definitiv de manipulările constante ale Bene 
Gesseritului şi să-şi trăiască în sfârşit propria sa viaţă. Calea 
de scăpare nu se afla în tehnologie, ci în imperfecţiunile 
Surorilor. Absoluturile cu care credeau ele că-l împresurau 
şi-l ţineau prizonier - asta era calea de evadare! 

Iar Sheeana ştie! E momeala pe care mi-o vântură de 
atâta timp pe sub nas. 

Văzând că Idaho se încăpăţâna să tacă, Odrade spuse: 

— Vorbeşte-mi despre acele alte vieţi. 

— Eroare. Pentru mine nu-s decât o singură viaţă 
neîntreruptă. 

— Neîntreruptă de moarte? 

El lăsă răspunsul să se formeze în linişte. În seriile 
memoriilor sale, morţile erau la fel de instructive ca vieţile. 
De câte ori fusese ucis doar de Leto însuşi! 

— Moartea nu-mi întrerupe amintirile, răspunse. 

— Ciudată formă de nemurire. Ştii, presupun, că Maeştrii 
tleilaxu se recreau în serie. În cazul tău, însă... Ce vor fi 
sperat să obţină, amestecând diferiţi ghola într-un singur 
trup? 

— Întreabă-l pe Scytale. 

— Bell era sigură că eşti mentat. Va fi încântată. 

— N-aş crede. 

— Voi avea eu grijă să fie. Cerule! Am atâtea întrebări să-ţi 
pun, încât nu ştiu de unde să încep. 

Îl privi lung, strângându-şi bărbia în mâna stângă. 

Întrebări? 

Propriile sale interogaţii mentatice se revărsau în mintea 
lui Idaho fără ca el să depună vreun efort conştient pentru 
a le ordona. Îşi pusese de atâtea ori aceste întrebări, încât 
acum începeau să formeze configurații aproape familiare. 

Ce urmăreau tleilaxu cu mine? 

Nu putuseră să utilizeze, pentru a realiza prezenta sa 
încarnare, celule ale tuturor ghola-ilor care îl precedaseră. 


Şi totuşi... Poseda toate amintirile lor. Ce legătură cosmică 
reunea toate acele vieţi în acest sine unic? Asta să fi fost 
cheia viziunilor stranii care puneau stăpânire pe el când 
cobora în cala mare? În mintea lui se formau imagini 
incomplete: corpul său cufundat într-un lichid cald, hrănit 
de tuburi, masat de maşini, sondat şi interogat de 
cercetători tleilaxu. Percepea răspunsuri şoptite de fiecare 
alter ego semiadormit. Cuvintele n-aveau nici o noimă. Era 
ca şi cum ar fi ascultat o limbă străină ieşind de pe propriile 
lui buze, dar ştia că era doar obişnuita galach. 

Amploarea pe care o percepea în câmpul de acţiune 
tleilaxu îl înspăimânta. Tleilaxu interveneau în dimensiuni 
cosmice unde nimeni, cu excepţia Bene Gesseritului, nu 
îndrăznise să se aventureze vreodată. Faptul că Bene 
Tleilaxul făcea acest lucru din motive strict egoiste nu-i 
diminua cu nimic cutezanţa. Reîncarnările la nesfârşit ale 
Maeştrilor tleilaxu erau o recompensă care merita riscul. 

Dansatori-Feţe aserviţi, capabili să copieze orice fiinţă, 
orice psihism. Măreţia visului tleilaxu era la fel de 
copleşitoare ca realizările Bene Gesseritului. 

— Scytale recunoaşte că are amintiri care datează din 
epoca lui Muad'Dib, spuse Odrade. Ar fi interesant să le 
compari cu ale tale, într-o zi. 

— Genul ăsta de dobândire a nemuririi reprezintă o 
fantastică monedă de schimb. Nu crezi că le-ar putea 
propune un târg Onoratelor Matres? 

— Nu-i exclus. Dar acum, hai! Să ne întoarcem în 
apartamentul tău. 

În camera lui, îi făcu semn să ia loc în faţa consolei şi el se 
întrebă dacă urmărea să-i mai smulgă şi alte secrete. Dar 
ea se aplecă peste umărul său pentru a manevra comenzile. 
Proiectorul de deasupra făcu să apară imaginea unui deşert 
ale cărui dune se vălureau până la orizont. 

— Planeta Canonicatului, rosti ea. O centură lată, de-o 
parte şi de alta a ecuatorului. 

Înflăcărarea puse brusc stăpânire pe Idaho. 


— Păstrăvi de nisip, spuneai. Dar există şi viermi noi? 

— Sheeana crede că-şi vor face apariţia curând. 

— Au nevoie de mari cantităţi de mirodenie drept 
catalizator. 

— Am investit o bună parte din rezervele noastre în acest 
deşert. Leto e cel care ţi-a spus de catalizator, nu-i aşa? Ce 
alte amintiri mai ai despre el? 

— M-a ucis de atâtea ori, încât mi se încrâncenă carnea 
când mă gândesc la asta. 

Odrade avea arhivele de la Dar-es-Balat, de pe Dune, 
pentru a-i confirma faptul. 

— Te-a ucis el însuşi, da, ştiu. Te rebuta, pur şi simplu, 
când considera că nu mai eşti bun de nimic? 

— În unele dintre vieţile mele corespundeam aşteptărilor 
sale şi mă lăsa să mor de moarte naturală. 

— Şi Poteca lui de Aur merita osteneala? 

Noi nu putem înţelege Poteca de Aur, nici fermentaţiile 
misterioase care au cauzat apariţia ei. 

Rosti gândul cu voce tare. 

— Interesantă formulare, comentă Odrade. Mentatul 
consideră că mileniile Tiranului au reprezentat un proces 
de fermentație? 

— Care a erupt în Dispersie. 

— Cauzată şi de Epoca Foametei. 

— Crezi că el n-a prevăzut foametea? 

Ea nu răspunse, redusă la tăcere de punctul său de vedere 
mentatic. Poteca de Aur... „Erupţia” omenirii în univers. O 
omenire care să nu mai fie niciodată închisă pe o planetă 
sau alta, supusă unui singur destin. Nici un alt prilej ca 
toate ouăle să se afle în acelaşi coş! 

— Leto considera întreaga umanitate ca pe un organism 
unic, spuse el. 

— Dar ne-a înrolat în visul lui fără a ne cere părerea. 

— Aşa aţi făcut întotdeauna, voi, Atreizii. 

Voi, Atreizii! 

— Aşadar, consideri că ţi-ai plătit datoria faţă de noi? 


— N-am spus asta. 

— Poţi să evaluezi dilema mea din clipa de faţă, mentatule? 

— De cât timp îşi fac treaba păstrăvii de nisip? 

— De peste opt ani standard. 

— În ce ritm creşte desertul nostru? 

Deşertul nostru! Odrade arătă spre proiecţie. 

— E de trei ori mai mare decât a fost înainte de păstrăvi. 

— Atât de repede?! 

— Sheeana se aşteaptă să vadă apărând viermi mici în 
orice moment. 

— Nu obişnuiesc să iasă la suprafaţă decât după ce ating 
în jur de doi metri. 

— Aşa spune şi ea. 

Idaho vorbi pe un ton meditativ: 

— Fiecare cu perla sa de conştiinţă reprezentând „visul 
fără sfârşit” al lui Leto. 

— Aşa a zis el şi nu avea obiceiul să mintă în legătură cu 
asemenea lucruri. 

— Minciunile lui erau mai subtile. Ca ale unei Cucernice 
Maici. 

— Ne acuzi de minciună? 

— De ce vrea să mă vadă Sheeana? 

— Ah, voi, mentaţii! Credeţi întotdeauna că întrebările 
voastre sunt răspunsuri. (Odrade îşi scutură capul cu 
prefăcută exasperare.) Sheeana trebuie să afle cât mai 
multe lucruri cu putinţă despre Tiran ca obiect de venerație 
religioasă. 

— Zei din adâncuri! De ce? 

— Cultul Sheeanei s-a răspândit. Se întinde acum în tot 
Vechiul Imperiu şi chiar în afara lui, propagat de preoţii 
supraviețuitori de pe Rakis. 

— De pe Dune, o corectă el. Nu te mai gândi la planeta 
aceea ca la Arrakis sau Rakis. Îţi înceţoşează mintea. 

Ea acceptă observaţia fără nici un comentariu. Remarcase 
că Idaho era acum pe modul mentatic şi aşteptă cu răbdare. 


— Sheeana le vorbea viermilor de nisip de pe Dune, reluă 
el. Viermii îi dădeau ascultare. (Întâlni privirea ei 
întrebătoare.) Iarăşi vechile voastre şmecherii cu 
Missionaria Protectiva, nu? 

— Tiranul e cunoscut în Dispersie sub numele Dur şi 
Guldur, rosti ea, alimentând „receptivitatea naivă” a 
mentatului. 

— Vreţi să-i încredinţaţi Sheeanei o misiune periculoasă. 
Ea ştie? 

— Ştie, iar tu ai putea face lucrurile mai puţin periculoase 
pentru ea. 

— Atunci deschideţi-mi băncile voastre de date. 

— Fără restricţii? 

Îşi imagina deja reacţia lui Bell. 

El dădu afirmativ din cap, fără a îndrăzni să spere că ea ar 
fi putut accepta. O fi bănuind cu câtă disperare doresc 
asta? Era ca o durere în locul unde păstra cunoaşterea 
modului în care ar fi putut evada. Acces nestânjenit la 
Informaţii! Ea va crede că sunt în căutarea unei iluzii de 
libertate. 

— Vei fi mentatul meu, Duncan? 

— Am altă alegere? 

— Voi pune cererea ta în discuţia Consiliului şi-ţi voi face 
cunoscut răspunsul nostru. 

Se întredeschide uşa libertăţii? 

— Va trebui să mă forţez să gândesc ca o Onorată Mater, 
spuse el cu voce tare, pledând la adresa ochilor com şi a 
câinilor de pază care aveau să-i examineze cererea. 

— Cine ar putea s-o facă mai bine decât cel ce trăieşte cu 
Murbella? Replică Odrade. 

Corupţia îmbracă deghizări infinite. 

Thu-zen tleilaxu. 

ELE NU POT ŞTII ce gândesc eu şi nici ce sunt capabil să 
fac, îşi spunea Scytale. Dreptvorbitoarele lor nu citesc nimic 
în mine. 


Era cel puţin un lucru pe care-l salvase de la dezastru: 
arta disimulării, învățată de la Dansatorii-Feţe 
ultraperfecţionaţi. 


Scytale se deplasa ca o umbră prin sectorul non-navei 
care-i era rezervat, observând, catalogând, măsurând. 
Fiecare dintre privirile sale aprecia persoane sau tocuri, cu 
o acuitate exersată să detecteze punctele slabe. 

Maeştrii tleilaxu ştiuseră dintotdeauna că, într-o zi, 
Dumnezeu le-ar putea impune o încercare menită să le 
măsoare credinţa. 

Foarte bine! Gândea Scytale. Venise momentul ca el să 
treacă prin această încercare. Bene Gesseritul, care 
pretindea că împărtăşeşte Marea Credinţă, minţea. 
Vrăjitoarele erau impure. lar el nu mai avea pe nimeni care 
să-l purifice la întoarcerea de pe tărâmuri străine. Fusese 
aruncat în universul powindah, vânat de târfele din 
Dispersie, făcut prizonier de slujitoarele lui Shaitan. Dar 
niciuna dintre aceste creaturi ale răului nu cunoştea 
adevărata măsură a resurselor lui. Niciuna nu bănuia felul 
în care Dumnezeu putea încă să îl ajute la această 
ananghie. 

Mă purific în faţa Ta, Doamne! 

Când femeile lui Shaitan îl smulseseră din ghearele 
târfelor, promiţându-i adăpost şi „sprijinul lor 
neprecupeţit”, ştiuse că minţeau. 

Cu cât e mai grea încercarea, cu atât mai puternică e 
credinţa mea. 

Puțin mai înainte, îl observase, prin reverberaţia unei 
bariere, pe Duncan Idaho, care făcea o plimbare matinală 
pe coridorul cel lung. Câmpul de forţă era insonorizant, dar 
Scytale văzuse mişcarea buzelor lui Idaho şi desluşise 
blestemul. 

N-ai decât să mă blestemi, ghola, dar noi te-am făcut şi 
încă s-ar mai putea să ne serveşti. 

Dumnezeu introdusese un Accident Sacru în planurile 
tleilaxu legate de acest ghola, însă scopurile lui Dumnezeu 
erau întotdeauna mai vaste decât ale oamenilor. 
Credincioşii erau cei nevoiţi să se insereze în planurile lui 
Dumnezeu şi nu invers. 


Scytale pornea la această încercare reafirmându-şi 
angajamentul său sfânt. Lucrul se făcea fără ajutorul 
cuvintelor, în străvechea manieră s'tori proprie Bene 
Tleilaxului. „Pentru a ajunge la s'tori nu este nevoie de 
înţelegere. S'tori există independent de cuvinte. Există 
chiar şi dacă nu are nume. , 

Magia lui Dumnezeu era singura sa speranţă. Scytale 
simţea asta în adâncul sufletului. Încă de când era cel mai 
tânăr Maestru din cel mai înalt kehl ştiuse, de la bun 
început, că avea să fie ales pentru această încercare 
supremă. Certitudinea aceasta reprezenta una dintre 
marile lui forţe şi era de ajuns să se uite într-o oglindă 
pentru a avea confirmarea. 

Dumnezeu m-a creat pentru a-i înşela pe powindahi! 

Corpul său prizărit, ca de copil, era învelit într-o piele 
cenuşie ai cărei pigmenţi metalici blocau acţiunea sondelor 
cu baleiaj. Statura lui de gnom avea darul de a distrage 
atenţia celor care-l priveau şi de a ascunde puterile 
acumulate în încarnările sale de ghola în serie. Numai 
femeile Bene Gesseritului posedau amintiri mai vechi decât 
ale lui, dar pe ele le călăuzea răul. 

Scytale îşi frecă pieptul, amintindu-şi de ceea ce era 
ascuns acolo cu asemenea iscusinţă, încât nici măcar o 
cicatrice nu marca locul. Toţi Maeştrii purtaseră această 
formidabilă resursă: o capsulă anentropică în care se 
păstrau celulele regeneratoare ale unei mulţimi. Maeştri ai 
kehlului central, Dansatori-Feţe, specialişti în tot felul de 
tehnici şi alţii, de care Scytale ştia că femeile lui Shaitan ar 
fi fost extrem de interesate. Dar nu numai ele! Mulţi 
powindahi ar fi fost interesaţi, dacă ar fi ştiut. În acea 
capsulă se aflau Paul Atreides şi iubita lui, Chani, ale căror 
câteva celule fuseseră găsite (cu preţul câtor eforturi!) în 
obiecte de îmbrăcăminte aparţinând decedaţilor. Tot acolo 
se afla primul Duncan Idaho, originalul, precum şi alţi 
favoriţi ai Atreizilor: mentatul Thufir Hawat, Gumey 


Halleck, Naibul fremen Stilgar... Destui virtuali sclavi şi 
servitori pentru a popula un întreg univers tleilaxu. 

Dar perlele perlelor din capsula anentropică, cei care 
făceau să i se taie răsuflarea la gândul că ar putea într-o zi 
să le dea viaţă, erau Dansatorii-Feţe din ultima generaţie, 
polimorfii absolut perfecţi, capabili să reproducă întocmai 
psihismul victimelor lor, capabili să le inducă în eroare până 
şi pe vrăjitoarele Bene Gesserit. Nici măcar shere-ul nu 
putea să împiedice capturarea unui psihism de către aceşti 
Dansatori perfecţi. 

Capsula aceea reprezenta marele său atu. Nimeni nu 
trebuia să afle de existenţa ei. Deocamdată, Scytale se 
mulțumea să înregistreze punctele slabe din jurul lui. 

Existau destule carenţe în apărările non-navei pentru a se 
declara mulţumit. În cursul vieților sale în serie, 
colecţionase talente aşa cum alţi Maeştri colecţionau 
nimicuri nostime. Îl consideraseră întotdeauna prea serios, 
dar acum găsise locul şi momentul revanşei. 

Studiul Bene Gesseritului îl atrăsese dintotdeauna. De-a 
lungul mileniilor, acumulase un bagaj impresionant de 
cunoştinţe despre vrăjitoare. Ştia că ansamblul conţinea şi 
destule mituri şi informaţii false, însă încrederea în ţelurile 
superioare ale lui Dumnezeu îl asigura că toate aceste 
cunoştinţe aveau să servească, în ultimă instanţă, Marea 
Credinţă, oricare ar fi fost rigorile Încercării Sfinte. 

Intitulase o parte a catalogului său Bene Gesserit: 
„Aspecte tipice”, după frecventa remarcă: „Asta-i ceva tipic 
Bene Gesserit!” 

Aspectele tipice îl fascinau. 

Una dintre atitudinile tipice ale vrăjitoarelor Bene Gesserit 
era de a tolera la alţii un comportament grosier, dar nu 
ameninţător, pe care nu i-ar fi acceptat niciodată la ele 
însele. 

„Criteriile Bene Gesseritului sunt mai elevate. , 

Scytale auzise această frază în repetate rânduri, inclusiv 
din gura unora dintre tovarăşii lui dispăruţi. 


„Avem darul de a ne vedea aşa cum ne văd alţii”, spusese 
la un moment dat Odrade. 

Scytale indusese declaraţia la rubrica aspectelor tipice, 
dar cuvintele ei nu se acordau cu Marea Credinţă. Numai 
Dumnezeu avea puterea de a-i vedea pe oameni aşa cum 
erau! Lăudăroşenia lui Odrade suna a aroganță 
nemăsurată. 

„Ele nu recurg la minciuni obişnuite. Adesea, adevărul le 
serveşte mai bine. , 

Meditase de multe ori la asta. Maica Superioară însăşi 
menţiona faptul ca pe o regulă a Bene Gesseritului. Cert 
era însă că vrăjitoarele păreau să aibă o concepţie cinică 
despre adevăr. Odrade îndrăznise să pretindă că era un 
punct de vedere zensunnit. „Al cui adevăr? Modificat în ce 
fel? În ce context?” 

I-o spusese chiar cu o zi înainte, în apartamentul lui din 
non-navă. Îi ceruse să vină ca să poarte cu ea „o discuţie în 
legătură cu unele probleme de interes reciproc”, 
eufemismul folosit de el pentru „negociere”. Erau singuri, 
cu excepţia ochilor com şi a Surorilor vigilente care intrau 
şi ieşeau, în răstimpuri, sub diferite pretexte. 

Locuinţa sa era destul de confortabilă: trei camere cu 
pereţii dintr-un plaz de un verde odihnitor, un pat moale, 
scaune şi fotolii pe măsura staturii sale pitice. 

Non-nava era de fabricaţie ixiană şi Scytale avea 
convingerea că temnicerele lui nu bănuiau cât de multe ştia 
el despre acest gen de tehnologie. La fel de multe ca şi 
ixienii. Era înconjurat de maşinile lor, dar nu văzuse 
niciodată vreunul prin preajmă. De altminteri, se îndoia că 
exista măcar un singur ixian pe Planeta Canonicatului. 
Vrăjitoarele aveau faima că executau ele însele lucrările de 
întreţinere. 

Odrade intrase cu paşi măsuraţi şi i se adresase cu voce 
domoală, observându-l cu atenţie. 

Nu sunt impulsive. Şi asta se spunea deseori. 


Se interesase dacă nu-i lipsea nimic, ca şi cum ar fi fost cu 
adevărat preocupată de confortul lui. El îşi rotise ochii de 
jur-împrejurul salonului. 

— Nu văd ixieni, spusese. 

Strângând nemulțumită din buze, ea replicase: 

— Ca să-mi spui asta mi-ai cerut o întrevedere? 

Bineînţeles că nu, vrăjitoareo! Nu fac decât să practic arta 
diversiunii. Nu te-ai aştepta să menţionez lucruri pe care 
vreau să le ţin secrete. Atunci, de ce ţi-aş atrage atenţia 
asupra ixienilor, când ştiu că e cu neputinţă ca străini 
periculoşi să circule în deplină libertate pe planeta voastră 
blestemată? Ahhh, faimoasele legături pe care Tleilaxul le-a 
menţinut vreme atât de îndelungată cu Ixul. O ştii prea 
bine! Nu o dată i-aţi pedepsit exemplar pe ixieni pentru 
asta. 

Tehnocraţii de pe Ix ezitau, fără doar şi poate, să 
contrarieze Bene Gesseritul, îşi spunea Scytale, dar 
probabil că şi mai mult se temeau de mânia Onoratelor 
Matres. Existenţa unor schimburi comerciale secrete era 
atestată de prezenţa acestei non-nave. Preţul însă era 
probabil astronomic, iar tratativele extrem de dificile. 
Târfele din Dispersie erau insuportabile. De bună seamă că 
aveau şi ele nevoie de ixieni, iar aceştia le sfidau pe ascuns 
încheind înţelegeri cu Bene Gesseritul. Dar marja era 
îngustă şi posibilităţile de trădare numeroase. 

Gândurile acestea erau de natură să-l încurajeze în 
negociere. Odrade, într-o dispoziţie arţăgoasă, îl 
descumpănise în mai multe rânduri cu tăceri prelungite, în 
timpul cărora îl fixa cu privirea în maniera atât de 
tulburătoare a Bene Gesseritului. 

Miza era mare. Nici mai mult, nici mai puţin decât 
supraviețuirea fiecăreia dintre cele două părţi, plus, ca 
întotdeauna, mărunţişuri ca hegemonia, dominaţia 
universului uman, perpetuarea propriului mod de viaţă ca 
model universal. 


Îmi trebuie doar o mică deschidere, pe care s-o pot lărgi 
mai apoi, gândea Scytale. Doar propriii mei Dansatori-Feţe, 
care să-mi dea ascultare doar mie. 

— Nu-ţi cer mare lucru, spusese el cu voce tare. Pentru 
confortul meu personal, aş dori să am propriii mei servitori. 
Odrade continuase să-l privească în modul acela apăsător 
al Bene Gesseritului, care dădea întotdeauna impresia că 

străpunge toate măştile şi pătrunde până în adâncul 
sufletului. 

Dar eu am măşti pe care tu nu le-ai străpuns, vrăjitoareo. 

Îşi dădea seama că îl găsea respingător, după felul în care 
privirea ei fixa, rând pe rând, fiecare trăsătură a chipului 
său. Ştia exact ce gândea ea: Un cap de elfcu o fată 
îngustă, ochi neastâmpăraţi, moţ în frunte. Şi, privind mai 
jos: O gură minusculă, dinţi ascuţiţi, canini lungi. 

Scytale era conştient că evoca o figură ivită din mitologiile 
cele mai neliniştitoare ale rasei umane. Odrade pesemne se 
întreba: „Pentru ce au ales tleilaxu această înfăţişare 
aparte, când măiestria lor în materie de genetică le-ar fi 
îngăduit să-şi ia una mult mai impresionantă?” 

Tocmai pentru că te deranjează, gunoi powindah! 

Şi, imediat, îi veni în gând un alt aspect tipic: „Bene 
Gesseritul rareori lasă în urmă gunoi. , 

Scytale văzuse, totuşi, gunoiul rămas în urma multor 
acţiuni întreprinse de Bene Gesserit. 

Ceea ce s-a întâmplat cu Dune, de pildă! Transformată în 
cenuşă numai fiindcă femeile lui Shaitan au ales acel 
pământ sfânt pentru a le sfida pe târfe. Până şi descendenţii 
Profetului nostru şi-au găsit sfârşitul. Nimic nu a 
supravieţuit! 

Iar la propriile lui pierderi abia dacă îndrăznea să se 
gândească. Nici o planetă tleilaxu nu scăpase de soarta 
Dunei. Tot din cauza Bene Gesseritului! 

Cel mai îngrozitor era că trebuia să le suporte toleranța, 
ca un refugiat care nu-l mai avea decât pe Dumnezeu 
pentru a-l susţine. 


O întrebase pe Odrade despre „gunoiul lăsat” pe Dune. 

— Asta nu se întâmplă decât când suntem nevoite să 
recurgem la măsuri extreme. 

— De-asta aţi atras violenţa târfelor acelea? 

Odrade refuzase să discute mai departe subiectul. 

Unul dintre tovarăşii dispăruţi ai lui Scytale spusese 
cândva: „Urma Bene Gesseritului este o linie dreaptă. 
Vrăjitoarele par complicate, dar când te uiţi mai 
îndeaproape vezi că totul se limpezeşte. , 

Tovarăşul acela pierise, la fel ca şi ceilalţi, masacrat de 
târfe. Nu mai supravieţuia decât sub forma câtorva celule în 
interiorul capsulei anentropice. Îndeajuns pentru a 
recupera înţelepciunea unui Maestru mort! 

Odrade voia mai multe informaţii tehnice despre cuvele 
axlotl. Ohhh, cu câtă şiretenie îşi formula întrebările! 

Fiecare dintre ei îşi negocia supraviețuirea şi cel mai mic 
avantaj obţinut avea o greutate imensă. Ce primise el în 
schimbul informaţiilor drămuite pe care le furnizase cu 
privire la tehnologia cuvelor? Odrade îl scotea din când în 
când din non-navă. Dar ce conta asta? Pentru el, întreaga 
planetă era o închisoare. Unde s-ar fi putut duce fără ca 
vrăjitoarele să-l găsească? 

În ce fel îşi foloseau ele cuvele axlotl? Nici măcar asta nu 
ştia sigur, atât de dibace erau minciunile lor. 

Greşise oferindu-le chiar şi acele informaţii limitate? Îşi 
dădea seama acum că le dezvăluise mult mai mult decât 
simplele date biotehnice la care credea că se mărginise. 
Era limpede că deduseseră adevărul despre forma de 
nemurire limitată pe care o dobândeau Maeştrii graţie 
ghola-ilor de schimb concepuţi în cuve. Şi asta se pierduse! 
Îi venea să urle de furie şi de ciudă. 

Întrebări... Mereu întrebări, ale căror motive sunt mai 
mult decât evidente. 

Eluda întrebările ei cu argumente prolixe despre „nevoia 
mea de a dispune de câţiva servitori polimorfi şi de o 
consolă personală legată la Sistemele non-navei”. 


Ea rămânea în mod viclean neînduplecată, punând mereu 
alte întrebări despre cuve, dând de înţeles că „dacă am 
cunoaşte metoda de producere a melanjului în cuvele 
noastre, am putea fi îndemnate să adoptăm o atitudine mai 
generoasă faţă de oaspetele nostru”. 

Cuvele noastre! Oaspetele nostru! 

Femeile astea erau ca un zid de plastoţel. Nu, nici vorbă să 
obţină o cuvă axlotl pentru uzul său personal. Toată acea 
putere tleilaxu se volatilizase. Era un gând plin de 
autocompătimire şi jale. Se îmbărbătă spunându-şi că, de 
bună seamă, Dumnezeu voia să-i pună la încercare 
rezistenţa. Vrăjitoarele îşi închipuie că m-au închis în 
capcana lor. Totuşi, restricţiile pe care i le impuneau erau 
greu de îndurat. Nu i se îngăduiau servitori polimorfi? 
Foarte bine. Avea să-şi caute alţi servitori. Nu Dansatori- 
Feţe. 

Ori de câte ori se gândea la Dansatorii-Feţe pierduţi, la 
sclavii lui mimetici, Scytale simţea cea mai adâncă durere 
de care avusese parte în vieţile lui multiple. 

Blestemate fie aceste femei care pretind că împărtăşesc 
Marea Credinţă! Acolite şi Cucernice Maici omniprezente, 
dând tot timpul târcoale. Spioane! Şi ochi com, 
pretutindeni! Insuportabil! 

La sosirea sa în Canonicat, crezuse că sesizează la 
temnicerele lui un soi de timiditate, de rezervă care se 
intensifica atunci când el încerca să se intereseze de 
funcţionarea ordinii lor. Mai târziu, înţelesese că acesta era 
modul lor de a se închide în cerc, de a se întoarce toate 
deodată spre exterior la cea mai mică ameninţare. 

Ce-i al nostru-i al nostru. Altcineva n-are voie să intre! 

Scytale desluşea în asta o atitudine părintească, un punct 
de vedere matern asupra omenirii. „Fiţi cuminţi sau veţi fi 
pedepsiţi!” Iar pedepsele Bene Gesserit erau, fără doar şi 
poate, de evitat. 

În timp ce Odrade continua să ceară mai mult decât ar fi 
fost el dispus să dea, Scytale îşi concentră atenţia asupra 


altui aspect tipic legat de femeile Bene Gesserit: 

Sunt incapabile să iubească. 

N-avea nici o îndoială asupra veridicităţii acestei judecăţi; 
dar, în privinţa asta, se vedea nevoit să le dea dreptate 
vrăjitoarelor. Nici dragostea, nici ura nu erau pe de-a- 
ntregul raţionale. Pentru el, asemenea sentimente erau ca 
nişte gheizere negre ce întunecau aerul dimprejur, 
împroşcând în ţâşnirea lor primitivă oameni care nu 
bănuiau nimic. 

Cât poate să trăncănească femeia asta! 

O privea, fără a asculta cu adevărat. Care erau punctele 
lor slabe? Era o slăbiciune faptul că evitau muzica? Se 
temeau de influenţa ei subtilă asupra emoţiilor? Aversiunea 
lor părea ferm condiţionată, dar condiţionarea nu era chiar 
întotdeauna eficientă. În cursul numeroaselor sale vieţi, 
cunoscuse vrăjitoare care dădeau impresia că gustau 
muzica. Când o întrebă pe Odrade, aceasta se înfierbântă 
dintr-o dată şi el o bănui că juca teatru pentru a-l induce în 
eroare. 

— Nu ne putem permite să ne lăsăm distrase! 

— Nu vi se întâmplă să reînviaţi în memoria voastră mari 
interpretări muzicale? Am auzit că în vremurile de demult... 

— Ce rost ar avea o muzică interpretată la instrumente pe 
care aproape nimeni nu le mai cunoaşte? 

— Ah! Şi ce instrumente ar fi acelea? 

— Unde s-ar mai găsi, în ziua de azi, un pian? (Cu acelaşi 
ton de falsă mânie.) Un instrument îngrozitor de greu de 
acordat şi încă şi mai greu de folosit. 

Ce frumos protestează. 

— N-am auzit niciodată de... Cum i-ai zis? Pian? Seamănă 
cu balisetul? 

— Un văr îndepărtat. Pianul însă nu putea fi acordat decât 
conform unei tonalități aproximative. O idiosincrazie a 
instrumentului. 

— De ce dai drept exemplu acest... Pian? 


— Pentru că uneori mi se întâmplă să-i deplâng dispariţia. 
Crearea perfecțiunii din imperfecţiune este, la urma urmei, 
suprema formă a artei. 

Crearea perfecțiunii din imperfecţiune! Încerca să-i 
distragă atenţia cu pilde zensunnite, pentru a alimenta 
iluzia că vrăjitoarele împărtăşeau Marea Credinţă. Fusese 
de multe ori avertizat în legătură cu această particularitate 
a manevrelor Bene Gesserit. Vrăjitoarele abordau totul 
dintr-un unghi oblic, dezvăluind doar în ultima clipă ce 
urmăreau cu adevărat. Numai că, în cazul de faţă, el ştia 
foarte bine care era ţinta negocierii. Odrade voia să-i 
stoarcă toate informaţiile fără a-i da nimic în schimb. Şi 
totuşi... Cât de ispititoare erau cuvintele ei... 

Scytale resimțea o profundă suspiciune. Tot ce-i spunea se 
potrivea prea frumos cu pretenţia ei cum că Bene 
Gesseritul nu urmăreşte decât perfecţionarea societăţii 
umane. Credea că putea să-i dea lecţii! Alt aspect tipic: „Se 
consideră învăţătoare. , 

Când îşi exprimă îndoiala asupra acestei pretenţii, ea 
răspunse: 

— Fireşte că urmărim crearea unor presiuni în societăţile 
pe care le influenţăm. O facem pentru a putea dirija aceste 
presiuni. 

— Găsesc că e o contradicţie, opină el. 

— Dar, Maestre Scytale, este o schemă extrem de 
răspândită! Guvernele o folosesc adesea pentru a suscita 
mişcări violente împotriva unor ţinte anume alese. Aţi făcut- 
o voi înşivă! Şi uite unde v-a dus. 

Îndrăzneşte să susţină că tleilaxu sunt ei înşişi 
răspunzători pentru nenorocirea care s-a abătut asupra lor! 

— Mergem pe calea arătată de Marele Vestitor, rosti ea, 
folosind termenul Islamiyatului pentru a-l desemna pe 
Profetul Leto II. 

Deşi cuvintele aveau o rezonanţă străină pe buzele ei, 
Scytale avu un şoc. Odrade ştia în ce măsură îl venerau toţi 
tleilaxu pe Profet. 


Dar le-am auzit pe femeile astea minţindu-l Tiran! 

Continuând în limbajul Islamiyatului, ea întrebă: 

— Nu a fost telul Lui acela de a abate violenţa, dând 
tuturor o lecţie prețioasă? 

Nu cumva ia în râs Marea Convenţie? 

— lată de ce l-am acceptat, urmă Odrade revenind la 
galach. Nu juca după regulile noastre, dar urmărea aceleaşi 
obiective ca noi. 

Avea îndrăzneala să spună că ea era cea care-l accepta pe 
Profet! 

Nu-i răspunse la provocare, deşi aceasta era uriaşă. 
Delicată problemă, concepţia pe care-o aveau Cucernicele 
Maici despre ele însele şi acţiunile lor. Scytale bănuia că-şi 
ajustau în permanenţă această concepţie, având grijă să nu 
se abată niciodată prea mult într-o direcţie sau alta. Nici 
ură de sine, nici dragoste de sine. Încredere însă, da. O 
exasperantă încredere în sine. Dar asta nu cerea nici ură, 
nici dragoste. Doar un cap limpede, ale cărui judecăţi să 
poată fi revizuite în orice moment, întocmai cum pretindea 
Odrade. Aprecierile laudative erau probabil o raritate în 
Bene Gesserit. O treabă bine făcută? Evident, la ce altceva 
te-ai fi aşteptat? 

„Instrucţia Bene Gesserit întăreşte caracterul. „Era 
aspectul tipic cel mai des citat de Înţelepciunea Populară. 

Încercă să deschidă o discuţie cu ea pe această temă: 

— Condiţionarea Onoratelor Matres nu este comparabilă 
cu a voastră? Să ne gândim la Murbella! 

— Generalităţi vrei să auzi, Scytale? 

Percepuse cumva amuzament în glasul ei? 

— O coliziune între două sisteme de condiţionare. Nu este 
ăsta cel mai bun mod de a considera această înfruntare? Se 
încumetă el să întrebe. 

— Pe care-o va câştiga cel mai puternic, fireşte. 

De data aceasta, sarcasmul ei nu lăsa loc de îndoială. Nu 
aşa se întâmplă întotdeauna? Replică el fără a reuşi să-şi 
înfrâneze prea bine mânia. 


— Chiar trebuie ca o Bene Gesserit să-i reamintească unui 
tleilaxu că există arme subtile? N-aţi practicat voi înşivă, 
vreme îndelungată, arta disimulării? Simulând slăbiciuni 
care vă înşelau inamicii şi-i făceau să cadă în capcanele 
voastre? Vulnerabilitatea poate fi creată. 

Trebuia să-mi închipui! E la curent cu strategia milenară a 
Tleilaxului, menită să creeze imaginea unei stupidităţi 
aberante. 

— Vasăzică aşa contaţi să le veniţi de hac inamicelor 
noastre? 

— Avem intenţia să le aplicăm o pedeapsă severă, Scytale. 
Ce atitudine de hotărâre implacabilă! 

Noile lucruri pe care le aflase despre Bene Gesserit îl 
umpleau de presimţiri rele. 

Odrade, care îl invitase apoi la o plimbare (urmărită pas cu 
pas de câteva Instructoare vânjoase) în frigul hibernal ce 
domnea în afara non-navei la acea oră a după-amiezei, se 
opri să privească o mică procesiune ce venea din direcţia 
Sectorului Central. Erau cinci femei Bene Gesserit, două 
dintre ele acolite, uşor de recunoscut după robele lor cu tiv 
alb, dar celelalte înveşmântate într-un gri mohorât pe care 
Scytale îl vedea pentru prima oară. Împingeau un cărucior 
pe rotile spre una dintre livezi. Un vânt îngheţat sufla 
asupra lor. Câteva frunze uscate zburară, smulse de pe 
crengile negre. Pe cărucior se afla un balot lung, învelit în 
pânză albă. Un trup? După formă şi dimensiuni, aşa s-ar fi 
Zis. 

Când puse întrebarea, Odrade îi oferi un expozeu asupra 
practicilor funerare ale Bene Gesseritului. 

Înhumarea unui corp neînsufleţit se făcea întotdeauna cu 
discreţia expeditivă pe care-o observau chiar atunci. Nici o 
Cucernică Maică nu avea parte de un discurs funebru, 
niciuna nu dorise vreodată o ceremonie inutilă. Nu continua 
memoria fiecăreia să trăiască în Surorile ei? 

Scytale dădu să protesteze împotriva lipsei de cuviinţă a 
unor asemenea uzanţe, dar Odrade îi tăie vorba. 


— Dat fiind că fenomenul morţii există, toate legăturile din 
timpul vieţii nu pot fi decât vremelnice! Noi modificăm 
această situaţie, într-o oarecare măsură, prin Celelalte 
Memorii. Voi aţi făcut ceva similar, Scytale. lar acum 
adăugăm unele dintre talentele voastre la tolba noastră cu 
şiretlicuri. Oh, da! Aşa considerăm noi acest gen de 
informaţii. Ele nu fac decât să modifice vag configuraţia 
totală. 

— O practică ireverenţioasă! 

— Nu e nimic ireverenţios. Trupurile se întorc în ţărână, 
unde, cel puţin, vor putea servi drept îngrăşământ. 

Şi Odrade continuă să comenteze scena ce se desfăşura 
sub ochii lor, fără a-i mai lăsa şansa altor proteste. 

Procedura era întotdeauna cea la care asista el acum, îi 
explică. Un mare sfredel mecanic era adus în livadă, unde 
fora o gaură de dimensiunile potrivite. Corpul, înfăşurat 
într-o pânză ieftină, era îngropat în poziţie verticală şi 
deasupra lui se planta un pom fructifer. Livezile erau 
parcelate iar într-un colţ al fiecărei parcele un cenotaf 
indica amplasamentul morminteloR. L-l arătă pe cel mai 
apropiat, un obelisc verde de vreo trei metri înălţime. 

— Cred că locul unde sapă groapa e C-21 , spuse ea privind 
sfredelul care începuse să lucreze în timp ce membrele 
echipei funerare aşteptau, sprijinite de cărucior. Acest trup 
va sluji la fertilizarea unui măr. 

Voioşia din glasul ei era de-a dreptul profanatoare! 

În vreme ce sfredelul, care îşi terminase treaba, se 
retrăgea şi căruciorul era înclinat, lăsând corpul să alunece 
în groapă, Odrade începu să fredoneze încetişor. 

Scytale o privi uimit. 

— Spuneai că Bene Gesseritul evită muzica. 

— A! Nu-i decât un cântecel vechi. 

Bene Gesseritul rămânea o enigmă şi, acum mai mult ca 
oricând, Scytale vedea şubrezenia aspectelor tipice. Cum 
puteai negocia cu persoane ale căror scheme de gândire nu 
se conformau nici unui model acceptabil? Exact în clipa în 


care credeai că le-ai înţeles, îţi scăpau printre degete şi 
apucau într-o altă direcţie. Erau atipice! Eforturile pe care 
le făcea pentru a le înţelege dădeau peste cap noţiunea sa 
despre ordine. Era sigur că nu obținuse nimic real în cursul 
tuturor negocierilor purtate cu ele. Doar un pic mai multă 
libertate, care, de fapt, nu era decât o iluzie. Această 
vrăjitoare cu faţa ca un sloi de gheaţă nu-i acordase nimic 
din ceea ce voia el cu adevărat. Era chinuitor să încerce să 
reunească toate frânturile de informaţii pe care le poseda 
despre Bene Gesserit. De pildă, pretenţia lor că se lipseau 
aproape cu totul de infrastructură birocratică şi de un 
sistem de păstrare a dosarelor. Cu excepţia Arhivelor lui 
Bellonda, desigur. Dar ori de câte ori aducea el vorba de 
asta, Odrade exclama: „Ferească-ne Cerul!” sau altceva de 
felul acesta. 

— Chiar nu înţeleg, rosti el deodată, cum vă descurcaţi 
fără documente oficiale şi funcţionari care să le ţină la zi. 

Era cu adevărat nedumerit. 

— Dacă e ceva de făcut, facem. Înmormântarea unei 
Surori? (Ea arătă spre locul unde lopeţile intraseră deja în 
acţiune, tasând pământul deasupra mormântului.) Se 
petrece după cum vezi şi există întotdeauna cineva care se 
ocupă de asta. Fiecare ştie ce are de făcut. 

— Dar cine... cine are în sarcină corvezile insalubre ca... 

— Nu există corvezi insalubre! Asta face parte din 
educaţia noastră. Muncile de acest fel sunt, de obicei, 
supravegheate de Surori ratate şi executate de acolite. 

— Şi nu se... Vreau să zic, nu consideră că e degradant? 
Surori ratate, spui... Şi acolite... Asta aduce mai degrabă a 
pedeapsă, decât... 

— Pedeapsă! Vino-ţi în fire, Scytale. Nu ştii decât una şi 
bună? (Întinse din nou braţul în direcţia echipei funerare.) 
O dată terminată ucenicia, fiecare dintre noi acceptă cu 
dragă inimă orice sarcină i se încredinţează. 

— Şi totul fără nici 0... lerarhie birocratică? 

— Nu suntem proaste! 


Din nou, el nu reuşi să priceapă, dar ea dădu răspuns 
nedumeririi lui mute: 

— Nu se poate să nu ştii că, în mod inevitabil, birocraţiile 
se transformă în aristocrații vorace de îndată ce ating o 
poziţie de putere. 

Scytale nu prea vedea legătura. Unde voia să ajungă 
Odrade? 

Cum el rămase tăcut, ea spuse: 

— Onoratele Matres etalează toate stigmatele birocraţiei. 
Funcţii de Miniştri în cutare domenii, funcţii de Înalte 
Consiliere în cutare altele. O mână de conducătoare 
puternice la vârf şi o armată de funcţionare la bază. Se lasă 
deja în voia poftelor juvenile. Exact ca nişte animale de 
pradă lacome, nu se preocupă nici o clipă de problemele 
create de exterminarea prăzii. Corelaţia însă e strânsă: 
redu turma care te hrăneşte şi, curând, propriile tale 
structuri se vor prăbuşi. 

Lui Scytale îi venea greu să creadă că vrăjitoarele vedeau 
într-adevăr astfel situaţia Onoratelor Matres şi dădu glas 
îndoielii sale. 

— Dacă vei trăi destul, Scytale, vei vedea într-o zi cuvintele 
mele devenind realitate. Vei auzi urletele de furie ale acelor 
femei nesăbuite în faţa necesităţii de a se restrânge. Vor 
face eforturi disperate pentru a scoate maximum de la 
prăzile lor. Vor încerca să captureze mai multe! Să stoarcă 
mai tare! Procesul va fi accelerat până la distrugerea lor. 
Părerea lui Idaho este că au intrat deja în acest stadiu de 
retroliză. 

Părerea ghola-ului? Înseamnă că-l foloseşte ca mentat! 

— De unde-ţi vin toate ideile astea? Cu siguranţă că nu de 
la ghola-ul vostru. 

Continuaţi să credeţi că-i al vostru! 

— Idaho n-a făcut decât să confirme deducţiile noastre. 
Atenţia ne-a fost atrasă de un exemplu oferit de Celelalte 
Memorii. 

— Ahh! 


Aluziile astea la Celelalte Memorii îl intrigau de fiecare 
dată. Spuneau vrâjitoarele adevărul? Ce-i drept, amintirile 
propriilor sale vieţi multiple aveau o valoare inestimabilă. Îi 
ceru lui Odrade o explicaţie mai amplă. 

— Ne-am amintit de relaţia care a existat cândva între un 
animal numit „iepure cu tălpici” şi prădătorul său, o felină 
numită „linx”. Populaţia felină evolua mereu în funcţie de 
cea a iepurilor, până în momentul în care supraconsumul a 
provocat o perioadă de foamete la prădători, a cărei 
consecinţă a fost un grav fenomen de retroliză. 

— Interesant acest termen - „retroliză”. 

— Descrie destul de bine soarta pe care le-o rezervăm 
Onoratelor Matres. 

Când discuţia lor luă sfârşit (fără ca el să se fi ales cu 
vreun avantaj), Scytale se pomeni mai descumpănit ca 
oricând. Care erau adevăratele intenţii ale Bene 
Gesseritului? Blestemata asta de vrăjitoare! Nu putea să se 
încreadă în nimic din tot ce-i spunea. 

Întors în sectorul său din non-navă, rămase vreme 
îndelungată în faţa barierei energetice dinspre coridorul cel 
lung pe unde treceau deseori Idaho şi Murbella când se 
duceau la sala de antrenament. Ştia că aceasta trebuie să 
se afle în spatele uşii mari de la capătul culoarului, pentru 
că ori de câte ori îi văzuse ieşind de acolo erau transpiraţi şi 
răsuflau greu. 

Dar niciunul dintre ceilalţi doi prizonieri nu-şi făcu 
apariţia, deşi se fâţăi prin preajma barierei mai bine de-o 
oră. 

Odrade foloseşte ghola-ul ca mentat! Asta înseamnă că i-a 
oferit acces la un terminal legat la Sistemele navei. Nu i-ar 
putea refuza mentatului ei acest gen de date. Trebuie 
neapărat să născocesc ceva pentru a stabili un contact 
secret cu Idaho. M-aş putea folosi, la o adică, de limbajul 
fluierăturilor pe care-l imprimăm în mintea tuturor ghola- 
ilor noştri. lar cu vrâăjitoarele nu trebuie să mă arăt prea 
nerăbdător. Eventual, să fac vreo concesie minoră în 


negocierile noastre. Să mă plâng că apartamentul meu e 
înăbuşitor. Şi-au dat seama, oricum, că suport greu 
detenţia. 

Educaţia nu e un substituent al inteligenţei. Această 
însuşire vagă nu poate fi decât parţial definită de 
aptitudinea de a rezolva enigme. Doar prin crearea de noi 
enigme, reflectând ceea ce vă comunică simţurile, puteţi 
completa definiţia. 

Text mentatic nr.1 (dicto) 

LUCILLA fu adusă înaintea Preaonoratei Mater într-o 
cuşcă cilindrică pe rotile. O cuşcă în interiorul unei cuşti. O 
plasă de filament shiga o imobiliza pe Lucilla în centrul 
cuştii. 

— Sunt Preaonorata Mater, se prezentă femeia care trona 
pe masivul jilţ negru (o femeie măruntă, îmbrăcată într-un 
colant roşu cu auriu, notă Lucilla). Cuşca e pentru a te 
proteja în cazul în care ţi-ar da în gând să foloseşti Glasul. 
Noi suntem imunizate. Imunitatea noastră se manifestă sub 
forma unui reflex. Acela de a ucide. Câteva dintre voi şi-au 
găsit moartea în felul acesta. Cunoaştem Glasul şi-l folosim. 
Să nu uiţi asta când îţi voi da drumul din cuşcă. 

Vântură o mână în direcţia servitorilor care aduseseră 
cuşca. 

— Gata! Plecaţi! 

Lucilla făcu ochii roată prin încăpere. Fără ferestre, 
aproape pătrată, luminată de câteva licurigloburi în 
registrul argintiu. 

Pereţii erau de un verde crud. Decorul tipic pentru un 
interogatoriu. Camera se afla undeva la înălţime. Cuşca ei 
fusese transportată, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă, 
printr-un tub agrav. 

Un panou din spatele Preaonoratei Mater culisă brusc 
lateral şi o altă cuşcă, mai mică, alunecă în odaie purtată de 
un mecanism invizibil. Cuşca era pătrată şi în ea stătea în 
picioare ceea ce lui Lucilla i se păru la început a fiun 


bărbat gol, până ce creatura se întoarse şi-şi aţinti ochii 
spre ea. 

Un Fiutar! Faţă lată, canini lungi şi ascuţiţi. 

— Freacă spate, spuse Fiutarul. 

— Da, drăguţule. O să te frec pe spate puţin mai târziu. 

— Dă mâncare, zise Fiutarul fixând-o pe Lucilla cu o 
privire feroce. 

— Mai târziu, puiule. 

Fiutarul continuă s-o fixeze pe Lucilla. 

— Tu Îngrijitoare? Întrebă. 

— Nu, drăguţule, nu e Îngrijitoare! 

— Dă mâncare, insistă Fiutarul. 

— Mai târziu, am spus! Deocamdată stai jos şi toarce-mi 
un pic. 

Fiutarul se aşeză pe vine şi începu să emită un mârâit 
surd, din fundul gâtlejului. 

— Nu-i aşa că-s adorabili când torc? Întrebă Preaonorata 
Mater, dar era limpede că nu aştepta răspuns. 

Prezenţa Fiutarului o intriga pe Lucilla. Menirea acestor 
creaturi era de a vâna şi ucide Onorate Matres. Ce-i drept, 
se afla într-o cuşcă. 

— Unde I-aţi capturat? Întrebă Lucilla. 

— Pe Gammu. 

Nu-şi dădea seama ce dezvâăluise. 

Iar noi ne aflăm pe Joncţiune, gândi Lucilla. Recunoscuse 
planeta, în seara precedentă, printr-un hublou al navetei. 

Fiutarul conteni din tors. 

— Mâncare, mormăi. 

Lucilla ar fi vrut şi ea, ceva de mâncare. Nu î se dăduse 
nimic de trei zile şi era silită să-şi neutralizeze tot timpul 
junghiuri de foame. Sorbituri mici de apă dintr-o litrugeană 
care i se lăsase în cuşcă o ajutaseră într-o oarecare măsură, 
dar recipientul era acum aproape gol. Când ceruse de 
mâncare, servitorii care o aduseseră aici făcuseră haz şi-i 
spuseseră: „Fiutarii preferă carnea slabă!” 


Ceea ce-o chinuia cel mai mult însă era absenţa 
melanjului. În dimineaţa aceasta simţise primele dureri 
provocate de lipsă. 

Curând, va trebui să-mi pun capăt zilelor. 

Mulțimea de pe Lampadas o implora să mai rabde. Fii 
dârză! Dacă acea Cucernică Maică sălbatică nu reuşeşte? 

Regina-Păianjen. Aşa-i spune Odrade acestei femei. 

Preaonorata Mater o studia mângâindu-şi bărbia. Era o 
bărbie aproape inexistentă. La o faţă lipsită de trăsături 
pozitive, cele negative atrăgeau atenţia. 

— Până la urmă veţi pierde, ştii asta, spuse brusc 
Preaonorata Mater. 

— Fluieri pe întuneric, replică Lucilla şi, cum avu parte de 
o privire nedumerită, trebui să explice expresia. 

Preaonorata Mater o ascultă cu un aer politicos. Ce 
interesant. 

— Oricare dintre aghiotantele mele te-ar fi ucis pe loc 
pentru ceea ce-ai spus. E unul dintre motivele pentru care 
suntem singure în odaia asta. Aş fi curioasă să ştiu ce te-a 
îndemnat să faci o asemenea remarcă. 

Lucilla îşi aruncă privirea spre Fiutarul ghemuit. 

— Fiutarii n-au apărut peste noapte. Au fost creaţi genetic, 
pornind de la specii animale sălbatice, cu un anumit scop. 

— Bagă de seamă! 

Flăcări portocalii jucară în ochii Preaonoratei Mater. 

— Au fost necesare generaţii de încercări pentru a se 
ajunge la forma lor actuală, continuă netulburată Lucilla. 

— Noi îi vânăm de plăcere! 

— Dar şi vânătorul este vânat. 

Preaonorata Mater sări în picioare, cu ochii înecaţi în 
portocaliu. Fiutarul începu să se agite şi să scâncească. 
Reacţia lui avu darul s-o calmeze pe femeie, care se reaşeză 
încet în jilţul ei. Flutură o mână spre cuşca Fiutarului. 

— E-n regulă, puiule. Ai să primeşti de mâncare curând şi 
pe urmă o să te scarpin pe spate. 

Fiutarul reîncepu să toarcă. 


— Crezi, deci, că am ajuns aici ca refugiate, spuse 
Preaonorata Mater. E clar! Nu încerca să negi. 

— Şi viermii, când îi calci, înalţă capul să te muşte. 

— Ce viermi? Te referi la monştrii ăia pe care i-am distrus 
pe Rakis? 

Era atât de tentant s-o provoace pe această Onorată 
Mater pentru a suscita o reacţie fatală. Suficient asmuţită, 
ar fi ucis fără preget. 

Soră, te rugăm! Imploră mulţimea de pe Lampadas. Mai 
rabdă un pic. 

Credeţi că mai pot scăpa cu viaţă de-aici? 

Asta le făcu să amuţească, în afara unui protest anemic: 
Aminteşte-ţi... Suntem păpuşa din vechime... de şapte ori 
răsturnată, de opt ori ridicată. Cuvintele erau însoţite de o 
imagine în care se legăna o mică păpuşă roşie, cu o faţă de 
Buddha surâzător şi cu mâinile împreunate pe un pântece 
umflat. 

— Te gândeşti la urmaşii Împăratului-Zeu, spuse Lucilla. 
Eu însă mă gândeam la altceva. 

Preaonorata Mater îşi acordă un răgaz lung de chibzuinţă. 
Portocaliul dispăru încetul cu încetul din ochii ei. 

Vrea să se joace puţin cu mine, gândi Lucilla. 
Intenţionează să mă omoare şi să mă dea de mâncare 
Fiutarului ei. 

Dar gândeşte-te la informaţiile tactice de care am putea 
profita noi dacă scăpăm! 

Noi! Însă justeţea argumentului nu putea fi tăgăduită. 
Când cuşca ei fusese scoasă din navetă mai era încă lumină. 
Căile de acces spre bârlogul Reginei-Păianjen fuseseră 
concepute spre a îngreuna cât mai mult trecerea, dar 
concepţia acestor apărări o amuzase pe Lucilla. Total 
desuetă. Din loc în loc, pasaje îngustate, cu turele de 
observaţie ieşind din pământ ca nişte ciuperci de un gri 
tern, amplasate strategic în miceliul lor. În punctele critice, 
viraje în ac de păr, imposibil de negociat în viteză de către 
un vehicul de sol. 


Lucilla îşi amintea că Teg menţionase aceste detalii în 
raportul său referitor la Joncţiune. Era suficient să intervii 
cu armament greu sau să forţezi aceste instalaţii 
rudimentare pe o altă cale şi toate elementele sistemului 
defensiv ar fi fost izolate. Existau între ele tunele de 
legătură, fireşte, dar acestea puteau fi anihilate cu mijloace 
explozive. O dată separate, rupte de sursele de alimentare, 
punctele de apărare ar fi căzut unul câte unul. Gata cu 
energia prețioasă care vă parvine prin cabluri, capete seci! 
Singurul lucru realizat de Onoratele Matres era aparenţa 
exterioară a securităţii. Pentru liniştire! Apărătorii lor 
iroseau cantităţi enorme de energie doar pentru a le da 
acestor femei o falsă impresie de siguranţă. 

Şi coridoarele! Nu uita coridoarele! 

Da, coridoarele din interiorul acestei clădiri gigantice 
aveau dimensiuni colosale, pentru a permite deplasarea 
uriaşelor cuve în care Navigatorii Ghildei erau nevoiţi să 
rămână când se aflau la sol. De-o parte şi de alta, la baza 
pereţilor, se înşirau guri de ventilaţie menite să aspire şi să 
recicleze scurgerile de gaz de melanj. Lucilla putea să-şi 
imagineze vuietul cu care se deschideau şi se închideau 
enormele uşi etanşe de pe aceste coridoare. Ghildarii nu 
păreau să se sinchisească niciodată de zgomote. Cablurile 
de alimentare pentru suspensii mobile erau ca nişte groşi 
şerpi negri târându-se de-a lungul culoarelor şi pătrunzând 
în fiecare încăpere pe care-o zărise Lucilla. Navigatorii nu 
puteau fi împiedicaţi să-şi vâre nasul oriunde voiau. 

Multe persoane pe care le văzuse pe acele coridoare 
purtau un pulsoghid. Chiar şi Onoratele Matres. Însemna că 
era uşor să te rătăceşti în locul acesta. Şi totul se afla sub 
acelaşi acoperiş enorm, cu turnurile lui falice. Probabil că 
noile rezidente erau încântate de această particularitate. 
Interiorul era perfect izolat de condiţiile aspre ale unui 
mediu înconjurător unde, oricum, niciuna dintre 
personalităţile de aici nu ieşea, decât pentru a ucide sau 
pentru a se distra privind traiul şi truda sclavilor. Mai peste 


tot însă, Lucilla observase semne de uzură care vădeau o 
reducere la minimum a cheltuielilor de întreţinere. N-au 
schimbat mare lucru. Informaţiile lui Teg despre instalaţiile 
de la sol sunt încă valabile. 

Vezi cât de preţioase ar putea fi observaţiile tale? 

Preaonorata Mater îşi abandonă reveria. 

— S-ar putea să te las în viaţă. Cu condiţia să-mi satisfaci 
cât de cât curiozitatea. 

— De unde ştii că nu voi răspunde curiozităţii tale 
servindu-ţi un morman de rahat? 

Vulgaritatea o amuză pe Preaonorata Mater. Aproape că 
pufni în râs. După toate aparențele, nimeni n-o pusese în 
gardă în privinţa situaţiilor în care Cucernicele Maici 
recurgeau la vulgarităţi. Motivaţiile lor în asemenea cazuri 
erau dintre cele mai grave. 

Să nu folosesc Glasul, nu? Crede că asta-i singura mea 
resursă? 

Preaonorata Mater spusese şi reacţionase îndeajuns 
pentru a-i oferi oricărei Cucernice Maici o pârghie sigură 
cu care să acţioneze asupra ei. Semnalele corpului şi-ale 
limbajului transmiteau întotdeauna mai multe informaţii 
decât erau necesare pentru o judecată corectă. Rămâneau, 
în mod inevitabil, date excedentare ce trebuiau triate. 

— Ne găseşti atrăgătoare? Întrebă Preaonorata Mater. 

Ciudată întrebare. 

— Cei din Dispersie posedă, cu toţii, o anumită putere de 
atracţie, răspunse Lucilla. (S-o las să creadă că am 
cunoscut o mulţime, inclusiv dintre inamicii ei.) Aveţi un 
farmec exotic, ceva ciudat şi neobişnuit. 

— Şi performanţele noastre sexuale? 

— Sunt celebre, fireşte. Învăluite, pentru unii, într-o 
aureolă de senzualitate şi magnetism. 

— Dar nu şi pentru dumneata. 

Atac-o la bărbie! 

Era o sugestie din partea Lampadasului. De ce nu? 

— Îţi observam bărbia, Preaonorata Mater. 


— Zău? 

Părea surprinsă. 

— E limpede că ţi-ai păstrat bărbia de fetiţă şi cred că ai 
motive să te mândreşti cu această reminiscență din 
copilărie. 

Nu-i deloc încântată, dar nu ştie cum să reacționeze. Să 
mai lovim o dată la bărbie. 

— Aş pune rămăşag că amanţii îţi sărută deseori bărbia, 
spuse cu voce tare. 

Furioasă, acum, dar tot incapabilă să-şi exteriorizeze 
simţământul. Hai, ameninţă-mă! Avertizează-mă să nu 
folosesc Glasul! 

— Sărut bărbie, rosti brusc Fiutarul. 

— Am spus mai târziu, dragă. Şi-acum ţineţi gura! 

Îşi varsă năduful pe bietul animal. 

— Dar cred că vrei să-mi pui nişte întrebări, reluă Lucilla 
cu vocea ei cea mai suavă. 

Încă un avertisment, pentru cineva care ar fi fost în stare 
să-l perceapă. Sunt una dintre acelea care toarnă sirop 
peste tot. „ Vai, ce bine-mi pare să vă văd! Şi ce casă 
superbă aveţi! Dar e formidabil că aţi obținut-o atât de 
ieftin! De uşor. De repede. De... „ Înlocuiţi punctele cu 
adverbul dorit. 

Preaonorata Mater avu nevoie de câteva clipe pentru a-şi 
regăsi cumpătul. Simţea că fusese pusă într-o poziţie 
dezavantajoasă, dar nu-şi dădea seama în ce fel. În cele din 
urmă arboră un zâmbet enigmatic şi spuse: 

— 'Ţi-am promis c-o să-ţi dau drumul din cuşcă. 

Apăsă pe ceva aflat sub braţul jilţului şi o secţiune a cuştii 
cilindrice se retrase, luând cu ea plasa de filament shiga. În 
acelaşi timp, un taburet se ridică dintr-o trapă din podea, la 
mai puţin de un metru în faţa ei. 

Lucilla ieşi din cuşcă şi se aşeză pe taburet, cu genunchii 
aproape atingându-i pe ai inchizitoarei sale. 

Picioarele. Nu uita că ucid cu picioarele. 


Îndoi şi dezdoi degetele mâinilor de câteva ori, dându-şi 
seama că stătuse cu pumnii strânşi. Afurisite tensiuni! 

— Presupun că ţi-e foame şi sete, spuse Preaonorata 
Mater. Apăsă în alt loc de sub braţul jilţului. Lângă Lucilla 
se înălţă un platou pe care se aflau o farfurie, o lingură şi 
un pahar plin ochi cu un lichid roşu. 

Îşi etalează jucăriile. 

Lucilla luă paharul. 

Otravă? Atenţie! 

Gustă lichidul cu vârful limbii. Stimceai cu melanj! Mi-e 
foame. 

Repuse paharul gol pe platou. Stimulentul îi lăsase pe 
limbă un gust pronunţat de melanj. Ce urmăreşte? Să mă 
cucerească? Simţea deja efectul binefăcător al mirodeniei. 
Farfuria conţinea fasole într-un sos picant. Mâncă totul, 
după ce analizase prima înghiţitură pentru a detecta 
eventuale adaosuri indezirabile. Sosul era preparat cu 
puţin usturoi. Preţ de o clipă, îi fulgerară prin minte 
informaţii oferite de Celelalte Memorii: ingredient culinar 
foarte apreciat, mijloc de combatere a vampirilor, remediu 
eficient contra balonării. 

— Cum ţi se pare bucătăria noastră? 

Lucilla îşi şterse buzele. 

— Excelentă. Complimentele mele pentru alegerea 
bucătarului. (Nu lăuda niciodată bucătarul dintr-o casă 
particulară. Bucătarul poate fi înlocuit. Gazda însă, nu.) Ştie 
să dozeze perfect usturoiul. 

— Am studiat o parte din documentele bibliotecii 
recuperate de pe Lampadas. (Jubila: Vezi ce-aţi pierdut?) N- 
am găsit decât puţine lucruri demne de interes în tot acel 
talmeş-balmeş. 

Vrea să fii bibliotecară? Lucilla aşteptă în tăcere. 

— Unele dintre consilierele mele sunt de părere Că ar 
putea exista, totuşi, indicii asupra locului unde se află cuibul 
vostru de vrăjitoare sau, cel puţin, asupra unui mijloc de a 
vă nimici mai repede. Dar ce de limbi străine! 


Are nevoie de o traducătoare? Întreab-o de-a dreptul! 

— Ce anume te interesează? 

— Mai nimic. Pe cine-ar putea interesa, de pildă, cronicile 
Jihadului Butlerian? 

— Şi ei distrugeau biblioteci. 

— Nu încerca să mă ironizezi! 

E mai deşteaptă decât credeam. Continuă cum ai început. 

— Mi s-a părut că eu fac obiectul unei ironii. 

— Ascultă aici, vrăjitoareo! Îţi închipui că trebuie să lupţi 
fără milă pentru a-ţi apăra cuibul, dar te asigur că habar n- 
ai ce înseamnă cu adevărat să fii fără milă. 

— Cred că încă tot nu mi-ai spus în ce fel ţi-aş putea 
satisface curiozitatea. 

— Ştiinţa voastră e ceea ce ne interesează, vrăjitoareo! 
(Cobori tonul.) Să fim rezonabile. Cu ajutorul vostru, am 
putea realiza visuri utopice. 

Şi v-aţi putea zdrobi toţi duşmanii, şi-aţi putea avea 
întruna orgasm. 

— Crezi că ştiinţa deţine cheile utopiei? 

— Şi ale unei mai bune organizări a activităţilor noastre. 

Nu uita: birocraţia promovează conformismul... Mai bine 
zis, promovează „stupiditatea fatală” la rangul de religie. 

— Paradox, Preaonorată Mater. Ştiinţa trebuie să fie 
inovatoare. Ea aduce schimbări. Este motivul pentru care 
ştiinţa şi birocraţia se află neîncetat în război. 

Îşi cunoaşte oare propriile rădăcini? 

— Dar gândeşte-te la puterea pe care o reprezintă! 
Gândeşte-te la ceea ce am putea controla! 

Nu, nu le cunoaşte. 

Concepţiile Onoratelor Matres despre „control” o uimeau 
pe Lucilla. Ele îşi „controlau” universul, nu i se integrau în 
mod echilibrat. Priveau spre exterior, niciodată spre 
interior. Nu-şi antrenau simţurile pentru a percepe 
subtilităţile propriilor lor reacţii, ci muşchii, pentru a 
produce mai multă energie (forţă, putere) menită să 


răstoarne tot ce considerau a fi un obstacol. Femeile astea 
erau oarbe? 

Văzând că Lucilla nu spune nimic, Preaonorata Mater 
reluă: 

— Am găsit în biblioteca aia o mulţime de date despre 
Bene Tleilax, vrăjitoareo. Aţi colaborat cu Tleilaxu la mai 
multe proiecte: descoperirea unui mijloc de anulare a 
invizibilităţii non-navelor, elucidarea secretelor celulei vii, 
manipulările prin intermediul faimoasei voastre Missionaria 
Protectiva... Şi ceva care se numeşte „Graiul lui 
Dumnezeu”. 

Lucilla schiţă un surâs. Se temeau, cumva, de existenţa, 
cine ştie pe unde, a unui adevărat Dumnezeu? 

Fă-i o mică demonstraţie! Fii sinceră. 

— N-am colaborat la nimic cu Tleilaxu. Analistele dumitale 
au interpretat greşit documentele peste care-au dat. Nu-ţi 
place să fii ironizată? Ce părere crezi c-ar avea Dumnezeu 
despre asta? Implantăm religii protectoare care să ne ajute 
la atingerea scopurilor noastre. Asta e funcţia îndeplinită de 
Missionaria. Tleilaxu n-au decât o singură religie. 

— Organizaţi religiile? 

— Nu tocmai. Abordarea organizatorică a religiei este 
întotdeauna apologetică. Noi nu facem apologie. 

— Începi să mă plictiseşti. De ce am găsit atât de puţine 
informaţii despre Împăratul-Zeu? 

Aha! 

— Poate fiindcă atacatorii voştri au distrus restul. 

— Aaaa! Recunoşti, deci, că persoana lui vă interesează. 

Ca şi pe voi, Doamnă Păianjen! 

— Mi-aş fi închipuit, Preaonorata Mater, că Leto II şi 
Poteca sa de Aur constituie obiect de studiu în centrele 
voastre academice. 

Asta a fost o cruzime! 

— Noi n-avem centre academice! 

— Găsesc surprinzător interesul pe care-l manifestaţi 
pentru el. 


— Simplă curiozitate, atâta tot. 

Sigur că da! Şi Fiutarul ăla a căzut din cer! 

— Noi numim Poteca lui de Aur „vânătoarea de hârtie”. A 
împrăştiat hârtii în cele patru vânturi, spunând: „Vedeţi? 
lată încotro veţi merge. „Asta a fost Dispersia. 

— Unii preferă să-i spună Căutarea. 

— Era într-adevăr capabil să prezică viitorul nostru? Asta 
vă interesează? 

Drept în mijlocul țintei! 

Preaonorata Mater tuşi în dosul mâinii. 

— Noi credem că Muad'Dib a făcut un viitor, pe care Leto 
II l-a desfăcut. 

— Dar dac-aş ştii ce... 

— Te rog, Preaonorata Mater! Cei care cer oracolului să le 
prezică viitorul nu vor să cunoască, de fapt, decât locul 
unde-i ascunsă comoara. 

— Evident! 

— Adică e suficient să-ţi cunoşti tot viitorul pentru ca nimic 
să nu te mai poată lua prin surprindere niciodată, nu? 

— Categoric. 

— Înseamnă că nu vrei viitorul, vrei prezentul prelungit la 
nesfârşit. 

— N-aş putea spune asta mai bine. 

— Şi ziceai că te plictisesc. 

— Poftim? 

Atenţie la portocaliul din ochii ei! 

— Niciodată, nici cea mai mică surpriză? Ce-ar putea fi 
mai plictisitor? 

— Aaaa... Oh! Dar nu asta am vrut să spun. 

— În cazul ăsta, mă tem că nu înţeleg ce doreşti, 
Preaonorata Mater. 

— Nu-i nimic. O să reluăm mâine discuţia. 

O păsuire! 

Preaonorata Mater se ridică. 

— Treci înapoi în cuşcă. 

— Mâncare? Făcu plângăreţ Fiutarul. 


— O să-ţi dau să mănânci ceva delicios după ce coborâm, 
puiule. Şi pe urmă am să te frec pe spate. 

Lucilla intră în cuşcă. Preaonorata Mater îi aruncă 
înăuntru o pernă de pe jilţul ei. 

— Protejează-te cu asta contra plasei de shiga. Vezi ce 
bună pot să fiu? 

Uşa cuştii se închise cu un ţăcănit. 

Fiutarul şi cuşca lui alunecară înapoi în perete şi panoul 
mural reveni la locul său. 

— Devin teribil de nervoşi când sunt flămânzi, spuse 
Preaonorata Mater. 

Deschise uşa camerei şi, după ce se întoarse şi o privi un 
moment pe Lucilla, adăugă: 

— N-o să te deranjeze nimeni. Numai eu pot să intru aici. 

Multe lucruri pe care le facem în mod firesc devin dificile 
din clipa în care încercăm să le intelectualizăm. Se poate 
întâmpla ca, acumulând cunoştinţe despre un anumit 
subiect, să devenim total ignoranţi. 

Text mentatic nr. 2 (dicto) 

DIN CÂND ÎN CÂND, Odrade se ducea să cineze cu 
acolitele şi Supraveghetoarele-Instructoare care se ocupau 
de ele şi care erau un fel de prim-gardieni ai acestei 
închisori mentale din care multe n-aveau să fie eliberate 
niciodată. 

Gândurile şi reacţiile acolitelor informau subconştientul 
Maicii Superioare despre felul în care funcţiona Casa 
Canonicatului. Stările lor de spirit şi intuiţiile lor erau un 
barometru mai sigur decât cel al Cucernicelor Maici. 
Surorile desăvârşite se pricepeau de minune să se facă 
nevăzute când se simțeau dezavantajate. Nu încercau să 
ascundă nimic esenţial, însă oricare dintre ele putea face o 
plimbare prin livezi sau putea închide o uşă pentru a se 
sustrage privirii atente a câinilor de pază. 

Nu şi acolitele. 

Timpii morţi dispăruseră aproape cu totul din Sectorul 
Central în ultima vreme. Până şi sălile de mese erau veşnic 


pline, indiferent de oră. Se lucra în schimburi. Unei 
Cucernice Maici nu-i era greu să-şi modifice ritmul 
circadian în funcţie de orarele impuse. Odrade însă nu-şi 
putea irosi energia în astfel de ajustări. La ora mesei de 
seară, se opri în pragul Refectoriului Acolitelor şi observă 
liniştea care se aşternu dintr-o dată. 

Chiar şi felul în care acolitele duceau mâncarea la gură 
spunea câte ceva despre fiecare dintre ele. Unde poposeau 
ochii în timp ce beţigaşele de mâncat se îndreptau către 
buze? Una înhăţa iute din farfurie şi mesteca repede înainte 
de a înghiţi convulsiv? Trebuia supravegheată. O frământau 
gânduri periculoase. Dar cealaltă, care, cu un aer 
preocupat, examina fiecare îmbucătură ca şi când s-ar fi 
întrebat cum ascundeau otrava într-un asemenea terci? 
Privirea ei denota o minte iscoditoare. De testat, în vederea 
avansării într-un post unde era nevoie de mai multă 
sensibilitate. 

Odrade intră în sală. 

Pardoseala era o uriaşă tablă de şah, cu dale mari din plaz 
negru şi alb, practic nedeteriorabile. Acolitele spuneau că 
modelul era folosit de Cucernicele Maici pentru a le 
manevra pe ele ca pe nişte pioni: „Pe asta o punem aici, pe 
cealaltă dincolo, iar pe astea pe linia de mijloc. Jocul poate 
să-nceapă. Câştigătoarea ia tot. , 

Odrade se duse să se aşeze în colţul unei mese mari de 
lângă ferestrele ce dădeau spre vest. Acolitele îi făcură în 
mod discret loc. 

Sala aceasta făcea parte din aripa cea mai veche a Casei 
Canonicatului. Tavanul lăsa la vedere enorme grinzi din 
lemn, vopsite în negru mat, având, fiecare, vreo douăzeci şi 
cinci de metri lungime, fără nici o îmbinare. Undeva, pe 
Planeta Canonicatului, exista o plantație de stejari 
selecționați genetic şi întreţinuţi cu grijă, ce înălţau spre 
cer trunchiuri de cel puţin treizeci de metri, complet lipsite 
de crengi şi cu grosimea la bază de peste doi metri. Copacii 
fuseseră plantați pe vremea când se construise această 


sală, pentru a servi la înlocuirea grinzilor pe măsură ce 
vârsta avea să le şubrezească. Grinzile ar fi trebuit să 
reziste o mie nouă sute de ani standard. 

Ce grijă aveau acolitele din jur s-o observe pe Maica 
Superioară fără a da impresia că se uită la ea! 

Odrade întoarse capul şi privi, pe fereastră, soarele care 
asfinţea. Iarăşi praf. Colbul venit din deşert învăpăia astrul, 
făcându-l să pâlpâie asemenea unui tăciune îndepărtat, 
gata să izbucnească dintr-o clipă în alta într-o vâlvătaie de 
necontrolat. 

Odrade îşi înăbuşi un suspin. Gânduri ca acesta nu făceau 
decât să-i reînvie coşmarul. Prăpastia... Frânghia întinsă. 
Ştia că, dacă ar fi închis ochii, ar fi simţit cum se balansează 
pe coardă. Cea care-o urmărea, cu toporul, era şi mai 
aproape! 

Acolitele care mâncau în apropierea ei se foiau cu 
nervozitate, ca şi cum i-ar fi perceput tulburarea. Poate c-o 
percepeau. Odrade auzi foşnetul robelor şi sunetul o smulse 
din viziunea ei de coşmar. Devenise sensibilă la o nouă 
componentă sonoră a Sectorului Central. Un scrâşnet ce 
însoțea acţiunile cele mai banale - ca deplasarea unui 
scaun, adineaori, în spatele ei... Sau deschiderea, acum, a 
uşii de la bucătărie. Un scrâşnet aspru, ca de nisip. 
Echipele de curăţenie se plângeau tot timpul de nisipul şi 
„afurisitul de praf care se strecurau pretutindeni. 

Odrade contemplă, dincolo de fereastră, sursa acestei 
iritări: vântul din sud. O perdea de pâclă opacă, de o nuanţă 
între ocru şi brun, acoperea orizontul. După trecerea 
vântului, o pulbere fină se depunea peste tot, de la versanţii 
expuşi ai colinelor până în cele mai mici unghere ale 
clădirilor. Avea un miros de cremene, ceva alcalin care irita 
nările. 

Cobori ochii spre masă în timp ce una dintre acolitele de 
serviciu depunea în faţa ei mâncarea de cină. 

Îi făcea plăcere această schimbare de la mesele expeditive 
pe care le lua în biroul sau în sufrageria ei. Când mânca 


singură acolo sus, acolitele o serveau şi debarasau cu o 
discreţie atât de eficace, încât uneori era surprinsă să 
constate că totul se şi terminase. Aici însă mesele se 
desfăşurau în zgomotul conversaţiilor. Sus, doar 
bucătăreasa ei, Duana, venea câteodată s-o cicălească: „Nu 
mâncaţi destul. „ Cel mai adesea, Odrade ţinea seamă de 
aceste dojeni. Câinii de pază îşi aveau utilitatea lor. 

În seara aceasta, cina consta dintr-o tocană de limorc cu 
soia şi melasă, asezonată cu un pic de melanj, lămâie şi 
busuioc. Mai era şi fasole verde, fiartă al dente cu ardei. Ca 
băutură, must de struguri negri. Duse la gură o bucată 
apetisantă de carne şi o găsi acceptabilă, un pic prea fiartă 
pentru gustul ei. Bucătăresele care găteau pentru acolite 
nu greşiseră mult. 

Atunci, de ce am senzaţia că am luat deja nenumărate 
mese ca aceasta? 

Înghiţi şi hipersimţul ei gustativ identifică o serie de 
adaosuri. Mâncarea aceasta nu era destinată doar refacerii 
rezervelor de energie ale Maicii Superioare. Cineva de la 
bucătărie ceruse lista ei de nutriţie pentru ziua în curs şi 
modificase raţia în consecinţă. 

Alimentaţia e o capcană, gândi ea. O dependenţă în plus. 
Nu-i plăcea deloc acest mod de a încorpora pe ascuns în 
mâncare tot felul de ingrediente „spre binele persoanelor în 
cauză”. Responsabilele bucătăriilor ştiau, bineînţeles, că o 
Cucernică Maică era capabilă să identifice toate 
ingredientele şi să-şi modifice metabolismul între anumite 
limite. De bună seamă că o observau chiar şi în clipa de 
faţă, întrebându-se cum avea să judece Maica Superioară 
meniul din seara aceasta. 

În timp ce mânca, Odrade le asculta pe vecinele ei. 
Niciuna dintre ele nu încerca să-şi impună prezenta în faţa 
Maicii Superioare, nici fizic, nici verbal. Rumoarea din sală 
redevenise aproape aceeaşi ca înainte de intrarea ei. 
Limbile neastâmpărate îşi domoleau uşor ritmul de fiecare 


dată când îşi făcea ea apariţia, apoi discuţiile se reluau, dar 
pe un ton mai scăzut. 

O întrebare mută frământa toate minţile curioase din jurul 
ei: De ce se află aici astă-seară? 

Odrade percepea respectul tăcut şi temător cu care unele 
dintre comesene o priveau pe furiş. Era o reacţie de care 
Maica Superioară profita câteodată. O smerenie de un fel 
cu totul aparte. Acolitele şopteau între ele (după cum 
raportau Instructoarele): „O are pe Taraza. „ Se refereau la 
faptul că Odrade poseda la gradul întâi memoria defunctei 
Maici Superioare care o precedase. Cele două reprezentau 
un cuplu istoric, obiect de studiu obligatoriu pentru 
postulante. 

Dar şi Tar. Deja, o legendă. 

Până şi Bellonda (draga şi ferocea Bell) o aborda pieziş pe 
Odrade din cauza asta. Fără atacuri frontale, fără 
vehemenţa în acuzaţiile ei critice. 'Taraza avea faima de a fi 
salvat Comunitatea Surorilor. Asta făcea să amuţească 
multe voci potrivnice. Taraza proclamase că Onoratele 
Matres erau esențialmente barbare şi că violenţa lor, deşi 
greu de deviat pe de-a-ntregul, putea fi canalizată în acţiuni 
sângeroase. Evenimentele confirmaseră, în mai mare sau 
mai mică măsură, acest punct de vedere. 

Dar numai până la un anumit punct, Tar. Niciuna dintre 
noi n-a prevăzut amploarea violenţei lor. 

Clasica fluturare de capă roşie a lui Iaraza (ce putea fi mai 
potrivit decât această imagine din tauromahie?) le 
împinsese pe Onoratele Matres la acte de o asemenea 
barbarie, încât universul era acum plin de potenţiali 
apărători ai victimelor flagelului pe care-l reprezentau. 

Dar apărarea noastră? Ce-am făcut eu pentru a o asigura? 

Nu că planurile lor defensive ar fi fost inadecvate. Dar ele 
puteau fi oricând depăşite de evenimente. 

Desigur, asta am şi urmărit, în parte. Trebuie să ne 
purificăm pentru a fi pregătite de un efort suprem. 


Bellonda întâmpinase ideea cu un rânjet batjocoritor. „Ca 
să ne dăm duhul? Pentru asta trebuie să ne purificâăm?” 

Reacţiile Bellondei aveau să fie ambivalenţe în clipa în 
care avea să descopere ce plănuia Maica Superioară. 
Ferocea Bellonda avea să aplaude. Mentatul Bellonda avea 
să pledeze pentru aşteptarea „unui moment mai prielnic”. 

Dar eu am să-mi urmăresc ideea până la capăt, în ciuda a 
ceea ce vor fi gândind Surorile mele. 

Şi erau numeroase Surorile care vedeau în Odrade Maica 
Superioară cea mai stranie pe care o acceptaseră vreodată. 
Înălţată la această demnitate mai mult cu mâna stângă 
decât cu cea dreaptă. 

Taraza la gradul întâi. Pentru că eu am fost lângă tine când 
ai murit, Tar. Nimeni altcineva nu era acolo pentru a culege 
psihismul tău. Avansare accidentală? 

Multe o dezaprobau pe Odrade. Dar când opoziţiile se 
concretizau, ele se loveau întotdeauna de zidul acelei 
prezenţe de gradul întâi. „Iaraza, cea mai bună Maică 
Superioară din întreaga noastră istorie. , 

Ce ironie! Prezenţa Interioară a lui Taraza era prima care 
lua în râs acest lucru, întrebând: De ce nu le vorbeşti 
despre greşelile mele, Dar? Mai cu seamă despre felul în 
care te-am subestimat? 

Odrade mestecă îngândurată o bucată de carne. 

Sunt în întârziere cu vizita la Sheeana. E necesar să fac 
deplasarea la deşertul din sud şi asta cât mai degrabă. 
Trebuie s-o pregătesc pe Sheeana pentru a lua locul lui 
Tam. 

Modificările peisajului ocupau un loc preponderent în 
gândurile lui Odrade. Peste cincisprezece secole de 
ocupaţie Bene Gesserit pe Planeta Canonicatului. Semnele 
noastre se văd pretutindeni. Nu numai în plantațiile 
speciale sau în vii şi livezi. Psihicul colectiv al planetei va fi 
fost profund zdruncinat la vederea tuturor acestor 
schimbări survenite pe teritoriul său familiar. 


Acolita care şedea alături de Odrade îşi drese uşor glasul. 
Avea de gând să se adreseze Maicii Superioare? Era un 
lucru care se întâmpla rareori. Dar tânăra continuă să 
mănânce, fără să spună nimic. 

Gândurile lui Odrade se întoarseră la proiectata călătorie 
spre deşert. Sheeana nu trebuia să afle nimic înainte de 
vreme. Trebuie să mă asigur mai întâi că este, într-adevăr, 
cea de care avem nevoie. Şi, pentru asta, Sheeana avea de 
dat răspuns la câteva întrebări. 

Odrade ştia ce avea să observe cu prilejul fiecărui popas 
de inspecţie din cursul călătoriei. La Surori, la fel ca şi la 
animale şi plante, în tot ceea ce constituia fundaţia însăşi a 
Canonicatului, avea să vadă schimbări mai mult sau mai 
puţin subtile sau evidente, lucruri de natură să tulbure 
legendara seninătate a Maicii Superioare. Până şi Murbella, 
care nu ieşise niciodată din non-navă, percepea aceste 
schimbări. 

Chiar în acea dimineaţă, Murbella, aşezată cu spatele la 
consola ei, ascultase cu reînnoită atenţie explicaţiile pe care 
i le dădea Odrade, stând în picioare în faţa ei. Onorata 
Mater captivă manifesta o nervozitate ciudată iar vocea îi 
trăda îndoiala şi nehotărârea. 

— Vrei să spui că totul e trecător, Maică Superioară? 

— E o certitudine confirmată de Celelalte Memorii. Nici o 
planetă, nici un continent sau ocean, nici o părticică de 
uscat sau de mare nu există veşnic. 

— Ce concepţie morbidă! 

Respingea ideea cu toată fiinţa ei. 

— Oriunde ne-am afla, nu suntem decât intendente. 

— E un punct de vedere care nu serveşte la nimic. 

Şovăia. Se întreba de ce alesese Maica Superioară acest 
moment pentru a-i spune astfel de lucruri. 

— În tine vorbesc acum Onoratele Matres. Ţi-au inoculat 
visele lor lacome, Murbella. 

— Asta-i părerea dumitale! Resentimentul era evident. 


— Onoratele Matres îşi închipuie că pot cumpăra 
securitatea veşnică: pentru început, o mică planetă, cu o 
populaţie supusă. 

Murbella făcu o strâmbătură. 

— Dar, curând şi alte planete! Rosti tăios Odrade. Apoi 
altele şi altele. Tot mai multe! Asta-i motivul pentru care se 
întorc în forţă. 

— Proastă alegere, acest Vechi Imperiu. 

— Excelent, Murbella! Începi să gândeşti ca una dintre 
noi. 

— Ceea ce face din mine un dublu zerol 

— Nici laie, nici bălaie, ci doar tu însăţi, adică? Dar, chiar 
şi aşa, nu eşti decât o intendentă. Bagă de seamă, Murbella! 
Te înşeli amarnic dacă-ţi închipui că posezi ceva. E ca şi 
cum ai păşi pe nisipuri mişcătoare. 

Murbella o fixa cu o încruntătură perplexă. Trebuia făcut 
ceva în legătură cu acest mod de a-şi lăsa toate emoţiile săi 
se oglindească pe chip. Nu era prea grav aici, dar poate că, 
într-o zi... 

— Deci, nu se poate poseda nimic cu adevărat. Bun. Ei şi? 

Plină de înverşunare. 

— Unele dintre cuvintele pe care le rosteşti sunt cele 
potrivite, dar cred că încă nu ai descoperit în tine locul în 
care poţi dăinui până la sfârşitul zilelor tale. 

— Până ce un inamic mă va găsi şi-mi va face de 
petrecanie? Amprenta Onoratelor Matres e tenace! Dar 
felul în care i-a vorbit noaptea trecută lui Duncan mă face 
să cred că e pregătită. Am impresia că tabloul lui Van Gogh 
este cel care a sensibilizat-o. I-am perceput-o în glas. Va 
trebui să revăd înregistrarea aceea. 

— Cine să-ţi facă de petrecanie, Murbella? 

— Nu veţi putea rezista niciodată unui atac al Onoratelor 
Matres! 

— 'Ţi-am expus deja esenţa chestiunii în legătură cu asta. 
Nici un loc nu poate fi considerat sigur pentru eternitate. 

— Încă una din blestematele voastre de lecţii inutile! 


În Refectoriul Acolitelor, Odrade îşi aminti că nu-şi găsise 
timp să revadă acea înregistrare prin ochi com a discuţiei 
dintre Duncan şi Murbella. Aproape că-i scăpă un suspin, pe 
care-l transformă în ultima clipă într-o tuse uşoară. Nu era 
bine ca tinerele să remarce vreun semn de tulburare la 
Maica Superioară. 

În deşert, la Sheeana! Un tur de inspecţie, de îndată ce-mi 
voi putea face timp. limp! 

Din nou, acolita de lângă ea îşi drese discret vocea. 
Odrade îi aruncă o privire piezişă. Păr blond, rochie neagră, 
scurtă, cu tivuri albe. Ciclul Mediu, Treapta a Treia. Nici o 
mişcare a capului înspre Odrade, nici o căutătură cu coada 
ochiului. 

lată ce voi găsi pe tot parcursul turului meu de inspecţie. 
Temeri. Iar în natură, lucruri care se văd totdeauna când 
oamenii intră în criză de timp: de pildă, copaci rămaşi 
netăiaţi pentru că tăietorii de lemne au plecat - înrolați cu 
forţa în Dispersia noastră... Unii, poate, deja în mormânt, 
alţii, dispăruţi în locuri neştiute de nimeni, dacă nu cumva 
robi. Voi vedea, în drumul meu, fantezii arhitecturale 
devenite atracţii tocmai fiindcă, prin plecarea 
constructorilor, au rămas neterminate? Nu, nu cred. Nu 
prea gustăm noi fanteziile. 

Celelalte Memorii conţineau exemple de ceea ce i-ar fi 
plăcut ei să găsească: vechi construcţii, devenite parcă mai 
frumoase prin faptul că fuseseră lăsate baltă... Din cauza 
falimentului unui constructor sau, poate, a furiei unui 
proprietar împotriva amantei sale... Unele lucruri căpătau, 
din asemenea pricini, un aspect neaşteptat şi interesant. 
Ziduri vechi, vechi ruine... Sculpturi ale timpului. 

Ce-ar zice Bell dacă aş pune să se construiască un pavilion 
fantezist în livada mea preferată? 

Acolita de lângă Odrade murmură: 

— Maică Superioară? 

Excelent! Rareori reuşesc să-şi ia inima-n dinţi. 

— Da? 


Vorbise aproape în şoaptă. Sper să fie vorba de ceva 
important. Acolita o auzise? 

Da, o auzise. 

— Îmi permit să vă deranjez, Maică Superioară, fiindcă e 
vorba de o problemă urgentă şi fiindcă ştiu cât de mult vă 
interesează livezile. 

Splendid! Acolita avea picioare butucănoase, dar atributul 
acesta nu se extindea şi la mintea ei. Odrade o privi fără a 
spune nimic. 

— Sunt cea care se ocupă de întocmirea hărţii pentru 
dormitorul dumneavoastră, Maică Superioară. 

Era, deci, o recrută demnă de încredere, dintre cele 
cărora li se încredinţau lucrări destinate Maicii Superioare. 
Şi mai bine. 

— Şi voi avea curând harta? 

— În două zile, Maică Superioară. Mai am puţin de lucru la 
şabloanele de suprapunere care îmi vor îngădui să 
actualizez zilnic înaintarea deşertului. 

Odrade încuviinţă cu o scurtă mişcare a capului. Precizase 
asta în instrucţiunile iniţiale: o acolită însărcinată cu 
actualizarea zilnică a hărţii. Odrade voia ca, în fiecare 
dimineaţă, la trezire, imaginaţia să-i fie stimulată de 
schimbările pe care avea să le observe pe hartă, voia ca 
acesta să fie primul lucru de care să ia cunoştinţă când 
deschidea ochii. 

— Am lăsat un raport în biroul dumneavoastră azi- 
dimineaţă, Maică Superioară. De la Administraţia Livezilor. 
Poate că nu l-aţi văzut. 

Odrade văzuse doar antetul. Venise cu întârziere de la 
şedinţa de antrenament fizic şi se grăbise să ajungă la 
Murbella. Atâtea lucruri depindeau de Murbella! 

— Plantaţiile din jurul Sectorului Central trebuie 
abandonate dacă nu se iau de urgenţă măsuri speciale de 
protecţie, spuse acolita. Aceasta-i concluzia raportului. 

— Redă-l, te rog, cuvânt cu cuvânt. 


Soarele asfinţi şi luminile din sală se aprinseră în timp ce 
Odrade o asculta pe acolită. Raportul era concis, aproape 
sec, cu o notă mustrătoare pe care Odrade o atribui fără 
şovăire lui Bellonda. Nu exista nici o semnătură din partea 
Arhivelor, dar avertismentele Controlului Meteo treceau în 
mod obligatoriu prin Arhive şi acolita preluase câţiva 
termeni specifici. 

Încheindu-şi raportul, tânăra aşteptă în tăcere. 

Ce răspuns o să dau? Livezile, păşunile şi viile nu erau 
doar o protecţie împotriva intruziunilor şi un element ce 
înfrumuseţa peisajul. Ele susțineau moralul Canonicatului şi 
cămările sale. 

Susţin moralul meu. 

Cu câtă răbdare aştepta acolita! Bucle aurii încadrau o 
faţă rotundă, cu o înfăţişare plăcută, chiar dacă gura era 
puţintel prea mare. Nu-şi terminase mâncarea din farfurie. 
Stătea cu mâinile încrucişate în poală, părând a spune: 
Sunt aici pentru a vă sluji, Maică Superioară. 

În timp ce Odrade îşi compunea în minte răspunsul, o 
amintire se impuse brusc conştiinţei sale, într-un flux 
simultan care amesteca un vechi incident cu percepțiile ei 
imediate. Revăzu una dintre primele lecţii de pilotaj pe 
ornitopter. Două eleve-acolite, cu un instructor, la ora 
amiezii, deasupra ținuturilor mlăştinoase de pe Lampadas. 
Fusese obligată să facă echipă cu acolita cea mai ineptă pe 
care o recrutase vreodată Comunitatea Surorilor. Fără doar 
şi poate, o opţiune genetică. Maestrele Geneticiene aveau 
nevoie de ea din cauza unui caracter pe care voiau să-l 
transmită progeniturilor. În nici un caz inteligenţa sau 
echilibrul afectiv! Odrade nu-i uitase numele: Linchine. 

Linchine zbierase la instructorul lor: 

— Am să-l fac eu să zboare cum trebuie pe topterul ăsta 
afurisit! 

Şi în tot acest timp, cerul se rotea dimpreună cu pădurea 
şi bălțile peste care zburau, ameţindu-le. Exact asta era 
impresia: că noi stăm pe loc, în vreme ce lumea întreagă se 


mişcă. lar Linchine făcea greşeală după greşeală. La fiecare 
dintre iniţiativele ei, giraţiile se înrăutăţeau. 

În cele din urmă, instructorul neutralizase comenzile 
postului ei de pilotaj şi stabilizase aparatul. Abia după ce 
totul reintrase în ordine îşi făcuse auzit glasul: 

— N-ai să reuşeşti niciodată să pilotezi chestia asta, 
domniţă. Niciodată! Nu ai reflexele necesare. La cei de felul 
dumitale, antrenamentele trebuie începute înainte de 
vârsta pubertăţii. 

— Nu-i adevărat! Fac eu să zboare afurisenia asta! 

Smucea cu ambele mâini comenzile inutilizabile. 

— Las-o moartă, domniţă. Ai să rămâi la sol! 

Odrade începuse să respire mai liniştită, dându-şi seama 
că ştiuse de la bun început că Linchine ar fi putut să-i 
omoare. 

Răsucindu-se câtre Odrade, care stătea pe locul din spate, 
Linchine ţipase: 

— Spune-i tu! Spune-i că trebuie să se supună unei Bene 
Gesserit! 

Făcea apel la solidaritatea lui Odrade, care, fiind cu câţiva 
ani mai în vârstă, dispunea deja de o oarecare autoritate. 

Odrade rămăsese tăcută, cu figura impasibilă. 

„Lăcerea este adesea tot ce-i mai bine de spus”, scrisese 
cu săpun o glumeaţă Bene Gesserit pe o oglindă din 
spălător. Odrade găsise că era o povaţă bună, atât cu acea 
ocazie, cât şi mai târziu. 

Revenind la necesităţile acolitei care şedea alături de ea în 
sala de mese, Odrade se întrebă de ce i se impusese 
spontan acea amintire de demult. Asemenea lucruri se 
întâmplau rareori fără rost. În orice caz, nu tăcerea e 
recomandată acum. Gluma, poate? Da! Acesta era mesajul. 
Umorul lui Odrade (manifestat ceva mai târziu) o învățase 
pe Linchine ceva despre ea însăşi. Umorul în condiţii de 
stres. 

Îi zâmbi acolitei de lângă ea. 

— 'Ţi-ar plăcea să fii cal? 


— Poftim? 

Întrebarea o surprinsese, dar asta n-o împiedică să 
răspundă la zâmbetul Maicii Superioare. Era un zâmbet 
care n-avea nimic alarmant. Părea mai degrabă cald. Toată 
lumea spunea că Maica Superioară îngăduia afecțiunea. 

— Nu înţelegi, fireşte, spuse Odrade. 

— Nu, Maică Superioară. 

Tot zâmbitoare şi răbdătoare. 

Odrade îşi lăsă privirea să zăbovească pe trăsăturile 
tinerei acolite. Ochii sinilii, încă neatinşi de albastrul 
uniform al Agoniei Mirodeniei. O gură aproape ca a lui Bell, 
mai puţin răutatea. Impresie de forţă şi de inteligenţă pe 
care te puteai bizui. Cu siguranţă că s-ar fi priceput să 
anticipeze necesităţile unei Maici Superioare. Dovadă, 
harta care i se încredinţase spre realizare şi raportul 
referitor la livezi. Desigur, sensibilă. Pe măsura inteligenţei 
ei superioare. Probabil că n-avea să ajungă chiar până la 
vârf, dar avea să ocupe întotdeauna poziţii-cheie, unde 
calităţile ei puteau fi puse în valoare. 

De ce m-am aşezat tocmai lângă ea? 

Cu prilejul vizitelor ei în refectorii, i se întâmpla deseori 
să-şi aleagă anume vecina de masă. De obicei, dintre 
acolite. Contactul cu ele era atât de instructiv! Din când în 
când, câte-un raport îşi croia drum până în biroul Maicii 
Superioare: observaţiile personale ale unei Instructoare 
despre o acolită sau alta. Câteodată însă, Odrade îşi alegea 
locul din sala de mese fără a-şi putea explica motivul. 

Ca în cazul de faţă. De ce tocmai fata aceasta? 

Se întâmpla rareori ca o conversaţie la masă să se 
înfiripeze altminteri decât din iniţiativa Maicii Superioare. 
Discuţia începea de regulă de o manieră banală, pentru a 
căpăta, treptat, o tentă mai personală. Anturajul trăgea, 
avid, cu urechea. 

În astfel de împrejurări, Odrade afişa o seninătate aproape 
religioasă, care avea darul de a le linişti pe tinerele mai 
emotive. Acolitele erau... Simple acolite, pe când Maica 


Superioară trecea drept vrăjitoarea supremă. Nervozitatea 
lor era firească. 

Odrade surprinse o şoaptă, în spatele ei: „În seara asta a 
luat-o pe Streggi în colimator. , 

În colimator... Expresia nu se schimbase de pe vremea 
când Odrade însăşi era acolită. Aşadar, tânăra aceasta se 
numea Stireggi. 

Deocamdată, să facem abstracţie de acest lucru. Numele 
au o încărcătură magică. 

— Cum ţi se pare mâncarea din seara asta? Întrebă 
Odrade. 

— Acceptabilă, Maică Superioară. 

Se străduiau întotdeauna să nu exprime păreri false, dar 
Streggi era puţin dezorientată de aceste schimbări bruşte 
în conversaţie. 

— Au fiert prea mult carnea, spuse Odrade. 

— Cu atâtea guri de hrănit, cum ar putea să mulţumească 
pe toată lumea, Maică Superioară? 

Spune ce gândeşte şi spune bine. 

— Îţi tremură mâna stângă, observă Odrade. 

— Sunt puţin emoţionată din cauza dumneavoastră, Maică 
Superioară. Şi vin de ia o şedinţă de antrenament. N-a fost 
prea uşor, astăzi. 

Odrade analiză tremurul. 

— Eşti la exerciţiile de hiperextensie verticală a braţelor. 

— Erau dureroase şi pe vremea dumneavoastră, Maică 
Superioară? 

În acea epocă preistorică? 

— La fel ca în ziua de azi. Se învaţă mult prin durere, îmi 
spuneau Instructoarele. 

Asta mai destinse un pic atmosfera. O experienţă 
comună... Dăscăleala Instructoarelor... 

— În privinţa cailor, Maică Superioară, mărturisesc că tot 
nu am înţeles, zise Streggi privind în farfurie. Asta nu pare 
a fi carne de cal. Sunt sigură că am... 


Odrade izbucni într-un hohot de râs care-i atrase o 
mulţime de priviri uluite. Puse o mână pe braţul lui Streggi 
şi-şi reduse râsul la un surâs blând. 

— Îţi mulţumesc, draga mea. Sunt ani de când nu m-a mai 
făcut cineva să râd cu atâta poftă. Sper să nu fie decât 
începutul unei lungi şi agreabile tovărăşii. 

— Sunt onorată, Maică Superioară, dar nu... 

— Am să-ţi explic de ce te-am întrebat dacă vrei să fii cal - 
o glumă fără nici o intenţie umilitoare. Vreau să porţi pe 
umeri un băieţel, pentru a-i îngădui să se deplaseze mai 
repede decât l-ar putea duce picioarele lui mititele. 

— Voi face precum vă e voia, Maică Superioară. 

Fără obiecţii, fără alte întrebări. Întrebările existau, 
fireşte, însă răspunsurile aveau să vină la timpul lor şi 
Streggi ştia asta. Magia timpului. 

Retrăgându-şi mâna, Odrade întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Streggi, Maică Superioară. Aloana Streggi. 

— Fii liniştită, Streggi. O să mă ocup de livezi. Avem nevoie 
de ele pentru moral, ca şi pentru hrană. Prezintă-te chiar în 
seara asta la Repartizări. Spune-le că vreau ca mâine 
dimineaţă la şase să fii în biroul meu. 

— Voi fi, Maică Superioară. Am să continui lucrul la harta 
dumneavoastră? 

Odrade se ridicase să plece. 

— Deocamdată, da, Streggi. Dar cere-le celor de la 
Repartizări să desemneze o altă acolită, pe care o vei 
pregăti să-ţi preia sarcina. Curând, vei avea prea multe de 
făcut ca să mai ai timp de hartă. 

— Mulţumesc, Maică Superioară. Deşertul avansează cu 
mare repeziciune. 

Cuvintele ei îi dădură lui Odrade un sentiment de 
satisfacţie, risipind norii care-i întunecaseră cea mai mare 
parte a zilei. Ciclul repornise, sub impulsul acelor forte 
subterane cărora li se aplicau denumiri ca „viaţă” şi 
„dragoste” şi alte etichete inutile. 


Aşa se învârte roata. Astfel renaşte totul. Prin magie. Ce 
vrăji malefice ar putea abate atenţia de la un asemenea 
miracol? 

Ajunsă în biroul ei, transmise un ordin Controlului Meteo, 
apoi reduse la tăcere toate aparatele şi se duse în faţa 
bovindoului. Casa Canonicatului licărea vag roşiatic în 
noapte din cauza reflexiei luminilor de la sol în plafonul jos 
al norilor. Fenomenul conferea zidurilor şi acoperişurilor un 
aer romantic pe care Odrade se grăbi să-l respingă cu toată 
tăria. 

Romantic? Nu era nimic romantic în ceea ce făcuse cu 
câteva minute mai înainte în Refectoriul Acolitelor. 

Până la urmă am făcut pasul. M-am angajat. Acum, Duncan 
va trebui să restabilească amintirile Basharului nostru. O 
sarcină cum nu se poate mai delicată. 

Continuă să privească în noapte, străduindu-se să reprime 
nodurile pe care le simţea în stomac. 

Nu numai că mă angajez, dar angajez împreună cu mine 
tot ce a mai rămas din Comunitatea Surorilor mele. Aşadar, 
asta-i senzaţia, Iar. 

Asta-i senzaţia, iar planul tău e afurisit de întortocheat. 

Avea să plouă în noaptea aceasta. Odrade o simţea în aerul 
care pătrundea prin ventilatoarele din jurul ferestrei. N- 
avea nevoie să citească buletinul meteo. Oricum, o făcea 
rareori în ultima vreme. La ce-ar fi servit? Dar raportul lui 
Streggi conţinea un avertisment serios. 

Ploile se făcuseră tot mai rare şi erau mai degrabă bine 
venite. Multe Surori ieşeau să se plimbe prin ploaie, în 
ciuda temperaturii scăzute. Exista ceva melancolic în 
această reacţie. Fiecare ploaie pe care-o vedeau le trezea 
aceeaşi întrebare: Asta e ultima? 

Cei de la Meteo realizau fapte eroice pentru a ţine uscat 
desertul în expansiune şi a iriga totodată zonele de cultură. 
Odrade nu ştia cum făcuseră ca să provoace ploaia pe care 
o comandase ea. Curând însă n-aveau să mai poată executa 


asemenea ordine, chiar dacă erau date de Maica 
Superioară. 

Deşertul va triumfa, deoarece acesta este impulsul pe care 
i l-am dat noi. 

Deschise batanţii centrali ai ferestrei. Vântul, la nivelul 
acesta, se potolise. Doar norii mai alergau pe cer. Straturile 
înalte ale atmosferei erau agitate. Domnea, parcă, un fel de 
pripeală în aer. Temperatura scăzuse considerabil. Vasăzică 
aşa construiseră această aversă. Închise fereastra. Nu 
simţea dorinţa să iasă. Maica Superioară nu avea timp să se 
joace de-a ultima ploaie. Câte o ploaie, o dată. Era suficient. 
Iar acolo, în sud, deşertul îşi continua înaintarea lui 
implacabilă. 

Pe el, cel puţin, putem să-l supraveghem şi să-l urmărim 
pe o hartă. Dar acea Furie din spatele meu, acea figură de 
coşmar care mă urmăreşte cu toporul? Ce hartă mi-ar 
putea spune unde se află ea în noaptea aceasta? 

Religia (emulaţia adultului de către copil) este închisoarea 
unor mitologii apuse: conjecturi, acceptări secrete ale unei 
încrederi pasive în univers, luări de poziţie vizând în esenţă 
puterea personală - totul amestecat cu frânturi de 
cunoaştere. Şi, întotdeauna, cu o poruncă tacită: „Să nu 
întrebi!”, Noi încălcăm zilnic această poruncă, deoarece ne- 
am propus să înhămăm imaginaţia umană la creativitatea 
noastră cea mai profundă. 

Crezul Bene Gesserit. 

MURBELLA ŞEDEA, singură, cu picioarele încrucişate sub 
ea, pe podeaua sălii de antrenamente. Trupul îi tremura, în 
urma eforturilor la care îl supusese. Maica Superioară 
petrecuse aici aproape o oră în această după-amiază. Şi, 
cum se întâmpla deseori în împrejurări similare, Murbella 
avea impresia că fusese abandonată în mijlocul unui vis 
provocat de o stare febrilă. 

Cuvintele rostite de Odrade înainte de plecare răsunau 
încă în vis: 


— Cea mai dură lecţie pe care o are de învăţat o acolită 
este că trebuie să se depăşească întotdeauna. Capacităţile 
tale te pot duce mai departe decât îţi imaginezi. Ca atare, 
nu îţi imagina nimic. Depăşeşte limita! 

Ce aş putea să răspund? Că am fost condiţionată să trişez? 

Cumva, Odrade o determinase să evoce comportamentele- 
tip din copilărie şi educaţia Onoratelor Matres. 

Am învăţat să înşel încă de mic copil. Cum să simulez o 
trebuinţă, ca să mi se acorde atenţie. 

Comportamentul trişorului implica multe asemenea 
„tehnici”. Cu cât înaintase în vârstă, cu atât mai uşor îi 
fusese să trişeze. Învăţase repede ce voiau de la ea 
„oamenii mari” care-o înconjurau. Regurgitam orice, la 
comandă. Asta se numea „educaţie”. De ce erau învăţăturile 
Bene Gesseritului atât de radical diferite? 

— Nu-ţi cer să fii cinstită cu mine, spusese Odrade. Fii 
cinstită cu tine însăţi. 

Murbella era pe cale să piardă nădejdea că va putea să 
extirpe vreodată toată înşelătoria acumulată în trecutul ei. 

Şi de ce-aş face-o? 

Trişa iar, chiar când gândea asta! 

— Fir-ai afurisită, Odrade! 

Abia după ce cuvintele ieşiseră îşi dădu seama că vorbise 
cu voce tare. Porni să ducă mâna la gură, apoi curmă 
gestul. „Schimbă asta ceva?” spunea febra care o stăpânea. 

— Învăţământul de tip birocratic înăbuşă sensibilitatea şi 
curiozitatea copilului, îi explicase Odrade. Tinerilor li se taie 
elanul. Nu sunt lăsaţi niciodată să-şi cunoască toate 
capacităţile; asta ar putea să provoace schimbări. Se petrec 
ore întregi în comisii speciale, discutându-se cum trebuie 
procedat cu elevii supradotaţi. În schimb, nu se acordă nici 
un minut observării modului în care profesorii conformişti 
se simt ameninţaţi de apariţia tinerelor talente şi fac tot ce 
pot ca să le anihileze, mânaţi de o dorinţă profundă de a se 
simţi superiori şi în siguranţă într-un mediu imuabil. 

Despre Onoratele Matres vorbea. 


Profesori conformişti? 

Asta era: în spatele fațadei lor de înţeleaptă seninătate, 
Surorile Bene Gesserit erau nişte nonconformiste. Adesea, 
dădeau lecţii fără a urmări în mod intenţionat acest lucru. 

Pe toţi zeii! Vreau să fiu şi eu ca ele! 

Gândul îi provocă un şoc care-o făcu să sară în picioare şi 
să se lanseze într-o serie de exerciţii pentru articulațiile 
mâinilor şi-ale braţelor. 

Conştientizarea era mai profundă ca oricând. Nu voia să 
dezamăgească asemenea profesori. Sinceritate şi 
onestitate. Toate acolitele auzeau asta. „Uneltele de bază 
ale uceniciei”, spunea Odrade. 

Furată de gânduri, Murbella făcu o mişcare greşită şi 
căzu, lovindu-se zdravăn la umăr. Se ridica, frecându-şi 
contuzia. 

La început, crezuse că declaraţia solemnă a Bene 
Gesseritului trebuie să fie o minciună. 

Sunt atât de sinceră cu voi, încât mă văd obligată să vă 
mărturisesc onestitatea mea absolută. 

Dar acţiunile veneau să confirme afirmaţia lor. Vocea lui 
Odrade persista în visul febril: „Aşa trebuie să judeci. , 

Aveau ceva în psihismul lor, în memoria lor şi în echilibrul 
lor intelectual, ceva ce nici o Onorată Mater nu posedase 
vreodată. Gândul acesta o făcea să se simtă mică. Sunt atât 
de predispusă la corupţie! Era ca o pată de pecingine în 
gândurile ei cuprinse de febră. 

Dar sunt talentată! Trebuia să fii talentată ca să devii 
Onorată Mater. 

Mă consider încă Onorată Mater? 

Surorile Bene Gesserit ştiau că nu se angajase pe de-a- 
ntregul alături de ele. 

Care dintre talentele mele le-or fi interesând? În nici un 
caz cele în materie de înşelăciune. 

„Sunt şi faptele pe măsura cuvintelor? Asta dă coeficientul 
tău de încredere. Să nu te mărgineşti niciodată la cuvinte. , 

Murbella îşi lipi mâinile de urechi. Taci din gură, Odrade! 


„Cum face o Dreptvorbitoare distincţie între simpla 
sinceritate şi o judecată mai profund adevărată?” 

Murbella lăsă mâinile în jos. Poate că sunt într-adevăr 
bolnavă. Făcu ochii roată prin sală. Nu era nimeni. Şi totuşi, 
auzea vocea lui Odrade. 

„Dacă reuşeşti să te convingi în mod sincer pe tine însăţi, 
poţi să îndrugi orice baliverne (excelent arhaism; caută-l în 
dicţionar), poţi să spui verzi şi uscate şi vei fi crezută. Dar 
nu de vreuna dintre Dreptvorbitoarele noastre. , 

Umerii Murbellei se încovoiară. Începu să umble fără ţintă 
în jurul sălii. Nu exista nici un loc în care să scape? 

„Caută consecinţele, Murbella. Aşa vei da de urma 
lucrurilor care funcţionează. Asta-i esenţa tuturor 
adevărurilor noastre atât de faimoase. , 

Pragmatism? 

Idaho intră în clipa aceea în sală şi reacţionă imediat 
văzându-i privirea rătăcită. 

— Ce-i cu tine? 

— Cred că-s bolnavă. Bolnavă cu adevărat. Credeam că mi- 
a făcut ceva Odrade, dar... 

O prinse în momentul în care cădea. 

— Repede! Daţi-ne ajutor! 

Pentru prima oară, era bucuros de prezenţa ochilor com. 
În mai puţin de-un minut, o doctoriţă Suk îşi făcu apariţia. 
Se aplecă deasupra Murbellei care era întinsă pe podea, cu 
capul sprijinit de Idaho. 

Examenul dură doar câteva clipe. Doctoriţa Suk, o 
Cucernică Maică în vârstă, cu părul cărunt şi tradiționalul 
tatuaj rombic în mijlocul frunţii, îşi îndreptă trupul şi spuse: 

— E surmenată. Nu încearcă să-şi descopere limitele, le 
depăşeşte. O vom pune să reia cursul de sensibilizare 
înainte de-a o lăsa să meargă mai departe. Trimit imediat 
Instructoarele. 

Seara, Odrade o găsi pe Murbella în Sala Instructoarelor. 
Stătea întinsă pe un pat, cu spatele proptit de o pernă 
mare. Două Instructoare îi testau, rând pe rând, reflexele 


musculare. Odrade le făcu un semn scurt şi ele o lăsară 
singură cu Murbella. 

— Am vrut să nu mai complic lucrurile, spuse Murbella. 
Sinceritate şi onestitate. 

— Dorinţa de a evita complicațiile duce adesea la crearea 
lor, zise Odrade. 

Se aşeză pe un scaun de lângă pat şi lăsă o mână pe braţul 
Murbellei. Simţi tremurul muşchilor sub degetele ei. 

— Avem o vorbă pe-aici: „Cuvintele-s lente, sentimentele 
sunt mai iuți”, reluă ea, retrăgându-şi mâna. Ce fel de 
decizie ai luat? 

— Îmi dai voie să iau decizii? 

— Lasă ironiile. (Odrade ridică mâna pentru a preveni o 
întrerupere.) N-am luat suficient în considerare 
condiţionarea ta anterioară. Onoratele Matres te-au făcut 
practic incapabilă să iei decizii. E ceva tipic pentru 
societăţile însetate de putere. Inoculează oamenilor 
tendinţa de î tergiversa la nesfârşit. „Deciziile au consecinţe 
supărătoare!” Propovăduirea eschivării. 

— Care-i legătura cu colapsul meu? (Înciudată.) 

— Murbella! Cazurile cele mai grave ale maladiei pe care- 
am descris-o sunt aproape disperate. Nu-s în stare să ia nici 
un fel de decizii sau le amână întruna, până în ultima clipă, 
când se reped asupra lor ca nişte animale încolţite. 

— Mi-ai spus să depăşesc limita! (Aproape tânguindu-se.) 

— A ta, Murbella. Nu a mea. Nici a lui Bell, sau a oricui 
altcuiva. Numai a ta. 

— Am decis să devin ca voi. (Cu glas abia auzit.) 

— Minunat! Dar eu n-am încercat niciodată să mă omor. 
Cu atât mai puţin când eram gravidă! 

Murbella nu se putu împiedica să schiţeze un zâmbet. 

Odrade se ridică. 

— Culcă-te. Mâine vei începe o serie de lecţii speciale prin 
care te vom învăţa să împleteşti luarea deciziilor cu 
perceperea propriilor tale limite. Nu uita ce ţi-am spus nu 
demult. Avem grijă de-ai noştri. 


— Eu sunt de-a voastră? (Aproape în şoaptă.) 

— Din clipa în care ai rostit jurământul în faţa 
Instructoarelor. 

Odrade stinse lumina când ieşi. Murbella o auzi spunând 
cuiva, înainte ca uşa să se închidă: 

— N-o mai sâcâiţi. Are nevoie de odihnă. 

Murbella închise ochii. Visul febril o părăsise, dar propria 
ei memorie îi luase locul. „Sunt o Bene Gesserit. Exist doar 
pentru a servi. , 

Se auzea pe ea însăşi spunându-le Instructoarelor aceste 
cuvinte, însă amintirea ei le conferea o greutate care nu 
existase în momentul în care le pronunţase. 

Ştiau că eram cinică. 

Ce li se putea ascunde unor asemenea femei? 

I se păru că simte mâna pe care o Instructoare o pusese 
pe fruntea ei şi auzi cuvintele care, până în clipa aceasta, 
nu avuseseră, pentru ea, nici o noimă. 

Stau drepţi în prezenţa sacră a omenescului. Ca şi mine 
acum, vei sta şi tu într-o zi. Mă rog prezenţei tale ca asta să 
se împlinească. Viitorul să rămână incert, căci el este pânza 
pe care pictăm dorinţele noastre. Astfel, condiţia umană se 
află în faţa unei veşnice tabula rasa. Nu posedăm nimic mai 
mult decât acest moment în care ne consacrăm neîncetat 
prezenţei sacre pe care-o împărtăşim şi-o creăm. 

Conformism şi nonconformism, deopotrivă. Murbella îşi 
dădu seama că nu fusese pregătită, nici fizic, nici moral, 
pentru acest moment. Lacrimi i se rostogoliră pe obraji. 

Legile prohibitive au tendinţa de a întări ceea ce ar vrea 
să interzică. Este punctul sensibil de care toate profesiile 
juridice din istorie s-au slujit pentru a-şi asigura stabilitatea 
funcţiei. 

Coda Bene Gesserit. 

ÎN CURSUL neobositelor sale inspecții prin Sectorul 
Central (mai puţin frecvente în ultima vreme, dar mult mai 
exigente tocmai din acest motiv), Odrade era în căutarea 
oricăror semne de delăsare, mai ales în domeniile de mare 


responsabilitate unde lucrurile păreau să funcţioneze prea 
bine. 

Mai-marea câinilor de pază avea o vorbă: „Arătaţi-mi un 
sector unde totul merge ca pe roate şi vă voi arăta pe 
cineva care încearcă să ascundă greşeli. O corabie 
adevărată se clatină. , 

O spunea deseori iar cuvintele ei deveniseră un laitmotiv 
folosit de Surori (şi chiar de unele acolite) când venea vorba 
de Maica Superioară. 

„O corabie adevărată se clatină. „ (Râsete înfundate.) 

În dimineaţa aceasta, Bellonda o însoțea pe Odrade în 
turul ei de inspecţie, abţinându-se să observe că „o dată pe 
lună” devenise „o dată la două luni”... Şi asta în cel mai bun 
caz. Prezenta inspecţie avea o întârziere de şapte zile faţă 
de data prevăzută. Bell voia să profite de ocazie pentru a 
reitera avertismentele în legătură cu Idaho. De asta o 
târâse după ea pe Tamalane, deşi 'Tam ar fi trebuit să le 
inspecteze la ora aceasta pe Instructoare. 

Două contra una? Se întreba Odrade. Era aproape sigură 
că nici Bell, nici Tam nu bănuiau ce intenţii avea ea. Deşi, 
până la urmă, totul avea să iasă la iveală, aşa cum se 
întâmplase cu planul lui Taraza. 

La momentul potrivit, nu-i aşa, lar? 

Parcurgeau cu paşi mari coridoarele, în foşnetul pripit al 
robelor lor negre, fără însă a scăpa nimic din ochi. Totul le 
era familiar, desigur, dar asta nu le împiedica să pândească 
orice aspect inedit. Odrade îşi purta minicomul agăţat de 
umărul stâng, ca lestul deplasat al unui scafandru. 

Nu trebuie să faci nici doi paşi fără un mijloc de 
comunicaţie la îndemână, în ziua de azi. 

În culisele oricărui centru Bene Gesserit se afla toată 
infrastructura necesară funcţionării sale: spital, bucătării, 
morgă, serviciu de salubritate, instalaţii de reciclare (legate 
de salubritate şi de canalizare), transporturi şi comunicaţii, 
aprovizionare, săli de antrenament şi de educaţie fizică, săli 
de cursuri pentru postulante şi acolite, locuinţe pentru 


toată lumea, săli de şedinţe, laboratoare şi multe altele. 
Personalul se schimba deseori, din cauza Dispersiei şi a 
permanentei rotații a responsabilităţilor, conform criteriilor 
subtile specifice Bene Gesseritului. Dar exista întotdeauna 
un loc şi o ocupaţie pentru fiecare. 

În timp ce inspectau repede sector după sector, Odrade la 
vorbea însoţitoarelor sale despre Dispersia Comunităţii 
Surorilor, fără a încerca să-şi ascundă temerile în legătură 
cu „atomizarea” la care era supusă marea familie a Bene 
Gesseritului. 

— Mi-e greu să-mi imaginez o omenire în expansiune într- 
un univers nemărginit, spuse Tamalane. Posibilităţile sunt 
atât de... 

— E jocul numerelor infinite, zise Odrade călcând pe 
deasupra unei spărturi în pardoseală. Asta trebuie 
reparată. Adevărul e că jucăm acest joc al infinitului din 
momentul în care am învăţat să traversăm pliurile spaţiale. 

— Nu e un joc! Făcu Bellonda cu voce posacă. 

Odrade îi înţelegea sentimentele. N-am întâlnit niciodată 
vidul absolut. Mereu, doar alte şi alte galaxii. lam are 
dreptate. Perspectiva Potecii de Aur e demoralizantă. 

Explorările din trecut furnizaseră Bene Gesseritului doar o 
pârghie statistică asupra problemei şi nimic altceva. Atâtea 
planete locuibile într-o configuraţie dată, plus atâtea care 
puteau fi terraformate. 

— Ce va fi evoluând acolo? Întrebă Tamalane. 

Era o întrebare la care niciuna dintre ele nu putea să 
răspundă. Dacă întrebai ce ar putea genera Infinitul, 
singurul răspuns cu putinţă era: „Orice. , 

Orice... Bun sau rău; dumnezeiesc sau diavolesc. 

— Şi dacă Onoratele Matres fug de... Ceva? Întrebă 
Odrade. Nu vi se pare o ipoteză interesantă? 

— Speculaţiile de felul ăsta sunt inutile, mârâi Bellonda. 
Nu ştim nici măcar dacă pliurile ne introduc într-un singur 
univers sau în mai multe... Ori poate chiar într-un număr 


infinit de bule aflate într-un veşnic proces de expansiune şi 
colaps. 

— Să fi ştiut Tiranul mai mult ca noi despre toate astea? 
Întrebă Tamalane. 

Se opriră, în timp ce Odrade îşi arunca privirea într-o sală 
în care cinci acolite din Ciclul Superior şi o Instructoare 
studiau o proiecţie despre stocurile de melanj la nivel 
regional. Cristalul ce conţinea informaţiile executa un dans 
complicat în interiorul proiectorului, ţopăind pe fasciculul 
său ca o minge în vârful jetului de apă al unei fântâni 
arteziene. Observând concluziile, Odrade se retrase, cu 
sprâncenele încruntate. Tam şi Bell nu-i remarcară 
expresia. 

Va trebui să restrângem accesul la datele referitoare la 
melanj. Sunt prea deprimante pentru moralul tuturor. 

Administraţia! Totul depindea, în ultimă instanţă, de Maica 
Superioară. Era suficient să delegi prea des puterile doar 
unora şi aceloraşi persoane pentru a cădea în birocraţie. 

Odrade ştia că se bizuia un pic prea mult pe simţul ei 
lăuntric al administraţiei. Un sistem frecvent testat şi 
revizuit de către Surori, care nu făcea apel la automatizare 
decât când era absolut necesar. „Maşinăria”, cum îi 
spuneau ele. Până să devină Cucernice Maici, dobândeau, 
toate, o anumită sensibilitate la această „maşinărie”, iar 
ulterior aveau tendinţa de a recurge la ea fără a-şi face 
probleme. În asta consta pericolul. Odrade pretindea 
permanent îmbunătăţiri (oricât de mici) pentru a introduce 
schimbări în activităţile lor. Aleatoriul! Absența unor 
scheme absolute, pe care alţii le-ar fi putut depista şi folosi 
împotriva Comunităţii. Un individ poate că n-ar fi remarcat 
asemenea schimbări pe durata vieţii sale, dar, pe termen 
lung, diferenţele erau în mod indubitabil măsurabile. 

Odrade şi însoţitoarele ei ajunseră la nivelul străzii, pe 
artera principală a Sectorului Central. Surorile numeau 
această magistrală „Calea Aspră”, o glumă care făcea aluzie 


la regimul dur de antrenament a cărui denumire populară 
era „Calea aspră a Bene Gesseritului”. 

Calea Aspră se întindea, dreaptă ca un fascicul laser, din 
piaţa situată la baza turnului lui Odrade până la periferiile 
meridionale ale zonei urbane - aproape doisprezece 
kilometri mărginiţi de clădiri având înălţimi diferite. Cele 
mai joase prezentau particularitatea comună de a fi 
suficient de solide pentru a permite supraetajările. 

Odrade făcu semn unui transportor descoperit care avea 
locuri libere. Urcară şi se instalară într-un colţ unde puteau 
să-şi continue discuţia. Fațadele clădirilor de pe Calea 
Aspră aveau un farmec desuet, îşi spunea Odrade. Imobile 
ca acestea, cu înalte ferestre dreptunghiulare din plaz 
izolant, străjuiseră „căile” Bene Gesserit pe durata unei 
bune părţi din istoria Comunităţii Surorilor. Mijlocul 
bulevardului era străbătut de un şir de ulmi selecționați 
genetic pentru înălţimea lor şi profilul îngust al coroanei. 
Păsări îşi făcuseră cuiburi în frunzişul des şi dimineaţa era 
colorată de strălucirea intermitentă a penajelor roşii şi 
portocalii - granguri şi cinteze-tangara. 

Suntem în mod periculos condiţionate să preferăm acest 
decor familiar? 

În timp ce coborau din transportor la intersecţia cu Şirul 
Beţivei, Odrade se gândi la modul curios în care umorul 
Bene Gesserit ieşea la iveală în denumiri. Un umor al 
străzii? Şirul Beţivei fusese numit astfel deoarece una 
dintre clădiri, a cărei fundaţie cedase uşor, era puţin 
înclinată, dând o caraghioasă impresie de ebrietate. 
Singura din tot şirul care nu era în rând cu celelalte. 

Ca Maica Superioară. Numai că ele încă nu ştiu asta. 

Minicomul ei bâzâi când dădură colţul pe Strada 
Turnurilor. 

— Maică Superioară? 

Vocea lui Streggi. Fără să se oprească, Odrade semnală că 
era pe recepţie. 


— Aţi cerut un raport referitor la Murbella. Centrul 
Medical Suk spune că e aptă să înceapă cursurile 
prevăzute. 

— Atunci să înceapă. 

Continuară pe Strada Turnurilor. Odrade aruncă o privire 
scurtă caselor cu un singur etaj situate de o parte şi de 
cealaltă. La una dintre ele se lucra pentru a i se adăuga 
doua etaje. Într-o zi, poate că aici aveau să se înalțe doar 
edificii înalte iar poanta actualei glume (atâta câtă era) 
avea să-şi piardă obiectul. 

Părerea generală era că atribuirea de nume străzilor 
răspundea doar unei necesităţi pur practice şi că, în 
definitiv, se putea face haz de ceea ce reprezenta, pentru 
Comunitatea Surorilor, un subiect delicat. 

Odrade se opri brusc în mijlocul trotuarului aglomerat şi 
se întoarse spre tovarăşele ei. 

— Ce-aţi zice dacă aş propune să dăm străzilor şi clădirilor 
importante numele unora dintre Surorile noastre 
dispărute? 

— 'Ţi se năzăresc tot felul de aiureli astăzi! O apostrofa 
Bellonda. 

— Nu-s dispărute, spuse Tlamalane. 

Odrade porni mai departe. Se aşteptase ia aceste reacţii. 
Aproape că auzea ce gândea Tam: Le purtăm înlăuntrul 
nostru pe „dispărute „, în Celelalte Memorii! 

Odrade nu voia să discute despre asta în stradă, dar 
considera că ideea ei nu era lipsită de temei. Unele Surori 
mureau fără a putea face Împărtăşirea. Liniile memoriale 
majore se păstrau, fireşte, însă câte un fir se pierdea la 
moartea unei purtătoare. Aşa se întâmplase cu Schwangyu, 
din Citadela Gammu, care fusese ucisă în cursul unui atac al 
Onoratelor Matres. Numeroase memorii rămâneau, totuşi, 
depozitare ale calităţilor... Şi complezxităţilor ei. Ar fi fost 
greu de spus dacă greşelile lui Schwangyu erau mai bogate 
în învăţăminte decât succesele ei. 


Bellonda iuți pasul pentru a ajunge în dreptul lui Odrade 
pe o porţiune a trotuarului relativ pustie. 

— Trebuie să vorbim despre Idaho. E mentat, desigur, dar, 
în măsura în care a păstrat amintirile tuturor vieților sale 
multiple, poate fi extrem de periculos. 

Tocmai treceau prin faţa unei morgi. Mirosul puternic al 
antisepticelor ajungea până în stradă. Uşa în arcadă 
rămăsese deschisă. 

— Cine-a murit? Întrebă Odrade, ignorând nerăbdarea lui 
Bellonda. 

— O Instructoare din Secţia a Patra şi un grădinar care 
lucra la întreţinerea livezilor, răspunse Tamalane. 

Tam era întotdeauna la curent cu lucruri de felul ăsta. 

Bellonda nu încercă să-şi ascundă iritarea văzându-se 
astfel ignorată. 

— Ce-ar fi să nu ocoliţi subiectul? 

— Ce subiect? Întrebă Odrade cu toată blândeţea. 

leşiră pe esplanada meridională şi Odrade se opri în 
spatele parapetului din piatră pentru a privi panorama 
plantațiilor - vii şi livezi, întinzându-se până la orizont. 
Lumina dimineţii avea o tentă pâcloasă, cu totul diferită de 
ceţurile diafane create de umiditate. 

— Ştii bine ce subiect! Se încăpăţână Bellonda. 

Odrade continuă să privească peisajul, sprijinindu-se de 
parapet şi simțind suprafaţa rece a pietrei. Avea impresia 
că pâcla îşi schimbase deja culoarea. Razele soarelui 
străbăteau praful formând un spectru de difuzare diferit. 
Lumina era mai cristalină, mai definită. Absorbţia era alta. 
Nimbul, mai îngust. Praful şi nisipul din aer se strecurau în 
cele mai mici fisuri, asemenea apei, dar scârţâitul şi 
scrâşnetul le trădau natura. Ca în insistența lui Bell. Lipsă 
de lubrefiere. 

— Asta-i lumina deşertului, rosti Odrade, arătând cu 
degetul. 

— Nu te mai eschiva, spuse Bellonda. 


Odrade preferă să nu răspundă. Lumina pâcloasă era o 
imagine clasică, dar nu dădea acea impresie liniştitoare pe 
care i-o confereau pictorii din vechime în pânzele lor 
înfăţişând dimineţi ceţoase. 

Tamalane veni lângă Odrade. 

— O lumină de-o frumuseţe aparte, murmură ea. 

Tonul glasului ei spunea că Celelalte Memorii îi sugerau 
comparații similare cu ale lui Odrade. 

De vreme ce aşa am fost condiţionate să căutăm 
frumuseţea... 

Dar ceva aflat în adâncul fiinţei sale îi şoptea lui Odrade că 
nu aceasta era frumuseţea după care tânjea ea. 

Colinele joase care se unduiau până în zare, sub ochii ei, 
fuseseră cândva de un verde strălucitor. Astăzi erau 
bântuite de uscăciune, de parcă pământul fusese golit de 
sânge şi măruntaie în maniera în care egiptenii antici îşi 
preparau morţii -deshidrataţi, reduşi la esenţa materiei, 
conservaţi pentru eternitate. 

Deşertul în rolul de maestru al morţii, înfăşând pământul 
în natron, îmbălsămând minunata noastră planetă, cu toate 
giuvaerurile ei ascunse. 

Bellonda se încăpăţâna să rămână în spatele ei, mârâind şi 
scuturând din cap, refuzând să vadă ce avea să devină 
planeta lor. 

Odrade aproape că se cutremură sub impactul subit al 
unui flux simultan. Se revăzu pe ea însăşi explorând ruinele 
sietchului Tabr, descoperind cadavrele mumificate de 
deşert ale jefuitorilor de mirodenie rămaşi în locurile în 
care fuseseră ucişi. 

Ce este Sietch Tabr acum? O masă de magmă solidificată, 
fără nimic care să amintească de istoria sa glorioasă. 
Onoratele Matres sunt ucigaşe ale istoriei. 

— Dacă refuzi să-l elimini pe Idaho, atunci mă opun 
categoric să-l foloseşti ca mentat. 

Agasantă mai era Bell asta! Întorcându-se şi privind-o, 
Odrade îşi spuse că Bellonda îşi arăta vârsta mai mult ca 


oricând. Chiar şi în momentul de fată purta pe nas ochelari 
de citire. Ochelarii îi măreau ochii, dându-i o înfăţişare de 
peşte cu globi oculari proeminenţi. Faptul că recurgea la 
lentile în locul unor proteze discrete spunea totul despre 
ea. Afişa un soi de vanitate pe dos care proclama: „Sunt mai 
puternică decât aparatele de care-ar avea nevoie simţurile 
mele deficitare. , 

Bellonda fu în mod vădit iritată de privirea Maicii 
Superioare. 

— De ce te holbezi la mine? 

Odrade, subit conştientă de o slăbiciune a Consiliului ei, îşi 
strămută atenţia la Tamalane. Cartilajele nu-şi încetau 
niciodată creşterea şi asta explica de ce urechile, nasul şi 
bărbia lui 'Tam deveniseră impozante. Unele Cucernice 
Maici corectau acest fenomen acţionând asupra 
metabolismului lor sau recurgând periodic la chirurgia 
estetică. 'Tam refuza să se încline în faţa unor asemenea 
futilităţi. „Sunt aşa cum sunt şi cu asta, basta. , 

Consilierele mele sunt prea bătrâne. Iar eu... Eu ar trebui 
să fiu mai tânără şi mai puternică pentru a putea purta o 
asemenea povară pe umerii mei. Dar... Fir-ar să fie, nu-i 
momentul să mă autocompătimesc! 

Nu exista decât un singur pericol suprem: acţiunea 
îndreptată împotriva supravieţuirii Bene Gesseritului. 

— Duncan e un mentat strălucit, rosti ea, vorbind cu toată 
autoritatea poziţiei sale. Dar nu am obiceiul să folosesc pe 
nimeni dincolo de capacităţile sale. 

Bellonda rămase tăcută. Ştia care erau punctele slabe ale 
unui mentat. 

Mentaţii! Gândi Odrade. Erau adevărate Arhive 
ambulante, dar, când aveai cel mai mult trebuinţă de 
răspunsurile lor, îţi serveau întrebări. 

— Nu de un alt mentat am nevoie, spuse ea, cide un 
inovator. 

Văzând că Bellonda continua să tacă, adăugă: 

— Îi eliberez mintea, nu corpul. 


— Insist pentru efectuarea unei analize temeinice înainte 
de a-i da acces liber la toate sursele noastre de date! 

Ţinând cont de poziţiile pe care se situa de obicei 
Bellonda, propunerea era mai degrabă moderată. Dar 
Odrade nu-i acorda încredere. Detesta acele interminabile 
şedinţe de analiză, în cursul cărora se pritoceau la nesfârşit 
rapoartele Arhivelor. Bellonda le adora. Bellonda, cu 
meticulozitatea ei de Arhivistă şi cu explorările ei 
plictisitoare prin labirinturile unor detalii lipsite de 
însemnătate! Cui îi păsa că o Cucernică Maică sau alta 
prefera fulgii de ovăz cu lapte smântânit sau cu lapte 
nefiert? 

Odrade îi întoarse spatele Bellondei şi privi cerul dinspre 
sud. Praf! N-am face altceva decât să cernem şi mai mult 
praf prin sită! Bellonda ar fi tronat flancată de asistentele 
ei. Numai când se gândea la asta, Odrade simţea cum o 
cuprinde lehamitea. 

— N-o să efectuăm nici o analiză. 

Vorbise ceva mai tăios decât intenţionase. 

— Am, totuşi, punctul meu de vedere, replică Bellonda pe 
un ton vexat. 

Punctul de vedere? Oare nu suntem decât ferestre 
senzoriale dând spre acelaşi univers, dar având, fiecare, 
punctul ei de vedere particular? 

Instinctele... Amintirile de tot felul... Chiar şi Arhivele. 
Nimic din toate astea nu era convingător în sine, decât de o 
manieră impusă din afară. Nimic nu avea suficientă 
greutate, atâta timp cât nu era formulat de o conştiinţă vie. 
Dar persoana (oricine ar fi fost ea) care dădea formularea 
făcea, totodată, să se încline balanţa într-o parte sau alta. 
Orice ordine este arbitrară! De ce cutare sistem de date şi 
nu cutare altul? Fiecare Cucernică Maică ştia că 
evenimentele aveau loc în propriul lor flux, în propriul lor 
mediu relativ. Pentru ce o Cucernică Maică mentat nu putea 
să-şi întemeieze acţiunile pe această cunoaştere? 

— Refuzi orice sfat? 


Tamalane era cea care vorbise. Trecea de partea lui Bell? 

— Când am refuzat eu vreun sfat? Replică Odrade lăsând 
să-i răzbată în glas indignarea. Refuz însă un nou carusel 
arhivistic pus în mişcare de Bell. 

Bellonda sări ca arsă: 

— Deci, în realitate... 

— Bell! Nu-mi vorbi mie de realitate! 

Să se perpelească un pic pe tema asta! Cucernica Maică şi 
mentatul din ea! 

Nu există realitate. Nu există decât ordinea pe care noi o 
impunem tuturor lucrurilor. 

Era unul dintre aforismele esenţiale ale Bene Gesseritului. 
Existau momente (ca în cazul de fată) când Odrade ar fi 
dorit să trăiască în vremurile de demult. Să fie o matroană 
romană, pe timpul lungii pax a aristocraților, sau o doamnă 
răsfăţată din epoca victoriană. Dar era prinsă în capcana 

timpului şi-a împrejurărilor. 

Prinsă în capcană pentru totdeauna? 

Trebuie să privesc în faţă această posibilitate. 
Comunitatea Surorilor nu avea, poate, decât un viitor de 
clandestinitate veşnic ameninţată, viitorul unei organizaţii 
secrete mereu persecutate. 

Iar aici, în Canonicat, poate că nu ni se va îngădui decât o 
singură greşeală. 

— M-am săturat de inspecția asta! 

Odrade chemă un transportor privat şi le conduse rapid 
înapoi, în biroul ei. 

Ce vom face dacă Furiile ajung până aici? 

Fiecare dintre ele avea micul ei scenariu, mica ei piesă 
într-un act, plină de reacţii anticipate. Dar o Cucernică 
Maică era suficient de realistă pentru a şti că asemenea 
planuri puteau fi mai degrabă un impediment decât un 
ajutor. 

În interiorul biroului, lumina dimineţii scălda totul într-o 
strălucire crudă şi revelatoare. Odrade se afundă în fotoliul 


ei şi aşteptă ca Tamalane şi Bellonda să-şi ocupe locurile 
obişnuite. 

Gata cu afurisitele şedinţe de analiză! Avea realmente 
nevoie de ceva mai bun decât datele Arhivelor, ceva mai 
bun decât tot ce avuseseră posibilitatea să folosească până 
acum. Inspiraţie. Odrade îşi masă coapsele, simțind 
tremurul muşchilor. Nu dormise bine de nu mai ştia câte 
zile. Turul de inspecţie îi lăsase un amar sentiment de 
zădărnicie. 

O singură greşeală ar putea să însemne sfârşitul nostru al 
tuturor, iar eu sunt pe cale să angajez Comunitatea în mod 
ireversibil. 

Sunt prea întortocheată? 

Consilierele ei erau împotriva soluţiilor întortocheate. Ele 
susțineau că Bene Gesseritul trebuia să acţioneze cu 
siguranţă şi fermitate, călcând pe un teren cunoscut 
dinainte. 'Iot ce făceau era în cumpănă cu dezastrul care le 
aştepta la cel mai mic pas greşit. 

lar eu păşesc pe frânghia întinsă deasupra prăpastiei. 

Le rămânea timp să experimenteze, să testeze mai multe 
soluţii posibile? Toate Surorile participau la acest joc. Bell şi 
Tam filtrau un şuvoi neîntrerupt de sugestii, dar nimic mai 
eficient decât Dispersia lor atomizată. 

— Trebuie să fim gata să-l ucidem pe Idaho la cel mai mic 
semn care ar arăta că e un Kwisatz Haderach, spuse 
Bellonda. 

— N-aveţi nimic de lucru? Ia plecaţi de-aici, amândouă! 

În timp ce ele se ridicau, biroul i se păru dintr-o dată 
străin lui Odrade. Ce nu era în regulă? Bellonda o privea cu 
o expresie crâncenă de dezaprobare. 'Tamalane părea mai 
circumspectă decât ar fi fost cu putinţă să fie. 

Ce nu-i în regulă cu încăperea asta? 

Camera în care lucra ar fi putut să fie recunoscută drept 
ceea ce era chiar şi de oameni din epoca prespaţială. De ce 
părea atât de străină? O masă de lucru era o masă de lucru 
iar scaunele ocupau locuri fireşti. Bell şi Tam preferau 


caniscaunele. Obiectele acestea, ce-i drept, ar fi putut săi 
se pară bizare omului antic din Celelalte Memorii, care, 
bănuia ea, era pe cale să-i influenţeze percepţia. Cristalele 
riduliene scânteiau, poate, în mod straniu, emiţându-şi 
lumina intermitentă. Mesajele ce dansau deasupra biroului 
erau, poate, surprinzătoare. Instrumentele ei de lucru 
puteau părea ireale în ochii unui om din vechime care i-ar fi 
împărtăşit percepțiile. 

Dar eu sunt cea căreia i s-au părut străine aceste lucruri. 

— Nu te simţi bine, Dar? Întrebă Tamalane cu solicitudine. 

Odrade îi făcu semn să plece, dar niciuna dintre cele două 
femei nu se clinti. 

În mintea ei se petreceau lucruri care nu puteau fi puse în 
seama lungilor ore de lucru şi a odihnei insuficiente. Nu era 
pentru prima oară când avea senzaţia că lucra într-un loc 
insolit. Noaptea trecută, de pildă, în timp ce lua o gustare 
frugală pe această masă, a cărei suprafaţă era înţesată cu 
ordine de funcțiuni, ca şi acum, se pomenise rămânând 
nemişcată, cu privirea pierdută la mormanul de lucru 
neterminat. 

Ce Surori puteau fi retrase din ce posturi pentru a fi 
trimise în această îngrozitoare Dispersie? Ce era de făcut 
pentru a spori şansele de supravieţuire a puţinilor păstrăvi 
de nisip pe care Surorile Dispersate îi luau cu ele? Ce 
cantitate de melanj trebuia să li se aloce la plecare? Era 
bine să mai aştepte un pic înainte de a trimite un nou 
contingent de Surori în necunoscut? Să aştepte, în 
eventualitatea că Scytale putea fi totuşi convins să le 
dezvăluie secretul producerii mirodeniei în cuvele axlotl? 

Odrade îşi aminti în clipa aceea că sentimentul de 
înstrăinare pusese stăpânire pe ea în timp ce mugşca dintr- 
un sandviş. Îl privise fix, apoi îl Întredeschisese uşor. Ce 
naiba mănânc? Ficat de pui cu ceapă, între două felii din 
cea mai bună pâine care se cocea în Casa Canonicatului. 

Punerea sub semnul întrebării a propriilor ei obişnuinţe 
făcea parte din senzaţia de alienare. 


— Pari bolnavă, spuse Bellonda. 

— Doar obosită, minţi Odrade. (Ştiau că minţea, dar ar fi 
îndrăznit vreuna dintre ele s-o contrazică?) Cred că şi voi 
două sunteţi la fel de obosite, adăugă ea cu afecţiune în 
glas. 

Bell îşi arătă numaidecât nemulţumirea. 

— Dai un exemplu rău! 

— Cine? Eu? 

Nota zeflemitoare nu-i scăpă lui Bell. 

— Ştii foarte bine la ce mă refer! 

— Manifestările tale de afecţiune, întări Tamalane. 

— Chiar şi fată de Bell. 

— N-am nevoie de afecțiunea ta afurisită! E deplasată. 

— Numai dacă aş lăsa-o să-mi guverneze deciziile, Bell. 

Numai în acest caz. 

Vocea Bellondei deveni un murmur răguşit: 

— Unele consideră că eşti o romantică periculoasă, Dar. 
Ştii la ce ar putea duce asta. 

— La a-mi ralia Surorile pentru o altă cauză decât cea a 
supravieţuirii noastre. Asta vrei să spui? 

— Câteodată îmi dai dureri de cap, Dar! 

— Am datoria şi dreptul să-ţi dau dureri de cap. Când nu 
te doare capul, devii neglijentă. Afecţiunea te deranjează, 
nu însă şi ura. 

— Îmi cunosc defectele. 

N-ai putea să fii Cucernică Maică şi să nu le cunoşti. 

Biroul redevenise un loc familiar, dar acum Odrade 
cunoştea una dintre sursele straniei sale senzaţii. Considera 
locul acesta ca făcând parte dintr-o istorie deja veche. Îl 
vedea aşa cum ar fi putut să şi-l imagineze după ce el va fi 
dispărut de mult. Aşa cum, în mod cert, avea să se întâmple 
dacă planul ei reuşea. Ştia ce avea de făcut acum. Venise 
momentul să dezvăluie prima etapă. 

Prudenţă! 

Da, Iar. Sunt la fel de prudentă cum ai fost tu. 


Tam şi Bell vor fi fost ele bătrâne, dar minţile lor se 
dovedeau încă agere atunci când necesităţile o cereau. 
Odrade îşi aţinti privirea la Bellonda. 

— Schemele, Bell, rosti ea. A noastră constă în a nu 
răspunde la violenţă prin violenţă. (Ridică mâna pentru a o 
împiedica pe Bellonda s-o întrerupă.) Da, violenţa nu face 
decât să genereze şi mai multă violenţă, iar amplitudinea 
pendulului creşte până când cei violenţi sunt zdrobiţi. 

— Ce-ai de gând? Întrebă Tamalane. 

— Poate că ar trebui să facem ceva pentru a asmuţi şi mai 
mult fiara. 

— Nu putem risca una ca asta. Nu încă. 

— Dar nu putem risca nici să aşteptăm prosteşte aici ca 
ele să ne descopere. Lampadas şi celelalte catastrofe ne 
indică destul de limpede ce se va întâmpla când vor veni. Şi 
spun când, nu dacă vor veni. 

În timp ce vorbea, Odrade simţea prezenţa prăpastiei de 
sub picioarele ei şi pe cea a făpturii de coşmar care se 
apropia tot mai mult cu toporul. Ar fi vrut să se cufunde în 
viziune, să se întoarcă pentru a o identifica pe cea care le 
hăituia, dar nu îndrăznea. Aceasta fusese greşeala pe care 
o comisese Kwisatz Haderachul. 

Nu vezi acel viitor, îl creezi. 

Tamalane ţinea totuşi să ştie de ce ridicase Odrade această 
problemă. 

— Te-ai răzgândit, Dar? 

— Ghola-ul nostru Teg are zece ani. 

— E mult prea tânăr pentru a încerca să-i restabilim 
memoria originală, spuse Bellonda. 

— De ce l-am recreat pe leg dacă nu pentru violenţă? 
Întrebă Odrade, Da, ştiu! Se grăbi să adauge când Tam 
dădu să obiecteze. Teg nu a recurs întotdeauna la violenţă 
pentru a rezolva problemele noastre. Paşnicul Bashar era 
capabil să respingă un inamic doar prin cuvinte rezonabile. 

Tamalane vorbi cu un aer îngândurat: 


— Dar tu crezi că Onoratele Matres ar putea să refuze 
orice negociere. 

— Dacă nu reuşim să le aducem la exasperare. 

— Am impresia că ne propui să acţionăm prea repede, 
rosti Bellonda. 

Se putea conta întotdeauna ca Bell să ajungă la o 
concluzie mentatică. 

Odrade inspiră adânc şi cobori ochii asupra mesei de 
lucru. Momentul sosise, în cele din urmă. Încă din acea 
dimineaţă, când scosese pruncul ghola din „cuva” sa 
obscenă, simţise acest moment care-o aştepta. Ştiuse, încă 
de pe atunci, că-l va proiecta pe acest ghola în creuzetul 
evenimentelor înainte de a-i veni vremea. Şi asta în pofida 
legăturii de sânge care exista între ea şi el. 

Strecurând o mână sub tăblia biroului, Odrade activă un 
fascicul de apel. Cele două consiliere aşteptau în tăcere. 
Ştiau că era pe punctul de a spune ceva important. Dacă 
exista un lucru de care o Maică Superioară putea fi sigură, 
acela era că Surorile o ascultau întotdeauna cu cea mai 
mare atenţie, cu o intensitate ce i s-ar fi părut măgulitoare 
cuiva mai predispus decât o Cucernică Maică Bene Gesserit 
la simple satisfacţii de amor-propriu. 

— Politica, rosti Odrade. 

Tam şi Bell aproape că luară poziţie de drepţi! Era un 
cuvânt încărcat de semnificaţii. Când te angajai în politica 
Bene Gesserit, făcând apel la toate resursele tale pentru a 
ajunge la vârf, deveneai prizoniera responsabilităţilor. Te 
înhămai la obligaţii şi decizii care te legau de vieţile tuturor 
celor ce depindeau de tine. Asta era, de fapt, ceea ce le 
menținea pe Surori indisolubil legate de Maica lor 
Superioară. Acest unic cuvânt le spunea consilierelor şi 
câinilor de pază că Prima Între Egale luase o hotărâre. 

Auziră zgomotul uşor al cuiva care se oprise pe culoar, în 
faţa uşii. Odrade apăsă pe o plăcuţă albă din colţul mesei de 
lucru şi uşa se deschise. Streggi stătea nemişcată în prag, 
aşteptând ordinele Maicii Superioare. 


— Poţi să-l aduci, spuse Odrade. 

— Am înţeles, Maică Superioară. 

Aproape nici o emoție în glasul ei. O acolită foarte 
promițătoare, această Streggi. 

Fata se făcu nevăzută şi, câteva clipe mai târziu, intră 
ţinându-l de mână pe Miles Teg. Băiatul avea părul blond, 
cu şuviţe mai închise la culoare, care arătau că avea să 
devină brun o dată cu înaintarea în vârstă. Faţa lui era 
îngustă iar nasul începea să capete profilul acvilin 
caracteristic bărbaţilor din neamul Atreides. Ochii albaştri 
se mişcau cu vioiciune de colo-colo, examinând încăperea şi 
persoanele cu o curiozitate atentă. 

— Rămâi pe culoar, te rog, Streggi. 

Odrade aşteptă să se închidă uşa. Băiatul stătea nemişcat, 
privind-o pe Odrade fără a da vreun semn de nerăbdare. 

— Ghola-ul Miles 'Teg, rosti Odrade. Miles, cred că le mai 
ţii minte pe Tamalane şi Bellonda. 

Băiatul le gratifică pe cele două Cucernice Maici cu o 
privire fugară, dar rămase tăcut, fără a părea câtuşi de 
puţin impresionat de intensitatea cu care îl examinau. 

Tamalane se încruntă. Nu fusese de acord, de la bun 
început, să i se spună acestui copil ghola. Ghola-ii erau 
creaţi din celule prelevate de la un cadavru. Băiatul acesta 
era un clon, exact ca şi Scytale. 

— Am să-l instalez în non-navă, cu Duncan şi Murbella, 
spuse Odrade. Cine ar putea fi mai calificat decât Duncan 
pentru a-i restabili lui Miles memoria originală? 

— Şi cu bună dreptate, încuviinţă Bellonda. 

Nu dădu glas obiecţiilor ei, dar Odrade ştia că avea s-o 
facă după plecarea băiatului. E încă prea tânăr! 

— Ce vrea să spună, cu bună dreptate? Întrebă Teg. 

Avea o voce subţire, uşor piţigăiată. 

— Când Basharul era pe Gammu, i-a redeşteptat lui 
Duncan Idaho amintirile originale. 

— E într-adevăr dureros? 

— Pentru Duncan a fost. 


Există decizii care trebuie luate fără cruţare. 

lată de ce multora le era greu să accepte faptul că puteau 
lua propriile lor decizii, îşi spunea Odrade. Un lucru pe care 
nu mai era nevoie să i-l explice Murbellei. 

Cum să amortizez şocul? 

Existau cazuri în care n-aveai cum să-l amortizezi; cazuri 
în care soluţia cea mai caritabilă era să smulgi pansamentul 
dintr-o singură smucitură, cu preţul unei clipe de durere 
atroce. 

— Şi poate acest... Acest Duncan Idaho să-mi redea, într- 
adevăr, amintirile din... Dinainte? 

— Poate şi o va face. 

— Nu cumva ne pripim? Interveni lamalane. 

— Am studiat cariera Basharului, spuse Teg. A fost un 
mare conducător militar şi-un mentat. 

— Iar tu eşti foarte mândru de asta, nu? Făcu Bell, 
transferându-şi nemulţumirea asupra băiatului. 

— Nu în mod deosebit, răspunse el, susţinându-i privirea 
fără să clipească. Mă gândesc la el ca şi cum ar fi altcineva. 
Cineva demn de interes, totuşi. 

— Altcineva..., murmură Bellonda. O privi pe Odrade fără 
a-şi disimula pe de-a-ntregul dezaprobarea. Îl iniţiezi în 
Învățătura Profundă! 

— Aşa cum a făcut, cândva, mama sa biologică. 

— Îmi voi aminti şi de ea? Întrebă Teg. 

Odrade îi adresă un zâmbet complice - un zâmbet pe care- 
| schimbaseră deseori în cursul plimbărilor lor prin livezi. 

— Îţi vei aminti. 

— Totul? 

— Absolut totul. Soţia ta, copiii, bătăliile... Totul. 

— Spune-i să plece! Zise Bellonda. 

Băiatul surâse, dar se uită la Odrade, aşteptând cuvântul 
ei. 

— E-n regulă, Miles, zise Odrade. Spune-i lui Streggi să te 
conducă la noua ta locuinţă din non-navă. Voi veni şi eu mai 
târziu ca să te prezint lui Duncan. 


— Pot să mă duc călare pe umerii lui Streggi? 

— Întreab-o pe ea. 

Mânat de-o pornire spontană, leg se repezi la Odrade, sări 
pe vârful picioarelor şi o sărută pe obraz. 

— Sper că mama mea adevărată îţi semăna. 

Odrade îl bătu pe umăr. 

— Îmi semăna foarte mult. Şi-acum fugi. 

După ce uşa se închise în spatele lui, Tamalane se întoarse 
către Odrade: 

— Nu i-ai spus că eşti fiica lui. 

— Încă nu. 

— O să-i spună Idaho? 

— Dacă va fi cazul. 

Pe Bellonda n-o preocupau asemenea mărunţişuri. 

— Ce planuri ai, Dar? 

Răspunsul i-l dădu Tamalane: 

— O forţă de represalii, sub comanda Basharului nostru 
mental E limpede. 

A înghiţit momeala! 

— Aşa e? Întrebă Bellonda, bănuitoare. 

Odrade le privi pe amândouă cu gravitate. 

— Teg a fost cel mai bun strateg pe care l-am avut 
vreodată. Dacă există cineva în măsură să le pedepsească 
pe inamicele noastre... 

— Am face bine să începem producerea unui al doilea de 
pe acum, zise Tamalane. 

— Nu-mi place influenţa pe care Murbella ar putea s-o 
aibă asupra lui, spuse Bellonda. 

— Idaho va accepta să coopereze? Întrebă Tamalane. 

— Idaho va face ceea ce îi va cere o Atreides să facă. 

Odrade pusese în acesta cuvinte mai multă încredere 
decât simţea în realitate, dar ele dezvăluiseră dintr-o dată, 
în cugetul ei, o altă sursă a simţământului de înstrăinare. 

Văd Cucernicele Maici aşa cum le vede Murbella! Sunt 
capabilă să gândesc aşa cum gândeşte cel puţin una dintre 
Onoratele Matres! 


Noi nu predăm istoria; recreăm experienţa. Urmărim 
lanţul consecinţelor - urmele fiarei în pădurea ei. Priviţi 
dincolo de cuvintele noastre şi veţi vedea întreaga întindere 
a unui comportament social pe care nici un istoric n-a reuşit 
să-l întrevadă vreodată. 

Panoplia Propheticus Bene Gesserit. 

SCYIALE fluiera în timp ce se preumbla pe coridorul din 
faţa apartamentului său, făcându-şi obişnuita plimbare de 
după-amiază. Măsura coridorul de la un capăt la celălalt. 
Fluierând. 

Să se obişnuiască să mă audă fluierând. 

În timp ce fluiera, îngâna în minte un cântecel: „Sperma 
tleilaxu nu vorbeşte. „ Repeta acest refren întruna şi- 
ntruna. Nimeni nu putea să folosească celulele lui pentru a 
umple golul genetic şi a-i fura secretele. 

Nu vor avea nimic dacă nu-mi dau nimic în schimb. 

Odrade îi făcuse o scurtă vizită puţin mai devreme, „în 
dram spre Murbella”. Menţiona des numele Onoratei Mater 
captive, în discuţiile lor. O făcea cu un anumit scop, dar 
Scytale n-avea idee care putea fi acesta. Ameninţare? Nu 
era exclus. Avea el să afle, până la urmă. 

— Sper că nu ţi-e frică, spusese Odrade. 

Stăteau amândoi lângă distribuitor, în timp ce el aştepta 
să-i sosească prânzul. Meniul nu era niciodată tocmai pe 
gustul său, însă îl considera acceptabil. Astăzi comandase 
fructe de mare. Dar nu ştia sub ce formă aveau să-i fie 
servite. 

— Frică? De voi? Ah, stimată Maică Superioară! Dar eu 
reprezint o adevărată comoară pentru voi, viu. De ce mi-ar 
fi frică? 

— Consiliul meu îşi rezervă răspunsul la ultimele dumitale 
cereri. 

Mă aşteptam la asta. 

— E o greşeală să mă obstrucţionaţi astfel, spuse el. Asta 
vă limitează opţiunile. Vă slăbeşte. 


Chibzuise vreme de câteva zile pentru a-şi pregăti aceste 
cuvinte. Aşteptă să le observe efectul. 

— Totul depinde de modul în care foloseşti o unealtă, 
Maestre Scytale, răspunse Odrade. Unele unelte se rup 
dacă nu sunt folosite cum trebuie. 

Vrâjitoare afurisită! 

Zâmbi, totuşi, dezvelindu-şi caninii ascuţiţi. 

— Vreţi să mă supuneţi la o încercare distructivă, Maică 
Superioară? 

Odrade ripostă cu una dintre rarele ei remarce spirituale: 

— Chiar îţi închipui că am intenţia să te călesc? Ce anume 
încerci să negociezi în clipa asta, Scytale? 

Vasăzică nu mai sunt Maestre Scytale. E cazul să-i mai 
aplic o lovitură cu latul sabiei! 

— Vă dispersaţi Surorile, în nădejdea că unele dintre ele 
vor scăpa de dezastru. Care sunt consecinţele economice 
ale acestei reacţii isterice? 

Consecințele! Ele vorbesc tot timpul de consecinţe. 

— Încercăm să câştigăm timp, Scytale. 

Pe un ton cât se poate de grav. 

Scytale îşi luă un aer îngândurat, ca şi cum ar fi cugetat la 
cuvintele ei. Ochii com îi observau. Nu trebuia să uite asta! 
Aspectele economice, vrăjitoareo! Ce cumpărăm şi ce 
vindem? Ungherul ăsta de lângă distribuitor nu i se părea 
defel un loc propice pentru a negocia. Proastă gestiune 
economică. Trebuia ca activitatea tranzacţiilor, şedinţele 
pregătitoare şi strategice, să se desfăşoare în spatele uşilor 
închise, în încăperi situate la niveluri superioare, cu 
ferestre a căror privelişte să nu distragă atenţia de la 
afacerile ce se tratau. 

Amintirile numeroaselor sale vieţi în serie însă nu erau de 
acord cu această idee. 

Necesitatea este cea care primează întotdeauna. Oamenii 
îşi încheie tranzacţiile comerciale oriunde le stă în putinţă - 
pe puntea unui iaht, în aglomeraţia unei străzi pline de 
funcţionari grăbiţi, în vastele săli ale Burselor tradiţionale, 


unde informaţiile sunt afişate la înălţime, pentru a fi văzute 
de toată lumea. 

Strategiile pregătitoare erau, poate, stabilite în birourile 
de la etajele superioare, dar rezultatul lor se afişa la fel ca 
şi cotaţiile Bursei: în văzul lumii. 

Aşa că ochii corn n-aveau decât să privească. 

— Ce-aveţi de gând în ceea ce mă priveşte, Maică 
Superioară? 

— Să te ţinem în viaţă şi în cea mai bună formă. 

Prudenţă, acum. Prudenţă! 

— Dar fără a-mi acorda mai multă libertate. 

— Scytale! Vorbeşti de consecinţe economice şi, în acelaşi 
timp, ai vrea să obţii ceva pe degeaba? 

— E important pentru voi să rămân în formă? 

— Fii convins! 

— N-am nici o încredere în intenţiile voastre. 

Distribuitorul alese acea clipă pentru a-i servi prânzul: 
peste alb într-un sos înmiresmat. Un pahar înalt plin cu apă 
având o vagă aromă de melanj. Salată verde. Au vrut să mă 
răsfeţe, astăzi. Deja, îi lăsa gura apă. 

— Îţi doresc poftă bună, Maestre Scytale. Mâncarea nu 
conţine nimic care ţi-ar putea dăuna. Nu-i asta o dovadă de 
bună credinţă? 

Cum el nu răspunse, Odrade adăugă: 

— Ce-are a face încrederea cu negocierile noastre? 

La ce joc se pretează acum? Se întrebă Scytale. Apoi, cu 
voce tare: 

— Îmi dezvălui intenţiile dumitale în legătură cu Onoratele 
Matres, dar nu-mi spui ce planuri ai cu mine. 

Îşi dădu seama că tonul lui era plângăreţ. Inevitabil. 

— Intenţionez să le fac pe Onoratele Matres conştiente de 
caracterul lor muritor. 

— Exact ce faci şi cu mine! 

Desluşea, cumva, un licăr de satisfacţie. În ochii ei? 

— Scytale... (Cu câtă blândeţe în glas!) Cei cărora li se 
atrage atenţia în felul acesta ascultă cu adevărat. Ascultă şi 


aud. (Îşi aruncă ochii spre tava lui.) Mai doreşti ceva în mod 
special? 

EI îşi sumeţi cât putu trupul scund. 

— Un păhărel cu ceva stimulent. Mă ajută să-mi limpezesc 
gândurile. 

— Desigur. Voi avea grijă să ţi se trimită numaidecât. 

Odrade îşi strămută atenţia la restul camerei de zi a 
apartamentului. Scytale îi urmări privirea care se plimba de 
jur-împrejur, zăbovind asupra fiecărui obiect. 

Toate-s la locul lor, vrăjitoareo. Nu sunt un animal 
lâncezind în bârlogul lui. Lucrurile mele sunt orânduite 
metodic, ca să le pot găsi fără a sta pe gânduri. Da, sunt 
câteva stim-uri lângă fotoliul ăla. Ei şi? Folosesc stim-uri. 
Dar mă feresc de alcool. Ai băgat de seamă? 

Băutura stimulentă, când apăru pe platoul distribuitorului, 
avea gustul amar al unei plante pe care n-o identifică decât 
după un efort de memorie. Casmin. Un tonifiant sanguin 
modificat genetic, din farmacopeea planetei Gammu. 

Voise Odrade să-i amintească de Gammu? Vrâjitoarele 
astea erau atât de întortocheate! 

Îl luase peste picior când adusese vorba de aspectele 
economice. 1 se păru că simte încă înţepătura ironiei ei în 
timp ce făcea stânga-împrejur la capătul coridorului şi 
revenea cu paşi repezi în direcţia apartamentului său. Ce 
mortar menţinuse, de fapt, coerenţa Vechiului Imperiu? 
Existaseră mulţi factori, de mai mică sau mai mare 
importanţă, dar, mai toţi, economici. Legături considerate, 
adesea, de utilitate pur practică. Şi ce-i împiedicase să se 
şteargă unii pe alţii de pe harta universului, cu lovituri 
nucleare? Marea Convenţie, desigur. „Distruge o planetă şi 
toate celelalte se vor uni pentru a te distruge. , 

Se opri în faţa uşii sale, străfulgerat de-un gând subit. 

Asta era? Dar cum ar fi putut să fie îndeajuns doar ideea 
de represalii pentru a le opri pe acele lacome femei 
powindah? Să fi fost vorba, în ultimă instanţă, de un mortar 
pe bază de acorduri inviolabile? Blamul celor de-acelaşi 


rang? Dar dacă aceştia ajungeau să accepte orice ticăloşie? 
Fiecare devenea liber să facă absolut ce voia. Şi asta explica 
multe lucruri în privinţa Onoratelor Matres, fără îndoială. 

Tânjea după o chilie sagra în care să-şi poată deschide 
sufletul. 

Yaghistul nu mai există! Sunt ultimul Magşeic? 

Simţea un gol în coşul pieptului. Abia reuşea să respire. 
Poate că ar fi fost mai bine să negocieze deschis cu femeile 
lui Shaitan. 

Nu! Shaitan însuşi e cel care mă ispiteşte astfel! 

Ceva mai liniştit, intră în apartament. 

Trebuie să le fac să plătească. Să plătească scump. Scump, 
scump, scump. Fiecare scump corespundea unui pas spre 
fotoliul său. Când se aşeză, mâna dreaptă i se întinse 
automat după un ştim. Curând, îşi simţi mintea înviorându- 
se, cu gândurile defilând într-o minunată înlănţuire. 

Vrăjitoarele habar n-au cât de bine cunosc nava ixiană. 
Totul se află aici, în capul meu. 

Îşi petrecu următoarea oră hotărând în ce fel va înregistra 
aceste momente pentru ziua în care avea să le explice alor 
săi cum izbutise să biruie forţele powindah. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu! 

Aveau să fie cuvinte măreţe, încărcate de dramatismul şi 
tensiunile aprigei sale ordalii. La urma urmei, întotdeauna 
învingătorii sunt cei ce scriu istoria. 

Se spune că o Maică Superioară nu poate trata nimic cu 
indiferenţă. Aforism fără prea mare însemnătate pentru 
cine nu-i sesizează adevărata semnificaţie. Sunt slujitoarea 
tuturor Surorilor mele. Ele îşi observă permanent 
slujitoarea, cu o privire critică. Deşi nu are prea mult timp 
pentru generalităţi sau mărunţişuri, Maica Superioară 
trebuie să dea dovadă, în orice împrejurare, de un 
comportament inspirat, altminteri existând riscul ca un 
profund sentiment de nelinişte să pătrundă până în cele mai 
îndepărtate unghere ale Comunităţii. 

Darwi Odrade. 


O PARTE a ceea ce Odrade numea „slujitoarea din mine” o 
însoțea în această dimineaţă pe când parcurgea coridoarele 
Casei Canonicatului. Alesese asta drept exerciţiu fizic 
pentru a nu pierde timp preţios în sala de antrenament. 
Slujitoare, da, dar nemulțumită! Nu-i plăcea deloc ce vedea. 

Suntem prea strâns legate de dificultăţile noastre, 
aproape incapabile să facem deosebire între micile 
probleme şi cele mari. 

Ce se întâmplase cu conştiinţa lor? 

Deşi multă lume nega acest lucru, Odrade ştia că exista o 
conştiinţă Bene Gesserit. Numai că ea fusese deviată şi apoi 
remodelată sub o formă care nu era uşor de recunoscut. 

Îi era silă să se gândească la asta. Deciziile luate în numele 
supravieţuirii, Missionaria şi interminabilele ei argumentaţii 
iezuite - toate astea se abăteau de la un obiectiv care 
pretindea mult mai multă judecată umană. Tliranul, la 
vremea lui, o ştiuse perfect. 

A fi uman, asta era problema. Dar înainte de a putea fi 
uman, trebuia să simţi în mod visceral acest lucru. 

Nu exista un răspuns rece, clinic! Totul se rezuma la o 
simplitate înşelătoare, a cărei natură complexă ieşea la 
iveală când voiai s-o pui în aplicare. 

Ca mine, în clipa asta. 

Priveai înlăuntrul tău şi descopereai cine şi ce credeai tu 
că eşti. Nimic nu putea înlocui această introspecţie. 

Aşadar, ce sunt eu? 

„Cine pune această întrebare?” Era o împunsătură 
glumeaţă din partea Celorlalte Memorii. 

Odrade izbucni într-un râs sonor şi o Instructoare care 
trecea pe lângă ea, Cucernica Maică Praska, îi aruncă o 
privire uimită. Odrade îi făcu un semn amical cu mâna şi 
spuse: 

— E minunat să fii în viaţă. Nu uita asta. 

Praska schiţă un zâmbet nesigur înainte de a-şi vedea mai 
departe de drum. 

Deci, cine întreabă: Ce sunt eu? 


O întrebare periculoasă. Punând-o, se plasa într-un 
univers unde nimic nu era pe de-a-ntregul uman. Nimic nu 
corespundea lucrului nedefinit pe care-l căuta ea. În jurul ei 
nu erau decât paiaţe, animale sălbatice şi marionete care 
reacţionau la manevrele unor sfori ascunse. Simţea sforile 
care-i comandau ei însăşi mişcările. 

Apucă pe coridorul la capătul căruia se afla liftubul către 
apartamentul ei. 

Sfori. Ce mai exista în afara oului, când acesta ieşea? 
Vorbim cu dezinvoltură de „ spiritul primei deşteptări”. Dar 
ce eram eu, de fapt, înainte ca presiunile vieţii să-mi dea 
formă? 

Nu era suficient să cauţi ceva „natural”. „Nobilul sălbatic” 
nu era de nici un folos. Căzuse destui din aceştia în cursul 
existenţei sale. Sforile care-i făceau să se mişte nu puteau 
scăpa privirii unei Bene Gesserit. 

Simţea înlăuntrul ei prezenţa conducătorului de joc. 
Foarte pregnantă, astăzi. Era o forţă pe care, uneori, 
izbutea s-o ignore sau s-o evite. Conducătorul jocului 
spunea: „Fortifică-ţi talentele. Nu te lăsa doar purtată de 
curent. Înoată! Foloseşte-te de el sau abandonează-l!” 

Cu o senzaţie sufocantă, aproape de panică, îşi dădu 
seama că abia îşi păstrase umanitatea, că fusese pe punctul 
de a o pierde. 

Am vrut prea mult să gândesc ca o Onorată Mater! Să 
manevrez şi să manipulez pe oricine puteam. Şi asta... În 
numele supravieţuirii Bene Gesseritului! 

Bell pretindea că nu există limită dincolo de care Surorile 
ar fi refuzat să se aventureze pentru a apăra Bene 
Gesseritul. Lăudăroşenia ei conţinea o fărâmă de adevăr, 
dar era adevărul oricărei lăudăroşenii. În realitate, existau 
anumite lucruri pe care nici o Cucernică Maică n-ar fi 
acceptat să le facă, chiar dacă de asta ar fi depins 
supraviețuirea Comunităţii. 

De pildă, blocarea Potecii de Aur a Tiranului. 


Supravieţuirea omenirii avea întâietate faţă de cea a 
Comunităţii Surorilor. 

Altminteri, Graal-ul nostru, maturizarea umanităţii, nu 
înseamnă nimic. 

Dar ce pericole comporta exercitarea rolului conducător în 
cadrul unei specii atât de doritoare să i se dicteze tot ce 
avea de făcut! Cât de neştiutori erau oamenii despre ceea 
ce creau prin această nevoie a lor! Conducătorii comiteau 
greşeli. lar aceste greşeli, amplificate de numărul celor 
supuşi, care urmau fără a pune întrebări, duceau, în mod 
inevitabil, la catastrofe. 

Sindromul lemingilor. 

Surorile ei erau îndreptăţite să o supravegheze 
îndeaproape. Trebuia ca toate guvernele să fie considerate 
suspecte atâta timp cât rămâneau la putere, inclusiv cel al 
Comunităţii Surorilor. 

Nu vă încredeţi în nici o ocârmuire! Nici măcar în a mea! 

Sunt supravegheată chiar şi în clipa aceasta. Puţine 
lucruri le scapă Surorilor mele. Vor cunoaşte planul meu la 
momentul potrivit. 

Înfruntarea realităţii imensei puteri pe care o avea asupra 
Comunităţii Surorilor cerea din partea ei un permanent 
efort de purificare mentală. Nu am căutat să dobândesc 
această putere. Mi-a fost pusă în braţe. Şi, imediat, gândi: 
Puterea îi atrage pe indivizii coruptibili. Toţi cei care-o 
urmăresc trebuie suspectaţi. Ştia că existau toate şansele 
ca asemenea indivizi să fie deja corupți până în măduva 
oaselor şi irecuperabili. 

Îşi notă în minte să înregistreze o Coda pentru Arhive. (lar 
Bell să transpire un pic citind-o!) „Ar trebui să încredinţăm 
responsabilităţile puterii numai celor care sunt reticente la 
ideea de-a o deţine şi numai în condiţii de natură a le spori 
această reticentă. , 

O descriere perfectă a Bene Gesseritului! 

— 'Te simţi bine, Dar? (Era vocea lui Bellonda, care tocmai 
ieşea din liftub.) Arăţi... Ciudat. 


— Mă gândeam la ceva ce am de făcut. Pleci? 

Bellonda o privi lung în timp ce schimbau locurile. Câmpul 
de forţă al liftubului o înhăţă pe Odrade, sustrăgând-o 
acelei priviri prea iscoditoare. 

Intrând în birou, îşi văzu masa de lucru plină de dosare pe 
care colaboratoarele ei le considerau numai de competenţa 
ei. 

Politica..., îşi aminti, în timp ce se aşeza şi se pregătea să 
se apuce de lucru. Tam şi Bell auziseră clar ce le spusese nu 
de mult, dar nu aveau decât o vagă idee despre ceea ce 
urma să li se ceară să sprijine. Se arătau îngrijorate şi tot 
mai circumspecte. 

După cum şi trebuie să fie. 

Aproape că nu exista problemă care să nu aibă şi o 
componentă politică, îşi spunea Odrade. Pe măsură ce 
pasiunile se exaltau, forţele politice erau împinse tot mai 
mult în prim-plan, ceea ce punea eticheta „minciună!” 
vechiului mit al „separaţiei dintre Biserică şi Stat”. Nu 
exista nimic mai sensibil la izbucniri pătimaşe decât religia. 

Nu degeaba ne ferim de sentimente. 

Nu de toate sentimentele, fireşte. Numai de cele cărora nu 
puteai să le scapi în momente de necesitate: dragostea, ura. 
Câte-o mică izbucnire de furie putea fi îngăduită, din când 
în când, dar trebuia ţinută din scurt. Asta era convingerea 
Bene Gesseritului. Total aberant! 

Poteca de Aur a Tiranului făcea ca greşelile lor să nu mai 
poată fi tolerate. Poteca de Aur lăsa Bene Gesseritul într-o 
veşnică stagnare. Nu se putea sluji Infinitul! 

Întrebarea pe care-o punea neîncetat Bell n-avea răspuns. 
„Ce voia el, de fapt, să facem?” La ce acţiuni ne-a incitat 
prin manipulările lui? (Aşa cum i-am manipulat noi pe alţii!) 

De ce să cauţi o semnificaţie acolo unde nu există niciuna? 
Cine ar apuca pe o potecă despre care ştie că nu duce 
niciunde? 

Poteca de Aur! O cale trasată înlăuntrul unei imaginaţii 
unice. Infinitul nu-i nicăieri! Iar intelectul finit se 


împotrivea. Aici îşi găseau mentaţii proiecţiile lor instabile, 
care generau întotdeauna mai multe întrebări decât 
răspunsuri. Era Graal-ul gol al celor care, cu nasul lipit de 
un cerc fără sfârşit, căutau „răspunsul unic la toate cele”. 

Căutând, de fapt, propriul lor gen de Dumnezeu. 

Dar i-ar fi fost greu să le găsească vină pentru asta. 
Mintea umană se dădea înapoi din faţa infinitului. Vidul! 
Alchimiştii din toate epocile erau ca nişte telali cotrobăind 
prin grămezi de boarfe şi mormăind: „Irebuie să existe o 
ordine în toate astea. Dacă sunt destul de perseverent, cu 
siguranţă că am s-o descopăr. , 

Şi, tot timpul, singura ordine existentă era cea creată de ei 
înşişi. 

Ahhh, Tirane! Ai fost un măscărici. Tu ai văzut totul. Ai 
spus: O să creez eu o ordine pe care s-o urmaţi. lată poteca. 
O vedeţi? Nu... Nu într-acolo trebuie să priviţi. Aceea e 
calea Împăratului-fără-haine. (a cărui goliciune n-o văd 
decât copiii şi nebunii). Uitaţi-vă numai încotro vă arăt eu. 
Asta-i Poteca mea de Aur. Nu-i aşa că i-am găsit o denumire 
pe cinste? Altceva nu există şi nici nu va exista vreodată. 

Da, Tirane, n-ai fost decât un bufon. Tot ce ne-ai arătat 
este reciclarea la nesfârşit a celulelor provenite din acel 
bulgăre de tină, izolat şi pierdut, din trecutul nostru comun. 

Tu ştiai că universul uman n-ar putea fi niciodată altceva 
decât un conglomerat de comunităţi abia menținute de 
mortarul precar al Dispersiei. Tradiţia unei obârşii comune 
atât de îndepărtate în trecutul nostru, încât imaginile 
transmise de descendenţi nu pot fi decât deformate. 
Cucernicele Maici deţin originalul, dar noi nu putem sili 
oamenii să-l accepte în pofida voinţei lor. Vezi, Tirane? Noi 
ţi-am recepționat mesajul: „Lăsaţi-i să vină ei să se roage de 
voi! Atunci şi numai atunci... , 

Acesta-i singurul motiv pentru care ne-ai cruțat, bastard 
Atreides! De-asta am eu de lucru acum. 

În ciuda pericolului pe care-l reprezenta asta pentru 
propriul ei simţ al umanităţii, ştia că va continua să se vâre 


tot mai mult în pielea Onoratelor Matres. 

Trebuie să gândesc cum gândesc, ele. 

Era eterna problemă a vânătorului şi a prăzii. Nu tocmai 
căutarea acului în carul cu fan. Mai degrabă, urmărirea 
unei piste pe un teren presărat cu elemente familiare şi 
nefamiliare. Vicleşugurile Bene Gesseritului aveau grijă ca 
familiarul să le pricinuiască Onoratelor Matres cel puţin tot 
atâtea dificultăţi ca nefamiliarul. 

Dar ele? Ce au făcut ele în ceea ce ne priveşte? 

Comunicaţiile interplanetare jucau în favoarea celor 
vânaţi. Limitate, de milenii, din motive economice. Prea 
puţin utilizate, în afara unui cerc de comercianţi şi indivizi 
importanţi. Important însemnând ceea ce însemnase 
întotdeauna: bogat, puternic. Bancheri, demnitari, 
diplomaţi. Militari. Eticheta „important” se aplica multor 
categorii profesionale: mijlocitori, artişti, cadre medicale, 
tehnicieni calificaţi, spioni, specialişti de tot felul. Lucrurile 
nu se schimbaseră prea mult, în fond, din epoca Maeştrilor 
Masoni de pe Vechea Terra. Deosebirile constau mai cu 
seamă în număr, calitate şi nivel de sofisticare. Dar limitele 
erau vizibile pentru cei ce ştiau să vadă, aşa cum fuseseră 
din toate timpurile. 

Odrade considera că era important să treacă din când în 
când în revistă aceste lucruri, în căutarea unor defecte. 

Majoritatea covârşitoare a oamenilor legaţi de planetele 
lor vorbea despre „tăcerea spaţiului”, dând de înţeles prin 
aceasta că nu-şi puteau permite costul unor asemenea 
călătorii sau comunicaţii. Cei mai mulţi îşi dădeau seama că 
ştirile care le parveneau de dincolo de bariere erau 
deformate spre a servi anumitor interese particulare. Aşa 
fusese întotdeauna. 

Pe o planetă, terenul şi necesitatea evitării unor tipuri de 
radiaţii revelatoare dictau natura sistemelor de comunicaţii 
utilizate: tuburi, mesageri, linii optice, neurovectori şi o 
sumedenie de permutaţii. Secretul şi codarea erau 


indispensabile, nu numai de la o planetă la alta, ci şi pe 
suprafaţa fiecăreia dintre ele. 

Odrade considera că aceasta era o reţea la care Onoratele 
Matres puteau să se conecteze dacă găseau un punct de 
intrare. Furiile erau nevoite să înceapă prin a decoda 
sistemul. Dar unde puteau da de începutul unei urme care 
să le conducă spre Planeta Canonicatului? 

Non-navele indetectabile, maşinile ixiene şi Navigatorii 
Ghildei contribuiau, în egală măsură, la menţinerea barierei 
de tăcere dintre planete, mai puţin în ceea ce-i privea pe 
putinii privilegiați. Important era să nu li se dea Furiilor nici 
un punct de pornire! 

În aceste condiţii, nu mică fu surpriza când o Cucernică 
Maică destul de în vârstă, venind de pe o planetă 
disciplinară a Bene Gesseritului, se prezentă la biroul Maicii 
Superioare cu puţin înaintea pauzei de prânz. Arhivele o 
identificau astfel: Numele: Dortujla. Obiect al unei măsuri 
speciale de deportare, cu ani în urmă, pentru o infracţiune 
de neiertat. Memoria spunea că fusese vorba de un fel de 
poveste de dragoste. Odrade nu solicită amănunte, dar 
câteva fură totuşi afişate. (Bellonda se băga iarăşi pe fir!) 
La vremea respectivă, nota Odrade, decizia de deportare a 
acestei Dortujla stârnise oarece vâlvă din cauza eforturilor 
zadarnice ale iubitului ei de a împiedica despărţirea. 

Odrade îşi amintea de unele comentarii care însoţiseră 
căderea în dizgrație a lui Dortujla. „Crima Jessicăi!” Multe 
informaţii preţioase se puteau culege din bârfe. Unde naiba 
fusese expulzată Dortujla? N-are a face! Nu asta era 
important acum. Important era: Pentru ce a venit aici? De 
ce s-a încumetat să facă această călătorie, dându-le celor ce 
ne vânează posibilitatea să-i ia urma şi să ajungă la noi? 

Odrade îi puse întrebarea lui Streggi când acolita veni să-i 
anunţe sosirea Cucernicei Maici surghiunite. Streggi nu ştia 
mare lucru. 

— Spune că tot ce are de comunicat e numai pentru 
urechile dumneavoastră, Maică Superioară. 


— Numai pentru urechile mele? 

Odrade aproape că pufni în râs, gândindu-se la modul în 
care erau urmărite (supravegheate era un termen mai 
adecvat) toate acţiunile ei. 

— Şi această Dortujla n-a spus nimănui pentru ce se află 
aici? 

— Cele care m-au autorizat să vă deranjez, Maică 
Superioară, au hotărât că e mai bine să staţi 
dumneavoastră de vorbă cu ea. 

Odrade îşi ţuguie buzele. Faptul că această Cucernică 
Maică ostracizată reuşise să ajungă până la Maica 
Superioară îi stârnise curiozitatea. Cu puţină perseverenţă, 
orice Soră putea trece de barierele obişnuite. Dar în cazul 
de faţă nu fusese vorba de barierele obişnuite. Motivele 
care-o determinaseră pe Dortujla să vină pe Planeta 
Canonicatului fuseseră deja expuse altora, care, luând la 
cunoştinţă, dăduseră autorizaţiile necesare. 

Era limpede că Dortujla nu recursese la obişnuitele 
artificii Bene Gesserit pentru a-şi convinge Surorile. Asta i- 
ar fi atras un refuz imediat. Nu era timp de fleacuri! Aşadar, 
respectase ierarhia Comandamentului, ceea ce spunea totul 
despre grija cu care pregătise această vizită. Oricare-ar fi 
fost mesajul pe care îl aducea, un alt mesaj era conţinut în 
el. 

— Să intre. 

Dortujla îmbătrânise discret pe planeta ei aflată cine ştie 
pe unde. Trecerea anilor nu se dezvăluia decât în ridurile 
fine din jurul gurii. Gluga robei îi ascundea părul, dar ochii 
ce priveau de sub ea erau strălucitori şi vioi. 

— Ce cauţi aici? 

Tonul lui Odrade spunea: „Ai tot interesul să fie vorba de 
ceva al dracului de important. , 

Relatarea lui Dortujla fu cât se poate de simplă şi fără 
înflorituri. Ea şi alte trei Cucernice Maici din anturajul ei 
avuseseră un contact direct cu un grup de Fiutari veniţi din 
Dispersie. Aceştia se prezentaseră la postul lui Dortujla 


pentru a-i cere să transmită un mesaj către Casa 
Canonicatului. Dortujla preciză că analizase cererea cu 
Simţul Adevărului, vrând să-i dea astfel de înţeles că unele 
talente existau şi pe planetele uitate de lume. Stabilind 
sinceritatea mesajului şi având acordul Surorilor ei, 
Dortujla acţionase de urgenţă, fără a neglija măsurile de 
precauţie. „Cu toată discreţia, la bordul propriei noastre 
non-nave”, după cum se exprimă ea. Nava, explică, era una 
mică, de tipul celor folosite de contrabandişti şi „putând fi 
pilotată de o singură persoană. , 

Conţinutul mesajului propriu-zis era fascinant. Fiutarii 
doreau să încheie cu Bene Gesseritul o alianţă îndreptată 
împotriva Onoratelor Matres. Ce forţă reprezentau aceşti 
Fiutari, era greu de determinat, după părerea lui Dortujla. 
„Au refuzat să răspundă când le-am pus întrebarea. , 

Odrade auzise multe despre Fiutari. Ucigaşi de Onorate 
Matres? Existau motive demne de crezare, însă capacităţile 
reale ale Fiutarilor păreau destul de derutante, mai ales 
conform rapoartelor de pe Gammu. 

— Câţi erau în grupul acela? 

— Şaisprezece Fiutari şi patru Îngrijitori. Aşa îşi spun ei: 
Îngrijitori. Şi susţin că Onoratele Matres posedă o armă 
periculoasă pe care n-o pot folosi decât o singură dată. 

— Ai pomenit doar de Fiutari. Cine sunt aceşti Îngrijitori? 
Şi ce-i cu povestea asta despre o armă secretă? 

— Am preferat să nu-i menţionez până acum. Au o 
înfăţişare umană, ţinând cont de variabilele observate în 
Dispersie. Erau trei bărbaţi şi o femeie. Cât despre armă, 
au refuzat să spună mai mult 

— Ai zis înfăţişare umană? 

— Exact, Maică Superioară. În mod destul de ciudat, 
prima mea impresie a fost că aveam de-a face cu Dansatori- 
Feţe. Dar niciunul dintre criterii nu corespundea. 
Feromonii, negativ. Atitudinile, expresiile... Totul, absolut 
negativ. 

— Doar acea primă impresie? 


— Pe care nu pot s-o explic. 

— Şi Fiutarii? 

— Corespundeau întocmai descrierilor. Umani ca aspect 
exterior, însă cu un aer de ferocitate inconfundabil. De 
origine felină, aş zice. 

— Asta a fost şi concluzia altora. 

— Sunt capabili să vorbească, dar într-o galach foarte 
rudimentară. Formulări scurte, de genul: „Când 
mâncare?... Tu doamnă drăguță... Vreau scărpinat cap... 
Aşez aici?” Păreau să se supună fără crâcnire Îngrijitorilor, 
însă şi fără a se teme de ei. De fapt, am avut impresia că, 
reciproc, între Fiutari şi Îngrijitori exista un fel de simpatie 
şi respect. 

— Cunoscând riscurile, pentru ce ai crezut de cuviinţă că 
acest mesaj era suficient de important pentru a ne fi 
transmis imediat? 

— Indivizii aceştia vin din Dispersie. Propunerea lor de 
alianţă constituie, pentru noi, o deschidere spre lumile în 
care îşi au originea Onoratele Matres. 

— I-ai întrebat despre ele, fireşte. Şi despre ceea ce se 
întâmplă în Dispersie. 

— Nici un răspuns. 

Faptul concret, exprimat cât se poate de clar. Nu i se 
putea reproşa nimic acestei Surori surghiunite, Oricare-ar 
fi fost norul care-i umbrea trecutul. Erau indicate, totuşi, 
câteva întrebări suplimentare. Odrade le puse şi ascultă cu 
atenţie răspunsurile, privind gura care se deschidea şi se 
închidea asemenea unui fruct veşted, roz pe dinafară, roşu 
închis pe dinăuntru. 

Ceva, în cariera lui Dortujla - anii îndelungaţi de 
penitenţă, poate - o îmblânzise, lăsând însă intact miezul de 
duritate Bene Gesserit. Se exprima cu o reţinere naturală. 
Gesturile ei aveau o fluiditate domoală. O privea pe Odrade 
cu un aer plin de solicitudine. (lată defectul pe care îl 
condamnaseră Surorile ei: înfrânarea cinismului Bene 
Gesserit.) 


Dortujla o interesa în cel mai înalt grad pe Odrade. Vorbea 
ca de la Soră la Soră iar în spatele cuvintelor ei se ghicea o 
minte ascuţită şi bine echilibrată - o minte oţelită de 
potrivniciile anilor petrecuţi în acel post disciplinar. Făcea, 
acum, tot ce putea pentru a-şi răscumpăra greşeala din 
tinereţe. Fără a încerca să pozeze în victimă a 
marginalizării, ruptă de evenimentele actualităţii. Relatarea 
ei se reducea la esenţă. Voia să se ştie că era perfect 
conştientă de necesităţi. Se înclina în faţa deciziilor Maicii 
Superioare şi a circumspecţiei sale în privinţa riscurilor 
acestei vizite, dar considera în continuare că „trebuia ca 
aceste informaţii să vă fie aduse la cunoştinţă”. 

— Sunt convinsă că nu-i vorba de-o capcană. 

Atitudinea lui Dortujla era fără cusur. Privirea directă, 
expresia ochilor şi a feţei controlată cum se cuvine, dar fără 
nici cea mai mică urmă de disimulare. Orice Soră a ei putea 
să citească prin această mască pentru a ajunge la o 
evaluare corectă. Dortujla era mânată de urgenţa situaţiei. 
Se purtase, cândva, ca o neghioabă, dar nu mai era 
neghioabă. 

Cum se numea planeta pe care fusese trimisă? 

Proiectorul de pe birou îi furniză prompt informaţia: 
Buzzell. 

Numele o puse pe Odrade în alertă. Buzzell! Degetele ei 
dansară în câmpul consolei şi amintirile îi fură confirmate. 
Planeta Buzzell... Acoperită aproape în întregime de apă, 
un ocean. Climă rece. Foarte rece. Insule aride şi 
neproductive, niciuna de dimensiuni superioare celor ale 
unei non-nave mari. Iniţial, Buzzell fusese considerată de 
Bene Gesserit doar ca un loc de pedeapsă. Exemplu 
concret: „Bagă de seamă, fetiţo, sau ai să sfârşeşti pe 
Buzzell. „ Odrade îşi aminti, atunci, de cealaltă cheie: 
gemonele. Buzzell era lumea pe care reuşiseră să 
aclimatizeze creatura marină monopedă, numită cholister, a 
cărei carapace producea magnificele excrescenţe ce 


constituiau unele dintre cele mai preţioase giuvaeruri din 
univers. 

Gemonele. 

Dortujla purta una, vizibilă în deschizătura de la gât a 
robei. Lumina din cameră îi conferea elegante reflexe 
schimbătoare mergând de la mov până la cel mai profund 
verde marin. Era ceva mai mare decât un glob ocular uman 
şi părea etalată ca o declaraţie de avere personală. Probabil 
că asemenea podoabe nu însemnau mare lucru pe Buzzell. 
Puteau fi culese pe toate plajele. 

Gemonele. Asta spunea multe. La ordinul Bene 
Gesseritului, Dortujla încheia tranzacţii frecvente cu 
traficanţi. (Dovadă, non-nava aflată în posesia ei.) Pe 
terenul acesta, trebuia înaintat cu precauţie. Oricare ar fi 
fost tonul acestei discuţii de la Soră la Soră, rămâneau 
totuşi Maica Superioară şi o Cucernică Maică de pe o 
planetă disciplinară. 

Contrabanda... O infracţiune majoră în ochii Onoratelor 
Matres şi a tuturor celor care, asemenea lor, erau incapabili 
să admită imposibilitatea, în anumite cazuri, a impunerii 
legii. Descoperirea pliurilor spaţiale nu tulburase cu nimic 
activitatea contrabandiştilor. Dimpotrivă, mai degrabă le 
facilita operaţiile-fulger. La bordul unor non-nave de 
dimensiuni reduse... Cât de reduse? Era o lacună în 
cunoştinţele lui Odrade, pe care Arhivele o completară 
numaidecât: „Diametrul minim,. 140 metri. , 

Dimensiuni foarte mici, aşadar. Gemonele constituiau o 
marfă extrem de atrăgătoare. Pliurile spaţiale erau o 
barieră economică critică: cum calculai valoarea unei 
încărcături utile în funcţie de masă şi de volum? Puteai 
cheltui sume enorme în solari pentru a transporta mărfuri 
grele. Gemonele, prin urmare, erau un chilipir pentru 
traficanţi. Ele prezentau un interes deosebit şi pentru 
Onoratele Matres. Simplă chestiune de economie? O piaţă 
largă exista în permanenţă. La fel de atractivă pentru 
contrabandişti ca şi melanjul, acum, când Ghilda îl 


comercializa cu atâta dezinvoltură. Timp de milenii, Ghilda 
stocase mirodenie în nenumărate locuri şi poseda (fără 
doar şi poate) enorme rezerve secrete. 

Îşi închipuie că-şi pot cumpăra imunitatea de la Onoratele 
Matres! Dar aici exista ceva care, considera ea, putea fi 
întors în avantajul Bene Gesseritului. 

În furia lor turbată, Onoratele Matres distruseseră Dune, 
singura sursă naturală cunoscută a melanjului. Tot fără a se 
gândi la consecinţe (şi asta chiar că era ciudat), îi 
exterminaseră pe tleilaxu, ale căror cuve axlotl inundau cu 
mirodenie Vechiul Imperiu. 

Noi însă posedăm creaturi capabile să recreeze Dune. Şi 
în mâinile noastre se află poate singurul Maestru tleilaxu 
rămas în viaţă. lar ferecat în creierul lui, secretul 
transformării cuvelor axlotl într-un corn al abundenței 
melanjului. Dacă îl convingem pe Scytale să ni-l dezvăluie. 

Problema imediată însă era Dortujla. Femeia îşi exprima 
ideile cu o concizie care-i făcea cinste. Îngrijitorii şi Fiutarii 
lor, spunea ea, erau tulburaţi de ceva despre care refuzau 
să vorbească. Dortujla procedase în mod înţelept 
abţinându-se să încerce asupra lor metodele de convingere 
Bene Gesserit. Nu se putea şti care ar fi fost reacţia unor 
inşi din Dispersie. Dar ce anume îi tulbura? 

— Poate o altă ameninţare decât cea a Onoratelor Matres, 
sugeră Dortujla. 

Nu se aventură mai departe cu speculaţiile, dar 
posibilitatea nu era exclusă şi trebuia luată în considerare. 

— Esenţialul e că susţin că vor o alianţă cu noi, spuse 
Odrade. 

„Cauză comună în confruntarea cu o problemă comună”, 
după cum se exprimaseră Îngrijitorii. Dar, în ciuda Simţului 
Adevărului, Dortujla era de părere că oferta lor trebuia 
examinată cu circumspecţie. 

De ce aleseseră tocmai Buzzell pentru acest prim contact? 
Fiindcă Onoratele Matres nu reperaseră încă această 


planetă sau fiindcă o considerau nedemnă de furia lor 
distrugătoare? 

— Puțin probabil, opină Dortujla. 

Odrade era de aceeaşi părere. Dortujla, oricât de sordidă 
va fi fost poziţia ei iniţială, controla în prezent resurse 
apreciabile şi, lucra mult mai important, era o Cucernică 
Maică dispunând de o non-navă care putea s-o ducă la 
Maica Superioară. Dortujla cunoştea coordonatele Planetei 
Canonicatului. Dar asta nu le era de nici un folos Furiilor, 
desigur. Ele ştiau că orice Cucernică Maică s-ar fi omorât 
mai degrabă decât să trădeze acest secret. 

Problemele generau probleme. Dar, mai întâi, o mică şuetă 
ca între Surori. Dortujla va şti, cu siguranţă, să interpreteze 
corect motivațiile Maicii Superioare. Odrade orientă 
conversaţia spre chestiuni personale. 

Totul merse bine. Dortujla era, în mod vizibil, amuzată, dar 
dispusă să se preteze la joc. 

Cucernicele Maici plasate în posturi izolate aveau tendinţa 
să-şi găsească ceea ce Surorile din Canonicat numeau 
„ocupaţii paralele”. Într-o epocă mai îndepărtată, asemenea 
îndeletniciri erau numite hobby-mi, însă atenţia ce li se 
acorda devenea deseori excesivă. Odrade considera 
majoritatea acestor „pasiuni” plictisitoare, dar găsi 
semnificativ faptul că Dortujla o numea pe a ei hobby. 

Colecţionează monede vechi! 

— Ce fel? 

— Am două piese de argint din Grecia Antică şi un obol de 
aur în stare perfectă. 

— Veritabile? 

— Categoric. 

Voia să spună că folosise Celelalte Memorii pentru a stabili 
fără tăgadă autenticitatea monedelor. Fascinant. Îşi exersa 
talentele de o manieră care-o fortifica, inclusiv în privinţa 
hobby-ului ei. Făcând să coincidă istoria interioară cu cea 
exterioară. 


— 'Toate astea sunt foarte interesante, Maică Superioară, 
declară în cele din urmă Dortujla. Vă sunt recunoscătoare 
pentru felul în care îmi daţi de înţeles că suntem încă Surori 
şi văd în interesul dumneavoastră pentru pictura veche un 
hobby asemănător cu al meu. Dar ştim foarte bine, 
amândouă, pentru ce mi-am asumat riscul să vin aici. 

— Contrabandiştii? 

— De bună seamă. Nu se poate ca Onoratele Matres să fi 
trecut cu vederea prezenţa mea pe Buzzell. Contrabandiştii 
obişnuiesc să vândă celui care oferă mai mult. Prin urmare, 
trebuie să presupunem că n-au pregetat să profite de 
informaţiile preţioase pe care le deţineau despre Buzzell, 
gemone şi prezenţa pe planetă a unei Cucernice Maici, cu 
aparatul ei administrativ. Să nu uităm că Îngrijitorii au ştiut 
să mă găsească. 

La naiba! Gândi Odrade. De o asemenea consilieră aş avea 
nevoie alături de mine. Mă întreb câte comori ca aceasta 
zac îngropate cine ştie pe unde, îndepărtate din motive 
meschine. De ce ne privăm atât de des de unele dintre 
Surorile noastre cele mai talentate? E o veche slăbiciune pe 
care Comunitatea n-a reuşit încă să o exorcizeze. 

— Cred că, în clipa de faţă, deţinem o informaţie prețioasă 
cu privire la Onoratele Matres, spuse Dortujla. 

Nu era nevoie de o înclinare a capului în semn de 
încuviinţare. Acesta era motivul principal care o adusese pe 
Dortujla în Canonicat. Furiile dezlănţuite se năpustiseră 
asupra Vechiului Imperiu, masacrând şi pârjolind în tot 
locul unde bânuiau prezenţa unei comunităţi Bene Gesserit. 
De Buzzell însă nu se atinseseră, deşi era imposibil să nu-i 
cunoască existenţa şi coordonatele. 

— De ce? Întrebă Odrade, dând glas gândului care le 
frământa pe amândouă. 

— Să nu pricinuieşti niciodată stricăciuni propriului tău 
cuib, răspunse Dortujla. 

— Crezi că s-au şi infiltrat pe Buzzell? 

— Încă nu. 


— Dar crezi că vor să cucerească planeta. 

— Proiecţie primară. 

Odrade o privi lung. Vasăzică Dortujla mai avea un hobby 
în afară de numismatică! Scotocea prin Celelalte Memorii în 
căutarea unor talente pe care le dezgropa şi le perfecționa 
în folosul ei. La urma urmei, cine ar fi putut s-o blameze? 
Timpul trebuie că se scurgea chinuitor de încet pe Buzzell. 

— E rezultatul unui calcul mentatic, rosti cu voce vădit 
acuzatoare Odrade. 

— Da, Maică Superioară. 

Foarte umilă. Cucernicele Maici aveau voie să-şi exploreze 
în acest fel Celelalte Memorii doar cu autorizaţia specială a 
Casei Canonicatului şi, în acest caz, numai cu ajutorul şi sub 
supravegherea altor Surori. Dortujla rămăsese, aşadar, o 
rebelă. Dădea curs propriilor ei dorinţe aşa cum făcuse şi 
cu amantul ei interzis. Perfect! Bene Gesseritul avea nevoie 
de asemenea rebele. 

— Vor să pună mâna pe Buzzell intact, spuse Dortujla. 

— O planetă-ocean? 

— Ar fi o lume cât se poate de convenabilă pentru slugi 
amfibii. Nu Fiutarii sau îngrijitorii. Pe aceştia i-am studiat în 
amănunţime. 

Indiciile sugerau un posibil plan al Onoratelor Matres de a 
înfiinţa o colonie de slujitori-sclavi, eventual amfibii, care să 
fie folosiţi pentru recoltarea gemonelor. Onoratele Matres 
ar fi putut să obţină sclavi amfibii. lehnicile care serviseră 
pentru producerea Fiutarilor puteau crea, probabil, multe 
alte forme de viaţă inteligentă. 

— Sclavii sunt factori de dezechilibru periculoşi, zise 
Odrade. 

Dortujla manifestă primul ei semn de emoție intensă - cel 
al unei aversiuni profunde, care o făcu să-şi strângă buzele 
într-o linie subţire. 

Era o schemă pe care Bene Gesseritul o repertoriase de 
mult: eşecul inevitabil al oricărei forme de sclavie sau de 
aservire. Se crea, astfel, un rezervor de ură. Duşmani 


implacabili. Cine nu avea nici o speranţă de a-i extermina 
pe toţi aceşti duşmani nu se putea încumeta nici măcar să 
încerce. Orice efort era temperat de certitudinea că 
asuprirea nu făcea decât să întărească duşmanul. Asupriţii 
rămâneau încredinţaţi că avea să vină şi ziua lor şi Cerul să- 
i ajute pe asupritori când avea să vină acea zi. O sabie cu 
două tăişuri. Întotdeauna, cei oprimaţi învățau de la 
opresori şi-i copiau. Când se întorcea roata, scena era 
pregătită pentru o nouă repriză de violenţe şi răzbunări - 
cu rolurile inversate. Apoi rolurile se inversau iarăşi şi 
iarăşi, la nesfârşit. 

— Oare nu se vor maturiza niciodată? Murmură Odrade. 
Dortujla nu avea nici un răspuns; avea doar o sugestie 
practică: 

— Trebuie să mă întorc pe Buzzeill. 

Odrade chibzui. Încă o dată, Cucernica Maică ostracizată 
i-o lua înainte Maicii Superioare. Oricât de neplăcută era 
hotărârea, ştiau, amândouă, că era cea mai bună pe care-o 
puteau lua. Fiutarii şi îngrijitorii aveau să revină. Mai 
important,.dat fiind că era vorba de o planetă la care 
râvneau Onoratele Matres; existau toate şansele ca aceşti 
vizitatori din Dispersie să fi fost deja observați. Onoratele 
Matres aveau să fie obligate să acţioneze, iar reacţia lor 
putea să dezvăluie lucruri noi despre ele. 

— Fireşte, ele cred că Buzzell este momeala unei capcane, 
spuse Odrade. 

— Aş putea face să se răspândească informaţia că am fost 
surghiunită de Surorile mele. E uşor de verificat. 

— Te propui drept momeală? 

— Maică Superioară, dacă ar putea fi ademenite să poarte 
tratative? 

— Cu noi? 

Ce idee senzaţională! 

— Ştiu că istoria lor nu-i tocmai cea a unor negocieri 
rezonabile. Totuşi... 


— E o sugestie strălucită! Dar să facem ca treaba să fie şi 
mai ispititoare. Să le dăm de înţeles că am ajuns la 
convingerea că trebuie să negociez cu ele capitularea Bene 
Gesseritului. 

— Maică Superioară! 

— N-am nici cea mai mică intenţie de capitulare, 
bineînţeles. Dar ce mijloc mai bun avem pentru a le 
determina să parlamenteze? 

— Buzzell nu este un loc potrivit pentru o întâlnire. 
Amenajările noastre sunt foarte modeste. 

— Onoratele Matres dispun de o bază solidă pe Joncţiune. 
Dacă ele ar propune această planetă drept loc de întâlnire, 
te-ai putea lăsa convinsă? 

— Ar fi necesară o pregătire minuțioasă, Maică 
Superioară. Extrem de minuțioasă, întări Odrade, apoi 
degetele ei dansară în câmpul consolei. Da, astă-seară, rosti 
ea, răspunzând unei întrebări vizuale şi, imediat după 
aceea, i se adresă din nou lui Dortujla: Aş vrea să te prezint 
Consiliului meu şi altor câteva persoane înainte de plecarea 
dumitale. Îţi vom da toate instrucţiunile în amănunţime, dar 
ai de pe acum asigurarea mea personală că vei fi 
însărcinată cu o misiune oficială. Esenţialul este să obţii de 
la ele o întâlnire pe Joncţiune. Şi... Sper să-ţi dai seama cât 
de mult îmi displace să mă folosesc astfel de dumneata 
drept momeală. 

Văzând că Dortujla cade pe gânduri, fără a răspunde 
nimic, Odrade adăugă: 

— S-ar putea ca ele să refuze orice tratative şi să te 
lichideze. Cu toate astea, eşti cea mai bună momeală de 
care dispunem. 

Dortujla demonstră că mai avea încă simţul umorului: 

— Adevărul e că nici pe mine nu prea mă încântă ideea de 
a mă bălăbăni în vârful unui cârlig, Maică Superioară. Aşa 
că v-aş ruga să ţineţi strâns băţul undiţei. 

Se ridică şi, privind biroul încărcat al lui Odrade, adăugă: 


— Aveţi atâta de lucru şi mă tem că v-am reţinut şi prea 
mult peste ora prânzului. 

— Vom lua masa aici, împreună, Soră dragă. Pentru 
moment, eşti mai importantă decât orice altceva. 

Orice stat este o abstracţie. 

Octun Politicus. 

Arhivele B. G. 

LUCILLA îşi repeta întruna că nu trebuia să se lase 
înşelată de caracterul familiar al acestei încăperi cu pereţii 
de un verde crud şi al prezenţei regulate a Preaonoratei 
Mater. Aceasta era Joncţiunea, fortăreaţa celor ce 
urmăreau nimicirea Bene Gesseritului. Acesta era inamicul. 
lar aceasta era cea de-a şaptesprezecea zi. 

Infailibilul orologiu mental ce se pornise în momentul 
Agoniei Mirodeniei îi spunea că organismul ei se adaptase 
la ritmurile circadiene ale planetei. Se trezise în zori. Nu se 
ştia când avea să capete de mâncare. Onoratele Matres nu-i 
acordau decât o singură masă pe zi. 

Şi, mereu, Fiutarul acela în cuşca lui. Un mod de ai se 
reaminti: Amândoi, închişi în cuşti. Aşa procedăm noi cu 
fiarele periculoase. Chiar dacă le mai lăsăm din când în 
când să iasă ca să-şi dezmorţească picioarele şi să ne 
procure plăceri, după aceea trebuie să se întoarcă în cuşcă. 

În mâncare, o cantitate minimă de melanj. Nu din 
economie, la bogăţia în care se scăldau ele. Mai degrabă 
pentru a-i da de înţeles „ce ai putea avea dacă te-ai arăta 
rezonabilă”. 

Când va veni, astăzi? 

Aparițiile Preaonoratei Mater nu aveau un orar stabil. 
Pentru a dezorienta prizoniera? Probabil. Pe de altă parte, 
programul unei comandante supreme era, desigur, destul 
de încărcat. Ca atare, îşi vizita periculosul animal favorit pe 
apucate, între două ocupaţii oficiale. 

Periculoasă poate că sunt, Doamnă Păianjen, dar nu sunt 
animalul tău favorit. 


Lucilla simţea în jurul ei prezenţa multor dispozitive de 
supraveghere şi nu doar vizuală. Sonde care explorau de la 
distanţă carnea, căutând arme ascunse, examinând 
funcţionarea organelor. Are vreun implant dubios? Vreo 
proteză încorporată pe cale chirurgicală în organism? 

N-am de nici unele, Doamnă Păâianjen. Noi ne bizuim doar 
pe lucrurile cu care ne-a înzestrat natura la naştere. 

Lucilla era conştientă de cel mai apropiat mare pericol 
care-o pândea şi anume sentimentul c-ar putea să nu fie la 
înălţimea prezentei situaţii. Temnicerele ei o mențineau 
într-o poziţie cumplit de dezavantajoasă, dar nu izbutiseră 
să-i distrugă capacităţile Bene Gesserit. Era capabilă, încă, 
să-şi curme funcţiile vitale printr-un simplu efort de voinţă, 
înainte ca shere-ul din organismul ei să-şi fi pierdut 
eficacitatea până la punctul de-a o aduce în pragul trădării. 
Dispunea încă de toate facultăţile ei mintale... Şi de 
mulţimea de pe Lampadas. 

Trapa din perete se deschise şi cuşca în care era închis 
Fiutarul alunecă în cameră. Regina-Păianjen era, deci, pe 
drum. Anunţându-şi sosirea printr-o ameninţare, ca de 
obicei. 

Dar foarte devreme, azi. N-a venit niciodată atât de 
devreme. 

— Bună dimineaţa, Fiutarule, rosti Lucilla cu o inflexiune 
voioasă. 

Fiutarul îşi îndreptă ochii spre ea, dar nu vorbi. 

— Îmi închipui că urăşti cuşca aia. 

— Nu place cuşca. 

Lucilla constatase deja că aceste creaturi posedau un 
anumit vocabular activ, dar nu reuşise încă să-i determine 
întinderea. 

— Presupun că şi pe tine te înfometează. Ţi-ar plăcea să 
mă primeşti de mâncare? 

— Ivlâncare. 

Cu o vădită notă de interes. 

— Aş vrea să pot fi îngrijitoarea ta. 


— Tu îngrijitoare? 

— Dacă aş fi, mi-ai da ascultare? 

Jilţul masiv al Reginei-Păianjen se înălţă încet din locaşul 
său de sub pardoseală. Ea încă nu-şi făcu apariţia, dar nu 
încăpea îndoială că asculta „conversaţia”. 

Fiutarul o scruta pe Lucilla cu o intensitate neobişnuită. 

— Îngrijitorii te ţin în cuşcă, flămând? 

— Îngrijitorii? 

Intonaţia era net interogativă. 

— Vreau s-o ucizi pe Preaonorata Mater. 

Asta n-avea să le. Surprindă. 

— Să ucid Dama! 

— Şi s-o mănânci. 

— Dama otravă. 

Cu un aer deprimat. 

Oho! lată o informaţie interesantă! 

— Nu e otravă. Carnea ei e la fel ca a mea. 

Fiutarul se apropie de marginea cuştii. Cu mâna stângă îşi 
răsfrânse buza de jos, descoperind o cicatrice roşie, cu 
aspectul unei arsuri. 

— De la otravă, rosti el, apoi lăsă mâna jos. 

Cum i-o fi făcut-o? Nu simţise la ea nici un miros de otravă. 
Doar cel de carne umană plus izul drogului pe bază de 
adrenalină care le provoca Onoratelor Matres colorarea 
ochilor în portocaliu atunci când se mâniau... Precum şi 
celelalte reacţii, dezvăluite de Murbella. Sentimentul unei 
superiorităţi absolute. 

Până unde mergea capacitatea de înţelegere a unui 
Fiutar? 

— Era o otravă amară? Întrebă ea. 

Fiutarul se strâmbă şi scuipă. 

Gest mai rapid şi mai grăitor decât vorbele. 

— O urăşti pe Dama? 

Fiutarul îşi arătă caninii. 

— 'Ţi-e frică de ea? 

Un zâmbet. 


— Atunci, de ce n-o ucizi? 

— Tu nu îngrijitoare. 

Deci, trebuie ca un îngrijitor să le dea ordinul de-a ucide! 
Preaonorata Mater intră în odaie şi se duse să se aşeze în 
jilţul ei. 

Lucilla îşi acordă din nou glasul pe tonul voios: 

— Bună dimineaţa, Dama. 

— Nu ţi-am dat voie să-mi spui aşa. 

Cu voce scăzută şi un început de licăr portocaliu în ochi. 

— Am conversat puţin cu Fiutarul. 

— Ştiu. (Licărul portocaliu se intensifică.) Şi dacă mi l-ai 
răzgâiat... 

— Dar, Dama... 

— Să nu-mi mai spui aşa! 

Sări din jilţ, cu ochii aruncând flăcări portocalii. 

— Te rog să iei loc, spuse Lucilla. Nu aşa se conduce un 
interogatoriu. (O armă periculoasă, sarcasmul...) leri ai 
spus că vrei să continuăm discuţia noastră pe teme politice. 

— De unde ştii că a fost ieri? 

Se reaşezase, dar ochii îi ardeau încă. 

— "Toate Surorile Bene Gesserit au această aptitudine. 
Simţim ritmurile oricărei planete după câteva zile petrecute 
pe suprafaţa ei. 

— Straniu talent. 

— O poate face oricine. Nu-i decât o chestiune de 
sensibilizare. 

— Aş putea învăţa s-o fac şi eu? 

Portocaliul începea să se estompeze. 

— Am spus oricine. Eşti tot o fiinţă umană, nu? 

O întrebare care nu a primit încă un răspuns definitiv. 

— De ce spuneai că voi, vrăjitoarele, n-aveţi guvern? 
Preferă să schimbe subiectul. Aptitudinile noastre speciale 
o neliniştesc. 

— Nu asta am spus. Am spus că nu avem o formă 
tradiţională de guvern. 

— Nici măcar un cod social? 


— Nu există cod social care să poată face faţă tuturor 
necesităţilor. Ceea ce constituie o crimă într-un tip de 
societate poate fi o obligaţie morală într-altul. 

— Toate societăţile au un guvern. 

Portocaliul dispăruse cu totul. De ce-o fi interesând-o într- 
atât subiectul ăsta? 

— Societăţile au politica. 'Ţi-am explicat asta ieri: politica 
este arta de a părea sincer şi total deschis în timp ce 
disimulezi cât mai multe lucruri cu putinţă. 

— Vasăzică voi, vrăjitoarele, disimulaţi tot timpul. 

— N-am zis asta. Când pronunţăm cuvântul „politica”, e 
pentru a ne pune în gardă Surorile. 

— Nu te cred. Oamenii creează întotdeauna o formă sau 
alta de... 

— Înţelegere? 

— E un cuvânt la fel de bun ca oricare altul! 

Dar s-ar părea c-o înfurie! 

Văzând că Lucilla nu se grăbea să mai adauge ceva, 
Preaonorata Mater se aplecă în fată. 

— Acum eşti pe cale să disimulezi ceva! 

— Nu-i dreptul meu să-ţi ascund lucruri care v-ar putea 
ajuta să ne înfrângeţi? 

Să vedem cum va reacţiona la nada asta apetisantă! 

— Ştiam eu! 

Preaonorata Mater se lăsă pe spate, cu un aer satisfăcut. 

— Pe de altă parte, zise Lucilla, de ce nu ţi-aş spune? Eşti 
încredinţată că nişele puterii au existat dintotdeauna 
pentru a fi umplute şi nu vezi ce arată asta despre 
Comunitatea Surorilor mele. 

— Oh, lămureşte-mă tu, rogu-te! 

Cam chinuită, ironia ei. 

— Dumneata crezi că totul se conformează unor instincte 
datând din epoca tribală şi chiar dinaintea ei. Căpeteniile şi 
Sfatul Bătrânilor. Maica Misterelor şi Conciliabulul de Taină. 
Şi înainte de asta, Bărbatul Puternic (sau Femeia) care avea 


grijă ca toată lumea să aibă ce mânca şi să fie apărată prin 
focul aprins la intrarea cavernei. 

— E de înţeles. 

Oare? 

— Oh, sunt de acord. Evoluţia formelor e destul de clar 
stabilită. 

— Evoluţia, vrăjitoareo! Ca treptele unei scări. 

Evoluţia... Vezi cum se repede la cuvintele-cheie? 

— E o forţă care poate fi controlată întorcând-o asupra ei 
însăşi. 

Controlată! Uite cum i-ai stârnit interesul. Adoră cuvântul 
ăsta. 

— Aşadar, fabricaţi şi voi legi, ca toată lumea! 

— Reguli, să zicem. Dar nu-s, toate astea, vremelnice? 

— Evident. Extrem de interesată. 

— Şi totuşi, urmă Lucilla, societatea voastră este 
administrată de birocrate care ştiu foarte bine că nu poate 
exista nici cea mai mică urmă de imaginaţie în ceea ce fac. 

— Şi asta-i aşa important? 

E nedumerită. Uite-o cum se încruntă. 

— Doar pentru dumneata, Onorată Mater. 

— Preaonorată Mater! Ce susceptibilă el 

— De ce nu-mi permiţi să-ţi spun Dama? 

— Nu suntem intime. 

— Fiutarul face parte dintre intimii dumitale? 

— Nu mai schimba vorba! 

— Vreau spălat dinţi, făcu Fiutarul. 

— Gura! 

Foc şi pară, de-a binelea! 

Fiutarul se lăsă pe vine, dar fără să pară intimidat. 

Preaonorata Mater îşi întoarse ochii portocalii spre Lucilla. 

— Ce-i cu birocraţii? 

— N-au loc de manevră pentru că aşa se îngraşă superiorii 
lor. Pentru cine nu vede diferenţa dintre reguli şi legi şi 
unele şi celelalte au forţa legii. 

— Eu nu văd diferenţa. Nu-şi dă seama ce dezvăluie. 


— Legile perpetuează mitul schimbării impuse cu forţa. Un 
viitor luminos va fi construit prin aplicarea cutărei sau 
cutărei legi. Legile impun viitorul. Regulile, probabil, impun 
trecutul. 

— Probabil? 

Alt cuvânt care nu-i place. 

— În ambele cazuri, acţiunea e iluzorie. Ca atunci când o 
comisie este însărcinată cu studierea şi soluţionarea unei 
probleme. Cu cât comisia va avea mai mulţi membri, cu atât 
va fi mai îngreunată rezolvarea problemei, din cauza 
tuturor ideilor lor preconcepute. 

Atenţie! Se gândeşte serios la ceea ce-i spui, raportându- 
se la situaţia ei. 

Lucilla îşi modulă glasul pe tonul cel mai rezonabil: 

— Trăiţi în funcţie de un trecut hiperbolizat şi încercaţi să 
înţelegeţi un viitor pe care nu-l recunoaşteţi. 

— Noi nu credem în preştiinţă. 

Nu-i adevărat, ea crede! Din fericire! E singurul motiv 
pentru care ne lasă încă în viaţă. 

— Ascultă-mă, te rog, Dama. Există întotdeauna un 
dezechilibru când te închizi într-un cerc strâmt de legi. 

Fii cu băgare de seamă! N-a tresărit când i-ai spus Dama. 
Jilţul scârţâi când Preaonorata Mater îşi schimbă brusc 
poziţia. 

— Dar legile sunt necesare! 

— Necesare? lată, într-adevăr, o idee periculoasă. 

— Cum aşa? 

Uşurel. Se simte ameninţată. 

— Aceste reguli şi legi aşa-zis necesare te împiedică să te 
adaptezi. În mod inevitabil, totul sfârşeşte prin a se nărui. 
Ca în cazul bancherilor, care cred că pot cumpăra viitorul. 
„Puterea pe timpul vieţii mele! Ducă-se dracului urmaşii 
mei!” 

— Ce fac urmaşii mei pentru mine? 

Nu-i spune! Priveşte-o. Reacţia ei e cea a nebuniei 
obişnuite. Mai dă-i o mostră. 


— Onoratele Matres şi-au făcut debutul ca teroriste. În 
primul rând birocrate, v-aţi ales cu bună ştiinţă, drept 
armă, teroarea. 

— Când ai o armă în mână, trebuie s-o foloseşti. Dar e 
adevărat că am fost rebele. De ce „teroriste“? E o noţiune 
care evocă prea mult haosul. 

Îi place cuvântul ăsta, „haos”. Defineşte totul din exterior. 
Nici măcar nu întreabă cum de le cunoşti originile. Acceptă 
talentele noastre „misterioase ,. 

— Nu ţi se pare ciudat, Dama... (Nici o reacţie; poţi să 
continui)... Faptul că toţi rebelii ajung să se conformeze 
unor şabloane vechi de îndată ce dobândesc victoria? Nu-i 
atât vorba de o capcană în calea tuturor guvernelor, cât de- 
un miraj care-i aşteaptă pe cei ce ajung la putere. 

— Ha! Şi eu care credeam c-o să-mi spui ceva nou. Cunosc 
refrenul: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod 
absolut.” 

— Greşit, Dama. E ceva mai subtil şi, în acelaşi timp, mult 
mai insidios. Puterea exercită o mare atracţie asupra 
naturilor coruptibile. 

— Îndrăzneşti să mă acuzi de corupţie? 

Atenţie la ochi! 

— Eu? Să te acuz? Singura persoană care-ar putea face 
asta eşti dumneata însăţi. Eu nu fac altceva decât să-ţi 
prezint opinia Bene Gesseritului. 

— Fără a-mi spune nimic nou! 

— Şi totuşi, noi avem convingerea că, deasupra oricăror 
legi, există o moralitate, care trebuie să stea de strajă 
pentru a împiedica introducerea oricăror reguli imuabile. 

Ai folosit ambele cuvinte în aceeaşi frază şi nici măcar n-a 
băgat de seamă. 

— Puterea triumfă întotdeauna, vrăjitoareo. Asta e legea. 

— Iar guvernele care se menţin destul de mult timp în 
umbra acestui precept ajung să fie impregnate de corupţie. 

— Moralitatea voastră! 

Nu se prea pricepe la ironii, mai ales când e în defensivă. 


— Am încercat realmente să te ajut, Dama. Legile sunt 
periculoase pentru toată lumea - vinovaţi şi nevinovaţi, 
deopotrivă. Indiferent dacă te consideri puternic sau lipsit 
de apărare. Legile nu au, în ele şi despre ele, nici un fel de 
înţelegere umană. 

— Înțelegerea umană e ceva care nu există! 

Lată şi răspunsul la întrebarea noastră. Nu sunt umane. 
Adresează-te subconştientului ei. Calea e larg deschisă. 

— Legile cer întotdeauna să fie interpretate. Cel care se 
priponeşte de lege nu vrea să lase nici o şansă compasiunii. 
Nici o marjă de manevră. „Legea e lege!” 

— Aşa şi este! 

Iarăşi în defensivă. 

— E altă idee foarte periculoasă, îndeosebi pentru 
nevinovaţi. Oamenii o ştiu instinctiv şi detestă asemenea 
legi. Fac tot soiul de lucruri mărunte, adesea în mod 
inconştient, pentru a torpila „legea” şi pe cei care se ocupă 
cu astfel de nerozii. 

— Cum îndrăzneşti să le numeşti nerozii? 

Ridicându-se pe jumătate din jilţ, apoi cufundându-se 
iarăşi în el. 

— Fiindcă sunt. lar legea, personificată de toţi cei al căror 
mijloc de subzistență îl reprezintă, se burzuluieşte când 
aude cuvinte ca ale mele. 

— Pe bună dreptate, vrăjitoareo! Dar nu-ţi porunceşte să 
taci. 

— Mai multe legi!” ziceţi voi. „Ne trebuie mai multe legi!” 
Şi creaţi, astfel, noi instrumente de noncompasiune. 
Întâmplător, creaţi şi noi slujbe pentru cei ce se hrănesc de 
pe urma sistemului. 

— Aşa a fost şi aşa va fi întotdeauna. 

— Iarăşi greşeşti. E un rondo. Merge ce merge, până când 
loveşte persoana sau grupul care nu trebuie. Şi atunci se 
dezlănţuie anarhia. Haosul. (Ai văzut cum a tresărit?) 
Rebeli, terorişti, explozii tot mai dese de violenţă sălbatică. 
Jihadul! Şi totul, pentru că s-a creat ceva nonuman. 


Şi-a dus mâna la bărbie. Ai grijă! 

— Cum de ne-am abătut într-atâta de la subiectul politicii, 
vrăjitoareo? Asta ţi-a fost intenţia? 

— Nu ne-am abătut nici o zecime de milimetru. 

— Presupun că acum ai să-mi spui că voi, vrăjitoarele, 
Practicaţi o formă de democraţie. 

— Cu o vigilenţă pe care nici nu poţi să ţi-o închipui. 

— Pune-mă la încercare. 

Crede că îi vei dezvălui un secret. N-o dezamăgi. 

— Democraţia prezintă neajunsul că poate fi abătută de la 
calea cea dreaptă prin scoaterea unor ţapi ispăşitori în faţa 
electoratului. Jos bogătaşii, jos hrăpăreţii, criminalii, 
conducătorii stupizi şi aşa mai departe, la nesfârşit. 

— Împărtăşiţi convingerile noastre. 

Cerule! Cu câtă ardoare doreşte să fim ca ele! 

— Zici că aţi fost birocrate care s-au răzvrătit. Cunoşti 
punctul slab. O birocraţie supraponderală la vârf şi la care 
electoratul nu poate ajunge se extinde în mod sistematic 
până la limita de energie a sistemului. Fură această energie 
de la bătrâni, de la pensionari, de la oricine. Şi mai cu 
seamă de la cei care alcătuiesc ceea ce s-a numit cândva 
clasa de mijloc, deoarece de acolo provine cea mai mare 
parte a energiei disponibile. 

— Vă consideraţi ca aparţinând... Clasei de mijloc? 

— Nu ne considerăm ca aparţinând nici unei categorii fixe. 
Dar Celelalte Memorii ne arată metehnele birocraţiei. 
Presupun că aveţi o formă oarecare de serviciu public 
pentru „clasele inferioare”. 

— Avem grijă de-ai noştri. 

Ce ecou neplăcut! 

— Atunci ştiţi cum diluează asta exprimarea opţiunilor. 
Simptomul principal: oamenii nu votează. Instinctul le 
spune că e inutil. 

— Democraţia este, oricum, o idee stupidă. 

— Suntem de aceeaşi părere. Promovează demagogia. O 
boală la care sunt predispuse toate sistemele electorale. Şi 


totuşi, demagogii sunt uşor de identificat. Vorbesc ca şi cum 
ar predica din amvon, cu gesturi teatrale şi folosind cuvinte 
ce vibrează de fervoare religioasă şi sinceră devoțiune 
divină. 

O umflă râsul! 

— Sinceritatea fără nimic în spatele ei cere mult 
antrenament, Dama. Genul ăsta de antrenament e 
întotdeauna detectabil. 

— De Dreptvorbitoarele voastre? 

Vezi cum se apleacă în faţă? Iar am agăţat-o. 

— De oricine îşi dă osteneala să înveţe semnele. 
Redundanţa. Strădaniile de a menţine atenţie asupra 
cuvintelor. Nu trebuie acordată niciodată atenţie cuvintelor. 
Trebuie observat ce face vorbitorul. În felul acesta, i se pot 
afla motivațiile. 

— Vasăazică, de fapt, n-aveţi democraţie. 

Dezvăluie-mi şi alte secrete ale Bene Gesseritului! 

— Ba da. 

— Păi, parcă ai spus că... 

— Dar o păzim cu cea mai mare grijă, fiind tot timpul cu 
ochii în patru la pericolele pe care ţi le-am descris. 
Pericolele sunt mari, însă şi satisfacţiile sunt pe măsură. 

— Ştii ce m-ai făcut să-nţeleg? Că sunteţi o adunătură de 
neghioabe! 

— Ea doamnă drăguță! Interveni Fiutarul. 

— 'Ţine-ţi gura sau te trimit înapoi la turmă! 

— Tu nu drăguță, Dama. 

— Vezi ce-ai făcut, vrăjitoareo? Mi l-ai stricat! 

— Presupun că mai ai şi alţii. 

Ohh! Ia te uită ce zâmbet! 

Lucilla reproduse exact acelaşi zâmbet, reglându-şi 
respiraţia după cea a Preaonoratei Mater, ca pentru a-i 
spune: Vezi cat de mult semănăm? Bineînţeles că am 
încercat să-ţi fac rău. N-ai fi făcut acelaşi lucru, în locul 
meu? 


— Deci ştiţi cum să procedaţi pentru ca o democraţie să 
funcţioneze exact cum vreţi voi. 

Cu o expresie de satisfacţie răutăcioasă. 

— Tehnica e destul de subtilă, dar nu dificilă. Ajunge să 
creezi un sistem în care majoritatea oamenilor să fie 
nemulţumiţi, în mod vag sau profund. 

Aşa vede ea lucrurile. Uite cum dă din cap la fiecare vorbă 
a ta. 

Lucilla continuă în ritmul încuviinţărilor din cap ale 
Preaonoratei Mater: 

— Asta contribuie la acumularea şi propagarea unor 
sentimente de ură şi dorinţă de răzbunare. După care, tot 
ce ai de făcut e să furnizezi ţinte pentru această ură, în 
funcţie de necesităţi. 

— Simplă tactică de diversiune. 

— l-aş zice, mai degrabă, de distragere a atenţiei. Nu le 
lăsa timp să pună întrebări. Îngroapă-ţi greşelile în noi şi 
noi legi. Trafic de iluzii. Tactică de matador. 

— Exact! Bine zis! 

E încântată. Dă-i înainte cu matadorul. 

— Agită frumuşel capa. Ei se reped cu capul înainte şi 
rămân năuci când nu dau de matador în spatele ei. Asta 
zăpăceşte electoratul întocmai cum îl zăpăceşte pe taur. La 
următoarele alegeri şi mai puţini oameni îşi vor folosi în 
mod inteligent votul. 

— "Tocmai asta şi urmărim! 

Urmărim! Oare îşi dă seama ce spune? 

— Apoi, critică apatia electorală. Fă-i să se simtă vinovaţi. 
Menţine-i într-o permanentă stare de abrutizare. Dă-le 
mâncare. Dă-le distracţii. Dar fără să exagerezi! 

— Oh, nu! Nu trebuie exagerat niciodată. 

— Fă-i să priceapă că foamea-i pândeşte după colţ dacă nu 
stau frumuşel în banca lor. Fă-i să întrezărească neplăcerile 
care-i aşteaptă pe cei ce fac valuri pentru a clătina corabia. 

Mulţumesc, Maică Superioară. E o metaforă cum nu se 
poate mai potrivită. 


— Şi nu lăsaţi taurul să doboare din când în când câte-un 
matador? 

— Ba cum să nu. „Irosc! Pe ăsta I-am aranjat!” Apoi 
aştepţi să se potolească râsul. 

— Ştiam eu că nu îngăduiţi voi democraţia. 

— De ce nu vrei să mă crezi? 

Atenţie! Te joci cu focul! 

— Pentru că aţi fi obligate să permiteţi alegeri libere, să 
aveţi juraţi şi judecători şi... 

— Avem Instructoarele. Un fel de Juriu General. 

Acum ai descumpănit-o de-a binelea. 

— Dar fără legi... Sau reguli, sau cum vrei să le zici? 

— Nu ţi-am spus că facem distincţie? Regulile - pentru 
trecut. Legile - pentru viitor. 

— Dar, într-un fel sau altul, le impuneţi anumite limite 
acestor... Acestor Instructoare! 

— Pot lua orice decizie doresc. Aşa cum şi trebuie să 
funcţioneze un juriu. Ducă-se dracului legea! 

— Asta-i o idee extrem de derutantă. 

Chiar că-i derutată. Uite-o cum priveşte în gol. 

— Prima regulă a democraţiei noastre e următoarea: nici o 
lege nu trebuie să impună restricţii unui juriu. Asemenea 
legi sunt stupide. E uimitor cât de proşti pot fi oamenii când 
acţionează în grupuri mici, preocupate doar de interesele 
lor. 

— Cu alte cuvinte, mă faci proastă! 

Atenţie la portocaliu! 

— Se pare că există o lege a naturii care spune că e 
aproape imposibil ca un grup autonom să acţioneze în mod 
inspirat. 

— Inspirat! Ştiam eu! 

E un zâmbet periculos. Ai grijă! 

— Adică intrând în armonie cu forţele vitale, ajustânduc-ţi 
acţiunile în aşa fel, încât viaţa să-şi poată urma cursul. 

— Cu maximum de fericire pentru cât mai mulţi oameni, 
fireşte. 


Iute! Ne-am arătat prea isteţe! Schimbă subiectul! 

— E un element pe care Tiranul a omis să-l includă în 
Poteca lui de Aur. N-a luat în considerare fericirea omenirii, 
ci doar supraviețuirea ei. 

Ţi-am spus să schimbi subiectul! Uită-te la ea! E turbată 
de furie! 

Preaonorata Mater cobori mâna care-i acoperea bărbia. 

— Şi eu care voiam să-ţi propun să ni te alături, să fac din 
tine una de-a noastră. Să te eliberez. 

Abate-i gândul de la asta! Repede! 

— Să nu vorbeşti! Porunci Preaonorata Mater. Nici să nu 
deschizi gura! 

S-a terminat! 

— I-ai da ajutor lui Logno sau vreuneia dintre celelalte, ca 
să-mi ia locul! (Se uită la Fiutarul ghemuit.) Mâncare, 
puiule? 

— Nu mâncare doamna drăguță. 

— Atunci am să arunc hoitul ei turmei! 

— Preaonorata Mater... 

— Ţi-am spus să nu vorbeşti! Şi-ai îndrăznit să-mi zici 
Dama! 

Preaonorata Mater sări fulgerător din jilţ. Uşa cuştii lui 
Lucilla se deschise brusc, izbindu-se de perete. Lucilla 
încercă să se ferească, dar plasa de filament shiga îi 
împiedică mişcarea. Nu văzu lovitura de picior care-i zdrobi 
tâmpla. 

În clipa morţii, percepțiile Lucillei fură invadate de un 
urlet de furie - cel al mulţimii de pe Lampadas care-şi 
elibera emoţiile ferecate vreme de nenumărate generaţii. 

Unii nu participă niciodată la nimic. Viaţa li se întâmplă 
pur şi simplu. Se menţin printr-o stăruinţă mai mult sau mai 
puţin tâmpă şi rezistă cu furie sau violenţă la orice i-ar 
putea smulge din înverşunatele lor iluzii de securitate. 

Alma Mavis Iaraza. 

ÎNAINTE ŞI ÎNAPOI, înapoi şi înainte, cât fusese ziua de 
lungă, Odrade făcuse să se perinde înregistrările ochilor 


corn, căutând ceva - neliniştită, nehotărâtă. Mai întâi îl 
urmărise pe Scytale, apoi pe tânărul Teg, aflat tot acolo, cu 
Duncan şi Murbella. În cele din urmă, se postase în faţa 
ferestrei, cu privirea pierdută, gândindu-se la ultimul 
raport pe care Burzmali îl expediase de pe Lampadas. 

Peste cât timp puteau încerca să restabilească memoria 
Basharului? Avea să le dea ascultare ghola-ul când va fi în 
posesia amintirilor sale originale? 

De ce n-a mai dat nici un semn de viaţă Rabinul? E cazul 
să iniţiem procedura Extremis Progressiva, împărtăşind 
între noi cât de mult va fi cu putinţă? 

Efectul asupra moralului ar fi fost devastator. 

Înregistrările continuau să se proiecteze deasupra biroului 
în timp ce asistentele şi colaboratoarele ei intrau şi ieşeau 
necontenit. Întreruperi inevitabile. O semnătură aici. O 
aprobare dincoace. Trebuie diminuată alocaţia de melanj a 
cutărui grup? 

Bellonda era de faţă, aşezată în caniscaunul ei de lângă 
birou. Renunţase s-o mai întrebe pe Odrade ce anume 
căuta, mulţumindu-se s-o privească fix, neîndurătoare. 

Discutaseră despre riscul resuscitării influenţei nefaste a 
Tiranului în cazul apariţiei unor noi populaţii de viermi de 
nisip în Dispersie. Acel „vis fără sfârşit” conţinut în fiecare 
urmaş al viermelui o îngrijora încă pe Bell. Dar numai şi 
datele demografice arătau că influenţa Tiranului asupra 
destinului omenirii încetase. 

Ceva mai înainte, 'lamalane intrase pentru a-i cere o 
informaţie lui Bellonda. Aceasta, cu capul plin de recentele 
statistici elaborate de Arhive, se lansase într-o diatribă pe 
tema mişcărilor migratorii ale Bene Gesseritului şi a 
consecinţelor lor asupra stării resurselor Comunităţii. 

Odrade continuă să privească pe fereastră în timp ce se 
lăsa înserarea. Întunericul se înstăpânea aproape pe 
nesimţite. Când se înnopta de-a binelea, Odrade zări 
luminiţe în depărtare. Casele de pe plantaţii. Ştia că 
luminile fuseseră aprinse cu mult înainte, dar avea senzaţia 


ciudată că noaptea era cea care le crease. Ici şi colo, unele 
se stingeau în vreme ce oamenii se deplasau în locuinţele 
lor. 

Unde nu-i nimeni, nu e nevoie de lumină. Energia nu 
trebuie risipită. 

Licăririle îi reţinură câteva clipe atenţia. Variaţie a vechii 
întrebări despre copacul care cade în pădure. Face el 
zgomot dacă nu-i nimeni să-l audă? Odrade era dintre cei 
ce spuneau că vibraţiile existau, indiferent dacă erau sau nu 
înregistrate de un sistem senzorial. 

Există, oare, sisteme senzoriale secrete care urmăresc 
Dispersia noastră? Ce tehnici şi invenţii noi vor fi folosind 
Primii Dispersaţi? 

Bellonda socoti că lăsase tăcerea să se prelungească 
îndeajuns. 

— Dar! Emiţi semnale neliniştitoare pentru întregul 
Canonicat. 

Odrade acceptă remarca fără comentariu. 

— Oricare ţi-ar fi intenţiile, ele sunt interpretate drept 
nehotărâre, urmă Bellonda. (Cât de abătut îi era glasul!) 
Grupuri importante au ridicat problema înlocuirii tale. 
Instructoarele au cerut să se supună la vot. 

— Numai Instructoarele? 

— Dar! E adevărat că, deunăzi, i-ai făcut semn cu mâna lui 
Praska, spunându-i că e minunat să fâi în viaţă? 

— Da. 

— Ce ai făcut, practic, până acum? 

— Am reevaluat situaţia. Încă tot nici o veste de la 
Dortujla? 

— Ai întrebat asta de cel puţin zece ori pe ziua de azi! 
Făcu Bellonda. Apoi, arătând spre biroul lui Odrade: Te tot 
întorci la ultimul raport pe care ni l-a trimis Burzmali de pe 
Lampadas. Ne-a scăpat ceva din vedere? 

— De ce se cramponează inamicele noastre de Gammu? 
Vreau răspunsul tău de mentat. 

— Datele pe care le posed sunt insuficiente şi ştii asta! 


— Fără a fi mentat, Burzmali ne-a schiţat un tablou 
impresionant al evenimentelor, Bell. Dar îmi spun că, în 
definitiv, a fost cel mai bun discipol al Basharului şi că era 
normal să posede unele dintre însuşirile maestrului său. 

— Vorbeşte pe şleau, Dar. Ce anume vezi în raportul lui 
Burzmali? 

— Umple un gol. Nu în întregime, dar... Mă intrigă modul 
în care se referă întruna la Gammu. Multe forţe economice 
au stabilit legături puternice pe Gammu. De ce n-au retezat 
inamicele noastre aceste legături? 

— Pentru că activează ele însele în acelaşi sistem, evident. 

— Şi dacă am lansa un atac hotărâtor împotriva Gammu- 
ului? 

— Nimeni nu e dispus la afaceri într-un mediu periculos. 
Asta vrei să spui? 

— În parte. 

— Majoritatea forţelor care aderă la acel sistem economic 
ar căuta să se stabilească altundeva. Pe o altă planetă, cu o 
altă populaţie supusă. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca previziunile lor să poată fi mai sigure. 
Bineînţeles, ar avea grijă să-şi întărească apărările. 

— Alianţa aceea, a cărei existenţă o presupunem noi, Bell, 
şi-ar înzeci eforturile pentru a ne găsi şi a ne distruge. 

— Cu siguranţă. 

Comentariul laconic al Bellondei sili gândurile lui Odrade 
să se întoarcă spre exterior. Privi, în zare, munţii înzăpeziţi 
care sclipeau în lumina stelelor. Oare dintr-acolo aveau să 
apară navele inamice? 

Impactul unui asemenea gând ar fi putut să deprime un 
psihism mai puţin puternic. Dar Odrade nu avea nevoie de 
Litania împotriva Fricii pentru a-şi păstra mintea limpede. 
Cunoştea o formulă mai simplă. 

Înfruntă-ţi spaimele sau ţi se vor căţăra în spinare. 

Atitudinea ei era tranşantă. Lucrurile cele mai terifiante 
din univers îşi aveau obârşia în mintea omului. Coşmarul 


(calul alb al dispariţiei Bene Gesseritului) avea o formă 
deopotrivă mitologică şi reală. Furia care venea cu toporul 
putea lovi, la fel de bine, carnea sau mintea. De terorile 
mentale însă nu se putea fugi. 

Înfruntă-le, deci! 

Ce înfrunta ea, în întunericul acesta? Nu Furia fără faţă, 
care o urmărea cu toporul, nu prăbuşirea în prăpastia 
necunoscută (ambele, vizibile fărâmei ei de talent), ci 
realele Onorate Matres şi eventualii lor aliaţi. 

Iar eu nu pot îndrăzni să folosesc nici măcar picul de 
preştiinţă de care sunt capabilă, pentru a ne călăuzi. Dacă 
aş face-o, aş risca să blochez viitorul nostru într-o formă 
imuabilă. Este ceea ce au făcut Muad'Dib şi fiul său, 
Tiranul, iar Tiranului i-au trebuit treizeci şi cinci de secole 
pentru a ne scoate la liman. 

Lumini în mişcare nu prea departe îi atraseră atenţia. 
Horticultori care lucrau încă, la această oră târzie. 
Continuând să emondeze livezile, ca şi cum venerabilii pomi 
fructiferi aveau să dăinuie o veşnicie. Ventilatoarele 
aduceau un miros vag de fum de la focurile în care ardeau 
ramurile tăiate. Mereu atenţi la asemenea amănunte, 
grădinarii Bene Gesseritului. Nu lăsau niciodată prin 
preajmă ramuri uscate care să atragă paraziți ce ar fi putut 
ataca apoi arborii vii. Totul, curat şi îngrijit. Totul, plănuit 
dinainte. Habitatul trebuie păstrat. Momentul prezent face 
parte din eternitate. 

Nu trebuie lăsate prin preajmă ramuri uscate? 

Era Gamrau o ramură uscată? 

— Ce găseşti atât de fascinant la livezile astea? Vru să ştie 
Bellonda. 

Odrade răspunse fără să se întoarcă: 

— Mă întremează. 

Cu doar două seri în urmă se plimbase prin locurile acelea. 
Aerul era rece şi înviorător, iar deasupra solului plutea o 
pâclă subţire. Sub tălpile ei, frunzele căzute foşneau şi 
lăsau să răzbată un uşor miros de compost din locurile unde 


rarele ploi găsiseră adâncituri în care apa stagnase la cald. 
Un miros de smârcuri, mai degrabă plăcut. Fermenţii 
obişnuiţi ai vieţii, chiar şi la acest umil nivel. Deasupra, 
crengile desfrunzite se profilau, scheletice, pe cerul 
înstelat. Cam deprimant, la drept vorbind, în comparaţie cu 
primăvara sau cu vremea culesului. Dar minunat prin ceea 
ce sugera despre fluiditatea mişcării. Viaţa, din nou în 
repaus, aşteptând clipa în care va reintra în acţiune. 

— Nu te preocupă deloc problema Instructoarelor? 
Întrebă Bellonda. 

— Cum crezi că vor vota, Bell? 

— La limită. 

— Li se vor ralia şi altele? 

— Deciziile tale stârnesc îngrijorare, Dar. Consecințele. 

Bell se pricepea de minune să transmită o mulţime de date 
în puţine cuvinte. Majoritatea deciziilor Bene Gesserit 
treceau printr-un triplu labirint: eficacitatea, consecinţele şi 
(punct vital) cine-va-putea-executa-ordinele. Trebuia ca 
persoanele şi acţiunile să fie îngemănate cu cea mai mare 
grijă şi cu cea mai mare atenţie la detalii. Lucrul acesta 
exercita o influenţă covârşitoare asupra eficacităţii, care, la 
rândul ei, guverna consecinţele. O Maică Superioară 
competentă putea străbate în câteva secunde aceste 
labirinturi ale deciziei. Sectorul Central era cuprins, atunci, 
de înflăcărare. Ochii străluceau. Vestea se răspândea cu 
repeziciune: „A acţionat fără şovâială.” Asta dădea 
încredere acolitelor şi elevelor. Cucernicele Maici (şi 
îndeosebi Instructoarele) însă aşteptau pentru a fi în 
măsură să evalueze consecinţele. 


Odrade se adresă atât propriei sale reflexii din geamul 
ferestrei cât şi Bellondei: 

— Până şi Maica Superioară trebuie să poată face lucrurile 
pe îndelete. 

— Dar ce te frământă atât? 

— Vrei ca totul să meargă mai repede, Bell? 

Bellonda se lăsă pe spate în caniscaunul ei ca şi cum ar fi 
împins-o Odrade. 

— Răbdarea nu-i deloc lucru uşor în vremurile acestea, 
reluă. Dar alegerea momentului potrivit îmi influenţează 
opţiunile. 

— Ce ai de gând să faci cu noul nostru Teg? Asta-i 
întrebarea la care trebuie să răspunzi. 

— Dacă inamicele noastre ar fi silite să se retragă de pe 
Gammu, unde s-ar duce, Bell? 

— Vrei să le ataci pe Gammu? 

— Doar să le îmboldesc niţel. 

Bellonda rosti cu voce scăzută: 

— Nu crezi că ai pune paie pe un foc periculos? 

— Ne trebuie o nouă pârghie de negociere. 

— Onoratele Matres nu negociază! 

— Dar cred că aliaţii lor, da. S-ar refugia oare... Să zicem, 
pe Joncţiune? 

— Ce-i atât de interesant pe Joncţiune? 

— Onoratele Matres şi-au stabilit acolo o bază solidă. lar 
iubitul nostru Bashar păstra un adevărat dosar mnemonic 
al acestei planete în adorabilul său cap de mentat. 

— Ohhhhh... 

Era, în egală măsură, un oftat şi o exclamaţie. 

Tamalane intră în clipa aceea şi rămase pe loc, fără să 
spună nimic, până când Odrade şi Bellonda se întoarseră 
către ea. 

— Instructoarele o susţin pe Maica Superioară, rosti 
Tamalane şi ridică un deget descărnat. Cu o majoritate de 
un vot! 

Odrade oftă. Apoi: 


— Spune-mi, lam, Instructoarea căreia i-am vorbit pe 
culoar, Praska, ea cum a votat? 

— În favoarea ta. 

Odrade îi adresă un surâs scurt lui Bellonda. 

— Trimiteţi spioni şi agenţi, Bell. Trebuie să le îmboldim pe 
Furii să accepte o întâmine cu noi pe Joncţiune. 

Până mâine dimineaţă, Bell va fi dedus tot planul meu. 

După ce Bellonda şi Tamalane plecară, discutând între ele 
cu voce scăzută şi cu un aer îngrijorat, Odrade părăsi şi ea, 
biroul, apucând pe micul culoar ce ducea spre 
apartamentul ei. 

Pe culoar patrulau, ca de obicei, acolitele şi Cucernicele 
Maici din garda sa personală. Câteva acolite îi zâmbiră. 
Rezultatul votului Instructoarelor le ajunsese deja la urechi. 
Încă o criză fusese depăşită. 

Traversând salonul, Odrade intră în micul ei dormitor şi se 
întinse, îmbrăcată, în pat. Un singur licuriglob scălda odaia 
într-o palidă lumină galbenă. Privirea lui Odrade alunecă de 
la harta deşertului la tabloul lui Van Gogh, atârnat, în 
cadrul său protector, pe peretele de la capătul patului. 

Colibe la Cordeville. 

O hartă mai bună decât cea care înfăţişează înaintarea 
deşertului, gândi ea. Continuă să-mi aminteşti, Vincent, de 
unde vin şi ce aş mai putea încă să fac. 

Ziua aceasta o storsese de vlagă. Depăşise pragul 
epuizării, ajungând în faza în care mintea se învârte în cerc, 
urmărindu-se pe ea însăşi. 

Responsabilităţile! 

Simţea cum o îngrădeau şi ştia că putea să fie extrem de 
dezagreabilă atunci când se vedea asaltată de îndatoriri, 
silită să-şi cheltuiască energia doar pentru a menţine 
aparenţa unui comportament calm. Faptul nu i-a scăpat 
neobservat lui Bell. Ceea ce se întâmpla era, pur şi simplu, 
înnebunitor. Comunitatea Surorilor era blocată la fiecare 
ieşire, aproape incapabilă să acţioneze. 


Odrade închise ochii şi încercă să plăsmuiască imaginea 
unei Onorate Mater supreme, căreia să i se poată adresa. 
Bătrână... Îmbibată de putere. Vânjoasa. Degajând o 
impresie de forţă şi de rapiditate fulgerătoare a reacţiilor. 
Lipsită de faţă, imaginea astfel vizualizată rămase în mintea 
ei. 

Formând cuvinte în gând, Odrade îi vorbi Onoratei Mater 
fără chip: „Ne e greu să vă lăsăm să comiteţi propriile 
voastre greşeli. Pedagogii au avut întotdeauna această 
problemă. Da, ne considerăm pedagogi. Învățăturile 
noastre însă nu se adresează într-atât indivizilor, cât 
speciei. Oferim lecţii întregii omeniri. Şi dacă, în noi, îl vezi 
pe Tiran, nu te înşeli.” 

Imaginea din mintea ei nu dădu nici un răspuns. 

Cum să-şi predea nişte învăţători lecţiile dacă nu puteau 
ieşi din ascunzătoare? Burzmali murise, ghola-ul Teg era, 
încă, o cantitate necunoscută. Odrade simţea presiuni 
invizibile convergând spre Canonicat. Nu era de mirare că 
Instructoarele trecuseră la vot. O pânză de păianjen 
împresura Comunitatea Surorilor. Firele ei le ţineau strâns. 
Şi undeva, într-un colţ al acestei pânze, o Onorată Mater 
supremă, fără chip, stătea la pândă. 

Regina-Păianjen. 

Prezenţa ei era dezvăluită de acţiunile creaturilor sale. 
Era îndeajuns ca un fir-capcană să tremure şi cohorte de 
războinice se năpusteau asupra victimelor prinse în plasă, 
lovind cu o violenţă dementă, la fel de nepăsătoare faţă de 
numărul acelora dintre ele care piereau ca şi faţă de 
numărul celor pe care îi masacrau. 

Cea care conducea totul era Regina-Păianjen. 

Corespunde ea normelor noastre de echilibru mintal? La 
ce pericole înspăimântătoare am expus-o pe Dortujla? 

Onoratele Matres se situau dincolo de simpla 
megalomanie, în comparaţie cu ele, Tiranul părea un pirat 
ridicol. Leto II, cel puţin, ştiuse ceea ce ştia şi Bene 
Gesseritul: cum să-ţi menţii echilibrul pe vârful sabiei, ştiind 


că puteai fi înjunghiat mortal la cea mai mică mişcare 
greşită. Preţul pe care trebuie să-l plăteşti când pui mâna 
pe o asemenea putere. Ignorând acest destin implacabil, 
Onoratele Matres ciopârţeau şi sfârtecau în jurul lor, ca un 
uriaş aflat în chinurile unei cumplite crize de isterie. 

Nimic şi nimeni nu li se împotrivise niciodată cu vreo şansă 
de izbânda şi de aceea hotărâseră acum să riposteze cu o 
furie oarbă, nimicitoare. O isterie voluntară şi deliberată. 

Pentru că l-am lăsat pe Basharul nostru să-şi irosească 
forţele derizorii, pe Dune, într-o apărare sinucigaşă? Cine 
ştie câte Onorate Matres a omorât? Ca şi Burzmali, în 
ultimele clipe ale Lampadasului. Cu siguranţă că Furiile i-au 
simţit muşcătura. Ca să nu mai vorbim de masculii antrenați 
de Idaho, pe care i-am trimis mai peste tot să răspândească 
tehnicile de înrobire sexuală ale Onoratelor Matres. 
Făcându-le cunoscute bărbaţilor! 

Erau acestea motive suficiente pentru a explica furia lor 
turbată? Poate că da. Dar ce era cu poveştile despre ceea 
ce se întâmplase pe Gammu? Făcuse Teg dovada unui nou 
talent care le îngrozise pe Onoratele Matres? 

Dacă restabilim memoria Basharului, va trebui să-l 
supraveghem cu cea mai mare grijă. 

O non-navă avea să fie îndeajuns pentru a-l reţine? 

Ce continua să provoace reacţia violentă a Onoratelor 
Matres? Erau însetate de sânge. Celor de felul lor nu 
trebuia să li se aducă niciodată veşti rele. Nu era de mirare 
că trupele lor aveau o comportare smintită. Nu rareori, 
când cei puternici erau cuprinşi de frică, îi osândeau la 
moarte pe aducătorii de vesti rele. Trebuia ca asemenea 
solii să fie evitate. Mai bine să mori în luptă. 

Trupele Reginei-Păianjen depăşeau limitele trufiei. Le 
depăşeau cu mult. Dar nu puteau fi blamate. Ar fi fost ca şi 
cum i-ai ii reproşat unei vaci că mănâncă iarbă. Vaca ar fi 
fost îndreptăţită să-şi întoarcă spre tine ochii visători, ca 
pentru a întreba: „Nu asta e ceea ce am de făcut?” 


Dar, de vreme ce bănuiam consecinţele, de ce le-am 
provocat pe aceste femei? Noi nu suntem dintre cei ce 
lovesc cu băţul în ceva rotund, cenuşiu, pentru a constata 
apoi că era vorba de-un cuib de viespi. Noi am ştiut ce 
lovim. Acesta a fost planul lui Taraza şi niciuna dintre noi nu 
l-apus la îndoială. 

Comunitatea Surorilor înfrunta un inamic a cărui politică 
deliberată era violenţa isterică. „Vom face praf şi pulbere 
totul în calea noastră, fie ce-o fi!” 

Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Onoratele Matres sufereau o 
înfrângere dureroasă? În ce s-ar fi transformat isteria lor? 

Mi-e şi frică să mă gândesc. 

Se putea încumeta Comunitatea Surorilor să aţâţe un 
asemenea foc? 

Trebuie! 

Regina-Păianjen avea să-şi înzecească eforturile pentru a 
localiza Planeta Canonicatul. Escalada violenţei avea să 
atingă un nivel şi mai respingător. Şi pe urmă? Ar fi început 
Onoratele Matres să bâănuiască pe toată lumea că simpatiza 
cu Bene Gesseritul? Ar fi fost cu putinţă să nu se întoarcă şi 
împotriva propriilor lor aliaţi? Aveau de gând să rămână 
singure într-un univers golit de orice altă formă de viaţă 
inteligentă? Probabil că nici nu se gândiseră vreodată la o 
asemenea posibilitate. 

Cum arăţi tu, Regină-Păianjen? Cum gândeşti? 

Murbella spunea că n-o cunoştea pe comandanta supremă, 
că nu le cunoştea nici măcar pe superioarele ei din Ordinul 
lui Horfnu. Oferise. Însă o descriere interesantă a locuinţei 
uneia dintre superioare. O informaţie instructivă. Ce 
înţelege cineva prin „căminul” său? De ce lucruri se 
înconjoară în viaţa de zi cu zi? 

Cei mai mulţi dintre noi îşi aleg un anturaj şi-un decor de 
natură să le oglindească imaginea. 

„M-a condus acolo una dintre servitoarele ei personale”, 
povestise Murbella. „Voia să-şi dea importanţă, să-mi 
demonstreze că avea acces la sanctuar. Încăperile destinate 


primirilor oficiale erau curate şi ordonate, dar în celelalte 
camere totul era vraişte - obiecte de îmbrăcăminte lăsate 
să zacă în locurile unde fuseseră dezbrăcate; borcănaşe cu 
cremă şi cosmetice fără capac; patul nefăcut; pe podea, 
farfurii cu resturi de mâncare uscate... Am întrebat de ce 
nu făcea ordine în harababura aia. Mi-a spus că nu era 
treaba ei. Cea care se ocupa de curăţenie avea voie să intre 
doar înainte de căderea nopţii.” 

Vulgarităţi secrete. 

Mintea acelei femei va fi fost pe potriva dezordinii în care 
trăia. 

Odrade deschise brusc ochii. Privi din nou tabloul de Van 
Gogh. Eu l-am ales. Adăuga, lungii desfăşurări a istoriei 
umane, tensiuni pe care Celelalte Memorii nu le puteau 
comunica. 

Mi-ai transmis un mesaj, Vincent. Şi, datorită ţie, nu-mi voi 
tăia urechea, nici nu voi expedia inutile scrisori de dragoste 
unor persoane indiferente. Cel puţin atâta pot face pentru 
a-ţi aduce omagiul meu. 

Micul dormitor avea un miros familiar - mireasma vag 
înţepătoare de garoafe roşii. Era parfumul preferat al lui 
Odrade. Acolitele aflate în serviciul ei aveau grijă să 
menţină acest fundal olfactiv. 

Din nou, închise ochii şi gândurile i se întoarseră 
instantaneu la Regina-Păianjen. l-ar fi zis că exerciţiul 
conferea o altă dimensiune acelei femei fără chip. 

Murbella spunea că o Onorată Mater aflată într-un post de 
comandă n-avea decât să dea ordin pentru a obţine orice 
voia. 

„Orice?” 

Murbella menţionase câteva exemple tipice: parteneri 
sexuali cu diformităţi obscene, dulciuri care făceau greață, 
orgii emoţionale declanşate de spectacole de o 
extraordinară violenţă. 

„Caută mereu extremele.” 


Rapoarte primite de la informatori şi agenţi secreţi 
confirmaseră relatările aproape admirative ale Murbellei. 

„Iloată lumea spune că sunt făcute pentru a domni.” 

Femeile astea şi-au avut obârşia într-o birocraţie 
autocratică. 

Existau numeroase dovezi. Murbella vorbea despre lecţii 
de istorie din care învățase că primele Onorate Matres 
între-prinseseră cercetări pentru găsirea mijloacelor de a-şi 
asigura o dominație sexuală asupra populațiilor pe care le 
controlau, „atunci când povara impozitelor devenea prea 
amenințătoare pentru supuşii lor”. 

Făcute pentru a domni? 

Odrade n-avea deloc impresia că Onoratele Matres erau 
preocupate de menţinerea unui asemenea privilegiu. Nu. 
Ele socoteau că acesta era un drept al lor, inalienabil. Nici 
nu se punea în discuţie! Ele nu luau niciodată decizii 
greşite. Nu erau nevoite să ţină cont de nici un fel de 
consecinţe. Nu existau consecinţe. 

Odrade se ridică brusc din pat. Găsise, în sfârşit, inspiraţia 
pe care-o căuta. 

Nu există greşeli. 

Pentru a crede una ca asta, Onoratele Matres trebuie că 
posedau un grad incredibil de inconştienţă. Şi doar un 
dram de conştienţa, întrezărind vag un univers tumultuos, 
pe care-l creau ele însele. 

Excelent! 

Odrade o chemă pe acolita de serviciu, o fată din Ciclul 
întâi, căreia îi ceru să-i aducă un ceai cu melanj conţinând 
un stimulent periculos, care avea s-o ajute să amâne nevoia 
de somn pe care-o resimțea fizic. Cu un anumit preţ, 
desigur. 

Acolita ezită înainte de a-i da ascultare. Reveni, o clipă mai 
târziu, cu o cană aburindă pe o tăviţă. 

Odrade ajunsese de mult la concluzia că, preparat cu apa 
rece de izvor din Canonicat, ceaiul cu melanj căpăta un gust 
cu efecte benefice asupra psihismului ei. Stimulentul amar 


îl văduvi însă de acel gust înviorător şi faptul o irită. Cele 
care-o observau aveau să dea de veste. Se frământă. lar se 
frământă. Aveau să ceară Instructoarele o nouă supunere la 
vot? 

Bău încet, pentru a da timp substanţei să-şi facă efectul. 

Condamnata refuză ultima cină. Soarbe un ceai. 

Lăsă jos cana goală şi ceru să i se aducă haine groase. 

— Mă duc să dau o raită prin livadă. 

Acolita de serviciu nu făcu nici un comentariu. Toată lumea 
ştia că obişnuia să iasă la plimbare chiar şi în toiul nopţii. 

Câteva minute mai târziu se afla pe drumeagul îngust, 
străjuit de garduri, care ducea spre livada ei preferată. Îşi 
lumina calea cu ajutorul unui miniglob prins cu un şnur 
scurt de umărul drept. Câteva vaci negre se apropiară, 
curioase, de gardul pe lângă care trecea. Le privi boturile 
umede, simţi mirosul pătrunzător de lucernă din aburul 
respirației lor şi se opri. Vitele adulmecară şi, recunoscând 
feromonii care-i slujeau drept permis de liberă trecere, se 
apucară din nou să mănânce din nutreţul îngrămădit de 
păstori nu departe de gard. 

Întorcându-le spatele, Odrade îşi îndreptă privirea spre 
pomii desfrunziţi de pe partea opusă păşunii. Miniglobul 
proiecta un cerc de lumină galbenă care accentua 
contrastele iernii. 

Puţini erau cei care înțelegeau de ce o atrăgea locul 
acesta. Nu doar pentru că frământările ei îşi găseau alinare 
aici - chiar şi în plină iarnă, cu pojghiţa de gheaţă pârâind 
sub tălpile ei. Livada asta era un răgaz de linişte scump 
plătită între două furtuni. Stinse globul şi-şi lăsă paşii să 
urmeze drumul familiar, în întuneric. Din când în când, 
ridica ochii spre stelele ce licăreau deasupra crengilor 
despuiate. Furtunile. Simţea apropierea unei furtuni pe 
care nici un meteorolog n-ar fi putut s-o prevadă. Furtunile 
zămislesc furtuni. Furia zămisleşte furie. Răzbunarea 
zămisleşte răzbunare. Războaiele zămislesc războaie. 


Bătrânul Bashar fusese un maestru în arta de a sparge 
aceste cercuri. Avea să dovedească şi ghola-ul său acelaşi 
talent? 

Era un pariu atât de periculos! 

Odrade îşi întoarse privirea spre locul în care se aflau 
vacile - masă întunecată, mişcătoare şi aburi urcând în 
lumina stelelor. Vitele se strânseseră unele în altele pentru 
a-şi ţine cald şi Odrade auzi zgomotul familiar pe care-l 
făceau rumegând. Trebuie să merg în deşertul din sud. Să 
discut între patru ochi cu Sheeana. Păstrăvii de nisip se 
înmulţesc. De ce nu apar viermii de nisip? 

Se adresă cu voce tare vacilor din spatele gardului: 

— Mâncaţi-vă iarba. Asta-i ceea ce aveţi de făcut. 

Se gândi că, dacă vreun câine de pază dintre cei care-o 
spionau i-ar fi auzit remarca, ar fi avut serios de furcă 
pentru a da explicaţii. 

Dar în această noapte am văzut până în inima inamicelor 
noastre. Şi mi-e milă de ele. 

Pentru a cunoaşte bine un lucru, trebuie să-i cunoşti 
limitele. Numai după ce vei fi depăşit normele sale de 
toleranţă îi vei afla adevărata natură. 

Pravila Amtal. 

Nu te bizui doar pe teorie când ţi-e în joc viaţa. 

Comentariu Bene Gesserit. 

DUNCAN IDAHO stătea aproape în centrul sălii de 
antrenament a non-navei, la trei paşi de copilul-ghola. Erau 
înconjurați de aparate de exerciţiu complexe - maşini 
istovitoare şi, deseori, periculoase. 

Copilul avea un aer admirativ şi încrezător în dimineaţa 
aceasta. 

Oare îl înţeleg mai bine fiindcă şi eu sunt un ghola? 
Discutabil. Copilul acesta a fost crescut după criterii cu 
mult diferite de cele pe care Bene Gesseritul le-a preconizat 
în cazul meu. Preconizat! Este exact termenul potrivit. 

Comunitatea Surorilor recrease, în toată măsura 
posibilului, condiţiile în care se desfăşurase copilăria 


originală a lui Miles Teg. Până la prezenţa unui tovarăş de 
joacă, mai mic şi care îl adora, în locul fratelui de mult 
dispărut. Fără a o uita pe Odrade, care-i dădea Învățătura 
Profundă, întocmai cum făcuse mama biologică a lui Teg! 

Idaho se gândea deseori la bătrânul Bashar ale cărui 
celule îngăduiseră conceperea acestui copil. Un bărbat 
chibzuit, plin de poveţe demne de luat în seamă. Lui Idaho 
nu-i era greu să-şi amintească atitudinile şi vorbele lui. 

„Un adevărat războinic îşi înţelege adesea mai bine 
duşmanii decât îşi înţelege prietenii. E o capcană 
periculoasă, prin aceea că înţelegerea tinde, în mod firesc, 
să te conducă la simpatie, dacă nu ştii s-o orientezi cum se 
cuvine. , 

Greu de imaginat că spiritul care concepuse aceste 
cuvinte exista undeva, în stare latentă, în copilul din faţa lui. 
Basharul ştiuse să pătrundă atât de adânc în miezul 
lucrurilor când îi dăduse lui Idaho acele învățături despre 
simpatie, în zilele de demult ale Citadelei Gammu! 

Simpatia faţă de inamic - o slăbiciune care afectează, în 
egală măsură, forţele poliţieneşti şi cele armate. Nu există 
nimic mai periculos decât simpatia inconştientă care te 
îndeamnă să-ţi laşi inamicul nevătămat, pentru că el 
reprezintă justificarea propriei tale existenţe. 

— Domnule? 

Cum ar fi putut glăsciorul acesta subţire să dobândească 
intonaţia impunătoare a bătrânului Bashar? 

— Ce-i? 

— De ce staţi şi mă priviţi fără să spuneţi nimic? 

— Ştiai că Surorile îl supranumiseră pe Bashar „Anii de 
încredere”? 

— Da, domnule. Am studiat povestea vieţii sale. 

Aveau să-i spună acestuia „Lunile de încredere”? De ce 
voia Odrade să i se restabilească atât de repede memoria 
originală? 

— Din cauza Basharului, a trebuit ca întreaga Comunitate 
a Surorilor să scotocească în Celelalte Memorii pentru a-şi 


revizui punctul de vedere asupra istoriei. Ţi-au spus asta? 

— Nu, domnule. E foarte important să cunosc aceste 
lucruri? Maica Superioară a spus că vă veţi ocupa de 
antrenamentul meu fizic. 

— Îmi amintesc că-ţi plăcea „marinăreasca” daniană, un 
rachiu excelent. 

— Sunt prea tânăr ca să-mi placă băuturile alcoolice, 
domnule. 

— Ai fost mentat. Ştii ce înseamnă asta? 

— Voi şti când o să-mi restabiliţi amintirile, presupun. 

Fără respectuosul „domnule”, de data asta. Profesorului i 
se atrăgea atenţia că avea de îndeplinit o sarcină şi că 
aceste digresiuni erau indezirabile. 

Idaho zâmbi şi copilul îi întoarse zâmbetul cu un aer 
poznaş. Un puşti adorabil. Uşor de îndrăgit. 

— Fii cu băgare de seamă, spusese Odrade. E fermecător. 

Idaho îşi aminti de instructajul pe care i-l făcuse Maica 
Superioară înainte de a aduce copilul la bordul non-navei. 

— În măsura în care fiecare individ nu este răspunzător, în 
ultimă instanţă, decât în faţa propriului său eu, spusese 
Odrade, formarea acestui eu pretinde o atenţie şi o 
meticulozitate cu totul deosebite. 

— Chiar şi în cazul unui ghola? Întrebase el. 

Se aflau, în seara aceea, în salonul apartamentului său, 
împreună cu Murbella, care-i asculta captivată. 

— Îşi va aminti tot ce-l înveţi. 

— Cu alte cuvinte, s-ar putea aduce unele modificări 
originalului. 

— Atenţie, Duncan! Maltratează un copil impresionabil, 
învaţă-l să nu aibă încredere în nimeni şi vei confecţiona un 
sinucigaş. Că va fi un sinucigaş lent sau unul rapid nu 
schimbă cu nimic lucrurile. 

— Uiţi că l-am cunoscut destul de bine pe Bashar? 

— Iar tu, Duncan, uiţi cum era înainte de a ţi se restabili 
memoria? 


— Ştiam că Basharul va fi în stare s-o facă şi vedeam în el 
salvatorul meu. 

— Aşa te consideră şi el, acum. E un fel de încredere cu 
totul aparte. 

— Voi fi cinstit cu el. 

— S-ar putea să crezi că acţionezi cu deplină onestitate, 
dar eu te sfătuiesc să-ţi examinezi bine motivele ori de câte 
ori vei fi pus în faţa încrederii lui în tine. 

— Şi dacă fac vreo greşeală? 

— O vom îndrepta, de va fi cu putinţă. 

Odrade aruncase o privire scurtă spre ochii com. 

— Ştiu c-o să ne supravegheați tot timpul! 

— Nu te sinchisi de asta. Nu încerc să te inhibez, ci doar 
să te fac să fii cu luare-aminte. Şi nu uita că Bene Gesseritul 
cunoaşte metode eficiente de vindecare. 

— Voi fi prudent. 

— Îţi aminteşti, poate, că Basharul e cel ce a zis: 
„Ferocitatea pe care-o arătăm vrăjmaşilor noştri este 
întotdeauna temperată de lecţia pe care nădăjduim să le-o 
dăm. , 

— Nu mă pot gândi la el ca la un vrăjmaş. Basharul a fost 
unul dintre cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut. 

— Perfect. i-l las în grijă. 

Şi iată copilul aici, în mijlocul sălii de antrenament, pe cale 
să-şi piardă răbdarea în faţa şovăielilor instructorului său. 

— Domnule, statul acesta degeaba face parte din lecţie? 
Ştiu că, uneori... 

— Stai liniştit. 

Teg luă dintr-o dată poziţie de drepţi. Nimeni nu-l învățase 
asta. Era ceva provenit din memoria sa originală. Idaho se 
simţi brusc fascinat de această părticică din personalitatea 
Basharului pe care-o întrevăzuse. 

Odrade ştia că aşa o să mă agaţe! 

Trebuia să nu subestimezi niciodată puterea de 
persuasiune a Bene Gesseritului. Riscai să te pomeneşti 
făcând pentru el lucruri despre care habar n-aveai că erau 


premeditate. Subtile şi afurisite femei! Existau însă şi 
compensaţii, fireşte. Trăiai timpuri interesante, cum zicea 
vechiul blestem/binecuvântare. Una peste alta, Idaho 
prefera timpurile interesante. Chiar şi pe cele de acum. 

Inspiră adânc. 

— Restabilirea memoriei originale va fi dureroasă - fizic şi 
psihic. Sub anumite aspecte, durerile psihice sunt cele mai 
rele. Trebuie să te pregătesc pentru asta. 

Băiatul rămase în poziţie de drepţi, fără să spună nimic. 

— Pentru început, vom lucra fără arme. Imaginează-ţi că 
ţii în mâna dreaptă o sabie. E vorba de o variantă 
combinativă a celor „cinci poziţii”. Fiecare reacţie se naşte 
înainte de a fi necesară. Lasă braţele să-ţi atârne de-a 
lungul corpului şi destinde-te. 

Idaho trecu în spatele lui Teg, îi apucă antebraţul drept şi-i 
arătă primele mişcări. 

— Fiecare atac e o pană plutind pe un drum infinit. Când 
pana se apropie, trebuie deviată, apoi îndepărtată. Riposta 
pe care o dai trebuie să fie ca o suflare ce alungă pana. 

Idaho făcu un pas lateral şi-l observă pe eg în timp ce 
acesta repeta mişcările, corectându-l din când în când cu 
câte o lovitură scurtă în muşchiul care greşea. 

— Corpul tău e cel care trebuie să înveţe, răspunse el sec 
când 'Teg îl întrebă pentru ce făcea asta. 

În cursul unei pauze, Teg vru să ştie ce înţelegea Idaho 
prin „dureri psihice”. 

— În jurul amintirilor tale originale există o mulţime de 
ziduri impuse de ghola. La momentul potrivit, unele dintre 
aceste amintiri se vor revărsa năvalnic. Nu toate vor fi 
amintiri plăcute. 

— Maica Superioară spune că Basharul a fost cel care v-a 
restabilit dumneavoastră amintirile. 

— Pe toţi zeii din adâncuri, băiete! De ce te încăpăţânezi 
să spui „Basharul”? Basharul ăla ai fost tu! 

— Dar eu încă nu simt asta. 


— Cazul tău e un pic mai special. În mod obişnuit, pentru 
ca un ghola să-şi regăsească memoria originală, trebuie să- 
şi amintească mai întâi clipa morţii. Dar celulele din care ai 
fost creat tu nu poartă această amintire. 

— Deşi... Basharul e mort. 

— Basharul”! Da, e mort. Trebuie să te pătrunzi de 
această idee, să simţi asta acolo unde te doare cel mai tare 
şi să înţelegi că Basharul eşti tu. 

— Chiar aţi putea să-mi redaţi acele amintiri? 

— Dacă ai să poţi suporta durerea. Ştii ce-am spus eu când 
tu mi-ai redat amintirile? i-am spus: „Atreides... Sunteţi cu 
toţii afurisit de aceiaşi!” 

— Mă... Uraţi? 

— Da. lar ţie ţi-era silă de tine pentru ceea ce îmi făcuseşi. 
Poţi să-ţi dai seama, acum, cam ce am eu de făcut? 

— Da, domnule. 

Cu voce abia auzită. 

— Maica Superioară spune că nu trebuie să-ţi înşel 
încrederea... Deşi tu ai înşelat-o pe a mea. 

— Dar v-am restabilit amintirile, nu-i aşa? 

— Vezi ce uşor e să vorbeşti de Bashar la persoana întâi? 
Ai fost şocat. Şi... Da, mi-ai restabilit amintirile. 

— E tot ceea ce doresc şi eu. 

— Aşa crezi. 

— Mama... Maica Superioară mi-a spus că sunteţi mentat. 
Nu va ajuta faptul că... Am fost şi eu mentat? 

— În mod logic, da. Însă noi, mentaţii, avem o vorbă: logica 
e oarbă. Şi suntem conştienţi că o anumită logică poate să 
te arunce din cuibul tău direct în haos. 

— Ştiu ce înseamnă haosul! 

Foarte mândru de el. 

— E părerea ta. 

— Şi am încredere în dumneavoastră! 

— Ascultă-mă bine! Noi suntem slujitori ai Bene 
Gesseritului. lar Cucernicele Maici nu şi-au întemeiat 
Ordinul pe încredere. 


— Nu trebuie să am încredere în Ma... Maica Superioară? 

— Doar între anumite limite, pe care vei învăţa tu singur 
să le evaluezi. Până atunci însă, dă-mi voie să te previn că 
Bene Gesseritul funcţionează în cadrul unui sistem de 
neîncredere organizată. Te-au învăţat despre democraţie? 

— Da, domnule. E vorba de dreptul de a vota pentru... 

— E vorba de dreptul de a privi cu neîncredere pe oricine 
are putere asupra ta! Surorile ştiu foarte bine asta. Nu te 
încrede prea mult. 

— Deci, n-ar trebui să mă încred nici în dumneavoastră? 
— Singurul lucru în care poţi să te încrezi în ceea ce mă 
priveşte este că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-ţi 

restabili memoria originală. 

— Atunci, nu-mi pasă cât de dureros va fi. (Ridică privirea 
spre ochii com, cu o expresie care arăta că ştie la ce 
serveau.) Nu le supără că spuneţi lucrurile astea despre 
ele? 

— Simţămintele lor nu-l pot interesa pe un mentat, decât 
în măsura în care reprezintă date. 

— Adică... Fapte? 

— Faptele sunt fragile. Un mentat riscă să se încurce în 
ele. Prea multe date fiabile. E ca în diplomaţie. Ai nevoie de 
câteva minciuni sănătoase ca să-ţi elaborezi proiecţiile. 

— Sunt puţin... Derutat. 

Şovăise înainte de a pronunţa cuvântul, nu foarte sigur că 
asta era ceea ce voia să spună. 

— Aşa i-am spus şi eu, odată, Maicii Superioare, zise 
Idaho. Mi-a răspuns: „E vina mea, am procedat greşit. , 

— Nu trebuie să mă... Derutaţi intenţionat? 

— Doar dacă ai avea ceva de învăţat din asta, răspunse 
Idaho. Apoi, văzând că Teg continua să-l privească 
nedumerit, adăugă: am să-ţi spun o poveste. 

Teg se aşeză numaidecât pe podea - gest ce dezvăluia 
faptul că Odrade folosea des aceeaşi tehnică. Perfect. 
Băiatul era deja receptiv. 


— Într-una din vieţile mele am avut un câine care detesta 
moluştele comestibile, începu Idaho. 

— Am mâncat şi eu moluşte. Aduse de la mare. 

— Da... Deci, câinele meu detesta moluştele pentru că o 
lighioană dintr-asta avusese îndrăzneala să-l scuipe în ochi. 
Şi-l usturase. Mai rău însă era că scuipătura ţâşnise dintr-o 
nevinovată gaură din nisip. Nici urmă de molusca la vedere. 

— Ce-a făcut câinele dumneavoastră? Se interesă Teg, 
aplecându-se înainte, cu bărbia în pumn. 

— A dezgropat acea moluscă insolentă şi mi-a adus-o în 
dinţi. (Idaho arboră un rânjet.) Morala numărul unu: „Nu 
lăsa niciodată necunoscutul să te scuipe în ochi. , 

Teg izbucni în râs şi bătu din palme. 

— Dar să privim lucrurile şi din punctul de vedere al 
câinelui, urmă Idaho. Morala numărul doi: „Înşfacă-l pe cel 
ce te scuipă! Şi, în plus, ce glorioasă recompensă: Stăpânul 
e încântat!” 

— A mai dezgropat câinele dumneavoastră şi alte moluşte? 

— Ori de câte ori mergeam pe plajă. Pornea mârâind la 
vânătoare de moluşte, pe care, apoi, Stăpânul le făcea să 
dispară... Şi să reapară doar sub forma unor cochilii goale 
înlăuntrul cărora mai aderau câteva fâşiuţe de carne. 

— Tot ce mai rămânea după ce le mâncaţi dumneavoastră. 

— Priveşte şi asta din punctul de vedere al câinelui. 

Agresoarele îşi primesc pedeapsa dreaptă, el a găsit 
mijlocul de a descotorosi lumea sa de lighioane 
supărătoare, iar Stăpânul e mulţumit de el. 

Teg îşi demonstră isteţimea: 

— Surorile ne consideră câini? 

— Într-un fel, da. Să nu uiţi niciodată asta. Iar când o să te 
întorci în camera ta, caută definiţia cuvântului 
„lezmaiestate”. Te va ajuta să înţelegi relaţia care există 
între noi şi Stăpânele noastre. 

Teg privi din nou ochii corn, apoi se uită la Idaho, dar nu 
spuse nimic. 

Idaho îşi strămută atenţia spre uşa din spatele lui Teg. 


— Povestea asta am spus-o şi pentru tine, zise. 

Teg sări în picioare şi se întoarse, aşteptându-se să dea cu 
ochii de Maica Superioară. Dar nu era decât Murbella. 
Stătea lângă uşă, rezemată de perete. 

— Nu cred că Bell va fi încântată să te audă vorbind astfel 
despre Comunitatea Surorilor, spuse ea. 

— Odrade mi-a dat mână liberă, replică Idaho. Apoi, 
întorcându-se către Teg: Am pierdut destul timp cu poveşti. 
Să vedem dacă trupul tău a învăţat ceva. 

O ciudată senzaţie de excitare pusese stăpânire pe 
Murbella în clipa în care intrase în sala de antrenament şi-l 
văzuse pe Duncan în tovărăşia copilului. Îl privise o bucată 
de vreme, conştientă că îl vedea într-o nouă lumină, 
apropiată de cea a Bene Gesseritului. Instructajul Maicii 
Superioare ieşea la iveală în sinceritatea cu care Duncan i 
se adresa lui leg. Extrem de stranie senzaţie, această nouă 
percepţie a lucrurilor. De parcă se depărtase cu încă un pas 
uriaş de fostele ei tovarăşe. Dar, în acelaşi timp, avea 
impresia copleşitoare a unei pierderi iremediabile. 

Începea să regrete lucruri bizare din viaţa pe care o 
dusese înainte. În nici un caz vânarea, pe străzi, a altor şi 
altor masculi meniţi să îngroaşe rândurile celor subjugaţi 
de Onoratele Matres. Puterea conferită de înrobirea 
sexuală îşi pierduse savoarea în urma învățăturilor Bene 
Gesserit şi a relaţiei cu Duncan. Ceea ce regreta era un 
singur element al acelei puteri: sentimentul apartenenţei la 
o forţă căreia nimic nu-i putea sta în cale. 

Era un fenomen deopotrivă abstract şi concret. Nu 
cuceririle repetate, ci acea certitudine a unei izbânzi 
ineluctabile, conferită, în parte, de drogul pe care-l 
împărtăşea cu celelalte Onorate Matres. Pe măsură ce 
nevoia de acel drog slăbea, prin înlocuirea lui cu melanjul, 
Murbella vedea vechea ei dependenţă sub un unghi diferit. 
Chimistele Bene Gesserit, care descoperiseră substanţa 
înrudită cu adrenalina analizând probe din sângele ei, i-o 
puteau pune la dispoziţie dacă i-ar fi simţit lipsa. Dar n-o 


simţea. Altceva îi lipsea ei în mod chinuitor. Nu masculii 
subjugaţi, ci dinamica relaţiei lor. Ceva dinlăuntrul ei îi 
spunea că asta se terminase pentru totdeauna. N-avea să 
mai cunoască nimic asemănător. Noile cunoştinţe pe care le 
dobândise îi transformaseră trecutul. 

În dimineaţa aceasta se plimbase de colo-colo pe 
coridoarele dintre apartamentul ei şi sala de antrenament, 
vrând să vină să vadă cum se descurca Duncan cu băiatul, 
dar temându-se că prezenţa ei ar fi putut să importuneze. | 
se întâmpla deseori, în ultima vreme, să rătăcească astfel 
pe culoare după şedinţele şovăitoare în tovărăşia 
Cucernicelor Maici însărcinate cu instruirea ei. În 
asemenea momente, gândurile legate de Onoratele Matres 
nu-i dădeau pace. 

Îi era cu neputinţă să scape de această senzaţie de 
pierdere. I se părea a fi un gol atât de imens, încât se 
întreba dacă va exista vreodată ceva care să-l poată umple. 
Era o senzaţie mai rea decât aceea de a şti că îmbătrâneşti. 
Bătrâneţea îi oferea unei Onorate Mater compensaţii. În 
acea Comunitate, puterea avea tendinţa de a creşte 
proporţional cu vârsta. Nu, ceea ce simţea ea era o 
pierdere totală. 

Am suferit o înfrângere. 

Onoratele Matres nu se gândeau niciodată la înfrângere. 
Murbella se simţea silită s-o facă. Ştia că se întâmpla, 
câteodată, ca inamicii să ucidă Onorate Matres. Acei inamici 
plăteau întotdeauna. Asta era legea. Planete întregi 
carbonizate, pentru a pedepsi un singur vinovat. 

Murbella nu ignora faptul că Onoratele Matres vânau 
Planeta Canonicatului. Din perspectiva vechilor ei loialităţi, 
era conştientă că ar fi trebuit să le dea ajutor. Dar aspectul 
cel mai chinuitor al înfrângerii ei era că nu voia ca Bene 
Gesseritul să plătească preţul ştiut. 

Bene Gesseritul e prea preţios. 

Extrem de preţios şi pentru Onoratele Matres. Dar 
Murbella se îndoia că vreo altă Onorată Mater în afară de 


ea bănuia măcar acest lucru. 

Vanitatea. 

Acesta era verdictul pe care-l dădea fostelor ei Surori. Şi 
mie însămi, când eram ca ele. O trufie înspăimântătoare. 
Generată de starea de subjugare în care se aflaseră vreme 
de generaţii înainte de a ajunge la putere. Murbella 
încercase s-o facă pe Odrade să înţeleagă acest lucru, 
citându-i pasaje din istoria predată de Onoratele Matres. 

— Sclavii ajung stăpâni fioroşi, comentase Odrade. 

Era o schemă clasică în cazul Onoratelor Matres, îşi dădea 
seama acum Murbella. O acceptase cândva, dar astăzi o 
respingea din motive pe care nu le putea explica pe de-a- 
ntregul. 

M-am maturizat. Ar fi copilăresc din partea mea să mai 
gândesc ca odinioară. 

Duncan întrerupsese din nou şedinţa de exerciţii. Ca şi 
elevul lui, era lac de sudoare. Stăteau amândoi gâfâind, 
domolindu-şi încet respiraţia, schimbând priviri ciudate. Un 
aer de complicitate? Copilul dădea o stranie impresie de 
maturitate. 

Murbella îşi aminti un comentariu al lui Odrade: 
„Maturitatea îşi impune propriile comportamente. Una 
dintre învăţăturile noastre este de a face aceste imperative 
accesibile conştiinţei. De a modifica instinctele. , 

Pe mine m-au modificat deja şi mă vor modifica şi mai 
mult. 

Vedea acelaşi proces la lucru în comportamentul lui 
Duncan faţă de copilul-ghola. 

— E o activitate care creează numeroase tensiuni în 
societăţile supuse influenţei noastre, explicase Odrade. Asta 
ne obligă fa reajustări permanente, la adaptări. 

Dar cum s-ar putea adapta ele la fostele mele Surori? 

Odrade răspunsese cu o imperturbabilitate caracteristică, 
atunci când Murbella pusese întrebarea cu voce tare: 

— Suntem în măsură să facem faţă oricăror necesităţi 
majore de adaptare mulţumită experienţei noastre din 


trecut. Situaţia a fost identică pe timpul domniei Tiranului. 

Necesităţi majore de adaptare? 

Duncan îi vorbea cu voce joasă copilului. Murbella ciuli 
urechea. 

— Zici c-ai studiat istoria lui Muad'Dib? Bun. Tu eşti un 
Atreides şi asta implică slăbiciuni. 

— Adică greşeli, domnule? 

— Exact! Să nu alegi niciodată o anumită cale doar pentru 
că îţi oferă prilejul unei acţiuni spectaculoase. 

— Aşa mi-am găsit moartea? 

A reuşit să-l facă să vorbească despre vechea sa 
individualitate la persoana întâi. 

— Asta ai să judeci tu singur, băiete. Dar să ştii că a fost 
slăbiciunea dintotdeauna a Atreizilor. Isprăvile senzaţionale, 
gesturile dramatice. Să mori străpuns de coarnele unui taur 
uriaş, cum a făcut bunicul lui Muad'Dib. Un spectacol 
impresionant pentru supuşii săi. Despre care s-a vorbit 
generaţii în şir! Şi despre care încă se mai vorbeşte, după 
atâta amar de vreme. 

— Maica Superioară mi-a povestit despre asta. 

— Probabil că ţi-a povestit şi mama ta biologică. 

Băiatul tresări, apoi rosti cu glas emoţionat: 

— Am o senzaţie ciudată când spuneţi „mama biologică”. 

— Senzaţiile ciudate-s una, lecţia asta e altceva. Eu îţi 
vorbesc despre un fenomen căruia i s-a aplicat o etichetă ce 
dăinuie şi astăzi: Gestul Alatrid. Iniţial a fost „â la Atreides”, 
dar era prea greu de pronunţat. 

Din nou, copilul atinse acel miez de conştiinţă matură ce 
părea să existe în el. 

— Chiar şi viaţa unui câine are preţul ei. 

Murbella îşi ţinu răsuflarea, întrezărind deodată cum avea 
să fie: o minte de adult într-un trup de copil. Tulburător. 

— Mama ta biologică a fost Janet Roxbrough, din ilustrul 
neam Roxbrough de pe Lernaeus, spuse Idaho. O Cucernică 
Maică Bene Gesserit. Tatăl tău se numea Loschy leg şi era 
reprezentant comercial al CHOAM-ului. Peste câteva 


minute am să-ţi arăt un holostat înfăţişând casa Basharului, 
de pe Lernaeus. Vreau să păstrezi holostatul şi să-l studiezi 
cu atenţie. Să te gândeşti că acea casă e locul pe care-l 
îndrăgeşti cel mai mult. 

Teg dădu din cap, dar expresia feţei sale spunea că se 
temea. 

Era cu putinţă ca marele strateg-mentat să fi cunoscut 
teama? Murbella scutură din cap. Avea o cunoaştere 
abstractă despre ceea ce era pe cale să facă Duncan, dar 
nu se îndoia că existau lacune în cele ce i se relataseră. Era 
o experienţă pe care ea probabil n-avea s-o cunoască 
niciodată. Oare ce simţeai când te trezeai la o nouă viaţă, cu 
toate amintirile unei alte existente? Ceva cu totul diferit de 
Celelalte Memorii ale Cucernicelor Maici, bănuia ea. 

„Spiritul primei deşteptări. „Aşa îi spunea Idaho. 
„Deşteptarea Eului Veritabil. Am avut senzaţia că mă 
scufund dintr-o dată într-un univers magic. Percepţiile mele 
au fost un cerc, apoi un glob. Formele arbitrare au devenit 
tranzitorii. Masa mea nu mai era o masă. Pe urmă am căzut 
în transă. Totul, în jurul meu, pâlpâia. Nimic nu era real. Iar 
când asta a trecut, am rămas cu impresia că pierdusem 
singura realitate adevărată. Masa mea redevenise o masă. , 

Murbella studiase manualul Bene Gesserit intitulat 
„Instrucţiuni pentru deşteptarea amintirilor originale ale 
unui ghola. „ Duncan se abătea de la acele instrucţiuni. De 
ce? 

Idaho lăsă copilul şi se apropie de ea. 

— Trebuie să vorbesc cu Sheeana, rosti el în timp ce se 
îndrepta către uşă. Nu se poate să nu existe o cale mai 
bună. 

Adesea, comprehensiunea facilă e un reflex comparabil cu 
cel al genunchiului şi constituie forma cea mai periculoasă 
de înţelegere. Ea cade ca un ecran opac şi vă anihilează 
capacitatea de a învăţa. Sistemul juridic al precedentelor 
funcţionează în acelaşi mod, făcând să nimeriţi la tot pasul 
în fundături. Luaţi, deci, aminte! Nu înţelegeţi niciodată 


nimic. Orice percepere a realităţii nu poate fi decât 
temporară. 

Fix mentatic (adacto) 

IDAHO, aşezat singur la consola sa, dădu peste o 
informaţie pe care o stocase în Sistemele non-navei în 
cursul primelor sale zile de recluziune şi, dintr-o dată, se 
pomeni basculat (termenul avea să-i vină în gând mai 
târziu) în atitudinile şi percepțiile senzoriale din acea 
perioadă. Nu mai era după-amiaza unei zile frustrante la 
bordul non-navei. Se afla din nou acolo, întinzându-se, 
cumva, între atunci şi acum, cam în acelaşi fel în care seriile 
vieților sale de ghola legau prezenta încarnare de naşterea 
sa dintâi. 

Imediat, văzu ceea ce ajunsese să numească „plasa”, 
precum şi cuplul în vârstă a cărui imagine era definită de 
linii întrepătrunse, trupurile fiind vizibile printr-o 
reverberaţie de fire scânteietoare - verzi, albastre, aurii şi 
un argintiu atât de strălucitor, încât făcea să-l doară ochii. 

Simţea, la aceşti oameni, o stabilitate aproape divină, dar 
şi ceva cât se poate de comun. Obişnuit, acesta era cuvântul 
care-i venea în minte. În spatele lor se unduiau, spectacol 
de-acum familiar, peluzele unei vaste grădini, presărate cu 
tufe de flori (trandafiri, parcă) şi arbori înalţi. 

Cei doi bătrâni îi întorceau privirea cu o intensitate care-i 
dădea lui Idaho impresia că stătea despuiat în fata lor. 
Viziunea căpătase o putere sporită! Nu mai era limitata la 
cala mare, asemenea unui magnet cu o forţă irezistibilă 
care-l atrăgea acolo jos atât de frecvent, încât, fără doar şi 
poate, îi alarma pe câinii de pază. 

Să fie un nou Kwisatz Haderach? 

Exista, în Bene Gesserit, un anumit nivel de suspiciune 
faţă de el, care, dacă ar fi crescut, ar fi putut să-i aducă o 
condamnare la moarte. Îl supravegheau chiar şi în 
momentul acesta! Îşi puneau întrebări, făceau tot felul de 
speculaţii neliniştite. Cu toate acestea, nu putea să 
abandoneze viziunea. 


Pentru ce perechea aceasta în vârstă i se părea atât de 
cunoscută? Aparţinea trecutului său? Făcea parte din 
familia lui? 

Degeaba scotocea în memoria sa de mentat. Nu găsea 
nimic de natură să alimenteze asemenea presupuneri. 
Fetele celor doi erau rotunde, cu bărbii mici. Cute de 
grăsime sub fălci. Ochi ce păreau negri. Culoarea era 
întunecată de plasă. Femeia purta o rochie lungă, albastru 
cu verde, care nu lăsa să i se vadă nici vârful picioarelor. Un 
şorţ alb, plin de pete verzi, îi acoperea rochia, de la pieptul 
amplu până sub talie. De găicile şorţului atârnau unelte de 
grădinărit. Ţinea în mâna stângă o lopăţică. Părul ei era sur. 
Şuviţe scăpate de sub basmaua verde care îl ascundea se 
legănau în dreptul ochilor, subliniind ridurile de expresie ce 
le prelungeau colţurile. Avea exact aerul unei... Bunici. 

Bărbatul i se potrivea întru totul, de parcă ar fi fost creaţia 
unui acelaşi artist. O salopetă cu bretele şi platcă deasupra 
unei burţi rotofeie. Capul descoperit. Aceiaşi ochi negri, cu 
reflexe scânteietoare. Păr aspru, cărunt, tuns perie. 

Chipul său avea cea mai blajină expresie pe care o văzuse 
vreodată Idaho. Cute zâmbitoare îi înălţau colţurile gurii. În 
mâna stângă ţinea o săpăligă iar în palma deschisă a mâinii 
drepte legăna ceva ce părea a fi o bilă de metal. Bila emise 
deodată un fluierat strident, care-l făcu pe Idaho să-şi 
astupe urechile cu mâinile. Gestul lui însă nu puse stavilă 
sunetului. Acesta scăzu treptat şi pieri de la sine. Idaho 
cobori mâinile. 

Fete liniştitoare. 

Gândul acesta îi trezi brusc suspiciuni, căci acum 
identificase impresia de familiaritate a celor doi. 

Semănau destul de mult cu nişte Dansatori-Feţe. Până şi 
nasurile cârne. 

Se aplecă în faţă, dar viziunea îşi păstră distanţa. 

— Dansatori-Feţe, murmură el. 

Plasa şi cei doi bătrâni dispărură. 


În locul lor se ivi Murbella, într-un colant de antrenament, 
negru lucios. Idaho fu nevoit să întindă mâna şi s-o atingă 
pentru a se convinge că era ea, în carne şi oase. 

— Duncan, ce-i cu tine? Eşti scăldat în sudoare. 

— Cred că... Blestemaţii de tleilaxu au implantat ceva în 
mine. Îmi tot apar nişte... Cred că-s Dansatori-Feţe. Se... 
Uită la mine, iar acum câteva clipe... Un fluierat. Dureros. 

Murbella înălţă capul spre ochii com, dar nu păru 
îngrijorată. Era un lucru pe care Surorile puteau să-l afle 
fără ca asta să prezinte vreun pericol imediat... Decât, 
eventual, pentru Scytale. 

Se ghemui lângă Idaho şi puse o mână pe braţul său. 

— Ceva implantat în corpul tău pe când se afla în cuve? 

— Nu! 

— Dar ai spus că... 

— Corpul meu nu-i doar o valiză nouă pentru actuala 
călătorie. Conţine toată chimia şi toată substanţa pe care le- 
ar fi posedat în trecut. Mintea mea e cea care s-a schimbat. 

Cuvintele lui o îngrijorară. Cunoştea suspiciunea cu care 
privea Bene Gesseritul talentele erotice. 

— Aturisitul de Scytale! Murmură ea. 

— O să aflu eu ce-i, spuse Idaho. 

Închise ochii şi-o auzi pe Murbella ridicându-se. Mâna ei se 
desprinse de braţul lui. 

— Poate că n-ar trebui să faci asta, Duncan. 

Vocea ei părea să vină de departe. 

Memoria... Unde şi-au ascuns secretul? În celulele mele 
originale? 

Până în clipa aceasta, îşi considerase întotdeauna memoria 
ca pe o unealtă mentatică. Putea să evoce propriile sale 
imagini, pornind de la momente din trecut când se aflase în 
faţa unei oglinzi. O privire de aproape, pentru a examina un 
rid de bătrâneţe. O privire spre o femeie din spatele lui - 
două feţe în oglindă, iar pe a lui, o mulţime de întrebări. 

Toate acele figuri... O succesiune de măşti, aspecte diverse 
ale acestei persoane pe care-o numea eu. Ilrăsături uşor 


discordante. Păr câteodată cărunt, câteodată de un negru 
de caracul, ca în prezenta sa viaţă. Chip uneori vesel, 
alteori grav şi introspectiv, în căutarea unei seninătăţi cu 
care să poată face faţă unei noi zile. Undeva, înlăuntrul a 
toate acestea, se afla o conştiinţă care observa şi delibera. 
Cineva care lua decizii. Aici interveniseră tleilaxu. 

Idaho îşi simţea inima bătând cu putere şi ştia, astfel, că 
pericolul era prezent. Fusese condiţionat să simtă 
asemenea lucruri... Dar nu de tleilaxu. Aşa se născuse. 

Asta e ceea ce înseamnă să fii viu. 

Nimic din amintirile celorlalte vieţi ale sale, nimic din ce îi 
făcuseră tleilaxu nu schimba nici măcar o fărâmă din 
conştiinţa lui profundă. 

Redeschise ochii. Murbella stătea încă lângă el, dar 
expresia chipului ei era voalată. 

Vasăzică aşa va arăta când va fi Cucernică Maică. 

Nu-i plăcea deloc această schimbare din ea. 

— Ce se întâmplă dacă Bene Gesseritul eşuează? Întrebă 
el. Văzând că ea nu-i răspunde, dădu încet din cap. 

Da. Asta-i cea mai rea supoziţie. Comunitatea Surorilor 
sfârşind în rigola istoriei. Iar tu nu doreşti asta, iubita mea. 
I-o citi pe faţă în clipa în care ea se întoarse şi părăsi 
camera. Dând capul pe spate şi privind ochii com, Idaho 
spuse: 

— Dar! Trebuie să-ţi vorbesc, Dar. 

Niciunul dintre aparatele care-l împresurau nu răspunse. 
Nici nu se aştepta să-i răspundă. Ştia însă că-i putea vorbi 
lui Odrade şi că va trebui ca ea să-l asculte. 

— Am abordat problema noastră din direcţia opusă, zise 
el, imaginându-şi bâzâitul aferat al înregistratoarelor care-i 
transferau spusele în cristalele riduliene. Am reuşit să 
pătrund în minţile Onoratelor Matres. Ştiu că am reuşit. 
Murbella e în rezonanţă. 

Asta avea să le pună în stare de alertă. El poseda propria 
sa Onorată Mater. Dar poseda nu era termenul potrivit. Nu 
o poseda pe Murbella. Nici măcar în pat. Ea şi el se posedau 


reciproc. Se completau unul pe celălalt, la fel cum păreau 
să se completeze cei doi bătrâni din viziunea sa. Asta vedea, 
de fapt? Doi soţi în vârstă, antrenați sexual de Onoratele 
Matres? 

— Acum sunt pe cale să examinez o altă problemă, 
continuă el. Cum poate fi înfrânt Bene Gesseritul. 

Asta era aruncarea mănuşii. 

— Episoade, rosti el, ştiind că era un cuvânt pe care 
Odrade îl folosea cu plăcere. Aşa trebuie să considerăm ce 
ni se întâmplă în clipa de faţă. Episoade mărunte, fără 
importanţă. Până şi presupunerile cele mai negre trebuie 
văzute în acest context. Dispersia posedă o măreție care 
face să pară lipsit de însemnătate tot ce putem realiza noi. 

Aşa! Asta avea să le demonstreze Surorilor valoarea lui. Şi 
să le pună pe Onoratele Matres într-o perspectivă mai 
bună. Se reîntorseseră aici, în Vechiul Imperiu. Alt fapt 
lipsit de însemnătate. Odrade avea să înţeleagă acest lucru. 
Bell avea s-o facă să înţeleagă. 

Undeva, acolo, în Universul Infinit, un juriu îşi dăduse 
verdictul împotriva Onoratelor Matres. Legea şi 
administratorii ei nu se pronunţaseră în favoarea Furiilor. 
Idaho bănuia că viziunea lui arătase doi dintre juraţi. Şi 
dacă erau, într-adevăr, Dansatori-Feţe, nu erau ai lui 
Scytale. Cei doi din spatele plasei scânteietoare nu-şi 
aparţineau decât lor. 

Multe erori grave de guvernare sunt pricinuite de teama 
de a realiza schimbări interne radicale, chiar şi când 
necesitatea lor este clar percepută. 

Darwi Odrade. 

PENTRU ODRADE, primul melanj al dimineţii era 
întotdeauna diferit de celelalte. Organismul ei reacţiona ca 
un înfometat care se aruncă asupra unui fruct dulce. Urma, 
apoi, lenta, penetranta şi dureroasa reîntremare a 
energiilor. 

Aceasta era latura îngrozitoare a dependenţei de melanj. 


Stătea la fereastra dormitorului ei, aşteptând ca efectul să 
ia sfârşit. Controlul Meteo, observă ea, izbutise din nou să 
provoace o ploaie în zori. Peisajul era proaspăt spălat, 
învăluit într-un abur romantic ce estompa toate contururile, 
reducându-le la esențe, ca pe nişte vechi amintiri. Deschise 
fereastra. Un aer rece şi umed o izbi în faţă, drapând în 
jurul ei aduceri aminte, ca atunci când îmbraci un veşmânt 
familiar. 

Inspiră adânc. Mirosurile de după ploaie! Îşi amintea de 
lucrurile esenţiale ale vieţii, amplificate şi şlefuite de apa ce 
şiroia din cer, dar ploile de acum erau altfel. Lăsau în urmă 
un iz de cremene pe care-l simţea până şi pe limbă. Şi nu-i 
plăcea asta. Mesajul, departe de a fi purificator, evoca o 
viaţă înverşunată, care voia să curme şi să ferece orice 
ploaie. Ploile acestea nu mai alinau, nu mai erau aducătoare 
de belşug. Ele anunțau inevitabilitatea schimbării. 

Odrade închise fereastra. Numaidecât, regăsi mirosurile 
familiare ale apartamentului ei, dominate de acea 
persistentă aromă a shere-ului pe care-l distilau 
implanturile obligatorii pentru toate persoanele ce 
cunoşteau coordonatele spaţiale ale Planetei Canonicatului. 
O auzi pe Streggi intrând, apoi foşnetele reperelor pe care 
le muta pentru a pune la zi harta deşertului. 

Mişcările lui Streggi aveau sunetul eficienţei. Câteva 
săptămâni de colaborare strânsă confirmaseră prima 
impresie a lui Odrade despre tânăra acolită. O fată de 
nădejde. Poate nu strălucită, dar extrem de sensibilă la 
trebuinţele Maicii Superioare. Era de ajuns să vezi calmul 
cu care se deplasa. Să transfere sensibilitatea lui Streggi la 
nevoile tânărului 'Teg şi aveau să obţină înălţimea şi. 
Mobilitatea care-i lipseau copilului-ghola. Un cal? Mult mai 
mult. 

Procesul de asimilare a melanjului în organismul lui 
Odrade atinse punctul culminant şi începu să descrească. 
Reflecţia lui Streggi în geamul ferestrei o arăta stând 
nemişcată, în aşteptarea instrucţiunilor. Acolita ştia că 


aceste momente erau rezervate mirodeniei. În stadiul în 
care se afla, probabil aştepta cu nerăbdare ziua în care 
avea să cunoască şi ea această misterioasă revigorare. 

Îi doresc succes. 

Cele mai multe Cucernice Maici, urmând învăţătura pe 
care-o primiseră, se gândeau rareori la mirodenie ca la un 
drog ce crea dependenţă. Odrade însă privea realitatea în 
faţă. Absorbeai în fiecare zi mirodenia, în funcţie de 
cerinţele organismului, conform unei practici îndelungate, 
începute de timpuriu. Dozele erau minime. Doar atât cât să 
stimuleze sistemul metabolic, pentru a-i permite să 
funcţioneze la randamentul optim. Exigenţele biologice se 
angrenau mai uşor graţie melanjului. Mâncarea avea gust 
mai bun. Dacă nu intervenea un accident sau o agresiune 
fatală, trăiai mai mult decât ţi-ar fi fost dat să trăieşti fără 
el. Dar te făcea dependent. 

Cu energiile refăcute, Odrade clipi şi se concentră asupra 
lui Streggi. Curiozitatea faţă de acest lung ritual matinal i 
se citea cu uşurinţă pe faţă. Adresându-se reflexiei lui 
Streggi din geamul ferestrei, Odrade întrebă: 

— Ai învăţat despre starea de lipsă a melanjului? 

— Da, Maică Superioară. 

În pofida recomandărilor de a menţine cât mai puţin 
trează conştiinţa dependenţei de melanj, era o preocupare 
ce n-o părăsea aproape nici o clipă pe Odrade, făcând-o să 
simtă un cumul de resentiment. Condiţionarea ei de acolită 
(consolidată de Agonia Mirodeniei) fusese, încetul cu 
încetul, erodată de Celelalte Memorii şi de trecerea 
timpului. Pentru ea, vechiul avertisment: „Starea de lipsă te 
privează de o necesitate vitală şi, dacă survine la o vârstă 
înaintată, te poate ucide” nu mai însemna, azi, mare lucru. 

— Starea de lipsă are o semnificaţie deosebită în cazul 
meu, spuse ea. Mă număr printre cele pentru care doza de 
dimineaţă e dureroasă. Ai învăţat, desigur, că se mai 
întâmplă şi-aşa. 

— Îmi pare rău, Maică Superioară. 


— Odrade se apropie de hartă. Înfăţişa o fâşie lungă de 
deşert înaintând către nord şi o lărgire pronunţată a 
ținuturilor aride la sud-est de Sectorul Central, unde se afla 
postul de observaţie al Sheeanei. Întorcându-se către 
Streggi, Odrade observă că acolita o privea cu un nou 
interes. 

Tulburată de gândurile despre faţa întunecată a 
melanjului! 

— Caracterul unic al mirodeniei e prea puţin subliniat în 
epoca noastră, zise Odrade. Toate drogurile pe care 
oamenii le-au încercat în trecut aveau un punct comun. 
Toate, cu excepţia melanjului. Scurtau viaţa şi provocau 
suferinţă. 

— Ni s-a spus asta, Maică Superioară. 

— Dar probabil nu vi s-a spus şi că un act de guvernare ar 
putea fi deformat de frământările noastre în legătură cu 
Onoratele Matres. Există o aviditate de energie în toate 
sistemele de guvernământ - da, chiar şi în al nostru - care 
ne poate proiecta direct într-o cumplită capcană. Dacă vei 
rămâne în serviciul meu, vei simţi asta în adâncul fiinţei 
tale, fiindcă ai să mă vezi suferind în fiecare dimineaţă. 
Lasă-te pătrunsă de această idee, de apropierea acestei 
capcane mortale. Nu trebuie ca voi să deveniți simple 
furnizoare de droguri, prizoniere ale unui angrenaj ce 
înlocuieşte, nepăsător, viaţa cu moartea, cum fac Onoratele 
Matres. Şi mai ţine minte un lucru: drogurile acceptabile 
pot fi taxate pentru a plăti salarii, altminteri nu vor folosi 
decât pentru a da de lucru unor funcţionari indiferenți. 
Streggi era nedumerită. 

— Dar melanjul ne prelungeşte viaţa, ne îmbunătăţeşte 
sănătatea şi stimulează dorinţele noastre de... 

Se întrerupse, văzând expresia severă a lui Odrade. 

Cuvinte preluate direct din Manualul Acolitei! 

— Mai e şi cealaltă faţă, Streggi, cea pe care o vezi în 
mine. Manualul Acolitei nu minte, însă melanjul este un 
drog iar noi suntem dependente, de el. 


— Ştiu că nu are doar efecte benefice pentru toată lumea, 
Maică Superioară. Dar aţi spus că Onoratele Matres nu-l 
folosesc. 

— Substituentul pe care îl întrebuinţează ele înlocuieşte 
melanjul cu prea puţine avantaje în afara aceluia că evită 
suferinţele şi moartea în cazul stării de lipsă. Creează însă o 
dependenţă paralelă. 

— Şi prizoniera? 

— Murbella îl folosea, dar acum a trecut pe melanj. Cele 
două substanţe sunt interschimbabile. Interesant, nu-i aşa? 

— Presupun... Că asta ne va ajuta să aflăm mai multe 
despre ele. Dar am observat, Maică Superioară, că 
dumneavoastră nu le numiţi niciodată târfe. 

— Aşa cum le spun acolitele? Ahhh, Streggi!... Bellonda a 
exercitat asupra voastră o influenţă nefastă. Ştiu să 
recunosc acest gen de presiuni. (Şi, cum Streggi dădu să 
protesteze, Odrade adăugă:) Acolitele simt ameninţarea. 
Ele privesc spre Casa Canonicatului şi văd în ea fortăreaţa 
care le va adăposti în noaptea lungă a târfelor. 

— Cam aşa ceva, Maică Superioară. 

Foarte şovăitoare. 

— Streggi, planeta asta nu-i decât un refugiu vremelnic, 
cum au mai fost şi altele. Astăzi vom călători către sud şi vei 
avea ocazia să înţelegi acest lucru. Caut-o pe Tamalane, te 
rog şi spune-i să aranjeze totul, aşa cum am discutat, în 
vederea vizitei la Sheeana. Dar nu vorbi cu nimeni altcineva 
despre asta. 

— Am înţeles, Maică Superioară. Înseamnă că vă voi 
însoţi? 

— Vreau să te am lângă mine. Spune-i celei pe care o 
instruieşti că de acum înainte se va ocupa ea de hartă. 

În timp ce Streggi ieşea, gândurile lui Odrade se 
îndreptară spre Sheeana şi Idaho. 

Încearcă să comunice unul cu celălalt. 

Studiul înregistrărilor efectuate de ochii com arăta că 
schimbaseră în mai multe rânduri semne din mână, având 


grijă să-şi mascheze cu corpul mişcările. Procedeul ducea 
cu gândul la vechiul „grai de luptă” al Atreizilor. Odrade 
recunoscuse unele semne, dar nu destule pentru a 
determina conţinutul mesajelor pe care şi le transmiteau 
cei doi. Bellonda voise să-i ceară imediat explicaţii 
Sheeanei. „Au secrete!” Odrade fusese mai prudentă. „Să-i 
mai lăsăm un pic. Poate că va ieşi la iveală ceva interesant. , 

Ce urmăreşte Sheeana? 

Pentru că ceea ce urmărea Duncan era, în mod cert, în 
legătură cu eg. Suscitarea durerii necesare pentru ca leg 
să-şi redobândească memoria originală era o sarcină care 
nu-l încânta câtuşi de puţin pe Duncan. 

Odrade îşi dăduse seama de asta în ajun, când îl 
întrerupsese din activitatea lui la consolă. 

„Vii cam târziu, Dar. „ Fără a-şi lua ochii de la ce va fi făcut 
el acolo. Târziu? Abia se înserase. 

De câţiva ani buni, îi spunea deseori Dar. Era modul lui de- 
a o provoca, pentru a-i aminti cât îl contraria această 
existenţă în colivie. Faptul o irita mai ales pe Bellonda, care 
tuna şi fulgera împotriva „familiarismelor lui afurisite”. Lui 
Bellonda îi spunea „Bell”, fireşte. Duncan nu se zgârcea la 
împunsături. 

Cu gândul la el, Odrade zăbovi câteva clipe înainte de a 
intra în birou. Duncan lovise cu pumnul în pupitrul de lângă 
consolă. „Irebuie să existe o cale mai bună pentru Teg!” 

O cale mai bună? La ce se gândeşte? 

Un zgomot uşor la capătul culoarului, dincolo de uşa 
camerei ei de lucru, o smulse din meditaţie. Streggi, care se 
întorcea de la Tamalane. O văzu intrând în postul de gardă 
al acolitelor. 

Ca să-i transmită ordinul meu celei care o va înlocui la 
hartă. 

Un vraf de dosare provenind de la Arhive aştepta pe biroul 
ei. Bellonda! Odrade privi lung teancul de documente. 
Oricât s-ar fi străduit să-şi delege puterile, exista 
întotdeauna acest reziduu organizat pe care consilierele ei 


insistau să-l considere exclusiv de competenţa Maicii 
Superioare. Cea mai mare parte a acestui nou lot consta în 
cereri de „sugestii şi analize” din partea lui Bellonda. 

Odrade atinse o clapă de pe consola ei. 

— Bell! 

Vocea unei funcţionare de la Arhive răspunse numaidecât: 

— Da, Maică Superioară? 

— Trimite-o la mine pe Bell! Să se prezinte aici cât de iute 
vor putea s-o care picioarele ei de grăsană! 

Nu trecu mai mult de-un minut. Bellonda se opri în faţa 
biroului cu aerul unei acolite care a fost pedepsită. Toată 
lumea din Casa Canonicatului cunoştea tonul pe care-l 
folosise Maica Superioară. 

Odrade atinse grămada de dosare de pe birou şi-şi retrase 
mâna de parcă s-ar fi curentat. 

— Pe Shaitan! Ce-i cu toate astea? 

— Le-am considerat importante. 

— Şi tu crezi că eu trebuie să văd tot şi orice? Unde sunt 
adnotările? Asta e treabă de mântuială, Bell! Nu sunt 
proastă şi nici tu nu eşti. Dar asta... Asta depăşeşte... 

— Am delegat cât de mult am... 

— Ai delegat? Ce vorbeşti? Ia uite-aici! Ce trebuie să 
examinez şi ce trebuie să deleg? Nici măcar o singură 
apostilă! 

— O să rectific totul numaidecât. 

— Ai tot interesul, Bell. Pentru că Tam şi cu mine plecăm 
astăzi în sud, într-un tur de inspecţie inopinat şi pentru o 
vizită la Sheeana. Iar cât voi lipsi, ai să-mi ţii locul. Să 
vedem cum o să-ţi placă ţie potopul ăsta zilnic! 

— Nu vom putea păstra legătura? 

— O să am un minicom şi o linie optică permanentă. 

Bellonda începu să respire ceva mai uşor. 

— Te sfătuiesc să te întorci la Arhive, Bell şi să însărcinezi 
cu treburile astea o persoană cu simţul responsabilităţii. Să 
fiu a naibii dacă nu începeţi să vă comportaţi ca nişte 


birocrate. Având tot timpul grijă să vă puneţi fundurile la 
adăpost! 

— Corăbiile adevărate se clatină, Dar. 

Bell se încumeta să glumească? Însemna că nu era totul 
pierdut! 

Odrade activă proiectorul şi imaginea lui Tamalane, în Sala 
Transporturilor, apăru deasupra biroului. 

— Tam? 

— Da? Făcu Tamalane fără a-şi lua ochii de la tabelul de 
funcțiuni pe care îl consulta. 

— Când putem porni? 

— Cam în două ore? 

— Anunţă-mă când eşti gata. Ah! Vezi că vine şi Streggi cu 
noi. Rezervă-i un loc. 

Întrerupse proiecția înainte ca Tamalane să poată 
răspunde. 

Odrade ştia că existau multe alte lucruri de care ar fi 
trebuit să se ocupe. Tam şi Bell nu erau singurele griji ale 
Maicii Superioare. 

Ne mai rămân şaisprezece planete... Printre care Buzzell, 
aflată în mod cert în pericol. Numai şaisprezece! 

Alungă acest gând. Nu avea timp de asta. 

Murbella. Oare ar trebui să iau legătura cu ea şi... Nu şi 
asta mai poate s-aştepte. Noul Consiliu al Instructoarelor? 
Să se ocupe Bell. Strămutarea comunităţilor? 

Drenajul efectivelor spre noua Dispersie impusese 
reorganizări şi consolidări. Trebuie să ne păstrăm avansul 
faţă de deşert! Era un gând deprimant şi nu se simţea în 
stare să-i facă faţă astăzi. 

Sunt întotdeauna agitată înaintea unei călătorii. 

Brusc, părăsi biroul şi porni la întâmplare pe coridoare 
pentru a vedea cum îşi desfăşurau activitatea cele cărora 
trebuia să le poarte de grijă. Oprindu-se în pragul uşilor, 
observa ce studiau sau cum decurgeau interminabilele lor 
exerciţii prana-bindu. 


— Ce citeşti acolo? O întrebă pe o tânără acolită din Ciclul 
Mediu, care stătea în faţa unui proiector dintr-o odaie 
cufundată în penumbră. 

— Jurnalul lui 'Tolstoi, Maică Superioară. 

Aerul ştiutor din privirea acolitei spunea: „Dumneavoastră 
aveţi acces direct la cuvintele lui graţie Celorlalte Memorii, 
nu-i aşa?” Se vedea că întrebarea îi stătea fetei pe vârful 
limbii! Îi lansau mai mereu asemenea mici provocări când o 
prindeau între patru ochi. 

— Tolstoi a fost un nume de familie! Rosti ea cu voce seacă. 
De vreme ce zici că citeşti un jurnal intim, presupun că te 
referi la cel al contelui Lev Nikolaievici. 

— Da, Maică Superioară. 

Intimidată şi stingherită de dojană. 

Îmblânzind tonul, Odrade îi plasă un citat: 

— Eu nu sunt un râu, sunt un năvod. „A rostit aceste 
cuvinte la Iasnaia Poliana, pe când avea doar doisprezece 
ani. N-ai să le găseşti în Jurnalul său, dar probabil că sunt 
cele mai semnificative pe care le-a pronunţat vreodată. 

leşi din odaie înainte ca acolita să-i mulţumească. 

Lecţii, mereu dăm lecţii! 

Cobori apoi să inspecteze bucătăria centrală, trecându-şi 
degetul pe pereţii interiori ai marmitelor spălate, pentru a 
vedea dacă nu erau urme de grăsime, remarcând 
nervozitatea cu care până şi bucătarul-şef instructor îi 
urmărea înaintarea. 

Bucătăria era plină de mirosurile apetisante ale pregătirii 
mesei de prânz. Activitatea zgomotoasă care domnea avea 
ceva reconfortant, dar hărmălaia obişnuită a glasurilor 
încetase la intrarea ei. 

Ocoli masa lungă la care trebăluiau bucătarii şi 
bucătăresele, pentru a ajunge la platforma uşor înălţată 
unde stătea instructorul. Era un bărbat cu un trup ca de 
bivol, cu pomeţii proeminenţi şi o faţă la fel de roşie ca 
hălcile de carne pe care le tranşa. Odrade nu se îndoia că 
era unul dintre cei mai talentaţi bucătari din istorie. 


Numele i se potrivea ca o mănuşă: Placido Salat. Îşi 
asigurase un loc de cinste în gândurile Maicii Superioare 
din mai multe motive, printre care se număra şi acela că o 
formase pe bucătăreasa ei personală. Vizitatorii şi oaspeţii 
importanţi, din zilele premergătoare apariţiei Onoratelor 
Matres, aveau întotdeauna parte de un tur la bucătărie şi o 
degustare a specialităţilor ei. 

„Daţi-mi voie să vi-l prezint pe maestrul nostru bucătar, 
Placido Salat. , 

Rosbiful său placido (cu literă mică, la insistenţele lui) 
trezea admiraţia şi invidia multora. Îl servea în sânge, 
aproape crud, cu un sos de plante aromatice şi muştar iute, 
care nu altera gustul cărnii. 

În ceea ce o privea, Odrade considera preparatul puţin 
prea exotic, dar nu-şi exprimase niciodată părerea cu voce 
tare. 

Când fu sigură că avea întreaga atenţie a lui Salat (după 
un moment necesar rectificării unui sos), Odrade spuse: 

— Mi-e poftă de ceva deosebit, Placido. 

Bucătarul recunoscu imediat introducerea. Aşa îşi formula 
întotdeauna Maica Superioară dorinţa de a i se prepara 
„specialitatea preferată”. 

— Poate o tocăniţă de stridii? Sugeră el. 

E ca un balet, gândi Odrade. Placido ştia la fel de bine ca 
ea ce dorea. 

— Excelent! Se învoi ea, intrând în jocul ritual. Dar ai grijă, 
Placido. Să nu fierbi prea tare stridiile. Nu uita să adaugi în 
fiertură puţin praf de ţelină de-a noastră. 

— Şi un piculeţ de boia, nu? 

— Cum îmi place mie. Fii foarte atent cu melanjul. O 
fărâmiţă, nu mai mult. 

— Normal, Maică Superioară! (Dându-şi ochii peste cap de 
oroare la gândul c-ar putea pune prea mult melanj.) Aroma 
de mirodenie ar putea deveni atât de uşor dominantă. 

— Stridiile să fiarbă în zeamă de moluşte, Placido. Aş 
prefera să faci dumneata însuţi asta. Mestecând încet, până 


când marginile încep să li se răsfrângă uşor. 

— Nici o secundă mai mult, Maică Superioară. 

— Separat, să încălzeşti un pic de lapte nesmântânit. Vezi 
să nu dea în fiert! 

Placido afişă o expresie consternată. Cum putea să-şi 
închipuie Maica Superioară că ar fi lăsat el să dea în fiert 
laptele pentru tocăniţa de stridii? 

— Un cocoloş mic de unt pe fundul castronului, urmă 
netulburată Odrade. 'Torni încet totul deasupra. 

— Fără Xeres? 

— Mare noroc am că te ocupi personal de specialitatea 
mea preferată, Placido. Uitasem de Xeres. 

Maica Superioară nu uita niciodată nimic şi toţi cei de-aici 
ştiau asta, dar era una dintre figurile rituale ale baletului. 

— Un păhăruţ de Xeres în fiertură, spuse Salat. 

— Încălzit, în prealabil, pentru a alunga alcoolul. 

— De bună seamă! Dar fără a lua aroma. Lângă tocăniţă 
doriţi crutoane sau saleuri? 

— Crutoane, te rog. 

Aşezată la o masă dintr-un colţişor ferit, Odrade mâncă 
una după alta două porţii de tocană de stridii, amintindu-şi 
cum o savura Copila Mării. Tata era cel care îi făcuse 
cunoştinţă cu acest fel de mâncare încă de pe vremea când 
abia era în stare să ducă singură linguriţa la gură. 
Pregătise tocana el însuşi. Era specialitatea lui. lar Odrade 
îi transmisese reţeta lui Salat. 

Îl complimentă pe bucătar pentru vin. 

— Ai ales un Chablis excelent, Placido. 

— Un vin sec cu un superb buchet de Burgundia, Maică 
Superioară. Unul dintre vinurile noastre alese cele mai 
bune. Evidenţiază de minune savoarea stridiilor. 

Tamalane îşi făcu apariţia în colţişorul lui Odrade. Ştiau 
întotdeauna unde s-o găsească pe Maica Superioară când 
aveau nevoie de ea. 

— Suntem gata. 

Desluşea pe chipul lui Tam un aer de nemulţumire? 


— Unde vom poposi la noapte? 

— La Eldio. 

Odrade zâmbi. Era unul dintre locurile ei preferate. 

Vrea Tam să-mi facă plăcere fiindcă i s-a spus că sunt într- 
o dispoziţie critică? Poate că vom avea acolo prilejul unei 
mici diversiuni. 

În timp ce o urma pe Tamalane spre staţia de transport, 
Odrade se gândea cât de tipică era această preferinţă a mai 
vârstnicei Maici pentru deplasările subterane. 
Transporturile de suprafaţă o plictiseau. „Cine are chef să 
piardă timpul în felul ăsta, la vârsta mea?” 

Odrade detesta călătoriile cu subtrenul. O făceau să se 
simtă claustrată şi neputincioasă! Prefera transporturile 
rutiere sau aeriene şi nu folosea subtrenul decât în cazurile 
în care urgenta era cu adevărat necesară. Nu avea însă nici 
o reţinere în a utiliza reţeaua miniruburilor subterane 
pentru expedierea scrisorilor sau a mesajelor. 

De vreme ce pot să ajungă rapid la destinaţie. 

Era genul de reflecţie care o făcea întotdeauna conştientă 
de sistemul ce se adapta îndeaproape la mişcările ei, în 
orice loc s-ar fi aflat. 

Undeva, în miezul lucrurilor (exista întotdeauna un „miez 
al lucrurilor”), un sistem automat dirija comunicațiile şi 
asigura (în principiu) sosirea la destinaţie a misivelor 
importante. 

Când Transmiterea Confidenţială (toată lumea îi spunea 
TE) nu era indispensabilă, se putea face apel la holostaturi 
sau vizigrame prin intermediul liniilor optice şi al emisiilor 
codate. Pentru comunicațiile extraplanetare, lucrurile 
stăteau cu totul altfel, mai cu seamă în aceste vremuri 
tulburi. Mijlocul cel mai sigur era trimiterea unei Cucernice 
Maici purtătoare a unui mesaj memorizat sau a unui 
implant distrans. Asemenea mesagere erau nevoite să 
absoarbă, în zilele acestea, doze de shere mai mari ca 
oricând. Sondele T puteau citi până şi în mintea unui mort, 
dacă nu era protejată de shere. 'Toate mesajele 


extraplanetare erau codate, dar un inamic ar fi putut 
oricând să nimerească cifrul codului unic utilizat la un 
moment dat. Riscurile comunicaţiilor între planete erau 
foarte mari. Poate că acesta era motivul pentru care nu 
dădea nici un semn de viaţă Rabinul. 

De ce-mi trec toate astea prin cap tocmai acum? 

— Încă tot nici o veste de la Dortujla? Întrebă ea în 
momentul în care Tamalane se pregătea să intre în rotonda 
subterană unde aşteptau celelalte membre ale grupului lor. 
Erau foarte multe. De ce atâtea? 

Odrade o observă pe Streggi, la marginea peronului, 
vorbind cu o acolită de la Comunicaţii. În preajmă mai erau 
cel puţin alte şase specialiste de la Comunicaţii. 

Tamalane se întoarse, cu un aer vădit ofuscat. 

— Dortujla! Toată lumea te-a asigurat că vei fi informată în 
clipa în care vom şti ceva! 

— Am pus doar o întrebare, Tam. Doar o întrebare. 

Lăsând ochii în jos, Odrade o urmă pe Tamalane spre 
peron. 

Ar trebui să-mi instalez un monitor în cap ca să 
supraveghez tot ce se întâmplă în mintea mea. 

Ideile ivite din senin aveau întotdeauna un motiv întemeiat 
în spatele lor. Era o particularitate Bene Gesserit, după cum 
nu înceta să-i reamintească Bellonda. 

Odrade se surprinse pe ea însăşi în clipa aceea, dându-şi 
seama că era mai mult decât sătulă de particularităţile 
Bene Gesserit. 

Să-şi bată Bell capul cu chestiile astea, până una-alta! 

Acum era momentul să plutească în libertate, să 
reacționeze ca un foc rătăcitor la curenţii din jurul ei. 

Copila Mării ştia ce erau curenţii. 

Timpul nu se măsoară pe sine. E de ajuns să priveşti un 
cerc ca să-ţi dai seama de asta. 

Leto II (Liranul) 

— UITE! Uite la ce-am ajuns! Se jelui Rabinul. 


Şedea, cu picioarele încrucişate sub el, pe podeaua curbă 
şi rece. Şalul tras peste cap îi ascundea aproape în 
întregime faţa. 

Spaţiul din jurul lui era întunecos şi răsuna de zgomote 
vagi de maşini, care-l făceau să se simtă neajutorat. Măcar 
de nu le-ar fi auzit! 

Rebecca se ţinea dreaptă în faţa lui, cu mâinile în şold, cu 
un aer în acelaşi timp mohorât şi înverşunat. 

— Nu mai sta proţăpită în faţa mea! Se răsti Rabinul 
strecurând o privire pe sub marginea salului. 

— Dacă te laşi pradă deznădejdii, nu suntem cu adevărat 
pierduţi? Îl interpelă Rebecca. 

Sunetul vocii ei îl mânie şi avu nevoie de câteva clipe ca să 
alunge această reacţie neavenită. 

Îndrăzneşte să mă dăscălească pe mine? Dar n-au spus 
înţelepţii că se poate învăţa chiar şi de la o buruiană? 

Un oftat tremurat, din rărunchi, îi scutură trupul. Lăsă 
şalul să-i cadă pe umeri. Rebecca îl ajută să se ridice. 

— Un non-spaţiu... Murmură Rabinul. Ca să ne ascundem 
de... (Ochii săi se înălţară o clipă spre tavanul întunecat.) 
Mai bine să nu rostim nume, nici măcar aici. 

— Ne ascundem de ceea ce nu are nume, spuse Rebecca. 

— Uşa nu va putea fi lăsată deschisă nici măcar de Paşti. 

Cum o să intre Străinul? 

— Există străini de care n-avem trebuinţă. 

— Rebecca... (Rabinul lăsă capul în jos.) Eşti mai mult 
decât o ordalie şi o problemă. Această mică celulă a 
Israelului Secret împarte cu tine exilul pentru că înţelegem 
ce... 

— Nu mai tot spune asta! Nu înţelegeţi nimic din ceea ce 
mi s-a întâmplat. Problema mea? (Se aplecă spre el.) 
Problema mea este să rămân fiinţă umană aflându-mă în 
contact cu toate acele vieţi trecute. 

Rabinul se dădu înapoi. 

— Vasăzică nu mai eşti una dintre noi? Eşti Bene Gesserit? 


— Ai să ştii când voi fi Bene Gesserit. O să mă vezi 
privindu-mă în timp ce mă privesc. 

Sprâncenele Rabinului se ridicară a nedumerire. 

— Cum adică? 

— Ştii la ce se uită o oglindă, Rabbi? 

— Hmmmm! Mă iei cu enigme, acum. 

Dar un zâmbet uşor făcu să-i tresară colţul gurii. Un aer 
de hotărâre reapăru în privirea lui. Încet, făcu ochii roată. 
Erau opt în acest loc care nu era făcut să adăpostească 
atâţia. Un non-spaţiu! Fusese asamblat cu trudă, din 
materiale şi piese de contrabandă. Atât de mic! Doisprezece 
metri şi jumătate lungime. Îi măsurase el însuşi. Forma era 
cea a unui vechi butoi de secţiune ovală, culcat pe o parte, 
cu capace emisferice la extremităţi. Tavanul se înălța la mai 
puţin de un metru deasupra capului său. Locul cel mai larg, 
aici, în centru, n-avea decât cinci metri, iar curbura podelei 
şi a plafonului îl făcea să pară şi mai strâmt. Alimente 
deshidratate şi apă reciclată. Cu astea erau nevoiţi să 
trăiască şi cât timp? Un an, poate, dacă nu erau descoperiţi. 
N-avea nici o încredere în protecţia pe care-o putea oferi 
butoiul ăsta, cu maşinile lui care scoteau zgomote mai mult 
decât dubioase. 

Trecuse bine de mijlocul după-amiezei când se 
strecuraseră în hruba aceasta. De bună seamă că acum era 
noapte, acolo, sus. Şi unde se aflau ceilalţi? Probabil că 
fugiseră care-ncotro, căutând adăpost pe unde puteau cere 
plata unor vechi datorii de onoare pentru servicii făcute în 
trecut. Unii aveau să supravieţuiască. Poate că aveau să 
supravieţuiască în condiţii mai bune decât cei câţiva care 
rămăseseră aici. 

Intrarea non-spaţiului era disimulată sub puţul pentru 
cenuşă de la baza unui coş înalt. Armătura metalică a 
coşului conţinea fire de cristal ridulian care puteau 
transmite în adăpost imagini din exterior. Cenuşă! 
Încăperea era încă impregnată cu un miros de ars şi 
începuse deja să prindă un iz de canal de la micul 


compartiment de reciclare. Frumos eufemism pentru 
closet! 

Cineva se apropie, în spatele Rabinului. 

— Patrulele s-au retras. Am avut noroc c-am fost preveniţi 
la timp. 

Era Joshua, cel care construise acest refugiu. Un bărbat 
slab, mic de statură, cu o faţă triunghiulară ce se îngusta 
brusc, sfârşind printr-o bărbie ascuţită. Părul negru i se 
revărsa peste fruntea lată, deasupra unor ochi căprui, mult 
depărtaţi, care priveau lumea cu un aer de melancolie 
introspectivă ce nu-i inspira nici o încredere Rabinului. 

Arată mult prea tânăr ca să se priceapă într-atât la toate 
astea. 

— Bine că s-au retras, mormăi Rabinul. Dar or să se- 
ntoarcă ei, nu te teme. Şi-atunci n-ai să mai zici c-am avut 
noroc. 

— Nu vor bănui că ne-am ascuns atât de aproape de 
fermă, spuse Rebecca. Cei care-au fost aici au venit mai 
mult ca să prade. 

— I-auzi şi glasul Bene Gesseritului! O ironiză Rabinul. 

— Rabbi... (Ce intonaţie dojenitoare avea vocea lui 
Joshua!) Nu te-am auzit spunând de nenumărate ori că 
binecuvântaţi sunt cei ce ştiu să ascundă imperfecţiunile 
altora chiar şi de propriii lor ochi? 

— Mai nou, văd că toată lumea se pricepe să dea lecţii! 
Exclamă Rabinul. Dar cine ne poate spune ce se va întâmpla 
mai departe? 

Trebuia, totuşi, să admită că era adevărat ce spunea 
Joshua. 

Durerea fugii noastre e cea care mă tulbură. Mica noastră 
diasporă. Dar noi nu fugim de Babilon. Ne ascundem într- 
un... Într-un adăpost contra ciclonului! 

Gândul acesta îl îmbărbătă. 

Cicloanele trec. 

— Cine se ocupă de merinde? Întrebă el. Trebuie să 
raţionalizăm totul, de la bun început. 


Rebecca dădu drumul unui suspin de uşurare. Rabinul nu 
producea nimic pozitiv în zonele de mare amplitudine. Prea 
intelectual sau prea emoţional. Acum îşi venise în fire. Data 
viitoare, avea să devină intelectual şi trebuia din nou 
domolit. Noile percepții Bene Gesserit îi confereau 
Rebeccăi o perspectivă diferită asupra oamenilor din jurul 
ei. 

Susceptibilitatea noastră evreiască. Ajunge să te uiţi la 
intelectuali! 

Era un gând tipic Bene Gesserit. Dezavantajele, pentru 
oricine acorda prea multă importanţă realizărilor 
intelectuale, erau considerabile. Nu putea să nege dovezile 
expuse de mulţimea de pe Lampadas. Vocea interioară i le 
reamintea ori de câte ori convingerea ei oscila. 

Rebeccăi aproape că ajunsese să-i placă această vânătoare 
de amintiri-fantasme, cum le considera ea. Cunoaşterea 
realităţilor din trecut o forţau să respingă realităţile 
propriului ei trecut. I se ceruse să creadă atâtea lucruri 
despre care ştia acum că erau aberaţii. Mituri şi himere, 
impulsii absolut puerile. 

Zeii noştri ar trebui să se maturizeze pe măsură ce ne 
maturizăm noi. 

Rebecca îşi reprimă un zâmbet. Vocea lăuntrică îi făcea 
deseori asta. Un mic ghiont în coaste din partea cuiva care 
te ştia în stare să-l apreciezi cum se cuvine. 

Joshua se întorsese la instrumentele lui. Ceva mai încolo, 
observă ea, cineva se apucase să examineze inventarul 
proviziilor. Rabinul urmărea operaţia cu atenţia obişnuită. 
Ceilalţi se înfăşuraseră în pături şi dormeau în cuşetele de 
la capătul neluminat al camerei. Privind scena, Rebecca 
înţelese misiunea care avea să-i revină. 

Să împiedic, prin orice mijloace, căderea în plictiseală. 

„Animatoare?” 

Dacă n-ai vreo sugestie mai bună, nu încerca să mă-nveţi 
ce am de făcut cu cei din neamul meu, stimată Voce 
Interioară. 


Orice altceva ar fi putut spune despre aceste conversații 
lăuntrice, nu încăpea nici o îndoială că toate piesele erau 
legate între ele - trecutul cu această încăpere, această 
încăpere cu propriile ei proiecţii ale consecinţelor. Un mare 
dar pe care i-l făcuse Bene Gesseritul. Nu te gândi la 
„Viitor”. Predestinarea? Ce se întâmplă, în acest caz, cu 
libertatea ce ţi se dă la naştere? 

Rebecca îşi vedea propria naştere într-o nouă lumină. Ca 
îmbarcarea într-o călătorie spre o soartă necunoscută. O 
călătorie plină de pericole şi bucurii invizibile. De data 
aceasta, după un cot al râului, dăduseră de duşmani. După 
următorul cot aveau să dea de o cataractă sau de un tărâm 
al păcii şi-al frumuseţii? În asta consta atracţia magică a 
preştiinţei, ispita căreia Muad'Dib şi fiul său, Tiranul, nu 
putuseră să-i reziste. Oracolul ştie ce va fi! Mulțimea de pe 
Lampadas o învățase să nu caute oracole. Cunoscutul ar fi 
putut s-o năpăstuiască şi mai mult decât necunoscutul. 
Frumuseţea noului stătea în surprizele sale. Putea Rabinul 
să vadă asta? 

„Cine o să ne spună ce se va întâmpla mai departe?” 
întreabă el. 

Chiar vrei să ştii, Rabbi? Nu ţi-ar plăcea prea mult ce ai 
auzi, te asigur. Din clipa în care oracolul ar fi pronunţat, 
viitorul tău ar deveni aidoma trecutului tău. Cum te-ai mai 
jelui de plictiseală! Nimic nou, niciodată. Totul perimat, din 
momentul revelaţiei. 

Parcă aud cum te-ai lamenta: „Dar asta nu-i deloc ce voiam 
eu!” 

Nici o brutalitate, nici o sălbăticie, nici o fericire tihnită, 
nici o explozie de bucurie n-ar mai da peste tine pe 
neaşteptate. Ca un subtren gonind nebuneşte prin tunelul 
său, existenţa ta şi-ar continua cursa până în clipa marii 
confruntări de pe urmă. lar tu, ca un fluture de noapte 
închis în vagon, ai izbi cu aripile în pereţi, implorând 
Destinul să te lase să ieşi. „Fă ca tunelul să-şi schimbe prin 


farmec direcţia! Fă să se-ntâmple ceva nou! Nu lăsa să se 
împlinească lucrurile îngrozitoare pe care le-am văzut!” 

Brusc, înţelese că acesta fusese calvarul lui Muad'Dib. 
Oare cui îşi adresase el rugăciunile? 

— Rebecca! 

Vocea Rabinului. 

Se apropie de locul în care stătea el, acum alături de 
Joshua. Scrutau amândoi noaptea de afară, dezvăluită de 
mica proiecţie de deasupra instrumentelor pe care le 
manevra Joshua. 

— Vine o furtună, spuse Rabinul. Joshua zice că ploaia va 
solidifica toată cenuşa din puț. 

— Foarte bine, zise Rebecca. De-asta am şi construit 
refugiul aici şi am lăsat deschis capacul puţului când am 
coborât. 

— Dar cum o să mai ieşim? 

— Pentru asta avem scule, răspunse ea. Şi chiar fără scule, 
am avea, oricum, mâinile. 

Un concept major câlăuzeşte Missionaria Protectiva: 
Instruirea motivată a maselor. Convingerea noastră fermă 
este că scopul oricărei discuţii ar trebui să fie schimbarea 
naturii adevărului. Într-un domeniu ca acesta, noi preferăm 
recurgerea la putere şi nu la forţă. 

Coda Bene Gesserit. 

PENTRU DUNCAN IDAHO, existenţa la bordul non-navei 
luase turnura unui joc neobişnuit după ivirea viziunii sale şi 
a intuiţiilor legate de comportamentul Onoratelor Matres. 
Intrarea lui Teg în acest joc era o manevră înşelătoare mai 
degrabă decât introducerea unui nou jucător. 

În dimineaţa aceasta, stând în picioare în faţa consolei 
sale, recunoştea în acest joc elemente paralele cu propria 
sa copilărie de ghola, în Citadela Bene Gesserit de pe 
Gammu, cu bătrânul Bashar drept protector şi maestru de 
arme. 

Educaţia. Fusese o preocupare de căpetenie pe atunci, la 
fel cum era şi acum. Şi gărzile... În general discrete în 


interiorul non-navei, dar veşnic prezente, după cum 
fuseseră şi pe Gammu. Sau dispozitivele de supraveghere, 
ingenios camuflate, contopindu-se cu decorul. Pe Gammu, 
devenise expert în arta de a le evita. Aici, cu ajutorul 
Sheeanei, ajunsese maestru. 

În jurul lui, toate activităţile erau reduse. Gărzile nu aveau 
arme. Dar erau mai ales Cucernice Maici, însoţite de câteva 
acolite din Ciclul Superior. Nu considerau că ar avea nevoie 
de arme. 

Unele lucruri din non-navă contribuiau la crearea unei 
iluzii de libertate. Îndeosebi, mărimea şi complexitatea ei. 
Nava era imensă. Nu putuse să-i determine cu exactitate 
mărimea, dar avea acces la numeroase niveluri şi 
parcursese coridoare ce măsurau peste o mie de paşi. 

Galerii şi tuneluri, tuburi de acces care-l transportau în 
capsule cu suspensii, puțuri de coborâre şi ascensoare, 
holuri tradiţionale şi culoare largi, mărginite de uşi etanşe 
care se deschideau şuierând la o simplă atingere (sau 
rămâneau închise: Interzis!) - toate acestea erau bine 
memorizate, căci alcătuiau teritoriul lui, domeniul lui privat, 
de o manieră diferită decât era pentru gărzi. 

Energia necesară pentru a aduce această navă pe 
suprafaţa planetei şi-a o menţine în stare de funcţionare 
arăta clar că era vorba de ceva extrem de important. 
Comunitatea Surorilor nu evalua costurile în mod obişnuit. 
Finanţele Bene Gesseritului nu lucrau doar cu valori 
monetare, solari sau alte valute convertibile. Ele capitalizau 
oamenii, alimentele, datoriile datând uneori de mai multe 
milenii, plăţile în natură - produse şi loialităţi. 

Plata, Duncan! Te poftim să achiţi nota! 

Nava aceasta nu era doar o închisoare. Idaho examinase 
mai multe proiecţii mentatice. Primară: era un laborator 
unde Cucernicele Maici căutau un mijloc de anulare a acelei 
proprietăţi care îngăduia unei non-nave să înşele simţurile 
umane. 


O tablă de joc de dimensiunile unei non-nave. În acelaşi 
timp, puzzle şi iepurărie. Totul, doar pentru trei deţinuţi? 
Nu. Trebuie să existe şi alte motive. 

Jocul avea reguli secrete. Reguli pe care nu putea decât să 
încerce să le ghicească. Dar se simţise mai liniştit când 
Sheeana se angajase în partidă. 

Ştiam eu că trebuie să aibă propriile ei planuri. A fost 
evident din clipa în care a început să practice tehnicile 
Onoratelor Matres. Pentru a-i perfecționa pe elevii mei! 

Sheeana voia informaţii intime despre Murbella şi nu 
numai atât... De pildă, amintirile lui despre oameni pe care- 
i cunoscuse în cursul vieților sale multiple, în special 
amintirile lui despre Tiran. 

lar eu vreau informaţii despre Bene Gesserit. 

Surorile îl mențineau la un nivel de activitate redus la 
minimum. Îl frustrau anume, pentru a-i spori capacităţile 
mentatice. Nu se afla în centrul problemei mai vaste căreia 
îi percepea existenta în afara non-navei. Fragmente 
chinuitoare parveneau până la el atunci când Odrade îl lăsa 
să întrevadă gravitatea situaţiei prin întrebările pe care i le 
punea. 

Suficient pentru a oferi noi premise? În nici un caz, atâta 
vreme cât nu avea acces la datele pe care consola sa refuza 
să le afişeze. 

Era şi problema lui, totuşi, fir-ar afurisite de vrăjitoare! Se 
afla într-o cuşcă din interiorul propriei lor cuşti. Erau prinşi 
în capcană cu toţii. 

Cu o săptămână în urmă, Odrade îl asigurase, afabilă, că 
toate sursele de date ale Comunităţii Surorilor îi erau „larg 
deschise”. Stătuse chiar în locul acesta, cu spatele la 
consolă, de care se rezema într-o doară şi cu braţele 
încrucişate pe piept. Asemănarea ei cu Basharul Miles Teg 
era câteodată năucitoare. Până la nevoia (sau era o 
constrângere?) de a sta în picioare când vorbea. Şi, tot ca 
Teg, avea oroare de caniscaune. 


Ştia că nu poseda decât o cunoaştere cu totul precară a 
proiectelor şi motivaţiilor ei. Dar nu avea nici o încredere în 
ele. Nu după ceea ce se întâmplase pe Gammu. 

Momeală şi ţintă falsă. Aşa se folosiseră de el. Avusese 
noroc că nu sfârşise ca Dune: o păstaie goală, aruncată de 
Bene Gesserit după consumarea conţinutului. 

Când se frământa astfel, Idaho prefera să se afunde în 
fotoliul din faţa consolei. Uneori, rămânea în această poziţie 
ore întregi, încercând să evalueze complexităţile 
puternicului sistem de date al navei. Sistemul putea să 
identifice orice fiinţă umană aflată la bord. Ceea ce 
înseamnă că dispune de monitoare automate. Trebuia să 
ştie în orice moment cine vorbea, cine solicita ceva, cine îşi 
asuma temporar comanda. 

Circuitele de zbor sfidează toate tentativele mele de a 
străpunge barierele. Sunt deconectate, aşa cum susţin 
gărzile? 

Dar nava ştia să-l identifice pe cel ce se branşa la circuite. 
Cu siguranţă că aici se afla răspunsul. 

Ar fi fost dispusă Sheeana să îl ajute? Era un joc periculos 
să-i acorde prea multă încredere. Câteodată, când îl privea 
lucrând la consola lui, îi amintea de Odrade. 

Sheeana a fost eleva lui Odrade. Era un gând de natură 
să-l tempereze. 

De ce le interesa într-atât cum folosea el Sistemele navei? 

Parcă mai avea nevoie să se întrebe! 

În cursul celui de-al treilea an petrecut aici, determinase 
sistemul central să ascundă pentru el anumite date, 
servindu-se de propriile lui chei. Pentru a zădărnici 
supravegherea ochilor corn, îşi disimulase acţiunile lucrând 
la vedere. Introduceri normale de date, recuperabile 
ulterior, dar care conţineau un al doilea mesaj codat. 
Treabă facilă pentru un mentat şi mai cu seamă utilă ca 
vicleşug pentru a explora resursele sistemului. Pentru 
siguranţă, prevăzuse o capcană ascunsă, conectând datele 


la o procedură de ştergere aleatorie fără nici o posibilitate 
de recuperare. 

Bellonda bănuise ceva, dar, când îl luase la întrebări, el se 
mulţumise să zâmbească. 

Mi-am ascuns istoria, Bell. Vieţile mele de ghola în serie, 
absolut toate, până la cea a non-ghola-ului original. Toată 
memoria intimă a acelor existenţe. O groapă de gunoi 
pentru amintiri patetice. 

Şezând, acum, în faţa consolei, Idaho nutrea simţăminte 
amestecate. Închisoarea îl exaspera. Indiferent de mărimea 
şi bogăţia temniţei sale, ea rămânea o temniţă. Ştia deja de 
o buna bucata de vreme că i-ar fi fost cu putinţa să evadeze, 
dar Murbella şi cunoaşterea din ce în ce mai pregnantă a 
situaţiei din exterior îl reţineau. Se simţea în aceeaşi 
măsură prizonierul propriilor sale gânduri ca şi al 
sistemului complex reprezentat de gărzi şi de această 
maşinărie monstruoasă. Pentru că non-nava nu era decât o 
maşinărie, fireşte. O unealtă. Un mijloc de a te deplasa 
nevăzut într-un univers periculos. Un mijloc de a te ascunde 
şi de a-ţi ascunde intenţiile chiar şi de vederea 
atotpătrunzătoare a unui căutător preştient. 

Cu iscusinţa cumulată a unui număr impresionant de vieţi, 
Idaho privea mediul înconjurător printr-un ecran de 
sofisticare combinată cu naivitate. Mentaţii cultivau 
naivitatea. A crede că ştii ceva era calea cea mai sigură de a 
te orbi singur. Nu înaintarea în vârstă era cea care frâna 
încetul cu încetul capacitatea de a învăţa (li se explica de 
timpuriu mentaţilor), ci acumularea de „lucruri pe care le 
ştiu”. 

Noile surse de date pe care i le deschisese Bene Gesseritul 
(dacă se putea bizui pe ele) ridicau o serie de întrebări. 
Bunăoară: cum era organizată, în Dispersie, rezistenţa 
împotriva Onoratelor Matres? Nu încăpea nici o îndoială că 
existau grupuri (se codea să le numească puteri) care le 
vânau pe Onoratele Matres la fel cum Onoratele Matres 


vânau Bene Gesseritul. Şi le masacrau, dacă se putea da 
crezare relatărilor de pe Gammu. 

Fiutarii şi Îngrijitorii? Elaboră rapid o proiecţie mentatică: 
o grupare tleilaxu din Prima Dispersie se dedase la 
manipulări genetice. Cei doi bătrâni care apăreau în 
viziunile sale: ei erau cei care-i creaseră pe Fiutari? Să fi 
fost cei doi Dansatori-Feţe? Independenţi de Maeştrii 
tleilaxu? Nimic n-ar fi fost exclus în Dispersie. 

La dracu'! Îi era necesar accesul la o cantitate de date 
mult mai importantă. Sursele sale actuale erau departe de 
a fi suficiente. Consola asta, o unealtă pentru scopuri 
restrânse, putea fi adaptată unor cerinţe mai vaste, dar 
toate adaptările pe care le încercase până acum şchiopătau. 
Iar el trebuia să poată înainta liber, cu paşi mari, ca un 
adevărat mentat! 

M-au priponit şi asta e o greşeală din partea lor. Odrade 
nu are încredere în mine? E o Atreides, fir-ar ea afurisită! 
Ştie ce datorie am faţă de familia ei. 

Atâtea şi-atâtea vieţi... Şi datoria încă tot nu-i plătită! 

Îşi dădu seama că era tot mai nervos. Brusc, mintea lui 
încremeni pe această idee. Nervozitatea mentatică! Era 
semnalul că se afla pe punctul de a deschide o breşă. O 
proiecţie primară! Ceva ce nu i se spusese despre leg? 

Întrebări! Întrebări neformulate îi dădeau ghes. 

Am nevoie de perspectivă! 

Nu era neapărat o chestiune de distanţă. Perspectiva 
putea lua naştere înlăuntrul tău, cu condiţia ca întrebările 
să nu conţină prea multe distorsiuni. 

Avea sentimentul că undeva, în experienţa Bene 
Gesseritului (poate chiar în Arhivele păzite cu atâta gelozie 
de Bell), se aflau piesele lipsă. Bell ar şti să aprecieze asta! 
Numai un alt mentat ar fi putut simţi excitaţia unui moment 
ca acesta. Gândurile lui erau ca nişte bucățele de smalţ, 
aproape toate la îndemână, gata să alcătuiască un mozaic. 
Problema nu se punea sub aspectul soluţiilor. 


Auzea răsunându-i în cap cuvintele primului său instructor 
mentat: Adună-ţi întrebările şi pune-le în echilibru, apoi 
aruncă-ţi datele provizorii pe un taler sau altul al balanței. 
Soluţiile dezechilibrează orice situaţie. Dezechilibrele 
dezvăluie ceea ce cauţi. 

Da! Obţinerea dezechilibrelor prin întrebări dozate în mod 
subtil era numărul de jonglerie al mentaţilor. 

Ceva ce spusese Murbella noaptea trecută... Ce? Erau în 
pat. Îşi aminti că văzuse ora, proiectată pe tavan: 9: 47. Şi 
gândise: Proiecţia asta consumă energie. 

Aproape că simţea fluxul de energie al navei, această 
gigantică enclavă ruptă de Timp. Maşini tară fricţiune, 
menite să creeze o prezenţă mimetică pe care nici un 
instrument nu putea s-o deosebească de mediul 
înconjurător. Mai puţin acum, când se afla la sol, ferită nu 
de priviri, ci de preştiinţă. 

Murbella alături de el: un alt fel de putere - amândoi, 
conştienţi de forţele care încercau să-i atragă unul spre 
celălalt. Câtă energie era necesară pentru a anula acest 
magnetism reciproc! Atracția sexuală care creştea, creştea, 
creştea. 

Murbella vorbea. Da, asta era! Murbella părea ciudat de 
autoanalitică. Aborda propria ei existenţă cu o maturitate 
nouă, cu o percepţie şi o încredere, întărite de Bene 
Gesserit, care dovedeau că în fiinţa ei era pe cale să 
crească vertiginos ceva foarte puternic. 

Ori de câte ori recunoştea în ea aceste schimbări Bene 
Gesserit, era cuprins de tristeţe. 

Ne apropie şi mai mult de ziua despărțirii. 

Dar Murbella vorbea: 

— Ea (Odrade era, deseori, „ea”) îmi tot cere să-mi 
evaluez dragostea pentru tine. 

Amintindu-şi aceste cuvinte, Idaho revăzu toată scena. 

— A încercat acelaşi lucru şi cu mine. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Odi et amo. Excrucior. 


Ea se ridicase într-un cot şi întorsese capul spre el. 

— În ce limbă-i asta? 

— Într-o limbă foarte veche, pe care Leto m-a pus cândva 
s-o învăţ. 

— Tradu. 

Poruncitoare. O răbufnire a vechii ei personalităţi de 
Onorată Mater. 

— O urăsc şi-o iubesc. Mă chinui. 

— Chiar mă urâăşti? 

Neîncrezătoare. 

— Ceea ce urăsc este faptul de a fi legat în felul acesta, de 
a nu fi stăpân pe propriu-mi eu. 

— Dac-ai putea, m-ai părăsi? 

— Vreau ca decizia să-mi aparţină în orice moment. Vreau 
să am de ales. 

— E un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat. 
Asta era! Acestea fuseseră cuvintele ei! 

Amintindu-şi, Idaho nu simţi nici un entuziasm. Avu doar 
impresia că i se deschiseseră brusc ochii după un somn 
lung. 

Un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat. Un 
joc. 

Exact opinia lui despre non-navă şi despre ceea ce făcea 
aici Comunitatea Surorilor. 

Dar asta nu era tot ce se spusese în noaptea aceea. 

— Nava e, pentru noi, un fel de şcoală specială, afirmase 
Murbella. 

El nu putuse decât să încuviinţeze. Comunitatea Surorilor 
intensifica aptitudinile lui mentatice de a filtra datele şi de a 
le izola pe cele ce rămâneau la suprafaţă. Intuia unde putea 
duce asta şi simţea o spaimă apăsătoare. 

„Degajezi culoarele nervoase. Barezi calea preocupărilor 
şi digresiunilor mentale inutile. , 

Şi îţi canalizezi reacţiile spre acel mod extrem de periculos 
despre care toţi mentaţii învățau că trebuia evitat. „Fiindcă 
acolo riscaţi să vă pierdeţi pentru totdeauna. , 


Studenţilor li se arătau „mentaţi distruşi”, indivizi reduşi la 
starea de vegetale umane, menţinuţi în viaţă doar pentru a 
servi drept lecţie. 

Ce ispită, totuşi! Câtă putere trebuie să ai când te afli în 
acel mod! Nimic ascuns. Toate lucrurile, cunoscute. 

Şi în mijlocul acelei spaime care îl stăpânea, Murbella se 
întorsese spre el în pat, iar el simţise tensiunile sexuale 
devenind aproape explozive. 

Nu încă. Încă nu! 

Unul dintre ei mai spusese ceva. Ce? El începuse să se 
gândească la limitele logicii, ca unealtă care ar fi putut servi 
pentru a da la iveală motivațiile Surorilor. 

— Încerci adesea să le analizezi? Întrebase Murbella. 

Straniu, acest mod al ei de a răspunde gândurilor lui 
nerostite. Negase şi de data aceasta că ar fi în stare să 
citească gândurile. 

— Le citesc doar pe-ale tale, ghola-ul meu. Fiindcă eşti al 
meu, ştii doar. 

— Şi viceversa. 

— Cum nu se poate mai adevărat. 

Nu glumeau, amândoi, decât pe jumătate. Toate astea 
acopereau ceva mai profund şi alambicat. 

Exista o capcană ascunsă în toate analizele psihicului 
uman şi el se străduise să-i explice acest lucru. 

— Faptul de a crede că ştii de ce te porţi într-un anumit 
mod îţi oferă tot felul de scuze pentru o comportare ieşită 
din comun. 

Scuze pentru o comportare ieşită din comun! Era încă o 
piesă în mozaicul lui. Partida continua, dar noile jetoane 
erau blamul şi culpabilitatea. 

Vocea Murbellei era aproape visătoare când replicase: 

— Presupun că se poate justifica raţional practic orice 
lucru, punându-l în seama unui traumatism oarecare. 

— Se pot justifica raţional lucruri ca distrugerea unor 
planete întregi? 


— Există un fel de autodeterminare brutală în asta. Ea 
spune că fermitatea cu care se efectuează o alegere 
consolidează psihicul şi conferă un simţ al identităţii pe care 
te poţi bizui în caz de stres. Eşti de acord, mentatul meu? 

— Mentatul nu e al tău. 

Glasul său însă fusese lipsit de forţă. 

Murbella izbucnise în râs, lăsându-se să cadă înapoi pe 
pernă. 

— Ştii ce vor Surorile de la noi, mentatul meu drag? 

— Copiii noştri. 

— Oh, te asigur că vor mult mai mult decât asta. Vor 
participarea noastră benevolă la visul lor. 

Altă bucăţică din mozaic! 

Dar cine altcineva decât o Bene Gesserit putea să 
cunoască acel vis? Surorile erau actriţe, jucând mereu 
teatru, nelăsând să străbată prin masca lor decât o porţiune 
infimă a realităţii. Personalitatea lor reală era îngropată în 
adâncul fiinţei lor şi nu ieşea la suprafaţă decât drămuită 
atât cât era necesar. 

— De ce ţine ea pictura aia străveche? Întrebase Murbella. 

Idaho simţise o contracție bruscă a muşchilor 
abdomenului. 

Odrade îi adusese la un moment dat o reproducere holo a 
tabloului din dormitorul ei. Colibe la Cordeville, de Vincent 
Van Gogh. Îl trezise din somn chiar în acest pat, la o oră 
imposibilă, cu o lună în urmă. 

— M-ai întrebat care e legătura mea cu umanitatea. Iat-o! 

Vârâse holostatul sub ochii lui încă înceţoşaţi de somn. El 
se ridicase în capul oaselor, privind năuc reproducerea, 
încercând să înţeleagă despre ce era vorba. Ce se întâmpla 
cu Odrade? Părea neobişnuit de tulburată. 

Lăsase holostatul în mâinile lui şi se dusese să aprindă 
toate luminile, conferind încăperii efectul unor forme dure 
şi apropiate, vag mecanice şi artificiale, cam aşa cum ar fi 
fost de imaginat că trebuie să arate interiorul unei non- 
nave. Dar unde era Murbella? Se culcaseră împreună. 


Se concentraseră apoi asupra imaginii holo şi aceasta îl 
afectase de o manieră inexplicabilă, ca şi cum l-ar fi 
apropiat subit de Odrade. Legătura ei cu umanitatea? 
Holostatul era rece în mâinile lui. Odrade i-l luă şi îl puse pe 
noptieră, unde el continuă să-l privească în timp ce ea trase 
un scaun şi se aşeză lângă capul patului. Se aşezase! De 
parcă ceva o îndemna să stea foarte aproape de el! 

— E opera unui nebun de pe Vechea Terra, îi explicase, 
aproape lipindu-şi obrazul de-al lui în vreme ce priveau 
amândoi reproducerea. Uită-te bine la ea! Reprezintă un 
moment de umanitate. 

Într-un peisaj? Da, fir-ar să fie! Are dreptate. 

Rămăsese cu ochii la holostat. Ce culori minunate! Dar nu 
numai culorile. Totul. 

— Majoritatea artiştilor moderni ar râde de modul în care 
a realizat asta, rostise Odrade. 

N-ar putea să mă lase s-o privesc în linişte? 

— Aici, supremul înregistrator a fost o fiinţă umană, 
continuase Odrade. Mâna umană, ochiul uman, întreaga 
esenţă umană s-au concentrat în conştiinţa unui singur 
individ care explora limitele. 

Explora limitele! Încă o piesă din mozaic. 

— Van Gogh a izbutit să facă acest lucru folosind 
materialele şi tehnicile cele mai primitive, urmase Odrade, 
vorbind aproape de parcă ar fi fost beată. Pigmenţi pe care 
un om al cavernelor ar fi putut să-i recunoască! Aplicaţi pe 
o pânză pe care ar fi putut s-o ţeasă cu mâinile sale. 
Folosind scule pe care-ar fi putut să şi le confecţioneze el 
însuşi din păr de animale şi rămurele. 

Odrade atinsese suprafaţa holostatului şi degetul ei 
proiectase o umbră peste copacii înalţi. 

— Nivelul tehnologic şi cultural era rudimentar în 
comparaţie cu normele noastre. Dar vezi ce-a putut să 
creeze Van Gogh? 

Idaho simţea că ar fi trebuit să spună ceva, însă cuvintele 
nu veneau. Şi unde dispăruse Murbella? De ce nu era aici? 


Odrade se lăsase dintr-o dată pe spate şi cuvintele pe care 
le rostise atunci se întipăriseră în mintea lui ca arse cu 
fierul roşu: 

— Această pictură arată că nu putem suprima filonul 
sălbatic, acel lucru unic care va exista în fiinţa umană oricât 
ne-am strădui noi să-l evităm. 

Idaho îşi smulsese privirea de la imaginea holo pentru a 
urmări mişcarea buzelor lui Odrade în timp ce aceasta 
spunea: 

— Vincent ne-a învăţat ceva important despre semenii 
noştri din Dispersie. 

Pictorul ăsta mort de-o veşnicie? Despre Dispersie? 

— Ei au realizat lucruri, acolo şi continuă să realizeze 
lucruri pe care noi nu putem să ni le imaginăm. Înfăptuiri 
fantastice! Cifra explozivă a populațiilor Dispersate 
garantează asta. 

În momentul acela, Murbella intrase în dormitor, în spatele 
lui Odrade, cu picioarele goale şi înnodând cordonul unui 
halat alb, de baie. Avea părul ud. Aşadar la duş dispăruse. 

— Maică Superioară? Murmurase ea cu voce somnoroasă. 

Odrade întorsese doar puţin capul, vorbind peste umăr: 

— Onoratele Matres cred că pot anticipa şi controla 
impulsiile acestui filon sălbatic. Ce absurditate! Nu sunt 
capabile să le controleze în ele însele. 

Murbella se apropiase de capătul patului şi-l privise cu un 
aer întrebător pe Idaho. 

— Se pare c-am picat în mijlocul unei conversații. 

— Echilibrul, asta e cheia, continuase Odrade. 

Idaho nu-şi luase ochii de la Maica Superioară. 

— Oamenii pot să-şi menţină echilibrul pe suprafeţe dintre 
cele mai stranii, urmase Odrade. Chiar şi pe suprafeţe 
imprevizibile. E o chestiune de „acordare”. Marii muzicieni 
ştiu ce înseamnă asta. Surferii pe care-i priveam în 
copilărie, pe Gammu, o ştiau şi ei. Valurile îi mai răsturnau 
uneori, dar erau pregătiţi. Se ridicau imediat şi porneau din 
nou. 


Dintr-un motiv căruia nu-i găsea explicaţie, Idaho se 
gândise la alt lucru pe care i-l spusese cândva Odrade: 
„Noi, Bene Gesseritul, nu avem poduri pline cu vechituri. 
Reciclăm totul. , 

Reciclare. Ciclu. Bucăţi de cerc. Bucăţi din mozaic. 

Tatona la întâmplare şi ştia că nu asta era metoda bună. În 
nici un caz, metoda mentatică. Chestia cu reciclarea, 
totuşi... Aşadar, Celelalte Memorii nu erau un pod cu 
vechituri. Erau ceva ce ele considerau a fi... O reciclare. 
Asta însemna că-şi foloseau trecutul doar pentru a-l 
schimba şi reînnoi. 

Acordându-se. 

Ciudată metaforă pentru cineva care pretindea că evită 
muzica. 

Fără a abandona amintirea, îşi sondă mozaicul mental. 
Devenise o harababură. Nimic nu se mai potrivea nicăieri. 
Piese disparate, care probabil că n-aveau nimic de-a face 
unele cu altele. 

Şi totuşi, nu se putea să nu aibă! 

Vocea Maicii Superioare continua în memoria lui. Vasăzică 
mai e ceva! 

— Cei care cunosc lucrul ăsta merg drept la esenţă. Ei 
avertizează că nu trebuie să te gândeşti la ceea ce faci. 
Acesta ar fi cel mai sigur mod de-a eşua. Trebuie să 
acţionezi, pur şi simplu! 

Acţionează fără să te gândeşti. Asta mirosea a anarhie. 
Cuvintele lui Odrade îl aruncau înapoi, la alte resurse decât 
cele aparţinând formaţiei lui de mentat. 

Vicleşug Bene Gesserit! 

Odrade îi făcea asta cu bună ştiinţă, cunoscând ce efect 
putea să aibă asupra lui. Unde era afecțiunea pe care-o 
simţise uneori radiind către el? Putea ea să vrea într-adevăr 
binele cuiva pe care-l trata în felul acesta? 

După plecarea lui Odrade (pe care abia dacă o observase), 
Murbella se aşezase pe marginea patului, strângându-şi 
halatul peste genunchi. 


Oamenii pot să-şi menţină echilibrul pe suprafeţe dintre 
cele mai stranii. În mintea lui se petrecea ceva: piesele 
mozaicului încercau să stabilească relaţii reciproce. 

Simţea o nouă tălăzuire în univers. Cei doi bătrâni stranii 
din viziunea lui? Făceau parte din această tălăzuire. Era 
sigur de asta, fără a fi în stare să spună de ce. Ce pretindea 
mereu Bene Gesseritul? „Noi modificăm vechile cutume şi 
vechile credinţe. , 

— Uită-te la mine! Rostise Murbella. 

Glasul? Nu chiar, dar acum era încredinţat că-l încercase, 
deşi nu-i dezvăluise niciodată faptul că Surorile o antrenau 
în practicarea acestei vrăjitorii. 

Observase în ochii ei verzi acel licăr străin care-i spunea 
că era cu gândul la fostele ei tovarăşe. 

— Nu încerca niciodată să fii mai şiret decât Bene 
Gesseritul, Duncan. 

Pentru ochii com spune asta? 

Nu putea fi sigur. Inteligența dindărătul ochilor verzi ai 
Murbellei era ceea ce-l intriga cel mai mult în ultima vreme. 
O simţea cum creşte acolo, ca şi cum profesoarele ar fi 
suflat într-un balon care umfla intelectul Murbellei la fel 
cum se umfla pântecele ei pentru a face loc noii vieţi 
dinlăuntru. 

Glasul! Ce-aveau de gând cu ea? 

Era o întrebare stupidă. Ştia foarte bine ce-aveau de gând. 
S-o îndepărteze de el, să facă din ea o Soră. Să nu mai fie 
iubita mea, minunata mea Murbella. Să devină o Cucernică 
Maică, rece şi calculată în tot ce făcea. O vrăjitoare. Cine 
putea să iubească o vrăjitoare? 

Eu. Şi-o voi iubi mereu. 

— 'Te atacă dinspre partea ta cea mai slabă şi se folosesc 
de tine în propriile lor scopuri, murmurase el. 

Putuse să vadă efectul produs de cuvintele lui. Murbella 
nu-şi dăduse seama de capcană decât prea târziu. Surorile 
Bene Gesserit fuseseră afurisit de iscusite! O atrăseseră în 
cursă lăsând-o să întrevadă lucruri la fel de irezistibile ca 


forţa care-o lega de el. Pentru o Onorată Mater, înţelegerea 
acestui lucru nu putea fi decât exasperantă. 

Noi nu putem cădea în capcane! Capcanele le întindem 
noi, altora! 

Numai că treaba asta fusese realizată de Bene Gesserit. 
Ele aparţineau unei categorii aparte. Aproape Surori. De ce 
să n-o recunoască? lar Murbella dorea să dobândească 
talentele lor. Dorea să sfârşească odată această perioadă de 
probă şi să treacă la marea învăţătură pe care-o simţea 
chiar în spatele pereţilor navei. Nu-şi dădea seama de ce-i 
prelungeau perioada de probă? 

Ele ştiu că se zbate încă în capcana lor. 

Murbella lăsase să cadă halatul şi se întinsese în pat, lângă 
el. Fără să-l atingă. Dar făcându-l să simtă numaidecât 
tensiunea pe care-o crea apropierea trupurilor. 

— Iniţial, voiau s-o controlez pe Sheeana în folosul lor, 
spusese el. 

— Aşa cum mă controlezi pe mine? 

— Crezi că te controlez? 

— Câteodată ai haz, Duncan. 

— Dacă n-aş mai putea să râd de mine însumi, aş fi cu 
adevărat pierdut. 

— Să râzi şi de tentativele tale de umor? 

— În primul rând. 

Se răsucise spre ea şi-i prinsese în căuşul mâinii sânul 
stâng, simțind sfârcul întărindu-se sub palma sa. 

— Ştii că n-am fost niciodată înţărcat? 

— Niciodată, în toate... 

— Nici măcar o singură dată. 

— Ar fi trebuit să-mi închipui. 

Un surâs înflorise pe buzele ei, apoi, dintr-o dată, 
izbucniseră amândoi într-un râs de nestăvilit, încleştându- 
se unul de altul. Pe urmă, Murbella şoptise: 

— Fir-ar afurisită să fie! 

— Fir-ar afurisită cine? Întrebase el în timp ce râsul i se 
domolea şi se desprindeau amândoi din îmbrăţişare, cu un 


efort. 

— Nu cine; ce. Fir-ar afurisită de soartă! 

— Nu cred că soarta se sinchiseşte. 

— 'Te iubesc şi n-ar trebui, dacă vreau să devin o Cucernică 
Maică. 

Idaho detesta aceste izbucniri prea apropiate de 
autocompătimire. Ia-o în glumă, atunci! 

— Tu n-ai fost niciodată vreo adevărată ceva, rostise el cu 
blândeţe, mângâindu-i pântecele bombat, de gravidă. 

— Sunt adevărată. 

— E un cuvânt care-a fost omis când ai fost făcută. 

Ea îi împinsese deoparte mâna şi se ridicase în pat pentru 
a-şi cobori privirea spre el. 

— Cucernicele Maici n-au voie să iubească. 

— Ştiu. 

Mi se oglindeşte pe faţă durerea? 

Dar Murbella era prea muncită de propriile ei griji. 

— Când voi ajunge la Agonia Mirodeniei... 

— Iubito! Nu-mi place să fii asociată nicicum cu ideea de 
agonie. 

— Cum aş putea s-o evit? Sunt deja angajată pe panta asta 
Curând, ele îmi vor accelera viteza. Apoi totul va merge 
foarte iute. 

EI voise să se uite în altă parte, dar privirea ei îl 
împiedicase. 

— Ăsta-i adevărul, Duncan. Simt asta. Într-un fel, e ca şi 
sarcina. De la un anumit punct, devine periculos să 
avortezi. 

Trebuie să mergi până la capăt. 

— lar noi ne iubim! 

Îşi silea gândurile să se îndepărteze de un pericol pentru a 
da peste altul. 

— Şi ele interzic asta. 

EI ridicase privirea spre ochii com. 

— Câinii de pază ne pândesc. Şi au colţi. 


— Ştiu. Tocmai lor le vorbesc acum. Dragostea mea pentru 
tine nu e o slăbiciune. Slăbiciune este răceala lor. Sunt 
exact ca Onoratele Matres! 

Un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat. 

Îi venea să le strige asta, dar cele ce ascultau în spatele 
ochilor com ar fi auzit mai mult decât simple cuvinte. 
Murbella avea dreptate. Era periculos să crezi că le poţi 
înşela pe Cucernicele Maici. 

Observase o umbră, ceva voalat în privirea ei, în timp ce 
continua să-l privească. Ce straniu arătase în clipa aceea! 
Recunoscuse în ea Cucernica Maică Bene Gesserit care-ar fi 
putut să devină. 

Nu te mai gândi la asta! 

Reflecţiile în legătură cu aspectele stranii ale memoriilor 
lui reuşeau, uneori, să abată atenţia Murbellei. Considera 
că încarnările sale anterioare îl făceau să semene 
întrucâtva cu o Cucernică Maică. 

— Am murit de atâtea ori. 

— Şi-ţi aminteşti de fiecare moarte? 

Mereu, aceeaşi întrebare. 

Scuturase din cap, fără a se încumeta să dea un răspuns 
pe care câinii de pază ar fi putut să-l interpreteze. 

Nu morţile şi redeşteptările mele au importanţă. 

Pe acestea repetiţia le făcea să-şi piardă interesul. Uneori 
nici nu se mai obosea să le depoziteze în debaraua lui 
secretă de date. Nu... Ceea ce conta era colecţia sa unică 
de întâlniri şi relaţii cu alţi oameni. 

Era ceea ce pretindea şi Sheeana că vrea de la el. 

„Flecuşteţele intime, micile amănunte. Asta-i interesează 
pe toţi artiştii. , 

Sheeana nu-şi dădea seama ce-i cerea. Ioate acele 
experienţe de viaţă creaseră semnificaţii noi. Configuraţii 
complexe. Lucruri mărunte căpătaseră o încărcătură 
emoţională pe care n-ar fi putut-o împărtăşi cu nimeni... 
Nici măcar cu Murbella. 


Atingerea unei mâini pe braţul meu. Chipul râzător al unui 
copil. Scânteierea din ochii unui duşman. 

Nenumărate lucruri banale. O voce familiară, spunând: 
„Tot ce am de gând să fac în seara asta e să mă trântesc în 
fotoliu şi să zac. Te rog, nu-mi cere să mă mişc. , 

Toate astea, toate acele personaje făceau acum parte din 
el. Erau contopite cu persoana lui. Viaţa le cimentase în 
mod inextricabil şi i-ar fi fost cu neputinţă să explice asta 
cuiva. 

Murbella vorbise, fără să-l privească: 

— Au fost multe femei în toate acele vieţi ale tale. 

— Nu le-am numărat. 

— Le-ai iubit? 

— Sunt moarte, Murbella. 'Tot ce pot să-ţi spun este că nu 
există fantome geloase în trecutul meu. 

Murbella stinsese licurigloburile. El închisese ochii şi 
simţise cum îl învăluie întunericul în timp ce ea se ghemuia 
în braţele lui. O ţinuse strâns, ştiind că ea avea nevoie de 
asta, dar gândurile lui continuaseră sa se depene singure. 

O veche amintire îi readuse în minte cuvintele unuia dintre 
instructorii săi mentaţi: Lucrurile cele mai relevante pot 
deveni irelevante într-o clipită. Asemenea momente ar 
trebui să fie prilej de încântare pentru mentaţi. 

Dar el nu simţea nici o încântare. 

Toate vieţile sale în serie continuau înlăuntrul lui, sfidând 
pertinenţele mentatice. Un mentat îşi înfrunta în fiecare 
clipă universul cu o atitudine deschisă, plină de prospeţime. 
Nu exista nimic vechi, nimic nou, nimic încremenit în clei 
uscat, nimic ştiut cu adevărat. Erai năvodul şi nu existai 
decât pentru a examina ce prindeai în el. 

Ce n-a trecut prin năvod? Ce mărime a ochiurilor am 
folosit de data asta? 

Acesta era punctul de vedere mentatic. Dar nu se putea ca 
tleilaxu să fi dispus de celulele fiecărui ghola Idaho pentru 
a-l recrea pe el, cel de acum. Nu se putea să nu fi existat 


goluri în seriile de celule din colecţia lor. De altfel, 
identificase câteva. 

Dar în memoria mea nu există goluri. Îmi amintesc de 
toate vieţile mele. 

Fiinţa lui constituia o reţea racordată în afara Timpului. 

Asta-mi îngăduie să-i văd pe bătrânii aceia... Plasa... 

Era singura explicaţie pe care i-o puteau oferi percepțiile 
lui de mentat. lar dacă Surorile ar fi prins de veste, ar fi fost 
îngrozite. Oricât s-ar fi străduit el să nege acest lucru, ele 
ar fi strigat: „Un nou Kwisatz Haderach! La moarte!” 

Aşa că descurcă-te singur, mentatule! 

Ştia că poseda mai toate piesele mozaicului, dar încă tot 
nu se combinau în acel ansamblu de întrebări care-l făceau 
pe un mentat să exclame: Aha! 

Un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat. Scuze 
pentru o comportare ieşită din comun. Vor participarea 
noastră benevolă la visul lor. Explorează limitele! Oamenii 
pot să-şi menţină echilibrul pe suprafeţe dintre cele mai 
stranii. Acordează-te. Acţionează fără să te gândeşti. 

Adevărata artă imită viaţa. Dacă imită un vis, trebuie să fie 
un vis despre viaţă. Altminteri, nu avem unde să ne 
conectăm. Conectoarele noastre nu sunt compatibile. 

Darwi Odrade. 

ÎN TIMP CE CĂLĂTOREAU către sud, spre deşert, în acest 
început de după-amiază, Odrade constata că peisajul se 
schimbase de o manieră tulburătoare de la ultimul ei tur de 
inspecţie, în urmă cu trei luni. Se felicita că alesese un 
mijloc de transport terestru, căci vederea oferită de 
geamurile groase de plaz, care le protejau de vânt şi de 
praf, dezvăluia mai multe amănunte la acest nivel. 

Uscăciunea-i mai mare. 

Se afla, împreună cu suita ei, într-un vehicul semiuşor - 
doar cincisprezece persoane, cu şoferul. Vehiculul avea 
suspensii şi era propulsat de reactoare sofisticate când nu 
folosea efectul de sol. Putea goni uşor cu trei sute de 
kilometri pe oră pe şosea vitrificată. Escorta (prea 


numeroasă, datorită excesului de zel al lui Tamalane) le 
urma într-un autobuz care transporta, de asemenea, 
bagajele şi proviziile pentru fiecare etapă. 

Streggi, aşezată în spatele şoferului, lângă Odrade, 
întrebă: 

— Nu s-ar putea face să cadă un pic de ploaie pe-aici, 
Maică Superioară? 

Odrade strânse din buze. Tăcerea era cel mai bun 
răspuns. 

Plecarea fusese întârziată. Se aflau pe peron, gata de 
îmbarcare, când sosise un mesaj de la Bellonda. Raportul 
unei noi catastrofe, care cerea atenţia Maicii Superioare în 
ultimul minut! 

Fusese unul dintre acele momente în care Odrade simţea 
că singurul ei rol putea fi doar cel de crainică oficială. Să 
avanseze până la marginea scenei şi să anunţe vestea: 
„Astăzi, dragi Surori, am aflat că Onoratele Matres ne-au 
distrus alte patru planete. Efectivele noastre sunt, aşadar, 
reduse în consecinţă. , 

Nu mai avem decât douăsprezece planete (inclusiv 
Buzzell) iar Furia fără chip s-a apropiat şi mai mult cu 
toporul. 

Simţea prăpastia căscată sub picioarele ei. 

Îi ordonase lui Bellonda să amâne anunţarea acestei 
ultime veşti rele până la un moment mai potrivit. 

Odrade privi pe geamul de lângă ea. Ce moment putea fi 
potrivit pentru aflarea unei asemenea veşti? 

Mergeau către sud de mai bine de trei ore. Suprafaţa 
şoselei, vitrificată cu arzătoare cu plasmă, lucea în faţa lor 
ca apele verzi ale unui râu. Traversau, acum, o zonă de 
dealuri cu stejari-de-plută care se întindeau până la 
orizontul străjuit de creste. Arborii crescuseră ca nişte 
gnomi, în şiruri mai puţin ordonate decât cei din livezi. 
Păreau să urce, în meandre, spre vârfurile colinelor. 
Plantaţia originală se conformase contururilor naturale ale 


terenului - terase joase, acum năpădite şi mascate de 
ierburi înalte, maronii. 

— În regiunea asta cultivăm trufe, spuse Odrade. 

Dar Streggi mai avea o veste rea. 

— Am auzit că trufele n-o duc prea bine, Maică 
Superioară. Nu plouă destul. 

Se prăpădesc trufele? 

Odrade şovăi, pe punctul de-a o chema pe una dintre 
acolitele de la Comunicaţii, aşezate în spate, pentru a 
întreba Controlul Meteo dacă seceta nu putea fi corectată. 

Întoarse capul şi-şi privi ajutoarele. Trei rânduri de 
scaune, câte patru persoane pe-un rând, specialiste al căror 
rol era de a prelungi capacităţile ei de observaţie şi de a-i 
executa ordinele. Plus autobuzul care venea în urma lor! 
Unul dintre cele mai mari vehicule de acest gen pe care-l 
poseda Casa Canonicatului. Lung de cel puţin treizeci de 
metri! 'Ticsit! Venea învăluit într-un vârtej de praf. 

Tamalane călătorea în el, la ordinul lui Odrade. Maica 
Superioară putea deveni ţâfnoasă când era provocată, aşa 
gândea fiecare. Tam adusese prea multă lume, dar, când 
Odrade îşi dăduse seama de asta, era prea târziu pentru a 
mai schimba ceva. 

„Ăsta nu mai e tur de inspecţie! E o afurisită de invazie 

Urmează-mi exemplul, lam. Puțin teatru politic. 
Facilitează tranziţia. 

Îşi strămută atenţia asupra şoferului, singurul bărbat din 
vehicul. Se numea Clairby şi era un omuleţ acru, cu faţa 
ciupită de vărsat şi tenul pământiu, dar un expert în 
materie de transporturi. Şoferul ei preferat. Rapid, sigur şi 
conştient de limitele maşinii sale. 

Depăşiră un vârf de deal şi stejarii-de-plută se răriră, fiind 
înlocuiţi, încetul cu încetul, de livezile care înconjurau o 
comunitate. 

Arăta minunat în lumina de la această oră a zilei, îşi spuse 
Odrade. Case joase, cu ziduri albe şi acoperişuri din ţiglă 
portocalie. La capătul pantei, o stradă, în umbra unei 


VW 


arcade care-i marca intrarea, ducea în linie dreaptă spre 
înalta clădire centrală care adăpostea birourile 
supraveghetoarelor regionale. 

Priveliştea i se părea liniştitoare lui Odrade. Aşezarea avea 
un fel de strălucire atenuată de distanţă şi de o pâclă fină 
ce urca dinspre livezile dimprejur. Crengile erau încă goale 
aici, în această centură de iarnă, dar cu siguranţă că mai 
puteau oferi cel puţin un rod. 

Comunitatea Surorilor ţinuse dintotdeauna să confere o 
oarecare frumuseţe mediului înconjurător, îşi aminti sieşi 
Odrade. Un mic răsfăţ întru desfătarea simţurilor, fără însă 
a aduce atingere imperativelor dictate de stomac. 
Confortul, ori de câte ori era posibil... Dar nu prea mult! 

Cineva din spatele lui Odrade remarcă: 

— Am impresia că unii dintre pomii ăştia încep să 
înmugurească. 

Odrade privi cu mai multă atenţie. Era adevărat! Pe 
ramurile negre se zăreau mici puncte verzi. larna derapase 
aici. Controlul Meteo, care făcea eforturi pentru a asigura 
succesiunea normală a anotimpurilor, nu putea să împiedice 
apariţia unor erori ocazionale, ca aceasta. Deşertul în 
expansiune crea temperaturi ridicate mai devreme decât ar 
fi trebuit pentru această regiune. Zone de încălzire apăreau 
în mod bizar ici şi colo, făcând să încolţească sau să 
înmugurească plantele chiar înaintea câte unui îngheţ 
brusc. Retroliza plantațiilor devenea un fenomen prea 
răspândit. 

Un consilier tehnic dezgropase vechea expresie „vară 
indiană” cu prilejul unui raport ilustrat cu proiecţiile unei 
livezi înflorite peste care ninsese abundent. Odrade simţise 
freamătul unor vechi amintiri la auzul acelei sintagme. 

Vara indiană. Mici că s-ar putea spune mai bine! 
Consilierele ei, care vedeau schimbările prin care trecea 
planeta, recunoşteau metafora frigului devastator ce venea 

pe urmele unei încălziri anormale - o îmblânzire 


neaşteptată a vremii, moment de care profitau tâlharii 
pentru a-şi prăda vecinii. 

Gândul o făcu pe Odrade să simtă suflarea de gheaţă a 
Furiei cu toporul. 

Cât de curând? 

Nu îndrăznea să caute răspunsul. 

Nu sunt Kwisatz Haderach! 

Fără să se întoarcă, i se adresă lui Streggi: 

— Localitatea asta, Pondrille... Ai fost vreodată aici? 

— Am urmat stagiul de postulantă în alt centru, Maică 
Superioară, dar presupun că nu se deosebeşte prea mult. 

Da, comunităţile acestea erau destul de asemănătoare: 
clădiri joase, înconjurate de grădini şi livezi, centre de 
învăţământ specializate. Făceau parte din sistemul de triere 
a viitoarelor Surori. Cu cât erau mai fine ochiurile sitei, cu 
atât mai mult te apropiai de Sectorul Central. 

Unele centre, ca Pondrille, urmăreau câălirea postulantelor. 
Fetele petreceau zilnic ore îndelungate executând munci 
manuale. Mâini obişnuite să scormonească pământul şi să 
îngrijească pomi fructiferi se dădeau rareori îndărăt, mai 
târziu, în viaţă, de la sarcini şi munci dintre cele mai puţin 
curate sau plăcute. 

Acum, când scăpaseră de praf, Clairby deschise geamurile. 
O căldură neaşteptată năvăli în interior! Ce naiba făcea 
Controlul Meteo? 

Două şiruri de clădiri opuse de la intrarea în Pondrille 
fuseseră reunite la nivelul primului etaj, formând un tunel 
lung. Tot ce mai lipsea, gândi Odrade, era un grilaj cu ţepi, 
pentru a imita intrarea unui oraş-cetate din epoca 
prespaţială. Nişte cavaleri în armură n-ar fi găsit 
neobişnuită penumbra încinsă din această galerie. Plaztonul 
negru al zidurilor arăta exact ca piatra. Degajările pentru 
ochi com de la înălţimea boitei defineau locurile în care 
făceau de strajă gărzile. 

Lungul pasaj umbrit de la intrarea aşezării era menţinut 
într-o perfectă stare de curăţenie, observă Odrade. Nările 


erau rareori asaltate de mirosuri neplăcute în comunităţile 
Bene Gesserit. Nu existau mahalale. Arar zăreai târându-se 
pe străzi ologi sau vagabonzi. Populaţia era sănătoasă. O 
bună administraţie socială asigura igiena şi confortul 
majorităţii oamenilor. 

Avem şi noi, totuşi, infirmii noştri. Şi nu-s întotdeauna 
infirmităţi fizice. 

Clairby opri maşina chiar înaintea ieşirii din tunel şi toată 
lumea cobori. Autobuzul lui 'Tamalane parcă în spatele lor. 

Odrade nădăjduise că pasajul le va feri de căldură, dar 
îndărătnicia naturii transformase locul într-un adevărat 
cuptor, unde temperatura era şi mai ridicată decât afară. 
Se simţi mai uşurată când ieşi în lumina puternică a 
scuarului central şi sudoarea care-i scălda trupul îi oferi 
câteva secunde de răcoare. 

Iluzia de uşurare se risipi însă brusc, în clipa în care 
soarele începu să-i ardă fruntea şi umerii. Se văzu nevoită 
să recurgă la controlul metabolic pentru a-şi ajusta 
temperatura corpului. 

În centrul scuarului, o fântână arteziană împrăştia cu 
zgomot o umbrelă de apă - o risipă inutilă, căreia trebuia să 
i se pună capăt degrabă. 

Treacă însă, deocamdată. Moralul! 

Le auzi pe însoţitoarele ei, care-o urmau plângându-se, ca 
de obicei, de „statul prea mult în aceeaşi poziţie”. O 
delegaţie de întâmpinare venea spre ele dinspre capătul 
celălalt al pieţei. Odrade o recunoscu în furgoneta deschisă 
pe Isimpay, conducătoarea comunităţii. 

Suita Maicii Superioare se oprise pe dalele albastre care 
înconjurau bazinul fântânii. Doar Streggi rămăsese lângă 
Odrade. Echipa lui Ilamalane fusese atrasă şi ea, de apa 
care ţâşnea în mijlocul scuarului. Era ceva care făcea parte 
dintr-un vis uman atât de străvechi, încât, îşi spunea 
Odrade, specia n-ar fi putut niciodată să se desprindă de el 
pe de-a-ntregul. 


Câmpuri fertile şi belşug de apă - apă limpede, bună de 
băut, în care să-ţi poţi cufunda faţa pentru a te răcori şi a-ţi 
potoli setea. 

Ceea ce şi făceau, în momentul acesta, unele din grupul 
numeros aflat în jurul fântânii. Stropii de apă le străluceau 
pe feţe. 

Delegaţia din Pondrille se opri în dreptul lui Odrade, la 
câţiva paşi de dalele albastre. Tsimpay era însoţită de trei 
alte Cucernice Maici şi cinci acolite din Ciclul Superior. 

Aproape de momentul Agoniei, acolitele, remarcă Odrade. 
Iminenţa ordaliei, de care erau conştiente, li se citea în 
fermitatea privirii. 

Tsimpay era una dintre Cucernicele Maici pe care Odrade 
o vedea din când în când în Sectorul Central, unde venea să 
predea anumite cursuri. Părea într-o formă bună. Păr de un 
castaniu închis, ce părea negru cu reflexe roşcate în 
această lumină. Faţa îngustă avea o austeritate aproape 
sumbră. Trăsăturile erau dominate de ochii albastru-în- 
albastru umbriţi de sprâncene groase. 

— Ne pare bine să vă vedem, Maică Superioară. 

Tonul vocii arăta că nu rostise cuvintele doar din 
complezenţă. 

Odrade înclină capul - o mişcare abia perceptibilă. Te aud. 
Şi de ce-ţi pare aşa bine să mă vezi? 

Tsimpay înţelese. Arătă înspre o Cucernică Maică înaltă, cu 
obrajii supţi, care stătea lângă ea. 

— Poate că vă mai amintiţi de Fali, administratoarea 
livezilor noastre. Tocmai a fost la mine, cu o delegaţie de 
horticultori. Doleanţele lor sunt destul de grave. 

Faţa tăbăcită a lui Fali părea vag leşietică. Surmenaj? Avea 
o gură cu buze subţiri deasupra unei bărbii ascuţite. Şi 
negru sub unghii, observă cu mulţumire Odrade. Nu se 
sfieşte să pună mâna la treabă. 

O delegaţie de horticultori. Aşadar, nemulţumirile luau 
amploare. Problema va fi fost, desigur, serioasă. Tsimpay nu 


era genul care să-şi descarce responsabilităţile în cârca 
Maicii Superioare. 

— S-auzim, spuse Odrade. 

După ce-i aruncă o privire scurtă lui Isimpay, Fali se lansă 
într-un expozeu amănunţit, având grijă să menţioneze până 
şi calificările conducătorilor delegaţiei. Numai persoane 
competente, fireşte. 

Nu era pentru prima oară când Odrade auzea asemenea 
plângeri. Avuseseră loc destule consfătuiri pentru 
explicarea acestor consecinţe inevitabile, iar la unele dintre 
ele participase şi Isimpay. Dar cum să-ţi faci subordonații să 
înţeleagă că un îndepărtat vierme de nisip (care poate încă 
nici nu exista) cerea această schimbare? Cum să le explici 
unor cultivatori că nu era vorba doar de „o ploicică în plus 
sau în minus”, ci de esenţa problemei meteorologice a 
întregii planete? Mai multă ploaie în această regiune ar fi 
putut devia vânturile din straturile înalte ale atmosferei, 
ceea ce risca să aibă drept consecinţă formarea, altundeva, 
a unor sirocco-uri umede, de natură să provoace modificări 
nu doar neavenite, ci şi periculoase. Era foarte uşor să 
stârneşti tornade devastatoare dacă interveneai fără 
discernământ. Clima unei planete nu era un fleac pe care 
să-l schimbi după pofta inimii. Cum am pretins câteodată eu 
însămi. În fiecare caz era vorba de o ecuaţie globală ce 
trebuia examinată amănunţit. 

— Planeta e cea care are ultimul cuvânt, declară Odrade. 

Pentru Comunitatea Surorilor, era un vechi memento al 
failibilităţii omului. 

— Mai are şi Dune vreun cuvânt de spus? Întrebă Fali. 

Era mai multă amărăciune în întrebarea ei decât s-ar fi 
aşteptat Odrade. 

— Simt căldura, rosti ea. Am văzut şi mugurii din livezile 
voastre. 

Ştiu ce te frământă, Soră dragă. 

— O să pierdem cel puţin jumătate din rod anul ăsta, zise 
Fali. 


Cuvintele erau acuzatoare: Din cauza dumneavoastră! 

— Ce i-ai spus delegaţiei? Întrebă Odrade. 

— Că deşertul trebuie să crească iar Controlul Meteo nu 
mai poate da curs tuturor solicitărilor noastre. 

Adevărul. Răspunsul asupra căruia conveniseră. 
Inadecvat, cum era deseori adevărul, dar tot ce aveau 
pentru moment. Ceva trebuia să cedeze, cât de curând. 
Între timp, delegaţiile aveau să se înmulțească iar recoltele 
să scadă. 

— Luaţi un ceai cu noi, Maică Superioară? 

Tsimpay, intervenind în mod diplomatic. Acum aţi văzut 
cum stau lucrurile, Maică Superioară. Fali se va întoarce să- 
şi vadă de fructele şi legumele ei. Unde i-e locul. Dar aţi 
recepționat mesajul. 

Streggi îşi drese glasul. 

Va trebui să se dezbare de ticul ăsta afurisit! 

Dar şi acest mesaj trebuia recepționat. Streggi fusese 
însărcinată să coordoneze programul călătoriei. E timpul să 
plecăm. 

— Suntem deja în întârziere, spuse Odrade. Ne-am oprit 
doar ca să ne dezmorţim picioarele şi să vedem dacă aveţi 
probleme pe care nu le puteţi rezolva singure. 

— O scoatem noi la capăt cu grădinarii, Maică Superioară. 
Tonul energic cu care vorbise 'Isimpay era mai mult decât 
grăitor şi Odrade abia îşi reţinu un zâmbet. 

Puteţi să ne inspectaţi cât doriţi, Maică Superioară. Puteţi 
să vă uitaţi peste tot. Veţi găsi Pondrille în perfectă ordine 
Bene Gesserit. 

Odrade îşi aruncă privirea spre autobuzul lui Tamalane. 
Câteva dintre pasagere se întorseseră deja în interiorul 
climatizat al vehiculului. Tamalane aştepta în faţa uşii, la o 
distanţă de la care putea auzi bine ce se vorbea în scuar. 

— Am primit rapoarte favorabile despre dumneata, 
Tsimpay, spuse Odrade. Ştiu că te poţi descurca şi fără noi. 
Şi-n nici un caz n-aş vrea să te deranjez aducându-ţi pe cap 
un alai care şi-aşa e excesiv de numeros. 


Pronunţase ultimele cuvinte cu voce destul de puternică 
pentru a fi auzită de toată lumea. 

— Unde veţi petrece noaptea, Maică Superioară? 

— La Eldio. 

— N-am mai fost pe-acolo de o bună bucată de vreme, dar 
am auzit că marea s-a micşorat considerabil. 

— Observațiile aeriene confirmă ce-ai auzit. Nu te obosi să 
le anunţi sosirea noastră, Isimpay. Sunt deja la curent. 
Trebuia să le pregătim pentru invazia asta. 

Administratoarea livezilor, Fali, se încumetă să facă un pas 
în faţă. 

— Maică Superioară, dacă ni s-ar putea acorda doar... 

— Spune-le grădinarilor dumitale, Fali, că pot să aleagă. 
Pot să mârâie şi să aştepte aici până ce vor veni să-i 
înrobească Onoratele Matres sau pot să ia calea Dispersiei. 

Odrade se întoarse la maşină şi se aşeză pe locul ei, 
rămânând cu ochii închişi până ce auzi uşile închizându-se 
şi vehiculul demarând şi aşternându-se iarăşi la drum. Când 
ridică pleoapele, Pondrille rămăsese în urmă şi panglica 
lucioasă a şoselei străbătea livezile de la sud de comunitate. 
În spatele ei domnea o tăcere apăsătoare. Surorile îşi 
puneau întrebări în legătură cu purtarea Maicii Superioare 
la Pondrille. Halta le lăsase un sentiment de insatisfacţie. 
Starea de spirit se răsfrânsese, fireşte şi asupra acolitelor. 
Streggi părea posomorâtă. 

Problema vremii se cerea tratată cu cea mai mare băgare 
de seamă. Cuvintele nu mai erau de ajuns pentru a calma 
spiritele. Zilele bune ajunseseră să fie măsurate după 
criterii mult prea scăzute. Nimeni nu ignora motivele, dar 
schimbările atmosferice rămâneau în centrul preocupărilor. 
Săreau în ochi. Nu puteai cârti împotriva Maicii Superioare 
(nu fără un motiv întemeiat!), dar puteai bodogăni în 
legătură cu vremea. 

De ce-au trebuit să facă aşa frig azi? Pentru ce tocmai azi, 
când aveam treabă afară? Azi-dimineaţă, când am plecat, 


era cald şi acum, poftim! Nici măcar nu mi-am luat o haină 
mai groasă! 

Streggi dădu semne că avea chef de vorbă. Ei, în fond de- 
asta am şi luat-o cu mine. Numai că acolita devenise 
aproape guralivă de când proximitatea impusă îi erodase 
timiditatea faţă de persoana Maicii Superioare. 

— Maică Superioară, am căutat în manuale o explicaţie a... 
— Fereşte-te de manuale! (De câte ori, în viaţa ei, auzise 
sau rostise aceste cuvinte?) Manualele creează deprinderi. 

Streggi avusese parte de destule predici despre 
deprinderi. Bene Gesseritul şi le avea pe-ale sale - lucrurile 
pe care înţelepciunea populară le califica drept „tipice 
vrăjitoarelor”! Dar tiparele care le-ar fi îngăduit altora să 
prevadă comportamente... Trebuia să fie extirpate cu cea 
mai mare grijă. 

— Atunci, de ce mai avem manuale, Maică Superioară? 

— În principal, pentru a le demonstra netemeinicia. Coda 
este pentru novice şi alte eleve din ciclul elementar. 

— Şi istoriile? 

— Să nu treci niciodată cu vederea banalitatea analelor 
istorice. Când vei fi Cucernică Maică, vei reînvăţa istoria cu 
fiece clipă. 

— Adevărul este o cupă goală. , 

Foarte mândră de a fi reţinut aforismul. 

Odrade mai că zâmbi. 

Streggi este o perlă. 

Gândul conţinea însă şi un avertisment. Unele pietre 
preţioase puteau fi identificate după impurităţile lor. 
Experții întocmeau harta imperfecţiunilor unei nestemate. 
Un fel de amprentă digitală secretă. La fel era şi cu 
oamenii. Adesea îi cunoşteai mai bine după defectele lor. 
Suprafaţa strălucitoare spunea prea puţin. Pentru o bună 
identificare trebuia să priveşti cât mai adânc înlăuntru şi să 
descoperi impurităţile. Ele confereau calitatea de gemă a 
fiinţei totale. Ce-ar fi fost Van Gogh fără impurităţile sale? 


— Comentariile cinicilor perceptivi, Streggi, lucrurile pe 
care le spun ei, despre istorie, ar trebui să te călăuzească 
înainte de Agonie. După aceea, vei fi propria ta 
observatoare cinică şi vei descoperi propriul tău sistem de 
valori. Deocamdată, istoriile îţi dezvăluie date şi-ţi spun că 
s-a întâmplat ceva. Cucernicele Maici explorează acest ceva 
şi studiază prejudecățile istoricilor. 

— Asta-i tot? 

Profund revoltată. Pentru ce m-au făcut să irosesc atâta 
timp de pomană? 

— Multe istorii sunt în bună măsură fără valoare deoarece 
au fost scrise pentru a fi pe placul unei oligarhii sau a alteia. 
Aşteaptă să ţi se deschidă ochii, draga mea. Noi suntem cei 
mai buni istorici. Noi am fost de faţă! 

— Şi punctul meu de vedere se va schimba zi de zi? Foarte 
introspectivă. 

— Asta-i o lecţie pe care Basharul ne-a învăţat s-o păstrăm 
mereu proaspătă în minţile noastre. Trecutul trebuie 
reinterpretat prin prisma prezentului. 

— Nu sunt sigură că asta îmi va face plăcere, Maică 
Superioară. Prea multe decizii morale de luat. 

Ahhh! Perla aceasta ştia să pătrundă până în miezul 
lucrurilor şi să spună deschis ce gândea, ca o adevărată 
Bene Gesserit. Printre impurităţile lui Streggi se aflau 
fațete sclipitoare. 

Îi aruncă o privire piezişă acolitei îngândurate. Încă din 
timpurile străvechi, Bene Gesseritul decretase că fiecare 
Soră trebuia să ia propriile ei decizii morale. Nu urma 
niciodată un lider înainte de a-ţi fi pus întrebări. Acesta era 
motivul pentru care condiţionarea morală a tinerelor 
recrute avea întotdeauna prioritate. 

Şi tot acesta-i motivul pentru care căutăm să recrutăm 
viitoarele Surori la o vârstă cât mai fragedă. Poate că de- 
asta a apărut o fisură în simţul moral al Sheeanei. Am 
preluat-o prea târziu. Ce are de vorbit cu Duncan în acel 
limbaj secret al mâinilor? 


— Deciziile morale sunt întotdeauna uşor de recunoscut, 
spuse Odrade. Ele implică abandonarea oricărui interes 
personal. 

Streggi o privi înmărmurită. 

— Cât curaj va fi cerând asta...! 

— Nu curaj! Nici măcar disperare. Ceea ce facem noi este, 
în sensul cel mai elementar, natural. Lucruri care se fac 
pentru că nu există altă alegere. 

— Sunt momente în care, auzindu-vă, mă simt atât de 
ignorantă, Maică Superioară! 

— Excelent! Asta-i începutul înţelepciunii. Există multe 
feluri de ignoranță, Streggi. Cea mai nedemnă este cea 
care te îndeamnă să dai curs propriilor tale dorinţe fără a le 
examina mai întâi. Ni se întâmplă să facem asta fără să ne 
dăm seama. Trebuie să-ţi ascuţi sensibilitatea. Să fii 
conştientă de acţiunile tale inconştiente. Să-ţi pui mereu 
întrebarea: „Când am făcut asta, ce am încercat să obţin?” 

Vehiculul lor traversa ultima colină dinainte de Eldio şi 
Odrade folosi momentul pentru a păstra câteva clipe 
tăcerea, cufundată în propriile ei gânduri. 

Cineva din spatele ei murmură: 

— Se vede marea. 

— Opreşte aici, îi ordonă Odrade şoferului când se 
apropiară de o largă bandă de staţionare, la un viraj cu 
vedere deschisă spre mare. 

Clairby cunoştea locul şi era pregătit. Odrade cerea 
deseori să se oprească aici. Trase exact în locul ei preferat. 
Maşina se imobiliză cu un scrâşnet. Auziră autobuzul oprind 
în spatele lor, apoi o voce puternică, exclamând: 

— Ia uitaţi-vă la priveliştea asta! 

Eldio se vedea jos, în stânga lui Odrade. Clădiri delicate, 
unele dintre ele supraînălţate pe stâlpi tubulari subţiri 
printre care sufla vântul. Aşezarea se afla destul de la sud şi 
destul de jos faţă de podişul pe care era situat Sectorul 
Central pentru ca vremea să fie mai caldă. Mici eoliene cu 
ax vertical - jucării, de la această distanţă - se roteau la 


colţurile caselor pentru a completa aprovizionarea cu 
energie a comunităţii. Odrade le arătă cu degetul, 
spunându-i lui Streggi: 

— Am considerat că ne scutesc de a fi total dependente de 
o tehnologie complexă aflată sub controlul altcuiva decât 
noi. 

În timp ce vorbea, Odrade îşi strămută atenţia spre 
dreapta. 

Marea! 

Nu mai era decât un vestigiu dureros de împuţinat a ceea 
ce fusese cândva un spectacol măreț. Copila Mării ura 
priveliştea pe care-o avea înaintea ochilor. 

Vapori calzi urcau dinspre suprafaţa apei. La orizontul 
îndepărtat se zărea, împăâclită, linia vag albăstruie a unor 
munţi arizi. Controlul Meteo, observă Odrade, crease o 
briză pentru a risipi masele de aer saturat. Rezultatul era o 
hulă măruntă care bătea cu vălurele înspumate prundişul 
de sub locul din care privea ea. 

Odrade îşi amintea sătucurile de pescari ce formau un 
şirag de-a lungul țărmului. Acum, când marea se retrăsese, 
cătunele rămăseseră departe, în susul pantei. Cândva, 
căsuţele acelea dăduseră o notă de pitoresc litoralului. Cea 
mai mare parte a locuitorilor lor însă fuseseră absorbiți de 
noua Dispersie. Cei rămaşi construiseră un sistem cu 
cremalieră pentru a-şi transporta şalupele înspre şi dinspre 
apă. 

Aproba şi, în acelaşi timp, deplângea adoptarea acestei 
soluţii. Conservarea energiei. Întreaga situaţie i se păru, 
dintr-o dată, sinistră. O ducea cu gândul la instituţiile 
geriatrice din Vechiul Imperiu, unde oamenii vegetau, în 
aşteptarea morţii. 

Cât va mai dura până ce vor muri locurile acestea? 

— Ce mică s-a făcut marea! 

Vocea venea din fundul vehiculului. Odrade o recunoscu. 
Era cea a unei funcţionare de la Arhive. Altă afurisită de 
spioană trimisă de Bell! 


Se aplecă în faţă şi-l bătu pe umăr pe Clairby. 

— Du-ne până la marginea apei, la golfuleţul ăla de sub 
noi. Vreau să înot în marea noastră, Clairby, cât încă mai 
există. 

Streggi şi alte două acolite i se alăturară în apa călduţă 
din micul golf. Celelalte rămaseră să se plimbe de-a lungul 
țărmului sau să observe din interiorul vehiculelor ciudata 
scenă. 

Maica Superioară scăldându-se, goală, în mare! 

Odrade simţea efectul energizant al apei. Nevoia de-a 
înota era direct legată de deciziile de comandă pe care 
trebuia să le ia. 

Cât timp aveau să-şi mai poată permite menţinerea acestei 
ultime mari întinderi de apă de pe planeta lor? Canonicatul 
îşi trăia ultimele zile de climă temperată. Deşertul avea să 
se înstăpânească. Un deşert total, cum fusese cel de pe 
Dune. Dacă ne lasă timp cea cu toporul. Amenințarea părea 
foarte apropiată, iar prăpastia, adâncă. Blestemat de talent 
eratic! De ce trebuie să simt asta? 

Încetul cu încetul, Copila Mării şi unduirea valurilor îi 
restituiră simţul echilibrelor. Această masă de apă 
reprezenta o complicaţie majoră. Mult mai stânjenitoare 
decât puzderia de mari lacuri şi bălți răspândite pe 
suprafaţa planetei. Degaja cantităţi de umiditate suficient 
de însemnate pentru a perturba programele delicate ale 
Controlului Meteo. Pe de altă parte, marea aceasta mai 
aducea încă servicii considerabile Canonicatului. Pe lângă 
faptul că furniza hrană, constituia o importantă cale de 
transport şi comunicaţie. Rutele maritime erau cele mai 
ieftine. În decizia pe care-o avea de luat, era obligată să ia 
în calcul costurile energetice în aceeaşi măsură ca şi 
celelalte elemente. Dar, oricum, trebuia ca marea să 
dispară. Asta era sigur. Populaţii întregi urmau să fie, din 
nou, deplasate. 

Amintirile Copilei Mării se amestecau în gândurile lui 
Odrade. Nostalgia. Punea stavile în calea unei judecăţi 


corecte. Cât de repede trebuia să dispară marea? Asta era 
întrebarea. Toate proiectele de strămutare şi restructurare 
depindeau de această decizie. 

Cel mai bine e s-o facem cât mai degrabă cu putinţă. Să 
expulzăm durerea în trecutul nostru. Să terminăm repede! 
Înotă înapoi până când atinse cu picioarele fundul apei şi 
ridică ochii spre chipul mirat al lui Tamalane. Poalele robei 

lui Tam purtau urmele întunecate ale stropilor unui val 
neaşteptat. Înălţând capul deasupra apei, Odrade îi strigă: 

— Tam! Marea trebuie eliminată cât mai curând cu 
putinţă. Controlul Meteo să pună la punct un program de 
deshidratare accelerată. În colaborare cu Aprovizionarea şi 
cu Transporturile. Voi aproba proiectul final după ce-l vom 
fi discutat ca de obicei. 

Tamalane se întoarse fără să spună nimic. Le făcu semn 
mai multor Surori s-o însoţească, nu înainte de-ai arunca 
încă o scurtă privire Maicii Superioare: Vezi c-am avut 
dreptate să iau cu noi personalul necesar? 

Odrade ieşi din apă. Nisipul ud scrâşnea sub tălpile ei. 
Curând, va fi nisip uscat. Se îmbrăcă fără a se mai osteni să 
se şteargă. Hainele i se lipeau în mod neplăcut pe piele, dar 
nu dădu nici o atenţie faptului şi urcă încet panta plajei, 
depărtându-se de grupul Surorilor, fără a mai întoarce 
capul spre mare. 

Amintirile nu sunt şi nu trebuie să fie decât amintiri. Ele 
nu există decât pentru a fi chemate şi dezmierdate din 
vreme în vreme, pentru a evoca bucurii trecute. Nici o 
bucurie nu poate fi permanentă. Totul e trecător. „ Ioate 
vor avea un sfârşit, chiar şi asta” este o regulă care se 
aplică întregului nostru univers viu. 

În locul unde plaja se transforma într-un teren argilos, cu 
mănunchiuri rare de ierburi plăpânde, se întoarse, în 
sfârşit, pentru a privi înapoi spre marea pe care tocmai o 
condamnase. 

Viaţa e singurul lucru care contează, gândi ea. Iar viaţa nu 
putea dăinui fără imboldul continuu al procreaţiei. 


Supravieţuirea. Copiii noştri trebuie să supravieţuiască. 
Bene Gesseritul trebuie să supravieţuiască! 

Nici un copil, luat izolat, nu putea fi mai important decât 
totalitatea. Accepta acest lucru ca pe un mesaj pe care 
specia i-l adresa din adâncurile eului ei, acel eu pe care-l 
întâlnise pentru prima oară sub înfăţişarea Copilei Mării. 

Odrade o lăsă pe Copila Mării să inspire o ultimă gură de 
aer sărat înainte de a se întoarce la vehiculele unde toată 
lumea o aştepta pentru a cobori către Eldio. Se simţea din 
ce în ce mai calmă. Echilibrele esenţiale, o dată dobândite, 
nu mai aveau nevoie de prezenţa unui ocean pentru a fi 
menținute. 

Smulgeţi întrebările voastre din ţărâna în care-au crescut 
şi le veţi vedea rădăcinile: alte întrebări! 

Un mentat Zensufi. 

DAMA era în elementul ei. 

Regina-Păianjen! 

Îi plăcea acest titlu pe care i-l dăduseră vrăjitoarele. Se 
afla, aici, în mijlocul pânzei sale - noul centru de comandă 
de pe Joncţiune. Aspectul exterior al edificiului continua să-i 
displacă. Ghilda îngăduise prea multă infatuare în concepţia 
arhitectonică. Prea mult conservatorism. Dar interiorul 
începuse să dobândească un aer familiar, care exercita 
asupra ei un efect liniştitor. Uneori putea să-şi închipuie că 
nu părăsise niciodată Durul, că nu existaseră niciodată 
Fiutari şi nici fuga disperată înapoi, în Vechiul Imperiu. 

Stătea în pragul uşii deschise a Sălii de Întruniri, privind 
Grădina Botanică. Logno aştepta la patru paşi în spatele ei. 

Nici un pas mai aproape, Logno, altfel voi fi nevoită să te 
ucid! 

Mai era încă rouă pe peluza de dincolo de terasa pardosită 
unde, când soarele avea să se mai înalțe un pic, servitorii 
vor instala mese şi fotolii confortabile. Comandase o zi 
însorită, iar Controlul Meteo avea tot interesul să i-o 
asigure dacă voia să-i meargă bine. 


Raportul lui Logno era interesant. Aşadar, bătrâna 
vrăjitoare se întorsese pe Buzzell. Şi era furioasă. Excelent. 
De bună seamă, se ştia supravegheată şi-şi vizitase 
vrăjitoarea supremă pentru a-i cere s-o scoată de pe 
Buzzell, s-o pună la adăpost. Dar fusese tratată cu refuz. 

Puțin le pasă că le smulgem mădularele unul câte unul, 
atâta vreme cât corpul rămâne ascuns. 

Adresându-i-se peste umăr lui Logno, ordonă: 

— Să mi-o aduceţi aici pe zgripţuroaica aia. Cu tot 
anturajul ei. 

În timp ce Logno dădea să plece, adăugă: 

— Şi începeţi să-nfometaţi câţiva Fiutari. Îi vreau hămesiţi. 

— Am înţeles, Dama. 

Altcineva luă locul lui Logno după ce aceasta plecă. Dama 
nu se întoarse pentru a identifica înlocuitoarea. O 
sumedenie de aghiotante stăteau la dispoziţia ei pentru a-i 
executa ordinele. Erau toate la fel, mai puţin sub aspectul 
amenințării pe care puteau să o reprezinte. Logno 
reprezenta o ameninţare constantă. Care-mi menţine 
starea de vigilenţă. 

Dama inspiră adânc aerul proaspăt. Avea să fie o zi 
frumoasă, numai şi numai pentru că asta fusese dorinţa ei. 
Mulțumită, îşi adună gândurile tainice şi le lăsă s-o 
dezmierde. 

Guldur fie binecuvântat! Am găsit locul prielnic pentru a 
ne reface forţele. 

Consolidarea Vechiului Imperiu progresa conform 
planului. Cu siguranţă că nu mai rămăseseră prea multe 
cuiburi de vrăjitoare şi, o dată ce vor fi localizat blestemata 
aia de Planetă a Canonicatului, distrugerea restului 
mădularelor avea să fie o distracţie în timpul liber. 

Ixienii, însă... Asta era o problemă. 

Poate că n-ar fi trebuit să-i omor pe cei doi cercetători 
ixieni, ieri. 

Dar neisprăviţii ăia îndrăzniseră să-i ceară „informaţii 
suplimentare”. Să-i ceară! Şi asta după ce-i aduseseră la 


cunoştinţă că încă tot nu găsiseră o soluţie pentru 
reîncărcarea Armei! Fireşte, nu ştiau că era o armă. Sau 
bănuiau ceva? Nu putea fi sigură. Aşa că, la urma urmei, 
mai bine că-i omorâse pe cei doi. Să le fie celorlalţi 
învăţătură de minte. 

Să ne veniţi cu răspunsuri, nu cu întrebări! 

Era satisfăcută de ordinea pe care ea şi Surorile ei o 
instaurau în Vechiul Imperiu. Fuseseră prea multe pribegii, 
prea multe culturi diferite, prea multe religii instabile. 

Cultul lui Guldur le va fi de folos aşa cum ne-a fost de folos 
şi nouă. 

Nu simţea afinități mistice cu religia ei. Religia era doar o 
unealtă utilă în exercitarea puterii. Rădăcinile ei erau bine 
cunoscute: Leto II, cel pe care vrăjitoarele îl numeau 
„Tiranul” şi Muad'Dib, tatăl acestuia. Amândoi, specialişti 
desăvârşiţi în domeniul puterii. În urma lor rămăseseră 
numeroase celule schismatice, desigur, dar acestea puteau 
fi extirpate cu uşurinţă. Nu trebuia păstrată decât esenţa. 
Era o maşină bine unsă. 

Tirania minorităţii drapată în mantia majorităţii. 

Era ceea ce dibuise vrăjitoarea Lucilla. Cu nici un chip n- 
ar fi putut s-o lase în viaţă după ce descoperise că ea ştia 
cum puteau fi manipulate masele. Era necesar să fie găsite 
şi nimicite cuiburile vrăjitoarelor. În mod cert, 
perspicacitatea acelei Lucilla nu era un caz izolat. Reacţiile 
ei trădau influenţa unei întregi şcoli. Răspândeau asemenea 
învățături! Erau nebune! Realitatea trebuia ţinută în frâu, 
dacă nu voiai ca totul să degenereze. 

Logno revenise. Dama n-avea nevoie să se întoarcă. O 
recunoştea după paşi. Întotdeauna furişi. 

— Zgripţuroaica de pe Buzzell îţi va fi adusă aici, Dama. 
Cu tot anturajul ei. 

— Nu uita de Fiutari. 

— Am transmis ordinul, Dama. 

Tonul ăsta mieros! Ţi-ar plăcea să mă arunci haitei, nu-i 
aşa, Logno? 


— Să întăreşti paza la cuşti, Logno. Azi-noapte iar au 
scăpat trei. Rătăceau prin grădină când m-am trezit. 

— Mi s-a raportat, Dama. Am postat deja mai mulţi paznici 
la cuşti. 

— Şi să nu-mi spui că sunt inofensivi în lipsa unui Îngrijitor. 

— Nici n-am gândit vreodată asta, Dama. 

Măcar o dată spune şi ea adevărul. Fiutarii o terorizează. 
Cu atât mai bine. 

— Cred că dispunem acum de o bună bază de operaţii, 
Logno. 

Dama se întoarse brusc şi observă că Logno înaintase cu 
cel puţin doi milimetri în zona periculoasă. L.ogno observă şi 
ea şi bătu în retragere. 

În faţă, unde te văd, poţi să te apropii cât vrei, Logno. Dar 
nu în spatele meu. 

Logno văzu văpaia portocalie din ochii Damei şi fu cât pe 
ce să cadă în genunchi. 

E limpede că i s-au muiat picioarele. 

— Nu doresc altceva decât să te servesc, Dama. 

Nu doreşti altceva decât să-mi iei locul, Logno. 

— Ce se-aude cu femeia de pe Gammu? Aia cu nume 
fistichiu. Cum îi zicea? 

— Rebecca, Dama. Ea şi câţiva dintre tovarăşii ei au... Aăă, 
reuşit momentan să ne evite. Dar o să-i găsim. Nu pot să 
părăsească planeta. 

— Eşti de părere că nu trebuia să-i dau drumul să plece, 
aşa-i? 

— Folosirea ei drept momeală era o soluţie înţeleaptă, 
Dama! 

— Este încă momeală! Vrăjitoarea pe care-am găsit-o pe 
Gammu nu s-a dus la indivizii ăia din întâmplare. 

— Ai dreptate, Dama. 

Ai dreptate, Dama! Dar slugărnicia din glasul lui Logno 
suna plăcut la ureche. 

— Ei, atunci treci la treabă! 

Logno îşi luă tălpăşiţa. 


Existau întotdeauna aceste mici celule de violenţă 
potenţială, care se întruneau în secret, într-un loc sau altul. 
Acumulându-şi încărcăturile respective de ură, erupând la 
suprafaţă pentru a pulveriza vieţile ordonate ce le 
înconjurau. Şi cineva trebuia de fiecare dată să deretice 
după asemenea erupții. Dama oftă. Strategia terorii era 
atât de... Precară! 

Succesul, acesta era adevăratul pericol. Pe ele le costase 
un imperiu. Dacă îţi fluturai succesele ca pe o flamură, se 
găsea întotdeauna cineva care să vrea să te doboare. 
Invidia! 

O să facem mai puţin tapaj pe seama succeselor noastre, 
de data asta. 

Dama căzu într-un fel de semireverie, continuând să 
rămână atentă la zgomotele din spatele ei, dar savurând 
noile victorii care-i fuseseră raportate în dimineaţa aceasta. 
Îi plăcea să rostogolească în tăcere pe limbă numele 
planetelor capturate. 

Wallach, Kronin, Reenol, Ecaz, Bela Tegeuse, Gammu, 
Gamont, Niushe... 

Oamenii se nasc predispuşi la una dintre cele mai tenace şi 
debilitante afecţiuni mentale: autoamăgirea. Cea mai bună 
ca şi cea mai rea dintre toate lumile posibile îşi capătă din 
această stare de lucruri coloritul lor tragic. În măsura în 
care putem noi să determinăm, nu există imunitate 
naturală. Vigilenţa se impune în fiece clipă. 

Coda Bene Gesserit. 

ODRADE lipsind din Sectorul Central (şi probabil doar 
pentru puţin timp), Bellonda ştia că trebuia să acţioneze 
repede. 

Afurisitul ăla de ghola-mentat e prea periculos pentru a 
putea fi lăsat în viaţă! 

Cortegiul Maicii Superioare abia dispăruse în pâcla după- 
amiezei şi Bellonda se îndrepta deja către non-navă. 

Nu pe căi ocolite, traversând pe jos centura livezilor. Nu 
era genul ei. Comandase un modul de subtren. Automat, 


fără ferestre şi rapid. Odrade avea şi ea, informatoarele ei, 
care ar fi putut transmite mesaje indezirabile. 

Pe drum, Bellonda trecu încă o dată în revistă concluziile 
ei cu privire la existenţele în serie ale lui Duncan Idaho. 
Avea un dosar complet la Arhive, care putea fi consultat în 
orice moment. 

La original şi la primii ghola, caracterul fusese dominat de 
impulsivitate. Iute cu ura, iute cu devotamentul. Mai târziu, 
ghola-ii se temperaseră prin cinism, dar substratul impulsiv 
rămăsese. Tiranul profitase de el cu numeroase prilejuri. 
Bellonda recunoştea schema clasică. 

Poate fi îmboldit pe latura orgoliului. 

Era fascinată de anii îndelungaţi petrecuţi de Idaho în 
serviciul Tiranului. Nu numai că fusese în repetate rânduri 
mentat, dar existau indicii că posedase facultăţi de 
Dreptvorbitor în mai multe dintre încarnările sale. 

Fizionomia lui reflecta informaţiile din dosare. Riduri de 
caracter interesante, o privire aparte şi o linie a gurii care 
atestau o evoluţie interioară complexă. 

De ce nu voia Odrade să accepte ideea că omul acesta 
reprezenta un pericol? Presimţiri rele o năpădeau pe 
Bellonda ori de câte ori o auzea pe Maica Superioară 
vorbind cu atâta înflăcărare despre Idaho. 

„Ideile lui sunt clare şi directe. Îmi place modul scrupulos 
în care gândeşte, ordinea care domneşte în mintea lui. E 
ceva întremător. Adevărul e că-l apreciez şi ştiu că-i ridicol 
să las ca asta să-mi influenţeze deciziile. , 

Recunoaşte că o influenţează! 

Bellonda îl găsi pe Idaho singur, aşezat la consola sa. 
Atenţia lui era fixată asupra unei diagrame liniare pe care 
ea o recunoscu imediat: schemele tehnice operaţionale ale 
non-navei. Idaho dizolvă proiecția în clipa în care îi observă 
prezenţa. 

— Bună, Bell. Te-aşteptam. 

Degetele sale atinseră în treacăt câmpul consolei şi o uşă 
se deschise în spatele lui. Micul Teg intră şi se postă lângă 


Idaho, privind-o tăcut pe Bellonda. 

Idaho n-o invită să ia loc şi nici nu se duse să-i aducă vreun 
scaun, încât se văzu nevoită să-şi caute singură unul în 
dormitorul alăturat şi să-l plaseze în fata lui. După ce se 
aşeză, Idaho o privi cu un aer de amuzament circumspect. 

Bellonda era încă surprinsă de cuvintele cu care-o 
întâmpinase. 

De ce mă aştepta? 

Răspunsul la întrebarea neformulată i-l dădu chiar el. 

— Dar m-a anunţat pe la prânz că pleacă într-o vizită la 
Sheeana. Ştiam că vei veni aici de cum ai s-o vezi plecată. 
Simplă proiecţie mentatică sau... 

— Te-a prevenit! 

— Fals. 

— Ce secrete ai de împărţit cu Sheeana? 

Tonul era cel al unei interpelări. 

— Sheeana se serveşte de mine exact aşa cum vreţi voi s-o 
facă. 

— Missionaria! 

— Bell! Suntem mentaţi, amândoi. Chiar crezi că trebuie 
să jucăm jocul ăsta stupid? 

Bellonda inspiră adânc şi se forţă să treacă pe modul 
mentatic. Nu era prea uşor în aceste condiţii, cu copilul 
acela care o privea fix, cu expresia ironică de pe chipul lui 
Idaho. Recursese Odrade la vreun vicleşug neprevăzut? Se 
coaliza cu acest ghola împotriva unei Surori? 

Idaho se destinse un pic când văzu dârzenia Bene Gesserit 
cedând locul dublei concentrări mentatice. 

— Ştiu de mult că-mi doreşti moartea, Bell. Da... lemerile 
m-au făcut prea uşor de descifrat. 

Idaho îşi spunea că scăpase ca prin urechile acului. 
Bellonda venise la el hotărâtă să-i facă de petrecanie, cu un 
scenariu pregătit să creeze „necesitatea”. Nu-şi făcea prea 
multe iluzii în legătură cu şansele lui într-o înfruntare 
violentă cu ea. Dar mentatul Bellonda avea să chibzuiască 
înainte de-a acţiona. 


— Obiceiul ăsta de a ni te adresa cu diminutive dovedeşte 
lipsă de respect, spuse ea pentru a-l provoca. 

— E o identificare diferită, Bell. Dumneata nu mai eşti, 
pentru mine, o Cucernică Maică iar eu nu sunt „ghola-ul”. 
Suntem două fiinţe umane cu probleme comune. Nu-mi 
spune că nu eşti conştientă de asta. 

Bellonda privi împrejur. 

— Dacă mă aşteptai, de ce n-ai chemat-o pe Murbella aici? 

— Ca s-o silesc să te omoare pentru a mă proteja? 

Bellonda îi cântări spusele. Probabil că afurisita aia de 
Onorată Mater ar putea să mă ucidă, dar pe urmă... 

— Ai îndepărtat-o ca s-o pui la adăpost. 

— Am un protector mai bun. 

Idaho arătă spre copil. 

Teg? Protector? Poveştile alea care-au circulat despre el 
după evenimentele de pe Gammu... O fi ştiind Idaho ceva? 

Ar fi vrut să-l întrebe, dar îşi putea asuma riscul de a 
deturna conversaţia? Trebuia să le ofere câinilor de pază un 
scenariu clar de pericol. 

— El? 

— Ar mai fi dispus să slujească Bene Gesseritul dacă te-ar 
vedea ucigându-mă? 

Cum ea nu răspunse, Idaho adăugă: 

— Pune-te în locul meu, Bell. Sunt un mentat prins nu 
numai în laţul Bene Gesseritului, ci şi în cel al Onoratelor 
Matres. 

— Numai asta eşti? Un mentat? 

— Nu. Sunt şi rezultatul unui experiment tleilaxu, însă nu 
văd viitorul. Nu sunt un Kwisatz Haderach. Sunt un mentat 
care posedă amintirile mai multor vieţi. Dumneata, care ai 
Celelalte Memorii, poţi să-ţi imaginezi cam ce fel de puteri 
îmi conferă asta. 

În timp ce Idaho vorbea, Teg se sprijini de consolă, lângă 
cotul lui. Expresia băiatului era una de curiozitate, dar 
Bellonda nu desluşea nici urmă de teamă de ea. 


Idaho făcu un gest în direcţia focarului de proiecţie de 
deasupra lui, unde mii de puncte argintii dansau, gata să 
creeze imagini. 

— Un mentat ştie să-şi vadă releele producând 
discrepanțe. Scene de iarnă în plină vară, vreme însorită 
când musafirii săi au venit pe ploaie... Nu te aşteptai să mă 
vezi ignorându-ţi micile jocuri? 

Bellonda sesiză calculul mentatic. În privinţa asta, 
urmaseră amândoi aceeaşi şcoală. 

— Şi, fireşte, ţi-ai spus că nu trebuie să minimalizezi Tao. 

— Am pus întrebări diferite. Lucruri care se produc 
concomitent pot avea legături subterane. Ce sunt cauza şi 
efectul faţă cu simultaneitatea? 

— Ai avut dascăli buni. 

— Şi nu doar într-o singură viaţă. 

Teg se aplecă brusc spre Bellonda. 

— E adevărat c-aţi venit aici ca să-l omorâţi? 

N-avea nici un rost să mintă. 

— Continui să cred că e prea periculos. 

Un os pentru câinii de pază! 

— Dar trebuie să mă ajute să-mi redobândesc amintirile! 

— Evoluăm pe acelaşi ring de dans, Bell, spuse Idaho. Tao. 
Poate nu dăm impresia că dansăm împreună, poate nu ne 
mişcăm în acelaşi ritm şi nu facem aceiaşi paşi, dar suntem 
văzuţi împreună. 

Bellonda începea să bănuiască unde voia să ajungă şi se 
întrebă dacă nu exista vreo altă cale pentru a-l distruge. 

— Nu pricep despre ce vorbiţi, se plânse Teg. 

— Despre coincidenţe interesante, zise Idaho. 

Teg se întoarse către Bellonda. 

— N-aţi vrea să-mi explicaţi, vă rog? 

— Încearcă să-mi spună că avem nevoie unul de altul, 
răspunse Bellonda. 

— Atunci de ce n-o spune aşa? 

— Treaba e ceva mai subtilă, băiete. 


Trebuie ca înregistrarea să mă arate punându-l în gardă 
pe Idaho, gândi ea. Apoi, cu voce tare: 

— Nu botul îi pricinuieşte măgarului coada, Duncan, 
indiferent de câte ori ai vedea animalul trecând prin 
dreptul îngustei crăpături verticale care-ţi limitează câmpul 
vizual. 

Idaho susţinu privirea ei fixă. 

— Odată, rosti el, Dar a venit aici cu nişte rămurele de măr 
înflorite, însă proiecția mea îmi arăta că era vremea 
culesului. 

— Aha! Făcu Teg şi bătu din palme. Vă spuneţi ghicitori, 
aşa-i? 

Bellonda văzuse înregistrarea acelei vizite. Manevre 
subtile ale Maicii Superioare. 

— Şi nu te-ai gândit la o seră? 

— Sau că voia doar să-mi facă plăcere? 

— Trebuie să ghicesc eu? Întrebă vesel Teg. 

După o lungă tăcere, ochi de mentat în ochi de mentat, 
Idaho spuse: 

— Există o oarecare anarhie dincolo de zidurile temniţei 
mele, Bell. Disensiuni la nivelurile voastre cele mai înalte. 
— Anarhia nu împiedică nici deliberarea, nici judecata. 

— Eşti o ipocrită, Bell! 

Bellonda se trase înapoi de parcă ar fi primit o palmă. 
Rămase buimăcită de forţa cu care-i fusese provocată 
această reacţie involuntară. 

Glasul? 

Nu... Ceva care acţiona şi mai profund. Brusc, se simţi 
înspăimântată de omul din faţa ei. 

— Găsesc senzaţional faptul că un mentat care este şi o 
Cucernică Maică poate da dovadă de atâta ipocrizie, spuse 
Idaho. 

Teg îl trase de mânecă. 

— Vă certaţi? 

Idaho îi îndepărtă mâna. 

— Da, ne certăm. 


Bellonda nu-şi putea desprinde privirea de a lui Idaho. îi 
venea să se întoarcă şi s-o rupă la fugă. Ce făcea ghola-ul? 
Lucrurile apucaseră pe un făgaş cu totul anapoda! 

— Ipocrite şi criminale printre voi? Se miră Idaho. 

Din nou, Bellonda îşi aminti de ochii com. Idaho juca 
această comedie nu doar pentru ea, ci şi pentru câinii de 
pază! Şi o făcea cu un extraordinar rafinament. Fu năpădită 
dintr-o dată de admiraţie faţă de arta lui, dar asta nu-i 
domoli câtuşi de puţin spaima. 

— Întrebarea este: de ce te tolerează Surorile? Reluă 
Idaho. (Cu ce precizie delicată i se mişcau buzele!) Eşti un 
rău necesar? O sursă de date indispensabilă? Poate, din 
când în când, o bună povăţuitoare? 

Bellonda îşi regăsi glasul. 

— Cum îndrăzneşti? Şuieră ea, cu toată ferocitatea pentru 
care era vestită. 

— Poate că eşti de folos la fortificarea Surorilor dumitale, 
continuă Idaho cu aceeaşi voce calmă, neutră. Verigile slabe 
creează puncte vulnerabile pe care alţii trebuie să le 
consolideze, astfel devenind ei înşişi mai puternici. 

Bellonda îşi dădu seama că abia mai putea să se menţină 
pe modul mentatic. Să fi fost ceva adevărat în tot ce-i 
spunea el? Era cu putinţă ca Maica Superioară s-o vadă în 
felul acesta? 

— Ai venit aici cu gânduri de nesupunere şi intenţii 
criminale, spuse el. Şi asta, în numele sacrosanctei 
necesităţi! O înscenare destinată ochilor com, pentru a 
dovedi că n-ai avut de ales. 

Cuvintele lui avură darul s-o readucă în deplinătatea 
capacităţilor de mentat. Idaho făcea totul cu bună ştiinţă? 
Era captivată de necesitatea de a studia în amănunţime 
comportamentul şi afirmaţiile sale. Chiar izbutea să 
citească atât de bine în ea? Înregistrarea acestei 
confruntări s-ar fi putut dovedi mult mai prețioasă decât 
mica scenetă pe care o pregătise ea. Şi cu acelaşi rezultat! 


— Crezi că dorinţele Maicii Superioare sunt lege? Întrebă 
ea. 

— Crezi că n-am spirit de observaţie? Replică el, oprindu-l 
cu un semn al mâinii pe Teg, care dăduse să-l întrerupă. 
Bell! Încearcă să fii doar mentat! 

— Te aud. 

Şi nu numai eu. 

— Sunt profund angajat în problema voastră. 

— Noi nu ţi-am dat nici o problemă de rezolvat! 

— O, ba da! Voi mi-aţi dat-o, Bell. Distribuiţi bucăţelele cu 
zgârcenie, dar acum încep să desluşesc ansamblul. 

Bellonda îşi aminti deodată de cuvintele lui Odrade: „Nu 
de un alt mentat am nevoie, ci de un inovator. , 

— Aveţi... Nevoie... de mine, rosti răspicat Idaho. 
Problema voastră se află încă în cochilia ei, dar carnea-i 
acolo şi cineva trebuie s-o extragă. 

— De ce am avea nevoie tocmai de tine? 

— Aveţi nevoie de imaginaţia mea. De inventivitatea mea. 
De toate acele lucruri care m-au ajutat să supraviețuiesc 
mâniilor lui Leto. 

— Tu însuţi ai spus că te-a ucis de atâtea ori, încât ai 
pierdut socoteala. 

Înghite-ţi propriile vorbe, mentatule! 

Idaho îi adresă un zâmbet atât de precis, atât de perfect 
controlat, încât nici ea, nici ochii com n-ar fi putut să se 
înşele asupra intenţiei sale. 

— Dar câtă încredere poţi să-mi acorzi mie, Bell? 

Se condamnă singur! 

— Dacă nu survine nici un element nou, sunteţi pierdute, 
reluă Idaho. Nu-i decât o chestiune de timp şi o ştiţi foarte 
bine. Poate o generaţie, poate două sau mai multe. Dar e 
inevitabil. 

Teg îl trase iarăşi de mânecă. 

— Basharul ar putea fi de ajutor, nu-i aşa? 

Aşadar, băiatul urmărea, într-adevăr, conversaţia. 

Idaho îl bătu uşurel pe mână. 


— Basharul n-ar fi îndeajuns, rosti el. Apoi, către Bellonda: 
Suntem, amândoi, câini bătuţi. Trebuie să ne încăieram 
pentru acelaşi os? 

— Ai mai spus asta. 

Şi-o va mai spune, fără doar şi poate. 

— Mai eşti pe modul mentatic? Întrebă el. Dacă da, hai să 
lăsăm teatrul deoparte! Să descotorosim problema de 
haloul ei romantic. 

Romantică-i Dar! Nu eu! 

— Ce e romantic, urmă el, în a lăsa mici enclave Bene 
Gesserit Dispersate să aştepte momentul în care vor fi 
masacrate? 

— Crezi că nu va scăpa niciuna? 

— Sunteţi pe cale să însămânţaţi universul cu inamici! Le 
hrăniţi pe Onoratele Matres! 

Bellonda deveni în clipa aceea numai (şi numai) mentat - 
condiţie obligatorie pentru a putea urmări pas cu pas acest 
ghola pe terenul capacităţilor sale. Teatrul? Romantismul? 
Trupul era un obstacol în calea bunei funcţionări a unui 
mentat. Trebuia ca mentaţii să se servească de trup, nu să-l 
lase să-i stânjenească. 

— Niciuna dintre Cucernicele Maici pe care le-aţi 
Dispersat nu s-a mai întors, zise Idaho. Niciuna nu v-a 
transmis măcar un mesaj. Încercaţi mereu să vă liniştiţi 
spunându-vă că numai Dispersatele ştiu unde se duc. Dar 
cum de puteţi să nu luaţi în seamă acest alt mesaj conţinut 
în faptul că niciuna n-a încercat să comunice cu Surorile din 
Canonicat? 

Îşi permite să ne muştruluiască, afurisitul! Şi ce-i mai rău 
e că are dreptate. 

— Am formulat problema noastră în termenii ei cei mai 
elementari? 

Întrebare mentatică! 

— La întrebare simplă, proiecţie simplă, încuviinţă ea. 

— Amplificarea extazului sexual: Impregnare Bene 
Gesserit? Sunt Onoratele Matres pe cale să prindă în laţ 


Surorile voastre pe măsură ce le trimiteţi în noua 
Dispersie? 

— Murbella? 

O provocare, într-un singur cuvânt. Referă-te la această 
femeie pe care zici c-o iubeşti. Cunoaşte lucruri care ne-ar 
putea fi utile? 

— Sunt condiţionate pentru a nu lăsa propria lor plăcere 
să atingă niveluri care pot crea dependenţă, dar rămân 
vulnerabile. 

— Ea neagă prezenţa oricăror surse Bene Gesserit în 
istoria Onoratelor Matres. 

— După cum a fost condiţionată să facă. 

— Setea de putere, ca substituent? 

— În sfârşit, ai pus o întrebare corectă. 

Şi, văzând că ea nu-i dă nici o replică, adăugă: 

— Mater Felicissima. 

Era titlul rezervat, odinioară, membrelor Consiliului Bene 
Gesserit. 

Bellonda ştia pentru ce spusese el asta şi simţi cum cele 
două cuvinte îşi fac efectul scontat. Dobândise un echilibru 
perfect în clipa aceasta. Era o Cucernică Maică mentat 
înconjurată de mohalata propriei sale Agonii a Mirodeniei - 
acea uniune benefică a Celorlalte Memorii care o apăra de 
dominaţia oricăror străbune malefice. 

Cum de-a ştiut să facă asta? Toate observatoarele din 
spatele ochilor com îşi puneau probabil întrebarea. Dar e 
limpede! Tiranul l-a format astfel, viaţă după viaţă. Cu ce 
avem de-a face în cazul de faţă? Ce fel de talent e acesta pe 
care Maica Superioară se încumetă să-l folosească? 
Periculos, de bună. Seamă, dar mult mai preţios decât mi- 
am închipuit. Pe toţi zeii creaţi de noi însene! Să fie el 
instrumentul eliberării noastre? 

Ce calm era! Ştia că o prinsese în plasă. 

— În cursul uneia dintre existenţele mele, Bell, am vizitat 
vechea voastră Casă a Canonicatului de pe Wallach IX, unde 


am cunoscut-o pe una dintre străbunele dumitale, Tersius 
Helen Anteac. Las-o pe ea să te căâlăuzească, Bell. Ea ştie. 

Bellonda simţi o tresărire mentală care-i era familiară. 
Cum de ştie că Anteac e strâbuna mea? 

— Mă aflam pe Wallach IX la porunca Tiranului, continuă 
Idaho. O, da! În sinea mea, i-am spus şi eu adesea „Tiranul”. 
Primisem ordin să suprim şcoala de mentaţi pe care voi 
credeaţi că o ascunseserăţi atât de bine acolo. 

În clipa aceea, Anteac interveni în flux simultan: Îţi arăt 
acum evenimentul despre care vorbeşte. 

— Îţi dai seama? Urmă Idaho. Eu, un mentat, silit să 
desfiinţez o şcoală care dădea elevilor săi învăţătura pe 
care-o primisem eu însumi. Ştiam pentru ce ordonase asta, 
fireşte, după cum şi dumneata ştii. 

Fluxul simultan deversă datele în spiritul ei conştient: 
Ordinul Mentaţilor, fondat de Gilbertus Albans; aflat pentru 
o scurtă perioadă sub oblăduirea Bene Tleilaxului, care 
spera să-l integreze în hegemonia tleilaxu; răspândit, 
ulterior, într-o mulţime de „şcoli-pepiniere”; suprimat de 
Leto Il deoarece forma un nucleu de opoziţie independentă; 
răspândit în Dispersie după Epoca Foametei. 

— A avut grijă să păstreze câţiva dintre profesorii cei mai 
buni, pe Dune, dar întrebarea cu care te confruntă acum 
Anteac nu la asta se referă. Unde crezi că au dispărut 
Surorile voastre, Bell? 

— N-avem cum să aflăm asta deocamdată, dacă nu mă 
înşel. 

Îşi aţinti privirea la consola lui, tulburată de-un gând nou. 
Era o greşeală să pui piedici unei asemenea minţi. Dacă 
erau nevoite să se folosească de el, măcar s-o facă din plin. 

— Apropo, Bell, rosti Idaho în timp ce ea se ridica să plece. 
S-ar putea ca Onoratele Matres să nu fie decât un grup 
relativ restrâns. 

Restrâns? Nu ştia că adevăratul coşmar al Bene 
Gesseritului era tocmai numărul lor copleşitor, multiplicat la 
infinit, planetă după planetă? 


— Toate numerele sunt relative, continuă netulburat 
Idaho. Există în univers ceva cu adevărat imuabil? Şi dacă 
vechiul nostru Imperiu nu-i, pentru ele, decât un ultim 
refugiu, Bell? Un loc în care se ascund pentru a încerca să 
se regrupeze? 

— I-ai sugerat deja asta... Lui Dar. 

Nu Maica Superioară. Nu Odrade. Dar. Idaho zâmbi. 

— Şi poate c-am putea să vă ajutăm noi şi în privinţa lui 
Scytale. 

— Noi”? 

— Murbella pentru a culege informaţii, eu pentru a le 
exploata. 

Nu-i plăcu însă deloc surâsul pe care îl arboră Bellonda. 

— Exact, ce anume propui? 

— Să ne lăsăm imaginaţia să rătăcească şi să fasonăm 
experimentele noastre în consecinţă. La ce-ar folosi chiar şi 
o non-planetă dacă cineva ar fi capabil să-i străpungă 
protecţia? 

Privirea ei alunecă instinctiv spre copil. Idaho cunoştea 
bănuiala lor în legătură cu faptul că Basharul putuse să 
vadă non-navele? Evident! Un mentat de calibrul lui... 
Frânturi răzlețe, asamblate într-o proiecţie magistrală... 

— Ar fi necesară toată energia unui soare de tip G-3 
pentru a ecrana o planetă de dimensiuni cât de cât 
prielnice vieţii. 

Cu câtă rezervă glacială îl privise în timp ce rostea aceste 
cuvinte! 

— Nimic nu e imposibil în Dispersie. 

— Dar depăşeşte posibilităţile noastre actuale. N-ai nimic 
altceva mai puţin ambițios? 

— Reexaminaţi reperele genetice incluse în celulele 
populaţiei voastre. Căutaţi configuraţiile comune prezente 
în moştenirea Atreizilor. S-ar putea să existe talente pe care 
nici măcar nu le bănuiţi. 

— Imaginaţia ta inventivă o ia razna. 


— Sori G-3 şi genetică. Nu-i exclus să existe factori 
comuni. Ce-i cu ipotezele astea smintite? Non-planete şi 
indivizi pentru care ecranele contra preştiinţei ar fi 
transparente... Unde vrea să ajungă? 

Nu se iluziona spunându-şi că vorbea doar pentru ea. 
Ochii com înregistrau totul. 

Idaho rămăsese tăcut, cu un braţ petrecut într-o doară 
peste umerii copilului. Amândoi o ţintuiau cu privirea! O 
provocare? 

Gândeşte ca un mentat, dacă eşti în stare! 

Non-planete? Pe măsură ce masa unui obiect creştea, 
cantitatea de energie necesară pentru a anula gravitația 
făcea salturi comparabile cu ale numerelor prime. Ecranele 
generatoare de non-spaţiu întâmpinau bariere de energie 
din ce în ce mai mari. Alte valori de creştere exponenţiale. 
Idaho voia să dea de înţeles că cineva din Dispersie ar fi 
putut să descopere un mijloc de depăşire a acestor 
probleme? Îi puse întrebarea cu voce tare. 

— Ixienii n-au reuşit încă să înţeleagă conceptul unificator 
al lui Holtzman, răspunse el. Se mulţumesc să-l utilizeze - o 
teorie ce funcţionează, chiar dacă nu-i înţeleasă. 

De ce îmi atrage atenţia asupra tehnocraţiei ixiene? Ixienii 
erau miei blânzi care sugeau de la prea multe oi pentru ca 
Bene Gesseritul să le acorde încredere. 

— Nu eşti curioasă să ştii de ce Tiranul nu a zdrobit Ixul? 
Reluă Idaho. Apoi, cum ea continua să-l privească tăcută, 
adăugă: S-a mulţumit să-l ţină în lesă. Era fascinat de ideea 
că omul şi maşina ar putea fi, într-o zi, în mod inextricabil 
legaţi, fiecare explorând limitele celuilalt. 

— Ciborgi? 

— Printre altele. 

Nu cunoştea Idaho reziduul de repulsie lăsat de Jihadul 
Butlerian chiar şi în mediile Bene Gesserit? Ciborgi! Era 
ceva mai mult decât alarmant! Convergenţa dintre ceea ce 
fiecare parte - organism uman şi cibernetică - putea să 
facă... Date fiind limitările proprii oricărei maşini, asta 


spunea totul despre incapacitatea ixienilor de a vedea mai 
departe de vârful nasului. Insinua Idaho că Tiranul subscria 
la ideea unei maşini inteligente? Absurd! Se îndreptă spre 
uşă. 

— Eşti prea grăbită să pleci, Bell, spuse Idaho. Ar trebui să 
acorzi mai mult interes imunităţii Sheeanei la subjugarea 
sexuală. Tinerii pe care i-am trimis ia ea pentru 
perfecţionare nu au fost impregnaţi şi nici ea. Cu toate că 
nici măcar o Onorată Mater nu-i mai expertă ca ea. 

Bellonda înţelegea acum de ce Odrade punea atâta preţ 
pe acest ghola. E inestimabil! Şi eu, care eram cât pe ce să-l 
ucid! Greşeala ireparabilă pe care ar fi putut s-o comită o 
îngrozea. 

Când ajunse în pragul uşii, Idaho o opri încă o dată: 

— Fiutarii aceia pe care i-am văzut pe Gammu... De ce ni 
s-a spus că vânează şi masacrează Onorate Matres? 
Murbella n-a auzit niciodată de asta. 

Bellonda ieşi fără a mai privi înapoi. Tot ce aflase astăzi 
despre Idaho sporea pericolul pe care-l reprezenta... Dar 
erau nevoite să-l accepte... Cel puţin deocamdată. 

Idaho trase adânc aer în piept şi se întoarse spre Teg, 
care-l privea cu o expresie nedumerită. 

— Îţi mulţumesc pentru prezenţa ta şi apreciez faptul că ai 
ştiut să păstrezi tăcerea la provocările ei. 

— Totuşi, n-ar fi fost în stare să vă ucidă... Nu-i aşa? 

— Dacă n-aş fi obţinut, datorită ţie, acele câteva secunde 
de la început, probabil c-ar fi făcut-o. 

— De ce? 

— Trăieşte cu ideea greşită că aş putea fi un nou Kwisatz 
Haderach. 

— Ca Muad'Dib? 

— Şi ca fiul lui. 

— În orice caz, acum n-o să mai încerce să vă facă vreun 
rău. Idaho privi spre uşa în spatele căreia dispăruse 
Bellonda. O amânare. Asta era tot ce câştigase. Poate că nu 
mai era doar o rotiţă în maşinaţiile altora. Izbutiseră să 


stabilească o relaţie nouă, care ar fi putut să-l menţină în 
viaţă dacă era exploatată cu luare-aminte. Legăturile 
afective n-aveau nimic de-a face cu asta. Nici cele care-l 
uneau de Murbella... Nici cele pe care le întreținea cu 
Odrade. În adâncul fiinţei sale, Murbella se revolta 
împotriva robiei sexuale la fel ca şi el. Cât despre Odrade, 
oricât ar fi invocat ea vechile loialităţi Atreides, nu prezenta 
mai multă încredere pe plan afectiv decât oricare altă 
Cucernică Maică. 

Atreides! Se uită la Teg, al cărui chip imatur începea deja 
să capete un aer de familie. 

Şi ce-am realizat, de fapt, cu Bellonda? 

Probabil că n-aveau să-l mai intoxice cu date false. Putea 
acorda un oarecare credit celor spuse de o Cucernică 
Maică, ţinând cont de faptul că o posibilitate de eroare era 
întotdeauna prezentă în tot ce provenea de la o fiinţă 
umană. 

Nu mai sunt singurul care urmează o şcoală specială. 
Surorile sunt şi ele, acum, la şcoala mea! 

— Pot să mă duc s-o caut pe Murbella? Întrebă Teg. Mi-a 
promis c-o să mă-nveţe să mă bat cu picioarele. Nu cred că 
Basharul a învăţat asta. 

— Cine n-a învăţat? 

Băiatul lăsă capul în jos, stingherit. 

— Eu n-am învăţat. 

— Murbella e în sala de antrenament. Întinde-o! Dar lasă- 
mă pe mine să-i spun de Bellonda. 

Învățătura nu înceta nici o clipă când te aflai într-un mediu 
Bene Gesserit, îşi spuse Idaho în timp ce băiatul părăsea 
încăperea. Dar Murbella avea dreptate când spunea că 
primeau învățături pe care numai Surorile le puteau oferi. 

Gândul acesta îi trezi temeri vagi. O imagine îi reveni în 
memorie. Cea a lui Scytale în spatele câmpului de forţă de 
pe un coridor. Ce învăţa oare tovarăşul lor de detenţie? 
Idaho avu un frison. Ori de cate ori se gândea la tleilaxu îşi 
amintea de Dansatorii-Feţe şi de capacitatea lor de a 


„copia” amintirile celor pe care-i ucideau. lar asta îl făcea 
să se teamă de viziunile iui. Dansatori-Feţe? 

Eu însumi sunt un experiment tleilaxu. 

Era un lucru pe care n-ar fi îndrăznit niciodată să-l discute 
cu o Cucernică Maică şi nici măcar în raza vizuală sau 
auditivă a vreuneia dintre ele. 

leşi pe culoar şi se duse în apartamentul Murbellei. Se 
trânti într-un fotoliu şi, privind împrejur, observă urmele 
ultimei lecţii la care lucrase Murbella. Glasul. Alături de 
clartonul pe care-l folosea pentru a-şi modula exerciţiile 
vocale zăcea, aruncat grămadă pe-un scaun, harnaşamentul 
respirator care o ajuta să obţină reacţiile prana-bindu 
adecvate. Păstrase proastele obiceiuri din perioada ei de 
Onorată Mater. 

Murbella îl găsi în aceeaşi poziţie când se întoarse. Purta 
un colant alb, cu pete de transpiraţie şi se vedea că de-abia 
aştepta să-l dezbrace pentru a se face comodă. Idaho o opri 
pe când se îndrepta spre baie, folosindu-se de un truc pe 
care îl învățase. 

— Am descoperit câteva lucruri despre Comunitatea 
Surorilor de care noi habar n-am avut până acum. 

— Spune! 

Murbella lui era cea care-i cerea asta, cu sudoarea 
lucindu-i pe faţa ovală, cu ochii verzi plini de admiraţie. 
Duncan al meu a izbutit iarăşi să vadă în ele! 

— Un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat”, îi 
reaminti el. (Să se distreze cu asta, cum or şti, câinii de 
pază!) Nu numai că se aşteaptă din partea mea să le ajut să 
creeze o nouă religie în jurul Sheeanei - participarea 
noastră benevolă la visul lor - dar vor să facă din mine 
musca lor sâcâitoare, conştiinţa lor, care să le oblige să 
pună în discuţie propriile lor scuze pentru o comportare 
ieşită din comun. 

— A fost Odrade aici? 

— Nu. Bellonda. 


— Duncan! Bellonda e periculoasă. N-ar trebui s-o 
primeşti niciodată singur. 

— Băiatul era de faţă. 

— Nu mi-a spus nimic! 

— A executat un ordin. 

— E-n regulă! Ce s-a întâmplat? 

EI îi relată totul pe scurt, fără însă a omite să-i descrie 
mimicile şi alte reacţii ale Bellondei. (De ce să nu se amuze 
şi câinii de pază un pic?) 

Murbella fierbea de mânie. 

— Dacă-ţi va face vreun rău, n-am să mai cooperez deloc 
cu niciuna dintre ele! 

Exact replica potrivită, iubita mea. Consecințele! Aşa că, 
doamnelor vrăjitoare Bene Gesserit, n-ar strica să vă 
revizuiţi atitudinea cu cea mai mare băgare de seamă. 

— Trebuie să mă vâr sub duş, spuse Murbella. Băiatul 
ăsta... E într-adevăr sclipitor. N-am întâlnit în viaţa mea un 
copil mai dotat. 

Idaho se ridică. 

— 'Te spăl eu pe spate. 

În sala de baie, o ajută să-şi scoată colantul transpirat. O 
văzu înfiorându-se de plăcere la atingerea răcoroasă a 
mâinilor lui. 

— Atât de gingaşe şi, în acelaşi timp, atât de puternice, 
şopti ea. 

Zei din adâncuri! Îl privea de parcă ar fi fost gata să-l 
devoreze. 

Pentru prima oară, gândurile Murbellei despre Idaho erau 
lipsite de autoacuzaţii. Nu-mi amintesc de vreun moment în 
care să mă fi pomenit spunându-mi: „Îl iubesc!” Nu, totul se 
petrecuse pe nesimţite, creând această dependentă din ce 
în ce mai profundă, până ce, fapt împlinit, devenise ceva 
care aparţinea fiecărei clipe a vieţii. Ca respiraţia... Sau ca 
bătaia inimii. O slăbiciune? Surorile se înşeală! 

— Freacă-mă pe spate, spuse ea şi izbucni în râs când apa 
care ţâşnise din duş îl udă şi pe el din cap până-n picioare. 


Îl ajută să se dezbrace şi, acolo, sub duş, miracolul se 
produse din nou: acea constrângere irezistibilă, acea 
contopire mascul-femelă care făcea să dispară tot ce nu era 
pură senzaţie. Abia după aceea putea să-şi amintească şi să- 
şi spună: Fiecare tehnică pe care o cunosc, o cunoaşte şi el. 
Dar era mai mult decât o chestiune de tehnică. Urmăreşte 
plăcerea mea! Slăviţi Zei ai Durului! Cum de-am avut parte 
de atâta noroc? 

Rămase agăţată de gâtul lui în timp ce-o purta în braţe şi o 
întindea, încă udă, pe pat. Îl trase alături de ea şi, o vreme, 
stătură amândoi nemişcaţi, refăcându-şi forţele. În cele din 
urmă, ea murmură: 

— Aşadar, Missionaria vrea să o folosească pe Sheeana. 

— O treabă extrem de periculoasă. 

— Fiindcă expune prea mult Comunitatea Surorilor. 
Credeam că încearcă să evite acest gen de risc. 

— Eu, unul, găsesc că-i o idee ridicolă. 

— Pentru că voiau s-o controlezi pe Sheeana? 

— Nimeni n-o poate controla pe Sheeana! Şi poate că nici 
n-ar fi de dorit. (Îşi aţinti privirea spre ochii com.) Hei, Bell! 
Nu doar un tigru aţi apucat de coadă, ci mai mulţi. 

Bellonda, în drum spre Arhive, se opri o clipă în uşa Sălii 
de Control a ochilor com şi-i aruncă o privire interogativă 
Maicii Supraveghetoare. 

— Iarăşi sub duş, spuse aceasta. Devine plictisitor după o 
vreme. 

— Mistica participării! Zise Bellonda şi-şi văzu mai departe 
de drum. 

Gândurile ei erau un vălmăşag de percepții modificate 
care aveau nevoie de reorganizare. 

E un mentat mai bun decât mine! 

Sunt invidioasă pe afurisita de Sheeana, iar el ştie asta! 

Mistica participării! Orgia considerată ca un energizant. 
Cunoştinţele sexuale ale Onoratelor Matres erau pe cale să 
exercite asupra Bene Gesseritului un efect comparabil cu 


cel al imersiunii primare în extazul împărtăşit. Un pas către 
el, un pas înapoi. 

Simplul fapt de a şti că lucrul există! Atât de respingător, 
atât de periculos... Şi totuşi, atât de magnetic! 

lar Sheeana-i imună, fir-ar ea afurisită! De ce a trebuit ca 
Idaho să le reamintească asta tocmai acum? 

Între lege şi judecata unei minţi echilibrate, o prefer 
întotdeauna pe cea din urmă. Codurile şi manualele creează 
structuri de comportament. Toate comportamentele 
prestructurate tind să treacă drept incontestabile, 
căpătând un avânt distrugător. 

Darwi Odrade. 

TAMALANE se prezentă în camera lui Odrade, la Eldio, cu 
puţin înainte de răsăritul soarelui. Aducea veşti despre 
starea şoselei vitrificate pe care ar fi trebuit să-şi continue 
călătoria. 

— Nisipul cărat de vânt a făcut drumul periculos sau 
impracticabil în şase locuri, dincolo de mare. S-au format 
dune mari. 

Odrade tocmai îşi încheiase ritualul matinal: miniagonia 
mirodeniei, urmată de câteva exerciţii fizice şi un dus rece. 
În chilia-dormitor nu se afla decât un singur scaun cu benzi 
din piele (i se cunoşteau preferinţele), iar ea se aşezase în 
aşteptarea lui Streggi şi a raportului de dimineaţă. 

Faţa lui Tamalane părea pământie în lumina celor două 
licurigloburi argintii din odaie, dar expresia de satisfacţie 
nu lăsa loc de îndoială. Dac-ai fi vrut să mă asculţi de la bun 
început...! 

— Găseşte-ne toptere, spuse Odrade. 

Tamalane se eclipsă, în mod vizibil dezamăgită de reacţia 
calmă a Maicii Superioare. 

Odrade o chemă pe Streggi. 

— Verifică posibilitatea unor alte itinerare. Vezi dacă nu se 
poate trece ocolind marea pe la vest. 

Streggi ieşi în pripă, aproape ciocnindu-se de Tamalane, 
care se întorcea. 


— Îmi pare rău, dar trebuie să te informez că 
Transporturile nu sunt în măsură să ne pună la dispoziţie 
suficiente toptere imediat. Au de evacuat cinci comunităţi 
aflate la est de noi. Probabil că vom avea aparatele abia 
către ora prânzului. 

— Nu există o platformă de observaţie la marginea 
pintenului de deşert de la sud? 

— Primul obstacol se află chiar dincolo de ea, răspunse 
Tamalane, încă prea mulţumită de sine. 

— Spune-le să trimită topterele să ne ia de acolo. Plecăm 
imediat după micul dejun. 

— Dar... 

— Şi anunţă-l pe Clairby că astăzi o să călătoreşti cu mine. 
Da, Streggi? 

Acolita stătea în uşă, în spatele lui Ilamalane. 

Felul în care îşi ţinea umerii, când ieşi, arăta că bătrâna 
Cucernică Maică nu considera deloc transferul ei în 
vehiculul Maicii Superioare drept un act de iertare. În 
colimator! Dar comportamentul lui lam se adapta 
necesităţilor. 

— Putem ajunge la platforma de observaţie fără probleme, 
spuse Streggi, arătând că auzise discuţia. O să răscolim o 
grămadă de praf şi nisip, dar nu-i nici un risc. 

— Să-i dăm zor cu micul dejun. 

Cu cât se apropiau de deşert, cu atât mai arid devenea 
peisajul. Odrade îşi exprimă cu voce tare observaţia în timp 
ce vehiculul lor gonea spre sud. 

La vreo sută de kilometri de punctul unde ultimele 
rapoarte situau înaintarea deşertului, văzură vestigii ale 
unor comunităţi care fuseseră deja dislocate şi deplasate 
către latitudini mai răcoroase. Fundaţii descoperite, ziduri 
irecuperabile abandonate deoarece fuseseră deteriorate în 
cursul lucrărilor de demontare. Conducte şi cabluri 
secţionate la nivelul fundațiilor. Dezgroparea lor ar fi fost 
prea costisitoare. Nisipul avea să acopere curând aceste 
urme cu aspect dezolant. 


Aici nu exista un Scut de Piatră, cum existase pe Dune, îi 
explică Odrade lui Streggi. Într-o zi din viitorul nu prea 
îndepărtat, populaţia Canonicatului avea să fie nevoită să se 
retragă în regiunile polare şi să treacă la mineritul gheții 
pentru a obţine apă. 

— E adevărat, Maică Superioară, întrebă cineva care 
stătea în spate, lângă Tamalane, că am început deja să 
fabricăm utilaje pentru exploatarea mirodeniei? 

Odrade se întoarse. Întrebarea fusese pusă de o 
specialistă de la Comunicaţii, o acolită din ultimul an, cu 
faţa oacheşă deja marcată de povara responsabilităţilor şi 
un uşor strabism cauzat de orele îndelungate petrecute în 
faţa aparatelor. 

— Trebuie să fim pregătite pentru venirea viermilor, 
răspunse Odrade. 

— Dacă vor veni, adăugă Ilamalane. 

— Ai umblat vreodată prin deşert, Tam? Întrebă Odrade. 

— Am fost pe Dune. 

Cât se poate de laconic. 

— Dar vreau să ştiu dacă ai umblat vreodată pe jos, în plin 
deşert. 

— Doar printre dunele din împrejurimile Keenului. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

La fel de laconic. 

— Celelalte Memorii îmi dau toate informaţiile de care am 
nevoie, replică Tamalane pentru urechile acolitelor. 

— Nu e acelaşi lucru, Tam. Trebuie s-o faci tu însăţi. Era o 
senzaţie cu totul aparte, acolo, pe Dune, ştiind că un vierme 
s-ar fi putut ivi în orice clipă, ca să te înghită. 

— Am auzit de... Aventura ta pe Dune. 

Aventura. Nu „experienţa”. Aventura. Foarte precisă în 
Criticile ei, Tam. Cum îi e felul. „Dar Bell a influenţat-o prea 
mult”, ar zice unii. 

— Mersul prin acel gen de deşert te schimbă radical, Tam. 
Celelalte Memorii devin mai lămurite. Una este să retrăieşti 
mental experienţele unui strămoş fremen. Cu totul altceva e 


să străbaţi nisipurile tu însuţi, ca un fremen, chiar şi pentru 
câteva ore. 

— Mie nu mi-a plăcut. 

Era clar cum stăteau lucrurile cu spiritul temerar al lui 
Tam. În plus, toată lumea din maşină o văzuse într-o lumină 
defavorabilă. Asta avea să se afle. 

În colimator, într-adevăr! 

Dar acum, înlocuirea ei, în Consiliu, cu Sheeana (dacă 
Sheeana se va dovedi corespunzătoare) avea să fie mai uşor 
de justificat. 

Platforma de observaţie era o suprafaţă vastă de silice 
topită, verde şi sticloasă, presărată cu bule mari de aer. 
Odrade se opri la marginea plăcii solidificate, observând 
felul în care iarba, mai jos, sfârşea în petice, în locurile unde 
nisipul începea să invadeze versantul acestei coline cândva 
înverzite. Halofite recent plantate (la iniţiativa Sheeanei, 
preciză cineva din suita lui Odrade) formau o centură 
cenuşie, neregulată, în jurul degetelor avansate ale 
desertului. Un război tăcut. Viaţa clorofiliană îşi ducea lupta 
de ariergardă împotriva navalei nisipurilor. 

O dună mică se înălța un pic mai sus decât platforma, în 
dreapta. Făcându-le semn celorlalte să n-o urmeze, Odrade 
urcă încet movila de nisip şi, ajunsă în vârful ei, dădu cu 
ochii de deşertul pe care-l păstra în memorie. 

Aşadar, asta e ceea ce suntem pe cale să creăm. 

Nici o urmă de aşezare omenească. Nu se întoarse să 
privească vegetaţia care făcea ultimele eforturi disperate 
pentru a ţine piept dunelor invadatoare, ci rămase cu ochii 
aţintiţi către orizont. Acolo se afla hotarul pe care locuitorii 
deşertului erau obligaţi să nu-l scape niciodată din vedere. 
Tot ce se mişca pe suprafaţa acelei întinderi pustii putea să 
reprezinte un pericol. 

Când reveni pe platformă, rămase câteva clipe nemişcată, 
cu privirea la suprafaţa vitrificată. 

Acolita negricioasă de la Comunicaţii se apropie de ea, cu 
un raport de la Controlul Meteo. 


Odrade îl parcurse repede. Concis şi definitiv. Cuvintele pe 
care le avea sub ochi nu anunțau o schimbare brutală, o 
confirmau. Controlul Meteo cerea o suplimentare a 
instalaţiilor de la sol. Nu în urma vreunei furtuni 
accidentale, ci ca o consecinţă a deciziei Maicii Superioare. 

Ieri? Abia ieri am hotărât eliminarea mării? 

Îi înapoie acolitei raportul şi privi, peste umerii ei, limita 
nisipurilor. 

— Cererea se aprobă, rosti ea. 

Şi, după o clipă, adăugă: 

— E trist că va trebui să dispară tot ce s-a construit acolo. 

Acolita ridică din umeri. Dă din umeri! Lui Odrade îi veni s- 
o pălmuiască. (Ce vâlvă ar fi stârnit asta în întreaga 
Comunitate a Surorilor!) 

Se mulţumi să-i întoarcă spatele. 

Ce aş putea să-i spun? Bene Gesseritul se află aici de o 
perioadă de timp ce depăşeşte de cinci ori vârsta celor mai 
bătrâne dintre noi. Iar asta îşi permite să dea din umeri! 

Pe de altă parte... Ştia că, după anumite criterii, aşezările 
Comunităţii de pe această planetă abia ajunseseră la 
maturitate. Plazul şi plastoţelul aveau tendinţa să menţină o 
relaţie stabilă între construcţii şi mediul lor înconjurător. 
Fixate în pământ ca şi în memorie. Comunele şi oraşele nu 
se supuneau cu una, cu două altor forţe... În afara 
capriciilor omului. 

Alt gen de forţă a naturii. 

Conceptul de respect datorat vârstei era o ciudăţenie, 
hotărti ea. Oamenii îl aveau din născare. Îl văzuse limpede la 
bătrânul Bashar, când vorbea despre casa familiei sale de 
pe Lernaeus. 

„Am considerat că e bine să păstrăm decorația de pe 
timpul mamei mele. , 

Continuitatea... Oare un ghola readus la viaţă putea să 
resuscite şi astfel de simţăminte? 

„Aici au trăit semenii mei. , 


Un asemenea gând căpăta o patină aparte când „semenii” 
în cauză erau rude de sânge. 

E de ajuns să mă gândesc cât timp am dăinuit noi, Atreizii, 
pe Caladan, restaurând întruna vechiul castel, lustruind 
anticele lambriuri şi mobile sculptate. Echipe întregi de 
servitori însărcinate doar să menţină la un nivel de 
funcţionalitate cât de cât acceptabil acel străvechi sălaş ce 
pârâia din toate încheieturile. 

Dar servitorii aceia nu avuseseră niciodată sentimentul că 
erau prost folosiţi. Dimpotrivă, considerau că îndeplineau o 
sarcină privilegiată. Mâinile care lustruiau lemnul vechi 
dădeau impresia că-l mângâie. 

„E vechi, atât de vechi. La fel de vechi ca neamul Atreizilor. 

Oamenii se ataşau întotdeauna de obiectele pe care le 
creau. Odrade simţea instinctul uneltei ca pe o părticică vie 
din fiinţa ei. 

Mă simt mai bine datorită acestui băț pe care-l ţin în 
mână... Datorită acestei sulițe cu vârful ascuţit în foc care- 
mi serveşte la vânătoare... Datorită acestui adăpost care mă 
apără de frig... Datorită pivniţei în care păstrez mâncarea 
pentru iarnă... Datorită acestei bărci cu pânze... Acestui 
pachebot uriaş... Acestei nave din metal şi plastic care mă 
poartă în spaţiul cosmic... 

Acei primi oameni care se aventuraseră în spaţiu... Cât de 
puţin bănuiau proporţiile pe care avea să le atingă călătoria 
lor! Cât de izolaţi erau, în acele timpuri de demult! Mici 
capsule de atmosferă respirabilă legate la surse de date, 
greoaie şi voluminoase, prin sisteme de transmisie 
primitive. Singurătatea. Angoasa. Imposibilitatea aproape 
totală de a se ocupa de orice altceva în afară de 
supravieţuire. Grija pentru reimprospătarea aerului. Grija 
pentru rezervele de apă potabilă. Grija pentru exerciţiul 
fizic menit să împiedice debilitarea din cauza 
imponderabilităţii. Grija de a rămâne mereu activi. O minte 


sănătoasă într-un corp sănătos. Dar ce era, de fapt, o minte 
sănătoasă? 

— Maică Superioară? 

Iarăşi afurisita de acolită de la Comunicaţii! 

— Ce-i? 

— Bellonda a cerut să vă anunţăm imediat că a sosit o 
mesageră de pe Buzzell. Inamici necunoscuţi au debarcat 
pe planetă şi au plecat luându-le cu ei pe toate Cucernicele 
Maici. 

Odrade se răsuci brusc. 

— Ăsta-i tot conţinutul mesajului? 

— Nu, Maică Superioară. Necunoscuţii erau comandaţi de 
o femeie. Mesagera spune că arăta ca o Onorată Mater, dar 
nu purta o robă de-a lor. 

— Nici un cuvânt din partea lui Dortujla sau a celorlalte? 

— Nu Li s-a oferit prilejul, Maică Superioară. Mesagera e o 
acolită din Ciclul întâi. A venit cu mica lor non-navă, 
conformându-se instrucţiunilor precise pe care i le-a dat 
Dortujla. 

— Spune-i lui Bellonda să nu cumva s-o lase să plece. 
Deţine informaţii periculoase. Voi da eu însămi instrucţiuni 
unei alte emisare de cum mă voi întoarce. Trebuie să fie o 
Cucernică Maică. Ai reţinut tot? 

— Cum să nu, Maică Superioară. 

Jignită la auzul notei de îndoială. 

În sfârşit, ceea ce aştepta se produsese! Odrade abia 
putea să-şi înăbuşe emoția. 

Au înhăţat momeala. Dar... Sunt şi prinse în cârlig? 

Dortujla şi-a asumat un mare risc bizuindu-se pentru o 
asemenea treabă pe o acolită. Dar, cum o cunosc eu pe 
Dortujla, trebuie să fie vorba de o acolită demnă de 
încredere deplină. Gata să-şi ia viaţa dacă ar fi fost 
capturată. Trebuie s-o văd pe această mesageră. Nu-i 
exclus să fie deja coaptă pentru Agonie. Şi nu-i exclus ca 
acesta să fie un mesaj pe care mi-l trimite Dortujla. Ar fi 
ceva în genul ei. 


Bellonda avea să tune şi să fulgere, de bună seamă. E 
curată nebunie să te încrezi astfel în cineva care provine 
dintr-o colonie disciplinară! 

Odrade chemă o echipă de la Comunicaţii. 

— Stabiliţi-mi o legătură cu Bellonda. 

Proiectorul portabil nu avea o rezoluţie la fel de bună ca o 
instalaţie fixă, dar Bellonda şi decorul din jurul ei se 
desluşeau destul de bine. 

Stă la biroul meu de parcă ar fi proprietatea ei. Excelent! 

Fără a-i da timp Bellondei să sară cu gura, Odrade spuse: 

— Determină dacă acolita aceea e pregătită pentru 
Agonie. 

— Este. 

Zei din adâncuri! N-am auzit-o niciodată exprimându-se 
atât de concis. 

— În cazul ăsta, ocupă-te de tot ce trebuie. Poate c-o 
putem folosi la rândul nostru drept mesageră. 

— M-am ocupat deja. 

— E înzestrată? 

— Foarte. 

Pe toţi demonii din infern, ce s-a întâmplat cu Bell? Se 
poartă de-a dreptul bizar. Parcă nu mai e ea însăşi. Ahhh! 
Duncan! 

— În altă ordine de idei, Bell. Vreau ca Duncan să dispună 
de o legătură directă cu Arhivele. 

— Am rezolvat asta azi-dimineaţă. 

Clar! Contactul cu Duncan îşi face efectul. 

— O să iau legătura cu tine după ce stau de vorbă cu 
Sheeana. 

— Spune-i lui Tam c-a avut dreptate. 

— În ce privinţă? 

— Ştie ea. 

— Bine. Trebuie să-ţi mărturisesc, Bell, că n-aş putea fi 
mai mulţumită de felul în care te descurci. 

— După modul în care m-ai manevrat, cum aş putea să te 
dezamăgesc? 


Oricât ar fi părut de ciudat, chipul Bellondei era luminat 
de un zâmbet când întrerupseră comunicaţia. Odrade se 
întoarse şi dădu cu ochii de Tamalane care stătea în spatele 
ei. 

— Dreptate în legătură cu ce, lam? 

— Cu faptul că relaţiile dintre Idaho şi Sheeana ascund 
mai multe decât ne închipuim noi. (Iamalane se apropie de 
Odrade şi continuă cu voce scăzută.) N-o pune pe scaunul 
meu până ce nu le vei fi descoperit secretul. 

— Bânuiam că ţi-ai dat seama de intenţiile mele, Tam. 
Dar... Sunt chiar aşa de transparentă? 

— În anumite privinţe, Dar. 

— Am noroc că-mi eşti prietenă. 

— Te susţin şi altele. Când au votat Instructoarele, 
creativitatea ta a fost cea care te-a ajutat. „Inspirată” e 
termenul pe care l-a folosit una dintre cele care-au pledat în 
favoarea ta. 

— Atunci îţi dai seama că o voi trece pe Sheeana prin ciur 
şi prin dârmon înainte de a lua o decizie inspirată. 

— Desigur. 

Odrade le făcu semn celor de la Comunicaţii să ia 
proiectorul şi se duse să aştepte la marginea platformei de 
observaţie. 

Imaginaţie creatoare. 

Cunoştea sentimentele amestecate ale Surorilor ei în 
legătură cu asta. 

Creativitatea! 

Întotdeauna periculoasă pentru puterea baricadată. 
Întotdeauna pe cale de a propune lucruri noi. Lucruri care 
puteau submina controlul exercitat de autoritate. Până şi 
Bene Gesseritul aborda creativitatea cu o atitudine 
circumspectă. Pentru a împiedica clătinarea corabiei, unii 
considerau că soluţia optimă era îndepărtarea celor care 
făceau valuri. Fusese unul dintre elementele ce duseseră la 
expulzarea lui Dortujla. Necazul era că persoanele 
creatoare aveau tendinţa de a se complace în izolare. 


Numeau asta „a avea linişte”. A fost necesar ca forţe 
serioase să intre în acţiune pentru a o smulge pe Dortujla 
din sihăstria ei. 

Succes, Dortujla! Dă-ţi silinţa să fii cea mai bună momeală 
pe care-am folosit-o vreodată. 

Topterele sosiră - şaisprezece aparate, ai căror piloţi erau, 
de bună seamă, nemulţumiţi de această corvoadă 
suplimentară, după truda la care fuseseră deja supuşi. 
Deplasarea unor întregi comunităţi! 

Într-o dispoziţie precară, Odrade privi topterele care 
aterizară, unul după altul, pe platforma vitrificată. Aripile 
lor se repliară în lungul fuzelajului, făcând ca fiecare aparat 
să semene cu o insectă adormită. 

O insectă plăsmuită după propria-i asemănare de un robot 
nebun. 

După ce-şi luară zborul, Streggi, care şedea iarăşi lângă 
Odrade, întrebă: 

— Vom vedea viermi de nisip? 

— S-ar putea. Dar încă n-a fost semnalat niciunul. 

Streggi se lăsă pe spătarul scaunului, dezamăgită de 
răspunsul primit, dar incapabilă să-l transforme într-o nouă 
întrebare. Adevărul putea fi descurajator câteodată, iar ele 
investiseră atâtea speranţe în acest pariu evoluționist, îşi 
spuse Odrade. 

Altminteri, de ce am distruge tot ce iubim pe. Această 
planetă? 

Fluxul simultan interveni în clipa aceea cu imaginea unei 
inscripţii de demult, pe o placă de deasupra porţii înguste a 
unei clădiri din cărămidă roşie: SPITAL DE BOLI 
INCURABILE. 

Asta era situaţia în care se afla Comunitatea Surorilor? 
Sau tolerau prea multe eşecuri? Celelalte Memorii trebuie 
să fi avut un motiv pentru a evoca această imagine. 

Prea multe eşecuri? 

Odrade exploră aspectul. La o adică, trebuie s-o 
considerăm pe Murbella ca pe o Soră. Nu că prizoniera lor 


Onorată Mater ar fi fost un eşec incurabil. Dar era o 
neadaptată şi primea Învățătura Profundă la o vârstă prea 
înaintată. 

Ce linişte se făcuse în jurul ei! 'Toate privirile erau aţintite 
spre întinderile de nisip măturate de vânt: dune în formă de 
spinări de balenă, întrerupte, din loc în loc, de. Ondulaţii 
mărunte. Soarele începutului de după-amiază era pe cale să 
proiecteze suficientă lumină oblică pentru a defini 
perspectiva. În depărtare, praful ascundea orizontul. 

Odrade se ghemui în scaun şi hotărî să tragă un pui de 
somn. 

Am mai văzut priveliştea asta. Am supravieţuit Dunei. 

O trezi agitația din jur, în timp ce aparatul începea să 
coboare descriind cercuri largi pe deasupra Staţiei de 
Observaţie a Deşertului. 


Staţia de Observaţie a Deşertului. Veşnica poveste. Nici 
măcar nu i-am dat un nume adevărat. După cum nici acestei 
lumi nu i-am dat un nume adevărat. Planeta Canonicatului. 
Ce fel de nume-i ăsta? Staţia de Observaţie a Desertului! 
Astea-s descrieri, nu-s nume. Descrieri... Accentuând 
caracterul temporar al lucrurilor. 

În vreme ce topterul se pregătea de aterizare, văzu 
pretutindeni confirmări ale gândului ei. Impresia de 
provizorat al aşezării era sporită de simplitatea strict 
funcţională a îmbinărilor. Nici o supleţe, nici o linie domoală 
la racordările elementelor structurale. Asta se leagă aici, 
aia merge dincolo. Toate conexiunile erau amovibile. 

Aterizară cu o zdruncinătură, pilotul vrând parcă să le 
spună: „V-am adus şi bine c-am scăpat de voi!” 

Odrade se duse imediat în camera care-i era rezervată de 
obicei şi trimise după Sheeana. Alt adăpost temporar. Altă 
chilie spartană, cu un pat de campanie. Dar cu două 
scaune, de data aceasta. Şi o fereastră care dădea spre 
deşert, la vest. Natura provizorie a acestor cantonamente o 
irita. Nu exista nici un lucru, aici, care să nu poată fi 
demontat şi dus altundeva în decurs de câteva ore. 

Se spălă pe faţă în mica sală de baie alăturată, profitând 
de fiecare mişcare pentru a-şi dezmorţi încheieturile şi 
oasele înţepenite din cauza poziţiei chircite în care dormise 
la bordul topterului. 

Înviorată, se postă în faţa ferestrei, cu un gând de 
recunoştinţă pentru constructorii care ridicaseră acest turn 
cu zece etaje, unde ea se afla, acum, la al nouălea, Sheeana 
ocupându-i pe cel de deasupra, care era locul ideal pentru a 
face ceea ce indica denumirea acestui loc. 

În aşteptarea Sheeanei, Odrade se pregăti după cum era 
necesar. 

Receptivitate deplină. Nici o idee preconcepută. 

Primele impresii, la apariţia Sheeanei, se cereau 
înregistrate de un ochi naiv. Urechea nu trebuia să se 


aştepte la sunetul unui anumit glas. Nasul nu trebuia să 
adulmece în căutarea unui miros familiar. 

Eu sunt cea care a ales-o. Eu, prima ei învăţătoare, m-aş 
putea înşela cu uşurinţă. 

Un zgomot la uşă o făcu să se întoarcă. Era Streggi. 

— Sheeana a venit chiar acum din deşert şi are de dat 
câteva dispoziţii personalului ei. O roagă pe Maica 
Superioară să urce în apartamentul de la etaj, care-i mai 
confortabil. 

Odrade încuviinţă cu o mişcare a capului. 

Locuinţa Sheeanei păstra, în bună măsură, acelaşi aspect 
de construcţie prefabricată. Un adăpost provizoriu în faţa 
deşertului. O încăpere spațioasă, de şase sau şapte ori mai 
mare decât cămăruţa de dedesubt, dar care servea 
deopotrivă drept dormitor şi cameră de lucru. Ferestre pe 
două laturi: spre nord şi spre vest. Pe Odrade o frapă 
amestecul de funcţional şi nefuncţional. 

Sheeana izbutise să-şi răsfrângă asupra camerei propria-i 
imagine. Patul standard Bene Gesserit era acoperit cu o 
cuvertură în tonuri de portocaliu aprins şi ocru. Pe un 
perete, un desen în cărbune înfăţişa un vierme de nisip 
văzut din faţă, cu fioroşii săi dinţi de cristal. Sheeana era 
cea care-l desenase, lăsând Celelalte Memorii şi amintirile 
din copilăria ei de pe Dune să-i călăuzească mâna. 

Era grăitor faptul că Sheeana nu încercase ceva mai 
ambițios - un tablou în culori, de pildă şi cu tradiționalul 
fundal al deşertului. Nu. Doar viermele, nisipul sugerat prin 
câteva linii şi, în prim-plan, o minusculă siluetă umană 
înveşmântată în robă. 

Ea însăşi? 

O sobrietate admirabilă, un memento constant al motivului 
pentru care ea se afla aici. O profundă impresie de... 
Natural. 

Natura nu produce artă de proastă calitate. 

Oare? Era o aserţiune prea superficială pentru a fi 
acceptată. 


Ce înţelegem noi prin „natură „? 

Văzuse destule orori naturale. Copaci strâmbi, arătând de 
parcă fuseseră înmuiaţi în vopsea verde alterată înainte de- 
a fi puşi la uscat în marginea unei tundre, ca nişte parodii 
sinistre. Hidos. Greu de imaginat o justificare pentru 
existenţa unor asemenea oribilităţi. Sau scolopendrele... 
Albicioase, vâscoase. Unde era arta aici? O haltă în periplul 
evoluţiei spre alte tărâmuri. Intervenţiile oamenilor 
schimbau cu ceva situaţia? Limorcii, bunăoară. Bene 
Tleilaxul n-ar fi putut crea ceva mai dezgustător. 

Admirând desenul Sheeanei, Odrade îşi spuse că anumite 
combinaţii ofensau doar anumite simţuri umane. Limorcii, 
ca aliment, erau delicioşi. Combinaţiile respingătoare erau 
legate de experienţe anterioare, experienţe asupra cărora 
se dăduse deja un verdict. 

Lucru urât! 

O mare parte din ceea ce noi considerăm Artă satisface 
nevoia noastră de a primi asigurări. Nu mă ofensaţi! Ştiu ce 
pot să accept. 

Ce fel de asigurare îi oferea Sheeanei desenul acesta? 

Vierme de nisip: putere oarbă având în paza sa bogății 
ascunse. Perfecţiunea unei frumuseți mistice. 

Se spunea că Sheeana avea obiceiul să glumească pe 
seama misiunii ei: „Sunt păstoriţa unei turme de viermi 
care poate că nu va exista niciodată. , 

Dar chiar şi dacă viermii îşi făceau apariţia, aveau să 
treacă mulţi ani până să ajungă la mărimea celui din 
desenul Sheeanei. Cu glasul ei părea să vorbească mica 
siluetă din faţa viermelui? 

„Va veni şi asta, cu timpul... , 

Un miros de melanj impregna încăperea, mai puternic 
decât cel obişnuit în locuinţa unei Cucernice Maici. Odrade 
examină cu atenţie obiectele dimprejur: scaunele, biroul, 
licurigloburile fixe... Totul era amplasat astfel încât să ofere 
maximum de funcţionalitate. Dar ce era grămada aceea de 


plaz negru, cu formă ciudată, din colţ? Altă creaţie a 
Sheeanei? 

Decorul acesta i se potrivea lui Sheeana, hotări Odrade. 
Puţine lucruri, în afara desenului, aminteau de originea ei, 
dar priveliştea oferită de oricare dintre ferestre ar fi putut 
să fie cea de la Dar-es-Balat, în inima deşertului Dunei. 

Un foşnet uşor o făcu pe Odrade să se întoarcă spre uşă. 
Sheeana părea să şovăie în prag înainte de a se înfăţişa 
Maicii Superioare. O ezitare ce putea fi tradusă în cuvinte: 

Aşadar a acceptat să vină aici. E bine. Altcineva poate că 
ar fi tratat cu dispreţ invitaţia mea. 

Simţurile în alertă ale lui Odrade fremătau în prezenţa 
Sheeanei. Cea mai tânără Cucernică Maică dintre toate 
câte existaseră vreodată. Încă îţi mai venea să-i spui mica şi 
sfioasa Sheeana. Nu era mică şi nici întotdeauna sfioasă, 
dar eticheta se încăpăţâna să rămână. Deşi n-avea în ea 
nimic de şoricel, te ducea adesea cu gândul la un mic 
rozător aşteptând la marginea lanului ca fermierul să plece, 
pentru a se repezi să culeagă boabele de grâu căzute. 

Sheeana intră în cameră şi se opri la un pas de Odrade. 

— A trecut prea mult timp de când nu ne-am mai văzut, 
Maică Superioară. 

Prima impresie a lui Odrade era ciudat de confuză. 

Candoare şi disimulare? 

Sheeana stătea în faţa ei, calmă şi receptivă. 

Chipul acestei descendente a Sionei Atreides dobândise 
trăsături interesante sub patina Bene Gesseritului. 
Maturitatea îşi pusese amprenta asupra ei atât dinspre 
partea Comunităţii Surorilor cât şi dinspre cea a Atreizilor. 
Urme ale multor decizii luate fără şovăială. Fetiţa plăpândă, 
cu pielea smeadă şi părul castaniu vârstat de şuviţe roşcate, 
devenise această demnă Cucernică Maică Bene Gesserit, cu 
tenul la fel de bronzat şi părul la fel de decolorat de soare, 
dar cu ochii total albaştri care spuneau: „Am trecut prin 
Agonia Mirodeniei. , 

Ce e ceea ce simt la ea? 


Sheeana recunoscu expresia de pe chipul lui Odrade 
(receptivitatea naivă Bene Gesserit!) şi ştiu că momentul 
temut al confruntării sosise. 

Nu poate exista altă apărare decât adevărul meu şi sper să 
nu-mi ceară o mărturisire completă! 

Odrade îşi observa fosta elevă cu o atenţie minuțioasă, cu 
toate simţurile pe recepție. 

Se teme! Dar ce altceva mai simt? Să fi fost ceva, când a 
vorbit? 

Fermitatea vocii Sheeanei fusese prelucrată şi 
transformată în instrumentul puternic pe care Odrade îl 
anticipase încă de la prima lor întâlnire. Temperamentul 
originar al Sheeanei (un temperament fremen în toată 
puterea cuvântului!) fusese strunit şi reorientat. Spiritul 
vindicativ, temperat. Instinctele de ură şi dragoste, bine 
ţinute în frâu. 

De ce am impresia c-ar vrea să mă îmbrăţişeze? 

Odrade se simţi, dintr-o dată, vulnerabilă. 

Femeia asta a pătruns cândva înlăuntrul apărărilor mele. 
Nu-i chip s-o mai alung de-acolo vreodată. 

Îi veni în gând opinia lui Tamalane: E dintre cele care se 
ţin deoparte. Îţi aminteşti de Sora Schwangyu? Făcea 
acelaşi lucru, dar cu mai puţină iscusinţă. Sheeana ştie 
foarte bine pe unde merge. Va trebui să fim cu ochii pe ea. 
Sângele Atreides, ştim doar. 

Şi eu sunt Atreides, lam. 

Să nu-ţi închipui că uităm asta vreo clipă! Crezi că am sta 
cu mâinile în sân dacă Maica Superioară ar hotări să 
procreeze de capul ei? Îngăduinţa noastră are limite, Dar. 

— Într-adevăr, vizita asta a întârziat peste măsură, 
Sheeana. Tonul lui Odrade o puse în gardă pe Sheeana. Îi 
întoarse deodată privirea, cu acea expresie pe care 
Comunitatea Surorilor o numea „calmul Bene Gesserit” - 
un calm ce nu-şi avea pereche în întregul univers, o mască 
împietrită care ascundea cu desăvârşire tot ce se petrecea 
în spatele ei. Nu era doar un zid, era un neant. Orice ar fi 


apărut pe această mască ar fi însemnat, prin contrast, o 
irupţie. Şi, în consecinţă, o demascare. Sheeana îşi dădu 
seama imediat şi reacţionă cu un râs scurt. 

— Ştiam că vei veni să pui întrebări! Conversaţiile prin 
semne cu Duncan, aşa-i? 

Te rog, Maică Superioară! Acceptă ce-ţi dau. 

— Vreau s-aud tot, Sheeana. 

— Doreşte să existe cineva care să-i elibereze în cazul unui 
atac al Onoratelor Matres. 

— Asta e tot? 

Mă crede de-a dreptul idioată? 

— Nu. Vrea informaţii despre intenţiile noastre... Şi 
despre ceea ce întreprindem pentru a face faţă amenințării 
Onoratelor Matres. 

— Ce i-ai spus? 

— Tot ce-am putut. 

Adevărul e singura mea armă. Trebuie să-i abat atenţia! 

— Eşti „protectoarea” lui, Sheeana? 

— Da! 

— Şieu. 

— Tam şi Bell însă nu? 

— Informaţiile mele de ultimă oră arată că Bell a adoptat 
faţă de el o atitudine tolerantă. 

— Bell? Tolerantă? 

— O judeci greşit, Sheeana. E una dintre slăbiciunile tale. 

Ascunde ceva. Ce ai făcut, Sheeana? 

— Sheeana, crezi că ai putea să colaborezi cu Bell? 

— Fiindcă o tachinez? 

Să colaborez cu Bell? Ce vrea să spună? Doar nu Bell va 
conduce afurisitul ăla de proiect Missionaria! 

O tresărire aproape imperceptibilă săltă colţurile gurii lui 
Odrade. 

O altă farsă? Asta să fie? 

Sheeana făcea deseori obiectul bârfelor din refectoriile 
Sectorului Central. Se povestea cum le juca tot felul de 
renghiuri Maestrelor Geneticiene (şi îndeosebi lui Bell), iar 


comentariile amănunțite pe seama seducţiilor ei, asezonate 
cu o mulţime de comparații spicuite prin intermediul 
Murbellei din repertoriul Onoratelor Matres, erau mai 
picante decât condimentele din mâncare. Chiar cu două zile 
în urmă, Odrade prinsese din zbor frânturi ale ultimei 
poveşti care circula: „lar Sheeana le-a zis: «Am folosit 
metoda îngăduitoare. Foarte eficientă cu bărbaţii care cred 
că te duc cu preşul.» , 

— Tachinezi? Asta e tot ce faci, Sheeana? 

— Cred că-i termenul adecvat. A remodela mergând 
împotriva înclinațiilor naturale. 

Chiar în clipa în care cuvintele îi ieşiră din gură, Sheeana 
îşi dădu seama că făcuse o greşeală. 

Odrade simţi din nou un avertisment mut. Remodelare? 
Ochii i se îndreptară spre ciudatul obiect negru din colţul 
camerei. Îl fixă cu o intensitate care o surprinse pe ea 
însăşi. Obiectul absorbea literalmente privirea. Se 
concentră, încercând să-i găsească o coeziune, ceva care 
să-i vorbească. Dar nu primi nici un ecou, nici măcar când 
îşi împinse concentrarea până la limită. 

Şi tocmai acesta-i efectul pe care trebuie să-l producă! 

— Se intitulează „Vidul”, spuse Sheeana. 

— Opera ta? 

Te rog, Sheeana! Spune-mi că altcineva-i autorul. Cel care 
a plăsmuit asta a mers până la un punct unde nu-l pot 
urma. 

— Am sculptat-o într-o noapte, cu o săptămână în urmă. 

Plazul negru e singurul lucru pe care-l remodelezi? 

— Mi se pare un comentariu fascinant asupra artei în 
general. 

— Şi nu asupra artei în particular? 

— Îmi pui o problemă, Sheeana. Le nelinişteşti pe unele 
Surori. 

Inclusiv pe mine. Există înlăuntrul tău un loc sălbatic pe 
care încă nu l-am descoperit. Acele repere genetice ale 


Atreizilor, pe care ne-a spus Duncan să le căutăm, se află în 
celulele tale. Ce ţi-au conferit ele? 

— Le neliniştesc pe Surorile mele? 

— Mai cu seamă când îşi amintesc că eşti cea mai tânără 
care a supravieţuit vreodată Agoniei. 

— Cu excepţia Monstruozităţilor. 

— Nu cumva asta eşti? 

— Maică Superioară! 

Nu m-a jignit niciodată cu bună ştiinţă, decât pentru a-mi 
servi o lecţie. 

— Agonia, în cazul tău, a fost un act de nesupunere. 

— N-ai zice, mai degrabă, că a fost un act de ignorare a 
sfaturilor unor persoane mai coapte la minte? 

Umorul poate, uneori, s-o distragă. 

Prester, acolita aflată în serviciul Sheeanei, apăru în 
cadrul uşii şi ciocăni uşor în perete până ce le atrase 
atenţia. 

— Cucernică Maică, mi-aţi spus să vă anunţ de îndată ce se 
întorc echipele de cercetare. 

— Ce-au de raportat? 

O undă de uşurare în glasul Sheeanei? 

— Echipa opt ar vrea să examinaţi dumneavoastră clişeele 
lor. 

— Asta vor de fiecare dată! 

Tonul de iritare din vocea Sheeanei fusese forţat. 

— Vrei să vii să te uiţi la clişee împreună cu mine, Maică 
Superioară? 

— O s-aştept aici. 

— Nu va dura mult. 

După plecarea lor, Odrade se apropie de fereastra care 
dădea spre vest. Pe deasupra acoperişurilor, contemplă 
priveliştea noului deşert. Dunele erau încă mici. Soarele se 
apropia de asfinţit şi căldura uscată a aerului amintea de 
Dune. 

Ce ascunde Sheeana? 


Un tânăr - mai mult un adolescent - se bronza, gol, pe o 
terasă învecinată. Stătea întins pe o saltea verde marin, cu 
faţa acoperită de un prosop auriu. Pielea sa poleită de soare 
avea aproape aceeaşi nuanţă ca ştergarul şi părul de pe 
pubis. O pală de vânt ridică un colţ al prosopului. O mână 
leneşă se înălţă şi-l trase la loc. 

Cum de leneveşte la ora asta? Lucrează în schimbul de 
noapte? Probabil. 

Trândăvia nu era deloc încurajată, iar spectacolul acesta 
părea de-a dreptul o provocare. Odrade surâse în sinea ei. 
Nimănui nu i s-ar fi putut reproşa presupunerea că era 
vorba de-un lucrător din schimbul de noapte. Poate că 
tocmai pe asta conta şi el. Totul era să nu fie văzut de cei 
care cunoşteau adevărul. 

N-am să mă informez. Isteţimea merită să fie 
recompensată. Şi, la urma urmei, s-ar putea să fie într- 
adevăr un muncitor din schimbul de noapte. 

Ridică ochii spre cer. Un fenomen nou îşi făcea apariţia pe 
planeta lor: amurgurile exotice. O panglică îngustă de 
lumină portocalie tivea orizontul, uşor umflată deasupra 
locului unde soarele tocmai scăpătase. Un halo albastru- 
argintiu iradia din fâşia portocalie, devenind din ce în ce 
mai întunecat pe măsură ce se depărta de ea. Odrade 
văzuse de multe ori această privelişte pe Dune. Explicaţiile 
meteorologice n-o interesau. Era mai bine să laşi ochii să 
absoarbă această frumuseţe efemeră; era mai bine să laşi 
urechile şi epiderma să perceapă încremenirea subită din 
clipa în care mantia neagră a nopţii se aşternea peste 
ultima geană portocalie. 

Abia dacă-l văzu pe tânărul de pe terasă luându-şi salteaua 
şi prosopul înainte de a se face nevăzut după un horn de 
ventilaţie. 

Zgomotul unor paşi care veneau în fugă pe coridorul din 
spatele ei îi atrase atenţia. Sheeana intră, abia trăgându-şi 
sufletul. 


— Au găsit o masă de mirodenie la treizeci de kilometri 
spre nord-est! Mică, dar compactă! 

Odrade nu îndrăzni să spere. 

— N-ar putea fi o acumulare datorată vântului? 

— Puţin probabil. Am dat ordin să fie supravegheată 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

Aruncă o privire spre fereastra în dreptul căreia stătea 
Odrade. 

L-a văzut pe Trebo. Poate că... 

— Te întrebasem mai înainte, Sheeana, dacă ai putea să 
colaborezi cu Bell. Întrebarea mea era importantă. Tam e 
foarte bătrână şi, curând, va trebui s-o înlocuim. Vom 
supune la vot, fireşte. 

— Eu? Făcu uimită Sheeana. 

Era ceva cu totul neaşteptat. 

— Opţiunea mea preferenţială, răspunse Odrade. 

Şi imperativă, acum. Vreau să te am sub ochii mei. 

— Dar credeam că... Proiectul Missionaria... 

— Poate să mai aştepte. Şi va trebui să găsim pe altcineva 
care să se ocupe de viermi... Dacă masa aceea de mirodenie 
se dovedeşte a fi ce sperăm noi. 

— Cum? Ah! Da... Ar fi câteva persoane, dar niciuna care 
să poată... Nu vrei să verific mai întâi dacă viermii continuă 
să-mi dea ascultare? 

— Responsabilităţile tale în cadrul Consiliului n-ar avea de 
ce să te împiedice. 

— Sunt... După cum vezi, surprinsă. 

— Aş zice, chiar, stupefiată. Spune-mi, Sheeana, ce te 
interesează pe tine, de fapt, în prezent? 

Iarăşi mă sondează. Acum e cazul să-mi fii de folos, Trebo! 

— Mă interesează bunul mers al treburilor legate de 
expansiunea deşertului. (Adevărul!) Şi viaţa mea sexuală, 
fireşte. L-ai văzut, cred, pe tânărul de pe terasa clădirii 
învecinate. Îl cheamă Trebo. E unul nou, pe care mi l-a 
trimis Duncan pentru perfecţionare. 


Chiar şi după ce Odrade plecase, Sheeana încă se întreba 
de ce aceste cuvinte o înveseliseră într-atât pe Maica 
Superioară. Oricum, reuşise să-i abată atenţia. 

Nici măcar nu avusese nevoie să se retragă pe 
aliniamentul dinainte pregătit - alt adevăr: Am discutat cu 
Duncan despre posibilitatea de a-l Impregna eu pe Teg şi de 
a restabili memoria Basharului pe această cale. 

Esenţialul însă era că evitase mărturisirea completă. 

Maica Superioară n-a reuşit să afle că am descoperit 
mijlocul de a reactiva sistemele de propulsie ale non-navei 
pe care-o folosim drept închisoare şi de a dezamorsa minele 
cu care a înţesat-o Bellonda. 

Există amăreli pe care nici un edulcorant nu le poate 
îndulci. Dacă-i amar, scuipă. Strămogşii noştri cei mai 
îndepărtați aşa procedau. 

Coda Bene Gesserit. 

MURBELLA se pomeni ridicându-se în toiul nopţii, pradă 
unui coşmar care continua, deşi era perfect trează şi 
conştientă de tot ce se afla în jurul ei: Duncan care dormea 
alături, murmurul surd al instalaţiilor non-navei, 
cronoproiecţia de pe tavan. Insistase, în ultima vreme, ca 
Duncan să rămână cu ea peste noapte. Îi era frică să 
doarmă singură. Duncan atribuia totul celei de-a patra 
sarcini. 

Se aşeză pe marginea patului. Camera avea un aspect 
fantomatic în licărul slab al crono-ului. Imaginile coşmarului 
persistau. 

Duncan mormăi în somn şi se răsuci către ea, petrecându- 
şi un braţ peste coapsele ei. 

Murbella simţea că aceste intruziuni mentale nu erau de 
natură onirică, deşi rămâneau pe-aproape. Se datorau 
lecţiilor Bene Gesserit. Cu afurisitele lor de sugestii 
referitoare la Scytale şi... Şi la toate celelalte! Declanşau 
fenomene pe care ea nu putea să le controleze. 

În noaptea asta, se rătăcise într-un labirint de cuvinte 
demente. Cauza era clară. De dimineaţă, Bellonda aflase că 


Murbella vorbea curent nouă limbi şi-o împinsese, fără ca 
ea să-şi dea seama, pe un făgaş mental complicat, numit 
„Moştenirea lingvistică”. Dar faptul că recunoştea influenţa 
lui Bell în această demenţă nocturnă nu-i oferea nici o 
portiţă de scăpare. 

Un coşmar. Era o făptură de dimensiuni microscopice, 
prinsă în capcana unui imens loc ce răsuna de ecouri şi în 
care, oriunde privea, vedea afişat cu litere gigantice: 
REZERVOR DE DATE. Cuvinte însufleţite, cu fălci căscate şi 
tentacule înspăimântătoare, veneau spre ea din toate 
părţile. 

Fiare a căror pradă era ea! 

Trează şi conştientă că şedea pe marginea patului, cu 
braţul lui Duncan odihnindu-se pe coapsele ei, încă tot 
vedea fiarele. O sileau să se retragă. Ştia că se retrăgea, 
chiar dacă trupul său nu se clintea. Jivinele o mânau spre 
un dezastru cumplit, pe care ea nu putea să-l vadă. Nici 
măcar capul nu izbutea să-l întoarcă! Nu numai că vedea 
îngrozitoarele creaturi (ocultau porţiuni ale dormitorului), 
dar le şi auzea exprimându-se în cacofonii ale celor nouă 
limbi cunoscute de ea. 

Or să mă sfâşie! 

Deşi nu era capabilă să se întoarcă, simţea ce se afla în 
spatele ei: alte gheare şi guri cu colţi ascuţiţi. Ameninţări, 
pretutindeni! Dacă monştrii o încolţeau, aveau să sară 
asupra ei şi era condamnată. 

Terminată. Moartă. Victimă. Prizonieră schingiuită. Vânat. 

Disperarea puse stăpânire pe ea. De ce nu se trezea 
Duncan ca s-o salveze? Braţul lui îi apăsa coapsele ca o 
greutate de plumb, parte a forţei care o imobiliza şi 
îngăduia acestor creaturi fioroase s-o mâne spre capcana 
lor aberantă. Începu să tremure. Trupul îi era scăldat în 
sudoare. Cuvintele acelea înfiorătoare! Se uneau, formând 
conglomerate uriaşe. Un monstru cu gura plină de colţi ca 
nişte pumnale se repezi drept spre ea şi în bezna căscată 
între fălcile lui zări alte cuvinte. 


Vezi mai sus. 

Murbella izbucni în râs. Un râs pe care nu şi-l putea 
controla. Vezi mai sus. Terminată. Moartă. Victimă... 

Râsul îl trezi pe Duncan. Se ridică în capul oaselor, aprinse 
un licuriglob cu lumină difuză şi se uită lung la ea. Ce 
ciufulit şi năuc arăta după coliziunea lor sexuală dinainte! 

Expresia lui Duncan oscila între amuzament şi buimăceala 
trezirii bruşte. 

— De ce râzi? 

Râsul Murbellei se potoli în sacade, transformându-se într- 
o răsuflare întretăiată. O dureau şalele. Se temea că 
zâmbetul lui nesigur îi va provoca o nouă criză de râs. 

— Oh... Oh! Duncan! Coliziunea sexuală! 

Era termenul pe care-l foloseau pentru dependenţa lor 
reciprocă, dar Duncan nu pricepea de ce-o făcea asta să 
râdă. 

Mutra lui nedumerită i se părea Murbellei de-un comic 
irezistibil. Printre icnete înăbugşite reuşi să îngaime: 

— Alte... Două... Cuvinte! 

Trebui să-şi astupe gura cu ambele mâini pentru a 
împiedica o altă explozie de râs. 

— Ce? 

Vocea lui era cel mai caraghios lucru pe care-l auzise 
vreodată. Îndreptă un deget spre el şi începu să scuture 
ritmic din cap. 

— Ohhh... Ohhh... 

— Murbella, ce-i cu tine? 

Ea nu putu face altceva decât să scuture mai departe din 
cap. 

Duncan încercă din nou să zâmbească. Asta păru s-o 
calmeze. Se aplecă spre el. 

— Nu! Rosti ea când mâna lui dădu să-i mângâie sânii. 
Vreau doar să stăm unul lângă altul. 

— Ai văzut cât e ceasul? Întrebă el arătând cu bărbia spre 
proiecția de pe tavan. Aproape trei! 

— A fost ceva atât de hazliu, Duncan. 


— Atunci lămureşte-mă şi pe mine. 

— După ce-mi trag sufletul. 

EI îi împinse cu blândeţe capul pe pernă. 

— Parcă am fi un cuplu de babalăci care stau să-şi 
povestească tâmpenii în mijlocul nopţii. 

— Nu, dragul meu. Noi suntem altfel. 

— Chestie de nuanţă, atâta tot. 

— De calitate, insistă Murbella. 

— Ce-a fost atât de hazliu? 

Ea îi povesti coşmarul şi rolul lui Bellonda. 

— Tehnică zensunnită, comentă el. Cunoscută din cele mai 
vechi timpuri. Surorile se servesc de ea ca să te 
descotorosească de conexiunile traumatice. Cuvinte care 
declanşează reacţii inconştiente. 

Spaima reveni brusc. 

— Murbella, de ce tremuri? 

— Onoratele Matres instructoare ne avertizau că ni s-ar 
întâmpla lucruri îngrozitoare dacă am cădea în mâini 
zensunnite. 

— Baliverne! Am primit aceeaşi formaţie, ca mentat. 

Vorbele lui reînviară un alt fragment de coşmar. O fiară cu 
două capete. Ambele guri deschise. În ele, cuvinte. La 
stânga: „Un cuvânt”; la dreapta: „duce la altul”. 

Frica lăsă din nou loc veseliei, dar aceasta se domoli fără a 
da în râs. 

— Duncan... 

— Mmmmmm? 

O distanţare mentatică în mormăitul lui. 

— Bell spune că Bene Gesseritul foloseşte cuvintele ca 
arme. Glasul. Ea le numeşte „instrumente de control”. 

— O lecţie pe care trebuie să ţi-o însuşeşti aproape ca pe- 
un instinct. Până ce nu vei fi realizat asta, nu vor avea 
suficientă încredere în tine pentru a-ţi permite accesul la 
Învățătura Profundă. 

lar după aceea, eu sunt cel care nu va mai avea încredere 
în tine. 


Murbella se desprinse de el şi ridică privirea spre ochii 
com care sclipeau pe tavan, în jurul cronoproiecţiei. 

Sunt încă în perioadă de probă. 

Ştia că instructoarele ei discutau despre ea în particular. 
Conversaţiile încetau brusc când se apropia. Cucernicele 
Maici o priveau într-un fel aparte, ca şi cum ar fi examinat 
un specimen interesant. 

Vocea lui Bellonda îi ocupa mintea. 

Tentacule ale coşmarului ei. Era mijlocul dimineţii şi 
simţea mirosul propriei ei transpiraţii în urma exerciţiilor. 
Stătea la trei paşi respectuoşi de Cucernica Maică. Vocea 
lui Bell: „Nu fi niciodată expertă. Asta blochează. , 

Toate astea, numai fiindcă am întrebat dacă nu există 
cuvinte care să călăuzească Bene Gesseritul. 

— Duncan, pentru ce amestecă ele învăţătura mentală cu 
cea fizică? 

— Mintea şi trupul se fortifică reciproc. 

Cu glas somnoros. Afurisitul! Are de gând să adoarmă! Îi 
scutură umărul. 

— Dacă blestematele de cuvinte li se par atât de lipsite de 
importanţă, de ce vorbesc atâta despre disciplină? 

— Tiparele, mormăi Duncan. Un cuvânt de ocară. 

— Ce? 

Îl zgâlţâi mai tare. El se întoarse pe spate, frământându-şi 
buzele, apoi: 

— Disciplină egal tipar egal cale greşită. Ele spun că 
suntem, cu toţii, creatori înnăscuţi de tipare... Tipar 
însemnând pentru ele „ordine”, cred. 

— Şi de ce-i asta greşit? 

— Le dă altora o pârghie pentru a ne distruge sau ne 
încătuşează în... În stări de lucruri pe care nu le mai putem 
schimba. 

— Te înşeli în legătură cu mintea şi trupul. 

— Mmmmm? 

— Presiunile sunt cele care le zăvorăsc reciproc. 


— Păi nu asta am spus şi eu? Hei! Vorbim sau dormim sau 
ce? 

— Sau ce” în nici un caz. Cel, puţin, nu în noaptea asta. Un 
oftat din rărunchi ridică pieptul lui Duncan. 

— Nu şi-au pus în gând să-mi amelioreze sănătatea, zise 
ea. 

— Nimeni n-a spus aşa ceva. 

— Asta va veni mai târziu, după Agonie. 

Ştia că lui Duncan nu-i plăcea să audă de acea ordalie 
mortală, dar îi era cu neputinţă să ocolească subiectul. 
Perspectiva o obseda. 

— În regulă! Spuse el. Se ridică în şezut, îşi potrivi perna 
la spate şi, rezemându-se, o privi fix pe Murbella. Ce te 
frământă? 

— Sunt atât de iscusite cu afurisitele lor de arme verbale! 
Ţi l-au dat în primire pe Teg şi ţi-au spus că se află sub 
întreaga ta responsabilitate. 

— Şi nu-ţi vine a crede? 

— Teg te consideră ca pe-un tată. 

— Nu chiar. 

— Nu chiar, însă... Cam aşa-i considerai şi tu pe Bashar? 

— Când mi-a redeşteptat memoria? Mda. 

— Sunteţi doi orfani intelectuali, mereu în căutarea unor 
părinţi care nu există. leg n-are nici cea mai mică idee 
despre suferinţa pe care i-o vei provoca. 

— Asta tinde să scindeze familia. 

— Aşadar, îl urăşti pe Basharul din el şi eşti bucuros la 
gândul că-l vei face să sufere. 

— N-am zis asta. 

— De ce-i atât de important? 

— Basharul? E un geniu militar. Un maestru în arta 
imprevizibilului. Îşi derutează total inamicii, apărând 
întotdeauna acolo unde nimeni nu se aşteaptă. 

— Şi nu poate face asta oricine? 

— Nu aşa cum o face el. Inventează tactici şi strategii, 
uite-aşa! 


Duncan pocni din degete. 

— 'Tot violenţă. Exact ca Onoratele Matres. 

— Nu totdeauna. Basharul era faimos pentru talentul lui 
de a obţine victorii fără a da bătălii. 

— Am văzut istoriile. 

— Nu te încrede în ele. 

— Dar chiar acum ai spus că... 

— Istoriile pun accentul pe confruntări. E ceva adevăr aici, 
însă asta ascunde lucruri mai persistente, care dăinuie în 
pofida tuturor bulversărilor. 

— Lucruri persistente? 

— Ce istorie se interesează de femeia care mână bivolul ce 
trage la plug în orezărie, în timp ce bărbatul ei se află cine 
ştie pe unde, cel mai adesea chemat sub arme şi dus la 
război? 

— De ce-ar fi asta mai persistent şi mai important decât... 

— Acasă, copiii ei au nevoie de hrană. Bărbatul lipseşte, 
obligat să se supună acestei nebunii recurente? Cineva 
trebuie să are. Ea, femeia aceasta, e adevărata imagine a 
perenităţii umane. 

— Vorbeşti cu atâta înverşunare... Mi se pare ciudat. 

— Dată fiind istoria mea militară? 

— Da, dar şi dată fiind însemnătatea pe care-o acordă 
Surorile Basharului lor şi... Trupelor de elită... Şi... 

— Crezi că nu-s decât alte specimene pătrunse de propria 
lor importanţă, de importanţa propriei lor violenţe? Că ar 
trece nepăsătoare peste femeia cu plugul? 

— De ce nu? 

— Pentru că există foarte puţine lucruri care le scapă. 
Violenţii trec pe lângă femeia cu plugul şi rareori se 
întâmplă să observe că au atins o realitate fundamentală. O 
Bene Gesserit n-ar omite niciodată o asemenea observaţie. 

— Şi iarăşi întreb: de ce nu? 

— Cei pătrunşi de propria lor importanţă au o vedere 
limitată deoarece călăresc o realitate a morţii. Femeia şi 
plugul sunt o realitate a vieţii. Fără ea, omenirea n-ar 


exista. Tiranul meu a înţeles acest lucru. Surorile îl 
blestemă pentru multe, dar pentru asta îl binecuvântează. 

— Aşadar, eşti participant benevol la visul lor. 

— Cred că da. Părea surprins. 

— Şi eşti cu desăvârşire cinstit faţă de 'Teg? 

— El pune întrebări iar eu îi răspund cu sinceritate. Nu 
sunt genul care reacţionează violent la curiozitate. 

— Şi se află pe de-a-ntregul sub responsabilitatea ta? 

— Nu tocmai asta a spus ea. 

— Ahhh, iubitule! „Nu tocmai asta a spus ea. „ Pe Bello 
faci ipocrită, dar nu şi pe Odrade. Duncan, dacă ai şti ce... 

— De vreme ce tot ignorăm ochii com, dă-i drumul, 
termină ce ai de spus! 

— Minciună, înşelătorie, perfidie... 

— Hei! Bene Gesseritul? 

— Aplică mereu scuza aia răsuflată: Sora X face asta, 
drept care, dacă o fac şi eu, nu poate fi chiar aşa grav. Două 
crime se anulează reciproc. 

— Ce crime? 

Ea şovâăi. Să-i spun? Nu. Dar trebuie să-i dau un răspuns. 

— Bell e încântată că rolurile s-au inversat, între tine şi 
Teg! De-abia aşteaptă să-l vadă suferind. 

— Poate c-ar trebui s-o dezamăgim. 

Îşi dădu seama că făcuse o greşeală spunând asta, de 
îndată ce-o spuse. 

E încă prea devreme! 

— Cu bună dreptate! Exclamă încântată Murbella. 

Trebuie să le abat atenţia! Gândi el. 

— Dreptatea nu le interesează, spuse cu voce tare. 
Corectitudinea însă, da. Ce predică ele? „Cei cărora li se dă 
un verdict trebuie să-i accepte lipsa de părtinire. , 

— Prin urmare, te condiţionează să le accepţi verdictele. 

— Există portiţe de scăpare în orice sistem. 

— Să ştii, dragul meu, că acolitele află o mulţime de 
lucruri. 

— De-asta sunt acolite. 


— Mă refer la ceea ce vorbim între noi. 

— Noi? Tu, acolită? Nu, tu eşti prozelită! 

— Orice-aş fi, am auzit destule. S-ar putea ca micul tău 
Teg să nu fie doar ce pare a fi. 

— Palavre de acolite. 

— Unele lucruri se ştiu de pe Gammu, Duncan. 

EI o privi lung. Gammu? Nu se putea obişnui să-i spună 
acelei planete altfel decât pe vechiul ei nume: Giedi Prim. 
Gaura de iad a Harkonnenilor. 

Murbella îi luă tăcerea drept invitaţie de-a continua. 

— Se zice că Teg se mişca atât de repede, încât nu putea fi 
văzut cu ochiul liber şi că... 

— Probabil că a lansat chiar el zvonurile astea. 

— Există destule Surori care nu le tratează cu indiferenţă. 
Adoptă o atitudine de expectativă. Recomandă prudenţa. 

— N-ai învăţat nimic despre Miles Teg din preţioasele tale 
istorii? Era ceva tipic pentru el, declanşarea unor asemenea 
zvonuri. Tocmai pentru a-i face pe oameni să fie prudenţi. 

— Nu uita că mă aflam pe Gammu la vremea aceea. 
Onoratele Matres erau turbate de furie. Ceva trebuie să se 
fi întâmplat. 

— Bineînţeles. Imprevizibilul. Teg a reuşit să le ia prin 
surprindere, capturându-le o non-navă. (Lovi cu palma în 
perete.) Asta. 

— Surorile au zona lor interzisă, Duncan. Îmi repetă 
întruna că trebuie să aştept afurisita aia de Agonie, după 
care se vor limpezi toate! 

— S-ar zice că te pregătesc pentru instrucţia de tip 
Missionaria. Fabricarea de religii pentru utilizări specifice 
asupra unor populaţii determinate. 

— Vezi ceva rău în asta? 

— Chestiune de moralitate. E o problemă pe care n-o 
discut cu nici o Cucernică Maică. 

— De ce? 

— Religiile se zdrobesc de această stâncă. Bene 
Gesseritul, nu. Sărmanul meu Duncan! Măcar de-ai 


cunoaşte moralitatea lor! 

— Le deranjează faptul că ştii atâtea despre ele. 

— Numai Bell a vrut să mă ucidă din cauza asta. 

— Nu crezi că Odrade e la fel de periculoasă? 

— Ce întrebare! 

Odrade? O femeie cumplită, date fiind talentele ei. Totuşi, 
o Atreides. Ce-i drept, am cunoscut Atreizi şi Atreizi. Asta e, 
în primul rând, o Bene Gesserit. Idealul Atreides e Teg. 

— Odrade mi-a spus că are încredere în loialitatea ta faţă 
de Atreizi. 

— Loialitatea mea este faţă de onoarea Atreizilor, 
Murbella. 

lar deciziile mele morale le iau numai eu - indiferent că-i 
vorba de Surori, de copilul a cărui responsabilitate mi-au 
pus-o în spinare, de Sheeana sau... Sau de cea pe care-o 
iubesc. Murbella se aplecă spre el, atingându-i uşor braţul 
cu sânul gol, şi-i şopti în ureche: 

— Sunt momente când aş putea s-o omor pe oricare dintre 
cele aflate în raza mea de acţiune! 

Îşi închipuie că nu pot s-o audă? 

Îşi îndreptă brusc poziţia, trăgând-o şi pe ea după el. 

— Ce te-a apucat? O întrebă. 

— Ea vrea să-l lucrez pe Scytale. 

Să-l lucreze. Un eufemism din vocabularul Onoratelor 
Matres. Ei şi? De ce nu? A „lucrat” o mulţime de bărbaţi 
înainte de coliziunea cu mine. 

Ceea ce nu-i împiedica o reacţie de soţ din vremuri de 
mult apuse. Dar nu era numai asta... Scytale? Un blestemat 
de tleilaxu? 

— Maica Superioară? Întrebă el, căci trebuia să fie sigur. 

— Singura şi unica, răspunse Murbella aproape cu voioşie, 
acum, că se eliberase de o povară. 

— Cum ai reacţionat? 

— Zice că ideea îţi aparţine. 

— Îmi ap... Nici pomeneală! Eu i-am sugerat doar că am 
putea încerca să-i smulgem unele informaţii, dar... 


— Mai zice şi că-i o practică la fel de obişnuită pentru 
Surorile Bene Gesserit ca şi pentru Onoratele Matres. Ai să- 
| seduci pe X. Ai să te împerechezi cu Y. Sarcini din 
programul unei zile de lucru. 

— Te-am întrebat de reacţia ta. 

— Revoltată. 

— De ce? 

Cu antecedentele tale... 

— Eu pe tine te iubesc, Duncan, şi... Şi trupul meu e... 
numai pentru tine... la fel cum şi-al tău... 

— Suntem doi bătrâni amorezi pe care vrăjitoarele ar vrea 
să-i despartă. 

Cuvintele redeşteptară în mintea lui o imagine clară a 
Doamnei Jessica, iubita Ducelui său de mult dispărut şi 
mama iui Muad'Dib. Am iubit-o. Ea nu m-a iubit, dar... 
Strălucirea pe care-o vedea acum în ochii Murbellei o 
văzuse şi în ochii Jessicăi atunci când îl privea pe Duce: o 
dragoste oarbă, de neclintit. Exact ceea ce inspira 
neîncrederea Bene Gesseritului. Jessica fusese mai blândă 
decât Murbella. Dar înlăuntrul ei, miezul era de cremene. 
Cât despre Odrade... Plastoţel şi pe dinafară şi pe 
dinăuntru. 

Cândva, totuşi, o crezuse pe Odrade capabilă de 
sentimente umane. Felul în care vorbise despre Bashar 
când aflaseră că pierise pe Dune... 

„A fost tatăl meu... , 

Murbella îl trezi din reverie. 

— Poate că împărtăşeşti visul lor, Oricare-ar fi el, dar... 

— Maturizaţi-vă, oameni! 

— Poftim? 

— Acesta e visul lor. Comportaţi-vă odată ca nişte adulţi şi 
nu ca nişte copii zvăpăiaţi care se încaieră în curtea şcolii. 

— Ascultaţi-o pe mama, că ştie ea ce-i mai bine? 

— Da... Cred că ştie. 

— Chiar aşa le vezi tu? Inclusiv când le numeşti vrăjitoare? 


— E un cuvânt foarte bun. Vrăjitoarele săvârşesc lucruri 
misterioase. 

— Nu crezi că la mijloc e, mai degrabă, lunga şi aspra lor 
pregătire, la care se adaugă mirodenia şi Agonia? 

— Ce cred eu n-are a face. Factorii necunoscuţi îşi creează 
propria lor mistică. 

— Dar nu eşti de părere că folosesc tot felul de vicleşuguri 
pentru a-i obliga pe oameni să facă tot ce vor ele? 

— Ba cum să nu! 

— Cuvintele folosite ca arme, Glasul, Impregnatoarele... 

— Niciuna mai frumoasă ca tine. 

— Ce este frumuseţea, Duncan? 

— Există stiluri în frumuseţe, desigur. 

— Exact ce spune şi ea. „Stiluri întemeiate pe rădăcini 
procreatoare atât de adânc împlântate în psihicul speciei 
umane, încât nu cutezăm să le smulgem. „ Cu alte cuvinte, 
le-a trecut prin cap să-şi vâre nasul până şi-n asta, Duncan. 

— Deci, ar putea să se încumete la orice? 

— 'Tot ea spune: „Nu vrem să ne deformăm urmaşii 
orientându-i pe căi pe care noi le considerăm a fi 
nonumane. „Ele judecă, ele condamnă. 

El se gândi la personajele din viziunea lui. Dansatori-Feţe. 
Şi întrebă: 

— Ca amoralii tleilaxu? Lipsiţi de moralitate - lipsiţi de 
umanitate. 

— Aproape că aud rotiţele care se învârtesc în capul lui 
Odrade. Ea şi Surorile ei... Observă, ascultă, croiesc pe 
măsură fiecare reacţie, calculează totul. 

Asta-ţi doreşti şi tu, dragostea mea? 

Se simţea prins în cursă. Murbella avea şi n-avea dreptate. 
Scopul scuză mijloacele? Cum ar fi putut să scuze pierderea 
Murbellei? 

— Le consideri amorale? Întrebă el. 

Parcă nici nu-l auzise. 

— Se întreabă tot timpul ce trebuie să spună pentru a 
obţine reacţia dorită. 


— Ce reacţie? 

Nu auzea durerea din glasul lui? 

— Nu ştii decât când e prea târziu! 

Murbella se întoarse brusc şi-l privi. 

— Exact ca şi cu Onoratele Matres! Continuă ea. Ştii cum 
m-au prins în laţ Onoratele Matres? 

Idaho nu izbuti să nu se gândească la aviditatea cu care 
câinii de pază vor fi aşteptat ce avea să spună Murbella. 

— M-au cules de pe stradă după o măturare. De fapt, cred 
că întreaga acţiune a fost organizată special pentru mine. 
Mama mea era o mare frumuseţe, dar un pic prea vârstnică 
pentru ele. 

— O măturare? 

Întrebarea pe care câinii de pază o aşteptau de la mine. 

— Izolează câte-un sector şi oamenii dispar. Nu rămân 
cadavre, nu rămâne nici o urmă. Se volatilizează, astfel, 
familii întregi. Explicaţia oficială: represalii în urma 
descoperirii unui complot. 

— Ce vârstă aveai? 

— Trei ani... Poate patru. Mă jucam cu alţi copii, undeva, 
sub nişte copaci. Deodată, am auzit hărmălaie, urlete. Ne- 
am ascuns într-o groapă din spatele unor stânci. 

Idaho se pomeni imaginându-şi vizual scena. 

— Apoi, continuă Murbella cu privirea pierdută în 
amintirile ei, pământul a început să se zguduie. Explozii. 
După o bucată de vreme s-a făcut linişte şi am ieşit din 
ascunzătoare. Toată strada pe care se aflase casa noastră 
se transformase într-un crater. 

— Ai rămas orfană? 

— Îmi amintesc de părinţii mei. Tata era un tip înalt, 
vânjos. Mama cred că lucra pe undeva ca servitoare. Cele 
care se ocupau cu treburi dintr-astea purtau uniforme şi o 
ţin minte în uniformă. 

— De ce eşti sigură că părinţii tăi au fost ucişi? 

— Nu sunt sigură decât că a fost o acţiune de măturare, 
dar lucrurile se petreceau întotdeauna la fel. Urlete, 


oameni care alergau în toate părţile. Eram terorizaţi. 

— De ce crezi că acţiunea aia a fost organizată special 
pentru tine? 

— Pentru că ele obişnuiesc să facă des asta. 

Ele. Ce victorie avea să consemneze acest unic cuvânt 
pentru cele care îi observau! 

Murbella încă mai era cufundată în amintirile ei. 

— Cred că tata refuzase să cedeze la avansurile unei 
Onorate Mater. Era un lucru pe care toată lumea îl 
considera extrem de periculos. Un bărbat bine făcut, 
chipeş... Puternic. 

— Înseamnă că... Le urăşti? 

— De ce? (Realmente surprinsă de întrebarea lui.) Fără 
asta, n-aş fi devenit niciodată o Onorată Mater. 

Cruzimea ei îl şocă. 

— Cu alte cuvinte, socoţi că a meritat? 

— Iubitule, te supără împrejurările care au făcut să ne 
întâlnim? 

Touche! 

— Dar n-ai prefera ca lucrurile să se fi întâmplat altfel? 

— S-au întâmplat aşa. 

Ce fatalism total! Nu-l bănuise niciodată la ea. Era o 
condiţionare proprie Onoratelor Matres sau ceva inoculat 
recent de Bene Gesserit? 

— N-ai fost decât o altă achiziţie prețioasă pentru 
herghelia lor. 

— Întocmai. Ne numeau Ademenitoare. Misiunea noastră 
era de a recruta masculi valoroşi. 

— Şi ai făcut-o. 

— Le-am rentabilizat din plin investiţia. 

— Îţi dai seama cum vor interpreta Surorile asta? 

— Nu face din ţânţar armăsar. 

— Aşadar, eşti dispusă să-l lucrezi pe Scytale? 

— N-am zis asta. Onoratele Matres mă manipulau fără 
consimţământul meu. Surorile au nevoie de mine şi ar vrea 


să mă folosească în acelaşi mod, dar preţul meu va fi, poate, 
prea scump pentru ele. 

Lui Idaho îi fură necesare câteva clipe înainte de a putea 
rosti, cu gâtlejul uscat: 

— Preţul tău? Murbella îl privi aprig. 

— Tu. Tu faci parte din preţul meu. N-am să-l lucrez pe 
Scytale. Şi, fiindcă ţin atât de mult la faimoasa lor 
sinceritate, vor trebui să-mi spună pentru ce au nevoie de 
mine! 

— Bagă de seamă, iubito! S-ar putea să-ţi spună. Ea îl fixă 
cu o intensitate aproape Bene Gesserit. 

— Cum ai putea să-i restabileşti memoria lui leg fără a-l 
face să sufere? 

Blestem! Tocmai când credea că evitaseră acest derapaj. 
Nu mai era scăpare. Vedea în ochii ei că ghicise. 

Avu numaidecât confirmarea: 

— De vreme ce eu n-aş fi de acord, sunt sigură că ai 
discutat despre asta cu Sheeana. 

Nu putu decât să dea din cap. Murbella pătrunsese în 
Comunitatea Surorilor mai adânc decât îşi închipuise el. Şi 
ştia în ce fel fuseseră restabilite, prin Impregnarea ei, 
multiplele sale memorii de ghola. Brusc, o văzu în chip de 
Cucernică Maică şi-i veni să-şi urle revolta. 

— Prin ce te deosebeşte asta de Odrade? Întrebă ea. 

— Sheeana a primit o formaţie de Impregnatoare. 

Cuvintele îi sunară lui însuşi a gol în timp ce le pronunţa. 

— Şi formaţia asta e foarte diferită de-a mea? Făcu ea cu 
voce acuzatoare. 

E] o fulgeră cu privirea. 

— Preferi să-l fac să sufere? Eşti ca Bell? 

— Preferi înfrângerea Bene Gesseritului? Replică ea pe un 
ton foarte blând. 

Câtă distanţă în glasul ei! De parcă se retrăsese deja în 
atitudinea împietrită de observaţie glacială a Surorilor. 
Erau pe cale s-o transforme într-un sloi de gheaţă pe dulcea 
lui Murbella! Şi totuşi, mai era încă atâta vitalitate în ea! 


Părea să răspândească o aură de sănătate, mai cu seamă 
acum, când era însărcinată. Vigoare. Poftă neţărmurită de 
viaţă. Toate astea străluceau în ea. Dar Surorile aveau să le 
înăbuşe, încetul cu încetul. 

Sub privirea lui fixă, chipul Murbellei devenise grav. 
Disperat, Idaho se întreba ce-ar fi putut face pentru ea. 

— În ultima vreme, rosti Murbella, sperasem că vom fi mai 
deschişi unul cu celălalt. 

Altă sondă Bene Gesserit. 

— Dezaprob multe dintre acţiunile lor, dar nu le pun la 
îndoială motivațiile, răspunse el. 

— O să le cunosc motivațiile dacă voi supravieţui Agoniei. 
Idaho amuţi, conştient dintr-o dată că s-ar fi putut ca ea să 
nu supravieţuiască. Viaţa fără Murbella? Un hău căscat, mai 
negru decât tot ce-şi imaginase vreodată. Nimic din 
existentele sale multiple nu se putea compara cu asta. Fără 
ca voinţa lui să fi intervenit cu ceva, întinse mâna şi-i 
mângâie spatele. O piele atât de catifelată şi, totuşi, atât de 
elastică. 

— Te iubesc prea mult, Murbella. Asta e Agonia mea. 

Ea fremăta sub atingerea mâinii sale. 

Idaho constată cu surprindere că era pe cale să se 
bălăcească în sentimentalism, să-şi construiască o imagine 
de durere, până ce-şi aminti cuvintele unui instructor 
mentat despre „beţia sentimentală”: 

Deosebirea dintre sentiment şi sentimentalism este uşor 
de stabilit. Dacă, circulând pe o stradă, eviţi să zdrobeşti un 
căţeluş, e vorba de sentiment. Dacă însă, răsucind volanul 
pentru a evita căţeluşul, omori nişte pietoni, e 
sentimentalism. 

Murbella îi prinse mâna care o mângâia şi-o apăsă pe 
buzele ei. 

— Cuvintele plus trupul înseamnă mai mult decât oricare 
dintre ele în parte, şopti el. 

Vorbele lui o cufundară din nou în coşmar, dar de data 
aceasta îl înfruntă cu dârzenie, conştientă de puterea 


cuvintelor ca unelte. Savura din plin experienţa, gata să 
râdă de ea însăşi. 

În timp ce exorciza astfel coşmarul, îi dădu în gând că nu 
văzuse niciodată o Cucernică Maică râzând de ea însăşi. 

Fără a-i lăsa mâna, îl privi cu atenţie pe Duncan. Bătaia 
pleoapelor lui dezvăluia concentrarea mentatică. Oare îşi 
dădea seama ce se întâmplase în clipa aceasta cu ea? 
Libertatea! Nu mai conta în ce fel trecutul ei o îngrădise şi- 
o dirijase pe un făgaş inevitabil. Pentru prima oară, de când 
acceptase posibilitatea de a deveni Cucernică Maică, 
întrevedea ce ar putea însemna asta şi se simţea stupefiată 
şi înfricoşată. 

Nimic nu e mai important decât Bene Gesseritul? 

Vorbeau de un jurământ, ceva şi mai misterios decât 
cuvintele Instructoarei la iniţierea unei acolite. 

Jurământul meu faţă de Onoratele Matres n-a însemnat 
decât vorbe. Un jurământ faţă de Bene Gesserit nu poate să 
însemne mai mult. 

Şi-o aminti pe Bellonda mârâind cum că diplomaţii erau 
aleşi pentru aptitudinea lor de-a minţi. „Vrei să intri în 
diplomaţie, Murbella?” 

Nu neapărat fiindcă jurămintele erau făcute pentru a fi 
încălcate. Ce copilărie! Ameninţare de şcolar: „Dacă-ţi calci 
cuvântul, o să-l calc şi eu! Uite-aşa, na!” 

Era inutil să se frământe în legătură cu jurămintele. Mult 
mai important era să descopere în ea însăşi acel loc în care 
sălăşluia libertatea. Un loc unde o prezenţă stătea mereu în 
ascultare. 

Strângând căuş mâna. Lui Duncan în dreptul buzelor, 
şopti: 

— Ele ascultă. Oh, cum mai ascultă! 

Nu vă angajaţi într-un conflict cu fanatici dacă nu sunteţi 
în măsură să-i dezamorsaţi. Unei religii nu-i opuneţi o altă 
religie decât dacă dovezile (miracolele) voastre sunt de 
netăgăduit sau dacă vă puteţi înfăţişa în aşa fel încât 
fanaticii să vadă în voi inspiraţia divină. De mult timp, 


acesta este principalul obstacol care împiedică ştiinţa să 
îmbrace mantia revelaţiei divine. Ştiinţa e în mod prea vădit 
un produs al omului. Fanaticii (şi mulţi sunt fanatici într-o 
privinţă sau alta) trebuie să ştie exact pe ce poziţie vă 
situaţi, dar şi mai important este să poată recunoaşte vocea 
care vă şopteşte la ureche. 

Missionaria Protectiva. 

Învățătura Fundamentală. 

SCURGEREA TIMPULUI o hărţuia pe Odrade la fel de mult 
ca şi senzaţia permanentă a apropierii Furiilor. Anii treceau 
atât de repede, încât părea că zilele se succedau fulgerător. 
Două luni de discuţii pentru a obţine acceptarea Sheeanei 
în locul lui Tam! 

Bellonda prinsese gustul asigurării interimarului ori de 
câte ori Odrade avea altă treabă, ca astăzi, când fusese 
nevoită să participe la instructajul unui nou grup ce avea să 
ia calea Dispersiei. Consiliul continua să-şi dea girul, dar cu 
o reticenţă din ce în ce mai făţişă. Opinia lui Idaho despre 
zădărnicia acestei strategii îşi propagase unda de şoc în 
întreaga Comunitate a Surorilor. Instrucţiunile destinate 
grupurilor care plecau includeau, acum, noi măsuri 
defensive contra „a ceea ce aţi putea întâlni acolo”. 

Când Odrade intră în biroul ei, spre sfârşitul după-amiezei, 
Bellonda şedea la masa de lucru. Obrajii ei păreau buhăiţi 
iar ochii aveau acea privire fixă şi aprigă pe care le-o 
conferea oboseala prea îndelung reprimată. Cu Bell de faţă, 
raportul recapitulativ al zilei n-avea să ducă lipsă de 
comentarii acerbe. 

— Sheeana a primit învestitura, spuse ea, împingând un 
cristal mic spre Odrade. Datorită mai ales sprijinului pe 
care i l-a acordat Tam. lar numărul patru al Murbellei se va 
naşte peste opt zile, după cum pretind medicii Suk. 

Bell nu avusese niciodată prea multă încredere în doctorii 
Suk. 

Numărul patru? Avea un stil afurisit de impersonal de-a 
vorbi despre viaţă! Dar Odrade îşi simţi pulsul accelerându- 


se la această perspectivă. 

De îndată ce Murbella se va fi întremat după naştere - 
Agonia. E pregătită. 

— Duncan e extrem de nervos, adăugă Bellonda, eliberând 
fotoliul. 

Ia te uită! A început să-i zică Duncan. S-ar părea că devin 
tot mai intimi. 

Bell nu terminase. 

— Şi, înainte de-a mă-ntreba tu, nu, n-avem nici o veste de 
la Dortujla. 

Odrade luă loc la birou şi, preţ de câteva clipe, cântări 
îngândurată cristalul în palmă. Acolita de încredere a lui 
Dortujla, în prezent Cucernica Maică Fintil, nu putea să 
rişte o călătorie cu mica non-navă sau folosirea vreunuia 
dintre celelalte mijloace de comunicaţie pe care le 
pregătiseră, doar pentru a o linişti pe Maica Superioară. 
Nici o veste însemna că momeala era încă la locul ei... Sau 
că fusese pierdută. 

— Ai anunţat-o pe Sheeana că numirea ei a fost 
confirmată? Întrebă Odrade. 

— Am preferat să las asta în grija ta. Şi fiindcă tot a venit 
vorba, încă nu şi-a prezentat raportul zilnic. Nu-i prima 
oară când întârzie. Mi se pare inadmisibil pentru cineva 
care urmează să lucreze în Consiliu. 

Aşadar, Bell continua să fie potrivnică acestei numiri. 

Mesajele cotidiene ale Sheeanei căpătaseră o 
caracteristică repetitivă. 

„Nici un semn de vierme. Masa de mirodenie neschimbată. 

Toate lucrurile în care-şi puneau nădejdea se aflau într-o 
cumplită suspensie. lar Furiile de coşmar nu conteneau să 
se apropie. Tensiunile se acumulau, din ce în ce mai 
explozive. 

— Ai văzut de destule ori înregistrarea acelei conversații 
dintre Duncan şi Murbella, spuse Bellonda. Asta încerca să 
ascundă Sheeana? Şi dacă da, de ce? 


— Teg a fost tatăl meu. 

— Câtă delicateţe! O Cucernică Maică îşi face scrupule să 
Impregneze ghola-ul tatălui Maicii ei Superioare! 

— Sheeana a fost eleva mea personală, Bell. Are faţă de 
mine o consideraţie pe care tu nu poţi s-o simţi. În plus, nu-i 
vorba doar de un ghola, ci de-un copil. 

— Trebuie să avem o certitudine în privinţa ei! 

Odrade văzu numele formându-se pe buzele lui Bellonda, 
dar rămânând nerostit. „Jessica. , 

Altă Cucernică Maică defectuoasă? 

Bell avea dreptate. Trebuia ca Sheeana să prezinte 
siguranţă. E responsabilitatea mea. O imagine a sculpturii 
negre licări pentru o clipă în mintea ei. 

— Planul lui Idaho prezintă o oarecare atracţie, dar... 

Bellonda şovăi. 

— Copilul e foarte tânăr, zise Odrade. Încă nu-i împlinit. 
Durerea procesului obişnuit de restabilire a memoriei ar 
putea fi comparabilă cu Agonia. Există riscul unei alienări. 
Pe când... 

— Controlul prin intermediul unei Impregnatoare e un 
lucru cu care sunt de acord. Dar dacă asta nu-i va restabili 
memoria? 

— Putem reveni oricând la proiectul iniţial. Nu uita însă că, 
în cazul lui Idaho, totul a mers foarte bine. 

— A fost altceva. Oricum, decizia asta mai poate s-aştepte. 
Ai să întârzii la întâlnirea cu Scytale. 

Odrade învârti cristalul între degete. 

— Raportul recapitulativ? 

— Nimic ce să nu fi văzut deja de prea multe ori. 

În gura lui Bellonda, asta era aproape o notă de 
îngrijorare. 

— Am să vin cu el aici. lam să fie de faţă iar tu să apari mai 
târziu, sub un pretext oarecare. 

Scytale părea să se fi deprins cu plimbările lor în afara 
non-navei, constată Odrade observând atitudinea lui 


degajată când coborâră din transportorul ei la sud de 
Sectorul Central. 

Era mai mult decât o simplă plimbare şi ştiau amândoi 
asta, dar ea avusese grijă să programeze cu regularitate 
aceste ieşiri, pentru ca obişnuinţa să adoarmă suspiciunile 
lui. 

Rutina are foloasele ei, câteodată. 

— Drăguţ din partea dumitale că-mi oferi prilejul acestor 
promenade, zise Scytale ridicând ochii şi rotind capul într-o 
parte şi-n alta. Aerul e mai uscat decât mi-l amintesc. Unde 
mergem în seara asta? 

Ce minusculi sunt ochii lui când îi mijeşte în bătaia 
soarelui! 

— La biroul meu. 

Odrade arătă cu capul către clădirile Sectorului Central, 
vizibile la vreo jumătate de kilometru spre nord. Aerul era 
rece sub cerul senin de primăvară şi, pe deasupra culorilor 
calde ale acoperişurilor, luminile care începeau să se 
aprindă în turnul unde se afla camera ei de lucru anunțau 
promisiunea unui refugiu din calea vântului îngheţat ce 
însoțea în vremea din urmă aproape fiecare apus de soare. 

Fără a lăsa să se vadă, Odrade îl supraveghea pe tleilaxul 
de lângă ea cu cea mai mare atenţie. Ce tensiune! Acelaşi 
lucru îl simţea şi la Cucernicele Maici şi acolitele din escorta 
care-i urma la câţiva paşi, din ordinul lui Bellonda. 

Avem nevoie de avortonul ăsta şi el o ştie prea bine. Încă 
tot nu cunoaştem adevărata măsură a capacităţilor tleilaxu! 
Ce talente va fi putut să acumuleze? Pentru ce încearcă, în 
mod atât de făţiş dezinvolt, să stabilească un contact cu 
ceilalţi doi prizonieri? 

Ghola-ul Idaho era un produs tleilaxu, îşi aminti sieşi 
Odrade. Ascunseseră tleilaxu secrete în el? 

— Nu sunt decât un cerşetor ajuns la uşa voastră, Maică 
Superioară, spuse Scytale cu vocea lui plângăreaţă, de 
gnom. Planetele noastre sunt scrum, poporul meu, nimicit. 
De ce mergem la biroul dumitale? 


— Ca să negociem în condiţii mai agreabile. 

— Ce-i drept, atmosfera din navă e foarte apăsătoare. Dar 
nu înţeleg de ce coborâm întotdeauna din maşină atât de 
departe de Sectorul Central. Pentru ce trebuie să facem 
atâta drum pe jos? 

— Găsesc că e înviorător. 

Scytale privi plantațiile din jur. 

— Plăcut, dar cam frig, nu crezi? 

Odrade întoarse capul spre sud. Versanții meridionali erau 
plantați cu vii, în timp ce crestele şi pantele dinspre nord, 
mai reci, erau rezervate livezilor. Viţa era selecționată, 
obţinută de viticultorii Bene Gesseritului din vechi soiuri 
vinifere. Rădăcinile viilor ajungeau „până în fundul iadului”, 
de unde (conform unei străvechi superstiții) furau apa 
sufletelor osândite să ardă în vecii vecilor. Teascurile se 
aflau în încăperi subterane, ca şi depozitele şi pivnițele de 
învechire. Nimic nu tulbura peisajul podgoriilor cu şiruri de 
viţă perfect aliniate, distanţate doar atât cât era necesar 
pentru a îngădui culesul şi operaţiile de întreţinere. 

Plăcut pentru el? Se îndoia că Scytale găsea vreo plăcere 
în spectacolul dimprejur. Era nervos, exact aşa cum voia ea 
să fie şi cu siguranţă că se întreba: Care-i motivul real 
pentru care mă poartă prin acest decor rustic? 

O irita faptul că nu puteau să recurgă la niciunul dintre 
mijloacele de convingere mai puternice de care dispunea 
Bene Gesseritul, pentru a-l face să vorbească pe piticul 
ăsta. Dar trebuia să le dea dreptate consilierelor ei care 
spuneau că n-avea să li se ofere o a doua şansă dacă se 
întâmpla ca aceste metode să dea greş. Tleilaxu 
demonstraseră în trecut că erau dispuşi să moară mai 
degrabă decât să divulge informaţii secrete (şi sacre). 

— Sunt câteva lucruri care mă intrigă, spuse Odrade, 
ocolind o grămadă de curmeie proaspăt tăiate. De ce insişti 
să ai propriii dumitale Dansatori-Feţe înainte de a da curs 
solicitărilor noastre? Şi ce-i cu interesul pe care-l manifeşti 
faţă de persoana lui Duncan Idaho? 


— Stimată doamnă, duc lipsă de companie. lată răspunsul 
la ambele întrebări. 

Scytale îşi frecă maşinal pieptul, în locul unde era ascunsă 
capsula anentropică. 

De ce duce atât de des mâna în locul acela? Era un gest pe 
care ea şi analistele ei încercaseră în zadar să-l explice. Nici 
o cicatrice, nici o inflamație cutanată. Poate că-i doar un tic 
din copilărie. Dar asta a fost cu enorm de mult timp în 
urmă! O deficiență a prezentei sale reîncarnări? Nu se 
putea şti. lar epiderma aceea gri conţinea o pigmentaţie 
metalică rezistentă la acţiunea oricăror sonde. În plus, cu 
siguranţă că tleilaxul fusese sensibilizat la radiaţiile de mai 
mare intensitate şi şi-ar fi dat imediat seama dacă acestea 
ar fi fost folosite asupra lui. Nu... Deocamdată totul trebuia 
să se bizuie pe diplomaţie. 

Fir-ar afurisită de pocitanie! 

În ceea ce îl privea, Scytale se întreba dacă această femelă 
powindah nu poseda afinități naturale pe care el ar fi putut 
să le exploateze. Aspectele tipice erau echivoce în această 
privinţă. 

— Wekhtul Jandolei nu mai există, rosti el. Târfele i-au 
masacrat pe-ai mei cu miliardele. I-au exterminat pe toţi, 
până la hotarele cele mai îndepărtate ale Yaghisrului şi n- 
am mai rămas decât eu. 

Yaghistul, cugetă Odrade. Tărâmul celor de nimeni 
stăpâniţi. Cuvântul era încărcat de semnificaţie în limba 
Islamiyatului, cea pe care o folosea Bene Tleilaxul. 
Exprimându-se în aceeaşi limbă, spuse: 

— Magia Dumnezeului nostru este singura noastră punte. 
Din nou, gândi Scytale, voia să lase impresia că împărtăşea 
Marea Credinţă, ecumenismul sufi-zensunnit care zămislise 
Bene 'Tleilaxul. Vorbea limba sfântă fără greşeală, cunoştea 
cuvintele potrivite, dar el ştia să desluşească făţărnicia. 

Îl numeşte pe Mesagerul lui Dumnezeu „Tiranul” şi 
nesocoteşte cele mai elementare precepte sacre! 


Unde se întruneau femeile astea în kehl pentru a simţi 
prezenţa lui Dumnezeu? Dacă ar fi cunoscut cu adevărat 
Graiul Domnului, ar fi ştiut deja ceea ce încercau să scoată 
de la el prin intermediul acestor tocmeli grosolane. 

În timp ce urcau ultima pantă dinaintea intrării în Sectorul 
Central, Scytale invocă ajutorul lui Dumnezeu. 

lată unde a ajuns Bene Tleilaxul! De ce ai abătut asupra 
noastră această cumplită încercare? Suntem ultimii 
păstrători ai legii Shariatului, iar eu, ultimul Maestru al 
poporului meu, trebuie să implor răspunsul Tău, Doamne, 
de vreme ce nu mai poţi să-mi vorbeşti în kehl. 

Din nou, în cel mai curat limbaj al Islamiyatului, Odrade 
spuse: 

— Aţi fost trădaţi de propriii voştri semeni, de cei pe care i- 
aţi trimis în Dispersie. Acum nu mai ai fraţi de malik, ci doar 
surori. 

Dacă-i pe-aşa, unde e sanctuarul vostru sagra, impostoare 
powindah? Unde-i tainiţa adânc îngropată, fără ferestre, în 
care nu pot pătrunde decât fraţii? 

— Asta-i o noutate pentru mine, zise el. Surori de malik? E 
o contradicţie în termeni. Surorile nu pot fi malik. 

— Waff, ultimul vostru Mahai şi Abd, s-a împotmolit deja 
odată din cauza asta. Şi şi-a dus poporul la o nimicire 
aproape totală. 

— Aproape? Ai ştiinţă c-ar exista supraviețuitori? 

Scytale nu izbuti să-şi înăbuşe emoția din glas. 

— Maegştri, nu... Dar am auzit de câţiva Domeli, aflaţi, cu 
toţii, în mâinile Onoratelor Matres. 

Odrade se opri pentru o clipă într-un loc de unde, înainte 
de a fi ocultat de colţul unei clădiri, soarele care asfinţea 
mai era încă vizibil şi, în acelaşi limbaj secret al Bene 
Tleilaxului, rosti: 

— Soarele nu este Dumnezeu. 

Strigătul din zori şi de la asfinţit al Mahaiului! 

Scytale simţi credinţa sa clătinându-se în timp ce-o urma 
pe Odrade într-un pasaj arcuit dintre două clădiri joase. 


Cuvintele pe care le auzise erau cele cuvenite, dar numai 
un Mahai şi Abdl ar fi trebuit să le rostească. În penumbra 
pasajului, cu paşii escortei răsunând la mică distanţă în 
spatele lor, Odrade îl ului spunând: 

— De ce n-ai pronunţat cuvintele cuvenite? Nu eşti ultimul 
Maestru? Nu-ţi conferă asta demnitatea de Mahai şi Abdl? 

— N-am fost ales de fraţii mei de malik, răspunse el cu o 
voce care i se păru lui însuşi prea slabă. 

Odrade chemă un câmp ascensor şi aşteptă la intrarea 
liftubului. Graţie amănuntelor oferite de Celelalte Memorii, 
kehlul şi dreptul său la ghufran i se păreau noţiuni familiare 
-cuvinte şoptite în noapte de amanţii unor femei de mult 
dispărute. „Şi, astfel, putem să... „ „Şi din clipa în care 
pronunţăm cuvintele sfinte... „ Ghufranul! Acceptarea şi 
reprimirea celui care, după ce se aventurase printre 
powindahi, se întorcea să ceară cu umilinţă iertare pentru 
contactul cu păcatele inimaginabile ale necredincioşilor. 
Magşeicii, în kehl întruniţi, au simţit prezenţa Dumnezeului 
lor. 

Panoul liftubului culisă lateral. Odrade îi făcu semn lui 
Scytale să intre împreună cu două gărzi şi, în timp ce-i 
urma, îşi spuse: Ceva trebuie să cedeze curând. Nu putem 
continua micul nostru joc până la finalul pe care-l doreşte 
el. 

Când Scytale şi Odrade intrară în birou, Tamalane stătea 
în faţa bovindoului, cu spatele la uşă. Ultimele raze ale 
soarelui învăpăiau acoperişurile. Apoi lumina amurgului 
pieri brusc, lăsând în urma ei o pregnantă impresie de 
contrast, noaptea ce se lăsa părând şi mai neagră din cauza 
licărului roşiatic care tivea încă orizontul. 

În penumbra lăptoasă, Odrade expedie gărzile cu un gest 
al mâinii, remarcându-le reticenţa. Era limpede că Bellonda 
le ordonase să rămână, dar nu cutezau să se împotrivească 
Maicii Superioare. Indică un caniscaun aflat în faţa biroului 
ei şi aşteptă ca Scytale să ia loc. Tleilaxul se întoarse cu un 


aer bănuitor către 'Tamalane înainte de a se aşeza, dar îşi 
disimulă nervozitatea întrebând: 

— De ce nu-i lumină? 

— Facem o scurtă pauză de relaxare, răspunse Odrade. 

Şi ştiu ce anxietate îţi provoacă întunericul! 

Rămase câteva clipe în picioare, în spatele mesei de lucru, 
observând petele mai luminoase care se detaşau în 
semiobscuritate, marcând obiecte familiare: bustul lui 
Ghenoeh, în nişa sa de lângă fereastră; pe peretele din 
dreapta, tabloul înfăţişând un peisaj bucolic din vremea 
primelor migrații umane în spaţiu; o grămăjoară de cristale 
riduliene, pe birou şi reflexul argintiu al stiloului ei optic, 
concentrând slaba lumină ce mai pătrundea de afară. 

L-am lăsat să fiarbă destul. 

Atinse o clapă de pe consola ei. Licurigloburi strategic 
plasate în diferite locuri de pe pereţi şi tavan se aprinseră. 
În aceeaşi clipă, Tamalane se întoarse, făcând în mod 
deliberat să foşnească roba ei neagră şi se postă la doi paşi 
în spatele lui Scytale. Părea întruchiparea amenințătoare a 
tuturor misterelor Bene Gesserit. 

Scytale tresărise uşor la mişcarea lui Tamalane, dar acum 
stătea impasibil. Caniscaunul era prea mare pentru el şi-l 
făcea să arate aproape ca un copil. 

— Surorile care te-au salvat, începu Odrade, au spus că, 
pe Joncţiune, aveai comanda unei non-nave ce se pregătea 
să efectueze primul salt în pliurile spaţiale când s-a produs 
atacul Onoratelor Matres. Dumneata tocmai veneai cu o 
navetă monoloc, au relatat ele şi ai schimbat brusc direcţia 
cu câteva momente înainte de a se declanşa exploziile. 
Detectaseşi prezenţa trupelor inamice? 

— Da. 

Vocea lui era plină de reticenţă. 

— Ştiind că ar putea localiza non-nava după traiectoria 
dumitale, continuă Odrade, ai dat bir cu fugiţii, lăsându-ţi 
fraţii să piară. 


Scytale vorbi cu mâhnirea profundă a unui martor la o 
catastrofa: 

— Am văzut începutul acelei ofensive în clipa în care am 
părăsit Tleilaxul. Propriile noastre explozii, menite să 
distrugă tot ce-ar fi putut folosi inamicului şi laserele 
amplasate în spaţiu au declanşat holocaustul. Arunci am 
hotărât să abandonănm totul. 

— Dar nu v-aţi dus direct pe Joncţiune. 

— Oriunde am încercat să ne refugiem, am constatat că 
ele ne-o luaseră înainte. Lor le rămânea cenuşa, dar eu 
păstram secretele noastre. 

Scytale îşi ciocăni fruntea cu degetul. Să nu uite că posed 
încă destule informaţii preţioase pentru un troc! 

— "Te-ai dus să ceri azil Ghildei sau CHOAM-ului pe 
Joncţiune, spuse Odrade. Ai avut noroc că nava noastră de 
spionaj s-a aflat acolo pentru a te culege înainte ca inamicul 
să poată reacţiona. 

— Soră... (Ce greu de pronunţat era cuvântul!) Dacă eşti 
într-adevăr sora mea de kehl, de ce nu vrei să-mi dai 
servitorii Dansatori-Feţe pe care ţi-i cer? 

— Există încă prea multe secrete între noi, Scytale. De 
pildă, de ce erai pe cale să părăseşti Bandalongul când s-au 
apropiat agresorii? 

Bandalong! 

La auzul numelui marii metropole a Tleilaxului, Scytale 
avu o strângere de inimă şi i se păru că simte capsula 
anentropică pulsând, de parcă ar fi vrut să elibereze 
preţiosul ei conţinut. 

Bandalongul pierdut pentru totdeauna. Nu-i voi mai 
revedea niciodată cerul de cornalină, nu mă voi mai afla 
niciodată în tovărăşia fraţilor mei, a răbdătorilor Domeli şi... 

— Nu te simţi bine? Întrebă Odrade. 

— Gândul la tot ce-am pierdut mă îmbolnăveşte! 

Auzi un foşnet uşor în spatele lui şi-şi dădu seama că 
Tamalane era mai aproape. Atmosfera din locul acesta 
devenea insuportabilă! 


— De ce stă în spatele meu? 

— Sunt slujitoarea Surorilor mele iar ea se află aici pentru 
a ne observa pe amândoi. 

— Aţi prelevat celule din corpul meu, nu-i aşa? Pregătiţi în 
cuvele voastre un Scytale de schimb! 

— Bineînţeles. Doar nu-ţi închipui că Bene Gesseritul ar 
lăsa să piară aici ultimul Maestru Tleilaxu. 

— Nici un ghola de-al meu nu va face vreun lucru pe care 
eu nu l-aş face! 

Şi nici nu va purta în trupul lui o capsulă anentropică! 

— Ştim. 

Dar ce anume nu ştim? 

— Asta nu-i negociere! Se plânse Scytale. 

— Mă subestimezi, Scytale. Noi ştim când minţi sau când 
ascunzi ceva. Folosim simţuri pe care alţii nu se pricep să le 
folosească. 

Era adevărat! Detectau o mulţime de lucruri după 
mirosurile corpului său, după tresăririle muşchilor săi, după 
expresii ale feţei pe care nu le putea masca. 

Surori? Creaturile astea sunt powindah! Toate, fără 
excepţiei 

— Porniseşi în lashkar, îl îmboldi Odrade. 

Lashkar! Cât de mult ar fi vrut să fie aici în lashkar! Cu o 
armată de combatanți polimorfi, cu aghiotanţi din rândul 
Domelilor... Pentru a nimici aceste creaturi ale răului! Dar 
nu îndrăznea să mintă. Cea din spatele lui era, probabil, o 
Dreptvorbitoare. Experienţa vieților sale multiple îi spunea 
că Dreptvorbitoarele Bene Gesserit fuseseră dintotdeauna 
inegalabile. 

— Comandam un detaşament de khasadari, spuse el. 
Căutam o turmă de Fiutari pentru apărarea noastră. 

Turmă? Ştiau tleilaxu despre Fiutari lucruri ce nu fuseseră 
dezvăluite Comunităţii Surorilor? 

— Eraţi pregătiţi pentru acte de violenţă. Au aflat cumva 
Onoratele Matres de misiunea voastră şi v-au luat-o înainte? 
Mie cam aşa-mi face impresia. 


— De ce le spui Onorate Matres? 

Vocea lui Scytale fusese aproape un guiţat. 

— Pentru că aşa îşi spun ele însele, răspunse Odrade. 

Şi acum, o mică pauză. Să se perpelească un pic pe 
jăraticul propriilor sale greşeli. 

Are dreptate! Gândi Scytale. Am fost trădaţi. Gândul era 
mai mult decât amar. Îl frământă în minte, întrebându-se 
cum să reacționeze. O mică destăinuire? Nu există mică 
destăinuire, cu femeile astea. 

Un suspin îi umflă pieptul. Capsula anentropică şi 
conţinutul ei. Preocuparea lui esenţială. Orice, numai să 
obţină acces la propriile lui cuve axlotl! 

— Descendenţi ai celor pe care i-am trimis în Dispersie s- 
au întors cu Fiutari capturați, spuse el. O rasă de oameni 
încrucişaţi cu feline, după cum fără-ndoială că ştiţi. Dar n- 
am reuşit să-i reproducem în cuvele noastre. Şi, înainte de- 
a putea să determinăm motivele, cei care ne fuseseră 
furnizaţi au murit. 

Trădătorii nu ne-au adus decât doi! Ar fi trebuit, să 
bănuim că nu-i lucru curat. 

— Nu v-au adus prea mulţi Fiutari, nu-i aşa? Ar fi trebuit 
să băânuiţi că era vorba de-o momeală. 

Poftim! Lată ce pot să scoată ele dintr-o mică destăinuire! 

— De ce Fiutarii n-au vânat şi masacrat Onorate Matres pe 
Gammu? Continuă Odrade. 

Era una dintre întrebările ridicate de Duncan şi merita un 
răspuns. 

— Ni s-a spus că nu primiseră ordin s-o facă. Nu ucid 
decât dacă li se ordonă. 

Ştie asta. Vrea să mă pună la încercare. 

— Şi Dansatorii-Feţe ucid la comandă, spuse Odrade. Te-ar 
ucide şi pe dumneata dacă le-ai da ordin. Aşa este? 

— Ordinul acesta e rezervat cazurilor când trebuie să se 
împiedice ca secretele noastre să cadă în mâinile inamicilor. 

— Ăsta-i motivul pentru care vrei Dansatori-Feţe? Ne 
consideri inamice? 


Înainte ca el să poată încropi un răspuns, imaginea în 
mărime naturală a Bellondei se proiectă deasupra mesei, 
uşor translucidă pe fondul cristalelor riduliene de la Arhive. 

— Comunicat urgent din partea Sheeanei! Rosti Bellonda. 
Explozia masei de mirodenie s-a produs. Au apărut viermii 
de nisip! (Imaginea ei se întoarse spre Scytale, mişcarea 
fiind perfect coordonată de ochii com.) Ai pierdut o 
importantă monedă de schimb, Maestre Scytale! Avem, în 
sfârşit, mirodenia noastră! 

Proiecţia dispăru cu un clic desluşit, lăsând în urmă un 
uşor miros de ozon. 

— Vreţi să mă trageţi pe sfoară! Izbucni Scytale. 

Dar în clipa următoare uşa aflată în stânga lui Odrade se 
deschise şi Sheeana intră remorcând un conteiner pe 
suspensii, a cărui lungime nu depăşea doi metri. 
Licurigloburile din încăpere se oglindeau în pereţii lui 
transparenţi, ca nişte steluțe galbene. În interiorul 
conteinerului se agita ceva! 

Fără a rosti nici o vorbă, Sheeana se trase în lături, 
lăsându-i să privească. Atât de mic! Viermele n-avea nici 
jumătate din lungimea conteinerului, dar era perfect, până 
la ultimul amănunt, în culcuşul lui de nisip auriu. 

Scytale nu-şi putu înăbugşi o exclamaţie de stupoare. 
Profetul! 

Reacţia lui Odrade fii pragmatică. Se aplecă deasupra 
conteinerului, privind cu atenţie în interiorul minusculei 
guri. Suflul pârjolitor din furnalul lăuntric al unui vierme 
uriaş redus la această parodie liliputană? 

Dinţi de cristal sclipiră când viermele îşi înălţă segmentele 
anterioare. În timp ce gura deschisă părea să cate într-o 
parte şi-n alta, văzură cu toţii, în spatele şiragului de dinţi, 
focul în miniatură al straniei sale chimii. 

— Sunt cu miile, spuse Sheeana. Au venit, ca întotdeauna, 
atraşi de erupția masei de mirodenie. 

Odrade rămase tăcută. Am reuşit! Dar acest moment de 
triumf îi aparţinea Sheeanei. Ea merita să profite cu 


prisosinţă de el. Scytale nu arătase niciodată atât de 
înfrânt. 

Sheeana deschise capacul conteinerului şi scoase 
viermele, ţinându-l în braţe ca pe un bebeluş. Stătea 
perfect liniştit. 

Odrade inspiră adânc, uşurată. Are aceeaşi putere asupra 
lor. 

— Scytale, rosti ea. 

Tleilaxul părea incapabil să-şi ia ochii de la vierme. 

— Mai eşti slujitorul Profetului? Continuă Odrade. lată-l 
aici, în faţa ta! 

Scytale nu ştia ce să facă. Vedea, într-adevăr, un vlăstar al 
Profetului? Ar fi vrut să-şi dezavueze reacţia iniţială de 
stupoare, dar ochii nu-i dădeau voie. 

Odrade spuse cu voce blândă: 

— În timp ce voi eraţi lansați în misiunea voastră stupidă, 
în misiunea voastră egoistă, noi îl slujeam pe Profet! Am 
salvat ultimul său descendent şi l-am adus aici. Canonicatul 
va deveni o altă Dune! 

Se întoarse la birou şi se aşeză, împreunând mâinile în faţa 
ei. Bell urmărea scena prin ochii com, desigur. Observațiile 
unui mentat aveau să fie preţioase. Odrade ar fi preferat să 
privească şi Idaho. Oricum, avea să aibă acces, ulterior, la o 
înregistrare holo. Pentru ea era limpede că, până acum, 
Scytale nu văzuse în Bene Gesserit decât o unealtă pentru 
resuscitarea scumpei sale civilizaţii tleilaxu. Avea să-l 
determine această nouă întorsătură să dezvăluie secretele 
încă ascunse ale cuvelor sale? Ce avea să ofere? 

— Am nevoie de timp ca să reflectez, rosti el cu un tremur 
în glas. 

— La ce să mai reflectezi? 

El nu răspunse, concentrându-şi din nou atenţia asupra 
Sheeanei, care reintroducea micul vierme în container, 
mângâindu-l încă o dată înainte de a închide capacul. 

— Răspunde-mi, Scytale, insistă Odrade. Cum de mai poţi 
sta în cumpănă? Profetul nostru este aici! Spui că slujeşti 


Marea Credinţă. Ei bine, slujeşte-o! 

Îşi dădea seama cum se spulberau visurile tleilaxului. 
Propriii săi Dansatori-Feţe, pentru a înregistra memoria 
victimelor lor, pentru a le copia înfăţişarea şi 
comportamentul... Sigur, nu trăsese niciodată nădejde c-ar 
putea să înşele o Cucernică Maică... Dar acolite sau simpli 
muncitori din Canonicat... Toate secretele pe care sperase 
să le descopere, volatilizate! La fel de sigur pierdute, acum, 
ca şi ruinele carbonizate ale planetelor tleilaxu. 

Profetul „nostru”. Aşa spusese ea. Scytale o privi buimac 
pe Odrade, fără s-o vadă cu adevărat. Ce trebuie să fac? 
Femeile astea nu mai au nevoie de mine, dar eu am nevoie 
de ele! 

— Scytale... (Cât de molcom era glasul ei!) Marea 
Convenţie nu mai există. Acolo, în spaţiu, e un univers nou. 

El înghiţi anevoie. Noţiunea de violenţă căpătase o nouă şi 
cumplită dimensiune. În Vechiul Imperiu, Convenţia garanta 
represalii imediate împotriva oricui ar fi cutezat să 
pârjolească o planetă, atacând-o din spaţiu. 

— Suntem în plină escaladă a violenţei, Scytale, continuă 
Odrade cu o voce care nu era decât un pic mai mult decât o 
şoaptă. Noi dispersăm grăunţii mâniei. 

Atenţia lui Scytale se concentră dintr-o dată asupra ei. Ce 
tot spune? 

— Ura acumulată împotriva Onoratelor Matres... Murmură 
ea. Nu eşti singurul care a suferit pierderi, Scytale. Înainte 
vreme, când apăreau probleme în civilizaţia noastră, toată 
lumea striga: „Aduceţi o Cucernică Maică!” Onoratele 
Matres nu mai îngăduie asta. Miturile sunt reconvertite. 
Trecutul nostru apare scăldat într-o lumină aurie. „Era mai 
bine pe vremuri, când ne putea ajuta Bene Gesseritul. Unde 
mai găseşti o Dreptvorbitoare demnă de încredere în ziua 
de azi? Un arbitraj? Aceste Onorate Matres nici măcar nu 
ştiu ce înseamnă asta! Cucernicele Maici erau întotdeauna 
curtenitoare, s-o recunoaştem. , 

Văzând că Scytale nu spune nimic, continuă: 


— Gândeşte-te la pe s-ar putea întâmpla dacă mânia asta 
s-ar dezlănţui sub forma unui Jihad! 

Şi, cum Scytale continua să tacă, adăugă: 

— Ai văzut doar. Tleilaxu, Bene Gesseritul, preoţii Zeului 
Fracţionat şi cine ştie câţi alţii... Cu toţii, hărţuiţi, vânaţi ca 
nişte sălbăticiuni. 

— Nu pot să ne ucidă pe toţi! Izbucni el într-un strigăt 
chinuit. 

— Aşa crezi? Dispersaţii voştri au făcut cauză comună cu 
Onoratele Matres. Eşti convins c-ai putea găsi adăpost în 
Dispersie? 

Alt vis spulberat: mici grăunţe tleilaxu, încăpăţânate ca 
nişte răni purulente, aşteptând ziua Marii Renaşteri aduse 
de Scytale. 

— Împilarea îi căleşte pe oameni, declară el, dar cuvintele 
lui n-aveau nici o forţă. Până şi preoţii de pe Rakis au găsit 
găuri în care să se ascundă! Adăugă, la disperare. 

— Cine ţi-a spus asta? Amicii dumitale întorşi din 
Dispersie? Tăcerea lui era un răspuns suficient pentru 
Odrade. 

— Bene Tleilaxul a ucis Onorate Matres şi ele ştiu asta, 
spuse ea, fără a-i da timp să răsufle. Nu se vor lăsa până ce 
nu vă vor fi exterminat. 

— Şi pe voi. 

— Suntem parteneri din necesitate, dacă nu dintr-o 
credinţă comună, rosti ea în cel mai pur limbaj al 
Islamiyatului şi văzu numaidecât licărul de speranţă care 
apăru în privirea lui. 

Kehlul şi Shariatul ar mai putea încă să-şi redobândească 
vechea semnificaţie printre popoare care-şi formulează 
gândurile în Graiul lui Dumnezeu. 

— Parteneri? Tatonă el terenul, cu voce slabă şi extrem de 
şovăitoare. 

Odrade adoptă un ton tăios: 

— Într-un anumit fel, e o bază mai fiabilă decât oricare alta 
pentru o acţiune comună. Fiecare dintre noi ştie foarte bine 


ce vrea celălalt. E un mecanism intrinsec. O sită care nu 
reţine decât posibilităţile cu cele mai mari şanse de 
izbândă. 

— Şi ce aşteptaţi de la mine? 

— Ştii deja. 

— Cum să fabricaţi cele mai bune cuve; da, ştiu. 

Clătină din cap, în mod vizibil nesigur. Schimbările pe care 
le implica această cerere! 

Odrade se întreba dacă nu trebuia să-şi manifeste pe faţă 
mânia. Cât de obtuz era! Dar îl vedea încolţit de panică. 
Vechile valori se modificaseră. Onoratele Matres nu mai 
constituiau singura sursă de dezordine. Scytale nici măcar 
nu cunoştea amploarea schimbărilor care contaminaseră 
propriii săi Dispersaţi! 

— Timpurile se schimbă, spuse ea. 

Schimbări, gândi el. Ce cuvânt neliniştitor. 

— Am neapărată nevoie de Dansatori-Feţe în slujba mea! 
Zise. Apoi, aproape rugător: Şi de câteva cuve? 

— Consilierele mele şi cu mine vom reflecta asupra acestei 
chestiuni. 

— La ce să mai reflectaţi? 

Îi servea înapoi propriile ei cuvinte. 

— Dumneata n-ai nevoie decât de propria dumitale 
aprobare. Eu însă am nevoie de cea a Surorilor mele. (îi 
adresă un surâs sec.) Aşa că, iată, vei avea şi dumneata 
timp de reflecţie. 

Îi făcu semn lui Tamalane, care chemă gărzile. 

— Mă întorc la non-navă? Întrebă Scytale din prag. 

Părea un pitic între cele două siluete înalte care îl 
încadrau. 

— Da; dar nu va mai trebui să mergi pe jos. 

EI îşi îndreptă încă o dată privirea spre vierme înainte de a 
ieşi. 

După plecarea lui Scytale şi a escortei sale, Sheeana 
spuse: 


— Ai făcut bine că n-ai stăruit mai mult. Era pe punctul de 
a cădea pradă panicii. 

Bellonda intră în birou. 

— Poate c-ar fi mai bine să-l omorâm, zise ea. 

— Bell! Ia înregistrarea şi mai priveşte o dată toată 
întrevederea. Dar de data asta pune-te pe modul mentatic! 

Bellonda înţepeni. 

Tamalane pufni în râs. 

— Prea te bucuri de necazul altora, lam, spuse Sheeana. 
Tamalane ridică din umeri, dar Odrade fu încântată. 

Sheeana n-o mai tachinează pe Bell? 

— Când ai spus că Planeta Canonicatului va deveni o altă 
Dune a început să-i dea târcoale panica, rosti Bellonda cu 
voce îndepărtată, de mentat. 

Odrade sesizase reacţia, dar nu făcuse încă, în mod 
conştient, apropierea. Acesta era rolul preţios al unui 
mentat: putea să discearnă structuri şi sisteme, realizând 
conglomerate. Bell percepuse o structură precisă în 
comportamentul lui Scytale. 

— Mă întreb: redevine totul real? Continuă Bellonda. 

Odrade înţelese imediat la ce se referea. O particularitate 
stranie a tărâmurilor dispărute. Atâta timp cât Dune 
rămăsese o planetă vie, cunoscută, existase un fel de 
fermitate istorică în privinţa prezenţei sale în Registrul 
Galactic. Puteai să-ţi aţinteşti degetul asupra unei proiecţii 
şi să spui: „Aceasta e Dune. Cândva numită Arrakis şi, mai 
apoi, Rakis. Dune, în virtutea caracterului ei de deşert total, 
din epoca lui Muad'Dib. , 

Era suficient însă ca locul să fie distrus şi o patină 
mitologică se forma, protestând vehement împotriva 
realităţii proiectate. Cu timpul, asemenea locuri deveneau 
total mitice. Arthur şi Masa Rotundă. Camelot, cetatea unde 
nu plouă decât noaptea. Un Control Meteo remarcabil, 
pentru vremea aceea! 

Dar acum apăruse o nouă Dune. 

— Puterea mitului, murmură Tamalane. 


Ahhh, da! Tam, care nu mai avea mult până la despărţirea 
de lumea celor vii, era mai sensibilă la mecanismele 
miturilor. Misterul şi taina, uneltele cu care lucra 
Missionaria, fuseseră folosite şi pe Dune, de Muad'Dib şi de 
Tiran. Semințele fuseseră semănate. Chiar dacă preoţii 
Zeului Fracţionat merseseră la pierzanie, miturile legate de 
Dune proliferau. 

— Melanjul, rosti Tamalane. 

Celelalte pricepură numaidecât ce voia să spună. O nouă 
speranţă putea fi injectată în Dispersia Bene Gesserit. 

— De ce vor să ne omoare şi nu să ne înrobească? Întrebă 
Bellonda. Asta m-a intrigat de la bun început. 

Poate că Onoratele Matres voiau, într-adevăr, să nu 
rămână în viaţă nici o Cucernică Maică, Poate că nu le 
interesa decât secretul folosirii mirodeniei. Dar 
distruseseră Dune. Distruseseră Tleilaxul. Era un lucru de 
care trebuia ţinut seamă în eventualitatea unei confruntări 
cu Regina-Păianjen - dacă Dortujla avea să izbutească. 

— Pentru ele nu există ostatici utili? Întrebă Bellonda. 

Odrade observă expresiile Surorilor ei. Urmăreau, toate 
patru, acelaşi fir conducător, ca şi cum ar fi gândit cu 
acelaşi creier. Lecţiile aplicate de Onoratele Matres, lăsând 
puţini supraviețuitori, nu făceau decât să impună şi mai 
multă precauţie virtualilor adversari. Instituiau o lege a 
tăcerii înlăuntrul căreia amintirile amare deveneau mituri 
amare. Onoratele Matres erau pe potriva barbarilor din 
toate epocile. Sânge, nu prizonieri. Violenţă oarbă, 
dezlănţuită. 

— Cred că Dar are dreptate, zise Tamalane. Ne-am căutat 
aliaţi prea aproape de casă. 

— Fiutarii nu s-au creat singuri, spuse Sheeana. 

— Cei care i-au creat speră să ne treacă sub dominaţia lor, 
declară Bellonda pe tonul fără echivoc al unei Proiecţii 
Primare. Asta înseamnă şovăiala pe care Dortujla a 
perceput-o la Îngrijitori. 


Aşadar, acesta era pericolul şi erau nevoite să-l înfrunte, 
cu toate consecinţele posibile. Ca întotdeauna, totul se 
rezuma la oameni. La oameni... Contemporani. Puteai să 
înveţi multe lucruri valoroase studiindu-ţi contemporanii şi 
cunoştinţele dobândite de ei din trecutul lor. Celelalte 
Memorii nu erau singurul mijloc de acces la istorie. 

Odrade avu sentimentul că se întorsese acasă după o 
absenţă îndelungată. Exista un soi de familiaritate în felul în 
care erau pe cale să gândească toate patru în clipa aceasta. 
O familiaritate ce depăşea noţiunea de loc. Comunitatea 
Surorilor era Casa lor. 

Nu clădirile care le ofereau un adăpost vremelnic, ci 
colectivitatea lor, simplul fapt că se aflau împreună. 

Bellonda dădu glas acestui gând, pentru toate patru: 

— Mă tem că am lucrat în direcţii contrare. 

— 'Teama-i de vină, rosti Sheeana. 

Odrade nu se încumetă să zâmbească. Celelalte ar fi 
interpretat-o greşit şi n-avea chef să se lanseze în explicaţii. 

Să-i dobândim doar pe Murbella, ca Soră şi pe Bashar, 
restaurat! Pe urmă, poate că vom avea o şansă în luptă! 

Exact în clipa ceea, când era plină de optimism, semnalul 
circuitului de comunicaţii bâzâi scurt. Din pur reflex, 
aruncă o privire spre suprafaţa de proiecţie şi recunoscu 
imediat criza. lată! O criză putea fi declanşată de un lucru 
atât de (relativ) mărunt! Clairby, rănit mortal într-un 
accident de topter. Mortal, în afară de cazul când... 
Alternativa era limpede pentru ea. Un ciborg. Unica soluţie. 
Tovarăşele ei vedeau mesajul invers, dar te deprindeai 
repede să citeşti informaţiile-în-oglindă când îţi desfăşurai 
activitatea în Casa Canonicatului. Ştiau. 

Unde se află linia de demarcaţie? 

Bellonda, de pildă, cu ochelarii ei antici, când ar fi putut să 
aibă ochi artificiali sau vreuna dintre numeroasele proteze 
care existau, vota cu trupul. 

lată ce înseamnă condiţia de fiinţă umană. Încearcă să te 
cramponezi de tinereţe şi ea îşi va bale joc de tine 


depărtându-se în goană. Melanjul e de ajuns... Şi, poate, 
chiar prea mult. 

Odrade recunoştea ce erau pe cale să-i spună propriile ei 
sentimente. Dar ce era de făcut cu imperativele Bene 
Gesseritului? Bell putea să voteze cum voia, ca individ şi 
toată lumea îi accepta, ba chiar îi respecta votul. Decizia 
Maicii Superioare însă angaja întreaga Comunitate a 
Surorilor. 

Mai întâi cuvele axlotl şi acum asta! 

Imperativele spuneau că nu-şi puteau permite să piardă 
specialişti de calibrul lui Clairby. Aveau, şi-aşa, prea puţini. 
Nu numai că plasa era prea întinsă, dar pe alocuri începeau 
să apară găuri. Transformarea lui Clairby într-un ciborg 
însă ar fi putut să reprezinte o înnăditură salutară. 

Doctorii Suk erau pregătiţi în orice moment. „Măsură de 
precauţie” pentru cazul în care i s-ar fi întâmplat un 
accident unei persoane de neînlocuit. Ca Maica Superioară, 
de pildă? 

Odrade însăşi aprobase această măsură, cu obişnuitele ei 
rezerve. Unde erau, acum, acele rezerve? 

Ciborg... Încă unul dintre nenumăratele compozite 
semantice. În ce moment cibernetica şi adaosurile mecanice 
la organismul uman deveneau dominante? Unde se afla 
limita dincolo de care un ciborg înceta să mai fie o fiinţă 
umană? Tentaţiile erau din ce în ce mai puternice. „Doar 
încă o mică modificare. „ Şi era atât de uşor de modificat 
până ce compozitul uman se transforma într-un executant 
obedient. 

Dar... Clairby? 

Circumstanţele de forţă majoră spuneau: „Irebuie 
transformat în ciborg!” Se afla Comunitatea Surorilor într-o 
situaţie atât de disperată? Odrade era obligată să răspundă 
afirmativ. 

Gata. Decizia nu-i scăpa pe de-a-ntregul de sub control, 
dar scuza era la îndemână. Soluţie dictată de necesităţi. 


Jihadul Butlerian îşi lăsase amprenta de neşters asupra 
oamenilor. Războiul fusese purtat şi câştigat... O vreme. Dar 
iată că acel străvechi conflict cerea, acum, o nouă bătălie. 

În momentul de faţă era în joc supraviețuirea Comunităţii 
Surorilor. Câţi specialişti cu înaltă calificare în domeniul 
tehnic mai rămăseseră în Canonicat? Cunoştea răspunsul 
fără a avea nevoie să consulte cifrele. Nu destui. 

Se aplecă deasupra consolei şi apăsă pe clapa de 
transmisie. 

— Transformaţi-l în ciborg, ordonă. 

Bellonda scoase un mârâit. De aprobare sau de 
dezaprobare? N-avea să spună niciodată. Acesta era 
domeniul de decizie al Maicii Superioare. Treaba ei! 

Cine a câştigat această bătălie? Se întrebă Odrade. 

Mergem pe o linie delicată perpetuând genele Atreides 
(ale Sionei) în populaţiile noastre, datorită protecţiei pe 
care ne-o oferă împotriva preştiinţei. Purtăm în tolba 
aceasta Kwisatz Haderachul! Nu hazardul e cel care l-a 
creat pe Muad'Dib. Profeţii fac ta prezicerile să se 
împlinească. Vom mai îndrăzni vreodată să ignorăm din nou 
simţul nostru Tao şi să sprijinim o cultură care detestă 
hazardul şi cerşeşte profeția? 

Referat de arhivă (adixto) 

ZORII ABIA MIJISERĂ când Odrade ajunse la non-navă, 
dar Murbella se sculase şi lucra deja în faţa unui mek de 
exerciţiu în momentul în care Maica Superioară intră în 
sala de antrenament. 

Odrade parcursese ultimul kilometru pe jos, prin livezile 
care înconjurau spaţioportul. Putinii nori ai nopţii se 
destrămaseră la apropierea zorilor, apoi se risipiseră, 
descoperind un cer spuzit de stele. 

Recunoscuse o uşoară variaţie meteorologică menită să 
smulgă încă o recoltă regiunii, dar, oricum, precipitaţiile în 
continuă scădere abia dacă mai izbuteau să menţină în 
viaţă livezile şi păşunile. 


Pe drum, Odrade se simţise copleşită de melancolie. Iarna 
care tocmai trecuse fusese o linişte scump plătită între două 
furtuni. Viaţa era un holocaust. Curăţarea polenului de 
către insectele lacome... Fructificaţia şi împrăştierea 
seminţelor după înflorire... Livezile acestea reprezentau o 
furtună secretă, a cărei putere rămânea ascunsă în 
torentele vijelioase ale vieţii. Dar câte distrugeri! Orice 
viaţă nouă era purtătoare de schimbări. Schimbătorul 
venea, de flecare dată, diferit. Viermii de nisip aveau să 
aducă puritatea deşertului vechii Dune. 

Pustiirea cauzată de această forţă de transformare 
stăpânea imaginaţia lui Odrade. Îşi reprezenta peisajul din 
jur preschimbat într-o mare de dune bătute de vânturi, 
habitat pentru descendenţii lui Leto II. 

Artele Canonicatului aveau să cunoască o mutație - 
miturile unei civilizaţii înlocuite cu ale alteia. 

Ecoul acestor gânduri o însoţise pe Odrade în sala de 
antrenament şi-i colora starea de spirit în timp ce o privea 
pe Murbella, care încheia o repriză de efort extenuant 
înainte de a se retrage un pas, gâfâind. 

O zgărietură înroşea dosul mâinii ei stângi în locul unde o 
surprinsese un atac al impozantului mek. Automatul de 
antrenament se înălța în mijlocul sălii ca un pilon auriu 
împănat de arme ce ieşeau şi reintrau asemenea 
mandibulelor unei insecte furioase. 

Murbella purta un colant verde iar porțiunile dezgolite ale 
pielii ei luceau de sudoare. În ciuda rotunjimii pronunţate a 
pântecelui, dădea o impresie de graţie şi agilitate. Trupul ei 
iradia sănătate. Era o strălucire care venea din interior, în 
parte datorită sarcinii, dar mai exista şi-altceva - ceva mai 
profund, fundamental, care o impresionase pe Odrade încă 
de la prima lor întâlnire şi care fusese remarcat şi de Lucilla 
atunci când o capturase pe Murbella pentru a-l salva pe 
Idaho de pe Gammu. Sănătatea aceasta, sălăşluind 
înlăuntrul ei, era ca un magnet menit să atragă atenţia 
asupra unui izvor adânc de vitalitate. 


Trebuie s-o dobândim cu orice preţ! 

Murbella îşi văzuse vizitatoarea, dar refuză să se lase 
întreruptă. 

Încă nu, Maică Superioară. Pruncul meu se va naşte 
curând, însă trupul acesta va. Avea nevoie de puteri şi după 
aceea. 

Odrade observă abia atunci că mekul simula furia - reacţie 
programată prin zădărnicirea unora dintre circuitele sale. 
Era un mod de lucru extrem de periculos! 

— Bună dimineaţa, Maică Superioară. 

Glasul Murbellei ieşise modulat de efortul eschivelor şi al 
răsucirilor pe care ea le executa cu viteza fulgerătoare ce-o 
caracteriza. 

Mekul reteza şi hăcuia aerul în jurul ei, în timp ce senzorii 
lui săgetau, bâzâind, în toate părţile, încercând să-i 
urmărească mişcările. 

Odrade pufni. Vorbitul în asemenea momente sporea 
pericolele pe care le prezenta automatul. Nici o clipă de 
neatenţie nu era îngăduită în jocul acesta primejdios. 
Destul! 

Comenzile mekului se aflau pe un mare panou verde de pe 
peretele din dreapta uşii. Modificările aduse circuitelor de 
Murbella erau vizibile - fire care atârnau, cristale de 
memorie dislocate. Odrade întinse o mână şi deconectă 
aparatul. 

Murbella se întoarse spre ea. 

— De ce ai modificat circuitele? Întrebă Odrade. 

— Pentru efectul de furie. 

— Asta obişnuiesc să facă Onoratele Matres? 

— Vrei să spui, când vor să îndoaie teiul cât e tânăr? Rosti 
Murbella, masându-şi mâna rănită. Dar dacă teiul ştie cum 
e îndoit şi consimte? 

Odrade simţi o înflăcărare subită. 

— Consimte? De ce? 

— Pentru că vede în asta ceva... Formidabil. 

— Ca o îmbătare cu adrenalină? 


— Ştii bine că nu! 

Murbella, care-şi recăpătase răsuflarea, o fulgeră cu 
privirea. 

— Atunci? 

— E vorba de... Provocarea de-a realiza mai mult decât ai 
crezut vreodată c-ar fi cu putinţă. N-ai bănuit nici o clipă că 
poţi fi atât de... Atât de iscusită, atât de expertă şi 
desăvârşită într-un domeniu. 

Odrade îşi disimulă entuziasmul. 

Mens sana în corpore sano... O dobândim, în sfârşit! 

— Dar ce preţ ai de plătit! Spuse cu voce tare. 

— Un preţ? Se miră Murbella. Atâta timp cât am 
posibilitatea, sunt încântată să plătesc. 

— lei ce vrei şi plăteşti pe urmă? 

— Graţie magicului corn al abundenței Bene Gesserit... Pe 
măsură ce mă desăvârşesc, capacitatea mea de plată 
sporeşte. 

— Bagă de seamă, Murbella. Cornul abundenței, cum îi 
spui tu, s-ar putea transforma într-o cutie a Pandorei. 

Murbella cunoştea expresia. Rămase nemişcată, privind-o 
fix pe Maica Superioară şi de pe buzele ei scăpa un „Oh?” 
abia perceptibil. 

— Cutia Pandorei eliberează forţe de distragere puternice, 
care risipesc energiile tale vitale. Spui cu uşurinţă că eşti 
„pornită pe pantă” şi că vei deveni Cucernică Maică, dar 
încă tot nu ştii ce înseamnă asta şi nici ce vrem noi de la 
tine. 

— Cu alte cuvinte, nu tehnicile noastre sexuale vă 
interesau. Odrade înaintă opt paşi, cu o ţinută în mod 
deliberat maiestuoasă. Când Murbella atingea subiectul 
acesta, singurul mijloc de-a o opri era fermitatea, cuvântul 
fără drept de replică al Maicii Superioare, care punea capăt 
oricărei discuţii. 

— Sheeana a ajuns să stăpânească fără nici o dificultate 
tehnicile voastre, rosti ea. 


— Ceea ce înseamnă că aveţi într-adevăr de gând să vă 
folosiţi de ea pentru copilul acela! 

Dezaprobarea din glasul ei era limpede. Reziduu cultural. 
În ce moment începea sexualitatea umană? Sheeana, care 
aştepta acum în postul de gardă al non-navei, fusese 
nevoită să înfrunte această problemă. 

„Sper că înţelegi sursa reticenţelor mele şi motivele 
pentru care-am păstrat tăcerea, Maică Superioară. „ „Ceea 
ce înţeleg este că societatea fremenă ţi-a inoculat o 
sumedenie de inhibiţii înainte de-a te fi luat noi în primire!” 

Acest schimb de replici contribuise la limpezirea 
atmosferei dintre ea şi Sheeana. Dar cum putea fi 
reorientată actuala ei conversaţie cu Murbella? 

Trebuie s-o las să decurgă până ce găsesc o ieşire. 

Totul avea să se repete. Problemele nesoluţionate aveau să 
se iţească din nou. Faptul că aproape fiecare cuvânt 
pronunţat de Murbella putea fi anticipat era o adevărată 
caznă pentru Odrade. 

— De ce refuzaţi această metodă verificată de a-i domina 
pe alţii, acum când ziceţi că aveţi nevoie de ea în cazul lui 
Teg? Întrebă Murbella. 

— Sclavi, asta vrei? Ripostă Odrade. 

Cu ochii pe jumătate închişi, Murbella îi cântări cuvintele. 

I-am considerat pe bărbaţi sclavii noştri? Poate. Le 
provocam momente de abandon total, culmi ale extazului pe 
care nu le-ar fi crezut cu putinţă. Eram special antrenată să 
le fac asta şi, astfel, să-i supun controlului nostru. 

Până când Duncan mi-a făcut mie acelaşi lucru. 

Odrade observă felul în care-şi ferea ochii Murbella şi îşi 
dădu seama că în psihismul acestei femei existau lucruri 
atât de întortocheate, încât era greu de crezut că ar putea 
fi descoperite. Filonul sălbatic, împins într-o direcţie pe 
care noi n-am urmărit-o. Era ca şi cum puritatea iniţială a 
Murbellei fusese iremediabil pătată, pentru ca apoi această 
pată de neşters să fie disimulată sub un acoperământ care, 
la rândul lui, fusese mascat. Exista în ea un fel de carapace 


care deforma gândurile şi acţiunile. Înveliş peste înveliş 
peste înveliş... 

— 'Ţi-e frică de ce-aş putea face, spuse Murbella. 

— E ceva adevărat în ceea ce spui, recunoscu Odrade. 

Onestitatea şi sinceritatea - unelte limitate, pe care 
trebuie să le folosesc acum cu prudenţă. 

— Duncan. 

Vocea Murbellei era neutră, semn al noilor ei aptitudini 
Bene Gesserit. 

— Mi-e frică de ceea ce ai în comun cu el. [i se pare ciudat 
faptul că Maica Superioară recunoaşte că-i e frică? 

— Ştiu ce înseamnă sinceritatea şi onestitatea. 

Vorbise ca şi cum cele două noţiuni ar fi fost ceva 
respingător. 

— Cucernicele Maici învaţă să nu renunţe niciodată la 
sine, zise Odrade. Suntem antrenate să nu ne împovărăm 
inutil cu grija faţă de alţii. 

— Asta-i tot? 

— E ceva foarte profund şi cu multe ramificații. 
Apartenența la Bene Gesserit te marchează de o manieră 
aparte. 

— Ştiu ce vrei să-mi spui: am de ales între Duncan şi 
Comunitatea Surorilor. Am ajuns să vă cunosc procedeele. 

— N-aş crede. 

— Există lucruri pe care n-am să le fac! 

— Fiecare dintre noi este constrânsă de un anumit trecut. 
Şi eu am de ales şi fac ceea ce trebuie să fac fiindcă trecutul 
meu e diferit de-al tău. 

— Veţi continua instrucţia mea în ciuda celor pe care le-am 
spus adineaori? 

Odrade înregistră întrebarea cu receptivitatea totală pe 
care-o cereau aceste confruntări cu Murbella. Toate 
simţurile ei erau în alertă, pentru a capta idei neexprimate, 
mesaje oscilând la marginea cuvintelor, ca nişte cili vibratili 
în căutarea contactului cu un univers periculos. 


Bene Gesseritul trebuie să-şi schimbe metodele. Iar 
Murbella ar putea să ne călăuzească pe calea schimbării. 
Bellonda avea să fie cuprinsă de oroare la o asemenea 
perspectivă. Multe Surori aveau s-o respingă în mod 

categoric. Dar asta era situaţia. 

— Instrucţia. Asta-i cuvântul potrivit? 

— Condiţionarea. E un termen care probabil că îţi este mai 
familiar. 

— Ceea ce vreţi voi, de fapt, este să uniţi experienţele 
noastre, să faceţi din mine o persoană care să vă semene 
îndeajuns pentru ca între noi să se instaureze încrederea. 
Asta urmăresc toate sistemele de educaţie. 

Nu face pe erudita cu mine, fetiţo! 

— Astfel, am fi purtate de acelaşi şuvoi, nu-i aşa, Murbella? 

Orice acolită din Ciclul Superior s-ar fi pus în gardă 
auzind-o pe Maica Superioară vorbind pe acest ton. 
Murbella însă rămase impasibilă. 

— N-am să renunţ la el, rosti ea. 

— Tu hotărăşti. 

— Pe Doamna Jessica aţi lăsat-o să hotărască? 

În sfârşit, o ieşire din acest impas. 

Duncan o îndemnase pe Murbella să studieze viaţa 
Jessicăi. Sperând să ne pună bețe în roate! Înregistrările 
holo ale conversaţiilor lor pe această temă fuseseră 
analizate în amănunţime. 

— Un personaj deosebit de interesant, spuse Odrade. 

— Dragostea! În pofida tuturor învățăturilor voastre, a 
condiţionării voastre! 

— Nu consideri trădare ceea ce a făcut? 

— În nici un caz! 

Cu multă delicateţe, acum. 

— Dar ia gândeşte-te la consecinţe: un Kwisatz 
Haderach... Şi nepotul ei, Tiranul! 

Argumente dragi inimii lui Bellonda. 

— Poteca de Aur, replică Murbella. Supravieţuirea 
omenirii. 


— Epoca Foametei. Dispersia. 

Te uiţi, Bell? Nu contează. Ai să te uiţi, oricum. 

— Onoratele Matres! Spuse Murbella. 

— "Toate astea, din cauza Jessicăi? Făcu Odrade. Dar 
Jessica s-a reîntors la cuib şi şi-a trăit restul zilelor pe 
Caladan. 

— Ca învăţătoare pentru acolite! 

— Şi ca exemplu pentru ele. Vezi ce se întâmplă când 
suntem sfidate? 

Sfidează-ne, Murbella! Dar fă-o mai dibaci decât Jessica. 

— Câteodată mă dezgustaţi! Izbucni Murbella. Însă 
onestitatea o sili să adauge: Dar ştiţi că vreau să dobândesc 
şi eu ce aveţi voi. 

Ce avem noi... 

Odrade îşi aminti de primele ei contacte cu atracțiile Bene 
Gesseritului. Ioate acele lucruri ce ţineau de trap, 
executate cu desăvârşită precizie! Simţurile ascuţite pentru 
a detecta cele mai infime amănunte, muşchii antrenați să 
funcţioneze cu minunată exactitate. Aceste capacităţi, la o 
Onorată Mater, nu puteau decât să adauge o nouă 
dimensiune, amplificată de extraordinara viteză a execuţiei 
fizice. 

— Nu faceţi altceva decât să-mi rearuncaţi mingea, spuse 
Murbella. Încercaţi să-mi forţaţi mâna, când ştiţi foarte bine 
că alegerea mea e deja făcută. 

Odrade păstră tăcerea. Era o formă de argumentaţie pe 
care, în trecutul foarte îndepărtat, iezuiţii o duseseră 
aproape de perfecţiune. Fluxul simultan suprapunea 
scenarii contradictorii: s-o lase pe Murbella să se convingă 
singură; să-i dea doar un ghiont foarte subtil; să-i ofere un 
început de scuză, pe care ea s-o poată dezvolta în voie. 

Dar, mai cu seamă, Murbella, acroşează-te de dragostea ta 
pentru Duncan! 

— Te pricepi de minune să-mi plimbi pe sub nas avantajele 
Comunităţii Surorilor voastre, spuse Murbella. 

— Nu suntem vitrina unui bufet cu autoservire! 


Un surâs ironic flutură pe buzele Murbellei. 

— Am să iau asta, pe urmă asta şi cred c-am să-mi ofer şi o 
porţie dintr-asta cu cremă. 

Odrade aprecie continuarea metaforei, dar trebuia să ţină 
cont şi de apetiturile omniprezentelor observatoare. 

— Să nu rişti o indigestie fatală, rosti ea. 

— Dar ofertele voastre sunt atât de tentante. Glasul, 
bunăoară! Ce preparat apetisant! Am acest minunat 
instrument în laringele meu, iar voi mă puteţi învăţa să cânt 
la el cu acea măiestrie supremă. 

— Ai sărit de la arta culinară la muzică? 

— Vreau să-i pot influenţa şi eu, ca voi, pe cei din jurul 
meu! 

— În ce scop, Murbella? Pentru a servi ale cui interese? 

— Dacă am să adopt hrana voastră, o să devin şi eu ca voi, 
plastoţel pe dinafară şi ceva încă şi mai dur pe dinăuntru? 

— Aşa mă vezi tu, Murbella? 

— Eşti bucătăreasa-şefă a ospăţului meu! lar eu trebuie să 
mănânc tot ce-mi aduci. Spre binele meu, ca şi spre al 
vostru! 

Vorbise pe un ton aproape isteric. Ciudată femeie! Uneori 
părea cea mai nefericită fiinţă din lume, plimbându-se prin 
camera ei ca un animal în cuşcă. Sticlirea aceea dementă a 
ochilor, punctele portocalii de pe cornee... ca în clipa 
aceasta. 

— Refuzi în continuare să-l lucrezi pe Scytale? 

— S-o facă Sheeana. 

— Ai s-o înveţi? 

— Ca să folosească lecţiile mele asupra copilului? 

Se priviră lung una pe cealaltă, conştiente că împărtăşeau 
acelaşi gând. 

Nu există conflict între noi, pentru că fiecare are nevoie de 
cealaltă. 

— M-am angajat alături de voi pentru ceea ce-mi puteţi da, 
rosti Murbella cu voce joasă. Dar vrei să ştii dacă aş fi 
capabilă să acţionez împotriva acestui angajament? 


— Ai fi? 

— Nu mai mult decât ai fi dumneata însăţi, dacă aşa ţi-ar 
cere împrejurările. 

— Crezi că vei regreta vreodată această decizie? 

— Bineînţeles! 

Ce însemna întrebarea asta neghioabă? Oamenii aveau 
întotdeauna regrete. Murbella o spuse cu voce tare. 

— E o confirmare a onestităţii tale intrinsece. Ne bucură 
faptul că nu navighezi sub pavilionul minciunii. 

— Există minciună la voi? 

— Desigur. 

— Pesemne că ştiţi cum s-o extirpaţi. 

— O face pentru noi Agonia. Minciuna nu poate răzbate 
prin esenţa de mirodenie. 

Odrade simţi accelerarea ritmurilor lăuntrice ale 
Murbellei. 

— Şi nu-mi veţi cere să renunţ la Duncan? 

Tonul întrebării era încordat. 

— Legătura asta ridică unele dificultăţi, dar sunt 
dificultăţile tale. 

— E un alt mod de a-mi cere să renunţ la el? 

— Doar de a accepta posibilitatea, atâta tot. 

— Nu pot. 

— Nu vrei? 

— 'Ţi-am răspuns sincer. Sunt incapabilă. 

— Şi dacă ţi s-ar arăta cum s-o faci? 

Murbella o privi în ochi pe Odrade preţ de câteva clipe, 
apoi rosti: 

— Era cât pe ce să spun că asta m-ar elibera, dar... 

— Dar? 

— N-aş putea fi liberă atâta timp cât el ar rămâne legat de 
mine. 

— E o renunțare la principiile Onoratelor Matres? 

— Renunţare? Nu-i un cuvânt potrivit. Pur şi simplu, am 
depăşit stadiul la care au rămas fostele mele Surori. 

— Fostele? 


— Încă Surori cu mine, dar aparţinând copilăriei. De unele 
îmi amintesc cu drag, de altele, cu o profundă aversiune. 
Foste tovarăşe de joacă, într-un joc care a încetat să mă mai 
intereseze. 

— Şi această decizie te satisface? 

— Dumneata eşti satisfăcută, Maică Superioară? 

Odrade bătu din palme, cu nestăvilită bucurie. Cât de 
repede îşi însuşise Murbella simţul ripostei Bene Gesserit! 

— Satisfăcută? Ce cuvânt infernal! 

În timp ce Odrade vorbea, Murbella avu senzaţia că 
păşeşte ca în vis spre marginea unei prăpăstii, incapabilă să 
se trezească pentru a evita prăbuşirea. Simţea un gol 
dureros în stomac şi următoarele cuvinte ale Maicii 
Superioare îi parveniră ca sunetul unui ecou îndepărtat. 

— Pentru o Cucernică Maică,... Totul. Nu vei mai putea să 
uiţi asta niciodată. 

La fel de iute precum se ivise, senzaţia de vis dispăru. 
Vocea lui Odrade redeveni rece şi apropiată. 

— Pregăteşte-te pentru stadiul superior al instrucției. 

Înainte de a înfrunta Agonia - viaţa sau moartea. 

Odrade ridică privirea spre ochii com din tavan. 

— Trimiteţi-o aici pe Sheeana. Va începe imediat lucrul cu 
noua ei profesoară. 

— Vasăzică tot o s-o faceţi! O să-l lucraţi pe copilul acela! 

— Gândeşte-te la el ca la Basharul Teg. Iţi va fi mai uşor. 

Iar noi nu-ţi vom da timp să te răzgândeşti. 

— Nu i-am putut rezista lui Duncan şi nu-s în stare să 
discut cu dumneata. 

— Nu discuta nici măcar cu tine însăţi, Murbella. N-ar 
avea nici un rost. leg a fost tatăl meu şi tot trebuie să fac 
ceea ce fac. 

Până în clipa aceea, Murbella nu înţelesese pe de-a- 
ntregul forţa cuvintelor pronunţate cu puţin înainte de 
Odrade: „Pentru o Cucernică Maică, Bene Gesseritul 
înseamnă totul. , 

Mărite Dur, apără-mă! Aşa o să devin şi eu? 


Suntem martorii unei faze trecătoare a eternității. Se 
întâmplă lucruri importante, dar unii oameni nu le observă 
niciodată. Survin accidente. La unele episoade nu suntem 
prezenţi. Trebuie să ne bizuim pe relatări. Şi oamenii îşi 
închid mintea. La ce bun relatările? Istoria într-un buletin 
de ştiri? Preselectată în cursul unei şedinţe de redacţie, 
digerată şi excretată de prejudecăţi? Relatările de care-am 
avea nevoie vin rareori de la cei ce fac istoria. Jurnalele, 
memoriile şi autobiografiile sunt forme subiective de 
pledoarii speciale. Arhivele gem de asemenea documente 
mai mult decât îndoielnice. 

Darwi Odrade. 

SCYTALE observă înfrigurarea gărzilor şi a tuturor 
celorlalte persoane din preajmă de cum se apropie de 
bariera de la capătul coridorului. Agitaţia cu totul 
neobişnuită la o oră atât de matinală fusese cea care îi 
atrăsese atenţia şi-l făcuse să se îndrepte către barieră. O 
văzu, trecând cu paşi grăbiţi, pe doctoriţa Suk, Jalanto. O 
ştia din ziua când o trimisese Odrade să-l vadă fiindcă „nu 
arăta prea bine”. Altă Cucernică Maică pusă să mă 
spioneze! 

Ahhh! Copilul Murbellei... Asta era motivul zarvei şi al 
prezenţei medicului Suk. 

Dar cine erau celelalte? Nu văzuse niciodată atâtea robe 
Bene Gesserit în locul acesta. Şi nu numai acolite. 
Cucernicele Maici erau mai numeroase decât toate celelalte 
femei care se vânturau pe culoare. Îl duceau cu gândul la 
nişte sinistre păsări de pradă. În cele din urmă văzu 
trecând o acolită care purta pe umeri un copil. Ce de 
mistere! 

Măcar dacă aş dispune de-o legătură cu Sistemele navei! 

Se sprijini de-un perete şi aşteptă, dar toată lumea sfârşi 
prin a dispărea după câte-un colţ sau în spatele unei uşi. 
Despre unele destinaţii avea o oarecare idee, însă altele 
rămâneau enigmatice. 


Pe Sfântul Profet! Venise până şi Maica Superioară în 
persoană! O văzu trecând pragul unei uşi mari prin care se 
retrăseseră cele mai multe persoane. 

Ar fi fost inutil s-o descoasă la următoarea lor întâlnire. 
Era la cheremul ei acum. 

Profetul este aici şi se află în mâini powindah! 

Văzând că nu mai apare nimeni pe coridoare, Scytale se 
întoarse în apartamentul său. Monitorul de identificare din 
faţa uşii licări la trecerea lui, dar se sili să nu se uite la el. 
Releul lor de identificare, iată cheia. Cu ce mai ştia deja, 
această slăbiciune din Sistemele navei ixiene era o sirenă 
care-i urla în urechi. 

Când va fi să trec la acţiune, vrăjitoarele nu-mi vor lăsa 
prea mult timp. 

Avea să fie o tentativă disperată. Nava şi ocupanţii ei vor 
constitui ostaticii lui. Partida trebuia câştigată în câteva 
secunde. Cine putea şti ce dispozitive secrete fuseseră 
prevăzute, din ce trape ascunse s-ar fi putut năpusti asupra 
lui aceste femei îngrozitoare? Nu putea însă îndrăzni să-şi 
asume nici un risc înainte de a fi epuizat toate celelalte căi! 
Mai cu seamă acum... Când Profetul se reîntorsese. 

Vrăjitoare viclene! Ce alte modificări vor fi adus navei? Era 
un gând care nu-i dădea pace. Mai sunt valabile 
cunoştinţele mele? 

Prezenţa lui Scytale în spatele barierei nu-i scăpase 
neobservată lui Odrade, dar deocamdată o preocupau 
altele. Lăuzia Murbellei (arhaismul îi plăcea lui Odrade) 
venise la momentul oportun pentru a-l distrage pe Idaho, 
pe care-l voia alături de ea în cursul încercării Sheeanei de 
a restabili memoria Basharului. Idaho se lăsa adesea distras 
de gândurile îndreptate către Murbella. Iar azi, cel puţin, 
era evident că Murbella n-avea să poată fi lângă el. 

Odrade rămânea în continuare vigilentă în prezenţa lui. 
Idaho era, totuşi, un mentat. 

Îl găsise, din nou, în faţa consolei sale. Când, ieşind din 
tubul de coborâre pe coridorul de acces spre apartamentul 


lui, auzise ţăcănitul releelor şi bâzâitul caracteristic al 
câmpului com, ştiuse numaidecât unde să-l caute. 

Idaho era într-o dispoziţie bizară când îl conduse în sala de 
observaţie de unde aveau să-i urmărească pe Sheeana şi 
Teg. 

Se frământă din cauza Murbellei? Sau din cauza a ceea ce 
ştie că urmează să vadă? 

Sala de observaţie era lungă şi îngustă. Trei rânduri de 
scaune fuseseră dispuse în faţa peretelui transparent în 
sens unic, comun cu încăperea secretă în care avea să se 
desfăşoare experienţa. Sala era cufundată într-o penumbră 
cenuşie, cu doar două licurigloburi mici amplasate la 
colţurile tavanului, în spatele scaunelor. 

Doi medici Suk erau prezenţi... Deşi Odrade avea îndoieli 
în privinţa eventualei lor eficacităţi. Jalanto, doctoriţa Suk 
pe care Idaho o considera cea mai competentă, rămăsese 
cu Murbella. 

Dovadă a grijii noastre. Reale, de altfel. 

Mai multe scaune pliante fuseseră aliniate de-a lungul 
peretelui transparent. În caz de urgenţă, o uşă putea fi 
deschisă spre camera secretă. 

Streggi aduse copilul pe unul dintre coridoarele 
exterioare, de unde nu se putea bănui existenţa sălii de 
observaţie, şi-l introduse în mica odaie amenajată conform 
instrucţiunilor date de Murbella. Mobilierul era cel al unui 
dormitor obişnuit, cu câteva lucruri ale lui Teg, aduse din 
camera lui şi altele provenind din apartamentele ocupate 
de Idaho şi Murbella. 

Un bârlog, îşi spuse Odrade. Locul avea un aspect 
întrucâtva sordid, mai ales din cauza dezordinii deliberate 
ce caracteriza îndeobşte locuinţa lui Idaho - haine aruncate 
neglijent pe un scaun, o pereche de sandale zăcând într-un 
colţ... Salteaua care ţinea loc de pat era una pe care o 
folosiseră Idaho şi Murbella. Când o examinase, cu puţin 
timp înainte, Odrade remarcase mirosul specific, ca de 


salivă, al intimităţii sexuale. Era un alt factor menit să 
acţioneze asupra subconştientului lui Teg. 

Aici e obârşia filonului sălbatic, a acelor imbolduri pe care 
nu putem să le suprimăm. Ce cutezanţă, să credem că le-am 
putea controla. Dar trebuie. 

Când Streggi dezbrăcă băiatul şi-l lăsă gol, pe saltea, 
Odrade simţi cum i se accelerează pulsul. Îşi trase scaunul 
puţin mai în faţă, conştientă că tovarăşele ei Bene Gesserit 
îi imitau gestul. 

Cerule! Gândi. Oare nu suntem altceva decât nişte 
perverse care se uită prin gaura cheii? 

Asemenea gânduri erau necesare într-un moment ca 
acesta, dar se simţea diminuată din cauza lor. Pierdea ceva 
prin această intruziune. Raţionament câtuşi de puţin Bene 
Gesserit. Dar cât se poate de uman! 

Duncan adoptase o atitudine de indiferenţă studiată, o 
poză uşor de recunoscut. Prea mult subiectivism în 
gândurile sale pentru a funcţiona normal pe modul 
mentatic. Adică exact ce voia ea de la el în acest moment. 
Mistica participării. Orgasmul ca energizant. Bell 
identificase corect fenomenul. 

Adresându-se uneia dintre cele trei Instructoare de lângă 
ea, alese anume pentru forţa lor fizică, dar prezente, oficial, 
ca simple observatoare, Odrade spuse: 

— Ghola-ul doreşte să-şi redobândească amintirile 
anterioare, dar, în acelaşi timp, se teme cumplit de acest 
lucru. E principala barieră care trebuie înlăturată. 

— Vax! Interveni Idaho. Ştiţi ce lucrează în favoarea 
noastră în clipa de faţă? Maică-sa a fost Bene Gesserit şi i-a 
dat Învățătura Profundă: Cât de probabil e faptul ca ea să fi 
omis să-l protejeze contra Impregnatoarelor voastre? 

Odrade se răsuci brusc spre el. Mentat? Nu; se întorsese 
doar în trecutul său recent, retrăindu-l şi făcând 
comparații. Referirea la Impregnatoare, însă... Aşa să-i fi 
redat prima lui „coliziune sexuală” cu Murbella amintirile 


tuturor vieților sale de ghola? Rezistenţa profundă la 
Impregnare? 

Instructoarea căreia i se adresase Odrade preferă să 
ignore intervenţia impertinentă a lui Idaho. Ca şi colegele 
ei, citise materialul de la Arhive când Bellonda le explicase 
care era rolul lor. Toate trei ştiau că ar fi putut fi nevoite să 
omoare copilul-ghola. Poseda puteri periculoase pentru ele? 
Observatoarele n-aveau să ştie, decât în măsura în care 
încercarea Sheeanei avea (sau n-avea) să reuşească. 

— Streggi i-a spus pentru ce l-a adus aici, i se adresă 
Odrade lui Idaho. 

— Ce anume i-a spus? Vru să ştie Idaho. 

Tonul poruncitor pe care-l folosise cu Maica Superioară îi 
atrase priviri aprige din partea Instructoarelor. 

Odrade răspunse cu deliberată blândeţe în glas: 

— I-a spus că Sheeana va încerca să-i restabilească 
memoria. 

— Şi el ce-a zis? 

— De ce nu Duncan Idaho?” 

— Răspunsul ei a fost cinstit? 

Profită ca să-mi plătească o poliţă, gândi Odrade. 

— Cinstit, dar fără să dezvăluie nimic. Streggi i-a spus că 
Sheeana cunoaşte o metodă mai bună şi că tu ai fost de 
acord. 

— Uită-te la el! Nici măcar nu se mişcă. Sper că nu l-aţi 
drogat! 

Le privi la rândul lui aprig pe Instructoare. 

— N-am fi îndrăznit, răspunse Odrade. E doar profund 
introspectiv. N-ai uitat, cred, că asta e o condiţie 
indispensabilă. Idaho se lăsă pe spate în scaunul său, 
punând capul în piept. 

— Murbella nu contenea să repete: „E doar un copil, doar 
un Copil. „ Ştii că am avut şi-o ceartă din cauza asta. 

— Iar argumentul tău a fost întemeiat. Basharul nu era un 
copil. Noi pe Bashar îl redeşteptăm. 


— Sper, rosti Idaho ridicând o mână şi încrucişând două 
degete. 

Odrade făcu ochii mari, privind degetele încrucişate. 

— Nu ştiam că eşti superstiţios, Duncan. 

— M-aş ruga şi lui Dur, dacă aş crede că poate fi de vreun 
ajutor. 

N-a uitat suferinţa propriei sale redeşteptări. 

— Nu arăta prea multă compasiune, murmură el. 
Retrimite-i tot timpul mingea. Obligă-l să privească în el 
însuşi. Trebuie să-i provoci mânia. 

Erau cuvinte din propria sa experienţă. Brusc, izbucni: 

— Poate că asta-i ideea cea mai stupidă pe care-am avut-o 
vreodată. Ar trebui să plec de-aici, să stau cu Murbella. 

— Eşti în bună companie cu noi, Duncan. lar Murbellei n-ai 
cu ce să-i fii de folos în momentul ăsta. Priveşte! 

Teg sărise de pe saltea şi privea ţintă ochii com din tavan. 

— Nu vine nimeni să mă ajute? Întrebă el cu mai multă 
disperare în glas decât era de aşteptat în acest stadiu. 
Unde-i Duncan Idaho? 

Odrade puse o mână pe braţul lui Idaho când el dădu să se 
ridice din scaun. 

— Rămâi pe loc, Duncan. Nici lui nu-i poţi fi de folos. Nu 
încă. 

— Nu-mi spune nimeni ce am de făcut? Răsună din nou 
vocea subţire, nesigură, a lui Teg. Ce-aveţi de gând? 

Era replica pe care-o aşteptase Sheeana pentru a intra în 
odaie printr-o uşă secretă din spatele lui Teg. 

— Am venit. 

Sheeana purta doar o robă azurie de borangic, aproape 
transparentă, care i se lipi de trup în timp ce ocolea 
salteaua pentru a veni în faţa lui Teg. 

Băiatul o privi năuc. Asta era o Cucernică Maică? Nu 
văzuse niciuna înveşmântată astfel. 

— Dumneata ai să-mi restabileşti memoria? 

Îndoială şi disperare în glasul iui. 

— Te voi ajuta să ţi-o regăseşti singur. 


Spunând acestea, Sheeana îşi dezbrăcă roba şi-o azvârli 
departe de ea. Veşmântul pluti spre podea ca un uriaş 
fluture siniliu. 

— Ce faci? Întrebă Teg uitându-se lung la ea. 

— Tu ce crezi că fac? 

Sheeana se aşeză lângă el şi-i puse o mână pe penis. 

Teg înclină capul de parcă i-l apăsase cineva în jos şi privi 
erecţia incipientă din mâna ei. 

— De ce faci asta? 

— Nu ştii? 

— Nu! 

— Basharul ar şti. 

EI ridică ochii spre faţa atât de aproape de-a lui. 

— Ştii şi dumneata! De ce nu vrei să-mi spui? 

— Nu sunt memoria ta! 

— De ce murmuri aşa? 

Sheeana îşi lipi buzele de gâtul lui. Murmurul ei se auzea 
clar în sala de observaţie. Murbella îl numea 
„intensificator”, un stimul menit să creeze un efect de 
retroacţiune la răspunsul sexual. Murmurul crescu în 
intensitate. 

— Ce faci? 

Fusese aproape un țipăt, în clipa în care Sheeana îl aşeza 
călare deasupra ei şi începu să-şi unduiască trupul, 
masându-i şalele. 

— Răspunde-mi, fir-ai afurisită! 

Un țipăt în toată puterea cuvântului, de data aceasta. 

De unde i-o fi venit „fir-ai afurisită „? Se întrebă Odrade. 

Sheeana îl strecură în ea. 

Gura lui Teg formă un „ooooh” mut. 

Observatorii o văzură pe Sheeana concentrându-se asupra 
privirii lui, dar ea îl „urmărea” şi cu alte simţuri. 

Fii atentă la contracția coapselor lui, la semnele de 
vagotomie şi, mai cu seamă, la momentul în care încep săi 
se închidă la culoare areolele. Când ajunge la acest stadiu, 
menţine-l până când vezi că i se dilată pupilele. 


— Impregnatoare! 

Strigătul lui Teg îi făcu să tresară pe toţi cei din sala de 
observaţie. 

Teg izbea cu pumnii în umerii Sheeanei. În spatele 
peretelui transparent, toată lumea observă zbaterea 
spasmodică a pleoapelor lui în timp ce se balansa înainte şi 
înapoi, ca şi cum ceva se lupta să iasă din el. 

Odrade sări în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Exact ce-am prezis eu, rosti Idaho, rămânând aşezat. 

Sheeana îl îmbrânci pe Teg pentru a scăpa de unghiile lui. 
Băiatul zbură la podea, dar se ridică şi se răsuci cu o 
rapiditate care-i năuci pe observatori. Preţ de câteva clipe 
lungi, Sheeana şi Teg se priviră în ochi. Încet, el îşi îndreptă 
spatele şi abia în momentul acela cobori privirea spre 
propriu-i trup. În momentul următor îşi strămută atenţia la 
braţul stâng, pe care-l ţinea ridicat. Apoi se uită, rând pe 
rând, la tavan şi la fiecare perete al camerei. Din nou, îşi 
examină corpul. 

— Pe toţi demonii din fundul iadului, ce... 

Aceeaşi voce subţire, de copil, dar cu o stranie intonaţie 
matură. 

— Bun venit, Bashare-ghola, rosti Sheeana. 

— Ai încercat să mă Impregnezi! Izbucni el mânios. Crezi 
că maică-mea nu m-a învăţat cum să mă apăr? (Apoi 
expresia feţei i se schimbă dintr-o dată.) Ghola? 

— Unii preferă să te considere clon. 

— Cine eşti?... Sheeana! 

Se răsuci brusc, făcând ochii roată. Încăperea fusese 
aleasă pentru intrarea ei secretă. Nu se vedea nici o uşă. 

— Unde suntem? Întrebă el. 

— La bordul non-navei pe care-ai dus-o pe Dune cu puţin 
timp înainte de-a fi ucis acolo. 

Sheeana continua să respecte instrucţiunile primite. 

— Ucis... 


Din nou, el îşi privi mâinile. Observatorii avură impresia că 
văd cum cad ecranele impuse de ghola amintirilor sale. 

— Am fost ucis... pe Dune? 

— Aproape tânguitor. 

— Comportându-te eroic până în ultima clipă, spuse 
Sheeana. 

— Şi... Oamenii pe care i-am luat de pe Gammu... au fost... 

— Onoratele Matres au vrut să facă din Dune un exemplu. 
Nu mai e decât un glob fără viaţă, carbonizat. 

Furia schimonosi trăsăturile lui Teg. Se aşeză şi-şi 
încrucişă picioarele, punând un pumn încleştat pe fiecare 
genunchi. 

— Da... Am citit asta în cronica vieţii... Mele. 

Din nou, privirea lui se îndreptă spre Sheeana. Ea şedea 
pe saltea, nemişcată. Acest plonjon vertiginos în abisul 
memoriei nu putea fi înţeles cu adevărat decât de cineva 
care trecuse prin Agonie. Era esenţial, acum, ca ea să 
păstreze o tăcere absolută. 

— Nu interveni cu nimic, Sheeana, şopti Odrade. Lasă 
lucrurile să evolueze de la sine. Lasă-l să rezolve totul el 
singur. 

Le făcu un semn scurt cu mâna celor trei Instructoare. 
Acestea se ridicară şi se postară în dreptul uşii de acces, 
rămânând însă cu ochii la Maica Superioară, nu la camera 
secretă. 

— Mi se pare straniu să mă consider subiect de istorie, 
murmură leg. 

Vocea îi rămânea de copil, dar cu aceeaşi intonaţie matură. 
Închisese ochii şi respira adânc. 

În sala de observaţie, Odrade se lăsă pe spătarul scaunului 
şi întrebă: 

— Ai remarcat ceva deosebit, Duncan? 

— Când l-a îmbrâncit Sheeana, s-a întors cu o rapiditate 
pe care n-am mai văzut-o decât la Murbella. 

— Chiar mai rapid. 


— Poate că... E din cauza trupului său mai tânăr şi a 
antrenamentului prana-bindu început de timpuriu. 

— E altceva. Tu însuţi ne-ai atras atenţia, Duncan. Un 
factor necunoscut în celulele marcatoare ale Atreizilor. 

Odrade le aruncă o privire Instructoarelor care-o 
observau şi scutură din cap. Nu. Nu încă. 

— Afurisita de maică-sa, reluă ea, l-a supus la o 
condiţionare hipnotică de protecţie contra 
Impregnatoarelor şi ne-a ascuns asta. 

— Dar uite ce ne-a oferit în schimb, zise Idaho. Un mijloc 
mai eficace de restabilire a memoriei originale. 

— Ar fi trebuit să descoperim asta singure! Făcu Odrade, 
furioasă pe ea însăşi. Scytale pretinde că tleilaxu utilizau 
durerea şi confruntarea. Mă întreb. 

— Întreabă-l pe el. 

— Nu-i chiar aşa simplu. Dreptvorbitoarele noastre nu 
sunt sigure în privinţa lui. 

— E un maestru în arta disimulării. 

— Cu ce ocazie l-ai studiat? 

— Dar! Ai uitat că acum am acces la înregistrările ochilor 
com? 

— Ştiu, însă... 

— La dracu'! Mai bine-ai fi atentă la leg! Priveşte-l! Ce se 
întâmplă? 

Odrade îşi strămută brusc atenţia la copil. Teg îşi ţinea 
privirea aţintită spre ochii com, cu o expresie de cumplită 
încordare. 

Pentru el, totul se petrecuse ca şi cum ar fi fost trezit 
brusc din somn, în plin conflict militar, scuturat de mâna 
unui aghiotant. Ceva cerea neapărat atenţia lui! Îşi amintea 
că şedea în postul de comandă al non-navei, având-o alături 
pe Dar, în picioare, cu o mână pe ceafa lui. Îl scărpina? Avea 
ceva urgent de făcut! Ce? Corpul lui era o sursă de senzaţii 
bizare. Gammu... lar acum se aflau pe Dune şi... Amintiri 
diferite îi reveneau, încetul cu încetul. Copilăria în 


Canonicat... Şi Dar, care era... Era... Alte amintiri îşi făceau 
loc. Au încercat să mă Impregneze! 

Şuvoiul percepţiilor sale se învolbura în jurul acestui gând, 
ca un torent ce întâlneşte în calea sa o stâncă. 

— Dar! Eşti acolo? Ştiu că eşti acolo! 

Odrade se înfundă în scaun şi-şi apucă bărbia în mână. Ei, 
şi-acum? 

— Mamă! Strigă Ted. 

Şi pe ce ton acuzator! 

Odrade atinse o tastă trans de pe marginea scaunului. 

— Bună, Miles. Mergem să dăm o raită prin livadă? 

— Să lăsăm joaca, Dar. Ştiu pentru ce aveţi nevoie de 
mine. Ţin, totuşi, să te avertizez: violenţa propulsează la 
putere oameni cel mai adesea nepotriviţi. De parcă n-ai şti 
asta! 

— Tot loial Comunităţii Surorilor, Miles, în ciuda a ceea ce 
am încercat? 

Teg o privi pieziş pe Sheeana, atentă la fiecare mişcare a 
lui. 

— Tot câinele vostru credincios. 

Odrade îi aruncă o privire acuzatoare lui Idaho, care 
zâmbea. „Iu şi poveştile tale afurisite!” 

— În regulă, Miles, gata cu joaca, dar trebuie să ştiu 
adevărul în legătură cu Gammu. Se zice că te mişcai mai 
iute decât puteai fi urmărit cu ochii. 

— E adevărat. 

Intonaţie neutră, indiferentă. 

— Şi adineaori... 

— Corpul meu actual e prea mic pentru a suporta sarcina. 

— Dar ai... 

— Mi-am consumat toată energia dintr-un foc şi acum mor 
de foame. 

Odrade îl întrebă din priviri pe Idaho. El dădu afirmativ 
din cap. leg spunea adevărul. 

Odrade le făcu semn Instructoarelor să-şi reia locul pe 
scaune. Maicile şovăiră înainte de a-i da ascultare. Ce le 


spusese Bell? 

Teg nu terminase. 

— Să-mi spui dacă mă înşel, fiica mea. De vreme ce, în 
ultimă instanţă, fiecare individ este răspunzător în fata 
propriului său eu, formarea acelui eu nu cere cea mai mare 
grijă şi cea mai mare atenţie? 

Afurisita de maică-sa l-a învăţat tot! 

— Îmi cer scuze, Miles. N-am ştiut cât de bine te-a pregătit 
mama ta. 

— A cui a fost ideea? Întrebă Teg, privind spre Sheeana. 

— A mea, Miles, răspunse Idaho. 

— Ah, eşti şi tu acolo? 

Noi amintiri îi reveniră, pic cu pic. 

— Şi n-am uitat suferinţa pe care mi-ai pricinuit-o când mi- 
ai restabilit memoria, spuse Idaho. 

Cuvintele lui avură darul să-l calmeze pe Teg. 

— S-a marcat, Duncan. Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. (Se 
uită la difuzorul care transmitea vocile celor din sala de 
observaţie.) Cum e aerul acolo, la vârf, Dar? Destul de 
rarefiat pentru gustul tău? 

Ce idee ridicolă! Gândi ea. Şi ştie asta. Rarefiat? Nu-i 
rarefiat deloc. Aerul era, dimpotrivă, îngreunat de 
respiraţia tuturor celor care-o înconjurau - inclusiv a celor 
ce voiau să se împărtăşească din importanta ei - a celor cu 
idei (uneori, cu ideea ca s-ar descurca mai bine dacă ar fi în 
locul ei), a celor care întindeau mâna pentru a oferi sau 
pentru a cere. Rarefiat, într-adevăr! Dar simţea că Teg 
voise să-i spună ceva special. Ce anume? 

Câteodată trebuie să mă comport ca o autocrată! 

Se auzea spunându-i aceste cuvinte în cursul uneia dintre 
plimbările lor prin livezi, explicându-i ce însemna „autocrat” 
şi adăugând: Am puterea şi sunt obligată s-o folosesc. Asta 
mă sâcâie îngrozitor. 

Ai puterea, atunci foloseşte-o! Iată ce încerca să-i spună 
Basharul mentat. Ucide-mă sau eliberează-mă, Dar. 


Încercă, totuşi, să câştige timp, deşi ştia că el îşi va da 
seama. 

— Miles, Burzmali e mort, dar a păstrat în rezervă, aici, o 
forţă de elită instruită de el însuşi. Cei mai buni... 

— Nu mă lua cu fleacuri! 

Ce voce autoritară, de comandant! Iot subţire şi piţigăiată, 
dar toate celelalte atribute esenţiale erau prezente. 

Fără a fi primit ordin, Instructoarele se întoarseră în faţa 
uşii. Odrade le făcu semn, furioasă, să se dea la o parte. Şi 
în clipa aceea înţelese că decizia ei era deja luată. 

— Daţi-i hainele şi scoateţi-l de-acolo, zise ea. Spuneţi-i lui 
Streggi să vină aici. 

Primele cuvinte pe care le pronunţă Teg când trecu pragul 
sălii de observaţie o alarmară pe Odrade şi o făcură să se 
întrebe dacă nu cumva comisese o greşeală. 

— Şi dacă refuz să port bătălia aşa cum vreţi voi? 

— Dar ai spus... 

— Am spus multe la viaţa... la vieţile mele. Bătăliile n-au 
contribuit niciodată la întărirea simțului moral, Dar. 

Odrade (ca şi Taraza) îl auzise nu o dată pe Bashar 
expunându-şi ideile asupra acestui subiect: Războaiele lasă 
în urma lor un reziduu de genul „mănâncă, bea şi 
veseleşte-te”, care, adesea, conduce în mod inexorabil la o 
prăbuşire morală. 

Era adevărat, dar nu ştia ce avea el în cap cândîi 
reamintea asta. Pentru fiecare combatant care se întoarce 
acasă cu sentimentul unui destin nou („Am supravieţuit; 
asta trebuie să fi fost vrerea Domnului”), există numeroşi 
alţii care abia îşi îneacă amărăciunea şi sunt gata să cedeze 
la orice soluţie facilă, sub pretextul că au văzut destule în 
timpul războiului. 

Erau cuvintele lui Teg, însă corespundeau şi convingerilor 
ei. 

Streggi intră în grabă, dar, înainte de-a apuca să 
vorbească, Odrade îi făcu semn să stea deoparte şi să 
aştepte în tăcere. 


Pentru prima oară, acolita se încumetă să nu-i dea 
ascultare Maicii Superioare. 

— Duncan trebuie să ştie că mai are o fată. Mama şi 
copilul se simt foarte bine. (Apoi, întorcându-se spre Teg:) 
Bună, Miles. 

Abia după asta Streggi se retrase în fundul sălii şi rămase 
tăcută. 

Se comportă mai bine decât am nădăjduit, gândi Odrade. 

Idaho se lăsă pe spate în scaun, mai destins, dar abia acum 
conştient de starea de tensiune care-l împiedicase să 
evalueze cu o eficacitate deplină evenimentele la care 
asistase. 

Teg răspunse cu un semn din cap la salutul lui Streggi, dar 
i se adresă lui Odrade: 

— Mai sunt ceva cuvinte de şoptit la urechea lui 
Dumnezeu? (Era esenţial să capteze atenţia generală şi 
conta pe faptul că Odrade va observa.) Dacă nu, îţi 
reamintesc că sunt hămesit. 

Odrade îi făcu un semn lui Streggi şi o auzi pe acolită 
ieşind. Înţelegea încotro bătea Teg. Şi, într-adevăr, acesta 
urmă: 

— Poate că aţi lăsat cu adevărat o cicatrice, de data asta. 

Era o săgeată îndreptată împotriva pretenţiei Comunităţii 
Surorilor conform căreia: „Noi nu lăsăm niciodată să se 
acumuleze cicatrice în trecutul nostru. Adesea, cicatricele 
ascund mai mult decât dezvăluie. , 

— Unele cicatrice dezvăluie mai mult decât ascund, rosti el 
şi se uită la Idaho. Nu-i aşa, Duncan? 

De la mentat la mentat. 

— Mă simt de parcă aş fi picat în mijlocul unei discuţii mai 
vechi, spuse Idaho. 

Teg se întoarse din nou spre Odrade. 

— Vezi, fiica mea? Un mentat ştie să recunoască o discuţie 
veche atunci când o aude. Vă lăudaţi, toate, că ştiţi ce se 
cere de la voi la fiecare cotitură, dar monstrul ce pândeşte 
la această cotitură e unul pe care l-aţi creat chiar voi! 


— Maică Superioară! 

Era una dintre Instructoare, care nu mai suporta să i se 
vorbească astfel Maicii Superioare. 

Odrade n-o băgă în seamă. Simţea o mâhnire adâncă şi 
neîndurătoare. Prezenţa Interioară a lui Taraza îşi amintea 
controversa: Suntem modelate de relaţiile Bene Gesserit. 
Acestea ne tocesc în felul lor aparte. Oh, sigur că suntem 
capabile să tăiem fără zăbavă şi în carne vie atunci când e 
nevoie, dar asta nu-i decât o altă formă de tocire. 

— N-am de gând să contribui la tocirea voastră, declară 
Teg. Aşadar, îşi amintea şi el. 

Streggi reapăru cu un castron aburind, o fiertură cafenie 
în care pluteau bucăţi de carne. Teg se aşeză pe podea, cu 
castronul pe genunchi şi începu să înfulece, lingură după 
lingură, cu mişcări grăbite. 

Odrade rămase tăcută, îndreptându-şi gândurile încotro le 
dirijase Teg. Cucernicele Maici se închideau într-o cochilie 
dură, pe suprafaţa căreia tot ce venea din exterior (inclusiv 
sentimentele) se afişa asemenea proiecţiilor. Murbella avea 
dreptate. Trebuia ca surorile să reînveţe trăirea 
sentimentelor. Dacă rămâneau în continuare simple 
observatoare, erau condamnate. 

I se adresă lui leg: 

— Nu ţi se va cere să ne toceşti. 

Atât Teg cât şi Idaho percepură şi altceva în glasul ei. Teg 
lăsă jos castronul gol, dar cel care vorbi primul fu Idaho. 

— Chestiune de cultură, rosti el. 

Teg era cu totul de acord. Surorile se arătau rareori 
impulsive. Chiar şi în momente de mare pericol, reacţiile lor 
erau întotdeauna ordonate. Depăşeau ceea ce majoritatea 
oamenilor înţelegea prin cultură. Surorile nu erau într-atât 
motivate de visuri de putere, cât de propriile lor teluri pe 
termen lung, o combinaţie de acţiune nemijlocită şi bizuire 
pe o memorie aproape nelimitată. Cu alte cuvinte, Odrade 
urmărea un plan bine gândit. Teg aruncă o privire spre 
Instructoarele care stăteau cu ochii pe el. 


— Eraţi pregătite să mă ucideţi, spuse. 

Nu-i răspunse nimeni. Nu era nevoie. Toată lumea 
recunoscuse proiecția mentatică. 

Teg se întoarse şi privi încăperea în care îşi redobândise 
memoria. Sheeana dispăruse. Noi amintiri şuşoteau la 
hotarul spiritului său conştient. Aveau să-i vorbească la 
timpul potrivit. Corpul acesta mic, însă... Asta era o 
dificultate. Şi Streggi... Întoarse privirea la Odrade. 

— Ai fost mai iscusită decât îţi închipui. Dar mama mea... 

— Nu cred că a anticipat asta, spuse Odrade. 

— Nu... Nu era chiar atât de Atreides. 

Un cuvânt încărcat de electricitate în actualele 
circumstanţe. Făcu să se aştearnă în sală o tăcere de un fel 
aparte. Instructoarele se apropiară pe nesimţite. 

Maică-sa, mereu maică-sa! 

Teg ignoră mişcarea insidioasă a Instructoarelor. 

— Ca să răspund la întrebările pe care încă nu mi le-ai 
pus, reluă el, nu pot să explic ce mi s-a întâmplat pe 
Gammu. Viteza mea fizică şi mentală desfide orice 
explicaţie. Dacă aş avea talia şi energia necesare, aş putea, 
într-o singură clipire de-a voastră, să părăsesc această 
încăpere şi să fiu pe cale să ies din navă. Oh! (Ridică o 
mână.) Rămân câinele vostru credincios, nu vă temeţi. Am 
să fac ce vreţi, însă poate că nu tocmai cum vă imaginaţi 
voi. 

Odrade observă stupefacţia de pe feţele Surorilor ei. 

Ce-am slobozit asupră-ne? 

— Suntem în măsură să împiedicăm orice fiinţă să 
părăsească această navă, zise ea. Poate că eşti rapid, dar 
mă îndoiesc că ai putea fi mai rapid decât flăcările care te- 
ar înghiţi în clipa în care ai încerca să ieşi din navă fără 
îngăduinţa noastră. 

— Am să ies când voi socoti eu că e timpul şi cu îngăduinţa 
voastră. Care e cifra efectivelor de elită ale lui Burzmali 
despre care vorbeai adineaori? 


— Aproape două milioane, răspunse Odrade, luată prin 
surprindere. 

— Aşa de multe! 

— Avea de peste două ori mai mulţi oameni sub ordinele 
sale, pe Lampadas, când i-au nimicit Onoratele Matres. 

— Va trebui să fim mai dibaci decât sărmanul Burzmali. 
Ce-ar fi să mă lăsaţi să discut în linişte despre asta cu 
Duncan? Asta-i motivul pentru care ne ţineţi prin preajmă, 
nu-i aşa? Specialitatea noastră! (Aruncă o privire 
zâmbitoare ochilor com din tavan.) Sunt încredinţat că veţi 
studia cu de-amănuntul discuţia noastră înainte de-a 
aproba ceva. 

Odrade şi celelalte Surori schimbară priviri care 
însemnau: Ce altceva am putea face? 

În timp ce se ridica, Odrade îi spuse lui Idaho: 

— lată o excelentă problemă pentru un mentat 
Dreptvorbitor! După plecarea femeilor, Teg se săltă pe un 
scaun şi privi camera goală din spatele peretelui 
transparent. Experienţa fusese dură şi-şi simţea încă inima 
bătând cu putere de pe urma încercării. 

— Straşnic spectacol, rosti el. 

— Am văzut şi mai bune, răspunse pe cel mai sec ton 
Idaho. 

— Ce mi-ar prii acum ar fi un pahar zdravăn de 
marinărească, dar mă îndoiesc Că acest trup de copil ar 
putea să-l suporte. 

— Bell va vrea să stea de vorbă cu Dar de îndată ce va 
ajunge în Sectorul Central, spuse Idaho. 

— Ducă-se-n fundul iadului Bell! Ceea ce avem de făcut 
este să le dezamorsăm pe aceste Onorate Matres înainte 
de-a ne descoperi. 

— Iar viteazul Bashar are un plan numai bun. 

— Fir-ar afurisit de titlu! 

Idaho inspiră scurt, şocat. 

— Am să-ţi povestesc ceva, Duncan! Reluă Teg cu voce 
înfrigurată. Într-o zi, când soseam la o întrevedere 


importantă cu nişte inamici potenţiali, l-am auzit pe un 
aghiotant care îmi anunţa sosirea: „A venit Basharul. „ A 
fost cât pe ce să mă împiedic, surprins de abstracţie. 

— Pata mentatică. 

— Exact. Dar ştiam că acest titlu mă îndepărta de ceva ce 
nu-mi puteam îngădui să pierd. Bashar? Eram mai mult 
decât atât! Eram Miles Teg, cu numele pe care mi-l 
dăduseră părinţii mei. 

— Ai intrat în angrenajul numelor! 

— Întocmai. Şi mi-am dat seama că numele meu se afla la 
distanţă de ceva şi mai primordial. Miles Teg? Nu, era ceva 
mai profund decât asta. O auzeam pe mama mea spunând: 
„Oh, ce bebeluş dulce!” Iată-mă, aşadar, cu un alt nume: 
Bebeluş Dulce. 

— Ai coborât şi mai adânc? Întrebă Idaho, fascinat dintr-o 
dată. 

— Eram prins. Un nume duce la alt nume care duce la alt 
nume care duce la nici un nume. Când am intrat în sala 
aceea, unde avea loc o întrevedere importantă, eram cineva 
fără nume. [i-ai asumat vreodată un asemenea risc? 

— O singură dată, admise Idaho cu reticenţă. 

— Ni se întâmplă tuturor măcar o dată. Mă aflam, deci, 
acolo. Mă documentasem în prealabil. Studiasem bine 
dosarele, aveam referinţe despre toţi cei prezenţi în jurul 
acelei mese -fizionomii, nume, titluri, plus întregul context 
al situaţiei. 

— Dar, de fapt, nu erai acolo. 

— Oh, vedeam chipurile atente care mă măsurau, evaluau, 
se frământau. Dar ei nu ştiau cine eram! 

— Şi asta îţi conferea sentimentul unei mari puteri? 

— Exact lucrul despre care am fost avertizaţi în şcoala de 
mentaţi. Îmi puneam întrebarea: „Acesta e Spiritul Primei 
Deşteptări?” Să nu râzi. E o întrebare chinuitoare. 

— Aşadar, ai coborât şi mai adânc? 

Captivat de ce-i spunea Teg, Idaho ignora semnalele de 
avertisment care clipeau la marginile spiritului său 


conştient. 

— O, da. Şi m-am pomenit în faimoasa „Sală a Oglinzilor”, 
care ne-a fost descrisă şi de care am fost preveniţi să ne 
ferim. 

— Iar atunci ţi-ai amintit cum să ieşi şi... 

— Amintit? Înţeleg că ai fost şi tu acolo. Memoria a fost cea 
care te-a scos la liman? 

— M-a ajutat. 

— Ei bine, în pofida avertismentelor, eu am mai zăbovit un 
pic. Mi-am văzut „eul eurilor”, cu permutări infinite. 
Reflecţii de reflecţii, la nesfârşit. 

— Fascinaţia exercitată de „miezul ego-ului”. Sunt afurisit 
de puţini cei care izbutesc să scape din acest abis. Ai avut 
noroc. 

— Nu-s sigur că-i vorba de noroc. Ştiam că trebuie să 
existe o Primă Conştiinţă, o Deşteptare... 

— Care descoperă că nu-i prima. 

— Dar eu voiam să găsesc eul care se află la rădăcina 
eului! 

— Cei prezenţi la întrunirea aceea n-au remarcat nimic 
ciudat la tine? 

— Am aflat, mai pe urmă, că avusesem permanent o 
expresie împietrită, care nu lăsase să răzbată la suprafaţă 
nimic din toată acea gimnastică mentală. 

— N-ai rostit nici o vorbă? 

— Eram, pur şi simplu, amuţit. Dar ei au interpretat asta 
drept „reticenţa de aşteptat din partea Basharului”. lată la 
ce-i bună reputaţia. 

Idaho fu cât pe ce să zâmbească, dar îşi aduse aminte de 
ochii com. Înţelese numaidecât cum aveau sa interpreteze 
câinii de pază aceste dezvăluiri. Talentul eratic prezent la 
un descendent periculos al Atreizilor! Surorile cunoşteau 
fenomenul oglinzilor. Oricine scăpa cu mintea întreagă era, 
în mod automat, suspect. Ce-i arătaseră lui Teg oglinzile? 

Ca şi cum ar fi auzit periculoasa întrebare, Teg spuse: 


— Eram prizonier şi-mi dădeam seama de asta. Mă şi 
vedeam sub forma unei vegetale ţintuite la pat, dar nu-mi 
păsa. Oglinzile erau singurul meu univers, până în clipa în 
care, asemeni unui obiect care iese la suprafaţa apei, am 
văzut ivindu-se făptura mamei mele. Arăta, mai mult sau 
mai puţin, cum arătase chiar înaintea morţii. 

Idaho inspiră tremurat. Îşi dădea seama Teg ce le 
dezvăluise în clipa aceasta ochilor com? 

— Surorile or să-şi imagineze acum că sunt cel puţin un 
potenţial Kwisatz Haderach, continuă Teg. Un nou 
Muad'Dib. Vax! 

— Cum îţi place ţie să spui, Duncan. Nici tu, nici eu nu ne- 
am asuma un asemenea risc. Ştim ce-a creat el şi nu 
suntem proşti! 

Idaho era incapabil să-şi înghită nodul din gât. Aveau 
Surorile să accepte cele spuse de Teg? Rostea adevărul, 
desigur, dar... 

— Mama m-a prins de mână, urmă Teg. Îi simţeam mâna! 
Mama mea a fost cea care m-a scos din Sala Oglinzilor. Mă 
aşteptam s-o văd alături de mine când m-am pomenit 
şezând la masa de conferinţă. Mâna îmi mai tremura încă în 
urma atingerii ei, dar ea dispăruse. Ştiam precis asta. Mi- 
am venit în fire şi m-am concentrat asupra negocierilor. 
Comunitatea Surorilor avea de câştigat câteva avantaje 
importante şi le-am obţinut pe toate. 

— Ceva implantat de mama ta în... 

— Nu! Am văzut-o exact aşa cum Cucernicele Maici au 
acces la Celelalte Memorii. A fost felul ei de a-mi spune: „De 
ce naiba îţi pierzi vremea aici când ai atâta treabă de 
făcut?” Ea nu m-a părăsit niciodată, Duncan. Trecutul nu ne 
părăseşte niciodată, pe niciunul dintre noi. 

Brusc, Idaho întrevăzu scopul din spatele acestui lung 
recital al lui Teg. Onestitate şi sinceritate, într-adevăr! 

— Ai acces la o Altă Memorie! 

— Nicidecum! N-am acces decât la ce are acces oricine în 
cazuri de urgenţă. Sala Oglinzilor a fost un caz de urgenţă, 


care mi-a permis să văd şi să simt existenţa unei surse de 
ajutor. Dar nu am câtuşi de puţin intenţia să mă mai întorc 
acolo! 

Idaho acceptă explicaţia. Majoritatea mentaţilor riscau un 
singur plonjon în Infinit şi se lămureau asupra caracterului 
tranzitoriu al numelor şi-al titlurilor; relatarea lui Teg însă 
reprezenta mult mai mult decât o simplă declaraţie despre 
natura fluidă sau încremenită a Timpului. 

— Mi-am spus că ar fi vremea să ne prezentăm Bene 
Gesseritului aşa cum suntem în realitate, zise 'Teg. Surorile 
trebuie să ştie până la ce punct pot să se încreadă în noi. 
Avem de lucru şi am pierdut destul timp cu stupidităţi. 

Păstraţi-vă energiile pentru cei care vă fortifică. 
Cheltuirea energiei pentru cei slabi nu vă poate duce decât 
la pierzanie. (Precept OM.) Comentariu B. G.: Cine judecă? 

Dosarul Dortujla. 

ÎN ZIUA în care fu anunţată întoarcerea lui Dortujla, nimic 
nu mersese bine pentru Odrade. O consfătuire referitoare 
la armament, cu Teg şi Idaho, se încheiase fără a se lua nici 
o decizie. Simţise, tot timpul cât discutaseră, ameninţarea 
Furiei cu toporul şi ştia că asta îi influenţa reacţiile. 

În cursul după-amiezei, şedinţa de lucru cu Murbella se 
rezumase la vorbe, vorbe şi iar vorbe. Murbella nu reuşea 
să se despotmolească din problemele ei filosofice. Un impas 
cum rareori îi fusese dat lui Odrade să întâlnească. 

Acum, în fapt de seară, stătea în colţul terasei de la 
periferia de vest a Sectorului Central. Era unul dintre 
locurile ei preferate, dar prezenţa lui Bellonda alături de ea 
o văduvea de liniştea pe care nădăjduise s-o găsească aici. 

Sheeana, dând de ele, o întrebă pe Odrade: 

— E adevărat că i-ai dat Murbellei libertatea de a părăsi 
nava? 

— Poftim! Izbucni Bellonda, pentru care aceasta era una 
dintre temerile profunde. 

— Bell! Îi tăie elanul Odrade, arătând cu mâna întinsă în 
direcţia livezilor. Vezi moviliţa aceea pe care n-am plantat 


nici un pom? Vreau să pui să mi se construiască acolo un 
foişor. Un pavilion, cu pridvoare de jur-împrejur, pentru 
contemplarea priveliştii. 

Nimic n-ar mai fi putut s-o oprească pe Bellonda acum. 
Rareori îi fusese dat lui Odrade s-o vadă atât de furioasă. Şi 
cu cât mai tare tuna şi fulgera Bellonda, cu atât mai de 
neclintit devenea Odrade. 

— Vrei un... Un foişor? În mijlocul livezii? Pe ce altceva ai 
mai vrea să ne irosim bugetul? Foişor! Nici că se putea 
denumire mai potrivită pentru încă una dintre ideile 
năstruşnice care-ţi foiesc prin... 

Era o dispută stupidă şi ştiau amândouă asta înainte de-a 
fi pronunţat primele douăzeci de cuvinte. Maica Superioară 
nu-şi putea permite să cedeze iar Bell ceda rareori, 
indiferent despre ce-ar fi fost vorba. Chiar şi când Odrade 
hotări să se cufunde în tăcere, Bellonda continuă să atace 
meterezele goale. În cele din urmă, când o văzu că-şi 
consumase energia, Odrade spuse: 

— Îmi datorezi o cină aleasă, Bell. Ai grijă să fie de cea mai 
bună calitate. 

— Îţi datorez... Începu Bellonda, aproape bâlbâindu-se. 

— Ca ofrandă de împăcare, zise Odrade. Vreau să fie 
servită în pavilion... În foişorul meu năstruşnic. 

Când Sheeana izbucni în râs, Bellonda se văzu nevoită s-o 
imite, deşi râsul ei era cam strepezit. Ştia când era silită să 
plece capul. 

— Toată lumea va spune, văzându-l: „lată ce optimistă e 
Maica Superioară!” zise Sheeana. 

— Ah, urmăreşti ridicarea moralului! 

Ajunsă la acest punct, Bellonda ar fi acceptat aproape 
orice justificare. 

Odrade îi zâmbi Sheeanei. Fetiţa mea isteaţă! Nu numai că 
Sheeana încetase s-o mai tachineze pe Bellonda, dar avea 
grijă, ori de câte ori se ivea ocazia, să consolideze amorul- 
propriu al mai vârstnicei Maici. Bell îşi dădea seama, 


fireşte. Rămânea inevitabila întrebare Bene Gesserit: De 
ce? 

Conştientă de această suspiciune, Sheeana spuse: 

— De fapt, ne ciondânim din cauza lui Miles şi-a lui 
Duncan. lar eu, una, am început să mă satur. 

— Măcar de-aş şti unde vrei să ajungi, Dar! Zise Bellonda. 

— Energia are propriile ei tipare, Bell! 

— Ce vrei să spui? Făcu Bellonda, sincer surprinsă. 

— Or să ne găsească, Bell. Şi ştiu cum. 

Bellonda rămase, la propriu, cu gura căscată. 

— Suntem sclavii obişnuinţelor noastre, continuă Odrade. 
Sclavii energiilor pe care le creăm. Pot nişte sclavi să se 
elibereze? Cunoşti la fel de bine problema ca mine, Bell. 

Măcar o dată, Bellonda era în încurcătură. Odrade o privi 
lung. 

Orgoliul - asta era ceea ce vedea Odrade când se uita la 
Surorile ei şi la locurile pe care le ocupau. Demnitatea era 
doar o mască. Adevărata modestie nu exista. Ceea ce exista 
era un conformism cât se poate de vizibil, un adevărat tipar 
Bene Gesserit, care, într-o societate conştientă de pericolul 
oricăror şabloane, suna ca un semnal de alarmă. 

Sheeana era la fel de nedumerită. 

— Obişnuinţe? 

— Obişnuinţele ajung întotdeauna să te urmărească, să te 
hărţuiască. Eul pe care l-ai construit ajunge să te bântuie ca 
o fantomă ce dă târcoale în căutarea unui corp pe care să 
pună stăpânire. Suntem dependente de eul pe care l-am 
plăsmuit. Suntem sclavele faptelor noastre. Suntem 
dependente, ca de un drog, de Onoratele Matres, iar ele 
sunt dependente de noi! 

— Iarăşi romantismul tău afurisit! Făcu Bellonda. 

— Da, sunt o romantică... la fel cum a fost Tiranul. Ela 
devenit sensibil la forma încremenită a creaţiei sale. Eu 
sunt sensibilă la capcana preştiinţei lui. 

Dar - oh! 

— Cât de aproape e Furia! Şi cât de adâncă prăpastia! 


Bellonda nu era împăcată. 

— Ai spus că ştii cum ne vor găsi. 

— Le va fi de ajuns să-şi recunoască propriile lor 
obişnuinţe şi... Ce este? 

O acolită-mesageră îşi făcuse apariţia dintr-un pasaj situat 
în spatele Bellondei. 

— Maică Superioară, Cucernica Maică Dortujla. Maica 
Fintil a adus-o la spaţioport. În mai puţin de-o oră vor fi aici. 
— S-o conducă în biroul meu! Spuse Odrade aruncându-i 

lui Bell o privire aproape sălbatică. A spus ceva? 

— Maica Dortujla e suferindă, răspunse acolita. 

Suferindă? Ce cuvânt neobişnuit, când era vorba de o 
Cucernică Maică! 

— Să nu ne pripim cu aprecierile. 

Cea care vorbise fusese Bellonda-mentatul, Bellonda- 
duşmanul romantismului şi al imaginaţiei descătuşate. 

— Să vină şi lam, ca observatoare, ordonă Odrade. 

Dortujla intră şchiopătând, sprijinindu-se într-un baston, 
ajutată de Fintil şi Streggi. Privirea ei însă era fermă şi 
măsura totul cu atenţie. Gluga robei, dată pe spate, îi lăsa ia 
vedere părul marmorat cu şuviţe de culoarea fildeşului 
vechi. Când vorbi, în glas îi răzbătu doar o uşoară notă de 
oboseală. 

— Am făcut ce mi-aţi ordonat, Maică Superioară. 

În timp ce Fintil şi Streggi părăseau biroul, Dortujla se 
aşeză, fără a fi invitată, într-un scaun pliant de lângă 
Bellonda şi, după ce le aruncă priviri scurte Sheeanei şi lui 
Tamalane, aflate în stânga, o fixă pe Odrade. 

— Au acceptat o întâlnire pe Joncţiune. Sunt încredințate 
că ele însele au stabilit locul. Regina-Păianjen se află acolo. 

— Când? Întrebă Sheeana. 

— La capătul unui interval de o sută de zile standard 
începând cam de pe acum. Pot să vă spun data precisă, 
dacă doriţi. 

— De ce aşa de mult timp? Vru să ştie Odrade. 


— Părerea mea? Vor să folosească acest interval pentru a- 
şi întări apărarea planetară. 

— Ce garanţii? Interveni lamalane cu obişnuitul ei 
laconism. 

— Dortujla, ce-i cu dumneata? 

Odrade era şocată de tremurul şi starea de slăbiciune din 
ce în ce mai vizibile la femeia din fata ei. 

— M-au supus la câteva experienţe. Dar nu asta-i 
important. Ceea ce contează sunt înțelegerile pe care le-am 
stabilit. Au declarat că veţi putea debarca pe Joncţiune şi 
veţi putea părăsi planeta fără nici o oprelişte şi în deplină 
siguranţă. Dar să nu credeţi una ca asta. Veţi avea dreptul 
la o suită restrânsă, nu mai mult de cinci servitoare. E de 
presupus că vor ucide toate persoanele care vă vor însoţi, 
deşi... Poate că voi fi reuşit totuşi să le conving că asta ar fi 
o greşeală. 

— Se aşteaptă să le prezint capitularea Bene Gesseritului? 

Vocea lui Odrade nu fusese nicicând mai îngheţată. 

Cuvintele lui Dortujla prefigurau spectrul unei tragedii. 

— A fost lucrul care le-a ispitit să accepte întâlnirea. 

— Şi Surorile care erau cu dumneata? Întrebă Sheeana. 
Dortujla îşi ciocăni fruntea cu degetul - un gest cu o 
semnificaţie particulară în Comunitatea Surorilor. 

— Sunt aici. Am căzut de acord că va trebui ca Onoratele 
Matres să fie pedepsite. 

— Moarte? Rosti Odrade cu dinţii strânşi. 

— Au încercat să mă silească să mă alătur lor. „Vezi? O să 
omorâm încă una dacă nu accepţi. „ Le-am spus că ar fi mai 
bine să ne omoare pe toate deodată şi să uite de întâlnirea 
cu Maica Superioară. Nu s-au lăsat însă până în clipa în 
care-au rămas fără ostatice. 

— Ai făcut Împărtăşirea cu toate? Întrebă Tamalane. 

Era normal, îşi spuse Odrade, ca Tam să se intereseze de 
asta, într-un moment în care-şi simţea aproape propriul 
sfârşit. 


— Prefăcându-mă că vreau să mă asigur de moartea lor. 
Cred că-i mai bine să vă dau toate amănuntele. Femeile 
acelea-s groteşti! Au cuşti cu Fiutari. Trupurile Surorilor 
noastre erau aruncate în cuşti, unde Fiutarii le devorau. Iar 
Regina-Păianjen - un nume pe care-l merită cu prisosinţă - 
mă obliga să privesc de fiecare dată. 

— Ce porcărie! Exclamă Bellonda. 

Dortujla oftă. 

— N-aveau de unde să ştie, fireşte, că văzusem lucruri şi 
mai oribile prin intermediul Celorlalte Memorii. 

— Încercau să-ţi răscolească sensibilitatea, spuse Odrade. 
Curată neghiobie! Au fost surprinse când au constatat că nu 
reacţionezi după cum ar fi dorit ele? 

— Mai degrabă înciudate, aş zice. Presupun că au mai 
văzut şi pe altele reacţionând la fel. Le-am spus că era o 
metodă la fel de bună ca oricare alta pentru a obţine 
îngrăşăminte naturale. Cred că asta le-a înfuriat mai mult 
ca orice. 

— Canibalism..., murmură lamalane. 

— Doar în aparenţă, spuse Dortujla. Fiutarii nu sunt, în 
nici un caz, fiinţe umane. Sunt animale sălbatice, abia dacă 
domesticite. 

— Nu erau şi Îngrijitori? Întrebă Odrade. 

— N-am văzut niciunul. Fiutarii vorbeau. l-am auzit 
spunând: „Mâncare!” înainte de a li se da să mănânce şi 
batjocorindu-le pe Onoratele Matres din preajmă cu vorbe 
de genul: „Lu flămândă?” şi altele. Mai important însă e ce 
s-a întâmplat, într-o zi, după ce se hrăniseră. 

Dortujla fu nevoită să se întrerupă din cauza unui acces de 
tuse. 

— Au încercat pe mine tot felul de otrăvuri, rosti ea cu glas 
înecat. Nişte imbecile! 

Când îşi recăpătă răsuflarea, continuă: 

— După... Ospăţ, un Fiutar s-a apropiat de gratiile cuştii şi, 
aţintindu-şi privirea la Regina-Păianjen, a început să urle. 
N-am mai auzit niciodată un asemenea sunet. Înfiorător! 


Toate Onoratele Matres prezente încremeniseră. Vă jur că 
erau pur şi simplu terorizate! 

Sheeana puse mâna pe braţul lui Dortujla. 

— Un prădător care-şi imobilizează prada? 

— Fără doar şi poate. Anumite rezonanţe aminteau de 
Glas. Fiutarii au părut surprinşi că nu înlemnesc şi eu. 

— Reacţia ulterioară a Onoratelor Matres? Întrebă 
Bellonda cu intonaţia mentatului care cere date. 

— O larmă generală, în clipa în care şi-au regăsit glasul. 
Multe îi cereau Preaonoratei Mater să ucidă Fiutarii. Ea 
însă părea mai calmă. „Sunt prea preţioşi vii”, le-a replicat. 

— Un semn încurajator, observă Tamalane. 

— Am s-o trimit pe Streggi să-l aducă aici pe Bashar, spuse 
Odrade întorcându-se spre Bellonda. Obiecţii? 

Bellonda scutură din cap. Ştiau toate că trebuia asumat 
riscul, chiar dacă nu erau încă lămurite asupra intenţiilor 
lui Teg. Adresându-se lui Dortujla, Odrade spuse: 

— Vei locui în apartamentul rezervat oaspeţilor mei. 
Medicii Suk or să se ocupe de dumneata. Cere tot ce crezi 
că ţi-e necesar şi pregăteşte-te să iei parte la şedinţa 
plenară a Consiliului. Vei fi consiliera mea specială. 

Ridicându-se anevoie din scaun, Dortujla zise: 

— N-am dormit de vreo cincisprezece zile. O să am nevoie 
de o masă ceva mai bogată. 

— Sheeana, te ocupi de asta şi chemi imediat medicii. Tam, 
de azi înainte vei rămâne cu Basharul şi cu Streggi. O să-mi 
prezinţi cu regularitate rapoarte. Leg va vrea să inspecteze 
personal cantonamentele militare. Să-i stabileşti o legătură 
com permanentă cu Duncan. Şi să nu întâmpine nici o 
piedică. 

— Vrei să stau tot timpul cu el? Întrebă Tamalane. 

— Vei fi umbra lui. Streggi nu-l va duce nicăieri fără ştirea 
ta. Vezi c-o să-l ceară pe Duncan ca şef de armament. Ai 
grijă să înţeleagă bine necesitatea ca Duncan să nu 
părăsească non-nava. Bell, vei acorda prioritate absolută 


oricărei informaţii legate de armament pe care-o va cere 
Duncan. Întrebări? 

Nimeni n-avu nici o întrebare. Cel mult, gânduri privitoare 
la consecinţe, dar hotărârea de care dădea dovadă Odrade 
avea un efect contagios. 

Cufundându-se în fotoliu, Odrade închise ochii şi aşteptă 
până ce liniştea din jur îi spuse că rămăsese singură. Cu 
ochii com, care continuau să privească, desigur. 

Îşi dau seama că-s obosită. Cine n-ar fi, în asemenea 
împrejurări? Alte trei Surori ucise de scorpiile alea! 
Bashare! E vremea să simtă muşcătura biciului nostru şi să- 
i înveţe lecţia! 

Când o auzi pe Streggi intrând împreună cu eg, deschise 
ochii. Streggi îl ţinea de mână, dar ceva din atitudinea lor 
spunea că nu era vorba de un adult care conducea un copil. 
Felul în care păşea arăta că Teg îi acorda acolitei 
permisiunea de a-l trata astfel. Streggi trebuia pusă în 
gardă, îşi spuse Odrade. 

Tam intră în urma lor şi se duse să se aşeze într-un scaun 
de lângă ferestre, chiar sub bustul lui Chenoeh. Poziţie 
anume aleasă? Tam făcea lucruri ciudate în ultima vreme. 

— Doriţi să rămân, Maică Superioară? Întrebă Streggi 
lăsând mâna lui 'Teg şi oprindu-se în dreptul uşii. 

— Aşează-te lângă Tam. Ascultă fără să ne întrerupi. 
Trebuie să ştii ce-o să ai de făcut. 

Teg se săltă pe scaunul ocupat mai înainte de Dortujla. 

— Presupun că-i un consiliu de război. 

Cel ce vorbeşte cu această voce de copil e un adult, îşi 
reaminti sieşi Odrade. 

— N-am să-ţi cer încă să-mi prezinţi planul tău, spuse ea. 
— Foarte bine. Imprevizibilul necesită ceva mai mult timp 
de pregătire şi poate că nu voi fi în măsură să-ţi spun ce am 
intenţia să fac, decât în momentul în care voi trece la 

acţiune. 

— Am urmărit discuţiile tale cu Duncan. De ce te 
interesează tipurile de nave din Dispersie? 


— Navele de cursă lungă au o înfăţişare specifică. Le-am 
văzut în spaţioportul de pe Gammu. 

Teg se lasă pe spătarul scaunului şi aşteptă ca răspunsul 
lui să-şi facă efectul. Era mulţumit de vioiciunea pe care o 
sesizase în comportarea lui Odrade. Se trecuse, în sfârşit, la 
decizii! Gata cu deliberările interminabile. Ceea ce era în 
perfectă concordanţă cu nevoile lui. 

Surorile nu trebuie să afle întreaga anvergură a 
capacităţilor mele. Nu încă. 

— Vrei să camuflezi o flotă de atac? 

Bellonda intră în birou la timp pentru a auzi întrebarea lui 
Odrade şi mârâi o obiecţie în vreme ce lua loc: 

— Imposibil! Au, cu siguranţă, coduri de recunoaştere şi 
semnale secrete pentru... 

— Lasă-mă pe mine să decid asta, Bell, sau ia-mi comanda, 
o întrerupse 'Teg. 

— Noi suntem Consiliul! Replică tăios Bellonda. Tu nu ai... 

— Mentat? 

Teg o fixă cu o privire care era, în mod indubitabil, cea a 
Basharului. Cum ea nu răspunse, el adăugă: 

— Nu-mi pune la îndoială loialitatea! Dacă o faci pentru a- 
mi diminua forţele, mai bine înlocuieşte-mă! 

— Lasă-l să spună ce are de spus, interveni lamalane. Nu-i 
primul Consiliu în care Basharul se află pe picior de 
egalitate cu noi. 

Bărbia lui Bellonda cobori o fracțiune de milimetru. 

Teg i se adresă lui Odrade: 

— Evitarea războiului e o chestiune de inteligenţă. Atât 
experienţa acumulată cât şi puterea intelectuală. 

Ne serveşte propriul nostru jargon! 

Odrade percepea în glasul lui mentatul şi cu siguranţă că-l 
percepea şi Bellonda. Inteligența în inteligenţă. Vederea la 
gradul al doilea. Fără ea, războiul se producea adesea ca un 
accident. 

Basharul aştepta în tăcere, lăsându-le să fiarbă în propriile 
lor observaţii istorice. Impulsia războinică era îngropată 


mult mai adânc decât conştiinţa. Tiranul avusese dreptate. 
Omenirea se comporta ca „o singură fiară”. Forţele care 
propulsau acest uriaş animal colectiv îşi aveau obârşia în 
epoca tribală şi chiar înainte de ea, asemenea atâtor alte 
forţe la care oamenii reacţionau fără să se gândească. 

Amestecul genelor. 

Extinderea spaţiului vital pentru propriii reproducători. 

Captarea energiilor celorlalţi: acumularea de sclavi, peoni, 
servitori, iobagi, pieţe, muncitori... Termenii erau adesea 
interschimbabili. 

Odrade înţelegea ce era el pe cale să facă. Cunoaşterea 
dobândită de la Comunitatea Surorilor îl transformase într- 
un Bashar-mentat fără egal. Lucrurile acestea erau, pentru 
el, instincte. Consumul de energie întreținea violenţa 
războiului. Analizele vorbeau despre „lăcomie, frică (de a 
nu-ţi lua alţii avuţia), sete de putere” şi aşa mai departe, în 
disecări inutile. Odrade le auzise chiar şi din gura lui 
Bellonda, căreia - era limpede - nu-i pria faptul că un 
subordonat le reamintea ceea ce ele ştiau deja. 

— Tiranul cunoştea acest lucru, declară în cele din urmă 
Teg. Duncan a citat cuvintele lui: „Războiul e un 
comportament cu rădăcini în celula unică din oceanele 
primitive. Mănâncă tot ce îţi iese în cale sau tu vei fi cel 
mâncat. , 

— Ce propui? Întrebă Bellonda pe un ton şi mai tăios decât 
înainte. 

— Un atac simulat pe direcţia Gammu, apoi lovirea în forţă 
a bazei lor de pe Joncţiune. Pentru asta însă avem nevoie de 
observaţii de la faţa locului. 

O privi ţintă pe Odrade. 

Ştie! Îi fulgeră lui Odrade prin minte. 

— Crezi că informaţiile pe care le-ai cules despre 
Joncţiune, pe vremea când era o bază a Ghildei, mai sunt 
exploatabile? Întrebă Bellonda. 

— N-au avut timp să aducă prea multe schimbări faţă de 
ceea ce e stocat aici. 


Teg îşi ciocăni fruntea, într-o curioasă parodie a gestului 
pe care obişnuiau să-l facă Surorile. 

— O înglobare, rosti Odrade. 

— Costul! Făcu Bellonda, fixând-o cu o privire aprigă. 

— A pierde totul este şi mai costisitor, spuse Teg. 

— Detectoarele de pliuri spaţiale nu trebuie să fie 
neapărat mari, zise Odrade. Duncan ar urma să le regleze 
pentru a provoca explozii de tip Holtzman, la contact? 

— Exploziile ar fi perfect vizibile şi ar defini o traiectorie 
pe care am putea s-o folosim, răspunse Teg. 

Se lăsă pe spate şi-şi îndreptă ochii spre un punct situat 
undeva pe peretele dindărătul lui Odrade. Aveau să 
accepte? Nu îndrăznea să le înspăimânte cu încă o 
demonstraţie de talent eratic. Dacă Bell ar şti că el putea să 
vadă non-navele...! 

— S-a făcut! Spuse Odrade. Ai comanda. Foloseşte-o. 

Avu impresia că aude clar chicotul lui Taraza, dinspre 
Celelalte Memorii. Dă-i frâu liber! Aşa am devenit eu atât de 
faimoasă! 

— O clipă, zise Bellonda uitându-se la Odrade. Tu vei fi cea 
care-i vei servi drept spioană? 

— Cine altcineva ar putea pătrunde acolo pentru a 
transmite observaţii? 

— Dar e clar că ele vor supraveghea toate mijloacele de 
transmisie! 

— Inclusiv pe cel care va anunţa non-nava noastră de pe 
orbită că n-am fost trădate? Întrebă Odrade. 

— Un mesaj codat ascuns în transmisie, zise Teg. Duncan a 
pus la punct un sistem de codare care ar cere luni pentru a 
putea fi descifrat, deşi ne îndoim, amândoi, că ele îi vor 
detecta măcar prezenţa. 

— Curată nebunie! Mărâi Bellonda. 

— Am cunoscut un comandant militar al Onoratelor 
Matres, pe Gammu, spuse Teg. Era foarte neglijent în 
privinţa amănuntelor practice. Cred că păcătuiesc prin 
exces de încredere. 


Bellonda îl privi lung şi cel care-i întoarse privirea, cu ochii 
inocenți de copil, fu Basharul Miles Teg. 

— Lăsaţi orice rațiune, voi care intraţi! Rosti el. 

— Luaţi-o din loc, toată lumea! Ordonă Odrade. Aveţi de 
lucru. Şi, Miles... 

Teg sărise deja din scaun, dar rămase pe loc, privind-o cu 
aceeaşi expresie pe care o avusese întotdeauna când 
aştepta ca Mama să-i spună ceva important. 

— Ai făcut aluzie la nebunia evenimentelor dramatice, pe 
care războiul o amplifică totdeauna? 

— La ce altceva? Doar nu ţi-ai închipuit că m-am referit la 
Comunitatea Surorilor! 

— Duncan joacă uneori jocul ăsta. 

— Nu vreau să ne molipsim de nebunia Onoratelor Matres, 
zise 'Tleg. Ştii că e contagioasă. 

— Au încercat să exercite un control asupra instinctului 
sexual, spuse Odrade. E un lucru care-ţi scapă întotdeauna 
printre degete. 

— Nebunia fugarului, încuviinţă el sprijinindu-se de biroul 
ei, pe care abia îl depăşea cu bărbia. Duncan are dreptate. 
Ceva le-a silit pe femeile astea să se întoarcă aici. Caută 
ceva şi fug de ceva, în acelaşi timp. 

— Ai nouăzeci de zile standard ca să pregăteşti totul, zise 
ea. Nici o zi în plus. 

Ish yara al-ahdab hadbat-u. (Cocoşatul nu-şi vede cocoaşa 
- Zicătoare populară.) Comentariu Bene Gesserit: Cu 
ajutorul oglinzilor se poate vedea cocoaşa, dar oglinzile pot 
să arate totalitatea fiinţei. 

Basharul Teg. 

ERA O SLĂBICIUNE a Bene Gesseritului pe care Odrade 
ştia că, destul de curând, întreaga Comunitate a Surorilor 
va fi nevoită s-o recunoască. N-o consola cu nimic faptul că 
ea fusese prima care-o văzuse. 

Respingerea celei mai bune resurse de care dispunem, în 
momentul în care avem cel mai mult nevoie de ea! 


Dispersiile depăşiseră capacitatea umană de a asambla 
experienţele sub o formă exploatabilă. Nu mai putem să 
extragem decât esenţialul, iar asta e o chestiune de 
judecată. Date vitale rămâneau, în stare latentă, înlăuntrul 
evenimentelor de mai mare sau mai mică importanţă. 
Acumulările chemau instinctul. Aici ajunseseră, până la 
urmă. Erau nevoite să se sprijine iarăşi pe o cunoaştere 
indicibilă. 

Era o epocă în care cuvântul „refugiaţi” îşi recăpăta 
coloritul pe care-l avusese în era prespaţială. Micile grupuri 
de Cucernice Maici trimise în pribegie de Comunitatea 
Surorilor aveau ceva în comun cu scenele de exod al 
populațiilor de demult -oameni târându-se în coloane 
interminabile pe drumuri de ţară, cu puţinul avut strâns în 
boccele, împingând landouri vechi şi cărucioare pe două 
roti, sau înghesuiți în camioane hodorogite, încărcate până 
la refuz, fiecare chip oglindind, în inexpresivitatea privirii 
sale, o deznădejde fără margini sau o furie neputincioasă. 

Şi, astfel, repetăm istoria şi-o repetăm şi iarăşi o repetăm. 

În timp ce intra într-un liftub, cu puţin înainte de ora 
prânzului, Odrade nu-şi putea lua gândul de la Surorile ei 
Dispersate: refugiate politice, refugiate economice, 
refugiate de război. 

Asta ţi-e Poteca de Aur, Tirane? 

Viziuni ale Dispersatelor ei continuau s-o bântuie când 
pătrunse în Cantina Rezervată a Sectorului Central, un 
restaurant cu autoservire, unde n-aveau acces decât 
Cucernicele Maici. 

Douăzeci de zile trecuseră de când îl numise pe eg la 
comanda garnizoanei. Zvonurile se înmulţeau în Sectorul 
Central, mai ales printre Instructoare, deşi încă nu se 
punea problema vreunei alte supuneri la vot. Noi decizii 
însă aveau să fie anunţate astăzi şi nu era suficient ca ea să 
prezinte doar lista celor ce urmau s-o însoţească pe 
Joncţiune. 


Făcu ochii roată prin cantină. Era o sală austeră, cu pereţi 
galbeni, tavanul jos, mese mici, pătrate, ce puteau fi alipite 
pentru a reuni grupuri mai numeroase. Ferestrele laterale 
dădeau spre o grădiniţă acoperită cu o copertină 
translucidă. Zarzări pitici, cu fructe verzi, o peluză, bănci şi 
măsuţe. Unele Surori preferau să mănânce afară, când 
lumina soarelui scălda grădiniţa. Astăzi însă nu era o zi 
însorită. 

Ignoră locul care i se făcu la una din cozile de la bufetul cu 
autoservire. Mai târziu, dragi Surori. 

La masa ce-i era rezervată într-un colţ de lângă ferestre, 
schimbă în mod deliberat dispunerea scaunelor. 
Caniscaunul maro al lui Bell vibră uşor la această tulburare 
neobişnuită a rânduielii. Odrade se aşeză cu spatele la 
restul sălii, ştiind că gestul ei avea să fie interpretat cum se 
cuvine: Lăsaţi-mă cu gândurile mele. 

În vreme ce aştepta, contemplă grădiniţa. Gardul viu, 
alcătuit din arbuşti exotici cu frunzişul purpuriu, era înflorit 
-corole mari, roşii, cu stamine de un galben intens. 

Bellonda sosi prima şi se trânti în caniscaunul ei fără a 
comenta asupra noii sale poziţii. Bell avea adesea un aspect 
neglijent: roba şifonată, centura nestrânsă, firimituri de 
mâncare pe piept. Astăzi, ţinuta ei era impecabilă. 

Care să fie motivul? 

— Tam şi Sheeana or să întârzie puţin, spuse Bellonda. 

Odrade înregistră informaţia fără a înceta să studieze 
schimbările pe care le observa la vecina ei. Slăbise un pic? 
Nu era chip ca o Maică Superioară să poată fi izolată pe de- 
a-ntregul de ceea ce se petrecea în raza ei de acţiune 
senzorială, dar, uneori, preocupări mai presante o 
împiedicau să remarce unele schimbări infime. Terenul 
rămânea, totuşi, cel familiar pentru o Cucernică Maică, iar 
indiciile negative erau la fel de revelatoare ca şi cele 
pozitive. Gândindu-se mai bine, Odrade îşi dădu seama că 
această nouă Bellonda era printre ele de câteva săptămâni. 


Ceva se întâmplase cu ea. Orice Cucernică Maică era în 
măsură să exercite un control rezonabil asupra siluetei şi 
greutăţii ei. Chestiune de metabolism, de atenuare sau de 
înteţire a arderilor lăuntrice. Ani de-a rândul, 
nonconformista Bellonda nu se sfiise să-şi afişeze 
obezitatea. 

— Ai slăbit, îi spuse Odrade. 

— Grăsimea începea să mă încetinească prea mult. 

Ăsta nu fusese niciodată un motiv suficient pentru ca 
Bellonda să-şi modifice stilul. Compensase întotdeauna din 
plin cu iuţeala minţii, a proiecţiilor şi a mijloacelor de 
transport ultrarapide. 

— Duncan te-a cam atins în amorul-propriu, aşa-i? 

— Nu sunt nici ipocrită, nici criminală! 

— Am impresia că-i cazul să te trimitem pe o planetă 
disciplinară. 

Gluma aceasta, pe care Maica Superioară n-o făcea pentru 
prima oară, avea de obicei darul de-a o înfuria pe Bellonda. 
Astăzi însă Bell nici nu clipi. Dar, sub presiunea privirii lui 
Odrade, sfârşi prin a spune: 

— Dacă te interesează neapărat, e vorba de Sheeana. M-a 
tot pisălogit să mă ocup de aspectul meu fizic şi să-mi 
lărgesc cercul relaţiilor. Agasant! N-o fac decât ca să-i astup 
gura. 

— De ce întârzie Tam şi Sheeana? 

— Au rămas să revadă ultima ta întâlnire cu Duncan. Am 
luat măsuri stricte pentru a limita accesul la înregistrarea 
aceea. Nu putem şti ce se va întâmpla când va afla toată 
lumea. 

— Dar va afla. 

— Inevitabil. Caut doar să câştig puţin timp pentru a ne 
pregăti. 

— Nu voiam ca această informaţie să fie cenzurată, Bell. 

— Dar! Ce ai de gând? 

— Am să anunţ asta în cadrul unui Sinod. 


Bellonda o privi înmărmurită, dar nu scoase nici un 
cuvânt. 

— Am dreptul să convoc un Sinod, adăugă Odrade. 

Bellonda se lăsă pe spate şi continuă s-o privească lung, 
chibzuind, evaluând... Totul, în cea mai desăvârşită tăcere. 
Ultimul Sinod al Bene Gesseritului avusese loc la moartea 
Tiranului. Cel dinaintea lui, la preluarea puterii de către 
Tiran. Convocarea unui Sinod fusese considerată imposibilă 
după declanşarea conflictului cu Onoratele Matres. 
Pregătirea lui ar fi răpit prea mult timp preţios, necesar 
unor sarcini de importanţă vitală. 

În cele din urmă, Bellonda întrebă: 

— Îţi vei asuma riscul de a chema aici Surori din Citadelele 
noastre încă intacte? 

— Nu. Le va reprezenta Dortujla. Există precedente, după 
cum bine ştii. 

— Întâi, îi acorzi libertate Murbellei; acum, vrei să convoci 
un Sinod. 

— Libertate? Murbella e legată cu lanţuri de aur. Unde s- 
ar duce fără Duncan al ei? 

— Dar i-ai dat şi lui Duncan libertatea de a părăsi nava! 

— A făcut-o? 

— Crezi că se va mulţumi să ia doar informaţiile din 
arsenalul de bord? 

— Sunt convinsă. 

— Îmi aminteşti de Jessica întorcând spatele mentatului 
care ar fi putut s-o ucidă. 

— Mentatul era paralizat de propriile sale convingeri. 

— Uneori, taurul îl ia în coarne pe matador, Dar. 

— Cel mai des însă, nu. 

— Supravieţuirea noastră n-ar trebui să depindă de 
statistică! 

— Întocmai. De-asta convoc Sinodul. 

— Inclusiv acolitele? 

— Toată lumea. 

— Şi Murbella? Cu drept de vot ca acolită? 


— Cred că, până atunci, va fi Cucernică Maică. 

Bellonda avu o exclamaţie înăbuşită, apoi: 

— Mergi prea repede, Dar. 

— Aşa cer împrejurările. 

Bellonda aruncă o privire spre intrarea cantinei. 

— A venit Tam. Mai târziu decât m-am aşteptat. Mă întreb 
dacă nu s-au oprit s-o consulte pe Murbella. 

Tamalane sosi gâfâind şi, după ce se aşeză în caniscaunul 
ei albastru - observându-i noul amplasament - zise: 

— Vine şi Sheeana îndată. Îi mai arată câteva dosare 
Murbellei. 

Bellonda i se adresă lui Tamalane: 

— Are de gând s-o supună pe Murbella la Agonie şi să 
convoace un Sinod. 

— Nu mă surprinde, răspunse 'Tamalane cu obişnuita-i 
exactitate. Situaţia acestei Onorate Mater trebuie 
clarificată cât mai curând cu putinţă. 

Sheeana i se alătură o clipă mai târziu. În timp ce lua loc 
pe scaunul pliant din stânga lui Odrade, întrebă: 

— Aţi observat cum merge Murbella? 

Odrade fu surprinsă de felul în care această întrebare 
bruscă, enunțată fără nici un preambul, le fixă tuturor 
atenţia. Murbella păşind pe coridoarele navei. Aşa cum 
putuse fi observată chiar în acea dimineaţă. Exista în ea o 
frumuseţe pe care ochiul nu putea evita s-o remarce. 
Pentru Surorile Bene Gesserit, fie ele Cucernice Maici sau 
acolite, Murbella avea ceva exotic. Sosise, gata formată, din 
îndepărtatul şi periculosul Exterior. Era una dintre ele. 
Ceea ce atrăgea mai cu seamă privirea însă era mersul ei. 
Un echilibru homeostatic ce depăşea normele. 

Întrebarea pe care-o pusese Sheeana avea darul de a 
reorienta punctul de vedere al observatorului. Ceva legat 
de mersul altminteri cât se poate de normal al Murbellei se 
cerea reexaminat. Ce? 

Mişcările Murbellei erau întotdeauna cu grijă alese. 
Murbella excludea tot ce nu era absolut necesar pentru a se 


deplasa dintr-un loc în altul. Calea minimei rezistenţe? Era 
un mod de-a o vedea pe Murbella care îi provocă lui Odrade 
un fior pe şira spinării. Sheeana văzuse acest lucru, fără 
doar şi poate. Aparţinea Murbella acelei categorii de 
persoane care alegeau întotdeauna calea cea mai uşoară? 
Odrade desluşea aceeaşi întrebare oglindită pe feţele 
consilierelor ei. 

— Agonia va decanta asta, rosti Tamalane. 

Odrade o privi în ochi pe Sheeana. La urma urmei, ea era 
cea care ridicase problema. 

— Ce zici? 

— Poate că, pur şi simplu, îşi economiseşte energia. Dar 
sunt de acord cu lam: Agonia. 

— Nu cumva suntem pe cale să comitem o cumplită 
greşeală? Întrebă Bellonda. 

Ceva, în modul de formulare a întrebării, îi indică lui 
Odrade că Bell efectuase un calcul mentatic. 

A înţeles ce intenţionez să fac! 

— Dacă ştii vreo cale mai bună, exprimă-te. 

Sau ţine-ţi gura! 

O tăcere apăsătoare se înstăpâni în jurul mesei. Odrade îşi 
privi rând pe rând tovarăşele, zăbovind asupra lui Bell. 

Ajutaţi-ne, zei, oricare veţi fi fiind voi! Eu, ca agnostică 
Bene Gesserit, nu pot înălța această rugă decât cu o vagă 
nădejde de a acoperi toate posibilităţile. Nu dezvălui încă 
nimic, Bell! Dacă ştii ce voi face, ştii şi că asta nu va trebui 
să se afle decât la momentul potrivit. 

Cu o tuse apăsată, Bellonda o smulse pe Odrade din 
reverie. 

— Am venit să mâncăm sau să stăm de vorbă? Se uită 
lumea la noi. 

— Să mai facem o încercare cu Scytale? Întrebă Sheeana. 

Vrea să-mi abată atenţia? Gândi Odrade. 

— Nu trebuie să-i acordăm nimic! Zise Bellonda. Îl 
păstrăm în rezervă. Să-l lăsăm să transpire. 


Odrade o privi cu atenţie. Era limpede că clocotea din 
cauza tăcerii pe care i-o impunea decizia secretă luată de 
Maica Superioară. Evita să întâlnească privirea Sheeanei. 

Geloasă! Bell e geloasă pe Sheeana! 

— Nu-s decât consultantă, acum, zise Tamalane, dar... 

— Încetează, Tam! Se răsti Odrade. 

— Tam şi cu mine, interveni Bellonda, am discutat despre 
ghola-ul ăla. (Ori de câte ori Bell avea ceva rău de spus cu 
privire la Idaho, îl numea „ghola-ul ăla”.) De ce-a crezut că 
era necesar să comunice în secret cu Sheeana? 

Îi aruncă o privire aprigă Sheeanei. Odrade înţelese că 
bănuielile ei erau împărtăşite. 

Nu acceptă explicaţia pe care-am dat-o. Respinge 
predispoziția sentimentală a lui Duncan? 

Sheeana rosti repede: 

— Maica Superioară a explicat asta! 

— Sentimentele! Făcu batjocoritor Bellonda. 

Odrade ridică tonul, surprinsă de propria ei reacţie: 

— Reprimarea emoţiilor e o slăbiciune! 

Sprâncenele stufoase ale lui Tamalane se înălţară. 

Sheeana profită de ocazie: 

— Dacă refuzăm să ne îndoim, riscăm să ne rupem. 

Fără a-i da timp lui Bellonda să răspundă, Odrade spuse: 

— Gheaţa poate fi sau spartă sau topită. Fecioarele de 
gheaţă sunt vulnerabile doar la o singură formă de atac. 

— Mi-e foame, zise Sheeana. 

Împăciuitoristă? Nu era un rol de aşteptat din partea 
„Şoricelului”. 

— Vă propun o bouillabaisse, spuse Tamalane ridicându-se. 
Trebuie să mâncăm peştii înainte ca marea noastră să 
dispară cu totul. Nu avem suficiente depozite anentropice. 

Într-un flux simultan abia perceptibil, Odrade le observă 
pe cele trei Surori îndreptându-se spre bufet. Cuvintele 
acuzatoare ale lui Tamalane îi aduseseră aminte de cea de-a 
doua zi petrecută la Sheeana, după decizia de asanare a 
mării. Privind, dis-de-dimineaţă, pe fereastra Sheeanei, 


Odrade văzuse, pe fundalul deşertului, o pasăre de mare. 
Pasărea zbura înspre nord, total nelalocul ei în acel decor, 
dar de o frumuseţe profund nostalgică tocmai datorită 
acestui motiv. 

Aripi albe sclipind în primele raze de soare. O bănuială de 
negru sub ochi şi deasupra ciocului. Brusc, pasărea 
începuse să planeze, cu aripile întinse. Apoi, purtată de-un 
curent ascendent, îşi strânsese aripile asemenea unui şoim 
şi plonjase, dispărând în spatele unor clădiri mai 
îndepărtate. Când se ivise din nou, purta ceva în cioc, o 
bucăţică de hrană pe care-o înghiţise în zbor. 

O pasăre de mare solitară, pe cale de a se adapta. 

Şi noi ne adaptăm. Nu facem altceva decât să ne adaptăm. 

Nu era un gând senin, liniştitor. Mai degrabă invers: 
şocant. Odrade se simţea smulsă cu brutalitate de pe-un 
făgaş ce devia în mod periculos. Nu doar Canonicatul ei 
iubit, ci întregul lor univers uman se lepăda de vechile 
forme pentru a dobândi altele, noi. Poate că era firesc, în 
acest nou univers, ca Sheeana să-i ascundă în continuare 
unele lucruri Maicii ei Superioare. 

Căci îmi ascunde ceva. 

Încă o dată, intonaţiile acide ale lui Bellonda o readuseră 
pe Odrade la realitatea înconjurătoare. 

— De vreme ce nu vrei să te serveşti singură, presupun că 
trebuie să avem noi grijă de tine. 

Aşeză în faţa lui Odrade un bol plin cu ciorbă de peşte 
răspândind un miros de plante aromatice şi un coltuc mare 
de pâine usturoiată. 

După ce gustară toate patru din bouillabaisse, Bellonda 
lăsă jos lingura şi-o privi în ochi pe Odrade. 

— Sper că n-ai să ne sugerezi să „ne iubim unii pe alţii” 
sau alte debilităţi de genul ăsta. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai adus mâncarea, zise Odrade. 
Sheeana înghiţi încă o lingură şi un zâmbet larg îi lumină 
faţa. 

— E delicioasă. 


Bellonda se reapucă să mănânce. 

— Cu plăcere, îi răspunse ea lui Odrade, deşi aluzia din 
replica acesteia nu-i scăpase. 

Tamalane mânca în tăcere, privindu-şi rând pe rând 
comesenele. Părea să adere la o voinţă comună dea nu 
agrava tensiunile existente. Cel puţin, nu dădea glas nici 
unei obiecţii, deşi acesta era apanajul mai tuturor Surorilor 
vârstnice. 

Dragostea pe care Bene Gesseritul se străduia s-o 
respingă era prezentă pretutindeni, îşi spunea Odrade. În 
lucrurile neînsemnate ca şi în cele importante. De pildă, 
câte moduri existau de a prepara feluri de mâncare 
savuroase şi nutritive, reţete ce erau, de fapt, întruchipări 
ale unor iubiri mâi vechi sau mai noi. Această bouillabaisse 
atât de bună la gust şi atât de întremătoare avea origini 
strâns legate de dragoste: nevasta pescarului, folosind 
peştii prinşi de bărbatul ei, pe care el nu-i putea vinde. 

Esenţa însăşi a Bene Gesseritului îşi avea obârşia în 
dragoste. Altminteri, de ce s-ar fi îngrijit de nevoile tacite 
ale omenirii? De ce-ar fi trudit pentru perfectibilitatea 
speciei umane? 

Terminându-şi ciorba, Bellonda puse deoparte lingura şi 
curăţă fundul bolului cu ultima bucăţică de pâine. Înghiţi, 
cu un aer îngândurat. 

— Dragostea ne slăbeşte, rosti ea fără prea multă forţă în 
glas. 

O acolită n-ar fi putut să se exprime altfel. Cuvintele 
veneau direct din Coda. Mascându-şi amuzamentul, Odrade 
ripostă cu ajutorul altui citat comod din Coda: 

— Feriţi-vă de formule. De obicei ascund multă ignoranță 
şi conţin puţină cunoaştere reală. 

O expresie de respect prudent apăru în privirea lui 
Bellonda. 

Sheeana îşi împinse scaunul înapoi şi-şi şterse buzele cu 
şervetul. Tamalane o imită. Caniscaunul se adaptă în timp 
ce ea se lăsa pe spate, cu un licăr amuzat jucându-i în ochi. 


Tam a înţeles. Vrăjitoarea asta bătrână şi şireată mă 
cunoaşte îndeajuns. Dar Sheeana... Ce joc face Sheeana? 
Mai c-aş zice că speră să mă distragă, să-mi abată atenţia 
de la persoana ei. Se pricepe de minune la asta. A învăţat s- 
o facă stând pe genunchii mei. Ei bine... Jocul ăsta se poate 
juca în doi. Am s-o iau în colimator pe Bellonda, dar voi fi cu 
ochii pe mica mea haimana de pe Dune. 

— Care e preţul respectabilităţii, Bell? Întrebă Odrade. 
Bellonda acceptă acest nou atac fără să replice. În jargonul 
Bene Gesserit exista o definiţie a respectabilităţii pe care o 
cunoşteau toate. 

— Trebuie să cinstim memoria Doamnei Jessica pentru 
umanitatea ei? Întrebă Odrade. 

Sheeana e surprinsă! 

— Jessica a pus în pericol supraviețuirea Comunităţii 
Surorilor! 

lar Bellonda acuză. 

— Fii credincioasă Surorilor tale”, murmură Tamalane. 

— Străvechea noastră definiţie a respectabilităţii ne ajută 
să rămânem umane, declară Odrade. 

Deschide bine urechile, Sheeana. 

Cu o voce abia mai presus de o şoaptă, Sheeana întări: 

— Dacă pierdem asta, pierdem tot. 

Odrade îşi înăbuşi un suspin. Vasăzică asta era! 

— Ne ţii o lecţie, fireşte, rosti Sheeana susţinându-i 
privirea. 

— Gânduri de crepuscul, mormăi Bellonda. Mai bine să le 
evităm. 

— Taraza ne-a numit „Bene Gesseritul din ultima vreme”, 
zise Sheeana. 

Dispoziţia lui Odrade luă dintr-o dată o turnură 
acuzatoare. 

Otrava actualei noastre existenţe. Gândurile sinistre pot să 
ne nimicească. 

Cu câtă uşurinţă putea imaginaţia să evoce un viitor care 
le contempla prin sticlirea portocalie din ochii unei Onorate 


Mater turbate de furie! Spaime izvorâte din nenumărate 
trecuturi stăteau ghemuite în sufletul lui Odrade, ca tot 
atâtea momente de aşteptare cu răsuflarea tăiată şi 
privirea aţintită la colții pe potriva unor asemenea ochi. 

Forţându-şi atenţia să revină la problema cea mai 
apropiată, Odrade spuse: 

— Aşadar, cine mă va însoţi pe Joncţiune? 

Nu puteau să nu se gândească la ceea ce avusese de 
îndurat Dortujla, a cărei poveste era cunoscută acum pe tot 
cuprinsul Canonicatului. 

„Oricine va merge cu Maica Superioară riscă să sfârşească 
drept hrană pentru Fiutari. , 

— Tam, continuă Odrade. Tu şi Dortujla. (lar asta ar putea 
echivala cu o condamnare la moarte. Pasul următor este 
evident.) Sheeana, vei face Împărtăşirea cu Tam. Dortujla şi 
cu mine vom Împărtăşi cu Bell. Iar eu voi Împărtăşi şi cu 
tine, înaintea plecării. 

Bellonda era stupefiată. 

— Maică Superioară! Eu nu sunt aptă pentru a-ţi lua locul. 

Cu ochii la Sheeana, Odrade răspunse: 

— N-am sugerat asta. Te voi face doar depozitara vieților 
mele. 

Deşi frica i se citea limpede pe faţă, Sheeana nu ar fi 
îndrăznit să nu se supună unui ordin direct. Odrade îi făcu 
semn lui Tamalane. 

— Eu voi face Împărtăşirea mai târziu. Tu şi Sheeana o 
veţi face chiar acum. 

Tamalane se aplecă spre Sheeana. Constrângerile vârstei 
sale înaintate, precum şi proximitatea morţii o făceau să 
considere bine venit actul Împărtăşirii, dar Sheeana avu o 
mişcare involuntară de recul. 

— Acum! Repetă Odrade. 

Să judece Tam ce anume ai de ascuns. 

Nu exista posibilitate de eschivare. Sheeana îşi apropie 
capul de al lui Tamalane până ce frunţile se atinseră. 
Schimbul avu intensitatea unei descărcări electrice şi toată 


lumea din sala de mese îl resimţi. Conversaţiile încetară 
brusc, toate privirile se întoarseră spre masa din dreptul 
ferestrelor. 

Lacrimi luceau în ochii Sheeanei când se retrase. 
Tamalane îi zâmbi şi, mângâindu-i obrajii cu ambele mâini, 
murmură: 

— Nu-i nimic, draga mea. Avem, toate, asemenea temeri, 
care ne împing uneori să facem lucruri nesocotite. Dar sunt 
mândră să te numesc Sora mea. 

Spune-ne ce-i, lam! Acum! 

Tamalane însă hotări altcumva. Privind-o în ochi pe 
Odrade, zise: 

— Trebuie să ne agăţăm de umanitatea noastră cu orice 
preţ. Lecţia ta a fost bine recepţionată, iar Sheeana a ştiut 
să profite de învăţăturile pe care i le-ai dat. 

— Când Sheeana va Împărtăşi cu tine, Dar, interveni 
Bellonda, n-ai putea încerca să reduci influenţa pe care-o 
exercită asupra lui Idaho? 

— N-am să slabesc o posibilă Maică Superioară, replică 
Odrade. Mulţumesc, Tam. Cred că vom efectua călătoria 
noastră pe Joncţiune fără nici un bagaj excesiv. Bun! Până 
deseară, vreau un raport asupra progreselor realizate de 
Teg. Umbra lui a rămas prea mult timp departe de el. 

— Va afla că acum are două umbre? Întrebă Sheeana. 

Ce bucurie în ea! 

Odrade se ridică. 

Dacă Tam o acceptă, trebuie s-o accept şi eu. lam n-ar fi, 
niciodată în stare să trădeze Comunitatea noastră. Cât 
despre Sheeana, dacă există printre noi vreuna care 
dezvăluie pe deplin caracterul profund natural al 
rădăcinilor noastre umane, ea este aceea. Şi totuşi... Aş 
vrea să nu fi creat niciodată sculptura aceea pe care-a 
intitulat-o „ Vidul”. 

Religia trebuie acceptată ca sursă de energie. Ea poate fi 
dirijată conform nevoilor noastre, dar numai între anumite 


limite, dezvăluite de experienţă. Acesta este înţelesul 
ascuns al Liberului Arbitru. 

Missionaria Protectiva. 

Învățătura Fundamentală. 

O PĂTURA GROASĂ DE NORI se aşternuse deasupra 
Sectorului Central în dimineaţa aceasta şi biroul Maicii 
Superioare era cufundat într-o tăcere plumburie la care 
Odrade însăşi se simţea răspunzând printr-o imobilitate 
lăuntrică, de parcă nu cuteza să se mişte de teamă să nu 
deranjeze forţe primejdioase. 

Ziua Agoniei pentru Murbella. Nu trebuie să mă gândesc 
la semne prevestitoare. 

Controlul Meteo difuzase un anunţ clar în legătură cu 
norii. Era vorba de o perturbaţie accidentată. Se luaseră 
deja măsuri corective, dar mai era nevoie de câtva timp. 
Până la ameliorare, erau de aşteptat vânturi puternice şi, 
poate, chiar unele precipitaţii. 

Sheeana şi Iamalane stăteau în dreptul ferestrei, 
contemplând rezultatul acestei erori de control 
meteorologic. Umerii lor se atingeau. 

Odrade le observa de la biroul ei. După împărtăşirea lor 
din ajun, cele două păreau să fi devenit ca o singură 
persoană. Nu era pentru prima oară când se producea un 
asemenea fenomen. Precedentele, deşi puţine la număr, 
erau cunoscute. Schimburile, efectuate în prezenţa esenței 
otrăvitoare de mirodenie sau chiar în momentul morţii, nu 
îngăduiau prea des un contact ulterior, pe viu, al 
participantelor. Era un lucru interesant de observat. Văzute 
din spate, cele două femei păreau ciudat de asemănătoare, 
în poziţia lor ţeapănă. 

Forţa în extremis care făcea posibil actul Împărtăşirii dicta 
schimbări considerabile în personalitate şi Odrade, care ştia 
asta din propria ei experienţă, se simţea obligată la 
toleranţă. Orice va fi avut de ascuns Sheeana, ascundea şi 
Tamalane. E ceva legat de umanitatea intrinsecă a 
Sheeanei. Dar se putea avea toată încrederea în lam. Până 


în clipa în care o altă Soră avea să facă Împărtăşirea cu una 
dintre ele, trebuia acceptată judecata lui lam. Asta nu 
însemna că vigilenţii câini de pază aveau să înceteze 
urmărirea şi analizarea celor mai mărunte detalii, însă 
nimeni n-avea nevoie, mai cu seamă în momentul acesta, de 
o criză în plus. 

— Astăzi e ziua încercării pentru Murbella, rupse tăcerea 
Odrade. 

— Are destule şanse să nu supravieţuiască, zise Bellonda, 
aplecându-se în faţă pe caniscaunul ei. Ce se va întâmpla, în 
cazul acesta, cu planul nostru preţios? 

Planul nostru! 

— Extremis, rosti Odrade. 

În acest context, cuvântul putea avea mai multe 
semnificaţii. Bellonda îl interpretă ca referindu-se la 
posibilitatea preluării personalităţii-memorie a Murbellei în 
clipa morţii acesteia. 

— Atunci nu trebuie să-l lăsăm pe Idaho să asiste! Zise ea. 

— Ordinul meu rămâne valabil, spuse Odrade. E dorinţa 
Murbellei şi mi-am dat cuvântul. 

— Greşeală... Greşeală..., mormăi Bellonda. 

Odrade cunoştea sursa îndoielilor ei. De altfel, o cunoşteau 
toate. Undeva, în fiinţa Murbellei, zăcea îngropat ceva 
extrem de dureros, ceva care-o făcea să dea îndărăt din 
faţa anumitor întrebări, ca o vietate neajutorată la vederea 
unui animal de pradă. Orice va fi fost, era adânc implantat 
în ea, iar condiţionarea hipnotică nu părea o explicaţie 
mulţumitoare. 

— Foarte bine! Spuse Odrade cu voce puternică, pentru a 
atrage atenţia că se adresa tuturor. Nu am mai procedat 
niciodată aşa în trecut, dar, de vreme ce nu-l putem scoate 
pe Duncan din navă, va trebui să mergem noi acolo. Vreau 
ca Duncan să fie de faţă. 

Bellonda nu făcea nimic pentru a-şi ascunde 
nemulţumirea. Nici un bărbat, cu excepţia blestematului de 
Kwisatz Haderach în persoană şi a Tiranului de fiu-său, nu 


cunoscuse vreodată amănuntele acestui secret Bene 
Gesserit. Amândoi monştrii ăia însă trecuseră prin Agonie 
şi, în ambele cazuri, rezultatele fuseseră catastrofale! Chiar 
dacă Agonia Tiranului se instalase celulă după celulă, 
pentru a-l transforma într-un simbiot al viermelui de nisip 
(nici pe de-a-ntregul vierme, nici pe de-a-ntregul fiinţă 
umană). Cât despre Muad'Dib, toate nenorocirile porniseră 
de la faptul că se încumetase să înfrunte Agonia de capul 
lui! 

Sheeana se întoarse de la fereastră şi făcu un pas spre 
biroul lui Odrade, dându-i Maicii Superioare impresia că 
forma, împreună cu Tamalane, o stranie replică a lui Ianus: 
spate în spate, dar o singură făptură. 

— Bell e descumpănită de promisiunea pe care i-ai făcut-o 
lui Duncan, rosti Sheeana cu voce foarte blândă. 

— Ar putea fi catalizatorul de natură s-o scoată la liman pe 
Murbella, zise Odrade. Aveţi tendinţa să subestimaţi 
puterea dragostei. 

— Dimpotrivă! Interveni Tamalane, rămânând cu faţa 
către fereastră. Ne temem de această putere. 

— Poate! 

Tonul lui Bellonda fusese dispreţuitor, dar asta era ceva 
firesc la ea. Expresia feţei însă arăta că rămânea cu 
încăpățânare pe poziţia ei. 

— Aroganţa, murmură Sheeana. 

— Cum? Făcu Bellonda răsucindu-se brusc în caniscaun, 
care scheună indignat. 

— Avem un defect în comun cu Scytale, spuse Sheeana. 

— Zău? 

Bellonda trăgea nădejde să scoată la iveală ceva din 
secretul Sheeanei. 

— Credem că noi facem istoria, zise Sheeana. 

Se întoarse la poziţia ei dinainte, în faţa ferestrei, alături 
de Tamalane. 

Bellonda o privi pe Odrade. 

— Înţelegi ceva? 


Odrade nu-i răspunse. Bell era mentat, n-avea decât să se 
descurce singură. Proiectorul de pe biroul ei ţăcăni scurt şi 
afişă un mesaj. Odrade îl rezumă cu voce tare: 

— Pregătirile de la bordul navei nu s-au terminat încă. 

Privi spinările ţepene ale celor două femei care se uitau pe 
fereastră. 

Facem istoria? 

Pe Planeta Canonicatului, nu se putea spune că se făcuse 
prea multă istorie - în sensul în care înţelegea Odrade acest 
lucru - înaintea conflictului cu Onoratele Matres. 
Canonicatul cunoscuse doar şirul neîntrerupt de Cucernice 
Maici trecute prin Agonie. 

Ca un fluviu. 

Un fluviu care curgea încotrova. Puteai sta pe malul lui 
(aşa cum considera uneori Odrade că făceau ele aici) 
pentru a-l privi curgând. O hartă ar fi putut indica încotro 
se îndrepta fluviul, dar nici o hartă n-ar fi putut furniza 
informaţii vitale despre traficul de pe fluviu, despre volumul 
şi destinaţia acestui trafic. Hărțile aveau o valoare redusă în 
epoca aceasta. O diagramă sau o proiecţie de la Arhive? Nu 
asta era harta de care aveai nevoie. Trebuia să existe 
undeva alta, mai bună, care să ia în considerare toate vieţile 
ce alcătuiau traficul fluviului. O asemenea hartă exista de 
obicei în memorie, de unde o scoteai din când în când 
pentru o examinare mai amănunţită. 

Ce s-o fi întâmplat cu tânăra Cucernică Maică Perinte pe 
care am trimis-o în misiune anul trecut? 

Harta-din-cap putea să creeze un „scenariu Perinte”. De 
fapt, pe fluviu erai chiar tu, fireşte, dar asta nu însemna 
cine ştie ce diferenţă. Harta rămânea valabilă. 

Ceea ce nu ne place este să fim prinse şi duse de apele 
altcuiva, să nu ştim ce ne-ar putea aştepta la următoarea 
meandră. Preferăm întotdeauna să survolăm fluviul, chiar 
dacă, pentru a menţine o poziţie de comandă, trebuie să 
rămâi parte componentă a celorlalţi curenţi. Fiecare curent 
ascunde lucruri imprevizibile. 


Ridicând ochii, Odrade observă că toate privirile erau 
îndreptate spre ea. Sheeana şi 'Tamalane se întorseseră cu 
spatele la fereastră. 

— Onoratele Matres au uitat cât de periculos este să te 
agăţi de orice formă de conservatorism, spuse ea. Am uitat 
oare şi noi? 

Cele trei Cucernice Maici continuau s-o privească în 
tăcere, dar îi înțelegeau foarte bine cuvintele. O atitudine 
prea conservatoare te făcea vulnerabil la orice surpriză. 
Era lecţia pe care le-o dăduse Muad'Dib şi pe care fiul său, 
Tiranul, avusese grijă s-o facă de neuitat. 

Expresia mohorâtă a lui Bellonda nu se schimbase. 

În adâncul conştiinţei lui Odrade, Taraza şopti: Ai grijă, 
Dar. Eu am avut noroc. Am profitat de orice ocazie 
favorabilă, la fel ca şi tine până acum. Dar nu te poţi bizui 
doar pe noroc şi asta e ceea ce le. Îngrijorează pe ele. Fă ca 
şi cum norocul n-ar exista. E mult mai bine să te încrezi în 
viziunile tale acvatice. Las-o pe Bell să-şi spună cuvântul. 

— Bell, zise Odrade, credeam că ai sfârşit prin a-l accepta 
pe Duncan. 

— Doar între anumite limite. 

Vocea Bellondei era categoric acuzatoare. 

— Cred că ar trebui să pornim către navă, interveni 
Sheeana pe un ton hotărât. N-are nici un rost să aşteptăm 
aici. Ne temem cumva de ce-ar putea deveni Murbella? 

Tam şi ea se îndreptară spre uşă, amândouă deodată, ca 
nişte marionete purtate de aceeaşi mână. 

Odrade găsi intervenţia ei bine venită. Întrebarea pe care- 
o pusese le alarmase pe celelalte. 

Ce-ar putea deveni Murbella? Un catalizator, Surorile 
mele. Un catalizator. 

Vântul le izbi cu putere când ieşiră din clădire şi, măcar o 
dată, Odrade fu bucuroasă să folosească sistemul de 
transport subteran. Avea să aştepte temperaturi ceva mai 
îngăduitoare pentru a putea merge pe jos fără ca o 
minifurtună ca asta să-i umfle roba la fiecare pas. 


După ce luară loc într-un vagon rezervat, Bellonda îşi 
reluă refrenul acuzator: 

— Tot ce face Idaho ar putea fi doar acţiune de camuflaj. 

Încă o dată, Odrade se văzu nevoită să dea glas 
repetatului avertisment Bene Gesserit de a nu acorda decât 
o încredere limitată puterilor mentatice: 

— Logica este oarbă şi adesea nu cunoaşte decât propriu-i 
trecut. 

Tamalane interveni, acordându-i un sprijin neaşteptat: 

— Începi să devii paranoică, Bell! 

Sheeana adăugă şi ea, cu o voce mai blândă: 

— Te-am auzit declarând, Bell, că logica e bună pentru 
jocul de şah-piramidă, dar că adesea e o unealtă prea lentă 
pentru necesităţile supravieţuirii. 

În faţa acestor atacuri, Bellonda se închise într-o tăcere 
mânioasă, pe care n-o tulbura decât şuierul înfundat al 
trecerii subtrenului prin tunel. 

Să nu introducem răni deschise în navă, îşi spuse Odrade. 

Adoptând tonul Sheeanei, rosti: 

— Bell; draga mea, nu avem timp să examinăm toate 
aspectele situaţiei năpăstuite în care ne aflăm. Nu mai 
putem spune: „Dacă se întâmplă cutare lucru, atunci cu 
siguranţă va urma cutare altul şi, în acest caz, va trebui să 
acţionăm aşa şi pe dincolo. , 

Spre mirarea ei, Bellonda reacţionă cu un râs scurt. 

— O, zei! Ce harababură e mintea umană obişnuită! lar eu 
n-am voie să cer ceea ce ne trebuie tuturor şi, din păcate, 
nu putem să avem suficient timp pentru a pregăti fiecare 
plan. 

Bellonda-mentatul era cea care le vorbea acum, 
spunându-le că se ştia diminuată de mândria pentru 
intelectul ei obişnuit. Ce loc dezordonat şi prost organizat 
era! Imaginaţi-vă ce chin este pentru non-mentat să facă un 
pic de ordine în acest talmeş-balmeş. Întinse mâna peste 
intervalul dintre scaune şi o bătu pe umăr pe Odrade. 

— E-n regulă, Dar. O să fiu cuminte. 


Ce şi-ar fi spus un observator din afară dacă ar fi asistat la 
această scenă? Se întrebă Odrade. 'Toate patru, acţionând 
în înţelegere pentru a ajuta o Soră aflată în dificultate. 

Dar şi pentru ca Agonia Murbellei să poată sfârşi cu bine. 

Oamenii nu vedeau decât suprafaţa acestei măşti de 
Cucernică Maică pe care-o purtau. 

Când trebuie (adică aproape tot timpul, în ziua de azi), 
funcţionăm la niveluri de competenţă uluitoare. Nu ne 
facem un titlu de glorie din asta. E o simplă constatare. Dar 
de cum ne permitem un moment de destindere, auzim 
bolboroseala din jur, la fel ca oamenii de rând. Doar că, în 
cazul nostru, volumul sonor e mai puternic. Ne împărţim 
existenţa în mici parcele, ca oricare alţii. Locuri pentru 
minte, locuri pentru corp. 

Bellonda îşi regăsise calmul. Stătea liniştită, cu mâinile 
împreunate în poală. Cunoştea planurile lui Odrade şi le 
păstra pentru ea. Era o încredere care trecea dincolo de 
proiecția mentatică, într-un domeniu mai fundamental 
uman. Proiecţia era o unealtă perfect adaptabilă, dar 
rămânea o unealtă. În ultimă instanţă, orice unealtă 
depinde de cel care-o foloseşte. Odrade nu ştia cum să-şi 
arate recunoştinţa, fără a afecta această încredere. 

Trebuie să merg în tăcere pe frânghia mea întinsă, până la 
capăt. 

Simţea din nou prezenţa prăpastiei de sub ea. Reflecţiile ei 
redeşteptaseră imaginea de coşmar. Urmăritoarea 
invizibilă, Furia cu toporul, era şi mai aproape. Fu din nou 
tentată să se întoarcă, să vadă cine era, dar rezistă. 

Nu voi comite greşeala lui Muad'Dib! 

Avertismentul preştient pe care-l simţise pentru prima 
oară pe Dune, în ruinele sietchului Tabr, n-avea să fie 
exorcizat decât când existenţa ei sau cea a Comunităţii 
Surorilor avea să ia sfârşit. 

Să fie această ameninţare cumplită doar produsul 
temerilor mele? Cu siguranţă că nu! 


Şi totuşi, avea senzaţia că acolo, în străvechiul bastion 
fremen, privise Timpul, ca şi cum tot trecutul şi tot viitorul 
încremeniseră într-un tablou care nu mai putea fi schimbat. 

Trebuie să mă eliberez o dată pentru totdeauna de tine, 
Muad'Dib! 

Sosirea la spaţioport o smulse din meditaţiile ei temătoare. 

Murbella aştepta în sala special pregătită de Instructoare - 
un mic amfiteatru amenajat cu gradene în arc de cerc, pe 
care se aflau bănci capitonate oferind locuri pentru vreo 
douăzeci de persoane. Instructoarele o lăsaseră acolo, fără 
a-i da nici o explicaţie. Şezând pe banca de jos, privea o 
masă montată pe suspensii. De-o parte şi de alta a mesei 
atârnau chingi pentru imobilizarea persoanei care trebuia 
să se întindă pe ea. 

Pentru imobilizarea mea. 

Încăperile din această parte a navei, unde nu i se 
îngăduise niciodată până atunci accesul, o uimiseră. Se 
simţea vulnerabilă aici, mai expusă chiar decât afară, sub 
cerul liber. Camerele mai mici pe care le traversase când 
fusese condusă în acest amfiteatru erau în mod vădit 
rezervate urgenţelor medicale: echipamente de reanimare, 
mirosuri de spital şi de antiseptice. 

Aducerea ei în această sală avusese loc într-un mod destul 
de intempestiv. Toate întrebările pe care le pusese 
rămăseseră fără răspuns. Instructoarele veniseră s-o ia din 
mijlocul unei şedinţe de exerciţii prana-bindu pentru 
acolitele din Ciclul Superior. Nu-i spuseseră decât: „Ordinul 
Maicii Superioare”. 

Atitudinea lor însă era grăitoare. Blânde, dar ferme. Se 
aflau aici pentru a împiedica orice încercare de fugă şi 
pentru a avea grijă ca ea să ajungă acolo unde primiseră 
ordin s-o ducă. 

De parcă m-ar bate gândul să evadez! 

Se întreba unde era Duncan. Odrade promisese că va fi 
prezent la Agonie. Însemna absenta lui că, totuşi, nu 
aceasta avea să fie ziua marii ei încercări? Sau îl 


ascunseseră în spatele vreunui perete secret, de unde 
putea să vadă totul fără a fi văzut? 

Îl vreau alături de mine! 

Nu ştiau ce aveau de făcut pentru a obţine de la ea tot ce 
voiau? Bineînţeles că ştiau! 

Să mă amenințe că mă vor lipsi de bărbatul acesta. E tot 
ce trebuie pentru a mă ţine şi a mă satisface. A mă 
satisface! Ce vorbă fără noimă. A mă completa. Aşa-i mai 
corect. Sunt împuţinată când suntem despărțiți. Şi-o ştie şi 
el, afurisitul! 

Murbella surâse. Cum de-o ştie? Pentru că are nevoie să 
fie completat exact în acelaşi fel. 

Cum se putea numi asta dragoste? Nu se simţea deloc 
slăbită de constrângerile dorinţei. Atât Surorile Bene 
Gesserit cât şi Onoratele Matres susțineau că dragostea era 
o sursă de slăbiciune. Ea se simţea, dimpotrivă, fortificată 
de Duncan. O fortificau până şi micile lui atenţii. Când îi 
aduce, dimineaţa, o ceaşcă aburindă de stimceai, băutura 
era mai bună pentru că venea din mâinile lui. 

Poate că între noi există ceva mai mult decât dragoste. 

Odrade şi consilierele ei pătrunseră în amfiteatru pe 
gradenul superior şi, preţ de câteva clipe, rămaseră pe loc, 
privind silueta aşezată pe banca de la ultimul nivel. 
Murbella era îmbrăcată în roba lungă, cu tiv alb, a 
acolitelor din Ciclul Superior. Stătea cu un cot sprijinit pe 
genunchi, cu bărbia în pumn, privind masa din faţa ei. 

Ştie, îşi spuse Odrade. 

— Unde e Duncan? Întrebă cu voce tare. 

La cuvintele ei, Murbella se ridică şi se întoarse spre grup. 
Întrebarea lui Odrade confirma ceea ce bănuise. 

— Îl găsesc eu, spuse Sheeana şi ieşi din sală. 


Murbella aşteptă în tăcere, susţinând privirea Maicii 
Superioare. 

Trebuie s-o dobândim, gândi Odrade. Trebuie. Niciodată 
Bene Gesseritul nu avusese atâta nevoie de cineva. Aşa cum 
stătea, acolo, jos, Murbella părea o făptură atât de 
neînsemnată faţă de ceea ce reprezenta persoana ei! Faţa 
sa aproape ovală, cu fruntea înaltă, dezvăluia noua 
stăpânire de sine Bene Gesserit. Ochii verzi, depărtaţi, sub 
sprâncenele arcuite, nu clipeau şi nu vădeau nici cea mai, 
infimă scânteiere portocalie. Gura mică nu schiţa nici cea 
mai mică urmă de nemulţumire. 

E pregătită. 

Sheeana se reîntoarse cu Duncan. 

Odrade nu-i acordă lui Idaho decât o scurtă privire. 
Nervos. Aşadar, Sheeana îl pusese la curent. Perfect. Era un 
act de amiciţie. Poate că Duncan avea să aibă într-adevăr 
nevoie de un sprijin amical în această sală. 

— Ia loc aici şi nu te mişca până ce n-am să te chem eu, îi 
spuse Odrade. Sheeana, rămâi lângă el. 

Fără a i se spune, lamalane se postă de partea cealaltă a 
lui Idaho, care se pomeni astfel încadrat. La un semn 
discret al Sheeanei, se aşezară toţi trei. 

Însoţită de Bellonda, Odrade coborț treptele amfiteatrului 
şi se apropie de masa în faţa căreia stătea Murbella. Pe 
latura opusă, distribuitoare bucale erau pregătite pentru a 
fi ridicate în poziţie, dar încă goale. Odrade arătă spre ele 
şi-i făcu semn lui Bellonda. Aceasta ieşi printr-o uşă 
laterală, în căutarea Cucernicei Maici Suk care avea în 
primire esenţa de mirodenie. 

Trăgând masa pentru a o îndepărta de perete, Odrade 
începu să regleze chingile şi suporturile capitonate. 
Procedând metodic, se asigură că tot ce trebuia se afla pe 
etajera îngustă de sub tăblia mesei. Un căluş era prevăzut 
pentru a evita ca Agonizata să-şi muşte limba. Odrade îl 
pipăi, verificând dacă era destul de solid. Murbella avea 
maxilare puternice. 


Murbella o privea nemişcată, străduindu-se să n-o 
deranjeze în nici un fel. 

Bellonda reveni cu esenţa de mirodenie şi se apucă să 
umple distribuitoarele. Substanţa otrăvitoare avea un miros 
pătrunzător, de scorţişoară amară. 

Captând atenţia lui Odrade, Murbella spuse: 

— Îţi sunt recunoscătoare că supraveghezi personal totul. 

— Recunoscătoare! Rosti batjocoritoare Bellonda, fără a-şi 
lua ochii de la ceea ce făcea. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc, Bell, zise Odrade 
continuând s-o privească fix pe Murbella. 

Bellonda nu-şi întrerupse lucrul, dar, cumva, mişcările ei 
părură dintr-o dată mai timide. Era pentru prima oară când 
Murbella o vedea estompându-se astfel. Nu încetase nici o 
clipă să se mire de felul în care acolitele se estompau în 
prezenţa Maicii Superioare. Erau şi, totuşi, nu erau de faţă. 
Murbella nu reuşise niciodată să le imite pe de-a-ntregul, 
nici măcar când încheiase perioada de probă şi intrase în 
Ciclul Superior. 

Dar... Şi Bellonda? 

Privind-o în ochi pe Murbella, Odrade spuse: 

— Ştiu ce rezerve păstrezi în cugetul tău, ce limite ţi-ai 
fixat în angajamentul tău faţă de noi. Foarte bine. N-am să 
discut asta pentru că, în mare, rezervele tale sunt prea 
puţin diferite de ale oricăreia dintre noi. 

Sinceritatea, înainte de toate. 

— Deosebirea, dacă te interesează, constă în simţul 
responsabilităţii. Eu sunt răspunzătoare pentru 
Comunitatea mea... Sau pentru ceea ce a mai rămas din ea. 
E o povară grea şi uneori mi se întâmplă s-o privesc cu 
resentiment. 

Bellonda pufni. Odrade nu-i dădu nici o atenţie şi continuă: 

— Bene Gesseritul s-a acrit întrucâtva, din epoca 
Tiranului. Contactul nostru cu Onoratele Matres n-a 
îmbunătăţit lucrurile. Onoratele Matres răspândesc 


duhoarea morţii şi-a decadenţei, prăvălindu-se cu 
repeziciune spre marea tăcere. 

— De ce-mi spui toate astea acum? Întrebă Murbella cu o 
voce în care răzbătea frica. 

— Pentru că, într-un fel sau altul, ai fost în bună măsură 
cruţată de această decadenţă. Poate că datorită naturii tale 
spontane. Deşi ea a fost oarecum temperată, după Gammu. 

— Prin intervenţia voastră! 

— Noi n-am făcut altceva decât să îndepărtăm un pic de 
indisciplină din caracterul tău, pentru a-ţi da un echilibru 
mai bun. În felul acesta, vei avea parte de o viaţă mai lungă 
şi mai sănătoasă. 

— Dacă voi supravieţui la asta! Replică Murbella arătând 
cu o mişcare scurtă a capului spre masa din spatele ei. 

— Echilibrul, Murbella. lată ce vreau să ţii minte tot 
timpul. Homeostazia. Orice grup care alege sinuciderea, 
când există alte opţiuni, este un grup atins de demenţă. 
Homeostazia a luat-o razna. 

Văzând că Murbella lasă ochii în podea, Bellonda rosti 
tăios: 

— Ascultă ce-ţi spune, neghioabo! Îşi dă silinţa să te ajute. 

— Calmează-te, Bell, zise Odrade. Acum discut eu cu ea. 

Apoi, adresându-i-se Murbellei: Maica Superioară e cea 
care îţi ordonă. Uită-te la mine! 

Murbella ridică brusc capul şi o privi în ochi. 

Era o tactică la care Odrade nu recurgea prea des, dar 
care dădea întotdeauna rezultate excelente. Putea să le 
aducă pe acolite într-o stare învecinată cu isteria, pentru a 
le învăţa, apoi, să-şi stăpânească excesul de emoție. 
Murbella însă părea mai mult furioasă decât intimidată. 
Minunat! Dar acum era necesară prudenţa. 

— Te-ai plâns de mersul prea lent al educaţiei tale, 
continuă Odrade. Am procedat astfel cu bună ştiinţă, în 
propriul tău interes. Toate instructoarele tale principale au 
fost alese pentru cumpătarea şi lipsa lor totală de 
impulsivitate. Instrucţiunile mele erau clare: „Nu-i conferiţi 


prea multe aptitudini prea repede. Nu deschideţi 
zăgazurile unor puteri cărora nu le-ar putea face faţă. , 

— De unde ştii dumneata la ce-aş putea face eu faţă? 
Întrebă Murbella, încă furioasă. 

Odrade se mulţumi să zâmbească. 

Văzând că Maica Superioară nu mai spune nimic, Murbella 
păru brusc tulburată. Se pusese într-o situaţie ridicolă în 
faţa ei, în fata lui Duncan şi a tuturor celorlalte? Ce 
umilitor... 

Odrade îşi aminti sieşi că nu era de dorit s-o facă pe 
Murbella prea conştientă de vulnerabilitatea ei. Ar fi fost o 
tactică proastă în clipa aceasta. Nu era nevoie s-o provoace. 
Murbella poseda un simţ ascuţit al asimilării. Se adapta la 
necesităţile momentului. Era lucrul de care se temeau ele 
că şi-ar putea avea obârşia într-o înclinaţie a ei de a alege 
calea minimei rezistenţe. Măcar de n-ar fi aşa! Mai mult ca 
oricând, se impunea acum o sinceritate desăvârşită. 
Instrumentul fundamental al educaţiei Bene Gesserit. 
Metoda clasică prin care acolita era legată de învăţătoarea 
ei. 

— Voi fi alături de tine pe toată durata Agoniei. Dacă vei 
eşua, voi fi nespus de îndurerată. 

— Şi Duncan? 

Cu lacrimi în ochi. 

— Tot ce va putea face pentru a te ajuta îi va fi îngăduit. 

Murbella înălţă ochii spre şirurile de bănci şi, pentru o 
clipă, privirea ei se sudă de a lui Idaho. El dădu să se ridice, 
dar mâna lui Tamalane apăsându-i umărul îl împiedică. 

Din cauza lor, s-ar putea ca iubita mea să moară! Gândi 
Idaho. Trebuie să stau aici şi să privesc, pur şi simplu, cum 
se întâmplă asta? Dar Odrade spusese că i se va îngădui să 
ajute. Nu mai există cale de întoarcere acum. Trebuie să am 
încredere în Odrade. Dar, pe toţi zeii din adâncuri, ea nu 
poate şti ce-aş avea de îndurat dacă... Dacă... 

Închise ochii. 


— Bell! Rosti Odrade, cu un glas care evoca scânteierea 
fulgerătoare a unei lame de pumnal. 

Bellonda o prinse de braţ pe Murbella şi-o ajută să se 
întindă pe masă, care săltă uşor, ajustându-se la greutatea 
corpului. 

Şi iată ultimul act, îşi spuse Murbella. 

Nu era decât vag conştientă de chingile pe cale de a fi 
strânse, de activitatea din jurul ei. 

— E procedura obişnuită, zise Odrade. 

Procedura? Murbella detestase toate procedurile 
obligatorii pentru a deveni Bene Gesserit, toate acele studii 
interminabile, toată atenţia şi toate răspunsurile pe care 
trebuia să le dea Instructoarelor. Detestase îndeosebi 
necesitatea de a perfecționa întruna reacţii pe care ea le 
considerase adecvate, dar îi fusese cu neputinţă să se lase 
pe tânjeală sub privirile lor exigente. Adecvate! Ce cuvânt 
periculos! 

Înțelegerea acestui lucru fusese exact ce urmăriseră ele. 
Exact presiunea de care avea nevoie acolita lor. 

Dacă detegşti un lucru, fă-l şi mai bine. Foloseşte-ţi 
aversiunea drept ghid; reglează-ţi tirul exact pe ceea ce ai 
nevoie. 

Faptul că profesoarele ei puteau să-i discearnă cu atâta 
uşurinţă reacţiile, ce lucru extraordinar! Voia să 
dobândească şi ea această capacitate. Cu orice preţ! 

Trebuie să ajung să excelez în asta. 

Era ceva care ar fi stârnit invidia oricărei Onorate Mater. 
Se văzu, dintr-o dată, sub un soi de dublă viziune: în acelaşi 
timp Bene Gesserit şi Onorată Mater. Tulburătoare imagine. 

O mână îi atinse obrazul, îi deplasă uşor capul, apoi 
dispăru. 

Responsabilitatea. Am să aflu ce înţeleg ele prin „un nou 
simţ al istoriei”. 

Punctul de vedere Bene Gesserit asupra istoriei o fascina. 
Cum priveau ele trecuturile multiple? Era ceva înglobat 


într-o orânduire mai măreaţă a lucrurilor? Tentaţia de a 
deveni una dintre ele fusese irezistibilă. 

A sosit momentul să aflu. 

Văzu un distribuitor bucal alunecând în poziţie deasupra 
gurii ei, călăuzit de mâna Bellondei. 

Purtăm Graal-ul nostru în capetele noastre, spusese 
Odrade. Să-l porţi cu cea mai mare băgare de seamă dacă, 
într-o zi, va intra şi în posesia ta. 

Distribuitorul îi atinse buzele. Murbella închise ochii, dar 
simţi degete care îi deschideau gura. Metalul rece îi atinse 
dinţii. Vocea lui Odrade continua să răsune în memoria ei. 

Evită orice excese. Corectează prea mult şi te vei trezi cu 
o adevărată belea pe cap: necesitatea de a face corecturi 
din ce în ce mai mari. Oscilaţiile. Fanaticii sunt minunaţi 
creatori de mişcări oscilatorii. 

Graal-ul nostru este liniar pentru că fiecare Cucernică 
Maică poartă în ea aceeaşi determinare. Vom perpetua 
acest lucru împreună. 

Un lichid amar curse în gura Murbellei. Înghiţi convulsiv. 
Simţi foc care-i cobora prin gâtlej, apoi în stomac. Nici o 
durere în afara senzaţiei de arsură. Se întrebă dacă asta 
era tot. Acum, stomacul ei degaja doar un pic de căldură. 

Încet, atât de încet încât îi trebuiră câteva bătăi de inimă 
până să-şi dea seama, căldura se prelinse spre exterior. 
Când îi atinse vârfurile degetelor, îşi simţi corpul 
convulsionându-se. Spatele i se arcui spasmodic, 
desprinzându-se de suprafaţa capitonată a mesei. Ceva 
blând, dar neînduplecat, îi repuse distribuitorul în gură. 

Voci. Le auzea şi ştia că vorbeau oameni, însă nu putea 
distinge cuvintele. 

Pe când se concentra asupra vocilor, deveni conştientă că 
pierduse contactul cu trupul său. Undeva, carnea se 
zvârcolea, pradă durerii, dar ea era complet detaşată. 

O mână dădu de o altă mână şi se încleştă de ea cu putere. 
Murbella recunoscu atingerea lui Duncan şi, dintr-o dată, îşi 
regăsi corpul, concomitent cu o durere atroce. Plămânii 


erau carne vie când expira. Nu şi când inspira. Atunci 
păreau contractaţi, nici o clipă umpluţi îndeajuns. Apoi, 
sentimentul existenţei ei fizice deveni un firicel subţire ce 
se ramifica spre alte prezenţe. Le simţea numeroase în 
jurul ei, mult prea numeroase pentru micul amfiteatru. 

O altă fiinţă umană pluti înlăuntrul câmpului ei vizual. 
Murbella se pomeni la bordul unei navete industriale... În 
spaţiu. Naveta era primitivă. Prea multe comenzi manuale. 
Prea multe luminiţe care clipeau. La comenzi, o femeie - 
mică şi cu faţa îmbrobonită de sudoarea trudei pe care o 
depunea. Părul ei lung, castaniu, era strâns într-un coc din 
care scăpau şuviţe ce atârnau în jurul obrajilor supţi. Purta, 
drept unic Veşmânt, o rochie scurtă, în nuanţe strălucitoare 
de roşu, albastru şi verde. 

Maşini. 

Murbella simţea, dincolo de spaţiul din imediata 
apropiere, prezenţa unei monstruoase maşinării. Rochia 
femeii contrasta puternic cu mohorâta şi apăsătoarea 
austeritate a maşinilor. Femeia vorbi, însă buzele ei nu se 
mişcară: „Ascultă-mă, tu! Când va veni momentul să preiei 
aceste comenzi, să nu devii o distrugătoare. Sunt aici 
pentru a te ajuta să eviţi distrugătorii. Înţelegi?” 

Murbella vru să răspundă, dar constată că nu avea glas. 

„Nu te mai chinui, fetiţo!” spuse femeia. „le aud. , 

Murbella încercă să-şi strămute atenţia de la femeie. 

Ce-i locul acesta? 

O singură operatoare, un fel de depozit uriaş... O uzină... 
Totul, automatizat... În nenumărate fascicule, linii de 
retroacţiune se concentrau în acest spaţiu minuscul înţesat 
de comenzi complicate. 

Crezând că vorbeşte în şoaptă, Murbella întrebă: Cine 
eşti? Şi-şi auzi propria voce răsunând ca un tunet. Durerea 
din urechi o năuci! 

„Mai încet! Sunt călăuza ta în mohalata, cea care te ajută 
să navighezi departe de distrugători. , 

Dur să mă apere! Gândi Murbella. Nu e un loc; sunt eu! 


La acest gând, sala de comandă dispăru. Murbella se 
pomeni o nomadă în vid, condamnată să nu mai cunoască 
niciodată tihna, să nu-şi mai găsească niciodată refugiu. 
Totul devenise imaterial, în afara propriilor ei gânduri 
efemere. Fiinţa ei nu mai avea substanţă, doar un filament 
de aderenţă pe care-l identifica drept conştiinţă. 

M-am plăsmuit pe mine însămi din ceaţă. 

Celelalte Memorii se iviră brusc, fărâme răzlețe de 
experienţe despre care ştia că nu erau ale ei. Tot felul de 
feţe o priveau cu lăcomie, cerându-i atenţie, dar femeia de 
la comenzile navetei o îndepărta de ele. Murbella 
recunoştea necesităţile, însă i se părea cu neputinţă să le 
ordoneze sub o formă coerentă. 

„Acestea sunt vieţi din trecutul tău”, auzi ea vocea femeii 
ca şi cum venea de niciunde. Apoi adăugă: „Ne tragem din 
oameni care au comis atrocități fără seamăn. Nu ne place 
să recunoaştem că au existat barbari printre strămoşii 
noştri. O Cucernică Maică însă trebuie să recunoască. Nu 
avem de ales. , 

Murbella înţelesese acum că era suficient să-şi formuleze 
întrebările doar în gând. De ce trebuie să... 

„Învingătorii s-au reprodus. Noi suntem descendenţii lor. 
Adesea, victoriile au fost scump plătite din punct de vedere 
moral. Barbarie e un cuvânt prea slab pentru a descrie 
unele dintre lucrurile pe care le-au făcut strămoşii noştri. , 

Murbella simţi contactul unei mâini cunoscute pe obrazul 
ei. Duncan! Atingerea readuse durerea cumplită. Oh, 
Duncan! Îmi faci rău! 

Prin chinul durerii, percepu goluri în vieţile ce-i erau 
dezvăluite. Lucruri care-i erau ascunse. 

„Doar ceea ce eşti capabilă să accepţi în momentul 
acesta”, rosti vocea. „Restul va veni mai. Târziu, când vei fi 
mai puternică... Dacă vei supravieţui. , 

Filtrul selectiv. Cuvintele lui Odrade. Necesităţile deschid 
multe uşi. 


Un vaiet neîncetat venea dinspre celelalte prezente. 
Lamentaţii. Vezi? Vezi ce se întâmplă când ignori bunul- 
simţ? 

Durerea crescu. Nu putea să scape de ea. Fiecare nerv îi 
era ars cu fierul roşu. Ar fi vrut să urle, să profereze 
ameninţări, să implore ajutor. O cascadă de emoţii însoțea 
chinul, dar nu le dădea atenţie. Totul se petrecea de-a 
lungul unui fir subţire de existenţă. Iar firul se putea rupe! 

Am să mor. 

Firul se întindea. Avea să se rupă! Orice rezistenţă era 
zadarnică. Mugşchii nu i-ar fi dat ascultare. De altfel, 
probabil că nu-i mai rămăseseră muşchi. Nici n-avea nevoie 
de ei. Muşchii însemnau durere. Era un iad care nu avea să 
sfârşească niciodată. Nici dacă s-ar fi rupt firul. De-a lungul 
firului alergau flăcări. Limbile lor îi atingeau gândurile 
conştiente... 

Mâini îi scuturară umerii. Nu, Duncan... Nu! Fiecare 
mişcare era pentru ea un supliciu mai crâncen decât îşi 
imaginase că ar fi cu putinţă. Agonia îşi merita din plin 
numele. 

Firul nu mai era întins. Se retracta, se comprima. Deveni 
ceva mic, un cârnăcior de durere atât de cumplită, încât 
nimic altceva nu mai exista. Simţul fiinţei deveni tulbure... 
Translucid... Transparent. 

„Vezi?” veni de foarte departe glasul călăuzei sale în 
mohalata. 

Văd lucruri. 

Nu era tocmai vedere. Un fel de percepţie îndepărtată a 
altor prezenţe. Alţi cârnăciori. Celelalte Memorii, ambalate 
în prapurii vieților pierdute. Se prelungeau în spatele ei, 
într-un şir căruia nu putea să-i determine lungimea. O pâclă 
translucidă. Când şi când, negura se destrăma, lăsând-o să 
întrevadă evenimente. Adică nu... Nu evenimente propriu- 
zise. Amintirea lor. 

„Fii martoră”, spuse călăuza ei. „lată ce au făcut strămoşii 
noştri. Cele mai cumplite blesteme pe care le-ai putea 


inventa nu înseamnă nimic în comparaţie cu asta. Nu găsi 
scuză în necesităţile epocii! Ţine minte doar un singur 
lucru: nu există nevinovaţi!” 

Oribil! Oribil! 

Nu putea zăbovi asupra nici unei scene. Totul devenise 
reflexie şi pâclă care se destrăma. Dar undeva se afla un 
licăr de glorie la care ştia că putea să ajungă. 

Absența acestei Agonii. 

Doar atât. Ce moment de glorie ar fi însemnat! 

Unde se află această stare glorioasă? 

Buze îi atinseră fruntea, gura. Duncan! Întinse mâna. 
Mâinile îmi sunt libere! Degetele ei întâlniră cârlionţii 
familiari. E realitatea! 

Agonia se estompa. Abia în clipa aceea îşi dădu seama că 
trecuse prin chinuri mai cumplite decât ar fi putut exprima 
în cuvinte. Agonia? Consta în cauterizarea psihismului şi 
remodelarea lui. La capătul Agoniei, se ivea o altă persoană. 

Duncan! Deschise ochii şi-i văzu chipul chiar deasupra ei. 
Îl mai iubesc? E aici. Nădejdea de care mă agăţ în cele mai 
rele momente. Dar îl iubesc? Mai sunt o fiinţă echilibrată? 

Nici un răspuns. 

Vocea lui Odrade se înălţă de undeva din afara câmpului 
vizual al Murbellei. 

— Dezbrăcaţi-o. Ştergare. E udă leoarcă. Şi aduceţi-i o 
robă cum se cuvine! 

Foşnete grăbite, apoi, din nou, vocea lui Odrade: 

— Murbella, ai avut de furcă nu glumă, dar, mă bucur s-o 
spun, ai reuşit de minune. 

Ce bucurie în glasul ei! De ce era aşa bucuroasă? 

Unde e simţul responsabilităţii? Unde e Graal-ul pe care ar 
trebui să-l simt în capul meu? Să-mi răspundă cineva! 

Dar femeia de la comenzile navetei nu mai era. 

Am rămas doar eu. Cu amintirea unor atrocități care le-ar 
face să se înfioare şi pe Onoratele Matres. 

În clipa aceea întrezări Graal-ul, dar nu era un lucru, ci o 
întrebare: Cum s-ar putea regla toate echilibrele? 


Larii şi penaţii noştri sunt reprezentaţi de acel lucru pe 
care îl transmitem de la o generaţie la alta: mesajul nostru 
adresat omenirii, dacă se va maturiza. Întruchiparea cea 
mai apropiată a unei zeițe ocrotitoare a căminului nostru 
este o Cucernică Maică ratată - Chenoeh, acolo, în nişa ei. 

Darwi Odrade. 

IDAHO considera acum facultăţile sale mentatice ca pe un 
refugiu. Murbella rămânea cu el pe cât de des le îngăduiau 
obligaţiile lor respective - el cu programul de înarmare, ea 
cu reîntremarea puterilor şi adaptarea la noua ei poziţie. 

Murbella nu îl minţea. Nu încerca să-i spună că nu se 
schimbase nimic între ei. Dar el îi simţea îndepărtarea, un 
elastic ce se întindea tot mai mult, înspre limită. 

— Surorile mele au fost învăţate să nu divulge secretele 
inimii. Aici e pericolul pe care-l percep ele în dragoste. 
Intimităţile primejdioase. Eroziunea celor mai profunde 
sensibilităţi. De ce ai întinde cuiva băţul ca să te bată? 

Credea că vorbele ei aveau darul să-l liniştească, dar el 
distingea mesajul lăuntric. Fii liberă! Rupe legăturile care 
te împiedică! 

O surprindea deseori, în vremea din urmă, chinuindu-se cu 
Celelalte Memorii. Noaptea, îi mai scăpau cuvinte. 

„Dependenţe... Suflet colectiv... Intersecţii ale percepţiilor 
vitale... Păstrăvărese... |, 

Nu şovăia să-i împărtăşească unele dintre aceste lucruri. 

— Intersecţiile? Oricine poate să sesizeze puncte nodale în 
întreruperile naturale ale existenţei. Morţile, diversiunile, 
pauzele incidentale dintre evenimente de mare răsunet, 
naşterile... 

— Naşterea, întrerupere? 

Începuseră această discuţie în pat, în dormitorul lui, cu 
toate luminile stinse, inclusiv cronoproiecţia. Ceea ce nu-i 
ascundea nicidecum vederii ochilor com, fireşte. 
Curiozitatea Surorilor se alimenta de la alte surse de 
energie. 


— Nu te-ai gândit niciodată la naştere ca la o întrerupere? 
Se miră Murbella. Pentru o Cucernică Maică, e amuzant. 

Amuzant! Elasticul se întinde... se întinde... 

Păstrăvăresele... „ Era revelaţia pe care Bene Gesseritul o 
absorbise cu fascinaţie. Surorile avuseseră bănuieli, dar 
Murbella le furnizase confirmarea pe care o aşteptau. 
Democraţia Păstrăvăreselor dăduse naştere autocrației 
Onoratelor Matres. Nu mai încăpea nici o îndoială. 

„Tirania minorităţii ascunsă sub mantia majorităţii”, se 
exprimase Odrade cu voce triumfătoare. „Prăbuşirea 
democraţiei. Fie răsturnată de propriile ei excese, fie 
înghițită de birocraţie. , 

Idaho recunoştea în această judecată glasul Tiranului. 
Dacă istoria etalase vreodată motive repetitive, acesta era 
unul dintre ele. Cu regularitatea unei bătăi de tobă. Mai 
întâi, o reglementare a administraţiei publice, camuflată 
sub falsul pretext că era singura modalitate de a corija 
excesele demagogice şi nepotismul electoral. Apoi, 
acumularea puterii în locuri la care electoratul nu putea să 
ajungă. Şi, în sfârşit, aristocrația. 

— Bene Gesseritul este, poate, singurul care a instaurat 
un sistem întemeiat pe atotputernicia juriilor, spuse 
Murbella. Juriile nu s-au bucurat niciodată de popularitate 
printre oamenii legii. Juriile se opun legilor. Ele pot să-i 
ignore pe judecători. 

Râsul ei răsună în întuneric. 

— Probarea faptelor! Ce altceva sunt dovezile, decât 
lucruri pe care ni se îngăduie să le percepem? Iată ce 
încearcă să controleze legea: o realitate cu grijă dirijată. 

Cuvinte. Cuvinte pentru a-l distrage, cuvinte pentru a-i 
demonstra noile ei puteri Bene Gesserit. Cuvintele ei de 
dragoste începeau să sune a gol. 

Le spune din amintire. 

Observase că asta o deranja pe Odrade aproape la fel de 
mult cât îl exaspera pe el. Murbella însă nu remarcase 
niciuna dintre reacţiile lor, Odrade încercase să-l 


liniştească: „Orice nouă Cucernică Maică trece printr-o 
perioadă de adaptare. Cu reacţii câteodată de-a dreptul 
maniace. Gândeşte-te la ceea ce descoperă la fiecare pas, 
Duncan!” 

Cum aş putea să nu mă gândesc? 

— Prima lege a birocraţiei, se adresă Murbella 
întunericului. 

Nu reuşeşti să mă distragi, iubita mea. 

— Creşterea până la limita energiei disponibile! (Vocea 
Murbellei avea, într-adevăr, ceva de maniac.) Folosirea 
minciunii conform căreia taxele rezolvă toate problemele. 
(Se întoarse spre el, în pat, dar nu cu vreo intenţie 
amoroasă.) Onoratele Matres au parcurs toate etapele! Au 
pus la punct până şi un sistem de securitate socială, dar 
totul era drenat spre propriile lor bănci energetice. 

— Murbella! 

— Ce-i? 

Surprinsă de asprimea tonului său. Nu-şi dă seama că se 
adresează unei Cucernice Maici? 

— Ştiu deja toate astea, Murbella. Le ştiu toţi mentaţii. 

— Încerci să-mi pui pumnul în gură? Era furioasă. 

— Ceea ce avem noi de făcut este să ne străduim să 
gândim asemenea inamicului nostru, rosti el. Căci avem un 
inamic comun, nu-i aşa? 

— Nu încerca să faci pe ironicul cu mine, Duncan! 

— 'Ţi-s ochii portocalii? 

— Ştii bine că melanjul împiedică asta şi... Oh! 

— Bene Gesseritul are nevoie de cunoştinţele tale, dar 
trebuie să înveţi să le cultivi! 

Aprinse un licuriglob şi o surprinse fulgerându-l cu 
privirea. Nu era ceva tocmai neaşteptat, dar nici ceva 
tocmai Bene Gesserit. 

Hibrid. 

Cuvântul i se ivise dintr-o dată în minte. Era vorba de 
vigoarea hibridă? Asta era ceea ce aştepta Bene Gesseritul 
de la Murbella? Surorile te puteau lua uneori prin 


surprindere. Te pomeneai nas în nas cu ele la colţul câte 
unui culoar, privindu-te cu ochi care nu clipeau şi cu 
expresia măştii lor impenetrabile, dar în spatele acelei 
măşti fremătau reacţii neobişnuite. Aşa învățase Teg să 
producă imprevizibilul. Dar acum? Idaho îşi spunea că n-ar 
fi fost exclus să ajungă s-o deteste pe această nouă 
Murbella. 

Ea putu să citească asta în el, fireşte. Rămânea mai 
transparent pentru ea decât pentru oricine altcineva. 

— Nu mă uri, Duncan. 

Nu vorbise pe un ton rugător, însă în spatele cuvintelor se 
ghicea o adâncă mâhnire. 

— N-am să te urăsc niciodată, spuse el. 

Dar stinse lumina. 

Murbella se cuibări lângă el aproape la fel cum o făcea 
înainte de Agonie. Aproape la fel. Diferenţa îi sfâşia inima. 

— Onoratele Matres văd în Bene Gesserit un rival în lupta 
pentru putere, spuse ea. Nu atât pentru că bărbaţii care le 
urmează pe fostele mele Surori sunt fanatici, ci pentru că 
dependenţa lor îi face incapabili să acţioneze în mod 
autonom. 

— Aşa suntem noi toţi? 

— Termină, Duncan. 

— Vrei să spui că aş putea să găsesc articolul ăsta şi la un 
alt furnizor? 

Ea alese să-i interpreteze cuvintele drept referire la 
spaimele care le bântuiau pe Onoratele Matres. 

— Multe le-ar părăsi dacă ar putea. 

Brusc, se lipi toată de el, pătimaşă, trezindu-i dorinţa 
sexuală. Abandonul ei neaşteptat îl şocă. Se purta de parcă 
era ultima oară când mai putea simţi un asemenea extaz. 

Ceva mai târziu, în timp ce el zăcea pe spate, epuizat, ea 
murmură: 

— Sper să rămân iarăşi însărcinată. Avem încă nevoie de 
copiii noştri. 


Avem nevoie. Bene Gesseritul are nevoie. Murbella nu mai 
spunea ele când vorbea despre Cucernicele Maici. 

În cele din urmă, se cufundă în somn şi visă că se afla în 
arsenalul navei. Era un vis marcat îndeaproape de realităţi. 
Nava era aceeaşi uzină de armament care devenise în 
realitate. În arsenalul din vis, o auzi pe Odrade spunându-i: 
„Deciziile mele sunt dictate de necesităţi, Duncan. Există 
prea puţine şanse să te apuce pandaliile şi să scapi de sub 
controlul nostru. „ „Sunt prea mentat ca să fac aşa ceva!” 

Cât de plină de importanţă suna vocea lui din vis! Curios: 
visez şi sunt conştient că visez. Pentru ce mă aflu în arsenal, 
cu Odrade? 

O listă de armament începu să se deruleze în faţa ochilor 
săi. 

Arme atomice. (Văzu lansatoare gigantice şi pulberi 
ucigătoare.) 

Lasere. (Nenumărate şi felurite modele.) 

Arme bacteriologice. 

Derularea listei fu întreruptă de glasul lui Odrade: „Putem 
presupune că traficanţii se vor orienta, ca de obicei, spre 
obiecte de mici dimensiuni, care aduc beneficii mari. , 
„Gemone, desigur. , 

Tot plin de importanţa persoanei sale. Ce naiba! Doar nu 
sunt aşa! 

„Dar şi arme de asasinat”, spuse Odrade. „Sau planuri şi 
specificaţii tehnice ale unor noi invenţii. „ „Iraficul de 
secrete industriale e în vogă la contrabandişti. |, 

Sunt insuportabil! 

„Să nu uităm bolile şi medicamentele pentru combaterea 
lor”, zise Odrade. 

Unde e? O aud, dar n-o văd. 

„Onoratele Matres ştiu că universul nostru e plin de lichele 
care nu se sfiesc să propage problemele înainte de a vinde 
la preţuri usturătoare soluţia. , 

Lichele? E prima oară când folosesc cuvântul ăsta. 


„Totul e relativ, Duncan. Ele au pârjolit Lampadasul şi au 
masacrat patru milioane din cei mai buni oameni ai noştri. , 

Se trezi brusc şi se ridică în pat. Specificaţii tehnice ale 
unor noi invenţii! Avea totul în cap, până la cel mai infim 
detaliu. Un procedeu pentru a miniaturiza generatoarele 
Holtzman. Nu mai mult de doi centimetri. Şi extrem de 
ieftin! 

Cum naiba a ajuns asta în capul meu? 

Cobori din pat, având grijă să n-o trezească pe Murbella, 
şi-şi căută pe pipăite halatul. O auzi mormăind în somn în 
clipa în care se strecura din dormitor în camera de lucru 
învecinată. 

Aşezându-se la consolă, retranscrise schema pe care-o 
avea în cap şi-o studie cu atenţie. Absolut perfectă! 
Înglobarea era asigurată. Transmise totul la Arhive, cu o 
notă pentru Odrade şi Bellonda. 

Oftă, se lăsă pe spate în scaun şi examină încă o dată 
schema de principiu. Proiecţia dispăru brusc, înlocuită de 
lista din vis. Visez încă? Nu! Simţea contactul real al 
scaunului, al consolei; auzea zumzetul câmpului de 
proiecţie. Se poate întâmpla asta şi-n vis. 

Lista continua să se deruleze. Arme albe, dintre care unele 
erau menite să introducă otrăvuri sau bacterii în carnea 
inamicului. 

Proiectile. 

Se întrebă cum să oprească derularea listei pentru a 
examina mai îndeaproape unele detalii. 

Totul se află în capul tău! 

Fiinţe umane şi alte creaturi concepute pe cale genetică 
pentru luptă defilară prin faţa ochilor lui, ascunzând 
consola şi proiecția ei. 

Fiutari? Cum au ajuns Fiutarii aici? Ce ştiu eu despre 
Fiutari? 

Creaturile vii lăsară locul disruptoarelor. Arme destinate 
să întunece activitatea mentală sau să tulbure procesele 
vitale. 


Disruptoare? N-am mai auzit niciodată până acum 
cuvântul ăsta. 

Disruptoarelor le urmară „căutătoarele G-zero” concepute 
pentru a vâna ţinte specifice. 

Pe astea le cunosc. 

Veniră la rând explozibile, inclusiv bombe cu gaze toxice şi 
bacteriologice. 

Simulatoare, pentru proiectarea de ţinte false. Teg le 
folosise adesea. 

Defilară apoi energizante. Avea un întreg arsenal personal 
în materie - mijloace pentru a spori potenţialul de luptă al 
trupelor. 

Brusc, plasa scânteietoare a viziunii sale înlocui lista de 
armament şi-i văzu pe cei doi bătrâni în grădina lor. Îl 
priveau cu un aer mânios. Vocea bărbatului deveni audibilă: 
„Nu ne mai spiona!” 

Idaho se încleştă de braţele scaunului şi se aplecă iute în 
faţă, dar viziunea pieri înainte ca el să poată distinge vreun 
amănunt. 

Spionez? 

În minte mai păstra un reziduu al listei de arme, care nu 
mai era vizibilă, însă părea să continue sub forma unei voci 
meditative... O voce masculină... 

„Mijloacele defensive trebuie să imite, adesea, 
caracteristicile armelor de atac. Totuşi, uneori e posibil ca 
dispozitive foarte simple să poată contracara arme dintre 
cele mai devastatoare. , 

Dispozitive foarte simple! Râse de unul singur. „Miles! 
Unde dracu' eşti, leg? [i-am rezolvat problema falsei flote 
de atac. Ţinte gonflabile! Goale pe dinăuntru, cu excepţia 
unui generator Holtzman în miniatură şi a unui tun laser. , 

Adăugă şi asta transmisiei sale către Arhive. 

Când termină, îşi puse din nou întrebări asupra viziunilor 
sale. 

Îmi influenţează visele? Ce am captat adineaori? 


Ori de câte ori dispusese de un minut de răgaz, de când 
devenise şeful de armament al lui 'Teg, îşi folosise consola 
pentru a se conecta la Arhive. Trebuia să existe o cheie în 
toată masa aceea de date! 

Rezonanţele şi teoria tahionilor îi reţinuseră o bucată de 
vreme atenţia. Teoria tahionilor figura în primele lucrări ale 
lui Holtzman, care îşi botezase sursa de energie „Iahy”. 

Un sistem ondulatoriu care ignora limita impusă de viteza 
luminii. Era limpede că viteza luminii nu constituia un 
obstacol pentru nave când intrau în pliurile spaţiale. Tahy? 

— Funcţionează fiindcă funcţionează, murmură printre 
dinţi Idaho. Trebuie doar să crezi. Ca în cazul oricărei alte 
religii. 

Mentaţii aveau obiceiul să înmagazineze multe informaţii 
aparent nesemnificative. Idaho poseda un cazier intitulat 
„Tlahy”. Se apucă să-l parcurgă, fără prea mult entuziasm. 

Nici măcar Navigatorii Ghildei nu pretinseseră vreodată 
că înţeleg cum pilotează navele prin pliurile spaţiale. 
Savanţii ixieni fabricau maşini care făceau exact acelaşi 
lucru, dar nici ei nu erau în stare să le explice principiul. 

„Se poate avea încredere în formulele lui Holtzman. , 

Nimeni nu se lăuda că-l înţelege pe Holtzman. I se 
foloseau pur şi simplu formulele, pentru că funcționau. Era 
„eterul” călătoriei spaţiale. Pliai spaţiul. La un moment dat 
erai aici, iar în clipa următoare te aflai la mii de parseci 
depărtare. 

Cineva de „acolo” a descoperit un alt mod de a folosi 
teoriile lui Holtzman! 

Era o proiecţie mentatică certă. Putea să-i afirme 
exactitatea după noile întrebări cărora le dădea naştere. 

Divagaţiile Celorlalte Memorii ale Murbellei îi bântuiau în 
clipa aceasta prin minte, chiar dacă recunoştea în ele unele 
dintre învăţăturile fundamentale ale Bene Gesseritului. 

Puterea atrage naturile coruptibile. Puterea absolută 
atrage naturile absolut coruptibile. Acesta-i pericolul pe 
care-l reprezintă birocraţia fortificată pentru populaţiile 


supuse ei. Chiar şi nepotismul electoral e preferabil, 
deoarece nivelurile sale de toleranţă sunt mai scăzute şi 
corupţia poate fi curățată periodic. Birocraţia fortificată 
poate fi atinsă rareori altfel decât prin recurgerea la 
violenţă. De aceea, păzea, când funcţionarii şi militarii îşi 
dau mâna! 

Era exact ceea ce izbutiseră să realizeze Onoratele 
Matres. 

Puterea de dragul puterii... O aristocrație prăsită din 
soiuri dezechilibrate. 

Cine erau oamenii din viziunile sale? Erau destul de 
puternici pentru a pune pe fugă Onoratele Matres. Idaho 
avea certitudinea că aceasta reprezenta o informaţie 
esenţială pentru o proiecţie mentatică. 

Găsea concluziile profund tulburătoare. Onoratele Matres, 
fugare! Barbare, dar total ignorante în privinţa moravurilor 
celor ce aplicaseră metodele lor încă din vremuri mai 
îndepărtate decât cele ale vandalilor. Mânate de o lăcomie 
irezistibilă, mai mult decât de oricare altă forţă. „Luaţi 
aurul romanilor!” Eliminau din spiritul lor conştient tot ce 
le-ar fi putut distrage. Dădeau dovadă de o ignoranță 
stupefiantă, ce nu cunoştea îndoiala decât în clipa în care o 
cultură mai sofisticată se insinua în... 

Dintr-o dată, înţelese ce era pe cale să facă Odrade. 

Zei din adâncuri! Ce plan fragil! 

Îşi apăsă palmele pe ochi, luptând pentru a nu lăsa să-i 
scape urletul de durere care-i urca în gâtlej. Nu-i nimic, or 
să creadă că-s obosit. Dar înţelegerea planului lui Odrade îi 
spunea şi că avea s-o piardă pe Murbella... Într-un fel sau 
altul. 

Când am putea să ne încredem în vrăjitoare? Niciodată! 
Partea întunecată a universului magic este cea a Bene 
Gesseritului şi, de aceea, trebuie să le respingem pe 
vrăjitoare cu toată forţa. 

Tylwyth Waff. 

Maestru al Maegştrilor. 


MAREA SALĂ COMUNĂ din interiorul non-navei, cu 
şirurile ei de gradene în amfiteatru şi estrada de la un 
capăt, era plină de Surori Bene Gesserit, mai numeroase 
decât se întruniseră vreodată. Canonicatul era aproape 
paralizat în această după-amiază, căci puţine Surori 
acceptaseră să trimită reprezentante iar deciziile 
importante nu puteau fi lăsate în seama unor subalterne. 
Cucernicele Maici înveşmântate în negru dominau 
adunarea, în grupurile distante din faţa podiumului, dar 
pretutindeni în sală se foiau acolite în robe cu tiv alb. Erau 
prezente chiar şi noile recrute. Cele mai tinere dintre ele, 
uşor de recunoscut după robele lor albe, formau mici 
pâlcuri răzlețe, încercând să se reunească pentru a-şi da 
curaj. loate celelalte fuseseră excluse de Instructoarele 
Sinodului. 

Aerul era greu de răsuflări cu parfum de melanj şi avea 
acel iz de jilav şi de stătut pe care-l căpăta când instalaţiile 
de climatizare erau suprasolicitate. Mirosurile recentului 
dejun, bine usturoiat, se insinuau peste tot ca un musafir 
nepoftit. Toate astea, plus zvonurile care se răspândiseră în 
sală, contribuiau la creşterea tensiunilor. 

Atenţia mai tuturor era îndreptată către estradă şi uşa 
laterală prin care trebuia să-şi facă intrarea Maica 
Superioară. Deşi continuau să discute între ele sau să se 
învârtă de colo-colo, Surorile priveau tot timpul spre locul 
de unde, curând, cineva avea să ia cuvântul pentru a 
anunţa schimbări profunde în existenţa lor. Dacă Maica 
Superioară hotărâse să le adune pe toate în această mare 
Sală Comună pentru a le face comunicări importante, 
însemna că se pregăteau evenimente de natură să 
zdruncine Bene Gesseritul până în temelii. 

Bellonda intră prima şi urcă pe estradă cu acel legănat 
belicos care o făcea uşor de recunoscut chiar şi de la 
distanţă. Odrade mergea la cinci paşi în spatele ei. Veneau 
apoi principalele consiliere şi asistente. Printre ele, 
Murbella, care părea abia întremată după Agonia prin care 


trecuse cu doar două săptămâni înainte. În urma ei păşea 
şchiopătând Dortujla, încadrată de Sheeana şi Tamalane. 
Cortegiul era încheiat de Streggi, purtându-l pe umeri pe 
Teg. 

Murmure se ridicară la vederea lui leg. Prezenţa 
bărbaţilor la adunările Bene Gesseritului era un fapt 
rarisim, dar toată lumea din Canonicat ştia că acesta era 
ghola-ul Basharului mentat, care acum locuia în citadela 
militară, cu ceea ce mai rămăsese din armata de elită a 
Comunităţii Surorilor. 

Dând cu ochii de sala ticsită, Odrade avu o senzaţie de gol 
în stomac. Cum bine spusese cineva din vechime: „Până şi 
ultimul neghiob ştie că există întotdeauna un cal care 
aleargă mai repede decât altul. „ Adesea, cu prilejul unor 
adunări de mai mică importanţă, dar evocând în acelaşi 
mod mulţimea prezentă la un eveniment sportiv, fusese 
ispitită să citeze această perlă de înţelepciune; dar ştia că 
asemenea ritualuri îşi aveau utilitatea lor. Le îngăduiau să 
se simtă alături. 

Iată-ne împreună. În familie. 

Maica Superioară şi anturajul ei traversară ca un ghem de 
energie aparte mulţimea care le separa de estrada de unde 
dominau arena. 

Maica Superioară nu era niciodată supusă îmbulzelii 
generale. Nu simţea niciodată înghionteli în coaste sau 
călcături pe picioare. Nu era niciodată silită să urmeze 
mişcarea ca de omidă a unei mase de trupuri vârâte unele 
într-altele fără voia lor. 

Aşa sosea Caesar. Degetul mare în jos, pentru tot circul 
ăsta afurisit! 

— Fă introducerea, spuse ea, întorcându-se spre Bellonda. 

Ştia că, mai târziu, avea să se întrebe de ce nu delegase pe 
altcineva pentru această apariţie rituală şi pentru a rosti 
cuvintele rău prevestitoare. Bellonda ar fi fost încântată să 
joace acest rol proeminent, însă, tocmai de asta, nu i se 
putea încredința. Dar poate că s-ar fi găsit o Soră de la un 


eşalon inferior, care, stânjenită de o astfel de elevaţie, s-ar fi 
supus doar din spirit de disciplină, din nevoia implicită de a 
executa orice ordin al Maicii Superioare. 

O, zeii Dacă existaţi, de ce îngăduiţi să fim asemenea oi 
ascultătoare? 

Gata. Bellonda începuse să le pregătească. Regimentele 
Bene Gesseritului: Nu erau chiar regimente, desigur, dar 
Odrade îşi imagina adesea Surori gradate, catalogându-le 
pe funcţii. Asta e comandant de grupă. Asta, general. Cea 
de colo e sergent-major iar cealaltă, curier. 

Surorile ar fi fost indignate dacă ar fi cunoscut această 
bizarerie din mintea ei. Avea însă grijă s-o ascundă în 
spatele banalei măşti a „trasării de sarcini”. Puteai foarte 
bine transmite ordine unor locotenenţi fără a-i numi 
locotenenţi. 'Taraza făcuse acelaşi lucru. 

Bell explica acum adunării că era cu putinţă ca Bene 
Gesseritul să fie nevoit să-şi modifice atitudinea faţă de 
prizonierul tleilaxu. Cuvinte cu gust amar pentru ea: 

— Bene Gesseritul şi Bene Tleilaxul au trecut prin acelaşi 
calvar, din care şi unii şi alţii, am ieşit transformați. Într-un 
anumit sens, ne-am transformat reciproc. 

— Da, suntem ca nişte pietre care s-au frecat una de alta 
vreme atât de îndelungată, încât formele lor au devenit 
complementare. Dar miezul a rămas cel al rocii originare! 

Sala începea să dea semne de nerăbdare. Toată lumea ştia 
că aceasta nu era decât o introducere, oricare ar fi fost 
mesajul ascuns în aluziile la tleilaxu. Simplu preambul, a 
cărui importanţă era relativă. Odrade se apropie de 
Bellonda şi-i făcu semn să încheie. 

— Dau cuvântul Maicii Superioare. 

Greu mai mor vechile şabloane. Şi-o fi închipuind Bell că 
nu se ştie cine sunt? 

Odrade începu pe un ton imperios, la limita inflexiunilor 
Glasului: 

— În urma unor acţiuni pe care le-am întreprins, ara 
stabilit o întâlnire între conducătoarele Onoratelor Matres 


şi o delegaţie Bene Gesserit condusă de mine. O întâlnire 
din care s-ar putea să nu scap cu viaţă. Probabil că nu voi 
supravieţui. Scopul acestei operaţii este, în parte, acela de 
a crea o diversiune. Suntem pe cale să trecem la represalii. 

Aşteptă ca murmurele din sală să se potolească. Din ce 
putea auzi, reacţiile erau împărţite. Interesant. Cele ce 
aprobau se aflau mai ales în zona din imediata apropiere a 
estradei şi în fundul sălii, printre noile acolite. Acolitele din 
Ciclul Superior erau contra? Da, Ele cunoşteau 
avertismentul: Mai bine să nu aţâţăm un asemenea foc. 

Pe un ton mai scăzut, lăsând amplificatoarelor grija de a-i 
purta glasul până la gradenele de sus, continuă: 

— Înainte de a pleca, voi face Împărtăşirea cu mai multe 
Surori. Împrejurările impun această măsură de precauţie. 

— Care ţi-e planul? 

— Ce vrei să faci? 

Întrebările izbucniră brusc şi din locuri diferite. 

— Vom simula un atac asupra Gammu-ului. Asta ar trebui 
să-i oblige pe aliaţii Onoratelor Matres să se refugieze pe 
Joncţiune. Apoi vom ocupa Joncţiunea şi, sper, o vom 
captura pe Regina-Păianjen. 

— Atacul va avea loc când te vei afla pe Joncţiune? 

Întrebarea fusese pusă de Garimi, o Instructoare cu chipul 
sever, aflată chiar sub ochii lui Odrade. 

— Acesta e planul. Eu sunt cea care va transmite 
observaţiile indispensabile forţei noastre de atac. (Arătă 
spre leg, cocoţat pe umerii lui Streggi.) Ofensiva va fi 
condusă, personal, de Bashar. 

— Cine va face parte din delegaţie? 

— Da! Cine te va însoţi? 

Neliniştea din aceste strigăte era de netăgăduit. Aşadar, 
încă nu răsuflase nimic în Canonicat. 

— Tam şi Dortujla, răspunse Odrade. 

— Cine va face împărtăşirea cu tine? 

Tot Garimi. Fireşte! Asta-i problema cea mai importantă 
din punct de vedere politic. Cine ar putea fi succesoarea 


Maicii Superioare? Odrade auzi un foşnet nervos în spatele 
ei. Bellonda, agitată? Nu, în nici un caz tu, Bell. Ştii deja 
asta. 

— Sheeana şi Murbella, răspunse ea. Şi încă cineva, dacă 
Instructoarele doresc să-şi exprime vreo preferinţă. 

Instructoarele ţinură numaidecât conciliabule, strigându-şi 
sugestii de la un grup la altul, dar nu fu avansat nici un 
nume. Cineva, totuşi, avu de pus o întrebare: 

— De ce Murbella? 

— Cine le cunoaşte mai bine ca ea pe Onoratele Matres? 
Întoarse întrebarea Odrade. 

Asta le reduse la tăcere. 

Garimi se apropie de marginea podiumului şi ridică spre 
Odrade o privire pătrunzătoare. Nu încerca să induci în 
eroare o Cucernică Maică, Darwi Odrade! 

— După atacul simulat împotriva Gammu-ului, vor fi şi mai 
vigilente şi vor întări apărarea Joncţiunii. Ce te face să crezi 
că vom putea cuceri planeta? 

Odrade se mută un pas lateral şi-i făcu semn lui Streggi să 
se apropie cu leg. 

Teg urmărise cu interes intervenţia lui Odrade. Acum, 
cobori ochii spre Garimi. Era Instructoarea ce deţinea în 
momentul de faţă funcţia de Responsabilă cu Atribuţiile şi 
fără îndoială că fusese aleasă pentru a vorbi în numele unui 
grup important de Surori. Lui Leg îi dădu în gând că 
această poziţie ridicolă pe umerii unei acolite fusese 
premeditată de Odrade şi din alte motive decât cele cărora 
le dăduse glas. 

Pentru ca privirea mea să fie la acelaşi nivel cu a adulţilor 
din jurul meu... Dar şi pentru a le atrage atenţia asupra 
staturii mele şi a le linişti arătându-le că tot o Bene Gesserit 
(chiar dacă doar o acolită) este cea care-mi controlează 
mişcările. 

— Pentru moment, n-am să intru în amănunte legate de 
armament, spuse el. (Fir-ar afurisită de voce piţigăiată! 
Izbutise, totuşi, să le atragă atenţia.) În linii generale, vom 


miza pe mobilitate, pe ţinte false ce vor provoca mari 
distrugeri în jur dacă sunt atinse de un fascicul laser... Şi 
vom îngloba Joncţiunea într-o reţea de dispozitive care ne 
vor dezvălui mişcările non-navelor lor. 

Cum toate privirile rămâneau aţintite spre el, continuă: 

— Dacă Maica Superioară confirmă vechile mele informaţii 
despre Joncţiune, ne vom afla în posesia unei cunoaşteri 
amănunțite a poziţiilor inamicului. În principiu, n-ar trebui 
să existe schimbări prea mari. Nu s-a scurs suficient timp. 

Surpriza şi imprevizibilul. La ce altceva s-ar fi putut 
aştepta din partea Basharului lor mental? O privi în ochi pe 
Garimi, sfidând-o să se exprime dacă mai avea îndoieli 
asupra competenţei lui militare. 

Cucernica Maică întrebă: 

— Trebuie să presupunem că Duncan Idaho este 
consilierul tău în materie de armament? 

— Când ai la dispoziţie persoana cea mai competentă, 
trebuie să fii prost ca să n-o foloseşti, răspunse el. 

— Dar te va însoţi, ca şef de armament? 

— Duncan a hotărât să nu părăsească nava şi ştiţi cu toate 
de ce. Care e rostul acestei întrebări? 

O dezamorsase şi-o redusese la tăcere. Lui Garimi nu-i 
plăcu deloc. N-ar fi trebuit ca un bărbat să poată manevra 
astfel o Cucernică Maică! 

Odrade păşi în faţă şi puse o mână pe braţul lui Teg. 

— Să fi uitat vreuna din voi că acest ghola este 
credinciosul nostru prieten Miles leg? 

Făcu ochii roată prin sală, zăbovind îndeosebi asupra celor 
despre care ştia că făceau pe câinii de pază în spatele 
ochilor com şi ştiau că Teg era tatăl ei, plimbându-şi 
privirea de la o faţă la alta cu deliberată încetineală, pentru 
a nu lăsa să planeze nici o îndoială asupra cuvintelor ei. 

Se gândeşte careva dintre voi să mă acuze de „nepotism 
„2 Dacă da, să mai consulte o dată dosarul carierei lui Miles 
Teg în slujba noastră! 


Zgomotele din sala Sinodului redeveniră compatibile cu 
demnitatea şi bună-cuviinţă care erau de aşteptat de la o 
asemenea adunare. Fără interpelări brutale luptând pentru 
a se impune atenţiei generale. Conversaţiile se reluaseră ca 
o muzică de fond, aproape o melopee. Odrade găsise 
întotdeauna remarcabil acest fenomen. Nimeni nu dirija 
armonia. Lucrul se întâmpla de la sine, pentru că erau, 
toate, Surori Bene Gesserit. Era ceva natural. Nu aveau 
nevoie de vreo altă explicaţie. Faptul era cu putinţă 
deoarece erau învăţate să se completeze unele pe altele. 
Baletul mişcărilor lor de zi cu zi se prelungea în vocile lor. 
Erau partenere, indiferent de divergenţele trecătoare. 

O să-mi lipsească asta. 

— În nici un caz nu ne putem mulţumi să facem predicții 
justificate ale unor evenimente nefericite, reluă ea. Cine 
ştie asta mai bine ca noi? Există măcar una singură printre 
noi care să nu fi învăţat lecţia Kwisatz Haderachului? 

Era inutil să dezvolte subiectul. Nu trebuia ca prevestirile 
rele să le abată din cale. Asta o făcea pe Bellonda să 
păstreze tăcerea. Surorile Bene Gesserit erau minţi 
luminate. Nu erau neghioabe care condamnă aducătorii de 
veşti rele. Să tratezi cu dispreţ mesagerul? (Cine s-ar putea 
aştepta la ceva bun de la unul ca ăsta?) Era o atitudine ce 
trebuia evitată cu orice preţ. Vom astupa gura unui vestitor 
care nu ne place, crezând că tăcerea morţii va face să 
dispară mesajul? Bene Gesseritul era prea versat pentru a 
comite asemenea greşeli! Moartea face şi mai puternică 
vocea profetului. Nimic nu poate fi mai periculos decât un 
martir. 

Odrade văzu expresia îngândurată care se aşternuse pe 
toate feţele, până la gradenele superioare ale amfiteatrului. 

Pentru noi încep vremuri grele, Surorile mele şi trebuie să 
acceptăm asta. O ştie chiar şi Murbella. Aşa cum ştie, acum 
şi de ce am fost atât de grăbită să fac din ea o Soră. Într-un 
fel sau altul, o ştim toate. 


Odrade se întoarse şi o privi pe Bellonda. Nici urmă de 
dezamăgire pe chipul său. Bell ştia de ce nu se afla printre 
alese. 

E cel mai bun mod de acţiune, Bell. Să le infiltrăm. Să le 
luam prin surprindere înainte de-a bănui măcar ce suntem 
pe cale să facem. 

Strămutându-şi atenţia la Murbella, Odrade percepu în 
privirea ei un nou interes plin de respect. Murbella începea 
să primească primele şarje de sfaturi bune de la Celelalte 
Memorii. Faza „maniacă” trecuse şi Murbella părea chiar să 
regăsească o parte din afecțiunea ei pentru Duncan. Cu 
timpul, poate că... Educaţia Bene Gesserit avea să-i permită 
să se servească de Celelalte Memorii în mod independent. 
Nimic din atitudinea ei nu părea să spună: „Păstraţi-vă 
pentru voi sfaturile astea de doi bani!” Avea la dispoziţie 
comparații istorice şi nu putea ocoli mesajul lor evident. 

Nu mărşălui pe străzi împreună cu toţi cei ce-ţi 
împărtăşesc prejudecățile. Strigătele cele mai puternice 
sunt adesea cel mai uşor de ignorat. „Uită-te la dobitocii ăia 
care zbiară cât îi ţine gura! Cu ei vrei să faci cauză 
comună? , 

Ţi-am spus eu, Murbella: acum trebuie să judeci tu însăţi. 
Pentru a crea o schimbare, găseşte mai întâi pivoţii şi 
deplasează-i. Fereşte-te de liniile moarte. Ofertele de 
posturi înalte sunt cea mai obişnuită nadă care e fluturată 
sub nasul mărşăluitorilor. Pivoţii nu se află, cu toţii, în 
sferele înalte. Ei se găsesc, adesea, în centrele economice 
sau de comunicaţii şi, cui nu ştie asta, nu-i foloseşte la nimic 
să ocupe un post înalt. Chiar şi subalternii ne pot face să 
deviem de la calea noastră. Nu modificând dosarele, ci 
îngropându-le momentan pe cele pe care le consideră 
indezirabile. Bell, de pildă, are obiceiul de a face să 
tărăgăneze executarea ordinelor mele, atunci când nu e de 
acord, până în clipa în care crede că n-ar mai fi eficiente. 
Uneori îi dau ordine tocmai în acest scop: pentru a le 
tergiversa. Ea ştie, însă asta n-o împiedică să-şi facă jocul 


până la capăt. Să cunoşti toate astea, Murbella! Şi după ce 
vom face Împărtăşirea, să studiezi rolul meu cu cea mai 
mare atenţie. 

Armonia fusese dobândită, dar nu fără un anumit preţ. 
Odrade făcu semn că Sinodul se încheiase, ştiind bine că nu 
toate întrebările primiseră răspuns, iar unele nici măcar nu 
fuseseră puse. Dar cele ce nu fuseseră formulate aveau să 
fie filtrate încetul cu încetul de Bell, primindu-şi cel mai 
potrivit tratament. 

Cele mai agere dintre Surori n-aveau să întrebe nimic. Ele 
înţeleseseră deja planul ei. 

În timp ce părăsea marea Sală Comună, Odrade avea 
sentimentul, acceptării depline a responsabilităţii pentru 
alegerile pe care le făcuse şi, pentru prima oară, 
recunoştea şovăielile ei din trecut. Existau şi regrete, 
desigur, dar numai Sheeana şi Murbella aveau sa le poată 
cunoaşte. 

Mergând în spatele Bellondei, Odrade se gândi la „locurile 
unde nu voi ajunge niciodată, lucrurile pe care nu le voi 
vedea niciodată, decât sub aspectul unei reflexii în existenţa 
altcuiva ,, 

Era o formă de nostalgie centrată asupra Dispersiilor şi 
asta îi uşura întrucâtva durerea. Era, pur şi simplu, prea 
mult de văzut, acolo, pentru puterea de cuprindere a unei 
singure persoane. Nici măcar Bene Gesseritul, cu toate 
memoriile sale acumulate, nu putea spera să acopere 
vreodată totul, până în cel mai mic detaliu interesant. 
Epoca marilor proiecte revenise. Tabloul General, Curentul 
Principal. Specialităţile Comunităţii Surorilor mele. Aici 
acționau din plin principiile după care se orientau mentaţii: 
marile configurații, mişcarea curenților, ceea ce purtau cu 
ei aceşti curenţi şi încotro se îndreptau. Consecințele. Nu 
hărţile, ci fluxurile. 

Cel puţin, am păstrat în forma lor originală elementele- 
cheie ale democraţiei noastre controlate de jurii. Poate că, 
într-o zi, mi se va mulţumi pentru asta. 


Căutaţi libertatea şi veţi deveni sclavii dorințelor voastre. 
Căutaţi disciplina şi vă veţi găsi libertatea. 

Coda Bene Gesserit 

— CINE SE AŞTEPTA la o pană a instalaţiei de 
climatizare? 

Rabinul nu pusese întrebarea nimănui în particular. Şedea 
pe o banchetă joasă, strângând la piept un sul de 
pergament ranforsat prin tehnici moderne, dar încă vechi şi 
fragil. Nu era prea sigur de oră. Probabil, mijlocul dimineţii. 
Nu cu mult timp în urmă mâncaseră ceva care aducea a 
mic-dejun. 

— Eu mă aşteptasem. 

Părea să se adreseze pergamentului. 

— Paştele a venit şi-a trecut, iar uşa noastră a rămas 
zăvorâtă. 

Rebecca se apropie de el. 

— Te rog, Rabbi. Cu ce-ar putea ajuta asta truda lui 
Joshua? 

— N-am fost abandonaţi, îi spuse pergamentului Rabinul. 

Noi suntem cei care ne-am ascuns. Dacă străinii nu ne pot 
găsi, unde să ne caute cei care-ar putea să ne-ajute? 

Ridică brusc ochii şi o privi pe Rebecca. Ochelarii rotunzi îl 
făceau să semene cu o bufniţă. 

— Ai atras oare năpasta asupra noastră, Rebecca? 

Ea înţelese ce voia să spună. 

— Cei din afară cred întotdeauna că Bene Gesseritul are 
ceva infam. 

— Vasăzică, mai nou, eu, Rabinul tău, fac parte dintre „cei 
din afară”? 

— 'Te înstrăinezi singur, Rabbi. Eu vorbesc din punctul de 
vedere al Comunităţii Surorilor, pe care dumneata m-ai pus 
s-o ajut. Acţiunile lor sunt adesea plicticoase, repetitive, dar 
niciodată infame. 

— Eu te-am pus să le ajuţi? Da, aşa este. lartă-mă, 
Rebecca. Dacă răul a pătruns în mijlocul nostru, 
răspunderea e numai a mea. 


— Încetează, Rabbi! Surorile formează un clan vast. Dar 
asta nu înseamnă că nu ţin la individualitatea lor. Noţiunea 
de clan vast nu semnifică nimic pentru dumneata? 
Demnitatea mea personală te supără? 

— Am să-ţi spun eu ce anume mă supără, Rebecca. Din 
vina mea, ai apucat să te iei după învăţăturile altor cărţi 
decât... 

Ridică sulul de pergament ca şi cum ar fi fost un ciomag. 

— Nu există nici un fel de alte cărţi, Rabbi. Oh! Desigur, 
există Coda Bene Gesserit, dar nu e decât o culegere de 
sfaturi practice, uneori folositoare, alteori de neluat în 
seamă. Surorile adaptează tot timpul Coda la necesităţile 
momentului. 

— Unele cărţi nu pot fi adaptate, Rebecca! 

Ea îl privi cu o exasperare abia disimulată. Chiar aşa 
vedea el Comunitatea Surorilor? Sau era doar glasul fricii? 
Joshua se apropie de ea, cu mâinile murdare de unsoare, 

cu pete negre pe frunte şi pe obraji. 

— Sugestia ta a fost bună. Funcţionează din nou. Cât timp 
însă, nu ştiu. Problema e că... 

— Nu ştii tu care-i problema, îl întrerupse Rabinul. 

— Problema maşinilor, Rabbi, interveni Rebecca. Câmpul 
Non-spaţiului creează interferenţe cu aparatele. 

— N-am putut importa maşini fără fricţiune, explică 
Joshua. Ar fi bătut la ochi, ca să nu mai vorbim de cost. 

— Maşinile tale nu sunt singurele care suferă de 
interferenţe. 

Joshua se uită la Rebecca, ridicând din sprâncene. Ce-i cu 
el? 

Ea ştia ce-şi spunea Rabinul: aşadar şi Joshua avea 
încredere în intuiţiile Bene Gesserit. Se simţea jignit. Turma 
lui căuta povăţuire la altcineva decât el. 

Rabinul o surprinse în clipa aceea, spunând: 

— Crezi că-s gelos, Rebecca? 

Ea negă cu o clătinare a capului. 


— Dai dovadă de talente, continuă Rabinul, de care alţii se 
grăbesc să profite. Sugestia ta a remediat defecţiunea? Ţi- 
au şoptit ce-i de făcut... Celelalte? 

Rebecca ridică din umeri. Acesta era Rabinul 
dintotdeauna, care nu trebuia provocat în propria lui casă. 

— Ar trebui să te elogiez, oare? Reluă el. Ai o mare 
putere? Vrei, cumva, să ne conduci tu de acum înainte? 

— Nimeni şi cu atât mai puţin eu, n-a dat de înţeles asta, 
Rabbi! 

Rebecca era indignată şi nu se sfii s-o arate. 

— Iartă-mă, fiica mea. A fost, cum s-ar zice, un „bobârnac”. 

— N-am nevoie de elogiile dumitale, Rabbi. Şi bineînţeles 
că te iert. 

— Ce părere au despre asta Celelalte? 

— Surorile Bene Gesserit spun că teama de elogii îşi are 
obârşia într-un vechi tabu de a nu-ţi lăuda niciodată copilul, 
ca să nu atragi asupra ta mânia zeilor. 

— Există, uneori, câte-o fărâmă de înţelepciune în spusele 
lor, zise Rabinul înclinând capul. 

Joshua se foi, stânjenit. 

— Am să încerc să trag un pui de somn, spuse el. Trebuie 
să fiu odihnit. 

Aruncă o privire cu înţeles către compartimentul 
maşinilor, de unde răzbătea un zumzet căznit, apoi se 
îndreptă cu paşi grei spre capătul cufundat în întuneric al 
adăpostului. 

Rabinul bătu uşurel cu palma pe suprafaţa liberă 
banchetei. 

— Stai jos, Rebecca. 

Ea se aşeză. 

— Mă tem pentru tine, pentru noi, pentru tot ceea ce 
reprezentăm, rosti el mângâind maşinal pergamentul. Am 
rămas devotați credinţei noastre vreme de atâtea şi-atâtea 
generaţii. (Făcu ochii roată prin încăpere.) Şi n-avem nici 
măcar cvorumul ca să ne rugăm. 

Rebecca îşi şterse lacrimile din ochi. 


— Rabbi, le judeci greşit pe Surori. Vor doar să 
desăvârşească oamenii şi ocârmuirile lor. 

— Asta spun ele. 

— Asta spun eu. Pentru ele, guvernarea este o formă de 
artă. Găseşti că e amuzant? 

— Îmi trezeşti curiozitatea. Nu cumva se autoamăgesc 
femeile astea cu vise despre propria lor importanţă? 

— Se consideră câini de pază. 

— Câini? 

— Câini de pază, în aşteptarea oricărui moment prielnic 
transmiterii unei lecţii. Asta e ceea ce urmăresc. Nu trebuie 
să încerci niciodată să dai cuiva o lecţie pe care n-o poate 
asimila. 

— Mereu frânturile astea de înţelepciune, spuse Rabinul 
cu voce mâhnită. Dar pe ele însele se guvernează artistici 

— Se consideră un juriu înzestrat cu puteri absolute, 
căruia nici o lege nu i se poate opune. 

EI îi flutură pe sub nas sulul de pergament. 

— Mi-am închipuit eu! 

— Nici o lege umană, Rabbi. 

— Vrei să spui că femeile astea, care confecţionează religii 
după cum le convine, cred într-o... Într-o putere mai mare 
decât ele însele? 

— Credinţa lor nu s-ar acorda cu a noastră, Rabbi, dar nu 
văd nimic rău în ea. 

— Şi care-i această... Această credinţă? 

— Ele îi spun „tendinţa nivelatoare”. Privesc lucrurile sub 
un unghi genetic şi instinctual. Părinţii sclipitori vor avea, 
probabil, copii mai aproape de medie, de pildă. 

— O tendinţă? În asta cred ele? 

— E motivul pentru care evită o poziţie proeminentă. Sunt 
consiliere, chiar făuritoare de dinastii, la o adică, dar nu vor 
să se situeze ele însele în prim-plan. 

— Tendinţa asta... Înseamnă că ele cred în existenţa unui 
Creator de Tendinţă? 


— Nu pleacă de la o asemenea presupunere. Ele constată 
doar prezenţa unui curent observabil. 

— Şi ce fac ele în curentul ăsta? 

— lau măsuri de precauţie. 

— În prezenţa lui Satan, au şi de ce! 

— Ele nu se împotrivesc niciodată curentului principal, ci 
par doar să se deplaseze cu uşurinţă dintr-o parte în alta, 
făcându-l să lucreze în favoarea lor şi folosind cu dibăcie 
vârtejurile şi curenţii secundari. 

— 0Oooo! 

— Corăbierii din vremurile străvechi cunoşteau bine 
această tehnică, Rabbi. Surorile posedă ceva asemănător cu 
o hartă a curenților, care indică locurile de evitat şi locurile 
în care sunt necesare cele mai mari eforturi. 

Din nou, Rabinul agită pergamentul. 

— Asta nu-i hartă de navigaţie! 

— Răstălmaăceşti ceea ce-ţi spun, Rabbi. Surorile ştiu la ce 
aberaţii poate duce supremaţia maşinilor. (Rebecca aruncă 
o privire spre colţul în care trudeau aparatele.) Ele ne văd 
cufundaţi în curenţi pe care nici o maşină n-ar putea să-i 
înfrunte. 

— Aceste crâmpeie de înţelepciune... Nu ştiu ce să zic, 
fiica mea. Că se amestecă în politică, mai treacă-meargă. 
Dar în lucrurile sfinte... 

— Un curent nivelator, Rabbi. O influenţă de masă asupra 
unor inovatori străluciți ce se desprind de turmă pentru a 
crea lucruri noi. Chiar şi când noutatea ajută, curentul îl 
ajunge pe inovator. 

— Cine poate să spună ce anume ajută, Rebecca? 

— Eu îţi explic doar ce cred Surorile. De pildă, ele văd în 
sistemul impozitelor o dovadă a existenţei acestui curent, 
prin aceea că frânează energii libere care ar putea să 
creeze multe alte lucruri noi. Orice persoană sensibilizată e 
în stare să desluşească asta, spun ele. 

— Şi aceste... Onorate Matres? 


— Sunt conforme tiparului, cu guvernul lor în circuit 
închis, concentrat asupra anihilării tuturor eventualilor 
pretendenți la putere. Eliminarea minţilor strălucite. 
Înăbuşirea inteligenţei. 

Un ţiuit subţire răsună dinspre compartimentul maşinilor. 
Joshua sări din cuşeta lui şi se îndreptă glonţ într-acolo 
înainte de-a apuca ei să se ridice. Îl văzură aplecându-se 
deasupra ecranului care transmitea imagini de la suprafaţă. 

— S-au întors, spuse el. Veniţi să vedeţi! Sapă în zgura 
aflată chiar deasupra noastră. 

— Ne-au descoperit? Întrebă Rabinul, aproape cu uşurare 
în glas. 

Joshua continuă să privească ecranul fără a-i răspunde. 
Rebecca îl dădu la o parte şi se aplecă la rândul ei pentru a- 
i observa pe cei ce săpau. Erau zece bărbaţi, toţi cu aceeaşi 
privire vag visătoare, caracteristică celor înrobiţi de 
Onoratele Matres. 

— Sapă la întâmplare, spuse Rebecca, îndreptându-şi 
spatele. 

— Eşti sigură? Întrebă Joshua privind-o în ochi, de parcă 
ar fi căutat o confirmare secretă. 

Orice Soră Bene Gesserit ar fi putut să i-o dea. 

— Convinge-te singur, rosti ea arătând spre ecran. Uite-i 
că şi pleacă. Acum se îndreaptă spre cocinele de limorci. 

— Unde le e locul, mormăi Rabinul. 

Elaborarea unei opţiuni realizabile are loc într-un creuzet 
de erori informaţionale. Astfel, Inteligența acceptă 
failibilitatea. Iar când opţiunile absolute (infailibile) nu pot fi 
determinate, Inteligența îşi încearcă norocul cu datele 
limitate de care dispune într-o arenă unde erorile nu sunt 
doar posibile, ci şi necesare. 

Darwi Odrade. 

MAICA SUPERIOARĂ nu se putea îmbarca pur şi simplu în 
prima navetă gata de zbor care să o transporte la bordul 
unei non-nave oarecare. Era nevoie de măsuri speciale, de 


preparative, de planuri strategice. Contingenţe peste 
contingenţe. 

Toate acestea luară opt zile de activitate febrilă. Era 
obligatoriu ca sincronizarea cu leg să fie perfectă. 
Consultaţiile şi discuţiile cu Murbella consumară ore 
întregi. Trebuia ca Murbella să ştie exact la ce avea de făcut 
faţă. 

Să le descoperi călcâiul lui Ahile, Murbella şi problema va 
fi ca şi rezolvată. Vei rămâne în nava de observaţie când va 
ataca Teg, dar să fii cu ochii în patru. 

Odrade se sfătuise îndelung cu toţi cei care puteau s-o 
ajute. Apoi i se implantase emițătorul de semnale vitale, cu 
sistem de codare, prin intermediul căruia avea să transmită 
observaţiile ei secrete. În sfârşit, o non-navă şi o navetă de 
cursă lungă fuseseră reamenajate şi dotate cu echipaje 
alese de Teg. 

Bellonda nu încetă să mârâie şi să bombăne până ce 
Odrade se văzu nevoită s-o apostrofeze: 

— Mă împiedici să mă concentrez! Asta urmăreşti? Să mă 
subminezi? 

Era spre sfârşitul dimineţii, cu patru zile înainte de 
plecare şi se aflau, momentan, singure în biroul lui Odrade. 
Vremea era frumoasă, dar neobişnuit de rece pentru acea 
perioadă, iar cerul avea o nuanţă de ocru datorată furtunii 
de praf care suflase peste Sectorul Central în cursul nopţii. 

— Sinodul a fost o greşeală! Făcu Bellonda, care ţinea 
morţiş să aibă ultimul cuvânt. 

Remarca era un pic prea caustică şi Odrade se pomeni 
replicând pe un ton tăios: 

— O necesitate! 

— Pentru tine, poate! Ca să-ţi iei rămas bun de la familie... 
Lăsându-ne să ne spălăm rufele murdare între noi. 

— Ai venit aici doar ca să te plângi de Sinod? 

— Nu-mi plac ultimele tale comentarii despre Onoratele 
Matres! Ar fi trebuit să ne consulţi şi pe noi înainte de a 
răspândi... 


— Onoratele Matres sunt paraziți, Bell! E timpul s-o ştie 
limpede toată lumea. Slăbiciunea lor e cunoscută. Şi ce face 
un organism infestat de paraziți? 

Odrade îşi sublinie cuvintele cu un surâs larg. 

— Dar! Când adopţi atitudinea asta... Aşa-zis spirituală, 
îmi vine să te strâng de gât! 

— Ai putea s-o faci cu zâmbetul pe buze, Bell? 

— Fir-ai afurisită, Dar! Într-o bună zi... 

— Nu ne mai rămân prea multe zile de petrecut împreună, 
Bell şi asta te roade. Răspunde la întrebarea mea. 

— Răspunde-ţi singură! 

— Organismul consideră salutară câte o curăţenie 
periodică. Până şi drogaţii au visuri de libertate. 

— Aaaa! Exclamă Bellonda, prin ai cărei ochi privi pentru 
o clipă mentatul. Crezi că dependenţa de Onoratele Matres 
poate fi făcută dureroasă? 

— În pofida îngrozitoarei tale lipse de simţ al umorului, 
pari încă în stare de funcţionare. 

Un zâmbet sarcastic săltă colţul gurii lui Bellonda. 

— Văd că am reuşit să te amuz, observă Odrade. 

— Lasă-mă să discut treaba asta cu Ilam. Are un cap mai 
bun pentru strategie. Deşi... După Împărtăşire e puţintel 
înmuiată. 

După ce Bellonda plecă, Odrade se afundă în fotoliu şi râse 
încetişor. 

Înmuiată! „Să nu te laşi şi tu înmuiată, Dar, mâine, când 
vei face Împărtăşirea. „ Meritatul se împiedică în logică şi 
trece pe lângă inimă. Bell înţelege procesul şi se teme de un 
eşec. „ Ce ne facem dacă... „ Deschidem ferestrele, Bell şi 
lăsăm să intre un pic de bun-simţ. Chiar şi-un pic de 
ilaritate. Asta oferă o perspectivă mai bună asupra 
lucrurilor serioase. Sărmană Bell, Sora mea imperfectă! 
Mereu ai nevoie de câte ceva care să-ţi întreţină 
nervozitatea. 

În dimineaţa plecării, Odrade părăsi Sectorul Central într- 
o stare de spirit introspectivă, frământată de gânduri şi 


îngrijorată de ceea ce aflase în urma Împărtăşirii cu 
Murbella şi cu Sheeana. 

Mă autocompătimesc. 

Constatarea nu-i aducea nici o uşurare. Gândurile îi erau 
încadrate de Celelalte Memorii şi de un fatalism aproape 
Cinic. 

Un roi de albine-regine? 

Asta se sugerase în legătură cu Onoratele Matres. 

Dar Sheeana? Şi lam, care o aprobă? 

Aici era vorba de mai mult decât o Dispersie. 

Nu te pot urma pe tărâmul tău eratic, Sheeana. Rolul meu 
este de a crea ordinea. Eu nu pot să risc ce ai îndrăznit tu. 
Există diferite moduri de-a face artă. Al tău îmi repugnă. 

Absorbţia vieților conţinute în Celelalte Memorii ale 
Murbellei constituise un element de satisfacţie. 
Cunoştinţele aduse de Murbella reprezentau o pârghie 
puternică pentru a acţiona asupra Onoratelor Matres, dar 
ridicau şi o sumedenie de probleme tulburătoare. 

Aşadar, nu folosesc hipnotransa, ci inducția celulară - un 
produs derivat al afurisitelor lor sonde TI. Constrângeri la 
nivelul subconştientului! Cât de tentant ar fi să facem asta 
noi însene. Dar tocmai acesta e punctul cel mai vulnerabil al 
Onoratelor Matres - acest enorm rezervor subconştient, 
blocat de propriile lor decizii. Cheia oferită de Murbella nu 
face decât să sublinieze pericolul la care ne-am expune 
dacă am proceda la fel. 

Sosiră la spaţioport pe o vijelie care le făcu să se clatine pe 
picioare când ieşiră din maşini. Odrade nu voise să 
traverseze pe jos ceea ce mai rămăsese din livezi şi vii. 

Plecare fără speranţă de întoarcere? Întrebarea se citea în 
ochii Bellondei în timp ce rostea cuvinte de despărţire. Se 
citea şi în expresia preocupată a Sheeanei. 

Maica Superioară acceptă decizia mea? 

Temporar, Sheeana. Temporar. Dar nu am avertizat-o pe 
Murbella. Deci... Poate că împărtăşesc părerea lui Tam. 


Dortujla, în acelaşi vehicul cu Odrade, tăcuse, cufundată în 
propriile ei gânduri. 

Uşor de înţeles. Ea a fost acolo... Şi şi-a văzut Surorile 
devorate. Curaj, Dortujla! Încă nu suntem învinse. 

Singură Murbella păruse într-o dispoziţie normală, dar ea 
era cu gândul la întâlnirea lui Odrade cu Regina-Păianjen. 

Am înarmat-o îndeajuns pe Maica Superioară? Ştie cu 
adevărat cât de primejdioasă va fi această înfruntare? 

Odrade alungă asemenea gânduri. Erau multe lucruri de 
făcut pe durata călătoriei. lar cel mai important dintre toate 
era să-şi adune energiile. Onoratele Matres puteau fi 
analizate până la a-şi pierde aproape orice realitate, însă 
adevărata confruntare avea să se desfăşoare sub impresia 
momentului. Ca o improvizație de jazz. Îi plăcea principiul 
jazzului, deşi muzica propriu-zisă o deranja cu tonalităţile ei 
arhaice şi alunecările în dezordine. Jazzul însă vorbea în 
favoarea vieţii. Niciodată două interpretări absolut identice. 
Fiecare muzician reacţiona la ceea ce primea de la ceilalţi - 
asta era jazzul. 

Daţi-ne jazz! 

Călătoriile atmosferice şi cele spaţiale nu prea erau 
afectate de condiţiile meteorologice! Treceai ca glonţul prin 
perturbațiile de moment. Te puteai bizui pe Controlul 
Meteo pentru a-ţi furniza ferestre de lansare în mijlocul 
unei furtuni sau printr-o pătură groasă de nori. Planetele cu 
deşerturi vaste constituiau o excepţie şi, nu peste mult 
timp, avea să fie nevoie de” introducerea unor noi 
parametri în ecuaţiile Canonicatului. Nenumărate 
schimbări, inclusiv revenirea la practicile mortuare ale 
fremenilor. Recuperarea trupurilor pentru extragerea apei 
şi a potasei. 

Odrade vorbi despre toate acestea în timp ce aşteptau 
naveta care trebuia să le ducă la bordul non-navei. Curând, 
centura largă de ţinuturi toride şi uscate care nu înceta să 
se extindă în regiunea ecuatorială a planetei avea să 
genereze vânturi de o violentă periculoasă. Într-o zi, aveau 


să existe furtuni Coriolis -vânturi ca de furnal, suflând 
dinspre interiorul deşertului cu viteze de sute de kilometri 
pe oră. Dune cunoscuse uragane de peste şapte sute de 
kilometri pe oră. Până şi navetele spaţiale erau nevoite să 
ţină seamă de asemenea forţe. Călătoriile atmosferice 
aveau să fie supuse capriciilor permanente ale condiţiilor 
de la sol. Iar plăpândele fiinţe umane aveau să fie nevoite să 
se pună la adăpost cum puteau. 

Aşa cum au făcut dintotdeauna. 

Sala de aşteptare a spaţioportului era o clădire veche, din 
piatră şi în interior şi în exterior. Piatra fusese primul 
material de construcţie de care dispuseseră aici. Scaunele 
spartane, cu benzi din piele şi măsuţele joase din plaz 
preformat erau de dată mai recentă. Economie peste tot, 
chiar şi când era vorba de primirea Maicii Superioare. 

Naveta ateriză în mijlocul unui vârtej de praf. Suspensiile 
erau, pare-se, un lux de care pilotul se dispensase. Plecarea 
avea să fie rapidă, cu un maximum de acceleraţie 
gravitaţională suportabil fără a aduce vătămări 
organismului. 

Odrade se simţea aproape dezincarnată când îşi luă rămas 
bun, lăsând Canonicatul în seama troicii alcătuite din 
Sheeana, Murbella şi Bellonda. Ultimele ei cuvinte fură: 

— Lăsaţi-l pe Teg în voia lui. Şi nu care cumva să i se 
întâmple ceva lui Duncan. Mă auzi, Bell? 

Cu toate minunăţiile tehnice pe care erau în stare să le 
realizeze, încă tot nu găsiseră mijlocul de a împiedica o 
violentă furtună de nisip să le orbească aproape cu totul la 
câteva clipe după decolare. Odrade închise ochii, acceptând 
faptul că n-avea să aibă parte de o ultimă vedere aeriană a 
planetei ei dragi. O trezi şocul acostării. Un minicar aştepta 
pe un coridor, chiar în faţa ecluzei. Vehiculul le conduse, 
bâzâind, spre apartamentele lor. Tamalane, Dortujla şi 
acolita care le servea păstrară tăcerea, respectând dorinţa 
Maicii Superioare de a rămâne cu gândurile ei. 


Condiţiile de cazare, cel puţin, erau familiare, tipice 
navelor Bene Gesserit: un mic salon-sufragerie, decorat cu 
elemente din plaz de un verde deschis şi un dormitor 
minuscul, cu pereţii de aceeaşi culoare şi b cuşetă 
obişnuită. Gusturile Maicii Superioare erau cunoscute. 
Odrade aruncă o privire rapidă în cabina uziformă duş- 
toaletă. Instalaţii standard. Apartamentele învecinate, 
pentru 'lam şi Dortujla, erau similare. Avea să aibă timp, 
mai târziu, să vadă cum fusese reamenajată nava. 

Lucrurile esenţiale existau, oricum. Inclusiv elementele 
discrete ale unui sprijin de natură psihologică: culori 
blânde, mobilier familiar, decor destul de neutru pentru a 
nu tulbura cu nimic procesele ei mentale. Dădu ordinul de 
plecare înainte de a se întoarce în salonul-sufragerie. 

O gustare aştepta pe o măsuţă joasă: fructe albastre, dulci 
şi cărnoase, tartine cu o pastă galbenă, apetisantă, 
dimensionate conform nevoilor ei energetice. Perfect. O 
privi pe acolită, care se mişca în vârful picioarelor, 
aranjându-i lucrurile. Pentru o clipă, numele ei îi scăpă lui 
Odrade, apoi îşi aminti: Suipol. O mărunţică negricioasă, cu 
o faţă rotundă, calmă şi un temperament pe potrivă. Nu una 
dintre cele mai strălucite, dar, în mod garantat, eficientă. 

Brusc, îşi dădu seama că desemnarea membrelor pentru 
această misiune se făcuse cu o duritate cinică. 

O delegaţie restrânsă, pentru a nu le irita pe Onoratele 
Matres. Dar şi pentru a reduce pierderile noastre la 
minimum. 

— Mi-ai despachetat toate lucrurile, Suipol? 

— Da, Maică Superioară. 

Foarte mândră de a fi fost aleasă pentru această misiune 
importantă. Se vedea chiar şi în mersul ei, când ieşi. 

Există lucruri pe care nu poţi să le despachetezi, Suipol. 
Le port în capul meu. 

Nici o Bene Gesserit din Canonicat nu izbutea să-şi 
părăsească planeta fără a lua cu sine o anumită încărcătură 


de şovinism. Alte meleaguri nu puteau fi niciodată chiar la 
fel de frumoase, la fel de senine, la fel de prielnice vieţii. 

Dar acest Canonicat aparţine deja trecutului. 

Era un aspect al transformării în deşert la care nu se 
gândise până acum. Canonicatul era pe cale să dispară. Să 
plece, pentru a nu mai reveni niciodată - cel puţin, nu în 
cursul vieţii celor care îl cunoşteau astăzi. Era ca şi cum un 
părinte pe care-l iubeai te-ar fi abandonat dintr-o dată, cu 
dispreţ şi cu răutate. 

Nu mai însemni nimic pentru mine, copile. 

Încă din fazele incipiente ale pregătirii lor pentru a deveni 
Cucernice Maici, erau învăţate să profite de orice călătorie 
pentru a se odihni. Odrade avea de gând să urmeze 
întocmai această povaţă înţeleaptă şi le spuse tovarăşelor 
sale, imediat după ce luară masa: 

— Să mă scutiţi de detalii. 

Ceva mai înainte o trimisese pe Suipol după Tamalane. Cu 
aceeaşi concizie ca Tam, îi spusese acesteia: 

— Inspectează amenajările speciale şi comunică-mi ce 
anume trebuie să văd. Ia-o cu tine pe Dortujla. 

— Are cap, femeia asta. 

Era cel mai înalt elogiu, din gura lui Tam. 

— După aceea, aveţi grijă să fiu deranjată cât mai puţin cu 
putinţă. 

Pe durata unei bune părţi a voiajului, Odrade rămase în 
harnaşamentul cuşetei, compunând ceea ce considera a fi 
testamentul ei. 

Cine va fi executorul? 

Alegerea ei personală se îndrepta spre Murbella, mai ales 
după Împărtăşirea cu Sheeana. Pe de altă parte... „mica 
haimana” de pe Dune rămânea o candidată puternică dacă 
această aventură pe Joncţiune eşua. 

Unele Surori credeau că orice Cucernică Maică putea face 
faţă în cazul în care i-ar fi revenit asemenea 
responsabilităţi. Poate în alte vremuri, dar nu în acestea. 
Nu cu această capcană pe care o amorsaseră. 


Era puţin probabil ca Onoratele Matres să o evite. 

Dacă le-am judecat corect. Şi, după datele furnizate de 
Murbella, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Uşa este 
deschisă, Onoratele Matres nu trebuie decât să se 
strecoare înăuntru. Ce ispită va fi pentru ele! Nu vor vedea 
pericolul decât când se vor fi angajat pe de-a-ntregul. Iar 
atunci va fi prea târziu! 

Dar dacă eşuăm? 

Supraviețuitorii (dacă vor exista) nu vor avea decât dispreţ 
pentru Odrade. 

M-am simţit deseori diminuată, dar niciodată obiect de 
dispreţ Cu toate astea, s-ar putea ca Surorile mele să nu 
accepte cu nici un chip deciziile pe care le-am luat. Cel 
puţin, nu încerc să mă scuz. Nici măcar fată de cele cu care 
am făcut împărtăşirea. Ele ştiu că reacţia mea îşi are 
obârşia în bezna care a precedat zorii omenirii. Fiecare 
dintre noi poate face lucruri zadarnice, chiar stupide, dar 
planul meu ar putea să ne aducă victoria. Şi nu e vorba 
doar de a „supravieţui”. Graal-ul nostru cere să dăinuim 
împreună. Omenirea are nevoie de noi! Uneori are nevoie 
de religii. Alteori are nevoie doar să ştie că orice credinţe 
sunt la fel de deşarte ca şi speranţele de nobleţe. Noi 
suntem izvorul de la care se adapă. După ce măştile sunt 
îndepărtate, asta e ceea ce rămâne: Nişa Noastră. 

Avu, în clipa aceea, sentimentul că nava o ducea în 
prăpastie. Din ce în ce mai aproape de cumplita 
ameninţare. 

Eu mă îndrept spre topor; nu el vine după mine. 

Nici vorbă de a concepe exterminarea acestui vrăjmaş. 
Lucrul acesta nu mai era cu putinţă de când Dispersia 
multiplicase populaţiile umane. O scăpare în planurile 
Onoratelor Matres. 

Sirena stridentă şi lumina portocalie intermitentă care 
indicau sosirea la destinaţie o smulseră pe Odrade din 
meditații. Eliberându-se de harnaşament, cobori din cuşetă 
şi, cu 'Tam, Dortujla şi Suipol la câţiva paşi în spatele ei, 


urmă ghidul care le conduse la ecluza în spatele căreia o 
navetă de cursă lungă aştepta, fixată de coca navei. Odrade 
privi cu atenţie naveta, vizibilă pe ecranele monitoarelor. 
Era incredibil de mică! 

„N-o să aveţi de zburat decât nouăsprezece ore”, spusese 
Duncan. „Ar fi riscant ca non-nava să se apropie mai mult. 
Împrejurimile Joncţiunii trebuie să fie ticsite cu detectoare 
de pliuri spaţiale. , 

Măcar o dată, Bell îi dăduse dreptate: „Nava nu trebuie 
pusă în pericol. Misiunea ei este de a pune la punct 
apărarea noastră şi de a recepționa transmisiile tale, nu 
doar de a o transporta pe Maica Superioară. „ Cât despre 
navetă, era sistemul de detecție avansată al non-navei, 
menit să semnaleze tot ce întâlnea în cale. 

Iar eu sunt principalul detector al acestui sistem. Un trup 
fragil, plin de instrumente delicate. 

La ieşirea ecluzei se aprinseră săgeți indicatoare. Odrade 
o luă înainte. Trecură printr-un tub de comunicaţie, în 
cădere liberă. Odrade se pomeni în interiorul unei cabine 
amenajate surprinzător de fastuos. Suipol, aterizând în 
spatele ei, recunoscu imediat decorul şi urcă o treaptă în 
stima lui Odrade, spunând: 

— E o fostă navă de contrabandişti. 

O singură persoană le aştepta la bord. Bărbat, după miros, 
dar faţa era ascunsă de o cască de pilot opacă şi împănată 
cu o mulţime de conectoare. 

— Toată lumea să-şi lege centurile. 

Voce masculină, retransmisă de aparate. 

Teg l-a ales. Fără îndoială că-i cel mai bun. 

Odrade se strecură în scaunul din dreptul unui hublou şi 
găsi pe pipăite butoanele care permiteau ajustarea 
harnaşamentului de siguranţă. Le auzi pe tovarăşele ei 
executând şi ele, ordinul pilotului. 

— Gata? Rămâneţi legate cât timp nu vă voi fi dat altă 
indicație. 


Glasul venea dintr-un difuzor ce plutea în spatele 
scaunului din postul de pilotaj. 

Cordonul ombilical se desprinse cu un blap! Şi Odrade 
simţi o vagă mişcare legănată, dezminţită însă de monitorul 
din faţa scaunului ei, care înfăţişa non-nava îndepărtându- 
se cu o repeziciune considerabilă. După câteva clipe, 
dispăru brusc. 

S-a dus să-şi vadă de treaba ei, înainte de-a veni cineva să 
adulmece prin sector. 

Naveta avea o viteză surprinzătoare. Detectoarele 
semnalau prezenţa unor staţii planetare şi a unor bariere 
de tranzit la mai puţin de nouăsprezece ore de ei, dar 
punctele pâlpâitoare care le identificau erau vizibile doar 
fiindcă fuseseră mărite. O fereastră de pe ecranul 
monitorului anunţa că staţiile aveau să poată fi văzute cu 
ochiul liber în ceva mai mult de douăsprezece dintre acele 
ore. 

Impresia de deplasare dispăru brusc. Odrade nu mai 
simţea acceleraţia pe care o înregistrau ochii ei. 

Cabină cu suspensii. Tehnologie ixiană, pentru un câmp 
agrav atât de mic. De unde o procurase Teg? 

Nu e neapărat necesar să ştiu. De ce i s-ar aduce la 
cunoştinţă Maicii Superioare fiecare loc în care s-a plantat 
un stejar? 

După vreo oră, văzu detectoarele începând să stabilească 
primele contacte şi îl felicită în gând pe Idaho pentru 
perspicacitatea de care dăduse dovadă. 

Începem să le cunoaştem pe aceste Onorate Matres. 

Sistemul defensiv ai Joncţiunii era evident, chiar şi fără a 
recurge la analizele detectoarelor. Planuri suprapuse! 
Exact cum prezisese Teg. Era suficient ca oamenii săi să 
cunoască distanţarea barierelor, pentru a putea să ţeasă un 
alt glob în jurul planetei. 

Cu siguranţă că nu-i chiar aşa de simplu. 

Erau Onoratele Matres atât de sigure de superioritatea lor 
copleşitoare, încât nesocoteau cele mai elementare 


precauţii? 

Staţia Planetară Patru îi contactă pe când se aflau fa mai 
puţin de trei ore de ea. 

— Identificaţi-vă! 

Odrade auzi un „că de nu... „ implicit. 

Observatorii fură în mod vădit surprinşi de răspunsul 
pilotului. 

— Veniţi cu o navetă de contrabandişti? 

Vasăzică sunt în stare s-o recunoască. Teg a avut dreptate 
şi în privinţa asta. 

— Am să ard aparatele de detecție încorporate în 
propulsoare, le anunţă pilotul. Va creşte acceleraţia. 
Verificaţi-vă centurile. 

Staţia Patru observă imediat schimbarea. 

— De ce măriţi viteza? Odrade se aplecă în faţă. 

— Repetă parola şi spune-le că pasagerele dumitale sunt 
obosite de şederea prea îndelungată într-un spaţiu 
înghesuit. Adaugă că eu m-am echipat, ca măsură de 
precauţie, cu un emiţător de semnale vitale care le va da de 
ştire alor mei dacă mor. 

Nu vor putea să descopere semnalul codat. Ingeniozitatea 
lui Duncan! Cât de surprinsă a fost Bell să constate ce 
ascundea el în sistemul informatic al non-navei. „Altă probă 
de romantism!” 

Pilotul răspunse conform instrucţiunilor lui Odrade. 
Ceilalţi reacționară fără întârziere: 

— Reduceţi viteza şi anclanşaţi sistemul de pilotaj pe 
următoarele coordonate pentru aterizare. Din momentul 
acesta preluăm noi comanda navetei. 

Pilotul atinse un câmp galben de pe tabloul de bord. 

— Întocmai cum a prezis Basharul, rosti el pe un ton 
încântat, apoi îşi scoase casca şi se întoarse. 

Odrade îl privi stupefiată. 

Un ciborg! 

Faţa era o mască din metal, cu două bile argintii, 
sclipitoare, ţinând loc de ochi. 


Pătrundem pe teren periculos. 

— Nu vi s-a spus? Întrebă pilotul. N-aveţi de ce să mă 
compătimiţi. Murisem şi asta mi-a redat viaţa. Clairby e cel 
care vă vorbeşte, Maică Superioară. lar când voi muri, de 
această dată, voi avea parte de o viaţă nouă, ca ghola. 

La naiba! l-am acordat un cec fără a şti dacă va mai avea 
acoperire. Prea târziu pentru a mai schimba ceva. Totul 
face parte din planul lui Teg. Dar... de ce Clairby? 

Naveta ateriză lin, cu o siguranţă ce demonstra din plin 
tehnica superbă a Staţiei Patru. Odrade îşi dădu seama că 
se opriseră doar pentru că peisajul îngrijit, vizibil pe 
ecranul monitorului ei, se imobilizase deodată. Câmpul 
agrav fu întrerupt şi ea îşi simţi din nou greutatea trupului. 
Uşa etanşă se deschise. Temperatura era plăcută. De afară 
răzbăteau zgomote ce păreau a fi cele ale unei competiţii 
sportive. Voci de copii? 

Cu bagajele plutind în urma ei, Odrade urcă un şir scurt 
de trepte şi văzu că larma venea într-adevăr de la o mare 
mulţime de copii aflată pe un teren din apropiere. Fete, la 
vârsta adolescenţei. Trimiteau de colo-colo, încurajându-se 
cu strigăte şi ţipete, o minge mare plutind pe suspensii. 

Spectacol anume pus în scenă pentru noi? 

Probabil. Erau pe puţin două mii de fete pe terenul acela. 

„lată câte recrute avem!” 

Nu venise nimeni s-o întâmpine, dar Odrade văzu, la 
capătul unei alei aflate în stânga, o construcţie cu aspect 
familiar. Stilul clădirii era în mod evident cel al Ghildei 
Spațiale, cu un turn adăugat de curând. Prefăcându-se că 
observă împrejurimile, Odrade descrise turnul în implantul 
emiţător, pentru ca leg să Poată aduce modificările 
cuvenite topografiei instalaţiilor de la sol. Dar oricine 
văzuse vreodată o construcţie a Ghildei şi-ar fi dat seama ce 
era acest edificiu. 

Planeta aceasta era, deci, aidoma tuturor celorlalte 
planete de Joncţiune”. Fără îndoială că undeva, în 
cataloagele Ghildei, figura sub un simplu număr de serie 


codat. Aparţinuse vreme atât de îndelungată Ghildei, 
înainte de a cădea în mâinile Onoratelor Matres, încât, încă 
din primele clipe când puseseră piciorul pe solul ei, Surorile 
avuseseră impresia că totul, în jur, purta pecetea 
inconfundabilă a Ghildei. Chiar şi „terenul de sport” - un 
spaţiu destinat întrunirilor sub cerul liber ale Navigatorilor 
aflaţi în uriaşele lor cuve cu gaz de melanj. 

Pecetea Ghildei... O combinaţie între tehnologia ixiană şi 
funcţionalismul Navigatorilor. Clădiri ce învăluiau spaţiul în 
aşa fel încât să se conserve la maximum energia; căi de 
comunicaţie directe; puţine trotuare rulante. Erau o risipă 
de energie şi doar cei supuşi gravitaţiei aveau nevoie de 
ele. Nici un fel de plantaţii decorative în preajma Platformei 
de aterizare. Riscau să fie distruse accidental. Şi toate 
clădirile erau de un gri uniform - nu argintiu, ci un 
plumburiu mohorât, ca tenul unui tleilaxu. 

Construcţia din stânga lui Odrade era o structură masivă 
cu o mulţime de prelungiri, unele rotunjite, altele 
unghiulare. Un gigantic hotel, care nu fusese niciodată „de 
lux”. Existau şi cuiburi de opulenţă, fireşte, dar acestea 
erau rare şi rezervate personalităţilor foarte importante, 
îndeosebi inspectorilor Ghildei. 

Încă o dată, Teg a avut dreptate. Onoratele Matres au 
păstrat structurile existente, aducând modificări neglijabile. 
Un turn! 

Nu trebuia totuşi să uite că avea de-a face, aici, nu doar cu 
o altă lume, ci şi cu un alt tip de societate, având criterii 
particulare. Împărtăşirea cu Murbella îi oferise o imagine 
destul de amănunţită, dar nu credea că izbutise să sondeze 
cu adevărat motivele care asigurau coeziunea Onoratelor 
Matres. Setea de putere nu putea explica totul. 

— O să mergem pe jos, rosti ea şi o luă înainte pe aleea ce 
ducea spre uriaşa clădire. 

Adio, Clairby. Sabordează naveta de îndată ce-ţi va fi cu 
putinţă. Asta să fie prima noastră mare surpriză pentru 
Onoratele Matres. 


Edificiul Ghildei părea să se înalțe pe măsură ce se 
apropiau de el. Ceea ce o uimise dintotdeauna pe Odrade la 
aceste construcţii funcţionale era faptul că cineva fusese în 
stare să plănuiască totul, până la cel mai mic amănunt. 
Chiar dacă asta nu se vedea întotdeauna din primul 
moment, fiecare soluţie fusese chibzuită cu grijă. 
Considerentele bugetare reduseseră calitatea multor 
materiale, dar, peste tot, durabilitatea fusese preferată 
luxului sau aspectului estetic. Compromisuri care, ca orice 
compromisuri, nu erau deplin satisfăcătoare pentru nimeni. 
Revizorii contabili ai Ghildei se plânseseră, fără doar şi 
poate, de cost, în timp ce actualele ocupante pesemne erau 
iritate de neajunsuri. Dar, oricum, realizarea exista, 
tangibilă, pentru a fi utilizată. Alt compromis. 

Holul era mai mic decât se aşteptase. Doar vreo şase metri 
lungime pe vreo patru lăţime. Câteva schimbări în decorul 
interior. Recepţia se afla în dreapta intrării. Odrade îi făcu 
semn lui Suipol să se ocupe de formalităţile de înregistrare 
a grupului lor şi le indică printr-un gest celorlalte să aştepte 
în mijlocul sălii, rămânând la distanţă de apărare unele de 
altele. Eventualitatea unei trădări nu fusese încă exclusă. 

Dortujla chiar avea aerul că se aştepta la ceva de acest fel 
şi părea resemnată. 

Odrade examină pe îndelete holul, emițând comentarii 
prin intermediul implantului. O mulţime de ochi com, dar în 
rest. 

Ori de câte ori intrase într-un loc ca acesta, avusese 
impresia că se afla într-un muzeu. Celelalte Memorii îi 
spuneau că hotelurile de acest fel nu se schimbaseră decât 
foarte puţin în cursul mileniilor. Prototipurile datau din 
epocile cele mai îndepărtate. Aparatele de iluminat, de 
pildă, duceau cu gândul la trecut. Giganticele suspensii 
imitau obiectele cu surse multiple de lumină electrică, dar 
erau echipate cu licurigloburi. Două candelabre dominau 
tavanul, ca nişte nave spaţiale imaginare descinzând din vid 
în toată splendoarea lor. 


Mai erau şi alte lucruri care aminteau de trecut şi pe care 
puţini călători în tranzit din această epocă le-ar fi observat. 
De exemplu, recepţia, în spatele unei tejghele înalte, cu mai 
multe ghişee; sau aşezarea scaunelor în salonul de 
aşteptare, cu iluminatul său incomod; ori indicatoarele 
către diverse servicii: restaurante, narcobudoare, baruri, 
piscine şi săli de sport, saloane de automasaj şi aşa mai 
departe. Doar limba şi scrierea se schimbaseră din 
vremurile străvechi. Dacă ar fi înţeles inscripţiile, primitivii 
din epoca prespaţială nu s-ar fi simţit câtuşi de puţin 
dezorientaţi în locul acesta. Un hotel ca atâtea altele, 
pentru oameni aflaţi în trecere. 

Multe dispozitive de securitate. Unele aveau stilul 
Dispersiei. Nici Ghilda, nici ixienii nu fabricaseră vreodată 
ochi com sau detectoare cu placaj de aur. 

În preajma recepţiei, roboservitorii executau un balet 
frenetic, ivindu-se când ici, când colo, curăţând, 
debarasând, conducând nou-veniţi. Un grup de patru ixieni 
intrase chiar înaintea lui Odrade şi a suitei ei. Îi observă cu 
atenţie. Deşi îşi dădeau aere, păreau temători. 

Pentru o Bene Gesserit, un ixian era întotdeauna uşor de 
recunoscut, oricare i-ar fi fost deghizarea. Structura de 
bază a societăţii lor îşi punea amprenta pe indivizi. Ixienii 
aveau o atitudine a la Hogben faţă de ştiinţa lor: erau 
încredinţaţi că numai imperativele politice şi economice 
stabileau limitele autorizate ale cercetării. Ceea ce arăta 
fără tăgadă că naivitatea iniţială a idealului social ixian 
devenise realitatea unui centralism birocratic - o nouă 
aristocrație. Apucaseră pe calea unui declin de la care n- 
aveau scăpare, indiferent ce înţelegeri ar fi reuşit să încheie 
această delegaţie ixiană cu Onoratele Matres. 

Oricare va fi rezultatul înfruntării dintre noi şi ele, Ix e pe 
moarte. Dovada: sunt secole de când n-a mai apărut nici o 
inovaţie ixiană importantă. 

Suipol se întoarse. 


— Ne cer să aşteptăm până ce ni se va atribui o escortă, 
spuse ea. 

Odrade hotări să înceapă numaidecât negocierile, prin 
intermediul unei şuete în folosul lui Suipol, al ochilor com şi 
al celor ce ascultau fa bordul non-navei sale. 

— Îi vezi pe ixienii de colo, Suipol? 

— Da, Maică Superioară. 

— Uită-te bine la ei. Sunt produsul unei societăţi care 
moare. Numai un naiv s-ar aştepta ca o birocraţie să profite 
cum trebuie de pe urma unei inovaţii senzaţionale. 
Birocraţiile au alte întrebări de pus. Ştii care? 

— Nu, Maică Superioară, răspunse acolita după ce 
aruncase o privire iscoditoare în jur. 

Ba ştie! Dar a înţeles ce urmăresc. Ia te uită! Am 
subestimat-o. 

— Sunt întrebări tipice, Suipol. Cui îi va reveni meritul? 
Cine va fi învinuit dacă apar probleme? Va fi modificată 
ierarhia puterii? Cine riscă să-şi piardă scaunul? Va ieşi în 
evidenţă o subdiviziune până acum obscură? 

Suipol dăduse din cap exact cum trebuia, dar privirea pe 
care o azvârlise ochilor com fusese, poate, un pic prea 
evidentă. Nu-i nimic. 

— Aceste întrebări sunt de natură esențialmente politică, 
urmă Odrade. Ele arată modul în care motivațiile birocraţiei 
sunt direct potrivnice necesităţii de a se adapta la 
schimbare. Adaptabilitatea este una dintre condiţiile 
primordiale ale supravieţuirii. 

lar acum e timpul să le vorbesc de-a dreptul gazdelor 
noastre. 

Ridicând capul, Odrade îşi aţinti privirea la ochiul com 
vizibil în mijlocul unui candelabru. 

— Să revenim la ixienii aceia. La ei, „conştiinţa individuală 
în sânul unui univers determinist” a cedat locul unei 
„conştiinţe individuale în sânul unui univers nelimitat”, 
unde se poate întâmpla orice. Într-un asemenea univers, 
calea supravieţuirii trece prin anarhia creatoare. 


— Vă mulţumesc pentru această lecţie, Maică Superioară. 
Fii binecuvântată, Suipol. 

— Pentru cineva care a avut destule prilejuri să ne 
cunoască, adăugă Suipol, cu siguranţă că nu mai poate fi 
vorba de a pune la îndoială relaţia de loialitate care ne 
leagă unele de altele. 

Parcele s-o aibă în pază! E pregătită pentru Agonie şi 
poate că nu va apuca s-o cunoască. 

Odrade nu putea fi decât întru totul de acord cu concluzia 
acolitei. Acceptarea modului de viaţă Bene Gesserit venea 
din interior, din acele amănunte, mereu supravegheate, 
care mențineau propria lor casă în ordine. Nu era o 
filosofie, ci un mod pragmatic de a concepe liberul arbitru. 
Orice ambiţie pe care ar fi putut s-o aibă Comunitatea 
Surorilor de a-şi croi propriul drum în mijlocul unui univers 
ostil trecea prin respectul scrupulos al unei loialităţi 
reciproce, al unui pact făurit în creuzetul Agoniei. 
Canonicatul şi puţinele sucursale care-i mai rămăseseră 
erau pepinierele unei ordini ce se întemeia pe împărtăşire 
şi Împărtăşire. Nu pe inocenţă. Asta se pierduse de mult. 
Fundamentele Comunităţii erau conştiinţa politică şi un 
punct de vedere asupra istoriei independent de alte legi şi 
uzanţe. 

— Nu suntem maşini, rosti Odrade, privind spre 
automatele care evoluau în jurul lor. Noi ne bizuim 
întotdeauna pe relaţiile personale, fără a şti niciodată unde 
ne-ar putea duce ele. 

Tamalane se apropie de ea. 

— Nu crezi c-ar trebui, totuşi, să ne transmită măcar un 
mesaj? 

— Ne-au transmis deja unul, Tam, căzându-ne într-un hotel 
de categoria a doua. lar eu le-am răspuns. 

În ultimă analiză, orice lucru e cunoscut pentru că vrei să 
crezi că-l cunoşti. 

Koan zensunnit. 


TEG inspiră adânc. Gammu se afla drept în faţă, exact 
acolo unde spuseseră navigatorii săi că va fi când vor ieşi 
din pliul spaţial. Îl vedea, ca şi Streggi care privea alături 
de el, pe mai multe ecrane din postul de comandă al navei 
sale amiral. 

Lui Streggi nu-i plăcea faptul că Teg stătea pe picioarele 
lui şi nu pe umerii ei. Se simţea total inutilă în mijlocul 
aparaturii militare din jur. Privirile i se îndreptau tot timpul 
spre câmpul de multiproiecţie din centrul postului de 
comandă. Aghiotanţii pe care-i vedea circulând preocupaţi 
dintr-un sector în altul, echipați cu dispozitive stranii, ştiau 
exact ce făceau, pe când ea n-avea decât o foarte vagă idee 
despre funcţiile lor. 

Tabloul com care transmitea ordinele lui leg se afla sub 
mâinile lui, plutind pe suspensii. Câmpul de comandă îi 
contura degetele cu o aură albăstrie. Pe umerii săi, 
apăsarea uşoară a potcoavei argintii care-l ţinea în legătură 
cu flota de luptă i se părea familiară, în pofida faptului că 
aparatul era mult mai mare, faţă de corpul lui mititel, decât 
cele pe care le purtase în viaţa sa anterioară. 

Niciunul dintre oamenii care-l înconjurau nu se mai îndoia 
că avea de-a face cu faimosul Bashar într-un trup de copil 
iar ordinele sale erau primite şi executate cu 
promptitudine. 

Văzut de la această distanţă, sistemul ţintă avea o 
înfăţişare cu totul obişnuită: un soare cu planetele sale 
captive. Dar Gammu, în centrul obiectivului, nu era o lume 
obişnuită. Acolo se născuse Idaho, acolo fusese educat 
ghola-ul lui, acolo i se restabilise memoria originală. 

Şi acolo s-a petrecut transformarea mea. 

Teg nu avea nici acum o explicaţie pentru ceea ce 
descoperise în el ca urmare a tensiunilor declanşate de 
necesitatea supravieţuirii pe Gammu. O rapiditate fizica 
incredibilă, care-i epuiza energiile şi aptitudinea de a vedea 
non-navele, de a le localiza în interiorul unui bloc de spaţiu 
imaginar. 


Bănuia că era o excrescenţă sălbatică în genele Atreides. 
Unele celule marcatoare fuseseră identificate la el, dar nu 
şi rolul lor. Era vorba de o moştenire cu care Maestrele 
Geneticiene ale Bene Gesseritului luptaseră timp de milenii. 
Nu încăpea îndoială că ar fi considerat aceste aptitudini ca 
potenţial periculoase pentru ele. Poate că n-ar fi şovâit să le 
folosească, dar asta ar fi dus, cu siguranţă, la pierderea 
libertăţii lui. 

Se grăbi să alunge din minte aceste gânduri. 

— Lansaţi ţintele false. 

Acţiune, în sfârşit! 

Teg se simţi, dintr-o dată, în largul său. Acum, când faza 
pregătirilor se încheiase, avea impresia că urcase pe un 
pisc unde putea respira aer proaspăt. Teoriile se 
articulaseră, diferitele posibilităţi fuseseră studiate în 
amănunţime, iar actorii, cunoscându-şi la perfecţie rolul, 
fuseseră desfăşuraţi pe teatrul de operaţii. Fiecare 
comandant de unitate memorizase toate datele importante 
despre Gammu: locurile unde putea cere ajutorul 
grupurilor de rezistenţă locale, eventualele refugii, 
posturile inamice cunoscute şi căile de acces cele mai 
vulnerabile. Primiseră instrucţiuni speciale cu privire la 
Fiutari. Posibilitatea de a-şi face aliaţi din acele fiare 
umanoide nu trebuia exclusă. Rebelii care îl ajutaseră pe 
ghola-ul Idaho să fugă de pe Gammu insistaseră asupra 
faptului că Fiutarii fuseseră creaţi pentru a le vâna şi ucide 
pe Onoratele Matres. După relatările lui Dortujla şi ale 
altora, dacă acest lucru era adevărat aproape că îţi putea fi 
milă de Onoratele Matres, deşi nu meritau milă cele care n- 
o arătau niciodată faţă de alţii. 

Ofensiva se desfăşura conform planului. Navele de 
recunoaştere procedaseră la amplasarea barajului de ţinte 
false iar cele de luptă trecuseră în poziţiile de atac. Teg 
devenise acum ceea ce îi plăcea să numească „instrumentul 
instrumentelor mele”. Era greu de spus care dintre ele 
comanda şi care reacţiona. 


Şi acum, partea cea mai delicată. 

Numeroase necunoscute erau de temut. Un bun 
comandant nu trebuia să uite asta nici o clipă. Existau 
întotdeauna necunoscute. 

Ţintele false se apropiau de zona de apărare. leg văzu 
non-navele inamice şi detectoarele de pliuri spaţiale - 
puncte strălucitoare ocupând poziţii precise în capul lui. Le 
suprapuse pe poziţiile forţelor sale. Fiecare ordin pe care 
avea să-l dea trebuia să pară conform unui plan tactic pus 
la punct dinainte şi cunoscut tuturor. 

Era fericit că Murbella nu se afla de faţă. Orice Cucernică 
Maică ar fi putut să descopere înşelătoria. Dar nimeni nu 
discutase ordinul lui Odrade potrivit căruia Murbella 
trebuia să aştepte, împreună cu escorta ei, la o distanţă 
care să o ferească de orice pericol. 

„E o posibilă Maică Superioară. Nu trebuie expusă la nici 
un fisc. , 

Bombardamentul asupra țintelor false începu ca un foc de 
artificii distrugător care înconjură la întâmplare planeta. 
Teg se aplecă în faţă, prefăcându-se că examinează 
proiecţiile. 

— lată configuraţia! 

Nu exista nici o configuraţie, dar cuvintele sale creară 
credinţa şi bătăile inimilor se accelerară. Nimeni nu se 
îndoia că Basharul detectase punctele slabe ale apărărilor 
planetare. Mâinile lui Teg săgetară pe deasupra tabloului 
com, lansând navele la atac, într-o erupție de fulgere care 
lăsară spaţiul din urma lor presărat cu ţăndări inamice. 

— E-n regulă! Să-i dăm drumul! 

Lăsă capul compas al navei-amiral în seama Navigaţiei şi-şi 
concentră toată atenţia la Controlul Tirului. Explozii 
silenţioase punctară spaţiul din jurul lor în timp ce nava- 
amiral curăța ce mai rămăsese din apărările periferice ale 
Gammu-ului. 

— Valul al doilea de ţinte false! Ordonă el. 


În postul de comandă, atenţia tuturor era îndreptată spre 
câmpuri, nu spre Bashar. Imprevizibilul! 'Teg, a cărui faimă 
se datora pe bună dreptate tocmai acestui element, era pe 
cale să-şi confirme reputaţia. 

— Găsesc ciudat de romantic tot ceea ce se petrece, rosti 
dintr-o dată Streggi. 

Romantic? Nu era deloc romantic! Vremea romantismului 
trecuse... Şi avea să vină. O oarecare aureolă înconjura, 
poate, proiectele de violenţă. Admitea asta. Istoricii erau şi 
ei capabili să creeze, ulterior, genul lor de dramatism 
romantic. Dar acum? Acum era vremea adrenalinei! 
Romantismul te distrăgea de la imperativele momentului. 
Trebuia să rămâi rece în interior, să trasezi o linie clară şi 
fermă între minte şi trup. 

În timp ce mâinile lui se mişcau în câmpul tabloului com, 
Teg îşi dădu seama ce o îndemnase pe Streggi să 
vorbească. Ceva obscur şi primitiv, legat de moartea şi 
distrugerea ce se creau aici. Clipa aceasta era ruptă de 
cursul normal al lucrurilor. Era o reîntoarcere tulburătoare 
la străvechile structuri tribale. 

Streggi simţea un tam-tam în coşul pieptului şi voci care 
psalmodiau: „Ucide! Ucide! Ucide!” 

Vederea lăuntrică îi înfăţişă lui Teg supraviețuitori ai flotei 
defensive inamice, care fugeau, pradă panicii. 

Perfect! Panica are darul de a se propaga în mod contagios 
şi de a slăbi inamicul. 

— lată şi Baronia, rosti el cu voce tare. 

Idaho îl convertise la vechiul nume Harkonnen al oraşului 
tentacular cu giganticul său fort central din plastoţel negru. 

— Vom ateriza pe Platforma de la nord. 

Pronunţa cuvintele, dar mâinile sale erau cele care 
transmiteau ordinele. 

Iute, acum! 

În scurtele momente necesare pentru a-şi deşerta trupele, 
non-navele erau vizibile şi vulnerabile. Teg controla prin 


intermediul tabloului com mişcările tuturor unităţilor sale şi 
responsabilitatea era uriaşă. 

— Nu e decât o fentă. Debarcăm şi ne reîmbarcăm 
imediat, după ce vom fi pricinuit pierderi grele inamicului. 
Adevărata noastră ţintă este Joncţiunea. 

Cuvintele rostite de Odrade la despărţire erau încă 
prezente în memoria lui: „Onoratele Matres trebuie să 
primească o lecţie fără precedent. Cine ne atacă va fi 
pedepsit. Cine ne împinge până la limită riscă să sufere 
cumplit. Onoratele Matres au auzit de pedepsele Bene 
Gesserit. Faima noastră-i universală. Fără îndoială că 
Regina-Păianjen ne-a luat în râs. Să i se vâre râsul pe gât!” 

— Debarcarea! 

Era clipa de vulnerabilitate. Spaţiul de deasupra lor nu 
mai prezenta nici o ameninţare, însă lănci de foc se arcuiau 
către ei dinspre est. Nici o problemă. Tunurile de pe navele 
lor puteau să le vină de hac. leg se concentră asupra 
eventualităţii unei reveniri a restului non-navelor inamice 
pentru un atac sinucigaş. Proiecţiile din postul de comandă 
arătau navele-berbec şi transportoarele de trupe 
revărsându-se din gurile calelor. Forţa de şoc, un comando 
de elită în blindate pe suspensii, realizase deja asigurarea 
de luptă a zonei de debarcare. 

O mulţime de ochi com mobili îi extinseră dintr-o dată 
câmpul de observaţie, înfăţişând imagini de detaliu ale unor 
ciocniri violente. Comunicaţiile erau cheia oricărui 
comandament eficace, dar vizualizau şi scene de distrugere 
sângeroase. 

— Debarcarea terminată! 

Semnalul răsună în tot postul. 

Nava-amiral părăsi Platforma şi-şi reocupă poziţia de 
aşteptare, în deplină invizibilitate. Acum, doar legăturile 
com i-ar mai fi putut oferi inamicului un indiciu asupra 
locului în care se aflau, dar ele erau camuflate de o reţea de 
emițătoare fictive. 


Una dintre proiecţii arăta monstruosul paralelipiped 
negru al vechiului centru Harkonnen. Placat cu metal 
antireflectorizant, edificiul fusese construit spre a servi 
drept temniţă pentru sclavi. Timp de secole, elitele 
Harkonnen locuiseră în reşedinţe luxoase, cu grădini 
suspendate, situate pe terasele de la ultimul nivel. 
Onoratele Matres îi reconferiseră ambele funcţii de 
odinioară. 

Trei nave-berbec uriaşe se iviră în câmpul proiecției. 

— Curăţaţi vârful chestiei ăleia! Ordonă Teg. Radeţi tot, 
dar cruţaţi pe cât se poate restul structurii. 

Îşi dădea seama că precizările lui erau inutile, dar vorbea 
pentru uşurarea pe care i-o procurau cuvintele. Toţi cei 
aflaţi sub ordinele sale ştiau ce voia. 

— Raportaţi! Comandă apoi. 

Informaţiile începură să curgă din potcoava de pe umerii 
săi. O trecu pe mod secundar. Ochii com îi înfăţişară trupele 
pe cale să curețe sectorul. Controlau terenul şi spaţiul 
aerian pe o arie de cel puţin cincizeci de kilometri. 
Lucrurile mergeau mai bine decât se aşteptase. Aşadar, 
într-adevăr, Onoratele Matres îşi amplasaseră tot 
armamentul greu în spaţiul extraplanetar, neaşteptându-se 
câtuşi de puţin la un atac prin surprindere. O atitudine care 
nu era deloc nouă şi pentru care trebuia să-i mulţumească 
lui Idaho fiindcă o prezisese. 

Puterea le orbeşte. Sunt încredințate că armamentul greu 
e pentru apărarea spaţială şi că materialul de calibru uşor 
este suficient ca să asigure protecţia la sol. Armele grele 
pot fi aduse jos la nevoie. N-are rost să fie ţinute pe 
suprafaţa planetei. Consumă prea multă energie. În afară 
de asta, ştiindu-se cu tot arsenalul ăla deasupra capului, 
populaţiile captive sunt mai cuminţi. 

Concepţiile lui Idaho în materie de armament şi dotare 
aveau un efect devastator. 

Avem tendinţa să ne cramponăm de ideile noastre 
preconcepute. Un proiectil rămâne un proiectil, chiar şi 


când e miniaturizat pentru a conţine o substanţă toxică sau 
bacteriologică. 

Inovaţiile în domeniul echipamentelor de protecţie 
sporeau mobilitatea. Cu atât mai mult, dacă puteau fi 
încorporate în uniforme. lar Idaho readusese în actualitate 
vechile scuturi defensive, cu formidabilele lor capacităţi de 
distrugere în momentul în care erau atinse de un fascicul 
laser. Scuturi montate pe suspensii fuseseră ascunse în 
false siluete umane (în realitate, uniforme gonflabile) 
desfăşurate în faţa trupelor. Tirul cu laser al inamicului 
declanşa explozii atomice neradioactive care curăţau dintr- 
un foc zone vaste. 

Va fi şi Joncţiunea o pradă la fel de uşoară? 

Teg se îndoia. Necesităţile războiului impuneau adaptarea 
rapidă la metodele noi. 

Onoratele Matres ar putea dispune de scuturi, pe 
Joncţiune, în două zile. 

Şi n-ar avea nici o reţinere în privinţa modului în care le-ar 
putea folosi. 

Teg ştia că scuturile dominaseră întreaga istorie a 
Vechiului Imperiu din cauza acelei ciudat de impunătoare 
sintagme numită „Marea Convenţie”. Oamenii de onoare nu 
foloseau în mod necuvenit armele societăţii lor feudale. 
Dacă încălcai Convenţia, semenii tăi se uneau imediat 
pentru a-ţi răspunde cu violentă. Mai mult decât atâta, 
exista intangibilul, sacrosanctul „Prestigiu”, pe care unii îl 
numeau „Orgoliu”. 

Prestigiul! Poziţia mea în haită. 

Pentru mulţi, mai important chiar decât propria lor viaţă. 

— Distracţia asta nu ne costă prea mult, spuse Streggi. 
Începea să emită păreri de cronicar militar, mult prea 
insipide pentru gustul lui Teg. Streggi voia să spună că nu 
pierduseră până acum decât puţine vieţi omeneşti, dar 
cuvintele ei conţineau, poate, mai mult adevăr decât credea 
ea. 


E greu de admis că nişte materiale de război ieftine pot da 
rezultate satisfăcătoare, spusese Idaho. Şi totuşi, ele 
constituie o armă puternică. 

Dacă armamentul te costă doar cât o fracțiune din energia 
cheltuită de adversarul tău, dispui de un levier puternic, 
care poate însemna totul în cazul unei inegalităţi aparent 
insurmontabile a şanselor. Prelungeşte conflictul şi vei 
devora substanţa însăşi a inamicului. Duşmanul se va 
prăbuşi deoarece nu va mai putea să asigure controlul 
producţiei şi al forţei sale de muncă. 

— Putem trece la repliere, rosti Teg luându-şi ochii de la 
proiecţie în timp ce degetele lui repetau ordinul. Să mi se 
raporteze pierderile de îndată ce... 

Se întrerupse şi se întoarse, la o mişcare prinsă cu coada 
ochiului. 

Murbella? 

Imaginea ei proiectată ocupa toate câmpurile din postul 
de comandă. Vocea îi răsună cu putere, de pretutindeni: 

— De ce ignori rapoartele unităţilor? 

Murbella scurtcircuită tabloul com al lui Teg şi în câmpul 
de proiecţie apăru un comandant de unitate surprins în 
mijlocul unei fraze: 

— Instrucţiuni precise, nu pot da curs cererii lor. 

— Repetă, ordonă Murbella. 

Faţa transpirată a ofițerului se întoarse spre ochiul său 
com mobil. Sistemul compensă şi omul păru să-l privească 
pe 'Teg drept în ochi. 

— Repet mesajul. Am aici un grup de localnici care se 
pretind refugiaţi şi solicită drept de azil. Şeful lor susţine că 
ar avea o înţelegere cu Comunitatea Surorilor şi ne cere să 
ne onorăm angajamentele, dar, în absenţa unor instrucţiuni 
precise... 

— Cine e şeful lor? Întrebă Teg. 

— Îşi spune Rabinul. 

Teg dădu să restabilească circuitul tabloului său com. 

— Nu cunosc nici un... 


— Aşteaptă! Rosti Murbella, scurtcircuitându-l din nou. 

Cum naiba face asta? 

Încă o dată, glasul Murbellei răsună în postul de comandă: 

— Transportaţi tot grupul la bordul navei-amiral. Repede. 

Murbella dizolvă proiecția releului periferic. 

Teg era indignat, dar în situaţie de dezavantaj. Alese una 
dintre imaginile multiple ale Murbellei şi o fulgeră cu 
privirea. 

— Cum îţi permiţi să te amesteci în... 

— Nu cunoşti datele problemei. Rabinul e în dreptul său. 
Pregăteşte-te să-l primeşti cu toată consideraţia. 

— Explică-mi. 

— N-am să-ţi explic nimic! Nu e nevoie să ştii. A trebuit să 
intervin cu decizia cuvenită, când am văzut că nu-i 
răspundeai ofițerului tău. 

— Ofiţerul ăla se afla într-o zonă de diversiune! 
Neimportant pentru... 

— Cererea Rabinului e prioritară. 

— Eşti la fel de agasantă ca Maica Superioară! 

— Mai agasantă, poate. Şi acum fii atent! Întâmpină-i cum 
se cuvine pe refugiații aceia. Şi pregăteşte-te, fiindcă am să 
vin Şi eu. 

— Nici să nu te gândeşti! Vei rămâne unde te afli! 

— Bashare! Cererea refugiaților este de competenţa unei 
Cucernice Maici. Rabinul spune că sunt în pericol din cauză 
că i-au dat temporar adăpost Cucernicei Maici Lucilla. 
Acceptă sau demisionează. 

— În cazul ăsta, dă-mi voie mai întâi să-mi reîmbarc 
oamenii şi să ne repliem. Vom stabili un punct de întâlnire 
când ne vom afla în spaţiu. 

— De acord. Dar arată-le refugiaților toată bunăvoința. 

— leşi afară din proiecţiile mele! M-ai lăsat destul timp orb 
şi asta-i curată nechibzuinţă! 

— Eşti stăpân pe situaţie, Bashare. În intervalul ăsta, altă 
navă de-a noastră a cules patru Fiutari. S-au prezentat 


cerând să-i ducem la nişte Îngrijitori, dar am dat ordin să 
fie închişi. 'Tratează-i cu cea mai mare prudenţă. 

Proiecţiile din postul de comandă îşi reluară funcţia lor 
militară. leg repetă ordinul de repliere a unităţilor. 
Clocotea de mânie şi avu nevoie de câteva minute pentru a- 
şi regăsi simţul de comandant. Îşi dădea seama Murbella 
cum îi submina autoritatea? Sau trebuia să vadă în 
intervenţia ei o măsură a importanţei pe care o acorda 
acelui grup de refugiaţi? 

După ce operaţiile de repliere se încheiară, încredinţă 
postul de comandă unui aghiotant şi, călărind pe umerii lui 
Streggi, se duse să vadă ce era cu acei refugiaţi importanţi. 
Ce putea fi atât de vital în legătură cu ei, încât s-o 
determine pe Murbella să intervină aşa cum făcuse? 

Se aflau într-un colţ al calei rezervate transportoarelor de 
trupe, sub supravegherea unui ofiţer precaut. 

Cine ştie ce s-ar putea ascunde printre aceşti necunoscuţi? 

Rabinul, uşor de recunoscut datorită deferentei pe care 
părea să i-o acorde ofiţerul, stătea în fruntea grupului, 
alături de o femeie în robă cafenie. Era un om mic de 
statură, bărbos, cu o tichie albă pe creştetul capului. 
Lumina rece din cală îi dădea aerul unui moşneag. Femeia 
îşi ţinea o mână în dreptul ochilor. Rabinul tocmai îi vorbea 
şi cuvintele lui deveniră audibile în timp ce Ieg se apropia. 

Femeia se afla sub focul unui atac verbal! 

— Trufia e trâmbiţa căderii! 

Fără a-şi lua mâna din poziţia ei de fereală, femeia spuse: 

— Nu mă fălesc cu ceea ce port în mine. 

— Nici cu puterile pe care acea cunoaştere ţi le-ar putea 
conferi? 

Cu o apăsare a genunchilor, Teg îi ordonă lui Streggi să se 
oprească la vreo zece paşi de grup. Ofiţerul îl privi repede, 
dar rămase pe loc, gata să intervină în cazul în care discuţia 
s-ar fi dovedit a fi doar o diversiune. 

Un bun soldat. 


Femeia aplecă şi mai mult capul, ferindu-şi ochii, în timp 
ce răspundea: 

— Nu ni se oferă cunoaşterea pentru ca noi s-o putem 
pune în slujba unei cauze sfinte? 

— Fiica mea! Rosti Rabinul stând ţeapăn. Orice ne-am 
strădui noi să învăţăm pentru a sluji mai bine, n-ar putea 
însemna mare lucru. Tot ce numim noi cunoaştere, chiar de- 
ar fi să cuprindă cât poate încăpea într-un biet suflet de om, 
n-ar fi nimic altceva decât o singură sămânță pe fundul unei 
brazde. 

Teg se codea să intervină. Ce exprimare arhaică! Perechea 
îl fascina. Ceilalţi refugiaţi ascultau conversaţia cu un aer 
captivat. Doar ofiţerul părea insensibil, nescăpându-i din 
ochi pe străini şi adresând din când în când câte-un semnal 
de mână aghiotanţilor aflaţi în preajmă. 

Femeia îşi ţinea, respectuoasă, capul plecat şi mâna în 
dreptul ochilor, dar continuă să se apere: 

— Chiar şi o sămânță pierdută pe fundul unei brazde 
poate zămisli viaţă. 

Rabinul strânse din buze cu îndârjire, apoi spuse: 

— Fără apă şi îngrijire, adică fără binecuvântare şi fără 
cuvânt, nu poate exista viaţă. 

Un suspin adânc făcu să tremure umerii femeii, care 
răspunse, fără însă a abandona ciudata ei atitudine de 
smerenie: 

— Aud şi mă supun, Rabbi. Totuşi, trebuie să cinstesc 
această cunoaştere cu care m-am pomenit fără voia mea, 
deoarece ea conţine chiar povaţa pe care-ai rostit-o. 

Rabinul puse o mână pe umărul ei. 

— Atunci, fiica mea, transmite-o celor care au nevoie de ea 
şi fie ca răul să nu-şi facă loc în calea ta. 

Tăcerea care urmă îi indică lui leg că discuţia se 
încheiase. Îi semnală lui Streggi să înainteze. Dar înainte ca 
acolita să-i dea ascultare, Murbella o depăşi cu paşi mari şi, 
înclinând din cap către Rabin dar privind-o fix pe femeie, 
spuse: 


— În numele Bene Gesseritului şi al datoriei pe care-o 
avem faţă de voi, vă urez bun venit şi vă ofer adăpost. 

Femeia luă mâna de la ochi şi Teg văzu în căuşul palmei 
sale sclipirea unor lentile de contact. Apoi ea înălţă capul şi 
în jur răsunară exclamaţii înăbuşite. Ochii ei aveau culoarea 
complet albastră a dependenţei de mirodenie, dar cu acea 
forţă interioară ce le marca pe supravieţuitoarele Agoniei. 

Murbella înţelese instantaneu. O Cucernică Maică 
sălbatică! Din epoca Dunei şi-a fremenilor nu se mai 
semnalase vreun caz asemănător. 

Femeia făcu o plecăciune scurtă în faţa Murbellei. 

— Numele meu e Rebecca. Prezenţa dumneavoastră îmi 
umple inima de bucurie. Rabinul crede că sunt o gâscă 
proastă, dar am un ou de aur, căci port în mine întregul 
Lampadas: şapte milioane şase sute douăzeci şi două de mii 
paisprezece Cucernice Maici care vă aparţin de drept. 

Răspunsurile constituie o priză periculoasă asupra 
universului. Deşi pot părea raţionale, ele nu explică nimic. 

Biciul Zensunni. 

CUM AŞTEPTAREA escortei promise se prelungea, Odrade 
deveni mai întâi mânioasă, apoi amuzată. În cele din urmă, 
se apucă să-i urmărească pe roboții din hol, stânjenindu-le 
în mod deliberat mişcările. Cei mai mulţi erau mici şi 
niciunul nu avea înfăţişare umanoidă. 

Pur funcționali. Marca distinctivă a servomecilor ixieni. 
Veşnic vânturându-se cu treburi de colo-colo, ca un 
acompaniament nelipsit oricărei şederi pe Joncţiune sau 
echivalentele ei de oriunde. 

Constituiau un spectacol atât de familiar, încât aproape 
nimeni nu le dădea atenţie. Cum nu erau capabili să 
reacționeze când cineva le aţinea calea, rămâneau imobili, 
bâzâind înfundat. 

„Onoratele Matres au prea puţin sau nu au deloc simţul 
umorului. „ Ştiu, Murbella. Ştiu. Dar sunt în stare să-mi 
priceapă mesajul? 


Dortujla, fără doar şi poate, îl pricepuse. leşise din 
posomorala ei temătoare şi urmărea năzbâtiile Maicii 
Superioare cu un zâmbet larg. Tam avea o privire 
dezaprobatoare, dar tolerantă. Suipol era încântată. 
Odrade fu nevoită s-o împiedice să se alăture jocului ei. 

Lasă-mă pe mine să-mi asum toate riscurile, copilă. Eu ştiu 
la ce să mă aştept. 

Când fu sigură că nu se putea să nu se fi făcut înţeleasă, 
Odrade se postă sub unul dintre candelabre. 

— Vino aici, lam, spuse ea. 

Ascultătoare, lam se opri în faţa ei, privind-o cu o expresie 
atentă. 

— Ai remarcat, lam, că holurile moderne au tendinţa de a 
deveni tot mai mici? 

Tamalane aruncă o privire decorului dimprejur. 

— Cândva, holurile erau spaţioase, continuă Odrade. 
Pentru a le da celor puternici sentimentul de măreție 
conferit de un spaţiu vast, dar şi pentru a-i impresiona pe 
alţii cu importanţa lor, fireşte. 

Sesizând spiritul scenei jucate de Maica Superioară, 
Tamalane zise: 

— În ziua de azi, e suficient să-ţi permiţi să călătoreşti 
pentru a fi important. 

Odrade îşi aruncă ochii spre roboții imobilizaţi, răspândiţi 
prin hol. Unii zumzăiau şi se bâţâiau. Alţii aşteptau liniştiţi 
să apară cineva sau ceva care să repună lucrurile în ordine. 

Autorecepţionerul, un cilindru falic din plaz negru, cu un 
singur ochi com strălucitor, ieşi de după ghişeul său şi-şi 
croi drum printre roboții blocaţi pentru a ajunge în faţa lui 
Odrade. 

— E prea multă umezeală în aer astăzi, glăsui maşina cu o 
voce feminină siropoasă. Nu înţeleg ce face Controlul 
Meteorologic. 

Odrade i se adresă lui lamalane pe deasupra robotului: 

— De ce-or fi trebuind să programeze maşinăriile astea 
pentru a imita oameni prietenoşi? 


— E de-a dreptul obscen, încuviinţă Tamalane. 

Îmbrânci cu putere autorecepţionerul, care se roti pentru 
a examina sursa agresiunii, dar apoi nu mai făcu nici o 
mişcare. 

Odrade avu dintr-o dată senzaţia că surprinsese forţa care 
propulsase Jihadul Butlerian - motivaţia nebuniei în masă. 

Prejudecata mea personală! 

Studie maşina din faţa lor. Aştepta instrucţiuni sau putea 
să i se adreseze direct? 

Alţi patru roboservitori îşi făcură intrarea în hol, aducând 
bagajele grupului lor. 

Toate lucrurile noastre au fost inspectate cu de- 
amănuntul, sunt sigură. Scotociţi cât vreţi. Nu veţi găsi nici 
un indiciu despre legiunile noastre. 

Cei patru dădură să înainteze spre mijlocul sălii, dar se 
pomeniră blocaţi de maşinile imobilizate. Roboţii-hamali 
rămaseră pe loc, aşteptând ca această situaţie ieşită din 
comun să se lămurească, Odrade îi privi surâzând. 

— lată semnele efemerului, ascunzişuri ale eului nostru 
secret. 

Ascunzişuri şi secret. 

Cuvinte menite să le neliniştească pe cele ce stăteau cu 
ochii pe ele. 

Hai, Ilam! Ştii ce-i de făcut. Tulbură enormul conţinut al 
subconştientului lor, trezeşte sentimente de culpabilitate pe 
care ele nu vor fi capabile să le recunoască. Debusolează-le, 
aşa cum am făcut eu cu roboții. Fă-le să devină 
circumspecte. Care sunt adevăratele puteri ale acestor 
vrăjitoare Bene Gesserit? 

Tamalane pricepu ce voia de la ea Maica Superioară. 
Efemer şi eu secret. Explică pentru releele ochilor com, pe 
tonul cu care s-ar fi adresat unor copii: 

— Ce iei cu tine când îţi părăseşti cuibul? Eşti dintre cei 
care încearcă să îndese în bagaje tot ce au? Sau te limitezi 
doar la strictul necesar? 


Ce vor fi socotind observatoarele noastre drept „strict 
necesar”? Obiecte de toaletă? Veşminte lavabile sau de 
unică folosinţă? Arme? Cu siguranţă că au căutat arme în 
bagajele noastre. Dar Cucernicele Maici poartă rareori 
arme vizibile. 

— Urât mai e locul ăsta, rosti Dortujla, alăturându-i-se lui 
Tamalane şi intrând, la rândul ei, în joc. Ai zice că a fost 
făcut aşa cu buna ştiinţă. 

Ahhh, javrelor care ne priviţi! Uitaţi-vă bine la Dortujla. Vă 
mai amintiţi de ea? De ce s-a întors aici, când ştia ce soartă 
i-aţi putea rezerva? lată cât de puţin îi pasă că riscă să 
sfârşească drept hrană pentru Fiutari! 

— Nu e decât un punct de tranzit, Dortujla. Majoritatea 
oamenilor nu l-ar alege niciodată ca destinaţie finală. Este 
doar o etapă dezagreabilă în cursul voiajului, ale cărei mici 
inconveniente nu fac altceva decât să-ţi reamintească asta. 

— O haltă, întări Dortujla. Şi nici nu va fi vreodată altceva, 
decât, poate, dacă or să reconstruiască totul din temelii. 

Aveau să audă ce trebuia? Odrade aţinti o privire de un 
calm desăvârşit asupra ochiului com pe care îl alesese. 

Fireşte că urâţenia acestui loc este intenţionată. Ea vrea 
să spună: „ Vă furnizăm câte ceva pentru a vă umple 
stomacul, un pat, un loc în care să vă goliţi vezica şi 
intestinele, altul în care să vă puteţi îndeplini micile 
ritualuri de menţinere în formă a trupului, dar să vă luaţi 
catrafusele repede, fiindcă singurul lucru care ne 
interesează de fapt este energia pe care o veţi lăsa aici. , 

Autorecepţionerul le dădu ocol lui Tamalane şi Dortujlei, 
încercând să stabilească un nou contact cu Odrade. 

— Să ne spui imediat unde se află apartamentele noastre! 
Zise Odrade, privind cu un aer mânios în ochiul lui de 
ciclop. 

— Vai de mine! Mă tem că a fost o scăpare din partea 
noastră. 

Unde îi găsiseră glasul ăsta mieros? Dezgustător! Dar în 
mai puţin de-un minut, Odrade părăsea holul, precedată de 


roboţii-hamali şi urmată de Suipol, Iamalane şi Dortujla. 

Una dintre aripile imensei clădiri, prin care trecură, părea 
lăsată de izbelişte. Semn că Joncţiunea era mai puţin 
vizitată decât în trecut? Interesant. Obloanele fuseseră 
blocate în poziţie închisă pe toată lungimea unui culoar. 
Pentru a ascunde ceva? În ciuda penumbrei care domnea, 
Odrade observă praful de pe podea şi pervazuri, cu doar 
rare urme ale trecerii unor roboţi de întreţinere. O intenţie 
de a disimula ce se afla în spatele ferestrelor? Puțin 
probabil. Locul lăsa impresia că fusese abandonat de foarte 
mult timp. 

Ceea ce avu ocazia să remarce în sectoarele bine 
întreţinute se închegă într-o schemă definitorie. Oamenii nu 
prea se mai deplasau. Un efect al prezenţei Onoratelor 
Matres. Cine mai cuteza să se fâţăie, când era mai sigur să 
se pitească într-un cotlon şi să se roage să nu fie luat la ochi 
de vreo creatură în căutare de pradă? Cu siguranţă că, 
peste tot, doar căile de acces spre reşedinţele persoanelor 
importante erau îngrijite. Numai elitele aveau parte de un 
tratament de elită. 

Când refugiații vor începe să sosească de pe Gammu, vor 
găsi destul loc aici. 

În hol, un robot îi dăduse lui Suipol un pulsoghid, spunând: 
„Pentru a vă găsi drumul. „Era o mică sferă albastră în 
care plutea o săgeată galbenă ce se orienta automat spre 
punctul de destinaţie. „Când ajungeţi, va scoate un sunet de 
clopoțel. , 

Pulsoghidul scoase un sunet de clopoțel. 

Şi unde-am ajuns? 

Într-un alt loc în care gazdele lor le ofereau „tot 
confortul”, dar care rămânea la fel de respingător. Camere 
cu pereţi de un mov spălăcit, tavan alb şi mochete galben 
deschis. Nici un caniscaun. Faptul în sine n-o deranja cu 
nimic pe Odrade, ba chiar dimpotrivă, însă absenţa lor 
denota mai degrabă o grijă pentru economie decât un 
interes pentru preferinţele unui oaspete de seamă. 


Caniscaunele cereau hrană şi un personal de îngrijire 
costisitor. Mai toate tapiseriile erau din permaflox. 
Pipăindu-le, Odrade simţi sub materialul textil rezilienţa 
specifică plasticului. Culorile erau aceleaşi ca ale pereţilor 
şi podelei. 

Patul îi rezervă lui Odrade un mic şoc. Cineva interpretase 
prea ad litteram cererea ei de a dormi pe o suprafaţă tare. 
Era o placă lungă din plaz negru, fără saltea, pernă sau 
aşternut. Văzând-o, Suipol dădu să protesteze, dar Odrade 
îi făcu semn să tacă. În pofida resurselor Bene Gesserit, , 
confortul era, adesea, ultima preocupare a unei Cucernice 
Maici. Sarcina de îndeplinit, asta conta înainte de orice. 
Dacă Maica Superioară trebuia să-şi petreacă noaptea pe o 
suprafaţă dură, fără aşternut, lucrul putea fi trecut cu 
vederea, în numele datoriei. De altfel, Surorile Bene 
Gesserit aveau modul lor de a face faţă unor asemenea 
neplăceri. Odrade se oţeli în vederea lipsei de confort, 
conştientă de faptul că, dacă ridica vreo obiecţie, risca să se 
confrunte cu altă insultă deliberată. 

S-o adauge şi pe asta la volumul subconştientului lor şi să 
se frământe. 

Convocarea veni în timp ce inspecta restul 
apartamentelor, afişând un aer nepăsător şi uşor amuzat. O 
voce piui dintr-un grilaj de aerisire situat în tavan, când 
Odrade şi tovarăşele ei intrară în salonul comun: 

— Prezentaţi-vă în hol, de unde veţi fi conduse la 
Preaonorata Mater. 

— Am să merg numai eu, spuse Odrade, stăvilind printr-un 
gest scurt obiecțiile celorlalte. 

O Onorată Mater în robă verde aştepta într-un fotoliu uşor, 
la deschiderea coridorului către hol. Avea o faţă construită 
ca zidul unei cetăţi antice: piatră peste piatră. Gura era un 
zăgaz prin care tocmai absorbea, cu ajutorul unui pai 
transparent, un lichid purpuriu. Lichidul răspândea un 
miros dulceag. Ochii femeii erau arme aţintite prin 
ambrazuri. Nasul, un plan înclinat de-a lungul căruia 


cobora ura din privire. Bărbia însă era slabă. N-ar fi trebuit 
să existe. Părea un adaos. Sau, mai degrabă, ceva rămas 
dintr-o construcţie mai veche. Un vestigiu al copilăriei. Cât 
despre păr, culoarea lui fusese închisă pe cale artificială 
într-un cafeniu ce semăna cu noroiul uscat. Părul, bărbia... 
N-aveau importanţă. Ochii, nasul şi gura, acestea erau 
importante. 

Femeia se ridică încet, cu un aer insolent, ca pentru a-i 
arăta lui Odrade ce favoare îi făcea doar observându-i 
prezenţa. 

— Preaonorata Mater a acceptat să te primească. 

Voce gravă, aproape masculină. Un orgoliu situat la o 
asemenea înălţime, încât îl etala în tot ce făcea. Armat cu 
prejudecăţi de neclintit. „Ştia” atât de multe, încât era o 
vitrină ambulantă de ignoranță şi temeri. Odrade vedea în 
ea o demonstraţie perfectă a vulnerabilităţii Onoratelor 
Matres. 

După ce trecură printr-o mulţime de coridoare şi pasaje, 
toate bine luminate şi curate, ajunseră într-o sală lungă, 
unde lumina soarelui se revărsa, nestăvilită, printr-un şir de 
ferestre înalte. La un capăt, o consolă militară complexă 
proiecta hărţi spaţiale şi planetare. Centrul pânzei ţesute 
de Regina-Păianjen? Odrade avea îndoieli. Echipamentele 
erau prea ostentative. Deşi aveau o înfăţişare diferită, ca 
multe dintre artefactele concepute în Dispersie, nu putea 
încăpea îndoială asupra destinaţiei lor. Câmpurile pe care 
aveau posibilitatea să le manipuleze oamenii comportau 
limite fizice şi o cască de interfaţă mentală nu putea fi luată 
drept altceva, chiar dacă avea o formă ţuguiată şi o culoare 
gălbuie. 

Odrade îşi roti ochii prin sală. Mobilierul era sumar. 
Câteva scaune pliante în jurul unor mese mici. O vastă zonă 
degajată unde (probabil) subordonații puteau să aştepte 
ordine. Nimic în neorânduială. Încăperea voia să dea 
impresia unui centru de comandă eficient. 

Vrăjitoarea trebuie impresionată! 


Prin ferestrele laterale se vedea o grădină străbătută de 
alei din lespezi de piatră. Totul era un spectacol regizat! 

Unde-i Regina-Păianjen? Unde doarme? Cum arată 
bârlogul ei? 

Două femei intrară dinspre grădină printr-o uşă arcuită. 
Amândouă purtau robe roşii omate cu arabescuri şi dragoni 
scânteietori. Ornamentaţia era realizată din pulbere de 
gemone. 

Odrade păstră o tăcere prudentă, aşteptând să fie 
prezentată de femeia care o escortase. Dar aceasta se 
retrase în grabă, după ce pronunţase doar câteva vorbe. 

În lipsa oricăror informaţii din partea Murbellei, cea 
înaltă, care stătea alături de Regina-Păianjen, ar fi fost luată 
de Odrade drept conducătoare. În realitate însă era cea 
scundă. Fascinant. 

Asta nu doar s-a căţărat la putere. S-a strecurat printre 
crăpături. Într-o bună zi, Surorile ei s-au pomenit în faţa 
faptului împlinit. Stătea, bine înfiptă, în centrul pânzei sale. 
Şi cine ar fi putut obiecta? La zece minute după ce-ai fi 
părăsit-o, ai fi avut dificultăţi să-ţi aminteşti de ţinta 
obiecţiilor. 

Cele două femei o examinau pe Odrade cu aceeaşi 
concentrare. 

Foarte bine. Asta e necesar acum. 

Înfăţişarea Reginei-Păianjen era mai mult decât o 
surpriză. Până în clipa aceasta, nici o descriere fizică a 
persoanei sale nu-i parvenise Bene Gesseritului, care nu 
dispunea decât de proiecţii temporare şi reconstituiri 
întemeiate pe indicaţii disparate. Acum, Odrade putea, în 
sfârşit, s-o vadă cu ochii ei. O femeie mică de statură. Cu 
muşchi puternici, cum era de aşteptat, reliefându-se sub 
colantul roşu vizibil prin deschiderea robei. O faţă ovală, 
absolut banală, cu ochi căprui în care jucau puncte 
portocalii. 

Îi e frică şi asta o înfurie, dar nu poate determina motivele 
exacte ale fricii ei. Tot ce are deocamdată e o ţintă - eu. Ce 


crede c-ar putea să obţină de la mine? 

Aghiotanta ei era cu totul diferită. După înfăţişare, mult 
mai periculoasă. Păr auriu, coafat cu grijă, nas uşor acvilin, 
buze subţiri, pielea obrajilor întinsă pe pomeţi înalţi. Şi o 
privire cu adevărat veninoasă. 

Odrade se uită din nou la Regina-Păianjen. Ar fi fost greu 
Să-i descrii trăsăturile feţei la un minut după ce i-ai fi întors 
spatele. Nasul, de pildă. Drept? Mda, mai mult sau mai 
puţin. Sprâncenele şi părul, de culoarea paiului. Gura, un 
punct roz când se deschidea, dar, altminteri, ca şi 
inexistentă. Era o faţă la care nimic nu atrăgea privirea şi, 
de aceea, întregul chip părea înceţoşat. 

— Aşadar, tu eşti conducătoarea Bene Gesseritului. 

Vocea era şi ea, insipidă. Cuvintele fuseseră rostite într-o 
limbă galach cu un accent ciudat, dar fără termeni 
idiomatici, deşi impresia era că aceştia îi stăteau pe vârful 
limbii. Era clar că recurgea la artificii lingvistice. De altfel şi 
Murbella dăduse de înţeles acest lucru. 

„Folosesc ceva asemănător cu Glasul. Nu un echivalent a 
ceea ce m-aţi învăţat voi, ci altceva... Un fel de trucuri 
verbale. , 

Trucuri verbale. 

— Cum trebuie să-ţi spun? Întrebă Odrade. 

— Am auzit că-mi spui Regina-Păianjen. 

Punctele portocalii îşi înteţiră jocul în ochii ei. 

— Văzându-te aici, în centrul pânzei tale şi luând în 
considerare vastele tale puteri, mă tem că trebuie să 
recunosc acest lucru. 

— Aşadar, asta ai băgat de seamă: puterile mele. 

Vanitoasă! 

De fapt, primul lucru remarcat de Odrade fusese mirosul 
pe care-l degaja această femeie. Era îmbibată de un parfum 
insuportabil. 

Pentru a-şi ascunde feromonii? 

S-o fi pus cineva în gardă cu privire ia talentul Bene 
Gesserit de a extrage informaţii din infime date senzoriale? 


Poate. Dar la fel de probabilă putea fi o slăbiciune pentru 
acest parfum. Îngrozitorul amestec conţinea un component 
ce evoca flori exotice. Ceva originar de pe lumea ei de 
baştină? 

Regina-Păianjen duse o mână la bărbia ei minusculă. 

— Poţi să-mi spui Dama. 

Însoţitoarea ei se grăbi să protesteze: 

— E ultima inamică pe care-o mai avem în Milionul de 
Planete! 

Vasăzică aşa-i spun ele Vechiului Imperiu. 

Dama ridică mâna pentru a-i cere să tacă. Gest automat şi 
cât se poate de grăitor. În ochii celei căreia îi era adresat 
scânteie un fulger care-i aminti lui Odrade de Bellonda. 
Răutate la pândă, aşteptând un punct slab în care să atace. 

— Majoritatea celor ce mi se adresează trebuie să mă 
numească Preaonorată Mater, declară Dama. Îţi fac, aşadar, 
o onoare. (Arătă spre uşa arcuită prin care intrase.) Vom 
discuta în grădină, numai noi două. 

Nu era o invitaţie, era un ordin. 

Odrade se opri lângă uşă pentru a examina o hartă fixată 
în perete. Linii subţiri, trasate cu negru pe alb, înfăţişau 
contururi neregulate, cu legende în galach. Harta 
reprezenta grădina, cu aleile ei pardosite şi diferitele 
plantaţii. Odrade se aplecă să le studieze mai atent, în timp 
ce Dama aştepta cu un aer de îngăduinţă amuzată. Da, era 
vorba aproape exclusiv de arbori şi arbuşti aparţinând unor 
specii extrem de rare, dintre care puţine dădeau fructe 
comestibile. Totul denota un orgolios instinct de posesie iar 
harta avea menirea de a sublinia acest lucru. 

În patio, Odrade spuse: 

— 'Ţi-am remarcat parfumul. 

Dama păru să se cufunde dintr-o dată în amintiri şi vocea 
ei, când răspunse, era încărcată de subînţelesuri subtile. 

Marcator de identitate florală pentru propria ei tufă-de- 
foc. Cine şi-ar fi închipuit una ca asta? Dar gândurile 


acestea îi provoacă, deopotrivă, tristeţe şi mânie. Se 
întreabă de ce am adus în discuţie subiectul. 

— Altminteri, tufa nu m-ar fi acceptat, spuse Dama. 

Interesantă alegere a timpului verbal. 

Accentul cu care vorbea limba galach nu ridica dificultăţi 
de înţelegere. Era limpede că Dama se adapta în mod 
inconştient la persoana cu care discuta. 

Are o ureche bună. Nu-i trebuie decât câteva secunde de 
observaţie şi ascultare pentru a-şi adapta limbajul în aşa fel 
încât să se facă înţeleasă. O artă străveche, pe care cei mai 
mulţi oameni ajung să o stăpânească destul de repede. 

Originea, considera Odrade, era un mimetism de 
protecţie. 

Nu vreau să fiu luat drept străin. 

O însuşire de adaptare prezentă în gene. Onoratele 
Matres nu o pierduseră, iar faptul constituia unul dintre 
punctele lor slabe. 'Tonalităţile inconştiente nu erau complet 
camuflate şi dezvăluiau o mulţime de lucruri. 

În ciuda vanităţii ei flagrante, Dama era inteligentă şi 
autodisciplinată. Lui Odrade îi făcea plăcere să constate 
asta. O scutea de a mai recurge la perifraze. 

Se opri, o dată cu Dama, la marginea patio-ului. Stăteau 
aproape umăr la umăr şi Odrade, contemplând grădina din 
faţa lor, fu frapată de decorul nu foarte diferit de cel Bene 
Gesserit. 

— Spune ce ai de spus, zise Dama. 

— Ce valoare îmi acorzi ca ostatică? 

Fulgerare portocalie! 

— E o întrebare pe care ţi-ai pus-o cu siguranţă, adăugă 
Odrade. 

— Continuă, rosti Dama. 

Licărul portocaliu se atenuase. 

— Comunitatea Surorilor dispune de trei persoane care 
mă pot înlocui, spuse Odrade însoţindu-şi cuvintele cu 
privirea ei cea mai pătrunzătoare. Avem posibilitatea de a 


ne slăbi reciproc într-un mod care ne-ar putea distruge şi 
pe voi şi pe noi. 

— Suntem în măsură să vă strivim cum striveşti o insectă! 
Atenţie la portocaliu! 

Odrade nu se lăsă influenţată de acest avertisment 
lăuntric. 

— Dar mâna care ne-ar strivi s-ar umfla cu repeziciune şi, 
în cele din urmă, infecția v-ar fi fatală tuturor. 

Mai clar de aşa nu s-ar putea spune fără a intra în detalii 
concrete. 

— Exclus! 

Din nou o fulgerare portocalie. 

— Credeţi că nu ştim că inamicii voştri v-au silit să vă 
refugiaţi aici? 

Gambitul meu cel mai periculos. 

Odrade îi observă efectul. Încruntătura sumbră nu fu 
singura reacţie vizibilă a Damei. Portocaliul pieri brusc, 
lăsând în ochii ei o privire ciudat de blajină şi în totală 
discrepanţă cu expresia mânioasă a feţei. 

Odrade dădu încet din cap, ca şi cum Dama i-ar fi dat un 
răspuns. 

— Am putea să vă lăsăm complet lipsite de apărare în faţa 
celor care vă urmăresc şi care v-au împins în această 
fundătură. 

— Credeţi câ... 

— Ştim. 

Cel puţin, eu ştiu, acum. 

lar această cunoaştere o umplea, în acelaşi timp, de 
entuziasm şi de teamă. 

Ce va fi existând acolo pentru a le teroriza într-atât pe 
femeile astea? 

— Nu facem decât să ne adunăm forţele înainte de a... 

— Înainte de a vă întoarce într-o arenă unde veţi fi, fără 
doar şi poate, zdrobite... Unde nu veţi putea conta pe 
superioritatea voastră numerică. 


Dama alunecă brusc într-o galach şuierată, pe care 
Odrade abia reuşea s-o înţeleagă. 

— Deci... au luat legătura cu voi... V-au făcut oferte. Cum 
puteţi fi atât de... Nesocotite, încât să vă încredeţi în... 

— N-am spus că ne încredem. 

— Dacă Logno... (Dama arătă cu o smucitură a capului 
către aghiotanta care rămăsese în sală)... le-ar auzi 
spunându-mi ce-mi spui, ai fi moartă înainte de-a apuca eu 
să te previn. 

— Norocul meu că suntem numai noi două. 

— Nu te bizui pe faptul că asta te va ajuta să ajungi prea 
departe. 

Odrade privi peste umăr clădirea din spatele ei. 
Modificările aduse stilului Ghildei săreau în ochi: lunga 
faţadă plină de ferestre, lambriurile exterioare din esențe 
exotice, cu intarsii de pietre preţioase. 

Bogăţie. 

Ceea ce se vedea aici vorbea despre o avuţie pe care 
multă lume n-ar fi fost în stare să şi-o imagineze. Nimic din 
ce-ar fi putut dori Dama, nimic din ce-ar fi putut oferi 
societatea aflată sub jugul ei, nu i-ar fi fost refuzat. Nimic, 
în afară de libertatea de a se reîntoarce în Dispersie. 

Cât de puternic se agăța Dama de iluzia că surghiunul ei 
ar putea lua sfârşit? Care era forţa ce silise o mare putere, 
ca aceea reprezentată de Onoratele Matres, să se refugieze 
în Vechiul Imperiu? Şi de ce tocmai aici? Odrade nu se 
încumeta să întrebe. 

— Vom continua discuţia în apartamentele mele, spuse 
Dama. 

În sfârşit, în bârlogul Reginei-Păianjen! 

Locuinţa Damei era întrucâtva descumpănitoare. Covoare 
bogate acopereau podeaua. Dama se descotorosi de 
sandale şi intră în picioarele goale. Odrade o imită. 

Ce învârtoşate i-s laturile picioarelor! Arme periculoase, 
bine întreţinute. 


Dar nu covoarele moi, ci camera propriu-zisă în care 
pătrunseră o descumpăni pe Odrade. O singură fereastră 
mică, dând spre o grădină perfect îngrijită. Nici un tablou 
sau motiv decorativ pe pereţi. Nici o draperie. Un grilaj de 
aerisire trasând dungi de umbră deasupra uşii prin care 
intraseră. În dreapta, altă uşă şi alt grilaj de aerisire. Două 
canapele moi, de culoare gri. Două măsuţe dintr-un 
material negru, lucios. O altă masă, mai mare, în tonuri de 
auriu şi cu un licăr verde deasupra tăbliei, indicând un 
câmp de comandă activ. Odrade desluşi fânul contur 
dreptunghiular al unui proiector încastrat în masa aurie. 

Ahhh, asta e camera ei de lucru. M-a adus aici ca să 
trecem la treabă? 

Locul inspira o rafinată atmosferă de concentrare. Se 
vedea că se eliminase tot ce ar fi putut distrage atenţia. 
Care erau lucrurile de natură s-o distragă pe Dama? 

Unde se află încăperile bogat decorate? Nu se poate să nu 
locuiască în concordanţă cu ceea ce-o înconjoară. Nimeni 
nu poate interpune tot timpul bariere mentale pentru a 
respinge lucrurile din jur care vin în contradicţie cu psihicul 
său. Cineva care doreşte un confort adevărat nu-şi 
aranjează căminul de o manieră care să-l agreseze, 
îndeosebi la nivelul subconştientului. Dama cunoaşte, cu 
siguranţă, vulnerabilităţile subconştientului. Femeia 
aceasta e, într-adevăr, foarte periculoasă, dar are şi puterea 
de a spune „da,. 

Era un vechi mod de abordare Bene Gesserit. Te orientai 
numai spre cei ce aveau puterea de-a spune „da”. Nu 
discutai niciodată cu subalterni, care ştiu să zică doar „nu”. 
Te adresai persoanei care era în măsură să încheie un 
acord, să semneze un contract, să respecte o promisiune. 
Regina-Păianjen probabil că nu spunea deseori „da”, însă 
avea puterea să o facă şi ştia acest lucru. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama din clipa în care m-a luat 
deoparte. Un prim semnal a fost când mi-a îngăduit să-i 
spun Dama. Am acţionat prea pripit programând atacul lui 


Teg în aşa fel încât să nu mai poată fi oprit? Prea târziu ca 
să mă răzgândesc. Şi ştiam asta când i-am dat drumul din 
lanţ lui Teg. 

Dar ce alte forţe riscăm să atragem asupra noastră? 

Odrade desluşise schema de dominare a Damei. Anumite 
cuvinte, anumite gesturi o puteau face pe Regina-Păianjen 
să dea înapoi, să se strângă ghem într-o poziţie de apărare, 
în care nu mai era conştientă decât de bătaia asurzitoare a 
propriei ei inimi. 

Partida trebuie să-şi urmeze cursul. 

Dama se apucase să-şi agite mâinile în câmpul verde de 
deasupra mesei aurii. Părea cu totul absorbită de ceea ce 
făcea, ignorând-o pe Odrade într-un mod care era, în 
acelaşi timp, o insultă şi un compliment. 

„Ştiu că n-ai să faci nimic, vrăjitoareo, fiindcă n-ar fi în 
interesul tău şi eşti conştientă de asta. Pe de altă parte, nu 
eşti destul de importantă pentru a mă distrage de la 
treburile mele.” Dama păru, deodată, nervoasă. 

A reuşit atacul asupra Gammu-ului? Încep să sosească 
refugiații? 

Ochi injectaţi de portocaliu se întoarseră spre Odrade. 

— Pilotul vostru a preferat să se arunce în aer cu navetă 
cu tot, decât să se supună inspecției noastre. Ce aţi adus 
aici? 

— Doar pe noi însene. 

— Emiţi un semnal! 

— Care le indică alor mei dacă sunt vie sau moartă. Dar 
ştiai deja asta. Strămoşii noştri îşi ardeau uneori navele 
înaintea unui atac. Pentru a nu mai exista cale de retragere. 

Odrade urmă pe un ton şi un ritm precis ajustate după 
reacţiile Damei: 

— Dacă reuşesc în misiunea mea, o să-mi puneţi la 
dispoziţie voi mijlocul de transport pentru a mă întoarce 
acasă. Pilotul nostru era un ciborg pe care shere-ul nu l-ar 
fi putut proteja contra sondelor voastre. Avea ordin să-şi ia 
viaţa în caz că risca să fie capturat de voi. 


— Şi să ne divulge coordonatele planetei voastre, completă 
Dama cu un aer mânios, deşi portocaliul dispăruse din ochii 
ei. Nu-mi închipuiam că aveţi oameni care vi se supun până 
într-atât. 

„Cum de-i puteţi controla fără să recurgeţi la înrobirea 
sexuală, vrăjitoareo?” Nu-i evident răspunsul? Avem puteri 
secrete. 

Atenţie, acum, îşi spuse Odrade. E nevoie de o abordare 
metodică, deschisă oricărei eventualităţi. S-o las să creadă 
că nu avem decât o singură modalitate de reacţie, la care 
nu renunţăm orice-ar fi. În fond, ce ştie ea despre noi? Nici 
nu-i trece prin cap că până şi o Maică Superioară poate fi 
folosită doar drept momeală - nadă menită să obţină 
informaţii vitale. Ne conferă asta vreo superioritate? Şi, 
dacă da, poate o pregătire superioară să învingă o 
superioritate în viteză şi număr? 

Odrade nu putea da răspuns. 

Dama se aşeză în spatele mesei aurii, lăsând-o pe Odrade 
să stea în picioare. Mişcările ei dădeau o impresie de 
cuibăreală. Cu siguranţă că nu obişnuia să părăsească prea 
des locul acesta. Aici era, de fapt, adevăratul centru al 
pânzei ei de păianjen. Tot ce considera ea că-i era necesar 
se găsea aici, la îndemână. O adusese pe Odrade în această 
odaie pentru că nu-i plăcea să se afle altundeva. Nu era în 
largul ei într-un alt decor. Se simţea, poate, ameninţată. 
Damei nu-i plăcea să înfrunte pericolul. O făcuse cândva, 
dar asta fusese într-un trecut îndepărtat, pe care-l lăsase de 
mult în urmă. Acum nu mai dorea altceva decât să rămână 
aici, în coconul ei de siguranţă şi lucruri bine orânduite, de 
unde putea să-i manipuleze pe ceilalţi de la distanţă. 

Odrade găsea în aceste observaţii o confirmare oportună a 
deducţiilor emise deja de Bene Gesserit. Comunitatea 
Surorilor ştia cum putea fi exploatată o asemenea pârghie. 

— Nu mai ai nimic de spus? Întrebă Dama. 

Trebuie să trag de timp, gândi Odrade. 


— Aş fi tare curioasă, spuse, să aflu ce v-a determinat să 
acceptaţi această întrevedere. 

— Şi de ce eşti atât de curioasă? 

— Mi se pare ceva... Ceva nepotrivit cu imaginea voastră. 

— Noi suntem cele care stabilim ce e sau nu e conform cu 
imaginea noastră! 

Tonul fusese destul de ţâfnos. 

— Dar ce anume vă interesează în ceea ce ne priveşte? 

— Crezi că ne interesaţi în vreun fel? 

— Poate că ne consideraţi chiar remarcabile, pentru că 
noi, în orice caz, aşa vă considerăm. 

O expresie de satisfacţie se ivi pentru o clipă pe chipul 
Damei. 

— Ştiam că veţi fi fascinate de noi. 

— Exoticul interesează exoticul, rosti Odrade. 

Observaţia ei aduse un surâs pe buzele Damei - surâsul 
cuiva al cărui căţel tocmai şi-a dovedit isteţimea. Dama se 
ridică şi se duse în dreptul ferestrei. Făcându-i semn lui 
Odrade să se apropie, îi arătă cu degetul un pâlc de copaci 
aflat în spatele unui prim şir de boschete înflorite şi începu 
să vorbească în acea galach şuierată care era atât de greu 
de urmărit. 

Ceva declanşă un semnal de alarmă lăuntric. Odrade trecu 
în flux simultan, căutând sursa. Ceva în legătură cu 
încăperea sau cu Regina-Păianjen? Exista, în decorul din 
jur, o absenţă de spontaneitate care corespundea în bună 
măsură comportamentului Damei. Totul era calculat pentru 
a produce un anumit efect. Totul părea să fi fost pus la 
punct dinainte. 

Asta-i adevărata Regină-Păianjen? Sau există alta, mult 
mai puternică, observându-ne pe ascuns? 

Odrade exploră ipoteza, sortând repede posibilităţile. Era 
un proces care crea mai multe întrebări decât răspunsuri, 
un fel de stenogramă mentală înrudită cu tehnicile 
mentatice. Trebuia să trieze elementele relevante şi să 
aducă la suprafaţă substratul latent (dar nu mai puţin 


structurat). Ordinea era, în general, un produs al activităţii 
umane. Haosul nu exista decât ca materie primă din care se 
crea ordinea. Acesta era modul de abordare mentatic, care 
nu furniza nici un adevăr imuabil, ci doar o pârghie 
excelentă pentru luarea unor decizii, îngăduind o 
regrupare ordonată a informaţiilor în cadrul unui sistem 
fără continuitate. 

Câteva clipe mai târziu, ajunse la echivalentul unei 
proiecţii mentatice. 

Onoratele Matres se complac în haos! Îl preferă! Sunt 
sclavele adrenalinei! 

Ca atare, Dama era chiar Dama, Preaonorata Mater 
supremă. Stăpână de-a pururi, de-a pururi superioară. 

Nu există niciuna mai presus de ea, care să ne observe. 
Dar Dama e convinsă că acum e pe cale să negocieze. S-ar 
zice că n-a făcut aşa ceva niciodată în viaţa ei. Şi chiar aşa 
este! 

Dama atinse ceva aflat sub pervazul ferestrei şi întregul 
perete alunecă lateral, dezvăluind faptul că fereastra nu 
fusese decât o proiecţie artistică. În faţa lor se afla acum o 
terasă situată la înălţime şi pardosită cu dale de un verde 
închis. Priveliştea spre care se deschidea era cea a unor 
plantaţii cu totul diferite de cele pe care le înfăţişase 
proiecția. Ceea ce se vedea acum era haos păstrat în stare 
intactă, dezordine lăsată în voie, cu atât mai remarcabilă cu 
cât, dincolo de ea, se zărea peisajul unor grădini ordonate. 
Rugi, hăţişuri, copaci căzuţi la pământ; iar în spatele lor, 
aliniamente perfect trasate de culturi ce păreau a fi 
legumicole, pe suprafaţa cărora se plimbau maşini 
automate de recoltat, lăsând în urma lor un teren dezgolit. 

Dragoste pentru haos, într-adevăr! 

Regina-Păianjen zâmbi, apoi ieşi pe terasă. 

Urmând-o, Odrade rămase încă o dată uluită de ceea cei 
se înfăţişa înaintea ochilor. Un obiect decorativ, deasupra 
parapetului din stânga ei. O siluetă umană în mărime 


naturală, plăsmuită dintr-un material aproape lipsit de 
substanţă, doar suprafeţe curbe şi planuri abia sugerate. 

Mijindu-şi ochii pentru a-l examina mai bine, Odrade 
constată că obiectul voia să reprezinte, într-adevăr, o fiinţă 
umană. Bărbat sau femeie? Din anumite unghiuri bărbat, 
din altele, femeie. Suprafeţele plane şi curbe reacţionau la 
adierile capricioase ale vântului. Sârme subţiri ca firul de 
păr (după toate probabilitățile, filamente shiga) ţineau 
obiectul suspendat de un braţ tubular uşor arcuit, fixat într- 
un soclu translucid. Extremităţile inferioare ale siluetei 
aproape că atingeau suprafaţa vag granuloasă a soclului. 

Odrade, captivată, nu-şi putea lua privirea de la straniul 
obiect. 

Pentru ce îmi aminteşte de „ Vidul” Sheeanei? 

De îndată ce-o atingea o pală de vânt, silueta începea, 
parcă, să danseze, oprindu-se din când în când pentru a 
executa câţiva paşi graţioşi, apoi o piruetă cu încetinitorul 
sau o întoarcere maiestuoasă, cu piciorul întins. 

— Se numeşte „Maestrul de balet”, explică Dama. La unele 
adieri ale vântului execută salturi de-a dreptul 
spectaculoase. În câteva rânduri, l-am văzut alergând cu 
graţia unui maratonist. Alteori însă mişcările lui sunt bruşte 
şi dezordonate, ca şi cum ar vântura nişte arme. Frumuseţe 
şi urâţenie, fără deosebire. Cred că artistul i-a dat un nume 
nepotrivit. Mai nimerit ar fi fost să-i spună „Fiinţa 
necunoscută”. 

Frumuseţe şi urâţenie, fără deosebire. Fiinţa necunoscută. 

Era aceeaşi impresie cutremurătoare pe care o transmitea 
creaţia Sheeanei. Odrade simţi cum o năpădeşte deodată o 
spaimă rece. 

— Cine e autorul? Întrebă. 

— Habar n-am. Una dintre predecesoarele mele a adus 
lucrarea de pe-o planetă pe care-am distrus-o. De ce te 
interesează? 

E filonul sălbatic, pe care nu-l poate stăpâni nimeni, gândi 
Odrade. Dar cu voce tare spuse: 


— Presupun că şi unele şi-altele căutăm o bază de 
înţelegere, încercând să descoperim similarități între noi. 

Cuvintele ei provocară din nou apariţia licărului 
portocaliu. 

— Poate că voi încercaţi să ne înţelegeţi, dar noi nu simţim 
deloc această nevoie în ceea ce vă priveşte. 

— Sunteţi, ca şi noi, produsul unei societăţi de femei. 

— E periculos să ne consideraţi vlăstare ale voastre! 

Dar indiciile furnizate de Murbella spun că asta sunteţi. Aţi 
apărut şi v-aţi format în Dispersie, din Păstrăvărese şi 
Cucernice Maici în extremis. 

Cu o candoare care nu putea înşela pe nimeni, Odrade 
întrebă: 

— De ce e periculos? 

Râsul pe care-l emise Dama nu conţinea nici urmă de 
amuzament. Mai degrabă, resentiment. 

Brusc, Odrade avu o nouă impresie de primejdie. Analizele 
şi estimările Bene Gesserit nu erau suficiente în cazul de 
faţă. Femeile acestea ucideau din reflex când erau înfuriate. 
Dama dăduse limpede de înţeles asta mai înainte, când se 
referise la aghiotanta ei, iar acum tocmai semnalase că 
îngăduinţa ei avea limite. 

Şi totuşi, în felul ei, încearcă să negocieze. Îşi etalează 
minunile tehnologice, puterea, bogăţia. Nu oferă o alianţă. 
Fiţi slugile noastre de bună voie, vrăjitoarelor. Deveniţi 
sclavele noastre şi vă vom ierta multe. Pentru a cuceri 
ultima din Milionul de Planete? Mai mult decât atât, fără 
îndoială, dar e deja un număr interesant. 

Cu o prudenţă reînnoită, Odrade îşi regândi tactica. 
Cucernicele Maici cădeau prea uşor într-o atitudine de 
adaptabilitate. Sunt, de bună seamă, altfel decât voi, dar 
sunt dispusă să cedez în interesul înţelegerii noastre. Asta 
nu mergea cu Onoratele Matres. Ele nu ar fi acceptat nimic 
care-ar fi putut sugera că nu deţineau controlul absolut al 
situaţiei. Deja, Dama făcuse demonstraţia superiorității 
asupra Surorilor ei lăsându-i această latitudine lui Odrade. 


Din nou, Regina-Păianjen începu să vorbească, în stilul ei 
imperios. 

Odrade o ascultă, surprinsă s-o audă spunând că, din 
punctul ei de vedere, unul dintre lucrurile de cel mai mare 
interes pe care Bene Gesseritul l-ar fi putut furniza 
Onoratelor Matres era imunitatea contra unor boli 
necunoscute. 

Asta să fie forma de atac care le-a gonit încoace? 

Sinceritatea Damei era complet naivă. Nu voia să audă de 
fastidioasele controale periodice menite să dezvăluie dacă 
în organism nu-şi făcuseră sălaş oaspeţi secreţi. Uneori nu 
chiar atât de secreţi şi scârbos de periculoşi. Dar Bene 
Gesseritul putea pune capăt unor asemenea neplăceri şi 
avea să fie răsplătit cum se cuvine. 

Ce drăguţ! 

Totuşi, impresia de resentiment persista în tonul cu care 
vorbea Dama. Odrade reconsideră acest gând. 
Resentiment? Termenul nu părea să includă toate 
Conotaţiile. Era ceva care se situa la un nivel mai profund. 

Sunt în mod inconştient invidioase pe ceea ce au pierdut 
când s-au rupt de noi! 

Era o altă schemă, care fusese stilizată! 

Onoratele Matres recădeau în manierisme repetitive. 

Manierisme pe care noi le-am abandonat de mult. 

Era mai mult decât un refuz de a recunoaşte originile 
Bene Gesserit. Era o aruncare la gunoi. 

Azvârle ce nu-ţi mai trebuie în clipa şi-n locul în care 
încetează să te mai intereseze. Slugile or să care gunoiul. 
Dama e mai preocupată de ceea ce vrea să consume în 
continuare, decât de faptul că-şi murdăreşte propriul cuib. 

Punctele slabe ale Onoratelor Matres erau mai numeroase 
decât îşi închipuise. Şi mult mai periculoase, atât pentru ele 
însele, cât şi pentru toţi cei pe care îi subjugaseră. Dar 
Onoratele Matres nu puteau înfrunta acest pericol 
deoarece, pentru ele, el nu exista. 

N-a existat niciodată. 


Dama rămânea un paradox intangibil. Ideea de alianţă nici 
nu-i trecea prin minte. Se prefăcea că flirtează cu ea, dar 
numai pentru a testa intenţiile inamicului. 

Până la urmă, se dovedeşte că am avut dreptate să-i dau 
drumul din lanţ lui Teg. 

Logno ieşi din camera de lucru purtând o tavă pe care se 
aflau două pahare înalte conţinând un lichid chihlimbariu. 
Dama luă unul, îl mirosi, apoi sorbi din el cu un aer 
satisfăcut. 

Ce-i cu scânteierea de răutate din ochii lui Logno? 

— Gustă din vinul ăsta, spuse Dama, invitând-o cu un gest 
al mâinii pe Odrade. E de pe o planetă de care sunt sigură 
că n-ai auzit niciodată, dar pe care am concentrat toate 
elementele necesare producerii unui soi de struguri albi 
fără seamăn pentru a da un vin alb fără seamăn. 

Odrade se surprinse meditând subit la îndelungata 
asociere dintre oameni şi îndrăgita lor băutură ancestrală... 
Zeul Bacchus... Boabe fermentate chiar pe tulpină sau în 
recipiente tribale... 

— Nu-i otrăvit, zise Dama văzând-o pe Odrade că şovăie. 
Te asigur. Ucidem când e nevoie, dar nu suntem necioplite. 
Demonstraţiile noastre de forţă cele mai spectaculoase sunt 
rezervate gloatei. Nu fac greşeala să consider că aparţii 
gloatei. 

Dama răsplăti cu un chicot propriul ei spirit. Strădania sa 
de a părea prietenoasă era destul de chinuită. 

Odrade luă celălalt pahar de pe tavă şi sorbi o înghiţitură. 

— Cineva a preparat licoarea asta pentru delectarea 
noastră, spuse Dama cu ochii aţintiţi la Odrade. 

Singura înghiţitură fu de ajuns. Simţurile lui Odrade 
detectară o substanţă străină, al cărei scop îl identifică în 
câteva clipe. 

Anihilarea efectelor shere-ului care mă apără de sondele 
lor. 

Odrade îşi modifică metabolismul pentru a face substanţa 
inofensivă, apoi anunţă ce făcuse. 


Dama o fulgeră cu privirea pe Logno. 

— Vasăzică de-asta n-am putut scoate niciodată nimic de la 
vrăjitoare! Iar tu nici măcar n-ai bănuit! 

Furia ei era o forţă aproape fizică îndreptată asupra 
nefericitei aghiotante. 

— E unul dintre procesele imunitare care ne permit să 
combatem bolile, explică Odrade. 

Dama trânti cu violenţă paharul de pardoseală. Avu nevoie 
de câtva timp pentru a-şi recăpăta calmul. Logno bătuse 
tiptil în retragere, ţinând tava aproape ca pe un scut. 

Aşadar, Dama nu s-a strecurat doar pe furiş la putere. 
Surorile ei o consideră un pericol de moarte. La fel trebuie 
s-o consider şi eu. 

— Cineva o să plătească pentru truda asta zadarnică, rosti 
Dama. 

Zâmbetul ei nu prevestea nimic bun. 

Cineva. 

Cineva a făcut vinul. Cineva a realizat sculptura cinetică. 
Cineva o să plătească. Identitatea oamenilor nu contează. 
Contează doar plăcerea sau nevoia de răzbunare. 
Oprimarea. 

— Să nu-mi întrerupeţi gândurile, spuse Dama. 

Se îndreptă către parapet şi rămase cu privirea la „Fiinţa 
necunoscută”, străduindu-se, după toate aparențele, să-şi 
recompună masca de negociatoare. 

Odrade întoarse ochii spre Logno. Ce însemna expresia ei 
de atenţie la pândă, aţintită asupra Damei? Nu mai era 
doar frică. Logno părea deodată extrem de periculoasă. 

Otravă! 

Odrade o ştiu la fel de sigur ca şi cum aghiotanta ar fi 
strigat cuvântul în gura mare. 

Nu eu sunt ţinta lui Logno. Nu încă. Dar a profitat de 
această ocazie pentru a revendica puterea în felul ei. 

Nu era nevoie să se uite la Dama. Momentul morţii 
Reginei-Păianjen fu vizibil pe chipul lui Logno. Întorcându- 


se, Odrade avu confirmarea. Dama zăcea prăvălită, sub 
„Fiinţa necunoscută”. 

— Când mi te vei adresa mie, îmi vei spune Preaonorată 
Mater, zise Logno. Şi vei învăţa să-mi fii recunoscătoare. Ea 
(arătând spre maldărul roşu din colţul terasei) avea intenţia 
să te trădeze şi să-ţi extermine Surorile. Eu însă am alte 
planuri. Nu sunt genul care să distrugă o armă folositoare 
tocmai când are cel mai mult nevoie de ea. 

Războiul? Există întotdeauna undeva o dorinţă de spaţiu 
vital care să-l motiveze. 

Basharul Teg. 

MURBELLA urmărea bătălia pentru Joncţiune cu o 
atitudine indiferentă, care nu reflecta câtuşi de puţin 
adevăratele ei simţăminte. Stătea în picioare, înconjurată 
de un grup restrâns de Instructoare, în centrul de comandă 
al non-navei sale, cu atenţia îndreptată spre proiecţiile 
transmise prin intermediul ochilor com de la sol. 

Luptele se purtau pe toată suprafaţa planetei. Explozii de 
lumină în partea cu noapte, erupții cenuşii în partea cu zi. 
Asaltul principal, sub conducerea lui leg, se concentra 
asupra „Citadelei”, o construcţie gigantică, în stilul Ghildei, 
la marginea căreia se înălța un turn de dată recentă. Deşi 
emisia de semnale vitale a lui Odrade încetase brusc, 
ultimele rapoarte ale Maicii Superioare confirmaseră faptul 
că Preaonorata Mater se afla în interiorul edificiului. 

Necesitatea de a observa de la distanţă o ajuta pe 
Murbella să-şi păstreze aerul indiferent, dar asta n-o 
împiedica să simtă excitaţia momentului. 

Trăim timpuri interesante! 

Nava la bordul căreia se găsea conţinea o încărcătură 
prețioasă. Milioanele de vieţi recuperate de pe Lampadas 
erau în aceste clipe Împărtăşite şi pregătite pentru 
Dispersie, în apartamentele rezervate de obicei Maicii 
Superioare. 'Tezaurul Celorlalte Memorii adus de Cucernica 
Maică sălbatică domina, acum, toate priorităţile. 

Un ou de aur, într-adevăr! 


Murbella se gândea la vieţile care erau pe cale să fie 
riscate în acele apartamente ale navei. Bene Gesseritul 
trebuia să fie pregătit pentru tot ce putea fi mai rău. 
Mulțimea voluntarelor şi ameninţarea reprezentată de 
luptele de pe Joncţiune diminuau necesitatea recurgerii la 
otrava de mirodenie pentru a amorsa Împărtăşirea, 
reducând întrucâtva pericolul. Toată lumea din nava 
aceasta era conştientă că Odrade se angajase într-un pariu 
de tipul „tot sau nimic”. Amenințarea reală a morţii le era 
limpede tuturor. Împărtăşirea trebuia efectuată! 

Transformarea unei Cucernice Maici în serii de memorii 
transmise de la o Soră la alta cu preţul unui mare pericol 
nu mai era aureolată de mister în ochii Murbellei, dar 
responsabilităţile pe care le implica acest lucru continuau s- 
o impresioneze. Curajul dovedit de Rebecca... Şi de 
Lucilla... Impuneau admiraţia. 

Milioane de vieţi-memorii! Toate concentrate în ceea ce 
Comunitatea Surorilor numea Extremis Progressiva, mai 
întâi două câte două, apoi patru câte patru şi şaisprezece 
câte şaisprezece, până ce fiecare dintre ele le conţinea pe 
toate şi oricare era în măsură să păstreze preţioasa 
acumulare. 

Ceea ce erau pe cale să facă acum în apartamentele Maicii 
Superioare avea cam aceleaşi conotaţii. Conceptul n-o mai 
înfricoşa pe Murbella, dar nici nu-i devenise încă familiar. 
Cuvintele lui Odrade însă aveau darul s-o îmbărbăteze. 

O dată ce te-ai acomodat pe deplin cu şiragul Celorlalte 
Memorii, tot restul se încheagă într-o perspectivă ce ţi se 
pare total familiară, ca şi cum ai fl cunoscut acest lucru 
dintotdeauna. 

Murbella îşi dădea seama că eg era pregătit de sacrificiul 
suprem pentru a apăra acea conştiinţă multiplă care era 
Comunitatea Surorilor Bene Gesserit. 

Aş putea fi eu mai prejos? 

Teg, fără să mai fie pe de-a-ntregul o enigmă, rămânea un 
obiect de respect. Prezenţa Interioară a lui Odrade întări 


această aserţiune, reamintindu-i câteva dintre marile lui 
fapte de vitejie, apoi: „Mă întreb cum mă voi fi descurcând, 
acolo jos. Interesează-te!” 

Centrala corn răspunse: 

— N-avem nici o veste. Dar s-ar putea ca emisia ei să fi fost 
blocată de un scut energetic. 

Ştiau cine pusese de fapt întrebarea. Li se citea pe feţe. 

O are pe Odrade! 

Murbella se concentră din nou asupra bătăliei din jurul 
Citadelei. 

Propriile ei reacţii o surprindeau. Erau afectate de un 
dezgust istoric faţă de repetarea absurdităţilor războiului, 
dar şi de o exuberanţă alimentată de talentele ei Bene 
Gesserit proaspăt dobândite. 

Forţele Onoratelor Matres dispuneau de un armament 
eficace, observă ea şi scuturile antitermice ale lui Teg erau 
supuse la grea încercare, dar, chiar în clipa aceea, sub ochii 
ei, perimetrul defensiv al Citadelei fu străpuns. Auzi un 
vuiet prelung în momentul în care un disruptor gigant, 
conceput de Idaho, îşi croi drum printre copacii înalţi, 
scoțând din luptă posturi de apărare în stânga şi-n dreapta. 

Celelalte Memorii îi furnizară o comparaţie aparte. Totul 
semăna cu un spectacol de circ. Jos, aterizau nave, 
revărsându-şi încărcătura umană. 

Doamnelor şi domnilor, în arena centrală, Regina- 
Păianjen! Într-un număr pe care nici un ochi omenesc n-a 
avut încă prilejul să-l vadă! 

Prezenţa lui Odrade emise un simţământ de amuzament. 
Ce zici de această apropiere între Surori? 

Ai murit, acolo jos, Dar? Probabil că da. Regina-Păianjen se 
va fi repezit la tine, turbată de furie. 

În lumina după-amiezei, copacii proiectau umbre lungi de- 
a curmezişul liniei de ofensivă alese de Teg, observă ea. 
Acoperământul lor era ispititor. Văzu însă că el ordonă 
trupelor sale să-l ocolească. Să ignore căile de acces 
ispititoare. Să le caute pe cele dificile şi să profite de ele. 


Citadela se înălța în mijlocul unei imense grădini botanice, 
cu arbori ciudaţi şi arbuşti şi mai ciudaţi, amestecați cu 
plantaţii banale. Totul părea să fi fost risipit la întâmplare 
de mâna unui copil care se zbenguise. 

Murbella găsea captivantă metafora circului. Dădea 
perspectivă scenei la care asista. În mintea ei răsunau 
anunţuri în sunet de fanfară... 

Priviţi, doamnelor şi domnilor, animalele dansatoare, 
apărătorii Reginei-Păianjen, dresați să se supună întocmai! 
Iar în arena din faţă, marea atracţie a acestei reprezentații, 
sub bagheta Maestrului nostru de Ceremonii, Miles Teg! 
Oamenii săi sunt pe cale să săvârşească lucruri dintre cele 
mai misterioase. lată adevăratul talent! 

Unele aspecte evocau simulacrele de bătălii din circurile. 
Romei Antice. Murbella aprecie trimiterea. Dădea şi mai 
multă culoare spectacolului. 

Turnuri mobile pline de soldaţi în armură se apropie de 
metereze. Asaltul începe. Flăcări brăzdează văzduhul. 
Trupuri se prăbuşesc secerate. 

Numai că aici era vorba de trupuri adevărate, de răni 
adevărate şi de morţi adevărate. Sensibilităţile Bene 
Gesserit o sileau să deplângă această irosire de vieţi 
omeneşti. 

Aşa să fi fost şi când părinţii mei au pierit în acea acţiune 
de măturare? 

Metaforele Celorlalte Memorii dispărură deodată şi 
Murbella văzu Joncţiunea aşa cum o vedea probabil în clipa 
aceasta 'Tleg. Acte sângeroase de violenţă, familiare 
memoriei şi, totuşi, noi. Văzu atacatorii înaintând, îi auzi. 

O voce feminină, aproape isterică: 

— 'Tufa aia a ţipat la mine! 

Altă voce, masculină: 

— Dracu' ştie de unde provin unele din plantele astea! 
Răşina aia îţi arde pielea. 

Murbella auzea larmă de lupte dinspre partea cealaltă a 
Citadelei, dar o acalmie stranie se aşternuse în jurul poziţiei 


ocupate de Teg. Văzu trupele lui avansând în salturi la 
adăpostul umbrelor, apropiindu-se de turn. Îl observă şi pe 
Teg, călare pe umerii lui Streggi. Pentru o clipă, ochii lui 
examinară impresionanta clădire aflată doar la vreo cinci 
sute de metri în faţă. Murbella alese o proiecţie 
corespunzătoare unghiului său de vedere. Se desluşeau 
mişcări îndărătul ferestrelor. 

Unde erau misterioasele arme ale ultimei şanse pe care se 
presupunea că le posedă Onoratele Matres? 

Ce va face acum leg? 

Teg îşi pierduse Modulul de Comandă în urma unei 
explozii laser la marginea liniei de atac principale. Modulul 
zăcea într-o rână în spatele lui, iar el stătea călare pe 
umerii lui Streggi în mijlocul unui mic luminiş înconjurat de 
tufişuri dintre care unele încă ardeau mocnit. O dată cu 
Modulul pierduse şi tabloul com, dar păstrase terminalul în 
formă de potcoavă argintie, cu toate că acesta era ca 
paralizat fără amplificatoarele modulului. Specialiştii de la 
Comunicaţii, ghemuiţi în apropiere, se agitau nervoşi, 
deoarece nu mai aveau nici o legătură cu teatrul de 
operaţii. 

Zgomotele bătăliei ce se dădea de partea cealaltă a 
clădirilor se intensificară. Strigăte răguşite însoțeau 
şuierăturile stridente ale arzătoarelor cu plasmă şi bâzâitul 
grav al laserelor grele, punctat de zip-zip-urile neîncetate 
ale armelor de mână. De undeva, din stânga lui Teg, 
răzbăteau mugetele furioase ale unui blindat în dificultate. 
Scrâşnetul de metal chinuit care le acompania indica faptul 
că sistemele energetice ale maşinii erau avariate. Probabil 
că se târa pe sol, făcând zob plantațiile ornamentale. 

Haker, aghiotantul personal al lui Teg, veni alergând îndoit 
de spate pe poteca dindărătul Basharului. Streggi îl 
observă prima şi se întoarse brusc. Haker, un bărbat 
negricios şi atletic, cu sprâncene groase (acum îmbrobonite 
de sudoare), se opri în faţa lui Teg şi vorbi înainte de a-şi 
trage sufletul: 


— Am terminat încercuirea ultimelor cuiburi de rezistenţă, 
Bashare. 

Era obligat să strige pentru a acoperi zgomotele luptelor 
şi cârâielile micului emiţător-receptor pe care-l purta pe 
umărul stâng şi care revărsa un şuvoi neîntrerupt de 
conversații cu voce scăzută, instrucţiuni urgente şi comenzi 
întretăiate. 

— Periferia? Întrebă Teg. 

— Va fi curățată în vreo jumătate de oră, cel mult. N-ar 
trebui să mai staţi aici, Bashare. Maica Superioară ne-a 
cerut să nu vă lăsăm să vă expuneţi la riscuri inutile. 

Teg arătă în direcţia Modulului avariat. 

— Pentru ce n-am un post de comunicaţii de rezervă? 

— Un tun laser a distrus dintr-o lovitură ambele aparate 
de sprijin în timp ce soseau. 

— Erau împreună? 

Haker desluşi mânia înăbuşită. 

— Bashare, au fost... 

— Nu se trimit niciodată concomitent echipamente 
importante. Să-mi raportezi cine a încălcat regulamentul. 

Vocea subţire şi calmă, ieşită dintr-un gătlej imatur, avea 
ceva mai ameninţător decât un răcnet. 

— Am înţeles, Bashare. 

Pe un ton strict disciplinat, fără ca nimic să arate dacă 
greşeala nu era cumva chiar a lui. La dracu'! 

— În cât timp vor sosi noile aparate? 

— Cinci minute. 

— Să-mi aduci aici Modulul de rezervă cât poţi de repede. 

Teg atinse cu genunchiul gâtul lui Streggi. Haker vorbi 
înainte ca acolita să se întoarcă: 

— Modulul de rezervă a fost distrus şi el, Bashare. Am 
ordonat să se aducă altul. 

Teg îşi reprimă un oftat. Lucruri ca acestea erau 
inevitabile într-o bătălie, dar nu-i plăcea să depindă de 
mijloace com rudimentare. 


— Stabilim aici postul de comandă. Adu mai multe 
minicomuri. 

Micile emiţătoare-receptoare aveau, cel puţin, o rază de 
acţiune acceptabilă. 

— Aici? Făcu Haker privind hăţişul din jur. 

— Nu-mi place cum arată clădirile din faţa. Turnul ăla 
comandă întregul sector. Şi e mai mult ca sigur că are căi 
de acces subterane. Eu aşa l-aş fi conceput. 

— Nu apare nimic în... 

— Turnul nu figurează pe harta din memoria mea. Trimite 
oameni să sondeze terenul cu sonice. Vreau ca topografia 
sectorului să fie actualizată imediat cu informaţii sigure. 

Minicomul lui Haker lansă brusc un apel prioritar: 

— Basharul! Se poate vorbi cu Basharul? 

Streggi se apropie de Haker fără a aştepta comanda lui 
Teg. Acesta înşfăcă minicomul de pe umărul aghiotantului 
şi-şi fluieră semnalul de cod. 

— Bashare! Am făcut prăpăd pe Platformă. Vreo sută de 
nave au încercat să decoleze şi s-au izbit de scuturile 
noastre. Nici un supravieţuitor. 

— Vreo veste despre Maica Superioară sau despre cea 
căreia-i zice Regina-Păianjen? 

— Nimic. Şi nici nu ne putem da seama. E într-adevăr jale 
aici. Să vă transmit o imagine? 

— Dă-mi dispeceratul. Şi continuaţi s-o căutaţi pe Odrade. 

— Vă spun că n-a supravieţuit nimeni aici, Bashare. 

Se auzi un declic, urmat de un bâzâit surd, apoi o altă voce 
anunţă: 

— Dispeceratul. 

Teg înălţă codorul de amprentă vocală de sub bărbie şi 
dădu o serie de ordine rapide: 

— Expediaţi urgent o navă-berbec deasupra Citadelei. 
Retransmiteţi în circuit deschis imagini de pe Platformă şi 
din celelalte locuri în care au suferit pierderi grele. Pe toate 
frecvențele. Aveţi grijă să vadă totul. Anunţaţi că pe 
Platformă nu există supraviețuitori. 


Un dublu declic recepţionat-conflrmat puse capăt 
comunicaţiei. Haker întrebă: 

— Chiar trageţi nădejde să le speriaţi? 

— Să le educ, replică Teg şi repetă cuvintele pe care le 
rostise Odrade înainte de plecare: Educaţia lor a fost 
neglijată în mod lamentabil. 

Ce se întâmplase cu Odrade? Era aproape sigur de 
moartea ei. Probabil că fusese ucisă imediat după 
declanşarea atacului. Cum se şi aşteptase. Moartă, dar nu 
pierdută, dacă Murbella era în stare să-şi înfrâneze 
impetuozitatea. 

Odrade, în clipa aceea, îl avea pe Teg direct în câmpul ei 
vizual, privind din înaltul turnului. Logno anulase semnalul 
pe care îl emitea, interpunând ecranul unui contrasemnai şi 
o adusese în turn la scurt timp după ce începuseră să 
sosească primii refugiaţi de pe Gammu. Nimeni nu 
contestase autoritatea lui Logno. O Preaonorată Mater 
moartă căreia îi urma imediat una vie părea a fi, pentru 
Onoratele Matres, un lucru cu care erau obişnuite. 

Aşteptându-se să fie ucisă dintr-o clipă în alta, Odrade 
continuase să culeagă date în timp ce urca, însoţită de o 
gardă numeroasă, printr-un tub agrav. Tubul era o 
instalaţie concepută în Dispersie: un piston transparent în 
interiorul unui cilindru transparent. Foarte puţini pereţi 
opaci la etajele pe care le traversau. Mai peste tot, vederea 
era cea a unor spaţii rezidenţiale sau a unor săli cu 
echipamente ezoterice cărora Odrade le atribuia, din 
instinct, un caracter militar. Luxul şi impresia de confort 
netulburat creşteau pe măsură ce urca. 

Puterea este o ascensiune atât sub aspect fizic, cât şi 
psihologic. 

Ajunseseră în vârf. O secţiune a cilindrului se deschisese şi 
una dintre gardiene o împinsese brutal pe Odrade într-o 
încăpere cu podeaua acoperită de o mochetă pufoasă. 

Camera de lucru pe care mi-a arătat-o Dama la nivelurile 
inferioare era alt decor fals. 


Odrade desluşea o adevărată secretomanie. 
Echipamentele şi mobilierul ar fi fost aproape imposibil de 
identificat fără cunoştinţele furnizate de Murbella. Toate 
instalaţiile pe care le văzuse până acum nu erau, deci, decât 
butaforie. Sate Potemkin construite pentru inducerea în 
eroare a Maicii Superioare. 

Logno m-a minţit în legătură cu intenţiile Damei. Regina- 
Păianjen voia să mă lase să plec vie şi nevătămată... După 
ce mă va fi intoxicat cu informaţii false. 

Ce alte minciuni îi mai serviseră? 

Logno şi toate gardienele, cu excepţia uneia, se apropiară 
de o consolă aflată în dreapta lui Odrade. Răsucindu-se pe- 
un picior, Odrade privi de jur-imprejur. Acesta era 
adevăratul centru de operaţii, fără doar şi poate. Îl examină 
pe îndelete. Un loc straniu. Atmosferă aseptizată. Tratată cu 
chimicale pentru a fi eliminată orice impuritate. Nici cel mai 
Mic virus, nici cea mai infimă bacterie. Nici un fel de intruşi 
în sânge. Totul sterilizat, ca o vitrină de alimente perisabile. 
lar Dama manifestase un interes deosebit pentru 
imunitatea la boli a Surorilor Bene Gesserit. În Dispersie se 
purtau războaie bacteriologice. 

Vor un singur lucru de la noi! 

Supravieţuirea unei singure Cucernice Maici le-ar fi fost 
de ajuns, dacă izbuteau să smulgă de la ea informaţia 
dorită. 

Avea să fie nevoie de înfiinţarea unei comisii speciale Bene 
Gesserit pentru a examina firele acestei pânze de păianjen 
şi a vedea unde duc. 

Dacă ieşim învingătoare. 

Consola asupra căreia îşi concentra atenţia Logno era mai 
mică decât cele ale instalaţiilor fictive pe care le văzuse 
Odrade. Comenzile se efectuau printr-un câmp digital. 
Casca de pe măsuţa joasă de lângă Logno era şi ea, mai 
mică şi transparentă, lăsând să se vadă o sumedenie de fire 
de conexiune. 

Filamente shiga, fără îndoială. 


Casca evoca sondele T din Dispersie pe care le 
descriseseră eg şi mulţi alţii. Mai posedau femeile astea şi 
alte minuni tehnologice asemănătoare? Probabil că da. 

În spatele lui Logno, un perete scânteietor. În stânga ei, un 
şir de ferestre mari dădeau spre un balcon cu o panoramă 
largă î peisajului. Se zăreau mişcări de trupe şi de blindate. 
Odrade îl recunoscu pe Teg în depărtare, siluetă de copil pe 
umerii unei persoane adulte, dar nu scăpă nici un semn 
care ar fi lăsat să se întrevadă că observase ceva ieşit din 
comun. Continuă să studieze încăperea. Un pasaj aflat în 
stânga ei ducea spre un alt sector, unde se zărea parţial 
cilindrul altui tub agrav. Locul era pardosit cu dale verzi şi 
părea afectat unor funcţii diferite. 

O erupție subită de zgomote se produse în spatele 
peretelui. Odrade identifică unele dintre ele. Cizmele 
soldăţeşti aveau o rezonanţă caracteristică pe pardoseală. 
Foşnete de textile exotice. Voci. Desluşi accentul specific al 
Onoratelor Matres care se interpelau stupefiate. Şocate! 

Suntem pe cale să biruim! 

Stupefacţia şi şocul erau reacţii de aşteptat când cineva 
socotit invincibil era înfrânt. Odrade pândi reacţiile lui 
Logno. Va cădea pradă disperării? 

În cazul ăsta, s-ar putea să scap cu viaţă. 

Rolul Murbellei avea să se schimbe, poate, în ultima clipă. 
Dar asta mai putea să aştepte. Surorile fuseseră instruite 
cum să se poarte în eventualitatea unei victorii. Nici ele, 
nici trupele Bene Gesseritului n-aveau să le agreseze pe 
Onoratele Matres -sexual sau altcumva. Duncan îi pregătise 
pe bărbaţi, făcându-i să înţeleagă bine pericolele 
capcanelor sexuale. 

Nu creaţi noi antagonisme. Nu riscaţi să fiţi subjugaţi 
sexual. 

Noua Regină-Păianjen dezvălui, în clipa aceea, o latură a 
personalităţii ei mai stranie decât îşi închipuise Odrade. 
Părăsindu-şi consola, Logno se apropie şi se opri la un pas 
de ea. 


— Aţi câştigat această bătălie. Suntem prizonierele 
dumitale. Nici urmă de portocaliu în ochii ei. Odrade se uită 
la femeile care fuseseră gardienele sale. Expresii 
imperturbabile, priviri limpezi. Era modul lor de a-şi 
manifesta disperarea? Nu părea câtuşi de puţin plauzibil. 
Nici Logno, nici celelalte nu aveau reacţiile emotive care-ar 
fi fost de aşteptat. 

Camuflează chiar totul? 

Evenimentele din ultimele ore ar fi trebuit să genereze 
crize emoţionale. Logno nu dădea nici un semn de aşa ceva. 
Nici un muşchi nu tresărea pe figura ei, care oglindea, cel 
mult, o oarecare îngrijorare. 

O mască Bene Gesserit! 

O mască, fără doar şi poate, inconştientă, provocată în 
mod automat de înfrângere. Ceea ce însemna că, de fapt, 
nu se recunoşteau înfrânte. 

Suntem încă prezente în adâncul fiinţei lor. În stare 
latentă... Dar prezente! Nu-i de mirare că Murbella a fost la 
un pas de moarte. S-a pomenit confruntată cu propriul ei 
trecut genetic ca suprem tabu. 

— 'Tovarăşele mele..., spuse Odrade. Cele trei femei care 
mă însoțeau. Ce s-a întâmplat cu ele? 

— Moarte, răspunse Logno cu o voce la fel de funestă ca şi 
cuvântul pe care îl pronunţase. 

Odrade simţi o strângere de inimă gândindu-se la Suipol. 
Tam şi Dortujla trăiseră vreme îndelungată şi cu folos, dar 
Suipol... Moartă, fără a fi apucat să fie Împărtăşită. 

Încă una dintre cele mai bune, iremediabil pierdută. Ce 
lecţie amară! 

— Le voi găsi pe cele ce poartă răspunderea, dacă doreşti 
răzbunare, zise Logno. 

Lecţia numărul doi. 

— Răzbunarea e pentru copii şi pentru înapoiaţi mintal. 
Uşoară revenire a unui licăr portocaliu în ochii lui Logno. 

Aptitudinea oamenilor de a se autoamăgi putea îmbrăca 
multe forme, îşi aminti sieşi Odrade. Conştientă de faptul că 


Dispersia putea produce în orice moment imprevizibilul, se 
înarmase în consecinţă cu o detaşare menită s-o protejeze 
şi să-i îngăduie să evalueze mai bine lucruri noi, locuri noi, 
oameni noi. Ştiuse că s-ar putea vedea nevoită să judece 
după criterii diferite, pentru a trage foloase sau pentru a 
îndepărta ameninţări. În clipa de faţă, considera atitudinea 
lui Logno drept o ameninţare. 

— Nu pari deloc tulburată, Preaonorată Mater. 

— Vor avea grijă alţii să mă răzbune. 

Voce neutră, perfectă stăpânire de sine. Iar cuvintele erau 
şi mai bizare decât atitudinea ei. Totul era bine ţinut sub 
obroc, doar câteva frânturi infime se dezvăluiau observaţiei 
atente a lui Odrade. Reacţii intense, dar adânc îngropate. 
Totul se petrecea în interior, totul era mascat exact ca la o 
Cucernică Maică. Logno părea să nu mai aibă acum nici un 
fel de putere şi, totuşi, vorbea de parcă nu se schimbase 
nimic esenţial. 

Sunt prizoniera dumitale, dar asta nu are nici o 
importanţă. 

Era cu adevărat neputincioasă? Nu! Asta era impresia pe 
care voia s-o dea, iar celelalte Onorate Matres prezente o 
imitau întocmai. 

Ne vezi? Nu mai avem nici o putere, nu mai avem nimic, în 
afară de loialitatea Surorilor noastre şi a celor pe care nii- 
au subjugat. 

Erau Onoratele Matres atât de încrezătoare în legiunile 
lor răzbunătoare? Ar fi fost cu putinţă doar dacă nu 
suferiseră niciodată o înfrângere atât de usturătoare. Dar 
ceva le pusese pe fugă, făcându-le să se retragă până aici, 
în inima Vechiului Imperiu. În Milionul de Planete. 

Teg dădu de Odrade şi de „prizonierele” ei în timp ce 
căuta un loc în care să facă bilanţul victoriei. Orice conflict 
armat cerea o analiză amănunţită a posteriori, mai cu 
seamă când comandantul suprem era un mentat. Era vorba 
de un test comparativ, pe care bătălia recent încheiată îl 
făcea mai necesar decât oricare altul din întreaga carieră 


militară a lui Teg. Bătălia aceasta n-avea să fie încredinţată 
memoriei decât după ce rezultatul ei va fi fost estimat şi 
împărtăşit de cât mai mulţi dintre cei ce se bizuiau pe 
capacităţile lui. Aşa procedase întotdeauna şi nu-i păsa de 
ceea ce putea dezvălui despre el acest lucru. Ruperea 
acestui lanţ de interese întrepătrunse ar fi însemnat o 
poartă deschisă înfrângerii. 

Am nevoie de un loc liniştit, unde să reunesc firele acestei 
bătălii şi să stabilesc o sinteză preliminară. 

În concepţia lui, una dintre problemele cele mai delicate, 
inerente oricărei înfruntări armate, era de a o conduce în 
aşa fel încât să nu dezlănţui ceea ce putea fi mai barbar în 
instinctele umane. Un punct de vedere tipic Bene Gesserit. 
Războiul trebuia purtat de aşa manieră, încât să scoată la 
iveală tot ce era mai bun în cei care supravieţuiau. Lucru 
extrem de dificil, iar uneori imposibil de realizat. Şi cu cât 
soldatul se afla mai departe de carnagiu, cu atât devenea 
acest lucru mai dificil. Era unul dintre motivele pentru care 
Teg se străduia întotdeauna să se deplaseze pe teatrul de 
operaţii şi să examineze personal situaţia. Când nu vedeai 
cu ochii tăi suferinţa, puteai pricinui şi mai multă suferinţă 
fără să-ţi pese. Cum făceau Onoratele Matres. Dar, acum, 
ele erau cele ce sufereau. Care avea să fie reacţia lor? 

Tocmai îşi punea această întrebare când, ieşind din tub 
împreună cu aghiotanţii lui, dădu cu ochii de Odrade în faţa 
unui grup de Onorate Matres. 

— Comandantul forţelor noastre armate, Basharul Miles 
Teg, zise Odrade, arătându-i cu un gest al mâinii. 

Onoratele Matres îl priviră lung. 

Un copil călare pe umerii unei femei? Ăsta e comandantul 
lor? 

— Ghola..., murmură Logno. 

Odrade i se adresă lui Haker: 

— Condu-le pe prizonierele noastre într-un loc din 
apropiere, unde să nu ducă lipsă de nimic. 


Haker nu se mişcă până ce nu-l văzu pe Teg încuviinţând 
cu o mişcare uşoară a capului, apoi le făcu politicos semn 
prizonierelor să-l preceadă spre sectorul cu pardoseală 
verde din stânga. Autoritatea lui Teg nu le scăpă Onoratelor 
Matres. Îl fulgerară cu privirea în timp ce dădeau curs 
invitaţiei lui Haker. 

Bărbaţi care le ordonă femeilor! 

Cu Odrade alături, Teg o îmboldi pe Streggi şi ieşiră pe 
balcon. Priveliştea îi făcu lui Teg o impresie curioasă, pe 
care nu şi-o explică decât după câteva clipe. Observase 
multe câmpuri de bătălie de la înălţime, cel mai adesea de 
la bordul unui topter de recunoaştere. Balconul acesta, ca 
punct fix în spaţiu, îi dădea senzaţia unei proximităţi 
imediate. Nu se aflau decât la vreo sută de metri deasupra 
grădinilor botanice unde se purtaseră luptele cele mai 
înverşunate. Victimele zăceau la pământ, în poziţiile 
contorsionate în care căzuseră, ca nişte păpuşi abandonate 
de copii plictisiţi de joacă. Teg recunoscu uniformele unora 
dintre soldaţii săi şi simţi un junghi dureros. 

Aş fi putut să fac ceva pentru a evita asta? 

Nu era prima oară când îl încerca acest simţământ, 
această „mustrare de cuget a comandantului”, cum o 
numea el. Dar scena aflată sub ochii lui era diferită şi nu 
doar prin caracterul ei unic, propriu oricărei bătălii, ci 
altcumva, într-un mod pe care nu reuşea să-l definească. Îşi 
spuse că faptul se datora, în parte, cadrului natural, mai 
degrabă prielnic petrecerilor în aer liber, acum însă răvăşit 
de forma cea mai străveche de violenţă. 

Păsări şi animale mici începeau să se reîntoarcă, precaute 
şi temătoare după harababura şi vacarmul intruziunii 
umane. Creaturi mărunte cu cozi lungi, stufoase, veneau să 
adulmece morţii, după care, fără vreun motiv aparent, o 
rupeau la fugă şi se căţărau în copaci. Păsări multicolore îşi 
iţeau capetele din penumbra frunzişurilor sau zburau iute 
dintr-o parte în alta -fulgerări pestriţe ce deveneau 
camuflaj când se pierdeau brusc în coroanele arborilor. 


Zburătăcelile acestea întrevăzute încercau, parcă, să redea 
scenei neliniştea pe care oamenii o confundau de obicei, 
într-un asemenea loc, cu tihna de netulburat a naturii. Teg 
însă nu se lăsa amăgit. În cursul existenţei sale pre-ghola 
cunoscuse îndeaproape natura sălbatică. Îşi petrecuse 
copilăria la ţară, unde sălbăticiunile veneau adesea până la 
hotarele terenurilor cultivate. Locurile acelea nu erau defel 
liniştite. 

Gândul acesta îl făcu să-şi dea dintr-o dată seama ce 
anume îl tracasa. "Ţinând cont de faptul că atacaseră o 
poziţie bine apărată şi bine dotată cu tehnică de luptă, 
pierderile erau extrem de uşoare. Nu văzuse nimic care să 
explice acest lucru, de când pătrunsese în Citadelă. 
Fuseseră luate Onoratele Matres pe nepregătite? 
Înfrângerea suferită în bătălia spaţială era explicabilă. 
Aptitudinea lui de a vedea non-navele inamice îi conferise 
un avantaj devastator. Dar instalaţiile de la se comportau 
poziţii de repliere, unde apărătorii s-ar fi putut retrage şi 
provoca pierderi grele atacatorilor. Prăbuşirea sistemului 
defensiv al Onoratelor Matres fusese bruscă şi rămânea, 
până acum, inexplicabilă. 

M-am înşelat presupunând că au capitulat la vederea 
imaginilor din locurile unde au suferit înfrângeri 
dezastruoase. 

Se întoarse către Odrade şi întrebă: 

— Preaonorata Mater care era aici a dat ordinul încetării 
oricărei rezistenţe? 

— Presupun că da. 

Răspuns prudent şi tipic Bene Gesserit. Odrade examina şi 
ea scena, cu cea mai mare atenţie. 

Presupunerea ei oferea o explicaţie rezonabilă a modului 
abrupt în care inamicul depusese armele? 

De ce s-o fi făcut? Pentru a evita şi mai multă vărsare de 
sânge? 

Având în vedere cruzimea de care dădeau dovadă în mod 
obişnuit Onoratele Matres, ipoteza era improbabilă. Decizia 


lor fusese luată din motive care-l nelinişteau. 

O capcană? 

Acum, că se gândea la asta, mai erau şi alte lucruri stranii 
la acest câmp de bătălie. Nu se auzeau deloc strigătele 
obişnuite ale răniților, nu răsunau chemări după medici şi 
brancardieri. Vedea doctori Suk circulând printre victime. 
Acesta, cel puţin, era un amănunt familiar. Dar fiecare 
combatant examinat era lăsat în poziţia în care căzuse. 

Morți, cu toţii? Nici un rănit? 

Teg simţi dintr-o dată o spaimă năprasnică. Spaima nu era 
ceva neobişnuit pentru un soldat aflat pe câmpul de luptă, 
dar el învățase să-şi interpreteze reacţiile de acest fel. Se 
petreceau lucruri anormale. Zgomotele, mirosurile, ceea ce 
vedea în jur, totul căpătă o intensitate nouă. Stătea la 
pândă, cu toate simţurile încordate, ca un animal de pradă 
în inima junglei, cunoscându-şi la perfecţie terenul, dar 
ghicind prezenţa unei intruziuni pe care trebuia neapărat 
să o identifice, altminteri risca să se transforme din vânător 
în vânat. Reexamină tot ce-l înconjura, înregistrând 
observaţiile la un nivel diferit al percepţiei şi citindu-şi în 
acelaşi timp propriile reacţii, pentru a încerca să descopere 
ce declanşase procesul. Sub el, Streggi tremura. Îi simţea 
disperarea. 

— Ceva nu e deloc în regulă aici, rosti brusc Odrade. 

EI îi făcu un semn scurt cu mâna, cerându-i să tacă. Chiar 
şi în turnul acesta, ocupat de trupele sale victorioase, se 
simţea expus unei ameninţări pe care simţurile lui alarmate 
erau incapabile s-o definească. 

Pericol! 

Nu mai avea nici un dubiu acum. Dar ignoranţa în care se 
afla era atât de chinuitoare, încât avea nevoie de fiecare 
părticică a antrenamentului său de mentat pentru a nu 
cădea pradă unei stări nevrotice. 

Îmboldind-o pe Streggi să se întoarcă, îi dădu câteva 
ordine scurte unui aghiotant care aştepta în uşa balconului. 
Omul îl ascultă liniştit, apoi făcu stânga-împrejur şi dispăru. 


Trebuia stabilită cifra exactă a pierderilor. Procentul 
răniților faţă de numărul morţilor. Un raport amănunţit 
asupra naturii armelor capturate. Urgent! 

Reluând examinarea scenei de dedesubt, remarcă alt 
lucru tulburător, o anomalie asupra căreia ochii săi 
încercaseră până acum în zadar să-i atragă atenţia. 
Cadavrele ce purtau uniforma Bene Gesserit aveau foarte 
puţin sânge pe ele. În urma oricărei bătălii, era de aşteptat 
să vezi pretutindeni acea dovadă de pe urmă a unei 
umanităţi comune, fluidul roşu care se închidea repede la 
culoare în aer liber, dar care-şi lăsa urma de neşters în 
amintirea oricui îl văzuse vreodată. Lipsa băii de sânge pe 
câmpul de luptă era un factor necunoscut şi, în război, 
factorii necunoscuţi erau asociaţi cu cele mai mari pericole. 

Întorcându-se spre Odrade, Teg murmură: 

— Posedă o armă pe care noi n-am descoperit-o. 

Nu vă grăbiţi să vă dezvăluiţi judecăţile. Concluziile 
ascunse sunt adesea mai eficiente. Ele pot să inspire acţiuni 
ale căror efecte nu vor fi resimţite decât prea târziu pentru 
a mai fi înlăturate. 

Povaţă Bene Gesserit pentru postulante. 

SHEEANA putea să adulmece viermii de la mare distanţă: 
aroma de scorţişoară a melanjului, amestecată cu izul amar 
de cremene şi pucioasă - mirosul infernului străjuit de 
cristal al uriaşilor mâncători de nisip rakieni. Pe minusculii 
lor descendenţi însă îi simţea doar fiindcă erau foarte 
numeroşi. 

Sunt atât de mici... 

Fusese o arşiţă cumplită astăzi, aici, la Staţia de 
Observaţie a Deşertului şi acum, la această oră târzie a 
după-amiezei, răcoarea din interiorul climatizat i se părea o 
adevărată binecuvântare. Deşi fereastra dinspre vest 
rămăsese deschisă, diferenţa de temperatură din vechiul ei 
apartament era sensibilă. Se apropie de fereastră şi privi 
nisipurile scânteietoare. 


Memoria îi spunea cum va arăta priveliştea peste puţin 
timp, la căderea nopţii. Strălucirea stelelor în aerul uscat al 
desertului avea să confere o palidă luminescenţă 
ondulaţiilor de nisip ce se întindeau până la linia neagră a 
orizontului. Îşi amintea de lunile rakiene, a căror prezenţă îi 
lipsea. Stelele nu erau de ajuns pentru a satisface 
aşteptările moştenirii ei fremene. 

Fusese fericită să-şi găsească aici un refugiu, un loc în 
care să poată medita în linişte la ceea ce era pe cale să se 
întâmple cu Comunitatea Surorilor ei. 

Cuve axlotl. Ciborgi. Şi acum, asta. 

Intenţiile lui Odrade nu mai erau un mister de când 
făcuseră Împărtăşirea. Un pariu? Şi dacă va fi câştigat? 

Vom şti, poate, mâine. Dar ce se va întâmpla cu noi după 
aceea? 

Admitea că, pentru ea, Observatorul din deşert era mai 
mult un centru de atracţie magnetică decât un loc prielnic 
reflexiei. Rătăcise toată ziua sub soarele arzător pentru a-şi 
dovedi că mai putea încă să cheme viermii cu dansul ei - 
mişcare exprimând emoţii. 

Dansul Împăciuirii. Limbajul prin care comunic cu viermii. 

Ca un derviş, se învârtise pe creasta unei dune până ce 
foamea îi spulberase transa memorială. Şi o puzderie de 
viermi mici se adunaseră de jur-împrejurul ei, urmărind-o 
cu gurile căscate, evocând flăcările ce tremurau în spatele 
dinţilor de cristal ai strămoşilor lor. 

Dar de ce aşa mici? 

Motivele prezentate de specialişti explicau, poate, dar nu 
satisfăceau. „Din cauza umidității. , 

Sheeana îşi amintea de uriaşul Shai-Hulud al Dunei. 
„Bătrânul Deşertului. „ Destul de mare pentru a înghiţi 
fabrici de mirodenie. Cu suprafaţa inelelor la fel de dură ca 
plaztonul. Stăpân absolut al domeniului său. Zeu şi demon 
pe întinsul nisipurilor. De la fereastra ei, Sheeana fremăta 
la amintirea acelei puteri copleşitoare. 


De ce-a ales Tiranul acea existenţă simbiotică în trupul 
unui vierme? 

Erau aceşti viermi mititei purtătorii visului său fără 
sfârşit? 

Păstrăvii de nisip populau acest deşert. Ar fi fost de ajuns 
să-şi facă din ei o nouă piele şi ar fi putut să urmeze 
exemplul Tiranului. 

Metamorfoza Zeului Fracţionat. 

Cunoştea ispita. 

As cuteza? 

Amintirile ultimelor ei clipe de ignorantă o năpădiră dintr- 
o dată. N-avea decât opt ani pe atunci şi era luna igat pe 
Dune. 

Nu Rakis, ci Dune, cum îi spuneau strămoşii mei. 

Nu-i era greu să-şi aducă aminte cum fusese ea la vremea 
aceea: o fetiţă slabă, cu pielea brună şi păr castaniu cu 
şuviţe roşcate. O căutătoare de melanj (pentru că asta era o 
treabă pentru copii), scotocind deşertul împreună cu micii 
ei tovarăşi. Cât de dragi inimii ei erau aceste amintiri! 

Dar amintirile aveau şi partea lor întunecată. 
Concentrându-şi toată atenţia în simţul mirosului, copilul 
detecta emanaţii intense. Cele ale unei mase de 
premirodenie! 

Erupția! 

Explozia melanjului îl atrăgea întotdeauna pe Shaitan. Nici 
un vierme de nisip nu putea să reziste chemării unei erupții 
de mirodenie pe teritoriul său. 

Ai înghiţit tot, Tirane. Tot acel cătun amărât, de cocioabe şi 
bordeie, pe care-l numeam „ căminul nostru”. Toată familia 
mea şi toţi prietenii mei. Pe mine de ce m-ai cruțat? 

Ce furie oarbă pusese stăpânire pe plăpânda copilă! Tot ce 
iubea fusese luat de un vierme uriaş, care refuzase s-o lase 
să-şi găsească şi ea sfârşitul în flăcările lui şi o transportase 
până la preoţii rakieni, care, la rândul lor, o predaseră Bene 
Gesseritului. 


„Le vorbeşte viermilor iar ei nu-i fac nici un râu. „ „Cei 
care m-au cruțat nu vor fi cruţaţi de mine”, îi spusese ea lui 
Odrade. 

lar acum Odrade ştie ce trebuie să fac. Filonul sălbatic nu 
poate fi extirpat, Dar. Îndrăznesc să-ţi spun Dar pentru că 
acum te afli în mine. 

Nici un răspuns. 

Exista într-adevăr o perlă din conştiinţa lui Leto II în 
fiecare dintre noii viermi de nisip? Strămoşii ei fremeni aşa 
susțineau. 

Cineva îi întinsese un sandviş. Walli, acolita din Ciclul 
Superior şi fosta ei asistentă, care preluase conducerea 
Staţiei de Observaţie. 

La insistenţele mele, când Odrade m-a promovat în 
Consiliu. Dar nu numai fiindcă Walli şi-a însuşit imunitatea 
mea la tehnicile de aservire sexuală ale Onoratelor Matres. 
Şi nici fiindcă e sensibilă la trebuinţele mele. Noi două 
vorbim un limbaj secret. 

Ochii mari ai lui Walli nu mai erau ferestre deschise spre 
sufletul ei. Erau bariere înceţoşate, dovedind că Walli ştia 
deja să blocheze privirile iscoditoare. Pigmentaţia lor sinilie 
avea să se preschimbe curând într-un albastru total, dacă 
acolita supravieţuia Agoniei. Walli părea atinsă de albinism. 
O linie genetică îndoielnică pentru reproducere. Epiderma 
ei întărea această impresie: diafană şi acoperită de pistrui. 
O piele parcă străvezie. Privirea nu se oprea pe suprafaţa 
ei, ci pe ceea ce se afla dedesubt: o carne roz, prea irigată 
de sânge, prea vulnerabilă la soarele deşertului. Doar aici, 
la umbră, putea lăsa Walli această suprafaţă sensibilă 
expusă privirilor întrebătoare. 

„Pentru ce să ne comande tocmai ea?” 

Pentru că în ea am cea mai mare încredere că va face ceea 
ce trebuie făcut. 

Sheeana mâncă absentă sandvişul în timp ce continua să 
privească întinderea de nisip. Într-o zi, întreaga planetă 
avea să fie aşa. O altă Dune? Nu... Similară, dar diferită. 


Oare câte locuri ca acesta suntem pe cale să creăm într-un 
univers infinit? Întrebare fără noimă. 

În perspectiva capricioasă a deşertului se ivi un punct 
negru, îndepărtat. Sheeana îşi miji ochii. Un ornitopter. 
Punctul crescu încet, apoi se micşoră. Aparatul inspecta 
nisipurile. 

Ce creăm noi, de fapt, aici? 

Când contempla dunele invadatoare, o încerca un 
sentiment de trufie. 

Priviţi lucrarea mea, sărmane fiinţe omeneşti şi cădeţi 
pradă disperării. 

Dar Surorile mele şi cu mine suntem cele care-am creat 
acest deşert. 

Ah! Aşa credeţi? 

— Am impresia că aerul e şi mai uscat, spuse Walli. 

Sheeana îi împărtăşea părerea. Dar nu simţi nevoia să 
răspundă. Se întoarse la masa de lucru pentru a studia, cât 
timp mai dispunea de lumina zilei, topoharta desfăşurată pe 
suprafaţa ei, cu steguleţe şi ace legate între ele cu fire de 
aţă verde, exact aşa cum o concepuse ea. 

Odrade o întrebase la un moment dat: „Chiar o găseşti 
preferabilă unei proiecţii?” „Simt nevoia s-o ating. , 

Odrade îi acceptase argumentul, fără nici un comentariu. 

Proiecţiile n-aveau nici un farmec. Erau prea departe de 
realitatea concretă. Nu puteai să pui degetul pe o proiecţie 
şi să spui: „Vom merge aici. „ Un deget într-o proiecţie era 
un deget în gol. 

Ochii nu-s niciodată îndeajuns. Corpul trebuie să simtă 
contactul cu lumea înconjurătoare. 

Sheeana adulmecă un miros pătrunzător de transpiraţie 
bărbătească, un iz acru de efort fizic. Ridicând capul, văzu 
un tânăr cu faţa smeadă stând în pragul uşii. Atitudine 
arogantă, privire arogantă. 

— Oh! Făcu el. Credeam că eşti singură, Walli. O să vin mai 
târziu. 


Aruncă o singură căutătură sfredelitoare către Sheeana, 
apoi dispăru. 

Sunt multe lucruri al căror contact trebuie să-l simtă 
corpul pentru a le cunoaşte. 

— Cucernică Maică, pentru ce vă aflaţi aici? Întrebă Walli. 
Dumneavoastră, care aveţi atâta de lucru în Consiliu, ce 
căutaţi, de fapt? Nu aveţi încredere în mine? 

— Am venit să meditez la ceea ce Missionaria mai crede că 
aş putea accepta să fac. Missionaria vede în mine o armă. 
Miturile Dunei. Miliarde de oameni mă invocă în rugăciunile 
lor. „Copila Sfântă care îi vorbea Zeului Fracţionat. , 

— Miliarde nu-i tocmai exact, observă Walli. 

— Dar e pe măsura puterii pe care-o văd în mine Surorile 
mele. Mulţimile de adoratori cred c-am murit o dată cu 
Dune. Am devenit „un spirit puternic în panteonul 
oropsiţilor”. 

— Mai mult decât o misionară? 

— Ce s-ar întâmpla, Walli, dacă mi-aş face apariţia, în acel 
univers care mă slăveşte, cu un vierme de nisip alături de 
mine? Forţa potenţială a unui asemenea eveniment le 
umple pe unele dintre Surorile mele de speranţe şi temeri. 

— Temerile le înţeleg. 

Fireşte. Ar fi exact genul de implant religios pe care 
Muad'Dib şi Tiranul l-au lăsat să acţioneze asupra unei 
omeniri neştiutoare. 

— Cum de pot chiar şi să-şi închipuie una ca asta? Insistă 
Walli. 

— Cu mine ca punct de sprijin, ce pârghie ar avea la 
dispoziţie pentru a clinti universul! 

— Dar cum îşi închipuie că ar putea controla o asemenea 
forţă? 

— Asta-i problema, într-adevăr. Ceva atât de instabil prin 
natura sa. Religiile nu sunt niciodată cu adevărat 
controlabile. Dar există Surori care cred că ar putea orienta 
o religie edificată în jurul persoanei mele. 

— Şi dacă n-o orientează cum trebuie? 


— Părerea lor e că întotdeauna cultul femeii îşi croieşte un 
făgaş mai adânc. 

— E adevărat? 

Întrebarea se adresa unei surse superioare. Sheeana nu 
putu decât să încuviinţeze cu o mişcare a capului. Celelalte 
Memorii confirmau faptul. 

— De ce? Vru să ştie Walli. 

— Pentru că înlăuntrul nostru se reînnoieşte viaţa. 

— Asta e tot? 

Walli nu-şi ascundea scepticismul. 

— Femeile au adesea o aură de inferioritate. Oamenii tind 
să acorde o simpatie aparte celor bătuţi de soartă. Eu sunt 
femeie şi, dacă Onoratele Matres îmi vor moartea, e mai 
bine să fiu o sfântă. 

— După cum vorbiţi, s-ar zice că sunteţi de acord cu 
Missionaria. 

— Când te vânează o fiară, ai în vedere orice cale de 
scăpare. Eu fac obiectul unui cult. Nu pot să ignor 
posibilităţile pe care le oferă această situaţie. 

Şi nici pericolele. Numele meu a devenit o rază de lumină 
în bezna asupririi exercitate de Onoratele Matres. Cât de 
uşor ar putea să se transforme această rază de lumină într- 
o flacără mistuitoare! 

Nu... Planul pe care Duncan şi ea îl puseseră la punct era 
preferabil. Evadarea de pe Planeta Canonicatului. Era o 
capcană mortală nu numai pentru locuitorii ei, ci şi pentru 
toate visurile Bene Gesseritului. 

— Tot nu înţeleg pentru ce vă aflaţi aici, zise Walli. Poate 
că nu vom mai fi vânate. 


— Poate? 

— Dar de ce tocmai acum? 

Nu pot să-i vorbesc deschis din cauza câinilor de pază, 
care ar înţelege imediat. 

Ştii cât mă fascinează viermii. În parte, fiindcă una dintre 
străbunele mele s-a aflat în fruntea primei migrații pe 
Dune. 

Cu siguranţă că-ţi aminteşti, Walli. Am vorbit despre asta 
odată, în deşert, când nu eram decât noi două şi n-avea cine 
să ne audă. Acum vei înţelege pentru ce am venit aici. 

— "Ţin minte ce mi-aţi spus odată despre ea: că era o bună 
fremenă. 

— Şi o Maestră Zensunni. 

Mă voi afla şi eu în fruntea unei migrații, Walli. Dar pentru 
asta voi avea nevoie de viermi pe care numai tu poţi să mi-i 
pui la dispoziţie. Şi totul trebuie făcut repede. Veştile sosite 
de pe Joncţiune nu mai îngăduie zăbavă. Vor începe să se 
întoarcă primele nave. La noapte... Mâine. Mi-e frică de ce 
vor aduce. 

— Tot vă mai gândiţi să luaţi câţiva viermi în Sectorul 
Central pentru a-i supune unui studiu amănunţit? 

Bravo, Walli! "Ţi-ai amintit. 

— Ar putea fi interesant. Nu am foarte mult timp pentru 
asemenea lucruri, dar orice cunoştinţe noi ne-ar putea fi de 
folos. 

— Va fi prea umed pentru ei, acolo. 

— Cala mare a non-navei de pe Platforma spaţioportului ar 
putea fi transformată în laborator de studii. Are nisip, 
atmosferă controlată, tot ce trebuie. Totul a rămas aşa cum 
era pe vremea când am adus în ea primul vierme. 

Sheeana aruncă o privire spre fereastra de la vest. 

— Apune soarele. Aş vrea să mai fac câţiva paşi pe nisip. 

Se vor întoarce primele nave chiar în această seară? 

— Cum doriţi, Cucernică Maică. 

Walli se dădu în lături, lăsând-o să treacă spre uşă. În timp 
ce călca pragul, Sheeana spuse: 


— Va trebui ca staţiunea să-şi schimbe amplasamentul 
destul de curând. 

— Suntem pregătite. 

Soarele dispăru în spatele orizontului în clipa în care 
Sheeana ieşea pe poarta arcuită de la marginea micii 
comunităţi. Înaintă în deşertul luminat de stele, 
adulmecând aerul, aşa cum făcuse în copilărie. Ahhh! 
Mireasma de scorţişoară era deja perceptibilă. Viermi prin 
apropiere. 

Se opri şi, întorcându-se spre nord-est, cu spatele la 
ultimul licăr al soarelui ce asfinţise, puse câte o mână cu 
palma întinsă deasupra şi dedesubtul ochilor, ca vechii 
fremeni, îngrădind vederea şi lumina. Privind prin această 
fantă orizontală şi îngustă, nimic din ceea ce ar fi căzut din 
cer nu i-ar fi putut scăpa neobservat. 

În seara asta? Dacă da, vor sosi chiar după lăsarea 
întunericului, ca să amâne momentul explicaţiilor. O noapte 
întreagă pentru a reflecta. 

Aşteptă, cu răbdare Bene Gesserit. 

Un arc de foc brăzdă pentru o clipă cerul deasupra 
orizontului septentrional. Apoi încă unul. Şi încă unul. 
Direcţia era exact cea a spaţioportului. 

Sheeana îşi simţi inima bătând mai repede. 

Au sosit! 

Care avea să fie mesajul lor pentru Comunitatea 
Surorilor? Soldaţi victorioşi sau refugiaţi? N-ar fi fost mare 
diferenţă, dată fiind evoluţia planului lui Odrade. 

Avea să ştie în zori. 

Lăsă mâinile jos şi constată că tremura. Două inspiraţii 
adânci. Litania. 

O clipă mai târziu, îşi reluă mersul prin deşert, călcând pe 
nisip cu vechiul pas de pe Dune. Aproape că uitase cum se 
târau picioarele, ca şi cum ar fi purtat un surplus de 
greutate. Erau solicitaţi muşchi altminteri rareori folosiţi, 
dar mersul aritmic, o dată învăţat, nu mai putea fi uitat. 


Nu demult, n-aş fi crezut că, într-o zi, voi putea merge din 
nou prin deşert în felul acesta. 

Cu siguranţă că dacă i-ar fi detectat acest gând, câinii de 
pază s-ar fi întrebat ce se întâmpla cu Sheeana lor. 

Era o slăbiciune care-şi făcuse loc în fiinţa ei, îşi spunea 
ea. Sfârşise prin a se deprinde cu ritmurile Canonicatului. 
Planeta îi vorbea la un nivel lăuntric. Simţea pământul, 
copacii, florile, vietăţile, ca şi cum ar fi făcut parte din ea. 
Dar acum, lucrurile erau pe cale să se schimbe de o 
manieră tulburătoare. Limbajul era cel al unei alte planete. 
Simţea transformarea deşertului, care şi ea, era o limbă 
străină. Deşertul. Nu o absenţă totală a vieţii, ci o viaţă 
profund diferită de cea a Canonicatului cândva mereu 
verde. 

Mai putină viaţă, dar mult mai intensă. 

Auzea zgomotele deşertului: foşnete, alunecări furişe şi 
râcâieli mărunte, ţârâit subţirel de insecte, fâlfâitul sumbru 
al aripilor unei păsări răpitoare şi ţopăitul repezit al 
şoarecilor-canguri, aduşi şi naturalizaţi aici în aşteptarea 
zilei când viermii aveau să-şi redobândească supremaţia. 

Walli nu va uita să-mi trimită exemplare din flora şi fauna 
Dunei. 

Sheeana se opri pe creasta unui barracan înalt. În faţa ei, 
pierzându-se în întuneric, se întindea un ocean încremenit 
în plină mişcare, o hulă-fantomă lovind plaja-fantomă a unui 
ţinut în curs de schimbare. Un ocean-deşert nemărginit. Îşi 
avea obârşia departe de aici şi, de bună seamă, avea să 
cunoască tărâmuri şi mai stranii decât acesta. 

Te voi duce eu mai departe, dacă îmi va sta în puteri. 

Briza nocturnă, suflând dinspre inima deşertului spre 
regiunile mai umede din spatele Sheeanei, depuse o 
peliculă de praf pe nasul şi obrajii ei şi-i înfoie părul. O 
cuprinse un sentiment de tristeţe. 

Ce-ar fi putut să fie... 

Dar asta nu mai avea importanţă. 

Ceea ce este acum, asta contează. 


Trase adânc aer în piept. Mirosul de scorţişoară era şi mai 
puternic. Melanj. Mirodenie şi viermi în apropiere. Viermi 
care îi simţiseră prezenţa. Peste cat timp avea să devină 
aerul destul de uscat pentru a le îngădui viermilor de nisip 
să crească şi să înceapă să producă mirodenia aşa cum 
făcuseră pe Dune? 

Planeta şi deşertul. 

Le vedea ca două jumătăţi ale aceleiaşi saga. La fel ca 
Bene Gesseritul şi omenirea pe care o slujea. Două jumătăţi 
ale unui întreg. Una nu însemna nimic fără cealaltă. Un 
spaţiu gol, lipsit de motivaţie. O rătăcire fără ţintă, abia 
preferabilă morţii. În asta consta ameninţarea unei victorii 
a Onoratelor Matres, care se lăsau călăuzite de violenţa 
oarbă! 

Să te trezeşti orb într-un univers ostil. 

Era unicul motiv pentru care Tiranul cruţase Comunitatea 
Surorilor. 

Ştia că nu ne putea lăsa nimic altceva decât o potecă fără 
nici o direcţie. Un joc de-a baba-oarba pus la cale de-un 
farsor şi la capătul căruia nu se afla nimic. 

Şi totuşi, a fost un poet. 

Îşi aminti brusc poemul lui, Memento, de la Dar-es-Balat - 
un fragment de epavă păstrat de Bene Gesserit. 

Şi pentru ce îl păstrăm? Ca să-mi pot umple eu mintea cu 
el astăzi? Ca să uit pentru un moment de ceea ce aş putea 
avea de înfruntat mâine? 

A poetului noapte senină plină-i de stele curate. 

Semeţ, Orion străluceşte. 

Privirea lui vede totul, Marcând pentru totdeauna genele 
noastre. 

Bun venit, întuneric, privire, Oarbe în ultimul licăr de 
astru. 

Aici începe pustia eternității! 

Sheeana avu dintr-o dată sentimentul că dobândise o 
şansă de a deveni artista supremă, debordând de inspiraţie 


şi având înaintea ei o suprafaţă virgină unde putea crea 
după pofta inimii. 

Un univers fără restricţii! 

Cuvintele lui Odrade din zilele când, copilă fiind, lua 
pentru prima oară contact cu principiile Bene Gesserit, îi 
reveniră în memorie: „De ce am legat soarta ta de a 
noastră, Sheeana? E foarte simplu. Am recunoscut în tine 
un lucru pe care-l aşteptam de mult timp. Când ai apărut, |l- 
am văzut producându-se. „ „Un lucru?” 

Ce naivă eram! 

„Ceva nou înălțându-se la orizont. , 

Migraţia mea va căuta noul. Dar... va trebui să găsesc o 
planetă care să aibă luni. 

Privit într-un anumit mod, universul este o mişcare 
browniană, imprevizibilă la nivelul elementar. Muad'Dib şi, 
mai apoi, fiul său, Tiranul, închideau camera cu ceaţă ori de 
câte ori se manifesta o mişcare. 

Poveşti de pe Gammu. 

MURBELLA intrase într-o fază de experienţe disparate. O 
irită, la început, să-şi vadă propria viaţă sub unghiuri 
multiple. Evenimentele haotice de pe Joncţiune creaseră 
această situaţie, această harababură de necesităţi imediate, 
de care ştia că n-avea să scape, nici măcar la întoarcerea în 
Canonicat. 

Te-am prevenit, Dar. Nu poţi nega asta. Ţi-am spus că sunt 
capabile să preschimbe o victorie în înfrângere. Şi uite în ce 
belea m-ai vârât! Încă am avut noroc că am putut salva câţi 
am salvat. 

Acest protest lăuntric o făcea, de fiecare dată, să 
retrăiască evenimentele care o înălţaseră în poziţia 
înfiorătoare pe care-o ocupa acum. 

Memoria îi reda imaginea lui Streggi căzând fulgerată de 
moarte, fără nici o picătură de sânge. Scena fusese 
proiectată de releele non-navei că o reprezentaţie teatrală. 
Cadrul de proiecţie din postul de comandă accentua iluzia 
că lucrurile nu se petreceau în realitate. Actorii aveau să se 


ridice şi să se încline pentru a mulţumi publicului. Ochii com 
ai lui 'Teg însă continuaseră să retransmită totul, pe 
comandă automată, până când cineva îi redusese la tăcere. 

Murbellei îi rămăseseră în minte imaginile, ca viziunea 
reziduală a unui coşmar: Teg zăcând pe pardoseala acelui 
cuib de vultur al Onoratelor Matres, Odrade privind 
şocată... 

Proteste vehemente se ridicaseră când Murbella îşi 
anunţase intenţia de a cobori urgent pe solul planetei. 
Instructoarele se arătaseră neînduplecate, până ce le 
expusese în amănunţime pariul pe care-l făcuse Odrade, 
încheind: „Vreţi ca dezastrul să fie total?” 

Prezenţa Interioară a lui Odrade a avut, în cele din urmă, 
câştig de cauză. Ai ştiut asta de la bun început, nu-i aşa, 
Dar? Făcea parte din planul tău! 

„Ne rămâne, oricum, Sheeana”, hotărâseră Instructoarele, 
dându-i Murbellei o navetă monoloc şi lăsând-o să coboare 
pe Joncţiune de una singură. 

Deşi avusese grijă să-şi anunţe sosirea şi identitatea de 
Onorată Mater prin intermediul sistemelor com, existară 
momente delicate după aterizarea pe Platforma de lângă 
Citadelă. 

Un detaşament de Onorate Matres înarmate o aştepta 
când descinse din navetă nu departe de un crater 
fumegând. Fumul avea un miros de explozive exotice. 

E locul unde a sărit în aer naveta Maicii Superioare. 

O bătrână Onorată Mater comanda detaşamentul. Roba ei 
roşie era pătată, cu o parte din ornamente rupte şi mâneca 
stângă sfâşiată din umăr. Semăna cu o şopârlă năpârlită, 
încă veninoasă şi capabilă să muşte, dar aflată la capătul 
furiei şi al puterilor. Părul roşcat, despletit şi răvăşit, arăta 
ca o rădăcină de ghimbir proaspăt smulsă. Un demon 
sălăşluia înlăuntrul ei. Murbella îl văzu privind prin ochii 
injectaţi de portocaliu. 

În ciuda prezenţei unui întreg detaşament în spatele 
bătrânei, cele două femei se măsurară de parcă ar fi fost 


singure în faţa rampei de coborâre a navetei, ca două fiare 
pe cale să se adulmece prudente pentru a evalua 
amploarea pericolului. 

Murbella o examină cu atenţie pe bătrână. Şopârla asta 
avea să şuiere şi să săgeteze cu limba aerul, pentru a-şi 
semnala agresivitatea, dar era destul de şocată ca s-o 
asculte. 

— Numele meu e Murbella. Am fost capturată de Bene 
Gesserit pe Gammu. Sunt o adeptă a lui Hormu. 

— De ce porţi robă de vrăjitoare? 

Bătrâna şi detaşamentul ei aşteptau pregătite să ucidă. 

— Am învăţat tot ce era de învăţat de la ele şi am venit să 
predau acest tezaur de cunoştinţe Surorilor mele. 

Bătrâna o studie câteva clipe. 

— Mda, îţi recunosc genotipul. Eşti de pe Roc. Una dintre 
cele pe care le-am ales pentru proiectul Gammu. 

În spatele ei, celelalte părură să se destindă un pic. 

— Dar n-ai făcut tot drumul până aici cu naveta asta, rosti 
cu voce acuzatoare bătrâna. 

— Am evadat de pe una din non-navele lor. 

— Ştii unde-şi au cuibul? 

— Ştiu. 

Un zâmbet larg îşi făcu loc pe buzele bătrânei. 

— Formidabil! Eşti cineva! Cum ai reuşit să le scapi? 

— Chiar crezi că e cazul să-ntrebi? 

Bătrâna îi cântări replica. Murbella putea să-i citească pe 
faţă gândurile, ca şi cum ar fi fost rostite cu voce tare: 
Fetele astea pe care le-am adus de pe Roc... Extrem de 
periculoase, toate. Pot să ucidă cu mâinile, cu picioarele, cu 
orice parte mobilă a corpului. Ar trebui să li se aplice o 
etichetă: „Periculoase din orice poziţie!” 

Murbella se depărtă câţiva paşi de navetă, etalând graţia 
de gimnastă care era una dintre mărcile distinctive ale 
identităţii ei. 

Forţă şi rapiditate, surioarelor. Fiţi cu băgare de seamă. 


Mai multe Onorate Matres din detaşamentul bătrânei îşi 
manifestară curiozitatea. Întrebări lacome, pline de 
conotaţii specifice, o bombardară pe Murbella. 

— Ai omorât multe? Unde-i planeta lor? E bogată? Le-ai 
subjugat mulţi masculi? Ai fost formată pe Gammu? 

— Am absolvit gradul trei pe Gammu. Cu Hakka. 

— Hakka! Am cunoscut-o. Mai avea rana aia la piciorul 
stâng? 

Mă testează încă. 

— La piciorul drept. Am fost de faţă când s-a rănit. 

— A, da, aşa e. La dreptul. Acum îmi aduc aminte. Şi cum 
s-a rănit? 

— Aplicându-i un şut în dos unui mocofan. Dobitocul avea 
un cuţit ascuţit în buzunarul din spate. Hakka a fost atât de 
furioasă, încât l-a ucis pe loc. 

Un hohot de râs zgudui grupul. 

— Vom merge la Preaonorata Mater, declară bătrâna. 

Am trecut primul examen, îşi spuse Murbella. 

Simţea, totuşi, că mai existau rezerve. 

De ce poartă această adeptă a lui Hormu roba inamicelor 
noastre? Şi de ce are acest aer ciudat? 

Mai bine să rezolv treaba asta numaidecât. 

— Am urmat programul lor de formare şi m-au recrutat. 

— Neghioabele! Chiar au făcut asta? 

— Te îndoieşti de cuvântul meu? 

Ce uşor îi era să-şi regăsească vechile reflexe şi să 
redevină o Onorată Mater susceptibilă şi iute la mânie! 

Bătrâna se zbârli. Fără a-şi pierde din trufie, le aruncă o 
privire de avertisment celor aflate sub comanda ei. Preţ de 
câteva clipe, toate rămaseră nemişcate, digerând cele 
spuse de Murbella. 

— Ai acceptat să intri în rândurile lor? Întrebă o voce din 
spatele ei. 

— Cum altfel aş fi putut să le fur cunoştinţele? Am fost 
eleva personală a Maicii lor Superioare. 

— Şi te-a instruit bine? 


Aceeaşi voce provocatoare, în spatele ei. Murbella 
identifică genul celei care-o interpelase: eşalonul mediu şi 
ambițioasă. Arzând de nerăbdare să se remarce pentru a fi 
avansată. 

Până aici ţi-a fost, ambiţioaso! Atâta pagubă, pentru 
univers. 

O fentă Bene Gesserit o aduse pe imprudentă în raza ei de 
acţiune. O lovitură de picior în stil Hormu, uşor de 
recunoscut pentru toată lumea şi cea care-o provocase 
zăcea, moartă, la pământ. 

Mariajul dintre talentele Bene Gesserit şi cele ale 
Onoratelor Matres creează pericole de care va trebui să 
ţineţi seamă şi să vă temeţi. 

— M-a instruit admirabil, spuse cu voce tare. Alte 
întrebări? 

— He-heee! Făcu bătrâna. 

— Cum te numeşti? O întrebă Murbella. 

— Sunt Mare Doamnă, Onorată Mater a lui Hormu. 
Numele meu este Elpek. 

— Mulţumesc, Elpek. Poţi să-mi spui Murbella. 

— Sunt onorată, Murbella. Văd că ne-ai adus, într-adevăr, 
un tezaur. 

O clipă, Murbella o studie cu intensitate Bene Gesserit 
înainte de a-i adresa un zâmbet sec. 

Schimbul de nume! Tu, cu roba ta roşie arătând că eşti 
dintre cele puternice, aparţinând anturajului Preaonoratei 
Mater, ştii, oare, ce anume ai introdus în cercul vostru 
restrâns? 

Detaşamentul Onoratelor Matres rămăsese încremenit, 
observând-o cu circumspecţie. Murbella înregistra totul cu 
noua ei sensibilitate. „Clubul Select” nu-şi făcuse niciodată 
loc în Bene Gesserit, dar funcţiona perfect în societatea 
Onoratelor Matres. Fluxul simultan îi oferea o adevărată 
paradă de confirmări amuzante. Transmiterea puterii se 
făcea pe căi dintre cele mai subtile. Era suficient să 
frecventezi şcolile corespunzătoare şi prietenii potriviţi 


pentru ca, la absolvire, să te trezeşti propulsată pe primele 
trepte ale scării şi să începi să urci cu repeziciune - toate 
acestea, fireşte, prin intermediul părinţilor şi al relaţiilor 
lor, iar apoi prin cel al serviciilor şi contraserviciilor, care 
duceau la alianţe de tot felul, inclusiv cea a căsătoriei. 
Fluxul simultan îi spunea că sistemul te putea arunca şi în 
fundul prăpastiei, însă cele care se agăţaseră bine de scară, 
cele care se instalaseră în nişele puterii, nu-şi băteau 
niciodată capul cu asta. 

La tot răul e şi-un bine, aşa mă vede acum Elpek. Ea nu-şi 
dă seama ce am devenit eu. Vede doar că sunt periculoasă, 
însă, probabil, utilă. 

Învârtindu-se încet pe-un picior, Murbella studie 
detaşamentul bătrânei Onorate Mater. Nu includea nici un 
bărbat înrobit. Misiunea fusese socotită prea delicată 
pentru a putea fi încredinţată altora decât unor femei de 
încredere. Perfect. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, acum, toată lumea, zise ea. 
Dacă sunteţi cu adevărat loiale Comunităţii noastre, lucru 
pe care-l voi judeca după comportamentul vostru în viitor, 
veţi cinsti cum se cuvine ceea ce am adus. E un dar pe care 
intenţionez să-l ofer doar celor care îl merită. 

— Preaonorata Mater va fi încântată, spuse Elpek. 

Dar Preaonorata Mater nu păru deloc încântată când 
Murbella îi fu prezentată. 

Murbella recunoscu imediat decorul balconului din turn. 
Soarele se apropia de asfinţit, acum, dar trupul lui Streggi 
zăcea tot în locul unde căzuse. Mulţi dintre specialiştii care 
îl însoțeau pe Teg fuseseră ucişi, îndeosebi tehnicienii 
releelor com care-i serviseră şi drept gardă personală. 

Nu, nouă, Onoratelor Matres, nu ne place să fim spionate. 

Teg, observă ea, era încă în viaţă, dar legat fedeleş cu 
filament shiga şi abandonat cu dispreţ într-un colţ al 
balconului. Cel mai surprinzător însă era faptul că Odrade 
stătea, liberă, nu departe de Preaonorata Mater. Alt gest de 
dispreţ. 


Murbella avea impresia că trăise această scenă de 
nenumărate ori. Urmările unei victorii a Onoratelor Matres: 
trupurile inamicilor lor lăsate să zacă, la vedere, în locurile 
unde fuseseră doborâte. Riposta Onoratelor Matres cu 
arma care nu făcea să curgă sânge fusese fulgerătoare şi 
nimicitoare. De o ferocitate tipică, masacrând chiar şi când 
masacrul nu mai era necesar. Murbella îşi reprimă un fior 
amintindu-şi momentul sinistrei răsturnări a situaţiei. Totul 
se petrecuse fără veste. Trupele până în acea clipă 
victorioase se prăbuşiseră şir după şir, ca nişte piese de 
domino, lăsându-i pe supraviețuitori într-o stare de şoc. lar 
Preaonorata Mater, de bună seamă, se delectase cu acest 
spectacol. 

Privind-o fix pe Murbella, Preaonorata Mater i se adresă 
lui Odrade: 

— Vasăzică asta-i mostra de insolenţă pe care zici c-aţi 
format-o la şcoala voastră. 

Odrade mai că zâmbi la auzul calificativului. 

Mostră de insolenţă? 

O Bene Gesserit putea accepta asemenea vorbe fără 
ranchiună. Această Preaonorata Mater cu ochi urduroşi era 
în impas. Nu mai putea face apel la arma ei care ucidea fără 
vărsare de sânge. Echilibru foarte delicat al puterii. 
Frânturi de conversații nervoase între Onoratele Matres 
dezvăluiseră problema cu care erau confruntate. 

Toate armele lor secrete erau epuizate şi nu le mai puteau 
reîncărca. Ceva ce pierduseră când fuseseră nevoite să se 
refugieze aici. 

„Arma noastră cea de pe urmă. Am irosit-o 
Logno, care se credea suverană, se afla acum în mijlocul 
unei arene de cu totul alt gen. Şi tocmai aflase de uşurinţa 
înspăimântătoare cu care Murbella putea să-i ucidă 

luptătoarele de elită. 

Murbella măsură din priviri anturajul Preaonoratei Mater 
pentru a-şi estima şansele. Femeile înțelegeau cum se 


LLA 


punea problema, fireşte. Erau obişnuite cu astfel de situaţii. 
Pentru cine să voteze? 

Neutre? 

Unele păreau circumspecte, dar toate aşteptau. 

Presimţeau o diversiune. Nu le păsa cine avea să triumfe, 
atâta timp cât puterea continua să curgă în direcţia lor. 

Murbella îşi lăsă muşchii să treacă în starea de relaxare a 
pregătirii de luptă, pe care-o învățase de la Duncan şi 
Instructoare. Se simţea la fel de calmă ca în sala de 
antrenament, când îşi studia ripostele. Orice ar fi făcut, ştia 
că reacţiile ei aveau să fie cele pentru care Odrade o 
pregătise -mental, fizic şi emoţional. 

Mai întâi Glasul. Să simtă toate un fior lăuntric. 

— Văd că ai subapreciat Bene Gesseritul. Femeile astea au 
auzit de atâtea ori argumentele de care eşti atât de 
mândră, încât cuvintele tale li se par cumplit de 
plictisitoare. 

Frazele fuseseră rostite cu un control vocal devastator, pe 
un ton care provocă o revărsare de portocaliu în ochii lui 
Logno, dar o ţinu încremenită. 

Murbella nu terminase cu ea. 

— Te consideri puternică şi abilă. Una decurgând din alta, 
nu? Ce idioţenie! Eşti o mincinoasă învederată şi te minţi pe 
tine însăţi! 

Cum Logno nu se clinti nici la acest atac verbal, cele care- 
o înconjurau începură să se dea deoparte, creând un cerc 
care spunea: E ata. 

— Uşurinţa cu care-ţi debitezi minciunile nu-i de ajuns 
pentru a le ascunde, continuă Murbella şi privirea ei 
dispreţuitoare trecu la femeile din spatele lui Logno. Ca şi 
cele pe care le cunosc din Celelalte Memorii, eşti sortită 
pierzaniei. Problema e că mori infernal de încet. În mod 
inevitabil, fireşte, dar între timp... Ce plictiseală! 
Îndrăzneşti să-ţi spui Preaonorată Mater! (Reveni cu 
privirea la Logno.) Totul, la tine, e o hazna. N-ai nici un 
dram de rafinament. 


Era prea mult pentru Logno. Atacă, piciorul ei despicând 
aerul cu o rapiditate fulgerătoare. Murbella îl apucă din 
zbor, ca şi cum ar fi prins o frunză purtată de vânt, şi, 
continuându-i mişcarea, o ridică pe Logno ca pe-un 
îmblăciu şi o proiectă pe pardoseală, făcându-i zob capul. 
Fără nici o pauză, Murbella execută o piruetă şi piciorul ei 
stâng aproape că o decapită pe Onorata Mater care stătuse 
în dreapta lui Logno, în timp ce muchia mâinii drepte 
zdrobea beregata celei ce se aflase în stânga. Totul se 
petrecu în mai puţin de două bătăi de inimă. 

Examinând scena fără a respira prea tare (ca să le arate 
tuturor cât de uşor îi fusese), Murbella resimţi un şoc când 
constată inevitabilul. Odrade zăcea la picioarele lui Elpek, 
care, în mod evident, îşi alesese tabăra fără ezitare. 
Unghiul pe care-l făcea gâtul lui Odrade cu trupul ei flasc 
arăta că Maica Superioară era moartă. 

— A vrut să intervină, spuse Elpek. 

Dat fiind că omorâse o vrăjitoare Bene Gesserit, Elpek se 
aştepta ca Murbella (o Soră, totuşi!) s-o aplaude. Dar 
Murbella reacţionă în mod cu totul neaşteptat. Îngenunche 
lângă Odrade şi-şi lipi capul de cel al cadavrului, părând să 
înţepenească în această poziţie. 

Onoratele Matres schimbară priviri nedumerite, dar nu se 
încumetară să facă vreo mişcare. 

Ce-nseamnă asta? 

Erau însă ca paralizate de terifianta demonstraţie de forţă 
a Murbellei. 

— După ce captă trecutul recent al lui Odrade, care se 
adăugă Împărtăşirii anterioare, Murbella se ridică. 

Elpek îşi văzu propria moarte în privirea Murbellei şi se 
retrase un pas înainte de a încerca să se apere. Elpek era 
periculoasă, dar nu pe măsura acestui demon în robă 
neagră. Totul se termină cu aceeaşi rapiditate stupefiantă 
ca pentru Logno şi apropiatele ei: o lovitură de picior în 
laringe şi Elpek se prăvăli peste corpul lui Odrade. 


Încă o dată, Murbella le ţintui cu privirea pe 
supraviețuitoare, apoi cobori ochii spre trupul lui Odrade. 

Într-un fel, asta a fost isprava mea, Dar. Şi a ta! 

Clătină capul dintr-o parte în alta, cu gândul la consecinţe. 

Odrade a murit. Trăiască noua Maică Superioară! lrăiască 
noua Preaonorată Mater! Şi Cerul să ne apere pe toate. 

Îşi îndreptă atenţia apoi, la ceea ce avea de făcut Toate 
aceste morţi creaseră o enormă datorie. Inspiră adânc. Încă 
un nod gordian. 

— Eliberaţi-l pe 'Teg, rosti ea. Curăţaţi pe-aici cât mai 
repede. Şi să mi se aducă o robă potrivită! 

Preaonorată Mater era cea care dădea aceste ordine, dar 
cele care săriră să-i dea ascultare simţiră în ea prezenţa 
Celeilalte. 

Onorata Mater care aduse roba roşie împodobită de 
dragoni din gemone îi întinse veşmântul de la o distanţă 
respectuoasă. Era o femeie solidă, cu oase puternice, faţă 
pătrată şi ochi cruzi. 

— 'Ţine-mi-o, spuse Murbella şi, când femeia încercă să 
profite de ocazie ca s-o atace, o trimise cu violenţă la podea. 
Mai vrei? 

Femeia scutură din cap. 

— Vei fi prim-consiliera mea, zise Murbella. Cum te 
cheamă? 

— Angelika, Preaonorată Mater. 

Poftim! Sunt prima care ţi se adresează cu titlul ce ţi se 
cuvine. Merit o recompensă. 

— Recompensa ta e faptul că te-am ridicat în rang şi te-am 
lăsat în viaţă. 

Declaraţie demnă de o Onorată Mater şi acceptată ca 
atare. 

Când Leg se apropie de ea, frecându-şi braţele pe care 
filamentul shiga lăsase urme adânci, câteva Onorate Matres 
dădură s-o pună în gardă: 

— Atenţie! Nu ştii ce poate ăsta să... 


— E-n slujba mea acum, spuse Murbella. Apoi, adoptând 
tonul zeflemitor al lui Odrade: Nu-i aşa, Miles? 

EI îi adresă un surâs trist. Expresia unui om bătrân pe un 
chip de copil. 

— Trăim timpuri interesante, Murbella. 

— Lui Dar îi plăceau merele, spuse ea. Ai grijă să faci ceea 
ce trebuie. 

Teg dădu din cap. Fireşte că locul de veci al lui Odrade 
avea să fie într-o livadă. Nu că faimoasele livezi Bene 
Gesserit aveau să dăinuie prea mult în condiţii de deşert. 
Dar anumite tradiţii meritau să fie perpetuate cât timp se 
mai putea. 

Ce ne învaţă Accidentele Sacre? Să fim flexibili; să fim tari; 
să fim pregătiţi pentru schimbare, pentru noutate. Adunați 
experienţele şi judecaţi-le după criteriile imuabile ale 
credinţei noastre. 

Doctrina tleilaxu. 

ÎNCADRÎNDU-SE în orarul stabilit iniţial de Teg, Murbella 
îşi alese anturajul de Onorate Matres şi se întoarse în 
Canonicat. Se aştepta să apară unele probleme şi mesajele 
pe care le expedie înaintea ei aveau menirea de a netezi 
calea unor soluţii acceptabile. 

Aduc Fiutari pentru a atrage câţiva Îngrijitori. Onoratele 
Matres se tem de o armă biologică din Dispersie, care 
provoacă moartea cerebrală. Sursa ar putea fi Îngrijitorii. 

Luaţi măsuri pentru găzduirea Rabinului şi a grupului său 
la bordul non-navei. Respectaţi dorinţa lor de secret. Şi 
deminaţi nava. (Mesajul acesta fu transmis printr-o 
Instructoare-curier.) 

Murbella fusese tentată să ceară veşti despre copiii ei, însă 
asta nu cadra cu o Bene Gesserit. Într-o zi... Poate. 

De cum sosi, îl primi pe Duncan şi faptul le contrarie pe 
Onoratele Matres. În privinţa asta, aveau o atitudine la fel 
de negativă ca a Surorilor Bene Gesserit. „Cu ce poate fi 
mai deosebit un anumit bărbat decât oricare altul?” 


Nu mai exista nici un motiv ca Duncan să rămână în 
interiorul non-navei, dar el refuză s-o părăsească. 

— Mai am de asamblat un mozaic mental. Un pion care nu 
poate fi deplasat, o comportare ieşită din comun şi o 
participare de bună voie la visul lor. Trebuie să găsesc 
limitele de explorat. Asta lipseşte. Dar ştiu ce am de făcut. 
Trebuie să mă acordez. Trebuie să acţionez fără să mă 
gândesc. 

Pentru Murbella, toate astea n-aveau nici o noimă. Îi făcu 
însă pe plac, deşi îl găsea schimbat. Acest nou Duncan avea 
o stabilitate pe care ea o accepta ca pe-o provocare. Ce-l 
îndreptăţea să adopte aerul ăsta mulţumit de sine? Adică 
nu... Nu mulţumit de sine. Era, mai degrabă, aerul cuiva 
împăcat cu o decizie pe care-o luase. O decizie pe care însă 
refuza s-o împărtăşească! 

— Eu am acceptat o serie de lucruri. Tu trebuie să faci la 
fel. Murbella se vedea nevoită să recunoască faptul că exact 
asta făcea. 

În prima dimineaţă de după sosirea în Sectorul Central, se 
trezi în zori şi se duse în birou. Înveşmântată în roba roşie, 
se instală în fotoliul Maicii Superioare şi o convocă pe 
Bellonda. 

Bell rămase în picioare, la un capăt al mesei de lucru. Ştia. 
Planul îi devenise limpede pe măsura punerii lui în aplicare. 
Odrade îi impusese şi ei, o datorie. De aici tăcerea ei. Se 
întreba cum trebuia să plătească. 

Slujind-o pe actuala Maică Superioară, Bell! Numai aşa 
poţi să plăteşti. Nici o interpretare prin prisma 
documentelor de Arhivă a ultimelor evenimente nu le va 
pune într-o perspectivă corectă. Ceea ce se impune acum 
este acţiunea. 

În cele din urmă, Bellonda se hotări să vorbească: 

— Singura criză pe care m-aş încumeta s-o compar cu asta 
este cea care-a apărut când a ajuns la putere Tiranul. 

Murbella reacţionă cu bruscheţe: 


— Aş prefera să-ţi ţii gura, Bell, dacă n-ai de spus nimic 
constructiv! 

Bellonda recepţionă mustrarea cu un calm care n-o 
caracteriza defel. 

— Odrade a prevăzut o schimbare. La asta se aştepta? 
Murbella îşi îmblânzi tonul: 

— Vom reanaliza istoria veche mai târziu. Deocamdată se 
deschide un capitol nou. 

— Care începe rău. 

Bellonda redevenise cea dintotdeauna. Murbella spuse: 

— Introdu primul grup. Şi fii prudentă. E vorba de Înaltul 
Consiliu al Preaonoratei Mater. 

Bell se duse să execute ordinul. 

Ştie că am tot dreptul să ocup această poziţie. O ştiu toate. 
Nu e nevoie să se supună la vot. Nu e cazul să se supună la 
vot! 

Venise momentul să exercite arta istorică a politicii pe care 
o învățase de la Odrade. 

„În orice circumstanţă trebuie să pari importantă. Nici o 
decizie minoră nu va trece prin mâinile tale, cu excepţia 
acelor gesturi discrete denumite «favoruri», vizându-i pe 
cei a căror loialitate poate fi câştigată. , 

Recompensa venea întotdeauna de sus. Nu era o politică 
prea bună pentru Bene Gesserit, însă grupul care aştepta 
să intre în birou era obişnuit cu o Preaonorată Mater 
Patroană. Avea să accepte „noile necesităţi politice”. 
Temporar, bineînţeles... Totul era întotdeauna temporar, 
mai cu seamă la Onoratele Matres. 

Bell şi câinii de pază ştiau că va avea nevoie de mult timp 
pentru a cerne lucrurile. Chiar şi cu talente Bene Gesserit 
amplificate. 

O atenţie încordată la maximum avea să fie necesară din 
partea tuturor. lar cel mai important lucru era privirea 
plină de discernământ a inocenţei. 

Asta e ceea ce au pierdut Onoratele Matres şi trebuie să 
restaurăm înainte ca ele să se contopească în decorul 


căruia îi aparţinem „ noi” toate. 

Bellonda le introduse pe membrele Consiliului şi se retrase 
în linişte. 

Murbella aşteptă până ce se aşeză toată lumea. Un grup 
pestriţ. Unele aspirau la puterea supremă. Angelika, 
bunăoară, care zâmbea cu atâta drăgălăşenie. Altele 
adoptau o atitudine de expectativă (încă nu îndrăzneau nici 
măcar să spere), dar erau pregătite să culeagă ce se putea. 

— Comunitatea noastră a acţionat în mod stupid, începu 
acuzatoare Murbella şi le înregistră în minte pe cele care 
manifestară o reacţie mânioasă. Era cât pe ce să omorâţi 
găina cu ouă de aur! 

Ele nu înţeleseră. Murbella trebui să dezvolte parabola. O 
ascultară cu atenţia cuvenită, chiar şi când adăugă: 

— Nu vă daţi seama în ce măsură avem nevoie de fiecare 
dintre aceste vrăjitoare? Suntem atât de numeroase în 
raport cu ele, încât abia dacă vor izbuti să facă faţă enormei 
poveri a formării noastre! 

Ele meditară la asta şi, în pofida resentimentelor, fură 
nevoite, să recunoască un adevăr pe care ea îl ştia mai bine. 

Murbella merse mai departe: 

— Sunt nu numai Preaonorata voastră Mater... Are cineva 
vreo obiecţie? 

Nici o obiecţie. 

—, Ci şi Maica Superioară a Bene Gesseritului. Ele n-au 
altă alegere decât să mă confirme în această funcţie. 

Două consiliere dădură să protesteze, dar Murbella le-o 
reteză scurt: 

— Nu! N-aţi putea niciodată să le impuneţi voinţa voastră. 
Aţi fi silite să le ucideţi pe toate. Mie însă mi se vor supune. 

Cum cele două continuau să bombăne, le reduse la tăcere 
ridicând glasul: 

— În comparaţie cu mine şi ce am învăţat eu de la ele, voi 
toate nu sunteţi decât nişte biete vrăbii! Contestă careva 
asta? 


Nimeni nu ridică mănugşa, dar în ochi apărură puncte 
portocalii. 

— Nu sunteţi decât nişte copii care habar n-au ce-ar putea 
să devină, continuă Murbella. Vreţi să vă reîntoarceţi lipsite 
de apărare pentru a-i înfrunta pe Cei cu Multe Feţe? Vreţi 
să fiţi transformate în legume? 

Asta le captă interesul. Erau obişnuite cu tonul acesta din 
partea conducătoarelor mai vârstnice, dar acum conţinutul 
cuvintelor era cel care le ţinea cu sufletul la gură. Greu de 
acceptat de la o persoană atât de tânără, desigur... Şi 
totuşi... După cele ce le făcuse... Şi încă lui Logno şi 
aghiotantelor ei! 

Murbella le văzu pe cale să contemple momeala. 

O operaţie de fertilizare. Grupul acesta va duce cu sine 
fermentul. Vigoarea hibridă. „Suntem fertilizate ca să 
devenim mai puternice. Şi să înflorim. Să dăm şi sămânță?” 
Asta rămâne de văzut. Onoratele Matres nu vor înţelege 
decât când vor fi aproape Cucernice Maici. Atunci vor privi 
înapoi cu mânie, cum am făcut şi eu. „Cum de-am putut fi 
atât de neghioabe? , 

Supunerea se citea deja în privirile consilierelor ei. Luna 
de miere începuse. Onoratele Matres aveau să fie la fel de 
cuminţi ca nişte copii într-o bombonerie. Inevitabilul n-avea 
să li se dezvăluie decât încetul cu încetul. Dar atunci vor fi 
fost deja prinse în capcană. 

Cum am fost prinsă eu însămi. Nu întrebaţi niciodată 
oracolul ce aţi avea de câştigat. În asta constă capcana. 
Feriţi-vă de adevărații ghicitori! V-ar conveni treizeci şi 
cinci de secole de plictiseală? 

Prezenţa Interioară a lui Odrade obiectă. 

Acordă-i, totuşi, un oarecare merit Tiranului. N-a fost totul 
doar plictiseală. Experienţa lui seamănă mai degrabă cu 
cea a unui Navigator al Ghildei care trebuie să-şi croiască 
drum printre pliurile spaţiale. Poteca de Aur. Un Atreides a 
plătit pentru ca tu să poţi supravieţui, Murbella. 


Murbella se simţi brusc împovărată. Preţul plătit de Tiran 
apăsa pe umerii ei. 

Nu i-am cerut eu să se sacrifice pentru mine. 

Odrade nu putea trece cu vederea remarca ei. 

Cu toate astea, ela făcut-o. 

Îmi pare rău, Dar. Ai dreptate, ela plătit. Iar acum e 
rândul meu să plătesc. 

Aşadar, ai devenit, în sfârşit, o adevărată Cucernică Maică! 

Consilierele începuseră să dea semne de nervozitate în 
faţa privirii ei fixe. 

În cele din urmă, Angelika se hotărî să vorbească în 
numele lor. În definitiv, eu am fost prima aleasă. 

Atenţie cu femeia asta! Ambiţia arde în ochii ei. 

— Ce atitudine ne ceri să adoptăm faţă de vrăjitoare? 

Alarmată de propria ei cutezanţă. Preaonorata Mater nu 
era şi ea o vrăjitoare acum? 

Murbella răspunse cu blândeţe: 

— Vă veţi arăta tolerante şi vă veţi abţine de la orice act de 
violenţă împotriva lor. 

Încurajată de tonul ei moderat, Angelika ripostă: 

— E hotărârea Preaonoratei Mater sau a... 

— Ajunge! Aş putea să împroşc podeaua cu sângele vostru, 
al tuturor! Vreţi să mă puneţi la încercare? 

Nu voiau s-o pună la încercare. 

— Şi dacă v-aş spune că Maica Superioară e cea care vă 
vorbeşte? Continuă Murbella. M-aţi întreba dacă am vreo 
politică pentru a face faţă problemei noastre? Eu v-aş 
răspunde: O politică? Da, am o politică pentru lucrurile 
mărunte, cum ar fi o deratizare. Lucrurile mărunte cer să le 
opui o politică. Dar pentru acelea dintre voi care nu văd 
înţelepciunea deciziilor mele, nu am nevoie de o politică. De 
ele mă voi descotorosi repede. Vor fi moarte înainte de-a şti 
de unde a venit lovitura! Asta-i reacţia mea la prezenţa 
gunoiului. Există gunoi în încăperea aceasta? 

Era un limbaj uşor de recunoscut pentru ele: şfichiul de 
bici al unei Preaonorate Mater gata să ucidă pentru a-şi 


dovedi superioritatea. 

— Sunteţi consilierele mele, zise Murbella. Aştept să daţi 
dovadă de înţelepciune. Dacă nu puteţi, încercaţi să vă 
prefaceţi că sunteţi înțelepte. 

O undă de simpatie amuzată din partea lui Odrade: Dacă 
aşa se dau şi se primesc ordinele la Onoratele Matres, Bell 
nu va avea nevoie de cine ştie ce analize profunde. 

Dar gândurile Murbellei apucară pe alt făgaş. 

Nu mai sunt o Onorată Mater. 

Transformarea era încă atât de recentă, încât găsea 
stânjenitor personajul Onoratei Mater pe care-l interpreta. 
Efortul ei de adaptare nu era decât reflexul anticipat a ceea 
ce le aştepta pe fostele sale Surori. Un rol nou, în care nu 
se simţea în largul ei. Celelalte Memorii simulau o lungă 
obişnuinţă cu această nouă persoană care devenise ea. 
Lucrul n-avea nimic de-a face cu o transsubstanţiere 
mistică. Era vorba doar de capacităţi noi. 

Doar? 

Schimbarea era profundă. Oare Duncan îşi dădea seama? 
O îndurera gândul că poate el n-avea să înţeleagă niciodată 
această nouă persoană. 

Asta e ce-a mai rămas din dragostea mea pentru el? 

Murbella bătu în retragere din faţa propriilor ei întrebări. 
Nu voia un răspuns. Se simţea respinsă de ceva mult mai 
adânc îngropat în ea decât ar fi vrut să ştie. 

Voi avea de luat decizii pe care dragostea ar putea să le 
împiedice. Decizii în interesul Comunităţii Surorilor, nu al 
meu. Asta mă face să mă tem. 

Necesităţile imediate o smulseră din aceste gânduri. Îşi 
expedie consilierele, nu înainte de a le promite suferinţă şi 
moarte dacă n-aveau să ţină seamă de reținerea şi 
moderaţia la care le îndemnase. 

În etapa următoare, Cucernicele Maici aveau să înveţe o 
nouă diplomaţie: să nu se încreadă în nimeni - nici măcar în 
celelalte Cucernice Maici. Cu timpul, lucrul avea să devină 
tot mai uşor. Spiritul Onoratelor Matres avea să fie 


absorbit, puţin câte puţin, de filosofia Bene Gesseritului. 
Într-o zi, n-aveau să mai existe Onorate Matres, ci doar 
Cucernice Maici cu reflexe sporite şi cu o mai bună 
cunoaştere a sexualităţii. 

Murbella era obsedată de cuvinte pe care le memorizase, 
dar nu le acceptase cu adevărat până în clipa aceasta: 
„Lucrurile pe care suntem gata să le facem pentru 
supraviețuirea Bene Gesseritului nu cunosc limite. , 

Duncan va înţelege asta. Nu pot să i-o ascund. Ca mentat, 
nu se va crampona de ideea fixă a ceea ce am fost eu 
înainte de Agonie. El e obişnuit să-şi deschidă mintea aşa 
cum deschid eu o uşă. Îşi va examina plasa. „ Ce-am prins 
de data asta?” 

Aşa se întâmplase, oare, cu Doamna Jessica? Celelalte 
Memorii o încorporaseră pe Jessica în urzeala şi bătătura 
Împărtăşirilor. Murbella destrămă un capăt de fir, lăsând să 
defileze cunoştinţe străvechi. 

Doamna Jessica eretică? Vinovată de abuz în exerciţiul 
funcţiilor sale? 

Jessica plonjase în dragoste la fel cum plonjase Odrade în 
apele mării, iar valurile pe care le provocase fuseseră cât 
pe ce să înghită Comunitatea Surorilor. 

Murbella se simţi purtată într-o direcţie în care nu voia s-o 
apuce. O durere surdă îi chinuia pieptul. 

Duncan! Ohhh, Duncan! 

Îşi îngropă faţa în mâini. 

Ajută-mă, Dar. Ce trebuie să fac? 

Nu întreba niciodată pentru ce eşti o Cucernică Maică. 

Nu pot! Evoluţia e limpede în memoria mea şi... 

Nu-i decât o secvenţă. A o considera în termeni de cauză şi 
efect e o eroare care te îndepărtează de totalitate. 

Tao? 

Şi mai simplu: eşti aici. 

Dar Celelalte Memorii se întorc în timp tot mai departe şi 
mai departe şi... 

Imaginează-ţi-le ca pe nişte piramide... Îmbucate. 


Astea-s doar vorbe! 

Corpul tău mai e încă în stare de funcţionare? 

Mă doare, Dar. Tu nu mai ai corp şi e inutil să... 

Ocupăm nişe diferite. Durerile pe care le-am simţit eu nu 
sunt durerile tale. Bucuriile mele nu sunt ale tale. 

N-am nevoie de simpatia ta! Ohhh, Dar! De ce am venit pe 
lume? 

Ai venit pe lume pentru a-l pierde pe Duncan? 

Dar, te implor! 

Deci, ai venit pe lume şi acum ştii că asta nu-i în nici un caz 
de ajuns. Bun. Ai devenit o Onorată Mater. Ce altceva 
puteai face? Tot nu-i de ajuns? Acum eşti Cucernică Maică. 
Crezi că asta-i îndeajuns? Nu. Nu-i niciodată îndeajuns, 
atâta timp cât te afli în viaţă. 

Vrei să spui că trebuie să mă depăşesc neîncetat. 

Vax! Nu pe baza asta se iau decizii. N-ai auzit ce-a spus el? 
Acţionează fără să te gândeşti! Vrei să optezi pentru calea 
cea mai uşoară? De ce-ar trebui să te mâhnească faptul că 
ai întâlnit inevitabilul? Dacă asta-i tot ce eşti în stare să 
vezi, mărgineşte-te să contribui la ameliorarea speciei! 

Fir-ai afurisită! De ce mi-ai făcut asta? 

Ce anume? 

De ce m-ai făcut să-mi văd fostele Surori şi propria-mi 
persoană în felul ăsta? 

În ce fel? 

La dracu'! Ştii foarte bine la ce mă refer! 

Fostele tale Surori, zici? 

Oh! Cât eşti de insidioasă! 

Toate Cucernicele Maici sunt insidioase. 

Nu încetezi niciodată să dai lecţii! 

Asta fac? 

Ce naivă am fost! Să te întreb ce urmăreşti de fapt. 

Ştii la fel de bine ca mine. Aşteptăm ca omenirea să se 
maturizeze. Tiranul nu i-a dat decât timpul necesar ca să 
crească, dar acum cineva trebuie să se ocupe de ea. 

Ce-are a face Tiranul cu suferinţa mea? 


Nu fi muiere proastă! Ai eşuat în ordalia Agoniei? 

Ştii bine că nu! 

Nu te mai împiedica în evidențe. 

Scorpie ce eşti! 

Prefer „vrăjitoare”. Dar, oricum, amândouă-s mai bune 
decât „târfă”. 

Singura deosebire dintre o Bene Gesserit şi o Onorată 
Mater este mentalitatea de bazar. Tu te-ai căsătorit cu 
Comunitatea Surorilor noastre. 

Comunitatea Surorilor noastre? 

Politica voastră genetică a fost de a selecţiona pentru 
putere! Cu ce se deosebeşte asta de... 

Nu deforma lucrurile, Murbella! Fii cu ochii pe 
supravieţuire. 

Să nu-mi spui că n-ai avut putere. 

Doar o oarecare autoritate temporară asupra oamenilor, 
urmărind supraviețuirea. 

Iar supraviețuirea! 

În sânul unei Comunităţi a Surorilor care se preocupă de 
supraviețuirea altora. Ca o femeie căsătorită care face 
copii. 

Aşadar, totul se rezumă la procreaţie. 

E o decizie pe care fiecare o ia pentru sine însuşi. Familia 
şi ceea ce-o leagă. Ce aduce fericirea, ce face să fremete 
viaţa? 

Murbella izbucni în râs. Lăsă mâinile jos şi, deschizând 
ochii, observă că Bellonda stătea în faţa ei şi-o privea. 

— E întotdeauna un lucru tentant pentru o nouă Cucernică 
Maică, spuse Bellonda. Câte-o mică şuetă cu Celelalte 
Memorii. Cine era, de data aceasta? Dar? 

Murbella încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Să nu te bizui niciodată pe ceea ce-ţi dau ele. Sunt 
cunoştinţe moarte şi tu trebuie să judeci de una singură. 

Exact ce spunea şi Odrade. Priveşti prin ochii unor morţi 
scene care s-au petrecut demult. Ce formă de voyeurism! 


— Poţi să te pierzi înlăuntrul tău ore în şir, adăugă 
Bellonda. Învață să fii moderată. Fii sigură de terenul pe 
care înaintezi. O mână pentru tine, cealaltă pentru navă. 

Încă un exemplu! Trecutul aplicat la prezent. Cât de mult 
îmbogăţeau Celelalte Memorii viaţa de zi cu zi! 

— O să treacă, urmă Bellonda. După o vreme, o să ţi se 
pară ca o haină veche. 

Depuse un raport în faţa Murbellei. 

Haină veche! O mână pentru tine, cealaltă pentru navă. De 
necrezut câte poate să spună o simplă expresie metaforică. 
Murbella se aplecă pentru a examina raportul Bellondei. 

Se văzu, dintr-o dată, prin prisma metaforei inventate de 
Odrade: Regina-Păianjen în centrul pânzei sale. Pânza era 
puţin ruptă pe alocuri în momentul de faţă, dar încă mai 
captura prăzi ce-ar fi trebuit digerate. Un singur semnal pe 
firul de alarmă şi Bell venea în goană, cu mandibulele 
tremurând de nerăbdare. Cuvintele de semnalizare erau 
„Arhive” şi „Analize”. 

Văzând-o pe Bellonda în această lumină, Murbella înţelese 
înţelepciunea cu care ştiuse s-o folosească Odrade, 
fructificându-i atât defectele cât şi calităţile. Când termină 
de citit raportul, Bellonda stătea în acelaşi loc şi în aceeaşi 
atitudine caracteristică. 

Murbella pricepu, în clipa aceea, că pentru Bellonda orice 
persoană care făcea apel la serviciile ei nu era cu adevărat 
la înălţimea cerinţelor, deranjând Arhivele pentru tot felul 
de motive frivole şi, ca atare, trebuind să fie pusă la punct. 
Frivolitatea era tot ce putea fi mai detestabil pentru 
Bellonda iar Murbella găsea acest lucru extrem de 
amuzant. 

Avu însă grijă să-şi mascheze amuzamentul în timp ce-o 
studia pe Bell. Pentru a colabora bine cu ea trebuia să dai 
dovadă de scrupulozitate. Şi să nu faci nimic care s-o 
diminueze. Raportul pe care i-l prezentase era un model de 
pertinenţă şi de concizie a argumentaţiei. Bellonda trata 


fiecare problemă cu un minimum de înflorituri, doar atât 
cât să probeze temeinicia concluziilor ei. 

— Te amuză să mă convoci? Întrebă Bellonda. 

A devenit mai perspicace decât o ştiam! Am convocat-o? 
La drept vorbind, nu; dar ştie când e nevoie de ea. Spune, 
în raportul ei, că Surorile trebuie să fie pilde de umilinţă. 
Maica Superioară poate fi ce crede ea de cuviinţă, dar asta 
nu e valabil şi pentru restul Comunităţii. 

Murbella ciocăni cu degetul în raport. 

— E un început. 

— Atunci să-i dăm drumul înainte ca amicele tale să 
descopere centrala ochilor com. 

Bellonda se instală în obişnuitul ei caniscaun cu o 
familiaritate încrezătoare. 

— Tam nu mai e, adăugă ea, dar aş putea să trimit după 
Sheeana. 

— Unde-i Sheeana? 

— La bordul non-navei. Face nu ştiu ce cercetări pe nişte 
viermi, în cala mare. Spune că oricare dintre noi poate 
învăţa să-i controleze. 

— Interesant, dacă-i adevărat. Las-o în pace. Ce-i cu 
Scytale? 

— E tot în navă. Amicele tale încă nu i-au dat de urmă. L- 
am dosit bine. 

— Şi-l vom dosi în continuare. E o bună monedă de 
rezervă pentru negocieri. lar ele nu-s amicele mele, Bell. Ce 
fac Rabinul şi-ai săi? 

— Au tot ce le trebuie, dar sunt îngrijoraţi. Ştiu că 
Onoratele Matres se află aici. 

— 'Ţineţi-i şi pe ei bine dosiţi. 

— E de-a dreptul straniu. Vocea-i diferită, însă parcă o aud 
pe Dar. 

— Un ecou în capul tău. 

Bellonda reuşi să pufnească în râs. 

— Şi acum, iată ce vei avea grijă să răspândeşti printre 
Surori, reluă Murbella. Acţionând cu cea mai mare 


discreţie, vom oferi despre noi imaginea unor persoane 
demne de admirat şi de imitat. „Poate că voi, Onoratele 
Matres, nu veţi alege să trăiţi cum trăim noi, dar puteţi 
învăţa în ce constă marea noastră tărie. , 

— Ahh! 

— Totul se reduce la o chestiune de posesie, de stăpânire. 
Onoratele Matres sunt stăpânite de lucruri. „Vreau cutare 
bibelou, cutare loc, cutare persoană. „Luaţi ce vreţi. 
Folosiţi tot ce vreţi, până vă săturaţi. 

— În vreme ce noi ne vedem de drumul nostru, admirând 
peisajul. 

— Iar asta e marea noastră carenţă. Nu ne dăm lesne. Din 
teamă de dragoste şi de sentimente! Stăpânirea de sine are 
propria ei formă de lăcomie. „Vezi ce am eu? Iu n-osăai 
niciodată asta dacă nu îmi urmezi exemplul!” E o atitudine 
care nu trebuie adoptată în nici un caz cu Onoratele 
Matres. 

— Vrei să spui că trebuie să le iubim? 

— Cum altfel le-am putea face să ne admire? Asta a fost, în 
ultimă instanţă, victoria Jessicăi. Când a dat, a dat totul. 
Prea multe fuseseră înăbuşite de modul nostru de viaţă, iar 
în clipa în care zăgazurile au fost deschise, şuvoiul s-a 
revărsat, irezistibil. 

— Nu facem noi compromisuri chiar atât de uşor. 

— Nici Onoratele Matres. 

— Datorită originilor lor birocratice! 

— Şi totuşi, ele sunt învăţate să urmeze calea minimei 
rezistenţe. 

— Mărturisesc că nu prea te înţeleg, D... Murbella. 

— Am spus eu că trebuie să facem compromisuri? 
Compromisurile nu pot decât să ne slăbească şi, în plus, 
ştim că există probleme pe care nici un compromis nu poate 
să le rezolve, decizii pe care trebuie să le luăm, oricât de 
amară ni s-ar părea doctoria. 

— Să ne prefacem că le iubim? 

— Ar fi un bun început. 


— Alăturarea asta dintre Bene Gesserit şi Onoratele 
Matres va fi un mariaj sângeros. 

— De aceea propun să facem Împărtăşirea la o scară cât 
mai largă cu putinţă. S-ar putea să pierdem multe Surori pe 
timpul cât Onoratele Matres vor învăţa. 

— O căsătorie încheiată pe câmpul de bătălie. 

Murbella se ridică. Gândul i se îndreptă spre Duncan, aflat 
la bordul non-navei, apoi îşi aminti de navă, aşa cum o 
văzuse ultima oară. O uriaşă şi stranie maşinărie, aproape 
grotescă. Un conglomerat gigantic de excrescenţe şi 
protuberanţe aparent lipsite de noimă. Era greu de 
imaginat că acel monstru ar fi fost în stare să se înalțe cu 
propriile sale mijloace, oricât de enorme erau ele şi să 
dispară în spaţiu. 

Să dispară în spaţiu! 

Brusc, întrevăzu forma mozaicului mental al lui Duncan. 

Un pion care nu poate fi deplasat! Acordează-te... 
Acţionează fără să te gândeşti! 

Cu un fior care o îngheţă până în măduva oaselor, înţelese 
ce decizie luase Duncan. 

Momentul în care credeţi că luaţi în mâini hăţurile 
propriului vostru destin este cel în care riscaţi să fiţi striviţi. 
Procedaţi cu băgare de seamă. Aşteptaţi-vă oricând la 
surprize. Când creăm, există întotdeauna alte forţe la lucru. 

Darwi Odrade 

— AI MARE GRIJĂ CE FACI, îl prevenise Sheeana. 

Idaho nu credea că avea nevoie de avertismentul ei, dar îl 
apreciase. 

Prezenţa Onoratelor Matres în Canonicat îi uşura în bună 
măsură sarcina. Din cauza lor, Instructoarele şi gărzile din 
non-navă erau nervoase. Chiar dacă ordinele Murbellei le 
ţineau pe fostele ei Surori departe de navă, toată lumea ştia 
că inamicul era aici. Monitoarele înfăţişau un şuvoi aparent 
neîntrerupt de navete care-şi deversau pe Platformă 
încărcăturile de Onorate Matres. Cele mai multe dintre 
nou-venite păreau să manifeste curiozitate faţă de 


monstruoasa non-navă aflată în apropiere, dar niciuna nu 
se încumeta s-o sfideze pe Preaonorata Mater. 

— Nu câtă vreme-i în viaţă, mormăi Idaho într-un loc unde 
Instructoarele puteau să-l audă. Tradiţia lor este de a-şi 
asasina conducătoarele pentru a le lua locul. Cât timp o să 
reziste Murbella? 

Ochii corn făcură treaba în locul lui. Ştia că vorbele sale 
aveau să se răspândească în toată nava. 

La scurt timp după aceea, Sheeana îşi făcu apariţia în 
camera lui de lucru pentru a-şi manifesta, chipurile, 
dezaprobarea. 

— Ce-ai de gând, Duncan? Nelinişteşti pe toată lumea. 

— Întoarce-te la viermii tăi! 

— Duncan! 

— Murbella s-a angajat într-un joc periculos! E singura 
pavăză între noi şi catastrofă. 

Îi împărtăşise deja aceste temeri Murbellei. Ele nu erau 
ceva nou pentru câinii de pază, însă reiterarea lor îi tulbura 
pe toţi cei care-l auzeau: supraveghetoarele ochilor com de 
la Arhive, gărzile din navă, toată lumea. 

Cu excepţia Onoratelor Matres. Murbella le interzicea 
accesul în Arhivele Bellondei. 

„Mai târziu”, le spusese ea. 

Sheeana rosti cuvintele potrivite: 

— Duncan, ori încetezi să ne mai alimentezi temerile, ori 
ne spui ce-ar trebui să facem. Eşti mentat. Comportă-te ca 
atare. 

Ahhh! Şi acum, Marele Mentat va face o demonstraţie a 
talentelor sale. 

— Ce-ar trebui să faceţi e limpede, însă nu depinde de 
mine. Nu pot s-o părăsesc pe Murbella. 

Dar pot fi smuls de lângă ea. 

Era rândul Sheeanei. Îl lăsă singur şi se duse să propage 
propria ei idee despre schimbare. Avem drept exemplu 
Dispersia. 


Înainte de căderea nopţii, le neutralizase pe toate 
Cucernicele Maici din navă şi-l încunoştiinţa pe Idaho, 
printr-un semnal de mână, că puteau trece la etapa 
următoare. 

Toată lumea e gata să mă urmeze. 

Fără să vrea, Missionaria pregătise terenul pentru 
ascendentul Sheeanei. Majoritatea Surorilor ştiau că 
poseda o putere latentă. Periculoasă, desigur, dar ea exista. 

O putere nefolosită era ca o marionetă ale cărei sfori se 
aflau la vedere, fără să fie ţinute de nimeni. Ispita era mare: 
Aş putea s-o fac eu să danseze. 

Jucând jocul, Idaho luă legătura cu Murbella: 

— Când o să te văd? 

— Duncan, te rog. (Chiar şi în proiecţie, părea hărţuită.) 
Sunt prea ocupată. Cunoşti situaţia. Voi fi ceva mai liberă 
peste câteva zile. 

Proiecţia lăsa să se vadă, în planul al doilea, Onorate 
Matres urmărind încruntate comportarea stranie a 
conducătoarei. Orice Cucernică Maică putea să citească pe 
feţele lor. 

Preaonorata Mater s-a înmuiat de tot? Ăla de colo nu-i 
decât un nenorocit de bărbat! 

După ce întrerupse comunicaţia, Idaho accentuă ceea ce 
se văzuse cu limpezime în toate posturile de monitorizare 
de la bordul navei: 

— Murbella e în pericol! Nu-şi dă seama de asta? 

Şi acum, Sheeana, totul depinde de tine. 

Sheeana avea cheia care permitea reactivarea comenzilor 
de zbor ale navei. Minele fuseseră retrase. Nimeni nu mai 
putea declanşa o explozie în ultima clipă. Nu mai rămânea 
decât problema încărcăturii umane. Teg, mai cu seamă. 

Teg va înţelege opţiunea mea. Cât despre ceilalţi - grupul 
Rabinului şi Scytale - vor trebui să-şi încerce norocul 
împreună cu noi. 

În privinţa Fiutarilor, închişi în celulele lor sigure, nu-şi 
făcea griji. Erau animale interesante, dar fără importanţă 


pentru moment. La fel stăteau lucrurile şi cu Scytale, la 
care se gândi doar în treacăt. Oricare vor fi fost neliniştile 
lor de altă natură, gărzile însărcinate cu supravegherea 
micului tleilaxu n-aveau să-şi slăbească vigilenţa. 

Se duse să se culce, afişând o nervozitate care, pentru 
câinii de pază de la Arhive, avea o explicaţie cât se poate de 
verosimilă. 

Scumpa sa Murbella e în pericol. 

Şi era într-adevăr în pericol, dar n-avea cum s-o apere. 

Însăşi prezenţa mea e acum un pericol pentru ea. 

Se trezi în zori şi cobori în arsenal, unde începuse 
demontarea unuia dintre atelierele de armament. Sheeana 
îl găsi acolo şi-i ceru s-o însoţească în postul de gardă. 

Un grup mic de Instructoare îi aştepta în mijlocul sălii. 
Alegerea celei ce se afla în fruntea lor nu-l surprinse pe 
Idaho. Garimi. Auzise de intervenţia ei cu ocazia Sinodului. 
Îngrijorată şi suspicioasă. Gata să-şi joace propria carte. Îi 
observă chipul sever. Se spunea că nu zâmbea aproape 
niciodată. 

— Am introdus o simulare în releul ochilor com din această 
sală, spuse Garimi. În momentul de faţă ne înfăţişează 
luând o gustare şi punânduc-ţi întrebări despre arme. 

Idaho simţi un nod în stomac. Echipei lui Bell nu-i va trebui 
prea mult timp pentru a detecta simularea. Mai ales dacă îl 
includea pe el. 

Văzând umbra care i se aşternuse pe chip, Garimi se grăbi 
să adauge: 

— Avem aliate la Arhive. 

Sheeana se întoarse spre el. 

— Te-am chemat aici ca să te întrebăm dacă doreşti să 
părăseşti nava înainte ca noi să fugim cu ea. 

Surpriza lui Idaho fu reală. 

Să rămân pe planetă? 

Nu se gândise nici o clipă la asta. Murbella nu-i mai 
aparţinea. Înlăuntrul ei, legătura se rupsese. Ea nu accepta 
acest lucru. Nu încă. Dar avea s-o facă, negreşit, cu prima 


ocazie când i se va cere să ia o decizie care să-l pună pe el 
în pericol în interesul Bene Gesseritului. Pentru moment, se 
mulțumea să-l evite un pic mai mult decât era necesar. 

— Aveţi de gând să luaţi calea Dispersiei? Întrebă el, 
privind-o pe Garimi. 

— Avem de gând să salvăm ce se mai poate. Cândva, asta 
se numea a vota cu picioarele. Murbella e pe cale să 
provoace prăbuşirea Bene Gesseritului. 

Era argumentul tacit pe care Idaho contase pentru a le 
câştiga adeziunea. Un dezacord cu pariul lui Odrade. 

Inspiră adânc, apoi zise: 

— Merg cu voi. 

— Fără regrete! Îl avertiză Garimi. 

— E o observaţie stupidă! Rosti el, lăsând să se reverse 
durerea înăbuşită. 

Pe Garimi n-ar fi surprins-o un asemenea răspuns din 
partea unei Surori. Dar auzindu-l de la Idaho fu atât de 
şocată, încât avu nevoie de câteva secunde pentru a-şi veni 
în fire. Onestitatea o sili să admită: 

— Stupidă, într-adevăr. Scuză-mă. Eşti sigur că nu vrei să 
rămâi? Iţi datorăm acordarea acestui prilej de a lua propria 
dumitale decizie. 

Veşnicele scrupule Bene Gesserit faţă de cei care l-au slujit 
cu loialitate! 

— Merg cu voi, repetă el. 

Durerea pe care puteau s-o citească pe chipul lui nu era 
simulată. Nu căută s-o ascundă când se întoarse la consola 
sa. 

Postul ce-mi este încredinţat. 

Fără a disimula ce făcea, introduse codul de acces la 
circuitele de identificare ale navei. 

Aliate la Arhive. 

Circuitele înviară brusc în proiecţiile sale, sub forma unor 
benzi multicolore întrerupte de absenţa legăturii cu 
sistemele de zbor. I-au trebuit doar câteva clipe de studiu 


pentru a găsi o cale de ocolire a breşei. Observațiile sale 
mentatice îl pregătiseră de mult pentru o astfel de operaţie. 

Căile multiple ce duc la centru! 

Se lăsă pe spătarul scaunului şi aşteptă. 

Decolarea fu un moment de vid trepidant pentru craniul 
său, dar totul încetă brusc când fură destul de departe de 
suprafaţă pentru a activa câmpurile agrav şi a se angaja în 
pliurile spaţiale. 

Idaho observă cu atenţie proiecția din faţa lui. Erau acolo: 
cei doi soţi bătrâni, în grădina lor! Văzu plasa 
scânteietoare, în prim-plan, îl văzu pe bătrân făcând un 
gest în direcţia ei, în timp ce privea cu un zâmbet de 
satisfacţie întipărit pe faţa-i rotundă. Mişcările lui şi ale 
tovarăşei sale se înscriau, în transparenţă, într-un plan ce 
lăsa să se întrevadă, în spatele lor, circuitele navei. Plasa se 
mări. Nu mai erau linii, ci benzi mai late decât circuitele 
proiectate. 

Buzele bătrânului se mişcară, articulând pe tăcute 
cuvintele: 

Vă aşteptam. 

Mâinile lui Idaho ţâşniră spre consolă, cu degetele 
răsfirate în câmpul com, pentru a selecta elementele 
necesare din comenzile circuitelor. Nu era timp pentru 
fineţuri. Ruptura trebuia să fie brutală. Ajunse la centru în 
mai puţin de-o secundă. De acolo, fu un joc de copil să 
anuleze segmente întregi. Mai întâi, sistemele de navigaţie. 
Văzu plasa începând să se subţieze, sub privirea surprinsă a 
bătrânului. Apoi veni rândul câmpurilor agrav. Simţi 
zdruncinătura navei în pliurile spaţiale. Plasa începu să 
alunece, să se deformeze, alungindu-se şi subţiindu-se 
împreună cu cele două personaje care îl observau. Apoi 
Idaho şterse circuitele de memorie stelară, eliminând o 
dată cu ele propria sa bancă de date. 

Plasa şi cei doi bătrâni dispărură. 

Cum de-am ştiut că vor fi acolo? 


N-avea nici un răspuns, în afara unei certitudini ancorate 
în viziunile lui recurente. 

Sheeana nu-şi ridică privirea când el intră în sala din 
postul de gardă, unde fusese instalat temporar panoul de 
navigaţie. Stătea aplecată deasupra pupitrului de comandă, 
pe care-l examina cu un aer consternat. Proiecţia de 
deasupra ei arăta că ieşiseră din pliurile spaţiale. Idaho nu 
recunoscu niciuna din constelaţiile vizibile, dar se aşteptase 
la asta. 

Sheeana se răsuci cu scaunul şi i se adresă lui Garimi, care 
privea din spatele ei: 

— Am pierdut toate datele din memorie! 

Idaho îşi ciocăni tâmpla cu degetul: 

— Nu tocmai. 

— Dar va dura ani pentru a reconstitui măcar esenţialul! 
Protestă Sheeana. Ce s-a întâmplat? 

— Suntem la bordul unei nave neidentificabile într-un 
univers neidentificabil, spuse Idaho. Nu asta am vrut? 

Nu există nici un secret în menţinerea echilibrului. E 
suficient să simţi valurile. 

Darwi Odrade. 

MURBELLA avea impresia că trecuse un veac de când 
devenise conştientă de decizia lui Duncan. 

Să dispară în spaţiu! Să mă părăsească! 

Simţul cronologic precis, dobândit în cursul Agoniei, îi 
spunea că doar câteva secunde se scurseseră din clipa în 
care îi înţelesese intenţiile, dar senzaţia era că ştiuse acest 
lucru de la început. 

Trebuie să-l opresc! 

Întindea mâna spre tabloul com când Sectorul Central 
începu să se cutremure. Seismul dură un timp ce păru 
nesfârşit, apoi se domoli treptat. 

Bellonda sărise în picioare. 

— Ce... 

— A decolat non-nava de pe Platformă, spuse Murbella. 

Bellonda se repezi spre tabloul corn, dar Murbella o opri. 


— E deja departe. 

Bell nu trebuie să-mi vadă durerea. 

— Dar cine... 

Bellonda tăcu brusc. Concluziile erau evidente şi acum 
înţelegea şi ea ce înţelesese Murbella. 

Murbella oftă. Avea la dispoziţie toate blestemele din 
istorie, dar nu-i trebuia niciunul. 

— La prânz, rosti ea, voi lua masa în sufrageria 
particulară, împreună cu consilierele mele. Vreau să fii 
prezentă şi tu. Spune-i lui Duana să prepare tot tocană de 
stridii. 

Bellonda vru să protesteze, dar nu reuşi să îngaime decât: 

— Tot? 

— Poate îţi aminteşti că ieri seară am mâncat singură, jos, 
spuse Murbella, reaşezându-se. 

O Maică Superioară are obligaţii! 

Existau hărţi de actualizat, râuri de urmărit şi Onorate 
Matres de domesticit. 

Unele valuri te răstoarnă, Murbella. Dar tu trebuie să ieşi 
la suprafaţă şi să înoţi mai departe. De şapte ori cu capul 
sub apă, de opt ori deasupra. Se poate păstra echilibrul pe 
suprafeţe dintre cele mai stranii. 

Ştiu, Dar. Particip de bună voie la visul vostru. 

Bellonda continuă s-o privească fix până când Murbella 
spuse: 

— Ieri, la cină, le-am plasat pe consiliere la distanţă de 
mine. Era straniu, cu doar două mese ocupate în toată 
cantina. 

De ce continui pălăvrăgeala asta stupidă? Ce scuze pot să 
găsesc pentru comportarea mea ieşită din comun? 

— Ne-am întrebat şi noi pentru ce ni s-a interzis accesul în 
propria noastră sală de mese, spuse Bellonda. 

— Pentru a vă salva viaţa! Dar ar fi trebuit să vezi ce 
interes manifestau. Am citit pe buzele lor în timp ce 
vorbeau. Angelika le-a spus: „Mănâncă un fel de tocană 
specială. Am auzit-o când discuta cu bucătăreasa ei. Nu vi 


se pare extraordinară lumea asta pe care am cucerit-o? Va 
trebui să încercăm şi noi mâncarea aia. , 

— Să-ncerce, făcu Bellonda. Înţeleg. (Apoi:) Ştii că 
Sheeana a luat cu ea tabloul de Van Gogh din dormitorul... 
Tău? 

De ce mă doare lucrul acesta? 

— Am observat că lipseşte. 

— A zis că-l ia cu împrumut pentru camera ei de la bordul 
navei. 

Murbella strânse din buze. 

Afurisiţii! Duncan şi Sheeana! leg, Scytale... Dispăruţi fără 
urmă, cu toţii. Dar dispunem încă de cuvele axlotl şi de 
celulele Idaho ale copiilor noştri. Nu-i chiar acelaşi lucru... 
Dar aproape. Crede că a scăpat! 

— Nu te simţi bine, Murbella? 

Vocea lui Bell era îngrijorată. 

M-ai avertizat în legătură cu filonul sălbatic, Dar, iar eu n- 
am vrut să te-ascult. 

— După masa de prânz, o să fac un tur de inspecţie cu 
consilierele prin Sectorul Central. Anunţ-o pe acolita mea 
că, deseară, înainte de culcare, o să vreau un pahar de 
cidru. 

Bellonda ieşi, mârâind. Îşi reintrase în piele. 

Cum aisă mă călăuzeşti acum, Dar? 

Vrei să te laşi călăuzită? O excursie, cu ajutorul unui ghid, 
prin propria ta existenţă? Pentru asta am murit eu? 

Dar au luat cu ei până şi Van Gogh-ul! 

Asta o să-ţi lipsească? 

Pentru ce l-au luat, Dar? 

Un râs sarcastic întâmpină această întrebare şi Murbella 
fu bucuroasă că nimeni altcineva decât ea nu-l putea auzi. 

Nu-ţi dai seama ce urmăreşte Sheeana? 

Programul Missionaria! 

Oh! Mai mult decât asta. Faza următoare. De la Muad'Dib 
la 'Tiran, de la Tiran la Onoratele Matres, apoi la noi, apoi la 


Sheeana... Şi acum? Nu pricepi? Hai, ştiu că gândul îţi dă 
târcoale. Acceptă-l cum ai înghiţi o doctorie amară. 

Murbella se cutremură. 

Vezi? Doctoria amară a unui viitor plasat sub semnul 
Sheeanei? A fost o vreme când gândeam că dacă un 
medicament nu era amar, nu putea fi eficace. Dulceaţa nu 
are putere tămăduitoare. 

Trebuie neapărat să se întâmple acest lucru, Dar? 

Unii se vor sufoca înghițind doctoria asta. Dar s-ar putea 
ca supraviețuitorii să creeze noi combinaţii interesante. 

Perechile de contrarii definesc năzuinţele voastre, iar 
aceste năzuinţe vă întemniţează. 

Biciul Zensunni 

— ÎN MOD INTENŢIONAT i-ai lăsat să fugă, Daniel! 

Bătrâna îşi şterse palmele pe poalele şorţului de 
grădinărie, plin de pete. Era o dimineaţă de vară, cu florile 
deschizându-şi petalele şi păsări ciripind în frunzişul 
copacilor. Cerul era uşor pâclos, cu o reverberaţie aurie 
deasupra orizontului. 

— Ei asta-i, Marty, n-a fost nimic intenţionat, protestă 
Daniel, scoțând pălăria cu calotă rotundă şi trecându-şi o 
mână prin părul cărunt şi ţepos înainte de a pune pălăria la 
loc. M-a luat prin surprindere. Ştiam că ne vede, dar nu mi- 
am închipuit că vede şi plasa. 

— Şi eu, care le rezervasem o planetă atât de drăguță, 
spuse Marty. Una dintre cele mai bune. O adevărată piatră 
de încercare a capacităţilor lor. 

— Nu mai are nici un rost să ne lamentăm, zise Daniel. 
Acum sunt undeva unde nu-i mai putem ajunge. Şi totuşi, la 
un moment dat, el era atât de diluat, încât eram sigur c-am 
să-l prind fără nici o dificultate. 

— Aveau şi-un Maestru tleilaxu cu ei, spuse Marty. L-am 
văzut când au trecut pe sub plasă. Şi-mi doream atât de 
mult să mai studiez un Maestru. 

— Nu văd de ce. Ne scoteau mereu din sărite cu 
fluierăturile şi şuierăturile lor, mereu obligându-ne să-i 


strivim ca pe nişte gândaci. Nu-mi place să-i tratez astfel pe 
Maeştri şi-o ştii foarte bine! Dacă n-ar fi fost ei... 

— Nu sunt zei, Daniel. 

— Nici noi. 

— Rămân la convingerea mea că i-ai lăsat să scape. Nu te 
interesează decât să-ţi îngrijeşti trandafirii! 

— Ei şi ce i-ai fi spus Maestrului acela, dacă nu ţi-e cu 
supărare? 

— Când ne-ar fi întrebat cine suntem, fiindcă toţi întreabă 
asta, mi-ar fi plăcut să-mi râd de el răspunzându-i: „Ce te- 
aşteptai să vezi? Pe Dumnezeu Tatăl cu o barbă până-n 
pământ?” 

Daniel pufni în râs. 

— Ar fi fost destul de hazliu, ce-i drept. Le vine atât de 
greu să accepte că Dansatorii-Feţe pot fi independenţi de 
ei. 

— Şi nu înţeleg de ce. E o consecinţă firească. Ne-au dat 
puterea de-a absorbi memoria şi experienţa altora. E 
suficient să acumulezi destul ca să... 

— Psihisme, asta luăm noi, Marty. 

— Mă rog. Maeştrii ar fi trebuit să-şi dea seama că într-o zi 
vom acumula destule pentru a hotări noi înşine în privinţa 
viitorului nostru. 

— Şi-al lor? 

— Oh, sigur că mi-aş fi cerut scuze după ce l-aş fi pus la 
locul lui. Există, totuşi, o limită pe care e bine să n-o 
depăşeşti când vrei să-i controlezi pe alţii, nu-i aşa, Daniel? 

— Când faci mutra asta, Marty, prefer să-mi îngrijesc 
trandafirii. 

Se întoarse la şirul de tufe cu frunze verzi, lucioase şi flori 
negre, aproape cât capul său de mari. Marty strigă după el: 

— Adună înlăuntrul tău destui oameni şi vei ajunge în 
posesia unei cunoaşteri nemărginite! Asta i-aş fi spus 
Maestrului, Daniel. Lui şi femeilor Bene Gesserit din nava 
aceea! Le-aş fi spus câte de-ale lor se află în mine. Ai băgat 


de seamă, când le observăm pe ascuns, cât de înstrăinate se 
simt? 

Daniel se aplecă deasupra trandafirilor săi negri. 

Ea continuă să-l privească de la distanţă, cu mâinile în 
şold. 

— Şi mentaţii, mormăi el. Erau doi, în nava aia. Amândoi, 
ghola. Şi cu ei voiai să te distrezi? 

— Maeştrii încearcă întotdeauna să-i controleze şi pe ei, 
replică ea. 

— Ei bine, Maestrul ăla o să aibă de furcă dacă va încerca 
să-şi facă de lucru cu cel genial, declară Daniel, tăind o 
mlădiţă crescută la rădăcina unei tufe. Mmmmm, un boboc 
de toată frumuseţea! 

— Le-aş fi spus eu şi mentaţilor, nu te teme! Strigă Marty. 
Le-aş fi spus că nu dau două parale pe ei! 

— Parale? Nu cred c-ar fi înţeles ce vrei să zici, Marty. 
Cucernicele Maici, da, fără-ndoială, dar nu şi mentatul ăla 
genial. Nu se putea dilua până într-atât de mult înapoi. 

— Vrei să-ţi spun eu ce-ai făcut scăpat, Daniel? Întrebă ea, 
înaintând şi oprindu-se în spatele lui. Maestrul ăla avea o 
capsulă anentropică în coşul pieptului. O capsulă plină cu 
celule-ghola! 

— Crezi că n-am văzut-o? 

— De-asta i-ai lăsat s-o şteargă? 

— Nu i-am lăsat. (Foarfecele din mâna lui continuă să facă 
ţac-ţac.) El şi ghola-ii lui! Să-i fie de bine! 


SFÂRŞIT