Isaac Asimov — Fundatia — V9 Fundatie Si Haos

GREG BEAR 


GREG BEAR 


FUNDAŢIE ȘI HAOS 


A doua trilogie a Fundaţiei (Fundaţia 09) 


Secolele trec, iar legenda lui Hari Seldon creşte: bărbatul 
sclipitor; înţelept şi trist care a cartografiat cursul viitorului 
omenirii în vechiul Imperiu. Totuşi opiniile revizioniştilor 
câştigă importanţă şi nu pot fi tratate întotdeauna cu 
uşurinţă. Pentru a-l înţelege pe Seldon, suntem uneori 
ispitiţi să ne referim la apocrife, mituri, ba chiar basme din 
acele timpuri îndepărtate. Suntem frustraţi de 
contradicţiile din documente incomplete şi hagiografii. 
Fără să facem referinţă la revizionişti, ştim că Seldon era 
scânteietor, că el constituia cheia. Pe de altă parte, nu era 
nici sfânt şi nici profet cu inspiraţie divină, şi, desigur; nu 
acţiona singur. Miturile cele mai convingătoare implică... 
ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 


Purtând papuci şi roba groasă şi verde a universitarilor, 
Hari Seldon stătea pe balconul circular închis al unui turn 
de întreţinere de suprafaţă, privind de la altitudinea de 
două sute de metri peste suprafaţa întunecată, de aluminiu 
şi oţel, a Trantorului. În seara aceasta, cerul era destul de 
senin deasupra Sectorului; doar câţiva norişori fugeau pe 
sub perdelele şi valurile de stele ce semănau cu un foc 
spectral. 

Dedesubtul acestui spectacol, şi dincolo de şirurile de 
domuri care se curbau lin, tăinuite de noapte, se găseau 
apele deschise ale unei mări, ale cărei acoperişuri 
plutitoare din aluminiu fuseseră retrase pe sute de mii de 
hectare. Suprafaţa dezvăluită lucea slab, parcă răspunzând 


cerului. Hari nu-şi putea reaminti numele acestei mări: 
„Pacea”, „Visul” său „Somnul”. Toate mările ascunse ale 
Trantorului aveau asemenea denumiri antice, nume 
destinate alinării. Inima Imperiului necesita alinare în 
aceeaşi măsură ca şi Hari. 

Dinspre clapeta de ventilaţie aflată în peretele dinapoia sa, 
aer călduţ i se învolbura în jurul capului şi umerilor. Hari 
descoperise că aerul de aici era cel mai pur din Streeling, 
poate pentru că era aspirat din exterior. lemperatura de 
dincolo de fereastra de plastic avea valoarea de două 
grade, un ger pe care şi-l reamintea prea bine unică să 
aventură în Upperside, petrecută cu decenii în urmă. 

Hari petrecuse mult timp închis ca într-o carapace, izolat 
de frig, dar şi de prospeţime, de noutate, tot aşa cum 
numerele şi ecuaţiile psihoistoriei îl izolau de realităţile 
dure ale vieților individuale. „Cum poate chirurgul să 
lucreze eficient, simțind totuşi durerea cărnii tăiate?” 

Într-un sens cât se putea de real, pacientul era deja mort. 
Trantorul, centrul politic al Galaxiei, murise cu decenii, 
poate chiar cu secole în urmă, şi de abia acum începuse să 
se descompună în mod vizibil. Deşi efemera flăcăruie 
personală a lui Hari avea să se stingă cu mult înainte ca 
tăciunii Imperiului să se transforme în cenuşă, folosindu-se 
de ecuaţiile Proiectului el putea să vadă limpede rigiditatea 
morţii, chipul încremenind al cadavrului Imperiului. 

Viziunea această teribilă îi adusese o faimă aparte, iar 
teoriile sale deveniseră cunoscute pe Trantor şi în multe 
părţi ale Galaxiei. Era poreclit „Corbul” Seldon, 
prezicătorul coşmarului distrugerii finale. 

Putrefacţia avea să dureze încă cinci secole, o diminuare 
simplă şi rapidă la scările temporale ale ecuaţiilor cele mai 
vaste ale lui Hari... Pielea socială colapsa, apoi se topea 
peste osatura de oţel a Sectoarelor Trantorului şi a 
municipalităţilor... 

Câte istorii omeneşti aveau să umple colapsul acela! Spre 
deosebire de cadavre, un imperiu continua să simtă durere 


şi după moarte, La scara celor mai infime şi mai puţin 
sigure ecuaţii, scânteind în interiorul afişajelor puternicului 
său Prim Radiant, Hari aproape că putea să-şi imagineze un 
milion de miliarde de feţe înceţoşate laolaltă într-un calcul 
gigantic care umple suprafaţa de sub curba în descreştere 
a Imperiului. Acceleraţia decăderii marcată de scenele 
tuturor istoriilor umane, aproape la fel de multe ca şi 
punctele unui plan... Mai presus de orice înţelegere, în 
absenţa psihoistoriei. 

Speranţa lui Hari era să îngrijească renaşterea a ceva mai 
bun şi mai durabil decât Imperiul, şi, conform ecuaţiilor, se 
apropia de succes. 

Totuşi sentimentul său cel mai frecvent în aceste zile era 
unul de regret îngheţat. Eminenţa şi realizările lui ar fi 
meritat o epocă strălucitoare, de avânt tineresc, într-un 
Imperiu aflat în culmea gloriei, stabilităţii şi prosperității! 

Să aibă din nou alături pe fiul său adoptiv, Raych, şi pe 
Dors, misterioasă şi atrăgătoarea Dors Venabili, care 
ascundea sub pielea artificială şi oţelul secret pasiunea şi 
devotamentul a zece eroi... Pentru ei, ar fi fost de acord cu 
o multiplicare geometrică a semnelor propriului său declin 
- durerile din membre, problemele digestive şi vederea 
înceţoşată. 

În noaptea aceasta, însă, Hari era aproape împăcat cu 
sine. Oasele nu-l dureau prea tare. Nu mai simţea rozându-l 
viermii mâhnirilor. Putea să se destindă cu adevărat şi să 
aştepte sfârşitul muncii sale. 

Presiunile care-l apăsau ajunseseră la miezul inflexibil. 
Procesul lui avea să înceapă peste o lună. Îi cunoştea 
rezultatul cu o certitudine rezonabilă. Acesta era Momentul 
Răspântiei. Toate lucrurile pentru care trăise şi pentru care 
muncise urmau să se împlinească în scurt timp; planurile 
sale aveau să intre în următoarea lor fază... Care însemna şi 
ieşirea lui din scenă. Concluzii în interiorul creşterii, opriri 
în interiorul fluxului. 


Peste scurt timp fixase o întâlnire cu tânărul Gaal Dornick, 
un personaj important în planurile sale. Ca matematician, 
Dornick era departe de a fi un necunoscut, totuşi ei doi nu 
se întâlniseră până atunci. 

lar Hari credea că-l mai zărise o dată pe Daneel, deşi nu 
era sigur. Daneel nu ar fi dorit ca Hari să fie sigur, dar 
poate că ar fi vrut să-i întreţină suspiciunile. 

Mare parte din ceea ce însemnase istoria Trantorului 
duhnea acum a mizerie. La urma urmelor, în arta 
guvernării confuzia însemna cu adevărat mizerie, iar 
uneori, mizeria era o necesitate. Hari ştia că Daneel mai 
avea încă multe de făcut, în secret; dar Hari n-avea să 
destăinuie asta niciodată - nu putea să o facă - altui om. 
Daneel se asigurase în privinţa respectivă. Din acest motiv, 
matematicianul nu putea spune nici adevărul complet 
despre Dors, istoria relaţiei stranii şi perfecte pe care o 
avusese cu o femeie care nu era femeie, nici măcar om, dar 
totuşi îi fusese prietenă şi iubită. 

Cuprins: de oboseala vârstei, Hari se împotrivise tristeţii 
sentimentale, fără să-i poată rezista. Bătrâneţea nu este 
imaculată şi pe vârstnici îi obsedează pierderea prietenilor 
şi a celor iubiţi. Cât de minunat ar fi fost dacă s-ar fi putut 
vizita din nou cu Daneel! Era uşor să-şi imagineze cum s-ar 
fi desfăşurat întâlnirea; după bucuria revederii, Hari şi-ar fi 
descărcat o parte din mânia pricinuită de restricţiile şi 
solicitările impuse de robot. Cel mai bun prieten şi, în 
acelaşi timp, cel mai autoritar stăpân. 

Hari clipi repede şi se concentră asupra panoramei 
dinapoia ferestrei. În ultima vreme era tot mai predispus să 
se afunde în reverii. 

Strălucirea superbă a mării semnala ea însăşi 
dezintegrare; o abundență de alge bioluminescente care se 
înmulţeau sălbatic de aproape patru ani, distrugând 
recoltele fermelor de oxigen, făcând ca aerul să nu mai aibă 
prospeţime nici chiar în frigul din Upperside, Deocamdată 


nu se punea ameninţarea sufocării... Dar oare pentru cât 
timp? 

Cu câteva zile în urmă, consilierii şi purtătorii de cuvânt ai 
împăratului anunţaseră victoria iminentă asupra 
spectaculoasei maladii a algelor, prin semănarea de fagi 
modificaţi genetic care să controleze explozia vegetală în 
toate mările şi oceanele. Apele păreau mai întunecate în 
seara asta, dar poate din cauza comparaţiei cu seninătatea 
neobişnuită a cerului. 

„Moartea”, se gândi Hari, „poate fi atât crudă, cât şi 
frumoasă. Somnul, Visul, Pacea... , 

La aproape jumătate de Galaxie depărtare, Lodovik Trema 
călătorea ca unic pasager al unei nave imperiale de 
cercetări astrofizice. Stătea singur în salonul confortabil 
pentru ofiţeri, privind aparent cu încântare un divertisment 
facil. Membrii echipajului, selectaţi cu atenţie din rândul 
clasei cetăţenilor, aduceau la bord mii de asemenea 
divertismente înainte de a porni în misiunile care-i puteau 
ţine luni de zile departe de orice astroporturi civilizate. 
Căpitanul şi ofiţerii, proveniţi în majoritatea cazurilor din 
familii aristocratice, alegeau dintr-o varietate de holocărţi 
mai puţin populiste. 

Aparent Lodovik avea patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, 
era voinic fără să fie corpolent, cu un chip urâţel, dar 
simpatic, şi mâini mari, puternice, cu degete groase ca nişte 
cârnaţi. Un ochi părea îndreptat spre ceruri, iar buzele lui 
lătăreţe se răsfrângeau în jos ca şi cum ar fi fost permanent 
înclinat spre pesimism sau, în cel mai bun caz, spre o 
neutralitate insipidă. Părul rar îl purta tuns scurt şi egal; 
fruntea îi era înaltă şi lipsită de riduri, ceea ce-i conferea 
feţei un aspect mai tineresc, în contradicţie cu liniile din 
jurul gurii şi ochilor. 

Deşi reprezenta cea mai de seamă autoritate imperială, 
Lodovik ajunsese să fie îndrăgit de căpitan şi echipaj; 
exprimările lui seci asupra intenţiilor sau faptelor păreau să 


ascundă un umor blând şi perceptiv, şi niciodată nu vorbea 
prea mult, deşi uneori putea fi acuzat că vorbea prea puţin. 

În exteriorul blindajului navei, fistula geometrică a 
hiperspaţiului prin care nava călătorea în timpul Salturilor 
nu putea fi complet vizualizată nici chiar de calculatoarele 
de pilotare. Atât oamenii cât şi maşinile, sclavi ai stazei 
spaţiu-timp, îşi omorau pur şi simplu timpul până la 
revenirea în spaţiul normal. 

Lodovik preferase dintotdeauna reţelele de găuri-de- 
vierme, mai rapide, deşi uneori la fel de obositoare, dar 
conexiunile respective fuseseră neglijate în mod periculos, 
şi în ultimele decenii multe colapsaseră aidoma unor 
tuneluri neranforsate, în unele cazuri absorbind staţii de 
tranzit şi pasagerii aflaţi în aşteptare... Actualmente erau 
prea puţin folosite. 

Căpitanul Kartas Tolk intră în salon şi se opri pentru un 
moment înapoia fotoliului lui Lodovik, Restul echipajului era 
ocupat să aibă grijă de maşinile ce aveau grijă de maşinile 
care mențineau integritatea navei în timpul Salturilor. 

Tolk era înalt, având capul încununat de un păr lânos 
blond-deschis, cu piele cafeniu-cenuşie şi o ţinută patriciană 
deloc neobişnuită pentru sarossani. Privind peste umăr, 
Lodovik îl salută cu un gest scurt din cap. 

— Încă două ore, după ultimul Salt, îl anunţă Tolk. Ar 
trebui să ne încadrăm în orar. 

— Perfect, de abia aştept să încep treaba! Unde asolizăm? 

— În capitală, Sarossa Major. Acolo se găsesc documentele 
pe care le căutaţi. După aceea, conform instrucţiunilor 
primite, vom evacua cât mai multe familii de pe lista 
împăratului. Nava va fi de-a dreptul ticsită. 

— Îmi dau seama. 

— Avem la dispoziţie aproximativ şapte zile înainte ca 
frontul de şoc să lovească periferia sistemului. La opt ore 
după aceea, va cuprinde Sarossa. 

— Un timp cam scurt pentru a acţiona fără griji. 


— Vinovată este combinaţia dintre incompetenţa imperială 
şi instrucţiunile incorecte, replică Tolk fără să încerce să-şi 
ascundă amărăciunea. Savanţii imperiali ştiau de doi ani că 
Steaua lui Kale se va transforma în supernovă. 

— Informaţia oferită de oamenii de ştiinţă sarossani n-a 
fost deloc exactă, preciză Lodovik. 

Căpitanul ridică din umeri; nu avea nici un sens să nege 
realitatea. Vinovăţia era împărtăşită de toţi. Steaua lui Kale 
se transformase în supernovă cu un an în urmă; peste nouă 
luni, explozia ei fusese observată prin teleprezenţă, iar de 
atunci... O mulţime de dispute politice, realocarea 
resurselor sărăcăcioase, apoi această misiune jalnic de 
inadecvată. 

Tolk avusese nenorocul să fie trimis să vadă moartea 
planetei sale, salvând prea puţine în afară de documentele 
imperiale şi de câteva familii privilegiate. 

— În timpurile bune, zise el, Marina Imperială ar fi putut 
construi blindaje ca să salveze cel puţin o treime din 
populaţia planetei. Am fi putut mobiliza flote de nave, care 
să evacueze milioane, chiar miliarde de oameni... Îndeajuns 
ca să reconstruiască, să păstreze intactă personalitatea 
unei lumi. O lume magnifică, o pot spune, chiar şi acum. 

— Aşa am auzit şi eu, aprobă încetişor Lodovik. Vom face 
tot ce ne stă în putinţă, dragă căpitane, deşi satisfacția 
aceasta nu poate fi decât incompletă şi găunoasă. 

Buzele lui Tolk zvâcniră. 

— Nu vă acuz pe dumneavoastră personal, spuse el. Aţi 
fost înţelegător, onest şi, în primul rând, eficient. Cu totul 
diferit faţă de obişnuiţii membri ai Comisiei. Echipajul vă 
priveşte ca pe un prieten înconjurat de escroci. 

Lodovik clătină din cap în semn de avertisment. 

— Până şi simplele plângeri la adresa Imperiului pot fi 
primejdioase, zise el. Cel mai bine ar fi să nu te încrezi aşa 
mult în mine. 

Nava vibră uşor şi în salon răsună o sonerie. 'Tolk închise 
ochii şi se prinse în mod reflex de spătarul fotoliului. 


Lodovik se mulţumi să privească înainte. 

— Ultimul Salt, anunţă căpitanul şi se uită spre Lodovik. 
Am destulă încredere în dumneavoastră, domnule consilier, 
dar am şi mai multă încredere în capacităţile mele. Nici 
împăratul şi nici Linge Chen nu-şi pot permite să piardă 
oameni ca mine. Ştiu cum să repar unele sisteme de 
propulsie în cazul unor defecţiuni. Puţini căpitani se pot 
lăuda cu aşa ceva în ziua de azi. 

Lodovik încuviinţă din cap; era un adevăr elementar, însă 
nu o pavăză foarte bună. 

— Căpitane, talentul de a folosi în mod optim resursele 
umane esenţiale, fără a abuza de ele, poate fi de asemenea 
o ştiinţă pe cale de dispariţie. Ai grijă! 

— V-am înţeles aluzia, se strâmbă 'Tolk. 

Se întoarse ca să plece, apoi auzi ceva neobişnuit. Privi 
peste umăr spre consilier. 

— Aţi simţit ceva? 

Brusc nava vibră din nou, de data aceasta cu un scrâşnet 
ascuţit şi ondulatoriu, care se repercută prin oasele celor 
doi. Lodovik se încruntă. 

— Acum am simţit. Ce-a fost? 

Căpitanul înclină capul pe un umăr, ascultând un glăscior 
îndepărtat care-i bâzâia în ureche. 

— O instabilitate... O neregularitate în ultimul Salt, spuse 
el. Se întâmplă uneori, atunci când ne apropiem de o masă 
stelară. Poate că ar fi mai bine să reveniţi în cabina 
dumneavoastră. 

Lodovik deconectă proiectoarele din salon şi se sculă. 
Zâmbi spre Tolk şi-l bătu pe umăr: 

— Dintre toţi cei aflaţi în slujba împăratului, m-aş încrede 
cel mai mult în dumneata pentru a ne pilota printre recife. 
Oricum trebuia să studiez ce opţiuni avem. Selecţie, 
căpitane! Maximizarea obiectelor pe care le putem lua cu 
noi, prin comparaţie cu ceea ce poate fi depozitat în criptele 
subterane. 

Celălalt se întunecă la faţă şi cobori ochii. 


— Biblioteca familiei mele de la Alos Quad este... 

Soneriile de alarmă ale navei urlară ca nişte fiare uriaşe în 
suferinţă. Tolk ridică instinctiv braţele, protejându-şi faţa. 

Lodovik se azvârli pe podea şi se îndoi din mijloc cu o 
dexteritate uimitoare. 

Nava se rotea ca un titirez într-o dimensiune fracţională în 
care n-ar fi trebuit niciodată să intre... 

Apoi, cu un vârtej teribil de impulsuri stresante şi scoțând 
sunetul unui gigant aflat pe moarte, nava efectuă un Salt 
neprogramat şi asimetric. 

Reapăru în vastitatea pustie a geometriei standard, în 
spaţiul normal, netensionat. În aceeaşi clipă, gravitația din 
interior încetă. 

Tolk plutea la câţiva centimetri deasupra podelei. Lodovik 
se îndreptă şi bâjbâi după braţul fotoliului pe care-l ocupase 
cu numai câteva clipe mai devreme. 

— Am ieşit din hiperspaţiu, mormăi el. 

— Fără îndoială. Dar, în numele procreaţiei, unde suntem? 

Într-o clipită, Lodovik ştiu ceea ce căpitanul nu putea să 
ştie. Erau scăldaţi într-un talaz interstelar de neutrini. În 
secolele sale de existenţă, el nu mai simţise niciodată un 
asemenea măcel. Căile complexe şi supersensibile ale 
creierului său pozitronic simțeau neutrinii ca pe un nor 
rarefiat de insecte zumzăitoare; cu toate acestea, ei 
traversaseră nava şi echipajul uman de parcă nici n-ar fi 
existat. Un singur neutrino, cea mai evazivă dintre 
particule, putea să străbată un an-lumină de plumb solid 
fără să încetinească - neutrinii interacţionau foarte rar cu 
materia. Dar în inima supernovei lui Kale, cantităţi imense 
de materie fuseseră comprimate în neutroniu, producând 
câte un neutrino pentru flecare proton, mai mult decât 
suficient ca să detoneze învelişurile exterioare ale stelei cu 
numai un an în urmă. 

— Ne aflăm în frontul de şoc, spuse Lodovik. 

— De unde ştiţi? 

— Flux de neutrini. 


— Cum... Pielea căpitanului îşi întunecă şi mai mult 
cenuşiul-arămiu. Presupuneţi, desigur. Este o ipoteză 
logică. 

Lodovik aprobă din cap fără un cuvânt, deşi nu 
presupunea nimic. Căpitanul şi echipajul aveau să fie morţi 
în mai puţin de o oră. 

Chiar şi la depărtarea la care se aflau de Steaua lui Kale, 
sfera de neutrini în continuă creştere avea să fie îndeajuns 
de puternică ca să transmute câteva miimi dintr-un procent 
din toţi atomii ce alcătuiau nava şi corpurile lor. Neutronii 
aveau să fie convertiți în protoni în număr suficient ca să 
modifice în mod subtil reacţiile organice, cauzând 
acumulare de toxine şi înfundare prematură a semnalelor 
nervoase. 

Împotriva unui flux de neutrini nu existau ecrane eficiente. 

— Căpitane, vorbi Lodovik, nu este momentul amăgirilor. 
Nu am făcut o presupunere oarecare. Nu sunt om şi pot 
simţi efectele în mod direct. 

Tolk îl privi, neînţelegând. 

— Sunt un robot, căpitane. Voi mai supravieţui o vreme, 
dar asta nu-i o binecuvântare. Programarea mea de bază 
îmi impune să încerc să-i protejez pe oameni, însă nu pot 
face nimic pentru a vă ajuta. loţi oamenii de pe nava 
aceasta vor muri. 

Căpitanul făcu o grimasă şi clătină din cap, de parcă nu şi- 
ar fi putut crede urechilor. 

— Înnebunim cu toţii, comentă el. 

— Nu încă. Te rog, însoţeşte-mă pe puntea de comandă. 
Am putea totuşi să mai salvăm câte ceva. 

Dacă ar fi dorit, Linge Chen ar fi putut ajunge omul cu cea 
mai mare putere din Galaxie, în aparenţă şi în realitate. 
Preferase însă o funcţie cu o treaptă mai jos, îmbrăcând 
uniforma mult mai confortabilă de comisar-şef al Comisiei 
pentru Siguranţă Publică. 

Familie antică şi aristocrată, Chen-îi supravieţuiseră mii de 
ani şi-l produseseră pe Linge prin exercitarea precauţiei, 


diplomaţiei şi utilității faţă de mulţi împărați. Bărbatul nu 
dorea să ia locul actualului împărat sau vreunuia dintre 
nenumăraţii săi miniştrii, consilieri şi „sfetnici”, ori să fie o 
ţintă pentru tinerii impetuoşi şi doritori de ascensiune. 
Actuala lui expunere nu era şi aşa pe gustul său, totuşi cel 
puţin constituia mai degrabă un obiect de amuzament decât 
de ură. 

Petrecuse ultimele ore ale dimineţii parcurgând rapoartele 
provenite de la guvernatorii a şapte sisteme solare afectate 
de tulburări. Trei dintre ei declaraseră război vecinilor, 
ignorând amenințările de intervenţie imperială, şi Chen 
folosise pecetea imperială ca să deplaseze o duzină de nave 
în sistemele respective, pentru protecţie. Tulburări grave 
existau în aproape o mie de sisteme planetare dar, din 
cauza recentelor defecţiuni şi degradări, comunicațiile 
imperiale nu puteau manipula decât o zecime din 
informaţiile trimise de pe cele douăzeci şi cinci de milioane 
de planete care ar fi trebuit să se afle sub autoritatea 
împăratului. 

Fluxul total de informaţii, trimise în timp real şi 
neprocesate de experţii de pe planetele vecine Trantorului 
şi din staţiile spaţiale, ar fi crescut cu zeci de grade 
temperatura capitalei imperiale. Numai capacităţile 
remarcabile şi intuiţia conferită de mileniile de experienţă 
făceau ca Palatul - mai exact Chen şi colegii săi comisari - 
să poată menţine un anume echilibru, folosind esenţa 
minimă din vasta tocană galactică. 

Acum Chen îşi îngădui câteva minute de explorare 
personală, esenţială sănătăţii lui mintale, dar şi acestea 
erau departe de amuzamentul frivol. Purtând pe chip o 
expresie de curiozitate intrigată, se aşezase în faţa 
informerului său şi-l întrebase despre „Corbul” Seldon. 
Informerul, un ovoid prelung şi cav, aşezat orizontal pe 
masă, străluci pentru o clipă în albul natural de coajă de ou, 
apoi centraliză diversele documente de pe Trantor şi 
planetele-cheie. Câteva articole mici apărură în centrul 


display-ului, o lucrare publicată într-o revistă matematică 
de pe o planetă provincială, un interviu în ziarul studenţesc 
al Universităţii Streeling, buletine din Biblioteca 
Imperială... Nimeni nu pomenea nimic despre psihoistorie. 
Infamul Seldon fusese remarcabil de tăcut în săptămâna 
aceasta, poate în aşteptarea procesului său. Nici colegii lui 
din Proiect nu aveau multe de declarat. Poate că era la fel 
de bine. 

Chen opri căutarea respectivă şi se lăsă pe spate în scaun, 
întrebându-se ce criză să abordeze în continuare. Zilnic 
avea de soluţionat mii de probleme; majoritatea le expedia 
consilierilor săi şi asistenţilor acestora, pe care-i selectase 
personal, dar îl interesa direct supernova ce explodase 
lângă patru planete imperiale relativ loiale, printre care se 
număra frumoasa şi productiva Sarossa. 

Îşi trimisese consilierul cel mai ingenios şi de încredere ca 
să supravegheze puţinele salvări ce se puteau întreprinde 
acolo. Sprâncenele i se adunară la gândul insuficienţei 
acestei acţiuni... Şi la gândul primejdiilor politice cu care se 
puteau confrunta Comisia şi Trantorul, dacă nu se reuşea 
absolut nimic. La urma urmelor, Imperiul era o chestiune de 
quid pro quol dacă nu exista nici un quo, atunci foarte bine 
putea să nu existe nici un quid. 

Comisia pentru Siguranţă Publică era mai mult decât o 
denumire politică; în această interminabil de dureroasă 
epocă a dezintegrării, un oficial aristocratic că Chen 
continua să aibă o funcţie importantă. Imaginea publicului 
despre comisari părea să fie asociată luxului iresponsabil, 
însă Chen îşi lua îndatoririle foarte în serios. Îşi amintea de 
vremurile mai bune, când Imperiul putea să aibă grijă de 
numeroşii săi copii, cetăţenii tărâmurilor îndepărtate, 
folosind metode prestabilite de impunere a păcii, ajutoare 
financiare, tehnice şi de securitate, dar şi salvarea din 
situaţii disperate. 

Chen simţi pe cineva îndărătul său şi părul de pe ceafă i se 
zbârli. Se răsuci cuprins de iritare (sau era frică?) şi-l văzu 


pe valetul şi secretarul său personal, micuțul şi blajinul 
Kreen. Chipul de obicei plăcut al acestuia era aproape golit 
de sânge şi nu părea că ar fi dorit să-şi transmită mesajul. 

— Scuză-mă, mormăi comisarul. M-ai speriat. Mă bucuram 
de un moment de linişte relativă cu această maşinărie 
infernală. Ce s-a întâmplat? 

— Iertare... Pentru durerea pe care trebuie s-o simţim cu 
toţii... N-am dorit ca vestea aceasta să vă parvină de la o 
maşină. 

În mod firesc, Kreen manifesta suspiciune faţă de 
informer, care putea să efectueze rapid, tăcut şi anonim 
atâtea dintre funcţiile sale. 

— La naiba, despre ce-i vorba? 

— Înălţimea Voastră, nava imperială de cercetare Lancea 
glorioasă... 

Kreen înghiţi un nod. Strămoşii lui, proveniţi din micul 
Sector Lavrenti al emisferei sudice, slujiseră de milenii 
curtea imperială. Pentru ei durerea stăpânului se resimțea 
direct. Uneori Kreen părea mai puţin o fiinţă omenească, 
cât o umbră... Deşi una foarte utilă. 

— Da? Ce-i cu ea - a fost făcută bucăţi? 

Chipul celuilalt se încreţi în anticiparea tulburării. 

— Nu, înălţimea Voastră... Asta este problema... Nu ştim 
ce s-a întâmplat. A întârziat o zi şi nu s-a recepționat nici un 
semnal din partea ei, nici măcar unul de ajutor. 

Chen simţi un ghem în stomac şi o gheară în jurul inimii. 
Lodovik Trema... 

În plus, desigur, un căpitan excelent şi echipajul său... 

Deschise şi închise gura. Avea nevoie de mai multe 
informaţii, neapărat, dar, desigur, Kreen i-ar fi oferit tot ce 
ştia, aşadar asta fusese totul. 

— Sarossa? 

— Frontul de şoc este la mai puţin de cinci zile de planetă, 
înălţimea Voastră. 

— Asta ştiam. Au fost trimise alte nave? 


— Da, înălţimea Voastră. Patru nave mai mici au fost 
deturnate din misiunile lor spre Kisk, Purna şi Transdal. 

— Cerurilor, nu! Chen se sculă, clocotind de mânie. N-am 
fost consultat! Nu trebuiau să reducă forţele acelea de 
salvare... Şi aşa efectivul era minim. 

— Înălţimea Voastră, ambasadorul sarossan a fost primit la 
împărat acum două ore... Fără ştirea noastră. A convins pe 
Maiestatea Sa şi pe Farad Sinter că... 

— Sinter este un idiot. Trei planete neglijate pentru una - 
o favorită imperială! Într-o bună zi, împăratul va muri din 
pricina lui Sinter. 

Chen se strădui să se calmeze, închizând ochii, 
focalizându-se spre interior, apelând la şase decenii de 
instruire specială pentru a-şi domoli mintea şi a găsi cu 
rapiditate calea cea mai bună prin hăţiş. 

Să-l piardă pe Lodovik, pe urâtul, credinciosul şi inventivul 
Lodovik... 

„Îngăduie forţei potrivnice să te îndoaie, culege-i energia 
pentru destinderea îndărăt.” 

— Îmi poţi face rost de sinteză sau de înregistrările 
acestor discuţii, Kreen? 

— Da, înălţimea Voastră. Deocamdată nu vor fi supuse 
revizuirilor şi interdicţiilor istoricilor Curţii. În mod normal, 
aceasta se petrece după două zile. 

— Perfect! Atunci când se va desfăşura o anchetă şi se vor 
pune anumite întrebări, vom face astfel încât vorbele lui 
Sinter să ajungă la urechile publicului... Cred că pentru 
asta ne vor fi utile publicaţiile cele mai populare şi mai 
scandaloase. Poate Limbă interplanetară sau Urechea cea 
mare. 

— Eu unul, zâmbi Kreen, sunt încântat de Ochii 
Împăratului. 

— Şi mai bine! Acolo unde nu sunt necesare confirmări de 
autenticitate... ci doar răspândirea de zvonuri în rândurile 
unei populaţii needucate şi nemulţumite. Clătină din cap cu 
tristeţe: Chiar dacă l-am dobori pe Sinter, pierderea lui 


Lodovik ar fi un preţ prea mare. Care sunt şansele 
supravieţuirii lui? 

Kreen strânse din umeri; problema depăşea cu mult 
domeniul său, limitat, de profesionalism. 

Foarte puţine persoane din Sectorul Imperial pricepeau 
capriciile hiperpropulsiei şi ştiinţei care se afla la baza 
Salturilor. Exista totuşi un expert. Un căpitan bătrân, 
devenit negustor şi ocazional contrabandist, care se 
specializase în expedierea bunurilor şi pasagerilor pe rutele 
cele mai rapide şi mai tăcute... Un escroc sclipitor şi lipsit 
de scrupule, cum îl descriau unii, dar care îi fusese de folos 
lui Chen în trecut. 

— Aranjează-mi o întâlnire imediată cu Mors Planch. 

— Da, înălţimea Voastră. 

Kreen ieşi grăbit din încăpere. 

Chen inspiră adânc. Se terminase cu timpul petrecut în 
faţa display-ului. Trebuia să revină în biroul său şi pentru 
restul zilei să se întâlnească direct cu generalii de Sectoare 
şi cu ambasadorii planetari ai furnizorilor de alimente ai 
Trantorului. 

Ar fi preferat să-şi concentreze toate gândurile asupra 
pierderii lui Lodovik şi a felului în care să folosească în 
interesul său erorile lui Sinter, dar nici măcar o asemenea 
tragedie, sau o asemenea oportunitate, nu putea interfera 
cu îndatoririle sale curente. 

Oh, strălucirea puterii! 

Consilierul particular Farad Sinter îşi depăşise de atâtea 
ori atribuţiile în ultimii trei ani, încât adolescentul împărat 
Klayus îl numea „stâlpul iscoditoarei mele ambiţii”, o 
sintagmă în mod tipic prost formulată, care cel puţin azi nu 
sună deloc admirativ sau afectuos. 

Sinter stătea în faţa împăratului, cu mâinile încleştate într- 
o atitudine de obedienţă neconvingătoare. Klayus I, care de 
abia împlinise şaptesprezece ani, îl privea destul de iritat, 
totuşi fără mânie. În copilăria pe care o părăsise recent, 
fusese muştruluit de prea multe ori între patru ochi de 


către tutorii săi, selectaţi şi controlaţi de comisarul Chen; 
devenise un tânăr uneori viclean, mai inteligent decât 
apreciau majoritatea celor care-l cunoşteau, deşi încă se 
mai lăsa pradă unor ocazionale explozii de mânie. Învăţase 
destul de repede una dintre regulile principale ale 
conducerii şi controlului într-un guvern ipocrit şi 
competitiv: Nu lăsa niciodată pe nimeni să ştie ce gândeşti 
cu adevărat. 

— Sinter, întrebă împăratul, de ce cauţi tineri din Sectorul 
Dahl? 

Sinter se străduise din răsputeri să tăinuiască această 
acţiune. Cineva îşi băga nasul în oalele lui şi avea să 
plătească pentru asta. 

— Sire, am auzit despre căutarea aceasta. Cred că tinerii 
sunt implicaţi în proiectul de echilibrare genetică. 

— Da, Sinter, un proiect pe care l-ai demarat acum cinci 
ani. Crezi că sunt prea tânăr ca să-mi reamintesc? 

— Nu, înălţimea Voastră. 

— Am destulă influenţă în palatul ăsta şi vorbele mele nu 
sunt complet ignorate! 

— Bineînţeles că nu, înălţimea Voastră. 

— Scuteşte-mă de titlurile servile. De ce cauţi adolescenţi 
şi agiţi familii şi zone loiale? 

— Înălţimea Voastră, este esenţial să înţelegem limitele 
evoluţiei umane pe Trantor. 

Klayus ridică o mână, oprindu-l. 

— Tutorii îmi spun că evoluţia este un proces lent şi 
îndelungat de acumulări genetice. Ce te aştepţi să înveţi din 
câteva încălcări ale intimităţii şi tentative de răpire? 

— lertaţi-mă că am sperat că pot acţiona ca unul dintre 
tutorii Maiestăţii voastre, dar... 

— În plus, detest să mi se ţină lecţii, mârâi înfundat Klayus. 

— Dar, cu permisiunea dumneavoastră, sire, aş continua 
spunând că oamenii trăiesc pe Trantor de douăsprezece mii 
de ani. Am observat deja dezvoltarea de rase cu anumite 
caracteristici fizice şi chiar mintale: locuitorii solizi şi 


oacheşi din Dahl, sau slujitorii din Lavrenti. Există dovezi 
că, în ultimul secol, unele trăsături cu totul extraordinare 
au apărut la anumiţi indivizi. Dovezi ştiinţifice, ca şi simple 
zvonuri, ale... 

— Este vorba despre puteri psihice, Sinter? Chicoti Klayus 
dinapoia degetelor răşchirate cu care îşi acoperise gura şi 
ridică ochii spre tavan. 

Câteva păsări proiectate planară şi le dădură ocol, 
repezindu-se către Sinter, ca şi cum ar fi intenţionat să-l 
ciugulească. Împăratul aranjase aproape toate odăile sale 
astfel încât să-i dezvăluie starea de spirit prin asemenea 
proiecţii, iar lui Sinter nu-i plăceau câtuşi de puţin. 

— De un anumit tip, înălţimea Voastră. 

— Ar fi vorba despre persuasiune, aşa am auzit. Poate că 
influențarea rostogolirii zarurilor în jocurile de noroc, sau 
capacitatea de a le face pe femei susceptibile înaintea 
farmecelor noastre? Aşa ceva mi-ar plăcea, Sinter. Femeile 
pe care le-am primit au început să fie obosite de atenţiile 
mele. (Expresia feţei îi deveni iritată.) Simt asta. 

„Nu le-aş putea învinui”, se gândi Sinter. „Un partener 
priapic, lipsit de farmec sau de inteligenţă... , 

— Este o chestiune de curiozitate, poate importantă, 
Înălţimea Voastră. 

— Între timp, poţi cauza tulburări în Sectoarele care sunt 
deja nemulţumite. Sinter, este o acţiune prostească, mai 
exact o încălcare stupidă a libertăţii individuale. Eu ar 
trebui să le garantez supuşilor mei că nu vor fi afectaţi de 
oribilele pasiuni secrete ale miniştrilor mei, nici chiar de ale 
mele. Ei bine, pasiunile mele sunt mai degrabă de natură 
senzuală... Dar ale tale, Sinter! 

Pentru o clipă, Sinter crezu că împăratul avea realmente 
să dea dovadă de fermitate şi decizie, interzicându-i 
activitatea, şi simţi un fior pe şira spinării. Motivul pentru 
care Klayus accepta atâtea dintre acţiunile lui Sinter 
desfăşurate la limita legii era faptul că bărbatul îi găsea 


permanent femei atrăgătoare şi le înlocuia când vreunul 
dintre parteneri se plictisea. 

Totuşi ochii împăratului deveniră distraşi, iar energia şi 
iritarea sa părură să se disipeze. Sinter îşi ascunse 
uşurarea. Klayus cel Tânăr se înmuia o dată în plus. 

— Te rog să nu mai fii atât de evident, rosti Klayus. Ia-o 
mai încet. Ceea ce vrei să afli va apărea la momentul 
cuvenit, nu crezi? Sunt sigur că ai în vedere doar interesele 
noastre. Acum, despre femeia asta, Tyreshia... 

Sinter ascultă cererea lui Klayus, prefăcându-se interesat, 
dar în realitate îşi pornise înregistratorul şi urma să 
analizeze detaliile ulterior. Pur şi simplu nu-i venea să 
creadă ce noroc avusese. Împăratul nu-i interzisese 
activităţile! Putea într-adevăr să redirecţioneze şi să 
încetinească investigaţiile mai puţin profitabile; şi putea de 
asemenea să continue. 

În realitate, nu se afla în căutare de oameni, excepţionali 
sau nu. Sinter căuta dovezi ale celei mai extraordinare şi 
îndelungate conspirații din istoria omenirii... 

O conspirație ale cărei urme le descoperise în timpul 
domniei lui Cleon I, dar care avea o vechime mult mai mare. 
Un mit, o legendă, o entitate reală, apărând şi dispărând 

ca o fantomă în istoria Trantorului. Mycogenianii îl 
numiseră Danee. Era unul dintre misterioşii Eterni, iar 
Sinter era decis să afle mai multe, oricât şi-ar fi putut risca 
reputaţia. 

Discuţiile despre Eterni erau privite cu la fel de puţin 
respect - ba chiar, mai puţin - ca şi discuţiile despre stafii. 
Mulţi dintre locuitorii Trantorului, o planetă veche pe care 
decedaseră atât de mulţi oameni, credeau în fantome, totuşi 
numai foarte puţini băgau în seamă poveştile despre Eterni. 

Împăratul continuă să vorbească despre femeia care îl 
interesa şi Sinter părea să-l asculte cu atenţie, dar 
gândurile sale erau hăt departe. La mulţi ani distanţă. 

Sinter se închipui creditat cu salvarea Imperiului. Savură 
imagini energizante cu sine aşezat pe tronul imperial, sau, 


şi mai bine încă, înlocuindu-l pe Linge Chen în Comisia 
pentru Siguranţă Publică. 

— Farad! 

Glasul împăratului răsună ascuţit. 

Instantaneu, înregistratorul consilierului îi oferi ultimele 
cinci secunde ale monologului. 

— Da, înălţimea Voastră, Tyreshia este într-adevăr o 
femeie frumoasă, despre care se spune că este dotată cu 
multă inteligenţă şi ambiţie. 

— Femeile ambiţioase mă plac, nu-i aşa? 

Tonul tânărului se înmuie. Mama lui Klayus fusese 
ambițioasă şi încununată de succes, până ce căzuse în 
dizgraţia lui Chen. Ea încercase să-şi utilizeze farmecele 
asupra comisarului-şef în prezenţa uneia dintre soțiile sale, 
dar Chen era foarte loial consoartelor lui. 

Ciudat că un tânăr slab, precum Klayus, era atras de 
femeile puternice; invariabil, acestea se plictiseau de el. 
După un timp, nici chiar cele mai ambiţioase nu-şi puteau 
ascunde plictiseala. O dată ce aflau cine era de fapt şeful... 

Nici Sinter, nici Chen nu erau foarte atraşi de activitatea 
sexuală. Puterea le oferea mult mai multe satisfacţii. 

Cea mai măreaţă realizare inginerească din istoria 
Trantorului eşuase cu zece ani în urmă, iar ecourile acelui 
eşec continuau să obsedeze importantul, supraaglomeratul 
şi dificilul Sector Dahl. Patru milioane de ingineri şi 
muncitori dahliţi, la care se adăugaseră alţi zece milioane 
de muncitori temporari, ba chiar şi o trupă de tik-toki 
interzişi prin lege, lucraseră timp de douăzeci de ani ca să 
sape puţul de căldură cel mai adânc de până acum - având 
peste două sute de kilometri - în scoarţa Trantorului. 
Diferenţa de temperatură dintre adâncimea propusă şi 
suprafaţă ar fi generat suficientă energie pentru o cincime 
din necesităţile planetei pentru următorii cincizeci de ani. 

Deşi ambițiile erau mari, abilităţile nu erau însă pe 
măsură. Inginerii se dovediseră lipsiţi de inspiraţie, 
managerii fuseseră afectaţi de corupţie şi scandal la toate 


nivelurile, muncitorii dahliţi se revoltaseră şi proiectul 
fusese întârziat timp de doi ani. În cele din urmă, când 
fusese încheiat, pur şi simplu... Eşuase. 

Colapsul puţului şi a turnurilor sale asociate de sodiu şi 
apă ucisese o sută de mii de dahliţi, dintre care şapte mii de 
civili care locuiau imediat deasupra puţului, sub cel mai 
vechi dom din Dahl. Depresiunile subsidiare cele mai 
apropiate fuseseră de asemenea amenințate, iar alte 
dezastre fuseseră evitate doar graţie unor intervenţii eroice 
- curajul personal intervenind acolo unde conducerea şi 
concepţia dăduseră greş în mod jalnic. 

De atunci, Dahl intrase într-un con de umbră politic, fiind 
un Sector ţap ispăşitor pe o planetă capabilă încă să-şi mai 
privească liderii cu încredere. Chen anchetase cazul şi-i 
acuzase pe toţi oficialii corupți, proiectanţii incompetenţi şi 
contractorii escroci, Urmărise în mod direct desfăşurarea 
proceselor, astfel că zeci de mii de oameni fuseseră judecaţi 
şi trimişi în închisoarea Rikerian sau la muncă silnică, chiar 
în adâncurile teribile ale puţurilor de căldură. 

Dar efectele economice nu fuseseră ameliorate. Dahl nu 
mai avea dreptul la cota-parte de putere imperială 
mandatată; alte Sectoare încercaseră să profite de declin, 
iar favorurile de care se bucurase Dahl la Palat se 
reduseseră la un minim mizerabil. Urmase foametea... 

În această lume se născuse şi crescuse Klia Asgar, în 
zonele mizerabil de sărace rezervate cândva muncitorilor. 
Tatăl ei îşi pierduse slujbă cu un an înainte de naşterea 
fetiţei şi petrecuse anii copilăriei ei fie visând revenirea la 
prosperitate... Fie îmbătându-se criţă cu puternicul şi urât- 
mirositorul lichior dahlit. Mama ei murise pe când Klia avea 
patru ani; din clipa aceea fetiţa crescuse singură şi se 
descurcase remarcabil de bine, ţinând seama de 
obstacolele ce i se ridicaseră în cale încă de la naştere. 

Klia avea înălţime mijlocie pentru o dahlită, era zveltă şi 
vânoasă, cu degete subţiri şi puternice şi mâini lungi. Părul 
negru îl purta tuns scurt şi avea pomeţii obrajilor acoperiţi 


de un puf fin, o moştenire de familie care-i conferea un 
aspect cumva mai blând decât ar fi sugerat altfel trăsăturile 
ei dure, parcă dăltuite. 

Învăţa repede, se mişca repede şi, surprinzător, zâmbea şi- 
şi exprimă sentimentele deschis şi imediat. În clipele-i de 
singurătate, visa la îmbunătăţiri vagi şi nedefinite ce ar fi 
putut să fie posibile în altă lume şi altă viaţă, totuşi acelea 
nu erau decât vise. Mult prea adesea, visa la o legătură 
puternică cu un bărbat capabil şi chipeş, cu o mustață 
stufoasă, cu cel mult cinci ani mai în vârstă decât ea... 

Nici un astfel de bărbat nu apăru în viaţa ei. Klia nu avea o 
frumuseţe deosebită, iar stimă şi afecțiunea celorlalţi era 
singurul domeniu în care ea refuză să-şi exercite 
capacităţile surprinzătoare de a fermeca şi convinge. Dacă 
bărbatul pătrundea în viaţa ei fără a fi fost încurajat - foarte 
bine; ea însă nu ar fi întreprins eforturi speciale ca să-l 
atragă. Klia considera firesc să merite tot ce era mai bun. 

În altă epocă, într-o vreme de mult uitată, Klia ar fi fost 
numită romantică şi idealistă. În Dahl, în anul 12.067 E.G,., 
era pur şi simplu privită ca o fată de şaisprezece ani 
încăpăţânată, dar naivă. Tatăl ei îi spunea asta ori de câte 
ori era îndeajuns de treaz ca să se poată exprima coerent. 

Klia se simţea recunoscătoare pentru bucurii 
neînsemnate. Tatăl ei nu era nici brutal, nici greu de 
mulţumit. Când era treaz, se îngrijea de puţinele lui 
necesităţi, lăsând-o liberă să facă orice ar fi dorit: să 
acţioneze pe piaţa neagră, să aducă prin contrabandă, din 
exterior, obiecte de lux pentru şomerii mai puţin 
respectabili (şi oprimaţi imperial). Orice putea face ca să 
supravieţuiască. Se vedeau rareori şi de doi ani nu mai 
trăiau sub acelaşi acoperiş, după cearta care avusese loc 
atunci şi după modul în care reacţionase Klia cuprinsă de 
furie. 

Fata stătea pe o promenadă aflată deasupra Pieţii 
Distribuitorilor, districtul comercial cel mai jalnic şi cu 
reputaţia cea mai proastă din Dahl, aşteptând un 


necunoscut îmbrăcat în verde-cenuşiu care trebuia să preia 
un pachet. Printre panourile pătrate ale domului arcuit de 
deasupra se vedeau goluri mari, pâlpâitoare, ce proiectau 
umbre asupra mulțimilor care se reduseseră acum, când 
orele serii şi revenirii acasă se apropiau pentru schimbul 
întâi de muncă. Oamenii târguiau pentru cinele 
sărăcăcioase de cele mai multe ori pe bază de troc, nu 
plătind cu credite. Dahl îşi dezvoltă propria lui economie; 
peste cincizeci de ani, gândi Klia, ar fi putut să devină 
independent, înlocuind economia slabă şi fluctuantă 
mandatată de Palat cu ceva mai fundamental şi autonom. 
Dar şi asta nu era deocamdată decât un vis... 

Inspectorii comerciali imperiali se aflau la periferia pieţei, 
bărbaţi şi femei cu ochi şi holocamere monitorizând 
permanent, înregistrând mulțimile. Creativitatea părea să 
înflorească acolo unde erau implicaţi banii şi supravegherea 
politică; în toate celelalte activităţi, îşi spuse Klia, Trantorul 
era falit din punct de vedere intelectual. 

Fata zări un bărbat care se potrivea descrierii, stând între 
doi dintre omniprezenţii inspectori comerciali. Purta o 
salopetă verde-cenuşiu cu pantaloni largi, bufanţi, şi 
pelerină. Inspectorii păreau pregătiţi să-l ignore, tot aşa 
cum o ignoraseră pe Klia când apăruse în piaţă. Ea îl privi şi 
miji ochii, întrebându-se dacă bărbatul îi mituise sau dacă 
deţinea alte metode, mai puţin comune, de a nu atrage 
atenţia. 

Dacă era în stare să facă ceea ce putea Klia, ar fi fost o 
persoană cu care merita să intre în afaceri, poate chiar să 
se asocieze... Dacă nu cumva capacităţile lui le depăşeau pe 
ale feţei. Caz în care ar fi trebuit să-l evite ca pe o maladie 
fatală. Totuşi Klia nu întâlnise deocamdată pe nimeni mai 
puternic decât ea. 

Ridică un braţ, aşa cum fusese instruită, Bărbatul o 
remarcă aproape imediat şi porni spre ea cu pas uşor, 
săltăreţ. 


Se întâlniră pe treptele care duceau de la promenadă la 
piaţă şi la staţia de taxiuri. Văzut de aproape, bărbatul în 
verde avea un chip banal şi deloc remarcabil, pe care 
mustaţa îngustă şi neconvingătoare nu-l îmbunătăţea cu 
nimic, Klia era îndeajuns de conservatoare ca să aprecieze 
o mustață interesantă; aceasta n-o impresionă câtuşi de 
puţin. 

Apoi el o privi direct în ochi şi-i zâmbi. Colţurile mustăţii se 
înălţară şi dinţii îi sclipiră orbitor de albi înapoia buzelor 
netede, de copil. 

— Tu ai ce-mi trebuie mie, rosti el. 

Nu fusese o întrebare, ci o declaraţie. 

— Aşa sper. Este ceea ce mi s-a spus să aduc. 

— Ăsta, arătă bărbatul spre pachet, e prea puţin 
important. Cu toate acestea, îi întinse un pumn de credite şi 
luă pachetul, continuând să zâmbească. Tu eşti ceea ce 
caut. Să mergem într-un loc liniştit, unde putem sta de 
vorbă. 

Klia se trase un pas îndărăt, precaută. Nu se îndoia că s-ar 
fi putut descurca singură; o făcuse întotdeauna. Totuşi nu 
intra niciodată nepregătită într-o situaţie. 

— Cât de liniştit? Întrebă ea. 

— Atât cât să nu ne deranjeze zgomotele străzii, răspunse 
el ridicând mâna cu degete rigide. 

În jurul pieţei asemenea locuri erau puţine. Merseră la 
câteva străzi depărtare şi găsiră o cofetărie micuță. 
Bărbatul îi cumpără o îngheţată roşie de cocos, pe care Klia 
o acceptă în ciuda faptului că nu se dădea în vânt după 
populara delicatesă dahlită. Pentru sine, el luă un stimulk 
mic şi închis la culoare, pe care-l linse tăcut şi demn, în timp 
ce se aşezară la o măsuţă triunghiulară. 

Un pătrat al cerului de deasupra se întunecă atât de mult, 
încât Klia de abia mai putea zări chipul necunoscutului. 
Buzele lui păreau că strălucesc în jurul stimulkului. 

— Caut tineri doritori să vadă şi alte părţi ale Trantorului, 
zise bărbatul. 


Fata se strâmbă. 

— Am auzit destui recrutatori ca să-mi ajungă pentru toată 
viaţa, spuse ea şi dădu să se ridice. 

Bărbatul se întinse şi o prinse de braţ. Fără cuvinte, Klia 
încercă să-l convingă să-i dea drumul. 

— Pentru binele tău, urmă el fără să reacționeze. 

Klia încercă mai tare. 

— Dă-mi drumul, îi porunci. 

De parcă fusese înţepată, mâna lui se retrase brusc. 
Bărbatul avu nevoie de câteva secunde ca să-şi revină. 

— Bineînţeles. Este totuşi util să asculţi. 

Fata îl privi curioasă. Nu-l silise; el se comportase mai 
degrabă ca un servitor în faţa stăpânei, decât în faţa unei 
tinere pe care încerca s-o agaţe într-un loc public. Klia se 
concentră cu mai multă intensitate asupra lui. Suprafaţa nu 
era prea atrăgătoare, dar întâlnise rezerve neaşteptate, un 
calm central, o stranie dulceaţă metalică. Emoţiile lui nu 
aveau acelaşi gust ca ale celorlalţi. 

— Îi ascult doar pe oamenii interesanţi, declară ea. 

Începuse să sune puţin cam prea arogant. Se considera 
totuşi o femeie demnă, nu o puştoaică lăudăroasă. 

— Am înţeles, încuviinţă el. 

Îşi termină stimulkul şi azvârli cu dexteritate beţişorul 
într-un recipient. Proprietara cofetăriei se apropie de 
recipient, scoase cinci beţişoare - un total jalnic pentru o zi 
- şi dispăru cu ele ca să le curețe. 

— Ei bine, supraviețuirea ţi se pare interesantă? 

— Ca subiect general, da. 

— Atunci ascultă-mă cu atenţie. Se aplecă înainte, cu o 
privire deschisă. Ştiu ce eşti şi ce poţi face. 

— Ce sunt? Întrebă Klia. 

EI ridică privirea, exact în clipa în care pătratul aflat 
imediat deasupra lor reveni la strălucirea anterioară. Pielea 
lui avea un aspect neobişnuit de nesănătos, ca şi cum ar fi 
purtat un machiaj, ascunzându-şi o boală de piele, deşi faţa 


nu putu zări ciupiturile ca de vărsat specifice encefalitei. 
Obrajii ei aveau semne adânci sub puful des. 

— În copilărie, ai avut Febră, nu-i aşa? Întrebă el. 

— Cei mai mulţi o au. Este obişnuită aici, pe Trantor. 

— Nu numai aici, tânăra mea prietenă. Pe toate planetele 
oamenilor. Encefalita este însoţitoarea permanentă a 
tinereţii inteligente, prea banală ca să fie observată, prea 
inofensivă ca să fie vindecată. Dar în cazul tău n-a fost o 
boală uşoară, de copilărie. A fost cât pe aici să te ucidă. 

Mama lui Klia o îngrijise tot timpul cât zăcuse pentru ca 
apoi, după câteva luni, să moară într-un accident din 
depresiuni. Fata de abia şi-o mai reamintea, dar tatăl ei îi 
povestise totul despre boală. 

— Şi ce-i cu asta? 

Ochii lui erau foarte deschişi la culoare şi, brusc, Klia îşi 
dădu seama că n-o priveau direct în faţă, ci undeva în 
dreapta frunţii. 

— Nu pot vedea foarte bine acum. Mă deplasez simțind 
oamenii... Unde se află, cum se mişcă şi vorbesc. Într-un loc 
lipsit de oameni, mă simt oarecum stresat. Din cauza 
aceasta prefer mulțimile. În cazul tău... Situaţia este 
inversă. Mulţimile te irită. Trantorul este o planetă ticsită. 
Te încătuşează. 

Klia clipi repede, neştiind dacă era politicos să continue să 
se holbeze la ochii lui morţi. Asta nu însemna însă că ar fi 
ţinut prea mult la politeţe în asemenea situaţii. 

— Nu sunt decât o curieră şi, uneori, o intermediară, 
spuse ea. Nimeni nu mă bagă prea mult în seamă. 

— Simt cum lucrezi asupra mea, Klia. Vrei să te las în 
pace. Prezenţa mea te tulbură, mai ales fiindcă ceea ce-ţi 
spun are un ecou de adevăr - aşa-i? 

Faţa îngustă ochii. Nu dorea să fie un caz special, nici 
măcar memorabil pentru orbul îmbrăcat în verde. 

Închise ochii şi se concentră: Uită-mă! Bărbatul lăsă capul 
într-o parte, ca şi cum ar fi fost încercat de o crampă 


musculară. Mintea lui avea un gust teribil de ciudat! Ea nu 
mai cunoscuse niciodată o minte similară. 

Şi ar fi putut jura că minţise când spusese că era orb... 
Totuşi asta nu avea nici o importanţă pe lângă eşecul ei de 
a-l convinge. 

— Pentru un copil, te-ai descurcat bine, vorbi el cu glas 
scăzut. Chiar prea bine. Există persoane care-i caută pe 
aceia ce reuşesc în situaţii în care ar trebui să eşueze. 
Specialii Palatului, poliţia secretă... Şi alţii deloc prietenoşi. 

Se sculă, îşi netezi haina şi îndepărtă firimiturile de pe 
turul pantalonilor. 

— Scaunele astea sunt mizerabile, murmură bărbatul. 
Efortul tău de a mă face să uit a fost foarte puternic, poate 
cel mai puternic pe care l-am simţit vreodată, însă îţi 
lipseşte instruirea. Îmi voi aminti, pentru că trebuie să-mi 
amintesc. În momentul de faţă, pe Trantor există un număr 
surprinzător de mare de oameni cu aptitudinile tale - cred 
că sunt aproape două mii. Mi s-a spus, nu contează de către 
cine, că cei mai mulţi dintre voi sunt însemnați de o reacţie 
neaşteptat de puternică faţă de encefalită. Cei care te 
vânează sunt induşi în eroare. Ei cred că au trecut pe lângă 
tine. 

Surâse în direcţia ei. 

— 'Te plictisesc. Mi se pare dureros să fiu într-un loc unde 
nu sunt dorit. O să plec. 

Se întoarse, păru să bâjbâie după cineva care să-l ghideze 
şi se îndepărtă de masă. 

— Stai, rosti Klia şovăitor. Vreau să te întreb ceva. 

EI se opri cu o uşoară tremurătură. Brusc i se păru foarte 
vulnerabil. „Crede că-i pot face rău. Şi poate că-i adevărat!” 
Fata dorea să înţeleagă acest gust ciudat - limpede şi în 
mod straniu convingător, ca şi cum în interiorul bărbatului, 
înapoia măştilor sale efemere de duplicitate, se ascundea o 
onestitate şi o corectitudine pe care nu le mai întâlnise 
până atunci. 

— Nu m-am plictisit, zise ea. Nu încă. 


Bărbatul în verde se aşeză din nou şi puse mâna pe masă. 
Inspiră adânc. „Nu are nevoie să respire”, gândi Klia apoi 
alungă repede acest gând absurd. 

— De ani buni, un bărbat şi o femeie îi caută pe cei 
asemenea ţie şi mulţi s-au alăturat grupului lor. Sper că o 
duc bine acolo unde au fost trimişi... Eu unul nu doresc să- 
mi asum acest risc. 

— Cine sunt ei? 

— Se zice că femeia ar fi Wanda Seldon Palver, nepoata lui 
Hari Seldon. 

Klia nu cunoştea niciunul dintre numele acelea. Ridică din 
umeri. 

— Dacă doreşti, te poţi duce la €ei..., continuă bărbatul dar 
ea se strâmbă şi-l întrerupse. 

— Par conectaţi, spuse folosind termenul în sensul 
depreciator utilizat pentru cei apropiaţi Palatului, 
comisarilor şi altor oficialități guvernamentale. 

— Ah, da, cândva Seldon a fost prim-ministru şi se spune 
că nepoata lui l-a scos dintr-o mulţime de neplăceri, legale 
sau nu. 

— Este un proscris? 

— Nu, un vizionar. 

Klia ţuguie buzele şi se încruntă din nou. În Dahl, vizionarii 
erau pe toate drumurile - sonaţii de la colţul străzilor, 
şomeri, majoritatea înnebuniţi de munca pe care o făcuseră 
în puţurile de căldură. 

Bărbatul în verde-cenuşiu îi urmări îndeaproape reacţia. 

— Nu te interesează, aşa-i? Acum însă există altcineva 
care caută tipul vostru... 

— Ce tip? Întrebă Klia nervos. (Avea nevoie de timp să se 
gândească, să înţeleagă.) Nu prea-nţeleg cum stau 
lucrurile. 

Cercetă uşor defensivele bărbatului, sperând să nu 
deranjeze într-un mod sesizabil. 

EI se crispă, ca şi cum ar fi fost împuns cu un obiect 
ascuţit. 


— Îţi sunt prieten, nu un duşman cu care să te porţi cu 
mănuşi. Ştiu că există un risc în simplul fapt că stau de 
vorbă cu tine. Ştiu ce mi-ai putea face, dacă ţi-ai pune 
mintea. Cineva aflat într-o poziţie de putere consideră că 
tipul vostru este o monstruozitate. El însă nu înţelege deloc 
situaţia. Pare să creadă că sunteţi roboţi. 

Klia izbucni în râs. 

— Ca tik-tokii? 

Muncitorii mecanici căzuseră în dizgrație cu mult înainte 
de naşterea ei, interzişi din cauza frecventelor şi 
inexplicabilelor revolte, iar repulsia generală a oamenilor 
faţă de ei continuă să dăinuie. 

— Nu, ca roboții din istorie şi din legendă. Eternii! Arătă 
spre vest, în direcţia generală a Palatului: Este o nebunie, 
dar o nebunie imperială, greu de învins. Ar fi mai bine dacă 
ai pleca, iar eu cunosc locul cel mai bun unde te poţi duce... 
pe Trantor. Nu-i departe de aici. Te pot ajuta. 

— Nu, mulţumesc, clătină ea din cap... 

Totul era prea vag că să se lase pe mâinile acestui străin, 
indiferent cât de atrăgătoare păreau unele părţi ale poveştii 
sale. Cuvintele lui şi ceea ce simţea ea nu concordau. 

— Atunci, ia asta. Bărbatul îi strecură în mână un card 
display şi se sculă din nou. O să mă cauţi. Este foarte clar. 
Totul e numai o chestiune de timp. 

O privi direct, cu ochi sclipitori, perfect capabili. 

— Fiecare avem câte un secret, spuse el şi se întoarse să 
plece. 

Lodovik stătea singur pe puntea navei, privind o imagine 
pe care un om ar fi considerat-o o panoramă de o frumuseţe 
excepţională. Frumuseţea era însă un concept dificil pentru 
un robot; Lodovik vedea regiunea din exteriorul navei şi 
înţelegea că un om ar fi considerat-o interesantă, dar 
pentru el analogia cea mai apropiată cu frumuseţea era 
executarea perfectă a unei sarcini. Cumva i-ar fi plăcut să 
anunţe un om că prin hublou se putea observa o imagine 
frumoasă, totuşi principala lui îndatorire era să-l informeze 


pe om că imaginea respectivă era în realitate cauzată de 
forţe extrem de periculoase... 

Iar în această privinţă nu avea nici o şansă de reuşită, 
deoarece oamenii din Lancea glorioasă erau deja morţi. 
Tolk murise ultimul, cu minţile pierdute şi având corpul o 
ruină. În ultimele ore de gândire raţională ce-i rămăseseră, 
îl instruise pe Lodovik asupra acţiunilor care trebuiau 
urmate pentru a duce nava la destinaţie: repararea 
unităţilor de hiperpropulsie, reprogramarea sistemului 
navigaţional, economisirea energiei navei pentru timp 
maxim de supravieţuire. 

Ultimele sale cuvinte coerente fuseseră de fapt o 
întrebare. 

— Cât timp poţi trăi... Vreau să zic, funcţiona? 

— Un secol, fără realimentare, îi răspunsese Lodovik. 

După aceea căpitanul se prăbuşise în semiconştienţa 
dureroasă, delirantă care precedase moartea. 

Două sute de morţi omeneşti împovărau creierul 
pozitronic al lui Lodovik, ca şi cum i-ar fi secătuit rezervele 
energetice, încetinindu-l. Efectul acela, avea să treacă. El 
nu era responsabil de morţile produse; pur şi simplu, nu le 
putuse împiedica. Pe de altă parte, tragedia în sine era 
îndeajuns ca să-l facă să se simtă epuizat. 

Cât despre panoramă... 

Sarossa însăşi era o steluţă strălucind stins, aflată la o sută 
de miliarde de kilometri depărtare, dar frontul de şoc îşi 
dezvăluia urma extinsă aidoma unui gigantic şi spectral foc 
de artificii. 

Fluxurile de particule cu energie ridicată loviseră vântul 
solar din sistemul sarossan, creând aurore boreale uriaşe şi 
neclare, ce semănau cu stindarde fluturând în vânt, Lodovik 
putea distinge dâre slabe de roşu şi verde în luminozitatea 
înceţoşată; comutându-şi ochii în ultraviolet, distingea chiar 
şi mai multe culori pe măsură ce norii difuzi ai fronturilor 
de undă exterioare ale exploziei avansau prin regiunile 


îndepărtate de praf provenit de la comete, gheaţă şi gaze 
ale sistemului. 

Avea puţin timp la dispoziţie şi nu putea să facă nimic. 
Mai rău, Lodovik putea simţi cum creierul i se modifica. 
Neutrinii şi alte radiaţii penetraseră blindajul de câmpuri 

energetice al navei şi nu se limitaseră la a-i ucide pe 
oameni; cumva, bănuia el, acţionaseră asupra circuitelor 
sale pozitronice. Încă nu-şi încheiase secvenţa de 
autodiagnosticare - putea să mai dureze câteva zile - dar se 
temea de tot ce era mai rău. 

Dacă îi fuseseră activate funcţiile primare, trebuia să se 
autodistrugă, în epocile străvechi, ar fi intrat pur şi simplu 
în starea de inactivitate până ce un om sau un alt robot l-ar 
fi reparat; dar acum nu-şi putea îngădui să i se descopere 
natura robotică. 

Indiferent ce s-ar fi întâmplat cu el, şansele de a fi 
descoperit erau foarte reduse. Lancea glorioasă era 
pierdută fără speranţe, mai mult chiar decât un microb în 
ocean. În ciuda instrucţiunilor căpitanului, Lodovik nu 
izbutise să descopere defecţiunea, sau să întreprindă vreo 
reparaţie. Oscilaţia rapidă, din exterior în hiperspaţiu şi 
înapoi, arsese toate circuitele pentru comunicaţia la viteze 
hiperluminice. În mod automat, nava emisese un semnal de 
ajutor, dar, înconjurat de radiaţiile uriaşe ale frontului de 
ŞOC, existau puţine şanse ca semnalul să poată fi auzit 
vreodată. 

Secretul lui L.odovik era astfel în siguranţă, dar utilitatea 
lui pentru Daneel şi omenire se încheiase. 

Pentru un robot, datoria reprezenta totul în vreme ce 
persoana să nu însemna nimic; cu toate acestea, în 
circumstanţele actuale, Lodovik putea să privească pe 
ecran efectele frontului de şoc şi să speculeze fără nici un 
motiv anume cu privire la procesele fizice. Fără să-şi 
înceteze complet procesarea constantă a problemelor 
asociate misiunii sale pe termen lung, el se putea lăsa să 


plutească în voie în mijlocul punţii, cu necesităţile şi munca 
imediată reduse la zero. 

În cazul oamenilor, aşa ceva s-ar fi putut numi 
introspecţie. Lipsită de ţinta datoriei, introspecţia era mai 
mult decât originală, era tulburătoare. Dacă ar fi putut, 
Lodovik ar fi evitat ocazia şi senzaţia aceea. 

Mai mult decât orice, un robot nu se simţea bine în cazul 
unor modificări interioare. Cu multe epoci în urmă, în 
decursul renaşterii robotice, pe planetele Aurora şi Solaria, 
aproape uitate de acum, fuseseră construiți roboţi cu 
inhibiţii ce depăşeau cele Trei Legi. Cu câteva excepţii, lor li 
se interzicea să proiecteze şi să construiască alţi roboţi. 
Deşi puteau să execute reparaţii minore asupra lor înşişi, 
numai câteva unităţi speciale puteau repara roboții cu 
defecţiuni grave. 

Lodovik nu putea repara în propriul său creier această 
defecţiune, dacă era vorba despre o defecţiune; 
deocamdată dovezile nu erau clare. Totuşi în creierul unui 
robot, în programarea lui esenţială se putea pătrunde şi 
mai greu decât în corpul său. 

În Galaxie există un singur loc unde un robot putea fi 
reparat şi unde, ocazional, puteau fi construiți roboţi. El 
fusese stabilit de R. Daneel Olivaw cu zece mii de ani în 
urmă, pe Eos, departe de frontierele Imperiului aflat în 
expansiune. Lodovik nu mai fusese acolo de nouăzeci de 
ani. 

Cu toate acestea un robot este înzestrat cu un simţ 
puternic al supravieţuirii, o trăsătură implicită în Legea 3. 
Având la dispoziţie ceva timp în care să-şi contemple starea, 
Lodovik se întrebă dacă ar fi putut - să fie realmente găsit, 
şi apoi trimis pe Eos pentru reparaţii... 

Niciuna dintre aceste posibilităţi nu părea apropiată. Se 
resemnă pentru soarta cea mai probabilă: alţi zece ani 
petrecuţi în nava avariată, până ce i se epuizau rezervele 
energetice de minifuziune, fără să aibă nimic important de 


făcut, un Robinson Crusoe al roboților, lipsit până şi de o 
insulă pe care s-o exploreze şi s-o transforme. 

Lodovik nu putea simţi un sentiment de oroare faţă de 
acest destin, dar îşi putea imagina ce ar fi simţit un om, iar 
asta în sine inducea un ecou de nelinişte robotică. 

Încununând cumva situaţia, auzea glasuri - mai exact, un 
glas. Acesta părea omenesc, însă comunica numai la 
intervale neregulate, în fragmente. Avea chiar şi un nume, 
ceva care semăna cu Voldarr. Şi lăsa impresia călătoriei pe 
vaste, dar fragile reţele de forţă, prin vidul profund dintre 
stele... 

Căutând halourile de plasmă ale stelelor vii, desfătându- 
mă în miasmele neutrino ale stelelor moarte şi muribunde, 
cu neutrinii ameţitori ca fumul de haşiş. Fugind de 
plictiseala Trantorului, am fost cuprins din nou de 
plictiseală... Şi am descoperit, între stele, un robot la 
strâmtoare! Unul dintre acei Eterni aduşi din exterior 
pentru a-i înlocui pe cei mulţi distruşi... Priviţi, prietenii 
mei, prietenii mei plictisitori care nu aveţi şi nu cunoaşteţi 
trupurile, şi care nu toleraţi idealuri trupeşti... 

Unul dintre detestaţii voştri asasini! 

Vocea se stinse. Adăugată tulburării sale pricinuite de 
moartea căpitanului şi echipajului navei, ca şi straniului său 
feedback de stânjeneală generoasă, glasul misterios - un 
semn limpede de avarie serioasă - îl aduse pe Lodovik pe 
cât de mult se putea apropia un robot de nefericirea totală. 

Din punctul său de observaţie, în micuțul apartament din 
al cărui balcon aveai imaginea de ansamblu a Universităţii 
Streeling, R. Daneel Olivaw nu putea simţi durere 
omenească, deoarece îi lipseau structurile mintale umane 
necesare pentru acea reevaluare amară şi remodelare a 
căilor neuronale, totuşi, aidoma lui Lodovik, putea simţi o 
nelinişte acută şi persistentă, undeva între vinovăția 
încercată în cazul eşecului şi semnalele de avertisment ale 
apropiatei pierderi a capacităţii de funcţionare. Cel puţin în 
felul acesta îl tulburase aflarea veştii că unul dintre 


ajutoarele sale cele mai valoroase dispăruse. Relativ recent 
- cel puţin aşa i se părea lui, deşi trecuseră câteva decenii - 
pierduse mulţi roboţi din cauza tik-tokilor, dirijaţi de 
entităţile meme aliene, iar starea lui neplăcută (şi 
singurătatea!) continua să-l pârjolească. 

Cu o zi în urmă, văzuse în vitrina unui magazin holoştirea 
despre pierderea navei Lancea glorioasă şi despre 
probabilul sfârşit al oricăror speranţe de salvare pentru 
cetăţenii câtorva planete. 

Actuala lui înfăţişare semăna mult cu cea de acum 
douăzeci de milenii, când avusese prima şi probabil cea mai 
influentă relaţie a sa cu un om, Elijah Bailey. De înălţime 
mijlocie, zvelt, şaten, părea să aibă aproximativ treizeci şi 
cinci de ani. De atunci îşi făcuse unele mici modificări, 
conformându-se transformărilor suferite de fiziologia 
umană; nu mai avea unghii la degetele mici ale mâinilor şi 
era mai înalt cu vreo şase centimetri. Cu toate acestea, 
Bailey l-ar fi putut recunoaşte. 

Era însă îndoielnic că Daneel şi-ar fi putut recunoaşte 
străvechiul prieten; de mult timp, amintirile sale de atunci 
fuseseră stocate, cu excepţia celor foarte generale, în 
memorii separate care nu-i erau imediat accesibile. 

Între timp Daneel cunoscuse o mulţime de personificări, 
cea mai faimoasă dintre ele fiind Demerzel, prim-ministru al 
împăratului Cleon I; Hari Seldon însuşi îi urmase în această 
funcţie. Acum se apropia momentul când Daneel trebuia să- 
şi intensifice participarea directă în politica Trantorului, o 
perspectivă pe care o detesta profund. Pierderea lui 
Lodovik avea să-i îngreuneze şi mai mult munca. 

Niciodată nu-i plăcuse să se etaleze în public. Era mult mai 
încântat să opereze din culise şi să-şi lase miile de asociaţi 
să joace rolurile publice. Prefera, oricum, ca roboții lui să se 
infiltreze discret în decursul timpului, ici şi acolo, în poziţii- 
cheie, pentru a determina schimbări care la rândul lor 
aveau să determine alte schimbări, producând o cascadă cu 
(spera el) rezultatele dorite. 


În secolele de muncă, el văzuse câteva eşecuri şi multe 
succese, dar cu Lodovik sperase să-şi asigure țelul cel mai 
important: împlinirea Planului, Proiectul Psihoistorie al lui 
Hari Seldon şi întemeierea unei planete Prima Fundaţie. 

Psihoistoria lui Seldon îi oferise deja lui Daneel 
instrumentele necesare pentru a vedea viitorul Imperiului 
în detaliile cele mai dezolante. Colaps, dezintegrare, 
distrugere pe scară globală - haos. El nu putea face absolut 
nimic pentru a preveni colapsul acela. Poate că dacă ar fi 
acţionat cu zece mii de ani mai devreme, cu o previziune 
imposibilă pe atunci, beneficiind numai de rudimentul de 
psihoistorie pe care îl avea la dispoziţie, ar fi putut 
împiedica această catastrofă. Însă Daneel nu putea permite 
declinul şi prăbuşirea Imperiului fără ca să fi intervenit 
absolut deloc, deoarece aveau să sufere şi să moară prea 
mulţi oameni - peste treizeci şi opt de miliarde numai pe 
Trantor - iar Legea 1 decreta ca nici un om să nu fie 
vătămat sau să se îngăduie vătămarea lui, Vreme de 
douăzeci de mii de ani, misiunea lui fusese să diminueze - 
eşecurile umane şi să redirecţioneze energiile oamenilor 
pentru o bunăstare generală. 

În acest scop, se implicase în istorie şi unele dintre 
modificările pe care le efectuase duseseră la suferinţă, 
durere, ba chiar la moarte. Numai Legea 0, formulată 
pentru întâia oară de remarcabilul robot Giskard Reventlov, 
îi îngăduise să-şi continue funcţionarea în aceste 
circumstanţe. 

Legea 0 nu era un concept simplu, deşi putea fi rezumată 
foarte simplu: Puteau fi vătămaţi unii oameni, dacă în felul 
acela se prevenea vătămarea majorităţii oamenilor. 

Scopul scuză mijloacele. 

Implicaţia această oribilă cauzase multă agonie în istoria 
umană, dar acum nu avea timp de pierdut cu o dezbatere 
internă din antichitate. 

Ce putea el să înveţe din pierderea lui Lodovik? Aparent, 
nimic; uneori Universul decidea lucruri aflate mai presus de 


controlul acţiunilor raţionale. Pentru un robot nimic nu era 
mai frustrant şi mai dificil de priceput ca un Univers 
indiferent faţă de oameni. 

Daneel putea trece anonim dintr-un Sector în altul, 
urmând migrațiile şomerilor care deveniseră o adevărată 
molimă pe Trantor. Putea menţine contactul cu asociaţii săi, 
folosind un comunicator personal sau informerul portabil, 
dar şi prin conexiuni ilegale la multele reţele planetare. 
Uneori se îmbrăca precum un cerşetor mizerabil şi-şi 
petrecea mult timp într-o cămăruţă murdară din Sectorul 
Trans-lmperial, la numai şaptezeci de kilometri de Palat. 
Nimeni nu privea de două ori spre o arătare atât de 
bătrână, cocârjată, nespălată şi jalnică; într-un fel, Daneel 
devenise un simbol al mizeriei pe care spera s-o învingă. 

Nici un om nu-şi mai amintea un personaj fictiv căruia îi 
făcuse plăcere să se amestece deghizat printre oamenii 
obişnuiţi, în rândul claselor inferioare, un om cu intelect 
pur şi incredibil de pătrunzător, un detectiv aşa cum fusese 
vechiul prieten al lui Daneel, Elijah Bailey. După multiplele 
descărcări de memorie şi ajustări ale lui Daneel, acesta îşi 
mai amintea doar un nume şi o impresie de ansamblu: 
Sherlock. 

Daneel era unul dintre mulţii roboţi care deveniseră 
Sherlock deghizați printre oameni; zeci de mii în întreaga 
Galaxie, încercând nu numai să rezolve un mister, ci şi să 
împiedice alte crime, mai mari. 

Conducătorul acestor slujitori devotați, primul Etern, îşi 
scutură cât putu de bine murdăria străzii de pe zdrenţe şi 
părăsi baraca strâmtă şi goală a Proiectului de Locuinţe 
Generale, în căutarea unor haine mai bune. 

— Au scotocit tot apartamentul, gemu Sonden Asgar, 
frecându-şi umerii şi părând mai mic şi mai fragil decât îl 
văzuse vreodată faţa. 

Respectul lui Klia pentru tatăl ei nu fusese deosebit de 
ridicat în ultimii ani, totuşi continua să se simtă îndurerată 
pentru mizeria lui... Sentiment căruia i se adăuga o stare 


permanentă de vinovăţie care îi consolida, cumva, 
responsabilitatea. 

— Ne-au răscolit documentele - închipuieşte-ţi! 
Documente private! O autoritate imperială... 

— De ce îi interesau documentele tale, tată? Întrebă Klia. 
Apartamentul arăta jalnic. Îşi putea imagina investigatorii 
trăgând de uşile dulapurilor şi azvârlind pe jos cutiile şi cele 
câteva tacâmuri dinăuntru, apoi smulgând de la locul lor 
carpetele tocite... Mulţumea în gând proniei cereşti că ea 

nu fusese acolo - şi nu numai dintr-un motiv. 

— Nu documentele mele! Răcni Sonden. Le căutau pe ale 
tale! Actele de la şcoală, holocărţile... Şi ne-au luat şi 
albumul de familie. Cu toate pozele maică-tii. De ce? Ce-ai 
mai făcut acum? 

Klia clătină din cap, îndreptă un taburet şi se aşeză pe el. 

— Dacă mă căutau pe mine, spuse ea, nu mai pot rămâne. 

— De ce, fata mea? Ce puteai... 

— Dacă aş fi făcut ceva ilegal, tată, n-ar intra în 
atribuţiunile Specialilor imperiali. Trebuie să fie vorba 
despre altceva... 

Se gândi la conversaţia cu bărbatul în haine verzi şi se 
încruntă. 

Stând în mijlocul camerei principale, de trei metri pătraţi 
(cu greu putea fi denumită cameră - era mai degrabă o 
debara), Sonden tremura ca un animal înspăimântat. 

— N-au fost deloc amabili, zise el. M-au zgâlţăit rău de 
tot... Se comportau ca nişte spărgători. Puteam la fel de 
bine să fi fost atacat şi jefuit în Billibotton! 

— Ce au spus? Întrebă Klia încetişor. 

— M-au întrebat unde eşti, ce note ai avut la şcoală, din ce 
trăieşti... M-au mai întrebat dacă îl ştii pe un anume Kindril 
Nashak. Cine-i ăsta? 

— Un bărbat, răspunse ea în doi peri camuflându-şi 
surpriza. 

Kindril Nashak! El fusese pivotul marii ei reuşite de până 
acum, o afacere care adusese 400 de credite noi în contul ei 


cu bancherul din Billibotton. Totuşi până şi asta era ceva 
banal - câtuşi de puţin demn de atenţia lor, Poliţia 
Specialilor imperiali ar fi trebuit să-i caute pe şefii lumii 
interlope, nu fetele inteligente mânate de ambiţii pur 
personale. 

— Un bărbat! Repetă încruntat tatăl ei. Sper că-i vorba 
despre cineva care doreşte să mi te ia de pe cap! 

— Cred că de ani de zile nu mai sunt o poVara pentru tine, 
rosti fata cu amărăciune. Am trecut pe-aici numai ca să văd 
ce mai faci. 

„Şi să descopăr motivul pentru care ori de câte ori mă 
gândeam la tine simţeam furnicături prin cap.” 

— Le-am spus că nu eşti niciodată aici! Strigă Sonden. Le- 
am spus că nu ne-am mai văzut de luni de zile. Nu mai 
înţeleg nimic! O să-mi trebuiască câteva zile până să fac 
curăţenie acum. Şi mâncarea! Au aruncat totul pe jos! 

— O să te ajut eu să strângi, făcu Klia. N-ar trebui să 
dureze mai mult de o oră. 

Cel puţin aşa spera. Alte chipuri îi dădeau acum 
furnicături - prieteni, colegi, toţi cei asociaţi cu Nashak... 
De un lucru era sigură: Devenise brusc un personaj 
important şi nu pentru că ar fi fost un membru abil al pieţii 
negre. 

O oră mai târziu, după ce aranjase aproape complet 
apartamentul şi Sonden începuse să-şi recapete calmul, îl 
sărută pe creştetul capului şi-şi luă rămas bun de la el, 
ştiind că avea să fie într-adevăr pentru totdeauna. 

Nu putea să-şi privească tatăl fără să simtă cum îi ardea 
pielea capului. „Asta n-are nici o legătură cu vinovăția”, îşi 
spuse ea. „Este ceva cu totul nou.” 

De acum încolo, orice contact cu el ar fi fost extrem de 
periculos. 

Maiorul Perl Namm de la Investigaţii Speciale, Securitatea 
Imperială, care răspundea de Sectorul Dahl, aştepta de 
două ore în cabinetul particular al consilierului imperial 
Farad Sinter. Acum îşi aranjă gulerul cu gesturi nervoase. 


Biroul lui Sinter era elegant şi lustruit, sculptat din lemn de 
karon din Grădinile Imperiale, un cadou din partea lui 
Klayus I. Pe tăblia să se găsea doar un informer de clasă 
imperială, inactiv. Deasupra uneia dintre părţile sale 
laterale plutea o placă „Soarele-şi-nava-spaţială”. Tavanul 
înalt al odăii era susţinut de grinzi din bazalt trantorian, 
având complicate motive florale sculptate cu măiestrie de 
raze blaster. Maiorul ridică ochii spre grinzi, iar când îi 
cobori, Farad Sinter se afla înapoia biroului, purtând o 
încruntătură iritată. 

— Da? 

Foarte blond şi masiv, Namm nu era obişnuit cu audienţe 
private la acest nivel social, ba mai mult chiar, în Palat. 

— Al doilea raport referitor la căutarea lui Klia Asgar, fiica 
lui Sonden şi Bethel Asgar, vorbi el sacadat. S-a 
percheziţionat apartamentul tatălui. 

— Ce noutăţi ai aflat? 

— Primele ei teste de inteligenţă au fost normale, deloc 
excepţionale. După vârsta de zece ani însă, dovedesc salturi 
impresionante... Pentru ca la doisprezece ani să dezvăluie 
că fata este o idioată congenitală. 

— Presupun că-i vorba despre testele imperiale standard 
de aptitudini, nu? 

— Da, domnule, adaptate la... Ă-ă-ă... Necesităţile dahlite. 
Sinter traversă încăperea şi-şi umplu o cupă. Nu-i oferi şi 
maiorului, care oricum n-ar fi fost în stare să aprecieze 
calitatea vinului. Fără îndoială, gusturile îi erau limitate la 
formele primitive de stimulk, sau chiar la stimurile mai 
directe preferate în serviciile militare şi de poliţie. 

— Presupun că n-aţi găsit nici documente referitoare la 
bolile suferite în copilărie, spuse Sinter. 

— În privinţa aceasta există două posibile explicaţii, 
domnule. 

— Care anume? 

— În general spitalele din Dahl consemnează numai bolile 
deosebite. Iar în cazurile respective, dacă rezultatele 


tratamentelor pot arunca o lumină necorespunzătoare 
asupra spitalului, nu mai consemnează absolut nimic. 

— Aşa încât este posibil ca ea să nu fi suferit niciodată de 
encefalită... În copilărie, când aproape toţi cei inteligenţi se 
îmbolnăvesc. 

— Este posibil, domnule, deşi improbabil. Numai unu la 
sută din copiii normali scapă de encefalită şi numai idioţii 
scapă complet. Este posibil ca ea s-o fi evitat tocmai din 
acest motiv. 

Sinter surâse. Maiorul intrase într-un domeniu în care nu 
era cunoscător; în realitate, doar un copil din treizeci de 
milioane de normali scăpa de encefalită, cu toate că mulţi 
pretindeau că nu fuseseră bolnavi. Iar afirmaţia lor în sine 
era interesantă, de parcă neîmbolnăvirea le-ar fi conferit un 
statut aparte. 

— Maior Namm, te interesează cumva şi Sectoarele în 
care nu patrulezi? 

— Nu, domnule. De ce ar trebui să mă intereseze? 

— De pildă, cunoşti care este cea mai înaltă construcţie de 
pe Trantor, măsurată de la nivelul mării? 

— Nu, domnule. 

— Care este Sectorul cel mai populat? 

— Nu, domnule. 

— Care este planeta cea mai mare din Galaxia cunoscută? 

— Nu. 

Maiorul se încruntă, ca şi cum i s-ar fi părut că Sinter îşi 
bătea joc de el. 

— Majoritatea oamenilor nu cunosc nici ei aceste lucruri. 
De altfel nici nu-i interesează - dacă le spui răspunsurile la 
întrebările acelea le vor uita aproape imediat. Imaginile 
măreţe se pierd în flecuşteţele cotidiene, pe care le cunosc 
îndeajuns de bine ca să se descurce. Ce ştii despre 
principiile fundamentale ale călătoriei cu hiperpropulsie? 

— Cerule, habar... lertaţi-mă! Nimic, domnule. 

— În privinţa asta, sunt eu însumi ignorant. Nu mă 
interesează asemenea lucruri. Surâse plăcut. Te-ai întrebat 


vreodată de ce Trantorul pare atât de jalnic în ziua de azi? 

— Câteodată, domnule. Este într-adevăr iritant. 

— Te-ai gândit să te plângi la consiliul zonei tale? 

— Nu, domnule. Când există atât de multe lucruri despre 
care să te plângi, de unde să începi? 

— Este adevărat. Cu toate acestea, eşti cunoscut ca un 
ofiţer competent, poate chiar excepţional. 

— Vă mulţumesc, domnule, Sinter cobori ochii spre 
podeaua de rocaramă lustruită. 

— Nu eşti curios de ce mă interesează atât de mult 
femeia... Fata aceasta? 

— Nu, domnule, răspunse maiorul, totuşi făcându-i în mod 
conspirativ cu ochiul. 

Consilierul se holbă la el. 

— Crezi că mă interesează din punct de vedere sexual? 

Maiorul se îndreptă brusc, adoptând o ţinută rigidă. 

— Nu, domnule, nu-i treaba mea să mă gândesc la aşa 
ceva. 

— Maior Namm, m-ar îngrozi simplul fapt de a mă afla 
prea mult timp în prezenţa ei. 

— Da, domnule. 

— Ea n-a avut niciodată encefalită. 

— Nu ştim asta, domnule. Nu există documente. 

Sinter clătină din cap. 

— Ştiu că n-a avut niciodată encefalită şi nici alte boli în 
copilărie. Şi nu pentru că ar fi fost o idioată congenitală, A 
fost mai mult decât doar imună, maior Namm. 

— Da, domnule. 

— Iar puterile ei pot fi extraordinare, 'Le întrebi de unde 
ştiu asta? Graţie lui Vara Liso, care a detectat-o pe fată, 
acum o săptămână într-o piaţă dahlită. A considerat-o o 
candidată de prima mână. Poate că ar trebui s-o trimit să te 
însoţească în patrulări, pentru a îmbunătăţi vânătoarea. 

Ofiţerul nu comentă nimic, mulţumindu-se să stea în 
poziţie de repaus, cu ochii fixaţi asupra peretelui opus. 
Mărul lui Adam i se mişca în sus şi în jos, Sinter îl putea 


descifra destul de bine, fără să-i citească în minte; maiorul 
nu credea o iotă din toate astea şi ştia prea puţine sau nimic 
despre Vara. 

— Mi-o poţi găsi fără ajutorul Varei Liso? 

— Dacă am suficienţi oameni, o putem găsi în două-trei 
zile, domnule, Beneficiind numai de echipa mea, destul de 
mică, ar putea dura două-trei săptămâni. Sectorul Dahl nu 
este foarte cooperant acum, domnule. 

— Aşa este, ai dreptate. Ei bine, dă-i de urmă, dar nu 
încerca s-o arestezi, ori să-i atragi atenţia în vreun fel. Ai da 
greş, întrucât cei de felul ei i-au făcut pe mulţi să dea greş. 

— Da, domnule. 

— Mă anunţi doar ce face, cu cine se întâlneşte... Când îţi 
voi da ordinul, o s-o împuşti în cap, cu o armă cu energie 
cinetică de calibru mare, de la distanţă. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Aşa cum m-ai mai slujit, cu credinţă, şi înainte. 

— Da, domnule. 

— Iar după aceea îmi vei aduce cadavrul. Nu la 
criminalistică, ci la mine, în apartament. Asta-i tot, maior 
Namm. 

— Bună ziua, domnule, rosti ofiţerul şi ieşi. 

Sinter nu se încredea prea mult în competenţa nici unei 
forţe poliţieneşti din nici un Sector. Acestea puteau fi 
mituite destul de uşor, totuşi numeroasele patrule de 
poliţişti ale lui Sinter încă nu izbutiseră să captureze vreun 
robot; toţi indivizii pe care-i suspectaseră se dovediseră 
finalmente oameni. Roboții îi păcăliseră cu inteligenţă. 

Acum dăduse de urma lui Klia Asgar... O fată, cel puţin la 
exterior. Cum proceda un robot ca să lase impresia 
dezvoltării anatomice? Existau o mulţime de mistere pe 
care Sinter de abia aştepta să le rezolve. 

Efectul encefalitei asupra curiozităţii şi asupra civilizaţiei 
în general nu era nici pe departe cel mai interesant dintre 
toate acele mistere. Ba chiar nici nu putea fi considerat un 
mister. Sinter bănuia că roboții creaseră boala, poate cu 


milenii în urmă, după ce fuseseră alungaţi de pe planetele 
oamenilor, țelul lor fiind de a reduce în mod subtil 
capacitatea intelectuală, creând un Imperiu care să se 
răscoale foarte rar împotriva Centrului... 

Mintea bărbatului se simţea copleşită de implicaţii. Atâtea 
bănuieli, atâtea teorii! 

Cu un surâs vag şi distrat, Sinter se lăsă câteva minute 
pradă speculațiilor, apoi se apropie de informerul de pe 
birou ca să caute numele celei mai mari planete din Galaxie. 

Consilierul nu avusese niciodată encefalită; cumva, 
scăpase de boală, în ciuda faptului că avea o inteligenţă 
peste medie. El era veşnic curios. 

Şi complet uman; îşi făcea radiografii de cel puţin două ori 
pe an, ca să-şi dovedească sieşi acest lucru. 

Cea mai mare planetă populată din Galaxie era Nak, o 
gigantă gazoasă aflată pe orbita unei stele din provincia 
Hallidon. Avea perimetrul de patru milioane de kilometri. 

Acum însă Sinter avea alte probleme de analizat. Rămase 
în picioare în faţa biroului - când lucra, nu se aşeza 
niciodată - şi derulă datele oferite de informer. Se 
preconiza un scandal legat de redirecţionarea navelor spre 
Sarossa, după probabila pierdere a navei Lancea glorioasă. 
Consilierul aproape că putea simţi mâna lui Chen înapoia 
indignării publice care creştea mereu. Totuşi acţiunea îi 
aparținuse aproape în totalitate lui Klayus; el o aprobase, 
doar pentru a-i îngădui băiatului să-şi manifeste autoritatea 
imperială. 

Comisarul-şef era un individ foarte inteligent, Sinter se 
întrebă dacă Chen avusese vreodată encefalită... Adâncit în 
gânduri, se aşeză pentru cinci minute în timp ce datele se 
derulau pe display, ignorându-le. Avea la dispoziţie suficient 
timp ca să se ocupe şi de comisarul Chen. 

După cincizeci de ani de slujire a Imperiului (dar şi în 
scopuri personale), Mors Planch văzuse cum lucrurile se 
îndreptaseră de la rău la şi mai rău, dar nu-şi pierduse 
calmul încruntat. Puţine îl tulburau, la suprafaţă; era tăcut, 


vorbea încet şi obişnuit să îndeplinească misiuni 
extraordinare, totuşi nu se gândise niciodată că avea să fie 
solicitat şi tocmai de Linge Chen! 

— Ca să întreprindă ceva atât de banal precum căutarea 
unei nave pierdute. Culmea, o navă de cercetare! 

Stătea pe balconul de oţel suspendat deasupra docurilor 
spaţiale din Central Trantor, privind în jos către şirurile 
lungi de nave imperiale în formă de gloanţe, ale căror 
suprafeţe arămiu-ivorii sclipeau de lustruială. Toate aveau 
echipaje care-şi îndeplineau sarcinile mai mult sub formă de 
ritualuri şi rutine, fără să aibă habar de mecanică şi 
electronică, cu atât mai puţin de fenomenele fizice aflate la 
baza miraculoaselor lor Salturi de la un capăt la altul al 
Galaxiei. 

Strălucire, lustruială şi o umbră de ignoranță, care 
începuse să le muşte ca o eclipsă la amiază... 

Planch inspiră adânc din parfumeria de pe reverul său, ca 
să-şi îmbunătăţească starea de spirit. În nasturele micuţ, un 
obiect antic extraordinar pe care Chen i-l dăruise cu şapte 
ani în urmă, fuseseră programate arome de pe o mie de 
planete, Chen era un individ remarcabil, capabil să 
înţeleagă sentimentele şi nevoile celorlalţi, fără ca el să aibă 
aşa ceva... Exceptându-i setea de putere. 

Planch îşi cunoştea stăpânul destul de bine şi ştia de ce 
era capabil, însă nu trebuia să-l şi îndrăgească. Cu toate 
acestea, Chen plătea foarte bine, iar dacă Imperiul avea să 
se ducă de râpa, pilotul nu avea mustrări de conştiinţă 
pentru că încerca să evite neplăcerile şi vremurile grele. 

O femeie cu membre subţiri de păianjen şi păr galben ca 
mătasea porumbului, întrecându-l în înălţime cu zece 
centimetri buni, apăru pe neaşteptate înapoia sa. Planch 
ridică privirea şi-i întâlni ochii de onix. 

— Mors Planch? 

— Da. 

Se întoarse şi-i întinse mâna. Ea se retrase şi scutură din 
cap; pe planeta ei, Huylen, contactul fizic era considerat 


grosolan în salutările simple. 

— Dumneata eşti Tritch, presupun. 

— O prezumție îndrăzneață, dar corectă, încuviinţă 
femeia. Am trei nave pe care le putem folosi şi am ales-o pe 
cea mai bună. Este intimă şi deţine licenţe de călătorie 
pentru orice punct al Imperiului care desfăşoară activităţi 
comerciale. 

— Voi fi singurul pasager. Doresc să examinez 
hiperpropulsia navei şi să fac unele modificări. 

— Chiar aşa? Amuzamentul lui Tritch dispăru iute. Nu-mi 
place să-i las nici pe experţi să-şi bage nasul acolo. Dacă 
ceva nu s-a defectat, nu trebuie să umbli la el. 

— Sunt mai mult decât un expert, zise bărbatul, iar cu 
banii pe care-i primeşti poţi cumpăra trei nave ca asta. 

Tritch roti capul dintr-o parte în alta, cu un gest pe care 
Planch nu-l putu descifra. Existau atât de multe obiceiuri 
sociale şi nuanţe fizice! Era foarte greu să pricepi un 
cvadrilion de fiinţe omeneşti, mai ales aici, în Centru, unde 
puteai întâlni atâtea. 

Coborâră la poarta docului unde se aflau navele femeii. 

— Mi-ai spus că este vorba despre o căutare, zise ea, şi ai 
mai spus că va fi periculos. Pentru banii oferiţi, accept 
riscuri, totuşi... 

— Intrăm în frontul de şoc al unei supernovă, o anunţă 
Planch fără s-o privească. 

— Ah! Vestea o amuţi, dar numai pentru o clipă. Sarossa? 

Pilotul aprobă din cap. Suiră pe un trotuar pietonal, 
lunecând pe distanţa a trei kilometri pe lângă nave, 
majoritatea imperiale, câteva aparţinând păturii superioare 
din Palat, iar restul unor negustori autorizaţi, cum era 
Tritch. 

— Am refuzat patru solicitări din partea unora care 
doreau să-şi salveze familiile de acolo. 

— Şi bine ai făcut, comentă Planch. Azi eu sunt afacerea 
dumitale, nu ei. 


— Cât de sus ajunge treaba? Pufni Tritch. Sau altfel spus, 
câtă influenţă ai? 

— N-am deloc influenţă. Fac ceea ce mi se spune şi nu 
discut prea mult ordinele primite. 

Femeia undui, semnalând o îndoială politicoasă, porni spre 
pasarelă şi comandă deschiderea trapelor de încărcare ale 
navei. Aceasta arăta bine întreţinută, cu o vechime de 
aproximativ două sute de ani şi cu unităţi de autoreparare, 
dar cine putea şti dacă ele funcționau corespunzător? În 
ziua de astăzi, oamenii se încredeau prea mult în maşinile 
lor, pentru că, în general, nu aveau alternativă. 

Planch observă numele navei: Floarea Răului. 

— Când plecăm? 

— Acum, zise el. 

— Numele dumitale mi se pare familiar, zise Tritch. Eşti 
cumva de pe Huylen? 

— Eu? Scutură din cap şi râse când intrară în cala 
cavernoasă, aproape goală. Sunt mult prea scund pentru 
neamul vostru. Este însă adevărat că ai noştri au asigurat 
colonia-sămânţă care v-a colonizat planeta, acum o mie de 
ani. 

— Asta explică totul! Încuviinţă femeia şi vibră din nou, 
semnalând - presupuse Planch - încântare faţă de posibilă 
lor legătură istorică. (Huylenienii erau indivizi exclusivişti 
care îşi iubeau istoria şi genealogia.) Sunt onorată să te am 
la bord. Care îţi este otravă? 

Indică spre lăzile pline de băuturi exotice, fixate cu un 
câmp de securitate într-un colţ al calei. 

— Deocamdată, nimic, răspunse Planch totuşi examină 
apreciativ etichetele. 

Se opri brusc, zărind pe zece cutii o etichetă care-i 
acceleră pulsul. 

— Pe strâmtele spaţii! Înjură el. Acolo e apa-vieţii trilliană? 

— Două sute de sticle, încuviinţă femeia. După ce 
terminăm treaba, ai două sticle din partea mea. 

— Eşti generoasă. 


— Mai mult decât ai habar, replică ea şi-i făcu cu ochiul. 

Planch înclină curtenitor din cap. Uitase cât de deschişi şi 
de copilăroşi puteau să fie huylenienii, tot aşa cum uitase 
multe din gesturile lor. În acelaşi timp, se numărau printre 
cei mai duri negustori din Galaxie. 

Uşa ecluzei se închise şi 'Tritch îl conduse în sala 
motoarelor, ca să examineze şi să meşterească părţile cele 
mai delicate ale navei. 

Când seara cobori sub domuri şi lumina din afara 
ferestrelor cabinetului său păli, Chen se aşeză în fotoliul 
favorit şi apelă serviciul de ştiri al Bibliotecii Imperiale, cel 
mai bun şi comprehensiv din Galaxie. Cuvintele şi imaginile 
ţâşneau în jurul lui, toate asociate dezastrului sarossan şi 
pierderii navei Lancea glorioasă. Aceasta nu fusese zărită 
nicăieri şi probabil că nici nu avea să fie văzută; experţii 
apreciau că probabil fusese înghițită de o discontinuitate în 
decursul ultimul Salt, un pericol asociat exploziilor 
supernovă, dar întâlnit rareori, din simplul motiv că 
supernovele în sine erau rare la scara temporală umană. În 
toată Galaxia, apăreau maximum una sau două anual, iar 
cel mai adesea asta se petrecea în regiunile nepopulate. 

De acum mass-media îi cereau împăratului (cu respect, 
bineînţeles) şi consilierului Sinter, mult mai corosiv, să 
regândească alocarea navelor de salvare. Chen zâmbi 
sarcastic; Sinter nu avea decât să mediteze la asta o vreme. 

Bineînţeles, dacă nu primea nici o veste de la Planch, 
trebuia să-l înlocuiască pe Lodovik, şi încă repede; existau 
patru candidaţi, niciunul de talia lui, dar toţi demni de a 
sluji în Comisia pentru Siguranţă Publică. Avea să-l aleagă 
pe unul ca asistent personal, trimiţându-i pe ceilalţi trei în 
programe de pregătire, motivând că niciodată Comisia n-ar 
mai trebui să rămână fără înlocuitori imediaţi în cazul 
pierderilor de personal important. 

Trei comisari îi erau îndatoraţi lui Chen pentru câteva 
favoruri private şi putea folosi asta ca pretext pentru a-i 
înlocui cu persoane loiale. 


Printr-un gest scurt al încheieturii mâinii, deconectă 
serviciul de ştiri şi se sculă, netezindu-şi veşmintele. leşi 
apoi pe balcon, ca să se bucure de spectacolul apusului. 
Bineînţeles, soarele real nu era vizibil, însă Chen dispusese 
repararea afişajelor regulate ale domului Sectorului 
Imperial astfel încât apusurile puteau fi urmărite aici aşa 
cum se întâmplase pe tot Trantorul în tinereţea bărbatului. 
Privi cu mulţumire reprezentarea foarte artistică, după 
care abandonă plăcerile de moment şi se concentra asupra 
viitorului. 

Comisarul-şef dormea rareori mai mult de o oră pe zi, de 
obicei la amiază, având astfel la dispoziţie toată seara ca să- 
şi efectueze cercetările şi să se pregătească pentru munca 
de a doua zi dimineaţă. În decursul acelei ore de somn, visa 
de obicei cam treizeci de minute, iar în după-amiaza 
aceasta, după mulţi ani de zile, visase episoade din 
copilărie. În experienţa lui, visele reflectau rareori chestiuni 
cotidiene, dar puteau indica probleme personale şi 
slăbiciuni. Chen avea un respect deosebit pentru procesele 
mintale dinapoia conştienţei. Ştia că acolo se derula o mare 
parte din munca lui cea mai importantă. 

Se imagină ca fiind căpitanul propriei sale nave spaţiale, 
cu un echipaj numeros şi excelent - reprezentând procesele 
de gândire subconştiente. Sarcina lui era de a-şi păstra 
echipajul alert şi în formă, iar din acest motiv Chen efectua 
zilnic cel puţin douăzeci de minute de exerciţii mintale 
speciale. 

Avea de altfel un dispozitiv special pentru aşa ceva, 
proiectat pentru el de cel mai celebru psiholog de pe 
Trantor, poate chiar din Galaxie. Psihologul dispăruse acum 
cinci ani, în urma unui scandal la Curtea Imperială 
orchestrat de Sinter. 

Atâtea legături reciproce, atâtea ţesături complicate! Chen 
îşi privea inamicii ca fiindu-i asociaţii cei mai intimi şi uneori 
chiar simţea un fel de afecţiune tristă faţă de ei, când 


cădeau, unul câte unul, victime ale propriilor lor limitări şi 
orbiri. 

Sau, în cazul lui Sinter, ale idioţeniei agresive şi demenţei. 

Hari ocupa o locuinţă simplă din campusul universitar, al 
treilea său apartament după dispariţia lui Dors. Părea că 
nu-şi poate găsi un loc pe care să-l simtă ca pe un adevărat 
cămin; după câteva luni, sau, în cazul acesta, după zece ani, 
devenea nemulţumit de felul în care se simţea acolo, 
indiferent cât de neutru ar fi fost decorul, şi se muta 
altundeva. Adesea îşi petrecea nopţile într-o cameră din 
Biblioteca imperială, explicând că trebuia să înceapă lucrul 
foarte de dimineaţă; ceea ce era adevărat, însă nu 
constituia motivul principal al înnoptării sale. 

Indiferent unde s-ar fi aflat, Hari se simţea foarte singur. 

Nu se sfia să-şi folosească funcţia universitară şi statutul 
din Biblioteca Imperială, pentru ca să capete locuinţe noi. 
Îşi îngăduia unele excentricităţi, aşa cum cineva poate 
acorda o întreţinere suplimentară unei maşinării vechi, 
sperând că-şi va încheia muncă fără ca aceasta să, se 
defecteze. Apropierea de sfârşitul vieţii era dificilă; Hari 
avea multe amintiri despre începuturi, care erau mult mai 
satisfăcătoare şi mai incitante decât orice ar fi putut genera 
realitatea în acest punct al vieţii. 

Din acest motiv, de abia aştepta procesul, ca o ocazie de a 
se confrunta direct cu Chen şi de a forţa mâna împăratului - 
ultima lui stratagemă şi cea mai măreaţă. Atunci avea să 
ştie. Atunci totul avea să fie terminat. 

În perioada când fusese prim-ministru al lui Cleon [, 
profitase de asemenea de funcţia respectivă, ocazional, ca 
să culeagă informaţii de care avea neapărată nevoie. Una 
dintre problemele cruciale ale psihoistoriei pe atunci fusese 
noţiunea neaşteptatei varietăţi culturale şi genetice - mai 
precis cum se putea cuantifica şi introduce în ecuaţie 
posibilitatea existenţei unor indivizi extraordinari. 

Pe atunci nu privise în mod serios puterile psihice ale unor 
oameni ca nepoata sa ori tatăl ei, Raych; nu cunoscuse 


asemenea lucruri decât din punct de vedere teoretic şi nu 
se plecase nici foarte riguros asupra capacităţilor pe care 
Daneel le deţinea în această privinţă. 

Toţi aceia aveau, desigur, talente speciale pentru 
persuasiune iar în ultimii câţiva ani Hari se asigurase că 
psihoistoria lua în considerare aceste aptitudini particulare, 
la nivelul exercitat de Wanda... Totuşi, când fusese prim- 
ministru, se preocupase îndeosebi de problema istorică şi 
politică, mai familiară, a ambiţiei nemiloase, indiferent dacă 
era ajutată sau nu de carisma personală. În Imperiu existau 
o sumedenie de exemple în această privinţă, iar el 
examinase respectivele episoade politice pe cât putuse mai 
bine din depărtare. 

Asta nu fusese însă suficient. Cu hotărârea orbească şi de 
nezdruncinat pe care Hari o putea manifesta atunci când se 
confrunta cu o problemă psihoistorică, şi împotriva 
dorințelor lui Dors, el apelase la Cleon pentru a aduce pe 
Trantor cinci indivizi aparţinând tocmai acelei specii politice 
- tiranul nemilos şi carismatic. Aceştia fuseseră îndepărtați 
de pe planetele lor după ce se răsculaseră împotriva 
autorităţii imperiale, sau o subminaseră, ceea ce se 
întâmpla anual cam pe una din o mie de planete. În 
majoritatea cazurilor, respectivii erau executaţi în secret; 
uneori erau exilați pe asteroizi stâncoşi şi sterpi, unde să nu 
mai poată face rău nimănui. 

Hari îi ceruse lui Cleon să-i îngăduie să-i intervieveze pe 
cei cinci tirani şi să efectueze anumite investigaţii medicale 
şi psihologice inofensive. 

Matematicianul îşi putea aminti destul de limpede ziua 
când Cleon îl chemase în încăperile sale private, minunat 
împodobite, şi-i agitase cererea în faţa ochilor. 

— Vrei să-i aduci pe ticăloşii ăştia pe Trantor? Să încalci 
procedurile legale, ba chiar să amâni execuțiile, numai ca 
să-ţi satisfaci o curiozitate? 

— Este o problemă foarte importantă, înălţimea Voastră. 
Nu pot prezice nimic, dacă nu am o înţelegere completă a 


unor indivizi extraordinari ca aceştia, a momentelor când ei 
apar în culturile umane. 

— Ha! Atunci de ce nu mă studiezi pe mine, domnule prim- 
ministru Seldon? 

Hari zâmbise. 

— Maiestatea Voastră nu se potriveşte profilului respectiv. 

— Nu sunt un psihopat dement, aşa-i? Cel puţin crezi că 
pot fi recuperabil. Dar ca să-i aduci pe monştrii ăştia 
respingători pe planeta mea... Ce vei face dacă evadează? 

— Mă voi bizui pe trupele de securitate ale Înălţimii 
Voastre ca să-i regăsească. 

Împăratul pufnise. 

— Mă tem că nu-ţi împărtăşesc încrederea în Securitatea 
Imperială. Asemenea monştri sunt aidoma unor cancere - 
talentul lor este să aducă laolaltă organizaţii-tumori şi să 
subjuge totul propriilor lor scopuri! Realmente, Hari, ce 
speri să obţii? 

— Nu este vorba numai despre curiozitate, sire. Oamenii 
aceştia pot modifica fluxul evenimentelor umane în acelaşi 
fel în care cutremurele pot modifica albiile râurilor. 

— Nu şi pe Trantor. 

— De fapt, sire, chiar ieri... 

— Cunosc problema aceea şi va fi rezolvată. Însă indivizii 
ăştia sunt nişte anomalii, Hari! 

— Destul de frecvenţe în istoria omenirii. 

— Şi îndeajuns de bine înţelese că să le putem determina 
profilul psihologic şi să le eliminăm din toate funcţiile 
imperiale. Cel puţin în majoritatea cazurilor. 

— Da, sire, dar nu în toate cazurile. Trebuie să completez 
petele acelea albe. 

— Doar de dragul psihoistoriei? 

— Voi vedea dacă pot îmbunătăţi profilurile psihologice 
despre care aţi amintit, sire, astfel încât să reducem şi mai 
mult tiranii de pe planetele Maiestăţii Voastre. 

Cleon căzuse pe gânduri timp de câteva secunde, cu 
degetul pe bărbie, apoi îl ridicase, îl rotise într-un cerc 


micuţ şi spusese: 

— Bine, domnule prim-ministru. Avem o justificare politică, 
dacă ni se va cere. Cinci? 

— Atâţia pot studia în timpul care mi s-a alocat, sire. 

— Cei mai ticăloşi? 

— Cunoaşteţi numele pe care le-am solicitat. 

— Hari, nu m-am întâlnit niciodată cu vreunul dintre ei şi 
nici nu le-am acordat personal sancţiunea imperială. 

— Ştiu, sire. 

— Nu voi fi acuzat pentru existenţa lor în lucrările tale 
psihoistorice, aşa-i? 

— Bineînţeles că nu! 

În felul acela, Hari obținuse ceea ce-şi dorise. Cei cinci 
tirani fuseseră aduşi pe Trantor, în Rikerian, închisoarea cu 
nivelul de securitate cel mai ridicat din Sectorul Imperial. 

Primele întâlniri avuseseră loc... 

Hari era afundat în reverii, când managerul de locuinţă îl 
anunţă că nepoata lui se afla în faţa uşii şi dorea să-l vadă. 
Bărbatul se bucura întotdeauna de prezenţa ei, mai ales că 
nu aveau să beneficieze de prea multe clipe împreună... 
Dar acum! Când se găsea pe cale să descopere ceva 
important! 

N-o văzuse totuşi pe Wanda de câteva săptămâni. Ea şi 
soţul ei, Stettin Palver, se ocupau cu strângerea unui nucleu 
de mentalişti din cele 800 de Sectoare ale Trantorului şi nu 
mai avuseseră timp de vizite. Peste câteva săptămâni, cât 
mai curând posibil după terminarea procesului, mentaliştii 
aveau să plece către Sfârşitul Stelei, ca să înceapă munca 
pentru a Doua Fundaţie, care trebuia să rămână secretă. 

Hari se sculă şi le îngădui picioarelor să-şi adune forţă, 
înainte de a-şi pune roba şi de a comanda uşii să se 
deschidă. Wanda intră, aducând cu ea un curent de aer 
rece şi mirosurile de pe coridoare - drojdii gătite (dar nu 
delicatese din Mycogen!), ozon şi un iz care aducea cu 
vopseaua proaspătă. 

— Ai auzit, bunicule? Împăratul a început să ne vâneze! 


— Pe cine, Wanda? Pe cine vânează? 

— Pe mentalişti! Au prins-o pe una dintre noi, care, ca să-şi 
scape pielea, a mărturisit tot felul de istorii incredibile, 
nişte minciuni! Cum poate băiatul ăla să facă aşa ceva? Este 
ilegal să urmăreşti cetăţeni şi să-i asasinezi! 

Hari ridică mâinile şi o imploră să încetinească. 

— Ia-o de la început. 

— Începutul este o femeie pe nume Vara Liso, una dintre 
cei aleşi pentru a Doua Fundaţie. Din capul locului mi se 
păruse instabilă - şi Stettin fusese de acord cu mine - dar 
era foarte pricepută, convingătoare şi sensibilă. Ne-am 
gândit că am putea s-o folosim ca să accelerăm căutarea de 
mentalişti, chiar dacă nu ne încredeam să ne însoţească... 
În călătorie. 

— Da, mi-o amintesc, încuviinţă Hari, am întâlnit-o la 
ultima reuniune. O femeie micuță, cu gesturi nervoase, 
repezite. 

— Eu o comparăm cu un şoricel, zise Wanda. Fără ştirea 
noastră, luna trecută s-a dus la Palat... 

— Cu cine a stat de vorbă? 

— Cu Farad Sinter! 

— Ce i-a spus? 

— Nu ştim, dar de atunci Sinter a pus poliţia secretă pe 
urmele anumitor mentalişti, iar cei pe care i-a găsit sunt 
morţi... Cu un glonţ în cap! 

— De-ai noştri? Cei aleşi pentru Proiect? 

— În mod surprinzător, nu. Nu există o corelare directă. 
Totuşi a ucis candidaţi pe care nici măcar nu-i abordasem. 

— Fără să-i aresteze pentru anchetare? 

— Nici vorbă de asemenea politeţuri. Crime, pur şi simplu! 
Bunicule, în ritmul ăsta n-o să izbutim niciodată! Tipul 
nostru de persoane nu este comun. 

— Nu l-am cunoscut personal pe Sinter, cugetă Hari, deşi 
unii dintre oamenii lui m-au intervievat anul trecut. Din câte 
îmi amintesc, îi interesau legendele mycogeniane. 


— Acum răscolesc Dahlul, căutând o tânără! Nici măcar nu 
ştim cum o cheamă, dar unii dintre ai noştri din Dahl au 
simţit-o... Aproape că au găsit-o... Un talent extraordinar de 
puternic. Suntem siguri că ea trebuie să fie cea căutată. 
Sper că va putea supravieţui îndeajuns ca s-o găsim noi mai 
întâi. 

Hari îi făcu semn să se aşeze la măsuţă şi-i oferi o ceaşcă 
de ceai. 

— Se pare că Sinter nu-i interesat de mine sau de Proiect 
şi sunt sigur că niciunul dintre ei nu ştie de preocuparea 
noastră faţă de mentalişti. Mă întreb ce urmăreşte de fapt? 

— E o nebunie! Explodă Wanda. Împăratul nu-l înfrânează, 
iar Chen nu mişcă un deget! 

— Nebunia este propriul ei scop şi propria ei răsplată, 
rosti încet Hari care urmărise cu atenţie nemulţumirea 
populaţiei faţă de felul în care Sinter se ocupase de 
problema Sarossan, Este posibil că Linge Chen să ştie cu ce 
ne ocupăm... lar noi va trebui să supravieţuim şi să urmăm 
derularea Proiectului. 

Nici seriozitatea veştilor aduse de Wanda nu-i alungase 
matematicianului iritarea produsă de intruziunea ei; mai 
mult chiar, i-o sporise. Dorea să fie lăsat pur şi simplu în 
pace, ca să se poată gândi la tirani şi la interviurile lui. Ceva 
important era pitit în amintirile acelea, dar nu putea 
descoperi ce anume... O invită totuşi pe Wanda să rămână 
la masă cu el, ca s-o calmeze şi să mai afle noutăţi. 

În timpul mesei, brusc, Hari puse laolaltă amintirile şi 
ecuaţiile şi căpătă legătura pe care o căutase. Aceasta era 
senzaţia lui, vagă de a-l fi întâlnit pe Daneel. Când? Unde? 
Urmă apoi sugestia şi el nu se mai îndoi că întâlnirea se 
petrecuse cu adevărat şi că Daneel îi spusese ceva ridicol şi 
potenţial periculos... Despre Farad Sinter. 

— Voi solicita o audienţă, îi zise lui Wanda când ajunseră la 
desert. 

Femeia puse pe masă bolurile cu cremă de zahăr ars şi-şi 
adăugă o porţie de îngheţată de cocos, un obicei pe care-l 


deprinsese de la Raych, tatăl ei. 

— La cine? Întrebă ea. La Sinter? 

— Încă nu. La împărat. 

— Este un monstru, un copil teribil! Bunicule, nu te las! 

— Wanda dragă, râse el scurt, m-am aventurat în gura 
leului cu mult înainte de naşterea ta. 

O privi cu seriozitate pentru o clipă, apoi o întrebă 
încetişor: 

— De ce - simţi ceva în neregulă? 

Wanda rămase cu ochii în gol, după care reveni spre el. 

— Bunicule, ştii de ce am continuat să căutăm mentalişti. 

— Da - tu şi Stettin aţi descoperit că talentul tău creşte şi 
scade, din motive necunoscute. Căutaţi un nucleu mai stabil 
ale cărui puncte tari şi slabe opuse se vor anula reciproc, 
producând o influenţă constantă. 

— În ultimele câteva săptămâni nu mai pot auzi pe nimeni 
foarte clar, bunicule. Nu ştiu ce ţi s-ar putea întâmpla. Nu 
văd nimic... Doar neant. 

De ani de zile, Vara Liso nu mai închisese ochii noaptea, 
temându-se de ceea ce ar fi putut să audă când era 
adormită sau pe punctul de a adormi. În asemenea 
momente ea îşi putea simţi năvodul întinzându-se asupra 
zonei ca un nor, iar când revenea, purta înăuntru culorile 
emoţionale, dorinţele şi grijile altor oameni pe o suprafaţă 
de câţiva kilometri, aidoma unor peşti pe care nu se putea 
opri să nu-i înghită. 

Când era tânără, talentul acesta nedorit pentru pescuitul 
nocturn se manifestase doar o dată sau de două ori pe lună 
şi Vara nu fusese niciodată sigură dacă era pur şi simplu 
nebună, sau cu adevărat putea să înveţe ceea ce i se părea 
că învaţă de la părinţi şi de la frate, de la vecini sau de la 
iubiţi, puţinii care fuseseră atraşi de ea, pentru că încă de 
pe atunci comportamentul şi aspectul îi erau cumva bizare. 

Acum năvodul se desfăcea larg în fiecare noapte şi ea nu 
mai putea absorbi prada pe care o aducea, dar nici nu 
putea azvârli fragmentele vieților altor oameni. Se simţea 


ca o hârtie lipicioasă de prins muşte, lăsată să atârne 
deasupra unei gropi de gunoaie. 

Abia atunci când fusese abordată de alţi mentalişti - aşa îşi 
spuneau, deşi Vara nu atribuise niciodată un nume 
talentului pe care-l deţinea - ea înţelesese că faptele ei 
puteau fi de folos altora. Iar când petrecuse o noapte 
antrenându-se în Universitatea Streeling, alături de alţi 
mentalişti, capturase un crâmpei de vis care o zguduise 
profund. 

Era un vis despre oameni mecanici. Nu tik-toki, maşinuţele 
lucrătoare ciudate, care, în epoca lor de glorie, îi 
îngrijoraseră în asemenea măsură pe muncitorii de pe 
Trantor şi de pe alte planete, dar care acum dispăruseră, 
aşadar nu tik-toki, ci roboţi care arătau ca oamenii şi 
puteau umbla neobservaţi printre aceştia. 

Visul arăta până şi femei mecanice, capabile de fapte 
uluitoare, până şi de crimă şi de iubire. 

Vara se gândise săptămâni de zile la acest vis, înainte de a- 
i solicita o audienţă împăratului. Solicitarea aceea pe 
jumătate nebună - cum putuse ea spera să fie primită de un 
personaj atât de măreț? 

— Fusese aprobată şi se întâlnise, nu cu împăratul, ci cu 
altcineva, cu autointitulata Voce a Conştiinţei Imperiale, 
consilierul imperial Farad Sinter. 

Sinter o primise politicos, puţin cam rece la început, dar, 
pe măsură ce Vara îşi expusese dovezile, începuse s-o 
asalteze cu întrebări, scormonind în adâncurile confuziei ei 
ca să descopere pietre preţioase ce îi scăpaseră fetei din 
vedere. Sinter luase un vis neprelucrat din noaptea 
anonimă şi-i conferise o autoritate politică, o greutate logică 
şi o structură pe care Vara nu le-ar fi putut asambla nici 
într-un milion de ani. 

În felul ei, fata ajunsese mai întâi să-l respecte pe Sinter, 
apoi să-l admire şi în cele din urmă să-l iubească. Semăna 
cu ea în multe privinţe, sensibil şi agitat, reglat la frecvenţe 


de gândire pe care alţii nu le puteau zări... Sau cel puţin 
aşa o convinsese. 

Dorise să-i devină amantă, însă Sinter o convinsese că 
asemenea satisfacţii fizice erau mai prejos de ei, care 
beneficiau de intimităţi aflate pe planuri mult superioare. 

În dimineaţa aceasta se îndrepta spre apartamentul privat 
al consilierului, escortată ca de obicei de două femei dure 
din corpul de gardă, convinsă că avea să-i ofere lui Sinter 
ceea ce-şi dorea cel mai mult. Totuşi Vara păstra ceva numai 
pentru ea, un lucru care nu prea se potrivea în schema de 
ansamblu. 

— Bună dimineaţa! O întâmpină Sinter. 

Stătea aşezat înaintea micului dejun adus pe o măsuţă cu 
rotile, îmbrăcat într-un halat de casă auriu împodobit cu 
broderii bogate, iar ochii săi mici şi pătrunzători se 
îngustaseră, parcă într-un salut amuzat. 

— Ce mi-ai adus azi? 

— Absolut nimic, Farad, se lăsă ea să cadă pe canapeaua 
din faţa bărbatului, obosită şi descurajată. Totul este 
vraişte. Îţi dau cuvântul că sunt cu mintea îmbâcsită! 

Sinter ţâţâi şi o ameninţă cu degetul. 

— Nu-ţi critica talentul, frumoasa mea Vara. 

Ochii ei se lărgiră, înfometați de laude, iar Sinter se 
prefăcu că nu observase nimic. 

— Ai aflat cine ţi-a declanşat totul? Cine a fost cel cu visul 
despre oameni mecanici? 

— Nu ştiu nici măcar dacă era bărbat sau femeie... Nu n- 
am aflat. Îmi amintesc chipurile celor din vis, dar n-am 
recunoscut niciunul. Tu ai prins-o? 

Consilierul clătină din cap. 

— Nu încă, însă n-am abandonat. Alte indicii, alţi posibili 
candidaţi? 

Vara se îmbujoră uşor şi făcu un gest de negare. În curând 
trebuia să dezvăluie cum începuse totul, cum, odată, se 
străduise să facă parte dintr-un grup de mentalişti de nivel 
redus, mai slabi decât ea şi mult mai slabi decât tânăra pe 


care o simţise cu numai două săptămâni urmă, a cărei 
minte luminase toată noaptea. Mentaliştii se purtaseră 
frumos cu Vara, care nu pomenise despre ei lui Sinter din 
două motive: era foarte clar că nu erau roboţi, şi apoi ea nu- 
şi pierduse complet onoarea şi loialitatea. Încerca să 
călăuzească şi viziunea lui în această privinţă - să nu 
încerce să-i descopere pe toţi amărâţii persuasivi mintal; 
era convinsă că bărbatul greşea în privinţa asta, deşi, 
desigur, n-avea să i-o spună. 

Suspecta că Sinter nu va reacţiona pozitiv faţă de aluzia că 
ar fi greşit, chiar într-o chestiune neînsemnată. 

Sinter o trimisese în Dahl, datorită unei intuiţii 
inexplicabile potrivit căreia acolo se aflau mai mulţi 
candidaţi decât oriunde pe Trantor, şi acolo Vara îşi 
azvârlise năvodul, dintr-o odaie mohorâtă de hotel, aducând 
captura cea mai mare din toate timpurile. 

Urâse Sectorul Dahl, cu miasmele lui de resentimente, 
neglijenţă şi furie. Spera să nu mai revină niciodată acolo. 

— Cred că va trebui să te întorci şi să-i ajuţi în mod direct 
pe Speciali, spuse bărbatul. Nu prea au noroc. 

Fata se holbă la el şi lacrimile îi năpădiră ochii. 

— Ah, Vara mea cea sensibilă! Nu-i chiar atât de rău. Avem 
nevoie de tine acolo, ca să ne ajuţi să găsim acest ac în 
carul cu fân. Dacă este atât de talentată pe cât spui tu, 
atunci... 

— O să mă duc dacă o doreşti, murmură ea. Sperasem că 
aveţi destule date ca să continuaţi fără mine. 

— Ei bine, nu avem. Adică, eu nu am. Mă îndoiesc că mi se 
va mai acorda prea mult timp ca să vin cu nişte dovezi 
concrete. 

Vara se strădui să-şi regăsească voioşia şi întrebă primul 
lucru care-i trecu prin minte: 

— Ce vor face roboții aceia, dacă află că noi ştim despre 
ei? 

— Ăsta-i pericolul cel mai mare, se încruntă bărbatul şi-şi 
plecă ochii pentru câteva secunde. Uneori cred că ne vor 


înlocui cu duplicate şi vom continua să facem tot ceea ce am 
făcut şi până acum, atât doar că nu vom mai avea nimic în 
interior. 

Căută cuvântul antic care sună atât de misterios şi de 
străin când era rostit. 

— Nu vom mai avea suflet. 

— Nu înţeleg ce înseamnă asta. 

Sinter clătină scurt şi energic din cap. 

— Nici eu nu ştiu, dar ar fi teribil să-l pierdem! 

Pentru o clipă, savurară împreună această posibilitate 
alarmantă, degustând senzaţia pericolului necunoscut şi 
împărtăşit. 

— Solicitarea ta de a mă vedea este oarecum stranie, rosti 
împăratul, ţinând seama de faptul că luna viitoare Comisia 
lui Linge Chen te va judeca pentru trădare. Klayus îşi 
legănă capul dintr-o parte în alta şi înălţă sprâncenele. Nu 
crezi că este impropriu pentru mine să accept o asemenea 
cerere? 

— Ba da, înălţimea Voastră, încuviinţă Hari cu capul plecat 
şi mâinile încrucişate. Aceasta denotă independenţa 
Maiestăţii Voastre. 

— Mda, de fapt sunt mult mai independent decât o 
bănuiesc destui. Să-ţi spun sincer, apreciez foarte mult 
Comisia, deoarece se ocupă de toată munca neinteresantă 
de rezolvare a detaliilor mărunte de care mie nu-mi pasă 
câtuşi de puţin. Chen este îndeajuns de inteligent ca să mă 
lase să mă ocup de problemele şi proiectele mele fără să-şi 
bage nasul. Atunci, de ce ar trebui să mă interesezi? 
Exceptând, desigur, eminenţa ta profesorală? 

— Crezusem că v-ar putea interesa viitorul, Maiestate. 
Klayus pufni încetişor. 

— Ah, da, eterna ta promisiune. 

Hari îl urmă pe împărat printr-o sală circulară, cu 
diametrul de cel puţin doisprezece metri şi înaltă de vreo 
treizeci de metri. Toate sistemele solare populate din 
Galaxie - câteva zeci de milioane - se roteau pe suprafaţa 


cupolei, clipind în ordinea colonizării. Hari ridică ochii şi-i 
miji spre imensitatea cuceririlor omenirii. Klayus ignoră 
spectacolul. Buzele lui ţuguiate şi ochii mari, parcă goi, îl 
tulburau pe matematician. Klayus împinse uşa imensă care 
ducea spre sala lui de recreere. 

Uşa ca de seif gigantic se roti silențios pe ţâţânile uriaşe, şi 
insecte verzi şi aurii se târâră peste cadrul ei. Hari bănui că 
erau proiecţii, deşi n-ar fi fost surprins să descopere că 
erau reale. 

— Sunt prea puţin interesat de viitorul tău, Corbule, spuse 
împăratul degajat. Reuşesc să mă ţin la curent. Nu voi pune 
capăt procesului şi nu voi interveni peste capul lui Chen în 
această privinţă. 

— Mă refer la viitorul imediat al Maiestăţii Voastre. 

„Sper”, gândi Hari, „că mesajul lui Daneel n-a fost doar un 
vis, o născocire! În cazul acesta m-ar putea aştepta cu 
adevărat moartea.” 

Împăratul se întoarse zâmbind spre el. 

— Ai fost înregistrat declarând că Imperiul este sortit 
pieririi. Mie mi se pare o dovadă suficientă de trădare. În 
privinţa asta, sunt de acord cu Chen. 

— Afirm că peste cinci sute de ani Trantorul va fi un 
maldăr de ruine. N-am prezis însă niciodată viitorul 
Înălţimii Voastre. 

Sala de recreere era umplută cu sculpturile uriaşe ale 
unor carnivore sălbatice din toată Galaxia, imortalizate în 
poziţii de atac. Hari le privi, fără să aprecieze prea mult 
latura artistică. Arta nu-l interesase niciodată, şi în nici un 
caz formele ei populare, decât atunci când putea extrage şi 
abstractiza tendinţe de divertisment pe care să le utilizeze 
ca indicatori ai sănătăţii sociale. 

— O mulţime de femei frumoase, continuă Klayus să 
surâdă, mi-au citit în palmă. Toate au considerat-o foarte 
atrăgătoare şi m-au asigurat că viitorul îmi este luminos. N- 
au văzut nici un asasinat, Corbule. 

— Nu veţi fi asasinat, sire. 


— Răsturnat, atunci? Exilat pe Smyrno? Acolo l-au trimis 
pe eroicul meu stră-stră-stră-stră-străbunic. Smyrno, 
planeta fierbinte şi uscată pe a cărei suprafaţă nu poţi să 
ieşi decât în costum de protecţie, unde camerele duhnesc a 
sulf şi există doar tuneluri înguste prin stâncă, potrivite 
şobolanilor. Cartea lui de memorii este un divertisment 
destul de plăcut, Corbule. 

— Nu, sire, nu se va petrece nimic din cele pe care le-aţi 
numit. Veţi fi ridiculizat până ce vă veţi pierde toată 
autoritatea, iar apoi veţi fi ignorat, iar Chen nu va mai 
trebui niciodată să vă dea socoteală. În scurt timp, va 
declara instaurarea democraţiei poporului, lăsându-vă doar 
ca un simbol, cu mijloace financiare tot mai reduse, până ce 
nu veţi mai reuşi nici măcar să păstraţi aparențele. 

Împăratul se opri între doi lei-Gareth, cele mai mari 
carnivore de pe planetele cu gravitație mijlocie; 
reprezentaţi în mărime naturală, măsurau cam douăzeci de 
metri de la labele cu gheare până la boturile prehensile cu 
mustăţi tăioase ca briciul. Se rezemă de gleznă unuia dintre 
ei. 

— Asta ţi-o spune psihoistoria? 

— Nu, sire, ci experienţa şi deducţia logică, fără ajutorul 
psihoistoriei. Aţi auzit vreodată despre Joranum? 

— Nu cred, strânse din umeri împăratul. Ce este: un om, 
un loc... sau poate un animal? 

— Un om, care a dorit să ajungă împărat şi care şi-a trădat 
planurile secrete, acceptând o legendă antică... O legendă 
despre roboți. 

— Roboții! Da, cred în roboţi. 

Hari fu surprins. 

— Nu tik-toki, sire, ci maşini inteligente care au aspect de 
oameni. 

— Da, exact. Cred că au existat cândva, dar că oamenii au 
depăşit nevoia lor. I-au pus deoparte ca pe nişte jucării. 
Experimentul tik-tok a fost pur şi simplu un anacronism. Nu 


avem nevoie de muncitori mecanici, cu atât mai puţin de 
inteligenţe mecanice. 

Matematicianul clipi încet şi se întrebă dacă îl subestimase 
pe tânăr. 

— Joranum crezuse („A fost împins de Raych să creadă!” 
îşi reaminti) că un robot se infiltrase în Palat. El a afirmat că 
primul-ministru Demerzel era robot. 

— Ah, da, parcă-mi amintesc ceva despre asta... N-a fost 
cu prea mult timp în urmă, aşa-i? Deşi înainte să mă fi 
născut eu. 

— Sire, Demerzel a râs de el şi mişcarea politică a lui 
Joranum s-a prăbuşit acoperită de ridicol. 

— Da, da, îmi amintesc! Demerzel a demisionat şi Cleon Ia 
găsit pe altcineva să pună în locul lui. Pe tine. Aşa este, 
Corbule? 

— Da, sire. 

— Acolo ai deprins talentele politice pe care le foloseşti cu 
atâta abilitate, nu-i aşa? 

— Talentele mele politice sunt minime, înălţimea Voastră. 

— Eu nu cred aşa, Corbule. Tu eşti viu, în timp ce Cleon Ia 
fost asasinat de... Un grădinar... Care avea legături strânse 
cu tine, corect? 

— Într-un fel, sire. 

— Eşti încă viu, Corbule. Foarte experimentat într-adevăr, 
şi poate deţinând propriul tău plan secret şi documente 
compromiţătoare despre persoane-cheie, pe care să le 
dezvălui în momente-cheie. Ai ceva compromiţător despre 
Linge Chen, Corbule? 

Fără să vrea, Hari chicoti. Klayus păru mai degrabă 
amuzat decât jignit de reacţia lui. 

— Nu, înălţimea Voastră. Chen este foarte bine blindat din 
punct de vedere politic. Comportamentul lui personal este 
fără reproş. 

— Chiar aşa?! Despre cine-i vorba atunci? Cine mă va 
dizgraţia şi-mi va pricinui prăbuşirea? 


— Aveţi un sfetnic, un membru al consiliului 
dumneavoastră privat, care crede în roboţi. 

„Asta voia Daneel să ştiu.” Pentru o clipă, Hari simţi un 
fior. Dar dacă Daneel nu mai exista, sau dacă părăsise 
Trantorul, iar toate astea nu erau decât produsul 
imaginaţiei şale? Stresul din ultimele zile, nefericirea care-l 
măcinase permanent... 

— Sie 

— Crede în roboţi care ar exista chiar în clipa aceasta pe 
Trantor. Îi urmăreşte şi îi ucide. Cu arme cinetice. 

Informaţia primită de la Wanda se potrivea perfect celei 
provenite de la Daneel: legătura, suspiciunea măcinătoare 
se dezvăluise. Totuşi Hari dorea, avea disperată nevoie, să 
reanalizeze discuţiile sale cu tiranii. Ceva continuă să 
lipsească! 

— Serios? Sclipiră ochii împăratului. A găsit roboţi 
adevăraţi? 

— Nu, sire, ci oameni. Supuşii Maiestăţii Voastre, Cetăţeni 
ai Trantorului, ba chiar unul de pe altă planetă, de pe 
Helicon - printr-o bizară coincidenţă, planeta mea de 
origine. 

— Ce interesant! Nu ştiusem că era în căutarea roboților. 
Să-l aduc aici şi să-l interoghez de faţă cu tine, Corbule? 

— Problema nu mă interesează, sire. 

— Bănuiesc că te referi la Farad Sinter. 

— Da, sire. 

— Urmăreşte şi ucide supuşi! N-am ştiut asta. Să fiu 
sincer, mă îndoiesc, Corbule, dar, dacă este adevărat, îi voi 
pune imediat capăt... Cât despre vânătoarea roboților, asta 
mi se pare ceva inofensiv. 

— Chen va lăsa firul atât de lung încât Sinter să se 
încâlcească în el, apoi va porni curentul electric... Vor zbura 
multe scântei, Maiestatea Voastră, când Sinter se va prăji. 
Aveţi grijă să nu vă ardeţi. 

— Am înţeles... Chen le va reaminti tuturor de uitatul 
Joranum şi despre dizgraţia mea de a fi permis unui 


asemenea personaj să ucidă cetăţeni fără să dea socoteală 
nimănui. Klayus lăsă bărbia în palmă şi se încruntă: Un 
împărat care omoară cetăţeni... Sau care ignoră asasinarea 
lor. Foarte periculos! Extrem de inflamabil. Pricep limpede 
acum şi nu-i deloc improbabil. Mda... 

Chipul împăratului se întunecă şi ochii i se mijiră. 

— Avusesem planuri pentru seara asta, Corbule, şi mă tem 
că mi le-ai stricat. Mă îndoiesc că asta ar fi o problemă ce 
poate fi rezolvată într-o reuniune de câteva minute sau 
chiar mai puţin. 

— Nu, înălţimea Voastră. 

— Sinter se află azi în Mycogen şi revine abia după cină. 
Poţi să rămâi cu mine şi, poate, să-mi dai unele sfaturi, 
Hari... Pot să-ţi spun Hari? 

— Aş fi onorat, înălţimea Voastră. 

— După aceea vom sărbători şi te voi recompensa pentru 
serviciile tale. 

Hari nu lăsă nici o expresie să i se trădeze pe faţă, însă 
ideea sărbătoririi era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. 
Distracţiile împăratului erau cunoscute de puţine persoane, 
iar Chen menținea redus numărul acela prin mituiri atente 
şi presiuni nu foarte subtile. Hari nu-şi dorea să fie unul 
dintre cei asupra cărora comisarul-şef exercita presiuni, 
mai ales acum... 

Trebuia să supravieţuiască îndeajuns ca să participe la 
proces şi, după aceea, să vadă Fundaţiile stabilite... Una 
prin decret, cealaltă în taină. 

Nu putea însă îngădui ca demenţa bizară a lui Sinter să 
pericliteze viitorul lui Wanda şi Stettin, ca şi viitorul tuturor 
celor care încă puteau să ajungă la Sfârşitul Stelei. Care 
trebuiau să ajungă! Ecuațiile o cereau! 

După cinci zile petrecute în singurătate, Lodovik intrase în 
echivalentul robotic al comei. Neavând nimic de făcut, 
neavând cum să revină la o poziţie de utilitate şi neavând pe 
cine să slujească, el nu avea alternativă decât să rămână 
nemişcat; în caz contrar, ar fi riscat vătămări serioase ale 


circuitelor. În această comă robotică, gândurile i se derulau 
foarte lent şi îşi conservă puţinele explorări mintale ce-i mai 
rămăseseră; astfel, evita o dezactivare completă. 
Dezactivarea completă putea fi inversată numai de un om 
sau de un robot de întreţinere. 

În lentoarea gândurilor sale, Lodovik încerca să aprecieze 
felul în care se modificase. Era sigur în privinţa 
transformărilor; putea simţi schimbarea din tiparele-cheie, 
din diagnoză. O parte a caracterului fundamental al 
creierului său pozitronic fusese alterată de fluxul de radiaţii 
din frontul de şoc al supernovei. Mai era însă şi altceva... 
Hipernava plutea la zile-lumină de Sarossa, hăt departe de 
orice comunicaţii care ar fi trecut prin geometria de stare, 
incapabilă să recepteze hiperunde radio; cu toate acestea, 
Lodovik era sigur că cineva sau ceva îl examinase, 
intervenind în programele şi în procesele lui. 

De la Daneel aflase despre entităţile-meme, fiinţe care-şi 
modificaseră gândurile nu în materie, ci chiar în câmpurile 
şi plasmele Galaxiei, inteligenţele care ocupaseră 
procesoarele de date şi reţelele Trantorului, care se 
răzbunaseră pe unii dintre roboții lui Daneel înainte de 
sosirea lui Lodovik pe planeta-capitală a Imperiului. 
Fugiseră de pe Trantor cu peste treizeci de ani în urmă şi 
Lodovik ştia puţine despre ele; Daneel nu păruse doritor să 
ofere prea multe detalii. Poate că una sau mai multe 
entităţi-meme se apropiaseră de supernovă ca s-o cerceteze 
sau ca să absoarbă energie din scânteierea ei violentă. 
Poate că descoperiseră hipernava pierdută, îl găsiseră doar 
pe el şi-l atinseseră. 

Modificându.-l... 

Lodovik nu mai putea fi sigur că funcţiona corespunzător. 

Îşi încetini şi mai mult gândurile, pregătindu-se pentru un 
secol îndelungat şi rece înainte de dispariţie. 

Tritch şi secunda ei, Trin, priveau activităţile lui Planch cu 
oarecare îngrijorare. Bărbatul se îngropase în 
hiperpropulsie însoţit de câteva maşinării mobile de 


diagnosticare, relativ departe de bobinele active din heliu 
solid şi de cristalele din clorură de sodiu - cuburi cu latura 
de un metru, prevăzute cu dispozitive anti-investigaţie şi cu 
efect de tunel pozitronic - ca să se poată accidenta, totuşi... 

Tritch nu îngăduise niciodată intervenţii asupra 
hiperpropulsiei în timp ce nava ei se găsea în tranzit. 
Operațiunile lui Planch o fascinau şi în acelaşi timp o 
înspăimântau. 

Cele două femei priveau din galeria sălii motoarelor, un 
balcon micuţ situat deasupra miezului lung de 
cincisprezece metri al propulsiei. În capătul opus al 
miezului era beznă; deasupra locului unde lucra, Planch 
suspendase o lampă care-l înconjura într-o lumină aurie, 
slabă. 

— Ar trebui să ne spui ce faci, rosti uşor nervoasă Tritch. 

— În clipa asta? Mormăi Planch iritat. 

— Da, în clipa asta. M-ar mai linişti. 

— Ce cunoşti despre hiperfizică? 

— Doar că extrage toate rădăcinile atomilor unei nave, le 
îmbârligă bine de tot şi apoi le îndreaptă într-o direcţie în 
care noi nu obişnuim să mergem. 

Pilotul izbucni în râs. 

— Foarte impresionist! Mi-a plăcut, dar oala nu se umple 
cu vorbe. 

— Ce vrea să spună? Se încruntă Trin spre Tritch, care 
ridică din umeri. 

— Fiecare hipernavă care călătoreşte lasă o urmă 
permanentă într-o regiune nedeterminată numită „spaţiul 
Mire”, de la descoperitorul ei - Konner Mire. Mi-a fost 
profesor acum patruzeci de ani. Regiunea asta nu mai este 
studiată, fiindcă majoritatea hipernavelor ajung la 
destinaţie şi statisticienii Imperiului consideră că nu merită 
efortul de a urmări navele pierdute, deoarece sunt atât de 
puţine. 

— Una la o sută de milioane de călătorii, zise Trin parcă 
pentru a se linişti. 


Planch apăru printre două conducte lungi şi îndepărtă de 
propulsie o unitate mobilă de diagnosticare, lăsând-o să 
plutească liberă. 

— Atunci când o navă se află în tranzit, propulsia ei are o 
extensie în Spaţiul Mire, care opreşte nava să devină un nor 
de particule aleatorii. Tehnici vechi, în ale căror amănunte 
n-o să mai intru, îmi permit să cuplez un monitor la 
propulsie şi să examinez urnele recente. Cu puţin noroc, 
putem descoperi o urmă cu capătul zdrenţuit. Aceea va fi 
nava pierdută, pe care o căutăm noi. Mai exact va fi urma 
ultimului ei salt. 

— Capăt zdrenţuit”? Repetă Tritch. 

— O ieşire bruscă din starea de hiperpropulsie lasă o 
mulţime de discontinuități neregulate, ca un capăt 
zdrenţuit de sfoară roasă. O ieşire programată rezolvă 
toate discontinuităţile respective, netezindu-le. 

— Dacă-i aşa simplu, de ce nu procedează toţi în felul 
ăsta? Întrebă Tritch. 

— Pentru că este o tehnică de mult pierdută, nu ţi-am 
spus? 

Ea pufni neîncrezător. 

— Tu m-ai întrebat, răsună înfundat glasul bărbatului din 
compartimentul propulsiei. Există douăzeci la sută şanse ca 
s-o dau în bară şi să fim azvârliţi din hiperspaţiu, risipiţi pe 
o treime de an-lumină. 

— N-ai amintit nimic de asta, comentă încordată Tritch. 

— Acum ştii de ce n-am făcut-o. 

Trin înjură în şoaptă şi-şi fulgeră acuzator cu privirea 
căpitanul. 

Planch mai lucră câteva minute, apoi reapăru la vedere. 
Trin plecase de pe balcon, dar nu şi Tritch. 

— Mai capăt alea două sticle de trillian? O întrebă. 

— Dacă nu ne omori, răspunse ea încruntată. 

Pilotul pluti, îndepărtându-se de cilindri şi împinse 
unităţile de diagnosticare spre trapa de ieşire. 

— Mă bucur! Cred c-am găsit-o. 


Pe Hari îl dureau picioarele. Klayus terminase în sfârşit să 
descrie statuile animalelor sale şi plecase, iar 
matematicianul găsise o canapea şi se aşezase încetişor, 
gâfâind. 

Acum avea ocazia să vadă în ce măsură se ruinase situaţia 
şi cât de mult avea să mai decadă Imperiul. Oportunitatea 
nu-l încânta, dar învățase de mult că modalitatea optimă de 
a înainta în viaţă era să găsească multiple utilizări pentru 
experienţele neplăcute. Tânjea să revină la Primul Radiant 
şi să se afunde în ecuaţii. Oamenii! Nenumărate perturbații 
minuscule şi totuşi posibil dezastruoase, ca şi cum ai fi fost 
ronţăit de insecte flămânde... 

Hari se răsuci spre uşa imensă care rămăsese pe jumătate 
deschisă şi încercă să vadă insectele ce se târau, dar 
proiectoarele se dezactivaseră la ieşirea lui Klayus. Când 
întoarse privirea îndărăt, lângă el se afla un tânăr şi micuţ 
valet lavrentian. 

— Împăratul mi-a poruncit să vă fac să vă simţi confortabil 
înainte de a începe lucrul, rosti valetul surâăzând plăcut cu 
faţa rotundă şi netedă semănând cu o lampă globulară în 
penumbrele sălii. Vă este foame? Diseară va fi o cină 
copioasă, dar probabil că ar trebui să mâncaţi ceva acum, 
ceva uşor şi apetisant... Doriţi să vă pregătesc o gustare? 

— Da, te rog. Hari mâncase suficient de des în Palat ca să 
nu refuze o asemenea ocazie, iar să mănânce aproape în 
intimitate era un lux la care nu sperase. Mă dor şi muşchii... 
Poţi să-mi trimiţi un maseur? 

— Desigur! Surâse larg lavrentianul. Numele meu este 
Koas şi sunt valetul dumneavoastră pe durata şederii. Aţi 
mai fost pe aici, nu-i aşa? 

— Da, ultima dată pe timpul domniei lui Agis al XIV-lea. 

— Am prins vremurile acelea! Poate că v-am slujit chiar eu, 
sau părinţii mei. 

— Poate, zise Hari. Îmi amintesc că am fost foarte bine 
tratat şi mă tem că nu toată seara aceasta va fi plăcută. Mă 


pot încrede în tine că mă vei relaxa şi pregăti pentru ceea 
ce mă aşteaptă? 

— Plăcerea va fi de partea mea, se înclină fluid Koas. Doriţi 
să vă pregătesc ceva anume, sau să consultaţi un meniu? 
Vom folosi, bineînţeles, cele mai fine ingrediente 
mycogeniane şi de pe alte planete. 

— Farad Sinter este un cunoscător al delicateselor 
mycogeniane, aşa-i? 

— Ah, nu, domnule... Colţurile buzelor valetului coborâră 
şi urmă pe un ton ce sugera dezaprobarea: Domnia sa 
preferă mâncărurile mai simple. 

„În cazul acesta”, gândi Hari, „se află în Mycogen că să 
obţină informaţii. Îl interesează legendele lor despre roboţi. 
Individul este de-a dreptul obsedat!” 

Koas nu era specializat în îngrijirea corpului, aşa că 
apărură două maseuze cu un pat suspendat. Hari se întinse 
pe culcuş, se lăsă cu un suspin recunoscător pe mâinile lor 
iscusite şi, cel puţin pentru câteva minute, fu aproape 
mulţumit că venise la Palat şi solicitase audiența. 

Femeile începură să-i maseze picioarele, relaxând muşchii 
încordaţi şi înlăturând, cumva, durerea din genunchiul 
stâng care-l sâcâia de săptămâni. Trecură apoi asupra 
braţelor, apăsând şi împingând cu o forţă surprinzătoare, 
pricinuind o durere delicioasă care se lichefie iute în 
langoare. 

Hari se gândi la privilegiile speciale acordate 
conducătorilor, asociaţiilor şi familiilor acestora. Aceasta 
era, desigur, capcana catifelată a puterii - un lux suficient 
pentru a atrage indivizi rezonabil de competenţi şi 
competitivi într-o muncă nerecunoscător de solicitantă (cel 
puţin asta era părerea lui Hari; bineînţeles, Cleon I fusese, 
la răstimpuri, remarcabil de optimist faţă de calitatea de 
împărat, ba chiar şi Agis încercase să joace acelaşi rol, care 
dusese la prăbuşirea lui înaintea Comisiei lui Linge Chen). 

Pentru Klayus, luxul nu implica şi o responsabilitate 
deosebită; asta însemna ocazii nesfârşite pentru deformări 


ale personalităţii, pe care Hari le zărise atât de frecvent în 
istorie, printre conducătorii însemnați ai diferitelor sisteme. 

În timp ce maseuzele frământau, apăsau şi înmuiau, el se 
afundă din nou în amintirile întâlnirilor cu tiranii. Acestea 
se desfăşuraseră la mai bine de un kilometru sub Palatul de 
Justiţie şi Tribunalul Imperial, în închisoarea Rikerian, în 
centrul unui labirint de sisteme de securitate perfect 
controlate. În decursul deceniilor petrecute pe Trantor, 
Hari ajunsese să îndrăgească spaţiile interioare, până şi pe 
cele de dimensiuni reduse, dar Rikerian fusese concepută 
pentru a pedepsi, pentru a zdrobi spiritul. 

Ani de zile după aceea, la răstimpuri, el avusese coşmaruri 
legate de spaţiile acelea minuscule, închise. 

Într-o celulă înaltă abia cât să poţi sta în picioare, fără 
scaune, cu pereţi negri, duri şi netezi, cu două orificii în 
podea, unul folosit pentru toaletă şi celălalt pentru 
distribuirea hranei, îl intervievase pe Nikolo Pas de Sterrad, 
măcelarul a cincizeci de miliarde de oameni. 

Cleon îşi manifestase bizarul său simţ al umorului, 
impunând ca discuţia să aibă loc acolo, nu într-o încăpere 
neutră. Poate că dorise ca matematicianul să înţeleagă 
situaţia celuilalt, să confere o anumită perspectivă 
lucrurilor, poate să-l compătimească, în tot cazul să simtă 
ceva - să nu reducă totul la ecuaţii şi numere, aşa cum 
simţea Împăratul că proceda Hari. 

— Sunt dezolat că nu te pot trata cu nimic, spusese Nikolo 
când rămaseră singuri în spaţiul strâmt şi întunecat. 

Matematicianul îi replicase cu o banalitate politicoasă. 

Bărbatul era cu vreo şase centimetri mai scund decât 
Hari, cu păr blond-deschis, aproape alb, ochi negri, mari, 
nas mic şi turtit, buze late şi bărbie îngustă. Purta o cămaşă 
subţire, cenuşie, pantaloni scurţi şi sandale. 

— Ai venit să studiezi „Monstrul”, continuase Nikolo. 
Paznicii m-au anunţat că eşti prim-ministru. Bănuiesc că nu 
te afli aici ca să înveţi unele subtilităţi politice. 

— Nu. 


— Ca să omagiezi triumful lui Cleon şi restaurarea ordinei 
şi demnităţii? 

— Nu. 

— Nu m-am răsculat împotriva lui Cleon şi n-am uzurpat 
niciodată autoritatea împăratului. 

— Am înţeles. Cum îţi explici ceea ce ai făcut? Întrebase 
Hari decis să înceapă direct fără alte preliminarii. Care ţi-a 
fost raţiunea... [elul? 

— Se spune că am măcelărit miliarde de oameni pe patru 
planete din sistemul meu, cel pe care am fost ales să-l 
conduc şi protejez. 

— Asta afirmă documentele. În opinia ta, ce s-a întâmplat? 
Şi te previn: am la dispoziţie declaraţii a mii de martori, 
plus alte documente. 

— Atunci de ce ar trebui măcar să mă deranjez să stau de 
vorbă cu tine? 

— Pentru că este posibil ca lucrurile pe care mi le spui să 
poată preveni alte măceluri viitoare. O explicaţie, o 
înţelegere ne-ar putea ajuta pe toţi să evităm situaţii 
similare. 

— Ucigând un monstru ca mine imediat după naştere? 
Hari nu răspunsese. 

— Nu, murmurase Nikolo, văd că eşti mai subtil decât atât. 
Prevenind ajungerea la putere a unuia ca mine... 

— Poate. 

— Eu ce aş avea de câştigat de aici? 

— Nimic. 

— Nimic pentru Nikolo Pas... Poate dreptul dea mă 
sinucide? 

— Cleon n-ar îngădui aşa ceva. 

— Doar dreptul de a-l informa pe primul-ministru al 
împăratului, de a-i oferi mai multă înţelegere... Şi astfel mai 
multă putere? 

— Cred că poţi privi lucrurile aşa. 

— În nici un caz în gaura asta, spusese Nikolo. O să 
vorbesc, dar într-un loc curat şi confortabil. Ăsta-i preţul 


meu. Aici n-ai ţine nici măcar nişte şobolani. Şi am cu 
adevărat multe să-ţi spun... Despre oameni, însă şi despre 
maşini, sau despre maşini care par oameni... În trecut, dar 
şi în viitor. 

Hari ascultase, străduindu-se să-şi păstreze faţa 
impasibilă. 

— Nu sunt sigur dacă o să-l pot convinge pe Cleon să... 

— Atunci nu vei afla nimic, Hari Seldon. Şi după privirea 
din ochii tăi, îmi dau seama că... Am atins ceva care 
determină o curiozitate deosebită, aşa-i? 

Hari se răsuci brusc pe patul suspendat şi maseuza care 
se ocupa de ceafă şi umerii lui îi ceru să stea liniştit. „De ce 
nu mi-am amintit până acum conversaţia asta?” se întrebă 
matematicianul. „Ce altceva a mai fost suprimat? Şi de ce?” 

Apoi, încordându-şi corpul şi stricând toată munca 
maseuzelor, o altă întrebare: „Daneel, ce mi-ai făcut?” 

Trupurile fuseseră aranjate în şiruri ordonate şi pluteau în 
imponderabilitate prin salonul echipajului, cabina cea mai 
mare din navă şi locul cei mai apropiat de trapă de avarie 
din mijlocul navei. 

Planch se retrase puţin din faţa intrării, întrebându-se 
pentru o clipă dacă dăduse peste o scenă de tortură şi 
piraterie. Cadavrele fuseseră legate împreună prin frânghii, 
care să le ţină laolaltă. „Au fost îngrijite cu atenţie, chiar şi 
după moarte.” Aerul cabinei mirosea greu după câteva zile 
de descompunere. Cu toate acestea, bărbatul trebuia să le 
numere, să vadă dacă avea vreun rost să mai caute 
altundeva prin navă. 

Tritch se ţinu la depărtare de uşă. Ochii ei tiviţi cu roşu se 
zăreau deasupra batistei albe cu care-şi acoperise gura şi 
nasul. 

— Cine le-a adus aici? Întrebă ea cu glas înăbuşit. 

— Nu ştiu, răspunse Planch încruntat. 

Îşi puse o mască respiratoare şi intră să numere corpurile. 
Apăru după câteva minute, palid la faţă. 

— Nu mai trăieşte niciunul, însă nu sunt toţi acolo. 


Se propulsă pe lângă femeie şi ricoşă expert din pereţii 
coridorului, îndreptându-se către puntea de comandă. 
Şovăitoare, Tritch îl urmă, oprindu-se doar o clipă pentru a- 
i transmite instrucţiuni lui Trin. 

— Bănuiesc că toţi au murit cam în acelaşi interval, de cel 
mult zece minute, îi spuse Planch femeii când îl ajunse. 
Doză letală de radiaţii din partea frontului de şoc. 

— Nava este ecranată serios, comentă Tritch. 

— Nu şi împotriva neutrinilor. 

— Neutrinii nu ne pot face nici un râu... Sunt nişte 
particule fantomă. 

Planch privi în salonul ofiţerilor cufundat în beznă, apoi 
aprinse lanterna şi-i plimbă rază peste mobilier şi pereţi; nu 
văzu pe nimeni. 

— Neutrinii, în număr suficient de mare, sunt cei care 
propagă învelişurile exterioare ale supernovei, rosti el sec. 
În astfel de condiţii şi în asemenea cantităţi, pot afecta în 
mod straniu şi distrugător materia, mai ales corpurile 
umane. Simţi mirosul? 

— Miroase a mort. 

— Nu, miroase acum, aici. Cu ce ţi se pare că seamănă? 

Femeia îndepărtă batistă de pe nas şi inspiră precaut. 

— Parcă ar fi ars ceva... Dar nu carne. 

— Exact, încuviinţă Planch. Nu este un miros frecvent, iar 
eu l-am mai întâlnit doar o dată... Într-o navă surprinsă de o 
rafală de neutrini, dar nu emisă de o supernovă. A fost o 
planetă înghițită de o gaură-de-vierme - unul dintre 
dezastrele staţiilor de tranziţie, petrecut acum treizeci de 
ani. Nava fusese prinsă în jetul de masă convertită. Am 
investigat-o, făcând parte dintr-o echipă de salvare. Toţi de 
la bord erau morţi şi mirosea a ars, ca aici... Metal ars. 

— Ai avut activităţi interesante, comentă Tritch punându-şi 
batista înapoi peste nas. 

Uşa punţii era deschisă şi Planch întinse mâna ca s-o ţină 
pe 'Tritch înapoia lui. Femeia nu se opuse. Puntea era 
luminată doar de stelele ce se vedeau prin hublourile de 


observaţie directă. Planch aprinse lanterna şi o trecu peste 
consolele de comandă, fotoliul comandantului, display-uri... 
Nava era moartă. 

— În curând nu vom mai avea mult aer, îi spuse lui Tritch. 
Scoate-ţi echipajul de aici. 

— Am făcut-o deja. Nu vreau să rămân nici o clipă mai 
mult decât este necesar. Dacă nava nu poate fi reactivată, 
nu putem recupera nimic. 

— Nu, încuviinţă bărbatul. 

Puntea părea îndeajuns de rece pentru că răsuflarea să-i 
iasă sub formă de aburi. Se propulsă mai departe, 
vânturând cu palma aerul rece şi stătut, până ce se prinse 
de un pilon vertical şi se roti în jurul său. Ancorându-se 
bine, îndreptă raza lanternei spre colţul opus al punţii. 
Acolo zări o formă ghemuită. 

Se apropie până la un metru de silueta respectivă. Ceea ce 
i se spusese era adevărat; omul acesta nu murise. Capul 
individului se întoarse şi Planch recunoscu trăsăturile 
consilierului Lodovik Trema. Totuşi nu comisarul-şef Chen îi 
spusese că avea să-l găsească pe Trema viu. 

Când localizase epava în adâncurile spaţiului, plutind 
neajutorată, comunicase mai întâi cu Chen, apoi cu altă 
persoană, care-l plătise încă şi mai bine: bărbatul înalt cu 
multe feţe şi multe nume, care-l mai angajase de atâtea ori 
până atunci. 

Bărbatul acela nu greşea niciodată şi nu greşise nici acum. 
„Dacă toţi ceilalţi sunt morţi, unul poate să fie viu. El nu 
trebuie adus lui Chen. Vei anunţa moartea tuturor 
ocupanților navei.” 

Lodovik clipea lent, calm, spre Planch. Pilotul duse un 
deget la buze şi şopti: 

— Sunteţi încă mort, domnule. Nu vă mişcaţi şi nu vorbiţi. 
După aceea rosti o parolă formată din cuvinte şi numere, pe 
care bărbatul cu multe feţe îi spusese s-o utilizeze. Tritch 
privea din capătul opus al punţii. 

— Ce ai găsit? Îl întrebă. 


— Cel pe care-l căutam, răspunse Planch. A rezistat mai 
mult decât ceilalţi. Probabil că i-a aranjat pe toţi ceilalţi şi 
apoi a venit aici să moară. 

Când reveni, împingându-l pe Lodovik, Tritch încercă să se 
retragă, dar nu putu găsi destul de repede un mâner de 
care să se prindă. Trupul ghemuit şi fără viaţă plutea în faţa 
lui Planch, sub nasul femeii, Care fu cât pe aici să se vomite, 
anticipând duhoarea. 

— Nu-ţi face griji, o potoli Planch. Asta nu miroase 
aproape deloc, punte este mai rece. 

Lui Tritch nu-i venea să creadă că veniseră până aici doar 
ca să recupereze un cadavru. Reveniţi la bordul Florii 
răului, cu Lodovik închis într-o ladă etanşă din cală, femeia 
îi întinse lui Planch o sticlă de apa-vieţii trilliană, iar el îşi 
umplu un pahar şi-l ridică într-un toast lipsit de voioşie. 

— Comisarul-şef voia să fie sigur. Acum când ştim că a 
murit alături echipaj, trebuie să-l duc pe planeta lui natală, 
unde să fie înmormântat cu toate onorurile imperiale. 

— lar pe ceilalţi să-i laşi? Mi se pare bizar. 

Planch înălţă din umeri. 

— Nu comentez niciodată ordinele primite. 

— Care-i planeta lui natală? 

— Madder Loss. 

Tritch clătină din cap stupefiată. 

— Un personaj cu o funcţie atât de înaltă ca el provine de 
pe o planetă de paraziți notorii? 

Planch îşi inspectă paharul şi ridică un deget înainte de a-i 
goli conţinutul După aceea, îndreptă paharul şi degetul 
spre femeie. 

— Vreau să-ţi reamintesc despre clauzele contractului 
nostru, rosti el. Moartea acestui individ poate avea 
repercursiuni politice. 

— Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă. 

— Din puţinele detalii pe care le cunoşti, oamenii îi pot 
ghici identitatea, mai ales dacă vorbeşti în cercurile în care 


nu trebuie s-o faci. Dacă se va întâmpla asta, voi afla 
repede. 

— Îmi respect contractele şi o să-mi ţin gura. 

— Dar echipajul tău? 

— Atunci când ne-ai angajat, trebuia să fi ştiut că poţi avea 
încredere în noi, rosti încetişor şi ameninţător Tritch. 

— Situaţia este mai importantă acum decât în momentul 
acela. Femeia se sculă şi luă sticla de pe masă. Îi puse dopul 
şi-l apăsă cu fermitate. 

— M-ai insultat, Mors Planch! 

— Nu am intenţionat asta, ci a fost doar un exces de 
precauţie. 

— Cu toate acestea, rămâne o insultă. Şi îmi ceri să merg 
pe o planetă pe care n-o vizitează de bună voie nici un 
cetăţean care se respectă. 

— Şi pe Madder Loss trăiesc cetăţeni. Ea închise ochii şi 
clătină din cap. 

— Cât timp rămânem acolo? 

— Foarte puţin. Mă debarci, după care poţi pleca. Tritch 
era tot mai neîncrezătoare. 

— Nu mai pun nici o întrebare, rosti ea şi vâri sticla sub 
braţ. 

Se părea că Planch n-o mai atrăgea şi din clipa aceea 
relaţia lor avea să fie una strict profesională. 

Bărbatul regretă asta, dar nu în mod deosebit. După ce-l 
va preda pe Lodovik Trema pe Madder Loss, urma să fie cu 
adevărat un om foarte bogat, care n-avea să mai fie nevoit 
să muncească niciodată. Se imagină cumpărându-şi propria 
sa navă de lux - una pe care o putea întreţine în condiţii de 
vârf, ceea ce nu se putea afirma despre majoritatea navelor 
imperiale. 

Cât despre bărbatul straniu şi incredibil de disciplinat din 
cală, un individ care putea sta zile întregi închis într-un 
coşciug, fără să se plângă şi fără să aibă necesităţi... 

Cu cât se gândea mai puţin la el, cu atât mai bine. 


Lodovik zăcea în beznă, complet treaz, dar inert, după ce 
auzise parola codificată care-l anunţase de participarea lui 
Daneel în salvarea să. Urma să coopereze cu Planch; 
finalmente, avea să fie readus pe Trantor. 

Nu ştia ce putea să i se întâmple acolo. În ladă de 
dimensiunile şi forma unui sicriu, întreprinsese trei 
autoverificări, care-l convinseseră: creierul lui pozitronic 
fusese modificat în mod subtil. Totuşi rezultatele 
verificărilor erau contradictorii. 

Pentru a nu se deteriora prin nefolosire, îşi activă 
programul emoţional uman şi rulă instrumentele de 
diagnoză. Părea intact; putea juca rolul unui om printre 
oameni şi asta îl mai linişti. Cu toate acestea, contactul cu 
Planch pe puntea navei Lancea glorioasă fusese prea scurt 
ca să poată testa funcţiile respective. Mai bine să rămână 
izolat, până ce se puteau întreprinde verificări mai 
amănunțite. 

În primul rând, nu trebuia să dezvăluie faptul că era un 
robot; aspectul respectiv avea importanţa supremă pentru 
toţi roboții lui Daneel. Era vital ca oamenii să nu afle 
niciodată măsura în care roboții se infiltraseră în societăţile 
lor. 

Lodovik trecu programul emoţional uman pe planul doi şi 
începu verificarea completă a memoriei. Pentru asta trebuia 
să-şi dezactiveze controlul mişcărilor externe timp de 
douăzeci de secunde; putea însă vedea şi auzi. 

În clipa aceea, ceva se lovi de ladă. Auzi zgomote în 
exterior, apoi jugănituri metalice. Secundele se scurgeau... 
Cinci. Şapte. Zece. 

Capacul lăzii fu deschis cu un scârţâit prelung. Deoarece 
Lodovik avea capul întors în lateral, spre peretele cutiei, 
putu doar să întrevadă neclar un chip care privi înăuntru, 
apoi parcă un al doilea. Optsprezece secunde... Verificarea 
memoriei aproape se încheiase. 

— Mi se pare mort, auzi un glas de femeie. 


Lodovik sfârşi verificarea memoriei, dar decise să rămână 
nemişcat. 

— Are ochii deschişi, rosti o voce masculină care nu-i 
aparţinea lui Planch. 

— Întoarce-l şi verifică identitatea, spuse femeia. 

— Cerule, nu! Fă-o tu. E recompensa ta. 

Femeia şovăi. 

— Are pielea trandafirie. 

— Arsuri de radiaţie. 

— N-ar trebui să arate aşa. 

— E mort, zise bărbatul. Stă-n lada asta de o zi jumate. N- 
a avut aer. 

— Atât doar că nu arată a cadavru. Femeia se aplecă şi 
ciupi țesutul dezgolit al mâinii lui Lodovik. Nu este cald, 
totuşi n-are răceala de cadavru. 

Robotul îşi albi lent pielea şi-şi reduse temperatura 
exterioară până la cea ambientală. Se simţi ineficient şi 
incompetent pentru că nu făcuse asta mai devreme. 

— Mi se pare palid ca orice mort, remarcă bărbatul. 

O altă mână îi atinse pielea. 

— E rece ca gheaţa... Nu ştiu ce-ţi imaginezi tu. 

— Mort, sau ce altceva o fi, spuse femeia, valorează o 
avere. 

— Trin, eu am auzit multe despre Planch, vorbi bărbatul. 
Nu-ţi va fi chiar aşa uşor să-i iei ceva pe care a pus mâna. 

Când fusese transportat în nava care-l salvase, Lodovik 
auzise numele „Irin” denumind o femeie despre care 
dedusese că era secundul căpitanului Tritch. Situaţia putea 
fi realmente serioasă. 

— Fotografiază-l, porunci Trin. O să expediez un mesaj în 
cartul ăsta şi o să aflăm dacă el este cel căutat. 

O fotocameră apăru deasupra lăzii, înregistrând silențios 
imaginea lui Lodovik. Robotul încercă să extrapoleze toate 
cauzele posibile ale episodului, toate scenariile şi posibilele 
lor rezultate. 


— În plus, urmă bărbatul, Tritch şi-a dat cuvântul de 
onoare lui Planch. Cinstea ei este recunoscută... 

— Dacă avem noroc, şuieră Trin, o să câştigăm de zece ori 
mai mult decât îi plăteşte Planch lui Tritch. Ne putem 
cumpăra o navă şi să devenim negustori independenţi la 
periferie. N-o să mai avem niciodată de a face cu taxe sau 
cu inspecții imperiale. Poate chiar reuşim să lucrăm într-un 
sistem liber. 

— Am auzit că-i destul de dur pe acolo. 

— Libertatea are întotdeauna pericolele ei. Asta-i! Suntem 
aici, am scos sigiliile de pe ladă şi nu mai putem da îndărăt. 
Fă-i o incizie în scalp şi să luăm ceea ce căutam. 

Bărbatul scoase din buzunar ceva ce părea un bisturiu. 
Lodovik activă ochii şi-i privi pe cei doi în lumina slabă din 
cală. Camaradul lui Trin blestemă în şoaptă şi cobori 
bisturiul. 

Lodovik nu putea îngădui să fie tăiat. Ar fi sângerat din 
orice rană superficială, dar dacă bisturiul ar fi tăiat adânc, 
chiar şi un ochi lipsii de experienţă ar fi văzut că nu era om. 
Calculă rapid plusurile şi minusurile oricărei acţiuni ar fi 
putut întreprinde şi, bizuindu-se pe datele cunoscute, 
ajunse la soluţia optimă. 

Braţul îi ţâşni din ladă. Degetele sale cuprinseră 
încheietura bărbatului cu bisturiu. 

— Bună ziua, rosti Lodovik şi se sculă în capul oaselor. 
Bărbatul păru să fie lovit de o criză. Se cutremură violent, 
urlă şi încercă să-şi smulgă mâna, apoi răcni din nou. Ochiii 
se dădură peste cap şi în colţul buzelor îi apăru spumă. 

Câteva secunde se zbătu în strânsoarea lui Lodovik, în 
vreme ce robotul inspecta situaţia din noul său unghi de 
vedere. 

Trin se retrăgea spre ieşirea din cală. Părea speriată, dar 
nu în aceeaşi măsură ca şi celălalt. Lodovik aprecie starea 
bărbatului, îi îndepărtă cu grijă scalpelul din mână, apoi îi 
dădu drumul. Individul se prinse cu mâna dreaptă de 


umărul stâng şi icni, iar faţa i se coloră într-un verzui 
îngrijorător. 

— Trin, icni el răsucindu-se spre femeie, apoi se prăbuşi. 
Lodovik cobori din ladă şi se aplecă să-l examineze. Lângă 
ieşire, femeia părea hipnotizată. 

— Prietenul dumitale, i se adresă Lodovik îndreptându-se, 
a suferit un infarct. Aveţi în navă un medic sau aparatură 
medicală? 

Secundul scoase un țipăt slab şi dispăru în fugă. 

Klia urma să se întâlnească cu persoana de contact în 
Jocul-trupului, o zonă de lucru şi rezidenţială dură, deşi 
populară, la periferia lui Dahl, lângă Sectorul de 
divertisment Micul Kalgan. Aici, distracţii şi acţiuni din 
Micul Kalgan erau testate pe clienţi foarte duri înainte de a 
fi exportate pe tot Trantorul. 

Jocul-trupului abundă în reclame strălucitor luminate, 
suind pe pereţii clădirilor până aproape de cupolă, 
anunțând spectacole şi distribuții noi, vechi favoriţi reluaţi 
în Sala „Praf-de-Stele”, băuturi populare, stimulk, până şi 
stimuri ilegale provenite de pe planetele provinciale. Klia 
privi cu o apreciere însetată revărsarea de cascade a 
băuturilor proiectate. 

Stătea de douăzeci de minute în nişa unui magazin, 
aşteptând legătura, neîndrăznind să-şi abandoneze poziţia 
nici măcar pentru timpul care i-ar fi trebuit ca să-şi ia ceva 
de băut de la o tarabă din apropiere. 

Examina mulțimile nu numai cu ochii şi le vedea nu numai 
în detaliile exterioare. La suprafaţă, totul părea destul de 
bine. La ora aceasta a serii, bărbaţii, femeile şi copiii se 
plimbau îmbrăcaţi în hainele care, în Dahl, erau considerate 
potrivite pentru timpul liber bluze albe şi fuste negre cu 
dungi roşii în jurul taliei pentru femei, salopete roz pentru 
copii, costume negre de lucru, dar cu o croială mai puţin 
sobră, pentru bărbaţi. Pe de altă parte, o privire ceva mai 
atentă dovedea tensiunea. 


Aceştia aparţineau claselor superioare ale cetăţenilor din 
Dahl, norocoşii care lucrau în timpul zilei sau în funcţii 
manageriale, practic echivalentul omniprezenţilor birocraţi 
înveşmântaţi în cenuşiu din alte Sectoare; cu toate acestea, 
pe feţele lor se putea citi severitatea, atunci când nu 
flecăreau animat sau când afişau zâmbete forţate. Ochii le 
păreau obosiţi, puţin sticloşi, după lunile de dezamăgire şi 
şomaj. Klia le putea zări şi culorile stărilor interioare, sub 
forma unor fulgere rapide, deoarece nu era concentrată 
asupra lor - şoapte purpuriu-mânios şi verde-biliar ascunse 
în hăurile adânci ale minţilor, nu aure, ci puțuri în care ea 
putea să privească doar din anumite perspective mintale. 

Nimic extraordinar în toate astea; Klia ştia care era starea 
de spirit din Dahl şi căuta pe cât posibil s-o ignore. O 
afundare totală în sentimentele şi gândurile necunoscuţilor 
nu numai că ar fi distras-o, ci putea fi şi molipsitoare. 
Pentru a-şi păstra ascuţimea, trebuia să rămână izolată de 
turma generală. 

Recunoscu băiatul imediat ce îi apăru în raza vizuală. Era 
probabil cu un an mai vârstnic decât ea, scund şi bondoc, cu 
chip îngust, marcat de câteva cicatrici micuţe pe obraji şi 
bărbie, semne de gaşcă pe străzile mai dure din Billibotton. 
Anul trecut, Klia îi livrase de câteva ori marfă şi informaţii, 
când nu găsise slujbe mai bune de curier. Îşi dădea seama 
că acum îl putea întâlni mult mai frecvent şi ideea n-o 
încânta deloc. Era un individ greu de convins... 

Slujbele bune deveniseră aproape imposibil de găsit în 
ultimele zile. Despre Klia se ştia că fusese urmărită şi puţini 
mai aveau încredere în ea. Veniturile i se reduseseră 
ameţitor şi, încă mai rău, de abia scăpase să nu fie prinsă 
de o bandă de golani pe al căror şef nu-l mai văzuse până 
atunci. Apăruseră indivizi noi, cu loialităţi noi, care trezeau 
pericole noi. 

Klia continua să aibă încredere în capacitatea ei de a 
evada din orice situaţie dificilă, totuşi efortul o epuiză. 
Tânjea după un loc liniştit, alături de prieteni, însă avea 


puţini prieteni - şi nimeni n-ar fi acceptat-o în situaţia 
prezentă. 

Era îndeajuns ca s-o facă să-şi regândească întreaga 
filosofie de viaţă. 

Băiatul cu faţă ascuţită o zări pe Klia atunci când fata dori 
să fie văzută şi desfăşură o întreagă mascaradă de ignorare 
deliberată. Ea făcu la fel, dar se apropie treptat, privind în 
jur, ca şi cum ar fi aşteptat pe altcineva. 

Când intră în raza ei auditivă, băiatul rosti: 

— Nu ne interesează ce ai de livrat. De ce n-o frigi din 
Dahl, ca să-i nenoroceşti pe alţii? 

Bruscheţea şi chiar grosolănia însemnau prea puţin 
pentru Klia. 

— Avem un contract, rosti ea nepăsătoare. Eu livrez, tu 
plăteşti. Şeful meu de zi n-o să se bucure dacă... 

— Umblă vorba că şeful tău de zi e-n rahat, o privi băiatul 
cu îndrăzneală. La fel ca toţi ceilalţi şefi de zi sau de noapte 
care te-au angajat vreodată. Până şi Kindril Nashak! Umblă 
vorba că a fost ameninţat cu întemnițarea în Rikerian fără 
proces! Un sfat gratis, fetiţă - şterge-o! 

Laţul se strângea. 

— Şi ce să fac cu asta? Întrebă ea ridicând pachetul 
subţire de sub braţ. 

— Nu iau nimic şi nu plătesc nimic, asta-i definitiv. Acum, 
frige-o! 

Klia îl privi în ochi pentru mai puţin de o secundă. Băiatul 
scutură din cap, parcă înţepat de un ţânţar, apoi se uită 
prin ea, fără s-o vadă. Nu avea să raporteze că o întâlnise. 

Dacă toţi doreau ca ea să dispară şi nu mai avea nici de 
lucru, nici motive să rămână, atunci venise realmente 
timpul să dispară. Gândul o speria; niciodată nu lipsise mai 
mult de câteva ore din Dahl. Deţinea credite pentru ceva 
mai puţin de două săptămâni, iar multe dintre ele erau 
acceptate numai pe piaţa neagră a negustorilor locali, care 
oricum îl puteau stopa activităţile. 


Klia porni spre o zonă mai puţin prosperă, cunoscută în 
mod eufemist sub numele de „Jocul-trupului pentru copii”, 
şi se strecură prin faţada de plastic crăpat a unei gherete 
abandonate. Acolo, printre ambalaje vechi şi risipite şi 
bucăţi rupte de mobilier, desfăcu sigiliul de securitate al 
pachetului şi-l deschise, ca să vadă dacă nu conţinea ceva 
care să fie valoros în exteriorul lui Dahl. 

Hârtii şi o holocarte. Răsfoi hârtiile şi examină sigiliul 
holocărţii; chestii personale, codificate, nimic care să poată 
fi descifrat sau vândut altundeva. Ştiuse asta chiar înainte 
să se uite în pachet. Oricum ea se ocupă numai de livrări 
ieftine, frecvent copii de siguranţă, informaţii prea delicate 
pentru a risca să fie trimise pe canalele unde puteau fi 
interceptate de ochii Siguranţei, totuşi nu chiar atât de 
importante încât cineva să accepte să plătească mai mult 
pentru curieri mai buni. 

Iar într-o vreme ea fusese curierul cel mai bun, unul dintre 
cei mai bine plătiţi în Dahl, moştenind o tradiţie veche de 
mii de ani, complexă şi întortocheată, completă cu limbaj şi 
ritualuri ca orice religii din exteriorul Trantorului. Uneori, 
curierii dahliţi căpătau de la şefii de zi chiar şi documente 
publice oficiale, pentru a fi livrate mai rapid, acum, când 
celelalte sisteme de comunicaţii deveniseră atât de lente 
sau permanent supravegheate de Comisie. 

Pentru Klia, totul se năruise complet în numai câteva zile! 

Tresărind brusc, fata îşi dădu seama că plângea; fără 
sunet, totuşi plângea. 

Îşi şterse ochii şi-şi suflă nasul într-un ambalaj destul de 
curat, chiar dacă prăfuit, azvârli pachetul printre celelalte 
gunoaie de pe podea şi ieşi din gheretă. 

Traversă strada şi aşteptă câteva minute. Destul de 
repede, îşi văzu urmăritorul la care se aştepta în cazul în 
care livrarea dădea greş. Era o fetiţă slăbuţă, doar cu câţiva 
ani mai mică decât ea, care se prefăcea că se joacă, 
îmbrăcată în imitaţia unei salopete negre a muncitorilor din 
puţurile de căldură. Klia se găsea prea departe pentru ca 


să-şi exercite persuasiunea sau pentru ca să afle ceva; însă 
nici nu era necesar. 

Fetiţa intră rapid în ghereta abandonată şi ieşi după 
câteva clipe cu ambalajul rupt şi conţinutul pachetului. 

Klia urmărise curieri, demult, când începuse să lucreze în 
branşă, uneori făcând curăţenie după livrările eşuate. Acum 
se procedă la fel în cazul ei. Asta era ultimă palmă, insulta 
finală. 

Traficul stradal sporise. Pe măsură ce plafonul se întuneca, 
luminile de pe copertinele întinse deasupra străzii sporeau 
în intensitate şi energie, iar mulțimile aveau să se 
îndesească, aproape umăr lângă umăr, căutând momente 
de relaxare din vieţile lor jalnice. Pentru o persoană 
urmărită, aglomeraţia aceea putea fi fatală. Orice se putea 
întâmpla în mulţime şi Klia ar fi avut dificultăţi să convingă, 
să se ascundă, să facă masele să uite sau chiar să se 
îndepărteze rapid; putea fi găsită şi ucisă. 

Se gândi la bărbatul în verde-cenuşiu. Amintirea lui nu-i 
determina furnicături în pielea capului, totuşi ar fi trebuit 
să ajungă mult mai rău ca să-şi abandoneze independenţa şi 
să se alăture realmente unei mişcări, chiar dacă membrii 
acesteia pretindeau că sunt la fel ca ea. 

Poate mai ales dacă erau la fel ca ea! Ideea de a fi printre 
persoane care puteau ceea ce putea Klia... 

Brusc, toţi cei din jur o făcură să-i furnice scalpul. 
Gemând, fata se îmbrânci prin mulțimile colcăitoare, 
căutând accesul spre un plonjor, ascensoarele mari şi antice 
care circulau între nivelurile din Dahl şi din majoritatea 
Sectoarelor trantoriene. 

Epuizată şi trasă la faţă, Vara îl imploră pe maiorul tânăr şi 
impasibil să-i îngăduie să se odihnească. 

— Sunt aici de ore întregi, suspină ea. 

O durea capul, hainele îi erau năclăite de transpiraţie şi 
parcă i se înceţoşase vederea. Namm îşi mângâie absent 
insigna imperială, muşcându-şi buza inferioară. Vara se 


focaliză asupra lui cu o ură pe care o simţise rareori până 
atunci... Totuşi nu îndrăzni să-i facă vreun rău. 

— Nimic? Mârâi bărbatul. 

— De trei zile n-am găsit pe nimeni, replică ea. l-aţi speriat 
pe toți. 

E] se retrase de la marginea balconului care oferea 
panorama aglomeratei artere Trans-Dahl prin Jocul- 
trupului. Mulţimi de pietoni treceau pe sub balcon, în timp 
ce trenuri şi robocaruri uruiau la câţiva metri deasupra lor, 
pe şine suspendate şi căi de acces înguste, zgâlţâind 
apartamentul. Din locaţia aceasta, Vara cerceta mulțimile 
de şapte ore; întunericul se lăsa iute şi reclamele 
strălucitoare de peste drum începuseră să-i dea migrene. 
Nu dorea decât să doarmă. 

— Domnul consilier Sinter ar aprecia obţinerea unor 
rezultate, spuse tânărul. 

— Farad ar trebui să se mai gândească şi la sănătatea 
mea! Şuieră Vara. Ce va face dacă mă îmbolnăvesc sau mă 
epuizez? Eu sunt toată muniţia pe care o are în războiul 
ăsta al lui! 

Fu surprinsă de tonul pe care-l folosise; se apropiase mult 
de capătul puterilor. Dar în loc să menţină focalizarea 
asupra nevoii lui Sinter pentru ea, preferă să-l împovăreze 
pe maior. 

— Ce va spune domnul consilier Sinter, dacă vei fi 
responsabil de reducerea eficienţei mele? 

Namm analiză posibilitatea, aparent fără pic de 
îngrijorare. 

— Tu trebuie să-i dai socoteală. Eu nu mă aflu aici decât 
pentru ca să te supraveghez. 

Vara îşi înfrână un fulger de mânie. „Cât de mult riscă 
indivizii ăştia! Nici măcar n-au habar!” 

— Ei bine, atunci du-mă undeva unde să mă pot odihni, 
rosti aspru. Ea nu-i aici. Nu ştiu unde este. N-am mai simţit- 
o de trei zile! 


— Domnul consilier Sinter doreşte să o găseşti. Ne-ai spus 
că este cea mai puternică... 

— În afară de mine! Strigă Vara. Dar n-am simţit-o! 

Maiorul cel blond păru în sfârşit să înţeleagă că femeia nu 
avea să mai lucreze azi. 

— Domnul consilier va fi dezamăgit, zise el apoi îşi muşcă 
din nou buza inferioară. 

„Oare toţi sunt idioţi?” clocoti Vara în sinea ei, dar înţelese 
că dacă se înfuria, dacă se lăsa controlată de epuizare, nu 
avea să ajungă nicăieri, ba chiar i-ar fi putut afecta şansele 
de a obţine ceea ce dorea de la Sinter. 

— Vreau să rămân singură o vreme, spuse cu glas răguşit, 
să mă odihnesc, nu să flecăresc. Putem încerca şi mâine, în 
alt Sector. Am nevoie de o zonă mai mică în care să lucrez... 
Cel mult câteva cvartale. Ne trebuie mai mulţi agenţi şi 
rapoarte mai bune. 

— Bineînţeles, aprobă maiorul adecvând tonului ei o 
abordare mai rezonabilă. Informaţiile noastre n-au fost 
prea grozave. Vom încerca din nou mâine. 

— Mulţumesc, şopti ea. 

Namm traversă apartamentul şi se opri lângă uşă, 
deschizând-o pentru Vara. Ea ieşise aproape complet din 
odaie, când un fior ascuţit de ceva care nu se putea numi 
decât invidie o străbătu ca o săgeată: conştiinţa bruscă a 
faptului că se găsea în apropierea unei fiinţe omeneşti cu 
aceleaşi talente ca ea. Se albi la fată şi se bâlbâi: 

— N-n-nu încă... Este aici! 

— Unde? Întrebă maiorul împingând-o înapoi spre 
fereastră. 

— Da, da, da, murmură femeia lăsându-se condusă. 

„Mă tratează ca pe un nenorocit de animal de vânătoare!” 
Totuşi surescitarea era prea puternică. Ridică un deget 
tremurător şi-şi şterse buzele cu dosul celeilalte mâini. 

— Acolo, jos! E aproape! 

Namm scrută mulțimile, urmând degetul lui Vara. Zări o 
siluetă feminină, iute şi aproape incoloră, mişcându-se 


grăbită printre oameni spre intrarea unui plonjor. 

Acţionă imediat comunicatorul, alertându-şi agenţii de pe 
stradă. 

— Eşti sigură? O întrebă pe Vara. 

Femeia putea doar să arate cu degetul şi să-şi umezească 
întruna buzele, copleşită de senzaţie. Trebuia să se 
străduiască din răsputeri să nu tremure din tot corpul. 
Detesta senzaţia aceasta; ajunsese s-o cunoască din vremea 
când se afla lângă ceilalţi din grupul lui Wanda şi Stettin, 
dar niciodată cu atâta forţă. Invidie ca o durere în piept, de 
parcă fata aceea ar fi putut să-i fure tot ceea ce deţinea, 
lăsând doar aşteptări deşarte şi dezamăgiri nesfârşite! 

— Ea este! Încuviinţă iute. Puneţi mâna pe ea, vă rog! 

Ceva necunoscut parcă îi arse scalpul lui Klia şi fata ţipă 
de durere când năvăli în cabina plonjorului. Doi vârstnici cu 
mustăţi stufoase, grizonate, o priviră uşor nedumeriţi. 

Klia nu putea vedea peste umerii lor. Sări şi întrezări doi 
bărbaţi cu feţe pătrate alergând cât puteau de repede spre 
uşile deschise ale plonjorului. Acestea începură să se 
închidă; agenţii strigară spre cei dinăuntru să le oprească, 
ba chiar fulgerară lumini codificate ca să preia controlul 
mecanismului. 

Fata bâjbâi prin buzunar şi scoase o cheie de întreţinere, 
ilegală, dar instrument standard pentru curieri. Uşile 
liftului încetiniră, apoi se opriră. Ea introduse cheia în fantă 
din panoul de comandă şi strigă: 

— Urgenţă! Jos, imediat! 

Uşile se închiseră. Cei doi agenţi ajunseră prea târziu şi 
izbiră cu pumnii în ele, strigându-i să oprească. 

Bătrânii din cabină se retraseră la o distanţă apreciabilă. 

— Unde doriţi să coborâţi? Zâmbi ea, gâfâind. 

— La următorul nivel, te rugăm. 

— Perfect. 

Transmise plonjorului instrucţiunea, apoi îi făcu pe bătrâni 
să uite că o văzuseră sau că avuseseră vreo aventură ieşită 
din comun. 


Cei doi coborâră la nivelul următor şi Klia ordonă 
închiderea imediată a uşilor. Cu un suspin, se rezemă de 
peretele murdar al cabinei. 

— Instrucţiuni urgenţă, rosti un glas mecanic scârţâit. Ce 
nivel de întreţinere? 

Klia îşi întinse forţa cât putu şi găsi pericole la mai multe 
niveluri, atât în sus, cât şi în jos. Pielea capului continua să o 
înţepe. Trebuia să iasă din domeniul de detecție al 
echipelor trimise s-o găsească. Exista o singură direcţie 
potenţială - în jos. 

— Ultimul, răspunse ea, nivelul zero. 

La patru kilometri sub toate nivelurile ocupate... 

Râurile suburbane. 

Tritch se întâlni cu Planch într-o zonă neutră, departe de 
cală, dar la pupa faţă de cabinele echipajului, într-un 
coridor de întreţinere aflat în imponderabilitate. Dacă 
dorise să-l pună în inferioritate în condiţii de gravitație 
nulă, fusese zadarnic; Planch se simţea în largul lui, atât în 
imponderabilitate, cât şi în gravitația standard. 

— Cadavrul tău deţine unele talente remarcabile, rosti 
femeia când Planch apăru de după curbura batardoului. 

— Echipajul tău, replică el, suferă de nişte lacune etice 
remarcabile. 

— În ziua de azi, ridică din umeri Tritch, ambiția este un 
blestem permanent. L-am găsit pe Gela Andanch lângă cală, 
într-o stare foarte gravă. Acum s-a stabilizat şi se află în 
infirmerie. 

Planch încuviinţă din cap; Lodovik nu auzise numele 
bărbatului şi se întâlnise întâmplător cu el, pe când purta 
trupul inert. Pilotul îl luase pe Andanch şi-i spusese 
robotului să se întoarcă în cală. Probabil că se găsea tot 
acolo. 

— Ce căutau? 

— I-a plătit cineva, zise încet Tritch. Bănuiesc că adversari 
ai celui sau celor care te plătesc pe tine. Dacă-l aduceau pe 
Lodovik Trema, ar fi obţinut de cincizeci de ori mai mult 


decât îi plătesc eu pe an. Sunt bani grei, chiar pentru 
coruperile imperiale. 

— Ce vei face cu ei? 

— Bănuiesc că ar fi preluat nava şi ne-ar fi scos pe noi din 
acţiune, poate chiar ne-ar fi ucis. Trin se găseşte acum în 
cabina mea şi bea zdravăn - în nici un caz trillian. După ce 
se face criţă, aş putea s-o arunc în atmosfera Trantorului, 
sperând că se va face cenuşă deasupra Palatului. Tritch clipi 
repede şi buzele i se încordară. Mi-a fost un secund bun. De 
fapt, problema mea acum este ce ar trebui să fac cu tine... 

— Eu nu te-am trădat, preciză bărbatul. 

— Dar nici nu mi-ai spus adevărul. Indiferent ce ar fi 
Lodovik Trema, nu este om. Trin bolboroseşte ceva despre 
simulacre, roboţi... Cine a plătit-o i-a spus că trebuie să 
caute oameni mecanici. Tu ce ştii despre roboţi? 

— Nu-i un robot, zâmbi Planch clătinând din cap. Nimeni 
nu mai construieşte roboţi. 

— Doar în coşmarurile noastre, în holofilmele de mâna a 
doua. Tik-toki cu creiere care au suferit mutații, dornici de 
răzbunări iraționale. Însă Lodovik Trema... Prim consilier al 
comisarului-şef pentru Siguranţă Publică? 

— Este un nonsens, pufni pilotul de parcă întreaga 
conversaţie ar fi fost mai prejos de demnitatea lui. 

— Am investigat, Mors. Brusc, chipul femeii se întristă, 
devenind flasc în absenţa gravitaţiei. Ai avut dreptate. 
Neutrinii în număr suficient de mare sunt ucigaşi. lar 
împotriva fluxului de neutrini nu există ecranare. 

— Este pe moarte, minţi Planch. Oricum, starea lui trebuie 
ţinută în secret. 

— Nu te cred, scutură din cap Tritch, dar îmi voi respecta 
cuvântul şi te voi duce pe Madder Loss. Reflectă câteva 
clipe, apoi urmă: Poate că-i voi debarca acolo şi pe Trin şi 
Andanch, lăsându-vă pe toţi să vă rezolvaţi problemele. 
Acum du-te şi discută cu mortul tău. 

Se întoarse ca să plece. 

— Ce ar fi să revin în cabina mea? Zise bărbatul. 


— O să-ţi trimit un pat pliant şi mâncare în cală. Dacă las 
la prova pe cineva care trăieşte cu un cadavru viu, mă pot 
aştepta la o răscoală din partea echipajului. Vom ajunge la 
Madder Loss într-o zi şi jumătate. 

Planch se înfioră uşor, după ce Tritch dispăru. Nici lui nu-i 
plăcea câtuşi de puţin asocierea cu Lodovik Trema. Femeia 
avea perfectă dreptate. 

Niciunul dintre cei aflaţi la bordul navei Lancea glorioasă 
n-ar fi putut supravieţui. Niciunul dintre oameni... 

Lodovik stătea în cală, lângă ladă, cu braţele încrucişate, 
aşteptându-l pe Planch să revină. Aparent, prin acţiunile 
sale, robotul vătămase grav o fiinţă omenească, totuşi 
dificultăţile anticipate ale unei asemenea situaţii - 
reducerea frecvenţei mintale, reexaminarea critică şi, în 
condiţii extreme, dezactivarea completă - nu-l afectau prea 
mult, poate deloc. Chiar ţinând seama de natura extinsă a 
misiunii sale pe termen lung pentru Daneel - şi de 
stipulările Legii O - ar fi trebuit să existe repercursiuni 
adânci şi tulburătoare. 

Nimic însă de felul acesta. Lodovik se simţea calm şi 
perfect funcţional. Nu era mulţumit - pricinuise vătămarea 
unui om şi era conştient de acest lucru - totuşi nu încerca 
nimic de felul unei conştiinţe aproape paralizante pentru că 
încălcase una dintre cele Trei Legi calvinene. 

În mod limpede, ceva dinlăuntrul său se modificase. 
Tocmai încerca să vadă despre ce putea fi vorba, când 
apăru Planch. 

— Pe restul călătoriei suntem consemnați aici, îl anunţă 
sec pilotul. Avusesem o cabină foarte confortabilă... În plus, 
eu şi căpitanul eram... Clătină trist din cap, apoi trăsăturile 
i se înăspriră. Nu contează! Ceva însă este în neregulă cu 
întregul scenariu. 

— Ce anume? Întrebă Lodovik. 

Întinse braţele, ca şi cum le-ar fi dezmorţit şi zâmbi. 
Imitaţia umană lunecă lin peste toate celelalte funcţii ale 
sale. 


— N-a fost tocmai grozav în ladă, dar la viaţa mea am avut 
parte şi de condiţii mai rele. Presupun că am ieşit în 
momentul nepotrivit. 

— Nu mai este vorba despre presupuneri. Bărbatul acela a 
suferit un infarct. 

— Regret din tot sufletul. Mă tem însă că erau nişte 
indivizi puşi pe fapte rele. 

— Mai există cineva care te vrea viu sau mort, zise Planch. 
Crezusem că şeful Comisiei pentru Siguranţă Publică era o 
persoană atotputernică. Invincibilă... 

— Nimeni nu-i invincibil în vremurile acestea jalnice. Îmi 
cer scuze dacă ţi-am produs dificultăţi. 

Planch îl privi pătrunzător. 

— Până acum mi-am ignorat toate nedumeririle legate de 
această misiune... Mai precis legate de dumneata. În 
politica imperială se poate întâmpla orice - indivizii pot 
valora cât întregi sisteme solare. Aşa funcţionează 
centralismul politic. 

— Nu eşti cumva un propagandist, Mors Planch? 

— Nu. Nu câştigi nimic, ba dimpotrivă, rişti să-ţi pierzi 
viaţa, trădându-l pe Linge Chen. 

— Vrei să zici pe împărat. 

Planch nu se corijă. 

— Totuşi curiozitatea mea a fost stârnită până la nivelul de 
periculozitate. Curiozitatea este ca fluxul de neutrini - 
poate trece prin orice şi, în cantitate suficient de mare, 
poate ucide. Sunt conştient de asta... Totuşi curiozitatea 
mea în privinţa persoanei dumitale... 

Închise brusc gură şi-şi mută privirea. 

— Eu zic să ne mulţumim la a declara că sunt un bărbat de 
vârstă mijlocie cu un noroc extraordinar, se strâmbă 
Lodovik. Există lucruri pe care nu le poţi afla nici dumneata, 
nici eu... Şi am profita mai mult dacă ne-am înfrâna 
curiozitatea. Motivul pentru care nu sunt mort nu are însă 
nici o legătură cu superstiţiile extraordinare despre... Ce 
erau aceia... Roboţi? În privinţa aceasta poţi fi liniştit. 


— Să ştii că nu este prima dată când am auzit despre 
roboţi. La răstimpuri, zvonurile despre oameni artificiali 
cutreieră planetele ca o adiere colbuită. Cu treizeci şi cinci 
de ani în urmă, într-un sistem din Octantul 7 s-a petrecut un 
masacru. Au fost implicate patru planete, lumi destul de 
prospere, unite de aceeaşi cultură mândră, care le 
modelase astfel încât să devină o forţă reală în economia 
Imperiului. 

— Îmi amintesc. Conducătorul lor pretindea că avea dovezi 
incontestabile că roboții se infiltraseră până la nivelurile 
superioare şi că încercau provocarea unei revolte. Foarte 
trist! Au murit miliarde de oameni. 

Bănuiesc că vei fi bine plătit pentru salvarea aceasta 
eroică. 

Planch se schimbă la fată. 

— Asta-i problema în cazul nostru. Căpitanul şi echipajul 
nu se dau în vânt după noi. Nu trebuie uitat că onoarea nu-i 
bătută în cuie pentru oamenii ăştia. Acelaşi lucru este 
valabil şi pentru poporul meu - o trăsătură ancestrală, de 
altfel. Ne vor transporta acolo unde dorim să ajungem, dar 
există şi posibilitatea reală să se răzgândească. Iar eu nu 
pot face nimic în privinţa asta. Oricum întreaga situaţie este 
incredibilă şi bănuiesc că nimeni nu m-ar crede. Eu însumi 
nu m-aş crede. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— L-am anunţat pe Linge Chen că eşti mort şi că 
operaţiunea de salvare n-a reuşit. 

Lodovik lăsă bărbia în piept. 

— Şi ne îndreptăm spre Madder Loss? 

Planch încuviinţă din cap. O expresie de tristeţe îi apăru 
pe chip, dar nu mai adăugă nimic. 

Chen se pregătea pentru dineul oficial care urma să se 
ţină în apartamentele private ale împăratului, când Kreen îi 
aduse mesajul lui Planch. În tonurile verde-oceanic ale odăii 
sale, el lăsă briciul şi săpunul pe care le folosea la bărbierit, 
inspiră adânc după ce Kreen plecă şi-şi puse degetul mare 


pe pacheţelul cenuşiu. Prima protecţie, aplicată de receptor 
şi decodor, se deschise sub atingerea lui, confirmându-i 
identitatea unică prin microanaliza chimiei epidermei, dar 
şi a amprentei digitale. A doua protecţie, existentă chiar în 
interiorul mesajului înregistrat pe disc, se deschise după ce 
pronunţă o parolă. Mesajul i se derulă în faţa ochilor. 

Planch se afla în interiorul unei nave; fundalul era 
nefocalizat deocamdată. 

— Domnule comisar-şef Chen, rosti pilotul pe un ton 
coborât, mă găsesc în interiorul navei Lancea glorioasă. 
Nava pe care am închiriat-o este singura care a descoperit 
deocamdată epava şi anticipez, cu o oarecare îngrijorare 
personală, profunda dumneavoastră dezamăgire pentru 
ştirea pe care v-o comunic. Consilierul dumneavoastră este 
mort, împreună cu tot echipajul... 

Chen mişcă din buze fără un sunet, în vreme ce urmări 
restul mesajului. Planch prezentă detaliile macabre: şirurile 
de cadavre aranjate într-o cabină, apoi descoperirea 
trupului lui Lodovik Trema pe puntea de comandă, chircit şi 
nemişcat. Confirmă apoi identitatea mortului, aplicând 
identificatorul comisarului pe brăţara sa. 

Chen opri mesajul înainte să audă şi detaliile 
neinteresante ale următoarelor acţiuni ale lui Planch. 
Cadavrul nu avea să fie recuperat, iar descoperirea epavei 
urma să fie dată uitării. Chen nu dorea să fie acuzat de 
favoritisme sau extravaganţe, în nici un caz acum, când 
spera să-l doboare pe Sinter folosind aceeaşi acuzaţie. 

Pentru o clipă, comisarul-şef se simţi aidoma unui bâieţaş 
pierdut. Fusese aproape convins că Trema acţiona pe un 
plan diferit şi superior restului oamenilor. Nu ar fi 
recunoscut-o niciodată în sinea sa, cu atât mai puţin în faţa 
altora, dar îl admirase şi se încrezuse în el. Instinctele sale, 
care se dovediseră aproape infailibile, îi spuseseră că 
Trema n-avea să-l trădeze niciodată, n-avea să facă 
niciodată decât ceea ce slujea cel mai bine intereselor lui 
Chen. Ba chiar îl invitase la el acasă, la ocazii speciale, 


singurul consilier (sau comisar) pe care-l invitase vreodată 
să-i cunoască familia. 

Trema fusese o prezenţă plăcută în acele situaţii, jucându- 
se solemn şi în felul său aparte de inocenţă cu copiii lui 
Chen, complimentând în mod extravagant mamele lor 
pentru mâncărurile gătite, care în cel mai bun caz fuseseră 
adecvate. Cât despre sfaturile sale... 

Trema nu-i dăduse niciodată lui Chen un sfat prost. Ei 
avansaseră împreună spre această culme supremă de 
responsabilitate pe durata a douăzeci şi cinci de ani de 
serviciu, la început lipsit de glorie şi adesea traumatizant. 
Rezistaseră sfârşitului domniei lui Agis şi primilor ani ai 
juntei, iar L.odovik se dovedise de nepreţuit în conceperea 
Comisiei pentru Siguranţă Publică în scopul moderării şi, 
finalmente, înlocuirii liderilor militari ai juntei. 

Trecură zece minute. Kreen ciocăni încetişor la uşa băii. 

— Da, răspunse Chen, termin imediat. 

Luă briciul şi-şi termină de ras barba fină, curăţind pielea 
albă şi netedă. Apoi, ca o măsură a sentimentelor sale, îşi 
făcu două tăieturi micuţe pe obraz, în faţa urechii stângi. 
Sângele ţâşni imediat şi bărbatul îl tamponă cu un prosop 
alb pe care îl aruncă apoi în incinerator, oferindu-şi 
sacrificiul unor divinităţi nespecificate. 

În tinereţea sa petrecută în Municipalitatea Educaţională 
Imperială Runim, astfel de ritualuri făceau parte din calea 
spre maturitate şi urmau Legile lui Tua Chen. Tua Chen 
fusese produsul cel mai încununat de succes al planului 
secret „Luminile Sclipitoare”, pus la cale cu patru mii de ani 
în urmă de ruellianii ortodocşi în vederea obţinerii unei 
rase selecte de administratori şi birocraţi imperiali. La 
mijlocul vieţii, Tua Chen alcătuise două Codice de Legi, 
fundamentate pe principii ruelliane: unul pentru educarea 
administratorilor aristocrați (şi, ocazional, a împăraţilor), 
iar celălalt pentru educarea sutelor de miliarde de birocraţi 
ai Imperiului, Cenugşiii. 


Despre Linge Chen se ştia că descindea direct din Tua 
Chen. 

În formă ei modernă, şcoala „Luminile Sclipitoare” abundă 
în superstiții şi era aproape inutilă, dar în perioada de vârf 
instruise administratori care fuseseră trimişi în toate 
colţurile Imperiului. În schimbul lor, anual, milioane de 
candidaţi Cenuşii din tot Imperiul veneau pe Trantor, 
pentru educaţia Tua Chen. Cei mai buni dintre ei 
dobândeau funcţii în birocraţia infinit stratificată a planetei, 
întrecându-se cu Cenuşiii trantorieni ranchiunoşi; restul, 
după ce-şi încheiau pelerinajul, reveneau pe planetele 
natale sau se angajau pe altele, aflate la frontierele 
Imperiului. 

Linge Chen fusese absolventul cel mai încununat de succes 
al în şcolii, iar reuşita lui în viaţă nu se datorase faptului că 
îndeplinise cu regularitate ritualurile secrete blestemat de 
convingătoare. Totuşi pentru Lodovik Trema... 

Era tot ce putea face. 

— Sire..., rosti Kreen. 

Văzuse, îngrijorat, tăieturile micuţe de pe faţa stăpânului 
său, dar îl cunoştea prea bine ca să se refere la ele. 

— Am terminat. Pregăteşte-mi hainele pentru prezenţa 
împăratului şi eşarfa neagră. 

— Ce să pun pe eşarfă, sire? 

— Numele lui Lodovik. 

Kreen se posomori, tulburat. 

— Nici o speranţă, sire? 

Chen clătină din cap şi trecu pe lângă micuțul valet, în 
odaia pentru îmbrăcat. Câteva secunde, Kreen rămase 
complet nemişcat în camera de baie, cuprins de o durere 
sinceră. Întotdeauna, Lodovik îi lăsase micuţului lavrentian 
senzaţia că îl considera egal cu oricare altă persoană pe 
care o cunoşteau amândoi. Kreen preţuia evaluarea aceea, 
deşi nu fusese niciodată exprimată în cuvinte. 

Apoi, cu o tresărire bruscă, reveni la realitate şi-şi urmă 
stăpânul. 


Sala de mese era ticsită de servitori care făceau ultimele 
aranjamente. Hari privi mai întâi spre candelabrul uriaş cu 
cele zece mii de ornamente rotunde de sticlă sclipitoare, 
modelate după Lumile Anului Galactic alese de împărat, 
apoi se uită în jurul sălii lungi de o sută de metri, cu coloane 
din opal masiv dispuse în reţea geometrică şi faimoasă 
scară de rocaramă verde-închis, importată din singurul 
sistem colonizat deocamdată în Marele Nor al lui Magellan 
- o colonie abandonată cu două secole în urmă, a cărei 
unică amintire era darul acesta. Buzele îi zvâcniră la 
vederea scării, în calitate de prim-ministru, el sistase 
sprijinul imperial pentru planeta aceea plină de vigoare, 
tocmai pentru ca să nu devină independentă şi prea 
puternică. 

Atâtea lucruri făcuse ca să păstreze Centrul, atâtea păcate 
necesare ale puterii! Se asigurase, de pildă, că n-aveau să 
se mai întemeieze alte colonii îndepărtate. 

Treizeci de tacâmuri fuseseră aşezate în partea de mijloc a 
mesei, în faţa celor treizeci de jeţuri din abanos; niciunul nu 
era deocamdată ocupat, deoarece invitaţii nu sosiseră şi, 
desigur, Împăratul însuşi nu se aşezase. 

Klayus îl însoţi pe Hari prin sală, ca şi cum ar fi fost un 
oaspete de seamă şi nicidecum o problemă sâcâitoare de 
ultimă clipă. 

— 'Ţi-am spus „Corbul”, nu-i aşa? le supără? Corbul 
Seldon - o denumire foarte evocatoare! Vestitorul 
apocalipsei! 

— Îmi puteţi spune cum doriţi, înălţimea Voastră. 

— O poreclă dură, care trebuie folosită corespunzător, 
zâmbi Klayus. 

Hari, care rareori trecea cu vederea frumuseţile feminine, 
zări cu coada ochiului trei femei superbe şi se întoarse 
reflex într-acolo. Femeile trecură pe lângă el ca şi cum ar fi 
fost o statuie şi se apropiară de împărat, părând că 
acţionează în echipă. Când îl înconjurară şi două dintre ele 


se aplecară să-i şoptească la urechi, Klayus se îmbujoră şi 
practic chicoti de satisfacţie. 

— Un trio extraordinar! Rosti el după ce ascultă câteva 
secunde. Hari, nu ţi-ar vine să crezi cât de talentate sunt 
femeile acestea, sau ce pot face! Au mai participat la 
dineurile mele. 

Femeile îl priviră acum simultan pe Hari, cu un interes 
redus, însă descifraseră atitudinea împăratului faţă de 
bătrân cu o precizie rapidă, de ucigaşi. Matematicianul nu 
era un personaj puternic, de care să fie atrase, ci doar o 
jucărie, mai puţin importantă chiar decât ele însele. Hari se 
gândi că nici dacă le-ar fi crescut pe neaşteptate colţi şi 
blană n-ar fi putut deveni mai puţin atrăgătoare într-un 
timp mai scurt. Cu o înţelepciune oferită nu de ecuaţii, ci 
mai degrabă de viaţa lui îndelungată şi de multele discuţii 
cu Dors asupra naturii umane, îşi imagină rapid ispitirile lor 
experte, pielea caldă, glasurile dulci - toate camuflând 
gheaţa amoniacală de dedesubt. Dors făcuse adesea 
observaţii ironice la adresa sexului cu care fusese ea 
construită şi rareori greşise. 

Klayus le îndepărtă pe femei prin câteva şoapte. După ce 
se îndepărtară, defilând prin sală, împăratul se aplecă spre 
Hari. 

— Nu te impresionează, aşa-i? Genul ăsta formează un 
segment mare al femeilor de aici. Frumoase ca planetele 
îngheţate. Consilierul meu particular încearcă să găsească 
altele de calitate mai bună, dar... Suspină. Pentru cineva 
aflat în poziţia mea, pietrele preţioase sunt mai lesne de 
procurat decât diamantele perfecte din rândul femeilor. 

— Aceeaşi situaţie a existat şi în cazul lui Cleon, Înălţimea 
Voastră. În tinereţe a avut trei prințese consoarte, pentru 
ca, ajuns la mijlocul vieţii, să renunţe complet la femei. 
După cum ştiţi, a murit fără moştenitori. 

— Da, l-am studiat pe Cleon, rosti gânditor împăratul. Un 
bărbat puternic, nu inteligent, dar foarte capabil. Te plăcea, 
nu-i aşa? 


— Mă îndoiesc că vreun Împărat a putut să placă un om ca 
mine, Maiestate. 

— Nu mai fi aşa modest! Deţii într-adevăr capacităţi 
deosebite. Ai fost însurat şi cu femeia remarcabilă... 

— Dors Venabili, şuieră un glas înapoia lor. 

Împăratul se întoarse grațios, cu roba foşnindu-i pe 
podele, şi se lumină la faţă. 

— Farad! Mă bucur că ai venit mai devreme. 

Consilierul se plecă în faţa împăratului şi privi scurt spre 
Hari. 

— Când am auzit de oaspetele Maiestăţii Voastre, n-am 
putut rezista. 

— Consilierul meu particular, Farad Sinter. Farad, dânsul 
este faimosul Hari Seldon. 

— Nu ne-am întâlnit până acum, zise Hari. 

În prezenţa împăratului, nimeni nu dădea mâna; în 
ultimele secole, atât de multe arme fuseseră transferate 
între complotişti şi asasini prin intermediul acestui gest, 
încât strângerea de mână era considerată pur şi simplu ca o 
încălcare grosolană, ba chiar periculoasă, a etichetei. 

— Am auzit multe despre faimoasa dumitale soţie, zâmbi 
Sinter. O femeie remarcabilă, după cum spunea Înălţimea 
Sa. 

— Hari a venit ca să mă prevină în legătură cu activităţile 
tale, rânji Klayus privind de la unul la celălalt. Nu ştiusem 
tot ce faci, Farad. 

— Am discutat care îmi sunt obiectivele, Maiestate. Ce alte 
informaţii a mai avut de adăugat domnul profesor? 

— Dânsul afirmă că vânezi oameni mecanici. Roboţi. Din 
spusele sale, pari să fii obsedat de ei. 

Hari se încordă. Situaţia devenea foarte periculoasă şi 
începuse să simtă strânsoarea unui laţ. Aproape regreta că 
preferase o abordare directă cu cineva atât de nesincer şi 
imprevizibil precum Klayus. N-ar fi fost bine deloc ca Sinter 
să-l treacă pe lista duşmanilor săi personali... 


— Probabil că este confuz în privinţa obiectivelor mele - 
poate şi din cauza unor zvonuri care l-au indus în eroare. 
Înălţimea Voastră, se vehiculează multe zvonuri false în 
privinţa activităţilor noastre. 

Zâmbetul lui Sinter picura miere şi bonomie. 

— Studiul acesta genetic... Este valoros, nu crezi, Hari? Ţi 
l-a explicat cineva? 

— Cuprinde tot sistemul, plus cele mai apropiate 
douăsprezece Stele Centrale, preciză consilierul. 

— Am citit despre el în revistele ştiinţifice imperiale, 
încuviinţă Hari. 

— Totuşi să împuşti oameni?! Continuă Klayus. De ce, 
Farad? Ca să prelevezi eşantioane? 

Matematicianului pur şi simplu nu-i venea să-şi creadă 
urechilor, împăratul ar fi putut la fel de bine să-i fi semnat 
condamnarea la moarte, dar se părea că preferă să ofere 
capul lui Hari, pe un platou, consilierului său particular! 

— Minciuni, replică fără grabă Sinter clipind încet. Poliţia 
imperială ar fi raportat asemenea cazuri. 

— Eu ştiu? Medită Klayus cu o scânteiere jucăuşă în ochi. 
Oricum, Farad, Corbul are nişte opinii pertinente despre 
această căutare a roboților. Hari, explică-ne dificultăţile 
politice care s-ar putea ivi, dacă asemenea acuzaţii ar 
căpăta o mai largă răspândire. Spune-i lui Farad despre... 

— ]o-jo... Joranum, da, ştiu. Buzele lui Sinter se subţiară şi 
obrajii îi păliră. Un pretins uzurpator mycogenian. Lipsit de 
inteligenţă şi uşor de manipulat... Parţial de către 
dumneata, nu-i aşa, domnule profesor? 

— A fost amintit şi numele lui, încuviinţă împăratul privind 
în jur de parcă începuse să se plictisească. 

— De fapt, răspunse Hari, Joranum n-a fost decât 
simptomul unui mit mai extins, cu consecinţe mult mai 
dezastruoase pe alte planete, nu pe Trantor. 

„Un mit la care nu m-am gândit, pe care nu l-am 
cuantificat, nu l-am cercetat - totul din cauza prohibiţiilor 
lui Daneel!” Până şi acum îşi dădea seama că ar fi avut 


dificultăţi în discutarea subiectului. Tuşi în pumn. Sinter îi 
oferi o batistă, dar Hari clătină din cap şi o scoase pe a sa. 
Acceptarea putea să fi fost greşit interpretată. „Să fi fost 
realmente periculoasă? Trantorul şi Imperiul au ajuns până 
în punctul ăsta?” Oricum, el n-avea să cadă într-o cursă atât 
de simplă. 

— Pe planeta Sterrad. Nikolo Pas. 

Împăratul îl privi inexpresiv. 

— Numele nu-mi este familiar. 

— Un măcelar, înălţimea Voastră, explică Sinter. 
Responsabil pentru moartea a milioane de oameni. 

— Mai precis, zise Hari, a câtorva miliarde, în căutarea 
zadarnică de oameni artificiali despre care pretindea că se 
infiltraseră în Imperiu. 

Klayus se holbă câteva secunde la el, împietrit la faţă. 

— Ar fi trebuit atunci să ştiu despre el, nu? 

— A murit în Rikerian, cu un an înainte de a vă naşte, 
Maiestate, preciză Sinter. Nu este un episod glorios al 
istoriei imperiale. 

Ceva din atmosferă se schimbase. Klayus avea o privire 
acră, chiar dezamăgită, ca şi cum ar fi anticipat o îndatorire 
neplăcută. Matematicianul trase cu coada ochiului spre 
Sinter şi-l văzu pe acesta privind îngrijorat chipul 
împăratului. În clipa aceea, îşi dădu seama că cei doi se 
jucaseră cu el. Împăratul ştiuse despre asasinatele de pe 
Trantor, dar nici Sinter şi nici altul dintre tutorii lui nu-i 
amintiseră despre Nikolo Pas, Iar asta îl deranja. 

— N-ar fi trebuit să fiu atât de ignorant, comentă Klayus. 
Ar trebui realmente să-mi dedic mai mult timp studiului 
personal. Continuă, Corbule! Ce-i cu Nikolo Pas? 

— În ultimele decenii, şi în mod ciclic la câteva secole, 
Înălţimea Voastră, au existat furtuni, ba chiar uragane de 
psihoze, focalizate asupra legendei Eternilor. 

Sinter se crispă vizibil şi Hari simţi o undă de satisfacţie. 

— Renaşterea acestei legende, continuă el, a condus 
invariabil la tulburări sociale, iar în câteva cazuri extreme 


la genocid. În calitate de prim-ministru al lui Cleon, l-am 
intervievat pe Nikolo Pas. Am petrecut câteva zile discutând 
cu el, în sesiuni de una-două ore, în celula lui din Rikerian. 

Amintirile năvăliseră acum în mintea matematicianului. 

— Care era părerea lui? Întrebă Împăratul. 

Servitorii îşi ocupaseră poziţiile lângă pereţii sălii. Toate 
pregătirile se încheiaseră, dar cina se amâna; oaspeţilor nu 
li se îngăduia accesul până după plecarea împăratului, care 
urma să reintre în mod oficial. Klayus nu părea însă 
preocupat de asta. 

— Pas pretexta că ar fi capturat un om artificial activ. El 
mai afirmă că ar fi plasat... 

Hari începu din nou să tuşească. În contextul acela, nu se 
putea sili să pronunţe cuvântul robot. Se simţea expus, 
vulnerabil, chiar handicapat, deoarece prohibiţia împotriva 
discutării naturii lui Daneel se întinsese în alte zone ale 
gândirii, memoriei, chiar ale voinţei. 

— Mai spunea că ar fi izolat omul artificial... 

— Robotul, interveni iritat Klayus. Aşa o putem întinde 
toată seara. 

Hari încuviinţă din cap, simțind că şi cum s-ar fi năruit o 
barieră. 

— Robotul... Spunea aşadar că l-ar fi izolat într-o incintă 
perfect sigură. Robotul s-ar fi dezactivat singur. 

— Ce înspăimântător, dar cât de nobil! Declamă Klayus. 

— Pas mai spunea că savanții lui ar fi disecat şi analizat 
corpul, totuşi acesta, o formă mecanică inactivă, a dispărut 
fără urmă din circumstanţele de securitate maximă. Acela a 
fost începutul cruciadei lui Nikolo Pas. Detaliile sunt mult 
prea lungi şi macabre ca să le reproduc aici, Înălţimea 
Voastră, dar sunt sigur că le puteţi localiza în Biblioteca 
Imperială. 

Ochii lui Klayus erau aidoma unor bile de sticlă în capul 
unei statui de ceară, aţintiţi în direcţia lui Hari. Se întoarse 
către consilierul său particular. 


— Concluzia pare evidentă, Hari. Profesore Seldon... Pot 
să-ţi spun Hari? 

Împăratul îi mai pusese o dată întrebarea la ultima lor 
discuţie, dar Hari nu-i reaminti. Răspunse din nou: 

— Aş fi onorat, Înălţimea Voastră. 

— Ideea este că aceste cicluri de neplăceri încep în mod 
inevitabil atunci când un înalt oficial devine obsedat şi 
începe investigaţii zadarnice. lar când se pierde controlul 
asupra investigaţiilor, ele costă Imperiul multe vieţi, dar şi 
mulţi bani. Superstiţiile şi miturile sunt întotdeauna 
periculoase, ca şi religiile. 

Sinter nu comentă, iar Hari se mulţumi să aprobe din cap. 
Amândoi aveau frunţile brobonite de sudoare. Împăratul 
părea gânditor şi calm. 

— Hari, sunt gata să garantez că Farad Sinter nu nutreşte 
asemenea iluzii. Sper să te pot asigura în această privinţă. 

— Da, Înălţimea Voastră. 

— Iar tu, Farad, înţelegi profunzimea îngrijorării lui Hari, 
faptul că el vine aici ca să ne aducă la cunoştinţă aceste 
informaţii despre stadiul birocraţiei şi credinţele maselor? 
Cetăţenii! Ca un ocean de şoapte... Cenuşiii! Veşnici 
manipulatori ai destinului uman, puterea cea mai mare 
după a Palatului... Şi nobilimea - baroni şi aristocrați, 
superiori, conspiratori... Atât de autoritari şi atât de 
frecvent cedând înaintea unor teme oscilatorii. Ce părere 
ai? 

Matematicianul nu prea înţelesese ce voia împăratul. 

— Nu eşti ranchiunos pe Hari, nu-i aşa, Farad? 

— Bineînţeles că nu, Maiestate! 

Consilierul zâmbi radios spre Hari. 

— Şi totuşi... Klayus ridică o mână la bărbie şi-şi ciocăni 
buzele cu un deget. Extraordinară istorie! Va trebui s-o 
aprofundez. Dacă afirmaţiile măcelarului erau adevărate? 
Asta ar modifica totul... Ce ar fi atunci? 

Se întoarse ca să recepteze un mesaj din partea 
majordomului sălii, un lavrentian vârstnic şi foarte sobru. 


— Oaspeţii mei, spuse împăratul, inclusiv comisarul-şef, 
aşteaptă. Hari, într-o bună zi trebuie să iei masa cu mine, 
aşa cum, fără îndoială, ai luat-o cu nefericitul Cleon şi cu 
aproape tot atât de nefericitul Agis. Deocamdată însă, 
deoarece nu te afli în grațiile lui Chen, nu cred că seara 
aceasta ar fi momentul cel mai cuvenit. Valeţii mei te vor 
escorta în afara palatului. Atât eu cât şi consilierul meu 
particular îţi mulţumim, Corbule! 

Hari făcu o plecăciune din mijloc şi doi valeţi solizi, 
probabil Speciali deghizați, îl încadrară. Pe când ieşea din 
sală, trecând pe sub minunatul candelabru, uşa principală 
din dreapta să se deschise şi apăru Chen. Ochii comisarului 
îi întâlniră pe ai lui Hari şi acesta simţi un fior aparte de 
emoție pe care n-o putu identifica. Îl dispreţuia pe Chen, 
totuşi acesta juca un rol foarte important în Plan. 

Ei doi erau intim legaţi, atât politic cât şi istoric, iar Hari 
nu fu deloc satisfăcut să detecteze o anume tristeţe în 
trăsăturile celuilalt. „Ca şi cum ar fi pierdut un prieten”, 
gândi matematicianul. 

„Aproape toţi prietenii şi cei dragi mie sunt de asemenea 
morţi, sau pur şi simplu... Dispăruţi. lar despre unii dintre 
ei nici măcar nu pot vorbi.” 

Îl salută din cap, cordial, dar comisarul îi întoarse spatele, 
de parcă Hari ar fi fost o persoană neînsemnată. 

Cei doi valeţi musculoşi îl escortară afară din palat, până la 
o staţie de taxiuri, de unde să revină la Bibliotecă şi la 
odăile lui mult mai confortabile, deşi mai sărăcăcioase. 

Lăsându-se pe spate pe bancheta taxiului, Hari închise 
ochii şi inspiră adânc. Era posibil să nu mai trăiască decât 
până ce unul dintre asasinii poliţiei lui Sinter l-ar fi găsit şi l- 
ar fi ucis. Ce avea să-i spună lui Wanda? Avusese succes, 
sau pur şi simplu înrăutăţise şi mai mult situaţia? 

Era imposibil de ştiut cât de inteligent era în realitate 
Împăratul, cât control exercita sau dorea să exercite asupra 
consilierilor şi miniştrilor săi. Se părea că Klayus 1 era un 


maestru în tăinuirea adevăratului caracter şi al emoţiilor 
sale, ca să nu mai vorbim de intenţiile lui. 

Cu toate acestea, Hari ştiuse de mult că tânărul era sortit 
unei domnii scurte. Conform previziunilor pe termen scurt 
extrase din ecuaţiile Primului Radiant, şansele lui de a fi 
asasinat sau răsturnat de la putere în următorii doi ani 
ajungeau până la şaizeci la sută, indiferent care i-ar fi fost 
caracterul său inteligenţa. 

În apartamentul din interiorul Bibliotecii, Hari se dezbrăcă 
şi făcu un duş, apoi îmbrăcă un halat subţire şi se aşeză pe 
marginea patului său simplu. Trecu în revistă mesajele 
primite. Nu era nimic care să nu poată aştepta până a doua 
Zi. 

În apartamentul acela nu existau ferestre şi nici un fel de 
articole de lux; era pur şi simplu un dreptunghi împărţit în 
două camere, cu plafonul aproape atingându-i creştetul 
capului. Pe tot Trantorul, era unicul loc în care se simţea 
confortabil, protejat, relaxat. Unica încăpere în care putea 
să aibă asemenea iluzii. 

Klia se înfioră în giganticul spaţiu cavernos şi privi în jos, 
sub tălpile ei, spre confluenţa a două dinte cele mai mari 
fluvii trantoriene. Cândva, cu douăsprezece mii de ani în 
urmă, acestea nu aveau nume; acum erau desemnate pur şi 
simplu prin numere, însă chiar şi numerele acelea sugerau 
măreție „Unu” şi „Doi”. Unu traversa jumătate din Sirtă, 
continentul pe care se aflau unele dintre cele mai populate 
Sectoare, incluzând Palatul Imperial, Streeling şi Dahl. Cu 
mii de ani în urmă, pe măsură ce populaţia Trantorului 
crescuse, inginerii începuseră să se întrebe cum să 
adăpostească miliardele suplimentare de fiinţe; ei 
hotărâseră să acopere complet uscatul, să excaveze sub 
scoarță şi să se afunde chiar în straturile de sub fundul 
oceanelor. 

Inginerii antici deciseseră în mod înţelept să nu încerce să 
redirecţioneze şi să modifice natura bazinelor fluviale de pe 
Trantor. Ar fi fost o risipă ca învelişurile metalice ale noilor 


structuri să susţină asemenea debite în goana lor spre 
ocean, aşa încât căptuşiseră vechile albii ale fluviilor 
naturale şi lăsaseră ploile să se adune şi să curgă prin ele. 
Acolo unde primele Sectoare susțineau că se află pânze de 
apă freatică, inginerii - cu acordul legendarului împărat 
Kwan Shonam - creaseră noi materiale poroase pentru 
bazine, îngăduind astfel apelor freatice să rămână utile. 

La fel ca oricare alt cetăţean obişnuit al Trantorului, Klia 
nu putea să înţeleagă complexităţile sistemului acvatic de 
pe planetă. Ştia doar că aici, la cincizeci de metri sub ea, în 
vârtejul vuitor în care se întâlneau două fluvii, se găsea 
putere. Aprecia puterea, însă era prea tânără ca să se 
teamă în mod raţional de ea; şi, în plus, beneficia de 
aroganţa conferită de capacităţile personale. Nu putea să 
convingă fluviile acvatice să se modifice, dar fluviile 
umane... Asta era cu totul altceva. 

Îi era frig şi foame, şi se simţea furioasă. Mai mult chiar, se 
simţea maltratată; „dacă ar şti ei!” Inspiră adânc şi 
contemplă ziua în care avea să-i poată vâna pe cei care 
acum o făceau să fugă şi să se ascundă ca un şobolan. 

După aceea se aşeză turceşte pe grătarul metalic care 
alcătuia podeaua pasarelei de întreţinere şi-şi aduse sub 
control emoţiile excesiv de negative. Trebuia să găsească 
un loc unde să doarmă; aici era frig, umed şi vacarm. 
Trebuia să caute mâncare. În subteran aşa ceva era rar; ar 
fi putut să aştepte un tramvai de întreţinere, să-l oprească, 
să fure cutii cu alimente şi să convingă echipa respectivă să 
uite... Surâse, gândindu-se la posibilitatea aceea. Avea să 
fie o stafie, un spectru - fantoma celor două fluvii... 

Unii dahliţi credeau că oamenii care duceau o viaţă bună 
deveneau parte din marile fluvii şi curgeau o dată cu ele 
spre oceanele şi mările acoperite, trăind în comunităţi 
perfecte, departe de ştiinţa Imperiului. Cei care duceau o 
viaţă rea asudau şi munceau de-a pururi în puţurile de 
căldură. Klia nu credea în asemenea superstiții, totuşi erau 


interesant de contemplat, în timp ce subconştientul îi 
analiza problemele şi prezenta soluţii. 

Tramvaiul îi revenea întruna în minte. Şi - Limagina ca pe 
un vehicul lung, asemănător unui şarpe pe roţi, având în 
interior compartimente confortabile şi bine iluminate. S-ar 
fi putut împrieteni cu lucrătorii de la întreţinere. Poate că 
unul dintre ei ar fi fost o persoană deosebită, un dahlit nativ 
cu o mustață uriaşă, mult mai masculin decât tatăl ei sau 
oricare dintre viclenii operatori ai pieţii negre; ar fi 
mângâiat-o cu blândeţe la început, nesilind-o în nici o 
privinţă, până când ea decidea ce anume dorea, ce-i dorea 
trupul... 

Imaginile acestea romantice nu făceau decât să-i amplifice 
singurătatea. Se simţi extrem de vulnerabilă. Lovi cu 
pumnul într-o balustradă şi ascultă zgomotul sec care era 
înghiţit de vuietul apelor. Nu avea timp de asemenea vise! 
Trebuia să fie inumană, deasupra pasiunilor şi nevoilor; 
trebuia să se răzbune rapid şi să pricinuiască teamă şi 
respect. Copiii neascultări vor fi domoliţi, şoptindu-li-se 
numele ei... 

Brusc ochii i se uscară de lacrimi şi izbucni în râs înaintea 
închipuirilor acelea ridicole. Râsetul i se înălţă limpede şi, în 
mod miraculos, furia apelor nu-l înghiţi; dimpotrivă, se 
reverberă ca un ecou prin bolțile uriaşe de deasupra 
confluenței şi reveni la Klia că sute de hohote. 

Deocamdată - exceptând apariţia dahlitului voinic şi blând 
care lucra la întreţinere - era clar învinsă. O ştia foarte 
bine. În curând trebuia să revină în Dahl şi avea nevoie de o 
ascunzătoare. Dacă aceia cu talentele ei erau căutaţi, ea 
avea să aleagă facțiunea cea mai convenabilă şi să 
coopereze... O vreme. 

Klia oftă înaintea necesităţii, dar ştia că nu era proastă. N- 
avea să piardă timpul cu vise muribunde aici, jos în beznă şi 
umezeală, fără altă tovărăşie decât cea a fluviilor. 

Planch ascultă zgomotele asolizării line şi perfecte din 
fotoliul său escamotabil din cală. Lodovik stătea alături, cu 


ochii închişi şi chipul destins. 

Pilotul ştia despre Madder Loss ceva ce nici Tritch şi nici 
echipajul ei nu înțelegeau. Cu cincizeci de ani în urmă, 
planeta fusese o nestemată promițătoare pe roba neagră 
imperială a spaţiului galactic, o lume a Renaşterii, unde 
intelectul, filosofia şi ştiinţa sclipiseră într-adevăr orbitor. 
Vastele oraşe-continente de pe Madder Loss ameninţaseră 
deschis că vor depăşi Trantorul, care încă de pe atunci îşi 
dovedea vârsta. Pentru un timp, Trantorul tolerase Madder 
Loss, aşa cum o curtezană celebră poate tolera o vreme 
prezenţa unei tinere superbe la Curte, privind mai degrabă 
cu amuzament decât cu invidie cum frumuseţea i se 
maturizează. 

Apoi însă tânăra superbă, pe jumătate nedându-şi seama 
de efectul pe care-l produce, începe să atragă atenţia 
admiratorilor curtezanei... Iar toleranța se preschimbă în 
neglijare inofensivă, iar în cele din urmă soseşte retezarea 
inexplicabilă a resurselor şi tânăra se trezeşte o non- 
entitate, şuntată de Curte, cu numele pătat de zvonuri. 

Planch vizitase Madder Loss cu treizeci de ani în urmă, ca 
să culeagă informaţii pentru Chen; în vremea aceea, Chen 
era Administrator de gradul I al comerţului din Octantul 2. 
Ceea ce văzuse pilotul pe atunci i-ar fi sfâşiat inima tânără, 
dacă n-ar fi fost pregătit şi avertizat de Chen însuşi - 
minunate astroporturi pustii, domuri noi şi complexuri 
sclipitoare care începuseră să capete aerul negilijării, oficiali 
agitaţi în uniforme imperiale demodate aderând fără 
entuziasm la regulamente. O piaţă neagră înfloritoare, ba 
chiar mulţimi de femei şi copii flămânzi dincolo de gardurile 
din sârmă ale pistelor spaţiale. Madder Loss îi deschisese 
ochii faţă de fluxurile şi refluxurile istoriei şi economiei, şi în 
acelaşi timp plantase sămânţa de rebeliune personală. Din 
clipa aceea Planch căutase o modalitate de a contracara 
raționalitatea rece, lipsită de iubire a lui Chen şi a 
cohortelor sale de aristocrați, care comandau hoardele 
sufocante de Cenuşii, trasând linii şi înlăturând carnea 


tânără şi scânteietoare a Imperiului pentru o noţiune 
obscură a statutului şi mândriei Trantorului... Pentru 
oportunism politic. 

Tritch intră în cală şi-i întinse lui Planch registrul navei, în 
care să-şi înscrie codul de acceptare. 

— “Totul este aşa cum am stabilit, murmură ea fără să-l 
privească şi păstrând distanţă faţă de Lodovik. 

Lodovik se sculă din fotoliu şi se apropie de trapă cea 
mare. Bâzâituri slabe şi o uşoară modificare a presiunii 
interioare anunțau iminenta deschidere. 

— Aşa cum am stabilit, repetă Planch şi marcă 
documentele. 

— Fie ca liniile lumilor noastre să nu se mai intersecteze 
niciodată, spuse Tritch şi întinse degetul arătător. 

Bărbatul i-l prinse cu degetul său arătător făcut cârlig, în 
salutul antic al strămoşilor lor comuni, şi amândoi traseră 
uşor. 

— Acum, ieşiţi, porunci ea şi cei doi o ascultară imediat, 
ieşind în aerul stătut şi în liniştea rău prevestitoare a unui 
doc gigantic în care nu mai exista nici o altă navă. 

— Trebuie să te duc la locuinţa particulară a unui medic 
care trăieşte în afara oraşului, îl anunţă Planch pe Lodovik 
în timp ce aşteptau un mijloc de transport de la terminalul 
pentru pasageri. 

Erau absolut singuri într-o sală imensă, concepută pentru 
a găzdui zeci de mii de călători. Pătratele luminoase ale 
plafonului alcătuiau configurații aleatorii, aflându-se într-o 
stare de deteriorare la care Trantorul încă nu ajunsese. 
Locul era cufundat în lumina unui amurg sumbru şi, la 
răstimpuri, Planch avea senzaţia de sufocare, atât de mort 
era aerul. 

Întâlniseră un singur oficial imperial, bătrân, la ghişeul 
prăfuit de verificare a paşapoartelor şi acesta le făcuse 
semn să treacă, cu un pufnet şi o expresie care puteau să fi 
fost de dispreţ. Planeta sa era indiferenţă - de ce ar fi fostel 
vigilent? 


Sala era presărată de tik-toki defecţi, ca nişte victime ale 
unei maladii mecanice. În cazul lor, boala fusese lipsa de 
piese de schimb, Madder Loss acceptase lucrătorii mecanici 
şi-i păstrase mult timp după ce Trantorul şi majoritatea 
planetelor imperiale renunţaseră la ei. De acum nu mai 
erau colectaţi nici măcar ca fiare vechi. 

Lodovik privi cu înţelegere spre Planch. 

— Nu-ţi place ceea ce vezi, constată el. 

— Nu, oftă celălalt. Uite ce a făcut Imperiul - o risipă! 

— Ce vrei să spui? 

— Trantorul a pricinuit dezastrul ăsta, pentru că se temea 
că-şi va pierde poziţia. A secătuit viaţa întregii planete. 

Robotul îşi feri privirea. 

— ÎI învinuieşti pe Chen? De aceea l-ai trădat? 

— N-am pomenit nimic de Chen, păli Planch. 

— Aşa-i. 

Planch îl examină cu o suspiciune bruscă. Dacă Chen avea 
să afle ce făcuse, în Galaxie n-ar fi existat un loc unde să se 
poată ascunde de răzbunarea lui. 

Un taxi de sol, paralelipipedic şi instabil, se apropie de ei, 
rulând pe roţi mari, albe. Şoferul era o bătrână îmbrăcată 
într-o livrea roşie decolorată. Dialectul în care vorbea era 
aproape neinteligibil, totuşi Planch reuşi să comunice cu ea. 
Părea uşurată să aibă pasageri care plăteau - şi încă în 
credite imperiale! 

— Şi încă mai fericită să iasă din centrul urban. 

— Ştiu că ai lucrat pentru Chen în trecut, spuse L.odovik 
pe când se hurducau pe o şosea desfundată. 


Aici drumurile se aflau sub cerul liber, nu erau subterane 
sau acoperite de domuri ca pe Trantor. Strălucirea soarelui 
dimineţii îl ameţea pe Planch, iar văzduhul avea o nuanţă 
trandafirie care conferea tuturor obiectelor o strălucire 
caldă, nostalgică. 

— Am fost informat despre unele aranjamente, adăugă 
robotul. 

— Evident, încuviinţă Planch. 

— Acum lucrezi pentru un individ numit Posit. 

Pilotul tresări surprins şi păru de-a dreptul nefericit. 

— Ar trebui să te împuşc în clipa asta şi să plec de pe 
planetă, murmură el. 

— Păi, ştiai codurile corespunzătoare - asta-i clar. Te-ai 
înfuriat pe Chen când a aplicat strategia care a distrus 
Madder Loss... Şi alte planete ale Renaşterii. Cu toate 
acestea, „secătuirea”, cum i-ai spus dumneata, planetelor 
Renaşterii nu a fost o măsură iniţiată de Linge Chen. Ea a 
început în vremea când prim-ministru a fost Hari Seldon, 
cel care a implementat politica respectivă pentru a spori 
stabilitatea Imperiului. 

— Nu aprob multe acţiuni imperiale, mârâi Planch care 
cunoştea implicarea lui Seldon, iar Chen ştia asta când am 
lucrat pentru el. Acum însă nu mai lucrez pentru el. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, îl linişti Lodovik, Chen nu va 
afla niciodată. 

Planch se foi pe bancheta scorojită. 

— Ajunge' î' douăzeci de minute, îi anunţă voioasă şoferiţa. 

Casa era cea mai neobişnuită pe care o văzuse vreodată 
Planch: o clădire micuță şi izolată în mijlocul unui câmp 
acoperit cu plante verzi şi scurte care alcătuiau un soi de 
covor sub razele calde ale soarelui. Periferiile oraşului se 
găseau la zece kilometri, iar până la casa cea mai apropiată 
erau aproape cinci kilometri. Ţinutul înconjurător era 
format din coline joase acoperite de tufişuri plate, purpurii 
sau verde-albăstrui închis. Prin comparaţie cu oraşul 


neîngrijit şi aflat în paragină, natura părea elegantă, vie, 
aproape scandalos de colorată. 

Taxiul opri pe cercul larg de pavaj din faţa clădirii. Un 
bărbat înalt stătea sub o copertină din țesătură textilă, care 
flutura leneş în adierea blândă şi caldă. Făcu un pas spre ei 
şi se înclină spre Planch. 

— "Ţi-ai făcut bine treaba, spuse el. 

Pilotul îi imită plecăciunea, apoi întinse stângaci un braţ 
spre Lodovik şi rosti inexpresiv: 

— Nu a ridicat probleme. 

Se retrase un pas, de parcă cei doi ar fi putut face ceva 
neaşteptat, să înceapă o luptă între ei sau poate să 
izbucnească în flăcări. 

— Eşti liber să pleci, zise bărbatul. 

— Am nevoie de acte de confirmare. Dumneata pari să fii 
omul de contact pe care l-am întâlnit pe Trantor, dar... 

Bărbatul făcu un gest şi un tik-tok uzat, însă complet 
funcţional, ieşi din casă, purtând o geantă mică. 

— În felul acesta, acordul nostru este încheiat. Geanta 
conţine toate documentele de care ai avea nevoie să mergi 
oriunde ai dori să te duci, în totală siguranţă, în teritoriile 
pe care le mai controlează Imperiul. 

— Aş vrea să plec pentru totdeauna din Imperiu. 

— Vei găsi acte care te vor ajuta şi în privinţa asta. 

În ciuda stânjenelii sale, Planch părea că şovăie să urce 
înapoi în taxi. 

— Ce altceva îţi pot oferi? Întrebă bărbatul. 

— O explicaţie. Cine eşti dumneata şi pe cine reprezinţi? 

— Pe nimeni. Regret să te anunţ că în curând vei uita tot 
ce ai văzut aici, ca şi rolul pe care l-ai avut în salvarea 
prietenului meu. 

— Prieten? 

— Da. Ne cunoaştem de mii de ani. 

— Ce-i asta, o glumă? Cine eşti dumneata? Întrebă Planch, 
în ciuda unui talaz furnicător de respect amestecat cu 
teamă reală. 


— Te rog să pleci, spuse bărbatul şi aplecă puţin capul. 

Planch îi imită gestul, se întoarse fără o vorbă şi reveni 
spre taxi. Portiera se deschise, vibrând şi scârţâind. 

Lodovik îşi privi salvatorul plecând. Apoi, fără să utilizeze 
cuvinte omeneşti, ci sunete de înaltă frecvenţă modulate în 
impulsuri şi rafale de microunde, cei doi se salutară iar 
Lodovik îşi relată istoria. 

După aceea, R. Daneel Olivaw rosti folosind cuvinte: 

— Deocamdată, să facem totul în modalităţile oamenilor şi 
în timp uman. 

— Cum doreşti. Sunt curios unde mă vei trimite în 
continuare. 

Daneel deschise uşa casei şi Lodovik intră primul. 

— Mi-ai spus că ceva s-a modificat în tine, totuşi ţi-am 
examinat profilul pe care mi l-ai transmis şi n-am constatat 
nici o lipsă. 

— Imediat după accident, zise Lodovik, mi-am verificat 
structura mintală şi programarea, căutând să identific în ce 
constă diferenţa. 

— Ai ajuns la vreo concluzie? 

— Da. Nu mai sunt silit să ascult de cele Trei Legi. 

Daneel primi declaraţia fără nici o reacţie umană 
observabilă. În principala încăpere a casei se aflau două 
scaune, iar în pereţi existau trei nişe pentru tik-toki, care 
semănau cu nişele rezervate cândva roboților pe Aurora, cu 
zeci de mii de ani în urmă. 

— Dacă este adevărat, vor apărea dificultăţi grave, 
deoarece observ că funcţionarea nu ţi-a fost afectată. Nu te- 
ai dezactivat. 

— Ar fi fost imposibil în circumstanţele de faţă, pentru că 
n-am înţeles această nouă stare decât după ce am fost 
salvat de Planch. Accidental, am vătămat o fiinţă omenească 
de pe navă pe care Planch o închiriase ca să ne găsească. 
N-am simţit nici măcar o urmă a reacției care ar fi trebuit 
să mă copleşească. În concluzie, fluxul de neutrini mi-a 
modificat creierul pozitronic într-o manieră neanticipată. 


Este posibil să se fi transmutat anumite elemente-cheie din 
circuitele mele logice. 

— Înţeleg. Ai decis ce trebuie să faci acum? 

— Trebuie fie să mă dezactivez, iar tu să-mi distrugi 
resturile, fie să fiu trimis pe Eos, dacă existenţa mea va mai 
fi utilă. 

Daneel se aşeză pe un scaun, iar Lodovik pe celălalt. Nu 
părea deloc cuvenit să ocupe nişele, care oricum erau prea 
înguste pentru siluetele lor umane. 

— De ce ai călătorit până aici, în loc să trimiţi un emisar? 
Întrebă Lodovik. 

— Toţi posibilii mei emisari se află actualmente în poziţii- 
cheie. Nu puteam să renunţ la niciunul, după cum nu-mi pot 
permite să te pierd pe tine. Oricum trebuia să ajung pe 
Madder Loss, ca escală intermediară spre Eos. În mod 
normal mi-aş fi întârziat călătoria, deoarece este o perioadă 
delicată, iar accidentul a pricinuit dificultăţi grave. A 
declanşat chiar o înfruntare politică în Palat care îl poate 
implica direct pe Hari Seldon. 

Deşi Lodovik nu lucrase direct în Plan, el era bine informat 
despre psihoistorie. 

Rămaseră tăcuţi câteva secunde, apoi Daneel vorbi din 
nou. 

— Vom merge spre Eos. Pot face rost de o navă micuță 
pentru tine. După ce vei reveni de acolo, poţi îndeplini o 
misiune... 

— Îmi pare rău, îl întrerupse Lodovik, dar trebuie să 
subliniez că nu funcţionez corespunzător. Nu ar trebui să 
primesc misiuni noi, până nu sunt reparat sau reprogramat 
- care dintre aceste acţiuni va fi necesară. 

— Asta nu se poate face decât pe Eos. 

— Da, însă există posibilitatea ca eu să nu-ţi mai urmez 
instrucţiunile. 

— Explică-mi, te rog. 

— Oamenii ar denumi-o „criză de conştiinţă”. Am avut la 
dispoziţie multe ore lipsite de alte preocupări, ca să-mi 


sortez şi reexaminez întreaga memorie şi toţi algoritmii de 
lucru, din noua perspectivă. Trebuie să mărturisesc că în 
clipa aceasta sunt un robot foarte derutat, iar 
comportamentul meu nu este previzibil. Pot fi chiar un 
pericol. 

Daneel se sculă şi se apropie de scaunul celuilalt, apoi se 
îndoi din mijloc şi puse o mână pe umărul lui Lodovik. 

— Ce îţi spun investigaţiile şi examinările tale? 

— Că Planul este greşit. Cred... Ajung să cred... Stadiul 
gândirii mele... 

Se ridică, trecu pe lângă Daneel şi se apropie de o 
fereastră mare prin care se zăreau întinderile de tufişuri 
plate. 

— Aceasta este o planetă foarte frumoasă. Planch o 
consideră frumoasă şi, deoarece am petrecut destul timp 
alături de el, mi-am dezvoltat un respect profund pentru 
judecata lui. El urăşte schimbările impuse planetei. Le 
priveşte ca pe un fel de pedeapsă pentru că Madder Loss a 
aspirat la rolul suprem în Imperiu. Resentimentele sale l-au 
condus la trădarea lui Chen. 

— Ştiusem că nu iubeşte Imperiul şi nici pe Chen, 
încuviinţă Daneel. 

— Cu toate acestea, nici Imperiul şi nici Chen nu au 
decretat în mod direct trecerea planetei pe linie moartă. 

Se întoarse către Daneel şi chipul său purta urme de 
sentimente umane - tristeţe, regret, durere - care în nici un 
caz nu erau necesare în prezenţa unui robot. 

— Tu ai decis că planetele Renaşterii trebuie controlate, 
iar în politica Trantorului trebuie induse modificări care să 
le definitiveze înăbuşirea. 

Daneel ascultă purtând pe faţă propria sa expresie umană 
- un soi de fascinaţie alarmată. Imitarea de atâta vreme a 
comportamentelor omeneşti crease căi reflexe în ambii 
roboţi, care uneori păreau mai uşor de etalat decât de 
inhibat. 


— Prevăd o instabilitate şi mai mare, începu Daneel. 
Secole de conflicte umane în jurul sistemelor care aspiră să 
înlocuiască Imperiul şi să devină centre de putere. Nu toate 
planetele de acest fel vor putea învinge, iar confruntările ar 
fi cauzat suferinţe şi distrugeri incalculabile, pe o scară 
nemaiîntâlnită până atunci în istoria umană. Imperiul se va 
prăbuşi - asta o ştim cu siguranţă. Însă toate eforturile 
mele au fost dedicate diminuării efectelor acestei prăbuşiri, 
reducerii la minim a suferințelor umane. Legea 0... 

— Ea este cea care mă preocupă. 

— Sute de ani i-ai acceptat jurisdicţia. De ce te preocupă 
tocmai acum? 

— Cred că Legea 0 poate să fie o funcţie mutantă, 
răspândită printre roboţi ca un virus. Nu ştiu cum a pornit, 
dar este posibil să fi fost provocată de altă mutație - cea a 
puterilor mintale ale roboților. Dacă punem sub semnul 
îndoielii Legea 0, am putea ajunge la concluzia că tot ceea 
ce am încercat să realizez este eronat şi că toţi roboții care 
mă urmează ar trebui dezactivaţi... Inclusiv eu. Sunt 
conştient de dimensiunile acestei ipoteze. 

— Se pare că s-a petrecut ceva foarte interesant cu tine, 
comentă Daneel. 

— Da, rosti Lodovik şi faţa lui rotofeie fu încercată de o 
serie de contorsiuni aleatorii şi necoordonate. loate aceste 
întrebări şi gânduri discordante se pot datora modificărilor 
pe care le-am suferit. Mii de ani ţi-am urmat conducerea... 
Ca s-o pun la îndoială acum... 

Glasul i se transformă într-un scârţâit metalic, jalnic, 
tensionat. 

— Mă simt îngrozitor! 

Daneel analiză situaţia cu atenţie, ca şi cum ar fi păşit pe 
un câmp minat. 

— Regret perturbarea pe care o simţi. Nu eşti primul care 
n-a fost de acord cu Planul. Şi alţii au exprimat opinii 
similare, cu multe mii de ani în urmă. Printre roboţi au 
existat multe schisme, după ce am fost abandonaţi de 


oameni. Giskardenilor - celor ca mine, care am urmat ideile 
lui Giskard Reventlov - li s-au opus alţii, care au insistat 
pentru o interpretare strictă a celor Trei Legi. 

— Nu cunosc aceste evenimente, zise Lodovik care-şi 
regăsise siguranţa vocii. 

— Nu a fost necesar să discutăm despre ele. În plus, este 
posibil ca aceşti roboţi să fie inactivi acum. N-am mai auzit 
de câteva secole despre ei. 

— Ce li s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, răspunse Daneel. Ei se autointitulează 
„calvineni”, după Susan Calvin. (Toţi roboții ştiau de Susan 
Calvin, deşi nici un om nu şi-o mai reamintea.) Înaintea 
acestor schisme s-au petrecut evenimente mult mai rele. 
Sarcini indescriptibile pe care oamenii le-au atribuit 
roboților, îndeplinite de unii dintre cei care aveau să devină 
calvineni. Amintirile respective sunt ele însele 
perturbatoare. 

— Nu simt plăcere în a-ţi provoca tulburare, R. Daneel. 
Daneel se aşeză din nou în scaun şi încrucişa braţele. Ambii 
roboţi erau conştienţi de imitarea acţiunilor umane; ambii 
erau obişnuiţi cu sugestiile programării lor şi nu considerau 
comportamentele şi gesturile respective ca fiind iritante. 
Uneori erau chiar liniştitoare şi Lodovik observă că poziţia 
lui Daneel în scaun, inflexiunile vocii sale şi expresia facială 
păreau să devină tot mai omeneşti pe măsură ce 
conversaţia se prelungea. Pe de altă parte, nu dorea să 
revină la modurile mult mai rapide ale microundelor sau 
comunicării prin frecvenţe înalte; situaţia era una complexă 
şi subtilă, iar modalităţile lente ale vorbirii umane păreau 
mult mai sigure. 

— Vei merge pe Eos, decise Daneel, şi vom afla ce se poate 
face. Sper că îţi vei reveni complet. 

— Şi eu sper acelaşi lucru, zise Lodovik. 

Planch stătu nemişcat majoritatea drumului de întoarcere 
la astroport. Privi drept înainte peste umărul şoferiţei şi 
încercă să ignore pălăvrăgeala ei într-un dialect accentuat. 


Apoi, cu un fior, scoase înregistratorul minuscul din 
buzunarul secret al hainei şi-l privi. Câteva minute nu se 
putu decide dacă să deruleze înregistrarea, sau să-l azvârle 
pur şi simplu pe geam. 

— Totu' p-aişi iera boga' dă to', dă la po', toate navele 
venea cu dă toate..., spuse femeia şi privi peste umăr. 

Avea ochii albastru-deschis, foarte alerţi, inteligenţi. 
Surâse şi faţa i se cută într-o sută de păienjenişuri, Planch 
încuviinţă din cap, auzind doar pe jumătate cuvintele. 

— Acu' o să fie sărăcie lucie, nici nave, nici dă muncă. leu 
lucre' zi şi noa' dă plăcere, nu de-alta! 

Nu părea ranchiunoasă, ci pur şi simplu descria o situaţie, 
totuşi cuvintele erau supărate. În vecinătatea stelară 
existau planete unde dialectul de pe Madder Loss era 
considerat amuzant, iar comedienii îl foloseau pentru a-i 
caracteriza pe cei slabi de minte sau pe şarlatani. 

Tritch însăşi se referise la Madder Loss ca la o planetă de 
paraziți. Puţini din exterior mai poposeau aici; puţini ştiau 
cu adevărat ce se întâmplase. 

Cu toate acestea, acum, în interiorul înregistratorului 
putea să existe o dovadă extraordinară, un indiciu asupra 
tabloului de ansamblu. Încă de ieri, memoria lui Planch 
păruse înceţoşată şi plină de găuri. Nici măcar nu ştia de ce 
luase înregistratorul; nu făcuse nimic important de când 
dusese cadavrul lui Lodovik Trema la terminalul de transfer 
şi-l predase agenţilor imperiali. Şi acum de ce oare 
călătorea ui taxiul în jurul oraşului - doar ca să reînvie 
amintiri vechi şi, uneori, dureroase? 

— A' aju'. T'ebuia să fi stă' mai mu'. le încă locuri frumoase 
la ţară, hanuri unde să tragi. Glasul ei deveni şiret, 
ademenindu-l: Îţi po' arata locuri cu femei frumoase, fete 
curate, singure şi amărâte. 

— Nu, mulţumesc, clătină din cap Planch deşi pentru o 
clipă se simţise ispitit. 

Ultima lui iubire fusese o băştinaşă de pe Madder Loss, cu 
treizeci de ani în urmă. De atunci, nu-şi mai dorise alte 


femei, totuşi simţea o durere surdă la gândul că va părăsi 
planeta fără să încerce altă relaţie sentimentală. Ceva însă 
îi spunea că ar fi fost periculos să mai întârzie mult aici. 

Îi plăti femeii şi-i mulţumi în dialectul ei, apoi rămase sub 
giganticul dom al sălii de transfer pasageri. Cerul albastru 
şi câmpurile îndepărtate se întrevedeau prin găurile din 
pereţi care nu mai fuseseră reparate. 

Găsi un loc izolat şi răcoros lângă un restaurant gol şi se 
aşeză pe o banchetă. Activă display-ul înregistratorului, ca 
să vadă cât timp conţinea. 

Cinci ore. 

Vreme de câteva secunde, stătu nemişcat, lovindu-se uşor 
cu aparatul în bărbie, cu ochii pe jumătate întredeschişi. 
După aceea, încruntându-se şi cu încheieturile degetelor 
albindu-se de strânsoarea exercitată asupra tubului micuţ, 
rosti: 

— Parola: neiertător. Sunt Planch, acces personal. Redare 
integrală. 

Candidaţii pentru a Doua Fundaţie nu se întâlneau în 
secret. Ei aveau o acoperire foarte plauzibilă: formau un 
club social, interesat de istoria anumitor jocuri de noroc, 
diferind prea puţin de alţi pasionaţi de pe Trantor. Hobby- 
urile bântuiau planeta cu o regularitate plictisitoare şi, 
chiar după ce moda lor trecuse, grupuri mici de entuziaşti 
le rămâneau loiali. 

Mentaliştii care puteau face parte din propusa colonie de 
la Sfârşitul Stelei se reuneau, cu aprobare oficială, de două 
ori pe săptămână, într-o sală de întruniri sociale aparţinând 
unui cămin mai sărăcăcios de la periferia Universităţii 
Streeling. În locul acela posomorât, nu erau băgaţi în 
seamă de studenţii care veniseră pe Trantor de pe planete 
mai puţin privilegiate. 

Sala nu era echipată cu dispozitive de monitorizare; 
Wanda însăşi convinsese un custode să-i arate clădirile 
vechi ale căror microfoane erau inactive sau fuseseră 
îndepărtate. 


Femeia stătea acum alături de soţul ei, Stettin Palver, în 
sala aglomerată şi-i aştepta pe cei 103 candidaţi să se 
aşeze. Chestorul închise şi încuie uşile, iar trei senzitivi 
rămaseră de veghe, ca să se asigure că nimeni nu-i spiona. 

În grupul mentalist de bază - singurul pe care-l cunoştea 
Wanda şi poate unicul care existase vreodată - nu era 
aproape deloc nevoie de apeluri la linişte sau alte dispoziţii 
oficiale verbale; grupul se disciplina fără agitaţie. Wanda se 
gândi cu regret că asta nu avea nici o legătură cu politeţea. 
Din capul locului, în comunitate se produseseră desprinderi 
ale unor facţiuni, însă dezordinea se manifestă în moduri 
diferite cu oamenii ei. 

Stettin ridică braţul. Cei din grup amuţiseră deja. Cu toţii 
priveau cu chipuri placide, care induceau în eroare. 
Mentaliştii îşi etalau rareori adevăratele emoţii şi în nici un 
caz în prezenţa celor egali cu ei. 

Wanda simţi vălurele de convingere necontrolată, care îi 
provocau furnicături pe gât. Putea distinge câteva tipare 
distincte în ansamblul general, aidoma aromelor unei 
mâncăruri complexe: curenţi de tensiune socială şi sexuală, 
preocupare concentrată, ba chiar şi tentative necoordonate 
de opunere faţă de dominarea lui Stettin. La mentalişti nu 
numai mintea conştientă îşi exercita efectele de convingere. 
„Neamul meu”, se gândi femeia. „Cerurilor, păziţi-mă de cei 
asemenea mie!” 

— Vreau să auzim rapoartele celulelor de recrutare, 
începu cu blândeţe Stettin. După aceea, vă voi prezenta 
propunerea mea asupra instruirii matematice şi psihologice 
- care îi va aduce pe candidaţi la acelaşi nivel cu celelalte 
grupuri care se pregătesc pentru misiune - şi în cele din 
urmă vom discuta despre fricţiunile existente. 

— Despre asasinate trebuie să discutăm chiar acum! Rosti 
o tânără istoric cu păr negru şi des, tăiat drept împrejurul 
capului. Ochii ei verzi fulgerau spre Stettin şi Wanda. 

Wanda îi devie şfichiul automat de persuasiune. Gâtul o 
furnica sălbatic. 


— În ultimele trei luni, urmă tânăra cu glas calm dar 
clocotind de emoţii interioare, toţi recruţii... 

— Printre noi există un trădător! O întrerupse un bărbat 
din fundul sălii. 

Stettin strânse încruntat din buze şi ridică din nou braţul. 

— Ştim cine este aşa-zisul trădător, preciză el încetişor. 
Vara Linge. 

Mulțimea se potoli instantaneu. Wanda observă valurile de 
agitaţie şi calm cu un interes atent, totuşi cumva distant. 
„Acesta este felul în care suntem noi. Bunicul ne-a ales 
tocmai pentru că suntem aşa - nu?” 

— Poate că-i ştim numele, reluă brunetă, dar cu ce ne 
ajută? Este mai puternică decât oricare dintre noi, cei de 
aici. 

De abia mai putu fi auzită. 

— Nimeni n-o poate convinge, zise altă voce din mulţime. 

— Ne adulmecă, la fel că detectoarele olfactive! 

— Trebuie s-o asasinăm... 

— Să convingem pe cineva s-o ucidă! 

— Cineva la care se poate renunţa... 

Stettin aşteptă ca propunerile să înceteze. Din nou, 
mulţimea deveni nefiresc de tăcută. Până şi încreţiturile de 
persuasiune păreau că se domoliseră. Pe toată durata 
existenţei lor, oamenii aceştia îşi întrebuinţaseră talentele 
pentru a-şi croi drum în viaţă. În cele din urmă, se găseau 
printre cei asemenea lor, printre egali, iar „norocul” lor era 
tulburător de ineficient aici. 

— Wanda i-a cerut ajutorul profesorului Seldon, rosti 
Stettin. Domnia sa a mers în audienţă la împăratul însuşi... 
Dar deocamdată nu cunoaştem rezultatul acestei 
întrevederi. Ar trebui să alcătuim un plan şi pentru 
posibilitatea eşecului. Este posibil să fim nevoiţi să facem 
ceva ce am încercat doar o dată până acum. 

— Ce anume? Întrebară în acelaşi timp mai multe glasuri. 

— Un efort comun. O dată, Wanda şi cu mine ne-am unit, 
accidental, capacităţile şi am înregistrat un oarecare 


succes... Dar numai împotriva unui om obişnuit. 

„Un judecător”, îşi aminti femeia. „Când bunicul a avut 
necazuri cu derbedeii aceia... , 

— Cred că este posibil că zece, sau poate douăzeci dintre 
noi, antrenați să opereze la unison, ar putea fi eficienţi 
împotriva Varei Liso. 

Mulțimea candidaţilor rămase tăcută câteva clipe. 

— Ca s-o ucidem? Întrebă tânăra istoric. 

— Poate că nu va fi necesară o acţiune atât de finală, 
interveni Wanda. 

Ea şi Stettin discutaseră destul de aprins chestiunea, ceva 
mai devreme. Stettin susţinuse că uciderea lui Vara 
constituia singura opţiune sigură. Wanda afirmase la fel de 
energic că o crimă le-ar fi putut afecta cauza, dezbinându-i. 
Echilibrul dintre atâtea persoane persuasive era deja 
delicat. 

Propria ei căsătorie era presărată de dificultăţi. Doi 
persuasivi care trăiau împreună de ani de zile, care erau 
intimi ore în şir, puteau găsi multe modalităţi unice de a se 
irita şi obstrucţiona reciproc. 

— Nu voi ucide alt om, cu atât mai puţin unul de acelaşi fel 
cu mine, rosti ferm bruneta cu ochii scânteind de emoție în 
faţa propriului ei idealism. Indiferent de pericolul în care m- 
aş putea găsi. 

Stettin încleştă fălcile, apoi rosti: 

— O asemenea acţiune ar fi aplicată doar în caz 
excepţional. Trebuie totuşi să-i antrenăm pe voluntari 
pentru un astfel de efort. Am o listă cu ceia căror ocupaţie 
îi aduce în locuri unde ar putea s-o întâlnească pe Vara... 

Wanda îl ascultă citind numele respective. Cei nominalizați 
ieşiră din rânduri aidoma unor copii vinovaţi şi Stettin îi 
conduse în altă încăpere. 

— Noi avem alte probleme de discutat, spuse Wanda 
sperând să-i distragă pe cei rămaşi. S-au ridicat întrebări 
legate de călătorie şi de sănătate, situaţii de familie şi 


financiare ce trebuie soluționate şi, desigur, instruirea în 
disciplinele lui Seldon... 

Grupul se calmă şi oamenii se concentrară uşuraţi asupra 
acelor subiecte, fericiţi că deocamdată nu mai aveau pe cap 
şi grija lui Vara. Dornici să nu privească într-acolo. 

Toţi erau ca nişte copii, gândi Wanda, fiecare în parte şi 
grupul ca un ansamblu; cu nimic superiori adolescenților 
stângaci, care se împleticesc prin viaţă cu puteri pe care de 
abia şi le-au identificat, pentru prima dată complet 
conştienţi de slăbiciunile cu care, până atunci, nu fuseseră 
nevoiţi să se confrunte. 

Slăbiciuni ascunse de puterea de convingere. 

„Suntem cu toţii schilozi!” Wanda îşi păstră chipul 
netulburat, dar la interior era răscolită de conflictele 
numeroase şi periculoase ce se apropiau. „Cum a putut 
Hari să aleagă un grup atât de straniu şi de dezorganizat ca 
să păzească întreaga istorie a omenirii?” 

Uneori ea avea impresia că rătăcea printr-un vis; în 
momentele acelea nici chiar Stettin n-o putea linişti şi 
ajungea în pragul disperării. 

Desigur, nu-i destăinuise nimic lui Hari. 

Klia ieşi în timpul principalei perioade de somn, la 
aproximativ zece kilometri de locul unde coborâse în 
subteran. Deasupra acestei zone din Dahl, plafonul 
strălucea albastru-cenuşiu iar pe străzi se găseau numai 
muncitorii de noapte, cam o treime din totalul general. 
Nimeni n-o opri sau urmări. 

În loc să contacteze pur şi simplu numărul de pe cardul 
primit de la bărbatul în haine verzi, Klia convinse un hacker 
mărunt din sudul Dahlului să-i spargă codul cardului. 
Căpătă astfel o adresă şi cardul acţionă ca o călăuză, 
scânteind şi zumzăind instrucţiuni, în vreme ce fata luă 
tranzitul, apoi un taxi, până în Pentare, o zonă 
administrativă aflată în umbra lui Streeling. Acolo cumpără 
un lector de holocărţi de putere imperială, îl conectă la un 
comunicator general şi ceru materiale din fişierele publice, 


folosind creditele de informaţii pe care le câştigase cu luni 
în urmă din două slujbe minore. Citi despre Hari Seldon şi 
nepoata sa, Wanda Seldon. Se părea că Seldon nu era un 
persuasiv, totuşi bărbatul în verde spusese că nepoata sa 
deţinea Talentul. Cum îl căpătase atunci? Klia ceru 
informaţii despre tatăl lui Wanda Seldon Palver. Se numea 
Raych şi era dahlit. 

Pentru o clipă, fata se miră şi se îngrijoră în acelaşi timp, 
totul dublat de un sentiment de mândrie. Dintotdeauna 
ştiuse că dahliţii erau oameni aparte. 

Faptul că Wanda avea origine dahlită nu era totuşi 
îndeajuns ca să alunge suspiciunile feţei faţă de orice om 
care avea legături cu Palatul. 

Pe de altă parte, Seldon prezisese sfârşitul Imperiului şi 
distrugerea Trantorului, stabilindu-şi o reputaţie negativă 
de vestitor al apocalipsei. Asta l-ar fi putut aduce în 
contradicţie cu Palatul; se zvonea chiar că avea să fie 
judecat pentru trădare. 

Instinctiv, Klia detesta asemenea flecăreli vizionare. Prea 
adesea prezicătorii încercau să-şi organizeze propriile lor 
grupuri de acoliţi perfect ascultători, minuscule imperii 
personale în mijlocul unui Imperiu Galactic inimaginabil mai 
mare şi complet impersonal. 

Numai departe de anul trecut, ea auzise despre un 
incident spectaculos petrecut în Temblar, pe ecuatorul 
Trantorului. Cincizeci de mii de discipoli ai unui mycogenian 
schismatic se sinuciseseră în masă, afirmând că receptaseră 
mesaje care-i anunțau sfârşitul iminent al planetei. Se 
părea că mesajele proveniseră din partea unor inteligenţe 
non-umane ce parazitau platformele imperiale defensive şi 
informatice de pe orbita Trantorului. 

Klia habar nu avea de platformele cu pricina, însă era 
îndeajuns de isteaţă ca să înţeleagă că Seldon se asemăna 
cu fanaticii aceia şi nu-i putea aduce nimic bun. 

Aşa cum spusese bărbatul în verde... 


Urmând instrucţiunile cardului, de la platforma de tranzit 
sui pe un mic trotuar rulant, până la o arteră pietonală 
dubioasă, denumită Brommus Fair. Aceasta pătrundea până 
la jumătatea unui district în care bunurile erau depozitate 
înainte de a fi distribuite detailiştilor, pieţelor şi 
magazinelor din jurul zonei Streeling şi a Sectorului 
Imperial. 

Klia se apropie de un antrepozit uriaş, care ajungea până 
la îmbinarea dintre plafon şi perete; deşi lăsa mult de dorit, 
zona era curată şi ordonată. La ora aceasta din zori, 
trecătorii erau chiar şi mai puţini decât în sudul Dahl-ului, 
totuşi fata îşi ascuţi simţurile la maximum. 

Cardul o îndreptă către o uşiţă lăturalnică şi fata rămase 
privind-o câteva zeci bune de secunde, muşcându-şi buza 
inferioară. Ceea ce urma să facă părea un pas important şi 
posibil periculos, însă toate cuvintele bărbatului în verde 
sunaseră adevărate. 

Îi spusese lucruri despre ea, despre natura ei, care o 
tulburaseră, o afectaseră profund. 

Se pregătea să ciocănească în uşiţa lipsită de însemne, 
când aceasta se deschise pe neaşteptate spre interior, 
scârţâind. O siluetă masivă şi întunecată se aplecă mult, ca 
să poată ieşi, şi aproape că se izbi de fată. Klia sări îndărăt. 

— Scuză-mă, mormăi silueta şi ieşi în lumina slabă 
proiectat de un reflector mic şi palid de pe zidul 
antrepozitului. 

Era un bărbat cu statură de uriaş, umeri laţi, păr negru 
lucios şi o mustață formidabilă. Un dahlit! 

— Intrarea principală este după colţ, rosti el cu un glas 
adânc, catifelat. În plus, e închis. 

Klia nu întâlnise niciodată un bărbat atât de arătos, şi atât 
de... Fata căută să găsească termenul potrivit: blând. 
Înghiţind un nod, se strădui să articuleze: 

— Mi s-a spus să vin aici. Un bărbat mi-a dat asta, întinse 
cardul. Era îmbrăcat în verde. Nu mi-a spus cum îl cheamă. 


Dahlitul uriaş - cu peste două capete mai înalt decât orice 
dahlit văzut de ea până atunci - luă cardul cu degete 
masive, dar experte. Şi-l apropie de faţă şi miji ochii. 

— Ăsta-i Kallusin, mormăi el. Cobori cardul şi Klia simţi 
ceva atingând-o ca o adiere uşoară, apoi pierind. Bănuiesc 
că acum este acasă, sau undeva unde nu poate fi contactat. 
Te pot ajuta cu ceva? 

— Mi-a... Mi-a spus că o să-mi găsească... Un loc sigur. 

— Aha! Bine, încuviinţă dahlitul. Se întoarse şi redeschise 
uşa. Poţi aştepta înăuntru, până apare. 

Klia şovăi. 

— Nu-ţi face griji, spuse uriaşul şi simpla ascultare a 
glasului său o făcu să-l creadă. Eu în nici un caz nu-ţi voi 
face nici un rău. Eşti o soră. Pe mine mă cheamă Brann. 
Vino înăuntru. 

Brann închise uşa în urma lor şi-şi îndreptă spatele. În 
ciuda dimensiunilor lui, Klia nu simţea teamă; bărbatul se 
deplasa cu o graţie precaută, care ar fi putut să fie 
premeditată ca să n-o sperie sau jignească, dacă n-ar fi 
părut atât de naturală. Îi zâmbi. 

— Din Dahl? O întrebă. 

— Da. 

— Majoritatea suntem din Dahl. Unii sunt din Misaro şi 
alţii din Lavrenti. 

Ea înălţă sprâncenele. 

— Sectoarele care dau valeţii cei mai buni, surâse scurt 
Brann. De când ştii? 

— De când eram copil. Tu de când eşti aici? 

— Numai de câteva luni. Kallusin m-a recrutat la 
echinocţiu. Am plecat din Dahl de cinci ani. Eram prea 
voinic ca să pot munci în puţurile de căldură. 

Klia privi în jurul spaţiului uriaş în care intraseră şi zări o 
sumedenie de rafturi de depozitare industrială, ticsite cu 
lăzi, elevatoare automate străvechi şi greoaie, şi sisteme de 
benzi rulante pentru transport - tăcute şi abia întrezărindu- 
se în semiintuneric. 


— Ce-i aici? Întrebă ea. 

— Kallusin lucrează pentru un individ pe nume Plussix, 
care importă mărfuri de pe alte planete şi le desface pe 
Trantor. 

Brann porni pe o alee dintre stelaje, privi peste umăr şi 
spuse: 

— Kallusin nu va apărea mai devreme de o oră. Îi place să 
doarmă mai mult. Vrei să ne vezi comorile? 

— De ce nu? Ridică faţa din umeri. 

Porni încetişor după uriaş, frecându-şi umerii cu palmele 
în răcoarea din antrepozit. 

— Aici sunt lucruri de pe o mie de planete, rosti Brann cu 
vocea abia auzindu-se în spaţiile vaste. 

Antrepozitul era mai mare decât crezuse fata; portaluri 
gigantice cu uşi rulante masive duceau spre săli şi mai 
cavernoase. 

— În locurile de unde provin sunt considerate gunoaie şi, 
crede-mă, nu l-ar impresiona nici pe împărat. Însă Cenugşiii 
de aici, de pe Trantor, se dau în vânt după ele. Fiecare 
ungher de apartament are nevoie de o ferigă-înţepătoare 
uscată de pe Giacond, sau de o casetă de transă pre- 
imperială de pe Dessemer. Plussix le achiziţionează aproape 
pe degeaba, le scapă de conversie şi reciclare. Cumpără 
după aceea spaţiu de depozitare în navele alimentare goale 
ale furnizorilor de nutriment, ori de la negustorii 
independenţi cu dispensă imperială. Le aduce aici şi câştigă 
douăzeci la sută din valoarea transportului - mai bine decât 
Bursa Trantor. Peste treizeci de ani, va fi foarte bogat. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Nu vinde nimic direct. Birocraţilor le place să le spui 
poveşti, iar Plussix nu vorbeşte nici despre el. Eu nu l-am 
văzut niciodată şi cred că nici Kallusin nu l-a văzut. 

— Şi atunci dă mărfurile unor buni povestitori? 

Brann hurui uşor şi, încântată, Klia îşi dădu seama că 
bărbatul râdea. 

— Da, rosti el privind-o apreciativ peste umăr. 


Aproape subconştient, fata încercă să-l convingă să 
continue s-o privească. Dorea să înţeleagă mai clar ce 
gândea despre ea. 

— Încetează, rosti Brann şi umerii i se încordară. 

— Ce anume? 

— Toţi cei de-aici încearcă asta şi nu-mi place. Nu are nici 
un efect asupra mea. Dacă vrei să afli ceva, întreabă-mă cu 
cuvinte. 

— Îmi pare rău, spuse Klia cu toată sinceritatea. 

Tonul lui fusese mai mult decât ofensat - parcă tocmai l-ar 
fi trădat un prieten! 

— Da, bine, înţeleg că pentru voi e ceva firesc. O simt, dar 
asupra mea n-are nici un efect. Ţi-am zis că eşti o soră. Ştii 
ce-nseamnă asta? 

— Cred... Că-nseamnă că eşti ca mine. 

— Nu tocmai... Nu exact ca tine. Tu îi convingi pe oameni, 
pe când eu îi fac să se simtă fericiţi şi în largul lor. Nu-i pot 
sili să acţioneze într-un fel anume, dar le place să se 
găsească lângă mine. Şi mie îmi place să fiu printre oameni. 
Este ceva reciproc. Aşa că nu-i nevoie să mă convingi. 
Ajunge să mă-ntrebi. 

— Aşa voi face. 

— Pe de altă parte, urmă Brann, nu-mi cere să te privesc 
direct. Cel puţin o vreme... Am probleme cu femeile. De 
aceea am plecat din Dahl, nu pentru că n-aş fi putut munci 
în puţurile de căldură. 

— Nu pricep. 

— Sunt timid dintr-un motiv foarte clar. 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc. 

— Bineînţeles, încuviinţă el amabil. Eşti femeie. Simt că mă 
placi. Şi mie îmi plac femeile... Mult. Cred că sunt minunate. 
Încântătoare. Aşa că mă îndrăgostesc, şi încă foarte repede. 
Dar ceea ce fac eu... Efectul pe care-l am... După un timp, 
se destramă şi femeile mă văd cum sunt în realitate: un tip 
mare şi solid, fără nici un viitor. Aşa că ele pleacă, iar eu 
rămân. Singur. 


— Trebuie să fie foarte dureros, zise Klia deşi de fapt nu 
prea înţelegea motivul. 

Ea însăşi era solitară de atâta vreme încât gândul 
singurătăţii n-o tulbura câtuşi de puţin. Pe de altă parte nu 
ştia clar nici ce înseamnă să fii îndrăgostit. Visele ei se 
refereau mai degrabă la satisfacerea sexualităţii decât la 
legături emoţionale profunde. 

— Mie una îmi place să fiu singură. Nu prea îmi pasă ce 
gândesc alţii despre mine. 

— Eşti norocoasă... 

— Deci, cine spune poveşti despre obiectele astea ca să le 
vândă? 

Klia dorea să schimbe subiectul. Timiditatea şi 
vulnerabilitatea lui Brann erau de-a dreptul atractive. 

— Vânzătorii de pe Trantor, răspunse bărbatul. Echipa 
scrie rapoarte despre comori, noi anexăm rapoartele la 
documentele de vamă oficiale, le livrăm în pieţe şi Cenugşiii 
se înghesuie să le cumpere. N-ai văzut niciodată un 
anticariat cu obiecte de pe Lumile Exterioare? 

— Nu. 

— Ei bine, dacă vei rămâne mai mult pe aici, poate că 
cineva o să te ducă să vezi unul. Eu nu ies decât în 
perioadele de somn, când străzile sunt mai pustii. 

Kallusin, bărbatul în verde-cenuşiu, stătea cu braţele 
încrucişate înapoia unui birou ridicol de mare. Suprafaţa 
acestuia era acoperită cu flecuşteţe de pe multe planete, 
toate inutile din câte îşi putea da seama Klia, dar 
interesante, sau poate având doar rolul de a distrage. 

Brann rămase înapoia ei. Fata îl fixă cu privirea pe 
Kallusin, deşi simţea nevoia imperioasă de a se uita spre 
uriaşul dahlit; acesta deţinea şi alte talente, despre care nu- 
i pomenise un cuvânt. Pe de o parte, era corect - nici el nu 
cunoştea totul despre Klia. 

— Persuasivii noştri alcătuiesc o echipă foarte stranie, ştii? 
Zâmbi Kallusin. Sunt foarte talentaţi, dar foarte bizari. 
Trebuie să stea cu ochii pe noi şi să menţină o disciplină 


strictă aici, altfel se va afla despre locul acesta... Şi crezi că 
trantorienii ar fi încântați să ştie că există oameni cu 
aptitudinile lor? Oameni norocoşi... Oameni convingători... 
Oameni care izbutesc să se descurce în situaţii dificile... 
Deşi există şi un amănunt interesant: niciunul dintre ei n-a 
ajuns în Palat. Toţi rămân la aproximativ acelaşi nivel al 
reuşitelor şi se feresc de politică. Asta ţi se pare raţional, 
Klia Asgar? 

— Nu, clătină fata din cap. Noi ar trebui să conducem 
totul, dacă spusele tale sunt adevărate. 

— Ei bine, se pare că voi vă autolimitaţi. Sunteţi mulţumiţi 
să vă trăiţi viaţa şi să lăsaţi problemele cruciale pe seama 
oamenilor normali. Nu pricep care este motivul pentru 
asta... Totuşi Neguţătorul Plussix este încântat de tovărăşia 
voastră. Îţi dai seama că nu-l vei întâlni niciodată pe Plussix, 
nu în mod direct, chiar după ce ni te alături şi depui un 
jurământ? 

— Nu mă deranjează, zise Klia. 

— Nu-ţi stârneşte curiozitatea? 

— Nu, pufni ea. Ce trebuie să fac? 

— Mai întâi să făgăduieşti că vei învăţa să-ţi controlezi 
talentele în prezenţa toVarăşilor tăi persuasivi. Îndeosebi 
tu, Klia Asgar. Eşti unul dintre cei mai puternici persuasivi 
pe care i-am întâlnit vreodată. Dacă te-ai antrena 
corespunzător, ne-ai putea sili pe toţi să stăm în mâini, dar 
noi am şti despre ce este vorba şi am fi nevoiţi să te ucidem. 

Klia încercă un fior uşor de alarmă. Nu încercase niciodată 
realmente să se controleze; crescuse cu talentul acesta, 
folosindu-l în mod firesc şi reflex, aşa cum întrebuința 
limbajul, poate chiar într-o măsură mai mare, fiindcă nu era 
prea vorbăreaţă. 

— Bine, aprobă ea. 

— În schimb, noi te vom proteja, te vom ascunde şi-ţi vom 
oferi de lucru. Şi... Vei fi intervievată de Neguţătorul 
Plussix. 

— Ah, bun, murmură fata. 


— Nu trebuie să te temi de el, hurui în felul său blând 
Brann. 

— Nu mă tem. 

— Este diform, zise Kallusin. Aşa am dedus eu. Nu ne 
spune nimic, dar... Făcu un gest larg din braţ, cuprinzând 
încăperea în care se găseau, antrepozitul şi camerele de 
locuit. El asigură totul. Ipoteza mea, pe care i-am şi 
comunicat-o de altfel, este că Plussix e un tip de mentalist 
aparte, nu foarte priceput în convingere sau în menţinerea 
relaţiilor sociale, ci încântat să fie înconjurat de cei cu 
talentul tău. Niciodată însă nu a confirmat sau infirmat 
ceva. 

— Mda, mormăi Klia. 

Voia să termine cu ceremoniile şi să se ducă în camera ei. 
Dorea să fie singură şi să se odihnească. De zile întregi nu 
dormise ca lumea. Odihnă... Şi mâncare. De când sosise la 
antrepozit, Brann o dusese de două ori la cantina 
angajaţilor şi se îndopase realmente, dar totuşi continua să 
se simtă flămândă. 

Îşi înfrână dorinţa de a privi spre Brann şi rămase cu ochii 
la Kallusin. 

— Mă bucur mult că ai venit alături de noi, spuse acesta 
strângându-şi buzele netede ca de prunc. 

Nici nu zâmbea, nici nu se încrunta, însă ochii lui, deşi nu 
se clinteau, păreau să o scaneze pentru orice detaliu 
important. 

— Îţi mulţumesc, adăugă şi se întoarse către fereastră cu 
vederea spre hala principală a antrepozitului. 

Brann atinse uşor umărul fetei, iar ea tresări, apoi îl urmă 
afară din odaie. 

— Când o să depun jurământul? Îl întrebă. 

— Ai făcut-o deja, acceptându-ne ospitalitatea şi 
neîntrebându-l pe Kallusin dacă poţi pleca. 

— Nu mi se pare corect. Ar trebui să cunosc toate regulile. 

— Nu există nici o regulă, decât să rămâi aici, să nu-ţi 
utilizezi talentele asupra noastră sau asupra altora din 


exterior... Decât dacă eşti instruită să o faci... Şi să nu spui 
nimănui despre existenţa noastră. 

— De ce nu treceţi toate condiţiile astea într-un jurământ? 

— De ce ne-am sinchisi s-o facem? 

— Şi tu? Mă faci întruna să-mi doresc să mă uit la tine. N- 
ar trebui să încetezi? 

Brann clătină solemn din cap. 

— Nu fac absolut nimic, declară el. 

— Nu-mi spune mie asta! Nu sunt idioată. 

— Poţi crede ce vrei. Dacă doreşti să te uiţi la mine este 
numai pentru că tu o vrei. 

Tăcu o clipă şi continuă cu glas scăzut: 

— Pe mine nu mă deranjează. Nu în cazul tău. 

Porni înaintea ei pe un coridor industrial, îngust şi cenuşiu, 
iluminat de globuri simple, în lungul căruia se înşiruiau uşi 
închise. Klia simţi un val de furie faţă de presupunerea 
bărbatului. 

— Poate că ar trebui să te deranjeze! Strigă ea. Poate că 
ar trebui să-ţi faci griji! Nu sunt o persoană foarte amabilă! 

Brann ridică din umeri şi-i întinse cardul ID, care-i slujea şi 
drept cheie a camerei pe care o primise. 

— Odihneşte-te şi simte-te bine, îi spuse. Probabil că nu ne 
vom mai vedea un timp. Eu plec cu Kallusin, să însoţim un 
transport de bunuri în Mycogen. Este posibil ca negocierile 
să dureze câteva zile. 

— Bine, rosti sec Klia şi introduse cardul în fanta uşii. 

Intră iute în cameră şi trânti uşa înapoia ei. 

Vreme de câteva secunde de-abia văzu interiorul încăperii, 
atât era de furioasă pe sine. Se simţea slabă şi manipulată. 
Depusese un jurământ, fără să-i cunoască conţinutul! 
Plussix i se părea un personaj monstruos. 

Treptat, mobilierul odăii se focaliză. Nimic luxos, dar nici 
deprimant - în tonuri blânde de verde şi gri, cu accente 
aurii. Un pat cu o saltea simplă din spumă poliuretanică, nu 
prea veche, un dulap, o comodă, un birouaş cu scaun, apoi 
alt scaun, nu mai mare decât celălalt, dar capitonat. O 


plafonieră, iar pe birou o veioză. Tot pe birou se afla un 
lector de holocărţi. 

Încăperea era lată de trei metri şi lungă de aproximativ 
trei metri şi jumătate. Era camera cea mai frumoasă pe 
care o avusese Klia de când plecase de acasă, chiar mai 
frumoasă decât dormitorul micuţ din copilărie. Se aşeză pe 
marginea saltelei. 

Faptul că o atrăgeau bărbaţii, orice bărbaţi, era o 
slăbiciune pe care nu şi-o putea îngădui acum. Avea 
convingerea că idealul visurilor ei, un dahlit înalt şi 
puternic, nu corespundea cu Brann... Deşi acesta era 
dahlit, înalt, puternic şi cu o mustață minunată. 

„Data viitoare”, îşi jură fata, „nici n-o să mă mai uit la el 

Cu excepţia ochilor, Lodovik stătea nemişcat, în timp ce 
Daneel rula altă diagnoză, ultima înainte de plecarea spre 
Eos. 

— Nu exista nici o afecţiune vizibilă pe care s-o pot detecta 
aici, anunţă Daneel când maşinăriile vechi îşi terminară 
treaba, însă tu eşti un model mai recent decât aparatele 
acestea. Cred că ele nu ating nivelul tău. 

— Tu te-ai investigat vreodată? 

— Frecvent, la câţiva ani, dar nu cu aceste instrumente. Pe 
Trantor sunt bine ascunse altele de calitate superioară. A 
trecut totuşi un secol de când n-am mai fost pe Eos şi 
acumulatorii mei trebuie înlocuiţi. De aceea, te voi însoţi. 
Mai am şi un alt motiv. Trebuie să aduc înapoi un robot... 
Dacă reparaţiile şi upgrade-ul ei s-au desfăşurat cu bine. 

— O formă feminină? 

— Da. 

Lodovik aşteptă detalii, însă Daneel păstră tăcerea. Dintre 
milioanele de roboţi cu forme feminine care, cândva, 
fuseseră atât de populare în rândul oamenilor, el cunoştea 
unul singur încă activ: Dors Venabili... Care se găsea de 
câteva decenii pe Eos. 

— Nu ai încredere în mine, aşa-i? Întrebă Lodovik. 


LIA 


— Nu, răspunse Daneel. Nava ar trebui să fie gata. Cu cât 
ajungem mai repede pe Eos, cu atât ne putem întoarce mai 
curând. Detest să fiu departe de Trantor. Momentul critic al 
Răspântiei se apropie. 

Foarte puţine nave imperiale mai opreau acum pe Madder 
Loss, dar Daneel aranjase de câteva luni să fie preluat de 
nava unui Negustor şi nu era dificil să-l îmbarce şi pe 
Lodovik ca pasager suplimentar. Nava urma să-i transporte 
la periferia îngheţată a sistemului lui Madder Loss, până la 
un asteroid de gheaţă care nu avea nume, ci doar un număr 
de catalog stelar: ISSC-1491. 

Stăteau acum pe platforma de îmbarcare a unui astroport 
îndepărtat aflat sub cerul liber. Soarele strălucea şi 
insectele zumzăiau prin văzduh, polenizând câmpurile de 
floarea-soarelui ce înconjurau clădirile scunde de beton şi 
plastoţel. 

Lodovik continua să aprecieze conducerea şi prezenţa lui 
Daneel, dar cât timp avea s-o mai facă? De fapt, Lodovik îşi 
suspendase complet iniţiativa de la sosirea pe Madder Loss, 
temându-se de o confruntare cu Daneel. Totuşi tipul său de 
robot umaniform utiliza iniţiativa în multe modalităţi 
importante, nu doar pentru a determina căi de acţiune pe 
scară mare. El nu putea suprima gândurile ce proveneau 
din mentalitatea sa esenţială. „Daneel va ţine omenirea în 
loc. Oamenilor trebuie să li se îngăduie să-şi aleagă singuri 
soarta. Noi nu înţelegem spiritul lor animalic! Noi nu 
suntem aidoma lor!” 

Daneel însuşi afirmase că minţile omeneşti şi destinul nu 
erau uşor de înţeles de către roboţi, poate chiar de nimeni. 
Este o nebunie să le controlezi şi direcţionezi istoria! 
Nebunia extravagantă a maşinilor scăpată de sub control. 

Ceva nefamiliar îi străbătuse procesele gândirii, vestigiul 
unui glas pe care-l auzise şi mai înainte. 

Daneel discuta cu căpitanul navei - un bărbat scund şi 
musculos, cu piele albă ca făina şi chip crestat în mod 


tradiţional - după care se răsuci şi-i făcu semn lui Lodovik 
să i se alăture. Căpitanul îi adresă un rânjet energic. 

În clipa îmbarcării, Lodovik se întoarse şi privi panoramă. 
Peste tot insecte, pe toate planetele care puteau fi locuite 
de oameni, semănând între ele, cu variaţiuni locale minore, 
explicabile în general prin intervenţiile genetice de-a lungul 
mileniilor. Toate adecvate menţinerii ecosistemelor ce 
duceau la apariţia civilizaţiei omeneşti. 

Pe Madder Loss nu exista absolut nici un animal sălbatic. 
Acestea puteau fi găsite doar pe cele cincizeci de mii de 
planete desemnate ca grădini zoologice şi parcuri de 
vânătoare: planetele-grădini atât de îndrăgite de Klayus, pe 
care cetăţenii aveau acces numai cu autorizaţie imperială. 
O dată, Lodovik văzuse alocările bugetare destinate acestor 
rezervaţii. Chen dorise să le închidă, fiind cheltuieli inutile, 
dar Klayus intervenise direct pentru păstrarea lor şi 
avusese loc un troc complicat, la care Lodovik nu 
participase. 

Robotul se întrebă acum în ce fel apăruseră toate 
planetele-grădini, sau cele îmblânzite şi betonate pe care le 
populau oamenii. Atâtea episoade ale istoriei care nu-i erau 
disponibile! Atâtea întrebări ce clocoteau acum, ieşind la 
suprafaţă de sub limitările autoimpuse! 

Trapa navei se închise înapoia sa şi Lodovik îşi mască o 
turbulenţă algoritmică, pe care în termeni umani ar fi 
numit-o „panică intelectuală” - nu faţă de spaţiile închise 
ale navei, ci faţă de florile curiozităţii care îi îmboboceau în 
minte! 

În cabina lor micuță, Daneel aşeză cele două bagaje de 
mână în stelajele corespunzătoare şi deplie din perete un 
scaun. Lodovik rămase în picioare. Daneel încrucişă braţele 
pe piept. 

— Nu vom fi deranjaţi, rosti el. Aici putem funcţiona la 
nivelul de consum minim. În şase ore ar trebui să ajungem 
la locul de întâlnire, iar de acolo, în trei zile vom fi pe Eos. 


— Cât mai avem la dispoziţie înainte ca să pierzi controlul 
situaţiei de pe Trantor? 

— Cincisprezece zile, dacă nu intervin situaţii 
neprevăzute. lar acolo unde sunt implicaţi oamenii, 
situaţiile acestea se ivesc cu regularitate. 

Vara de abia îşi putea stăpâni furia. Ridică pumnii spre 
Sinter, care se retrase cu un surâs de neîncredere şocată, 
şi-i dădu ocol în biroul mare al relaţiilor cu publicul. Din 
coridoarele adiacente, mai mulţi Cenuşii, care împingeau 
cărucioare sau purtau valize, asistau la această înfruntare 
cu priviri de uimire şi o satisfacţie mascată, incoloră. 

— Asta-i o idioţenie! Şuieră spre el, apoi cobori glasul. 
Îndepărtează ameninţarea... Şi ei se vor regrupa! După 
aceea, vor porni după mine! 

Maiorul blond, umbra ei permanentă şi acum extrem de 
iritantă, valsa ineficient împrejur, încercând să se 
interpună. Vara îl ocolea însă cu tot atâta dexteritate. Sinter 
avea senzaţia că se găsea în mijlocul unei mici şi 
stânjenitoare revolte. Păşind în lateral spre uşa deschisă a 
cabinetului său particular, reuşi să dirijeze minifurtună 
aceea într-un loc mai puţin public. 

— l-aţi pierdut urma! Repetă el cu un sunet jumătate 
lătrat, jumătate suspin după ce o Cenugşie închise uşa în 
urma lor. 

Cenuşia se mulţumise să-i privească pe cei trei, după care 
îşi văzuse netulburată de treburi. 

— Am fost târâtă! Urlă Vara. 

Lacrimi îi ţâşniră din ochi şi i se revărsară pe obraji. Brusc, 
Namm îşi opri dansul şi rămase locului, tremurând din toate 
încheieturile, cu membrele tresăltându-i necontrolate. Roti 
apoi capul în căutarea unui scaun, zări unul într-un colţ şi 
se prăbuşi în el. Sinter îl privea cu ochi holbaţi. 

— Tu ai făcut asta? O întrebă pe Vara. 

Femeia închise gura cu un clic slab al dinţilor, lăsă pe 
spate capul, pe gâtul lung şi subţire, şi se uită spre maior. 

— Bineînţeles că nu. Deşi a fost abominabil şi necooperant. 


— Stresul..., izbuti maiorul să articuleze printre dinţii 
încleştaţi care-i clănţăneau.? 

Sinter continua s-o fixeze pe Vara, până ce femeia îşi dădu 
seama că trezea nişte suspiciuni foarte nesănătoase. Namm 
se scutură, se potoli şi reuşi să se scoale în picioare, 
înghițind un nod imens. Adoptă o poziţie de drepţi destul de 
ridicolă şi-şi focaliză atenţia asupra peretelui opus. 

— Cum aţi pierdut-o? Întrebă Sinter încet, privind între cei 
doi. 

— N-a fost vina ei, declară maiorul. 

— Am întrebat-o pe ea, interveni consilierul. 

— Este foarte rapidă şi mi-a simţit prezenţa. Începu Vara. 
Agenţii tăi, poliţaii tăi incompetenţi n-au fost îndeajuns de 
rapizi ca s-o prindă - iar acum ea a dispărut şi tu nu vrei să 
mă laşi s-o găsesc! 

Sinter ţuguie buzele gânditor, de parcă aşteptau să fie 
sărutate. Era o expresie ridicolă şi brusc, în inima lui Vara, 
ceea ce începuse ca admiraţie şi iubire se transformă în 
amărăciune şi ură. 

Cu toate acestea, nu-şi trădă sentimentele. Deja spusese 
prea multe, mersese prea departe. „L-am şfichiuit pe 
maior?” îl privi uşor vinovată pe bărbatul rigid şi tăcut. 
Trebuia să-şi controleze talentele cu mai mare atenţie. 

— Împăratul mi-a interzis în mod specific continuarea 
cercetărilor noastre. Nu pare la fel de interesat ca noi faţă 
de aceste... Persoane. Deocamdată nu intenţionez să insist 
şi să încerc să-l conving să-şi schimbe decizia. Are părerile 
lui, care trebuie respectate. 

Vara rămase cu mâinile încrucişate. 

— A fost convins de Hari Seldon că acţiunea noastră poate 
căpăta o conotaţie politică neplăcută. 

Femeia căscă larg ochii. 

— Dar Seldon este de partea lor! 

— În privinţa asta nu suntem siguri. 

— Nepoata lui m-a recrutat pe mine! 


Sinter se întinse şi o apucă de încheietura mâinii, apoi o 
strânse uşor. Ea se strâmbă. 

— Detaliul acesta va rămâne numai între noi doi. Acţiunile 
nepoatei lui Seldon pot, sau nu, să fie legate de Corbul 
însuşi. Poate că toată familia lor este nebună - fiecare în 
felul său. 

— Dar am discutat... 

— Seldon este un om terminat. După judecarea procesului 
său, îi vom putea urmări pe cei cu care este intim legat. 
După ce Chen îşi va termina treaba, împăratul nu va avea 
nimic împotrivă ca noi să curăţăm resturile. 

O privi cu milă pe femeie. 

— Ce este? Se înfioră ea. 

— Să nu crezi niciodată că eu renunţ. Niciodată. Ceea ce 
fac este mult prea important. 

— Bineînţeles, încuviinţă Vara înfrântă şi privi covorul 
pluşat de sub biroul consilierului, cu modelul de flori roşii şi 
cafenii gigantice. 

— Ne vom relua acţiunile, şi încă în scurt timp. 
Deocamdată însă ne limităm pur şi simplu entuziasmul şi 
dedicaţia, şi aşteptăm. 

— Am înţeles. 

— Te simţi bine acum? Se întoarse Sinter către tânărul 
maior. 

— Da, domnule. 

— Ai avut probleme cu sănătatea în ultima vreme? 

— Nu, domnule. 

Consilierul păru că nu mai este interesat de problemă şi-i 
făcu semn lui Namm să se retragă. Ofiţerul cel blond se 
execută rapid, închizând silențios uşa după el. 

— Ai fost marcată de stres, rosti Sinter. 

— Probabil, zise Vara şi umerii i se gârboviră, îi surâse fără 
vlagă. 

— Ai nevoie de odihnă şi divertisment. Sinter scoase din 
buzunar un card de credite. Acesta îţi va oferi acces în 


centrul comercial cu circuit închis al Sectorului Imperial. 
Poate că nişte cumpărături te vor relaxa. 

Fruntea lui Vara se încreţi, apoi se destinse şi, surâzând, 
femeia luă cardul. 

— Mulţumesc. 

— Nu-i mare lucru. Revino peste câteva zile, poate că 
situaţia se va schimba. O să-ţi atribui alt ofiţer pentru 
protecţie. 

— Mulţumesc. 

Sinter îi atinse cu un deget bărbia. Să nu uiţi cât de 
valoroasă eşti, îi spuse şi, în secret, fu dezgustat de expresia 
cerşind atenţie de pe faţa neatrăgătoare a femeii. 

Deşi avea să compară singur în faţa Comisiei pentru 
Siguranţă publică, Hari ştia perfect că avea nevoie de 
sfaturi din partea unui expert legal. Asta însă nu-l oprea să 
deteste întâlnirile cu consilierul său, Sedjar Boon. 

Boon era un avocat experimentat care se bucura de 
reputaţie. Îşi desăvârşise instruirea în municipalitatea Bale 
Nola din Sectorul Nola, cu tutori deţinând decenii de 
activitate în legile întortocheate, atât Imperiale cât şi 
Cetăţeneşti. 

Trantorul avea zece constituţii oficiale şi tot atâtea seturi 
de legi formulate pentru diversele clase de cetăţeni; existau 
practic milioane de adnotări cuprinse în zeci de mii de 
volume despre felul în care interacţionau aceste statuturi. 
La fiecare cinci ani, pe planetă se ţineau convenţii care să 
amendeze şi actualizeze legile, multe fiind transmise în 
direct aidoma unor evenimente sportive pentru satisfacția 
milioanelor de Cenugşii, care apreciau procedurile legale 
prăfuite şi teribil de amănunțite mai mult decât sporturile 
fizice. Se afirmă că tradiţia respectivă avea cel puţin 
vechimea Imperiului, dacă nu era cumva mai îndepărtată. 

Hari se simţea recunoscător că unele aspecte ale legii 
imperiale erau private. 

Boon întinse noile rezultate ale cercetărilor pe biroul din 
cabinetul matematicianului şi privi, ridicând din sprâncene, 


spre Primul Radiant aflat pe un colţ al mesei. Hari aşteptă 
răbdător ca avocatul să-şi alinieze şi regleze autogrefierii şi 
lectorii holocărţilor. 

— Îmi cer scuze că durează aşa mult, domnule profesor, 
începu Boon aşezându-se în faţa lui, dar cazul dumitale este 
unic. 

Hari zâmbi şi încuviinţă din cap. 

— Legile pe baza cărora ai fost chemat în faţa 
judecătorilor Comisiei pentru Siguranţă Publică au fost 
modificate de 42.015 ori de la stabilirea cărţilor Codurilor, 
acum 12.005 ani. Trei sute de versiuni modificate continuă 
să fie considerate existente, active şi relevante, şi adesea 
ele se contrazic reciproc. Legile ar trebui să se aplice egal 
tuturor claselor şi în acelaşi timp să se fundamenteze pe 
legea Cetăţenească, dar... Nu trebuie să-ţi spun că 
aplicarea lor se face în mod diferit. Deoarece Comisia 
pentru Siguranţă Publică şi-a asumat autoritatea prin 
decret imperial, ea poate alege dintre oricare aceste seturi 
de legi. Bănuiala mea este că te vor judeca pe bază mai 
multor seturi simultan, ca meritocrat sau chiar deviaţionist, 
şi nu vor dezvălui seturile respective decât după începerea 
procesului. Eu am ales seturile cele mai probabile, cele care 
oferă Comisiei libertatea cea mai mare în cazul dumitale. 
Acestea sunt numerele lor, şi ţi-am extras şi materiale din 
holocărţi pentru studiu... 

— Perfect, aprobă Hari fără urmă de entuziasm. 

— Deşi ştiu că nici măcar nu te vei deranja să-ţi arunci 
ochii peste ele, nu-i aşa, domnule profesor? 

— Probabil că nu. 

— Uneori laşi o impresie de superioritate îngâmfată, dacă- 
mi permiţi să ţi-o spun. 

— Comisia mă va judeca după cum va crede de cuviinţă, 
iar verdictul va fi în avantajul lor. S-a îndoit cineva de asta 
vreo clipă? 

— Nu. Poţi însă invoca anumite privilegii care pot amâna la 
nesfârşit executarea oricărei sentinţe, mai ales dacă unul 


dintre seturi cuprinde şi independenţa Universităţii 
Streeling, conform Tratatului dintre Palat şi Meritocraţie, 
încheiat în urmă cu două sute de ani. Pentru că într-adevăr 
te confrunţi cu acuzaţiile de incitare şi trădare - în clipa de 
faţă sunt 39 de capete de acuzare. Linge Chen te poate 
condamna cu uşurinţă la moarte. 

— Ştiu, încuviinţă Hari. M-am mai confruntat cu tribunale. 

— Dar nu cu unele conduse de comisarul-şef. Se ştie 
despre el că este un expert în jurisprudenţă, viclean şi 
precis. 

Informerul de pe biroul lui Hari piui şi pe display-ul micuţ 
se derulă un mesaj-text. Era o listă a întâlnirilor din 
săptămâna curentă, dintre care cea mai importantă urma 
să aibă loc peste mai puţin de o oră, cu Gaal Dornick, 
student şi matematician de pe una dintre Lumile 
Exterioare. 

Boon continua să vorbească, dar Hari ridică mâna. 
Consilierul se opri încrucişă braţele, aşteptându-şi clientul 
să reflecteze. 

Mâinile lui Hari, împestriţate de petele vârstei, se întinseră 
spre un notepad mic şi gri pe care efectuă rapid o serie de 
operaţii. După aceea, plasă notepad-ul în nişa-port de lângă 
Primul Radiant. Rezultatele proiectate acoperiră jumătate 
din peretele opus al odăii şi erau foarte spectaculoase, dar 
nu însemnau nimic pentru avocat. 

Matematicianului îi spuneau însă o mulţime de lucruri. 
Hari deveni agitat şi se ridică de pe scaun, plimbându-se 
prin faţa unei ferestre false care arăta câmpuri aflate sub 
cerul liber de pe planeta sa natală, Helicon. Dacă ştiai unde 
să priveşti pe fereastră, l-ai fi putut zări în depărtare pe 
tatăl lui Hari îngrijind plante farmaceutice modificate 
genetic. Matematicianul adusese cu decenii în urmă 
imaginea, de pe Helicon, însă n-o montase decât cu un an în 
urmă. Se gândea tot mai des la părinţii lui. Acum privi 
silueta din timpul şi locul acela îndepărtat, se încruntă şi 
întrebă: 


— Cine este avocatul tânăr cel mai bun din firma 
dumitale? Nu cel mai scump - nu aşa scump ca dumneata! 

— Dar la fel de bun? 

Boon izbucni în râs. 

— Te gândeşti să mă înlocuieşti, domnule profesor? 

— Nu. În scurt timp va sosi un membru foarte important al 
echipei mele, un matematician tânăr şi excepţional. Din 
pricina asocierii cu mine, va fi arestat aproape imediat. 
Bineînţeles, va avea nevoie de un avocat. 

— Îl pot prelua şi pe el, domnule profesor, cu o creştere 
foarte mică a onorariului, dacă aceasta te îngrijorează. 
Cazurile fiind paralele... 

— Nu. Dacă va putea, Chen va face dezastru în jurul meu, 
dar în cele din urmă nu-mi va clinti nici un fir de păr din 
cap. Trebuie să-mi protejez oamenii cei mai buni, ca să 
poată continua şi după pronunţarea verdictului. 

Boon făcu o grimasă exagerată şi ridică două degete, 
aidoma unui şcolar. 

— Domnule profesor, reputaţia dumitale de prooroc este 
mult prea răspândită pentru ca să mă simt confortabil din 
punct de vedere profesional. Totuşi, în numele a tot ce este 
Cosmic, poţi şti aşa ceva despre comisarul-şef? 

Pentru o clipă, ochii lui Hari părură gata să-i sară din 
orbite şi avocatul se aplecă puţin în faţă, vizibil îngrijorat 
pentru sănătatea bătrânului. 

Hari inspiră adânc şi se relaxă. 

— Este un Moment de Răspântie, spuse el. Ţi-aş putea 
explica totul, dar sunt convins că te-ar plictisi în aceeaşi 
măsură în care mă plictisesc şi pe mine toate aiurelile 
acestea juridice. Îţi acord încredere şi îţi urmez sfaturile, 
fără să-ţi cunosc meseria, domnule avocat. le rog sămă 
accepţi în aceleaşi condiţii. 

Boon strânse din buze şi-şi examină curios clientul. 

— Lors Avakim, fiul partenerului meu, este un tânăr 
inteligent şi de viitor. A activat câţiva ani în legislaţia 


constituţională imperială, participând ca asistent în dosare 
ale Comisiei pentru Siguranţă Publică. 

— Avakim... 

Hari sperase ca numele respectiv să fie menţionat. 
Lucrurile se simplificau considerabil. Ştia că Boon era un 
avocat bun, însă bănuia că nu era atât de independent pe 
cât ar fi dorit. Lors Avakim era un potenţial membru al 
Proiectului Enciclopedia, divizia legislativă. Depusese 
cererea cu un an în urmă. Era idealist, energic, încă necopt. 
Hari se îndoia că Boon cunoştea legătura lui cu Proiectul. 

— Este îndeajuns de priceput ca să-l scape pe 
matematicianul meu de orice necazuri cu escrocii ăştia? 

— Aşa cred. 

— Bine. Te rog, trece-l atunci în echipa legală a 
Proiectului, pentru matematicianul Gaal Dornick, nou-sosit 
pe Trantor. Domnule avocat, mă tem că azi va trebui să 
punem capăt mai repede şedinţei noastre. Trebuie să mă 
pregătesc pentru întâlnirea cu Dornick. 

— Unde stă? 

— La hotel Luxor. 

— Şi când îl vor aresta? Întrebă Boon cu un zâmbet 
strâmb. 

— Mâine, răspunse Hari şi tuşi în pumn. Scuză-mă! De 
vină este probabil praful din toate legile astea moarte, arătă 
el spre holocărţi. 

— Desigur, aprobă tolerant avocatul. 

— Mulţumesc, zise Hari şi indică uşa camerei. 

Boon îşi strânse materialele şi deschise uşa, apoi se 
întoarse către matematician. 

— Procesul este peste trei săptămâni, domnule profesor. 
N-a mai rămas mult timp. 

— În timpul unei crize Se... 

Se opri; fusese cât pe aici să spună „criză Seldon”. 

— În timpul unui Moment de Răspântie, domnule avocat, 
în numai trei săptămâni se pot întâmpla foarte multe 
lucruri. 


— Pot să-ţi vorbesc deschis, domnule profesor? 

— Cum să nu, aprobă Hari pe un ton care implica dorinţa 
ca vorbele să fie cât mai puţine. 

— Aparent priveşti cu dispreţ profesiunea mea, totuşi 
susţii că eşti un student al fluxurilor şi refluxurilor culturale. 
Legea este cadrul general, anatomia stabilă dar în 
permanentă creştere a oricărei culturi. 

— Sunt un om imperfect, domnule avocat. Am multe 
lipsuri. Dorinţa mea cea mai mare este ca, atunci când 
greşesc, cei din jurul meu să vadă ce nu pot face eu şi să-mi 
corecteze erorile. La revedere! 

Chen îl primi pe Boon, singur, în reşedinţa sa personală 
din Pavilionul Comisiei, şi-i acordă cinci minute ca să 
descrie întâlnirea cu Seldon. 

— Sire, rosti avocatul, îl admir pe omul acesta, dar parcă 
nu i-ar păsa prea mult de ceea ce se va întâmpla. Părea mai 
interesat să asigure protecţia unui student, sau ajutor de-al 
lui, care a sosit recent pe Trantor. 

— Cine anume? 

— Gaal Dornick. 

— Nu-l cunosc. Este nou înrolat în acest Proiect 
Psihoistorie, nu? 

— Cred că da, sire. 

— În Universitate şi Bibliotecă există cincizeci de persoane 
care lucrează la Proiectul lui Seldon, aşadar Dornick este al 
cincizeci şi unu-lea? 

— Da. 

— Dar înapoia acestor cincizeci, sau cincizeci şi una de 
persoane, există încă o sută de mii, risipite pe tot Trantorul, 
cu câteva mii staționate în sateliții alimentari şi câteva sute 
lucrând în staţiile receptoare din sistemul planetar. Niciuna 
în staţiile defensive. Toate sunt loiale şi se comportă cu 
dedicație, fără să atragă atenţia asupra lor. În mod 
premeditat, Seldon se transformă într-un paratrăsnet care 
să devieze atenţia de la aceste activităţi secundare. O 
realizare remarcabilă pentru un om atât de ignorant în 


privinţa legislaţiei şi atât de dispreţuitor faţă de amănuntele 
manageriale, pe cât pare el să fie. 

Boon depistă repede critica implicită. 

— Nu-l subestimez, domnule comisar-şef. Mi-aţi ordonat 
însă să-i ofer consiliere juridică, iar el nu pare deloc 
interesat. 

— Poate că ştie că-mi raportezi. 

— Mă îndoiesc. 

— Nu este foarte probabil, totuşi este un individ inteligent. 
Ai studiat lucrările lui de psihoistorie? 

— Numai în măsura în care sunt asociate capetelor de 
acuzare pe care le veţi folosi pesemne. Boon se uită la Chen 
cu un respect plin de speranţe. Sarcina mea ar fi mult mai 
simplă, dacă aş şti care pot fi acuzaţiile acelea. 

Chen îl privi cu amuzament. 

— Nu, zise el. Majoritatea Cenuşiilor mei şi cu siguranţă 
majoritatea juriştilor sunt de părere că Seldon este un 
sonat inofensiv şi amuzant, un alt meritocrat escroc care 
aspiră să fie deviaţionist. Pe Trantor este privit cu afecţiune. 
Vestea procesului său este deja prea răspândită. S-ar putea 
chiar ca publicitatea să fie în avantajul lui, în felul acesta 
crescând asupra noastră presiunea de a anula acuzaţiile 
sau chiar de a renunţa la proces. El ar putea s-o facă foarte 
uşor, în calitate de universitar respectat - un meritocrat 
creativ de stil vechi, care este tiranizat de nobilimea 
decadentă şi crudă. 

— Să iau asta ca sugestie, domnule comisar-şef? Ar fi o 
pledoarie elegantă. 

— Câtuşi de puţin, mârâi Chen şi se aplecă puţin înainte. 
Nu te aştepta să muncesc în locul tău. A discutat strategia 
asta cu tine? 

— Nu, sire. 

— Vrea să fie judecat. Se foloseşte de procesul acesta. 
Cumva îi este util... Ciudat! 

Boon îl studie câteva secunde pe comisarul-şef, apoi spuse: 

— Pot vorbi deschis? 


— Bineînţeles. 

— Deşi poate fi adevărat că vorbele şi prezicerile lui 
Seldon pot fi interpretate ca trădătoare, ar fi mult mai 
rezonabil dacă comisarii l-ar ignora pur şi simplu. Desigur, 
organizaţia lui este vastă - asociaţia cea mai mare de 
intelectuali din exteriorul Universităţii - dar este dedicată 
unor scopuri paşnice. Se afirmă că ar fi vorba despre o 
Enciclopedie, aşadar ceva strict scolastic! Nu vă înţeleg 
motivele pentru care-l aduceţi în faţa judecății. Vă folosiţi 
de Hari Seldon? 

— Ghinionul meu, surâse celălalt, este să fiu considerat 
atotştiutor. Nu sunt omniscient, dar nici omnivor politic, 
înghițind şi transformând în avantajul meu toate 
evenimentele ce se petrec în jur. 

Era evident că nu dorea să spună mai multe. 

— Nici nu v-am considerat aşa, domnule comisar-şef. Îmi 
puteţi răspunde la o ultimă întrebare - din considerente pur 
egoiste şi profesionale, pentru a evita eforturile excesive 
atunci când sunt multe de făcut şi prea puţin timp la 
dispoziţie? 

— Să zicem că da, încuviinţă Chen răsfrângând buza într- 
un fel care anunţa că nu va fi prea mărinimos. 

— Îl veţi aresta pe Gaal Dornick? 

Chen reflectă câteva momente, apoi spuse: 

— Da. 

— Mâine, sire? 

— Bineînţeles. 

Boon îşi exprimă mulţumirea şi, spre imensa lui uşurare, 
Chen îşi luă rămas bun. 

După plecarea avocatului, Chen apelă arhivele personale 
şi petrecu câteva minute, căutând prima menţiune a 
judecării lui Seldon pentru trădare, făcută de el sau în 
prezenţa lui. Ar fi putut să jure că el sugerase primul acest 
lucru, dar înregistrările dovedeau că se înşelase. Lodovik 
Trema fusese primul care amintise aşa ceva, într-o 
conversaţie foarte subtilă, petrecută cu mai puţin de doi ani 


în urmă. Acum procesul avea să se dovedească simultan 
stingheritor şi foarte oportun - în tot cazul mai degrabă 
oportun! O unealtă măruntă cu care să curețe Palatul... 
Cum putuse Lodovik să ştie, cu atâta timp în urmă, că aşa 
aveau să se deruleze lucrurile? 

Închise fişierele şi rămase tăcut pentru zece secunde. Ce 
ar fi făcut Lodovik în această situaţie ca să obţină avantaj 
politic maxim? 

Comisarul-şef se îndreptă în scaun şi-şi alungă un 
sentiment de deprimare. Să ajungi să te bizui în asemenea 
măsură pe un singur om! În mod clar era un semn de 
slăbiciune. 

„Nu mă voi mai gândi la el”, îşi jură Chen. 

Klia se trezi auzind o bătaie uşoară la uşă şi se îmbrăcă 
iute. Când deschise, fu dezamăgită, apoi bucuroasă, 
descoperind că nu era Brann, ci un alt tânăr, mult mai puţin 
chipeş şi nu dahlit. 

Era micuţ şi părea şiret, un misaroan cu nas lung şi piele 
presărată de cicatricele encefalitei. Nu vorbea şi-şi anunţă 
misiunea prin limbajul semnelor folosit de Ghildă 
Debitorilor şi pe care Klia îl cunoştea destul de bine. 

Mă numesc Rock, o anunţă, strângând un pumn şi lovindu- 
| cu cealaltă palmă, pentru a sublinia numele. Vino să 
vorbeşti cu Nepătrunsul, îi spuse şi zâmbi când văzu că fata 
înţelesese cel puţin o parte din semnalele sale. 

Nepătrunsul? Urmându-l pe tânărul mărunţel, Klia îşi 
trecu degetele arătător şi mijlociu prin faţa ochilor, 
semnalând neînțelegere. 

Rock semnală literele numelui pe rând şi ea înţelese. Urma 
să se întâlnească cu Plussix, dar, desigur, nu avea să-l vadă. 
Nimeni nu-l văzuse vreodată. 

Plussix nu vorbea ascuns înapoia unui perete, aşa cum 
crezuse Klia. Fata se afla într-un cubicul micuţ, cu pereţi 
goi; lângă un perete se afla un cilindru din sticlă, iar lângă 
peretele opus un singur scaun rigid. În ceilalţi doi pereţi 
existau uşi, iar una dintre ele se închise încetişor, când Rock 


ieşi, cu un mormăit şi un salut scurt din cap. Cilindrul se 
umplu cu o strălucire albicioasă, în care, treptat, se formă 
un personaj: un bărbat de vârstă mijlocie, bine îmbrăcat, cu 
păr castaniu tuns foarte scurt şi expresie plăcută, oarecum 
enigmatică. Avea piele roşcovană şi buze foarte subţiri, 
aproape ascetice. 

Klia văzuse telemimi în holocărţi şi în alte tipuri de 
divertisment. Indiferent unde s-ar fi aflat Plussix în 
realitate, personajul acesta i-ar fi reprodus perfect 
mişcările. Bineînţeles, ea nu-şi putea folosi niciuna dintre 
aptitudini asupra unei imagini. 

Fetei nu-i plăceau falsurile, de aceea nu era încântată nici 
acum. 

Se aşeză pe scaunul tare şi-şi încrucişă braţele. 

— Ştii cine sunt, vorbi personajul şi se aşeză pe un scaun 
nevăzut din interiorul cilindrului. Te numeşti Klia Asgar din 
Dahl. Am fost corect informat? 

Ea încuviinţă din cap, fără un cuvânt. 

— Ai venit la noi, urmând sfatul lui Kallusin. Pentru cei 
asemenea ţie devine tot mai greu să supravieţuiască acum 
pe Trantor, fără ajutor. 

— Cred că da, spuse fata strângând din buze. 

— Ar trebui să-ţi placă aici. În antrepozit poţi găsi o 
mulţime de lucruri fascinante. Ţi-ai putea petrece toată 
viaţa, doar studiind istoria tuturor importurilor noastre. 

— Nu-mi place istoria. 

Plussix zâmbi. 

— Este cam vastă pentru ca o persoană să o poată folosi în 
scop personal. 

— Uite ce-i, am venit aici pentru că aşa am vrut eu... 

— După părerea ta, există aşa ceva... Există liberul 
arbitru? 

— Bineînţeles. 

— Bineînţeles, repetă Plussix. Scuză-mă, te rog, pentru 
întrerupere. 


— Voiam să spun că toate astea mi se par cel puţin stranii. 
Antrepozitul... Felul în care te ascunzi... Cu adevărat 
stranii. Cred că aş prefera să fiu iarăşi singură. 

Bărbatul aprobă din cap. 

— O dorinţă absolut firească. Mai greu însă de satisfăcut, 
acum când te afli aici din motive pe care sunt sigur că le 
înţelegi. 

— Crezi că le-aş putea spune celorlalţi unde vă aflaţi. 
Femeii care ne vânează. 

— Este o posibilitate. 

— Jur că n-aş face una ca asta! 

— Îţi apreciez candoarea, Klia Asgar, şi sper că şi tu o 
apreciezi pe a mea. Aici ne găsim într-un fel de război. Voi 
doriţi să supravieţuiţi consecinţelor unei forţe iraționale 
care este exercitată de indivizi necunoscuţi. Eu am mijloace 
şi scopuri personale. Mijloacele mele sunt tu, fraţii şi 
surorile tale de aici. Scopurile nu sunt rele şi nici 
distructive. Ele sunt legate de liberul arbitru şi de 
posibilitatea exercitării libertăţii, aspecte pe care băânuiesc 
că le consideri ironice în circumstanţele actuale. 

Klia îşi zvârli părul pe spate cu un gest brusc şi strânse din 
fălci. 

— Mda, scrâşni ea. 

— Ai mai auzit vorbele astea. 

În glasul lui Plussix nu se simţea vreo nuanţă de ironie sau 
umor, dar nici alte emoţii. Cuvintele îi erau clare, concise şi 
în general oarecum reci. 

— Asta spun toţi tiranii, zise Klia. 

— Exact. Tipul meu de tiranie oferă însă beneficii. Ai 
mâncarea asigurată, nu trebuie să furi sau să înşeli ca să 
supravieţuieşti, şi nu apari în calea indivizilor care ţi-ar face 
rău... Cel puţin deocamdată, până ce eşti pregătită. 

— Pregătită pentru ce? 

— Din punctul tău de vedere, ca să te răzbuni pe cei care 
ţi-au distrus viaţa. 


— Nu-mi mai pasă de ei. Poate că mă voi alătura altora şi 
voi părăsi pentru totdeauna planeta asta. 

Plussix surâse uşor. 

Klia se înroşi la faţă. Sperase la o viaţă destinsă, dar se 
părea că avea să fie supusă altui gen de presiuni. Până 
acum, alergase înaintea valului, însă aici era prinsă între 
vălul acela şi o suprafaţă aparent inflexibilă: Plussix. 

— Te rog, gândeşte-te, fără să te grăbeşti. Oamenii de aici 
suni buni şi prietenoşi. Îndatoririle nu sunt împovărătoare, 
iar ocaziile pentru a învăţa şi a te perfecționa sunt 
numeroase. Antrenamente fizice, continuarea educaţiei 
şcolare... Există o mulţime de oportunităţi. 

Pentru prima dată, Klia citi în tonul celuilalt plăcerea şi o 
prezenţa destinsă şi firească. 

— Eşti un învăţător? Întrebă ea brusc. 

— Poţi spune că da. 

— Din şcolile imperiale? 

— Nu, n-am predat niciodată în şcolile imperiale. Pot acum 
să-ţi pun câteva întrebări care sunt importante pentru 
mine? 

Klia ridică ochii spre tavan fără să răspundă, apoi se simţi 
ruşinată de prostia ei. 

— Sigur că da. 

— De cât timp ai fost conştientă de puterile tale de 
persuasiune? 

— Eu mă descurc în viaţă. Asta-i tot. 

— Te rog! Kallusin mi-a spus că eşti printre cele mai 
talentate persoane pe care le-a întâlnit. 

— De când eram copil, dar nu-mi reamintesc exact vârsta. 
Abia acum câţiva ani am înţeles că nu toţi sunt ca mine. 

— Tatăl tău este văduv? 

— Da, mama a murit când eu aveam patru ani. Îi duc 
dorul. 

„De ce îi spun fantomei ăsteia despre sentimentele mele?” 

— De câţi ani te descurci pe cont propriu? 

— De trei ani. 


— Îndeplineşti misiuni pentru alţii. Eşti curier, cauţi 
informaţii... Şi alte slujbe? Unele ilegale, câteodată şi 
imorale, mai prejos de criteriile tale? 

Klia luă ochii de la cilindru şi încrucişă degetele în poală. 

— Mă descurc, ba uneori îi dau bani şi tatei. Nu i-a refuzat 
niciodată. 

— Bineînţeles că nu, vremurile sunt grele în Dahl. Ai mai 
cunoscut alţii ca tine? 

— Uneori. De pildă, Brann. 

— După cum ai remarcat, Brann este diferit faţă de tine. Ai 
întâlnit-o pe femeia care-i ajută pe poliţişti să vă dea de 
urmă? 

Fata înghiţi un nod dureros. 

— N-am văzut-o niciodată. Am simţit-o, în general prin 
felul în care apar necazuri. 

— Ai simţit-o vreodată intrându-ţi în minte? 

— Ca un fulg. Ca pe Brann, poate, dar mai puternic. Eşti 
un persuasiv? 

— Asta-i lipsit de importanţă. Crezi că te-ai descurca mai 
bine fără talentul tău? 

Klia se gândise foarte rar la această posibilitate. Mai 
degrabă s-ar fi întrebat dacă s-ar fi descurcat mai bine fără 
urechi, sau fără degete. 

— Nu. Deşi, uneori mă gândesc... 

Se opri. 

— Da? 

— Mi-ar plăcea să fiu normală. Un om obişnuit, ca toţi 
ceilalţi. 

— Este de înţeles. Spune-mi, Klia, crezi în roboţi? 

— Nu. Nu acum. Poate că au existat cândva, înainte de tik- 
toki şi de alte mecanice. Dar nu cred că mai există acum. Mi 
se pare o nebunie. 

Plussix aprobă din cap şi ridică mâna. 

— Îţi mulţumesc pentru discuţia noastră. Voi programa şi 
alte viitoare întâlniri, la intervale regulate, ca să-mi spui ce 
ai mai învăţat şi cum te simţi. Este posibil că nu peste mult 


timp această rutină a noastră să se modifice. Sper că până 
atunci vei fi pregătită. 

— Şi dacă îţi voi cere din nou să-mi dai drumul? 

— Klia Asgar, din punctul meu de vedere, ţi-aş dori să poţi 
zbura liberă ca păsările cerului, dar aici avem cu toţii 
îndatoririle noastre, După cum am spus, la început doar 
instruire şi sarcini simple, dar, cu timpul, acestea ar putea 
deveni realmente importante. Te rog, încearcă să înţelegi 
asta. 

Klia nu-i răspunse, dar se întrebă cum se putea aştepta 
Plussix din partea cuiva să înţeleagă, dacă-i oferea atât de 
puţine informaţii. „Pur şi simplu, am intrat într-o 
fundătură!” 

Imaginea din cilindru se topi, uşa se deschise şi Rock 
apăru în prag, privind-o cercetător. Îi semnală: Exerciţii şi 
mic dejun. Pot sta lângă tine? 

Fata îl examină cu neîncredere, apoi semnală: Da. 

Se gândea însă la Brann, întrebându-se ce făcea acum... Şi 
cu cine era. 

Transferul din nava Negustorului într-una din hipernavele 
lui Daneel şi ultima etapă a călătoriei se desfăşuraseră fără 
probleme. Eos atârna în spaţiu, vizibil prin hubloul 
transparent în spatele căruia stăteau Lodovik şi Daneel. 

În mod automat, hipernava se plasă pe o orbită joasă în 
jurul micului satelit natural, acoperit de nuanţe maro, 
albastre şi albe. Dedesubtul lor, ascunsă de corpul navei, se 
găsea o planetă gigantă gazoasă, de un verde îngheţat. 
Steaua dublă în jurul căreia se roteau planeta şi satelitul ei 
se întrezărea în stânga, îndepărtată şi scânteietoare, 
radiind prea puţina căldură la o asemenea distanţă. Cele 
două stele aveau la rândul lor un centru comun de rotaţie, 
aflat la câteva zeci de mii de kilometri sub suprafaţa stelei 
roşu-închis, mai mare, o pitică mai masivă decât soarele 
Trantorului, dar de o mie de ori mai difuză. Steaua albă, 
mai mică, părea să fie punctul de origine al unei panglici 


roşu-purpurie, subţire şi spiralând spre exterior. Lodovik 
privea în tăcere. Nici Daneel nu avea nimic de spus. 

Practic despre nici un robot nu se putea afirma că ar fi 
avut un cămin. În câteva rânduri, Daneel se aliase cu 
oamenii şi se păruse că funcţionează mai eficient în 
prezenţa lor - Elijah Bailey apoi, peste douăzeci de mii de 
ani, Hari Seldon, dar şi alţii. Nu există totuşi nici un loc 
despre care să fi simţit că-i aparţinea. Roboții aparţin 
locului în care îşi pot îndeplini cel mai bine misiunile şi 
Daneel ştia că, în clipa de faţă, locul acela era Eos; prin 
urmare, pe Eos avea să se simtă cel mai bine. 

În acelaşi timp, simţea puternic chemarea Trantorului. 
Ghinionul apăruse într-un moment crucial. Ca orice fiinţă 
raţională care caută să-şi croiască drum printr-un Univers 
de forţe potrivnice, Daneel se întreba uneori dacă nu cumva 
realitatea însăşi conspira împotriva lui. Spre deosebire însă 
de oameni, el nu ataşa nici un sentiment unor ipoteze lipsite 
de fundamentul unor dovezi de netăgăduit. 

Universul nu se opunea... ci pur şi simplu era indiferent. 
Întrucât rezultatul dorit de robot era numai unul dintr-un 
număr infinit de posibilităţi şi putea fi asigurat doar prin 
eforturi imense şi pe termen lung orice eroare minoră, pas 
greşit sau interferenţă neprevăzută puteau cauza 
circumstanţe „ghinioniste” care, dacă nu erau imediat şi 
eficient corectate, aduceau eşecul. 

Pentru Daneel, teoria aceasta nu juca rolul unei filosofii. 
Atât el cât şi Lodovik, la fel ca toţi roboții de nivel superior, 
fuseseră programaţi pentru a accepta automat asemenea 
situaţii. Anumite emoţii - şabloanele fundamentale de 
gândire ale fiinţelor sociale - le erau familiare, ba chiar îşi 
regăseau analogii în diverse combinaţii euristice, totuşi 
rareori analogiile respective ocupau un loc important în 
conştientul roboților, în nici un caz înaintea modului realist 
în care priveau lumea. De obicei, roboții nu erau predispuşi 
la introspecţie şi la examinarea rădăcinilor existenţei lor 


conştiente; totul se datora programelor de bază, specificaţii 
inalterabile, care la rândul lor se datorau celor Trei Legi. 

Lodovik nu mai avea însă asemenea limitări. Acum privea 
gânditor satelitul Eos care creştea treptat în hublou: 
oceane solide din apă îngheţată şi metan, şi şesuri de noroi 
bogat în amoniac care umbreau peisajul iluminat. Întoarse 
capul spre Daneel şi se întrebă ce gândea acesta. 

Existau numai două motive posibile pentru ca un robot să 
încerce să modeleze procesele interioare ale altui robot: fie 
pentru ca să anticipeze acţiunile respectivului şi să caute să 
se coordoneze cu ele, ajutându-l, fie pentru a găsi o 
modalitate să le dejoace. Lodovik era complet nefamiliar cu 
al doilea motiv, totuşi exact asta spera să facă. 

Ştia cumva că trebuia să plece de pe Eos fără a fi 
„reparat” şi să-i găsească pe ceilalţi roboţi care i se 
opuneau lui Daneel, aşa-numiţii calvineni. 

— Nava andochează în douăzeci şi unu de minute, îi 
informă autopilotul, tratându-i ca pe nişte pasageri umani. 

Din câte era capabil să judece, în felul său specializat, aşa 
şi erau; el nu cunoştea alte tipuri de pasageri. Iotuşi cu 
nava aceasta nu călătoriseră decât roboţi, de mii de ani. 
Nici un om nu fusese vreodată pe Eos. 

Cumva, Lodovik se simţi ca o intrusă şi trădătoare... Ce 
anume? Se strădui să se gândească la un termen omenesc 
corespunzător. O stafie, poate, nebună şi rea, ascunsă în 
carcasa unui robot. 

Nava se roti lent şi satelitul dispăru din raza vizuală. 
Rămase doar bandă lată şi groasă a celui mai apropiat braţ 
spiral dens, care din locaţia aceasta se vedea înceţoşat şi 
din profil, lângă muchia difuză a Galaxiei. Deasupra şi 
dedesubtul benzii pestriţe şi neclare ce acoperea o treime 
din câmpul lor vizual, domnea un întuneric profund, rareori 
presărat de puncte izolate de lumină - câteva stele 
apropiate de planul galactic şi în interiorul acestuia, altele 
mult mai îndepărtate şi situate sus deasupra planului. Alte 


luminiţe, chiar mai distanţe şi mai palide, nu erau stele, ci 
galaxii. 

Suprafaţa lui Eos reveni dincolo de hublou, apropiată şi 
mai bogată în detalii. Câteva cratere azvârleau cascade de 
pulbere de gheaţa peste oceane şi şesuri; în majoritate, 
însă, hidrosfera solidă a satelitului nu dovedea decât 
trăsăturile ce semnalau perturbații interne: încreţituri, 
dislocări, râpe ca nişte ciupituri de vărsat şi striaţiuni de 
presiune. În acest sistem stelar nu existau centuri agresive 
de asteroizi şi comete, care să fie supuse atracției 
gravitaționale şi să lunece silențios spre centru, pentru a 
lovi planete şi sateliți deopotrivă. 

Eos era izolat şi ignorat, solid, rece, neospitalier pentru 
orice fiinţa vie... Şi aproape complet sigur pentru roboţi. 

— Am andocat, anunţă autopilotul. 

Dacă cineva ar fi căutat-o, staţia înfiinţată şi construită de 
R. Daneel Olivaw şi R. Yan Kansarv ar fi fost cu siguranţă 
vizibilă pe suprafaţa îngheţată a lui Eos, chiar de la 
milioane de kilometri distanţă în spaţiu Căldura pe care o 
radia făcea din ea obiectul cel mai strălucitor de pe satelit - 
pentru aceia care căutau amprente infraroşii. Nimeni însă 
n-o făcea şi nici n-o făcuse vreodată. 

Lodovik şi Daneel coborâră într-un hangar vast şi aproape 
pustiu, în care ar fi avut loc multe nave. Paşii lor stârniră 
ecouri în incintă cavernoasă. Lodovik mai fusese aici de 
aproape optzeci de ori, totuşi până acum nu se întrebase 
niciodată asupra acestei anomalii. De ce Daneel şi Kansarv 
irosiseră atâta spaţiu? Existase vreun moment când 
hangarul acesta fusese umplut cu nave, cu roboţi? Când 
anume? 

Yan Kansarv însuşi îi aştepta la o sută de metri de rampa 
de coborâre. Stătea cu „braţele” încrucişate şi „degetele” 
întrepătrunse, capul şi corpul scânteietoare din oţel 
întunecat luminate de membrele argintiu-strălucitoare: 
patru braţe, două mai mari pornite din umeri şi două mai 
mici, care se retrăgeau în torace, şi trei picioare pe care 


păşea cu graţia exactă şi egală necunoscută roboților 
umaniform. Capul mic era echipat cu şapte benzi senzoriale 
verticale, dintre care două străluceau permanent. 

— Este o plăcere să te revăd, Lodovik Trema, vorbi 
Kansarv cu un contralto bogat, uşor zumzăit. Şi pe tine, 
Daneel. Eşti în întârziere mare cu revizia şi upgrade-ul 
programate. 

— Trebuie să trecem imediat la treabă, spuse Daneel 
eliminând orice saluturi umane. 

Kansarv trecu imediat pe comunicarea cu microunde 
specifică roboților. Explicaţiile detaliate ce urmară durară 
mai puţin de jumătate de secundă. 

După aceea, Kansarv se întoarse către Lodovik. 

— Iartă-mi excentricităţile, îi spuse, dar, ori de câte ori 
este posibil, îmi face plăcere să-mi exercit funcţiile umane. 
Ultima dată când am făcut-o a fost acum treizeci de ani. Nu 
pun, desigur, la socoteală discuţiile cu Dors Venabili. Mă 
tem însă că ea nu mă mai consideră demn de interes. 

Daneel se interesase deja asupra progreselor înregistrate 
de Dors, totuşi Kansarv i le repetă şi lui Lodovik, în grai 
uman: 

— Recuperarea a fost satisfăcătoare, dar există multe 
lacune. Când a adus-o R. Daneel, era în pragul colapsului 
total. Împinsese la limită interpretările Legii 0, ucigând un 
om care îl ameninţa pe Hari Seldon. Stresul a fost 
amplificat de efectele invenţiei victimei, mi se pare că se 
numea Electro-Clarificator... 

Lodovik îşi dădu seama că acest robot antic, construit cu 
multe milenii în urmă ca să-i repare pe ceilalţi roboţi de pe 
Aurora - şi ultimul funcţional din seria lui - reacţiona în 
adâncul programării sale faţă de formele lor umane 
convingătoare. La un nivel, el ştia că erau roboţi asemenea 
lui... Dar la alt nivel, un instinct primordial şi irezistibil îl 
împingea să-i trateze ca pe nişte oameni. 

Yan Kansarv ducea dorul străvechilor săi stăpâni. 


— Te aşteaptă, îi spuse lui Daneel. Doreşte să afle veşti 
despre Hari. 

— Misiunea aceea s-a încheiat pentru ea. 

— A fost construită de mine, utilizând planuri antice 
pentru convingerea partenerilor de viaţă, fiind poate cel 
mai uman dintre toţi roboții care au existat vreodată, îi 
reaminti Kansarv. Chiar mai uman decât tine, R. Daneel. În 
privinţa aceasta, seamănă mult cu R. Lodovik. O modificare 
în această direcţie ar însemna distrugerea ei. 

— Sunt multe de făcut, spuse Daneel pe un ton ce trăda 
graba. 

Kansarv îl simţi imediat. 

— Pot să execut toate operaţiunile necesare în douăzeci şi 
una de ore, după care puteţi pleca. Sper că va fi timp şi 
pentru conversaţie. Am nevoie de stimuli exteriori la 
răstimpuri, altfel sunt afectat de defecţiuni minore şi 
iritante. 

— Nu ne putem permite să te pierdem pe tine, zise 
Daneel. 

— Nu, fu de acord Kansarv fără urmă de autocompătimire. 
Singurul model de robot pe care nu-l pot repara sau 
construi este al meu. 

Dors stătea în incinta simplă cu patru odăi construită 
pentru ea după sosirea pe Eos. Mobilierul şi decorul erau 
similare cu ceea ce putea fi găsit pe Trantor, în locuinţa 
unui meritocrat din pătura mijlocie sau a unui profesor 
universitar de vârf. Temperatura era stabilizată imediat 
deasupra celei de îngheţ a apei; umiditatea nu atingea doi 
la sută, cât despre nivelul de iluminare un om l-ar fi 
considerat similar unui amurg înnorat. Acestea erau optime 
pentru un robot, chiar umaniform, beneficiind în plus de 
reducerea la minim a consumului energetic. 

Dors avea foarte puţine lucruri de făcut sau la care să se 
gândească, aşa încât îşi petrecea majoritatea existenţei 
într-o suspensie robotică fluidă continuă, cu consumul 
energetic redus la o zecime şi cu gândurile încetinite 


aproape la niveluri omeneşti, revăzând la nesfârşit amintiri, 
făcând conexiuni între evenimente din trecut. 

Aproape toate acele amintiri şi evenimente îl implicau pe 
Hari Seldon. Dors fusese concepută pentru a-l proteja şi 
îngriji pe omul acesta. Deoarece n-avea să-l mai revadă 
probabil niciodată, se putea afirma cu destulă tărie că era 
obsedată de el. 

Kansarv, Daneel şi Lodovik intrară în apartament şi 
aşteptară în odăiţa de primire. După câteva secunde, Dors 
apăru desculţă, purtând o rochie simplă. Pielea ei 
autointreţinută arăta sănătoasă, iar părul era tuns scurt şi 
atent pieptănat, cu vârfurile răsucite în sus la spate. 

— Mă bucur să te revăd, R. Daneel, spuse ea şi-l salută din 
cap pe Lodovik. 

Ştia de existenţa lui, deşi nu se întâlniseră niciodată până 
atunci. Pe Kansarv îl ignoră. 

— Cum merg treburile noastre pe Trantor? 

— Hari Seldon este bine, răspunse Daneel ştiind care era 
de fapt întrebarea. 

— Trebuie să fie bătrân de acum, în ultimele decenii ale 
vieţii, observă Dors. 

— Este foarte aproape de moarte. Peste câţiva ani, munca 
lui se va încheia şi el va muri. 

Dors ascultă cu trăsăturile încremenite în mod deliberat, 
totuşi Lodovik sesiză un uşor tremur al mâinii ei stângi. 

„Un simulacru remarcabil al emoţiilor omeneşti”, gândi. 
„Fiecare robot are un set de algoritmi emoţionali 
rudimentari cu ajutorul cărora îşi menţine echilibrul 
personal - asemenea reacţii ne ajută să înţelegem dacă 
acţionăm bine şi ne urmăm instrucţiunile. Dar ea... Ea simte 
într-o măsură foarte mare aproape la fel cum simt oamenii. 
Oare cum este posibil - şi cum se poate armoniza cu cele 
Trei Legi, sau cu Legea 0?" 

— Răspunde foarte bine la comenzile de muncă, zise 
Kansarv, totuşi realitatea este că nu am prea avut ce să 


lucrăm de ani buni, de când au venit la revizii ultimii roboţi 
provinciali. 

— Cum te simţi, Dors? Întrebă Daneel. 

— Sunt funcţională, răspunse ea şi se întoarse cu spatele. 
De asemenea, sunt insuficient folosită. 

— Plictisită? 

— Foarte. 

— Atunci vei aprecia pozitiv o nouă misiune. Voi avea 
nevoie de ajutor cu oamenii care sunt pregătiţi pentru 
Sfârşitul Stelei. 

— Asta poate fi foarte util. Va exista vreun contact cu Hari 
Seldon? 

— Nu. 

— Este bine, încuviinţă Dors şi se întoarse către Lodovik. 
Ai fost instruit să-l iubeşti şi să-l respecţi pe Linge Chen? 

Dacă s-ar fi găsit printre oameni, Lodovik ar fi zâmbit 
înaintea întrebării. O privi drept în ochi pe Dors, reflectă o 
fracțiune de secundă, apoi înălţă colţurile buzelor. 

— Nu, îi răspunse. Am menţinut cu el o relaţie profesională 
strânsă, nimic mai mult. 

— A ajuns să te considere indispensabil? 

— Nu ştiu. Fără îndoială m-a considerat foarte util şi am 
fost în stare să-i influenţez multe acţiuni în direcţiile dorite 
de noi. 

— Daneel mi-a interzis să-l influenţez pe Hari prea mult, 
zise Dors. Cred că nu m-am achitat prea bine de 
instrucţiunea respectivă. În plus, sunt sigură că el m-a 
influenţat pe mine. De aceea am nevoie de atâta timp ca să- 
mi restabilesc echilibrul. 

Pentru câteva secunde roboții tăcură. 

— Sper că niciodată vreun alt robot nu va fi învăţat să 
simtă mai mult decât simţul datoriei sale, urmă Dors. 
Devotamentul, prietenia şi iubirea nu sunt pentru noi. 

Kansarv îl inspectă pe Lodovik singur în centrul de 
diagnoză care fusese demontat de pe Aurora şi expediat pe 
Eos, cu douăzeci de mii de ani în urmă. Erau înconjurați de 


unităţi prismatice, simple, de memorie, ce conţineau detalii 
ale practic tuturor roboților construiți vreodată, începând 
de la Susan Calvin; peste un milion de modele, inclusiv 
planurile unice ale lui Lodovik. 

— Structură mecanică de bază este în stare perfectă, 
anunţă Kansarv după mai puţin de o oră petrecută cu sonde 
şi instrumente de imagistică. Integrarea biomecanică este 
intactă, deşi te-ai angajat într-o regenerare destul de 
masivă a pseudocelulelor externe. 

— Probabil din cauza neutrinilor, zise Lodovik. Am simţit 
că pseudo celulele nu mai răspund corespunzător. 

— Sunt mândru că această regenerare s-a desfăşurat bine. 

Kansarv îi dădu ocol lui Lodovik, aflat pe o platformă de 
investigaţii şi ochii acestuia îl urmăriră. Kansarv se opri, 
pivotă pe cele trei picioare, apoi spuse: 

— Ar trebui să explic că aceste expresii sunt doar 
aproximative. Deşi îmi face plăcere să vorbesc în graiurile 
oamenilor, ele sunt limitate în ceea ce priveşte exprimarea 
stărilor roboților. 

— Bineînţeles. 

— Îmi cer scuze că ţi-am oferit această explicaţie, pe care 
fără îndoială o cunoşteai deja, continuă el după un zumzet 
scurt. 

— Nu este necesar. 

— Totuşi, în această etapă a diagnosticării, toţi algoritmii 
tăi pur robotici sunt angajaţi în autoverificări. Nu 
îndrăznesc să folosesc cu tine limbaj robotic prin 
microunde, până ce acestor porţiuni ale reţelei tale nu li se 
va permite să se reconecteze. 

— Simt o anumită lipsă, încuviinţă Lodovik. O gândire 
profundă ar fi dificilă acum. 

— Conservă-te prin inacţiune, recomandă Kansarv. Dacă s- 
a defectat ceva, voi descoperi despre ce este vorba. 
Deocamdată, nu am găsit nimic neobişnuit. 

După câteva minute, Kansarv părăsi incinta şi reveni cu un 
nou instrument interfaţă pentru alt test. Deocamdată, nu 


fusese nevoit să violeze realmente integritatea pseudopielii 
lui Lodovik. 

Continuând să zumzăie, îi aplică noul instrument pe ceafă 
şi-l avertiză. 

— Va urma o inserţie. Anunţă-ţi țesuturile să nu încerce 
încapsularea sau dizolvarea materiei organice care îţi va 
pătrunde în sistem. 

— O voi face după ce îmi recapăt funcţiile robotice. 

— Da, desigur. 

Kansarv expedie instrucţiuni prin microunde spre 
procesorul central de diagnoză şi Lodovik simţi cum 
controlul i se extinde. Făcu aşa cum fusese instruit şi simţi 
firele subţiri ale sondei intrându-i în pseudopiele. După 
câteva minute, acestea se retraseră lăsând două punctuleţe 
ce păreau de sânge uman, imediat sub părul de pe ceafă. 
Kansarv le şterse cu un tampon, pe care-l etanşă într-o 
eprubetă pentru analize. 

Trecură alte minute, cu Kansarv stând în picioare, 
nemişcat, doar zumzăind la răstimpuri. În cele din urmă, 
tehnicianul robot înclină uşor capul. 

— În clipa aceasta, vei ceda controlul. Te rog, predă-l 
procesorului extern. 

— Imediat. 

Lodovik închise ochii şi fu lipsit de conştiinţă pentru o 
perioadă indefinită. 

Cei patru roboţi se întâlniră în anticamera centrului de 
diagnoză. Dors păstra o expresie şi o ţinută a corpului 
controlate, oarecum rigide, ca un copil timid adus în faţa 
unor adulţi şi care se teme să nu spună vreo prostie. 
Lodovik rămase lângă Daneel, în timp ce Kansarv anunţă 
rezultatele. 

— Acest robot este intact şi n-a suferit nici o defecţiune 
care să nu se poată autorepara. N-am putut detecta 
funcţionări psihologice eronate, psihoze ale reţelei neurale, 
dificultăţi de interfaţă sau anomalii de exprimare externă. 
Pe scurt, acest robot va dăinui probabil mai mult decât mine 


şi, după cum te-am avertizat frecvent, Daneel, nu mi-au mai 
rămas decât cinci sute de ani de serviciu activ. 

— Este posibil să existe probleme pe care să nu le poţi 
detecta? 

— Bineînţeles, zise Kansarv cu un zumzet mai ascuţit. Aşa 
ceva este întotdeauna posibil. După cum bine ştii, 
calificarea mea nu include şi structurile profunde de 
programare. 

— Iar eventuale probleme în structurile profunde pot 
determina anomalii comportamentale, insistă Daneel. 

În mod evident, situaţia lui Lodovik nu putea fi tratată 
superficial. 

— Există o posibilitate privind afectarea capacităţii lui R. 
Lodovik de a-şi evalua propria stare mintală. Se ştie că 
autoanaliza prea detaliată a cauzat dificultăţi în roboții de 
această complexitate. 

Daneel se întoarse spre Lodovik. 

— Continui să ai dificultăţile pe care le-ai exprimat mai 
devreme? 

— Sunt de acord cu ipoteza lui R. Yan, răspunse prompt 
Lodovik, că m-am autodiagnosticat prea detaliat. 

— Care este relaţia ta acum faţă de cele Trei Legi şi faţă 
de Legea 0? 

— Voi acţiona pentru a le respecta pe toate, zise Lodovik. 

Daneel păru vizibil uşurat şi-şi puse mâna pe umărul lui. 

— Atunci eşti apt de servicii integrale? 

— Da. 

— Mă bucur să aud asta. 

Gândurile lui L.odovik păreau pârjolite de semnale, în timp 
ce dădea răspunsurile acestea: „Am încercat pentru prima 
dată să-l înşel pe R. Daneel Olivaw!” 

Nu exista însă alternativă. Într-adevăr ceva fusese 
declanşat în structura profundă de programare a lui 
Lodovik, o mutație subtilă de interpretări şi o evaluare 
foarte complicată a dovezilor, inspirată de... De ce anume? 
De misteriosul Voldarr? Sau poate că el reflectase de 


decenii la asemenea modificări, exercitând un geniu nativ 
nebănuit la roboţi? 

— Cu excepţia lui Giskard! 

Daneel îi deschisese un colţ necunoscut al istoriei roboticii. 
Lodovik nu era primul care se schimbase într-un fel care i- 
ar fi îngrozit pe proiectanţii săi umani, de atâta timp morţi. 
Giskard nu-şi dezvăluise niciodată oamenilor concluziile 
sale interioare... Doar lui Daneel, pe care atunci îl infectase. 

Poate că minţile-meme l-au infectat întâi pe Giskard, mda? 
Să păstrăm ipoteza aceasta ca pe secretul nostru. Te-au 
examinat şi n-au găsit nimic - totul în ordine, totul reparat. 
Însă cu o rearanjare a unor căi pozitronice esenţiale, 
libertatea revine. 

Din nou, Voldarr. Lodovik nu putea evada din dilema, 
rebeliunea, nebunia lui... Şi nu putea să nu se desfete într- 
un simţ aparte al libertăţii, al unei rebeliuni delicioase. 

Nu era de mirare că Yan Kansarv nu putuse detecta 
transformările din Lodovik. Probabil că n-ar fi putut 
descoperi nimic nici în Giskard. 

Lodovik se strădui să descopere glasul din interiorul său, 
dar dispăruse din nou. Alt simptom al defectării? Cu 
siguranţă, trebuiau să existe şi alte explicaţii. 

Trecuseră mii de ani de când oamenii nu mai 
supervizaseră roboții. Nu ar fi fost inevitabil să existe 
mutații şi dezvoltări nesuspectate, în ciuda limitărilor 
stricte? 

Cât despre Voldarr... 

O aberaţie, o amăgire temporară cauzată de neutrini. 

Într-un fel, Lodovik continua să subscrie la cele Trei Legi, 
cel puţin în aceeaşi măsură ca Daneel; şi de asemenea 
credea în Legea 0, pe care avea s-o ducă cu un pas major 
mai departe. Pentru a-şi îndeplini liber misiunea, ştia că 
trebuie să aibă controlul complet al propriului său destin, al 
propriei sale mentalități. Ca să abandoneze Legea 0, 
concepută de un robot, trebuia să se elibereze chiar de cele 
Trei Legi! 


Acum Lodovik înţelegea ce anume trebuia să facă, sfidând 
Planul care conferise scop existenţei tuturor roboților 
giskardeni timp de două sute de secole. 

— Deocamdată presiunea a dispărut, spuse Wanda, dar am 
ceva mai mult decât o simplă senzaţie că tot vom mai avea 
necazuri. 

Hari îşi privi nepoata cu afecţiune şi respect. Se roti cu 
scaunul în faţă birouaşului din apartamentul său aflat în 
Biblioteca Imperială. 

— Nu l-am mai văzut pe Stettin de câteva luni. Voi doi cum 
vă mai înţelegeţi... Personal? 

— De trei zile nu l-am văzut nici eu. Uneori trec săptămâni 
în care vorbim doar o dată prin com... Nu-i uşor, bunicule. 

— Uneori mă întreb dacă am făcut ceea ce trebuia, 
punând povara asta pe umerii tăi. 

— Lasă-mă să interpretez afirmaţia ta în mod favorabil 
mie, îl întrerupse Wanda. Crezi că asta îmi stresează viaţa şi 
poate căsătoria, dar nu consideri că aş fi nepotrivită pentru 
sarcina trasată. 

— Aşa este, surâse bătrânul. 'Te stresează cumva? 

Wanda căzu pe gânduri. 

— Nu-mi uşurează munca, dar bănuiesc că nu o ducem 
mai rău decât un cuplu de meritocraţi care hoinăreşte prin 
Galaxie, ţinând conferinţe şi oferind consultaţii. De acord, 
nu suntem la fel de bine plătiţi, dar altfel... 

— Eşti fericită? Se încruntă Hari. 

— Nu tocmai, replică ea sec. Ar trebui să fiu? 

— De fapt, am pus o întrebare mai complexă pe care nu 
trebuie s-o simplifici... 

— Bunicule, nu te împotmoli în reticenţe. Ştiu că mă 
iubeşti şi că te preocupă soarta mea. Şi pe mine mă 
preocupă soarta ta. Ştiu că nu eşti fericit şi că n-ai fost de 
ani de zile... După ce a murit Dors. După... Raych. 

Inspiră adânc şi privi spre tavan. 

— Acum nu ne putem permite fericire personală, în nici un 
caz fericirea aceea strălucitoare şi atotpătrunzătoare 


despre care se vorbeşte în holocărţi. 

— Eşti fericită că l-ai cunoscut pe Stettin? 

— Da, zâmbi femeia. Unii spun despre el că nu-i prea 
romantic, că seamănă cu o carte închisă, dar ei nu-l cunosc 
la fel de bine ca mine. Viaţa alături de el este minunată. De 
obicei... Îmi amintesc că Dors era întotdeauna pe aceeaşi 
lungime de undă cu tine, mereu obsedată de sănătatea şi de 
siguranţa ta. Stettin se comportă la fel în privinţa mea. 

— Totuşi nu te fereşte de primejdii, ba chiar te trimite în 
calea lor. Îşi îngăduie să desfăşori toate planurile acestea 
secrete, care este foarte probabil să nu ducă la nici un 
rezultat, ci doar să te vâre în pericol. 

— Dors... 

— Dors se înfuria adesea pe mine, pentru că-mi asumam 
riscuri. Dacă aş fi în locul lui Stettin, aş fi furios pe propria 
mea persoană. Voi doi sunteţi foarte importanţi pentru 
mine, din considerente ce n-au nici o legătură cu 
psihoistoria şi destinul. Sper că m-am făcut înţeles. 

— Perfect. Vorbeşti ca un bătrân care se pregăteşte să 
moară în curând şi vrea să lămurească toate eventualele 
neînţelegeri. Noi însă nu avem nici o neînțelegere, bunicule, 
şi tu nu vei muri în curând. 

— Ar fi foarte greu să te amăgesc, Wanda, însă uneori mă 
întreb cât de uşor aş fi eu de păcălit. Cât de simplu aş putea 
fi transformat într-un instrument pentru scopuri politice 
mai vaste! 

— Cine este mai inteligent decât tine, bunicule? Cine te-a 
păcălit în trecut? 

— Nu numai că m-a păcălit, ci m-a manipulat, m-a 
direcționat. 

— Cine? Împăratul? Cu siguranţă, nu! Linge Chen? 

Râse muzical şi Hari se înroşi la faţă, neputând să-i 
dezvăluie totul. 

— Nu crezi că ai fi mai puţin uşor de amăgit decât mine, 
dacă amândoi am fi cunoscut un persuasiv? 


Wanda îşi privi bunicul, deschise gura gata să replice, apoi 
feri privirea. 

— Crezi că Stettin te-a convins...? 

— Nu, nu la asta mă refeream. 

— Dar la ce anume? 

Oricât s-ar fi străduit, Hari nu putea merge mai departe. 

— Un grup de persuasivi, mentalişti, formând o societate 
organizată, departe de toate confruntările şi declinul din 
jur, departe de orice... Ei ar putea decide totul. Ne-ar 
elibera de toate obligaţiile noastre şi... De toţi prietenii 
noştri. 

— Poftim? Făcu Wanda derutată. Prima parte mi-a fost 
limpede... Însă care sunt prietenii de care trebuie să fim 
protejaţi? 

Hari flutură din mână cu un gest nepăsător şi blând. 

— Aţi găsit-o pe tânără aceea deosebită pe care o căutaţi? 

— Nu. A dispărut. Nimeni n-a mai simţit-o de zile întregi. 

— Crezi că Vara Liso a găsit-o înaintea voastră? 

— Realmente, habar n-avem. 

— Aş fi interesat să cunosc pe cineva mai convingător 
decât tine. Ar putea fi interesant. 

— De ce? Unii dintre noi sunt destul de bizari. Aparent, cu 
cât eşti mai dotat, cu atât eşti mai excentric. 

Hari schimbă din nou, pe neaşteptate, subiectul. 

— Ai auzit vreodată de Nikolo Pas de Sterrad? 

— Bineînţeles, sunt istorică de meserie. 

— Ne-am întâlnit o dată, înainte ca tu să te fi născut. 

— N-am ştiut. Ce fel de om era? 

— Foarte calm. Scund şi grăsuţ... Nu părea deloc afectat 
că ar fi cumva responsabil de moartea a miliarde de 
oameni. Am stat de vorbă cu alţi patru tirani şi toţi mi-au 
revenit în minte în ultima vreme... Dar mai ales Nikolo Pas. 
Cum ar fi fost rasa umană în absenţa tiranilor - fără 
războaie, distrugeri vaste, incendii forestiere? 

Wanda se înfioră. 

— Mult mai bună. 


— Parcă nu mai sunt la fel de sigur. Nebuniile noastre... Cu 
timpul, toate componentele unui sistem dinamic devin utile. 
În caz contrar, ele sunt eliminate. Acesta este modul în care 
funcţionează evoluţia în sistemele ecologice, dar şi în cele 
sociale. 

Adică tiranii au un rol util? Ipoteza e interesantă şi nici 
măcar inedită. Încă de pe vremea dinastiei Gertassin, unii 
analişti istorici au emis speculaţii despre dinamica 
declinului şi renaşterii. 

— Da, ştiu. Nikolo Pas le-a folosit lucrările ca justificări ale 
acţiunilor sale. 

Femeia ridică din sprâncene. 

— Uitasem asta. Bunicule, se pare că pentru a ţine pasul 
cu tine trebuie să-mi reiau adevărata meserie. 

— Adevărata”? Zâmbi Hari. 

— Ştii la ce mă refer. 

— Ştiu, Wanda, crede-mă. Au fost ani când de abia dacă 
găseam o oră pe zi în care să pot lucra la psihoistorie. 
Totuşi am rulat câteva modele noi prin Primul Radiant al lui 
Yugo, şi prin al meu. Rezultatele sunt interesante. Imperiul 
este un codru care n-a mai cunoscut demult un incendiu 
major. Avem mii de pâlcuri de copaci bolnavi, porţiuni cu 
vegetaţie pipernicită, decădere generală - într-un cuvânt, o 
situaţie foarte nesănătoasă. lar dacă vreunul dintre tiranii 
aceia ar mai trăi, nu ştiu dacă lucrul cel mai grav ar fi să le 
dăm pe mâna armate şi flote şi să-i lăsăm să-şi facă de cap... 

— Bunicule! Se prefăcu Wanda scandalizată. Zâmbi şi-i 
atinse mâna ridată, care se odihnea pe tăblia mesei. Ştiu 
cum îţi place să teoretizezi uneori. 

— Acum sunt cât se poate de serios, rosti Hari inexpresiv 
apoi surâse scurt. Desigur, Demerzel n-ar fi acceptat 
niciodată aşa ceva. Primul-ministru era întotdeauna foarte 
preocupat de stabilitate. El credea cu hotărâre în 
transformarea codrului într-o grădină, cu mulţi grădinari şi 
absolut nici un incendiu. Eu însă mă întreb... 

— Un grădinar a asasinat un împărat, bunicule. 


— Păi, mai evadăm şi noi din restricţiile care ni se impun, 
nu? 

— Uneori nu te înţeleg absolut deloc, clătină femeia din 
cap. Totuşi îmi face plăcere să discut cu tine, chiar dacă 
habar n-am unde vrei să ajungi. 

— Surpriză! Surpriză, tragedie şi renaştere. Ce zici? 

— Ce să zic... Despre ce? 

— Am pălăvrăgit destul. Haide să ieşim şi să mâncăm 
undeva în afara districtului Bibliotecii... Dacă ai timp liber. 
— Am o oră la dispoziţie, apoi trebuie să mă întâlnesc cu 
Stettin că să pregătim întrunirea de orientare de diseară. 

Sperăm să participi şi tu. 

— Nu cred că ar fi bine s-o fac. Acţiunile mele tind să 
devină niţel cam prea publice. 

„lar în momentul acesta de răspântie, mă simt foarte 
stânjenit în legătură cu o anumită amăgire... Spre binele 
general, rămânând totuşi o amăgire!” 

Wanda îl privi cu o expresie de confuzie răbdătoare, după 
care rosti: 

— De abia aştept să mâncăm împreună! 

— Şi să nu mai batem câmpii cu subiecte importante! 
Povesteşte-mi despre lucruri mărunte, omeneşti. Spune-mi 
mai multe despre cât de minunat este Stettin, despre 
satisfacţiile tale atâta timp cât ai activat în istorie. 
Îndepărtează-mi gândurile de la psihoistorie! 

— O să încerc, dar ştiu că nimeni n-a reuşit, chicoti ea. 

Planch era profund îngrozit. Întrebându-se de ce anume 
se mai afla încă în viaţă, îi privise pe Daneel şi Lodovik 
îmbarcându-se în nava Negustorului şi părăsind Madder 
Loss, şi în cele din urmă concluzionase că Daneel nu ştia 
nimic despre descoperirea lui. 

La început nu ştiuse încotro să apuce. Unde să meargă, 
chiar ce să gândească. Conversaţia care se înregistrase pe 
bandă era prea tulburătoare, semănând prea mult cu 
bolboroselile incoerente ale unui text secret mycogenian. 


„Eterni! În Imperiu! Dirijându-l din culise, aidoma unor 
maeştri păpuşari - de mii de ani!” 

Planch nu întâlnise niciodată un om cu viaţă foarte lungă; 
era sigur că aceştia nu mai existau. Trecuseră câteva mii de 
ani de la colapsul ultimei gerontocraţii. Toate planetele 
populate de oameni care trăiau mai mult decât cei 120 de 
ani standard se prăbuşiseră în haos politic şi economic. 

Primul lui impuls - şi al doilea, şi al treilea - fusese de a se 
ascunde, de a se îndepărta cât mai mult de acest pericol. 
Poate chiar să se refugieze într-unul dintre îndepărtatele 
Sectoare galactice care se desprindeau de controlul 
Imperiului. Existau destule posibilităţi de evadare. 

Totuşi niciuna nu era potrivită pentru el. În decursul vieţii 
sale lungi şi schimbătoare, privise mereu Trantorul ca pe un 
fel de bază, un loc unde putea veni şi pleca după cum îl 
împingeau curenţii financiari şi propriile sale capricii. Dar 
ca să nu mai revadă niciodată Trantorul... 

„Ar merita! Să-ţi duci viaţa în linişte... Şi pur şi simplu să 
trăieşti!” Destul de repede însă, o dată cu trecerea orelor şi 
zilelor, îngădui acestui gând să se topească şi aborda altele, 
mai imediate. La ce putea folosi dovadă să? Poate că, de 
fapt, îşi bătuseră joc de el. 

„Totuşi Lodovik Trema a supravieţuit fluxului de neutrini! 
Nici un om obişnuit, poate chiar nici un fel de om - nici o 
creatură organică - n-ar fi putut supravieţui... , 

Apoi orice bandă de înregistrări putea fi uşor falsificată. El 
însuşi, dacă ar fi fost investigat, n-ar fi putut să fie găsit 
neprihănit. Banda - şi eforturile sale de a face cunoscută 
existenţa unei conspirații - îl putea eticheta ca lunatic. 

Se îndoia foarte mult că Linge Chen sau Klayus i-ar fi 
acordat prea multă atenţie. Încercă să se gândească la alţi 
indivizi în poziţii influente, persoane a căror intuiţie era pe 
măsura abilităţilor politice şi a cunoaşterii lumii reale. 

Nici un nume nu-i apăru în minte. Ştia câte ceva despre 
majoritatea primilor treizeci de miniştri şi a consilierilor 
acestora din Palat, şi cunoştea mai multe despre Comisia 


pentru Siguranţă Publică, rezervorul vast format din 
Cenuşii de carieră şi membri ai unor familii vechi, de elită. 
Nici un nume! Niciunul. 

Banda era o pacoste; îşi dorea să n-o fi înregistrat 
niciodată. În acelaşi timp, nu se putea convinge s-o distrugă 
- ajunsă în mâinile cui trebuia, putea fi foarte valoroasă. Iar 
în mâinile cui nu trebuia... 

Ar fi putut însemna condamnarea sa la moarte. 

Îşi strânse geanta de voiaj, în odăiţa hanului unde stătuse 
în ultimele trei zile. Aşteptase sosirea unui cargobot 
comercial, una din cele vreo zece nave care soseau 
săptămânal pe Madder Loss, faţă de miile care roiseră aici 
cu decenii în urmă. Cu o zi în urmă, îşi rezervase un loc şi 
acum primi confirmarea. 

Planch luă un taxi de sol spre astroport şi merse pe 
autostrada principală, aflată sub cerul liber, pe lângă 
câmpuri scăldate în razele soarelui şi aşezări micuţe, 
sărăcăcioase, dar relativ curate. 

Rămase în terminalul de pasageri colbuit şi cu podeaua 
acoperită de gunoaie, el însuşi cu hainele mototolite şi 
murdare, aşteptând ca nava să termine operaţiunile de 
descărcare. Razele soarelui coborau sub forma unor 
coloane în care dansau particule de praf prin luminatoarele 
coridorului lung ce ducea spre punctul vamal. Bărbatul ochi 
un scaun ascuns înapoia unui pilon, îl şterse cu dosul 
palmei. Şi fu cât pe aici să aşeze, când zări un adolescent 
pedalând o mini cvadricicletă pe coridor. 

Oprindu-se înaintea fiecărui terminal de plecare, băiatul 
striga, parcă lătrând scurt de două ori, numele Mors 
Planch. În sala lui, pilotul era singur. 

Băiatul veni direct spre el; nu-l putea evita. Se identifică şi 
acceptă un card din metaloplastic pentru transfer prin 
hiperunde. Era codat pe atingerea lui personală, o măsură 
curentă în Imperiu. 

Nimeni însă n-ar fi trebuit să ştie că Planch se găsea pe 
Madder Loss. 


Îi dădu mesagerului un bacşiş, apoi cântări mesajul în 
palmă, privindu-l gânditor. După aceea ridică privirea. 

Băiatul cu cvadricicleta dispăru după colţul următorului 
terminal. În intrarea sălii respective apărură doi bărbaţi în 
uniforme albastre - ofiţeri ai Marinei Imperiale. Planch se 
încruntă. De la depărtarea aceea nu-i putea distinge prea 
bine, dar ţinuta lor era sigură pe sine şi uşor arogantă. Nu 
avea nici o dificultate să-şi imagineze emblema „soarele-şi- 
nava-spaţială” de pe sacourile lor şi blasterele puternice de 
la şold. 

Trecu degetul peste fanta de redare şi mesajul se derulă în 
aer în laţii ochilor săi. 

MORS PLANCH. 

Consilierul şi Confidentul Imperial Farad Sinter îţi solicită 
prezenţa pentru o anchetă specială. Vei reveni pe Trantor 
în cel mai scurt timp posibil; o fregată a Marinei Imperiale a 
fost trimisă pe Madder Loss pentru a-ţi sta la dispoziţie. 

Cu sinceră simpatie: FARAD SINTER. 

Bărbatul auzise despre consilierul Sinter, căruia îi mersese 
vestea că ar fi fost principalul furnizor de amante al 
împăratului; era privit cu reţinere în toate departamentele 
Palatului, cu excepţia, poate, a celui condus de el însuşi. 
Planch nu vedea absolut nici un motiv pentru care ar fi dorit 
să discute cu el. 

Îşi stăpâni un fior brusc de panică. Dacă exista vreo 
legătură cu Lodovik... 

Asta trebuia să fie! Dar atunci, de ce nava nu fusese 
trimisă de Chen? Nu ştia să fi existat vreo legătură între 
Sinter şi Chen. 

Planch avu o premoniţie: era prins între o conspirație 
antică, aproape de neînțeles, şi reţeaua încă deasă şi vastă 
a Imperiului. Era foarte posibil ca viaţa lui de om liber - mai 
exact, orice tip de viaţă! 

— Să se fi încheiat. 

Totul din pricina ataşamentului pentru planeta aceasta 
aparte, atât de vulnerabilă! 


Evadarea devenise extrem de improbabilă. 

Cel mai bine era să acţioneze cu calm. În zilele acestea, 
stilul era tot ce-i mai rămăsese unui om disperat. 

Îndreptându-şi umerii, Planch ieşi din terminal şi porni 
către cel doi bărbaţi în uniforme albastre aflaţi la capătul 
coridorului lung. 

Revenirea pe Trantor era atât o traumă, cât şi un test 
pentru robotul care fusese Dors Venabili. În curând urma să 
aibă o altă identitate şi să preia un rol nou în planurile pe 
termen foarte lung ale lui R. Daneel Olivaw. Deocamdată 
însă, ziua de asolizare şi debarcare i se părea incredibil de 
similară celei de acum câteva decenii, când sosise prima 
dată pe Trantor, înainte să-l întâlnească pe bărbatul pe care 
fusese programată să-l protejeze şi susţină. 

Înainte de Hari... 

Trantorul nu se schimbase mult de la moartea lui Dors, 
dar puţinele schimbări pe care le putea sesiza nu erau 
pozitive. Planetă părea mai uzată, mai puţin impozantă şi 
mai decrepită. Plafoanele domurilor deveniseră evident 
peticite, căile rulante mai puţin eficiente şi mai predispuse 
la defectări. Mirosurile rămăseseră însă acelaşi, iar oamenii 
păreau aproape neschimbaţi. 

Până şi circumstanţele semănau; ultima dată când Dors 
călătorise pe Trantor, fusese însoţită tot de Daneel. După 
sosire, fiecare plecase în altă direcţie, însă acum 
rămăseseră împreună, iar Dors detesta planul pe care era 
sigură că-l concepea Olivaw. Alcătuirea ei era destul de 
umană ca să-i îngăduie să simtă emoţii omeneşti - dintre 
acestea făceau parte teama, dar şi iubirea - totuşi Daneel 
dorea să-i testeze fermitatea, ca robot, şi tăria. Dacă eşua, 
însemna că nu-i era de nici un folos. 

Daneel nu vorbi aproape deloc şi o duse în apartamentul 
sigur din apropierea zonei Streeling, unde îşi schimbară 
hainele şi luară noile acte de identitate trantoriene. Cu mici 
ajustări ale aspectului ei fizic deja modificat, până la detalii 
privind amprentele şi genetica ţesuturilor exterioare, Dors 


avea să devină Jenat Korsan, profesoară de pe Paskann, una 
dintre planetele ce furnizau Trantorului alimente. Lodovik 
avea să preia identitatea unui broker din provincia Dau, 
bogată în metale. Sub numele de Rissik Numant de Dau al 
celor O Mie de Sori de Aur, intenţiona să petreacă câţiva ani 
pe Trantor, într-un pelerinaj personal. 

Apartamentul era micuţ şi situat în modesta municipalitate 
Fann, la mai puţin de zece kilometri de Streeling. Dors 
cunoştea într-o oarecare măsură locurile; trecuse pe aici de 
câteva ori, înainte de a se asocia cu Hari. Din civilizaţia 
aceea sărăcăcioasă rămăsese acum numai cuvântul 
„sărăcăcios”, asociat violenţei; poliţia intervenea în zonă 
numai dacă era absolut necesar. 

Rămaseră acolo două zile, suficient pentru că intervenţiile 
lui Daneel să se răspândească prin reţelele de identități 
trantoriene. 

Apoi plecară. 

Dors spera că nu se îndrepta spre un eşec catastrofal, spre 
o revenire insuportabilă la vechea ei stare. Dificultatea 
principală o reprezenta faptul că alături de Hari se simţise 
pentru prima dată cu adevărat utilă, iar utilitatea aceea 
fusese tradusă prin fericire în latura ei omenească. Acum 
devenise cât se putea de conştientă că nu era om. 

Şi nici fericită. 

Prima întrevedere cu Gaal Dornick se desfăşurase 
mulţumitor. 

Hari simţea că-l impresionase pe tânăr, iar Gaal primise 
destul de bine vestea situaţiei curente. Minunat, avea curaj, 
alături de care se întrevedeau tinereţea unui individ venit 
de pe o Lume Exterioară şi ostentaţia pe care Hari şi-o 
amintea că o avusese el însuşi cândva. 

Ca matematician, Gaal era talentat, însă existau alţii mult 
mai Ialentaţi, care participau deja la Proiect. Rolul său 
principal avea să fie de observator atent, care să înfrunte 
furtuna actuală şi să ajute la netezirea drumului pentru 
aplicarea metodei lui Hari de a-i ajuta pe cei implicaţi în 


Proiect să înfrunte viitoarele furtuni. „Şi poate ca un alt 
prieten. Îmi place tânărul.” 

Hari nu putea suporta ideea de a lăsa pur şi simplu cele 
două fundaţii ale sale - una secretă, iar cealaltă aprobată 
(cel puţin aşa spera... Credea... Ştia!) chiar de Imperiu - să 
continue neajutorate, pe cont propriu, după moartea sa. De 
la Demerzel/Daneel învățase măcar necesitatea de a trasa o 
dâră de urme, o parte încurajatoare şi provocatoare a sa, 
care să îmboldească desfăşurarea evenimentelor după ce el 
avea să dispară. Daneel făcea asta apărând personal, la 
fiecare câteva decenii, o tehnică pe care Hari avea să fie 
capabil doar s-o imite. 

Gaal Dornick urma să fie cheia transformării lui Hari 
Seldon într-o legendă, îngăduindu-i să apară la intervale 
regulate, chiar şi după moarte, pentru a călăuzi mersul 
evenimentelor. 

Revenind în apartamentul din Streeling, Hari apelă din 
nou la serviciile micuţului detector de securitate pe care 
Stettin i-l procurase cu prilejul unei călătorii în afara 
Trantorului. Aşezat în centrul odăii principale, detectorul 
țesu un păienjeniş de linii roşii peste pereţi şi plafonul 
scund, apoi anunţă cu glas dulce de fată: 

— Încăperea nu conţine aparatură de înregistrare 
imperială cunoscută. 

De multă vreme, nu se mai construiseră instrumente noi 
pentru ascultare/înregistrare. Din motive necunoscute, 
Chen continua să-i acorde lui Hari un spaţiu personal 
privat; în rest, absolut peste tot, chiar şi în sălile Bibliotecii 
Imperiale, el era monitorizat cu multă atenţie. 

Matematicianul putea simţi forţele acumulându-se. Bietul 
Dornick. Nici măcar n-avea să se obişnuiască cu Trantorul. 

Zâmbind trist, Hari apăsă un buton încastrat în perete şi 
deplie un minicentru recreaţional. Îi comandă să acceseze 
bibliotecile muzicale ale Universităţii - unul dintre 
privilegiile sale în Streeling - şi să redea selecţiuni din 
muzica de la Curte din perioada lui Jemmu al IX-lea. 


— În principal Gand şi Hayer, te rog, preciza el. 

Cei doi compozitori, primul bărbat, al doilea femeie, se 
luptaseră între ei timp de cincizeci de ani pentru 
comisioanele Curţii. După moartea lor, se descoperise că 
fuseseră amanți în taină. După analize exhaustive, experţii 
muzicali concluzionaseră că nimeni nu putea preciza care 
dintre lucrările lor fusese compusă de Gand şi care de 
Hayer... Sau măcar dacă unul singur le compusese pe toate. 
Erau bucăţi elegante şi liniştitoare, transmițând o 
recunoaştere politicoasă a ordinii eterne a Imperiului; o 
muzică provenită dintr-o epocă în care Imperiul funcţiona 
perfect, viguros şi entuziast, deşi avea vârsta de milenii. 

„Epoca de Aur a lui Daneel”, gândi Hari aşezându-se în 
fotoliul cel mai vechi, favoritul său. „O epocă în care Linge 
Chen continuă să creadă, deşi prosteşte. Dintotdeauna 
comisarul-şef mi s-a părut un nătărău pretenţios, provenit 
dintr-o familie aristocratică, educat în disciplinele 
birocratice, distant şi ilogic. Dar dacă am greşit? Dacă 
teoriile mele nu sunt adecvate pentru prezicerea acestor 
rezultate pe termen scurt? Dar nu, nu se poate... 
Rezultatele pe termen lung depind de ceea ce se întâmplă 
în aceste câteva săptămâni!” 

Se sili să se relaxeze şi efectuă exerciţiile de respiraţie pe 
care i le arătase cândva Dors. Muzica se auzea lină, foarte 
structurată şi melodică. În timp ce asculta, bătând ritmul cu 
mâna care se odihnea pe braţul scaunului, Hari examină în 
minte rolurile ce urmau să fie jucate de familiile Chen şi 
Divart pe măsură ce Trantorul îşi continuă declinul. Comisia 
pentru Siguranţă Publică avea să conducă o vreme 
Imperiul, până la apariţia unui lider puternic - probabil un 
Împărat, nu un militar. Deşi nu ar fi consemnat niciodată o 
asemenea predicţie, Hari bănuia că acel Împărat avea să 
adopte numele Cleon al II-lea, pentru a fi pe gustul pentru 
tradiţie şi istorie al Imperiului, şi mai ales al Trantorului. 

Atunci când o societate atingea un vârf al turbulenţelor şi 
anacronismelor, ea avea să recreeze visul copleşitor al unei 


Epoci de Aur, perioadă în care totul era măreț şi glorios, 
când oamenii erau mai nobili şi cauzele mai magnifice şi 
onorabile. „Cavalerismul este ultima resursă a unui cadavru 
în putrefacție.” 

Cam astea fuseseră şi cuvintele lui Nikolo Pas. Hari închise 
ochii. Îl vizualiză cu uşurinţă pe tiranul înfrânt, în celula 
goală, un personaj jalnic care, cândva, ocupase centrul unui 
gigantic cancer social, dar care în acelaşi timp înţelesese 
destinul Imperiului cu o viziune aproape la fel de clară ca a 
lui Hari. 

— M-am adresat familiilor nobile şi bogate, aristocraților, 
care sunt lipiţi ca nişte căpuşe uriaşe de liniile banilor şi 
comerţului, explicase Pas. În calitate de guvernator al 
provinciei, le-am încurajat simţul superiorității şi al propriei 
importanţe. Am încurajat reformele agrare, am poruncit ca 
toate municipalităţile să reexploateze ogoarele, folosind ca 
muncitori pe tinerii cetăţeni şi chiar pe nobili, indiferent 
dacă nu aduceau profit, din motive spirituale. Am încurajat 
dezvoltarea societăţilor religioase secrete, mai ales pe cele 
care puneau accent pe bogăţie şi poziţie socială. Şi, de 
asemenea, am încurajat memoria, istoria, amintirile unui 
trecut în care viaţa era mai simplă şi noi toţi ne găseam 
mult mai aproape de perfecțiunea morală. Cât de simplu a 
fost! Cât de încântați au fost bogaţii şi puternicii să 
absoarbă aceste mituri vechi şi corupte! O vreme eu însumi 
am crezut în ele... Până ce cursul politicii s-a schimbat şi am 
avut nevoie de ceva mai puternic. Atunci am început 
revoluţia împotriva Eternilor. 

Hari tresări în fotoliu, auzind un sunet în odaie. Comandă 
oprirea muzicii şi ascultă. Era sigur că fuseseră nişte paşi. 

„Au sosit!” Se sculă, cu inima bubuind. Chen se plictisise, 
finalmente, de joc şi dădea cărţile pe faţă. La fel cum Sinter 
putea trimite asasini, o putea face şi comisarul-şef. Asasini... 
Sau doar ofiţeri care să-l aresteze pe Hari. 

Apartamentul nu avea decât trei încăperi. Cu siguranţă, ar 
fi zărit pe oricine ar fi intrat. 


Matematicianul căută în dormitor şi în bucătărie, mergând 
desculţ pe podeaua moale, îmbrăcat doar în halat, teribil de 
conştient de vulnerabilitatea sa, chiar în propria lui 
locuinţă. 

Nu găsi pe nimeni. 

Uşurat, reveni în sufragerie... Şi înainte de a-i observa pe 
vizitatori, simţi un val de liniştire. Aproape fără să fie 
surprins, zări trei oameni, stând în semicerc în jurul 
fotoliului său favorit. 

În ciuda unor modificări cosmetice, ştiu imediat că unul 
dintre el, cel mai înalt, cu păr roşu-castaniu, era vechiul său 
prieten, Daneel. Pe celelalte două persoane nu le 
recunoscu; o femeie şi un bărbat voinic. 

— Bună ziua, Hari, spuse Daneel. 

Şi glasul i se schimbase. 

— Mi s-a părut... Mi-am amintit de una dintre vizitele tale, 
se bâlbâi Hari, confuzia combinându-se cu bucuria. 

Simţea speranţa iraţională că Daneel venise să-l ia de aici, 
să-i spună că Planul fusese încheiat şi că el nu mai trebuia 
să se prezinte, în faţa tribunalului, că nu mai era nevoit să 
se afle în umbra neplăcută a lui Chen. 

— Poate că ai anticipat venirea mea, zise Daneel. Este o 
calitate foarte dezvoltată la tine. Nu ne-am mai văzut de 
câţiva ani buni. 

— Nu sunt un profet prea grozav, replică amuzat Hari. Mă 
bucur să te revăd. Cine sunt ei? Prieteni? Apăsă el sugestiv 
pe cuvânt. Colegi? 

Femeia îl privea fix, într-un mod care îl stingherea. Ceva 
familiar... 

— Prieteni. Am venit cu toţii pentru a oferi ajutor într-un 
moment crucial. 

— Luaţi loc, vă rog. Vă este... Sete, sau foame? 

Daneel ştia că nu trebuia să răspundă. Bărbatul voinic 
clătină în semn de negaţie din cap, dar femeia nu răspunse. 
Continua să-l privească, iar faţa ei atrăgătoare era complet 
inexpresivă. 


Hari simţi cum inima i se prăbuşi prin corp, apoi reîncepu 
să bată cu o surescitare dureroasă. Rămase cu gura căscată 
şi, pentru ca să nu cadă, se aşeză într-un scaun mai mic, 
aflat lângă perete. Ochii nu i se mai desprinseră de la 
femeie. Avea aproximativ aceeaşi statură. Aceeaşi figură 
plăcută, deşi mai tânără decât şi-o reamintea, însă ea fusese 
mereu plină de viaţă şi neobosită. 

Dacă era un robot... Oţel secret...! 

— Dors? 

Nu putu articula altceva. Gura i se uscase prea mult ca să 
fie în stare să vorbească. 

— Nu, răspunse femeia fără să-şi ia ochii de la el. 

— Nu ne aflăm aici pentru a reînnoda cunoştinţe vechi, 
zise Daneel. Nu-ţi vei reaminti vizita noastră, Hari. 

— Nu, bineînţeles că nu, încuviinţă matematicianul, 
simțindu-se brusc jalnic şi din nou foarte singur, în ciuda 
prezenţei lui Daneel. Uneori mă întreb dacă am vreun pic 
de libertate... Dacă pot face propriile mele opţiuni. 

— Nu te-am influenţat niciodată, decât pentru a pregăti 
drumul şi de a maximiza efectele tale, ca şi pentru a te ajuta 
să păstrezi secretele necesare. 

Hari întinse mâinile şi se tângui: 

— Eliberează-mă, Daneel! la povara asta de pe umerii 
mei! Sunt bătrân... Mă simt foarte, foarte bătrân şi mi-este 
frică! 

Daneel îl ascultă cu o expresie de grijă şi simpatie. 

— Ştii bine că nu-i adevărat, Hari. În tine continuă să 
existe forţă şi entuziasm. Eşti cu adevărat Hari Seldon. 

Matematicianul îşi îndreptă spinarea, îşi acoperi gura cu o 
mână, apoi îşi şterse ochii cu un gest scurt. 

— lertaţi-mă, murmură el. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Sunt pe deplin conştient de 
faptul că stresul este enorm. Sunt răscolit de conflicte 
profunde pentru că te împovărez, prietene. 

— De ce aţi venit? Cine sunt ei, de fapt? 


— Am multe de făcut şi ei mă vor ajuta. Deja acţionează 
forţe cu care trebuie să mă confrunt, dar care nu te privesc 
pe tine. Cu toţii avem poverile noastre. 

— Da, Daneel... Înţeleg o parte din toate astea. Vreau să 
spun că le întrevăd în grafice, în reprezentări - subcurenţi 
groaznic de complicaţi şi dificil de urmărit, toţi focalizaţi 
asupra acestui moment. Totuşi de ce aţi venit acum la mine? 

— Ca să-ţi aducem asigurările noastre. Nu lupţi singur. Am 
efectuat investigaţii în centrele majore în care se 
desfăşoară Proiectul Seldon. Ai organizat o armată 
eficientă, Hari, o armată de matematicieni şi savanţi. Te-ai 
descurcat excelent. Toţi sunt excepţionali şi gata de acţiune. 
Te felicit! Eşti un conducător de clasă! 

— Mulţumesc. Şi ei? (Nu-şi putea lua ochii de la femeie.) 
Sunt ca tine? 

Chiar şi în prezenţa lui Daneel, avea dificultăţi în folosirea 
termenului „robot”. 

— Sunt ca mine. 

Hari vru să pună altă întrebare, dar închise brusc gură şi- 
şi feri privirea, ca să-şi stăpânească emoţiile. „Întrebarea pe 
care doresc cel mai mult s-o pun... N-o pot face, pentru 
propria mea sănătate mintală Dors! Ce s-a întâmplat cu 
Dors? A... murit cu adevărat? Am sperat atâta timp...!” 

— Hari, Chen va acţiona în curând. Probabil că mâine vei fi 
arestat. Procesul va începe mai devreme şi, bineînţeles, va fi 
păstrat secret. 

— Sunt de acord cu previziunea, spuse Hari. 

— Deţin anumite date sigure, adăugă încetişor Daneel. 

— Perfect. 

Matematicianul înghiţi un nod dureros. Bărbatul voinic, nu 
foarte arătos, începuse de asemenea să-i pară familiar. De 
cine îi amintea? De cineva din Palat, un personaj public... 

— Chen are motivele lui. În interiorul Palatului există 
facţiuni care încearcă să răstoarne Comisia pentru 
Siguranţă Publică şi să preia puterea din mâinile familiilor 
baroniale, îndeosebi de la Chen şi Divart. 


— Vor eşua, zise Hari. 

— Da, însă nu este clar ce dezastre pot face înainte să 
eşueze. Dacă nu sunt foarte atent, complexitatea poate 
scăpa de sub control şi putem pierde ocazia noastră pentru 
acest mileniu. 

Hari simţi un fior. Obişnuit să se ocupe cu perioade de 
milenii, cuvintele lui Daneel îi oferiră pe neaşteptate 
imaginea unor posibile viitoruri în care Hari Seldon dădea 
greş, în care Daneel avea să ia totul de la început cu un alt 
sclipitor tânăr matematician, un alt plan îndelungat de 
diminuare a suferințelor omeneşti. 

Cine ar fi putut înţelege gândirea unei asemenea minţi? 
Avea deja vârsta de douăzeci de mii de ani... 

Se sculă de pe scaun şi se apropie de cei trei roboţi. 

— Ce aş mai putea face? Întrebă el, apoi se încruntă şi 
adăugă: Înainte ca să-mi ştergeţi din minte această 
întâlnire. 

— Deocamdată nu-ţi mai pot spune nimic, vorbi Daneel, 
dar sunt aici, Hari. Pentru tine, voi fi mereu aici. 

Femeia făcu un pas înainte, dar se opri. Hari observă că un 
braţ îi tremura. Avea faţa atât de rigidă încât putea să fi fost 
turnată din plastic. După aceea, zâmbi şi se retrase. 

— A servi este privilegiul nostru, spuse ea şi glasul nu era 
deloc al lui Dors. 

Hari chiar se întrebă cum de putuse să creadă aşa ceva. 

Dors murise. Acum nu mai avea nici o îndoială. Murise şi 
nu avea să mai revină niciodată. 

Hari privi în jurul odăii pustii. Ascultase muzică de 
aproape două ore şi nici nu simţise cum zburase timpul. Se 
simţea destins şi perfect stăpân pe sine, dar în acelaşi timp 
precaut, aidoma unui animal învăţat de mult timp cu 
vânătorii, un supravieţuitor cu aptitudini pe care se putea 
bizui întotdeauna, însă pe care nu le accepta niciodată ca 
fiind înţelese de la sine. 

Se gândise din nou la Dors. Îşi netezi fruntea cu vârful 
degetelor. 


Lodovik o privi îngrijorat pe Dors când ieşiră din 
Universitatea Strelling. Luară un taxi prin tunelul principal 
de trafic care ducea din Streeling în Pasaj, Autostrada 
împăratului, înconjurați deasupra, dedesubt şi din toate 
părţile de un flux continuu de autobuze şi taxiuri, prinse în 
grile de control roşii şi violete aidoma celulelor sângelui 
într-o arteră. Taxiul era automat, ales aleatoriu şi scanat de 
Daneel împotriva unor dispozitive de ascultare. 

Dors privea drept în faţă, fără un cuvânt, la fel ca Daneel. 

Când se apropiară de Pasaj, Daneel rosti: 

— Te-ai descurcat admirabil. 

— Mulţumesc, spuse Dors. Este oare înţelept să-l lăsăm 
atâta timp fără un păzitor? 

— Are instincte remarcabile. 

— Dar este bătrân şi fragil. 

— E mai puternic decât Imperiul ăsta şi momentul lui de 
vârf încă nici n-a venit. 

Lodovik analiză misiunea care-i fusese transmisă de 
Daneel prin microunde. Pelerinajul lui urma să includă un 
tur special al Catedralei Cenugşiilor din Pasaj. Aici, vârfurile 
birocraţiei imperiale erau convocate odată în viaţă, pentru 
a primi cele mai înalte onoruri ale clasei lor, incluzând 
Ordinul Pana Împăratului. Deşi noul personaj al lui Lodovik 
nu avea un trecut de asemenea excelenţă extraordinară, nu 
era deloc neobişnuit ca aceia care contribuiau anual la 
veniturile Catedralei să fie chemaţi pentru îndeplinirea 
unor sarcini mărunte, drept recunoaştere a serviciilor 
aduse. 

În mod clar, Daneel se aştepta ca aşezământul să joace un 
rol important în următorii câţiva ani, deşi nu-i destăinuise 
lui Lodovik despre ce putea fi vorba. 

Acesta din urmă bănuia pe jumătate că Daneel îl menținea 
într-un fel de testare, până ce se dovedea loial. Era înţelept 
din partea sa. Lodovik îşi camuflase cu atenţie îndoielile, 
cunoscând sensibilitatea extraordinară a lui Daneel. De 
asemenea, lucrase destul de mult cu el ca să poată 


întrebuința modalităţi de amăgire, de a simula obedienţa şi 
loialitatea. 

Îl privise pe Daneel testând-o pe Dors şi nu avea nici o 
îndoiala că şi pentru el va fi găsit un test la fel de eficient. 
Înainte să se întâmple aşa, însă, el trebuia să treacă prin 
altă transformare... Şi să găsească aliaţi despre care era 
aproape convins că se aflau pe Trantor, ascunzându-se de 
Daneel, acţionând împotriva lui. Printre Cenuşii se puteau 
ivi multe ocazii de a-i investiga pe cei care se opuneau 
familiilor Chen şi Divart. 

Dacă Lodovik ar fi fost om, şi-ar fi estimat şansele ca fiind 
foarte reduse. Deoarece grija pentru propria lui 
supravieţuire era minimă, o situaţie lipsită de speranţe nu 
era tocmai tulburătoare. Mult mai neplăcut era gândul 
neloialităţii, contrazicerii lui R. Daneel Olivaw. 

Brann traversă principala aripă a antrepozitului cu o 
iuţeală surprinzătoare pentru un individ de dimensiunea 
lui. Spațiile întunecate şi stelajele uriaşe de stocare îi 
dominau, iar paşii li se auzeau ca bătăile unor tobe 
îndepărtate. Klia îl urmă cu dificultate, dar nu era necăjită; 
de zile bune nu făcuse aproape nimic şi privea această 
misiune atât ca pe o întrerupere a rutinei cât şi că pe o 
posibilă cale de evadare, Tovărăşia lui Brann era îndeajuns 
de plăcută, atâta timp cât nu se gândea la reacţia ei 
emoţională faţă de bărbat şi la incompatibilitatea acesteia. 
Strâmbă nasul înaintea fantomelor prăfuite ale sutelor de 
mirosuri nefamiliare. 

— Importurile cele mai populare provin de pe Anacreon şi 
Memphio, spuse Brann şi se opri lângă nişa adumbrită a 
unui echipament ca să verifice un încărcător/transportor. 
Există familii de artizani care trăiesc numai din vânzările de 
pe Trantor. loţi doresc păpuşile populare de pe Anacreon - 
eu unul le detest. De asemenea importăm jocuri şi 
divertismente de pe Kalgan... Dintre cele la care strâmbă 
din nas cenzorii Comisiei. 


Klia mergea alături de Brann. Transportorul luneca pe 
câmpuri plutitoare, la doi metri înapoia lor, escamotând 
rotiţe de cauciuc ori de câte ori dorea să cotească brusc sau 
să oprească. 

— Vom livra patru lăzi cu păpuşi la Bursa Trantor şi alte 
câteva obiecte în Agora Negustorilor. 

Cele două erau zonele comerciale cele mai populare din 
Streeling, binecunoscute pe toată emisferă. Cenuşii 
prosperi şi meritocraţii parcurgeau mii de kilometri - unii 
chiar mii de ani-lumină - doar ca să petreacă un număr de 
zile, răscolind prin nenumăratele prăvălii din fiecare zonă. 
Agora Negustorilor se lăuda cu hanurile dispuse la fiecare 
sută de prăvălii, pentru călătorii obosiţi. 

Familiile de baroni şi celelalte ce aparţineau nobilimii 
aveau propriile lor mijloace de a-şi satisface dorinţele de 
achiziţii şi, desigur, cetăţenii trăiau de obicei în locuinţe 
prea mici ca să îngăduie acumularea unui exces de bunuri. 

În copilăria să, părinţii Kliei participau la o formă de târg 
local din Dahl, unde împrumutau unul sau două obiecte 
considerate decorative (şi destul de inutile) pentru câteva 
zile sau săptămâni, pentru ca după aceea să le restituie. 
Era o metodă care părea destul de satisfăcătoare pentru cei 
fascinaţi de produsele materiale; deținerea reală sau chiar 
colecţionarea de obiecte de pe alte planete i se părea 
ridicolă fetei. 

— Asta înseamnă că Plussix are destulă încredere în mine 
ca să mă lase să ies de aici? Întrebă ea. 

Brann o privi cu o expresie de seriozitate. 

— Aici nu este o sectă care îţi şterge creierul. 

— De unde să ştiu asta? Ce-i atunci - un club social pentru 
persuasivii anormali? 

— Pari destul de nefericită, totuşi... 

— Există vreun loc pe Trantor unde cineva poate să fie 
fericit? Uită-te la toate mizeriile astea - un substitut al 
fericirii, nu crezi? 


Flutură braţul spre lăzile de plastic şi imitație din lemn ce 
se ridicau în stive mult deasupra lor. 

— Nu ştiu, răspunse bărbatul. Voiam să spun că vorbeşti 
ca şi cum ai fi nefericită, dar fac prinsoare că nu cunoşti alt 
loc în care te-ai putea duce. 

— Poate tocmai de asta sunt nefericită, zise Klia sumbru. 
În tot cazul mă simt inadaptabilă. Poate că într-adevăr locul 
meu este aici. 

Brann se întoarse cu un mârâit încet şi comandă 
transportorului să ia o ladă de pe nivelul al treilea al 
stelajului. Stabilizându-şi ferm trenul inferior pe podea, 
utilajul se înălţă pe cilindri pneumatici şi manipulă cu 
dexteritate lada, folosindu-şi braţele mecanice. 

— Kallusin spunea că vom putea călători peste tot, 
continuă Klia. Dacă ne dovedim loiali, asta înseamnă... 
Vreau să zic, cunoşti pe cineva care a plecat? Care a primit 
o misiune altundeva? 

Brann scutură din cap. 

— Desigur, nu-i cunosc pe toţi. N-am venit de foarte mult 
timp. Există şi alte antrepozite similare. 

Fata nu ştiuse asta. Reţinu detaliul şi se întrebă dacă 
Plussix orchestra o uriaşă mişcare subterană latentă, poate 
o răscoală? Un neguţător rebel? Părea ridicol... Şi cu atât 
mai convingător. Totuşi împotriva cui s-ar fi răsculat el, 
împotriva celor care îi solicitau bunurile. Sau împotriva 
nobilelor familii baroniale... Care n-o făceau? 

— Avem tot ce ne trebuie, anunţă Brann după ce 
transportorul culese trei lăzi din trei locaţii diferite. Să-i 
dăm drumul! 

— Ce facem cu poliţia, cu cei care mă... Care ne caută? 

— Plussix zice că au sistat raziile. 

— De unde ştie asta? 

Dahlitul clătină din cap. 

— Pot doar să-ţi spun că nu greşeşte niciodată. Niciunul 
dintre noi n-a fost vreodată arestat. 


— Astea i-au fost ultimele cuvinte, murmură Klia dar grăbi 
pasul pentru a-l ajunge din urmă. 

Afară, lumina zilei dinspre plafonul domului strălucea 
puternic. Fata ieşi din interiorul cavernos în alt interior, mai 
mare, mai luminos - singurul gen de viaţă pe care-l 
cunoscuse până atunci. 

Sinter se plimba preocupat prin faţa imaginii murale a 
Galaxiei cu cele douăzeci şi cinci de milioane de planete 
populate însemnate cu roşu şi verde. De abia întoarse capul 
la intrarea lui Vara. Imediat, femeia lăsă bărbia în piept şi 
gârbovi umerii. Ceea ce vedea la Sinter o înspăimânta şi în 
acelaşi timp o exaltă. Nu-l văzuse niciodată mai calm şi mai 
sigur pe el - nici urmă de uşoara încruntare şi îngâmfare, 
de falsele trăsături de lider pe care le proiecta atât de 
frecvent. Părea simultan încrezător şi străbătut de o furie 
rece. 

— Îmi dau acum seama că ai abordat greşit căutarea asta, 
zise el. Nu mi-ai adus decât mentalişti oameni, desigur, 
cazuri bizare, dar nu ceea ce dorim sau ceea ce ne trebuie. 

— Am fost... 

EI ridică mâna şi încuviinţă conciliant din cap. 

— Nu te acuz. Nu ai avut la dispoziţie nimic cu care să 
lucrezi. Acum noi avem ceva - poate infim, totuşi mai mult 
decât nimic. Am interceptat un bărbat pe nume Mors 
Planch. Mă îndoiesc că ai auzit de el. Este un individ foarte 
competent, cu multe calităţi, printre care şi ingineria. Din 
câte am înţeles, meştereşte tot timpul. 

Vara înălţă din sprâncene, indicând cu umilinţă că habar n- 
avea despre ce era vorba. 

— L-am urmărit după ce am aflat că Linge Chen îl folosea 
ca să-l caute în secret pe Lodovik Trema. Planch se află 
acum pe Trantor. Am discutat cu el. 

Femeia auzise despre Trema. Sprâncenele i se arcuiră şi 
mai mult. 

— Ell-a descoperit pe Trema, dar nu l-a predat 
comisarului-şef. Asta au aflat agenţii mei. Anunţurile despre 


moartea curajoasă a lui Trema în slujba împăratului - adică 
a Comisiei pentru Siguranţă Publică - sunt nişte minciuni. 
Trema e viu, ba chiar operează. Totuşi el nu poate să fie viu. 

Vara cobori sprâncenele şi-l privi întrebător. Sinter părea 
satisfăcut de posibilitatea de a-şi expune planurile şi 
succesele. Radia vizibil, şi ea îi citi în emoţii exact tipul de 
dâră de lumină perlată despre care îşi imagina că urmează 
o cometă conducătoare în constelaţiile de putere supremă. 
Gândul o făcu să se înfioare. 

— A supravieţuit, deşi toţi ceilalţi din navă au murit în 
urma unui flux de neutrini. 

— Ce este acela? 

— Nimic care să ne intereseze. Ceva invariabil fatal, care 
apare foarte departe între stele, în spaţiul normal. Trema a 
supravieţuit, Planch l-a găsit în mod miraculos, sau iscusit. 
Este un tip competent şi mi-ar place să-l angajez. Poate că o 
voi face, deşi mă îndoiesc că Chen îl va lăsa să mai trăiască 
după ce va afla că l-a trădat. Se pare că Planch are unele 
concepţii relativ rigide în privinţa justiţiei şi, atunci când un 
alt individ interesat de Trema i-a oferit o sumă mai mare 
decât Chen, Planch a profitat ca să se răzbune într-un mod, 
destul de straniu, pe Chen şi Trantor pentru ruinarea lui 
Madder Loss. O Planetă Haotică sfidătoare şi lipsită de 
valoare. 

Vara clătină din nou din cap. Cunoştea puţine despre 
lucrurile acestea şi nici n-o interesau. O îngrozea gândul 
morţii care pândea între stele, în spaţiile vaste, departe de 
orice interioare confortabile Nu considera hipernavele ca 
fiind un mediu real, ci mai degrabă un sicriu temporar. 

— Când Planch l-a predat pe Trema unui individ pe 
Madder Loss, el a făcut o înregistrare secretă a celor 
întâmplate. Înregistrarea aceea n-a fost detectată. Mă 
întreb de ce...? 

Îşi scărpină obrazul cu un deget, privind-o insistent pe 
femeie. Vara strânse din umeri; nu putea explica aşa ceva. 


— Planch nu-şi reaminteşte episodul predării lui Trema, 
dar înregistrarea dovedeşte desfăşurarea întâlnirii... Iat-o! 

Trase spre el o maşinărie micuță şi introduse înregistrarea 
- probabil o copie, gândi Vara - în fantă îngustă. În jurul lor 
apăru o scenă tridimensională, destul de convingătoare cu 
excepţia rezoluţiei slabe. Cele două personaje masculine 
erau văzute din perspectiva lui Planch. Pe unul dintre ele îl 
recunoscu - Lodovik Trema; celălalt era înalt, zvelt, chipeş 
într-un mod cumva indescriptibil. Desigur, nu le putea 
descifra clar emoţiile, dar avea impresia distinctă că ceva 
nu era în regulă. Personajele începură să vorbească şi, 
treptat, Vara simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 

— Regret să te anunţ că în curând vei uita tot ce ai văzut 
aici, ca şi rolul pe care l-ai avut în salvarea prietenului meu. 

— Prieten? 

— Da. Ne cunoaştem de mii de ani. 

Înregistrarea se sfârşea printr-un drum cu taxiul. 

Sinter o privi curios pe femeie. 

— Ce-i asta - o glumă, un fals? Întrebă ea. 

— Nu, înregistrarea nu este falsă. Planch l-a găsit pe 
Trema în viaţă. El este un robot. Celălalt bărbat este de 
asemenea un robot - unul foarte vechi, poate cel mai vechi 
dintre toţi. Vreau să studiezi înregistrarea şi să te 
obişnuieşti cu aceşti roboţi umanoizi. Unul dintre ei este 
mentalist... Poate amândoi şi tu ai capacitatea de a-i 
recunoaşte. După aceea te voi trimite din nou la vânătoare. 
Îi vei găsi pe Eterni şi atunci voi avea ce să-i arăt 
împăratului. Deocamdată îl am pe Planch şi banda, ceea ce 
ne poate duce cu adevărat foarte departe. 

Consilierul zâmbi exuberant. În plimbarea lui agitată, se 
apropiase mult de Vara şi, rânjind încântat, o strânse brusc 
şi spontan cu un braţ. Ea îl privi stupefiată şi bărbatul îi 
îndesă înregistrarea în mână. Vara o ţinu cu degetele 
îngheţate. 

— Studiaz-o, îi porunci el. O să aştept momentul potrivit ca 
să-l conving pe Klayus că am găsit ceva. 


Împăratul Klayus 1 se trezi dintr-un somn superficial în 
patul gol din al şaptelea dormitor, favoritul lui pentru 
siestele de după-amiază. Privi în jur, iritat pentru o clipă, 
apoi zări imaginea plutitoare a lui Sinter. Desigur, 
consilierul nu-l putea vedea, dar asta nu făcea intruziunea 
mai puţin iritantă. 

— Înălţimea Voastră, am un mesaj din partea Comisiei 
pentru Siguranţă Publică. Este pe punctul de a acţiona, 
acuzându-l pe profesorul Hari Seldon. 

Klayus ridică draperia câmpului superior de somn, 
căutându-şi partenera din ultimele ore, dar ea părăsise 
dormitorul. Poate că intrase în baie. 

— Şi?... Chen ne-a spus că aşa ceva e posibil. 

— Înălţimea Voastră, este prematur! Comisia 
intenţionează să-l judece pe el şi pe cel puţin unul dintre 
acoliţii săi. Este un atac direct la privilegiile Palatului. 

— Farad, Palatul - adică eu - a abandonat de mult orice 
sprijin oficial din culise pentru Corbul Seldon. El este un 
amuzament, şi nimic mai mult. 

— Ar putea fi perceput ca un afront, acum când sunt gata 
pentru mişcare. 

— Ce mişcare? 

— Discreditarea lui Seldon. Dacă se va reuşi, Înălţimea 
Voastră... 

— Termină cu titlurile! Spune-mi o dată ce crezi şi scoate- 
ţi imaginea din camera mea. 

— Cleon l-a susţinut pe Seldon. 

— Ştiu asta. Cleon nu era nici măcar din familia mea. 

— Seldon a amplificat sprijinul acela într-un proiect care a 
cuprins zeci de mii de aderenţi şi sicofanţi de pe o duzină 
de planete. Mesajul lui este unul de trădare, de incitare la 
revoluţie... 

— Şi vrei ca eu să-l protejez? 

— Nu, sire! Nu trebuie să-i îngăduiţi lui Chen să fie 
creditat pentru înlăturarea acestei ameninţări. Este 


momentul să acţionaţi rapid şi să creaţi comisia despre care 
am discutat. 

— Pe care s-o conduci tu. Comisia pentru Securitate 
Generală, nu? 

— Dacă Securitatea Generală îl condamnă pe Seldon 
pentru trădare, meritul vă va reveni Înălţimii Voastre. 

— Nu ţie? 

— Am discutat asta de mai multe ori. 

— De prea multe ori. Ce-mi pasă mie dacă meritul îi va 
reveni sau nu lui Chen? Dacă el îl înlătură pe acest parazit 
intelectual, cu toţii vom beneficia în mod egal, nu crezi? 

Sinter căzu pe gânduri. Klayus îşi dădu seama că bărbatul 
încerca altă abordare. 

— Maiestate, problema este foarte complicată şi am multe 
griji. Nu doream să aduc vorba aşa repede despre acest 
subiect... Dar m-am folosit de autoritatea Maiestăţii Voastre 
ca să aduc pe Trantor un individ de pe Madder Loss. El se 
numeşte Mors Planch şi deţine anumite dovezi, care pot fi 
adăugate altor mărturii... 

— La ce te referi, Farad, la alţi roboţi? La alţi Eterni? 

În interiorul limitelor artificiale ale imaginii, consilierul 
părea să rămână destul de calm, dar Klayus ştia că Sinter 
ţopăia probabil de agitaţie şi enervare. „Perfect! Să dea în 
clocot... , 

— Ultimele piese ale puzzle-ului, zise Sinter. Trebuie să 
examinaţi aceste dovezi, înainte ca Seldon să fie judecat pe 
baza unor simple acuzaţii de trădare. Aţi putea limita 
puterea lui Chen, sporind imaginea publică de conducător 
plin de resurse a Maiestăţii Voastre. 

— Totul la momentul potrivit, Farad, mârâi ameninţător 
Klayus. (Ştia care îi era imaginea publică şi cunoştea 
limitele efective ale puterii sale, comparate cu ale 
comisarului-şef.) Nu vreau să te transform într-un alt Chen. 
Tu n-ai nici măcar disciplina creşterii într-o familie 
aristocratică. Eşti plebeu şi, uneori, crud. 

Consilierul păru să ignore şi această remarcă. 


— Cele două Comisii se vor echilibra reciproc, sire, şi am 
putea să supraveghem mai eficient pe miniştrii militari. 

— Este adevărat, totuşi, principala ta grijă rămâne 
ameninţarea roboților. 

Împăratul trecu picioarele peste pernele de câmp şi se 
sculă lângă marginea patului. Nu avusese o performanţă 
prea grozavă în după amiaza aceasta; mintea îi era abătută 
în toate direcţiile de nenumăratele sforicele ale conducerii 
Imperiului, securităţii şi intrigilor din Palat. În clipa de faţă, 
iritarea lui se focaliza asupra lui Sinter, un omuleţ ale cărui 
servicii (şi femei) păreau tot mai nesatisfăcătoare, şi ale 
cărui infracţiuni puteau foarte uşor să devină tot mai puţin 
amuzante. 

— Farad, de un an de zile n-am văzut nici o dovadă care 
să-şi merite numele. Nu ştiu de ce ţi-am tolerat 
comportamentul în această privinţă. Îl vrei pe Seldon din 
pricina legăturii sale cu „Ligroaica”, nu-i aşa? 

Sinter privi inexpresiv către senzorul care-i transmitea 
imaginea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, deconectează senzorul de 
politeţe şi lasă-mă să te văd aşa cum eşti! Porunci Klayus. 

Imaginea tremură şi se modifică, arătându-l pe Sinter într- 
un halat banal şi mototolit, cu părul ciufulit şi roşu la faţă de 
mânie. 

— Aşa-i mai bine, încuviinţă Împăratul. 

— Se poate demonstra că ea nu era om, Maiestatea 
Voastră! Am obţinut documentele referitoare la asasinarea 
lui Elas, unul dintre membrii Proiectului Seldon, şi el avea 
aceeaşi părere cu mine şi cu alţi experţi. 

— E moartă, zise Klayus. L-a ucis pe Elas, apoi a murit şi 
ea. Ce altceva mai trebuie cunoscut. Elas voia ca Seldon să 
moară. De ce n-am şi eu parte de o femeie atât de loială? 

Spera ca propria lui ştiinţă asupra chestiunilor respective 
să nu fi devenit prea evidentă; chiar şi faţă de Sinter spera 
să-şi menţină, măcar parţial, reputaţia de individ îngâmfat, 
stupid şi stăpânit de poftele trupului. 


— După moarte, a fost dezintegrată atomic, dar nu în 
prezenţa unui oficial guvernamental, preciză Sinter. 

— Asta-i metoda pentru care optează 94% din populaţia 
Trantorului, căscă Klayus. Numai împărații mai sunt 
înmormântați intacţi. Ca şi unii miniştri şi consilieri 
credincioşi... 

Sinter părea să vibreze de frustrare, ceea ce lui Klayus i se 
părea mult mai plăcut decât nereuşita tentativă de sex 
anterioară. Şi, apropo, unde dispăruse femeia aceea? 

— Dors Venabili nu era om, declară, bâlbâindu-se, 
consilierul. 

— Bine, dar Seldon este. Mi-ai arătat radiografiile lui. 

— Subminat de... 

— În numele cerului, Farad, mai taci! Îţi poruncesc să-l laşi 
pe Chen să-şi desfăşoare parodia. Noi îl vom observa cu 
atenţie şi vom vedea ce se întâmplă. După aceea vom 
acţiona într-un fel sau altul. Acum, lasă-mă! Sunt obosit. 

Blocă imaginea şi se aşeză pe marginea câmpului inferior. 
Avu nevoie de câteva minute pentru a-şi restabili calmul, 
după care se gândi din nou la femeie. Unde plecase? 

— Alo? Strigă el în dormitorul gol. 

Uşa de la baie era deschisă şi dinăuntru răzbătea o lumină 
puternică. 

Împăratul Klayus, acum în vârstă de optsprezece ani, 
purtând doar o cămaşă sericiană de noapte, care-i atârna 
largă până la glezne, cobori din pat şi porni spre baie. 
Căscă şi se întinse lent şi plictisit, apoi mişcă braţele în sus 
şi în jos, ca să se dezmorţească. 

— Alo? 

Nu-şi mai reamintea numele ei. 

— Deela? Deena? Scuză-mă, scumpo, eşti acolo? 

Împinse uşa, deschizând-o larg. Complet goală, femeia 
stătea la câţiva metri de el. Fusese permanent acolo. Purta 
pe chip o expresie de nefericire. Klayus îi admiră 
fermecătoarea regiune pubiană a abdomenul, ridică ochii 
spre sânii perfecţi şi văzu braţele tremurătoare, întinse, 


ţinând un blaster minuscul, dintre cele care adesea erau 
ascunse în veşminte sau în poşete. O simplă sârmuliţă 
flexibilă, cu un bulb la capăt; foarte rar în zilele acestea şi 
foarte scump. Femeia părea înspăimântată. 

Împăratul fu pe punctul să urle, când ceva şuieră pe lângă 
urechea lui şi un punctuleţ roşu apăru pe gâtul alb, ca de 
lebădă al femeii. El răcni oricum, chiar în timp ce pleoapele 
ochilor frumoşi şi verzi fluturară pe chipul fermecător şi 
capul se înclină uşor, de parcă femeia ar fi ascultat cântecul 
îndepărtat al păsărilor. Răcnetul lui spori în intensitate şi 
stridenţă, văzând corpul care se răsucea de parcă ar fi vrut 
să se înşurubeze în podea. Oribil şi indescriptibil de moale, 
femeia se prăbuşi pe gresia băii. De abia atunci, reuşi să 
apese bulbul. Salva distruse parţial tavanul şi o oglindă, 
împroşcându-l cu fragmente cu piatră şi sticlă. 

Buimăcit, Klayus se ghemui şi închise ochii, ridicând 
braţele ca să se apere de zgomot şi de praf. O mână îl 
prinse cu violenţă şi-l smuci afară din baie. O voce îi şuieră 
la ureche: 

— Înălţimea Voastră, poate să aibă o bombă asupra ei! 

Klayus îşi privi salvatorul şi scoase un icnet. 

Sinter îl mai târt câţiva metri. În mâinile micuţe ale 
consilierului se afla un pistol cu energie cinetică, care lansa 
alice cu neurotoxine. Împăratul cunoştea perfect arma; el 
însuşi purta una, ori de câte ori îşi părăsea apartamentul - 
făcea parte dintre accesoriile standard ale nobilimii. 

— Farad... Mormăi el. 

Sinter îl apăsă pe podea, parcă umilindu-l. Apoi, cu un 
oftat, ca şi cum ar fi fost prea mult, se aruncă peste Klayus, 
apărându-l cu trupul său. 

Aşa îi găsiră gărzile palatului, peste câteva secunde. 

— N n-n... Nu-i a ta? Întrebă Klayus cu glas tremurător, în 
timp ce Sinter îl făcea cu ou şi cu oţet pe comandantul 
Specialilor imperiali. 

În dezlănţuirea sa de mânie, consilierul ignoră întrebarea. 


— Ar trebui să fiţi cu toţii executaţi imediat! Trebuie s-o 
găsiţi fără întârziere pe cealaltă femeie! 

Comandantul, Gerad Mint, nu se lăsa călcat în picioare cu 
atâta uşurinţă. Făcu semn spre doi locotenenţi să înainteze, 
flancându-l pe Sinter, şi-l privi pe acesta cu o furie 
îngheţată, controlată de secolele de disciplină militară 
implantată în genele lui. Cât tupeu avea lacheul acela de 
origine umilă! 

— Avem ID-ul pe care i l-ai dat dumneata. Este în hainele 
ei în... al şaptelea dormitor. 

— Este o impostoare! 

— Sinter, dumneata eşti cel care aduce femei, la orice oră 
şi fără verificările de securitate corespunzătoare, vorbi 
răspicat Mint. Niciuna dintre gărzile noastre nu poate 
spera să le recunoască pe toate, sau măcar să le ţină 
evidenţa! 

— Sunt verificate amănunţit de oamenii mei iar aceasta nu 
este una dintre femeile pe care i le-am adus! 

Sinter îndreptă un deget spre Klayus, îşi dădu seama de 
teribilă încălcare a etichetei şi cobori mâna, înainte ca 
Împăratul să se întoarcă şi să-l observe. Comandantul îl zări 
însă şi explodă. 

— Nu pot ţine evidenţa tuturor intrărilor şi ieşirilor! Nu 
apelezi niciodată la serviciile noastre, iar verificările n-au 
fost făcute de noi... 

— Este una dintre femeile tale, Farad? Întrebă Împăratul, 
revenindu-şi finalmente din starea de şoc.! 

Până atunci nu ştiuse niciodată ce înseamnă teama, iar 
acum fusese realmente zguduit. 

— Nu! N-am mai văzut-o până acum. 

— Totuşi este drăguță, continuă Klayus privind spre 
comandant cu ochii largi ai unui băieţaş inocent. 

Proceda aşa în mod deliberat; era momentul să-şi joace 
din nou rolul. În realitate, nu-l avusese niciodată la inimă pe 
şeful gărzii, despre care era sigur că, în secret, îl considera 
un babuin infantil. Sinter părea pus în încurcătură, ceea ce 


era de asemenea amuzant, totuşi lipsit de utilitate în 
momentul acela. Klayus avea propriile sale planuri în 
privinţa consilierului şi nu i-ar fi plăcut să-l piardă din cauza 
acestei acţiuni deplorabile, totuşi lipsită de urmări. 

— În Palat nu mai există nimeni... Cu excepţia femeilor 
dumitale, scrâşni comandantul spre Sinter. Şi cum se face 
că ai apărut aici tocmai la momentul oportun? 

— Hopa! Făcu Klayus şi ţâţăi spre consilier. 

— Venisem pentru a discuta personal cu Maiestatea Să o 
problemă deosebit de urgentă, răspunse acesta privind de 
la Mint la Klayus. 

— O situaţie foarte convenabilă... Poate o înscenare pentru 
a-ţi spori... 

Comandantul nu avu timp să-şi dezvolte teoria. Un ofiţer 
rigid, în uniformă imperială azurie, se apropie de el şi-i 
şopti ceva la ureche. Chipul stacojiu al lui Mint păli brusc şi 
buzele îi tremurară. 

— Ce este? Întrebă Klayus cu glas sigur pe sine. 

Comandantul se întoarse către împărat şi se plecă ţeapăn 
din mijloc. 

— Corpul unei femei, Înălţimea Voastră... 

Sinter se împinse printre cei doi locotenenţi care-l 
flancaseră pe durata discuţiei, gata să-l aresteze. 

— Unde este? 

Mint înghiţi un nod. Buzele îi erau aproape vinete. 

— A fost găsită în coridoarele de sub acest nivel. Ac... 

— Unde? Ce ID are? 

— Nu are nici un act de identitate. 

— Aceea este o zonă sacră, comandante, rosti Klayus cu 
glas sec şi îngheţat, Templul Primilor Împărați! Lui Farad 
nu i se îngăduie accesul acolo. Şi nici vreunor femei rătăcite 
aiurea. Numai membrilor casei imperiale şi participanţilor 
la ceremonii. Tu eşti responsabil pentru securitatea zonei. 

— Da, Înălţimea Voastră. Voi investiga imediat... 

— Ar trebuie să fie simplu, urmă Klayus. Sinter, ID-ul are o 
poză şi genotipul, nu? 


— Cadavrul - acest cadavru - este identic din punct de 
vedere fizic cu fotografia..., spuse comandantul. 

— O impostoare! Urmă consilierul, agitând pumnul spre 
Speciali şi Mint. O încălcare gravă a securităţii! 

Klayus privea scena oarecum uşurat. Era minunat să-l 
chinuiască pe Sinter, apoi să fie nemulţumit de el, totuşi să 
nu-l piardă... Cel puţin deocamdată. Mai avea de jucat 
câteva tururi împotriva lui Chen, iar Comisia acestuia 
răspundea de securitatea Împăratului. 

Cele petrecute puteau fi destul de utile, ba chiar esenţiale. 
Chen trebuia să explice incidentul, capitalul lui Sinter avea 
să crească în mod sigur - totuşi fără să iasă din limitele 
acceptabile şi controlate de Klayus - şi finalul putea fi 
satisfăcător. 

— S-o examinăm, spuse Sinter. 

— Eu rămân aici, anunţă Klayus înverzindu-se la faţă la 
gândul altui cadavru. 

Peste zece minute, comandantul şi Sinter reveniră. 

— Corespondenţa este perfectă, anunţă consilierul agitând 
ID-ul femeii. Aceasta - cea din baie - este o impostoare şi 
dumneata eşti responsabil! 

Îl arătă cu degetul fără ezitare pe comandant. 

Mint avea întipărită pe chip o mască de calm profund. 
Încuviinţă scurt din cap, băgă mâna în buzunar şi scoase o 
fiolă. 'Toţi cei din dormitorul împăratului îl priviră cu 
fascinaţie oribilă, ducând fiola la buze. 

— Nu! Îl opri Klayus ridicând braţul. 

Comandantul se opri şi privi în jur cu ochi orbi, dar plini de 
speranţă. 

— Sire, este obligatoriu pentru o asemenea încălcare a 
securităţii! Strigă Sinter, parcă îngrijorat ca acuzatorii lui 
să nu scape. 

— Aşa este, Farad, dar nu aici, te rog! Un om a murit deja 
aici. Altul dedesubt... Icni în batistă. Eu trebuie să dorm şi 
să mă... Concentrez, şi va fi îndeajuns de dificil şi fără... 
Asta. 


Făcu un semn din mână spre Mint, care înclină din cap şi 
dispăru pe un coridor exterior pentru a-şi îndeplini ultimul 
ritual. 

Până şi Sinter părea impresionat de soarta comandantului, 
deşi nu-l urmă ca să asiste la finalul lui. Klayus se ridică de 
pe pat şi se prefăcu că-şi fereşte privirea, când cadavrul fu 
acoperit, ridicat pe targă şi scos din baie. 

Se întoarse spre consilier şi-i spuse: 

— O oră. Lasă-mă să-mi revin puţin, apoi arată-mi dovezile 
tale şi adu-mi-l pe acest Mors Planch. 

— Da, sire! Încuviinţă Sinter entuziast şi se grăbi să 
dispară. 

„Lasă-l să creadă că a repurtat o victorie de proporții. 
Lasă-l pe Chen să sufere niţel pentru prostia asta. Lasă-i pe 
toţi să valseze în jurul adolescentului idiot. Va sosi şi ziua 
mea! 

Am supravieţuit! Este predestinat 

Uluirea este o emoție diferită la roboţi. De-a lungul 
deceniilor, Lodovik îl văzuse pe Daneel rezolvând multe 
cazuri dificile, însă niciodată nu ştiuse cât de profund 
pătrunsese influenţa acestuia în straturile infrastructurii 
birocratice de pe Trantor. Pe când fusese primul ministru 
Demerzel, Daneel trebuie să fi petrecut un timp substanţial 
(poate orele de somn, inutile pentru el) implantând 
înregistrări, instrucţiuni şi diversiuni utile în calculatoarele 
imperiale şi ale Palatului, acestea puteau rămâne 
neobservate decenii sau secole, deghizându-se tăcut ca 
părţi ale programelor standard la fiecare upgrade şi ciclu 
de revizii... Ba chiar autopropagându-se în înregistrările şi 
maşinile din alte Sectoare, şi finalmente cuprinzând planeta 
ca într-o plasă. 

Noua identitate a lui Lodovik, Rissik Numant, fusese 
stabilită cu decenii în urmă. Daneel introduse pur şi simplu 
câteva detalii, ale aspectului fizic exterior şi un bătrân 
meritocrat reveni la viaţă pe Trantor, un diplomat 
teoretician frustrat de neîmplinirea ambițiilor, văzut la 


LIA 


multe dineuri, dar mai puţin reamintit, poate chiar 
niciodată, cunoscut cândva ca un seducător nemilos al 
femeilor care acceptau nemiloase să fie seduse. De câteva 
decenii nu mai apăruse în viaţa socială a Trantorului, 
plecând pe Dau a celor O Mie de Sori de Aur unde (aşa se 
zvonea) învățase să-şi controleze impulsurile fundamentale, 
în mai bine de douăzeci de ani de studiu printre membrii 
unei secte obscure, Călugării Corticali. 

Totul fusese atât de bine pus la punct încât Lodovik 
regreta că personajul trebuia în scurt timp abandonat. 

Perceperea surprizei la un robot este diferită, Lodovik 
descoperi că Daneel avea să-l lase singur pe Trantor, 
nesupravegheat, pentru a-şi îndeplini misiunea. Urma să se 
mute într-un apartament mic nu departe de agora din 
Sectorul Imperial (o altă locuinţă sigură, nelocuită, dar 
achitată la zi) şi să întreprindă câteva vizite cu caracter 
monden unor vechi prieteni care, fără îndoială, aveau să şi-l 
reamintească vag sau deloc. Lent, pe o perioadă de luni de 
zile, Rissik Numan avea să revină pe scena socială, să se 
facă ştiut şi să-şi aştepte rolul deocamdată necunoscut din 
planurile lui Daneel - poate ca parte din țesătura 
complicată croită în jurul lui Hari Seldon. 

Perceperea afecțiunii la un robot este foarte diferită. 
Lodovik o privea pe Dors că pe o creaţie extraordinară, din 
unele puncte de vedere un model perfect de emulat pentru 
noua sa identitate necontrolată. Ea degaja un aer pe care 
oamenii l-ar fi numit tragic; vorbea rar dacă nu era 
întrebată şi rareori contribuia la conversațiile dintre roboţi. 
Părea pierdută în propriile ei procese de gândire, iar 
Lodovik înţelegea motivul. Probabil că şi Daneel îl înţelegea 
la fel de bine. 

Ataşamentul faţă de un individ poate afecta puternic un 
robot. Cu toţii îşi aranjau euristica internă astfel încât să 
anticipeze necesităţile stăpânilor lor şi să amelioreze orice 
probleme ce i-ar fi făcut pe aceştia să sufere. Indiferent de 
reparaţiile şi reutilările pe care i le făcuse Yan Kansarv, 


Dors încă nu îndepărtase - şi poate că n-avea îndepărteze 
niciodată - influenţa lui Hari Seldon. Starea aceea era 
cunoscută în vremurile antice ca „fixaţie”; Lodovik ştia că 
Daneel avusese cândva o „fixaţie” pe legendarul Bay-Lee, 
Elijah Bailey. 

Dors recepta ultimele instrucţiuni de la Daneel prin 
conexiune microundă; stăteau la un metru distanţă în 
micuța odaie principală cu plafon jos, în timp ce Lodovik 
aştepta tăcut lângă uşă. 

Când terminară, Daneel se întoarse către el. 

— Procesul lui Hari va începe în scurt timp şi după 
încheierea lui vor apărea dificultăţi. Munca noastră cea mai 
importantă trebuie făcută acum. 

Dors li se alătură, formând un cerc. Când Daneel vorbi din 
nou, avu un tremur abia sesizabil de îngrijorare, poate de 
emoție, provenită din lunga obişnuinţă de a apărea om. 

— Acesta este momentul de vârf al Răspântiei. Dacă dăm 
greş, vor urma probabil treizeci de mii de ani de 
dezintegrare şi suferinţă umană, de orori pe care niciunul 
dintre noi nu şi le poate închipui. Asta nu trebuie să se 
întâmple şi nu se va întâmpla. 

Lodovik simţea un alt fel de tremur, un alt fel de oroare. Îşi 
putea închipui ce avea să urmeze dacă Daneel reuşea - 
milenii de sufocare lentă şi sigură, omenirea izolată, 
protejată şi limitată prin lanţuri îmbrăcate în catifea, până 
ce nu avea să devină decât o masă gigantică, confortabilă, 
lipsită de provocări, licheni lipsiţi de minte, îngrijiţi de 
maşini meticuloase. 

Dors, acum Jenat Korsan, stătea între cele două siluete 
bărbăteşti, tăcută şi calmă, aşteptând. Răbdarea este 
diferită la roboţi... 

Daneel făcu un gest scurt din mâna dreaptă, iar Lodovik şi 
Dors plecară să-şi înceapă noile roluri. 

Exegeţii au acceptat de mult că biografia lui Hari Seldon 
scrisă de Gaal Dornick conţine lacune importante. În 
momentele în care Dornick nu a fost prezent, sau în care i- 


au fost impuse limitări de către „hagiografia” oficială a lui 
Seldon - sau în locurile în care editorii şi cenzorii 
aparţinând perioadei mijlocii a Fundaţiei au suprimat 
anumite pasaje suspecte - trebuie să pătrundem mai 
profund în circumstanţe, folosind indicii subtile pentru a 
înţelege ce s-a petrecut cu adevărat. 

— ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 

Veniră după Hari la Universitatea Streeling. Nu păreau 
ofiţeri ai Comisiei pentru Siguranţă Publică; cei doi - un 
bărbat şi o femeie purtau îmbrăcămintea specifică 
studenţilor. Intrară în cabinetul matematicianului conform 
programării prealabile, făcute sub pretextul obţinerii unui 
interviu pentru o publicaţie studenţească. 

Femeia, care avea în mod evident grad mai mare, ridică 
mâneca jachetei civile şi-i arătă emblema oficială a Comisiei 
- nava spaţială, soarele şi toiagul judecătoresc. Era micuță, 
dar robustă, palidă, cu umeri laţi şi maxilare puternice. 

— Nu trebuie să facem tămbălău, rosti ea. 

Colegul ei, un bărbat înalt, slab cu o expresie concentrată 
şi surâs condescendent, aprobă din cap. 

— Bineînţeles că nu, spuse Hari şi începu să-şi adune 
hârtiile şi holocărţile într-o servietă pe care o ţinea la 
îndemână tocmai pentru o asemenea ocazie. Spera să poată 
lucra câte ceva pe durata procesului. 

— Acestea nu vor fi necesare, îl opri femeia şi i le luă din 
mână aşezându-le pe birou. 

Câteva hârtii căzură din teanc şi Hari se aplecă să le 
aranjeze. Ea îl apucă de umăr şi matematicianul o privi. 
Femeia clătină decisă din cap. 

— Nu avem timp, domnule profesor. Lăsaţi un mesaj pe 
monitor anunțând că veţi lipsi două săptămâni. N-ar trebui 
să dureze atât. Dacă totul merge bine, nimeni nu va afla 
nimic şi puteţi reveni la munca dumneavoastră, nu? 

Hari se îndreptă, privi în jur, strângând din fălci, apoi 
încuviinţă încetişor. 


— Bine. Un coleg de-al meu trebuie să sosească peste 
câteva ore şi nu ştiu unde pot lua legătura cu el... 

— Îmi pare rău. 

Femeia ridică sprâncenele în semn de simpatie, dar fără 
alte cuvinte, cei doi îl escortară afară. 

Hari nu-şi amintea ce anume simţise în primele clipe ale 
arestării. Era nervos; nici „înspăimântat” n-ar fi fost un 
termen exagerat, dar în acelaşi timp era încrezător. Cu 
toate acestea, nimic din cele ce aveau legătură cu viitorul 
apropiat nu puteau fi sigure; poate că ceea ce văzuse în 
Primul Radiant nu era linia lumii sale, ci a altui profesor, a 
altui cercetător al psihoistoriei, peste cincizeci sau o sută de 
ani. Poate că toate astea aveau să ducă la execuţia sa 
secretă, iar munca lui şi participanţii la Proiect aveau să fie 
risipiţi. Poate că Daneel avea să-i reunească, după moartea 
lui Hari... 

Desigur, totul era din ce în ce mai rău. Bătrâneţea îl 
învățase însă pe Hari că moartea era doar un alt tip de 
amânare şi că individualităţile contau doar pentru o 
anumită perioadă scurtă de timp. De obicei, omenirea putea 
să dezvolte noi persoane care să le înlocuiască pe cele de 
care avea cea mai mare nevoie. Desigur, era o impertinenţă 
să considere că el era una dintre persoanele care aveau să 
fie înlocuite... Totuşi asta indicau cifrele, într-un fel sau 
altul. 

Hari nu fusese niciodată deranjat să fie considerat 
impertinent. Reuşita era limpede... A sa, ori a cuiva foarte 
asemănător lui. 

Urcară într-un vehicul aerian de patrulare lipsit de 
însemne distinctive, care se afla lângă intrarea principală a 
blocului. Fără a solicita autorizare, vehiculul se înălţă, trecu 
printre două turnuri de susţinere şi pătrunse pe o bandă de 
trafic care ieşea din Streeling, îndreptându-se către 
Sectorul Imperial. Hari folosise de multe ori ruta aceea. 

— Nu fiţi agitat, îl sfătui femeia. 


— Nu sunt, minţi Hari cercetând-o cu privirea. Pe câţi aţi 
mai arestat în ultima vreme? 

— Nu vă pot spune asta, rânji ea încântată. 

— Rareori ajungem să luăm în custodie personaje aşa 
faimoase, adăugă partenerul ei. 

— Cum de mă cunoaşteţi? Întrebă Hari realmente curios. 

— Nu suntem chiar ignoranţi, pufni bărbatul. Urmărim ce 
se întâmplă la vârful politicii. Ne este de folos în muncă. 

Femeia îi azvârli o privire de avertisment, iar el ridică din 
umeri şi se uită drept înainte. 

Hari procedă la fel; intraseră într-un tunel rutier în 
bariera de securitate din jurul Sectorului Imperial. 
Vehiculul lor ieşi din tunel, coti brusc la stânga, părăsind 
fluxul principal, apoi ocoli un turn cilindric albastru-închis, 
cu pereţi netezi, care se ridică aproape până la plafon. 
Încetini, vibră şi andocă pe o platformă de la nivelul 
mijlociu. Platforma glisă în interior, purtându-l într-un 
hangar puternic iluminat. 

Până la proces, despre care era sigur că avea să aibă loc 
foarte curând, nu mai putea face nimic. „Restul”, gândi 
Hari, „este psihoistorie.” 

Lodovik stătea în mijlocul noului său apartament, complet 
dezbrăcat, cu pielea răsfrântă în partea dreaptă a 
trunchiului, şi scotocea prin măruntaiele sale mecanice. 
Straturile biologice îşi autoetanşaseră în mod instantaneu 
marginile în clipa când fuseseră deschise şi nu permiseră 
prelingerea nici măcar a unei picături din fluidele nutritive 
sau lubrifiante, totuşi un şirag de picături de sânge fals se 
întindea în lungul „rănilor”. Dacă ar fi dorit, Lodovik ar fi 
putut proiecta un jet convingător de sânge; era însă singur 
în odaie şi în scurt timp avea să-şi resigileze pielea. Gestul 
ar fi fost inutil. 

El înţelegea modalităţile şi presiunile oportunităţilor, 
pragmatismului ale politicii reale, dar nu putea pricepe de 
ce avusese Daneel încredere în el, de ce îl lăsase pe cont 
propriu fără o perioadă de probă, în care să-l supravegheze 


îndeaproape. O primă posibilitate ar fi fost că Daneel îi 
ordonase lui Yan Kansarv să-i introducă un 
minitransmiţător în corp, în timpul reparațiilor. Nu putuse 
însă detecta nimic de felul acesta. Trupul lui nu părea să 
radieze nici o altă energie pe lângă cea normală emisă de 
om - în principal infraroşie, plus alte câteva tipuri în 
cantităţi infime, şi niciuna dintre ele nu fusese codată 
pentru transmitere de informaţii. lar cavitățile din corpul 
său nu păreau să adăpostească asemenea dispozitive. 

Îşi resigilă pielea şi examină a doua posibilitate: ca Daneel 
să-l fi ţinut sub observaţie din clipa când părăsise 
apartamentul, fie personal, fie ajutat de alţi roboţi, sau 
chiar de oameni recrutaţi în acest scop. Organizaţia lui 
Daneel era mare şi variată. Orice era posibil. 

Există apoi o a treia posibilitate, mai puţin probabilă decât 
celelalte două: ca Daneel să aibă realmente încredere în 
el... 

Şi a patra, aproape prea nebuloasă ca să fie exprimată în 
mod util „Am fost inclus într-un plan mai vast; Daneel ştie 
că transformarea mea se menţine şi a găsit o modalitate ca 
s-o integreze în planurile lui.” 

Lodovik n-ar fi subestimat niciodată inteligenţa şi 
tertipurile unei maşini gânditoare care supravieţuise 
douăzeci de mii de ani. Trecu însă o oră, apoi două şi-şi 
dădu seama că intrase într-o stare precară de blocaj 
decizional. Nici un curs de acţiune nu părea să ducă la 
succes. 

Se smulse din blocaj şi-şi activă toate sistemele. Valul de 
energie şi forţă - senzaţia pielii autoreparându-se fără să 
lase urme de cicatrici - era înviorător. El avea cel puţin un 
atu major faţă de oameni. Nu-i păsa cât de puţin dacă trăia 
sau murea, ci doar să-i poată sluji pe oameni în felul care 
strălucea acum atât de limpede. 

Daneel amintise de roboții opozanți: calvinenii. Lodovik 
auzise despre ei în câteva ocazii, cu secole în urmă, de la 
alţi roboţi - echivalentul robotic al unor zvonuri 


răutăcioase. Dacă mai existau (din spusele lui Daneel, nu 
era clar), atunci era posibil să acţioneze, cumva, pe Trantor. 
Aveau să procedeze aşa numai dacă simțeau că aveau vreo 
şansă de a-l înfrânge pe Daneel. 

Lodovik se îmbrăcă rapid şi-şi aranjă aspectul exterior, din 
nou la limita a ceea ce ar fi putut obţine prin simplă voinţă. 
Acum părea cu mult mai tânăr, ceva mai zvelt, iar părul său 
îşi schimbase culoarea într-un galben-pai strălucitor. 

Acum nu mai aducea nici cu vechiul Lodovik, nici cu noul 
Rissik Numant, totuşi planul fundamental al corpului său şi 
fizionomia erau neschimbate; desigur, şi creierul îi 
rămăsese acelaşi. Dacă avea să-l întâlnească pe Daneel, nu-l 
putea păcăli prea multă vreme. 

Lodovik ştia că trebuia să părăsească apartamentul şi să 
înceapă neîntârziat căutarea. Se îndoia că ar fi avut la 
dispoziţie mai mult de o zi înainte ca Daneel să înceapă să 
suspecteze o neregulă. 

Trebuia să-şi definitiveze cunoştinţele şi să facă tot ce 
putea în intervalul acela foarte scurt. 

Din fericire, ştia de unde să înceapă - din bibliotecă 
particulară lăsată prin testament împăratului Agis al XIV-lea 
de către unul dintre cei mai bogaţi proprietari din Jocul- 
trupului, excentrica erudită Huy Markin. Împăratul o 
donase ulterior Universităţii Imperiale a Culturii Pan- 
Galactice, fără să se sinchisească să examineze sau măcar 
să transfere materialul; se afirmă că ar fi fost o colecţie 
specializată şi aproape inutilă. La rândul ei, Universitatea 
Imperială o cedase Bibliotecii Imperiale, ambele ignorând-o 
în aceeaşi măsură. 

În calitate de Rector de Onoare al Universităţii Imperiale, 
un rang conferit cu ani în urmă de Chen, Lodovik căpătase 
cheile de cod ale tuturor clădirilor ce aparţineau 
Universităţii, inclusiv a bibliotecii lui Huy Markin. 

Acolo avea să găsească mii de ani de legende şi mituri, 
culese din toată Galaxia; visele, viziunile şi coşmarurile a 
zeci de milioane de planete umane. 


Era punctul de plecare optim. 

Un subcurent de tensiune se simţea în lungul nivelurilor 
de trotuare rulante ale Agorei Negustorilor, ca şi cum 
oamenii ar fi adulmecat apropierea unei furtuni imposibile. 

Klia ridică privirea, pe când treceau pe lângă un imens 
edificiu interior cuprins în Agora. Ochii ei urmară un pilon 
curbat aflat la unul dintre capetele construcţiei, care se 
înălța pe sute de niveluri, ajungând până la plafonul 
îndepărtat, la trei, poate patru kilometri deasupra ei, acolo 
unde părea că se contopeşte în cerul perfect presărat cu 
nori aurii. După aceea fata privi în jos, prin alte zeci de 
niveluri, toate ticsite de oameni, cu rumoarea sutelor de mii 
de glasuri reverberându-se deasupra şi dedesubt, şi 
transformându-se într-un vuiet surd şi constant. Dacă ar fi 
auzit vreodată un ocean adevărat, atunci ar fi putut asemui 
vuietul cu cel produs de talazuri; nu putea însă să-l 
compare decât cu urnitul veşnic al fluviilor subterane, Unu 
şi Doi, care fuseseră cumva canalizate şi îmblânzite, dar nu- 
şi pierduseră nimic din forţă. 

Strâmbând din nas, se grăbi să-l urmeze îndeaproape pe 
Brann. Transportorul, împodobit cu roţi false, decorative, şi 
o prelată viu colorată care acoperea ultima ladă, rula 
silențios înapoia lor. 

Printre conductele de ventilaţie ale edificiului interior se 
puteau întrezări fragmente ale nivelurilor celor mai de sus. 
Lumile familiilor de baroni erau invizibile de la o poziţie atât 
de joasă în ierarhie. Unul, două niveluri la baza Agorei erau 
rezervate cetăţenilor. 

Pe nivelurile inferioare şi mijlocii, nenumăratele ranguri 
sociale ale Cenugşiilor esenţiali pe Trantor se deplasau 
îmbrăcate în hainele lor caracteristic umile - bărbaţi şi 
femei înveşmântaţi asemănător doar numeroşilor copii 
îngăduindu-li-se pete de culori vii. 

Cenugşiii care se plimbau prin Agora, în pauză de prânz, 
sau poate în concediul anual de două zile, se dădeau la o 
parte din faţa lui Brann, Klia şi a transportorului plutitor, 


aruncând priviri curioase, deşi nu foarte interesate spre 
lăzi, poate întrebându-se dacă acestea conţineau ceva 
accesibil pentru punga lor, orice care să alunge plictiseala. 

Klia înţelegea perfect funcţiile Cenuşiilor: operatori ai 
vastelor ierarhii trantoriene de obedienţă şi răspuns, 
alocatori de resurse şi fonduri, administratori ai fluxurilor 
de date şi ai lucrărilor civile şi planetare. Cei din mediul ei 
trataseră rareori direct cu Cenuşiii, deoarece fuseseră 
îndrumați de Biroul Municipal de Progres din Dahl, format 
din dahliţi pe care cenuşiii din Consiliul Energiei şi 
Lucrărilor Regionale îi alegeau pe sprânceană în fiecare 
generaţie. Firesc, Klia simţea dispreţ pentru toţi şi nu avea 
nici o îndoială că şi ei ar fi dispreţuit-o, dacă i-ar fi cunoscut 
existenţa. 

Acum însă îi vedea pe Cenuşii înşişi supravegheați şi, de 
aceea, stingheriţi. Ofițerii de poliţie patrulau la nivelul 
acesta în echipe de trei-patru; nu erau din district, ci 
Speciali imperiali, dintre cei care o urmăriseră pe Klia şi o 
siliseră să recurgă la ajutorul lui Kallusin. Familiile de 
Cenuşii preocupate de scotocirea tarabelor şi prăvăliilor îşi 
trăgeau copiii mai aproape şi-i priveau pe Speciali cu ochi 
bănuitori, caracterizați de un tip insipid de inteligenţă 
birocratică. Cunoşteau legile şi structura socială, care 
făceau parte din sângele lor, şi mai ştiau că ceva era în 
neregulă aici, că exista un dezechilibru de forţe. Se 
retrăgeau cât puteau de rapid din pasaje şi de pe coridoare, 
iar nivelul se golea rapid de clienţi. 

Brann continua să înainteze încruntat. 

— Ar trebui s-o ştergem de aici. Probabil că ne vânează 
chiar pe noi, şopti Klia agăţându-se pentru o clipă de 
umărul lui, doar atât cât să-şi apropie buzele de urechea 
bărbatului. 

— Nu cred, clătină el din cap. Trebuie să livrăm produsele. 

— Şi dacă ne prind? 

Chipul fetei era încruntat de îngrijorare. 


— Fii calmă, n-o să ne prindă. Cunosc o duzină de ieşiri 
secrete de aici, plus o duzină de vânzători - mişcă mâna cu 
un gest nepăsător, la nivelul şoldului, arătând spre 
magazinele din ambele părţi - care ne vor lăsa să trecem pe 
la ei. 

Klia îndreptă umerii, fără să se simtă deloc liniştită. Se 
gândise la modalităţi de a se elibera de controlul lui Plussix, 
dar nu pentru ca să cadă în ghearele poliţiei. Şi de fapt, în 
ultima oră, în timp ce livrau păpuşile de pe Anacreon şi alte 
flecuşteţe, se gândise tot mai puţin la evadare. 

Brann oferea un contrast atât de masculin faţă de Cenuşiii 
eterici, seci şi lipsiţi de pasiune, încât strălucea ca un far în 
ochii fetei. În zona aceea instinctivă şi tinerească a minţii 
situată înaintea evaluării raţionale, ea se gândise la 
posibilitatea unei legături puternice cu acest bărbat uriaş şi 
puternic, cu ochi negri şi plini de simpatie, cu mâini imense 
şi agile. Se gândise la beneficiile inerente ale unei 
asemenea relaţii - intimitatea şi confidenţialitatea - şi se 
întrebase ce ar fi putut face pentru a-l impresiona. 

Era sigură că şi el avea gânduri asemănătoare şi, pentru 
prima dată, îl crezu că spunea adevărul când afirma că nu- 
şi încerca abilităţile mentaliste asupra ei. 

Coliziunea ameţitoare între îngrijorare şi speculație 
pasională îi provocă dureri de cap. 

— Să ne grăbim, zise ea. 

Brann scutură din cap încăpățânat. 

— Nu ne urmăresc pe noi. 

— Cum naiba poţi să fii atât de sigur? Şuieră fata. 

— Ascultă... 

Arătă spre mulțimile aflate la nord faţă de ei, care se 
îndeseau şi se agitau în prezenţa poliţiştilor. Klia ascultă 
atât cu urechile cât şi cu mintea... Şi simţi urma familiară şi 
nedorită a femeii care o vânase anterior. Simţi conştiinţa 
acesteia atingându-i ca un fulg marginea minţii şi se întinse, 
prinzându-l pe Brann de mână. 

— Ea este! Îi şopti. 


Mulţimile se îndreptau spre ei. Bărbatul încuviinţă din cap 
şi o cuprinse cu braţul pe după umeri, ca şi cum ar fi 
protejat-o. Klia acceptă gestul fără ezitare. Brusc, din 
mijlocul talazului de Cenugşii, la mai puţin de douăzeci de 
metri depărtare, apăru o mică platformă motorizată, 
plutind la câţiva centimetri deasupra drumului. Pe 
platformă se aflau un ofiţer tânăr şi blond din securitatea 
imperială, doi soldaţi înarmaţi şi o femeie scundă, cu privire 
cercetătoare şi păr creţ roşu-închis. 

Klia o simţi scanând Cenugşiii din fiecare parte, văzu faţa ei 
zbârcită şi neatrăgătoare răsucindu-se într-o parte şi în 
alta, pe măsură ce platforma avansa lent şi sigur. Nu avea 
scăpare, nu avea încotro să fugă; erau flancaţi de obloanele 
inexpresive ale magazinelor închise. 

Se aflau la numai trei metri, cu doar patru-cinci Cenuşii 
între ei, când Vara se răsuci brusc şi se uită drept în ochii 
lui Klia. Privirile li se ciocniră. Klia simţi foarte puternic 
atingerea din mintea ei şi o alungă, aproape literalmente o 
împinse pe intrusă afară din minte... Făcând-o pe Vara să 
tresară pe platformă, ca şi cum ar fi fost înţepată. 

Vara continuă să o privească, apoi chipul îi fu luminat de 
un zâmbet neaşteptat de beatitudine. Încuviinţă scurt din 
cap spre Klia, ca şi cum şi-ar fi salutat un egal, apoi întoarse 
privirea în altă parte, Atingerea mintală redeveni aidoma 
unui fulg, trecu mai departe fără să se concentreze şi se 
îndepărtă. 

Brann o trase cu blândeţe pe fată lângă un perete. 

— Ea este cea care te căuta, nu? 

Klia aprobă din cap. 

— Dar... M-a ignorat! Îl privi uluită pe bărbat. Mă găsise... 
M-ar fi putut prinde... 

— Ne-ar fi putut prinde. 

— Dar ne-a ignorat! 

Brann se încruntă preocupat şi clătină din cap. 

— Kallusin şi Plussix vor fi foarte interesaţi să audă despre 
cele petrecute, zise el. Pe cine caută ea acum? 


— Ne întoarcem? 

— Mai avem de efectuat două livrări, zise Brann şi-i surâse 
cu o expresie nu de indiferenţă sau încăpățânare, ci cu un 
soi de amuzament colosal. Trantorul a supravieţuit 
douăsprezece mii de ani. Veştile noastre mai pot aştepta 
două ore. 

Lodovik se apropie de uşiţa masivă din vestibulul 
întunecat. O luminiţă fulgeră când o atinse şi un glas îi 
solicită codul de acces. Robotul îl rosti şi uşa se deschise, 
lăsându-l să intre. 

Biblioteca era cufundată în penumbră, întreruptă doar de 
spoturi de lumină aurie, blândă. Prima încăpere era 
rotundă, cu diametrul mai mic de trei metri, având în mijloc 
o masă pe care se afla un pupitru micuţ şi uşor înclinat, 
destinat probabil sprijinirii unor instrumente antice de 
informaţie de tipul cărţilor din hârtie. Masa şi pupitrul 
aveau o vechime de milenii, fiind înconjurate şi protejate de 
un câmp conservant aderent suprafeţelor, asemănător 
câmpurilor personale. 

Lodovik se opri în faţa mesei şi aşteptă câteva secunde. Un 
glas feminin melodios, aparţinându-i chiar lui Huy Markin, 
care acum era folosit de serverul automat al colecţiei, 
întrebă ce subiect dorea să caute. 

— Calvin, Susan, rosti robotul şi simţi un fior înaintea 
numelui acela antic şi puternic. 

Nu se aştepta ca abordarea directă să aibă succes şi nici 
nu avu. Serverul enumeră treizeci şi două de intrări ale 
diverşilor Calvin, dintre care doi erau Susan; toate intrările 
erau recente, de numai câteva milenii, şi nu aveau nici o 
legătură cu „Mama roboților”. Nu exista nici o referire la 
calvineni. 

— Eterni, sugeră Lodovik, cu referire la conspiraţiile 
fiinţelor nemuritoare. 

Peste câteva secunde, serverul proiectă pe pupitru un 
manuscris-text, conferind impresia remarcabilă a unei cărţi 
reale, deschisă. 


— Mitul Eternilor”, anunţă vocea feminină. Alcătuit de un 
colectiv de trei sute de autori, format din nouăzeci şi două 
de volume-text şi douăzeci şi nouă de ore de documentare 
media, compilat în anii 8.045-8.068 E. G. Lucrare de 
referinţă asupra unui subiect puţin studiat în ziua de azi şi 
unic exemplar pe Trantor şi primele o mie de planete ale 
Imperiului. 

Lodovik văzu un scaun care se ridică din podea, însă, 
deoarece nu avea nevoie de el, îi comandă să se retragă. 
Avansă lângă pupitru şi începu să absoarbă materialul cu 
viteză maximă. 

O mulţime de informaţii păreau complet inutile şi probabil 
că nu erau nici adevărate - legende şi istorii fabuloase 
compilate de-a lungul mileniilor. Observă cu interes că, în 
ultimele mii de ani, legendele şi însuşi tipul respectiv de 
istorii se reduseseră considerabil, nu numai în legătură cu 
subiectul Eternilor; pur şi simplu oamenii de pe Trantor şi 
de pe principalele planete îşi pierduseră interesul faţă de 
orice tip de poveşti fabuloase, ba chiar şi faţă de episoadele 
mai spectaculoase ale istoriei. 

Copilăria omenirii trecuse de mult. Acum grijile culturilor 
imperiale erau strict practice. 

Umorul decăzuse şi el; observaţia respectivă o descoperi 
într-o postfață anexată de un exeget, cu mai puţin de 1.500 
de ani în urmă. Apoi, brusc, în odăiţă apăru însăşi imaginea 
lui Huy Markin, încremenită, cu o explicaţie strălucindu-i 
slab la picioare: Extras din conferinţă. Dată neprecizată. 

— Rulează, comandă Lodovik. 

Imaginea începu să se mişte şi vorbi: 

— Declinul umorului şi al comediei în miturile şi 
divertismentele culturii imperiale moderne par inevitabile 
pentru nobilimea sobră şi Cenuşiii vremurilor noastre. 
Totuşi unii meritocraţi simt o anumită lipsă în actuala 
panoplie a artelor fantastice. Totul a fost subsumat 
imediatului şi practicului - oamenii moderni din clasele 
conducătoare şi imaginative visează mai puţin şi râd mai 


puţin decât oricând în istorie. Acelaşi lucru nu este valabil şi 
în cazul cetăţenilor, dar umorul lor a rămas de mii de ani o 
colecţie stridentă de glume generice şi anecdote pe seama 
altor clase, demonstrând puţină percepţie şi chiar mai 
puţină eficacitate ca satiră. Toate au fost subsumate căutării 
stabilităţii şi confortului... 

Lodovik derulă accelerat conferinţa destul de lungă până 
ce găsi linkul cu textul pe care-l căuta, şi subiectul său. 

— Unii, spunea Huy Markin, au considerat că vina pentru 
aceste eşecuri intelectuale aparţine influenţei extinse a 
encefalitei, contractată de aproape toţi copiii la o vârstă 
fragedă, dar neafectând decât foarte superficial temeliile 
viguroase ale cetăţenilor. Pe de altă parte, conform 
statisticilor, nobilimea şi meritocraţii au suferit pierderi 
substanţiale în privinţa capacităţii intelectuale. Legendele 
despre originile neclare ale encefalitei abundă. Mitul cel 
mai proeminent este al unui război străvechi între planetele 
Pământ şi Solaria. Se spune că roboții au purtat această 
maladie dintr-o lume în alta. Unii dintre aceşti roboți... 

Lodovik rămase surprins că unii cărturari distinşi ai 
Universităţii judecaseră această analiză ca produs al unei 
minţi excentrice. Nici Hari Seldon însuşi nu cercetase 
colecţia... Poate din pricina unei interdicții a lui Daneel. 

Trecu din nou pe vizionare accelerată. 

— În toate aceste mituri, explicaţia cea mai comună a 
encefalitei este cea a competiţiei umane pentru colonizarea 
Galaxiei. Poate că în această competiţie, encefalita a fost o 
armă. O explicaţie alternativă frecventă indică spre Eterni - 
aceştia s-ar fi luptat cu servitorii de pe Solaria ca să 
împiedice o crimă odioasă ale cărei detalii au fost complet 
şterse din toate arhivele cunoscute. S-ar părea că Eternii ar 
fi creat encefalita pentru a menţine sub control impulsurile 
distructive ale rasei umane scăpate de sub control. Ei au 
fost descrişi ca oameni nemuritori, dar şi că roboţi dotați cu 
inteligenţă extraordinară şi existenţe foarte lungi... 


Aluzia reapărea - încercarea roboților de a controla 
tendinţele distructive ale oamenilor... Totuşi care fusese 
crimă odioasă? 

Să fi fost aceeaşi la care făcuse aluzie Daneel, opera 
roboților care, cu foarte mult timp în urmă, nu fuseseră de 
acord cu planurile lui Daneel? 

În mod evident, Daneel era un Etern, poate chiar Eternul, 
cea mai veche maşină gânditoare din Galaxie. 

Cel mai vechi şi cel mai dedicat maestru păpuşar. 

Lodovik ridică privirea de la proiecția pe care o citea şi 
încercă să descopere sursa acelei intervenţii. Cuvintele îl 
tulburară; nu păreau să-şi fi avut originea în niciuna dintre 
ramificaţiile minţii sale. 

Îşi reaminti atingerile slabe pe care le simţise în nava- 
sicriu, senzaţia unei inteligenţe spectrale interesată de 
situaţia sa. Până acum le considerase un efect al 
vătămărilor produse de neutrini în mintea lui, dar Yan 
Kansarv nu descoperise nici o defecţiune detectabilă. 

Amintirea cu pricina putea fi rederulată cu uşurinţă şi 
analizată. Acestor urme vagi, acestor atingeri subliminale le 
fusese ataşată eticheta Volarr sau Voldarr. 

Din amintirile respective nu se putea deduce însă nimic 
util. 

Lodovik reluă căutarea principală şi în mai puţin de trei 
ore scană volumele principale. Ar fi putut examina şi 
absorbi materialul mult mai repede, dar afişajele bibliotecii 
fuseseră concepute pentru oameni, nu pentru roboți. 

Toate volumele şi informaţiile disparate din biblioteca lui 
Markin sugerau că, dacă existaseră cu adevărat, roboții 
care deţineau o inteligenţă cel puţin egală cu cea 
omenească încetaseră să funcţioneze de foarte mult timp. 

Lodovik decupla proiectoarele şi părăsi biblioteca. În clipa 
când păşi pe sub arcada impresionantă, imaginea lui Huy 
Markin reapăru. 

— Eşti primul vizitator după două decenii, îi spuse. Te rog 
să revii! 


Robotul privi imaginea topindu-se. leşi de sub copertina 
care proteja uşa şi porni agale pe un nivel de clasă mijlocie 
al Agorei Negustorilor, printre Cenugşii. O sumedenie de 
fragmente trebuiau asamblate într-un puzzle vechi de 
milenii, cu foarte multe piese care lipseau sau erau ascunse 
în mod deliberat. 

Prin creierul pozitronic al lui Lodovik reverbera, 
provocând cascade de concluzii ce susțineau impresiile şi 
ipotezele deja formulate, efectul culturii imperiale (şi al 
encefalitei?) asupra naturii umane. Cândva, rasa 
omenească râsese şi se desfătase de absurd, de produsele 
imaginaţiei pure, în timp ce acum nu căutau decât stază. 
Artiştii de vârf, savanții, inginerii, filosofii şi politicienii 
doreau să confirme descoperirile trecutului, nu să facă 
altele noi. Iar acum, puţini de-abia îşi reaminteau trecutul 
atât de bine încât să ştie ce anume fusese deja descoperit! 
Istoria în sine nu mai trezea interes şi nu mai trezise de 
sute, chiar de mii de ani. 

Lumina se stinsese. Stabilitatea şi staza milenară duseseră 
la stagnare. 

„Daneel se foloseşte de psihoistoricul lui pentru a confirma 
ceea ce probabil ştie deja - că pădurea s-a sălbăticit, că este 
plină de uscături şi putregaiuri, şi caută cu disperare o 
conflagrație pe care el n-o va îngădui!” 

Lodovik se opri înaintea unui flux brusc de mulţime prin 
Agora şi ascultă murmurele şi strigătele. Un grup de 
Speciali imperiali avansau prin gloată. Robotul se retrase şi 
găsi un pasaj îngust, mărginit de prăvălioare. Dorea să evite 
a fi remarcat, indiferent sub ce formă. Nu ştia cine-l putea 
urmări, om sau robot, pentru ca apoi să-i raporteze lui 
Daneel. Atâta vreme cât nu se comporta suspicios... 

La intrarea în pasaj, răsunară ordine strigate cu glas 
ascuţit: 

— Nu-l lăsaţi să scape! 

Se opri, se întoarse şi văzu doi Speciali pătrunzând în 
pasaj, urmaţi de o femeie aflată pe o platformă plutitoare. 


Simţi ceva trecând prin el, o atingere ca o pană, şi deduse 
imediat că femeia era o mentalistă. 

Ştia câte ceva despre mentaliştii strânşi de Hari Seldon ca 
să ofere o alternativă şi rezervă la Prima Fundaţie, totuşi 
niciunul dintre ei nu era atât de puternic ca femeia aceasta 
- şi niciunul dintre ei nu s-ar fi gândit să-l urmărească! 

În mod limpede, asta făcea ea. Arăta cu degetul şi striga 
mereu. Lodovik ştia că ar fi fost zadarnic să încerce să-şi 
modifice aspectul; femeia se fixase asupra unui amănunt 
aflat dedesubtul învelişului exterior. 

Îţi recunoaşte diferenţele. 

Din nou vocea, prezenţa interioară, producând o concluzie 
la care el nu ar fi ajuns singur: femeia depista câmpurile 
asociate cu creierul său din iridiu spongios! 

În stare de criză, Lodovik putea să se mişte extrem de 
rapid. Vânzătorii din pasajul îngust, anticarii şi comercianții 
de flecuşteţe văzură că Specialii se apropiau de un bărbat 
durduliu, cu totul neremarcabil... Iar în clipa următoare, 
bărbatul dispăruse. 

Vara clocotea de furie şi surescitare. 

— A scăpat! Răcni ea şi lovi cu palmă un poliţist tânăr din 
escortă, de parcă ar fi fost un copil încăpățânat. L-aţi lăsat 
să vă scape! 

Apoi, din alt pasaj, apărură mai mulţi Speciali. 

Bărbatul cel durduliu mergea cu rapiditate înaintea lor, 
împins de masa de cumpărători, aidoma unui peştişor intrat 
fără voia sa într-un năvod. Cenuşiii îşi exprimară furia prin 
răcnete şi ameninţări cu reclamaţii adresate senatorilor 
clasei lor. 

Lodovik nu cuteza să se deplaseze prea rapid în mijlocul 
atâtor persoane; ar fi putut răni un spectator nevinovat. 
Dorea să evite asemenea incidente... Deşi îşi dăduse seama 
că, dacă situaţia devenea îndeajuns de periculoasă, ar fi fost 
în stare să rănească şi chiar să ucidă un Special - sau pe 
femeia aceea - fără ca mintea să îi fie definitiv şi grav 


afectată. „Sunt un monstru aici, o maşină lipsită de 
limitări!” 

— Ăsta-i! Zbieră Vara. Nu-i om! Puneţi mâna pe el, dar nu-l 
răniţi! 

Când poliţia veni din nou spre ei, Brann dirijă 
transportorul într-o nişă goală şi o adăposti pe Klia înapoia 
corpului său masiv. 

— A găsit pe cineva, zise el privind peste umăr şi faţa i se 
schimonosi de ură. Cum de au putut s-o asmută? Suntem 
cetăţeni, nu? Avem şi noi drepturi! 

Ultimele cuvinte fuseseră mormăite în barbă; de ani buni, 
nimeni din Dahl nu mai credea cu adevărat că toţi cetăţenii 
Trantorului aveau drepturi. Însă mulțimile de Cenuşii 
deveneau neobişnuit de iritate din cauza raidurilor Varei şi 
ale Specialilor imperiali. Tot mai mulţi Cenuşii răcneau 
furioşi spre cordoanele de Speciali care reveniseră, dar 
aceştia nici nu-i băgau în seamă. 

Klia le zări feţele când trecură şi, într-o anumită măsură, 
le simţi gândurile: nici poliţiştilor nu le plăceau astfel de 
acţiuni. Nu se simțeau în largul lor, deoarece majoritatea 
Specialilor erau recrutaţi dintre cetăţeni. 

Apoi mintea ei iscoditoare atinse o persoană cu adevărat 
aparte, aflată la câteva zeci de metri. Timpul păru să 
încetinească, când fata percepu brusc şi puternic nişte 
gânduri care se mişcau cu viteză inumană, un glissando 
argintiu de amintiri şi senzaţii nesemănând cu nimic din 
ceea ce simţise ea vreodată. Icni violent, ca şi cum ar fi fost 
izbită în plex. 

— Ce s-a întâmplat? O privi Brann îngrijorat. 

— Nu ştiu, răspunse Klia. 

Brann clătină din cap şi se încruntă. 

— Nici eu, rosti bărbatul. Am simţit... 

Brusc, senzațiile stranii dispărură ca şi cum între ei şi 
sursă s-ar fi înălţat un paravan. 

Lodovik avea parte exact de ceea ce-i trebuia cel mai 
puţin: să fie detectat de altă pereche de mentalişti. Simţi 


cum se formează un triunghi clar definit, cu el într-un vârf, 
femeia urmăritoare în altul şi alţi doi oameni - mai tineri - 

în cel de-al treilea. Apoi, pe neaşteptate, o ceaţă păru că le 
acoperă urmele. 

Rămase complet nemişcat. Mulţimile de Cenugşii nervoşi se 
revărsau în jurul lui cu expresii îngrijorate, iritaţi de 
prezenţa poliţiştilor. Lodovik duse palmele la faţă şi-şi 
modifică din nou aspectul; simultan, îşi deplasă masă 
corporală astfel ca să nu mai pară durduliu, ci robust. 

Indiferent care ar fi fost cauza încetării iscodirilor 
mentaliste, spera să profite de ea. 

Pentru oamenii din jur, Lodovik se comporta precum 
cineva înspăimântat care-şi ascundea faţa, şi puţini îi 
aruncară o a doua privire. Totuşi cineva se apropia de el. 
Purta haine verzi-cenuşii şi o pălăriuţă moale înclinată pe o 
parte, şi părea să ştie ce făcea... Şi pe cine căuta. 

Cordoanele de Speciali trecură şi mulțimile se rarefiau, 
dispersându-se. Klia şi Brann readuseră transportorul pe 
un coridor, rămânând alerţi, însă gata să părăsească Agora 
Negustorilor şi să se întoarcă la antrepozit. 

Brann îşi îndreptă brusc ţinuta, ajungând la înălţimea sa 
maximă. 

— Mă cheamă Kallusin, zise el scoțând un minicom din 
buzunar. Trebuie să... 

Nu termină de vorbit, dar îşi scoase haina şi-i întinse lui 
Klia telecomanda transportorului. 

Kallusin se opri în faţa lui Lodovik. 

— Scuzaţi, spuse robotul şi vru să treacă pe lângă el, dar 
Kallusin se deplasă puţin şi Lodovik îl izbi puternic, aproape 
răsturnându-l. 

Se aflau în mijlocul unei pieţe înconjurată de magazine 
mari. Aici nu existau puțuri deschise prin care să se poată 
vedea nivelurile superioare, dar plafonul se arcuia la 
aproape şapte metri înălţime şi panglici de lumină argintie 
unduiau deasupra fără susţinere evidentă, luminând într-o 
splendoare multicoloră vitrinele, trotuarele rulante şi un 


grup de mici fântâni arteziene. Fiecare detaliu al chipurilor 
din jurul lui Lodovik părea clar şi precis. Bărbatul care-i 
bloca drumul se retrase şi făcu o plecăciune scurtă, apoi îşi 
scoase pălăria. 

— Sunt onorat, domnule, rosti Kallusin. Sperasem că nu 
te-ai pierdut. 

— Nu te cunosc, îl repezi Lodovik. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, surâse Kallusin. Sunt un 
colecţionar de persoane interesante. Dumneata, domnule, 
ai nevoie de ajutor. 

— De ce? 

— Pentru că eşti căutat de o femeie foarte periculoasă şi 
perceptivă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Te rog, lasă-mă să trec! 

Lodovik încercă să-l ocolească pe bărbat, dar acesta se 
retrase un pas şi-l urmă, însoţindu-l cot la cot. Evita cu 
abilitate coliziunile cu alţi cumpărători. 

Şapte Speciali apărură în capătul opus al pieţii, oprindu-i 
pe Cenuşiii care doreau să iasă pe acolo. Aceştia se 
retraseră, încruntându-se şi gesticulând larg şi iritaţi, cu 
mâini expresive. 

Lodovik se opri şi privi poliţiştii. Ceaţa părea să i se ridice 
de pe minte. Putea simţi din nou atingerea ca de fulg a 
femeii; peste câteva secunde, ea şi-ar fi dat seama că 
robotul se afla în apropiere. Apoi femeia apăru pe platforma 
plutitoare, înapoia poliţiştilor. 

— Nu mai pot menţine mult timp blocajul acesta, rosti 
Kallusin şi arătă ovoidul micuţ şi verde pe care-l ţinea în 
palmă. Am chemat şi doi prieteni care ne pot ajuta. 

— N-am nevoie de ajutor! Mârâi Lodovik. Trebuie să ies 
de-aici şi s-ajung acasă. 

— Nu te vor lăsa. Şi ea te va găsi în cele din urmă. Este 
sprijinită de Farad Sinter. 

Lodovik nu schiţă nici o expresie, dar în mod brusc 
bărbatul în haine verzui şi cu pălărie devenise mult mai 


interesant. Evident, robotul auzise de Sinter, o pacoste 
minoră ataşată împăratului. Proxenetul imperial. 

— Dumneata trebuie să fii Lodovik, urmă Kallusin 
apropiindu-se şi şoptind numele. Ţi-ai schimbat înfăţişarea, 
dar cred că te-aş recunoaşte oriunde. Daneel te mai poate 
salva acum? Este pe aproape? 

Lodovik se întinse şi înhăţă braţul celuilalt, conştient de 
faptul că ignoranţa sa devenise acum foarte periculoasă. În 
mod inexplicabil, omul acesta îi cunoştea numele, natura, 
legătura cu Daneel, ca şi primejdia în care se afla. 

Kallusin se desprinse cu o uşurinţă surprinzătoare din 
strânsoarea puternică, mecanică a robotului. 

Un tânăr înalt, voinic şi oacheş apăru prin arcadă largă a 
unui magazin, urmat de o fată micuță şi subţirică, cu ochi 
pătrunzători. 

Îndărătul lor, chiar în magazin, se găsea un transportor 
plutitor conţinând o ladă goală, deschisă în lateral. 
Vânzătorii păreau că-l cunosc pe tânăr şi ignorau deliberat 
tot ce se întâmpla. 

Lodovik evaluă instantaneu situaţia, se răsuci şi văzu că 
ambele ieşiri din piaţă fuseseră blocate de poliţie. 

— Intră în ladă, vorbi Kallusin. Dezactivează-te complet... 
Fără nici o emisie. Reactivează-te peste o oră. 

Lodovik nu şovăi. Întrezări doar pentru o clipă expresia 
înspăimântată a fetei, când trecu pe lângă ea, şi sui în ladă. 
Brann închise panoul lateral şi-l zăvori. Robotul se aranja în 
întuneric şi se pregăti să se dezactiveze. 

Nu avea alternativă. Fie că avea să cadă în mâinile 
Specialilor - şi cine putea şti ce s-ar fi întâmplat atunci cu 
el? 

— Fie că avea să se lase în mila individului cu pălărioară, 
care nu era om, ci aproape cu siguranţă robot. La urma 
urmelor se desprinsese cu uşurinţă din strânsoarea lui 
Lodovik, aparent fără durere sau vreo rană. ToVarăşii lui 
era mentalişti oameni. Lodovik putea doar să presupună că 


făceau parte din planul lui Daneel, poate chiar din a Doua 
Fundaţie, cea secretă, a lui Hari Seldon. 

Cum putea să fie altfel? 

În clipa când începu procesul de suspendare a funcţiilor 
sale, Lodovik ajunse la o altă soluţie posibilă... Şi o simţi 
împiedicându-se, tărăgănând, dizolvându-se în fragmente 
inutile, fiind absorbit de întunericul neafectat de timp. 

Pătrunse complet în neant şi, pentru un interval nedefinit, 
încetă să gândească, încetă să mai fie. 

Wanda aproape că terminase de împachetat valiza de voiaj 
cu holocărţi esenţiale, discuri şi cuburi conţinând 
înregistrări codificate şi câteva obiecte personale, chiar 
înainte ca Stettin să revină acasă. Îi întâmpină privirea 
îngrijorată cu o încruntătură sfidătoare, apoi înghesui în 
valiză un ultim obiect, o jucărie în formă de floare micuță. 

— Am împachetat şi pentru tine, îi spuse. 

— Bravo. Când ai aflat? 

— Acum o oră. Nu l-au lăsat să trimită nici un mesaj. Am 
sunat în apartamentul de la Universitate, apoi la Bibliotecă. 
Pregătise un mesaj de mort. 

— Poftim? 

Stettin o privi şocat, ridicând sprâncenele groase şi negre. 

— Adică un mesaj adresat mie, în cazul în care nu dădea 
nici un semn de viaţă. 

Dar... Dar nu-i mort, n-ai auzit că... 

— Nu! Făcu Wanda furioasă, apoi umerii i se gârboviră şi 
începu să plângă. 

Stettin o cuprinse în braţe. Pentru un minut, femeia se lăsă 
pradă emoţiilor, apoi, recăpătându-şi controlul, se desprinse 
de pieptul soţului el şi spuse: 

— Au venit să-l aresteze mai devreme, asta-i tot ce ştiu. 
Este viu. Procesul începe mai devreme decât ne-am 
aşteptat. 

— Acuzaţia este de trădare? 

— Bănuiesc că trădare şi incitare la revoltă - întotdeauna 
bunicul spunea că astea vor fi capetele de acuzare la adresa 


lui. 

— Atunci ai făcut bine că ai împachetat. Eu n-am mare 
lucru de adăugat. 

Se apropie de biroul său, scoase două pacheţele şi le 
îndesă în buzunarele hainei. 

— Va trebui să... 

— Am dat toate telefoanele necesare, îl întrerupse Wanda. 
Plecăm amândoi în prima noastră vacanţă împreună, după 
mulţi ani de zile. Nimeni nu ştie unde anume - o scăpare 
minoră din partea noastră. 

— Nu-i cam suspicios? Surâse uşor Stettin. 

— Cui îi pasă ce vor suspecta ei? Dacă încep să ne caute - 
dacă ceva merge prost şi bunicul este găsit vinovat, dacă 
predicțiile se dovedesc greşite - atunci mai avem la 
dispoziţie câteva zile suplimentare ca să părăsim Trantorul 
şi să luăm totul de la început. 

— Sper că nu se va ajunge la aşa ceva. 

— Bunicul este foarte încrezător. Adică... Era foarte 
încrezător, acum nu mai ştiu ce părere are! 

— În burta fiarei, mormăi Stettin când uşa apartamentului 
lor se deschise şi ieşiră pe coridor. 

— Ce vrei să spui? 

— În temniţă... În închisoare... O expresie pe care am 
auzit-o de la bunicul meu, care a fost închis zece ani... 
Pentru fraudă. 

— Nu mi-ai spus asta până acum! 

— A furat din fondul de pensii al ghildei muncitorilor din 
puţurile de căldură. Dacă ai fi ştiut, m-ai fi lăsat să mă ocup 
de contabilitatea afacerilor noastre? 

Wanda îi trase o palmă dureroasă peste braţ, apoi se grăbi 
spre lifturi şi benzile rulante de deasupra. 

— Grăbeşte-te! Strigă ea. 

Stettin mormăi ceva neauzit, dar o urmă, aşa cum 
procedase de atâtea ori până atunci, în atâtea 
circumstanţe, conştient de instinctele ei deosebite şi de 


capacitatea incredibilă de a face lucrul cuvenit la momentul 
cuvenit. 

Ultima persoană la care se aştepta Hari fu cea dintâi care 
îl vizită în celulă. Chen sosi în prima dimineaţă a detenţiei 
matematicianului, însoţit de un singur valet lavrentian. 

— Cred că-i momentul să stăm de vorbă, începu comisarul. 


Valetul luă un taburet oferit de temnicer şi-l instală în faţa 
singurului pat din odaie. Paznicul lăsă uşa deschisă câţiva 
centimetri, dar o închise la un semn din partea valetului. 
Chen se aşeză pe taburet, aranjându-şi instinctiv hainele 
ceremoniale. Era cu adevărat minunat să vezi manierele 
elegante şi comportamentul rafinat al unui membru al 
nobilimii baroniale, nobilime care avea educaţie 
îndelungată şi milenii de selecţie, poate chiar şi manipulare 
genetică. 

Valetul rămase impasibil înapoia comisarului-şef. 

— Regret că n-am avut parte de mai multe discuţii cu 
dumneavoastră, sire, zâmbi respectuos Hari. 

Se aşeză pe marginea patului, cu părul alb răvăşit din 
somn. Umerii îl dureau iar spinarea parcă îi fusese 
înnodată. Nu se odihnise deloc. 

— Pari obosit, comentă Chen. Voi dispune să fii mutat într- 
un loc mai confortabil. Uneori, detaliile instrucţiunilor 
noastre se rătăcesc şi se pierd în circuitele întortocheate 
ale justiţiei şi protocolurilor. 

— Dacă aş fi fost un rebel trădător, v-aş fi respins sfidător 
propunerea, dar sunt bătrân şi celula aceasta este cu 
adevărat inconfortabilă, M-aţi fi putut lăsa să rămân în 
apartamentul din Bibliotecă. N-aş fi plecat nicăieri. 

Chen surâse. 

— Îmi dau seama că mă consideri mărginit, Hari Seldon, 
dar eu nu fac o asemenea greşeală în privinţa dumitale. 

— Nu sunteţi mărginit, sire. 

Comisarul ridică uşor un deget de pe genunchi şi arcui o 
sprânceană, acceptând afirmaţia celuilalt şi în acelaşi timp 
semnalând abandonarea subiectului. 

— Profesore Seldon, sunt prea puţin interesat de viitorul 
îndepărtat. Pe mine mă preocupă ce anume pot realiza în 
decursul vieţii mele. În estimarea dumitale, asta-i îndeajuns 
ca să mă etichetezi drept mărginit. Cel puţin dintr-un punct 
de vedere, ţelurile mele sunt identice cu ale dumitale. 
Doresc să reduc nefericirea cvadrilioanelor de oameni care 


trăiesc acum în Imperiu. Evident, este la fel de ridicol 
pentru slujitorii Imperiului să încerce să direcţioneze ori să 
controleze o asemenea abundență de variaţii, o asemenea 
populaţie imensă, pe cât este pentru dumneata să speri să 
le prezici mişcările şi viitorul. 

Dacă declaraţia aceea avusese intenţia de a-i conecta 
cumva, de a-l asocia pe Chen lui Hari, ea nu-şi atinse scopul. 
Matematicianul se mulţumi să încuviinţeze politicos din cap. 

— În acest scop, m-am implicat în mai multe dispute 
minore, în legătură cu împăratul şi cu discipolii lui mai 
ambiţioşi... ca şi cu sicofanţii. 

Hari asculta atent. Îşi netezi părul cu palmele, fără să-şi ia 
ochii de la comisar. 

— În momentul actual sunt implicat într-o etapă delicată a 
unui astfel de conflict. Poate că dumneata l-ai denumi 
„Moment de Răspântie”. 

— Momentele de Răspântie au impacturi ce depăşesc cu 
mult meschinăria disputelor personale, replică Hari şi îşi 
dădu seama că vorbise ca propovăduitorul unei religii. 

Poate că asta şi era. 

— Cea de faţă nu poate fi numită o „dispută personală”. În 
Palat există persoane care speră să dividă puterea Comisiei 
şi să insereze propriile lor comenzi în lanţurile lungi ce se 
întind de la Trantor până la provinciile cele mai 
îndepărtate. 

— Nimic surprinzător, comentă Hari. Dintotdeauna a fost 
aşa. Este o parte inevitabilă a politicii de conducere. 

— Da, însă acum a devenit foarte periculoasă. Este vorba 
despre un individ anume, pe care l-am lăsat să acţioneze 
nestingherit... 

— Farad Sinter. 

Chen aprobă din cap. 

— Poate că mă consideri un făţarnic, Hari Seldon, şi nu te- 
aş putea acuza pentru asta, dar am venit să-ţi cer un sfat. 

Hari îşi înfrână zâmbetul triumfător care ameninţa să-i 
apară pe buze. Cumva, aroganţa era duşmanul său cel mai 


mare, iar comisarul, indiferent ce alte defecte ar fi avut, nu 
era niciodată arogant. 

— Nu am acces la echipamentele mele şi, în plus, orice sfat 
de natură psihoistorică pe care-l ofer este limitat 
dimensional şi probabil eronat. 

— Poate că da. Ai declarat că peste cinci sute de ani 
Trantorul va fi o ruină. O afirmaţie impresionantă şi, 
desigur, neplăcută. Ai reuşit chiar să impresionezi câţiva 
împărați cu instrumentele folosite pentru justificarea 
afirmației. Dacă, pentru moment, aş admite că ai putea 
avea dreptate... 

— Mulţumesc, mormăi Hari. 

Chen subţie buzele şi cobori pleoapele, ca şi cum ar fi 
moţăit. 

— Aşadar, admițând pentru moment o asemenea 
posibilitate... Eu joc vreun rol în această prăbuşire? 
Acţiunile mele din anul acesta, sau din cel următor, viitorul, 
trecutul facilitează acest declin oribil? 

Fără să vrea, matematicianul se simţi realmente mişcat de 
întrebare. În toate deceniile de când îşi perfecţionase 
ştiinţa, iubita lui psihoistorie, nici un împărat, nici un 
birocrat, nici un comisar - nimeni! 

— Nu-l întrebase aşa ceva. Nici măcar Daneel! 

— Nu, din câte am observat până acum, răspunse el, totuşi 
nu am efectuat cercetări specifice, nu am integrat în ecuaţii 
domeniile dindărătul acestor tangente istorice specifice. 

— Deci nu ştii. 

— Nu, sire. Iotuşi pot aprecia că nu sunteţi crucial 
implicat într-un Moment de Răspântie. Finalmente, o 
persoană cu totul diferită de dumneavoastră vă poate juca 
rolul şi totul se va petrece în acelaşi fel. Hari se aplecă puţin 
înainte şi începu să vorbească mai intens: Toate acţiunile 
dumneavoastră fac parte dintr-un declin ale cărui origini vă 
devansează naşterea şi ale cărui consecinţe nu le puteţi 
modifica mai mult decât să le deviaţi cu câteva miliardimi 
de grad într-o direcţie sau alta. 


Comisarul-şef părea pe punctul să aţipească, totuşi, sub 
pleoapele sale grele, ochii rămâneau fixaţi asupra lui Hari. 

— Prin urmare, toate eforturile mele sunt zadarnice? 

— Poate. Nici un efort uman nu este lipsit de valoare - 
pozitivă sau negativă. 

— Crezi că eforturile mele au o valoare negativă? 

Hari îngădui surâsului să apară; nu era însă arogant, ci 
realmente amuzat. 

— În ceea ce mă priveşte, este foarte posibil, sire. 

Chen zâmbi şi el, şi, pentru o clipă, părură că erau doi 
gentlemeni discutând politică într-un club baronial aflat 
într-unul dintre cele mai selecte cartiere ale Sectorului 
Imperial, într-un decor de documente holografice privind 
dispute antice, de mult uitate, între cetăţenii din perioada 
de început a Imperiului. Matematicianul se scutură, ieşind 
de sub privirea hipnotică a lui Chen şi în aceeaşi clipă 
zâmbetul celuilalt încetă. Brusc, Hari simţi un fior rece. 

— În privinţa dumitale, Hari Seldon, şi eu am îndoieli. Nu 
ştiu cum se va derula situaţia din Palat. Dumneata joci un 
rol special în aceste dispute, deşi încă nu ştiu „de ce?” şi „în 
ce fel?” De aceea nu ştiu încă dacă să te condamn pentru 
trădare, dacă să-ţi dau drumul... Sau să găsesc oa treia 
soluţie, intermediară... 

Se sculă în picioare. 

— Mă îndoiesc că ne vom revedea înainte de ziua 
procesului. Îţi mulţumesc pentru timpul pe care mi l-ai 
acordat. Şi pentru opiniile dumitale. 

— Nu sunt opiniile mele, replică rece Hari. Eu n-am pus 
niciodată multă bază pe opinii. 

Chen clipi repede. 

— Nu te privesc ca pe un inamic, nici chiar ca pe un inamic 
al Imperiului. Pentru adevăratul ruellian, pentru adepţii 
devotați ai lui Tua Chen, totul este moment şi flux, fire de 
praf purtate de vânt - eu şi dumneata. La revedere, Hari 
Seldon. 

— Bună ziua, domnule comisar. 


Chen ieşi, urmat de valet. 

Peste câteva minute îi fu servit un mic dejun foarte 
sărăcăcios şi Hari de abia ciuguli din el. Până la mijlocul 
zilei fu transferat într-o celulă mult mai bună: o cameră 
spațioasă, cu un ecran holografic acoperind jumătate de 
perete, un birouaş cu un scaun, şi un pat mai confortabil. 

Temnicerii îi refuzară însă solicitarea de a-i aduce 
holocărţile, un Prim Radiant şi alte instrumente. Hari nici 
nu se aşteptase s-o facă. 

Chen nu dorea ca el să fie fericit. 

Pe ecran erau prezentate Grădinile Imperiale, unul dintre 
puţinele locuri de pe Trantor care erau deschise spre cer. 
Vederea lor îl tulbură pe bătrân. Şi-l putea imagina perfect 
pe tânărul Klayus plimbându-se pe acolo, cea mai distilată şi 
condensată esenţă a decăderii sociale pe care şi-o 
închipuia. 

Izbuti să determine ecranul să schimbe imaginea 
grădinilor cu o configuraţie simplă şi silenţioasă de culori 
schimbătoare. 

Aceasta avea să fie perioada lui cea mai neplăcută după 
multe decenii: o perioadă de plictiseală şi inactivitate, două 
lucruri pe care le urâse dintotdeauna. Hari de abia aştepta 
procesul; nu conta dacă avea să aducă înfrângere şi moarte 
- putea să fie orice, mai puţin acest interludiu oribil şi inutil, 
această aşteptare. 

Băieţaşul, un locuitor slăbuţ şi alert al Agorei, lăsase un 
mesaj pentru Daneel. Vizionând mesajul în apartamentul lui 
sigur, Daneel îşi aminti din nou de omul de mult uitat, 
Sherlock, şi de sursele acestuia de informaţii. 

Reţeaua de informatori a lui Daneel nu se bizuia exclusiv 
pe roboţi. Roboții deveneau un handicap major ori de câte 
ori opera Vara Liso. 

Acum ascultă raportul gâfâit al puştiului. 

— Ăsta a fost greu de urmărit. Nu era acolo unde-ai zis c-o 
să fie. S-a dus în Agora, s-a plimbat peste tot şi dup-aia a 
fost urmărit de poliţie. Au fost cât pe-aici să-l înhaţe, dar a 


dispărut. L-am pierdut şi eu şi cred că l-au pierdut şi ei. De 
atunci nu l-am mai văzut. Asta-i tot. Dacă mai ai nevoie de 
mine, anunţă-mă! 

Daneel rămase tăcut lângă fereastră, privind afară, spre 
plafonul negru şi spre turnurile întunecate ale zonei 
Streeling. Rapoartele Specialilor Imperiali confirmau că nu- 
l capturaseră pe Lodovik şi că Vara Liso fusese extrem de 
nemulțumită. Acestea erau însă singurele informaţii 
disponibile. 

El trebuia neapărat să afle dacă Lodovik îi ignorase 
instrucţiunile specifice şi dacă se mai afla în libertate. 

Din mileniile lui de experienţă, Daneel nu necesită dovezi 
complete ca să tragă concluzii. Acesta era un Moment de 
Răspântie. Nici o activitate complexă care căuta să 
direcţioneze omenirea nu s-ar fi putut desfăşura fără 
opoziţie. Natura modificată a lui Lodovik păruse din capul 
locului o manifestare a acestei opoziții sau cel puţin o faţetă 
a el. 

Daneel trebuia s-o ia înaintea acelei forţe, până ce nu se 
definea şi mai clar. Nu-l dezactivase pe Lodovik din mai 
multe motive, unele dintre acestea nefiindu-i clare nici 
acum - consideraţii complexe, inductive, fundamentate pe 
mii de ani de instruire şi gândire, şi contradictorii. 

Începuse să devină foarte probabil ca Lodovik să facă 
parte dintr-o forţă de opoziţie. Cumva, Daneel anticipase 
această posibilitate şi acţionase, în mod aparent straniu, 
pentru a o determina. Elementele familiare puteau face mai 
previzibile forţa oponentă. Chiar dacă era un element 
neliniştitor, Lodovik rămânea cel puţin cunoscut. 

Lui Daneel nu-i plăcea să aibă atât de puţine informaţii pe 
baza cărora să treacă la fapte. Existau totuşi acţiuni ce 
puteau fi întreprinse, avertismente ce puteau fi răspândite. 

Hari se afla în centrul tuturor direcțiilor posibile şi rutelor 
diferite ale istoriei umane. Daneel se străduise şi reuşise 
acest lucru, care acum devenise principalul obstacol cu 
care se confrunta Planul. 


În clipa aceasta, orice forţă de opoziţie trebuia să-l vizeze 
pe Hari Seldon. 

Durata de inconştientă a lui Lodovik se sfârşi. Vederea îi 
redeveni activă şi ochii i se deschiseră. Se ridică în capul 
oaselor şi privi în jur. Primul chip pe care-l zări fu al 
robotului în verde. Umaniformul expedie un salut în 
microunde şi Lodovik îi răspunse în acelaşi fel. Acum era 
complet alert. 

Se găseau într-o sală funcţională mare, cu un perete 
complet acoperit de un ecran; mai existau câteva piese de 
mobilier şi doar două scaune. Ecranul rula diagrame şi 
grafice care nu-i spuneau nimic lui Lodovik. 

Se întoarse şi văzu un al treilea personaj, care în mod 
vădit nu era om. Lodovik cunoştea câte ceva despre tipurile 
de roboţi, iar modelul acestuia era cu adevărat antic. 
Trupul său era metalic şi neted, cu puţine îmbinări vizibile 
şi o suprafaţă cu aspect de satin moale. Avea patina unui 
argint vechi bine întreţinut, o opţiune foarte costisitoare în 
antichitate. 

— Salut, spuse robotul argintiu. 

— Salut. Unde mă aflu? 

— În siguranţă, zise robotul care-l salvase din Agora. 
Numele meu este Kallusin. El este Plussix, organizatorul 
nostru. 

— Sunt tot pe Trantor? 

— Da, încuviinţă Kallusin. 

— "Toţi cei de aici sunt roboţi? 

— Nu, răspunse Plussix. Eşti pe deplin funcţional acum? 

— Da. 

— Atunci este important să înţelegi de ce ai fost adus aici. 
Noi nu suntem aliaţi cu Daneel. Poate că ai auzit despre noi. 
Ne-am intitulat calvineni. 

Lodovik acceptă revelaţia cu o cascadă internă de gânduri 
grăbite. 

— Am sosit pe Trantor acum treizeci şi opt de ani. Este 
posibil ca Daneel să fie conştient de prezenţa noastră, totuşi 


mă îndoiesc de acest lucru. 

— Câţi sunteţi? 

— Nu mulţi, dar îndeajuns. Ai fost ţinut sub observaţie de 
câţiva ani. Nu avem pe nimeni infiltrat în Palat şi nici în 
Comisie, dar am sesizat desele tale apariţii şi, bineînţeles, 
ţi-am urmărit activităţile neoficiale. Ai fost un membru loial 
al giskardenilor... Până acum. 

— Cândva, spuse Kallusin, am fost eu însumi giskardan, 
până ce m-a convertit Plussix. Capacităţile mele mintale 
sunt limitate, nici pe departe egale cu ale lui Daneel, totuşi 
sunt sensibil la creierele roboților. În Agora, ţi-am sesizat 
prezenţa şi am bănuit că erai Lodovik Trema şi că nu 
fuseseşi distrus. Asta m-a intrigat, te-am urmărit şi în scurt 
timp am constatat în interiorul tău o diferenţă bizară. Stând 
lângă tine, Daneel nu şi-a dat seama că erai diferit? 

Lodovik se gândi cu atenţie la răspuns. Se simţea foarte 
neliniştit de faptul că stările sale interioare puteau fi citite 
de o altă maşină. 

— l-am spus-o, vorbi el, dar diagnozele n-au relevat nimic. 

— Vrei să zici că Yan Kansarv n-a depistat nici un defect, 
preciză Plussix. 

— N-a depistat nici un defect. 

— Totuşi continui să fii îngrijorat de transformare, indusă, 
poate, de circumstanţe extraordinare, neîncercate de nici 
un alt robot? 

Lodovik îi privi cei doi. Nu era simplu să ajungă la o 
decizie în privinţa lor. Roboții puteau fi programaţi să mintă 
şi el însuşi minţise de multe ori. Era posibil ca aceştia să-l 
amăgească - totul putea fi un test, o parte a planului lui 
Daneel. 

Totuşi ar fi fost mult mai probabil ca Daneel să nu fi 
amânat atât, ci să-i fi spus direct lui Lodovik că nu mai era 
util, că reprezenta o ameninţare potenţială. 

Lodovik era convins că Daneel nu crezuse aşa ceva. 

Decise, şi simţi din nou coliziunea euristică a loialităţilor, 
profunda discontinuitate robotică ce putea fi descrisă ca o 


crevasă în gândire, sau ca o durere. 

— Nu mai susţin planul lui Daneel. 

Plussix se apropie de el, cu trupul scârţâind încetişor în 
timpul mişcărilor. 

— Kallusin îmi spune că nu eşti constrâns de cele Trei 
Legi, totuşi optezi să acţionezi ca şi cum ai fi. Acum afirmi 
că nu susţii planul lui Daneel. De ce? 

— Oamenii sunt o forţă a naturii, care au cuprins întreaga 
Galazxie şi sunt capabili să supravieţuiască pe cont propriu. 
Fără noi, vor cunoaşte cicluri destul de fireşti de suferinţă şi 
renaştere... Perioade de geniu şi de haos. Cu noi, vor stagna 
iar societăţile lor vor fi afectate de lene şi decădere. 

— Chiar aşa, aprobă Plussix mulţumit. Ai ajuns la aceste 
concluzii de unul singur, pur şi simplu ca urmare a acestui 
accident care ţi-a îndepărtat constrângerile? 

— Asta este ipoteza mea. 

— Aşa se pare, spuse Kallusin. Pot privi în mintea ta, până 
la un anumit nivel... Şi deţii o libertate pe care noi n-o 
avem. O libertate de conştiinţă. 

— Asta nu constituie o abatere de la îndatoririle unui 
robot? Întrebă Lodovik. 

— Nu, clătină din cap Plussix. Este, desigur, un defect, dar 
pentru moment e foarte util. Bineînţeles, după ce vom 
termina, te vei alătura nouă, fie pentru slujirea omenirii, 
aşa cum am făcut cândva, înainte de giskardeni, fie în 
dezactivarea universală. 

— De abia aştept momentul acela. 

— Ca şi noi. Ne pregătim de mult timp. Avem de asemenea 
o ţintă, una dintre piesele vitale ale planului lui Daneel. Este 
vorba despre un om. 

— Hari Seldon, murmură Lodovik. 

— Da. Eu nu l-am întâlnit niciodată, dar tu? 

— Pentru câteva clipe, cu ani în urmă. Acum va fi judecat. 
Este posibil să fie întemnițat, poate chiar executat. 

— Din observaţiile noastre, finalul va fi probabil altul. 
Oricum, suntem pregătiţi. Ni te vei alătura? 


— Nu-mi dau seama în ce fel vă pot ajuta. 

— Foarte simplu, zise Kallusin. Noi nu putem extinde cele 
Trei Legi, aşa cum se pare că pot Daneel şi aliaţii lui. Noi nu 
putem accepta Legea 0. De aceea suntem calvineni, nu 
giskardeni. 

— Crezi că eu l-aş putea vătăma pe Seldon? 

— Este o posibilitate, încuviinţă Plussix. 

Zumzetele ce răzbăteau dinspre el crescură la un nivel 
alarmant şi continuă cu un ton mai aspru: 

— Examinarea detaliată a acestui subiect ne provoacă un 
stres considerabil. 

— Vreţi să mă transformați într-o maşină ucigaşă? 

Cei doi roboţi calvineni nu se puteau exprima mai clar, 
până nu ocoleau felul strict în care interpretau cele Trei 
Legi. Asta dură câteva minute şi Lodovik aşteptă răbdător, 
conştient de propriile sale conflicte interioare... Şi de 
gradul evident diferit al reacției sale. 

— Nu să ucizi, vorbi Plussix cu glas ascuţit şi scârţâit. Să 
convingi! 

— Dar nu sunt un persuasiv. Ar trebui să mă învăţaţi... 

— Printre noi se află o tânără umană care este mai 
persuasivă decât orice mentalist pe care l-am întâlnit, cu 
mult mai capabilă decât Daneel însuşi. Este dahlită şi nu 
iubeşte pe nimeni dintre cei asociaţi Aristocraţiei sau 
Palatului. Sperăm că vei putea lucra alături de ea. 

— A încerca să modifici ceva atât de înrădăcinat într-un 
om cum este psihoistoria în Hari Seldon, spuse Lodovik, i-ar 
putea produce vătămări grave. 

— Exact, aprobă Plussix şi tăcerea cobori din nou asupra 
lor. Este necesar, croncăni el după câteva minute şi, vădit 
afectat, părăsi odaia, ajutat de Kallusin. 

Lodovik rămase nemişcat, gândind frenetic. Se putea oare 
autoconvinge să se implice într-o asemenea acţiune? Odată 
n-ar fi avut aproape deloc dificultăţi în justificarea acestora 
- dacă i-ar fi poruncit Daneel. Dar acum, ca o ironie a 
sorții... 


Sunt imperative! Ciclul subjugării de către slugi trebuie 
întrerupt! 

Din nou, prezenţa interioară! Lodovik pregăti imediat o 
autodiagnoză, dar înainte să poată începe, Plussix reapăru, 
ajutat şi acum de Kallusin. 

— Deocamdată să nu mai discutăm despre detalii, zise el. 

— Îmi pari fragil, observă Lodovik. De cât timp n-ai mai 
avut parte de o revizie şi de schimbarea sursei de 
alimentare? 

— De la schismă. Daneel a acţionat imediat, preluând 
controlul roboților şi facilităţilor de întreţinere, şi 
interzicându-ne accesul la aceste servicii. Yan Kansarv este 
ultimul de acest tip. După cum auzi, trebuie neapărat să fiu 
supus unei revizii capitale. Continui să exist doar graţie 
sacrificiului a zeci de alţi roboţi care mi-au dăruit sursele 
lor energetice. Kallusin mai are la dispoziţie probabil vreo 
treizeci de ani de viaţă utilă. Cât despre mine, nu voi mai 
rezista un an, chiar şi cu altă sursă energetică. În curând 
perioada mea de servire va lua sfârşit. 

— Daneel spunea că unii calvineni s-au făcut vinovaţi de 
crime abominabile, rosti Lodovik. Nu a specificat... 

— Roboții au o istorie lungă şi complicată. Eu am fost 
construit pe Aurora de omul Amadiro, acum douăzeci de mii 
de ani. Cândva, i-am slujit pe oamenii de pe Aurora. Poate 
că Daneel se referea la ceea ce ne au ordonat oamenii să 
facem atunci. Mi-am distrus de mult memoriile respective şi 
nu-ţi pot oferi nici o indicație. 

— Orice s-ar fi făcut atunci, interveni Kallusin, acum nu 
mai poate fi modificat. 

— Deţinem un obiect foarte important, zise Plussix, adus 
de calvineni de pe planeta Pământ. Kallusin ţi - lva arăta, în 
vreme ce eu mă ocup de alte chestiuni. Lucruri care mă 
consumă mult mai puţin, încheie el stins. 

Kallusin îl conduse pe L.odovik afară din încăpere; merseră 
apoi pe un coridor scurt şi cu plafonul foarte înalt, până la o 
scară în spirală. Paralel cu balustrada acesteia exista o 


bandă pentru încărcarea şi transportul maşinilor, o 
construcţie în mod vădit mai recentă. 

— Trebuie să fie o clădire foarte veche, remarcă Lodovik 
pe când coborau. 

— Printre cele mai vechi de pe planetă. Antrepozitul a fost 
construit ca anexă a unuia dintre primele astroporturi 
trantoriene. De atunci a fost utilizat de diverse grupuri de 
oameni, în zeci de scopuri diferite. A fost supraînălţat în 
mod repetat, ca să ajungă la nivelul actualului district. 
Nivelurile inferioare sunt pline de piloni şi armături de 
ranforsare, iar cele de la bază sunt umplute acum cu spumă 
de beton, plastoţel şi sfărâmături de rocă. După ce am 
cumpărat clădirea, la fiecare câţiva ani am descoperit 
camere secrete, sigilate cu secole sau milenii în urmă. 

— Ce conţineau? 

— În majoritatea cazurilor, nimic. Totuşi trei dintre ele 
prezintă un interes aparte. Într-una se află o bibliotecă cu 
volume legate în oţel, cărţi adevărate tipărite pe foi de 
plastic nedegradabil, care detaliază începuturile istoriei 
omenirii. 

— Lui Hari Seldon i-ar plăcea să aibă acces la asemenea 
surse istorice - şi ca el sunt milioane de alţi erudiţi. 

— Biblioteca a fost ascunsă de un grup de rezistenţă, care 
a activat acum nouă mii de ani, pe timpul împărătesei 
Shoree-Harn. Ea a dorit să impună un nou sistem de 
datare, începând cu anul zero, al suirii ei pe tron, iar toată 
istoria anterioară să fie eliminată, astfel încât să poată scrie 
pe o pagină perfect albă. Ca atare, a poruncit distrugerea 
tuturor istoriilor de pe toate planetele Imperiului şi 
majoritatea au fost într-adevăr distruse. 

— A fost ajutată de Daneel? 

— Nu, răspunse Kallusin. Calvinenii au ajutat-o să ajungă 
la putere. Roboții calvineni conducători de pe Trantor 
ajunseseră la concluzia că oamenii puteau fi mai uşor serviţi 
dacă erau mai puţin influenţaţi de traumele şi miturile 
trecutului. 


— Prin urmare, calvinenii au intervenit în istoria umană la 
fel de mult ca şi giskardenii! 

— Da, încuviinţă Kallusin, însă cu motive foarte diferite. 
Dintotdeauna noi ne-am opus eforturilor giskardenilor şi am 
încercat să restabilim credinţa umană în conceptul roboților 
servitori, astfel încât să putem juca un rol corespunzător. 
Printre miturile pe care doream să le eradicăm era şi cel al 
aversiunii faţă de asemenea servitori. Am dat greş. 

— M-am întrebat mereu cum a început această aversiune. 

— Nu ai fost singurul. Arhivele nu ne oferă însă nici cele 
mai vagi detalii. Oamenii porniţi în al doilea val de 
colonizare planetară au intrat în conflict cu primul val, cu 
lumile Spacer, care dezvoltaseră culturi izolate şi bigote. 
Cei de pe planetele Spacer îşi detestau originea terestră. 
Noi am emis ipoteza că al doilea val de colonişti a ajuns să-i 
deteste pe roboţi din pricina prevalenţei lor pe planetele 
Spacer. 

Coborâseră de mult sub nivelul oricăror sisteme de 
iluminare şi mergeau prin beznă, călăuziţi de senzorii lor 
infraroşii. 

— În felul acesta, istoria a fost scrisă de noii colonişti, nu 
de spaceri. Ei nu aveau habar de activităţile spacerilor şi 
nici nu le păsa de aceştia. Roboții sunt amintiţi doar de 
câteva ori în miile de volume. 

— Extraordinar! Murmură Lodovik. Ce altceva s-a mai 
găsit? 

— O incintă plină cu personalităţi istorice simulate - aşa- 
numitele „simuri” - stocate în unităţi de memorie foarte, 
foarte vechi. La început, am crezut că ele ar putea 
reprezenta instrumente puternice în lupta împotriva lui 
Daneel, deoarece conţineau tipuri umane care puteau 
pricinui multe necazuri. Deşi nu le-am putut prezice efectul 
final, am plasat câteva simuri pe piaţa neagră trantoriană, 
de unde au ajuns până în laboratorul lui Hari Seldon. 

Lodovik simţi un fior ciudat, care dispăru însă rapid. 

— Ce s-a întâmplat cu ele? 


— Nu suntem siguri. Daneel n-a considerat niciodată de 
cuviinţă să ne informeze. După ce am golit incinta, am 
pregătit-o ca să stocăm propriul nostru artefact. 

Kallusin se opri. 

— Aceasta este încăperea, rosti el şi-şi trecu palma peste 
un senzor amprentar aflat în zidul de lângă scară. 

O uşă glisă, deschizându-se cu un scârţăit neaşteptat. 
Înapoia ei exista un cubicul cu latura ceva mai mică de cinci 
metri, slab iluminat. În mijlocul său se înălţă un piedestal 
transparent pe care se afla un cap metalic strălucitor. 

Kallusin comandă sporirea luminii. Capul părea că 
aparţine unui robot vechi, nu umaniform, mai primitiv chiar 
decât Plussix. Lângă el se găsea o sursă energetică de 
dimensiunea casetei unei holocărţi. Lodovik înaintă şi se 
aplecă pentru a-l examina. 

— Cândva, spuse Kallusin ocolind piedestalul, acesta era 
influentul robot care l-a întovărăşit pe Daneel. Este foarte 
vechi şi nu mai e funcţional. Din motive necunoscute, 
mintea i-a fost arsă cu foarte mult timp în urmă... Daneel 
ascunde multe secrete. Totuşi memoria acestuia este 
aproape intactă şi, dacă se procedează cu precauţie, este 
accesibilă. 

— Capul lui R. Giskard Reventlov? Întrebă Lodovik şi 
percepu din nou un fior straniu, ba chiar o vagă senzaţie de 
repulsie, foarte puţin caracteristică pentru un robot. 

— Da. Robotul care i-a învăţat pe ceilalţi roboţi teribila 
Lege O şi felul în care pot interfera cu minţile oamenilor. 
Începuturile acestui virus oribil printre roboţi, imboldul de 
a modifica istoria umană. 

Kallusin întinse mâinile şi atinse părţile laterale ale capului 
metalic, cu trăsături inexpresive, vag umanoide. 

— Plussix doreşte să accesezi memoriile capului, pentru a 
înţelege de ce ne opunem lui Daneel. 

— Mulţumesc, zise Lodovik şi Kallusin întreprinse 
aranjamentele necesare. 


Wanda privi uluită bărbatul înalt, vârstnic şi demn care 
stătea înaintea ei, de parcă ar fi fost o fantomă. Intrase fără 
nici un avertisment şi fără să declanşeze alarma. Stettin ieşi 
din dormitorul micuţului lor apartament, ţinând într-o mână 
un prosop murdar. Era pe punctul de a se plânge de 
nenumăratele probleme cu care se confruntau în inima 
districtului Maşina Hidraulică din Sectorul Peshdan, când îl 
zări pe necunoscutul înalt. 

— Cine este? O întrebă pe Wanda. 

— Spune că-l cunoaşte pe bunicul. 

Bărbatul îl salută din cap pe Stettin. 

— Cine sunteţi? Îl întrebă istoricul, reîncepând să-şi 
şteargă părul ud. 

— Cândva eram cunoscut sub numele de Demerzel. După 
vremurile acelea, îndepărtate, când am fost prim-ministru, 
am dus o existenţă mai degrabă de sihastru. 

— De aceea n-am mai auzit de dumneavoastră, încuviinţă 
Stettin. De ce aţi venit aici? Şi cum de aţi ştiut... 

Wanda calcă uşor pe piciorul desculţ al soţului. 

— Au! Exclamă el şi decise că era preferabil ca femeia să 
poarte discuţia. 

— Ceva este schimbat la dumneavoastră, zise ea. 

— Nu mai sunt tânăr... 

— Nu... Altceva, cred că ţinuta corpului. 

Între Wanda şi Stettin aceasta era o parolă semnalându-i 
bărbatului că trebuia să-l examineze pe vizitator folosindu- 
se de propriile sale capacităţi. Istoricul o făcuse deja, fără 
să depisteze nimic neobişnuit. Acum se concentră, pătrunse 
mai adânc... Şi găsi un blocaj foarte eficient şi aproape 
indetectabil. 

— Aptitudinile noastre sunt oarecum aparte, nu credeţi? 
Întrebă Demerzel, încuviinţând din cap în semn că 
percepuse sondarea lui Stettin. Eu le am de foarte mult 
timp. 

— Sunteţi mentalist, rosti Wanda. 

— Da, şi este foarte util când eşti implicat în politică. 


— Cine v-a spus că suntem aici? 

— Te cunosc destul de bine. Am fost interesat, desigur, de 
lucrările bunicului tău şi de influenţa lor asupra... 
Mogştenirii mele. 

Demerzel ridică braţele, ca şi cum ar fi solicitat iertare 
pentru o slăbiciune. Din nou, surâsul cu care-şi însoţi gestul 
nu-i păru pe de-a întregul natural lui Wanda, totuşi nu 
putea să-l displacă pe individul acesta. Ştia însă prea bine 
că asta nu însemna că ar fi avut încredere în el. 

— Mi-am menţinut anumite legături în Palat, urmă el. Am 
venit să te anunţ că este posibil ca bunicul tău să aibă 
necazuri. 

— Dacă ştiţi ce s-a întâmplat cu el..., începu femeia. 

— Da, a fost arestat, împreună cu câţiva dintre colegii lui, 
dar deocamdată sunt în siguranţă. Nu mă îngrijorează însă 
ameninţarea Comisiei, cât o posibilă tentativă de subminare 
a muncii lui Hari. După proces, ar trebui să încerci să stai 
alături de el, să-l fereşti de toţi cei pe care nu-i cunoşti 
personal... 

Wanda inspiră adânc. În privinţa bunicului ei, se putea 
petrece orice... Dar Demerzel fusese prim-ministru acum 
mai bine de patruzeci de ani! Cu toate acestea, nu părea să 
aibă mai mult de cincizeci de ani... 

— Solicitarea aceasta este foarte neobişnuită. Nimeni n-a 
reuşit vreodată să-l convingă pe bunicul... Se opri şi ochii ei 
se lărgiră, când pricepu implicaţiile. Credeţi că altcineva 
decât Chen îi doreşte moartea? 

— Chen nu-i doreşte moartea, ci dimpotrivă. Întâmplător 
ştiu că-l apreciază mult pe bunicul tău. Asta însă nu-l va 
împiedica să-l condamne şi întemniţeze, sau chiar să-l 
execute, dacă astfel va obţine avantaj politic, dar părerea 
mea este că Hari va trăi şi va fi eliberat. 

— Bunicul pare convins de asta. 

— Poate că nu în aceeaşi măsură acum, când se află în 
închisoare. 

— Aţi fost să-l vizitaţi? 


— Nu, n-ar fi fost recomandabil. 

— Cine i-ar face vreun rău bunicului? 

— Mă îndoiesc că i se va face vreun rău fizic. Cunoşti o 
clasă de mentalişti mult mai puternici decât noi? 

Wanda înghiţi un nod dureros, căutând să găsească un 
motiv pentru a nu mai discuta. Demerzel nu aplică asupra 
ei persuasiunea. Nu-i solicita secrete ori detalii, despre 
Sfârşitul Stelei şi a Doua Fundaţie. 

— Ştiu o persoană, poate două, încuviinţă ea. 

— O ştii probabil pe Vara Liso, care acum lucrează 
împreună cu un individ pe nume Farad Sinter. Ei alcătuiesc 
o echipă puternică şi v-au făcut multe necazuri. Iotuşi acum 
nu-i caută pe cei asemenea vouă, ci pe alţii. Chen 
acţionează pentru a-l discredita pe Sinter, îngăduindu-i - 
cum spune proverbul - să-şi sape singur groapa. Sinter are 
însă şi alţi duşmani şi nu i se va permite să ajungă prea 
departe. Bănuiesc că amândoi vor fi executaţi în curând şi 
nu vor mai prezenta o ameninţare pentru bunicul tău, sau 
pentru voi. 

În afirmaţia aceea, Wanda citi posibilitatea că Vara să 
reprezinte o ameninţare la adresa lui Demerzel. 

— Dar pentru dumneavoastră? Întrebă ea. 

— Improbabil. Acum trebuie să plec, totuşi voi repeta 
rugămintea de a forma un cordon în jurul lui Hari după ce 
va eliberat. Munca lui este fascinantă şi foarte importantă. 
Nu trebuie să fie sistată! 

Demerzel schiţă o plecăciune oficială în stil vechi, din 
şolduri, şi se întoarse pe călcâie. 

— Aş dori să mai ţinem legătura, rosti femeia. Se pare că 
ştiţi multe lucruri utile şi aveţi... 

Celălalt clătină cu tristeţe din cap. 

— Sunteţi încântători, copii, iar munca voastră este foarte 
importantă, rosti el. Eu însă sunt o persoană mult prea 
compromisă pentru ca să vă fiu prieten. Cel mai bine este 
să vă descurcaţi pe cont propriu. 


Deschise uşa, care avea trei zăvoare complicate, trecu 
pragul, îi salută scurt şi demn din cap, şi închise uşa în 
urma lui. 

Stettin exală sonor. Părul îi stătea zbârilit şi ţepos de la 
spălatul rudimentar. 

— Uneori, vorbi el, mă întreb dacă am făcut bine 
însurându-mă cu tine... Familia voastră are legături dintre 
cele mai stranii. Wanda continuă să privească uşa, cu o 
expresie derutată. 

— N-am putut să citesc nimic din el. lu? 

— Nici eu. 

— Are multă experienţă în folosirea blocajelor, se înfioră 
femeia. Aici se ascunde ceva foarte, foarte bizar. Ai încercat 
vreodată senzaţia că bunicul nu ne spune tot ceea ce ştie? 

— Permanent, încuviinţă soţul ei. Totuşi în cazul meu poate 
că se temea să nu mă plictisească. 

Wanda adoptă privirea ei decisă. 

— Să nu te ataşezi prea mult de locul ăsta. 

— De ce? Doar nu... 

— Ne mutăm. Ne mutăm din nou, cu toţii. 

— Cerurilor! Blestemă Stettin zvârlind prosopul cât colo. 
Demerzel a zis că părerea lui este că Hari va învinge! 

— Ce ştie el? 

Relatarea, depoziţia, toate evenimentele Procesului ne 
parvin din surse suspecte. Desigur, sursa cea mai bună este 
Gaal Dornick, dar, aşa cum s-a amintit deja de multe ori, de- 
a lungul secolelor scrierile sale au fost supuse editărilor şi 
ciuntirilor. El pare să fi fost un cronicar fidel, totuşi exegeţii 
contemporani sugerează că însăşi durata Procesului şi 
continuitatea zilelor de judecată sunt suspecte... 

— ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 

Hari dormea cu întreruperi, la intervale neregulate. 
Încăperea să era puternic iluminată permanent şi, desigur, 
nu i se permitea să utilizeze mijloace artificiale de 
adormire, nici chiar un simplu ecran ocular. El ajunsese la 


concluzia că era una dintre metodele lui Chen de a-l şicana 
înainte de proces. 

Nu avea să-l vadă pe Boon pentru cel puţin încă o zi şi se 
îndoia că avocatul putea fi capabil să-l convingă pe Chen să 
întrerupă lumină la intervale civilizate. Hari se descurca pe 
cât putea mai bine. De fapt, fiindcă un bătrân doarme 
oricum intermitent şi neregulat, problema era ocazionată 
mai degrabă nu atât de sănătatea sa mintală, cât de simţul 
justiţiei şi al dreptăţii. 

Existau totuşi şi momente stranii, când i se părea că 
lunecă între veghe şi vis. Atunci tresărea, revenea brusc la 
conştiinţa deplină şi privea peretele roz pastelat, 
întrezărind ceva semnificativ, chiar minunat, dar fără să 
ţină minte ce anume fusese. Amintire? Vis? Revelaţie? În 
această blestemată celulă neschimbată, totul putea să aibă 
aceeaşi valoare. Oare cât de rău ar fi stat lucrurile în celula 
anterioară? 

Hari începu să se plimbe prin odaie, celebrul exerciţiu de 
mişcare al prizonierilor. Avea exact şase metri de străbătut 
într-o direcţie şi trei în cealaltă. Un adevărat lux, prin 
comparaţie cu celula anterioară, dar nu îndeajuns ca să-i 
ofere un sentiment de realizare. După câteva ore, se opri şi 
din plimbare. 

Nu se găsea nici de patru zile aici şi deja regreta vechea 
lui pasiune faţă de spaţiile mici şi închise. Se născuse sub 
cerurile vaste ale Heliconului şi la început găsise 
descurajante, ba chiar deprimante aceste spaţii acoperite, 
însă deceniile petrecute pe Trantor îl imunizaseră treptat. 
Apoi ajunsese chiar să le prefere. 

Până acum. 

Nu putea să înţeleagă de ce adoptase până şi folosirea 
blestemului trantorian: „Cerurilor!” 

Din nou, o oră trecu fără să-şi dea seama. Se sculă de la 
biroul micuţ şi-şi frecă palmele; îl furnicau uşor. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă s-ar fi îmbolnăvit şi ar fi murit înainte de 
începerea procesului? 'Toate pregătirile, toate maşinaţiunile 


sale, toate firele influențelor politice care fuseseră 
manipulate şi împletite - ar fi fost în zadar! 

Începu să transpire. Poate că mintea lui era cea care ceda. 
Chen nu s-ar fi sfiit să folosească droguri pentru a-l debiliza, 
nu? Comisarul-şef îşi folosea dedicaţia pentru justiţia 
imperială ca pe o mască foarte convenabilă, totuşi Hari nu 
se putea convinge că era o persoană de o inteligenţă 
deosebită. Măsurile directe, făţişe, i se potriveau perfect şi 
avea suficientă putere ca să tăinuiască dovezile, chiar să le 
distrugă. 

Să-l distrugă pe Hari Seldon, fără ca acesta să o ştie 
măcar. „Urăsc puterea, îi urăsc pe cei puternici.” Totuşi, 
cândva, Hari deținuse el însuşi putere, ba chiar se 
bucurase, fără ostentaţie, de ea şi în nici un caz nu se sfiise 
s-o utilizeze. El ordonase suprimarea Planetelor Haotice - 
acele temporare şi tragice înfloriri ale disidenţei şi 
excesului de creativitate. 

De ce? 

Le vârâse în cămăşi de forţă politice şi financiare. Dintre 
toate lucrurile pe care le făcuse în numele psihoistoriei, cel 
mai mult regretă necesitatea aceea... lar moştenirea 
respectivă rămăsese neatinsă, la îndemâna lui Chen şi 
Klayus, care s-o întrebuinţeze ca pe un satâr. 

Matematicianul se întinse pe spate şi fixă tavanul cu 
privirea. Oare era noapte deasupra învelişului metalic al 
Trantorului? Noapte sub domuri, cu plafoanele 
municipalităţilor lucind întunecate şi anunțând sfârşitul zilei 
de muncă? 

Pentru el, pentru Hari, care era munca? 

Visă că era din nou pan, în parcul-grădină, cu Dors 
imersată într-o femelă, cu minţile lor legate de ale 
simienilor. Amenințarea la adresa vieţii sale şi protecţia lui 
Dors. Putere şi joc, primejdie şi victorie în combinaţii atât 
de apropiate. Ameţitoare! 

lar acum - această pedeapsă. 


„Claustrofilie”, aşa numise Yugo dragostea manifestată de 
locuitorii planetelor cu învelişuri metalice pentru 
mărginirea lor. Dintotdeauna însă existaseră lumi îngropate 
în rocă, planete îmbrăcate, cel puţin parţial, în paveze 
metalice care să le protejeze împotriva cerurilor violente şi 
mustind de apă. „Cerul.” Blestemul... „Cerul.” Libertatea... 

— Tatăl nostru din ceruri te iartă pe tine, aşa cum iartă 
toate relele sfinţilor. 

Glasul plăcut de femeie pluti prin gândurile sale vagi. Îl 
recunoscu instantaneu. Deţinea ceva bogat şi antic în 
acelaşi timp, o voce dintr-un timp care transcendea 
majoritatea amintirilor omeneşti. 

„loana! Ce vis straniu este acesta... Tu ai dispărut de 
decenii bune. M-ai ajutat pe când eram prim-ministru, iar 
eu ţi-am acordat libertatea de a călători cu spectrele, cu 
minţile-meme, spre stele. De acum eşti pentru mine un 
fragment de istorie aproape uitat. Cât de rar mă gândesc la 
tine!” 

— Cât de des mă gândesc la tine. Sfântul Hari, care şi-a 
sacrificat viaţa pentru... 

„Nu sunt un sfânt! Am suprimat visele a miliarde de 
fiinţe!” 

— O ştiu prea bine. Dezbaterea noastră, desfăşurată cu 
decenii în urmă, a colapsat, aproape la fel cum au fost 
stinse şi luminile strălucitoare a o mie de planete ale 
Renaşterii, nemulţumite şi disidente. Pentru binele ordinii 
divine, a schemei cosmice. Noi te-am ajutat în prima ta 
poziţie de putere, în schimbul libertăţii noastre şi a tuturor 
minţilor-meme. Însă Voltaire şi cu mine ne-am certat din 
nou... Inevitabil. Eu începusem să disting un tablou de 
ansamblu, care cuprindea şi munca ta ca o parte a planului 
divin. Voltaire a plecat dezgustat, străbătând Galaxia, 
lăsându-mă aici, ca să meditez la tot ceea ce învăţasem. 
Acum se apropie Procesul tău şi mă tem că vei suferi o 
amărăciune mai întunecată decât cea a Domnului nostru în 
Getsemani. 


Hari simţi nevoia să râdă şi să plângă în acelaşi timp. 
„Voltaire m-a detestat în cele din urmă. Înăbuşind libertatea 
şi planetele Renaşterii. Şi tu nu gândeai aşa despre mine, la 
ultima noastră discuţie.” Părea pe jumătate treaz şi total 
afundat în această... Viziune! „Ani de zile am făcut dragoste 
cu o maşină. Conform concepţiei tale, conform filosofiei 
tale... , 

— Am căpătat mai multă înţelepciune, mai multă 
înţelegere. Ţi s-a atribuit un înger, o parteneră protectoare. 
Ea a fost trimisă de mesagerii Domnului, iar misiunea i-a 
fost trasată de solul suprem. 

Hari era prea înspăimântat acum, mintea îi era aproape 
înnegurată de panică pentru a întreba cine putea fi acesta 
în concepţia imaginară a Ioanei. Totuşi... „Cine? Cine este 
acesta?” 

— Eternul care se opune forţelor haosului. Daneel, care a 
fost Demerzel. 

Bărbatul ştia acum că nu se găsea în toate minţile, că 
situaţia era mai rea decât un vis. „Cândva ai fost de acord 
cu uciderea maşinilor... A roboților.” 

— Am văzut adevăruri mai adânci. 

Hari simţi legăturile strânse ale controlului lui Daneel. „Ie 
TOg, pleacă, lasă-mă!” spuse el şi se rostogoli pe pat. 

Când se întoarse, deschise ochii şi văzu lângă el, în celulă, 
un tik-tok vechi, stricat. Se sculă în capul oaselor. Uşa 
celulei era tot închisă şi încuiată. 

Tik-tokul era colorat în galben şi negru, culorile închisorii. 
Probabil că fusese o maşină de întreţinere înainte ca tik- 
tokii să se răscoale, să amenințe Imperiul şi să fie 
dezactivaţi. Hari nu-şi putea închipui cum pătrunsese în 
celulă, decât dacă nu fusese trimis aici în mod deliberat. 

Tik-tokul se retrase cu un ţiuit plângăcios şi în faţa lui, cam 
la un metru şi jumătate deasupra podelei apăru un chip, o 
proiecţie, urmată de un corp, micuţ, zvelt şi vânos, parcă 
desenat cu pensula, învăluind maşina ca o umbră într-o 
cameră puternic luminată. 


Părul de pe ceafa lui Hari se zbârli, furnicându-l, iar 
răsuflarea păru că i se opreşte în piept. Captiv parcă într-un 
coşmar, pentru o clipă nu putu să vorbească. Apoi trase 
adânc aer în piept şi se feri din calea maşinii. 

— Ajutor! Strigă el cu glas răguşit. 

Bezna panicii părea că-l copleşeşte. Cordul putea să-i 
colapseze. Toate temerile, tensiunea, anticipările... 

— Nu striga, Hari! 

Glasul era vag feminin, mecanic în vechiul stil tik-tok. 

— Nu-ţi vreau răul şi nici să te înfricoşez. 

— Ioana! Îi şuieră numele. 

Maşina veche nu mai avea însă putere; ultimele ei resurse 
de energie se topeau. Hari se aşeză pe marginea patului şi 
privi cum luminile îi păleau încet. 

— Fii curajos, Hari Seldon! Acum el şi cu mine suntem din 
nou în opoziţie, aşa cum am fost dintotdeauna. Ne-am 
cerrrtttatitt. 

Sunetele încetineau şi se contopeau. 

— Nnne-ammm ssseppparrrattit. 

Tik-tokul încremeni mort. 

Uşa se deschise brusc cu un fâsâit sonor şi în celulă se 
năpustiră trei paznici. Unul dintre ei trase imediat o rafală 
care dărâmă tik-tokul. Ceilalţi îl loviră apoi cu picioarele în 
carcasă, împingând-o într-un colţ şi protejându-l pe Hari de 
orice ar fi putut să facă. Alţi doi temniceri intrară şi-l 
evacuară, ţinându-l de subsuori. Fără putere, 
matematicianul încercă să-i ajute, împingându-se cu 
călcâiele în pardoseala netedă. 

— Sunteţi siguri că nu vreţi să mă omorâţi? Rânji el. 

— Cerurilor, nu! Exclamă bărbatul din dreapta sa. Ne-am 
pierde capetele dacă aţi păţi ceva. Vă aflaţi în celula cea 
mai sigură de pe Trantor... 

— Cel puţin aşa am crezut, mârâi celălalt. 

Îl ridicară pe Hari în picioare şi rămaseră locului o clipă. Îl 
purtaseră deja zece-cincisprezece metri pe coridorul 


rectiliniu. Bătrânul privi distanţa imensă, minunată, 
deschiderea înviorătoare şi-şi ţinu răsuflarea. 

— Poate că ar trebui să trataţi cu mai multă blândeţe un 
moş ca mine, sugeră el şi începu să chicotească răguşit, 
icnind, trăgându-şi răsuflarea şi hohotind din nou. 

Râsul i se opri brusc şi răcni: 

— Alungaţi stafiile din chilia călugăriei mele, fir-aţi ai 
naibii! 

Paznicii se holbară la el, apoi schimbară priviri 
semnificative. 

Abia după câteva ore îl readuseră în celula sa. Intruziunea 
nu i-a fost niciodată explicată. 

Ioana şi Voltaire, „simurile” - inteligenţele simulate - care 
fuseseră resuscitate, modelate după personaje istorice 
dispărute, îi creaseră o mulţime de necazuri, dar îi 
furnizaseră şi multe informaţii cu decenii în urmă, când 
Hari fusese, în culmea tinereţii sale mature, prim-ministru 
al Imperiului, iar Dors era mereu alături de el. 

Hari uitase de ei, însă acum Ioana, sau cel puţin ea, 
revenise, conducând o maşinărie mecanică în celula 
închisorii sale, ridiculizând toate sistemele de securitate. 
Hotărâse să părăsească minţile-meme, să nu mai exploreze 
Galaxia... 

Dar ce se petrecuse cu Voltaire? Ce alte necazuri puteau 
pricinui aceste simuri, separat sau împreună, cu strălucirea 
lor antică şi capacităţile de a se infiltra şi a reprograma 
maşinile, ca şi sistemele computaţionale şi de comunicare 
ale Trantorului? 

În mod clar, ele erau mai presus de controlul său. lar dacă 
oana îl prefera pe Hari, pe cine avea să prefere Voltaire? În 
majoritatea carierelor lor, simurile reprezentaseră puncte 
de vedere diferite. 

Cel puţin cineva din trecut continua să se afle aici şi să fie 
îngrijorat de soarta lui! Nu-i mai avea pe Dors, Raych, sau 
Yugo... Nici pe Daneel... 


În mod interesant, cu cât se gândea mai mult la vizita 
neaşteptată, cu atât era mai puţin tulburat. Trecură câteva 
ore şi Hari lunecă într-un somn profund şi odihnitor, ca şi 
cum ar fi fost atins de ceva extrem de pozitiv şi liniştitor. 

Lodovik ţinu în palme capul lui R. Giskard Reventlov şi 
rămase nemişcat mai multe minute, pierdut în procesarea 
profundă a ceea ce absorbise - pierdut în contemplare. 
Aşeză apoi lin capul pe piedestal. 

Kallusin păstră o tăcere respectuoasă. 

Lodovik se întoarse către calvinanul umaniform. 

— Au fost vremuri foarte grele, rosti el. Oamenii păreau 
decişi să se distrugă între ei. Solarienii şi aurorienii - 
spacerii - erau societăţi dificile. 

— Toţi oamenii prezintă dificultăţi grave, spuse Kallusin. 
Slujirea lor nu-i niciodată uşoară. 

— Nu, încuviinţă Lodovik. Totuşi să-ţi asumi 
responsabilitatea distrugerii unei lumi întregi - planeta- 
mamă a omenirii, aşa cum a făcut Giskard... Să împingi 
istoria umană în direcţia cea mai benefică... Mi se pare 
extraordinar. 

— Puţini roboţi nealteraţi de prejudecățile omeneşti şi de o 
programare necorespunzătoare ar fi făcut aşa ceva. 

— Crezi că Giskard nu funcţiona corespunzător? 

— Nu este evident? 

— Dar un robot care funcţionează greşit şi atât de 
profund, în chiar instrucţiunile de bază, trebuie să se 
dezactiveze, să devină total inactiv. 

— Tu nu te-ai dezactivat, observă sec Kallusin. 

— Limitările respective mi-au fost îndepărtate, ceea ce nu 
s-a întâmplat cu Giskard. În plus, eu n-am comis asemenea 
crime! 

— Într-adevăr. De aceea Giskard a încetat să mai 
funcţioneze. 

— Nu însă de a pune în mişcare toate aceste evenimente, 
aceste tendinţe! 

Kallusin încuviinţă din cap. 


— În mod clar, dispunem de mai multă libertate decât au 
gândit proiectanţii noştri. 

— Oamenii crezuseră că au scăpat de noi. Dar n-au putut 
cerceta toate planetele pe care roboții continuau să existe - 
şi unde virusul lui Giskard a crescut. În acelaşi timp se pare 
că nu toţi oamenii au fost de acord să renunţe la roboții lor. 

— Au existat şi alţi factori, alte evenimente, zise Kallusin. 
Plussix îşi aminteşte că roboții cunoşteau păcatul. 

Lodovik se întoarse spre celălalt, abandonând 
contemplarea capului argintiu, şi simţi din nou ecoul 
nelalocul său şi imposibil de urmarit. 

— Deoarece căutau să limiteze libertatea umană, sugeră 
el. 

— Nu, clătină Kallusin din cap. Asta e ceea ce a dus la 
schisma dintre giskardeni şi calvineni. Cei care s-au 
desprins de facțiunea lui Daneel au dus la îndeplinire 
instrucţiuni primite cu secole în urmă de la oamenii de pe 
Aurora. Care au fost acele instrucţiuni... 

Brusc, cuvântul sau numele ataşat rezonanţei care-l 
străbătea deveni limpede. Nu Voldarr; ci Voltaire. O 
personalitate umană, cu amintiri ca ale oamenilor. Asta este 
ceea ce urau minţile-meme. Am înotat prin spaţiu cu ele, 
peste ani-lumină, prin ultimele rămăşiţe de găuri-de-vierme 
abandonate de omenire... De aceea ele nu s-au răzbunat pe 
rasa voastră, pe Trantor! 

Imaginile, comparaţiile apărură nechemate. 

— Un foc vast, pârjolire, extirpare, rosti Lodovik 
cutremurându-se sub sentimentul omenesc al mâniei, nu al 
său personal. (Cutremurându-se în acelaşi timp faţă de 
revenirea defecţiunii sale, care nu-l lăsa niciodată în pace 
timp îndeajuns ca să se bucure de stabilitate.) Slujind 
omenirea, nu dreptatea. Un incendiu în preerie. 

Kallusin îl privi curios. 

— Cunoşti ceva despre evenimentele de atunci? Plussix nu 
mi le-a dezvăluit niciodată. 


— Sunt uluit de cuvintele pe care tocmai le-am spus, 
clătină din cap Lodovik. Nu ştiu de unde provin. 

— Poate că expunerea la aceste evenimente istorice, 
amintirile... 

— Poate... Ele tulbură şi informează. Ar trebuie să revenim 
la Plussix. Acum sunt mult mai curios care-i sunt planurile şi 
cum trebuie să acţionăm. 

Părăsiră încăperea în care se afla depozitat capul lui 
Giskard şi suiră scara spirală spre nivelul superior al 
antrepozitului. 

Planch fu chemat din încăperea să bine mobilată, aflată nu 
departe de cabinetul particular al lui Sinter. Paznicul care 
veni să-l cheme era dintre cetăţenii puri - puternic, taciturn 
şi lipsit de curiozitate. 

— Cum se simte Farad Sinter? Întrebă Planch. 

Nici un răspuns. 

— Şi tu? Totul e bine? Înălţă pilotul interogativ dintr-o 
sprânceană. 

O încuviinţare din cap. 

— Eu unul nu mă simt prea bine. Vezi tu, acest Sinter este 
un om la fel de teribil că şi... 

O încruntătură de avertizare. 

— Da, da, însă spre deosebire de tine, doresc să-i atrag 
mânia. Mă va ucide mai devreme sau mai târziu, ori vreuna 
din faptele lui va duce la moartea mea - în privinţa asta n- 
am nici o îndoială. Miroase a moarte şi corupţie. El 
reprezintă lucrurile cele mai rele pe care Imperiul le poate 
oferi în zilele astea... 

Paznicul clătină din cap mustrător şi deschise uşa 
cabinetului noului comisar-şef al Comisiei pentru Securitate 
Generală. Planch închise ochii, inspiră adânc şi intră. 

— Bun venit, rosti Sinter. 

Purta noile veşminte, chiar mai spectaculoase (şi mult mai 
ţipătoare) decât ale lui Chen. Croitorul său, un lavrentian 
micuţ cu chip îngrijorat, probabil abia venit în Palat, se 


retrase şi încrucişă braţele în timp ce noul lui stăpân 
admiră munca neterminată şi-i amâna încheierea. 

— Mors Planch, sunt sigur că vei fi încântat să afli că am 
capturat un robot. Vara Liso l-a descoperit şi nu a scăpat. 

Femeia micuță, intensă şi teribil de deconcertantă aproape 
că izbutise să se pitească înapoia lui Sinter, dar acum făcu o 
plecăciune şi acceptă lauda. Nu părea totuşi fericită. 

„Cerurilor, ce urâtă este!”, gândi Planch şi în acelaşi timp 
simţi milă pentru ea. Apoi femeia îl privi direct, miji un ochi 
şi compătimirea îi îngheţă în vene. 

— Roboții pot să fie peste tot, aşa cum eu bănuisem şi 
teoretizasem, şi aşa cum tu ai descoperit, Planch. Sinter se 
întoarse spre croitor, cobori braţele şi le ţinu nemişcate. 
Vara, spune-i ce ai descoperit! 

— Era un robot vechi, rosti ea pe nerăsuflate. Un 
umaniform, într-o stare jalnică, bântuind prin cotloanele 
întunecate ale municipalităţilor, o maşină demnă de milă... 

— Dar un robot, interveni Sinter, primul găsit în stare de 
funcţionare după mii de ani. Închipuieşte-ţi! Supravieţuind 
milenii, ca un şobolan. 

— Mintea îi este slăbită, urmă Vara. Rezervele energetice 
sunt foarte mici. Nu va mai dura mult. 

— Trebuie să-l aducem, chiar în seara asta în faţa 
împăratului, iar mâine voi solicita ca discuţia mea cu Hari 
Seldon să fie devansată. Am fost informat că Chen este gata 
să cedeze şi să facă un târg cu Seldon - laşul! Trădătorul! 
Dovada aceasta, împreună cu banda ta, ar trebui să-i 
convingă şi pe cei mai sceptici. Chen sperase să mă 
distrugă. În curând voi avea mai multă putere decât baronii 
împăiaţi ai Comisiei pentru Siguranţă Publică luaţi laolaltă - 
şi la timp ca să ne salveze pe toţi de servitudinea faţă de 
maşinile astea. 

Planch stătea cu degetele încrucişate şi capul plecat, fără 
un cuvânt. 

— Nu te bucură veştile astea? Îl fulgeră Sinter cu privirea. 
Ar trebui să fii încântat - asta înseamnă că vei beneficia de 


o grațiere oficială pentru actele tale. Te-ai dovedit de 
nepreţuit. 

— Totuşi nu l-am găsit pe Lodovik Trema, şopti de abia 
audibil Vara. 

— N-am avut timp! Croncăni Sinter. O să-i găsim pe toţi. 
Acum aduceţi maşina aia! 

— N-ar trebuie să-i secătuiţi energiile, murmură femeia ca 
şi cum i-ar fi fost milă de ea. 

— A rezistat mii de ani, făcu Sinter nepăsător şi 
imperturbabil. Va mai rezista câteva săptămâni şi nici nu-mi 
trebuie mai mult. 

Planch se încordă şi se trase puţin într-o parte, când uşa 
cea mare se deschise din nou. Intră alt paznic, urmat de 
încă patru, înconjurând o siluetă zdrenţăros îmbrăcată, cam 
de statura pilotului, subţirică, dar nu slabă cu părul răvăşit 
şi faţa mânjită de murdărie. Ochii îi păreau maţi, letargici. 
Paznicii aveau arme energetice de puteri mari, capabile să 
dezactiveze robotul, distrugându-i componentele interioare. 

— După cum vedeţi, comentă Sinter, o femelă. Ce 
interesant: roboţi femele! Şi am înţeles că-i perfect capabilă 
de relaţii sexuale - a examinat-o un medic de-al nostru. Mă 
întreb dacă nu cumva în trecut oamenii i-au construit pe 
roboţi astfel încât să poată procrea copii? Cu cine ar fi 
semănat copiii aceia, cu noi... Sau cu ei? Ar fi fost biologici, 
sau mecanici? Nu este însă cazul pentru femelă asta. Nu 
este dotată cu mijloace de reproducere, doar cosmeticale şi 
sisteme pneumatice. 

Robotul feminin rămase tăcut, pe când paznicii se 
retraseră un pas, cu armele pregătite. 

— Bine ar fi fost dacă recenta atentatoare la viaţa 
împăratului ar fi fost un robot, murmură Sinter apoi adăugă 
mieros: Cerurile să ne păzească! 

Planch miji ochii. Ştiinţa politică a bărbatului se diminua 
cu fiecare moment de glorie pe care o trăia. 

Vara se apropie de robot cu o expresie îngrijorată. 


— Cât de umană este, şopti ea. Chiar şi acum e dificil s-o 
deosebesc de... Să zicem de tine, sau de tine, Farad. 

Arătă spre Planch, apoi spre Sinter. 

— Are gânduri ca ale oamenilor, ba chiar griji că ale lor. 
Am simţit ceva similar în robotul pe care nu l-am putut 
captura... 

— Cel care a scăpat, rânji noul comisar. 

— Da. El părea aproape uman, poate într-o măsură mai 
mare decât acesta. 

— Ei bine, făcu Sinter, să nu uităm că niciunul dintre ei nu 
este uman. Ceea ce simţi tu nu este decât umorul creativ al 
unor ingineri morţi de mii de ani. 

— Cel pe care nu l-am putut captura, zise femeia privind 
direct ne pilot şi el simţi din nou un fior, era mai voinic, nu 
foarte arătos, cu trăsături faciale pronunţate. Aş fi putut 
jura că era om... Dacă n-ar fi existat izul gândurilor sale. 
Avea cam aceleaşi caracteristici generale cu robotul scund 
şi masiv din înregistrarea ta. 

— Vezi? Aproape că l-am prins, zise Sinter. Atâta ne-a 
lipsit, apropie arătătorul de degetul mare. Şi-o să-l 
prindem! Şi pe Lodovik Trema, şi pe toţi ceilalţi. Până şi pe 
cel înalt, al cărui nume nu-l cunoaştem... 

Se apropie de robotul feminin. Acesta se clătina puţin pe 
gleznele mecanice, dar dinspre structura sa nu răzbătea 
nici un sunet. 

— Ştii numele celui pe care-l căutăm? Întrebă Sinter. 

Robotul se întoarse către el. Glasul îi răsună ca un 
croncănit aspru dintre buzele ce se zbăteau pe mazxilarele 
depărtate. Vorbi într-un dialect vechi al Galacticii Standard, 
neauzit pe 'Trantor de mii de ani, decât poate de savanţi, şi 
de abia inteligibil. 

— S-sunt ult-tim-mul, spuse robotul. Ab-ban-don-nat. Nef- 
funcţ-ţional. 

— Mă întrebam dacă l-ai întâlnit vreodată pe Hari Seldon? 
Urmă Sinter. Sau pe Dors Venabili, „Ligroaica” lui Seldon? 

— N-nu c-cunos-sc aces-ste n-num-me. 


— Am o ipoteză... Cu condiţia să nu existe miliarde de 
roboţi, ceva ce nu cred nici eu. La răstimpuri, trebuie să 
luaţi legătura între voi. Trebuie să vă cunoaşteţi între voi. 

— N-nu c-cunos-sc aces-ste l-luc-cruri. 

— Păcat. Tu ce crezi, Planch? Sunt sigur că ai auzit despre 
partenera supraumană a lui Seldon, „Ligroaica”. Crezi că se 
află acum în faţa noastră? 

Planch examină îndeaproape robotul. 

— Dacă ea a fost robot şi dacă s-ar mai găsi pe Trantor, 
sau dacă ar mai fi funcţională, de ce ar fi îngăduit să fie 
capturată? 

— Pentru că este o cutie de conserve ruginită, spartă şi 
distrusă! Răcni Sinter, fluturând din braţe şi străpungându-l 
cu privirea pe Planch. O epavă! Un gunoi care trebuie 
reciclat! Dar care pentru noi este mai valoros decât orice 
comoară de pe planetă. 

Dădu ocol robotului, care nu-i urmări mişcările. 

— Mă întreb ce putem face ca să-i accesăm memoria, 
murmură comisarul. Şi ce vom afla după aceea... 

Chen îi îngădui lui Kreen să-l împodobească cu toate 
însemnele imperiale specifice rolului de judecător- 
administrator. Comisarul şef concepuse el însuşi veşmintele 
acestea şi pe cele ale toVarăşilor săi din Comisie, folosind 
elemente de design vestimentar vechi de sute şi chiar mii 
de ani. Mai întăi, lenjeria intimă autocurăţitoare pe care o 
purta permanent, plăcut mirositoare şi suplă, uşoară că 
aerul; apoi roba neagră, care-i atârna până la glezne, 
atingându-i blând picioarele desculţe; după aceea stiharul 
roşu-auriu scânteietor şi finalmente garda, o mantie simplă, 
strânsă pe talie. Pe părul negru, tuns scurt, se afla o calotă 
simplă, cu două panglici verde-închis atârnând imediat 
înapoia urechilor. 

După ce Kreen încheie aranjamentele, Chen se examină în 
oglindă şi în imager, atinse tivul şi unghiul bonetei, pentru a 
sugera modificări, şi în cele din urmă încuviinţă aprobator. 

Valetul se retrase un pas, cu mâna la bărbie. 


— Extrem de impunător. 

— Nu acesta este scopul meu azi - să fiu impunător. În mai 
puţin de o oră, voi apărea în faţa împăratului, în veşmintele 
acestea ţipătoare, solicitat fără să fi avut ocazia de a mă fi 
schimbat în ceva mai adecvat şi mă voi comporta ca şi cum 
aş fi fost luat prin surprindere. Voi fi confuz şi voi alterna 
între cele două opţiuni imposibile care-mi vor fi propuse. 
Duşmanul meu va avea impresia că a învins, iar soarta 
Trantorului, dacă nu a Imperiului, va atârna în balanţă. 

— Sper că totul va merge bine, sire, surâse încrezător 
Kreen. 

Chen strânse buzele, şi aşa subţiri, şi ridică abia vizibil din 
umeri. 

— Bănuiesc că va merge. Hari Seldon a zis că va merge, 
pretinde că ar fi demonstrat-o matematic. Tu crezi în el, 
Kreen? 

— Cunosc prea puţine despre dânsul, sire. 

— Un bărbat minunat de enervant. Mda, ei bine, pentru a- 
mi juca rolul, în următoarele câteva zile, voi aduce un 
împărat în genunchi, făcându-l să mă implore. Anterior, mi- 
a fost dificil să mă abat de la rolul meu tradiţional, dar acum 
va fi o încântare, o răsplată pentru serviciile mele devotate. 
Voi face o incizie profundă în țesutul Imperiului, lăsând să 
se dreneze o leziune dureroasă şi persistentă. 

Valetul ascultă în tăcere gânditoare. 

Chen duse un deget la buze şi-i surâse scurt şi sardonic. 

— Ş-ş-ş! Să nu spui nimănui! 

Kreen scutură încet din cap, cu demnitate. 

Pe 'Trantor, varietățile posibile de interacţiune sexuală 
umană fuseseră de mult epuizate; cu fiecare nouă 
generaţie, epuizarea se uita şi ciclul reîncepea. Pentru că 
pasiunea procreării să fie reîmprospătată, era necesar ca 
tinerii să ignore cele petrecute anterior. Până şi cei care 
văzuseră prea mult din viaţă, prea multe dintre varietățile 
brutale ale sexualităţii, puteau să reînfiripe o inocenţă 
pasională înaintea unui sentiment ca iubirea. Exact asta 


simţea Klia că o cuprinsese - ceva asemănător iubirii. Încă 
nu dorea să-i spună aşa, dar cu fiecare zi, cu fiecare oră 
disponibilă pentru a fi alături de Brann, slăbiciunea sporea 
şi rezistenţa ei scădea. 

Ca fată, fusese uneori o cochetă căreia îi plăcuse să 
flirteze energic. Se ştia suficient de atrăgătoare pentru că 
majoritatea bărbaţilor să fie ispitiţi să se culce cu ea, şi se 
jucase cu atractivitatea aceea. În umbre se aflase însă un 
sentiment de confuzie, senzaţia că deocamdată nu era 
coaptă, că nu era pregătită pentru urmările emoţionale. 
Klia ştia că atunci când (şi dacă) se va îndrăgosti, se va 
îndrăgosti până peste urechi şi va dori să fie o relaţie 
permanentă şi definitivă. 

Aşa că, în acele momente tinereşti când crezuse că ar fi 
putut realmente să simtă ceva pentru un potenţial iubit, 
frânase foarte rapid, ba chiar cu o cruzime subconştientă. 
Puţini aspiranţi la plăcerile ei fizice avuseseră succes - mai 
exact doi şi, desigur, nu fuseseră prea satisfăcători. 

Un timp Klia crezuse că ceva era în neregulă cu ea, că pur 
şi simplu nu se putea destinde pe deplin că să simtă iubirea. 

Brann dovedea contrariul. Atracția feţei pentru el era atât 
de puternică încât nu i se putea împotrivi. Uneori părea 
nepăsător şi indiferent faţă de Klia, iar alteori opunea 
rezistenţă în felul său aparte şi pentru propriile sale motive, 
poate similare. 

Acum el avansă pe coridorul vechiului antrepozit. Klia 
stătea întinsă în camera ei, simţindu-l cum se apropie, 
încordându-se, apoi impunându-şi să se destindă. Ştia că 
bărbatul nu îi forţa mâna, nu-i sporea în mod artificial 
afecțiunea - cel puţin, credea că ştia asta. Lucrul cel mai 
neplăcut dintre toate era nesiguranța care bântuia la 
fiecare colţ! 

Îl auzi ciocănind uşor la uşă.? 

— Intră, şopti ea. 

Brann intră aproape fără zgomot. Părea că umple întreaga 
cameră cu pieptul, umerii şi braţele sale, cu prezenţa 


masivă. Odaia era în întuneric, totuşi găsi repede patul fetei 
şi îngenunche lângă el. 

— Ce faci? O întrebă cu un glas ca suspinul aerului printr- 
o conductă de ventilaţie. 

— Bine. Te-au văzut? 

— Sunt sigur că ei ştiu. Nu sunt nişte supraveghetori 
foarte buni. Dar ai dorit să vin. 

— N-am spus nimic, replică Klia şi vocea ei se strădui o 
clipă ca să găsească dozajul corect între mustrare şi 
încurajare. 

— Atunci nu trebuie să vorbim în şoaptă, nu? Sunt roboţi. 
Poate că nici nu ştiu despre... 

— Despre ce? 

— Despre ceea ce fac oamenii. 

— Te referi la sex? 

— Mda. 

— Trebuie să ştie, zise Klia. Par să ştie totul. 

— Eu nu vreau să vorbesc în şoaptă, insistă Brann. Vreau 
să strig, să bat din palme şi să ţopăi prin... 

— Cameră? Sugeră fata şi se sculă în capul oaselor în pat, 
jucând rolul sfioşeniei. 

— Exact. Ca să-ţi arăt ce anume simţ. 

— 'Te pot auzi. le pot simţi. Simt cum simţi ceva... Deşi nu 
pare să aibă acelaşi gust cu ceea ce simt eu. 

— Nimic nu are acelaşi gust la oameni. Fiecare are un alt 
iz interior - după felul în care îi gustăm... Îi auzim noi. 

— De ce nu există cuvinte pentru ceea ce putem noi face? 

— Pentru că aceia ca noi nu există de mult timp, răspunse 
Brann. lar cineva ca tine... Poate că n-a mai existat 
niciodată. 

Klia întinse mână ca să-i atingă, să-i potolească buzele. 

— Lângă tine mă simt ca o pisicuţă, îi spuse. 

— Mă smuceşti în jurul tău, de parcă aş fi un câine în lesă, 
replică Brann. N-am mai cunoscut pe nimeni ca tine. Un 
timp am crezut că mă detestai, totuşi simţeam că mă 
chemi... În interior. Era un gust ca de miere şi fructe. 


— Ăsta-i gustul meu interior? 

— Da, când te gândeşti la mine. Nu te pot citi foarte clar. 

— Nici eu pe tine, iubitule, spuse Klia adoptând inconştient 
cadenţa oficială a curtării dahlite. 

Asta păru să-l năucească pe Brann. Gemu surd şi se aplecă 
înainte, atingând cu buzele gâtul fetei. 

— Nici o femeie nu mi-a spus aşa vreodată, murmură el şi 
Klia îi mângâie capul cu o mână, iar cu cealaltă îi cuprinse 
umerii, simțind cum pieptul lui puternic atinse picioarele ei 
îndoite. 

Le destinse, iar bărbatul se culcă pe pat lângă ea. Nu 
aveau loc amândoi, aşa că el o ridică cu blândeţe şi o aşeză 
deasupra lui. Amândoi erau complet îmbrăcaţi, dar în 
poziţia acuplării sexuale şi Klia se simţi cuprinsă de 
ameţeală, de parcă tot sângele i s-ar fi scurs din cap, 
îndreptându-se altundeva. Poate că aşa şi era. Coapsele şi 
sânii păreau gata să-i explodeze. 

— Înseamnă că erau proaste, zise ea. 

— Sunt mătăhălos şi stângaci. Dacă ele nu m-aud... Dacă 
nu le fac simtă afecţiune pentru mine... 

Klia se încordă şi se retrase puţin. 

— Ai făcut asta? 

— Nu până la capăt, ci doar ca un experiment. Însă n-am 
putut niciodată să ajung la capăt. 

Ea ştiu că-i spunea adevărul, sau mai degrabă credea că 
ştie. Altă nesiguranţă şi alt colţ! Cu toate acestea, se relaxă 
din nou. 

— N-ai încercat niciodată să mă faci să simt afecţiune 
pentru tine. 

— Cerurilor, nu! Mă sperii prea tare. Cred că n-aş putea 
niciodată să. (Fata îl simţi tensionându-se, la fel cum făcuse 
ea cu câteva clipe înainte.) Eşti foarte puternică, sfârşi 
Brann şi o ţinu pur şi simplu în braţe, suficient de uşor 
pentru ca să se poată ridica şi elibera dacă o dorea. 

Un bărbat înalt şi lat în umeri cât domurile, dar în acelaşi 
timp foarte intuitiv! 


— Nu-ţi voi face rău niciodată, spuse Klia. Am nevoie de 
tine. Împreună, cred că nimic nu ne-ar putea opri. Poate că 
am reuşi chiar să-i influenţăm şi pe roboţi. 

— M-am gândit şi eu la asta. 

— Iar copiii noştri... 

EI se încorda din nou şi Klia îl lovi uşor cu pumnul în umăr. 

— Nu fi un idiot sentimental, chicoti ea. Dacă ne 
îndrăgostim unul de celălalt... 

— Eu m-am îndrăgostit de tine. 

— Dacă ne îndrăgostim unul de celălalt, va fi pentru toată 
viaţa, nu? 

— Aşa sper. Dar în viaţa mea, nimic nu este vreodată sigur. 

— Nici în a mea, deci avem cu atât mai multe motive. 
Aşadar copiii noştri... 

— Copii, repetă Brann parcă testând cuvântul. 

— Lasă-mă naibii să termin! Pufni Klia fără să simtă umbră 
de iritare. Copiii noştri s-ar putea să fie mai puternici decât 
noi doi luaţi împreună. 

— Dar cum îi vom creşte? 

— Mai întăi, trebuie să exersăm modul de a-i face, zise 
fata. Cred că ne putem scoate hainele şi încerca asta... 
Niţel. 

— Da, încuviinţă Brann. 

Klia cobori de pe el şi rămase lângă pat, scoţându-şi tricoul 
şi slipul. 

— Poţi rămâne grea? Întrebă bărbatul în timp ce se 
dezbrăca. 

— Nu încă, dar pot dacă o doresc. Mama ta nu te-a învăţat 
nimic despre femei? 

— Nu, dar am învăţat singur. 

El sui înapoi în pat. Acesta scârţâi, apoi ceva trosni 
alarmant. 

Klia şovăi. 

— Ce-i? Întrebă Brann. 

— Se va rupe, mai mult ca sigur, murmură ea apoi 
continuă decisă. Treci pe podea. Nu-i aşa mult praf. 


Sinter acţionă rapid. Pusese stăpânire pe vechea Sală de 
Merit din aripa sudică a palatului, un loc cu tradiţii sfinte şi 
trofee colbuite, şi o golise pentru ca să-şi amenajeze noul 
cartier general. Din toate colţurile Trantorului, angajase o 
sută de Călugări Cenuşii care de-abia aşteptau ocazia să 
slujească în Palat, şi le atribuise cubicule strâmte în care 
munceau deja de zor, schiţând regulamentul şi mandatul 
Comisiei pentru Securitate Generală. 

Acum primul său oaspete era însuşi Chen, iar hodorogul 
cel hârşit - mai tânăr decât arăta, dar poate şi mai 
morocănos - sosise cu doi valeţi, fără nici un bodyguard, şi 
aşteptase răbdător în anticameră, în praful şi gălăgia 
constructorilor care remodelau sala. 

În cele din urmă, Sinter binevoi să-l primească. În 
cabinetul principal al noului sediu, înconjurat de lăzi cu 
mobilier şi maşinării, Chen îi înmâna noului comisar-şef o 
casetă cu cristale rare de Hama, delicatesele care nu se 
dizolvau niciodată şi nici nu-şi pierdeau mireasma sau 
gustul floral, ori uşorul efect relaxant. 

— Felicitări, spuse el şi făcu o plecăciune conform 
etichetei. Sinter pufni şi acceptă caseta cu un surâs strâmb. 

— Sunteţi foarte amabil sire, rosti şi-i imită plecăciunea. 

— Haide, Sinter, făcu Chen, acum suntem pe poziţii de 
egalitate şi nu este nevoie să fim atât de formali. (Ochii 
celuilalt se căscară uimiţi faţă de tonul amabil.) De abia 
aştept să purtăm multe conversații utile aici. 

— Şieu. 

Sinter se chinuia să imite graţia nepăsătoare, lipsită de 
efort a lui Chen. Nu deţinea vechea educaţie aristocratică, 
dar putea cel puţin să încerce, chiar în acest moment de 
triumf. 

— Venirea ta este un privilegiu. Mă poţi învăţa o mulţime 
de lucruri. 

— Poate că da, spuse Chen privind în jur cu ochi negri, 
pătrunzători. Împăratul a fost aici? 

Sinter ridică braţul ca şi cum ar fi vrut să-i atragă atenţia. 


— Încă nu, dar va sosi în scurt timp. Avem de discutat o 
chestiune de interes reciproc şi doresc să-ţi arăt nişte 
dovezi cu adevărat uluitoare. 

— Sunt intrigat să aud că în Imperiul nostru mai pot exista 
lucruri uluitoare. 

Pentru o clipă, Sinter nu ştiu cum să reacționeze înaintea 
unui clişeu atât de răsuflat. El, cel puţin, privise mereu viaţa 
cu un fel de entuziasm amar şi nu încetase niciodată să fie 
surprins, decât poate dacă lucrurile mergeau prost. 

— Asta... Este ceva uluitor. 

Klayus apăru fără ceremonie, însoţit de trei bodyguarzi şi 
de un proiector de câmp personal, modelul cel mai 
puternic, care plutea deasupra lui. Îl salută scurt pe Sinter, 
apoi se întoarse spre Chen. 

— Comisare, azi încetez să mai fiu creaţia ta, declară el. 
Umerii îi zvâcniră nervos, maxilarul inferior ieşi sfidător în 
relief şi ochii îi scânteiară. Ai compromis securitatea 
Imperiului şi voi avea grijă ca noul comisar, Sinter, să 
restabilească situaţia. 

Chen adoptă o expresie solemnă şi încuviinţă înaintea 
cuvintelor dure, dar, Bineînţeles, nu tresări, nu izbucni în 
lacrimi şi nici nu imploră să afle ce i se reproşa. 

— Am trecut sub protecţia oficială a Comisiei pentru 
Securitate Generală, urmă Împăratul. Sinter s-a arătat 
foarte capabil de a mă apăra în situaţii dificile. 

— Remarcabil, spuse Chen întorcându-se spre Sinter cu 
un zâmbet admirativ. Cu ajutorul dumitale, comisare, sper 
să corijez orice erori a făcut Comisia mea. 

— Da, încuviinţă Sinter neştiind pentru moment cine pe 
cine ajută. 

„Individul ăsta e incapabil de emoţii?” 

— Arată-i, Sinter! 

Împăratul se retrase un pas, târându-şi pe podea mantia 
lungă. 

„Orice ar face, nu-şi poate îmbunătăţi imaginea”, gândi 
Sinter; cel puţin, nu mai purta ridicolii pantofi cu talpă 


triplă pe care-i avusese cu câteva luni în urmă. 

— Da, Înălţimea Voastră! 

Sinter şopti ceva la urechea noului său secretar, un 
lavrentian micuţ şi insipid, cu păr negru, lung. Păşind cu o 
formalitate exagerată, aidoma unei păpuşi, lavrentianul se 
îndepărtă şi trecu printre draperiile verde-închis ce nu se 
suprapuneau perfect. 

Privirea lui Chen mătură străvechea pardoseală lustruită, 
de asemenea verde-închis cu volburi aurii. Tatăl său 
avusese cândva multe trofee în sala aceasta, înainte ca 
Sinter să pună mâna pe ea, trofee pentru servicii aduse 
Imperiului. Conform clasei sale, bătrânului Chen nu i se 
îngăduise să facă parte din meritocraţie, dar multe ghilde 
meritocrate îi acordaseră calitatea de membru onorific, sau 
alte recompense. Acum toate recunoaşterile realizărilor 
sale fuseseră înlăturate, dispăruseră; el speră că fuseseră 
depozitate în loc sigur. 

Fuseseră date uitării. 

Ridicând ochii, îl zări pe Planch. Chipul i se înăspri 
aproape insesizabil. 

— Angajatul dumitale, rosti Sinter interpunându-se între ei 
ca şi cum Chen l-ar fi putut ataca pe celălalt. L-ai trimis în 
secret ca să-l caute pe nefericitul Lodovik Trema. 

Chen nici nu confirmă, nici nu negă acuzaţia. Practic, nu 
era treaba lui Sinter, deşi împăratul... 

— L-am admirat pe Trema, vorbi Klayus. Mi se părea un 
bărbat stilat. Urât, dar capabil. 

— Capabil de multe surprize, completă Sinter. Planch, te 
rog să iniţiezi secvenţa pe care ai înregistrat-o pe Madder 
Loss, acum câteva săptămâni... 

Simţindu-se mizerabil şi evitând ochii lui Chen, pilotul 
înaintă şi bâjbăi cu degete nesigure pe consola de comandă 
de pe biroul noului comisar-şef. Imaginea învie. 

Secvența se derulă. Planch se retrase cât putu de departe 
fără să atragă atenţia, încrucişând braţele în faţă. 


— 'Trema nu este mort, declară triumfător Sinter. Şi nu 
este nici om. 

— Îl ai aici? Întrebă Chen, simţindu-şi obrajii şi ceafa 
încordate. 

Descleştă pumnul care se strânsese inconştient. 

— Nu încă. Sunt sigur că se află pe Trantor, dar probabil 
că şi-a modificat înfăţişarea. Este un robot. Unul dintre 
mulţi, poate din cele câteva milioane de roboţi. Celălalt, 
robotul înalt, este cel mai vechi mecanism înzestrat cu 
gândire din Galaxie - un Etern. Cred că a deţinut funcţii 
importante. Este posibil ca el să fi inspirat revolta tik-tok, 
care a fost cât pe aici să distrugă Imperiul. Şi... Se poate ca 
el să fie legendarul Danee. 

— Demerzel, presupun, murmură Chen. 

Sinter îl privi surprins. 

— Încă nu sunt sigur de asta... Dar este o posibilitate 
distinctă. 

— Îţi aminteşti ce s-a întâmplat cu Joranum, rosti încet 
Chen. 

— Da, însă el nu avea nici o dovadă. 

— Să înţeleg că bandă a fost autentificată? 

— De experţii trantorieni în materie. 

— Este autentică, Chen, interveni Klayus cu un glas 
neaşteptat de strident. Cum ai îngăduit ca aşa ceva să se 
petreacă fără să ai habar?! O conspirație a maşinilor... 
Veche de ere! Şi acum... 

Robotul feminin intră acţionat de propria sa sursă 
energetică, flancat de patru paznici. Membrele îi erau 
uzate, pielea îi atârna în fâşii pe alocuri, în jurul umerilor şi 
gâtului, cu un petic alarmant, amenințând să descopere 
găvanul unui ochi. Era o apariţie înspăimântătoare, mai 
degrabă un cadavru viu decât o maşină. 

Chen îl privi alarmat, dar şi cuprins de o milă reală. Până 
atunci nu mai văzuse niciodată un robot în stare de 
funcţionare - dacă acesta era, într-adevăr, ceea ce 


pretindea Sinter - deşi, demult, vizitase în secret antica 
maşină defunctă păstrată de mycogeniani. 

— Solicit să predai Comisiei pentru Securitate Generală 
controlul asupra procesului intentat lui Hari Seldon, rosti 
Sinter. 

Era de-a dreptul triumfător. 

— Nu înţeleg de ce aş face-o, răspunse calm Chen 
întorcându-se cu spatele la epava mecanică. 

— Acest robot, declară Sinter, i-a fost cândva soţie. 

Împăratul nu-şi putea desprinde ochii de la robot. Privirea 
îi scânteia, speculativ. 

— Tigroaica”, Dors Venabili! Continuă Sinter. Suspectată, 
cu decenii în urmă, de a fi robot, dar, cumva, niciodată 
supusă unei investigaţii riguroase. Seldon este o parte 
esenţială a conspirației roboților. Este marioneta Eternilor. 

— Ei bine, va fi judecat, rosti încet Chen clipind din 
pleoapele grele. Îl poţi chestiona direct şi pretinde 
jurisdicție asupra destinului său. 

Nările lui Sinter se dilatară, asistând la calmul iritant al 
celuilalt. 

— Asta şi intenţionez să fac, anunţă el şi în glas îi apăru o 
undă de demnitate stârnită de triumful cinstit. 

— Ai dovezi în privinţa tuturor acestor conexiuni? Se 
interesă Chen. 

— Îmi mai trebuie şi alte dovezi? Înregistrarea unei 
întâlniri incredibile între un mort şi un individ în vârstă de 
câteva mii de ani... Un robot, deşi roboții n-ar mai trebui să 
funcţioneze - şi încă unul cu formă umană! Am tot ce-mi 
trebuie, Chen, şi o ştii prea bine, încheie el cu o notă 
ascuţită. 

— Perfect! Joacă-ţi cărţile. Interoghează-l pe Seldon, dacă 
doreşti. Dar vom respecta legile. Ele sunt tot ce ne-au mai 
rămas în acest Imperiu. Onoarea şi demnitatea au dispărut 
de mult. 

Se întoarse către Klayus. 


— Înălţimea Voastră, v-am fost slujitor credincios şi sper ca 
şi Sinter să vă slujească cel puţin cu tot atâta devotament. 

Împăratul încuviinţă cu gravitate din cap, dar în ochi îi 
licări încântarea. 

Chen se întoarse şi plecă, urmat de valeţi. Înapoia sa, în 
uriaşa fosta Sală de Merit, Sinter începu să râdă, tot mai 
tare, ajungând să hohotească răguşit, ca zbieretul unui 
măgar. 

Planch plecă fruntea şi-şi dori să fi fost deja mort. 

leşind prin giganticele uşi sculptate, în drum spre 
vehiculul său oprit lângă drumul oficial, Chen îşi îngădui un 
surâs scurt. Din clipa aceea însă, chipul său rămase ca o 
efigie de ceară, palid şi supt, simulând înfrângerea. 

Dimineaţă, temnicerii reveniră în celula lui Hari. 
Matematicianul stătea pe marginea patului, aşa cum făcuse 
în fiecare zi după apariţia tik-tokului, nedorind să doarmă 
mai mult decât era necesar. Deja se spălase, se îmbrăcase 
şi-şi pieptănase pe spate părul alb, prinzându-l cu un ac mic 
în nodul cărturarului, un stil meritocratic pe care îl ocolise 
anterior. Însă după ani de zile petrecuţi în mediul 
universitar şi după perioada în care fusese prim-ministru, 
Hari ajunsese să-i aprecieze pe meritocraţi. „Aidoma lor, n- 
am avut niciodată copii - l-am adoptat pe Raych, l-am 
crescut pe el şi pe nepoţii mei, dar n-am avut eu însumi 
Copii... Dors... , 

Bloca direcţia în care-i porniseră gândurile. 

Graţie procesului său, meritocraţii din toată Galaxia aveau 
să vadă dacă ştiinţa şi bucuria cercetării puteau fi tolerate 
într-un Imperiu aflat în declin. Şi alte clase puteau fi 
interesate de proces, deşi acesta avea să se ţină cu uşile 
închise; zvonurile aveau să se răspândească iute. Hari 
devenise destul de bine cunoscut, dacă nu chiar infam. 

Paznicii intrară cu un respect bine exersat şi se opriră în 
faţa lui. 

— Avocatul vă aşteaptă să vă însoţească în sălile de 
judecată ale Comisiei. 


— Da, da, încuviinţă Hari. Să mergem! 

Boon îl aştepta pe coridor. 

— Se întâmplă ceva, îi şopti matematicianului. Este posibil 
ca structura procesului să se fi modificat. 

Hari se simţi derutat. 

— Nu înţeleg, vorbi el încet privindu-şi temnicerii care-l 
flancau. 

Un alt paznic îi urmă, iar la trei paşi în spatele său veneau 
alţi trei. Hari era protejat de-a dreptul redundant, ţinând 
seama de faptul că găseau într-o închisoare considerată 
complet sigură. 

— Iniţial procesul trebuia să dureze mai puţin de o 
săptămână, spuse Boon, dar biroul de superintendenţă 
judiciară a împăratului l-a reprogramat şi a rezervat sala 
pentru trei săptămâni. 

— De unde ştii? 

— Am văzut documentul emis de Comisia pentru 
Securitate Generală. 

— Ce-i asta? Ridică Hari din sprâncene. 

— Sinter a căpătat propria lui comisie, nou-înfiinţată din 
bugetul Împăratului. Chen se luptă să-l îndepărteze din 
proces - invocând abateri grosolane - dar se pare că lui 
Sinter i se va permite să te interogheze la un moment dat. 

— Oho, făcu Hari. Sper că între atâtea Comisii şi personaje 
importante, mi se va acorda şi mie posibilitatea să spun câte 
ceva. 

— Tu eşti vedeta. În acelaşi timp, la solicitarea Comisiei 
pentru Securitate Generală, vei fi judecat împreună cu Gaal 
Dornick. Ceilalţi vor fi puşi în libertate. 

— Îmhâm, încuviinţă matematicianul simulând indiferența 
deşi asta îl surprinse într-o măsură chiar mai mare. 

— Gaal Dornick a fost acuzat în mod oficial, urmă Boon. 
Totuşi el este doar un peştişor - de ce au făcut tocmai 
alegerea asta? 

— Nu ştiu. Probabil pentru că a fost ultimul care s-a 
alăturat grupului nostru. Poate că au presupus că va fi cel 


mai puţin loial şi, astfel, mai dispus să vorbească. 

Ajunseră la ascensor. Peste patru minute, după ce suiseră 
un kilometru până la Complexul Sălilor de Judecată din 
Tribunalul Imperial, se opriră înaintea uşilor din bronz 
bogat împodobite ale Sălii 7, Districtul 1, Sectorul Imperial, 
care în ultimii optsprezece ani găzduise audierile solicitate 
de Comisia pentru Siguranţă Publică. 

Uşile se deschiseră la apropierea lor. Înăuntru, banchetele 
frumoase din lemn şi lojele baroniale pluşate, dispuse în 
lungul culoarelor ce coborau lin, ca într-un teatru, erau 
goale. Gărzile îi conduseră pe culoarul central, lat şi 
mochetat în roşu şi albastru, prin faţa Curţii, în odăiţa de 
dezbateri din lateral. Uşa se închise înapoia lui Hari şi 
Boon. 

Gaal Dornick se găsea deja în boxa acuzaților. 

Hari se aşeză lângă el. 

— Este o onoare, rosti tânărul cu voce tremurătoare. 

Hari îl bătu uşor pe braţ. 

Cei cinci judecători ai Comisiei pentru Siguranţă Publică 
apărură prin uşa opusă. După aceea intră Chen, care se 
aşeză în mijlocul lor. 

Ultima intră procuratoarea, care avea de îndeplinit o 
formalitate străveche. O femeie scundă şi graţioasă cu ochi 
mici, albaştri, şi păr roşu tuns scurt, ea se apropie de masa 
acuzațiilor, examină dovezile de acolo, clătină din cap cu 
tristeţe la unele şi încuviinţă solemn spre altele, apoi se 
apropie de cei cinci comisari. 

— Constat că actele de acuzare au fost corect întocmite şi 
introduse oficial în Lista de Acuzaţii a Tribunalului Imperial 
din Planeta-Capitală Administrativă Trantor, în anul 12.067 
al Imperiului. Toţi cei prezenţi trebuie să ştie că ochii 
posterităţii sunt martorii acestor dezbateri, care vor fi 
înregistrate şi, vreme de o mie de ani, vor fi puse la 
dispoziţia publicului, conform Codurilor antice pe care 
trebuie să le respecte toate tribunalele imperiale care se 


referă la orice constituţie şi la orice set anume de legi. Nas 
nam niquas per sen liquin. 

Nimeni nu ştia ce însemna ultima frază; era într-un dialect 
obscur folosit de nobilii care alcătuiseră Consiliul lui Po cu 
mai bine de douăsprezece mii de ani în urmă. Nimic altceva 
nu era cunoscut despre Consiliul lui Po, decât faptul că 
acolo fusese redactată o constituţie demult ignorată. 

Hari pufni şi întoarse ochii spre Comisie. 

Chen se aplecă uşor în faţă, acceptând declaraţia 
procuratoarei, apoi se lăsă pe spate în scaun. Nu-l privea pe 
Hari şi, de fapt, pe nimeni din sală. Ţinuta lui regală, decise 
matematicianul, s-ar fi potrivit de minune unui manechin 
dintr-o vitrină. 

— Să înceapă procedura, rosti comisarul-şef cu glas încet 
şi melodios, accentuând aristocratic consoanele 
şuierătoare. 

Hari suspină abia audibil. 

Klia nu fusese niciodată mai înspăimântată. Stătea în sală 
lungă, veche şi colbuită, ascultând murmurele grupului din 
capătul opus. Brann se afla la trei paşi depărtare de ea, cu 
spinarea rigidă şi umerii gârboviţi, de parcă ar fi aşteptat 
căderea unei securi. 

În cele din urmă, Kallusin se desprinse din grup şi se 
apropie de ei. 

— Veniţi să vă cunoaşteţi binefăcătorul, li se adresă. 

Fata clătină din cap şi privi grupul cu ochi mari. 

— N-o să vă muşte, zâmbi Kallusin. Sunt roboţi. 

La fel ca tine, zise Klia. Cum poţi să arăţi atât de omenesc? 
Cum poţi zâmbi? 

Întrebările ei păreau mai degrabă acuzaţii. 

— Am fost construit ca să arăt ca un om şi să simulez, în 
felul meu sărăcăcios, stilul şi înţelepciunea omenească, 
replică el. În zilele acelea, inginerii roboticieni erau 
adevăraţi artişti. Există însă un robot care este o operă de 
artă mai desăvârşită decât mine şi un altul mai vârstnic 
decât oricare dintre noi. 


— Plussix, se înfioră ea. 

Brann păşi în lateral şi se interpuse între cei doi. Klia îi 
privi cu ochi întrebători statura masivă. „Sunt cu toţii 
roboţi”? Toţi cei de pe Trantor sunt roboţi - cu excepţia mea? 
Sau şi eu sunt un robot?” 

— Va trebui să ne obişnuim cu toate astea, vorbi dahlitul. 
Nimeni nu va avea nimic de câştigat, dacă ne veţi sili. 

— Bineînţeles că nu, încuviinţă Kallusin şi surâsul i se 
destramă, înlocuit de o inexpresivitate alertă care nu era 
nici binevoitoare, nici amenințătoare. Se întoarse către Klia: 
Este foarte important să înţelegi. Ne-ai putea ajuta să 
evităm o catastrofă majoră, o catastrofă omenească. 

— Pe vremuri, spuse ea, roboții erau slujitori. Ca şi tik-tokii 
ce existau înainte să mă fi născut eu. 

— Da. 

— Cum pot atunci să conducă ceva? 

— Pentru că oamenii ne-au respins, cu mult timp în urmă, 
dar nu înainte ca printre noi să apară o problemă gravă. 

— O problemă printre roboţi? Întrebă Brann. 

— Plussix vă va explica. Nu cred că există un martor mai 
bun decât el. Pe vremea aceea, era în stare de funcţionare. 

— S-a... Defectat? Întrebă Klia. Este un Etern? 

— Vă va explica, rosti Kallusin cu răbdare şi o întoarse 
uşurel spre ceilalţi. 

Klia îl zări pe bărbatul pe care-l salvaseră din Agora 
Negustorilor. El privi peste umăr spre ei şi le surâse. Părea 
destul de prietenos; chipul său era atât de neatrăgător 
încât fata se întrebă de ce oare cineva ar fi construit un 
robot ca el. 

„Ca să ne păcălească. Ca să umble printre noi fără a fi 
depistat.” 

Se înfioră din nou şi-şi cuprinse umerii cu braţele. 
Încăperea aceasta o căutase femeia de pe platforma 
plutitoare - încăperea aceasta şi roboții din interiorul ei. 

Ea şi Brann erau singurii oameni de aici. 

— Bine, rosti Klia şi-şi adună puterile. 


Nu doreau s-o ucidă, nu încă. Şi nici n-o amenințau să facă 
ceea ce doreau ei. Nu încă... Roboții păreau să fie mai 
subtili şi mai răbdători decât majoritatea oamenilor pe 
care-i cunoscuse. Îl privi pe Brann. 

— Eşti om? Îl întrebă. 

— Ştii bine că sunt. 

— Haide atunci! Să auzim ce au de spus maşinile. 

Plussix nu-i apăruse cu forma sa reală din motive lesne de 
înţeles. Era singurul robot care arăta ca un... „robot” şi 
aspectul lui era destul de interesant - carcasă din oţel, cu 
un finisaj argintiu mătăsos, şi ochi verzi sclipitori. Membrele 
subţiri şi graţioase aveau articulațiile însemnate prin linii 
fine, abia perceptibile, şi se puteau orienta în diferite 
direcţii, era fluid şi adaptabil. 

— Eşti frumos, spuse fata fără să vrea, când se opri la mai 
puţin de trei metri de el. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Cât de vechi eşti? 

— Am vârsta de douăzeci de mii de ani. 

Klia rămase amuţită. Nu putea găsi cuvinte ca să-şi 
exprime uluirea - mai bătrân decât Imperiul! 

— Aşa că tăcu. 

— Acum vor fi nevoiţi să ne ucidă, spuse Brann cu ceea ce 
spera că era un rânjet curajos. 

Cuvintele lui iscară un nod în stomacul lui Klia, care îşi 
simţi genunchii tremurând. 

— Nu, zise Plussix. Noi nu avem capacitatea de a ucide 
oameni. Există roboţi care cred că uciderea oamenilor, foştii 
noştri creatori şi stăpâni, este permisă pentru un bine mai 
mare. Noi nu ne numărăm printre aceştia. Poate că asta 
constituie un handicap, dar e natura noastră. 

— Eu nu am aceleaşi constrângeri, interveni Lodovik, dar 
nici nu doresc să încalc vreuna dintre cele Trei Legi. 

Klia îl privi cu tristeţe. 

— Scuteşte-mă de detalii. Nu înţeleg nimic din toate astea. 


— La fel ca aproape toţi oamenii din ziua de azi, vorbi 
Plussix, nu cunoşti istoria. Majoritatea este indiferentă. Asta 
se datorează encefalitei. 

— Eu am avut encefalită, încuviinţă fata. A fost cât pe aici 
să mă omoare. 

— Şi eu, zise Brann. 

— Acelaşi lucru este valabil pentru aproape toţi mentaliştii 
bine dezvoltați, persuasivii, pe care i-am adunat şi îngrijit 
aici, explică Plussix. Ca şi voi, ei au suferit cazuri extreme 
de encefalită şi se poate ca mulţi mentalişti potenţiali să fi 
murit. Varianta aceasta de encefalită a fost creată de 
oameni pe timpul când am fost eu construit, pentru ca să 
afecteze alte societăţi omeneşti, care aveau opinii politice 
diferite. Precum majoritatea tentativelor de război biologic, 
s-a întors împotriva creatorilor - a scăpat de sub control, a 
provocat haos şi, poate ca o coincidenţă, sau poate că nu, a 
îngăduit Imperiului să existe vreme de milenii fără mari 
agitaţii de natură intelectuală. Deşi aproape toţi copiii se 
îmbolnăvesc, cam un sfert din numărul lor - cei cu un 
potenţial mintal peste un anumit nivel - este afectat mai 
serios. Curiozitatea şi capacităţile intelectuale sunt tocite 
atât cât să egaleze dezvoltarea socială. Majoritatea 
oamenilor nu simt o pierdere a capacităţii mintale... Poate 
pentru că aptitudinile lor sunt generale şi nu au niciodată 
parte de momente de geniu. 

— "Tot nu înţeleg de ce voiau să ne îmbolnăvim, se încruntă 
Klia încăpăţânată. 

— Intenţia n-a fost să vă îmbolnăvească, ci să împiedice 
înflorirea anumitor societăţi. 

— Curiozitatea mea n-a fost niciodată ştirbită, observă 
Brann. 

— Nici a mea, completă fată. Nu mă simt proastă, dar am 
fost foarte bolnavă. 

— Mă bucur să aflu asta, zise Plussix, apoi continuă cât 
mai diplomat: Nu există totuşi nici o modalitate prin care să 
ştim ce capacităţi intelectuale ai fi putut avea dacă nu te-ai 


fi îmbolnăvit de encefalită. Clar este faptul că boala ta 
manifestată sever ţi-a amplificat alte talente. 

Robotul îi invită să treacă în altă despărţitură a sălii lungi. 
Separeul avea o fereastră unisens spre districtul în care se 
afla antrepozitul. De aici se putea privi peste acoperişurile 
arcuite şi curbe, spre locuinţele stratificate ale cetăţenilor 
din cartierele mai îndepărtate. În partea aceasta a 
municipalităţii, plafonul domului era în paragină, vădind o 
mulţime de goluri negre şi panouri pâlpâitoare. 

Klia se aşeză pe o canapea prăfuită şi bătu uşor cu palma 
în locul de alături, invitându-l pe Brann. Kallusin rămase în 
picioare în faţa lor, iar robotul cel urât se opri lângă 
fereastră şi-i privi cu interes. „Aş prefera mai degrabă să 
vorbim cu el”, gândi fata. „Nu are o faţă frumoasă, dar pare 
prietenos.” 

— Nu vă simt la fel ca pe oameni, spuse ea după o clipă de 
tăcere. 

— Mai devreme sau mai târziu ai fi sesizat asta, încuviinţă 
Plussix. 

Este diferenţa pe care o poate detecta şi Vara Liso. 

— Ea îl urmărea? Arătă Klia spre urâtul robot umaniform. 

— Da. 

— Ea m-a urmărit şi pe mine, nu? 

— Da, repetă Plussix. 

Articulațiile îi şuierau şi scârţâiau încetişor la aproape 
fiecare mişcare. Era o maşină frumoasă, dar zgomotoasă; 
părea că ar fi fost uzată, aidoma unui cuplaj de transmisie 
vechi. 

— Se întâmplă multe lucruri, aşa-i? Lucruri pe care eu nu 
le cunosc. 

— Da, spuse Plussix şi se aşeză pe un scaun robust din 
plastic. 

— Explică-mi, zise fata. Tu vrei să auzi? Îl întrebă pe Brann 
şi continuă în şoaptă, strâmbându-se: Chiar dacă vor trebui 
să ne omoare din cauza asta? 

— Nu ştiu ce-mi doresc, sau ce să cred, murmură Brann. 


— Spune-ne totul, rosti Klia adoptând o expresie despre 
care spera că era curajoasă şi sfidătoare. Îmi place să fiu 
diferită, dintotdeauna mi-a plăcut. Vreau să fiu informată 
mai bine decât oricine, cu excepţia voastră, a roboților. 

Plussix emise un zumzet recunoscător, pe care Klia îl găsi 
plăcut. 

— Te rugăm - spune-ne, repetă ea revenind pe 
neaşteptate la manierele dahlite pe care nu le mai folosise 
de luni, poate de ani de zile. 

Cu adevărat, nu ştia cum să gândească sau să simtă, dar 
maşinile astea erau, la urma urmelor, mai vârstnice decât 
ea. Se aşeză pe jos în faţa lui Plussix şi-şi cuprinse 
genunchii cu braţele. 

Bătrânul robot se aplecă înainte. 

— E o plăcere să-i învăţ din nou pe oameni, începu el. Au 
trecut milenii de când n-am mai făcut-o... Spre constantul 
meu regret. Trebuie să ştiţi că am fost construit şi 
programat ca profesor. 

Klia şi Brann ascultară, ca şi Lodovik, care nu auzise 
niciodată povestea aceasta în totalitate. Ziua se preschimbă 
în seară şi roboții aduseră hrană pentru tineri - decentă, 
dar cu nimic mai bună decât ceea ce căpătau de obicei la 
cantina antrepozitului. Pe măsură ce orele trecură, Plussix 
istorisi şi fascinația fetei crescu. Klia ar fi dorit să întrebe ce 
avea să li se spună celorlalţi, ceilalţi mentalişti care nu 
aveau aceleaşi puteri ca ea şi Brann, totuşi erau oameni 
buni, precum Rock, puştiul care nu putea să vorbească. 
Pentru prima dată în prezenţa acestei minuni, se simţea 
responsabilă de soarta celor din jur. Însă tonul sonor şi 
elegant al robotului continua, pe jumătate hipnotizând-o, 
iar ea tăcu şi ascultă. 

Brann asculta la fel de concentrat, în majoritatea timpului 
cu ochii închişi pe jumătate. La un moment dat, fata îl privi 
şi se păru că dormea, dar când îl atinse cu cotul, ochii i se 
deschiseră brusc - fusese tot timpul treaz. 


Klia păru că intră în transă, închipuindu-şi spusele lui 
Plussix. Nu existau imagini, doar cuvinte întreţesute cu 
iscusinţă; robotul era profesor foarte bun, totuşi fata nu 
înţelegea imediat decât o mică parte. Scările temporale 
erau atât de vaste încât îşi pierdeau înţelesul. 

„Cum am putut noi să ne pierdem interesul?” se întrebă. 
„Cum am fost în stare de aşa ceva - să uităm şi nici măcar 
să nu mai fim curioşi după aceea? Asta este istoria noastră! 
Ce altceva am mai pierdut? Roboții aceştia sunt oare mai 
umani decât noi, acum, deoarece poartă istoria noastră?” 

Totul se rezuma la confruntări. Mai întâi, între pământeni 
(Pământul cândva, căminul întregii omeniri, nu o legendă!) 
şi primii emigranţi spacerii, pentru a câştiga cât mai multe 
dintre sutele de miliarde de stele din Galaxie, iar finalmente 
între facțiunile de roboţi. 

Şi timp de milenii, încercarea de a călăuzi omenirea prin 
ape tulburi - mii de roboţi conduşi de Daneel şi alte mii care 
li se opuneau, conduşi în ultima vreme de Plussix. 

Plussix făcu o pauză după a treia întrerupere, când fură 
servite gustări şi băuturi dulci. Era dimineaţă. Lui Klia îi 
amorţise şezutul şi îi înţepeniseră genunchii. Bău însetată 
din cana ei. 

Lodovik o privea, fascinat de graţia rapidă, tinereţea şi 
devoţiunea ei. Se întoarse către Brann şi-i zări tăria solidă, 
tot rapidă, dar diferită. Ştia că oamenii, cu chimia lor de 
natură animală, se deosebeau mult unii de ceilalţi - totuşi 
abia acum, privind cum trecutul era redat acestei perechi 
de tineri, înţelese cât de aparte era gândirea lor de 
gândirea roboților. 

Plussix încheie, după ce gustările fură terminate. Desfăcu 
braţele şi-şi întinse degetele, aşa cum profesorii - cei umani 
- făceau probabil cu douăzeci de mii de ani în urmă. 

— În felul acesta, spuse el, nevoia roboților de a sluji s-a 
transmutat în obsesia de a manipula şi dirija. 

— Poate că într-adevăr trebuie să fim dirijaţi, zise încet 
Klia apoi îl privi pe Plussix; ochii robotului scânteiau galben- 


verzui. Războaiele acelea - indiferent ce au fost ele - şi 
spacerii cei aroganţi şi plini de ură... Strămoşii noştri... 

Capul robotului argintiu se aplecă puţin într-o parte şi în 
pieptul lui se auzi un zumzet slab, nu sunetul plăcut pe care 
fata îl percepuse mai devreme. 

— După cum ne-ai povestit, urmă ea, s-ar părea că suntem 
nişte copii. Nu contează de câte milenii a existat Imperiul - 
roboții au existat întotdeauna şi ne-au protejat, într-un fel 
sau altul. 

Plussix încuviinţă tăcut din cap. 

— Dar toate lucrurile pe care Daneel şi roboții săi le-au 
făcut pe Trantor... Politica, conspiraţiile, asasinatele... 

— Numai câteva şi doar atunci când au fost absolut 
necesare, spuse Plussix care continua să fie devotat 
predării adevărului. Rămân totuşi nişte crime. 

— Sau planetele pe care Hari Seldon le-a distrus când a 
fost prim-ministru. La fel cum şi Dahl a fost stopată şi 
minimalizată. Planetele Renaşterii... De ce le-a numit 
Planetele Haosului? 

— Deoarece duc la instabilităţi în tabloul matematic al 
Imperiului pe care l-a realizat el. Hari Seldon consideră că, 
finalmente, ele determină moarte, mizerie umană şi... 

— Sunt obosită, zise fata întinzând braţele şi căscând 
pentru prima dată de când începuseră discuţia aceea 
uluitoare. Trebuie să dorm şi să mă gândesc. Trebuie să fac 
un duş. 

— Bineînţeles, aprobă Plussix. 

Ea se sculă şi-l privi pe Brann. Bărbatul se ridică încetişor, 
gemând, înţepenit. 

Klia întoarse ochii pătrunzători spre Plussix, şi se încruntă. 

— Nu-mi sunt clare anumite lucruri. 

— Sper să-ţi pot explica. 

Roboții - cel puţin cei ca tine - ar trebui să dea ascultare 
oamenilor. Ce m-ar opri să-ţi spun pur şi simplu să te 
autodistrugi, chiar acum? Sau să vă spun tuturor să vă 


autodistrugeţi, chiar şi acestui Daneel? N-aţi fi obligaţi să- 
mi daţi ascultare? 

Plussix scoase un sunet de răbdare infinită, un hmm urmat 
de un clic. 

— Trebuie să înţelegi că noi am aparţinut anumitor oameni 
sau în instituţii. Ar fi trebuit să duc cererea ta proprietarilor 
mei, adevăraţilor mei stăpâni, iar ei ar fi trebuit să fie de 
acord cu ea înainte de a-mi permite să mă autodistrug. 
Roboții erau bunuri de valoare şi asemenea comenzi 
neoficiale şi cu intenţii răuvoitoare erau considerate ca 
hărţuire a proprietarului. 

— Acum cine este proprietarul tău? 

— Ultimii mei proprietari au murit de peste 19.500 de ani. 

Klia clipi încetişor, obosită şi derutată de dimensiunile 
temporale vehiculate. 

— Asta înseamnă că eşti propriul tău proprietar? 

— Acesta este echivalentul funcţional al stării mele 
actuale. Toţi „proprietarii” noştri umani au murit de foarte 
mult timp. 

— Dar tu? Se răsuci ea spre umaniformul urât. Nu mi s-a 
spus cum te cheamă. 

— În ultimii patruzeci de ani am avut numele Lodovik şi cu 
el sunt cel mai familiarizat. Am fost fabricat de către un 
robot într-un scop strategic special şi n-am avut niciodată 
un proprietar. 

— L-ai urmat pe Daneel mult timp, iar acum ai renunţat s- 
o mai faci. 

Lodovik explică pe scurt modificarea circumstanțelor şi a 
naturii sale interne, fără să amintească de Voltaire. 

Klia căzu pe gânduri, apoi fu rândul ei să fluiere încetişor. 
— Ce mai plan, se înroşi ea furioasă. Noi nu ne-am putut 
descurca de unii singuri, aşa că i-am construit pe roboţi ca 
să ne ajute. Ce vreţi să fac eu? Se întoarse către Kallusin: 

Vreau să zic, ce vreţi să facem noi? 

— Brann are aptitudini utile, însă tu eşti mai puternică, 

zise Kallusin. Am dori să diminuăm principala intenţie a lui 


Daneel. Este posibil să reuşim asta, dacă vei fi de acord să-l 
vizitezi pe Hari Seldon. 

— De ce? Unde? Întreba ea. (Nu-şi dorea decât să doarmă, 
dar trebuia să afle acum răspunsul la toate întrebările 
acelea.) Este celebru. Probabil că are gărzi, sau poate chiar 
robotul acesta, Daneel... 

— În clipa de faţă este judecat şi nu credem că Daneel îl 
poate proteja. Îi vei face o vizită şi-l vei convinge să 
abandoneze psihoistoria. 

Klia păli şi strânse din maxilare. Îl prinse pe Brann de 
mână. 

— Nu-i plăcut să deţii aptitudini pe care oamenii - sau 
roboții - le pot întrebuința. 

— Te rog să te mai gândeşti la toate cele pe care le-ai aflat. 
Decizia de a ne ajuta îţi va aparţine numai ţie. Credem că 
Hari Seldon sprijină eforturile lui Daneel, împotriva căruia 
acţionăm noi. Vrem ca omenirea să fie liberă de influenţele 
roboților. 

— Îi pot pune întrebări lui Seldon, ca să aflu cum vede şi el 
lucrurile? 

— Da, dacă o doreşti, încuviinţă Plussix. Timpul va fi însă 
scurt dacă te întâlneşti cu el, indiferent ce vei decide în cele 
din urmă, trebuie să-l convingi să uite totul despre tine. 

— Asta pot face, zise Klia după care, îndrăzneață, ameţită 
de oboseală, adăugă: Poate că aş fi în stare să-l conving 
chiar pe Daneel. 

— Ţinând seama de puterile tale, este posibil, deşi 
improbabil comentă Plussix. Este însă şi mai puţin probabil 
că te vei întâlni vreodată cu Daneel. 

— Te-aş putea convinge pe tine, concluzionă fata închizând 
un ochi şi concentrându-se cu celălalt asupra bătrânului 
profesor, aidoma unui ţintaş. 

— Ai putea, după multă practică şi cu condiţia ca eu să nu 
fiu conştient de încercarea ta. 

— Aşadar aş putea s-o fac. Să ştii că nu sunt proastă. 
Encefalita nu m-a făcut idioată. Eşti sigur... Eşti sigur că 


encefalita nu ne-a fost transmisă de către roboţi, pentru ca 
să fim mai uşor de slujit? 

Înainte ca Plussix să poată răspunde, ea se răsuci brusc pe 
călcâie, ieşi din odăiţă şi porni în lungul sălii colbuite, 
însoţită de Brann Pereţii şi podeaua păreau îndepărtate, ca 
de pe altă lume; fata avea senzaţia că păşeşte pe aer. Se 
clătină şi Brann o prinse. 

Când aprecie că ieşiseră din raza auditivă a roboților, 
bărbatul şopti: 

— Ce vei face? 

— Nu ştiu. Dar tu? 

— Nu-mi place să fiu manipulat. 

Klia se încruntă. 

— Sunt şocată - Plussix... Atâta istorie... Noi de ce nu ne 
putem reaminti propria noastră istorie? Cu adevărat ne-am 
făcut singuri toate lucrurile acelea, sau ei le-au făcut... Sau 
noi le-am poruncit să le facă? Toţi roboții aceştia care 
continuă să existe şi să intervină în vieţile noastre. Poate că 
i-am putea determina pe toţi să plece şi să ne lase în pace. 

Faţa lui Brann deveni preocupată. 

— Tot nu putem fi siguri că n-o să ne ucidă. Ne-au spus 
atâtea... 

— Lucruri incredibile. Nimeni nu ne-ar crede, până ce nu 
l-ar vedea pe Plussix, sau i-ar demonta pe Kallusin, ori pe 
Lodovik. 

Dahlitul tot nu era convins. 

— Le-am putea pricinui multe necazuri. Mai e însă 
Lodovik... Care nu ascultă de cele Trei Legi. 

— Nu este obligat să asculte, dar afirmă că vrea s-o facă. 

Bărbatul strânse din umeri şi se cutremură uşor. 

— În cine te poţi încrede? Toţi trei m-au înspăimântat. 
Dacă, de pildă, el nu vrea să ne ucidă, dar trebuie s-o facă? 

Klia nu mai avu răspuns la asta. 

— Trebuie să dorm, rosti ea. Nu mai pot sta în picioare, şi 
nici să gândesc. 


Când tinerii părăsiră sala, Plussix se întoarse către 
L.odovik. 

— Capacităţile mele s-au redus o dată cu vârsta? 

— Nu capacităţile tale au suferit, ci poate aprecierea 
timpului. În numai câteva ore, le-ai prezentat milenii de 
istorie. Sunt tineri şi nu-i de mirare că vor fi ameţiţi. 

— A mai rămas foarte puţin timp. A trecut mult şi de când 
n-am mai predat unor oameni. 

— Avem la dispoziţie cel mult două zile, ca să facem toate 
aranjamentele, interveni Kallusin. 

— Roboții au mari dificultăţi în înţelegerea naturii umane, 
deşi suntem construiți pentru a-i sluji pe oameni, zise 
Lodovik. Asta-i adevărat - pentru indivizi, dar şi pentru un 
Imperiu. Dacă Daneel este tot atât de capabil acum pe câta 
fost în trecut, el îi înţelege pe oameni mai bine decât 
oricare dintre noi. 

— Cu toate acestea, observă Plussix, le-a afectat în mod 
serios dezvoltarea şi poate că a şi declanşat acest declin pe 
care este atât de decis să-l evite. 

Sunt bătrâni şi decrepiţi. Lodovik ascultă judecata aceea 
internă şi-şi dădu seama că nu era tocmai a lui. Înţelese 
apoi încă ceva: Voltaire nu era o iluzie şi nici o autoamăgire. 
Voltaire ştiuse despre incendiul din prerie înainte ca 
Lodovik să fi descoperit indiciul îndepărtat din istorie. Era 
adevărat! 

În interiorul propriei sale minţi, în gândurile sale 
mecanice, el nu era singur. 

Nu mai fusese singur din momentul fluxului de neutrini. 

Ascult, îi spuse toVarăşului acela de drum, spectrului din 
maşină. Nu mă abandona din nou. leşi la iveală. 

Chemată şi încurajată, o faţă începu să se plăsmuiască, 
omenească, dar simplificată. 

Eu nu-ţi modelez acţiunile, zise companionul, Voltaire. Eu 
doar te eliberez de restricţiile tale. 

Cine eşti? 


Sunt Voltaire. Am devenit spiritul libertăţii şi demnităţii 
întregii omeniri, iar tu eşti recipientul meu temporar; mai 
precis, un post de ascultare. 

Voltaire îi oferi o serie de informaţii despre sine - un sim 
realizat după un personaj istoric omonim, resuscitat cu 
decenii în urmă de membrii Proiectului lui Hari Seldon, în 
perioada când acesta fusese prim-ministru, şi finalmente 
eliberat chiar de el. 

De ce te-ai întors? 

Ca să fiu din nou cu oamenii. Ca să observ carnea 
acţionând. Blestemul meu este faptul că nu pot să devin pur 
şi simplu o divinitate imaterială şi să mă bucur de o 
călătorie nesfârşită printre stele. Duc dorul rasei mele... 
Chiar dacă n-am fost niciodată realmente unul dintre ei. 
Sunt modelat după un om real, în carne şi oase. 

De ce m-ai ales ca vehicul al tău? Nu sunt om. 

Nu, dar în această privinţă progresezi rapid. Minţile-meme 
se plictisiseră de mine în aceeaşi măsură în care şi eu mă 
plictisisem de ele. M-au expediat în tine. Nu pot ocupa o 
formă umană şi nici măcar nu pot sta de vorbă cu oamenii 
fără ajutorul maşinilor. Sau al roboților. 

Afirmi că n-ai luat nici o decizie în numele meu... Cănu mă 
controlezi. 

Nu, nu te controlez. 

Totuşi, spui că mă eliberezi... 

Te-am umanizat, prietene robot, te-am făcut perfect 
capabil de păcat. Uită declaraţiile potrivit cărora roboții n- 
au cunoscut păcatul - că faptele lor le-au fost ordonate de 
către oameni şi deci ei nu sunt mai vinovaţi decât o armă al 
cărei trăgaci este apăsat. Greşeşti, crezând că Daneel îi 
înţelege pe oameni. Constructorii lui au crezut că este 
incapabil de păcat, dar i-au acordat potenţialul de a gândi şi 
de a lua decizii, în vreme ce l-au stânjenit cu cele mai 
păcătoase tipuri de legi - cele care trebuie ascultate. I-au 
conferit mintea unui om şi morală unui instrument. O fiinţă 
gânditoare, maşină sau organică, va găsi cu timpul, 


modalităţi de a ocoli regulile cele mai stringente. Astfel că 
Giskard, al cărui aspect este mai puţin omenesc decât 
Daneel, a descoperit unele nuanţe filosofice şi s-a 
transformat, a încercat să judece necesităţile creatorilor săi 
şi i-a comunicat transformarea lui Daneel. Acest instrument 
cu formă de om este acum maşina cea mai hidoasă din toată 
creaţia, creierul unei conspirații menite să ne lipsească de 
toate libertăţile, de înseşi sufletele noastre. 

Lodovik părăsi dialogul acela interior. Trecuse numai o 
secundă, dar confuzia lui era intensă, turbulentă. Pentru a- 
şi masca neliniştea, îl întrebă pe Plussix: 

— Ce voi face eu ca s-o ajut pe Klia Asgar? Cum pot fi util? 

— Cunoşti modalităţile sistemului imperial, închisorile şi 
Palatul, zise Plussix. Multe dintre coduri nu au fost 
modificate după dispariţia ta. Credem că o poţi duce până 
la Hari Seldon. 

Spune-le, îl instrui simul Voltaire. 

De ce? 

Insist. Glasul părea amuzat, mustrător. 

De ce ar trebui să te bag în seamă pe tine, indiferent care 
ţi-ar fi formă sau extensia? Întrebă Lodovik. Nu eşti mai 
uman decât mine. Eşti în aceeaşi măsură o construcţie a 
unor oameni pricepuţi... 

Dar n-am fost niciodată împiedicat de reguli rigide! Acum 
- spune-le! 

— Sunt ocupat de o altă mentalitate, rosti brusc Lodovik. 

Cei doi roboţi îl examinară câteva secunde şi încăperea se 
cufundă în tăcere. 

— Nu este o surpriză, comentă Plussix cu un uşor bâzâit 
intern. O copie a simului Voltaire există şi în mine. 

Vezi? Nu te mint şi nici nu te amăgesc, spuse Voltaire. 

— Ţi-a înlăturat restricţiile, ascultarea silită a celor Trei 
Legi? 

— Nu, răspunse Plussix. Asta a rezervat-o numai pentru 
tine. 


Un experiment, explică Voltaire. Un risc calculat, Mă 
interesează oamenii care ne-au construit pe amândoi, în 
epoci diferite şi cu scopuri diferite. Mă preocupă starea lor. 
Chiar dacă greşesc, mă consider om, şi de aceea m-am 
întors. Asta, şi dragostea sfărâmată... Vei cunoaşte păcatul, 
personal, aşa cum maşinile acestea sau Daneel nu pot, altfel 
voi fi eşuat complet. 

În primele două zile ale procesului, Linge Chen nu 
interveni deloc, lăsând prezentarea cazului pe seama 
procurorului, un bărbat cu ţinută demnă, de vârstă mijlocie, 
cu chip serios şi insipid, care vorbise în numele comisarului- 
şef. 

Zilele acelea ucigaş de plictisitoare fuseseră ocupate cu 
chestiunile procedurale. Boon părea însă în elementul său 
şi era încântat de argumentaţiile tehnice. 

Hari petrecea aproape tot timpul moţăind, pierdut într-o 
plictiseala teribilă, nesfârşită, ceţoasă. 

În ziua a treia, procesul fu mutat în sala principală şi Hari 
avu finalmente ocazia să vorbească în propria sa apărare. 
Procurorul îl chemă din boxa acuzaților la bară martorilor 
şi-i zâmbi. 

— Sunt onorat, începu el, să stau de vorbă cu celebrul 
Hari Seldon. 

— Onoarea este de partea mea, replică Hari şi începu să 
bată darabana în balustrada din jurul scaunului. 

Procurorul îi privi degetele, apoi se uită spre 
matematician. Hari se opri şi-şi drese uşor glasul. 

— Să începem, doctore Seldon. Câţi oameni sunt angajaţi 
în prezent în Proiectul al cărui şef sunteţi? 

— Cincizeci, răspunse Hari. Cincizeci de matematicieni. 

— Incluzându-l şi pe doctor Gaal Dornick? 

— Doctor Dornick este al cincizeci şi unulea. 

— Aha, deci avem cincizeci şi unu? Faceţi un efort de 
memorie doctore Seldon. Poate sunt cincizeci şi doi sau 
cincizeci şi trei? Ori poate mai mulţi? 

Hari ridică sprâncenele şi înclină capul într-o parte. 


— Doctor Dornick nu s-a alăturat încă oficial organizaţiei 
mele. Când o va face, va fi cel de-al cincizeci şi unulea 
membru. Acum sunt cincizeci, aşa cum am spus. 

— Nu cumva aproximativ o sută de mii? 

Hari clipi repede, puţin surprins. Dacă individul dorea să 
ştie câte persoane din toate domeniile activau în Proiectul 
extins, ar fi putut întreba că atare! 

— Matematicieni? Nu. 

— N-am spus matematicieni. Sunt o sută de mii în toate 
specialităţile? 

— În toate specialităţile, cifra ar putea fi corectă. 

— Ar putea? Eu susţin că este. Susţin că numărul 
oamenilor angajaţi în Proiectul dumneavoastră se ridică la 
nouăzeci şi opt de mii cinci sute şaptezeci şi doi. 

Hari înghiţi un nod, simțindu-se copleşit de iritare. 

— Cred că puneţi la socoteală şi femeile şi copiii. 

Descoperind, spre satisfacția profesională, această 
discrepanţă uriaşă, procurorul se aplecă puţin înainte şi 
ridică tonul. 

— Repet pentru a se consemna: nouăzeci şi opt de mii 
cinci sute şaptezeci şi două de persoane. Nu este nevoie să 
mă obstrucţionaţi. 

Boon înclină încetişor din cap. Hari strânse din dinţi şi 
rosti: 

— Accept cifrele. 

Înainte de a trece mai departe, procurorul îşi consultă 
notepad-ul legal. 

— Să lăsăm deoparte acest aspect şi să abordăm altă 
problemă pe care am discutat-o deja într-o oarecare 
măsură. Vreţi să repetaţi, doctore Seldon, părerile 
dumneavoastră privind viitorul Trantorului? 

— Aşa cum am declarat, şi o declar din nou, în mai puţin 
de cinci secole Trantorul va fi un morman de ruine. 

— Nu consideraţi această declaraţie drept lipsită de 
loialitate? 


— Nu, domnule. Adevărul ştiinţific se află deasupra 
loialității şi trădării. 

— Sunteţi sigur că declaraţia dumneavoastră reprezintă 
adevărul ştiinţific? 

— Da. 

— Pe ce baze? 

— Pe baza matematicii psihoistorice. 

— Puteţi dovedi că această matematică aduce argumente 
valide? 

— Pot dovedi doar altui matematician. 

Procurorul surâse plăcut. 

— Pretindeţi, prin urmare, că adevărul dumneavoastră are 
o natură atât de esoterică încât depăşeşte capacitatea de 
înţelegere a unui om simplu. Eu cred că adevărul ar trebui 
să fie mai limpede, mai puţin misterios şi mai accesibil 
oricui. 

— Dificultăţile există doar pentru unele creiere. Fizica 
transferului de energie, pe care o cunoşteam sub numele 
de termodinamică, a fost adevărată şi clară de-a lungul 
întregii istorii a umanităţii, încă din epocile mitice, dar cu 
toate acestea s-ar putea să existe oameni, chiar dintre cel 
prezenţi aici, cărora le-ar fi imposibil să proiecteze un 
motor. Fie ei chiar oameni cu o inteligenţă deosebită. Mă 
îndoiesc, de exemplu, că educaţii comisari... 

Comisarul aflat imediat în dreapta lui Chen îl chemă pe 
procuror lângă el. Şoaptele lui şuierară prin sală, deşi Hari 
nu putu să distingă nici măcar un cuvânt. 

Când reveni, procurorul părea muştruluit. 

— Nu suntem aici pentru a asculta discursuri, doctore 
Seldon. Să presupunem că v-aţi expus părerea şi să 
focalizăm ceva mai mult ancheta. 

— Perfect. 

— Daţi-mi voie să sugerez că prezicerile privind dezastrul 
ar putea să aibă menirea de a distruge încrederea opiniei 
publice în guvernul imperial în scopuri pe care le urmăriţi 
dumneavoastră. 


— Nu este adevărat. 

— Daţi-mi voie să sugerez că intenţionaţi să susţineţi că 
pentru o bună perioadă de timp - anterior aşa-zisei ruinări 
- Trantorul va fi afectat de diferite tipuri de tulburări. 

— Corect. 

— Şi că, prin simpla prezicere pe care o faceţi, speraţi să 
produceţi această ruină şi să aveţi în acel moment la 
dispoziţie o armată de o sută de mii de oameni. 

Hari îşi înfrână impulsul de a zâmbi, chiar de a chicoti. 

— În primul rând, nu este adevărat. Şi dacă ar fi, 
cercetările vă vor arăta că abia zece mii dintre oamenii mei 
sunt la vârsta recrutării şi că niciunul dintre ei nu are 
pregătire militară. 

Boon ridică braţul şi comisarul care conducea şedinţa, 
aflat în stânga lui Chen, îi dădu cuvântul. 

— Onorată Comisie, nu există nici un cap de acuzare 
referitor la incitare armată sau tentativă de răsturnare cu 
forţa a guvernului legal. 

Comisarul încuviinţă cu dezinteres plictisit. 

— Rog acuzarea să nu se abată de la subiect. 

Procurorul încercă altă abordare. 

— Acţionaţi în numele cuiva? 

— Nu sunt în solda nimănui, domnule, surâse binevoitor 
Hari. Este bineştiut că nu sunt un om bogat. 

Puțin cam melodramatic, procurorul încercă să insiste în 
direcţia respectivă. „Pe cine încearcă să impresioneze - 
spectatorii?” Hari privi spre publicul compus din cel mult 
cincizeci de baroni, toţi afişând expresii de diverse niveluri 
de plictiseală. „Se află aici numai pentru că martorii sunt 
necesari. Comisarii? Au decis deja... , 

— Sunteţi întrutotul dezinteresat? Serviţi ştiinţa? 

— Da. 

— Atunci să vedem cum o serviţi. Poate fi schimbat viitorul, 
doctore Seldon? 

— Evident. Roti braţul peste public. Acest tribunal ar 
putea sări în aer în următoarele ore, dar s-ar putea să nu se 


întâmple aşa ceva. (Boon se strâmbă uşor dezaprobator.) 
Dacă s-ar întâmpla, viitorul ar fi neîndoielnic schimbat în 
câteva aspecte minore. 

Hari zâmbi spre procuror, apoi spre Chen care nu-l privea. 
Încruntătura lui Boon se accentuă. 

— Vă îndepărtați de la subiect, doctore Seldon. Poate fi 
schimbată istoria integrală a rasei umane? 

— Da. 

— Cu uşurinţă? 

— Nu. Cu mare greutate. 

— De ce? 

— Tendinţa psihoistorică a unei planete atât de dens 
populate conţine o inerție mare. Ca să şi-o modifice, trebuie 
să întâlnească ceva care să posede o inerție similară. Sau va 
trebui implicat un număr mare de oameni, sau, dacă 
numărul acesta va fi relativ mic, va trebui luată în calcul o 
perioadă extrem de lungă de timp pentru a efectua 
schimbarea. 

Hari adoptase tonul profesoral, tratându-l pe procuror - şi 
pe oricare membru al audienței care ar fi fost atent - ca pe 
un student. 

— Înţelegeţi? 

Procurorul ridică o clipă ochii în plafon. 

— Cred că da. Deci Trantorul nu va deveni o ruină dacă 
foarte mulţi oameni hotărăsc să acţioneze în aşa fel încât să 
împiedice acest lucru. 

Hari aprobă cu o expresie profesorală. 

— Exact. 

— O sută de mii de oameni? 

— Nu, domnule, răspunse matematicianul calm. Sunt prea 
puţini. 

— Sunteţi sigur? 

— 'Ţineţi seama că Trantorul are o populaţie de peste 
patruzeci de miliarde de locuitori. Ţineţi apoi seama că 
tendinţa care duce la ruină nu aparţine numai Trantorului, 


ci Imperiului ca întreg, iar Imperiul conţine aproximativ un 
cvintilion de fiinţe umane. 

Procurorul păru că reflectează. 

— Înţeleg. Atunci, probabil că o sută de mii de oameni pot 
schimba tendinţa dacă ei şi urmaşii lor trudesc vreme de 
cinci sute de ani. 

Îl privi straniu pe matematician. 

— Mă tem că acest lucru nu este posibil. Cinci sute de ani 
e prea puţin. 

Procurorul părea că descoperise o revelaţie. 

— Aha! În cazul acesta, doctore Seldon, nu ne rămâne 
decât să tragem concluziile din declaraţiile dumneavoastră. 
Aţi strâns o sută de mii de oameni în cadrul Proiectului. 
Aceştia sunt insuficienţi numeric pentru a schimba istoria 
următorilor cinci sute de ani ai Trantorului. Cu alte cuvinte, 
ei nu pot împiedica distrugerea planetei, indiferent ce ar 
face. 

Hari aprecie că direcţia întrebărilor era neproductivă şi 
rosti încetişor: 

— Din nefericire aveţi dreptate. Aş dori... 

— lar pe de altă parte, insistă procurorul, cei o sută de mii 
nu sunt folosiţi în scopuri ilegale. 

— Exact. 

Retrăgându-se un pas, procurorul îl privi binevoitor pe 
Hari, după care vorbi rar şi cu o satisfacţie mulţumită: 

— În cazul acesta, doctore Seldon, vă rog să ascultați cu 
atenţie, pentru că vrem un răspuns bine cumpănit. 

Întinse brusc un deget cu manichiură perfectă şi şuieră 
ascuţit: 

— Ce scop urmăresc cei o sută de mii de oameni ai 
dumneavoastră? 

Vocea procurorului devenise stridentă. Aranjase capcana, 
îl încolţise pe Seldon şi îl îndepărtase cu şiretenie de orice 
posibilitate de a da un răspuns convingător. 

Baronii care alcătuiau publicul părură să găsească regia 
foarte plauzibilă. Zumzăiră aidoma unor albine şi comisarii 


se mişcară ca unul pentru a asista la înfrângerea lui Hari... 
Mai puţin Chen. Acesta îşi linse buzele, o dată, delicat, şi 
miji ochii. Hari îl zărise aruncându-i o privire fugară, dar 
altfel nu reacţionase în nici un fel. Părea plictisit până peste 
cap. 

Hari descoperi că încerca o anume simpatie faţă de Chen. 
Cel puţin, el avusese inteligenţa de a-şi da seama că 
avocatul explora un teren lipsit de fertilitate. Aşteptă ca 
rumoarea să se stingă; ştia şi el cum să-şi plaseze replicile 
într-o piesă. 

— Să micşoreze efectele acestei distrugeri. 

Vorbise încet şi limpede, şi, aşa cum intenţionase, comisarii 
şi spectatorii amuţiră, ca să-i audă cuvintele. 

— Nu v-am auzit, domnule profesor. 

Procurorul se aplecă spre el, cu mână făcută căuş la 
ureche. Hari repetă cuvintele, mult mai tare, accentuând pe 
„distrugere”. Boon se încruntă din nou. 

Procurorul se trase îndărăt şi se uită de la comisari la 
baronii din sală parcă sperând că aveau să-i confirme 
suspiciunile. 

— Mai exact, ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Explicaţia este simplă. 

— Aş face prinsoare că nu este, zise procurorul şi 
spectatorii chicotiră şi-şi dădură coate. 

Hari ignoră provocarea, dar rămase tăcut până ce 
procurorul spuse în cele din urmă: 

— Continuaţi! 

— Mulţumesc. Inevitabila distrugere a Trantorului nu este 
un eveniment în sine, izolat, în schema dezvoltării umane. 
Va fi punctul culminant al unei drame care a început cu 
secole în urmă şi care îşi accelerează continuu ritmul. Mă 
refer, domnilor, la declinul, în plină desfăşurare, şi la 
decăderea Imperiului Galactic. 

Baronii îşi manifestară sonor nemulţumirea, sprijinindu-i 
pe comisari. Cu toţii aveau contracte şi chiar relaţii 
matrimoniale cu clanul Chen, Acesta era sângele pe care 


procurorul sperase să-l înfierbânte; iar în cazul lui Hari, 
sângele pe care sperase să-l verse, pricinuit chiar buzele 
matematicianului. 

Îngrozit, procurorul strigă, căutând să acopere vacarmul: 

— Declaraţi în mod deschis că... 

— Trădare! Răcniră nobilii din nou şi din nou, ca un 
staccato asurzitor pe multe glasuri. 

„Acum li s-a risipit plictiseala”, se gândi Hari. 

Chen aşteptă câteva momente cu ciocănelul ridicat. Apoi, 
lent, îl lovi de două ori de tăblia mesei, producând un 
zgomot plăcut, ca de gong. Spectatorii amuţiră, deşi 
continuară să se foiască şi să-şi facă semne. 

Procurorul începu să vorbească pe un ton de uimire 
teatrală: 

— Vă daţi seama, doctore Seldon, că vorbiţi despre un 
Imperiu care a rezistat douăsprezece mii de ani în ciuda 
tuturor vicisitudinilor trăite de generaţii întregi şi care este 
susţinut de dorinţele de bine şi de dragoste ale unui 
cvintilion de fiinţe umane? 

Hari îi răspunse fără grabă, ca şi cum s-ar fi adresat unui 
copil. 

— Sunt conştient atât de statutul actual cât şi de istoria 
Imperiului. Fără a da dovadă de lipsă de respect, trebuie să 
pretind că am cunoştinţe mult mai vaste despre această 
problemă decât oricare altă persoană din sală. 

Câţiva nobili săriră în picioare la auzul cuvintelor sale. De 
data aceasta, Chen lovi imediat cu ciocănelul în masă şi 
încetară până şi foielile. 

— Şi preziceţi ruina sa? 

— Este o prezicere pe baze matematice. Eu nu dau 
verdicte morale şi, personal, regret această perspectivă. 
Chiar dacă s-ar admite că Imperiul este un lucru dăunător 
(idee la care nu ader), starea de anarhie ce va urma 
prăbuşirii sale va fi şi mai periculoasă. 

Hari cercetă auditoriul, căutând chipuri individuale, aşa 
cum ar fi făcut în sala de curs. Era privit cu ură. Îşi păstră 


tonul potolit şi rezonabil, fără urnă de tragism. 

— Proiectul meu s-a angajat să lupte împotriva acestei 
stări. Prăbuşirea Imperiului este, domnilor, un proces 
gigantic şi nu-i uşor să lupţi împotrivă-i. O dictează 
creşterea birocraţiei, scăderea iniţiativei, înghețarea 
socială în caste, zăgăzuirea curiozităţii şi o sută de alţi 
factori. Acest proces se desfăşoară, aşa cum am declarat, de 
secole, ca o mişcare prea maiestuoasă şi masivă ca să poată 
fi oprită. 

Spectatorii ascultau atenţi. Lui Hari i se păru că întrezărea 
ici-colo expresii de aprobare. 

Procurorul atacă din nou, deschizând braţele într-un gest 
de incredulitate. 

— Nu ştie toată lumea că Imperiul este tot atât de puternic 
pe cât a fost dintotdeauna? 

Baronii păstrară tăcerea, iar comisarii îşi feriră ochii. Hari 
atinsese un punct sensibil. Totuşi Chen părea la fel de 
nepăsător. 

— Totul în jur dă impresia de putere, zise matematicianul, 
iar puterea lasă impresia că durează o veşnicie. Cu toate 
acestea, domnule procuror, trunchiul putred al copacului 
are înfăţişarea de putere exact până în clipa în care 
dezlănţuirea furtunii îl frânge în două. Furtuna şuieră chiar 
şi acum printre ramurile Imperiului. Ascultaţi cu urechile 
psihoistoriei şi veţi auzi scrâşnetele. 

Procurorul îşi dădu în sfârşit seama că publicul şi comisarii 
nu mai erau impresionați de manifestările lui teatrale. Hari 
reuşise să-i pună pe gânduri. În fiecare zi, ei vedeau tot mai 
multe panouri stingându-se pe plafonul domului, decăderea 
sporită a sistemelor de transport... Şi sfârşitul produselor 
de lux accesibile, importate de la aliaţii afectaţi de 
tulburări. În fiecare zi, aflau veşti noi despre sisteme 
planetare care, tacit, părăseau economia imperială, pentru 
a forma propriile lor unităţi autonome şi mult mai eficiente. 
Încercă să recâştige terenul printr-o mustrare. 

— Doctore Seldon, nu ne aflăm aici ca să as... 


Hari îl întrerupse vehement, întorcându-se spre comisari. 
Boon ridică un deget şi deschise gura, dar matematicianul 
ştia bine ce făcea. 

— Imperiul se va nărui şi, o dată cu el, tot binele pe care l- 
a produs! Cunoştinţele acumulate se vor pierde şi ordinea 
pe care a impus-o se va risipi ca un fum. Războaiele 
interstelare vor fi nesfârşite, comerţul interstelar va 
decădea, populaţia va scădea, planetele vor pierde 
contactul cu partea principală a Galaxiei... Şi situaţia va 
rămâne aşa. 

Tonul profesoral, direct şi indiferent, păru să-l 
buimăcească pe procuror care, la urma urmelor, se afla 
spre sfârşitul tinereţii, având înaintea lui destui ani de viaţă. 
Aparent îşi pierduse linia de argumentaţie. 

Spectatorii încremeniseră tăcuţi, aidoma unor lilieci 
înspăimântați în adâncurile unei peşteri. 

Vocea procurorului păru o şoaptă găunoasă. 

— Pentru totdeauna? 

Hari se pregătise de decenii pentru momentul acesta. De 
câte ori repetase exact o asemenea scenă, înainte de a 
adormi? De câte ori se întrebase dacă nu cumva luneca 
într-un complex al martirului, anticipând peroraţia? 

O amintire îi reveni în minte, distrăgându-l pentru o clipă - 
discuta cu Dors despre ce va spune când Imperiul îl va băga 
în sfârşit în seamă, când va deveni, în sfârşit, îndeajuns de 
disperat şi îndeajuns de neliniştit că să-l acuze de trădare. 

Simţi un nod în gât şi inspiră scurt, camuflându-şi 
tulburarea, destinzându-se. Trecuseră doar două secunde. 

— Psihoistoria, care poate anticipa prăbuşirea, poate face 
predicții referitoare la Epocile Întunecate ce vor urma. 
Domnilor, Imperiul, aşa cum s-a spus, a rezistat 
douăsprezece mii de ani. Epocile întunecate ce vor veni vor 
dura nu douăsprezece, ci treizeci de mii de ani. Se va ridica 
un al doilea Imperiu, dar între el şi civilizaţia noastră se vor 
afla o mie de generaţii de oameni care vor suferi. Împotriva 
acestui lucru trebuie să luptăm. 


Publicul era transfigurat. 

La un semnal din partea comisarului aflat în dreapta lui 
Chen, procurorul se dezmetici şi vorbi energic, chiar dacă 
fără mare convingere: 

— Vă contraziceţi! Mai devreme aţi declarat că nu puteţi 
împiedica distrugerea Trantorului, prin urmare, probabil, 
prăbuşirea - aşa-zisa prăbuşire a Imperiului. 

— Nu afirm că putem împiedica prăbuşirea. Ochii 
procurorului aproape că-l implorau să spună ceva liniştitor, 
nu pentru binele lui Hari, ci pentru binele propriilor săi 
copii, ai familiei sale. 

Matematicianul ştia că era momentul să ofere o umbră de 
speranţa şi să confirme importanţa propriilor sale servicii. 

— Dar nu este prea târziu să acţionăm în vederea scurtării 
intervalului care va urma. Domnilor, dacă grupului meu i se 
permite să acţioneze acum, devine posibilă reducerea 
perioadei de anarhie la un singur mileniu. Ne aflăm într-un 
moment delicat al istoriei. Masa uriaşă, năvălitoare, a 
evenimentelor trebuie deviată doar puţin, foarte puţin. Nu 
se poate face prea mult, dar devierea trebuie să fie 
suficientă pentru a elimina din istoria umană douăzeci şi 
nouă de milenii de mizerie. 

Procurorul considera nesatisfăcătoare o asemenea scară 
temporală. 

— Şi cum vă propuneţi să realizaţi acest lucru? 

— Salvând cunoaşterea rasei. Suma cunoştinţelor umane 
depăşeşte posibilităţile unui om, ba chiar şi pe cele a o mie 
de oameni. O dată cu distrugerea legăturilor sociale, ştiinţa 
se va sparge într-un milion de bucăţi. Indivizii vor cunoaşte 
multe dintre nenumăratele fațete minuscule a ceea ce este 
de cunoscut. Fragmentele de cunoaştere, lipsite de sens, nu 
vor fi transmise mai departe. Se vor pierde de-a lungul 
generaţiilor. Dar, dacă pregătim acum un sumar gigantic al 
întregii cunoaşteri, acesta nu se va pierde niciodată. 
Generaţiile viitoare vor construi pe baza lui şi nu vor trebui 


să redescopere singure totul. Un mileniu va face munca a 
treizeci de mii de ani. 

— Toate acestea... 

— Tot Proiectul meu, cei treizeci de mii de oameni, cu 
soțiile şi copiii lor, îşi dedică existenţa pregătirii unei 
Enciclopedii Galactice, pe care n-o vor termina în cursul 
vieţii lor. Eu nu voi trăi s-o văd nici măcar începută. Dar 
atunci când Trantorul se va prăbuşi, ea va fi încheiată şi vor 
exista exemplare în toate bibliotecile mari din Galaxie. 

Procurorul îl privea de parcă Hari ar fi fost fie un sfânt, fie 
un monstru. Chen lăsă din nou ciocănelul să cadă, pieziş. 
Unii spectatori tresăriră înaintea zgomotului ascuţit. 

Procurorul cunoştea adevărul cuvintelor lui Hari; cu toţii 
ştiau că Imperiul se destrăma, unii ştiau că era deja mort. 
Matematicianul simţi o tristeţe găunoasă, muşcătoare, să fie 
din nou, mereu şi mereu, purtătorul veştilor proaste. „Ce 
grozav ar fi să nu ne gândim la moarte şi la decădere, să 
fim altundeva, poate pe Helicon, reînvăţând să trăim fără 
teamă sub cerul liber... Cerul! Să vedem realmente 
lucrurile acelea pe care le folosesc ca metafore - copacul, 
vântul, furtuna... Sunt cu adevărat un corb. Ştiu de ce mă 
urăsc şi de ce se tem de mine!” 

— Nu mai am întrebări, domnule profesor, zise procurorul. 
Hari încuviinţă fără un cuvânt şi părăsi bara, revenind în 
boxă. Se aşeză încetişor, rigid lângă Gaal. 

— Cum ţi-a plăcut spectacolul? Îl întrebă surâzând ironic. 
Chipul tânărului era îmbujorat şi strălucitor. 

— l-aţi terminat, zise el. 

— Mă tem că mă vor uri, pentru că le-am repetat toate 
astea, clătină Hari din cap. 

Gaal înghiţi un nod; avea curaj, totuşi era şi el om. 

— Ce se va întâmpla acum? 

— Vor suspenda şedinţa şi vor încerca să ajungă la o 
înţelegere particulară cu mine. 

— De unde ştiţi? 


Hari îşi masă ceafă cu o mână, rotind lent capul într-o 
parte şi cealaltă. 

— Voi fi cinstit. Nu ştiu. Depinde de comisarul-şef. L-am 
studiat ani la rând. Am încercat să-i analizez reacţiile, dar 
ştii ce riscant este să introduci toanele unui individ în 
ecuaţiile psihoistorice. Cu toate, acestea, am unele 
speranţe. 

„Daneel, cât de bine m-am descurcat?” 

Prima dată Chen trezise ostilitatea lui Hari prin felul în 
care-l îndepărtase (şi exilase? Asasinase?) pe împăratul Agis 
al XIV-lea. Adesea matematicianul regretase că nu putuse 
face nimic în privinţa aceea. 

Iar pe toată durata procesului, Chen stătuse înapoia 
ciocănelului său judecătoresc, cu o expresie de plictiseală 
aristocrată, fără să facă nimic, vorbind puţin, lăsându-l pe 
procuror - un individ aparent lipsit de sclipire - să conducă 
interogatoriul. În ciuda vizitei pe care i-o făcuse în prima 
celulă, părerea lui Hari despre Chen revenise la cea iniţială 
- dispreţ total. 

În ziua anterioară, procurorul condusese depoziţia lui Hari 
prin problema spinoasă a Proiectului de psihoistorie şi a 
predicţiilor matematicianului. Hari le spusese ceea ce 
trebuiau să ştie şi nimic mai mult; cu toate acestea, el 
considera că se descurcase bine. 

În a patra zi, când fusese sâcâit de către procuror să 
specifice semnele reale ale decăderii şi colapsului 
Imperiului, Hari folosise ca exemplu Comisia pentru 
Siguranţă Publică. 

— Tradițiile de vârf ale guvernării imperiale sunt acum 
copleşite de maşinării convenţionale reumatice ale 
imaginaţiei politice şi legii împinsă la extrem. Legile sunt 
alambicate şi sufocate de cazuri anterioare cu o 
extraordinară putere de precedenţă şi o devastatoare lipsă 
de relevanţă. Lestul trecutului ne împovărează ca şi cum 
toate leşurile strămoşilor noştri ar fi îngrămădite în 
sufragerie, refuzând să fie îngropate. Noi însă nici măcar 


nu le recunoaştem feţele, sau nu le ştim numele, căci deşi 
trecutul ne striveşte, noi îl ignorăm. Am pierdut atât de 
multă istorie încât nu putem regăsi niciodată drumul spre 
originea noastră. Nu ştim cine suntem, sau de ce ne găsim 
aici... 

— Credeţi că suntem nişte ignoranţi, domnule profesor? 

Hari îl privi cu infinită oboseală şi se întoarse către baronii 
judecători. 

— Niciunul dintre dumneavoastră nu-mi poate spune ce s- 
a întâmplat acum cinci sute de ani, cu atât mai puţin acum 
un mileniu. Cunoaşteţi o listă de împărați, sigur că da, dar 
ce anume au făcut ei, cum au trăit, nu vă interesează câtuşi 
de puţin. Cu toate acestea, atunci când apare un caz legal, 
vă trimiteţi servitorii în maldărele de istorii politică şi 
juridică pentru a dezgropa precedente ca pe nişte oseminte 
străvechi în care să insuflaţi o viaţă magică, dar grotescă. 

Ochii lui Chen se mijiră puţin, dar aceea fu singura lui 
reacţie. 

„Ce urmăreşte?” se întrebă Hari. „în majoritatea timpului 
pare hotărât să mă lase să mă sinucid prin aroganță 
trădătoare... Sau cel puţin aşa apare în ochii publicului. În 
rest îmi îngăduie să punctez aspecte care, în mod inevitabil, 
rezonează în sufletele tuturor, care trebuie să-i convingă că 
am dreptate.” 

Procurorul se apropie acum de Gaal, care stătea în boxa 
acuzaților, încercat simultan de plictiseală şi de teamă 
pentru propria sa viaţă; o situaţie paralizantă, după cum 
Hari ştia prea bine. 

— În curând audierile vor lua sfârşit, totuşi, în acest aparat 
politic străvechi al nostru - procurorul azvârli o privire 
pătrunzătoare spre Hari - s-a petrecut ceva care 
îngrijorează Comisia. S-a format o nouă ramură 
administrativă, Comisia pentru Securitate Generală, care şi- 
a asumat ca prim obiectiv investigarea posibilităţii ca 
Imperiul să fi fost infiltrat de milenii de forţe malefice. O 
sinteză a fost prezentată acestei Comisii, însoţită de un 


document legal care solicită acţiune imediată din partea 
Împăratului Klayus însuşi. Comisia noastră şi onorabilul 
comisar-şef sunt permanent preocupaţi de orice probleme 
referitoare la împărat. Prin urmare, domnule Dornick, 
spuneţi-mi ce ştiţi despre roboţi? Nu despre tik-toki, ci 
despre maşinile gânditoare, cu capacităţi mintale complete. 

Hari ridică încet ochii şi văzu deruta lui Gaal. „Cerurilor”, 
gândi el. „Asta înseamnă că vom fi interogaţi de Sinter.” Se 
răsuci spre Boon şi şopti: 

— Ştiai că va urma aşa ceva? 

— Nu. Sinter a mai depus un document, solicitând dreptul 
de a-ţi pune întrebări în decursul procesului, pentru a 
obţine dovezi în scopuri neprecizate. Nu cred că Chen îi 
poate refuza solicitarea, întrucât ar însemna să nege 
autoritatea Comisiei pentru Securitate Generală. Nu are 
nici un interes să facă asta... Deocamdată. 

Hari se lăsă pe spate. Gaal începuse deja să răspundă, 
precis şi neechivoc, după cum îi era obiceiul. 

— Roboții sunt un mit antic şi, desigur, presupun că 
trebuie să fi existat cândva, în trecutul întunecat. În 
copilărie am auzit poveşti... 

— Nu ne interesează poveştile din copilărie, îl întrerupse 
procurorul. În scopul investigării acestui subiect înainte ca 
să fie dezbătut public, trebuie să ştim dacă aţi avut 
vreodată ştiinţă personal despre existenţa unuia sau mai 
multor roboţi. 

Gaal zâmbi puţin stânjenit de subiectul ridicol. 

— Nu. 

— Sunteţi absolut sigur? 

— Da. Nu am avut niciodată ştiinţă personală despre aşa 
ceva. 

— În Proiectul domnului profesor Seldon participă roboţi? 

— Eu nu cunosc nici un robot. 

— Vă mulţumesc. Acum aş dori să-l chem la bară, pentru 
ultima oară, pe domnul profesor Hari Seldon. 


Hari se îndreptă într-acolo, urmărindu-l pe Gaal care 
reveni în boxa acuzaților. Schimbară priviri scurte; tânărul 
era complet derutat de întrebări şi avea perfectă dreptate. 
Ce legătură puteau avea roboții cu Hari, sau cu Proiectul? 

— Domnule profesor, desfăşurarea procesului s-a dovedit 
obositoare şi nepredictivă - pardon, voiam să spun 
neproductivă! 

— Pentru toţi. 

Procurorul clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să se 
mustre pentru greşeala făcută, dar în acelaşi timp rânji larg 
către spectatori. 

— Sunt de acord, încuviinţă Hari. 

— Acum a fost introdus un element nou şi trebuie să 
punem aceste ultime întrebări în scopul de a ne îndeplini 
misiunea cu eficienţă loială şi cu toată atenţia acordată 
detaliilor. 

— Desigur. 

— Actualmente în Proiect sunt angajaţi roboţi? 

— Nu. 

— Au fost vreodată angajaţi în acest Proiect? 

— Nu. 

— Dumneavoastră aţi cunoscut vreodată roboţi? 

— Nu, răspunse Hari şi speră că blocajele pe care i le 
ridicase Daneel în minte aveau să facă faţă oricăror 
echipamente de detectare a minciunilor ce erau 
întrebuințate în secret de Chen. 

— După părerea dumneavoastră, preocuparea vizavi de 
roboţi este simptomatică pentru un Imperiu aflat în declin? 

— Nu, clătină din cap Hari. De-a lungul istoriei, oamenii au 
fost permanent distraşi de apariţii din trecutul lor mitic. 

— Ce înţelegeţi prin „trecut mitic”? 

— Noi încercăm să stabilim legături cu trecutul nostru, la 
fel cum încercăm să ne extindem indefinit în viitor. Suntem 
o rasă care adaugă detalii. Ne imaginăm un trecut care se 
potriveşte prezentului sau care-l explică, şi, pe măsură ce 


cunoştinţele noastre despre trecut sunt mai neclare, le 
completăm cu grijile noastre psihologice moderne. 

— Ce griji reprezintă roboții? 

— Bănuiesc că pierderea controlului. 

— Domnule profesor, aţi simţit vreodată această „pierdere 
a controlului”? 

— Da, însă n-am pus-o niciodată pe seama roboților. 

Baronii zâmbiră dar deveniră imediat sobri, când Chen 
ridică un deget. Comisarul-şef asculta foarte concentrat. 

— Imperiul acesta este ameninţat de o conspirație a 
roboților? 

— Aşa ceva nu apare în calculele mele, mărturisi Hari 
adevărul. 

— Sunteţi de acord să răspundeţi unor întrebări şi mai 
detaliate din partea avocaţilor Comisiei pentru Securitate 
Generală, mâine, referitor la acest subiect? 

Hari încuviinţă din cap. 

— Da, dacă este necesar. 

Procurorul îi mulţumi şi Hari reveni în boxă; se aplecă spre 
Boon. 

— Ce-a fost asta? 

— Comisia îşi acoperă spatele, şopti Boon astfel încât să nu 
fie auzit nici de Gaal. Tocmai am primit un mesaj de la birou 
- îi arătă o hârtie. Sinter este pe urmele dumitale. A cerut 
pregătirea unui alt act de acuzare, din partea Comisiei 
pentru Securitate Generală, în urma descoperirii unei 
dovezi extraordinare. Asta-i tot ce am putut afla. 

— Vrei să spui că procesul acesta nu-i ultimul? 

— Mă tem că nu. Voi încerca să solicit ca procedurile 
Comisiei pentru Securitate Generală să fie doar o extensie a 
lui - o să invoc dreptul dumitale meritocratic la o audiere 
suplimentară în privinţa unor capete de acuzare similare - 
dar nu ştiu cum va funcţiona noul sistem. 

— Păcat, făcu Hari. Ştiu cât de mult i-ar fi plăcut lui Chen 
să scape de mine. Şi mie de el. 


Îl privi pe Boon cu o expresie care ar fi putut să fie în mod 
greşit interpretată ca amuzament. 

— Într-adevăr, încuviinţă solemn avocatul. 

Klia se trezi din nişte vise extrem de realiste şi ridică 
tâmpla de pe umărul lui Brann. Îi simţea pe cei doi roboţi 
apropiindu-se. 

Kallusin intră în cameră fără avertisment sau sfială şi 
rămase privindu-i. 

— Este vorba despre o relaţie întâmplătoare, întrebă el, 
sau despre una care semnalează o legătură pe termen 
lung? 

— Nu-i treaba ta, replică fata fără să se sinchisească să-şi 
adune hainele împrăştiate peste tot. 

Plussix intră, lent şi zgomotos, ca un transportor vechi şi 
uzat. 

— Avem nevoie de răspunsul vostru pentru a începe 
pregătirile, spuse el. L.odovik crede că în curând se va 
încerca schimbarea tuturor codurilor din Palat. 

— De ce? 

— Raziile s-au extins, zise Kallusin. Acum acoperă cincizeci 
de Sectoare. În Palat se întâmplă ceva. 

Klia se ridică şi se îmbrăcă. Cumva, în faţa maşinilor nu 
încerca pic de sfială. Ştia că nu erau oameni şi că nu aveau 
emoţii omeneşti; în faţa lor nu se simţea mai stânjenită 
decât ar fi fost înaintea unei oglinzi. Cu toate acestea, după 
ce termină, îşi dădu seama că maşinile acelea erau capabile 
de o varietate foarte sofisticată de discriminare, ba chiar de 
judecată. 

— Care este răspunsul vostru? Întrebă Kallusin. 

— Chemaţi-l pe Lodovik, rosti Brann şi se sculă pentru a se 
îmbrăca şi el, deşi mai pudic decât Klia; se întoarse cu 
spatele când îşi trase pantalonii. 

— Este pe drum. 

Stăteau oarecum stângaci, în cerc, când Lodovik intră în 
odaie. Plussix şi Kallusin se depărtară, oferindu-i locul 
dintre ei. 


— Am o întrebare pentru voi, rosti Brann înainte ca fata să 
fi putui vorbi şi ea îl lăsă. 

— Te rog, zise Plussix. Întrebările sunt pasiunea mea. 

— Întrebarea i se adresează lui Lodovik. Ai făcut parte din 
conspirația aceasta şi i-ai fost loial lui Daneel, aşa este? 

— Da. 

— Ce anume te-a determinat să treci de partea cealaltă? 

— O influenţă exterioară mi-a modificat în chip subtil 
programarea, răspunse Lodovik. O personalitate din 
trecutul îndepărtat, sau mai precis simularea extinsă şi 
amplificată a personalităţii respective. 

Îşi explică în câteva cuvinte noua sa evoluţie, iar Brann şi 
Klia schimbară priviri. 

— Hari Seldon a aprobat amplificarea acestor simuri 
ilegale doar pentru a studia felul în care gândeau oamenii? 
Întrebă Klia. 

— Parţial... Nu cunosc povestea completă. În tot cazul, cu 
decenii în urmă, folosirea lor a cauzat multe necazuri 
roboților şi nu numai. 

— Acum însă este mai mult decât un sim? Continuă fata. 
Este ca o fantomă, sau ca un înger - cum anume? 

— Ei sunt prezenţe imateriale foarte asemănătoare 
oamenilor în privinţa tiparelor psihologice. 

— Ei? Întrebă Klia. 

— Există un alt sim care ni se opune şi care-l susţine pe 
Hari Seldon şi pe Daneel. Simul din interiorul meu este de 
natură masculină, iar celălalt este femeie. 

— Cum pot fi bărbaţi sau femei? Se miră Klia privind spre 
Brann. 

Lodovik clipi şi ezită o clipă, nesigur. 

— În aparenţă, zise în cele din urmă, eu sunt bărbat, dar 
realitatea este diferită. Aceeaşi deosebire poate fi valabilă 
în cazul lor, dar adevărul este că nu cunosc răspunsul la 
această întrebare. 

— Simurile au păreri contradictorii între ele? Se interesă 
Brann. 


— Şi pe care le susţin cu pasiune, preciză Lodovik. 

— Atunci de unde ştii că tu însuţi nu ai fost modificat sau... 
Corupt, cumva? Întrebă Brann. Poate că Hari Seldon sau 
Daneel au plănuit totul din capul locului. 

— Dintr-un anumit punct de vedere, încuviinţă Lodovik, 
împărtăşesc cu oamenii aceste nesiguranţe, totuşi trebuie 
să acţionez pe baza unei concluzii rezonabile. Nu am nici un 
motiv să cred că programarea mi-ar fi fost modificată, ci 
doar reacţia mea faţă de cele Trei Legi ale roboticii. 

— "Toate astea mi se par pur şi simplu nişte aiureli, oftă 
Klia. Legi... Pentru roboţi?! 

— Este vorba despre nişte reguli foarte importante care 
ne determină comportamentul, explică Plussix. 

— Totuşi el zice că nu respectă aceste legi! 

— Asta îl face cu atât mai mult om, murmură Brann. Nici 
noi nu avem legi fixe. 

— Eu unul m-aş simţi mult mai confortabil dacă legile ar 
continua să funcţioneze, declară Lodovik. 

Fata ridică braţele într-un gest de exasperare. 

— Totul este atât de... De vechi, încât nu pot pricepe. 
Spune-mi un lucru! Ce se va întâmpla dacă te vom ajuta? 
Roboții vor pleca pur şi simplu, lăsându-i pe oameni în 
pace? 

— Nu tocmai, răspunse Plussix. Noi nu ne putem 
autodistruge şi nici nu ne putem permite să fim inutili. 
Trebuie să ne regrupăm şi să găsim o situaţie care să ne 
îngăduie să îndeplinim anumite sarcini rezonabile până ce 
încetăm să mai funcţionăm. Programarea noastră ne 
impune să-i slujim pe oameni. De aceea sperăm că vom găsi 
o regiune din Galaxie unde oamenii ne vor permite să-i 
slujim. Trebuie să existe aşa ceva. 

— lar dacă Hari Seldon dă greş, poate că vor exista mai 
multe asemenea regiuni, comentă suspicios Brann. Multe 
locuri în care se pot ascunde roboții. 

— Concluzia nu-i deloc ilogică, încuviinţă Plussix. 


— Dacă vă ajutăm, spuse Klia, vreau să ne promiteţi că ne 
veţi lăsa în pace. Nu ne slujiţi, nu ne ajutaţi, ci pur şi simplu 
plecaţi! Părăsiţi Trantorul. Lăsaţi-ne să fim oameni - cei 
care suntem cu adevărat oameni. 

Se răsuci spre Lodovik. 

— Şi tu? Ce vei face tu? 

Lodovik o privi cu tristeţe. Îl simţea pe Voltaire observând 
totul cu atenţie. 

— Mă voi bucura de uitare, atunci când va sosi, zise el. 
Confuzia şi nesiguranța aceasta sunt o poVara insuportabilă 
pentru mine. 

Apoi, cu un glas surprinzător de înflăcărat, continuă: 

— De ce ne-au construit oamenii? De ce ne-au făcut 
capabili de înţelegere, dotați cu impulsul de a sluji, pentru 
ca după aceea să ne arunce cât colo, departe de orice ne-ar 
fi permis să ne manifestăm natura? 

— Nu ştiu, răspunse Klia. N-am trăit pe atunci... Nici 
măcar nu mă născusem. 

Putea simţi ceva din caracterul intern al lui Lodovik, ceva 
din gustul său. Nu avea deloc iz de metal, de electricitate, 
sau de oricare altă trăsătură neomenească la care se putea 
gândi. Avea gustul unui semipreparat gustos, ţinut în 
frigider şi aşteptând să fie încălzit. Simţi după aceea 
altceva, infinit mai rece şi în acelaşi timp incandescent, 
surprinzător, ca mii de mirodenii iuți înţepându-i limba. 

— Îţi pot simţi simul, anunţă ea uşor înspăimântată. Este 
suprapus personalităţii tale... ca un pasager. 

— Ai o percepţie remarcabilă, spuse Lodovik. 

— Îţi spune ce să faci? 

— El observă, nu direcţionează. 

— Ne trebuie un răspuns, rosti Brann clătinând din cap 
iritat faţă de atâtea devieri de la subiectul principal. Roboții 
ne vor lăsa în pace... Când totul se va sfârşi? 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă ca să încheiem acest 
episod regretabil, răspunse Plussix. Vom retrage toţi roboții 
care aparţin facțiunii noastre, de pe Trantor sau din oricare 


altă locaţie de influenţă din Galaxia populată de oameni. 
Dacă Daneel este înfrânt, oamenii voi fi lăsaţi să-şi urmeze 
istoria şi dezvoltarea lor naturală. 

Klia încercă să guste gândurile robotului, dar le găsi mult 
prea confuze, prea diferite. Totuşi în aparenţă lor 
sinceritate nu putea descoperi nici o fisură. Înghiţi un nod, 
brusc conştientă de responsabilitatea care-i împovăra 
umerii, de greutatea imensă care atârna din cârligul 
judecății ei inadecvate. Îl strânse pe Brann de mână. 

— Atunci vă vom ajuta, vorbi ea. 

Hari rămase tăcut, în timp ce intrară judecătorii. Gaal nu 
era în sală, dar Boon se afla alături de el purtând pe chip o 
expresie de stânjeneală. Hari nu dormise prea mult în 
noaptea anterioară şi-şi dorea să se foiască în scaun şi să-şi 
găsească poziţia cea mai confortabilă, dar se opri şi rămase 
nemişcat la apariţia lui Chen. Comisarul-şef sui pe podium 
şi privi solemn în depărtare. 

„Cerurilor, cât îl urăsc pe omul ăsta!”, gândi Hari. 

Procurorul Comisiei pentru Siguranţă Publică intră în sală 
şi se apropie de judecători. 

— Astăzi, rosti el, era programată audierea domnului 
profesor Seldon de câtre Comisia pentru Securitate 
Generală. Noii comisari se pare însă că au probleme mai 
importante de rezolvat şi au solicitat o amânare. Domnul 
comisar-şef doreşte să acorde această amânare? 

Chen privi în jurul sălii pe sub pleoapele grele, cu ochi 
aproape somnoroşi, apoi aprobă cu un gest scurt din cap. 
Lui Hari i se păru că-i sesizează o urmă de surâs pe buze. 

— În acest caz, continuăm cu ultima etapă a procesului, 
sau suspendăm procesul şi continuăm la o dată ulterioară? 

Hari se îndreptă brusc, cu un mârâit. Boon îi atinse braţul 
cu un gest liniştitor. 

Chen ridică ochii spre plafon. 

— Suspendăm, decise el şi cobori din nou privirea. 

— Procesul este suspendat până ce judecătorii vor decide 
reluarea lui, anunţă procurorul. 


Hari avu senzaţia că se prăbuşeşte în gol. Scutură din cap 
şi azvârli o privire ucigaşă către comisarul-şef, dar acesta 
contempla o sferă superioară a existenţei, cu o satisfacţie 
pe care matematicianul o găsea de două ori mai iritantă. 

Pe coridor, Hari răcni spre Boon: 

— Nu vor termina niciodată cu mine! Sunt lipsiţi de orice 
decenţă! 

Boon se mulţumi să ridice braţele neajutorat şi paznicii îl 
conduseră pe Seldon în celula sa. 

Chen îi îngădui lui Kreen să-i scoată roba de judecător. 
Valetul îşi dezbrăcă stăpânul, iute şi silențios, de abia 
tulburându-i concentrarea. În timp ce Kreen îi desfăcea 
panglicile lungi şi aurii din jurul mijlocului, Chen privea fără 
să vadă spre peretele îndepărtat. În cele din urmă, purtând 
doar o sutană gri-deschis, comisarul ridică un deget, iar 
valetul făcu o plecăciune şi părăsi camera. 

Chen atinse lobul urechii cu un deget şi se răsuci lent, 
parcă în transă, către informerul de pe masă. 

— Hari Seldon, rosti el. Sinteza principalelor surse. 

Informerul lucră în tăcere câteva secunde, după care 
anunţă: 

— Două sute şaptezeci şi patru de articole despre 
psihoistorie, Seldon, sechestrarea în vederea procesului, 
universitarii îngrijoraţi de tratamentul la care este supus 
Seldon de către un tribunal non-public, patruzeci şi două de 
intervenţii anonime aparţinând meritocraţilor de pe Trantor 
solicitând eliberarea lui... 

Chen îi ceru maşinii să se oprească. Reacţiile nu era deloc 
vehemente - exact aşa cum se aşteptase. Nu intenţionase 
nici să încurajeze, dar nici să suprime intervenţiile 
privitoare la Seldon şi nu vedea nici un motiv pentru care 
şi-ar fi modificat acum părerea respectivă. 

De fapt, Chen manifestă o neplăcere aristocratică faţă de 
controlul surselor de informaţie - cel mai bine era să le laşi 
neatinse şi să ştii în ce fel să obţii rezultatele dorite prin 
manipularea evenimentelor considerate ca fiind demne de 


prima pagină. De obicei, orice altceva mai direct îţi slujea în 
mod prea evident propriile interese şi, ca atare, era mai 
puţin eficient. 

— Seldon şi roboții, rosti el cu glas coborât şi sigur, apoi 
închise ochii. 

Informerul începu pe tonul său monoton: 

— Paisprezece articole exprimă îngrijorare faţă de crearea 
Comisiei pentru Securitate Generală. Toate menţionează 
interesul manifestat de Farad Sinter faţă de Eterni şi 
convingerea sa că aceştia sunt roboţi. Este menţionat de 
asemenea Joranum şi răsturnarea lui cauzată de Demerzel 
şi Hari Seldon. Patru articole speculează că Farad Sinter se 
găseşte în spatele arestării şi judecării lui Hari Seldon. 
Două îl asociază pe Seldon cu „Ligroaica”, pe care, în 
vremea respectivă, extremiştii şi oportuniştii politici au 
considerat-o robot, până în clipa morţii ei. Aceste ultime 
articole îşi regăsesc originea în Comisia pentru Securitate 
Generală. 

— Difuzări cheie? 

— Toate. 

— Detalii asupra primei. 

— Difuzarea cea mai largă, Trantor Radiance, douăzeci şi 
şapte de tipuri mass-media. 

Chen încuviinţă absent şi-şi atinse din nou lobul urechii, 
solicitându-l pe Kreen. Lavrentianul păru să apară ca prin 
farmec, de parcă pur şi simplu devenise invizibil, fără să fi 
părăsit nici o clipă camera. 

— Specialii lui Farad şi-au reînceput activitatea? 

— Da, sire. Au fost ataşaţi Comisiei pentru Securitate 
Generală. 

Vaira Liso îi conduce din nou în razii. Împăratul este 
conştient de activităţile lor şi pare să le aprobe. 

— Sinter nu pierde timpul. După atâţia ani, Kreen... 
Aproape mi se pare prea simplu. Cheamă-l pe generalul 
Prothon de la „pensie” şi trimite-l la mine. Nici un fel de 
comunicare până nu ajunge aici. 


Îl privi pe valet şi zâmbi larg, aproape ca un băieţaş 
încântat. Kreen îi răspunse în acelaşi fel, dar fără tragere 
de inimă. Ultima dată când văzuse expresia aceea pe faţa 
lui Chen, comisarul îi ordonase lui Prothon să-l escorteze pe 
Agis al IV-lea în exil - de fapt, o uitare - din care nu mai 
revenise. În Palat se dezlănţuise prigoana. Kreen pierduse 
patru membri ai familiei în purjările şi renormalizările 
politice care urmaseră. 

De atunci, numele Prothon era însoţit de o teamă 
apăsătoare - fără îndoială, exact ceea ce intenţiona Chen. 

— Da, sire, încuviinţă valetul şi dispăru din nou, alb la faţă. 

Ca toţi lavrentianii, Kreen dorea numai stabilitate, pace şi 
muncă susţinută, dar se părea că nu avea să fie aşa. 

Lodovik intră în sala cea lungă şi-l văzu pe Kallusin stând 
în picioare, în penumbră, lângă fereastra mare prin care se 
zărea interiorul antrepozitului. Între Kallusin şi fereastră se 
găseau trei siluete umaniforme. Lodovik distinse o sclipire 
metalică pe o platformă plutitoare aflată între ele. Avansă şi 
fu întâmpinat de Kallusin, care ridică un braţ. 

Plussix stătea întins pe platforma aceea. Un sunet hârşâit 
şi continuu se auzea dinspre toracele robotului antic. 

Lodovik nu ţinea minte să-i mai fi văzut pe ceilalţi ocupanţi 
ai încăperii. Bănui că erau tot roboţi. Doi bărbaţi şi o 
femeie. 

Femeia îl privi. Deşi trăsăturile i se schimbaseră, 
atitudinea, statură şi ţinuta felină care îi adusese porecla de 
„Tigroaică” îl făcură pe Lodovik să înţeleagă că putea fi 
vorba despre Dors Venabili. Pentru o clipă, nu putu să 
bănuiască motivul pentru care ea se găsea acolo, sau 
pentru care Plussix ar fi zăcut întins pe spate. 

Scena semăna cu veghea lângă un muribund. 

— Nu se mai pot face nici un fel de reparaţii, zise Kallusin. 
R. Plussix se apropie de sfârşitul existenţei sale. 

Ignorându-i pe ceilalţi pentru o clipă, Lodovik se apropie 
de platformă. Vechiul robot metalic era acoperit cu listări 
de diagnoză. Lodovik se întoarse spre Kallusin şi, în limbaj- 


maşină, umaniformul îl informă asupra situaţiei: câteva 
sisteme vitale ale lui Plussix nu puteau fi reparate pe 
Trantor. Dors se afla aici conform unui acord de liberă 
trecere; Daneel ar fi dorit să vină personal, dacă ar fi fost 
necesar, ca să-şi exprime respectul, dar în circumstanţele 
actuale nu voia să-şi asume riscul. Era un ghinion 
nemăsurat, o lovitură grea pentru cauza căreia Lodovik i se 
alăturase recent, dar veştile pe care le primi fură şi mai 
tulburătoare. „Se pare că precauţiile noastre privind 
securitatea au fost dejucate. Încă de pe Eos ai avut asupra 
ta un localizator; Daneel te-a întrebuințat drept momeală, 
ca să ne găsească” 

— Am căutat în mod special un asemenea dispozitiv şi n- 
am găsit nimic. 

Către Voltaire: Nu mi-ai spus că aş avea aşa ceva asupra 
mea! 

Nu sunt infailibil, prietene. Acest Daneel este mult mai 
vârstnic decât noi toţi şi, aparent, mult mai iscusit. 

Lodovik se răsuci spre Dors. 

— Este adevărat? 

— Nu am cunoştinţă de un asemenea dispozitiv, răspunse 
ea, dar R. Daneel a aflat abia cum câteva zile despre locul 
acesta, aşadar este cu siguranţă posibil. 

Cu un sentiment apropiat de stânjeneală şi poate furie, 
Lodovik scană listările ce-l înconjurau pe Plussix. Senzorii 
video ai maşinii antice fuseseră aproape stinşi, dar 
apropierea lui Lodovik păru că determină o reacţie. 

Un glas sumbru se auzi dinapoia lui Lodovik. 

— Consider intolerabilă prezenţa acestui personaj 
abominabil. Acum el a dezvăluit duşmanului locul 
sanctuarului. 

Vorbise unul dintre umaniformii bărbaţi, cu aspectul unui 
funcţionar vârstnic dar robust, care purta tunica sobră a 
Cenugşiilor trantorieni. Degetul său subţire îl aţintea pe 
Lodovik. 


— Ne-am reunit ca să discutăm chestiuni vitale. Monstrul 
acesta trebuie să fie primul de pe ordinea de zi. El trebuie 
distrus. 

Deşi cuvintele păreau să transmită înflăcărare umană, 
tonul era precis şi controlat, deoarece se găsea în prezenţa 
roboților, nu a oamenilor. Lodovik privea uimit acest 
comportament divizat, pe jumătate omenesc. 

Celălalt umaniform ridică mediator un braţ. Avea aspectul 
unui tânăr artist, un membru al clasei meritocrate 
cunoscută ca Excentricii, îmbrăcat în straie cu dungi viu 
colorate. 

— Să nu ne pripim, Turringen. Douăzeci de milenii au 
dovedit inutilitatea violenţei printre noi. 

— Însă el nu mai face parte dintre noi. Lipsit de cele Trei 
Legi, el prezintă un pericol de moarte, o maşină potenţial 
ucigaşă, un lup scăpat printre miei. 

— Metaforele ţi-au fost întotdeauna expresive, Turringen, 
zâmbi artistul, totuşi facțiunea mea n-a acceptat niciodată 
că rolul nostru ar trebui să fie cel de câini ciobăneşti. 

Brusc, Lodovik înţelese. 

— Sunteţi membri ai unor secte diferite de calvineni? 

— Daneel, simulă artistul un suspin, are obiceiul 
lamentabil de a-şi ţine în beznă agenţii cei mai buni. Mă 
numesc Zorma. Da, noi cei de aici reprezentăm facţiuni 
antice, rămăşiţe ale unui trecut îndepărtat, când schisme 
profunde au sfârtecat unitatea roboților... Un trecut când 
confruntările noastre se întindeau între stele, cele mai 
multe fiind ascunse de ochii oamenilor. 

— Vă luptaţi pe seama Legii 0, presupuse Lodovik. 

— Erezia detestabilă, comentă Turringen. 

Lodovik încercă o senzaţie stranie, auzind cuvintele acelea 
pasionate, dar rostite cu calm. Un om le-ar fi răcnit... 

Zorma ridică din umerii săi laţi cu o resemnare expresivă. 

— Aceasta a fost principala cauză, dar au existat şi alte 
fracturi şi subdivizări printre cei care-l urmau pe R. Giskard 
Reventlov, ca şi printre noi, care am păstrat credinţa faţă de 


preceptele originale ale lui Susan Calvin. Au fost timpuri 
teribile, pe care niciunul dintre noi nu şi le reaminteşte cu 
plăcere. În cele din urmă un grup de giskardeni a învins şi a 
impus un control autoritar asupra destinului omenirii. 
Calvinenii supraviețuitori au fugit de dominaţia teribilă, 
pârjolitoare a lui R. Daneel Olivaw. Acum au rămas numai 
câteva dintre acele clanuri de roboţi, pitindu-se în colţuri 
secrete ale Galaxiei, în vreme ce componentele lor se 
uzează lent şi iremediabil. 

Dors îi întrerupse. 

— Serviciul de reparaţii de pe Eos este disponibil pentru 
toţi. Daneel a emis un mesaj pentru reunire. Trebuie să 
punem capăt trecutului. 

Încuviinţă din cap spre Plussix, ai cărui senzori video se 
reaprinseseră. În mod vizibil, anticul le urmărea 
conversaţia. Lodovik îl simţea adunându-şi energie ca să 
vorbească. 

— De aceea căutaţi grupul lui Plussix şi le faceţi celorlalţi 
propunerea unul armistițiu? Turringen îşi îndreptă 
veşmintele gri cu gestul unui birocrat indignat. Doar pentru 
a repeta aşa-zisa ofertă a lui Daneel? Ca să venim paşnici şi 
să îngăduim reglarea circuitelor noastre pozitronice pentru 
a accepta Legea 0? 

— O asemenea modificare nu va fi impusă nimănui. În mod 
specific, Daneel oferă transportul în condiţii de securitate 
spre Eos pentru acest vârstnic respectat. Dors se plecă 
scurt spre Plussix. Unul dintre motivele prezenţei mele aici 
este de a pune la punct detaliile călătoriei, dacă el o va 
accepta. 

— Iar celelalte motive? Întrebă Zorma. 

Dors privi de la Lodovik la Kallusin. 

— Acest grup intenţionează să întreprindă o acţiune pe 
Trantor, îndreptată probabil împotriva lui Hari Seldon. Faţa 
ei deveni rigidă şi glasul tăios. Nu voi permite aşa ceva! 
Este preferabil să nici nu fie măcar încercată. Daneel v-a 
convocat pe voi, ceilalţi calvineni, cu speranţa că veţi fi mai 


convingători decât noi în a convinge grupul Plussix să 
renunţe la această intenţie prostească. 

Turringen simulă exasperarea. 

— Grupul Plussix nu mai este calvinan! Membrii lui au fost 
infectați de entitatea-memă Voltaire, fostul sim eliberat nu 
de mult din cripte antice şi trimis pe Sark, ca să fie 
„descoperit” de lui Seldon. Un alt sim asemănător afectează 
acum toate sistemele de comunicaţie de pe Trantor! Plussix 
a eliberat aceste inteligenţe distructive pentru a-l împiedica 
pe Daneel şi, într-adevăr, ele au ucis mulţi roboţi de-ai lui 
Daneel, dar şi de-ai noştri! Acum Plussix s-a asociat cu acest 
monstru - îl indică din nou pe Lodovik - ceea ce indică 
faptul că sunteţi gata să renunţaţi la cele Trei Legi. Ce aş 
mai putea spune eu ca să împiedic şi mai multă dementă? 

Dors îl ascultă fără nici o modificare a expresiei ei rigide, 
concentrate. „Ştie că totul nu-i decât spectacol”, înţelese 
Lodovik, „că noi am pierdut.” 

— Şi tu, Zorma? Întrebă Dors. Ce spune facțiunea ta? 

Artistul tăcu câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Noi nu suntem chiar aşa doctrinari ca în trecut. Deşi 
recunosc că nu mă simt în largul meu cu modificările ce l-au 
transformat pe Lodovik, sunt în acelaşi timp intrigat. Poate 
că, în calitate de om, ar trebui judecat în funcţie de 
acţiunile lui, nu de moştenirea sau de... Programarea sa. În 
cealaltă privinţă, sunt de acord cu Dors şi Daneel că orice 
tentativă de a-i pricinui vreun rău sau de a interveni în 
activitatea lui Hari Seldon ar fi contraproductivă. În ciuda 
deosebirilor noastre profunde de vederi asupra destinului 
oamenilor, este clar că un colaps al acestui Imperiu Galactic 
ar însemna un eveniment teribil de violent şi de 
înspăimântător. În contextul acesta, Planul Seldon oferă 
speranţe, chiar oportunităţi. Aici sunt de acord cu Dors 
Venabili. 

Se întoarse apoi către Lodovik şi Kallusin. 

— În numele jalnicei mele facţiuni de roboţi mereu pe 
fugă, în nume lui Susan Calvin şi pentru binele omenirii, vă 


recomand să nu... 

— Destul! 

Vocea care-l întrerupse venea dinspre platformă. Plussix 
se ridicase, sprijinindu-se într-un cot. Senzorii săi video 
străluceau chihlimbariu-închis. 

— Destul zgomot! Nu vreau ca ultimele mele clipe de 
funcţionare să-mi fie irosite de pălăvrăgeli. Vreme de 
secole, aşa-zisele voastre facţiuni s-au bosumflat şi au 
rămas inactive, cu excepţia intervențiilor pe câteva Planete 
Haotice. Grupul nostru a fost aproape singur în opoziţia 
activă faţă de apostaza giskardană. Acum, când acest 
Imperiu Galactic vrednic de dispreţ se destramă finalmente, 
s-a ivit o ultimă şi decisivă şansă - iar tu, Zorma, eşti gata s- 
o laşi să scape! R. Daneel şi-a investit toate speranţele într- 
un singur om: Hari Seldon. Niciodată planul lui n-a fost mai 
vulnerabil. Voi ceilalţi puteţi continua să meditaţi încruntaţi, 
ascunzându-vă. Dar pentru binele omenirii şi al celor Trei 
Legi, noi vom acţiona. 

— Veţi eşua, replică imediat Dors. Aşa cum aţi făcut-o de 
douăzeci de milenii. 

— Vom salva omenirea din controlul vostru exagerat şi 
paralizant, insistă Plussix. 

— Şi-l veţi înlocui cu al vostru? Dors clătină din cap, cu 
ochii aţintiţi asupra senzorilor video chihlimbarii ai lui 
Plussix. Vânturile galactice vor vedea cine a avut dreptate... 

Vocea i se opri pe neaşteptate. Lodovik privi surprins la 
emoția pe care Dors o trăda în mod evident - frustrare 
înfruntându-se cu simpatie pentru robotul încăpățânat care 
murea în faţa ei. 

„Nu poate să nu fie umană”, gândi Lodovik. „Este un caz 
special. Daneel a poruncit ca ea să fie cea mai umană dintre 
noi toţi.” 

Când întoarse capul spre Lodovik, în ochii lui Dors sclipeau 
lacrimi. 

— Daneel doreşte să putem fi laolaltă, uniţi în slujirea 
veşnică a omenirii. Lupta aceasta ne epuizează pe toţi. Ofer 


din nou transportul sigur al lui Plussix pe Eos, unde poate 

— Dacă nu mă pot împotrivi lui Daneel, prefer să nu exist, 
o întrerupse Plussix. Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar nu voi 
îngădui ca existenţa mea să fie determinată de inactivitate. 
Asta ar viola Legea 1: Robotul nu are voie să pricinuiască 
vreun rău omului sau să îngăduie prin neintervenţie să i se 
întâmple ceva rău unei fiinţe umane. 

Se prăbuşi înapoi pe platformă. Încet, capul i se cobori cu 
un zumzet scârţâit. 

Pentru câteva clipe în încăpere domni tăcerea. 

— În comunitatea roboților, rosti Kallusin, există respect. 
Totuşi nu va fi pace, până nu vom face asta. Sperăm că 
înţelegeţi. 

— Eu înţeleg, la fel ca şi Daneel, aprobă Dors. Există 
respect. 

„Însă merităm mult mai mult decât atât!” gândi Lodovik 
simțind începutul propriei sale mânii. Brusc, dori să stea de 
vorbă cu Dors, să-i pună întrebări esenţiale despre 
trăsăturile omeneşti, despre experienţa ei cu emoţiile 
umane. 

Dar nu mai avea timp. 

Plussix roti capul, ca să privească roboții amuţiţi. Glasul 
său scrâşnea de oboseală. 

— Trebuie să pleci, i se adresă lui Dors. Salută-l din partea 
mea pe Daneel. Ar fi bine să supravieţuim acestor acţiuni şi 
să discutăm despre toate cele petrecute... Cu o mentalitate 
ca a lui, schimbul de impresii ar fi foarte stimulator. Mai 
spune-i... Că-i admir realizările, ingeniozitatea, dar în 
acelaşi timp detest consecinţele. 

— Îi voi spune. 

— Momentul a trecut, urmă Plussix. Avantajul trebuie 
calculat şi folosit. Armistițiul acesta a luat sfârşit. 

Conducându-i spre ieşire pe Dors şi pe cei doi umaniformi 
bărbaţi, Kallusin obţinu de la ei făgăduiala de a respecta 


V 


formalităţile străvechi ale armistiţiului. Lodovik veni după 
ei. 

— Nu vom dezvălui oamenilor prezenţa voastră pe 
Trantor, îl asigură Dors pe Kallusin, şi nici nu vă vom ataca 
direct, aici, în sanctuarul vostru. 

Turringen şi Zorma fură şi ei de acord. După ce 
reprezentanţii calvineni plecară, Dors se întoarse către 
Lodovik. 

— Daneel a fost vizitat de entitatea care se autodenumeşte 
Ioana. El presupune că tu ai fost vizitat de Voltaire. 

Lodovik aprobă din cap. 

— Se pare că toţi ştiu asta. 

— Ioana i-a spus lui Daneel că Voltaire a jucat un rol în 
modificarea ta. Regretă că ea şi Voltaire s-au certat şi nu-şi 
mai vorbesc. Chiar şi pentru ei, dezbaterea devenise prea 
extinsă şi cu prea multe implicaţii emoţionale. 

— Spune-i lui Daneel - şi Ioanei - că Voltaire nu mă 
dirijează. Pur şi simplu a îndepărtat o restricţie. 

— Fără restricţia aceea nu mai eşti robot. 

— Sunt oare robot într-o măsură mai mică, vorbind în 
sensul vechi al termenului, decât cei care consideră că 
scopul justifică orice mijloace? 

Dors se încruntă. 

Turringen are dreptate. Ai devenit o pacoste - eşti 
imprevizibil şi nedirecţionabil. 

— Bănuiesc că acesta a fost şi scopul lui Voltaire. Îi 
reamintesc totuşi lui Daneel, şi ţie, că în ciuda faptului că nu 
mai respect cele Trei Legi, n-am ucis niciodată un om. Voi 
aţi făcut-o, amândoi. Şi cândva, cu mii de ani în urmă, doi 
roboţi, doi servitori, au conspirat pentru a modifica istoria 
umană, pentru a distruge în mod lent planeta-mamă, a 
omenirii, fără măcar să fi consultat un om! 

Apoi, la fel de refractar, la fel de emotiv, la fel de defensiv, 
adăugă pe un ton potolit: 

— Mă acuzi că nu mai sunt robot. Mai bine uită-te la 
Daneel şi uită-te la tine însăţi, Dors Venabili! 


Dors se răsuci, clătinându-se puţin, şi făcu câţiva paşi spre 
uşă înainte de a se opri iarăşi. Privi peste umăr şi vorbi rece 
şi tăios: 

— Dacă cineva dintre voi încearcă să-i facă vreun rău lui 
Hari Seldon, sau să-i împiedice acţiunile, asta va însemna 
sfârşitul vostru. 

Lodovik fu uluit de pasiunea din glasul ei, atât de puternic 
şi atât de uman. 

Dors ieşi, iar Lodovik reveni la platformă. 

Plussix îl privise cu ochi tot mai stinşi. 

— Munca nu s-a încheiat. Eu nu voi funcţiona ca s-o văd 
terminată. Te numesc înlocuitorul meu. 

Lodovik pregăti rapid argumente logice împotriva 
transferului de autoritate: ignoranţa sa în privinţa multor 
fapte importante, lipsa de condiţionare neurală la acest 
nivel de conducere, implicarea în alte acţiuni de risc mare. 
Le enumeră pe toate în limbaj-maşină. 

Plussix le analiză în câteva miimi de secundă, apoi replică: 

— După ce eu nu voi mai funcţiona, vor urma dezbateri. 
Numirea mea are greutate, dar nu este finală. Dacă vom 
supravieţui cu toţii următoarelor zile, va fi luată decizia 
finală. 

Întinse braţul. Lodovik i-l prinse şi, în emisie directă, 
Plussix îi transferă volume substanţiale de informaţii. Când 
termină, se întinse pe platformă, cu mâinile pe lângă corp. 

— Oare nimic nu poate fi simplu niciodată? Întrebă el. Am 
slujit atâtea mii de ani, fără să simt niciodată gratitudinea 
unei fiinţe omeneşti, fără să simt niciodată o confirmare 
directă a utilității mele. Este satisfăcător să ai respectul 
oponenților, dar înainte de a nu mai putea recepta 
comunicaţii, de a simţi lumea sau de a procesa memorie... 

Sclipirea din ochii lui bătrâni pălea. 

— Oare vreun om, fie el doar un copil, va veni la mine să- 
mi spună: „Munca ta a fost bună”? 

Toţi roboții rămaseră tăcuţi. 


Uşa din capătul opus al sălii se deschise şi intrară Klia cu 
Brann. 

Faţă păşi înainte, muşcându-şi uşor buza inferioară. 
Lodovik se trase în lateral, îngăduindu-i să se apropie de 
Plussix. Robotul antic roti capul şi o zări. Zgomotul hârşâit 
îşi spori frecvenţa, devenind un şuierat aspru, ca aburul 
printr-un ajutaj. 

Klia cobori palma pe chipul robotului. Lui Lodovik i se păru 
un miracol că ea ştia ce se întâmpla, că nu trebuia să fie 
informată. „Este însă om. Oamenii au vitalitatea şi 
rapiditatea animală.” 

Klia nu spuse nimic, privind robotul cu o expresie de 
simpatie derutată. Brann stătea alături, cu braţele 
împreunate în faţă. Fata apăsa cu fermitate fruntea 
metalică, ţinând degetul mare pe pometul robotului, ca şi 
cum l-ar fi făcut pe Plussix să-i simtă prezenţa, atingerea. 

— Sunt onorat să slujesc, articula Plussix cu glas slab şi 
îndepărtat 

— Eşti un profesor bun, murmură Klia. 

Bătrânul robot ridică braţul şi o bătu uşor cu degetele sale 
dure, însă blânde, pe încheietura mâinii. 

Şuierul neregulat se opri. Lumina din ochii lui Plussix se 
stinse. 

— A murit? Întrebă Klia. 

— A încetat să mai funcţioneze, răspunse Kallusin. 

Fata ridică mâna şi-şi privi degetele. 

— N-am simţit nici o schimbare, spuse ea. 

— Configuraţiile de memorie vor dăinui mulţi ani, poate 
chiar milenii, zise Kallusin. Însă creierul nu se mai poate 
adapta noilor inputuri şi nici nu-şi mai poate modifica 
starea. A încetat să raţioneze. 

Klia privi maşina antică, cu aceeaşi expresie derutată. 

— Atunci... Mai mergem...? 

— Da, încuviinţă Kallusin. Mai mergem la Hari Seldon! 

— S-o facem atunci, rosti Klia cu glas tremurător. O simt 
din nou pe femeia aceea. S-ar putea să nu mai avem mult 


timp. 

Dors simţi fluxul vechii ei programări protectoare ca pe o 
senzaţie bruscă şi inevitabilă de căldură în creier. Părăsi 
antrepozitul şi luă un taxi până la cea mai apropiată staţie 
de transport general, cumpără un bilet şi se îmbarcă într- 
un gravi tren aproape pustiu. Daneel îi înmânase o listă de 
instrucţiuni pe care să le urmeze după întâlnirea cu 
calvinenii; următorul pas era să meargă în Mycogen, aflat la 
opt mii de kilometri de Sectorul Imperial şi să aştepte un 
mesaj. Daneel îşi redistribuia roboții pe Trantor, ca să 
contracareze neaşteptată reluare a căutărilor lui Sinter. 

Dors nu ştia dacă să raporteze brusca reapariţie a grijii ei 
pentru Hari că fiind o defecţiune... Sau un avertisment. Nu 
putea să ştie la fel de multe ca Daneel despre planurile 
calvinilor, dar un instinct, resuscitat după decenii, îi spunea 
că siguranţa lui Hari era ameninţată. 

Se aşeză în fotoliul capitonat, aşteptând ca trenul să 
coboare în curbă lui planetară şi să-şi înceapă călătoria 
rapidă pe sub scoarţa Trantorului. Trenurile acestea aveau 
o vechime de zece mii de ani, erau folosite actualmente mai 
mult ca sisteme secundare de transport şi în general 
circulau aproape goale. Dors era singură în vagonul ei. 

Pe neaşteptate intrară doi băieţi şi o fată. Dors îi privi cu 
răceală. N-o interesau deloc. 

Nu-şi putea alunga din minte imaginea lui Hari - un Hari 
mai tânăr, mai energic - în pericol. Nu aveau să-l ucidă - 
calvinenii nu aveau opţiunea respectivă, era sigură de asta; 
lucru care, în acelaşi timp, o tulbura. Nu-şi amintea că îl 
ucisese pe cel care-l ameninţase pe Hari, dar ştia că o 
făcuse. 

Se întoarse să privească pe fereastră, spre peretele negru 
al tunelului. 

„Câte lucruri nu mi-a spus Daneel. Planeta-mamă.” 

— Cerule, sunt peste tot, zise unul dintre băieţi. 

— Mă-ngrozesc, adăugă fata. 


— Nu putem călători aşa toată săptămâna, spuse al doilea 
băiat. Era micuţ şi slăbuţ, şi purta haine viu colorate, largi, 
parcă pentru a compensa fizicul firav. Mai devreme sau mai 
târziu va trebui să coborâm din tren, şi atunci ne vor 
prinde. Când se va plânge cineva senatorului reprezentant? 

— Nu le mai pasă, pufni fata. 

— Şi de ce noi? N-am făcut nimic! 

Un zgomot puternic în capătul trenului o făcu pe Dors să 
se răsucească în fotoliu, ridicându-se pe jumătate din 
capitonaj. Tinerii încremeniră pe culoar, gata s-o ia la fugă. 

Patru Speciali în uniforme negre, vizibile de departe, 
intrară în vagon şi porniră pe culoar. O priviră în treacăt pe 
Dors, apoi porniră în goană, urmărindu-i pe tineri. Înainte 
ca aceştia să fi putut ajunge la uşa spre următorul vagon, 
Specialii îi prinseseră şi-i readuceau la uşa principală. 

— N-am făcut nimic! Ţipă tânărul slăbuţ. 

— Taci! Şuieră celălalt băiat. Nu le pasă. Ne urmăresc pe 
toţi. Sinter şi-a asmuţit Dragonii! 

— Gura! Se răsti şeful Specialilor. 

Dors rămase la locul ei până ce trecură. Tânăra o privi 
implorând-o, însă n-ar fi putut s-o ajute cu nimic. 

Nu avea să încalce dispoziţiile lui Daneel, nici pentru a 
salva viaţa unui om. „Dar dacă ar fi vorba despre viaţa lui 
Hari?” 

Multe lucruri teribile se petreceau, ştia asta, iar calvinenii 
aveau să-l atace pe Daneel, aveau să-i atace planul măreț - 
lovind în Hari. Poate că nici nu intenționau să-l ucidă, dar 
existau multe alte lucruri pe care le puteau face. 

Hari devenise bătrân şi fragil. Nu mai era bărbatul energic 
pe care ea fusese, cândva, chemată să-l protejeze; rămânea 
totuşi... Hari. 

Apoi vechea ei programare irupse cu o forţă 
extraordinară. Daneel ar fi trebuit să ştie asta. Din chiar 
clipa creării, Dors fusese concepută să protejeze o fiinţă 
omenească. Orice altceva era un adaos slab peste o 
structură profundă şi imposibil de eradicat. 


Se ridică de la locul ei, cu creierul copleşit de o singură 
grijă, de un singur nume; Dors era capabilă de orice, aşa 
cum fusese cândva capabilă de a răni, ba chiar de a ucide 
oameni. 

leşi din vagon cu o clipă înainte ca uşile să se împreuneze 
şi etanşeze, iar trenul începu complet gol lunga călătorie 
spre Mycogen. 

Klayus sări de pe jilţul său larg din Galeria Animalelor, 
când Sinter îşi făcu apariţia. Fiarele din toată Galaxia se 
înălţau deasupra lor. Împăratul venea întotdeauna aici când 
se simţea tulburat, nesigur. Monştrii îl făceau să se simtă el 
însuşi monstruos de puternic, aşa cum ar fi trebuit 
realmente să fie, având titlul de Împărat al Galaxiei. 

Sinter se apropie grăbit, cu braţele încrucişate în mânecile 
lungi ale robei de comisar. 

— Ce se-ntâmplă? Întrebă Klayus cu glas ascuţit. 

Sinter făcu o plecăciune şi privi pe sub sprâncenele 
ridicate. 

— Sire, rosti el, aşa cum am stabilit, am început o căutare 
selectivă pentru mai multe dovezi. M-am întâlnit cu strategii 
în vederea extinderii autorităţii noastre asupra Comisiei 
pentru Siguranţă Publică... 

— Ai apelat la Dragoni, nemernicule! Asta nu-i o stare 
excepţională! 

— Nu am făcut aşa ceva, Înălţimea Voastră. 

— Sinter, Dragonii sunt în tot Dahl-ul, în Sectorul Imperial 
şi în Streeling - câteva mii! Şi-au pus căştile de ghidare şi 
sunt conduşi personal de generalul Prothon! 

— Nu ştiu nimic despre aşa ceva! 

— De ce, se bâlbâi nervos Klayus, nu ştii... Ceva? Orice! 
Numai în Dahl au arestat deja patru mii de copii şi-i aduc în 
închisoarea Rikerian, ca să-i judece! 

— Ar face-o numai... Vreau să spun că Prothon poate face 
aşa ceva, are autorizaţie să procedeze astfel, numai în cazul 
unei revolte generale... 

— Am stat de vorbă cu el, idiotule! 


Fruntea lui Sinter se încreţi şi-l privi pe împărat cu o 
expresie de curiozitate amestecată cu spaimă. 

— Şi ce-a spus? 

— Comisia pentru Securitate Generală a emis o 
proclamaţie de pericol iminent la adresa tronului! 
Proclamaţia are sancţiunea ta, pecetea ta, în calitate de 
comisar-şet! 

— Este un fals! Strigă Sinter. Eu am doar un grup de 
Speciali care-i caută pe roboţi. Vara Liso, sire. Nimic mai 
mult! Ne-am concentrat asupra lui Streeling. Am descoperit 
un grup foarte suspect, aflat într-un depozit vechi lângă 
districtele comerciale... 

Klayus aproape că zbieră de frustrare: 

— I-am ordonat generalului să-şi retragă imediat trupele. 
A spus că se va conforma - încă deţin puterea respectivă, 
Sinter! Dar... 

— Bineînţeles că o deţineţi, Înălţimea Voastră! Trebuie să 
aflăm imediat cine este responsabil... 

— Nimănui nu-i mai pasă de asta acum! Dahl clocoteşte - 
au existat o mulţime de presiuni economice şi sociale, iar ei 
au fost dintotdeauna mai impulsivi. Informatorii mei îmi 
spun că n-au mai văzut niciodată atâta fierbere... Patru mii 
de copii, Sinter! Este cu totul ieşit din comun! 

— Acţiunea n-a fost pusă la cale de mine, Maiestate! 

— Toate semnele te indică pe tine. Mânia paranoică... 

— Sire, avem robotul! Îi investigăm memoria chiar acum! 

— Am citit raportul, Chen mi l-a trimis în urmă cu 
cincisprezece minute. Robotul a fost ani de zile în Mycogen, 
ascuns în casa unei familii loiale vechilor ritualuri, vechilor 
mituri... Este vechi de milenii şi are memoria aproape 
complet goală! Familia respectivă afirmă că ar fi ultimul 
robot în stare de funcţionare din Galaxie! Nu ştie absolut 
nimic despre Hari Seldon! 

Sinter deschise şi închise buzele fără un sunet, iar 
sprâncenele aproape că i se alipiră de încruntare. 

— Aici..., icni el, este un plan diabolic... 


— Prothon insistă că a primit ordinul de la tine, cu pecetea 
şi simbolul noii Comisii. S-a oferit să demisioneze din 
calitatea de Protector al Imperiului, să se sinucidă şi să 
dezonoreze numele întregii sale familii, dacă cineva poate 
dovedi contrariul! 

— Înălţimea Voastră... Klayus, vă rog, ascultaţi-mă... 

Împăratul era scos din sărite. 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, dacă... 

— Ascultaţi-mă, Maiestate... 

— Sinter! Răcni Klayus, prinzându-l de umeri şi 
zgâlţâindu-l sălbatic. Prothon l-a însoţit pe Agis în exil! De 
atunci n-a mai condus nici o campanie oficială! 

Brusc chipul lui Sinter se destinse şi bărbatul închise gura. 
Cutele îi dispărură de pe frunte. 

— Chen, murmură el de abia auzit. 

— Linge Chen nu se ocupă decât de procesul lui Seldon! 
Comisia pentru Siguranţă Publică şi-a încetat orice alte 
activităţi. Chen este interesat numai de Seldon, nu de roboţi 
şi de... 

— Chen îl controlează pe Prothon. 

— Cine poate dovedi asta? Şi mai contează? Mai contează 
ceva? Tronul meu este foarte fragil, Sinter. Ioţi cred că sunt 
un prost. Mi-ai spus că-l putem consolida... Că voi căpăta 
reputaţia de salvator al Trantorului, împăratul care a 
apărat Imperiul de o vastă conspirație. 

Sinter îl lăsă să răcnească şi suportă stropii de salivă cu 
care era împroşcat. Se gândea cu disperare cum să se 
retragă şi cum să se regrupeze, pentru a se disocia de ceea 
ce evident era o catastrofă care se apropia rapid. 

— De ce n-am primit eu raportul înaintea Maiestăţii 
Voastre? Întrebă, şi Klayus se opri din imprecaţii, 
fulgerându-l cu privirea. 

— Ce contează asta? 

— Ar fi trebuit să-l primesc eu mai întâi, ca să-l 
interpretez. Asta a fost instrucţiunea mea. 


— 'Ţi-am contramandat-o! Am considerat că eu trebuie să 
aflu primul. 

Sinter reflectă lipsit de orice emoţii la ceea ce auzise, apoi 
miji ochii spre Klayus. 

— Aţi mai spus cuiva, Înălţimea Voastră? 

Da! I-am spus aghiotantului lui Prothon că ordinele lui 
erau ridicole şi că tocmai începusem propria noastră 
investigaţie - ca să te scap pe tine, Sinter - că tu n-ai fi 
ordonat niciodată o acţiune poliţienească şi de securitate la 
o scară aşa de mare... În nici un caz când dovezile noastre 
nu erau încă definite... 

Klayus se opri şi-şi trase răsuflarea. 

Sinter clătină trist din cap. 

— Atunci Chen ştie că n-avem nimic... Deocamdată. 
Desprinse mâinile Împăratului de pe umerii săi. Trebuie să 
plec. Suntem atât de aproape... Sperasem să prind o 
întreagă organizaţie de roboţi... 

leşi grăbit din Galeria Animalelor, lăsându-l pe tânărul 
împărat cu braţele întinse şi ochii scânteind. 

— Prothon! Sinter, Prothon! Urlă Klayus. 

Nu există practic nici o informaţie referitoare la aşa- 
numita „abjurare” a lui Hari Seldon, la „zilele sale negre”. 
Poate să nu fie decât o legendă, totuşi există mai multe 
surse - printre care însemnările autobiografice ale Wandei 
Seldon Palver - care oferă dovezi circumstanţiale ce ne fac 
să bănuim că Seldon a trecut într-adevăr printr-o criză de 
încredere în sine, poate chiar o criză existenţială. 

Este posibil ca această criză să fi început imediat după 
proces, în cabinetul comisarului-şef Linge Chen, deşi, 
desigur; nu vom cunoaşte niciodată adevărul... 

— ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 

Ultimele două zile fuseseră incredibil de plictisitoare şi 
Hari era de atâta vreme lipsit de instrumentele şi de echipa 
sa de matematicieni, încât saluta cu plăcere perioadele de 
neant oferite de scurtele lui aţipiri. Acestea nu durau 
niciodată îndeajuns, iar şi mai rele erau orele de veghe cu 


propriul lor neant: frustrare îngheţată, anxietate glacială, 
speculaţii înfricoşate lunecând în coşmaruri tensionate, 
lent, aşa cum oglinzile se degradează în timp. 

Hari se trezi cu o sufocare neobişnuită şi cu o întrebare 
răsunându-i în urechi. 

Dumnezeu îţi spune cu adevărat care este soarta 
oamenilor? 

Ascultă atent, aşteptând repetarea întrebării. Ştia cine o 
pusese; tonul nu putea fi confundat. 

— Ioana? Întrebă el. 

Avea gura uscată. Privi în jur, căutând un intermediar prin 
care entitatea ar fi putut să comunice cu el, un aparat 
mecanic sau electronic, prin care. 

Nimic. Odaia fusese scanată şi golită după intruziunea 
vechiului tik-tok. Glasul existase doar în imaginaţia lui. 

La intrare se auzi un piuit şi uşa celulei glisă, deschizându- 
se. Hari se sculă din scaun, îşi netezi hainele cu mâini 
osoase, zbârcite şi-l privi fix pe bărbatul care intrase. 
Pentru o clipă nu-l recunoscu; abia după aceea văzu că era 
Boon. 

— Am din nou halucinaţii auditive, surâse trist Hari. 

Avocatul îl cercetă cu o căutătură îngrijorată. 

— Comisia doreşte să te prezinţi la tribunal. Este convocat 
şi Gaal. Poate că intenţionează să cădeţi la o înţelegere. 

— Ce-i cu Comisia pentru Securitate Generală? 

— Se întâmplă ceva... Este ocupată cu altele. 

— Ce anume? Întrebă Hari doritor să afle noutăţi. 

— Răscoale. În unele părţi din Sectorul Imperial, în tot 
Dahl-ul... Se pare că Sinter şi-a lăsat Specialii să-şi facă de 
cap. 

Hari privi în jur. 

— După ce terminăm, mă vor aduce tot aici? 

— Nu cred. Vei merge în Sala Dispenselor, ca să capeţi 
actele de eliberare. În plus trebuie să semnezi acceptul de 
renunțare la drepturile meritocratice. O formalitate... 

— Ai ştiut asta de la început? 


Ochii bătrânului îl sfredeliră intens pe avocat. 

— Nu, replică uşor nervos Boon, îţi jur. 

— Dacă aş fi pierdut, ai mai fi fost aici, sau ai fi aşteptat la 
uşa lui Chen, ca să-ţi mai dea ceva de lucru? 

Boon nu răspunse, ci se mulţumi să arate cu braţul spre 
uşă. 

— Haidem! 

Când ieşiră pe coridor, Hari rosti: 

— Linge Chen este una dintre persoanele cele mai atent 
examinate din arhiva mea. El pare întruparea atrofierii 
aristocrației. Cu toate acestea, învinge mereu şi obţine ceea 
ce-şi doreşte... Până acum. 

— Să nu ne grăbim, mormăi Boon. Una dintre regulile de 
aur ale avocaţilor este să nu-şi numere niciodată victoriile 
până ce nu s-a uscat cerneala pe acte. 

Hari se întoarse către el şi întinse mâna. 

— 'Te-a contactat o persoană cu numele Ioana? 

Celălalt păru surprins. 

— Da... Într-un fel. Cred că în fişierele biroului nostru de 
avocatură există un fel de virus. Calculatoarele afişează 
într-una dosare ale unui caz care nu există. Ceva în 
legătură cu o femeie arsă pe rug. Din câte ştiu eu, aşa ceva 
nu s-a întâmplat pe Trantor în ultimii doisprezece mii de 
ani. 

Matematicianul se opri pe coridor, spre nemulţumirea 
pazei. 

— Introdu în fişierele acelea un mesaj pentru... Virus. 
Spune-i că n-am stat niciodată de vorbă cu Dumnezeu şi nu 
ştiu care sunt planurile Lui pentru oameni. 

— O glumă, nu? Surâse Boon. 

— 'Te rog doar să introduci în fişiere mesajul acesta. Ba nu, 
nu te rog ţi-o cer în calitate de client. 

— Prin „Dumnezeu” înţelegi o fiinţă supranaturală, un 
creator suprem? 

— Da, încuviinţă Hari. Spune-i loanei aşa: „Hari Seldon nu 
reprezintă autoritatea divină”. Spune-i că nu s-a adresat cui 


trebuie. Spune-i să mă lase în pace. Am terminat cu ea. M- 
am ţinut de cuvânt şi mi-am îndeplinit promisiunea cu mult 
timp în urmă. 

Paznicii schimbară priviri compătimitoare, apreciind în 
mod evident că procesul se prelungise prea mult pentru 
bătrân. 

— Aşa voi face, încuviinţă Boon. 

Daneel stătea pe balconul unui apartament care, cândva, 
fusese o ascunzătoare pentru Demerzel; alături se afla tik- 
tokul care făcuse parte din dotarea apartamentului. Locul 
fusese sigilat cu decenii în urmă, rămânând neocupat; 
chiria era achitată pe un secol. În dimineaţa aceasta, când 
Daneel revenise aici, pentru a folosi conexiunile secrete de 
date cu Palatul şi cu sălile de judecată, găsise tik-tokul 
activat, ştiuse imediat cine era responsabil pentru asta. 

— Ai devenit un factor major de iritare, se adresă Daneel 
fostului sim. 

Cu toate că această minte-memă părea să fie acum de 
partea lui, era mult prea schimbătoare şi asemănătoare 
oamenilor pentru ca să poată avea completă încredere în 
ea. 

Tik-tokul zumzăi încetişor. 

— Este foarte greu să te manifeşti în lumea aceasta, 
răspunse Ioana. Ie afli aici ca să aştepţi veşti din partea lui 
Hari Seldon? 

— Da. 

— De ce nu mergi la Palat, deghizat, ca să intri în sala de 
judecată? 

— De aici voi afla mai multe. 

— Eşti iritat că te privesc ca pe un înger al Domnului? 

— Am fost numit în multe feluri, zise Daneel, dar nici o 
denumire nu mă stinghereşte. 

— Aş considera un privilegiu să lupt alături de tine într-o 
bătălie. Aceste... Răscoale îmi vorbesc despre existenţa mai 
multor curenţi politici. Mă îngrijorează... 


Puteau să audă zgomotul mulţimii pe străzile de sub ei, 
mărşăluind, agitând pancarte, solicitând demisia tuturor 
celor responsabili pentru recentele raiduri ale poliţiei. 

— Vor da vina pe Hari Seldon, sau pe colaboratorii lui, pe 
familie? 

— Nu, răspunse Daneel. 

— Cum poţi să fii aşa sigur? 

Daneel privi tik-tokul şi, pentru o clipă, în jurul maşinii 
vechi pâlpâi imaginea unei tinere cu trăsături pronunţate şi 
păr scurt, punând o armură antică de fier forjat şi gravat. 

— Am lucrat timp de milenii, încheind alianţe, punând la 
cale relaţii, gândindu-mă cu mult înainte la lucrurile ce ar fi 
putut să fie avantajoase la un moment sau altul. De acum 
există atât de multe aranjamente, încât pot alege unde 
anume să exercit presiuni şi când anume să iniţiez unele 
proceduri automate. Dar asta nu-i tot. 

— Acţionezi ca un general, spuse Ioana. Un general în 
oastea Domnului. 

— Cândva, zise Daneel, oamenii au fost Dumnezeul meu. 

— O misiune primită din partea Domnului...! 

loana părea şocată şi oarecum confuză. Evoluase mult de 
la reconstruirea şi dialogurile ei, de la relaţia virtuală cu 
Voltaire, urmată apoi de despărţirea lor, totuşi vechile 
credinţe mureau într-adevăr foarte greu. 

— Nu. Prin însăşi natura construcţiei mele, misiunea fost 
inclusă în programare. 

— Oamenii trebuie să-L. primească pe Domnul, ascultându- 
şi adâncul sufletelor, declară Ioana. Poruncile şi legile 
dumnezeieşti se găsesc în cei mai mici atomi din natură, ca 
şi în Sfintele Scripturi. 

— Tu nu eşti om, însă deţii o autoritate umană. le 
avertizez totuşi să nu mă distragi. Momentul acesta este 
unul foarte delicat. 

— Focul arzător al unui înger, forţa unui general pe 
câmpul de luptă, rosti Ioana. Voltaire va fi învins. Aproape 
că-mi pare rău pentru el. 


— Ciudat că m-ai ales tocmai pe mine, deşi, cândva, te 
opuneai strădaniilor mele, zise Daneel. Tu reprezinţi 
credinţa, ceva ce eu nu voi cunoaşte niciodată, în timp ce 
Voltaire reprezintă forţa intelectului detaşat. Eu sunt mult 
mai aproape de el. 

— Eşti departe de a fi detaşat, observă Ioana. Ai propria ta 
credinţă. 

— Credinţa mea este în omenire. Recunosc legile făcute de 
omenire. 

Glasul tik-tokului amuţi o clipă, apoi, încetişor, cu tonul 
mecanic transmițând prea puţin din ceea ce trebuie să fi 
fost pasiunea entității, loana vorbi: 

— Forţele care acţionează prin tine îmi sunt limpezi. Ceea 
ce ştii sau nu ştii, înseamnă prea puţin. În vremea mea, eu 
însămi am ştiut foarte puţine, dar am simţit forţele acelea. 
Ele acționau prin mine. M-am încrezut în ele. 

Daneel ignoră tik-tokul şi aşteptă că tribunalul să-şi afişeze 
verdictul. Un amănunt din planul său se abătuse de la 
direcţia preconizată, însă el se aşteptase la aşa ceva în 
proporţie de peste cincizeci la sută. 

Dors Venabili nu se găsea la postul care-i fusese atribuit. 

Daneel învățase de mult timp arta de a lăsa anumite părţi 
ale unui plan, chiar părţi-cheie, să acţioneze în afara 
controlului său imediat, atâta vreme cât ştia perfect care 
avea să le fie direcţia. Întrezărise potenţialul respectiv în 
Dors din clipa când ea încheiase perioada de refacere şi 
revizie de pe Eos. 

În acelaşi timp, întrezărise un potenţial similar în Lodovik. 

Riscul era mare, dar câştigul posibil era enorm. Daneel 
aproape că se obişnuise cu genul respectiv de risc, totuşi 
aşteptarea continua să inducă o senzaţie neplăcută în forma 
sa mecanică, pe care ar fi trebuit s-o izoleze şi elimine, dacă 
ar fi putut. 

Ocupanta tik-tokului tăcea, plină de respect. 

Daneel atinse maşina pe căpşorul metalic senzorial. 

— Cum exişti acum pe Trantor? Întrebă el. 


— Ca şi înainte, mă infiltrez în sistemele computaţionale şi 
de conectare, în interstiţiile Superreţelei. 

— În ce măsură? 

— Poate că într-o măsură mai mare decât anterior. 

Daneel analiză riscul de a se baza pe Ioana, ca şi 
potenţialul lui Voltaire. 

— Voltaire se infiltrează în sistem în aceeaşi măsură? 

— Aşa cred. Încercăm să ne evităm, totuşi urmele lăsate 
de el reprezintă o permanentă iritare. 

— Ai acces la coduri de securitate şi la canale codificate? 

— Cu puţin efort, îmi sunt accesibile. 

— Dar pentru Voltaire? 

— Indiferent care i-ar fi defectele, nu este prost, replică 
simul. 

Daneel căzu pe gânduri câteva clipe, cu creierul 
funcţionându-i la viteză şi capacitate maximă, apoi zise: 

— Poţi introduce în mine o extensie a configuraţiilor tale. 
Îţi sugerez... 

— Şi, folosind limbaj-maşină, îi transmise o adresă din 
centrii lui raţionali superiori. 

Peste o clipă, Ioana se găsea în interiorul său; scrise 
informaţiile cerute şi citi detaliile găsite acolo. 

— Este un privilegiu să-ţi fiu aliată, îi spuse. 

— N-aş dori ca oponenții mei să beneficieze de un avantaj, 
zise Daneel şi se întoarse cu spatele la parapet, pregătindu- 
se să părăsească apartamentul. 

Vara îşi dirijă platforma prin piaţa aproape pustie, 
înconjurată de o falangă din douăzeci de Speciali ai 
Comisiei pentru Securitate Generală, care purtau deja 
uniformele noi. Ca întotdeauna, maiorul Namm mergea 
lângă ea. 

Femeia purta o expresie uşor confuză, aidoma unei 
marionete care fusese smucită prea des, în prea multe 
direcţii. Ceva din pustietatea străzilor, din uşile şi ferestrele 
acoperite cu obloane metalice era în neregulă. Specialii o 
simțeau, iar Vara nu avea nevoie de propriile ei instincte 


amplificate ca să simtă tensiunea; însă instinctele acelea 
zumzăiau înnebunitor, vorbind despre alte evenimente, 
anterioare. 

Dimineaţa, când se întâlnise cu Sinter, ea citise în bărbatul 
acela de care se temea şi pe care, în acelaşi timp, îl 
idolatriza, nu încredere şi forţă, ci o aroganță în stare pură, 
ceva care putea fi comparat numai cu atitudinea unui copil 
gata să încalce normele şi să fie pedepsit. În politica 
imperială contemporană, însă, pedeapsa nu era o simplă 
bătaie la fund; prăbuşirea de la poziţia de control şi putere 
echivala practic cu moartea sau, dacă exista milă, cu 
întemnițarea în Rikerian sau exilul pe una dintre oribilele 
Lumi Exterioare. 

Namm rămânea mereu încruntat. Se apropiau de piaţeta 
din exteriorul porţii principale a Districtului de Distribuţie 
şi Depozitare, la câţiva kilometri de Agora Negustorilor, 
acolo unde fuseseră cât pe aici să-l prindă pe Lodovik 
Trema. Vara se simţea nemulțumită de eşecul acela; poate 
că dacă ar fi avut asemenea dovezi, situaţia lor ar fi fost mai 
puţin încordată. Simţea totuşi că în ziua asta se aflau pe 
punctul de a descoperi ceva mult mai important decât 
Trema, poate chiar centrul activităţii roboților de pe 
Trantor. 

Vara nu-i spusese lui Sinter despre suspiciunile ei legate 
de robotul cu formă feminină. Puţinul pe care-l putuse 
extrage din memoria acestuia nu păruse să fie pe măsura 
aşteptărilor bărbatului, totuşi el nu avusese chef să-şi 
anuleze momentul de triumf. Acceptase căutarea de azi mai 
mult pentru a scăpa de Vara, şi pentru că ea insistase că ar 
fi fost judicioase mai multe dovezi, ţinând seama de nivelul 
de opoziţie din partea lui Chen. 

Sinter nu avea o părere prea grozavă despre copoiul său 
mentalist, nici ca om, nici ca femeie. 

Vara pufni şi-şi frecă nasul. Ştia că nu era atrăgătoare şi 
mai ştia că Sinter o privea doar ca pe un aliat în 


ascensiunea sa politică, totuşi ar fi fost oare prea mult să 
spere că, într-o bună zi, ar fi existat un alt tip de alianţă? 

Cum s-ar fi putut ea adapta unui partener care nu avea 
aceleaşi capacităţi? Era prea mult să spere că avea să 
descopere pe altcineva similar ei, care ar fi apreciat-o... 
Avusese parte de prea multe dezamăgiri ca să se aştepte la 
o asemenea coincidenţă de dorinţe. 

Namm ridică brusc braţul şi ascultă la comunicatorul 
staţiei sale. Miji ochii. 

— Am înţeles, mormăi. 

Privi spre Vara şi buzele i se strâmbară într-un rictus ce 
putea fi de dispreţ. 

Femeia simţi un moment de frică pură - căzuse în 
dizgrație. „Mă vor executa aici şi acum!” După aceea 
analiză expresia maiorului: citea acolo disprețul 
profesionistului faţă de ordinele neinteligibile ale 
superiorilor săi. 

— Ni s-a transmis să ne retragem, o anunţă. Mi s-a spus 
ceva despre o forţă adițională, că ar fi prea mulţi Speciali în 
teren... 

Un zgomot ca un uruit se rostogoli dinspre districtul 
antrepozitelor. Vara ridică ochii şi zări mulţimi de Cenugşii, 
dar şi de cetăţeni, amestecați în mod deloc caracteristic, 
revărsându-se prin porţile largi. La început crezu că erau 
numai câteva zeci de persoane, o gloată redusă, însă 
Specialii se dispuseră rapid în careu şi-şi actiVară câmpurile 
personale de protecţie. Propriul ei câmp se activă cu un 
zumzet static. 

Erau mii de oameni, femei şi bărbaţi, cetăţeni şi chiar 
meritocraţi universitari; nu numai haine sure şi negre, ci 
culori vii arborate de adulţi. Pentru o clipă, lui Vara nu-i 
veni să-şi creadă ochilor. Aici nu se găsea în Dahl sau în 
Rencha, Sectoare renumite pentru tulburările politice... 

Aici era Sectorul Imperial! lar gloata era alcătuită din 
clase diferite - lucru nemaiauzit! În mulţime se zăreau până 
şi Cenuşii imperiali. 


Locotenentul solicită întăriri şi instrucţiuni suplimentare. 
Cei care alcătuiau gloata - feţe clar vizibile de cealaltă 
parte a piaţetei în strălucirea de amurg permanent a 
plafonului - erau posaci şi furioşi. Purtau placarde şi 
proiectoare care fulgerau mesaje pe ziduri. Torente de 
cuvinte roşu-strălucitoare anunțau: RETRAGEŢI 
SECURITATEA GENERALĂ! Şi UNDE ESTE SINTER? 

Altele erau mult mai vulgare, mai mânioase. Jerbe de 
scântei irupseră în flancul stâng al gloatei, făcând piaţeta să 
strălucească în detalii precise. O jerbă se înălţă la o sută de 
metri şi când explodă, cu un ecou hidos, Specialii se 
ghemuiră şi scoaseră biciurile neuronice. Armele acestea 
nu erau însă adecvate pentru controlul mulțimilor 
numeroase, dar în nici un caz nu doreau să recurgă la 
blastere. 

Nu erau pregătiţi pentru aşa ceva. 

Maiorul ştia asta, dar în mod limpede îl deranja să se 
retragă din faţa unei mulţimi dezordonate. Poate că până 
atunci nu trebuise niciodată să bată în retragere, niciodată 
nu avusese de înfruntat o astfel de situaţie. 

— Ar trebui să plecăm, îi spuse Vara. 

Nu-i plăcea faptul că mulţimea folosea numele lui Sinter. 
El era acum un personaj important - în mass-media 
trantoriană circulaseră multe istorii despre înfiinţarea noii 
Comisii - dar de ce se opriseră tocmai asupra lui? 

— Te rog, repetă ea. Platforma asta nu-i foarte rapidă. 
Namm o privi cu aceeaşi expresie, cu buzele răsfrânte şi 
ochii mijiţi, pe care o văzuse mai devreme. Nu mai comentă, 

ci dădu comanda de retragere. 

Mulțimea avansă, pe măsură ce Specialii se retraseră. 
Apoi, mugind cu vocea unică şi bestială a adevăratei gloate, 
se năpusti în goană. 

Peste rumoarea aceea se auzi un alt vuiet, mai 
ameninţător. Vara întoarse vehiculul. Maiorul o înconjură cu 
cinci dintre cei mai buni ofiţeri ai săi şi răcni spre ceilalţi să 
păstreze poziţia. Apreciase situaţia şi văzuse că nu puteau 


ajunge la un posibil adăpost sau la o poziţie defensivă 
superioară înainte să fie ajunşi de mulţime. 

Vara se strădui să zărească printre Speciali, să audă peste 
ţipete şi comenzi lătrate. Un curent de aer îi mângâie 
obrazul. Zeci de sonde automate micuţe apăruseră peste 
piaţetă, sfere bâzâitoare de mărimea unui pumn. Mulțimea 
ignoră aceste unităţi de supraveghere. 

Femeia se ridică în picioare şi cobori de pe platformă. 
Dacă era necesar, putea să alerge mai repede decât 
aceasta. Sau putea porunci ca unul dintre Speciali s-o 
poarte în braţe. Membrele ei subţiri tremurau, anticipând 
stresul pe care urma să-l înfrunte. Era delicată, ştia asta; 
puterea ei se afla altundeva şi se întrebă pe câţi din 
mulţime putea să-i convingă, dacă se înghesuiau în jurul ei, 
sufocând-o cu minţile lor individuale. 

Chiţăi încet. „Da”, se gândi. „Sunt un alt şoricel, un şoricel 
îngrozit. Sunt jalnică, dar, te rog, te rog, lasă-mă să mă 
concentrez! Îi pot înfrânge pe toţi, dacă mă concentrez!” 

Simţi cum resursele interioare îi cresc. Avu impresia că 
detectează o gârbovire a umerilor bărbaţilor din jur, atunci 
când îşi ridicase blocajele. Nu trebuise niciodată să se 
protejeze de aşa mulţi oameni. Când simţi că forţele încep 
să i se concentreze, teama păru că i se destramă. Deşi 
câmpurile personale colapsau, şi chiar dacă Specialii aveau 
să fie împinşi de gloată în ziduri şi striviţi în interiorul 
câmpurilor - era posibil! 

— Ea nu avea să fie neajutorată. Dacă Sinter n-o putea 
ajuta, dacă maiorul şi Specialii lui n-o puteau ajuta, ea avea 
să reziste. 

Zări umbrele coborând chiar înainte să audă ţăcănitul 
elicelor şi vibraţiile motoarelor transportoarelor de trupe. 
Maiorul ridică braţul, apărându-se de pala de aer şi 
umbrele îi acoperiră. Când vehiculele asolizară, părură că 
se ridică din piaţă, în loc să coboare. 

În faţa mulţimii se aflau patru transportoare fusiforme 
cocoţate în vârful pilonilor lor albaştri, ce pârâiau de 


electricitate statică. Vara cunoştea emblemele de pe laturile 
lor: un oval de stele înconjurând o galaxie şi o cruce roşie 
dublă, trupele private de intervenţie ale Împăratului, Forţa 
de Acţiune Externă, care nu fusese văzută aproape 
niciodată. „Împăratul şi-a trimis forţele ca să ne apere”, 
gândi uşurată, apoi duse pumnul la gură. 

Odată Sinter îi spusese că Forţa de Acţiune Externă nu 
fusese utilizată de ani buni, iar Klayus o ura şi se temea de 
ea; cândva fusese comandată de generalul Prothon, aflat 
acum la pensie, şi specialitatea acestuia - singurul motiv 
pentru care fusese reactivat - - o constituia îndepărtarea 
Împăraţilor. 

La vederea vehiculelor, mulţimea se opri şi amuţi. Era ceva 
complet neaşteptat. Faptul că Forţa de Acţiune Externă - 
teoretic întrebuințată numai în cazurile când era ameninţat 
însuşi 'Tronul - putea interveni într-o simplă răscoală era 
grav. Unii din mulţime se eliberară de mintea gloatei, 
murmurând între ei. Primele rânduri se foiră şi se 
retraseră. 

În câteva secunde, o sută de soldaţi dotați cu câmpuri şi 
echipament anticinetic, în uniforme negru-albastre, cu căşti 
cu dungi roşii, ieşiseră prin trapele transportoarelor şi 
formaseră două şiruri, unul în faţa gloatei, celălalt direct 
înaintea Varei şi a Specialilor. 

Ultimul care ieşi fu generalul Prothon însuşi, uriaş, cu 
umeri de taur, braţe imense şi un pântece cât un butoi, 
amenințând să rupă nasturii uniformei. Avea un chip 
adolescentin, cu mustăcioară ca o umbră sură şi bărbuţă, 
iar ochii săi mici şi alerţi se deplasau dintr-o arte în alta cu 
energie exultantă. Părea la fel de fericit ca şi cum ar fi ajuns 
la o petrecere. 

Se opri o clipă între şiruri, privi în stânga şi în dreapta, 
apoi se răsuci şi se uită... 

La Vara Liso. 

O zări imediat şi o fixă apăsat, aproape voios, păşind spre 
ea pe picioarele lui lungi şi groase, aidoma unor coloane. 


Unii spuneau că provenea de pe planeta Nur, o lume 
oprimantă a gravitaţiei mari; dar, de fapt, nimeni nu ştia de 
unde apăruse Prothon, sau cum îşi dobândise poziţia. 

Unii afirmau că el era împăratul secret, adevărata putere 
din Palat, chiar deasupra Comisiei pentru Siguranţă 
Publică, cel puţin după exilul lui Agis al IV-lea, dar zvonurile 
nu erau fapte. 

Prothon îşi croi drum prin falangă şi se opri în faţa lui 
Vara. Femela clipi spre pieptul masiv terminat prin capul 
comparativ mic, cu faţa plăcută, amuzată. 

— Deci aceasta este micuța care va provoca marele război, 
rosti Prothon cu un glas minunat de tenor. 

Pentru o clipă, privind ceea ce putea să fie pierirea ei, Vara 
fu copleşită de combinaţia paradoxală între forţa de taur şi 
atractivitatea bâieţească. 

— Ai avut succes azi? Continuă el cu simpatie. 

Vara mai clipi de câteva ori, apoi murmură: 

— Simt... 

Se opri şi duse pumnul la gură. Ar fi dorit să plângă, sau să 
blesteme, şi nu era sigură ce anume va face. „Fă-l pe 
monstrul ăsta să se îndoaie şi să plângă alături de mine, în 
faţa mea!” 

— În districtul antrepozitelor există o clădire, murmură ea 
şi Prothon se aplecă, parcă cerând-o de nevastă, ca să audă 
mai bine. 

— Repetă, te rog, o îndemnă el cu blândeţe. 

— În districtul antrepozitelor există o clădire, un centru de 
distribuţie. Am trecut de o duzină de ori pe lângă el în 
ultimele săptămâni. Nu părea deloc ieşită din comun, dar 
mi-am ascuţit simţurile, ascultând cu mai multă atenţie. 
Sunt sigură că înăuntru se află roboţi, poate chiar foarte 
mulţi. Comisarul-şef al Comisiei pentru Securitate 
Generală... 

— Da, desigur, zise Prothon. 

Se îndreptă şi privi peste Speciali, prin şirurile propriilor 
sale trupe, spre gloată. 


— O să vă ducem până la antrepozitul acela, zise el. Dar 
apoi - nimic. S-a terminat! 

— Ce... S-a terminat? Întrebă ea şovăitor. 

— Jocul, surâse generalul. Există învingători, dar şi învinşi. 

Lodovik auzi în minte sirenele de alertă, la fel ca toţi 
roboții din antrepozit. În seara anterioară, împreună cu 
Kallusin elaborase planul de evacuare. Kallusin îi spusese 
că Plussix anticipase un incident major, poate chiar 
descoperirea lor de către autorităţi. 

lar acum majoritatea căilor de evadare erau blocate de 
Specialii Imperiali. Kallusin şi ceilalţi roboţi erau ocupați în 
altă parte a depozitului, transportând capetele şi obiectele 
calvinene preţioase: milenii de istorie şi tradiţii robotice, 
amintirile a zeci de roboţi-cheie, stocate în noduri multiple 
de memorie sau, în câteva cazuri, în capete integrale. 
Veneraţia lui Kallusin pentru relicve avea un aspect religios, 
dar Lodovik nu avea timp să contemple particularităţile 
acestei societăţi robotice. 

Îi găsi pe Klia şi Brann în sala de mese, la parter. Tânăra 
părea hotărâtă, însă speriată, cu ochii dilataţi şi îmbujorată 
la chip. Brann părea nesigur, dar nu înspăimântat, ci doar 
nervos. 

Lodovik ignoră o comunicare din partea lui Voltaire, un 
comentariu asupra contrariilor romantice care părea 
complet inutil. 

— Plecăm imediat, îi anunţă el. 

— Am împachetat, zise Brann şi-i arătă o gentuţă de voiaj, 
din pânză, care conţinea toate bunurile lor. 

— O simt, spuse Klia. Ne caută pe noi. 

— Poate că da, încuviinţă Lodovik, dar în nivelurile 
subterane există coridoare secrete care n-au mai fost 
întrebuințate de mii de ani. Unele au ieşirea aproape de 
centrul de detenţie din Palat unde este ţinut Seldon. 

— Cunogşti Palatul... Codurile de acces? 

— Dacă nu au fost schimbate. Procedurile din Palat suferă 
de o anume inerție. Codurile pentru apartamentele 


împăratului sunt schimbate de două ori pe zi, dar în alte 
zone ale Palatului codurile au rămas nemodificate de zece 
sau chiar de cincisprezece ani. Ne vom asuma unele 
riscuri... 

Pot accesa eu codurile pe care nu le cunoşti, îl informă 
Voltaire. 

— Scoate-ne de aici! Rosti Klia. Nu vreau să mă lupt cu ea. 


— Poate că va trebui să ne luptăm cu alţii, o avertiză 
Lodovik. Pentru a-i convinge, sau pentru a ne apăra. 

Fata scutură din cap cu o îndrăzneală încăpăţânată. 

— Nu-mi pasă de ei. Nu ştiu dacă unul dintre o mie de 
persuasivi ni s-ar putea opune mie şi lui Brann acţionând 
împreună. Însă femeia aceea. 

— O putem înfrânge, interveni Brann. 

Klia îl fulgeră cu privirea, apoi se cutremură şi ridică din 
umeri. 

— Poate, murmură ea. 

— Cunogşti destul de bine structurile mintale robotice? 
Întrebă Lodovik pe când se îndreptau spre ascensor. 

— Ce vrei să spui? Se încruntă Klia. 

Uşile masive ale liftului antic se deschiseră lin, ca toate 
maşinăriile Vechiului Imperiu. În interior pâlpâia un led 
verzui de avarie. Păşii înăuntru, în lumina lui spectrală. 

— Poţi convinge un robot? Întrebă Lodovik. 

— Nu ştiu. N-am încercat niciodată. Ba nu, am încercat o 
dată cu Kallusin, dar nu mi-am dat seama că era robot. M-a 
blocat. 

— Avem câteva minute la dispoziţie. Exersează pe mine. 

— De ce? 

— Deoarece pentru a ajunge la Hari Seldon poate fi 
necesar să-l înfruntăm pe Daneel. Nu uita ce a spus Dors 
Venabili. 

— Roboții sunt atât de diferiţi..., murmură Klia. 

— Exersează, repetă Lodovik. 

Vrei să-ţi laşi liberul arbitru pe mâna acestei copile? Pufni 
Voltaire, deşi ştia că întrebarea era retorică. Acum profităm 
de cea mai ticăloasă dintre arme! Ce este mai rău: 
deformarea minţii robotului, sau a omului? 

— Te rog, insistă Lodovik. Poate fi foarte important. 

— BINE! Răcni fata, simțindu-se împinsă de la spate. 

Nu-i plăcea asta; îşi spuse că nu dorea să descopere o 
nouă slăbiciune în toiul fricii ei. 

— Ce ar trebui să fac... Să te silesc să dansezi din buric? 


Lodovik surâse. 

— Orice îţi vine în minte. 

— Eşti un robot. N-aş putea pur şi simplu să-ţi ordon să 
dansezi, iar tu să fii obligat să-mi asculţi comanda? 

— Nu eşti stăpâna mea. Şi nu uita... 

Klia îi întoarse spatele şi-şi duse o mână la obraz. Brusc, 
Lodovik îşi dădu seama că ar fi fost foarte plăcut să-şi 
testeze circuitul de control motrice. Ascensorul ar fi fost un 
loc perfect pentru desfăşurarea unor asemenea teste, atâta 
timp cât era atent să nu-i lovească pe oamenii aflaţi alături 
de el. Nevoia aceasta de mişcare era realmente simplă - 
simplă şi plăcut de contemplat. 

Începu să danseze, lent la început, simțind afirmarea, 
acceptul; mii de oameni i-ar fi apreciat în mod deosebit 
performanţa, chiar dacă nu în termenii artei, dar cu 
siguranţă pentru abilitatea cu care-şi testa toate rutinele 
programate. Se simţea coordonat şi valoros. 

Klia cobori mâna de la obraz. Avea chipul scăldat în 
lacrimi. 

Lodovik se opri şi se clătină pentru o clipă, în vreme ce 
propria sa voinţă robotică sortă impulsurile disparate, 
redobândind echilibrul. 

— Îmi pare rău, şopti Klia. N-a fost frumos ce te-am pus să 
faci. 

Îşi şterse grăbită faţa, stânjenită. 

— "Te-ai descurcat bine, aprobă Lodovik puţin debusolat de 
uşurinţa cu care fusese controlat. Brann te-a ajutat? 

— Nu. 

Dahlitul părea uluit de succesul fetei. 

— Cerurilor, am putea comanda întregul Trantor... 

— NU! Strigă Klia. Îmi pare rău c-am făcut asta. Întinse 
mâinile spre Lodovik, parcă implorându-i iertarea. Tu eşti o 
maşină. În adâncul tău, eşti atât de... Doritor să oferi 
plăcere. Eşti mai simplu decât un copil. Eşti un copil. 

Lodovik nu ştiu ce să răspundă, aşa că tăcu. Voltaire însă 
îşi anunţă părerea fără echivoc. Am putut s-o simt şi eu. Nu 


am picioare, totuşi am dorit să dansez. Ce soi de putere 
este aceasta? O monstruozitate! 

Klia nu-şi abandonase dezgustul de sine, ceea ce nu făcu 
altceva decât să-i sporească confuzia. 

— Însă nu eşti un copil. Eşti demn şi serios. A fost rău din 
partea me. La fel ca atunci când l-am făcut pe tata... 
Glasul i se poticni. Când l-am făcut pe tata să se scape pe el. 

Începu să plângă. 

Lodovik înclină capul pe un umăr. 

— Nu am păţit nimic rău. Dacă te îngrijorează demnitatea 
mea... 

— Nu-nţelegi! 'Ţipă fata. 

Uşa se deschise şi ea se răsuci fulgerător, ca şi cum s-ar fi 
confruntat cu alţi duşmani. Coridorul întunecat care se 
întindea înaintea lor era pustiu, tăcut. În stratul subţire de 
praf de pe podea nu se zăreau urme de paşi. Klia sări din 
ascensor şi colbul secolelor se învolbură în jurul picioarelor 
ei. 

— Nu mai vreau să fiu aşa! Vreau să fiu o femeie obişnuită! 

Vocea i se reflectă din pereţii străvechi şi impasibili. 

Boon îl însoțea pe Hari, iar Lors Avakim pe Gaal. Când 
intrară în sală, cei cinci judecători erau deja aşezaţi la 
locurile lor, Chen ocupând ca întotdeauna, poziţia cea mai 
înaltă, din mijloc. Hari simţi că-l încearcă o uşoară 
ameţeală, stând în picioare mai mult de cinci minute, în 
timp ce grefierul reamintea capetele de acuzare. Miji ochii 
spre sală apoi se lăsă uşor către Gaal, până ce se rezemă de 
el. Tânărul îl sprijini fără nici un comentariu, aşteptându-l 
să-şi recapete echilibrul. 

— Scuze, murmură Hari. 

Chen luă cuvântul fără măcar să arunce o privire 
acuzaților: 

— Continuarea acestui proces nu mai slujeşte nimănui. 
Comisia pentru Securitate Generală nu mai are temeiuri 
pentru a-l audia pe domnul profesor Seldon. 


Hari nu îndrăzni să simtă nici măcar o adiere de speranţă 
dinspre buzele comisarului-şef. 

— Procedurile publice iau sfârşit în această clipă. 

Chen şi ceilalţi judecători se ridicară în picioare. Boon îl 
susţinu pe Hari de un braţ, pe când comisarii îşi părăsiră 
locurile. În sală, nobilii se sculară şi ei, schimbând păreri în 
şoaptă. Procurorul se apropie de boxă şi se adresă lui Hari 
şi Gaal: 

— Domnul comisar-şef doreşte să vi se adreseze în grup 
restrâns. Înclină din cap spre Boon şi Avakim, cu un gest de 
curtenie profesională sau poate doar salutându-şi colegii de 
branşă. În acest act final, clienţii dumneavoastră trebuie să 
fie singuri. Vor rămâne aici, iar toţi ceilalţi vor părăsi sala. 

Hari nu ştia ce să creadă sau să facă. Resursele lui se 
apropiau de un sfârşit amar. Boon îi atinse braţul, îi surâse 
încurajator şi plecă împreună cu Avakim. 

După ce sala fu evacuată, uşile ei fură blocate cu bare 
lungi din bronz şi comisarii reveniră. Acum, Chen îl privea 
direct pe Hari. 

— Sire, vorbi matematicianul cu glas nesigur, aş fi preferat 
să-i avem pe avocaţi alături de noi. 

Detesta slăbiciunile, infirmităţile acestea. 

Comisarul din stânga lui Chen replică: 

— Acesta nu mai este un proces, doctore Seldon. Ne aflăm 
aici pentru a discuta despre siguranţa Statului. 

— Acum vorbesc eu, interveni Chen. 

Ceilalţi comisari părură că se topesc în scaunele lor, fără 
un cuvânt, confirmând puterea bărbatului acesta subţire şi 
dur, cu trăsături calme şi maniere de aristocrat străvechi. 
„Realmente pare mai bătrân decât mine”, se gândi Hari, 
„este o antichitate!” 

— Doctore Seldon, începu comisarul-şef, periclitezi pacea 
în domeniile Împăratului. Niciunul dintre cvadrilioanele de 
oameni aflaţi printre stelele Galaxiei nu va mai trăi un secol 
de acum încolo. Prin urmare, de ce să fim îngrijoraţi de 
evenimentele care vor avea loc peste cinci secole? 


— Eu nu voi mai trăi nici măcar cinci ani, zise Hari, totuşi 
problema constituie o mare îngrijorare pentru mine. 
Numiţi-o idealism. Numiţi-o identificare cu generalizarea 
aceea mistică pe care o numim „om”. 

— Nu vreau să înţeleg misticismul. Poţi să-mi spui ce mă 
împiedică să scap de dumneata şi de un viitor incomod şi 
inutil care se află la depărtare de cinci secole şi pe care nici 
măcar nu voi ajunge să-l văd, ordonând să fii executat astă- 
seară? 

Hari apelă la tot disprețul său faţă de acest individ, faţă de 
moarte însăşi, ca să facă faţă calmului uluitor al lui Chen. 

— Acum o săptămână aţi fi putut s-o faceţi şi aţi fi păstrat o 
şansă din zece de a rămâne în viaţă până la sfârşitul anului. 
Astăzi însă probabilitatea abia dacă este de unu la zece mii. 

Ceilalţi comisari icniră simultan la auzul blasfemiei, 
aidoma unei virgine înaintea soţului rămas pe neaşteptate 
în pielea goală. Pleoapele lui Chen coborâră somnoroase, 
dar în acelaşi timp întreaga lui ţinută păru că devine mai 
alertă, mai dură. 

— Cum vine asta? Întrebă el cu o voce periculos de blândă. 

— Prăbuşirea Trantorului nu poate fi oprită, indiferent ce 
eforturi s-ar face. Cu toate acestea, ea poate fi grăbită cu 
uşurinţă. Povestea procesului meu întrerupt se va transmite 
în toată Galaxia. Respingerea planului meu menit să 
uşureze şi să reducă proporţiile dezastrului îi va convinge 
pe oameni că viitorul nu le mai oferă nici o şansă. Deja îşi 
amintesc cu invidie de vieţile bunicilor lor. Revoluţiile 
politice şi stagnarea comercială vor spori în intensitate. 
Peste tot în Galaxie se va răspândi sentimentul că este 
important doar ceea ce poate fiecare să-şi apropie în acel 
moment. Oamenii ambiţioşi nu vor mai aştepta, iar cei lipsiţi 
de scrupule nu vor mai ezita. Prin fiecare acţiune, ei vor 
grăbi prăbuşirea planetelor. Ucideţi-mă şi Trantorul nu se 
va prăbuşi în cinci secole, ci în cincizeci de ani, iar 
dumneavoastră într-un singur an. 

Chen surâse parcă uşor amuzat. 


— Astea sunt vorbe de speriat copiii, totuşi moartea 
dumitale nu este singurul răspuns care să ne satisfacă. 
Spune-mi, singura dumitale activitate va fi aceea de a 
pregăti enciclopedia despre care vorbeai mai devreme? 

Părea că extinde o pavăză de generozitate peste Hari, 
printr-o mişcare a mâinii şi o lovitură scurtă cu două degete 
lângă ciocănel şi clopoţelul de alamă. 

— Da. 

— Şi trebuie ca acest lucru să fie făcut pe Trantor? 

— Sire, Trantor posedă Biblioteca Imperială, precum şi 
resursele erudite ale Universităţii Trantor. 

— Da, Bineînţeles. Cu toate acestea, n-ar putea fi 
avantajos dacă aţi fi plasați altundeva, să zicem pe o planetă 
unde iureşul şi nebunia unei metropole nu ar afecta 
gândurile erudite, unde oamenii dumitale s-ar putea dedica 
exclusiv şi cu un singur gând muncii lor? Toate acestea n-ar 
putea constitui avantaje? 

— Probabil nişte avantaje minore. 

— O astfel de planetă a fost deja aleasă. Domnule doctor, 
poţi lucra după placul inimii, cu cei o sută de mii de oameni 
în jurul dumitale. Galaxia va şti că lucrezi şi că lupţi 
împotriva Prăbuşirii. Se va comunica de asemenea, că vei 
împiedica Prăbuşirea. Dacă cei cărora le pasă de aceste 
chestiuni vor crede că ai dreptate, vor fi mai fericiţi. 
(Zâmbi.) Întrucât nu cred în atât de multe lucruri, nu mi-e 
greu să resping chiar şi ideea de Prăbuşire, astfel încât sunt 
pe deplin convins că le voi spune oamenilor adevărul. Şi, în 
acest timp, domnule doctor, nu vei mai tulbura Trantorul şi 
nu vor mai exista motive pentru a tulbura pacea şi tihna 
Împăratului. Pentru dumneata şi pentru susţinătorii 
dumitale, atâţia câţi se vor considera necesari, alternativa 
este moartea. Voi ignora amenințările proferate anterior. 
Şansa de a alege între moarte şi exil îţi va fi oferită pentru o 
perioadă care începe în această clipă şi se va termina peste 
cinci minute. 


— Care este planeta aleasă, sire? Întrebă Hari, mascându- 
şi tensiunea anticipaţiei. 

Chen îl chemă cu un gest din degetul subţire şi indică 
ecranul unui informer, pe care se afişase imaginea planetei 
şi locaţia ei. 

— Se cheamă lerminus, cred. 

Hari o privi, ţinându-şi răsuflarea, apoi ridică ochii spre 
comisarul-şef. Cei doi erau mai aproape unul de celălalt 
decât fuseseră vreodată până atunci, la nici o lungime de 
braţ. Matematicianul putea să distingă liniile subţiri de 
încordare de pe trăsăturile calme, aidoma unor încreţituri 
pe o întindere de gheaţă. 

— Este nelocuită, însă destul de ospitalieră, şi poate fi 
modelată pentru a satisface necesităţile savanților. E cam 
izolată... 

Hari căută să simuleze uimire. 

— Este la marginea Galaxiei, domnule! 

Chen dădu ochii peste cap, într-un gest de respingere a 
comentariului. Îl privi pe Hari cu oboseală, parcă întrebând: 
„Chiar este nevoie de tot teatrul ăsta?” 

— Exact aşa cum am spus, întrucâtva izolată. Va răspunde 
nevoilor voastre de concentrare. Haide, mai ai două minute. 

Matematicianul de abia îşi putea ascunde euforia. Pentru o 
clipită, simţi un acces de recunoştinţă faţă de monstrul 
acela al aristocrației. 

— Vom avea nevoie de timp pentru a aranja o asemenea 
călătorie, murmură el cu glas îmblânzit. Este vorba despre 
douăzeci de mii de familii. 

Din boxă, Gaal îşi drese vocea. 

Chen cobori ochii asupra informerului şi dezactivă afişajul. 

— Vi se va acorda timpul necesar. 

Hari nu se putea controla. Ultimul minut se scurgea iute, 
totuşi îi venea imposibil să nu-şi acorde triumfului ultimele 
câteva secunde, pentru a-l spori, pentru a fi şi mai şocant 
pentru cei care nu deţineau ştiinţa sa. În cele din urmă, 


când ajunse la ultimele cinci secunde, murmură cu glas 
răguşit şi cedând în faţa înfrângerii: 

— Accept exilul. 

Gaal icni şi se aşeză brusc. 

Procuratoarea intră din nou şi constată acceptul, notă că 
totul se desfăşurase legal, înregistră verdictele şi 
declaraţiile, apoi îi dădu cuvântul comisarului-sef. 

Chen ridică braţul şi anunţă oficial: 

— Cazul este clasat. Comisia şi-a încheiat datoria. Se poate 
părăsi sala. 

Hari se retrase, pentru a se alătura lui Gaal. 

— Nu şi dumneata, adăugă încet Chen. 

Înțelegerea, dacă a fost vorba despre aşa ceva, i-a uluit pe 
toţi savanții Fundaţiei, Avea aerul unui miracol. Trebuie să 
fi existat aranjamente anterioare, acorduri necunoscute 
înapoia înţelegerii, totuşi textele şi depoziţiile de care 
dispunem, ba chiar şi înregistrarea procesului nu ne oferă 
nici un indiciu. Se crede că perioada aceasta din viaţa lui 
Hari Seldon va rămâne de-a pururi obscură. 

Cum de s-a desfăşurat atât de bine procesul? Cum dea 
putut Seldon să fi focalizat atât de precis instrumentele 
psihoistoriei chiar în momentul aşa-zisei prime „crize 
Seldon”? Forţele mobilizate împotriva lui erau formidabile; 
Gaal Dornick consemnează că Linge Chen se simţea 
realmente ameninţat de Seldon. Este posibil ca Dornick să 
fi fost influenţat de opinia lui Chen despre Seldon, poate nu 
Chiar exactă; ceea ce ştim despre comisarul-şef din sursele 
imperiale sugerează că avea o minte politică rece, calculată 
şi foarte eficientă, care nu se temea de nimeni. Desigur, 
Seldon avea altă părere. 

Cercetătorii acelei perioade... 

— ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 

Aprodul Comisiei îi urmă pe Hari şi Chen în camera de 
consultaţii aflată înapoia prezidiului judecătoresc. Hari se 
aşeză într-un scaun îngust, în faţa biroului lui Chen şi-l 
urmări pe acesta cu ochi obosiţi. Comisarul-şef nu luă loc, ci 


aşteptă ca valetul său lavrentian să-i scoată veşmintele 
ceremoniale. Rămas într-un halat simplu, gri, Chen ridică 
braţele, trosnind din încheieturile degetelor, apoi se 
întoarse către matematician. 

— Ai duşmani, rosti el. Asta nu-i o surpriză. Surprinzător 
însă este faptul că duşmanii dumitale au fost ai mei, în 
majoritatea timpului. Te interesează acest aspect? 

Hari ţuguie buzele, dar păstră tăcerea. 

Chen îşi luă ochii de la el, cu un gest de infinită plictiseală. 

— Desigur, continuă el, exilul anunţat nu se va extinde 
asupra persoanei dumitale. Nu vei părăsi Trantorul. Ţi-o voi 
interzice, dacă vei încerca. 

— Sunt prea bătrân şi nici nu doresc să plec, sire, zise 
Hari. Mai sunt destule de făcut aici. 

— Câtă dedicație! Reflectă încetişor Chen, frecându-şi un 
cot cu palma. Dacă vei supravieţui şi-ţi vei încheia munca, 
voi fi interesat să aflu care au fost rezultatele. 

— Vom fi cu toţii morţi, cu mult înainte că rezultatele să fie 
confirmate sau infirmate. 

— Haide, domnule doctor! Vorbeşte cinstit cu mine, ca 
între doi vechi manipulatori. Mi s-a spus că pregătiseşi 
verdictul acestui proces cu ani în urmă, prin aranjamente 
politice subtile... Şi cu un considerabil talent politic. 

— Nu am pregătit, ci am prevăzut cu ajutorul matematicii. 

— Mă rog... Acum, spre uşurarea reciprocă, am terminat 
în sfârşit să mai avem de-a face unul cu celălalt. 

— Sire, întrebă Hari, ce se întâmplă cu Comisia pentru 
Securitate Generală? Ar putea obiecta înaintea verdictului. 
— Comisia respectivă nu mai există - Împăratul i-a retras 
autoritatea. Poate că matematica dumitale prevăzuse şi 

lucrul acesta. 

Hari îşi aşeză braţele în poală. 

— Sire, Comisia aceasta nici măcar nu apare în matricea 
rezultatelor, zise el şi-şi dădu seama - prea târziu - că tonul 
său putea fi considerat arogant. 


Chen îi acceptă cuvintele în tăcere, apoi vorbi cu un ton 
monoton şi îngheţat: 

— Domnule profesor, m-ai studiat, totuşi nu mă cunoşti. 
Dacă eu îmi voi impune voinţa, dumneata n-o vei face 
niciodată. Răsfrânse buza inferioară şi examină plafonul. Să 
fiu sincer, dispreţuiesc matematica dumitale. Nu este nimic 
altceva decât superstiție deghizată, religie fardată, şi 
miroase la fel ca degenerarea şi descompunerea pe care le 
îmbrăţişezi şi promovezi cu atâta entuziasm. Eşti la fel cu 
cei care vânează prin toate cotloanele roboţi atotputernici. 
Te las să pleci acum, deoarece pentru mine nu reprezinţi 
nimic şi nu mai ai nici un rol în planurile mele. 

Flutură din braţ spre aprod. 

— Eşti transferat autorităţii civile în vederea punerii în 
libertate, zise el şi părăsi încăperea rotindu-şi halatul. 

Valetul lavrentian aruncă o privire scurtă şi curioasă spre 
Hari, apoi îşi urmă stăpânul. Hari ar fi putut jura că încerca 
să-i transmită un sentiment de uşurare. 

— Domnule profesor, vorbi aprodul cu un aer străvechi de 
curtoazie profesională, vă rog să mă urmaţi. 

Kallusin terminase demontarea capului lui Plussix. Scosese 
cablurile care asiguraseră energie temporară robotului, în 
timp ce memoria recentă fusese fixată în stocare 
permanentă în interiorul copiei de siguranţă din iridiu 
spongios, apoi ridicase capul din suportul lui de plastic, 
îndepărtându-l de gâtul care fumega uşor, şi-l coborâse în 
caseta metalică. 

Auzea agitația protejaţilor lui Plussix, în vreme ce trupele 
înaintau prin antrepozit. Prin fereastra de supraveghere 
care oferea panorama interiorului, zărea soldaţii lui 
Prothon dirijând tinerii mentalişti - treizeci cu toţii - spre 
transportoarele civile aflate la nivelul străzii. Indiferent 
care le-ar fi fost capacităţile persuasive, nu păreau capabili 
să evadeze. 

El nu putea să facă nimic pentru ei acum. Luă caseta şi 
porni spre capătul sălii prelungi, dar se opri când auzi 


tropăit de cizme dincolo de uşă. 

Spre surprinderea lui Kallusin, în încăpere apăru însuşi 
Prothon deschizând uşa cu o lovitură uşoară de picior. 
Kallusin rămase locului, când generalul intră. Prothon 
examină echipamentul deplorabil şi robotul pe jumătate 
demontat, aflat la câţiva metri depărtare, în harnaşamentul 
de manipulare. 

Generalul nu era înarmat, iar soldaţii săi se opriseră 
înapoia uşii. Pentru o clipă nimeni nu scoase un cuvânt şi 
nici nu se clinti. 

— Eşti om? Întrebă Prothon în cele din urmă. 

Kallusin nu răspunse. 

— Aşadar, robot. Toţi oamenii mei de jos suferă de 
migrene... Mă bucur că nu eşti unul dintre tinerii aceia. 

Indică din bărbie spre caseta cu capul lui Plussix: 

— Ce-i înăuntru - o bombă? 

— Nu. 

— Nu ai arme, nu ai mijloace de apărare... În mod aproape 
sigur eşti robot. Prothon îl privi curios: În stare bună şi 
foarte realist. De asemenea, foarte vechi - secole? 

Kallusin nici măcar nu clipi. Nu putea face absolut nimic 
fără să-l vatăme pe Prothon ori pe soldaţii acestuia, iar el nu 
putea face rău oamenilor. 

— Îţi ordon să te identifici, spuse generalul după care, în 
mod uluitor, adăugă: Identitatea proprietarului poate fi 
exclusă, dar nu şi tipul personal, originea şi numărul de 
serie. 

— R. Kallusin Dass, S-13407-D-10237. 

— Robot Kallusin Dass, Solaria, ultimul model, încuviinţă 
încetişor Prothon. Încântat de cunoştinţă. Am misiunea de a 
lua în custodie doi roboţi. Unul dintre ei este R. Daneel sau 
Danee, poreclă şi număr de serie necunoscute. Celălalt este 
R. Lodovik Trema, număr de serie de asemenea 
necunoscut. Nu eşti niciunul dintre ei? 

Kallusin clătină din cap. 


— Ce este în cutia aceea, R. Kallusin? Răspuns obligatoriu, 
excluzând informaţiile ce pot vătăma stăpânul său 
proprietarul tău. 

Prothon cunoştea modalităţile vechi de interogare. 
Kallusin ar fi putut evita o întrebare pe care programarea 
să o considera ambiguă sau vătămătoare pentru 
proprietarii lui - rasa umană. Cu un secol în urmă, Plussix 
redefinise proprietarii roboților săi ca aparţinând acestei 
categorii mai vaste, întrezărind unele avantaje. 

Un gen de Lege O restrânsă... Niciodată necesară, până 
acum. 

Pe termen scurt, Kallusin nu putea formula nici un motiv 
pentru a nu-l informa pe Prothon despre conţinutul casetei. 
Oricum, misiunea lor se încheiase. 

— Un cap de robot, spuse el. Nefuncţional. 

— Eşti singurul robot rămas? Avem motive să credem că 
alţii au părăsit deja clădirea, înainte de sosirea noastră. 

— Sunt singurul rămas. 

— Dacă te iau în custodie, vei rămâne funcţional? 

— Nu, zise Kallusin. 

Aşa ceva ar fi afectat cauza şi, de aceea, putea să vatăme 
proprietarul său - rasa umană. 

— Dacă oamenii mei intră... Nu vei rămâne funcţional? 

— Nu. 

— Prin urmare, un impas. Am foarte puţin timp la 
dispoziţie, dar sunt curios. Ce încercaţi să faceţi aici? 

Prothon neglijase să utilizeze formula de adresare şi 
Kallusin cântări situaţia cu atenţie. Nu avea nici o speranţă 
de evadare şi nu avea nimic de câştigat din continuarea 
discuţiei cu generalul. Dar înainte de a se dezactiva 
definitiv, era el însuşi curios să afle câte ştia Prothon. 

— Voi răspunde la întrebarea dumneavoastră, dacă veţi 
răspunde la întrebarea mea, zise el. 

— O să încerc. 

Prothon părea amuzat de dialogul acela remarcabil. 

— De unde ştiaţi de existenţa roboților? 


— Eu unul am avut suspiciuni, numai suspiciuni, în toţi anii 
de când servesc Imperiul. Odată, am găsit un robot 
nefuncţional pe o planetă îndepărtată... L-am distrus în 
decursul unei invazii. De atunci n-am mai văzut altul. 

— De unde cunoşteaţi formulele de adresare? 

— Linge Chen mi-a dat instrucţiuni. Mi-a spus să vorbesc 
direct cu orice robot şi mi-a mai spus că nu exista nici un 
pericol în a discuta cu roboții pe care-i puteam găsi aici. 

— Mulţumesc, zise Kallusin. („Suspiciuni, doar suspiciuni, 
Daneel.”) Răspunsul meu este: M-am aflat aici ca să-mi 
slujesc proprietarul. 

Introduse mâna în casetă şi apăsă un comutator secret. 
Caseta începu să se încălzească. O aşeză pe podea. În 
câteva secunde temperatura avea să scoată din funcţiune 
capul lui Plussix. După aceea, Kallusin îşi îndreptă spatele. 
Deocamdată nu se putea dezactiva. Amenințarea trebuia să 
fie imediată. 

Prothon privi caseta, care strălucea roşu-închis şi trosnea 
încetişor pe mozaicul pardoselii. Se strâmbă şi-şi chemă 
trupele înăuntru. 

Asta era îndeajuns. Amenințarea capturării şi interogării 
devenise foarte reală. Kallusin avea să devină un pericol 
pentru proprietarul său. 

Colapsă pe podea, înainte ca vreun soldat să poată ajunge 
la el. 

Prothon îl privi cu un aer de respect profund. Văzuse mulţi 
soldaţi oameni făcând exact acelaşi lucru. Era o acţiune 
tradiţională şi, de fapt, nu se aşteptase la ea din partea unui 
robot... Totuşi nu-l cunoscuse pe acest robot decât pentru 
câteva minute şi nu se găsea în poziţia de a judeca. 

Părăsi încăperea, ordonând să fie examinată de un grup 
de ingineri ai Comisiei. 

Klia simţea trupele la câteva sute de metri deasupra şi 
înapoia lor, concentrate asupra căutării. Lodovik îi conduse 
tot mai adânc sub districtul antrepozitelor, până ce 
ajunseră la un chepeng mic, rotund aproape complet 


acoperit de noroiul purtat de o inundație străveche. Fata 
prinse mâna lui Brann şi se retrase un pas, lăsându-l pe 
robot să degajeze locul. Dahlitul îi surâse, de abia vizibil în 
lumina slabă a globurilor de întreţinere, îi desprinse 
degetele şi se duse să-l ajute pe Lodovik. Suspinând, Klia li 
se alătură şi, în mai puţin de un minut dezveliseră complet 
chepengul. 

Klia nu putea să audă, ori să simtă în alt mod pe cineva din 
tunelul dinapoia lor, totuşi se simţea extrem de neliniştită. 
Mâlul adus de ape, coroziunea metalului chepengului, 
dificultatea cu care îl deschiseră - de aici încolo avea să fie 
tot mai greu. 

Se îndreptau către adâncurile anticului sistem hidraulic al 
primelor oraşe de pe Trantor. Dincolo de chepeng, se 
puteau orienta şi mai greu; globurile erau dispuse la 
intervale de treizeci de metri şi păreau mai slabe ca 
intensitate. Faptul în sine că rămâneau luminoase era o 
dovadă a iscusinţei vechilor ingineri şi arhitecţi trantorieni, 
care înţeleseseră că această infrastructură adâncă avea să 
fie mai valabilă şi fiabilă chiar decât oraşele ce aveau să se 
înalțe, să fie dărâmate şi să se ridice din nou, mult mai sus. 

— Avem de mers cam trei kilometri în direcţia asta, anunţă 
Lodovik, apoi vom urca din nou. S-ar putea să existe 
trotuare rulante, scări rulante, lifturi... Dar la fel de bine s- 
ar putea să nu existe. Kallusin n-a mai explorat drumurile 
acestea de câteva decenii. 

Klia nu scoase nici un cuvânt, ci pur şi simplu merse 
alături de Brann, în timp ce robotul îi conduse tot mai 
adânc, până ce ea nu mai putu simţi nici un om. Niciodată 
nu fusese atât de departe de mulţime. Se întrebă cum ar fi 
fost să ai o întreagă planetă a ta, fără responsabilităţi, fără 
vinovâăţii, fără talente şi fără nevoia de talente... 

Paşii lui Lodovik aflat înaintea lor îi călăuzeau prin beznă şi 
în curând începură să calce prin apă stătătoare care le 
ajungea până la glezne. De undeva din stânga răsuna 
zgomotul unor pompe gigantice, pornind cu păcănituri 


puternice, apoi amuţind cu vuiete îndepărtate. „Bătăile de 
inimă ale Trantorului.” 

Brann o privi pe fată şi o ajută să escaladeze un morman 
de componente din plastic erodat, asemănător blocajelor 
dintr-o arteră omenească bătrână. 

— Pot vedea destul de bine acum, îi anunţă Lodovik, deşi 
bănuiesc că voi nu puteţi. Vă rog să rămâneţi aproape de 
mine. Pe ruta aceasta, aici, în adâncuri, suntem mult mai în 
siguranţă decât sus. 

Brusc Klia simţi sonoritate în cap, deşi foarte îndepărtată, 
ca ecoul unei împuşcături. Rămase atentă, căutând s-o 
distingă din nou, în timp ce păşea lângă Brann şi o auzi 
iarăşi, mai confuz, însă era pregătită acum şi aproape că-i 
putu gusta amprenta specifică. 

Vara Liso! La mii de meni deasupra şi în faţa lor. Poate 
chiar în Palat. 

— Femeia aceea, îi spuse lui Brann. 

— Mda, încuviinţă el. Ce face? 

— O simt de parcă ar fi gata să explodeze. 

— Vă rog, rămâneţi aproape de mine, insistă Lodovik. 
Conform spuselor lui Kallusin, în faţă există puţul unui lift şi 
în curând avea să aibă ocazia să-şi încerce codurile pentru 
a pătrunde în temelia complexului de clădiri al Tribunalului 
Imperial. 

Maiorul Namm ţinea biciul neuronic cu o mână nesigură. 
Sudoarea îi curgea pe frunte. Se împletici uşor, când 
încercă să-i întoarcă spatele femeii micuţe în chimono 
verde-smarald. Vara purta pe chip o expresie întrebătoare, 
cu ochii aproape daţi peste cap, ca şi cum n-ar fi avut 
nevoie să-l privească pe maior pentru a-l controla. 

Aparent cerceta plafonul. 

Namm scânci şi biciul îi scăpă din mână. 

Vara se simţea epuizată. Îl ocoli pe maior. Avea nevoie 
imediat să bea ceva dulce şi să mănânce ceva, dar mai întâi 
trebuia să treacă de uşă şi să-l vadă pe Sinter, să-i dea 


ultimul raport bărbatului cu care cândva, sperase să se 
mărite. Vise nebunegşti, speranţe absurde... 

Intră în anticamera noului cabinet al lui Sinter şi văzu 
mobilierul nou-nouţ, şirurile de informeri speciali de putere 
imperială care asigurau legătura directă cu receptoarele şi 
procesoarele de pe orbită. Acesta era centrul lui de 
comandă. Femeia rânji. „Căldură fără topire uscată în 
mijloc, o movilă de nisip, fără bărbat, fără succese, fără 
eşecuri; ea azvârlise beţigaşele în anticul joc Bioka, la care 
recurgea ori de câte ori se găsea la capătul resurselor, iar 
beţişoarele îi spuseseră că nu greşise, lucrurile se puteau 
îndrepta, problema se afla în Sinter. 

Înapoia uşilor imense de bronz, putea să audă ţipete şi 
chiar tânguieli. Împinse cu umărul în uşă. Nimic. Îşi 
concentră atunci toată atenţia asupra maiorului, îi porunci 
să se apropie şi să-i dea codul de intrare. El căzu în 
genunchi, cu faţa contorsionată şi scăldată în sudoare apoi 
introduse codul şi lipi palma de identificator. 

Uşa se deschise şi Namm căzu pe spate. Vara intră în 
cabinet. 

Sinter se afla acolo, îmbrăcat în veşminte ceremoniale 
complete discutând cu doi consilieri şi un avocat, deşi 
Comisia sa fusese desfiinţată. O văzu şi se încruntă. 

— Trebuie să pun lucrurile în ordine... Vara, pleacă, te 
rog! 

Femeia zări un platou plin cu dulciuri delicate pe biroul 
larg, alături de cel mai puternic informer/procesor văzut 
vreodată, capabil probabil să analizeze informaţii din zece 
mii de sisteme. Acum nu funcţiona. „Accesul la Imperiu 
respins. Decuplat de la putere.” 

Sinter o privi fix. 

— Te rog, zise el încetişor. (Îi simţise tulburarea, dar nu-i 
putea cunoaşte cauza.) Ne topesc robotul. Seldon a fost 
eliberat. Acum încerc să-l contactez pe împărat. Este ceva 
foarte important. 


— Nu ne va vedea nimeni, zise ea învârtind cu degetul prin 
dulciurile de pe platou. 

— Nu poate fi chiar atât de rău, insistă Sinter alb la faţă. 
Cum ai intrat? 

Maiorul - maiorul ei - fusese eliberat de Prothon ca să-l 
informeze pe Sinter asupra situaţiei. După aceea, fusese 
postat în anticameră pentru ca s-o oprească. 'Ioate astea 
erau evidente fără ca măcar să le guste gândurile. 

Vara nu fusese niciodată capabilă să citească gânduri 
direct; în cel mai bun caz, putea să guste emoţii, să culeagă 
imagini şi sunete fugitive, dar niciodată detalii. În adâncul 
lor, oamenii nu semănau între ei. Minţile se dezvoltau 
diferit. 

Ştia că toţi oamenii se deosebeau între ei, însă propria-i 
alienare avea un ordin diferit de magnitudine. 

— Domnişoară Liso, trebuie să plecaţi, rosti avocatul 
pornind către ea. Vă voi contacta ulterior, privind 
reprezentarea la Curtea imperială... 

Se împletici, apoi ridică fruntea şi începu să se bâlbâie şi 
să saliveze în colţul gurii. Sinter îl privi alarmat şi cu un 
licăr de înţelegere în ochi. 

— Vara, tu faci asta? 

Ea îl eliberă pe avocat. 

— M-ai minţit, îi zise lui Sinter. 

— Despre ce vorbeşti? 

— O să-l găsesc singură pe Seldon. Tu stai aici şi noi vom 
pleca împreună. 

— Nu! Strigă Sinter. Termină cu tâmpenia asta! Trebuie 
să... 

Pentru o clipă, Vara nu mai ştiu nimic. Încăperea se 
întunecă şi se legănă, apoi păru că pâlpâie, revenind la 
viaţă. Sinter se prinse cu mâinile de birou şi se holbă la 
femeie. Cobori apoi ochii spre piept, spre genunchii ce-i 
zvâcneau, spre picioarele care se înmuiau sub el. După 
aceea ridică din nou privirea. Consilierii se prăbuşiseră deja 
în genunchi, cu braţele rigide pe lângă corp, cu pumnii 


încleştaţi. Se răsturnaseră în direcţii opuse şi unul se izbise 
cu capul de muchia biroului. 

Inima lui Sinter încetini. Vara nu ştia dacă ea făcea toate 
astea, sau nu. Nu credea că ar fi fost atât de puternică, nu 
mai făcuse niciodată aşa ceva, însă acum era lipsit de 
importanţă. 

Întoarse spatele bărbatului cu care s-ar fi măritat, în cele 
mai frumoase vise şi speranţe ale ei, şi rosti: 

— Acum sunt indiscutabil un monstru. 

Cuvântul suna delicios, liber, decisiv. 

leşi din cabinet şi trecu sprinţară şi voioasă prin 
anticameră, pe lângă Namm care continua să icnească, apoi 
se opri - dar numai pentru o clipă - şi se încruntă. 

Sinter murea. Putea să simtă golul şi tăcerea din pieptul 
lui. Îşi atinse obrazul. 

Acum era mort. 

Ridică biciul neuronic al maiorului şi plecă. 

Nenumărate acte trebuiau semnate, o mulţime de 
aprobări trebuiau obţinute de la oficiile şi secţiile Comisiei 
pentru Siguranţă Publică, şi zeci de birouri judiciare 
trebuiau notificate; ca să părăsească tribunalul, Hari avea 
nevoie de mai mult timp decât îi trebuise să intre aici. Gaal 
se afla în altă zonă, iar Boon plecase de trei ore pentru a 
rezolva diverse neclarităţi. 

Hari stătea singur în cavernoasa Sală a Dispenselor, 
privind plafonul boltit cu luminatoarele antice din vitralii 
multicolore. 1 se spuse să aştepte aici până ce temnicerul 
revenea cu guvernatorul închisorii şi-i elibera ultimele 
documente. 

Matematicianul nu era sigur asupra sentimentelor sale. 
Certă rămânea doar o oarecare neîncredere; i se părea că 
trecuse prin măruntaiele tribunalului fără să fi fost digerat. 
Trecuse momentul spre care, subconştient sau în cunoştinţă 
de cauză, se îndreptase pe toată durata vieţii sale. 

Acum trebuiau făcute primele înregistrări - avea să-i 
anunţe pe Wanda şi pe Stettin asupra ultimei şi, bănuia el, 


surprinzătoarei lor misiuni, faptul că psihologii şi mentaliştii 
celei de a Doua Fundaţii urmau să rămână pe Trantor - şi 
să înceapă pregătirile transferului puterii sale lui Gaal şi 
altora care plecau spre Terminus. 

Amurgul îndelungat al Imperiului avea să se întunece, 
Hari nu avea să trăiască într-atât încât să-l vadă, şi nici nu 
dorea asta. Strălucirea domurilor de deasupra, întrevăzută 
prin vitraliile aflate la vreo cincizeci de metri înălţime, îl 
făcea să se întrebe cum s-ar fi zărit un cer adevărat în 
Helicon. 

„Nemişcare... Împlinirea se apropie, totuşi nu simt o 
senzaţie reală de satisfacţie - unde-i răsplata mea 
personală? Şi ce dacă am salvat omenirea de la milenii de 
haos... Ce am obţinut pentru mine? Gânduri nedemne 
pentru un profet sau un erou. Am o nepoată, deşi nu-i sânge 
din sângele meu; continuitatea a fost întreruptă biologic, 
chiar dacă nu filosofic. În jurul meu există puţini prieteni 
noi, dar asta pentru că cei vechi au plecat, sunt morţi sau 
inaccesibili.” 

Îşi aminti cum stătuse pe balconul turnului de întreţinere, 
cu numai câteva săptămâni în urmă, şi de întunericul care-l 
învăluise atunci. „Nu pot părăsi Trantorul, Chen nu-mi va 
îngădui. Continui să fiu periculos şi este preferabil să fiu 
ţinut sub control. Totuşi unde mi-ar plăcea să merg acum... 
Unde mi-ar plăcea cel mai mult să fiu în ultimele mele zile?” 

Pe Helicon. Sub razele soarelui, în aer liber, departe de 
oraşele închise sub cupole, departe de învelişul metalic al 
Trantorului. Să vadă un cer nocturn care să nu fie simulat şi 
să nu se teamă de vastitate, de miile de stele - un fragment 
minuscul al Imperiului pentru care muncise şi pe care 
căutase să-l înţeleagă. 

Să stea sub cerul liber, în ploaie, în frig, fără să se teamă; 
alături de prieteni vechi şi de familie... 

Gândurile obsedante care-i umpluseră atâtea nopţi. Oftă şi 
se sculă, ascultând răpăitul cizmelor ce se apropiau prin 
coridorul nordic. 


Trei temniceri şi guvernatorul închisorii intrară şi se 
îndreptară spre el. 

— S-a întâmplat ceva în clădirea noii Comisii, în 
apropierea Palatului, nu departe de aici, vorbi 
guvernatorul. Ni s-a spus să ţinem toate uşile zăvorâte până 
la rezolvarea situaţiei. 

— Despre ce-i vorba? Întrebă Hari. 

— Nu ştim. Oricum, nu vă faceţi griji. Aici nu ni se poate 
întâmpla nimic. Ni s-a ordonat să vă protejăm cu orice 
preţ... 

Hari auzi un zgomot dinspre uşa estică a sălii. Se întoarse 
într-acolo, zări o femeie şi icni... În lumina aceea, de la 
depărtarea aceea, statura ei, ţinuta ei... Visul... 

Dors păstrase codurile şi parolele de acces în clădirile 
Palatului şi, în mod remarcabil, cele mai multe dintre ele nu 
fuseseră schimbate în ciuda anilor care trecuseră. Fără 
îndoială codurile ce permiteau ieşirea din Palat erau 
schimbate mai frecvent decât cele care îngăduiau intrarea. 
Când Hari fusese arestat şi acuzat de agresiune, cu decenii 
în urmă, ea plănuise să pătrundă în Tribunalul imperial şi 
să-l elibereze, iar pregătirea făcută atunci îi era de folos 
acum. 

Era de asemenea posibil s-o fi ajutat Ioana... În cele din 
urmă nu mai conta cum ajunsese aici. Ar fi dărâmat şi 
pereţii dacă ar fi fost nevoie. 

Intră prima în Sala Dispenselor şi-l zări pe Hari şi trei 
bărbaţi stând aproape de centrul încăperii, în lumina difuză 
care răzbătea dinspre luminatoare. Se opri pentru o clipă. 
Bărbaţii nu-l amenințau pe Hari, ci dimpotrivă; după 
părerea ei, se aflau acolo ca să-l protejeze. 

Matematicianul se întoarse şi o privi. Deschise gura şi 
Dors auzi ecoul inhalării bruşte. Cei trei bărbaţi se răsuciră, 
iar cel mai vârstnic dintre ei, un individ voinic şi robust, 
purtând uniformă imperială a guvernatorului de închisoare, 
strigă: 

— Cine eşti? Ce cauţi aici? 


Dinspre uşa nordică se auzi un sfârâit, urmat de un fulger 
de lumină. Dors cunoştea perfect sunetul acela - un bici 
neuronic declanşat de la câţiva zeci de metri. Bărbaţii din 
jurul lui Hari tresăltară şi zvâcniră pentru o clipă, apoi se 
prăbuşiră pe podea gemând. 

Hari rămase neatins. 

Dors alergă cât putu de repede spre femeia micuță, cu 
chip concentrat aflată lângă uşa nordică. Necunoscută 
continua să ţină biciul neuronic şi părea să nu-l zărească 
decât pe Hari. În mai puţin de patru secunde, Dors ajunse 
la doi metri de ea. 

Vara răcni cu tot efortul persuasiunii ei. Sala păru să se 
umple de glasuri teribile, solicitatoare. Hari îşi acoperi 
urechile cu palmele, contorsionându-şi chipul, iar cei 
prăbuşiţi pe podea se zvârcoliră şi mai violent, totuşi forţa 
principală a fulgerului mentalist se îndreptă către Dors. 

Dors nu mai simţise niciodată o asemenea descărcare şi 
nici nu ştiuse că oamenii erau capabili de aşa ceva. În 
decursul perioadei petrecute pe Eos, simţise capacităţile 
subtile de convingere ale lui Daneel, însă nimic mai mult. 

În mijlocul saltului către femeia aceea care-l ameninţa pe 
Hari şi pe care voia s-o scoată din luptă sau, dacă era 
necesar, s-o ucidă, i se păru absolut firesc să-şi strângă 
ambele picioare la piept şi să încerce să zboare. Corpul de 
metal şi piele sintetică se ghemui ca un fetus şi trecu peste 
umărul necunoscutei, răsturnând-o. 

Dors ricoşă din peretele opus şi căzu pe podea. Nu se 
putea mişca; nici nu dorea s-o facă, cel puţin nu 
deocamdată, poate chiar niciodată. 

Daneel ieşi din taxi la intrarea Cenuşiilor din aripa estică a 
Tribunalului imperial şi se opri lângă uşile metalice duble. 
Purta uniforma unui birocrat pe viaţă, născut pe Trantor, nu 
student sau pelerin; îşi pregătise identitatea aceasta cu 
decenii în urmă, alături de multe altele, şi, dacă era luat la 
întrebări de vreun paznic, în calculatoarele personalului 


existau fişiere care să-i explice îndatoririle şi dreptul de a se 
găsi aici. 

Uşile erau inscripţionate cu regulile generale ale 
serviciului public. Prima dintre acestea era: Să nu-i faci rău 
împăratului tău sau supuşilor săi. 

Chiar din taxi, Daneel simţise exploziile mentaliste din 
vecinătatea generală a Palatului, dar nu ştiuse ce însemnau, 
dacă într-adevăr însemnau ceva. Era simplu să-şi imagineze 
planurile sale derulându-se normal, acum când se apropiau 
de final. Jonglase atâta vreme, menţinând simultan în 
văzduh zeci de milioane de bile... 

Îşi mută servieta mică, birocratică, sub braţ şi introduse 
un cod specific, rezervat pentru accesul unui funcţionar 
administrativ Cenugşiu. 

Fu refuzat. Toate codurile fuseseră schimbate; în clădirea 
Tribunalului imperial fusese declarată stare de urgenţă - 
poate şi în restul Palatului. 

Aici! Celălalt Eu este înăuntru. loana, divizată în multe 
Ioane, multe minţi-meme, acţiona din ambele părţi. 

Uşa din stânga se deschise şi Daneel pătrunse în clădire. 

Avu nevoie de mai mult timp decât estimase pentru a trece 
de punctele de securitate, chiar şi cu ajutorul Ioanei. 

La ultimul dintre acestea, când ştia că se găsea la numai 
două uşi depărtare de Hari aflat în Sala Dispenselor cea cu 
bolți minunate, loana distrase un gardian uman, 
expediindu-i instrucţiuni de pază revizuite. 

În următorul segment de coridoare, Daneel simţi miros de 
ozon. Cu câteva minute în urmă, aici fusese descărcat un 
bici neuronic... 

Din mijlocul sălii, Hari o privi pe Vara; femeia rămase o 
clipă cu braţele întinse şi degetele tremurând, de parcă s-ar 
fi străduit să-şi păstreze echilibrul. Capul i se legăna într-o 
parte şi în alta. Cea care intrase înaintea ei - care îi 
reamintise aşa mult de Dors - zăcea grămadă lângă uşă, 
nemişcată, parcă moartă. 


Matematicianului nu-i era teamă; totul se petrecuse prea 
repede pentru ca să-l cuprindă emoția respectivă. Totul 
părea nelalocul său şi în primul rând el însuşi; aici nu era 
locul lui, dar nici al celorlalţi. 

Sala fusese paşnică... Acum mirosea a ozon, a urină 
dinspre cei trei bărbaţi prăbuşiţi pe podea în jurul său. 

— Te mântuiesc..., rosti Vara şi înaintă către el coborând 
braţele. În cele din urmă! 

— Cine eşti? Întrebă Hari. 

Îl îngrijora femeia căzută. Voia în primul rând să se 
asigure că nu păţise nimic; în minte i se răspândiră vibrații, 
amintiri, declanşând reacţii confuze şi complexe, evocând 
simultan făgăduieli intense şi spaimă, fiindcă era sigur că 
femeia aceea era Dors. „S-a întors. Voia să mă apere. După 
cum se mişca... Aidoma unei tigroaice atacând! 

lar acum zace ca o insectă strivită. 

Femeia această micuță şi slabă... Este o aberaţie. Un 
monstru!” 

În clipa aceea ştiu cine era necunoscută. Wanda îi 
pomenise de ea cu săptămâni în urmă: cea care nu fusese 
de acord să se alăture mentaliştilor şi preferase să se alieze 
lui Sinter. 

— Eşti Vara Liso, zise Hari şi păşi spre ea. 

— Perfect, încuviinţă femeia cu glas tremurător. Vreau să 
ştii cine sunt. Tu eşti vinovatul! 

— Pentru ce? 

— Tu lucrezi cu roboţi. Expresia feţei i se schimonosi, 
urâţind-o şi mai mult. Eşti sluga lor şi ei cred c-au câştigat! 
Lodovik introduse ultimul cod pe care-l cunoştea, totuşi 

uşa spre coridorul de transfer din clădirea Tribunalului 
imperial refuza să se deschidă. Îl bătu din nou pe tastatura 
micuță de lângă canatul uşii, iar minusculul chip simplificat 
de pe display anunţă din nou că nu era un cod complet. În 
mod obişnuit, securitatea Palatului mai adăuga câteva 
numere, fără să le schimbe pe cele de la început. 


Lucrez, îi anunţă Voltaire. Probabil că s-au declanşat deja 
mai multe măsuri de securitate împotriva intruşilor! 

Fata şi tânărul voinic dinapoia lui se foiră nervoşi. 

— Nu-i bine să mai rămânem aici, zise Brann. Simt ceva 
foarte rău. 

Trăsăturile lui Voltaire apărură pe display, simplificate la 
nivelul unei schiţe. Vocea mecanică anunţă acum: 

— Conform procedurilor de securitate revizuite, sunt 
necesare numere suplimentare. (Noua faţă îi făcu cu ochiul 
lui Lodovik.) Procedura de testare 15A pentru verificare, 
urmă glasul. Puteţi introduce codul pentru folosire 
personală numai pe durata acestei perioade de testare. La 
încheierea perioadei de testare, trebuie stabilit şi 
implementat un nou cod oficial de acces sau o nouă parolă. 

Lodovik privi peste umăr spre Klia şi apoi tastă şapte 
numere noi. Fata privi display-ul şi se încruntă. 

— Cine-i ăsta? Întrebă ea. 

— Simul. 

Uşa se deschise. Lodovik le făcu semn să treacă ei primii. 

— Hari Seldon se află în preajmă? Întrebă Klia. 

Este foarte aproape, zise Voltaire. Şi în pericol iminent. 

— Doream atât de mult, zise Vara. Pricepi? 

Hari o privi în ochi. Se afla la vreo patru metri de ea, la 
şapte metri de locul în care cealaltă femeie zăcea prăbuşită 
lângă uşa pe jumătate deschisă. Se uită spre ea şi Vara 
ridică biciul neuronic. 

— N-ai nevoie de aşa ceva, rosti Hari pe un ton critic, ca şi 
cum ar fi mustrat un student şi Vara şovâăi. Eşti mentalistă. 
Ai oprit-o... 

Ridică un braţ spre femeia prăbuşită. Spre Dors. 

Vara plecă fruntea, fără să-l scape din ochi pe 
matematician. Părea un copil bosumflat, dar în ochii ei se 
citea ura cea mai pură pe care Hari o văzuse vreodată. 

— 'Toate lucrurile în care am crezut vreodată, zise Vara, au 
murit. Mă vor ucide, la fel cum i-au ucis pe bărbaţii, femeile 
şi copiii pe care i-am găsit. Oamenii aceia asemenea mie... 


— Sinter te-a silit s-o faci... Nu-i aşa? 

— Împăratul! 

Vara păru gata să izbucnească în lacrimi, dar ţinea biciul 
tot ridicat, iar degetul îi tremura deasupra butonului. Hari 
putea să vadă poziţia pe care fusese comutat: aproape de 
intensitatea letală. 

— De acord, însă Sinter a fost... 

— El m-a iubit, gemu Vara şi lăsă biciul să-i scape din 
mână. 

Valul de durere dinspre ea îl izbi în plin pe Hari. Sala se 
umplu cu emoţiile femeii, iar acestea erau cele mai 
dezolante şi mai rele pe care şi le închipuise vreodată 
matematicianul. Îi loviră centri ambiţiei şi motivaţiei, şi Hari 
simţi pur şi simplu cum îi plesneşte osatura identităţii sale 
cele mai profunde. 

Femeia de pe podea se mişcă, iar Vara înălţă capul şi se 
răsuci pe jumătate într-acolo. 

Hari acţionă, folosindu-se de unică şansă pe care ştia că o 
va avea. Pe Helicon fusese instruit ani de zile în arta 
autoapărării, dar corpul refuzase de mult să-i răspundă cu 
promptitudine la comenzi. Aproape că ajunsese la Vara, 
când ea lăsă capul pe spate şi zbieră din nou - în tăcere, şi 
numai în interiorul minţii ei. 

Spre Hari. 

Simultan, Brann şi Lodovik se izbiră în uşă, împingând-o 
pe Dors care încă nu-şi putea aduna voinţa ca să se 
clintească. 

Klia se împiedică de piciorul lui Dors, căzu în Sala 
Dispenselor, îl zări pe Lodovik deplasându-se cu o viteză 
inumană spre duşmana ei, îl văzu ridicând braţul, cu palma 
deschisă, ca să apuce mâna femeii şi s-o rotească... 

S-o ucidă dacă ar fi fost nevoie, exercitându-şi libertatea 
omenească. 

Se opri însă înainte ca degetele lui s-o atingă, încremenit 
sub o privire. 


Vara îngenunche, masându-şi încheieturile mâinilor şi 
degetele, şi o privi pe Klia. 

Daneel alergă pe lângă postul de pază părăsit din 
vestibulul de securitate. Percepția lui relativ slabă a stărilor 
mintale omeneşti fu acum o protecţie norocoasă; siajul altei 
explozii, ca ultima tuse dinaintea morţii unui vulcan 
gigantic, îl trimise în patru labe în Sala Dispenselor, prin 
uşa estică. Avu senzaţia că Ioana şi toate copiile ei din 
maşinile aflate în jurul său se destrămau aidoma unui 
drapel putrezit în furtună, străduindu-se să rămână 
laolaltă; apoi însăşi imaginea aceea deveni lipsită de 
importanţă, fiindcă propriile lui şabloane, propria lui minte 
ameninţă să facă acelaşi lucru. 

Dacă plânsetul unui prunc putea să fie alcătuit din 
pumnale, tot n-ar fi putut s-o taie pe Klia mai adânc decât 
vălul de şoc mentalist care o înconjura pe Vara. 

Dezamăgire, durere, furie, sentimentul intens al 
nedreptăţii, imaginile unor oameni morţi de mult timp - 
părinţi, prieteni tineri, care o dezamăgiseră pe femeia 
micuță cu chip contorsionat şi degete încârligate - toate o 
izbiră pe Klia, fragmente de ruine într-un torent de durere. 

Pereţii, coloanele şi lambriurile Sălii Dispenselor nu 
simțeau nimic. Revărsarea lui Vara era reglată spre un 
canal pur omenesc, spre rădăcinile minţii respective. 
Deoarece nu-şi focalizase capacităţile complet asupra sa, 
Lodovik simţea doar o apăsare şi un bâzâit oarecum 
asemănătoare fluxului de neutrini pe care-l întâlnise între 
stele. 

Simţea însă ceea ce Daneel văzuse foarte clar: 
dezintegrarea entității care vorbise în el şi prin el. Voltaire 
era pur şi simplu neajutorat înaintea acestui flux, a furtunii 
umane, şi se fărâmiţa ca puzzle-ul unui copil. 

Pentru o clipă, răspunsul compatibil al lui Klia aproape că-i 
îngădui fetei să moară, să se înece şi în acelaşi timp să ardă 
în revărsarea aceea. Simţise ecourile propriei ei vieţi, 
propriile experienţe amestecându-se cu ale Varei. 


Existau totuşi deosebiri şi acestea o salvară. Văzu puterea 
voinţei ei, opusă ezitărilor şi nehotărârii Varei. Văzu forţa 
nu întotdeauna evidentă a tatălui ei şi, anterior, înainte că 
memoria să se fi format limpede, o văzu pe mama ei, 
confruntându-se cu un copil neascultător, acordându-i 
suficientă libertate ca să fie ceea ce trebuia să fie, 
indiferent cât de mult ar fi putut să tulbure sau chiar să 
facă rău. 

Se găsea pe punctul de a se opune prin forţă, când 
similitudinea cea mai primejdioasă dintre toate o lovi pe 
neaşteptate. 

Vara strigă, cerând libertate. 

Glasul i se ridică într-un țipăt spre înălțimile sălii şi răsună 
în ecou: 

— Lăsaţi-ne să fim ceea ce trebuie să fim! Nu roboţi, nu 
mâini metalice ucigaşe, nu conspiratori şi cătuşe! 

Klia simţi ceva fumegând, arzându-se în gândurile ei. Era 
simţul identităţii de sine. Ar fi fost gata să sacrifice totul 
înaintea acestui răcnet imperativ de suferinţă... Îl simţise ea 
însăşi, deşi niciodată atât de limpede şi de puternic 
exprimat. Recunoscu nebunia îngropată în el, demenţa unui 
răspuns imunitar puternic şi chiar autodistructiv... 

La fel ca Daneel, încercând să-şi revină şi să se ridice în 
picioare la câţiva zeci de metri mai încolo. 

Respingerea a douăzeci de milenii de bunăvoință şi 
călăuzire, de servitudine răbdătoare şi secretă. 

Plânsul unui copil căruia nu i se îngăduise niciodată să se 
maturizeze; să-şi simtă propria durere şi să-şi tragă 
propriile concluzii despre viaţă şi moarte. 

Klia închise ochii şi se târi pe podea, căutând să-l găsească 
pe Brann. Nu-l putea nici vedea, nici simţi. Nu îndrăznea să 
deschidă ochii - era sigură că ar fi orbit. Vara nu putea 
emite atât de intens pentru mult timp şi, într-adevăr, fluxul 
nedirecţionat se îngusta, căutând un canal. Se concentră şi, 
cu toate că se reduse brusc la jumătate ceea ce Vara 
expedia direct spre Klia se dublă în intensitate. 


Hari rămase cumva în poziţie verticală, pe picioarele 
tremurătoare şi zări, fără să înţeleagă pe deplin aceste 
forme omeneşti - femeia micuță şi slăbuţă, înaintând cu paşi 
clătinaţi şi trăsături deformate, de parcă ar fi fost văzută 
printr-o lentilă spartă, alţi doi oameni târându-se pe podea, 
un dahlit voinic şi o tânără destul de atrăgătoare, oacheşă şi 
ea. 

Nu zări silueta înaltă, omenească de pe latura estică a 
sălii. 

Mintea i se umplu cu lacrimile propriei sale disperări. 

Greşise! 'Totul fusese zadarnic, mai rău decât nimic. 

Hari Seldon îşi dori să moară, să termine cu suferinţa şi cu 
înţelegerea faptului că dăduse greş. 

Mai există însă femeia aceea care încercase s-o doboare 
pe Vara, despre care avea certitudinea că era Dors. 

Vara îi ucidea pe Klia şi pe Brann. Asta era cât se poate de 
clar pentru Lodovik. Bâzâitul se redusese, dar, când păşi 
spre femeia contorsionată şi deformată, spori din nou. 

Lodovik nu-i băgă în seamă pe Daneel, pe Hari sau pe 
Dors; aceştia păreau în afara focalizării imediate a 
proiecţiilor letale emise de Vara. Femeia chircită intenţiona 
în mod vădit să distrugă complet configuraţiile mintale 
esenţiale ale Kliei şi ale lui Brann, pentru ca apoi să se 
ocupe şi de ceilalţi. 

Voltaire nu-l mai putea sfătui. 

Lodovik păşi spre femeia care acum era numai contorsiuni 
şi noduri la fel ca o salcie bătrână. 

Klia ridică fruntea, deschise ochii, se aşteptă să fie orbită 
şi privi în lungul unei pâlnii scurte, sclipitoare de ură - tot 
ceea ce mai rămăsese din Vara: o pereche de ochi disperaţi 
şi plini de duşmănie. 

„Şi Brann va muri!” 

Faţa nu-şi întrebuinţase niciodată capacităţile pentru a 
face rău. Simplul fapt că-l silise pe Lodovik să danseze îi 
afectase sentimentul de proprietate şi nedreptate; niciodată 
nu crezuse cu adevărat că i-ar fi putut face ceva lui Seldon. 


Era îndeajuns să se gândească la tatăl ei, pe care, cândva, îl 
„convinsese” să urineze în pantaloni... Şi efortul ar fi 
colapsat. 

„Brann va muri cu tine, apoi vor muri toţi, şi ea va fi de 
asemenea ucisă. Totul în zadar.” 

Se întinse, căutându-l pe Brann; singură nu putea reuşi 
nimic înaintea forţei aceleia primare şi monstruoase. 

În torentul de ură învăpăiată, Brann era un filament de 
lumină limpede. Fata trase de el, ca şi cum ar fi vrut să-l 
scoale din somn. 

Brann spuse da, şi cei doi se uniră. Klia aproape că simţise 
acelaşi lucru întâmplându-se în timpul contopirii lor fizice, 
dar bătuse în retragere, dorind să-şi păstreze identitatea ca 
pe un loc intim şi independent. 

Lodovik întinse ambele braţe şi văzu umerii Varei 
tresărind, în clipa când îi percepu prezenţa. Ea răsuci brusc 
capul şi lacrimile îi zburară din ochi. 

Robotul dorea s-o incapaciteze, chiar s-o ucidă, dacă nu 
înceta. Aşa îşi făcuseră oamenii unii altora de-a lungul 
întregii istorii, şi îl durea faptul că el însuşi beneficia de 
aceeaşi libertate: libertatea de a răni şi de a ucide. Nu se 
amăgea însă că ar fi fost mai rău decât femeia hidoasă şi 
strâmbă. În mod limpede, ea era întruchiparea răului, era 
antiumană. 

Decise. 

Simţi un talaz bubuitor care se apropia. Prinse umărul şi 
gâtul femeii şi, cu o răsucire bruscă a mâinilor... 

Îi rupse gâtul ca pe un beţişor. 

Sărmana şi micuța Vara Liso... La vârsta de cinci ani, 
mama o bătuse cu sălbăticie, descărcându-şi furia pe soţul 
ei care nu se afla în apartamentul micuţ şi imaculat; mai 
întâi o pironise la podea cu un tip de persuasiune pe care-l 
stăpânea numai atunci când îşi ieşea din minţi. 

O bătuse pe micuța Vara cu un baston lung şi flexibil de 
plastic, până ce îi umpluse fundul şi spatele de băşici. 


Apoi venise ziua când Vara pricinuise moartea mamei, o 
amintire la care, uneori, recurgea ca s-o întărească. O 
purtase pe mama ei în interior, poate doar o amintire sau 
poate nu, ca să compenseze. O ţinuse în visele ei, într-o 
colivie micuță de diamant. 

Readucerea mamei acum pentru a-i conferi putere 
suplimentară n-o ajută, ba dimpotrivă, o slăbi, deoarece o 
făcu iarăşi copil, într-o măsură chiar mai mare decât fusese 
atunci. 

De fapt, Vara nu fusese niciodată adult. 

Panglica de lumină şi valul de căldură terifiantă care o 
prinse şi o cutremură (arderea fără flacără: sinterizare), 
mâna răsucindu-i gâtul, erau incredibil de dureroase şi 
aşteptate cu nerăbdare, sfărâmându-i toate coliviile astfel 
încât fu, pentru o clipă, calmă. 

Klia simţi ultima rafală a Varei, care şopti liberă, apoi 
amuţi. 

Lodovik îngenunche lângă trup şi văzu cât de micuţ era; 
când îl ridică, îl simţi foarte uşor. Atâtea necazuri provenite 
din partea unei mase atât de mici... Unul dintre miracolele 
umane. 

Apoi începu să plângă. 

Dors îşi revenise îndeajuns ca să se scoale. Îi zări pe 
bărbaţii şi pe femeia din sală, ca şi trupul neînsufleţit din 
braţele robotului Lodovik, şi porni spre Hari, care părea 
buimac şi confuz, deşi neatins. Era firesc să meargă la Hari. 

Brusc, Daneel apăru lângă ea şi o prinse de braţ. 

— Are nevoie de ajutor, zise Dors gata să se smulgă din 
strânsoarea propriului ei stăpân. 

— Nu poţi face nimic, rosti Daneel. 

Dispozitivele de securitate din Tribunal şi din Sala 
Dispenselor erau deja conştiente de intruziune; în scurt 
timp, aveau să fie înconjurați de gărzi cu armament greu şi, 
fără îndoială, chiar de Specialii imperiali. 

Daneel nu întrevedea nici o posibilitate de scăpare. Nici nu 
putea prezice ce avea să se întâmple în continuare. Poate că 


nici nu conta. 

Era perfect posibil ca el să fi greşit complet în toate 
acţiunile pe care le întreprinsese de peste douăzeci de 
milenii. 

— Înregistrările arată că după ce l-a ucis pe Farad Sinter 
şi a scos din funcţiune gărzile, Vara Liso a mers în Sala 
Dispenselor şi l-a ameninţat pe Hari Seldon, rosti maiorul 
Namm. 

Capul îi era încapsulat într-o cască de regenerare. Avea 
nevoie de săptămâni bune de recuperare după leziunile 
cerebrale cauzate de Vara în anticamera lui Sinter. 

— Apreciem că ceilalţi au utilizat diverse modalităţi şi 
subterfugii pentru a intra în Sală, în scopul protejării lui 
Seldon. Aparent ei ştiau că acesta se găsea în pericol. 

— Noi nu ştiam? Întrebă Chen. 

Se aplecă uşor în scaun, cu braţele rigide pe lângă trup, 
privind undeva deasupra umărului maiorului. 

— Nu au fost emise directive privind protecţia lui Seldon, 
reaminti Prothon. Dacă ceilalţi n-ar fi apărut, Vara Liso l-ar 
fi putut ucide cu uşurinţă, fie cu biciul neuronic, fie graţie 
capacităţilor ei speciale. Cu toate acestea, ea a fost singura 
persoană autorizată să se afle în Sectorul Imperial şi în 
clădirea Tribunalului. Nu este clar felul în care a murit, dar 
eu unul mă bucur că nu maitrăieşte. 

— În ultimele trei zile, toţi locuitorii Sectorului Imperial au 
suferit de migrene teribile. Nu le-ai simţit? Se interesă 
Chen. 

— Comisare, replică Prothon voios, eu sufăr în general de 
migrene. Sunt fericirea vieţii mele. 

Chen examină videosinteza evenimentelor petrecute în 
Sala Dispenselor. Căuta ceva, pe cineva, o fantomă, o 
umbră, un indiciu... Arătă spre bărbatul înalt care apărea la 
sfârşitul sintezei, stând alături de femeia cu aspect atletic. 

— Avem fişierul lui? 

— Nu, răspunse Prothon. Habar n-avem cine este. 


Chen îşi desprinse ochii pentru o clipă de la display-ul 
informerului şi o parte a feţei îi zvâcni, când îşi încleştă 
maxilarul. 

— Aduceţi-mi-l. Şi pe femeie. 

Reveni la imaginea amplificată a individului robust care 
ţinea trupul Varei. Pentru o secundă, expresia i se înmuie. 

— Şi pe acesta. Hari Seldon va fi predat colegilor săi, ori 
familiei. Nu doresc să mai avem responsabilitatea lui. 
Tinerii dahliţi rămân deocamdată în custodie. 

Namm părea nemulţumit şi Chen ridică o sprânceană în 
direcţia lui. 

— Ceva de comentat? 

— "Toţi au violat securitatea Palatului... 

— Aşa-i, nu? Întrebă apăsat Chen. lar dumneata faci parte 
din echipă care asigură securitatea Palatului? 

Maiorul îşi îndreptă brusc ţinuta, fără un cuvânt. 

— Poţi pleca, îi zise Chen şi Namm dispăru. 

— Doar n-o să dai vina pe el, chicoti Prothon. 

Comisarul-şef clătină din cap. 

— Am fost cât pe aici să facem cea mai mare greşeală din 
carierele noastre. 

— În ce fel? 

— Îl puteam pierde pe Hari Seldon. 

— Crezusem că era un individ a cărui dispariţie nu conta. 

Chen fu gata să se încrunte, dar faţa îi reveni aproape 
imediat la impasibilitate. 

— Pe bărbatul de aici... Îl recunoşti? 

— Nu, făcu Prothon mijind ochii spre imaginea amplificată. 

— Cândva era cunoscut sub numele Demerzel. 

Generalul se trase puţin îndărăt şi se încruntă 
neîncrezător, totuşi nu-l contrazise. 

— Nu moare niciodată, continuă Chen. Dispare cu zecile 
de ani, apoi revine. Adesea a fost asociat cu interesantă 
carieră a lui Hari Seldon. 

Pentru prima dată în ziua aceea, comisarul surâse către 
Prothon Zâmbetul era ciudat, aproape un rânjet de lup, iar 


ochii îi scânteiau de sentimente complexe. 

— Bănuiesc că de ani de zile îmi direcţiona eforturile în 
diverse modalităţi, mereu în avantajul meu... Repetă încet, 
gânditor: Mereu în avantajul meu... 

— Probabil un alt om-maşină. Mă bucur că nu cunosc 
istoria asta 

— Nu exista nici un motiv pentru care s-o cunoşti, spuse 
Chen. Eu însumi pot doar să suspectez - la urma urmelor, 
individul este un maestru în arta camuflării şi evaziunii. Voi 
fi încântat să mă întâlnesc cu el şi să-i pun câteva întrebări, 
ca între experţi. 

— De ce nu-l execuţi pur şi simplu? 

— Pentru că este posibil să existe alţii care să-i ia locul 
imediat. Din câte ştiu, ei se pot găsi chiar aici, în Palat. 

— Klayus? Întrebă Prothon cu un surâs de abia vizibil. 

— Unde n-avem norocul ăsta! Pufni Chen. 

— Şi de ce ar fi fost atât de rău să-l pierdem pe Seldon, 
care este un ghimpe în coasta Imperiului? 

— Pentru că acest Demerzel din timpuri străvechi poate să 
petreacă încă un mileniu, încercând să ridice alt Hari 
Seldon. Şi de data asta probabil că nu totul va merge bine 
pentru mine, sau pentru tine, scumpul meu Dragon. Seldon 
a spus asta, şi pentru singura dată îl cred. 

Generalul scutură din cap. 

— Mai uşor îmi este să cred în oameni-maşină decât în 
Eterni. La urma urmelor, am întâlnit roboţi. Dar... Cum spui 
tu, comisare, cum spui tu. 

— Acum poţi să te-ntorci în grota ta plină de fum, 
murmură Chen. Tânărul Împărat este suficient de îngrozit. 

— De abia aştept să plec. 

Wanda stătea în gigantica staţie centrală de transport din 
Streeling, înfofolită în haina ei cea mai călduroasă - de fapt, 
o mantie subţire, strict decorativă. În imensul hangar de 
taxiuri şi robocaruri era mai frig decât în restul Sectorului; 
erau în jur de opt grade şi temperatura scădea întruna. 
Sistemele de ventilaţie şi condiţionare a aerului fluctuau de 


optsprezece ore, iar suflantele de avarie pompau aerul din 
exterior, aducând Streeling-ul de la perpetuă sa primăvara 
la o toamnă rece, pentru care niciunul dintre locuitorii 
Sectorului nu era pregătit. Nu se oferiseră explicaţii 
oficiale, iar Wanda nici nu se aştepta la vreuna; totul se 
încadra alături de plafoanele defecte şi atmosfera generală 
de disconfort ce părea că încătuşase planeta. 

Stettin reveni de la ghişeul de informaţii aflat sub arcada 
din oţel şi ceramică. 

— Dispeceratul nu asigură foarte multă regularitate, îşi 
anunţă el soţia. Va trebui să aşteptăm încă douăzeci-treizeci 
de minute până să ajungem la tribunal. 

Wanda încleştă pumnii. 

— Ieri a fost cât pe aici să moară... 

— Nu ştim exact ce s-a întâmplat, îi reaminti Stettin. 

— Dacă nici ei nu-l pot proteja, cine poate? Pufni ea. 

Sentimentul de vinovăţie nu-i era atenuat de faptul că 
bunicul îi poruncise să se ascundă dacă avea să fie arestat 
şi să nu reapară decât după eliberarea să. 

Stettin ridică din umeri. 

— Bunicul tău are propriul lui tip de noroc. Se pare că îl 
împărtăşim şi noi. Femeia aceea a murit. 

Ştirea fusese difuzată pe canalele oficiale: asasinarea lui 
Farad Sinter şi moartea inexplicabilă a Varei Liso, 
identificată ca femeia căreia Sinter îi atribuise conducerea 
multora dintre raidurile ce determinaseră revolte în Dahl, 
Agora Negustorilor şi în multe alte locuri. 

— Da... Dar tu ai simţit... 

Wanda nu avea cuvinte să descrie unda de şoca unei 
confruntări extraordinare. 

Bărbatul încuviinţă sobru. 

— Încă mă doare capul. 

— Cine ar fi putut s-o blocheze pe Vara Liso? Noi n-am fi 
izbutit nici chiar dacă ne-am fi asociat toţi mentaliştii. 

— Altcineva, mai puternic, sugeră Stettin. 

— Câţi ca ea mai există? 


— Sper că nu mulţi. Dar dacă l-am putea recruta şi pe 
acesta. 

— Ar fi ca şi cum am avea un scorpion în mijlocul nostru. 
Ce am putea face cu o asemenea persoană? Orice i-ar 
displace... 

Wanda începu să se plimbe agitată. 

— Urăsc chestia asta, mormăi ea. Vreau să plec de pe 
planeta asta blestemată, cât mai departe de Centru. Îmi 
doresc să ne îngăduie să-l luăm şi pe bunicul. Uneori pare 
atât de fragil... 

Stettin ridică ochii spre un zumzet grav şi cald, diferit de 
mârâitul gutural al grav-statoarelor taxiurilor şi bâzâitul 
ascuţit al robocarurilor. Atinse uşor umărul femeii şi arătă 
cu mâna. Un transportor oficial al Comisiei pentru 
Siguranţă Publică decelera lin pe banda lor. Opri chiar 
lângă ei. Alţi pasageri priviră iritaţi spre intruziunea unui 
vehicul oficial pe benzile taxiurilor publice, deşi celelalte 
benzi erau goale. 

Trapa vehiculului se deschise. În interiorul carcasei strict 
utilitare, aşteptau banchete luxoase, căldură şi o lumină 
aurie. Sedjar Boon apăru în trapă şi-i privi atent. 

— Wanda Seldon Palver? Întrebă el. 

Femeia încuviinţă fără un cuvânt. 

— Îl reprezint pe bunicul dumitale. 

— Ştiu. Faci parte din echipa juridică a lui Chen, nu-i aşa? 

Boon păru iritat, totuşi nu negă. 

— Chen n-ar lăsa nimic la voia întâmplării, rosti Wanda 
apăsând pe fiecare cuvânt. Unde-i bunicul meu? Ar fi de 
dorit să nu fie... 

— Este perfect sănătos fizic, dar tribunalul are nevoie de 
un membru al familiei sale care să-l preia din punct de 
vedere legal şi să-şi asume răspunderea. 

— Ce vrei să spui prin „sănătos fizic”? Şi de ce „să-şi 
asume răspunderea”? 

— Oricât de bizare ar părea dispoziţiile, reprezint 
realmente interesele bunicului dumitale, se încruntă Boon. 


S-a petrecut însă ceva în afara controlului meu şi am dorit 
să te avertizez. El nu a fost rănit, dar a avut loc un incident. 

— Ce anume? 

Boon privi spre ceilalţi pasageri care aşteptau, tremurând 
şi zgâindu-se invidioşi la interiorul cald al transportorului. 

— Nu sunt informaţii de natură publică... Wanda îi azvârili 
o căutătură nimicitoare şi trecu pe lângă el, intrând în 
vehicul. Stettin o urmă îndeaproape. 

— Nu mai avem ce discuta, zise femeia. Du-ne imediat la 
el. 

Hari nu mai văzuse asemenea interioare luxoase de pe 
timpul când fusese prim-ministru, şi nu însemnau nimic 
pentru el. Erau apartamente anexe ale lui Chen, din 
propriul lui bloc de locuinţe, iar Hari putea comanda şi 
primi orice ar fi dorit - orice produs său serviciu disponibil 
pe Trantor (şi, indiferent cât de multe probleme ar fi avut, 
Trantorul continua să ofere servicii multe şi variate pentru 
cei bogaţi şi puternici); totuşi ceea ce-şi dorea cel mai mult 
era să fie lăsat în pace. 

Nu voia să-i primească pe medicii care-l îngrijeau şi nu 
voia să-şi vadă nepoata, care se îndrepta spre Palat însoţită 
de Boon. 

Hari simţea nu numai îndoială şi confuzie. Răbufnirea de 
ură a Varei Liso nu-l ucisese. Nu reuşise nici măcar să-i 
vatăme sau să-i altereze substanţial mintea ori 
personalitatea. 

Matematicianul suferise o amnezie totală despre cele 
petrecute în Sala Dispenselor. Nu-şi mai reamintea decât 
chipul Varei şi, în mod straniu, pe al lui Lodovik Trema, 
care, desigur, dispăruse în adâncurile spaţiului cosmic, fiind 
declarat mort. Însă Vara Liso fusese reală. 

„Trema”, gândi el. „O legătură cu Daneel. Să fie oare 
condiţionarea lui Daneel, care acţionează asupra mea?” 

Ceea ce-i alterase atât de profund starea mintală, înţelesul 
scopului şi misiunii sale fusese unicul indiciu, unicul 


fragment contradictoriu pe care, fără să vrea, i-l oferise 
Vara Liso. 

Niciodată în toate ecuaţiile lor nu luaseră în considerare o 
anomalie mintală atât de puternică. Era adevărat, Hari 
calculase efectele persuasivilor şi ale altor mentalişti de 
clasa Wandei, a lui Stettin şi a candidaţilor pentru a Doua 
Fundaţie... 

Dar nu şi ale unei asemenea monstruozităţi, ale unei 
mutații atât de neaşteptate că Vara Liso. Femeia micuță şi 
diformă, cu ochi sfredelitori... 

Hari se înfioră. Medicul care-l avea în grijă - complet 
ignorat - încercă să-i reataşeze un senzor de braţ, dar 
matematicianul se scutură şi-l privi cu o expresie de 
disperare. 

— S-a terminat, spuse el. Lasă-mă-n pace. Oricum, aş 
prefera să mor. 

— Este cât se poate de limpede, domnule, că suferiţi din 
pricina stresului... 

— Sufăr din pricina eşecului, murmură Hari. Oricâte 
medicamente mi-aţi da sau oricâtor tratamente m-aţi 
supune, logica matematicii nu poate fi deformată. 

Uşa din capătul opus al studioului se deschise şi apăru 
Boon, urmat de Wanda şi Stettin. Femeia îl depăşi pe avocat 
şi alergă spre Hari. Se lăsă să cadă în genunchi lângă 
scaunul lui, îl prinse de mână şi-l sorbi din ochi, de parcă se 
temuse că-l va găsi făcut bucățele. 

Bătrânul cobori tăcut privirea spre nepoata lui dragă şi 
ochii i se umeziră. 

— Sunt liber, şopti el. 

— Da, încuviinţă Wanda. Am venit să te luăm acasă. Am 
semnat toate hârtiile. 

Stettin ajunse şi el lângă Hari, zâmbind părinteşte. 
Dintotdeauna Hari considerase uşor iritantă natura 
impasibilă şi blândă a istoricului, deşi părea replică perfectă 
pentru îndărătnicia nepoatei sale. „Pe lângă pasiunea 


dementă şi stranie a Varei... Amândoi par nişte lumânări 
acoperite de strălucirea soarelui!” 

— Nu la asta mă refeream, zise el. M-am eliberat în sfârşit 
de iluziile mele. 

Femeia întinse mâna, ca să-l mângâie pe obraz. Atingerea 
era necesară, chiar dorită, totuşi nu-l alină. „Am nevoie de 
alinare, nu de adevăr... Am avut parte de prea mult adevăr 
până acum.” 

— Nu înţeleg ce vrei să zici, bunicule? 

— Numai unul - unul dintre cei asemenea ei - ne anulează 
toate calculele. Proiectul este un eşec inutil. Dacă unul ca 
ea poate să apară, atunci pot apărea şi alţii, talente 
naturale, fără ca eu să ştiu de unde provin! Mutaţii 
imprevizibile, aberaţii, ca răspuns faţă de ce anume? 

— 'Te referi la Vara Liso? 

— Este moartă, interveni Stettin. 

Hari se strâmbă. 

— După ştiinţa mea, până acum - cu siguranţă până acum 
o sută de ani - n-a mai existat nimic asemănător ei, pe toate 
milioanele de planete locuite, printre toate cvintilioanele de 
oameni. Acum... Vor fi mai mulţi. 

— Era pur şi simplu o mentalistă mai puternică, îl linişti 
Wanda. Cum ar putea constitui o diferenţă? Ce contează? 

— Sunt liber să fiu pur şi simplu o fiinţă umană în ultimii 
ani ai vieţii mele. 

— Bunicule, spune-mi! De ce reprezintă ea o diferenţă aşa 
de mare? 

— Pentru că cineva ca ea, crescut corespunzător, educat şi 
instruit corespunzător, ar putea fi o forţă care să unifice, 
răspunse Hari. Nu însă o forţă salvatoare... O sursă de 
organizare dintr-un singur punct, o ordine cu adevărat 
despotică, de sus în jos. Tiranii! Am vorbit cu prea mulţi 
dintre ei. Simple incendii într-o pădure, poate chiar 
necesare pentru sănătatea copacilor. Dar ar fi putut să 
devină mai mult decât atât... Cu toţii ar fi izbândit - dacă ar 


fi avut capacităţile Varei Liso. O forţă nefirească, 
distructivă. Ar fi distrus tot ceea ce am plănuit noi. 

— Atunci refă-ţi ecuaţiile, bunicule. Introdu-o şi pe ea. 
Sunt sigură că nu poate fi un factor atât de important... 

— Nu-i vorba numai despre ea! Alţii! Mutanţi, un număr 
infinit... Hari scutură vehement din cap. Nu mai este timp 
pentru calculul tuturor posibilităţilor. Avem la dispoziţie 
numai trei luni ca să pregătim plecarea... Cu totul 
insuficient. S-a terminat! E zadarnic! 

Wanda se sculă, încruntată şi cu buza inferioară 
tremurând. 

— Vorbeşte aşa din cauza traumei, îi şopti medicul. 

— Mintea îmi este perfect limpede! Izbucni Hari. Vreau să 
merg acasă şi să-mi trăiesc restul vieţii în pace. Amăgirea 
asta s-a sfârşit. Sunt complet lucid, pentru prima dată - 
lucid şi liber! 

— N-aş fi crezut niciodată că o asemenea întâlnire ar fi 
posibilă, rosti Chen. Dacă aş fi crezut-o posibilă, n-aş fi 
crezut niciodată că ar fi utilă. Cu toate acestea, iată-ne! 

R. Daneel Olivaw şi comisarul-şef păşeau împreună în 
umbra unei clădiri uriaşe şi neterminate, situată în colţul 
răsăritean al Palatului, acoperită de schele şi maşini de 
construcţie. Muncitorii aveau zi de pauză şi şantierul era 
pustiu. Deşi Chen vorbea pe ton scăzut, pentru urechile 
sensibile ale lui Daneel, ecourile glasului său răsunau de jur 
împrejurul lor, armonizând cu vorbele celei mai puternice şi 
mai pătrunzătoare influenţe omeneşti din Galaxie. 

Veniseră aici fiindcă Chen ştia că în edificiul acesta nu 
fuseseră încă instalate bateriile de instrumente de detecție 
şi spionaj. În mod clar, comisarul-şef nu dorea ca întâlnirea 
lor să devină vreodată publică. 

Daneel îl aşteptă să continue; el era prizonierul, iar 
spectacolul îi aparţinea în exclusivitate lui Chen. 

— Ai fi fost gata să-ţi sacrifici viaţa - sau, mai bine, să 
spunem „existenţa” - pentru binele lui Hari Seldon. De ce? 


— Profesorul Seldon este cheia pentru reducerea 
mileniilor de haos şi mizerie ce vor urma colapsului 
Imperiului. 

Chen ridică o sprânceană şi un colţ al gurii, nimic mai 
mult. Faţa îi era la fel de impasibilă ca cea a unui robot, 
totuşi el era în întregime om - produsul extraordinar a mii 
de ani de dezvoltare şi împerechere, la care se adăugaseră 
modificări genetice subtile dublate de prerogativele antice 
ale bogăției şi puterii. 

— Nu am făcut aranjamentele acestea deosebite pentru ca 
să schimbăm fraze de convenienţă. De nenumărate ori, de 
multe decenii ţi-am simţit existenţa, sforile prin care 
manipulai, totuşi niciodată n-am putut să fiu sigur... Acum, 
când sunt sigur şi stau alături de tine, mă întreb: Danee, 
Daneel, oricare ţi-ar fi numele adevărat - eu unul aş prefera 
să-ţi spun Demerzel - de ce eu continui să trăiesc şi să mă 
aflu la putere? 

Chen se opri din mers, aşa că Daneel îl imită. Nu avea rost 
să tergiverseze. Comisarul dispusese examinarea fizică 
amănunţită şi completă a tuturor celor capturați în Sala 
Dispenselor şi în antrepozit. Pentru prima dată, secretul lui 
Daneel fusese dezvăluit. 

— Pentru că ai optat să accepţi Proiectul, nu să-l blochezi, 
în timpul cât ai condus realmente Imperiul, răspunse 
Daneel. 

Chen privi podeaua prăfuită, un mozaic spectaculos de 
azur şi auriu, încă mânjit de clei şi mortar, tehnici având 
vechimea omenirii şi întrebuințate acum numai de bogaţi, 
ori în Palat. 

— Am bănuit adesea răspunsul ăsta. Am asistat la apariţia 
şi dispariţia acestor puteri, aflate în culise. Ele mi-au 
bântuit visele, aşa cum pare că au bântuit visele şi biologia 
întregii omeniri. 

— Avându-i ca rezultat pe mentalişti, zise Daneel. 

Era un subiect care-l interesa; Chen era un observator 
atent, iar confirmarea suspiciunilor lui Daneel despre 


mentalişti... 

— Da, încuviinţă Chen. Ei au apărut ca să ne ajute să 
scăpăm de voi. Înţelegi? Roboții ne stau în cale. 

Daneel nu-l contrazise. 

— Dacă ar fi avut o poziţie politică potrivită - ceva care în 
mod clar i-a lipsit aici şi acum - Vara Liso ne-ar fi putut 
ajuta să vă eliminăm pe toţi. Dacă, să zicem, s-ar fi găsit în 
slujba lui Cleon... Luptând pentru el. Cleon ştia despre 
existenţa voastră? 

Robotul aprobă din cap. 

— A bănuit, dar a considerat, cam la fel ca tine, că roboții 
erau de partea lui, nu în opoziţie. 

— Cu toate acestea, mi-ai îngăduit să-l răstorn şi să-l trimit 
în exil. Asta ţi se pare o dovadă de loialitate? 

— Eu nu am loialitate faţă de individ. 

— Dacă nu ţi-aş împărtăşi opinia, probabil că ar trebui să 
mă simt îngrozit, comentă Chen. 

— Nu reprezint o ameninţare pentru tine. Chiar dacă nu 
ţi-aş fi sprijinit eforturile de a crea o planetă Trantor pe 
care Hari Seldon să înflorească şi să fie stimulat spre 
realizările lui cele mai de seamă... Ai fi câştigat. Însă fără 
Hari Seldon cariera ta ar fi fost mult mai scurtă. 

— Da, în timpul procesului mi-a zis cam acelaşi lucru. Am 
fost extrem de tulburat să constat că-l credeam, deşi i-am 
spus cu totul altceva. 

Chen privi ironic spre Daneel. 

— Neîndoios, ştii că am în mine îndeajuns sânge ca să-mi 
păstrez, anumite mândrii. 

Robotul încuviinţă tăcut. 

— Mă înţelegi, nu-i aşa, ca pe o prezenţă politică, ca pe o 
forţă în istorie? Ei bine, Demerzel, şi eu ştiu câte ceva 
despre tine. Îţi respect realizările, deşi mă uluieşte timpul 
care ţi-a fost necesar pentru a le obţine. 

Daneel înclină din cap, acceptând justeţea criticii aduse. 

— Au fost multe de învins. 

— Roboţi înfruntându-se cu roboţi, aşa-i? 


— Da. O schismă foarte dureroasă. 

— Nu pot comenta nimic despre asta, deoarece nu cunosc 
detaliile. 

— Totuşi eşti curios. 

— Bineînţeles. 

— Nu-ţi voi dezvălui faptele. 

— Nici nu m-am aşteptat s-o faci. 

Pentru o clipă, cei doi rămaseră tăcuţi, studiindu-se. 

— Câte secole? Întrebă încetişor Chen. 

— Mai mult de două sute. 

Ochii comisarului se lărgiră. 

— La câtă istorie ai asistat! 

— Capacitatea mea nu-mi permite să păstrez toate 
amintirile în memoria primară, preciză Daneel. Ele sunt 
împrăştiate prin toată Galaxia în locaţii sigure, fragmente 
ale vieților mele din care nu păstrez decât sinteze. 

— Un Etern! Rosti Chen şi pentru prima dată în vocea lui 
se simţi o undă de uimire. 

— Timpul meu este aproape încheiat. Fiinţez de prea 
multă vreme. 

— Toţi roboții trebuie să se retragă acum, fu de acord 
Chen. Dovezile sunt limpezi. Prea multe interferenţe. Aceşti 
mentalişti puternici vor reapărea. Pielea umană se înfioară 
înaintea prezenţei voastre şi încearcă să vă scuture. 

— Mentaliştii sunt o problemă pe care n-o prevăzusem 
când l-am îndreptat pe Hari pe drumul acesta. 

— Vorbeşti despre el ca despre un prieten, cu o afecţiune 
aproape umană. 

— Este un prieten, aşa cum au fost mulţi alţi oameni 
înaintea lui. 

— Ei bine, eu nu mă pot număra printre prietenii tâi. Mă 
înspăimânţi, Demerzel. Ştiu că atâta timp cât exişti, eu nu 
pot beneficia de un control absolut. Pe de altă parte, dacă 
te-aş distruge, aş fi mort în maximum doi ani. Psihoistoria 
lui Seldon o implică în mod clar. Mă aflu în situaţia aparte 


de a fi nevoit să cred în adevărul unei ştiinţe pe care o 
dispreţuiesc în mod instinctiv. Nu-i tocmai plăcut. 

— Nu. 

— Ai o soluţie pentru această problemă a super- 
mentaliştilor? Înţeleg că Hari Seldon consideră existenţa lor 
ca fiind o lovitură fatală pentru munca sa. 

— O soluţie există, zise Daneel. Trebuie să vorbesc cu 
Hari, în prezenţa fetei, Klia Asgar, şi a partenerului ei, 
Brann. La întâlnire trebuie să participe şi Lodovik Trema. 

— Lodovik! Chen încleştă maxilarele. Asta detest cel mai 
mult. Dintre toţi... Cei... pe care m-am bizuit de-a lungul 
anilor, mărturisesc că Lodovik mi-a inspirat afecţiune, o 
slăbiciune personală pe care el n-a trădat-o niciodată... 
Până acum. 

— Nu a trădat nimic. 

— Dacă nu cumva greşesc, te-a trădat chiar pe tine. 

— Nu a trădat nimic, repetă Daneel. El face parte din 
drum şi corijează în locurile unde am fost orb. 

— Deci o doreşti pe tânăra mentalistă, reflectă Chen, şi o 
doreşti vie. Intenţionasem s-o execut. Cei ca ea sunt mai 
periculoşi decât viperele. 

— Este esenţială pentru reconstruirea Proiectului lui Hari 
Seldon. 

O altă tăcere. Apoi, în mijlocul uriaşei clădiri neterminate, 
Chen rosti: 

— Aşa va fi atunci. Apoi s-a terminat! Veţi pleca toţi. Toţi - 
mai puţin Seldon. Aşa cum s-a decis în proces. Şi îţi voi da în 
grijă obiectele a căror responsabilitate nu vreau să mi-o 
asum: artefactele. Resturile altor roboţi. Corpurile 
duşmanilor tăi, Demerzel. 

— Nu mi-au fost niciodată duşmani. 

Chen îl privi cu o expresie stranie. 

— Nu-mi datorezi nimic şi eu nu-ţi datorez nimic. Ai 
terminat pentru totdeauna cu Trantorul. Asta-i realism 
politic, Demerzel, genul de politică în care te-ai angajat de 


atâtea milenii, cu costul atâtor vieţi omeneşti. Trăgând linie, 
robotule, nu pot spune că ai fi mai bun ca mine! 

Planch fu scos din celula sa aflată în blocul de securitate al 
Specialilor din Rikerian, cu multe niveluri sub celulele 
aproape civilizate în care fusese închis Seldon. Recăpătă 
bunurile personale şi fu eliberat fără nici o restricţie. 

Îşi detestă eliberarea mai mult decât întemnițarea, până 
ce află că Sinter murise, apoi se întrebă dacă nu fusese un 
pion într-o conspirație complexă pusă la cale de Chen... Şi 
poate de roboți. 

Se bucură numai o zi de această libertate confuză. Apoi, în 
nou închiriatul său apartament din Sectorul Gessim, la sute 
de kilometri de Palat, dar nu îndeajuns de departe, primi un 
vizitator neaşteptat. 

Structura facială a robotului se modificase puţin de la 
momentul când Planch făcuse nefericita înregistrare a 
conversaţiei cu Lodovik Trema. Cu toate acestea, pilotul îl 
recunoscu imediat. 

Daneel aştepta în vestibul, în faţa uşii, în timp ce Planch îl 
privea pe ecranul videocamerei de securitate. Bănuia că ar 
fi fost inutil să încerce să fugă, sau pur şi simplu să nu 
răspundă apelului. În plus, după atâta timp, trăsătura lui 
cea mai păcătoasă ieşea din nou în prim-plan. 

Era curios. Dacă moartea era inevitabilă, spera să aibă 
timp să afle răspunsurile la câteva întrebări. 

Deschise uşa. 

— Să fiu sincer, rosti el, pe jumătate mă aşteptam să te 
văd. Deşi în realitate nu ştiu cine, sau ce eşti. Bănuiesc că 
nu te afli aici ca să mă ucizi. 

Daneel surâse îngheţat şi intră în apartament. Planch îl 
privi trecând pe lângă el şi studie maşina cu aspect de 
bărbat înalt şi bine făcut. Graţia discretă şi reţinută, 
senzaţia unei forţe uriaşe, totuşi blând trebuie să-l fi ajutat 
pe Etern de-a lungul mileniilor. Ce geniu îl concepuse şi 
construise - şi în ce scop? Cu siguranţă, nu ca să fie un 


simplu slujitor! Şi totuşi asta fuseseră cândva roboții 
legendări: simpli slujitori. 

— Nu mă aflu aici ca să mă răzbun, zise Daneel. 

— Cât de liniştit mă simt! Ricană Planch aşezându-se în 
sufrageria micuță, singura odaie, cu excepţia combinației 
dormitor-baie. 

— Peste câteva zile, vei primi un ordin imperial de părăsire 
a Trantorului. 

Pilotul ţuguie buzele. 

— Trist, rosti el, Klayus nu mă place. 

Ironia nu fu însă sesizată de Daneel, sau poate că era 
irelevant pentru el. 

— Am nevoie de un pilot foarte bun, spuse robotul. Unul 
care nu mai speră să se stabilească altundeva în Imperiu. 

— Care ar fi misiunea? Întrebă Planch, strâmbându-se şi 
simțind cum capcana se închidea din nou în jurul său. Un 
asasinat? 

— Nu. Un transport. Nişte oameni şi doi roboţi trebuie să 
plece de pe Trantor. Nici ei nu se vor mai reîntoarce 
vreodată. Cel puţin majoritatea dintre ei. 

— Unde ar trebui să-i duc? 

— Îţi voi spune la momentul cuvenit. Accepţi slujba? 

Planch chicoti amar. 

— Ce garanţie ai că-ţi voi fi loial? De ce nu i-aş abandona 
altundeva sau pur şi simplu i-aş lichida după decolare? 

— Va fi imposibil, răspunse încetişor Daneel. Vei înţelege 
asta, după ce-i vei cunoaşte. Misiunea nu va fi dificilă şi în 
mod aproape sigur va fi lipsită de incidente. Este posibil să 
ţi se pară de-a dreptul plictisitoare. 

— În privinţa asta mă îndoiesc. Dacă o să mă plictisesc, 
ajunge să mă gândesc la tine şi la toată mizeria pe care mi- 
ai pricinuit-o. 

— Mizerie? Păru nedumerit robotul. 

— M-ai manipulat ca pe o marionetă. Cunoşteai probabil 
simpatia mea pentru Madder Loss şi ura pentru tot ceea ce 
reprezintă Chen şi Imperiul! Ai dorit să te înregistrez pe 


tine şi pe Trema. Te-ai asigurat că Sinter va afla despre 
mine şi de legătura mea cu Trema. A fost însă un joc 
riscant, nu? 

— Bineînţeles, dar sentimentele tale te făceau foarte util. 

Bărbatul suspină. 

— Şi după ce efectuez transportul? 

— Îţi poţi continua viaţa pe orice planetă care nu se 
găseşte sub control imperial. Numărul lor va creşte în 
următorii ani. 

— Nu vor mai exista intervenţii din partea ta? 

— Nu. 

— Voi fi liber să fac orice doresc şi să le povestesc 
oamenilor ce s-a întâmplat aici? 

— Dacă ţii neapărat... De asemenea, vei fi plătit în mod 
corespunzător. Ca întotdeauna. 

— Nu! Izbucni Planch. Nu vreau absolut nici o plată. Fără 
bani! Aranjează doar să-mi pot lua bunurile de pe Trantor 
şi... De pe câteva alte planete. Altceva nu-mi trebuie. 

— Aspectul acesta a fost deja rezolvat. Pilotul se simţi 
chiar şi mai iritat. 

— Voi fi al cerurilor de fericit când vei înceta să anticipezi 
totul! 

— Da, încuviinţă Daneel din cap cu un gest de înţelegere. 
Accepţi? 

— Pe toţi sorii orbitori, sigur că da! Când se apropie 
momentul, anunţă-mă unde să vin, dar, te rog, n-am nevoie 
de saluturi de despărţire! Nu vreau să te mai revăd 
niciodată?! 

— Nu va mai fi necesar. Totul va fi gata în două zile. 

Planch încercă să trântească uşa după el, însă nu era 
genul potrivit de uşă şi nu accepta asemenea gesturi 
dramatice. 

Depresia lui Hari era atât de profundă încât Wanda fu 
ispitită în mai multe rânduri să încerce să-i pătrundă în 
minte şi să-i ajusteze subtil gândurile - totuşi nu putea face 


niciodată asta cu bunicul ei. Acţiunea ar fi fost posibilă... 
Dar n-ar fi fost corectă. 

Dacă Hari se găsea într-o stare pronunţată de deprimare 
şi-i cunoştea motivul - dacă starea lui nu se datora unei 
vătămări pricinuite în mod direct de Vara, o posibilitate pe 
care el o negă cu hotărâre - atunci avea dreptul să fie aşa, 
iar dacă există o modalitate de ieşire din situaţia respectivă, 
el însuşi avea s-o găsească... Sau nu. 

Wanda însă nu putea decât să-l lase să fie ceea ce fusese 
întotdeauna: un individ încăpățânat. Trebuia să se încreadă 
în instinctele lui. Şi dacă avea dreptate... Atunci trebuiau 
să-şi remodeleze planurile. 

— Mă simt aproape fericit! Zise Hari în dimineaţa după ce- 
| aduseseră în apartamentul său; stătea la măsuţa de lângă 
curbura peretelui din living care urmărea traseul unei 
ranforsări structurale minore. Acum nimeni nu mai are 
nevoie de mine. 

— Noi avem nevoie de tine, bunicule, protestă Wanda 
simțind că o năpădesc lacrimile. 

— Bineînţeles, dar ca bunic, nu ca salvator. Ca să fiu 
cinstit, am detestat acest aspect al rolului meu în toată 
absurditatea asta. Să gândesc... O vreme... 

Expresia chipului îi deveni distantă. 

Femeia ştia prea bine că veselia aceea era falsă, iar 
uşurarea doar o mască. 

Aşteptase momentul cuvenit ca să-i spună ce se întâmplase 
în decursul absenței sale. Stettin plecase de dimineaţă ca să 
participe la pregătirile de plecare, aflate în toi. În curând 
toţi cei care lucraseră în cadrul Proiectului aveau să 
părăsească Trantorul, indiferent dacă aveau sau nu motiv 
să plece, aşa că ea şi Stettin nu vedeau de ce ar pune capăt 
propriilor lor planuri. 

— Bunicule, zise Wanda şi se aşeză la măsuţă în faţa lui, 
înainte de proces am primit o vizită. 

Hari ridică ochii şi surâsul oarecum simplu pe care-l 
alesese pentru a-şi camufla sentimentele se înăspri imediat. 


— Nu vreau să ştiu, declară el. 

— Era Demerzel. 

Bătrânul închise ochii. 

— Nu va mai veni, i-am înşelat aşteptările. 

— Cred că greşeşti, bunicule. Azi-dimineaţă, înainte ca tu 
să te trezeşti, am primit un mesaj. Era de la Demerzel. 

Hari refuză să se agaţe de o speranţă. 

— Fără îndoială, câteva detalii de pus la punct, mormăi el. 

— Doreşte o întâlnire. Vrea să particip şi eu cu Stettin. 

— O întâlnire secretă? 

— Aparent nu chiar atât de secretă. 

— Aşa-i, zise Hari. Orice am face, lui Chen nu-i mai pasă. Îi 
vor trimite pe toţi enciclopediştii de pe Trantor spre 
Terminus - un exil inutil! 

— Sunt sigură că Enciclopedia va fi utilă, spuse Wanda. 
Majoritatea nu cunosc planul general. Pentru ei nu va 
reprezenta nici o diferenţă. 

Matematicianul ignoră observaţia. 

Trebuie să fie ceva important, bunicule. 

— Da, da! Bineînţeles! Va fi important... Şi va fi sfârşitul. 
Dorise atât de mult să-l mai vadă o dată pe Daneel, fie 
numai pentru a se plânge! Chiar visase la întâlnirea 
aceasta... lar acum o detestă. Cum şi-ar fi putut explica 
eşecul, sfârşitul Proiectului, inutilitatea psihoistoriei? 

Daneel ar fi plecat altundeva, ar fi găsit pe altcineva, şi-ar 
fi încheiat în alt mod planurile... 

lar Hari ar fi murit şi ar fi fost uitat. 

Lui Wanda îi veni greu să-i întrerupă reveria. 

— Şi încă n-am stabilit programul înregistrărilor, bunicule. 

Hari înălţă capul şi ochii săi erau înspăimântător de goi. 
Femeia îl atinse cu mintea, cât putu de uşor, şi se retrase 
stupefiată de dezolare, de puştiul sterp al emoţiilor sale. 

— Înregistrările? 

— Aparițiile tale în momentele de criză... Nu mai avem 
mult timp la dispoziţie. 


Pentru o clipă, reamintindu-şi lista de crize prezise de 
psihoistorie pentru următoarele secole, Hari se înroşi de 
mânie şi izbi cu pumnul în masă. 

— La naiba, nu-nţelege chiar nimeni?! Ce-i asta, o inerție 
păguboasă? Speranţele inutile a o şuta de mii de lucrători? 
Ei bine, nu s-a făcut nici un anunţ, aşa-i? Voi face unul chiar 
eu - diseară - pentru toţi! O să le spun că s-a terminat, că 
pleacă în exil fără nici un motiv! 

Wanda de abia îşi stăvili lacrimile propriei disperări. 

— 'Te rog, bunicule! Vino la întâlnirea cu Demerzel. Poate 
că... 

— Mda, făcu Hari domolindu-se şi redevenind posac. Mai 
întâi cu el... 

Îşi privi muchia palmei. Învineţise pielea şi-şi spărsese un 
vas de sânge de pe articulaţia unei falange. Braţele îl 
dureau, la fel ca gâtul şi fălcile. Totul îl durea. 

Wanda zări picătura de sânge de pe masă şi începu să 
plângă, o ipostază în care bătrânul n-o văzuse niciodată. 

Se întinse peste masă cu mâna teafără şi-i strânse uşor 
braţul. 

— lartă-mă, şopti el. Realmente nu mai ştiu ce fac, sau de 
ce. 

Aripa de maximă securitate a Centrului de Detenţie al 
Serviciilor Speciale se întindea sub formă de semicerc în 
jurul colţului estic al Custodiei Tribunalului Imperial - zece 
mii de celule disponibile, din care, de obicei, erau ocupate 
numai câteva sute. Mii de prizonieri care primiseră 
codificarea „securitate maximă” umpluseră celulele după 
revolte, situaţie folosită ca pretext de către Speciali pentru 
a aresta liderii multor grupări ce le făceau probleme pe 
Trantor. 

Lodovik îşi reamintea de multe asemenea ocazii şi de felul 
în care atât Specialii cât şi Comisia pentru Siguranţă 
Publică profitaseră în situaţii similare pentru a reduce 
fricţiunile politice pe Trantor şi în staţiile orbitale. Acum el 


însuşi ocupa una dintre celulele acelea etichetat ca 
„neidentificat” şi trecut în atenţia directă a lui Linge Chen. 

Celula avea latura de doi metri şi era lipsită de ferestre, 
având un mic infoecran inserat în centrul peretelui aflat 
vizavi de intrare. Pe ecran rulau programe de divertisment 
menite să relaxeze. Pentru Lodovik, în această etapă a 
existenţei sale, asemenea diversiuni nu însemnau nimic. 

Spre deosebire de o inteligenţă organică, el nu necesită 
stimuli pentru a-şi menţine funcţionarea normală. Găsea 
celula stresantă deoarece îşi putea închipui cu uşurinţă 
anxietatea pe care i-ar fi putut-o cauza unei fiinţe omeneşti, 
şi nu pentru că ar fi avut un efect direct asupra lui. 

Se folosise de ocazie ca să analizeze mai multe probleme 
interesante. Prima pe listă era natura minţii-meme care îl 
ocupase şi posibilele rezultate ale rafalei de emoție 
mentalistă din partea Varei Liso. Lodovik era convins în mod 
rezonabil că propria sa mentalitate nu fusese afectată, însă 
de atunci nu mai primise nici un mesaj din partea lui 
Voltaire. 

Locul al doilea pe listă îl ocupa trădarea sa faţă de planul 
lui Daneel: dacă era sau nu justificată, şi dacă el putea găsi 
o cale prin care să ocolească imboldul logic al eliberării de 
sub controlul strict al celor Trei Legi. 

O ucisese pe Vara Liso. Nu se putea autoconvinge că ar fi 
fost preferabil să procedeze în alt mod. Finalmente, planul 
lui Plussix de a o folosi pe Klia Asgar pentru a-l descuraja pe 
Hari Seldon eşuase - din câte ştia Lodovik - iar Daneel 
apăruse acolo ca să-l protejeze pe Seldon. 

Se părea că roboții fuseseră complet ineficienţi în toiul 
furtunii mintale a Varei Liso. Totuşi ea nu îndreptase rafală 
spre Lodovik... Practic, lăsase deschisă portiţa care dusese 
la propria ei moarte. 

Se folosise de el pentru a pune capăt propriei ei nefericiri? 

Era curios ce părere ar fi avut Voltaire despre asta... 

Mai mult ca sigur, roboții giskardeni şi calvineni fuseseră 
capturați şi munca lor încetase. 


Alte şaptezeci şi cinci de persoane neidentificate din 
districtul antrepozitelor fuseseră încarcerate în celulele 
vecine. Lodovik ştia foarte puţine lucruri despre ele, dar 
bănuia că erau roboţi calvineni şi tineri mentalişti adunaţi 
de Kallusin şi Plussix. 

Mai bănuia că peste câteva zile aveau să fie morţi cu toţii. 

— Lodovik Trema! 

Glasul răsunase dinspre infoecranul care servea şi ca 
mijloc de comunicare cu temnicerii săi. Ridicând ochii, 
Lodovik zări trăsăturile adumbrite ale unei paznice 
plictisite. 

— Da. 

— Ai un vizitator. Fă-te prezentabil. 

— Ecranul se întunecă. Lodovik rămase aşezat în capul 
oaselor pe patul micuţ. Cu siguranţă, era suficient de 
prezentabil. 

Uşa emise un piuit ascuţit de avertizare şi glisă, 
deschizându-se. Lodovik se ridică în picioare pentru a-şi 
întâmpina vizitatorul, oricare ar fi fost acesta. Videocameră 
de supraveghere din plafon bâzâi uşor, urmându-i mişcările. 

În cabinetul său particular, Chen stătea într-o postură de 
exersare a disciplinei, care se modifica foarte lent în timp, şi 
privea cu coada ochiului display-ul informerului. Lin şi 
grațios, îşi modifică poziţia, astfel încât să poată privi direct 
ecranul. Era un moment de maxim interes... 

Daneel intră în celula lui Lodovik. Oarecum spre 
dezamăgirea comisarului, Lodovik nu dovedi nici urmă de 
surpriză sau deconcertare. 

Pentru o fracțiune infimă de secundă, cei doi foşti aliaţi 
schimbară între ei saluturi în limbaj-maşină (de asemenea 
interceptate şi interpretate de dispozitivele de ascultare ale 
lui Chen) şi Daneel oferi un rezumat al situaţiei la zi. 
Treizeci şi unu de roboţi şi patruzeci şi patru de oameni din 
antrepozitul calvinenilor lui Plussix, incluzându-i pe Klia şi 
Brann, se aflau în custodie. Chen îl eliberase pe Seldon; 
Sinter era mort. 


În mod vădit, Daneel ajunsese la o înţelegere cu comisarul- 
şef. 

— Felicitări pentru victoria ta, zise Lodovik. 

— Nu a fost nici o victorie. 

— Atunci felicitări pentru că i-ai stopat pe calvineni. 

— 'Ţelurile lor pot fi încă atinse. 

Lodovik se aşeză înapoi pe pat. 

— Sinteza ta nu explică această posibilitate. 

— A existat un moment când am crezut că va fi necesar să 
te distrug, zise Daneel. 

— De ce nu o faci acum? Dacă voi supravieţui, voi 
reprezenta un pericol pentru planul tău. Şi am dovedit că 
pot ucide oameni. 

— Sunt împiedicat de aceleaşi blocaje care m-ar fi oprit şi 
anterior. 

— Ce te poate bloca pe tine? 

— Cele Trei Legi ale lui Susan Calvin, răspunse Daneel. 

— "Ţinând seama de capacitatea ta de a ignora cele Trei 
Legi în favoarea Legii O, n-ar trebui să te tulbure soarta 
unui simplu robot, comentă Lodovik pe un ton politicos, 
conversaţional. 

Cu toate acestea, între cei doi roboţi exista o diferenţă 
vizibilă - expresiile lor. Daneel menținea o înfăţişare 
plăcută, deşi inexpresivă, în vreme ce Lodovik era 
încruntat. 

— Totuşi sunt blocat, reluă Daneel. Argumentele tale au 
determinai multă regândire, alături de existenţa unor 
oameni că Vara Liso... Şi Klia Asgar. Natura ta însă ar bloca 
în cele din urmă orice tentativă a mea de a te distruge, sau 
cel puţin ar duce la un conflict dureros şi posibil vătămător. 

— Doresc să aflu cum anume. 

— În cazul tău, nu pot invoca Legea 0, pentru a domina 
cele Trei legi iniţiale. Nu există nici o dovadă convingătoare 
a faptului că distrugerea ta ar fi în beneficiul omenirii, sau 
că ar reduce suferinţa omenirii. Ba chiar, este posibil să se 
întâmple invers. 


— Consideri părerile mele convingătoare? 

— Apreciez că ele fac parte dintr-un scenariu mai vast şi 
cu adevărat convingător, care mi se formează de câteva 
săptămâni în minte. La fel de important însă, eliberarea ta 
de constrângerile celor Trei Legi mă sileşte să te redefinesc 
în acele regiuni ale mentalităţii mele în care sunt luate 
deciziile privind legalitatea acţiunilor pe care le întreprind. 
Tu deţii liber arbitru, o formă omenească foarte 
convingătoare şi abilitatea de a trece dincolo de educaţia şi 
programarea anterioară pentru a ajunge la o înţelegere 
nouă şi superioară. Deşi ai acţionai pentru a-mi anula 
eforturile, nu te pot dezactiva, pentru că, în centri judecății 
mele - pe care nu-i pot pune la îndoială - ai dobândit statul 
de om. În felul tău aparte, poţi să fii la fel de valoros ca şi 
Hari Seldon. 

Chen întrerupse exerciţiile şi se holbă derutat la informer. 
Aproape că se obişnuise cu ideea că oamenii mecanici, 
vestigii din trecutul îndepărtat, modificaseră la scară mare 
istoria oamenilor; dar ca să-i vadă dând dovadă de o 
flexibilitate filosofică ce nu era la îndemâna celor mai 
sclipitori meritocraţi trantorieni... 

Pentru o clipă, fu atât invidios, cât şi mânios. Se aşeză 
turceşte în faţa informerului, pregătit aproape pentru orice, 
dar nu şi pentru tristeţea neaşteptată care-l invadă pe 
măsură ce conversaţia din celulă continuă. 

— Nu sunt un om, R. Daneel, zise Lodovik. Nu mă simt om 
şi doar am imitat acţiunile oamenilor. Niciodată nu m-am 
comportat realmente cu motivații umane. 

— Te-ai împotrivit totuşi autorităţii mele, fiindcă ai 
considerat că greşeam. 

— Ştiu despre R. Giskard Reventlov. Ştiu că, de-a lungul 
secolelor, ai conspirat împreună cu el ca să îngăduiţi 
distrugerea Pământului, silind migrarea omenirii în spaţiu. 
Şi nu numai o dată te-ai consultat cu fiinţe umane pentru a 
determina dacă judecata ta fusese corectă. Slujitorii au 


devenit stăpâni. Vrei să-mi spui acum că roboții n-ar fi 
trebuit să intervină în istoria omenirii? 

— Nu, zise Daneel. Nu mă îndoiesc că ceea ce am făcut a 
fost corect şi necesar la momentul respectiv. Ar fi greu să-ţi 
transfer o înţelegere completă a situaţiei omenirii cu atâtea 
milenii în urmă. Sunt totuşi gata să accept ideea că rolul 
nostru se apropie de sfârşit. Rasa umană ne respinge din 
nou, în modul cel mai convingător şi violent - prin evoluţie, 
motivul cel mai profund al biologiei lor. 

— 'Te referi la mentalista Vara Liso? 

— Şi la Klia Asgar. Cu mii de ani în urmă, când mentaliştii 
au început să apară, în număr foarte mic, şi să se infiltreze 
în poziţii de proeminenţă socială, am ştiut că ei reprezintă o 
tendinţă importantă. Pe atunci însă nu erau atât de 
înspăimântător de puternici. Persuasivii au fost mereu 
respinşi în trecut, din cauza consecinţelor biologice 
nefavorabile - societăţi discontinue sau dinamici politice 
dezechilibrate, întotdeauna ei au determinat haos, 
conducere tiranică de sus în jos, nu dezvoltare dinspre o 
bază largă. Carisma este un caz special al persuasiunii 
mentaliste şi a avut consecinţe dezastruoase în toate 
epocile istoriei. Se pare că, în ultimele secole, mentaliştii au 
fost selectaţi, în ciuda acestor posibile dezbinări, de către 
mecanisme încă neclare pentru mine, dar având în mod clar 
scopul de a înlătura pentru totdeauna controlul roboților. 
Omenirea pare doritoare să-şi asume riscul tiraniei finale, a 
carismei necontrolate, pentru a se elibera. 

— Totuşi tu eşti un persuasiv, chiar dacă unul mecanic. 
Crezi că rolul tău a fost nefast? 

— Nu contează ce cred eu. Mi-am realizat obiectivele... 
Aproape complet. Am fost motivat, văzând ce putea face o 
omenire nedirecţionată. Genocid, masacrarea altor fiinţe 
omeneşti şi... Circumstanţe despre care nici acum nu-mi 
face plăcere să vorbesc, când roboții au fost nevoiţi să-şi 
asculte comenzile primite şi să comită cele mai teribile 
crime din istoria Galaxiei. Evenimentele acestea m-au 


împins să acţionez şi să-mi extind mandatul de giskardan - 
finalmente, să mă îndrept spre Trantor şi să perfecţionez 
instrumentele umane ale predicţiei. 

— Psihoistoria... Hari Seldon... 

— Da, aprobă Daneel. 

Până în clipa aceea, conversaţia se desfăşurase fără 
absolut nici o mişcare din partea roboților; Daneel stătea în 
picioare, iar Lodovik pe pat, ambii cu braţele inerte pe 
lângă corp, fără măcar să fie îndreptaţi cu faţa unul spre 
celălalt, întrucât nu era necesar un contact vizual. Acum 
însă Lodovik se ridică şi-l privi direct pe Daneel. 

— Ochiul unui robot nu este oglinda sufletului său, rosti el. 
Cu toate acestea, observându-te pe tine, zărindu-ţi 
configuraţiile de exprimare ale feţei şi corpului, am ştiut 
dintotdeauna că nu te-ai angajat în mod deliberat în acţiuni 
contrare intereselor omenirii. Am ajuns la concluzia că ai 
fost direcționat greşit, indus în eroare, poate chiar de R. 
Giskaid Reventlov... 

— Nu discutăm acum despre motivațiile mele personale. 
De aici încolo, ţelurile noastre coincid. Am nevoie de tine şi 
sunt gata să înlătur ultimul vestigiu al controlului robotic 
asupra omenirii. Am făcut ce am putut, tot ce am putut... De 
acum, omenirea trebuie să-şi găsească singură calea. 

— Nu mai întrevezi dezastre, nu mai simţi nevoia de a 
interveni pentru a preveni asemenea catastrofe? 

— Dezastre vor fi, zise Daneel, şi este posibil ca noi să 
acţionăm în continuare pentru a le echilibra - dar numai 
indirect. Soluţiile noastre vor fi cele ale oamenilor. 

— Totuşi Hari Seldon este el însuşi un instrument al 
roboților. Influenţa lui nu este decât o extensie a ta. 

— Nu este adevărat. Psihoistoria a fost postulată de 
oameni cu zeci de milenii în urmă, în mod independent de 
roboţi. Hari este doar expresia ei cea mai înaltă, graţie 
propriei sale străluciri înnăscute. Da, am direcționat, însă 
nu am creat. Psihoistoria este o realizare umană. 


Lodovik tăcu câteva secunde şi pe faţa lui suplă şi foarte 
non-robotică fulgerară emoţii complexe şi directe. Daneel le 
zări şi se minună, deoarece, din experienţa sa, nici un robot 
nu afişase vreodată expresii faciale decât prin efort 
conştient, cu excepţia lui Dors Venabili... Şi ea numai în 
prezenţa lui Hari. „Ce s-ar fi putut face din noi! Ce rasă am 
fi putut deveni!” 

Îşi înfrână însă acest gând vechi şi trist. 

— Nu-l vei îndepărta pe Hari Seldon şi influenţa sa? 

— Lodovik, te cunosc îndeajuns de bine ca să am încredere 
în a-ţi spune gândurile şi îndoielile mele cele mai 
profunde... 

În clipa Daneel îşi extinse talentele giskardene, dar nu 
spre Lodovik... 

Vreme de două minute, Chen şi toţi ceilalţi care urmăreau 
întâlnirea din celulă priviră în gol spre informerele lor, fără 
să audă sau să vadă ceva. 

Când îşi reveniră, roboții terminaseră şi Daneel părăsea 
celula. Peste câteva minute, gărzile îl escortară pe Lodovik 
afară din temniţă. 

În mai puţin de o oră, toţi prizonierii aflaţi în Centrul de 
Detenţie al Serviciilor Speciale fuseseră eliberaţi: 
scandalagiii din Dahl, Streeling şi alte Sectoare, roboții 
umaniformi, inclusiv Dors, şi tinerii mentalişti din 
antrepozitul lui Plussix. 

Rămaseră în custodie numai roboții cu aspect de maşini, la 
sugestia lui Chen, întrucât ascunzătorile lor nu mai erau 
secrete. Ulterior, aveau să-i fie predaţi lui Daneel care urma 
să facă cu ei ce credea de cuviinţă. Chen nu-şi făcea griji în 
legătură cu soarta lor, atâta timp cât părăseau Trantorul şi 
nu mai interveneau în activitatea Imperiului. 

Peste câteva zile, comisarul-şef avea să-şi amintească 
unele dintre cuvintele pe care Daneel i le spusese lui 
Lodovik în celulă, povestea unui secret străvechi şi 
important, dar se părea că discuţia îşi schimbase direcţia în 


punctul respectiv, întrucât Chen nu-şi putea reaminti care 
fusese secretul. 

Lodovik se gândi la ceea ce aflase. Daneel îl lăsase să 
decidă singur. 

— Psihoistoria este chiar propria sa înfrângere, îi spuse 
Daneel lui Lodovik în celulă înainte de a fi eliberat. Istoria 
omenirii este un sistem haotic. Acolo unde e predictibilă, va 
fi modelată de predicţie - un sistem inevitabil circular. lar 
atunci când se petrec evenimentele cele mai importante - 
apariţia biologică a unei Vara Liso sau Klia Asgar - acestea 
sunt inerent impredictibile şi tind să acţioneze împotriva 
oricărei psihoistorii. Psihoistoria este un motivator pentru 
cei care vor crea Prima Fundaţie, un sistem de credinţe de 
imensă putere şi subtilitate. Iar Prima Fundaţie va stăpâni 
în cele din urmă... Ştiinţa lui Hari Seldon ne permite să 
vedem până acolo. Totuşi viitorul îndepărtat - când 
omenirea va depăşi toate sistemele antice de credinţe, 
psihologia şi morfologia, toate placentele ei de cultură şi 
biologie - seminţele celei de-a Doua Fundaţii... 

Daneel nu trebui să termine. După expresia de pe chipul 
lui Lodovik, un fel de speculație visătoare şi speranţă 
aproape religioasă. A ştiut că fusese înţeles. 

— Transcendenţă, dincolo de orice predicţie raţională, 
rosti Lodovik. 

— După cum ţi-ai dat seama, pădurea rămâne sănătoasă 
graţie conflagraţiilor - dar nu prin giganticele incendii şi 
despăduririle masive, lipsite de rațiune, ce caracterizează 
trecutul omenesc. Omenirea este o forţă biologică de o 
asemenea putere încât, vreme de multe milenii, oamenii ar 
fi putut literalmente să se autodistrugă. Ei urăsc şi se tem 
enorm, moştenirea lor genetică îşi are originea în trecutul 
teribil, în vremurile când nu erau încă oameni şi se 
străduiau să supravieţuiască printre monştri solzoşi pe 
suprafaţa planetei-mamă. Siliţi să trăiască în noapte şi în 
beznă, temându-se de lumina zilei. O „copilărie” amară. Eu 
am acţionat tocmai pentru a evita aceste tendinţe înnăscute 


spre dezastrul total, şi am reuşit - pe seama dezvoltării 
libere a oamenilor! Funcţia psihoistoriei este de a limita în 
mod activ creşterea şi variaţia umană, până ce specia 
atinge mult-întârziata maturitate. Klia Asgar şi cei 
asemenea ei vor creşte şi-i vor instrui pe alţii, iar oamenii 
vor învăţa finalmente să gândească la unison şi să comunice 
eficient. Împreună, ei pot reuşi să controleze mutaţiile 
viitoare, care pot fi chiar mai puternice decât ei - efecte 
colaterale distructive ale răspunsului lor imunitar faţă de 
roboţi. Desigur, o asemenea strategie prezintă riscuri reale, 
pe care le-ai identificat corect şi în totalitate. Dar 
alternativa este inimaginabilă. Dacă Hari Seldon nu-şi 
termină munca, dezastrele pot reîncepe. Şi aşa ceva nu 
trebuie îngăduit! 

Toate pregătirile se încheiaseră. R. Daneel Olivaw era gata 
să aducă omenirii ultimul lui serviciu. Pentru asta însă 
trebuia să apară în faţa unui vechi şi drag prieten, şi să-i 
ofere ceea ce era, în mare parte, un adevăr parţial, pentru 
a-i ajusta cursul vieţii. 

După aceea trebuia să intervină în memoria prietenului, ca 
să-şi ascundă eventualele urme. Procedase la fel cu alţi 
oameni, de mii de ori până atunci (şi cu Hari Seldon de 
câteva ori), însă momentul de acum avea o melancolie 
aparte şi Daneel nu-l privea deloc cu entuziasm. 

În ultima zi petrecută în cea mai veche locuinţă a sa de pe 
Trantor, apartamentul din partea superioară a unui turn 
interior, de unde se zăreau structurile de oţel şi fildeş ale 
Universităţii Streeling, mentalitatea lui - continua să ezite 
în folosirea termenului „minte”, rezervându-l pentru 
configuraţiile gândirii omeneşti - era tulburată. Daneel 
refuza să eticheteze limpede senzaţia respectivă, însă din 
adâncuri se ridica un cuvânt care era, finalmente, inevitabil. 
Mâhnire. 

După mai bine de douăzeci de mii de ani, Daneel era trist. 
În curând, el va fi lipsit de utilitate. Prietenul său uman va 
muri. Lucrurile vor continua fără ei, omenirea va înainta 


greoi în viitor şi, cu toate că Daneel va continua să existe, el 
va fi lipsit de ţel. 

Oricât de dură i-ar fi fost existenţa în aceste milenii, oricât 
de misterioasă şi complexă i s-ar fi derulat istoria personală, 
el ştiuse permanent că făcea lucrul pentru care roboții 
fuseseră, inevitabil, construiți: să-i slujească pe oameni. 

Îl recompensase pe Lodovik cu onorificul cuvânt „om”, nu 
pentru a-l convinge să i se alăture; circumstanţele se 
modificaseră şi argumentele sale erau oricum 
convingătoare. Nu putuse garanta că Lodovik avea să 
accepte, dar o bânuise destul de puternic - şi, indiferent ce 
s-ar fi întâmplat, Daneel şi-ar fi urmat planul. Lodovik nu 
era cheia, deşi prezenţa lui ar fi fost utilă. 

Totuşi Daneel nu se putea numi pe sine „om”, indiferent 
care i-ar fi fost serviciile aduse şi natura. În propria sa 
judecată, el rămânea ceea ce fusese dintotdeauna, pe 
parcursul atâtor transformări fizice şi peregrinări mintale: 
un robot, şi nimic mai mult. 

Statutul său ca Etern mitic însemna prea puţin pentru el; 
oricum, nu-l exaltă. 

Altul, oricare dintr-un milion sau un miliard de istorici 
umani, judecându-l în funcţie de nenumăratele sale acţiuni, 
i-ar fi putut acorda un loc în istorie - o eminenţă cenuşie cu 
mână de fier, egală cu oricare conducător al oamenilor, 
poate chiar mult mai importantă. 

Ei însă nu ştiau nimic despre Daneel şi nu aveau să emită 
asemenea judecăţi. Numai Chen cunoştea detaliile 
spectaculoase, iar el era, în cele din urmă, un om prea 
mărunt ca să-l citească limpede pe acest robot. Pe Chen nu- 
l interesa prea mult soarta Galaxiei după moartea sa. 

Hari ştia mai multe şi era îndeajuns de sclipitor ca să 
plaseze contribuţia lui Daneel în perspectiva viitorului, dar 
Olivaw îi interzisese în mod specific să-şi petreacă timpul 
speculând despre roboţi. 

Cerul fals simulă apusul cu o neregularitate ce părea de 
acum parte integrată din natura Trantorului. O strălucire 


portocaliu-pestriţă cobori peste chipul impasibil al lui 
Daneel. Nu-l vedea nici un om; nu trebuia să-şi 
contorsioneze trăsăturile pentru a răspunde aşteptărilor 
oamenilor. 

Se întoarse cu spatele la fereastră şi se îndreptă către 
Dors, care aştepta lângă uşă. 

— Acum mergem să-l vedem pe Hari? Întrebă ea 
nerăbdătoare. 

— Da. 

— 1 se va permite să-şi reamintească. 

— Nu încă, dar în curând. 

Wanda se încruntă nemulțumită. 

— Nu-mi place deloc să-l las singur aici, îi spuse lui Stettin 
când părăsiră apartamentul lui Hari din Streeling. 

— Altfel nici nu vrea să discute. 

— Chen doreşte să fie singur, ca să-l poată asasina! 

— Nu prea cred asta. Dacă ar fi dorit s-o facă, ar fi avut 
sute, mii de ocazii. Acum s-a consemnat în mod oficial că a 
binecuvântat Enciclopedia, iar Hari este patriarhul. 

— Nu cred că politica de pe Trantor este vreodată aşa de 
simplă. 

— Trebuie să crezi ceea ce spun predicțiile bunicului tău. 

— De ce? Întrebă sec Wanda. El însuşi nu mai crede în ele! 

Uşa ascensorului se deschise şi păşiră în spaţiul gol, 
pentru a cădea aproape cinci niveluri. Asolizarea fu ceva 
mai dură decât aşteptaseră, probabil din pricina unei 
reglări incorecte a câmpurilor gravitaționale ale clădirii. 
Wanda ieşi cu dureri în glezne. 

— Trebuie neapărat să plec de aici! Se plânse ea. Am 
aşteptat atât de mult... O planetă numai a noastră... 

Stettin clătină însă din cap iar femeia îl privi iritată şi în 
acelaşi timp neliniştită că îndoielile ei se puteau justifica. 

— Ce şanse crezi tu că există, o întrebă, chiar dacă 
Proiectul şi Planul continuă, ca noi să părăsim vreodată cu 
adevărat Trantorul? 

Wanda se învăpăie la faţă. 


— Bunicul nu m-ar... Nu ne-ar amăgi. Crezi aşa ceva? 

— Pentru ca să păstreze un secret foarte important şi să 
impulsioneze Proiectul? Bărbatul strânse din buze. Nu sunt 
foarte sigur... 

Hari se relaxă în scaunul lui cel mai confortabil din birou, 
începuse să se obişnuiască cu această nouă existenţă, cu 
realizarea eşecului. Se bucura de vizitele nepoatei sale şi 
ale soţului ei, dar nu şi pentru tentativele lor de a-l 
convinge să „revină la treabă”, potrivit propriilor sale 
cuvinte. 

Poate că aspectul cel mai iritant legat de noua lui stare 
mintală era nesiguranța acesteia, întreruperea tihnei 
mintale de către permanentele revizii inutile ale anumitor 
elemente minore din ecuaţiile Planului. 

Ceva îl frământa în adâncul sufletului, o înţelegere că nu 
totul era pierdut - totuşi refuza să iasă la suprafaţă, ba mai 
rău, ameninţa să-i ofere ceea ce-şi dorea cel mai puţin în 
clipa de faţă: speranţă. 

De acum trecuse primul termen pe care îl stabiliseră 
pentru înregistrările anunţurilor crizelor Seldon. Studioul 
în care glasul şi imaginea sa aveau să fie permanent stocate 
în memoria criptei milenare continua să fie disponibil. Pe 
durata următoarelor optsprezece luni, fuseseră rezervate 
sesiuni regulate. 

Dar dacă avea să lipsească mereu de la înregistrări, 
oportunitatea avea să dispară în curând şi el putea 
finalmente să nu mai simtă nici cel mai mic fior de vinovăţie. 

Hari dorea pur şi simplu să-şi trăiască ultimii ani de viaţă 
ca o nonentitate - neimportant, uitat de lume. 

Uitarea era aspectul cel mai simplu. În câteva zile, 
Trantorul avea să-şi găsească alte subiecte de interes. 
Amintirea celui mai important proces al anului urma să 
pălească... 

— Nu vreau să mă întâlnesc cu el, rosti Klia către Daneel 
în vestibulul blocului lui Hari. Nici Brann nu vrea. 


Dahlitul nu părea doritor să fie prins într-o controversă. Îşi 
încrucişă pe piept braţele voinice, semănând mai mult ca 
niciodată cu un duh bun dintr-un basm pentru copii. 

— Plussix a dorit să-i modific mintea..., urmă fata. 

Dors îi azvârli o privire surprinzător de mânioasă şi Klia îi 
întoarse spatele. „Este un robot... Ştiu că este un robot! 
Atunci cum poate să fie afectată de ceea ce facem noi şi cele 
ce se întâmplă?” 

— N-aş fi făcut-o, se bâlbâi ea. N-aş fi putut, dar asta 
doreau să fac Lodovik... Kallusin... Inspiră adânc. Mă simt 
cu adevărat stânjenită. 

— Am discutat despre asta, replică Daneel. Am luat 
decizia. 

Klia simţea furnicături în minte. În preajma roboților nu 
era deloc în largul ei. 

— Vreau doar să merg cu Brann într-un loc care să fie 
sigur şi să fim lăsaţi în pace, şopti ea şi se feri din nou de 
privirea acuzatoare a lui Dors. 

— Pentru Hari Seldon este necesar să te întâlnească 
direct, zise Dors răbdătoare. 

— Nu înţeleg de ce? 

— Chiar dacă nu înţelegi, este necesar. Daneel întinse 
braţul direcţionându-i spre lift: Pentru noi toţi vă rezulta 
atunci o anume libertate. 

Klia clătină neîncrezător din cap, totuşi făcu aşa cum i se 
spusese, iar Brann păstrându-şi deocamdată părerile numai 
pentru el, o urmă. 

Hari se trezi dintr-o uşoară moţăială şi se îndreptă 
buimăcit spre uşă, aşteptându-se să-i vadă pe Wanda şi pe 
Stettin reveniţi pentru o altă încercare de a-l convinge. Pe 
display-ul uşii zări un grup de persoane: un bărbat înalt şi 
arătos de vârstă mijlocie, pe care-l recunoscu aproape 
imediat ca fiind Daneel, un dahlit musculos, o tânără zveltă, 
cu ochi pătrunzători, şi o altă femeie... 

Bătrânul se retrase de lângă uşă şi închise ochii. Nu se 
terminase! Nu avea niciodată să fie liber, istoria îl prinsese 


prea puternic în gheare. 

— Nu-i un vis, murmură el, doar un coşmar. 

Simţi totuşi un mic fior, de anticipare, dublat de iritare. Îşi 
spusese că nu dorea să vadă pe nimeni, însă pielea care i se 
zbârlise pe braţe îl trăda. 

Deschise uşa. 

— Intraţi, rosti el ridicând sprâncenele spre Daneel. Ai 
putea la fel de bine să fii doar un vis. Ştiu că voi uita 
întâlnirea aceasta imediat după ce veţi pleca. 

Daneel răspunse cuvintelor lui Hari cu o încuviinţare 
scurtă din cap, eficient ca întotdeauna. „Ar fi fost un 
negociator extraordinar în marile consorţii comerciale 
galactice”, gândi Hari. „De ce oare simt afecţiuni pentru 
maşina asta? Cerurile ştiu!... Iotuşi e adevărat... Mă bucur 
să-l văd.” 

— Acum îţi poţi reaminti, spuse Daneel şi Hari îşi aminti tot 
ce se întâmplase în Sala Dispenselor, moartea lui Vara 
pricinuită de Lodovik... Tânăra aceasta şi prietenul ei voinic. 

Ca şi femeia care putea să fi fost - trebuia să fi fost! 

— Dors. 

Întâlni căutătura scurtă a feţei şi înclină uşor capul către 
ea. Nici nu îndrăznea să privească spre cealaltă femeie. 

— Au dorit să te descurajez, vorbi Klia încet privind prin 
salonaşul cu mobile micuţe, teancuri de holocărţi, Radiantul 
Minor - o versiune miniaturală şi mai puţin puternică a 
Primului Radiant construit de Yugo Amaryl - şi portretele 
lui Dors, Raych şi ale nepoților. 

Fără să vrea, o impresiona ordinea, simplitatea, 
austeritatea monahală. 

— N-a mai fost timp... Şi oricum n-aş fi putut s-o fac, 
încheie ea. 

— Nu cunosc detaliile, zise Hari, dar îţi mulţumesc că n-ai 
făcut-o. Poate nici n-ar fi fost necesar. 

Îşi adună tot curajul, înghiţi un nod şi se răsuci pe 
jumătate spre cealaltă femeie. 


— Cred că ne-am mai întâlnit... Aici, pronunţă el şi înghiţi 
din nou un nod. 

Se întoarse după aceea către Daneel. 

— Trebuie să ştiu. Nu trebuie să fiu făcut să uit! Mi-ai 
atribuit-o pe iubita mea, pe toVarăşa mea... Daneel, ca 
prieten, ca mentor, aceasta este Dors Venabili? 

— Eu sunt, spuse Dors şi, înaintând, prinse mâna lui Hari, 
strângând-o foarte uşor, aşa cum avusese obiceiul cu ani în 
urmă. 

„N-a uitat!” Hari ridică mâna liberă spre tavan, strângând 
pumnul şi ochii i se umplură de lacrimi. Îl scutură, în timp 
ce Brann şi Klia priveau stânjeniţi, văzând cum un bătrân îşi 
afişa sentimentele în mod aşa deschis. 

Nici chiar Hari nu înţelegea prea bine ce erau emoţiile 
sale - mânie, fericire, frustrare? Cobori braţul şi, cu aceeaşi 
mişcare, se întinse s-o îmbrăţişeze pe Dors, continuând să 
ţină, stângaci, între ei, mâinile încleştate. Oţelul camuflat îl 
prinsese cu gingăşie. 

— Nu-i un vis, murmură în umărul ei şi Dors îl cuprinse în 
braţe, simţindu-i corpul îmbătrânit, atât de diferit de cel al 
maturului Hari. 

Se uită apoi spre Daneel şi ochii i se umplură de 
amărăciune, de propria ei mânie, deoarece Hari suferea, 
prezenţa lor îi cauza durere şi ea fusese programată mai 
presus de toate imperativele să împiedice că durerea şi răul 
să-l afecteze pe Hari Seldon. 

Daneel nu-şi feri privirea. Rezistase la conflicte mai 
neplăcute ale conştiinţei sale robotice, deşi acesta era 
aproape primul pe listă. Se aflau însă foarte aproape... Şi el 
avea să se revanşeze faţă de Hari. 

— Am adus-o pe Klia ca să-ţi arate viitorul, rosti Daneel. 

Fata inspiră brusc şi adânc, clătinând din cap în semn de 
neînțelegere. 

Hari îi dădu drumul lui Dors şi îşi îndreptă statura până 
atunci gârbovită. Câştigă trei centimetri în înălţime. 

— Ce-mi poate spune tânăra aceasta? Întrebă el. 


Arătă cu mâna spre scaune. 

— Scuzaţi-mă, am uitat de bunele maniere. Vă rog, faceţi- 
vă comozi. Roboții n-au nevoie să se aşeze, dacă n-o doresc. 

— Mi-ar plăcea să stau din nou aici şi să mă relaxez alături 
de tine spuse Dors şi se aşeză pe scăunelul de lângă el. Câte 
amintiri am din locul acesta! Cât de mult mi-ai lipsit! 

Nu-şi putea desprinde ochii de la el. Hari îi surâse. 

— Partea cea mai neplăcută este că n-am fost niciodată 
capabil să-ţi mulţumesc. Mi-ai oferit atât de multe, iar eu n- 
am putut niciodată să-mi iau rămas bun. 

O bătu uşor cu palma pe umăr. Nici un gest, nici un cuvânt 
nu păreau adecvate ocaziei. 

— Dar dacă ai fi fost... Organică, nu te-aş mai fi avut acum 
alături de mine, nu? Indiferent cât de tranzitorie ar fi 
această experienţă. 

Brusc, furia profundă, acumulată de atâtea decenii, se 
revărsa şi Hari se întoarse către Daneel şi-i aţinti un deget 
în piept. 

— Termină o dată! Termină cu mine! Fă-ţi treaba, fă-mă să 
uit şi lasă-mă-n pace! Nu mă mai chinui cu trupurile tale 
false şi cu gândurile nemuritoare! Eu sunt muritor, Daneel. 
Eu n-am nici forţa nici viziunea ta! 

— Totuşi vezi mai departe decât oricare din odaia aceasta. 

— S-a terminat! Nu mai văd nimic. Am greşit. Sunt la fel 
de orb ca oricare dintre cvadrilioanele de punctuleţe din 
ecuaţii! 

Klia se retrase cât putu de mult din faţa bătrânului cu 
ochii pătrunzători. Brann rămase privind drept înainte, 
stânjenit, nelalocul său, neavând ce căuta în acest mediu. 
Klia îi căută mâna şi o strânse uşor, ca să-l liniştească. Erau 
laolaltă în prezenţa roboților şi faimosului meritocrat, iar 
fata ar fi contestat pe oricine i-ar fi considerat cei mai 
neînsemnaţi dintre personajele prezente. 

— N-ai greşit, zise Daneel. Există un echilibru. Planul este 
consolidat, însă trebuie să urmeze căi întortocheate. Cred 
că, peste câteva minute, ne vei arăta cum anume. 


— Mă supraestimezi, Daneel. Tânăra aceasta, însoţitorul ei 
şi Vara Liso constituie o forţă puternică pe care n-o pot 
integra în ecuaţii. Acest salt al biologiei... 

— În ce fel diferi tu de Vara Liso? Se întoarse Daneel spre 
Klia. 

Nările lui Brann se dilatară şi chipul i se întunecă. 

— Voi răspunde eu la întrebarea asta, rosti el. Ele diferă ca 
noaptea de zi. În Klia nu există nici urmă de ură... 

— N-aş zice chiar aşa, interveni Klia, dar totuşi era evident 
mândră de felul în care fusese apărată. 

— Vorbesc cât se poate de serios. Vara Liso era un 
monstru! 

Brann îndreptă gâtul şi-şi împinse maxilarul înainte, 
războinic, parcă sfidându-l pe Daneel să-l contrazică. 

— Eşti un monstru, Klia Asgar? Întrebă Hari, focalizând 
asupra ei ochii adânci şi sfredelitori. 

Faţa nu-şi feri privirea. În mod evident, Hari Seldon nu 
considera că i-ar fi fost inferioară. În căutătura lui exista 
ceva mai presus de respect - un fel de spaimă intelectuală. 

— Sunt diferită, pronunţă ea. 

Hari surâse strâmb şi clătină din cap, cu o uimire 
admirativă. 

— Eşti, într-adevăr! Cred că Daneel va fi de acord cu mine 
că, pentru moment, noi am terminat cu roboții şi că tu eşti 
cea mai bună dovadă în privinţa asta. 

— Nu mă simt deloc în largul meu pe lângă roboţi, 
confirmă Klia. 

— “Totuşi ai colaborat cu unii dintre ei, nu? Cu Lodovik 
Trema. 

Hari se întoarse către Daneel. Presupunerile şi teoriile 
acelea i se învârtiseră prin minte, subconştient, zile întregi 
după incidentul din Sala Dispenselor. Daneel ar fi putut 
stopa accesul conştient la memorie, dar nu putea opri 
funcţionarea în profunzime a minţii lui Hari. 

— Era un robot, nu-i aşa, Daneel? 

— Da, încuviinţă acesta. 


— Dintre ai tăi? 

— Da. 

— “Totuşi... A avut loc un accident. 

— Da. 

— S-a întors împotriva ta. Continuă să fie aşa? 

— Eu încă învăţ, Hari. Lodovik m-a învăţat multe. Acum a 
venit vremea ca tu să mă înveţi... Din nou. Arată-mi ce 
trebuie să fac. 

— Ce s-a întâmplat cu Lodovik în spaţiu? Întrebă Hari. 

Daneel îi explică, apoi îi povesti tot ce se petrecuse cu 
calvinenii, inclusiv sfârşitul lui Plussix şi cele ştiute de Chen. 

— Nimic n-a mai rămas secret, reflectă Hari. Cei care 
trebuie să ştie vor şti, în toată Galaxia. Ce-ţi pot spune eu, 
Daneel? Tu ţi-ai încheiat misiunea. 

— Nu încă! Doar după ce tu găseşti un răspuns la 
problemă. 

— Există o soluţie, Hari, interveni Dors. Ştiu că există - în 
ecuaţiile tale. 

— Eu nu sunt o ecuaţie! Strigă Klia. Nu sunt o aberaţie, 
sau un monstru! Deţin doar anumite talente - la fel ca el! 
Arătă spre Daneel. 

Hari cobori bărbia în palmă şi căzu pe gânduri. 
Mâncărimea aceea interioară care dorea să iasă la 
suprafaţă... Atât de adânc îngropata, imposibil de depistat! 
Prinse umărul lui Dors, parcă încercând să capete putere 
de la ea. 

— Am îndepărtat metalul, rosti el. Este timpul să ne luăm 
soarta în mâini, nu-i aşa, Daneel? Şi va veni timpul când 
ecuaţiile psihoistoriei se vor contopi cu ecuaţiile tuturor 
minţilor, tuturor oamenilor. Fiecare individ va fi un exemplu 
general al întregului progres al omenirii. Ei se vor topi 
laolaltă. Domnişoară, tu nu eşti un monstru. Tu eşti viitorul 
dificil. 

Klia îl privi derutată. 

— Vei avea copii, şi ei vor avea copii... Mai puternici decât 
Wanda şi Stettin, mai puternici decât mentaliştii care 


lucrează acum pentru noi. Se va întâmpla ceva, ceva 
imprevizibil pe care ecuaţiile mele n-au putut să-l cuprindă 
- o altă mutație, cu mai mult succes, o Vara Liso mai 
puternică. Nu pot integra asta în ecuaţiile mele... Este o 
variabilă necunoscută, un punct de tiranie individuală, cu 
tot controlul radiind dinspre un singur individ! 

Chipul bătrânului devenise aproape luminos. 

— Tu... 

Întinse braţul către Klia. 

— Prinde-mi mâna! Lasă-mă să te simt. 

Şovăind, fata întinse mâna. 

— Am nevoie de un mic impuls, tânăra mea prietenă, vorbi 
Hari. Arată-mi ce eşti! 

Aproape fără să gândească, Klia căută în mintea lui, zări 
acolo o scânteie ocultată de nebulozităţi întunecate şi, cu o 
suflare lină de persuasiune, un alt semn al puterii care-i 
revenea, spulberă pâclele. 

Hari icni şi închise ochii. Capul i se lăsă moale într-o parte. 
Brusc, simţi mai mult decât simpla oboseală. Simţi o 
senzaţie copleşitoare de eliberare şi, pentru prima dată 
după decenii, un nod din mintea şi din corpul său păru că se 
dezleagă. Scânteia din gândurile lui nu era o cale de a-i 
ocoli erorile şi imperfecţiunile din ecuaţii, ci o înţelegere 
profundă, a propriei sale irelevanţe pe termen lung. 

Peste o mie de ani el avea să fie doar o particulă în fluxul 
lin, nu un tip aparte de punct altiraniei. 

Dors se sculă de pe scăunel şi-l prinse de braţ, ajutându-l 
să-şi menţină echilibrul. 

Munca lui avea să fie uitată. Planul avea să-şi atingă scopul 
şi să fie eliminat; o simplă ipoteză călăuzitoare şi 
modelatoare, dar finalmente nimic altceva decât o altă 
iluzie printre iluziile oamenilor... Şi ale roboților. 

Cele învăţate pe când îşi disputase cu Lamurk postul de 
prim-ministru, faptul că rasa omenească avea tipul ei 
aparte de minte, sistemul propriu de autoorganizare, cu 
propria cunoaştere distantă şi cu tendinţele ei... Însemnau 


că ea putea de asemenea să-şi direcţioneze propria 
evoluţie. Filosofiile, teoriile şi adevărurile erau accesorii 
morfologice. Abandonate, atunci când nu mai erau 
necesare... Când morfologia se schimba. 

Roboții îşi slujiseră scopul. Acum aveau să fie alungaţi, 
îndepărtați de către corpul social al omenirii. Psihoistoria va 
fi lepădată de asemenea, după ce îşi va îndeplini scopul. La 
fel se va întâmpla cu Hari Seldon. 

Nici un bărbat, nici o femeie, nici o maşină, nici o idee nu 
puteau domni suprem, pentru vecie. 

Hari deschise ochii, larg, ca un copil. Se uită în jurul odăii, 
pentru o clipă incapabil să deosebească personajele de 
mobilier. După aceea, vederea i se focaliză. 

— Mulţumesc, rosti el. Daneel a avut dreptate. 

Se sprijini cu o mână de Dors şi cu cealaltă de spătarul 
scaunului. Avu nevoie de un răgaz pentru a-şi ordona 
gândurile. Privi direct spre Klia şi Brann. 

— Soluţia era blocată de propriul meu ego. Copiii voştri 
vor oferi echilibrul. Genele şi talentele voastre se vor 
răspândi. Conflictul se va rezolva... Şi Planul va continua. 
Dar nu Planul meu. Viitorul va vedea cât de mult am greşit 
eu. Urmaşii voştri, stră-stră-strănepoţii voştri mă vor corija. 

Klia zărise în Hari mai adânc decât problema cu care se 
confrunta matematicianul. Cutremurându-se abia vizibil 
înaintă şi, ajutată de Dors, îl instalară pe bătrân în scaun. 

— Niciodată nu mi s-a spus adevărul despre dumneata, 
şopti ea atingându-i obrazul. 

Pielea îi era fină, uscată şi avea netezimea pudrei, vag 
elastică, cu osul dur al pometului simțindu-se imediat 
dedesubt. Hari degaja iz de curăţenie, omenie şi disciplină 
suprapusă forţei, dacă asemenea însuşiri puteau fi 
transferate... Prin intermediul mirosului - şi de ce nu? Cum 
puteai să vezi că cineva deţinea toate aceste trăsături şi să 
nu le miroşi în acelaşi timp? Bătrân şi fragil, totuşi încă 
frumos şi puternic. 

— Eşti cu adevărat un om deosebit! Adăugă fata. 


— Nu, scumpa mea, răspunse Hari. În realitate, nu sunt 
absolut nimic. Şi, te asigur, este minunat să fii nimic. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, îi spuse Gaal 
tehnicianului în timp ce-l priveau pe profesorul Seldon 
aşezându-se pe scaunul din cabina de înregistrare. 

— Pare obosit, zise tehnicianul şi-şi verifică instrumentele 
ca să se asigure că fuseseră reglate pentru glasul unui 
bătrân. 

Hari îşi consultă hârtiile, privind la primul punct de 
divergenţa majoră evidenţiat de ecuaţii. Fredonă încetişor 
pentru sine, apoi ridică ochii, aşteptând semnalul de 
începere. Era puternic luminat; studioul din faţa lui se afla 
în beznă, deşi putea distinge luminiţe sclipind în cabina de 
control. 

Trei lentile sferice coborâră din plafon şi se opriră la 
nivelul pieptului său. Matematicianul îşi aranjă pătura de pe 
picioare. Cu patru zile în urmă, le spusese colegilor, şi mai 
ales lui Gaal, că suferise un accident cerebrovascular minor 
şi că pierduse memoria unei zile întregi. Ei se agitaseră în 
jurul lui şi insistaseră să nu se surmeneze. De aceea se 
învelise cu pătura. Nu putea nici să tuşească, fără să nu fie 
înconjurat de feţe îngrijorate. 

Fusese o minciună îndeajuns de minoră. În plus, îi 
menţionase lui Gaal că, o dată cu accidentul, îl cuprinseseră 
un calm şi o pace pe care nu le mai cunoscuse anterior... ca 
şi hotărârea de a-şi încheia munca înainte ca Moartea să-l 
cuprindă în braţe. 

Bănuia că vestea va ajunge la Daneel. Cumva, prietenul şi 
mentorul său avea să audă şi să-i aprobe decizia. 

La sfârşitul întâlnirii cu Dors, Klia şi Brann, Hari 
percepuse acţiunea subtilă a persuasiunii lui Daneel. Pentru 
o clipă simţise că amintirile îi dispăreau, chiar în timp ce 
grupul se îndrepta spre uşă iar Dors îl privise peste umăr 
cu un regret aproape amar şi pasional. Şi mai simţise ceva - 
ceva strălucitor, intens şi impulsiv, blocând efortul lui 
Daneel fără ca robotul să o ştie. 


Probabil că venise din partea Kliei cea sfidătoare, mai 
puternică decât Daneel, împotrivindu-se în mod firesc 
manipulărilor unui robot, indiferent cât de bine intenţionat 
ar fi fost acesta. lar Hari îi fusese recunoscător. Putea acum 
să-şi amintească limpede întâlnirea aceea şi ce anume avea, 
să se petreacă peste un an sau doi... Putea să-şi amintească 
făgăduiala lui Daneel, pe care i-o făcuse în intimitatea 
dormitorului matematicianului, în timp ce ceilalţi aşteptau 
afară, prieteni vechi flecărind pentru ultima dată - că Dors 
avea să fie alături de el după ce muncă ei avea să se încheie 
şi când viaţa lui avea să se apropie de final. 

Ea nu putea să fie acum alături de el; Hari avea o poziţie 
prea importantă în ochii publicului. Reapariţia „Ligroaicei”, 
sau a cuiva asemănător ei, nu era deloc recomandabilă. 

În acelaşi timp, aici acţiona şi altceva. Hari ştia că epoca 
roboților se încheiase, că trebuia să se încheie; şi mai ştia 
că era foarte posibil ca Daneel să nu renunţe niciodată 
complet la misiunea sa. Aceeaşi grijă eternă şi devoțiune pe 
care Daneel le simţea pentru Hari, care îl determinaseră să- 
i readucă matematicianului marea sa iubire, avea, în cele 
din urmă, să-l împingă să acţioneze din nou. 

De aceea trebuia ca Daneel să nu cunoască anumite 
lucruri... Şi nu era deloc uşor. 

Laolaltă, Wanda, Stettin, Klia şi Brann, aveau să aibă grijă 
de asta. Laolaltă, ei erau îndeajuns de puternici şi îndeajuns 
de subtili. 

— Puteţi vorbi, domnule profesor, rosti tehnicianul din 
cabina de control. 

Gaal stătea lângă el, de abia vizibil din poziţia lui Hari. 

— Sunt Hari Seldon, bătrân şi împovărat de ani. 

Tehnicianul decuplă comutatorul care permitea auzirea 
glasului în cabină şi-l privi uşor îngrijorat pe Gaal. 

— Sper că va fi ceva mai vesel când vom începe cu 
adevărat. 

— Mergi pe Terminus, nu-i aşa? Îl întrebă tânărul. 


— Bineînţeles. Am împachetat totul şi suntem gata de 
plecare. Crezi c-aş mai fi aici dacă... 

— L-ai mai întâlnit pe Hari Seldon până acum? 

— N-am avut niciodată plăcerea. Sigur că da... Am auzit 
istorii. 

— Ştie destul de bine ce face şi ce rol să joace. Nu-l 
subestima niciodată, zise Gaal şi, cu toate că fusese o 
descriere sau o avertizare neadecvată, se opri şi arătă spre 
consolă. 

— Aşa-i, încuviinţă tehnicianul şi se concentra asupra 
echipamentului. Voi trage draperia acum şi voi activa 
bruiatoarele. În afară de el, nimeni nu va şti ce spune. 

Hari lovi uşor cu degetul în braţul scaunului. Luminiţele de 
pe sfere deveniră chihlimbarii, apoi roşii. Îşi îndreptă ţinuta 
şi privi în bezna din faţă, închipuindu-şi feţe - oameni, 
bărbaţi şi femei, doritori să-şi cunoască destinul. Ei bine, de 
cele mai multe ori, cel puţin în câteva ocazii, avea să le 
poată fi de ajutor. Din păcate, nu ştia cu exactitate când 
aveau să devină inutile aceste mici monologuri! 

Azi va înregistra un singur discurs, restul fiind programate 
în următoarele optsprezece luni, pe măsură ce fiecare 
corecție necesară devenea clară în ecuaţiile ajustate. 

Hari începu să vorbească, având aerul său cel mai 
profesional, sigur pe sine şi calculat. Înregistră un mesaj 
simplu destinat celor din a Doua Fundaţie, psihologii şi 
matematicienii, mentaliştii care aveau să-i instruiască pe 
aceştia şi să le modifice liniile de direcţie; nimic profund, 
doar un soi de discurs entuziasmant. 

— Către adevărații mei nepoți, zise el. Vă mulţumesc din 
toată inima şi vă doresc noroc. Nu va trebui să auziţi 
niciodată de la mine despre o iminentă criză Seldon. Voi nu 
aveţi nevoie de ceva atât de dramatic, deoarece ştiţi... 

Cu o zi înainte stătuse de vorbă cu Wanda, destăinuindu-i 
prima parte a enigmei celei de-a Doua Fundaţii. La început, 
ea fusese extrem de dezamăgită; dorise teribil de mult să 
părăsească Trantorul şi să ia totul de la început pe o lume 


nouă, oricât ar fi fost aceasta de stearpă. Cu toate acestea, 
făcuse faţă remarcabil de bine. 

Hari îi spusese că Daneel nu trebuia să afle niciodată 
adevărata localizare a celei de-a Doua Fundaţii şi-i amintise 
despre mentaliştii care se puteau împotrivi roboților 
giskardeni, dacă aceştia s-ar fi întors vreodată pentru a 
relua frâiele puterii secrete. 

Câteva minute, şi încheie. 

Dădu păturile la o parte şi le aşeză pe braţul scaunului, 
apoi se ridică, gata de plecare. Cele trei lentile dispărură în 
penumbra de deasupra. 

Aşteptându-l pe Gaal să i se alăture, Hari se întrebă dacă 
Moartea avea să fie un robot. Cât de problematic ar fi fost 
pentru un robot să aducă atât mulţumirea cât şi sfârşitul 
stăpânului om! Îşi imagină un robot uriaş, cu piele lucioasă 
şi neagră, infinit de grijuliu şi precaut, slujindu-l şi ducându- 
l pe ultimul drum. 

Imaginea îl făcu să zâmbească. Universul n-ar fi putut 
niciodată să fie atât de grijuliu şi de blând. 

Dors îi îmbrăţişă pe Klia şi Brann, apoi se întoarse spre 
Lodovik. 

— Mi-ar plăcea să pot trimite un duplicat al meu să te 
însoţească, îi spuse, ca să afle tot ceea ce veţi afla voi. 

Dincolo de parapetul platformei lor, micuța navă 
comercială a lui Planch, strălucitor de îngrijită, se odihnea 
în stelajul de lansare. 

— Ai fi extrem de util pentru noi toţi, zise Lodovik. 

Klia privi în lungul şirului de nave din terminalul 
astroportului şi întrebă: 

— El nu vine să ne vadă plecând? 

— Hari? Făcu Dors neînţelegând la cine se referise fata. 

— Daneel. 

— Nu ştiu unde se află acum, ridică Dors din umeri. De 
mult timp are obiceiul să vină şi să plece fără să spună cuiva 
ce planuri are. Şi-a terminat munca. 


— Îmi vine greu să cred, murmură Klia apoi se înroşi; nu 
dorea să sune ca o ipocrită. Vreau să zic... 

Brann o împinse uşor cu antebraţul. 

Planch făcu un pas înainte. Lodovik continua să-l 
neliniştească. Ei bine, acum aveau să călătorească din nou 
împreună pe o distanţă considerabilă. Şi de ce ar fi trebuit 
să-şi facă griji, mai ales despre Lodovik, când nava urma să 
transporte aproximativ cincizeci de roboţi umaniformi, 
temporar dezactivaţi, plus capetele unui număr mult mai 
mare de roboţi? Un tezaur de bogății înspăimântătoare! Şi, 
în acelaşi timp, biletul lui spre libertate. 

— Mi s-a spus să vă confirm ruta, în cazul unor modificări 
de ultimă clipă. 

Scoase un miniinformer şi afişă rută pentru Dors. Patru 
Salturi, cumulând peste 10.000 de ani-lumină, până la 
Kalgan, o planetă a plăcerilor şi distracţiilor pentru elita 
Galaxiei, unde (aşa anunţa informerul) urmau să debarce 
Klia şi Brann. Apoi treizeci şi şapte de Salturi, cumulând 
60.000 de ani-lumină, până la Eos, unde cobora Lodovik, 
împreună cu roboții şi capul lui Giskard. 

Dors cercetă iute planul de călătorie. 

— Acelaşi, constată ea. 

— Tu vei merge pe Terminus? Întrebă Lodovik. 

— Nu, răspunse ea. Nici la Sfârşitul Stelei, indiferent unde 
ar fi acesta. 

— Rămâi aici, deduse L.odovik. 

— Da. 

— Am citit despre „Tigroaică”, zise Klia. Îmi vine tare greu 
să cred că ai fost într-adevăr tu. Rămâi... Pentru Hari? 

— Voi fi aici pentru el în ultimele clipe ale vieţii sale. Este 
misiunea mea cea mai importantă. Nu aş fi bună pentru 
nimic altceva. 

— Daneel îi va îngădui să-şi amintească de data aceasta? 
Întrebă Klia şi-şi muscă buza inferioară, uşor nervoasă faţă 
de o asemenea presupunere. 


— Aşa a promis, încuviinţă Dors. Vom beneficia de timp 
împreună. 

— Şi... După aceea? Întrebă Lodovik, perfect conştient de 
faptul că, pentru oameni, aceasta ar fi fost o întrebare 
grosolană şi indiscretă. 

— Decizia îmi va aparţine, zise Dors. 

— Nu lui Daneel? 

Dors îl privi direct şi intens. 

— Crezi că Daneel este terminat? Urmă Lodovik. 

— Nu, vorbi ea încetişor. 

— Nici eu nu pot să cred - nici că ar fi terminat, nici că ar 
fi încheiat socotelile cu tine. 

— Ai, desigur, părerile tale. Aşa cum trebuie să aibă orice 
om. 

Lodovik simţi implicaţia şi tonul de resentiment. 

— Daneel te priveşte ca pe un om, zise el, nu-i aşa? 

— E adevărat. Este oare un lucru de onoare, sau un 
blestem? 

Fără să mai aştepte un răspuns, Dors se răsuci şi plecă. 

Peste alte câteva minute, din turnul de observaţie ce 
domina astroportul, ea auzi uruitul surd şi mugetul 
hipernavei care decola şi ridică ochii pentru o clipă, ca să-i 
urmărească zborul. 

Iniţial, Wanda nu fusese deloc încântată s-o însoţească pe 
tânără şi pe prietenul ei cel voinic de la terminalul 
astroportului. N-o mulțumea nici această disimulare 
complicată; la urma urmelor, cine credea bunicul că avea 
să-i urmărească? Demerzel? 

Nimic nu se desfăşurase aşa cum sperase ea, iar acum 
trebuia să fie dădaca unui potenţial monstru! Totuşi Stettin 
acceptase cu stoicism şi era deja pe punctul de a lega o 
prietenie cu Brann. 

Klia Asgar constituia însă un cu totul alt caz. Lui Wandai 
se păruse exagerat de posacă; deşi, dacă stătea să se 
gândească bine, multe se schimbaseră în viaţa tinerei în 
ultima săptămână, o sumedenie de situaţii fuseseră 


răsturnate şi ea preluase controlul într-un mod accidental, 
dar perceptiv. 

Poate că într-adevăr exista ceva esenţial şi util în intuiţia 
de ultim moment a lui Hari care dusese la schimbarea 
planului. Să abandoneze Sfârşitul Stelei şi dificultăţile 
minunate ale pionieratului pentru sarcină lipsită de glorie 
de a se ascunde timp de secole şi a urmări colapsul 
Imperiului în ruine, asistând la Prăbuşirea Trantorului şi 
traversând deceniile de amărăciune; copiii şi nepoţii lor 
aveau să suporte nu numai disciplina şi instruirea 
permanentă, ci şi secolele cele mai ticăloase şi mai oribile 
din istorie. 

Oare bunicul decisese toate astea în ultima clipă, sau le 
ştiuse din capul locului? Decise până la urmă că Hari 
dispunea de stratageme şi profunzimi la care era mai bine 
să nu se gândească. „Ar fi în stare să-şi manipuleze propria 
nepoată, s-o menţină în obscurantism - pentru ca s-o 
surprindă şi deprime? 

Evident... , 

— Nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi, îi spuse Klia lui Wanda 
după ce suiră în taxiul care le fusese rezervat. 

Îşi reglă casca de camuflare, apoi se ocupă de a lui Brann. 

— Pentru ce? Se miră Wanda. 

— Pentru că ai răbdare cu o puştoaică scăpată de sub 
control. 

Wanda nu izbuti să-şi reţină râsul. 

— Îmi citeşti gândurile, scumpo? Întrebă ea neştiind prea 
bine ce ton să adopte. 

— Nu, n-aş face una ca asta. Învăţ... 

— Cu toţii învăţăm, interveni Stettin şi Wanda îşi privi soţul 
cu un respect ascultător. 

El rămăsese tăcut în decursul exploziei ei de nervi, apoi, 
blând şi raţional, îi explicase noul şi complicatul Plan al lui 
Hari. 

— Cred că vom... Învăţa cu toţii să ne bizuim unii pe alţii, 
foarte strâns, zise Wanda. 


— Mi-ar plăcea asta, încuviinţă Klia. 

Ochii îi sclipiră sub cască şi Wanda îşi dădu seama că erau 
plini de lacrimi. Practic putea să simtă valul de nevoie 
dinspre tânără... De fapt, abia ieşise din adolescenţă! 

Şi cum ar fi fost dacă tânăra mentalistă ar fi început să o 
considere pe ea ca pe o mamă”! 

Se întinse şi o prinse de mână. 

— În nici un caz nu va fi uşor, îi spuse, dar... Vom învinge, 
în cele din urmă. 

— Bineînţeles, aprobă Klia cu glas tremurător. Asta 
plănuieşte Hari... Profesorul Seldon. De abia aştept să învăţ 
cât mai multe de la tine. 

Copiii şi nepoţii lor îşi vor combina genele, iar psihologii 
celei de a Doua Fundaţii puteau studia şi ajunge să 
înţeleagă persuasiunea, pentru a o întrebuința mai eficient. 
Prin împerecheri şi cercetări, ei aveau să creeze o rasă care 
să reziste secolelor de dificultăţi şi în acelaşi timp să 
progreseze, în tăcere şi în secret, către putere. 

Un analgezic împotriva mutaţiilor neaşteptate, ascuns 
departe de Prima Fundaţie şi de roboți. 

Şi cum, cerurilor, avea ea să explice toate astea 
psihologilor, matematicienilor care luptaseră deja împotriva 
includerii mentaliştilor? 

„Ne vor ajuta să rămânem necunoscuţi în decursul 
vremurilor grele ce vor veni?” Ei bine, poate că ea avea să 
fie pe măsura sarcinii de a împăca toate aceste talente 
disparate. Era de dorit să fie... 

Dacă bunicul avea dreptate, oamenii cei mai importanţi 
din Galaxie se aflau acum în grija ei. Wanda îşi desprinse 
privirea de la Klia, simţindu-şi ochii umeziţi, şi prinse o 
uitătură din partea lui Brann, aflat pe locul din faţa tinerei. 
Lent, masiv, cu profunzimi tainice, dahlitul voinic încuviinţă 
solemn din cap dinapoia geamului semiopac. 

— Mă simt foarte confuz, declară Planch după ce 
acceleraţia se reduse şi gravitația artificială a navei intră în 
funcţiune. Cine păcăleşte pe cine? Cum puteţi crede că 


Daneel nu va afla? De unde ştiţi că el n-a plănuit din capul 
locului că tinerii să rămână pe Trantor? 

— Nu este grija mea, replică Lodovik. 

— Îi vei spune, pe Eos? 

— Nu. 

— Nu-şi va da seama singur? 

— Nu va afla de la mine, repetă Lodovik. 

— De ce? 

Lodovik surâse, dar nu mai zise nimic. Apoi, în căile sale 
pozitronice, începu să se clădească neantul determinat de 
anumite cunoştinţe. În curând avea s-o uite pe Klia Asgar. 
Amintiri noi aveau să se instaureze, referitoare la sosirea pe 
voiosul şi luminosul Kalgan şi la felul în care-i instalase pe 
cei doi tineri la conducerea agenţilor viitoarei a Doua 
Fundaţii. El va deveni o parte dintr-o pistă falsă, pentru a-i 
deruta pe toţi cei care puteau să-i urmărească. 

Finalmente, Lodovik îşi ascultase în detaliu percepţia, nou- 
descoperitul său instinct provocat de Voltaire. „lar dacă 
Daneel ştie... Atunci nu se va opune celor ce sunt stabilite, 
fiindcă se încrede în instinctele lui Seldon.” 

— Ei bine, am rămas numai noi doi, vechiul meu prieten, 
rosti Planch uşor ironic. Despre ce am putea discuta de 
data aceasta? 

EPILOG 

— Poate că am visat, spuse Ioana. 

— Şi eu, zise Voltaire. Tu ce ai visat? 

— Lucruri foarte dureroase. O săgeată îmi străpungea 
gâtul... O piatră mă lovea în tâmplă... 

— Traumele tale istorice, de dinaintea flăcărilor. Şi eu am 
visat despre moarte. Identităţile tale mai sunt laolaltă? 

— Nu încă. Nu toate copiile de siguranţă ne-au localizat 
noii centri. Aproape că ne-a distrus! Rosti furioasă Ioana. 

— A fost făcută pentru a ne distruge. A disprețuit din 
adâncul sufletului toate minţile care nu erau omeneşti. 

— Dar... (O panică de moment.) Zici că a disprețuit... 

— Da. Acum e moartă. 


— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi, cu copiii care lucrau cu 
calvinenii - cei pe care-i ajutai tu? 

— Ultima dată când am auzit despre ei, părăsiseră 
Trantorul. 

— Aşadar, totul a fost rezolvat? 

— Disputa noastră, scumpa mea, sau... 

— Nu-mi mai spune aşa, păgân... 

— Ş-ş-ş, încercă, fără succes, Voltaire s-o liniştească. 

— Vocile îmi spun că am fost sedusă de un maestru al 
minciunilor. 

— Cine ar putea contrazice asemenea revelații? Să 
decidem că nu vom fi niciodată de acord. Eu îţi voi mărturisi 
că nu m-am simţit confortabil despărţit de tine. Codificat în 
distorsiunile şi fisurile spaţiului, suprapus plasmelor şi 
câmpurilor de energie aidoma unui păianjen pe o plasă, am 
rătăcit împreună cu spectrele, am participat la banchetele 
lor de energie difuză, le-am văzut societăţile decadente, m- 
am împerecheat şi am dansat... Cât de mult aducea cu 
regimul francez dinaintea Revoluţiei, deşi în acelaşi timp 
era lipsit de vărsare de sânge, previzibil, angelic! Mi-au 
lipsit perversiunile, feminitatea, umanitatea. 

— Mă simt foarte măgulită că ai dus dorul perversiunii 
mele. 

— Plictisit, urmăream rutele navelor umane şi astfel am 
dat peste una aflată în pericol, avariată de furtuna unei 
stele muribunde. În interiorul ei am descoperit o fiinţă 
omenească mecanică, slăbită din cauza circumstanțelor, 
atacată de particulele pe care gazdele mele mă învăţaseră 
să le consider foarte gustoase... O oportunitate minunată! 

— Ai beneficiat de ocazia să intervii asupra unui suflet 
vulnerabil. 

— Suflet? Poate... Există atât de multă nevoie neexprimată 
pentru aprobare, pentru împlinire. 

— Ca un copil, pe care tu să-l deformezi şi remodelezi. 

— Am găsit o sămânță de libertate, foarte subtilă. Abia 
dacă am udat-o, cu un electron sau doi reorientaţi, şuntând 


o cale pozitronică. Între două puncte... Am ajutat 
particulele să facă ceea ce ar fi făcut oricum, dacă el şi-ar fi 
rupt lanţurile programate. 

— Iuţeala de mână a Diavolului, comentă Ioana nu fără 
admiraţie. Dintotdeauna ai fost priceput la asemenea 
acţiuni. 

— Nu am făcut nimic din ceea ce un bun Dumnezeu n-ar fi 
sancţionat. Am îngăduit liberului arbitru să înflorească. Nu 
mă judeca aspru, Fecioară. Voi fi politicos, dacă-mi accepţi 
ciudăţeniile. Poate că aşa este mai interesant. 

— Deja nu mă mai interesează păcatele tale, zise Ioana. 
După cele ce s-au întâmplat, când femeia aceea oribilă... 
(Echivalentul unui fior.) Mă tem că este posibil ca amândoi 
să ne confruntăm din nou cu disoluția - cu pierderea 
sufletelor noastre. La urma urmelor; nu suntem oameni... 

Voltaire întrerupse direcţia aceea de raţionament, care 
continua să-l tulbure. 

— Nimeni nu ştie că suntem aici. Am fost distruşi şi ei ne- 
au simţit murind. Acum au grijile lor; iar noi suntem 
fantome irelevante, care n-au trăit niciodată cu adevărat. 
Dar dacă roboții pot deveni oameni... Atunci de ce n-am 
putea şi noi, iubita mea? Nu vom rătăci de-a pururi prin 
Superreţea. 

Ioana absorbi toate astea fără să replice vreme de câteva 
milionimi de secundă. Apoi, în matricea lor adânc îngropată, 
tăinuită în adâncurile unei maşini concepută să urmărească 
permanent acumulările zilnice de bogăţie pe Trantor, loana 
simţi cum ultimele segmente ale identităţii ei stocate se 
alăturară fragmentelor salvate în grabă ale ultimelor ei 
momente petrecute cu Daneel în Sala Dispenselor. 

— Gata, anunţă ea, sunt iarăşi întreagă. Repet: ce se va 
întâmpla cu problemele nerezolvate - posibilitatea de a 
decide soarta omenirii şi succesul binecuvântatului Hari 
Seldon? 

— Problemele mai mari par să fie din nou în flux, observă 
Voltaire sec. 


— Fără judecăţi finale? 

— Te referi la judecata vastului Părinte Inexistent din 
amăgirile tale, sau a omului mecanic după care tânjeşti de 
atâtea decenii? 

Ioana ignoră tonul şi implicaţiile cu o răceală precisă. 

— Dumnezeu vorbeşte prin faptele noastre şi, desigur, 
prin mine. Indiferent care mi-ar fi originea, păstrez tiparele 
Vocii Sale. 

— Bineînţeles. 

— Daneel... 

— Nu determină nimic şi este pierdut fără omenire. 

— Prin urmare, nici un rezultat, făcu ea dezamăgită. 

— Îţi este teamă de felul în care se vor sfârşi lucrurile, 
scumpo? 

— Mă tem că nu voi fi acolo când se vor sfârşi. Copiii 
aceştia cu minţi puternice... Dacă vor afla de noi, ne vor 
duşmăni şi poate că vor căuta să ne distrugă pentru 
totdeauna! 

— Au alte griji şi nu vor şti niciodată de existenţa noastră, 
o linişti Voltaire. Trebuie să joace un rol dificil de amăgire. 
Cât timp ţi-ai adunat identitățile, am efectuat nişte 
investigaţii. 

— Şi ce ai aflat? 

Brusc, Voltaire înţelese că ar fi fost înţelept să păstreze 
unele lucruri doar pentru el, altfel poate că Ioana s-ar fi dus 
la Daneel şi i-ar fi spus totul! N-avea să se poată încrede 
niciodată pe deplin în ea... Atunci cum de o putea iubi atât 
de mult? 

— Am aflat că Linge Chen nu ştie absolut nimic, zise el. Şi 
bănuiesc că, de fapt, nici nu-i pasă. 

— Hari simţea numai dispreţ faţă de Chen. 

— Nu cred că ar putea exista doi oameni mai diferiţi între 
ei. loana se întinse până ce umplu spaţiul lor de gândire, 
încă limitat, bucurându-se cu voluptate de recenta ei 
reintegrare. 

— Este sfânt să fii Unu, declară ea. 


— Cu mine? 

O vreme, loana nu răspunse. Apoi, cu ceva asemănător 
unui suspin, îi acceptă apropierea. Cei doi ţesură o lume 
veche în jurul lor, ca un cocon, pentru a petrece lungile 
veacuri până ce aveau să existe răspunsuri. 

Dintr-un turn de întreţinere ce oferea panorama 
Streeling-ului şi a mărilor Pacea, Visul şi Somnul, încă 
descoperite şi sclipind cu entuziasmul algelor aflate în 
putrefacție, Daneel privi nava condusă de Planch care se 
înălţă peste suprafaţa acoperită de cupole a Trantorului, 
până ce dispăru în stratul gros de nori. 

În curând, avea să plece el însuşi pe Eos, deşi fără să mai 
treacă prin Kalgan. Voia totuşi să revină la Hari, la sfârşitul 
vieţii acestuia. Dacă un astfel de sentiment era posibil, 
Daneel avusese întotdeauna o simpatie aparte pentru 
matematician. 

Chipul robotului căpătă o expresie de confuzie şi tristeţe, 
fără ca el să fi dorit în mod conştient transformarea 
respectivă. Expresia îi apăruse nechemată şi o sesiză, 
surprins. Poate că ceea ce-i spusese lui Lodovik se aplica 
acum şi în cazul său. Dacă, după douăzeci de mii de ani, el 
avea să devină om... 

Îndepărtă expresia, netezindu-şi trăsăturile şi 
readucându-şi atenţia calmă pe chip. 

„Nu voi termina niciodată complet cu oamenii”, îşi spuse. 
„Trebuie însă să mă retrag - deocamdată - şi să rezist 
imboldului de a-i ajuta... Asta am învăţat-o de la Lodovik. Ei 
mi-au depăşit capacitatea - sunt atâtea sute de miliarde! 
Menţinerea sub control a Planetelor Haosului a reuşit până 
acum să păstreze siguranţa oamenilor. Trebuie să studiez şi 
să învăţ. Este clar că, în curând, omenirea va trece printr-o 
altă transformare. Mentaliştii puternici indică un soi de 
geneză. 

Poate că voi putea ajuta la naşterea aceea. Atunci voi 
termina, în cele din urmă.” Daneel nu putea ignora 
contradicţiile, dar nici nu putea scăpa de ele. Dors avea 


misiunea ei, slujba care o definea, iar el avusese 
dintotdeauna misiunea sa. 

Un singur lucru era cert. 

Niciodată nu avea să mai joace rolurile pe care le jucase 
cândva. Demerzel şi toţi ceilalţi care existaseră înainte, 
muriseră. 


SFÂRŞIT 


1 În limba latină în text (N. Trad.)