Isaac Asimov — Fundatia — V4 A Doua Fundatie

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


A doua Fundaţie 


PARTEA ÎNTÂI. 

CATÂRUL ÎN CĂUTARE |. 

DOI BĂRBAŢI ŞI CATÂRUL. 

CATÂRUL - ... Aspectele bune ale regimului impus de 
Catâr au ieşit la iveală de-abia după căderea Primei 
Fundaţii. După prăbuşirea definitivă a Imperiului Galactic, 
Catârul a fost primul care s-a prezentat istoriei cu un spaţiu 
ce se dorea într-adevăr imperial. Vechiul imperiu comercial 
al defunctei Fundaţii fusese eterogen şi foarte puţin unit, în 
ciuda sprijinului subtil oferit de previziunile psihoistoriei. 
Nu se putea compara cu „Uniunea Lumilor”, bine ţinută în 
frâu de către Catâr, cuprinzând o zecime din volumul 
Galaxiei şi o cincisprezecime din populaţia sa. În special în 
perioada aşa-numitei Căutări... 

ENCICLOPEDIA GALACTICAI | Toate citatele reproduse 
aici din Enciclopedia Galactica Sunt extrase din Ediţia cu 
nR. LI6, publicată în 1020 Era Fundaţiei, de către Casa de 
Editură Enciclopedia Galactică, Terminus, cu acordul 
editorilor. 

ENCICLOPEDIA are mult mai multe de spus despre Catâr 
şi Imperiul său, dar majoritatea sunt lucruri care nu au 
legătură directă cu povestea noastră. Şi, în orice caz, sunt 
mult prea neinteresante pentru a ne fi de vreun folos. În 
esenţă, articolul analizează condiţiile economice care au 
dus la ridicarea „Primului Cetăţean al Imperiului” - titlul 
oficial al Catârului - şi consecinţele economice ale acestui 
eveniment. 


Dacă autorul paragrafului din Enciclopedie a fost vreodată 
mirat de rapiditatea colosală cu care Catârul s-a ridicat din 
neant şi a ajuns ca în numai cinci ani să stăpânească un 
spaţiu vast, acest lucru nu se observă. Mai mult, dacă a fost 
cumva surprins de brusca încetare a expansiunii în 
favoarea unei consolidări a teritoriului, pentru o perioadă 
de încă cinci ani, nici acest lucru nu se poate deduce. 

În consecinţă, vom abandona Enciclopedia şi vom căuta să 
ne atingem scopul mergând pe propriile noastre căi. Ne 
vom ocupa de istoria Marelui Inter-Regnum - perioada 
scursă între Primul Imperiu Galactic şi cel de-Al Doilea - 
începând cu sfârşitul celor cinci ani de consolidare. 

Din punct de vedere politic, Uniunea era liniştită. Din 
punct de vedere economic, era prosperă. Puţini ar fi dorit 
să schimbe pacea de sub dominaţia fermă a Catarului cu 
haosul anterior. Lumile care cu cinci ani înainte avuseseră 
de-a face cu Fundaţia poate că simțeau din când în când un 
regret nostalgic, dar nimic mai mult. Aceia dintre şefii 
Fundaţiei care se dovediseră inutili, fuseseră omorâţi; cei 
utili fuseseră Convertiţi. 

Şi dintre cei Convertiţi, cel mai folositor era Han Pritcher, 
acum general de armată. 

În zilele Fundaţiei, Han Pritcher fusese căpitan şi membru 
al Opoziţiei Democrate, aflată în ilegalitate. Atunci când 
Fundaţia se prăbuşise fără luptă în faţa Catârului, Pritcher 
se împotrivise. Până când fusese Convertit. 

Convertirea nu se datorase, aşa cum se întâmpla de obicei, 
unei motivații superioare. Han Pritcher ştia asta foarte bine. 
Se schimbase deoarece Catârul era un mutant, cu puteri 
mentale capabile să modifice după bunul său plac structura 
emoţională a oamenilor obişnuiţi. Dar această situaţie îl 
mulțumea pe deplin. Aşa trebuia să fie. Acceptarea de buna 
voie a Convertirii era un prim simptom al transformării care 
îl afectase, dar pe Han Pritcher nu îl mai interesa această 
problemă. 


Acum, la întoarcerea din a cincea sa expediţie importantă 
în nemărginita Galaxie de dincolo de Uniune, 
experimentatul astronaut şi spion se gândea la apropiata 
întâlnire cu „Primul Cetăţean”. Sentimentul său în legătură 
cu această întâlnire putea fi numit bucurie sinceră. Figura 
sa, cioplită parcă din lemn întunecat şi neted, aparent 
incapabilă să zâmbească fără să se crape, nu arăta acest 
lucru... Dar nu era nevoie de manifestări exterioare. 
Catârul putea penetra fiinţa interioară a fiecăruia, citindu-i 
toate sentimentele, până la cel mai neînsemnat. La fel cum 
un om obişnuit putea observa încruntarea unei sprâncene. 

Pritcher îşi lăsă aeromobilul la vechile hangare vice-regale 
şi pătrunse în domeniile palatului mergând pe jos, aşa cum 
se impunea. Parcurse o milă de-a lungul drumului principal 
presărat cu indicatoare. Un drum pustiu şi tăcut. Pritcher 
ştia că pe întreaga suprafaţă a domeniilor palatului nu se 
găsea nici un paznic, nici un soldat, nici un om înarmat. 

Catârul nu avea nevoie de protecţie. 

Catârul era propriul său protector. Atotputernic, cel mai 
bun. 

Paşii îi răsunau uşor în urechi, în timp ce zidurile metalice, 
incredibil de graţioase şi de puternice, îşi înălţau 
strălucirea cu arcade îndrăzneţe, bogat împodobite şi 
fanteziste, specifice arhitecturii Defunctului Imperiu. 
Dominau cu măreție împrejurimile pustii şi oraşul 
aglomerat ce se zărea la orizont. 

În palat se afla - singur - omul de ale cărui capacităţi 
mentale depindeau noua aristocrație şi întreaga structură a 
Uniunii. 

Poarta uriaşă şi netedă se deschise larg la apropierea 
generalului, şi acesta intră. Păşi pe rampa mobilă, lată, care 
urcă împreună cu el. Se sui în ascensorul rapid şi silențios. 
Se opri în fata micuţei şi modestei uşi a camerei Catârului, 
aflată în cel mai strălucitor turn al palatului. 

Uşa se deschise... 


Bail Channis era tânăr. Bail Channis era Neconvertit. 
Adică, mai pe înţeles, Catârul nu îi modificase structura 
emoţională. Aceasta fusese determinată doar de ereditate şi 
de modificările ulterioare datorate anturajului. Şi el era 
satisfăcut de această stare de lucruri. 

La nici treizeci de ani, cucerise admiraţia tuturor celor din 
capitală. Era chipeş şi îi mergea mintea... deci avea succes 
în societate. Era inteligent şi ştia să se stăpânească... deci 
avea succes în fata Catârulul. Şi era profund mulţumit de 
ambele succese. 

Acum, pentru prima oară, Catârul îl chemase într-o 
audientă particulară. 

Picioarele îl purtară de-a lungul drumului principal, 
puternic luminat, care ducea la turnurile din aluminiu 
macrocelular. Acestea fuseseră pe vremuri rezidența vice- 
regelui de Kalgan, care cârmuise în numele vechilor 
împărați; mai târziu, fuseseră rezidența prinților 
independenţi din Kalgan, care cârmuiseră în propriul lor 
nume; acum, erau rezidența Primului Cetăţean al Uniunii, 
care îşi conducea propriul imperiu. 

Channis fredona încet o melodie, ca pentru sine. Ştia 
foarte bine despre ce anume era vorba. Despre A Doua 
Fundaţie, bineînţeles! Despre acea sperietoare 
nemaipomenită, principalul motiv pentru care Catârul se 
oprise din politica de expansiune nelimitată şi intrase într-o 
precauţie statică. Termenul oficial era „consolidare”. 

Desigur, existau şi zvonuri - zvonurile nu puteau fi oprite. 
Catârul era pe cale să reînceapă ofensiva. Catârul 
descoperise adăpostul celei de-A Doua Fundaţii, şi va ataca. 
Catârul ajunsese la o înţelegere cu A Doua Fundaţie, şi îşi 
vor împărţi Galaxia. Catârul ajunsese la concluzia că A Doua 
Fundaţie nu există, şi va pune stăpânire pe întreaga 
Galaxie. 

Nu avea rost să treci în revistă tot ceea ce se auzea prin 
anticamere. Nu era prima oară când circulau astfel de 
zvonuri. Dar acum păreau să aibă mai multă consistenţă. 


Toate sufletele independente şi dornice de aventuri, care 
făceau avere de pe urma războiului, aventurilor militare şi 
haosului politic, ofilindu-se în vremuri de stabilitate şi pace 
permanentă, erau acum pline de bucurie. 

Bail Channis era unul dintre aceştia. Lui nu-i era frică de 
misterioasa A Doua Fundaţie. Că tot veni vorba, nu-i era 
frică nici de Catâr, şi se fălea cu acest lucru. Poate că unii, 
care nu vedeau cu ochi buni o persoană atât de tânără şi 
totodată atât de înstărită, aşteptau pe ascuns ziua în care 
acest afemeiat ce-şi folosea talentele făcând glume pe 
seama aspectului fizic al Catârului şi a vieţii sale retrase, va 
cădea în dizgrație. Nimeni nu îndrăznea să i se alăture, 
puţini îndrăzneau să râdă. Dar cum nu păţea nimic, 
reputaţia îi creştea în mod corespunzător. 

Channis căâută nişte cuvinte pentru melodia pe care o 
fredona. Găsi unele fără sens, care spuneau în refren: „A 
Doua Fundaţie ameninţă Naţia şi toată Creaţia”. 

Ajunsese la palat. 

Poarta uriaşă şi netedă se deschise larg la apropierea lui 
Channis, şi acesta intră. Păşi pe rampa mobilă, lată, care 
urcă împreună cu el. Se sui în ascensorul rapid şi silențios. 
Se opri în faţa micuţei şi modestei uşi a camerei Catârului, 
aflată în cel mai strălucitor turn al palatului. 

Uşa se deschise... 

Omul care nu era numit altfel decât Catârul, şi nu avea alt 
titlu decât „Primul Cetăţean”, privi prin peretele 
transparent doar din interior spre exterior, la oraşul 
luminos şi semeţ ce se înălța la orizont. 

Stelele îşi făceau apariţia în lumina slabă a amurgului, şi 
nu era una care să nu îi fi jurat supunere. 

La acest gând, un zâmbet amar îi flutură pe buze. Juraseră 
supunere unei personalităţi pe care puţini o văzuseră. 

Era imposibil să-l priveşti pe Catâr fără să te apuce râsul. 
Cel mult cincizeci şi cinci de kilograme, repartizate pe o 
lungime de 177 centimetri. Membrele: lujere osoase ce 
ieşeau din trupul costeliv sub unghiuri dizgraţioase. Iar faţa 


uscăţivă aproape că nu se vedea din cauza nasului cărnos şi 
proeminent care ţâşnea opt centimetri în afară. 

Doar ochii nu erau în concordanţă cu monstrul caraghios. 
În privirea lor blândă - o blândeţe deloc potrivită cu cel mai 
mare cuceritor al Galaxiei - tristeţea nu putuse fi niciodată 
mascată. 

În oraş puteai găsi toată veselia proprie capitalei unei lumi 
bogate. Şi-ar fi putut stabili capitala în Fundaţie, cel mai 
puternic dintre duşmanii săi, acum învins. Dar Fundaţia se 
afla hăt-departe, tocmai la marginea Galaxiei. Kalgan, 
plasată mult mai central, cu o lungă tradiţie aristocratică, îl 
aranja mai bine - din punct de vedere strategic. 

Dar în această permanentă veselie, accentuată de o 
prosperitate nemaiîntâlnită, nu găsea nici un fel de pace 
sufletească. 

Se temeau de el, i se supuneau, şi probabil chiar îl 
respectau - de la o distanţă corespunzătoare. Dar cine l-ar 
putea privi fără să manifeste dispreţ? Doar cei Convertiţi. Şi 
ce valoare avea loialitatea lor artificială? Era pur şi simplu 
plictisitoare. Ar fi putut să-şi acorde ranguri. Ar fi putut să 
impună să i se aducă elogii rituale şi fanteziste, dar nici asta 
nu ar fi schimbat nimic. Mai bine - sau, în sfârşit, nu mai 
rău - să fie pur şi simplu Primul Cetăţean... şi să se 
ascundă. 

Se simţi deodată cuprins de un val de răzvrătire... 
puternic şi brutal. Nici o părticică din Galazxie nu trebuie să 
i se împotrivească. De cinci ani se cufundase în tăcere şi se 
îngropase aici, pe Kalgan, din cauza eternei, confuzei, şi 
omniprezentei ameninţări a nevăzutei, neauzitei, 
necunoscutei A Doua Fundaţii. Avea treizeci şi doi de ani. 
Nu era bătrân... dar se simţea bătrân. Trupul său, oricare i- 
ar fi fost puterile mentale de mutant, era slăbit fizic. 

Toate stelele! 'Toate stelele pe care le putea vedea - şi cele 
pe care nu le putea vedea. Toate trebuiau să fie ale lui! 

Să se răzbune pe toţi. Pe o omenire din care nu făcea 
parte. Pe o Galaxie în care nu se potrivea. 


Lumina rece de avertizare, situată în plafon, începu să 
clipăie. Putea urmări înaintarea bărbatului în palat. Şi în 
acelaşi timp, ca şi cum simţurile sale de mutant fuseseră 
sensibilizate şi amplificate de acel amurg singuratic, îşi 
simţi fibrele creierului inundate de un val de mulţumire 
sufletească. 

Îl recunoscu fără nici un efort. Era Pritcher. 

Cel care în acum supusa Fundaţie fusese Căpitanul 
Pritcher. Căpitanul Pritcher, ignorat şi neglijat de acel 
guvern decadent. Căpitanul Pritcher, un spion amărât, pe 
care-l ridicase din mocirlă. Căpitanul Pritcher, pe care-l 
făcuse mai întâi colonel, apoi general; căruia îi dăduse 
libertate de acţiune în întreaga Galaxie. 

Generalul Pritcher care, deşi la început i se împotrivise cu 
înverşunare, acum îi era devotat pe de-a-ntregul. Dar nu îi 
era loial din cauza privilegiilor pe care le dobândise, sau din 
convingere, sau pentru că vroia să se revanşeze pentru 
serviciile de care beneficiase. Era loial doar prin puterea 
Convertirii. 

Catârul era conştient de puternicul şi inalterabilul înveliş 
de loialitate şi dragoste care însoțea orice manifestare a 
sentimentelor lui Han Pritcher - învelişul pe care el îl 
alcătuise cu cinci ani în urmă. Mult sub acest înveliş se aflau 
trăsăturile originale: egoism şi încăpățânare, dorinţă de 
putere, idealism... dar chiar şi el, Catârul, de-abia le mai 
putea detecta. 

Uşa din spatele său se deschise. Se întoarse. Transparenţa 
zidului făcu loc opacităţii, şi lumina purpurie a înserării fu 
înlocuită de lumina strălucitoare şi albă dată de sursele 
atomice. 

Han Pritcher ocupă locul indicat. La audienţele particulare 
ale Catârului nu existau plecăciuni, îngenuncheri, sau 
adresări ceremonioase. Catârul era doar „Primul Cetăţean”. 
Nu i te adresai decât cu „domnule”. În prezenţa lui te 
puteai aşeza, ba îi puteai întoarce chiar şi spatele, dacă 
împrejurările erau de aşa natură. 


Pentru Han Pritcher, acestea constituiau dovezi că 
mutantul era sigur pe el şi avea încredere în puterea sa. Se 
simţea foarte mulţumit de această situaţie. 

— Am primit ieri ultimul tău raport, spuse Catârul. Nu pot 
să neg că îl găsesc cam dezamăgitor, Pritcher. 

Sprâncenele generalului se împreunară: 

— Da, îmi închipui... dar nu văd la ce alte concluzii aş fi 
putut ajunge: A Doua Fundaţie nu există, domnule. 

Catârul rămase pe gânduri, apoi dădu uşor din cap, aşa 
cum făcuse de multe ori înainte: 

— Există mărturia lui Ebling Mis. Există şi trebuie ţinut 
cont de ea. 

Nu era o poveste nouă. Pritcher spuse, fără ocolişuri: 

— Mis o fi fost el cel mai mare psiholog al Fundaţiei, dar 
era un bebeluş în comparaţie cu Hari Seldon. Atunci când 
cerceta lucrările lui Seldon, se afla sub stimulare artificială, 
controlat de propriul tău creier. Poate l-ai solicitat prea 
mult. Poate a greşit. Domnule, trebuie să fi greşit. 

Catârul oftă. Figura sinistră se aplecă înainte, pivotând pe 
gâtul subţire ca o tulpină de floare: 

— Dacă ar mai fi trăit încă un minut! Era pe punctul de a- 
mi spune unde se află A Doua Fundaţie. Îţi spun că ştia. N- 
aş mai fi fost obligat să mă opresc, să aştept, şi să tot aştept. 
Atâta timp irosit! Cinci ani s-au scurs degeaba. 

Pritcher nu putea să dezaprobe lamentarea stăpânului 
său; învelişul său emoţional, controlat mental, nu-i permitea 
acest lucru. În schimb, se simţi cuprins de tulburare: era 
uşor neliniştit. Spuse: 

— Dar ce altă explicaţie ar putea exista, domnule? Am 
făcut cinci expediţii. Tu însuţi ai ales traseele. N-am lăsat 
nici măcar un asteroid neîntors pe dos. Se presupune că 
acum trei sute de ani, acel Hari Seldon din vechiul Imperiu 
a înfiinţat două Fundaţii, nuclee ale unui nou Imperiu care 
să-l înlocuiască pe cel muribund. La o sută de ani după 
Seldon, Prima Fundaţie era cunoscută în toată Periferia. La 
o sută şi cincizeci de ani după Seldon - în perioada ultimei 


bătălii cu vechiul Imperiu - era cunoscută în toată Galaxia. 
lată-ne acum la trei sute de ani după Seldon... unde ar 
putea fi această misterioasă A Doua Fundaţie? În nici un 
colţişor al întortocheatelor drumuri Galactice nu s-a auzit 
de ea. 

— Ebling Mis a spus că îşi păstrează anonimatul. Doar 
anonimatul îi poate transforma slăbiciunea în putere. 

— Dacă ar exista, ar fi imposibil să-şi păstreze anonimatul 
cu atâta străşnicie. 

Catârul ridică ochii mari, cu o privire ascuţită şi vicleană. 

— Nu. Există. Voi modifica puţin tactica, spuse el 
împungând aerul cu un deget ciolănos. 

Pritcher se încruntă. 

— Ai de gând să mergi tu însuţi? Nu te-aş sfătui. 

— Nu, sigur că nu. Va trebui să mai pleci o dată... pentru 
ultima oară. Însă va veni cineva cu tine, şi veţi împărţi 
autoritatea. 

Se făcu linişte, apoi se auzi vocea lui Pritcher, dură: 

— Cine, domnule? 

— Este un tânăr de aici, din Kalgan. Bail Channis. 

— N-am auzit de el, domnule. 

— Îmi închipui. Dar are o minte ascuţită, este ambițios... şi 
nu este Convertit. 

Fălcile alungite ale lui Pritcher se agitară o clipă. 

— Nu-mi dau seama care este avantajul. 

— Există un avantaj, Pritcher. Tu eşti un bărbat 
descurcăreţ şi plin de experienţă. Mi-ai fost de mare folos. 
Dar eşti Convertit. Motivația ta este doar o loialitate faţă de 
mine, impusă. Nu poţi lupta împotriva ei. Atunci când ţi-ai 
pierdut motivațiile fireşti, ai mai pierdut ceva, un stimulent 
subtil, pe care eu nu îl pot înlocui. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, domnule, se înverşună 
Pritcher. Îmi aduc perfect aminte cum eram pe vremea în 
care te duşmăneam. Acum nu mă simt deloc inferior. 

— Bineînţeles că nu, spuse Catârul strâmbându-şi gura în 
ceva ce se dorea a fi un zâmbet. Aprecierile tale în această 


privinţă sunt foarte puţin obiective. Deci... acest Channis 
este ambițios - o ambiţie egoistă. Este extrem de loial - dar 
numai lui însuşi. Ştie că datorită mie se poate ridica şi ar 
face orice pentru a-mi spori puterea, astfel încât 
ascensiunea lui să fie cât mai importantă şi faima să-i 
crească. Dacă va merge cu tine să caute A Doua Fundaţie, 
va avea acea motivaţie în plus... o va face pentru el însuşi. 

— În cazul ăsta, insistă Pritcher, de ce nu renunţi la 
Convertirea mea, dacă ai impresia că asta mă va face mai 
valoros? Acum poţi avea încredere deplină în mine. 

— Niciodată, Pritcher. Atâta vreme cât poţi pune mâna pe 
mine, sau sunt în bătaia blasterului tău, vei rămâne 
Convertit. Dacă în acest moment te-aş elibera, în următorul 
aş fi mort. 

Nările generalului se dilatară. 

— Mă jigneşti gândind astfel. 

— Nu am intenţia să te jignesc. Dar tu nu îţi poţi da seama 
care îţi vor fi sentimentele, dacă vor fi lăsate libere să se 
manifeste conform motivaţiilor tale naturale. Mintea 
omenească respinge controlul. Tocmai din această cauză, 
un hipnotizator obişnuit nu poate hipnotiza pe nimeni, dacă 
respectivul se opune. Eu pot, pentru că nu suntun 
hipnotizator, şi crede-mă, Pritcher, resentimentul pe care tu 
nu îl poţi arăta şi pe care nici măcar nu eşti conştient că îl 
ai, este ceva cu care nu aş vrea să mă confrunt. 

Capul lui Pritcher se aplecă. II cuprinse sentimentul 
inutilităţii, lăsându-l cenuşiu şi gol pe dinăuntru. Spuse, 
făcând un efort: 

— Dar cum poţi avea încredere în omul ăsta? Vreau să 
spun, aşa... pe deplin... La fel cum ai încredere în mine, 
care sunt Convertit. 

— Ei bine, nu am deplină încredere în el. De-asta trebuie 
să mergi şi tu. Vezi tu, Pritcher... 

Şi Catârul se afundă în fotoliul larg, în care semăna cu o 
scobitoare frântă ce prinsese viaţă. 


— Dacă cumva, continuă el, nimereşte peste A Doua 
Fundaţie... dacă cumva o să aibă impresia că un aranjament 
cu ei l-ar avantaja mai mult decât unul făcut cu mine... Mă 
înţelegi? 

Ochii lui Pritcher străluciră puternic, luminaţi de o 
mulţumire adâncă. 

— Aşa este mai bine, domnule. 

— Exact. Dar, nu uita, pe cât posibil trebuie să-i laşi mână 
liberă. 

— Desigur. 

— Şi... ăăă... Pritcher. Tânărul este chipeş, bine făcut, şi 
deosebit de fascinant. Nu te lăsa fraierit. Este un personaj 
periculos şi fără scrupule. Nu-i sta în cale decât dacă eşti 
pregătit să-l înfrunţi aşa cum se cuvine. Cu asta, am 
terminat. 

Catârul era iarăşi singur. Stinse luminile, şi peretele din 
faţa sa deveni din nou transparent. Cerul era acum 
purpuriu. Oraşul, o pată de lumină la orizont. 

La ce servea tot efortul ăsta? Şi dacă ar deveni stăpânul a 
tot ceea ce există... ei bine, atunci ce? Oameni ca Pritcher 
nu ar mai fi drepţi şi înalţi, încrezători, puternici? Bail 
Channis ar deveni mai puţin chipeş? El însuşi, Catârul, ar 
deveni altceva decât era acum? 

Îşi înjură îndoielile. Ce urmărea el de fapt? 

Lumina rece de avertizare, situată în plafon, începu să 
clipăie. Putea urmări înaintarea bărbatului care intrase în 
palat. Şi, aproape împotriva voinţei sale, îşi simţi fibrele 
creierului inundate de un val de mulţumire sufletească. 

Îl recunoscu fără nici un efort. Era Channis. De data 
aceasta, Catârul nu mai detectă deloc monotonie, ci 
pulsaţiile naturale ale unei minţi puternice, neatinse, 
nemodelată decât de multiplele aspecte haotice ale 
Universului. Era tumultoasă ca o revărsare, ca nişte valuri. 
La suprafaţă era prudenţa, un înveliş subţire, calm. Dar mai 
înăuntru, ascunsă, se afla o grosolănie cinică. Şi, dedesubt, 
un puternic curent de egoism şi dragoste de sine, ici şi colo 


jeturi de umor crud. Iar la bază, ambiția: o piscină adâncă şi 
liniştită. 

Catârul simţi dorinţa de a zăgăzui curentul, de a scoate 
ambiția din piscină şi de a-i imprima o curgere după bunul 
lui plac, de a seca un curs şi de a începe un altul. Dar la ce 
bun? Dacă ar supune mintea zburdalnică a lui Channis, şi ar 
obliga-o la cea mai adâncă adoraţie, asta ar fi de natură să-i 
modifice lui, Catârului, înfăţişarea ridicolă care îl făcea să 
evite lumina zilei şi să iubească noaptea? Care făcea din el 
un sihastru într-un imperiu ce îi aparţinea necondiţionat? 

Uşa din spatele său se deschise. Se întoarse. Transparenţa 
zidului făcu loc opacităţii, iar întunericul fu înlocuit de 
lumina strălucitoare şi albă dată de sursele atomice. 

Bail Channis se aşeză cu o mişcare firească şi spuse: 

— Această onoare nu mă ia prin surprindere, domnule. 

Catârul îşi frecă trompa cu toate cele patru degete 
deodată, şi replica lui sună un pic iritată: 

— De ce, tinere? 

— Am avut aşa, o intuiţie. Asta ca să nu recunosc că am 
tras cu urechea la zvonuri. 

— Zvonuri? La care dintre ele te referi, din multitudinea 
care există? 

— La cele care spun că se plănuieşte o reluare a Ofensivei 
Galactice. Am speranţa că se vor confirma, şi că am să pot 
juca şi eu un rol important. 

— Deci crezi că A Doua Fundaţie există? 

— De ce nu? Ar fi mult mai interesant. 

— Deci şi ţie şi se pare un subiect interesant? 

— Bineînţeles. Prin misterul ei! Ce alt subiect mai bun poţi 
găsi pentru a face speculaţii? În ultima vreme, suplimentele 
ziarelor nu vorbesc despre nimic altceva... ceea ce este 
semnificativ. Unul dintre scriitorii de marcă de la Cosmos a 
scris o ficţiune despre o lume formată din oameni dezvoltați 
pe nivel pur mental - A Doua Fundaţie, îţi dai seama - care 
au ajuns la o forţă mentală ce poate controla energiile. O 
forţă suficient de puternică pentru a putea concura cu tot 


ceea ce au descoperit ştiinţele fizicii. Navele spaţiale pot fi 
aruncate la ani-lumină depărtare, planetele pot fi scoase de 
pe orbită... 

— Da, interesant. Dar tu, ai vreo părere proprie relativ la 
acest subiect? Eşti şi tu de acord eu ipoteza puterii lor 
mentale nemaipomenite? 

— Pe Galaxie, nu! Crezi că nişte creaturi ca alea ar rămâne 
pe propria lor planetă? Nu, domnule. Eu cred că A Doua 
Fundaţie stă ascunsă din cauză că este mai slabă decât 
credem noi. 

— În cazul ăsta, îmi va fi foarte uşor să-ţi explic motivul 
venirii tale aici. Ce-ai zice să conduci o expediţie care să 
caute şi să găsească A Doua Fundaţie? 

Preţ de o clipă, Channis păru luat pe nepregătite de 
rapiditatea cu care se derulau evenimentele, puţin mai 
repede decât putea el face faţă. Limba păru că i se blocase 
într-o tăcere prelungită. 

— Ei? spuse sec Catârul. 

Lui Channis i se încreţi fruntea: 

— Bineînţeles. Dar unde trebuie să merg? Îmi poţi da vreo 
informaţie? 

— Generalul Pritcher te va însoţi... 

— Deci nu eu voi fi şeful? 

— Vei judeca tu însuţi atunci când voi termina ceea ce am 
de spus. Ascultă, tu nu faci parte din Fundaţie. le-ai născut 
pe Kalgan, nu-i aşa? Da. Bun, deci cunoştinţele tale despre 
Planul Seldon ar putea fi vagi. Atunci când primul Imperiu 
Galactic stătea să se prăbuşească, Hari Seldon, împreună 
cu un grup de psihoistorici, a analizat viitorul curs al istoriei 
prin metode matematice de care nu mai dispunem în aceste 
vremuri degenerate, şi a înfiinţat două Fundaţii. Câte una la 
fiecare capăt al Galaxiei, astfel încât forţele economice şi 
sociale care se vor dezvolta încetul cu încetul să facă din ele 
focarele celui de-Al Doilea Imperiu. Hari Seldon a plănuit ca 
acest lucru să se întâmple într-o mie de ani - fără Fundaţii 
ar trebui să dureze treizeci de mii de ani. Dar pe mine nu 


avea cum să mă prevadă. Eu sunt un mutant, deci sunt 
imprevizibil din punct de vedere al psihoistoriei, care 
lucrează doar cu reacţia medie a mulțimilor de oameni, 
înţelegi? 

— Foarte bine, domnule. Dar ce legătură au astea cu 
mine? 

— Ai să afli imediat. Am de gând să unific Galaxia acum, să 
ating țelul lui Seldon în doar trei sute de ani, în loc deo 
mie. O Fundaţie - cea a savanților fizicieni - prosperă încă, 
sub controlul meu. În prosperitatea şi ordinea Uniunii, 
armele atomice pe care le-au creat ei au efect asupra a 
orice există în Galaxie - mai puţin asupra celei de-A Doua 
Fundaţii, probabil. Aşa că trebuie sa aflu mai multe despre 
ea. Generalul Pritcher este cert convins că A Doua Fundaţie 
nu există deloc. Eu ştiu că nu are dreptate. 

— De unde ştii, domnule? întrebă prudent Channis. 

Şi indignarea Catârului păru să se reverse deodată, ca un 
lichid, printre vorbe: 

— Pentru că minţile pe care le am eu sub control au fost 
„lucrate”. Cu prudenţă! Subtil! Dar nu chiar atât de subtil 
încât să nu-mi dau seama. Şi aceste interferenţe se extind, 
cresc în intensitate, lovesc în oameni valoroşi la momentele 
cele mai importante. Te mai miră acum că am fost prudent 
şi nu am acţionat în aceşti ani? Aici eşti tu important. 
Generalul Pritcher este cel mai bun om pe care-l am în 
momentul de faţă, aşa că nu mai poate fi multă vreme în 
siguranţă. Desigur, el nu ştie asta. Dar tu eşti Neconvertit, 
deci este puţin probabil să fii bănuit drept omul meu. Poţi 
păcăli A Doua Fundaţie mai multă vreme decât ar putea-o 
face oricare dintre oamenii mei... poate exact atâta vreme 
cât am eu nevoie. Înţelegi? 

— Ăăăhm... Da. Dar scuză-mă, domnule, am să-ţi pun o 
întrebare. Cum sunt „lucraţi” aceşti oameni? Ca să-mi pot 
da seama - în caz că se întâmplă - dacă şi Generalul 
Pritcher va fi „lucrat”. Devin din nou Neconvertiţi? Devin 
neloiali? 


— Nu. Ţi-am spus că este o acţiune subtilă. Este mult mai 
neplăcut decât dacă ar deveni Neconvertiţi, pentru că 
perturbaţia este mai greu de detectat. Uneori trebuie să 
aştept înainte de a lua măsuri, ca să-mi dau seama dacă un 
om-cheie are o schimbare firească sau a fost „lucrat”. 
Loialitatea le este lăsată intactă, dar li se şterge iniţiativa şi 
ingeniozitatea. În aparenţă rămân oameni perfect normali, 
dar de fapt îmi sunt complet inutili. În ultimul an mi-au fost 
„lucraţi” şase oameni. Şase dintre cei mai buni. 

Colţul buzei făcu o mişcare în sus. 

— Acum, continuă el, ăştia şase se ocupă de bazele de 
antrenament... şi le doresc din tot sufletul să nu apară ceva 
neprevăzut şi să trebuiască să ia o decizie. 

— Domnule, dar dacă... dacă nu este A Doua Fundaţie de 
vină? Dacă este un altul, ca tine... un mutant? 

— Planul este prea atent, prea cu bătaie lungă. Un singur 
individ ar fi mai grăbit. Nu, este o lume, iar tu vei fi arma 
mea împotriva ei. 

Ochii lui Channis scânteiară şi spuse: 

— Sunt încântat de şansa ce mi se oferă. 

Dar Catârul prinse brusca aprindere emoţională. 

— Da, este foarte clar ce-ţi trece, prin minte, spuse el. Că 
vei face o treabă nemaipomenită, care merită o răsplată 
nemaipomenită... poate chiar aceea de a fi succesorul meu. 
Într-adevăr. Dar să ştii că şi pedepsele sunt unice în felul 
lor. Posibilităţile mele de a modela sentimentele nu se 
limitează doar la crearea loialității. 

Şi pe buze îi apăru un mic zâmbet sinistru, în timp ce 
Channis sări de pe scaun, cuprins de groază. 

Pentru doar o clipă, o foarte scurtă clipă, se simţi cuprins 
de durerea unei mâhniri copleşitoare. Se simţi biciuit de o 
durere fizică ce îi întunecă insuportabil mintea, apoi fu 
eliberat. Acum nu mai rămăsese decât un puternic val de 
furie. 

Catârul spuse: 


— Furia n-o să-ţi ajute la nimic... da, acum încerci să ţi-o 
maschezi, nu-i aşa? Dar eu o văd. Aşa că ţine bine minte - 
chestia asta pe care ai simţit-o poate fi mult mai intensă, şi 
menţinută multă vreme. Am omorât oameni prin control 
emoţional, şi crede-mă că nu există moarte mai crudă. 

Făcu o pauză. 

— Asta a fost tot, conchise el. 

Catârul era iarăşi singur. Stinse luminile, şi peretele din 
faţa sa deveni din nou transparent. Cerul era acum negru, 
iar pe adâncimea de catifea a spaţiului începea să 
strălucească Lentila Galactică. 

Toată acea ceaţă nebuloasă era o îngrămădire de stele, 
atât de numeroase încât se contopeau una cu alta şi nu se 
mai putea distinge decât un nor luminos. 

Toate vor fi ale lui... 

Şi acum, nu mai avea decât un singur lucru de pus la 
punct. Apoi va putea dormi. 

PRIMUL INTERLUDIU. 

Consiliul Executiv al celei de-A Doua Fundaţii era în 
şedinţă. Pentru noi, ei nu sunt decât simple voci. Nici scena 
exactă a întâlnirii, nici identitatea celor prezenţi nu sunt 
esenţiale în acest moment. 

De fapt, strict vorbind, nici măcar nu putem reproduce cu 
exactitate vreun fragment din această şedinţă - decât dacă 
suntem dispuşi să renunţăm complet la a mai înţelege ceva. 

Avem aici de-a face cu psihologi - şi nu nişte simpli 
psihologi, ci savanţi de orientare psihologică. Adică oameni 
a căror concepţie fundamentală despre filosofie ca ştiinţă 
este îndreptată spre o cu totul altă direcţie în raport cu 
orientările pe care le cunoaştem. „Psihologia” care rezultă 
din axiomele deduse de fizică pe baza observaţiilor 
comportamentelor are doar o vagă legătură cu 
PSIHOLOGIA. 

Dar asta e ca şi cum ai încerca să explici unui orb ce este 
culoarea... tu însuţi fiind la fel de orb ca şi el. 


Minţile adunate acolo se înțelegeau la perfecţie prin 
mimică. Discursurile, aşa cum le cunoaştem noi, nu erau 
necesare. Un fragment de propoziţie nu era decât o 
redundanţă. Un gest, un mormăit, încordarea unui muşchi 
al feţei... chiar şi o pauză suficient de îndelungată, aduceau 
cu sine o bogăţie de informaţii. 

În consecinţă, îmi voi acorda dreptul de a traduce liber un 
mic fragment al conferinţei, folosind în acest scop o extrem 
de concretă combinaţie de cuvinte, necesară minţilor 
orientate încă din copilărie spre o filosofie de tip tehnologic. 
Chiar cu riscul de a pierde cele mai delicate nuanţe. 

O „voce” era predominanta, şi ea aparţinea persoanei 
cunoscute ca fiind Primul Vorbitor. Acesta spuse: 

— Acum este clar că asta l-a oprit pe Catâr din primul lui 
asalt nebunesc, însă nu putem avea încredere în... ei bine, 
în organizarea situaţiei. Catăârul aproape că ne-a localizat, 
prin amplificarea artificială a potenţialului mental al unui 
individ din Prima Fundaţie, pe care ei îl numesc „psiholog”. 
Acest psiholog a fost omorât chiar înainte de a-şi comunica 
descoperirea. Evenimentele care au dus la omorârea lui 
sunt, în deplin acord cu calculele, anterioare Fazei A Treia. 
De aici te rog să continui dumneata. 

Inflexiunea vocii sale îl desemnă pe Al Cincilea Vorbitor. 
Acesta spuse, cu nuanţe sumbre: 

— Este cert că situaţia a fost abordată greşit. Suntem, 
desigur, foarte vulnerabili la un atac masiv, mai ales la un 
atac condus de un fenomen mental cum este Catârul. La 
scurt timp după ce s-a ridicat deasupra Galaxiei prin 
cucerirea Primei Fundaţii - cu o jumătate de an mai târziu, 
ca să fiu exact - a ajuns pe Trantor. În altă jumătate de an 
ar fi ajuns aici, iar şansele ar fi fost fantastic de mult 
împotriva noastră - 96,3 plus sau minus 0,05 la sută, ca să 
fiu exact. Am cheltuit foarte mult timp încercând să 
determinăm forţele care l-au oprit. Implicaţiile interioare 
deosebit de complexe datorate diformităţii sale fizice şi 
faptului că este un unicat mental, ne sunt tuturor 


cunoscute. Cu toate acestea, de-abia prin pătrunderea în 
Faza A Treia am putut determina - post factum - 
posibilitatea unui comportament anormal în prezenţa unei 
fiinţe umane ce manifestă o afecţiune sinceră pentru el. Şi 
întrucât un astfel de comportament anormal depinde de 
prezenţa unei fiinţe umane la momentul potrivit, totul a fost 
o întâmplare. Agenţii noştri sunt siguri că psihologul 
Catârului a fost omorât de o fată - o fată în sentimentele 
căreia Catârul avea încredere şi pe care, în consecinţă, nu o 
controla mental. Pur şi simplu din cauză că ea îl plăcea. 
După această întâmplare - pentru cei care doresc detalii, s- 
a făcut un studiu matematic asupra subiectului, aflat în 
Biblioteca Centrală - care ne-a pus în gardă, îl ţinem mereu 
pe Catâr la distanţă, prin metode neortodoxe cu care 
punem zilnic în pericol întregul proiect istoric al lui Seldon. 
Asta a fost tot. 

Primul Vorbitor făcu o pauză de o clipă pentru a permite 
indivizilor adunaţi acolo să cugete la toate implicaţiile. Apoi 
spuse: 

— Deci situaţia este foarte instabilă. Proiectul original al 
lui Seldon ajungând pe marginea prăpastiei - şi aici mă văd 
obligat să scot în evidenţă faptul că am orbecăit pe o cale 
greşită, prin groaznica noastră incapacitate de a anticipa - 
suntem confruntaţi cu o prăbuşire ireversibilă a Planului. 
Timpul nu mai are răbdare cu noi. Cred că nu ne-a mai 
rămas decât o singură soluţie... şi chiar şi aceasta este 
riscantă. Trebuie să-l lăsăm pe Catâr să ne găsească... într- 
o anumită măsură. 

Altă pauză, în care analiză reacţiile, apoi reluă: 

— Repet - într-o anumită măsură! 

DOI BĂRBAŢI, CATÂRUL LIPSĂ. 

NAVA era aproape gata. Nu îi lipsea nimic, în afară de 
destinaţie. Catârul sugerase o reîntoarcere pe Trantor - 
lumea care reprezentase sediul unei metropole Galactice 
fără egal în cel mai întins Imperiu cunoscut vreodată de 


omenire. Lumea, acum amorţită, care fusese capitala 
tuturor stelelor. 

Pritcher nu era de acord. Era o pistă veche... nu mai putea 
aduce nimic nou. 

Îl găsi pe Bail Channis în compartimentul destinat 
navigaţiei. Părul cârlionţat al tânărului părea puţin răvăşit, 
doar atât cât să permită unei bucle să-i atârne pe frunte - 
ca şi cum ar fi fost aranjată cu grijă - şi îşi etala dinţii 
regulaţi într-un zâmbet care i se potrivea de minune. Asprul 
ofiţer simţi vag cum îi creşte antipatia faţă de celălalt. 

Entuziasmul lui Channis era evident: 

— Pritcher, este prea de tot ca să fie o coincidenţă! 

— Nu ştiu despre ce anume discutăm, spuse generalul cu 
răceală în glas. 

— Aha... Bine, bătrâne, atunci trage-ţi un scaun şi hai să 
discutăm. M-am uitat peste însemnările tale. Le găsesc 
excelente. 

— Da? Sunt... încântat. 

— Dar mă întreb dacă ai ajuns şi tu la aceleaşi concluzii ca 
şi mine. Ai încercat vreodată să analizezi problema în mod 
deductiv? Adică, nu-i nimic rău în a cerceta stelele la 
întâmplare, şi ceea ce ai făcut tu în cinci expediţii seamănă 
un pic cu a sări de la o stea la alta. Dar ai calculat cât de 
mult ţi-ar lua să treci, în ritmul ăsta, prin toate lumile 
cunoscute? 

— Da. De mai multe ori. 

Pritcher nu simţea nici o chemare în a-i veni celuilalt în 
întâmpinare, dar găsea că este important să afle ce îi trecea 
prin minte lui Channis... o minte nesupusă, deci 
imprevizibilă. 

— Bine, atunci hai să facem o analiză şi să ne hotărâm ce 
anume căutăm. 

— A Doua Fundaţie, spuse Pritcher aspru. 

— O Fundaţie de psihologi, îl corectă Channis. La fel de 
slabi în tehnologie precum era Prima Fundaţie în 
psihologie. Deci... tu faci parte din Prima Fundaţie, iar eu 


nu. Concluziile îţi sunt probabil evidente. Trebuie să găsim 
o lume care cârmuieşte prin intermediul puterilor mentale, 
şi care este totuşi foarte înapoiată din punct de vedere 
tehnologic. 

— Crezi că este obligatoriu ca lucrurile să stea astfel? 
întrebă calm Pritcher. „Uniunea Lumilor” nu este înapoiată 
tehnologic, deşi conducătorul nostru îşi datorează puterea 
calităţilor mentale. 

— Pentru că a preluat realizările Primei Fundaţii, veni un 
răspuns uşor nerăbdător, iar Prima Fundaţie este, în 
întreaga Galaxie, singurul rezervor de astfel de cunoştinţe. 
A Doua Fundaţie trăieşte probabil printre rămăşiţele anoste 
rezultate din fărâmițarea Imperiului Galactic. De acolo n-ai 
ce să preiei. 

— Deci susţii că puterea mentală, deşi este însoţită de o 
slăbiciune tehnologică, este suficientă pentru a-şi impune 
dominaţia asupra unui grup de lumi? 

— Slăbiciune fizică relativă. Împotriva decadenţilor lor 
vecini, se pot apăra singuri. Dar nu pot face faţă forţelor 
dezlănţuite ale Catârului, care are sprijinul unei mature 
economii atomice. Altfel, de ce ar fi amplasarea lor aşa de 
bine ascunsă, atât la început, de către fondatorul Hari 
Seldon, cât şi acum, de către ei înşişi? Prima Fundaţie, din 
care făceai şi tu parte, nu-şi ţinea ascunsă existenţa. Şi nu a 
luat legătura cu A Doua Fundaţie, atunci când era un biet 
oraş fără apărare, pe o planetă singuratică, acum trei sute 
de ani. 

Trăsăturile calme de pe figura întunecată a lui Pritcher se 
contorsionară într-o expresie sarcastică: 

— Şi acum că ai sfârşit cu profunda-ţi analiză, ce-ai zice să- 
ţi dau o listă cu toate regatele, republicile, planetele statale 
şi dictaturile de un fel sau altul, aflate în talmeş-balmeş-ul 
politic de dincolo de Uniune, care corespund criteriilor tale, 
plus câtorva alţi factori? 

— Deci ţi-a trecut şi ţie prin minte? Channis nu pierduse 
nimic din impertinenţă. 


— Lista n-o vei găsi aici, desigur, spuse Pritcher, dar am 
pus la punct un ghid complet al factorilor politici din 
Periferia Oponentă. Tu chiar crezi despre Catâr că ar lucra 
aşa, la întâmplare? 

— Bine, atunci..., şi vocea tânărului crescu înrr-o explozie 
de energie, ... ce-ai zice de Oligarhia din Tazenda? 

Pritcher îşi mângâie gânditor urechea. 

— 'Tazenda? Aha, cred că o ştiu. Nu sunt la Periferie, nu-i 
aşa? Mi se pare că sunt exact la o treime din distanţa până 
în centrul Galaxiei. 

— Da. Şi, ce-i cu asta? 

— Documentele pe care le deţinem plasează A Doua 
Fundaţie la celălalt capăt al Galaxiei. Spaţiul ştie că este 
singurul lucru pe care îl cunoaştem despre ea. Dar, oricum, 
ce rost are să vorbim despre Tazenda? Împreună cu Prima 
Fundaţie şi cu centrul Galaxiei face un unghi de doar o sută 
zece sau o sută douăzeci de grade. E departe de o sută 
optzeci. 

— În documente se mai spune ceva. A Doua Fundaţie a 
fost întemeiată pe „Sfârşitul Stelei”. 

— Nu s-a descoperit niciodată în Galaxie o regiune cu 
denumirea asta. 

— Pentru că era un nume local, suprimat mai târziu pentru 
o mai mare discreţie. Sau unul inventat dinadins de către 
Seldon şi grupul său. Totuşi, nu ai impresia că există o 
oarecare legătură între „Sfârşitul Stelei” şi „Ilazenda”? 

— Pentru că există o vagă asemănare în pronunție? Este 
nesemnificativ. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Nu. 

— Totuşi, apare în însemnările tale... 

— Unde? Aaa, da, dar n-am fost decât pentru a mă 
aproviziona cu mâncare şi cu apă. Sunt sigur că în lumea 
aceea nu era nimic interesant. 

— Ai coborât pe planeta conducătoare? Pe cea care 
guverna? 


— N-aş putea să spun. 

Channis rămase pe gânduri, sub privirea rece a celuilalt. 
Apoi spuse: 

— Îmi acorzi câteva clipe, ca să privim amândoi Lupa? 

— Desigur. 

Lupa era probabil cel mai nou echipament al 
crucişătoarelor interstelare. De fapt, era o complicată 
maşină de calcul care putea reproduce cerul întunecat pe 
un ecran, din orice punct dat al Galaxiei. 

Channis potrivi coordonatele, şi lumina de fond din cabina 
pilotului se stinse. În lumina roşie şi difuză a panoului de 
comandă, faţa lui Channis căpătase o strălucire arămie. 
Pritcher se aşeză în scaunul pilotului, cu picioarele lungi 
încrucişate, şi cu faţa pierdută în semiîntuneric. 

Încetul cu încetul, pe măsură ce aparatul se apropia de 
regimul nominal de funcţionare, pe ecran începură să 
strălucească puncte luminoase. Spre centrul Galaxiei erau 
mai dese şi mai strălucitoare. Acolo se aflau grupuri de 
stele puternic populate. 

— Acesta, explică Channis, este cerul de noapte pe timp de 
iarnă, aşa cum se vede el de pe Trantor. Este un amănunt 
important care, după câte mi-am dat seama, a fost neglijat 
în căutările voastre. Orice orientare inteligentă trebuie să 
aibă ca punct de plecare Trantor-ul. Trantor a fost capitala 
Imperiului Galactic. Şi, mai mult decât o capitală politică, a 
fost o capitală a ştiinţei şi culturii. În consecinţă, 
semnificaţia oricărei denumiri trebuie să-şi aibă originea, în 
nouă cazuri din zece, într-o orientare Trantoriană. Adu-ţi 
aminte, în legătură cu aceasta, că deşi Seldon s-a născut pe 
Helicon - o lume dinspre Periferie - el şi grupul său au 
lucrat chiar pe Trântor. 

Vocea calmă a lui Pritcher se împlântă ca un sloi de gheaţă 
în entuziasmul exuberant al celuilalt: 

— Ce anume vrei să-mi demonstrezi? 

— O să-ţi explic pe hartă. Vezi nebuloasa aceea 
întunecată? 


Umbra braţului său căzu asupra ecranului şi se plimbă 
peste punctele luminoase ale Galaxiei. Degetul arătător se 
opri deasupra unui petic întunecat, care părea o gaură 
tăcută într-un material împestriţat cu puncte strălucitoare. 

— Documentele stelagrafice, continuă el, o numesc 
Nebuloasa Pelot. Priveşte-o. Am să măresc imaginea. 

Pritcher nu privea pentru prima oară fenomenul de mărire 
a Imaginii Lupei, dar şi de data aceasta îşi ţinu răsuflarea. 
Era ca şi cum s-ar fi aflat pe video-platforma unei nave ce se 
năpustea nebuneşte într-o Galaxie cumplit de aglomerată, 
fără să fi intrat în hiperspaţiu. Stelele se repezeau spre ei 
pornind dintr-un centru comun, se dilatau, şi dispăreau la 
marginea ecranului. Punctele luminoase se dublau ca 
mărime, apoi deveneau sfere. Petele de ceaţă se 
transformau în nenumărate puncte. Şi mereu era prezentă 
acea iluzie a mişcării. 

În tot acest timp, Channis vorbi: 

— Ai să observi că ne mişcăm după linia dreaptă dintre 
Trantor şi Nebuloasa Pelot, aşa că privim în continuare 
cerul înstelat dintr-o poziţie echivalentă cu cea de pe 
Trântor. Există probabil o mică eroare datorită deviaţiei 
gravitaționale a luminii, pe care nu am cum s-o calculez, dar 
sunt sigur că nu poate fi semnificativă. 

Pe ecran se lăţea întunericul. Pe măsură ce viteza de 
mărire scădea, stelele se furişau spre cele patru colţuri ale 
ecranului, ca într-un trist rămas-bun. Pe conturul 
nebuloasei incandescente, universul de stele strălucea 
neaşteptat de puternic. În dreptul nebuloasei, într-un volum 
de mulţi parseci cubi, lumina era absorbită de vârtejurile 
atomilor de sodiu şi calciu. 

Channis arătă din nou cu degetul. 

— Aceasta a fost numită „Gura” de către locuitorii zonei. Şi 
este un lucru foarte important, pentru că arată ca o gură 
doar dacă este privită dinspre Trantor. 

Degetul său se plimba peste o fisură în corpul Nebuloasei, 
care avea forma unei guri văzută din profil, zimţată şi 


rânjită, puternic strălucitoare. 

— Urmăreşte „Gura”, spuse Channis. Urmăreşte „Gura” 
înspre gâtlej, şi observă cum se îngustează, până ajunge o 
dungă strălucitoare, subţire ca un tăiş. 

Imaginea de pe ecran se mări din nou, un pic. Nebuloasa 
făcu loc „Gurii” să umple ecranul, apoi mişcarea continuă şi 
degetul lui Channis cobori uşor în jos, se opri, apoi cobori 
din nou, până la un punct unde nu strălucea decât o stea 
singuratică; şi acolo degetul său se opri, pentru că mai 
departe era un întuneric absolut. 

— Sfârşitul stelei”, spuse tânărul pe un ton firesc. 
Nebuloasa este mai puţin densă acolo, şi lumina acelei stele 
îşi îndreaptă strălucirea într-o singură direcţie: spre 
Trantor. 

— Încerci să spui că aia... 

Generalul Catârului începu să vorbească, dar vocea i se 
stinse, cufundată în neîncredere. 

— Nu încerc. Aceea chiar este 'Tazenda - Sfârşitul Stelei. 

Luminile se aprinseră. Imaginea de pe ecranul Lupei 
pâlpâi, apoi dispăru. Din trei paşi mari, Pritcher ajunse 
lângă Channis: 

— Cum de ţi-a venit ideea? 

Channis se lăsă pe spate în scaun, cu o expresie 
nedumerită: 

— Întâmplător. Mi-ar fi plăcut să spun că a fost o deducție 
logică, dar a fost doar o întâmplare. Oricum, indiferent pe 
ce cale am ajuns la concluzie, totul se leagă. Conform 
datelor de care dispunem, lazenda este o oligarhie. Domină 
douăzeci şi şapte de planete locuite. Nu este avansată din 
punct de vedere tehnologic. Şi, cel mai important, este o 
lume anonimă, a adoptat o neutralitate fermă în politica 
acelei regiuni stelare, şi nu este expansionistă. Cred că ar 
trebui să o cercetăm. 

— L-ai informat pe Catâr că vrei s-o vezi? 

— Nu. Şi nici n-o să-l informăm. Pentru că acum ne aflăm 
în spaţiu, gata să facem primul salt. 


Pritcher, cuprins brusc de groază, se năpusti spre video- 
platformă. O reglă, şi ochii săi întâlniră spaţiul rece. 
Privirea îi rămase fixată pe imagine, apoi se întoarse. 
Automat, îndreptă mâna spre curbura dură şi liniştitoare a 
blasterului. 

— Din ordinul cui? 

— Din ordinul meu, generale. 

Era pentru prima oară când Channis i se adresa celuilalt 
folosind gradul. 

— În timp ce te reţineam aici, cu demonstraţia mea. 
Probabil că n-ai simţit nici o acceleraţie, deoarece s-a 
întâmplat în momentul în care măream Imaginea Lupei. 
Fără îndoială, ţi-ai închipuit că este o iluzie datorată 
mişcării aparente a stelelor de pe ecran. 

— De ce? Ce vrei de fapt să faci? Şi ce rost au avut toate 
aiurelile alea despre Tazenda? 

— N-a fost nici o aiureală. Am vorbit foarte serios. Acolo 
mergem. Am pornit astăzi din cauză că eram programaţi să 
pornim peste trei zile. Generale, tu nu crezi că există o A 
Doua Fundaţie. Dar eu cred. Tu execuţii ordinele Catârului, 
însă fără convingere; eu îmi dau seama că există un mare 
pericol. A Doua Fundaţie a avut cinci ani de răgaz pentru a 
se pregăti. În ce fel s-au pregătit, nu-mi dau seama. Dar 
dacă au agenţi pe Kalgan? Dacă am să port în minte faptul 
că am aflat unde se găseşte A Doua Fundaţie, ei şi-ar putea 
da seama de acest lucru. Viaţa mea ar putea să nu mai fie în 
siguranţă, iar eu ţin mult la ea. Chiar dacă probabilitatea ca 
lucrurile să stea astfel este mică, eu tot nu vreau să risc. 
Aşa că nimeni nu a mai aflat de Tazenda în afară de tine, iar 
tu ai aflat după ce am ieşit în spaţiu. Şi chiar şi aşa, nu ştiu 
dacă echipajul este de încredere. 

Channis zâmbea din nou, ironic, absolut stăpân pe situaţie. 

Mâna lui Pritcher căzu fără vlagă de pe blaster, şi pentru o 
clipă fu străbătut de un vag sentiment de împotrivire. Ce 
anume îl oprea pe el să acţioneze? Din ce cauză era el lipsit 
de vlagă? Pe vremea când era căpitan în imperiul comercial 


al Primei Fundaţii, indisciplinat şi fără şanse de promovare, 
el ar fi putut lua decizii din acestea, prompte şi îndrăzneţe, 
mult mai repede decât Channis. Să aibă Catârul dreptate? 
Să fie mintea lui într-atât de preocupată cu obedienţa încât 
să-şi piardă iniţiativa? Simţi cum deznădejdea puternică îl 
scufundă într-o stranie moleşeală. 

— Ai procedat foarte bine, spuse el. Însă pe viitor îmi vei 
cere şi mie părerea înainte de a lua astfel de decizii. 

Atenţia îi fu atrasă de semnalul care începuse să clipăie. 

— Este camera motoarelor, spuse Channis fără să pară 
neliniştit. Ţin motoarele încălzite de cinci minute, şi le-am 
cerut să mă anunţe dacă se iveşte vreo problemă. Ie las 
singur. 

Pritcher aprobă muteşte, din cap, şi în singurătatea de 
după aceea, se gândi la necazurile care se apropiau odată 
cu vârsta de cincizeci de ani. Prin video-platformă putea 
zări câteva stele, puţine la număr şi dispersate. Partea 
centrală a Galaxiei forma un fel de ceaţă, la unul din colţuri. 
Ce-ar fi dacă ar scăpa de influenţa Catârului... 

Dar respinse imediat acest gând, îngrozit. 

Inginerul şef Huxlani îl examină cu severitate pe tânărul 
fără uniformă care avea încrederea în sine a unui ofiţer de 
Flotă, şi care părea a fi învestit într-o funcţie de comandă. 
Huxlani, înrolat în Flotă de pe vremea când încă mai bea 
lăptic, confunda de obicei autoritatea cu unele însemne 
specifice. 

Dar acest om fusese numit de către Catâr şi, desigur, 
Catârul avea ultimul cuvânt. Mai exact, singurul cuvânt. 
Nici măcar în subconştient nu punea acest lucru la îndoială. 
Controlul emoţional intrase în straturile cele mai adânci ale 
fiinţei sale. 

Îi înmâna lui Channis micul obiect oval, fără nici un 
comentariu. 

Channis cântări obiectul în mână, apoi zâmbi cu 
bunăvoință: 

— Eşti din Fundaţie, nu-i aşa, şefule? 


— Da, domnule. Am intrat în serviciul Flotei Fundaţiei cu 
optsprezece ani înainte ca aceasta să fie cucerită de Primul 
Cetăţean. 

— Ce calificare ai primit în Fundaţie? 

— Tehnician Calificat, Clasa întâi - Şcoala Centrală din 
Anacreon. 

— Destul de bine. Şi ai găsit chestia asta în circuitele de 
comunicaţie, acolo unde ţi-am spus eu să cauţi? 

— Da, domnule. 

— E normal să găseşti acolo un astfel de obiect? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, ce reprezintă? 

— Un hiper-locator, domnule. 

— Fii mai explicit. Eu nu aparţin Fundaţiei. Ce anume 
este? 

— Un aparat care permite ca nava să fie localizată în 
hiperspaţiu. 

— Cu alte cuvinte, putem fi urmăriţi, oriunde ne-am afla. 

— Da, domnule. 

— În regulă. Este o invenţie recentă, nu-i aşa? Realizată de 
unul dintre Institutele de Cercetare înfiinţate de Primul 
Cetăţean. Am dreptate? 

— Cred că da, domnule. 

— Este un secret guvernamental. Corect? 

— Cred că da, domnule. 

— Şi totuşi, uite-l aici. Foarte curios! 

Preţ de câteva secunde, Channis plimbă hiper-locatorul 
metodic, dintr-o mână într-alta. Apoi, cu un gest rapid, i-l 
întinse lui Huxlani: 

— Bine, atunci ia-l şi pune-l la loc. Exact acolo unde l-ai 
găsit şi exact aşa cum l-ai găsit. Ai înţeles? Apoi ai să uiţi 
aceasta întâmplare, în întregime! 

Inginerul şef îşi mormăi aproape mecanic salutul, se 
întoarse scurt şi plecă. 

Nava înainta în salturi prin Galaxie, traiectoria sa printre 
stele fiind marcată de puncte distanţate. Punctele 


respective reprezentau zece până la şaizeci de secunde- 
lumină străbătute în spaţiul normal. Golurile dintre ele erau 
spaţii de peste o sută de ani-lumină şi reprezentau 
„salturile” prin hiperspaţiu. 

Bail Channis stătea la panoul de comandă al Lupei, 
contemplând-o, şi se simţi încă o dată, fără să vrea, cuprins 
de un fel de venerație. Nu făcea parte din Fundaţie, şi 
fenomenele care apăreau şi interacţionau la răsucirea unui 
buton sau la închiderea unui contact nu erau pentru el ceva 
obişnuit. 

Asta nu însemna că, pentru un om din Fundaţie, Lupa era 
o banalitate. Carcasa sa incredibil de compactă adăpostea 
suficiente circuite electronice pentru a putea reprezenta cu 
precizie o sută de milioane de stele şi influenţa pe care o 
avea fiecare asupra celorlalte. Şi, ca şi cum minunea asta n- 
ar fi fost suficientă, era în plus capabilă să translateze 
Imaginea Galactică în lungul oricăreia dintre cele trei axe 
spaţiale, sau să o rotească în jurul unui centru dat. 

Datorită acestor posibilităţi, Lupa realizase aproape o 
revoluţie în călătoriile interstelare. Pe vremuri, calcularea 
fiecărui „salt” în hiperspaţiu însemna o muncă ce putea 
dura de la ozipână la o săptămână... şi cea mai mare parte 
a efortului era calcularea mai mult sau mai puţin exactă a 
„Poziţiei Navei” la scara Galactică de referinţă. În esenţă, 
aceasta însemna observarea cu precizie a cel puţin trei 
stele îndepărtate una de alta, a căror poziţie în raport cu 
originea sistemului Galactic de referinţă, arbitrar ales, era 
cunoscută. 

Iar aici, cuvântul-cheie era „cunoscută”. Pentru cineva 
care cunoaşte bine o hartă stelară dintr-un anumit punct de 
referinţă, stelele sunt uşor de recunoscut, la fel de uşor ca 
şi oamenii. Sari însă zece parseci din acel punct, şi nu-ţi vei 
mai recunoaşte nici măcar propriul soare. S-ar putea să nici 
nu mai fie vizibil. 

Soluţia era, bineînţeles, analiza spectroscopică. Timp de 
secole, principalul obiect al tehnologiei interstelare fusese 


analiza „amprentei luminoase” a din ce în ce mai multe 
stele, din ce în ce mai în detaliu. Cu aceasta, şi odată cu 
creşterea preciziei „saltului”, au fost adoptate traseele 
standard ale călătoriilor prin Galaxie. Astfel, călătoriile 
interstelare au devenit mai puţin o artă şi mai mult o 
tehnică. 

Şi totuşi, chiar şi în Fundaţie, care avea maşini superioare 
de calcul şi o nouă metodă de explorare mecanică a 
câmpului de stele pentru o „amprentă luminoasă” 
cunoscută, era uneori nevoie de câteva zile pentru a 
localiza trei stele şi pentru a calcula apoi poziţia în regiuni 
cu care pilotul nu era dinainte familiarizat. 

Lupa schimbase totul. În primul rând, nu avea nevoie 
decât de o singură stea cunoscută. În al doilea rând, chiar şi 
un ageamiu în ale spaţiului, cum era Channis, se putea 
descurca cu ea. 

În acel moment, conform calculelor pentru „salt”, cea mai 
apropiată dintre stelele mari era Vincetori. Iar în centrul 
video-platformei se zărea o stea strălucitoare. Channis 
spera să fie Vincetori. 

Imaginea de pe ecranul Lupei se afla în legătură directă 
cu cea a video-platformei, şi Channis introduse de la 
tastatură, cu grijă, coordonatele lui Vincetori. Închise un 
releu, şi Imaginea prinse viaţă. Această Imagine avea şi ea 
în centru o stea strălucitoare, dar în rest părea că nu are 
nici o legătură cu imaginea de pe video-platformă. Reglă 
Lupa după Axa-Z. şi mări Imaginea până când fotometrul 
arătă că ambele stele centrale aveau aceeaşi strălucire. 

Channis căută pe imaginea video-platformei o a doua stea 
cu strălucire puternică, apoi găsi una corespunzătoare pe 
Imaginea de pe ecran. Roti încet Imaginea până la o 
deflexie unghiulară identică. Gura i se strâmbă şi 
dezaprobă rezultatul, cu o grimasă. Roti din nou şi aduse în 
poziţie o altă stea strălucitoare, apoi o alta. Şi atunci 
surâse. Asta era. Probabil că un specialist cu o percepţie 


comparativă foarte bine antrenată ar fi potrivit imaginile 
din prima încercare. El reuşise din trei. 

Mai rămânea de făcut reglarea fină. În ultima fază, cele 
două imagini se suprapuseră şi se contopiră pe un fond în 
care aproape coincideau. Majoritatea stelelor erau de puţin 
dublate. Dar reglajul fin nu dură mult. Stelele se 
suprapuseră perfect, rămase o singură imagine, şi „Poziţia 
Navei” putea fi acum citită direct de la indicatoare. 
Întreaga operaţie durase mai puţin de o jumătate de oră. 

Channis intră în camera lui Pritcher şi îl găsi pe acesta 
pregătindu-se de culcare. Pritcher ridică privirea: 

— Ceva nou? 

— Nimic deosebit. După următorul salt vom ajunge în 
Tazenda. 

— Ştiu. 

— Văd că vrei să te culci. Nu vreau să te sâcâi, dar te-ai 
uitat prin filmul pe care l-am luat de pe Cil? 

Han Pritcher aruncă o privire dispreţuitoare articolului cu 
pricina, care stătea într-o învelitoare neagră pe raftul de jos 
destinat cărţilor. 

— Da, spuse el. 

— Şi ce părere ai? 

— Cred că în această regiune a Galaxiei nu s-au petrecut 
niciodată evenimente care să merite a fi luate în seamă de 
Istorie. 

Channis abordă un zâmbet larg: 

— Înţeleg ce vrei să spui. Foarte plictisitoare, nu-i aşa? 

— Dacă îţi plac cronicile personale ale domnitorilor, nu. 
Probabil că nu te poţi încrede în ele. Acolo unde istoria se 
preocupă doar de personalităţi, descrierile devin fie în alb, 
fie în negru, în funcţie de interesele cronicarului. Găsesc că 
totul este absolut inutil. 

— Dar se vorbeşte despre Tazenda. Asta am vrut să-ţi arăt 
arunci când ţi-am dat filmul. Până acum nu am găsit altul 
care să-i menţioneze. 


— Bine. Au avut conducători buni şi conducători răi. Au 
cucerit câteva planete, au câştigat câteva bătălii, şi au 
pierdut puţine. Nu au nimic deosebit. N-am prea mare 
încredere în teoria ta, Channis. 

— Dar ţi-au scăpat câteva puncte importante. N-ai 
remarcat că nu au format niciodată coaliţii? Au rămas 
întotdeauna complet în afara politicii acestui colţ aglomerat 
de stele. După cum ai spus, au cucerit câteva planete, dar 
apoi s-au oprit... şi asta fără să fi suferit vreo înfrângere 
neaşteptată şi usturătoare. Ca şi cum s-au extins suficient 
de mult pentru a-şi asigura protecţia, dar exact atât cât să 
nu atragă atenţia. 

— Foarte bine, veni răspunsul rece. Nu am nimic împotrivă 
să coborâm acolo. În cel mai rău caz, pierdem puţin timp. 

— Aaa, nu. În cel mai rău caz, ne aşteaptă o înfrângere 
totală. Dacă este A Doua Fundaţie. [ine cont că ar fi o lume 
de Spaţiul-ştie-câţi Catâri. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Să coborâm pe o planetă minoră. Să aflăm mai întâi tot 
ce se poate afla despre 'Tazenda. Apoi vom hotări ce trebuie 
să facem. 

— În regulă. N-am nimic împotrivă. Acum, dacă nu te 
superi, aş dori să sting lumina. 

Channis plecă schiţând un salut din mână. 

Şi în întunericul unei micuţe cabine, într-o insulă de metal 
navigând pierdută în imensitatea spaţiului, Generalul Han 
Pritcher rămase treaz, urmărindu-şi gândurile care îl 
purtau pe tărâmuri fantastice. 

Dacă impresiile pe care şi le formase cu atâta greutate 
erau adevărate - şi cât de perfect începeau să se 
potrivească toate faptele - atunci Tazenda era A Doua 
Fundaţie. Nu se putea altfel. Dar cum? Cum? 

Putea fi lazenda? O lume banală? Fără nimic special? O 
mahala pierdută printre dărâmăturile unui Imperiu? O 
aşchie printre sfărâmături? Îşi aduse aminte, ca din 
depărtare, de figura zbârcită a Catârului şi de vocea 


piţigăiată pe care o avea atunci când vorbea despre 
psihologul fostei Fundaţii. Despre Ebling Mis, singurul om 
care aflase - poate - secretul celei de-A Doua Fundaţii. 

Pritcher îşi aminti de încordarea din cuvintele Catârului: 
„A fost ca şi cum uimirea îl copleşise pe Mis. Ca şi cum ceea 
ce aflase despre A Doua Fundaţie îi depăşise toate 
aşteptările, îl condusese într-o direcţie complet diferită de 
cea pe care o presupusese. Dacă aş fi putut măcar să-i 
citesc gândurile, nu emoţiile. Şi cu toate astea, emoţiile îi 
erau evidente, sincere... predomina acea imensă surpriză.” 

Surpriza era punctul esenţial. Ceva fantastic de uimitor! 
Acum vine băiatul ăsta, tânărul ăsta zâmbăreţ, vorbind cu 
convingere şi cu voie bună despre Tazenda şi despre 
subnormalitatea ei banală. Şi trebuia să aibă dreptate. 
Trebuia. Altfel, nimic nu mai avea sens. 

Ultimul gând conştient al lui Pritcher avu o umbră de 
îndârjire răzbunătoare. Hiper-locatorul din Tubul Eteric era 
tot acolo. Îl verificase cu o oră în urmă, când Channis nu era 
prin preajmă. 

AL DOILEA INTERLUDIU. 

Era o întâlnire întâmplătoare în anticamera Sălii de 
Consiliu - cu doar câteva momente înainte de a intra în Sală 
şi de a trece la rezolvarea problemelor înscrise pe ordinea 
de zi - şi cele câteva gânduri fulgerară repede în toate 
direcţiile. 

— Deci Catârul a pornit la drum. 

— Am auzit. Este riscant! Teribil de riscant! 

— Nu şi dacă lucrurile merg conform scenariului. 

— Catârul nu este un om obişnuit... şi este dificil să-i 
manipulezi marionetele fără să-şi dea seama. Minţile 
controlate sunt greu de „lucrat”. Se spune că s-a prins deja, 
în câteva cazuri. 

— Da, nu văd cum se putea evita acest lucru. 

— Minţile necontrolate sunt mai simplu de „lucrat”. Dar 
sunt atât de puţine acelea care nu se află sub controlul lui... 


Intrară în Sală, urmaţi de alţi membri ai celei de-A Doua 
Fundaţii. 

DOI BĂRBAŢI ŞI UN ŢĂRAN. 

ROSSEM este una dintre acele lumi marginale, de obicei 
neglijate de istoria Galactică, şi care arareori se impune 
atenţiei oamenilor din nenumărate alte planete mai 
norocoase. 

În zilele de odinioară ale Imperiului Galactic, pustietăţile 
sale erau locuite de câţiva prizonieri politici. Un observator 
şi o garnizoană Navală reprezentau singura legătură dintre 
această lume şi restul Imperiului. Mai târziu, în zilele 
nefaste ale dezbinării, şi chiar înainte de vremea în care a 
trăit Hari Seldon, oamenii mai slabi, obosiţi de desele 
decenii de nesiguranţă şi primejdie, agasaţi de atâtea 
planete distruse şi de o fantomatică succesiune de împărați 
efemeri care îşi făceau drum spre Tron pentru câţiva ani 
nenorociţi şi nefolositori... aceşti oameni, deci, părăsiră 
centrele populate şi îşi căutară adăpost în văgăunile pustii 
ale Galaxiei. 

Pe întinderile îngheţate din Rossem se ridicară în 
dezordine câteva sate. Soarele era un afurisit zgârcit care- 
şi păstra pentru sine amărâta de căldură, în timp ce zăpada 
cădea din abundență timp de nouă luni ale anului. Cerealele 
idigene, rezistente, rămâneau amorţite în sol până treceau 
lunile pline de zăpadă, apoi creşteau şi se maturizau cu o 
viteză vecină cu panica, atunci când radiaţia şovăielnică a 
soarelui aducea temperatura până aproape de zece grade 
Celsius. 

Animale mici, asemănătoare caprelor, păşteau pe pajişti 
dând la o parte zăpada groasă cu picioruşele lor subţiri 
înzestrate cu trei copite. 

Locuitorii Rossem-ului aveau astfel pâine şi lapte, şi - 
atunci când îşi puteau permite să sacrifice un animal - chiar 
carne. Pădurile întunecate şi amenințătoare care se 
întindeau pe aproape jumătate din regiunea ecuatorială, 
asigurau un lemn tare, cu granulaţie fină, pentru locuinţe. 


Acest lemn putea fi exportat, împreună cu anumite piei şi 
minerale. Navele Imperiului veneau din când în când şi 
aduceau în schimb utilaje pentru agricultură, sobe atomice, 
cniar şi televizoare. Acestea din urmă nu erau deloc inutile, 
pentru ca lunga iarnă impunea ţăranilor o hibernare 
singuratică. 

Istoria Imperială trecu în zbor peste ţăranii din Rossem. 
Navele comerciale mai aduceau veşti în scurtele lor escale; 
din când în când soseau noi refugiaţi - odată a sosit un grup 
relativ mare, şi nu a mai plecat - aducând cu ei veşti despre 
Galaxie. 

Rossemiţii aflau atunci despre războaie mari, despre 
populaţii decimate, sau despre împărați tiranici şi viceregi 
rebeli, oftau, dădeau din cap, şi îşi strângeau gulerele 
îmblănite peste feţele bărboase, în timp ce stăteau adunaţi 
în piaţa publică a satului, sub soarele anemic, filosofând 
despre răul din oameni. 

Apoi, după o vreme, nu mai sosi nici o navă comercială, şi 
viaţa deveni mai grea. Importul de mâncare aleasă, tutun, 
instalaţii şi echipamente, se opri. Cuvinte vagi, cuprinse în 
ştirile date la televizor, aduceau cu ele o nelinişte 
crescândă. Şi în cele din urmă se răspândi vestea că 
Trantor-ul fusese distrus. Marea lume-capitală a Galaxiei, 
splendidul, legendarul, inaccesibilul şi incomparabilul 
domeniu al împăraţilor fusese jefuit, distrus, adus într-o 
stare de ruină totală. 

Era ceva de neconceput, şi multora dintre ţăranii din 
Rossem, care îşi priveau îngrijoraţi câmpurile, li se părea că 
sfârşitul Galaxiei era inevitabil. 

Apoi, într-o zi nu ca toate celelalte, sosi din nou o navă. 
Înţelepţii satelor dădură cuminte din cap şi îşi ridicară 
bătrânele pleoape, murmurând că aşa ceva se mai 
întâmplase pe vremea taţilor lor... dar nu era chiar acelaşi 
lucru. 

Nava nu era una Imperială. Însemnul strălucitor al 
Imperiului - Nava-Spaţială-şi-Soarele - lipsea de la provă. 


Era o construcţie grosolană, făcută din rămăşiţe ale unor 
nave mai vechi. lar oamenii dinăuntru îşi spuneau soldaţi 
Tazendieni. 

Ţăranii erau derutaţi. Nu auziseră de Iazenda, dar 
oricum, îi întâmpinară pe soldaţi cu tradiționala ospitalitate. 
Noii veniţi se interesară în amănunt de clima planetei, de 
numărul locuitorilor, de numărul oraşelor - în confuzia care 
îi cuprinse pe toţi ţăranii, acest cuvânt fu luat drept „sate” - 
de tipul de economie, şi aşa mai departe. 

Sosiră alte nave. Peste tot se răspândiră proclamaţii cum 
că Tazenda era acum lumea conducătoare, cum că pe toată 
întinderea ecuatorului - regiunea locuită - se vor înfiinţa 
centre de colectare a taxelor, cum că anual vor fi colectate 
procentaje din grâne şi din piei, conform unor formule 
numerice. 

Rossemiţii au clipit solemn din ochi, neştiind prea bine ce 
însemna cuvântul „taxe”. Când a venit vremea colectării 
taxelor, mulţi au plătit, iar alţii au stat perplecşi de-o parte 
în timp ce străinii îmbrăcaţi în uniforme încărcau în marile 
lor maşini de teren cerealele şi pieile. 

Ici-colo, câţiva ţărani indignaţi se uniră şi scoaseră la 
iveală străvechile arme de vânătoare. Dar nu ajunseră la 
nici un rezultat. Atunci când veniră oamenii din Tazenda, se 
răzleţiră bodogănind, şi priviră resemnaţi cum aspra lor 
luptă pentru existenţă devenea şi mai grea. 

Dar se ajunse la o nouă stare de echilibru. Guvernatorul 
Tazendian ducea o viaţă austeră în satul Gentri, unde toţi 
Rossemiţii erau săraci. El şi oficialii din subordinea sa, toţi 
străini, se afişau foarte puţin şi arareori intrau în contact cu 
Rossemiţii. Fermierii care adunau taxele, Rossemiţi în 
serviciul Tazendei, veneau periodic. Dar acum erau bine 
cunoscuţi, şi ţăranul învățase cum să-şi ascundă grânele, să- 
şi ducă animalele în pădure, şi să aibă grijă ca locuinţa sa să 
nu apară prea prosperă. Apoi, cu o expresie greoaie şi 
tâmpă, întâmpina toate întrebările viclene despre bunurile 


sale, arătând cu gesturi ale braţelor doar ceea ce se putea 
vedea. 

Regimul se îmblânzi, taxele se micşorară, ca şi cum 
Tazenda s-ar fi săturat să stoarcă din avutul unei astfel de 
lumi. 

Comerţul înflori. Tazenda găsea probabil că noua situaţie 
era mai profitabilă. Rossemiţii nu mai primeau la schimb 
produsele rafinate ale Imperiului, dar maşinile Tazendiene 
şi mâncarea Tazendiană erau mai bune decât produsele 
autohtone. 

Şi mai era îmbrăcămintea pentru femei, alta decât cea din 
țesătură gri, iar ăsta era un lucru foarte important. 

Aşa că, încă o dată, istoria Galactică se scurgea destul de 
liniştit şi ţăranii continuară să trudească la a scoate viaţa 
din solul dificil. 

Narovi ieşi din colibă suflând în barbă. Pe pământul aspru 
începeau să cadă primele zăpezi, şi cerul era de un roz 
mohorât. Privi în sus cu ochii întredeschişi şi decise că nu se 
întrezărea nici un pericol real de furtună. Putea merge fără 
probleme până la Gentri, pentru a scăpa de surplusul de 
grâne şi pentru a face rost în schimb de suficiente conserve 
de hrană care să-i ajungă pe durata iernii. 

Crăpă puţin uşa şi răcni prin ea: 

— Yunker, maşina are combustibil? 

Dinăuntru se auzi strigând o voce, apoi fiul cel mare al lui 
Narovi veni şi el afară. Avea o barbă scurtă şi roşcată dar 
nu suficient de deasă pentru a-i estompa expresia 
adolescentină. 

— Maşina, spuse el posac, are plinul făcut şi merge bine, 
numai că axele sunt în stare proastă. Şi nu sunt eu de vină. 
Ţi-am spus că trebuie să le dai la un specialist să le repare. 

Bătrânul făcu un pas înapoi, îşi sfredeli fiul cu privirea, 
încruntând sprâncenele, apoi împinse înainte bărbia 
acoperită cu fire dese: 

— Şi ce, e vina mea? De unde şi cum să fac eu rost de un 
specialist să le repare? De cinci ani încoace, recolta a fost 


altfel decât amărâtă? Turmele mele au scăpat de molime? 
Grânele au... 

— Narovi! 

Bine-cunoscuta voce de dinăuntru îl opri în mijlocul frazei. 
Bodogăni: 

— Bine, bine... acum maică-ta îşi bagă nasul în problemele 
dintre un tată şi fiul său. Scoate maşina şi ai grijă ca 
remorcile să fie bine prinse. 

Îşi împreună mâinile înmănuşate şi ridică din nou privirea 
în sus. Nori roşcaţi cu forme nedesluşite începeau să se 
adune, iar cerul mohorât ce apărea printre zdrenţe nu 
aducea nici un pic de căldură. Soarele se ascunsese. 

Privea în depărtare, când deodată ochii săi întredeschişi se 
căscară, şi degetul i se ridică automat în sus. Gura i se 
deschise să strige, uitând complet de aerul rece. 

— Nevastă, strigă el puternic. Babo... vino-ncoace. 

La fereastră se ivi o figură indignată. Holbă ochii în 
direcţia pe care o arăta degetul lui Narovi. Năvăli pe scările 
de lemn cu un țipăt, apucând la repezeală un palton vechi şi 
o bucată de pânză. leşi afară cu pânza legată neglijent 
peste cap şi urechi, şi cu paltonul bălăbănindu-i-se pe 
umeri. 

— Este o navă, fonfăni ea. Din spaţiu. 

Narovi replică, agitat: 

— Păi ce altceva ar putea fi? Avem oaspeţi, bătrâno, 
oaspeţi! 

Nava cobora încet, urmând să aterizeze pe un câmp gol şi 
îngheţat din partea de nord a fermei lui Narovi. 

— Şi ce ne facem? vorbi femeia cu răsuflarea întretăiată. 
Le putem oferi ospitalitate acestor oameni? O să-i aşezăm 
pe duşumeaua murdară a coşmeliei şi o să le dăm resturile 
ultimei turte din săptămâna asta? 

— Şi atunci, să-i lăsăm să meargă la vecini? 

Narovi se făcuse stacojiu din cauza frigului. Braţele sale 
acoperite cu mâneci de piele lucioasă se întinseră şi 
apucară umerii puternici ai femeii. 


— Iubita mea nevastă, vorbi el mieros, vei lua cele două 
scaune din camera noastră şi le vei duce jos; vei avea grijă 
să fie sacrificat un animal tânăr şi îl vei frige, cu garnitură 
de cartofi; vei găti o nouă turtă. Eu voi merge acum să-i 
întâmpin pe aceşti importanţi oameni care vin din spaţiu... 
SiS 

Se opri, îşi frământă căciuloiul pe cap, apoi spuse cu o 
voce scârţâită şi nesigură: 

— Da, şi o să-mi aduc şi ulciorul cu tărie. O băutură 
zdravănă o să fie binevenită. 

Cât timp vorbi Narovi, gura femeii se închisese şi se 
deschisese aiurea, fără să spună nimic. Când trecu de 
această fază, nu reuşi să scoată decât o miorlăială stridentă. 

Narovi ridică un deget: 

— Babo, ce-au spus Bătrânii satului acum o săptămână? 
Ei? la adu-ţi aminte! Bătrânii au mers din fermă-n fermă - 
ei înşişi! ... închipuie-ţi ce importanţă are chestia asta! - ca 
să ne ceară să-i informăm imediat ce apare vreo navă din 
spaţiu. Ordinul guvernatorului! Şi acum, vrei să nu profit de 
şansa de a intra în grațiile celor de la putere? Uite la nava 
aia! Ai mai văzut vreuna la fel? Oamenii ăştia din lumile de 
afară sunt bogaţi, importanţi. Însuşi guvernatorul a trimis 
mesaje atât de urgente, încât Bătrânii merg din fermă-n 
fermă pe vremea asta friguroasă. Poate că mesajul a fost 
răspândit peste tot în Rossem, şi toţi au aflat că străinii sunt 
aşteptaţi de Stăpânii din 'Tazenda... iar ei coboară chiar în 
ferma mea. 

Începu să viseze cu ochii deschişi: 

— Le oferim acum ospitalitatea pe care o merită... numele 
meu este menţionat guvernatorului... şi după aceea, nimic 
nu ni se va mai refuza. 

Soţia sa deveni deodată conştientă de frigul care o muşca 
prin hainele subţiri, de casă. Se repezi spre uşă, strigând 
peste umăr: 

— Bine, atunci du-te repede. 


Dar vorbea unui om care alerga deja spre acea parte a 
orizontului în care nava se apropia de sol. 

Nici frigul acestei lumi, nici întinderile sale pustii şi 
nohorâte nu îl îngrijorau pe Generalul Han Pritcher. Nici 
împrejurimile marcate de sărăcie, nici chiar ţăranul plin de 
transpiraţie. 

Ceea ce îl frământa pe el era problema înţelepciunii 
tacticii adoptate. El şi cu Channis se aflau aici singuri. 

Nava, lăsată în spaţiu, îşi putea purta singură de grijă în 
condiţii normale. Totuşi, se simţea în nesiguranţă. Desigur, 
Channis era răspunzător de aceasta mişcare. Privi la 
tânărul de lângă el şi îl surprinse clipind binevoitor în 
direcţia unei deschizături din peretele acoperit cu blănuri, 
în care apăruse o femeie cu ochi curioşi şi cu gura căscată. 

Channis părea că se simte complet în largul lui. Pritcher 
savură acest lucru cu o satisfacţie acră. Jocul lui Channis nu 
avea să se mai desfăşoare multă vreme chiar aşa cum se 
aştepta el. Totuşi, deocamdată, singura lor legătură cu nava 
o reprezentau brăţarele emiţătoare-receptoare pe 
ultraunde. 

Apoi, ţăranul care le era gazdă afişă un zâmbet imens, îşi 
legănă capul de câteva ori şi spuse cu o voce onctuoasă, 
plină de respect: 

— Nobili Lorzi, am deosebita cinste să vă anunţ că fiul meu 
cel mare - un băiat bun şi merituos, pe care sărăcia m-a 
împiedicat să-i dau o educaţie pe măsura inteligenţei lui - 
m-a informat că Bătrânii vor sosi în curând. Nădăjduiesc că 
şederea dumneavoastră aici v-a fost plăcută. Eu m-am 
străduit din răsputeri în această privinţă, având în vedere 
mijloacele mele modeste... căci mă copleşeşte sărăcia, deşi 
sunt un fermier muncitor, cinstit, şi modest, aşa cum oricine 
poate depune mărturie. 

— Bătrâni? întrebă încet Channis. Şefii acestei regiuni? 

— Da, chiar aşa, Nobili Lorzi. Şi sunt cu toţii oameni 
cinstiţi şi vrednici de respect. Satul nostru este renumit pe 
tot cuprinsul Rossem-ului pentru dreptatea şi cinstea care 


domnesc aici... deşi viaţa e grea şi răsplata ogoarelor şi 
pădurilor este insuficientă. Nobili Lorzi, poate veţi aminti 
Bătrânilor de respectul şi aprecierea mea pentru 
dumneavoastră... Astfel s-ar putea ca ei să ceară un nou 
camion pentru gospodăria noastră, pentru că cel vechi de- 
abia se mai târâie, şi întreaga noastră existenţă depinde de 
ceea ce a mai rămas din el. 

Avea o înfăţişare umilă şi rugătoare. Han Pritcher dădu din 
cap cu acea condescendentă distantă cerută de rolul de 
„Nobili Lorzi” care le fusese acordat: 

— Vom raporta Bătrânilor tăi ospitalitatea cu care ne-ai 
găzduit. 

Pritcher profită de următorul moment în care rămaseră 
singuri pentru a-i vorbi lui Channis. Acesta părea aproape 
adormit. 

— Nu sunt foarte încântat de întâlnirea cu Bătrânii, spuse 
el. Pe tine nu te deranjează chestia asta? 

Channis părea surprins: 

— Nu. Pe tine ce te deranjează? 

— Cred că avem lucruri mai bune de făcut decât să 
atragem atenţia asupra noastră, aici. 

Channis vorbi repede, cu o voce înceată şi monotonă: 

— S-ar putea ca în următoarele mişcări să fie necesar 
riscul atragerii atenţiei asupra noastră. Pritcher, oamenii pe 
care-i căutăm nu pot fi găsiţi băgând pur şi simplu mâna 
într-un sac întunecos, şi scotocind. Cei care conduc prin 
puterea minţii nu este neapărat nevoie să deţină puterea 
aparentă. În primul rând, psihologii celei de-A Doua 
Fundaţii sunt probabil o foarte mică minoritate în raport cu 
întreaga populaţie. Aşa cum Prima Fundaţie, din care faci şi 
tu parte, formată din tehnicieni şi savanţi, era o minoritate. 
Locuitorii obişnuiţi probabil că nu sunt decât locuitori 
obişnuiţi. Psihologii ar putea sta ascunşi, iar cei care 
aparent au puterea în mână probabil cred sincer că ei sunt 
stăpânii adevăraţi. Soluţia acestei probleme ar putea fi 
găsită chiar aici, pe bucata asta îngheţată de pământ. 


— Nu te înţeleg deloc. 

— Păi de ce, că e foarte clar! Ascultă aici. Iazenda este 
probabil o lume uriaşă, cu milioane sau sute de milioane de 
locuitori. Cum i-am putea identifica pe psihologi într-o 
asemenea mulţime, şi cum i-am putea face Catârului un 
raport în care să-i spunem că am găsit A Doua Fundaţie? 
Dar aici, pe această mică planetă rustică şi supusă, toţi 
conducătorii Tazendieni, aşa cum ne-au informat gazdele, 
sunt concentrați în Gentri, satul principal. Ar putea fi doar 
câteva sute, Pritcher, şi printre ei trebuie să fie unul sau 
mai mulţi oameni din A Doua Fundaţie. În cele din urmă 
vom merge şi în Tazenda, dar hai mai întâi să ne întâlnim cu 
Bătrânii. Este o etapă logică în drumul nostru. 

Se depărtară uşor unul de altul, atunci când barba neagră 
a gazdei lor năvăli din nou în cameră. 'Ţăranul era foarte 
agitat: 

— Nobili Lorzi, sosesc Bătrânii. Vă implor încă o dată, din 
suflet, poate scăpaţi şi un cuvânt binevoitor despre mine... 

Aproape că se frânse în două aplecându-se, în slugărnicia 
sa paroxistică. 

— Vom aminti negreşit de tine, spuse Channis. Ăştia sunt 
Bătrânii tăi? 

Cu certitudine, ei erau. În număr de trei. 

Unul dintre ei se apropie. Se înclină cu un respect plin de 
demnitate, şi spuse: 

— Suntem onoraţi. Au fost aduse mijloacele de transport, 
Distinşi domni, şi sperăm că ne veţi face plăcerea de a ne 
însoţi la Sala de întruniri. 

AL TREILEA INTERLUDIU. 

Primul Vorbitor privea meditativ cerul de noapte. Nori 
zdrenţuiţi lunecau peste licăririle slabe ale stelelor. Spaţiul 
părea foarte ostil. În mod normal, chiar şi în cele mai 
fericite condiţii, era rece şi îţi dădea fiori. Dar acum mai 
conţinea şi acea stranie creatură, Catârul, care părea să-l 
transforme într-o ameninţare întunecată şi materială. 


Întrunirea luase sfârşit. Nu durase mult. Au existat îndoieli 
şi întrebări inspirate de dificila problemă matematică a 
confruntării cu un mutant, posesor al unei structuri mentale 
necunoscute. 'Trebuiseră luate în calcul toate situaţiile 
extreme. 

Şi chiar şi acum, puteau fi siguri pe ei? Undeva în această 
regiune a spaţiului - în această nemărginire a Galaxiei - se 
afla Catârul. Cum urma să acţioneze? 

Era destul de uşor să-i „lucrezi” oamenii. Ei reacţionaseră 
- şi reacţionau - conform planului. Dar Catârul? 

DOI BĂRBAŢI ŞI BĂTRÂNII. 

BĂTRÂNII din această zonă a Rossem-ului nu arătau chiar 
aşa cum s-ar fi aşteptat oricine. Nu erau o simplă 
extrapolare a ţăranilor: adică mai autoritari şi mai puţin 
prietenoşi. 

Absolut deloc. 

Demnitatea pe care o afişaseră la prima întâlnire se 
amplificase până când devenise evident că era 
caracteristica lor esenţială. 

Stăteau în jurul mesei lor ovale, la fel ca mulţi alţi înţelepţi, 
gravi şi înceţi în mişcări. Majoritatea trecuseră cu puţin de 
floarea vârstei. Cei câţiva care aveau bărbi le purtau scurte 
şi bine îngrijite. Totuşi, erau destui sub patruzeci de ani, 
astfel încât „Bătrâni” era mai curând o formulare 
respectuoasă decât o simplă referire la vârstă. 

Cei doi bărbaţi veniţi din spaţiu stăteau în capul mesei. În 
liniştea solemnă care însoţi o masă frugală, mai degrabă 
ceremonioasă decât consistentă, se cufundară în noua şi 
neobişnuita atmosferă. 

După ce mâncară, aceia dintre Bătrâni care păreau mai 
respectaţi făcură câteva remarci - prea scurte şi prea 
simple pentru a putea fi denumite luări de cuvânt. Cu 
aceasta, asupra adunării se aşternu o atmosferă mai puţin 
protocolară. 

Ca şi cum demnitatea cu care străinii fuseseră întâmpinați 
făcuse loc unei amicalităţi tipic rustice, unde predominau 


curiozitatea şi prietenia. 

Se strânseră în jurul celor doi străini şi îi potopiră cu un 
torent de întrebări. 

Întrebară dacă era greu de condus o navă spaţială, câţi 
oameni erau necesari pentru acest lucru, dacă se puteau 
construi motoare mai bune pentru maşinile lor de teren, 
dacă era adevărat că pe alte lumi ningea rar - aşa cum era 
cazul Tazendei, câţi oameni trăiau în lumea din care 
veniseră, dacă aceasta era la fel de mare ca şi Iazenda, 
dacă era departe, cum îşi confecţionau îmbrăcămintea şi ce 
anume îi dădea acea lucire metalică, de ce nu purtau 
blănuri, dacă se bărbiereau zilnic, ce fel de piatră purta 
Pritcher în inel... Lista nu se oprea aici. 

Şi aproape întotdeauna întrebările erau adresate lui 
Pritcher, ca şi cum, fiind cel mai vârstnic dintre cei doi, îl 
învestiseră automat cu cea mai mare autoritate. Pritcher se 
văzu obligat să dea răspunsuri din ce în ce mai lungi. Era ca 
şi cum intrase în mijlocul unei mulţimi de copii. Întrebările 
lor erau marcate de o curiozitate sinceră şi dezarmantă. 
Setea lor de cunoaştere era irezistibilă, şi nu i te puteai 
sustrage. 

Pritcher le spuse că navele spaţiale nu erau greu de 
condus şi că echipajele variau - în funcţie de mărimea navei 
- de la unul la mai mulţi oameni, că nu cunoştea în detaliu 
motoarele maşinilor lor de teren dar că fără îndoială puteau 
fi îmbunătăţite, că clima lumilor era de o varietate infinită, 
că pe planeta sa trăiau multe sute de milioane de oameni 
dar că era de departe mult mai mică şi mai insignifiantă în 
raport cu marele imperiu al Tazendei, că îmbrăcămintea lor 
era confecţionată din plastic siliconic în care senzaţia de 
lucire metalică era creată prin orientarea corespunzătoare 
a moleculelor superficiale, şi că putea fi încălzită artificial 
astfel încât nu era nevoie de blănuri, că se bărbiereau 
zilnic, că piatra din inelul său era un ametist. Răspunsurile 
nu se opriră aici. Se trezi, aproape împotriva voinţei sale, că 
începeau să-i placă aceşti provinciali naivi. 


Şi întotdeauna după ce răspundea, se producea un 
murmur rapiol între Bătrâni, ca şi cum dezbăteau 
informaţia obţinută. Aceste discuţii dintre ei erau greu de 
urmărit, pentru că treceau la propria lor versiune a 
limbajului universal Galactic, care printr-o lungă separare 
de curentele de limbaj, devenise arhaic. 

Se putea spune că scurtele comentarii dintre ei erau 
aproape inteligibile, dar de puţin nu puteau fi înţelese. 

Până când, în cele din urmă, Channis îi întrerupse pentru a 
spune: 

— Bunii mei domni, acum trebuie să răspundeţi şi voi la 
întrebările noastre, pentru că noi suntem străini şi ne 
interesează foarte tare să aflăm cât mai multe despre 
Tazenda. 

Deasupra tuturor se lăsă o linişte adâncă. Toţi Bătrânii, 
până atunci volubili, se cufundară în muţenie. Mâinile lor, 
care se mişcaseră atât de rapid şi de delicat acompaniindu- 
şi cuvintele ca pentru a le da o importantă cât mai mare şi 
diferite semnificaţii, căzură deodată fără vlagă. Se uitau pe 
furiş unul la altul, şi era clar că fiecare îşi dorea ca altcineva 
să ia cuvântul. 

Pritcher interveni Imediat: 

— Însoţitorul meu vă cere asta din prietenie, pentru că 
faima Tazendei s-a răspândit pretutindeni în Galaxie. Iar 
noi, desigur, îl vom informa pe guvernator despre loialitatea 
şi dragostea Bătrânilor din Rossem. 

Nu se auzi nici un oftat de uşurare, dar feţele se luminară. 
Unul dintre Bătrâni îşi trecu degetul mare şi arătătorul prin 
barbă, prinzând uşor şi îndreptându-şi firele ondulate, apoi 
spuse: 

— Noi suntem slujitori credincioşi ai Stăpânilor din 
Tazenda. 

Iritarea lui Pritcher vizavi de întrebarea deloc diplomatică 
a lui Channis nu dispăruse încă de tot. Cel puţin, îi era 
limpede că vârsta, pe care în ultima vreme începuse să şi-o 


simtă, nu îi răpise talentul de a mai diminua din efectul 
boacănelor altora. 

— În regiunea noastră de univers, spuse el, nu cunoaştem 
prea multe despre istoria trecută a Stăpânilor din Tazenda. 
Presupunem că domnesc aici cu înţelepciune, de multă 
vreme. 

Răspunse acelaşi Bătrân care vorbise mai înainte. 
Automat, aproape firesc, el devenise reprezentantul lor. 
Spuse: 

— Nici bunicul celui mai în vârstă dintre noi nu îşi 
aminteşte de vreo perioadă în care Stăpânii să nu fi domnit 
aici. 

— A fost o domnie paşnică? 

— Dacă a fost o domnie paşnică? ezită Bătrânul. 
Guvernatorul este un Stăpân puternic şi autoritar, care nu 
ar ezita să-i pedepsească pe trădători. Bineînţeles, niciunul 
dintre noi nu este trădător. 

— Bănuiesc că în trecut a pedepsit pe unii, aşa cum 
meritau. 

Din nou ezitare. 

— Nimeni de aici nu a trădat vreodată, nici taţii noştri, nici 
taţii taţilor noştri. Dar pe alte lumi au existat trădători, şi 
moartea i-a ajuns repede din urmă. Nu e bine să te gândeşti 
la aşa ceva, pentru că noi suntem oameni modeşti, fermieri 
săraci, şi nu ne interesează problemele politicii. 

Teama din vocea sa, îngrijorarea din ochii tuturor, erau 
evidente. 

— Ne puteţi informa cum trebuie să procedăm pentru a 
obţine o audienţă la guvernatorul vostru? spuse Pritcher cu 
blândeţe. 

În atmosferă interveni o subtilă stare de confuzie. 

Pentru ca, după un lung moment, Bătrânul să spună: 

— Păi, nu ştiaţi? Guvernatorul o să vină mâine aici. El vă 
aştepta. Pentru noi a fost o mare onoare. Noi... sperăm din 
suflet că veţi raporta favorabil despre loialitatea noastră 
faţă de el. 


Zâmbetul lui Pritcher se crispă imperceptibil: 

— Ne aştepta? 

Bătrânii priviră miraţi de la unul la altul: 

— Păi... astăzi se face o săptămână de când vă aşteptăm. 

Locuinţele lor erau, fără îndoială, luxoase pentru acea 
planetă. Pritcher locuise în altele şi mai rele. Channis nu 
arăta decât o indiferenţă totală faţă de aspectele 
exterioare. 

Dar intervenise între ei un element de tensiune, diferit de 
cele anterioare. Pritcher simţea că se apropia momentul 
unei decizii definitive, şi totuşi exista în el dorinţa de a mai 
aştepta puţin. A-l vedea mai întâi pe guvernator ar fi 
însemnat să crească periculozitatea jocului, şi totuşi 
câştigarea acelui joc ar fi însemnat să multiplice câştigurile. 
Se simţi inundat de furie, văzând uşoara cută dintre 
sprâncenele lui Channis şi şovăiala delicată cu care buza de 
jos a tânărului se freca de un dinte de sus. Detesta actoria 
inutilă şi îşi dori din toată inima să se termine. 

— Se pare că sosirea noastră a fost anticipată, spuse. 

— Da, făcu Channis simplu. 

— Doar atât? Ăsta e cel mai important lucru pe care poţi 
să-l spui? Ajungem aici, şi descoperim că guvernatorul ne 
aşteaptă. Probabil vom afla de la guvernator că însăşi 
Tazenda ne aşteaptă. Atunci, ce valoare mai poate avea 
toată misiunea asta a noastră? 

Channis ridică privirea, fără să facă efortul de a-şi disimula 
nota de plictiseală din voce: 

— Să ne aştepte, e una; să ştie cine suntem şi pentru ce 
anume am venit, e alta. 

— Ai impresia că te poţi ascunde de cei din A Doua 
Fundaţie? 

— Poate. De ce nu? Poţi să bagi mâna-n foc că nu? Să 
presupunem că nava noastră a fost detectată în spaţiu. E 
chiar aşa de neobişnuit pentru o împărăție să aibă posturi 
de observaţie la frontiere? Chiar dacă am fi nişte străini 
banali, şi tot am prezenta interes. 


— Suficient interes pentru ca guvernatorul să vină el la 
noi, în loc să mergem noi la el? 

— Problema asta o vom aborda mai târziu, spuse Channis 
dând din umeri. Stai să vedem mai întâi ce fel de om este 
guvernatorul. 

Pritcher îşi dezgoli dinţii, şi se încruntă anemic. Situaţia 
devenea ridicolă. 

Channis continuă, cu o însufleţire prefăcută: 

— Cel puţin, ştim un lucru. Tazenda este A Doua Fundaţie. 
Altfel, ar însemna că un milion de elemente evidente arată 
cu toatele într-o direcţie greşită. Cum interpretezi spaima 
evidentă pe care cei de-aici o au faţă de Tazenda? Eu nu 
văd nici un semn de dominare politică. Grupurile lor de 
Bătrâni se întâlnesc aparent liber, şi fără ingerinţe de vreun 
fel. Taxa de care vorbesc ei nu mi se pare chiar atât de 
insuportabilă, şi nici măcar nu este impusă eficient. 
Băştinaşii vorbesc mult despre sărăcie, dar par zdraveni şi 
bine hrăniţi. Casele lor sunt grosolane şi satele necivilizate, 
dar li se potrivesc de minune. De fapt, lumea asta mă 
fascinează. N-am văzut vreodată una mai greu de suportat, 
şi totuşi sunt convins că populaţia nu suferă şi că viaţa lor 
simplă are o fericire bine echilibrată, care lipseşte 
populațiilor sofisticate din centrele avansate. 

— Deci eşti un admirator al virtuţilor ţărăneşti? 

— Astrele nu-mi permit, spuse Channis parând amuzat de 
idee. Nu vreau decât să scot în evidenţă semnificaţia 
tuturor acestor lucruri. Cu certitudine, Iazenda este un 
administrator eficient - eficient într-un sens foarte 
îndepărtat în raport cu fostul Imperiu sau cu Prima 
Fundaţie, sau cu propria noastră Uniune. Imperiul, 
Fundaţia, Uniunea, au adus supuşilor lor o prosperitate 
mecanică, în schimbul unor valori mult mai puţin 
perceptibile. Tazenda aduce fericire şi suficienţă. Nu vezi că 
întreaga orientare a dominaţiei lor este diferită? Nu este 
fizică, ci psihologică. 


— Serios? îşi permise Pritcher să fie ironic. Şi teroarea cu 
care vorbesc Bătrânii despre pedepsirea trădătorilor de 
către aceşti administratori-psihologi buni la suflet? Cum se 
potriveşte asta cu ipotezele tale? 

— Au fost ei pedepsiţi vreodată? Nu se vorbeşte decât 
despre pedepsirea altora. Ca şi cum ideea pedepsei a fost 
atât de bine implantată în ei încât niciodată nu va fi nevoie 
să-i pedepseşti. Atitudinile mentale adecvate se află atât de 
bine sădite în minţile lor, încât sunt sigur că pe planeta asta 
nu există nici un soldat Tazendian. Nu vezi toate astea? 

— Am să văd, poate, spuse Pritcher cu răceală, atunci când 
am să-l întâlnesc pe guvernator. Şi, apropo, dacă şi minţile 
noastre sunt „lucrate”? 

Replica lui Channis fu brutală şi dispreţuitoare: 

— Tu ar trebui să fii obişnuit cu aşa ceva. 

Pritcher păli vizibil şi, cu un efort, se întoarse şi plecă. În 
ziua aceea nu mai vorbiră unul cu altul. 

În noaptea îngheţată, fără vânt, în timp ce asculta 
respiraţia lentă a somnului celuilalt, Pritcher îşi acordă 
încet brăţara-transmiţător pe o lungime de ultra-undă cu 
care brăţara lui Channis nu era prevăzută. Unghia apăsă 
fără zgomot. Reugşi să stabilească legătura cu nava. 

Răspunsul veni în mici durate de vibraţie neafectată de 
zgomot, care de-abia se ridica deasupra pragului de 
sensibilitate. 

De două ori, Pritcher întrebă: „Aţi luat până acum 
legătura?” 

De două ori, răspunsul veni: „Deloc. Aşteptăm în 
continuare.” 

Se dădu jos din pat. Era frig în cameră, şi se înfăşură cu 
pătura îmblănită, aşezându-se pe scaun. Privi aglomerarea 
de stele. Faţă de cele care dominau cerul de noapte al 
Periferiei sale natale, acestea difereau foarte mult în 
strălucire şi în desenele pe care le sugerau pe fondul 
întinsei ceţe a Lentilei Galactice. 


Undeva, acolo printre stele, se afla soluţia la complicațiile 
care îl copleşiseră, şi îşi dori din tot sufletul ca acea soluţie 
să sosească şi să sfârşească lucrurile. 

Preţ de un moment se întrebă din nou: Avea Catârul 
dreptate, şi Convertirea îl lăsase fără tăişul ascuţit şi tare 
pe care i-l conferea încrederea în sine? Sau era doar vârsta 
şi frământările din aceşti ultimi ani? 

De fapt, nici nu-i păsa. 

Era obosit. 

Guvernatorul din Rossem sosi fără mare paradă. Singurul 
său însoțitor era bărbatul în uniformă care îi conducea 
automobilul. 

Automobilul avea un design extravagant, dar lui Pritcher i 
se părea ineficace. Se dovedi greoi; nu o singură dată se 
poticni la o prea rapidă schimbare a vitezelor. Era clar, 
după înfăţişare, că mergea cu combustibil chimic şi nu 
atomic. 

Guvernatorul Tazendian păşi domol pe stratul gros de 
zăpadă şi înaintă între două rânduri de Bătrâni respectuoşi. 
Nu le acordă nici o privire, şi intră repede. Bătrânii îl 
urmară. 

Cei doi oameni din Uniunea Catârului priveau, din locurile 
care le fuseseră repartizate. El - guvernatorul - era voinic, 
cam îndesat, scund, banal. 

Ei, şi? 

Pritcher se concentră cu toată forţa pe care o avea pentru 
a nu-şi pierde controlul. Figura sa păstra însă o expresie 
glacială, calmă. Nu se făcu de râs în faţa lui Channis... dar 
îşi dădea foarte bine seama că îi crescuse tensiunea şi că 
gâtul i se uscase. 

Nu era vorba de teama fizică. Nu făcea parte dintre cei 
săraci cu duhul, oameni fără imaginaţie, carne fără nervi, 
prea proşti pentru a le fi vreodată frică... dar putea înfrunta 
teama fizică şi îi putea face faţă. 

Aici era altceva. Era cealaltă teamă. 


Îi aruncă o privire scurtă lui Channis. Tânărul avea ochii 
fixaţi în dorul lelii asupra unghiilor unei mâini, şi căuta 
tacticos vreo asperitate superficială. 

Ceva în interiorul lui Pritcher se revoltă puternic. Cum ar 
fi putut Channis să se teamă de o „lucrătură” mentală? 

Prinse un moment de răgaz şi încercă să se gândească 
retrospectiv. Cum fusese el pe vremea când era un 
Democrat convins, înainte de a fi Convertit de către Catâr? 
Era greu să-şi aducă aminte. Nu îşi putea recunoaşte fosta 
structură mentală. Nu putea rupe firele puternice care-l 
legau strâns de Catâr. Îşi amintea că încercase odată să-l 
asasineze dar, oricât de mult s-ar fi căznit, nu-şi aducea 
aminte care îi fuseseră sentimentele în acea perioadă. 
Aceasta putea fi însăşi reacţia de auto-apărare a propriei 
sale minţi, pentru că fie şi numai intuind acele sentimente - 
nedându-şi seama de detalii, dar înţelegându-le în mare - 
începea să i se facă greață. 

Şi dacă guvernatorul îi „lucrase” mintea? 

Poate cârceii mentali, insesizabili, ai unuia din A Doua 
Fundaţie, se insinuaseră adânc printre fisurile structurii 
sale emoţionale, le lărgiseră, intraseră, şi apoi le 
astupaseră? 

Prima dată nu simţise nimic. Nu avusese nici un fel de 
durere, nici un dezacord mental... nici măcar sentimentul 
unei discontinuități. Îl iubise pe Catâr dintotdeauna. Dacă 
existase vreodată o perioadă, demult de tot - pe cât de mult 
puteau să însemne cinci ani scurţi - când crezuse că nu-l 
iubeşte, că-l urăşte... asta nu era decât o iluzie înfiorătoare. 
Gândul la această iluzie îl tulbura. 

Dar nu avusese nici un fel de durere. 

Întâlnirea cu guvernatorul va relua totul? Tot ceea ce se 
petrecuse înainte - toate serviciile făcute Catârului - tot 
sensul vieţii sale - va fuziona în visul celeilalte vieţi, care 
conţinea cuvântul Democraţie? Catârul va fi şi el un vis, iar 
loialitatea sa va fi pusă în slujba Tazendei... 

Brusc, se răsuci. 


Avea o puternică senzaţie de vomă. 

Apoi vocea lui Channis îi răsună în ureche: 

— Generale, cred că a sosit momentul. 

Pritcher se întoarse din nou. Un Bătrân deschisese uşa, 
încet, şi se oprise în prag, afişând un respect demn şi calm. 

— Excelenţa Sa, spuse el, Guvernatorul din Rossem, în 
numele Stăpânilor din Tazenda, vă transmite prin mine că 
vă acordă cu plăcere o audienţă, şi vă solicită să apăreţi 
înaintea sa. 

— Sigur că da, spuse Channis. 

Îşi strânse centura cu un gest scurt şi îşi potrivi pe cap o 
gluga Rossemiană. 

Fălcile lui Pritcher se încleştară. Acesta era începutul 
adevăratului joc. 

Guvernatorul din Rossem nu avea o înfăţişare grandioasă. 
În primul rând, avea capul descoperit iar părul rar, şaten 
deschis tinzând spre gri, îi dădea un aer de blândeţe. 
Arcadele osoase dădură impresia că se încruntă la apariţia 
străinilor, iar ochii, înconjurați de o reţea fină de riduri, 
păreau precauţi. Dar bărbia de curând bărbierită era 
finuţă, mică, şi prin convenţia universală a adepților 
pseudoştiinţei care citeşte caracterele în funcţie de 
structura facială, părea „moale”. 

Pritcher evită ochii şi privi bărbia. Nu-şi dădea seama dacă 
îi va folosi la ceva... dacă exista ceva care să îi poată folosi. 

Vocea guvernatorului avea un timbru înalt, impersonal: 

— Bine aţi venit în Tazenda. Vă întâmpinăm cu gânduri de 
pace. Aţi mâncat? 

Mâna sa - degete lungi, vene răsucite - făcu un gest 
aproape regal spre masa în formă de U. 

Se înclinară şi se aşezară. Guvernatorul se aşeză în 
exteriorul bazei U-ului, ei în interior; în lungul celor două 
braţe se aşezară două rânduri de Bătrâni tăcuţi. 

Guvernatorul vorbi în fraze scurte şi abrupte, lăudând 
mâncarea ca fiind importată din Tazenda - şi avea, într- 
adevăr, o calitate diferită, chiar dacă nu era cu mult mai 


bună decât mâncarea simplă a Bătrânilor. Deplânse clima 
Rossemiană. Făcu o aluzie neglijentă la complicațiile 
călătoriilor spaţiale. 

Channis vorbi puţin. Pritcher, deloc. 

Apoi masa luă sfârşit. Fructele mici, în compot, se 
terminară; şerveţelele fură folosite şi apoi aruncate. 
Guvernatorul se lăsă pe spate. 

Ochii săi micuţi scânteiau: 

— M-am interesat de nava voastră. Bineînţeles, doresc să 
fac astfel încât să primească îngrijirile şi reparaţiile 
necesare. Mi s-a spus că nu se cunoaşte locul în care a 
ancorat. 

— Aşa este, replică Channis încet. Am lăsat-o în spaţiu. 
Este o navă mare, destinată călătoriilor lungi, în zone 
uneori ostile, şi am considerat că dacă am fi aterizat cu ea 
aici s-ar fi putut naşte îndoieli referitoare la intenţiile 
noastre paşnice. Am preferat să aterizăm singuri, 
neînarmaţi. 

— Un gest prietenesc, comentă guvernatorul fără 
convingere. O navă mare, spuneţi? 

— Dar nu un vas de război, excelenţă. 

— Aha-hm. Şi de unde veniţi? 

— Dintr-o lume mică a sectorului Santanni, excelenţă. S-ar 
putea să nu fiţi la curent cu existenţa ei, pentru că este o 
lume neînsemnată. Suntem interesaţi în stabilirea de relaţii 
comerciale. 

— Aha, comerţ. Şi ce aveţi de vânzare? 

— Maşini de toate felurile, excelenţă. În schimbul lor vrem 
hrană, lemn, minereuri... 

— Aha-hm. Guvernatorul părea nehotărât: 

— Nu cunosc prea multe despre treburile astea, spuse el. 
Poate vom aranja o relaţie reciproc avantajoasă. Poate. 
După ce vă voi examina mai cu atenţie acreditările - pentru 
că înainte ca lucrurile să continue, guvernul meu va cere 
multe informaţii - şi după ce vă voi cerceta nava. Atunci vă 
veţi putea continua drumul spre Iazenda. 


Nu primi nici un răspuns, şi atitudinea guvernatorului se 
răci vizibil: 

— Totuşi, este obligatoriu să vă văd nava. 

— Din nefericire, în acest moment nava este în reparaţii, 
spuse Channis pe un ton distant. Dacă excelenta voastră nu 
are nimic împotrivă să ne acorde un răgaz de patruzeci şi 
opt de ore, vă va sta la dispoziţie. 

— Nu sunt obişnuit sa aştept. 

Pentru prima oară, Pritcher întâlni privirea celuilalt, ochi 
în ochi, şi răsuflarea explodă tăcut în interiorul său. Pentru 
un moment, avu senzaţia că se sufocă, dar apoi îşi mută 
privirea în altă parte. 

Channis nu şovăi. Spuse: 

— Nava nu poate ateriza mai devreme de patruzeci şi opt 
de ore, excelenţă. Suntem aici, neiînarmaţi. Vă îndoiţi de 
onestitatea intenţiilor noastre? 

Urmă o tăcere prelungită, apoi guvernatorul spuse 
morocănos: 

— Vorbiţi-mi despre lumea din care veniţi. 

Asta fusese tot. Cu asta, se terminase. Nu mai interveni 
nici un moment delicat. Guvernatorul îşi îndeplinise 
misiunea oficială şi era clar că pierduse orice interes. 
Audienta se sfârşi în plictiseală. 

Atunci când totul se sfârşi, Pritcher, în locuinţa lor, încercă 
să se adune. 

Cu grijă - ţinându-şi răsuflarea - îşi verifică emoţiile. Nu 
avea senzaţia ca se schimbase, asta era sigur, dar putea el 
simţi vreo diferenţă? Se simţise altfel după Convertirea pe 
care i-o făcuse Catârul? Nu păruse totul natural? Aşa cum şi 
fusese, de altfel? 

Se verifică. 

Detaşat, urlă în interiorul cavernelor minţii sale, iar 
strigătul era: „A Doua Fundaţie trebuie descoperită şi 
distrusă.” 

Sentimentul care însoţise strigătul fusese o ură 
neprefăcută. Nu avusese nici măcar un moment de ezitare. 


Apoi avu de gând să înlocuiască „A Doua Fundaţie” cu 
„Catârul”, dar respiraţia i se opri datorită unei emoţii 
puternice, şi limba i se împletici. 

Până aici, totul era bine. 

Dar nu fusese oare influenţat în alt mod? Mai subtil? Nu s- 
au operat oare unele mici schimbări? Schimbări pe care nu 
le putea detecta pentru că însăşi existenţa lor îi afecta 
raţionamentul? 

Nu avea cum să-şi dea seama. 

Dar simţea în continuare o loialitate absolută faţă de 
Catâr! Dacă acest lucru rămăsese neschimbat, în rest nu 
mai conta nimic. 

Se hotări să acţioneze din nou. Channis era ocupat în 
colţul său de cameră. Unghia degetului mare îşi făcu de 
lucru cu brăţara emiţător-receptor. 

La răspunsul care veni se simţi cuprins de un val de 
uşurare, şi apoi rămase fără vlagă. 

Mugşchii feţei nu-l trădară, dar în sinea sa urla de 
bucurie... iar atunci când Channis se întoarse să-l 
privească, ştia că farsa era pe terminate. 

AL PATRULEA INTERLUDIU. 

Cei doi Vorbitori se întâlniră pe drum. Unul dintre ei îl opri 
pe celălalt: 

— Am vesti de la Primul Vorbitor. 

În ochii Celuilalt se putea citi un pâlpâit de aproape- 
teamă: 

— Punctul de intersecţie? 

— Da. De-am trăi să vedem zorile! 

UN BĂRBAT ŞI CATARUL. 

GESTURILE lui Channis nu arătau că şi-ar fi dat seama 
cumva de vreo schimbare subtilă în atitudinea lui Pritcher şi 
în relaţia dintre ei doi. Se lăsă pe spate în scaunul masiv din 
lemn şi îşi răscrăcără picioarele. 

— Ce impresie ţi-a lăsat guvernatorul? spuse el. 

Pritcher ridică din umeri: 


— Absolut niciuna. Mie nu mi s-a părut deloc a fi un geniu 
mental. Un foarte sărman specimen al celei de-A Doua 
Fundaţii, dacă presupunem că într-adevăr face parte din 
ea. 

— Ştii, eu nu cred că face parte. Nu-mi dau bine seama. 
Presupunând că ai fi unul din A Doua Fundaţie, spuse 
Channis devenind foarte serios, tu ce-ai face? Să 
presupunem că ai avea o idee despre intenţiile noastre aici. 
Ce-ai face cu noi? 

— Convertirea, desigur. 

— Ca şi Catârul? 

Channis ridică deodată privirea: 

— Noi ne-am da seama dacă ei ne-ar converti cu adevărat? 
Mă îndoiesc... Dar dacă ar fi nişte simpli psihologi, unii nu 
foarte inteligenţi? 

— În cazul asta, dacă aş fi în locul lor, i-aş omori fără 
întârziere pe cei doi Străini. 

— Şi nava? Nu. 

Channis ridică degetul arătător. 

— Ni se trage o caciama, Pritcher bătrâne. Nu poate fi 
decât o cacialma. Chiar dacă ei au puterea de a controla 
emoţiile, noi - tu şi cu mine - nu suntem decât avangarda. 
Cu Catârul trebuie ei să lupte, şi sunt la fel de precauţi cu 
noi pe cât suntem noi cu ei. Presupun că au aflat cine 
suntem. 

Pritcher îl privea rece. 

— Şi ce-ai de gând să faci? întrebă el. 

— Să aşteptăm, aruncă Channis. Să vină ei la noi. Sunt 
îngrijoraţi, poate şi din cauza navei, dar sigur din cauza 
Catârului. Cu guvernatorul au vrut să ne fraierească. Dar n- 
a mers. Nu ne-am lăsat prinşi în cursă. Următoarea 
persoană pe care o vor trimite va fi una din A Doua 
Fundaţie, şi ne va propune un fel de târg. 

— Şi atunci? 

— Şi atunci, vom accepta târgul. 

— Nu cred. 


— Crezi că prin acest târg îl vom trage pe sfoară pe Catâr? 
Nu e adevărat. 

— Nu acesta e motivul. Catârul nu se lasă păcălit de tine, 
oricât te-ai strădui. Dar în continuare, nu cred. 

— Crezi cumva că nu-i putem fraieri pe cei din A Doua 
Fundaţie? 

— Probabil că nu. Dar nu acesta e motivul. 

Privirea lui Channis căzu asupra obiectului pe care celălalt 
îl ţinea strâns în mână, şi spuse pe un ton sinistru: 

— Vrei să spui că acesta e motivul. 

Pritcher agită blasterul: 

— Exact. Eşti arestat. 

— De ce? 

— Pentru trădare faţă de Primul Cetăţean al Uniunii. 

— Ce se întâmplă aici? spuse Channis strângând buzate. 

— Trădare, după cum ţi-am mai spus. lar în ceea cemă 
priveşte, repararea situaţiei. 

— Şi cum demonstrezi? Ai dovezi, presupuneri, vise? Ai 
înnebunit? 

— Nu. Dar tu? Catârul nu trimite bebeluşi în misiuni 
ridicole şi fără sens. Atunci mi s-a părut ciudat. Şi am 
pierdut timp îndoindu-mă de mine însumi. De ce să te fi 
trimis pe tine? Pentru că eşti zâmbăreţ şi te îmbraci bine? 
Pentru că ai douăzeci şi opt de ani? 

— Probabil pentru că sunt om de încredere. Sau nu eşti 
dispus să accepţi argumentele logice? 

— Sau poate pentru că nu eşti un om de încredere. Un 
argument destul de logic, după cum s-a dovedit. 

— Ce facem aici, ne întrecem în paradoxuri? Sau este un 
joc ca să vedem cine poate spune cât mai puţin în cât mai 
multe cuvinte? 

Blasterul înaintă, cu Pritcher în urma lui. Se opri, în 
picioare, în faţa tânărului: 

— Ridică-te! 

Channis se conformă, fără prea mare grabă, şi simţi gura 
blasterului atingându-i centura, însă fără să apese asupra 


muşchilor abdominali. 

— Catârul dorea să găsească A Doua Fundaţie, spuse 
Pritcher. A dat greş, am dat şi eu greş, pentru că secretul 
pe care niciunul din noi nu l-a putut descoperi este păzit cu 
străşnicie. Aşa că nu mai rămânea decât o singură 
posibilitate vrednică de a fi luată în considerare... şi anume 
de a găsi pe cineva care cunoştea deja locul ascunzătorii. 

— Şi ăla eram eu? 

— Cu certitudine. Pe atunci nu ştiam, desigur, însă deşi 
mintea îmi merge mai încet, merge încă bine. Cât de uşor 
am găsit Sfârşitul Stelei! Cât de miraculos ai descoperit şi 
examinat Imaginea corectă prin Lupă, dintr-un număr 
infinit de posibilităţi! Şi făcând asta, cât de bine descoperim 
punctul corect de observare! Nebun lipsit de tact ce eşti! 
M-ai subestimat chiar atât de mult? Ţi-ai închipuit că am să 
înghit orice combinaţie de coincidente imposibile? 

— Adică am avut prea mult succes? 

— Prea mult succes pentru un om loial. 

— Pentru că standardele de succes pe care mi le-ai atribuit 
erau chiar atât de joase? 

Presiunea blasterului crescu, deşi figura din faţa lui 
Channis îşi trăda mânia crescândă doar prin strălucirea 
rece a ochilor. 

— Pentru că eşti în slujba celei de-A Doua Fundaţii, spuse 
Pritcher. 

— Slujba? spuse Channis cu un dispreţ infinit. Dovedeşte- 
0. 

— Sau sub influenţa ei mentală. 

— Fără ştirea Catârului? Este ridicol. 

— Cu ştirea Catârului. Chiar aici este poanta, tinere nerod. 
Cu ştirea Catârului. Crezi că altfel ţi s-ar fi oferit o navă cu 
care să te joci? Ne-ai condus la A Doua Fundaţie, exact aşa 
cum s-a presupus că vei face. 

— Cu greu te pot urmări prin imensitatea asta de prostii 
pe care le debitezi. Pot să te întreb de ce s-a presupus că 
voi face toate astea? Dacă aş fi fost un trădător, de ce să te 


fi condus până la A Doua Fundaţie? De ce să nu te plimb 
încolo şi încoace prin Galaxie, sărind fără sens dintr-o parte 
într-alta, şi găsind nimic altceva decât ceea ce ai găsit şi tu 
mai înainte? 

— Pentru navă. Este evident că cei din A Doua Fundaţie au 
nevoie de tehnică de luptă atomică pentru a se auto-apăra. 

— Alt argument, mai solid, nu ai? O navă nu va însemna 
nimic pentru ei. lar dacă au cumva impresia că prin ea au 
să obţină informaţii şi au să poată construi echipamente 
atomice în următorul an, atunci A Doua Fundaţie este 
alcătuită, într-adevăr, din oameni foarte, foarte simpli. Aş 
spune că la fel de simpli ca şi tine. 

— Vei avea ocazia să explici asta Catârului. 

— Ne întoarcem pe Kalgan? 

— Dimpotrivă. Rămânem aici. Catârul va sosi în 
cincisprezece minute... aproximativ. Crezi că nu ne-a 
urmărit, domnul meu inteligent, isteţ, şi plin de auto- 
admiraţie? Ai fost o momeală pe dos. Nu ai adus victimele la 
noi, dar cu siguranţă că ne-ai dus pe noi la victime. 

— Pot să mă aşez, spuse Channis, ca să-ţi explic ceva? Pot 
să-ţi fac şi desene, ca să înţelegi mai bine. Te rog. 

— Rămâi în picioare! 

— Bine, pot să vorbesc şi stând în picioare. Crezi că am 
fost urmăriţi de Catâr, din cauza hiper-locatorului din 
circuitele de comunicaţie? 

Este posibil ca blasterul să fi tremurat. Channis n-ar fi 
băgat mâna în foc că nu. 

— Nu pari surprins, spuse el. Dar n-am să pierd timp 
întrebându-mă dacă eşti într-adevăr surprins. Da, ştiam de 
el. Şi acum, după ce ţi-am demonstrat că ştiam ceva ce nu 
credeai că ştiu, am să-ţi spun ceva ce tu nu ştii, iar eu ştiu 
că nu ştii. 

— Introducerea e cam lungă, Channis. Credeam că spiritul 
tău inventiv este ceva mai bine dezvoltat. 

— Bine, atunci ascultă aici o născocire. Au existat 
trădători, desigur, sau agenţi inamici, dacă-ţi place mai mult 


termenul. Dar Catârul a aflat acest lucru într-un mod foarte 
curios. Vezi tu, se pare că unii dintre oamenii lui Convertiţi 
au fost „lucraţi” mental, fără ştirea lui. 

De data aceasta, blasterul tremurase. Fără nici un dubiu. 

— Subliniez acest lucru, Pritcher. De aceea avea nevoie de 
mine. Eu eram Neconvertit. Nu ţi-a atras şi ţie atenţia că 
avea nevoie de un Neconvertit? Indiferent dacă ţi-a dat sau 
nu adevăratul motiv? 

— Încearcă altceva, Channis. Dacă aş fi împotriva 
Catârului, aş şti-o. 

Tăcut, rapid, Pritcher îşi cercetă mintea. Era la fel. Clar, 
celălalt mintea. 

— Vrei să spui că te simţi credincios Catârului. Poate. 
Loialitatea nu ţi-a fost afectată. După cum a spus şi Catârul, 
e prea uşor de detectat. Dar mintea, cum ţi-o simţi? * 
Lentă? De când ai pornit în această expediţie, te-ai simţit 
normal tot timpul? Sau te-ai simţit uneori ciudat, ca şi cum 
nu ai fi fost tu însuti? Ce vrei să faci, mă găureşti fără să 
apeşi pe trăgaci? 

Pritcher retrase blasterul un centimetru: 

— Ce vrei să spui? 

— Spun că mentalul ţi-a fost „lucrat”. Ai fost manevrat. Nu 
l-ai văzut pe Catâr instalând acel hiper-locator. Pur şi 
simplu l-ai găsit acolo, ai presupus că trebuia să fi fost 
instalat de Catâr, şi de atunci ai crezut tot timpul că ne 
urmăreşte. Sigur, brăţara-receptor pe care o porţi poate 
lua legătura cu nava, pe o lungime de undă de care brăţara 
mea nu dispune. Crezi că nu ştiam? 

Acum vorbea repede, cu furie. Mânia îi dizolvase învelişul 
de indiferenţă. 

— Dar nu Catârul este cel care vine acum spre noi. Nu 
este Catârul. 

— Atunci cine, dacă nu el? 

— Ei, cine crezi? Am descoperit acel hiper-locator în ziua 
în care am pornit în expediţie. Dar nu cred că l-a pus 
Catârul. El nu avea motive să umble cu şmecherii din astea. 


Nu înţelegi ce aberant ar fi fost? Dacă aş fi fost un trădător, 
el ar fi ştiut-o. Puteam fi Convertit te fel de uşor ca şi tine, şi 
ar fi aflat, citindu-mi mintea, secretul ascunzătorii celei de- 
A Doua Fundaţii. Fără să mă trimită să cutreier jumătate 
din Galaxie. Tu poţi sa ţii ascuns un secret faţă de Catâr? 
lar dacă nu ştiam, atunci nu aveam cum să-l duc la A Doua 
Fundaţie. Aşa că, în ambele situaţii, ce rost ar fi avut să mă 
trimită? Este clar, acel hiper-locator trebuie să fi fost pus 
acolo de către un agent al celei de-A Doua Fundaţii. lată 
cine se îndreaptă acum spre noi. Iar tu te-ai fi lăsat păcălit 
dacă preţioasa-ţi minte nu ar fi fost „lucrată”? Ce fel de 
normalitate ai tu, atunci când iei o imensă absurditate drept 
înţelepciune? Eu, să le aduc o navă celor din A Doua 
Fundaţie? Ce să facă ei cu o navă? Pe tine te vor, Pritcher. 
Ştii despre Uniune mai multe decât oricine, în afară de 
Catâr. Iar tu nu eşti periculos pentru ei, în timp ce Catârul 
este. De aceea au pus în mintea mea direcţia în care să 
caut. Sigur, mi-ar fi fost absolut imposibil să găsesc Tazenda 
cu ajutorul Lupei căutând la întâmplare. Ştiam asta. Dar 
ştiam că A Doua Fundaţie este pe urmele noastre, şi am 
dedus că ei au aranjat acest lucru. De ce să nu jucăm jocul 
lor? A fost o bătălie cu cacialmale. Ei ne vroiau pe noi, iar 
eu vroiam să le aflu ascunzătoarea... şi neantul îl va înghiţi 
pe acela care nu va reuşi să-l păcălească pe celălalt. lar 
atâta timp cât ţii blasterul ăla îndreptat spre mine, noi 
suntem cei care pierdem. Ideea nu este a ta, cu siguranţă. 
Este a lor. Dă-mi blasterul, Pritcher. Ştiu că ţi se pare o 
greşeală, dar nu mintea ta vorbeşte, ci A doua Fundaţie, 
prin tine. Dă-mi blasterul, Pritcher, şi vom înfrunta 
împreună ceea ce va veni. 

Pritcher simţea cu groază cum îl copleşeşte zăpăceala. 
Plauzibilitatea! Era posibil să se fi înşelat? De unde această 
permanentă îndoială de sine? De ce nu era sigur? Ce-l făcea 
pe Channis să sune atât de plauzibil? 

Plauzibilitatea! 


Sau era propria lui minte torturată, luptându-se cu invazia 
unor influenţe străine? 

Era spintecat în două? 

Ca prin ceaţă, îl văzu pe Channis în picioare, în faţa sa, cu 
mâna întinsă... şi deodată ştiu că avea să-i dea blasterul. 

Dar atunci când muşchii erau pe cale de a se contracta 
pentru a face mişcarea respectivă, uşa se deschise, fără 
grabă, în spatele său... şi se întoarse. 

Există probabil în Galaxie oameni care pot fi confundați cu 
alţii, chiar şi de către cei cu mintea clară şi odihnită. Pot 
exista de asemeni stări ale minţii în care un om poate fi 
confundat cu un altul, foarte deosebit ca înfăţişare. Dar 
Catârul se ridica deasupra acestor două situaţii. 

Toată agonia din mintea lui Pritcher nu reuşi să împiedice 
valul instantaneu de prospeţime şi vigoare mentală care îl 
înghiţi. 

Din punct de vedere fizic, Catârul nu putea domina nici o 
situaţie. Nu o domina nici pe aceasta. 

Era mai degrabă un personaj ridicol în îmbrăcămintea 
care îl făcea să pară mult mai solid decât în realitate, dar 
care nici aşa nu reuşea să-i dea nişte dimensiuni normale. 
Avea faţa înfofolită, iar ceea ce mai rămăsese era acoperită 
de trompa enormă, o proeminenţă de culoare roşu- 
îngheţat. 

Nu putea exista o nepotrivire mai mare decât între el şi 
imaginea unui salvator. 

— Păstrează blasterul, Pritcher, spuse el. 

Apoi se întoarse spre Channis, care ridicase din umeri şi se 
aşezase: 

— Contextul emoţional din această încăpere pare foarte 
încurcat şi foarte conflictual. Ce-i cu povestea asta în care 
altcineva în afară de mine este pe urmele voastre? 

Pritcher interveni brusc: 

— A fost plasat, din ordinele tale, un hiper-locator pe nava 
noastră? 

Catârul îşi întoarse ochii inexpresivi spre Pritcher: 


— Bineînţeles. Este posibil ca vreo organizaţie din Galaxie, 
alta decât Uniunea Lumilor, să aibă acces la el? 

— Ela spus... 

— Păi, generale, el se află aici. Nu e nevoie de o citare 
indirectă. Ai spus ceva referitor la problema asta, Channis? 

— Da. Dar, după cum se vede, am spus lucruri greşite. 
Părerea mea era că acel locator a fost pus acolo de cineva 
aflat în slujba celei de-A Doua Fundaţii, că am fost aduşi aici 
dintr-un motiv de-al lor, şi mă pregăteam să ripostez. Mai 
aveam şi o altă impresie, anume că generalul era mai mult 
sau mai puţin în mâinile lor. 

— Din cele ce spui, se pare că ţi-ai schimbat părerea. 

— Da. Altfel, pe uşa aceea nu ai mai fi intrat tu. 

— Bun, arunci hai să lămurim lucrurile. 

Catârul se dezbrăcă de îmbrăcămintea de deasupra, 
căptuşită şi încălzită electric. 

— Aveţi ceva împotrivă să mă aşez şi eu? Aşa... aici suntem 
în siguranţă şi nu există pericolul să fim deranjaţi de cineva. 
Nici un băştinaş de pe bolovanul ăsta de gheaţă nu va dori 
să se apropie de locul acesta. Vă garantez. 

Insistase asupra puterilor sale, cu o seriozitate sumbră. 
Channis îşi manifestă dezacordul: 

— De ce intimitatea asta? Vine cineva să ne servească 
ceaiul şi să ne aducă dansatoare? 

— Absolut deloc. Ce era cu teoria asta a ta, tinere? Unul 
din A Doua Fundaţie vă urmărea cu un echipament pe care 
nu-l deţine nimeni în afară de mine şi... cum spuneai că ai 
descoperit locul ăsta? 

— Domnule, este clar, dacă ţinem cont de faptele pe care 
le cunoaştem, că mi-au fost introduse anumite idei în cap. 

— De către aceiaşi indivizi din A Doua Fundaţie? 

— Îmi închipui ca da. 

— Bun, şi atunci nu ţi-a trecut prin minte că dacă un 
individ din A Doua Fundaţie te-ar putea forţa, sau atrage, 
sau ademeni, să te îndrepţi spre A Doua Fundaţie, în 
interesul lui - şi cred că ţi-ai imaginat că a folosit metode 


asemănătoare cu ale mele, deşi, fii atent, eu nu pot să induc 
decât sentimente, nu şi idei... deci nu ţi-a trecut prin minte 
că dacă ar putea face asta nu ar mai avea nevoie să se 
folosească de hiper-locator? 

Channis ridică deodată privirea, întâlnind ochii mari ai 
suveranului său, şi se înfioră. Pritcher mormăi, şi umerii îi 
fură cuprinşi de o relaxare vădită. 

— Nu, spuse Channis, nu mi-a trecut prin cap. 

— Sau, dacă erau obligaţi să te urmărească, înseamnă că 
nu se simțeau în stare să te îndrume, şi implicit ai fi avut o 
şansă infimăsă găseşti calea, aşa cum ai făcut-o. Asta ţi-a 
trecut prin cap? 

— Nu, nici asta. 

— De ce nu? Nivelul intelectual ţi-a scăzut până la gradul 
de normalitate? 

— Singurul răspuns este o întrebare, domnule. 'Te alături 
Generalului Pritcher, acuzându-mă că aş fi un trădător? 

— În caz că da, ai vreun argument cu care să te aperi? 

— Doar acela pe care i l-am dat şi generalului. Dacă aş fi 
fost un trădător şi aş fi cunoscut locul în care se ascunde A 
Doua Fundaţie, m-ai fi putut Converti şi ai fi putut afla 
direct informaţia de care aveai nevoie. Daca ai simţit că 
trebuie să mă urmăreşti, înseamnă că nu ştiam dinainte 
locul celei de-A Doua Fundaţii, deci nu sunt un trădător. Am 
răspuns la paradoxul tău cu un altul. 

— Deci, care e concluzia ta? 

— Că nu sunt un trădător. 

— Lucru cu care trebuie să fiu de acord, întrucât 
argumentul tău este de necontestat. 

— Atunci pot să te întreb pentru ce ne-ai urmărit în 
secret? 

— Pentru că toate aceste fapte au o a treia explicaţie. Atât 
tu cât şi Pritcher aţi explicat în felul vostru unele fapte, dar 
nu pe toate. Eu - dacă-mi acorzi puţin timp - am să-ţi explic 
totul. Şi încă foarte repede, aşa încât nu există pericolul să 
te plictiseşti. Aşează-te Pritcher, şi dă-mi blasterul. Nu mai 


suntem în pericol de a fi atacați. Nici de-aici, dinăuntru, nici 
din afară. De fapt, nici A Doua Fundaţie nu mai reprezintă 
vreun pericol. Şi asta mulţumită ţie, Channis. 

Camera era luminată în maniera obişnuită a Rossemiţilor, 
cu fire incandescente încălzite electric. De tavan atârna o 
singură sferă luminoasă. În lumina sa galbenă şi difuză, cei 
trei aveau fiecare câte o umbră. 

— Din moment ce am simţit că este necesar să-l urmăresc 
pe Channis, spuse Catârul, era clar că urmăream astfel să 
obţin ceva. Din moment ce a plecat spre A Doua Fundaţie 
cu o grabă neaşteptată şi cu multă hotărâre, putem să 
presupunem, fără să greşim, că asta mă şi aşteptasem să se 
întâmple. Din moment ce nu am obţinut informaţia direct de 
la el, ceva trebuie să mă fi împiedicat. Acestea sunt faptele. 
Channis, desigur, ştie care este răspunsul. La fel şi eu. Tu, 
Pritcher, îl întrezăreşti? 

— Nu, domnule, spuse Pritcher cu înverşunare. 

— Atunci am să-ţi explic. Un singur grup de oameni ar 
putea să cunoască locul în care se găseşte A Doua Fundaţie, 
împiedicându-mă în acelaşi timp pe mine să le citesc 
mintea. Channis, mă tem că tu însuţi eşti un membru al 
celei de-A Doua Fundaţii. 

Channis se aplecă înspre înainte sprijinindu-şi cotul de 
genunchi şi spuse, printre buze rigide şi mânioase: 

— Care este dovada? Deducţia a dat de două ori greş pe 
ziua de azi. 

— Există şi o dovadă, Channis. A fost destul de uşor. [i-am 
spus că oamenii mei au fost „lucraţi” mental. Cel care a 
făcut-o trebuie să fi fost, evident, a) Neconvertit, şi b) 
suficient de aproape de miezul evenimentelor. Câmpul de 
căutare era mare, dar nu nelimitat. Aveai prea mult succes, 
Channis. Oamenii te plăceau prea mult. Am început să te 
suspectez... Apoi te-am solicitat să conduci această 
expediţie, şi nu ai dat înapoi. Ţi-am supravegheat emoţiile. 
Nu ţi-ai făcut probleme. Ai avut prea mare încredere în 
tine, Cnannis. Nici un om cu adevărat competent nu ar fi 


putut evita măcar o umbră de nesiguranţă într-o treabă ca 
asta. Întrucât mintea ta a evitat această nesiguranţă, era 
ori o minte nebunatică, ori una controlată. A fost uşor să 
verific alternativele. Ţi-am captat mintea într-un moment de 
relaxare, ţi-am umplut-o pentru o clipă cu mâhnire adâncă, 
şi apoi ţi-am eliberat-o. După aceea ai fost furios, şi ai jucat 
atât de bine încât aş fi putut jura că era o reacţie firească. 
Dar asta numai la început. Pentru că atunci când am 
încercat să-ţi forţez emoţiile, preţ de un moment, un foarte 
scurt moment înainte de a-ţi da seama ce se întâmpla, 
mintea ta a rezistat. Era tot ceea ce aveam nevoie să ştiu. 
Nimeni nu mi-ar fi putut rezista, chiar şi o infimă fracțiune 
de moment, dacă nu ar fi avut un control mental 
asemănător mie. 

Vocea lui Channis era înceată şi amară: 

— Bun. Şi acum? 

— Acum vei muri... din moment ce faci parte din A Doua 
Fundaţie. Este un lucru foarte necesar, cred că îţi dai 
seama. 

Şi, încă o dată, Channis se holbă la gura ţevii unui blaster. 
O ţeavă dirijată de această dată de o minte nu caalui 
Pritcher, pe care o putea oricând suci după bunul plac, ci de 
una la fel de matură ca şi a lui. Şi la fel de capabilă de a se 
opune oricărei penetrări. 

lar perioada de timp pe care o avea la dispoziţie pentru a 
schimba cursul evenimentelor era scurtă. 

Ceea ce urmă este greu de descris pentru cineva înzestrat 
cu simţuri normale şi cu o incapacitate firească de a-şi 
controla sentimentele. 

lată în esenţă ceea ce a realizat Channis în scurta 
perioadă de timp în care degetul mare al Catârului apăsa 
asupra trăgaciului. 

Structura emoţională a Catârului arăta o hotărâre fermă, 
fără nici cea mai mică umbră de ezitare. Dacă după aceea 
Channis ar fi fost interesat să calculeze timpul dintre 
hotărârea de a trage şi eliberarea energiilor 


dezintegratoare, ar fi aflat că răspunsul era: o cincime de 
secundă. 

Un răgaz foarte scurt. 

În această scurtă perioadă de timp, Catârul a realizat că 
potenţialul emoţional al creierului lui Channis crescuse 
brusc, fără însă ca propria lui minte să simtă vreun impact, 
şi că în acelaşi timp, dintr-o direcţie neaşteptată, se 
prăvălise asupra lui un val de ură, sinceră şi amenințătoare. 

Acel nou element emoţional îl făcu să ia degetul de pe 
contact. Nimic altceva nu l-ar fi putut determina să o facă 
şi, aproape simultan cu această mişcare, îşi dădu seama de 
noua situaţie. 

Un tablou care dură mult mai puţin decât o cerea 
importanţa sa, din punct de vedere dramatic: Catârul, cu 
degetul luat de pe trăgaciul blasterului, fixându-l cu 
intensitate pe Channis. Channis, încordat, neîndrăznind 
încă să respire. Şi Pritcher, care avea convulsii; fiecare 
muşchi îi tremura spasmodic, aproape să se rupă; fiecare 
tendon se contorsiona în efortul de a se năpusti înainte; 
figura sa cioplită în lemn şi bine controlată se schimbase în 
cele din urmă, şi devenise de nerecunoscut, o mască a 
morţii şi a urii înfiorătoare; iar ochii săi îl fixau pe Catâr, 
doar pe el, ca şi cum nimic altceva nu ar mai fi avut 
importanţă. 

Channis şi Catârul nu schimbară decât un cuvânt sau două 
un cuvânt sau două şi acel extrem de semnificativ flux 
emoţional conştient care rămâne întotdeauna adevărata 
cale de înţelegere între cei ca ei. Din cauză că noi suntem 
fiinţe limitate, este necesar să traducem în cuvinte ceea ce 
s-a petrecut atunci şi după aceea. 

Channis spuse, crispat: 

— Te afli între două focuri, Prim Cetăţean. Nu poţi controla 
două minţi în acelaşi timp, dacă una dintre ele este a mea - 
aşa că ai de ales. Pritcher a scăpat de Convertire. l-am rupt 
lanţurile. Acum este vechiul Pritcher; cel care mai demult a 
încercat să te ucidă; cel care crede că tu reprezinţi 


duşmanul a tot ceea ce este liber şi drept şi sfânt; în plus, 
ştie că l-ai pervertit să te aduleze neputincios timp de cinci 
ani. Acum îl ţin în frâu suprimându-i voinţa, dar dacă mă 
omori, va fi liber, şi în mai puţin timp decât ţi-ar lua ţie să-ţi 
îndrepţi blasterul sau chiar atenţia asupra lui... te va ucide. 

Catârul îşi dădea foarte bine seama de asta. Nu făcea nici 
o mişcare. 

— Dacă te întorci ca să-l preiei sub control, continuă 
Channis, sau să-l omori, sau să-i faci orice altceva, nu vei fi 
suficient de rapid ca să te întorci după aceea spre a mă opri 
pe mine. 

Catârul nu făcea, în continuare, nici o mişcare. Scoase însă 
un uşor oftat, semn că înţelegea care era situaţia. 

— Aşa că aruncă blasterul, spuse Channis, să ne înfruntăm 
cu şanse egale, şi îl vei putea avea din nou în stăpânire pe 
Pritcher. 

— Am făcut o greşeală, spuse Catârul în cele din urmă. Am 
făcut o greşeală admițând o a treia prezenţă în 
confruntarea dintre mine şi tine. A fost o variabilă în plus 
peste ceea ce era necesar. Presupun că este o greşeală care 
trebuie plătită. 

Dădu drumul blasterului, cu un gest neglijent, şi îl lovi ca 
să ajungă în celălalt capăt al camerei. În acelaşi timp, 
Pritcher se mototoli şi căzu într-un somn adânc. 

— Atunci când se va trezi va fi iar ca înainte, spuse Catârul 
cu indiferenţă. 

Întregul schimb emoţional dintre momentul în care 
Catârul începuse să apese pe trăgaci şi momentul în care 
aruncase blasterul durase mai puţin de o secundă şi 
jumătate. 

Dar chiar la marginea conştiinţei, într-o perioadă de timp 
aflată la limita posibilităţii de detecție, Channis prinse o 
zvâcnire emoţională efemeră în mintea Catârului. Şi era 
una de triumf sigur şi încrezător. 

UN BĂRBAT, CATÂRUL.... ŞI ÎNCĂ UN BĂRBAT. 


DOI BĂRBAŢI, aparent relaxaţi şi simțindu-se pe de-a- 
ntregul în largul lor, la poli opuşi din punct de vedere fizic. 
Fiecare nerv ce le putea servi ca detector de emoţii 
tremura de încordare. 

Catârul, pentru prima oară după mulţi şi lungi ani, era 
insuficient de sigur pe forţele sale. Channis, la rândul său, 
ştia că deşi momentan se putea proteja, o făcea cu 
greutate... iar oponentul său nu depunea un efort similar 
atacându-l. Într-un test de rezistenţă, Channis era sigur că 
va pierde. 

Dar gândul acesta putea fi mortal. A te da de gol în faţa 
Catârului cu o slăbiciune emoţională este echivalent cu a-i 
da o armă. Deja în mintea Catârului licărise ceva - ceva 
care semăna cu o victorie. 

Să câştige timp... 

De ce întârziau ceilalţi? Care era motivul încrederii pe 
care o avea Catârul? Ce ştia duşmanul său, iar el nu? 
Mintea pe care o supraveghea nu spunea nimic. Dacă ar 
putea citi gândurile! Şi totuşi... 

Channis îşi întrerupse cu brutalitate vârtejul mental. Nu 
mai rămase decât atât: să câştige timp... 

— Acum este clar, spuse el, şi în urma micii noastre 
dispute asupra lui Pritcher nu pot tăgădui că sunt membru 
al celei de-A Doua Fundaţii. Dar ce-ar fi să-mi spui pentru 
ce am venit pe Tazenda? 

— Aaa, nu! 

Catârul râse ascuţit şi cu multă încredere în sine: 

— Eu nu sunt Pritcher. Eu nu am nevoie să-ţi dau 
explicaţii. Ai avut ceea ce tu ai numit motive. Oricare au 
fost, acţiunile tale mi-au servit interesul, şi altceva nu mai 
contează. 

— Totuşi, trebuie să existe unele lacune în povestea ta. 
Este 'lazenda ceea ce te aşteptai să găseşti: A Doua 
Fundaţie? Pritcher a vorbit mult despre încercările tale de 
a o găsi şi despre unealta ta, psihologul Ebling Mis. Din 
când în când şi-a dat drumul la gură, pentru că l-am mm... 


încurajat eu puţin. Adu-ţi aminte de Ebling Mis, Prim 
Cetăţean. 

— La ce mi-ar folosi? 

Încredere! 

Channis simţi cum încrederea celuilalt se întinde din ce în 
ce mai mult în spaţiu. Ca şi cum, odată cu trecerea timpului, 
orice sentiment de nelinişte pe care l-ar fi putut avea 
Catârul devenea din ce în ce mai puţin probabil. 

Spuse, alungând cu hotărâre disperarea ce îi dădea 
târcoale: 

— Deci, nu eşti deloc curios? Pritcher mi-a povestit despre 
imensa surpriză a lui Mis faţă de ceva. A avut un imbold 
teribil, nemaipomenit, de a câştiga răgaz, de a preveni 
repede A Doua Fundaţie? De ce? De ce? Ebling Mis a murit. 
A Doua Fundaţie nu a fost prevenită. Şi totuşi, A Doua 
Fundaţie există. 

Catârul zâmbi, sincer încântat, cu o bruscă şi 
surprinzătoare izbucnire de cruzime, pe care Channis o 
simţi lovind şi apoi retrăgându-se imediat: 

— Dar se pare că A Doua Fundaţie a fost prevenită. Altfel, 
cum şi de ce a sosit pe Kalgan un anume Bail Channis, 
pentru a-mi manevra oamenii şi pentru a-şi asuma sarcina 
ingrată de a mă trage pe sfoară? Avertismentul a sosit, însă 
prea târziu. Asta-i tot. 

Channis îşi permise să emită compasiune. 

— Atunci, spuse el, nici măcar nu ştii ce este A Doua 
Fundaţie, şi nu ştii nimic despre sensurile mai profunde ale 
celor întâmplate. 

Să câştige timp! 

Catârul simţi compasiunea celuilalt, şi miji deodată ochii, 
cu duşmăniE. Îşi frecă nasul cu toate cele patru degete, 
într-un gest care devenise un tic, şi se răsti: 

— Bine, hai să-ţi fac pe plac, amuză-te. Ce este A Doua 
Fundaţie? 

Channis vorbi intenţionat cu cuvinte, în loc să folosească 
simbologia emoţională. 


— Din câte am auzit, spuse el, Mis a fost descumpănit în 
principal de misterul care înconjura A Doua Fundaţie. Hari 
Seldon a fondat cele două nuclee după două principii 
complet diferite. Prima Fundaţie a fost o explozie de lumină, 
care în două secole a cuprins jumătate din Galaxie. A Doua, 
a fost un abis întunecat. Nu vei înţelege de ce a procedat 
astfel decât dacă îţi vei da seama care a fost atmosfera 
intelectuală în zilele Imperiului muribund. A fost o vreme a 
extremelor, a marilor generalizări decisive, cel puţin în 
gândire. Faptul că în faţa viitoarelor evoluţii în planul ideilor 
au fost puse bariere este, desigur, un semn al culturii 
decadente. Revolta sa împotriva acestor bariere l-a făcut 
faimos pe Seldon. Această ultimă scânteie de putere 
creatoare din el a luminat Imperiul în apusul său şi a 
prevestit răsăritul celui de-Al Doilea Imperiu. 

— Foarte emoţionani. Ei, şi? 

— Aşa că a creat cele doua Fundaţii în conformitate cu 
legile psihoistoriei. Dar cine putea să ştie mai bine decât el 
că până şi acele legi erau relative? El nu a creeat niciodată 
un produs finit. Produsele finite sunt pentru minţile 
decadente. Al lui era un mecanism care putea să evolueze, 
iar instrumentul acelei evoluţii era A Doua Fundaţie. Noi, 
Prim Cetăţean al Efemerei Uniuni a Lumilor, noi suntem 
protectorii Planului Seldon. Doar noi! 

— Vorbeşti ca să-ţi faci singur curaj, sau ca să mă 
impresionezi? întrebă Catârul cu dispreţ. Pentru că A Doua 
Fundaţie, Planul Seldon, Al Doilea Imperiu, nu mă 
impresionează nici un pic. Şi nici nu trezesc în mine vreo 
urmă de simpatie, compasiune, responsabilitate, sau altă 
sursă de sprijin emoţional pe care încerci să-l capeţi. Şi, 
sărmane nebun, vorbeşte la timpul trecut despre A Doua 
Fundaţie, pentru că a fost distrusă. 

Channis simţi cum potenţialul emoţional care apăsa 
asupra sa creştea în intensitate. Catârul se ridicase de pe 
scaun şi se apropia de el. Se împotrivi cu disperare, dar 


ceva se strecură nemilos înăuntrul său, zdrobindu-i şi 
supunându-i mintea... din ce în ce mai puternic. 

Simţi peretele în spate. Catârul se opri în faţa lui, cu 
braţele costelive sprijinite în şolduri, şi cu buzele 
schimonosite într-un zâmbet înfiorător sub nasul cât un 
munte. 

— Jocul tău s-a terminat, Channis, spuse Catârul. Jocul 
tuturor - al tuturor celor care făceaţi parte din A Doua 
Fundaţie. Făceaţi parte! Făceaţi! Ce anume aşteptai stând 
aici şi pălăvrăgind cu Pritcher, când ai fi putut foarte bine 
să-l dobori şi să-i iei blasterul fără nici un efort fizic? Mă 
aşteptai pe mine, nu-i aşa? Aşteptai să mă întâmpini într-o 
situaţie care să nu-mi ridice prea multe bănuieli. Păcat 
pentru tine, dar eu nu aveam nevoie să-mi fie stârnite 
bănuielile. Eu te ştiam. Te ştiam bine, Channis din A Doua 
Fundaţie. Dar acum, ce aştepţi? Arunci în continuare 
cuvinte spre mine, cu disperare, ca şi cum simpla auzire a 
vocii tale ar putea să mă înţepenească în scaun. Şi în tot 
timpul ăsta în care vorbeşti, ceva în mintea ta aşteaptă, şi 
aşteaptă, şi aşteaptă în continuare. Dar nimeni nu soseşte, 
nimeni dintre aceia pe care îi aştepţi - nimeni dintre ai tăi. 
Eşti singur aici, Channis, şi vei rămâne singur. Ştii de ce? 
Pentru că A Doua Fundaţie s-a înşelat asupra mea, de la 
început şi până la sfârşit. Ştiam mai demult de planul lor. 
Credeau că am să vin aici după tine şi am să le cad în tigaie 
ca să mă gătească ei aşa cum vor. Iu trebuia să fii o 
momeală sigură - o momeală pentru un sărman mutant, 
nechibzuit şi debil, atât de nerăbdător să-şi definitiveze 
Imperiul încât va cădea orbeşte, într-o capcana evidentă. 
Dar sunt eu oare prizonierul lor? Mă întreb dacă le-a trecut 
prin minte că voi veni aici cu flota... şi că împotriva artileriei 
oricărei unităţi din flotă ei nu pot manifesta decât o 
neputinţă jalnică şi totală. Le-a trecut prin minte că n-am să 
mă opresc pentru a sta la discuţii sau pentru a aştepta să se 
întâmple ceva? Navele mele au fost lansate asupra Tazendei 
acum douăsprezece ore, şi în acest moment şi-au terminat 


misiunea, şi-au îndeplinit-o până în cel mai mic detaliu. 
Tazenda a fost prefăcută în ruine; centrele populate au fost 
şterse de pe suprafaţa ei. N-au opus nici o rezistentă. A 
Doua Fundaţie nu mai există, Channis... iar eu, monstrul 
ciudat şi urât, sunt stăpânul Galaxiei. 

Channis nu mai putea decât să dea uşor din cap: 

— Nu... Nu... 

— Ba da... Ba da..., îl imită Catârul în bătaie de joc. Iar 
dacă tu eşti ultimul rămas în viaţă, şi probabil că aşa este, 
nici asta nu va mai dura mult. 

Urmă apoi o pauză scurtă, semnificativă, şi Channis 
aproape că urlă datorită durerii bruşte care însoţi 
penetrarea nemiloasă în cele mai adânci ţesuturi ale minţii 
sale. 

Catârul se dădu înapoi şi murmură: 

— Nu este suficient. Nu ai trecut testul. Disperarea ta este 
falsă. Teama ta nu este acea teamă intensă şi copleşitoare 
care apare la distrugerea unui ideal, ci teama anemică şi 
meschină care însoţeşte distrugerea personală. 

Şi mâna lipsită de forţă a Catârului îl apucă pe Channis de 
gât într-o strânsoare slabă, pe care acesta era însă 
incapabil să o înlăture. 

— Tu eşti garanţia mea, Channis. Tu eşti cel care mă va 
ghida şi mă va proteja împotriva oricărei subestimări pe 
care aş fi putut-o face. 

Ochii săi îl cuprinseră pe Channis. Insistenţi... 
Poruncitori... 

— Am calculat corect, Channis? I-am păcălit pe cei din A 
Doua Fundaţie? 'Tazenda este distrusă, Channis, a fost 
distrusă într-un mod îngrozitor; atunci, de ce este falsă 
disperarea ta? Care este realitatea? Trebuie să aflu care 
este realitatea, adevărul! Vorbeşte, Channis, vorbeşte. N- 
am penetrat oare suficient de adânc? Mai există încă 
pericolul? Vorbeşte, Channis. Unde am greşit? 

Channis simţi cum cuvintele îi sunt scoase afară din gură, 
cu forţa. Nu ieşeau de bună voie. Le opri, încleştând dinţii, 


îşi muşcă limba, îşi încorda fiecare muşchi al gâtului. 

Dar cuvintele ieşiră... bolborosite... trase cu de-a sila, 
sfâşiind în calea lor gâtul, limba şi dinţii. 

— Adevărul, scheună el, adevărul... 

— Da, adevărul. Ce a mai rămas de făcut? 

— Seldon a aşezat A Doua Fundaţie aici. Aici, aşa cum ai 
auzit. Nu te mint. Psihologii au sosit şi au devenit stăpânii 
băştinaşilor. 

— Din Tazenda? 

Catârul plonjă adânc în structurile emoţionale torturate 
ale celuilalt, penetrându-le cu brutalitate. 

— Tazenda am distrus-o, spuse el. Ştii ce anume vreau. Dă- 
mi ceea ce vreau. 

— Nu Tazenda. [i-am spus că cei din A Doua Fundaţie s-ar 
putea să nu fie aparenţii conducători; lazenda este 
paravanul... 

Cuvintele erau aproape de nerecunoscut, formându-se 
totuşi împotriva fiecărui atom de voinţă a celui din A Doua 
Fundaţie: 

— Rossem... Rossem... Rossem este lumea... 

Catârul slăbi strânsoarea ăi Channis trecu printr-un 
amestec de durere şi tortură. 

— Şi ai crezut că mă păcăleşti? spuse încet Catârul. 

— Ai fost păcălit. 

Fusese ultima sclipire a rezistenţei muribunde din 
Channis. 

— Da, dar din păcate pentru tine şi pentru ai tăi, nu 
pentru multă vreme. Sunt în legătură cu Flota. După 
Tazenda, va veni rândul Rossem-ului. Dar mai întâi... 

Channis simţi întunericul nemilos ridicându-se înspre el. 
Ridicarea automată a braţelor spre ochii torturați nu reuşi 
să-l stăvilească. Era un întuneric care îl sugruma, în timp ce 
mintea sa sfâşiată şi rănită se retrăgea ameţită înapoi, 
înapoi, în negrul veşniciei, văzu ultima imagine a Catârului 
triumfător - vergea râzândă - şi acel nas lung şi cărnos ce 
tremura din cauza râsului. 


Sunetul se stinse, întunericul îl îmbrăţişă cu dragoste. 

Totul se sfârşi cu o senzaţie de rupere asemănătoare 
exploziei orbitoare a unui fulger de lumină. Channis căzu 
încet pe podea, în timp ce vederea îi reveni, cu imagini 
neclare pătrunzându-i prin ochii înlăcrimaţi. 

Capul îl durea insuportabil, şi doar cu o suferinţă 
agonizantă reuşi să-şi ducă mâna la el. 

Trăia, asta era clar. Încet, ca nişte fulgi prinşi în plasa unui 
curent de aer, gândurile sale se liniştiră şi se odihniră în 
nemişcare. Se simţi pătruns de o senzaţie binefăcătoare... 
din exterior, încet, cu o mişcare chinuitoare, întoarse 
gâtul... şi uşurarea îi provocă o durere ascuţită. 

Pentru că uşa era deschisă iar înăuntru, chiar în faţa 
pragului, stătea Primul Vorbitor. Încercă să vorbească, să 
strige, să-l pună în gardă... dar limba îi amorţi şi îşi dădu 
seama că o parte din mintea puternică a Catârului îl avea în 
continuare sub control, blocându-i orice cuvânt. 

Îşi roti încă o dată gâtul. Catârul se mai afla încă în 
cameră. Era furios şi ochii îi scăpărau. Nu mai râdea, dar 
dinţii îi erau dezgoliţi într-un zâmbet feroce. 

Channis simţi influenţa mentală a Primului Vorbitor 
învăluindu-i cu blândeţe mintea într-o atingere 
tămăduitoare. Apoi avu o senzaţie de amorţeală, atunci 
când influenţa Primului Vorbitor intră în contact cu riposta 
Catârului şi se retrase după un moment de încleştare. 

Catârul spuse pe un ton strident, cu o furie grotescă 
pentru trupul lui firav: 

— Uite că mai vine cineva să mă întâmpine. 

Mintea sa agilă îşi întinse tentaculele afară din cameră... 
afară... afară... 

— Eşti singur, spuse el. 

Primul Vorbitor interveni, consimţind: 

— Sunt singur-singurel. Este obligatoriu să fiu singur, din 
moment ce eu ţi-am estimat greşit viitorul, acum cinci ani. 
Voi avea o oarecare satisfacţie daca îmi voi răscumpăra 
greşeala făcută, fără nici un alt ajutor. Din nefericire, nu am 


luat în considerare puterea Câmpului Emoţional de 
Respingere care înconjura acest loc. Mi-a luat mult timp 
pentru a-l penetra. Te felicit pentru iscusinţa cu care l-ai 
construit. 

— N-am de ce să-ţi mulţumesc, veni replica ostilă. 
Scuteşte-mă de complimente. Ai venit aici, lângă rămăşiţele 
falnicei minţi ale celui ce făcea parte din regatul vostru, ca 
să i te alături cu aşchiile creierului tău? 

Primul Vorbitor zâmbi: 

— Dar de ce vorbeşti astfel? Omul pe care tu îl numeşti 
Bail Channis şi-a îndeplinit bine misiunea, cu atât mai bine 
cu cât nu era nici pe departe egalul tău mental. Văd, 
desigur, că te-ai purtat urât cu el, şi totuşi s-ar putea să îl 
refacem complet. Este un om curajos, domnule. S-a oferit 
voluntar pentru această misiune, deşi noi i-am prezis, pe 
cale matematică, posibilitatea extrem de mare ca mintea să- 
i fie distrusă... o alternativă mult mai îngrozitoare decât 
mutilarea fizică. 

Mintea lui Channis pulsa zadarnic încercând să spună ceva 
şi nereuşind; vroia să-şi strige avertismentul şi nu era în 
stare. Nu putea decât să emită acel flux continuu de 
teamă... teamă... 

Catârul era calm: 

— Ai aflat, desigur, de distrugerea Tazendei. 

— Am aflat. Atacul flotei tale a fost prevăzut. 

— Da, te cred că a fost prevăzut, spuse Catârul pe un ton 
cinic. Dar nu a fost împiedicat, aşa-i? 

— Nu, nu a fost împiedicat. 

Starea emoţională a Primului Vorbitor era limpede şi 
neprefăcută. Era aproape o oroare faţă de sine; un complet 
dezgust faţă de propria persoană. 

— Iar greşeala este mai mult a mea decât a ta, spuse el. 
Cine şi-ar fi putut imagina, acum cinci ani, care erau 
puterile tale? Am bănuit de la început - din momentul în 
care ai pus stăpânire pe Kalgan - că aveai puterea de a 
controla emoţiile. După cum îţi voi explica, nu era o 


surpriză foarte mare. Posibilitatea de contact emoţional pe 
care tu şi cu mine o avem nu este ceva nou. De fapt, este 
latentă în creierul fiecărei fiinţe umane. Majoritatea 
oamenilor pot citi sentimentele într-un mod primitiv, 
asociindu-le cu expresia feţei, tonul vocii, şi aşa mai 
departe. O mulţime de animale se bucură chiar mai des de 
această posibilitate; ele se folosesc foarte mult de simţul 
mirosului, iar emoţiile implicate sunt, bineînţeles, mai puţin 
complexe. De fapt, oamenii sunt capabili de mult mai mult, 
dar posibilitatea unui contact emoţional direct a început să 
se atrofieze odată cu dezvoltarea vorbirii, acum un milion 
de ani. Marea realizare a Fundaţiei noastre - A Doua 
Fundaţie - a fost că am revigorat acest simţ uitat, măcar 
până la unele din posibilităţile sale. Dar noi nu ne naştem cu 
capacitatea de a-l folosi pe de-a-ntregul. Un milion de ani de 
decădere reprezintă un obstacol formidabil, şi trebuia să ne 
educăm acest simţ, să-l antrenăm, aşa cum ne antrenăm 
muşchii. Şi aici este marea diferenţă în comparaţie cu tine. 
Tu te-ai născut cu el. Asta am putut estima. Am putut estima 
de asemeni efectul unui astfel de simţ asupra unei persoane 
care trăieşte într-o lume care nu îl are. Văzătorul în 
împărăţia orbilor... Am estimat intensitatea cu care 
megalomania va pune stăpânire pe tine şi am avut impresia 
că eram pregătiţi. Dar din două puncte de vedere nu eram 
pregătiţi. Primul era sfera mare de acţiune a simțului tău. 
Noi putem realiza contactul emoţional doar la vedere, şi de 
aceea, împotriva armelor fizice suntem mai neajutoraţi 
decât ai putea crede. Vederea are o importanţă enormă. Cu 
tine, lucrurile nu stau la fel. Se ştie sigur că ai avut oameni 
sub control şi, mai mult, ai avut contact emoţional intim cu 
ei atunci când nu-i puteai vedea sau auzi. Acest aspect l-am 
descoperit prea târziu. Al doilea aspect: nu aflasem de 
deficienţele tale fizice, mai ales de aceea care ţi s-a părut 
atât de importantă încât ai adoptat porecla de Catârul. Nu 
ne-am dat seama că nu erai un simplu mutant, ci un mutant 
steril, şi am neglijat perturbarea psihică datorată 


complexului tău de inferioritate. Am luat în considerare 
doar o megalomanie, nu şi o intensă paranoia psihopatică. 
lar cel care poartă responsabilitatea acestor omisiuni sunt 
eu, pentru că eu eram liderul celei de-A Doua Fundaţii 
atunci când ai pus stăpânire pe Kalgan. Atunci când ai 
îngenuncheat Prima Fundaţie, ne-am dat seama de 
greşeala noastră - dar era prea târziu - şi datorită acestei 
greşeli, milioane de oameni au murit pe Iazenda. 

— Şi vrei să îndrepţi acum lucrurile? 

Buzele subţiri ale Catăârului se curbară, mintea pulsându-i 
cu ură. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă el. Să mă îngraşi? Să-mi 
dai vigoare masculină? Să înlături din trecutul meu o lungă 
copilărie petrecută într-un mediu străin? Suferințele mele, 
le regreţi? Nefericirea mea, o regreţi? Eu nu am nici un 
regret pentru ceea ce am făcut în drumul meu. Galaxia, să 
se apere singură cât o putea ea de bine, din moment ce nu 
s-a deranjat nici un pic pentru a mă apăra pe mine atunci 
când aveam nevoie. 

— Sentimentele pe care le ai sunt, desigur, rezultatul 
evoluţiei tale, şi nu trebuiesc condamnate, spuse Primul 
Vorbitor. Trebuiesc numai schimbate. Distrugerea Tazendei 
a fost inevitabilă. Alternativa ar fi fost o mult mai mare 
distrugere în întreaga Galaxie, care ar fi putut dura câteva 
secole. Am făcut tot ce am putut, în măsura posibilităţilor 
noastre limitate. Am dus de pe Tazenda cât mai mulţi 
oameni posibil. Am descentralizat restul planetelor. Din 
nefericire, din punct de vedere al necesităţilor pe care le 
impunea situaţia, măsurile noastre au fost departe da a fi 
adecvate. Multe milioane de oameni au rămas, şi au murit... 
asta nu regreţi? 

— Absolut deloc. Aşa cum nu regret nici suta de mii care în 
cel mult şase ore va trebui să moară aici, pe Rossem. 

— Pe Rossem? spuse repede Primul Vorbitor. 

Se întoarse spre Channis, care se sforţase să ajungă într-o 
poziţie semi-aşezat, şi îşi exercită forţa mentală. Channis 


simţi duelul fluxurilor mentale care se dădea asupra lui, 
apoi, cătuşele i se desfăcură deodată şi cuvintele îi ieşiră 
de-a valma din gură: 

— Domnule, am ratat totul. Mi-a smuls secretul cu nici 
zece minute înainte de sosirea ta. Nu i-am putut rezista, şi 
nici nu încerc să-mi găsesc scuze. Ştie că Tazenda nu este A 
Doua Fundaţie. A aflat că Rossem este. 

Şi cătuşele se închiseră la loc. Primul Vorbitor se încruntă: 

— Înţeleg. Şi ce ai de gând să faci? 

— Te mai întrebi? 'Ţi-e atât de greu să distingi ceea ce este 
evident? În tot timpul ăsta în care mi-ai predicat despre 
natura contactului emoţional... tot timpul ăsta în care mi-ai 
adresat cuvinte ca megalomanie sau paranoia, eu am 
lucrat. Am luat contact cu Flota mea şi i-am dat ordine. În 
şase ore, dacă nu-mi voi contramanda ordinul dintr-un 
motiv sau altul, vor bombarda tot Rossem-ul, în afară de 
acest sat izolat şi o zonă de două sute de kilometri pătraţi în 
jurul lui. Îşi vor face treaba conştiincios, apoi vor ateriza 
aici. Ai şase ore la dispoziţie, şi în şase ore nu-mi poţi 
înfrânge mintea, şi nici nu poţi salva restul Rossem-ului. 

Catârul îşi desfăcu braţele începând din nou să râdă, în 
timp ce Primul Vorbitor dădu impresia că îi era greu să 
admită această nouă stare de lucruri. 

— Şi care este alternativa? spuse el. 

— De ce ar trebui să existe o alternativă? Găsesc că nu 
există o alternativă care să îmi ofere mai mult câştig. Să mă 
îndur de vieţile celor de pe Rossem? Poate, dacă veţi 
permite navelor mele să aterizeze şi vă veţi supune cu toţii 
- toţi cei din A Doua Fundaţie - controlului meu mental, aşa 
cum vreau eu... poate că atunci voi contramanda ordinele 
de bombardament. S-ar putea să merite să am sub control 
atâţia oameni cu o inteligenţă deosebita. Dar, pe de altă 
parte, ar însemna un efort considerabil care poate nu 
merită a fi făcut, aşa că nu sunt foarte nerăbdător să accept 
supunerea voastră. Ce spui, membru al celei de-A Doua 
Fundaţii? Ce arme aveţi împotriva minţii mele, care este cel 


puţin la fel de tare ca şi a voastră, şi împotriva navelor 
mele, care sunt mai puternice decât orice - aţi visat voi 
vreodată să aveţi? 

— Ce am? repetă încet Primul Vorbitor. Păi nimic... doar 
un grăunte... un grăunte de informaţie, atât de mic încât 
nici măcar acum nu îl ai. 

— Vorbeşte repede, râse Catârul, şi încearcă să fii 
interesant. Pentru că oricât te agiţi, din situaţia asta n-ai 
cum să ieşi. 

— Sărmane mutant, spuse Primul Vorbitor, nici nu am din 
ce să ies. Te-ai întrebat de ce a fost trimis Bail Channis ca 
momeală pe Kalgan? Bail Channis care, deşi tânăr şi 
curajos, îţi este la fel de inferior din punct de vedere mental 
ca şi ofiţerul adormit, Han Pritcher. De ce n-am venit eu, 
sau oricare dintre lideri? Am fi fost mai pe măsura ta. 

Răspunsul veni extrem de sigur pe sine: 

— Poate că aţi fost precauţi. Aţi considerat că niciunul 
dintre voi nu se poate măsura cu mine. 

— Adevăratul motiv este mai logic. Ştiai că Channis făcea 
parte din A Doua Fundaţie. Şi ştiai de asemeni că îi erai 
superior, aşa că nu te-ai temut să îi faci jocul şi să îl 
urmăreşti precum dorea el, pentru ca mai târziu să-l întorci 
după bunul tău plac. Dacă aş fi mers eu pe Kalgan, m-ai fi 
omorât, pentru că aş fi fost un pericol real. lar dacă aş fi 
evitat moartea ascunzându-mi identitatea, n-aş fi reuşit să 
te conving să mă urmăreşti în spaţiu. Nu te-ai fi lăsat 
ademenit decât dacă ai fi ştiut cu siguranţă că momeala îţi 
era inferioară. Dacă ai fi rămas pe Kalgan, A Doua Fundaţie 
nu i-ar fi putut face nimic, oricât de mult s-ar fi străduit, 
pentru că erai protejat de oamenii tăi, de maşini, şi de 
puterea ta mentală. 

— Puterile mentale le am încă, vorbăreţule, spuse Catârul, 
iar oamenii mei şi maşinile nu sunt departe. 

— Este adevărat, dar acum nu mai eşti pe Kalgan. Te afli 
aici, în regatul Tazendei, care ţi-a fost prezentată ca fiind A 
Doua Fundaţie. Ţi-au fost aduse argumente logice... foarte 


logice. Era obligatoriu, pentru că tu eşti o fiinţă inteligentă, 
Prim Cetăţean, şi nu asculţi decât de argumente logice. 

— Corect, şi aţi şi obţinut o victorie efemeră, dar eu am 
mai avut totuşi timp să smulg adevărul din omul tău, 
Channis, şi am mai avut suficientă înţelepciune să îmi dau 
seama că un astfel de adevăr ar putea exista. 

— Iar noi, la rândul nostru, fiinţă-nu-suficient-de-subtilă ce 
eşti, ne-am dat seama că ai putea face acest pas în plus, aşa 
că Bail Channis a fost special pregătit pentru tine. 

— În mod sigur n-a fost, pentru că i-am jupuit creierul de 
informaţii, aşa cum aş fi jumulit o găină. Creierul lui 
tremura gol, expus în faţa mea, şi atunci când a spus că 
Rossem este A Doua Fundaţie, spunea adevărul-adevărat, 
pentru că i-l întinsesem la pământ şi i-l tăbăcisem. Era atât 
de neted încât nu avea nici o adâncitură, oricât de 
microscopică, în care să ascundă vreo înşelăciune. 

— Foarte adevărat. Cu atât mai întemeiate s-au dovedit 
precauţiile noastre. Ţi-am mai spus că Bail Channis s-a 
oferit voluntar. Şi ştii ce fel de voluntar? Înainte de a părăsi 
Fundaţia noastră cu destinaţia Kalgan şi Catărul, a fost 
supus unei intervenţii chirurgicale asupra emoţiilor. 
Operația a fost drastică. Crezi că a fost suficient pentru a te 
înşela? Crezi că Bail Channis, dacă nu ar fi suferit operaţia 
mentală, ar fi fost în stare să te înşele? Nu, Bail Channis a 
fost el însuşi înşelat, din necesitate şi cu consimţământul lui. 
Bail Channis crede sincer, până în străfundurile esenţiale 
ale minţii sale, că Rossem este A Doua Fundaţie. Şi de acum 
trei ani, noi, cei din A Doua Fundaţie, ne-am străduit să 
construim această aparenţă aici, în Regatul Tazendei, 
aşteptându-te pe tine. Am reuşit, nu-i aşa? Ai ajuns până la 
Tazenda, şi mai mult, până la Rossem... dar mai departe nu 
poţi merge. 

Catârul sărise în picioare: 

— Îndrăzneşti să-mi spui că nici Rossem nu este A Doua 
Fundaţie? 


Channis, aflat la podea, simţi cum lanţurile i se rup 
definitiv, sub un puternic flux mental venind din partea 
Primului Vorbitor, şi se chinui să ajungă într-o poziţie 
verticală. Scoase un strigăt lung şi neîncrezător: 

— Vrei să spui că Rossem nu este A Doua Fundaţie? 

Amintirile vieţii sale, cunoştinţele pe care le avea în minte 
- totul - îi cuprinseră fiinţa zăpăcită ca într-un vârtej de 
ceaţă. 

Primul Vorbitor zâmbi: 

— Vezi, Prim Cetăţean, Channis este la fel de tulburat ca şi 
tine. Sigur, Rossem nu este A Doua Fundaţie. Crezi că 
suntem nebuni să te aducem pe tine, cel mai puternic, cel 
mai periculos duşman, în lumea noastră? A, nu! Lasă-ţi 
Flota să bombardeze Rossem-ul, Prim Cetăţean, dacă aşa 
crezi că este necesar. Să distrugă tot ce poate. Pentru că în 
cel mai rău caz, ne vor omori pe Channis şi pe mine... iar 
situaţia ta nu va fi cu nimic mai bună. Pentru că Expediția 
celei de-A Doua Fundaţii care de trei ani s-a aflat aici, pe 
Rossem, şi a funcţionat temporar pe post de Bătrâni în 
acest sat, s-a îmbarcat ieri cu destinaţia Kalgan. Bineînţeles 
că îţi vor evita Flota, şi vor ajunge pe Kalgan cu cel puţin o 
zi înaintea ta, motiv pentru care îţi şi dezvălui toate astea. 
Dacă eu nu voi contramanda ordinele, atunci când te vei 
întoarce vei găsi un Imperiu în plină revoltă, o Uniune 
dezintegrată, şi doar oamenii din Flotă care te însoțesc 
acum îţi vor fi loiali. Vor fi, inevitabil, copleşiţi numeric. Mai 
mult, A Doua Fundaţie va fi alături de Baza Flotei şi va avea 
grijă să nu reconverteşti pe nimeni. Imperiul tău s-a sfârşit, 
mutantule. 

Catârul aplecă încet capul, în timp ce furia şi disperarea îi 
învăluiau complet mintea. 

— Da, spuse el. E prea târziu. Prea târziu... Acum văd. 

— Acum vezi, fu de acord Primul Vorbitor, şi acum nu mai 
vezi. 

În disperarea momentului, când mintea Catârului se 
oferea cu garda deschisă, Primul Vorbitor - pregătit pentru 


această eventualitate şi ştiind dinainte care va fi starea 
sufletească a Catârului - intră repede. Pentru a opera 
modificarea radicală în mintea Catârului, nu avu nevoie 
decât de o nesemnificativă fracțiune de secundă. 

Catârul ridică privirea şi spuse: 

— Deci am să mă întorc pe Kalgan? 

— Desigur. Cum te simţi? 

— Excelent. 

Sprâncenele sale se încruntară: 

— Tu cine eşti? 

— Are vreo importanţă? 

— Bineînţeles că nu. 

Catârul îşi luă gândurile de la omul din faţa sa, şi atinse 
umărul lui Pritcher: 

— Trezeşte-te, Pritcher, mergem acasă. 

De-abia după două ore se simţi Bail Channis în stare să 
meargă pe propriile picioare. Spuse: 

— N-o să-şi aducă aminte? 

— Niciodată. Îşi păstrează puterile mentale şi Imperiul... 
dar motivațiile sale sunt acum complet diferite. Numele de 
A Doua Funcfatie nu îi mai spune nimic, şi este un om 
paşnic. De acum încolo va fi mult mai fericit, în cei câţiva ani 
de viaţă pe care fizicul său inadaptat i-l mai oferă. Şi apoi, 
după ce va fi murit, Planul Seldon va merge mai departe... 
într-un fel sau altul. 

— Şi este adevărat, vru Channis să ştie, este adevărat că 
Rossem nu este A Doua Fundaţie? Aş putea jura... îţi spun, 
ştiu că este. Nu sunt nebun. 

— Nu eşti nebun, Channis, ci doar schimbat, aşa cum ţi-am 
mai spus. Rossem nu este A Doua Fundaţie. Vino! Şi noi ne 
vom întoarce, la rândul nostru, acasă. 

ULIIMUL INTERLUDIU. 

Bail Channis stătea în micuța cameră acoperită cu faianţă 
albă şi îşi relaxa mintea. Era mulţumit să trăiască în 
prezent. Pereţii, fereastra, şi iarba de afară. Nu aveau 
nume. Erau doar lucruri. Un pat şi un scaun, şi video-cărţile 


care se derulau alene pe un ecran aflat la picioarele patului. 
Mai era şi sora care îi adusese de mâncare. 

La început făcuse eforturi să pună laolaltă fragmente din 
discuţiile auzite. Ca cea dintre acei doi oameni. Unul 
spusese: „Acum este într-o afazie completă. Toate 
informaţiile din creier i-au fost şterse, şi cred că fără 
consecinţe negative. Nu mai rămâne decât să-i redăm 
înregistrarea structurii originale a undelor sale cerebrale.” 

Îşi amintea sunetele pe de rost şi, cine ştie din ce motiv, îi 
păreau nişte sunete aparte... ca şi cum ar fi însemnat ceva. 
Dar ce rost avea să-şi bată capul? 

Mai bine să urmărească culorile acelea drăguţe care 
evoluau pe ecranul de la picioarele patului în care stătea 
întins. 

Apoi intră cineva şi îi făcu nişte lucruri, după care dormi 
vreme îndelungată. 

Şi când totul se termină, patul era deodată pat, şi ştia că 
se afla într-un spital, iar cuvintele pe care şi le amintea 
căpătară sens. Se ridică în capul oaselor: 

— Ce se întâmplă? 

Primul Vorbitor era lângă el: 

— Te afii în A Doua Fundaţie, şi ţi-ai recăpătat mintea - 
mintea originală. 

— Da! Da! 

Channis îşi dădu seama că era el însuşi, şi strigătul lui 
oglindea un triumf şi o bucurie incredibile. 

— Şi acum spune-mi, zise Primul Vorbitor, ştii unde se află 
A Doua Fundaţie? 

Adevărul se prăvăli ca un val imens şi Channis nu 
răspunse. Ca şi Ebling Mis, înaintea sa, era conştient numai 
de surpriza enormă, paralizantă. 

În cele din urmă aprobă cu o mişcare a capului, spunând: 

— Pe Stelele Galaxiei... acum ştiu! 

PARTEA A DOUA. 

FUNDAŢIA ÎN CĂUTARE. 

ARCADIA. 


DARELL, ARKADY -... romancier, 11.5.362 REF.- 1. 7.443 
RF. Deşi în esenţă scriitoare de ficţiune, Arkady Darell este 
celebră pentru biografia bunicii sale, Bayta Darell. Această 
biografie a oferit, timp de secole, singurele informaţii 
credibile referitoare la Catâr şi la vremurile sale... Ca şi 
„Memorii Descifrate”, romanul „Mereu şi Mereu şi Mereu” 
este o reflectare a strălucitoarei societăţi Kalganiene din 
Inter-Regnum-ul timpuriu. La baza documentării a stat, se 
spune, o vizită pe Kalgan în tinereţea sa... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

ARCADIA DARELL dictă cu voce tare în microfonul Fono- 
printerului: „Viitorul Planului Seldon, de A. Darell”. 

Apoi se gândi în sinea sa că mai târziu, când va deveni o 
mare scriitoare, îşi va scrie capodoperele sub pseudonimul 
Arkady. Doar Arkady. Fără al doilea nume. 

„A. Darell” era semnătura care trebuia să apară pe temele 
de la orele de Compunere şi Retorică - atât de insipide! Toţi 
ceilalţi copii erau şi ei obligaţi să-şi facă aceste teme, cu 
excepţia lui Olynthus Dam, pentru că atunci când îşi 
prezentase prima temă, clasa se prăpădise de râs. 
„Arcadia” era un nume de fetiţă. Îi fusese pus din cauză că 
aşa se numise străbunica ei; părinţii ăştia, nu aveau deloc 
imaginaţie! 

Şi acum, la două zile după ce împlinise paisprezece ani, ce 
credeţi, au să recunoască faptul evident că devenise o 
adultă, spunându-i „Arkady”? Strânse buzele gândindu-se 
la tatăl ei care o să-şi ridice privirea din proiectorul de 
video-cărţi, doar atât cât să zică: „Dar Arcadia, dacă acum 
pretinzi că ai nouăsprezece ani, ce-ai să faci atunci când vei 
avea douăzeci şi cinci, şi toţi băieţii au să creadă câ ai 
treizeci?” 

De acolo de unde stătea tolănită, cu braţele încrucişate şi 
sprijinite în scobiturile fotoliului ei special conceput, putea 
zări oglinda măsuţei de toaletă. Nu se vedea prea bine din 
cauza piciorului, care rotea papucul de casă în jurul 
degetului mare, aşa că şi-l trase şi se ridică în capul oaselor. 


Gâtul avea o rigiditate nefirească şi asta, era sigură, i-l 
făcea lung de cinci centimetri, dându-i o delicateţe regală. 

Preţ de o clipă, îşi studie cu atenţie faţa... Prea dolofană. 
Depărtă fălcile un centimetru, ţinând buzele închise şi privi 
rezultatul din toate unghiurile: o alungire nefirească. Îşi 
umezi buzele trecându-şi repede limba peste ele, apoi 
țuguindu-le. Moi şi umede. Cobori genele cu un gest de 
expertă, puţin plictisit... Uf, ce porcărie... dacă n-ar avea 
culoarea aia roz-prostuţ în obraji... 

Îşi duse degetele la colţurile ochilor şi îşi înclină puţin 
pleoapele, ca să obţină acea misterioasă, languroasă şi 
exotică privire a femeilor din sistemele stelare centrale. Dar 
nu-şi putea vedea prea bine faţa, din cauza mâinilor. 

Ridică bărbia, se privi din semi-profil. Cu ochii uşor 
încordaţi din cauză că trebuia să privească dintr-o parte, şi 
cu muşchii gâtului începând să o doară puţin, spuse, cu o 
octavă mai jos decât tonul ei natural: 

— Serios, tată, dacă ai impresia că mă interesează vreun 
pic ceea ce gândesc prostănacii ăia de băieţi mai mari, 
atunci n-ai... 

Apoi îşi aduse aminte că ţinea încă în mână microfonul 
cuplat, şi spuse exasperată: 

— Uf, ce porcărie. 

Apoi îl decuplă. 

Hârtia violet-pal, cu marginea din stânga de culoarea 
piersicii, conţinea următoarele: „VIITORUL PLANULUI 
SELDON. 

Serios, tată, dacă ai impresia că mă interesează vreun pic 
ceea ce gândesc prostănacii ăia de băieţi mai mari, atunci 
n-ai... 

Uf, ce porcărie.” 

Scoase enervată hârtia din maşină. Cu un clic, o altă foaie, 
curată, apăru în locul ei. 

În cele din urmă, figura îşi pierdu expresia de iritare, iar 
guriţa i se lăţi într-un zâmbet de satisfacţie. Mirosi cu 
gingăşie foaia de hârtie. Perfect. Exact ceea ce trebuia 


pentru farmec şi eleganţă. lar setul de caractere era 
ultimul strigăt în materie. 

Aparatul îi fusese oferit acum două zile, cu ocazia primei 
aniversări ca adult. Ea pretinsese: „Dar tată, orice coleg - 
orice coleg din clasă cu cea mai mică pretenţie că este 
cineva - are un astfel de aparat. Nimeni în afară de nişte 
babalăci plictisitori n-ar folosi o maşină manuală...” 

Iar vânzătorul spusese: „Nu există un alt model care să fie 
pe de-o parte atât de compact, iar pe de altă parte atât de 
adaptabil. Desparte în silabe şi pune semnele de punctuație 
corect, în funcţie de sensul propoziției. Bineînţeles că este 
de mare ajutor în educaţie, din moment ce stimulează 
utilizatorul să adopte o formulare corectă şi un ritm adecvat 
pentru a realiza o ortografie perfectă. Ca să nu mai spun 
nimic despre o dicţie clară şi elegantă, în scopul unei 
punctuaţii corecte.” 

Chiar şi atunci, tatăl său încercase să-i facă rost de o 
maşină cu tastatură, mecanică, de parcă ar fi trebuit să 
ofere cadoul unei profesoare, fată-bătrână şi uscată. 

Dar atunci când fusese livrat, descoperi că era modelul pe 
care îl dorise - obţinut poate cu ceva mai multe plânsete şi 
suspine decât s-ar fi potrivit cu vârsta ei de adult: 
paisprezece ani. Iar textul apărea cu un scris încântător, 
complet feminin, şi cu cele mai frumoase majuscule văzute 
vreodată. 

Chiar şi fraza „Uf, ce porcărie” avea parcă un oarecare 
farmec acum, după ce fusese scrisă de Fono-printer. 

Dar era cazul să-i dea drumul, aşa că se aşeză cu spatele 
drept în fotoliu, îşi puse repede în faţă prima ciornă şi 
începu din nou, precis şi clar; cu abdomenul supt, pieptul 
ridicat, şi respiraţia controlată cu grijă. Intonă, cu pasiune: 
„Viitorul Planului Seldon. 

Istoria trecută a Fundaţiei ne este, sunt sigură, 
binecunoscută tuturor celor care am avut deosebita şansă 
de a fi instruiți în sistemul nostru educaţional, eficient şi cu 
cadre competente.” (Aşa! începutul o să-i placă 


Domnişoarei Erlking, scorpia aia bătrână şi rea.) „Aceasta 
istorie este în mare măsură istoria marelui Plan al lui Hari 
Seldon. Cele două istorii sunt de fapt una singură. Dar 
întrebarea pe care şi-o pun astăzi cei mai mulţi oameni este 
dacă acest Plan va continua în toată marea sa înţelepciune, 
sau dacă va fi distrus mişeleşte, sau dacă nu cumva a fost 
deja compromis. 

Pentru a înţelege acest lucru, poate că cel mai bine ar fi să 
trecem repede peste unele puncte principale ale Planului, 
aşa cum au fost ele relevate omenirii până în acest 
moment.” (Partea asta era uşoară, pentru că învățase 
Istoria Modernă în semestrul anterior.) „Acum patru secole, 
pe când Imperiul Galactic intra în paralizia care anticipa 
moartea definitivă, un om - marele Hari Seldon - a prevăzut 
apropierea sfârşitului. Prin intermediul ştiinţei psihoistoriei, 
al cărei comples aparat matematic a fost de multă vreme 
uitat,” (Se opri, uşor nedumerită. Era sigură că pronunţase 
„complex” cu un x moale, dar ortografia nu părea să fie 
corectă. Ei, în sfârşit, maşina nu avea cum să greşească...) 
„el şi oamenii care au lucrat cu el au avut posibilitatea de a 
prevedea cursul marilor curente sociale şi economice ce vor 
străbate Galaxia. Au putut să-şi dea seama că, lăsat liber, 
Imperiul se va sfărâma, iar după aceea omenirea va trece 
printr-o perioadă de haos anarhic care va dura cel puţin 
treizeci de mii de ani, înaintea înfiinţării unui nou Imperiu. 

Era prea târziu pentru a împiedica marea Prăbuşire, însă 
mai era încă posibilă scurtarea perioadei haosului 
intermediar. În consecinţă, Planul a fost astfel elaborat încât 
Al Doilea Imperiu să fie separat de Primul printr-un singur 
mileniu. Cu noi se va încheia cel de-al patrulea secol al 
acestui mileniu, şi multe generaţii de oameni au trăit şi au 
murit în timp ce Planul se derula neabătut. 

Hari Seldon a înfiinţat două Fundaţii, la capete opuse ale 
Galaxiei, într-un asemenea mod şi în astfel de circumstanţe 
încât să obţină cea mai bună soluţie matematică la 
problema lui psihoistorică. În una din ele, Fundaţia noastră 


înfiinţată aici pe Terminus, era concentrată întreaga ştiinţă 
tehnologică a Imperiului. Beneficiind de această ştiinţă, 
Fundaţia a putut înfrunta atacurile regatelor barbare de la 
hotarul imperiului, care se separaseră şi deveniseră 
independente. 

La rândul ei, Fundaţia a fost capabilă să cucerească aceste 
regate efemere. Ea a avut la conducere o serie de oameni 
înţelepţi şi viteji, cum ar fi Salvor Hardin şi Hober Mallow, 
care au ştiut să interpreteze în mod inteligent Planul şi au 
cârmuit cu pricepere în situaţiile” (în ciornă apărea din nou 
cuvântul „complexe”, dar se hotări să nu rişte a doua oară.) 
„dificile. Toate planetele noastre le mai respectă încă 
memoria, deşi au trecut secole de la moartea lor. 

În cele din urmă, Fundaţia a creat un sistem comercial 
care controla o mare parte din sectoarele Siwenna şi 
Anacreon, şi chiar a învins rămăşiţa vechiului Imperiu, 
aflată sub comanda ultimului mare general Imperial, Bel 
Riose. Se părea că nimic nu mai putea opri acum derularea 
Planului Seldon. Fiecare criză prevăzută de el venise la 
momentul planificat şi fusese rezolvată. Cu fiecare 
rezolvare, Fundaţia făcuse câte un salt uriaş către Al Doilea 
Imperiu şi spre pace. 

Şi apoi,” (în acest moment, respiraţia ei deveni sacadată şi 
începu să şuiere cuvintele printre dinţi, dar Fono-printerul 
le transcria pur şi simplu, calm şi cu gratie.) „după ce 
dispăru şi ultima rămăşiţă a Primului Imperiu, când mai 
rămăseseră doar câteva lumi războinice nesemnificative 
care domneau peste fărâmele colosului distrus,” (Fraza asta 
o luase dintr-o melodramă văzută la video săptămâna 
trecută, dar Domnişoara Erlking nu asculta decât simfonii şi 
conferinţe, aşa că n-o să ştie niciodată) „apăru Catârul. 

Acest om neobişnuit nu fusese prevăzut în Plan. Era un 
mutant a cărui naştere nu putuse fi anticipată. Avea strania 
şi misterioasa putere de a controla şi manipula emoţiile 
umane, şi de a supune astfel oamenii voinţei sale. Cu o 


repeziciune uluitoare, cuceri multe lumi şi întemeie un 
Imperiu. În cele din urmă, învinse însăşi Fundaţia. 

Cu toate acestea, nu cuceri totul, pentru că în primul său 
asalt biruitor fu oprit de înţelepciunea şi îndrăzneala unei 
remarcabile femei” (Acum venea iarăşi vechea problemă. 
Tata va insista să nu aducă niciodată în discuţie faptul că 
era nepoata Baytei Darell. Toată lumea ştia de Bayta Darell, 
cea mai remarcabilă femeie care existase vreodată. Şi îl 
oprise pe Catâr, de una singură.) „într-o manieră pe care 
foarte putini o cunosc în amănunt.” (Aşa! Dacă va trebui să 
o citească în faţa clasei, această ultimă afirmaţie va fi spusă 
pe un ton misterios, şi cu siguranţă că cineva va întreba 
care erau faptele adevărate. Şi atunci... pai atunci nu va 
putea să nu spună adevărul, din moment ce va fi rugată, nu- 
i aşa? În mintea ei căuta deja o scuză convingătoare la 
întrebarea pe care i-o va pune severul ei părinte.) „După 
cinci ani de domnie într-o zonă restrânsă, se petrecu o 
schimbare, ale cărei motive nu sunt cunoscute, şi Catârul îşi 
abandonă toate planurile de cucerire. În ultimii cinci ani de 
viaţă se dovedi a fi un despot luminat. 

Unii spun că schimbarea suferită de Catăr a fost 
determinată de intervenţia celei de-A Doua Fundaţii, însă 
nimeni nu a descoperit vreodată locul exact al acestei 
Fundaţii, A Doua, şi nici nu i se cunoaşte cu certitudine 
menirea, aşa că ipoteza rămâne nedovedită. 

De la moartea Catârului s-a scurs o generaţie. Ce se poate 
spune despre viitor acum, după ce Catârul s-a dus? Ela 
întrerupt Planul Seldon, şi s-a părut că l-a făcut fărâme. Cu 
toate acestea, imediat după moartea sa, Fundaţia s-a ridicat 
din nou, ca o novă din cenuşa moartă a unei stele 
muribunde.” (Asta o concepuse singură.) „Încă o dată, 
planeta 'Terminus constituie centrul unei federaţii 
comerciale aproape la fel de grandioasă şi de bogată ca cea 
de dinaintea cuceririi. Acum este chiar mai paşnică şi mai 
democratică. 


Acest lucru a fost oare plănuit? Visul lui Seldon trăieşte 
încă, şi peste şase sute de ani se va forma totuşi un Al 
Doilea Imperiu? Eu una, cred că da, pentru că” (Aici venea 
partea importantă. Domnişoara Erlking mâzgălea 
întotdeauna, cu litere mari şi urâte, cu creionul roşu: „Dar 
aici nu este decât o descriere. Care sunt propriile tale 
păreri? Gândeşte-te! Exprimă-te! Penetrează în propriul 
tău suflet!” Penetrează în propriul tău suflet! Mult ce ştia ea 
despre suflete, cu faţa ei ca o lămâie care n-a zâmbit 
niciodată în viaţă...) „niciodată până acum situaţia politică 
nu a fost mai favorabilă. Vechiul Imperiu este definitiv 
îngropat, iar perioada de domnie a Catârului a pus capăt 
erei de războaie interplanetare care au precedat-o. 
Majoritatea zonelor din Galaxie sunt civilizate şi paşnice. 

Mai mult, sănătatea internă a Fundaţiei este mai bună ca 
oricând. Vremurile despotice ale primarilor de dinaintea 
Cuceririi, care primeau funcţia prin moştenire, au apus. S-a 
revenit la alegerile democratice din zilele de început. Nu 
mai există lumile dizidente ale Comercianţilor 
independenţi: nici nedreptăţile şi disfuncţionalităţile care 
însoțesc acumularea de mari bogaţii în mâinile celor puţini. 

În consecinţă, nu avem nici un motiv să ne temem de un 
eşec, decât dacă este adevărat că A Doua Fundaţie 
reprezintă ea însăşi un pericol. Cei care cred acest lucru nu 
au nici o dovadă care să le susţină ipoteza, ci doar temeri 
vagi şi superstiții. Eu cred că încrederea în noi înşine, în 
națiunea noastră, şi în marele Plan al lui Hari Seldon ar 
trebui sa înlăture din sufletele şi minţile noastre orice dubii, 
şi” (Hm-m-m. Era cumplit de banal, dar ce să-i faci, nu te 
puteai aştepta la o altfel de încheiere.) „părerea mea este 
că...” 

Aici luă sfârşit, pentru moment, „Viitorul Planului Seldon”, 
pentru că se auzi o bătaie foarte uşoară în fereastră. 
Arcadia se ridică sprijinindu-se de un braţ al fotoliului, şi 
văzu o figură zâmbitoare, cu trăsături perfect simetrice, 
aflată în spatele geamului. Simetria feţei era accentuată 


într-un mod interesant de degetul pe care şi-l ţinea vertical 
în faţa buzelor. 

După o mică pauză, necesară pentru a-şi compune o 
atitudine de surprindere, Arcadia cobori din fotoliu, merse 
până la canapeaua din faţa ferestrei mari în care se arăta 
noul-venit şi, îngenunchind pe ea, privi cu interes. 

Zâmbetul de pe fata bărbatului se stinse repede. În timp 
ce degetele de la o mâna îi erau încleştate pe pervaz, cu 
cealaltă mână făcu un gest rapid. Arcadia se conformă 
calm, şi închise contactul care deplasa treimea inferioară a 
ferestrei în lăcaşul special prevăzut în perete, permiţând 
astfel aerului cald şi primăvăratic să se amestece cu aerul 
condiţionat de dinăuntru. 

— Nu poţi să intri, spuse ea foarte sigură pe sine. 
Ferestrele sunt toate ecranate, şi nu răspund decât la codul 
celor din casă. Dacă intri, au să se pornească tot felul de 
alarme. 

După o pauză, adăugă: 

— Arăţi cam caraghios încercând să-ţi menţii echilibrul pe 
bordura de sub fereastră. Dacă nu eşti atent ai să cazi, ai 
să-ţi rupi gâtul, şi ai să strici o grămadă de flori valoroase. 

Omul de la fereastră, care se gândea la acelaşi lucru - 
numai că din punctul lui de vedere, gâtul şi florile 
schimbaseră adjectivul - spuse: 

— În cazul ăsta, ce-ar fi să decuplezi ecranul şi să mă laşi 
să intru? 

— N-ar avea nici un rost, spuse Arcadia. Ai confundat 
probabil casa. Eu nu sunt genul de fată care să permită 
unor bărbaţi străini să intre în dormitorul lor... în 
dormitorul ei, în această perioadă a nopţii. 

În timp ce vorbea, pleoapele îi căzură obosite peste ochi... 
sau poate că se prefăcea, fără nici un rost. 

De altfel, de pe figura străinului dispăruse orice urmă de 
amuzament. 

— Asta este casa Doctorului Darell, nu-i aşa? murmură el. 

— De ce ţi-aş spune? 


— Oh, Galaxie Mare... La revedere... 

— Tinere, dacă sari, pornesc alarma cu mâna mea. (Asta 
se dorea o înţepătură ironică, rafinată şi sofisticată. Arcadia 
se lămurise de fapt că intrusul era un matur de treizeci de 
ani... poate chiar mai în vârstă.) 

O pauză destul de lungă. Apoi, încordat, tânărul spuse: 

— Asta-i bună! Ascultă aici, fetiţo, dacă nu vrei să rămân, 
şi dacă nu vrei să plec, atunci ce vrei sa fac? 

— Cred că poţi să intri. Dr. Darell locuieşte aici. Acum am 
să decuplez ecranul. 

Prudent, după ce aruncă o privire iscoditoare, tânărul 
întinse mâna prin fereastră, se îndoi şi pătrunse înăuntru. 
Îşi frecă genunchii cu un gest nervos şi repezit, apoi se 
îndreptă spre ea cu o figură stacojie: 

— Eşti sigură că reputaţia ta n-o să sufere atunci când au 
să mă găsească aici? 

— Nu mai mult decât a ta, pentru că imediat ce am să aud 
paşi venind din afară, am să încep să strig şi să urlu că ai 
pătruns aici cu forţa. 

— Da? replică el cu o politeţe prefăcută şi ostentativă. Şi 
cum ai de gând să explici decuplarea ecranului protector? 
— Phaa! Foarte simplu! În primul rând, nu există nici un 

ecran protector. 

Ochii bărbatului se umplură cu supărare: 

— A fost o cacialma? Câţi ani ai tu, puştoaico? 

— Găsesc că este o întrebare foarte impertinentă, tinere. 
Şi nu sunt obişnuită să mi se spună „puştoaică”. 

— Nici nu mă mir. Probabil ca eşti mama-mare a Catârului, 
deghizată. Te deranjează dacă plec acum, înainte să-mi 
aranjezi o partidă de linşaj, avându-mă pe mine în rolul 
principal? 

— Ar fi mai bine să nu pleci... tatăl meu te aşteaptă. 

Privirea bărbatului deveni din nou îngrijorată. O 
sprânceană îi cobori încet, şi spuse: 

— Serios? Mai este cineva cu tatăl tău? 

— Nu. 


— L-a căutat cineva de curând? 

— Doar comercianţi... şi tu. 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit? 

— Doar tu. 

— Lasă-mă pe mine, vrei? Sau nu, nu mă lăsa. Spune-mi, 
de unde ştii că tatăl tău mă aştepta? 

— Aaa, simplu. Ştii, săptămâna trecută a primit o Capsulă 
Confidenţială, cu cifrul lui, şi cu un mesaj auto-oxidabil. A 
aruncat carcasa capsulei în Dezintegratorul de Gunoaie, iar 
ieri i-a dat lui Poli - menajera noastră, ştii - o lună de 
vacanţă pentru a-şi vizita sora din Terminus City. lar în 
această după-amiază a făcut patul în camera de oaspeţi. 
Aşa am aflat că aşteaptă pe cineva despre care eu nu 
trebuie să ştiu nimic. De obicei îmi spune totul. 

— Serios? Mă mir că mai este nevoie. Am senzaţia că afli 
totul înainte ca el să-ţi spună. 

— De obicei da, spuse ea râzând. 

Începea să se simtă foarte în largul ei. Vizitatorul era mai 
în vârstă decât ea, dar avea o înfăţişare foarte distinsă, cu 
părul castaniu şi cârlionţat, cu ochii foarte albaştri. Poate 
că, odată, când va fi şi ea mai în vârstă, va putea întâlni pe 
cineva care să semene cu el. 

— Şi de unde ştii, întrebă el, că eu sunt cel aşteptat? 

— Păi, cine altcineva ar putea fi? Tata aştepta pe cineva 
într-un secret atât de mare, dacă înţelegi ce vreau să 
spun... şi apoi vii tu, tiptil-tiptil, încercând sa te strecori prin 
fereastră. Dacă ai fi avut vreun pic de minte, veneai pe uşa 
din faţă. 

Îşi aduse aminte de o expresie favorită şi o folosi cu 
promptitudine: 

— Bărbaţii sunt atât de proşti! 

— Te crezi foarte grozavă, nu-i aşa, puştoaico? Vreau să 
spun, Domnişoară. Ştii, ai putea să te înşeli. Dacă ţi-aş 
spune că eu nu ştiu nimic despre toate astea, şi că tatăl tău 
aşteaptă pe altcineva, nu pe mine? 


— Ooo, nu cred. Nu ţi-am spus să intri decât după ce am 
văzut cum ţi-ai aruncat servieta. 

— Ce am aruncat? 

— Servieta, tinere. Nu sunt oarbă. Nu ţi-a scăpat din 
greşeală, pentru că mai întâi ai privit în jos, ca sa te asiguri 
că va cădea acolo unde trebuie. Apoi probabil ţi-ai dat 
seama că va cădea sub gardul viu, şi i-ai dat drumul, fără să 
mai priveşti în jos. Şi din moment ce ai ales fereastra în loc 
de uşa principala, înseamnă că aveai oarecari reţineri să te 
încrezi în cei din casă înainte de a cerceta locul. După ce ai 
întâmpinat greutăţi cu mine, ai avut grijă de servietă 
înainte de a avea grijă de tine. Deci ceea ce există în 
servietă are mai mare importanţă decât propria ta 
siguranţă, iar asta înseamnă că atâta vreme cât te afli aici 
înăuntru şi servieta se află acolo afară, şi noi ştim că acolo 
se află, eşti probabil legat de mâini şi de picioare. 

Făcu o pauză, pentru a lua o bine-venită gură de aer. 
Bărbatul profită, pentru a spune pe un ton ameninţător: 

— Cu excepţia faptului că aş putea să te strâng de gât 
până cazi lată şi apoi voi ieşi de aici, cu servieta. 

— Cu excepţia faptului că se întâmplă să am o bâtă de 
baseball sub pat, tinere, pe care în două secunde am să pot 
pune mâna, de aici de unde mă aflu. Şi sunt foarte 
puternică pentru o fată. 

Impas. În cele din urmă, cu o politeţe forţată, „tânărul” 
spuse: 

— Să mă prezint, din moment ce am devenit atât de buni 
prieteni. Mă cheamă Pelleas Anthor. Pe tine? 

— Arca... Arkady Darell. Încântată de cunoştinţă. 

— Şi acum, Arkady, vrei să fii fetiţă cuminte şi să îl chemi 
pe tatăl tău? 

— Nu sunt fetiţă, izbucni Arcadia. Găsesc că eşti foarte 
grosolan... mai ales că-mi ceri o favoare! 

Pelleas Anthor oftă. 

— Foarte bine. Vrei să fii o domnişoară cuminte, bună, 
drăguță, parfumată ca o levănţică... şi să-l chemi pe tatăl 


tău? 

— Nici să exagerezi n-aş fi dorit, dar am să-l chem. Numai 
că am să fac astfel încât să-mi ţin ochii pe tine, tinere. 

Şi bătu cu piciorul în podea. 

Se auziră paşi grăbiţi în hol, apoi uşa fu dată de perete. 

— Arcadia... 

După ce dădu afară aerul din piept, cu zgomot, Dr. Darell 
spuse: 

— Cine eşti dumneata, domnule? 

Pelleas zvâcni în picioare, evident uşurat. 

— Dr. Toran Darell? Sunt Pelleas Anthor. Ai primit, cred, 
veşti de la mine. Cel puţin, aşa spune fiica dumitale. 

— Fiica mea spune? 

Privirea lui cobori şi se lovi fără nici un efect de ochii larg 
deschişi şi de carcasa impenetrabilă de inocenţă cu care ea 
întâmpina acuzaţia. 

În cele din urmă, Dr. Darell spuse: 

— Într-adevăr, te-am aşteptat. Vrei să mă urmezi jos, te 
TOg? 

Dar se opri, pentru că ochiul său detectă o mişcare 
imperceptibilă. Arcadia prinse şi ea mişcarea, şi se repezi 
spre Fono-printer, dar degeaba, pentru că tatăl ei se afla 
chiar lângă aparat. 

— L-ai uitat cuplat, Arcadia, spuse el pe un ton sever. 

— Tată, scoase ea un chiţăit suferind, este foarte 
nepoliticos să citeşti corespondenţa personală a altcuiva, 
mai ales atunci când este corespondenţă vorbită. 

— Da, spuse tatăl ei, dar „corespondenţă vorbită” cu un 
străin în dormitorul tău! Arcadia, eu, ca tată, trebuie să te 
apăr de rele. 

— Uf, ce porcărie... Nu a fost deloc aşa ceva. 

Pelleas izbucni în râs: 

— O, ba da, Dr. Darell, a fost. Tânăra domnişoară avea de 
gând să mă acuze de tot felul de lucruri, aşa că insist să 
citeşti, fie şi pentru a-mi lăsa mie reputaţia neştirbită. 

— Oh... 


Arcadia îşi stăpânea cu greu lacrimile. Nici măcar propriul 
ei tată nu avea încredere în ea. Şi nenorocitul ăla de 
Fonoprinter... Dacă n-ar fi apărut prostănacul care se 
zgâise prin fereastră, făcând-o să uite să-l decupleze! Acum, 
tatăl ei o să-i ţină predici lungi şi bine intenţionate despre 
ceea ce tinerele domnişoare nu au voie să facă. S-ar părea 
că nu există ceva ce au voie să facă, decât, poate, să se 
strângă de gât şi să moară. 

— Arcadia, spuse tatăl ei cu blândeţe, eu zic că o tânără 
domnişoară... 

Na? Ştia ea că aşa o să se întâmple! Ştia ea! 

— ... nu ar trebui să fie atât de obraznică cu bărbaţii mai 
în vârstă decât ea. 

— Păi, el ce căuta să tragă cu ochiul prin fereastra mea? O 
tânără domnişoară are dreptul la intimitate... Acum o să 
trebuiască să refac toată nenorocita aia de compunere. 

— Nu tu trebuie să-i judeci lui manierele, chiar dacă ţi-a 
apărut la fereastră. Pur şi simplu nu trebuia să-l laşi să 
intre. Trebuia să mă chemi imediat pe mine... mai ales dacă 
aveai impresia că îl aşteptam. 

— Bine că măcar tu nu l-ai observat... Ce prostie, spuse ea 
iritată. O să dea totul de gol, dacă o să se tot caţere pe 
ziduri, în loc să intre pe uşi. 

— Arcadia, nu ţi-a cerut nimeni părerea într-o problemă 
despre care nu ştii nimic. 

— Ba da, uite că ştiu. Este vorba despre A Doua Fundaţie. 

Se făcu linişte. Până şi Arcadia simţi o uşoară agitaţie în 
stomac. 

— De unde ai auzit asta? întrebă încet Dr. Darell. 

— De nicăieri, dar ce altă cauză ar putea avea mişcările 
astea conspirative? Şi nu te teme, n-am să mai spun la 
nimeni. 

— Domnule Anthor, spuse Dr. Darell, îmi cer scuze pentru 
toate astea. 

— Aaa, nu face nimic, veni răspunsul prefăcut al lui Anthor. 
Nu e vina dumitale că ea este vândută forţelor 


întunericului. Dar, îmi dai voie să-i pun o întrebare înainte 
de a pleca? Domnişoară Arcadia... 

— Ce doreşti? 

— De ce crezi că e o prostie să intri pe ferestre, în loc să 
intri pe uşi? 

— Pentru că atragi atenţia asupra a ceea ce vrei să 
ascunzi, nătărăule. Dacă ţin un secret, nu-mi pun bandă 
adezivă peste gură, ca să afle toată lumea că am un secret. 
Vorbesc la fel de mult ca de obicei, numai că despre altceva. 
N-ai citit niciodată maximele lui Salvor Hardin? A fost 
primul nostru Primar, ştii... 

— Da, ştiu. 

— Ei bine, el obişnuia să spună că o minciună nu poate să 
reuşească decât dacă nu îi este ruşine de ea însăşi. Mai 
obişnuia să spună că nimic nu trebuie să fie adevărat, ci 
totul trebuie să sune adevărat. Aşa că atunci când intri pe 
fereastră, asta este o minciună care se ruşinează de ea 
însăşi, şi care nu sună adevărat. 

— Şi tu ce-ai fi făcut în cazul ăsta? 

— Dacă aş fi dorit să-l văd pe tatăl meu într-o chestiune 
strict confidențială, m-aş fi recomandat în mod direct, 
deschis, şi m-aş fi întâlnit cu el utilizând procedurile cele 
mai fireşti. lar apoi, când toată lumea ar fi aflat despre mine 
şi m-ar fi condus în mod natural la tatăl meu, aş fi putut fi 
oricât de secretoasă aş fi dorit, şi nimeni n-ar fi bănuit 
vreodată ceva. 

Anthor aruncă o privire stranie, mai întâi spre fată, apoi 
spre Dr. Darell. 

— Să mergem, spuse el. Am de luat o servietă din grădină. 
Stai! O ultimă întrebare. Arcadia, tu nu ai o bâtă de 
baseball sub pat, nu-i aşa? 

— Nu, n-am. 

— Ha! Nici nu te crezusem. 

Dr. Darell se opri în uşă. 

— Arcadia, spuse el, atunci când ai să rescrii compunerea 
despre Planul Seldon, n-are nici un rost să fii misterioasă în 


ceea ce o priveşte pe bunica ta. De fapt, ar fi bine să eviţi cu 
totul această parte. 

Cobori împreună cu Pelleas Anthor scările, în linişte. Apoi, 
vizitatorul întrebă cu o voce încordată: 

— Scuză-mă, domnule... ce vârstă are fata? 

— Paisprezece, împliniţi alaltăieri. 

— Paisprezece? Galaxie Mare... Ţi-a spus vreodată că are 
de gând să se mărite într-o zi? 

— Nu. Cel puţin, nu mie. 

— Ei bine, dacă o face, împuşcă-l. Mă refer la cel cu care o 
să vrea să se mărite. 

Privi cu seriozitate în ochii celui mai în vârstă. 

— Vorbesc serios, continuă el. Nimic nu poate fi mai 
îngrozitor decât să trăieşti alături de ea, când va avea 
douăzeci de ani. Bineînţeles, nu vreau să te jignesc. 

— Nu mă jigneşti. Cred că înţeleg ce vrei să spui. 

În camera de sus, subiectul discuţiei lor se opri în faţa 
Fono-printerului cu o plictiseală plină de nervi, şi mormăi: 

— Viitorulplanuluiseldon. 

Fono-printerul, cu un aplomb de neegalat, transcrise fraza 
folosind litere mari, elegante, înflorite: „Viitorul Planului 
Seldon.” 

PLANUL SELDON. 

MATE MATICI - ... Sinteza calculului cu n variabile şi a 
geometriei n-dimensionale stă la baza a ceea ce Seldon a 
numit odată „mica mea algebră a omenirii”... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

IMAGINAŢI-VĂ o cameră! 

Localizarea acestei camere nu este importantă 
deocamdată. Este suficient să spunem doar că A Doua 
Fundaţie există în această cameră mai mult decât oriunde 
altundeva. 

O cameră care de-a lungul secolelor fusese sediul ştiinţei 
pure. Şi totuşi, nu avea nimic din aparatura cu care ştiinţa a 
fost asociată timp de milenii, şi cu care a ajuns să fie 
confundată. Dimpotrivă, era o ştiinţă care lucra numai cu 


concepte matematice, într-un mod asemănător teoriilor 
raselor străvechi din vremurile primitive, preistorice, de 
dinaintea naşterii tehnologiei; înainte ca Omul să se 
răspândească dincolo de hotarele unei singure lumi, acum 
uitată. 

În primul rând, în această cameră se afla - protejat de o 
ştiinţă mentală care deocamdată nu cedase în fata întregii 
forţe tehnologice a restului Galaxiei - Primul Radiant, 
conţinând în măruntaiele sale Planul Seldon, în întregime. 

În al doilea rând, în această cameră se afla un bărbat - 
Primul Vorbitor. 

Era al doisprezecelea în linia protectorilor-şefi ai Planului, 
iar titlul său nu însemna altceva decât că la întrunirile 
liderilor celei de-A Doua Fundaţii, el vorbea primul. 

Predecesorul său îl învinsese pe Catâr, dar aşchiile care 
rezultaseră din acea luptă gigantică încă mai împiedicau 
derularea Planului... De douăzeci şi cinci de ani, el şi 
administraţia sa încercau să aducă înapoi pe traseu o 
întreagă Galaxie de oameni încăpăţânaţi şi stupizi... Era un 
efort teribil. 

Primul Vorbitor ridică privirea spre uşa care se deschidea. 
Deşi se gândea, în singurătatea camerei, la cele două 
decenii şi jumătate de eforturi care acum se apropiau încet 
şi inevitabil de apogeu, deşi era atât de ocupat, mintea sa îl 
primi pe noul venit cu o atitudine binevoitoare. Un tânăr, un 
student, care mai târziu ar putea să îi succeadă. 

Tânărul stătea nehotărât în uşă, astfel încât Primul 
Vorbitor trebui să meargă până la el şi să îl conducă 
înăuntru, punându-i o mână prietenoasă pe umăr! 

Studentul zâmbi timid, iar Primul Vorbitor spuse: 

— Pentru început, trebuie să-ţi fac cunoscut motivul 
prezenţei tale aici. 

Acum stăteau faţă în faţă, de o parte şi de cealaltă a 
biroului. Niciunul dintre ei nu vorbea, în sensul recunoscut 
de orice alt om din Galaxie, şi care nu făcea parte din A 
Doua Fundaţie. 


La început, vorbirea a fost mijlocul prin care Omul a 
învăţat, în mod imperfect, să-şi transmită gândurile şi 
sentimentele. Stabilind arbitrar sunete şi combinaţii ale 
acestor sunete pentru a reprezenta anumite nuanţe 
mentale, el a dezvoltat o metodă de comunicare. Însă una 
care în stângăcia şi incompletitudinea sa, a tradus 
delicateţea minţii prin sunete vulgare şi guturale. 

Tot mai jos... mai jos... şi iată rezultatele: toată suferinţa 
pe care a cunoscut-o omenirea se datorează faptului că 
până la Hari Seldon nici un om din Galaxie nu îi putea 
înţelege cu adevărat pe ceilalţi. Chiar şi după aceea, foarte 
puţini au reuşit. Fiecare fiinţă umană a trăit în spatele unui 
zid impenetrabil, într-o ceaţă sufocantă în care nu mai 
exista altcineva în afară de el. Din când în când se mai 
auzeau semnale confuze din adâncul cavernei în care se 
afla cealaltă fiinţă umană... astfel încât fiecare putea să 
bâjbâie după celălalt. Însă din cauză că nu se cunoşteau, şi 
nu se puteau înţelege, şi nu îndrăzneau să se încreadă unul 
în celălalt, şi simțeau încă din copilărie teroarea şi 
nesiguranța acelei depline izolări... erau vânaţi de frica 
omului faţă de om, şi de rapacitatea sălbatică a omului în 
relaţiile cu ceilalţi oameni. 

Timp de mii de ani, picioarele s-au împotmolit şi s-au târât 
prin noroi, ţinând mintea prizonieră împreună cu ele. 
Mintea, care în tot acest timp ar fi trebuit să se găsească în 
compania stelelor. 

Încet-încet, Omul a ajuns aproape instinctiv să se 
gândească la a scăpa de barierele închisorii pe care o 
reprezenta vorbirea obişnuită. Semantica, logica simbolică, 
psihoanaliza... toate au fost mijloace prin care vorbirea 
putea fi rafinată sau evitată. 

Psihoistoria a reprezentat ştiinţa mentalului, în care 
matematizarea a învins, în cele din urmă. Prin elaborarea 
matematicilor necesare înţelegerii, psihologiei neurale şi 
electrochimiei sistemul nervos, care la rândul lor trebuiau - 
trebuiau - tratate prin prisma forţelor nucleare, a devenit 


posibilă pentru prima oară dezvoltarea adevăratei 
psihologil. Şi prin generalizarea psihologiei de la individ la 
grup, a fost matematizată şi sociologia. 

Grupuri din ce în ce mai mari; bilioanele care ocupau 
planetele; trilioanele care ocupau Sectoarele; 
cvadrilioanele care ocupau întreaga Galaxie au devenit nu 
simple fiinţe umane, ci forţe gigantice care puteau fi supuse 
studiului statistic... astfel încât, pentru Hari Seldon viitorul 
a devenit clar şi inevitabil. Planul a putut fi pus la punct. 

Aceleaşi rezultate esenţiale ale ştiinţei mentalului care 
conduseseră la elaborarea Planului Seldon făceau de 
asemeni inutilă folosirea cuvintelor în mesajul Primului 
Vorbitor către Student. 

Orice reacţie la un stimul, oricât de neînsemnată, dădea 
informaţii complete despre cele mai mici modificări şi 
despre licărirea oricărui curent în mintea celuilalt. Primul 
Vorbitor nu putea simţi instinctiv sentimentul de satisfacţie 
al Studentului, aşa cum ar fi fost Catârul în stare să facă. 
Catârul fusese un mutant ale cărui puteri puteau fi înţelese 
doar cu mare greutate de către un om obişnuit, sau chiar 
de către un membru al celei de-A Doua Fundaţii. Primul 
Vorbitor deducea sentimentele celorlalţi în urma unei 
intense pregătiri. 

Însă, întrucât este de la sine înţeles că într-o societate care 
se bazează pe vorbire este imposibil să descrii cu adevărat 
metoda prin care membrii celei de-A Doua Fundaţii 
comunicau între ei, tot acest aspect va fi ignorat în cele ce 
urmează. Primul Vorbitor va fi descris ca vorbind în mod 
obişnuit, iar dacă traducerea nu va fi întotdeauna 
satisfăcătoare, măcar este cel mai bun lucru care se poate 
face în aceste condiţii. 

Vom presupune, deci, că Primul Vorbitor chiar a spus: 
„Pentru început, să-ţi fac cunoscut motivul prezenţei tale 
aici”, în loc să zâmbească aşa şi să ridice un deget în acest 
mod. 

Primul Vorbitor continuă: 


— Ai studiat ştiinţa mentalului aproape întreaga ta viaţă, 
cu râvnă, şi ai făcut-o bine. Ai asimilat tot ceea ce profesorii 
tăi ţi-au putut oferi. Este timpul, pentru tine şi pentru câţiva 
ca tine, să începeţi ucenicia pentru a ajunge Vorbitori. 

De cealaltă parte a biroului, agitaţie. 

— Nu... calmează-te. Ai sperat că te vei califica. Te-ai 
temut că nu vei reuşi. De fapt, atât speranţa cât şi teama 
sunt slăbiciuni. Ştiai că te vei califica, şi ai ezitat să admiţi 
acest fapt deoarece această siguranţă în tine însuţi ar fi 
putut creea în ceilalţi senzaţia că eşti un încrezut, şi deci te 
vor considera necorespunzător. Absurd! Cel mai stupid om, 
fără nici o speranţă de vindecare, este acela care nu îşi dă 
seama de calităţile sale. Calificarea ta se datorează şi 
faptului că ştiai că te vei califica. 

De cealaltă parte a biroului, relaxare. 

— Exact. Acum te simţi mai bine, şi ai coborât garda. Eşti 
mai apt să te concentrezi şi să înţelegi. Ţine minte, pentru 
ca să fii cu adevărat eficient, nu este obligatoriu să-ţi ţii 
mintea sub controlul unei bariere stricte, astfel încât la un 
test mai inteligent să fie la fel de puţin informativă ca şi o 
minte goală. Dimpotrivă, trebuie să-ţi cultivi o inocenţă, o 
lipsă de preocupare de sine, o detaşare care nu ascunde 
nimic. Mintea mea este deschisă pentru tine. Fă şi tu la fel. 

— Nu este uşor să fii Vorbitor, continuă el. În primul rând, 
nu este uşor să fii Psihoistoric; şi chiar dacă eşti cel mai bun 
dintre Psihoistorici, nu este neapărat necesar să te califici 
ca Vorbitor. Aici este o deosebire. Un Vorbitor nu trebuie să 
fie conştient doar de complexitatea matematică a Planului 
Seldon; trebuie să-l îndrăgească, şi să-i îndrăgească scopul. 
Trebuie să iubească Planul, trebuie să-l simtă la fel de 
important ca viaţa şi ca aerul. Mai mult decât atât, trebuie 
să îl simtă ca pe un prieten viu. Ştii ce este ăsta? 

Mâna Primului Vorbitor se plimbă uşor deasupra cubului 
negru şi strălucitor, aşezat în mijlocul biroului. Era un cub 
care nu exprima nimic. 

— Nu, Vorbitor, nu ştiu. 


— Ai auzit de Primul Radiant? 

— Ăsta? 

Uimire. 

— 'Te aşteptai la ceva mai nobil, care să inspire venerație? 
Ei bine, e normal să arate aşa. A fost creat în zilele 
Imperiului, de oamenii din timpul lui Seldon. Vreme de 
aproape patru sute de ani a servit perfect cerinţelor 
noastre, fără să necesite reparaţii sau reglări. Din fericire, 
pentru că nimeni din A Doua Fundaţie nu are calificarea 
care să-i permită să îl înţeleagă din punct de vedere tehnic. 

Zâmbi cu blândeţe: 

— Cei din Prima Fundaţie l-ar putea reproduce, dar, 
desigur, ei nu trebuie să afle niciodată. 

Apăsă o pârghie aflată pe latura dinspre ela biroului, şi 
camera se cufundă în întuneric. Dar numai pentru un 
moment, deoarece cei doi pereţi lungi ai camerei fură 
însufleţiţi treptat de o culoare strălucitoare. Mai întâi un alb 
sidefiu, apoi câte o pată întunecată, şi în cele din urmă, 
ecuaţii scrise cu negru, clar. Şi din când în când, o liniuţă 
roşie, ca un pârâiaş şovăielnic într-o pădure întunecată. 

— Haide, băiete! Vino aici, în faţa peretelui. N-o să faci 
umbră. Această lumină nu vine dela Radiant într-un mod 
obişnuit. Ca să-ţi spun adevărul, n-am nici cea mai vagă 
idee cum se produce acest efect, dar n-o să faci umbră. 
Sunt sigur de asta. 

Stăteau unul lângă altul, în lumină. Fiecare perete avea 
nouă metri în lungime, şi trei în înălţime. Scrisul era mic, şi 
acoperea fiecare centimetru pătrat. 

— Ăsta nu e tot Planul, spuse Primul Vorbitor. Dacă ar fi să- 
| pun în întregime pe pereţii ăştia doi, ecuaţiile ar căpăta 
dimensiuni microscopice... dar nu este cazul. Ceea ce vezi 
tu aici reprezintă principalele secţiuni ale Planului, până 
acum. Ai învăţat despre ele, nu-i aşa? 

— Da, Vorbitor. 

— Şi recunoşti fiecare secţiune. 


Linişte adâncă. Studentul arătă cu degetul, şi imediat 
liniile de ecuaţii începură să coboare pe perete până când 
unica serie de funcţii la care se gândise - cineva din afară 
cu greu şi-ar fi putut închipui că gestul făcut cu degetul 
fusese suficient de precis - ajunse la nivelul ochilor. 

Primul Vorbitor râse încetişor: 

— Vei descoperi că Primul Radiant este acordat cu mintea 
ta. Te poţi aştepta şi la alte surprize de la şmecheria asta 
mică. Ce aveai de gând sa spui despre ecuaţia pe care ai 
selectat-o? 

— Este o integrală Regelliană, bolborosi Studentul, care 
foloseşte o distribuţie planetară a unei tendinţe ce indică 
prezenţa a două clase economice puternice pe planetă, sau 
poate într-un Sector, plus o structură emoţională instabilă. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Reprezintă limita unei tensiuni, din moment ce aici 
avem... Arătă cu degetul, şi ecuaţiile defilară încă o dată. 

— ... 0 serie convergentă. 

— Bun, spuse Primul Vorbitor. Şi spune-mi, ce crezi despre 
toate astea? O operă completă, nu-i aşa? 

— Absolut! 

— Absolut greşit! Nu este, spuse Primul Vorbitor cu 
asprime. Asta este prima lecţie pe care trebuie să o înveţi. 
Planul Seldon nu este nici complet, nici corect. Este doar 
cel mai bun lucru care a putut fi făcut în acea vreme. Mai 
mult de o duzină de generaţii de oameni s-au concentrat 
asupra acestor ecuaţii, au lucrat la ele, le-au descompus 
până la ultima zecimală, şi le-au pus din nou la loc. Au făcut 
chiar mai mult decât atât. Au privit scurgerea a aproape 
patru sute de ani, au dirijat realitatea conform predicţiilor 
şi ecuaţiilor, şi au învăţat. Au învăţat mai mult decât a ştiut 
Seldon vreodată, şi daca am putea reface opera lui 
folosindu-ne de cunoştinţele acumulate în aceste secole, am 
putea face o treabă mai bună. Îţi este perfect clar? 

Studentul părea un pic şocat. 


— Înainte de a ajunge Vorbitor, continuă Primul Vorbitor, 
va trebui să-ţi aduci tu însuţi o contribuţie originală la Plan. 
Nu este o blasfemie chiar atât de mare. Fiecare semn roşu 
pe care îl vezi pe perete reprezintă contribuţia unuia dintre 
noi, cei care păzim Planul după moartea lui Seldon. Ei 
bine... Ei bine... 

Privi în sus: 

— Uite acolo! 

Peretele veni parcă peste el. 

— Asta, spuse el, este a mea. 

O linie subţire şi roşie încercuia două săgeți bifurcate care 
cuprindeau patruzeci de centimetri pătraţi de deducţii, pe 
fiecare rând. Între cele două rânduri se afla un şir de 
ecuaţii scrise cu roşu. 

— Nu pare cine ştie ce, spuse Vorbitorul. Se referă la un 
punct din Plan care nu va surveni decât peste o perioadă 
cel puţin egală cu cea care a trecut până acum. Este vorba 
de perioada de fuziune, atunci când Al Doilea Imperiu va 
depinde de diferite personalităţi rivale, care vor ameninţa 
să îl sfărâme dacă lupta va fi prea egală, sau îl vor menţine 
în rigiditate dacă lupta va fi prea inegală. Aici sunt luate în 
considerare ambele posibilităţi, studiate, şi se indică 
metoda pentru a le evita. 

— "Totuşi, continua el, acestea sunt probabilităţi. Poate 
exista şi un al treilea curs. Unul cu o probabilitate relativ 
mică - doisprezece virgulă şaizeci şi patru la sută, ca să fiu 
exact - dar deja s-au întâmplat evenimente cu o 
probabilitate şi mai mică, iar Planul Seldon nu este parcurs 
decât patruzeci la sută. A treia probabilitate constă dintr-un 
posibil compromis între două sau mai multe personalităţi 
aflate în conflict. Acest lucru, am arătat eu, mai întâi va 
bloca Al Doilea Imperiu într-un şablon ineficient, iar apoi, în 
cele din urmă, va implica pierderi prin războaie civile, mai 
mari decât dacă nu s-ar fi făcut nici un compromis. Din 
fericire, şi acest lucru a putut fi prevăzut, şi va putea fi 
împiedicat. Aceasta a fost contribuţia mea. 


— Îmi permit să vă întrerup, Vorbitor... Cum se face o 
schimbare? 

— Prin intermediul Radiantului. De exemplu, în cazul tău, 
vei descoperi că matematicile tale vor fi verificate cu 
rigurozitate de câtre cinci comitete diferite; şi că va trebui 
să le susţii, împotriva unui atac concentrat şi nemilos. Vor 
trece apoi doi ani, şi munca ta va fi din nou analizată. Nu o 
singură dată s-a întâmplat ca o lucrare aparent perfectă să- 
şi dezvăluie erorile de-abia după o perioadă de câteva luni 
sau câţiva ani de la aplicare. Câteodată, autorul însuşi 
descoperă eroarea. Dacă după doi ani va trece de încă o 
examinare, nu mai puţin riguroasă decât prima, şi dacă - 
spre binele lui - tânărul om de ştiinţă va aduce între timp 
detalii în plus, şi va face demonstraţii suplimentare, 
contribuţia sa va fi integrată în Plan. A fost apogeul carierei 
mele; va fi apogeul carierei tale. Primul Radiant poate fi 
acordat cu mintea ta, şi toate corecţiile sau adăugirile se 
pot face prin raport mental. Nu va exista nimic care să 
indice că adăugarea sau corectura îţi aparţine. În întreaga 
istorie a Planului, nu a existat nici o nominalizare. Este o 
realizare a tuturor, în comun. Înţelegi? 

— Da, Vorbitor. 

— Atunci, ajunge cu asta. 

Se îndreptă spre Primul Radiant şi pereţii deveniră din 
nou goi, mai puţin regiunea situată la marginea de sus, 
destinată iluminării camerei. 

— Aşează-te aici, la biroul meu, şi hai să-ţi spun ceva. În 
mod normal, pentru un Psihoistoric este suficient să 
cunoască Biostatica şi Electromatematica Neurochimică. 
Unii nu ştiu nimic altceva, şi nu sunt apți să devină decât 
tehnicieni-statisticieni. Însă un Vorbitor trebuie să poată 
discuta Planul fără să se folosească de matematici. Dacă nu 
Planul în sine, măcar filosofia şi finalitatea sa. Pentru 
început, care este finalitatea Planului? Te rog să-mi spui cu 
cuvintele tale, fără să cauţi o exprimare aleasă. Te asigur că 
nu după eleganţă şi suavitate vei fi judecat. 


Studentul avea pentru prima oară ocazia să spună ceva 
mai mult decât două propoziţii, şi ezită înainte de a se 
avânta în spaţiul care i se pusese la dispoziţie. Spuse cu 
modestie: 

— Ca urmare a ceea ce am învăţat, eu cred că intenţia 
Planului este să creeze o civilizaţie omenească bazată pe o 
orientare total diferită în raport cu ceea ce a existat mai 
înainte. O orientare care, conform constatărilor 
Psihoistoriei, nu s-ar putea realiza niciodată în mod 
spontan... 

— Stop! 

Primul Vorbitor îl întrerupsese foarte prompt: 

— Nu trebuie să spui „niciodată”. Treci cu mare neatenţie 
peste nişte lucruri evidente. De fapt, psihoistoria prezice 
doar probabilităţi. Un anumit eveniment poate avea o 
probabilitate infinit de mică, dar care este totuşi mai mare 
decât zero. 

— Da, Vorbitor. Orientarea dorită, dacă mă pot corecta eu 
însumi, se ştie că nu are nici o şansă semnificativă de a se 
realiza spontan. 

— Aşa este mai bine. Şi care este orientarea? 

— Este aceea a unei civilizaţii bazate pe ştiinţa mentalului. 
În toată istoria cunoscută a Omenirii, progresele s-au făcut 
în principal în tehnologie: în capacitatea de a manevra 
lumea neînsufleţită care înconjoară Omul. Controlul de sine 
şi al societăţii au fost lăsate hazardului şi bâjbâielilor 
sistemelor etice intuitive bazate pe inspiraţie şi sentimente. 
Ca urmare, nu a existat niciodată o cultură cu o stabilitate 
mai mare de aproximativ cincizeci şi cinci de procente, iar 
acestea datorate doar marii mizerii umane. 

— Şi de ce orientarea de care vorbim este una 
nespontană? 

— Pentru că o mare minoritate de oameni sunt înzestrați 
mental pentru a participa la progresul tehnologiei, şi toţi 
obţin din aceasta beneficii brute şi vizibile, însă doar o 
minoritate nesemnificativă se naşte cu capacitatea de a 


conduce Omul prin Ştiinţa Mentalului; iar beneficiile 
obţinute de aici nu sunt imediate, sunt mai subtile şi mai 
puţin vizibile. Mai mult, întrucât o astfel de orientare ar 
duce la apariţia unei dictaturi a celor mai înzestrați mental 
- virtual, o subdiviziune mai înaltă a Omului - va fi 
nepopulară şi nu va putea fi stabilă fără exercitarea unei 
forţe care va împinge restul Omenirii înapoi, până la nivelul 
de bruta. Nouă ne repugnă o astfel de evoluţie, şi trebuie 
evitată. 

— Şi atunci, care este soluţia? 

— Soluţia este Planul Seldon. Condiţiile au fost astfel 
aranjate şi menținute încât la o mie de ani de la începutul 
Planului - şase sute de ani începând de acum - se va 
structura un Al Doilea Imperiu Galactic în care Omenirea va 
fi pregătită pentru supremaţia Ştiinţei Mentalului. În 
acelaşi interval, A Doua Fundaţie, în propria sa evoluţie, va 
pregăti un grup de Psihologi gata să-şi asume sarcina de a 
conduce. Deci, aşa cum m-am gândit eu adesea, Prima 
Fundaţie asigură scheletul fizic pentru un unic factor 
politic, iar A Doua Fundaţie asigură cadrul mental pentru o 
clasă conducătoare de-a gata. 

— Înţeleg. Foarte exact. Şi crezi că oricare Al Doilea 
Imperiu, chiar dacă se va forma în intervalul stabilit de 
Seldon, va reprezenta o finalizare corectă a Planului? 

— Nu, Vorbitor, nu cred. Sunt posibile mai multe astfel de 
Imperii, care se pot forma în perioada de timp cuprinsă 
între nouă sute şi o mie şapte sute de ani de la începutul 
Planului, dar numai unul singur este Al Doilea Imperiu. 

— Şi în lumina tuturor acestor lucruri, de ce este necesară 
nedivulgarea existenţei celei de-A Doua Fundaţii... şi mai 
presus de toate, faţă de Prima Fundaţie? 

Studentul căută în această întrebare un sens mai profund, 
dar nu reuşi să-l găsească. Răspunse tulburat: 

— Din aceleaşi motive pentru care detaliile Planului ca 
întreg trebuiesc ascunse Omenirii în general. Legile 
Psihoistoriei au o natură statistică şi devin inoperante 


atunci când acţiunile oamenilor, luaţi ca indivizi, nu sunt de 
natură aleatoare. Dacă un grup important de oameni ar afla 
despre detaliile-cheie ale Planului, acţiunile lor vor fi 
determinate de cunoaşterea acestor detalii, şi vor înceta să 
mai fie aleatoare, în sensul axiomelor Psihoistoriei. Cu alte 
cuvinte, ei nu ar mai fi perfect predictibili. Îmi cer iertare, 
Vorbitor, dar am senzaţia că răspunsul nu este satisfăcător. 

— E bine că ai impresia asta. Răspunsul tău este foarte 
incomplet. Este vorba despre ascunderea celei de-A Doua 
Fundaţii înseşi, nu doar a Planului. Al Doilea Imperiu nu 
este încă format. Avem în continuare o societate căreia nu i- 
ar conveni o clasă conducătoare formată din psihologi, care 
s-ar teme de evoluţia acestei clase, şi ar lupta împotriva ei. 
Înţelegi asta? 

— Da, Vorbitor. Acest aspect nu a fost niciodată scos în 
evidenţă... 


— Nu minimaliza. E drept că nu a fost niciodată scos în 
evidenţă - la orele de curs. Dar ar fi trebuit să îl poţi deduce 
tu însuţi. Pe acesta, şi multe altele pe care le vom aborda în 
viitorul apropiat, în timpul uceniciei tale. Ne vom întâlni din 
nou peste o săptămână. Între timp, aş dori să te gândeşti la 
aspectele unei probleme pe care ţi-o voi prezenta imediat. 
Nu vreau o tratare matematică, riguroasă şi completă. Asta 
ar lua un an unui expert, şi nu o săptămână ţie. Dar vreau 
un indiciu privind tendinţele şi direcţiile... Uite aici, un 
punct de bifurcaţie în Plan, care a avut loc acum 
aproximativ o jumătate de secol. Sunt prezentate şi detaliile 
necesare. Vei observa că traseul urmat de realitatea 
presupusă diverge faţă de toate traseele prezise, 
probabilitatea sa fiind mai mică de un procent. Vei estima 
cât timp poate continua această divergență înainte ca ea să 
devină de necorectat. Vei estima de asemeni finalul probabil 
în caz că rămâne necorectată, şi o metodă convenabilă de 
corecție. 

Studentul reglă Vizorul la întâmplare şi privi impasibil 
pasajele prezentate pe micuțul ecran incorporat. 

— De ce această problemă concretă, Vorbitor? Este 
evident că însemnătatea ei nu este pur academică. 

— Felicitări, băiete. Eşti la fel de iute la minte pe cât mă 
aşteptam. Problema nu este o simplă ipoteză. Acum 
aproape cincizeci de ani, Catârul a dat buzna în istoria 
Galactică, şi timp de zece ani a fost singura fiinţă 
importantă în univers. Nu a fost prevăzut, nu a fost luat în 
calcul. A perturbat în mod serios Planul, dar nu fatal. Însă 
pentru a-l opri înainte de a deveni fatal, noi am fost obligaţi 
să intervenim activ împotriva lui. Ne-am dezvăluit existenţa 
şi, infinit mai rău, o parte din puterea noastră. Prima 
Fundaţie a aflat de noi, şi acţiunile ei de acum sunt 
influențate de faptul că a aflat. Observă în problema pe care 
ţi-am prezentat-o. Aici. Şi aici. Evident, nu vei discuta cu 
nimeni despre acest lucru. 


Se făcu o linişte înfricoşătoare, în timp ce conştientizarea 
grozăviei situaţiei se infiltra în Student. Spuse: 

— În cazul ăsta, Planul Seldon a eşuat! 

— Nu încă, spuse Primul Vorbitor. Ar putea doar să eşueze. 
Probabilitatea de succes este în continuare de douăzeci şi 
unu virgulă patru la sută, la fel ca şi la ultima evaluare. 

CONSPIRATORII. 

PENTRU Dr. Darell şi Pelleas Anthor, serile trecură în 
discuţii amicale; zilele, într-o plăcută leneveală. Dădea 
impresia unei vizite obişnuite. Dr. Darell îl prezentă pe 
tânăr ca fiind un văr de pe altă planetă, iar interesul fu 
alungat de banalitate. 

Din când în când însă, în timpul discuţiilor se menţiona 
câte un nume. Urma o pauză lejeră pentru chibzuială. Dr. 
Darell spunea „Nu”, sau spunea „Da”. O chemare făcută pe 
lungimile de undă destinate comunicaţiilor prilejui o 
invitaţie: „Aş dori să faceţi cunoştinţă cu vărul meu.” 

Pregătirile Arcadiei continuară în acelaşi ritm cu al lor. De 
fapt, acţiunile ei ar putea fi considerate mai minuţioase 
chiar. 

De exemplu, îl convinse pe Olynthus Dam să îi dea un 
aparat de ascultare miniaturizat, construit de el. Metodele 
folosite promiteau pentru viitor un mare pericol pentru toţi 
bărbaţii cu care Arcadia ar fi putut veni în contact. Ca să nu 
intrăm în amănunte, să spunem doar că a manifestat un 
mare interes pentru hobby-ul cu care se lăuda Olynthus - 
avea un atelier acasă - combinat cu un transfer al acestui 
interes către trăsăturile durdulii ale băiatului. Arcadia a 
jucat atât de bine, încât nefericitul s-a trezit: |) ţinând o 
prelegere lungă şi însufleţită despre principiile motorului 
rezonator cu hiper-unde; 2) dându-şi seama, zăpăcit, de 
ochii mari şi interesaţi care se odihneau atât de dulce într- 
ai săi; şi 3) împingând în mâinile ei pofticioase cea mai mare 
creaţie a lui, sus-numitul aparat de ascultare. 

După aceea, Arcadia l-a tratat pe Olynthus cu din ce în ce 
mai puţin interes, o perioadă suficient de lungă pentru a 


înlătura orice bănuială că aparatul de ascultare fusese 
motivul prieteniei lor. Timp de câteva luni după aceea, 
Olynthus a rememorat în repetate rânduri acea scurtă 
perioadă a vieţii sale, inspectând-o cu tentaculele minţii; 
până când în cele din urmă, neputând găsi nimic, s-a dat 
bătut şi a uitat-o cu totul. 

Când veni cea de-a şaptea seară, cinci oameni stăteau în 
camera de oaspeţi a lui Darell. Mâncare da, tabac nu. Biroul 
Arcadiei era ocupat de acest produs greu de identificat, 
rezultat al inventivităţii lui Olynthus. 

Deci, cinci bărbaţi. Dr. Darell, desigur, cu părul grizonat, 
îmbrăcat cu grijă, părând oarecum mai în vârstă decât în 
realitate - avea patruzeci şi doi de ani. Pelleas Anthor, 
serios şi aruncând priviri rapide în toate direcţiile, părând 
tânăr şi nesigur pe sine. 

Şi cei trei bărbaţi nou-veniţi: Jole Turbor, redactor la 
postul local, mătăhălos şi cu buze groase; Dr. Elvett Semic, 
profesor emerit de fizică la Universitate, slab şi sfrijit, 
umplând doar pe jumătate hainele cu care era îmbrăcat; 
Homir Munn, bibliotecar, deşirat şi foarte stingherit. 

Dr. Darell vorbi calm, pe un ton normal şi realist: 

— Domnilor, această întâlnire a fost aranjată pentru ceva 
mai mult decât nişte simple motive sociale. Probabil că aţi 
ghicit acest lucru, întrucât aţi fost aleşi în mod deliberat, 
datorită profesiilor voastre, puteţi deasemeni ghici şi 
pericolul implicat. Nu îl voi minimiza, însă vă voi spune că în 
orice caz suntem cu toţii oameni condamnaţi. Luaţi aminte 
că niciunul dintre voi nu a fost invitat în secret. Nimănui nu 
i s-a cerut să vină pe furiş. Ferestrele nu au fost opacizate. 
În jurul camerei nu se află nici un ecran, de nici un fel. 
Pentru a fi distruşi, este suficient să atragem atenţia 
duşmanului asupra noastră; iar cel mai bun mod dea 
atrage atenţia este de a acţiona într-o falsă şi teatrală 
conspirativitate. (Ha! gândi Arcadia aplecându-se deasupra 
vocilor care ieşeau - un pic cam stridente - din micuța 
cutie.) 


— Înţelegeţi? 

Elvett Semic îşi contractă buza inferioară şi îşi dezgoli 
dinţii trecându-i pe deasupra ei, o grimasă care îi preceda 
întotdeauna vorbele: 

— Haide, dă-i drumul. Spune-ne despre acest tânăr. 

— Numele său este Pelleas Anthor, spuse Dr. Darell. A fost 
student al vechiului meu coleg, Kleise, care a murit anul 
trecut. Înainte de a muri, Kleise mi-a trimis encefalograma 
studentului său, până la al cincilea subnivel. Am verifâcat-o. 
Ştiţi, desigur, că o encefalograma nu poate fi falsificată 
până la acest subnivel, nici de către oamenii care se ocupă 
cu Ştiinţa Psihologiei. Dacă nu ştiţi, va trebui să mă credeţi 
pe cuvânt. 

Turbor spuse, cu buzele strânse: 

— Trebuie să începem odată. Le vom crede pe cuvânt, mai 
ales că eşti cel mai mare electroneurolog din Galaxie, Kleise 
fiind mort. Cel puţin aşa te-am descris în reportajul meu, şi 
cred eu însumi în cele ce am spus. Ce vârstă ai, Anthor? 

— Douăzeci şi nouă, Domnule Turbor. 

— Hm-m-m. Eşti şi tu electroneurolog? Unul bun? 

— Doar un student în ştiinţă. Dar muncesc din greu, şi am 
beneficiat de pregătirea pe care mi-a dat-o Kleise. 

Munn interveni. În momentele de tensiune, avea o uşoară 
bâlbâială: 

— A... Aş vrea să în... începeţi. Am impresia că se v... 
vorbeşte prea mult. 

Dr. Darell privi spre Munn ridicând o sprânceană: 

— Ai dreptate, Homir. Pelleas, te rog să iei cuvântul. 

— Încă nu, spuse încet Pelleas Anthor, deoarece înainte de 
a începe - deşi împărtăşesc opinia Domnului Munn - doresc 
să analizez nişte encefalograme. 

Darell se încruntă. 

— Ce înseamnă asta, Anthor? La ce encefalograme te 
referi? 

— La ale voastre, ale tuturor. Ai avut-o pe a mea, Dr. 
Darell. Trebuie să le iau şi eu pe ale voastre. lar 


măsurătorile trebuie să le fac eu însumi. 

— Nu are nici un motiv să se încreadă în noi, Darell, spuse 
Turbor. Are tot dreptul să ni le ceară. 

— Vă mulţumesc, spuse Anthor. Dacă o să mă conduci în 
laborator, Dr. Darell, vom putea începe. Mi-am permis să 
verific aparatura, azi de dimineaţă. 

Ştiinţa encefalografâei era nouă şi veche în acelaşi timp. 
Era veche în sensul că microcurenţii generaţii de celulele 
nervoase ale fiinţelor erau cunoscuţi demult, aparţinând 
acelei imense categorii de cunoştinţe a căror origine fusese 
complet pierdută. Cunoaşterea lor mergea înapoi în timp, 
spre cele mai vechi vestigii ale istoriei oamenilor. 

Cu toate acestea, era şi nouă. Existenta microcurenţilor a 
trecut neglijată de-a lungul zecilor de mii de ani ai 
Imperiului Galactic. Cunoaşterea lor era considerată un 
domeniu exotic şi interesant, dar absolut inutil. Unii au 
încercat să clasifice undele cerebrale în treze şi adormite, 
calme şi excitate, sănătoase şi bolnave... dar chiar şi 
concepţiile cele mai deschise aveau o mulţime de excepţii 
care le viciau. 

Alţii au încercat să demonstreze existenţa grupelor de 
unde cerebrale, analoge binecunoscutelor grupe ale 
sângelui, şi să arate că mediul înconjurător era factorul 
determinant. Aceştia erau mental-rasiştii, care pretindeau 
că Omul putea fi împărţit în subspecii. Dar o astfel de 
filosofie nu putea rezista în faţa copleşitorului curent 
ecumenic ce luase naştere în chiar miezul Imperiului 
Galactic. Imperiul devenise o unitate politică reunind 
douăzeci de milioane de sisteme stelare, şi înglobând toţi 
Oamenii, începând cu lumea centrală, Trantor - acum o 
splendidă şi imposibilă amintire a măreţului trecut - şi până 
la cel mai singuratic asteroid de la periferie. 

Şi apoi, din nou, într-o societate cum era cea a Primului 
Imperiu, abandonată ştiinţelor fizicii şi tehnologiei 
neînsufleţite, se produse o depărtare de la ştiinţa 
mentalului. Aceasta era mai puţin respectabilă pentru că 


avea o aplicabilitate mai puţin imediată; şi era mai slab 
finanțată, pentru că era mai puţin profitabilă. 

După dezintegrarea Primului Imperiu, a venit 
fragmentarea ştiinţei organizate, până la un nivel foarte 
înapoiat, mult, mult în urmă, trecând de puterea atomică şi 
ajungând la puterea furnizată de cărbune şi petrol pe baze 
chimice. Singura excepţie o făcea, desigur, Prima Fundaţie. 
Acolo, scânteia ştiinţei, revitalizată şi intensificată, fusese 
menţinută şi transformată în flacără. Cu toate acestea, şi în 
Fundaţie domnea tehnologia. Creierul, exceptând chirurgia 
pe creier, era un domeniu neglijat. 

Hari Seldon a exprimat primul ceea ce după aceea a fost 
acceptat ca fiind adevărat. 

„Microcurenţii neurali,” a spus el odată, „poartă în ei 
scânteia tuturor impulsurilor şi răspunsurilor conştiente şi 
inconştiente. Undele cerebrale înregistrate pe hârtia 
milimetrică, prezentând vârfuri şi adâncituri tremurate, 
sunt oglinda impulsurilor-gând ale milioanelor de celule. 
Teoretic, analiza ar trebui să determine gândurile şi 
sentimentele subiectului, până la cel din urmă şi până la cel 
mai neînsemnat. Diferenţele care ar trebui să apară nu se 
datorează doar caracteristicilor fizice, grosiere, moştenite 
sau dobândite, ci de asemeni şi trecerii de la o stare 
emoţională la alta, acumulării de educaţie şi experienţă, şi 
chiar unor lucruri foarte subtile, cum ar fi o schimbare în 
filosofia despre viaţă a subiectului.” 

Dar nici măcar Seldon nu a putut face mai mult decât 
speculaţii. 

Şi iată că acum cincizeci de ani, oamenii din Prima 
Fundaţie au spart uşa unei incredibil de vaste şi complicate 
magazii de noi informaţii. Soluţia, normal, a fost obţinută 
prin tehnici noi - cum ar fi de exemplu utilizarea în zonele 
de sutură ale craniului a unor electrozi realizaţi într-o 
tehnologie de ultim moment şi care permiteau contactul 
direct cu celulele cenuşii, fără a mai fi necesară raderea 
unei porţiuni din pielea capului. Şi mai era echipamentul 


care înregistra automat undele cerebrale, întâi în 
ansamblu, şi apoi ca funcţii separate de şase variabile 
independente. 

Cel mai semnificativ, poate, era respectul crescând cu care 
erau trataţi encefalografia şi specialistul în encefalografie. 
Kleise, cel mai valoros dintre ei, stătea la convențiile 
ştiinţifice pe o treaptă egală cu fizicianul. Renumele 
Doctorului Darell, deşi nu mai lucra în acest domeniu, se 
datora în foarte mare măsură strălucitelor sale contribuţii 
în analiza encefalografică, aproape tot atât de mult pe cât 
se datora faptului că era fiul Baytei Darell, marea eroină a 
generaţiei trecute. 

Acum, Dr. Darell stătea aşezat în scaun, abia simțind pe 
ţeastă atingerea delicată a electrozilor ca nişte fulgi, în timp 
ce acele de trasat, închise într-o carcasă vidată, se mişcau 
încoace şi încolo. Stătea cu spatele la înregistrator - altfel, 
cum se ştia prea bine, vederea curbelor în mişcare inducea 
un efort inconştient de a le controla, cu efecte notabile - 
dar era conştient că discul central afişa o curbă Sigma 
ritmică şi foarte puţin neregulată, lucru deloc surprinzător 
având în vedere mintea lui puternică şi bine organizată. În 
discul auxiliar, care prelucra undele Cerebrale, această 
undă Sigma va fi amplificată şi „curăţată” de perturbații. Se 
vor vedea salturile bruşte, aproape discontinui, datorate 
lobului central, şi tremurul moderat datorat regiunilor mai 
puţin profunde, cu domeniul lor îngust de frecvenţe... 

Îşi cunoştea structura propriilor unde cerebrale, aşa cum 
un artist îşi dădea perfect seama de culoarea propriilor 
ochi. 

Pelleas Anthor nu făcu nici un comentariu atunci când 
Darell se ridică din scaunul cu spetează reglabilă. Tânărul 
strânse una lângă alta cele şapte înregistrări, le aruncă o 
privire rapidă şi cuprinzătoare, ca unul care ştia exact ce 
anume amănunt, aparent nesemnificativ, trebuia sa caute. 

— Dr. Semic, dacă nu te superi... 


Figura îngălbenită de vreme a lui Semic era gravă. La 
vârsta lui înaintată, encefalografia era o ştiinţă din care nu 
ştia prea multe lucruri; aceasta luase un avânt care pe 
undeva îl deranja. Ştia că era bătrân, şi că undele cerebrale 
o vor arăta. Ridurile feţei o arătau, pasul nesigur, tremurul 
mâinilor... dar acestea nu vorbeau decât despre trupul său. 
Undele cerebrale ar putea arăta că şi mintea îi îmbătrânise. 
Un jenant şi nejustificat atac asupra ultimului refugiu al 
omului, propria sa minte. 

Electrozii fură potriviţi. Întreaga procedură a înregistrării 
undelor cerebrale, de la început până la sfârşit, bineînţeles 
că nu îi provocă nici o durere. Era doar acea ţiuitură slabă, 
mult sub pragul senzaţiei. 

Apoi veni Turbor, care stătu liniştit şi imperturbabil de-a 
lungul întregului proces, timp de cincisprezece minute. Şi 
Munn, care tresări la prima atingere a electrozilor şi apoi 
îşi petrecu timpul rotindu-şi ochii ca şi cum ar fi dorit să-i 
îndrepte spre înapoi şi să privească printr-o gaură în 
occiput. 

— Şi acum..., spuse Darell atunci când totul luă sfârşit. 

— Şi acum, spuse Anthor pe un ton de scuză, mai există o 
persoană în casă. 

Darell spuse, încruntându-se: 

— Fiica mea? 

— Da. Dacă îţi aduci aminte, ţi-am sugerat să rămână 
acasă în această seară. 

— Pentru analiza encefalografică? Dar, pe Galaxie, pentru 
ce? 

— Nu pot merge mai departe dacă nu o fac. 

Darell dădu din umeri şi urcă scările. Arcadia, bineînţeles 
prevenită, avea aparatul de ascultare decuplat atunci când 
el intră în cameră. Apoi îl urmă în jos, cu o supunere calmă. 
Pentru prima oară în viaţă - exceptând acea ocazie din 
pruncie când îi fusese prelevată structura mentală 
fundamentală, pentru identificare şi recensământ - se afla 
sub electrozi. 


După aceea întrebă, întinzând mâna: 

— Pot să văd şi eu? 

— Nu vei înţelege nimic, Arcadia, spuse Dr. Darell. Nu e 
cumva vremea să mergi la culcare? 

— Ba da, tată, spuse ea cuminte. Noapte bună, tuturor. 

Alergă pe scări şi se vâri în pat, după un minimum de 
pregătiri. Cu aparatul de ascultare al lui Olynthus aşezat 
sub pernă, se simţi ca un personaj dintr-o video-carte şi trăi 
plenar, extatic, fiecare clipă, ca într-o „poveste cu spioni”. 
Primele cuvinte pe care le auzi fură ale lui Anthor: 

— Analizele, domnilor, sunt satisfăcătoare. Toate... Inclusiv 
cea a copilului. 

Copil, gândi ea dezgustată, şi scoase limba la Anthor, în 
întuneric. 

Anthor îşi deschise servieta, şi scoase din ea câteva duzini 
de înregistrări de unde cerebrale. Nu erau originalele. Nici 
servieta nu avea o încuietoare obişnuită. Dacă altă mână 
decât a sa ar fi ţinut cheia, conţinutul s-ar fi oxidat 
instantaneu, în linişte, devenind o cenuşă de nereconstituit. 
Odată scoase din servietă, înregistrările sufereau, oricum, 
acelaşi proces de oxidare, însă după o jumătate de oră. 

Dar în scurta lor perioadă de viaţă, Anthor vorbi concis. 

— Am aici înregistrările câtorva funcţionari mai puţin 
importanţi ai guvernului de pe Anacreori. Acesta este un 
psiholog de la Universitatea Locris; acesta este un 
industriaş din Siwenna. Restul, sunt precum puteţi vedea şi 
singuri. 

Se strânseră să vadă. Pentru toţi în afară de Darell, erau 
nişte linii tremurate trasate pe hârtie. Pentru Darell, strigau 
într-un milion de limbi. 

Anthor arătă cu degetul: 

— Îţi supun atenţiei, Dr. Darell, regiunea de platou dintre 
undele Tau secundare din lobul frontal, care este comună 
tuturor acestor înregistrări. Vrei să foloseşti Rigla mea 
Analitică, pentru a-mi verifica spusele? 


Rigla Analitică putea fi considerată o rudă îndepărtată - 
aşa cum este un zgârie-nori faţă de o cocioabă - a acelei 
jucării de grădiniţă, Rigla de Calcul Logaritmică. Darell o 
folosi cu îndemânarea pe care o căpătase în urma unei 
lungi experienţe. Reprezentă cu mâna liberă rezultatele şi, 
aşa cum spusese Anthor, în regiunile lobului frontal, acolo 
unde erau de aşteptat oscilaţii puternice, descoperi platouri 
inexpresive. 

— Cum interpretezi acest lucru, Dr. Darell? întrebă Anthor. 

— Nu sunt sigur. Sunt surprins, şi nu-mi dau seama cum a 
fost posibil. Chiar şi în cazurile de amnezie se remarcă o 
comprimare puternică a oscilaţiilor, dar nu o platitudine 
perfectă. Chirurgie pe creier, poate? 

— 0oo, ceva a fost scos, strigă Anthor nerăbdător, da! Însă 
nu din punct de vedere fizic. Ştiţi, Catârul ar fi fost în stare 
să facă exact acelaşi lucru. Ar fi putut suprima complet 
orice posibilitate de manifestare a unui anumit sentiment 
sau a unei anumite atitudini mentale, iar în loc ar fi putut 
lăsa chiar o astfel de platitudine. Sau... 

— Sau ar putea fi făcute de A Doua Fundaţie. Asta este? 
întrebă Turbor cu un zâmbet slab. 

Nu era deloc necesar să se răspundă la această întrebare 
precisă şi retorică. 

— Ce anume ţi-a trezit bănuielile, Domnule Anthor? 
întrebă Munn. 

— Nu mie. Doctorului Kleise. A adunat structuri ale 
undelor cerebrale, aşa cum face şi Poliţia Planetară, dar 
selectiv. S-a specializat în intelectuali, funcţionari ai 
guvernului, şi oameni de afaceri. Vedeţi, este evident că 
dacă A Doua Fundaţie dirijează cursul istoriei Galaxiei - al 
nostru - trebuie să o facă într-un mod subtil, iar intervenţia 
să fie pe cât posibil minimă. Dacă acţionează prin 
intermediul mentalului, şi probabil că aşa şi fac, aleg minţile 
oamenilor influenţi din cultură, industrie, sau politică. lar 
Dr. Kleise s-a ocupat în special de minţile acestora. 


— Da, obiectă Munn, dar există vreo confirmare? În felul 
în care acţionează aceşti oameni... mă refer la cei cu platou. 
Poate că este un fenomen absolut normal. 

Privi deznădăjduit la ceilalţi, cu ochi albaştri de copil, dar 
nu găsi nimic încurajator. 

— Îl las pe Dr. Darell să răspundă, spuse Anthor. Întreabă-l 
de câte ori a văzut acest fenomen în studiile sale, sau în 
literatura de specialitate din ultima generaţie. Apoi 
întreabă-l care este şansa ca un astfel de fenomen să apară 
într-o mie de subiecţi aparţinând claselor studiate de Dr. 
Kleise. 

— Găsesc că nu încape nici o îndoială, spuse Darell pe un 
ton îngrijorat. Acestea sunt mentalități artificiale. Au fost 
„lucrate”. Într-un fel, am bănuit asta. 

— Ştiu, Dr. Darell, spuse Anthor. Ştiu de asemeni că ai 
lucrat mai demult împreună cu Dr. Kleise. Aş vrea să aflu de 
ce te-ai retras. 

De fapt, întrebarea sa nu avea nimic ostil. Poate doar 
precauţie; însă fu urmată de o pauză lungă. Darell îşi privi 
oaspeţii, mutându-şi privirea de la unul la altul, apoi spuse 
deodată: 

— Pentru că lupta lui Kleise nu avea nici un rost. Înfrunta 
un adversar mult prea puternic pentru el. A descoperit ceea 
ce noi - eu şi cu el - ştiam că vom descoperi... şi anume că 
nu eram proprii noştri stăpâni. lar eu nu vroiam să aflu 
asta! Aveam orgoliul meu. Îmi plăcea să cred că Fundaţia 
noastră era stăpână pe totalitatea sufletelor care o 
alcătuiau; că strămoşii noştri n-au luptat şi murit degeaba. 
Am crezut că cel mai simplu este să nu mai caut, atâta 
vreme cât nu eram încă sigur. Nu aveam nevoie de slujbă, 
întrucât pensia Guvernamentală acordată pentru totdeauna 
familiei mamei mele îmi satisfăcea necesităţile, deloc mari. 
Laboratorul meu de acasă ar fi de ajuns să-mi alunge 
plictiseala, şi într-o bună zi voi muri... Apoi a murit Kleise... 

Semic îşi arătă dinţii şi spuse: 

— Tipul asta, Kleise; nu l-am cunoscut. Cum a murit? 


Anthor interveni: 

— A murit. Ştia că aşa se va întâmpla. Cu o jumătate de an 
înainte de a muri, mi-a spus că se apropiase prea mult... 

— Şi acum, noi suntem prea a... aproape, nu-i aşa? insinuă 
Munn. 

Avea gura uscată, şi mărul lui Adam i se ridicase nefiresc 
de mult. 

— Da, spuse Anthor neimpresionat, dar tot aşa eram şi 
până acum... cu toţii. Pentru asta aţi fost aleşi. Jole Turbor a 
denunţat pe post faptul că soarta noastră oarbă este 
condusă de A Doua Fundaţie, până când guvernul i-a închis 
gura... prin intermediul, trebuie să menţionez, unui 
puternic bancher al cărui creier prezenta ceea ce Kleise 
obişnuia să numească Platoul Coruperii. Homir Munn are 
cea mai mare colecţie particulară a Catâriadei - dacă pot 
folosi acest cuvânt pentru a desemna datele referitoare la 
Catâr - care există în acest moment, şi a publicat câteva 
lucrări conţinând speculaţii despre natura şi rolul celei de-A 
Doua Fundaţii. Dr. Semic a contribuit mai mult ca oricine la 
matematicile analizei encefalografice, deşi nu şi-a dat 
seama că lucrările sale ar fi putut avea o astfel de aplicaţie 
în practică. 

Semic holbă ochii şi cotcodăci, cu răsuflarea întretăiată: 

— Nu, tinere, n-am ştiut. Eu am analizat mişcările 
intramoleculare... problema cu n-corpuri. Encefalografâa 
mă depăşeşte. 

— Deci, acum ştim cum stăm. Bineînţeles, guvernul nu 
poate face nimic în această privinţă. Dacă primarul sau 
altcineva îşi dă sau nu seama de gravitatea situaţiei, nu ştiu. 
Dar ştiu un lucru - noi, ăştia cinci, nu avem nimic de 
pierdut, în schimb putem câştiga mult. Cu cât aflăm mai 
multe, cu atât mai mult ne putem desfăşura în direcţii 
sigure. Noi nu suntem decât începutul, cred că vă daţi 
seama. 

— Cât de adâncă este infiltrarea celei de-A Doua Fundaţii? 
întrebă Turbor. 


— Nu ştiu. Nu vă pot da decât un răspuns banal. Toate 
infiltrările pe care le-am descoperit au fost la periferia 
naţiunii. Capitala poate fi curată încă, deşi nici acest lucru 
nu este sigur... altfel nu v-aş fi verificat. Dr. Darell, 
dumneata ai fost în mod special suspectat, datorită faptului 
că ai abandonat cercetările pe care le făceai împreună cu 
Kleise. Ştii, Kleise nu te-a iertat niciodată. Eu am crezut că 
ai fost corupt de A Doua Fundaţie, dar Kleise a insistat 
întotdeauna că ai fost un laş. Mă ierţi, Dr. Darell, îţi spun 
aceste lucruri ca să înţelegi care este poziţia mea. Eu unul, 
cred că îţi înţeleg atitudinea şi, dacă a fost laşitate, o 
consider scuzabilă. 

Darell inspiră adânc înainte de a răspunde: 

— Am fugit! Spune-i cum vrei. Am încercat să menţin 
prietenia noastră, dar nu mi-a scris niciodată şi nici nu m-a 
căutat, până în ziua în care mi-a trimis encefalograma ta. 
Iar asta s-a întâmplat cu nici o săptămână înainte de a 
muri... 

— Dacă nu te superi, interveni Homir Munn cu o izbucnire 
teatrală, c... cred că suntem nişte inconştienţi. Suntem o 
b... biată adunătură de conspiratori, dacă o să stăm să 
vorbim, şi să vorbim, şi să v... vorbim. Dar, oricum, nici nu 
văd ce altceva am putea face. Este o c... copilărie. Un... 
unde cerebrale, puteri supranaturale, şi toate celelalte! 
Aveţi de gând să întreprindeţi ceva? 

Ochii lui Pelleas Anthor străluceau: 

— Da. Avem nevoie de mai multe informaţii despre A Doua 
Fundaţie. Este prima necesitate. Catârul a cheltuit cinci ani 
din viaţă pentru această căutare de informaţii, şi a dat 
greş... sau aşa am fost făcuţi să credem. Dar apoi s-a oprit 
din căutare. De ce? Din cauză că a dat greş? Sau din cauză 
că a reuşit? 

— [... iarăşi vorbe, spuse Munn cu amărăciune. Cum crezi 
că vom afla? 

— Dacă vreţi să mă ascultați... Capitala Catârului se afla 
pe Kalgan. Kalgan nu făcea parte din sfera de influenţă 


comercială a Fundaţiei înainte de a veni Catârul, şi nu face 
parte nici acum. În acest moment, Kalgan este condusă de 
Stettin, dacă nu cumva va avea loc o lovitură de palat în 
zilele următoare. Stettin se auto-intitulează Prim Cetăţean 
şi se consideră succesorul Catârului. Dacă există vreo 
tradiţie pe Kalgan, ea are la bază caracteristicile supra- 
umane ale Catârului şi măreţia sa... O tradiţie cu forţă de 
superstiție. Prin urmare, vechiul palat al Catârului este 
păstrat ca un loc sfânt. Nici o persoană neautorizată nu are 
voie să intre; nimic din ceea ce se află înăuntru nu a mai 
fost atins vreodată după ce Catârul a murit. 

— Şi? 

— Şi, de ce? În vremurile acestea, nimic nu se întâmplă 
fără un motiv. Dacă palatul Catârului este inviolabil nu doar 
din cauza superstiţiei? Dacă A Doua Fundaţie a aranjat 
lucrurile astfel? Pe scurt, dacă rezultatele celor cinci ani de 
căutări ale Catârului se află înăuntru? ... 

— Oh, ce t... tâmpenii. 

— De ce n-ar fi aşa? întrebă Anthor. De-a lungul istoriei, A 
Doua Fundaţie s-a ascuns, intervenind în problemele 
Galaxiei cât mai discret cu putinţă. Ştiu că nouă ni s-ar 
părea mai logic să fi distrus Palatul, sau măcar să fi scos 
datele de acolo. Dar trebuie să luaţi în considerare 
psihologia acestor maeştri psihologi. Ei sunt Seldoni; ei sunt 
Catâri, şi acţionează indirect, prin mental. Nu ar distruge şi 
nu ar înlătura niciodată, atunci când şi-ar putea atinge 
scopurile realizând o stare mentală. Ei, ce spuneţi? 

Nu primi nici un răspuns imediat, deci continuă: 

— Şi dumneata, Munn, eşti cel mai potrivit pentru a obţine 
informaţiile de care avem nevoie. 

— Eu? 

Un strigăt uluit. Munn privi repede de la unul la altul: 

— Eu nu pot face aşa ceva. Eu nu sunt om de acţiune; nu 
sunt erou de film. Sunt bibliotecar. Dacă vă pot ajuta în felul 
meu, în regulă, am să risc să fiu descoperit de A Doua 


Fundaţie. Dar n-am de gând să cutreier spaţiul pentru o f... 
fantasmagorie ca asta. 

— Uite cum stau lucrurile, spuse calm Anthor. Dr. Darell şi 
cu mine am căzut împreună de acord că dumneata eşti cel 
mai potrivit. Este singurul mod în care totul va părea firesc. 
Spui că eşti bibliotecar. Perfect! Care este domeniul 
dumitale de cel mai mare interes? Catâriada! Ai deja cea 
mai mare colecţie din Galaxie cu materiale despre Catâr. 
Este firesc să vrei să obţii mai multe; mai firesc pentru 
dumneta decât pentru oricine altcineva. Dumneata poţi 
cere să intri în Palatul de pe Kalgan fără a trezi bănuieli că 
ai motive ascunse. Poţi fi refuzat, dar nu poţi fi bănuit. Mai 
mult, ai o navă mono-loc. Se ştie că ai vizitat diverse planete 
în vacanţele dumitale anuale. Ai fost chiar şi pe Kalgan mai 
demult. Nu înţelegi că nu trebuie să te comporţi altfel decât 
te-ai comportat întotdeauna? 

— Dar nu pot să spun pur şi simplu: „N... nu vreţi să fiţi 
amabil şi să-mi daţi voie să intru în cel mai sfânt lăcaş al 
dumneavoastră, D... Domnule Prim Cetăţean?” 

— De ce nu? 

— Pentru că... pe Galaxie, n-o să mă lase! 

— Foarte bine, atunci. N-o să te lase. O să te întorci acasă 
şi ne vom gândi la altceva. 

Munn privi împrejur, cu o răzvrătire neajutorată. Se 
simţea atras într-o acţiune pe care o ura. Nimeni nu se 
oferea să-l ajute sa iasă. 

Aşa că în cele din urmă, în casa Doctorului Darell au fost 
luate două decizii. Prima era o acceptare cu inima îndoită 
din partea lui Munn. Urma să plece în spaţiu imediat ce 
începea vacanţa de vară. 

Cealaltă era o decizie foarte neautorizată, din partea unui 
membru neoficial al întâlnirii, luată imediat după 
decuplarea aparatului de ascultare şi după pregătirea 
pentru un somn mult întârziat. Această a doua hotărâre nu 
ne priveşte deocamdată. 

LO 


CRIZA SE APROPIE. 

ÎN A DOUA FUNDAŢIE, trecuse o săptămână. Primul 
Vorbitor zâmbea din nou Studentului: 

— Probabil că mi-ai adus rezulate interesante, altfel nu ai 
fi atât de nemulţumit. 

Studentul puse mâna pe teancul de hârtie de calculator pe 
care îl adusese cu sine şi spuse: 

— Sunteţi sigur că problema este reala? 

— "Totul este adevărat. Nu am denaturat absolut nimic. 

— Atunci trebuie să accept rezultatele, şi nu vreau. 

— Normal. Dar ce importanţă au dorinţele tale? Ei bine, 
spune-mi ce te nemulţumeşte în halul ăsta. Nu, nu, lasă 
deoparte demonstrațiile matematice. Am să le analizez mai 
târziu. Între timp, vorbeşte-mi. Vreau să văd cum ai 
raţionat. 

— Ei bine, Vorbitor... Devine foarte evident că în 
psihologia fundamentală a Primei Fundaţii a avut loc o 
schimbare semnificativă şi globală. Atâta vreme cât ştiau de 
existenţa unui Plan Seldon, fără să cunoască detaliile, aveau 
încredere în el, însă aveau şi unele nelămuriri. Ştiau că vor 
reuşi, dar nu ştiau când sau cum. Exista, în consecinţă, un 
climat de tensiune şi de efort continuu... ceea ce Seldon 
chiar şi dorise. Cu alte cuvinte, se putea conta pe Prima 
Fundaţie că va lucra cu motoarele în plin. 

— O metaforă dubioasă, spuse Primul Vorbitor, dar te-am 
înţeles. 

— Dar acum, Vorbitor, au aflat de existenţa unei A Doua 
Fundaţii, concret, şi nu dintr-o veche şi vagă declaraţie a lui 
Seldon. Îi intuiesc funcţia de protector al Planului. Au aflat 
că există o forţă care le supraveghează fiecare pas şi care 
nu îi va lăsa să cadă. Deci vor abandona ritmul susţinut, şi 
îşi vor permite o plimbare cu trăsura. Mă tem că am făcut 
încă o metaforă. 

— Nu contează, continuă. 

— Şi această renunțare la efort; această inerție crescândă; 
acest abandon într-o dulce delăsare şi într-o cultură 


decadentă şi dedicată plăcerii, înseamnă ruinarea Planului. 
Ei trebuie să se auto-propulseze. 

— Asta-i tot? 

— Nu, mai este. Reacţia majorităţii este aşa cum am 
descris-o. Dar există o mare probabilitate şi a unei reacţii 
minoritare. Aflând de rolul nostru de protectori şi dirijori, 
câţiva dintre ei vor manifesta nu mulţumire, ci ostilitate. 
Asta rezultă din leorema lui Korillov... 

— Da, da. Cunosc teorema. 

— Îmi cer scuze, Vorbitor. Este greu să eviţi matematicile. 
În orice caz, efectul va fi nu numai că efortul Fundaţiei se 
micşorează, dar o parte din el va fi întors activ împotriva 
noastră. 

— Şi asta-i tot? 

— Mai rămâne un factor a cărui probabilitate este destul 
de scăzută... 

— Foarte bine. Care este acel factor? 

— Atâta timp cât energiile Primei Fundaţii au fost 
îndreptate doar spre Imperiu; atâta timp cât singurii lor 
duşmani au fost uriaşele şi demodatele nave, rămăşiţe ale 
trecutului, au fost preocupaţi doar de tehnologie. Dar 
aflând că noi formăm o nouă şi importantă parte a 
ambientului lor, s-ar putea produce o schimbare în modul 
lor de a vedea lucrurile. Ar putea să devină psihologi... 

— Această schimbare, spuse rece primul Vorbitor, a avut 
deja loc. 

Buzele Studentului se strânseră până deveniră o linie abia 
vizibilă: 

— Atunci, totul s-a sfârşit. S-a realizat o incompatibilitate 
fundamentală cu Planul. Vorbitor, aş fi aflat acest lucru dacă 
aş fi trăit... afară? 

Primul Vorbitor spuse cu seriozitate: 

— Te simţi umilit, tinere, deoarece crezând că ai înţeles 
atât de multe şi atât de bine, afli deodată că multe lucruri 
foarte evidente îţi erau necunoscute. Crezând că erai unul 
dintre Stăpânii Galaxiei, afli deodată că stai pe marginea 


prăpastiei. În mod firesc, vei repudia turnul de fildeş în care 
ai trăit; izolarea în care ai fost educat; teoriile cu care ai 
fost crescut. Am avut şi eu odată acest sentiment. Este 
normal. Totuşi, a fost foarte necesar ca în anii tăi de 
formare să nu ai contact direct cu Galaxia; să rămâi aici, 
unde toate informaţiile pe care le primeşti sunt filtrate, şi 
mintea îţi este şlefuită cu mare grijă. Ţi-am fi putut 
împărtăşi acest... acest eşec parţial al Planului mai 
devreme, ca să te scutim de şocul de acum, dar nu i-ai fi 
înţeles aşa cum trebuie însemnătatea. Acum ai înţeles. Deci 
nu găseşti nici un fel de soluţie la problemă? 

Studentul scutură capul şi spuse deznădăjduit: 

— Niciuna! 

— Ei bine, nici nu e de mirare. Ascultă-mă, tinere. Acum 
mai mult de zece ani, s-a luat decizia de a acţiona. Nu este o 
acţiune obişnuită, ci una la care am fost forţaţi să trecem, 
împotriva voinţei noastre. Implică probabilităţi scăzute, 
ipoteze periculoase... Uneori am fost obligaţi să avem de-a 
face chiar cu reacţii individuale, pentru că altfel nu se 
putea. Şi ştii că Psihoistoria, prin natura sa, nu are nici un 
sens atunci când se aplică unor numere mai mici decât cele 
planetare. 

— Şi? Reuşim? îngăimă Studentul. 

— Deocamdată, nu se poate spune nimic. Până acum am 
menţinut o situaţie stabilă... însă pentru prima oară în 
istoria Planului, este posibil ca acţiunea neprevăzută a unui 
singur individ să îl distrugă. Am adus un număr minim de 
oameni din afară într-o stare mentală indispensabilă nouă; 
avem agenţi... dar acţiunile lor sunt planificate. Nu 
îndrăznesc să improvizeze. Cred că îţi este clar. Şi nu îţi voi 
ascunde cel mai rău dintre lucruri... dacă vom fi descoperiţi 
aici, pe această lume, nu numai Planul va fi distrus, ci şi noi 
înşine, în sens fizic. Aşa că vezi, situaţia nu este foarte bună. 

— Dar puţinul pe care l-aţi prezentat nu sună deloc ca o 
soluţie, ci ca o estimare disperată. 

— Nu. Să spunem, mai degrabă, o estimare inteligentă. 


— Şi când va veni criza, Vorbitor? Când vom şti dacă am 
reuşit sau nu? 

— Până într-un an, fără nici o îndoială. 

Studentul stătu puţin pe gânduri, apoi clătină din cap. 
Strânse mâna Vorbitorului şi spuse: 

— Ei bine, este util să ştiu. 

Se întoarse pe călcâie şi plecă. 

În timp ce fereastra devenea transparentă, Primul 
Vorbitor privi în tăcere dincolo de ea. Dincolo de clădirile 
uriaşe, la stelele aglomerate şi mute. 

Un an va trece repede. La sfârşitul său, va mai fi în viaţă 
vreunul dintre ei, succesorii lui Seldon? 

PASAGERUL CLANDESTIN. 

CAM CU O LUNĂ în urmă începuse vara. Homir Munn îşi 
finalizase raportul financiar al anului fiscal, avusese grijă ca 
bibliotecarul care îl înlocuia (pus la dispoziţie de Guvern) să 
îşi dea bine seama de subtilităţile postului - omul de anul 
trecut fusese absolut nesatisfăcător - şi îşi scosese din 
hibernare micuța navă, Unimara, numită astfel după un 
episod delicat şi misterios de acum douăzeci de ani. 

Plecă de pe Terminus într-o dispoziţie proastă. Nimeni nu 
venise la cosmopprt să-l vadă cum pleacă. Ar fi fost nefiresc, 
din moment ce nici în trecut nu venise cineva. Ştia foarte 
bine că era important ca această călătorie să nu difere 
deloc de cele pe care le făcuse în trecut, totuşi se simţea 
încolţit de o vagă nemulţumire. El, Homir Munn, îşi risca 
gâtul într-o aventură dintre cele mai periculoase, şi cu toate 
acestea îl lăsaseră singur. 

Cel puţin, aşa credea el. 

Şi din cauză că se înşela, următoarea zi fu plină de 
confuzie, atât pe Unimara cât şi în casa Doctorului Darell, 
de la periferia oraşului. 

În ordinea evenimentelor, primul fu lovit Dr. Darell, prin 
intermediul menajerei, Poli, a cărei lună de vacanţă era 
acum de domeniul trecutului. Aceasta zbură în jos pe scări, 
agitată la maximum şi bolborosind ceva de neînțeles. 


Bunul doctor o întâmpină, iar ea încercă în van să-şi 
traducă starea sufletească prin cuvinte. Aşa că sfârşi prin a- 
i întinde doctorului o foaie de hârtie şi un obiect de formă 
cubică. 

El le luă, fără nici un chef, şi spuse: 

— Ce s-a întâmplat, Poli? 

— A plecat, doctore. 

— Cine a plecat? 

— Arcadia! 

— Cum adică, a plecat? Unde a plecat? Ce tot spui? 

Ea bătu din picior: 

— Eu n-am de unde să ştiu. A plecat, a luat cu ea o valiză şi 
câteva haine, şi a lăsat o scrisoare. De ce n-o citiţi, în loc să 
staţi aşa? Oh, voi bărbaţii! 

Dr. Darell ridică din umeri şi deschise plicul. Scrisoarea nu 
era lungă, şi cu excepţia semnăturii înclinate, „Arkady”, 
scrisul de mână înflorit şi curgător aparţinea Fono- 
printerului. 

„Dragă Tată, Ar fi fost pur şi simplu prea sfâşietor să-mi 
iau rămas-bun de la tine în persoană. Aş fi putut să plâng ca 
o fetiţă şi probabil că te-ai fi ruşinat cu mine. Aşa că îţi scriu 
o scrisoare pentru a-ţi spune cât de mult îmi vei lipsi, deşi 
voi avea o minunată vacanţă de vară cu Unchiul Hpmir. Voi 
avea grijă de mine şi mă voi întoarce repede acasă. Între 
timp, îţi las ceva care îmi aparţine. Acum poţi să-l iei. 

Fiica ta iubitoare, Arkady” 

O citi de mai multe ori, şi expresia îi devenea din ce în ce 
mai seacă. Spuse, aspru: 

— Ai citit asta, Poli? 

Poli trecu imediat în defensivă: 

— Nu pot fi făcută vinovată, doctore. Pe plic scria „Poli”, şi 
nu-mi puteam da seama că ceea ce se află înăuntru vă era 
adresat. Nu obişnuiesc să trag cu ochiul, doctore, şi în anii 
în care... 

Darell ridică o mână, împăciuitor: 


— Foarte bine, Poli. Nu are importanţă. Am vrut doar să 
fiu sigur că ai înţeles ce s-a întâmplat. 

Trebuia să gândească rapid. N-avea nici un rost să-i spună 
să nu ia în seamă întâmplarea. Duşmanul nu cunoştea 
expresia „a nu lua în seamă”; iar sfatul ar fi amplificat 
importanţa problemei, având un efect contrar. 

În loc de asta, spuse: 

— Ştii, este o fetiţă foarte originală. Foarte romantică. De 
când am aranjat să facă în vara asta o călătorie în spaţiu, a 
fost foarte agitată. 

— Şi mie de ce nu mi-a spus nimeni despre călătoria asta 
în spaţiu? 

— A fost aranjată în timp ce tu erai plecată, iar după aceea 
am uitat. Asta-i tot. 

Sentimentele iniţiale ale lui Poli se concentrau acum într-o 
unică şi copleşitoare indignare: 

— Simplu, nu? Sărmana fetiţă a plecat doar cu o valiză, 
fără nişte haine ca lumea, şi singură! Câtă vreme o să stea 
plecată? 

— Nu-ţi face griji, Poli. Are pe navă o grămadă de haine. A 
fost aranjat totul. Vrei să-i spui Domnului Anthor că vreau 
să-l văd? Ah, dar mai întâi... ăsta-i obiectul pe care mi l-a 
lăsat Arcadia? 

Îl învârti în mână. Poli dădu din cap: 

— Nu prea ştiu. Scrisoarea se afla deasupra lui, şi asta-i 
tot ce vă pot spune. Nemaipomenit, aţi uitat să-mi spuneţi. 
Dacă ar fi trăit maică-sa... 

Darell îi făcu semn să plece: 

— Te rog, cheamă-l pe Domnul Anthor. 

În această problemă, Anthor vedea lucrurile cu totul altfel 
decât tatăl Arcadiei. Primele remarci le ascultă cu pumnii 
încleştaţi şi smulgându-şi părul din cap, apoi căzu în 
disperare. 

— Spaţiule Mare, ce mai aştepţi? Ce mai aşteptăm? Intră 
în contact video cu cosmoportul, şi spune-le să ia legătura 
cu Unimara. 


— Uşurel, Pelleas. Este fiica mea. 

— Da, dar Galaxia nu este a ta. 

— Stai puţin. Este o fată inteligentă, Pelleas, şi s-a gândit 
pe îndelete la acest lucru. Mai bine să ne dăm seama cum a 
raţionat. Ştii ce este ăsta? 

— Nu. Ce contează ce este? 

— Contează, pentru că este un aparat de ascultare. 

— Ăsta? 

— Este făcut în casă, dar funcţionează. L-am încercat şi eu. 
Nu-ţi dai seama? Este modul ei de a ne spune că a luat 
parte la conversaţia noastră politică. Ştie unde se duce 
Homir Munn, şi în ce scop. S-a hotărât că ar fi 
nemaipomenit să meargă şi ea. 

— Oh, Spaţiule Mare, se vaită tânărul, încă o minte care o 
să cadă pradă celei de-A Doua Fundaţii. 

— Numai că A Doua Fundaţie nu are nici un motiv să 
suspecteze, a priori, o copilă de paisprezece ani că ar fi un 
pericol... Doar dacă nu facem noi ceva prin care să atragem 
atenţia asupra ei, cum ar fi să chemăm înapoi o navă din 
spaţiu. Uiţi cu cine avem de-a face? Cât de aproape suntem 
de a fi descoperiţi? Cât de neajutoraţi vom fi după aceea? 

— Dar nu putem lăsa ca totul să depindă de un copil 
nesănătos la cap. 

— Nu este nesănătoasă la cap, şi nu avem de ales. Nu avea 
nevoie să fi scris scrisoarea, dar a făcut-o, ca să nu mergem 
noi la poliţie punându-i să caute un copil dispărut. 
Scrisoarea ei sugerează să transformăm întreaga problemă 
într-o ofertă prietenească din partea lui Munn de a duce 
fiica bunului său prieten într-o scurtă vacanţă. Şi de ce nu? 
Îmi este prieten de aproape douăzeci de ani. O ştie de când 
avea trei ani, de când am adus-o de pe Trantor. Este un 
lucru perfect normal şi, de fapt, ar trebui să înlăture toate 
bănuielile. Un spion nu cară după el o nepoată de 
paisprezece ani. 

— Aşa deci. Şi ce va face Munn atunci când o va găsi? 

Dr. Darell ridică încă o dată, scurt, sprâncenele: 


— Nu ştiu... însă presupun că va şti ea cum să-lia. 

Dar casa părea foarte pustie atunci când se însera, iar Dr. 
Darell descoperi că soarta Galaxiei avea foarte mică 
importantă atunci când viaţa nebunaticei sale fiice era în 
pericol. 

Emoţiile pe Unimara, chiar dacă implicau mai puţine 
persoane, erau mult mai intense. 

Arcadia se găsea în compartimentul bagajelor. Era ajutată 
de experienţă, dar de asemeni era incomodată şi de lipsa de 
experienţă. 

Astfel, întâmpină cu stăpânire de sine acceleraţia iniţială, 
şi cu stoicism greaţa subtilă care însoțea senzaţia de 
întoarcere pe dos datorată saltului prin hiperspaţiu. Pe 
amândouă le încercase şi mai înainte, fiind pregătită pentru 
ele. Compartimentul bagajelor, ştia şi asta, era inclus în 
sistemul de ventilaţie al navei, şi putea fi iluminat. Această 
din urmă posibilitate o excluse însă, fiind prea lipsită de 
romantism. Rămase pe întuneric, aşa cum trebuia să facă 
un conspirator, respirând foarte uşor, şi ascultând 
diversitatea de zgomote care îl înconjurau pe Homir Munn. 

Erau zgomote obişnuite, care nu puteau fi făcute decât de 
om. Târşâtul încălţărilor, foşnetul hainelor care se freacă de 
metal, suspinul unui scaun tapiţat care se dă înapoi sub 
greutate, clic-ul scurt al unui aparat de comandă, sau 
sunetul blând făcut de o palmă aşezată pe o celulă 
fotoelectrică. 

Totuşi, în cele din urmă, Arcadia fu încolţită de lipsa de 
experienţă. În video-cărţi şi la video, pasagerul clandestin 
părea că este nemaipomenit de bine adaptat la întuneric. 
Desigur, exista întotdeauna pericolul să mişti ceva care o să 
cadă şi o să se spargă, sau să strănuţi... în filme, strănutul 
era aproape inevitabil; era un risc acceptat. Ştia asta, şi era 
atentă. Îşi mai dăduse seama că putea să i se facă foame 
sau sete. Pentru asta, se pregătise cu conserve luate din 
cămară. Dar rămăseseră lucruri care nu apăreau în filme, şi 


Arcadia se lămuri, cu un şoc, că nu putea rămâne ascunsă 
în compartimentul bagajelor decât un timp limitat. 

lar pe o navă sport, mono-loc, aşa cum era Unimara, 
spaţiul vital consta în principal dintr-o singură cameră. Aşa 
că nu avea nici măcar posibilitatea de a strănuta atunci 
când Munn era ocupat în altă parte. 

Aşteptă, înnebunită, să apară sunetele somnului. Ce bine 
ar fi fost să ştie dacă Munn sforăia sau nu. Bine măcar că 
ştia unde se află patul şi putea recunoaşte geamătul 
acestuia atunci când se răsucea cineva în el. O respiraţie 
lungă, şi apoi un căscat. Aşteptă, la pândă, într-o linişte 
punctată de protestul patului atunci când Munn îşi schimba 
poziţia sau mişca un picior. 

Uşa de la compartimentul bagajelor se deschise uşor la 
presiunea degetului ei. Întinse gâtul. 

Se auzi deodată un sunet, un sunet uman. 

Arcadia împietri. Linişte! În continuare linişte! 

Încercă să-şi arunce ochii dincolo de uşă fără să-şi mişte 
capul, dar nu reuşi. Capul veni şi el în urma ochilor. 

Homir Munn era treaz, bineînţeles... citind, scăldat în 
lumina-de-pat blândă şi limitată doar la suprafaţa patului, 
apoi holbându-se la întunericul din restul încăperii, şi 
furişând mâna sub pernă. 

Capul Arcadiei se trase de la sine înapoi, cu o mişcare 
bruscă. Apoi lumina se stinse de tot, şi vocea lui Munn se 
auzi, aspră şi tremurată: 

— Am un blaster, şi, pe Galaxie, să ştii că trag... 

— Eu sunt, se tângui Arcadia. Nu trage. 

Uluitor ce floare fragilă este viaţa! O puşcă şi un om 
nervos în spatele ei poate distruge totul. 

Lumina se aprinse din nou - în toată nava - iar Munn 
stătea în picioare, pe pat. Părul cărunt de pe piept şi barba 
rară şi ţepoasă, veche de o zi, îi dădeau în ansamblu o 
înfăţişare de desfrânat. 

Arcadia ieşi, trăgând încurcată cu mâinile de jacheta de 
metalenă, care se pretindea a fi neşifonabilă. 


După un moment de stupoare în care aproape că sări 
afară din pat, dar îşi aduse aminte şi îşi trase pătura peste 
umeri, Munn bâlbâi: 

— Ce... ce... ce... 

Era absolut ininteligibil. 

Arcadia spuse, sfioasă: 

— Vrei să mă scuzi un moment? Trebuie să mă spăl pe 
mâini. 

Ştia bine geografia navei, şi dispăru repede. Când reveni, 
cu curajul recăpătat, îl găsi pe Homir Munn în faţa ei: un 
halat de baie decolorat pe deasupra şi o furie oarbă pe 
dinăuntru. 

— Pe toate găurile negre din Spaţiu, ce f... faci pe nava 
asta? C... cum ai intrat aici? Acum ce... ce să fac cu tine? Ce 
se întâmplă aici? 

Ar fi putut să întrebe aşa la nesfârşit, dar Arcadia îl 
întrerupse cu blândeţe: 

— Am vrut să vin şi eu, Unchiule Homir. 

— De ce? Doar nu merg nicăieri! 

— Mergi pe Kalgan ca să obţii informaţii despre A Doua 
Fundaţie. 

Munn scoase un urlet sălbatic şi se prăbuşi de-a binelea. 
Preţ de o îngrozitoare clipă, Arcadia crezu că o să-l 
cuprindă isteria sau o să se dea cu capul de pereţi. [inea în 
continuare blasterul în mână, şi când îl privea simţea ceva 
ca de gheaţă în stomac. 

— Ai grijă... Uşurel... 

Era tot ce putea să spună. 

Dar el îşi reveni, făcând un efort, şi aruncă blasterul pe 
pat, cu o forţă care l-ar fi putut debloca şi provoca astfel o 
gaură prin carcasa navei. 

— Cum te-ai urcat la bord? 

Întrebase încet, ca şi cum şi-ar fi controlat cuvintele cu 
dinţii, cu mare grijă, ca să nu tremure înainte de a-i ieşi din 
gură. 


— A fost simplu. Am mers cu valiza la hangar, şi am strigat: 
„Bagajele Domnului Munn!” Şi omul care era de serviciu a 
făcut un gest cu degetul, fără ca măcar să se uite. 

— Îţi dai seama că va trebui să te duc înapoi, spuse Homir. 

Şi acest gând aduse deodată în el o bucurie 
nemaipomenită. Pe Spaţiu, nu era vina lui. 

— Nu poţi, spuse Arcadia calm, ai să atragi atenţia. 

— Ce? 

— Ştii tu. Toată chestia asta cu plecarea ta pe Kalgan a 
fost din cauză că era normal ca tu să mergi şi să ceri voie să 
te uiţi prin documentele Catârului. Şi trebuie să te porţi 
atât de firesc, încât să nu atragi nici un pic atenţia. Dacă te 
întorci înapoi cu o fată şi spui că a fost pasager clandestin, 
s-ar putea să ajungi chiar şi în reportajele de la buletinele 
de ştiri. 

— De unde ai auzit tu aiurelile d... despre Kalgan? C... 
copilăriile astea... 

Bineînţeles, era mult prea agitat pentru a putea convinge. 
Chiar şi pe cineva care ar fi ştiut mai puţine lucruri decât 
Arcadia. 

— Am auzit, nu reuşi ea să-şi reprime mândria, cu un 
aparat de ascultare. Ştiu totul... aşa că trebuie să mă laşi să 
vin. 

Munn jucă repede un atu: 

— Dar cum rămâne cu tatăl tău? Îşi va face griji că ai fost 
răpită... omorâtă. 

Arcadia tăie cu un atu şi mai mare: 

— l-am lăsat un bileţel, şi probabil şi-a dat seama că nu 
trebuie să facă scandal sau ceva asemănător. Probabil că ai 
să primeşti o spaţiogramă de la el. 

Pentru Munn, singura explicaţie era vrăjitoria, căci la două 
secunde după ce ea îşi termină spusele, se auzi semnalul de 
recepţie. 

— Pun pariu că e tata, zise ea. 

Aşa era. 


A 


Mesajul, deloc lung, era adresat Arcadiei. Spunea: „Iţi 
mulţumesc pentru minunatul cadou, pe care sunt sigur că l- 
ai folosit aşa cum se cuvine. Îţi urez distracţie plăcută.” 

— Ai văzut, spuse ea, astea sunt instrucţiunile. 

Homir se obişnui cu ea. După un timp, se bucură că venise 
împreună cu el. În cele din urmă, se întrebă cum ar fi reuşit 
să se descurce fără ea. Gângurea tot timpul! Era încântată! 
Şi, mai presus de toate, nu-i păsa de nimic. Ştia că A Doua 
Fundaţie era duşmanul, şi cu toate astea nu se sinchisea. 
Ştia că pe Kalgan vor urma să întâlnească oficialități ostile, 
dar abia aştepta. 

Poate din cauză că avea paisprezece ani. 

În orice caz, călătoria care trebuia să dureze o săptămână 
însemna acum conversaţie, şi nu introspecţie. De fapt, nu 
era o conversaţie foarte elaborată, din moment ce 
cuprindea aproape în întregime ideile fetei despre cum era 
cel mai bine să-i abordezi pe Lorzii de Kalgan. Amuzante şi 
fără sens, însă spuse cu o preocupare plină de seriozitate. 

Homir descoperi că este în stare să şi zâmbescă, ascultând 
şi minunându-se ce invenţii istorice putea să scoată din 
noţiunile ei deformate despre univers. Adevărate perle. 

Era în seara de dinaintea ultimului salt. Kalgan era o stea 
strălucitoare pe fundalul întunecat al întinderilor de la 
marginea Galaxiei. Telescopul o transformase într-o 
picătură scânteietoare, cu un diametru de-abia perceptibil. 

Arcadia stătea în scaunul solid, cu picioarele încrucişate. 
Purta o pereche de pantaloni şi o cămaşă nu foarte lungă, 
care aparţineau lui Homir. Hainele ei, mai feminine, 
fuseseră spălate şi netezite, ca să fie gata pentru când vor 
ateriza. 

— Ştii, am să scriu romane istorice, spuse ea. 

Era foarte satisfăcută de călătorie. Pe Unchiul Homir nu îl 
deranja deloc să o asculte, şi conversaţia era mult mai 
plăcută atunci când puteai vorbi cu o persoană cu adevărat 
inteligentă şi care considera că ceea ce spuneai tu era 
interesant. 


— Am citit o grămadă de cărţi despre toţi oamenii 
importanţi din istoria Fundaţiei, continuă ea. Ştii, Seldon, 
Hardin, Mallow, Devers, şi toţi ceilalţi. Am citit chiar şi 
aproape tot ce-ai scris tu despre Catâr, numai că nu este 
foarte amuzant să citeşti părţile alea în care Fundaţia 
pierde. Ţie nu ţi-ar place să citeşti mai degrabă o istorie în 
care se sare peste părţile neplăcute şi tragice? 

— Ba da, mi-ar place, spuse Homir cu seriozitate. Dar, 
Arkady, nu ar fi o istorie cinstită, nu crezi? N-ai să obţii 
niciodată stima savanților decât dacă prezinţi întreaga 
istorie. 

— Ei, scârţ. Ce contează stima savanților? 

Îl găsea delicios. Nu uitase să-i spună Arkady. 

— Romanele mele vor fi interesante, continuă ea, se vor 
vinde şi vor deveni faimoase. Ce rost are să scrii cărţi dacă 
nu se vând şi nu devin cunoscute? Eu nu vreau să fiu 
cunoscută doar de nişte profesori bătrâni. Toată lumea 
trebuie să mă cunoască. 

Pleoapele îi coborâră la plăcerea acestui gând, şi se fâţăi 
să ajungă într-o poziţie mai comodă. 

— De fapt, imediat ce am să-l conving pe tata să mă lase, 
am să merg să vizitez Trantor-ul, ca să fac rost de material 
de documentaţie despre Primul Imperiu. M-am născut pe 
Trantor; ştiai? 

Ştia, dar spuse: 

— Serios? 

Şi puse uimire în voce, exact atât cât trebuia. Fu răsplătit 
cu ceva între aureolă şi zâmbet. 

— Înî... Bunica mea... o cunoşti, Bayta Darell, ai auzit de 
ea... a fost odată pe Trantor cu bunicul meu. De fapt, acolo 
l-au oprit pe Catâr atunci când avea toată Galaxia la 
picioare; şi tata a mers acolo împreună cu mama, atunci 
când s-au căsătorit. Şi eu m-am născut acolo, şi chiar am 
locuit, până a murit mama, numai că aveam doar trei ani şi 
nu-mi amintesc prea multe. Ai fost vreodată pe Trantor, 
Unchiule Homir? 


— Nu, nu pot spune că am fost. 

Homir se sprijini de peretele rece şi ascultă, neatent. 
Kalgan era foarte aproape, şi simţi cum neliniştea se 
revarsă din nou asupra lui. 

— Nu-i aşa că este lumea cea mai romantică? Tata spune 
că pe vremea lui Stanel V avea mai mulţi locuitori decât 
zece lumi de astăzi luate împreună. Spune că era o lume 
mare, din metal - un mare oraş - şi că era capitala întregii 
Galaxii. Mi-a arătat nişte imagini pe care le-a luat pe 
Trantor. Acum ruinele au pus stăpânire pe ea, dar este în 
continuare fantastică. Mi-ar place teribil să o revăd. De 
fapt... Homir! 

— Da? 

— Ce-ar fi să mergem acolo, după ce terminăm ce avem de 
făcut pe Kalgan? 

Spaima se instală din nou pe figura lui Homir: 

— Ce? Aaa, nu începe iar cu chestii din astea. Avem de 
făcut lucruri serioase, nu să ne distrăm. [ine minte lucrul 
ăsta. 

— Dar şi ăsta este un lucru serios, scârţâi ea. Pe Trantor s- 
ar putea găsi cantităţi incredibile de informaţii. Nu crezi? 

— Nu, nu cred, spuse el ridicându-se în picioare. Ia fă-mi 
loc la computer. Trebuie să facem ultimul salt, după aia poţi 
să-ţi reiei locul. 

Oricum, era ceva bun şi în aterizarea asta; se săturase 
până peste cap să se chinuie dormind pe o manta pusă pe 
podeaua metalică. 

Calculele nu erau dificile. „Manualul de Traiectorii 
Spațiale” era foarte clar în privinţa traseului Fundaţie- 
Kalgan. Se produse o scurtă zgâlţâire la traversarea 
pasajului atemporal prin hiperspaţiu, şi ultimul an-lumină 
rămase în urmă. 

Soarele Kalgan-ului era acum un astru... mare, strălucitor, 
alb-gălbui, invizibil în spatele hublourilor care se 
închiseseră automat pe partea luminată. 

Kalgan era la doar o noapte de somn depărtare. 


L2 

LORD. 

DINTRE toate lumile Galaxiei, Kalgan avea, fără îndoială, 
istoria cea mai ieşită din comun. Cea a planetei lerminus, 
de exemplu, era a unei ascensiuni aproape neîntrerupte. 
Cea a Trantor-ului, fostă odată capitală a Galaxiei, era a 
unei prăbuşiri aproape continue. Dar Kalgan... 

Cu două secole înainte de naşterea lui Hari Seldon, Kalgan 
a devenit pentru prima oară renumită ca fiind lumea 
plăcerilor din Galaxie. Era o lume a plăcerilor în sensul că 
făcuse o industrie - inimaginabil de profitabilă, de altfel - 
din amuzament. 

Şi era o industrie stabilă. Cea mai stabilă din Galaxie. 
Când toată civilizaţia Galaxiei a pierit, încetul cu încetul, 
nici măcar un fulg din greutatea catastrofei nu a căzut pe 
umerii Kalgan-ului. Indiferent cum se schimbaseră 
economia şi societatea sectoarelor învecinate, întotdeauna 
existase o elită; şi dintotdeauna, caracteristica unei elite a 
fost că îşi oferă, ca cea mai mare recompensă pentru faptul 
că este ceea ce este, plăcerea. 

În consecinţă, Kalgan a rămas, pe rând - şi cu succes - la 
dispoziţia filfizonilor parfumaţi şi inutili ai Curţii Imperiale, 
împreună cu doamnele lor scânteietoare şi libidinoase; la 
dispoziţia războinicilor duri şi răguşiţi care domneau cu 
mână de oţel asupra lumilor pe care le cuceriseră cu 
vărsare de sânge, şi care veneau, împreună cu ţărăncuţele 
lor desfrânate şi lascive; la dispoziţia oamenilor de afaceri 
ai Fundaţiei, graşi şi risipitori, împreună cu amantele lor 
dezmăţate şi amatoare de băutură. 

Nu se făcea nici o discriminare, atâta vreme cât toţi cei 
care veneau aveau bani. Şi întrucât Kalgan servea şi nu 
refuza pe nimeni, întrucât comoditatea sa a rămas 
întotdeauna o cerinţă esenţială, întrucât a avut 
înţelepciunea să nu se amestece în politica celorlalte lumi, 
să nu ia partea nimănui, a prosperat atunci când nimeni nu 
reuşea, şi a rămas gras atunci când toţi slăbeau. 


Asta până când a venit Catârul. Arunci a căzut şi el, în faţa 
unui cuceritor insensibil la amuzament sau la orice altceva 
în afară de cuceriri. Pentru el, toate planetele erau la fel, 
chiar şi Kalgan-ul. 

Astfel încât timp de zece ani Kalgan-ul s-a trezit în ciudatul 
rol de metropolă Galactică; stăpân al celui mai mare 
Imperiu format după căderea Imperiului Galactic. 

Şi apoi, după moartea Catârului, brusc, veni căderea. 
Fundaţia se eliberă. Împreună cu ea şi după ea, multe din 
restul cuceririlor Catârului. Cincisprezece ani după aceea 
nu mai rămăsese decât amintirea tulburătoare a scurtului 
răstimp în care deținuse puterea, ca un vis de opiu. Kalgan- 
ul nu şi-a revenit niciodată complet. Nu mai putea reveni 
niciodată la lumea de plăceri şi fără de griji care fusese 
odată, pentru că vraja puterii nu îşi eliberează niciodată 
victima. Trăi sub o succesiune de bărbaţi pe care Fundaţia 
îi numea Lorzi de Kalgan, dar care se auto-intitulau Primi 
Cetăţeni ai Galaxiei preluând unicul titlu al Catârului, ceea 
ce le menținea iluzia că şi ei erau cuceritori. 

Actualul Lord de Kalgan deţinea funcţia supremă de cinci 
luni. Şi-o câştigase în virtutea poziţiei sale în fruntea 
armatei Kalganiene, şi deplorabilei lipse de prevedere din 
partea precedentului lord. Totuşi, nimeni pe Kalgan nu era 
atât de prost încât să îi pună prea multă vreme şi prea 
îndeaproape la îndoială legitimitatea. Lucruri din astea se 
întâmplau, şi erau acceptate. 

Iar acest gen de supravieţuire a celui mai bun, împreună 
cu punerea la mare preţ a vărsării de sânge şi a cruzimii, 
aducea din când în când şi un oarecare progres. Lordul 
Stettin era destul de competent, şi nu era uşor să te 
descurci cu el. 

Nu era uşor pentru eminenţa sa, Primul Ministru. Care, cu 
o senină imparţialitate, îl slujise pe fostul lord la fel de bine 
ca şi pe cel actual; şi care, dacă ar trăi suficient de mult, l- 
ar sluji şi pe următorul cu acelaşi devotament. 


Nu era uşor nici pentru Callia, care pentru Stettin era mai 
mult decât o prietenă, dar mai puţin decât o nevastă. 

În seara aceea, erau reuniți toţi trei în apartamentele 
personale ale Lordului Stettin. Primul Cetăţean, masiv şi 
plin de strălucire în uniforma de amiral pe care o purta cu 
afectare, arunca priviri încruntate şi era la fel de ţeapăn ca 
şi plasticul fotoliului netapiţat în care stătea. Primul 
Ministru, Lev Meirus, stătea impasibil în faţa sa, cu degetele 
lungi şi nervoase mângâind absent şi ritmic linia profundă 
care pornea de la nasul încovoiat, şi mergea în lungul 
obrazului scofâlcit, până aproape de vârful bărbiei 
acoperite de fire gri. Lady Callia pusese grațios stăpânire 
pe cuvertura din blană deasă care acoperea o canapea 
spongioasă, cu buzele tremurând uşor într-o bosumflare 
neluată în seamă. 

— Domnule, spuse Meirus. 

Era singura adresare care se potrivea unui lord ce nu avea 
alt titlu decât acela de Prim Cetăţean. 

— Vă lipseşte o oarecare perspectivă asupra continuității 
istoriei, reluă Meirus, Viaţa voastră, cu răsturnările ei 
spectaculoase de situaţie, v-ar putea face să credeţi că firul 
civilizaţiei ar fi ceva ce poate fi supus unei schimbări bruşte. 
Dar nu este aşa. 

— Catârul a demonstrat contrariul. 

— Dar cine se poate compara cu Catârul? 'Țineţi cont că 
era mai mult decât un om. Şi nici el nu a avut succes deplin. 

— Căâţeluş..., se sclifosi Callia deodată. 

Dar se retrase în sine la gestul furios al Primului Cetăţean. 

Lordul Stettin spuse, cu asprime: 

— Callia, nu te amesteca. Meirus, m-am săturat de atâta 
inactivitate. Predecesorul meu şi-a petrecut viaţa 
transformând armata într-un instrument perfect, care nu 
are egal în Galaxie. Şi a murit cu minunata maşinărie stând 
degeaba. Vrei ca eu să las situaţia să continue? Eu, un 
Amiral al Armatei? Până când? Până când maşinăria o să 
ruginească? În momentul de faţă, îmi seacă visteria şi nu 


aduce nimic în schimb. Ofițerii tânjesc după cuceriri, şi 
soldaţii după jafuri, întreg Kalgan-ul doreşte întoarcerea la 
Imperiu şi la glorie. Eşti în stare să înţelegi aşa ceva? 

— Folosiţi vorbe mari, dar înţeleg ce vreţi să spuneţi. 
Cuceriri, jafuri, glorie... plăcute atunci când le ai dar 
obţinerea lor este adesea riscantă, şi întotdeauna 
neplăcută. Prima pornire exaltată s-ar putea să nu ţină 
mult. În întreaga istorie, atacul asupra Fundaţiei nu s-a 
dovedit niciodată înţelept. Chiar şi Catârul ar fi făcut mai 
bine dacă se abţinea... 

Lady Callia avea lacrimi în ochii albaştri şi pustii. În ultima 
vreme, Căţeluş o cam neglijase. lar acum, după ce-i 
promisese că va sta cu ea toată seara, năvălise înăuntru 
omul ăsta oribil, slab, cenuşiu, care întotdeauna privea mai 
degrabă prin ea decât la ea. Şi Căţeluş l-a lăsat. Ea nu 
îndrăznea să spună nimic; îi era teamă până şi de plânsul 
care stătea să izbucnească. 

lar Stettin vorbea acum cu vocea pe care o ura, dură şi 
nerăbdătoare. Spunea: 

— Eşti un sclav al trecutului îndepărtat. Fundaţia este mai 
mare ca volum şi ca populaţie, dar legăturile interne care o 
menţin ca întreg sunt slabe, şi se va fărâmiţa la prima 
lovitură. Ceea ce îi mai ţine astăzi împreună este doar 
inerția; iar inerția, sunt destul de puternic pentru a o 
învinge. Eşti hipnotizat de vremurile de demult, când numai 
Fundaţia avea puterea atomică. S-au priceput să evite 
ultimele lovituri de ciocan ale Imperiului muribund, apoi au 
avut de înfruntat doar anarhia neroadă a războinicilor care 
porneau cu nişte epave mătăhăloase împotriva navelor 
atomice. Însă Catârul, dragul meu Meirus, a schimbat toate 
astea. El a răspândit în aproape jumătate din Galaxie 
cunoştinţele pe care Fundaţia le ţinea doar pentru sine. lar 
monopolul lor în ştiinţă a apus pentru totdeauna. Ne putem 
măsura cu ei. 

— Şi A Doua Fundaţie? întrebă Meirus cu răceală. 


— Şi A Doua Fundaţie? repetă Stettin la fel de rece. îi 
cunoşti tu intenţiile? I-au trebuit zece ani ca să-l oprească 
pe Catâr, dacă ea a fost cumva cauza - ceea ce mă îndoiesc. 
Nu eşti la curent că foarte mulţi dintre psihologii şi 
sociologii Fundaţiei sunt de părere că Planul Seldon a fost 
distrus complet încă din zilele Catârului? Dacă Planul s-a 
dus, atunci există un vid pe care eu l-aş putea umple. Eu, 
sau cel prevăzut de Plan, ce importanţă are? 

— Informaţiile noastre în aceste probleme sunt 
insuficiente pentru a ne putea permite să riscăm. 

— Informaţiile noastre, poate, dar avem pe planetă un 
vizitator din Fundaţie. Ştiai asta? Unul, Homir Munn... care, 
din câte am înţeles, a scris câteva articole despre Catâr şi 
şi-a exprimat chiar această părere, cum că Planul Seldon nu 
mai există. 

Primul Ministru aprobă: 

— Am auzit de el, sau mai bine zis, de scrierile sale. Ce 
doreşte? 

— Cere permisiunea de a intra în palatul Catârului. 

— Serios? Ar fi mai înţelept să-l refuzaţi. Nu ar fi indicat să 
perturbăm superstiţiile care stăpânesc o întreagă planetă. 

— Am să mă mai gândesc... şi după aia o să mai vorbim. 

Meirus ieşi cu o plăcăciune. 

Lady Callia spuse, temătoare: 

— Eşti supărat pe mine, Căţeluş? 

Stettin se întoarse spre ea cu sălbăticie: 

— Nu ţi-am spus să nu mă mai chemi cu numele ăsta 
ridicol în prezenţa altora? 

— Dar îţi plăcea. 

— Ei bine, acum nu-mi mai place, şi ai grijă să nu se mai 
întâmple. 

O privi pe furiş. Ce mister că o mai putea suporta! Era 
pufoasă, fără nici un pic de minte, plăcută la atingere, cu o 
afecţiune învăluitoare, şi care îi convenea atunci când se 
rupea din viaţa dură, pe care o ducea în restul timpului. Dar 


chiar şi afecțiunea asta începea să-l plictisească. Ea visa să 
se mărite. Să ajungă Prima Doamnă. 

Ce ridicol! 

Pe vremea când era un simplu amiral, da, i se potrivea de 
minune... dar acum, ca Prim Cetăţean şi ca viitor cuceritor, 
avea nevoie de mat mult. Avea nevoie de moştenitori care 
să unescă ceea ce el va cuceri. Moştenitori pe care Catârul 
nu i-a avut, şi de aceea Imperiul nu a reuşit să 
supravieţuiască după sfârşitul vieţii sale neomeneşti. El, 
Stettin, avea nevoie de cineva din marile familii străvechi 
ale Fundaţiei, cu care să nască dinastii. 

Se întrebă, ţâfnos, de ce n-ar scăpa chiar acum de Callia. 
N-ar fi nici o problemă. O să plângă un pic... Alungă repede 
acest gând din minte. Avea şi ea, totuşi, punctele ei forte. 

Callia revenea la o dispoziţie mai veselă. Influenţa lui 
Barbă-gri se dusese, şi figura ca de piatră a lui Căţeluş 
devenea mai blândă. Se ridică într-o mişcare continuă, 
fluidă, şi îl îmbrăţişă. 

— N-o să mă cerţi, nu-i aşa? 

— Nu. 

O bătu uşor cu palma, absent: 

— Acum, vrei să fii bună să stai un pic liniştită? Trebuie să 
mă gândesc. 

— La cel din Fundaţie? 

— Da. 

— Căţeluş? 

Pauză. 

— Ce-i? 

— Căţeluş, omul a venit cu o fetiţă, aşa ai spus. Îţi aduci 
aminte? Aş putea să o văd atunci când te întâlneşticu el? 
Niciodată... 

— Dar ce, crezi că am de gând să-l las să vină cu 
puştoaica? Ce, camera mea de audienţe este şcoală 
elementară? Gata cu prostiile, Callia! 

— Dar voi avea eu grijă de ea, Căţeluş. Nu va trebui să-ţi 
baţi capul. Ştii că văd atât de rar copii, şi ştii cât de mult îi 


iubesc. 

O privi ironic. Nu se sătura niciodată să-i facă aluzii. lubea 
copiii; copiii lui, adică; copiii lui legitimi, adică. Râse. 

— Bebeluşul ăsta, spuse el, are de fapt paisprezece ani. 
Probabil că este la fel de înaltă ca şi tine. 

Callia păru dezamăgită: 

— În sfârşit, pot totuşi să o văd? Mi-ar putea povesti 
despre Fundaţie. Bunicul făcea şi el parte din Fundaţie. Mă 
duci şi pe mine o dată acolo, Căţeluş? 

Stettin zâmbi. Poate, în postură de cuceritor. Buna 
dispoziţie pe care i-o aduse acest gând se făcu simțită şi în 
cuvinte: 

— Te duc, te duc. Şi te poţi vedea cu fata ca să vorbiţi cât 
vreţi despre Fundaţie. Dar nu când sunt eu pe-aproape, 
sper că înţelegi. 

— N-am să te deranjez, serios. Am să stau cu ea în 
camerele mele. 

Era din nou bucuroasă. Nu erau prea dese zilele când i se 
împlineau dorinţele. Îşi puse mâinile pe gâtul bărbatului şi, 
după o uşoară împotrivire, simţi cum tendoanele se 
relaxează şi capul lui mare îi cade încet pe umăr. 

L3 

LADY. 

ARCADIA se simţea triumfătoare. Cum i se schimbase viaţa 
de când Pelleas Anthor îşi proţăpise figura neroadă la 
fereastră! ... Şi totul deoarece avusese isteţimea şi curajul 
să facă ceea ce trebuia făcut. 

Iat-o pe Kalgan. A fost la marele Teatru Central - cel mai 
mare din Galazxie - şi a văzut pe viu unele dintre star-urile 
muzicii, renumite până şi în îndepărtata Fundaţie. A făcut 
cumpărături pe Calea Florilor, centru de modă în cea mai 
veselă lume din Spaţiu. Şi alesese singură, pentru că Homir 
nici nu vroia să audă de aşa ceva. Vânzătoarele nu făcuseră 
nici o obiecţie atunci când îşi cumpărase rochiile lungi, 
strălucitoare, cu pliuri verticale care o făceau să pară atât 
de înaltă... Iar banii Fundaţiei aveau o valoare foarte, foarte 


mare. Homir îi dăduse o bancnotă de zece credite, iar 
atunci când o schimbase în „Kalgani” Kalganieni primise un 
teanc deosebit de gros. 

Îşi rearanjase chiar şi părul - aproape scurt la spate, cu 
doua bucle sclipitoare pe fiecare tâmplă. Şi fusese tratat 
astfel încât părea mai auriu ca niciodată; pur şi simplu 
strălucea. 

Dar palatul; era cel mai minunat lucru dintre toate. Ca să 
fim drepţi, Palatul Lordului Stettin nu era atât de măreț şi 
de luxos ca teatrele, sau atât de misterios şi vechi ca palatul 
Catârului - din care până acum nu zăriseră decât turnurile 
pustii, atunci când zburaseră pe deasupra planetei - dar 
închipuie-ţi, un Lord adevărat. Era fascinată de splendoarea 
lui. 

Şi nu era numai atât. Se afla chiar faţă în faţă cu Amanta 
Lordului. În mintea ei cuvântul începea cu majusculă, 
pentru că ştia rolul pe care astfel de femei îl jucaseră în 
istorie; le ştia farmecul şi puterea. De fapt, se gândise 
adesea să devină şi ea o creatură atotputernică şi 
strălucitoare, dar în prezent amantele nu prea erau la 
modă în Fundaţie. Şi în plus, tatăl ei nu o va lăsa. 

Desigur, Lady Callia nu se potrivea cu imaginea Arcadiei 
despre Amante. În primul rând, era cam plinuţă, şi nu părea 
deloc vicleană şi periculoasă. Era palidă şi mioapă. Avea o 
voce ascuţită în loc de una joasă, şi... 

— Mai vrei nişte ceai, copilă? spuse Callia. 

— Am să mai iau încă o ceaşcă, mulţumesc, graţia voastră. 

Sau trebuia să spună înălţimea voastră? Arcadia continuă, 
cu amabilitate şi cu un aer de cunoscător: 

— Purtaţi nişte perle minunate, milady. (Pe ansamblu, 
„milady” părea cel mai potrivit.) 

— Oh? Crezi? 

Callia era uşor încântată. Le scoase de la gât şi începu să 
le legene. 

— Îţi plac? Ţi le dau, dacă-ţi plac. 

— Aoleu... vorbiţi serios... 


Se trezi cu ele în mână, apoi le dădu înapoi, cu tristeţe. 

— Tata nu ar fi de acord, spuse ea. 

— Nu-i plac perlele? Dar sunt nişte perle foarte frumoase. 
— Vreau să spun că nu ar fi de acord să le primesc cadou. 
El spune că nu este frumos să accepţi cadouri scumpe de la 

ceilalţi. 

— Nu? Dar... ăsta l-am primit cadou de la Căâţe... de la 
Primul Cetăţean. Crezi că am greşit acceptându-l? 

Arcadia se înroşi: 

— N-am vrut să spun... 

Dar Callia se săturase de acest subiect. Lăsă perlele să 
cadă şi spuse: 

— Tocmai vroiai să-mi povesteşti despre Fundaţie. Te rog 
s-o faci acum. 

Dintr-o dată, Arcadia nu mai ştiu ce să spună. Ce să 
povesteşti despre o lume plictisitoare la culme? Pentru ea, 
Fundaţia era reprezentată de o suburbie, o casă 
confortabilă, neplăcuta cerinţă de a merge la scoală, 
monotonia neinteresantă a unei vieţi liniştite. Spuse, 
nehotărâtă: 

— Cred că este aşa cum aţi văzut-o în video-cărţi. 

— Aaa, vizionezi video-cărţi? Pe mine mă apucă aşa o 
durere de cap atunci când încerc! Dar să ştii că întotdeauna 
mi-au plăcut poveştile video despre Comercianţi... oameni 
atât de puternici, de sălbatici! Întotdeauna au fost foarte 
interesante. Prietenul tău, Domnul Munn, este unul dintre 
ei? Nu pare prea sălbatic. Majoritatea Comercianţilor aveau 
bărbi, voci groase şi puternice, şi erau atât de autoritari cu 
femeile... nu ai aceeaşi impresie? 

Arcadia împrumută un zâmbet de sticlă: 

— Asta a fost demult, milady. Vreau să spun, atunci când 
Fundaţia era la început, Comercianţii au fost pionierii care 
au lărgit graniţele şi au adus civilizaţie restului Galaxiei. Am 
învăţat despre astea la şcoală. Dar acele vremuri au trecut. 
Nu mai avem Comercianţi; doar corporaţii, şi chestii din 
astea... 


— Serios? Ce păcat! Şi atunci, cu ce se ocupa Domnul 
Munn, dacă nu e Comerciant? 

— Unchiul Homir este bibliotecar. 

Callia duse mâna la buze şi chicoti: 

— Adică se ocupă de video-cărţi. Vai! Pare aşa o prostie 
pentru un om matur! 

— Este un bibliotecar bun, milady, iar în Fundaţie este o 
ocupaţie foarte bine văzută. 

Aşeză ceşcuţa iridescentă pentru ceai pe masa metalică de 
culoarea laptelui. 

— Dar, draga mea copilă, spuse îngrijorată gazda sa, în 
nici un caz n-am vrut să te jignesc. Probabil că este un 
bărbat foarte inteligent. Am văzut în ochii lui, imediat ce L- 
am privit. Erau atât de... de inteligenţi! Şi trebuie să fie şi 
curajos, din moment ce vrea să viziteze palatul Catârului. 

— Curajos? 

Simţurile interioare ale Arcadei tresăriră. Asta aştepta! 
Curiozitatea! Curiozitatea! Întrebă, afişând o mare 
indiferenţă, privind absentă la vârful degetului mare: 

— De ce trebuie cineva să fie curajos ca să dorească să 
viziteze palatul Catârului? 

— Nu ştii? 

Ochii Calliei se măriră, vocea îi cobori: 

— Este blestemat. Atunci când a murit, Catârul a poruncit 
ca nimeni să nu intre acolo până când nu se formează Al 
Doilea Imperiu. Nimeni de pe Kalgan nu ar îndrăzni să 
calce pe domeniile acestui palat. 

Arcadia cugetă la cele spuse: 

— Dar asta-i superstiție... 

— Să nu mai spui aşa, zise Callia neliniştită. Căţeluş spune 
şi el la fel ca şi tine. El consideră însă că e mai bine să zici 
că nu-i superstiție, ca să poată menţine controlul asupra 
poporului. Dar am observat că nu a intrat niciodată acolo. Şi 
nici Thallos, care a fost Prim Cetăţean înaintea lui Căţeluş. 

O străbătu un gând, şi întrebă din nou, dând pe dinafară 
de curiozitate: 


— Dar de ce vrea Domnul Munn să vadă Palatul? 

Aici putea fi pus în funcţiune planul meticulos al Arcadiei. 
Ştia bine, din cărţile pe care le citise, că amanta 
domnitorului era adevărata putere din spatele tronului, că 
ea era sursa tuturor deciziilor. Prin urmare, dacă Unchiul 
Homir o să eşueze în faţa Lordului Stettin - şi era sigură că 
aşa se va întâmpla - va trebui să îndrepte lucrurile cu 
ajutorul Lady-ei Callia. Ca să fim drepţi, Lady Callia părea 
cam zăpăcită. Nu părea deloc isteaţă. Dar, în sfârşit, 
întreaga istorie a dovedit... Spuse: 

— Există un motiv, milady... dar o să păstraţi secretul? 

— Jur, spuse Callia. 

Şi făcu gestul corespunzător jurământului pe deasupra 
pieptului său alb şi catifelat. 

Gândurile Arcadiei erau cu o propoziţie înaintea vorbelor: 
— Ştiţi, Unchiul Homir este o mare autoritate în ceea ce 
priveşte cronicile referitoare la Catâr. A scris o grămadă de 
cărţi despre el, şi crede că întreaga istorie Galactică s-a 

schimbat de când Catârul a cucerit Fundaţia. 

— Nemaipomenit! 

— El crede că Planul Seldon... 

Callia bătu din palme: 

— Am auzit de Planul Seldon. Filmele cu Comercianţi 
vorbeau întotdeauna de Planul Seldon. Se presupune că 
aranja lucrurile astfel încât Fundaţia sa câştige mereu. 
Ştiinţa juca şi ea un rol, deşi n-am reuşit niciodată să-mi 
dau seama în ce fel. Mă plictisesc foarte repede atunci când 
trebuie să ascult explicaţii. Dar tu continuă, draga mea. 
Când vorbeşti tu, e altfel. Totul pare foarte clar. 

— Ei bine, continuă Arcadâa, vă daţi seama că atunci când 
Fundaţia a fost zdrobită de Catâr, Planul Seldon n-a 
funcţionat. Şi n-a funcţionat nici de-atunci încoace. Deci, 
cine va forma Al Doilea Imperiu? 

— Al Doilea Imperiu? 

— Da, trebuie să se formeze unul într-o zi, dar cum? 
Vedeţi, aici este problema. Şi acum intervine A Doua 


Fundaţie. 

— A Doua Fundaţie? 

Callia era complet pe dinafară. 

— Da, ei sunt urmaşii lui Seldon, şi programează istoria. L- 
au oprit pe Catâr din cauză că era prematur, dar acum este 
posibil să sprijine Kalgan-ul. 

— De ce? 

— Deoarece Kalgan-ul oferă acum cea mai bună şansă 
pentru a deveni nucleul unui nou Imperiu. 

Uşor neîncrezătoare, Lady Callia păru să îmbrăţişeze 
ideea: 

— Deci Căţeluş o să formeze un nou Imperiu. 

— Nu putem fi siguri. Unchiul Homir aşa crede, dar va 
trebui să vadă documentele Catârului pentru a afla. 

— Va fi foarte complicat, spuse Callia nehotărâtă. 

Arcadia se dădu bătută. Făcuse tot ce se putea face. 

Lordul Stettin era într-o dispoziţie mai mult sau mai puţin 
turbată. Întâlnirea cu acel papă-lapte din Fundaţie fusese 
complet nesatisfăcătoare. Mai mult: fusese penibilă. Să fii 
stăpân absolut peste douăzeci şi şapte de lumi, şeful celei 
mai mari maşini de război din Galaxie, posesorul celei mai 
puternice ambiţii din univers... şi să stai să discuţi tâmpenii 
cu un anticar! 

Ce chin! 

Adică să violeze obiceiurile Kalgan-ului, nu-i aşa? Să 
permită unui nebun să scormonească în palatul Catârului, 
pentru a scrie o carte? Pentru cauza ştiinţei! Caracterul 
sacru al cunoaşterii! Galaxie Mare! Şi lozincile astea să-i fie 
aruncate în faţă pe tonul cel mai serios posibil? În plus - şi 
carnea i se înfioră uşor - mai era problema blestemului. Nu 
credea în blestem; nici un om inteligent n-ar crede. Dar 
dacă o să sfideze vreodată blestemul, o s-o facă pentru un 
motiv mai serios decât cele avansate de acel nebun. 

— Ce vrei? lâtră el. 

Şi Lady Callia se făcu mică în cadrul uşii. 

— Eşti ocupat? 


— Da. Sunt ocupat. 

— Dar nu e nimeni aici, Căţeluş. Putem vorbi un minut? 

— Oh, Galaxie! Ce mai vrei? Grăbeşte-te. 

Lady Callia vorbi cu greutate: 

— Fetiţa mi-a spus că vor intra în palatul Catârului. Am zis 
că poate mergem şi noi cu ea. Trebuie să fie nemaipomenit 
înăuntru. 

— "Ţi-a spus ea aşa ceva? Ei bine, uite că n-o să intre, şi nici 
noi n-o să intrăm. Acum du-te şi vezi-ţi de treabă. M-am 
săturat de tine. 

— Dar Căţeluş, de ce nu? Nu vrei să-i laşi? Fetiţa a spus că 
vei forma un Imperiu! 

— Nu-mi pasă ce-a spus... Poftim? 

Se repezi la Callia şi o apucă zdravăn de braţ deasupra 
cotului. Degetele i se adânciră în carnea moale. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mă doare. Dacă te uiţi aşa la mine, nu pot să-mi aduc 
aminte ce-a spus. 

O eliberă, şi ea rămase locului o clipă, frecând în van 
semnele roşii lăsate de mâna lui Stettin. 

— Fetiţa m-a pus să promit că nu mai spun la nimeni, se 
smiorcăi ea. 

— Îmi pare rău pentru tine. Să-mi spui! Acum! 

— Păi, a spus că Planul Seldon s-a modificat şi că undeva 
mai există încă o Fundaţie care o să aibă grijă ca tu să 
formezi un Imperiu. Asta-i tot. A spus că Domnul Munn este 
un foarte mare savant, şi că în palatul Catârului se află 
dovada la ceea ce crede el. Asta-i tot ce-a spus. Eşti 
supărat? 

Dar Stettin nu-i răspunse. Părăsi în grabă camera, lăsând- 
o pe Callia să privească în urma lui cu ochi speriaţi şi trişti. 
Înainte de a se scurge o oră, fură emise două ordine 
purtând pecetea oficială a Primului Cetăţean. Primul avu ca 
efect trimiterea în spaţiu a cinci sute de nave de luptă, în 
ceea ce oficial se numea „jocuri de război”. Al doilea avu 
efect asupra unui singur om, şi anume îl zăpăci de tot. 


Homir Munn îşi terminase pregătirile de plecare atunci 
când îi fu adus la cunoştinţă cel de-al doilea ordin. Primea, 
bineînţeles, aprobarea oficială de a intra în palatul 
Catârului. ÎI citi, îl reciti, şi nu manifestă altceva decât 
bucurie. 

Dar Arcadia era încântată. Ea ştia ce se întâmplase. 

Sau, în orice caz, aşa credea ea. 

LA 

NELINIȘTE. 

POLI puse micul dejun pe masă, cu un ochi la aparatul 
care debita cu calm ştirile zilei. Treaba asta pe care o făcea 
ea era uşoară şi destul de eficientă. Din moment ce toate 
felurile de mâncare se împachetau steril în forme ce 
serveau ca vase cu unică întrebuințare, datoria ei vizavi de 
micul dejun nu consta decât în a alege meniul, a pune 
felurile de mâncare pe masă, şi a arunca după aceea 
resturile. 

Plescăi din limbă la vederea imaginilor transmise, şi 
murmură uşor: 

— Off... ce râi sunt oamenii. 

În replică, Darell nu scoase decât un „îhâm...” 

Vocea ei căpătă tonul ascuţit şi strident pe care îl avea 
întotdeauna atunci când începea să se plângă de răul care 
exista în omenire: 

— Ce mai vor şi nemernicii ăştia de Kalganezi... 

Accentua a treia silabă şi îi dădu un „e” lung. 

—... de se comportă în halul ăsta? Ai zice că vin să ofere 
pacea universală. Dar nu, mereu numai necazuri, şi iar 
necazuri. la, uite ce titlu: „Miting de Protest în Faţa 
Consulatului Fundaţiei.” Offf... dacă aş putea să le 
împrumut puţin din mintea mea! Ăsta-i necazul cu oamenii: 
pur şi simplu nu-şi mai aduc aminte. Pur şi simplu nu îşi mai 
aduc aminte, Dr. Darell... nu au deloc memorie. Uite la 
ultimul război după moartea Catârului - desigur, pe atunci 
nu eram decât o fetiţă - şi vai, câtă agitaţie şi câte 
nenorociri. Unchiul meu a fost omorât, şi avea doar 


douăzeci de ani, doi ani de când se căsătorise, şi o fetiţă. 
Mi-l aduc şi acum aminte... Avea părul blond, şi o gropiţă în 
bărbie. Am pe undeva un cub tridimensional cu el... Acum, 
fiica lui are şi ea un fiu în armată, şi dacă se întâmplă ceva... 
Am avut parte şi de raidurile de bombardament... şi 
bătrânii care mergeau cu schimbul în liniile de apărare 
stratosferică... Îmi imaginez ce-ar fi fost în stare să facă 
dacă Kalganezii ar fi venit până acolo. Mama ne povestea 
despre raţionalizarea hranei, despre preţuri şi taxe. Era 
greu s-o scoţi la capăt în zilele alea. Ai putea crede ca dacă 
oamenii ar avea un pic de bun simţ, n-ar dori niciodată să 
reînceapă aşa ceva; pur şi simplu, să nu mai aibă de-a face 
cu războiul. Eu bănuiesc că oamenii chiar nu vor; bănuiesc 
că până şi Kalganezii ar sta mai degrabă acasă, cu familiile, 
în loc să se plimbe aiurea în nave de război şi să fie omorâţi. 
Omul ăla îngrozitor, Stettin, el e de vină. Pe mine mă miră 
ca oameni ca el sunt lăsaţi în viaţă. Îl omoară pe bătrânul... 
cum îl cheamă... Thallos, şi acum vine şi pretinde că este şef 
peste toţi. Şi pentru ce vrea să se lupte cu noi, nu ştiu. Nu 
poate decât să piardă... întotdeauna au pierdut. Poate că 
aşa e Planul, dar uneori stau şi-mi zic că e un plan rău, dacă 
are în el atâtea lupte şi atâtea crime... deşi nu pot să spun 
nimic despre Hari Seldon, care sunt sigură că ştie mult mai 
multe decât mine despre lucrurile astea, şi probabil că e o 
prostie din partea mea să îl judec. Şi cealaltă Fundaţie este 
tot atât de vinovată. Ei ar putea opri acum Kalgan-ul, 
pentru ca totul să fie în regulă. Oricum au s-o facă până la 
urmă, şi ar fi mai bine ca asta să se întâmple înainte de o 
nenorocire. 

Doctorul Darell ridică privirea: 

— Ai spus ceva, Poli? 

Poli deschise larg ochii, apoi îi miji, înfuriată: 

— Nimic, doctore, absolut nimic. Eu n-am nimic de spus. În 
casa asta, mai bine te strângi de gât decât să scoţi o vorbă. 
Faci treabă aici, faci treabă acolo, dar dacă încerci să scoţi 
un cuvânt... 


Şi plecă, clocotind de mânie. 

Plecarea ei îl impresiona pe Darell tot atât cât îl 
impresionase şi discursul. 

Kalgan! Prostii! Un simplu duşman fizic! Ăştia au fost 
mereu învinşi! 

Totuşi, nu se putea sustrage de la actuala criză de 
nebunie. Acum şapte zile, primarul îi ceruse să accepte 
postul de administrator al Cercetării şi Dezvoltării. 
Promisese că astăzi va da un răspuns. 

Ei bine... 

Se scutură, stingherit. Auzi, el! Totuşi, putea să refuze? Ar 
părea ciudat, şi nu îşi putea permite să pară ciudat. La 
urma urmelor, ce-i păsa lui de Kalgan? Pentru el nu exista 
decât un duşman. Dintotdeauna nu existase decât unul 
singur. 

Pe când soţia sa mai trăia, era foarte mulţumit să se 
eschiveze de la datorie; să se ascundă. Acele lungi şi tăcute 
zile pe Trantor, cu ruinele trecutului în jurul lor! Tăcerea 
unei lumi distruse, şi uitarea totală! 

Dar ea murise, fuseseră împreună mai puţin de cinci ani, 
petrecuţi toţi din plin; iar după aceea, şi-a dat seama că nu 
va putea trăi în continuare decât luptând împotriva acelui 
duşman nedesluşit şi înspăimântător care îi răpise 
demnitatea de om, controlându-i destinul; care făcuse din 
viaţa lui o luptă mizerabilă împotriva unui sfârşit prestabilit; 
care făcea din tot universul o partidă de şah mortală şi plină 
de ură. 

Spuneţi-i sublimare; el aşa îi spunea... dar asta îi dădea un 
sens vieţii. 

Mai întâi la Universitatea din Santanni, unde lucrase 
împreună cu Dr. Kleise. Fuseseră cinci ani petrecuţi cu 
folos. 

Totuşi, Kleise nu era decât un colecţionar de date. Nu 
putea reuşi în adevărata misiune. Iar atunci când Darell şi-a 
dat seama de asta, a decis că venise vremea să se despartă 
deel. 


Kleise o fi lucrat poate în secret, dar avea totuşi nevoie de 
oameni care să lucreze pentru el, şi cu el. Avea pacienţi 
cărora le investigase creierele. Avea o Universitate care îl 
sprijinea. Toate astea erau slăbiciuni. 

Kleise nu putea înţelege acest lucru; iar el, Darell, nu i-l 
putea explica. Deveniră duşmani. Era bine; aşa şi trebuia. 
Trebuia să pară că a renunţat... în caz că cineva îl 
supraveghea. 

În timp ce Kleise lucra cu diagrame, Darell lucra cu 
conceptele matematice ascunse bine în mintea sa. Kleise 
lucra cu mulţi; Darell cu nimeni. Kleise într-o Univesitate; 
Darell, în liniştea unei case din suburbie. 

Şi ajunsese foarte aproape. 

Din punct de vedere al creierului, un om din A Doua 
Fundaţie era neobişnuit. Cel mai isteţ fiziolog, cel mai fin 
neurochimist, nu ar putea detecta nimic... totuşi, trebuia să 
existe o diferenţă. Şi din moment ce diferenţa era la nivel 
mental, acolo trebuia căutată. 

Problemă: Fiind dat un om precum Catârul - nu există nici 
o îndoială că cei din A Doua Fundaţie aveau puterile 
Catârului, fie din naştere, fie dobândite - cu puterea de a 
detecta şi de a controla emoţiile omeneşti, deduceţi de aici 
care este circuitul electronic necesar şi deduceţi ultimele 
detalii ale unei encefalograme care în loc să îl ajute, îl va 
trăda. 

Şi acum Kleise se întorsese în viaţa sa, prin persoana 
sârguinciosului său elev, Anthor. 

Absurd! Absurd! Cu grafice şi cu diagrame ale unor 
oameni care fuseseră „lucraţi”. Învăţase să detecteze acest 
lucru cu cinci ani în urmă, dar ce folos! Avea nevoie de 
braţul care ţine unealta, nu de unealtă. Totuşi, trebuia să 
lucreze împreună cu Anthor, pentru că ăsta era cel mai 
discret mod de acţiune. 

Aşa cum acum va deveni Administrator al Cercetării şi 
Dezvoltării. Era cel mai discret mod de acţiune! Astfel, se 
năştea o conspirație într-o conspirație. 


Gândul la Arcadia îl încolţi preţ de o clipă, dar se scutură 
de el. Dacă ar fi fost singur, nu s-ar fi întâmplat niciodată. 
Dacă ar fi fost singur, nimeni nu ar fi fost vreodată pus în 
pericol, în afară de el însuşi. Dacă ar fi fost singur... 

Simţi cum îi creşte mânia... împotriva lui Kleise, care 
murise, împotriva lui Anthor, care trăia, împotriva tuturor 
idioţilor bine intenţionaţi... 

În sfârşit, îşi poate purta singură de grijă. Este o fetiţă 
foarte inteligenta. 

Îşi poate purta singură de grijă? Era ca o şoaptă în mintea 
sa... 

Dar îşi putea purta singură de grijă! 

În momentul în care Dr. Darell îşi spunea, amărât, că 
putea, ea stătea în anticamera austeră şi friguroasă a 
Biroului Executiv al Primului Cetăţean. Stătea acolo de o 
jumătate de oră, plimbându-şi încet ochii pe pereţi. Când 
intrase împreună cu Homir Munn, găsiseră la uşă două 
străji înarmate, care până atunci nu mai fuseseră acolo. 

Acum era singură, şi simţea ostilitatea tuturor mobilelor 
din cameră. Pentru prima oară. 

De ce oare? 

Homir era împreună cu Lordul Stettin. Ei şi, ce era în 
neregulă? 

Începea să se enerveze. În situaţiile asemănătoare din 
video-cărţi sau filme, eroul prevedea finalul, era pregătit 
pentru el atunci când venea, dar ea... ea stătea aşa, acolo. 
Orice se putea întâmpla. Orice! Iar ea stătea aşa, acolo. 

Hai, înapoi. Aminteşte-ţi. Poate găseşti ceva. 

Timp de două săptămâni, Homir a trăit aproape tot timpul 
în palatul Catârului. A luat-o şi pe ea o dată, cu aprobarea 
lui Stettin. Palatul era mare şi foarte mohorât, dându-se 
înapoi la atingerea vieţii pentru a zace adormit în amintirile 
încă limpezi, răspunzând paşilor cu bubuituri seci sau cu o 
zdrăngăneală puternică. Nu îi plăcuse. 

Erau mai frumoase bulevardele mari şi vesele din capitală; 
teatrele şi spectacolele unei lumi mult mai săracă decât 


Fundaţia, şi eu toate acestea afişând mai mult lux. 

Homir se întorsese seara, copleşit. 

— Pentru mine, este o lume de vis, şoptise el. Dacă aş 
putea demonta palatul, piatră cu piatră, toate straturile de 
aluminiu macrocelular... Dacă l-aş putea duce pe 
Terminus... Ce muzeu ar ieşi! 

Părea să-şi fi pierdut şovăielile de la început. Acum era 
pasionat, strălucitor. Arcadia ştia asta, deoarece avea un 
indiciu sigur: în această perioadă, Homir nu se bâlbâise 
absolut deloc. 

— Există rezumate ale documentelor Generalului 
Pritcher..., spusese el odată. 

— Îl ştiu. A fost renegatul Fundaţiei, care a scotocit în 
toată Galaxia după A Doua Fundaţie, nu-i aşa? 

— N-a fost chiar un renegat, Arkady. Catârul l-a Convertit. 

— Ei, e acelaşi lucru. 

— Pe Galaxie, scotoceala de care vorbeşti tu a fost muncă 
în zadar. Documentele originale ale Convenţiei Seldon care 
a înfiinţat ambele Fundaţii acum cinci sute deani, nu fac 
decât o singură referire la A Doua Fundaţie. Spun că este 
plasată „la celălalt capăt al Galaxiei, pe Sfârşitul Stelei.” De 
la asta au trebuit să pornească Pritcher şi Catârul. Nu 
aveau nici o metodă prin care să recunoască A Doua 
Fundaţie, chiar dacă ar fi dat peste ea. Ce nebunie! Au 
documente... 

Vorbea pentru sine, dar Arcadia îi sorbea cuvintele. 

— ... care acoperă o mie de lumi, deşi numărul lumilor 
cercetate trebuie să se fi apropiat de un milion. lar noi nici 
măcar... 

Arcadia interveni cu un şuier ferm: 

— Şsşşi. 

Homir îngheţă, apoi îşi reveni încet. 

— Să nu vorbim, murmură el. 

Iar acum, Homir era împreună cu Lordul Stettin şi Arcadia 
aştepta afară, singură, simțind cum sângele îi ţâşneşte din 


inimă fără nici un motiv. Ăsta era lucrul cel mai 
înspăimântător. Că nu părea să existe nici un motiv. 

De cealaltă parte a uşii, Homir Munn trăia şi el într-un 
ocean de gelatină. Se lupta, cu furie, să nu se bâlbâie. Şi, 
desigur, rezultatul era că nu prea reuşea să scoată două 
cuvinte clare unul după altul. 

Lordul Stettin era îmbrăcat din cap până în picioare în 
uniformă. Doi metri, fălci late, nervos. Pumnii încleştaţi, 
aroganţi, dădeau forţă propoziţiilor sale. 

— Poftim, ai avut la dispoziţie două săptămâni, şi vii la 
mine cu nimicuri. Hai, domnule, spune-mi cel mai râu lucru 
care mă aşteaptă. Armata o să-mi fie făcută fâşii-fâşii? Mă 
voi lupta şi cu stafiile din A Doua Fundaţie, pe lângă 
oamenii Primei Fundaţii? 

— Vă... vă repet, milord, eu nu sunt p... pre... prezicător. 
N... Nu mai ştiu deloc... ce să fac. 

— Sau vrei să te întorci să-ţi previi planeta? În adâncurile 
Spaţiului cu prefăcătoria ta! Vreau adevărul, altfel am să-l 
scot din tine cu măruntaie cu tot. 

— Vă s... spun adevărul-adevărat, şi vă re... reamintesc, 
m... milord, că sunt cetăţean al Fundaţiei. N... nu vă puteţi 
atinge de mine fără să declanşaţi o furtună m... mai 
puternică decât ... credeţi. 

Lordul de Kalgan râse zgomotos: 

— O ameninţare de speriat copiii. O grozăvie cu care să 
pui pe fugă un idiot. Haide, Domnule Munn, am avut destulă 
răbdare cu tine. Te ascult de douăzeci de minute, timp în 
care m-ai plictisit cu tâmpenii. Probabil că te-au costat 
somnul de astă-noapte pentru a le compune. Efortul tău a 
fost inutil. Ştiu că te afli aici nu doar pentru a scormoni prin 
cenuşa moartă a Catârului şi pentru a aprinde tăciunii pe 
care-i mai găseşti... ai venit aici pentru ceva mai mult decât 
ai recunoscut. E adevărat? 

Homir Munn nu reuşi să-şi ascundă groaza cumplită care îi 
creştea în ochi, la fel cum nu şi-ar fi putut reţine, în acel 
moment, respiraţia. Lordul Stettin văzu totul, şi îl pocni pe 


omul din Fundaţie peste umăr, astfel încât acesta se clătină 
sub lovitură, împreună cu scaunul pe care stătea. 

— Bun. Acum hai să vorbim deschis. Tu cercetezi Planul 
Seldon. Ştii că nu mai este valabil. Ştii, probabil, că eu sunt 
acum inevitabilul învingător; eu şi moştenitorii mei. Păi 
bine, măi omule, ce mai contează cine formează Al Doilea 
Imperiu, din moment ce îl formează? Istoria nu are favoriţi, 
nu-i aşa? [i-e frică să-mi spui? Ai văzut că-ţi cunosc 
misiunea. 

Munn spuse, cu voce groasă. 

— Ş... şi ce v... vreţi? 

— Prezenţa ta. Nu vreau ca Planul să eşueze din prea 
multă încredere în mine însumi. Tu înţelegi chestiile astea 
mai bine decât mine; tu poţi descoperi unele fisuri care mie 
mi-ar scăpa. Haide, la sfârşit vei fi răsplătit; vei primi o 
parte importantă din pradă. De la Fundaţie, la ce te poţi 
aştepta? Să schimbe cursul istoriei şi, probabil, al unei 
înfrângeri inevitabile? Să lungească războiul? Sau este 
poate numai dorinţa patriotică de a muri pentru lumea ta? 

— Eu...eu... 

În cele din urmă, Homir se împotmoli în tăcere. Nu mai 
scoase nici un cuvânt. 

— Vei rămâne, spuse Lordul de Kalgan sigur pe sine. Nu ai 
de ales. Ia stai... 

O idee pe care aproape o uitase: 

— Am informaţii că nepoata ta face parte din familia Baytei 
Darell. 

Homir rosti un „Da” speriat. În situaţia în care era, nu se 
mai simţea în stare să spună decât adevărul. 

— Este o familie importantă în Fundaţie? 

Homir încuviinţă: 

— N-ar ac... accepta să i se întâmple nimic rău. 

— Rău! Nu fii idiot, omule; mă gândesc la cu totul altceva. 
Ce vârstă are? 

— Paisprezece ani. 


— Aşa deci! Ei bine, nici măcar A Doua Fundaţie, sau Hari 
Seldon însuşi, nu ar putea opri scurgerea timpului, şi nu ar 
putea împiedica fetele să devină femei. 

Se întoarse deodată pe călcâie şi se repezi spre uşa 
ascunsă de o draperie, dând-o cu violenţă de perete. 

Lady Callia privi la el clipind din ochi, şi spuse cu voce 
mică: 

— Nu ştiam că eşti cu cineva. 

— Ei, uite că sunt. Discut eu cu tine mai târziu, dar acum 
vreau să-ţi văd spinarea... şi mai repede! 

Paşii ei se pierdură în grabă pe coridor. 

Stettin se întoarse: 

— Femeia asta este rămăşiţa unui interludiu care a durat 
prea mult. Dar care se va sfârşi în curând. Paisprezece ani, 
spui? 

Homir se holbă la el cuprins de o nouă groază! 

Arcadia tresări din cauza unei uşi care se deschise fără 
zgomot... sări în picioare atunci când prinse cu coada 
ochiului mişcarea. Degetul care o chema cu disperare nu 
primi multă vreme nici un răspuns. Apoi, ca replică la 
prudenţa pe care o impunea degetul alb şi tremurător, se 
apropie în vârful picioarelor. 

Paşii lor erau ca o şoaptă stridentă pe coridor. Lady Callia 
o strângea de mână atât de tare încât o durea, însă cine ştie 
din ce motiv, nu avea nimic împotrivă să meargă cu ea. Cel 
puţin, de Lady Callia nu se temea. 

Ce însemna oare asta? 

Acum se aflau amândouă în budoar. Totul era roz pufos şi 
vată de zahăr. Lady Callia stătea sprijinită cu spatele de 
uşă: 

— Ăsta era drumul nostru tainic spre camera mea. Ştii, de 
la biroul lui. Al lui, înţelegi. 

Şi arătă cu degetul, ca şi cum numai gândul la el îi chinuia 
sufletul cu o spaimă de moarte. 

— Ce noroc... ce noroc... 


Pupilele mărite întunecaseră tot ceea ce era albastru în 
ochii ei. 

— Puteţi să-mi spuneţi..., începu timid Arcadia. 

Dar Callia începu să se agite frenetic: 

— Nu, copilă, nu. Nu avem timp. Dă-ţi jos hainele. Te rog. 
Te rog. O să-ţi aduc altele, ca să nu fii recunoscută. 

Intrase deja în dulap, aruncând tot felul de nimicuri într-o 
grămadă dezordonată pe podea, căutând înnebunită ceva 
care să poată fi îmbrăcat de o fată astfel încât să nu devină 
o invitaţie vie la glume deşucheate. 

— Uite, asta se potriveşte. Trebuie să se potrivească. Ai 
bani? Uite, ia-i pe toţi... şi astea. 

Îşi despodobi urechile şi degetele. 

— Du-te acasă... du-te acasă, la Fundaţia ta. 

— Dar Homir... unchiul meu... 

Protesta degeaba printre faldurile înnăbuşitoare ale 
rochiei metalizate, luxoase şi parfumate, care îi era trasă pe 
cap. 

— El nu o să plece. Căţeluş o să-l ţină pentru totdeauna, 
dar tu nu trebuie să mai rămâi. Of, dragă, nu înţelegi? 

— Nu, spuse Arcadia străduindu-se să îşi păstreze 
echilibrul. Nu înţeleg. 

Lady Callia îşi frământa puternic mâinile: 

— Trebuie să te întorci pentru a-i preveni pe ai tăi că va fi 
război. Acum e clar? 

Teroarea deplină părea, în mod paradoxal, să fi 
împrumutat luciditate gândurilor sale. Spunea vorbe care 
nu se potriveau deloc cu firea ei obişnuită. 

— Haide acum! 

Alt traseu! Pe lângă ofiţerii care priveau în urma lor. 
Aceştia nu văzură nici un motiv sa oprească pe cineva care 
nu putea fi oprit - fără consecinţe neplăcute - decât de 
Lordul de Kalgan. Gărzile pocneau din călcâie şi prezentau 
armele atunci când ele două intrau sau ieşeau din camere. 

Arcadia îşi trase răsuflarea doar de câteva ori în călătoria 
care părea să dureze ani... deşi de la primul semn cu 


degetul şi până în momentul în care se trezi în afara porţii 
exterioare, cu oameni, zgomot, şi trafic, nu trecuseră decât 
douăzeci şi cinci de minute. 

Privi înapoi, cuprinsă deodată de o milă plină de teamă: 

— Nu... nu ştiu de ce faceţi asta, milady, dar vă 
mulţumesc... Ce se va întâmpla cu Unchiul Homir? 

— Nu ştiu, se vaită cealaltă. Nu vrei să pleci odată? Du-te 
direct la cosmoport. Nu mai sta. Chiar în acest moment s-ar 
putea să te caute. 

Totuşi, Arcadia zăbovi. Urma să-l părăsească pe Homir; şi, 
gândind la cele întâmplate, acum că simţea aerul de 
libertate în jurul ei, deveni bănuitoare: 

— Şi ce vă pasă dumneavoastră dacă mă caută? 

Lady Callia îşi muşcă buza de jos şi murmură: 

— Nu pot explica unei fetiţe ca tine. N-ar fi indicat. În 
sfârşit, ai să creşti mare şi... eu l-am întâlnit pe Căţeluş pe 
când aveam şaisprezece ani. Nu pot să-ţi explic, înţelege- 
mă. 

Avea în ochi o ostilitate aproape ruşinată. 

Aluziile o îngheţară pe Arcadia. Şopti: 

— Ce vă va face atunci când va afla? 

— Nu ştiu, veni replica scheunată. 

Şi Lady Callia îşi duse mâna la cap, părăsind-o aproape în 
fugă, înapoi pe aleea largă, spre palatul Lordului de Kalgan. 

Dar pentru o secundă lungă cât eternitatea, Arcadia tot nu 
se mişcă. Pentru că în ultimul moment înainte de plecarea 
Lady-ei Callia, văzuse ceva. În acei ochi înspăimântați, 
răvăşiţi, se aprinsese preţ de o clipă - ca un fulger -o 
satisfacţie duşmănoasă. 

O satisfacţie imensă, neomenească. 

Se putea interpreta în fel şi chip o astfel de licărire a unei 
perechi de ochi, dar Arcadia era sigură pe ceea ce văzuse. 

Acum alerga - nebuneşte - căutând cu disperare o cabină 
publică neocupată de unde să apese pe un buton pentru a 
chema un mijloc de transport. 


Nu fugea de lordul Stettin; nici de el şi nici de haitele de 
oameni pe care le putea asmuţi să o caute... nici de toate 
cele douăzeci şi şapte de lumi pe care le stăpânea lordul, 
strânse într-un singur şi gigantic fenomen, lătrând în urma 
ei. 

Fugea de o singură femeie, plăpândă, care o ajutase să 
fugă. De o creatură care o umpluse de bani şi bijuterii; 
care-şi riscase propria viaţă pentru a o salva pe ea. Deo 
fiinţă despre care ştia, cu siguranţa şi definitiv, că era o 
femeie din A Doua Fundaţie. 

Un aero-taxi sosi pe peron, şi se opri cu un păcănit uşor. 
Curentul de aer produs şterse faţa Arcadei şi îi agită părul 
de sub gluga îmblănită primită de la Callia. 

— Unde să fie, Lady? 

Luptă cu disperare să-şi îngroaşe vocea, să nu pară ca de 
copil: 

— Câte cosmoporturi sunt în oraş? 

— Două. La care doriţi? 

— Care este mai aproape? 

EI o privi: 

— Kalgan central, lady. 

— Atunci la celălalt, te rog. Am bani. 

Avea o bancnotă de douăzeci de Kalgani în mână. Valoarea 
bancnotei nu îi spunea nimic, dar taximetristul rânji 
aprobator. 

— Cum spuneţi, lady. Linia de aero-taxiuri vă duce oriunde 
doriţi. 

Îşi răcori obrazul lipindu-l de tapiţeria învechită. Luminile 
oraşului coborâră lin sub ea. 

Ce să facă? Ce să facă? 

În acel moment îşi dădu seama că era o fetiţă proastă, 
proastă, departe de tatăl ei, şi speriată. Ochii îi erau plini de 
lacrimi, şi adânc în gâtlej avea un mic şi neauzit strigăt, 
care o rănea pe dinăuntru. Nu se temea că o va prinde 
Lordul Stettin. Lady Callia va avea ea grijă. Lady Callia! 


Bătrână, grasă, proastă, dar îşi ţinea bine în frâu lordul. Oh, 
acum era foarte clar. Totul era clar. 

Ceaiul în compania Calliei, la care se dăduse aşa de 
isteaţă. Deşteapta de Arcadia! Era ceva înăuntrul ei care 
suferea. Se ura. Ceaiul fusese aranjat, iar apoi Stettin 
fusese probabil astfel manevrat încât să-i permită lui Homir 
să inspecteze totuşi Palatul. Ea, ridicola Callia, dorise astfel. 
Şi aranjase să primească de la micuța şi deşteapta de 
Arcadia o motivaţie, una care să nu ridice nici un fel de 
bănuială în mintea victimelor, şi care totuşi să presupună 
din partea ei un minim de implicare. 

Atunci, de ce era liberă? Homir era prizonier, bineînţeles. 

Doar dacă... 

Doar dacă nu cumva se ducea înapoi pe Fundaţie pe post 
de momeală... o momeală care să-i predea pe ceilalţi în 
mâinile... lor. 

Aşa că nu se putea întoarce în Fundaţie. 

— Cosmoportul, lady. 

Aero-taxiul se oprise. Ciudat! Nici măcar nu observase. 

Ce lume de vis! 

— Mulţumesc. 

Îi dădu bancnota fără să se uite, ieşi pe uşă împleticindu- 
se, apoi alergă pe trotuarul flexibil. 

Lumini. Bărbaţi şi femei, nepăsători. Panouri mari şi 
strălucitoare pentru informaţii, cu figuri animate ce indicau 
fiecare navă care sosea sau pleca. 

Unde se ducea? Nu-i păsa. Ştia doar că nu se întoarce în 
Fundaţie! Oriunde altundeva era bine. 

Oh, slavă lui Seldon pentru acel moment de scăpare... 
acea ultimă fărâmă de secundă în care Callia s-a plictisit de 
jocul ei, pentru că avea de-a face doar cu un copil, şi a lăsat 
satisfacția să ţâşnească din ea. 

Apoi se petrecu încă ceva în Arcadia, ceva care se agitase 
şi se frământase în străfundul creierului, de când începuse 
fuga... ceva care ucise pentru totdeauna vârsta de 
paisprezece ani din ea. 


Şi îşi dădu seama că trebuia să scape. 

Asta, mai presus de toate. Chiar dacă ei i-ar descoperi pe 
toţi conspiratorii din Fundaţie; chiar dacă l-ar descoperi şi 
pe tatăl ei; nu putea, nu îndrăznea, să rişte un avertisment. 
Nu îşi putea risca viaţa - nici un pic - chiar dacă în talerul 
celalalt al balanței atârna Terminus-ul. Ea era cea mai 
importantă persoană din Galaxie. Ea era singura persoană 
importantă din Galaxie. 

Ştia asta, şi stătea în faţa maşinii de bilete, întrebându-se 
unde să meargă. 

Pentru că în întreaga Galaxie, ea şi numai ea, în afara lor, 
ştia unde se află A Doua Fundaţie. 

L5 

PRIN GRILĂ. 

TRANTOR.-... Po la mijlocul Inter-Recgnum-ului, Trantor-ul 
era o umbră. Printre imensele ruine, trăia o micuță 
comunitate de fermieri... 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

NU EXISTĂ nimic, şi niciodată nu a existat ceva care să 
dea aceeaşi senzaţie ca un cosmoport aglomerat aflat la 
periferia capitalei unei planete cu populaţie numeroasă. 
Acolo sunt maşini uriaşe, puternice, care se odihnesc în 
lăcaşurile lor. Dacă-ţi alegi bine momentul, poţi vedea 
imaginea impresionantă a uriaşului care se scufundă pentru 
a merge la odihnă, sau imaginea unui balon de oţel care se 
îndreaptă iute spre cer, imagine care-ţi ridică părul în cap. 
Toate aceste mişcări nu implică nici un fel de zgomot. 
Puterea motoare este dată de curgerea nucleonilor care se 
îndreaptă spre aranjamente mai compacte. 

Cât despre suprafaţă, ne-am referit deja la nouăzeci şi 
cinci la sută din cosmoport. O suprafaţă de multe mile 
pătrate, destinată maşinilor, oamenilor care le deservesc, şi 
calculatoarelor care deservesc şi maşinile, şi oamenii. 

Doar cinci la sută din cosmoport este lăsat în stăpânirea 
torentelor de oameni care trebuiesc duşi spre toate stelele 
din Galaxie. Foarte puţini se opresc pentru a lua în 


considerare întreaga urzeală tehnologică ce împânzeşte 
coridoarele. Poate că unii dintre aceştia se înfioară 
gândindu-se la miile de tone reprezentate de oţelul care 
aterizează, şi care pare atât de mic de la distanţă. Să ne 
imaginăm că unul dintre aceşti cilindri gigantici ar rata 
fascicolul de dirijare şi s-ar zdrobi la o jumătate de milă de 
punctul în care ar fi trebuit să aterizeze... poate chiar peste 
acoperişul din fibră de sticlă al imensei săli de aşteptare... 
în acest caz, doar o ceaţă subţire de vapori organici şi ceva 
cenuşă de fosfaţi ar mai rămâne pentru a marca fosta 
existenţă a câtorva mii de oameni. 

Însă aşa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată, cu 
actualele echipamente de protecţie; şi doar cineva afectat 
grav de nevroză ar putea insista mai mult de un moment 
asupra acestei posibilităţi. 

Şi atunci, la ce se gândesc ei? Vedeţi, ei nu formează o 
simplă mulţime de oameni. Este o mulţime care are un 
scop. Acest scop pluteşte deasupra lor, şi face atmosfera 
mai densă. Se formează linii de aşteptare; părinţii îşi strâng 
copiii lângă ei; munţii de bagaje sunt manevraţi cu 
precizie... oamenii merg undeva. 

Închipuiţi-vă atunci completa izolare psihică a unei părţi 
din această mulţime uriaşă, dacă nu ar şti unde să meargă; 
dar care în acelaşi timp simte mai intens decât toţi ceilalţi 
nevoia de a merge undeva; oriunde! Sau aproape oriunde! 

Chiar în absenta telepatiei sau al oricărui contact mental 
banal, există în atmosferă o disonanţă destul de puternică, o 
stare de spirit subtilă, suficientă pentru a te duce la 
disperare. 

Suficientă? Glumiţi! Te copleşeşte, te ia pe sus, te îneacă. 

Arcadia Darell, îmbrăcată în hainele altcuiva, stând pe 
planeta altcuiva, într-o situaţie care nu era a ei, părând 
luată parcă din viaţa altcuiva, tânjea după siguranţa unui 
adăpost. De fapt, nu îşi dădea seama că asta îşi dorea. Ştia 
doar că lipsa aceasta de intimitate pe care o experimenta 
acum reprezenta pentru ea un mare pericol. Îşi dorea un 


adăpost undeva... undeva departe... undeva într-un ungher 
neexplorat al Galaxiei... unde să n-o mai caute nimeni, 
niciodată. 

Dar iat-o acolo, o fată de paisprezece plus, obosită ca o 
baba de optzeci plus, speriată ca un copil de cinci minus. 

Care străin dintre sutele ce se frecau de ea în trecere - se 
frecau la propriu, le putea simţi atingerea - făcea parte din 
A Doua Fundaţie? Care străin ar fi în stare să nu o ajute, ci 
dimpotrivă, să o distrugă pe loc pentru vina ei că aflase - 
singurul lucru pe care-l aflase - unde se găsea A Doua 
Fundaţie? 

Vocea care o izbi fu ca un fulger îngheţându-i ţipătul din 
gâtlej şi transformându-l într-un icnet neauzit. 

— Ascultă domnişoară, spuse iritată vocea, ai de gând să 
foloseşti maşina de bilete, sau stai aşa, acolo? 

Abia atunci îşi dădu seama că stătea în faţa unei maşini de 
bilete. Pui o bancnotă cu valoare mare într-un locaş, şi 
dispare. Apeşi butonul de sub destinaţia pe care ai ales-o, şi 
iese un bilet împreună cu restul exact, calculat de un 
echipament electronic care nu greşeşte niciodată. Este ceva 
foarte simplu, şi nu există nici un motiv pentru ca cineva să 
se moşmondească cinci minute în faţa ei. 

Introduse o bancnotă de două sute de credite în locaş, şi 
descoperi deodată butonul pe care scria „Irantor”. Trantor, 
capitala Imperiului care murise - planeta pe care se 
născuse. Îl apăsă, ca în vis. Nu se întâmplă nimic, în afară 
de faptul că începură să clipească nişte cifre roşii: 172, 18... 
172, 18... 172, 18... 

Era suma care mai trebuia introdusă. Alte două sute de 
credite. Un bilet fu scuipat afară. Se desprinse la atingerea 
cu degetele fetei, şi restul de bani se prăvăli în urma lui. 

Luă restul şi fugi. Îl simţi pe omul din spate presând-o, 
nerăbdător să ajungă la maşină, dar se răsuci şi reuşi să 
scape. Nu privi în urmă. 

Totuşi, unde să fugă? Toţi îi erau duşmani. 


Fără să-şi dea prea bine seama, se uita la semnele 
strălucitoare şi uriaşe care pluteau în aer: Steffani, 
Anacreon, Fermus... era chiar şi unul rotund, lerminus, şi 
privea cu jind la el, dar nu îndrăznea... 

Contra unei sume derizorii ar fi putut închiria un dispozitiv 
de îndrumare care se regla pentru destinaţia dorită şi care, 
dacă l-ar fi băgat în poşetă, s-ar fi putut face auzit numai 
pentru ea, cu cincisprezece minute înainte de decolare. Dar 
chestiile astea sunt pentru oameni care se află în siguranţă; 
care se pot opri pentru a se gândi la ele. 

Apoi, încercând să privească în două direcţii simultan, 
intră cu capul într-un abdomen moale. Simţi icnetul şi 
mormăitul, apoi o mână care o apucă de braţ. Se suci cu 
disperare, dar îi lipsea suflul pentru a scoate mai mult decât 
un mieunat jalnic din fundul gâtului. 

Cel care o prinsese o ţinu strâns şi aşteptă. Încet, Arcadia 
reuşi să se reculeagă şi ridică privirea spre el. Era cam 
grăsuţ şi cam scund. Părul alb şi bogat, dat pe spate într-o 
pieptănătură pretențioasă, nu se potrivea deloc cu faţa 
rotundă şi îmbujorată care-şi striga prin toţi porii originea 
rurală. 

Bărbatul spuse în cele din urmă, îmboldit de o curiozitate 
sinceră: 

— Ce s-a întâmplat? Pari speriată. 

— Îmi pare rău, spuse Arcadia tulburată la culme. Trebuie 
să plec. Mă scuzaţi. 

Dar el nu o luă deloc în seamă: 

— Fii atentă fetiţo. O să pierzi biletul. 

Şi i-l luă dintre degetele neputincioase, privindu-l pe toate 
părţile. 

— Am bănuit eu, spuse. Apoi zbieră, ca un taur: 

— Mammmăăăă! 

Imediat apăru lângă el o femeie, puţin mai scundă, puţin 
mai rotundă, puţin mai îmbujorată. Îşi răsucea cu degetul o 
buclă răzleaţă de păr gri, pe care o împinse sub pălăria 
demodată. 


— Tată, spuse ea mustrător, de ce ţipi într-o aglomeraţie 
ca asta? Se uită oamenii la tine de parcă ai fi nebun. Ce, te 
crezi la fermă? 

Şi zâmbi călduros spre Arcadia, care stătea mută. 

— Are nişte maniere de urs, adăugă ea. 

Apoi, aspru: 

— Tată, dă-i drumul fetiţei. Ce faci? 

Însă Tata flutură spre ea biletul: 

— Uite, merge şi ea pe Trantor. 

Faţa Mamei se lumină dintr-o dată: 

— Eşti de pe Trantor? Iată, ţi-am spus să-i dai drumul la 
braţ. 

Aduse în faţă valiza supraindesată şi, cu o presiune uşoară 
dar fermă, o sili pe Arcadia să se aşeze pe ea. 

— Aşează-te, spuse ea, şi odihneşte-ţi picioruşele. De-abia 
peste o oră vine o navă, şi banchetele sunt ocupate de 
haimanale adormite. Eşti de pe Trantor? 

Arcadia inspiră adânc şi se dădu bătută. Spuse, cu vocea 
înecată: 

— Acolo m-am născut. 

Mama pocni bucuroasă din palme: 

— Suntem aici de o lună, şi până acum n-am întâlnit pe 
nimeni de acasă. Îmi pare foarte bine. Părinţii tăi... 

Privi absentă în jur. 

— Nu sunt cu părinţii, spuse Arcadia cu prudentă. 

— Singurică? O fetiţă ca tine? 

Mama era în acelaşi timp plină de indignare şi de simpatie: 

— Cum se poate aşa ceva? 

— Mamă, o trase Tata de mânecă, lasă-mă să-ţi explic eu. 
Ceva este în neregulă. Cred că este speriată. 

Vocea lui, deşi era clar că se dorea a fi o şoaptă, fu auzită 
perfect de Arcadia. 

— Alerga - mă uitam la ea - şi nu se uita încotro. Înainte să 
mă pot da la o parte din drum, s-a ciocnit de mine. Şi ştii 
ce? Cred că are necazuri. 

— Mai taci din gură, lată. De tine, oricine se poate ciocni. 


Se aşeză lângă Arcadia, pe valiza care scârţâi copleşită de 
greutatea adăugată, şi îşi puse braţul pe umărul tremurând 
al fetiţei. 

— Fugi de cineva, scumpo? Spune-mi, nu-ţi fie frică. Am să 
te ajut. 

Arcadia întoarse privirea spre ochii gri şi duioşi ai femeii, 
şi îşi simţi buzele tremurând. O parte a creierului îi spunea 
ca aceştia erau oameni de pe Trantor, care ar putea-o lua 
cu ei, care ar putea-o ajuta să rămână pe planetă până când 
se va hotări ce să facă în continuare, unde să meargă. lar 
altă parte a creierului îi spunea, mult mai puternic, într-un 
talmeş-balmeş de neînțeles, că nu îşi amintea de mămica ei, 
că obosise luptându-se cu universul, că nu dorea decât să se 
facă mică, ghem, şi nişte braţe blânde să o cuprindă, că 
dacă mămica ei ar fi trăit, atunci ar fi putut... ar fi putut... 

Şi, pentru prima oară în acea seară, plânse; plângea ca un 
copilaş, şi era bucuroasă că plângea; agăţându-se strâns de 
rochia demodată şi udând-o într-un colţ, în timp ce braţe 
duioase o ţineau strâns şi o mână blândă îi mângâia buclele. 

Tata stătea neajutorat în picioare, privind perechea, 
bâjbâind grăbit după o batistă care, după ce fu găsită, îi fu 
smulsă din mână. Mama îl preveni din priviri să tacă din 
gură. Mulțimea trecea pe lângă micul grup cu indiferența 
pe care o manifestă întotdeauna mulțimile. Erau efectiv 
singuri. 

În cele din urmă, plânsul încetă, şi Arcadia zâmbi anemic 
în timp ce-şi tampona ochii roşii folosindu-se de batista 
împrumutată. 

— Uff, ce porcărie, şopti ea. Eu... 

— Şşt. Şşt. Nu vorbi, spuse Mama, stai jos şi odihneşte-te 
un pic. Recapătă-ţi suflul. Apoi spune-ne ce s-a întâmplat, şi 
ai să vezi că o să aranjăm noi, şi totul va fi în regulă. 

Arcadia încercă să-şi adune una lângă alta puterile de a 
judeca. Nu le putea spune adevărul. Nu putea spune 
nimănui adevărul... Iotuşi, era prea sleită pentru a mai 
putea inventa o minciună credibilă. 


— Acum mă simt mai bine, şopti ea. 

— Bine, spuse Mama. Acum spune-mi care este necazul. 
N-ai făcut nici o prostie? Bineînţeles, orice-ai fi făcut, noi te 
vom ajuta; dar spune-ne adevărul. 

— Pentru un prieten de pe Trantor, facem orice, spuse 
Tata cu voie bună. Nu-i aşa, Mamă? 

— Mai taci din gură, lată, veni răspunsul fără răutate. 

Arcadia scotocea în poşetă. Bine că măcar atâta lucru îi 
mai rămăsese după rapida schimbare de haine impusă în 
apartamentul Lady-ei Callia. Găsi ceea ce căuta, şi îl dădu 
Mamei. 

— Astea sunt actele mele, spuse ea cu modestie. 

Era un pergament sintetic, strălucitor, înmânat de către 
ambasadorul Fundaţiei în ziua sosirii, şi contrasemnat de 
către oficialul corespunzător de pe Kalgan. Era mare, 
înflorit, şi impresionant. Mama îl privi neajutorată şi îl trecu 
în mâinile Tatei, care îi parcurse conţinutul mişcând 
sugestiv din buze. 

— Eşti din Fundaţie? întrebă el. 

— Da. Dar m-am născut pe Trantor. Vedeţi că scrie... 

— Aha. Mie mi se pare în regulă. Te cheamă Arcadia, aşa-i? 
Un nume Trantorian frumos. Dar unde este unchiul tău? 
scrie aici că ai venit împreună cu Homir Munn, unchi. 

— A fost arestat, spuse Arcadia cu tristeţe. 

— Arestat! vorbiră amândoi în acelaşi timp. 

— Pentru ce? întrebă Mama. A făcut ceva? 

Arcadia scutură din cap: 

— Nu ştiu. Veniserăm doar în vizită. Unchiul Homir avea 
treabă cu Lordul Stettin, dar... 

Nu făcu nici un efort să dea din umeri, îi veni de la sine. 

Tata era impresionat: 

— Cu Lordul Stettin. Mm-m-m, unchiul tău este probabil o 
persoană importantă. 

— Nu ştiu care era problema, dar Lordul Stettin vroia ca 
eu să rămân... 


Îşi aduse aminte de ultimele cuvinte ale Lady-ei Callia, 
care acum îi erau de folos. Din moment ce Lady Callia, după 
toate probabilitățile, era o expertă, povestea mergea spusă 
încă o dată. 

Se opri, şi Mama întrebă, curioasă: 

— De ce tu? 

— Nu ştiu foarte bine. El... el vroia să luăm cina împreună, 
singuri, dar am spus nu, pentru că vroiam să vină şi Unchiul 
Homir. Se uita ciudat la mine, şi mă ţinea de umăr. 

Gura Tatei se deschise puţin, dar Mama se înroşi deodată 
şi izbucni, mânioasă: 

— Ce vârstă ai, Arcadia? 

— Paisprezece şi jumătate, aproape. 

Mama inspiră puternic şi spuse: 

— Oameni ca ăştia n-ar trebui lăsaţi în viaţă. Câinii de pe 
stradă sunt mai buni decât el. De el fugeai, nu-i aşa, draga 
de tine? 

Arcadia confirmă. 

— Tată, spuse Mama, te duci direct la Informaţii şi afli 
exact când vine la dană nava spre Trantor. Grăbeşte-te! 

Dar Iata făcu un pas şi se opri. Cuvinte metalice răsunară 
puternic undeva, deasupra, şi cinci mii de perechi de ochi 
tresăriră privind în sus. 

„Bărbaţi şi femei,” se spunea cu o voce tăioasă. 
„Cosmoportul este percheziţionat în căutarea unui evadat 
periculos, şi este în acest moment încercuit. Nimeni nu 
poate intra, nimeni nu poate pleca. Percheziţia se va 
efectua însă în mare viteză şi nici o navă nu va sosi şi nu va 
pleca în acest interval, aşa încât nu veţi pierde nava. Repet, 
nimeni nu va scăpa nava. Acum vom cobori grila. Nimeni nu 
va ieşi din pătratul în care se află până când nu se retrage 
grila, altfel vom fi obligaţi să folosim biciurile neuronice.” 

În timpul acelui interval mai scurt de un minut în care 
vocea dominase vasta cupolă a sălii de aşteptare, Arcadia 
nu s-ar fi putut mişca, chiar dacă tot răul din Galaxie s-ar fi 
concentrat într-o sferă şi s-ar fi năpustit asupra ei. 


Nu o puteau căuta decât pe ea. Nici nu avea nevoie să-şi 
formuleze ideea ca un gând atât de concret. Dar de ce... 

Callia îi aranjase evadarea. Iar Callia era din A Doua 
Fundaţie. Atunci, pentru ce o căutau acum? A eşuat Callia? 
Ar fi putut Callia să eşueze? Sau făcea şi asta parte din 
plan, ale cărui detalii îi scăpau? 

Într-o pornire confuză, care dură o clipă, dori să sară şi să 
strige că se predă; că o să meargă cu ei, că... că... 

Dar Mama o apucă de încheietură: 

— Repede! Repede! Să mergem la toaletă înainte ca ei să 
înceapă. 

Arcadia nu înţelegea. Dar o urmă orbeşte. Se strecură 
prin mulţimea împietrită, auzind încă ecoul ultimelor 
cuvinte ale vocii. 

Grila cobora, iar Tata, cu gura deschisă, o privea venind. 
Auzise şi citise despre ea, dar nu mai trăise până atunci 
această experienţă. Strălucea în aer, un şir de fascicule 
radiante întretăiate, care înroşeau aerul şi creau o reţea de 
lumină strălucitoare şi inofensivă. 

Întotdeauna cobora încet de sus, ca o plasă, cu toate 
implicaţiile psihologice înspăimântătoare ale unei capcane. 

Erau acum la nivelul taliei, pătrate cu latura de trei metri. 
În pătratul său, Tata se trezi singur, deşi pătratele alăturate 
erau aglomerate. Se simţea foarte izolat, dar ştia că a se 
deplasa în alt grup pentru a căpăta un anonimat mai mare 
însemna să traverseze una dintre acele linii strălucitoare, 
să declanşeze o alarmă, şi să fie lovit de un bici neuronic. 

Aşteptă. 

Putu să desluşească, pe deasupra capetelor mulţimii care 
aştepta într-o linişte nefirească, agitația îndepărtată 
stârnită de şirul de poliţişti cercetând uriaşul spaţiu, pătrat 
cu pătrat. 

Trecu destul timp până când o uniformă păşi în pătratul 
său şi îşi notă cu grijă coordonatele în carnetul oficial. 

— Actele! 


Tata îi înmâna actele, care fură răsfoite cu o mişcare 
expertă. 

— Sunteţi Preem Palver, născut pe Trantor, de o lună pe 
Kalgan, vă întoarceţi pe Trantor. Răspundeţi cu da sau cu 
nu. 

— Da, da. 

— Cu ce treburi pe Kalgan? 

— Sunt reprezentantul comercial al unei cooperaţii 
fermiere. Am negociat nişte contracte cu Departamentul 
Agriculturii de pe Kalgan. 

— Aha. Sunteţi împreună cu nevasta? Unde este? Văd că 
apare în acte. 

— Da. Nevasta mea este la... 

Arătă cu degetul. 

— Hanto, răcni polițistul. 

I se alătură încă o uniformă. Primul spuse, agasat: 

— Pe Galaxie, încă o femeie acolo. Cred că e o aglomeraţie 
cumplită. Scrie-i numele. 

Îi dădu nişte hârtii, şi îi arătă unde să scrie. 

— Mai e cineva cu dumneavoastră? 

— Nepoata mea. 

— Nu apare în acte. 

— A venit separat. 

— Şi unde este? Lăsaţi-o baltă, ştiu. Scrie şi numele 
nepoatei, Hanto. Cum o cheamă? Scrie: Arcadia Palver. Să 
staţi aici, Palver. Ne vom ocupa de femei înainte de a pleca. 

Tata aşteptă o eternitate. Apoi, mult, mult timp după 
aceea, Mama se îndreptă spre el ţinând-o strâns pe Arcadia 
de mână, şi cu cei doi poliţişti în urma ei. 

Intrară în pătratul Tatei, iar unul dintre ei spuse: 

— Femeia asta guralivă este nevasta dumneavoastră? 

— Da, domnule, spuse Tata împăciuitor. 

— Atunci faceţi bine şi spuneţi-i că s-ar putea să aibă 
necazuri dacă mai vorbeşte cu poliţia Primului Cetăţean aşa 
cum a făcut-o până acum. 

Îşi îndreptă furios umerii: 


— Aceasta este nepoata dumneavoastră? 

— Da, domnule. 

— Vreau să-i văd actele. 

Privindu-şi soţul drept în ochi, Mama dădu din cap, încet şi 
ferm. 

Pauză scurtă, după care Tata spuse cu un zâmbet slab: 

— Nu cred că pot face asta. 

— Cum adică nu puteţi? 

Polițistul întinse o mână aspră: 

— Daţi-le. 

— Imunitate diplomatică, spuse încet Iata. 

— Cum adică? 

— V-am spus că sunt reprezentantul comercial al 
cooperaţiei fermiere. Sunt acreditat de guvernul din Kalgan 
ca reprezentant oficial din străinătate, şi hârtiile mele 
dovedesc acest lucru. Vi le-am arătat, şi doresc să nu mai fiu 
deranjat. 

Preţ de o clipă, polițistul rămase uluit. 

— Trebuie să vă verific documentele. Am primit ordin. 

— Pleacă, interveni Mama cu brutalitate. Când o să avem 
nevoie de tine o să te chemăm noi, măi... măi... terchea- 
berchea. 

Polițistul strânse din buze: 

— Nu-i scăpa din ochi, Hanto. Mă duc după locotenent. 

— Rupe-ţi un picior! strigă Mama în urma lui. 

Cineva râse, dar se opri imediat. 

Percheziţia se apropia de sfârşit. Mulțimea devenea 
periculos de agitată. De la coborârea grilei trecuseră 
patruzeci şi cinci de minute, şi asta era prea mult. În 
consecinţă, Locotenentul Dirige îşi croi grăbit drum prin 
mulţimea densă. 

— Ea e fata? întrebă plictisit. 

O privi, şi corespundea descrierii. Toate astea, pentru un 
copil! 

— Actele, vă rog! spuse el 

— V-am mai explicat..., începu Iata. 


— Ştiu ce aţi explicat, şi îmi pare rău, spuse locotenentul, 
dar eu am primit nişte ordine, şi nu am ce face. Dacă după 
aceea doriţi să faceţi o plângere, nu vă opreşte nimeni. 
Până atunci, însă, voi folosi şi forţa dacă este nevoie. 

Pauză. Locotenentul aştepta, răbdător. 

Apoi Tata spuse, încet: 

— Dă-mi actele, Arcadia. 

Arcadia, panicată, dădu din cap că nu, dar Iata făcu şi elo 
mişcare cu capul, adică ba da: 

— Nu te teme, dă-mi-le. 

Le întinse neajutorată, şi documentele ajunseră în alte 
mâini. Tata le deschise, le privi, apoi le întinse şi el. 
Locotenentul le cercetă cu atenţie. O clipă lungă, îşi ridică 
ochii şi şi-i puse pe Arcadia, apoi închise carneţelul cu o 
mişcare bruscă. 

— În regulă, spuse el. În regulă, băieţi. 

Plecă. În două minute, poate puţin mai mult, grila dispăru, 
şi vocea de deasupra lor le semnală întoarcerea la 
normalitate. 

Arcadia spuse: 

— Cum... cum... 

— Şşşt, spuse Tata. Nu mai scoate nici un cuvânt. Hai mai 
bine să mergem la navă. În curând o să ajungă la dană. 

Se aflau în navă. Aveau o cabină separată, şi o masă 
separată în sala de mese. Erau deja la doi ani-lumină 
depărtare de Kalgan, şi Arcadia îndrăzni să abordeze din 
nou subiectul. 

— Dar ei pe mine mă căutau, Domnule Palver, spuse ea, şi 
desigur că au primit o descriere precisă. De ce m-au lăsat 
să plec? 

Tata zâmbi larg, pe deasupra fripturii de vacă: 

— Păi, a fost simplu, Arcadia. Atunci când eşti obişnuit să 
tratezi cu agenţi, cu cumpărători şi cu cooperative rivale, 
înveţi nişte şmecherii. Eu am avut douăzeci de ani sau mai 
mult la dispoziţie pentru a le învăţa. Vezi tu, copilă, atunci 
când locotenentul a deschis actele, a găsit înăuntru o 


bancnotă de cinci sute de credite, împăturită. Simplu, nu-i 
aşa? 

— Am să vă dau banii înapoi... Serios, am mulţi bani. 

— Ei... 

Faţa largă a 'Tatei se sparse într-un zâmbet stingherit, 
refuzând: 

— Pentru o puştoaică de la ţară ce eşti... 

Arcadia insistă: 

— Dar dacă ar fi luat banii şi m-ar fi capturat totuşi? Şi m- 
ar fi acuzat de tentativă de mituire? 

— Şi să renunţe la cinci sute de credite? Fetiţo, cunosc 
oamenii mai bine decât tine. 

Dar Arcadia ştia că nu îi cunoştea mai bine decât ea. Nu 
pe aceşti oameni. Noaptea, în pat, se gândi din nou, cu 
atenţie, şi fu sigură că nici un fel de mită nu ar fi împiedicat 
un locotenent de poliţie să o prindă, decât dacă aşa era 
prevăzut. Ei nu vroiau să o prindă, deşi se prefăcuseră 
totuşi că vroiau. 

De ce? Ca să fie siguri că pleacă? Spre Trantor? Perechea 
asta greoaie şi inimoasă de care se lipise acum, era un 
instrument în mâna celei de-A Doua Fundaţii? Un 
instrument la fel de neajutorat ca şi ea însăşi? 

Sigur că da! 

Oare? 

Totul era atât de inutil! Cum putea să-i înfrunte? Se părea 
că nu mai avea scăpare, nu putea face decât ceea ce dorea 
acea putere teribilă. 

Totuşi, trebuia să-i păcălească. Trebuia! Trebuia! Trebuia! 

L6 

ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI. 

DIN MOTIVE necunoscute, sau necunoscute locuitorilor 
Galaxiei în momentul despre care discutăm, Timpul 
Intergalactic Standard îşi defineşte unitatea fundamentală - 
secunda - ca fiind intervalul în care lumina străbate 
299.776 kilometri. 86.400 de secunde înseamnă, prin 


convenţie, o Zi Intergalactică Standard; şi 365 de zile 
înseamnă un An ÎIntergalactic Standard. 

De ce 299.776? ... Sau 86.400? ... Sau 365? 

Tradiţia, spun istoricii, evitând întrebarea. Din cauza unor 
relaţii numerice misterioase, spun misticii, ocultiştii, 
numerologii, metafizicienii. Din cauză că planeta din care se 
trage întreaga omenire avea perioade de rotaţie şi de 
revoluţie care au determinat aceste relaţii, spun foarte 
putini. 

Nimeni nu ştie cu adevărat. 

Oricum, data la care nava Fundaţiei, Hober Mallow, s-a 
întâlnit cu escadra Kalganiană condusă de Neînfricatul şi, 
refuzând o percheziţie la bord, a fost lovită şi transformată 
într-o epavă fumegândă, a fost 185, 11.692 E. G. Adică a 
185-a zi a celui de-al 11692-lea an al Erei Galactice, care 
începea cu înscăunarea primului împărat al vechii dinastii 
Kamble. Sau 185, 419 N. S. - adică al 419-lea an de la 
naşterea lui Seldon... sau 185, 348 E. F. - adică al 348-lea 
an de la întemeierea Fundaţiei. Pe Kalgan era 185, 56 PC. - 
adică al 56-lea an de la întemeierea titlului de Prim 
Cetăţean, de către Catâr. În orice caz, din comoditate, s-a 
convenit ca anul să aibă acelaşi număr de zile, indiferent de 
ziua în care începea era. 

Şi, în plus, pentru toate milioanele de lumi ale Galaxiei, 
existau milioane de ore locale, bazate pe mişcarea astrelor 
din imediata lor vecinătate. 

Dar orice ai alege: 185, 11.692. - 419 - 348 - 56... sau 
altceva, asta a fost ziua la care s-au referit mai târziu 
istoricii, când au vorbit despre începutul războiului 
Stettinian. 

Însă pentru Dr. Darell, toate astea nu contau. Pentru el 
era, foarte simplu şi foarte precis, a treizeci şi doua zi de 
când Arcadia părăsise Terminus-ul. 

Cât îl costa pe Dr. Darell să-şi păstreze aparenţa de calm, 
nimeni nu ştie. 


Dar Elvett Semic credea că ştie. Era un bătrân căruia îi 
plăcea să spună că membranele saie neuronice se 
calcinaseră în asemenea hal încât procesele gândirii 
deveniseră rigide şi greoaie. Invita pe toţi (se pare că îi 
făcea chiar plăcere) la subestimarea generală a puterilor 
sale decadente, fiind primul care râdea de ele. Dar faptul că 
îi slăbise vederea nu însemna că ochii săi nu vedeau; pentru 
că nu mai era sprintenă, nu însemna că mintea lui nu avea 
experienţă şi nu era înţeleaptă. 

Îşi strâmbă buzele subţiri şi spuse: 

— De ce nu faci ceva? 

Vorbele fură ca o lovitură fizică pentru Darell. Aproape că 
se contorsiona. Spuse, morocănos: 

— Unde rămăsesem? 

Semic îl privi cu ochi gravi: 

— Ar trebui să faci ceva în legătură cu fata. 

Îşi arătă dinţii galbeni şi rari prin gura care cerea 
lămuriri, dar Darell replică rece: 

— Problema este: Poţi mări distanta de acţiune a unui 
Rezonator Symes-Molff? 

— Păi, adineauri ţi-am spus că da, dar nu mă ascultai... 

— Îmi pare rău, Elvett. Asta este. Ceea ce facem noi acum 
poate fi mult mai important pentru întreaga Galaxie decât 
problema siguranţei Arcadiei. Mai bine zis, pentru toţi în 
afară de Arcadia şi de mine, dar am să fiu de partea 
majorităţii. Cât de mare va fi Rezonatorul? 

Semic părea nehotărât. 

— Nu ştiu, spuse el. Dar îl poţi găsi pe undeva, prin 
cataloage. 

— Spune-mi cu aproximaţie. O tonă? O jumătate de 
kilogram? Cât un butuc? 

— 0oo, credeam că vrei să ştii exact. Cât un gândac. 

Îi arătă prima articulaţie a degetului mare: 

— Cam atât. 

— În regulă, poţi să faci ceva de genul ăsta? 


Făcu rapid o schiţă pe blocul de desen pe care-l ţinea în 
poală, apoi i-o dădu bătrânului fizician. Acesta o privi 
neîncrezător, apoi chicoti: 

— Ştii, creierul ţi se mai ramoleşte atunci când ajungi la o 
vârstă ca a mea. Ce vrei să faci? 

Darell şovăi. Îşi dori cu intensitate în acel moment să 
acceadă la cunoştinţele de fizică aflate încuiate în creierul 
celuilalt, ca să nu mai fie obligat să-şi transpună gândurile 
în cuvinte. Dar dorinţa era în van, aşa că îi explică. 

Semic dădu din cap: 

— Este nevoie de hiper-relee. Doar ele sunt suficient de 
rapide. Ai nevoie de o grămadă. 

— Dar poate fi construit? 

— Păi, sigur că da. 

— Poţi să faci rost de piese? Adică, fără să naşti bănuieli? 
Folosindu-te de profilul profesiunii tale. 

Semic ridică buza de sus: 

— Să fac rost de cincizeci de hiper-relee? În întreaga mea 
viaţă n-aş avea motiv să folosesc atâtea. 

— Acum ne ocupăm de un proiect de apărare. Nu poţi găsi 
ceva nevinovat ca paravan pentru folosirea lor? Avem banii. 

— Hmmm. Poate am să găsesc ceva. 

— Cât de mică poţi face jucăria? 

— Hiper-releele sunt miniaturale... cablaje... tuburi... Pe 
Spaţiu, ai aici o sută de circuite. 

— Ştiu. Cât de mare? 

Semic îi arătă cu mâinile. 

— Prea mare, spuse Darell. Trebuie să o pot agăța de 
centură. 

Încetişor, mototoli schiţa, făcând-o ghemotoc. Când ajunse 
cât o boabă galbenă, tare, o aruncă în incinerator, unde 
dispăru cu o flacără albă, prin descompunere moleculară. 

— Cine este la uşă? întrebă el. 

Semic se întinse peste birou, ca să vadă prin gemuleţul 
alburiu de deasupra soneriei. 

— Tânărul Anthor, spuse el. Împreună cu cineva. 


Darell se dădu înapoi, cu scaun cu tot: 

— Semic, spuse el, deocamdată tot ce-am discutat rămâne 
secret pentru ceilalţi. Ceea ce ştim ne poate aduce moartea, 
dacă ei află, şi este suficient că ne riscăm viaţa noi doi. 

Pelleas Anthor era un vulcan activ în biroul lui Semic, care 
parcă împrumută şi el puţin din tinereţea oaspetului. În 
atmosfera liniştită a camerei, mânecile largi, de vară, ale 
tunicii lui Anthor, păreau că flutură învolburate de briză. 

Făcu prezentările: 

— Dr. Darell... Dr. Semic... Orum Dirige. 

Celălalt bărbat era înalt. Avea un nas lung şi drept care îi 
dădea o înfăţişare întunecată. Dr. Darell întinse o mână 
spre el. 

Anthor zâmbi uşor: 

— Locotenentul de Poliţie Dirige, spuse el cu emfază. 

Apoi, semnificativ: 

— Din Kalgan. 

Darell se întoarse spre tânăr, privindu-l cu intensitate. 

— Locotenentul de Poliţie Dirige, din Kalgan, repetă el 
răspicat. Şi îl aduci aici. De ce? 

— Pentru că a fost ultimul om de pe Kalgan care a văzut-o 
pe fata ta. Stai, omule! 

Privirea triumfătoare a lui Anthor deveni brusc îngrijorată, 
şi se repezi între cei doi, luptându-se din răsputeri cu 
Darell. Încet, dar nu cu blândeţe, îl împinse pe bărbatul mai 
în vârstă în scaun. 

— Ce vrei să faci? 

Anthor îşi aranjă o buclă din părul şaten, îndepărtând-o de 
pe frunte, aşeză o coapsă pe birou, şi începu să-şi legene 
piciorul, necăjit: 

— Credeam că-ţi aduc veşti bune. 

Darell se adresă direct poliţistului: 

— Cum adică ai fost ultimul om care mi-a văzut fata? A 
murit? 'Tle rog să-mi spui fără ocolişuri. 

Avea faţa aproape albă de îngrijorare. 

Locotenentul Dirige spuse, impersonal: 


— Cuvintele au fost „Ultimul om de pe Kalgan”. Acum nu 
se mai află pe Kalgan. Mai mult decât atât, nu ştiu. 

— Ascultă, interveni Anthor, dă-mi voie să mă explic. Îmi 
pare rău, Doctore, că am avut o intervenţie puţin cam 
teatrală. Eşti atât de impersonal şi de obiectiv în problema 
asta a noastră, încât am uitat că ai şi sentimente. În primul 
rând, Dirige este de-al nostru. S-a născut pe Kalgan, dar 
tatăl său era un om din Fundaţie, adus pe acea planetă 
pentru a-l servi pe Catâr. Răspund de loialitatea 
locotenentului faţă de Fundaţie. După ce am încetat să 
primim raportul zilnic de la Munn, am luat legătura cu el... 

— De ce? interveni cu violenţă Darell. Am hotărât foarte 
clar că nu vom face nici o mişcare în problema asta. Le rişti 
lor viaţa, şi o rişti şi pe a noastră. 

— Din cauză că eu sunt implicat în acest joc de mai multă 
vreme decât tine, veni replica la fel de aprinsă. Pentru că 
am unele contacte pe Kalgan de care nu ştie niciunul dintre 
voi. Pentru că eu acţionez având mai multe informaţii decât 
voi, înţelegi? 

— Cred că eşti complet nebun. 

— Vrei să mă asculţi? 

Pauză. Apoi Darell lăsă ochii în jos. 

Buzele lui Anthor se arcuiră într-un aproape-zâmbet: 

— În regulă, Doctore. Acordă-mi câteva minute. Spune-i, 
Dirige. 

Dirige vorbi calm: 

— Dr. Darell, din câte ştiu eu, fiica dumneavoastră se află 
pe Trantor. Adică, la Cosmoportul de Est a cumpărat un 
bilet pentru Trantor. Era cu un Reprezentant Comercial 
depe Trantor care pretindea că îi este unchi. Se pare, 
doctore, că fiica dumneavoastră are o colecţie cam ciudată 
de rude. Ăsta era cel de-al doilea unchi în ultimele două 
săptămâni, ce ziceţi? Trantorianul a încercat chiar să mă 
mituiască... probabil crede că din cauza asta au reuşit să 
scape. 

Zâmbi ironic la acest gând. 


— Ce făcea, cum se simţea? 

— Era teafără şi nevătămată, din câte mi-am putut da 
seama. Speriată. Mi se pare şi normal, întregul 
departament era pe urmele ei. Nici acum nu ştiu pentru ce. 

Darell inspiră adânc, parcă pentru prima oară în ultimele 
minute. Era conştient că îi tremurau mâinile, şi făcu efortul 
să şi le stăpânească. 

— Deci, e în regulă. Reprezentantul ăsta Comercial, cine 
era? încearcă să-ţi aminteşti. Ce rol joacă? 

— Nu ştiu. Dumneavoastră ştiţi ceva despre Trantor? 

— Am locuit acolo mai demult. 

— Acum este o lume agricolă. Exportă în principal grâne şi 
nutreţuri pentru animale. Calitate extra! Le vând în toată 
Galaxia. Sunt vreo duzină sau două de cooperaţii fermiere, 
fiecare având repezentanţi peste hotare. Şi sunt nişte 
pungaşi care-şi cunosc bine meseria... m-am uitat peste 
dosarul ăstuia. A mai fost şi înainte pe Kalgan, de obicei cu 
nevastă-sa. Foarte respectabili. Foarte inofensivi. 

— Aâăă-hmm..., spuse Anthor, Arcadia s-a născut pe 
Trantor, nu-i aşa, Doctore? 

Darell încuviinţă. 

— Păi vezi, se potriveşte. Vroia să fugă... repede şi 
departe... şi Trantor-ul s-a impus de la sine. Dumneata nu ai 
aceeaşi impresie? 

— De ce nu înapoi aici? întrebă Darell. 

— Probabil că era urmărită, şi s-a gândit că era mai bine 
să-i păcălească schimbând brusc direcţia. Ce zici? 

Dr. Darell nu avu tăria să întrebe mai departe. Bine atunci, 
las-o să stea pe Trantor, în siguranţă. Sau în sfârşit, pe cât 
de în siguranţă putea fi cineva în Galaxia asta întunecată şi 
oribilă. Se îndrepta slăbit spre uşă. Îl simţi pe Anthor 
atingându-i uşor mâneca, şi se opri, dar nu se întoarse. 

— Te deranjează dacă vin cu tine, Doctore? 

— Eşti binevenit, se auzi automat răspunsul. 

Spre seară, aspectele periferice ale personalităţii 
Doctorului Darell, cele care realizau contactul imediat cu 


ceilalţi oameni, se refăcuseră. Refuzase să ia masa de seară, 
şi în loc de aceasta se întorsese, încăpățânat, la 
matematicile complicate ale analizei encefalografice. 
Treabă care avansa cam încet. 

De-abia spre miezul nopţii se întoarse în camera de 
oaspeţi. 

Pelleas Anthor era tot acolo, jucându-se cu comenzile 
video-ului. Paşii din spatele său îl făcură să arunce o privire 
peste urmăr: 

— Salut! Nu te-ai culcat încă? Am petrecut o grămadă de 
ore la video, încercând să găsesc şi altceva în afară de 
buletine de ştiri. Se pare că N. FE. Hober Mallow are o 
întârziere, şi încă nu s-a stabilit contactul cu ea. 

— Serios? Şi ce se bănuieşte? 

— Ce crezi? Atac Kalganian. S-a raportat că au fost 
detectate nave Kalganiene în sectorul în care s-a auzit 
ultima oară de Hober Mallow. 

Darell ridică din umeri, şi Anthor îşi frecă nedumerit 
fruntea. 

— Ascultă, Doctore, spuse el, de ce nu te duci pe Trantor? 

— De ce să mă duc? 

— Pentru că aici nu ne eşti de nici un folos. Nu mai eşti tu 
însuţi. Nici nu ai cum. Şi, mergând pe Trantor, ai putea face 
în acelaşi timp şi ceva folositor. Acolo se află vechea 
Bibliotecă Imperială, care are toate documentele 
referitoare la Lucrările Comisiei Seldon. 

— Nu! Biblioteca a fost cercetată în amănunt, şi asta n-a 
ajutat pe nimeni. 

— Cândva, l-a ajutat pe Ebling Mis. 

— De unde ştii? Da, a spus că a descoperit A Doua 
Fundaţie, iar mama mea l-a omorât cinci secunde mai 
târziu, ăsta fiind singurul mod prin care mai putea fi oprit. 
Să fi spus Catârului unde se află A Doua Fundaţie, ar fi fost 
o nebunie îngrozitoare. Dar astfel, îţi dai seama că nu vom 
afla niciodată dacă Mis a descoperit cu adevărat secretul. 


La urma urmei, nimeni altcineva n-a mai fost în stare să 
deducă adevărul din acele documente. 

— Dacă-ţi aduci aminte, Ebling Mis lucra sub puternica 
stimulare mentală a Catârului. 

— Ştiu şi asta, dar mintea lui Mis era, tocmai din această 
cauză, într-o stare anormală. Cunoaştem, tu sau eu, ceva 
despre proprietăţile unei minţi care se află sub controlul 
emoţional al unei alte minţi? Despre posibilităţile sau 
neajunsurile ei? În orice caz, nu mă duc pe Trantor. 

Anthor se încruntă: 

— Ei, ce-i cu înverşunarea asta? Mi-am dat şi eu cu 
părerea... ei bine, pe Spaţiu, nu te înţeleg. Arăţi cu zece ani 
mai bătrân. Este foarte clar că treci prin nişte clipe 
îngrozitoare. Aici nu faci nimic care să fie de folos. Dacă aş 
fi în locul tău, m-aş duce după fată. 

— Exact! Exact aşa aş face şi eu. De aceea n-am s-o fac. 
Ascultă, Anthor, şi încearcă să înţelegi. 'Te joci - amândoi ne 
jucăm - cu ceva care depăşeşte mult puterile noastre. Dacă 
stai să judeci cu sânge rece, în câz că ai aşa ceva, ai să fii de 
acord cu mine, indiferent ce crezi tu în momentele de 
exaltare. Acum cincizeci de ani am aflat că A Doua Fundaţie 
este adevăratul discipol şi urmaş al matematicilor 
Seldoniene. Ceea ce înseamnă, şi ştii şi tu asta, că nimic nu 
se întâmplă în Galaxie fără aprobarea lor. Pentru noi, 
întreaga viaţă este un şir de accidente, care se petrec fără 
nici o regulă. Pentru ei, întreaga viaţă are un scop care se 
finalizează prin acţiuni calculate dinainte. Dar au şi ei 
slăbiciunea lor. Munca lor este statistică, şi cu adevărat 
inevitabilă nu este decât acţiunea maselor de oameni. Ce 
rol am eu, ca individ, în cursul prevăzut al istoriei, nu ştiu. 
Probabil că nu mi s-a definit nici un rol, din moment ce 
Planul Seldon lasă indivizii pradă nedeterminării şi bunului 
plac. Dar eu sunt important şi ei - ei, înţelegi - probabil au 
calculat posibilele reacţii. Aşa că rezist impulsurilor, 
dorințelor, posibilelor mele reacţii. Am să-i confrunt în loc 
de aceasta cu reacţiile mele improbabile. Am să rămân aici, 


deşi tânjesc cu disperare să plec. Nu! 'Iocmai pentru că 
tânjesc cu disperare să plec. 

Tânărul zâmbi iritat: 

— Nu-ţi cunoşti propria minte aşa cum s-ar putea să ţi-o 
cunoască ei. Să presupunem că - din moment ce eite 
cunosc ar putea conta pe faptul că ceea ce gândeşti, doar 
gândeşti, este reacţia improbabilă, cunoscând dinainte care 
va fi raţionamentul tău. 

— În cazul ăsta, nu mai am nici o scăpare. Pentru că dacă 
mă iau după argumentele pe care mi le aduci şi merg pe 
Trantor, este posibil ca şi această mişcare să fi fost 
prevăzută. Se formează astfel un ciclu nesfârşit de păcăleli. 
Indiferent unde mă opresc în ciclul ăsta, nu pot decât ori să 
merg, ori să rămân. Complicaţia asta, faptul că se folosesc 
de fiica mea ca momeală pentru ca să plec după ea 
cutreierând jumătate din Galaxie nu are rolul de a mă face 
să stau aici, pentru că aş fi stat şi dacă nu s-ar fi făcut nimic 
în acest sens. Singura explicaţie este că ei vor ca eu să plec, 
aşa că voi rămâne. Şi în plus, Anthor, nu tot ceea ce se 
întâmplă poartă amprenta celei de-A Doua Fundaţii; nu 
toate evenimentele sunt rezultatul uneltirilor lor. Poate că 
nu au nici o legătură cu plecarea Arcadiei, aşa că ea s-ar 
putea să fie în siguranţă pe Trantor, în timp ce noi toţi am 
putea muri. 

— Nu, spuse Anthor cu asprime, aici ai dat-o-n bară. 

— Ai tu o altă interpretare? 

— Am... dacă eşti dispus să mă asculţi. 

— Bine, dă-i drumul. Nu-mi lipseşte răbdarea. 

— În regulă... cât de bine îţi cunoşti fiica? 

— Cât de bine poate cunoaşte un om pe un altul. Desigur, 
n-o cunosc în totalitate. 

— În privinţa asta, eu o cunosc şi mai puţin... dar am 
văzut-o cu ochi imparţiali. Punctul unu: Este o puştoaică 
teribil de romantică, unica fiică a unui savant retras într-un 
turn de fildeş. A crescut într-o lume ireală, a filmelor şi a 
video-cărţilor de aventuri. Trăieşte într-o poveste stranie de 


spionaj şi intrigi, construită de ea însăşi. Punctul doi: Este 
inteligentă; în orice caz, suficient de inteligentă pentru a ne 
păcăli pe noi. A plănuit cu grijă să participe clandestin la 
prima noastră discuţie, şi a reuşit. A plănuit cu grijă să 
plece pe Kalgan împreună cu Munn, şi a reuşit. Punctul trei: 
Are o admiraţie deosebită pentru bunica ei - mama ta - 
care l-a înfruntat pe Catâr. Am dreptate până aici? Bun. 
Acum, spre deosebire de tine, eu am primit un raport 
complet de la Locotenentul Dirige şi, în plus, sursele mele 
de informaţie de pe Kalgan sunt bune şi foarte sigure. Ştiu, 
de exemplu, că lui Homir Munn, în audiența primită la 
Lordul de Kalgan, i-a fost refuzat accesul în Palatul 
Catârului, şi că acest refuz a fost abrogat subit după ce 
Arcadia a vorbit cu Lady Callia, o foarte intimă prietenă a 
Primului Cetăţean. 

— De unde ştii toate astea? îl întrerupse Darell. 

— În primul rând, Munn a fost interogat de Dirige, în 
campania poliţiei de a o descoperi pe Arcadia. Bineînţeles, 
avem o transcriere completă a întrebărilor şi răspunsurilor. 
Acum să vorbim despre Lady Callia. Se zvoneşte că nu mai 
prezintă interes pentru Sterlin, dar zvonul nu este susţinut 
de fapte. Nu numai că nu este înlocuită; nu numai că este în 
stare să transforme refuzul primit de Munn într-o 
acceptare; dar poate aranja lucrurile astfel încât Arcadia să 
scape, făţiş. Adică, o duzină de soldaţi din reşedinţa 
guvernamentală a lui Stettin declară că le-au văzut 
împreuna în ultima seară. Totuşi, rămâne nepedepsită, în 
ciuda faptului că Arcadia a fost căutată cu foarte multă 
înverşunare. 

— Şi care este concluzia ta, din torentul ăsta de fapte care 
parcă nu se leagă? 

— Că evadarea Arcadiei a fost aranjată. 

— Aşa am spus şi eu. 

— Însă mai este ceva. Arcadia a aflat probabil că evadarea 
i-a fost aranjată; Arcadia, fetiţa inteligentă care vede 
pretutindeni intrigi, a reuşit să vadă maşinaţiunea asta şi a 


făcut acelaşi raţionament ca şi tine. Ei doreau ca ea să se 
întoarcă în Fundaţie, aşa că a plecat pe Trantor. Dar de ce 
pe Trantor? 

— Păi, de ce? 

— Pentru că acolo, Bayta, bunica ei pe care o 
idolatrizează, a scăpat atunci pe când ea însăşi fugise. 
Conştient sau inconştient, Arcadia a imitat-o. Mă întreb, 
deci, dacă Arcadia nu fugea de acelaşi duşman. 

— De Catâr? întrebă Darell cu un sarcasm politicos. 

— Bineînţeles că nu. Când spun duşman, mă refer la o 
inteligenţă împotriva căreia nu poate lupta. Fugea de A 
Doua Fundaţie, sau mai bine zis de agenţii celei de-A Doua 
Fundaţii aflaţi pe Kalgan. 

— Ce agenţi? 

— Crezi că putea Kalgan-ul să scape de această 
ameninţare omniprezentă? Amândoi am ajuns la concluzia 
că evadarea Arcadiei a fost pusă la cale. Corect? A fost 
căutată şi găsită, dar Dirige a lăsat-o să scape, intenţionat. 
Dirige a lăsat-o, înţelegi? Pentru că este omul nostru. Dar 
de unde ştiu ei asta? Au contat pe faptul că este un 
trădător? Ce spui, Doctore? 

— Spui deci că ei aveau de gând să o recaptureze. Sincer 
să fiu, mă cam oboseşti, Anthor. Termină ce ai de spus; 
vreau să merg la culcare. 

— Am să termin repede. 

Anthor scoase dintr-un buzunar interior o serie de foto- 
documente. Erau zig-zag-urile obişnuite ale 
encefalogramelor. 

— Undele cerebrale ale lui Dirige, spuse Anthor ca din 
întâmplare, înregistrate la întoarcerea sa. 

Darell se putea edifica şi cu ochiul liber, iar atunci când 
ridică privirea, faţa sa era cenuşie: 

— Este Controlat. 

— Exact. A lăsat-o pe Arcadia să scape nu din cauză că era 
omul nostru, ci pentru că este omul celei de-A Doua 
Fundaţii. 


— A lăsat-o să scape chiar şi după ce a aflat că mergea pe 
Trantor, în loc să meargă pe Terminus? 

Anthor ridică din umeri: 

— Aşa fusese instruit: s-o lase să plece. El nu avea cum să 
nu se supună, înţelegi, nu era decât o unealtă. Numai că 
Arcadia a luat-o pe drumul cel mai puţin probabil, şi cred că 
este în siguranţă. Sau se află în siguranţă până când A Doua 
Fundaţie va putea modifica planurile luând în considerare 
această ultimă stare de lucruri... 

Se opri. Un mic semnal luminos al video-ului începuse să 
clipească, pe un circuit independent. Asta însemna 
prezenţa unor ştiri de maximă importanţă. Darell îl văzu şi 
el, şi cu o mişcare mecanică, formată de o îndelungată 
obişnuinţă, porni video-ul. Se treziră la mijlocul unei fraze, 
dar înainte ca fraza să se termine, îşi dădură seama că 
fusese găsită Hober Mallow, sau rămăşiţele ei, şi că pentru 
prima oară după aproape o jumătate de secol, Fundaţia 
intrase din nou în război. 

Anthor vorbi, printre fălcile încleştate: 

— În regulă, Doctore, ai auzit. Kalgan a atacat; iar Kalgan- 
ul este sub controlul celei de-A Doua Fundaţii. Vei lua 
exemplul fiicei dumitale, şi vei merge pe Trantor? 

— Nu. Am să risc. Rămân. 

— Doctore Darell, nu eşti la fel de inteligent ca şi fiica 
dumitale. Stau şi mă întreb până unde putem avea 
încredere în tine. 

Privirea lui lungă şi calmă zăbovi o clipă asupra lui Darell. 
Apoi plecă, fără să scoată o vorbă. 

Darell rămase în nesiguranţă, şi - aproape - în disperare. 

Neluat în seamă, video-ul era un caleidoscop tulburător de 
sunet şi imagine, descriind cu înfrigurare şi îri detaliu 
prima oră a războiului dintre Kaigan şi ţundatie. 

L7 

RĂZBOI. 

PRIMARUL Fundaţiei se frecă neglijent peste părul care 
forma parcă un gard în jurul ţestei sale. Oftă: 


— Câţi ani am pierdut! Câte şanse am irosit! Nu acuz pe 
nimeni, Dr. Darell, dar merităm să fim învinşi. 

Darell spuse încet: 

— Nu văd nici un motiv care să ne aducă neîncredere în 
ceea ce va urma, domnule. 

— Neîncredere! Neîncredere! Pe Galaxie, Dr. Darell, ce 
bază avem pentru o altă atitudine? Vino încoace... 

Îl conduse pe Darell aproape cu forţa spre ovoidul limpede 
care se odihnea grațios pe câmpul de forţe generat de un 
mic suport. Primarul îl atinse cu mâna, şi ovoidul începu să 
strălucească în interior... un model tridimensional al dublei 
spirale Galactice. 

— În galben, spuse nervos primarul, avem acele regiuni 
ale spaţiului care se află sub controlul Fundaţiei; cu roşu, 
cele care sunt sub controlul Kalgan-ului. 

Ceea ce vedea Darell era o sferă roşie în interiorul unui 
mare pumn galben care îl înconjura din toate părţile, mai 
puţin spre centrul Galaxiei. 

— Galactografia, spuse primarul, este cel mai mare 
duşman al nostru. Amiralii nu fac nici un secret din poziţia 
noastră strategică aproape lipsită de orice şanse. Uită-te şi 
tu! Duşmanul are linii de comunicaţii interne! Este 
concentrat; ne poate înfrunta cu la fel de mare uşurinţă, din 
orice parte l-am ataca. Se poate apăra cu un efort minim. 
Noi suntem dispersaţi. Distanţa medie între sistemele 
locuite ale Fundaţiei este de aproape trei ori mai mare 
decât cea a Kalgan-ului. Ca să mergem din Santanni pe 
Locris, de exemplu, în actuala configuraţie a teritoriilor 
noastre, noi ar trebui să facem o călătorie de două mii cinci 
sute de parseci. Ei nu ar trebui să parcurgă decât opt sute 
de parseci... 

— Înţeleg, domnule, spuse Darell. 

— Şi nu înţelegi că asta poate însemna înfrângerea? 

— Războiul nu înseamnă doar distanţe de parcurs. Eu 
spun că nu putem pierde. Este absolut imposibil 

— De ce crezi asta? 


— Pentru că aşa interpretez eu Planul Seldon. 

— Oh! 

Primarul strâmbă din buze şi îşi împreună mâinile la spate: 

— Deci şi tu te bazezi pe ajutorul mistic al celei de-A Doua 
Fundaţii. 

— Nu. Doar pe ajutorul inevitabilului... şi al curajului, şi al 
rezistenţei. 

Şi totuşi, în spatele încrederii sale de la suprafaţă, se 
întreba... 

Dacă... 

Ei bine... Dacă Anthor avea dreptate şi Kalgan-ul era o 
unealtă în mâna magilor mentali? Dacă scopul lor era să 
înfrângă şi să distrugă Fundaţia? Nu! Nu avea nici un sens! 

Şi totuşi... 

Zâmbi cu amărăciune. Mereu acelaşi lucru. Mereu aceeaşi 
încercare de a pătrunde cu privirea printr-un granit opac, 
care pentru duşman era atât de transparent! 

Adevărurile galactografice ale situaţiei erau luate în 
considerare şi de către Stettin. 

Lordul de Kalgan stătea în faţa unui geamăn al modelului 
Galactic pe care-l priviseră primarul şi Darell. Numai că 
acolo unde primarul se încruntase, Stettin zâmbea. 

Uniforma de amiral strălucea impunător, în concordanţă 
cu aspectul său masiv. Eşarfa sângerie a Ordinului 
Catârului, acordată de către fostul Prim Cetăţean pe care 
şase luni după aceea îl înlăturase cu forţa, îi traversa 
pieptul în diagonală, de la umărul drept până la talie. 
Steaua de Argint cu Două Comete şi Spade strălucea 
puternic pe umărul stâng. 

Vorbea celor şase oameni din statul major, ale căror 
uniforme erau mai puţin pompoase decât a sa, dar nu cu 
mult, şi Primului său Ministru, slab şi cenuşiu... o pată 
întunecată pierdută într-o țesătură strălucitoare. 

— Cred că situaţia e clară, spuse Stettin. Ne putem 
permite să aşteptăm. Pentru ei, fiecare zi de întârziere 
înseamnă o lovitură în moral. Dacă încearcă să-şi apere 


toate regiunile din teritoriu, atunci se vor împrăştia 
devenind subţiri, şi putem lovi prin două atacuri simultane, 
aici şi aici. 

Arătă în direcţia modelului Galactic... două lăncii de un alb 
strălucitor pornind din bila roşie şi trecând prin pumnul 
galben care o încercuia, izolând Terminus-ul într-un sector 
de cerc îngust. 

— Astfel, le împărţim flota în trei părţi care pot fi 
înfruntate separat. Dacă se concentrează, renunţă de bună 
voie la două treimi din zona pe care o au sub stăpânire, şi 
riscă o posibilă rebeliune. 

În tăcerea care urmă nu se auzi decât vocea Primului 
Ministru. 

— Peste şase luni, spuse el, Fundaţia va fi cu şase luni mai 
puternică. Resursele lor sunt mai mari, după cum bine ştim 
cu toţii; armata lor este mai numeroasă; forţa umană este 
practic inepuizabilă. Poate că o lovitură fulgerătoare ar fi 
mai indicată. 

Vocea lui avea, evident, cea mai mică influenţă în acea 
cameră. Lordul Stettin zâmbi şi făcu un gest de lehamite: 

— Cele şase luni - sau chiar un an, dacă este nevoie - nu 
ne vor costa nimic. Fundaţia nu se poate pregăti; din punct 
de vedere ideologic, sunt incapabili să facă aşa ceva. 
Filosofia lor le spune că A Doua Fundaţie îi va salva. Dar nu 
şi de data asta. Ei, ce ziceţi? 

Bărbaţii din cameră fremătară, stingheriţi. 

— Am senzaţia că vă lipseşte încrederea, vorbi Stettin cu 
răceală. Mai este necesar să vă descriu rapoartele agenţilor 
noştri din teritoriul Fundaţiei, sau să vă repet descoperirile 
Domnului Homir Munn, agentul Fundaţiei care acum este 
în... ăăăh... Serviciul nostru? Să suspendăm şedinţa, 
domnilor. 

Stettin se întoarse în camerele sale, cu un zâmbet lipit pe 
faţă. Câteodată se îndoia de acest Homir Munn. Un mototol 
ciudat, care este cert că nu s-a ţinut de promisiunea făcută. 


Şi totuşi, apărea din când în când cu nişte afirmaţii 
convingătoare... mai ales atunci când era prezenta şi Callia. 

Zâmbetul se lăţi. La urma urmei, nebuna asta grăsană era 
şi ea utilă la ceva. Uite, cu linguşirile ei scotea mai multe de 
la Munn decât ar fi putut el s-o facă, şi cu mai puţină bătaie 
de cap. Ce-ar fi să i-o paseze lui Munn? Se încruntă. Callia. 
Ea, şi gelozia ei tâmpită. Spaţiule! Dacă ar fi avut-o pe fata 
lui Darell... De ce nu'i-a transformat căpăţâna în pulbere, ca 
pedeapsă pentru fapta ei? 

Nu reuşea deloc să pună degetul pe motiv. 

Poate din cauză că se descurca cu Munn. lar el avea 
nevoie de Munn. De exemplu, Munn a demonstrat că nu 
există o A Doua Fundaţie, cel puţin din punctul de vedere al 
Catârului. Amiralii lui aveau nevoie de această asigurare. 

I-ar fi plăcut să facă publice aceste descoperiri, dar era 
mai bine să lase Fundaţia să-şi facă iluzii că vor fi ajutaţi. De 
fapt, nu Callia a fost cea care l-a sfătuit astfel? Ba da. A spus 
că... 

Oh, ce prostie! Ea n-ar fi fost în stare să spună nimic. 

Şi totuşi... 

Scutură din cap ca să scape de gânduri şi îşi continuă 
drumul. 

L8 

FANTOMA UNEI LUMI. 

TRANTOR era o lume ruinată, acum în regenerare. Aşezat 
ca un diamant ofilit în mijlocul unei aglomeraţii 
nemaiîntâlnite de sori, în centrul Galaxiei - în grămezile şi 
ciorchinii de stele înghesuite de-a valma - visa, pe rând, la 
trecut şi la viitor. 

Au fost vremuri când din carcasa sa metalică îşi întinsese 
tentaculele nevăzute ale puterii până la marginea Galaxiei. 
Fusese un întreg oraş, adăpostind o sută de miliarde de 
administratori; cel mai puternic oraş-capitală care a existat 
vreodată. 

Până când degradarea Imperiului l-a ajuns în cele din 
urmă şi pe el. În Marele Jaf de acum un secol, tentaculele 


sale vlăguite au fost strâmbate, răsucite, şi distruse pentru 
totdeauna. În ruina distrugătoare a morţii, carcasa metalică 
ce înconjura planeta s-a zbârcit şi s-a mototolit devenind o 
parodie dureroasă a propriei sale foste măreţii. 

Supraviețuitorii au sfâşiat învelişul şi l-au vândut altor 
planete, contra seminţe şi vite. Solul era din nou sub cerul 
liber, şi planeta se întoarse la începuturi. În avântul pe care- 
l luau zonele cu agricultură primitivă, îşi uită trecutul 
complicat şi maiestuos. 

Sau ar fi dorit să uite, dar mai existau construcţii 
grandioase care îşi îndreptau spre cer ruinele masive, într-o 
tăcere amară şi demnă. 

Arcadia privea cu inima înfiorată marginea metalică a 
orizontului. Satul în care trăiau Palverii nu era pentru ea 
decât o îngrămădeală de case... mici şi primitive. Câmpurile 
care îl înconjurau erau galben-aurii, acoperite cu grâu. 

Dar acolo, imediat dincolo de orizont, se afla amintirea 
trecutului, strălucind încă într-o splendoare neştirbită şi 
luminând ca focul acolo unde soarele 'Trantor-ului îl prindea 
în razele sale. În cele câteva luni de când sosise pe Trantor, 
fusese acolo o dată. Se plimbase pe trotuarul lui continuu, şi 
se aventurase în clădirile tăcute şi prăfuite, unde lumina 
intra printre pereţii sparţi şi crăpaţi. 

Acolo fusese o suferinţă pe care aproape că puteai pune 
mâna. Fusese o blasfemie. 

Plecase, cu paşii răsunând în fugă, până când ajunse din 
nou pe pământ moale. 

Apoi nu mai reuşi decât să privească înapoi, cu dor. Nu 
îndrăznea să mai tulbure încă o dată acea linişte 
impunătoare. 

Se născuse undeva în lumea asta... în apropierea vechii 
Biblioteci Imperiale, care era cel mai autentic loc de pe 
Trantor. Cel mai venerat dintre locurile venerate; cel mai 
sfânt dintre locurile sfinte! Din toată această lume, doar ea 
supravieţuise Marelui Jaf, şi de un secol încoace rămăsese 
întreaga şi neatinsă; sfidând universul. 


Acolo au ţesut Hari Seldon şi grupul său urzeala 
fantastică. Acolo a descoperit Ebling Mis secretul, şi a 
rămas înmărmurit într-o imensă surpriză, până când a fost 
ucis spre a nu-l divulga. 

Acolo, la Biblioteca Imperială, au trăit bunicii ei timp de 
zece ani, până când Catârul a murit, şi s-au putut 
reîntoarce în renăscânda Fundaţie. 

Acolo, la Biblioteca Imperială, s-a întors propriul ei tată 
împreună cu mireasa sa, pentru a descoperi încă o dată A 
Doua Fundaţie, dar a eşuat. Acolo s-a născut ea, şi a murit 
mama ei. 

I-ar fi plăcut să viziteze Biblioteca, dar Preem Palver 
dăduse din capul său rotund: „E departe, Arkady, la mii de 
kilometri, şi aici sunt atât de multe de făcut... În plus, n-ar 
avea nici un rost să-ţi pierzi vremea pe acolo. Ştii, e ca un 
mormânt...” 

Dar Arcadia ştia că el nu avea nici un chef să viziteze 
Biblioteca; era la fel ca şi cu palatul Catârului. Exista acea 
teamă superstiţioasă a pigmeilor din prezent faţă de 
vestigiile uriaşilor din trecut. 

Totuşi, ar fi fost urât din partea ei ca numai pentru atât să- 
i poarte pică omuleţului, care de altfel era foarte amuzant. 
Se afla de trei luni pe Trantor, şi în tot acest timp, el şi 
nevastă-sa - Tata şi Mama - se purtaseră minunat cu ea... 

Şi care era răsplata pe care le-o oferea? Păi, uite, îi implica 
şi pe ei în nenorocire, împreună cu ea. Îi avertizase că era 
căutată, poate spre a fi omorâtă? Nu! Îi lăsase să-şi asume 
rolul de protectori, un rol probabil mortal. 

Conştiinţa o mustra insuportabil... şi totuşi, avusese de 
ales? 

Cobori nehotărâtă pe scări, pentru a lua micul dejun. 
Vocile ajunseră până la ea. 

Preem Palver îşi aplecă ceafa groasă şi îşi agăţă şervetul 
de guler. Se întinse cu o satisfacţie nedisimulata după ouăle 
făcute ochiuri. 

— Am fost ieri în oraş, Mamă, spuse el. 


Mânuia cu sârg furculiţa şi aproape că îşi înfunda 
cuvintele în gura încăpătoare. 

— Şi ce mai e prin oraş, Tată? întrebă Mama nepăsătoare. 

Se aşeză, privi masa cu un ochi critic, apoi se ridică din 
nou după sare. 

— Aaa, nu e prea bine. A venit o navă dinspre Kalgan şi a 
adus ziare de-acolo. E război. 

— Război! Aşa deci! Foarte bine, lasă-i să-şi spargă 
capetele, dacă nu au nici un pic de minte înăuntru. Ţi-a 
venit salariul? Tată, îţi spun încă o dată. Spune-i bătrânului 
Cosker că asta nu-i singura cooperativă din lume. Este 
destul de rău că îţi dă nişte bani de mi se face ruşine să 
povestesc prietenelor, dar măcar ar putea să te plătească la 
timp. 

— Timp; bani, spuse Tata iritat. Ascultă, hai să nu mai 
discutăm chestii din astea la micul dejun, că-mi rămâne 
mâncarea în gât. 

Şi în timp ce spunea asta, dădu gata o felie de pâine 
prăjită cu unt. Adăugă, puţin mai potolit: 

— Lupta se duce între Kalgan şi Fundaţie. Durează de 
două luni. 

Îşi repezi mâinile una spre alta, într-o caraghioasă mimare 
a unei bătălii spaţiale. 

— Aha. Şi care-i situaţia? 

— Proastă pentru Fundaţie. Păi, ai fost şi tu pe Kalgan şi ai 
văzut; peste tot numai soldaţi. Ei erau pregătiţi. Fundaţia 
nu era pregătită, aşa că... pufff! 

Şi deodată Mama lăsă jos furculiţa, şuierând printre dinţi: 

— Neghiobule! 

— Hăâ? 

— Netotule! Tot timpul îţi merge gura. 

Arătă repede cu degetul şi atunci când Tata aruncă 
privirea peste umăr, o zări pe Arcadia împietrită în cadrul 
uşii. 

— Fundaţia este în război? spuse ea. 

Tata o privi neajutorat pe Mama, apoi încuviinţă. 


— Şi pierd? 

Din nou un semn că da. 

Arcadia simţi o gheară înfiptă în gât, şi se apropie încet de 
masă. 

— S-a terminat? şopti ea. 

— Să se termine? repetă Iata cu o falsă însufleţire. Cine a 
spus că s-a terminat? Multe lucruri se pot întâmpla în 
război. Şi... şi... 

— Stai jos, dragă, spuse Mama pe un ton mângâietor. 
Nimeni nu ar trebui să poarte discuţii înainte de micul 
dejun. Nu e bine să stai cu stomacul gol. 

Dar Arcadia nu o luă în seamă: 

— Kalganienii au ajuns pe Terminus? 

— Nu, spuse Tata cu seriozitate. Veştile sunt de săptămâna 
trecută, şi 'Terminus se luptă încă. Serios, îţi spun adevărul. 
lar Fundaţia este în continuare puternică. Vrei să-ţi aduc 
ziarele? 

— Da! 

Le citi în timp ce mânca... ceea ce mai putea mânca din 
micul ei dejun, şi ochii i se înceţoşau pe măsură ce trecea 
timpul. Santanni şi Korell fuseseră pierdute - fără luptă. O 
escadră a armatei Fundaţiei fusese prinsă în capcană în 
întunecatul sector Ifni şi distrusă până la aproape ultima 
navă. 

lar acum Fundaţia se retrăsese din nou în nucleul de Patru 
Regate... Regatul iniţial, înfiinţat de către Salvor Hardin, 
primul primar. Dar lupta în continuare... ar mai putea exista 
o şansă... şi orice s-ar întâmpla, trebuie să-şi anunţe tatăl. 
Trebuie să ajungă cumva la urechea lui. Trebuie! 

Dar cum? Îi stătea în cale un război. 

După micul dejun, îl întrebă pe Tata: 

— Plecaţi curând într-o misiune, Domnule Palver? 

Tata stătea la soare, în scaunul de pe peluza din faţă. O 
ţigară groasă ardea mocnit între degetele sale. Semăna cu 
un mops în stare de beatitudine. 


— O misiune? repetă el leneş. Cine ştie? Dar ce-ţi veni să 
aduci vorba despre noi misiuni? Te plictiseşti? 

— Eu? Nu, îmi place aici. Sunteţi foarte buni cu mine, 
dumneavoastră şi Doamna Palver. 

EI flutură cu mâna înspre ea: ei, şi tu acum! 

— Mă gândeam la război, spuse Arcadia. 

— Dar nu te mai gândi la el. Ce poţi tu să faci? Dacă tot nu 
poţi ajuta cu nimic, de ce să te mai frămânţi? 

— Mă gândeam că Fundaţia a pierdut multe dintre lumile 
ei agricole. Probabil că hrana s-a raţionalizat. 

Tata părea stânjenit: 

— Nu-ţi face griji. O să fie în regulă. 

Ea nici nu asculta: 

— Aş vrea să le duc nişte mâncare, asta aş vrea. Ştiţi, după 
ce Catârul a murit şi Fundaţia s-a răsculat, Terminus a 
rămas izolat o vreme şi Generalul Han Pritcher, care i-a 
succedat o scurtă perioadă Catârului, i-a asediat. Hrana era 
cumplit de puţină şi tata mi-a spus că tatăl lui i-a spus că 
mâncau numai amino-acizi concentrați şi uscați, care aveau 
un gust groaznic. Păi, un ou costa două sute de credite. 
Apoi au spart blocada chiar la timp, şi au venit nave cu 
mâncare dinspre Santanni. Trebuie să fi fost nişte vremuri 
îngrozitoare. Probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi acum. 

Urmă o pauză, apoi Arcadia spuse din nou: 

— Ştiţi, pun pariu că Fundaţia ar fi acum dispusă să 
plătească hrana la preţuri de contrabandă. Dublu, sau 
triplu, sau mai mult. Uite, de exemplu, dacă o cooperativă 
de-aici, de pe Trantor, ar face ea treaba asta, ar putea 
pierde câteva nave, dar pun pariu că înainte ca războiul să 
se termine ar ajunge milionară. Comercianţii Fundaţiei din 
trecut făceau mereu lucrul ăsta. Cum se isca un război, 
veneau ei şi riscau, vânzând ceea ce se cerea mai mult. Şi 
scoteau două milioane de credite dintr-o singură călătorie... 
profit. Cu încărcătura unei singure nave. 

Tata tresări. Ţigara se stinsese, neluată în seamă. 


— O afacere bună, aşa-i. Hm-m-m... Dar Fundaţia este aşa 
de departe... 

— 0oo, ştiu. Cred că de-aici nu se prea poate. Dacă aţi lua 
un vas de linie, probabil că nu aţi putea ajunge mai departe 
de Massena sau Smushyk, iar după aceea va trebui să 
închiriaţi o navă mică de cercetare, sau ceva asemănător, 
pentru a vă strecura printre linii. 

Tata făcea calcule, frecându-şi părul. 

Două săptămâni mai târziu, pregătirile pentru misiune 
erau încheiate. Mama îl ocărâse aproape tot timpul... Mai 
întâi, pentru încăpăţânarea incurabilă cu care făcea curte 
sinuciderii. Apoi, pentru încăpăţânarea incredibilă cu care 
refuza să o lase să vină cu el. 

— Mamă, spuse Tata, de ce te comporţi ca o caţă bătrână? 
Nu te pot lua. Asta-i treabă de bărbat. Ce crezi că e 
războiul? Distracţie? Joc pentru copii? 

— Atunci tu de ce te duci? Ce, tu eşti bărbat? 
Neghiobule... cu un picior şi o jumătate de mână în groapă. 
Lasă-i pe alţii mai tineri să meargă... nu un grăsan chelios 
ca tine. 

— Nu sunt chelios, replică Tata cu demnitate. Am păr din 
belşug. Şi de ce să nu mă ocup eu de treaba asta? Cum 
adică, un tânăr? Ascultă, am putea câştiga milioane! 

Ea ştia, şi se potoli. 

Înainte de plecare, Arcadia se întâlni cu el. 

— Plecaţi pe Terminus? întrebă ea. 

— De ce nu? Chiar tu spuneai că au nevoie de pâine, de 
orez, şi de cartofi. Foarte bine, o să închei o afacere cu ei şi 
au să primească ceea ce au nevoie. 

— Bine, atunci... am o rugăminte: Dacă mergeţi pe 
Terminus, puteţi să vă întâlniți cu tatăl meu? 

Fata Tatei se încreţi şi se topi în compasiune: 

— Ooh... trebuia să aştept să vii tu să-mi spui! Sigur, am să 
mă întâlnesc cu el. Am să-i spun că eşti sănătoasă, că totul 
este în regulă, şi că atunci când războiul se va sfârşi, te voi 
duce înapoi la el! 


— Mulţumesc. Să vă spun cum daţi de el. Numele lui este 
Dr. Toran Darell şi locuieşte în Stanmark, imediat cum ieşi 
din 'Terminus City. Puteţi lua un aero-taxi pentru a ajunge la 
el. Adresa este 55 Channel Drive. 

— Stai să-mi notez. 

— Nu, nu. 

Arcadia întinse braţul, oprindu-l. 

— Nu trebuie să notaţi nimic. lrebuie să ţineţi minte... şi 
să-l găsiţi fără ajutorul nimănui. 

Tata păru nedumerit. Apoi dădu din umeri: 

— Bine. Adresa este 55 Channel Drive în Stanmark, 
imediat ce ieşi din Terminus City, şi ajung acolo cu aero- 
taxiul. În regula? 

— Şi încă ceva. 

— Da? 

— Vreţi să-i transmiteţi ceva din partea mea? 

— Sigur. 

— Vreau să vă spun la ureche. 

Palver îşi aplecă obrazul gras spre ea, şi şoapta trecu de la 
fată înspre el. Apoi făcu ochii rotunzi: 

— Asta vrei să-i spui? Dar n-are nici un înţeles. 

— Elo să ştie ce înseamnă. Spuneţi-i că aşa am zis eu şi că 
am mai spus că o să-şi dea el seama ce înseamnă. Şi să nu 
schimbaţi nimic. N-o sa uitaţi? 

— Cum aş putea uita? Cinci cuvinte mititele. Uite... 

— Nu, nu! 

Se apleca şi se ridica, din cauza intensității cu care îşi trăia 
emoţiile: 

— Nu repetaţi. Să nu mai repetaţi la nimeni altcineva. 
Doar tatălui meu. Promiteţi-mi. 

Tata dădu iarăşi din umeri: 

— Promit! În regulă! 

— În regulă, spuse şi ea cu tristeţe. 

Şi în timp ce parcurgea distanţa până la aero-taxiul care îl 
aştepta să-l ducă la cosmoport, se întrebă dacă nu cumva îi 


semnase condamnarea la moarte. Se întrebă dacă avea să-l 
mai vadă vreodată. 

Nici nu mai îndrăznea să intre din nou în casă, să dea ochii 
cu blânda, buna Mamă. Poate că atunci când o să se 
termine totul, o să se sinucidă pentru răul făcut acestei 
familii. 

L9 

SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI. 

QUORISTON, BĂTĂLIA DE LA -... Consumată pe 9. L7.377 
E. FE. Între forţele Fundaţiei şi cele ale Lordului Stettin de 
Kalgan, a fost ultima bătălie importanta a Inter-Regnum- 
ului. 

ENCICLOPEDIA GALACTICA. 

JOLE TURBOR, în noul său rol de corespondent de război, 
se trezi îmbrăcat în uniformă de armată, şi chiar îi plăcu. Se 
bucura că putea transmite din nou pe calea undelor, şi o 
parte din neputinţa cumplită a luptei zadarnice împotriva 
celei de-A Doua Fundaţii îl părăsi, făcând loc emoţiilor unui 
alt fel de bătălii, cu nave adevărate şi cu oameni obişnuiţi. 

Ca să facem puţină filosofie, putem spune că Fundaţia nu 
se remarcase prin victorii, dar mai avea încă şanse. După 
şase luni, nucleul tare al Fundaţiei era neatins, şi nucleul 
tare al Flotei exista încă. Cu noile completări făcute de la 
începutul războiului, era la fel de puternică numeric, şi 
chiar mai puternică din punct de vedere tehnic, decât 
înainte de înfrângerea de la Ifni. 

Între timp, apărarea planetei fusese întărită; forţele 
armate mai bine antrenate; administraţia făcea totul pentru 
a fi mai eficientă... iar mare parte din flota Kalganiană de 
cucerire fusese avariată încercând să ocupe teritoriul 
„cucerit”. 

În acel moment, Turbor era cu Flota A Treia, la marginea 
sectorului Anacreonian. Conform tacticii lui, de a încerca să 
prezinte „războiul omului simplu”, lua un interviu lui Fennel 
Leemor, Inginer Clasa A Treia, voluntar. 

— Vorbeşte-ne ceva despre tine, marinare, spuse Turbor. 


— N-am prea multe de spus. 

Leemor târşi picioarele. Faţa îi fu acoperită de un zâmbet 
slab şi sfios, ca şi cum ar fi putut vedea milioanele de 
oameni care, cu siguranţa, îl priveau în acel moment. 

— Sunt din Locris. Am o slujbă într-o fabrică de aero- 
mobile; şef de secţie, leafă bună. Sunt căsătorit: am doi 
copii, două fete. Auziţi, n-aş putea să le spun ceva, aş 
putea... dacă mă ascultă? 

— Dă-i drumul, marinare. Video-ul e al tău. 

— Doamne, mulţumesc. 

Spuse, poticnindu-se: 

— Bună, Milla, în caz că mă asculţi, eu sunt bine. Ce face 
Sunni? Şi Tomma? Mă gândesc la voi mereu, şi poate că vin 
într-o permisie după ce ne întoarcem în port. Am primit 
pachetul tău cu mâncare, dar îl trimit înapoi. Noi mâncăm 
bine, dar am auzit că civilii o duc cam greu. Cam asta ar fi 
tot. 

— Am s-o caut cu prima ocazie când ajung pe Locris, 
marinare, spuse Turbor, şi am să mă asigur că nu stă prost 
cu mâncarea. În regulă? 

Tânărul zâmbi larg şi dădu din cap: 

— Mulţumesc, Domnule Turbor. Aş aprecia mult acest 
lucru. 

— Perfect. Acum mai spune-ne... Eşti voluntar, nu-i aşa? 
— Sigur că da. Dacă mă provoacă cineva la bătaie, n-o să 
stau să aştept să mă terfelească. M-am înrolat chiar în ziua 

în care am auzit despre Hober Mallow. 

— lată un suflet mare. Ai participat la multe bătălii? Am 
remarcat că porţi două stele de bătălie. 

— Puah! scuipă marinarul. Alea n-au fost bătălii, au fost 
urmăriri. Kalganienii nu luptă decât dacă au şanse de cinci 
la unu sau mai mult în favoarea lor. Şi chiar şi atunci, lovesc 
pe la margini şi încearcă să ne distrugă navă cu navă. Un 
văr de-al meu a fost la Ifhi, şi s-a aflat într-o navă care a 
scăpat, bătrâna Ebling Mis. Spunea că şi acolo a fost la fel. 
Au venit cu Flota Principală împotriva unui regiment al 


diviziei noastre. Şi până n-au rămas decât cinci nave de-ale 
noastre, au stat ascunşi în loc să se bată. Am doborât de 
două ori mai multe nave de-ale lor în acea bătălie. 

— Deci crezi că vom câştiga războiul? 

— Pun pariu; mai ales că acum nu ne mai retragem. lar 
dacă lucrurile se vor înrăutăţi, atunci mă aştept să intervină 
A Doua Fundaţie. Mai avem încă Planul Sefdon... şi ştiu şi ei 
acest lucru. 

Buzele lui Turbor se curbară o idee: 

— Deci te bazezi pe A Doua Fundaţie? 

Răspunsul veni, sincer surprins: 

— Păi, nu toată lumea se bazează? 

După emisiune, Subofiţerul 'Tippellum intră în camera lui 
Turbor. Îi întinse corespondentului o ţigaretă şi îşi împinse 
cascheta pe spate, într-un echilibru foarte instabil. 

— Am prins un suspect, spuse el. 

— Da? 

— Un tip micuţ, şi cam aiurea. Pretinde că este neutru... 
că are imunitate diplomatică. Să auzi şi să nu crezi! Ai 
noştri nu prea ştiu ce să facă cu el. Îl cheamă Palvro, Palver, 
sau aşa ceva, şi spune că e din Trantor. Pe Spaţiu, nu ştiu ce 
caută într-o navă de război. 

Dar 'Turbor se ridică în poziţie şezând, şi lăsă deoparte 
somnul pe care avea de gând să-l tragă. Îşi aducea foarte 
bine aminte de ultima discuţie cu Darell, a doua zi după ce 
fusese declarat războiul, şi se dădu jos din pat. 

— Preem Palver, spuse el. 

Era o afirmaţie. 

Tippellum se opri şi lăsă fumul să i se prelingă pe la 
colţurile buzelor. 

— Pe Spaţiu, spuse el, de unde ştiţi? 

— Nu contează. Pot să-l văd? 

— Pe Spaţiu, nu ştiu. Bătrânul îl ţine pentru interogatoriu 
în propria lui cameră. Toată lumea îşi închipuie că e spion. 

— Spune-i bătrânului că îl cunosc, dacă prizonierul nu 
minte în privinţa identităţii sale. Îmi asum responsabilitatea. 


Căpitanul Dixyl din avangarda Flotei A Treia privea cu 
insistentă Marele Detector. Nu exista navă care să nu fie o 
sursă de radiaţie subatomică... chiar dacă stătea ca o masă 
inertă. Şi fiecare focar de astfel de radiaţie era ca o 
scânteie în câmpul tridimensional. 

Fiecare dintre navele Fundaţiei fusese verificată şi nici o 
scânteie nu fusese omisă, după prinderea micuţului spion 
care pretindea că este neutru. Nava aceea din afară a creat 
pentru o vreme agitaţie în biroul Căpitanului. Putea fi 
necesară schimbarea rapidă a tacticii. Ceea ce şi făcea... 

— Eşti sigur că ai înţeles? întrebă el. 

Comandantul Cenn încuviinţă: 

— Am să merg cu escadra prin hiperspaţiu: raza, 10,00 
parseci; teta, 286,52 grade; fi, 84,15 grade. Mă întorc la 
bază la 1330. Absenţă: 11,83 ore. 

— Perfect. Ne vom baza pe o întoarcere precisă, atât în 
timp cât şi în spaţiu, înţelegi? 

— Da, căpitane! 

Îşi privi ceasul de la mână: 

— Navele mele vor fi gata la 0140. 

— Bine, spuse Căpitanul Dixyl. 

Escadra Kalganiană nu era în raza de detecție, dar va fi în 
curând. Avea informaţii despre acest lucru, şi erau 
informaţii independente. Fără escadra lui Cenn, forţele 
Fundaţiei vor fi puternic copleşite, dar căpitanul era foarte 
încrezător. Foarte încrezător. 

Preem Palver privi cu amărăciune în jurul lui. Mai întâi la 
amiralul înalt şi slăbănog; apoi la ceilalţi, toţi în uniformă; şi 
acum la ultimul venit, mare şi zdravăn, cu gulerul descheiat 
şi fără cravată - spre deosebire de ceilalţi - şi care spunea 
că vroia să-i vorbească. 

— Îmi dau perfect seama, amirale, spunea Jole Turbor, de 
implicaţiile serioase, dar îţi spun că dacă mi se permite să 
vorbesc cu el câteva minute, s-ar putea să rezolv această 
enigmă. 


— Există vreun motiv pentru care nu poţi să-l interoghezi 
în prezenţa mea? 

Turbor strânse buzele şi se încăpăţâna. 

— Amirale, spuse el, de când am fost ataşat navelor tale, 
Flota A Treia are o presă excelentă. Poţi să pui oameni 
dincolo de uşă, dacă vrei, şi te poţi întoarce în cinci minute. 
Dar, între timp fă-mi şi mie un pic pe plac, şi relaţiile tale cu 
publicul nu vor avea de suferit. Mă înţelegi? 

Da, îl înţelegea. 

După ce rămaseră singuri, 'Turbor se întoarse spre Palver 
şi spuse: 

— Repede... spune-mi numele fetei pe care ai răpit-o. 

Palver nu fu în stare decât să se holbeze, şi să scuture din 
cap. 

— Fără prostii, spuse Turbor. Dacă nu răspunzi, eşti spion. 
Iar în vremuri de război spionii sunt executaţi fără proces. 

— Arcadia Darell! rosti Palver pe nerăsuflate. 

— Aşa deci! Perfect. Este teafără? 

Palver încuviinţă. 

— Ar fi bine să fii sigur, altfel o s-o păţeşti. 

— Este sănătoasă, în siguranţă absolută, spuse încet 
Palver. 

Amiralul se întoarse: 

— Ei? 

— Omul nu este spion, domnule. Puteţi să credeţi ceea ce 
vă spune. Garantez eu pentru el. 

— Serios? 

Amiralul se încruntă: 

— Deci reprezintă o fermă cooperatistă de pe Trantor care 
doreşte să realizeze un acord comercial cu lerminus pentru 
livrare de grâne şi cartofi. Bine, perfect, dar nu poate pleca 
acum. 

— De ce nu? întrebă repede Palver. 

— Pentru că suntem în mijlocul unei bătălii. După ce se 
termină - presupunând că mai rămânem în viaţă - te vom 
duce pe lerminus. 


Flota Kalganiană răspândită în spaţiu detecta navele 
Fundaţiei de la o distanţă incredibilă, şi fu ea însăşi 
detectată. Strălucind fiecare ca nişte licurici în Marele 
Detector al celeilalte, cele două flote se apropiau prin vid. 

Amiralul Fundaţiei se încruntă şi spuse: 

— Asta este lovitura lor decisiva. Ia uite câţi sunt. Totuşi, îi 
vom nimici, dacă detașamentul lui Cenn îşi face datoria. 

Comandantul Cenn plecase cu câteva ore mai înainte - la 
prima detectare a inamicului. Acum nu mai aveau cum să 
schimbe planul. Ori mergea, ori nu mergea, dar amiralul se 
simţea foarte bine. Ca şi ofiţerii. Ca şi oamenii săi. 

Privi din nou licuricii. 

Ca un balet mortal, în formaţie precisă, străluceau. 

Flota Fundaţiei se trase uşor înapoi. Trecură câteva ore şi 
flota viră încet, atrăgând inamicul şi deviindu-l de pe traseu, 
din ce în ce mai mult. 

În mintea celor care făcuseră planul, exista un volum în 
spaţiu care trebuia ocupat de vasele Kalganiene. Flota 
Fundaţiei se strecură afară din acel volum; intrară 
Kalganienii. Cei care dădură să iasă din nou, fură atacați, 
brusc şi sălbatic. Cei din interior rămaseră neatinşi. 

Totul depindea de lipsa de iniţiativă a vaselor Lordului 
Stettin... de dorinţa lor de a rămâne acolo unde nu ataca 
nimeni. 

Căpitanul Dixyl îşi privi ceasul de la mână cu sânge rece. 
Era 1310. 

— Mai avem douăzeci de minute, spuse el. 

Locotenentul de lângă el aprobă, încordat: 

— Totul pare bine până acum, căpitane. Am „împachetat” 
mai mult de nouăzeci la sută dintre ei. Dacă îi putem ţine 
aşa... 

— Da! Dacă... 

Navele Fundaţiei înaintau din nou... foarte încet. Nu 
suficient de repede pentru a determina o retragere a 
Kalganienilor, dar suficient de repede pentru a descuraja 
orice înaintare din partea lor. Aceştia preferară să aştepte. 


lar minutele treceau. 

La 1325, sirena amiralului răsună în şaptezeci şi cinci de 
vase ale Fundaţiei, şi acestea se îndreptară cu acceleraţie 
maximă spre flancul din faţă al flotei Kalganiene, care 
număra trei sute de nave. Scuturile Kalganiene intrară în 
acţiune, şi puternicele fascicole de energie porniră ca 
fulgerele. Fiecare dintre cele trei sute de nave se concentră 
în aceeaşi direcţie, spre atacatorii nebuni, care se 
năpusteau hotărâți, impasibili, şi... 

La 1330, cincizeci de nave conduse de Comandantul Cenn 
apărură de nicăieri, făcând un singur salt prin hiperspaţiu, 
într-un loc precis şi la un moment dinainte calculat... 
repezindu-se cu o furie distrugătoare în spatele liniilor 
Kalganiene, luate pe nepregătite. 

Capcana funcţionase perfect. 

Kalganienii aveau în continuare numărul de partea lor, dar 
nu mai aveau chef să numere. Prima lor grijă era să scape, 
şi ţinând cont că se rupseseră din formaţie, erau cu atât mai 
vulnerabili, în timp ce inamicul stătea grupat. 

După o vreme, totul luă proporţia unei vânători de 
şobolani. 

Din trei sute de nave Kalganiene, nucleul şi mândria flotei, 
de-abia şaizeci sau mai puţine ajunseră pe Kalgan, multe 
într-o stare de avarie iremediabilă. Pierderea Fundaţiei era 
de opt nave dintr-un total de o sută douăzeci şi cinci. 

Preem Palver ateriza pe 'Terminus la apogeul sărbătorii. Fu 
puţin luat pe sus de valul de entuziasm, dar înainte de a 
părăsi planeta îndeplini două lucruri şi primi o rugăminte. 

Cele două lucruri îndeplinite erau: 1) finalizarea unui acord 
prin care cooperativa lui Palver urma să livreze în 
următorul an câte douăzeci de încărcături pe lună constând 
din diverse produse alimentare, la preţ de război, fără însă 
să se mai confrunte cu riscul războiului, mulţumită recentei 
bătălii, şi 2) transmiterea, spre urechea Doctorului Darell, a 
celor cinci cuvinte pronunţate de Arcadia. Preţ de un 
moment, Darell îl privi cu ochii goi, apoi îşi formulă 


rugămintea. Trebuia să ducă un răspuns Arcadiei. Lui 
Palver îi plăcu; era un răspuns simplu şi avea sens. Spunea 
aşa: „Acum întoarce-te. Nu va mai fi nici un pericol.” 

Lordul Stettin simţea o turbare frustrată. Să-şi vadă 
fiecare armă sfărâmându-i-se în mâini; să simtă substanţa 
tare a puternicei sale maşini militare împrăştiindu-se ca 
nişte aşchii blestemate... asta ar fi transformat indiferența 
oricui în şuvoi de lavă. Şi totuşi, nu mai avea ce face. Ştia 
asta. 

De câteva săptămâni, nu mai dormea bine. Nu se 
bărbierise de trei zile. Anulase toate audienţele. Amiralii 
erau lăsaţi de capul lor, şi nimeni nu ştia mai bine decât 
Lordul de Kalgan că va trece foarte puţin timp până să se 
confrunte cu o rebeliune internă, fără a mai fi nevoie să 
sufere vreo înfrângere în războiul cu Fundaţia. 

Lev Meirus, Primul Ministru, nu-i era de nici un ajutor. 
Stătea acolo, calm şi indecent de bătrân, cu degetul subţire 
şi nervos mângâind ca întotdeauna linia curbă dintre nas şi 
bărbie. 

— Ei? strigă Stettin la el. Fii şi tu de folos în vreun fel. 
Stăm aici învinşi, înţelegi? Învinşi! Şi de ce? Eu nu ştiu. Te 
las pe tine să-mi spui. Eu nu ştiu de ce. Tu ştii? 

— Cred că da, spuse calm Meirus. 

— Trădare! 

Cuvântul ieşi calm, şi celelalte cuvinte urmară la fel de 
calm: 

— Ai ştiut de trădare, şi ai tăcut din gură. L-ai slujit pe 
neghiobul aruncat de mine din scaunul de Prim Cetăţean, şi 
crezi că-l poţi sluji şi pe şobolanul scârbos care m-ar putea 
înlătura. Dacă aşa ai făcut, am să-ţi scot măruntaiele şi am 
să le prăjesc în faţa ochilor tăi, cât încă mai trăieşti. 

Meirus era neimpresionat: 

— Am încercat să vă împărtăşesc îndoielile mele, nu o 
dată, ci de mai multe ori. Vi le-am băgat cu forţa în urechi 
dar aţi preferat să ascultați de sfatul altora, pentru ca vă 
umfla mai bine ego-ul. Lucrurile s-au petrecut nu cum m-am 


temut eu, ci chiar mai rău. Dacă nu vă interesează să mă 
ascultați acum, spuneţi, domnule, şi voi pleca. lar atunci 
când va sosi momentul, îl voi sluji pe succesorul 
dumneavoastră, a cărui primă mişcare, sunt sigur, va fi să 
semneze un tratat de pace. 

Stettin îl fixa cu ochi roşii, cu pumnii uriaşi încleştându-se 
şi descleştându-se: 

— Vorbeşte, trântor cenuşiu. Vorbeşte! 

— V-am spus adesea, domnule, că nu sunteţi Catârul. 
Puteţi comanda nave şi arme, dar nu puteţi comanda 
minţile oamenilor dumneavoastră. Vă daţi seama, domnule, 
cu cine luptaţi? Vă luptaţi cu Fundaţia, care nu a fost 
niciodată înfrântă... cu Fundaţia, care este protejată de 
Planul Seldon... cu Fundaţia, al cărei destin este să formeze 
un nou Imperiu. 

— Nu există nici un Plan. Nu mai există. Aşa a spus Munn. 

— În cazul ăsta, Munn se înşeală. Şi chiar dacă ar avea 
dreptate, ce mare lucru? Dumneavoastră şi cu mine, 
domnule, nu suntem poporul. Bărbaţii şi femeile de pe 
Kalgan şi de pe lumile supuse Kalgan-ului cred cu tărie în 
Planul Seldon, la fel ca toţi locuitorii acestui capăt de 
Galaxie. Aproape patru sute de ani de istorie ne-au învăţat 
că Fundaţia nu poate fi înfrântă. Nici regatele, nici 
războinicii, nici vechiul Imperiu Galactic nu au putut-o face. 

— Catârul a făcut-o. 

— Exact, dar el era deasupra calculelor... iar 
dumneavoastră nu sunteţi. Şi, ce-i mai rău, oamenii ştiu că 
nu sunteţi. Aşa că vasele dumneavoastră merg la luptă 
oarecum temându-se. 'Ţesătura imaterială a Planului Seldon 
stă deasupra lor, aşa că sunt prudenţi şi se uită bine înainte 
de a ataca, punându-şi cam multe întrebări. Pe când de 
cealaltă parte, aceeaşi țesătură imaterială îl umple pe 
duşman cu încredere, îi elimină frica, îi menţine moralul 
ridicat, chiar dacă mai devreme a luat bătaie. De ce nu? 
Fundaţia a fost întotdeauna învinsă la început, şi 
întotdeauna a câştigat la sfârşit. Şi moralul dumneavoastră, 


domnule? Pretutindeni sunteţi pe un teritoriu duşman. 
Coloniile dumneavoastră nu au fost invadate, şi în 
continuare nu sunt în pericol de a fi invadate... cu toate 
astea sunteţi înfrânt. Nici măcar nu credeţi în posibilitatea 
victoriei, pentru că ştiţi că nu aveţi nici o şansă. Plecaţi-vă, 
deci, altfel veţi fi îngenuncheat. Plecaţi-vă de bună voie şi 
mai puteţi salva ceea ce a rămas. V-aţi bazat pe metal şi pe 
energie, iar ele v-au sprijinit cât au putut. Aţi neglijat 
mintea şi moralul, iar acestea v-au părăsit. Acum, ascultaţi- 
mi sfatul. Îl aveţi pe omul ăsta din Fundaţie, Homir Munn. 
Eliberaţi-l. Trimiteţi-l înapoi pe Terminus iar el va duce 
ofertele dumneavoastră de pace. 

Dinţii lui Stettin scrâşniră în spatele buzelor albe, strânse. 
Dar parcă mai avea de ales? 

În prima zi a noului an, Homir Munn părăsi încă o dată 
Kalgan-ul. Trecuseră mai mult de şase luni de când plecase 
de pe Terminus, şi între timp se stârnise şi se stinsese un 
război. 

Venise singur, dar pleca cu escortă. Venise ca un simplu 
om; deşi neacreditat, se întorcea ca un veritabil ambasador 
al păcii. 

Dar ceea ce se schimbase cel mai mult era fosta lui 
îngrijorare cu privire la A Doua Fundaţie. Acest gând îl tăcu 
să râdă. Şi îşi imagină cu lux de amănunte momentul în 
care le va demonstra tuturor, Doctorului Darell, tânărului 
acela energic şi isteţ, Anthor... 

EI aflase. El, Homir Munnr aflase în sfârşit, adevărul. 

„EU AM AFLAT...” 

LUI HOMIR, ultimele două săptămâni ale războiului 
Stettinian nu i se părură deloc insuportabile, în neobişnuita 
sa funcţie de Mediator Extraordinar, se trezi în centrul 
afacerilor interstelare. Avea un rol pe care nu-l putea 
considera decât plăcut. 

Nu mai avură loc bătălii importante - doar câteva 
încăierări accidentale care nu contau deloc - şi termenii 
tratatului fură stabiliţi fără ca Fundaţia să facă multe 


concesii. Stettin îşi păstră funcţia, dar aproape nimic 
altceva. Armata îi era la pământ; posesiunile sale din afara 
sistemului de reşedinţă îşi câştigară autonomia şi îşi 
permiseră să aleagă, după cum doreau, între a se întoarce 
la statutul anterior, independenţă deplină, sau intrarea în 
confederaţia Fundaţiei. 

Oficial, războiul luă sfârşit pe un asteroid din sistemul 
stelar al Terminus-ului, sediul celor mai vechi baze navale 
ale Fundaţiei. Lev Meirus semnă pentru Kalgan, iar Homir 
privi plin de interes. 

În toată această perioadă, nu se văzu nici cu Doctorul 
Darell, nici cu ceilalţi. Dar nu avea importanţă. Veştile pe 
care le aducea puteau să mai aştepte... şi, ca întotdeauna, 
zâmbi la acest gând. 

Dr. Darell se întoarse pe Terminus la câteva săptămâni 
după ziua VK, (Ziua Victoriei asupra Kalgan-ului), şi chiar în 
acea seară locuinţa sa servi ca loc de întâlnire pentru cei 
cinci bărbaţi care, cu zece luni mai devreme, schiţaseră 
primele planuri. 

Zăboviră asupra cinei şi apoi asupra vinului, ca şi cum 
ezitau să se întoarcă la vechiul subiect. 

Jole 'Turbor, privind concentrat cu un singur ochi în 
profunzimile purpurii ale paharului de vin, mai degrabă 
murmură decât spuse: 

— Ei bine, Homir, văd că acum eşti un om priceput. Ai 
aranjat bine treburile. 

— Eu? 

Munn râse zgomotos şi vesel. Din anumite motive, nu se 
mai bâlbâia de luni de zile. 

— Eu n-am nici un merit. Arcadia este cea care a aranjat 
totul. Apropo, Darell, ce mai face? Am auzit că se întoarce 
de pe Trantor, nu-i aşa? 

— Ai auzit bine, spuse încet Darell. Nava ei o să ancoreze 
într-o săptămână. 

Privi pe furiş la ceilalţi, dar nu se puteau auzi decât 
exclamaţii de plăcere, confuze şi amorfe. Nimic altceva. 


— Deci s-a terminat cu adevărat, spuse Turbor. Cine ar fi 
prevăzut asta acum zece luni? Munn a fost pe Kalgan şi s-a 
întors înapoi. Arcadia a fost pe Kalgan şi pe Trantor, şi se 
întoarce înapoi. Am avut un război - şi, pe Spaţiu, l-am 
câştigat. Se spune că marile momente ale istoriei pot fi 
prevăzute, dar nu vi se pare totuşi că ceea ce de-abia s-a 
petrecut, cu zăpăceala noastră absoluta, a celor care am 
trăit evenimentele, nu putea fi prevăzut? 

— Prostii, spuse acru Anthor. Ce vă face atât de 
triumfători? Vorbiţi ca şi când am fi câştigat cu adevărat un 
război, când de fapt n-am câştigat nimic altceva decât o 
mică încăierare, care a servit doar la a ne distrage atenţia 
de la adevăratul duşman. 

Se făcu o linişte deloc agreabilă, în care doar zâmbetul 
slab al lui Homir Munn făcea notă discordantă. 

Anthor lovi cu pumnul încleştat şi plin de furie în braţul 
scaunului: 

— Da, mă refer la A Doua Fundaţie. Nu vorbiţi deloc 
despre ea si, dacă raţionez corect, faceţi eforturi în acest 
sens. Falsa asta atmosferă de victorie care acoperă o lume 
de idioţi vi se pare aşa de atractivă încât simţiţi nevoia să 
participaţi la ea? Atunci, faceţi tumbe, săriţi pe pereţi, săriţi 
unul în spinarea celuilalt, numai consumaţi nebunia asta... 
şi atunci când terminaţi şi sunteţi din nou voi înşivă, 
întoarceţi-vă să discutăm această problemă care există 
astăzi la fel de concret ca acum zece luni, când stăteaţi aici 
şi aruncaţi priviri speriate peste umăr, dintr-o teamă 
nelămurită. Credeţi că Stăpânii Minţilor, cei din A Doua 
Fundaţie, sunt mai puţin de temut doar din cauză că aţi 
biruit o adunătură neghioabă de vase de război? 

Se opri, roşu la faţă şi gâfâind. 

Munn spuse calm: 

— Mă laşi şi pe mine să vorbesc, Anthor? Sau preferi să-ţi 
continui rolul de conspirator gălăgios? 

— Vorbeşte, Homir, spuse Darell, dar să ne abţinem de la 
un limbaj prea pitoresc. E bun şi el la momentul potrivit, 


dar acum mă deranjează. 

Homir Munn se lăsă pe spate în scaun şi îşi umplu cu grijă 
paharul, folosind carafa de lângă cotul său. 

— Am fost trimis pe Kalgan, spuse el, ca să aflu tot ceea ce 
se poate afla din documentele păstrate în palatul Catârului. 
Această treabă mi-a luat câteva luni. Nu-mi asum nici un 
merit pentru ceea ce am realizat. După cum am spus, 
Arcadia a fost cea care a intervenit şi a obţinut ca eu să pot 
intra. Oricum, cert este că la informaţiile mele iniţiale 
privind viaţa şi vremurile Catârului, şi trebuie să recunosc 
că nu erau puţine, am adăugat rezultatele studierii unor 
documente importante, pe care nimeni altcineva nu le-a mai 
avut la dispoziţie. În consecinţă, eu sunt unicul în măsură să 
estimez pericolul real al celei de-A Doua Fundaţii; mult mai 
în măsură decât agitatul nostru prieten, aici de faţă. 

— Şi, scrâşni Anthor, care este estimarea dumitale în ceea 
ce priveşte acest pericol? 

— Păi, zero. 

Pauză scurtă, apoi Elvett Semic întrebă cu un aer de 
surprindere şi neîncredere: 

— Adică pericol-zero? 

— Desigur. Prieteni, A Doua Fundaţie nu există! 

Pleoapele lui Anthor căzură uşor. Rămase imobil, palid şi 
fără expresie. 

Munn continuă, topit de plăcerea pe care i-o oferea faptul 
că se afla în centrul atenţiei: 

— Mai mult, nu a existat niciodată. 

— Pe ce se bazează această surprinzătoare concluzie? 
întrebă Darell. 

— Neg că ar fi surprinzătoare, spuse Munn. Cunoaşteţi cu 
toţii povestea căutării celei de-A Doua Fundaţii de către 
Catâr. Dar ce ştiţi voi despre intensitatea acelei căutări... de 
înverşunarea ei? El a avut nişte resurse colosale la 
dispoziţie, şi s-a folosit de toate. Era încăpățânat... şi totuşi 
a eşuat. Nu s-a găsit nici o A Doua Fundaţie. 


— Nici nu te prea puteai aştepta să o găsească, remarcă 
neliniştit Turbor. Are puterea de a se proteja împotriva 
minţilor curioase. 

— Chiar şi atunci când acea minte curioasă este mintea 
Catârului, un mutant? Nu cred. Haide, doar nu te aştepţi 
să-ţi fac în doar cinci minute rezumatul î cincizeci de 
volume pline cu rapoarte. 'Ioate, aşa cum se specifică în 
tratatul de pace, vor face parte în cele din urmă din Muzeul 
Istoric Seldon, şi le veţi putea analiza la fel de liber şi pe 
îndelete ca şi mine. Veţi găsi însă formulată clar concluzia 
pe care a tras-o el, şi pe care eu am exprimat-o deja. Nu 
există, şi nu a existat niciodată o A Doua Fundaţie. 

— Bun, şi atunci ce l-a oprit pe Catâr? interveni Semic. 

— Galaxie Mare, tu ce crezi că l-a oprit? Moartea! La fel 
cum ne va opri pe toţi. Cea mai mare superstiție a acestei 
epoci este aceea conform căreia Catârul a fost oprit din 
cariera lui de atot-cuceritor de o oarecare entitate 
misterioasă, superioară chiar şi lui. Este rezultatul unui 
punct de vedere greşit. Catărul era o ciudăţenie, fizică şi 
mentală, asta o ştie oficine în această Galaxie. A murit la 
nici patruzeci de ani din cauza corpului său neadaptat; nu 
mai putea lupta cu o maşinărie care începuse să scârţâie. 
Câţiva ani înainte de a muri, a fost invalid. Sănătatea lui cea 
mai bună era mai proastă decât anemia unui om obişnuit, în 
regulă, deci. A cucerit Galaxia şi, în cursul firesc al naturii, a 
murit. E o minune cum a putut ajunge atât de departe şi 
atât de bine. Prieteni, totul e clar ca o fotografie. Nu trebuie 
decât să aveţi răbdare. Nu trebuie decât să încercaţi să 
priviţi faptele din alt unghi. 

— Bine, spuse Darell serios, hai să încercăm altceva. Va fi o 
încercare interesantă, şi chiar dacă nu ne va putea lămuri 
mai mult, măcar ne va unge rotiţele gândirii. Aceşti oameni 
„lucraţi”... din înregistrările pe care ni le-a adus Anthor 
acum un an, ce-i cu ei? Ajută-ne să privim lucrurile dintr-un 
unghi corect. 


— Simplu. Cât de veche este, ca ştiinţă, analiza 
encefalografică? Sau, ca să spun altfel, cât de bine pus la 
punct este studiul traiectoriilor neuronice? 

— În acest domeniu suntem la început, spuse Darell. Aici 
nu încape îndoială. 

— Exact. Cât de siguri putem fi în legătură cu 
interpretarea a ceea ce tu şi Anthor aţi numit Platoul 
Coruperii? Aveţi nişte teorii, dar cât de siguri puteţi fi pe 
ele? Suficient de siguri pentru a le lua drept bază certă în 
demonstraţia că există o putere deosebită? A cărei 
existenţă este negată de celelalte dovezi? Întotdeauna este 
uşor să explici necunoscutul postulând o voinţă supraumană 
şi arbitrară. Este un fenomen general uman. Au existat 
cazuri în istoria Galactică în care unele sisteme planetare 
izolate s-au întors la sălbăticie. Şi ce-am învăţat de aici? În 
toate cazurile, forţele necunoscute ale Naturii - furtuni, 
molime, secete - au fost atribuite unor fiinţe conştiente, mai 
puternice şi mai arbitrare decât omul. Asta se numeşte 
antropomorfism, cred, şi în această privinţă noi suntem 
sălbatici şi ne complăcem. Cunoscând puţine lucruri despre 
ştiinţa mentalului, tot ceea ce nu ştim lăsăm pe seama unor 
supraoameni... în cazul nostru, în seama celei de-A Doua 
Fundaţii, bazându-ne pe sugestia făcută de Seldon. 

— Aha, interveni Anthor, deci îţi aminteşti de Seldon. 
Credeam că l-ai uitat. Seldon a spus ca A Doua Fundaţie 
există. Interpretează asta. 

— Dar tu ştii care au fost intenţiile lui Seldon? Ştii oare ce 
necesităţi au intrat în calculele lui? Este posibil ca A Doua 
Fundaţie să fi fost o foarte necesară sperietoare, cu un scop 
foarte concret. De exemplu, cum am învins noi Kalgan-ul? 
Ce spuneai în ultima ta serie de emisiuni, Turbor? 

Trupul masiv al lui Turbor tresări: 

— Da, îmi dau seama unde vrei să ajungi. Spre sfârşitul 
războiului am fost pe Kalgan, Darell, şi era foarte clar că 
moralul pe planetă era incredibil de scăzut. M-am uitat la 
buletinele lor de ştiri şi... ei bine, se aşteptau să fie învinşi. 


De fapt, erau complet deprimaţi la gândul că în cele din 
urmă A Doua Fundaţie ne va da o mână de ajutor. 

— Exact, spuse Munn. Aşa a fost tot timpul războiului. l-am 
spus lui Stettin că A Doua Fundaţie nu există, şi el m-a 
crezut. El s-a simţit în siguranţă. Dar nu puteai să-i faci pe 
restul locuitorilor să renunţe deodată la acea credinţă cu 
care trăiseră mereu, aşa că mitul şi-a îndeplinit în cele din 
urmă scopul, în jocul de şah cosmic al lui Seldon. 

Dar Anthor holbă ochii, fixându-i batjocoritor asupra unui 
Munn foarte satisfăcut de el însuşi: 

— Eu spun că minţi. 

Homir se albi: 

— Nu văd pentru ce ar trebui să accept o astfel de 
acuzaţie, şi cu atât mai puţin să-i răspund. 

— Am spus-o fără intenţia de a te jigni. Nu-ţi dai seama că 
minţi, şi totuşi o faci. 

Semic puse o mână veştedă pe mâneca lui Anthor: 

— Respiră adânc, tinere. 

Anthor se smuci cu brutalitate şi spuse: 

— Mi-am cam pierdut răbdarea cu voi. Nu l-am văzut pe 
omul ăsta de mai mult de şase ori în viaţa mea, şi totuşi 
descopăr în el o schimbare incredibilă. Voi îl cunoaşteţi de 
ani de zile, şi nu remarcaţi nimic. Te-apucă nebunia! 
Spuneţi că omul ăsta pe care-l ascultați aici se numeşte 
Homir Munnl? Nu este Homir Munn pe care-l cunoşteam 
eu. 

Amestec de şocuri; peste toate, se auzi vocea lui Munn, 
care strigă: 

— Mă acuzi că sunt impostor? 

— Nu în sensul obişnuit, strigă Anthor ca să acopere 
gălăgia, dar un impostor totuşi! Linişte, toată lumea! Cer să 
fiu auzit. 

Se încruntă feroce la ei, ca să-i facă să tacă. 

— Vă aduceţi aminte de Homir Munn aşa cum îl ştiam eu... 
bibliotecarul introvertit, care nu vorbea niciodată fără o 
stinghereală evidentă; omul cu o voce încordată şi 


nervoasă, care-şi bâlbâia propoziţiile nesigure? Omul ăsta 
seamănă cu el? Vorbeşte fluent, are încredere în sine, e plin 
de teorii, şi, pe Spaţiu, nu se bâlbâie. Este el aceeaşi 
persoană? 

Până şi Munn tăcu, zăpăcit. Pelleas Anthor continuă: 

— Îl testăm? 

— Cum? întrebă Darell. 

— Tu întrebi cum? Avem o metodă sigură. Ai 
encefalograma lui de acum zece luni, nu-i aşa? Mai fă-i una, 
şi compară-le. 

Arătă spre bibliotecarul care începuse să se încrunte, şi 
spuse cu violenţă: 

— Să văd dacă are curajul să refuze testul. 

— Nu refuz, se apără Munn, sunt acelaşi dintotdeauna. 

— De unde ştii tu? făcu Anthor cu dispreţ. Merg chiar mai 
departe. Nu am încredere în nimeni de aici. Vreau ca toată 
lumea să se supună analizei. A fost un război. Munn a fost 
pe Kalgan; 'Turbor a fost la bordul navelor, în toate zonele 
de război. Darell şi cu Semic, au lipsit şi ei... nu ştiu unde. 
Doar eu am rămas aici, singur şi în siguranţă. Nu mai am 
încredere în niciunul din voi. Şi, ca să joc corect, am să mă 
supun şi eu testului. Deci, ne-am înţeles? Sau plec în 
momentul ăsta şi continui de unul singur? 

Turbor ridică din umeri şi spuse: 

— N-am nici o obiecţie. 

— Eu am spus deja ca n-am, spuse Munn. 

Semic consimţi făcând un gest tăcut cu mâna, şi Anthor 
aşteptă reacţia lui Darell. În cele din urmă, Darell încuviinţă 
cu un semn din cap. 

— la-mă pe mine primul, spuse Anthor. 

Tânărul neurolog stătea nemişcat în scaunul pliant, 
gândind profund, cu ochii închişi. Acele se mişcau cu graţie 
deasupra hârtiei milimetrice. Dintr-un teanc, Darell scoase 
foile care conţineau vechile encefalograme ale lui Anthor. |] 
le arătă: 

— Asta e semnătura ta, nu-i aşa? 


— Da, da. Sunt encefalogramele mele. Compară.-le. 
Scanner-ul le puse pe ecran pe toate, cele vechi şi cele noi. 

Toate cele şase curbe ale encefalogramei erau acolo, şi 
vocea lui Munn răsună în întuneric cu o limpezime 
stridentă: 

— Ia uite-acolo. Este o schimbare. 

— Acelea sunt undele elementare ale lobului frontal. Nu 
înseamnă nimic, Homir. Vârfurile acelea în plus pe care le 
arăţi tu sunt doar mânie. Celelalte contează. 

Atinse un buton de control şi cele şase perechi se 
contopiră, coincizând. Doar amplitudinile mai accentuate 
ale undelor elementare introduceau o uşoară dublare. 

— Mulţumit? întrebă Anthor, Darell încuviinţă scurt şi luă 
el însuşi loc. Îl urmă Semic, şi pe acesta îl urmă Turbor. 
Curbele fură trasate în linişte; fură comparate în linişte. 

Munn rămase la urmă. Ezită puţin, apoi spuse cu un 
tremur în voce: 

— Ei bine, uite ce e, am rămas ultimul şi sunt emoţionat. 
Sper să iei în considerare acest lucru. 

— Îl vom lua, îl asigură Darell. Orice emoție conştientă îţi 
va afecta doar undele elementare, iar acestea nu sunt 
importante. 

Parcă trecură ore, în liniştea care urmă... Apoi, în 
întuneric, în timp ce făceau comparaţia, Anthor spuse, 
răguşit: 

— Sigur, sigur, e doar izbucnirea unui complex. Nu asta 
ne-a spus şi el? Nici o „lucrătură”, nu? Totul este o noţiune 
antropomorfică idioată... dar priveşte-o! O coincidentă, 
presupun. 

— Ce s-a întâmplat? ţipă Munn. 

Darell îl strânse pe bibliotecar de umăr. 

— Taci, Munn... ai fost manevrat, ai fost „lucrat”. De ei. 
Apoi lumina se aprinse, şi Munn privi în jur, distrus, făcând 
o oribilă tentativă de a zâmbi: 

— Nu vorbiţi serios, sunt sigur. O faceţi intenţionat. Mă 
puneţi la încercare. 


Dar Darell dădu din cap: 

— Nu, Homir, nu. Este adevărat. 

Ochii bibliotecarului se umplură deodată de lacrimi. 

— Nu mă simt altfel. Nu pot să cred. 

Apoi, cu o convingere subită: 

— Sunteţi amestecați cu toţii. Este o conspirație. 

Darell încercă un gest de potolire, dar mâna îi fu dată în 
lături, cu brutalitate. Munn mârâi: 

— Vreţi să mă omorâţi. Pe Spaţiu, vreţi să mă omorâţi. 

Dintr-un salt, Anthor fu peste el. Se auzi zgomotul aspru 
de os pe os, iar Homir rămase neputincios şi fără vlagă, cu o 
expresie de groază împietrită pe faţă. Anthor se ridică cu 
greu, şi spuse: 

— Ar fi mai bine să-l legăm şi să-i punem un căluş în gură. 
O să hotărâm mai târziu ce facem cu el. 

Îşi dădu părul lung pe spate. 

— Cum ai ghicit că era ceva în neregulă cu el? întrebă 
Turbor. 

Anthor se întoarse spre el, sardonic: 

— N-a fost greu. Vedeţi voi, se întâmplă că eu am aflat 
unde se găseşte cu adevărat A Doua Fundaţie. 

Şocurile succesive au un efect descrescător în 
intensitate... 

Semic interveni cu cumpătare: 

— Eşti sigur? Vreau să spun, de-abia am trecut printr-o 
chestie din asta cu Munn... 

— Nu e chiar acelaşi lucru, replică Anthor. Darell, în ziua 
în care a început războiul, am vorbit foarte serios cu tine. 
Am încercat să te fac să pleci de pe Terminus. Dacă aş fi 
avut încredere în tine, ţi-aş fi spus atunci ceea ce-ţi voi 
spune acum. 

— Adică ştiai răspunsul încă de acum o jumătate de an? 
zâmbi Darell. 

— L-am dedus atunci când am aflat că Arcadia a plecat 
spre Trantor. 

Darell sări în picioare, cu o consternare subită: 


— Ce are Arcadia cu toate astea? Ce vrei să insinuezi? 

— Absolut nimic care să nu fie evident, în lumina 
întâmplărilor pe care le ştim. Arcadia pleacă spre Kalgan, 
apoi dispare îngrozită, spre chiar centrul Galaxiei, în loc să 
se întoarcă acasă. Locotenentul Dirige, cel mai bun agent al 
nostru de pe Kalgan, este „lucrat”. Homir Munn merge pe 
Kalgan şi este „lucrat” la rândul lui. Catârul a cucerit 
Galaxia, dar, foarte ciudat, îşi stabileşte cartierul general pe 
Kalgan, şi mă întreb dacă nu cumva a fost o unealtă, în loc 
să fie un cuceritor. Unde te întorci, dai de Kalgan, Kalgan... 
nimic altceva decât Kalgan, lumea care a reuşit să 
supravieţuiască aproape un secol, neatinsă de luptele 
războinicilor. 

— Concluzia ta, deci? 

— Evidentă. 

Ochii lui Anthor priveau cu intensitate. 

— A Doua Fundaţie se află pe Kalgan. 

— Am fost pe Kalgan, Anthor, îl întrerupse Turbor. Am fost 
acolo săptămâna trecută. Dacă acolo se află A Doua 
Fundaţie, atunci eu sunt nebun. Cu toate că, să fiu sincer, 
cred că tu eşti nebun. 

Tânărul se răsuci spre el cu sălbăticie: 

— Ba tu eşti un grăsan nebun. Ce crezi că este A Doua 
Fundaţie? Un grup de şcolari? Crezi că în calea navelor 
apar Câmpuri Radiante care spun în roşu şi verde: „A Doua 
Fundaţie”? Ascultă-mă pe mine, Turbor. Oriunde ar fi, ei 
formează o oligarhie solidă. Probabil că stau ascunşi în 
lumea lor, tot atât de bine precum este ascunsă respectiva 
lume în Galaxie. 

Mugşchii maxilarelor lui Turbor se încordară: 

— Nu-mi place atitudinea ta, Anthor. 

— Nu mai pot eu, veni răspunsul batjocoritor. Uită-te în 
jurul tău aici, pe Terminus. Suntem în centrul - nucleul - 
originea - Primei Fundaţii, cu toate cunoştinţele ei 
tehnologice. Ei bine, cât din această populaţie reprezintă 
savanţi? Tu poţi să lucrezi la o staţie de Transmitere a 


Energiei: Ce ştii tu despre funcţionarea unui motor hiper- 
atomic? Ei? Numărul adevăraţilor savanţi de pe Terminus - 
chiar aici, pe lerminus - se ridică la mai puţin de unu la 
sută din populaţie. Şi ce să mai vorbim despre a Doua 
Fundaţie, unde secretul trebuie păstrat: Vor fi şi mai putini 
iniţiaţi, iar aceştia vor sta, chiar în propria lor lume, 
ascunşi. 

— Hei, spuse Semic prudent, de-abia am învins Kalgan- 
ul... 

— Sigur că da. Sigur că da, spuse Anthor cu ironie. Ooo, şi 
iată că sărbătorim victoria! Oraşele sunt încă luminate; încă 
se mai aruncă focuri de artificii; încă se mai strigă la video. 
Dar acum, acum, când vom căuta din noii A Doua Fundaţie, 
unde este ultimul loc în care vom căuta? Unde este ultimul 
loc în care oricine ar căuta? Exact! Kalgan! Ştiţi, de fapt noi 
nu le-am făcut nici un rău; nimic important. Le-am distrus 
câteva nave, am omorât câteva mii de oameni, le-am distrus 
Imperiul, am preluat ceva din puterea lor comercială şi 
economică... dar asta nu înseamnă nimic. Pun rămăşag că 
nici un membru al adevăratei clase conducătoare de pe 
Kalgan nu a fost în vreun fel pus în dificultate. Dimpotrivă, 
acum sunt protejaţi împotriva curiozităţii. Dar nu şi 
împotriva curiozităţii mele. Ce spui, Darell? 

Darell dădu din umeri: 

— Interesant, încerc să-l pun de acord cu un mesaj pe care 
l-am primit de la Arcadia, acum câteva luni. 

— Aaa, un mesaj? întrebă Anthor. Ce mesaj? 

— Ei, nu-mi dau prea bine seama. Cinci cuvinte scurte. Dar 
este interesant. 

— Uite ce e, interveni Semic îngrijorat, este ceva pe care 
eu nu-l înţeleg. 

— Ce anume? 


Semic îşi alese cu grijă cuvintele, buza superioară 
ridicându-se la fiecare cuvânt ca pentru a-l lăsa să iasă, 
singur şi fără tragere de inimă. 

— Bun, deci Homir Munn pretindea că Hari Seldon a 
minţit spunând că a înfiinţat A Doua Fundaţie. Acum, tu 
spui că nu-i aşa; că Seldon nu minţea. 

— Exact, nu minţea. Seldon a spus că a înfiinţat A Doua 
Fundaţie, şi chiar aşa a şi făcut. 

— Bine, dar a mai spus încă ceva. A spus că a înfiinţat două 
Fundaţii, la capete opuse ale Galaxiei. Păi, tinere, atunci 
asta a fost o minciună... deoarece Kalgan nu este la celălalt 
capăt al Galaxiei. 

Anthor păru încurcat. 

— Ăsta e un aspect minor. Afirmația asta este poate un 
scut, pentru a-i proteja. Dar la urma urmei, gândiţi-vă şi 
voi... Ce rost avea să pui Stăpânii Minţilor la celălalt capăt 
al Galaxiei? Care este rolul lor? Să protejeze Planul. Cine 
sunt actorii principali ai Planului? Noi, Prima Fundaţie. De 
unde ne pot supraveghea ei cel mai bine, pentru ca apoi să- 
şi ducă la îndeplinire propriile scopuri? De la celălalt capăt 
al Galaxiei? Ridicol! De fapt, ei se află la cincizeci de parseci 
depărtare, ceea ce este mult mai plauzibil. 

— Îmi place argumentul ăsta, spuse Darell. Are sens. Uite 
ce e, Munn şi-a revenit de câtăva vreme şi propun să-l 
dezlegăm. Nu ne poate face nici un rău. Serios! 

Anthor dădu să se opună, dar Homir încuviinţă dând 
viguros din cap. Cinci secunde mai târziu, îşi freca 
încheieturile, la fel de viguros. 

— Cum te simţi? îl întrebă Darell. 

— Mizerabil, spuse supărat Munn, dar nu contează. Aş 
vrea să-l întreb ceva pe tânărul ăsta isteţ de-aici. Am auzit 
ce-a spus, şi as vrea să ştiu ce facem în continuare. 

Se făcu o linişte stranie şi apăsătoare. 

Munn zâmbi cu amărăciune: 

— Bine, să presupunem că A Doua Fundaţie este Kalgan. 
Cine anume de pe Kalgan? Cum ai să-i descoperi? Cum o 


să-i abordezi dacă îi găseşti? Ei? 

— Aaa, spuse Darell, deşi este destul de ciudat, pot să 
răspund eu la întrebarea asta. Să vă spun ce-am făcut eu şi 
cu Semic în ultima jumătate de an. S-ar putea să afli un alt 
motiv, Anthor, pentru care eram hotărât să rămân pe 
Terminus în tot acest timp. 

— În primul rând, continuă el, am lucrat la analiza 
encefalografică mai îndârjit decât poate bănui vreunul 
dintre voi. Să detectezi minţile celei de-A Doua Fundaţii 
este ceva mai subtil decât descoperirea unui Platou al 
Coruperii... şi n-am avut un succes deplin. Dar m-am 
apropiat destul de mult. Ştie vreunul dintre voi cum 
acţionează controlul emoţional? E un subiect la modă 
printre scriitorii de ficţiune, încă din vremea Catârului, şi 
multe prostii s-au scris şi înregistrat în această privinţă. În 
general, a fost considerat ceva misterios şi ocult. 
Bineînţeles, nu este. Că creierul este sursa unei mulţimi de 
mici câmpuri electromagnetice, o ştie toată lumea. Orice 
emoție efemeră modifică acele câmpuri într-o mai mare sau 
mai mică măsură. Toată lumea ar trebui să ştie şi acest 
lucru. Acum... este posibil să-ţi imaginezi o minte care 
poate detecta aceste câmpuri variabile şi poate chiar intra 
în rezonanţă cu ele. Adică poate exista un organ special al 
creierului care să detecteze orice câmp mental. Cum se 
face concret acest lucru, nu ştiu, dar nu contează. De 
exemplu, chiar dacă aş fi orb, aş putea învăţa totuşi despre 
însemnătatea fotonului şi cuantelor de energie, şi mi s-ar 
părea plauzibil ca absorbţia unui foton să determine 
schimbări într-un organ al corpului, astfel încât prezenta sa 
să poată fi detectată, însă, bineînţeles, nu aş fi capabil să 
înţeleg culorile. Mă înţelege toată lumea? 

O încuviinţare fermă din partea lui Anthor; o încuviinţare 
nesigură din partea celorlalţi. 

— Un astfel de Organ Mental Rezonator, acordându-se pe 
frecvenţa Câmpurilor emise de celelalte minţi, ar putea face 
ceea ce popular se numeşte „citirea emoţiei”, sau chiar 


„citirea gândurilor”, care este de fapt ceva şi mai subtil. Nu 
mai trebuie făcut decât un mic pas pentru a va imagina un 
organ similar care ar putea forţa o modificare într-o altă 
minte. Ar putea orienta cu Câmpul său mai puternic o altă 
minte mai slabă... aşa cum un magnet puternic va orienta 
dipolii atomici într-o bară de oţel, lăsând-o după aceea 
magnetizată. Am rezolvat matematicile celei de-A Doua 
Fundaţii, în sensul că am inventat o funcţie ce ar putea 
prezice combinaţiile necesare de traiectorii neuronice care 
permit formarea unuiorgan ca cel abia descris... Dar, din 
nefericire, funcţia este prea complicată pentru a putea fi 
rezolvată printr-o metodă matematică cunoscută în 
prezent. Şi este foarte păcat, deoarece asta înseamnă că nu 
voi putea detecta niciodată un „mag al Minţii” doar cu 
ajutorul encefalogramei. Dar am făcut altceva. Cu ajutorul 
lui Semic am putut construi ceea ce voi denumi 
„echipament de Ecranare Mentală”. Ştiinţa modernă are 
posibilitatea de a creea o sursă de câmp electromagnetic 
care să imite o encefalogramă. Mai mult, acesta poate fi 
făcut să varieze aleator, emițând - pentru un detector 
mental - un fel de „zgomot” sau „ecran” care maschează 
alte minţi cu care poate veni în contact. Mă mai urmăriţi? 

Semic chicoti. Ajutase orbeşte, dar intuise, intuise corect. 
Bătrânul mai avea el nişte chestii ale lui... 

— Cred că da, spuse Anthor. 

— Echipamentul, continuă Darell, este foarte simplu de 
fabricat, iar eu am avut control asupra tuturor resurselor 
Fundaţiei, din moment ce am fost ales în fruntea cercetării 
de război. lar acum, birourile primarului şi sălile de şedinţe 
ale Legislativului sunt înconjurate cu Ecrane Mentale. Ca şi 
majoritatea fabricilor-cheie. Ca şi această locuinţă. Până la 
urmă, orice loc poate fi pus la adăpost faţă de influenţa 
celei de-A Doua Fundaţii sau a vreunui viitor Catâr. Asta-i 
tot. 

Sfârşi foarte simplu, cu un gest uşor al mâinilor. 

Turbor părea copleşit: 


— Atunci, totul s-a terminat. Mare Seldon, totul s-a 
terminat. 

— Ei bine, spuse Darell, nu chiar. 

— Cum adică, nu chiar? A mai rămas ceva? 

— Da, încă nu am descoperit A Doua Fundaţie! 

— Ce? răcni Anthor. Vrei să spui... 

— Da, vreau. Kalgan-ul nu este A Doua Fundaţie. 

— De unde ştii tu? 

— Simplu, mormăi Darell. Vedeţi, voi, se întâmplă că eu am 
aflat unde se găseşte cu adevărat A Doua Fundaţie. 

2]. 

RĂSPUNSUL CARE A SATISFĂCUT. 

TURBOR râse deodată - râse cu hohote uriaşe, ca de 
furtună, care ricoşau cu zgomot din pereţi şi se stingeau 
încet. Scutură uşor din cap şi spuse: 

— Galaxie Mare, aşa o să stăm toată noaptea. Dărâmăm 
sperietorile uite-aşa, una după alta. Ne distrăm, dar nu 
ajungem nicăieri. Spaţiule! Poate că toate planetele sunt A 
Doua Fundaţie. Poate că nu au nici o planetă, sunt doar 
oameni-cheie răspândiţi pe toate planetele. Şi ce mai 
contează, din moment ce Darell spune că avem un mijloc 
perfect de apărare? 

Darell zâmbi, deloc bine dispus: 

— Apărarea perfectă nu este suficientă, Turbor. Chiar şi 
echipamentul meu de Ecranare Mentală, este ceva care ne 
ţine pe loc. Nu putem sta mereu cu pumnii strânşi, privind 
cu înverşunare după duşmanul necunoscut, în toate 
direcţiile. Trebuie să ştim nu numai cum să învingem, dar şi 
cu cine sa ne luptăm. lar duşmanul se află într-o lume 
anume. 

— Treci la subiect, spuse Anthor plictisit. Care este 
informaţia ta? 

— Arcadia, spuse Darell, mi-a trimis un mesaj, şi până nu L- 
am recepționat n-am văzut un lucru evident. Probabil că n- 
aş fi văzut niciodată. Totuşi, era un mesaj simplu, care 
spunea: „Un cerc nu are capete.” Înţelegeţi? 


— Nu, spuse Anthor cu încăpățânare. Şi era clar că vorbea 
şi pentru ceilalţi. 

— Un cerc nu are capete, repetă Munn gânditor. 

Pe frunte îi apărură cute. 

— Ei bine, spuse Darell nerăbdător, pentru mine a fost 
clar... Care este singurul lucru concret pe care îl ştim 
despre A Doua Fundaţie, ei? Vă spun eu! Ştim că Hari 
Seldon a plasat-o la celălalt capăt al Galaxiei. Homir Munn a 
emis ipoteza că Hari Seldon a minţit în ceea ce priveşte 
existenţa celeilalte Fundaţii. Pelleas Anthor a emis ipoteza 
că Seldon a spus adevărul în privinţa existentei, dar a minţit 
în privinţa localizării ei. Dar eu vă spun că Hari Seldon n-a 
minţit deloc; că a spus adevărul-adevărat. Dar, care este 
celălalt capăt? Galaxia este ca un obiect plat, de formă 
lenticulară. O secţiune transversală în lăţimea ei este un 
cerc, iar un cerc nu are capete... aşa cum bine şi-a dat 
seama Arcadia. Noi - noi, Prima Fundaţie - suntem plasați 
pe Terminus, pe conturul acestui cerc. Prin definiţie, ne 
aflăm la un capăt al cercului. Acum, să mergem pe conturul 
acestui cerc şi să găsim celălalt capăt. Mergem, mergem, 
mergem, şi nu găsim celălalt capăt. Ajungem doar înapoi la 
punctul de plecare... Şi aici vom găsi A Doua Fundaţie. 

— Acolo? repetă Anthor. Adică aici? 

— Da, adică aici! strigă Darell cu putere. Păi, unde ar 
putea fi în altă parte? Ai spus chiar tu că dacă cei din A 
Doua Fundaţie ar fi protectorii Planului Seldon, ar fi 
imposibil să fie localizaţi la aşa-zisul celălalt capăt al 
Galaxiei, unde ar sta izolaţi în cel mai înalt grad. Ai spus că 
o distanţă de cincizeci de parseci ar fi mai plauzibilă. Eu îţi 
spun că şi aşa este prea mare. Că cel mai plauzibil este să 
nu existe nici o distanţă. Şi unde ar fi ei în cea mai mare 
siguranţă? Cine i-ar căuta aici? Oh, iată verificarea 
vechiului principiu: lucrul cel mai evident naşte cele mai 
puţine bănuieli. De ce a fost sărmanul Ebling Mis atât de 
surprins şi de descumpănit atunci când a aflat unde se 
găseşte A Doua Fundaţie? Închipuiţi-vă, o căuta cu 


disperare pentru a o avertiza de venirea Catârului, ca să 
afle că de fapt Catârul capturase deja ambele Fundaţii, 
dintr-o singură lovitură. Şi de ce a eşuat Catârul în căutările 
sale? De ce nu? Dacă cineva caută un duşman greu de 
învins, e foarte puţin probabil să caute printre duşmanii 
deja capturați. Aşa că vrăjitorii-Minţilor, având timp 
berechet la dispoziţie, şi-au putut elabora planurile pentru 
a-l opri pe Catâr, şi au reuşit să-l oprească. Ooo, este 
înfiorător de simplu. Pentru că iată-ne pe noi, cu conspirația 
şi cu planurile noastre, crezând că ne păstrăm anonimatul... 
şi de fapt ne aflam permanent în centrul şi în inima 
fortăreței duşmane. Este chiar comic. 

Scepticismul nu părăsise de tot figura lui Anthor. 

— Crezi sincer în teoria asta, Dr. Darell? 

— Da, cred sincer. 

— Atunci, oricare dintre vecinii noştri, oricare om de pe 
stradă pe lângă care trecem, poate fi un supraom din A 
Doua Fundaţie. Cu mintea lui supraveghind-o pe ata, şi 
simțind pulsul fiecărui gând. 

— Exact. 

— Şi ni s-a permis să ne continuăm totuşi conspirația, fără 
piedici? 

— Fără piedici? Cine ţi-a spus că nu ni s-au pus piedici? Tu, 
chiar tu ai arătat că Munn a fost „lucrat”. În primul rând, ce 
te face să crezi că l-am trimis pe Kalgan din propria noastră 
iniţiativă... sau că Arcadia ne-a ascultat discuţiile şi a plecat 
cu el din propria ei voinţă? Ha! Probabil că ni s-au pus 
piedici tot timpul. Şi la urma urmei, pentru ce ar face mai 
mult decât au făcut? Pentru ei este mult mai bine să ne 
conducă pe un drum greşit, decât să ne oprească. 

Anthor se cufundă în meditaţie, şi ieşi de acolo cu o 
expresie nemulțumită. Spuse: 

— Ei bine, atunci mie nu-mi place treaba asta. Ecranul tău 
Mental nu valorează nici măcar cât un gând. Nu putem 
rămâne mereu în casă. Şi imediat ce vom ieşi vom fi 
pierduţi, acum că ştim ceea ce ştim. Doar dacă nu cumva 


poţi construi câte un dispozitiv micuţ pentru fiecare locuitor 
al Gafaxiei. 

— Dar nu suntem complet neajutoraţi, Anthor. Oamenii 
ăştia din A Doua Fundaţie au un simţ special, care nouă ne 
lipseşte. Este punctul lor tare, dar este şi slăbiciunea lor. De 
exemplu, există o armă de atac care ar putea fi eficientă 
înpotriva unui om normal, văzător, şi care ar fi inutilă 
împotriva unui orb? 

— Desigur, spuse Munn cu promptitudine. Lumina în ochi. 

— Exact, spuse Darell. O lumină puternică şi orbitoare. 

— Ei şi, unde vrei să ajungi? întrebă Turbor. 

— Analogia este clară. Eu am un echipament de Ecranare 
Mentală. El creează un câmp electromagnetic care pentru 
mintea unui om din A Doua Fundaţie ar fi ca un fascicol de 
lumină pentru noi. Dar Ecranul Mental este caleidoscopic. 
Se modifică repede şi continuu, mai repede decât îl poate 
urmări mintea receptoare. Perfect, deci imaginaţi-vă o 
lumină care clipeşte; genul care dacă ar dura suficient de 
mult, v-ar da dureri de cap. Acum intensificaţi acea lumină - 
sau acel câmp electromagnetic - până când devine 
orbitoare... şi durerea va deveni puternică, insuportabilă... 
Dar numai pentru cei care o pot detecta; nu şi pentru 
ceilalţi. 

— Serios? spuse entuziasmat Anthor. L-ai încercat? 

— Asupra cui? Bineînţeles că nu l-am încercat. Dar va 
funcţiona. 

— Bine, şi unde ai comenzile pentru Câmpul care 
înconjoară locuinţa? Aş vrea să văd şi eu aparatul ăsta. 

— Uite aici. 

Darell băgă mâna în buzunarul vestei. Era ceva mic, care 
de-abia îi umfla buzunarul. Trecu în mâinile celuilalt micuțul 
cilindru negru înţesat cu butoane. 

Anthor îl cercetă cu atenţie şi dădu din umeri: 

— N-am devenit cu nimic mai deştept că m-am uitat la el. 
Ascultă, Darell, ce anume nu trebuie să ating? Ştii, n-aş 
vrea să decuplez ecranul protector din greşeală. 


— Nici n-ai să poţi, spuse Darell cu indiferenţă. Comanda 
aceea este blocată. 

Arătă spre un comutator care nu putea fi mişcat. 

— Şi butonul ăsta, la ce foloseşte? întrebă Anthor. 

— Ăla variază viteza de modificare a undelor. Uite... ăsta 
variază intensitatea. La ăsta mă referisem. 

— Pot să... întrebă Anthor cu degetul pe butonul care 
regla intensitatea. 

Ceilalţi se dădură aproape. 

— De ce nu? dădu Darell din umeri. Pe noi n-o să ne 
afecteze. 

Încet, crispat, Anthor învârti butonul. Mai întâi într-o 
direcţie, apoi în cealaltă. Turbor scrâşnea din dinţi, în timp 
ce Munn clipea rapid. Ca şi cum ar fi vrut să-şi amplifice 
simţurile inadaptate pentru a detecta acest impuls care nu-i 
putea afecta. 

În cele din urmă Anthor ridică din umeri şi aruncă micuța 
cutie de comandă în poala lui Darell. 

— Bine, presupun că te putem crede pe cuvânt. Dar este 
foarte greu să-ţi imaginezi că s-a întâmplat ceva atunci 
când am rotit butonul. 

— Bineînţeles că nu s-a întâmplat, Pelleas Anthor, rosti 
Darell zâmbind prefăcut. Cel pe care ţi l-am dat era un fals. 
Uite, vezi, mai am unul. 

Îşi desfăcu vesta şi puse mâna pe un obiect atârnând de 
curea, un geamăn al cilindrului de comandă pe care-l 
studiase Anthor. 

— Uite, vezi..., spuse Darell. 

Şi dintr-un singur gest, învârti butonul de intensitate la 
maximum. 

Cu un strigăt neomenesc, Pelleas Anthor se prăbuşi la 
podea. Se răsuci în agonie; se albi; cu degetele crispate se 
prinse de păr şi încercă în van să şi-l smulgă. 

Munn ridică repede picioarele pentru a evita contactul cu 
trupul care se zvârcolea. Ochii săi erau două prăpăstii pline 


de oroare. Semic şi Turbor: o pereche de statuete din 
ghips; ţepene şi albe. 

Darell, posomorât, învârti din nou butonul. Anthor se 
răsuci o dată sau de două ori fără vlagă, şi rămase inert. 
Trăia, şi respiraţia îi chinuia trupul. 

— Ridicaţi-l şi aşezaţi-l pe canapea, spuse Darell prinzând 
în mâini capul tânărului. Ajutaţi-mă. 

Turbor îl apucă de picioare. Parcă ridicau un sac plin cu 
făină. Apoi, după câteva minute lungi, respiraţia se calmă, 
pleoapele lui Anthor tremurară şi se deschiseră. Faţa îi era 
cumplit de galbenă; părul şi trupul îi erau pline de 
transpiraţie, iar vocea, atunci când vorbi, era spartă şi de 
nerecunoscut. 

— Nu, murmură el, nu! Nu mai face asta! Nu ştii... Nu 
ştii... Oooh-h. 

Scoase un vaiet prelung şi cutremurător. 

— Nu mai fac, spuse Darell, dacă ne spui adevărul. Eşti 
membru al celei de-A Doua Fundaţii? 

— Daţi-mi să beau puţină apă, se rugă Anthor. 

— Adu nişte apă, lurbor, spuse Darell. Vino şi cu sticla de 
whisky. 

După ce turnă în Anthor un pahar de whisky şi două de 
apă, repetă întrebarea. Tânărul păru să se relaxeze. 

— Da, spuse el epuizat. Sunt membru al celei de-A Doua 
Fundaţii. 

— Care, continuă Darell, se află pe Terminus... aici? 

— Da, da. Ai dreptate în toate privinţele, Doctore Darell. 

— Bun! Acum explică-ne tot ceea ce s-a întâmplat în ultima 
jumătate de an. Spune-ne! 

— Aş vrea să dorm, şopti Anthor. 

— Mai târziu. Acum vorbeşte! 

Un suspin tremurat. Apoi cuvintele, spuse repede şi cu 
voce slabă. Ceilalţi se aplecară deasupra lui pentru a-l 
putea auzi. 

— Situaţia devenea periculoasă. Ştiam că Terminus-ul şi 
oamenii săi de ştiinţă erau interesaţi de encefalograme, şi 


că va veni vremea construirii unor echipamente ca Ecranul 
Mental. lar duşmănia împotriva celei de-A Doua Fundaţii 
era în creştere. Trebuia să oprim tendinţa, fără a ruina 
Planul Seldon. Am... am încercat să controlăm această 
mişcare. Am încercat să ne implicăm în ea. Ar fi putut 
îndepărta bănuielile şi eforturile care ne aveau pe noi în 
prim-plan. Am aranjat un război cu Kalgan-ul, pentru a vă 
distrage şi mai mult atenţia. De aceea l-am trimis pe Munn 
pe Kalgan. Presupusa amantă a lui Stettin era de-a noastră. 
A avut grijă ca Munn să facă mişcările adecvate... 

— Callia este..., strigă Munn. 

Dr. Darell îi făcu semn să tacă. 

Anthor continuă, neluând în seamă întreruperea. 

— A venit şi Arcadia cu el. Acest lucru nu l-am prevăzut - 
nu poţi prevedea totul - şi de aceea Callia a îndreptat-o 
spre Trantor, pentru a evita interferenţele. Asta-i tot. 
Numai că am pierdut. 

— Ai vrut să mă trimiţi pe Trantor, nu-i aşa? întrebă Darell. 

Anthor încuviinţă: 

— Trebuia să te dau la o parte. Triumful care se prefigura 
în mintea ta era foarte evident. Erai pe cale de a rezolva 
problemele echipamentului de Ecranare Mentală. 

— De ce nu m-ai „lucrat” şi pe mine? 

— N-am putut... n-am putut. Aveam ordine. Lucram 
conform unui Plan. Dacă aş fi improvizat, s-ar fi putut duce 
totul de râpă. Planul prevede doar probabilităţi... ştii... ca şi 
Planul Seldon. 

Vorbea în zvâcniri dureroase, şi aproape incoerent. Capul i 
se răsucea dintr-o parte într-alta, ca într-o febră puternică. 

— Am lucrat cu indivizi... nu cu grupuri... probabilităţi 
foarte scăzute... am pierdut, în plus... dacă te „lucram”... 
putea să inventeze altcineva echipamentul... nici un rost... 
trebuia să controlăm timpul... mai subtil... Planul Primului 
Vorbitor... nu ştiu toate aspectele... numai că... n-a mers... 
a-a-a... 

Se opri. 


Darell îl zgâlţâi cu putere: 

— Nu poţi să adormi acum. Câţi sunteţi? 

— Ha? Ce spui? ... oh... nu mulţi..., ai să fii surprins... 
cincizeci... nu e nevoie de mai mulţi. 

— "Toţi aici, pe Ilerminus? 

— Cinci... şase sunt afară... Callia... trebuie să dorm. 

Se scutură deodată cu un efort uriaş, şi trăsăturile sale 
căpătară claritate. Era o ultimă încercare de a se justifica, 
pentru a-şi îndulci înfrângerea. 

— La sfârşit, aproape că te-am avut. Aş fi decuplat ecranul 
şi aş fi pus mâna pe tine. Vedeam noi atunci cine e stăpânul. 
Dar mi-ai dat nişte comenzi false... m-ai bănuit tot timpul... 

În cele din urmă, adormi. 

Turbor spuse, admirativ: 

— De când îl bănuieşti, Darell? 

— De când a venit aici pentru prima oară, veni calm 
răspunsul. A spus că a venit din partea lui Kleise. Dar eu îl 
cunoşteam pe Kleise; şi ştiam în ce condiţii ne-am despărţit. 
Era un fanatic în problema celei de-A Doua Fundaţii, iar eu 
îl părăsisem. Motivele mele erau rezonabile, m-am gândit 
că cel mai bine şi cel mai sigur era să continui lupta pe 
calea aleasă de mine. Dar n-am putut să-i spun asta lui 
Kleise; şi nici nu m-ar fi ascultat. Pentru el, eram un laş şi 
un trădător, poate chiar un agent din A Doua Fundaţie. Era 
un om neiertător, şi din acea zi până aproape de ziua morţii 
sale, n-a vrut să mai aibă de-a face cu mine. Apoi, brusc, în 
ultimele săptămâni de viaţă, îmi scrie - ca un vechi şi bun 
prieten - să iau legătura cu cel mai capabil şi mai 
promiţător dintre studenţii lui, şi să-l iau colaborator, ca să 
încep din nou vechile căutări. Era ceva ce nu-i stătea în 
caracter. Cum ar fi putut face un asemenea lucru? Poate 
doar dacă era influenţat din afară. Şi am început să mă 
întreb dacă singurul motiv nu era cumva să mi se bage pe 
gât un agent din A Doua Fundaţie. Ei bine, chiar aşa a şi 
fost... 

Oftă, şi închise ochii câteva secunde. 


Semic interveni, ezitant: 

— Şi ce-o să facem cu ei... cu tipii ăştia din A Doua 
Fundaţie? 

— Nu ştiu, spuse Darell cu amărăciune. Îi putem exila, 
cred. Pe Zoranel, de exemplu, îi putem duce acolo şi putem 
satura planeta cu Ecranul Mental. Putem separa sexele sau, 
mai bine, îi putem steriliza... şi în cincizeci de ani, A Doua 
Fundaţie va fi de domeniul trecutului. Sau poate căo 
moarte rapidă şi liniştită ar fi mai blândă. 

— Crezi că putem învăţa şi noi să ne folosim de simţul ăsta 
al lor? întrebă Turbor. Sau se nasc cu el, la fel ca şi Catârul? 

— Nu ştiu. Cred că este creat printr-un lung antrenament, 
deoarece encefalogramele arată că acest potenţial este 
latent în creierul uman. Dar la ce-ţi trebuie acest simţ? Pe ei 
nu i-a ajutat. 

Se încruntă. 

Deşi nu spusese nimic, gândurile urlau în el. 

Fusese prea uşor... prea uşor. Invincibilii din A Doua 
Fundaţie căzuseră ca nişte amatori, şi chestia asta nu-i 
plăcea. 

Galaxie! Când poate şti un om dacă este sau nuo 
marionetă? 

Cum poate afla un om că nu este o marionetă? 

Arcadia se întorcea acasă, şi aceste gânduri dispărură 
înfiorate, înlocuite de cele pe care în cele din urmă trebuia 
să le înfrunte. 

Ea venise acasă de o săptămână, apoi de două, iar elnu 
putea să scape de aceste gânduri. Cum ar fi putut? Cât timp 
lipsise, se transformase dintr-un copil într-o tânără femeie, 
printr-o misterioasă alchimie. Era legătura lui cu viaţa; 
legătura lui cu o căsătorie dulce-amară care se sfârşise 
aproape imediat după luna de miere. 

Apoi, într-o seară târziu, spuse încercând să pară cât mai 
puţin preocupat: 

— Arcadia, ce te-a făcut să fii sigură că pe Terminus se 
aflau ambele Fundaţii? 


Fuseseră la teatru; în cele mai bune locuri, cu vizoare 
tridimensionale pentru fiecare; ea avea o rochie nouă 
pentru această ocazie, şi era foarte fericită. 

Îl privi fix preţ de un moment, apoi spuse: 

— Oh, tată, nu ştiu. Mi-a venit, pur şi simplu. 

Un strat de gheaţă se formă în juruf inimii Doctorului 
Darell. 

— Gândeşte-te, spuse el cu înverşunare, este important. 
Ce te-a făcut să fii sigură că pe Terminus se aflau ambele 
Fundaţii? 

Ea se încruntă uşor: 

— Ei bine, a fost Lady Callia. Ştiam că ea era din A Doua 
Fundaţie. La fel a spus şi Anthor. 

— Dar ea era pe Kalgan, insistă Darell. Ce te-a făcut să fii 
sigură pe Terminus? 

De data aceasta, Arcadia aşteptă câteva minute înainte de 
a răspunde. Ce o făcuse să fie sigură? Ce o făcuse să fie 
sigură? Avea acea senzaţie că ceva îi scapă chiar de sub 
degete. Spusse: 

— Ştia multe lucruri - Lady Callia - şi probabil că le afla de 
pe Terminus. Nu ţi se pare plauzibil, tată? 

Dar el nu făcu decât să dea din cap în direcţia ei. 

— Tată, strigă ea, aflasem. Cu cât mă gândeam mai mult, 
cu atât eram mai sigură. Pur şi simplu se potrivea. 

Dar tatăl său avea o privire pierdută: 

— N-are nici un rost, Arcadia. N-are nici un rost. Intuiţia 
este foarte dubioasă atunci când e vorba de A Doua 
Fundaţie, înţelegi, nu? Putea fi intuiţie... dar putea fi 
control! 

— Control! Vrei să spui că m-au „lucrat”? O, nu. Nu, nu 
puteau. 

Se îndepărtă de el: 

— Dar n-a spus Anthor că aveam dreptate? A recunoscut, 
A recunoscut totul. Şi i-aţi descoperit pe toţi, chiar aici, pe 
Terminus. Nu-i aşa? Nu-i aşa? 

Respira sacadat. 


— Ştiu, dar... Arcadia, îmi dai voie să-ţi fac o analiză 
encefalografică? 

Ea dădu din cap cu violentă: 

— Nu, nu! Mi-e prea frică. 

— De mine, Arcadia? Nu ai de ce să te temi. Dar trebuie să 
ştiu. Înţelegi, nu-i aşa? 

După aceea, îl întrerupse o singură dată. Se agăţă de 
braţul lui, înainte de cuplarea ultimului contact: 

— Şi dacă sunt „lucrată”, tată? Ce ai să faci? 

— N-am să fac nimic, Arcadia. Dacă eşti „lucrată”, vom 
pleca. Vom pleca pe Trantor, tu şi cu mine, şi... n-o să ne 
mai pese de nimic altceva în Galaxia asta. 

Niciodată în viaţa lui Darell, o analiză nu durase atât de 
mult, nu îl costase atât de mult. lar când se sfârşi, Arcadia 
cobori împleticindu-se, şi nu îndrăzni să privească. Apoi îl 
auzi râzând, şi se lămuri. Sări în sus şi se aruncă în braţele 
deschise. 

El începu să turuie cu frenezie, în timp ce se strângeau 
unul pe altul în braţe. 

— Casa este sub Ecran Mental maxim, şi encefalogramele 
sunt normale. I-am prins cu adevărat, Arcadia, şi ne putem 
întoarce la viaţă! 

— Tată, ganguri ea, acum putem primi medaliile? 

— De unde ai aflat că cerusem amânarea ceremoniei? 

O depărta puţin, ţinând-o în continuare în mâini, apoi râse 
din nou: 

— Nu contează; tu afli totul. Foarte bine, ai să primeşti 
medalia pe podium, cu discursuri. 

— Şi, tată? 

— Da? 

— De-acum încolo poţi să-mi spui Arkady? 

— Dar... Foarte bine, Arkady. 

Încetul cu încetul, importanta victoriei se strecura în el, 
umplându-l. Fundaţia - Prima Fundaţie - acum singura 
Fundaţie - era stăpâna absolută a Galaxiei. Nu mai exista 


nici o barieră între ei şi Al Doilea Imperiu... țelul final al 
Planului Seldon. 

Nu trebuiau decât să se îndrepte spre el... 

Şi asta mulţumită... 

ADEVĂRUL. 

O CAMERĂ nelocalizată, într-o lume nelocalizată! 

Şi un om al cărui plan se îndeplinise. 

Primul Vorbitor ridică privirea spre Student. 

— Cincizeci de bărbaţi şi femei, spuse el. Cincizeci de 
martiri! Ştiau că îi aşteaptă moartea sau închisoarea pe 
viaţă, şi nici măcar nu puteau fi „ajutaţi” să nu cedeze... 
pentru că „ajutorul” putea fi detectat. Şi cu toate acestea, 
nu au cedat. Au dus planul la îndeplinire, pentru că au iubit 
Planul mai mare. 

— Puteau fi mai puţini? întrebă şovăielnic Studentul. 

Primul Vorbitor dădu încet din cap: 

— A fost limita de jos. Dacă erau mai puţini, nu ar mai fi 
putut convinge. De fapt, un obiectivism adevărat ar fi 
necesitat şaptezeci şi cinci, ca să lăsăm şi o marjă de 
eroare. Dar nu contează. Ai studiat cursul evenimentelor 
calculat de Consiliul Vorbitorilor acum cincisprezece ani? 

— Da, Vorbitor. 

— Şi l-ai comparat cu adevăratul curs? 

— Da, Vorbitor. 

Apoi, după o pauză: 

— Am fost foarte surprins, Vorbitor. 

— Ştiu. Întotdeauna există surprindere. Dacă ai şti câţi 
oameni au lucrat vreme de luni - de fapt ani - întregi să 
perfecţioneze planul, ai fi mai puţin surprins. Acum spune- 
mi în cuvinte ce s-a întâmplat. Vreau să traduci 
matematicile. 

— Da, Vorbitor. 

Tânărul îşi puse gândurile în ordine. Apoi spuse: 

— Esenţial era ca cei din Prima Fundaţie să fie ferm 
convinşi că au descoperit şi au distrus A Doua Fundaţie. 
Astfel, vom reveni la condiţiile iniţiale. Practic, Terminus-ul 


nu va şti din nou nimic despre noi; nu ne va mai include în 
calculele sale. Suntem din nou ascunşi bine, în siguranţă... 
cu preţul a cincizeci de oameni. 

— Şi ce rost a avut războiul Kalganian? 

— Să demonstrăm Fundaţiei că puteau înfrânge 
duşmanul... să şteargă petele făcute de Catâr în auto- 
consideraţia şi încrederea lor în sine. 

— Aici, analiza ta este insuficientă. Adu-ţi aminte că 
populaţia 'Terminus-ului ne privea cu o ostilitate deosebită. 
Ne urau, şi ne invidiau pentru presupusa superioritate; 
totuşi, se bazau în subconştient pe noi, pentru a le asigura 
protecţia. Dacă am fi fost „distruşi” înainte de războiul 
Kaâganian, în întreaga Fundaţie s-ar fi produs o panică 
generalizată. N-ar mai fi avut niciodată curajul să-l înfrunte 
pe Stettin, dacă acesta ar fi atacat după „distrugerea” 
noastră; şi i-ar fi atacat. Doar în febra deplină a victoriei, 
efectele negative ale „distrugerii” ar fi fost minime. La un 
an după victorie, spiritele s-ar fi răcit prea mult pentru a 
mai avea succes. 

Studentul dădu din cap: 

— Înţeleg. Deci cursul istoriei va continua fără abateri, în 
direcţia indicată de Plan. 

— Numai dacă nu cumva vor interveni între timp alte 
accidente, neprevăzute şi specifice, remarcă Primul 
Vorbitor. 

— Deci, spuse Studentul, existăm încă. Numai că... Numai 
că... Mă îngrijorează un aspect al acestei probleme, 
Vorbitor. Prima Fundaţie a rămas cu echipamentul de 
Ecranare Mentală - o armă puternică împotriva noastră. 
Acest lucru, cel puţin, nu mai este la fel ca înainte. 

— Bună remarcă. Dar nu mai au împotriva cui o folosi. A 
devenit un echipament inutil; aşa cum fără ameninţarea 
noastră, şi analiza encefalografică va deveni o ştiinţă sterilă. 
Alte domenii ale cunoaşterii le vor aduce o răsplată 
imediată şi mai substanţială. Aşa că această primă 
generaţie de cercetători mentali din Prima Fundaţie, va fi 


de asemeni şi ultima... Şi, până într-un secol, Ecranul 
Mental va fi un echipament al trecutului, aproape uitat. 

Studentul calculă repede: 

— Da... cred că aveţi dreptate. 

— Dar ceea ce aş dori să-ţi dai cel mai bine seama, tinere, 
pentru binele viitorului tău în Consiliu, este atenţia 
acordată micilor interconexiuni care au intervenit în planul 
nostru din ultima decadă şi jumătate, pur şi simplu din 
cauză că a trebit să lucrăm cu indivizi izolaţi. A fost modul 
în care Anthor a trebuit să trezească bănuieli asupra lui, 
astfel încât acestea să dea rod exact la momentul potrivit. 
Dar acest lucru a fost destul de simplu. A fost modul de 
control al atmosferei mentale, astfel încât nimeni de pe 
Terminus să nu îşi dea seama, prematur, că Terminus-ul 
însuşi putea fi centrul căutărilor lor. Această informaţie 
trebuia furnizată de către tânăra fată, Arcadia, şi doar tatăl 
ei trebuia să o ia în considerare. În consecinţă, a trebuit să 
fie trimisă pe Trantor pentru a nu avea un contact 
prematur cu el. Aceştia au fost cei doi poli ai unui motor 
hiper-atomic; fiecare inactiv în absenţa celuilalt. Butonul 
trebuia apăsat - contactul trebuia realizat - la momentul 
oportun. De asta am avut eu grijă! lar bătălia finală trebuia 
dirijată perfect. Flotei Fundaţiei trebuia să i se insufle 
încredere în sine, în timp ce flota Kalgan-ului trebuia să fie 
gata de a da bir cu fugiţii. Am avut grijă şi de acest lucru! 

— Vorbitor, spuse Studentul, dumneavoastră... vreau să 
spun noi, contam pe faptul că Df. Darell nu o va bănui pe 
Arcadia ca fiind unealta noastră. Conform calculelor mele, 
exista o probabilitate de treizeci la sută că va bănui acest 
lucru. Ce s-ar fi întâmplat atunci? 

— Am avut grijă şi de asta. Ce ai învăţat tu despre 
Platourile Coruperii? Ce sunt ele? În mod evident, nu o 
dovadă a introducerii unui element emoţional. Introducerea 
nu poate fi detectată, nici prin cele mai rafinate analize 
encefalografice. Ştii, o consecinţă a Teoremei lui Leffert. 
Înlăturarea, ştergerea unui element emoţional, aceasta este 


relevată prin Platoul Coruperii. Şi trebuie să fie relevată. 
Desigur, Anthor s-a convins că Darell ştia totul despre 
Platoul Coruperii, însă... când poate fi Controlat un individ, 
fără să arate acest lucru? Atunci când nu există nici un 
element emoţional de înlăturat. Cu alte cuvinte, atunci când 
individul este un nou-născut, fără nici o configuraţie 
mentală. Un astfel de nou-născut a fost Arcadia pe Irantor, 
acum cincisprezece ani, când a fost făcut primul pas în 
derularea planului. Nu va afla niciodată că a fost 
Controlată, şi chiar spre binele ei, întrucât Controlul a dus 
la dezvoltarea unei personalităţii precoce şi inteligente. 

Primul Vorbitor râse scurt: 

— Într-un fel, cea mai uluitoare este ironia celor 
întâmplate. Timp de patru sute de ani, atât de mulţi oameni 
au fost orbiţi de cuvintele lui Seldon: „celălalt capăt al 
Galaxiei.” Şi-au adus părerile personale, influențate de o 
gândire tehnologică, au măsurat celălalt capăt fie cu 
raportorul, fie cu rigla, şi au sfârşit întotdeauna fie la un 
punct din periferie aflat la un unghi de o sută optzeci de 
grade pe circumferință plecând din Terminus, fie înapoi în 
punctul de plecare. Şi totuşi, cel mai mare pericol stătea în 
faptul că exista totuşi un răspuns posibil, plecând chiar de 
la un mod de gândire tehnologic. Galaxia, după cum ştii, nu 
este deloc un simplu ovoid aplatizat; şi nici periferia nu este 
o curbă închisă. De fapt, este o spirală dublă, iar Braţul 
Principal conţine cel puţin optzeci la sută din planetele 
locuite. Terminus reprezintă capătul unui braţ spiral, iar noi 
suntem la celălalt capăt... pentru că, unde se află capătul 
celălalt al unei spirale? Păi, în centru. Dar este o soluţie 
neserioasă. O soluţie accidentală şi nerevelatoare. 
Răspunsul ar fi fost obţinut imediat dacă cei care căutau şi- 
ar fi adus aminte că Hari Seldon era un savant în sociologie, 
nu în tehnologie, şi ar fi gândit în consecinţă. Ce ar putea 
însemna pentru un sociolog „capete opuse”? Capetele 
opuse ale unei hărţi? Desigur că nu. Asta este o simplă 
interpretare mecanică. Prima Fundaţie se afla la periferie, 


acolo unde Imperiul iniţial era cel mai slab, unde influenţa 
civilizaţiei sale era cea mai mică, unde bogăţia şi cultura 
erau aproape absente. Şi unde se află capătul opus al 
Galaxiei, din punct de vedere Social? Păi, acolo unde 
Imperiul iniţial era cel mai puternic; unde civilizaţia avea 
cea mai mare influenţă, unde bogăţia şi cultura erau 
permanent prezente. Aici! În centru! Pe Trantor, capitala 
Imperiului de pe vremea lui Seldon. 

După o foarte scurtă pauză, Primul Vorbitor continuă: 

— Şi era cel mai normal lucru posibil. Hari Seldon a lăsat 
în urma lui A Doua Fundaţie pentru a-i păstra, îmbunătăţi, 
şi continua opera. Asta s-a ştiut, sau s-a ghicit, încă de acum 
cincizeci de ani. Dar unde se putea face acest lucru cel mai 
bine? Pe 'Trantor, acolo unde a lucrat grupul lui Seldon, şi 
unde s-au acumulat informaţii de-a lungul deceniilor. lar 
scopul celei de-A Doua Fundaţii era protejarea Planului 
împotriva duşmanilor. Se ştia şi asta! Şi unde era pericolul 
cel mai mare pentru 'Terminus şi pentru Plan? Aici! Aici, pe 
Trantor, unde Imperiul, aşa muribund cum era, putea 
totuşi, timp de trei sute de ani, să distrugă Fundaţia în 
cazul în care s-ar fi hotărât s-o facă. Acum un secol, 
Trantor-ul a căzut, a fost jefuit şi distrus complet. lar noi am 
fost în mod firesc capabili să ne protejăm sediul şi, din toată 
planeta, doar Biblioteca Imperială şi domeniile din jurul ei 
au rămas neatinse. Galaxia cunoştea bine acest lucru, 
foarte edificator, dar nu l-a luat în seamă. Aici, pe Trantor, 
ne-a descoperit Ebling Mis; şi aici am avut grijă ca el să nu 
supravieţuiască descoperirii. Pentru asta, a fost necesar să 
aranjăm ca o fată normală din Fundaţie să înfrunte 
fantasticele puteri mentale de mutant ale Catârului. 
Categoric, un astfel de fapt ar fi putut atrage bănuielile 
asupra planetei în care s-a întâmplat... Aici l-am studiat 
pentru prima oară pe Catâr şi am plănuit să-l înfrângem 
definitiv. Aici s-a născut Arcadia şi a început lanţul de 
evenimente care au permis reîntoarcerea la Planul Seldon. 
Şi toate aceste fisuri în păstrarea secretului nostru, aceste 


găuri larg deschise, au rămas neobservate deoarece Seldon 
a vorbit în felul său despre „celălalt capăt”, iar ceilalţi i-au 
interpretat vorbele în felul lor. 

Primul Vorbitor încetase de multă vreme să se mai 
adreseze Studentului. De fapt, se adresa lui însuşi, stând în 
fata ferestrei, privind la strălucirea incredibilă de pe fundal; 
la uriaşa Galaxie care era de-acum încolo în siguranţă. 

— Hari Seldon a denumit Trantor-ul „Sfârşitul Stelei”, 
şopti el, şi de ce nu un pic de imaginaţie poetică? Întreg 
universul a fost odată dirijat de pe această stâncă; de-aici 
plecau toate legăturile cu celelalte stele. „Toate drumurile 
duc spre Trantor”, spune vechiul proverb, „şi acolo se 
sfârşesc toate stelele.” 

Cu zece luni mai înainte, Primul Vorbitor privise aceeaşi 
aglomeraţie de stele - nicăieri mai aglomerate ca în centrul 
acelui uriaş ciorchine de materie pe care Omul îl numeşte 
Galaxie - cu presimţiri sumbre; dar acum, o mare satisfacţie 
se instalase pe faţa rotundă şi îmbujorată a lui Preem Palver 
- Primul Vorbitor. 


SFÂRŞIT