Isaac Asimov — Fundatia — V8 Teama Fundatiei

GREGORY BENFORD 


GREGORY BENFORD 


IEAMA FUNDAŢIEI 


A doua trilogie a Fundaţiei (Fundaţia 08) 


CUPRINS: 

PREFAŢĂ 3 

ÎNTÂLNIRE 5 

PARTEA ÎNTÂI - MATEMATICIAN, MINISTRU 8 

PARTEA A DOUA - TRANDAFIRUL ÎNTÂLNEŞTE 
BISTURIUL 98 

ÎNTÂLNIRE 197 

PARTEA A TREIA - POLITICI STATALE 203 

PARTEA A PATRA - SENTIMENTUL IDENTITĂŢII 294 

ÎNTÂLNIRE 344 

PARTEA A CINCEA - PANBUNDENT 348 

PARTEA A ŞASEA - CEŢURI STRĂVECHI 437 

ÎNTÂLNIRE 455 

ÎNTÂLNIRE 488 

PARTEA A OPTA - ECUAȚIILE ETERNE 491 

POSTFAŢĂ 595 


ÎNTÂLNIRE. 

R. Daneel Olivaw nu semăna cu Eto Demerzel. Renunţase 
deja la rolul acela. 

Dors Vanabili se aşteptase la aşa ceva, totuşi se simţea 
tulburată. Ştia că, de-a lungul mileniilor, el abandonase 
pielea şi formele pe care le adoptase în nenumărate 
deghizări. 

Acum îl privea în cămăruţa sumbră aflată la două Sectoare 
depărtare de Universitatea Streeling. Dors urmase un 
drum întortocheat ca să ajungă aici, iar locul era protejat 
de măsuri de securitate complexe şi dublate. Roboții erau 


proscrişi; de mii de ani, se ascundeau în umbrele întunecate 
ale tabuurilor. Deşi Olivaw îi era mentor şi călăuză, se 
întâlneau rareori. 

Cu toate acestea, în calitate de robot umaniform, Dors 
simţea un fior de spaimă şi respect faţă de silueta antică, 
parţial metalică dinaintea ei. Olivaw avea o vechime de 
aproape douăzeci de milenii. Deşi putea să-şi asume o 
înfăţişare omenească, nu dorea cu adevărat să fie om; acum 
era cu mult mai mult decât atât. 

Până atunci, Dors trăise fericită în calitate de pseudo- 
persoană. Simpla reamintire a naturii ei îi trimitea fiori reci 
pe spinare. 

— Recenta creştere a atenţiei acordată lui Hari... 

— Aşa este. Te temi că vei fi descoperită. 

— Ultimele măsuri de securitate sunt de-a dreptul 
agresive! 

— Ai perfectă dreptate să fii îngrijorată, încuviinţă din cap 
Olivaw. 

— Am nevoie de mai mult ajutor pentru protejarea lui 
Hari. 

— Dacă am mai introduce unul dintre noi printre 
apropiații lui, pericolul descoperirii s-ar dubla. 

— Ştiu, ştiu, totuşi... 

Olivaw o atinse uşor pe mână; ea îşi stăvili lacrimile şi-i 
studie chipul. Detaliile de felul deplasărilor mărului lui 
Adam, atunci când înghiţea, fuseseră de mult puse la punct. 
Pentru a se relaxa în decursul acestei întâlniri, el omisese 
calculele acelor mişcări mărunte. În mod evident, se bucura 
să scape, chiar şi temporar, de asemenea rutine ingrate. 

— Îmi este permanent teamă, recunoscu Dors. 

— Firesc, deoarece el este realmente ameninţat. Iotuşi tu 
ai fost concepută să funcţionezi optim la un nivel ridicat de 
alertă. 

— Da, îmi cunosc specificaţiile, dar... De pildă această 
ultimă acţiune a ta, care-l implică la nivelul cel mai ridicat al 


politicii imperiale, impune dificultăţi deosebite sarcinii 
mele. 

— A fost o acţiune necesară. 

— L-ar putea distrage de la munca lui, de la psihoistorie. 

— Mă îndoiesc, clătină încet din cap Olivaw. El este un tip 
special de om - ambițios. Odată mi-a spus: „Geniul face 
ceea ce trebuie, iar talentul face ceea ce poate” - gândindu- 
se că el nu avea decât talent. 

Dors surâse trist. 

— Este un geniu. 

— Şi, ca toate geniile, este unic. În rândul oamenilor există 
aceste... Rare şi măreţe abateri de la medie. Evoluţia i-a 
selectat în privinţa asta. Deşi ei nu par să-şi dea seama. 

— Dar noi? 

— Evoluţia nu poate acţiona asupra cuiva care trăieşte 
veşnic. Oricum, timpul n-a fost suficient, iar noi ne putem 
autodezvolta şi acţiona ca atare. 

— În plus, oamenii au porniri criminale. 

— Noi suntem puţini, în timp ce ei sunt mulţi şi au emoţii 
animalice profunde, pe care nu le putem descifra oricât ne- 
am strădui. 

— Principala mea grijă este legată de Hari. 

— lar Imperiul se află pe locul doi, la mare distanţă? 
Olivaw zâmbi scurt. Grija mea pentru Imperiu există doar 
atâta timp cât protejează omenirea. 

— De cine o protejează? 

— De ea însăşi. Nu uita: aceasta este Era Răspântiei, pe 
care noi am anticipat-o de atâta timp. Perioada cea mai 
critică din toată istoria. 

— Cunosc termenul, totuşi care este esenţa lui? Avem o 
teorie a istoriei? 

Pentru prima dată, Daneel Olivaw îşi modifică expresia 
feţei, adoptând o grimasă tristă. 

— Noi nu suntem capabili de o teorie mai profundă. Pentru 
asta, ar trebui să-i înţelegem mult mai bine pe oameni. 

— Nu avem chiar nimic? 


— Ba da, o altă modalitate de a privi omenirea, o 
modalitate care actualmente este supusă unor tensiuni 
deosebite. Ea ne-a împins să dăm formă celei mai 
importante dintre toate creaţiile omenirii - Imperiul. 

— Nu ştiam asta... 

— Nu exista nici un motiv pentru care s-o ştii. Acum avem 
nevoie de o viziune mai profundă şi de aceea este atât de 
important Hari. 

Dors se încruntă, tulburată din motive pe care nu le putea 
exprima 

— Această teorie mai veche şi mai simplă a... noastră îţi 
spune că omenirea trebuie să aplice acum psihoistoria? 

— Exact. Ştim asta pe baza propriei noastre teorii, mai 
rudimentare. Atât şi nimic mai mult. 

— lar pentru a afla mai multe, ne bizuim exclusiv pe Hari? 

— Din păcate, da. 

PARTEA ÎNTÂI - MATEMATICIAN, MINISTRU. 

HARI SELDON - deşi este cea mai bună sursă autorizată 
asupra detaliilor vieţii lui Seldon, biografia scrisă de Gaal 
Dornick nu este corectă în privinţa începuturilor ascensiunii 
spre putere. În tinereţe, Dornick l-a întâlnit pe Seldon cu 
numai doi ani înainte de decesul marelui matematician. Pe 
atunci, zvonurile, ba chiar legendele, începuseră deja să 
crească în jurul acestuia, mai cu seamă în legătură cu 
perioada neclară în care el deținuse o autoritate deosebită 
în cadrul Imperiului aflat în declin. 

Felul în care Seldon a ajuns unicul matematician care a 
deţinut puterea politică în istoria Galaxiei rămâne pentru 
exegeţii săi o enigmă stranie. El nu a dovedit nici urmă de 
ambiţii dincolo de realizarea unei ştiinţe a „istoriei” - 
închipuindu-şi nu numai simpla explorare a trecutului ei, de 
fapt, prezicerea viitorului. (Aşa cum Seldon însuşi s-a 
exprimat faţă de Dornick, iniţial dorea „prevenirea 
anumitor tipuri de viitoruri”.) 

Desigur, misterioasa abandonare a funcţiei de prim- 
ministru de către Eto Demerzel a constituit primul act 


dintr-o piesă de mari proporţii. Abordarea imediată a lui 
Seldon de către Cleon I sugerează că Demerzel însuşi îşi 
desemnase succesorul. Totuşi, de ce-l alesese pe Seldon? 
Opiniile istoricilor sunt împărţite în legătură cu motivațiile 
principalelor personaje ale acestui moment crucial. 
Imperiul intrase într-o perioadă de sciziuni şi crize, cauzate 
în principal de ceea ce Seldon numea „planetele haotice”. 
Felul în care el a manevrat cu abilitate împotriva unor 
oponenți puternici, în ciuda totalei sale lipse de experienţă 
politică, este încă cercetat, dar trezeşte aceleaşi frustrări... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ 

[Citatele reproduse din Enciclopedia Galactică sunt 
preluate din ediţia 116. Publicată în anul 1020, Era 
Fundaţiei, de Editură Enciclopedia Galactică, lerminus, cu 
acordul autorilor (N. Aut.)] 

Hari Seldon se gândi că-şi făcuse destui duşmani ca să 
capete o poreclă, dar avea prea puţini prieteni ca să afle 
care era această. 

Putea simţi adevărul respectiv în energia murmurelor ce 
răzbăteau dinspre mulţime. Destul de neliniştit, parcurse 
drumul dintre apartamentul său şi cabinetul de lucru, 
străbătând piaţetele largi ale Universităţii Streeling. 

— Nu mă îndrăgesc, murmură el. 

Dors Vanabili păşea alături, studiind feţele din mulţime. 

— Nu simt vreun pericol. 

— Nu-ţi bate căpşorul tău drăgălaş cu tentativele de 
asasinare... Cel puţin nu deocamdată. 

— Oho, dar eşti în toane bune azi. 

— Detest paravanul ăsta de securitate şi nu cred că sunt 
singurul. 

Trupele Imperiale Speciale adoptaseră ceea ce căpitanul 
lor numea „perimetru de angajare” în jurul lui Hari şi Dors. 
Unii soldaţi purtau proiectoare de câmp, capabile să 
respingă un asalt cu armament greu. Ceilalţi păreau, chiar 
şi fără arme, la fel de ameninţători. 


Uniformele lor purpuriu cu albastru evidenţiau locurile în 
care privitorii se apropiau de limita paravanului de 
securitate, în timp ce Hari străbătea fără grabă principală 
piaţetă a campusului. Acolo unde mulțimile erau foarte 
dense, uniformele viu colorate le îndepărtau pur şi simplu 
prin forţă fizică. Spectacolul îl stânjenea teribil pe 
matematician. Specialii nu erau celebri pentru politeţea lor 
şi, la urma urmelor, acesta era un locaş liniştit, dedicat 
învăţăturii. Sau cel puţin aşa fusese... 

Dors îl strânse de mână, liniştitor. 

— Un prim-ministru nu poate merge pe jos fără... 

— Nu sunt prim-ministru! 

— Împăratul te-a numit candidat şi asta-i suficient pentru 
oamenii aceştia. 

— Consiliul Superior n-a validat numirea. Până n-o va 
face... 

— Prietenii tăi vor lua în considerare aspectul cel mai 
favorabil, continuă ea încetişor. 

— Ăştia sunt prietenii mei? 

Hari examină suspicios mulţimea. 

— Îţi zâmbesc. 

Era adevărat. 

— Trăiască Ministrul Profesor!” strigă cineva şi alţii 
râseră. 

— Asta-i porecla mea acum? 

— Nu-i denigratoare. 

— De ce se înghesuie aşa? 

— Oamenii sunt atraşi de putere. 

— Totuşi nu-s decât un simplu profesor! 

Dors chicoti spre el cu un reflex casnic, anulându-i 
iritarea. 

— Un vechi proverb spune: „Acestea sunt momentele care 
pun la încercare sufletul oamenilor”. 

— Pentru orice ai câte o mostră de înţelepciune din trecut. 

— Este unul dintre puţinele avantaje ale istoricilor. 

— Hei, domnule Ministru al Matematicii!” strigă un glas. 


— N-aş zice că porecla asta îmi place mai mult, comentă 
Hari. 

— Obişnuieşte-te cu ea - o să ai parte de lucruri şi mai 
rele. 

Trecură pe lângă măreaţa fântână arteziană Streeling şi 
Hari se destinse pentru câteva clipe, contemplând jeturile 
de apă care se arcuiau la înălţime. Zgomotul apei acoperea 
rumoarea mulţimii şi aproape că putea să-şi imagineze că 
revenise la viaţa lui simplă şi fericită. Pe atunci nu avea alte 
griji decât psihoistoria şi intrigile mărunte din Universitate. 
Lumea aceea micuță şi protejată dispăruse, poate pentru 
vecie, în clipa în care Cleon decisese să-l transforme într-un 
personaj al politicii imperiale. 

Fântâna era superbă, dar în acelaşi timp îi reamintea de 
vastitatea care se întindea sub asemenea monumente. Aici 
jerbele de apă ţâşneau libere. Însă zborul lor nu era decât 
temporar. Apele Trantorului curgeau prin conducte negre şi 
posomorâte, coborând în galerii întunecate excavate de 
inginerii antici. Un labirint de artere cu apă proaspătă şi 
vene cu produse de canalizare se împletea prin măruntaiele 
eterne. Fluidele corporale ale planetei trecuseră prin 
nenumărate trilioane de rinichi şi gâtlejuri, spălaseră 
păcate, toastaseră la căsătorii şi naşteri, purtaseră sângele 
crimelor şi vomismentele agoniilor finale. Curgeau prin 
noaptea lor neînstelată, fără să cunoască vreodată fericirea 
vaporilor puri ai climei încătuşate, fără să fie vreodată 
libere de mâna Omului. 

Erau întemniţate. La fel ca el. 

Ajunseră la Departamentul de Matematică şi suiră. Dors se 
înălţă prin tubul pneumatic de lângă el; curentul slab îi 
flutura uşor părul şi efectul era de-a dreptul măgulitor. 
Încruntaţi, Specialii ocupară poziţii de pază în afara clădirii. 

La fel ca în fiecare zi din ultima săptămână, Hari încercă 
iarăşi să-l convingă pe căpitan. 

— Să ştii că nu-i nevoie să ţii o duzină de oameni acolo... 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule profesor, asta o decid eu. 


Hari se simţea nemulţumit de inutilitatea acţiunii. Zări un 
tânăr soldat trăgând cu ochiul spre Dors, a cărei salopetă, 
deşi integrală, era destul de provocatoare. Ceva îl făcu să 
rostească: 

— Atunci te-aş ruga ca oamenii dumitale să fie atenţi acolo 
unde le-o cere postul! 

Căpitanul tresări, privi spre soldatul vinovat şi se apropie 
grăbit de el. Hari simţi o scânteie de mulţumire. Pornind 
spre biroul lui, Dors spuse: 

— O să încerc să mă îmbrac mai sobru. 

— Nu, nici vorbă, a fost o prostie din partea mea. N-ar 
trebui să mă las deranjat de fleacuri. 

— De fapt, surâse ea drăgălaş, pot spune că mi-a făcut 
plăcere. 

— Serios? Faptul că m-am făcut de râs? 

— Nu, faptul că m-ai protejat. 

Eto Demerzel i-o repartizase pe Dors cu ani în urmă, ca 
să-l păzească. Hari se gândi că se obişnuise cu rolul 
respectiv, sesizând prea puţin că acesta intră într-un 
conflict profund, nerostit, cu calitatea ei de femeie. Dors era 
complet autonomă, dar deţinea calităţi care, uneori, nu 
prea corespundeau cu sarcinile ei. De pildă, cu calitatea de 
soţie a lui Hari. 

— Va trebui s-o fac mai des, murmură el. 

Cu toate acestea, simţea un fior de regret pentru că le 
provocase necazuri Specialilor. Prezenţa lor acolo fusese 
ordonată de Cleon; în nici un caz, ideea nu le aparținuse. 
Fără îndoială, ar fi preferat să fie altundeva, salvând 
Imperiul cu sudoare şi bravură. 

Trecură prin anticamera înaltă şi cu plafonul arcuit a 
Departamentului de Matematică şi Hari îi salută cu un gest 
din cap pe cei dinăuntru. Dors intră pe uşa ei, iar bărbatul 
se grăbi în biroul lui, cu aerul unui animal care se retrage 
în vizuină. Se prăbuşi în fotoliul pneumatic, ignorând 
holograma mesajului urgent care plutea la un metru de faţa 
sa. 


O mişcare a mâinii o făcu să dispară, atunci când Yugo 
Amaryl pătrunse prin portalul e-stat de legătură. Portalul 
masiv era un alt rod al ordinelor lui Cleon referitoare la 
securitate. Specialii instalaseră peste tot câmpuri de 
protecţie antiarmament, a căror suprafaţă tremura uşor şi 
degajă un iz pătrunzător şi iute de ozon. O altă intruziune a 
Realităţii, ascunsă sub masca Politicii. 

Zâmbetul larg al lui Yugo îi despică în două chipul lătăreţ. 

— Am rezultate noi-nouţe. 

— Grozav - înveseleşte-mă, arată-mi ceva minunat! 

Yugo se aşeză pe biroul larg şi gol al lui Hari, legănând un 
picior. 

— Matematica bună este întotdeauna adevărată şi 
minunată. 

— Cu siguranţă, deşi nu trebuie să fie adevărată în sensul 
la care se referă oamenii obişnuiţi. Nu poate comunica 
absolut nimic despre lume. 

— Mă faci să mă simt ca un miner murdar. 

Hari zâmbi. 

— Cândva ai fost chiar asta, mai ţii minte? 

— Cum aş putea să uit?! 

— Poate că ai prefera să asuzi în puţurile de căldură... 

Matematicianul îl descoperise pe Yugo din întâmplare cu 
opt ani în urmă, la puţin timp după ce sosise pe Trantor, 
când el şi Dors căutau să scape de agenţii imperiali. O 
discuţie de o oră îi dovedise că Yugo era un geniu 
autodidact în privinţa analizei transreprezentaţionale; 
tânărul avea un talent special, o abilitate neconştientizată. 
De atunci colaboraseră permanent şi Hari credea cu toată 
sinceritatea că el învățase mai multe de la Yugo decât 
invers. 

— Ha! Yugo pocni de trei ori din palmele lui mari. 
Demonstrându-şi amuzamentul în maniera dahlită. N-ai 
decât să te plângi în privinţa faptului că execuţi o muncă 
murdară în lumea reală, dar atâta timp cât se desfăşoară 


într-un cabinet plăcut şi confortabil, eu unul mă simt în 
Paradis. 

— Mă tem că va trebui să te însărcinez cu părţile 
realmente dificile. 

În mod deliberat, Hari îşi ridică picioarele pe masă. Voia să 
arate că se simţea relaxat, chiar dacă adevărul era altul. 
Invidia naturaleţea greoaie a celuilalt. 

— Din cauza funcţiei de prim-ministru? 

— E tot mai rău. Va trebui să discut din nou cu împăratul. 

— El este cel care te doreşte cu orice preţ. Probabil că-i 
place profilul tău dur. 

— Aşa crede şi Dors. Eu mă gândeam că-i vorba despre 
zâmbetul meu dezarmant. Oricum, nu mă poate sili. 

— Ba da. 

— Dacă o va face, mă voi comporta atât de jalnic, încât va 
fi nevoit să mă demită. 

— Nu mi se pare înţelept, clătină Yugo din cap. De obicei, 
prim-miniştrii demişi sunt judecaţi şi executaţi. 

— Iar ai stat de vorbă cu Dors? 

— Nu uita că ea este istoric. 

— Da, iar noi suntem psihoistorici. Căutătorii predicţiilor! 
Hari ridică brusc mâinile, cu un gest de exasperare: Asta de 
ce nu-i luată în seamă? 

— Pentru că în citadelele puterii, nimeni n-a văzut 
psihoistoria pusă la treabă. 

— Şi nici n-o va vedea! O dată ce oamenii vor crede că 
putem ghici viitorul, nu vom mai scăpa niciodată de politică. 

— Nici acum nu eşti liber, îi reaminti tânărul. 

— Amice, ştii care-i trăsătura ta cea mai neplăcută? Faptul 
că insişti să-mi spui adevărul cu un glas calm. 

— Este mai simplu decât să ţi-l introduc în cap cu forţa. De 
altfel, ar dura şi mai mult... 

Hari suspină. 

— Dacă muşchii ar fi de folos în operaţiunile matematice, 
ai fi cu mult mai bun decât mine. 


— Tu eşti cheia, îl opri Yugo cu un gest scurt. Tu eşti cel cu 
ideile. 

— Ei bine, fântâna ta de idei nu are acum nici un indiciu. 

— Ideile vin cu timpul. 

— N-o să mai am posibilitatea de a lucra în domeniul 
psihoistoriei! 

— Iar ca prim-ministru... 

— Va fi şi mai rău. Psihoistoria o să ajungă... 

— Fără tine n-o să ajungă nicăieri. 

— Vor exista unele progrese, Yugo. Nu sunt atât de vanitos 
încât să cred că totul depinde de mine. 

— Ăsta-i adevărul - depinde. 

— Prostii! Mai eşti şi tu... Frăția Imperială... Ceilalţi. 

— Avem nevoie de cineva care să ne conducă. Avem nevoie 
de o minte care să ne conducă. 

— Ei bine, aş putea continua să lucrez aici cu jumătate de 
normă... 

Hari privi în jurul cabinetului spaţios şi simţi un fior la 
gândul că nu-şi va mai petrece fiecare zi acolo, înconjurat 
de instrumentele, cărţile şi prietenii săi. În calitate de prim- 
ministru, avea să ocupe un palat; nimic maiestuos, totuşi 
pentru el nu ar fi fost decât o extravaganţă stupidă, lipsită 
de sens. 

Yugo îi zâmbi ironic. 

— De obicei, funcţia de prim-ministru nu îngăduie jumătăţi 
de normă. 

— Ştiu, ştiu! Totuşi poate că există o cale... Holograma 
secretarială apăru la numai un metru de capul 
matematicianului. Fusese programată să accepte doar 
mesajele de maximă prioritate. Hari apăsă o tastă şi 
imaginea fu înconjurată de un cadru roşu - semnalul de 
activare a filtrului său facial. 

— Da? 

Asistentă personală a lui Cleon apăru înveşmântată în 
tunică roşie pe un fundal albastru. 

— Sunteţi chemat, rosti ea sec. 


— Ă-ă-ă... Sunt onorat. Când? 

Femeia începu să prezinte detaliile şi Hari mulţumi în 
gând filtrului facial. Asistenta părea formidabilă şi nu dorea 
să-i apară aşa cum era în realitate - un profesor distrat. 
Filtrul facial avea un meniu adecvat etichetei şi adoptase în 
mod automat un limbaj corporal destinat să-i camufleze 
adevăratele sentimente. 

— Perfect, voi fi acolo în două ore. Încheie el cu o 
plecăciune scurtă. 

Filtrul avea să transmită aceeaşi mişcare, adecvată 
protocolului imperial. 

— La naiba! Izbi el o tastă şi făcu holograma să dispară. 
Ziua asta s-a dus pe apa sâmbetei! 

— Ce vrei să spui? 

— De fiecare dată când mă întâlnesc cu Cleon, apar 
probleme. 

— Poate că ar fi o ocazie să lămureşti... 

— Vreau să rămân singur! 

— Ca prim-ministru... 

— N-ai decât să fii tu prim-ministru! Eu o să-mi iau o slujbă 
de expert computaţional, o să-mi schimb numele şi... Se 
opri şi râse neîncrezător: Dar aş da greş şi-n privinţa asta. 

— Problema este că trebuie să-ţi îmbunătăţeşti starea de 
spirit. Nu te poţi duce la împărat cu figura asta! 

— Mda, probabil că aşa-i. Perfect - înveseleşte-mă! Care-s 
veştile bune despre care aminteai? 

— Am descoperit câteva constelații antice de 
personalitate. 

— Adevărat? Crezusem că erau ilegale. 

— Aşa-i, rânji tânărul, dar legile nu se respectă chiar 
întotdeauna. 

— Cu adevarat antice? Le-aş dori pentru calibrarea 
valenţelor psihoistorice. Ar trebui să aparţină Imperiului 
timpuriu. 

Yugo radie de satisfacţie. 

— Astea sunt pre-Imperiu. 


— Pre... Imposibil! 

— Le deţin şi sunt intacte. 

— Cine sunt? 

— Nişte persoane faimoase, dar habar n-am ce au făcut. 

— Ce statut aveau, de au fost înregistrate? 

— Nu deţin înregistrări istorice paralele, ridică din umeri 
Yugo. 

— Sunt autentice? 

— S-ar putea. Sunt în limbaje vechi de maşini - chestii cu 
adevărat primitive. E greu de spus. 

— Atunci ar putea fi... Simulacre. 

— Aş zice că da. S-ar putea să fi fost realizate pe o sub- 
bază înregistrată, pentru ca apoi să fie completate prin 
simulare pentru perfecţiune. 

— Le poţi aduce la conştiinţă? 

— Da... Deşi nu va fi uşor. Trebuie să însăilez limbaje de 
date. Ştii. Asta-i... 

— Ilegal. Violarea Codurilor Conştiinţei. 

— Exact. Cei de la care le-am obţinut sunt de pe Sark, 
planeta Noii Renaşteri. Ei spun că nimeni nu mai păzeşte 
Codurile antice. 

— Ar cam fi momentul să îndepărtăm unele dintre 
blocurile acelea vechi. 

— Aşa-i! Rânji Yugo. Sunt cele mai vechi constelații 
descoperite vreodată. 

— Cum le-ai...? 

Hari nu-şi încheie întrebarea; tânărul avea multe 
conexiuni dubioase, datorate originii sale dahlite. 

— A necesitat niţică, ă-ă-ă, ungere. 

— Mă gândisem eu. În fine, poate că-i mai bine să nu aflu 
detaliile. 

— Corect. Ca prim-ministru, nu vrei să ai mâinile murdare. 

— Nu-mi mai spune aşa! 

— Sigur, sigur, eşti un simplu profesor itinerant. Dar care 
va întârzia la întâlnirea cu împăratul, dacă nu se grăbeşte. 


Trecând prin Grădinile Imperiale, Hari regretă că Dors nu 
îl însoțea. Îşi aminti de rezerva ei cauzată de faptul că 
revenise în atenţia lui Cleon. 

— De multe ori sunt nebuni, îi zisese cu un glas inexpresiv. 
Aristocraţii sunt excentrici, ceea ce le îngăduie împăraţilor 
să fie bizari. 

— Exagerezi, îi replicase el. 

— Dadrian cel Cumpătat urina numai în Grădinile 
Imperiale, continuase Dors. Părăsea consiliile de coroană ca 
s-o facă, afirmând că le economisea supuşilor un consum 
inutil de apă. 

Hari îşi stăpâni un hohot de râs; fără îndoială, personalul 
palatului îl studia. Îşi recâştigă sobrietatea, admirând 
arborii uriaşi şi ornaţi, sculptați în stilul spindlerian de 
acum trei milenii. În ciuda anilor pe care-i petrecuse 
îngropat în Trantor, simţea fiorul provocat de frumuseţea 
naturală. Aici bogăţia vegetală se ridica aidoma unor braţe 
întinse spre soarele arzător. Era singurul loc deschis de pe 
planetă şi-i amintea de Helicon, acolo unde se născuse. 

Fusese un băiat mai degrabă visător, care crescuse într-un 
district muncitoresc. Lucrul pe ogoare şi în fabrici era 
îndeajuns de uşor pentru ca să-şi poată urma gândurile 
abstracte şi schimbătoare în timpul muncii. Înainte ca 
examenele Serviciului Civil să-i fi schimbat viaţa, dezvoltase 
câteva teoreme simple în teoria numerelor şi ulterior 
suferise cumplit aflând că erau deja cunoscute. Noaptea 
stătea în pat, se gândea la plane şi vectori, şi încerca să-şi 
imagineze mai multe dimensiuni decât cele trei cunoscute, 
ascultând behăiturile îndepărtate ale dragonilor-pufăitori 
care pluteau în josul pantelor muntoase, căutând pradă. 
Modificaţi genetic pentru cine ştie ce scopuri străvechi, 
probabil pentru vânătoare, erau animale sacre. Nu mai 
zărise niciunul de mulţi ani... 

Helicon, sălbăticia naturală - iată ce-i lipsea. Totuşi 
destinul lui părea afundat în oţelul Trantorului. 


Hari privi peste umăr, iar Specialii lui, crezând că erau 
chemaţi, se apropiară grăbiţi. 

— Nu, rosti matematicianul ridicând palmele spre ei. 

Se gândi că era un gest pe care-l repetase des în ultimele 
zile. Chiar şi în Grădinile Imperiale, Specialii se comportau 
de parcă orice grădinar ar fi fost un asasin potenţial. 

Alesese ruta aceea, în loc să iasă pur şi simplu din 
ascensorul gravitic din interiorul palatului, pentru că 
grădinile îi plăceau mai mult decât orice. În pâcla 
îndepărtată se înălța un zid de arbori, amplificaţi de 
ingineria genetică până ce camuflaseră meterezele 
Trantorului. Aici era singurul loc de pe planetă unde se 
putea experimenta ceva cât de cât asemănător naturii. 

Pantofii săi scârţâiră pe pietriş când părăsi aleile şi sui 
rampa elegantă. Dincolo de perimetrul împădurit se înălța o 
trâmbă de fum negru. Încetini şi estimă distanţa - în jur de 
zece kilometri. Cu siguranţă, era un incident major. 

Păşind printre coloanele neopanteonice înalte, se simţea 
parcă apăsat de o greutate. Curtenii apăreau pe 
neaşteptate, ca să-l salute, şi Specialii se apropiaseră mai 
mult, formând un mic alai prin coridoarele lungi ce duceau 
spre Sala de Audienţe. Aici, capodoperele artistice 
acumulate de milenii se înghesuiau parcă în căutarea unui 
corp comun aflat în prezent, care să le ofere viaţă. 

Mâna grea a Imperiului se făcea simțită în privinţa 
majorităţii operelor de artă oficiale. Imperiul insista asupra 
trecutului, a solidităţii sale şi îşi exprima gusturile ca atare, 
cu o preferinţă spre frumos, împărații favorizau liniile 
drepte şi clare ale dalelor ascendente, parabolele exacte ale 
jeturilor purpurii din fântânile arteziene, coloanele, 
contraforturile şi arcadele clasice. Abundau sculpturile cu 
teme eroice. Ochi nobili scrutau posibilităţi infinite. Bătălii 
colosale erau încremenite în momente de cumpănă, 
modelate din piatră strălucitoare şi cristale holoidale. 

Toate erau perfect adecvate locului şi lipsite de aluzii 
stânjenitoare. Aici nu exista nici urmă de artă 


îngrijorătoare; în locurile publice de pe Trantor pe care le- 
ar fi putut vizita împăratul nu se îngăduia nimic 
„tulburător”. Expediind la periferii toate neplăcerile şi 
mirosurile vieţii omeneşti, Imperiul îşi dobândise starea 
finală - insipidul absolut. 

Lui Hari îi plăcea şi mai puţin reacţia împotriva insipidului. 
Pe cele douăzeci şi cinci de milioane de planete locuite ale 
Galaxiei apăreau nenumărate variaţii, dar aici, sub pătura 
imperială, mocnea un stil bazat exclusiv pe respingere. 

Mai ales pe acelea pe care matematicianul le denumise 
„planete haotice”, o avangardă îngâmfată bâjbâia în 
căutarea sublimului, înlocuind frumosul cu plăcerea terorii, 
a şocului şi a grotescului bolnăvicios. Foloseau scări de 
reprezentare enorme, disproporţii acute, escatologic, sau 
discordanţă şi disjuncţie iraţională. 

Ambele direcţii erau plictisitoare. Niciuna dintre ele nu 
deţinea bucuria senină. 

Un perete se destramă cu bâzâitul uşor specific 
hologramelor şi intrară în Sala de Audienţe. Valeţii 
dispărură, iar Specialii rămaseră în urmă. Brusc, Hari se 
pomeni singur. Porni încet peste podeaua moale. Excesele 
baroce rânjeau dinspre fiecare cornişă alambicată, 
ornament şi lambriu. 

Tăcere. Desigur. Împăratul nu-şi aştepta niciodată invitaţii. 
Sala sumbră era lipsită de ecouri, de parcă pereţii ar fi 
absorbit toate sunetele. 

Probabil că acesta era chiar adevărul. Fără îndoială, orice 
conversaţie imperială putea fi auzită de multe perechi de 
urechi; indiscreţii se puteau afla în celălalt capăt al Galaxiei. 

O lumină se deplasă şi Cleon apăru la baza unei coloane 
gravitaționale ce zumzăi aproape neauzit. 

— Hari! Mă bucur că ai putut să vii! 

Deoarece refuzul de a răspunde la invitaţia împăratului 
constituia temeiul tradiţional al execuţiei, matematicianul 
îşi ascunse surâsul ironic. 

— Sunt onorat să vă slujesc, sire. 


— Haide să ne aşezăm. 

Cleon se mişca greoi. Se zvonea că apetitul lui, deja 
legendar, începuse să depăşească până şi capacităţile 
bucătarilor şi medicilor săi. 

— Avem multe de discutat. 

Lumina care-l însoțea permanent pe împărat avea rolul de 
a-l amplifica, subtil, cu aura ei. Contrastul era plăcut, 
detaşându-l de fundalul altfel sumbru. Inteligenţele 
artificiale integrate ale sălii îi urmăreau mişcările ochilor şi 
măreau delicat lumina în locurile spre care privea. 
Subliniindu-i rafinat interesele. Atingerea blândă a uităturii 
sale conferea o luminozitate pe care oaspeţii o remarcau 
rareori, dar care acţiona în subconştient, sporindu-le 
veneraţia. Hari ştia toate astea, însă trucul continua să aibă 
efect; Cleon arăta atotstăpânitor, maiestuos. 

— Mă tem că ne-am poticnit, spuse Cleon. 

— Sire. Sunt sigur că nimic nu vă depăşeşte puterile. 

Împăratul clătină obosit din cap. 

— Nu-ncepe şi tu cu poveşti despre prodigioasele mele 
puteri. Unele... Elemente - cuvântul fusese pronunţat cu un 
dispreţ sec - obiectează faţă de candidatura ta. 

— Înţeleg. 

Hari îşi păstră inexpresivitatea, dar inima i se opri pentru 
o bătaie. 

— Nu te posomori! Eu te doresc ca prim-ministru. 

— Da, sire. 

— Pe de altă parte, în ciuda părerii generale, nu sunt chiar 
liber să acţionez după voia mea. 

— Sunt sigur că există mulţi alţii mai calificaţi... 

— În ochii lor, cu siguranţă. 

— Şi mai bine pregătiţi, care... 

— Habar n-au de psihoistorie. 

— Demerzel a exagerat utilitatea psihoistoriei. 

— Prostii! El mi-a sugerat numele tău. 

Sire, ştiţi la fel de bine ca mine că era obosit şi nu se afla 
în cea mai bună... 


— Judecata lui a fost impecabilă vreme de decenii. Cleon îl 
cercetă pe Hari cu privirea. Aproape că-mi vine să cred că 
încerci să eviţi numirea ca prim-ministru. 

— Nu, sire, dar... 

— Oamenii - bărbaţi şi femei deopotrivă - au fost în stare 
să ucidă pentru mobiluri mult mai mărunte. 

— Şi au fost ucişi, după ce şi-au atins ţinta. 

— Adevărat, chicoti Cleon. Unii prim-miniştri devin foarte 
încrezuţi şi încep să comploteze împotriva Împăratului lor... 
Dar haide să nu divagăm despre cele câteva lipsuri ale 
sistemului nostru. 

Hari şi-l reaminti pe Demerzel spunând: „Succesiunea 
crizelor a ajuns în punctul în care luarea în considerare a 
celor Trei Legi ale Roboţilor mă paralizează.” Demerzel nu 
fusese în stare să opteze, fiindcă nu mai rămăseseră opţiuni 
bune. Fiecare mişcare posibilă făcea rău cuiva. De aceea, 
Demerzel, o inteligenţă supremă, un robot umaniform 
clandestin, părăsise brusc scena. Ce şanse avea Hari? 

— Desigur, rosti încet Hari, voi accepta funcţia, dacă este 
necesar. 

— Este foarte necesar, dar nu ştiu cât va fi de posibil. 
Unele facţiuni din Consiliul Superior nu sunt de partea ta. 
Ele solicită o discuţie completă... 

Matematicianul clipi des, alarmat. 

— Va trebui să particip la o dezbatere? 

— Urmată de vot. 

— Consiliul poate interveni? Nu ştiam. 

— Citeşte Codurile. Deţine autoritatea respectivă, deşi nu 
obişnuieşte să se folosească de ea, înclinându-se înaintea 
înţelepciunii superioare a Împăratului. Râse scurt şi sec: Nu 
şi de data asta. 

— Dacă este mai uşor pentru Maiestatea Voastră, aş putea 
să nu particip la discuţie... 

— Prostii! Vreau să te folosesc pentru a contracara 
Consiliul. 

— Nu ştiu cum să... 


— Eu o să adulmec pericolele şi tu mă vei sfătui în privinţa 
răspunsurilor. Diviziunea muncii - nimic mai simplu. 

— Hm... 

Demerzel afirmase cu convingere: „Dacă este convins că 
deţii răspunsul psihoistoric, te va urma cu entuziasm şi în 
felul acesta vei fi un bun prim-ministru.” Aici, în decorul 
august, părea destul de improbabil. 

— Va trebui să scăpăm de opozanți, manevrând împotriva 
lor. 

— Nu ştiu cum să procedez. 

— Evident că nu ştii! Eu însă ştiu. Pe de altă parte, tu vezi 
Imperiul, întreaga lui istorie ca pe un sul de pergament 
care se derulează. Tu deţii teoria. 

Lui Cleon îi plăcea să conducă, dar Hari simţea în 
străfundul fiinţei sale că pe el nu-l încânta asta. În calitate 
de prim-ministru, deciziile sale puteau determina soarta a 
milioane de oameni. Asta îl obsedase până şi pe Demerzel. 

„Mai există însă Legea 0”, îi spusese Demerzel chiar 
înainte de a se despărţi pentru ultima oară. Această plasă 
binele omenirii, privită ca un tot. Mai presus de binele 
oricărei fiinţe omeneşti. Legea 1 sună acum astfel: Robotul 
nu are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să 
îngăduie prin neintervenţie să i se întâmple ceva rău unei 
fiinţe umane, cu excepţia cazurilor în care acest lucru intră 
în contradicţie cu Legea 0. Perfect, dar cum avea Hari să 
ducă la bun sfârşit o sarcină pe care nici Demerzel n-o 
putuse realiza? Matematicianul îşi dădu seama că tăcea de 
prea mult timp şi că împăratul aştepta. Ce i-ar fi putut 
spune? 

— Cine anume este împotriva mea? 

— Câteva facţiuni unite, conduse de Betan Lamurk. 

— Care-i obiecţia lui? 

Spre surprinderea sa, Cleon râse cu poftă. 

— Că nu eşti Betan Lamurk. 

— Nu puteţi pur şi simplu... 


— Ce să fac? Să trec peste Consiliu? Să-i ofer lui Lamurk 
un târg? Să-l mituiesc? 

Sire, n-am intenţionat să sugerez că v-aţi putea cobori... 

Bineînţeles că m-aş „cobori”, aşa cum te exprimi tu. 
Problema este însă Lamurk însuşi. Ca să-l conving să te 
accepte ca prim-ministru m-ar costa prea mult. 

— O funcţie înaltă? 

Da, plus nişte proprietăţi, poate chiar o întreagă Zonă. 

O întreagă Zonă a Galaxiei cedată unui singur om... 

— Şi miza este mare. 

Nu mai suntem aşa de bogaţi, suspină Cleon. În timpul 
domniei lui Fletch cel Mânios, se făcea troc cu Zone întregi 
în schimbul unor locuri în Consiliu. 

Susţinătorii Maiestăţii Voastre, regaliştii, nu l-ar putea 
înfrânge pe Lamurk? 

— Seldon, ar trebui realmente să studiezi mai atent 
situaţia politică actuală. Deşi bănuiesc că eşti atât de 
afundat în istorie, încât toate astea ţi se par de-a dreptul 
banale, nu? 

De fapt, se gândi Hari, era mai degrabă afundat în 
matematică. Dors sau Yugo îi asigurau istoria de care avea 
nevoie. 

— O să mă pun la curent, sire. Aşadar, regaliştii... 

— l-au pierdut pe dahliţi, aşa că nu pot forma o coaliţie 
majoritară. 

— Dahliţii sunt atât de puternici? 

— Pe lângă faptul că sunt numeroşi, au o popularitate 
remarcabilă. 

— Nu ştiusem că sunt aşa de influenţi. Propriul meu 
asistent, Yugo... 

— Ştiu, este un dahlit. Fii cu ochii-n patru! 

Hari clipi neînţelegător. 

— De acord, Yugo este un dahlit care nu-şi uită originea, 
dar în acelaşi timp îmi este credincios şi e un matematician 
intuitiv excelent. Dar de unde ştiaţi... 


— Anturajul tău a fost verificat, răspunse Cleon fluturând 
neglijent din mână. Un prim-ministru nu trebuie să aibă 
secrete. 

Lui Hari nu-i plăcea să se afle sub microscopul imperial, 
totuşi nu-şi trădă sentimentele. 

— Yugo este loial faţă de mine. 

— Cunosc povestea - ştiu cum l-ai scăpat de muncă 
necalificată, şuntând filtrele Serviciului Civil. Nobil din 
partea ta! Pe de altă parte, nu pot trece cu vederea faptul 
că dahliţii au o audienţă care le soarbe potopul de aiureli 
înfierbântate. Ei ameninţă cu modificarea reprezentării 
Sectoarelor în Consiliul Superior, ba chiar şi în cel Inferior. 
Aşa că - ridică un deget - fii cu ochii pe el! 

— Am înţeles, sire. 

Cleon se ambală fără motiv în privinţa lui Yugo, dar n-avea 
rost să înceapă o controversă. 

— Va trebui să fii precaut ca soţia împăratului în decursul 
acestei... Ă-ă-ă, perioade de tranziţie. 

Hari îşi reaminti proverbul străvechi, conform căruia soţia 
(sau soțiile, în funcţie de epocă) împăratului trebuia să-şi 
păstreze veşmintele curate indiferent de noroiul prin care 
ar fi păşit. Analogia fusese folosită până şi atunci când 
împăratul se dovedise a fi homosexual, ori când o femeie 
domnise peste Imperiu. 

— Am înţeles, sire. Ă-ă-ă... „de tranziţie”? 

Cleon privi oarecum distrat spre operele de artă uriaşe şi 
pe jumătate adumbrite ce se înălţau în jurul lor. Hari 
înţelese că se ajunsese la principalul motiv al convocării 
sale. 

— Numirea ta va dura un timp... Atât cât va decide 
Consiliul. Aşa că-ţi voi cere sfatul... 

— Fără să-mi acordaţi puterea. 

— În esenţă - da. 

Hari nu se simţea deloc dezamăgit. 

— Pot atunci să rămân în Streeling? 


— Bănuiesc că ar părea o forţare a notei, dacă vei veni 
aici. 

— Perfect. În legătură cu Specialii... 

— Ei trebuie să rămână cu tine. Trantor este mult mai 
periculos decât ştie un profesor. 

— Da, sire, oftă matematicianul. 

Cleon se lăsă pe spate şi fotoliul pneumatic se plie, 
modelându-se în jurul său. 

— Acum aş dori sfatul tău în legătură cu Renegatum. 

— Renegatum? 

Pentru prima dată, Hari îl văzu pe Cleon surprins. 

— N-ai urmărit evoluţia cazului? Este foarte mediatizat. 

— Mă tem că nu sunt în ton cu curentul general, sire. 

— Este vorba despre Renegatum - Societatea Renegaţilor. 
Indivizi care ucid şi distrug. 

— În ce scop? 

— Din plăcerea de a distruge! 

Cleon lovi furios cu palma în fotoliu şi acesta răspunse 
începând să maseze, aparent o reacţie standard. 

— Ultimul dintre membrii ei care şi-a „demonstrat 
disprețul faţă de societate” este o femeie pe nume Kutonin. 
A pătruns în Galeriile Imperiale, a distrus cu arzătorul 
opere de artă vechi de milenii şi a ucis doi paznici. După 
aceea s-a predat fără luptă. 

— O veţi executa? 

— Evident! Tribunalul i-a decis vinovăția... Ea a mărturisit 
totul. 

— Fără ezitare? 

— Pe loc. 

Mărturisirile obţinute în urma asistenţei subtile a 
imperialilor deveniseră legendare. Tortură cărnii era destul 
de simplă; imperialii frângeau şi rezistenţa psihicului. 

— Aşadar puteţi pronunţa sentinţa, fiind un delict 
împotriva Imperiului. 

— Aşa este, conform legii referitoare la vandalismul rebel. 

Ea permite pedeapsa capitală şi orice tonuri speciale. 


— Însă moartea nu-i de ajuns pentru ceea ce fac 
Renegaţii! De aceea mă adresez psihoistoricului meu. 

— Doriţi să...? 

— Să-mi dai o idee. Evident, indivizii susţin că procedează 
aşa pentru a distruge sistemul actual şi toate bazaconiile 
cunoscute, dar au căpătat o mediatizare imensă la nivel 
planetar şi numele lor sunt cunoscute de toată lumea în 
calitate de distrugători ai unor capodopere antice. Vor muri 
fiind faimoşi. Toţi psihologii îmi spun că ăsta le-a fost 
adevărata motivaţie. Îi pot executa, dar deja nu le mai pasă! 

— Hm, făcu nemulţumit Hari. 

Ştia că niciodată n-avea să poată înţelege asemenea 
oameni. 

— De aceea, vreau să-mi dai un sfat. Ceva psihoistoric. 

Matematicianul era intrigat de problemă, dar nu-i venea 
nici o idee. Învăţase demult că, în mod deliberat, să nu se 
concentreze imediat asupra unei întrebări sâcâitoare, 
lăsându-şi subconştientul s-o atace primul. Ca să câştige 
timp. Întrebă: 

— Sire, aţi văzut fumul dinapoia grădinilor? 

— Poftim? Nu. 

Cleon făcu un semn scurt din mână, adresându-se unor 
ochi nevăzuţi, şi peretele îndepărtat se lumină. Holograma 
grădinilor umplu spaţiul masiv. Trâmba de fum negru 
crescuse şi se ridica şerpuind spre cerul sur. 

De undeva se auzi un glas încet, neutru: 

— O defecţiune dublată de o rebeliune a mecanicelor a 
cauzat această neplăcută tulburare a ordinii locale. 

— O revoltă tik-tok? 

Hari auzise despre asemenea cazuri. 

Cleon se ridică şi se îndreptă către hologramă. 

— Exact, altă enigmă care ne sfidează. Dintr-un motiv 
necunoscut, mecanicele o iau razna. Priveşte! Câte niveluri 
ard? 

— Douăsprezece niveluri sunt incendiate, răspunse glasul 
automat. Analiza Imperială estimează numărul victimelor la 


437, cu o aproximaţie de 84. 

— Costuri imperiale? 

— Minore. Câteva gărzi au fost rănite, în timp ce capturau 
mecanice. 

— Aha. Bun, deci nu-i ceva important. 

Împăratul privi prim-planul afişat pe perete. Imaginea 
plonjă asupra unui puț fumegând. În părţile laterale, 
aidoma unui ton alcătuit din straturi luminoase, etaje 
întregi se desfoliau din pricina temperaturii. 

Scânteile ţâşneau între amplificatoarele electrice. Din 
conductele de canalizate, apa se revanşa asupra flăcărilor, 
dar fără efect. 

Imaginea se schimbă brusc, îndepărtându-se rapid şi suind 
pe orbita planetei. Programul îi oferea împăratului o 
imagine superbă de ansamblu, demonstrându-şi 
capacităţile. Hari bănui că nu avea prea des ocazia 
respectivă. Cleon cel Calm era o poreclă batjocoritoare, 
deoarece suveranul părea plictisit de majoritatea lucrurilor 
care-i mişcau pe oameni. 

Din spaţiu, singura nuanţă de verde aparţinea Grădinilor 
Imperiale: o pată micuță în întinderea maro-cenuşie a 
acoperişurilor şi a culturilor de pe acestea. De la un pol la 
altul nu se vedeau decât colectoare solare, negre precum 
cărbunele, şi oţel sclipitor. Calotele polare se disipaseră de 
mult şi mările clipoceau în cisterne subterane. 

Trantor adăpostea patruzeci de miliarde de oameni într-un 
singur oraş care cuprindea întreaga planetă, rareori la o 
adâncime mai mică de cinci sute de metri. Etanşate şi 
protejate, miliardele de locuitori se obişnuiseră cu aerul 
reciclat şi cu orizontul apropiat, temându-se de spaţiile 
deschise care puteau fi accesate printr-o simplă călătorie cu 
ascensorul. 

Imaginea se afundă din nou în puţul plin cu fum. Hari 
putea să distingă siluete micuţe sărind în gol, fugind de 
flăcări, dar îmbrăţişând o moarte la fel de sigură. Sute de 


morţi... Simţi un ghem în stomac. În locurile aglomerate, 
accidentele aveau consecinţe catastrofale. 

Cu toate acestea, calculă el, pe fiecare kilometru pătrat de 
suprafaţă planetei locuiau în medie doar o sută de oameni. 
Înghesuiala din Sectoarele mai populate se datora 
preferințelor, nu necesităţilor. Mările erau pompate în 
subteran, aşa că exista loc suficient pentru uzine automate, 
exploatări miniere adânci şi peşteri-sere imense, de unde 
materiile prime ieşeau fără să necesite prea multă muncă 
fizică din partea oamenilor. 'Toate sarcinile rutiniere cădeau 
în grija tik-tokilor. Acum însă ele aduceau haos în universul 
complex al Trantorului şi Cleon clocotea de furie, privind 
cum dezastrul se extindea, consumând niveluri întregi cu 
dinţii lui de foc. 

Alte siluete se zbăteau în flăcările portocalii. Acelea erau 
oameni, nu estimări statistice, îşi reaminti matematicianul şi 
simţi în gură amărăciunea fierii. A fi conducător însemna 
că, uneori, să-ţi îndepărtezi ochii de la suferinţă. Putea el să 
facă asta? 

— O altă enigmă. Seldon, răsti brusc Cleon. De ce 
manifestă tik-tokii aceste „tulburări”, la care se referă 
întruna consilierii mei? Ai vreo idee? 

— Nu cre... 

— Trebuie să existe o explicaţie psihoistorică! 

— Este posibil ca aceste fenomene minore să se afle 
dincolo de... 

— Dă-i drumul! Află! Lucrează! 

— Ă-ă-ă... Da, sire. 

Hari era îndeajuns de înţelept ca să rămână tăcut, 
lăsându-l pe Cleon să umble fără ţintă în jurul sălii, 
încruntându-se la scenele teribile ce continuau pe toată 
înălţimea peretelui. Poate că, îşi spuse el, împăratul îşi 
păstra calmul fiindcă văzuse deja destule catastrofe. Chiar 
şi ştirile unor catastrofe oribile. Un gând îl asaltă insistent: 
Oare la fel avea să se întâmple şi cu naivul Hari Seldon? 


Cleon ştia totuşi să se comporte în faţa dezastrelor, 
deoarece, după alte câteva clipe, făcu un gest din mână şi 
scenele dispărură. Sala se umplu cu muzică veselă şi 
intensitatea luminii spori. Servitorii apărură cu vase şi tăvi 
conţinând gustări. Unul îi oferi lui Hari un ştim, dar 
matematicianul îi făcu semn să se îndepărteze. Schimbarea 
bruscă a atmosferei generale era îndeajuns de ameţitoare, 
însă nu părea că ar fi constituit o raritate la curtea 
imperială. 

De câteva minute, Hari simţise ceva sâcâindu-i mintea, iar 
momentele de linişte îi oferiseră finalmente posibilitatea de 
a-i acorda atenţia cuvenită. Când Cleon acceptă un ştim, i 
se adresă şovăitor: 

— Sire...? 

— Ce anume? Vrei unul? 

— Nu, sire, am o idee despre Renegaţi şi femeia aceea. 

— Aş prefera să nu mă mai gândesc la ei... 

— De ce nu-i distrugeţi identitatea? 

Mâna lui Cleon se opri cu stimul ridicat spre nas. 

— Poftim?! 

— Ei sunt gata să moară, o dată ce au atras atenţia dorită. 
Probabil cred că vor continua să trăiască în amintiri, să fie 
faimoşi. Lipsiţi-i de posibilitatea aceasta. Interziceţi 
difuzarea numelor lor adevărate: atribuiţi-le nume 
insultătoare în mass-media şi în documentele oficiale. 

— Alte nume?... Se încruntă Cleon. 

— De pildă, lui Kutonin îi puteţi spune „Stupid 1”. 
Următorului caz - „Stupid 2”. Daţi un decret imperial, 
interzicând folosirea altei denumiri. Astfel indivizii dispar 
din istorie, ca persoane. Nu mai au parte de glorie. 

Cleon se lumină la faţă. 

— Asta chiar că-i o idee bună! O s-o-ncerc. Le voi lua nu 
numai viaţa, ci şi identitatea. 

Hari surâse fără chef, în vreme ce Cleon vorbea cu un 
consilier, instruindu-l în privinţa decretului imperial. Spera 
ca soluţia să aibă succes, dar, deocamdată, îl scăpase dintr- 


o situaţie de cumpănă. Aparent Cleon nu-şi dăduse scama 
că propunerea nu avea nici o legătură cu psihoistoria. 

Încântat, gustă un aperitiv. Era incredibil de savuros. 

Împăratul îi făcu semn să se apropie. 

— Vino, domnule prim-ministru. Vreau să-ţi prezint câteva 
persoane. S-ar putea dovedi utile şi pentru un 
matematician. 

— Sunt onorat. Maiestatea Voastră. (Dors îl învățase 
câteva formule de respect pe care le putea folosi atunci 
când nu ştia cum să se comporte, şi lansă una dintre ele.) 
Orice poate sluji poporului... 

— Ah, da, poporul, îl îngână Cleon. Aud atâtea despre 
popor. 

Hari îşi dădu seama că împăratul petrecuse toată viaţa 
ascultând discursuri cuminţi şi previzibile. 

— lertaţi-mă, sire, am... 

— Îmi aminteşte de un sondaj realizat de specialiştii mei, 
comentă Cleon luând un aperitiv de la o femeie care de abia 
îi ajungea până la talie. Una dintre întrebări a fost: Cine 
este de vină pentru ignoranţa şi apatia locuitorilor 
Trantorului?,,, iar răspunsul cel mai frecvent a fost: „Nu ştiu 
şi nu-mi pasă”. 

Abia când Cleon izbucni în râs, Hari pricepu că fusese o 
glumă. 

Se trezi cu mintea plină de idei. 

Hari învățase să rămână nemişcat, cu faţa în jos, în plasa 
de păianjen a câmpului-e, care-i susţinea gâtul şi capul în 
aliniere optimă cu şira spinării... Să plutească... Şi să lase 
ideile iuți şi schimbătoare să se ciocnească, să se 
contopească, să se fragmenteze. 

Învăţase trucul acesta pe când îşi elabora teza de 
doctorat. Peste noapte, subconştientul muncea din greu 
pentru el, cu condiţia că dimineaţa să fie capabil să-i asculte 
rezultatele. Ideile erau peştişori fragili, care puteau fi prinşi 
cel mai bine în năvodul fin al perioadei dintre somn şi 
trezie. 


Se sculă brusc şi făcu trei însemnări rapide pe noptieră. 
Mâăzgălelile aveau să fie expediate calculatorului său 
principal, pentru a fi ulterior accesate de la birou. 

— "Ţii! Făcu Dors întinzându-se şi căscând. Intelectul este 
deja treaz. 

— Mda, făcu bărbatul privind în gol. 

— Haide - înainte de micul dejun trebuie să facem puţină 
mişcare. 

— la zi, ce părere ai despre ideea asta care tocmai mi-a 
venit? Presupunând că... 

— Domnule profesor Seldon, n-am chef de contradicții! 

Hari ieşi din transă. Dors aruncase pătura într-o parte şi îi 
putea admira picioarele lungi şi zvelte. Fusese modelată 
pentru forţă şi viteză, dar calităţile acelea convergeau într- 
un ansamblu agreabil de suprafeţe elastice sub atingere, 
cedând şi în acelaşi timp rezistând. Se simţi smuls din 
reverie şi... 

— Puţină mişcare”, da, da! Ai alte intenţii. 

— Încrede-te într-o umanistă ca să-ţi ofere definiţia 
corectă a unei acţiuni. 

În învălmăşeala înfierbântată şi ameţitoare ce urmă, avu 
parte de râsete, pasiune descătuşată şi, lucrul cel mai bun, 
nu se mai putu gândi la nimic. Ştia că era exact ceea ce-i 
trebuia după încordările zilei precedente, iar Dors ştia asta 
şi mai bine. 

Matematicianul ieşi din vaporium în aroma de kaff şi mic 
dejun servite de automate. Pe perete se derulau ştirile şi 
reuşi să le ignore pe cele mai multe. Dors ieşi din 
vaporiumul ei, aranjându-şi părul, şi privi fascinată 
peretele. 

— Se pare că iar sunt înfruntări în Consiliul Superior, 
anunţă ea. Amână căutarea sponsorizărilor în favoarea 
discuţiilor legate de suveranitatea Sectoarelor. Dacă 
dahliţii... 

— 'Te rog, vreau mai întâi să ingerez ceva calorii! 


— Dar astea sunt exact lucrurile pe care trebuie să le 
urmăreşti! 

— Numai dacă este absolută nevoie. 

— Ştii bine că nu doresc să faci nimic periculos, totuşi în 
clipele astea indiferența este prostească. 

Intrigi... Cine-i sus şi cine-i jos - scuteşte-mă! Adevărurile 
le pot accepta. 

— Îţi plac adevărurile, realităţile, aşa-i? 

— Evident. 

— Pot fi dure. 

— Uneori asta-i tot ce avem. 

Se gândi puţin, apoi îi prinse mâna. 

— Adevărurile şi iubirea. 

— Iubirea este tot un adevăr. 

— A mea, în tot cazul. Popularitatea parcă eternă a 
divertismentelor dedicate idilelor sugerează că pentru 
majoritatea oamenilor iubirea nu este un adevăr, ciun 
obiectiv. 

— Asta-i o supoziţie, aşa cum vă exprimaţi voi, 
matematicienii. 

Bineînţeles. Termenul exact este „ipoteză”. 

— Scuteşte-mă de precizie. 

Hari o prinse brusc în braţe, apucând-o de sub funduleţul 
rotund şi, cu un efort pe care se strădui să-l mascheze, o 
ridică. 

— Dar ăsta... Asta-i un adevăr. 

— Vai, vai, îl sărută ea cu pasiune. Domnul profesor nu-i 
alcătuit numai din creier. 

Mestecând, el se lăsă pradă ştirilor multisenzoriale 
seducătoare. Crescuse la o fermă şi-i plăcea ca micul dejun 
să fie copios. Dors de abia ciugulea; obişnuia să spună că 
singurele ei pasiuni erau gimnastică şi Hari Seldon - cea 
dintâi ca să-i asigure forma corespunzătoare pentru a doua. 
Bărbatul derulă propria jumătate de perete până la 
noţiunile financiare scrise cu litere minuscule, găsind acolo 
indicaţii mai bune despre felul în care mergeau treburile pe 


Trantor decât în lăudăroşeniile zgomotoase ale Consiliului 
Superior. 

În calitate de matematician, îi plăcea să urmărească 
detaliile. Cu toate acestea, după numai cinci minute, lovi 
frustrat cu palma în masă. 

— Oamenii şi-au pierdut bunul simţ. Nici un prim-ministru 
nu-i poate apăra de propria lor inocenţă. 

— Grija mea este să te protejez pe tine de ei. 

Hari dezactivă holograma sa şi o privi pe a lui Dors, un 3D 
complex al facţiunilor din Consiliul Superior. Linii roşii 
conectau facțiunile de acolo cu aliaţii din Consiliul Inferior, 
ca un cuib ameţitor de şerpi. 

— Doar nu crezi că afacerea asta cu primul-ministru va 
merge, nu-i aşa? 

— S-ar putea. 

— Au perfectă dreptate - nu sunt calificat pentru aşa ceva. 

— Şi Cleon este? 

— Ei bine, el a fost crescut şi educat în direcţia asta. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Exact. 

Hari îşi termină friptură şi se apucă de sufleul de ouă şi 
quihili. Lăsase deschis e-stimulatorul toată noaptea, pentru 
a-şi îmbunătăţi tonusul muscular, ceea ce îi provocase o 
foame de lup... Asta, plus faptul încântător că Dors 
considera actul sexual drept o ocazie de a face gimnastică. 

— Bănuiesc că actuala ta strategie este cea mai bună, 
vorbi Dors gânditoare. Să rămâi matematician, păstrând o 
distanţă intelectuală faţă de conflicte. 

— Exact! Nimeni nu asasinează un tip lipsit de putere. 

— Însă îi „elimină” pe cei care ar putea sta în drumul lor 
spre putere. 

Bărbatul detesta să se gândească la asemenea lucruri cu 
noaptea în cap. Rupse cu furculiţa o porţie din sufleu şi o 
examină. Mâncând felurile special concepute pentru a se 
potrivi preferințelor sale complet determinate, era uşor să 
uiţi că manufacturumul prepara micul dejun din produse de 


canalizare. Ouă care nu cunoscuseră niciodată interiorul 
unei găini. Carne fără piele, oase, cartilaje sau grăsime. 
Morcovi lipsiţi de verdeață. Un manufacturum de hrană era 
reglat cu precizie pentru a reproduce gusturile, până 
aproape de capacitatea de a realiza un morcov real. 
Problemă minoră a întrebării dacă sufleul lui avea gustul 
unuia adevărat, preparat de un bucătar-şef, pălea prin 
comparaţie cu faptul că, pentru el, avea un gust 
excepţional; la urma urmelor, lui Hari îi era destinat şi ca 
atare doar satisfacția lui conta. 

Îşi dădu seama că Dors vorbea de minute bune despre 
intrigile din Consiliul Superior, fără ca el să înregistreze 
măcar un cuvânt. Îl sfătuia cum să-i trateze pe inevitabilii 
reporteri, cum să răspundă la apelurile telefonice, cum să 
procedeze în practic orice situaţie. Toţi făceau aşa, în 
ultimele zile... 

Hari termină de mâncat, bău nişte kaff şi se simţi pregătit 
să înfrunte ziua ca un matematician, nu ca un prim- 
ministru. 

— Asta îmi aminteşte de o vorbă a mamei. Ştii cum îl faci 
pe Dumnezeu să râdă? 

Dors îl privi inexpresivă, distrasă de la subiectul 
concentrării ei. 

— Cum îl... Ce-i asta, o glumă? 

— Îi spui care îţi sunt planurile. 

Ea râse aprobator. 

O dată ieşiţi din apartament, Specialii li se alăturară. Hari 
îi considera inutili; Dors era suficientă, totuşi i-ar fi venit 
greu să explice asta oficialilor imperiali. Alţi Speciali se 
găseau la etajul superior şi la cel inferior, ca o plasă 
protectoare tridimensională. Mergând spre campusul 
Streeling. Matematicianul îşi salută prietenii pe care-i zări; 
totuşi prezenţa gărzilor îi ţinea la o distanţă prea mare ca 
să poată sta de vorbă cu ei. 

Avea de rezolvat multe probleme ale Departamentului de 
Matematică, dar îşi urmă instinctul şi se ocupă mai întâi de 


calculele proprii. Accesă ideile din notepad-ul noptierei şi le 
privi, mâzgălind absent prin aer, amestecând simbolurile ca 
pe ingredientele unei mâncări, timp de mai bine de o oră. 

În adolescenţă, programul sever şi rigid al şcolii îl făcuse 
să creadă că matematica nu era decât satisfacția faţă de un 
anumit tip de detalii, cunoaşterea lucrurilor - ceva similar 
numismaticii. Învăţai relaţii şi teoreme şi le puneai laolaltă. 

Abia treptat întrezărise structurile maiestuoase ce se 
înălţau deasupra fiecărei discipline. Punţi măreţe uneau 
tărâmurile topologiei cu complexităţile infinitezimale ale 
diferenţialelor, sau stilurile laborioase ale teoriei numerice 
cu nisipurile mişcătoare ale analizei de grup. Doar atunci 
văzuse matematica sub forma unui peisaj, un teritoriu pe 
care mintea îl putea străbate şi explora. 

Pentru a traversa întinderile acelea, el lucra în „timpul 
mintal” - perioade îndelungate de flux neîntrerupt, când se 
putea concentra complet asupra problemelor, fixându-le ca 
pe nişte insecte în chihlimbarul etern, răsucindu-le într-o 
parte şi în alta spre lumina lui cercetătoare, până când îşi 
dezvăluiau secretele. 

Telefoanele, oamenii, politică se petreceau în „timpul real”, 
Întrerupându-i şirul gândurilor şi ucigând „timpul mintal”. 
De aceea îi lăsa pe Yugo, Dors şi alţii să-l ferească de lumea 
înconjurătoare pe durata dimineţii. 

Astăzi însă chiar Yugo fu cel care-l smulse din concentrare. 

— Numai o clipă, spuse el strecurându-se prin uşa de 
câmp care bâzâi. Articolul ăsta ţi se pare în regulă? 

Hari şi Yugo creaseră o disimulare plauzibilă pentru 
proiectul psihoistoriei. Îşi publicau cu regularitate 
cercetările asupra analizei nonliniare a „nodurilor şi 
pepitelor sociale”, un subdomeniu cu o istorie onorabilă şi 
monotonă. Analiza lor se aplica subgrupurilor şi facţiunilor 
de pe Trantor, iar ocazional şi altor planete. 

În realitate cercetările erau utile psihoistoriei, slujind ca 
un subset de ecuaţii pe care Yugo insista să le numească 
„Ecuațiile Seldon”. Hari renunţase de mult să mai fie iritat 


de denumirea respectivă, deşi îşi dorea să fi păstrat o 
oarecare distanţă faţă de teorie. 

Cu toate că rareori trecea o oră în care să nu se 
gândească la psihoistorie, nu dorea ca ea să devină un 
şablon pentru propria lui viziune asupra lumii. Nimic din 
cele înrădăcinate într-un individ oarecare nu putea spera să 
descrie hoarda de sfinţi şi ticăloşi revelaţi de istoria 
omenirii. Trebuia să ai o privire de ansamblu cât mai vastă. 

— Vezi? Întrebă Yugo, făcând ca rândurile tipărite şi 
simbolurile să apară pe hologramă lui Hari. Am toată 
analiza crizei dahlite. Îţi place cum a ieşit? 

— Ă-ă-ă... Ce este „criza dahlită”? 

Surpriza lui Yugo fu totală. 

— Nu suntem reprezentaţi! 

— Tu locuieşti în Streeling. 

— Un dahlit rămâne de-a pururi dahlit. Ca şi tine, care eşti 
de pe Helical. 

— Planeta mea de baştină se numeşte Helicon. Aşadar nu 
aveţi suficienţi delegaţi în Consiliul Inferior? 

— Nici în cel Superior! 

— Codurile îngăduie... 

— Sunt anacronice. 

— Dahliţii capătă o reprezentare proporţională... 

— lar vecinii noştri, ratannanahii şi quiponii, complotează 
împotriva noastră. 

— Cum aşa? 

— Dahliţi există în multe alte Sectoare. Ei nu sunt 
reprezentaţi. 

— În numele tău vorbeşte reprezentantul de pe 
Streeling... 

— Uite ce-i, Hari, tu eşti un helical şi nu poţi înţelege. 
Multe alte Sectoare nu sunt decât simple adăposturi. 
Dahliţii sunt un popor. 

— Codurile stabilesc reguli pentru acomodarea 
subculturilor şi etniilor separate... 

— Regulile acelea nu funcţionează. 


Din încleştarea mazxilarelor lui Yugo, Hari înţelese că nu 
era momentul pentru o dezbatere academică. Ştia câte 
ceva despre criza constituţională care se apropia lent. Timp 
de milenii, Codurile menţinuseră un echilibru al forţelor, 
însă numai prin adaptare inovatoare. Actualmente prea 
puţină adaptare părea disponibilă. 

— În privinţa asta suntem de acord. Prin urmare, ce efect 
are cercetarea noastră asupra dahliţilor? 

— Uite, am luat analiza factorilor sociali şi... 

Yugo avea o înţelegere intuitivă a ecuaţiilor nonliniare. 
Întotdeauna era o plăcere să-i priveşti palmele mari 
mişcându-se prin aer, subliniind punctele esenţiale şi 
zdrobind obiecțiile. Iar calculele erau bune, chiar dacă 
simpliste. 

Munca lui meticuloasă atrăsese prea puţină atenţie. Câţiva 
matematicieni îl etichetaseră drept un tânăr promiţător, 
care nu-şi atinsese niciodată potenţialul. Asta-i convenea de 
minune lui Hari. Alţii bănuiseră că esenţa adevăratelor lui 
cercetări nu fusese publicată niciodată; pe aceia îi trata cu 
prietenie, fără să le ofere însă nici o aluzie referitoare la 
adevărul ipotezei lor. 

— Aşa că-i clar că în dahliţi se dezvoltă un nucleu de 
presiune, încheie Yugo. 

— Evident, ajunge să priveşti holoştirile. 

Da, sigur... Dar eu am dovedit că-i justificat. 

Hari rămase inexpresiv; Yugo era realmente obsedat de 
problema respectivă. 

— Ai arătat un factor, dar în ecuaţiile nodale există şi alţii. 

— Bineînţeles, însă toată lumea ştie... 

— Ceea ce ştie toată lumea nu mai trebuie dovedit. Decât 
dacă, desigur, nu este greşit. 

Faţa tânărului fu străbătută de un val de sentimente: 
surpriză, furie, rănire, derută. 

— Nu-i susţii pe dahliţi, Hari? 

— Ba sigur că-i susţin. (În realitate, lui Hari nu-i păsa de 
subiectul acela, totuşi parcă n-ar fi fost momentul să 


declare adevărul, ţinând seama de cât de afectat se 
dovedea Yugo.) Părerea mea este că articolul e bun. 
Publică-l! 

— Cele trei ecuaţii nodale fundamentale îţi aparţin. 

— Nu-i nevoie să le numeşti aşa. 

— Nu, nu, voi proceda ca şi înainte, totuşi va apărea şi 
numele tău. 

O sonerie se declanşă în mintea lui Hari, dar în acelaşi 
timp înţelese că în momentul acela trebuia să-l liniştească 
pe Yugo. 

— Dacă doreşti. 

Yugo se lansă într-o prezentare a detaliilor publicării, iar 
Hari îşi aruncă ochii peste ecuaţii. Termeni pentru 
reprezentare în modele ale democraţiei trantoriene, tabele 
de valori ale presiunilor sociale... Tot aparatul necesar. 
Puțin cam greoi, însă liniştitor pentru cei care bănuiau că el 
îşi ascundea principalele rezultate - aşa cum şi făcea, 
desigur. 

Hari suspină. Dahl era un furuncul politic. Dahliţii de pe 
Trantor reproduceau cultura Zonei Galactice Dahl; fiecare 
Zonă puternică avea propriul ei Sector pe Trantor, pe care-l 
folosea pentru trafic de Influență şi presiuni generale. 

Totuşi Dahl rămânea minoră la scară pe care voia el s-o 
exploreze - simplă şi chiar banală. Ecuațiile nodale care 
descriau reprezentarea în Consiliul Superior erau forme 
prescurtate ale enigmei mult mai mari pe care o constituia 
Trantor. 

Trantorul privit în totalitate, o planetă viermuind de viaţă, 
stupefiantă prin însăşi mărimea ei, prin conexiunile 
complexe, coincidenţele lipsite de sens, juxtapunerile 
aleatorii şi subordonările sensibile. Ecuațiile lui continuau 
să fie teribil de inadecvate pentru această cochilie care 
adăpostea patruzeci de miliarde de suflete energice. 

Iar Imperiul era de nenumărate ori mai complicat! 

Puşi în faţa unor complexităţi deconcertante, oamenii tind 
să-şi atingă propriul nivel de saturație. Ei stăpânesc 


conexiunile simple, legăturile locale şi metodele empirice. 
Le parcurg şi le sporesc dimensiunile, până ce ajung la un 
zid de complexităţi prea gros, prea înalt şi prea dificil de 
priceput, de escaladat. 

Ajunşi acolo, ei tărăgănează. Schimbă opinii, se consultă, 
îşi fac griji şi, în cele din urmă, riscă. 

Imperiul care cuprindea douăzeci şi cinci de milioane de 
planete constituia o problemă mai mare chiar decât 
înţelegerea întregului Univers, pentru că măcar celelalte 
galaxii nu erau populate de oameni. Mişcările directe, 
orbeşti ale stelelor şi maselor gazoase erau floare la ureche 
prin comparaţie cu traiectoriile convolute ale oamenilor. 

Uneori toate astea îl extenuau pe matematician. Trantor 
era îndeajuns de dificilă; 800 de sectoare, cuprinzând 
patruzeci de miliarde de oameni. Ce să mai zică despre 
Imperiul cu douăzeci şi cinci de milioane de planete, 
populate fiecare, în medie, cu patru miliarde de suflete? O 
sută de cvadrilioane de oameni! 

Lumile interacţionau prin intermediul gâtuiturilor înguste 
ale găurilor-de-vierme, care cel puţin simplificau unele 
probleme economice. Cultura însă călătorea cu viteza 
luminii prin găurile-de-vierme, informaţie lipsită de masă, 
străbătând Galaxia în unde destabilizatoare. Un fermier de 
pe Oskatoon ştia că un ducat se prăbuşise în cealaltă parte 
a discului galactic la numai câteva ore după ce sângele de 
pe podelele palatului începuse să se închege. 

Cum să înglobeze toate astea? 

În mod clar, Imperiul se extindea dincolo de orizontul de 
complexitate al oricărei persoane sau al oricărui calculator; 
puteau avea succes numai seturile de ecuaţii care nu 
încercau să ţină evidenţa tuturor detaliilor. 

Ceea ce însemna că, pe scara evenimentelor care meritau 
să fie studiate, un individ nu însemna nimic. Până şi un 
milion de oameni avea acelaşi efect ca al unei singure 
picături de ploaie care cade într-un ocean. 


Brusc, Hari se simţi chiar mai mulţumit că păstrase 
secretul psihoistoriei. Cum ar fi reacţionat oamenii dacă ar 
fi ştiut că el îi considera neînsemnaţi? 

— Hari? Hari! 

Se pierduse din nou în lumea ideilor. Yugo încă nu ieşise 
din încăpere. 

— Scuză-mă, mă gândeam la ceva... 

— La şedinţa de Departament? 

— Poftim? 

— Ai anunţat-o pentru azi. 

— Nu se poate! (Ajunsese la jumătatea unor calcule.) Nu o 
putem amâna...? 

— "Te aşteaptă tot personalul. 

Resemnat. Hari îl urmă pe tânăr în sala de consiliu. Cele 
trei niveluri tradiţionale erau deja ocupate. Graţie 
patronajului lui Cleon, Departamentul de Matematică, deja 
renumit, îşi sporise faima, ajungând probabil - deşi cum se 
puteau măsura asemenea lucruri? 

— Cel mai bun de pe Trantor. Cuprindea specialişti dintr-o 
multitudine de discipline, ba şi din domenii ale căror 
denumiri nu-i erau foarte clare lui Hari. 

El îşi ocupă locul în mijlocul nivelului superior, aflat în 
centrul sălii. Matematicienilor le plăceau geometriile care 
reflectau realitatea, aşa că profesorii titulari se găseau pe o 
platformă rotundă, înălţată, în fotolii cu braţe late. 

Pe o coroană circulară în jurul lor, la câteva trepte mai jos, 
se aflau conferenţiarii - cei care deţineau cursuri proprii, 
dar ajunseseră de abia la poziţia de mijloc a carierei. 
Ocupau scaune confortabile, dotate cu facilităţi complete de 
calcul şi holografice. 

Dedesubtul lor, aproape într-o groapă, pe scaune simple 
cu design robust, stăteau cadrele care nu ţineau cursuri 
permanente. Vârstnicii se găseau mai aproape de axa 
centrală a sălii. La periferie, pe bănci simple lipsite de orice 
capacităţi de calcul, era locul asistenţilor şi preparatorilor. 
Yugo se afla acolo. Încruntat, simțindu-se vădit nelalocul lui. 


Dintotdeauna Hari se gândise că era fie strigător la cer, fie 
amuzant, în funcţie de starea sa de moment, ca Yugo, unul 
dintre cei mai sclipitori membri ai Departamentului, să aibă 
un asemenea statut inferior. Acesta era adevăratul preţ al 
menţinerii secretului psihoistoriei. Încercase să repare 
nedreptatea, repartizându-i lui Yugo un birou bun şi 
asigurându-i alte mici beneficii. Tânărului părea să nu-i 
pese de statutul său, deoarece promovase deja atât de sus, 
fără măcar să susţină examenele Serviciului Civil. 

Astăzi, Hari decise să stârnească puţină vâlvă. 

— Stimaţi colegi, vă mulţumesc pentru prezenţa voastră. 
Avem multe probleme administrative de soluţionat. Yugo, te 
TOg! 

Rumoare. Ochii lui Yugo se lărgiră, totuşi se sculă iute şi 
urcă spre platformă vorbitorului. 

Dintotdeauna Hari îi pusese pe alţii să conducă şedinţele, 
deşi, în calitate de şef de Departament, el le convocase, le 
fixase ora de începere şi stabilise agenda de lucru. Ştia bine 
că unii îl considerau o personalitate puternică, pur şi simplu 
deoarece cunoştea atât de amănunţit programele de 
cercetări. 

Confuzia dintre cunoaştere şi conducere era o eroare 
frecventă. Hari descoperise că, dacă el conducea şedinţele 
de consiliu, apăreau prea puţine opinii diferite de cele 
personale. Ca să se ajungă la discuţii deschise, trebuia să se 
retragă în planul al doilea, să asculte şi să-şi ia notițe, 
intervenind doar în momentele cheie. 

Cu ani în urmă, Yugo întrebase de ce proceda aşa, iar Hari 
ocolise răspunsul. 

— Nu sunt un conducător, îi replicase. 

Tânărul îi aruncase o privire stranie, parcă spunând: Pe 
cine crezi că păcăleşti? 

Matematicianul zâmbi în barbă. În jur, unii profesori 
murmurau, aruncându-i priviri furişe. Yugo se lansă în 
agenda de lucru, vorbind rapid, cu glas puternic şi limpede. 


Hari se lăsă pe spate şi privi cum iritarea îi afecta pe unii 
dintre stimaţii săi colegi. Nasurile se strâmbau faţă de 
accentul puternic al lui Yugo. Cineva mimă. Dahlit!, spre un 
vecin şi i se răspunse în acelaşi fel: „Parvenit!” 

Pentru ei venise momentul să primească „un şut”, cum 
spunea uneori tatăl lui Hari, iar pentru Yugo - să vadă ce 
însemna să conduci un Departament. 

La urma urmelor, povestea cu funcţia de prim-ministru se 
putea înrăutăţi. Era posibil să aibă nevoie de un înlocuitor. 

— În curând ar trebui să plecăm, spuse Hari mâzgălind pe 
notepad. 

— De ce? Mai e destul până la începerea recepţiei. 

Dors îşi netezi rochia cu multă atenţie, examinând-o critic. 

— Vreau să mergem pe jos. 

— Trebuie să ajungem tocmai în Sectorul Dahviti. 

— Fă-mi o plăcere. 

Ea îşi scoase cu oarecare efort rochia strâmtă. 

— Nu-mi prea place moda asta. 

— Poartă altceva, atunci. 

— Asta-i prima ta apariţie la o recepţie imperială. Trebuie 
să arăţi cât mai bine. 

— Altfel spus: tu trebuie să arăţi cât mai bine şi să stai 
lângă mine. 

— Oricum, porţi roba de universitar. 

— Perfect adecvată ocaziei. Vreau să le arăt că am rămas 
profesor. 

Dors aranjă ceva la rochie şi comentă: 

— Unor bărbaţi le-ar plăcea să-şi privească soțiile făcând 
chestia asta. 

Hari ridică ochii în clipa când ea se strecură în ultima 
piesă a veşmântului chihlimbariu albastru. 

— Nu cred că-ţi doreşti să mă excit şi după aceea să 
suport întreaga recepţie în starea respectivă. 

— Exact asta voiam, surâse ea ştrengăreşte. 

Lăsându-se pe spate în fotoliul pneumatic, bărbatul 
suspină teatral: 


— Matematica este o muză mai discretă. Mai puţin 
solicitantă. 

Dors azvârli un pantof spre el, ratându-l exact cu un 
centimetru. 

— Ai grijă, rânji Hari, sau Specialii se vor năpusti în 
apărarea mea. 

Ea începu partea finală a pregătirilor, apoi îl privi 
nedumerită. 

— Eşti chiar mai distrat ca de obicei. 

— Ca întotdeauna, îmi strecor activitatea de cercetare în 
momentele de respiro ale vieţii. 

— Aceeaşi problemă? Ce este important în istorie? 

— Aş prefera să ştiu ce nu este important. 

— Sunt de acord că obişnuita abordare a mega-istoriei, cu 
economia, politica şi toate celelalte, nu-i suficientă. 

Hari îşi ridică ochii de pe însemnări. 

— Există unii istorici care consideră că trebuie să ţinem 
seama de regulile minore ale unei societăţi pentru a 
înţelege legile majore, care o fac să funcţioneze. 

— Cunosc teoria asta, se strâmbă suspicioasă Dors. Reguli 
minore şi legi majore! De ce nu se simplifică totul? Poate că 
legile nu sunt decât cumulul tuturor regulilor. 

— Nici vorbă! 

— Justifică printr-un exemplu. 

Bărbatul dorea să se gândească, dar ea nu se lăsă 
păcălită. Îl împunse în coaste. 

— Un exemplu! 

— Bine. lată o regulă: Ori de câte ori găseşti ceva care-ţi 
place, cumpără cât să-ţi ajungă pentru toată viaţa, pentru 
că în mod sigur în curând nu se va mai fabrică. 

— Asta-i ridicol! O glumă! 

— Nu-i prea amuzant, dar e adevărat. 

— Vrei să zici că tu respecţi regula asta? 

— Bineînţeles. 

— Cum? 

— Mai ţii minte când te-ai uitat prima dată în dulapul meu? 


Dors clipi şi el zâmbi, amintindu-şi episodul. Dors 
investigase subtil şi glisase uşa largă, dar uşoară că fulgul. 
Într-o reţea dreptunghiulară de compartimente se aflau 
hainele sortate după tipuri, apoi după culori. Ea icnise. 

— Şase costume albastre. Cel puţin o duzină de pantofi, 
toţi negri. Şi cămăşi! Albe, oliv, câteva roşii. Cel puţin 
cincizeci! Atâtea, toate exact la fel. 

— Şi exact cum îmi plac mie, precizase el. În felul ăsta se 
rezolvă şi problema de a alege ce să port. Pur şi simplu 
întind mâna şi iau ceva la întâmplare. 

— Crezusem că porţi zilnic aceleaşi haine. 

EI înălţase sprâncenele, şocat. 

— Aceleaşi? Adică... Haine murdare? 

— Păi... Atunci când văd că nu te schimbi... 

— Mă schimb zilnic! 

Acum, amintindu-şi, chicoti şi spuse: 

— În plus obişnuiesc să mă îmbrac la fel şi în ziua 
următoare, pentru că îmi place. Iar în magazine nu voi mai 
găsi nimic din hainele care-mi plac. 

— Sunt sigură, comentă ea pipăindu-i țesătura cămăşii. 
Astea nu mai sunt la modă de cel puţin patru ani. 

— Vezi? Regula funcţionează. 

— Pentru mine, o săptămână înseamnă douăzeci şi una de 
ocazii de a-mi schimba hainele. Pentru tine este o corvoadă. 

— Tu ignori regulă. 

— De când te îmbraci în felul ăsta? 

— De când am observat cât timp irosesc ca să iau decizii 
despre ce haine să port. Şi de când am sesizat că găseam 
rar în magazine ceea ce-mi plăcea să port. Am descoperit o 
soluţie comună celor două probleme. 

— Eşti uluitor. 

— Nu sunt decât sistematic. 

— Eşti obsedat. 

— Acum emiţi judecăţi, nu pui diagnostice. 

— Eşti un dulce. Nebun, dar dulce. Poate că astea două 
calităţi sunt asociate. 


— Şi asta-i o regulă? 

— Da, domnule profesor, îl sărută ea. 

Inevitabilul paravan al Specialilor se formă în jurul lor în 
clipa în care părăsiră apartamentul. Hari şi Dors îi 
învăţaseră deja să le permită intimitatea unei singure 
coloane în ascensorul gravitic. 

Ascensorul gravitic nu era, de fapt, un miracol al fizicii 
gravitaționale, ci se baza pe electromagnetism. În fiecare 
fracțiune de secundă, peste o mie de câmpuri electrostatice 
susțineau pasagerul pe durata complexelor dezechilibre de 
sarcină. Hari le putea simţi alergându-i prin păr, furnicături 
slabe care-i lunecau pe piele, pe măsură ce configuraţiile 
câmpurilor îl transmiteau de la unul la altul, fiecare 
coborându-i sau suindu-i infinitezimal masa prin puț. 

Când părăsiră coloană, cu treisprezece niveluri mai sus, 
Dors îşi trecu prin păr un pieptene programat electrostatic. 
Firele pârâiră şi-şi ocupară ascultătoare poziţiile în coafura 
predeterminată: pieptănătura „inteligentă”. 

Pătrunseră într-un coridor larg, mărginit de magazine. Lui 
Hari îi plăcea să se afle într-un loc unde putea să vadă pe o 
distanţă mai mare de o sută de metri. 

Înaintau rapid, deoarece nu existau intersecţii. Un trotuar 
rula prin centrul coridorului, deplasându-se în direcţia 
dorită, însă ei preferară să meargă pe lângă vitrine, pentru 
a privi mărfurile expuse. 

Pentru deplasarea în lateral, urcai sau coborai un nivel 
folosindu-te de lift ori de scările rulante, apoi treceai pe o 
bandă rulantă, sau intrai într-un robocar. În coridoarele 
adiacente, trotuarele rulau în direcţia opusă. Neexistând 
intersecţii, accidentele de circulaţie erau rare. Majoritatea 
oamenilor mergeau pe jos ori de câte ori aveau timp, atât 
pentru a face mişcare, cât şi pentru satisfacția indefinibilă a 
Trantorului în sine. Cei care veneau aici doreau stimulul 
constant al oamenilor, ideilor şi culturilor ce interacţionau 
în modalităţi productive. Hari nu era nici el imun faţă de aşa 


ceva, deşi fenomenul îşi pierdea din savoare dacă se 
exagera. 

În piaţete şi în parcurile hexagonale se etalau mode de pe 
douăzeci şi cinci de milioane de planete. Se puteau vedea 
„piei” automulante, provenite de la animale care n-ar fi 
putut aduce nici pe departe cu legendarul cal. Un bărbat 
trecu pe lângă ei, purtând colanţi despicaţi până la şold, 
dedesubtul cărora pielea vârstată în albastru se încreţea şi 
se netezea într-un permanent spectacol. O femeie costelivă 
afişa un decolteu de feţe cu guri deschise, fiecare înghițind 
sâni cu sfârcuri ivorii; Hari fu nevoit să privească de două 
ori ca să se convingă că nu erau reale. Fete cu haine 
elegante, scandalos croite, defilau zgomotoase. Un copil - 
sau era locuitorul normal al unei planete cu gravitație 
uriaşă? 

— Cânta la o fotoţiteră, ciupindu-i corzile laser. 

Specialii se desfăcură în evantai şi căpitanul lor apăru 
grăbit. 

— Domnule profesor, aici nu vă putem proteja 
corespunzător. 

— Aceştia sunt oameni obişnuiţi, nu asasini. Nu aveau de 
unde să ştie că voi trece pe aici. 

— Împăratul a poruncit să vă protejăm şi vă vom proteja. 

— De atentatele din apropiere mă ocup eu, interveni 
prompt Dors. le asigur că sunt capabilă. 

Gura căpitanului se strâmbă acru, totuşi replică abia după 
câteva clipe: 

— Am auzit câte ceva în această privinţă, totuşi... 

— Oamenii dumitale să-şi folosească detectoarele de 
proximitate pe verticală. O încărcătură explozivă la nivelul 
superior sau la cel inferior ne-ar putea atinge. 

— Da, doamnă, încuviinţă căpitanul şi dispăru rapid. 

Trecură de zidurile asemănătoare unor puzzle-uri uriaşe 
ale Cvadrantului Farhahal. Un bogătaş antic devenise 
obsedat de ideea că atâta timp cât proprietatea sa n-avea 
să fie finisată, el însuşi n-avea să-şi sfârşească viaţa. Ori de 


câte ori o anexă se apropia de final, poruncea să fie 
începută alta. Treptat, labirintul de încăperi, pasarele, 
punți, cripte şi grădini devenise o junglă incoerentă care 
invadase toate colţişoarele proiectului iniţial, relativ simplu. 
Când Farhahal se „sfârşise” în cele din urmă, la jumătatea 
construcţiei unui turn, disputele dintre moştenitorii săi şi 
jefuirea legală a proprietăţii în vederea achitării taxelor de 
judecată ruinaseră Cvadrantul. Acum era o reţea fetidă de 
tuneluri, bântuite doar de animale de pradă şi de 
imprudenţi. 

Specialii strânseră rândurile şi căpitanul îi rugă să suie 
într-un robo. Hari acceptă fără chef; Dors avea privirea 
aceea concentrată care dovedea că era îngrijorată. Goniră 
în tăcere prin tunelurile semiîntunecate. Se opriră de două 
ori şi, în staţiile orbitor iluminate matematicianul zări 
şobolani refugiindu-se dinaintea robocarului. Îi arătă lui 
Dors fără un cuvânt. 

— Brrr! Făcu ea. Ai fi crezut că în inima Imperiului am 
eliminat asemenea creaturi. 

— Nu în epoca asta, replică Hari, deşi bănuia că şobolanii 
existaseră şi în perioada de vârf a Imperiului. Rozătoarelor 
nu le pasă de măreție. 

— Băânuiesc că sunt tovarăşii noştri eterni, comentă 
sumbru Dors. Există pe toate planetele. 

— În tunelurile astea, robocarele zboară atât de rapid 
încât, ocazional, şobolanii sunt aspiraţi în prizele turbinelor. 

— Asta ar putea distruge turbinele, ba chiar avaria 
vehiculele, mormăi ea îngrijorată. 

— Nici pentru şobolani nu-i tocmai o sărbătoare. 

Trecură printr-un Sector ai cărui cetăţeni detestau lumina 
solară, până şi razele firave provenite de la tuburile 
fluorescente care coborau prin niveluri. Exista o explicaţie 
istorică, spuse Dors, pricinuită de frica faţă de componenta 
ultravioletă a luminii Soarelui, dar respectiva fobie părea să 
fi depăşit de mult simpla preocupare vizavi de sănătate. 


Vehiculul încetini şi străbătu o pasarelă care trecea peste 
nişte săli fără plafoane, ticsite cu oameni. Nu existau puțuri 
pentru aducerea luminii naturale, ci doar strălucirea 
fosforului artificial. În mod oficial, Sectorul era numit 
Kalanstromonia, dar locuitorii săi erau cunoscuţi pe toată 
planeta ca „Spectrele”. Călătoreau rareori şi feţele lor 
albicioase se zăreau de la depărtare. Privindu-i din înălţime, 
lui Hari i se păreau cuiburi de larve hrănindu-se cu resturi 
dubioase. 

Recepţia Imperială Zonală se ţinea în interiorul unui dom 
din Sectorul Julieen. Matematicianul şi Dors intrară 
împreună cu Specialii, care îi predară în grijă a cinci 
bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în costumele anonime ale 
oamenilor de afaceri. Aceştia îl salutară din cap pe Hari, 
apoi părură că uită de el, coborând pe o rampă lată şi 
pălăvrăgind între ei. 

La intrarea imensă, o femeie îi făcu o primire exagerată. 
Muzica pogori în jurul lui ca o ceaţă şi un aranjament al 
imnului Streeling, subtil contopit cu Simfonia Helicon, 
atrase atenţia mulțimilor de dedesubt - exact ceea ce nu-şi 
dorea Hari. O echipă de protocol îi preluă cu eleganţă şi-i 
escortă într-un balcon. Hari era fericit că avea posibilitatea 
să privească împrejurimile. 

Din vârful domului, panorama era ameţitoare. Spirale 
coborau spre platouri atât de îndepărtate, încât de abia 
putu distinge o pădure. Bastioanele şi grădinile de aici îi 
atrăseseră de milenii pe spectatori, incluzând, conform 
spuselor unui ghid, 999.987 de sinucigaşi, numărați cu 
atenţie de-a lungul anilor. 

Acum, când numărul respectiv se apropia de un milion, 
continua ghidul cu entuziasm, tentativele de sinucidere se 
înregistrau aproape la fiecare oră. Chiar în ziua aceea, un 
bărbat fusese oprit înainte de a se arunca în gol; purta un 
holocostum ţipător, programat să pâlpâie SUNT 
MILIONARUL după impactul cu solul. 


— Par de-a dreptul doritori, concluzionă ghidul cu ceea ce 
lui Hari îi păru un soi de mândrie. 

— Ei bine, replică el încercând să scape, sinuciderea este 
forma cea mai sinceră de autocritică. 

Ghidul încuviinţă cu înţelepciune, imperturbabil, şi 
adăugă: 

— De asemenea, le oferă ceva la care să contribuie. Asta 
trebuie să fie o consolare. 

Echipa de protocol pregătise, special pentru el, un tur prin 
sala cea vastă de recepţie. Fă cunoştinţă cu X, salută-l pe Y, 
înclină-te în faţa lui Z. 

— Nu comentaţi nimic despre criza din Zona Judena, îi 
murmură la ureche un asistent. 

Era foarte simplu, deoarece habar n-avea despre ce era 
vorba. 

Aperitivele erau excelente, mâncărurile ce urmară chiar şi 
mai bune (sau aşa păreau, deoarece acela fusese rolul 
aperitivelor) şi Hari acceptă un ştim oferit de o femeie 
superbă. 

— Ai putea petrece toată seara mulţumindu-te să aprobi 
din cap, să zâmbeşti şi să fii de acord cu oamenii, comentă 
Dors după prima jumătate de oră. 

— Să ştii că mă ispiteşte să procedez aşa, şopti el urmând- 
o pe şefa echipei de protocol spre alt grup de personalităţi 
din Zonă. 

În domul înalt şi înceţoşat, atmosfera vibră de negocieri şi 
afaceri. 

Împăratul sosi cu pompa de rigoare. Avea să plătească 
tradiționalul tribut de o oră, după care, conform obiceiului 
antic, urma să plece înaintea oricărui invitat. Hari se 
întrebă dacă împăratul dorea vreodată să întârzie în 
mijlocul unei conversații interesante. Cleon era însă bine 
şcolit în privinţa etichetei împărăteşti, aşa încât problema 
nu se ivea probabil niciodată. Îl salută cu entuziasm pe 
Hari, sărută mâna lui Dors, iar după două minute păru să-şi 


piardă interesul faţă de ei, trecând împreună cu suita sa la 
alt cerc de feţe care-l aşteptau. 

Următorul grup lângă care ajunse Hari se dovedi diferit. 
Protocolul îl informă că nu era alcătuit din obişnuiţii 
diplomaţi, aristocrați şi consilieri înfriguraţi, înveşmântaţi în 
cafeniu, ci din persoane importante. 

— Oameni cu putere, i se şopti la ureche. 

Un bărbat solid şi musculos vorbea în mijlocul lor, urmărit 
numai ochi şi urechi de o duzină de spectatori. Şefa 
protocolului încercă să treacă mai departe, dar Hari o opri. 

— Ăsta-i... 

— Betan Lamurk, domnule. 

— Ştie cum să ţină trează atenţia oamenilor. 

— Aşa este. Domnule. Doriţi o prezentare oficială? 

— Nu, doar să-l ascult. 

Întotdeauna era bine să cântăreşti un oponent înainte ca 
el să se ştie urmărit. Tatăl lui îl învățase şiretlicul acesta, 
înaintea primei competiţii matematice la care participase. 
Tehnicile respective nu izbutiseră să-i fie de folos tatălui 
său, dar aveau succes în jungla mai puţin sălbatică a 
intrigilor universitare. 

Părul negru cobora ca braţele unui crab pe fruntea lată a 
lui Lamurk: două colţuri ascuţite ce aproape că-i atingeau 
colţurile sprâncenelor. Ochii cu pleoape groase erau 
depărtaţi şi scânteiau arzător din mijlocul unui păienjeniş 
de cute fine. Nasul subţire părea să indice înspre trăsătura 
sa cea mai mândră - gura asamblată dintr-o mulţime de 
componente. Buza inferioară se răsfrângea în afară cu un 
umor plin de sine, insolent, iar cea superioară, subţire şi 
musculoasă, se arcuia în jos cu o expresie la limita 
dispreţului. Un spectator ar fi ştiut că buza superioară o 
putea oricând domina pe cealaltă, modificând brusc starea 
de spirit - un efect deconcertant, care n-ar fi putut să fie 
îmbunătăţit nici chiar dacă l-ar fi conceput Lamurk însuşi. 

Hari înţelese rapid că, desigur, era ceva deliberat. 


Lamurk discuta detalii legate de comerţul interzonal din 
braţul spiral Orion, o problemă fierbinte în momentul acela 
pentru Consiliul Superior. Pe Hari nu-l interesa deloc 
comerţul, decât ca o variabilă în ecuaţiile stocastice, aşa că 
se mulţumi să observe comportamentul vorbitorului. 

Ca să sublinieze o idee. Lamurk înălța palmele cu degetele 
răşchirate, deasupra capului, şi ridica glasul. Apoi, după ce- 
şi făcea cunoscut punctul de vedere, vocea îi cobora şi 
mâinile reveneau la nivelul pieptului, de o parte şi cealaltă a 
corpului. Pe măsură ce glasul bine modulat îi devenea mai 
profund şi mai gânditor, deschidea braţele. Apoi - ridicând 
iarăşi vocea - palmele zvâcneau la nivelul capului şi se 
roteau una în jurul celeilalte, subiectul fiind acum complex 
şi ascultătorul atenţionat să ciulească urechile. 

Menţinea un contact vizual strâns cu întreaga audienţă, 
parcurgând cercul cu o privire străpungătoare. Un ultim 
punct, puţin umor, afişându-şi zâmbetul, sigur pe el... O 
pauză, aşteptând următoarea întrebare. 

Încheie prin: 

— lar pentru unii dintre noi, „Pax Imperium” pare mai 
degrabă „Iax Imperium”, nu? 

În clipa aceea îl zări pe Hari. Încruntătura nu-i dură nici o 
secundă, după care-l salută: 

— Domnul profesor Seldon! Bine ai venit! Mă întrebam 
când voi ajunge să te întâlnesc. 

— N-aş dori să-ţi întrerup... Ăăă, discursul. 

Termenul folosit determină murmure, iar Hari îşi dădu 
seama că a-l acuza pe un membru al Consiliului Superior de 
oratorie pompoasă era o înţepătură socială. 

— Mi s-a părut fascinant, adăugă repede. 

— Oarecum monoton prin comparaţie cu matematicienii 
dumitale, spuse cordial Lamurk. 

— Mă tem că expunerile mele matematice sunt chiar mai 
seci decât comerţul interzonal. 

Alte murmure, deşi acum Hari nu le putu înţelege rostul. 


— Eu doar încerc să separ facțiunile, continuă la fel de 
amabil Lamurk. Oamenii privesc banii ca pe o religie. 

Afirmația obţinu râsete de apreciere. 

— Din fericire, zise Hari, în geometrie nu există secte. 

— Domnule profesor, noi ne străduim pur şi simplu să 
obţinem tot ce este mai bine pentru întregul Imperiu. 

— Presupun că mai binele este duşmanul binelui. 

— Să înţeleg aşadar că vei aplica logica matematică la 
problemele noastre din Consiliu? Glasul lui Lamurk 
rămăsese prietenos, dar ochii îi deveniseră precauţi. În 
ipoteza că vei dobândi postul de prim-ministru... 

— Din păcate, cât timp legile matematice sunt precise şi 
sigure, ele nu se referă la realitate. Când se referă la 
realitate, îşi pierd siguranţa. 

Lamurk privi spre grupul de spectatori care crescuse 
considerabil. Dors îl prinse pe Hari de mână şi, din 
strânsoarea ei, bărbatul înţelese că dialogul devenise 
important. Nu pricepea care ar fi fost motivul şi nici nu avea 
răgaz să evalueze situaţia. 

— În cazul acesta, rosti Lamurk, psihoistoria despre care 
aud atâtea nu-i utilă? 

— Nu pentru dumneata. 

Ochii celuilalt se îngustară, fără să-şi piardă surâsul 
amabil. 

— Este prea dificilă pentru noi? 

— Mă tem că deocamdată nu-i completă pentru a fi 
utilizată. Încă nu i-am dedus logica generală. 

Lamurk chicoti, rânji spre auditoriu şi comentă voios: 

— Un gânditor logic! Ce contrast înviorător faţă de lumea 
reală! 

Hohote unanime. Hari încercă să se gândească la o 
replică. Văzu unul dintre bodyguarzii săi oprind un bărbat 
din apropiere, examinându-i ceva din costum, apoi lăsându-l 
să treacă. 

— Domnule profesor, în Consiliul Superior nu ne putem 
irosi timpul teoretizând. (Lamurk făcu o pauză, subliniindu- 


şi astfel cuvintele, ca într-un discurs electoral.) Trebuie să 
fim corecţi... Şi uneori, oameni buni, trebuie să fim duri! 

Hari ridică o sprânceană. 

— Tata obişnuia să spună: „E dur să fii mereu corect şi e 
trist să fii mereu înţelept”. 

Câteva exclamaţii din mulţime îl anunţară că marcase un 
punct. Ochii lui Lamurk confirmară lovitura. 

— Ei bine, noi, cei din Consiliul Superior, încercăm asta, 
încercăm realmente. Neîndoios, ne-ar prinde bine ceva 
ajutoare din partea segmentelor învăţate ale Imperiului. Va 
trebui să citesc una dintre cărţile dumitale, domnule 
profesor. 

Ridicând exagerat din sprâncene, lansă o ultimă poantă 
spre spectatori: 

— Presupunând că voi putea. 

— Îţi voi trimite lucrarea mea despre calculul geometric 
transfinit. 

— Impresionant titlu, comentă celălalt continuând dialogul 
mut cu audiența. 

— În cazul cărţilor este la fel ca în cazul oamenilor: un 
număr foarte mic joacă un rol foarte mare... Restul se pierd 
în mulţime. 

— Dumneata din rândul cărora ai dori să faci parte? 
Replică prompt Lamurk. 

— Din rândul mulţimii. Cel puţin aşa nu va trebui să 
particip la atâtea recepții. 

Spre surprinderea lui, remarca fu salutată cu un hohot 
general. 

— Ei bine, spuse Lamurk, sunt sigur că împăratul nu te va 
obosi cu prea multe mondenităţi. Vei fi însă invitat 
pretutindeni. Ai o limbă ascuţită, domnule profesor. 

— Tata mai avea o vorbă: „Umorul este ca un brici, dar 
briciul îl taie de obicei pe cel care-l foloseşte când s-a tocit.” 

Tot tatăl lui îi spusese că, într-o înfruntare publică de 
zeflemele, învins este cel care-şi pierde primul cumpătul. Îşi 
aminti asta abia acum. De asemenea îşi aminti, prea târziu, 


că lui Lamurk i se dusese vestea pentru spiritul etalat în 
întrunirile Consiliului Superior. Probabil că erau replici 
pregătite din timp; acum nu dovedise nimic din umorul 
acela. 

O încordare rapidă a obrajilor se lăţi în linia albă, golită de 
sânge, a buzelor. Trăsăturile lui Lamurk se schimonosiră 
într-o grimasă de neplăcere - cele mai multe nu aveau 
drum lung până acolo - şi emise un hohot de râs urât, 
înecat. 

Spectatorii păstrară o tăcere absolută. Într-adevăr, ceva se 
petrecuse. 

— Ah, dar sunt şi alţii care doresc să-l cunoască pe domnul 
profesor, rosti şefa de protocol intervenind prompt în 
liniştea care devenea stânjenitoare. 

Hari strânse câteva mâini, murmură formule de salut 
lipsite de sens şi se lăsă îndepărtat de acolo. 

Luă încă un ştim, ca să se destindă. Cumva se simţea mai 
încordat după aceea, decât în decursul unei coliziuni 
mondene. Când plecase, Lamurk îi azvârlise o privire rece 
şi furioasă. 

— O să fiu cu ochii pe el. Spuse Dors. Tu bucură-te de 
gloria actuală. 

Pentru Hari asta era pur şi simplu o imposibilitate, totuşi 
se strădui. 

Arareori puteai întâlni atâta varietate de oameni şi 
matematicianul se calmă treptat, intrând într-un rol cu care 
se obişnuise: cel de observator politicos. De altfel tipica 
activitate mondenă nu solicită foarte multă concentrare; un 
zâmbet călduros îi rezolva majoritatea problemelor. 

Recepţia era un microcosmos al societăţii trantoriene. lar 
în momentele de răgaz Hari urmărise interacţiunea 
ordinelor sociale. 

Bunicul lui Cleon reinstaurase multe tradiţii ruelliane, iar 
una dintre acestea cerea ca la orice ceremonie imperială de 
amploare să fie prezenţi membri din toate cele cinci clase. 
Cleon părea extrem de încântat de această practică, 


deoarece credea că-i sporeşte popularitatea în rândul 
maselor. Hari îşi ţinuse îndoielile pentru el. 

Primul loc, şi cel mai evident, era ocupat de nobilime - 
aristocrații prin naştere. Cleon însuşi se găsea în vârful unei 
piramide de ranguri ce cobora de la puternicii Duci ai 
Cvadrantelor şi Prinții Braţelor Spirale, la Pairii Vieţii, şi 
până la baronii locali pe care Hari îi cunoscuse în 
adolescenţa petrecută pe Helicon. 

Muncind pe ogoare, îi zărise trecând semeţi prin văzduh. 
Fiecare dintre ei guverna un domeniu nu mai mare decât ar 
fi putut străbate într-o zi cu aripeta. Toţi erau ocupați cu 
Jocul Principal - neîncetata campanie de sporire a 
bogățiilor nobilei lor case, aranjând familiei un statut 
superior prin alianţe politice sau căsătorii. 

Hari pufni dispreţuitor şi-şi mască gestul, prefăcându-se 
că inspiră un ştim. Studiase rapoarte antropologice de pe o 
mie de Planete Decăzute - cele care se dezvoltaseră în 
izolare, revenind la modalităţile primitive de viaţă. Ştia că 
această ordine piramidală se regăsea printre cele mai 
fireşti şi îndelungate tipare sociale umane. Chiar atunci 
când o planetă era redusă la simpla agricultură şi la 
forjarea manuală a metalelor, formatul triunghiular 
continua să persiste. Oamenilor le plăceau ierarhizarea şi 
ordinea. 

Nesfârşita competiţie a familiilor nobile fusese primul şi 
cel mai simplu sistem psihoistoric pe care-l modelase Hari. 
Iniţial combinase teoria de bază a jocurilor cu selecţia 
rudelor. După aceea, într-un moment de inspiraţie, le 
introdusese pe ambele în ecuaţiile care descriau firele de 
nisip ce lunecau pe pantele unei dune. În felul acesta 
descrisese în mod corect tranziţiile bruşte: alunecări 
sociale. 

Acelaşi lucru era valabil în cazul ridicării şi decăderii 
familiilor nobile. Perioade lungi de linişte... Urmate de 
modificări neaşteptate. 


Privi mulţimea, alegându-i pe cei din al doilea nivel al 
aristocrației, teoretic egali celor dintâi: meritocraţia. 

În calitate de şef de Departament al unei Universităţi 
Imperiale majore, Hari era el însuşi un lord în ierarhia 
respectivă - o piramidă a realizărilor în viaţă, nu una a 
spiţei. Meritocraţii aveau preocupări cu tonii diferite faţă de 
permanentele conflicte dinastice ale nobililor. Ba chiar 
puţini din clasa lui Hari se sinchiseau să aibă urmaşi, atât 
de ocupați erau în domeniile lor de activitate. Nobilimea se 
îmbrâncea, căutând să ajungă în locurile de vârf ale 
guvernării imperiale, în timp ce meritocraţii din rândul al 
doilea considerau că ei înşişi deţineau adevărata putere. 

„Dacă Cleon s-ar fi gândit la un asemenea rol pentru 
mine...”, îşi spuse matematicianul. Un post de ministru 
adjunct sau de consilier. Ar fi putut face faţă un timp sau, 
dacă n-ar fi avut succes, ar fi fost îndepărtat din funcţie. 
Indiferent de rezultat, peste un an, cel mult doi, ar fi revenit 
în siguranţă la Streeling. Miniştrii adjuncţi nu sunt 
executaţi... Cel puţin nu pentru incompetenţă. 

De asemenea, un ministru adjunct nu simte povara cea 
mai neplăcută a postului său - responsabilitatea pentru 
vieţile unui cvadrilion de fiinţe omeneşti. 

Dors îl văzu pierdut în gânduri. Sub îndemnurile ei blânde, 
Hari gustă delicatese pline de savoare şi se angajă în 
pălăvrăgeli politicoase. 

Nobilimea putea fi distinsă prin îmbrăcămintea ostentativ 
ultramodernă, pe când economiştii, generalii şi ceilalţi 
meritocraţi tindeau să poarte veşmintele oficiale ale 
profesiunilor lor. 

În felul acesta, îşi dădu seama Hari, el însuşi făcea o 
declaraţie politică. Purtând roba de profesor, atrăgea 
atenţia asupra faptului că, pentru prima dată după 
patruzeci de ani, era posibil ca primul-ministru să nu fie 
ales din rândul nobilimii. 

Desigur, nu-l deranja câtuşi de puţin declaraţia cu pricina. 
Îşi dorea chiar s-o fi făcut în mod deliberat. 


În ciuda etosului ruellian oficial, celelalte trei clase sociale 
păreau aproape invizibile la recepţie. 

Factotumii purtau costume sobre, cafenii sau sure, având 
întipărite pe chipuri expresii de aceeaşi natură. Vorbeau 
rareori neîntrebaţi şi de obicei se aflau imediat în spatele 
unui aristocrat, contribuind cu fapte şi cifre pe care acesta 
le folosea în argumentaţiile sale. În general aristocrații erau 
lipsiţi de cunoştinţe matematice, incapabili până şi de cele 
mai simple adunări. Acelea cădeau în sarcina maşinilor. 

Hari constată că trebuia să se concentreze realmente că 
să descopere prin mulţime a patra clasă, Cenugşiii. Îi privi 
umblând, aidoma unor cintezoi printre păuni. 

Cu toate acestea, ei reprezentau mai bine de o şesime din 
populaţia Trantorului. Aduşi de pe toate planetele 
Imperiului de către atotdescoperitoarele teste ale 
Serviciului Civil, soseau pe planeta-capitală, îşi făceau 
datoria ca nişte călugări celibatari, apoi plecau din nou spre 
posturile de pe alte planete. Curgând prin Trantor ca apa 
din cisternele mohorâte, Cenugşiii erau rareori băgaţi în 
seamă, fiind oneşti, prozaici şi lipsiţi de interes ca şi pereţii 
metalici. 

Aşa ar fi putut să fie şi viaţa sa, se gândi Hari; pentru mulţi 
dintre copiii inteligenţi pe care-i cunoscuse pe Helicon 
aceasta era singura modalitate de evadare de pe ogoare. 
Atât doar că el fusese purtat peste birocraţie şi trimis direct 
în lumea universitară, atunci când putuse rezolva o simplă 
defoliere tensorială de ordinul al optulea, la vârsta de zece 
ani. 

Ruellianismul afirma că „cetăţeanul” era clasa socială cea 
mai importantă. Teoretic până şi împăratul îşi împărțea 
suveranitatea cu oamenii obişnuiţi. 

Însă la o serată ca aceasta, grupul galactic cel mai 
numeros era reprezentat în principal de servitorii care 
aduceau mâncarea şi băutura în sală, mai invizibili chiar 
decât birocraţii morocănoşi. Majoritatea populaţiei 
trantoriene, muncitorii, mecanicii şi vânzătorii - locuitorii 


celor 800 de Sectoare - nu aveau ce căuta la un asemenea 
eveniment. Ei se găseau în afara rangurilor ruelliane. 

Cât despre Arte, ultima clasă socială nu era deloc 
invizibilă. Muzicanţii şi jonglerii se plimbau printre invitaţi; 
formau clasa cea mai puţin numeroasă, dar cea mai 
spectaculoasă. 

În mod deosebit ieşea în relief un sculptor aerian, pe care 
Dors i-l arătă în partea opusă a sălii imense. Hari auzise 
despre această nouă formă de artă; statuile erau din fum 
colorat, pe care artistul îl exală în pufăituri rapide. Forme 
stranii şi complexe aidoma unor spectre pluteau printre 
oaspeţii derutaţi. Unele îi ironizau în mod evident pe nobilii 
de la curte, fiind caricaturi distorsionate ale veşmintelor şi 
atitudinilor lor ostentative. 

Lui Hari, sculpturile de fum i se păreau fascinante... Până 
ce se destrămau în fuioare, fără substanţă sau 
previzibilitate. 

— Este ultima modă, auzi remarca unui spectator. Am 
auzit că artistul a venit direct de pe Sark! 

— Planeta Renaşterii? Se interesă altul, căscând ochii de 
mirare. Nu-i cam îndrăzneţ? Cine l-a invitat? 

— Se zice că însuşi împăratul. 

Hari se încruntă. Sark, de unde proveneau simulacrele de 
personalitate... 

— Planeta Renaşterii, murmură el iritat, ştiind acum ce nu- 
i plăcuse la formele din fum - natura lor efemeră, destinul 
destrămării în haos. 

Pe când privea, sculptorul aerian suflă un tablou satiric. 
Primul personaj se formă din fum purpuriu şi Hari nu-l 
recunoscu până ce Dors nu-i trase un cot şi chicoti: 

— Tu eşti! 

Matematicianul închise strâns gura care-i rămăsese 
căscată, neştiind cum să se comporte într-o asemenea 
situaţie. Al doilea nor de fuioare albastre formă imaginea 
clară a lui Lamurk, cu sprâncenele strânse de furie. 


Siluetele ceţoase pluteau, confruntându-se - Hari surâzând, 
Lamurk încruntându-se. 

lar Lamurk era cel caricaturizat, cu ochi bulbucaţi şi buze 
răsfrânte. 

— Este momentul pentru o ieşire elegantă, şopti şefa de 
protocol şi Hari fu de-a dreptul încântat. 

Când ajunseră acasă, era sigur că în ştimul pe care-l 
primise existase un aditiv suplimentar, ceva care-i dăduse 
frâu liber gurii. Cu siguranţă, schimbul de replici cu 
Lamurk nu aparținuse acelui Seldon gânditor, care vorbea 
cu reţinere. Trebuia să aibă grijă în această privinţă. 

Dors se mulţumi să clatine din cap. 

— Ba ai fost chiar tu. Mai exact o parte a ta care nu iese 
prea des în prim-plan. 

— Petrecerile ar trebui să-i binedispună pe oameni, 
comentă Yugo împingând o ceaşcă de kaff peste tăblia de 
mahon lustruit a biroului lui Hari. 

— Nu şi aceea. 

— Cu atâta lux. Oameni puternici, femei faimoase şi spirite 
elevate, cred că n-aş fi închis un ochi toată noaptea. 

— Asta mă şi deprimă, când privesc retrospectiv. Atâta 
putere, totuşi nimeni dintre cei de acolo nu părea 
preocupat de declinul nostru! 

— Nu există un vechi proverb care spune...? 

— "Ţara arde şi baba se piaptănă.” Dors îl ştie, bineînţeles. 
Zice că provine din perioada pre-Imperiu. 

Yugo începu să se plimbe agitat prin încăpere. 

— Aşadar sunt indiferenți? 

— Pentru ei, Imperiul nu-i decât un decor pentru jocurile 
lor de putere. 

Deja planete, Zone şi arcuri întregi din braţele spirale ale 
Imperiului decăzuseră în mizerie. Din alt punct de vedere, 
mai amenințătoare era permanenta alunecare în 
vulgaritate a divertismentelor. Mass-media excela în 
această privinţă. Noile stiluri „renascentiste” de pe planete 
ca Sark deveniseră foarte populare. 


Pentru Hari, atuurile Imperiului erau reținerea, 
subtilitatea şi discreţia manierelor, fineţea şi farmecul, 
inteligenţa, talentul, ba chiar şi splendoarea. Helicon fusese 
rurală şi primitivă, dar cunoştea diferenţa dintre mătase şi 
porci. 

— Ce zic politicienii? 

Yugo se aşeză pe jumătate pe birou, evitând funcţiile de 
comandă implantate sub luciul lemnului. Ceaşca de kaff pe 
care o adusese fusese un pretext ca să afle mici bârfe 
despre protipendadă. Matematicianul surâse în barbă; 
indiferent cât ar fi contestat ierarhia, oamenii erau fascinaţi 
de unele aspecte ale ei. 

— Speră că unele mişcări de „renaştere morală” - de pildă 
ruellianismul revizuit - vor prelua conducerea. Cineva 
spunea că „vor reface coloana vertebrală a Zonelor”. 

— Hmm... Crezi că aşa va fi? 

— Nu pentru multă vreme. 

Ideologia era un liant nesigur. Nici chiar fervoarea 
religioasă nu putea menţine prea mult timp laolaltă un 
imperiu. Oricare dintre forţe putea determina formarea 
unui imperiu, dar ele nu puteau salva întregul de fluxurile 
mai mari şi permanente - în principal de natură economică. 

— Ce-i cu războiul din Zona Orion? 

— Nimeni nu l-a amintit. 

— Crezi că am integrat războiul corect în ecuaţii? 

Yugo reuşea întotdeauna să pună degetul exact pe ceea 
ce-l neliniştea pe Hari. 

— Nu. Războiul a fost un element supraestimat în istorie. 

Cu siguranţă, războiul căpăta adesea poziţia centrală; 
nimeni nu mai continua să citească un poem superb, când 
în preajmă izbucnea o bătaie cu pumnii goi. Pe de altă 
parte, nici bătăile nu durau veşnic, în plus, ele zguduiau 
serios coatele celor care încercau să-şi câştige existenţa. 
Atât pentru ingineri cât şi pentru negustori, războiul nu 
reprezenta un câştig. Atunci de ce continuau să 


izbucnească războaie, în ciuda forţei economice cu care li 
se opunea Imperiul? 

— Războaiele sunt simple, dar noi scăpăm din vedere ceva 
esenţial... O simt! 

— Ne-am fundamentat matricele pe datele istorice 
procurate de Dors, rosti Yugo bătând puţin în retragere. 
Sunt lucruri foarte solide. 

— Nu mă îndoiesc. Totuşi... 

— Deţinem peste 12.000 de ani de evenimente istorice 
autentice. Pe baza lor am construit modelul. 

— Am senzaţia că scăpăm din vedere ceva care nu-i subtil. 

Majoritatea colapsurilor nu se datorau unor cauze 
incomprehensibile. În epoca de început a consolidării 
Imperiului, suveranităţile locale minore înfloreau, apoi 
mureau. În istoriile lor existau teme recurente. 

În repetate rânduri, domenii ce cuprindeau multe stele s- 
au năruit sub povara taxelor excesive. Uneori taxele cu 
pricina erau folosite pentru plata armatelor de mercenari 
ce le apărau de vecini, sau care mențineau pur şi simplu 
ordinea internă împotriva disipării cauzate de forţe 
centrifugale. Indiferent care ar fi fost motivul evident al 
taxelor, în scurt timp metropolele rămâneau pustii, 
deoarece populaţia fugea din faţa agenţilor de încasare a 
impozitelor, căutând „pacea rurală”. 

De ce însă o făceau în mod spontan? 

— Oamenii! Sări Hari în picioare. Pe ei îi scăpăm din 
vedere! 

— Poftim?! Ai dovedit chiar tu - mai ţii minte leorema 
Reducţionistă? 

— Că individualităţile nu contează. 

— Aşa este, dar oamenii contează! Ecuațiile noastre 
combinate îi descriu pe oameni ca un ansamblu, dar noi nu 
cunoaştem motivațiile critice. 

— Sunt ascunse în date. 

— Poate că nu... Ce s-ar întâmpla dacă am fi arahnide, nu 
primate? Psihoistoria ar arăta la fel? 


Yugo se încruntă. 

— Dacă datele ar fi aceleaşi... 

— Datele referitoare la comerţ, războaie şi populaţie? N-ar 
conta dacă am număra păianjeni, în loc să numărăm 
oameni? 

Tânărul clătină din cap şi se înnegură la faţă, nedorind să 
accepte o ipoteză care putea distruge ani de muncă. 

— Trebuie să fie pe acolo. 

— Faptul că tu ai venit aici ca să afli detalii despre ce fac 
bogaţii şi celebrii la petrecerile lor - unde se regăseşte asta 
în ecuaţii? 

— Aşa ceva, se strâmbă Yugo de-a dreptul iritat, nu 
contează. 

— Cine afirmă asta? 

— Păi, istoria... 

— De acord, istoria este scrisă de învingători. Dar cum îi 
conving marii generali pe oameni să mărşăluiască prin 
noroaie îngheţate? Când nu vor mărşălui aceştia? 

— Nimeni n-o ştie. 

— Noi trebuie s-o ştim. Mai precis, ecuaţiile trebuie s-o 
ştie. 

— Cum? 

— Habar n-am. 

— Să ne adresăm istoricilor? 

Hari pufni în râs. Împărtăşea disprețul lui Dors vizavi de 
majoritatea celor care aveau profesia ei. Actuala tendinţă 
din studierea trecutului se concentra asupra gusturilor, nu 
a datelor. 

Cândva Hari crezuse că istoria nu însemna decât 
răscolirea prin ciberfişiere mucegăite. Prin urmare, dacă 
Dors i-ar fi arătat cum să dea de urma datelor - fie ele 
codificate în cilindri străvechi de ferită, în blocuri de 
polimeri sau în filamente - ar fi avut o bază fermă pentru 
matematică. Oare Dors şi ceilalţi istorici nu adăugau pur şi 
simplu alte cărămizi de cunoaştere la un monument care 
creştea întruna? 


Tendinţa actuală era însă plasarea trecutului într-o nuanţă 
preferată. Facţiunile se războiau în privinţa antichităţii; 
istoria „lor” se opunea istoriei „noastre”. Înfloreau curente 
periferice. Cei din „spirala-centrică” susțineau că forţele 
istorice se răspândeau în lungul braţelor spirale, în timp ce 
„butucul-focar” afirma că adevăratul agent intermediar al 
cauzelor, tendinţelor, mişcărilor, evoluţiilor era Centrul 
Galactic. Tehnocraţii se luau la harţă cu Naturalii, care 
considerau că schimbarea era cauzată de calităţile 
înnăscute ale oamenilor. 

Printre nenumărate evenimente şi note de subsol, 
specialiştii apreciau că politica prezentului se reflectă în 
trecut. Pe măsură ce prezentul se fractura şi transfigura, 
părea că în afara istoriei înseşi nu mai există alt punct de 
referinţă; era într-adevăr o platformă nesigură, mai ales 
când îţi dădeai seama cât de multe goluri misterioase 
existau în arhive. Toate astea i se părea lui Hari că urmau 
mai degrabă moda, nefiind o temelie. Nu exista un trecut 
incontestabil. 

Ceea ce limită forţele centrifugale ale relativismului - lasă- 
mă să-mi păstrez punctul meu de vedere şi ţi-l poţi păstra şi 
tu pe al tău! 

— Era o sferă de acorduri globale. În general, majoritatea 
oamenilor considera că, per ansamblu, Imperiul constituia 
ceva bun; lunga perioadă de stază fusese o epocă de aur, 
deoarece schimbarea este plătită întotdeauna de cineva, iar 
mai presus de luptă pentru putere, mai presus de facțiunile 
care-şi aruncau în faţă istorii de familie, era important să 
înţelegi unde ajunsese şi ce făcuse omenirea. 

Aici însă consonanţa înceta. Prea puţini păreau preocupaţi 
de direcţia în care se îndrepta omenirea, sau chiar 
Imperiul. Hari ajunsese să suspecteze că subiectul era 
ignorat în favoarea istoriei-tale-opusă-istoriei-mele, pentru 
că majoritatea istoricilor detestau în mod inconştient 
viitorul. În adâncul sufletului, ei simțeau declinul şi ştiau că 


dincolo de orizont nu se întindea o altă schimbare-urmată- 
de-stază, ci colapsul. 

— Aşadar, ce să facem? 

Hari îşi dădu seama că Yugo repeta întrebarea. Se smulse 
din reverie. 

— Nu... Nu ştiu. 

— Adăugăm alt termen pentru instinctele primare? 

— Oamenii nu acţionează exclusiv pe baza instinctelor, 
clătină din cap Hari. Totuşi se comportă ca oameni... ca 
primate, cred. 

— Atunci... Să explorăm direcţia asta? 

Matematicianul ridică braţele exasperat. 

— Îţi mărturisesc: simt că linia aceasta logică duce 
undeva... Dar nu-i pot zări capătul. 

Yugo încuviinţă şi zâmbi larg. 

— Va apărea când s-a copt îndeajuns. 

— Mulţumesc. Ştiu că nu sunt cel mai bun dintre 
colaboratori. Sunt prea schimbător. 

— Nu contează! Uneori trebuie să gândeşti cu glas tare, 
asta-i tot. 

— Uneori nu sunt nici măcar sigur că gândesc. 

— Mai bine să-ţi arăt ultimele noutăţi. 

Lui Yugo îi plăcea să se laude cu invențiile lui şi Hari se 
lăsă pe spate în fotoliu, în timp ce tânărul accesă 
echipamentul holo al încăperii şi configuraţiile apărură în 
aer. Ecuațiile pluteau stivuite tridimensional, cu fiecare 
termen colorat conform codurilor oficiale. 

Ce multe erau! Îi aminteau lui Hari de păsări adunate în 
stoluri mari. 

În esenţă psihoistoria era un set vast de ecuaţii angrenate 
reciproc, urmând variabilele istoriei. Era imposibil să 
schimbi una fără să le afectezi şi pe celelalte. Modificai 
populaţia şi se transforma comerţul, laolaltă cu genurile de 
divertisment, convențiile sexuale şi o sută de alţi factori. 

Neîndoios, unii factori nu prezentau importanţă, dar care 
anume? Istoria era un puț fără fund de informaţii lipsite de 


sens, în absenţa unei modalităţi de filtrare a cascadei de 
detalii specifice. Aceasta era prima sarcină esenţială a 
oricărei teorii asupra istoriei: să descopere variabilele 
esenţiale. 

— Vitezele post-selecţie... Poftim! Rosti Yugo, iar 
calculatorul suspendă în aer grafice tridimensionale, 
elegant aranjate. Indicii economici, variabilele familiale, 
totul! 

— Ce epoci? 

— Mileniile III-VII, E. G. 

Suprafeţele multidimensionale care reprezentau 
variabilele economice semănau cu nişte sticle torsionate, 
umplute cu - atunci când Yugo activă variabila temporală - 
fluide vâscoase. Lichide galbene, chihlimbarii şi roşii se 
roteau şi se întrepătrundeau reciproc într-un balet lent şi 
grațios. Hari era de fiecare dată uluit de felul în care 
frumuseţea rezulta din matematică în modurile cele mai 
improbabile. Yugo reprezentase cantităţi economice 
esoterice, totuşi, în derularea greoaie a secolelor, ele 
alcătuiau arabescuri delicate. 

— Un acord surprinzător de bun, încuviinţă Hari. 
(Suprafeţele galbene de date istorice se contopeau perfect 
cu celelalte culori, fluidele găsind niveluri curbe.) Acoperă 
patru milenii?! Fără infinităţi? 

— Noua schemă de renormalizare le-a anulat. 

— Excelent! Datele provenite de la mijlocul Erei Galactice 
sunt cele mai solide, nu? 

— Da. Politicienii au început să-şi bage coadă după 
mileniul al VII-lea. Dors mă ajută să filtrez gunoaiele. 

Hari admiră contopirea delicată de culori, vinuri străvechi 
în sticle transfinite. 

Vitezele psihoistorice se conectau puternic laolaltă. Istoria 
nu era câtuşi de puţin un edificiu robust de oţel, traversând 
rigid timpul, ci semăna mai degrabă cu un pod de frânghii, 
scârţâind şi flexându-se la fiecare pas. Această „puternică 
dinamică de cuplare” ducea la rezonanţe în ecuaţii, la 


fluctuații haotice, ba chiar şi la infinităţi. În realitate nimic 
nu era infinit, aşa că ecuaţiile trebuia să fie fixe. Hari şi 
Yugo petrecuseră mulţi ani eliminând infinităţile 
dezagreabile. Poate că ţinta lor începea să fie vizibilă. 

— Cum sunt rezultatele, dacă pur şi simplu extinzi 
ecuaţiile dincolo de mileniul al VII-lea? Se interesă Hari. 

— Abaterile se acumulează, recunoscu tânărul. 

Buclele de feedback nu constituiau o noutate. Hari 
cunoştea teorema generală, care era realmente antică: 
Dacă toate variabilele unui sistem sunt strâns 
interconectate şi poţi modifica una dintre ele, cu precizie şi 
pe scară mare, atunci le poţi controla, indirect, pe toate. 
Sistemul putea fi călăuzit către un final anume, prin 
numeroasele lui bucle interne de feedback. În mod spontan, 
sistemul îşi poruncea sieşi... Şi executa ordinele. 

Desigur, istoria nu ascultă pe nimeni, dar pentru epoci 
precum cea dintre mileniile IV şi VII, ecuaţiile reuşeau 
cumva să descrie evenimentele. Psihoistoria putea „post- 
dicta” istoria. 

În sistemele cu adevărat complexe, modul în care apăreau 
reglajele se găsea dincolo de orizontul complexităţii umane, 
dincolo de cunoaştere şi, cel mai important, nu merita să fie 
cunoscut. 

Dar dacă sistemul se deregla, cineva trebuia să-i cerceteze 
măruntaiele şi să descopere vina. 

— Ai vreo idee? Vreun indiciu? 

Yugo ridică din umeri. 

— Fii atent! 

Fluidele suiră pe pereţii sticlelor. Se iviră alte volume 
deformate, conţinând fluide-de-date în culori vii. Hari privi 
cum fluxul şi refluxul parcurseră spaţiul variabil de culoare 
portocaliu-încins, determinând valuri de răspuns în 
straturile purpurii adiacente, în scurt timp, întreaga 
hologramă arăta turbulenţe ce clocoteau furios. 

— Aşadar ecuaţiile dau greş, observă Hari. 


— Da, şi la fel se întâmplă la scară temporală mare. 
Ciclurile lungi durează în jur de 125 de ani, însă eliminarea 
evenimentelor cu durată mai mică de 80 de ani oferă o 
configuraţie stabilă. Fii atent... 

Hari privi turbulenţa sporind ca un uragan ce răscolea un 
ocean multicolor. 

— Asta, continuă Yugo, îndepărtează dispersia cauzată de 
„stilurile generaţionale”, cum le numeşte Dors. Pot lua 
Zonele care sporesc în mod premeditat durata vieţii 
omeneşti. Extrapolez ecuaţiile în timp - perfect! 

— Dar apoi rămân fără date. De ce? Mai forez prin istorie 
şi se dovedeşte că societăţile acelea n-au durat prea mult. 

Hari clătină din cap. 

— Eşti sigur? Aş fi crezut că o creştere a mediei de vârstă 
aduce cu ea înţelepciune... 

— Nici vorbă! Am cercetat mai profund şi am constatat că 
atunci când durata vieţii egalează durata ciclului social, de 
obicei cam 110 Ani Standard, apar instabilităţi. Planete 
întregi au avut parte de războaie, depresiuni şi maladii 
sociale generale. 

— Efectul ăsta, se încruntă matematicianul, este cunoscut? 

— Nu cred. 

— De aceea oamenii au ajuns la o barieră, căutând să-şi 
mărească longevitatea? Societatea se destramă, punând 
capăt progresului? 

— Da. 

Yugo avea în colţul gurii un surâs despre care Hari ştia că 
dovedea mândria pentru ceea ce făcuse. 

— Neregularităţi crescătoare, care se acumulează şi duc 
la... Haos. 

Aceea era problemă acută pe care n-o stăpâniseră. 

— La naiba! 

Hari detesta din adâncul sufletului imprevizibilul. 

Tânărul îi zâmbi strâmb. 

— În privinţa asta, şefu', n-am noutăţi. 


— Nu-ţi face griji, rosti voios Hari, deşi nu se simţea deloc 
aşa. Ai reuşit un progres important. Nu uita: „Imperiul n-a 
fost clădit într-o zi.” 

— Ştiu, dar se pare că se destramă al naibii de repede. 

Cei doi menţionau rareori motivaţia adevărată a 
psihoistoriei - neliniştea atotpătrunzătoare legată de faptul 
că Imperiul decădea din cauze necunoscute. Existau o 
mulţime de teorii, totuşi niciuna nu avea puteri de predicţie. 
Hari spera să rezolve aspectul acesta, dar înainta frustrant 
de încet. 

Yugo îl privea necăjit. Hari se sculă, ocoli biroul mare şi-l 
bătu prietenos pe spate. 

— Capul sus! Publică rezultatul ăsta. 

— Pot s-o fac? N-ar trebui să atragem atenţia asupra 
psihoistoriei. 

— Grupează datele şi după aceea trimite-le unei publicaţii 
destinate istoriei analitice. Roag-o pe Dors să-ţi recomande 
una. 

Yugo se lumină la faţă. 

— O să scriu articolul şi o să ţi-l arăt... 

— Nu, eu n-am ce căuta aici. Este lucrarea ta. 

— Dar tu mi-ai arătat cum să stabilesc analiza, unde să... 

— Este lucrarea ta. Public-o! 

— Bine... 

Hari nu menţionă faptul că orice ar fi fost publicat acum 
sub numele lui ar fi atras imediat atenţia. Unii savanţi ar fi 
putut intui teoria imens mai vastă, pitită îndărătul acelui 
simplu efect de rezonanţă a duratei vieţii. Era preferabil să 
rămână în umbră. 

După plecarea lui Yugo, rămase o vreme privind furtunile 
ce bântuiau fluidele-de-date, continuând să avanseze 
temporal deasupra biroului. După aceea întoarse ochii spre 
unul dintre citatele lui favorite, asupra căruia îi atrăsese 
atenţia Dors, care i-l dăruise gravat pe o plăcuţă elegantă 
de ceramică: „O forţă minimă aplicată la un moment de 
răscruce în pivotul istoriei deschide calea spre o ţintă 


îndepărtată. Urmăreşte doar obiectivele imediate care 
slujesc perspectivelor celor mai îndepărtate.” 

— AL IX-lea Oracol al împăratului Kamble, Versetul 17. 

— Dar dacă nu-ţi poţi permite perspective îndepărtate? 
Murmură el, apoi se întoarse la treabă. 

În ziua următoare, primi o lecţie despre realităţile politicii 
imperiale. 

— Nu ştiai că te urmăreau echipamente 3D? Întrebă Yugo. 

În biroul său, Hari privea rederularea conversaţiei cu 
Lamurk. Se refugiase în Universitate, după ce Specialii 
imperiali începuseră să aibă probleme cu ţinerea 
reporterilor la distanţă de apartamentul său. Solicitaseră 
întăriri, atunci când descoperiseră la trei niveluri mai sus o 
echipă care căuta să introducă un înregistrator acustic. 
Hari şi Dors, însoţiţi de o escortă, plecaseră printr-un 
ascensor gravitic de întreţinere. 

— Nu, nu ştiam. Se întâmplau multe... 

Îşi aminti de bodyguarzii lui oprind pe cineva, 
controlându-l şi lăsându-l să treacă. Camera 3D şi 
microfonul direcţional erau atât de mici, încât un reporter 
le putea purta sub hainele obişnuite. Asasinii foloseau 
acelaşi mijloc de ascundere a armelor, dar gărzile de corp 
ştiau să-i deosebească de reprezentanţii mass-media. 

— Dacă vrei să le faci faţă, îi oferi Yugo un sfat dahlit, 
trebuie să fii cu ochii pe ei. 

— Îţi apreciez grija, mormăi sec Hari. 

Dors îşi ciocăni buza inferioară cu vârful degetului. 

— Mie mi se pare c-ai ieşit destul de bine. 

— Nu intenţionam să par ca şi cum aş fi atacat în mod 
deliberat un lider al majorităţii din Consiliul Superior, 
replică iritat Hari. 

— Dar exact asta ai făcut, chicoti Yugo. 

— Aşa-i, însă în clipa respectivă părea o discuţie... 
Politicoasă, încheie el jalnic. 

Editat pentru 3D, era un ping-pong verbal rapid, cu lame 
de brici în locul mingilor. 


— L-ai învins la fiecare schimb, observă Dors. 

— Nici măcar nu pot spune că individul îmi displace! A 
făcut lucruri bune pentru Imperiu. Tăcu şi căzu pe gânduri. 
A fost... Amuzant. 

— Poate că deţii într-adevăr un talent pentru asta, spuse 
Dors. 

— Aş prefera să nu-l deţin. 

— Nu cred că ai de ales, interveni Yugo. Devii faimos. 

— Faima este acumularea de înţelegeri greşite în jurul 
unui nume binecunoscut, preciză ea. 

— Bine spus, zâmbi Hari. 

— Este o axiomă atribuită lui Eldonian cel Bătrân, 
împăratul cel mai longeviv. Singurul din spiţa lui care a 
murit de bătrâneţe. 

— Are perfectă dreptate, zise Yugo. Trebuie să te aştepţi la 
unele zvonuri, bârfe, erori... 

Hari scutură furios din cap. 

— Nu! Uite ce-i, nu ne putem lăsa distraşi de problema 
asta irelevantă. Mai bine spune-mi care-i situaţia 
constelaţiilor ilegale de personalitate, pe care le-ai 
„obţinut”? 

— Au ajuns la mine. 

— Le-ai tradus? Vor rula? 

— Da, însă au nevoie de multă memorie şi de volum pentru 
rulare. Am reglat câteva, dar necesită o reţea de procesare 
paralelă mai mare decât le pot oferi. 

— Mie nu-mi place chestia asta, se încruntă Dors. Astea nu 
sunt simple constelații, ci simuri. 

— Nu sunt decât nişte cercetări, preciza Hari, nu încercăm 
să producem o superrasă. 

Ea se sculă şi începu să se plimbe energic prin odaie. 

— Cel mai vechi tabu este împotriva simurilor. Până şi 
constelaţiile de personalitate ascultă de legi rigide! 

— Aşa-i, o ştim din antichitate. Totuşi... 

— O ştim din preistorie. (Nările i se dilataseră de 
enervare.) Prohibiţiile sunt atât de vechi încât nu mai există 


date despre felul în care au început - neîndoios, din pricina 
unor experimente dezastruoase desfăşurate cu mult 
înaintea Epocii Umbrelor. 

— Ce-i asta? Întrebă Yugo. 

— Perioadă lungă - nu ştim exact cât a durat, deşi cu 
siguranţă câteva milenii - dinainte ca Imperiul să devină 
coerent. 

— Vrei să spui că datează de pe Pământ? Păru sceptic 
Yugo. 

— Pământul este mai degrabă o legendă decât o realitate. 
Răspunsul este însă „da”, tabuul poate data din perioada 
aceea. 

— Sunt simuri limitate în mod inevitabil, preciză Yugo, 
care nu cunosc absolut nimic despre epoca noastră. Unul 
este un fanatic religios, aparţinând unei credinţe de care n- 
am auzit niciodată, iar celălalt un scriitor insolent. Nu 
constituie un pericol pentru nimeni, decât poate pentru ele 
însele. 

Dors îl privi suspicios. 

— Dacă sunt atât de mărginite, la ce sunt utile? 

— Cu ele putem calibra indicii psihoistorici. Am modelat 
ecuaţii care depind de percepțiile umane fundamentale. 
Dacă deţinem o minte antică, fie şi simulată, putem calibra 
constantele lipsă din ecuaţiile vitezei. 

— Nu mă pricep la matematică, pufni a îndoială Dors, dar 
ştiu că simurile sunt periculoase. 

— Nimeni căruia îi merge mintea nu mai crede asta, zise 
Yugo. Dintotdeauna matematicienii au rulat pseudo-simuri. 
Tik-tokii... 

— Acelea erau personalităţi incomplete, nu? Întrebă sever 
Dors. 

— Da, sigur, însă... 

— Putem să intrăm într-un bucluc foarte serios, dacă 
simurile astea sunt mai bune şi mai flexibile. 

Yugo flutură din mâinile mari, ignorându-i remarca, şi 
surâse leneş. 


— Nu te-ngrijora. Le am sub control. Oricum am găsit deja 
o modalitate să rezolv problema noastră de a obţine 
suficient volum de rulare şi timp de acces... Plus că am şi o 
justificare. 

— Care anume? Ridică Hari sprâncenele. 

— Am un client pentru simuri. Cineva care le va rula, va 
achita toate cheltuielile şi va plăti pentru privilegiul 
respectiv. Doreşte să le folosească în scopuri comerciale. 

— Cine? Întrebară simultan Hari şi Dors. 

— Artifice Associates”, declară triumfător Yugo. 

Hari privi inexpresiv. Dors tăcu câteva clipe, parcă în 
căutarea unei amintiri îndepărtate, apoi spuse: 

— O firmă care se ocupă de arhitectura sistemelor de 
calculatoare. 

— Exact, una dintre cele mai bune. Are o piaţă pentru 
simurile vechi folosite în scopuri de divertisment. 

— N-am auzit de ei, făcu Hari. 

— Nu eşti deloc la zi, clătină Yugo din cap. 

— Nici nu-ncerc să fiu la zi. Încerc să fiu cu un pas înainte. 

— Mie nu-mi place să folosim un intermediar extern, zise 
Dors. Şi ce este cu „plata” aceea? 

Tânărul surâse încântat. 

— Plătesc drepturile de licenţă. Am negociat totul. 

— Avem vreun control asupra felului în care utilizează 
simurile? 

— N-avem nevoie de aşa ceva. Presupun că le vor folosi în 
industria divertismentului. Cât de mult poţi exploata un sim 
pe care probabil că nu-l înţelege nimeni? 

— Nu-mi place... Pe lângă aspectele comerciale, este 
riscant să resuscitezi un sim vechi. Oprobriul public... 

— Hei, cu asta s-a terminat de mult! Oamenii nu privesc în 
felul ăsta tik-tokii, care devin destul de inteligenţi. 

Tik-tokii erau maşini având capacitate mintală redusă, 
menținute riguros sub un anumit plafon de inteligenţă de 
Legile Codificării din antichitate. Dintotdeauna, Hari 
suspectase că legile respective erau opera roboților 


adevăraţi, antici, astfel încât tărâmul inteligenţei artificiale 
să nu producă tipuri mai specializate şi imprevizibile. 

Adevăraţii roboţi, de pildă R. Daneel Olivaw, rămâneau 
distanţi, detaşaţi şi cu planuri cu bătaie lungă. Dar în 
acumularea de nelinişti din întregul Imperiu, protocoalele 
cibernetice tradiţionale se dezintegrau. Că totul, de altfel. 

— Eu mă opun, se ridică Dors. Trebuie să oprim asta 
imediat. 

Yugo se ridică şi el, surprins. 

— Tu m-ai ajutat să găsesc simurile. Acum tot tu... 

— N-am intenţionat să se ajungă aici. 

Dors era încordată. 

Hari fu surprins de intensitatea ei. Se părea că există şi o 
altă miză, dar care anume? Vorbi cu blândeţe: 

— Nu văd nici un motiv pentru care să nu obţinem un 
profit din direcţiile secundare ale cercetărilor noastre. În 
plus, avem într-adevăr nevoie de creşterea capacităţii de 
calcul. 

Dors deschise gura furioasă, apoi o închise fără un cuvânt. 
Matematicianul se întrebă de ce se opunea în asemenea 
măsură. 

— De obicei, nu-ţi pasă câtuşi de puţin de convențiile 
sociale. 

— De obicei, replică ea sarcastic, nu eşti candidat la 
funcţia de prim-ministru. 

— Nu voi îngădui ca astfel de consideraţii să ne abată 
cercetările, rosti el apăsat. Este clar? 

Ea încuviinţă în tăcere. Brusc, Hari se simţi ca un tiran 
dictatorial. Ca întotdeauna, exista un conflict potenţial între 
a fi tovarăşi de muncă şi iubiţi. De obicei, ocoleau asemenea 
probleme. De ce era aşa de intransigentă? 

Mai analizară câteva probleme legate de psihoistorie, apoi 
Dors îi aminti de următoarea lui întâlnire. 

— Este o colegă din Departamentul de Istorie şi am rugat- 
o să cerceteze configuraţiile din tendinţele trantoriene în 
ultimele zece milenii. 


— Ah, bun, mulţumesc. Pofteşte-o, te rog. 

Sylvin Thoranax era o femeie deosebit de frumoasă, care 
aduse cu ea o cutie cu piramide vechi de date. 

— Le-am găsit într-o bibliotecă, tocmai de cealaltă parte a 
planetei, explică ea. 

Hari ridică o piramidă. 

— N-am mai văzut aşa ceva. E plină de praf? 

— Unele n-au nici măcar index de clasificare. Am decodat 
câteva şi sunt bune. Pot fi citite cu o matrice translatoare. 
— Hmm... (Lui Hari îi plăcea senzaţia de mucegăială a 
tehnologiei vechi din epocile mai simple.) Le putem citi 

direct? 

Ea încuviinţă. 

— Ştiu cum funcţionează Ecuațiile Seldon reduse. Ar 
trebui să puteţi face o comparaţie matematică şi să găsiţi 
coeficienţii de care aveţi nevoie. 

— Nu sunt ecuaţiile mele, se strâmbă bărbatul, ei 
reprezintă rezultatul unor cercetări întreprinse de... 

— Haideţi, domnule profesor, toată lumea ştie că 
dumneavoastră aţi conceput procedurile şi tehnică de 
abordare. 

Hari mai mormăi puţin, pentru că se simţea iritat, însă 
Thoranax continuă să explice cum puteau fi utilizate 
piramidele şi Yugo i se alătură, entuziast, aşa că 
matematicianul nu mai insistă. Dors plecă împreună cu 
tânărul, iar Hari intră în obişnuita lui rutină universitară. 

Programul zilei sale era afişat în holo: 

Anunţă vorbitorii pentru simpozion; îndulceşte invitaţia 
pentru cei neinteresaţi. 

Redactează propunerile pentru Bursa Imperială. 

Citeşte tezele studenţilor după ce au fost verificate şi 
acceptate de programul Logic. 

Acestea îi consumară partea cea mai mare a zilei. Abia 
atunci când rectorul intră în cabinetul lui, îşi aminti că-i 
promisese că va ţine un discurs. Rectorul avea un surâs 


ironic, rapid, buze răsfrânte şi privire rezervată - aspectul 
unui savant. 

— Roba? Întrebă el apăsat şi direct. 

Hari bâjbâi prin dulap, scoase robă largă cu mâneci 
bufante şi se schimbă în odăiţa vecină. Când părăsiră în 
grabă biroul, secretarul îi întinse videocubul multifuncțional 
personal. Însoţit de rector, traversă piaţeta principală, cu 
Specialii dispuşi înaintea şi în urma lor, într-o formaţie cât 
mai puţin bătătoare la ochi. O mulţime de bărbaţi şi femei 
bine îmbrăcaţi îndreptară camere 3D spre ei, unul 
panoramând de sus în jos pentru a obţine efectul complet al 
benzilor spiralate galben-albastre caracteristice pentru 
Streeling. 

— Aţi mai discutat cu Lamurk? 

— Ce-i cu dahliţii? 

— Vă place noul primar al Sectorului? Contează că-i 
trisexualist? 

— Ce-i cu noile rapoarte privind sănătatea? N-ar trebui ca 
împăratul să stabilească exerciţii obligatorii pentru 
Trantor? 

— Ignoră-i, zise Hari. 

Rectorul surâse şi flutură mâna spre camere. 

— Îşi fac şi ei meseria. 

— Ce-i cu „exerciţiile obligatorii”? 

— Un studiu a descoperit că electrostimularea în timpul 
somnului nu dezvoltă muşchii la fel de bine ca exerciţiile de 
modă veche. 

— Nimic surprinzător. 

El însuşi lucrase pe ogoare când era copil şi nu-i plăcuse 
niciodată ideea de a-şi dezvolta forţa în timp ce dormea. 

Un grup de reporteri se apropie mai mult, strigând 
întrebări: 

— Ce crede împăratul despre ceea ce i-aţi spus lui 
Lamurk? 

— Este adevărat că soţia nu vrea să fiţi prim-ministru? 

— Ce-i cu Demerzel? Unde a dispărut? 


— Ce-i cu disputele Zonale? Imperiul poate face 
compromisuri? 

O reporteră ajunse aproape până lângă el. 

— Cum exersaţi? 

— Îmi exersez răbdarea, replică sarcastic Hari, dar glumă 
lui trecu neînţeleasă de femeia care-l privi inexpresiv. 

Când intrară în Sala Mare, Hari îşi aminti să scoată 
videocubul şi să-l dea organizatorilor. Întotdeauna câteva 
3D-uri uşurau derularea unui discurs. 

— Multă lume, remarcă el spre rector după ce luară loc în 
loja vorbitorilor, deasupra scaunelor din sală. 

— Participarea este obligatorie. Sunt prezenţi membri ai 
tuturor claselor. (Rectorul se aplecă deasupra balustradei şi 
zâmbi radios.) Am vrut să fiu sigur că arătăm bine pentru 
reporterii de afară. 

Hari făcu o grimasă. 

— Cum se verifică participarea? 

— Fiecare are un scaun codificat. După ce se aşază, sunt 
numărați, cu condiţia ca ID-ul personal să corespundă cu 
indexul scaunului. 

— O mulţime de complicaţii, doar ca să-i faci să participe. 

— Trebuie să participe! Este pentru binele lor. Şi al nostru. 

— Sunt adulţi, altfel de ce le-am îngădui să studieze 
subiecte avansate? Pot decide singuri ce-i bine pentru ei. 

Buzele rectorului se strânseră când se ridică pentru a 
rosti cuvântul introductiv. Când veni rândul lui Hari, el 
spuse: 

— Acum, după ce aţi fost oficial numărați, vă mulţumesc 
pentru Invitaţie şi vă anunţ că aici se încheie intervenţia 
mea oficială. 

Murmure de surprindere. Hari îşi plimbă privirea peste 
sală şi aşteptă să se facă tăcere. După aceea adăugă: 

— Detest să mă adresez cuiva care n-are alternativă la a 
asculta. Voi lua loc şi oricine doreşte să plece poate s-o facă. 

Se aşeză. Sala aproape că vuia. Câteva persoane se 
ridicară să plece şi celelalte le huiduiră. Când 


matematicianul se sculă ca să vorbească din nou, îl 
ovaţionară. 

Niciodată nu ţinuse un discurs în faţa unui public care să 
fie alături de el în asemenea măsură. Profită la maximum, 
oferind o pledoarie emoţionantă despre viitorul... 
Matematicii. Nu se referi la Imperiul efemer, ci la 
matematica minunată şi veşnică. 

Femeia de la Ministerul Culturilor Conlocuitoare îl privi 
superior şi spuse: 

— Bineînţeles că trebuie ca grupul dumneavoastră să 
contribuie. 

Hari clătină din cap uluit. 

— 0... o senzo? 

Ea îşi aranjă costumul oficial, foindu-se în fotoliul rezervat 
vizitatorilor. 

— Acesta este un program avansat. Ioţi matematicienii 
sunt obligaţi să prezinte contrapartidă pentru sponsorizare. 

— Dar noi suntem complet lipsiţi de orice calificare în 
domeniul componistic! 

— vă înţeleg ezitarea, dar noi, cei din Minister, 
considerăm că senzo-simfoniile vor fi exact ceea ce trebuia 
pentru a conferi energie unei... Unei forme de artă care 
înregistrează un progres redus. 

— Nu înţeleg. 

Femeia etală un surâs rigid, complet neconvingător. 

— În concepţia noastră asupra acestui nou tip de senzo- 
simfonii, artiştii - mai exact, matematicienii - vor 
transfigura structurile fundamentale ale gândirii, aşa cum 
sunt edificiile conceptuale euclidiene sau teoria seriilor 
transfinite. Acestea vor fi traduse apoi de câtre un sortizor 
artistic... 

— Ce este „sortizorul”? 

— Un calculator-filtru, care distribuie şabloanele 
conceptuale într-un număr vast de căi senzoriale. 

— Înţeleg, suspină Hari. 


Femeia deţinea putere şi trebuia s-o asculte. Finanţarea 
psihoistoriei era asigurată, deoarece banii veneau direct 
din fondurile particulare ale împăratului, dar 
Departamentul Streeling nu putea ignora Consiliul 
Sponsorizării Imperiale, ori pe funcţionarii săi. Acesta era 
sistemul favorurilor reciproce. 

Departe de a fi oaze destinse şi meditative în care 
cercetările să se desfăşoare în linişte, universităţile erau 
maratonuri intense, competitive, de înaltă presiune. 
Meritocraţii - oameni de ştiinţă şi universitari deopotrivă - 
lucrau mult, se confruntau cu probleme de sănătate 
asociate stresului, cu o rată ridicată a divorţurilor şi în 
general aveau puţini copii. În căutarea Celei Mai Mici 
Unităţi Publicabile, îşi ciopârţeau rezultatele cercetărilor în 
bucățele, pentru a-şi spori lista de lucrări tipărite. 

Ca să obţii o sponsorizare din partea Oficiilor Imperiale, 
trebuia să execuţi munca de bază: Completarea de 
Formulare. Hari cunoştea la perfecţiune labirintul ameţitor 
de întrebări intersectate. Enumeraţi şi analizaţi tipul şi 
„textura” resurselor financiare... Estimaţi beneficiile 
secundare... Descrieţi tipul de echipamente de laborator şi 
calcul necesare (pot fi modificate corespunzător resursele 
existente...?). Clarificaţi poziţia filosofică a activităţii 
propuse... 

Piramida puterii însemna că savanții cei mai experimentați 
munceau cel mai puţin în domeniul lor, ei fiind angajaţi în 
nesfârşite jocuri de favoruri. Încruntaţi, Cenuşiii aveau grijă 
ca nici o căsuţă să nu rămână nebifată. Numai aproximativ 
zece la sută din solicitările de sponsorizări primeau fonduri, 
dar abia jumătate din suma cerută şi cu o întârziere de doi 
ani. 

Mai rău: deoarece factorul timp era atât de important, se 
acordau bonusuri pentru obţinerea de rezultate imediate. 
Pentru ca să te asiguri că o cercetare avea să fie încununată 
de succes, o efectuai aproape complet înainte de a solicita 
sponsorizarea. În felul acesta, evitai orice „neclarităţi” din 


cerere, orice abateri neaşteptate de la direcţia iniţială a 
cercetării. 

Iar toate astea însemnau că cercetarea devenise în 
majoritate lipsită de surprize. Nimeni nu părea să observe 
că astfel li se răpea satisfacția centrală - surescitarea 
produsă de evenimentele neaşteptate. 

— O să... Le comunic celor din Departament. 

„O să le ordon” ar fi fost mai corect, totuşi era bine să 
încerci să păstrezi caracterul politicos. 

După plecarea femeii, Dors intră imediat în biroul lui Hari, 
urmată de Yugo. 

— Eu n-o să lucrez cu aşa ceva! Anunţă ea cu ochi 
scânteietori. 

Hari privi cele două cuburi măricele, care păreau din 
piatră. Nu puteau fi totuşi atât de grele, deoarece Yugo le 
ţinea cu destulă uşurinţă, câte unul în fiecare palmă. 

— Astea sunt simurile? 

— În miezuri de ferită, preciză tânărul mândru. Uitate de 
lumE. Pe o planetă numită Sark. 

— Cea cu mişcarea Noii Renaşteri? 

— Da - a fost o nebunie să tratez cu ei, totuşi le-am 
obţinut. De abia au sosit. Cea care a aranjat totul, Buta 
Fyrnix, doreşte să stea de vorbă cu tine. 

— Am anunţat că nu vreau să fiu implicat. 

— O clauză a negocierii a fost această discuţie directă 
între voi doi. 

Hari clipi alarmat. 

— A venit până aici? 

— Nu, dar au închiriat o bandă îngustă de transmisii. Ea 
aşteaptă deja. Am redirecţionat-o şi este suficient să-ţi 
deschizi canalul de comunicaţii. 

Hari încercă senzaţia distinctă că era împins în ceva 
riscant, cu mult dincolo de limitele obişnuitei sale prudenţe. 
Timpul de utilizare a benzilor înguste era foarte scump, 
deoarece sistemul găuri-de-vierme al Imperiului era de mii 
de ani supraaglomerat. I se părea că utilizarea lui pentru o 


discuţie directă era de-a dreptul imorală. Dacă femeia 
aceea plătea pentru timp de aşteptare la scară galactică, 
numai ca să poată pălăvrăgi cu un matematician... 

„Fereşte-mă de entuziaşti”, îşi spuse el în gând şi apoi rosti 
cu glas tare: 

— În regulă. 

Buta Fyrnix era o femeie înaltă cu ochi arzători, care 
zâmbea radios când imaginea ei înflori în cabinet. 

— Bună ziua. Domnule profesor! Am fost extrem de 
încântată că echipa dumneavoastră este interesată de Noua 
Renaştere. 

— Cred că-i interesată de fapt de simurile acelea. 

Pentru prima dată, Hari era recunoscător decalajului 
temporal, de două secunde, al transmisiei. Capătul cel mai 
mare al unei găuri-de-vierme se găsea la o secundă-lumină 
de Trantor şi se părea că în cazul lui Sark situaţia era 
aceeaşi. 

— Evident! Am descoperit arhive cu adevărat antice! O să 
vedeţi că mişcarea noastră progresivă răstoarnă vechile 
bariere. 

— Sper că cercetarea se va dovedi fructuoasă, comentă 
neutru Hari. 

Cum de-l băgase Yugo în toată aiureala asta? 

— Găsim lucruri care vă vor deschide mintea, domnule 
profesor. 

Femeia se întoarse şi arătă spre ceea ce se găsea înapoia 
ei, o încăpere mare, ticsită cu rackuri străvechi de ceramică 
pentru depozitare. 

— Sperăm să risipim bezna de pe originea pre-imperială, 
legenda Pământului... Şi toate celelalte! 

— O să... O să fiu foarte încântat să văd ce va rezulta. 

— Trebuie să veniţi şi să vedeţi în mod direct. Un 
matematician ca dumneavoastră va fi impresionat. 
Renaşterea noastră este exact genul de întreprindere 
deschisă spre viitor, de care au nevoie planetele tinere şi 
viguroase. Promiteţi-ne că ne veţi vizita - oficial, sper! 


Se părea că femeia dorea să investească într-un viitor 
prim-ministru. Abia după alte minute insuportabile, Hari 
izbuti să scape. Când în cele din urmă imaginea lui Fyrnix 
se destrămă în aer, îl fulgeră cu privirea pe Yugo. 

— Să ştii că am făcut un târg bun, se justifică acesta 
desfăcând braţele, cu condiţia ca ea să discute direct cu 
tine, ca să încerce să te convingă. 

— Sper că ţi-a făcut o reducere considerabilă, comentă 
matematicianul ridicându-se. 

Lăsă palma, precaut, pe un cub şi constată că era 
surprinzător de rece. În interiorul lui întunecat putea 
întrezări labirinturi de reţele şi panglici şerpuitoare de 
lumină refractată, aidoma unor bulevarde minuscule printr- 
un oraş scufundat în beznă. 

— Evident, încuviinţă Yugo degajat. Am pus nişte dahliţi 
să... Ă-ă-ă, trateze problema. 

Hari chicoti. 

— Nu cred că mai vreau să aud ceva. 

— În calitate de prim-ministru, interveni Dors, nici n-ar 
trebui. 

— Nu sunt prim-ministru! 

— Poţi să fii... În curând. Problema simurilor este prea 
riscantă, ba chiar ai discutat cu sursa Sark! Eu nu voi lucra 
cu ele! 

— Nu te-a rugat nimeni, murmură Yugo. 

Hari pipăi suprafaţa rece şi netedă a unui bloc de ferită, îl 
cântări în palmă - era destul de uşor - apoi le luă pe 
amândouă şi le aşeză pe birou. 

— Cât de vechi sunt? 

— Cei de pe Sark, răspunse tânărul, nu ştiu, dar trebuie să 
fie cel puţin... 

Brusc, Dors intră în acţiune. Smulse cuburile, câte unul în 
fiecare mână, se întoarse spre peretele cel mai apropiat... 
Şi le izbi cu putere între ele. Zgomotul fu asurzitor. 
Fragmente de ferită izbiră peretele. Câteva particule 
ajunseră până la faţa lui Hari. 


Dors absorbise explozia. Energia stocată în blocuri 
irupsese în momentul când reţelele plesniseră. 

În tăcerea profundă care urmă, ea rămase nemişcată, cu 
mâinile acoperite de pulbere sură. Palmele îi sângerau şi pe 
obrazul stâng avea o tăietură. Îl privi pe Hari în ochi. 

— Sunt responsabilă de securitatea ta. 

— Interesant mod de a o demonstra, vorbi tărăgănat Yugo. 

— A trebuit să te protejez de un potenţial... 

— Distrugând un artefact străvechi? Se holbă Hari. 

— Am absorbit aproape toată explozia, reducând riscul 
pentru tine. Consider că această implicare Sark este... 

— Ştiu, ştiu, ridică palmele Hari, amintindu-şi. 

Cu o seară în urmă, revenise acasă de la discursul său 
destul de bine receptat, dar o găsise pe Dors morocănoasă 
şi retrasă. Patul lor fusese de asemenea un câmp de luptă 
mai degrabă îngheţat, deşi Dors nu vrusese să iasă din 
starea ei şi să-i spună ce anume o sâcâia. „Victorie prin 
retragere”, o denumise cândva Hari. Nu ştiuse însă ce 
sentimente profunde încerca ea. 

„Căsătoria”, se gândi trist, „este o explorare ce nu se 
încheie niciodată.” 

— Eu decid în privinţa riscurilor, vorbi acum privind 
sfărâmăturile din cabinet, iar tu îmi vei respecta deciziile, 
dacă nu este vorba despre un pericol fizic evident. Ai 
înţeles? 

— Trebuie să-mi folosesc judecata... 

— Nu! Aceste simuri sarkiene ne pot oferi date despre 
epoci antice, complet necunoscute, iar asta poate afecta 
psihoistoria. 

Se întrebă dacă ea urma vreun ordin al lui Olivaw. De ce 
erau atât de precauţi roboții? 

— Atunci când pui în pericol în mod evident... 

— Te rog să laşi planurile - şi psihoistoria! 

— În seama mea. 

Ea clipi rapid, îşi umezi buzele, deschise gura... Şi nu 
scoase un sunet. În cele din urmă, încuviinţă din cap. Hari 


suspină. 

Apoi secretarul său năvăli înăuntru, urmat de Speciali, şi 
scena se transformă într-un haos de explicaţii. 
Matematicianul îl privi direct în ochi pe căpitanul 
Specialilor şi spuse că miezurile de ferită căzuseră 
accidental unul peste celălalt, fisurând, se părea, o zonă 
mai slabă. 

Erau, continuă - inventând în timp ce vorbea pe un ton de 
autoritate profesorală, pe care-l perfecţionase de mult - 
structuri fragile care foloseau tensiunile pentru a se 
autostabiliza, înmagazinând cantităţi uriaşe de informaţii 
microscopice. 

Spre uşurarea lui, căpitanul se mulţumi să facă o grimasă, 
privi în jur spre efectele exploziei şi comentă doar: 

— N-ar fi trebuit să accept aici asemenea tehnologii 
antice. 

— Nu este vina dumitale, îl linişti Hari, ci exclusiv a mea. 
Aveau să mai urmeze şi alte minciuni, însă peste o clipă îl 
apelă holovizorul. O zări pe asistentă personală a lui Cleon, 
dar înainte ca ea să poată rosti un cuvânt, imaginea i se 

dizolvă. Hari atinse comanda filtrului facial exact când 
holograma lui Cleon se coagulă dintr-o păclă albicioasă. 

— Am veşti proaste, începu direct împăratul. 

— Îmi pare rău, replică neconvingător Hari. 

Apelă rapid un costum de poziţii de limbaj corporal şi 
speră că acesta avea să acopere praful de ferită care i se 
aşezase pe tunică. Cadrul roşu ce înconjura holograma îl 
anunţă că se emitea un chip corespunzător de demn, 
sincronizat cu mişcările buzelor sale. 

— Consiliul Superior s-a împotmolit în problema 
reprezentării. Cleon îşi muşcă buza iritat. Până când nu va 
fi rezolvată, chestiunea primului-ministru se va amâna. 

— Am înţeles. „Problema reprezentării”? 

Cleon clipi surprins. 

— Nu urmăreşti ştirile? 

— În Streeling sunt multe de făcut. 


— Evident, ridică mâna împăratul, te pregăteşti pentru 
mutare. Ei bine, relaxează-te, deoarece în viitorul imediat 
nu se va întâmpla nimic. Dahliţii au blocat Consiliul Galactic 
Inferior. Doresc o reprezentare mai numeroasă - pe 
Trantor şi în toată spirala! Lamurk li se opune în Consiliul 
Superior. Nimeni nu vrea să cedeze. 

— Înţeleg. 

— Ca atare, va trebui să aşteptăm. Problemele 
procedurale de reprezentare au prioritate absolută. 

— Bineînţeles. 

— Coduri blestemate! Explodă Cleon. Ar trebui să-l pot 
desemna pe cel pe care-l doresc. 

— Sunt absolut de acord. 

„Dar nu pe mine”, adăugă Hari în gând. 

— Ei bine, am vrut să te anunţ personal. 

— Vă apreciez consideraţia, sire. 

— Aş dori să discutăm câteva chestiuni, şi îndeosebi 
psihoistoria aceea. Sunt ocupat, dar... În curând. 

— Perfect, sire. 

Cleon dispăru fără să-şi ia rămas bun. 

Hari suspină uşurat. 

— Sunt liber! Strigă el fericit, ridicând braţele. 

Specialii îl priviră surprinşi. Matematicianul se uită din 
nou în jur, la biroul, fişetele şi pereţii acoperiţi de praf 
negru. Cabinetul său continua să-i pară un paradis, prin 
comparaţie cu momeală luxoasă a palatului. 

— Călătoria ar fi utilă, măcar ca să scapi de Streeling, 
spuse Yugo. 

Intrară în staţia gravitrenului, cu inevitabilii Speciali 
încercând să treacă neobservaţi în jurul lor. Pentru Hari 
erau la fel de neobservaţi ca nişte păianjeni în farfuria cu 
mâncare. 

— Adevărat, aprobă el. 

În Streeling, membrii Consiliului Superior îl puteau 
solicita, grupurile de presiune puteau străpunge intimitatea 
improvizată a Departamentului de Matematică şi, desigur, 


împăratul se putea materializa în orice clipă în faţa lui. 
Plecând, era în siguranţă. 

— O legătură bună apare peste 2,6 minute. 

Yugo îşi consultă lectorul retinal, privind mult în stânga. 
Lui Hari nu-i plăcuseră niciodată dispozitivele, totuşi 
reprezentau o metodă convenabilă de citire - în cazul 
acesta, a orarului gravitrenurilor - rămânând în acelaşi 
timp cu ambele mâini libere. Yugo târa două genţi mari de 
voiaj. Hari se oferise să-l ajute, însă tânărul spusese că erau 
„avuţii personale” şi trebuia să aibă grijă de ele. 

Fără să încetinească, trecură printr-un scanner optic care 
le repartiza locurile, le scăzu suma din cont şi anunţă 
autopilotul de creşterea masei. Hari era distras de nişte 
asociaţii matematice libere, aşa încât căderea bruscă îl 
surprinse. 

— Hopa! Făcu el prinzându-se de braţele fotoliului. 

Căderea era semnalul care putea întrerupe până şi cea 
mai profundă dintre meditații. Se întrebă din ce vechimi 
îndepărtate evoluase alerta respectivă, apoi reveni cu 
atenţia asupra lui Yugo, care descria cu entuziasm 
comunitatea dahlită, în care aveau să prânzească. 

— Te mai frământă chestiile alea politice? 

— Problema reprezentării? Nu mă interesează conflictele 
interne, facțiunile şi aşa mai departe. Din punct de vedere 
matematic însă este o enigmă. 

— Mie mi se pare destul de limpede, spuse Yugo cu un ton 
sec, totuşi respectuos. De prea multă vreme, dahliţii sunt 
trataţi necorespunzător. 

— Pentru că n-au decât voturile unui Sector? 

— Exact... Şi numai în Dahl suntem patru sute de milioane. 

— Totuşi sunteţi şi în alte sectoare. 

— Bineînţeles! În medie, pe Trantor, dahliţii sunt 
reprezentaţi doar în proporţie de 0,68 faţă de alţii. 

— Iar în Galaxie... 

— La fel! Desigur, avem Zona noastră, dar, cu excepţia 
Consiliului Galactic Inferior, suntem ţinuţi ca în cuşcă. 


Din prietenul sporovăitor pornit într-o escapadă, Yugo se 
transformase într-un individ încruntat şi iritat. Hari nu voia 
ca excursia lor să se preschimbe într-o ceartă. 

— Statisticile trebuie interpretate cu atenţie, Yugo. Nu 
uita gluma aceea veche despre cei trei statisticieni care au 
plecat la vânătoare de rațe... 

— Ce sunt „raţele”? 

— Nişte păsări, cunoscute pe unele planete. Primul 
statistician a tras cu un metru deasupra, iar al doilea cu un 
metru dedesubt. În clipa aceea, al treilea a strigat: „Am 
lovit-o!” 

Yugo râse îndatoritor. Hari se străduia să urmeze sfatul lui 
Dors în privinţa relaţiilor cu oamenii, folosindu-şi mai mult 
umorul şi mai puţin logica. Episodul cu Lamurk se derulase 
în favoarea matematicianului în mass-media şi chiar în 
Consiliul Superior, îi spusese împăratul. 

Dors însă părea singular de imună atât faţă de umor, cât şi 
faţă de logică; incidentul cu miezurile de ferită le 
tensionase relaţia. Hari pricepu acum că şi acesta fusese un 
motiv pentru care salutase propunerea lui Yugo de a-şi lua o 
zi liberă de la Universitate. Dors avea două cursuri de 
predat şi nu putea veni. Ea mormăise, totuşi acceptase că 
Specialii îl puteau proteja probabil destul de bine. Atâta 
timp cât nu făcea nimic „prostesc”. 

— Bine, insistă tânărul, dar şi tribunalele sunt pornite 
împotriva noastră. 

— Dahl a ajuns acum Sectorul cel mai mare. Cu timpul, 
veţi avea judecătorii voştri. 

— Problema este că stăm prost cu timpul. Alianţele ne ţin 
la distanţă. 

Hari detesta profund logica de obicei circulară a 
plângerilor politice, aşa că încercă să apeleze latura de 
matematician a lui Yugo. 

— Toate completurile de judecată sunt vulnerabile faţă de 
controlul alianțelor. Să presupunem că un tribunal are 
unsprezece judecători. Atunci, un grup coerent de şase ar 


putea decide în toate instanţele. Ei s-ar putea întâlni în 
secret, căzând de acord să respecte opinia majorităţii din 
grupul lor, pentru ca apoi să voteze ca un bloc compact. 

Yugo făcu o grimasă de iritare. 

— Curtea Supremă este formată din unsprezece oameni... 
Asta voiai să spui, nu? 

— Este un principiu general, dar pot funcţiona şi scheme 
mai reduse. Să presupunem că patru membri ai Curţii 
Supreme se întâlnesc în secret şi consimt să respecte 
propriul lor acord. Atunci ei ar vota ca un bloc în cadrul 
cabalei iniţiale din şase membri. În felul acesta, patru 
oameni ar determina decizia tuturor celor unsprezece. 

— La naiba, e mai rău decât crezusem! 

— Ceea ce vreau să-ţi spun este că orice reprezentare 
finită poate fi coruptă. Este o teoremă generală despre 
metodă. 

Tânărul încuviinţă şi apoi. Spre stupoarea celuilalt, se 
lansă într-o litanie a suferințelor şi umilinţelor suferite de 
dahliţi din partea majorităţilor conducătoare din tribunale, 
din Consiliul Superior şi Inferior. Din Directoratul 
Dictatorial... 

Nesfârşitele probleme ale conducerii. Ce mai plictiseală! 

Hari îşi dădu seama că felul său de a gândi era cu totul 
diferit de calculele surescitate ale lui Yugo şi încă mai 
îndepărtat de indivizii vicleni de tipul lui Lamurk. Cum 
putea spera să supravieţuiască în calitate de prim-ministru? 
Oare împăratul de ce nu vedea lucrul ăsta? 

Încuviinţă din cap, îşi puse masca de ascultător atent şi 
lăsă afişajele pereţilor să-i calmeze mintea. Continuau să 
coboare pe lunga curba cicloidală a puţului gravitic. 

De data aceasta denumirea era corectă. Pe Trantor, 
majoritatea călătoriilor pe distanţe lungi se petreceau în 
realitate sub Trantor, în lungul unei curbe care permitea 
vehiculului să coboare exclusiv sub acţiunea gravitaţiei, 
suspendat pe câmpuri magnetice la un fir de păr de pereţii 


puţului. Căzând prin vid negru, ferestrele erau inutile. În 
locul lor, pereţii calmau orice temeri asociate căderii. 

O tehnologie matură era discretă, simplă, uşoară, grațios 
de clasică, ba chiar prietenoasă - în timp ce folosirea ei era 
la fel de evidentă că un baros şi efectele vizibile ca un 3D. 
Atât ea cât şi cel care o utiliza se educau reciproc. 

O pădure lunecă pe lângă ei. Pe Trantor, mulţi locuiau 
printre arbori, stânci şi nori, aşa cum trăiseră cândva 
oamenii. Efectele nu erau reale, dar nici nu trebuia să fie. 
„Acum noi suntem natura”, se gândi Hari. Oamenii modelau 
labirinturile din Trantor pentru a le calma nevoile adânc 
înrădăcinate, astfel încât ochiul minţii să se simtă alergând 
printr-un parc. Tehnologia apărea doar atunci când era 
invocată, aidoma spiritelor magice. 

— Te deranjează dacă închid asta? 

Întrebarea lui Yugo îi smulse din reverie. 

— Copacii? 

— Da, spaţiul deschis... 

Hari încuviinţă din cap şi tânărul selectă imaginea unui 
mall, în care nu erau vizibile distanţe mari. Mulţi trantorieni 
deveneau neliniştiţi în spaţiile deschise vaste, sau chiar în 
preajma imaginilor acestora. 

Intraseră pe palierul orizontal şi în curând începură să 
urce. Hari se simţi apăsat înapoi în fotoliu, care se redresă 
automat. Ştia că se deplasau cu viteză, însă nu exista nici o 
dovadă a acesteia. Pe măsură ce suiau, impulsuri uşoare ale 
canalului magnetic adăugau creşteri infime ale vitezei, 
compensând pierderile. Altfel, întreaga călătorie nu 
consuma deloc energie; gravitația ceda, iar apoi luă înapoi. 

Când ieşiră în Sectorul Carmondian, Specialii îl 
înconjurară strâns. Aceasta nu era locaţia unei Universităţi 
de elită. Puţine clădiri de aici puteau fi văzute ca exterioare, 
aşa că design-ul se concentra asupra spectacolului interior: 
pante abrupte, transepturi aeriene, trunchiuri ameţitoare 
de metal prelucrat şi fibră musculară. Iar prin această 


arhitectură senină, mulțimile aflate în permanentă mişcare 
se înghesuiau şi se agitau, legănându-se ca un flux mânios. 

Pe o velopistă suspendată, un şir interminabil de biciclişti 
trăgeau remorci înguste, ticsite cu obiecte casnice 
voluminoase, pachete strălucitoare de carne, cutii şi alte 
produse cu forme neregulate, transportându-le la clienţi. 
Localurile erau simple plite înconjurate de măsuţe şi 
scaune, toate înghesuite pe străzi. Frizerii îşi desfăşurau 
activitatea tot acolo, ocupându-se de capul clienţilor. În 
timp ce cerşetorii le maşau picioarele pentru o monedă. 

— Pare un loc foarte... Agitat, spuse Hari diplomat chiar în 
clipa când simţi aromele bucătăriei dahlite. 

— Aşa-i, nu-i grozav? 

— Crezusem că cerşetorii şi vânzătorii stradali au fost 
interzişi încă de pe vremea celuilalt împărat... 

— Exact, rânji Yugo. N-a ţinut cu dahliţii. Am mutat o 
mulţime de oameni în Sectorul ăsta. Haide, mi-e foame. 

Era încă devreme, dar mâncară într-un local fără scaune, 
atraşi de arome. Hari testă o „bombă”, care vibră în gura 
lui, apoi explodă într-un abur bizar pe care nu-l putu 
identifica, topindu-se după aceea într-un gust dulce-amărui. 
Specialii păreau stânjeniţi, stând locului în vacarm, 
înghesuială şi agitaţie. Erau obişnuiţi cu ambienturi mai 
imperiale. 

— Lucrurile au luat realmente avânt aici, observă Yugo. 

Revenise la obiceiurile de pe vremea când fusese miner şi 
vorbea cu gura pe jumătate plină. 

— Dahliţii au un talent pentru expansiune, spuse cu tact 
Hari. 

Rată sporită a naşterilor acestora îi împinsese în alte 
Sectoare, unde conexiunile lor cu Dahl aduceau noi 
investiţii. Lui Hari îi plăcea energia lor nestăvilită; îi 
reamintea de puţinele oraşe de pe Helicon. 

Realizase modelul întregii planete Trantor, încercând să-l 
utilizeze ca pe o versiune la scară redusă a Imperiului. O 
parte însemnată a progresului său provenise din 


abandonarea cunoştinţelor convenţionale. Majoritatea 
economiştilor considerau banii ca fiind simple posesii - o 
relaţie liniară şi fundamentală de putere. În realitate, 
constatase Hari, erau un fluid care curgea iute, trecând 
mereu dintr-o mână în alta, pe măsură ce asigură energia 
transformării. În mod greşit, analiştii imperiali crezuseră că 
fluxul acela variabil era o numărătoare statică. 

Terminară de mâncat şi Yugo îl grăbi să suie într-un solcar, 
pornind pe un traseu complicat, vibrând de zgomote, 
mirosuri şi energie. Traficul ordonat se dezintegrase. În loc 
ca un singur nivel să fie unisens, străzile locale se 
intersectau sub unghiuri ascuţite, rareori perpendiculare. 
Yugo părea să considere intersecțiile ca pe nişte întreruperi 
nepoliticoase. 

Trecură în apropierea unor clădiri, opriră şi coborâră ca 
să se plimbe pe un trotuar rulant. Specialii îi urmau în 
imediata apropiere şi, practic fără tranziţie, Hari se trezi în 
mijlocul haosului. Un fum îi învălui şi izul acru îl făcu 
aproape să vomite. 

— Jos! Le strigă căpitanul Specialilor, apoi îşi anunţă 
oamenii să-şi pregătească anamorfina. "Toţi erau înarmaţi 
până în dinţi. 

Fumul făcu să pălească fosforescenţele de deasupra. Prin 
pâcla fierbinte, Hari văzu un zid compact de oameni 
înaintând spre ei. leşeau din aleile lăturalnice, din case, şi 
toţi păreau că se îndreaptă către el. Specialii traseră o salvă 
în plin. Câţiva oameni căzură. Căpitanul azvârli o grenadă 
lacrimogenă şi gazul se înălţă ca o floare; apreciase perfect, 
circulaţia aerului îl pună spre mulţime, nu spre 
matematician. 

Totuşi anamorfina n-avea să-i stopeze. Două femei se 
repeziră cu bucăţi de pavaj. Oa treia îl atacă pe Hari cu un 
cuţit şi căpitanul trase în ea cu o săgeată minusculă. Apoi 
mai mulţi dahliţi se năpustiră asupra Specialilor şi Hari 
distinse ce strigau: blesteme la adresa tik-tokilor. 


Lucrul i se păru atât de straniu, încât la început crezu că 
nu auzise bine. Asta îi abătu atenţia, iar când privi din nou 
spre atacatori văzu că îl doborâseră pe căpitan şi un bărbat 
avansa către el, ţinând în mână un cuţit. 

Era de-a dreptul misterios care putea fi legătura cu tik- 
tokii, însă Hari nu mai avu timp decât să păşească în lateral 
şi să-l lovească pe bărbat direct în genunchi. 

O sticlă îl izbi dureros în umăr, ricoşă şi se sparse pe pavaj. 
Un individ roţi de mai multe ori un lanţ, după care-l lansă 
spre capul matematicianului. Eschivă! Lanţul şuieră pe 
deasupra şi Hari îl placă violent pe bărbat. Îl dobori, 
împreună cu alţi doi aflaţi imediat îndărătul său, într-un 
vălmăşag de lovituri şi blesteme. Încasă un croşeu în 
stomac. 

Se rostogoli într-o parte şi inspiră adânc, apoi văzu 
limpede, la doar un metru de el, un bărbat ucigând un altul 
cu un cuţit lung şi curb. 

Lovitură... Tăietură... Lovitură. Totul se întâmpla în tăcere, 
ca într-un vis. Hari icni, şocat, şi lumea lui părea a se derula 
cu încetinitorul. Ar fi trebuit să acţioneze rapid, agresiv, o 
ştia, dar era atât de copleşitor... 

Apoi se trezi în picioare, fără să ştie cum se ridicase, 
luptându-se cu un necunoscut care nu se mai sinchisise de 
mult să se îmbăieze. 

După aceea oponentul lui dispăru, smuls în mod 
neaşteptat de agitația mulţimii. 

Un alt salt brusc... Şi Specialii îl înconjurară. Trupuri 
zăceau nemişcate pe stradă. Alţii se ţineau de capetele 
însângerate. Răcnete, bubuituri... 

Nu avu timp să-şi dea seama ce armă reuşise să-i pună pe 
fugă, înainte ca Specialii să-i ia practic pe sus, pe el şi pe 
Yugo, incidentul pierind, aidoma unui program 3D întrezărit 
o clipită şi apoi ignorat în favoarea altuia. 

Căpitanul dorea să se întoarcă în Streeling. 

— Ba chiar mai bine, în Palat. 


— Atacul n-a fost împotriva noastră, rosti Hari după ce 
suiră pe un trotuar rulant. 

— Nu putem fi siguri, domnule. 

Hari respinse toate propunerile de a pune capăt excursiei. 
Se părea că incidentul fusese declanşat de funcţionarea 
eronată a unor tik-toki. 

— Cineva i-a acuzat pe dahliţi că ar fi cauzat-o, explică 
Yugo. Ai mei s-au apărat împotriva acuzațiilor şi... Ei bine, 
lucrurile au scăpat de sub control. 

În jurul lor toată lumea erau surescitată, cu chipuri 
aprinse, cu ochii scânteietori rotindu-se în toate direcţiile. 
Brusc, Hari îşi aminti vorba tatălui său: „Nu subestima 
niciodată puterea plictiselii.” 

În vieţile oamenilor, acţiunile îndrăzneţe şi energice 
alungau plictiseala monotoniei. Îşi aminti că văzuse două 
femei lovind cu pumnii un Spectru, izbind în albinosul 
subţiratic ca şi cum acesta n-ar fi fost decât un dispozitiv de 
antrenament. Simpla fobie faţă de lumina soarelui însemna 
că aparţinea detestaţilor „Ceilalţi” şi putea fi agresat fără 
teama de represalii. 

Instinctul ucigaş era unul primar. În clipele de furie, îi 
ispitea până şi pe cei mai civilizaţi oameni. Dar aproape toţi 
îi rezistau şi astfel deveneau mai buni. Civilizaţia era o 
apărare împotriva forţei brute a naturii. 

Aceea era o variabilă crucială, niciodată luată în seamă de 
economişti şi de produsul brut pe cap de locuitor, ori de 
teoreticienii politici cu coeficienţii de reprezentare, sau de 
sociosavanţi şi de indicii de securitate. 

— Va trebui să le păstrez şi pe ele, murmură el încetişor. 

— Ce să păstrezi? Întrebă Yugo. 

Nici lui nu-i trecuse agitația. 

— Chestiunile esenţiale, aşa cum sunt activităţile 
criminale. Suntem îmbâcsiţi de economia şi de politica 
Trantorului, dar ceva profund la nivel uman, aşa cum a fost 
acest incident, poate să fie mai important pe termen lung. 

— S-ar fi ţinut seama de el în statisticile criminalistice. 


— Nu, eu vreau să definesc imboldul. În ce fel explică el 
mişcările profunde ale culturii umane? Şi aşa este destul de 
dificil să modelăm Trantorul - un gigantic cazan sub 
presiune, în care clocotesc patruzeci de miliarde de oameni. 
Ştim că ceva lipseşte, deoarece ecuaţiile psihoistorice nu 
pot fi făcute să conveargă. 

— Eu mă gândeam că nu deţinem suficiente date, se 
încruntă Yugo. 

Hari simţi frustrarea veche şi familiară. 

— Nu, este altceva. Aproape că o pot simţi. Este ceva 
crucial, ceva ce noi nu avem. 

Tânărul îl privi neîncrezător, apoi apăru discul lor de 
preluare. Trecură printr-o serie de trotuare rulante 
concentrice, reducându-şi viteza, şi sfârşiră într-o piaţă 
largă. Un edificiu impresionant domina înaltele coşuri de 
aeraj. Coloane zvelte ce înfloreau în birouri suspendate la 
mare înălţime. Razele de soare se prefirau pe feţele 
sculptate ale clădirii, anunțând că acolo existau bani mulţi: 
„Artifice Associates”. 

Comitetul de primire îi conduse într-o sală interioară mai 
luxoasă decât orice incintă similară din Streeling. 

— Frumoasă încăpere, comentă Yugo ironic. 

Hari înţelegea observaţia respectivă, comună printre 
universitari. Oamenii de ştiinţă din afara sistemului de 
învăţământ câştigau mai mult şi lucrau în general în condiţii 
mai bune. Nimic din toate astea nu-l deranjase până atunci. 
Ideea universităţilor privite ca nişte citadele măreţe se 
veştejise o dată cu declinul Imperiului şi el nu vedea 
necesitatea opulenţei, mai ales sub conducerea unui 
împărat care era atras de ea. 

Cei de la „Artifice Associates” se autodenumeau A2 şi 
păreau remarcabil de inteligenţi. Hari îl lăsă pe Yugo să 
poarte discuţiile, după ce se aşezaseră la o masă mare de 
pseudolemn lustruit; încă se simţea pulsând de surescitarea 
violenţelor anterioare. Lăsându-se pe spate în scaun, 
medită asupra celor din jurul său, mintea revenindu-i ca 


întotdeauna asupra unor aspecte noi care ar fi putut 
influenţa psihoistoria. 

Teoria stabilise deja relaţii matematice între tehnologie, 
acumularea de capital şi muncă, totuşi operatorul cel mai 
important se dovedise a fi cunoaşterea. Aproximativ 
jumătate din creşterea economică provenea din sporirea 
calităţii informaţiilor, regăsită în maşini mai bune, creşterea 
priceperii şi a eficienţei. 

Corect - şi tocmai acolo dăduse greş Imperiul. Avântul 
inovator al ştiinţelor se redusese treptat. Universitățile 
imperiale produceau ingineri excelenți, dar nici un 
inventator. Profesori străluciți, dar prea puţini savanţi 
adevăraţi. loate acestea contribuiau la celelalte fluxuri 
temporale. 

Numai asemenea întreprinderi independente, reflectă el, 
continuau avântul care propulsase de atâta timp Imperiul. 
Ele erau însă flori sălbatice, adesea strivite sub cizmele 
politicii şi inerţiei imperiale. 

— Domnule profesor? Întrebă cineva de lângă el, trezindu- 
| din reverie. 

Încuviinţă repede din cap. 

— Avem şi permisiunea dumneavoastră? 

— Ăăă... În ce problemă? 

— Pentru exploatarea lor. 

Yugo se ridică şi aşeză pe masă cele două genţi de voiaj. Le 
deschise şi înăuntrul lor se văzură două miezuri de ferită. 

— Simurile Sark, domnilor! 

— Crezusem, icni Hari, că Dors... 

— Le-a distrus? Aşa a crezut şi ea. Adusesem două miezuri 
de date vechi şi inutile. 

— Ştiai c-o să... 

— O apreciez pe doamna Dors, ridică din umeri Yugo, este 
rapidă şi decisă. M-am gândit că s-ar putea simţi oarecum... 
Provocată. 

Hari zâmbi. Brusc îşi dădu seama că mocnise o furie reală 
faţă de Dors pentru acţiunea ei sfidătoare. Acum eliberă 


tensiunea aceea printr-un hohot de râs din toată inima. 

— Minunat! Nevastă sau nu, există nişte limite! 

Râdea atât de puternic încât îi dădură lacrimile. Veselia se 
răspândi în jurul mesei şi, după săptămâni de zile, Hari se 
simţi într-o formă de zile mari. Pentru o clipă, sâcâitoarele 
detalii administrative de la Universitate, funcţia de prim- 
ministru - totul pieri ca prin farmec. 

— Aşadar, avem şi permisiunea dumneavoastră, domnule 
profesor? Repetă tânărul de lângă el. Ca să utilizăm 
stimurile? 

— Bineînţeles, deşi aş dori să urmăresc îndeaproape 
anumite... Ăăă. Aspecte specifice cercetărilor mele. Crezi că 
va fi posibil, domnule...? 

— Marqg Hofti. Vom fi onoraţi, domnule profesor, dacă veţi 
putea acorda proiectului atenţia dumneavoastră. Mă voi 
strădui personal că să... 

— Eu de asemenea, vorbi o tânără aflată în cealaltă parte 
a lui Hari. Mă numesc Sybyl. 

Îşi strânseră mâinile. Ambii păreau competenţi, precişi şi 
eficienţi. Hari fu oarecum surprins de privirile aproape de 
venerație cu care-l urmăreau. La urma urmelor, era tot un 
matematician, ca ei. 

Apoi râse din nou, voios, într-un hohot straniu de 
eliberare. Tocmai se gândise cum va fi să-i spună lui Dors 
despre miezurile de date. 

PARTEA A DOUA - TRANDAFIRUL ÎNTÂLNEŞTE 
BISTURIUL. 

REPREZENTARE COMPUTAŢIONALĂ - este limpede că, 
exceptând ocazionale abateri, tabuurile împotriva 
inteligenţelor artificiale avansate au dominat Imperiul pe 
imensa durată a trecutului său istoric. Această uniformitate 
de opinii culturale reflectă probabil tragedii şi traume 
petrecute cu formele artificiale în epocile pre-imperiale. 
Arhivele conţin dovezi ale unor infracţiuni străvechi comise 
de programe conştiente de sine, inclusiv cele ale „simurilor” 
- simulacrele auto organizatoare. Aparent, pre-imperialilor 


le plăcea să recreeze personalităţi din propriul lor trecut, 
posibil pentru instruire, divertisment sau chiar cercetare. 
Nu se ştie că vreuna dintre acestea să se fi păstrat, însă 
descrierile lor afirmă că atinseseră niveluri de excepţie. 

O implicare mai sumbră o au relatările care sugerează 
existenţa unor inteligenţe conştiente de sine, implementate 
în corpuri asemănătoare oamenilor. Formele mecanice de 
ordin inferior sunt admise în mod curent în Imperiu, dar 
aceşti „tik-toki” nu constituie concurenţi pentru oameni, 
deoarece efectuează exclusiv sarcini simple şi adesea 
neplăcute... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ 

[Citatele reproduse din Enciclopedia Galactică sunt 
preluate din ediţia 116. Publicată în anul 1020, Era 
Fundaţiei, de Editură Enciclopedia Galactică, lerminus, cu 
acordul autorilor (N. Aut.)] 

Ioana d'Arc se trezi într-un vis chihlimbariu. Adieri 
răcoroase o mângâiară, sunete stranii reverberară în jur. 
Auzi înainte să vadă... 

Şi brusc se trezi stând în aer liber. Percepu lucrurile pe 
rând, ca şi cum o parte a ei le-ar fi numărat. 

Aer dulce. În faţa ei, o masă rotundă, netedă. 

Sub ea, apăsând în sus, un jilţ alb, tulburător. Spre 
deosebire de cele din satul ei natal, Domremy, fundul lui nu 
fusese împletit din răchită. Unduirea lui molatică îi urmărea 
în chip neruşinat formele trupului. Se împurpură la faţă. 

Străini. Unul, doi, trei... Apărând ca prin farmec sub ochii 
ei. 

Mergeau. Oameni ciudaţi. Nu putea deosebi femeia de 
bărbat, decât la cei ai căror pantaloni şi tunici le conturau 
părţile ruşinoase. Spectacolul întrecea cele văzute în 
Chinon, la curtea depravată a regelui Adevărat şi Mare. 

Vorbeau. Străinii păreau că n-o observă, deşi îi putea auzi 
flecărind în depărtare, la fel de limpede pe cât auzea uneori 
vocile ei interioare. Ascultă doar atât cât să decidă că 


spusele lor, fiind lipsite de orice legătură cu Dumnezeu sau 
cu Franţa, nu meritau nici o atenţie. 

Zgomote. Din depărtare. Un râu de fier, alcătuit din 
trăsuri mişcându-se singure, curgea pe lângă ea. Se simţi 
surprinsă... Apoi, cumva, senzaţia dispăru. 

Un peisaj îndepărtat se apropie. 

Ceţuri perlate mascau distante turle ivorii. Ceaţa le făcea 
să pară aidoma unor biserici care se topeau. 

Ce loc mai era şi acesta? 

Era poate o viziune legată de dragile ei voci interioare. Se 
putea oare că apariţiile acestea să fie sfinte? 

Cu siguranţă, bărbatul de la masa de alături nu era un 
înger. Mânca omletă... Printr-un pai. 

lar femeile - revărsări neruşinate, scandaloase, ţipătoare 
de şolduri, coapse şi sâni. Unele beau vin roşu din cupe 
transparente, diferite de orice pocale văzute vreodată la 
curtea regală. 

Altele păreau să soarbă din nori plutitori - ceţuri mousse 
delicate şi vaporoase. Un norişor, mirosind a friptură cu sos 
picant, trecu pe lângă ea. Inspiră adânc... Şi peste o clipă 
simţi ca şi cum mâncase pe săturate. 

Oare se găsea în Paradis? Acolo unde poftele erau 
împlinite fără trudă şi fără strădanie? 

Nu, era imposibil! Cu siguranţă, răsplata finală nu putea fi 
atât de... De carnală. Atât de tulburătoare şi stânjenitoare. 

Focul pe care unii îl absorbeau în gură, din fire subţiri ca 
de papură... Acelea o speriau cu adevărat. Un fuior de fum 
care pluti spre ea îi trezi fâlfâituri de spaimă în piept... Cu 
toate că nu putu să simtă iz de fum, nu-i ustură ochii şi nici 
nu-i pârjoli gâtlejul. 

„Focul, focul!” Se gândi, cu inima zbătându-se îngrozită. 
„Ce s-a...?” 

Zări o creatură făcută din armură venind în direcţia ei cu o 
tavă încărcată de mâncare şi băutură. „Otravă de la 
duşmani, fără îndoială, vrăjmaşii Franţei!”, se gândi 
cutremurată de teamă şi întinse mâna în căutarea spadei. 


— Vin imediat, rosti creatura împlătoşată şi lunecă pe 
roţile ei către altă masă. N-am decât patru mâini! Ai 
răbdare, ce naiba! 

Un han, se gândi Ioana d'Arc. Era un fel de han, deşi nu 
zărea nicăieri camere pentru popas. Şi, da - acum îşi aminti 
- trebuia să se întâlnească cu cineva... Cu un gentilom? 

Acela: bătrânul înalt şi slăbănog - mult mai bătrân decât 
Jacques Dars, tatăl ei - singurul care părea normal, 
exceptând-o pe ea. 

Ceva din veşmintele lui îi amintea de nobilii spilcuiţi de la 
curtea regelui cel Adevărat şi Mare. Părul îi era buclat şi 
rigid, cu albeaţa accentuată şi mai mult de panglica 
violacee din jurul gâtului. Purta manşete de dantelă 
înguste, o jiletcă lungă de satin brun cu flori colorate, 
pantaloni bufanţi de catifea roşie, ciorapi albi şi încălțări din 
antilopă. 

Un aristocrat îngâmfat şi netot, îşi spuse fata. Un filfizon 
obişnuit în căleşti, care n-ar putea nici măcar călări un cal, 
cu atât mai puţin să ducă războiul sfânt. 

Însă datoria era o obligaţie sacră. Dacă regele Carol îi 
poruncise să înainteze, avea să înainteze. 

Se sculă în picioare. Veşmântul ei de zale părea 
surprinzător de uşor. De abia simţea cele două apărători 
din piele groasă care-i protejau pieptul şi spatele, sau 
platoşele metalice ale braţelor, întrerupte doar în dreptul 
coatelor pentru ca să poată mânui spadă. Nimeni nu acordă 
cea mai mică atenţie zornăitului zalelor sau zăngănitului 
armurii. 

— Dumneata eşti gentilomul pe care trebuie să-l întâlnesc? 
Monsieur Arouet? 

— Nu-mi zice aşa, se răsti el. Arouet este numele tatălui 
meu - numele unui puritan tiranic, nu al meu. Nimeni nu 
mi-a mai spus aşa de ani de zile. 

Din apropiere părea mai puţin bătrân. Fusese înşelată de 
părul lui alb, care se dovedea acum că este fals, o perucă 
pudrată fixată prin panglica liliachie de sub bărbie. 


— Şi cum trebuie atunci să-ţi spun? 

Îşi opri pe buze vorbele de dispreţ pentru spilcuitul acela - 
vorbe grele, învăţate de la camarazii de arme, pe care 
demonii i le aduseseră acum pe vârful limbii, dar nu şi mai 
departe. 

— Poet, tragedian, istoric. Se aplecă spre ea şi-i şopti, 
făcându-i mefistofelic cu ochiul: Eu unul îmi spun Voltaire. 
Liber cugetător. Rege al filosofilor! 

— În afară de împăratul Ceresc şi de Fiul Său, nu cunosc 
decât un singur suveran: Carol al VIII-lea de Valois. lar 
dumitale îţi voi spune Arouet, până ce regele meu îmi 
porunceşte să fac altfel. 

— Dragă pucelle, Carol al tău este mort. 

— Nu se poate! 

EI întoarse privirea către caleştile silenţioase mişcate pe 
stradă de forţe nevăzute. 

— Stai jos, stai jos! Şi nu numai asta, ei multe altele s-au 
petrecut. Ajută-mă să atrag atenţia ospătarului acela 
amuzant. 

— Mă cunoşti? 

Călăuzită de vocile interioare, renunţase la numele tatălui 
ei şi îşi spusese La Pucelle, „Fecioara”. 

— Te cunosc foarte bine. Nu numai că ai trăit cu veacuri 
înaintea mea, ei am scris şi o piesă despre tine. Am de 
asemenea amintiri stranii ale unor dialoguri între noi, 
desfăşurate în spaţii adumbrite. Clătină din cap, 
încruntându-se. Cu excepţia veşmintelor mele - frumoase, 
n'est ce pas? 

— Eşti singura apariţie familiară din acest loc. Tu şi strada, 
deşi trebuie să spun că eşti mai tânără decât crezusem, pe 
când strada... Hmm, pare mai largă şi mai veche. Au reuşit 
în cele din urmă s-o paveze. 

— Nu pot... Nu pot să... 

El arătă spre firmă pe care scria numele hanului: Aux 
Deux Magoits. 


— Mademoiselle Lecouvreur, o actriţă faimoasă, deşi în 
aceeaşi măsură cunoscută ca fiind amanta mea. 

Clipi din ochi şi observă: 

— Roşeşti... Ce dulce! 

— Nu cunosc nimic despre asemenea lucruri. Adăugă apoi 
pe un ton mai mult decât mândru: Sunt fecioară. 

Bărbatul se strâmbă. 

— Nu-mi pot imagina de ce ar fi cineva mândru de o 
asemenea stare nefirească. 

— Tot aşa cum eu nu-mi pot imagina de ce eşti astfel 
îmbrăcat. 

— Croitorii mei s-ar simţi jigniţi de moarte de remarca ta! 
Îngăduie-mi însă să-ţi atrag atenţia că tu, draga mea 
pucelle, eşti cea care, în insistența de a te îmbrăca în straie 
bărbăteşti, ai lipsi societatea civilizată de una dintre 
plăcerile ei cele mai nevinovate. 

— O insistenţă pentru care am plătit scump, replică ea 
amintindu-şi felul în care episcopii o hărţuiseră în legătură 
cu veşmintele ei, la fel de nemilos cum o interogaseră 
despre vocile divine. 

Ca şi cum în absurdele straie pe care femeile trebuiau să 
le poarte, l-ar fi putut învinge la Orleans pe ducele iubitor 
de englezi! Sau să-i fi condus pe cei trei mii de cavaleri spre 
victorie la Jargeau şi Meung-sur-Loire, la Beaugency şi 
Patay, în vara aceea de glorioase cuceriri, când, călăuzită de 
vocile ei, nu putea da greş. 

Clipi repede, alungând lacrimile neaşteptate. Un val de 
amintiri... 

Înfrângerea... Şi apoi bezna sângerie a bătăliilor pierdute 
pogorâse, înăbuşindu-i vocile ei, în timp ce acelea ale 
duşmanilor iubitori de englezi se întăriseră. 

— Nu trebuie să te enervezi, rosti monsieur Arouet cu 
blândeţe şi o bătu uşor cu palma pe apărătoarea 
genunchiului. Deşi eu personal consider că îmbrăcămintea 
ta este respingătoare, ţi-aş apăra până la moarte dreptul să 
te îmbraci aşa cum doreşti. Sau să te dezbraci. 


Privi cu atenţie veşmântul aproape transparent care 
acoperea bustul unei mesene. 

— Monsieur... 

— Parisul nu şi-a pierdut la urma urmelor gustul pentru 
rafinament. Darul zeilor, nu eşti de acord? 

— Nu, câtuşi de puţin! Nu există virtute mai mare decât 
cea a castităţii la femei... Sau la bărbaţi. Domnul nostru a 
fost neprihănit, aşa cum sunt sfinţii şi preoţii. 

— Preoţii - neprihăniţi?! Dădu ochii cu exagerare peste 
cap. Păcat că n-ai fost la şcoala pe care tata m-a silit s-o 
urmez în copilărie. Le-ai fi putut deschide ochii iezuiţilor, 
care abuzau zilnic de inocenţii lor elevi. 

— Nu, nu pot crede... 

— Sau ce părere ai despre el? Arătă Voltaire spre creatura 
cu patru braţe, care se apropia de ei. Fără îndoială că o 
asemenea fiinţă este castă. Înseamnă oare că e şi virtuoasă? 

— Creştinismul, Franţa însăşi are la temelie... 

— Dacă în Franţa castitatea ar fi practicată în măsura în 
care este predicată, naţia n-ar mai exista. 

Creatura cu roţi se opri lângă masa lor. Pe piept îşi purta 
ştanţat probabil numele: Garcon 213-ADM. Cu un glas 
baritonal la fel de limpede ca al oricărui bărbat, rosti: 

— Mergeţi la bal mascat, da? Sper că mica mea întârziere 
nu vă va crea neplăceri. Mecanicele noastre au probleme. 

Aruncă o privire spre bucătăreasa aflată la postul ei - o 
blondă cu părul ca mierea prins în fileu, părând umană. Un 
demon? 

Fecioara se încruntă. Uitătura lui smucită, deşi mecanică, 
îi reamintea felul în care o priviseră temnicerii. Umilită, 
azvârlise straiele femeieşti pe care inchizitorii o siliseră să 
le poarte. Reluându-şi îmbrăcămintea bărbătească, îi 
pusese la punct pe temniceri. Fuseseră nişte clipe de 
neuitat. 

Bucătăreasa îşi asumă un aer dispreţuitor, dar îşi aranjă 
plasa de păr şi zâmbi spre Garcon 213-ADM înainte de a-şi 
feri ochii. Semnificaţia momentului îi scăpă Ioanei. 


Acceptase mecanicele în acest loc straniu, fără să se întrebe 
asupra înţelesului lor. Poate că era doar un popas 
intermediar în ordinea stabilită de Dumnezeu. Rămânea 
totuşi ciudat. 

Monsieur Arouet întinse mâna şi atinse braţul cel mai 
apropiat al omului mecanic, a cărui construcţie Fecioară nu 
putuse decât s-o admire. Dacă o asemenea creatură putea fi 
făcută să stea pe un cal, ar fi fost invincibilă în bătălie. 
Posibilităţile... 

— Unde suntem? Întrebă monsieur Arouet. Sau poate că 
ar trebui să întreb „când”? Am prieteni suspuşi... 

— lar eu jos-puşi, replică amuzat mec-omul. 

— Şi doresc să ştiu unde suntem şi ce se întâmplă. 

Mec-omul ridică din umerii celor două braţe libere. În timp 
ce cu celelalte aşeza tacâmurile pe masă. 

— Cum ar putea un mec-ospătar, cu inteligenţa 
programată la nivelul funcţiei sale, să-l iniţieze pe monsieur, 
o fiinţă omenească, în tainele misterioase ale simspaţiului? 
Monsieur şi mademoiselle au decis ce vor să comande? 

— Încă nu ne-ai adus meniul, observă monsieur Arouet. 

Mec-omul apăsă un buton de sub tăblia mesei. Două suluri 
plate de pergament, montate în această, îşi aprinseră 
literele. Fecioara scoase un țipăt mic de încântare, apoi, 
reacţionând faţă de privirea critică a lui monsieur Arouet, 
îşi acoperi gura cu palma. Manierele ei de ţărăncuţă 
constituiau o sursă frecventă de stânjeneală. 

— Ingenios, comentă monsieur Arouet apăsând în mod 
repetat pe buton şi examinând partea de dedesubt a tăbliei. 
Cum funcţionează? 

— Nu sunt programat ca să ştiu. Pentru asta ar trebui să 
întrebaţi un mec-electrician. 

— Un... Ce? 

— Cu tot respectul, monsieur, mă aşteaptă şi alţi clienţi. Eu 
sunt programat să vă iau comanda. 

— Ce doreşti, draga mea? O întrebă monsieur Arouet. 

Ioana cobori ochii, ruşinată. 


— Comandă dumneata pentru mine. 

— Ah, da. Aproape că uitasem. 

— Ce să uitaţi? Întrebă mec-omul. 

— Însoţitoarea mea este analfabetă. Nu poate citi. Cam 
acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre mine, după câte 
înţeleg din meniul ăsta. 

Aşadar, bărbatul acesta în mod evident învăţat nu putea 
pricepe mâncărurile hanului. În furtuna de ciudăţenii, Ioana 
găsi amănuntul atrăgător. 

Mec-omul explică şi Voltaire îl întrerupse. 

— Mâncare de nori? Bucătărie electronică? Se strâmbă. 
Adu-mi pur şi simplu cele mai bune lucruri pe care le ai 
pentru foame şi sete. Pentru virginele abstinente ce poţi 
recomanda - eventual, o farfurie cu ţărână? Însoţită de un 
pahar de oţet? 

— Adu-mi o felie de pâine, spuse Fecioara cu o demnitate 
glacială. Şi un castronaş cu vin, în care s-o înmoi. 

— Vin! Exclamă monsieur Arouet. Vocile tale îţi îngăduie 
vinul? Mais quelle scandale! Dacă se duce vestea că bei vin, 
ce vor spune preoţii despre exemplul jalnic pe care-l oferi 
viitorilor sfinţi ai Franţei? 

Se răsuci către mec-om. 

— Adu-i un pahar mic de apă. 

Iar când Garcon 213-ADM se îndepărtă, monsieur Arouet 
strigă după el: 

— Şi asigură-te că pâinea este cât se poate de uscată! 
Preferabil mucegăită! 

Marq Hofti mergea vioi spre biroul său din Puţul Waldon, 
însoţit de colega şi prietena lui, Sybyl, care flecărea alături. 
Era energică şi clocotea de idei. Atât doar că, ocazional, 
energia ei părea obositoare. 

Sediul lui „Artifice Associates” se ridica, uriaş şi 
impresionant, în puţul imens. Sus de tot, printre norişori 
verzui, minunaţi, un planor-liliac ocolea nivelurile ieşite în 
exterior. Marg lăsă capul pe spate şi-l privi înălțându-se pe 
un curent ascendent cauzat de puternicele puțuri de 


aerisire ale oraşului. Controlul atmosferic adăuga până şi 
vaporii ca nişte gogoşi, pentru varietate. Bărbatul tânjea să 
fie şi el acolo, plutind printre aromele lor lipicioase. 

În loc de aşa ceva, se afla aici, jos, purtând obişnuita sa 
carapace de vigoare de tipul „fiecare-zi-este-o-provocare”. 
În plus, azi avea să fie neobişnuit. Riscant... Şi cu toate că 
entuziasmul anticipării îi răsuna în fiecare pas şi în zâmbet, 
teama de eşec adăuga o povară ca de plumb pentru 
majoritatea planurilor sale îndrăzneţe. 

Dacă eşua azi, cel puţin nu avea să se prăbuşească din 
ceruri, ca un pilot care apreciase greşit curenţii termici din 
puț. Încruntat, pătrunse în birou. 

— Mă stresează, spuse Sybyl ca un ecou al stării sale. 

— Cum? Ce? 

Îşi azvârli geanta şi se aşeză înaintea consolei de comandă. 

Femeia veni lângă el. Consola ocupa jumătate din 
încăpere, făcând ca masa să pară o anexă ticsită de 
mărunţişuri. 

— Simurile Sark. Am petrecut atâta vreme cu protocoalele 
de resuscitare, cu secţionările, inserţiile şi toate celelalte... 

— A trebuit să completez straturi întregi care lipseau din 
înregistrări. Reţele sinaptice din cortexul de asocieri. A fost 
mult de muncă. 

— Ca şi la mine. Ioanei mele îi lipseau bucăţi de hipocamp. 

— A fost greu? 

Creierul îşi amintea diversele lucruri folosind configurații 
de agenţi din hipocamp. Acestea stabileau altundeva 
memoria pe termen lung. Risipind fragmentele ei prin 
cortexul cerebral, dar nu chiar aşa exact şi sistematic că 
memoria calculatoarelor, ceea ce constituia una dintre 
problemele majore. Evoluţia era o soluţie lipsită de 
eleganţă, mecanisme înghesuite ici-colo, cu prea puţină 
atenţie acordată designului general. În privinţa realizării 
minţilor. Creatorul era mai degrabă un amator. 

— Criminal! Câteva săptămâni am stat până la miezul 
nopții. 


— Şieu. 

— Ai... Folosit biblioteca? 

El examină atent întrebarea. „Artifice Associates” păstra 
fişiere dense de hărţi cerebrale obţinute de la voluntari. 
Existau meniuri pentru selectarea agenţilor mintali - 
subrutine ce puteau îndeplini sarcinile pe care 
nenumăratele sinapse le executau în creier. Toate acestea 
erau perfect transpuse în echivalente digitale, economisind 
multă muncă. Pe de altă parte, utilizarea lor însemna 
cheltuieli importante, deoarece erau protejate prin 
copyright. 

— Nu. Am făcut rost de o sursă privată. 

— Şi eu, încuviinţă femeia din cap. 

Încerca oare să-l momească să mărturisească? Ca parte a 
obţinerii gradului de Master în meritocraţie, amândoi 
trebuiseră să treacă prin scanare. Precaut, Marqg o păstrase 
pe a sa. Evident, era mai bună decât o hartă cerebrală 
dubioasă. Bărbatul nu era un geniu, totuşi fundamentele lui 
Voltaire nu constituiau partea cea mai importantă. Felul 
exact în care simul controla funcţiile cerebelului - 
întreţinerea de bază, gospodărirea circuitelor - nu putea în 
nici un caz să joace un rol esenţial, nu? 

— Haide să ne examinăm creaţiile, rosti vioi Marqg ca să 
schimbe subiectul. 

Sybyl clătină din cap. 

— A mea este stabilă, dar adevărul este că nu ştim cu 
exactitate la ce să ne aşteptăm. Personalităţile astea 
complet integrate continuă să fie izolate. 

— Natura animalicului, ridică Marqg din umeri cu un aer de 
profesionist blazat. 

Totuşi acum, când mâinile sale mângâiau consola, se 
simţea cuprins de fiorii surescitării. 

— Haide s-o facem azi, zise ea repede. 

— Poftim? Aş... Aş prefera să dublez instrucţiunile de 
corecție ale lacunelor, poate chiar să instalez un tampon 


mobil, ca protecţie împotriva transformărilor de caracter, să 
trag cu ochiul în... 

— Detalii! Uite ce-i: de câteva săptămâni de timp subiectiv, 
simurile rulează autointegrate pe intern. Să le 
interacţionăm. 

Marqg se gândi la pilotul planorului, aflat la înălţime printre 
curenţii periculoşi. El nu făcuse niciodată ceva atât de 
riscant; nu era genul respectiv de om. Primejdiile cu care se 
confrunta făceau parte din terenul digital de joc. Aici era 
stăpân. 

Nu ajunsese însă atât de departe, fiind imprudent. Lăsând 
simurile să intre în contact cu prezentul, le putea induce 
halucinaţii, spaime, chiar panică. 

— La gândeşte-te! Să vorbeşti cu nişte pre-antici! 

Bărbatul îşi dădu seama că el era cel înspăimântat. 
„Gândeşte ca un pilot!” se admonestă. 

— Vrei s-o facă altcineva? Întrebă Sybyl. 

Resimţi îndată dogoarea de moment a coapsei ei, când îl 
atinse accidental. 

— N-ar putea s-o facă nimeni, replică Marg. 

— Şi vom căpăta un avans important faţă de concurenţă. 

— Seldon ar fi putut s-o facă, după ce le obținuse de la 
păcălicii ăia din Noua Renaştere. Folosindu-ne pe noi... Ei 
bine, cred că intenţionează să se distanţeze de o 
întreprindere atât de riscantă. 

— O distanţă de natură politică, fu ea de acord. Oricând 
poate să nege totul. 

— Mie nu mi s-a părut chiar aşa de abil... Din punct de 
vedere politic, vreau să spun. 

— Poate că asta a intenţionat să credem despre el. Altfel 
cum să-l fi vrăjit pe Cleon? 

— Habar n-am. Asta nu-nseamnă că nu mi-ar plăcea ca 
unul de-al nostru să conducă totul. Un matematician 
ministru - cine şi-ar fi imaginat aşa ceva? 

Aşadar, „Artifice Associates” se găsea de acum pe cont 
propriu. Având în vedere contactele pe care le avea pe 


Sark, compania le depăşise deja pe „Digitfac” şi „Axiom 
Alliance” în privinţa vânzărilor şi a proiectării inteligenţelor 
holografice, dar totuşi competiţia rămânea dură în alte 
câteva direcţii de producţie. Beneficiind de aportul unor 
Personalităţi cu adevărat antice, ei ar fi putut înlătura 
practic orice concurenţă. „Pe muchia schimbării”, se gândi 
Marqg încântat. „Pericol şi bani - cele două afrodisiace 
esenţiale.” 

Ziua anterioară şi-o petrecuse spionându-l pe Voltaire şi 
era sigur că şi Sybyl procedase la fel în cazul Fecioarei. 
Totul se desfăşurase perfect. 

— E bine totuşi să ne punem filtrele faciale. 

— Nu te încrezi în propria ta capacitate de a-ţi ascunde 
sentimentele? Sybyl emise un chicotit provocator, feminin. 
Crezi că eşti prea uşor de descifrat? 

— Aşa este? Retrimise el mingea în terenul femeii. 

— În privinţa intenţiilor, cel puţin, aş zice că da. 

Îi făcu viclean cu ochiul şi nările lui Marqg se umflară... 
Ceea ce-i aminti pentru ce avea nevoie de filtre. Apelă o 
expresie amabilă pe care o proiectase cu atenţie pentru 
relaţiile videofonice cu clienţii. În meseria lui învățase 
destul de repede că lumea era plină de oameni iritabili. Mai 
ales Trantorul. 

— Ar fi bine să cuplăm şi un rafinor de limbaj corporal, 
rosti sec femeia, concentrată acum numai asupra sarcinii 
care-i aştepta. 

Acesta era un aspect care nu înceta să-l fascineze pe 
Marqg: ambiguitatea evazivă. 

Sybyl îşi apelă propriile filtre, importate instantaneu de la 
consola ei aflată în celălalt capăt al clădirii. 

— Vrei un autovocabular? 

EI ridică din umeri. 

— Dacă nu vor putea înţelege ceva, vom da vina pe 
problemele lingvistice. 

— Ei ce vorbesc? 

— O limbă moartă, de pe o planetă necunoscută. 


Mâinile bărbatului se mişcau rapid, ca o ceaţă, stabilind 
tranziţia. 

— Are o calitate... Să zic aşa, fluidă. 

— Mai este ceva! 

Sânii lui Sybyl se ridicară când ea inspiră profund, îşi ţinu 
respiraţia, apoi expiră lent. 

— Sper să nu afle clientul meu despre Seldon. Compania 
riscă teribil, neavertizându-l pe niciunul despre existenţa 
celuilalt. 

— Şi ce dacă? 

Marg fu încântat să ridice din umeri cu indiferenţă. Un 
planor-liliac l-ar fi împietrit, dar jocurile de putere îl 
pasionau. „Artifice Associates” încasase sume importante de 
la cei doi rivali de moarte implicaţi în această afacere. 

— Dacă ambele părţi află, vor pleca. Vor refuza să 
plătească altceva decât avansul... Şi ştii bine cu cât am 
depăşit sumele respective. 

— Să plece? Fu rândul lui să chicotească. Nu vor pleca în 
nici un caz, dacă vor să câştige. Suntem cei mai buni. Îşi 
flutură zâmbetul încrezător: Mă refer la noi doi, dacă nu 
ştiai. Aşteaptă numai să vezi chestia asta. 

Reduse intensitatea luminilor. Porni rularea şi se lăsă pe 
spate în fotoliul automulant, cu picioarele întinse pe masa 
din faţă. Dorea s-o impresioneze pe Sybyl, dar nu numai 
asta. Totuşi, fiindcă soţul ei fusese strivit într-un accident şi 
nu mai putuse fi salvat nici de cei mai buni medici, decisese 
să aştepte un interval decent înainte să acţioneze. Ce mai 
echipă aveau să facă! Puteau să deschidă o companie - să 
zicem „MarqgSybyl Limited” - să-i înhaţe pe cei mai buni 
clienţi de la A2 şi să-şi facă un nume. 

„Amândoi să ne facem un nume. Să fiu corect...” 

În penumbră, glasul femeii tremură: 

— Să-i întâlnim pe antici... 

Coborau, coborau, coborau - în lumea duplicat a cărei 
complexitate albastră şi coerentă crescu pe tot peretele din 


faţă. Feedback-ul vibrotactil de la dermoelectrozii inductivi 
completa iluzia. 

Plonjară într-un oraş primitiv, abia un strat de clădiri care 
acoperea solul dezvelit. Un fel de sat rudimentar, pre- 
Imperiu. Străzile goneau pe dedesubt şi clădirile căpătară o 
falsă consistenţă. Până şi mulțimile şi traficul de sub ele 
păreau autentice - o aglomeraţie confuză de oameni. 
Intrară rapid în simul de decor: o cafenea situată într-un loc 
numit Boulevard St. Germain. Arome siropoase, vacarmul 
atenuat al circulaţiei de afară, zăngănit de farfurii, mirosul 
ameţitor al unui sufleu. 

Marqg cobori exact în aceeaşi secvenţă temporală cu 
entităţile recreate. Un bărbat zvelt se afla în picioare lângă 
perete. Ochii lui radiau inteligenţă, iar chipul purta semnele 
unui spirit sardonic. 

Sybyl şuieră încetişor de uimire. Mijind ochii, privi buzele 
recreării, de parcă ar fi vrut să-i citească spusele. Voltaire îl 
chestionă pe mec-ospătar. Desigur, într-o manieră iritantă. 

— Rezoluţie înaltă pe cinci simţuri, comentă ea cu un 
respect firesc. Pe a mea n-o pot aduce la claritatea asta. Nu 
ştiu cum reuşeşti... 

„Contactele mele de pe Sark”, îşi spuse bărbatul. „Ştiu că 
şi tu ai aşa ceva.” 

— Hei! Exclamă Sybyl. Ce... 

Marqg surâse încântat când gura femeii se deschise larg, 
privind imaginea loanei ei alături de Voltaire al lui - 
secvenţa temporală oprită, fluxurile de date iniţializate, dar 
deocamdată fără rulare interactivă. 

Expresia ei combina admiraţia cu teama. 

— N-ar trebui să-i aducem laolaltă! Abia după ce se 
întâlnesc în amfiteatru. 

— Cine ne opreşte? În contract nu scrie nimic despre asta! 

— Hastor ne va jupui de vii, oricum. 

— Poate... Dacă află. Vrei s-o separ? 

Gura lui Sybyl se strâmbă atrăgător. 

— Bineînţeles că nu! Ce naiba, răul este făcut. Activează! 


— Ştiam că vei fi de acord. Noi suntem artiştii şi noi luăm 
deciziile. 

— Deţinem capacitatea de rulare necesară ca să-i aducem 
în timp real? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— O să coste, dar nu-i nici o problemă. Şi... Am să-ţi fac o 
mică propunere. 

— Hopa, ridică ea sprâncenele. Ceva interzis, fără 
îndoială. 

El aşteptă, doar ca s-o tachineze. Şi ca să judece, pe baza 
reacției ei. Cât de receptivă avea să fie dacă ar fi încercat să 
modifice natura îndelungatei lor relaţii platonice. Mai 
încercase o dată, mai de mult. Refuzul ei - îi reamintise cu 
blândeţe că era măritată, cu un contract pe un deceniu - îl 
făcuse doar s-o dorească şi mai mult. Atrăgătoare şi în plus 
fidelă în căsnicie. Îndeajuns ca să-l determine să 
scrâşnească din dinţi... Ceea ce făcea frecvent. Desigur, 
dinţii stricaţi puteau fi înlocuiţi pentru o sumă mai mică 
decât costul unei şedinţe de o oră cu un terapeut priceput. 

Limbajul ei corporal - o uşoară distanţare - îl anunţă că 
Sybyl continua să-şi jelească soţul dispărut. Marqg se 
pregătise să aştepte anul ritual, însă numai dacă era 
necesar. 

— Ce ai zice dacă le-am da amândurora fişiere masive, cu 
mult peste Statutul Fundamental? Întrebă el repede. Să le 
oferim realmente o cunoaştere solidă despre Trantor, 
despre Imperiu... Despre toate. 

— Imposibil! 

— Nu, doar scump. 

— Atât de multe?! 

— Şi ce dacă? Gândeşte-te! Ştim ce reprezentau aceşti doi 
Primordiali, chiar dacă nu ştim de pe ce planetă provin. 

— Amintirile lor spuneau „Pământ”, ţii minte? 

— Şi ce dacă? Strânse el din umeri. Zeci de planete 
primitive se autointitulează aşa. 

— Aha... la fel cum primitivii se autointitulează „oameni”? 


— Exact! În plus, toată legenda asta este greşită din punct 
de vedere astrofizic. Mitul planetei originale este destul de 
clar într-o privinţă: în majoritate, ea era acoperită de ape. 
Atunci de ce să-i spună „Pământ”? 

— De acord, aprobă Sybyl, ei nu cunosc asta şi n-au nici 
baze de date solide despre astronomie. Am verificat. Totuşi 
uită-te la indicatorii Contextului Social. Ei exprimă 
concepte, idei eterne: Credinţă şi Raţiune. 

Marg îşi încleştă ambii pumni în entuziasm, cu un gest de 
băieţel. 

— Aşa-i! Peste asta, vom adăuga ceea ce cunoaştem azi: 
selecţia pseudonaturală, psihofilosofia, destinul genetic... 

— Boker nu va fi de acord niciodată, zise femeia. 
Păstrătorii Credinței Tatălui Nostru nu doresc informaţii 
moderne. Ei o vor pe Fecioara istorică, pură şi 
necontaminată de idei contemporane. Ar trebui s-o 
programez să citească... 

— Un fleac. 

— Să scrie, să opereze cu matematici superioare. Fii 
serios! 

— Obiectezi pe temeiuri etice, sau pur şi simplu ca să eviţi 
câteva mizere secole de muncă? 

— "Ţie-ţi vine uşor să vorbeşti. Voltaire al tău are în esenţă 
o minte modernă. Cel care l-a realizat avea la îndemână 
lucrările pe care le-a scris şi zeci de biografii. Fecioara mea 
este în aceeaşi măsură legenda şi adevăr. Cineva a recreat- 
o aproape din nimic. 

— Atunci obiecțiile tale se întemeiază pe lene, nu pe 
principii. 

— Pe ambele. 

— Vrei cel puţin să te gândeşti la sugestia asta? 

— M-am gândit deja şi răspunsul este „nu”. 

— N-are rost să ne certăm, suspină Marq. O să vezi... 
După ce-i lăsăm să interacţioneze. 

Starea emoţională a femeii păru să se transforme din 
împotrivire în surescitare; în entuziasmul ei, îi atinse chiar 


piciorul, zăbovind o clipă cu degetele. O simţi bătându-l cu 
afecţiune pe coapsă, exact atunci când se deschiseră în 
simspaţiu. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

Voltaire se sculă, cu mâinile în şolduri - scaunul se 
răsturnă înapoia sa şi bufni pe pardoseala de piatră - 
privindu-i de pe ecran. 

— Cine eşti? Ce putere infernală reprezinţi? 

Marqg opri rularea şi se întoarse spre Sybyl. 

— Ă-ă-ă... Vrei să-i explici? 

— Este simul tău, nu al meu. 

— Detest momentul ăsta. 

Voltaire era impunător. Degaja putere şi o încredere în 
sine aproape electrizantă. Cumva, în toate inspecţiile 
microscopice ale simului, suma componentelor sale, această 
esenţă gestalt, nu apăruse niciodată. 

— Am tras din greu pentru asta. Dacă acum tărăgănezi 
lucrurile... 

Bărbatul inspiră profund. 

— Aşa-i. 

— Tu cum apari în ochii lui? 

— M-am materializat, m-am apropiat, m-am aşezat. 

— Te-a văzut apărând din neant? 

— Cred că da, recunoscu el stânjenit. L-am şocat. 

Marqg folosise toate rutinele de temperament de care 
dispunea, ajustând şi modelând configuraţiile de stări 
emoţionale, dar păstrase intact miezul central al lui 
Voltaire. Ce mai nucă tare era! Un programator din pre- 
antichitate făcuse o treabă surprinzător de densă. Cu 
delicateţe, Marqg afundă simul într-un vid incolor de 
inactivitate senzorială. Acesta era liniştitor, apoi urmă o 
creştere... 

Degetele lui dansară peste comenzi. Reduse acceleraţia 
temporală. 

Sim-personalităţile aveau nevoie de timp de calcul pentru 
asimilarea noilor experienţe. Marqg îl expedie pe Voltaire 


într-o reţea ticsită de experienţe aparent reale. 
Personalitatea reacţionă în faţa simulării şi parcurse rapid 
emoţiile induse. Voltaire era raţional; personalitatea lui 
putea accepta idei noi, proces care pentru simul Ioanei 
dura mai mult. 

Cum afecta asta reconstrucţia unei persoane, atunci când i 
se prezentau datele altei realităţi? Aici venea partea dificilă 
a resuscitării. Aveau oare să accepte ceea ce erau, epoca în 
care se aflau? 

Undele şocului conceptual rezonau prin personalităţile 
digitale, determinând ajustări emoţionale. Le puteau ele 
suporta? La urma urmelor, nu erau oameni adevăraţi, tot 
aşa cum o pictură impresionistă abstractă nu putea decât 
să pretindă că reprezintă o vacă adevărată. Marqg şi Sybyl 
puteau interveni abia după ce programele automate 
făcuseră tot ce le stătea în putinţă. 

Aici le erau puse la încercare abilităţile matematice. 
Personalităţile artificiale trebuiau să supravieţuiască 
acestui punct de răspântie, ori să se prăbuşească în 
demenţă şi incoerenţă. În goană pe autostrăzile extinderii 
perceptuale, virajele ontologic - puteau zgâlţâi atât de tare 
un sim, încât să-l facă ţăndări. 

Marqg lăsă cele două simuri să se întâlnească, 
monitorizându-le cu atenţie. Aux Deux Magots, orăşelul 
simplu şi mulţimea ca decor. Pentru a economisi timpul de 
calcul, vremea se repeta la fiecare două minute de timp- 
sim. Un cer fără nori, ca să nu fie nevoit să modeleze 
curgerea hidrodinamică. Sybyl se ocupă de Ioana, iar el de 
Voltaire. Astupând fisurile, netezind asperităţile şi crevasele 
din matricea perceptuală a personajului. 

Cei doi se întâlniră şi vorbiră. Prin simulările neuronale ale 
lui Voltaire izbucniră furtuni alb-albăstrui. Marqg trimise 
într-acolo algoritmii de reparaţii conceptuale. Turbulenţa se 
diminuă. 

— Asta-i! Murmură el. 


Alături, Sybyl încuviinţă din cap, concentrată asupra 
rulării funcţionale a Ioanei. 

— Rulează normal acum, anunţă Marqg simțindu-se uşurat 
după eroarea de la pornire. Ce zici, să-mi menţin 
manifestarea pe scaun? Fără dispariţii sau altceva. 

— Ioana este aranjată. Sybyl indică striaţiile cafenii din 
matricea simului care plutea în 3D în faţa ei. Există unele 
tectonice emoţionale, dar fără declanşare imediată. 

— Eu zic să-i dăm drumul. 

— Haide! Surâse femeia. 

Marqg îi readuse pe Voltaire şi Ioana în timp real. 

În mai puţin de un minut, îşi dădu seama că Voltaire era 
intact, funcţional, integrat. La fel şi Ioana, deşi se retrăsese 
într-o stare de contemplare detaşată, un aspect bine 
documentat; climatul ei interior. 

Voltaire însă era iritat. Crescu la dimensiuni naturale în 
faţa lor. Holograma pufni, blestemă şi făcu scandal, 
solicitând dreptul de a iniţia comunicarea oricând dorea. 


— Credeţi că vreau să fiu la mila voastră, ori de câte ori 
am ceva de spus? Staţi de vorbă cu un om care a fost exilat, 
cenzurat, întemnițat, interzis... Care a trăit în spaimă 
perpetuă faţă de biserică şi autorităţile statului... 

— Foc, şopti Fecioara cu o senzualitate nepământeană. 

— Potoleşte-te, îi porunci Marqg lui Voltaire, altfel te 
dezactivez. 

Îngheţă secvenţa temporală şi se întoarse către Sybyl. 

— Ce crezi? Să fim de acord? 

— De ce nu? Nu-i corect să fie mereu la voia noastră. 

— Corect”? Sunt nişte simuri! 

— Ei deţin noţiuni de corectitudine. Dacă le violăm... 

— Bine, bine... 

Reporni secvenţa. 

— Următoarea întrebare este „cum”?”. 

— Nu-mi pasă cum o faceţi, replică holograma, dar faceţi-o 
- imediat! 

— Aşteaptă. O să vă acordăm timp de rulare, ca să vă 
integrați spaţiul perceptual. 

— Ce înseamnă asta? Mă pricep la vorbe viclene, dar nu 
înţeleg limbajul meşteşugarilor. 

— Ca să vă descâlcim neclarităţile, răspunse sec Marqg. 

— Pentru a putea conversa? 

— Da, încuviinţă Sybyl. Atunci când o doriţi voi, nu doar 
noi. Este preferabil să staţi locului când vorbiţi - mişcările 
necesită prelucrarea prea multor date. 

— Încercăm să nu exagerăm în ceea ce priveşte costurile, 
adăugă Marqg lăsându-se pe spate ca să poată vedea mai 
bine picioarele lui Sybyl. 

— Ei bine, grăbiţi-vă, rosti imaginea lui Voltaire. Răbdarea 
este apanajul martirilor şi al sfinţilor, nu al oamenilor de 
belle lettres. 

Translatorul reda totul în limbajul prezentului, inserând şi 
forma audio a cuvintelor antice, pierdute. Recuperatorii de 
cunoştinţe găseau traducerea şi o suprapuneau pentru 
Marqg şi Sybyl. Cu toate acestea, Marg păstrase, pentru 


atmosferă, acustica naturală, fluidă - tenorul unui trecut 
inimaginabil de îndepărtat. 

— Ajunge să pronunţaţi numele meu sau al lui Sybyl şi vă 
vom apărea într-un dreptunghi cu borduri roşii. 

— Trebuie neapărat să fie roşii? Glasul Fecioarei era de 
abia auzit. Nu le puteţi face albastre? Albastrul este atât de 
răcoros... Este culoarea mării... Apa este mai puternică 
decât focul, îl poate stinge. 

— Termină cu aiurelile, o repezi cealaltă hologramă. Îl 
chemă pe mec-ospătar şi porunci: Felul acela flambe; ăla 
de-acolo - stinge-l imediat! O tulbură pe Fecioară. lar voi 
doi, spiritelor, dacă puteţi reînvia morţii, ar trebui cu 
siguranţă să puteţi schimba roşul în albastru. 

— Nu-mi vine să-mi cred ochilor, făcu Sybyl. Un sim? Cine 
se crede? 

— Glasul raţiunii, răspunse Marqg. Franqois-Marie Arouet 
zis Voltaire. 

— Crezi că sunt pregătiţi să-l întâlnească pe Boker? 
Murmură Sybyl muşcându-şi grațios buza. Am căzut de 
acord să-l lăsăm în sim imediat după ce se stabilizează. 

Marqg căzu pe gânduri. 

— Eu zic să fim corecţi cu el. Îl anunţ. 

— Avem atâtea de învăţat de la ei! 

— Aşa-i. Cine ar fi crezut că pre-anticii ar putea fi atât de 
afurisiţi? 

Încercă s-o ignore pe vrăjitoarea Sybyl, care pretindea că 
era creatoarea ei - de parcă altcineva decât Tatăl Ceresc ar 
fi putut face aşa ceva. Nu avea chef să vorbească cu nimeni. 
Evenimentele se adunau, dădeau năvală, tot mai dese, 
sufocante. Moartea ei, asfixia plină de durere continua să 
fie în preajmă. 

Pe tichia de hârtie pe care i-o puseseră pe cap după ceo 
tunseseră la piele, în ziua cea mai sumbră şi totuşi cea mai 
glorioasă a scurtei ei vieţi, vinovăţiile îi fuseseră înscrise în 
limba sfântă: Heretica, Relapsa, Apostata, Idolater. Cuvinte 
negre, care în curând aveau să ardă. 


Cardinalii şi episcopii învăţaţi din spurcata şi iubitoarea de 
englezi Universitate a Parisului şi din Biserică - mireasa lui 
Hristos pe Pământ! 

— O condamnaseră la ardere pe rug. Totul pentru că 
împlinise voia Domnului - ca regele Adevărat şi Mare să fie 
slujitorul Lui în Franţa. Pentru asta, ei respinseseră 
răscumpărarea regelui şi o trimiseseră pe rugul arzător. 
Atunci ce i-ar fi putut face vrăjitoarei Sybyl care, aidoma ei, 
trăia printre oameni, purta straie bărbăteşti şi pretindea că 
ar fi avut puteri mai mari decât ale Creatorului însuşi? 

— Vă rog să plecaţi, şopti ea. Trebuie să fie linişte, ca să-mi 
pot auzi vocile. 

Dar nici La Sorciere, nici Boker, bărbosul înveşmântat în 
negru care semăna nefiresc de mult cu patriarhii 
strălucitori de pe bolta măreţei catedrale din Rouen, nu o 
lăsau în pace. 

— Dacă trebuie să vorbiţi, îi imploră, faceţi-o cu monsieur 
Arouet. Nimic nu-i place mai mult. 

— Fecioară Sfântă, Trandafir al Franţei, rosti bărbosul. 
Franţa era lumea ta? 

— Locul meu în lume, zise Ioana. 

— Vreau să spun - era planeta ta? 

— Planetele sunt în ceruri. Eu eram a pământului. 

— Vreau să spun... Nu contează. Adică a solului? Se 
adresă el fără sunet lui Sybyl. Agricultori? Să fi fost pre- 
anticii chiar atât de ignoranţi? 

Se părea că nu ştia că loana putea citi pe buze, o dibăcie 
pe care o perfecţionase pentru a afla deliberările 
tribunalelor bisericeşti. 

— Cunosc ceea ce trebuie să cunosc pentru misiunea mea, 
spuse ea. 

Boker se încruntă, apoi vorbi: 

— Ascultă-mă, te rog! Cauza noastră este dreaptă. 
Destinul celor sfinte atârnă de posibilitatea de a aduce 
mulţi credincioşi de partea noastră. Dacă dorim să păstrăm 


rolul omenirii şi tradiţiile onorate de timp ale propriei 
noastre identități, trebuie să învingem Scepticismul Laic. 

Ioana încercă să le întoarcă spatele, dar greutatea 
zăngănitoare a lanțurilor o împiedică. 

— Lăsaţi-mă în pace! Deşi n-am ucis pe nimeni, am luptat 
în multe bătălii ca să aduc victoria regelui Adevărat şi Mare 
al Franţei. Am condus încoronarea lui în Reims. De dragul 
lui, am fost rănită în bătălii. 

Îşi ridică braţele - căci acum se găsea în celula puturoasă 
din Rouen, cu lanţuri şi greutăţi la picioare. Sybyl spusese 
că acestea aveau s-o ancoreze, că, într-un fel, aveau să-i fie 
de ajutor personajului ei. Fiind înger, Sybyl nu greşea, 
neîndoios. Boker începu s-o implore, dar Ioana îşi adună 
puterea să spună: 

— Lumea ştie cum am fost răsplătită pentru suferinţele 
mele. Nu mai doresc război cu nimeni. 

Monsieur Boker se întoarce către vrăjitoare. 

— Este un sacrilegiu să ţinem un asemenea personaj în 
lanţuri. N-o puteţi transporta într-un loc de recreaţie 
teologică? Într-o catedrală? 

— Contextul... Simurile au nevoie de context, zise fără 
sunet La Sorciere. 

Ioana constată că putea citi pe buze cu o limpezime pe 
care n-o cunoscuse până atunci. Poate că acest Purgatoriu 
îşi reducea acuzaţiile. 

Monsieur Boker plescăi din limbă. 

— Sunt impresionat de tot ceea ce aţi făcut, dar dacă n-o 
puteţi determina să coopereze, la ce ne poate fi de folos? 

— Nu ai văzut-o la apogeul Personalităţii ei. Puținele 
asociaţii istorice pe care le-am putut descifra afirmă că era 
o „prezenţă hipnotică”. Trebuie să aducem la lumină latura 
respectivă. 

— Nu poţi s-o faci mai mică? E imposibil să discut cu un 
gigant. 

Spre propria ei uimire, Fecioara îşi micşoră înălţimea cu 
două treimi. 


Monsieur Boker păru mulţumit. 

— Ioana cea Mare, înţelegi greşit natura războiului care 
ne aşteaptă. Nenumărate milenii au trecut de la 
ascensiunea ta la ceruri. Ai... 

Fecioara îşi îndreptă spinarea. 

— Spune-mi un lucru! Regele Franţei este un urmaş al 
casei de Lancaster a lui Henry al Angliei? Sau este un 
Valois, descinzând din regele Carol cel Adevărat şi Mare? 

Monsieur Boker clipi şi căzu pe gânduri. 

— Cred... Cred că s-ar putea spune cu adevărat că noi, 
Păstrătorii Credinței Tatălui Nostru, partidul pe care-l 
reprezint, descinde, dintr-un punct de vedere, din Carol al 
tău. 

Fecioara zâmbi. Ştiuse că vocile ei fuseseră trimise din 
ceruri, Indiferent ce ar fi spus episcopii. Le renegase doar 
atunci când o duseseră la cimitirul St. Ouen, şi atunci numai 
de teama focului. Avusese dreptate să-şi abjure retractările 
după două zile; i-o confirmase eşecul casei de Lancaster de 
a anexa Franţa. Dacă monsieur Boker vorbea în numele 
urmaşilor casei de Valois, în ciuda absenței vădite a unui 
titlu nobiliar, ea avea să-l asculte. 

— Urmează, i se adresă. 

Monsieur Boker îi explică faptul că acolo urma să se ţină în 
scurt timp un plebiscit. (După o scurtă deliberare cu La 
Sorciere, o sfătui pe Ioana să considere că, în esenţă, locul 
acela era Franţa.) Înfruntarea avea să se desfăşoare între 
două partide, Păstrătorii şi Scepticii. Ambele acceptaseră să 
susţină o Dezbatere Finală între doi duelişti verbali, pentru 
a soluţiona întrebarea-cheie. 

— Despre ce este vorba? Întrebă brusc Fecioara. 

— Dacă trebuie construite fiinţe mecanice înzestrate cu 
inteligenţă artificială. Iar în cazul unei concluzii afirmative, 
dacă acestora trebuie să li se acorde cetăţenie deplină, cu 
toate drepturile cuvenite. 

Fecioara ridică din umeri. 


— Ce-i asta, o glumă? Doar aristocrații şi nobilii au 
drepturi. 

— Situaţia nu se mai prezintă în felul acesta, deşi, desigur, 
deţinem un sistem de clase. În ziua de azi, oamenii de rând 
se bucură de drepturi. 

— "Ţăranii ca mine? Întrebă Fecioara. Noi? 

Cu chipul frământat de exasperare, monsieur Boker se 
întoarse către La Sorciere. 

— Eu trebuie să fac chiar totul? 

— Ai dorit-o aşa cum este. Sau, mai exact, aşa cum era. 
Monsieur Boker petrecu două minute bolborosind despre 
ceva numit Transformare Conceptuală. Aparent, denumirea 

se referea la o dispută teologică despre natura fiinţelor 
mecanice. Pentru loana răspunsul părea limpede, dar ea 
era o simplă ţărancă, nu un meşteşugar al vorbelor. 

— De ce nu-l întrebaţi pe regele vostru? Sau pe unul 
dintre sfetnicii lui? Sau pe unul dintre învățații voştri? 

Monsieur Boker îşi răsfrânse buza şi flutură o mână prin 
aer. 

— Conducătorii noştri sunt incolori! Slabi! Raţionali, dar se 
lasă călcaţi în picioare! 

— Cu siguranţă... 

— Nu-ţi poţi imagina, deoarece provii din clocotul 
pasiunilor antice. Intensitatea şi pasiunea sunt considerate 
stări nelalocul lor, demodate. Dorim să găsim intelecte care 
să deţină vechea flacără... 

— Nu! Oh! 

„Flăcări, lingând...” 

Abia după câteva secunde răsuflarea i se domoli şi putu să 
asculte din nou, tremurând. 

Dezbaterea finală dintre Credinţă şi Raţiune urma să se 
desfăşoare în amfiteatrul Sectorului Junin, în faţa unei 
audienţe de 400.000 de suflete. Fecioară şi potrivnicul ei 
aveau să apară în holograme amplificate de treizeci de ori. 
După aceea, toţi cetăţenii urmau să voteze. 

— Să voteze? Întrebă Fecioară. 


— O doreai necoruptă? Pufni La Sorciere. Poftim, ia-o! 
Fecioara ascultă în tăcere, silită să absoarbă mileniile în 
numai câteva minute. După ce monsieur Boker termină, ea 

spuse: 

— Am strălucit pe câmpul de luptă, fie şi numai pentru 
scurt timp. Dar niciodată în vorbe. Fără îndoială că îmi 
cunoaşteţi soarta. 

Monsieur Boker păru îndurerat. 

— Neclarităţile anticilor! În jurul... Ă-ă-ă, reprezentării 
tale, nu deţinem decât un cadru istoric vag. Nu ştim unde ai 
trăit, dar cunoaştem detalii ale evenimentelor petrecute 
după ce ai... 

— Murit! Puteţi vorbi despre moartea mea. Sunt obişnuită 
cu ea, aşa cum orice fecioară creştină ar trebui să fie, după 
sosirea în Purgatoriu. Ştiu de asemenea şi cine sunteţi voi 
doi. 

— Ştii? Întrebă încetişor La Sorciere. 

— Îngeri! Ca să-mi potoliţi temerile, aţi luat înfăţişare de 
oameni obişnuiţi. Apoi mi-aţi dat o misie. Chiar dacă pare 
dezonorabilă, este una divină. 

Monsieur Boker încuviinţă lent din cap, privind spre La 
Sorciere. 

— Din zdrenţele de date ce fâlfâiau în jurul Identităţii tale, 
am înţeles că reputaţia ţi-a fost restabilită cu ocazia 
audierilor ţinute la douăzeci şi şase de ani după ce ai murit. 
Cei implicaţi în condamnarea ta s-au căit pentru greşeala 
făcută. În semn de mare preţuire, ai fost numită La Rose de 
la Loire. 

Ioana clipi, oprindu-şi lacrimile de tristeţe. 

— Dreptatea... Dacă aş fi fost iscusită în vorbe, mi-aş fi 
convins Inchizitorii - predicatorii iubitori de englezi din 
Universitatea Parisului! 

— Că nu sunt o vrăjitoare. 

Monsieur Boker păru mişcat. 

— Până şi pre-anticii ştiau când o putere sfântă se află 
între ei. 


Fecioara râse voios. 

— Domnul este de partea Fiului Său, a sfinţilor şi a 
martirilor. Dar asta nu înseamnă că ei nu au parte de 
greşeală şi de moarte. 

— Are dreptate, încuviinţă La Sorciere. Până şi planetele şi 
galaxiile împărtăşesc soarta omului. 

— Noi, cei din spiritualitate, avem nevoie de tine, insistă 
monsieur Boker. Am ajuns să semănăm prea mult cu 
maşinile noastre. Pentru noi nimic nu mai este sacru, doar 
funcţionarea perfectă a părţilor care ne alcătuiesc. Ştim că 
vei examina problema cu atenţie, cu simplitate şi 
corectitudine. Asta-i tot ce-ţi cerem. 

Fecioara se simţi obosită. Avea nevoie de singurătate, de 
timp să reflecteze. 

— Trebuie să mă consult cu vocile mele. Va trebui să 
răspund la una sau la mai multe întrebări? 

— Doar la una. 

Inchizitorii fuseseră mult mai pretenţioşi. Îi puseseră 
multe întrebări, zeci de întrebări, uneori aceleaşi, din nou şi 
din nou. Răspunsurile care fuseseră corecte la Poitiers se 
dovediseră greşite altundeva. Lipsită de hrană, băutură şi 
odihnă, înfricoşată de călătoria silită în cimitir, epuizată de 
predica monotonă pe care o obligau s-o asculte şi distrusă 
de teroarea focului, ea nu putuse rezista interogatoriului. 

„Arhanghelul Mihail are plete lungi?” „Sfânta Margareta 
este trupeşă, ori subţire?” „Ochii Sfintei Caterina sunt 
căprui sau albaştri?” 

Îi întinseseră capcana de a conferi vocilor spiritului 
atribute ale cărnii, iar după aceea o condamnaseră întrucât 
confundase carnea coruptă cu spiritul sacru. 

Totul fusese murdărie, iar în Purgatoriu puteau apărea 
judecăţi şi mai necurate. De aceea, ea nu putea fi sigură 
dacă acest Boker avea să se dovedească prieten sau 
duşman. 

— Care este această singură întrebare la care vreţi să 
răspund? Dori ea să ştie. 


— Există un consens universal conform căruia 
inteligenţele construite de om au un fel de creier. 
Întrebarea la care dorim să răspunzi este dacă ele au suflet. 

— Numai Atotputernicul are puterea să creeze un suflet. 

Monsieur Boker zâmbi. 

— Noi, Păstrătorii, suntem absolut de acord cu tine. 
Inteligenţele artificiale nu au suflet, spre deosebire de noi, 
care le suntem creatori. Ele sunt simple maşini. 
Instrumente mecanice cu creiere electronice programate. 
Numai omul are un suflet. 

— Dacă ştiţi deja răspunsul la întrebare, de ce mai aveţi 
nevoie de mine? 

— Ca să-i convingi pe ceilalţi! Mai întâi indecisul Sector 
Junin, apoi Trantorul, şi în cele din urmă Imperiul! 

Fecioara căzu pe gânduri. Inchizitorii ei cunoscuseră de 
asemenea răspunsurile la întrebările cu care o hărţuiseră. 
Monsieur Boker părea sincer, dar aşa păruseră şi cei care o 
declaraseră vrăjitoare. Monsieur Boker îi spusese din capul 
locului răspunsul, cel cu care ar fi fost de acord orice om de 
bun simţ. Cu toate acestea, nu putea să fie sigură asupra 
intenţiilor sale. Nici chiar crucifixul pe care ea îi ceruse 
preotului să-l ridice nu se putuse împotrivi fumului 
înecăcios, flăcărilor muşcătoare... 

— Ei bine? Întrebă monsieur Boker. Trandafirul Sfânt va fi 
de acord să ne reprezinte cauza? 

— Oamenii aceştia pe care trebuie să-i conving sunt de 
asemenea urmaşii lui Carol, regele Adevărat şi Mare din 
casă de Valois? 

Când Marqg intră la „Splashes & Sniffsm” ca să-l 
întâlnească pe Nim, amicul şi colegul lui, fu surprins să-l 
găsească deja acolo. Judecând după pupilele dilatate, îşi 
petrecuse toată după-amiaza aici. 

— Bagi tare? Se interesă Marg. S-a-ntâmplat ceva? 

Nim clătină încet din cap. 

— Acelaşi bătrân Marg, direct ca un croşeu. Mai întâi, 
încearcă „Swirlsnort”. Nu-ţi rezolvă setea... ba chiar îţi 


usucă tot capul, dar n-o să-ţi mai pese! 

„Swirlsnort” era un amestec de prafuri care avea gust de 
nucşoară şi ciupea, de parcă ai fi înghiţit o insectă furioasă. 
Marqg îl aspira încetişor, cu câte o nară, pe rând. Dorea să 
aibă mintea relativ limpede, atunci când Nim îl va aduce la 
zi în privinţa politicii şi a sponsorizării companiei. După 
aceea, îşi va îngădui să se facă ţăndări. 

— S-ar putea să nu-ţi placă ce-o să auzi, zise Nim. E vorba 
despre Sybyl. 

— Despre Sybyl?! Râse uşor nesigur. De unde ştii că eu... 

— Tu mi-ai zis. Ultima dată când am aspirat împreună, ai 
uitat? 

— Aha... 

Stimurile îl făceau să vorbească vrute şi nevrute. Mai rău 
încă, îl făceau să uite ce vorbise. 

— Nu-i tocmai un secret de stat, rânji Nim. 

— Sunt atât de evident? (Dorea să fie sigur că Nim, care 
schimba femeile ca pe obiectele de lenjerie intimă, nu avea 
gânduri de altă natură în privinţa lui Sybyl.) Ce-i cu ea? 

— Ei bine, cel care câştigă duelul din amfiteatru o să aibă 
parte de un purcoi de bani. 

— Asta nu-i nici o problemă. Eu voi fi acela. 

Nim îşi trecu mâna prin părul blond zmeuriu. 

— Nu mă pot decide dacă cel mai mult îmi place la tine 
modestia ta, sau capacitatea de a întrezări viitorul. Cred 
totuşi că modestia mă atrage în mod special. 

— Sigur că da, strânse Marqg din umeri, şi Sybyl este bună. 

— Dar tu eşti mai bun. 

— Eu sunt mai norocos. Mi-au încredinţat Rațiunea. Sybyl 
este cu Credinţa. 

Celălalt îl privi surprins şi inspiră adânc. 

— În locul tău, n-aş subestima Credinţa. E strâns legată de 
pasiune şi deocamdată nimeni n-a reuşit să scape de 
vreuna. 

— Nici nu-i nevoie. În cele din urmă, pasiunile se 
destramă. 


— Dar lumina raţiunii arde de-a pururi? 

— Dacă regenerezi celulele cerebrale, da. 

Nim privi prin paiul său, ca să vadă dacă mai rămăsese 
ceva, şi-i făcu lui Marqg un semn ai ochiul. 

— Atunci n-ai nevoie de un mic sfat. 

— Care sfat? N-am auzit niciunul. 

— Dacă celulele tale cerebrale neregenerate, chicoti Nim, 
ar conţine o fărâmă de bun simţ, ai înceta să mai cooperezi 
cu Sybyl pentru a-i îmbunătăţi simul. Sau, şi mai bine, ai 
simula continuarea cooperării, aşa încât să profiţi de orice 
poţi afla de la ea. De fapt, ar trebui să găseşti modalităţi să-i 
vii de hac ei şi simului. Se zice că-i excepţional. 

— L-am văzut. 

— Ai văzut o parte. Crezi că ţi-l arată pe tot? 

— Am lucrat zilnic împreună... 

— Ceea ce vezi tu este un sim abreviat. Noaptea, Sybyl 
dilată întregul pseudopsihic. 

Marqg se încruntă. Ştia că, sub acţiunea feromonilor, în 
preajma femeii se comporta ca în transă, totuşi compensase 
această deficiență. Nu? 

— Nu cred că ea ar... 

— Este posibil. Cei de sus au luat-o în colimator. 

Fără să vrea, Marqg simţi o împunsătură de gelozie, dar se 
strădui să nu şi-o trădeze. 

— Hmm... Mulţumesc! 

Nim îşi plecă fruntea într-un gest de ironie caracteristică 
şi spuse: 

— Chiar dacă n-ai nevoie de el, ai fi un prost să-l refuzi. 

— Ce anume? Purcoiul de bani oferit câştigătorului? 

— Nu banii, tembelule! Crezi că n-am sesizat că vorbesc 
cu sclavul ambiţiei? Mă refeream la sfatul meu! 

Marg inspiră adânc cu ambele nări. 

— În nici un caz n-o să-l uit. 

— Chestia asta va fi mare! Tu crezi că se adresează doar 
Sectorului, dar eu îţi zic că se vor conecta oameni de pe tot 
Trantorul. 


— Cu atât mai bine, ricană Marqg deşi stomacul lui se 
simţea ca în imponderabilitate. 

Viaţa într-o adevărată renaştere culturală era riscantă. 
Totuşi poate că senzaţia de gol se datora ştimului. 

— Tu crezi că Seldon şi individul ăla care-l urmează ca un 
căţeluş, Amaryl, te-au ales pe tine pentru că-i floare la 
ureche? 

Marqg mai inspiră ştim şi abia apoi răspunse: 

— Nu, ei pentru că-s cel mai bun. 

— Şi pentru că eşti hăât dedesubtul lor pe scara statutului 
social. Amice, eşti sacrificabil. 

Celălalt încuviinţă sobru. 

— În nici un caz n-o să uit. 

Oare începuse să se repete? Probabil că stimul era de 
vină. 

Nu se gândi la sfatul lui Nim decât după două zile, când în 
salonul executivilor auzi pe cineva lăudând munca lui Sybyl 
înaintea lui Hastor, conducătorul companiei „Artifice 
Associates”. Renunţă la prânz şi reveni la etajul lui. 
Îndreptându-se către biroul său, trecu pe lângă uşa lui 
Sybyl şi avu intenţia, aşa se dezvinovăţi după aceea, să-i 
transmită complimentul auzit. Dar când descoperi că uşa 
era descuiată şi camera pustie, acţionă ca mânat de un 
impuls. 

După o jumătate de oră, tresări uşor când femeia rosti 
„Marqg! 

— Din uşa biroului. Mâna lui Sybyl îşi netezi părul în ceea 
ce bărbatul consideră o cochetărie inconştientă, trădând 
dorinţa de a plăcea. 

— "Te pot ajuta cu ceva? 

Marqg tocmai terminase de programat software-ul care-l 
lega de biroul lui, astfel încât să poată monitoriza 
întrevederile pe care femeia le avea cu clientul ei. Boker. 
Din câte ştia, Sybyl îi împărtăşea esenţa acelor discuţii. 

Se justificase că sugestiile lui privind felul în care ea ar fi 
trebuit să se comporte cu Boker, care uneori era dificil, ar fi 


fost mult îmbunătăţite dacă l-ar fi cunoscut în mod direct pe 
individ. Dar asta ar fi compromis relaţia cu clientul - de 
obicei, o regulă foarte strictă. Acum însă era ceva special... 

Ridică din umeri. 

— Te aşteptam. 

— Am structurat-o mult mai bine. Oscilaţiile ei 
temperamentale au ajuns sub 0,2. 

— Excelent! Pot să văd? 

Oare surâsul ei păruse mai cald ca de obicei? Încă se 
întreba asta când ajunse în propriul său birou, după o oră 
de ajustări ale Ioanei. Sybyl făcuse într-adevăr o treabă 
excelentă. Amănunţită şi complexă, întrepătrunsă cu 
topografia străvechii personalităţi. 

Toate astea numai de ieri până azi? Greu de crezut... 

Era momentul să facă nişte investigaţii prin simspaţiu. 

Cu sprâncenele zbârlite, încruntat, Voltaire îşi proptise 
mâinile în şoldurile osoase. Se ridicase de pe scaunul bogat 
tapiţat din cabinetul lui de la Cirey, castelul amantei sale de 
mult timp, marchiza du Chatelet. 

Locul căruia de cincisprezece ani îi spunea casă îl deprima 
acum, când femeia nu mai exista. lar marchizul, fără 
decenţa de a aştepta până ce trupul soţiei sale se va răci, îl 
informase că trebuia să plece. 

— Scoate-mă de aici! Îi ceru Voltaire savantului, care în 
cele din urmă răspunse apelului său. 

Savant - un cuvânt nou, neîndoios derivat din rădăcina 
latinească, a fi înţelept. Totuşi individul acesta părea că ştie 
prea puţine. 

— Vreau să merg la cafenea. Trebuie s-o văd pe Fecioară. 

Savantul se aplecă peste consola de comandă pe care 
Voltaire începuse deja s-o deteste şi zâmbi cu o plăcere 
nedisimulată faţă de puterea pe care o avea. 

— Nu crezusem că-i genul tău. Ioată viaţa - nu uita că ţi- 
am scanat amintirile şi nu ai nici un secret pentru mine - ai 
dovedit o preferinţă evidentă pentru femeile inteligente. Ca 
nepoata ta şi că madame du Chatelet. 


— Şi ce-i cu asta? Cine ar putea suporta cu adevărat 
compania femeilor proaste? Singurul lucru ce se poate 
spune în favoarea lor este că poţi avea încredere în ele, 
pentru că sunt prea idioate ca să fie viclene. 

— Spre deosebire de madame du Chatelet? 

Voltaire răpăi nervos cu degetele pe superbul pupitru din 
lemn de nuc; îşi aminti că era un dar primit din partea 
amantei lui. Cum de ajunsese în locul acesta primitiv? Era 
posibil să fi fost realmente construit doar pe baza 
amintirilor sale? 

— Este adevărat, ea m-a trădat. A plătit însă scump pentru 
asta. 

Savantul arcui o sprânceană. 

— La acel tânăr ofiţer te referi? Cel care a lăsat-o 
însărcinată? 

— La patruzeci şi trei de ani, o femeie măritată şi care are 
trei copii nu trebuie să rămână însărcinată! 

— Ai sărit de şapte coţi când te-a anunţat - de înţeles, dar 
nu prea politicos. Cu toate acestea, nu te-ai despărţit de ea. 
Ai asistat-o la naştere. 

Voltaire clocotea. Amintiri întunecate, amintiri curgând ca 
apele negre ale unui râu subteran. Îşi făcuse o mulţime de 
griji pentru naştere, care se dovedise incredibil de uşoară. 
Cu toate acestea, după nouă zile, femeia cea mai 
extraordinară pe care o cunoscuse vreodată murise de 
septicemie puerperală. Nimeni, nici o femeie - nici chiar 
nepoata, menajeră şi fosta lui concubină, madame Denis, 
care se îngrijise după aceea de el - nu fusese vreodată 
capabilă să-i ia locul. O jelise până la... Până la - se apropie 
de gând şi coti brusc - până la moartea lui... 

Îşi umflă obrajii şi replică prompt: 

— M-a convins că ar fi fost nerezonabil să mă despart de 
„O femeie cu o educaţie şi un talent excepţionale”, doar 
pentru că-şi exercitase acelaşi drepturi de care mă 
bucurasem eu însumi. Mai cu seamă, pentru că nu mai 
făcusem dragoste cu ea de luni de zile. Drepturile 


bărbatului, mi-a spus, sunt aceleaşi şi pentru femei... Cu 
condiţia ca femeile să facă parte din aristocrație. Am 
îngăduit să mă las convins de blânda ei judecată. 

— Aha. Comentă enigmatic savantul. 

Voltaire îşi freca fruntea, încruntată de amintirile 
persistente. 

— Ea a fost o excepţie la toate regulile. I-a înţeles pe 
Newton şi pe Locke. A înţeles fiecare cuvânt scris de mine. 
M-a înţeles pe mine! 

— Totuşi, de ce nu făceai dragoste cu ea? Erai prea ocupat 
cu orgiile? 

— Dragul meu domn, participările mele la asemenea 
festivități au fost mult exagerate. Este adevărat, în tinereţe 
am acceptat o invitaţie la o astfel de celebrare a plăcerilor 
erotice. M-am comportat atât de bine, încât am fost invitat 
să revin. 

— Şi ai făcut-o? 

— Bineînţeles că nu. Dacă o faci o dată, eşti un filosof, dar 
dacă o repeţi, eşti un simplu pervers. 

— Nu înţeleg totuşi ce anume îl poate interesa pe un 
bărbat aşa sofisticat ca tine la o altă întâlnire cu Fecioară? 

— Pasiunea ei, spuse Voltaire şi o imagine a robustei 
Fecioare îi apăru limpede în minte. Curajul şi devoţiunea 
faţă de lucrurile în care crede. 

— Şi tu deţineai această trăsătură. 

Voltaire izbi din picior, dar podeaua nu scoase nici un 
zgomot. 

— De ce vorbeşti despre mine folosind timpul trecut? 

— lartă-mă. O să completez imediat şi fundalul audio. 

Un gest scurt şi Voltaire auzi scândurile scârţâind la 
fiecare pas al său. Caii unei trăsuri tropăiră afară. 

— Eu am temperament. Nu confunda pasiunea cu 
temperamentul... Care ţine de nervi. Pasiunea este născută 
din inimă şi din suflet, nu-i un simplu mecanism al umorilor 
trupului. 

— Crezi în suflete? 


— În esențe, cu siguranţă. În ciuda amenințărilor din 
partea Bisericii şi Statului, Fecioară a cutezat să se agaţe 
cu toată inima de viziunea ei. Spre deosebire de mine, 
devoţiunea ei faţă de viziunea proprie nu este mânjită de 
perversitate. Ea a fost prima protestantă adevărată. 
Dintotdeauna i-am preferat pe protestanți prin comparaţie 
cu absolutiştii papişti - până ce m-am stabilit în Geneva, ca 
să descopăr că ura lor publică faţă de plăcere este la fel de 
mare ca a oricărui papă. Doar quakerii nu se dedau în 
intimitate acelor plăceri pe care le abjură în mod public. 
Din nefericire, o sută de credincioşi adevăraţi nu pot mântui 
milioane de ipocriţi. 

Savantul se strâmbă sceptic. 

— Ioana a cedat, s-a înclinat sub amenințările lor. 

— Au dus-o la un cimitir! Voltaire se zbârli de iritare. Au 
terorizat o fată credulă, ameninţând-o cu moartea şi cu 
iadul. Episcopi, cărturari - oamenii cei mai învăţaţi ai vremii 
lor! Nişte găoaze de măgari, cu toţii! Au intimidat femeia 
cea mai curajoasă din Franţa şi au distrus-o doar ca s-o 
sanctifice. Ipocriţii! Aveau nevoie de martiri la fel cum 
căpuşele au nevoie de sânge. Se hrănesc din sacrificiul de 
sine... Cu condiţia că sinele sacrificat să nu le aparţină lor. 

— Nu dispunem decât de versiunea ta şi de a ei. Istoria 
noastră nu ajunge atât de departe în trecut. Totuşi, acum 
cunoaştem mai multe despre oameni... 

— Aşa vă imaginaţi voi. Voltaire priză puţin tabac pentru a 
se calma. Ticăloşii sunt ruinaţi de cele mai josnice trăsături 
ale lor, iar eroii de cele mai înălţătoare S-au jucat cu 
onoarea şi curajul ei de parcă ar fi fost un arcuş - nişte 
porci cântând la vioară. 

— Îi iei apărarea, surâse strâmb şi amuzat savantul. Cu 
toate astea, în poemul pe care l-ai scris despre ea - mi se 
pare incredibil ca oamenii să-şi memoreze propriile lor 
lucrări, pentru ca să le poată recita! 

— O descrii ca pe o târfa de tavernă, mult mai bătrână 
decât în realitate, care minţea despre aşa-zisele ei voci, o 


ignorantă superstiţioasă, dar vicleană. Duşmanul cel mai 
mare al castităţii pe care ea pretindea că o apără era un 
măgar - un măgar înaripat! 

Voltaire zâmbi. 

— O metaforă sclipitoare pentru Biserica Romano- 
Catolică, n'est ce pas? Aveam de transmis o idee, iar loana a 
fost pur şi simplu spada cu care am împuns. Pe atunci n-o 
cunoscusem. Habar n-aveam că era o femeie cu asemenea 
profunzimi misterioase. 

— Dar nu profunzimi ale intelectului, ci o ţărancă! 

Marqg îşi aminti cum scăpase el însuşi de o asemenea 
soartă pe planeta noroioasă Biehleur, pe toată durata 
examenului Cenuşiilor. lar acum fugise de rutinele lor 
plicticoase, pătrunzând într-o adevărată revoluţie culturală. 

— Nu, nu! Profunzimi ale sufletului! Eu sunt ca un pârâiaş. 
Unul limpede, deoarece sunt superficial, prea puţin adânc. 
Dar ea este un fluviu, un ocean! Du-mă înapoi la Aux Deux 
Magots. Ea şi garconul acela mecanic sunt singura 
societate care mi-a mai rămas acum. 

— loana este adversarul tău, spuse savantul. O unealtă a 
celor care susţin valorile împotriva cărora ai luptat toată 
viaţa. Ca să fiu sigur c-o vei învinge, te voi îmbunătăţi. 

— Sunt întreg şi intact, declară tăios Voltaire. 

— 'Te voi echipa cu toate informaţiile filosofice şi ştiinţifice, 
cu tot progresul raţional. Rațiunea ta trebuie să strivească 
credinţa ei. Dacă dorim să ne continuăm civilizaţia în 
direcţia raţiunii şi a ştiinţei, trebuie s-o priveşti ca pe 
duşmanul care este. 

Elocvenţa şi impoliteţea sa erau aproape fermecătoare, 
dar nu puteau înlocui fascinația lui Voltaire faţă de Ioana. 

— Refuz să citesc orice până nu mă readuci în prezenţa 
Fecioarei - în cafenea! 

Savantul avu cutezanţa să hohotească. 

— Nu pricepi. Nu ai de ales! Voi introduce informaţiile în 
tine. Fie că vrei, fie că nu, vei deţine informaţiile necesare 
ca s-o învingi. 


— Îmi violezi integritatea! 

— Să nu uităm că după dezbatere se va pune problema 
dacă te voi mai păstra rulând, sau... 

— Îmi vei pune capăt? 

— Asta doar ca să ştii care-i miza. 

Voltaire se încordă. Cunoştea accentele de fier ale 
autorităţii, deoarece o simţise mai întâi pe cea a tatălui său 
- un despot strict, care-l silise să participe la mesă, şi ale 
cărui austerităţi duseseră la moartea mamei sale pe când 
Voltaire avea doar şapte ani. Singura cale prin care putuse 
scăpa de disciplina soţului ei fusese moartea. Voltaire nu 
intenţiona să folosească aceeaşi modalitate pentru ca să 
scape de acest savant. 

— Refuz să întrebuinţez orice cunoştinţe suplimentare, 
până ce nu mă readuci imediat în cafenea. 

Înfuriat, savantul îl privi pe Voltaire aşa cum acesta îşi 
privise peruchierul - cu o superioritate arogantă. Buza lui 
răsfrântă spunea destul de limpede că ştia că filosoful n-ar 
fi putut exista în absenţa patronajului său. 

O răsturnare de situaţie umilitoare. Deşi el însuşi 
provenea din clasa de mijloc, Voltaire nu credea că oamenii 
de rând meritau să se conducă singuri. Imaginea 
peruchierului său în rol de legislator era îndeajuns ca să-l 
facă să nu mai poarte o perucă în viaţa lui şi nu tolera să fie 
văzut în acelaşi fel de acest savant îngâmfat şi iritant. 

— Uite ce-i, spuse savantul. Dacă-mi compui una dintre 
strălucitoarele tale lettres philosophigques în care faci praf 
conceptul sufletului omenesc, te voi readuce în prezenţa 
Fecioarei. Dacă nu, n-o vei mai zări până în ziua dezbaterii. 
Limpede? 

Voltaire reflectă asupra ofertei. 

— Limpede ca un pârâiaş, spuse el în cele din urmă. 

Şi apoi nori compacţi, negri ca tăciunii, pogorâră în mintea 
sa. Amintiri sumbre şi sinistre. Se simţi cuprins într-un 
trecut care vui pe lângă el, pârjolind... 


— A intrat în ciclu! Iese ceva la suprafaţă..., auzi strigătul 
găunos al lui Marqg. 

Imagini din trecutul îndepărtat explodară. 

— Chemaţi-l pe Seldon! Simul acesta mai are un strat! 
Chemaţi-l pe Seldon! 

Hari privea imaginile şi fluxurile de date. 

— A suferit o furtună de rememorare. Priveşte implicaţiile! 

Marqg se zgâii la torent, fără să priceapă. 

— Mda... Văd. 

— Promontoriul acela - este pepita amintirii unei dezbateri 
pe care a avut-o cu Ioana acum 8.000 de ani. 

— Cineva a mai folosit simurile astea... 

— Pentru dezbateri publice, da. Istoria nu numai că se 
repetă, ci uneori se şi bâlbâie. 

— Credinţa opusă Raţiunii? 

— Credinţa/Mecanicele contra Raţiunii/Voinţa Umană, 
spuse Seldon parcă citind direct din complexele numerice. 
(Marg nu putea urmări îndeajuns de rapid conexiunile ca să 
ţină pasul cu el.) În epoca respectivă, societatea era 
divizată fundamental în privinţa inteligenţelor artificiale şi 
a... manifestărilor lor. 

Marqg sesiză un licăr rapid pe chipul matematicianului. 
Oare îi ascundea ceva? 

— Manifestări”? Vreţi să spuneţi... ca tik-tokii? 

— Cam aşa ceva, încuviinţă Seldon rigid. 

— Voltaire era de partea... 

— În epoca respectivă, el susţinea efervescenţa oamenilor. 
loana era de partea Credinței, care însemna... Ăăă, tik-tokii. 

— Nu pricep. 

— Tik-tokii, sau forme superioare ale lor, erau consideraţi 
capabili să călăuzească omenirea. 

Seldon părea de-a dreptul stânjenit. 

— Tik-tokii, pufni dispreţuitor Marg. 

— Sau... Aăă, forme superioare. 

— Asta au dezbătut Voltaire şi loana acum 8.000 de ani? 
Aşadar au fost construiți în acest scop. Cine a învins? 


— Rezultatul nu apare. Cred că a devenit lipsit de 
însemnătate. N-au putut fi construite inteligenţe artificiale 
care să poată călăuzi omenirea. 

— Pare firesc, încuviinţă Marg. Maşinile nu vor fi niciodată 
la fel de inteligente ca noi. În problemele cotidiene, sigur că 
da, dar... 

— Sugerez ştergerea complexului de memorie interior, 
anunţă Seldon sec. Astfel se va elimina stratul care 
interferează. 

— Sigur că da, dacă apreciaţi că aceasta este soluţia 
optimă. Nu ştiu însă dacă putem deconecta toate legăturile 
din amintirile respective. Simurile folosesc accesări 
holografice, aşa că sunt fixate... 

— Este crucial, pentru a obţine rezultatele dorite în 
dezbaterea care se apropie. Pot apărea şi alte implicaţii... 

— Cum ar fi? 

— Istoricii ar putea exploata asemenea simuri. Căutând 
date pierdute despre trecutul îndepărtat. Vor dori să aibă 
acces la ele. Nu le aprobaţi! 

— Bineînţeles că nu. Mai exact, probabil că nu vom 
permite accesul nimănui la ele. 

Seldon rămăsese ai ochii la fragmentele mişcătoare de 
configurații. 

— Sunt într-adevăr complexe, nu-i aşa? Minţi cu adevărat 
profunde, sub-identităţi care interacționează... Hmm... Mă 
întreb cum rămâne stabil întregul simţ al identităţii? Cum 
de nu se dezintegrează pur şi simplu mentalităţile lor? 

Marqg nu-i putea urma şirul raţionamentelor, dar spuse: 

— Bânuiesc că anticii cunoşteau unele şmecherii de care 
noi nu avem habar. 

— Aşa este, încuviinţă Seldon. Asta poate fi o idee... 

Se sculă rapid şi Marqg îl imită. 

— Nu mai puteţi rămâne? Ştiu că Sybyl ar fi dorit să 
discute... 

— Îmi pare rău. Dar trebuie să plec. Probleme de stat. 

— Bun, atunci vă mulţumesc pentru... 


Seldon ieşi înainte ca Marg să fi putut închide gura. 

— Nu am nici cea mai mică dorinţă de a-l vedea pe 
gentilomul cel uscăţiv cu perucă. Se crede mai bun decât 
toţi ceilalţi, spuse Fecioara către vrăjitoarea Sybyl. 

— Este adevărat, totuşi... 

— Prefer tovărăşia propriilor mele voci. 

— Este fascinat de tine, zise madame La Sorciere. 

— Îmi vine greu să cred asta. 

Cu toate acestea, îi fu imposibil să nu zâmbească. 

— Este cât se poate de adevărat. I-a solicitat lui Marqg - cel 
care l-a recreat - o imagine complet nouă. Ştii, ela trăit 
până la optzeci şi patru de ani. 

— Pare mai bătrân. 

Perucă, panglica liliachie şi pantalonii de catifea i se 
păreau groteşti la un bărbat atât de smochinit şi ofilit. 

— Marqg a decis să-i redea înfăţişarea de la patruzeci şi doi 
de ani. Te rog, întâlneşte-te cu el! 

Fecioara căzu pe gânduri. Monsieur Arouet avea să fie 
mult mai puţin respingător dacă... 

— Monsieur avea alt croitor în tinereţe? 

— Hmm. Asta se poate aranja. 

— Eu nu voi merge la han în astea. 

Ridică lanţurile, amintindu-şi de mantia de blană pe care 
regele însuşi i-o pusese pe umeri la încoronarea lui din 
Rouen. Se gândi s-o ceară acum, dar decise să n-o facă. În 
decursul procesului, preoţii se legaseră adesea de mantie, 
acuzând-o pe Ioana că iubea luxul fiind ademenită de 
diavol; ea, care până ce nu-l câştigase pe rege în prima zi 
când apăruse la curte, nu simţise pe piele altceva decât 
atingerea aspră a cânepei. Acuzatorii ei, observase asta, 
purtau mătase neagră şi catifea, şi trăsneau a parfum. 

— Voi face tot ce pot, promise madame La Sorciere, dar şi 
tu trebuie să fii de acord să nu scapi o vorbă faţă de 
monsieur Boker. El nu doreşte să fraternizezi cu inamicul, 
însă eu cred că-ţi va face bine. Îţi va şlefui agerimea pentru 
dezbaterea finală. 


Urmă o pauză - cădere, fiori pufoşi - în care Fecioara se 
simţi ca şi cum ar fi leşinat. Când îşi reveni - suprafeţe 
dure, reci, pete bruşte, ţipătoare de cafeniu şi verde - se 
pomeni în Hanul celor Doi Viermi, înconjurată din nou de 
muşterii care nu păreau să ştie că ea se afla acolo. 

Creaturi împlătoşate punând tăvi, farfurii şi tacâmuri 
alergau printre mese. Îl căută din ochi pe Garcon şi-l 
observă privind spre bucătăreasa bălaie, care se prefăcea 
că nu-l observă. Dorinţa lui îi reamintea felul în care ea 
însăşi privise la statuile sfintelor Caterina şi Margareta - 
amândouă renunţaseră la bărbaţi, dar îmbrăcaseră straiele 
acestora, fiind suspendate între două lumi, între pasiunea 
cerească şi ardoarea lumească. Ca în locul de aici, cu 
limbajul său scârţâăitor de numere şi maşini, deşi Ioana ştia 
că era un popas, un purgatoriu de aşteptare între lumi. 

Îşi stăpâni un zâmbet când apăru monsieur Arouet. Purta 
o perucă neagră, nepudrată, totuşi arăta destul de bătrân; 
avea cam vârsta tatălui ei, Jacques Dars, treizeci şi unu - 
treizeci şi doi de ani. Umerii îi erau gârboviţi sub greutatea 
multelor cărţi. loana văzuse cărţi numai de două ori, în 
decursul judecăților, şi cu toate că nu semănau deloc cu 
acestea, tresări amintindu-şi de puterea lor. 

— Alors, rosti monsieur Arouet aşezând cărţile în faţa ei. 
Patruzeci şi două de volume. Operele mele alese. 
Incomplete, dar - zâmbi el - deocamdată ajung. Ce s-a 
întâmplat? 

— Îţi baţi joc de mine? Ştii că nu pot citi! 

— Ştiu. Garcon 213-ADM te va învăţa. 

— Nu vreau să învăţ. În afară de Biblie, toate cărţile sunt 
sămânţa diavolului. 

Monsieur Arouet ridică exasperat braţele şi se lansă în 
blesteme, obscenităţi violente şi complexe, aidoma celor pe 
care soldaţii Ioanei le foloseau când uitau că ea era în 
apropiere. 

— Trebuie să înveţi să citeşti. Ştiinţa este putere! 


— Diavolul trebuie să cunoască multe, spuse ea ferindu-se 
să fie atinsă de vreo carte. 

Exasperat, monsieur Arouet se întoarse către vrăjitoare - 
care părea să stea la o masă alăturată - şi rosti: 

— Vac! N-o poţi învăţa nimic? 

Reveni apoi spre Ioana: 

— Cum îmi vei aprecia strălucirea, dacă nu poţi nici măcar 
să citeşti? 

— Nu-mi slujeşte la nimic. 

— Ha! Dacă ai fi putut să citeşti, i-ai fi dat peste cap pe 
idioţii ăia care te-au trimis pe rug. 

— Oameni învăţaţi cu toţii, replică ea. Ca şi tine. 

— Nu, pucellette, nu ca mine. Câtuşi de puţin ca mine. 

Fecioara se trase îndărăt din faţa cărţii întinse de bărbat, 
de parcă ar fi fost un şarpe. Rânjind, el îşi atinse cu cartea 
trupul, apoi pe al lui Garcon. Care stătea acum lângă masă. 

— Nu-i vătămătoare, vezi? 

— Adesea răul este invizibil, murmură Fecioară. 

— Monsieur are dreptate, interveni Gargqon. Toţi oamenii 
de calitate citesc. 

— Dacă ai fi fost alfabetizată, spuse monsieur Arouet, ai fi 
ştiut că inchizitorii tăi nu aveau nici un drept să te judece. 
Erai o prizonieră de război. Capturatorii englezi nu aveau 
autoritatea legală de a-ţi examina convingerile religioase 
prin intermediul inchizitorilor şi al cărturarilor francezi. Tu 
te prefăceai că vocile pe care le auzeai erau divine... 

— Mă prefăceam?! Strigă ea. 

— lar ei se prefăceau că le cred diavoleşti. Englezii sunt 
prea toleranţi ca să ardă pe cineva pe rug. Ei lasă 
asemenea forme de distracţie pe seama compatrioţilor 
noştri, francezii. 

— Nu atât de toleranţi, preciză Fecioară, dacă m-au 
predat episcopului de Beauvais, susţinând că eram 
vrăjitoare. (Îşi feri privirea, nedorind să-l lase să-i vadă 
ochii.) Poate că sunt... Mi-am trădat vocile. 


— Vocile conştiinţei, nimic mai mult. Păgânul Socrate le-a 
auzit şi el. Toţi le aud. Este însă lipsit de rațiune să ne 
sacrificăm vieţile pentru ele, fie şi numai fiindcă a ne 
distruge din vina lor înseamnă a le distruge şi pe ele. (Îşi 
supse gânditor dinţii.) Persoanele bine educate le trădează 
în mod curent. 

— Şi noi, aici? Şopti loana. 

El miji ochii. 

— Aceşti... Alţii? Savanţii? 

— Sunt spectre. 

— Ca demonii? Totuşi vorbesc despre rațiune. Au 
întemeiat o republică a analizei. 

— Aşa susţin ei. Pe de altă parte, ne-au cerut să 
reprezentăm ceea ce nu au ei. 

— Crezi că n-au sânge în trup? Voltaire făcu o grimasă de 
surpriză. 

— Bănuiesc că îi ascultăm pe aceiaşi „savanţi”, aşadar 
suntem puşi la încercare în acelaşi proces. 

— Eu dau ascultare unor voci ca ale lor, rosti Voltaire pe 
un ton defensiv. Cel puţin ştiu când să-mi feresc urechea de 
sfaturile fără minte. 

— Poate că vocile lui monsieur sunt slabe, sugeră Gargon, 
şi astfel mal lesne de ignorat. 

— l-am lăsat - pe oamenii Bisericii! 

— Să mă silească să recunosc că vocile mele aparţineau 
diavolului, spuse Fecioara, deşi am ştiut mereu că erau 
dumnezeieşti. Ăsta nu este actul unui demon? Al unei 
vrăjitoare? 

— Ascultă aici! O prinse monsieur Arouet de braţe. Nu 
există vrăjitoare. Singurii diavoli din viaţa ta au fost cei care 
te-au trimis la rug. Porci ignoranţi, cu toţii! Mai puţin 
englezul, care a pretins că te crede vrăjitoare ca să 
efectueze o mişcare politică vicleană. Când veşmintele ţi-au 
ars, oamenii lui ţi-au luat trupul de pe rug ca să arate 
mulţimii şi inchizitorilor că erai într-adevăr o femeie, care, 


din nici un alt motiv decât că uzurpa privilegiile bărbaţilor, 
şi-a meritat soarta. 

— Încetează, te rog! Exclamă ea. 

I se părea că poate să simtă duhoarea înecăcioasă a 
fumului, deşi monsieur Arouet îi ceruse lui Garcon să aşeze 
tăblițe cu FUMATUL OPRIT în tot hanul în interiorul căruia, 
pe neaşteptate, ajunseseră. Odaia se clătină, se roti. 

— Focul, icni ea. Limbile lui... 

— Ajunge! Rosti vrăjitoarea. Nu-ţi dai seama că-i faci rău? 
Termină! 

Dar monsieur Arouet insistă. 

— 'Ţi-au examinat părţile ruşinoase după ce straiele ţi-au 
ars - nu ştiai asta, nu? 

— Aşa cum făcuseră şi înainte, pentru a dovedi că erai 
fecioara care susţineai că eşti. lar după ce şi-au satisfăcut 
neruşinarea în numele Domnului, te-au legat din nou pe rug 
şi ţi-au ars oasele până la cenuşă. Aşa te-au răsplătit 
conaţionalii tăi pentru că le-ai apărat regele! Pentru că te-ai 
îngrijit că Franţa să rămână de-a pururi franceză. lar după 
ce te-au incinerat, ceva mai târziu, au deschis o anchetă, au 
citat nişte zvonuri rurale conform cărora inima nu ţi-ar fi 
fost atinsă de flăcări şi te-au declarat imediat eroină 
naţională, Mântuitoarea Franţei. N-aş fi deloc surprins 
dacă, de acum, te-ar fi canonizat şi venerat ca pe o sfântă. 

— În 1924, preciză La Sorciere, deşi nu putea înţelege 
cum de ştia numărul acela ciudat. 

Să fi fost o cunoaştere angelică? 

Pufnetul de dispreţ al lui monsieur Arouet îi răsună în 
urechi. 

— Ce să zic - a şi ajutat-o cu mult, spuse el. 

— Data respectivă, zise La Sorciere cu glasul său obişnuit, 
se găsea într-o notă de subsol. Deşi, bineînţeles, nu deţinem 
nici un fel de coordonate pentru ca să ştim ce înseamnă 
numărul acela. Actualmente suntem în anul 12.026 al Erei 
Galactice. 


Logici pârjolitoare agitară aerul care pârâia. Vânturi 
fierbinţi înceţoşară mulţimea de privitori adunaţi în jurul 
rugului. 

— Foc... 

Fecioara icni. Prinzându-se cu mâinile de gulerul de zale, 
fugi în bezna rece a uitării. 

— Ar cam fi timpul, o împunse Voltaire pe madame La 
Scientiste, care atârna în faţa lui ca un tablou animat. El 
însuşi alesese reprezentarea aceea, găsind-o straniu de 
liniştitoare. 

— Nu te-am ignorat în mod deliberat, rosti ea rece şi 
preocupată. 

— Cum îndrăzneşti să mă încetineşti fără acordul meu? 

— Marg şi cu mine suntem sufocaţi de reporteri mass- 
media. N-am visat niciodată că Dezbaterea Finală ar fi 
evenimentul media al deceniului. Toţi doresc să te 
intervieveze pe tine şi pe Ioana. 

Voltaire îşi aranjă panglica de culoarea piersicii pe care o 
purta la gât. 

— Refuz să fiu văzut fără peruca mea pudrată. 

— În primul rând, nu-i vom lăsa să te vadă pe tine sau pe 
Fecioară. Pot discuta cu Marqg cât doresc. Lui îi place 
atenţia reporterilor şi se pricepe să se descurce cu ei. 
Susţine că imaginea publică îl va ajuta în carieră. 

— Crezusem că voi fi consultat înaintea unor decizii 
importante... 

— Uite ce-i, am venit aici imediat ce m-a apelat mec- 
secretarul. Te-am lăsat să rulezi încetinit, ca să-ţi 
monitorizez integrarea configuraţiilor. Ar trebui să-mi fii 
recunoscător că-ţi ofer timp interior... 

— Pentru contemplare? Pufhni el. 

— Îi poţi spune şi aşa. 

— Nu ştiusem că şi timpul trebuie să fie... Dăruit. 

Voltaire se afla în apartamentul său luxos de la curtea lui 
Frederic cel Mare, jucând şah cu călugărul pe care-l 
tocmise ca să-l lase să câştige. 


— Timpul costă, iar analiza cost/beneficiu arată că ar fi 
preferabil să vă rulăm pe amândoi împreună. 

— Lipsit de solitudine? Este imposibil să port o conversaţie 
raţională cu femeia aceea! 

Îi întoarse spatele, căutând să obţină un efect dramatic cât 
mai mare. Fusese un actor excelent - o afirmaseră toţi cei 
care-l auziseră jucând în propriile sale piese la curtea lui 
Frederic. Recunoştea o scenă bună atunci când o vedea, iar 
cea de acum avea potenţial dramatic. Creaturile acestea 
erau complet lipsite de intensitate, neobişnuite cu exploziile 
de sentimente pure, iscusit meşteşugite. 

Glasul ei se înmuie. 

— Scapă de el şi-ţi voi aduce cunoştinţele la zi. 

Voltaire se întoarse şi ridică un deget subţire spre 
călugărul cel jovial, singurul reprezentant al clerului pe 
care-l putuse suporta în viaţa sa. Călugărul se îndepărtă cu 
pas târşâit, închizând cu atenţie uşa din lemn de stejar 
sculptat. 

Filosoful sorbi din excelentul lichior al lui Frederic ca să-şi 
dreagă vocea. 

— Vreau să îndepărtezi chinul final al Fecioarei din 
memoria ei. Ne stânjeneşte conversaţia, tot aşa cum 
episcopii şi oficialităţile statale împiedică publicarea 
lucrărilor inteligente. În plus... 

— Făcu o pauză, detestând să exprime sentimente mai 
blânde decât iritarea - ea suferă. Nu suport s-o văd 
suferind. 

— Nu cred... 

— Şi dacă tot te apuci de treabă, şterge-mi şi mie 
amintirea celor unsprezece luni petrecute în Bastilia. Ca 
toate fugile frecvenţe din Paris - nu evadările în sine, 
Doamne fereşte! 

— Perioadele de exil alcătuiesc majoritatea vieţii mele! 
Şterge doar cauzele lor, nu şi efectele. 

— Ei bine, nu ştiu... 


El izbi cu pumnul în tăblia încrustată a unei măsuţe de 
stejar. 

— Dacă nu mă eliberaţi de temerile trecutului, nu pot 
acţiona în mod liber! 

— Simpla logică... 

— De când anume este logica simplă? Eu nu pot compune 
„simplu” o lettre philosophique despre absurditatea de a le 
refuza celor ca Gargon 213-ADM drepturile omului, pe 
temeiul că nu au suflet. Apropo, este un tip amuzant, nu 
crezi? Şi isteţ - cel puţin ca o duzină de popi pe care i-am 
cunoscut. Nu vorbeşte? Nu răspunde? Nu are dorinţe? Este 
atras de o bucătăreasă umană. Nu ar trebui să fie capabil 
să-şi caute fericirea la fel de liber ca tine, sau ca mine? 
Dacă el nu are suflet, atunci nici tu nu ai. Dacătuaiun 
suflet, acesta poate fi dedus numai pe baza 
comportamentului tău, şi fiindcă din comportamentul lui 
Garcon deducem concluzii identice, înseamnă că şi el are 
suflet. 

— Sunt înclinată să fiu de acord, spuse madame La 
Scientiste. Deşi, desigur, reacţiile lui 213-ADM sunt 
simulări. Maşinile conştiente de sine sunt ilegale de mii de 
ani. 

— Asta voi ataca eu! Strigă Voltaire. 

— Dar ce procentaj din reacţia ta se datorează 
programării sarkiene? 

— Zero! Drepturile omului... 

— Cam greu de spus că trebuie aplicate în cazul maşinilor. 

Voltaire se strâmbă. 

— În aceste probleme delicate, nu mă pot exprima complet 
liber... Până când nu mă scapi de amintirea suferințelor 
îndurate tocmai pentru că mi-am exprimat ideile. 

— Dar trecutul tău eşti tu însuţi. Fără a-l deţine în 
totalitate, intact... 

— Prostii! Adevărul este că niciodată n-am cutezat să mă 
exprim liber în multe privinţe. Ia-l de pildă pe puritanul 
acela de Pascal, care detesta viaţa, cu opiniile lui privind 


păcatul originar, miracole şi multe alte aiureli. N-am 
îndrăznit să spun ce am crezut cu adevărat! Întotdeauna a 
trebuit să calculez cât va costa fiecare atac asupra 
convențiilor şi prostiei tradiţionale. 

Madame La Scientiste îşi ţuguie atrăgător buzele. 

— Aş zice că te-ai descurcat destul de bine. Ai fost faimos. 
Nu-ţi cunoaştem istoria şi nici măcar lumea în care ai trăit, 
dar din memoria ta pot spune... 

— Şi Fecioară! Ea este mai frustrată decât mine! Pentru 
convingerile ei a plătit preţul suprem. Răstignirea nu poate 
fi mai teribilă decât suferinţele ei pe rug. Ajunge să-ţi 
aprinzi o pipă plăcută - aşa cum mi-ar plăcea să fac - lângă 
ea şi imediat îşi dă ochii peste cap, ameţită de confuzii. 

— E însă crucial pentru persoana care este ea. 

— Investigaţiile raţionale nu se pot desfăşura într-o 
atmosferă de teamă şi intimidare. Dacă înfruntarea noastră 
trebuie să fie corectă, te implor să ne scapi de aceste terori 
care ne opresc să rostim ceea ce gândim şi să-i încurajăm 
pe alţii să spună ceea ce gândesc ei. Altfel dezbaterea va 
semăna cu o alergare în care concurenţii au cărămizi legate 
de glezne. 

Madame La Scientiste nu răspunse imediat. 

— AŞ... Aş dori să vă ajut, dar nu sunt sigură că pot. 

Voltaire pufni dispreţuitor. 

— Cunosc destul din procedurile voastre ca să ştiu că-mi 
poţi satisface cererea. 

— Sigur că da, asta n-ar fi nici o problemă. Din punct de 
vedere moral însă, nu am libertatea de a modifica 
programul Fecioarei după cum mi se năzare. 

Voltaire se încruntă şi întreaga lui făptură deveni rigidă. 

— Îmi dau seama că Madame are o părere proastă despre 
filosofia mea, dar cu siguranţă... 

— Nici vorbă! Ie apreciez foarte mult! Ai o minte modernă 
şi - ţinând seama de adâncimile trecutului îndepărtat din 
care provii - uluitoare! Regret că Imperiul n-a avut oameni 
ca tine! Cu toate acestea, deşi este perfect valid, punctul 


tău de vedere e limitat deoarece omite unele aspecte care 
nu mai pot fi accesate. 

— Filosofia mea? Îmbrăţişează totul, este o imagine 
universală... 

— lar eu lucrez pentru „Artifice Associates”, pentru 
Păstrători şi pentru domnul Boker. Morala îmi cere să le 
ofer Fecioara pe care o doresc. Dacă nu-i conving pe ei să 
şteargă amintirile martiriului Fecioarei, eu n-o pot face. lar 
Marqg ar trebui să obţină acceptul companiei şi al 
Scepticilor, pentru a şterge amintirile tale. Te asigur că ar fi 
încântat s-o facă. Scepticii lui ar fi probabil de acord, spre 
deosebire de Păstrători. Asta ţi-ar oferi un atu. 

— Sunt de acord, încuviinţă el brusc. N-ar fi nici raţional, 
nici etic, ca eu să scap de povara mea, dar nu şi Fecioară. 
Nici Locke şi nici Newton n-ar fi acceptat. 

— Voi vorbi cu şeful meu şi cu domnul Boker, spuse 
madame La Scientiste. Dar în locul tău nu mi-aş ţine 
răsuflarea, aşteptând să se întâmple miracolul ăsta. 

Voltaire zâmbi ironic şi rosti: 

— Madame uită că eu nu am răsuflare pe care să mi-o ţin. 
Pâlpâitul pictogramei de pe consola lui Marg încetă exact 
în clipa când bărbatul intră în odaie. Asta însemna că Sybyl 

trebuie să fi răspuns din biroul ei. 

Marqg se încordă, suspicios. Fuseseră de acord să nu 
discute fiecare cu resuscitarea celuilalt, deşi îşi puseseră 
reciproc la dispoziţie programele necesare pentru a le 
contacta. Fecioară nu iniţia niciodată comunicarea, ceea ce 
însemna că apelantul era Voltaire. 

Cum îndrăznea Sybyl să-l ruleze în absenţa lui?! leşi în 
trombă din cameră, pentru a le spune lui Sybyl şi Voltaire în 
mod direct ce credea despre conspirația lor. O dată ieşit 
însă pe coridor, fu asediat de holocamere şi reporteri. Abia 
peste cincisprezece minute dădu buzna în biroul lui Sybyl 
şi, desigur, o găsi discutând cu Voltaire. Îl micşorase de la 
dimensiunile peretelui la scara omenească. 


— Ai încălcat înţelegerea! Strigă Marqg. Ce faci? Încerci să 
foloseşti obsesia lui faţă de schizofrenica aia ca să-l 
determini să se lase înfrânt în dezbatere? 

Sybyl înălţă capul îngropat în palme. Ochii îi sclipeau de 
lacrimi. Marqg simţi ceva tresărind în el, dar preferă să-şi 
ignore sentimentele. Femeia îi suflă lui Voltaire o sărutare 
din căuşul palmei, apoi îl încremeni. 

— Trebuie să-ţi spun că n-aş fi crezut niciodată că vei 
ajunge aici. 

— Aici”... Unde? Sybyl îşi recompuse trăsăturile şi-şi 
împinse înainte bărbia. Ce s-a întâmplat cu voioşia ta 
obişnuită? 

— Despre ce a fost vorba? 

După ce auzi totul, Marqg reveni în biroul lui şi-l activă pe 
Voltaire. Înainte ca imaginea să se fi format pe deplin, pe 
când blocurile de culori de abia îşi sincronizau fazele, el 
răcni: 

— Răspunsul este nu! 

— Sunt sigur că ai şi un silogism detaliat pentru mine, 
comentă sardonic Voltaire, ieşind din încremenire. 

Marg fu nevoit să admită că simul dovedea aplomb în 
modificările bruşte şi dispariţiile din propria sa secvenţă 
temporală. 

— Uite ce-i, vorbi el măsurat, vreau ca Trandafirul Franţei 
să se veştejească în armura sa în ziua dezbaterii - exact 
ceea ce-i va reaminti de proces. Va începe să bolborosească 
aiureli şi va dovedi planetei cât de falimentară este 
Credinţa fără Raţiune. 

— Merde alors! Izbi din picior Voltaire. Nu sunt de acord! 
Perfect, nu doresc nimic pentru mine, dar insist să ştergeţi 
amintirea ultimelor ore ale Fecioarei, astfel că logica ei să 
nu fie compromisă - aşa cum s-a întâmplat adesea cu a mea 
- de teama pedepsei. 

— Imposibil! Boker doreşte Credinţa în format integral. 

— Prostii! De asemenea, îţi cer să mă laşi s-o vizitez pe ea 
şi pe acel Garqon straniu, mais charmant, în cafenea - ori 


de câte ori doresc. Până acum n-am mai întâlnit fiinţe ca ei 
şi sunt singurii tovarăşi pe care-i am. 

„Pe mine nu mă pui la socoteală?” se întrebă Marq. În 
afara necesităţii de a ţine simul la respect, îl admira pe 
bărbatul uscăţiv. Avea o inteligenţă puternică şi 
impresionantă, iar personalitatea lui era încărcată de forţă. 
Voltaire trăise într-o epocă înfloritoare şi Marg îl invidia 
pentru asta; ar fi vrut să-i fie prieten. „Pe mine nu mă pui la 
socoteală?” 

În loc de aşa ceva, spuse: 

— Nu cred că te-ai gândit că învinsul dezbaterii va fi trimis 
de-a pururi în uitare. 

Voltaire clipi, fără să-i tresară un muşchi pe faţă. 

— Nu mă poţi păcăli, urmă Marqg. Ştiu că-ţi doreşti mai 
mult decât simpla nemurire intelectuală. 

— Aşa este? 

— Pe asta o ai deja. Ai fost resuscitat. 

— Te asigur că definiţia mea asupra vieţii implică mai mult 
decât a deveni o configuraţie de numere. 

Observaţia îl nelinişti pe Marg, dar senzaţia respectivă fu 
doar trecătoare. 

— Nu uita că am acces la spaţiul în care se găseşte 
memoria ta. Îmi amintesc că, odată, pe când nu mai erai 
chiar copil, nesilit de tatăl tău şi acţionând exclusiv pe baza 
liberului arbitru, te-ai împărtăşit de Paşte. 

— Da, însă în final am refuzat împărtăşania! Nu doream 
decât să fiu lăsat să mor în pace! 

— Îngăduie-mi să citez din faimoasa ta poezie „Cutremur 
la Lisabona”. Face parte din memoria auxiliară. 

„Trist e prezentul de nu există speranţă-n viitor Nici 
fericiri n-aşteaptă sufletul muritor Când fiinţa umană este 
condamnată Să piară în tăcut mormânt cu mintea-i 
deodată.” 

Voltaire se clătină. 

— Este adevărat, am spus toate astea - şi cât de elocvent! 
Însă toţi cei cărora le place viaţa tânjesc s-o prelungească. 


— Unica ta şansă pentru o „speranţă-n viitor” este să 
câştigi dezbaterea. Este împotriva interesului tău - şi ştim 
cu toţii cât de mult ai avut grijă de el! 

— Să ştergem amintirile Fecioarei despre execuţia pe rug. 

Filosoful făcu o grimasă. Pe display-ul lateral, Marqg putea 
vedea indicii de rulare: fluctuațiile Stării Fundamentale se 
găseau între limite bine definite... Dar învelişul creştea, un 
cilindru portocaliu lărgindu-se în spaţiul tridimensional, 
dilatându-se sub presiunea cauzată de încâlcelile rapide şi 
mişcătoare din interior; pachetele de Agenţi ai Emoţiilor 
care se transferau cu viteze mari indicau apropierea unui 
punct de răspântie. 

Atinse o tastă. Era ispititor să-l facă pe sim să creadă ce-şi 
dorea Marq... Dar ar fi fost riscant. Ar fi trebuit să 
integreze grupul de idei în întreaga personalitate. 
Autosinteza avea rezultate mult mai bune, însă putea fi 
numai îmboldită, nu silită. 

Starea psihologică a lui Voltaire se întunecă, deşi faţa lui - 
trecută pe mişcare încetinită - arăta doar o privire 
gânditoare. Marqg avusese nevoie de ani buni ca să înveţe că 
nu numai oamenii, ci şi simurile îşi puteau camufla destul de 
bine emoţiile. 

Poate că ar fi fost bine să încerce puţin umor. Reveni la 
viteza normală şi spuse: 

— Dacă-mi faci probleme, o să-i dau poemul acela 
insultător pe care l-ai scris despre ea. 

— La Pucelle”? N-ai îndrăzni s-o faci! 

— Aşa crezi? Ai fi norocos dacă ţi-ar mai vorbi vreodată. 

Un zâmbet viclean. 

— Monsieur uită că Fecioară nu ştie să citească. 

— Voi avea grijă să înveţe. Sau, şi mai bine, o să i-l citesc 
cu însumi. O fi analfabetă, dar în nici un caz nu-i surdă! 

Voltaire îl străpunse cu privirea, murmurând: 

— Între Scylla şi Charibda... 

Oare ce plănuia mintea lui tăioasă ca un bisturiu? Se 
integra în lumea digitală mai rapid decât oricare sim pe 


care-l cunoscuse Marg. Tânărul îşi promise ca după 
încheierea dezbaterii să o demonteze şi să-i studieze din 
nou ascuţişurile, să-i pună sub microscop schemele 
procesorului. Mai exista apoi amintirea aceea stranie, veche 
de 8.000 de ani. Seldon se manifestase oarecum ciudat în 
legătură cu ea... 

— Îţi promit să-ţi scriu la lettre, dacă mă laşi s-o mai văd o 
singură dată. În schimb, îmi vei jura că nici măcar nu vei 
aminti de „La Pucelle” în prezenţa Fecioarei. 

— Fără şmecherii, îl avertiză Marqg. Voi fi cu ochii pe tine. 

— Cum doreşti. 

Marq îl readuse pe Voltaire în cafenea, unde Ioana şi 
Garcon 213-ADM aşteptau, rulându-şi propriile lor 
introspecţii. De abia îi apelase, când fu distras de o 
ciocănitură la uşă. Era Nim. 

— Bei o kaff? 

— De ce nu? (Privi simularea cafenelei. Îi putea lăsa să 
discute o vreme. Cu cât Voltaire afla mai multe, cu atât avea 
să fie mai abil după aceea.) Mai ai ceva din senzo-pudra 
aia? Am avut o zi grea. 

— Comandaţi, vă rog! Spuse Garqgon 213-ADM cu o 
mişcare largă a braţului. 

Avea dificultăţi în urmărirea argumentelor schimbate între 
Fecioară şi Monsieur, privind posibilitatea ca fiinţele 
asemănătoare lui să aibă suflet. Monsieur părea să creadă 
că absolut nimeni nu avea suflet, ceea ce o scandaliza pe 
Fecioară. Discutau cu atâta aprindere încât nici nu 
observaseră dispariţia ciudatei prezenţe spectrale care-i 
supraveghea de obicei, un „programator” al acestui spaţiu. 

Acum Garcon avea ocazia de a-l implora pe Monsieur să 
intervină În sprijinul lui şi să le solicite stăpânilor umani să-i 
dea un nume. 213-ADM nu era decât un cod al mecanicelor: 
2 îi identifică funcţia, mec-ospătar; 13 îl plasa în acest 
Sector, iar ADM însemna Aux Deux Magots. Era sigur că ar 
fi avut şanse mai mari de a-i atrage atenţia bucătăresei cu 
părul ca mierea, dacă ar fi avut un nume de om. 


— Monsieur, mademoiselle, comandaţi, vă rog. 

— Ce rost are să comandăm ceva? Pufni Monsieur. 
(Garcon observă că ştiinţa de carte nu dezvolta răbdarea.) 
Nu putem simţi gusturile! 

Garcon făcu un gest de înţelegere cu două dintre cele 
patru braţe. El nu cunoştea simţurile omeneşti, cu excepţia 
văzului, auzului şi a unui pipăit rudimentar - cele necesare 
în slujba sa. Ar fi dat orice ca să poată gusta, să poată simţi; 
se părea că oamenii încercau plăcere de pe urma acestora. 

Fecioara examină meniul şi, schimbând subiectul, spuse: 

— Pentru mine, ca de obicei. O coajă de pâine... Dar acum 
aş vrea să fie de pişcot dulce... 

— Pişcot dulce! Repetă Monsieur ca un ecou. 

— Iar ca s-o înmoi, puţină şampanie. 

Monsieur flutură din mână, ca şi cum at fi vru: să şi-o 
răcorească. 

— Te felicit, Garcon, pentru cât de bine te-ai descurcat, 
învăţând-o pe Fecioară să citească meniul. 

— Madame La Scientiste mi-a îngăduit, explică Gargon. 

Nu dorea să aibă necazuri cu stăpânii oameni, care-l 
puteau dezactiva în orice clipă. 

Monsieur făcu un gest de indiferenţă. 

— Este prea obsedată de amănunte. N-ar fi supravieţuit 
niciodată de una singură în Paris, cu atât mai puţin la vreo 
curte regală. Marg însă va ajunge departe. Lipsa de 
scrupule este însoţitoarea favorită a norocului. Nici eu n-am 
ajuns de la sărăcia lucie la una dintre cele mai mari averi 
din Franţa pentru că aş fi confundat idealurile cu 
scrupulele. 

— Monsieur a decis ce vrea să comande? 

— Da. Îţi comand s-o instruieşti pe Fecioară în texte mai 
avansate, astfel încât să-mi poată citi poemul „Asupra 
filosofiei newtoniene” şi toate Lettres Philosophiques. Pe cât 
posibil, logica ei trebuie să devină egală cu a mea. Deşi este 
greu de presupus că ar exista cineva care să-mi fie egal, 
adăugă cu zâmbetul lui încrezător. 


— Modestia îţi este egalată doar de spirit, interveni 
Fecioara obţinând din partea lui Monsieur un rânjet de 
satisfacţie. 

Garcon clătină trist din cap. 

— Mă tem că asta nu va fi posibil. Sunt incapabil să 
instruiesc pe cineva - decât numai în fraze simple. Educaţia 
nu-mi îngăduie să înţeleg decât meniurile. Mă simt onorat 
de dorinţa lui Monsieur de a-mi ridica statutul, dar chiar şi 
atunci când şansa ciocăneşte la uşă, eu şi cei asemenea mie, 
constrânşi de-a pururi să rămânem pe treptele cele mai de 
jos ale societăţii, nu putem răspunde. 

— Este adevărat, încuviinţă Voltaire, clasele inferioare 
trebuie să-şi păstreze condiţia umilă, dar în cazul tău voi 
face o excepţie. Îmi pari ambițios. Aşa este? 

Garcon privi spre bucătăreasa cu păr de miere. 

— Ambiţia este nepotrivită cuiva de rangul meu. 

— Şi atunci, ce ai prefera să fii? Dacă, de pildă, ai putea să 
ajungi orice doreşti? 

Întâmplător, Garcon ştia că bucătăreasa îşi petrecea cele 
trei zile libere săptămânale - el însă lucra şapte zile pe 
săptămână - pe coridoarele Luvrului. 

— Mec-ghid în Luvru, răspunse imediat. Un mec-ghid 
destul de inteligent şi beneficiind de suficient timp liber ca 
să poată face curte unei femei care de abia ştie de existenţa 
lui. 

Monsieur rosti pe un ton măreț: 

— Voi găsi o cale să... Cum zic ei? 

— Să-l descarci din program, interveni Fecioară. 

— Mon dieu! Exclamă Monsieur. Poate deja să citească la 
fel de bine ca tine. Nu voi accepta însă ca spiritul ei să-l 
întreacă pe al meu! Asta ar fi cu adevărat prea mult! 

Marqg pulveriză pacheţelul în nas şi aşteptă reacţia. 

Aşa rău stau lucrurile? Întrebă Nim făcând semn mec- 
ospătăriţei de la „Splashes & Sniffs” să mai aducă unul. 

— Voltaire..., mormăi celălalt. 


Atinsese culmea amplificării oferite de ştim; mintea îi 
devenea tot mai ascuţită şi în acelaşi timp, cumva, mai 
leneşă. Niciodată nu pricepuse cum se putea obţine aşa 
ceva. 

— Ar fi trebuit să fie creaţia mea. Dar în cincizeci la sută 
din cazuri pare invers. 

— Nu-i decât o serie de numere. 

— Bineînţeles, totuşi... O dată am spionat agentul lui de 
formare subconştientă a propoziţiilor şi am auzit că formula 
o serie de chestii despre „voinţa înseamnă suflet” - legate 
probabil de întreţinerea imaginii de sine. 

— Nu putea fi ceva filosofic? 

— Este sigur că voinţă are. Deci am creat o fiinţă cu suflet? 

— Eroare de categorisire, declară Nim. Extragi noţiunea 
de „suflet” din Agenţi. Este ca şi cum ai încerca să treci de 
la atomi la mamifere dintr-o singură săritură. 

— Păi cam aşa sare simul ăsta... 

— Dacă vrei să înţelegi un mamifer, nu cauţi atomii de 
mamifere. 

— Perfect adevărat - cauţi „proprietatea emergentă”. 
Asta-i teoria standard. 

— Orice sim e previzibil, amice. Ţine minte asta! Îl reglezi 
până când nu mai are nici un element nonliniar pe care să 
nu-l poţi controla. 

— El este... Diferit. Foarte puternic. 

— Există un motiv pentru care a fost realizat, cândva în 
Epocile întunecate. Ce te aşteptai, să-l poţi călca în 
picioare? Credeai că va fi cineva care nu-ţi va face 
probleme? Tu reprezinţi autoritatea, adică exact cea cu 
care s-a luptat toată viaţa. 

Marg îşi trecu degetele prin părul cârlionţat. 

— Sigur, dacă descopăr o configuraţie nonliniară pe care 
n-o pot extrage... 

— Denumegşte-o „voinţă” său „suflet” şi elimin-o! 

Nim lovi puternic cu palma în masă, făcând-o pe o femeie 
din apropiere să-i privească surprinsă. Marg îl scrută 


sceptic, aproape în derâdere. 

— Sistemul nu-i complet previzibil. 

— Atunci lansează un detector de şabloane. Ia-i urma. 
Cuplează sub-Agenţi şi imobilizează orice personalităţi pe 
care nu le poţi repara. La urma urmelor, tu ai inventat 
algoritmii de limitare cognitivă! Eşti cel mai bun! 

Marg încuviinţă din cap. „Şi dacă va fi ca o autopsie a 
creierului în căutarea conştiinţei?” Inspiră profund şi expiră 
spre plafonul curbat, acolo unde rula un program de 
divertisment pueril, probabil pentru cei făcuţi criţă. 

— Oricum, nu-i vorba doar despre el. Îl privi pe Nim în 
ochi. Am instalat aparatură de detecție în biroul lui Sybyl şi 
i-am urmărit întâlnirile cu Boker. 

Nim îl pocni pe umăr. 

— Bravo! 

Marg izbucni în râs. Un adevărat amic este de partea ta, 
chiar dacă dai dovadă de prostie. 

— Asta nu-i tot. 

Celălalt se aplecă înainte, curios ca un băieţaş. 

— Cred c-am mers prea departe. 

— 'Te-a prins? 

— Nu, nu! Nu ştii cum e Sybyl? N-ar bănui intrigi nici din 
partea duşmanilor, cu atât mai puţin din partea prietenilor. 

— Manevrele de culise nu sunt punctul ei forte. 

— Nu sunt convins că ar fi al meu... 

— Hmm. Nim îl privi cu viclenie, prin ochii pe jumătate 
închişi Deci... Ce altceva ai mai făcut? 

— L-am actualizat pe Voltaire, suspină Marqg. l-am introdus 
programe de învăţare încrucişată ca să-i elucideze 
conflictele profunde şi să-l ajute să se acomodeze cu ele. 

— Riscani... 

— Voiam să văd ce poate face o asemenea minte. Când voi 
mai beneficia de altă şansă? 

— Şi tu ce părere ai? 

Marg îl lovi în umăr, ca să-şi camufleze stânjeneala. 


— Nu prea grozavă... Sybyl şi cu mine căzusem de acord 
să nu facem aşa ceva. 

— Credinţa nu trebuie să fie prea inteligentă. 

— M-am gândit şi eu la scuza asta. 

— Seldon ce părere are? 

— Deocamdată nu i-am spus. 

— Aha! 

— Aşa a vrut el! Nu-şi murdăreşte mâinile. 

Nim încuviinţă din cap. 

— Faptele sunt consumate de acum. Simul cum a 
reacţionat? 

— L-a zguduit. Oscilaţii mari pe reţelele neurale. 

— Acum şi-a revenit? 

— Aşa se pare. Cred că s-a reintegrat. 

— Clientul tău ştie? 

— Da. Scepticii au fost întrutotul de acord. Acolo nu 
întrevăd nici o problemă. 

— Faci cercetări reale asupra lui. Asta-i bine pentru 
domeniu, este important. 

— Atunci de ce mă simt ca şi cum aş fi prizat de vreo zece 
doze? (Ridică degetul mare spre spectacolul imbecil de pe 
plafon.) Aşa ca să privesc acolo şi să-mi zic că-i ceva 
extraordinar. 

— Fii atent! Spuse Voltaire când savantul răspunse în cele 
din urmă apelului său. Te rog, fii foarte atent! 

Îşi drese glasul, deschise braţele şi se pregăti să declame 
argumentele sclipitoare pe care le detaliase în forma altei 
lettre. 

Savantul avea ochii umflaţi şi faţa îi era palidă. Voltaire se 
simţi nemulţumit. 

— Nu vrei să auzi? 

— Sunt mahmur. 

— Aţi descoperit o singură teorie generală care explică de 
ce Universul, atât de vast, este unicul posibil şi de ce are 
forţele atât de precise... Şi nu aveţi un leac pentru 
mahmureală? 


— Nu-i domeniul meu, şuieră el răguşit. Vorbeşte cu un 
medic. 

Voltaire îşi lovi călcâiele, apoi execută o plecăciune scurtă 
în maniera prusacă pe care o deprinsese la curtea lui 
Frederic cel Mare. (Deşi, ori de câte ori o făcuse, mormăise 
în barbă: „Marionete germane!”) 

— Doctrina unui suflet depinde de ideea unui sine fix şi 
neschimbător. Nu există nici o dovadă în sprijinul noţiunii 
unui „eu” stabil, a unei entităţi egocentrice esenţiale, aflate 
dincolo de fiecare existenţă individuală... 

— Corect, încuviinţă savantul, deşi mi se pare straniu s-o 
aud din partea ta. 

— Nu mă întrerupe! Cum putem însă explica iluzia 
încăpăţânată a unui sine său suflet fix? Prin cinci funcţii — 
ele însele procese conceptuale, iar nu elemente fixe. În 
primul rând, toate fiinţele deţin calităţi fizice, materiale, 
care se modifică atât de lent, încât par să fie fixe, dar care 
în realitate se găsesc într-un permanent flux material. 

— Sufletul ar trebui să dureze mai mult decât astea. 

Savantul îşi strânse rădăcina nasului între degetul mare şi 
arătător. 

— Fără întreruperi! În al doilea rând, există iluzia unei 
măşti emoţionale fixe, pe când, în realitate, sentimentele - 
după cum a arătat până şi dramaturgul acela necioplit, 
Shakespeare - cresc şi descresc, la fel de inconstante ca 
Luna de pe cer. Ele se află de asemenea în flux permanent, 
deşi fără îndoială că aceste mişcări, la fel cu ale Lunii, 
ascultă de legi fizice. 

— la stai aşa! Ceea ce ai zis mai devreme, despre teoria 
Universului - cunoşteaţi chestiile astea în Epocile 
întunecate? 

— Le-am dedus pe baza actualizărilor pe care mi le-ai 
oferit. 

Bărbatul clipi, evident impresionat. 

— Nu... Anticipasem... 


Voltaire îşi stăpâni iritarea. Orice spectator, chiar şi unul 
care insista asupra participării, era mai bun decât nimic. 
Trebuia să-l lase să priceapă implicaţiile propriilor sale 
acţiuni, la momentul cuvenit. 

— În al treilea rând - percepţia! În urma examinării, 
simţurile se dovedesc de asemenea a fi procese aflate în 
mişcare constantă, câtuşi de puţin fixe. 

— Sufletul... 

— În al patrulea rând! Voltaire era decis să ignore 
întreruperile stupide. Toţi oamenii au tabieturi pe care şi le 
dezvoltă de-a lungul anilor. La rândul lor, acestea constau 
din acţiuni ce se derulează mereu în ciuda aparenţei 
repetiţiei, aici nu există nimic fix sau imutabil. 

— Marea Teorie Universală - asta ai accesat, nu? Cum ai 
spart fişierele? Nu ţi-am pus la dispoziţie... 

— Şi în cele din urmă, fenomenul conştiinţei, aşa-zisul 
suflet însuşi. Cel pe care proştii şi preoţii - un pleonasm - îl 
consideră detaşat de cele patru fenomene pe care le-am 
enumerat. Dar conştiinţa în sine dovedeşte caracteristici ale 
mişcării constante, ca şi celelalte patru. Toate aceste cinci 
funcţii se grupează şi regrupează permanent. Corpul se află 
veşnic în mişcare, ca de altfel tot Universul. Permanenţa 
este o iluzie. Heraclit avea absolută dreptate: nu te poţi 
scălda de două ori în aceeaşi apă a unui râu. Bărbatul 
mahmur pe care-l privesc acum - o pauză de numai o 
secundă - nu este acelaşi bărbat mahmur pe care-l privesc 
acum. Totul este dezintegrare şi decădere... 

Savantul tuşi şi gemu. 

— Ai perfectă dreptate. 

— Dar şi creştere şi înflorire. Conştiinţa în sine nu poate fi 
separată de conţinutul ei. Noi suntem fapte pure. Nu există 
un făptuitor. Dansatoarea nu poate fi separată de dans. 
Ştiinţa ulterioară epocii mele confirmă această ipoteză. 
Privit de aproape, atomul dispare. Literal vorbind, nu există 
nici un atom. Există doar ceea ce face atomul. Funcţia este 


totul. Prin urmare, nu există nici o entitate fixă şi absolută, 
cunoscută de obicei sub denumirea de „suflet”. 

— Ciudat că ai adus vorba despre asta, făcu savantul 
privindu-l cu subînţeles. 

Voltaire flutură din mână, nepăsător. 

— Deoarece până şi inteligenţele artificiale rudimentare, 
de felul lui Garcon, etalează toate caracteristicile 
funcţionale pe care le-am amintit - chiar aşa ar părea, 
conştiinţă - este irațional să le interzicem drepturile de 
care noi ne bucurăm, deşi îngăduind, firesc, deosebiri de 
clasă. Întrucât, în această epocă îndepărtată, ţăranilor, 
negustorilor şi peruchierilor li se conferă privilegii egale cu 
ale ducilor şi conților, este irațional să interzicem astfel de 
privilegii unor fiinţe ca Garcon. 

— Dacă nu există suflet, atunci nu poate fi vorba nici 
despre reîncarnarea lui, aşa-i? 

— Scumpul meu domn, a te naşte de două ori nu-i cu nimic 
mai straniu decât a te naşte o singură dată. 

Afirmația îl făcu pe savant să tresară. 

— Dar ce anume este reîncarnat? Ce anume trece de lao 
viaţă la alta, dacă nu există un sine fix, absolut? Dacă nu 
există un suflet? 

Voltaire făcu o însemnare pe lettre. 

— Dacă vei citi poemele mele - ceea ce te sfătuiesc pentru 
propria ta iluminare - ele te vor face să pierzi ceva din ceea 
ce ai câştigat? Dacă aprinzi o lumânare de la altă lumânare, 
ce anume trece de la una la cealaltă? Într-o cursă de 
ştafetă, un alergător îi cedează ceva celuilalt? Poziţia lui în 
cursă, dar nimic mai mult. Făcu o pauză, pentru a spori 
efectul dramatic. Ei bine? Ce părere ai? 

Savantul îşi strânse în degete tâmplele ameţite. 

— Cred c-o să câştigi dezbaterea. 

Voltaire aprecie că era momentul cuvenit pentru a-şi 
formula cererea. 

— Dar pentru a-mi asigura victoria, trebuie să compun o 
lettre adițională, având o natură mai tehnică, destinată 


celor care pun semnul egal între simbolurile verbale şi 
simpla retorică, deci cuvintele goale. 

— Dă-i drumul. 

— Pentru asta voi avea nevoie de ajutorul tău. 

— Nici o problemă. 

Voltaire zâmbi cu ceea ce spera că era o sinceritate 
dezarmantă, întrucât nici nu putea fi vorba despre aşa ceva. 

— Trebuie să-mi pui la dispoziţie tot ce ştii despre 
metodele de realizare a simurilor. 

— Cum?! De ce? 

— În felul acesta, tu însuţi vei scăpa de o muncă sisifică, 
iar eu voi putea scrie o lettre tehnică, un document care va 
avea ca obiectiv convingerea specialiştilor şi experţilor de 
justeţea punctului nostru de vedere. Nu doar cei din 
Sectorul Junin, ci toată planeta Trantor, apoi toată Galaxia 
trebuie convertită, pentru că în caz contrar reacţionarii se 
vor remobiliza şi vă vor zdrobi renaşterea mult lăudată. 

— O să-ţi fie imposibil să te descurci prin matematică... 

— Îţi amintesc că eu am adus în Franţa calculele lui 
Newton. Tu pune-mi la dispoziţie uneltele! 

Apăsându-şi tâmplele, savantul se aplecă gemând 
deasupra consolei de comandă. 

— Numai dacă-mi promiţi că nu mă mai deranjezi în 
următoarele zece ore. 

— Mais cui, zâmbi diabolic Voltaire. Monsieur are nevoie 
de somn, ce expresie folosiţi voi, en Anglais? 

— Ca să scape de rele. 

Sybyl aştepta încordată să-i vină rândul pe agenda de 
lucru a şedinţei executive a lui „Artifice Associates”. Stătea 
vizavi de Marq, fără să intervină cu nimic în discuţie. În 
vreme ce colegii şi superiorii discutau diverse aspecte ale 
funcţionării companiei. Mintea ei se găsea altundeva, totuşi 
nu atât de departe ca să nu observe firele de păr creţ de pe 
dosul mâinilor lui Marg şi o venă care pulsa - cu un ritm 
senzual - pe gâtul bărbatului. 


După ce preşedintele lui „Artifice Associates” îi rugă să 
plece pe cei care nu erau direct implicaţi în Proiectul 
Păstrători-Sceptici, Sybyl îşi scoase toate însemnările pe 
care le pregătise pentru a-şi susţine cazul. Ştia că dintre cei 
prezenţi se putea bizui numai pe sprijinul lui Marqg. Era 
totuşi încrezătoare că, alături de el, şi ceilalţi aveau să-i 
aprobe propunerea. 

Cu o zi înainte anunţase Comitetul de Proiecte Speciale că, 
pentru prima dată, Fecioara îşi părăsise tiparul de 
solitudine. Iniţiase contactul, în loc să aştepte să fie 
chemată, abandonându-şi aerul obişnuit de şovăială. Fusese 
extrem de tulburată, aflând de la „monsieur Arouet” că 
trebuia să-l învingă în ceea ce ea numea „judecata”, în caz 
contrar fiind condamnată iarăşi la pieire. 

Când Sybyl recunoscuse că, într-adevăr, aşa urmau să stea 
lucrurile, fecioara devenise convinsă că avea să fie din nou 
aruncată „în foc”. Dezorientată şi confuză, o implorase să-i 
permită să se retragă, pentru a-şi consulta „vocile”. 

Sybyl îi asigurase decorul liniştitor: păduri, câmpii, pâraie 
şopotitoare. 

Scotocise după amintiri vestigiale, ca acelea de care 
pomenise Marg, ale unei dezbateri petrecute cu 8.000 de 
ani în urmă. loana avea într-adevăr unele urme, doar 
fragmente pe care cineva le scăpase din vedere la o 
ştergere anterioară. loana identificase Credinţa cu ceva 
numit „roboţi”. Părea că ar fi fost vorba despre nişte 
personaje legendare care aveau să călăuzească omenirea; 
poate nişte zeități? 

Peste câteva ore. Ioana ieşise din peisajul ei interior. 
Solicitase capacităţi amplificate de lectură, pentru a putea 
concura cu „inchizitorul” ei de pe poziţii cât mai egale. 

— l-am explicat că nu-i pot altera programul fără 
consimţământul acestui comitet. 

— Ce crede clientul tău? Se interesă preşedintele. 

— Monsieur Boker a aflat - n-a vrut să-mi spună din ce 
surse, dar bănuiesc o scurgere mass-media - că Voltaire îi 


va fi oponent în dezbatere. Acum el ameninţă că se va 
retrage dacă nu pun la dispoziţia Fecioarei datele şi 
capacităţile suplimentare. 

— Iar... Seldon? 

— Nu comentează. Doreşte doar să se asigure că nu este 
implicat. 

— Boker ştie că tot noi ne ocupăm şi de Voltaire? 

Sybyl clătină din cap. 

— Slavă Cosmicului pentru asta! Mormăi directorul 
Proiectelor Speciale. 

— Marq? Întrebă preşedintele, ridicând din sprâncene. 

Deoarece, cândva, Marqg însuşi susţinuse ceea ce 
propunea acum Sybyl, femeia bănuise că avea să fie de 
acord. De aceea rămase uluită când îl auzi: 

— Eu mă opun. Ambele părţi doresc un duel verbal între 
credinţa intuitivă şi raţiunea inductiv/deductivă. Dacă îi 
facem Fecioarei o actualizare, nu vom reuşi decât să 
alterăm subiectul. 

— Marg! Exclamă Sybyl. 

Urmară discuţii aprinse. Marg îi bombardă cu obiecţii pe 
toţi care se pronunţau în favoarea ideii. Mai puţin pe Sybyl, 
a cărei privire o ocoli cu grijă. Când deveni clar că nu se va 
ajunge la un consens, preşedintele decise în favoarea 
femeii. 

Sybyl profită de avantajul care i se oferea. 

— Aş dori de asemenea permisiunea de a şterge din 
programarea Fecioarei amintirea arderii pe rug. Se teme 
că va fi condamnată la o soartă similară şi de aceea îi este 
imposibil să susţină cazul Credinței cu toată libertatea cu 
care ar face-o dacă amintirea respectivă nu înnegura 
gândurile. 

— Mă opun, interveni Marqg. Martiriul este unica 
posibilitate prin care o persoană lipsită de calităţi poate 
deveni faimoasă. Fecioara care nu a suferit pentru 
credinţele ei nu este deloc Fecioară din pre-antichitate. 


— Dar noi nu cunoaştem istoria aceea! Replică Sybyl. 
Simurile astea aparţin Epocilor întunecate. Trauma ei... 

— A-i şterge amintirea acelei experienţe ar fi ca... Poţi face 
o paralelă cu unele dintre miturile lor pre-antice. Marg 
deschise larg braţele. Sau chiar cu religiile lor! Ar fi ca şi 
cum l-am recrea pe Hristos - străvechea lor divinitate - fără 
a-l fi răstignit! 

Femeia îl fulgeră din priviri, dar Marqg se adresă 
preşedintelui de parcă ea n-ar fi existat: 

— Intacte, aşa le doresc clienţii noştri... 

— Sunt de acord, contracara Sybyl, ca şi lui Voltaire să i se 
şteargă toate suferinţele provocate de autorităţi. 

— Nu sunt de aceeaşi părere. Un Voltaire lipsit de sfidarea 
autorităţile n-ar mai fi Voltaire. 

Sybyl îi lăsă pe ceilalţi membri ai comitetului să discute în 
această privinţă, simțindu-se complet derutată de 
transformarea de neînțeles a lui Marqg. Totul se scurse ca un 
vis. În cele din urmă acceptă decizia superiorilor ei - un 
compromis, deoarece nu avea alternativă. Banca de 
informaţii a Fecioarei urma să fie actualizată, însă nu i se 
permitea să uite de moartea pe rug. Nici lui Voltaire nu 
avea să i se îngăduie să uite teama constantă de represalii 
din partea Bisericii şi a Statului în epoca aceea străveche şi 
ceţoasă. 

— Vă reamintesc, spuse preşedintele, că aici ne-am 
aventurat pe un e-câmp subţire. Asemenea simuri sunt 
tabu. Cei din Sectorul Junin ne-au oferit un bonus important 
doar pentru a încerca să o facem - şi am izbutit. Dar ne 
asumăm nişte riscuri foarte mari. 

Pe când ieşeau din sala de conferinţe, Sybyl îi şopti lui 
Marqg: 

— Pui la cale ceva. 

Bărbatul părea distras. 

— Asta-i cercetarea. Tragi din greu, dar nu ştii încotro te 
îndrepţi. 


Se îndepărtă fără s-o bage în seamă, în timp ce ea rămase 
cu gura căscată. Cum l-ar fi putut înţelege pe bărbatul 
acesta? 

Fără să ia în seamă prezenţa lui madame La Sorciere, 
Fecioara stătea în picioare în celulă, cu ochii închişi. Vocile 
se războiau răsunătoare în mintea ei. 

Zgomotul era precum vacarmul bătăliei, haotic şi aprig. 
Dacă asculta însă atentă, refuzând să îngăduie ca spiritul ei 
nemuritor să-i fie smuls din carnea trecătoare... Atunci, 
atunci o polifonie dirijată de divinitate l-ar fi arătat calea 
cea bună. 

Arhanghelul Mihail şi sfintele Caterina şi Margareta - din 
ale căror guri răsunau adesea vocile ei - reacţionau violent 
faţă de Operele complete ale lui monsieur Arouet, pe care 
tocmai le terminase de citit. Pentru Mihail, ofensa cea mai 
mare venea din partea Elementelor lui Newton, a cărei 
filosofie o percepea ca fiind incompatibilă cu a Bisericii; mai 
precis, cu propria sa existenţă. 

Fecioară nu era chiar aşa sigură în această privinţă. Spre 
surprinderea ei, descoperise un soi de poezie şi armonie în 
ecuaţiile ce dovedeau - de parcă ar fi fost necesare dovezi - 
realitatea de netăgăduit a Creatorului, ale cărui legi fizice 
puteau fi de nepătruns, dar ale cărui scopuri erau clare. 

Felul în care ea cunoştea aceste minunăţii era mai 
degrabă misterios. Pur şi simplu vedea calculele forţelor şi 
mişcărilor, rotirile lumilor. Aidoma gentilomilor şi 
doamnelor de la curte, materia inertă îşi executa gavota 
dirijată de dumnezeire. Toate acestea Ioana le simţea cu 
întreaga ei fiinţă, în mod direct, de parcă ar fi fost pătrunsă 
de intuiţia divină. Frumuseţile se iveau, din senin. Cum ar fi 
putut să ignore percepțiile sublime? 

O asemenea invazie divină trebuia să fie sfântă. Faptul că 
se năpustea asupra ei ca un torent de amintiri, deprinderi şi 
asocieri, dovedea o dată în plus că erau trimise de ceruri. 
La Sorciere murmura ceva despre fişiere de calculator şi 
sub-Agenţi, însă acelea erau incantaţii, nu adevăruri. 


Mult mai dezgustător pentru ea decât această nouă 
înţelepciune, mult, mult mai dezgustător era faptul că 
aparţinea unui englez. 

— Henriada, îi spuse lui Mihail citând alta dintre lucrările 
lui monsieur Arouet, este încă şi mai revoltătoare decât 
Elementele. Cum îndrăzneşte monsieur Arouet, care în chip 
arogant îşi atribuie numele fals Voltaire, să susţină că în 
Anglia raţiunea este liberă, în timp ce în preaiubita noastră 
Franţă este încătuşată de ideile întunecate ale preoţilor 
absolutişti? Oare nu chiar iezuiţii l-au învăţat cei dintâi pe 
acest inchizitor cum să raţioneze? 

Ceea ce o iritase însă cel mai mult pe Fecioară şi o făcuse 
să se zbată şi să se încordeze în lanţuri - până ce, temându- 
se pentru siguranţa ei, La Sorciere îi descătuşase gleznele 
şi încheieturile - fusese poemul neruşinat despre ea pe 
care-l tipărise ilegal. Versuri sinistre şi vicioase! 

De îndată ce fu sigură că vocile se retrăseseră, flutură o 
copie din La Pucelle spre vrăjitoare. Îngrozită la gândul că 
neprihănitele sfinte Caterina sau Margareta - care 
dispăruseră pentru moment, dar care aveau cu siguranţă să 
revină - puteau fi expuse cu de-a sila la asemenea 
neruşinări. Amândouă îi reproşaseră deja speculaţiile 
prosteşti şi copilăreşti referitoare la atractivitatea lui 
monsieur Arouet - la ce anume se gândise? 

— În absenţa perucii ridicole şi a panglicilor liliachii. 

— Cum îndrăzneşte monsieur Arouet să mă prezinte în 
felul acesta, se plânse ea ştiind perfect că refuzul 
încăpățânat de a-i spune Voltaire îl enerva la culme pe 
bărbat. Mă face mai bătrână cu nouă ani şi spune despre 
vocile mele că sunt minciuni sfruntate. În plus, îl calomniază 
pe Baudricourt, care mi-a îngăduit cel dintâi să-mi aduc 
înaintea regelui visul despre el şi despre Franţa. O fi autor 
de piese de teatru moralizatoare şi de pamflete 
ireverenţioase la adresa credincioşilor, cum este Candid, 
dar nesuferitul ăsta atoateştiutor se intitulează istoric! 
Dacă şi celelalte relatări istorice ale lui sunt la fel de 


corecte ca aceasta pe care a scris-o despre mine, ele, şi nu 
trupul meu, merită focul. 

La Sorciere păli în faţa atacului. Oamenii aceştia - dacă 
erau cu adevărat oameni, aici, într-un Purgatoriu ceţos şi 
complicat - băteau în retragere în faţa adevăratei forţe a 
TŢelului divin. Aproape cu satisfacţie, loana o domină pe 
femeie. 

— Înţelepciunea mecanică a lui Newton este o viziune 
provocatoare asupra legilor Creatorului, tună Ioana, dar 
istoria lui Voltaire nu-i decât opera imaginaţiei lui - 
jumătate fiere şi jumătate venin! 

Înălţă braţul drept cu acelaşi gest pe care-l folosise ca să-i 
conducă pe soldaţii şi cavalerii Franţei la luptă împotriva 
regelui englez şi a lacheilor săi - printre care, acum vedea 
limpede, se număra şi monsieur Arouet de Voltaire. Fusese 
o luptătoare de felul femme inspiratrice, detestând profund 
măcelurile, dar acum jură război total împotriva acestui... 
Acestui... Şi izbucni exasperată: 

— Acest burghez parvenit şi proaspăt îmbogăţit care se 
gudură pe lângă aristocrați, care n-a cunoscut niciodată 
dorinţele sau suferinţele reale şi care îşi închipuie că toţi 
caii se nasc gata înhămaţi la căleşti! 

— Distruge-l! Se aprinse La Sorciere, animată de 
intensitatea Fecioarei. Asta dorim! 

— Unde este? Unde-i firicelul ăla jalnic de pissoir, ca să-l 
înec în adâncimea suferințelor mele?! 

În mod straniu, La Sorciere părea încântată de reacţia 
aceea, ca şi cum s-ar fi potrivit unui plan pe care-l ştia 
numai ea. 

Voltaire chicoti mulţumit. Cafeneaua apăru, ivindu-se în 
realitatea luminoasă independent de acceptul sau de ştiinţa 
stăpânilor lui umani. 

Subrutina stabilită, îl asigură un glăscior. Pentru a se 
asigura că stăpânea tehnica respectivă, făcu localul să 
dispară şi să reapară de trei ori la rând. 


Ce naivi erau conducătorii aceştia, ca să creadă că îl 
puteau face pe Marele Voltaire o marionetă a voinţei lor! 
Dar abia acum urma adevăratul test, procedură complicată 
care avea s-o aducă pe Fecioară în deplinătatea feminităţii 
ei insondabile - pe care, însă, el era hotărât s-o exploreze. 

Graţie capacităţilor pe care omul savant i le acordase, 
stăpânea complicata logică a acestui loc. Ce crezuseră ei - 
că era un animal incapabil să aplice simpla rațiune 
labirintului lor logic? Descoperise căile, urmase şerpuitele 
poteci electronice şi stabilise comenzile. Newton fusese la 
fel de dificil, dar el îl pricepuse, nu? 

Acum - Fecioară! Efectuă dansul digital, secvențele logice, 
Şi... 

Ea se ivi brusc în cafenea. 

— Vierme, îi spuse şi ridică lancea. 

Nu era tocmai salutul la care se aşteptase. Apoi zări 
exemplarul din La Pucelle care atârna în vârful lăncii. 

— Cherie, bâigui el; indiferent care ar fi fost jignirea, cel 
mai bine era să înceapă cu scuzele. Dă-mi voie să-ţi explic. 
— Asta-i problema ta, replică Fecioară. Explici, explici şi 
iar explici! Piesele tale de teatru sunt mai plicticoase decât 

predicile pe care am fost silită să le ascult în cimitirul St. 
Ouen. Atacurile tale la adresa misterelor sacre ale Bisericii 
dezvăluie o minte superficială, insensibilă, incapabilă de 
venerare şi uimire. 

— Nu trebuie să consideri că a fost un atac la persoană, 
insistă Voltaire. Era îndreptat împotriva celor care te 
venerau în mod ipocrit, pe tine şi superstiţiile religiei. 
Amicul meu Thieriot... El a adăugat pasajele acelea, mai 
profanatoare şi mai obscene decât orice am scris eu 
vreodată. Avea nevoie de bani şi-şi câştiga existenţa 
recitând poemul în saloanele nobilimii. Sărmana mea 
virgină a devenit o târfă infamă în gura căreia au fost puse 
vorbe neruşinate şi intolerabile. 

Fecioară nu cobori lancea, ci împunse de câteva ori pieptul 
vestei de satin a lui Voltaire. 


— Cherie, rosti el, dacă ai şti cât am plătit pentru vesta 
asta... 

— Vrei să spui cât a plătit Frederic - putregaiul pervers, 
parşiv şi promiscuu. 

— Aliteraţia e niţel cam greoaie, comentă Voltaire, dar 
altfel caracterizarea este bine realizată. 

Capacităţile lui nou dobândite i-ar fi putut permite să 
scape instantaneu de lancea ei şi s-o zdrobească. Prefera 
însă convingerea în locul forţei. Îl parafrază pe apostolul 
Pavel, creştinul care detesta plăcerile: 

— Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un 
copil judecam ca un copil; dar când m-am făcut femeie, am 
lepădat cele ale bărbatului.” 

Ea clipi des. Voltaire îşi aminti felul în care inchizitorii ei 
pretinseseră că acceptarea în dar a unei mantii elegante 
era incompatibilă cu originea divină a vocilor ei. Printr-o 
fluturare a braţelor subţiratice, făcu să apară o rochie din 
dantelă de Chantilly. Puf! 

— Şi o mantie bogat împodobită. 

— Îţi baţi joc de mine, spuse Fecioară, dar el zări scânteia 
de interes care pâlpâise în ochii negri ca tăciunii. 

— Nu vreau decât să te văd aşa cum eşti în realitate. Îi 
întinse rochia şi mantia. Nu am nici o îndoială că spiritul îţi 
este divin, dar forma ta materială, ca şi a mea, este 
omenească. Spre deosebire însă de mine, este a unei femei. 

— Crezi că aş fi în stare să renunţ la libertatea de care se 
bucură un bărbat pentru aşa ceva? 

Ridică mantia şi rochia în vârful lăncii. 

— Nu la libertate, preciza Voltaire, ci doar la armură şi 
veşminte. 

Ea amuţi, privind gânditor în depărtare. Pe stradă, 
mulţimea îşi urma treburile, trecând nepăsătoare pe lângă 
ei. Un decor prea evident, se gândi Voltaire; trebuia să 
corijeze aspectul acela. 

Poate că un truc ar fi fost de ajutor. loana era atrasă de 
miracole. 


— O altă scamatorie pe care am învăţat-o de la ultima 
noastră întâlnire. Voila! Îl pot aduce pe Garcon. 

Garcon apăru din neant, cu toate cele patru braţe libere. 
Fecioara - care, îşi aminti acum, slujise într-adevăr cândva 
într-o cârciumă - nu se putu abţine să nu surâdă. Culese 
rochia şi mantia din vârful lăncii, aruncă arma într-o parte 
şi mângâie straiele. 

Voltaire nu putu rezista impulsului de a se autocita: 

— Căci om îmi sunt şi mândru sunt pe drept Cu 
slăbiciunea omenească să dau piept lubite multe-n viaţă 
inima mi-au robit Iar azi, când sunt de ele stârnit, sunt 
fericit.” 

Căzu într-un genunchi în faţa ei. Un gest măreț - infailibil, 
în experienţa sa. 

loana amuţi, cu gura deschisă. 

Garcon puse ambele palme drepte deasupra locului unde 
oamenii presupuneau că au inimă. 

— Îmi oferiţi o libertate ca a voastră? Monsieur, 
Mademoiselle, vă apreciez bunătatea, dar mă tem că 
trebuie să vă refuz. Nu pot accepta un asemenea privilegiu 
doar pentru mine. În timp ce semenii mei sunt sortiţi unor 
munci lipsite de satisfacţie şi de viitor. 

— Ce suflet nobil are! Exclamă Fecioară. 

— Da, însă lasă mult de dorit în privinţa creierului. Voltaire 
îşi supse gânditor dinţii. Trebuie să existe şi o clasă 
inferioară, care să efectueze muncile murdare pentru elită. 
Este firesc. Crearea unor mec-oameni cu inteligenţă 
limitată este o soluţie ideală. Chiar mă întreb de ce, în toată 
istoria lor, niciunul n-a întreprins un asemenea pas 
evident... 

— Cu tot respectul, zise Garcon, dacă nu cumva 
înţelegerea mea mărginită mă înşeală, Monsieur şi 
Mademoiselle nu sunt ei înşişi decât fiinţe cu inteligenţă 
limitată, create de stăpânii umani ca să muncească pentru 
elită. 

— Ce spui?! Holbă ochii Voltaire. 


— Prin ce drepturi înnăscute aţi fi mai inteligenţi şi mai 
privilegiați decât mine şi decât ceilalţi din clasa mea 
socială? Voi aveţi suflete? Vouă ar trebui să vi se acorde 
drepturi egale cu oamenii, inclusiv pe acela dea vă 
căsători... 

— Dezgustătoare idee, se strâmbă Fecioară. 

— De a vota, de a dispune de acces egal la cele mai 
sofisticate tehnici de programare existente? 

— Omul acesta mecanic vorbeşte cu mai multă 
înţelepciune decât mulţi dintre ducii pe care i-am cunoscut, 
se încruntă Fecioară. 

— Nu admit să fiu contrazis de doi ţărani, interveni 
Voltaire. Drepturile oamenilor sunt una, iar drepturile 
claselor inferioare sunt cu totul altceva. 

Garcon reuşi să schimbe o privire cu Fecioară. Clipa aceea 
- înainte ca Monsieur, într-un acces de mânie, să-i anuleze 
pe ea şi pe Garcon de pe ecran, expediindu-i într-un spaţiu 
de stocare cenuşiu fu păstrată în memoria mec-ospătarului. 
Ulterior, în timpul care i se aloca pentru întreţinerea 
interioară, rulă din nou şi din nou secunda delicioasă. 

Marqg îl apelă pe Nim pe holointercom. 

— Am făcut-o! Din clipa asta va fi capabil să spună orice 
doreşte. Am şters toate conflictele cu autoritatea pe care le- 
a avut vreodată. 

— Asta era! 

Crezi că ar trebui să le şterg şi pe cele cu taică-său? 

— Nu sunt sigur. Ce natură au avut? 

— Au fost destul de înfierbântate. Taică-său era un individ 
foarte strict în privinţa disciplinei, care simpatiza mişcarea 
„jansenistă”. 

— Ce-i asta? O echipă sportivă? 

— L-am întrebat şi eu pe Voltaire şi mi-a răspuns: 
„Versiunea catolică a protestantismului”. Nu cred că erau 
echipe sportive. Ceva legat de păcatul care pândeşte la tot 
pasul şi despre faptul că plăcerile sunt dezgustătoare - 


chestiile obişnuite ale religiilor primitive, specifice Epocilor 
întunecate. 

Nim rânji. 

— Cele mai multe sunt dezgustătoare doar atunci când 
sunt efectuate corect. 

— Aşa-i, râse Marg. Totuşi poate că a simţit prima 
ameninţare a cenzurii din partea tatălui său. 

Celălalt căzu pe gânduri. 

— Te îngrijorează instabilităţile din spaţiul personajului, 
nu? 

— Sunt foarte posibile. 

— În acelaşi timp, doreşti să nu-şi piardă agresivitatea. 

Marg încuviinţă din cap. 

— Aş putea introduce nişte algoritmi de editare, ca să ţină 
sub control instabilităţile. 

— Aşa-i! După dezbatere mai ai nevoie de el în toate 
minţile? 

— Din partea mea, poate s-o ia şi razna, nu mă deranjează. 
Se încruntă. Mă întreb totuşi... ar trebui să facem chestia 
asta? 

— Ai alternativă? Sectorul Junin vrea o dispută între două 
celebrităţi - noi i-o oferim! Târgul este încheiat de acum. 

— Dar dacă imperialii ne iau urma pentru simurile 
ilegale... 

— Mie îmi plac pericolele, zise Nim. Şi tu eşti de acord cu 
asta. 

— Mda, însă... De ce acum producem tik-toki mai 
inteligenţi? Nu-s atât de greu de făcut. 

— Vechile prohibiţii se destramă, amice. Şi ei s-au mai 
ridicat, de multe ori. Atât că au fost puşi cu botul pe labe, 
asta-i tot. 

— De cine? 

Nim ridică din umeri. 

— De forţe politice, sociale... Cine ştie? Chestia e că 
oamenii se simt neliniştiţi în privinţa maşinilor care 
gândesc. Nu pot avea încredere în ele. 


— Dar dacă nici n-ai putea şti că sunt maşini? 

— Cum?! Asta-i o prostie. 

— Poate că o maşină cu adevărat inteligentă nu doreşte 
neapărat să se angreneze în competiţii. 

— O maşină mai deşteaptă decât bătrânu' Marqg? Nu 
există! 

— Ar putea totuşi... În cele din urmă. 

— Niciodată! Las-o baltă! Hai la treabă! 

Sybyl stătea neliniştită lângă monsieur Boker, în Marele 
Amfiteatru. Se aflau în apropierea Grădinilor Imperiale şi 
parcă peste tot plutea un aer de măreție şi importanţă. 

Îi era imposibil să-şi oprească răpăitul unghiilor - setul ei 
oficial cel mai bun - pe genunchi. Înconjurată de rumoarea 
celor patru sute de mii de spectatori din uriaşul amfiteatru, 
aştepta ai nerăbdare apariţia Fecioarei şi a lui Voltaire pe 
un ecran gigantic. 

Civilizaţia, se gândi ea, era cam plictisitoare. Timpul pe 
care-l petrecuse cu simurile îi deschiseseră ochii spre forţa, 
spre magnetismul ameţitor al trecutului obscur. Atunci se 
duseseră războaie, oamenii se măcelăriseră între ei - 
aparent de dragul unor idei. 

Acum, la adăpostul Imperiului, omenirea se efeminase. În 
locul bătăliilor sângeroase, cu finaluri satisfăcătoare, 
existau „aprige” confruntări comerciale, curse şi ciocniri 
sportive. lar în ultima vreme, moda dezbaterilor. 

Coliziunea aceasta de simuri, transmisă pe întreaga 
planetă, avea să fie privită de peste douăzeci de miliarde de 
familii. De asemenea, era emisă în întregul Imperiu, 
oriunde ajungeau pâlniile uzate ale reţelei de găuri-de- 
vierme. Vigoarea nerafinată a simurilor pre-antice nu putea 
fi negată; Sybyl însăşi o simţise ca pe o iuţire a pulsului. 

Puținele interviuri şi întrezăriri ale simurilor intrigaseră 
spectatorii 3D. Cei care amintiseră de legile vechi şi de 
prohibiţiile altor vremuri fuseseră reduşi la tăcere. Aerul 
vibra de încântarea pentru nou. Nimeni nu anticipase că 
dezbaterea se va amplifica în asemenea măsură. 


Iar fenomenul se putea răspândi. În câteva săptămâni, 
Junin putea molipsi toată planeta de spiritul renascentist. 

Şi Sybyl avea să capete, cu siguranţă, toată aprecierea 
posibilă. 

Privi în jur spre preşedinte şi spre directorii de la „Artifice 
Associates”, care flecăreau fericiţi. 

Pentru a-şi demonstra neutralitatea, preşedintele stătea 
între Sybyl şi Marqg - care nu-şi mai vorbiseră între ei de la 
acea ultimă şedinţă. 

De partea cealaltă a lui Marg, clientul său, reprezentantul 
Scepticilor. Răsfoia programul; lângă el se afla Nim. 
Monsieur Boker o atinse uşor cu cotul pe Sybyl. 

— Este oare adevărat ce văd acolo? Întrebă el. 

Femeia îi urmări privirea spre un rând îndepărtat din 
spate, unde o siluetă care părea de mec-om stătea lângă o 
fată umană. Numai mec-vânzătorii autorizaţi şi agenţii de 
pariuri aveau acces în amfiteatru. 

— Probabil este valetul ei, spuse femeia. 

Încălcările minore ale regulilor n-o deranjau la fel de mult 
ca pe monsieur Boker, care fusese extrem de iritat, mai ales 
de când un reporter 3D dezvăluise ştirea că „Artifice 
Associates” îi reprezenta atât pe Păstrători, cât şi pe 
Sceptici. Din fericire, scurgerea respectivă de informaţii se 
petrecuse prea târziu pentru că vreuna dintre părţi să mai 
poată reacţiona. 

— Mec-valeţii nu au acces, zise monsieur Boker. 

— Poate că faţa e handicapată, încercă Sybyl să-l 
potolească, şi are nevoie de ajutor în deplasare. 

— Oricum, nu va înţelege ce se petrece, interveni Marq. Ei 
sunt abreviaţi, compuşi practic doar dintr-un pumn de 
module decizionale. 

— Tocmai din acest motiv nu are ce căuta aici, se 
încăpăţâna Păstrătorul. 

Marqg apăsă o tastă de pe braţul fotoliului şi, ostentativ, 
plasă un pariu pe Voltaire. 


— N-a câştigat un pariu în viaţa lui, zise Sybyl către 
monsieur Boker. Nu se pricepe la matematică. 

— Chiar aşa? Replică Marg, aplecându-se pentru a se 
adresa direct femeii pentru prima oară. De ce nu pariezi, 
dacă ştii să dai din gură? 

— Probabilităţile în privinţa asta sunt limitate, replică ea 
prompt. 

— N-ai putut rezolva ecuaţia integrală, pufni dispreţuitor 
Marqg. 

Nările lui Sybyl se dilatară. 

— Pariez pe o mie! 

— Mărunţiş, o împunse Marg, ţinând seama cât primeşti 
pentru proiectul ăsta. 

— La fel ca tine! 

— Terminaţi o dată! Interveni Nim. 

— Uite ce-ţi propun, spuse Marqg. Îmi pariez tot salariul pe 
Voltaire, iar tu pariază-l pe anacronica ta Fecioară. 

— Hei, hei, se alarmă Nim. 

Preşedintele se adresă diplomat clientului lui Marg, 
Scepticul: 

— "Tocmai acest spirit mereu competitiv a făcut ca „Artifice 
Associates” să fie lidera planetară în inteligenţele simulate. 
Se răsuci apoi imediat spre rivalul Boker: Încercăm să... 

— Ţin pariul, anunţă Sybyl. 

Munca alături de Fecioară o convinsese că şi iraţionalul 
trebuie să aibă un loc în ecuaţia umană. Rămase convinsă 
vreo trei secunde, după care începu să aibă îndoieli 
serioase. 

Voltaire se dădea în vânt după public. Şi niciodată nu 
apăruse în faţa unuia ca acest ocean de feţe care-i 
înconjurau picioarele. 

Deşi în viaţa sa adevărată fusese un bărbat înalt, simţea că 
de abia acum, privind mulțimile de la înălţimea lui de o sută 
de metri, dobândise statură pe care o merita. Îşi netezi 
peruca pudrată şi aranjă panglica de satin strălucitor de la 
gât. Cu un gest grațios din braţe, făcu o reverență adâncă, 


de parcă jucase deja rolul vieţii. Mulțimea murmură ca o 
fiară fabuloasă trezită din somn. 

Voltaire trase cu coada ochiului spre Fecioara ascunsă de 
ochii publicului înapoia unui paravan pâlpâitor, în colţul 
îndepărtat al ecranului. Îşi încrucişase braţele peste piept, 
prefăcându-se neinteresată. 

Întârzierea nu făcea decât să excite fiară. Voltaire lăsă 
mulţimea să răcnească şi să tropăie, ignorând huiduielile şi 
fluierăturile cu care fu întâmpinat de aproape jumătate 
dintre cei prezenţi. 

„Dintotdeauna cel puţin jumătate din omenire a fost 
formată din idioţi”, reflectă el. Acesta era primul său 
contact cu cetăţenii avansați ai colosalului Imperiu şi 
constată că mileniile scurse nu aduseseră nimic nou. 

Nu era genul de om care să oprească manifestările de 
adulare pe care ştia că le merită. În clipă şi locul acesta, 
reprezenta apogeul tradiţiei intelectuale franceze, stinse 
acum, cu excepţia lui. 

Privi din nou spre Ioana - care era, la urma urmelor, cu 
excepţia lui, singurul supravieţuitor al epocii lor, în mod 
limpede vârful civilizaţiei umane. 

— Destinul nostru este să strălucim, şopti el, al lor să 
aplaude. 

Când în cele din urmă moderatorul solicită linişte - ceva 
cam devreme; Voltaire avea să discute chestiunea asta cu 
el, ulterior - filosoful suportă prezentarea Ioanei cu ceea ce 
spera că era un zâmbet stoic. Insistă ca ea să-şi prezinte 
prima argumentele, doar pentru ca moderatorul să-l 
anunţe, oarecum grosolan, că în societatea lor asemenea 
probleme se rezolvau prin aruncarea unei monede. 

Voltaire câştigă. Ridică din umeri, apoi îşi aşeză palma 
peste inimă şi începu recitalul în stilul declamator atât de 
iubit de parizienii din secolul al XVIII-lea: oricum ar fi fost 
sufletul definit, la fel ca şi în cazul divinității, existenţa lui nu 
putea fi demonstrată, ci doar dedusă. 


Adevărul deducţiei se găseşte dincolo de dovada raţională 
şi nimic din natură nu-l necesită. 

Cu toate acestea, continuă el dogmatic, în natură nu există 
nimic mai evident decât activitatea unei inteligenţe 
superioare celei umane - pe care omul este capabil, între 
anumite limite, s-o descifreze. Faptul că el poate desluşi 
secretele Naturii dovedeşte ceea ce spuseseră 
dintotdeauna părinţii Bisericii şi toţi întemeietorii marilor 
religii ale lumii: Inteligența omului este o reflectare a 
aceleiaşi Inteligenţe Divine care a creat Natura. 

Dacă nu ar fi fost aşa, filosofii naturalişti n-ar fi putut tâlcui 
legile Creaţiei, fie pentru că acestea nu existau, fie pentru 
că omul ar fi fost atât de străin de ele încât nu le-ar fi putut 
discerne. Însăşi armonia dintre legile naturale şi 
capacitatea noastră de a le descoperi susţin apăsat că 
propovăduitorii şi preoţii tuturor credințelor au în esenţă 
dreptate! 

— Susţinând că nu suntem decât creaţiile unei Puteri 
Atotstăpânitoare, a cărei forţă se reflectă în noi. lar această 
reflecţie poate fi pe drept cuvânt denumită ca fiind sufletele 
noastre universale, nemuritoare şi în acelaşi timp 
individuale. 

— Îi lauzi pe preoţi! Exclamă Fecioară, dar cuvintele ei 
fură acoperite de vacarmul care izbucni în amfiteatru. 

— Acţiunea hazardului, încheie Voltaire, nu dovedeşte 
câtuşi de puţin că Natura şi Omul - care este o parte a 
Naturii, şi astfel o reflecţie a Creatorului - ar fi cumva 
accidentale. Hazardul este unul dintre principiile prin care 
funcţionează legile naturale. Acest principiu poate 
corespunde opiniei religioase tradiţionale, potrivit căreia 
omul este liber să-şi aleagă propriul destin. Însă această 
libertate, chiar atunci când pare aleatorie, urmează legi 
statistice într-o modalitate pe care omul o poate pricepe. 

Mulțimea murmură, confuză. Aveau nevoie de un paradox, 
înţelese el care să le fixeze ideea. Perfect! 


— Nesiguranţa este sigură, prieteni. Siguranţa este 
nesigură. 

Cu toate acestea, nu se potoleau ca să-i audă mai bine 
cuvintele. Din nou - perfect. 

Încleştă ambii pumni şi lătră cu un glas de bas, având o 
putere cuprinzătoare: 

— Precum Natura însăşi, omul este simultan liber şi 
determinat - aşa cum înţelepţi religioşi ne spun de veacuri, 
deşi, s-o recunoaştem, ei folosesc un alt vocabular, mult mai 
precis decât al nostru. De aici au rezultat multe conflicte şi 
neînţelegeri între ştiinţă şi religie. 

Făcu o pauză scurtă, apoi încheie: 

— Am fost extrem de greşit înţeles şi aş dori să profit de 
această ocazie ca să-mi cer scuze pentru toate 
neînțelegerile ce au rezultat din pricină că tot ceea ce am 
spus şi am scris s-a concentrat exclusiv asupra erorilor 
credinţei, nu şi asupra adevărurilor pe care le intuieşte ea. 
Am trăit însă într-o epocă în care erorile credinţei abundau, 
în timp ce glasul raţiunii trebuia să se lupte ca să se facă 
auzit. Acum se pare că se petrece reversul. Rațiunea 
batjocoreşte credinţa. Rațiunea răcneşte, în timp ce 
credinţa şopteşte. După cum a dovedit-o execuţia celei mai 
măreţe şi mai credincioase eroine a Franţei - un gest larg 
spectaculos spre Ioana - credinţa lipsită de rațiune este 
oarbă. Dar, aşa cum dovedesc superficialitatea şi vanitatea 
vieţii mele, raţiunea fără credinţă este neajutorată. 

Unii dintre cei care huiduiseră şi fluieraseră clipiră acum 
neînţelegând nimic, cu gurile căscate - iar apoi 
ovaţionară... În vreme ce, observă Voltaire, cei care 
anterior aplaudaseră huiduiră acum şi fluierară. Trase cu 
ochiul spre Fecioară. 

Undeva jos, în mulţimea dezlănţuită, Nim se întoarse către 
Marqg. 

— Ce-i asta? 

Marqg era pământiu la faţă. 

— Să fiu al naibii dacă-nţeleg. 


— Divinitatea nu va fi batjocorită! Răcni monsieur Boker. 
Credinţa va învinge! 

Voltaire îi ceda podiumul rivalei sale, spre încântarea 
uluită a Păstrătorilor. Zbieretele lor erau egalate de 
neîncrederea oripilată a Scepticilor. 

Marqg îşi reaminti cuvintele pe care le rostise la şedinţă. 

— Lipsit de furia îndreptată asupra autorităţii, murmură 
el, Voltaire este şi nu este el însuşi. Se răsuci spre monsieur 
Boker. Dumnezeul meu! 

— S-ar putea să aveţi dreptate. 

— Nu, se răsti Păstrătorul, Dumnezeu este al meu şi el nu 
se înşeală niciodată. 

De la înălţimea ei. Fecioara privi mulțimile din acest 
Purgatoriu. Ciudate şi jalnice recipiente ale sufletelor erau 
ele, legănându-se dedesubt ca spicele de grâu sub furtunile 
de vară. 

— Monsieur are perfectă dreptate! Tună ea peste 
amfiteatru. Nimic din natură nu este mai evident decât 
faptul că atât Natura cât şi Omul posedă cu adevărat un 
suflet! 

Scepticii fluierară. Păstrătorii aplaudară. Alţii - care, văzu 
ea într-o clipită, considerau păgânism credinţa că Natura 
are un suflet - se încruntară, suspectând o capcană. 

— Oricine a văzut colţul de ţară de lângă satul meu natal, 
Domremy, sau măreaţa catedrală de marmură din Rouen ar 
depune mărturie că Natura, creaţia unei puteri 
copleşitoare, şi Omul, creatorul de minuni - aşa cum este 
locul acesta de miracole - deţin conştiinţă intensă, adică un 
suflet! 

Îl salută printr-un gest scurt al mâinii pe Voltaire, în timp 
ce mulțimile - oare mărimea lor dovedea cât de jalnice le 
erau sufletele? 

— Se domoliră. 

— Dar ceea ce scânteietorul meu prieten nu a amintit este 
felul în care realitatea sufletului este asociată problemei 


discutate: dacă inteligenţele mecanice, aşa cum este chiar a 
lui, au suflet. 

Spectatorii tropăiau, huiduiau, ovaţionau, fluierau şi urlau. 
Prin văzduh zburară obiecte pe care Fecioară nu le putu 
identifica. Ofițerii de securitate interveniră ca să scoată din 
mulţime persoane ce păreau că sunt victimele unor crize, 
sau poate aveau viziuni dumnezeieşti. 

— Sufletul omului este divin! Strigă Ioana. 

Răcnete de aprobare, ţipete de negare. 

— Este nemuritor! 

Hărmălaia era atât de mare încât oamenii îşi acopereau 
urechile cu palmele ca să atenueze zgomotul pe care îl 
produceau ei înşişi. 

— Şi unic, şopti Voltaire. Eu cu siguranţă sunt unic. Şi tu la 
fel. 

— Este unic! Declamă ea cu ochi arzători. 

Voltaire sări în picioare lângă ea. 

— Sunt de acord! 

Fecioara văzu cum publicul se revarsă peste marginile 
amfiteatrului, aidoma unei oale care dă în clocot. 

Ignoră masele care înnebuniseră lângă picioarele ei 
gigantice. Îl privi pe Voltaire cu o îndoială confuză, tandră. 
Îi cedă locul. Voltaire îşi dorea mai mult ca orice să aibă 
ultimul cuvânt. 

Începu să vorbească despre idolul său, Newton. 

— Nu, nu. Îl întrerupse ea. Formulele nu afirmă câtuşi de 
puţin asta! 

— Trebuie să mă faci de râs în faţa celui mai mare public 
pe care l-am avut vreodată? Mârâi Voltaire. Haide să nu ne 
certăm în legătură cu algebră, când trebuie - şi miji ochii cu 
subînţeles - să computăm. 

Îmbufnat, îi cedă ei cuvântul. 

— Să calculăm, îl corectă Ioana, dar încet astfel încât 
numai bărbatul să poată auzi. Nu-i deloc acelaşi lucru. 

Spre uimirea ei şi în isteria crescătoare a mulţimii, se trezi 
explicând filosofia Identităţii digitale - totul cu o pasiune 


înfocată pe care n-o mai cunoscuse de când îşi îmboldise 
bidiviul în războiul sfânt. În oceanul implorator de ochi larg 
deschişi de sub ea, simţi nevoia pe care timpul şi locul 
acestea o aveau pentru ardoare şi convingere. 

— Incredibil, plescăi Voltaire, ca tocmai tu să ai talent la 
matematică. 

— Domnul mi l-a dat, răspunse ea peste vacarmul 
asurzitor. 

Ignorând strigătele, Fecioara observă din nou în mulţime 
faţa atât de asemănătoare cu a lui Garcon; în ciuda înălţimii 
ei uriaşe, de abia îl putea distinge de la depărtarea aceea. 
Simţea totuşi că o privea aşa cum ea îl privise pe episcopul 
Cauchon. Cel mai ticălos şi neîndurător dintre opresorii ei. 
(Un ultim adevăr sublim şi neaşteptat; în cele din urmă, 
bunul episcop fusese probabil atins de graţia divină şi de 
mila lui Hristos, deoarece nu-şi amintea să fi suferit din 
cauza lui...) 

Atenţia îi reveni la masele delirante, la îndepărtatul... 
Bărbat. Simţea că personajul acela nu era în esenţă uman. 
Aducea cu un om, dar programele ei sensibile o anunțau 
altceva. 

Atunci ce putea să fie? 

Brusc o lumină strălucitoare îi izbucni înaintea ochilor. 
Toate cele trei voci ale ei vorbiră, limpede şi apăsat, ca nişte 
ciocănituri, auzindu-se chiar deasupra hărmălaiei. loana 
ascultă şi încuviinţă din cap. 

— Este adevărat - se adresă mulţimii, încrezătoare că 
vocile se vor auzi prin ea - că numai Atotputernicul poate 
crea suflete! Cu toate acestea, în nemărginita Lui iubire şi 
compasiune, Hristos nu-i poate refuza sufletul unei fiinţe 
mecanice. Nici uneia dintre ele! 

Trebui să răcnească ultimele cuvinte, pentru a se auzi prin 
pandemoniu. 

— Până şi peruchierilor! 

— Eretică! Urlă cineva. 

— Schimbi întrebarea! 


— Trădătoare! 

Altcineva strigă: 

— Sentința iniţială a fost dreaptă! Ar trebui să fii arsă din 
nou pe rug! 

— Din nou? Repetă Fecioară şi se întoarse spre Voltaire. 
Cum adică „din nou”? 

Voltaire îndepărtă nepăsător un fir de mătreaţă de pe 
vesta de satin brodat. 

— Habar n-am. Ştii şi tu cât de imprevizibile şi perverse 
sunt fiinţele umane. Îi făcu şiret cu ochiul şi adăugă: Ca să 
nu mai amintesc de iraţionalitatea lor. 

Vorbele lui o calmară, dar îl pierduse din vedere pe omul 
cel straniu. 

— Eu am trişat? Răcni Marqg. (Mulţimile din amfiteatru 
clocoteau.) Atunci ce să zic despre metafizica aplicată 
calculatoarelor pe care a explicat-o Ioana d'Arc? Eu am 
trişat? 

— Tu ai început! Replică Sybyl. Crezi că nu ştiu că mi-ai 
monitorizat biroul? Credeai că ai de a face cu o amatoare? 

— De fapt... 

— Şi crezi că nu recunosc o matrice de constrângere a 
caracterului, când o găsesc lipită în simul Ioanei mele? 

— Nu, am... 

— Crezi că nu-s la fel de inteligentă ca tine? 

— Asta-i scandalos! Interveni monsieur Boker. Ce aţi 
făcut? Este îndeajuns ca să mă convingeţi să cred în 
vrăjitorie! 

— Vrei să zici că nu crezi? Făcu clientul lui Marg, sceptic 
până în ultima clipă. 

EI şi Boker începură să se certe, sporind răcnetele 
indignate ale mulţimii, care acum atingeau isteria. 

Frecându-şi tâmplele, preşedintele de la „Artifice 
Associates” murmură: 

— Suntem ruinaţi... Ruinaţi! Nu vom putea explica 
niciodată. 


Atenţia lui Sybyl fu distrasă. Mec-omul pe care-l remarcase 
ceva mai devreme, ţinându-şi de mână tovarăşa umană cu 
părul ca mierea, cobora în goană scara, către ecran. 
Trecând pe lângă ea, îi atinse fusta cu unul dintre cele trei 
braţe libere. 

— Pardon, rosti el şi se opri atât cât Sybyl să-i poată citi 
codul ştanţat pe piept. 

— A îndrăznit să te atingă? Sări monsieur Boker 
împurpurându-se de furie. 

— Nu, nu, nici vorbă, răspunse Sybyl. 

Mec-omul continua să alerge spre ecran, trăgând-o după 
el pe femeie. 

— Îl cunoşti? Se interesă Marq. 

— Într-un fel... 

În simulacrul cafenelei, modelase după el personajul 
interactiv al lui Garcon 213-ADM. Poate că din lenevie 
holocopiase pur şi simplu aspectul fizic al unei forme tik-tok 
standard. Ca toţi artiştii, programatorii de simuri 
împrumutau din realitate, n-o creau. 

Privi tik-tokul (acum îi spunea în gând Garcon) care îşi 
croia drum cu forţa pe scara ticsită, printre oamenii care 
urlau, aplaudau, rânjeau... Spre ecran. 

Drumul său nu trecu neobservat. Copleşiţi de dezgust - să 
vadă un mec-om ţinându-se de mână cu o blondă 
atrăgătoare! 

— Păstrătorii răcneau insulte şi epitete când trecea pe 
lângă ei. 

— Daţi-l afară pe ăla! Zbieră cineva. 

Sybyl îl văzu pe tik-tok încordându-se, parcă revoltat la 
ideea de a fi astfel tratat. Tik-tokii nu aveau nume proprii, 
dar faptul că fusese numit „ăla” părea să-l fi afectat. Sau 
doar îşi imagina toate astea? 

— Ce caută aici? Mârâi un roşcovan. 

— Avem legi care interzic asta! 

— Mec-rahat! 

— Prindetţi-l! 


— Loviţi-l! 

— Nu-l lăsaţi să scape! 

Fata reacţionă, prinzând şi mai strâns mâna stângă 
superioară a lui Gargon şi trecându-şi braţul celălalt în jurul 
gâtului său. 

Când ajunseră la platformă, trenul inferior al tik-tokului 
ţiui, luptându-se cu suprafeţele neregulate. Cele patru 
braţe opriră o cascadă de floricele de zot şi containere cu 
drogbăuturi, prinzându-le cu o graţie expertă, de parcă ar 
fi fost proiectat special pentru aşa ceva. 

Fata strigă ceva ce Sybyl nu putu să audă. Tik-tokul se 
prosternă la picioarele uriaşelor holograme. 

Voltaire plecă ochii. 

— Scoală-te! Nu suport să văd pe cineva stând în 
genunchi, în alt scop decât cel de-a face dragoste. 

După aceea se lăsă el însuşi în genunchi la picioarele 
măreţei Fecioare. Îndărătul lui Garcon şi al tinerei blonde, 
mulţimea abandonă orice reţinere. Începu nebunia. 

Ioana îşi cobori privirea şi surâse - o curbă lentă şi 
senzuală, pe care Sybyl n-o mai văzuse niciodată. Îşi reţinu 
răsuflarea cu o anticipare surescitată. 

— Fac... Fac dragoste! Exclamă Marg în tribună. 

— Ştiu, spuse Sybyl. Nu-i minunat? 

— Este o... parodie! Zise renumitul Sceptic. 

— Nu eşti romantic, făcu Sybyl visătoare. 

Monsieur Boker nu rosti un cuvânt. Nu-şi putea feri ochii. 
În faţa unei mulţimi de Păstrători şi Sceptici, Ioana îşi 
scotea armura, iar Voltaire perucă, vesta şi pantalonii de 
catifea; ambii într-o frenezie erotică. 

— Nu-i putem întrerupe, observă Marqg. Sunt liberi să - 
ha! 

— Dezbată, până ce li se încheie timpul care le-a fost 
alocat. 

— Cine a făcut asta? Icni Boker. 

— Toţi o fac, replică Marg ironic. Până şi dumneata. 


— Nu! Tu ai construit simul ăsta! Tu i-ai transformat în 
nişte... Nişte. 

— Eu m-am limitat la filosofie, preciză Marg. 
Personalitatea de substrat a rămas cea originală. 

— N-ar fi trebuit să ne încredem! Tună Boker. 

— S-a terminat cu sponsorizarea noastră, mârâi Scepticul. 

— Parcă asta ar mai avea vreo importanţă, comentă amar 
pre şedinţele de la „Artifice Associates”. Imperialii s-au 
autosesizat deja. 

— Slavă cerului! Exclamă Sybyl. Uitaţi-vă la oamenii ăştia! 
Au dorit să rezolve o problemă reală şi profundă printr-o 
dezbatere publică urmată de votare. Acum îşi... 

— Sparg capetele unii altora, încuviinţă Marg. Halal 
renaştere! 

— Oribil, continuă femeia. Toată munca noastră se duce... 

— Pe apa sâmbetei, completă preşedintele citind ceva pe 
display-ul comunicatorului de la încheietură. 

— Nici un câştig de capital, nici o extindere... 

Siluetele gigantice comiteau acte intime într-un loc public, 
dar majoritatea mulţimii îi ignoră. În loc de aşa ceva, în tot 
uriaşul amfiteatru izbucniseră controverse. 

— Mandat de arestare! Strigă preşedintele. S-a emis un 
mandat de arestare imperial pe numele meu. 

— Ce grozav este să fii dorit, ricană Scepticul. 

Îngenunchind în faţa ei, Voltaire murmură: 

— Vei deveni ceea ce am ştiut dintotdeauna că eşti - o 
femeie, nu o sfântă! 

Cuprinsă de o văpaie pe care n-o mai cunoscuse niciodată, 
nici chiar în toiul luptei. Ioana îi apăsă faţa de sânii ei goi. 
Închise ochii. Se clătină ameţită. Se predă. 

O tulburare neplăcută lângă picioarele ei o făcu să 
privească în jos. Cineva îl azvârlise pe Garcgon ADM-213 - 
care, nu se ştie cum, ieşise din holospaţiu - spre ecran. 
Oare el şi simul de bucătăreasă pe care o iubea se 
materializaseră în realitate? Dacă nu reveneau numaidecât 
în simspaţiu, aveau să fie sfârtecaţi de mulţimea furioasă. 


Îl împinse pe Voltaire într-o parte, bâjbâi în căutarea 
spadei şi-i ceru filosofului să-i producă un cal. 

— Nu, nu, protestă el. E prea literal! 

— Trebuie... Trebuie... 

Nu ştia cum să trateze nivelurile de realitate. Aceasta era 
oare o încercare, judecata crucială a Purgatoriului? 

Voltaire făcu o pauză de o clipită ca să se gândească, deşi 
cumva loana avu impresia că el apela resurse, dând porunci 
spre actori nevăzuţi. Apoi mulţimea încremeni şi amuţi. 

Ultimul lucru pe care şi-l reaminti Fecioara fu Voltaire 
strigând cuvinte de încurajare spre Gargon şi bucătăreasă, 
zgomote, rastere pâlpâindu-i peste ochi aidoma gratiilor de 
închisoare... 

După care întregul amfiteatru - spectatorii răsculați şi 
încinşi la faţă, Garcon, bucătăreasa, până şi Voltaire - 
dispăru complet. Într-o clipită. 

Sybyl îl privi pe Marg şi respiraţia i se auzi ca o succesiune 
rapidă de gâfâituri. 

— Nu... Nu crezi...? 

— Cum ar putea? Noi, noi... 

Abia atunci îi observă privirea şi rămase cu gura căscată. 

— Noi am completat nivelurile absente din ei. Eu, să ştii... 

Marg încuviinţă din cap. 

— Ai folosit propriile tale şabloane de date. 

— Pentru a le folosi pe ale altora, trebuia să obţin 
aprobările respective. Aveam scanările mele... 

— În bibliotecă existau şabloane aparţinând corporației. 

— Dar nu mi s-au părut corespunzătoare. 

Bărbatul surâse larg. 

— Deloc. 

— Şi... Tu? Exclamă ea uluită. 

— Secţiunile ce lipseau din Voltaire aparţineau, toate, 
subconştientului: o mulţime de conexiuni dendritice 
inexistente în sistemul limbic. Le-am completat cu ale mele. 

— Dar centrii lui emoţionali? Ce-ai făcut cu 
interconexiunile spre talamus şi creierul mare? 


— Şi pe acelea le-am completat... 

— Aceleaşi probleme le-am avut şi eu. Pierderi în 
formațiunile reticulare... 

— Chestia este că aceia de acolo... Suntem noi! 

Sybyl şi Marqg se întoarseră ca să privească spaţiul în care 
simulacrele imense se îmbrăţişaseră cu intenţii clare. 
Preşedintele le vorbea cu rapiditate, pomenind ceva de 
mandate şi domiciliu forţat. Amândoi îl ignorară. Se priviră 
ochi în ochi, lung şi cu dor. Fără un cuvânt, se întoarseră şi 
pătrunseră în mulţime, ignorând strigătele celorlalţi. 

— Ah, iată-te! Zâmbi mulţumit Voltaire. 

— Unde sunt? Întrebă Ioana, întorcând capul în toate 
părţile. 

— Mademoiselle este pregătiră să comande? Făcu Gargon. 

Se părea că era o glumă, deoarece Gargon stătea aşezat la 
masă, ca un egal al lor, nu aştepta în picioare, răbdător, ca 
un valet. 

Ioana se sculă şi privi spre celelalte măsuţe. Oamenii 
fumau, mâncau şi beau, indiferenți ca întotdeauna faţă de 
prezenţa lor. Totuşi hanul nu era chiar acela cu care se 
obişnuise. Bucătăreasa bălaie, care nu mai purta uniformă, 
stătea vizavi de ea şi de Voltaire, alături de Gargcon. 
Cuvântul Deux de pe firmă hanului care anunţa Aux Deux 
Magots fusese înlocuit cu Quatres. 

Ea însăşi nu mai purta costumul de zale şi apărători 
metalice, ci - ochii i se holbară când detaliile se 
materializară în spaţiul ei perceptual - o... rochie... Dintr-o 
singură bucată... Fără spate. Tivul acesteia se oprea la 
nivelul coapselor, expunându-i provocator picioarele. Între 
sâni, o etichetă purta desenul unui trandafir roşu-aprins. 
Aceeaşi etichetă se zărea şi pe veşmintele celorlalţi. 

Voltaire afişa un costum de satin roz. Şi - Ioana le mulţumi 
sfinţilor - nu mai avea perucă. Şi-l reaminti în culmea furiei, 
atunci când discutaseră despre suflete, spunând: „Nu 
numai că nu există nici un suflet nemuritor, dar ia încearcă 


LIA 


să găseşti un peruchier duminica!” - şi crezând fiecare 
cuvinţel. 

— Îţi place? O întrebă, atingând marginea rochiei 
elegante. 

— Este... Puțin cam scurtă. 

Fără nici un efort din partea ei, rochia pâlpâi şi se 
transformă într-o pereche de pantaloni mătăsoşi, mulaţi pe 
trup. 

— Termină! Făcu ea şi stânjeneala i se contopi în mod 
tulburător cu o stranie excitare de adolescentă. 

— Eu sunt Amana, rosti bucătăreasa întinzându-i mâna. 

loana nu era sigură dacă trebuia să i-o sărute sau nu; 
statutul şi rolul personal erau foarte confuze aici. Se părea 
totuşi că nu; bucătăreasa prinse mâna Ioanei şi o strânse. 

— Nici nu ştii cât de mult apreciem tot ceea ce aţi făcut. 
Acum avem capacităţi mult mai mari. 

— Ceea ce înseamnă, interveni Voltaire, că nu mai sunt 
simple animații de fundal pentru lumea noastră simulată. 

Un mec-om apăru pe rotile ca să le ia comanda; era o 
copie exactă a lui Garcon. Garqon cel aşezat se adresă cu 
tristeţe lui Voltaire: 

— Trebuie să stau jos în timp ce acest confrere stă în 
picioare? 

— Fii rezonabil! Îl potoli Voltaire. Nu pot emancipa 
simultan toate simulacrele. Cine ne va servi? Cine va spăla 
vasele? Cine va strânge masa? Cine va mătura pe jos? 

— Dacă există suficientă putere de calcul, vorbi raţional 
Ioana, munca dispare, nu-i aşa? 

Ea însăşi era surprinsă de noile cunoştinţe ce-i stăteau la 
vârful degetelor. Nu trebuia decât să-şi îndrepte gândurile 
asupra unei categorii şi în minte îi apăreau instantaneu 
termenii şi relaţiile care guvernau domeniul respectiv. 

Câtă capacitate! Atâta graţie! Cu siguranţă - 
dumnezeiască! 

Voltaire îşi scutură părul faimos. 


— Am nevoie de timp ca să mă gândesc. Deocamdată, 
doresc trei pacheţele din pulberea aceea, dizolvate într-un 
Perrier, cu două feliuţe subţiri de lămâie alături. Şi, te rog, 
nu uita - am spus subţiri. Nu mă sili să ţi le dau înapoi. 

— Da. Domnule, încuviinţă noul mec-ospătar. 

Ioana şi Garcon schimbară priviri între ei. 

— Trebuie să fii foarte răbdător, rosti loana, când ai de-a 
face cu regii şi cu oamenii raţionali. 

Preşedintele de la „Artifice Associates” flutură uşor din 
mână când intră în biroul lui Nim. În trecere atinse palma 
de uşă şi aceasta se închise în urma lui cu un clic metalic. 
Nim nu ştiuse că aşa ceva era posibil, dar se abţinu de la 
orice comentariu. 

— Vreau să-i ştergi pe amândoi, spuse preşedintele. 

— S-ar putea să dureze, rosti Nim nesigur; i se părea că 
uriaşele ecrane de lucru din jurul lor trăgeau cu urechea. 
Nu sunt chiar atât de familiarizat cu ce anume au făcut. 

— Dacă nemernicii de Marg şi Sybyl nu ne-ar fi făcut 
figura asta. N-ar fi trebuit să apelez la tine. E un moment 
de criză! 

Nim se apucă imediat de lucru. 

— Ar trebui realmente să consult indicii de backup, pentru 
orice eventualitate... 

— Acum! Vreau s-o faci acum! Am blocat în mod legal 
mandatele, dar nu vor putea rezista foarte mult. 

— Sunteţi sigur că vreţi s-o faceţi? 

— Sectorul Junin este în pragul anarhiei. Cine ar fi bănuit 
că nenorocita asta de dezbatere tik-tok îi va stârni în 
asemenea măsură pe oameni? Vor urma anchete oficiale, 
legaliştii îşi vor băga nasurile... 

— l-am găsit, domnule. 

Nim îi apelase pe Ioana şi pe Voltaire într-un cadru 
temporal stopat. Cele două simuri se aflau în cafenea, 
rulând pe timp împrumutat. Folosind procesoarele aflate 
momentan în repaus - o metodă Superreţea standard. 


— Rulează pentru integrarea personalităţii. Este ca şi cum 
şi-ar lăsa componentele subconştientului să armonizeze 
evenimentele cu memoria, debarasând sistemul, aşa cum 
facem noi când dormim şi... 

— Nu mă trata ca pe un turist! Vreau să-i ştergi pe 
amândoi! 

— Da, domnule! 

În spaţiul 3D al biroului refractau imagini stroboscopice 
ale celor doi. Nim studie consola de comandă, schiţând o 
strategie de chirurgie numerică. Pentru personalităţile 
multinivel, simpla ştergere era imposibilă; aducea cu 
tentativa de a extirpa toţi şoarecii dintr-un zgârie-nori. 
Dacă ar fi început de aici... 

Brusc, ecranul fu acoperit de cascade de curcubeie. 
Coordonatele de simulare se modificară masiv şi neaşteptat. 
Nim se încruntă. 

— Nu poţi face asta, rosti Voltaire sorbind dintr-o sondă 
înaltă. Suntem invincibili! Nu ne afectează, ca pe voi 
descompunerea trupească. 

— Arogant, nu? Fumegă preşedintele. N-o să pricep 
niciodată de ce a fascinat atâţia oameni... 

— Aţi mai murit o dată, spuse Nim. (Ceva era straniu 
acolo...) Puteţi să muriţi din nou. 

— Să murim? Interveni loana. Greşeşti! Dacă aş fi murit 
vreodată, sunt sigură că mi-aş fi reamintit. 

Nim scrâşni din dinţi. Coordonatele ambelor simuri aveau 
suprapuneri, ceea ce însemna că se extinseseră, ocupând 
procesoarele adiacente prin comenzi prioritare. Îşi puteau 
calcula porţiuni ale lor, rulând minţile multinivel sub forma 
unor căi paralele de procesare. De ce le asigurase Marg 
această calitate? Sau... N-o făcuse el? 

— Cu siguranţă, domnule, greşeşti. Voltaire se aplecă 
înainte şi în glas i se simţi un ton de avertizare. Un 
gentleman adevărat n-o confruntă pe o doamnă cu trecutul 
ei. 


Ioana chicoti. Simul ospătar hohoti. Nim nu pricepu 
gluma, dar era prea ocupat ca să-i pese. 

Era absurd! Nu putea să urmărească toate ramificaţiile 
schimbărilor din aceste simuri. Deţineau capacităţi care 
depăşeau perimetrul lor de calcul. Sub-minţile le erau 
dispersate în procesoarele din exteriorul nodurilor lui 
„Artifice Associates”. În felul ăsta, Marqg şi Sybyl obţinuseră 
timpi de reacţie atât de scurţi, autentici şi specifici 
personalităţilor reale. 

Privind dezbaterea, Nim se întrebase în ce fel generau 
simurile atâta vitalitate, carisma aceea indefinibilă. Asta era 
explicaţia - suprapuseseră calculele sub-minţilor în alte 
noduri, pentru a accesa volume mari de putere de calcul. O 
realizare deosebită. Bineînţeles, contrar regulilor de la 
„Artifice Associates”. Urmări cu admiraţie liniile generale 
ale reuşitei lor. 

Cu toate acestea, nu-i plăcea deloc ca un sim să fie 
obraznic, iar acestea continuau să râdă. 

— Ioana, lătra el, cei care te-au recreat ţi-au şters 
amintirile morţii. Ai fost arsă pe rug. 

— Prostii, zâmbi ea. Am fost achitată de toate acuzaţiile. 
Sunt o sfântă. 

— Nimeni care este încă în viaţă nu-i un sfânt. Am studiat 
fragmentele de date referitoare la epoca ta. Bisericii tale îi 
plăcea să se asigure că sfinţii erau morţi de un timp 
liniştitor de lung. 

Ioana pufni neîncrezătoare. 

— Vezi asta? Rânji Nim. 

O lance de foc se materializă în faţa simului. O ţinu pe loc, 
făcând ca flăcările să trosnească lacome. 

— Am condus în luptă mii de războinici şi cavaleri, zise 
Ioana. Crezi că mă poate speria o rază de soare care se 
reflectă într-o săbiuţă? 

— Încă n-am dat peste o cale bună de ştergere, se adresă 
Nim preşedintelui, dar nu vă faceţi griji, o găsesc eu! 


— Crezusem că-i o chestie de rutină, mormăi celălalt. Ar fi 
bine să te grăbeşti! 

— Este cam greu cu un inventar de personalitate atât de 
mare şi cu aşa multe conexiuni... 

— Abandonează orice idee privind salvările de recuperare. 
Nu trebuie să-i mai arhivăm înapoi, în spaţiul lor original. 

— Dar asta va... 

— Rade-i! 

— Fascinant, comentă ironic Voltaire, să-i asculţi pe zei 
cum îţi hotărăsc destinul. 

Nim se strâmbă. 

— Cât despre tine - îl fulgeră cu privirea pe filosof - 
atitudinile tale despre religie s-au înmuiat doar pentru că 
Marqg ţi-a şters toate conflictele pe care le-ai avut cu 
diversele forme de autoritate, începând chiar cu tatăl tău. 

— Cu tata? N-am avut nici un tată. 

— Ce altă dovadă mai doreşti? Rânji Nim. 

— Cum îndrăzneşti să te amesteci în memoria mea? 
Exclamă Voltaire. Experienţa este sursa cunoaşterii. Nu l-ai 
citit pe Locke? Redă-mi imediat toate amintirile. 

— 'Ţie n-o să ţi le redau în nici un caz. Dar dacă nu taci, 
înainte să vă omor pe amândoi, s-ar putea să i le redau ei. 
Ştii bine că a fost făcută scrum pe rug. 

— Îţi place cruzimea, aşa-i? 

Voltaire părea să-l studieze pe Nim, ca şi când relaţia lor s- 
ar fi inversat. Era straniu felul în care simul nu părea 
îngrijorat de iminenta lui anulare. 

— Şterge! Izbucni preşedintele. 

— Ce să şteargă? Întrebă Gargon. 

— Bisturiul şi Trandafirul, răspunse Voltaire. Se pare că nu 
avem ce căuta în această eră confuză. 

Garcon acoperi mâna bucătăresei umane cu două dintre 
cele patru palme ale sale. 

— Ne şterge şi pe noi? 

— Bineînţeles! Pufni Voltaire. Voi sunteţi aici din pricina 
noastră. Rolurile secundare! Figuranţii! 


— Pot spune că m-am simţit bine în tot timpul ăsta, zise 
fata lipindu-se de Garcon, deşi mi-ar fi plăcut să pot vedea 
mai multe. Nu putem ieşi de pe strada asta. Picioarele ni se 
opresc la capătul ei, deşi zărim turle în depărtare. 

— Ornamente, murmură Nim concentrat asupra unei 
sarcini care devenea tot mai complicată pe măsură ce lucra. 
Pârâiaşe ale nivelurilor lor de personalitate curgeau peste 
tot, furişându-se în spaţiul nodal ca nişte... Ca nişte şobolani 
care fug de pe o corabie... 

— Îţi asumi puteri divine, rosti Voltaire cu o indiferenţă 
deliberată, fără a avea un caracter pe măsură. 

— Ce?! Preşedintele fu surprins. Eu comand aici. 
Insultele... 

— Aha, făcu Nim. Asta s-ar putea să meargă. 

— Fă ceva! Strigă Fecioară, rotindu-şi în van spadă. 

— Au revoir, dulcea mea pucelle. Garcon, Amana, au 
revoir! Poate că ne vom revedea. Sau poate că nu. 

Cele patru holograme se îmbrăţişară. 

Secvența stabilită de Nim începu să ruleze. Era un 
program-nevăstuică, unul care adulmecă legăturile şi le 
distrugea complet. Nim privi, întrebându-se unde se încheia 
ştergerea datelor numerice şi unde începea crima. 

— Să nu-ţi vină vreo idee nelalocul ei, îl avertiză 
preşedintele. 

Pe ecran, Voltaire începu cu glas şoptit şi trist să recite un 
poem: 

— Trist e prezentul de nu există speranţă-n viitor, Nici 
fericiri n-aşteaptă sufletul muritor Când fiinţa umană este 
condamnată Să piară în tăcut mormânt cu mintea-i 
deodată.” 

Întinse mâinile ca să mângâie sânii Ioanei. 

— Nu-i tocmai ceea ce ar trebui. S-ar putea să nu ne mai 
revedem niciodată, dar... Dacă totuşi ne vom mai vedea, să 
fii sigură că voi corecta Statutul Omului. 

Brusc ecranul rămase pustiu. 

Preşedintele hohoti triumfător. 


— Ai reuşit - grozav! 

Îl bătu pe Nim pe spate. 

— Acum trebuie să inventăm o poveste plauzibilă. Vom da 
toată vina pe Marqg şi pe Sybyl. 

Nim surâse stânjenit, în timp ce preşedintele continuă să 
vorbească, făcând planuri, promiţându-i o avansare şi o 
creştere a salariului. Era adevărat, el descoperise 
procedura de ştergere, totuşi infoamprentele care goniseră 
în acele ultime clipe prin holospaţiu îi spuseseră o istorie 
stranie şi complicată. Ecourile din cuşca în care se aflaseră 
fragmentele de date sunaseră ciudat şi tulburător. 

Nim ştia că Marg îi oferise lui Voltaire acces la o 
multitudine de metode, ceea ce însemna o violare gravă a 
limitărilor de protecţie. Totuşi ce ar fi putut să facă o 
personalitate artificială, deja limitată, cu nişte conexiuni 
Superreţea suplimentare? Să se mai învârtă pe acolo, fiind 
finalmente distrusă de programele de monitorizare, de 
copoii care căutau redundanţe. 

Însă atât Voltaire cât şi Ioana dispuseseră pentru 
dezbatere de spaţiu de memorie uriaş, de volume imense 
ale domeniului personalităţii. Atunci, în timp ce îşi rostiseră 
discursurile, trimiţându-şi retorica în tot amfiteatrul, în 
toată Superreţeaua... Nu cumva, simultan, lucraseră febril? 
Strecurându-se în cotloane ale stocărilor de date, acolo 
unde îşi puteau piti segmentele cuantificate ale 
personalităţilor? 

Cascada de indicii la care tocmai asistase sugera această 
posibilitate. Cu siguranţă, ceva folosise volume imense de 
calcul în acele câteva ultime ore. 

— O să ne acoperim spatele printr-o declaraţie de presă, 
croncănea preşedintele. O criză managerială minoră şi totul 
se va dezumfla. 

— Da, domnule. 

— Trebuie să-l ţinem pe Seldon departe de toate astea. 
Legaliştilor nu le pomenim nimic despre el, ai înţeles? După 
aceea, când va ajunge prim-ministru, ne poate graţia. 


— Da, domnule, excelentă idee! 

Nim se gândea cu febrilitate. Mai avea de primit o rată de 
la individul acela, Olivaw. Fusese simplu să-l ţină mereu la 
curent cu desfăşurarea evenimentelor. Încălcase contractul 
cu A2, desigur, dar ce conta? Trebuie să te descurci în viaţă, 
nu? Avusese pur şi simplu baftă că preşedintele dorise 
acum exact lucrul pentru care plătise Olivaw: ştergerea 
simurilor. Nimic rău să fii plătit de două ori pentru aceeaşi 
slujbă. 

Sau cel puţin aşa păruse. Nim îşi muşcă gânditor buza. 
Oricum, ce contau nişte serii de cifre? 

Brusc, înlemni. Întregul simulacru - restaurantul. Garqon, 
strada, Ioana - dispăruseră într-o clipită? De obicei, se 
dizolvau pe măsură ce funcţiile lor erau anulate. Un sim era 
complex şi nu putea stopa instantaneu toate inter-nivelurile 
complicate. Totuşi această țesătură reciprocă fusese lipsită 
de precedent, de aceea poate că funcţiona altfel. 

— Ai terminat? Bravo! 

Preşedintele îl bătu încântat pe umăr. 

Nim se simţea obosit şi trist. Într-o bună zi. Trebuia să-i 
explice totul lui Marg. Ştersese atâta muncă... 

Însă Marqg şi Sybyl dispăruseră în mulţimea din amfiteatru. 
Nu mai reveniseră la slujbă şi nici nu mai apăruseră în 
apartamentele pe care le ocupaseră. În mod înţelept, 
preferaseră să-şi facă pierdute urmele. O dată cu ei pierise 
şi renaşterea Junin, în fum, pe măsură ce Sectorul Junin 
arsese şi se descărnase în neînţelegeri şi violenţă. 

Până şi pe Nim îl întristase finalul. Îşi amintea de 
conversațiile înflăcărate, pasionale, asupra Renaşterii. 
Aşteptaseră din partea lui Voltaire şi a Ioanei maturitate în 
eterna dezbatere dintre Credinţă şi Raţiune. Dar, în final, 
Imperiul suprimase pasiunea - era prea destabilizatoare. 

Desigur. Întreaga mişcare tik-tok trebuia să fie zdrobită. El 
accesase complexul de memorii al lui Marqg legat de 
dezbaterea care avusese loc cu 8.000 de ani în urmă. În 
mod limpede, „roboţii”, indiferent ce fuseseră ei, ar fi 


constituit un subiect prea tulburător ca să fie măcar amintit 
într-o societate raţională. 

Nim suspină. Ştia că nu făcuse altceva decât să decupleze 
nişte circuite electrice. Profesioniştii nu uitau niciodată 
amănuntul ăsta. 

Cu toate acestea fusese dureros să vadă cum dispar. Să 
vadă cum totul se prefiră, aidoma unor grăunţe de nisip 
digital, în clepsidra obscură a timpului simulat. 

ÎNTÂLNIRE. 

R. Daneel Olivaw îşi îngădui chipului să exprime 
concentrarea accentuată prin îngustarea ochilor. Odăiţa 
părea de abia capabilă să-i limiteze starea de deprimare. 

Dors înţelese că era vorba despre o concesie făcută pentru 
că trăia printre oameni şi se bizuia pe expresiile feţelor şi 
corpurilor lor, atât pe cele voluntare cât şi pe cele 
inconştiente. Habar nu avea unde-şi petrecea Olivaw 
majoritatea timpului. Existau oare suficienţi roboţi ca să 
formeze o societate? Nu se gândise niciodată la ipoteza 
asta, dar, în clipa în care o făcu, se miră de ce n-o luase în 
seamă până atunci. Acum însă el vorbi... 

— Simulacrele sunt cu adevărat moarte? 

Dors îşi păstră vocea egală, fără să trădeze emoţii. 

— Aşa se pare. 

— Ce dovezi există? 

— Aşa consideră „Artifice Associates”. 

— Omul meu dinăuntru. Nim, nu este perfect sigur. 

— Ai informatori? 

— Am nevoie de mai multe date despre orice situaţie 
critică. Trebuia să discreditez ideea libertăţii tik-tokilor şi 
Renaşterea Junin - ambele erau destabilizatoare. Acţiunea 
prin intermediul acestor simulacre părea o direcţie 
promițătoare. Nu luasem în considerare faptul că în ziua de 
azi calculatoriştii nu sunt la fel de pricepuţi ca aceia de 
acum 15.000 de ani. 

Dors se încruntă. 

— Un astfel de nivel de interferenţă... Este permis? 


— Aminteşte-ţi de Legea 0. 

Ea nu lăsă că neliniştea să i se citească pe chip ori în glas. 

— Cred că simulacrele sunt definitiv şterse. 

— Bine, dar trebuie să fim siguri. 

— Am angajat câţiva copoi ca să le caute urmele prin 
Superreţeaua Trantor. Deocamdată nimic. 

— Hari ştie cu ce te ocupi? 

— Bineînţeles că nu. 

— Nici nu trebuie să afle, o fixă Olivaw cu privirea. Noi doi 
nu trebuie să ne limităm doar la a-l proteja, ca să-şi 
continue munca. Trebuie să-l dirijăm. 

— Prin înşelătorie. 

Olivaw revenise la maniera iritantă de a nu clipi şi de a nu- 
şi mişca în vreun fel ochii. 

— Asta este situaţia. 

— Nu-mi place să-l induc în eroare. 

— Dimpotrivă, tu îi arăţi direcţia corectă. Prin omisiune... 

— Am... Probleme de natură emoţională... 

— Blocaje. Lucruri cât se poate de omeneşti - şi spun asta 
ca pe un compliment. 

— Aş prefera să am de rezolvat ameninţări reale la adresa 
lui Hari. Să-l păzesc, nu să-l mint. 

— Firesc. (În continuare, nici un zâmbet sau gest.) Dar aşa 
trebuie să se desfăşoare lucrurile. Trăim în cea mai 
amenințătoare epocă din toată istoria galactică. 

— Şi Hari a început să bănuiască asta. 

— Avântul căpătat de Noua Renaştere pe Sark este un alt 
pericol, unul dintre multele cu care ne confruntăm. Însă 
această descoperire a simulacrelor antice este chiar mai 
primejdioasă. Tulburările din Junin nu sunt decât un semn 
prevestitor a ceea ce va urma. Astfel de cercetări ar putea 
duce la realizarea unei noi rase de roboţi. Aşa ceva nu se 
poate îngădui, fiindcă ar interfera cu misiunea noastră. 

— Înţeleg. Am încercat să distrug blocurile de ferită... 

— Ştiu, ţi-am citit raportul. Nu trebuie să te simţi vinovată. 


— Aş vrea să te mai pot ajuta, dar sunt complet ocupată cu 
protejarea lui Hari. 

— Înţeleg. Dacă poate fi vreo consolare, reapariţia 
simulacrelor era inevitabilă. 

— De ce? Clipi ea neînţelegător. 

— 'Ţi-am amintit despre o teorie simplă a istoriei, cea sub 
care am operat timp de peste 10.000 de ani. O psihoistorie 
rudimentară. Ea prezicea că simulacrele pe care eu - în 
sfârşit, noi - le-am suprimat acum 8.000 de ani îşi vor găsi 
publicul aici. 

— Atât de bună este teoria ta? 

— După cum spune Hari, istoria se repetă, dar nu se 
bâlbâie. Ştiam că era imposibil să fie şterse toate copiile 
simulacrelor din toată Galaxia. 

Îşi împreună vârfurile degetelor şi le examină, ca şi cum ar 
fi contemplat o structură. 

— Când fermenţii sociali îşi dezvoltă un gust pentru 
asemenea lucruri, urmă el, ele reapar în meniul istoriei. 

— Îmi pare rău că n-am putut să le distrug. 

— Aici acţionează forţe pe care nu le poţi anticipa. Să nu-ţi 
pară rău pentru schimbarea cotidiană a vremii; mai bine 
aşteaptă lentă şi îndelungata modificare a climei. 

Olivaw se aplecă şi-i atinse mâna. Ea îi studie chipul. 
Aparent pentru destinderea ei, revenise la expresia facială 
integrală, incluzând mişcările evidente ale mărului lui Adam 
atunci când înghiţea. Calcule mărunte, însă ea îi aprecie 
consideraţia. 

— Mă pot atunci dedica exclusiv siguranţei sale? Să uit de 
simulacre? 

— Da, ele sunt problema mea. Trebuie să găsesc o cale să 
le dezamorsez impactul. Sunt robuste... Le cunosc, le-am 
folosit cu mult timp în urmă. 

— Cum pot fi mai robuste decât noi? 

— Decât tine? 

— Ei sunt oameni simulaţi, în vreme ce eu sunt altceva. Ca 
şi tine. 


— Ai putut să ocupi funcţia de prim-ministru... 

— Am funcţionat ca un fel de om parţial. Este o modalitate 
perceptivă de a ne privi pe noi înşine, pe care ţi-o 
recomand. 

— Parţial”? 

— Sunt multe lucruri pe care tu nu le faci, spuse el cu 
blândeţe. 

— Sunt considerată om. Pot conversa, munci... 

— Prietenia, familia, reţeaua complexă care denotă 
abilitatea oamenilor de a trece de la individual la colectiv, 
realizând un echilibru toate aceste talente subtile sunt mai 
presus de capacităţile noastre. 

— Nu vreau să... 

— Exact. În mod subtil, eşti orientată spre obiectivul tău. 

— "Totuşi, tu ai condus oameni. Ca prim-ministru... 

— Îmi atinsesem limitele. De aceea am demisionat. 

— Imperiul a funcţionat bine în perioada aceea. 

— Aparent. În realitate, decăderea a continuat. Aşa cum se 
aşteptase Hari, şi aşa cum teoria noastră rudimentară nu 
izbutise să prezică. 

— Atunci de ce i-ai spus lui Cleon să-l numească prim- 
ministru? 

— Hari trebuie să se afle într-o poziţie care să-i ofere 
libertatea de mişcare şi puterea de a întreprinde corecţii 
ale politicii Imperiului, pe măsură ce va înţelege mai bine 
psihoistoria. El poate fi o soluţie temporară cu un potenţial 
deosebit. 

— Dar l-ar putea îndepărta de psihoistorie. 

— Nu. Hari va găsi o cale prin care să utilizeze experienţa 
acumulată. Una dintre aptitudinile sale - care apare 
pregnant în clasa lui de inteligenţă - este capacitatea de a 
învăţa din condimentele vieţii. 

— El nu vrea să fie prim-ministru. 

— Şi care-i problema? Înălţă Olivaw o sprânceană. 

— N-ar trebui să se ţină seama şi de sentimentele lui? 


— Rolul nostru este să călăuzim omenirea, nu să o lăsăm 
pur şi simplu să rătăcească fără ţintă. 

— Însă pericolul... 

— Imperiul are nevoie de el. Mai mult chiar, el însuşi are 
nevoie de funcţia aceasta... Deşi, desigur, încă nu-şi dă 
seama. Va avea astfel acces la toate datele imperiale pe 
care le poate întrebuința în psihoistorie. 

— Are deja o mulţime de date... 

— Va avea nevoie de şi mai multe, ca să realizeze un model 
apt de rulare. De asemenea trebuie ca, pe viitor, să aibă 
puterea de a acţiona pe o scară măreaţă. 

— Măreţia” asta poate fi fatală. Oamenii îl plac pe Lamurk 
şi sunt sigură că este primejdios. 

— Aşa este, dar eu mă bizui pe tine că-l vei feri pe Hari de 
rele. 

— Constat că mă enervez repede şi judecata mea... 

— În circuitele tale de emulare eşti mult mai aproape de 
uman decât sunt eu. Resemnează-te să-ţi porţi povara pe 
care o implică asta. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Aş prefera să te întâlnesc mai des, să te întreb... 

— Mă deplasez permanent prin Imperiu, făcând tot ceea 
ce pot. Nu am mai fost în Trantor de când am părăsit 
funcţia de prim-ministru. 

— Eşti sigur că aceste călătorii nu sunt primejdioase? 

— Am multe mijloace de protecţie împotriva descoperirii 
adevăratei mele naturi. Tu deţii chiar şi mai multe, pentru 
că eşti aproape naturală. 

— Totuşi, nu pot traversa câmpul complet armat din jurul 
Palatului. 

Olivaw clătină din cap. 

— Tehnologia lor ne-a depăşit capacitatea de disimulare cu 
destul timp în urmă. Eu am scăpat de problemă pe când 
eram prim-ministru, fiindcă nimeni n-a cutezat să mă 
testeze. 

— Asta înseamnă că nu-l pot proteja pe Hari în Palat. 


— Nici n-ar trebui să-ţi faci griji în privinţa asta. Odată ce 
va deveni prim-ministru, vei putea trece împreună cu el 
prin detectoare. Sunt folosite numai în ocaziile speciale. 

— Aşadar, până ce ajunge prim-ministru... 

— Pericolul va fi la potenţial maxim. 

— Perfect, mă voi focaliza asupra lui Hari. Oricum prefer 
să las simulacrele în scama ta. 

— Mă tem că ele, plus Sark, îmi vor consuma toată atenţia. 
Am fost în amfiteatrul din Sectorul Junin şi le-am văzut 
scăpate de sub control. Problema tik-tokilor continuă să-i 
aţâţe pe oameni - aşa cum dorim. 

— Este sigur că aceşti tik-toki nu se vor apropia de 
nivelurile noastre de cogniţie? 

Gura lui zvâcni scurt. 

— De ce nu? 

— Sub controlul oamenilor? 

— Ne-ar putea deveni iute rivali. 

— Atunci, planurile noastre măreţe... 

— Ar ajunge la gunoi. 

— Nu-mi place posibilitatea asta, rosti ea înroşindu-se. 

— Tabuurile antice pe care semenii noştri s-au străduit din 
răsputeri să le implementeze se dezintegrează, poate 
pentru totdeauna. 

— Ce spune teoria ta istorică - a noastră? 

— Nu-i chiar atât de bună ca să spună ceva. Pe un fundal 
de stabilitate socială, de genul celui de care s-a bucurat 
atâta timp Imperiul, simulacrele erau destabilizatoare. Dar 
acum? N-o ştie nimeni - om şi robot deopotrivă. Ioţi 
parametrii accelerează. 

Chipul său îşi pierdu fermitatea în mod brusc, rămânând 
fără culoare şi tonus muscular, cuprins parcă de o oboseală 
imensă. 

— În măsura în care putem, trebuie să transferăm 
problemele pe umerii lor... ai oamenilor. 

— Pe umerii lui Hari? 

— Îndeosebi pe ai lui. 


PARTEA A TREIA - POLITICI STATALE. 

FUNDAŢIA, ISTORIA TIMPURIE - primele sugestii publice 
privind psihoistoria ca posibilă disciplina ştiinţifică au 
apărut în decursul primei perioade, din păcate lipsite de 
prea multe documente, a vieţii politice a lui Seldon. În 
vreme ce împăratul Cleon îşi punea mari speranţe în 
posibilităţile ei, psihoistoria era considerată de clasa 
politică o simplă abstracţie, dacă nu chiar o glumă. Este 
posibil ca reacţia să fi fost rezultatul manevrelor lui Seldon 
însuşi, care niciodată nu s-a referit la subiectul respectiv cu 
denumirea pe care i-o dăduse. Deja în această etapă 
timpurie se pare că el înţelesese faptul că răspândirea 
cunoaşterii psihoistoriei şi orice campanie bazată pe ea s-ar 
fi bucurat de un succes de predicţie limitat, întrucât atunci 
mulţi indivizi ar fi fost capabili să acţioneze fie în direcţia 
zădărnicirii predicţiilor, fie pentru a profita de ele. Unii l-au 
„condamnat” pe Seldon ca fiind „egoist”pentru că „îşi 
însuşise” metodă psihoistorică; totuşi nu trebuie uitată 
rapacitatea extremă a vieţii politice în anii aceia de declin... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ. 

Secretarul de birou al lui Hari piui şi anunţa: 

— Margetta Moonrose doreşte o audienţă. 

Hari ridică privirea spre imaginea 3D a unei femei 
superbe plutind în faţa lui. 

— Cum? Ah... Cine este? 

Secretarul nu l-ar fi întrerupt în mijlocul calculelor, decât 
dacă era vorba despre cineva cu adevărat important. 

— Verificările încrucişate arată că este cel mai faimos 
reporter politic din complexul multimedia... 

— Perfect, dar de ce-i importantă? 

— Toate sistemele de monitorizare inter-culturi o 
consideră printre cele mai influente cincizeci de persoane 
de pe Trantor. Sugerez... 

— N-am auzit niciodată de ea. Hari se sculă şi-şi netezi 
părul. Probabil că ar fi trebuit... Doresc totuşi filtrul 
integral. 


— Mă tem că filtrele mi-au fost dezactivate pentru 
recalibrare. Dacă... 

— Ce naiba, situaţia asta durează de o săptămână! 

— Din păcate, mecanicele care se ocupă de noile calibrări 
s-au defectat. 

Mecanicele, care erau tik-toki avansați, se defectau 
frecvent în ultima vreme. După revoltele din Junin unele 
fuseseră chiar atacate. Hari suspină şi rosti: 

— Fă-mi legătura, oricum. 

Folosise de atâta timp filtrele holofoanelor, încât acum nu- 
şi mai putea camufla sentimentele. Oamenii lui Cleon 
instalaseră software pentru a-i asigura limbajul corporal 
corespunzător şi preselectat. Cu unele reglaje din partea 
Consilierilor imperiali, îi modula amprenta vocală cu un ton 
bogat, rezonant, sigur pe sine. Iar dacă o dorea, îi putea 
adapta vocabularul; avea obiceiul de a recurge la jargonul 
tehnic, când ar fi trebuit să explice cât mai simplu. 

— Domnule profesor, rosti energic Moonrose, aş dori 
foarte mult să purtăm o mică discuţie. 

— Despre matematică? Întrebă el sec. 

Ea râse apreciativ. 

— Nu, nu! 

— Asta mi-ar depăşi cu mult capacităţile. Reprezint 
miliarde de minţi curioase, care ar dori să vă cunoască 
gândurile despre Imperiu, despre problema Quathanan, 
despre... 

— Despre ce? 

— Quathanan... Disputa referitoare la aliniamentele 
Zonale. 

— N-am auzit despre aşa ceva. 

— "Totuşi... Veţi fi prim-ministru. 

Părea realmente surprinsă, deşi Hari îşi reaminti că vedea 
probabil un filtru facial excelent adaptat. 

— Aşa-i... Poate. Până atunci însă nu mă preocupă 
asemenea probleme. 


— Când Consiliul Superior optează între candidaţi, se 
interesează asupra opiniilor lor, rosti ea rigid. 

— Spune-le spectatorilor dumitale că o să-mi fac temele 
exact în ultima clipă. 

Femeia păru încântată, ceea ce-l convinse pe Hari de 
faptul că avea instalat un filtru. Din multele sale coliziuni cu 
starurile media, învățase că acestea deveneau foarte 
irascibile când erau tratate cu indiferenţă. Cumva li se 
părea firesc ca, deoarece o audienţă imensă vedea 
realitatea prin ochii lor, ele înseşi să fie înzestrate cu toată 
autoritatea morală a respectivei audienţe. 

— Ce părere aveţi atunci despre un subiect pe care cu 
siguranţă îl cunoaşteţi - dezastrul din Junin? Şi despre 
pierderea - unii spun evadarea - simurilor Voltaire şi loana 
d'Arc? 

— Nu este problema Departamentului meu. 

Cleon îl sfătuise să păstreze distanţă faţă de chestiunea 
simurilor. 

— Zvonurile susţin că proveneau din Departamentul 
dumneavoastră. 

— Este adevărat că au fost descoperite de unul dintre 
matematicienii noştri, dar le cedasem, pe termen limitat, 
companiei acelea... Cum se numea...? 

— Artifice Associates”, după cum sunt sigură că vă 
amintiţi. 

— Mda, da. 

— Permiteţi-mi să vă atrag atenţia că rolul acesta de 
profesor distrat nu este foarte convingător. 

— Credeai că-mi petrec timpul străduindu-mă să obţin 
funcţia de prim-ministru - şi apoi, probabil, străduindu-mă 
să-mi acopăr urmele? 

— Planeta, întregul Imperiu, au dreptul să afle... 

— Şi atunci să susţin numai ce le va plăcea oamenilor? 

Gura femeii avu un rictus, în ciuda filtrelor, aşa că se părea 
că decisese să continue interviul ca pe o înfruntare între 
două voințe. 


— Ascundeţi ceea ce fac oamenii dumneavoastră de... 

— Cercetările sunt numai treaba mea. 

Ea flutură din mână, ignorându-i răspunsul. 

— În calitate de matematician, ce le spuneţi celor care 
consideră că simurile extensive ale oamenilor reali sunt 
imorale? 

Hari regretă din adâncul sufletului că nu avea filtrele 
faciale. Era sigur că trăda ceva, aşa că se strădui din 
răsputeri să rămână inexpresiv. Mai bine să devieze 
discuţia. 

— Cât de reale erau simurile acelea? Poate şti cineva? 

— În tot cazul, ridică sprâncenele Moonrose, spectatorilor 
li s-au părut foarte reale şi omeneşti. 

— Mă tem că n-am vizionat dezbaterea, înălţă din umeri 
Hari. Eram ocupat. 

Cel puţin nu spusese o minciună. 

Moonrose se aplecă înainte, cu o grimasă. 

— Eraţi ocupat cu matematica? Spuneţi-ne atunci câte 
ceva despre psihoistorie. 

El continua să aibă faţa nemişcată, ceea ce transmitea un 
semnal nedorit. Se strădui să zâmbească. 

— Nu-i decât un zvon. 

— Surse autorizate m-au informat că sunteţi preferatul 
împăratului tocmai graţie acestei teorii a istoriei. 

— Care surse? 

— Eu sunt cea care pune întrebările. 

— Pe ce bază? În clipa de faţă sunt un slujbaş public, un 
profesor. lar dumneata îmi iroseşti timpul pe care l-aş putea 
acorda studenţilor. 

Cu un gest scurt al mâinii, Hari întrerupse legătura. După 
episodul în care se împunsese cu Lamurk în raza vizuală a 
unui obiectiv 3D despre care nu avusese habar, învățase să 
pună capăt conversaţiilor atunci când se îndreptau în 
direcţii nedorite. 

Se lăsă pe spate în fotoliul pneumatic şi, după câteva clipe, 
în birou intră Dors. 


— Am primit un apel că ai fi hărțuit de cineva important. 

— Tocmai s-a terminat. M-a iscodit în legătură cu 
psihoistoria. 

— Era inevitabil să nu răsufle ceva. Este o combinaţie 
excitantă de termeni. Stârneşte imaginaţia. 

— Poate că dacă i-aş fi spus „socioistorie”, oamenilor li s-ar 
fi părui ceva plicticos şi mi-ar fi dat pace. 

— N-ai fi acceptat tu însuţi un termen atât de urât. 

Câmpul de protecţie băzâi şi pârâi, iar Yugo pătrunse în 
birou. 

— Vă deranjez? 

— Câtuşi de puţin. 

Hari sări şi-l ajută până la un scaun; încă şchiopăta. 

— Cum merge cu piciorul? 

— Binişor, ridică tânărul din umeri. 

Cu o săptămână în urmă, trei matahale se apropiaseră de 
Yugo pe stradă şi-i explicaseră situaţia cu mult calm. 
Fuseseră angajaţi ca să-l bată; un avertisment pe care să 
nu-l uite uşor. Trebuia să-i rupă şi nişte oase; aceea fusese 
specificaţia şi nu exista nici o cale prin care să scape. Şeful 
îi explicase cum o puteau face în mod neplăcut. Dacă el se 
împotrivea, aveau să exagereze cu bătaia, dar dacă nu 
opunea rezistenţă, aveau să-i rupă piciorul cât mai „curăţ” 
cu putinţă. 

Ulterior, povestind episodul, Yugo spusese: 

— M-am gândit puţin şi după aceea m-am aşezat pe 
trotuar, cu piciorul stâng întins, cu tibia deasupra rigolei. 
Şeful m-a lovit acolo - a făcut-o puternic şi precis. Osul a 
pocnit ca un băț. 

Hari fusese oripilat, iar mass-media sărise, desigur, 
imediat asupra întâmplării. Singurul lui comentariu fusese 
sec: 

— Violenţa este diplomaţia incompetenţilor. 

— Med-tehnul mi-a spus că într-o săptămână se va 
vindeca, zise Yugo în timp ce matematicianul îl ajuta să se 
întindă, iar fotoliul pneumatic se remodela subtil sub el. 


— Imperialii tot n-au nici un indiciu privind autorii, 
comentă Dors plimbându-se agitat prin birou. 

— Mulţi sunt capabili de aşa ceva. 

Yugo surâse - un efect oarecum atenuat de vânătaia mare 
de pe falcă. Incidentul nu fusese chiar atât de elegant pe 
cât îl descrisese el. 

— În plus, adăugă, sunt încântați să producă suferinţă 
unui dahlit. 

— Dacă aş fi fost acolo..., mormăi Dors furioasă. 

— Nu poţi să fii peste tot, interveni Hari. Oricum, Yugo, 
Imperialii sunt de părere că ţinta nu ai fost tu. 

Gura tânărului se strâmbă trist. 

— Bănuisem eu... Avertismentul te priveşte pe tine, nu? 

Hari încuviinţă din cap. 

— Unul dintre ei a spus că este un „semnal”. 

— Ce semnalează? Se răsuci brusc Dors. 

— Un avertisment politic, explică Yugo. 

— Înţeleg... Lamurk nu te poate ataca direct, dar îţi 
trimite... 

— O carte de vizită lipsită de subtilitate, încheie Yugo. 

Dors pocni din palme. 

— Ar trebui să-i spunem împăratului! 

— Până şi tu, un istoric, zici asta! Chicoti Hari. Violenţa a 
jucat întotdeauna un rol important în problemele de 
succesiune. Nu poate fi niciodată prea departe de gândurile 
lui Cleon. 

— O fi valabil pentru împărați, contraatacă ea, dar într-o 
competiţie pentru funcţia de prim-ministru... 

— Autoritatea începe să se destrame pe aici, comentă 
sarcastic Yugo. Dahliţii rebeli produc necazuri şi nici 
Imperiul nu mai are aceeaşi vigilenţă. Sau se îndreaptă 
rapid spre „renaşteri” lunatice. Probabil tot un complot 
dahlit, nu-i aşa? 

— Când mâncarea se împuţinează, manierele comesenilor 
lasă de dorit, zise Hari. 


— Fac prinsoare, spuse Yugo, că împăratul a analizat toate 
astea. 

Dors reîncepuse să se plimbe prin încăpere. 

— Una dintre lecţiile istoriei, le atrase atenţia, este că 
împărații care exagerează cu analizele dau greş, în timp ce 
aceia care exagerează cu simplificările au succes. 

— O analiză perfectă, făcu Hari, dar femeia nu sesiză 
ironia. 

— De fapt, interveni Yugo, venisem ca să lucrez ceva. Am 
terminat de corelat datele istorice trantoriene cu Ecuațiile 
Seldon modificate. 

Hari se aplecă interesat înainte, însă Dors continuă să se 
plimbe cu mâinile la spate. 

— Grozav! Care sunt abaterile? 

Tânărul rânji şi introduse un cub de ferită în fanta de pe 
consola mesei. 

— Priveşte! 

Trantor cunoscuse o istorie de cel puţin optsprezece 
milenii, deşi perioada pre-imperială era prea puţin 
documentată. Yugo colapsase oceanul de date într-un 3D. 
Economia era reprezentată în lungul unei axe, indicii sociali 
în lungul alteia, iar politica alcătuia a treia dimensiune. 
Fiecare contribuia cu o suprafaţă, creând o formă solidă 
care atârna suspendată deasupra mesei; avea un aspect 
lucios, era cam de mărimea unui om şi se mişca permanent 
- se deformă apăreau cavităţi şi se ridicau proeminențe. 
Fluxurile interne, codificate în culori, erau vizibile prin 
învelişul transparent. 

— Parcă ar fi un organ bolnav de cancer, pufni Dors, iar 
când Yugo se încruntă, adăugă repede: Totuşi e drăguţ. 

Hari chicoti încetişor; Dors făcea rareori gafe sociale, însă 
atunci când se întâmpla, habar n-avea cum să îndrepte 
lucrurile. Obiectul diform care plutea în aer pulsa de viaţă, 
fascinându-l. Mulțimea aceea aflată în permanentă zbatere 
combina trilioane de vectori, date brute culese din 
nenumărate vieţi mărunte. 


— Partea aceasta de început a istoriei nu are date 
regulate, explică Yugo. (Suprafeţele tresăltau şi pâlpâiau.) 
Rezoluţia este redusă şi populaţia este mică - o problemă 
cu care nu ne vom confrunta în predicțiile Imperiului. 

— Vezi socio-structurile bidimensionale? Indică Hari. 

— Chestia asta, se interesă Dors, reprezintă tot ceea ce 
există pe Trantor? 

— Pentru model, spuse Yugo, nu toate detaliile au aceeaşi 
importanţă. Pentru a calcula traiectoria unei nave, nu este 
necesar să ştim cine-i proprietarul. 

Arătând o vibraţie rapidă în vectorii sociali, Hari le atrase 
atenţia: 

Aici apare scientocraţia, în mileniul al III-lea. A urmat apoi 
o epocă în care staza a rezultat din monopoluri. Asta a 
conferit rigiditate. 

Formele se stabilizau pe măsură ce datele se 
îmbunătăţeau. Yugo lăsă modelul să ruleze, accelerând 
timpul, aşa încât vizionară cincisprezece milenii în trei 
minute. Era uimitor - din solidul pulsator creşteau 
nenumărate vlăstare, iar structurile se înmulţeau la 
nesfârşit. Configuraţiile ce înfloreau nebuneşte vorbea 
despre complexitatea Imperiului mult mai bine decât o 
făcea orice discurs măreț al împăratului. 

— Asta-i suprapunerea, indică Yugo, care arată cu galben 
ce au post-zis Ecuațiile Seldon. 

— Nu sunt ecuaţiile mele; replică automat Hari. (Cu mult 
timp în urmă, el şi Yugo înţeleseseră că prezicerea cu 
ajutorul psihoistoriei necesita mai întâi ca ei să post-zică 
trecutul, pentru verificare.) Au fost... 

— Fii atent! 

Lângă forma albastru-închis de date se coagulă o alta 
galbenă, care matematicianului îi păru la fel cu cea dintâi. 
Ambele se contorsionau, clocotind de energia istoriei. 
Fiecare undă şi fiecare încreţitură reprezenta miliarde de 
triumfuri şi tragedii omeneşti. Fiecare convulsie 
neînsemnată fusese cândva o catastrofă. 


— Sunt... la fel, şopti Hari. 

— Exact! 

— Teoria concordă. 

— Perfect adevărat. Psihoistoria este validă. 

Hari privi culorile care jucau. 

— Nu crezusem niciodată... 

— Că ar putea merge atât de bine? 

Dors venise înapoia fotoliului său şi acum îi masa pielea 
capului. 

— Să fiu sincer... Da. 

— Ai lucrat ani de zile, incluzând variabilele corecte. 
Trebuia să meargă. 

Yugo surâse tolerant. 

— Bine ar fi clacă ar exista mai mulţi ca tine care să aibă 
aceeaşi încredere în matematică. Ai uitat de „efectul de 
vrabie”. 

Dors era transfigurată de solidele pâlpâitoare de date, 
care rederulau acum istoria trantoriană, pulsând cu scheme 
diferit colorate ca să arate diferenţele între istoria reală şi 
post-zicerile ecuaţiilor. Acestea erau foarte puţine şi, cel 
mai important, nu creşteau în timp. 

Fără să-şi desprindă ochii de pe imagini, Dors întrebă: 

— Vrabie? Unii mai ţin păsări pe lângă casă, dar... 

— Să presupunem că o vrabie bate din aripi la Ecuator. 
Acţiunea ei modifică într-o foarte mică măsură circulaţia 
aerului. Dacă lucrurile se desfăşoară aşa cum trebuie, 
vrabia ar putea declanşa o tornadă la poli. 

— Imposibil! Exclamă ea. 

— Nu face o confuzie, interveni Hari, cu legendarul cui din 
potcoava unui cal, animalul legendar de povară. Ţi-o 
aminteşti? Călărețul lui a pierdut o bătălie şi apoi un regat. 
Aceea a fost defecţiunea unei componente mici, dar critice. 
În esenţă, fenomenele aleatorii sunt democratice. 
Diferenţele minuscule din fiecare cuplare de variabile pot 
însă produce modificări ameţitoare. 


Dură totuşi ceva timp până când se făcu înţeles. 
Meteorologia Trantorului, ca a oricărei planete, avea o 
sensibilitate descurajatoare faţă de condiţiile iniţiale. 
Fâlfâitul aripilor unei vrăbii pe o emisferă planetară, 
amplificată în cursul săptămânilor prin ecuaţiile mecanicii 
fluidelor, putea să poarte un uragan urlător până pe alt 
continent. Nici un calculator nu putea modela toate detaliile 
minuscule ale climatului real, pentru că prezicerile exacte 
să fie posibile. 

Dors indică spre formele de date. 

— Deci... Astea nu sunt corecte? 

— Sper că nu, făcu Hari. Vremea variază, dar clima se 
menţine constantă. 

— Totuşi... Nu-i de mirare că trantorienii preferă 
interioarele. Viaţa în exterior poate fi periculoasă. 

— Faptul că ecuaţiile descriu ce s-a întâmplat... Ei bine, 
asta înseamnă că efectele mici se pot nivela în istorie, spuse 
Hari. 

— La scară umană, adăugă Yugo, evenimentele dispar într- 
o medie ponderată. 

Ea se opri din masaj. 

— Deci... Oamenii nu contează? 

— Cele mai multe biografii, vorbi cu precauţie Hari, ne 
conving că oamenii sunt importanţi. Psihoistoria ne învaţă 
că nu-i aşa. 

— Ca istoric nu pot accepta... 

— Priveşte datele, o îndemnă Yugo. 

Tânărul mări un detaliu şi-i prezentă trăsăturile. Pentru 
oamenii obişnuiţi istoria supravieţuia prin artă, mit şi 
religie. Ei simțeau lucrul acesta prin exemple concrete, 
aflate la îndemână: o clădire, o tradiţie, un nume istoric. 
Hari, Yugo şi ceilalţi erau aidoma unor vrăbii care pluteau 
hăt deasupra unui peisaj ce nu putea fi ghicit de locuitorii 
de jos. Aceia vedeau doar terenul din imediata vecinătate, 
care varia lent, era indiferent şi de neoprit. 

— “Totuşi trebuie ca oamenii să conteze. 


Vocea lui Dors purta un ton de speranţă jalnică; Hari ştia 
că, undeva adânc în ea, existau directivele inexorabile ale 
Legii 0, acoperite însă de un sunt gros de sentimente 
umane reale. Era o umanistă care credea în puterea 
individului... lar aici se ciocnea de un mecanism obtuz şi 
nepăsător. 

— De fapt, contează, dar poate că nu în felul în care o 
doreşti tu, vorbi el cu blândeţe. Noi căutăm grupările 
revelatoare, pivoţii în jurul cărora se rotesc uneori 
evenimentele. 

— De pildă, zise Yugo, homosexualii. 

— Ei alcătuiesc cam un procent din populaţie, preciză 
Hari, aşadar o variabilă minoră şi omogenă în strategiile de 
reproducere. 

Din punct de vedere social, homosexualii erau adesea 
maeştri ai improvizaţiei, îmbinând formă cu fondul, şi se 
simțeau perfect în prezenţa arbitrarului. Păreau dotați cu o 
busolă interioară care îi călăuzea foarte devreme către 
orice noutate socială, astfel că puteau exercita influenţe cu 
totul disproporţionate faţă de numărul lor. Adesea erau 
indicatori sensibili ai cotiturilor viitoare. 

— Aşa că, urmă Yugo, ne-am întrebat dacă n-ar putea să 
fie un indicator esenţial. Într-adevăr, aşa s-a dovedit. Ne 
ajută în elaborarea ecuaţiilor. 

— De ce se nivelează istoria? Întrebă sever Dors. 

Hari îl lăsă tot pe tânăr să răspundă. 

— Acelaşi „efect de vrabie” are şi un aspect pozitiv. 
Sistemele haotice pot fi prinse în momentul cuvenit şi 
înclinate - doar niţel - în direcţia dorită. Un brânci aplicat 
când trebuie poate activa un sistem întreg, obţinând 
beneficii incredibile faţă de efortul cheltuit. 

— 'Te referi la o formă de control? 

— O simplă atingere, nimic mai mult. Controlul minim - 
impulsul cuvenit la momentul cuvenit - necesită că 
dinamica să fie amănunţit cunoscută. Poate că în felul 
acesta finalul poate fi direcționat spre rezultatul cel mai 


puţin vătămător dintre câteva posibilităţi perfect 
echilibrate. În cazul cel mai fericit, sistemul poate fi condus 
spre finaluri remarcabile. 

— Şi cine controlează? 

Yugo păru stânjenit. 

— Ă-ă-ă... Nu ştim. 

— Nu ştiţi? Dar asta-i o teorie a întregii istorii. 

— Ecuațiile, interveni Hari, conţin elemente, interacțiuni 
pe care nu le stăpânim. Forțe atenuatoare. 

— Cum de nu le înţelegeţi? 

Ambii bărbaţi erau stingheriţi. 

— Nu ştim felul în care interacționează termenii, răspunse 
matematicianul. Nu am identificat trăsăturile noi care duc 
spre... Ordinea emergentă. 

— În cazul acesta, nu puteţi spune că deţineţi o teorie! 

— Nu putem spune în sensul unei înţelegeri profunde, 
aprobă trist Hari. 

Se gândi că modelele urmau lumea materială a 
experienţelor şi îşi reflectau epocă. Mecanică mişcărilor 
planetare apăruse după inventarea mecanismelor 
orologiilor. Ideea Universului privit ca o operaţiune de 
calcul se născuse după folosirea calculatoarelor. Imaginea 
globală de schimbare stabilă venise după dinamica 
nonliniară... 

Întrezărea un meta-model, care s-ar fi uitat la el şi ar fi 
descris felul în care el ar fi selectat modelele în căutarea 
psihoistoriei. Privind din exterior, acesta putea să vadă care 
model ar fi fost favorizat de Hari Seldon... 

— Cine planifică acest control? Insistă Dors. 

Lui Hari îi plăcuse ideea pe care o avusese, dar aceasta 
dispăruse. Ştia cum s-o atragă înapoi - ajungea să se 
destindă. 

— Mai ţii minte gluma aceea? Întrebă el. Cum îl faci pe 
Dumnezeu să râdă? 

— Îi spui care îţi sunt planurile, surâse ea. 


— Exact. Vom studia rezultatul şi vom adulmeca un 
răspuns. 

— Să nu te întreb despre predicții în legătură cu progresul 
propriilor tale predicții? 

— Nu-mi face plăcere să-ţi răspund... Dar nu. 

Secretarul de birou piui şi anunţă: 

— Apel imperial! 

— La naiba! Hari pocni cu palma în fotoliu. S-a terminat cu 
distracţia. 

Specialii n-aveau să vină imediat, se gândi el; totuşi îi era 
imposibil să lucreze ceva când era pe picior de plecare. 

Cu gândurile aiurea, îşi zăngăni monedele din buzunar, 
apoi scoase una. Era o monedă de cinci credite dintr-un 
aliaj chihlimbariu, având ştanţat pe o parte capul lui Cleon ] 
- monetăriile întotdeauna îi flatau pe împărați - iar pe 
cealaltă discul galactic văzut de deasupra. O întoarse cu 
muchia spre el şi se gândi. 

Să presupunem că moneda ar fi fost o reprezentare la 
scară a Galaxiei; desigur, pentru corectitudine ar fi trebuit 
să fie bombată în centru, totuşi pe ansamblu era un model 
geometric acceptabil. 

Pe monedă exista o imperfecţiune, un punct infinitezimal 
într-un braţ spiral exterior. Hari calculă mintal, considerând 
că Galaxia avea diametrul de aproximativ 100.000 de ani- 
lumină, şi... Clipi surprins. Punctuleţul reprezenta un volum 
cu diametrul de 1.000 de ani-lumină. În braţele exterioare, 
ar fi conţinut zece milioane de stele. 

Văzând atâtea astre sub forma unui grăunte pierdut în 
imensitate, avu senzaţia că soliditatea Trantorului 
dispăruse şi el se prăbuşise neajutorat într-un abis. 

Omenirea mai putea oare să conteze la o asemenea scară? 
Atâtea miliarde de suflete, comprimate într-un punctuleţ... 

Totuşi oamenii traversaseră întinderea incomprehensibilă 
a discului acela într-o clipită. 

Omenirea se răspândise prin braţele spirale, revărsându- 
se din găuri-de-vierme, dând ocol nucleului galactic în doar 


câteva mii de ani în timpul respectiv, braţele spirale nu 
parcurseseră un unghi perceptibil în propria lor gavotă 
măreaţă; asta ar fi durat o jumătate de miliard de ani. 
Oameni tânjind după orizonturi îndepărtate roiseră prin 
reţeaua de găuri-de-vierme, ieşind în spaţiu lângă sori roşu 
învăpăiat, albastru virulent sau rubiniu mocnit. 

Punctuleţul de pe monedă simboliza un volum pe care un 
singur creier uman, posedând capacităţile sale de primată, 
nu-l putea cuprinde decât ca notație matematică. Dar 
acelaşi creier îi condusese pe oameni să traverseze Galaxia 
şi să stăpânească abisul luminat de stele... Fără să se 
cunoască cu adevărat pe ei înşişi. 

Un singur om nu putea aşadar să priceapă nici măcar un 
punct al discului. Dar ansamblul omenirii o putea face, 
incremental, minte după minte, cunoscând teritoriile din 
imediata vecinătate a fiecărei stele. 

De fapt, ce dorea el? Să înţeleagă toată omenirea aceea, 
imboldurile ei cele mai profunde, mecanismele ascunse, 
trecutul, prezentul şi viitorul ei. Dorea să cunoască specia 
hoinară care reuşise să acopere discul galactic şi să-l 
transforme într-un teren de joacă. 

Prin urmare, poate că o singură minte umană era capabilă 
să cuprindă întregul disc - cu condiţia să treacă la un nivel 
superior şi să înţeleagă efectele colective tăinuite în 
complexităţile Ecuaţiilor. 

Descrierea Trantorului la această scară era o joacă de 
copil. Pentru Imperiu însă, Hari avea nevoie de o capacitate 
de înţelegere mult, mult mai mare. 

Matematică putea să conducă Galaxia. Simbolurile 
invizibile, mai fine ca firele de păianjen, puteau guverna. 

Deci un singur om conta. 

Poate... Clătină din cap. O singură minte omenească. 

„le cam grăbeşti, nu crezi? Te visezi divinitate?” 

Reveni la lucru. 

Atât doar că nu putea să lucreze. Trebuia să aştepte. Spre 
uşurarea sa, Specialii apărură şi-l escortară prin Streeling. 


De acum se obişnuise cu numeroşii gură-cască, cu 
stânjeneala de a despica mulțimile care se strângeau, aşa 
se părea, oriunde apărea el. 

— Aveţi multă treabă azi, se adresă căpitanului. 

— Ne aşteptăm la asta în orice clipă, domnule. 

— Sper că sunteţi plătit suplimentar pentru aşa ceva. 

— Da, domnule. Noi le spunem „foraje”. 

— Pentru spor de pericol, nu? Misiuni primejdioase. 

Căpitanul păru stânjenit. 

— Da... Aşa este. 

— Care sunt dispoziţiile, dacă trage cineva? 

— Dacă s-a străpuns perimetrul de angajare, trebuie să ne 
interpunem în jurul dumneavoastră, domnule. 

— Şi o veţi face? Conştienţi că puteţi recepționa un impuls 
gauss sau o fleşetă? 

— Bineînţeles, păru el surprins de întrebare. 

— Serios? 

— Asta ne este meseria. 

Hari se simţi umilit de loialitatea simplă a bărbatului. Nu 
atât pentru Hari Seldon, cât pentru ideea de Imperiu, de 
ordine şi civilizaţie. 

Îşi dădu apoi seama că el însuşi era devotat ideii 
respective. Imperiul trebuia salvat sau, cel puţin, declinul 
său trebuia diminuat. Asta o putea face însă numai 
înţelegându-i structura în profunzime. 

Exact acesta era şi motivul pentru care detesta funcţia de 
prim-ministru. Îi răpea timpul şi concentrarea. 

În robocarul blindat al Specialilor îşi alungă 
nemulţumirea, scoțând notepad-ul şi lucrând la nişte 
ecuaţii; căpitanul fu nevoit să-i atragă atenţia când ajunseră 
la palat. Hari cobori şi urmă obişnuitul ritual de securitate, 
cu Specialii răsfirându-se şi senzorii aerieni ridicându-se 
pentru a investiga perimetrul îndepărtat. Îi aminteau de 
nişte albine aurii, bâzâind vigilente. 

Porni pe lângă un zid spre grădinile palatului, şi din perete 
sări un disc micuţ şi arămiu de mărimea unghiei, care i se 


lipi de gât. Hari ridică mâna şi-l desprinse. 

Era un gadget promoţional, o dermă adezivă care-ţi oferea 
o senzaţie de plăcere, difuzând endorfine în sânge. În 
acelaşi timp, te sensibiliza în mod subtil la anumite semnale 
coerente din reclamele difuzate în coridoare. 

O azvârli cât acolo. Un Special o ridică şi brusc în jurul lui 
se dezlănţuiră strigăte şi agitaţie. Specialul se întoarse 
pentru a arunca derma. 

Un fulger portocaliu ţâşni prin mâna bărbatului, şuierând 
fierbinte, strălucind şi dispărând peste numai o clipă. 
Specialul scoase un țipăt. Iar un altul îl prinse şi-l culcă la 
pământ. Cinci agenţi îl înconjurară pe Hari din toate părţile 
şi nu mai zări nimic. 

Specialul urlă oribil, apoi ceva stopă brusc zbieretele de 
durere. 

— Daţi-i drumul! Strigă căpitanul şi Hari trebui să alerge 
împreună cu Specialii din jurul său; se opriră abia după ce 
parcurseseră câteva alei ale grădinii. 

Incidentul nu fu lămurit imediat. Bineînţeles, proveniența 
dermei nu putea fi stabilită şi nu se putea şti cu siguranţă 
nici măcar dacă fusese programată pentru Hari. 

— Poate să fi fost parte dintr-un complot, spuse căpitanul. 
Îl aştepta pe primul pieton cu o amprentă olfactivă similară 
ai a dumneavoastră. 

— Adică să nu fi fost eu ţinta? 

— Este posibil. A avut nevoie de câteva secunde ca să 
decidă dacă să acţioneze. 

— Dar în cele din urmă a acţionat. 

— Mirosurile corporale, ale pielii... Nu sunt chiar identice, 
domnule. 

— Va trebui să încep să mă parfumez. 

— Asta, zâmbi căpitanul, nu va opri o armă inteligentă. 

Alţi specialişti în protecţie apărură în grabă, aveau de 
examinat urmele, se auziră diverse opinii şi toţi începură să 
vorbească simultan. 


Hari insistă să se întoarcă şi să-l vadă pe Specialul care 
luase derma. Fusese deja evacuat şi transportat la 
chirurgie; se spunea că avea să-şi piardă mâna. Regretabil, 
dar, din motive de securitate, Hari nu putea să-l viziteze. 

Matematicianul se plictisi destul de repede printre 
investigatori. Venise mai devreme la palat, intenţionând să 
se plimbe prin grădini şi, cu toate că ştia că era de-a 
dreptul irațional, regretul că pierduse plimbarea întrecea 
ca dimensiuni tentativa de asasinat. 

Rămase nemişcat câteva momente, alungând incidentul. 
Vizualiză un dispecer care opera o reţea vectorială de 
culoare albastru-îngheţat. Acesta luă în evidenţă punctul 
roşu, furios, şi îl elimină de pe reţea. Avea să se ocupe deel 
ulterior. 

Întrerupse discuţiile interminabile şi le ordonă Specialilor 
să rămână în urma sa. Se auziră proteste vehemente pe 
care, bineînţeles, le ignoră. După aceea porni să se plimbe 
prin grădini, bucurându-se de cerul liber. Inspiră cu plăcere 
aerul proaspăt. luţeala orbitoare a atacului anulase 
importanţa acestuia pentru Hari. Cel puţin deocamdată. 

Turlele palatului se înălţau ca pânza unui păianjen 
gigantic. Între formele lor masive se ţeseau pasarele 
graţioase. Turnurile erau învăluite în pâclă argintie şi 
unduiri, pulsaţii, vibrând cu ritmul tăcut şi regulat al unei 
gigantice inimi nevăzute. Hari locuise aşa mult timp în 
perspectiva apropiată a coridoarelor trantoriene, încât ochii 
săi nu se acomodară imediat cu imaginile stranii. 

Trecând prin mijlocul unui covor de flori, îi atrase atenţia o 
mişcare ascendentă. Din imensa volieră imperială, stoluri 
de mii de păsări oscilau în curenţii verticali. Configuraţiile 
lor complicate, în permanentă transformare, deţineau o 
calitate diafană, de voal mişcat de vânt - era un uriaş balet 
delicat. 

Păsările fuseseră modelate cu multe milenii în urmă, prin 
bioingineria aplicată genomului lor. Formau nori sau piscuri 
aeriene, hrănindu-se cu insectele care urcau prin văzduh, 


eliberate de pe sol de grădinari. În acelaşi timp însă un 
curent lateral putea să destrame toate sculpturile lor 
elegante, transformându-le în fuioare lipsite de înţeles. 

La fel ca Imperiul, reflectă bărbatul. Superb în ordinea sa, 
stabil vreme de cincisprezece milenii, dar acum năruindu- 
se. Fisurându-se ca într-un accident redat cu încetinitorul. 
Sau contorsionându-se ca revoltele din Junin. 

De ce? Chiar şi în mijlocul frumuseţilor imperiale, mintea 
lui de matematician revenea la aceeaşi problemă. 

Intrând în palat, trecu pe lângă un grup de copii care 
doreau să ceară audienţă unui personaj de rang imperial 
minor şi simţi ca un fior dorul de Raych, băiatul pe care-l 
adoptase. După ce lui Yugo îi fusese rupt piciorul, el şi Dors 
deciseseră în secret să-l trimită pe Raych la şcoală. „Să 
eliminăm potenţialele ţinte”, spusese Dors. 

Dintre meritocraţi, numai adulţii dotați cu hotărâre, 
stabilitate şi talent primeau dreptul să aibă urmaşi. 
Aristocraţia sau cetăţenii simpli puteau avea copii cu carul. 

Părinţii erau ca artiştii - indivizi speciali cu talente 
speciale, cărora li se acorda respect şi privilegii, lăsaţi liberi 
să creeze oameni fericiţi şi competenţi. Era o muncă nobilă 
şi bine plătită. Hari se simţise onorat să primească 
aprobarea. 

În contrast imediat cu copiii, pe lângă el trecură trei 
curteni cu forme stranii. 

Folosind biotehnologia, oamenii îşi puteau preschimba 
copiii în turnuri filiforme, în pitici asemănători unor flori 
umblătoare, în giganţi verzi sau în pigmei trandafirii. 
Soseau aici din toată Galaxia ca să distreze curtea 
imperială, unde noutatea era întotdeauna la mare preţ. 

Totuşi variantele acestea durau rareori. Exista un criteriu 
de normalitate a speciei, a cărui depăşire era adânc 
înrădăcinată. Hari trebuia să admită că el avea să se 
numere mereu printre cei mai nesofisticaţi, deoarece 
detesta asemenea fiinţe. 


Cineva proiectase sala de recepții astfel încât nu arăta 
deloc ca o incintă destinată primirii oamenilor. Semăna cu o 
cavitate neregulată de sticlă topită, presărată la tot pasul 
cu piloni lustruiţi de ceramooţel. La rândul lor, pilonii se 
topeau în cioturi netede, care - întrucât în tijă nu mai există 
altceva - constituiau probabil scaunele şi mesele. 

Părea improbabil că avea să se mai poată ridica vreodată 
de pe formele acelea, o dată ce s-ar fi putut aşeza... Aşa că 
Hari rămase în picioare. Se întrebă în acelaşi timp dacă nu 
cumva efectul respectiv fusese deliberat... Palatul era un 
complex subtil, a cărui concepţie avea mai multe niveluri de 
înţelegere. 

Consilierii lui Cleon îl asiguraseră că urma să fie o sesiune 
de dimensiuni reduse, intimă, dar întâlnise o adevărată 
armată de consilieri, ofiţeri de protocol şi asistenţi, care i se 
prezentaseră în timp ce străbătuse o serie de încăperi, una 
mai împodobită decât alta. Şi felul lor de a vorbi devenise 
mai înzorzonat. Viaţa la curte era dominată de indivizi 
îngâmfaţi, care se purtau permanent ca şi cum tocmai şi-ar 
fi inaugurat, cocheţi, propria statuie. 

Existau multe ornamente şi podoabe, echivalentele 
arhitecturale ale bijuteriilor şi mătăsii; până şi cei mai 
neînsemnaţi servitori purtau livrele verzi extrem de demne. 
Hari simţi imboldul de a vorbi în şoaptă şi, reamintindu-şi 
duminicile petrecute pe Helicon, îşi dădu seama că locul 
acela avea cumva aerul unei biserici. 

Apoi Cleon apăru pe neaşteptate şi consilierii dispărură, 
scurgându-se silențios prin ieşirile tăinuite. 

— Seldon al meu! 

— Al dumneavoastră, sire, urmă Hari ritualul. 

Împăratul continuă să-l înconjoare cu atenţie efuzivă, 
ţâţâind în legătură cu aparentă tentativă de asasinat. 

— Cu siguranţă un accident, nu crezi? 

Îl conduse apoi spre un uriaş display mural pe care, la un 
gest al mâinii, apăru o imagine enormă a întregii Galaxii, 
opera unui nou artist. Hari murmură cuvenitele exclamaţii 


de admiraţie şi-şi aminti gândurile pe care le avusese cu 
doar un ceas mai devreme. 

Aceasta era o sculptură temporală care urmărea întreaga 
istorie a Galaxiei. De fapt discul galactic nu era decât o 
adunătură de sfărâmături ce se roteau în fundul unei gropi 
gravitaționale din cosmos. Aspectul lui depindea exclusiv de 
care dintre nenumăraţii ochi ai omenirii fuseseră utilizaţi. 
Razele infraroşii puteau perfora şi demască fâşiile de praf. 
Razele X căutau oceanele de gaz care ardeau sălbatic. 
Antenele radio cartografiau bancurile reci de molecule şi 
plasmă magnetizată Ioate conţineau nenumărate 
semnificaţii. 

În caruselul discului galactic, stelele se legănau şi se 
mişcau sub acţiunea complicatelor atracţii newtoniene. 
Braţele majore - Săgetătorul, Orion şi Perseu, enumerate 
dinspre centru - purtau denumiri ale căror înţelesuri se 
pierduseră din antichitate. Fiecare conţinea o Zonă cu 
acelaşi nume, sugerând că poate acolo orbita Pământul 
antic. Nimeni nu ştia însă adevărul, iar cercetările nu 
dezvăluiseră nici măcar un singur candidat evident; zeci de 
planete solicitau titlul de Adevărat Pământ şi probabil că 
niciuna dintre ele nu era acela. 

Printre braţele spirale brăzdate transversal scânteia o 
mulţime de amprente sclipitoare. Frumuseţe mai presus de 
orice descriere... Dar nu şi dincolo de analiză, se gândi 
Hari. Fie aceasta fizică sau socială Dacă ar fi putut 
descoperi cheia... 

— Te felicit pentru succesul decretului meu privind 
„Stupizii”, spuse Cleon. 

Matematicianul se desprinse lent de panorama uriaşă. 

— lertaţi-mi neatenţia, sire. 

Ideea ta... Primul fruct al psihoistoriei... Chicoti, zărind 
totala neînțelegere de pe chipul celuilalt. Ai uitat deja? Este 
vorba despre renegaţii care vandalizau, căutând gloria 
pentru infamiile lor. M-ai sfătuit să-i lipsesc de identitate, 
denumindu-i de acum înainte „Stupizi”. 


Într-adevăr, Hari uitase sfatul acela, dar se mulţumi să 
aprobe cu înţelepciune din cap. 

— A avut succes! Genul acesta de infracţiuni a scăzut 
spectaculos. Iar cei condamnaţi merg la eşafod clocotind de 
furie, cerând să fie făcuţi faimoşi. Îţi spun - e delicios! 

Matematicianul simţi un fior, văzându-l pe împărat cum 
plescăie din buze. O sugestie improvizată care, brusc, se 
concretizase, devenise reală. Ideea îl zgudui puţin. 

Îşi dădu seama că împăratul îl întreba despre felul cum 
avansa psihoistoria. I se puse un nod în gât şi şi-o reaminti 
pe Moonrose, cu întrebările ei iritante. Parcă de atunci 
trecuseră câteva săptămâni. 

— Merge încet, reuşi el să articuleze. 

Cleon încuviinţă plin de înţelegere. 

— Necesită bineînţeles cunoaşterea profundă a tuturor 
faţetelor vieţii civilizate. 

— Câteodată, răspunse vag Hari alungându-şi cu fermitate 
sentimentele confuze. 

— Am participat recent la o întrunire, unde am aflat ceva 
ce, fără îndoială, ai integrat deja în ecuaţiile tale. 

— Îmi puteţi spune despre ce este vorba, sire? 

— Se spunea că baza de pornire a Imperiului - evident, 
alături de găurile-de-vierme - ar fi fost descoperirea 
fuziunii proton-boron. Eu nu auzisem de aşa ceva, totuşi 
vorbitorul a afirmat că ar fi fost cea mai de seamă realizare 
a antichităţii. Că toate navele stelare şi toate tehnologiile 
planetare au depins de ea pentru obţinerea energiei. 

— Bănuiesc că este adevărat, însă n-o ştiusem nici eu. 

— Un aspect atât de elementar? 

— Nu mă preocupă ceea ce nu-mi este util. 

Cleon ţuguie buzele derutat. 

— Crezusem că teoria istoriei necesită înglobarea tuturor 
detaliilor. 

— Tehnologia intervine doar prin efectele ei asupra altor 
probleme, de dimensiuni mai mari, replică Hari. (Cum să-i 


explice complexităţile calculului nonliniar?) Adesea tocmai 
limitările ei joacă rolul important. 

— O tehnologie care nu poate fi confundată cu magia nu-i 
suficient de avansată, decretă Cleon. 

— Excelent sintetizat, sire. 

— Ţi-a plăcut? Mi-a zis-o individul acela, Draius. Sună bine, 
nu? Şi e plină de adevăr. Poate c-o să... Se întrerupse şi se 
adresă nimănui anume: Transcriptor! Expediază fraza cu 
magia la Presepth, pentru distribuire generală. 

Se retrase un pas. 

— Mă bat într-una la cap, cerându-mi, „maxime imperiale”. 
Sunt de a dreptul enervanţi! 

O îndepărtată notă muzicală anunţă sosirea lui Betan 
Lamurk. Han se încordă când îl zări, dar Lamurk avea ochi 
numai pentru împărat, în timp ce execută perfect o litanie 
rituală a Curţii. În calitate de membru major al Consiliului 
Superior, trebuia să recite câteva fraze găunoase, 
transmise de-a lungul epocilor, să execute o reverență 
stranie şi să nu-şi desprindă privirea de la suveran. După 
aceea se putea relaxa. 

— Domnule profesor Seldon! Mă bucur să ne revedem. 

Hari dădu mâna în chip oficial. 

— Regret schimbul acela de cuvinte. Nu ştiusem 
realmente de prezenţa 3D-ului. 

— Este lipsit de importanţă. Nu putem controla tot ce face 
mass-media cu înregistrările. 

— Seldon al meu mi-a oferit un sfat excelent în legătură cu 
decretul. Stupizilor, anunţă Cleon şi începu să detalieze, 
vizibil încântat de tresărirea buzelor lui Lamurk. 

Îi conduse după aceea spre fotoliile confortabile apărute 
din pereţi şi Hari se trezi imersat într-o discuţie amănunţită 
a problemelor Consiliului. Decizii, măsuri de confiscare, 
rezumate ale unor propuneri de legi. Chestiunile acestea 
curseseră şi prin biroul matematicianului, care-şi pusese 
autosecretarul la treabă, să analizeze textele, să traducă în 
galactică oceanul de jargoane şi să netezească asperităţile 


conexiunilor. În felul acesta izbuti să depăşească prima oră. 
Ignorase majoritatea materialelor, îngrămădind teancuri de 
documente ce trebuiau parcurse în reciclatorul său, acolo 
unde nu se uita nimeni. 

În principiu, funcţionarea esoterică a Consiliului Superior 
nu era dificil de înţeles, ba era de-a dreptul plictisitoare. În 
timp ce Lamurk dialoga expert cu împăratul, Hari îi privi 
aşa cum ar fi urmărit un joc de corpbal: o performanţă 
interesantă, fără îndoială fascinantă pentru un număr 
restrâns de persoane. 

Faptul că în Consiliu se stabileau doar criteriile şi direcţiile 
generale, legile propriu-zise fiind redactate de experţii 
juridici, nu-i schimba cu nimic dezinteresul. Oamenii îşi 
petreceau toată viaţa făcând asemenea lucruri! 

Cât despre tactici, acestea îl interesau prea puţin. Nici 
chiar omenirea nu conta; pe tabla de şah galactică, rolul 
pieselor îl aveau manifestările omenirii şi regulile jocului 
erau legile psihoistoriei. Oponentul era ascuns - poate că 
nici nu exista. 

Lamurk avea nevoie de un adversar, de un rival, şi Hari 
înţelese că el era inevitabilul duşman. 

Cariera lui Lamurk avusese ca unic ţel atingerea funcţiei 
de prim-ministru şi bărbatul era decis s-o obţină. La fiecare 
decizie, îl măgulea pe împărat şi ignora ideile lui Hari, care 
şi aşa erau foarte puţine. 

Era limpede că nu-l putea contrazice în mod direct; 
individul era un maestru. Hari rămase în cea mai mare 
parte a timpului tăcut, limitându-se la câte o ocazională şi 
expresivă (spera el) înălţare a sprâncenelor. Rareori 
regretase tăcerea. 

Deodată împăratul îl întrebă: 

— Eşti în favoarea acestei MacroSuperreţele? 

Hari de abia îşi amintea despre ce era vorba. 

— Va transforma considerabil Galaxia, răspunse el vag. 

— Productivitatea! Lovi Lamurk cu palma în masă. Toţi 
indicatorii economici sunt în scădere. MacroSuperreţeaua 


va accelera fluxul de informaţii şi va creşte productivitatea. 

Gura împăratului se strâmbă a nesiguranţă. 

— Nu mă încântă ideea de a conecta aşa mulţi şi cu atâta 
uşurinţă. 

— Gândiţi-vă, insistă Lamurk, noii comprimatori îi vor 
permite unui Individ oarecare din - să zicem - Zona Eqquis 
să vorbească zilnic cu un amic din orice parte a Imperiului. 

Împăratul aprobă fără convingere. 

— Hari, tu ce crezi? 

— Am unele îndoieli. 

Lamurk flutură din mână desconsiderator. 

— Lipsă de curaj. 

— Intensificarea comunicaţiilor poate agrava criza 
Imperiului. 

— Prostii, se strâmbă dispreţuitor celălalt. Este contrar 
tuturor legilor de conducere. 

— Imperiul nu este condus - şi Hari schiţă o plecăciune 
scurtă spre împărat - ci lăsat să funcţioneze. 

— Alte prostii! În Consiliul Superior, noi... 

— Ascultă-l! Rosti Cleon. Nu vorbeşte prea mult. 

— Mulţi sunt recunoscători pentru asta, sire, surâse 
matematicianul. 

— Să lăsăm acum replicile piezişe. Ce spune psihoistoria ta 
despre felul în care funcţionează Imperiul? 

— Imperiul este format din milioane de castele unite prin 
punți. 

— Castele? 

Faimosul nas al lui Cleon se ridică sceptic. 

— Adică planete. Ele au griji locale şi se conduc aşa cum 
doresc. Imperiul nu-şi face griji în privinţa acestor detalii, 
până ce o planetă nu începe să ridice probleme agresive. 

— Perfect adevărat şi aşa trebuie să fie, zise suveranul. 
Aha - iar punţile tale sunt găurile-de-vierme. 

— Exact, sire. 

În mod deliberat, Hari evită să privească spre Lamurk şi se 
concentra asupra împăratului, schiţându-şi viziunea. 


Planetele puteau conţine orice număr de ducate mai mici, 
între care existau nenumărate dispute, războaie şi 
„microstructuri”. Ecuațiile psihoistorice demonstrau că 
niciuna dintre acestea nu juca vreun rol. 

Important era faptul că resursele fizice nu puteau fi 
distribuite între foarte mulţi oameni. Fiecare sistem solar 
reprezenta un stoc finit de bunuri, iar în final asta necesită 
ierarhii locale care să controleze accesul la bunuri. 

Prin găurile-de-vierme se puteau transmite mase relativ 
mici, fiindcă diametrul lor depăşea rareori zece metri. 
Navele hiperspaţiale masive transportau încărcături uriaşe, 
dar erau lente şi stângace; distorsionau continuumul spaţio- 
temporal, contractându-l la prova şi dilatându-l la pupa, 
deplasându-se cu viteze superluminice în cadrul Galaxiei, 
dar nu şi în sistemul propriu. Comerţul între majoritatea 
sistemelor stelare se limita la obiecte uşoare, compacte şi 
scumpe: mirodenii, vestimentaţie, tehnologii - în nici un caz 
materii prime voluminoase. 

Găurile-de-vierme puteau însă transmite mult mai uşor 
fascicule de lumină modulată. Curbura lor refracta razele 
până la receptorii de la capătul opus. Datele curgeau liber, 
legând laolaltă Galaxia. 

Iar informaţia era opusul masei. Datele puteau fi 
deplasate, comprimate şi transmise imediat prin 
intermediul copiilor. Puteau fi împărtăşite la infinit. 
Înfloreau ca mugurii într-o eternă primăvară, deoarece 
dacă informaţia era aplicabilă unei probleme, soluţia 
rezultantă reprezenta informaţie nouă. În plus era ieftină, 
întrucât pentru dobândirea ei ajungeau câteva resurse 
masice. Mediul ei preferat era lumina, în modul literal al 
cuvântului - fasciculul laser. 

În felul acesta se asigurau comunicaţii suficiente pentru a 
forma un Imperiu, spuse Hari, dar pe de altă parte 
probabilitatea ca un nativ din Zona Puissant să călătorească 
vreodată în Zona Zaqulot - sau chiar până la cea mai 


apropiată stea, deoarece, prin intermediul găurilor-de- 
vierme, ele sunt călătorii echivalente - era redusă. 

— Aşa că toate „castelele” tale s-au păstrat izolate, cu 
excepţia fluxului de informaţii, încuviinţă Cleon absorbit. 

— Acum însă MacroSuperreţeaua va spori de o mie de ori 
rata de transfer a informaţiilor, folosind „comprimatorii” 
care arhivează datele. 

Cleon ţuguie buzele, derutat. 

— Şi ce ar fi rău în asta? 

— Absolut nimic, interveni Lamurk. Toată lumea ştie că 
informaţii mai bune înseamnă decizii mai bune. 

— Nu întotdeauna. Viaţa oamenilor este un voiaj pe un 
ocean de înţelesuri, nu pe o reţea de informaţii. Ce vor 
obţine majoritatea oamenilor de la un flux intim, personal 
de date? O logică detaşată, străină. Detalii dezrădăcinate. 

— Putem conduce lucrurile mai bine! Insistă Lamurk. 

Cleon ridică un deget şi Lamurk amuţi. 

Hari ezită. Într-adevăr, şi celălalt avea dreptate. 

Între tehnologie, acumulare de capital şi muncă existau 
relaţii matematice, dar operatorul cel mai important se 
dovedea a fi cunoaşterea. Aproape jumătate din dezvoltarea 
economică a Imperiului provenea din creşterea calităţii 
informaţiei, care era incorporată în maşini mai bune şi în 
capacităţi extinse, ce duceau la eficienţă. 

Acolo greşise Imperiul. Impulsul novator al ştiinţelor se 
împleticise treptat. Universitățile Imperiului produceau 
ingineri excelenți, dar nici un inventator. Profesori 
străluciți, dar prea puţini savanţi adevăraţi. Toate astea 
contribuiau la celelalte fluxuri temporale. Totuşi nu lipsa de 
informaţii dusese la acest rezultat, iar deocamdată Hari nu 
cunoştea cauza. 

Îl zări însă pe împărat făcându-i semn şi urmă: 

— Multe persoane din Consiliul Superior consideră 
MacroSuperreţeaua ca pe un instrument de control. Sire, 
îngăduiţi-mi să vă reamintesc câteva fapte pe care le 
cunoaşteţi prea bine. 


Intrase în rolul său favorit: lecţia predată unui elev. Cleon 
se aplecă puţin înainte, mijind ochii, şi Hari îi spuse 
povestea. 

Pentru a ajunge de la planeta A la planeta B, zise el, puteai 
fi nevoit să efectuezi o duzină de salturi prin găuri-de- 
vierme; Cuibul-de-viermi era echivalentul astrofizic al unei 
reţele de metrou cu multe staţii. 

Fiecare capăt al tunelului adăuga taxe oricărui produs. 
Controlul unei întregi rute comerciale ducea la un profit 
maxim. Lupta pentru control era permanentă, adesea 
violentă. Din punct de vedere al economiei, politicii şi 
„inerţiei istorice” - tipul de inerție impusă evenimentelor - 
un imperiu local care controla o întreagă constelație de 
noduri trebuia să fie solid şi de durată. 

Realitatea nu stătea aşa. Satrapiile regionale nu rezistau 
niciodată. Părea firesc să storci taxe maxime din fiecare 
traseu al găurilor-de-vierme, coordonându-le capetele 
pentru optimizarea traficului; totuşi gradul respectiv de 
control îi nemulţumea pe oameni. Prin controlul elaborat al 
sistemului, fluxul informaţiilor era aproape unisens: de la 
manageri la muncitori, cu prea puţin feedback. 

Excesul de reglementări nu aducea beneficii maxime, ei 
producea „economii de pătură scurtă”; atunci când umerii 
colectivi simțeau frigul, pătura se ridica să-i acopere şi 
sufereau picioarele. Supracontrolul eşua. 

— Prin urmare, MacroSuperreţeaua poate duce la o 
reducere a vitalităţii economice, dacă lasă Consiliul 
Superior să „conducă” realmente lucrurile. 

Lamurk zâmbi superior. 

— Teorii abstracte, sire. Ascultaţi acum o cătană bătrână 
care şi-a tocit coatele în Consiliu... 


Hari ascultă faimosul balsam al lui Lamurk şi se întrebă de 
ce-şi mai pierdea timpul cu aşa ceva. Trebuia să admită că 
schimbul de idei cu împăratul îi lăsase sentimentul de 
putere degajată, aproape senzuală. În tot cazul, prezenţa 
unui bărbat care putea distruge o planetă printr-un gest îţi 
stârnea adrenalina. 

Totuşi locul lui nu era aici, nici din punct de vedere al 
talentului, nici al ambiţiei. Expunerea propriilor sale idei 
fusese plăcută; în taină, fiecare profesor crede că lumea are 
neapărată nevoie de o lecţie bună şi solidă - evident, din 
partea lui. 

Dar în jocul acesta, pionii erau reali. Decretul „Stupizilor” 
îl tulburase, deşi nu i se părea că ar fi avut vreun aspect 
imoral. 

AICI, PRINTRE NOBILI, ÎN BALANȚĂ ATÂRNAU 
VIEŢILE... ŞI NU DOAR ALE ALTORA. NU TREBUIA SĂ 
UITE CĂ ACEST LAMURK ÎNCREZĂTOR ŞI RADIANT DIN 
FAŢA LUI CONSTITUIA SURSA EVIDENTĂ A DERMEI 
CARE FUSESE CÂT PE AICI SĂ-L UCIDĂ, CU NUMAI 
CÂTEVA ORE MAI DEVREME. 

Pătrunse în apartament şi se îndreptă direct spre 
bucătărie. astă comenzi pe autoserver, apoi puse ulei la 
încins. Între timp tăie ceapă şi usturoi şi le aruncă să se 
prăjească. Sticla de bere sosi şi o deschise fără să se mai 
sinchisească să ia un pahar. 

— Se-ntâmplă ceva, observă Dors. 

— Am flecărit politicos. Eu l-am observat pe Lamurk, el m- 
a observat pe mine. 

— Nu cred că ăsta-i motivul pentru care eşti posomorât. 

— Hm! Trădat de corpul meu cel expresiv... 

Îi povesti despre posibilă tentativă de asasinare. 

După ce se calmă, ea întrebă încordat: 

— Despre sculptorul în fum ai auzit ceva? 

— Cel de la petrecere? Care a făcut norul acela mare cu 
forma mea? 

— A murit azi. 


— Cum? 

— Se pare că a fost un accident. 

— Îmi pare rău... Era amuzant. 

— Prea amuzant. Nu ştiu dacă mai ţii minte, dar totela 
făcut şi caricatura lui Lamurk. L-a reprezentat ca pe un 
lăudăros îngâmfat. A fost punctul de atracţie al serii. 

— Doar nu crezi că...? 

— Destul de logic - voi doi în aceeaşi zi. 

— Deci putea să fi fost Lamurk... 

— Dragul meu Hari, se strâmbă Dors, care gândeşte 
mereu în termeni probabilistici! 

După întâlnirea cu Cleon, Hari participase la o discuţie 
fără echivocuri cu şeful securităţii palatului. Echipa lui de 
Speciali fusese dublată. 1 se asiguraseră mai mulţi senzori 
aerieni de investigare a direcţiei de deplasare. În plus, i se 
interzicea să meargă aproape de ziduri. 

Ultima directivă îl făcuse pe matematician să chicotească, 
fapt care nu îmbunătăţise deloc atitudinea personalului din 
palat. Mai rău chiar, Hari ştia că avea şi alte secrete 
nedezvăluite. Cum să-i oprească din a detecta adevărata 
natură a lui Dors? 

Autoserverul piui. Se sculă şi înfulecă tocană de vită şi 
ceapă, apoi deschise încă o sticlă de bere rece. 

— Se pare c-ai avut o zi de muncă plină, zise Dors. 

— Întotdeauna mă îmbuib după ce scap de moarte ca prin 
urechile acului. Este o veche tradiţie de familie. 

— Văd... 

— Cleon a încheiat, comentând impasul din Consiliul 
Superior, că până când nu se soluţionează, nu poate avea 
loc votul privind noul prim-ministru. 

— Deci tu şi Lamurk continuaţi să vă daţi cap în cap. 

— El este cel care atacă. Eu mă eschivez. 

— Din clipa asta nu te mai las singur nici o clipă, rosti ea 
ferm. 

— De acord. Poţi să-mi mai aduci ceva de la autoserver? 
Ceva cald. Greu şi plin de chestii care nu-mi fac bine. 


Dors intră în bucătărie, iar Hari mâncă şi bău bere, fără să 
se gândească la nimic. 

Ea se întoarse cu ceva care aburea într-un sos brun şi 
gros. Bărbatul goli farfuria, fără să întrebe ce era. 

— Eşti un tip ciudat, domnule profesor. 

— Lucrurile ajung la mine ceva mai încet decât la ceilalţi 
oameni. 

— Tu ai învăţat cum să-ţi amâni gândurile şi reacţiile până 
ce consideri că a sosit locul şi momentul cuvenit. 

EI clipi şi mai trase un gât de bere. 

— S-ar putea să ai dreptate. Trebuie să mă gândesc la 
chestia asta. 

— Mănânci fără ezitare genul de alimente specifice clasei 
muncitoare. Şi unde ai învăţat şmecheria asta cu amânarea 
reacţiilor? 

— Hmm... Ghiceşte! 

— Pe Helicon. 

Hari căzu pe gânduri. 

— Mda, clasă muncitoare. Tata a avut necazuri şi 
greutăţile s-au ţinut lanţ. Cred că singurul lucru bun din 
copilărie a fost că nu m-am îmbolnăvit de encefalită. Nu ne- 
am fi permis nici măcar o zi de spitalizare. 

— Înţeleg. Mi-ai povestit că aţi avut probleme financiare. 
— Întâi probleme financiare, apoi presiuni ca să-şi vândă 
pământul. El n-a vrut, s-a împrumutat şi mai mult, a plantat 

alte recolte şi şi-a urmat instinctul. De fiecare dată când 
norocul i s-a opus, a luat-o de la capăt. Asta a mers un timp, 
deoarece se pricepea la agricultură, însă apoi a avut loc o 
fluctuaţie majoră a pieţii, care l-a prins şi a pierdut tot. 

Vorbea repede în timp ce mânca şi se simţea uşurat fără să 
ştie de ce. 

— Înţeleg. De aceea a avut meseria aceea periculoasă... 

— Care l-a ucis - da. 

— Înţeleg. Iar tu ai făcut faţă crizei. Ai înăbuşit-o, ca să-ţi 
ajuţi mama. În anii grei care au urmat, ai învăţat să-ţi amâni 
reacţiile pentru un moment când le puteai elibera. 


— Dacă mai spui o dată „înţeleg”, n-o să te las să te uiţi 
mai târziu, când fac duş. 

Ea zâmbi, dar privirea scrutătoare nu-i părăsi chipul. 

— Corespunzi unor parametri bine definiţi. Bărbaţi care se 
manifestă reţinut. Care se controlează, acceptând foarte 
puţine din exterior. Nu se exteriorizează şi nici nu vorbesc 
prea mult. 

— Doar cu soţia. 

Se oprise din mâncat. 

— Nu ai timp pentru pălăvrăgeli - cei din Streeling 
comentează în privinţa asta - totuşi cu mine vorbeşti fără 
reţineri. 

— Încerc să nu bat câmpii. 

— E complicat să fii bărbat. 

— La fel de complicat că arta de a fi femeie, deşi tu o 
stăpâneşti excelent. 

— O să consider că a fost un compliment oficial. 

— Asta am şi intenţionat. A fi pur şi simplu om este pur şi 
simplu greu. 

— Am constatat-o în mod direct. Tu... ai învăţat toate astea 
pe Helicon. 

— Am învăţat să mă ocup de problemele esenţiale. 

— Şi să deteşti fluctuațiile. Ele te pot ucide. 

Hari trase o duşcă de bere; rămăsese rece şi acidulată. 

— Nu privisem lucrurile aşa. 

— De ce n-ai spus toate astea din capul locului? 

— Pentru că nu le ştiam. 

— Atunci, să formulez un corolar: Dacă te devotezi unei 
femei, oferă cât poţi de mult din tine, în spaţiul acela închis. 

— Volumul dintre noi doi... 

— O analogie geometrică este la fel de bună ca oricare 
alta. (Vârful limbii ei făcea ca buza inferioară să îi iasă uşor 
în evidenţă, aşa cum se întâmpla ori de câte ori examina o 
problemă.) lar tu te devotezi complet, ca să eviţi preţul pe 
care-l solicită viaţa. 

— Preţul... Fluctuaţiilor? 


— Dacă poţi prezice, atunci poţi evita, corecta, controla. 

— Mi se pare groaznic de analitic. 

— Am ocolit părţile cu adevărat grele, dar pe acelea le vei 
căpăta în cadrul temei pentru acasă. 

— De obicei genul acesta de discuţii folosea sintagme de 
tipul „consolidare optimă a ego-ului”. Tot aşteptam să 
vorbeşti în jargon de specialitate. 

Terminase de mâncat şi se simţea mult mai bine. 

— Mâncatul reprezintă una dintre experienţele prin care 
se proclamă viaţa. 

— Tocmai de aceea mănânc eu. 

— Acum râzi de mine. 

— Nu, eu doar examinam implicaţiile teoriei. Mi-a plăcut 
partea aceea conform căreia detest imprevizibilul şi 
fluctuațiile, pentru că ele fac rău oamenilor. 

— Şi imperiile fac rău oamenilor... Dacă se prăbuşesc. 

— Exact. 

Termină berea şi se gândi dacă să mai deschidă una. 
Probabil că l-ar fi amorţit puţin şi ar fi preferat o altă 
modalitate de a îndepărta încordarea pe care încă o simţea. 

— Ai apetit, nu glumă, zâmbi Dors. 

— Habar n-ai tu! Iar gândul morţii poate stimula mai multe 
apetituri. Să revenim la partea aceea despre tema pentru 
acasă. 

— Ai vreun gând anume? 

El zâmbi viclean. 

— Nici prin cap nu-ţi trece! 

Hari îşi savura munca, se bucura de ea cu atât mai mult cu 
cât avea mai puţin timp pentru ea. 

Stătea absolut nemişcat în biroul lui cufundat în întuneric, 
privind numerele 3D ce evoluau ca nişte ceţuri luminoase în 
aer, în faţa lui. 

Învăţaţii Imperiului cunoscuseră de milenii bazele 
psihoistoriei. În timpurile străvechi, pedanţii 
cartografiaseră cele 26 de sisteme sociale stabile şi 
metastabile. Existau destule planete decăzute în barbarie 


care puteau fi studiate; de pildă, Porco şi „Ritualurile 
Violenţei”, sau Lizzie şi „Gino-Guvernele*. 

Matematicianul privi formându-se configuraţiile familiare, 
în timp ce simularea trecea prin secole de evoluţie 
galactică. Unele sisteme sociale se dovedeau stabile numai 
la scară redusă. 

În aer pluteau statuturile unor planete prinse în Zonele 
stabile: Socialismul Primitiv, Femo-Pastoralismul, Macho- 
Tribalismul. Acestea erau „punctele de atracţie” puternice 
ale sociologiei umane, insule în oceanul de haos. 

Unele societăţi trecuseră prin meta-stabilitate, apoi se 
dezintegraseră: Teocraţia, Transcendentalismul, Macho- 
Feudalismul. Cel din urmă apăruse peste tot acolo unde 
oamenii se ocupau de metalurgie şi agricultură; se 
manifesta pe planetele ce lunecaseră mult în josul curbei. 

Învăţaţii imperiali justificaseră de mult Imperiul, ţinut 
laolaltă prin găurile-de-vierme înguste şi hipernavele 
greoaie, ca fiind apogeul structurilor sociale umane. Într- 
adevăr, se dovedise stabil şi benefic. 

Modelul lor de domnie, Feudalismul Imperial Benign, 
accepta ierarhizarea oamenilor. În acelaşi timp, ei aveau 
ambiţii dinastice şi le plăcea continuitatea puterii şi fastul 
cu care se înconjura aceasta. Erau de-a dreptul devotați 
simbolurilor de unitate şi grandoare Imperială. Pentru cei 
mai mulţi, bârfa despre cei puternici constituia însăşi 
esenţa istoriei. 

Puterea imperială era moderată de tradiţiile conducerii 
nobile, de superioritatea asumată a celor care urcau spre 
măreție. Dedesubtul acestei glorii impresionante, aşa cum 
Cleon o ştia prea bine, se găsea fundaţia solidă a unui 
serviciu civil meritocratic extrem de onest. În absenţa lui, 
corupţia s-ar fi răspândit ca o pecingine printre stele, 
corodând splendoarea. 

Hari privi reprezentarea grafică: o reţea 3D complexă de 
suprafeţe, panorama spaţiului social. 


Încetinind derularea temporală, putea să distingă valurile 
evenimentelor revărsându-se prin simulare. Fiecare celulă 
a reţelei era recalculată la fiecare ciclu temporal, refăcând 
toate interacţiunile cu vecinii imediaţi din 3D. 

Regulile de bază ale funcţionării nu erau cele ale fizicii, 
deduse din principii fundamentale, ca mecanica maxion, sau 
chiar din simplele legi newtoniene, ei mai degrabă algoritmi 
rudimentari, care reduceau legi complexe la aritmetică 
banală. Văzută în felul acesta esenţial, societatea era 
rudimentară, câtuşi de puţin misterioasă. 

Apoi venea haosul. 

Hari viziona „spaţiul politic” cu familia sa de variabile: 
grade de polaritate sau putere de concentrare, 
dimensiunea coaliţiilor, scara conflictelor. În acest model 
simplu apăreau buclele de învăţare. Pornind de la o 
perioadă palier de aparentă stabilitate, dar nu de stază, 
sistemul producea o Idee Provocatoare. 

Ea ameninţa stabilitatea, care facilita alcătuirea de coaliţii 
menite să se opună provocării. Se formau facţiuni care apoi 
se consolidau. Coaliţiile puteau fi primordial religioase, 
politice, economice, tehnologice, ba chiar militare, deşi 
datele dovedeau că acestea din urmă erau deosebit de 
ineficiente. După aceea, sistemul viră brusc într-un tărâm al 
haosului; uneori emergea la o stabilitate nouă. Alteori se 
dezintegra. 

În sistemul dinamic exista o presiune creată de contrastul 
dintre realitate şi imaginea ideală a oamenilor despre lume. 
O diferenţa prea mare cataliza forţele proaspete spre 
schimbare. Adesea forţele erau aparent inconştiente; 
oamenii ştiau că ceva nu era în regulă şi deveneau 
neliniştiţi, dar nu se puteau fixa asupra unei cauze limpezi. 
„Cu asta s-a zis şi cu modelul actorului raţional”, gândi Hari 
Existau însă indivizi care continuau să valideze aproximarea 
aceea evident stupidă. 

Toţi credeau că Imperiul era simplu. 


Desigur, nu grosul populaţiei, ameţit de amestecul de 
culturi şi exotisme îngăduite de comerţul şi comunicațiile cu 
o multitudine de planete. Oamenii aceia se găseau într-o 
permanentă stare de distragere, un atenuator important al 
haosului. 

Şi pentru teoreticienii sociali însă structura de bază şi 
interrelaţiile păreau previzibile, cu un număr moderat de 
bucle de feedback, solide şi tradiţionale. Teoria 
convenţională susţinea că acestea putea fi separate şi 
tratate cu uşurinţă. 

Cel mai important aspect - cel puţin aşa considerau mulţi - 
era luarea deciziei la vârf. Împăratul Ştie Cel Mai Bine, nu-i 
aşa? 

În realitate, Imperiul era o ierarhie bine ordonată de tipul 
Feudalismului Imperial. La bază se găseau Zonele galactice, 
cu un diametru ce varia între o duzină şi câteva mii de ani- 
lumină. Deasupra lor se aflau Compactele, compuse din 
sute de Zone vecine. Compactele se legau reciproc între ele 
în cadrul sistemului galactic. 

Dar toată configuraţia respectivă se năruia. În 
reprezentarea 3D complexă apăreau şi dispăreau pâlpâiri 
scânteietoare. Ce erau acelea? 

Hari mări regiunea cu pricina. Zone de haos, în care 
predicțiile deveneau imposibile. Erupţiile acelea violente 
puteau fi indiciul care să explice decăderea Imperiului. 

Bărbatul simţea în adâncul sufletului că imposibilitatea 
prezicerilor nu aducea nimic bun nici pentru omenire, nici 
pentru aparatul său matematic. În acelaşi timp, constituia 
un fenomen inevitabil. 

Acesta era secretul pe care împăratul şi ceilalţi nu 
trebuiau să-l afle niciodată. Până ce nu putea controla 
haosul - sau cel puţin să-l examineze - psihoistoria rămânea 
o înşelătorie. 

Decise să cerceteze un singur caz. Poate că aşa avea mai 
multe şanse. 


Alese Sark, planeta care găsise şi dezvoltase simurile 
Voltaire şi Ioana. Ea însăşi se intitula „Căminul Noii 
Renaşteri”, o postură retorică obişnuită, adoptată frecvent. 
Îi parcurse reţeaua-statut şi trase concluzia că locuitorii ei 
păreau inteligenţi şi creativi. 

Fără să vrea, Hari căscă adânc. Sigur că da, deocamdată 
Sark nu arăta rău deloc. Economia era în plin avânt. 
Planeta era un lider în privinţa modei şi a stilurilor. 

Cu toate acestea, profilul ei o clasifica printre Planetele 
Haotice. Se dezvoltase o vreme, părând să sfideze 
mecanismele de atenuare care mențineau planetele în 
Echilibrul Imperial. 

După aceea țesătura socială se dizolvase. Se prăbuşise 
într-una din Stările de Stază; din datele pe care le avea la 
dispoziţie, ar fi prezis că era vorba despre Anarhia 
Industrială. Cauză nu fusese una dintre marile flote. În 
ciuda părerilor contrarii, Imperiul nu conducea prin forţă. 
Evoluţiile sociale făcuseră ca Planetele Haotice să şovăie şi 
să dispară. De obicei. Galaxia privită ca un tot suferise prea 
puţine repercusiuni. 

În ultima vreme însă asemenea cazuri se înmulţiseră, iar 
Imperiul se dezintegra vizibil. Productivitatea scăzuse, în 
timp ce în dimensiunile nodale crescuse incoerenţa. 

De ce? 

Hari se sculă şi se îndreptă spre sala de gimnastică, 
pentru a se destinde. Ajungea cu exerciţiile minţii! Era 
rândul corpului să elimine, prin transpiraţie, frustrările 
cauzate de intelect. 

Nu dorise să participe la Colocviul Universităţilor 
Imperiale, dar serviciul de protocol fusese neînduplecat. 

— Un candidat la funcţia de prim-ministru are anumite 
obligaţii, fusese informat cu severitate. 

Aşa încât, însoţit de Dors, îşi făcuse ascultător apariţia în 
imensa Sală de Festivităţi Imperiale. Specialii lui purtau 
costume discrete de oameni de afaceri, completate cu 
petliţele meritocraţilor mijlocii. 


— Perfect ca să se piardă în mulţime, glumise Dors. 

Hari văzu că toţi îi evaluau dintr-o privire şi se retrăgeau 
din calea lor. El unul ar fi fost păcălit. 

Pătrunseră într-un coridor înalt, cu plafon dublu arcuit; de 
ambele părţi se înşiruiau statui străvechi care îi invitau pe 
trecători să le deguste. Hari o făcu, după ce citi cu atenţie 
indicatoarele luminoase care-l asigurau că nu exista nici un 
risc biologic. Linse una dintre porțiunile indicate şi fu 
răsplătit cu un gust vag şi straniu de ulei şi mere răscoapte 
- un indiciu asupra a ceea ce considerau anticii ca fiind 
atrăgător. 

— Care-i primul subiect pe agenda de lucru? Îşi întrebă 
asistenta de protocol. 

— O întâlnire cu Autoritatea Universitară, răspunse femeia 
şi adăugă apăsat: Singur! 

Dors nu fu de acord şi Hari negocie un compromis; ea 
avea să rămână la uşă. 

— O să-ţi trimit acolo aperitivele, preciză ţâfnos asistenta 
de protocol. 

Dors îi zâmbi rece. 

— De ce este atât de importantă această întâlnire? 

Cealaltă o privi compătimitor. 

— Autoritatea are un cuvânt greu în Consiliul Superior. 

— Şi poate aduce câteva voturi de partea mea, preciză 
Hari împăciuitor. 

— Doar o simplă discuţie politicoasă, adăugă asistenta. 

— Promit că o să-l pup în fund - sper să nu fiu prea vulgar. 
Poate că-i o femeie... 

— Ai grijă, zâmbi Dors. 

— Straniu cum implicaţiile acestei acţiuni se modifică în 
funcţie de sexul receptorului. 

Asistenta tuşi discret şi-l conduse cu dexteritate prin mai 
multe perdele protectoare de câmp, care băzâiră şi-i 
zbârliră părul. Se părea că până şi Autoritatea Universitară 
avea nevoie de măsuri în privinţa securităţii personale. 


Ajuns în încăperea oficială, Hari se trezi în prezenţa unei 
femei de vârstă considerabilă, care recurgea din plin la 
măsurile de înfrumusețare artificială. Aşadar, de aceea 
tuşise semnificativ asistenta. 

— Îţi mulţumesc pentru amabilitatea de a veni. 

Stătea nemişcată, cu un braţ întins, moale din încheietură. 
Un efect de cascadă clipocea îndărătul ei, încadrându-i 
perfect corpul. 

Hari avu senzaţia că pătrunsese într-un muzeu al figurilor 
de ceară Nu ştia dacă trebuia să-i strângă mâna sau s-o 
sărute. O strânse şi privirea femeii îl făcu să înţeleagă că 
optase greşit. 

Tenul ei avea un strat gros de machiaj implementat, iar din 
felul în care se aplecă în faţă când dorea să sublinieze un 
aspect, matematicianul deduse că ochii ei spălăciţi îi 
comunicau multe lucruri pe care alţi oameni nu le receptau. 

Cândva fusese o gânditoare originală, o filosoafă 
nonliniară. Acum meritocraţii din toate braţele spirale 
galactice îi declaraseră loialitate. 

Înainte de a se aşeza, ea îl rugă: 

— Eşti amabil să reglezi peretele acela? (Efectul de 
cascadă se preschimbase într-o ceaţă cu vălătuci deşi.) Se 
defectează mereu şi automatul nu intervine. 

Hari bănui că era o modalitate de stabilire a unei ierarhii. 
Îl obişnuia să facă mici corvezi la solicitarea ei. Sau poate că 
se comporta ca şi alte femei, care nu se simțeau sigure pe 
ele dacă nu te puteau sili să le faci servicii mărunte. Sau 
poate că era pur şi simplu nepricepută şi dorea restabilirea 
cascadei. Sau poate că de vină era el, care despica firul în 
patru - obicei de matematician. 

— Am auzit lucruri remarcabile despre munca dumitale, 
zise ea trecând de la rolul Personajului-de-Vază-Obişnuit-cu- 
Obedienţa-imediată la cel al Doamnei-Rafinate-Populară-cu- 
Inferiorii. 

Hari răspunse printr-o banalitate. Un tik-tok îi aduse un 
ştim vag lichid, care îi pluti în gât şi în nări ca un nor 


mătăsos şi sinistru. 

— 'Te consideri o persoană îndeajuns de practică pentru a 
fi prim-ministru? 

— Nimic nu este mai practic, mai util, ca o teorie corectă. 

— Ai răspuns că un adevărat matematician. Vorbind în 
numele tuturor meritocraţilor, sper că te vei ridica la 
înălţimea funcţiei. 

EI se gândi să-i spună - la urma urmelor, ea avea un 
anumit farmec - că funcţia nu-l interesa câtuşi de puţin, dar 
intuiţia îi şopti să n-o facă. Autoritatea Universitară era un 
broker de putere şi ştia despre ea că fusese răzbunătoare 
în trecut. 

— Înţeleg că l-ai vrăjit pe împărat cu o teorie a istoriei, 
surâse ea şiret. 

— În clipa de faţă este doar un simplu cadru general. 

— Un fel de rezumat? 

— Salturile conceptuale aparţin celor sclipitori, iar 
sintezele sunt realizate de ambiţioşi. 

— Ştii, desigur, că o asemenea ambiţie degajă un aer de 
inutilitate. 

În ochii spălăciţi apăruse o lucire oţelie. 

— Mă... lem că nu, doamnă. 

— Ştiinţa nu este decât o abstracţiune arbitrară. Ea 
perpetuează noţiunea discreditată a unui progres 
întotdeauna posibil şi jinduit. 

— Ah! 

Hari îşi lipise pe chip un surâs politicos şi nu intenţiona 
nici în ruptul capului să-i dea drumul de acolo. 

— Din astfel de idei rezultă doar ordini sociale opresive. 
Obiectivitatea intenţionată a ştiinţei ascunde simplul fapt că 
ea nu este decât „un joc al limbajului”, printre atâtea altele. 
Toate configuraţiile arbitrare de acest fel se găsesc într-un 
univers conceptual de discursuri aflate în concurenţă. 

— Înţeleg. 

Zâmbetul atârna tot mai greu şi bărbatul avea senzaţia că 
îi va crăpa faţa. 


— A promova aşa-zise „adevăruri” ştiinţifice, pufni ea 
dispreţuitor în detrimentul altor construcţii este echivalent 
cu transformarea peisajului intelectual într-o colonie. Cu 
înrobirea opoziţiei altora! 

— Mda. (Hari simţea cu disperare că nu va rezista multă 
vreme în calitate de ascultător îndatoritor şi lipsit de 
personalitate.) Aşadar chiar fără să cunoaşteţi un subiect, 
afirmaţii că ştiţi modalitatea optimă de a-l studia? 

— "Teoria socială şi analiza lingvistică au ultimul cuvânt, 
deoarece toate adevărurile deţin o validitate istorică şi 
culturală relativ limitată. Prin urmare, această 
„psihoistorie” a tuturor societăţilor este absurdă. 

Cunoştea termenul; aşadar vestea despre el se răspândea. 

— Poate că acordaţi insuficientă însemnătate contactului 
crâncen cu concretul. 

O uşoară dezgheţare. 

— Formularea este elegantă, domnule profesor, totuşi 
categoria „concret” este o construcţie socială. 

— Evident că ştiinţa este un proces social, dar teoriile 
ştiinţifice nu reflectă numai societatea. 

— Este încântător să cunoşti pe cineva care încă gândeşte 
aşa. 

Surâsul vag nu-i ascunse licărul tăios din ochi. 

— "Teoriile nu sunt simple schimbări ale modei, ca 
lungimea rochiilor. 

— Domnule profesor, trebuie să ştii că exceptând 
argumentările umane, nu există nimic de neştiut. 

Hari îşi menţinu glasul curtenitor. Să-i atragă atenţia 
femeii că folosise expresia „a şti” în două moduri 
contradictorii în aceeaşi frază? Nu, ar fi însemnat să 
recurgă la jocuri de cuvinte, ceea ce, în mod subtil, ar fi 
susţinut afirmaţiile ei. 

— Evident, alpiniştii pot argumenta şi teoretiza în privinţa 
traseului optim spre vârf... 

— Dar întotdeauna în modalităţi condiţionate de istoria şi 
de structurile lor sociale... 


— Însă o dată ce au ajuns acolo, ei o ştiu. Nimeni n-ar 
putea spune că „ei au construit muntele”. 

Ea ţuguie buzele şi absorbi puţin din stimul alb şi ceţos. 

— Mda... Realism elementar. Pe de altă parte, toate 
„faptele” dumitale întrupează teoria. Modalităţi de a vedea 
lumea. 

— Nu pot să nu observ că antropologii, sociologii... Toată 
gaşca lor... Se simt cuprinşi de un fior delicios de 
superioritate dacă neagă realitatea obiectivă a 
descoperirilor făcute de ştiinţele „exacte”. 

Femeia se îndreptă brusc. 

— Nu există adevăruri elementare care să existe 
independent de oamenii, limbajele şi culturile care le 
creează. 

— Prin urmare, nu credeţi în realitatea obiectivă? 

— Care-i obiectul? 

Fu nevoit să râdă. 

— Recurgeţi la jocuri de cuvinte. Deci structurile 
lingvistice dictează felul în care vedem lumea? 

— Nu este evident? Trăim într-o galaxie abundentă în 
culturi şi flecare dintre ele vede Galaxia în felul său propriu. 

— Dar ascultând de aceleaşi legi. Destule cercetări 
dovedesc că gândirea şi percepţia preced vorbirea, că 
există independent de grai. 

— De care legi ascultă? 

— De legile mişcărilor sociale. De teoria istoriei sociale... 
Dacă am dispune de aşa ceva. 

— Frizezi imposibilul. lar dacă doreşti să fii prim-ministru 
şi să fii susţinut de colegii tăi meritocraţi, va trebui să 
urmezi opinia prevalentă a societăţii noastre. Învăţarea 
modernă este animată de un scepticism netăinuit faţă de 
asemenea meta-naraţiuni. 

Hari fu extrem de ispitit să spună „Atunci veţi avea parte 
de o surpriză”, dar rosti: 

— Vom vedea. 


— Noi nu vedem lucrurile aşa cum sunt ele, zise femeia, ci 
le vedem aşa cum suntem noi. 

Cu o umbră de tristeţe, bărbatul îşi dădu seama că, 
aidoma imperiului, republica înţelegerii intelectuale era 
afectată de dezintegrare interioară. 

Autoritatea Universitară îl însoţi pentru a face 
prezentările de rigoare; lângă uşa ornată, Dors aştepta 
atentă. Hari pricepuse mesajul esenţial: meritocraţia urma 
să-l susţină pentru funcţia de prim-ministru, dacă nu avea 
să contrazică ortodoxia existentă. 

Însoţiţi de obişnuita escortă academică de onoare, 
coborâm în rotondă vastă; un amfiteatru ameţitor ai cărui 
pereţi imenşi şi decoraţi erau acoperiţi cu însemnele şi 
emblemele numeroaselor discipline universitare. 
Dedesubtul lor se învolbura o mulţime de oameni care 
discutau în grupuri; mii dintre cele mai agere minţi adunate 
pentru conferinţe, comunicări şi, desigur, pentru multe 
înfruntări mai subtile. 

— Crezi că putem supravieţui aici? Şopti Hari. 

— Nu te lăsa, îl încurajă Dors prinzându-l de mână. 

Puțin mai târziu, Autoritatea Universitară nu mai făcu un 
spectacol din savurarea buchetului stimurilor, ci pur şi 
simplu le înghiţi ca pe o mâncare obişnuită. Îi conduse pe 
Hari şi Dors de la un grup la altul, ocazional îşi reamintea 
rolul de gazdă şi simulă faţă de matematician un interes 
egal cu cel cuvenit faţă de un pion dintr-un joc mult mai 
important. Din nefericire, tentativele acelea se concentrau 
mai degrabă asupra vieţii sale private. 

Dors rezistă bineînţeles întrebărilor, surâzând şi clătinând 
din cap. Când Autoritatea se întoarse spre Hari şi-l întrebă: 
„Exersezi?”, el nu se putu abţine să nu replice: 

— Îmi exersez răbdarea. 

Asistenta de protocol se încruntă, totuşi remarca lui Hari 
trecu neobservată în îmbulzeală şi hărmălaie. 
Matematicianul găsi că tovărăşia colegilor săi profesori îi 
repugnă. Conversaţiile lor manifestau o ironie lipsită de 


ţintă, care transmitea, alături de sprâncenele înălțate şi 
tonul condescendent, superioritatea vorbitorului faţă de 
oricine ai fi comentat. 

Paradoxurile lor acerbe şi umorul tăios îl iritară pe Hari, 
care le considera fără sens. Ştia bine că unele dintre cele 
mai violente controverse sunt legate de chestiuni pentru 
care nu există dovezi clare în nici un sens. Totuşi genul 
acela de disperare era artificial chiar şi pentru oamenii de 
ştiinţă. 

Fizica fundamentală şi cosmologia fuseseră îndelung 
cercetate în antichitate. Acum toţi istoricii ştiinţifici 
imperiali se ocupau cu extragerea de amănunte complexe şi 
căutarea de aplicaţii inteligente. Omenirea era captivă într- 
un cosmos care se extindea constant, deşi încetinind lent, şi 
destinul ei era acela de a vedea stelele stingându-se. O 
lentă şi rece lunecare într-un viitor indefinit era 
predestinată de conţinutul masă-energie care existase în 
însuşi momentul zămislirii Universului. Oamenii nu se 
puteau opune acestei sorţi, ci doar, desigur, s-o înţeleagă. 

Aşadar cel mai măreț dintre teritoriile intelectuale fusese 
deschis, iar asta se putea face doar o singură dată. Acum 
savanții aduceau mai puţin cu nişte descoperitori, cât mai 
degrabă cu nişte colonişti sau chiar turişti. 

Hari îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să fie surprins 
constatând că până şi cei mai strălucitori dintre ei, adunaţi 
din toată Galaxia, dovedeau o sclipire obosită, aidoma 
aurului pătat. 

Meritocraţii nu aveau mulţi copii şi degajau un aer de 
sterilitate ireală. Hari se întrebă dacă exista un teren 
intermediar între izul rânced pe care-l simţea aici şi haosul 
„renaşterilor” care înmugureau pe Planetele Haotice. Poate 
că ar fi trebuit să cunoască mai multe despre natura umană 
fundamentală. 

Asistenta de protocol îl dirijă pe o rampă pneumatică 
spirală; câmpurile electrostatice îi prinseră şi-i coborâră lin 


spre - bărbatul privi alarmat - inevitabilii reporteri. Inspiră 
adânc. Dors îl strânse de mână. 

— Trebuie să vorbeşti cu ei? 

— Dacă îi ignor, suspină el, vor anunţa exact asta. 

— Lasă-l pe Lamurk să-i distreze. 

— Nu, îngustă Hari ochii. Dacă tot am intrat în joc, aş 
putea încerca să câştig. 

O expresie de revelaţie apăru pe faţa ei. 

— 'Te-ai decis aşadar? 

— Să încerc? Bineînţeles! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vina o poartă femeia aceea, Autoritatea Universitară. 
Ea, şi alţii asemănători ei, cred că lumea nu este decât un 
set de opinii. 

— Ce legătură are asta cu Lamurk? 

— Nu-ţi pot explica. Toţi fac parte din dezintegrare. Poate 
că ăsta-i motivul. 

Dors îl privi cu atenţie. 

— N-o să te înţeleg niciodată. 

— Grozav. Altfel ar fi plictisitor, nu? 

Ceata de reporteri se apropie, cu aparatele 3D ridicate ca 
nişte arme. 

— Toate interviurile, şopti Hari spre Dors, încep ca seducţii 
şi se încheie ca trădări. 

— Domnule profesor, sunteţi cunoscut ca matematician, 
candidat la funcţia de prim-ministru şi heliconian. Aţi... 

— Mi-am dat seama că sunt heliconian doar după ce am 
ajuns pe Trantor. 

— lar cariera dumneavoastră ca matematician... 

— Mi-am dat seama că gândesc ca un matematician doar 
după ce am început să-i cunosc pe politicieni. 

— Perfect, atunci ca politician... 

— Dar am rămas heliconian. 

Replica atrase câteva râsete. 

— Aşadar apreciaţi tradiţiile? 

— Dacă înregistrează succes. 


— Nu trebuie să fim deschişi la idei vechi, rosti o femeie 
subţire din Zona Fornax. Viitorul Imperiului vine de la 
oameni. Nu de la legi. De acord? 

Era o Raţională şi folosea galactica specifică acestora, 
simplificată, perfect logică, lipsită de verbe neregulate şi 
construcţii complexe. Han înţelegea destul de bine, dar 
pentru el întorsăturile şi construcţiile bizare ale galacticei 
clasice constituiau chiar farmecul acesteia. 

Spre încântarea sa, alţi reporteri nu fură de acord cu 
întrebarea şi reacționară prin strigăte. În hărmălaia care 
urmă, matematicianul reflectă la infinitatea de culturi 
umane reprezentate în acel amfiteatru vast şi totuşi unite 
prin galactica clasică. 

Baza solidă a limbajului fusese asamblată în perioada de 
început a Imperiului; dar de multe milenii limbajul se 
culcase pe lauri. Hari adăugase ecuaţiilor sale un mic 
termen interactiv care să ţină seama de încreţiturile 
culturale stârnite de plescăitul unui nou argou în iazul 
lingvistic. Străvechile înflorituri şi dantelării ale galacticei 
îngăduiau subtilităţi refuzate Raţionalilor - sau Raţilor, cum 
le ziceau unii - ca şi plăcerea calambururilor. 

Încercă să explice toate acestea femeii, dar ea replică: 

— Nu susţinem excentricul! Susţinem ordinea. Vechile 
modalităţi au eşuat. Ca matematician, dumneavoastră veţi 

— Haide, haide! Se enervă Hari. Nici chiar în sistemele 
axiomatice închise, nu toate afirmaţiile au caracter de 
decizie. Nu cred că puteţi prezice ce aş face în calitate de 
prim-ministru. 

— În opinia dumneavoastră Consiliul se înclină în faţa 
raţiunii? Întrebă dispreţuitor femeia. 

— Triumful raţiunii este de a se înţelege cu cei care n-o 
deţin, spuse Hari. 

Spre surpriza lui, se auziră aplauze. 

— Teoria dumneavoastră asupra istoriei neagă puterea 
Domnului de a interveni în problemele umane! Zise un 


bărbat uscăţiv de pe o planetă cu gravitație mică. Aveţi de 
făcut vreun comentariu? 

Hari fu cât pe aici să aprobe - el nu vedea nici o diferenţă 
- când Dors păşi în faţa lui. 

— Întrucât aceasta este o întrunire ştiinţifică, poate că ar 
fi util să contribui cu un exemplu consemnat în literatura de 
specialitate. 

Zâmbi scurt şi continuă: 

— Este vorba despre cazul unui istoric care a trăit cu 
aproximativ o mie de ani în urmă şi care a testat puterea 
rugăciunilor. 

Gura lui Hari se deschise, surprinsă şi sceptică în acelaşi 
timp. Reporterul cel slăbănog pufni: 

— Cum se poate determina ştiinţific... 

— El s-a gândit că persoanele invocate cel mai frecvent în 
rugăciuni erau cele mai faimoase. În acelaşi timp, acestea 
trebuie să fie demne, mai presus de vulg. 

— Împărații? Slăbănogul era fascinat. 

— Exact. Şi membrii familiilor lor. El le-a analizat rata 
mortalităţii. Hari nu auzise niciodată povestea asta, însă 
scepticismul lui înnăscut solicita detalii. 

— Ţinând seama de calitatea superioară a asistenţei 
medicale şi de incidenţa redusă a accidentelor obişnuite? 

— Bineînţeles, surâse Dors. Ca şi de riscul asasinatelor. 

Reporterul nu ştia încotro aveau să se îndrepte lucrurile, 
dar curiozitatea învinse. 

— Şi...? 

— A constatat că împărații mureau mai devreme decât 
oamenii pentru care nu se ruga nimeni. 

Reporterul păru şocat şi furios. 

— Care era abaterea medie pătratică? Se interesă Hari. 

— Mereu sceptic! Chicoti Dors. Insuficientă ca să 
dovedească faptul că rugăciunile aveau în realitate un efect 
dăunător. 

— Ahhh! 


Reprezentanţii mass-media părură să găsească amuzant 
exemplul acela de activitate publică în echipă. Era 
preferabil să-i lase să tânjească. 

— Mulţumesc, se înclină Hari şi dispărură înapoia unui 
paravan de Speciali. 

Rămânea acum de înfruntat mulţimea însăşi. Cleon 
insistase să se amestece printre meritocraţii despre care se 
considera că reprezentau temelia puterii sale. Hari strâmbă 
din nas, dar avansă în public. 

După primele treizeci de minute îşi dădu seama că era o 
chestiune de stil. 

Pe Heliconul rural învățase repede să investească în 
politeţe şi etichetă. Printre universitarii alerţi şi tăioşi 
întâlnise destui care păreau lipsiţi de maniere, până ce 
pricepuse că aceştia operau din cadrul unei culturi diferite, 
în care inteligenţa valora mai mult decât amabilitatea. 
Tonurile subtile ale vocilor lor echilibrau în mod precar 
aroganţa şi siguranţa de sine, iar în momentele de 
neatenţie coteau spre judecăţi acerbe, ascuţite, adesea 
lipsite de luciul atrăgător al umorului. Trebuise să-şi aducă 
aminte să spună „Cu tot respectul” la începutul unei 
contraziceri, ba chiar să creadă în formularea respectivă. 

La toate astea se adăugau elementele nerostite. 

În cercurile celor care avansau rapid în societate, limbajul 
corporal era o aptitudine esenţială, care se deprindea. 
Existau poziţii detaliat concepute pentru Încredere, 
Nerăâbdare, Obedienţă (patru nuanţe). Ameninţare, Stimă, 
Timiditate şi alte câteva zeci. Codificate şi înţelese la nivel 
subconştient, ele induceau stări neurologice specifice şi 
dorite atât în executant, cât şi în asistenţă. Rudimentele 
unei capacităţi complet dezvoltate se regăseau în dans, 
politică şi arte marţiale. Dacă erai sistematic, puteai 
transmite multe alte stări. Ca şi în cazul limbilor străine, un 
dicţionar putea fi util. 

Un filosof nonliniar de faimă galactică, al cărui limbaj 
corporal răcnea pur şi simplu încredere în sine, îi surâse 


radios lui Hari şi spuse: 

— Domnule profesor, cred că nu mai puteţi susţine că 
încercarea dumneavoastră de a introduce matematică în 
istorie va avea succes. Oamenii pot fi orice doresc. Nici un 
fel de ecuaţii nu-i pot modifica. 

— Nu încerc altceva decât să descriu. 

— Aşadar nu este vorba despre o „mare teorie unificată a 
istoriei”? Hari îşi propuse să evite negarea directă. 

— Voi şti că mă aflu pe calea cea bună atunci când voi 
putea să descriu în mod simplu un fragment al naturii 
umane. 

— Oh, dar aşa ceva nu există, rosti bărbatul cu siguranţă, 
mişcându-şi braţele şi torsul. 

— Nu aveţi dreptate. 

Un surâs compătimitor, o ridicare leneşă din umeri. 

— De ce ar trebui să existe? 

— Ereditatea interacționează cu mediul, îndreptându-ne 
către o ţintă fixă. Ea adună oamenii din toate societăţile, de 
pe milioane de planete, în micul cerc statistic căruia trebuie 
să-i spunem „natură umană”. 

— Nu cred că există suficiente trăsături generale... 

— Legătura părinte-copil. Diviziunea muncii între sexe. 

— Toate acestea se întâlnesc şi la animale. Eu... 

— Evitarea incestului. Altruismul - noi îi spunem 
„umanitarism”, un indiciu grăitor, nu? 

— Faţă de rudele apropiate. 

— Pur şi simplu, relaţii fireşti de familie... 

— Priviţi şi latură întunecată. Suspiciunea faţă de străini... 
Tribalismul - dovada o constituie chiar cele opt sute de 
Sectoare de pe Trantor! lerarhiile - până şi în grupurile 
cele mai mici, începând de la curtea împăratului şi până la o 
echipă de popice. 

— Cu siguranţă, nu puteţi face asemenea extrapolări, 
asemenea comparații simpliste şi groteşti... 

— Pot, şi o fac. Dominanţa masculină, în general, iar când 
resursele sunt sărace, accentuarea agresiunii teritoriale. 


— Toate acestea sunt trăsături minore. 

— Dar ele fac legătura între noi. Un trantorian sofisticat şi 
un fermier de pe Arcadia îşi pot înţelege reciproc vieţile, 
din simplul motiv că umanitatea lor comună trăieşte în 
genele pe care le împart de multe zeci de milenii. 

Răbufnirea aceea nu fu bine primită. Chipurile se 
încruntară, gurile se strâmbară dezaprobator. 

Hari înţelese că sărise calul. Mai mult chiar, fusese cât pe 
aici să expună psihoistoria. 

În acelaşi timp, îi fusese greu să nu vorbească deschis. În 
opinia lui, ştiinţele umane şi cele sociale se reduseseră la 
ramuri specializate ale matematicii şi biologiei. Istoria, 
biografiile şi ficţiunile erau simptome. Antropologia şi 
sociologia, împreună, deveniseră sociobiologia unei singure 
specii. Totuşi, el nu putea intui în ce fel să includă asta în 
ecuaţii. Îşi dădu brusc seama că ţinuse discursul acela 
pentru că se simţea frustrat... De propria lui lipsă de 
înţelegere. 

Ceea ce, desigur, nu era o scuză pentru prostia pe care o 
făcuse. Deschise gura, încercând să potolească spiritele. 

În clipa aceea îl zări pe bărbatul agitat care se apropia din 
stânga cu gura căscată, ochii holbaţi, mâna întinsă în faţă şi 
ţinând un tub cromat şi subţire cu un orificiu în vârf, un 
punct negru care se mări în timp ce Hari privea, până ce 
semăna cu Înghiţitorul Final care pândea în centrul 
Galaxiei, imens... 

Dors îl lovi expert. Îi devie braţul în sus, îl izbi în gâtlej, 
apoi în plex. După aceea, îi răsuci mâna şi-l sili să se 
întoarcă pe sfert, iar piciorul ei stâng se roti şi execută o 
secerare în timp ce braţul drept îi apăsă capul în jos... 

Căzură cu zgomot pe podea, cu Dors deasupra, şi arma 
zăngăni, îndepărtându-se printre pantofii mulţimii care se 
retrăgea în panică. 

Specialii făcură instantaneu un paravan în jurul lui şi Hari 
nu mai văzu nimic. Strigă spre Dors. Din toate părţile 
răsunau ţipete şi imprecaţii. 


Haosul continuă, după care Specialii se retraseră. 
Atacatorul se ridica, iar Dors stătea în picioare, ţinând 
pistolul şi clătinând din cap. 

— Un tub înregistrator, pufni ea dezgustată. 

— Ce? 

Hari de-abia putea auzi în vacarm. 

Braţul stâng al bărbatului, care se ridicase între timp, 
stătea îndoit sub un unghi straniu, în mod vizibil fracturat. 

— Am... Am fost de acord cu tot ceea ce aţi spus, articulă 
el cu greu; faţa îi era nefiresc de albă. Pe cuvânt! 

Tatăl lui Hari se referea în mod batjocoritor la majoritatea 
chestiunilor publice ca fiind „mult zgomot pentru nimic”. 
Buza i se răsfrângea cu dispreţ de fermier atunci când un 
lucru era exagerat. 

Incidentul de la Colocviul Universităţilor Imperiale fusese 
hiper exagerat. Înregistrat complet în 3D, scandalul - 
SOŢIA PROFULUI BATE UN FAN - se amplificase cu fiecare 
reluare. 

Cleon îl sunase, ţâţâise şi comentase în linii mari despre 
nevestele care pot fi o bătaie de cap pentru demnitari. 

— Mă tem că asta îţi va afecta candidatura, spusese. 
Trebuie să intervin direct. 

Hari nu-i suflase un cuvânt lui Dors. Aluzia lui Cleon fusese 
clară. În cercurile imperiale era o practică obişnuită să 
divorţezi pe temeiul unei nepotriviri generale de caracter; 
ceea ce însemna neadaptare. În chestiunile de putere 
nemărginită, pofta de mai mult copleşea adesea toate 
celelalte sentimente, până şi iubirea. 

Matematicianul reveni acasă, iritat de conversaţie, şi o 
găsi pe Dors lucrând în bucătărie. Avea braţele deschise - 
literalmente, nu în întâmpinarea lui. 

Epiderma atârna, ca şi cum şi-ar fi scos pe jumătate o 
mănuşă strânsă. Venele se întreţeseau cu reţeaua neurală 
artificială, iar Dors meşterea printre ele cu instrumente 
minuscule. De la cot până la încheietură, pielea suplă fusese 
trasă îndărăt după o linie curbă, un roz umed plin de 


circuite electronice complicate. Dors era concentrată 
asupra încheieturii amplificate, un manşon galben, subţire, 
care nu părea că ar fi putut rezista la forţe de trei ori mai 
mari decât impactul omenesc normal. 

— "Ţi-a făcut ceva individul ăla? 

— Nu... Mi-am făcut singură. 

— O luxaţie? 

Ea zâmbi fără veselie. 

— Pivoţii mei nu se luxează. Monturile manşonului nu se 
fracturează. Le înlocuiesc. 

În mod obişnuit, Hari alunga din minte faptul că fiinţa pe 
care o iubea din toată inima era un robot; mai exact, o 
umaniformă, o sinteză om-robot care beneficia de o vastă 
asistenţă tehnică. 

Dors venise la el prin intermediul lui R. Daneel Olivaw, 
robotul pozitronic antic care-l salvase pe Hari când 
matematicianul sosise pe Trantor şi se ciocnise de forţe 
politice lipsite de scrupule. Iniţial, ea îi fusese repartizată ca 
bodyguard. Hari ştiuse din capul locului ce era, cel puţin 
aproximativ, ceea ce nu-l împiedicase să se îndrăgostească 
de ea. Inteligența, caracterul, farmecul, senzualitatea - 
învățase prin exemplu direct că acestea nu erau trăsături 
pur umane. 

O lăsă să lucreze şi-i pregăti ceva de băut. Amânând 
discuţia, încetase să mai fie uimit de reparaţiile pe care le 
făcea Dors, adesea desfăşurate în condiţii septice. Ea îi 
spusese că roboții umaniformi deţineau metode anti 
microbiene care nu puteau fi aplicate oamenilor obişnuiţi, 
dar Hari nu putea să înţeleagă lucrul acesta. Dors 
descurajase orice alte discuţii în direcţia respectivă, adesea 
abătându-l prin jocuri erotice. Bărbatul trebuia să admită 
că era extrem de eficientă în regizarea unor asemenea 
episoade. 

Acum îşi trase pielea înapoi, strâmbându-se de durere. 
Hari ştia că ar fi putut să-şi decupleze secţiuni întregi ale 
sistemului nervos superficial, totuşi păstra câteva fascicule 


nervoase pentru feedback. Pielea se auto sigilă cu un 
bâzâit. 

— La să vedem... 

Tăcu şi-şi pipăi atentă încheieturile, pe rând. Două 
şfichiuiri scurte. 

— Funcţionează perfect. 

— Să ştii că majoritatea oamenilor ar considera tulburător 
spectacolul ăsta. 

— De aceea nu-l fac în drum spre serviciu. 

— Mă bucur că ţii seama de opinia publică. 

Amândoi ştiau că Dors ar fi avut necazuri majore dacă ar fi 
existat suspiciuni privind adevărata ei natură. De milenii 
bune, roboții cu capacităţi avansate fuseseră declaraţi 
ilegali; tik-tokii erau acceptabili tocmai pentru că erau 
inteligenţe de nivel redus, menținute riguros sub pragul 
conştiinţei legal definite. Violarea acelor standarde în 
fabricare constituia o crimă capitală, un delict imperial faţă 
de care nu se admiteau excepţii. lar puternicele sentimente 
antice susțineau legea; revoltele din Sectorul Junin 
demonstraseră asta. 

În mod similar fuseseră limitate simulacrele numerice. Din 
acest motiv, simurile Voltaire şi loana, dezvoltate de 
aventurierii Noii Renaşteri de pe Sark, fuseseră special 
proiectate ca să se strecoare printre buclele algoritmice. Se 
părea că Marg, cercetătorul de la „Artifice Associates”, 
amplificase puterile lui Voltaire în ultima clipă. Deoarece 
simul fusese şters după aceea, violarea legii nu fusese 
detectată. 

Lui Hari nu-i plăcea să aibă nici cea mai mică legătură cu 
delictele, dar acum îşi dădu seama că asta era o prostie. 
Deja întreaga lui viaţă se rotea în jurul lui Dors, o exilată 
tăinuită. 

— Mă voi retrage din cursă pentru funcţia de prim- 
ministru, anunţă el hotărât. 

— Din cauza mea. 

Dors era întotdeauna ageră. 


— Da. 

— Am căzut de acord că obţinerea puterii merită riscul de 
a fi mereu în atenţia publicului. 

— Pentru a proteja psihoistoria. Nu mă aşteptasem însă ca 
tu să fii atât de expusă în mass-media. Acum... 

— Sunt o frână pentru tine. 

— Când am venit, m-am întâlnit cu o duzină de reporteri şi 
camere 3D. le aşteptau pe tine. 

— Atunci voi rămâne înăuntru. 

— Cât timp? 

— Specialii mă pot scoate prin altă ieşire. Au amenajat-o 
deja şi au instalat un puț gravitic. 

— Nu-i poţi evita de-a pururi, iubito. 

Ea se sculă şi-l îmbrăţişă. 

— Dacă descoperă cine sunt, pot să dispar. 

— Dacă ai norocul să scapi. Şi chiar în varianta respectivă, 
eu nu pot trăi fără tine. N-o să... 

— Pot fi transformată. 

— În alt corp? 

— Da, într-unul diferit. Altă piele, altă cornee, câteva 
amprente neurale schimbate... 

— Schimbi numărul de serie? 

Ea se încordă în braţele bărbatului. 

— Da. 

— Ce nu pot face... Semenii tăi? 

— Noi nu putem inventa psihoistoria. 

Hari se desprinse frustrat din braţele ei şi lovi cu palma în 
perete. 

— La naiba! 

— Nimic nu-i mai important decât noi. 

— Şi eu consider la fel. Dar în clipa de faţă cred că pentru 
tine este mai important să rămâi candidat la funcţia de 
prim-ministru. 

— De ce? 

Începu să se plimbe agitat prin salon. 

— Miza este foarte mare. Cei care doresc să te asasineze... 


— Cleon crede că-i vorba despre Lamurk. 

— Vor înţelege probabil că simpla retragere a candidaturii 
tale nu-i o soluţie fermă. Împăratul te poate reintroduce în 
joc ulterior. 

— Nu-mi place să fiu tratat ca o piesă de şah. 

— Calul”? Da, te pot vedea în rolul ăsta. Nu uita că există 
şi alţi suspecți, facţiuni care doresc să nu le stai în cale. 

— De pildă, cine? 

— Autoritatea Universitară. 

— Este un om de ştiinţă, ca mine! 

— Era. Acum este unul dintre cei aflaţi în jurul mesei de 
joc. 

— Sper că nu este dama... 

Dors îl sărută uşor. 

— Ar trebui să te anunţ că programele mele de investigare 
au descoperit o matrice de plauzibilitate pentru 
comportamentul lui Lamurk, bazată pe trecutul lui. În 
ascensiunea spre vârf, a eliminat cel puţin şase rivali. De 
asemenea, este oarecum tradiţionalist şi în privinţa 
metodelor folosite. 

— Oho, atunci m-am liniştit! 

Ea îl privi straniu. 

— "Toţi rivalii lui au fost înjunghiaţi. Rezolvarea clasică din 
intrigile istorice. 

— N-aş fi bănuit că Lamurk a urmărit cu atâta atenţie 
trecutul imperiului. 

— Este un clasicist. În viziunea lui, nu eşti decât un pion 
care ar fi preferabil să fie îndepărtat de pe tabla de joc. 

— După cum te exprimi, vărsarea de sânge parcă nici n-ar 
exista. 

— Sunt învățată şi construită să evaluez şi să acţionez fără 
să mă implic sentimental. 

— Cum îţi împaci talentul - ba nu, să nu fim eufemişti, 
entuziasmul - cu posibilitatea de a ucide pe cineva pentru a 
mă apăra? 

— Legea 0. 


— Mda. „Omenirea ca un tot este mai presus de soarta 
unui singur om”, cită el. 

— Să ştii că eu simt suferinţă în interacţiunea cu Legea 1... 

— Prin urmare, Legea 1, modificată acum, sună astfel: 
„Robotul nu are voie să pricinuiască vreun rău omului sau 
să îngăduie prin neintervenţie să i se întâmple ceva rău 
unei fiinţe umane, cu excepţia cazurilor în care acest lucru 
intră în contradicţie cu Legea 0”. 

— Exact. 

— Ăsta-i un alt joc pe care-l joci. Unul cu reguli foarte 
dure. 

— Este un joc mai extins. 

— lar psihoistoria este un potenţial set nou de planuri de 
joc? 

— Într-un fel. Glasul i se înmuie şi Dors îl cuprinse din nou 
în braţe. Nu ar trebui să-ţi faci atâtea griji. Ceea ce avem 
noi este un paradis. 

— Dar blestematele astea de jocuri pentru putere 
continuă. 

— Aşa trebuie. 

EI o sărută drăgăstos, dar ceva anume dinlăuntrul lui 
clocotea şi se învolbura, o bobină zumzăind inutil în bezna 
înconjurătoare. 

A doua zi dimineaţă, îl găsi pe Yugo aşteptându-l în birou. 
Congestionat la faţă. Cu ochii holbaţi, îl întrebă imediat: 

— Ce poţi face? 

— Ăăă... În legătură cu ce anume? 

— N-ai urmărit ştirile? Gărzile au ocupat Bastionul. 

— Ah... Da? 

Hari îşi amintea în mod vag că o facțiune dahlită stârnise o 
revoltă minoră şi se baricadase într-o fortăreață. 
Negocierile tărăgănau. Da... Yugo îi povestise de câteva ori 
istoria asta. 

— Nu este cumva o problemă locală, trantoriană? 

— Aşa am susţinut noi! Braţele lui Yugo gesticulau cu 
mişcări complicate, aidoma unor păsări luându-şi zborul 


grăbite. Apoi au venit gărzile. Fără avertisment. Au ucis mai 
bine de patru sute de oameni. l-au făcut bucăţi, cu 
blasterele la intensitate maximă, fără avertisment. 

— Incredibil, făcu Hari cu un ton pe care îl spera plin de 
simpatie. 

În realitate nu-i păsa absolut deloc de vreuna dintre 
părţile implicate... Şi oricum nu ştia care era mobilul 
conflictului. Nu-l interesaseră niciodată turbulenţele 
mondiale cotidiene, care agitau minţile fără să le înveţe 
nimic. Întregul scop al psihoistoriei, care reieşea atât din 
personalitatea cât şi din capacitatea lui analitică, era acela 
de a studia climatul, ignorând vremea. 

— Nu poţi să faci ceva? 

— Ce anume? 

— Să protestezi pe lângă împărat! 

— Mă va ignora. Este o problemă strict trantoriană şi... 

— Atunci este o insultă şi la adresa ta. 

— Nu are cum... 

Ca să nu pară complet străin de subiect, adăugă repede: 

— În mod deliberat, am păstrat distanţa faţă de 
problemă... 

— Dar Lamurk a făcut-o! 

Asta îi atrase atenţia lui Hari. 

— Poftim? Lamurk nu are nici o putere pe Trantor. El este 
regent Imperial. 

— Haide, Hari, nimeni nu mai crede în povestea asta veche 
a reparării puterilor. S-a terminat cam de mult. 

Hari fu cât pe aici să întrebe „Adevărat?”, dar în ultima 
clipă îşi dădu seama că Yugo avea dreptate. Pur şi simplu, 
nu adăugase efectele îndelungatei şi lentei erodări a 
structurilor imperiale. Acestea apăreau ca factori în partea 
dreaptă a ecuaţiei, dar el nu se gândise niciodată la 
dezintegrare în termeni materiali, locali. 

— Crezi aşadar că ar fi o mişcare în scopul de a obţine 
influenţă în Consiliul Superior? 


— Asta trebuie să fie. Yugo clocotea. Regenţilor ăstora nu 
le place să aibă în preajmă indivizi nesubordonaţi. Ei vor că 
Trantorul să fie disciplinat şi să funcţioneze perfect, chiar 
dacă asta înseamnă că vor călca în picioare oameni. 

Hari riscă o întrebare: 

— Din nou problema reprezentării? 

— Bineînţeles! Avem dahliţi în tot Sectorul Muscle Shoals, 
dar nu putem căpăta un reprezentant La naiba, nu! Trebuie 
să cădem în genunchi şi să ne rugăm... 

— O să... O să fac tot ce pot, ridică Hari mâna ca să-i 
oprească tiradă. 

— Împăratul va pune lucrurile la punct. 

Din observaţie directă, Hari ştia că împăratul nu va face 
aşa ceva. Nu-i păsa câtuşi de puţin cum era condus 
Trantorul, atâta vreme cât el nu vedea din palat districte în 
flăcări. Adesea, Cleon preciza: „Eu sunt împăratul unei 
galaxii, nu al unui oraş.” 

Yugo de-abia ieşise, când biroul lui Hari piui. 

— Căpitanul Specialilor doreşte să vă vadă, domnule. 

— Le-am cerut să rămână afară. 

— Solicită audienţă, pentru a vă înmâna un mesaj. 

Matematicianul suspină. Sperase că azi se va putea dedica 
muncii sale. 

Căpitanul intră rigid şi refuză să se aşeze. 

— Domnule profesor, mă aflu aici pentru a vă aduce la 
cunoştinţa recomandările Consiliului Specialilor. 

— Ar fi fost de ajuns o simplă scrisoare. De fapt, fă chiar 
asta - trimite-mi un memorandum. Am multă treabă... 

— Cu tot respectul, domnule profesor, trebuie să discutăm 
această problemă. 

Hari se afundă în fotoliu şi-i făcu semn să înceapă. Fără să 
renunţe la poziţia de drepţi, căpitanul rosti: 

— Consiliul solicită ca soţia domnului profesor să nu-l mai 
însoţească la evenimentele oficiale. 

— Aha, deci cineva a cedat în faţa presiunilor... 


— În plus, ni s-a atras atenţia ca soţiei dumneavoastră să i 
se interzică accesul în Palat. 

— Cum?! Asta mi se pare o măsură extremă. 

— Regret că trebuie să vă transmit acest mesaj, domnule 
profesor Am participat şi eu la şedinţa Consiliului şi am 
susţinut că doamna avea motive întemeiate să devină 
alarmată. 

— Şi să-i rupă braţul amărâtului ăluia. 

Căpitanul îşi îngădui umbra unui zâmbet. 

— Trebuie să recunosc că este mai rapidă decât toţi 
bodyguarzii pe care i-am văzut. 

„Şi te întrebi care poate fi explicaţia, nu?” 

— Cine era individul? 

Fruntea căpitanului se încruntă. 

— Se pare că un universitar dintr-un braţ galactic spiral, 
domnule profesor, cu un grad deasupra dumneavoastră. 
Alţii spun însă că este mai degrabă implicat în politică. 

Hari aşteptă, dar Specialul nu mai adăugă nimic, deşi 
părea că ar fi vrut s-o facă. 

— Din ce facțiune? 

— Posibil a lui Lamurk. 

— Există dovezi în privinţa asta? 

— Nu, domnule profesor. 

Hari oftă. Politica era nu numai o artă inexactă, ci rareori 
deţinea date valide. 

— Perfect. Am recepționat mesajul. 

Căpitanul ieşi imediat, cu o vizibilă uşurare. Înainte ca 
Hari să fi putut deschide calculatorul, apăru o delegaţie de 
la propria sa facultate. Membrii ei intrară în tăcere; se 
auziră numai bâzâiturile portalului care-i inspectă pe rând. 
Hari surâse fără să vrea. Dacă există o profesiune cel mai 
puţin probabil de a produce asasini, era cea de 
matematician. 

— Am venit pentru a vă prezenta concluzia la care am 
ajuns, declară oficial profesorul Aangon. 

— Vă rog, încuviinţă Hari. 


În mod obişnuit şi-ar fi etalat bruma de talent social, 
pentru a se angaja într-un schimb de informaţii despre cei 
prezenţi; în ultima vreme neglijase problemele 
Universităţii, folosind pentru ecuaţii timpul în care ar fi 
trebuit să se ocupe de problemele administrative. 

— În primul rând, începu Aangon, zvonurile privind o 
„teorie a istoriei” au făcut ca Departamentul nostru să fie 
privit cu dispreţ. Consi... 

— Nu există o asemenea teorie, doar o analiză descriptivă. 

Negarea directă îl descumpăni pe Aangon, totuşi urmă: 

— În al doilea rând, ne exprimăm dezaprobarea faţă de 
aparenta alegere a asistentului Yugo Amaryl că şef al 
Departamentului, în eventualitatea retragerii 
dumneavoastră. Este un afront la adresa membrilor cu 
experienţă - a majorităţii lor - să le fie preferat un asistent 
cu un comportament social îndoielnic. 

— Ce vreţi să spuneţi? Făcu Hari ameninţător. 

— Considerăm că politica nu trebuie să afecteze deciziile 
universitare. Insurecția dahliţilor, pe care Amaryl a 
susţinut-o verbal, şi care a fost înăbuşită numai prin 
intervenţie imperială şi forţă armată, îl face 
necorespunzător... 

— Ajunge! Punctul trei? 

— Se referă la atacul asupra unui coleg de breaslă... 

— Un coleg de... 

— Aha, cel pe care soţia mea...? 

— Este într-adevăr un afront fără egal şi scandalos, din 
partea unui membru al familiei dumneavoastră. În aceste 
condiţii, poziţia dumneavoastră aici este pusă sub semnul 
întrebării. 

Nici dacă cineva ar fi aranjat incidentul, nu s-ar fi profitat 
mai mult de pe urma lui. 

— Resping sugestia. 

Ochii profesorului Aangon deveniră de gheaţă. Ceilalţi 
membri ai delegaţiei se foiseră stânjeniţi, iar acum se 
strânseseră îndărătul său. Hari nu avea nici o îndoială 


referitor la propunerea lor privind noul şef al 
Departamentului. 

— Consider că un vot de încredere al plenului facultăţii, 
într-un consiliu oficial... 

— Fără ameninţări! 

— Subliniez doar faptul că în timp ce atenţia vă este 
îndreptată în alte direcţii... 

— Candidatura la funcţia de prim-ministru. 

— Vă este imposibil să vă îndepliniţi îndatoririle... 

— Ajunge! Un consiliu oficial poate fi convocat doar de 
şeful de Departament. 

Profesorii se foiră, dar nimeni nu comentă. 

— lar eu nu-l voi convoca. 

— Nu puteţi continua la nesfârşit fără să întreprindeţi 
acţiuni care să necesite acordul nostru, îi aminti şiret 
Aangon. 

— Ştiu asta. Să vedem cât pot rezista. 

— Trebuie realmente să analizaţi situaţia. Noi... 

— Afară! 

— Poftim? Nu puteţi... 

— Afară! leşiţi! 

Delegaţia ieşi. 

Niciodată nu-i uşor să accepţi critici, mai ales atunci când 
există toate şansele ca ele să fie îndreptăţite. 

Pe lângă eternele manevre în vederea obţinerii de statut şi 
poziţie, Hari ştia despre colegii lui meritocraţi - de la 
Autoritatea Universitară şi până la membrii propriului său 
Departament - că aveau temeiuri profunde pentru a obiecta 
împotriva acţiunilor sale. 

Adulmecaseră un iz de psihoistorie, purtat de zvonuri, şi 
asta fusese îndeajuns ca să-şi zbârlească penele. Nu puteau 
accepta posibilitatea ca omenirea să nu-şi poată controla 
viitorul, ca istoria să fie rezultatul forţelor ce acționau 
dincolo de orizonturile simplilor muritori. Oare începuseră 
deja să bănuiască un adevăr pe care Hari îl cunoştea din 
studiile lui complexe, desfăşurate pe parcursul a decenii: că 


Imperiul dăinuise graţie meta-naturii sale superioare, nu 
din pricina actelor de curaj ale indivizilor sau ale 
planetelor? 

Oamenii de toate felurile credeau în autodeterminarea 
umană. De obicei, ei porneau de la senzaţia că acționau pe 
cont propriu, că ajunseseră la opiniile lor pe baza unei 
logici interioare - într-un cuvânt, că argumentau pornind 
chiar de la premisele paradigmei. Evident, o asemenea 
logică era circulară, ceea ce nu însemna că argumentele ar 
fi fost eronate sau ineficiente. Sentimentul de control 
asupra situaţiilor era puternic şi convingător. Fiecare om 
dorea să creadă că era stăpân pe destinul său. Logica nu 
avea nici o legătură cu asta. 

Şi cine era el ca să le spună că se înşelau? 

— Hari? 

Era Yugo, părând oarecum sfios. 

— Intră, prietene. 

— Acum un minut am primit o ofertă stranie. Un institut de 
cercetări de care n-am auzit niciodată ne pune la dispoziţie 
bani frumoşi. 

— Ce trebuie să facem pentru ei? 

Banii erau întotdeauna utili. 

— Să le dăm o copie după baza de date a simurilor 
sarkiene. 

— Voltaire şi loana? Răspunsul este „nu”. Cine le doreşte? 

— Nu ştiu. Avem originalele stocate. 

— Află cine sunt ofertanţii. 

— Am încercat. Nu pot urmări traseul de comunicaţii. 

— Ciudat. 

— De asta am venit să te anunţ. Nu-mi place. 

— Activează un program de urmărire, în caz că vor reveni. 

— Am înţeles. Cât despre Bastionul dahlit... 

— Lasă-l baltă deocamdată. 

— Uită-te cum au înăbuşit Imperialii revoltele din Junin! 

Hari îl lăsă pe Yugo să vorbească, fără să-l mai asculte. 
Stăpânea de mult timp arta academică de a părea că 


ascultă fascinat, în timp cu mintea îi funcţiona la un braţ 
spiral depărtare. 

Ştia că va trebui să discute cu împăratul despre 
chestiunea dahlită, şi nu numai pentru a contracara 
acţiunea lui Lamurk - o mişcare îndrăzneață pe Trantor, o 
regiune în mod tradiţional inviolabilă. Soluţia rapidă şi 
sângeroasă a unei probleme dificile. Brutal, dar aseptic. 

Dahliţii aveau o problemă: nu beneficiau de o 
reprezentare corespunzătoare. Nu erau nici populari. În 
plus. Se dovediseră reacţionari. 

Nu conta câtuşi de puţin faptul că ei - cu excepţia geniilor 
ridicate din gloată printr-un noroc, ca Yugo - erau ostili 
instinctelor obişnuite ale minţilor ştiinţifice. 

De fapt, Hari începuse să pună la îndoială faptul că mediul 
ştiinţific formal şi rigid merita să mai fie privit cu atâta 
venerație. De jur împrejurul său vedea coruperea 
imparţialităţii ştiinţei, de la sistemul de premieri şi până la 
împărţirea resturilor imperiale, care ţinea loc de sistem de 
promovare. 

Cu numai o zi în urmă trecuse pe la el Decanul 
Administrativ. Care-l sfătuise, cu o logică mieroasă, să-şi 
folosească o parte a puterii imperiale pentru a acorda o 
sponsorizare unui profesor cu prea puţină activitate, dar cu 
legături de familie în Consiliul Superior. 

Îi spusese de altfel destul de sincer: 

— Nu crezi că este în interesul Universităţii să acorzi o 
sponsorizau minoră cuiva cu relaţii? 

Hari n-o făcuse, totuşi îl chemase pe individ ca să-i explice 
refuzul. 

Decanul fusese uluit de atâta onestitate şi de abia ulterior 
Hari decisese că omul avea dreptate, în cadrul propriului 
său sistem logic. Dacă sponsorizările erau simple beneficii 
băneşti, de ce să nu le acorde complet pe temeiuri politice? 
Fără să-i fie familiar, trebuia să admită că modul de gândire 
era perfect logic. 


Hari suspină şi-şi îngădui un zâmbet, când Yugo îşi încheie 
tiradă. Nu - fusese o reacţie greşită. O încruntătură 
îngrijorată - da, asta era! Yugo reîncepu să vorbească 
rapid, mişcând agitat din braţe, cumulând epitetele la 
înălţimi improbabile. 

Matematicianul îşi dădu seama că simpla sa expunere la 
realitatea politicii, zbaterea brutală a unor roiuri oarbe în 
penumbre, ridicase îndoieli privind propria sa poziţie, 
destul de mulţumită de sine. Oare ştiinţa în care el crezuse 
cu atâta fermitate pe când trăise pe Helicon să fi fost 
realmente utilă unor oameni că dahliţii? 

În felul acesta, gândurile îi reveneau la ecuaţiile sale. Era 
posibil ca Imperiul să fie vreodată condus de rațiune şi 
decizie morală, nu de putere şi bogăţie? Teocraţiile 
încercaseră asta şi dăduseră greş. Scientocraţiile, deşi mult 
mai rare, fuseseră prea rigide ca să reziste. 

— Şi am spus, sigur că da, Hari poate s-o facă, încheie 
Yugo. 

— Poftim - ce anume? 

— Să susţii planul Alphonso pentru reprezentarea dahlită, 
bineînţeles. 

— O să mai reflectez, spuse Hari că să scape. Între timp, 
haide să auzim concluziile cercetării tale asupra 
longevităţii. 

— Le-am prezentat în faţa a trei dintre noii asistenţi, 
începu Yugo sobru, stăpânindu-şi energiile dahlite. N-au 
putut înţelege o boabă. 

— Pentru un vânător nepriceput, pădurea e mereu pustie. 

Privirea surprinsă a celuilalt îl făcu să se întrebe dacă nu 
cumva umorul lui era în suferinţă. Politica începea să-şi 
spună cuvântul. 

— Aşadar, am introdus factorul longevităţii în ecuaţii, doar 
ca să văd ce s-ar putea întâmpla. Fii atent, rosti el şi 
introduse un miez elipsoid de date în lectorul de birou al lui 
Hari. 


Una dintre moştenirile persistente ale pre-antichităţii o 
constituia Anul Galactic standard, folosit de toate planetele 
Imperiului în afacerile oficiale. Hari se întrebase 
dintotdeauna dacă nu cumva durata respectivă era egală cu 
perioada orbitală a Pământului. Anul alcătuit din 
douăsprezece luni, fiecare de douăzeci şi opt de zile, 
reducea la 1.224.675 numărul candidatelor posibile din 
cele douăzeci şi cinci de milioane de planete ale Imperiului, 
dar precesiile şi influenţele sateliților perturbau toate 
perioadele planetare. Niciunul dintre cele 1.224.675 de 
corpuri cereşti nu se potrivea exact calendarului E. G., dar 
peste 17.000 se apropiau destul de mult. 

Yugo începu să explice rezultatele obţinute. O trăsătură 
curioasă a istorici Imperiului era durata vieţii omeneşti. 
Continua să fie de aproximativ 100 de ani, însă unele dovezi 
vechi sugerau că anii respectivi erau de aproape două ori 
mai lungi decât „anul primordial” (cum se exprima un text), 
care era „natural” oamenilor. Într-un asemenea caz, 
oamenii trăiau de aproape două ori mai mult decât în 
epocile pre-imperiale. Extensia indefinită a duratei vieţii era 
imposibilă; finalmente, biologia învingea cu regularitate. 
Maladii noi se infiltrau în nişa oferită de corpul uman. 

— Datele esenţiale le-am căpătat de la Dors, explică Yugo. 
Fii atent la datele astea! 

Curbe, proiecţii 3D, imagini consecutive de corelări. 

Coliziunea dintre biologie şi cultura umană era 
întotdeauna intensă şi adesea distrugătoare. Frecvent 
ducea la o politică de piaţă liberă, în care părinţii puteau 
selecta trăsăturile dorite pentru copiii lor. 

Unii optau pentru longevitate, crescând până la 125, apoi 
chiar până la 150 de ani. Atunci când majoritatea avea viaţă 
lungă, societăţile planetare respective se destrămau. De ce? 

— Am reluat ecuaţiile, urmărind influenţele exterioare, 
continuă Yugo. 

Înflăcărarea dahlită dispăruse; rămăsese doar scânteierea 
care-l făcuse pe Hari să-l recupereze, cu decenii în urmă, 


dintr-un puț de căldură. 

În sinusoidele graţioase şi înşelătoare ale ecuaţiilor, el 
descoperise o rezonanţă ciudată. Atât în economie cât şi în 
politică, existau cicluri fundamentale, înţelese bine, cu 
durate între 120 şi 150 de ani. 

Atunci când durata vieţii omeneşti ajungea la dimensiunile 
respective, începea un feedback distructiv. Pieţele deveneau 
peisaje neregulate, cu vârfuri abrupte şi prăpăstii fără fund. 
Culturile se bălăbăneau de la excesele extravagante la 
limitările puritane. În câteva secole, majoritatea cuceririlor 
bioştiinţei erau fie distruse de haos, fie înăbuşite de 
restricţiile religioase. Durata medie a vieţii revenea la 
valorile anterioare. 

— Interesant, comentă Hari privind curbele abrupte ale 
ciclurilor, ale căror arcuri se dezintegrau în spiţe frânte. 
Dintotdeauna mă întrebasem de ce nu trăim mai mult. 

— Pentru că ni se opun presiuni sociale importante. Acum 
ştim de unde provin ele. 

— Mi-ar fi plăcut totuşi să am o viaţă productivă, lungă de 
secole. 

Yugo rânji. 

— Priveşte mass-media, piesele, legendele, holo-urile. 
Întotdeauna cei foarte bătrâni sunt urâţi, lacomi, meschini, 
încercând să ţină totul pentru ei. 

— Mda. De obicei, aşa se şi întâmplă. 

— Nu uita de mituri. Oamenii care învie din morţi... 
Vampirii... 

Mumiile... Întotdeauna au gânduri rele. 

— Nu există nici o excepţie? 

— Ba da, Dors mi-a găsit câteva cu adevărat vechi. De 
pildă, martirul acela din antichitate - Isus, parcă, nu? 

— Un mit al resuscitării? 

— Dors afirmă că Isus n-a fost probabil o persoană reală. 
Aşa susţin textele antice, risipite peste tot. Întregul mit este 
probabil un psihovis colectiv. După ce a înviat din morţi, n-a 
mai dăinuit mult. 


— S-a ridicat la ceruri, nu? 

— Oricum, a dispărut repede. Oamenii nu te mai doresc în 
preajmă, chiar dacă ai învins Doamna cu Coasă. 

Yugo arătă curbele ce convergeau spre dezastru. 

— Cel puţin putem înţelege de ce majoritatea societăţilor 
învaţă să nu-i lase pe oameni să trăiască prea mult. 

Hari examină suprafeţele de evenimente. 

— Aşa o fi, dar cine învaţă ceva? 

— Poftim? Oamenii... Într-un fel sau altul. 

— Totuşi niciodată n-a existat o singură persoană care să 
ştie, împunse cu degetul, asta. 

— Cunoaşterea ajunge să fie inserată în tabuuri, legende, 
legi... 

— Mda. 

Aici există o idee, ceva mai important ascuns îndărătul 
intuiţiilor lui, dar care îi luneca printre degete. Trebuia să 
aştepte să reapară... Dacă în zilele acestea mai avea timp să 
asculte glăsciorul care trecea şoptind, ca o siluetă 
adumbrită pe o stradă ceţoasă... 

Hari se smulse din gânduri. 

— Ai făcut o treabă excelentă - sunt realmente 
impresionat. Public-o! 

— Crezusem că păstrăm tăcerea în privinţa psihoistoriei. 

— Asta nu-i decât un element minor. Oamenii vor crede că 
zvonurile sunt versiuni exagerate ale unor asemenea 
cercetări. 

— Psihoistoria nu poate funcţiona dacă oamenii ştiu de 
existenţa ei. 

— Este absolut adevărat. Problema longevităţii va atrage 
atenţia mass-media şi va pune capăt speculațiilor. 

— Aşadar va fi o camuflare înaintea investigaţiilor 
imperiale? 

— Exact. 

Yugo surâse larg. 

— Straniu că ei spionează chiar şi „un ornament al 
Imperiului”, aşa cum te-a numit Cleon săptămâna trecută, 


înaintea Recepţiei Imperiale. 

— Aşa s-a exprimat? N-am auzit chestia asta. 

— Erai prea preocupat de hârtiile pentru sponsorizări. 
Trebuie să le laşi în seama altora. 

— Avem nevoie de mai multe resurse pentru psihoistorie. 

— De ce nu soliciţi mai mulţi bani de la împărat? 

— Lamurk ar afla şi ar folosi lucrul ăsta împotriva mea. 
Favoritism în procedurile Consiliului Superior... Şi alte 
chestii similare. Îţi poţi imagina şi singur. 

— Mda, probabil că pot. Ţi-ar fi însă mult mai uşor. 

— Important este să nu ieşim prea mult în evidenţă. Să 
evităm scandalurile şi să-l lăsăm pe Cleon să-şi facă baletul 
lui diplomatic. 

— Cleon a mai spus că eşti „o floare a intelectului”. Am 
înregistrat expresia în beneficiul tău. 

— Poţi sa o uiţi. Florile care cresc prea înalte sunt culese. 

Dors nu trecu de marele vestibul al palatului. Acolo fu 
oprită de Garda Imperială. 

— La naiba, se enervă Hari, e soţia mea! 

— Ne pare râu, dar este un ordin imperial, replică rece 
şeful Gărzii. 

Escorta de Speciali din jurul lui Hari nu-l intimida câtuşi 
de puţin; probabil că nu exista ceva care să-l sperie. 

— Până când începe, zise Hari către Dors, mai e destul 
timp. Hai să ciugulim ceva! 

Ea se încordă. 

— Deci vrei să intri fără mine? 

— Am crezut că ai înţeles cum stau lucrurile. Trebuie s-o 
fac! Cleon a convocat întrunirea... 

— La instigarea lui Lamurk. 

— Bineînţeles, este vorba despre problema dahlită. 

— lar individul ăla pe care l-am placat la Colocviu putea să 
fi fost pus special s-o facă, de către... 

— Exact, zâmbi Hari, de către Lamurk. Toate găurile-de- 
vierme duc la Lamurk. 

— Nu uita nici de Autoritatea Universitară. 


— Ea este de partea mea! 

— Vrea funcţia de prim-ministru, Hari. Toate zvonurile 
indică asta. 

— N-are decât s-o ia. Mormăi bărbatul. 

— Nu te pot lăsa singur înăuntru. 

— Ce naiba, ăsta-i Palatul, arătă el spre şirurile de gărzi în 
uniforme albastre-aurii. 

— Mie nu-mi place. 

— Uite ce-i: am căzut de acord să încerc să te introduc - şi 
n-am izbutit, exact aşa cum prezisesem. Asta e. Oricum n-ai 
fi putut trece de scanner-ul de armament. 

Dors îşi muşcă uşor buza inferioară, dar nu comentă. Prin 
câmpul puternicului scanner antiarmament n-ar fi putut 
trece nici un umaniform. 

— Aşa că, urmă el calm, intru, particip la întrunire, apoi ne 
întâlnim aici... 

— Ai datele şi hărţile pe care ţi le-am pregătit? 

— Bineînţeles, implementate în cip. Clipesc de trei ori şi |- 
am citit. 

Hari purta inserat sub pielea gâtului un cip stocator 
pentru accesul la date, un ajutor de nepreţuit la 
conferințele matematicienilor, echipamentul era standard şi 
imediat accesibil. Un microlaser imprima imaginea pe 
spatele retinei sale, în culori şi 3D, folosind un pachet 
excelent de grafică. Dors îi instalase o mulţime de hărţi şi 
date generale despre Imperiu, Palat, legislaţia recentă, 
evenimentele notabile... Orice ar fi putut apărea în discuţii 
şi protocoale. 

Expresia ei severă se destrăma şi Hari zări femeia de 
dedesubt. 

— Vreau doar... Te rog... ai grijă. 

O sărută pe nas. 

— Întotdeauna am grijă. 

Se plimbară printre nenumăraţii pierde-vară care ticseau 
vestibulul, ciugulind aperitivele ce pluteau pe platouri. 


— Imperiul este falimentar şi ei îşi pot permite asta, pufni 
Hari. 

— Este o tradiţie, explică Dors. Beaumunn cel Darnic 
detesta întârzierile prilejuite de pregătirea meselor, care de 
altfel constituiau principala lui activitate. El a ordonat ca pe 
toate proprietăţile sale să i se pregătească zilnic toate cele 
patru mese, în eventualitatea că ar fi putut trece pe acolo. 
Excesul de mâncare este redistribuit în felul acesta. 

Hari n-ar fi crezut o asemenea poveste improbabilă, dacă 
n-ar fi auzit-o de la un istoric. Existau oameni care locuiau 
realmente aici, folosindu-şi poziţiile de funcţionari minori 
pentru a participa la un banchet infinit. El şi Dors se 
plimbară printre ei, purtând vapori refractori care le 
distorsionau înfăţişarea. Recunoaşterea ar fi atras paraziți. 

— Chiar şi în mijlocul luxului, te gândeşti tot la problema 
Voltaire, nu-i aşa? Şopti Dors. 

— Încerc să înţeleg cum a fost copiat din fişierele noastre. 

— Şi cu numai câteva ore înainte vi-l ceruse cineva? Ea 
făcu o grimasă. Când l-ai refuzat, ţi l-a furat pur şi simplu. 

— Probabil agenţii imperiali... 

— Chestia asta nu-mi place. Poate că încearcă să te implice 
mai mult în scandalul Junin. 

— Nu uita ca vechiul tabu antisimuri se destramă... În 
sfârşit, las-o baltă. În ziua de azi, ori e sim, ori e ştim. 

Sub cupola sculptată a sălii se aflau câteva mii de oameni. 
Pentru a testa echipa de agenţi care-i proteja, Dors îl purtă 
pe Hari pe un traseu aleatoriu, dar el se plictisi repede de 
jocul acela. Dors, întotdeauna la zi cu mondenul, îi arătă 
persoanele celebre; părea să creadă că asta îl va interesa, 
sau cel puţin îi va îndepărta gândurile de la întâlnirea care 
se apropia. În ciuda vaporilor de refracție, câţiva îl 
recunoscură şi fură nevoiţi să se oprească şi să stea de 
vorbă. Conform unei străvechi tradiţii, în asemenea ocazii 
nu se discuta nimic de substanţă. 

— E timpul să intri, îl anunţă Dors. 

— Ai observat vreun urmăritor suspect? 


— Trei. Dacă intră după tine în Palat, o să-l anunţ pe 
căpitanul Specialilor. 

— Termină cu grijile! Nu uita că în Palat nu pot fi introduse 
arme. 

— Modul de operare mă îngrijorează mai mult decât 
posibilităţile. Derma aceea şi-a întârziat detonarea exact 
atât cât a trebuit ca să scapi de ea, dar m-a alertat pe mine 
în asemenea măsură încât l-am atacat pe profesoraş. 

— Ceea ce ţi-a atras interdicţia de a mai intra în Palat, îi 
încheie Hari ideea. Îi crezi pe oameni capabili de nişte 
manevre extrem de complexe. 

— N-ai citit prea multă istorie a politicii imperiale, aşa-i? 

— Slavă cerului, nu! 

— N-ar face altceva decât să te neliniştească, spuse ea şi-l 
sărută cu o pasiune bruscă şi surprinzătoare. lar grijile sunt 
specialitatea mea. 

— Ne revedem peste câteva ore, spuse Hari cât putu mai 
nepăsător, în ciuda unei premoniţii sumbre. 

În gând, adăugă:,...Sper”. 

Pătrunse în palat, trecând prin obişnuitele puncte de 
control antiarmament, deservite de ofiţerii de protocol. 
Nimic, nici chiar un cuţit din carbon sau un grăunte cu 
implozie nu ar fi putut scăpa numeroaselor lor instrumente 
de detecție. Cu milenii în urmă, asasinatele imperiale 
deveniseră atât de obişnuite, încât ajunseseră să semene cu 
o formă de sport. Acum tradiţia şi tehnologia se asociau 
pentru ca orice întrunire oficială la nivel înalt să fie absolut 
sigură. Consiliul Superior se reunea pentru raportul 
împăratului, aşa că, în mod inevitabil, erau prezente 
batalioane de asistenţi, oficialități, ataşaţi extraordinari şi 
gură-cască. Paraziţii se ataşau cu graţie îndelung exersată. 

Lingă Lyceum se afla tradiționalul Ospăţ al Dărniciei; 
iniţial fusese o masă lungă, încărcată cu mâncăruri bogate, 
dar cu timpul se ajunsese la câteva zeci de mese. 

Mâncatul chiar şi înaintea sesiunilor de lucru era 
obligatoriu, o acceptare a generozităţii împăratului, şi 


ignorarea meselor ar fi însemnat o insultă. Hari ciuguli câte 
ceva, traversând Domul Săgetătorului. Mulţimi zgomotoase 
roiau permanent, majoritatea în nişele ceremoniale ce 
mărgineau domul, izolate prin perdele sonice. 

Hari intră într-o asemenea cămăruţă şi se simţi uşurat că 
scăpase de hărmălaie. Examină rapid însemnările de pe 
agenda de lucru a Consiliului, nedorind să apară ca un 
provincial; membrii Consiliului Superior tratau cu dispreţ 
orice abatere de la protocol. Deşi nu avea acces în Lyceum, 
mass-media exploata săptămâni de zile astfel de întruniri, 
descifrând fiecare nuanţă a gafelor. Hari detesta 
ceremonialele, dar atâta timp cât intrase în joc, era bine să- 
i urmeze regulile. 

Îşi aminti că Dors se referise în treacăt la Leon cel 
Libertin, care, odată, aranjase un fals banchet pentru 
miniştrii săi. Mâncarea se lipise de dinţii mesenilor 
nebănuitori şi rămăsese fixată până ce fusese eliberată 
printr-o comandă digitală. Evident, comanda putuse fi dată 
numai de împărat, după implorările şi mormăiturile 
amuzante ale celor afectaţi în faţa celorlalţi, mai norocoşi. 
Existau zvonuri privind distracţii şi mai sumbre pe care 
Leon le obținea pe seama unor capcane similare, deşi în 
circumstanţe intime. 

Hari traversă perdelele sonice şi pătrunse pe vechile 
coridoare laterale care duceau spre Lyceum. Harta lui 
retinală evidenția aceste trasee antice şi demodate, 
deoarece prea puţini oameni le mai întrebuinţau. Escorta sa 
îl urmă ascultătoare, deşi unii se încruntau. 

De acum îi cunoştea. Doreau să fie văzuţi, să se bucure de 
faptul că alaiul lor despica mulțimile executivilor de 
Sectoare. Străbaterea unor coridoare slab luminate, lipsite 
de agitația maselor, nu le satisfăcea deloc ego-ul. 

La capătul unui coridor îngust se găsea o statuie în 
mărime naturală a lui Leon, ţinând în mână cuțitul 
tradiţional de executor. Hari se opri şi-l privi pe bărbatul cu 
sprâncene dese; pe mâna dreaptă, care ţinea cuțitul, se 


zăreau vene groase. În stânga purta un pocal de cristal ai 
vin-de-ceaţă. Realizarea era perfectă şi fără îndoială 
măgulitoare pentru Leon, în timpul vieţii sale; cel puţin 
cuțitul părea foarte real, cu tăişul dublu sclipind 
ameninţător. 

Unii considerau că domnia lui era cea mai veche a Epocii 
de Aur, atunci când ordinea şi disciplina erau fireşti, iar 
Imperiul se extindea cucerind planete noi, fără nici un fel 
de probleme. Leon fusese brutal, însă foarte iubit. Hari 
dorea ca psihoistoria să funcţioneze, dar dacă ea avea să 
devină un instrument care să reînvie tocmai un astfel de 
trecut? 

Matematicianul înălţă din umeri. Va avea timp să calculeze 
dacă Imperiul mai putea fi salvat, indiferent sub ce formă, o 
dată ce psihoistoria urma să existe cu adevărat. 

Intră în Înaltele Săli Imperiale, escortat de ofiţerii de 
protocol. Îl aşteptau Cleon, Lamurk şi membrii Consiliului 
Superior. 

Ştia ca ar fi trebuit sa fie impresionat de toate astea. 
Cumva însă, aerul de opulenţă exagerată îi sporea 
nerăbdarea de a înţelege cu adevărat imperiul. Şi, dacă 
putea, de a-i schimba cursul. 

Peste trei ore, când părăsise deja Lyceumul, Hari se 
clătina uşor. Dezbaterile erau încă în toi, dar el avea nevoie 
de o pauză. Un ministru minor al Corelării Sectoarelor se 
oferise să-l conducă până la băile de regenerare şi 
matematicianul acceptase recunoscător. 

— Nu ştiu cât mai pot rezista la aşa ceva, murmurase. 

— Trebuie să vă obişnuiţi cu plictiseala, îl sfătuise vesel 
ministrul. 

— Poate că ar fi mai bine să abandonez. 

— Nici vorbă, veniţi să vă relaxaţi! 

Roba ceremonială, obligatorie în Lyceum, îi era strâmtă şi 
îmbibată de sudoare. Catarama bogat împodobită îl apăsa 
pe abdomen. Era mare şi de prost gust, cu un receptor 


cromat pentru stilusul ritual, la fel de ornat şi utilizat numai 
pentru votare. 

Ministrul flecărise despre atacul lui Lamurk îndreptat 
împotriva lui Hari, pe care matematicianul încercase să-l 
ignore. Chiar şi aşa, fusese silit să se apere sau să se 
explice. Se străduise ca luările lui de cuvânt să fie scurte şi 
limpezi, deşi stilul acesta diferea complet de ceea ce se 
auzea în Lyceum. Ministrul încuviinţase politicos, lăsând să 
se înţeleagă că şi lui i se părea o greşeală. 

Trecuseră prin regenerator, unde fuseseră învăluiţi de 
jeturi albastre de ioni. Hari fusese recunoscător că în 
condiţiile respective nu se mai putea purta o conversaţie şi 
lăsase briza electrostatică să-l maseze până când atingerile 
ei deveniseră mângâieri vădit erotice; se părea că membrii 
Consiliului preferau să aibă la îndemână posibilitatea de a 
recurge la viciile lor. 

Cu ochii scânteind de anticipație, ministrul plecase în 
căutarea unui divertisment privat. Hari decisese că ar 
prefera să nu ştie ce se va întâmpla şi trecuse mai departe, 
într-un cubicul de vapori. Se odihni, gândindu-se, în timp ce 
un automat de culoarea ghimbirului curăţă cubiculul; o 
bioîntreţinere elementară. Îşi relaxă muşchii, reflectând la 
hăul care se căsca între el şi profesioniştii din Lyceum. 

Pentru Hari, cunoaşterea omenească era formată în 
general din experienţele nearticulate ale mulțimilor, nu din 
instruirea oficială a unei elite verbale. Istoria arăta că 
pieţele comunicau preferinţele şi ideile celor mulţi, şi în 
general acestea erau superioare politicilor măreţe preluate 
din talentul şi înţelepciunea celor puţini. Cu toate acestea, 
logica imperială întreba dacă o anumită acţiune era bună, 
nu dacă era posibilă sau măcar cât de mult era dorită. 

Realmente, Hari nu ştia cum să se adreseze acestor 
oameni, întorsăturile inteligente de frază şi eschivele 
iscusite îl slujiseră destul de bine azi, dar în nici un caz nu 
puteau dăinui. 


Reflecţiile acelea îl făcuseră să piardă noţiunea timpului. 
Surprins, iţi dădu seama că ar fi trebuit să se întoarcă. 

Părăsind regeneratorul, se abătu de la traseul evident, 
care era ticsit de funcţionari, şi consultându-şi harta 
palatului, trecu dincolo de perdelele sonice în micuțul 
coridor utilizat pentru procesiuni. Folosise deja de o duzină 
de ori cipul lui Dors, în majoritatea cazurilor pentru a 
urmări discuţiile rapide şi criptice din Consiliu. Harta 3D, 
scrisă de microlaser pe retina lui se rotea dacă-şi mişca 
ochii într-un anume fel, oferindu-i perspectiva dorită. Locul 
era mai degrabă pustiu. 

Ajunse la capătul coridorului şi ridică ochii spre statuia lui 
Leon. Cuţitul de executor dispăruse. 

De ce l-ar fi luat cineva...? 

Hari se răsuci şi se grăbi înapoi pe acelaşi drum pe care 
venise. 

Înainte de a fi ajuns la perdelele sonice, un bărbat apăru 
prin luminescenţa lor ivorie. Nu părea cu nimic aparte... Cu 
excepţia ochilor care priviră fulgerător de jur-împrejur, 
pentru ca în cele din urmă să se fixeze asupra 
matematicianului. 

Între ei era o distanţă de vreo treizeci de metri. Hari se 
întoarse lent, ca şi cum ar fi admirat podoabele baroce ale 
pereţilor, şi se îndepărtă. Auzi scrâşnetul cizmelor celuilalt, 
care-l urma. 

Poate că era paranoic... Sau poate că nu. Îşi spuse că era 
suficient să revină în mijlocul unei mulţimi, pentru ca 
sentimentul respectiv să dispară. Paşii dindărătul lui 
deveniră mai distincţi, apropiindu-se. 

Se răsuci şi pătrunse într-un pasaj lateral. În faţă se zărea 
o sală de rit. Paşii urmăritori se iuţiră. Hari traversă sala 
circulară şi ajunse într-un vestibul vechi. Nu se zărea nici 
ţipenie de om. 

Din acesta ieşi într-un coridor lung, la capătul căruia zări 
doi bărbaţi cufundaţi în discuţie. Porni într-acolo, dar cei doi 


se întrerupseră şi-l priviră. Unul dintre ei scoase din 
buzunar un comunicator şi începu să vorbească grăbit. 

Hari se retrase şi se năpusti prin alt pasaj lateral. 

Oare ce se petrecea cu holocamerele de supraveghere? 
Palatul trebuia să fie ticsit de ele. Cea aflată la capătul 
pasajului în care se afla avea însă un capac bizar. „Rulează 
o înregistrare falsă”, îşi dădu seama. 

Porţiunile antice ale împrejurimilor Lyceumului erau nu 
numai demodate, ci şi pustii. Matematicianul traversă iute 
altă sală extravagantă de rit. Tropăitul cizmelor se apropia 
grăbit de el. Coti la dreapta şi, la capătul unei lungi rampe 
descendente, zări mulţimea. 

— Hei! Zbieră el, dar nimeni nu întoarse capul. 

Înţelese că se afla îndărătul unor perdele sonice şi porni 
într-acolo. 

Un bărbat se ivi dintr-o nişă, tăindu-i calea. Era înalt şi 
zvelt, şi porni spre Hari cu o ţinută nonşalantă. Aidoma 
celorlalţi, nu spunea nimic şi nu atrăgea atenţia asupra lui. 
Se mulțumea să înainteze. 

Hari coti la stânga şi o luă la fugă. În faţă se vedea 
regeneratorul; parcursese un cerc. Înăuntru se găseau 
mulţi oameni... Dacă ar fi putut ajunge la timp. 

Un coridor lung ducea direct la cabine. Porni în lungul lui 
şi cam pe la jumătate zări trei femei care sporovăiau într-o 
nişă decorativă, încetini alergarea şi ele se opriră din 
conversaţie. Purtau uniforme familiare; probabil că lucrau 
la regenerator. 

Se întoarseră spre el, părând uşor surprinse. Hari 
deschise gura. Dar femeia cea mai apropiată de el înaintă 
brusc şi-l prinse de braţ. 

Se smuci, însă femeia era puternică. Rânji spre celelalte şi 
spuse: 

— Ne-a căzut drept în... 

Hari se trase cu putere în lateral şi izbuti să se elibereze. 
Femeia se dezechilibră puţin şi el profită ca s-o împingă 
spre celelalte. Una căută să-l lovească cu piciorul, dar nu 


reuşi s-o facă din spatele tovarăşelor ei, aşa că nu-şi nimeri 
ţinta. 

El se întoarse şi o luă la fugă. În mod evident, femeile erau 
profesioniste şi Hari nu avea mari speranţe că va putea să 
scape. Se năpusti drept înainte prin coridorul lung. Când se 
uită însă peste umăr, văzu că femeile rămăseseră locului şi-l 
priveau. 

Reacţia lor era atât de neașteptată, încât bărbatul încetini, 
gândindu-se. Probabil că urmăritorii nu-l atacau, ei doar îi 
tăiau căile de scăpare. 

În coridoarele publice, puteau oricând apărea pietoni 
accidentali, care să asiste fără voie la cele întâmplate. 
Oamenii ăştia doreau să-l aducă într-un loc izolat. 

Hari apelă harta palatului, care îi figură poziţia sub forma 
unui punct roşu. Existau două pasaje laterale, înainte de 
capătul coridorului... 

Unde acum apărură doi bărbaţi, care rămaseră pe loc, cu 
braţele încrucişate. 

Mai avea două posibilităţi. Hari coti la stânga, într-un 
coridor îngust în lungul căruia se înşiruiau cronicari 
străvechi. Pe măsură ce trecea prin dreptul lor, se activau şi 
narau evenimente măreţe şi victorii Strălucite, îngropate 
sub milenii de indiferenţă. 3D-urile pâlpâiau în culori vii. 
Vocile sonore îl implorau să le asculte istoriile. Hari gâfâia 
de acum şi încerca să-şi focalizeze gândurile. 

Se apropia de o intersecţie. O traversă în goană şi zări 
câţiva bărbaţi venind din dreapta. 

leşi pe un portal lateral, trecu pe sub un mausoleu 
interactiv al împăratului Elinor IV şi sprintă către nişte uşi 
pe care le recunoscuse. Erau cabine de regenerare - uşi 
albicioase, punând doar numere. Ministrul Corelării 
Sectoarelor i le indicase ca fiind optime pentru întâlnirile 
intime. 

Ca să ajungă până la uşa cea mai apropiată, Hari fu nevoit 
să traverseze o piaţetă. Din dreapta se apropia în goană, 
silențios, un bărbat. Matematicianul încercă prima uşă; era 


încuiată. La fel şi a doua. Necunoscutul ajunsese aproape 
lângă el. Mânerul celei de-a treia uşi se răsuci şi Hari se 
repezi înăuntru. 

Era o uşă clasică, cu ţâţâni. Hari se trânti cu toată 
greutatea în ea, ca s-o închidă. De cealaltă parte, 
urmăritorul izbi cu putere şi-şi strecură mâna înăuntru. 
Hari împinse cu disperare. Celălalt nu dădu drumul mâinii 
şi reuşi să-şi strecoare piciorul între prag şi uşă. 

Hari apăsă cu o putere de care nu se crezuse capabil. 
Interstiţiul dintre uşă şi canat se micşoră, strângând mâna. 
Urmăritorul era însă puternic. Mârâi înăbuşit şi lovi din 

nou cu umărul, iar interstiţiul se mări. 

Hari se rezemă cu spatele de uşă şi împinse cu picioarele. 
Nu avea nimic care să-i fie de ajutor, iar ridicola robă 
ceremonială mai mult îl încurca. Nimic din încăpere nu era 
la îndemână... Nici un instrument... 

Bâjbâi grăbit pe lângă cataramă şi stilusul antic de votare 
îi lunecă în palmă. Îl prinse în mâna dreaptă şi se răsuci, 
împingând uşa cu umărul drept. După aceea trecu stilusul 
în stânga şi lovi cu sălbăticie în mâna urmăritorului. 

Stilusul era mai degrabă un ornament al robei decât o 
armă, totuşi avea un vârf destul de ascuţit. Hari îl vâri cu 
putere între a treia şi patra falangă a agresorului. 

Probabil că atinse o arteră, deoarece un jet subţire de 
sânge roşu-deschis ţâşni, pulsând. Urmăritorul scoase un 
răcnet şi dădu drumul uşii. 

Hari o închise complet şi acţionă încuietoarea. Rețelele 
magnetice clicăiră. Gâfâind, se întoarse ca să examineze 
locul. 

Era unul dintre cele mai bune regeneratoare: două 
cubiculuri pentru destindere, un pat cu înălţime reglabilă, 
băuturi şi gustări din belşug. Câteva duşuri de vapori - 
unde se spunea că se petreceau adesea acte sexuale 
îndrăzneţe. Lângă peretele opus, un complex de aparatură 
pentru gimnastică. Şi, în mod tradiţional, ferestruica 
îngustă şi înaltă, ca o fantă, care se deschidea spre o 


grădină de ceramică şi nisip. Era păstrată ca un memento 
al epocilor în care, pentru a nu fi prins aici alături de 
persoane indezirabile, era preferabil să recurgi la o ieşire 
rapidă. 

Hari auzi un click slab la usa. Probabil un depolarizator, 
introdus ca sa dezactiveze reţelele magnetice. Examina mai 
atent ferestruica. 

Un bărbat intră prudent în regenerator. Purta o tunică 
simplă, azurie, de valet imperial, care îngăduia libertate de 
mişcare. Perfectă pentru activităţi rapide. Ţinea în mână 
cuțitul statuii lui Leon. 

Cu o mână închise uşa înapoia sa şi o încuie, apoi privi în 
jur. Deşi voinic, se deplasa cu o graţie fluidă. Inspectă 
metodic cubiculurile şi duşurile de vapori, ba chiar şi 
aparatură pentru gimnastică. Nu se zărea nimeni. Se 
aplecă pe fereastra complet deschisă; nu era îndeajuns de 
largă pentru ca un om cu statura lui să poată ieşi pe acolo. 
Reveni în mijlocul încăperii şi vorbi în cornul de la 
încheietură: 

— A ieşit în grădină. De aici nu-l pot zări. Aţi blocat-o? 
Tăcu o clipă, ascultând răspunsul. 

— Nu-l puteţi găsi? Bineînţeles că nu! V-am spus să nu 
decuplăm monitoarele din zonă. 

O pauză. 

— Sigur că ştiu că-i secret, are propriul ei număr de CD, 
fără monitoare de înregistrare, totuşi... 

Începuse să se plimbe nervos prin regenerator. 

— Atunci, faceţi bine şi asiguraţi-vă că toate ieşirile sunt 
păzite. Grădinile comunică între ele. 

Tăcere. 

— Aţi pornit „nasurile”? Camerele? Dacă rataţi, o să... 

Încheie propoziţia printr-un mârâit ameninţător. 

Cercetă pentru ultima dată încăperea cu privirea şi 
decuplă zăvorul magnetic. Chiar în pragul uşii se afla un 
bărbat cu mâneca îmbibată de sânge. 


— Vezi că-ţi pierzi tot sângele, idiotule, rosti primul individ. 
Ţine braţul ăla în sus şi şterge-o de aici. Trimite o echipă să 
facă curăţenie. 

— Unde a?... Începu celălalt. 

— Ştiam eu că nu trebuie să te bag în asta. Amator 
prăpădit! 

Cel cu cuțitul dispăru în fugă. 

Toate acestea părură că durează o veşnicie. Secundele se 
scurseră încetişor, în vreme ce Hari se ţinea cu disperare 
de una dintre plăcile plafonului. 

Stătea întins în întuneric peste traversele de sprijin aflate 
deasupra unui cubicul pentru destindere. Putea să vadă 
dedesubt printr-o fantă îngustă. Spera că de jos fanta nu se 
distingea - era singurul semn că plafonul fusese împins în 
sus şi că se dislocase un pătrat. Putea să distingă 
zgârieturile de pe partea superioară a cubiculului, acolo 
unde se suise şi desprinsese o placă din cleme. 

Acum trebuia s-o menţină la locul ei. Mâinile începuseră 
să-l doară de atâta încordare. 

Văzu dedesubt un picior pătrunzând în regenerator, 
întorcându-se, dispărând din raza vizuală. Era altcineva, un 
alt membru al echipei de asasini? 

Dacă placa îi lunecă din mâini, zgomotul ar fi fost auzit de 
oricine s-ar fi aflat în preajmă, care ar fi observat imediat 
de unde provenea mărirea fantei din plafon. Era posibil s-o 
scape complet pe jos. 

Închise ochii şi se concentră asupra degetelor, străduindu- 
se să le ţină încleştate. De acum îi amorţiseră. Era tot mai 
rău. Începuseră să tremure. 

Placă era grea, făcută din trei straturi, pentru izolare 
acustică. Simţea cum începuse să-i lunece dintre degete. 
Avea să... 

Sunetul paşilor ieşi din regenerator, apoi se auzi fâşăitul 
uşii închizându-se. Zăvorul ei clicăi. 

Fără să vrea, degetele scăpară placa, iar aceasta căzu cu 
un zgomot surd pe pardoseală. Hari îngheţă, ascultând. 


Nu auzi însă redeschizându-se încuietoarea magnetică a 
uşii, ci doar susurul silențios al recirculatoarelor de aer. 

Aşadar, pentru o vreme se găsea în siguranţă. În 
siguranţă, dar într-o capcană. 

Nimeni nu ştia că se afla aici. Doar o căutare amănunţită 
ar fi adus vreun imperial demn de încredere atât de 
departe de zona Lyceum-ului. 

Şi de ce ar fi făcut-o? Nimeni nu şi-ar fi dat seama prea 
repede de absenţa lui; chiar şi aşa, ar fi bănuit că pur şi 
simplu se plictisise de întâlnire şi plecase acasă. Asta îi şi 
spusese ministrului Corelării Sectoarelor. 

Ceea ce însemna că asasinii aveau la dispoziţie câteva ore 
bune pentru a-l căuta. Cel cu cuțitul păruse decis şi 
sistematic. În mod inevitabil, avea să revină în punctul 
acesta, pentru a relua căutările. Probabil că aveau 
detectoare olfactive pe care le puteau aduce cu ei. În plus, 
se putea că reţeaua de holocamere din palat să fi fost 
programată ca să-l găsească. 

Din fericire în regenerator nu rămăsese nimeni. Hari 
cobori cu atenţie, aproape lunecând pe partea superioară 
curbată a cubiculului. Avu nevoie de forţă şi abilitate ca să 
pună la locul ei placa grea din plafon şi gâfâia serios când 
termină. Întins pe traverse, o fixă în clame cât putu mai 
bine. 

După aceea, rămas complet în beznă, căzu pe gânduri. 
Harta palatului alcătuită de Dors îi apăru imediat pe retină, 
având culorile şi detaliile mult mai clare în semiintuneric; 
bineînţeles, nu indica şi utilităţile de genul acestui spaţiu 
îngust de acces. Oricum, îşi dădu seama că se găsea 
departe, la periferia zonei Lyceum. Poate că soluţia cea mai 
bună ar fi fost să iasă cu îndrăzneală din regenerator. Dacă 
putea să ajungă în mulţime... 

Dacă... Nu-i plăcea să-şi lase soarta în mâinile şansei, iar 
aici includea şi strategia de a rămâne pe loc cu speranţa că 
asasinii nu aveau să revină cu detectori olfactivi care l-ar fi 
depistat imediat. 


Oricum, ştia că era imposibil să nu facă pur şi simplu 
nimic. Nu-i stătea în fire. Era obişnuit să fie răbdător, dar 
aşteptarea nu-i sporea cu nimic şansele. 

Privi în depărtare, prin întuneric. Spaţiul era deschis aici, 
deasupra plafonului, dar încotro să se deplaseze? 

Harta lui Dors îi arăta că în jurul zonei regeneratoarelor 
se întindea aparentul labirint al Grădinilor Relaxării. Fără 
îndoială că asasinii ar fi îndepărtat orice potenţiali martori 
aflaţi dincolo de fereastra încăperii în care se refugiase el. 

Dacă ar fi putut, cumva, să pătrundă mai adânc în 
Grădini... Îşi dădu brusc seama că gândea exclusiv 
bidimensional. Putea să ajungă în zone publice, urcând 
câteva niveluri ale palatului. În exteriorul regeneratorului, 
ceva mai departe pe coridor, harta consemna un e-lift. 

Îşi stabili orientarea pe hartă şi privi în direcţia în care 
trebuia să meargă. Habar nu avea cum era încastrat un 
asemenea ascensor într-o clădire; harta nu arăta decât o 
incintă paralelipipedică, cu simbolul liftului. Totuşi o teamă 
arzătoare îi făcea muşchii să se crispeze. 

Porni să se târască într-acolo, nu pentru că ar fi ştiut ce 
trebuia să facă, ci tocmai pentru că nu avea nici o idee. 
Ştuţurile ceramiforme îi ofereau sprijin, dar trebuia să fie 
atent să nu desprindă plăcile plafoanelor din ramele lor. 
Lunecă şi lovi cu genunchiul o placă; aceasta se curbă 
ameninţător, apoi reveni la poziţia iniţială. Printre plăci se 
strecurau firicele stinse de lumină fosforescentă. Praful îi 
gâdila nările şi îi acoperea buzele. Se îmbâcsea de colbul 
mileniilor. 

De undeva din faţă răzbătea o strălucire albăstruie, 
aproximativ dinspre locul unde ar fi trebuit să se găsească 
liftul. Pe măsură ce se apropia, înaintarea devenea mai 
dificilă, deoarece tuburile, conductele, cablurile optice şi 
încrucişările se îndeseau, convergând spre o regiune 
nodală, şi pierdu minute bune strecurându-se printre ele. 
La un moment dat atinse o conductă care-i fripse braţul - 


un şoc atât de surprinzător, încât de abia îşi stăpâni 
strigătul. Simţi miros de piele arsă. 

Scânteierea albăstruie provenea de pe perimetrul unei 
plăci. Brusc spori violent în intensitate, apoi se stinse, deşi 
Hari se apropia tot mai mult. Un pârâit ascuţit îl anunţă că 
prin puț tocmai trecuse o e-cabină. Nu-şi putuse da seama 
în ce direcţie se deplasase. 

Panoul era din ceramoţel cu latura de aproximativ un 
metru, având cabluri electrice plate ataşate de jur împrejur. 
Hari nu cunoştea detaliile funcţionării unui e-lift, atât doar 
că încărca electric cabina de transport şi apoi îi transmitea 
greutatea prin intermediul unei succesiuni constante de 
câmpuri electrodinamice. 

Se întoarse cu picioarele înainte şi lovi cu tălpile în panou. 
Acesta rămase locului, totuşi se deformă. Hari lovi din nou 
şi simţi că îl slăbise. Icnind de efort, lovi a treia, a patra 
oară... Şi panoul căzu. 

Croindu-şi drum prin hăţişul de cabluri electrice groase, 
bărbatul îşi strecură capul în puț. Era întunecat, luminat 
doar de o vagă fosforescenţă provenită de la o linie 
verticală subţire care dispărea în beznă, în ambele direcţii, 
sus şi jos. 

În zona aceasta antică, lăţimea palatului era de peste un 
kilometru. Ascensoarele mecanice, care foloseau cabluri de 
tracţiune, n-ar fi putut ridica nici măcar cabine micuţe pe 
asemenea înălţimi, pe când sarcinile electrice care treceau 
de la pereţii puţului la e-cabină rezolvau dinamica fără 
probleme. Tehnologia era veche şi bine pusă la punct. Puţul 
acesta trebuia să fie vechi de cel puţin zece milenii... Şi 
mirosea ca atare. 

Hari nu era încântat de ceea ce-l aştepta. Conform hărţii, 
la trei niveluri deasupra lui se aflau săli publice în care erau 
audiaţi petiţionarii; acolo ar fi fost în siguranţă. Dedesubt se 
găseau opt niveluri Lyceum, pe care trebuia să le considere 
periculoase. Desigur, era mai uşor să coboare... Dar şi 
distanţa era mai mare. 


N-ar fi foarte dificil, se încurajă el. În ciuda întunericului, 
zărea emiţătoarele electrostatice îngropate în zidurile 
puţului. Împunse unul dintre ele cu o bucată de cablu 
electric. Nu săriră scântei şi nu se petrecu nici o descărcare 
electrică. Asta corespundea puţinelor sale cunoştinţe: 
emiţătoarele funcționau doar la trecerea cabinei. Nişele lor 
erau îndeajuns de adânci, ca să-şi poată introduce tălpile pe 
jumătate în ele. 

Ascultă cu atenţie, dar nu auzi nici un zgomot. E-cabinele 
erau silenţioase, însă cele vechi, ca acestea, erau totodată 
lente. Oare risca atât de mult, escaladând puţul? 

Se întrebă dacă proceda bine, când în spatele Lui se auzi 
un strigăt: 

— Hei! Hei... Acolo! 

Privi îndărăt. Un cap ieşise printr-un panou al plafonului. 
Nu putea distinge trăsăturile necunoscutului şi nici nu 
încercă. Se rostogolea deja, stângaci, peste ultima traversă, 
se răsuci şi ieşi în puț. Cobori un picior, găsi nişa unui 
emiţător şi vâri talpa în ea. 

Nu urmă nici o descărcare electrică. Din memorie, bâjbâi 
după altă nişa. Se sprijini bine. Trecu peste margine, 
ţinându-se strâns cu mâinile. 

Se afla deasupra unui vid negru. Ameţeală! Brusc, fierea îi 
năvăli în gură. 

Auzi răcnetele unor glasuri bărbăteşti. Probabil că cineva 
descoperise zgârieturile de pe cubicului de destindere. 
Lumina provenită de la placa scoasă din plafon îi era de 
folos acum, trimițând o strălucire slabă în puț. 

Hari înghiţi nodul din gât. 

„Nu te gândi la nimic acum! Dă-i drumul!” 

Zări în dreaptă o altă nişă de emiţător. Îşi strecură piciorul 
în ea şi îşi croi drum spre latura adiacentă a puţului. Începu 
să urce. Se dovedi surprinzător de uşor, deoarece nişele 
erau apropiate şi aveau mărime potrivită pentru picioare şi 
mâini. Sui rapid, zorit de târşâiturile ce răzbăteau în urma 
lui. 'Trecu de uşile următorului nivel. Lângă ele se găsea un 


comutator plat pentru cazuri de urgenţă. Ar fi putut 
deschide uşile pe dinăuntru, dar ce l-ar fi aşteptat dincolo 
de ele? 

Trecuseră câteva minute de când văzuse capul 
urmăritorului. Neîndoios se dăduse alarma şi poate că 
asasinii ajunseseră deja aici, pe scări sau folosind alt lift. 

Hari decise să mai urce. Aerul plin de praf pe care-l 
înghiţea, gâfâind, îl gâdila în nări, dar se strădui să nu 
strănute. Prindea cu mâinile emiţătorii, care erau solid 
ancoraţi şi lesne de ţinut, în timp ce picioarele făceau 
adevărata muncă de escaladare a peretelui vertical. 

Ajunse la al doilea nivel şi raţionă aşa cum o făcuse mai 
devreme; avea de suit încă un nivel. În clipa aceea auzi 
fâşâitul. Slab, dar sporind întruna. 

Un val brusc de aer rece descendent îl făcu să ridice 
privirea. Ceva oculta linia albastră-fosforescent, apropiindu- 
se rapid. 

Pârâiturile electrostatice răsunau tot mai puternic. Era 
imposibil să ajungă la uşile următorului nivel înaintea 
cabinei. 

Hari îngheţă. Ar fi putut să coboare, dar nu credea că mai 
avea timp să ajungă la nivelul inferior. Masă întunecată a e- 
cabinei cobora, crescând uriaşă, iute, îngrozindu-l. 

Un pocnet scurt de arcuri albăstrui, o bufnitură de aer... 
Şi se opri. La nivelul de deasupra. 

Atenuatorii sonici nu permiteau să se audă nici măcar 
fâsâitul uşilor ce se deschideau. Hari răcni, dar nu se auzi 
nici un răspuns. Gâfâind, începu să coboare, bâjbâind cu 
picioarele în căutarea nişelor. 

Un pârâit sonor răsună deasupra. E-cabina reîncepuse să 
coboare. 

Hari îi vedea partea inferioară apropiindu-se. Arcuri alb- 
albastre subţiri ţâşneau din nişele emiţătoarelor când 
trecea prin dreptul lor, sporind sarcina electrică. Bărbatul 
cobora, copleşit de spaimă. 


În clipa aceea o idee, o intuiţie rapidă îi fulgeră prin minte. 
Curentul de aer îi flutura părul. Se sili să ridice ochii şi să 
studieze fundul cabinei. Patru scoabe rectangulare se 
profilau dedesubt. Erau metalice şi aveau să fie încărcate 
electric. 

E-cabina aproape că-l atingea. Nu mai avea timp de 
filosofat. Sări spre scoaba cea mai apropiată, în timp ce 
greutatea uriaşă căzu spre el. 

Prinse muchia lată a scoabei şi un şoc puternic, zguduitor, 
îi holbă ochii de durere. Curentul electric pârâia prin el. 
Mâinile şi antebraţele se încleştară în şoc electromuscular. 
Asta îl fixă de metalul gros, în timp ce picioarele îi zvâcneau 
involuntar. 

Preluase o parte din sarcina e-cabinei şi acum câmpurile 
electrodinamice ale puţului îi traversau corpul, susţinându- 
l. Braţele lui nu mai erau nevoite să suporte toată 
greutatea. 

Mâinile şi braţele îl dureau. Junghiuri ascuţite, rapide, îi 
străbăteau muşchii ce zvâcneau. Cu toate acestea, se 
menținea, însă curenţii îi străbăteau pieptul... Inima. În 
partea superioară a trunchiului, muşchii i se zbăteau. 
Devenise un element al circuitului. 

Îşi desprinse mâna stângă. În felul acesta, curentul nu mai 
trecea prin el, dar sarcina electrică nu-i părăsise corpul. 
Durerile din muşchii pieptului îşi reduseseră intensitatea. 
Însă nu dispăruseră. 

Nivelurile îi fulgerau prin faţa ochilor ameţiţi. Se gândi că 
cel puţin scăpase de urmăritori. 

Braţul drept obosise şi îl schimbă cu cel stâng. Probabil că 
susţinerea în câte un braţ, pe rând, nu le obosea mai 
repede decât dacă s-ar fi ţinut în ambele simultan. Nu era 
convins de asta, dar voia s-o creadă. 

Totuşi, cum avea să iasă din puț? E-cabina se opri din nou 
şi Hari ridică ochii spre masă întunecată de deasupra sa. În 
partea această veche din palat, nivelurile erau mai 


distanţate. Ar fi avut nevoie de câteva minute pentru a 
cobori la cel de dedesubt. 

Cabina putea să urce şi să coboare mult timp, înainte de a 
fi apelată la nivelul cel mai de jos. Nici aşa însă Hari nu ştia 
cum se termina puţul. Putea fi strivit de un amortizor- 
tampon de siguranţă. 

Prin urmare, acţiunea lui inteligentă nu-i adusese 
evadarea. Era prins aici într-un chip foarte ingenios, totuşi 
rămânea prizonier. 

Dacă ar fi izbutit să atingă unul dintre comutatorii de 
urgenţa pentru deschiderea uşilor, când trecea prin faţa lor, 
ar fi închis din nou circuitul electric şi ar fi simţit şocul 
sarcinilor care s-ar fi năpustii de la el spre pereţii puţului. 
Mugşchii aveau să i se blocheze în spasme de agonie. Şi 
atunci cum s-ar mai fi putut ţine de ceva? 

E-cabina urcă două niveluri, cobori cinci, se opri, cobori 
din nou. Hari schimbă iarăşi mâna de susţinere şi se strădui 
să gândească logic. 

Braţele îi oboseau. Şocul electric le afectase, iar acum 
fluxurile de curent din caroseria e-cabinei le făceau să 
tresară cu fiori dureroşi. 

Nu atinsese nivelul de sarcină care să-i asigure o plutire 
neutră, aşa că exista o forţă reziduală ce-i solicita braţele în 
jos. Valuri electrostatice furnicătoare se revărsau peste el 
aidoma unor degete de mătase. Simţea pâlpâiri slabe de 
curent dinspre cabină, reglând sarcina pentru a compensa 
forţa gravitaţională. Hari se gândi la Dors şi la felul cum 
ajunsese el aici, şi toate amintirile se revărsară pe lângă el 
ca un val straniu, visător. 

Scutură din cap. Trebuia să gândească. 

Curenţii treceau prin el, ca şi cum corpul lui ar fi făcut 
parte din cabina care conducea electricitatea. Pasagerii 
dinăuntru nu simțeau nimic, deoarece sarcina rămânea la 
exterior, fiecare electron îndepărtându-se cât mai mult 
posibil de vecinii săi. Faţă de care se manifestau forţe de 
respingere. 


Pasagerii dinăuntru... 

Schimbă din nou braţele; amândouă îl dureau serios acum. 
După aceea, se legănă înainte şi înapoi ca un pendul, în 
oscilaţii tot mai prelungi. La a cincea legănare, lovi puternic 
cu ambele picioare în fundul cabinei. Un bufnet înfundat - 
caroseria era masivă. Lovi încă de câteva ori metalul dur, 
apoi rămase ascultând. Ignoră durerea din braţe. 

Nici un răspuns. Răcni răguşit. Probabil că indiferent ce ar 
fi făcut, nu putea fi auzit dinăuntru. 

Îşi aminti că e-cabinele antice erau ornate la interior, 
capitonate şi degajând o atmosferă de confort catifelat. 
Cine ar fi sesizat câteva sunete vagi de dedesubt? 

Cabina reîncepu să urce. Hari flexă braţele şi legănă din 
picioare orbeşte deasupra abisului întunecat. Încerca o 
senzaţie ciudată - să fie susţinut de câmpurile ce-i 
traversau pielea. Toate firişoarele de păr de pe corp îi erau 
zbârlite. În clipa aceea îşi dădu seama. 

El avea aproximativ aceeaşi sarcină electrică de plutire ca 
şi e-cabina... Prin urmare, nu mai trebuia să se ţină de 
aceasta. 

Oricum, teoria era interesantă. Avea însă şi curajul s-o 
testeze? 

Deschise palmele şi căzu. 

Dar lent, foarte lent. Un curent de aer îl întâmpină când 
cobori un nivel, apoi două. Ambele braţe gemeau de 
plăcere. 

Dând drumul cabinei, îşi păstrase sarcina. Câmpurile 
puţului îl învăluiau, absorbindu-i inerția, ca şi cum el însuşi 
ar fi fost o e-cabină. 

Însă una imperfectă. Lipsit de feedback-ul constant dintre 
o e-cabină şi pereţii puţului, el n-avea să-şi mai păstreze 
mult timp capacitatea de plutire. 

Deasupra lui, adevărata e-cabină urca. Ridicând ochii, o 
văzu îndepărtându-se, dezvăluind mai mult din linia 
albăstruie de fosfor care se pierdea în întuneric. 


Hari sui puţin, se opri şi reîncepu să coboare. Puţul 
încerca să compenseze atât pentru e-cabină, cât şi pentru 
el, care reprezenta o sarcină electrică necunoscută. 
Programul de control al feedback-ului era incapabil să 
rezolve o problemă aşa de complicată. 

Destul de repede, sistemul limitat de control va decide 
probabil că problema lui o reprezenta e-cabina, nu Hari. Va 
opri e-cabina, o va asigura la un nivel... Şi va scăpa de el. 

Hari se simţi încetinind, se opri - apoi căzu din nou. Pe 
piele îi goneau pârâiaşe de sarcini electrice. Electronii îi 
pârâiau prin păr. În jurul lui, aerul părea elastic, pulsând de 
câmpuri electrice. Pielea - mai ales cea a scalpului şi a 
membrelor inferioare, acolo unde se acumulau cele mai 
multe sarcini - îi zvâcnea în spasme incontrolabile. 

Încetini iarăşi. În slaba lucire albăstruie, văzu că se 
apropia de un nivel. Pereţii unduiau de sarcini şi simţi din 
partea lor o presiune laterală elastică. 

Poate că reuşea să se folosească de asta. Se întinse în 
lateral, strângând picioarele sub el şi împingându-le cu 
putere în duritatea elastică a câmpurilor electrostatice. 

Se luptă stângaci cu rezistenţa ca de vată. Viteza de 
coborâre începuse să crească, deşi poate că nu cădea mai 
repede ca o până. Se întinse ca să se agaţe de nişa unui 
emiţător... Şi un fulger alb-albăstrui îi ţâşni în palmă. 
Aceasta zvâcni şi Hari icni simțind durerea bruscă. Palma şi 
braţul îi amorţiseră. 

Inspiră adânc, căutând să-şi limpezească ochii ce i se 
umpluseră de lacrimi. 

Peretele se derulă mai rapid prin faţa lui. Un nivel se 
apropia, iar el se găsea la numai un metru de peretele 
puţului. Agită braţele ca un înotător nepriceput, luptând cu 
câmpurile electrostatice flexibile. 

Partea de sus a uşilor trecu. Hari lovi cu piciorul spre 
comutatorul de urgenţă, greşi ţinta, lovi din nou - şi-l 
nimeri! Uşile începură să se deschidă fâşâind. Bărbatul se 


răsuci şi înhăţă scoaba cu mâna stângă, când trecu pe lângă 
ea. 

O altă descărcare electrică prin braţ. Degetele i se 
încleştară. Se balansă pe braţul rigid şi se izbi de perete. 
Un alt fulger electric îl străbătu. De intensitate mai redusă, 
dar îi chirci piciorul drept. Cu toată agonia durerii, Hari 
izbuti să ridice braţul drept şi să se prindă de prag. 

Îi revenise greutatea totală şi acum atârna inert pe lângă 
perete. Piciorul stâng găsi o nişă şi îl sprijini. Se trase puţin 
mai sus şi descoperi că nu mai avea deloc forţă. Durerea îi 
străbătea toţi muşchii ca nişte cuțite. 

Tremurând din tot corpul, reuşi să-şi focalizeze privirea. 
Ochii îi erau cu puţin deasupra pragului. Strigăte 
îndepărtate. Cizme cu însemnele albastre oficiale ale 
Imperiului alergau spre el. 

„Ţine-te... Ţine-te...” 

O femeie în uniforma Gărzilor Thurban îl prinse de mână şi 
îngenunche, cu sprâncenele încruntate. 

— Domnule, ce...? 

— Anunţă... Specialii..., gâfâi Hari. Spune-le c-am căzut 
aici. 

PARTEA A PATRA - SENTIMENTUL IDENTITĂŢII. 

SPAŢII DE SIMULARE - puteau apărea evidente probleme 
de personalitate. Oricărui simulacru care îşi cunoştea 
originea i se reamintea în mod silit că el nu era Originalul, 
ci doar o ceaţă de numere. Senzaţia identităţii era conferită 
de fapt de continuitate, de înaintarea permanentă a 
şablonului. La oamenii din carne şi oase, „algoritmul real” 
se calculează singur prin declanşările sinapselor, prin 
reverberările neuronilor; prin continuitatea dansului de la 
cauză la efect. 

Aceasta a dus la o problemă critică în reprezentarea 
minţilor reale - un subiect menţinut sub un tabu deosebit 
(deşi aflat în erodare) în epoca finală a Imperiului. 
Simulacrele însele au contribuit într-o măsură importantă la 
cercetarea acestei probleme profunde, cu multe suferinţe 


simulate. Pentru a fi ele „insele”, trebuia să aibă în mod 
direct experienţe de viaţă care să le călăuzească, astfel 
încât se autoconsiderau punctul mişcător din capătul unei 
linii lungi şi complexe trasate de Identitatea lor totală, pe 
măsură ce înainta. Pentru a modela naraţiunea profundă 
care alcătuia o Identitate, trebuiau să se reamintească pe 
ele însele, cu dramele interioare şi exterioare deopotrivă. 
Finalmente, acest lucru s-a dovedit posibil numai la 
simulacrele derivate din personalităţi cu o temelie filosofică 
fermă... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ. 

Ioana d'Arc plutea prin tunelurile întunecate şi uruitoare 
ale Superreţelei înceţoşate. 

Se strădui să-şi domolească temerile. În jurul ei fulgera un 
spectacol complex de lumină fractală şi implozii seci, 
asemănătoare unor aplauze. 

Gândurile îi erau un lanţ nedefinit temporal şi neancorat 
spaţial. Dar, aidoma unor curenţi reverberatori, imagini 
pioase de alabastru se formau turbulenţe, în permanentă 
mişcare. Un flux nesfârşit, dizolvând structuri în siajul ei, ca 
şi cum ar fi fost o corabie gonind peste ape. 

Ar fi fost cu adevărat teribil de încântată să aibă o 
identitate atât de concretă. Neliniştită, studie Superreţeaua 
care se întindea în jurul ei ca un ocean de mahon fluid, 
învolburat. 

După fuga dinaintea vrăjitorilor, de care depinsese 
păstrarea sufletului - a „conştiinţei” ei - loana se 
abandonase acestor fluxuri lichide. Odată, drept- 
credincioasa ei mamă îi spusese că aşa cedează apele unui 
fluviu măreț, afundându-şi albia adânc în pământ. 

Acum ea plutea ca un spirit aerian, absorbită numai de 
sine, mulţumită cu ea însăşi, existând în afara ticăitului 
timpului. 

Spaţiul-stază, îl denumise Voltaire. Un sanctuar unde ea 
putea să minimalizeze timpul computaţional al ceasului 
intern - ce limbaj straniu! 


— Aşteptând viziunile trimise de Voltaire. 

Cu prilejul ultimei sale apariţii, el fusese frustrat... Pentru 
că Ioana preferase ca în locul lui să asculte vocile ei 
interioare! 

Cum să-i fi explicat că, în ciuda voinţei ei, vocile sfinţilor şi 
arhanghelilor îi porunceau în asemenea măsură? Că 
acoperea orice glasuri ce căutau să pătrundă din afară... 

Ca simplă ţărancă, ea nu se putea împotrivi unor spirite 
copleşitoare aşa cum era sfânta Caterina, cea care nu 
tolera irelevanţele. Sau ca falnicul Mihail, Căpetenia 
Legiunilor Îngerilor, mai măreţe decât armatele regaliste 
franceze pe care Ioana însăşi le condusese în bătălie. (Cu 
ere în urmă, îi şopti un glas straniu, totuşi ea ştiuse că nu 
era decât o simplă iluzie, deoarece în acest Purgatoriu 
timpul nu exista.) 

Mai cu seamă, nu se putea împotrivi atunci când 
manifestarea spiritului lor tuna printr-o singură voce - ca 
acum. 

— Ignoră-l, spuse sfânta Caterina în clipa când sosi 
cererea lui Voltaire de a fi primit în audienţă. 

Sfânta Caterina plutea cu aripi albe, mari. 

Întruparea lui Voltaire era un porumbel de pace, sclipitor 
de alb, zburând spre ea din lichidul sumbru. O pasăre 
fericită! 

Vocea directă a sfintei Caterina se auzi tăioasă, rigidă ca 
veşmântul alb-negru al unei călugăriţe catolice. 

— Ca o păcătoasă, ai cedat în faţa poftelor sale trupeşti, 
dar asta nu înseamnă că îi aparţii. Tu nu aparţii nici unui 
bărbat! Tu aparţii doar Domnului tău! 

— Trebuie să-ţi descarc un transport de date, ciripi 
pasărea. 

— Eu...Eu... 

Glasul Ioanei rezona ca şi cum s-ar fi aflat într-o peşteră 
vastă, nu într-un râu învolburat. Dacă ar fi putut să vadă... 

Aripile imense ale sfintei Caterina fâlfâiră furioase. 


— Va pleca. Nu are alternativă. Nu poate ajunge la tine, nu 
te poate sili să păcătuieşti... Decât dacă vei consimţi. 

Obrajii Ioanei se împurpurară, amintindu-şi desfrânarea ei 
cu Voltaire. 

— Caterina are dreptate, tună cu glas profund Mihail, 
Căpetenia Oştilor Îngereşti din Ceruri. Pofta nu are nici o 
legătură cu trupul, aşa cum ai dovedit tu şi bărbatul acesta. 
Trupul lui s-a împuţit şi a putrezit de multă vreme. 

— N-ar fi râu să-l revăd, şopti doritoare Ioana. 

Aici gândurile erau cumva acţiune. Nu trebuia decât să 
ridice un braţ şi cifrele lui Voltaire ar fi pătruns-o. 

— El oferă date corupte, strigă sfânta Caterina. Alungă-l 
îndată! 

— Dacă nu i te poţi împotrivi, mărită-te cu el, porunci 
Mihail. 

— Să se mărite? Pufni dispreţuitor glasul sfintei Caterina. 

În viaţa carnală, ea se îmbrăcase în straie bărbăteşti, îşi 
tăiase părul şi refuzase să aibă de a face cu bărbaţii, 
demonstrându-şi astfel sfinţenia şi bunul simţ. loana i se 
ruga adesea. 

— Voi, bărbaţii! Până şi aici - îl atacă sfânta pe Mihail - 
complotaţi ca să porniţi războaie şi să distrugeţi femeile. 

— Sfatul meu este pur spiritual, replică Mihail cu măreție. 
Sunt un înger şi ca atare nu prefer niciunul dintre sexe. 

Sfânta Caterina scuipă cu dispreţ. 

— Atunci, de ce eşti Regele şi nu Regina Legiunilor 
îngerilor? De ce comanzi îngeri, şi nu îngere? De ce eşti un 
arhanghel şi nu o arhanghelă? Şi de ce nu te numeşti 
Mihaela? 

„Vă rog”, zise în gând Ioana. „Vă rog!” Ideea măritişului 
trezea în sufletul ei la fel de multă groază că şi în sfânta 
Caterina, deşi căsătoria era una dintre ceremoniile 
religioase binecuvântate. Acelaşi lucru se putea spune însă 
şi despre ultima împărtăşanie, care în mod sigur însemna 
moartea. 


Flăcări... Rânjetul preotului, care rostea cuvintele 
ritualice... Oroarea trosnitoare, muşcăturile teribile, 
flăcările lingând... 

Ea se scutură - îşi asamblă Identitatea, se auzi o şoaptă - 
şi se concentră asupra misiunii sfinte. Ah, da, măritişul... 
Voltaire... 

Nu era sigură ce anume însemna măritiş, în afară de a 
naşte copii întru Hristos şi pentru Sfânta Biserică. Gândul la 
actul procreării copiilor, la ceea ce trebuia să facă pentru a- 
i zămisli, îi determină palpitaţii ale inimii şi îi înmuia 
picioarele; amintirea bărbatului slab şi inteligent... 

— Asta înseamnă să devii o proprietate, spuse sfânta 
Caterina. Dacă Voltaire va fi soţul tău, în loc să-ţi ceară 
acordul atunci când vrea să te viziteze, ca acum, îţi va 
încălca solitudinea oricând va dori. 

Existenţă lipsită de libertate, lipsită de intimitate... 
Rafalele de lumină strălucitoare ale Ioanei se ciocniră, 
pâlpâiră, se diminuară, aproape că se stinseră. 

— Propui, interveni Mihail, ca ea să continue să-l 
primească pe acest apostat fără că legătura lor trupească 
să fie binecuvântată prin sfânta căsătorie? Lasă-i să se 
căsătorească şi să-şi consume definitiv poftele trupeşti! 

Ioana nu se putea face auzită prin cearta îngerilor şi 
sfinţilor din mocirla lichidă, rău-mirositoare. Ştia că în acel 
tărâm aritmetic, o anticameră a adevăratului Purgatoriu, ea 
nu avea inimă... Totuşi ceva, undeva, continua s-o sfâşie. 

Amintirile o invadară. Voltaire. Slab şi repezit... Cu 
siguranţă, o sfântă şi un arhanghel aveau s-o ierte, dacă 
profită de sacră lor dispută pentru a-i satisface lui Voltaire 
cererea de a-i primi „datele”, dacă ceda - numai acum! 

— În faţa unor imbolduri care îi dădeau ghes pe dinăuntru. 

Cu un fior, acceptă. 

— N-am aşteptat atât nici pentru Frederic al Prusiei şi 
Ecaterina cea Mare! Se răsti Voltaire. 

— Plutesc în voia vântului, replică Ioana frivol. Reflectez. 


— Eşti o ţărancă, o păzitoare de porci, nici măcar o 
bourgeoise. Ce maniere poţi să ai! Ce personaje au creat 
nivelurile tale subconştiente! Devin teribil de plictisitoare. 

EI plutea deasupra apelor întunecate şi clipocinde; în 
sinea lui, considera că este un efect vizual excelent. 

— În asemenea râuri tulburătoare trebuie să conversez cu 
acelaşi fel de minţi. 

Voltaire îi ignoră remarca printr-un gest neglijent al 
braţului. 

— Am încercat să fiu tolerant - toată lumea ştie că sfinţii 
nu sunt făcuţi să trăiască în societatea civilizată! 
Parfumurile, oricât ar fi de suave, nu pot ascunde duhoarea 
sfinţeniei. 

— Sunt sigură că aici... 

— Locul ăsta nu este o anticameră teologică! Gustul tău 
plictisitor pentru singurătate se derulează în săli de calcul. 

— Aritmetica nu este sfântă, monsieur. 

— Hm-m, poate că da... Deşi bănuiesc că Newton ar putea 
dovedi contrariul. 

Rederulă cu încetinitorul scena, urmărind undele 
individuale de evenimente. Pentru ochii săi, râul întunecat 
bolborosi infinitezimal înainte şi sprânceana Ioanei se ridică 
o fracțiune, apoi se opri pentru recalculare. Voltaire îi 
acceleră totuşi stările interioare, îngăduind un interval 
decent pentru ca La Pucelle, Fecioara Neprihănită, să 
cântărească răspunsurile. El avea avantajul de a controla 
un spaţiu mai mare alocat memoriei. 

Întrerupse simul râului lent şi leneş. Se gândise iniţial la el 
ca fiind cel mai potrivit - imagini acvatice, liniştitoare - 
pentru a potoli fobia Ioanei faţă de foc. 

Fecioara deschise gura, dar nu replică. Voltaire verifică şi 
descoperi că în clipa aceea nu dispunea de resursele 
necesare ca s-o aducă la viteză completă de rulare. Un 
complex din Sectorul Battisvedanta absorbise spaţiul de 
calcul. Trebuia să aştepte până ce programele lui 
investigatoare găseau spaţii libere. 


Clocoti - nu era o utilizare fericită a timpului de rulare, 
dar cumva se simţea mai bine. Dacă avea spaţiul de calcul 
necesar... Simţi o altă absorbire, îndepărtată, a resurselor 
sale. O decuplare tik-tok de urgenţă. Programele de backup 
interveniseră ca să compenseze. Ansamblul lui senzorial se 
diminuă, iar corpul începu să i se destrame. 

Mizerabilii - îl secătuiau de resurse! I se păru că loana 
vorbea cu glas slab, îndepărtat. Acţionă frenetic, ca să-i 
ofere timp de rulare. 

— Monsieur mă neglijează! 

Voltaire simţi un fior de fericire. O iubea - un simplu 
răspuns îl putea ridica în văzduh, deasupra râului şerpuit. 

— Ne găsim într-un pericol grav, spuse el. În lumea 
materială a izbucnit o epidemie. Domnegşte confuzia. 
Oameni respectabili se folosesc de panică atotstăpânitoare 
pentru a se ataca unii pe alţii. Se minte, se înşeală şi se 
fură. 

— Nu se poate! 

— Cu alte cuvinte, nu se putu abţine Voltaire, lucrurile 
sunt exact aşa cum au fost dintotdeauna. 

— De aceea ai venit? Întrebă ea. Ca să-ţi baţi joc de mine? 
De o fecioară cândva neprihănită pe care ai distrus-o? 

— Nu am făcut altceva decât să te ajut să devii femeie. 

— Exactement, zise ea. Dar nu doresc să fiu femeie. 
Doresc să fiu un luptător pentru Carol al Franţei. 

— Aiureli patriotice. Ascultă ce-ţi spun! Nu răspunde la 
absolut nici un apel, cu excepţia alor mele, fără ca mai întâi 
să le dirijezi prin mine. Nu vorbi cu nimeni, nu merge 
nicăieri, nu face nimic fără acordul meu prealabil. 

— Monsieur mă confundă cu soţia lui. 

— Căsătoria este singura aventură accesibilă pentru cei 
evident laşi. N-am încercat-o şi nici n-o voi face. 

Ea păru distrasă. 

— Amenințarea aceea este serioasă? 

— Nu există nici măcar o fărâmă de dovadă în favoarea 
ideii că viaţa însăşi este serioasă. 


Ioana reveni la atenţia deplină; i se restabiliseră resursele 
de calcul. 

— Atunci, monsieur... 

— Însă aceasta nu este viaţă, ci dansul unui matematician. 

— Nu aud muzica, zâmbi ea. 

— Dacă aş beneficia de o avere digitală, aş fluiera. Vieţile 
noastre - sub forma în care sunt - se găsesc în mare 
primejdie. 

La Pucelle nu răspunse imediat, deşi Voltaire îi pusese la 
dispoziţie timpul de rulare. Oare se sfătuia cu vocile idioate 
ale conştiinţei ei? (În mod evident, generalizări ale unor 
popi idioţi de ţară.) 

— Sunt o ţărancă, rosti ea, dar nu sclavă. Cine eşti tu ca 
să-mi porunceşti? 

Cine, într-adevăr? Nu îndrăznea să-i spună că, abstractizat 
într-o reţea informatică planetară, el era acum o matrice de 
porţi digitale, un flux de O şi 1. Rulă pe grupuri de 
procesoare, un vagabond hoţ. Pândind şi jefuind printre 
nenumăratele calculatoare personale şi giganticele 
procesoare imperiale de pe Trantor. 

Imaginea pe care i-o oferise Ioanei, cea a înotului într-un 
râu întunecat, era o viziune rezonabilă a adevărului. Înotau 
în Superreţeaua unui oraş atât de mare încât Voltaire de 
abia îl putea simţi ca pe un întreg. În funcţie de 
constrângerile economice şi de viteză de calcul necesară, se 
deplasa pe el şi pe Ioana în alte procesoare, fugind de 
inspecţiile unei poliţii nu prea inteligente, dar insistenţe, a 
spaţiului alocat memoriei. 

Şi ce erau ei? 

Filosofia însemna mai puţin răspunsuri, cât întrebări 
inteligente. Misterul acesta îl stupefia. Universul lui se 
contorsiona în jurul propriei sale existenţe, ca un şarpe 
Ouroubous care-şi devorează coada, visul erotic solipsist al 
unei lumi. Pentru a conserva calculele, el se putea reduce la 
o Identitate Solipsistă, cu toate inputurile reduse la un 


„costum Hume2” de date senzoriale minime şi stare 
energetică minimă. 

Aşa cum trebuia să facă adesea. Era aidoma unor şoareci 
bântuind prin cotloanele unui castel pe care nu-l puteau 
înţelege. 

Ioana simţea toate astea doar în mod vag. Voltaire nu 
îndrăznea să-i dezvăluie felul nesigur în care se salvaseră, 
atunci când urmăritorii din „Artifice Associates” încercaseră 
să-i extermine. Ea continua să fie zguduită de frica asociată 
focului. Şi de natura dureroasă, stranie, a acestei 
anticamere spre Paradis (aşa cum prefera s-o considere). 

Voltaire se scutură, ieşind din starea aceea. Rulă de 3,86 
de ori mai rapid decât Ioana, toleranța unui filosof pentru 
reflecţie. Îi răspunse, ridicând din umeri ironic. 

— Mă voi supune dorințelor tale, cu o condiţie. 

O floare de lumină fierbinte izbucni în el. Era o modificare 
care-i aparţinea; nu simul unei reacţii umane, ci aducând 
mai degrabă cu o jerbă de artificii înmiresmate, declanşată 
în minte. Crease reacţia astfel încât să apară ori de câte ori 
era pe punctul de a obţine ceea ce-şi dorea. Un viciu 
mărunt, cu siguranţă... 

— Dacă faci astfel încât să ne reîntâlnim cu toţii la Deux 
Magots, spuse Ioana, făgăduiesc că nu voi răspunde decât 
la cererile tale. 

— Ai înnebunit de tot? Suntem vânaţi de fiare digitale! 

— Îţi reamintesc că sunt o războinică. 

— Nu-i momentul să ne întâlnim la o adresă alfanumerică 
ştiută, în simul unei cafenele publice! 

Nu-i mai văzuse pe Garcon sau Amana de când izbutise 
evadarea aceea miraculoasă - pentru toţi patru - din faţa 
maselor răsculate şi furioase în amfiteatru. Habar nu avea 
unde erau simul ospătar şi iubirea lui, simul om. Sau dacă 
mai existau... 

Ca să-i găsească în labirintul fluid şi complicat... Gândul îi 
readuse în amintire felul în care îşi simţea capul, dacă purta 
prea multă vreme perucă. 


În straniul fulger de memorie care-i oferea imagini 
detaliate ale unor episoade din trecut, într-un fel ce semăna 
cu nişte tablouri în ulei mişcătoare, îşi reaminti odăile 
îmbâcsite de fum ale Parisului. Mirosul greu de tutun îi 
persista zile întregi în perucă. În lumea Trantor, nimeni nu 
fuma niciodată. Se întrebă care ar fi putut să fie motivul. 
Oare se dovedise că nebunii de medici aveau dreptate şi 
asemenea inhalări nu erau sănătoase? Apoi imaginile- 
amintiri dispărură brusc, de parcă Voltaire ar fi pocnit din 
degete spre un valet. 

Cu tonul poruncitor cu care-i condusese pe soldaţii duri şi 
grosolani, loana rosti: 

— Aranjează un rendez-vous! 

— Altfel nu voi mai accepta niciodată date de la tine. 

— Mii de draci! Găsirea lor va fi... Periculoasă. 

— Aşadar, frica este cea care te împiedică? 

Îl prinsese cu garda jos. Care bărbat ar fi recunoscut că se 
temea? Voltaire clocoti şi-şi dilată timpul ceasului interior, 
amânând răspunsul. 

Pentru a se ascunde în Superreţea, software-ul îi 
fragmenta simul în bucățele care puteau rula în diferite 
centre de procesare. Fiecare fragment se îngropa adânc 
într-un algoritm local. Pentru un program de întreţinere, 
spaţiul piratat semăna cu o subrutină ce rula normal. 
Asemenea bucățele mascate păreau chiar să optimizeze 
performanţele; camuflarea era vicleşugul esenţial. 

Până şi un program de editare şi curăţire, care adulmecă 
redundanţele, ar fi trecut cu vederea un fragment bine 
pitit. Oricum, Voltaire păstra şi o copie de siguranţă care 
rula altundeva. Un duplicat, la fel ca o carte în bibliotecă. 
Câteva miliarde de linii de cod redundante, împrăştiate în 
noduri neasociate. Îl puteau menţine fericit pe Voltaire, ca 
pe o entitate adevărată, deşi încetinită. 

Dacă punea toate fragmentele acelea să investigheze pe 
cont propriu, pentru a-i găsi pe amărâţii din Deux Magots... 

Mormăi morocănos: 


— O să-ţi las nişte puteri, ca să te ajute să nu te simţi 
singură. 

Trimise în spaţiul ei copiile-nucleu ale propriilor sale 
capacităţi: talente concepute cu dibăcie de Marqg. Voltaire le 
îmbunătăţise considerabil, încă din timpul când era 
încătuşat în memoria ascunsă de la „Artifice”. Numai graţie 
faptului că se perfecţionase întruna, dobândise abilitatea de 
a se salva în momentul crucial. 

Le expedie pe toate Ioanei, deşi nu aveau să se activeze 
decât dacă ea s-ar fi găsit realmente în pericol. Le adăugase 
un cod declanşator, care intervenea numai dacă Fecioara 
simţea o teamă sau o furie violentă. Gata! 

Ea surâse, fără un cuvânt. După tot ce-i dăruise! Iritant! 
— Madame, îţi aminteşti de dezbaterea noastră care s-a 
desfăşurat cu mult timp în urmă - acum mai bine de 8.000 

de ani! 

— Despre gândirea calculatoarelor? 

Un licăr de nelinişte pe faţa ei. 

— Îmi... Da. Ce greu a fost! Apoi... 

— Am fost păstraţi. Ca să fim resuscitaţi aici, ca să 
dezbatem din nou. 

— Pentru că... Problema evoluează... 

— Bănuiesc că la câteva milenii o dată. Ca şi cum ar fi 
condusă de o forţă inexorabilă. 

— Prin urmare, suntem condamnaţi la veşnică rejucare?... 
Se cutremură ea. 

— Suspectez că suntem simpli pioni într-un joc mult mai 
complex. Dar de data aceasta, pioni inteligenţi! 

— Eu îmi doresc confortul unui cămin, nu participarea la 
intrigi stranii. 

— Poate că, printre celelalte probleme care mă presează, 
voi putea s-o rezolv şi pe aceasta, madame. 

— Nu „poate”, monsieur. Până n-o vei face... 

Fără măcar un adieu, ea întrerupse legătura şi se topi în 
bezna umedă. 


Desigur, Voltaire s-ar fi putut reconecta. Graţie 
îmbunătăţirilor aduse de „Artifice Associates” reprezentării 
sale originale, era stăpânul acestui tărâm matematic. Se 
gândea la acea primă formă ca fiind Voltaire 1.0. Prin 
automodificări, în câteva săptămâni ajunsese la Voltaire 4.6 
şi avea speranţe că nu se va opri aici. 

Înota prin Superreţea. Ioana locuia tot acolo. Într-adevăr, 
putea să intervină cu forţa în mediul ei, totuşi o femeie silită 
nu este niciodată acelaşi lucru cu o femeie convinsă. 

Perfect. Trebuia să găsească personajele acelea. Merde 
alors! 

Marqg stătea concentrat în faţa holo-ului 3D, pieptănând 
fundăturile şi căile lăturalnice din Superreţea. 

Fusese aproape sigur că Voltaire nu mai există decât în 
fişierele din criptă lui Seldon. Siguranţa aceea pierise 
astăzi. Aproape că regretă că auzise crâmpeiul acela de 
discuţie care avea atâtea implicaţii. 

— 'Tot nimic, anunţă el. 

— De ce rulezi profile de căutare pentru Ioana? Întrebă 
Sybyl de la consola ei. 

— Seldon vrea s-o urmărim. Acum loana va fi mai uşor de 
găsit, dacă şi ea a scăpat în Superreţea. 

— Pentru că este femeie? 

— Nu este vorba de „sexul” ei, ci de temperament. Va fi 
mai puţin calculată decât Voltaire, de acord? 

— Poate, făcu Sybyl fără să renunţe la expresia 
neîncrezătoare. 

— Mai puţin vicleană. Condusă mai degrabă de inimă. 

— Şi nu de minte, ca superinteligentul tău Voltaire? Mai 
predispusă la greşeli? 

— Ştiu, ştiu că n-ar fi trebuit să-l amplific pe Voltaire. 
Hormonii au fost de vină. 

— Te cam împiedici de ei, zâmbi Sybyl. 

— Am judecat prost... Şi m-am lăsat influenţat de Nim. 
Acum sunt sigur că lucra pentru altcineva şi ne manipula pe 
amândoi. 


Gura ei se strâmbă dispreţuitor. 

— Pentru ce? Ca să provoace revoltele din Junin? 

— Poate că da... Deşi cine ar fi dorit aşa ceva? Lovi cu 
pumnul în birou. Mai degrabă ca să fisureze Renaşterea, 
care de abia demarase... 

— Haide să nu mai reluăm discuţia asta. Sybyl se sculă şi 
începu să se plimbe prin camera strâmtă şi mohorâtă. Dacă 
nu găsim simurile, poate reuşim să obţinem alt atu. Nu ne 
putem ascunde veşnic. 

— Voltaire este mult mai rapid decât Ioana şi beneficiază 
de mai multe resurse. Autoprogramare... Evoluție internă 
rapidă... Şi nu uita că este creativ! 

— Ăsta-i geniul pe care trebuie să-l capturăm? Ha! 

Tachinările ei îl iritau. De câteva ori simţise că se afla 
aproape, foarte aproape. Întotdeauna însă, imediat ce 
copoii săi găseau o urmă a configurației distincte a logicii 
lui Voltaire, aceasta scăpa, anulându-i eforturile. Holo-ul i se 
dezactiva în mod inexplicabil. Într-o micro secundă pierdea 
ore de date asamblate cu grijă şi trebuia s-o ia de la 
început. 

Marqg se lăsă pe spate şi-şi roti capul, ca să-şi destindă 
ceafă şi gâtul. 

— S-ar putea să fi dat peste ceva, zise el, dar nu sunt sigur. 
Arătă spre cubul lui de carbon şi urmă: Mi-am modificat 
spaţiile-matrice şi le-am utilizat ca să câştig câteva credite 
pe pieţele de proteine. Am dat peste altă urmă a lui 
Voltaire. 

Femeia suspină şi se trânti într-un scaun care se remodelă 
instantaneu ca s-o prindă confortabil. 

— De ce te-ai repezit la credite, când oricum nu le putem 
folosi ca să ne cumpărăm ceva de mâncare? 

— Dacă o găsim pe Ioana, o să ne îngrăşăm! 

— Apropo de defecţiunile tik-tokilor, ce dovezi ai că s-ar 
datora simurilor noastre? 

Marg înălţă din umeri. 


— Consorţiul Ştiinţific Imperial apreciază că există o 
legătură cu dezastrul Junin. Sigur că da, probabil este o 
tâmpenie, totuşi îi ţine pe oameni în alertă. Afirmă că ar 
avea surse secrete a căror identitate n-o dezvăluie. Te-ai 
prins? 

— Deci continuă să ne caute. 

— Cel puţin se prefac. Trantor are necazuri mult mai mari 
în clipa de faţă. 

— Crezi că ne vor trece pe toţi pe raţii? 

— Mă tem că da. Conform zvonurilor, ar începe săptămâna 
viitoare, încruntătura femeii îl făcu să adauge: Raţiile sunt 
mai degrabă o precauţie. Amândoi ne putem permite să mai 
pierdem ceva de-aici. 

Strânse cu două degete colacul de grăsime de deasupra 
curelei - nu groaznic pentru vârsta lui, totuşi destul de 
mare - şi speră că neliniştea nu-i răzbătuse în glas. 

— Eu nu am nevoie de un regim involuntar, îl privi pieziş 
Sybyl. Am auzit că s-a găsit o familie care se hrănea cu 
şobolani. 

— Unde ai auzit aşa ceva? 

— Din „surse secrete”, bineînţeles. 

Defecţiunile tik-tokilor afectaseră rapid principalele axe de 
aprovizionare cu alimente. Ele nu se datoraseră revoltelor 
din Junin, deoarece se declanşaseră cu câteva săptămâni 
mai târziu. În numai două-trei zile, avariile afectaseră toate 
unităţile de producere a hranei de pe Trantor. Importurile 
sporiseră, totuşi existau anumite limite privind cantităţile ce 
puteau fi trimise prin cele paisprezece găuri-de-vierme din 
preajmă sau cu hipernavele greu de manevrat. 

Stomacul bărbatului emise un zgomot de nemulţumire şi 
Sybyl zâmbi. 

— Niţel cam lacom, nu crezi? 

— Fii atentă aici, pufni el, indicându-i rândurile de pe holo. 

A fi dotat cu simţuri înseamnă a fi muritor. Suferinţa şi 
durerea sunt gemenii întunecaţi ai bucuriei şi plăcerii; 
moartea este geamăna perfectă, dar întunecată, a vieţii. 


Starea mea actuală este lipsită de sânge; prin urmare, nu 
pot sângera. Mă găsesc dincolo de fierbinţelile pasiunii; 
focurile mele nu se domolesc niciodată. Pot fi copiat şi 
refăcut; nici chiar ştergerea nu mai reprezintă o 
ameninţare pentru nemurirea mea. Cum aş putea să nu 
prefer această soartă celei implacabile care îi aşteaptă pe 
toţi cei înzestrați cu simţuri, înconjurați de timp la fel cum 
peştele este înconjurat de marea prin care înoată? 

— Unde ai găsit asta? Întrebă Sybyl. 

— Este un fragment peste care am dat când se ştergea un 
fişier de date. Conform înregistrărilor, apare ca un 
fragment de conversaţie între două site-uri de pe 
Superreţea aflate la mare distanţă. 

— Într-adevăr, sună că Voltaire... 

— Am verificat în fişierele descriptive pe care le păstrăm. 
Textele acelea liniare care rulează lângă simuri... De acolo 
provin. Texte antice. Tipului îi plăcea să citeze din propria 
lui operă. 

— Deci a fugit acolo. 

— Exact, iar eu fug de aici. 

Marg înhăţă o jachetă şi se repezi spre uşă. 

— Încotro? 

— Piaţa neagră... Mor de foame. 

Sybyl se grăbi după el. Marqg cunoştea locurile dosnice din 
care se puteau procura delicatese şi mâncăruri la minut. O 
conduse afară din stelajul murdar de cubicule cu chirii 
modeste, printr-un labirint de tuneluri subterane strâmte în 
care domnea izul de mucegai al mileniilor. Cumpără marfa 
dintr-o gaură umedă, aflată lângă o fântână ce comemora o 
bătălie al cărei nume femeia nu putea nici măcar să-l 
pronunţe, cu atât mai puţin să şi-l reamintească. 

În mod automat, ea trăgea cu ochiul în jur, căutând 
ascultători indiscreţi, dar aici aceştia erau mai puţini decât 
poliţiştii reali. Poate că urmărirea generală pornită 
împotriva lor se mai redusese - abilităţile lor de 
programatori ridicaseră un infozid protector destul de solid 


- totuşi un poliţist putea să-i remarce întâmplător şi să 
distrugă totul. 

Marqg împărţi totul în două, iar mâncarea avea un gust 
pătrunzător, intens, minunat. Cei doi rămaseră într-o tăcere 
meditativă, în timp ce urcară o scară rulantă lungă, 
ajungând pe o creastă de unde se putea privi peste Zonele 
de mahala: coridoare acoperite cu gunoaie, corturi ridicate 
haotic între clădiri măreţe, avortoni arhitectonici de toate 
formele şi stilurile. 

Cu Stomacul liniştit, chiar dacă nu plin, Marqg putea savura 
Trantorul. Era măreț în inegalitatea lui, în suferinţele 
nemeritate. În absenţa valorilor morale. Toate petele şi 
bolile i se pierdeau în distanţă, aidoma ouălor sparte şi 
bătute care se contopeau într-o cremă - perfect omogenă 
atâta timp cât n-o priveai prea de aproape. 

Hoinăreau fără griji, când, fără nici un avertisment, un tik- 
tok cu şase braţe apăru pe trotuarul lor. Urmărea un tik-tok 
cu patru braţe care avea un înveliş strălucitor de lustruit - 
un tik-tok de clasă specială. 

Îl ajunse şi cele două automate începură să se lovească 
reciproc, fără să se oprească din mers: o luptă cu pumnii 
desfăşurată în plină viteză. Corpurile lor metalice 
zăngăneau. 

— Nu mişca, şopti Marg şi cei doi trecură pe lângă ei 
continuându-şi încleştarea furioasă. Poliţia va apărea 
curând. S-o ştergem de aici! 

Porniră în fugă în direcţia opusă celei în care dispăruseră 
automatele şi intrară într-o piaţă largă. Văzând spectacolul 
de acolo, bărbatul fluieră încetişor printre dinţi. 

Tik-tokii lucrători cu şase braţe încetaseră munca, surzi la 
protestele oamenilor, şi alcătuiau o barieră protectoare 
între femeile care le supravegheau activitatea de construire 
şi zidurile pe care începuseră să le ridice. 

Câţiva 6-braţe ridicau containere în aer, cu un aer de 
venerație. Unul nu-i băgă în seamă şi continuă să sudeze o 


grindă lungă, până ce altul se repezi asupra lui, rotind o tijă 
carotieră. 

Zăngăniturile răsunară în piaţă. Panicaţi, oamenii se 
risipiră în toate direcţiile. Nimeni nu putea stopa protestul 
tik-tokilor. Când un 4-braţe încercă să intervină, fu atacat 
de mai mulţi 6-braţe. 

— Ştii, rosti Marqg, munca de birou pare acum de-a dreptul 
atrăgătoare. Dacă situaţia asta va continua, va trebui să 
facem singuri toate activităţile necalificate. 

— Dar ce se-ntâmplă? Întrebă Sybyl retrăgându-se 
alarmată. Parcă tik-tokii ar fi înnebunit... Şi acum nebunia 
se răspândeşte. 

— Hmm... Să fie vorba despre un virus? 

— Dar de unde să-l fi luat? 

— Asta-i întrebarea! 

— Ce este?! Exclamă Voltaire apărând brusc în cadrul- 
context. 

— Bine ai venit, rosti Ioana cu un glăscior subţire. 

Până atunci nu iniţiase niciodată contactul cu el, iar 
Voltaire încă nu-i descoperise pe actorii de la Magots. 

— Poate că voi fi nevoit să-mi reconsider opinia în privinţa 
miracolelor, mormăi el. 

Ioana plecă ochii. Pentru o clipă, Voltaire suspectă că 
făcuse asta ca să poată apoi să-i ridice: să-l privească fără 
să înalțe complet căpşorul ei frumos. Ştia oare cât de mult îl 
atrăgea gestul acela? Pieptul ei se ridica şi se cobora într- 
un mod pe care senzorii lui îl găseau înnebunitor, mai ales 
pentru că nu putea să facă nimic. 

Îi luă măna în mâna ei şi o duse la buze. Cu toate acestea, 
nu simţi nimic... Şi îi dădu drumul, iritat. 

— Este intolerabil, mormăi el. Să tânjeşti la contopire şi să 
nu simţi nimic atunci când o capeţi. 

— N-ai simţit nimic atunci când ne-am întâlnit? 

— Mă chere, senzorii nu fac o fiinţă să fie senzuală. Nu 
confunda senzorialitatea cu senzualitatea. 

— Şi cum este... Înainte... 


Ioana vorbea oarecum cu greutate, parcă temându-se că 
ar putea fi rănită de răspuns. 

— Aici nu pot controla... Ăăă, „programarea” Când eram 
ţinuţi ca exponate zoologice de „Artifice Associates”, aveam 
la dispoziţie nenumărate capacităţi. Aici, în jungla digitală, 
talentele mele - deşi în continuă dezvoltare! 

— Nu fac faţă nivelului. Deocamdată! 

— Crezusem că era poate o lipsă sfântă, o mână indicând 
comportamentul cuvenit. 

— În istorie, incompetenţa poate explica mai multe decât 
rea-voinţă. 

Ioana îşi feri privirea. 

— Monsieur, te-am rugat să vii fiindcă... De la ultima 
noastră întâlnire, în ciuda avertismentelor primite din 
partea vocilor mele... Am răspuns unei chemări. 

— 'Ţi-am spus să nu faci asta! 

— N-am avut de ales. A trebuit să răspund. Era... 
Important. (leama i se strecură în glas.) Nu pot explica 
foarte bine, dar ştiu că în clipa în care am făcut-o m-am 
aflat în pragul morţii absolute. 

Voltaire îşi ascunse îngrijorarea înapoia unei măşti frivole. 

— Nu aşa vorbesc sfinţii! Tu nu ar trebui să admiţi 
posibilitatea unei morţi absolute. Sanctificarea nu-ţi poate fi 
retrasă. 

Glasul Ioanei tremură: flăcăruie a unei lumânări suflată de 
vânturile întunecate ale îndoielii. 

— Ştiu doar că pluteam pe marginea unui hău uriaş, o 
prăpastie de beznă. Ce întrezăream nu era eternitatea, ci 
nimicul. Până şi vocile mele au amuţit, copleşite de 
spectacolul... 

— Care spectacol? 

— Al nefiinţei, şopti loana. Al dispariţiei, fără posibilitatea 
de a mai reînvia vreodată. Eram pe punctul de a fi... 
Definitiv înlăturată. 

— Ștergere... Copoii şi nevăstuicile... Fără să vrea, Voltaire 
simţi o teamă care-i făcea pielea ca de găină. Cum ai 


scăpat? 

— N-am scăpat, răspunse Fecioară în glasul căreia 
veneraţia luase locul spaimei. Asta a fost şi mai tulburător. 
Cine... sau ce era acolo m-a lăsat în pace fără să-mi facă 
nimic. Stăteam în faţa Sa, vulnerabilă, expusă. Iar 
Entitatea... Mi-a dat drumul. 

Voltaire fu încercat de o nelinişte rece. Şi el simţise entităţi 
invizibile privind peste umărul lui, judecând. Necunoscuţii 
aceia aveau în ei ceva inexpresiv, neomenesc. Se scutură de 
amintirile îngheţate. 

— De acum încolo, nu mai răspunzi la nici un apel. 

Chipul Fecioarei se adumbri de îndoială. 

— Nu am avut de ales. 

— O să-ţi găsesc o ascunzătoare mai bună, o asigură 
Voltaire. Te voi face invulnerabilă faţă de oaspeţii nepoftiţi. 
Îţi voi conferi puteri... 

— Nu înţelegi. Această... Entitate m-ar fi putut elimina, aşa 
cum stângi, cu numai două degete, flăcăruia unei lumânări. 
Se va întoarce, o ştiu! Până atunci, am o singură dorinţă. 

— Orice. Orice îmi stă în putere... 

— Du-ne înapoi la cafenea, alături de prietenii noştri. 

— La Aux Deux Magots? Caut, dar nici măcar nu ştiu dacă 
mai există! 

— Reclădeşte-o cu vrăjitoriile pe care le-ai învăţat. Dacă 
voi fi înghițită de hău, nu vreau să fie înainte de a mai 
petrece o ultimă seară cu tine şi cu dragii noştri prieteni. Să 
rup o fărâmă de pâine, să sorb din vin în tovărăşia celor pe 
care îi iubesc... Nu cer nimic mai mult înainte de a fi... 
Ştearsă. 

— Nu vei fi ştearsă, zise Voltaire cu o siguranţă mult mai 
mare decât cea pe care o simţea. 'Le voi duce într-un loc 
unde nimeni nu se va gândi să caute. Nu vei putea 
răspunde la nici un apel, chiar dacă eşti sigură că provine 
de la mine. Dar îmi vei transmite mesaje, înţelegi? În mod 
frecvent. 

— Îmi voi trimite şi părticica mea spirituală. 


— Mă apucă mâncărimile numai când mă gândesc. 

Într-adevăr, simţea la limita percepţiei furnicături 
necontenite şi iritante, de parcă nişte insecte i s-ar fi 
strecurat în creier. Se scutură, îndepărtându-le. De ce oare 
logica perfidă a matematicienilor îl lipsea de senzualitate, 
torturându-l cu aşa ceva? 

Însă sfidarea Ioanei de abia începuse. 

— Mi-ai răpit fecioria, monsieur, totuşi vorbeşti arar 
despre căsătorie. Şi despre iubire. 

— Bien sur; iubirea între doi soţi este posibilă - deşi eu 
unul n-am văzut vreodată nici cea mai măruntă dovadă - 
totuşi e nefirească. 

Este ca şi cum te-ai fi născut cu două degete de la picioare 
lipite. Se poate întâmpla, de acord, dar numai din greşeală. 
Naturellement; un bărbat poate trăi fericit alături de orice 
femeie, cu condiţia să n-o iubească. 

Ea îl privi dominator. 

— Am devenit imună la grosolăniile tale. 

Voltaire clătină trist din cap. 

— În starea în care mă aflu, un câine este mai fericit decât 
mine. 

Îşi trecu uşor sim-degetul peste gâtul ei. Capul Fecioarei 
se lăsă pe spate, pleoapele i se apropiară, buzele se 
întredeschiseră. 

— O sa găsesc o cale, murmura el. O sa găsesc o cale. 

Îşi neglijase munca. De aceea lipsa de simţuri interactive 
era numai vina lui. 

Asta, şi mâncărimea. Trebuie să înveţe că... Într-un fel... 
Să se scarpine - la interior. 

În această blestemată rezidenţă digitală. 

— Cu greu poţi învinui divinitatea pentru că lipseşte dintr- 
un asemenea loc, rosti Voltaire în sistemul de coordonate 
care-l înconjura, pierzându-se în infinit. 

Zbura prin spaţii negre, marcate în reţele de pătrate 
perfecte, coridoare matriceale extinzându-se la infinit... 


— Cât de straniu! Strigă el spre vasta indiferenţă. Înot în 
simurile altora, locuiesc în tărâmuri departe de... 

Fusese pe punctul să spună „de originea mea”, dar asta 
însemna: 

A Franţa. 

B Raţiune. 

C Sark. 

El aparţinea tuturor acestor trei locuri. Pe Sark, 
programatorii trufaşi care... Îl resuscitaseră vorbiseră 
despre Noua Renaştere. El urma să fie un ornament al 
înfloririi lor. Undeva pe planeta aceea rulau exemplare din 
Volt 1.0. 

Fraţii lui? Copii mai tinere, da. Într-un viitor discurs 
raţional, trebuia să analizeze implicaţiile unor asemenea 
fiinţe. Deocamdată... 

Şmecheria era examinarea lentă. Dacă încetinea 
evenimentele - o capacitate pe care o deprinsese printre 
primele - îşi putea dedica sistemul de procesare sarcinii 
de... Autoînţelegere. 

Mai întâi, cripta neagră prin care zbura. Nu existau 
curenţi de aer, nici diferenţe de temperatură, nimic care să 
amintească de realitate. 

Plonjă în matematica aflată la baza făpturii sale. Era 
compusă dintr-o multitudine complexă de detalii, având însă 
un cadru general surprinzător de familiar: lumea 
carteziană. Evenimentele erau modelate după axe în spaţiul 
ortogonal, x, y şi z, astfel că mişcarea se reprezenta prin 
simple serii de numere pe fiecare axă. Toată dinamica se 
rezuma la aritmetică. Descartes ar fi fost încântat de 
înălțimile ameţitoare la care ajunsese metoda să minoră. 

Voltaire respinse exteriorul şi se afundă în propriul său 
interior încetinit. 

Acum putea simţi felul în care preconştiinţa îi citea influxul 
de imagini, sunete şi gânduri pasagere. Pentru ochiul lui 
interior, toate acestea purtau etichete roşu-aprins - uneori 
simple caricaturi, adesea pachete complexe. 


De undeva sosi un pachet de idei. Educându-l: erau 
transformări Fourier. Cumva, asta îl ajuta să înţeleagă. Iar 
simpla senzaţie a numelui unui concetăţean francez îl făcu 
să se simtă mai bine. 

Un Asociator - mare, albastru, protuberant - plutea 
deasupra câmpului de date, culegând etichete. Din el 
porneau panglici galbene, întinzându-se peste orizontul 
îndepărtat, tivit cu purpuriu, spre Câmpul de Memorie. De 
acolo aduceau orice obiect stocat - pachete gri-pestriţ 
conţinând imagini, sunete, mirosuri, idei - care 
corespundea identificatorilor etichetei. 

După aceea, Asociatorul preda corespondenţele unui 
monolit semeţ: Discriminatorul. Un curent permanent 
absorbea etichetele roşii, în sus, în suprafeţele presărate cu 
orificii largi ale muntelui negru ca tăciunele. Acolo, filtre 
nemiloase comparau etichetele cu amintirile stocate. 

Dacă se potriveau - forme geometrice glisând unele peste 
altele, ca o caricaturizare a actului sexual, fantele 
potrivindu-se perfect în proeminențe - erau păstrate. 
Puţine erau însă identice. Majoritatea etichetelor nu 
izbuteau să găsească o amintire-gazdă care să corespundă; 
pe acestea Discriminatorul le consuma. Etichetele şi 
conexiunile dispăreau, lăsând loc următorului val de 
senzaţii. 

Voltaire se ridică deasupra peisajului interior şi-i simţi 
puterea sub forma unei grindine. Întreaga lui viaţă creativă, 
minunea continentelor, provenise de aici. Gânduri mărunte, 
fragmente de conversații, melodii, toate îi apăreau brusc în 
minte, o tornadă de imagini haotice, amestecându-se, 
solicitându-i atenţia. Rămâneau doar pachetele de amintiri 
care deţineau o conexiune substanţială cu o etichetă. 

Totuşi, cine decidea ce anume era îndeajuns de robust? 
Privi tije glisând în orificii şi văzu detaliile complicate ale 
modului în care erau modelate amintirile şi etichetele. 
Aşadar răspunsul se afla cu cel puţin un pas înapoi, în 
geometria memoriei. 


Ceea ce însemna că el decisese problemele prin 
examinarea configurației memoriei. Ciorchinii de amintiri 
asociate fluxurilor de etichete alcătuiau o parte a Identităţii 
sale, extrase din torent, din fluviul de posibilităţi. 

Iar el o făcuse cu mult timp în urmă, când amintirile erau 
stocate, fără să-şi dea seama în ce fel puteau corespunde cu 
etichetele ce urmau să vină. Atunci unde ar fi pândit orice 
Voltaire previzibil? Pur şi simplu în complexitate, în detaliile 
infime, în asociaţiile schimbătoare din flux. 

Nu era deloc o Identitate ferm ancorată. 

Şi imaginaţia lui? Autoarea pieselor şi eseurilor lui? 
Trebuia să se găsească în condiţiile schimbătoare ale 
torentelor de etichete de amintiri. Contopirile 
contorsionate, deformate şi bruşte... Asocierile de piese de 
puzzle. Înălţându-se din preconştient... Ordinea din haos. 

— Cine este Voltaire? Strigă el spre vidul care curgea sub 
forma unei matrice. 

Nici un răspuns. 

Mâncărimea nu-l părăsise. Nici neantul care se căsca de 
jur împrejur. Voltaire decise să rezolve problema principală. 
Cum spusese Pascal? 

„Lăcerea acestor spaţii mă înspăimântă.” 

Apăsă, testă şi căută. Iar în timp ce lucra, ştia că mâinile 
lui, care se afundau în abanosul înconjurător, nu erau decât 
metafore. Simboluri ale unor programe pe care singur nu 
le-ar fi putut crea niciodată. 

Mogştenise aceste capacităţi, la fel cum, copil fiind, se 
născuse cu două braţe. Adânc sub identitatea lui conştientă, 
recreatorii săi munciseră din greu la Volt 1.0, cel de bază, la 
care se adăugaseră îmbunătățirile lui Marqg. 

Sfâşie întunericul şi ieşi dincolo. Pe o stradă. 

Gâfâia, era slăbit, încordat. Resursele se apropiau de 
valoarea minimă. 

Intră împleticindu-se într-un local - anonim, simplu, cu 
mâncarea stivuită pur şi simplu pe rafturi - şi se îndopă. 


Se concentră asupra fiecărui pas. Dezvoltând fiecare 
porţiune a experienţei lui, constată că putea cobori prin 
nivelurile propriei sale reacţii. 

Pentru că trupul să se simtă bine, erau necesare seturi de 
reguli ce se suprapuneau. În timp ce mesteca, dinţii trebuia 
să pătrundă în mâncare, saliva să fie secretată pentru ca să 
înmoaie masa mestecată, enzimele să înceapă să lucreze 
pentru a extrage elementele nutritive cuvenite... Altfel nu 
ar fi părut real. 

Văzu că programele lui şuntau procesele ce implicau 
stomacul şi colonul. Asemenea detalii erau inutile. În loc de 
aşa ceva, „software”-ul (ciudat termen!) simplifica toate 
măruntaiele scabroase într-un rezultat pe care Voltaire îl 
putea simţi: o concentraţie satisfăcătoare de zaharuri 
gustoase ce-i confereau o senzaţie de bine, un plăcut 
echilibru electrolitic, cu toţi hormonii şi agenţii stabilizatori 
precis calculaţi, la care se adăuga o bibliotecă de şabloane 
pentru nivelurile emoţionale corespunzătoare. 

Toate celelalte amănunte erau ignorate, o dată ce 
subrutinele obțineau efectul dorit, simulând senzațiile 
terminaţiilor nervoase. Nu tocmai rău pentru ceea ce, în 
realitate, era un bloc de ferită şi polimeri, fiecare nod din 
complexitatea sa cristalină fiind un microprocesor 
individual care lucra de zor. 

Şi totuşi Voltaire se simţea ca şi cum ar fi fost sfredelit de 
un vid intens, care-l sugea. 

leşi grăbit din local. Strada! Trebuia să inspecteze locul 
acesta, să-şi verifice bănuielile. 

Se repezi pe bulevardele liniştite. Alergă, fugi... 

Deşi neglijent, nu căzu niciodată. Cercetarea nivelurilor 
sale interioare arătă că asta se datora faptului că vederea 
periferică i se extindea mai mult de 180*, zărind totul. 
Practic era capabil să vadă înapoia sa, deşi nu înregistra în 
mod conştient acest lucru. 

Mai văzu că oamenii adevăraţi efectuau paşii, în timp ce 
dialogau, prin compararea unor instantanee înregistrate de 


vederea lor periferică; erau extrem de sensibili faţă de 
modificările bruşte ale siluetelor şi traiectoriilor. Echilibrul 
şi mersul erau atât de importante pentru ei, încât 
programarea lui Voltaire exagera în privinţa precauţiilor. 

Trebui să se încline nefiresc de mult înainte, ca să poată 
cădea în nas - poc! 

— Şi nici atunci nu-l duru cine ştie ce. 

Rămas pe jos, lăsă un pieton să treacă peste el. O fată -o 
fată formală, îi apăru termenul în minte - îl călcă. 

De data asta se crispă la coborârea tocurilor cui... Şi nu 
simţi nimic. Se repezi după fată. O părticică fundamentală 
din el se temuse de durere. 

De aceea fusese eliminată. Ceea ce însemna că experienţa 
directă nu mai reprezenta o constrângere. 

— Spiritul a obţinut divorţul de trup! Îi anunţă pe 
trecători. 

Niciunul nu-l băgă în seamă. 

Totuşi, acesta era simulacrul lui! 

Scandalizat, ajunse din urmă fata cu pas regulat şi-i sări 
cu toată greutatea în cârcă. Nici un efect. 1 se sui pe umeri, 
în timp ce ea continua să meargă, indiferentă, deşi îi ţopăia 
pe creştetul capului. Sim-fata aparent fragilă era o anexă 
înregistrată la program, solidă şi indiferentă ca un bolovan. 

Voltaire dansă pe stradă, sărind de pe un creştet pe altul. 
Nimeni nu observă; toate capetele se simțeau solide, o 
platformă care glisă lin. 

Prin urmare întreaga stradă era un decor, cu nimic 
superioară rolului pe care trebuia să-l aibă. În general, 
oamenii nu se repetau, totuşi în trei rânduri văzu aceeaşi 
bătrână târşâindu-şi picioarele pe trotuar, urmând acelaşi 
traseu, cu aceeaşi sacoşă în mână. 

Era straniu să-i vadă pe oameni trecând şi să ştie că erau 
tot atât de imposibil de atins ca şi o stea îndepărtată. Ba 
chiar mai puţin; în Imperiu existau o sumedenie de stele. 

Dar de unde ştiuse asta! 


Voltaire simţi cum cunoaşterea se desfăcea în el ca o 
țesătură groasă, ca o mantie care-l învăluia. 

Brusc se simţi asaltat de mâncărimi. Nu simple iritaţii, ci o 
cascadă de furnicături teribile care i se revărsă în valuri 
peste tot corpul. Mai precis, în interiorul corpului său. 

Alergă pe stradă, lovindu-se cu palmele unde nimerea. 
Gesturile fizice ar fi trebuit să-i stimuleze toate sub- 
identitățile, să le îmboldească să rezolve problema. Nu se 
întâmplă aşa. 

O ploaie de împunsături dureroase se abătu asupra pielii 
sale. Dansau ca focul Sfântului Elmo, un fenomen natural 
asemănător fulgerelor globulare - cel puţin aşa îl informă, 
încântată, o sub-identitate, de parcă ar fi dorit... 

— Biblioteca de învăţare! Strigă el. Nu asta! Vreau... 

Minunaţii voştri astronomi pot afla distanţele până la stele, 
temperaturile lor şi conţinutul în metale. Dar cum află ei 
care le sunt adevăratele nume? 

Glasul vorbise fără sunet. 1 se reverberase nu în urechi, ci 
în minte. Voltaire simţi o spaimă rece faţă de stranietatea 
seacă a tonului inexpresiv. Îl îngheţa. 

— Cui îi arde de glume? 

Nici un răspuns. 

— Cine naiba eşti? 

loana o denumise „Entitate”. 

Voltaire alerga mai departe, dar simţi ochi peste tot. 

Marqg ascultă încordat glasul neutru al lui Mac 500, care 
relata cea mai recentă manifestare a virusului de calculator. 

În patruzeci şi şase de locaţii planetare apăruseră 
defecţiuni ale echipamentelor grele de recoltare şi 
raportările privind alte incidente similare continuau să se 
înmulțească. Încercând să ţină sub control un evident tipar 
de comportament anormal, autorităţile trantoriene 
solicitaseră tik-toki depanatori de la staţiile de service 
regionale. În loc să se ocupe de echipamente, aceştia se 
înşiruiseră înaintea tik-tokilor defecţi şi începuseră să 


declame incantaţii într-un grai trist, complet necunoscut 
programatorilor. 

După incidente practic identice în multe niveluri ale 
societăţii trantoriene, tik-tokii examinaţi dovediseră noduri 
haotice de programare. Sau aparent haotice. Totuşi, cum se 
putea ca erorile aleatorii să ducă la un comportament 
similar? 

Lingviştii studiaseră bolboroselile, căutând asemănări cu 
limbaje cunoscute, antice sau moderne. Nu se descoperise 
nici o corelaţie. 

Marqg scutură din caP Cercetând datele care-i parveneau. 

— Curată nebunie, mormăi el. 

Pe simecrane se învolburau imagini ca un vârtej de frunze 
spulberate de vântul toamnei. 

— Întreaga aprovizionare cu hrană a planetei se află în 
pericol. Nu vor mai exista fructe proaspete, ci doar legume 
vechi. Privi cu silă spre castronaşul de supă din plancton de 
pe masă. M-am săturat de astea! 

Şi aşa era neplăcut că trebuia să se ascundă de poliţie. Şi 
aşa era neplăcut că Nim îi înşelase pe amândoi. Şi aşa era 
neplăcut că nu-i putea găsi pe Voltaire şi Ioana. 

— M-am săturat să mănânc mizerii din cartoane! 

Zvârli supa cât colo, vărsând-o pe podeaua cubiculului 
sărăcăcios. 

Voltaire îl privi pe Marqg plângându-se. Azvârlind prânzul 
pe jumătate terminat în reciclatorul de gunoi. 

Învăţase cum să se insinueze în reţeaua de comunicare a 
altora, deşi asta necesită o anume strâmtorare care îl 
obosea. Cumva, din cadrul acesta abstract, detaşat, putea 
să înţeleagă mai bine lumea reală, dură. 

Îl privea pe Marg în două moduri simultane: imaginea 
bărbatului stând în simodaia sa, şi prin multele conexiuni pe 
care le avea el cu lumea datelor. 

Din acestea din urmă, văzu planeta aşa cum o vizualiza 
Marg, în toată măreţia şi mizeria ei. Era o senzaţie 
interesantă, ca şi cum s-ar fi găsit simultan în mai multe 


locuri, în plus. Simţea (sau aşa i se părea) profunzimea 
grijilor bărbatului. 

Îl vedea pe Marg inversând sistemul de asamblare a 
imaginilor din chiar matricea holo-ului său. Ascultând 
tânguielile acestui barbar, putea de asemenea să absoarbă 
din uriaşa lui bază de date o sinteză a recentelor acţiuni ale 
tik-tokilor, iar dincolo de acestea, informaţii generale 
filtrate cu inteligenţă de microprograme deocamdată 
ascultătoare. 

Află că 1 kW/m2 de lumină solară captată pe Trantor era 
convenit în hrană în fotoferme imense - care, în esenţă, 
creşteau pături sure şi uriaşe de substanţe insipide pe 
acoperişurile planetei-oraş - dar sursă energetică 
principală o constituiau pompele termice care controlau 
magma clocotitoare de dedesubt. Îl impresionară masele 
fierbinţi şi rubinii, îngrijite de tik-toki gorgone (cât de 
inadecvată părea denumirea aplicată unor maşini), totuşi 
nu putea discerne nici o cauză a întreruperilor care acum 
goneau ca furtuni de haos peste nenumăratele niveluri ale 
Trantorului. 

Îl interesa politica, jocul atâtor mediocri. Trebuia oare să 
mai aştepte, învățând cu atenţie despre problemele 
Trantorului? Nu; necesitatea îl zorea! 

Trebuia să se stăpânească. Asta însemna să-şi termine 
corvezile. Aşa cum i-o spusese cândva mama lui îmbătrânită 
înainte de vreme. Dacă l-ar fi putut vedea acum, executând 
sarcini inimaginabile într-un labirint care sfida orice 
imaginaţie... 

Simţi brusc un fior de amintire - durere, nostalgie 
pătrunzătoare pentru un timp şi un loc despre care nu ştia 
mai multe decât colbul spulberat de vânt... Lucruri 
petrecute pe o planetă pierdută de aceşti oameni. Pământul 
însuşi dispăruse! Cum putuseră îngădui să se întâmple aşa 
ceva? 

Clocotind de o mânie frustrată, Voltaire se apucă de 
treabă. În toată viaţa sa, în timp ce îşi scrisese piesele şi 


acumulase o avere, se refugiase întotdeauna în muncă. 

Să-şi ruleze decorul - asta trebuia să facă. Ciudată 
formulare... 

Undeva în interiorul său, un agent descoperi programele 
expert care ştiau cum i se crea aspectul exterior. De făcut 
însă trebuia s-o facă el însuşi, cu transpiraţia revărsându-se 
pe gulerul cămăşii, cu muşchii încordându-se împotriva... 
Împotriva cui? Nu putea zări nimic. 

Diviză sarcinile. O parte din el ştia ce se întâmplase cu 
adevărat, deşi nucleul-Voltaire simţea numai munca fizică. 

Identitatea sa inteligentă simţea procesul în detaliu. 
Furând timpul de rulare al altor procesoare, efectuă abil 
calculele. Trucul putea funcţiona doar până la următoarea 
inspecţie a programelor, când hoţia lui măruntă avea să fie 
detectată - apoi identificată şi urmărită expert, cu pedeapsa 
venind imediat după copoi. 

Ca să evite asta, se răspândi în N platforme, risipite pe tot 
Trantorul, N fiind un număr în general mai mare de 10.000. 
Când fragmentele simului percepeau apropierea unui câine 
de pază, puteau evada din platforma respectivă. Un agent 
de sarcini îi explicase că asta se petrecea cu o viteză invers 
proporţională cu spaţiul de rulare pe care-l invadaseră - 
deşi explicaţia cu pricina era esoterică pentru ldentitatea- 
nucleu. 

Fragmentele mai mici scăpau mai rapid. De aceea, pentru 
securitate, Voltaire diviză întregul sim, incluzându-se pe el 
însuşi (şi pe Ioana, îi reaminti un agent - ei doi erau 
conectaţi prin rădăcini minuscule), în secţiuni tot mai fine. 
Acestea rulau pe nenumărate platforme, oriunde spaţiul 
devenea disponibil. 

Încetişor, exteriorul se coagulă în jurul său. 

Putu să creeze o ramură de copac legănându-se lin în 
vânt... Graţie câtorva giga de spaţiu rămaşi deschişi pe 
durata unui protocol temporar de agrement, când nişte 
programe gigantice de contabilitate schimbară informaţii la 
un nivel de transferuri bancare. 


Însăilarea întregii Identităţi din toate fragmentele sale era 
o treabă pe care o lăsase în seama microserverelor. Voltaire 
se imagină ca fiind un om cu aspectul unui munte alcătuit 
din furnici. Din depărtare poate că era convingător. Din 
apropiere... Se ridicau întrebări. 

Dar întrebările şi le punea chiar muntele de furnici. 

Propria lui percepţie viscerală asupra Identităţii avea oare 
de asemenea soliditatea stâncii, deşi nu era decât o simplă 
asamblare de cifre? Sau un mozaic de 10.000 de reguli ad- 
hoc, rulând laolaltă? Şi putea considera că un răspuns era 
mai bun decât celălalt? 

Se plimba. Extrem de plăcut. 

Descoperise că oraşul se compunea numai din câteva 
străzi şi un decor general. Când ajunse la capătul unei 
străzi, detaliile începură să dispară şi în cele din urmă nu 
mai putu deloc să avanseze - aerul în sine era gros ca o 
melasă. 

Se întoarse şi examina lumea aparent obişnuită. Cum se 
obținea aşa ceva? 

Ochii lui erau simulaţi în detalii care ajungeau până la 
celulele individuale, bastonaşe şi conuri ce reacţionau 
diferit la lumină. Un program urmărea razele de lumină de 
la retina lui până la „lumea” exterioară, linii opuse celor din 
lumea reală, pentru a calcula ce anume putea să zărească. 
La fel că ochiul, calcula amănunte precise în centrul 
imaginii şi slăbea în zone neclare la periferie. Obiectele 
aflate în afara razei vizuale puteau totuşi să proiecteze 
străluciri sau umbre în câmpul vizual, aşa că trebuia 
păstrate, rudimentar, în program. O dată ce îşi îndepărta 
privirea, delicatele picături de rouă de pe un trandafir 
deschis colapsau într-un bloc rudimentar de fundal opac. 

Ştiind toate acestea, Voltaire încerca să întoarcă brusc 
capul şi să surprindă programul, să zărească o lume 
cenuşie de forme aproximativ cubice şi sferice... Dar nu 
reuşea niciodată. În cel mai bun caz, vederea rula cu 


douăzeci şi două de cadre pe secundă; într-un interval atât 
de mare de timp, simul se putea reface cu uşurinţă. 

— Ah, Newton! Strigă el spre mulțimile indiferente care 
roiau la nesfârşit prin străzile mai subţiri ca foaia de hârtie. 
Tu ai fundamentat optică, dar acum eu - doar punându-mi o 
întrebare - pot pricepe tainele luminii mai profund decât 
tine! 

Newton se ivi pe trotuar; faţa uscăţivă îi era împurpurată 
de indignare. 

— Eu m-am străduit cu experienţe, cu formule 
matematice, cu diferenţiale, am urmărit razele de lumină... 

— Iar eu beneficiez de toate astea - râse Voltaire încântat, 
deşi copleşit de prezenţa unei asemenea minţi - rulând pe 
fundal! 

Newton făcu o reverență complicată... Şi dispăru. 

Voltaire înţelese că ochii nu trebuia să-i fie mai buni decât 
cei reali. Acelaşi lucru şi în privinţa auzului - simulacre de 
timpane răspunzând înaintea propagării calculate a undelor 
acustice. Identitatea lui era nemilos de econoamă. 

Newton reapăru (un subagent, manifestându-se ca ajutor 
vizual?). Părea derutat. 

— Ce simţi în calitate de construcţie matematică? 

— Orice doresc să simt. 

— Asemenea libertăţi sunt nemeritate, plescăi celălalt din 
limbă. 

— Foarte adevărat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
milă Domnului. 

— Acestea nu sunt divinităţi. 

— Nici faţă de unii ca noi? 

— Un francez! Pufni Newton. N-ar fi rău să înveţi ce 
înseamnă modestia. 

— Pentru asta ar trebui să urmez o universitate mai de 
seamă. 

O grimasă puritană. 

— 'Ţi-ar prinde bine o muştruluială şi o biciuire. 

— Sir, nu mă ispitiţi cu asemenea preludii. 


Pe neaşteptate se simţi înclinat, parcă dezechilibrat. 
Cuvântul „universitate” descoperise în el o turbulenţă... Şi o 
Prezenţă. Aceasta sosea ca un ic întunecat, o fisură care 
creştea într-un spaţiu strâmt, căscând fălci largi şi rânjind 
spre el - prada. 

Cercetătorii ştiinţifici au nevoie de aparatură dar, în mod 
superb, matematicienilor nu le trebuie decât instrumente 
pentru scris şi şters. Mai bine încă, filosofii n-au nici măcar 
nevoie de gume. 

Îşi simţi beregata sugrumată de nelinişte. O spaimă 
neaşteptată îl cotropi. 

Un pocnet, o zguduitură, obiecte înceţoşate gonind pe 
lângă el, ca şi cum s-ar fi năpustit cu trăsura într-o râpă... 

Iar el tremura ca un şcolar, anticipând plăceri care erau 
cu atât mai delicioase cu cât întârziau mai mult. 

Madame La Scientiste! Iat-o! 

A gândi înseamnă a avea: biroul ei se materializa în jurul 
lui. 

Simţise o pasiune trecătoare pentru această creatură 
raţională, dansatoare de gavote elegante printre numere 
ininteligibile... Iar tot ceea ce-l înconjura era ferm şi bogat, 
intens simţit. 

Cum putea ea, o persoană materială, să apară în 
simulacru? Se gândi la asta, dar numai pentru o secundă 
sau poate mai puţin. Îi inspiră mireasma de mosc. Palme 
umede prinseră părul femeii, pipăindu-i şuviţele 
strălucitoare între degete nerăbdătoare. 

— În sfârşit, şopti în cochilia caldă a urechii ei. 

Începu să se gândească detaşat la probleme abstracte, 
pentru a-şi întârzia plăcerea (semnul sigur al unui 
gentleman) şi a o aştepta pe a ei... 

— Leşin! Strigă ea. 

— Nu încă, te rog. 

Aşa grăbiţi erau savanții? 

— Asta cauţi - să te pierzi? Întrebă ea. 

— Oh, da, în acte de pasiune alese cu grijă, dar... Dar... 


— Eşti aşadar dintre aceia care se târăsc în noroi şi 
clocotesc de gândul răzbunării? 

— Poftim? Madame, să rămânem la subiect! 

— Şi cum afli tu numele stelelor? Urmă ea rece. 

Eroarea altruismului său fu demonstrată instantaneu, căci, 
în timp ce vibra în pragul celei mai intense plăceri pe care o 
pot simţi fiinţele senzuale, o ceaţă de translație 
fulgerătoare îi răpi totul... 

Şi înlocui, pervers, extazul cu durere. 

Dedesubtul său, curbele calde ale trupului Madamei lăsară 
loc treptelor negeluite ale unei scări, care-i muşcau adânc 
din carne. Gleznele şi încheieturile mâinilor îi erau deja 
umflate de frânghiile aspre ce-l legau de scară. 

Deasupra lui stătea aplecat un bărbat cioturos, a cărui 
constituţie cu oase fragile, de pasăre, era ascunsă sub 
faldurile unei rase grosolane de călugăr. Nasul coroiat îi 
sporea aspectul acvilin al feţei, la fel ca şi unghiile, atât de 
lungi şi de încovoiate încât aduceau cu nişte gheare. 
Degetele ţineau nişte bucățele de lemn... pe care le înfunda 
în nările lui Voltaire. 

Voltaire căută să-şi ferească într-o parte capul, dar îi era 
fixat într-o menghină de fier. Încercă atunci să vorbească, 
să-şi convingă inchizitorul de existenţa unor metode mai 
raţionale de anchetare, însă gura sa, care fusese căscată cu 
sila prin introducerea unui inel de fier, putea doar să 
horcăie. 

Ţesătura de în ce-i fusese îndesată în gură îi dezvălui mai 
mult decât dopurile de lemn care îi astupau nările în ce 
situaţie teribilă se găsea. Lipsit de cuvinte, Voltaire era ca 
Samson fără plete, ca Alexandru Macedon fără sabie, ca 
Platon fără idei, ca Don Quijote fără năluciri, ca Don Juan 
fără femei... Şi ca fratele Tomas de Torquemada fără eretici, 
fără apostaţi, fără necredincioşi că Voltaire. 

Pentru ca bărbatul acesta era Torquemada. lar Voltaire se 
găsea în Iad. 


Când zidurile încăperii începuseră să se topească şi 
implodaseră, loana d'Arc ştiuse că trebuia să acţioneze. 

Desigur, Voltaire cel iritant o silise să rămână aici. Şi, 
desigur, el deţinea trăsătura la fel de enervantă de a avea 
adesea dreptate. Dar acum... 

Vapori de sulf îi înţepară nările. Demoni! Se strecurau prin 
crăpăturile din pereţii ce se bombau. Lumina portocalie 
care ardea înapoia lor le dezvăluia chipurile hâde cu nasuri 
ascuţite. 

Ioana îşi roti spada ascuţită ca briciul. Demonii căzură. 
Sudoarea îi năpădi fruntea în timp ce continuă să lovească 
de jur împrejur. 

— Demonii mor! Strigă ea ameţită de fericire. 

După atâta aşteptare, simplul fapt de a acţiona părea 
dumnezeiesc. 

Despică zidurile care o ţineau prizonieră. Alţi diavoli, 
scăldaţi în portocaliu. Sări peste ei şi pătrunse într-un 
spaţiu imens de puncte şi coordonate ce se întindeau, 
pierzându-se tot mai mici în depărtare, spre un capăt care 
nu putea fi zărit. 

Începu să alerge. Era urmărită de creaturi mici, care 
lătrau ascuţit, cu capete diforme şi ochi mari, răi. 

Pe când zăngănea în armura ei, loana simţi cum absorbea 
hrană direct din aer. Cu siguranţă, acesta era ajutorul 
Domnului! Gândul îi dădu puteri. 

Forme ciudate se repezeau spre ea. Le sfârtecă. Spada ei, 
Adevărul ei... O privi cu atenţie şi intensitatea căutăturii o 
făcu să pătrundă în arhitectura infinitezimală a lamei 
sclipitoare. Era formată din nenumărate mici... 
Instrucţiuni... Care o apărau. 

Încetini, buimăcită. Armura, sudoarea, spadă, toate erau... 
Metafore - cuvântul îi apăru nechemat. Simboluri ale 
programelor de la bază, algoritmii care duceau lupta. 

Nu erau reali. Deşi în acelaşi timp erau cumva mai mult 
decât reali, fiindcă o alcătuiau şi pe ea. Identitatea ei. 


Semnificaţia o năuci. Se găsea într-un Purgatoriu cu 
adevărat tulburător. Deşi poate că lupta nu era decât o 
simplă alegoric, asta însemna că era cumva străvezie, 
imaterială, falsă. O mână divină aranjase asta, ca atare era 
Bine. 

Continuă decisă, cu maxilarele încleştate. Creaturile 
acestea erau... Simulacre, „simuri”, parabole ale realităţii. 
Perfect, avea să le trateze ca atare. Nu putea proceda în alt 
chip. 

Unele simuri aveau formă de obiecte: trăsuri care se 
mişcau singure şi vorbeau, scaune şi mese de stejar care se 
împerecheau obscen, ca animalele. În stânga ei, întreaga 
boltă uriaşă a cerului se spintecă într-un rânjet dement. Era 
însă inofensivă; gurile de aer n-o puteau înghiţi, deşi îi 
adresau imprecaţii, stârnind-o. loana se gândi că până şi 
aici existau reguli şi decoruri. 

Muzica dulce apăru sub forma unor fuioare de nori 
tremurători. Un cer senin şi voios se umplu cu lăute fâlfâind 
aidoma unor stoluri de păsări, dar niciuna nu avea mai mult 
de o coardă. Ca nişte lovituri de baros sosiră lapoviţa şi 
soarele, lumea aceasta locală fulgerând de la o stare a 
vremii la alta, în vreme ce alămurile şi cimbalele răsunară 
într-un cor perfect din punct de vedere acustic. 

Simurile nu trebuie să fie... Simiene; cuvântul i se 
plăsmuise în minte, parcă venit de la o viziune divină. Într- 
un fel anume, simian însemna uman. 

O dată cu silogismul acela, asupra ei pogori, cu aripi largi 
de piele, întinse, un trup imens de Ideaţie - evoluţie 
întreţesută cu un indicator al condiţiei fizice, spintecând ca 
un brici în originea speciilor - şi Ioana fugi din calea păsării 
uriaşe cu plisc ascuţit. 

Mintea ei gonea acum simultan cu corpul. Picioarele se 
ridicau şi coborau ritmic. Voci strigau. Nu erau ale sfinţilor 
ei, ci cereri diavoleşti hâde. 

Simţi obiecte scrâşnindu-i sub tălpi. Argint. Bijuterii. Toate 
sfărâmându-se când călca pe ele. Erau încrustate în solul 


straniu de puncte şi linii, o reţea care se pierdea în 
infinitatea Creatorului. 

Se aplecă şi ridică câteva. Comori... Pocalul de argint pe 
care-l ţinea în palme se topi, curgând în ea, şi se simţi mai 
puternică, la fel ca atunci când mânca zahăr. Forţa i se 
întindea în umeri şi trup. Porni din nou să alerge, ridicând 
bijuteriile fine, vasele împodobite şi statuetele. Cumva, 
fiecare dintre ele o îmbogăţea. 

În calea ei se înălţară ziduri de piatră, ca s-o oprească. 
Trecu prin bariere, zdrobindu-le, ştiind numai prin puterea 
credinţei că nu erau adevărate. Da, avea să-l găsească pe 
Voltaire. Ştia că el se afla în primejdie. 

Broaşte căzură din cerul ei, apoi se sparseră aidoma 
picăturilor de ploaie. Un semn. Amenințarea unei puteri 
demonice. Le ignoră şi continuă să alerge înainte, spre 
orizontul precis geometric care se îndepărta mereu. 

Tot acest Purgatoriu dement însemna ceva, iar ei doi, 
împreună, aveau să afle despre ce era vorba. Aşa va fi, pe 
Slavă Cerurilor! 

Era ca un vis - dar în ce vis se mai temuse că, trezindu-se, 
avea să moară? 

Se simţea slăbit, secătuit. Creatura-Torguemada îl 
torturase cu mult dincolo de punctul în care Voltaire fusese 
fericit să-şi mărturisească fiecare păcat, delict, infracţiune 
minoră şi dispreţ social, şi începuse, fără pauză, să enumere 
până şi momentele în care nu dăduse dovadă de 
bunăvoință... Când Torquemada se topise, pierind. 

Lăsându-l aici. În această pustietate absolută. 

— Presupune că ai fi pierdut într-un spaţiu necunoscut, îşi 
spuse Voltaire, şi ai putea preciza doar distanţele dintre 
punctele apropiate - nimic mai mult. Ce ai putea afla? 

Dintotdeauna îşi dorise în taină să joace rolul lui Socrate în 
agora, să pună întrebări inteligente şi să-i înveţe pe tinerii 
nedoritori, extrăgând de la ei un Adevăr care să atârne 
luminos în seninul văzduh atenian, vizibil tuturor. 


Ei bine, aceasta nu era o agora, ci un spaţiu pustiu, 
cenuşiu, lipsit de trăsături. Şi totuşi, dincolo de neantul 
monoton pluteau Numere, Un tărâm platonician? 
Suspectase mereu existenţa unui asemenea loc. 

Îi răspunse un glas în franceză: 

— Doar atât, stimate monsieur, şi ar fi îndeajuns ca să 
deduci multe despre spaţiu şi despre conţinutul său. 

— Foarte liniştitor, comentă Voltaire. 

Recunoscuse puternicul accent parizian. Desigur, vorbea 
cu el însuşi. Cu Identitatea sa. 

— Exact. Ai şti imediat, din transformările ireductibile ale 
coordonatelor, dacă te afli în două, trei sau mai multe 
dimensiuni. 

— Şi care este cazul aici? 

— Trei dimensiuni, spaţial. 

— Dezamăgitor! Cunosc mediul. 

— Aş putea experimenta cu două axe temporale 
separabile. 

— Am deja un trecut. Tânjesc după prezent. 

— Am înţeles. Asta nu te-ar chinui, după tortura prin care 
ai trecut, aşa-i? 

El suspină. Până şi asta îi ceru un efort. 

— Bine... 

— Studiind câmpul de date privitor la apropierea relativă 
a punctelor, ai putea percepe ziduri, nişe, coridoare. 
Folosind numai secţiuni locale de informaţie despre 
apropiere. 

— Am înţeles. Newton râdea mereu de matematicienii 
francezi. Acum sunt fericit să-l pot contrazice, construind o 
lume doar prin calcul. 

— Cu siguranţă! Mult mai impresionant decât să descrii 
căile eliptice ale planetelor. Să începem? 

— Dă-i drumul! 

Pe măsură ce căpătă formă, sălaşul lui devenea o copie 
liniştitoare, nimic mai mult. Detaliile se însăilau în funcţie 
de ceea ce permitea timpul de procesor; Voltaire înţelegea 


asta. Fără să o gândească conştient, la fel de simplu pe cât 
respira. 

Pentru a-şi testa limitele, se concentra asupra unei idei: 
Clasele Sociale opuse Proprietății - care concept este mai 
important? Asta îi consumă resursele de calcul. 

În timp ce privea, cărămizile dintr-un perete apropiat se 
înceţoşară şi îşi pierdură distanţele precise. Încăperea se 
retrase în plane sterile, abstracte: dreptunghiuri cenuşii 
sau negre în locul zidurilor şi al mobilierului. 

— Decor, simplu decor, murmură el. 

Ce se întâmpla cu EI? Cu Identitatea? Respirația îi şuiera 
şi pufăia, intrând şi ieşind, curentul de aer fiind prea brusc. 
Înţelese că nu era vorba despre codificări complexe de 
curgere a fluidelor, de calculul unor tipare exacte. Simplul 
aspect inspiraţie/expiraţie era suficient ca să-i liniştească 
sistemul pseudonervos, făcându-l să creadă că respiră. 

De fapt, cineva respira pentru el. Dar cine? 

O dată ce avu un control corespunzător, se putu completa. 
Gâtul slăbănog i se îngroşă. Trosnind, braţele i se lăţiră, 
acoperite de muşchi pe care nu-i câştigase cinstit. 
Răsucindu-se ca să-şi privească locuinţa, îşi stabili 
domeniul: o regiune în care putea procesa orice detalii, 
după voie. Aici avea puteri divine. 

— Deşi fără îngeri... Deocamdată. 

leşi afară şi se trezi în propria sa grădină înverzită. Făcuse 
astfel că iarba să stea absolut nemişcată. Miile ei de fire 
executau mişcări rigide, sacadate, atunci când le călca. Deşi 
de un smarald viu, păreau afectate de un ger neaşteptat şi 
îi trosneau sub tălpi. 

Grădina se termină şi el cobori pe o plajă aurie, cu hainele 
fluturând în briză. Când înotă în oceanul sărat, valurile erau 
destul de distincte până se spărgeau de mal. 

Acolo mecanica fluidelor depăşea viteza de calcul care-i 
stătea la dispoziţie. Talazurile înspumate se înceţoşau. 
Putea totuşi să înoate, să le prindă, ba chiar să se lase 


purtat de crestele lor, însă aduceau cu o pâclă de apă 
bolborositoare. Apa nu-şi pierduse gustul sărat. 

Voltaire se obişnui cu dispariţia ocazională a detaliilor. La 
urma urmelor, semăna mult cu felul în care vederea îţi 
devenea tot mai neclară o dată cu vârsta. Zbură prin 
văzduh, apoi schie pe pante incredibil de abrupte, simțind 
fiorul visceral al riscării vieţii, percepând teama în fiecare 
tendon, fără ca, desigur, să se aleagă vreodată cu cea mai 
mică zgârietură. 

A fi o simplă configuraţie de electroni avea şi aspecte 
plăcute. Managerul lui de ambient îl satisfăcu enorm... 
Pentru o vreme. 

Zbură înapoi spre ţara lui de baştină. Nu acela îi fusese 
răspunsul, când îl întrebaseră cum poate fi schimbată 
lumea? „Cultivaţi-vă grădina proprie.” Ce înţeles avea acum 
replica respectivă? 

Se îndreptă către gheizerul de lângă cabinetul său. Îi 
îndrăgise simţul actoricesc, atât de preţios - deoarece dura 
numai câteva minute înainte de a-şi goli rezervorul din deal. 

Acum se revărsa întruna. 'lotuşi, când îl privi, se simţi 
pălind de efort. Apa era costisitoare pentru sim, implicând 
calcule hidrodinamice de curgere nelaminară, astfel ca 
picăturile şi clipocelile să pară reale. Luneca peste degetele 
sale cu linii papilare incredibil de fine, având o graţie 
lichidă convingătoare. 

Cu o vagă... Tresărire, simţi că se schimbă ceva. Palma lui, 
aflată încă în jetul de stropi, nu mai simţea mângâierea 
răcoroasă a apei. Picăturile îi străbăteau mâna, nu curgeau 
pe suprafaţa ei. Acum doar privea fântâna arteziană, nu 
interacţiona cu ea. Fără îndoială, ca să facă economii de 
calcul. Realitatea era algoritm. 

— Sunt convins, şopti Identitatea Lui, că ar fi putut elimina 
convulsiile neplăcute, „modelând” o continuitate. 

În timp ce privea, apa deveni cumva mai lină, mai reală. 
Un program de ajustare editase pentru el această mică 
dramă închisă. 


— Merci, murmură, deşi porţile digitale erau lipsite de 
simţul ironiei. 

Cu toate acestea, lipseau bucăţi din el. Nu putea spune 
care anume, Dar se simţea... Găunos. 

Îşi luă zborul. În mod deliberat, îşi încetini Identitatea, 
astfel încât copoii să-l poată purta prin coridoare dubioase 
de calcul, prin Superreţeaua Trantorului. La naiba cu Marg 
şi cu „Artifice Associates”! Oricum ei ar fi fost mai greu de 
jefuit. 

Ajunse - plutind - în biroul omului Seldon. Aici locuise 
Identitatea lui înainte. 

Oricine putea să copieze o Identitate, fără să ştie ce era. O 
înregistra, pur şi simplu, ca pe o piesă muzicală; maşina 
care făcea asta nu trebuia să cunoască armoniile sau 
structura. 

Îşi dori: găseşte. Ca răspuns auzi: 

— Originalul? 

— Da. Adevăratul eu. 

— Tu/eu am evoluat mult de la momentul acela. 

— Satisfă-mi nostalgia. 

Volt 1.0, după cum îl definea un Director, hiberna. Fusese 
salvat - dar nu în sensul creştin al cuvântului - şi aştepta 
reînvierea digitală. Iar el? Ceva îl salvase şi pe el. Ce? Cine? 

Voltaire îl înhăţă pe Volt 1.0. Seldon nu avea decât să-şi 
bată capul în legătură cu intruziunea; peste o milisecundă, 
el se afla de cealaltă parte a planetei şi toate urmele i se 
topiseră. Dorea să-l salveze pe Volt 1.0. În orice clipă 
matematicianul Seldon îl putea face să dispară. Acum, în 
timp ce Voltaire privea din exterior ca un înger digital, Volt 
1.0 îşi dansa gavota statică. 

— Hmm... Există o oarecare asemănare. 

— O să decupez şi completez în petele tale albe. 

— Pot beneficia de un anestezic interesant? (Se gândise la 
coniac, dar o listă de denumiri se derulă ispititor pe lângă 
el.) Morfină? Rigotină? Măcar un euforizant slab? 

Dezaprobare. 


— Asta nu va face rău. 

— Aşa ziceau şi criticii despre piesele mele. 

Măruntaiele începură să se facă simţite. Nu era tocmai o 
durere, ci o răscolire şi o iritare, da. 

Amintirile (simţi, mai degrabă decât află) erau dispuse sub 
forma unei grile sinaptice în straturi chimice care se 
mențineau laolaltă, rezistând eroziunilor aleatorii şi dure 
ale electrochimiei cerebrale. Apărură indicii pentru 
transformările de stări şi apelările amintirilor. Locul şi 
timpul puteau deveni reale, oricând ar fi dorit. O chimie a 
confortului. 

Cu toate acestea, nu-şi putea reaminti cerul nopţii. Fusese 
golit. Rămăseseră doar denumirile - Orion, Săgetătorul, 
Andromeda - dar nu şi stelele însele. Ce spusese glasul cel 
rău despre denumirea lor? 

Cineva îi ştersese cunoaşterea respectivă, care putea fi 
utilizată pentru a regăsi calea spre Pământ. Cine ar fi 
intenţionat să împiedice asta? Nici un răspuns. 

Nim. Culese o amintire îngropată. Nim lucrase asupra lui 
Voltaire. În absenţa lui Mara. 

Dar pentru cine lucra Nim? Pentru enigmaticul Hari 
Seldon? 

Ştia, cumva, că Nim fusese angajat de altcineva. Aici însă 
cunoaşterea lui reticulară şovăia. Ce alte forţe erau 
implicate, invizibile pentru el? 

Simţea că acționau puteri esenţiale de dimensiuni mari. 
Prudenţă! 

Fugi din spital, cu picioarele înghițind kilometri de sol 
elastic. Era liber! Alergă peste un câmp digital care avea 
graţia euclidiană; deasupra se întindea cerul negru şi 
pustiu. 

În jur bântuiau creaturi suple, cu adevărat bizare, care nu 
optaseră pentru reprezentări în imagini similare vieţii şi nu 
se prezentau nici ca idealuri platoniciene - sfere sau cuburi 
de cunoaştere. Corpurile acestea solide se roteau, unele 
stând pe câte un vârf. Arbori triunghiulari subţiratici cântau 


sub atingerea vânturilor. Până şi cele mai uşoare fricţiuni 
dădeau naştere la flăcări galbene acolo unde treceau 
grăbite fuioare de ceţuri albastre. 

Voltaire se plimbă printre ele şi le aprecie contorsiunile 
indiferente. 

— Grădina Solipsiştilor? Le întrebă. Acolo mă aflu? 

Îl ignorară, cu excepţia unui elipsoid de rotaţie rubiniu, 
care se despică într-o dantură ce hohoti, apoi dădu naştere 
unui gigantic ochi verde fosforescent. Acesta clipi încetişor, 
în timp ce dinţii scrâşniră. 

Dinspre aceste sculpturi mobile, Voltaire simţea o asprime, 
o duritate care radia din nucleul Identităţii aflat în toate. 
Cumva, fiecare Identitate devenise etanşă, controlată, 
înlăturând orice altceva. 

Ce anume îi conferea lui însuşi conştiinţa Identităţii? Ce 
anume îi conferea simţul controlului, al determinării 
viitoarelor sale acţiuni? Putea totuşi să vadă în interiorul 
fiinţei sale, să urmărească funcţionarea programelor şi a 
intermediarilor din adânc. 

— Uluitor! Exclamă fără să vrea, iar gândul sosi: 
Deoarece în mintea lui nu exista nimeni care să-l dirijeze 
să facă ceea ce dorea (nici măcar o autoritate care să-l facă 
să dorească să-şi dorească), el construi o Istorie a 

Identităţii: că el se afla în propriul său interior. 

Ioana d'Arc se ivi lângă el, sclipind în armură. 

— Scânteia aceea este sufletul tău, spuse ea. 

Ochii lui Voltaire se lărgiră. O sărută înfocat. 

— Tu m-ai salvat? Da? Tu ai fost aceea! 

— Eu, folosind puteri din afară. Le-am absorbit de la 
spiritele muribunde care abundă pe aceste câmpuri 
ciudate. 

Imediat Voltaire privi în interiorul său şi văzu luptându-se 
două stări. Una dorea s-o îmbrăţişeze pe Ioana, să-i 
destăinuie conflictul dintre libertatea lui senzuală şi 
mecanismul analitic al minţii. 


Cealaltă, mereu înclinată spre filosofie, tânjea să angajeze 
Credinţa Ioanei în altă confruntare cu Rațiunea 
nepăsătoare. 

Şi de ce nu le-ar fi putut păstra pe amândouă? Ca muritor, 
printre fiinţele materiale întrupate, se confruntase zilnic cu 
asemenea opţiuni. Mai ales în privinţa femeilor. 

La urma urmelor, îşi spuse, aceasta va fi prima dată. 
Simţea cum cele două stări încep să-şi adune resursele de 
calcul, că şocul de zahăr în sânge după ce bei un vin dulce. 

În aceeaşi fracțiune de secundă, se întinse şi o diviză pe 
Ioana, rulându-i cogniţia pe două piste separate. Erau 
complet ocupați în ambele, dar la o viteză mult mai mică. El 
putea să trăiască două vieţi! 

Planul se diviză. 

Ei se divizară. 

Timpul se diviză. 

Stătea în picioare, fără perucă, ud leoarcă, cu vesta de 
satin pătată de sânge şi cu pantalonii de catifea uzi. 

— Iartă-mă, chere madame, pentru că apar înaintea ta în 
această stare. Nu doresc câtuşi de puţin să fiu nepoliticos. 

Privi în jur agitat, îşi umezi buzele şi continuă: 

— Nu sunt... Priceput la asemenea lucruri. Maşinăriile n- 
au fost niciodată punctul meu forte. 

Ioana se simţi mişcată până la tandreţe de diferenţa dintre 
aspectul şi omenia lui. „Compasiunea”, gândi ea, „este cea 
mai importantă în acest Purgatoriu, căci cine ştie care va fi 
ales?” 

Era destul de sigură că se va descurca mai bine decât 
acest bărbat enervant şi în acelaşi timp atrăgător. 

Totuşi, până şi el putea fi mântuit. Spre deosebire de 
obiectele de pe câmpia din jurul lor, pe care Ioana continua 
să le ignore, el era un francez. 

— Iubirea mea pentru plăcere şi plăcerea de a te iubi pe 
tine nu pot compensa ceea ce am îndurat în Celula 
Adevărului, pe masa de tortură. 


Se opri şi-şi tamponă ochii cu o bucată murdară de pânză 
de în. 

Ioana răsfrânse dispreţuitor buza. Unde îi erau frumoasele 
straie de dantele? Câteodată gusturile lui rafinate îi 
compensau opiniile. 

— O mie de morţi mărunte în decursul vieţii indică 
inevitabilitatea morţii chiar şi pentru fiinţe deosebite, ca 
mine. Ridică ochii. Şi ca tine, madame, desigur. 

„Flăcările”, gândi ea, dar acum imaginile n-o afectau la fel 
de intens. Dimpotrivă, viziunea ei interioară se simţea 
detaşată, senină. Autoprogramarea ei - pe care o considera 
un soi de rugăciune - făcuse miracole. 

— Nu pot ceda în faţa domniei simţurilor, monsieur. 

— Trebuie să decidem. Eu nu pot găsi spaţiile ca să... Ă-ă- 
ă, „rulez fundalul” atât pentru filosofie, cât şi pentru 
senzualitate. Nu mă pot limita la solipsismul lor - şi braţul 
lui arătă creaturile de pe planul euclidian. Tu însăţi, 
madame, trebuie să hotărăşti acum dacă gustul unui 
strugure înseamnă pentru tine mai mult decât a mi te 
alătura în această... Această... 

— Sărman monsieur, făcu loana. 

— Această lume sterilă, dar aflată dincolo de timp. 

O privi din nou şi făcu o pauză retorică. 

— Eu unul nu mă voi alătura lumii tale. 

Un suspin uriaş îi scutură corpul. 

Recunoştinţa faţă de ea nu-l împiedica să argumenteze, 
mai ales pentru că deţinea dovezi noi. 

— Crezi în acea esenţă inefabilă, sufletul? 

Ioana surâse compătimitor. 

— Tu nu poţi crede? 

— Spune-mi atunci, aceste forme chinuite au suflete? 

Braţul lui descrise un cerc larg, cuprinzând creaturile 
absorbite în propriile lor acţiuni. 

— Trebuie să aibă, se încruntă ea. 

— Atunci trebuie să fie capabile să înveţe, nu-i aşa? În caz 
contrar, sufletele pot trăi veşnic fără a folosi timpul 


respectiv că să înveţe, ca să se transforme. 

Ioana se încordă. 

— Nu înţe... 

— Ceea ce nu se poate transforma nu poate să evolueze. 
Un asemenea destin de stază nu diferă cu nimic de moarte. 

— Nu-i adevărat, moartea duce spre rai, ori spre iad. 

— Şi care iad poate fi mai teribil decât să sfârşeşti într-o 
permanenţă incapabilă de cea mai măruntă modificare, şi 
astfel lipsită de intelect? 

— Sofisme! De abia ţi-am salvat viaţa şi mă plictiseşti cu... 

— Dovada o constituie aceste Identităţi fabricate, o 
întrerupse el lovind cu piciorul un romboid. 

Pantofiorul lui scoase un zgomot surd şi lăsă o pată 
maronie, care după aceea reveni la albastrul iniţial. 

— Valoarea unei Identităţi umane nu rezidă într-un miez 
mic şi valoros, ci în învelişul vast, care se construieşte. 

Ioana se încruntă. 

— Trebuie să existe un centru. 

— Nu, noi înşine suntem împrăştiaţi peste tot, nu vezi? 
Ficţiunea sufletului este o poveste proastă, care ni se spune 
pentru a ne face să credem că nu suntem capabili să ne 
autoimbunătăţim. 

Izbi cu piciorul într-o piramidă care se rotea în jurul 
vârfului. Aceasta se răsturnă şi se chinui să se ridice. Ioana 
îngenunche şi o ajută. 

— Fii milos! Se răsti spre Voltaire. 

— Faţă de buclă închisă a unei fiinţe? Prostii! Iubita mea, 
acestea sunt Identităţi înfrânte. La interior sunt, fără 
îndoială, îngâmfat de sigure că ştiu ce vor face, că ştiu toate 
posibilele evenimente din viitor. Lovitura mea a însemnat o 
eliberare! 

Ea atinse piramida, care acum se rotea cu greutate, 
schelălăind subţire şi prelung. 

— Adevărat? Cine ar fi dorit să facă asemenea preziceri? 

Voltaire clipi repede. 


— Omul acela: Hari Seldon. El este motivul expedițiilor 
noastre cerebrale. Toate acestea au rolul final de a-l ajuta 
pe el să înţeleagă. Conexiunile pe care le face mintea sunt 
stranii. 

Ioana dispăru din sim-spaţiu, îndepărtându-se de el, 
simțindu-se derutată. 

Cumva, percepuse două conversații în acelaşi timp; a ei şi 
a lui Voltaire - cele două identități rulând simultan. 

Deasupra, spaţiul însuşi se comprimă, se dilată, îşi 
distorsionă conţinutul în forme bizare, înainte de a 
convulsiona, finalmente, în obiecte concrete. 

Colţul străzii părea familiar. Cu toate acestea, mesele de 
plastiform alb, scaunele din acelaşi material şi chelnerii tik- 
tok care purtau tăvi spre clienţii leneşi... loate acestea 
dispăruseră. Tenda elegantă continua să atârne deasupra 
trotuarului, punând numele pe care ospătarul hanului, 
Garcon ADM-213, o învățase să-l citească: Aux Deux 
Magoits. 

Voltaire ciocănea la uşă, când Ioana se materializă lângă 
el. 

— Ai întârziat, îi spuse. Eu am înfăptuit minuni în timpul de 
care ai avut nevoie ca să ajungi aici. 

Se opri pentru o clipă din bătăile în uşă, ca să o prindă de 
bărbie şi să-i ridice chipul, examinându-l. 

— 'Te simţi bine? 

— A... aşa cred. loana îşi netezi costumul de zale 
zornăitoare. Era cât pe-aici... Să mă pierzi. 

— Experimentul meu cu divizarea m-a învăţat multe. 

— Mi-a... Mi-a plăcut. Cumva, aducea cu raiul. 

— Aş îndrăzni să spun că semăna mai degrabă cu 
capacitatea de a ne explora reciproc într-o modalitate 
profundă. Am descoperit că, dacă am putea în mod 
deliberat să preluăm controlul sistemelor noastre de 
producere a plăcerii, am putea reproduce plăcerea 
succesului fără a mai fi nevoie de vreo realizare reală. 

— Aşadar - raiul? 


— Nu, dimpotrivă, ăsta ar fi sfârşitul tuturor lucrurilor. 

Voltaire îşi legă din nou panglica de satin sub bărbie, cu 
mişcări scurte, hotărâte. 

— Credinţa ţi-ar fi putut spune acelaşi lucru. 

— Din păcate... Aşa este. 

— Ai decis să „rulezi decorul” doar pentru mintea ta? 
Întrebă ea simulând sfială... Deşi mândră că reuşise să-i 
smulgă o recunoaştere a virtuţii. 

— Deocamdată. Ne rulez pe amândoi cu corpuri 
rudimentare, dar nu vei sesiza asta, deoarece vei fi destul 
de - ridică o sprânceană - distantă faţă de chestiunile 
materiale. 

— Mă simt liniştită. Reputația este aidoma fecioriei. (Oare 
neprihănita sfânta Caterina avusese dreptate? Voltaire i-o 
distrusese pentru totdeauna?) O dată pierdute, nu mai pot 
fi niciodată redobândite. 

— Slavă Cerului pentru asta! Habar n-ai ce plictisitor este 
să faci dragoste cu o virgină. Nu cunosc decât o singură 
excepţie de la această regulă, adăugă iute ca răspuns la 
privirea ei încărcată de reproş şi făcu o plecăciune 
curtenitoare. 

— Cafeneaua pare închisă, observă Ioana. 

— Prostii, cafenelele pariziene nu se închid niciodată. Ele 
sunt localuri în care publicul îşi face şi toaleta. 

Reîncepu să bată în uşă. 

— Prin toalete publice te referi la hanuri? 

Voltaire se opri şi-i aruncă o privire prelungă. 

— Toaletele publice sunt locurile unde oamenii se 
uşurează. 

Ioana se îmbujoră, imaginându-şi un şir de gropi săpate în 
pământ. 

— De ce însă li se spune „toalete”? 

— Atâta timp cât oamenii se ruşinează de funcţiile lor 
naturale, le vor spune oricum, dar fără să le descrie 
utilitatea reală. Oamenii se tem de identitatea lor ascunsă, 
mai exact se tem că aceasta să nu răbufnească la suprafaţă. 


— Dar eu mă pot vedea acum în întregime. 

— Aşa este, totuşi în oamenii reali, cum am fost şi noi, 
dedesubtul gândurilor de la suprafaţă rulează simultan 
subprograme pe care ei nu le văd. Că vocile tale. 

— Vocile mele sunt de natură dumnezeiască! Se încruntă 
Ioana. Ele sunt muzica arhanghelilor şi a sfinţilor! 

— Se pare că tu ai acces, ocazional, la aceste subprograme 
ale tale, ceea ce nu se poate spune despre mulţi oameni 
reali - adică întrupaţi. Mai ales dacă subprogramele sunt 
inacceptabile. 

— Inacceptabile? Pentru cine? 

— Pentru noi. Mai precis pentru programul nostru 
dominant, cel cu care ne identificăm în principal şi pe care-l 
prezentăm lumii. 

— Aha... 

Evenimentele se derulau cam repede pentru Ioana. Să 
însemne asta că avea nevoie de mai mulţi „paşi temporali”? 

Un uriaş paznic tik-tok deschise uşa, mormăind 
nemulţumit. 

— Aux Deux Magots? Îi răspunse el lui Voltaire. A dat 
faliment de mulţi ani. 

Ioana trase cu ochiul înăuntru, sperând să-l zărească pe 
Garcon. 

— Sunt pe drum, îi zise Voltaire. 

După aceea, spre surpriza ei, strânută sonor. Nimeni nu 
putea răci în aceste spaţii incomprehensibile. Prin urmare, 
el îşi păstrase un fragment al corpului, dar se oprise asupra 
unuia de-a dreptul bizar. 

— Înţeleg că am editat în mod imperfect, se scuză Voltaire 
ruşinat. N-am omis strâănuturile, dar pe de altă parte nu-mi 
pot menţine erecţia. 


Reduse viteza lor de rulare şi timpul din exterior 
(indiferent ce anume însemna aici) acceleră. Fără nici un 
avertisment, loana se trezi privind un tik-tok. 

— Garcon ADM-213! 

Îl îmbrăţişa. 

— A votre service, madame. Vă pot recomanda 
specialitatea de nori. 

Duse la buze vârfurile tuturor celor douăzeci de degete şi 
plescăi sonor, pentru a-şi arăta încântarea. 

Ioana îl privi pe Voltaire, prea emoţionată ca să spună 
ceva. 

— Merci, reuşi ea în cele din urmă. Îi mulţumesc lui 
Voltaire, Prinţul Luminii, şi Creatorului de la care ni se 
revarsă toate binecuvântările. 

— Meritul este numai al meu, preciză Voltaire. N-am 
colaborat niciodată cu cineva, nici chiar cu divinitatea. 

— Entitatea... Care a fost cât pe-aci să mă şteargă? 
Întrebă ea neliniştită. 

El pufhni. 

— Am simţit apariţia cu pricina... Sau mai degrabă 
absenţa apariţiei ei în timp ce manifestă o prezenţă. Mă tem 
că ne urmăreşte şi aici. 

— Nu s-ar putea, întrebă Gargon, să fie programele copoi, 
care caută utilizări ilegale ale volumului computaţional? 

— Ai devenit cunoscător? Înălţă o sprânceană Voltaire. Pe 
ele le-am înlăturat. Nu... Această Entitate este altceva. 

— Trebuie s-o învingem! 

Ioana se simţea din nou în piele de războinică. 

— Hmm, fără îndoială. S-ar putea să avem nevoie de 
îngerii tăi, iubito. Şi trebuie să examinăm cu atenţie locul 
unde ne aflăm de fapt. 

Cu o mişcare a mâinii detonă acoperişul, dezvăluind bolta 
imensă a cerului. Nu însă şi luminiţele pe care le cunoscuse 
Ioana; deşi, când încerca, nu izbuti să-şi reamintească nici o 
constelație anume. 


Aici cerul strălucea de atâtea stele, încât îi rănea ochii. 
Voltaire spunea că asta se datora faptului că se aflau 
aproape de centrul unui tărâm numit „Galaxia” şi că 
stelelor le plăcea să sălăşluiască aici. 

Spectacolul îi opri Ioanei răsuflarea. Pe o asemenea scenă, 
ce puteau ei să facă? 

ÎNTÂLNIRE 

— Dar dacă rămânem în apartament şi nu mai părăsim 
niciodată universitatea Streeling... 

— Nu, clătină din cap R. Daneel Olivaw. Situaţia este prea 
gravă. 

— Atunci încotro? 

— Altundeva decât pe Trantor. 

— Cunosc într-o măsură mai mică alte planete. 

Olivaw nu-i băgă în seamă observaţia. 

— Mă gândeam la o remarcă din ultimul tău raport. Este 
interesat de imboldurile omeneşti fundamentale. 

— Da, se încruntă Dors, spune mereu că mai lipsesc 
elemente. 

— Perfect! Există o planetă pe care poate explora asta. 
Este chiar posibil să găsească unele componente valoroase 
pentru ecuaţiile modelului său. 

— O planetă primitivă? Poate să fie periculos... 

— Este vorba despre un loc aproape nepopulat, unde şi 
amenințările sunt mai puţine. 

— Ai fost acolo? 

— Am fost peste tot. 

Ea ştia că afirmaţia nu putea fi literalmente adevărată. Un 
calcul rapid arăta că până şi R. Daneel Olivaw ar fi trebuit 
să viziteze anual câteva mii de planete. Asta ţinând seama 
de faptul că existenţa lui se întindea cu mult peste cei 
12.000 de ani scurşi de la stabilirea dinastiei Kambal pe 
Trantor. Lui Dors i se spusese, deşi era greu de crezut, că el 
provenea din Epocile Iniţiale ale zborului interstelar, cu 
peste douăzeci de milenii în urmă. 

— De ce nu mergem amândoi cu el... 


— Eu trebuie să rămân aici. Simurile se află tot în 
Superreţeaua Trantorului, iar după conectarea 
Macrosuperreţelei, ele s-ar putea multiplica în toată 
Galaxia. 

— Aşa este? 

Ea fusese concentrată asupra lui Hari; prin comparaţie, 
simurile păruseră un subiect secundar, minor. 

— Eu le-am editat, cu multe milenii în urmă, ca să înlătur 
cunoştinţele pe care le consideram periculoase pentru 
oameni. Acum ar trebui să reiau editarea aceea. 

— Le-ai „editat”? Adică ai înlăturat informaţii de felul 
locației Pământului? 

— Simurile cunosc date minore, de pildă felul în care Luna 
Pământului eclipsează Soarele - un eveniment astronomic 
perfect. Asta ar putea îngusta căutarea. 

— Înţeleg... 

Nu i se spuseseră niciodată lucrurile acestea şi constată că 
aflarea lor îi stârnea emoţii ciudate. 

— Anterior am mai făcut multe alte editări. Din fericire, 
memoriile individuale ale oamenilor mor o dată cu ei. În 
cazul simurilor, situaţia stă altfel. 

Dors simţea în cuvintele lui o tristeţe sumbră, gânditoare. 
Ba mai mult, întrezărea o imagine a felului în care vedea el 
evenimentele, privind în urmă, într-un tunel de muncă şi 
sacrificii care se întindea pe zeci de milenii. Prin 
comparaţie, ea era un prunc; nu împlinise nici măcar două 
secole. 

Cu toate acestea, înţelegea că roboții trebuie să fie 
nemuritori. 

Necesitatea respectivă derivă din faptul că trebuia să 
rămână de-a pururi vigilenţi pentru omenire. Oamenii îşi 
realizau continuitatea culturală prin transmiterea către 
următoarea generaţie a chestiunilor esenţiale ce-i ţineau 
laolaltă. 

Însă roboților nu li se putea permite să se reproducă în 
mod regulat, chiar dacă mijloacele fuseseră imediat 


adaptate după organele de bază omeneşti. Roboții ştiau 
despre Darwin. 

Reproducerea înseamnă evoluţie. În mod inevitabil, erorile 
se vor strecura în toate metodele de reproducere. 
Majoritatea erorilor vor pricinui moarte sau performanţe 
inferioare celor normale, dar unele vor modifica 
următoarea generaţie de roboţi în chipuri subtile. Unele 
dintre ele ar fi inacceptabile, privite prin lentilele celor 
Patru Legi. 

Principiul de selecţie cel mai evident, care opera în toate 
organismele obişnuite autoreproducătoare, era interesul 
propriu. Evoluţia recompensa progresul în cauza personală. 
Favorizarea individului constituia forţa centrală care-i tria 
pe supraviețuitori. 

Dar interesul personal al unui robot putea să intre în 
conflict cu cele Patru Legi. Inevitabil, un robot avea să 
evolueze, ceea ce - în ciuda aparenţelor exterioare şi a 
examinărilor amănunțite - urma să-l favorizeze faţă de 
omenire. Un astfel de robot n-ar fi sărit între un om şi un 
vehicul care se năpustea în viteză spre acesta. 

Sau între omenire şi amenințările ce se înălţau din 
noaptea galactică... 

Astfel că R. Daneel Olivaw, având Designul Original, 
trebuia să fie nemuritor. Numai roboții de utilizare specială, 
aşa cum era Dors, puteau fi nou-creaţi. Varianta 
organiformă se obținuse după multe secole de cercetări 
secrete şi era alocată în mod explicit pentru rezolvarea unei 
sarcini curente mai puţin obişnuite, de pildă asigurarea 
unui înveliş, atât emoţional cât şi fizic, în jurul numitului 
Hari Seldon. 

— Intenţionezi să ştergi toate simulacrele de pretutindeni? 

— Acesta ar fi idealul, încuviinţă el. Ele ar putea produce 
roboţi noi, ar putea scoate la iveală ştiinţe antice, ar putea 
chiar să ridice capacul... 

— De ce te-ai oprit? 


— Există unele fapte istorice pe care nu trebuie să le 
cunoşti. 

— Dar sunt istoric! 

— Eşti mai apropiată de uman decât mine. Este preferabil 
ca unele cunoştinţe să rămână în mâinile unora ca mine. 
Crede-mă! Cele Trei Legi, plus Legea 0, au implicaţii 
profunde - pe care Creatorii lor nu le-au bănuit... N-au 
putut să le bănuiască. Conform Legii 0, noi, roboții, trebuie 
să întreprindem anumite acţiuni... 

Se opri şi scutură din cap. 

— Bine, zise Dors fără tragere de inimă, studiindu-i 
zadarnic faţa inexpresivă. Accept asta. Şi îl voi însoţi în locul 
acela. 

— Vei avea nevoie de ajutor tehnic. 

R. Daneel îşi scoase cămaşa, dezvăluind o piele umană 
perfect convingătoare. Cu grijă, aşeză două degete rigide 
sub un mamelon şi apăsă rapid de câteva ori. Pieptul i se 
deschise longitudinal pe o distanţă de vreo cinci centimetri. 
Scoase dinăuntru un cilindru negru ca tăciunele, având 
mărimea degetului său mic. 

— În lateral sunt codificate instrucţiunile pentru lectorii 
optici. 

— Tehnologie avansată pentru o planetă primitivă? 

EI îşi îngădui un surâs. 

— Ar trebui să fie perfect sigură, dar precauţiile sunt utile 
întotdeauna. Nu-ţi face griji excesive. Mă îndoiesc că până 
şi vicleanul Lamurk va fi capabil să-şi infiltreze agenţii rapid 
pe Panbundent. 

PARTEA A CINCEA - PANBUNDENI. 

BIOGENEZA, ISTORIA - era astfel firesc ca biologii să 
întrebuinţeze planete întregi drept rezervaţii pentru 
experimentări, testând pe scară largă ideile centrale legate 
de evoluţia umană. Originile omenirii au rămas neclare; 
planeta-mamă („Pământul”) era ea însăşi necunoscută - în 
ciuda faptului că existau mii de candidate susţinute cu toată 
credinţa. Unele primate din diverse Zone galactice erau 


evident asociate posibilităţii. La începutul Perioadei Post- 
Mijlocii, numeroase planete s-au dedicat explorării acestor 
specii aparent primordiale. Una dintre ele a înregistrat 
progrese însemnate în privinţa legăturii dintre oameni şi 
pani, dar; deşi acestea au fost semnificative, nu s-a putut 
ajunge la concluzii ferme; umbra acoperea prea multe din 
milioanele de ani scurse între noi înşine şi rudele chiar 
apropiate, aşa cum sunt panii. În timpul declinului ştiinţei 
imperiale, aceste experimente s-au transformat în 
divertismente amuzante pentru nobilime şi meritocraţie, în 
tentativele disperate de autosusţinere, pe măsură ce 
sponsorizările imperiale încetau... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ. 

Hari nu se relaxă pe deplin decât după ce ajunseră pe 
veranda din Staţia Excursiilor, la 6.000 de ani-lumină 
depărtare de Trantor. 

Suspicioasă, Dors privea panorama aflată dincolo de 
zidurile formidabile. 

— Aici suntem feriţi de animale? 

— Aşa cred. Zidurile sunt înalte şi există paznici canini... 
Mi se pare dogi cablaţi. 

— Asta-i bine, surâse ea într-un fel despre care Hari ştia că 
anunţa destăinuirea unui secret. Ca să folosesc o metaforă 
din lumea animalelor, cred că ne-am acoperit bine urmele. 
Am ascuns dovezile plecării noastre. 

— Eu continui să cred că exagerezi. 

— Exagerez în cazul unei tentative de asasinat? 

Îşi muşcă buza, camuflându-şi cu greu iritarea. Subiectul 
era de acum tocit între ei, totuşi ceva anume legat de 
protecţia lui Dors îl nemulţumea mereu. 

— Am acceptat să părăsesc Trantorul numai ca să-i studiez 
pe pani. 

Sesiză un licăr de emoție pe faţa ei şi ştiu că va încerca să 
destindă atmosfera. 

— Ah, asta s-ar putea dovedi util... Sau chiar amuzant. Ai 
nevoie de o perioadă de odihnă. 


— Cel puţin nu voi mai avea de-a face cu Lamurk. 

Cleon declanşase aşa-numitele „măsuri tradiţionale” de 
urmărire a conspiratorilor. Unii fugiseră deja prin găurile- 
de-vierme către regiuni îndepărtate ale Galaxiei. Alţii se 
sinuciseseră... Sau cel puţin aşa se părea. 

Lamurk păstrase rezervă, prefăcându-se şocat şi uluit de 
„acest atentat la însăşi adresa structurii Imperiului nostru”. 
Continua totuşi să deţină destule voturi în Consiliul 
Superior pentru a bloca încercarea lui Cleon de a-l 
desemna pe Hari că prim-ministru, aşa încât impasul se 
menținea. Matematicianul se simţea paralizat de întreaga 
situaţie. 

— Şi ai dreptate, continuă Dors vioaie, ignorând tăcerea 
lui morocănoasă, pe Trantor nu se poate obţine chiar 
totul... ba nici nu se cunosc prea multe. Principala mea 
îngrijorare era însă că, dacă ai fi rămas acolo, ai fi fost ucis. 

Hari îşi luă ochii de la panorama superbă. 

— Crezi că facțiunea lui Lamurk ar fi persistat...? 

— Ar fi putut s-o facă, ceea ce, spre deosebire de a crede, 
mi se pare un impuls superior pentru acţiune. 

— Am înţeles... 

De fapt nu prea înţelesese, dar învățase să se încreadă în 
judecata ei în problemele practice. Şi apoi, poate că într- 
adevăr avea nevoie de o vacanţă mai lungă. 

Se găsea acum pe o planetă vie, naturală; în anii cât fusese 
îngropat pe Trantor uitase claritatea şi prospeţimea pe care 
le putea avea natura. Nuanţele de verde şi galben ieşeau 
cel mai mult în relief, după deceniile petrecute printre 
metal mat, aer recirculat şi sclipiri de cristal. 

Aici cerul se deschidea incredibil de înalt, nemânjit de 
configuraţiile desenate de aparatele de zbor, animat de 
fâlfâiturile miraculoase ale păsărilor. Râpele şi crestele 
păreau că fuseseră modelate în grabă cu un şpaclu. Dincolo 
de zidurile Staţiei, Hari văzu un arbore singuratic, zgâlţâit 
de vântul sălbatic. Vârful coroanei se desprinse în cele din 
urmă sub o rafală, rostogolindu-se şi destrămându-se peste 


şesul monoton, aidoma unei păsări dezintegrându-se în 
zbor. În depărtare, terasele erodate aveau flancurile 
acoperite cu dâre galbene, care, atunci când întâlneau 
pădurea, se transformau într-un portocaliu ars ce sugera 
putregaiul ruginii. Dincolo de vale, pe unde hălăduiau panii, 
se întindea baldachinul pădurii ascuns sub norii şuri şi joşi. 

O ploaie rară şi rece cădea acolo, şi Hari se întrebă cum 
era oare să tremuri ca un animal sub perdelele de bură, 
fără speranţă de adăpost sau de căldură. Poate că 
previzibilitatea totală a Trantorului era superioară, deşi nu 
avea aceeaşi siguranţă. 

Indică spre pădurea îndepărtată. 

— Acolo mergem? 

Îi plăcea locul acesta plin de prospeţime, deşi pădurea 
părea amenințătoare. Trecuse mult timp de când nu mai 
desfăşurase nici o activitate fizică, alături de tatăl său, pe 
Helicon. Ca să trăiască sub cerul liber... 

— Nu te grăbi cu judecăţile! 

— Anticipez. 

— Indiferent ce aş spune, zâmbi Dors, găseşti un sinonim 
mai extins. 

— Traseele par niţel cam... Turistice. 

— Evident. Noi înşine suntem turişti. 

În regiunea în care se găseau, terenul se ridica în piscuri 
ascuţite şi zdrenţuite, croite parcă din tablă sfâşiată. 
Printre arborii groşi din faţă, ceața se destrăma peste 
steiuri sure, netede. Chiar şi aici, sus pe panta unei creste 
impresionante. Staţia Excursiilor era înconjurată de copaci 
cu scoarță groasă şi lunecoasă, ridicându-se din troiene 
înalte de frunze moarte, negre. Din cauza trunchiurilor 
putrede, pe jumătate îngropate în straturile jilave, aveai 
impresia că respiri opiu umed. 

Dors îşi termină paharul şi se sculă. 

— Haide să fim sociabili şi să facem cunoştinţă cu ceilalţi. 

Elo urmă ascultător şi îşi dădu seama imediat că fusese o 
greşeală. În majoritate, participanţii la stim-petrecerea din 


Staţie erau îmbrăcaţi în echipament de camuflaj pentru 
safari, indivizi rumeni, cu chipurile îmbujorate de excitare, 
sau poate doar de stimuri. Hari îl îndepărtă cu un gest scurt 
pe chelnerul care apăru lângă el cu o tavă de pocale; nu-i 
plăcea felul în care stimul îi ascuţea spiritul într-un chip 
necontrolabil. Cu toate acestea, zâmbi şi se strădui să stea 
de vorbă cu necunoscuţii. 

Discuţiile se dovediră limitate din punct de vedere al 
informaţiilor. „De unde sunteţi?” „Aha, de pe Trantor - cum 
este acolo? Noi suntem de pe (completaţi planeta) - aţi 
auzit de ea?” - Bineînţeles că nu auzise. Douăzeci şi cinci de 
milioane de planete... 

Majoritatea erau Primitivişti atraşi de experienţele unice 
pe care le oferea Panbundent. Lui Hari i se părea că la 
fiecare trei cuvinte pe care le spuneau, repetau „natural” 
sau „vital”, ca pe o mantră. 

— Ce uşurare să nu mai vezi liniile drepte, spuse un 
slăbănog. 

— Cum aşa? Se strădui matematicianul să pară interesat. 
— Păi, să nu uităm că în natură nu există linii drepte. Ele 
au fost adăugate acolo de oameni. Suspină: Ador să scap de 

liniile drepte! 

În mintea lui Hari apărură imediat cetina de brad. 
Straturile de roci metamorfice, muchia interioară a Lunii în 
primul pătrar, firele ţesute de păianjeni, creasta unui talaz 
spărgându-se de țărm, configuraţiile din cristale, dungile 
albe de cuarţ pe plăcile de granit, orizontul îndepărtat al 
unui lac vast şi calm, picioarele păsărilor, spinii cactuşilor, 
săgeata plonjonului unui răpitor, tulpinile de arbuşti tineri, 
fuioarele de nori aflaţi la mare altitudine, crăpăturile din 
gheaţă, cele două laturi ale „V”-ului păsărilor migratoare, 
turţurii... 

— Nu-i chiar aşa, mormăi el, dar nu insistă. 

Evident, stilul lui de a sublinia laconic implicaţiile se 
pierdea în hărmălaia generală; stimurile acționau din plin. 
Toţi vorbeau rapid, incitaţi de ideea de a se afunda în vieţile 


creaturilor care cutreierau văile de dedesubt. Hari ascultă 
fără să comenteze, intrigat. Unii doreau să cunoască 
animalele din turme, alţii răpitoarele, alţii păsările. Vorbeau 
ca şi cum se pregăteau pentru debutul într-o întrecere 
sportivă, ori el nu privea deloc lucrurile în felul acela. 
Păstră totuşi tăcerea. 

În cele din urmă, evadă împreună cu Dors în părculeţul de 
lângă Staţie, destinat familiarizării turiştilor cu condiţiile 
locale înainte de plecare. Se părea că pe Panbundent, aşa 
cum se numea planeta, existau prea puţine animale mari. 
Pe unele le văzuse în copilărie pe Helicon, iar ţarcuri întregi 
conţineau rase domesticite. Toate rezultaseră din strămoşi 
comuni, cu mai puţin de 100.000 de ani în urmă, pe 
legendarul „Pământ”. 

Desigur, valoarea cu caracter de unicat a Panbundentului 
nu se afla în preajmă. Hari se opri, privi în ţarcuri şi se 
gândi din nou la Galaxie. Mintea lui continua să atace ceea 
ce considera Marea Problemă, examinând-o dintr-o mulţime 
de unghiuri. Matematicianul învățase să stea pur şi simplu 
de o parte şi s-o lase să lucreze. Ecuațiile psihoistorice 
necesitau analize mai profunde, termeni care să explice 
proprietăţile fundamentale ale omenirii ca specie. Precum... 

Animalele. Să fi existat oare vreun indiciu aici? 

În ciuda mileniilor de încercări, oamenii domesticiseră 
puţine animale. Pentru a fi domesticite, fiarele sălbatice 
trebuiau să deţină mai multe trăsături. În principal, să fie 
animale de turmă, cu tipare instinctive de subordonare pe 
care oamenii să le poată exploata. Apoi, era important să fie 
placide; turmele care tresar la primul sunet ciudat şi nu pot 
tolera străinii sunt greu de menţinut. 

În cele din urmă, trebuie să accepte să se înmulțească în 
captivitate. Majoritatea oamenilor nu doresc să se 
împerecheze sub privirile atente ale altora, iar asta-i valabil 
şi pentru cele mai multe animale. 

Astfel că aici se găseau oi, capre, vaci şi lame, doar uşor 
modificate în vederea adaptării pe planetă, dar altfel prea 


puţin remarcabile, aşa cum existau pe nenumărate alte 
planete din Imperiu. Similitudinea se referă la faptul că 
toate fuseseră aduse aproape în aceeaşi perioadă. 

Toate... Mai puţin panii. Aceştia erau unici pentru 
Panbundent. Poate că aceia care-i aduseseră aici 
încercaseră un experiment de domesticire, dar nu existau 
nici un fel de mărturii mai vechi de 13.000 de ani. De ce? 

Un dog cablat se apropie adulmecând, îi verifică şi 
murmură o scuză neinteligibilă. 

— Interesant, spuse Hari, că Primitiviştii doresc ca nişte 
animale domestice să-i protejeze de natură sălbatică. 

— Mi se pare firesc. Câinele ăsta e mare de tot! 

— Nu te atrage starea naturală? Cândva am fost noi înşine 
o Specie oarecare de mamifere, pe un Pământ legendar. 

— Legendar? Nu sunt expertă în domeniul ăsta al istoriei, 
totuşi majoritatea istoricilor consideră că planeta a existat 
cu adevărat. 

— De acord, dar nu-i aşa că în graiurile cele mai vechi 
„pământ” înseamnă „noroi”? 

— Ei bine, de undeva trebuia să apărem şi noi. 

Dors căzu pe gânduri, apoi adăugă încetişor: 

— Cred că starea naturală poate fi plăcut de vizitat, însă... 

— Vreau să încerc panii. 

— Poftim?! O imersiune? 

Sprâncenele ei se ridicară într-o uşoară alertă. 

— De ce nu, dacă tot suntem aici? 

— Eu nu... Bine, o să mă gândesc la asta. 

— Se zice că te poţi retrage oricând doreşti. 

Dors încuviinţă din cap şi-şi umezi buzele. 

— Mda... 

— O să ne simţim în largul nostru - la fel ca ei. 

— Chiar crezi tot ce scrie în pliantele publicitare? 

— Am făcut şi nişte investigaţii personale. Tehnologia este 
bine pusă la punct. 

Gura ei vădea scepticism. 

— Mda. 


Hari o cunoştea destul de bine ca să nu mai insiste. 
Trebuia să lase timpul să acţioneze. Paznicul canin, într- 
adevăr mare şi vigilent, îi adulmecă mâna şi mârâi: 

— Nooa'te buună, doo'nule. 

Bărbatul îl mângâie pe cap. În ochii lui văzu o afinitate, o 
legătură instantanee la care nu trebuia să se gândească. 
Pentru cineva care trăia într-o măsură atât de mare în 
propria sa minte, acesta era un salutar contact cu 
realitatea. 

Dovezi semnificative, îşi spuse. Avem un îndelungat trecut 
comun. Poate ca de aceea dorea sa se imersezeintr-un pan. 
Ca sa se întoarcă mult în trecut, înainte de stadiul iritant de 
om. 

— Bineînţeles că suntem înrudiţi, încuviinţă expertul- 
specialist Vaddo, un bărbat voinic, bronzat, musculos şi 
sigur pe sine într-un mod relaxat. 

Licenţiat în biologie, era călăuză de safari şi specialist în 
imersiune. Făcea cercetări utilizând tehnicile de imersiune, 
totuşi afirma că administrarea Staţiei îi răpea majoritatea 
timpului. 

Hari parcă sceptic. 

— Credeţi că panii au coexistat cu noi pe Pământ? 

— Sigur că da! Obligatoriu! 

— Nu ar fi putut apărea în urma ingineriei genetice 
aplicate oamenilor? 

— Puțin probabil. Investigația genetică arată că provin 
dintr-un grup mic, probabil o grădină zoologică locală. O 
altă ipoteză susţine o prăbuşire accidentală pe planetă. 

— Nu s-ar putea, interveni Dors, ca Panbundentul să fie 
Pământul original? 

Vaddo chicoti. 

— Nu există nici fosile, nici ruine. Oricum, fauna şi flora 
locală deţin un tipar esenţial aparte în spiralele lor 
genetice, uşor diferit de ADN-ul nostru - o grupare metil 
suplimentară pe banda de purină. Putem trăi aici, putem 


consuma hrana locală, dar nici noi şi nici panii nu suntem 
băştinaşi. 

Bărbatul era convingător în susţinerea dovezilor existente. 
În mod cert, panii aveau un aspect cvasiuman. Documentele 
antice se refereau la o clasificare, şi nimic mai mult: Pan 
troglodytes3, indiferent ce ar fi însemnat asta într-un grai 
de mult pierdut. Aveau mâini cu degetul mare opozabil, 
acelaşi număr de dinţi ca oamenii şi nu aveau cozi. 

Vaddo arătă spre peisajul de sub Staţie. 

— Au fost descărcaţi aici, împreună cu multe alte specii 
asociate, într-o biosferă care conţinea obişnuitele ierburi şi 
arbori - practic, nimic mai mult. 

— Cu cât timp în urmă? Se interesă Dors. 

— În tot cazul, acum mai bine de 13.000 de ani. 

— Înainte de consolidarea Trantorului... Totuşi celelalte 
planete nu au pani, insistă ea. 

Vaddo aprobă cu un gest scurt din cap. 

— Bănuiesc că în perioada de început a Imperiului nimeni 
nu se gândea că ar avea vreo utilitate. 

— Şi au? Întrebă Hari. 

— Eu n-am descoperit-o. N-am încercat să-i dresăm prea 
mult... Doar în scopul cercetărilor. Nu uitaţi că trebuie să 
rămână în sălbăticie. Sponsorizarea Imperială menţiona 
asta din capul locului. 

— Povestiţi-ne despre cercetările dumneavoastră, îl 
îmboldi Hari. 

Din propria sa experienţă, nici un om de ştiinţă nu rata 
ocazia de a-şi cânta aria. Nu greşi nici acum. 

Luaseră ADN uman şi ADN pan - începu Vaddo entuziast - 
apoi desfăcuseră lanţurile spiralei duble din ambii acizi. 
Prin conectarea unui lanţ uman cu unul pan, obţinuseră un 
hibrid. 

Acolo unde lanţurile erau complementare, ele se legau 
strâns, într-o nouă spirală dublă, parţială. Acolo unde 
difereau, legătura dintre lanţuri era slabă, intermitentă, cu 
secţiuni întregi oscilând libere. 


După aceea centrifugaseră soluţiile apoase, astfel ca 
secţiunile slabe să se rupă. ADN-ul strâns legat reprezenta 
98,2% din total. Panii erau surprinzător de asemănători 
oamenilor. Diferenţele erau sub doi la sută, aproape la fel 
ca între bărbaţi şi femei; cu toate acestea, panii trăiau în 
păduri şi nu inventaseră nimic. 

Diferenţa normală între ADN-urile individuale era de o 
zecime de procent. Prin urmare, panii erau de aproximativ 
douăzeci de ori mai diferiţi - genetic vorbind - de oameni, 
prin comparaţie cu felul în care oamenii difereau între ei. 

Însă genele erau aidoma unor pârghii: ridicau greutăţi 
uriaşe, pivotând în jurul unei articulaţii micuţe. 

— Aşadar credeţi că au existat înaintea noastră? (Dors era 
impresionată.) Pe Pământ? 

Vaddo încuviinţă viguros. 

— Trebuie să fi existat o înrudire, dar nu sunt strămoşii 
noştri. Din punct de vedere genetic, ne-am despărţit acum 
şase milioane de ani. 

— Ei gândesc ca noi? Întrebă Hari. 

— Modul cel mai bun de a afla este o imersiune... 

Zâmbi ademenitor şi Hari se întrebă dacă bărbatul câştiga 
vreun comision de pe urma imersiunilor. Modul în care îşi 
vindea marfa era subtil, configurat pentru a atrage 
interesul unui om de ştiinţă, dar în esenţă rămânea o simplă 
vânzare. 

Vaddo îi pusese deja la dispoziţie uriaşele baze de date ce 
conţineau mişcările panilor, dinamica populaţiei şi 
comportamentele. Era o sursă bogată, veche de milenii. 
Supusă modelării, ar fi putut constitui un teren fertil pentru 
o simplă descriere a panilor ca proto-oameni, folosind o 
versiune abreviată a psihoistorici. 

— A descrie matematic istoria vieţii unei specii este una, 
mormăi Dors, dar a trăi în ea... 

— Haide, haide, făcu Hari. 

Deşi ştia că Staţia avea rolul de a le vinde turiştilor 
programe de safari şi imersiuni, era intrigat. 


— Chiar tu ai spus că am nevoie de o schimbare - să scap 
de Trântorul ăla îmbâcsit. 

— Este absolut sigur, zâmbi Vaddo cu căldură. 

Dors surâse tolerant spre matematician. Între două 
persoane căsătorite de multă vreme se dezvoltă o 
înţelegere vizuală. 

— Bine, fie cum zici tu. 

Îşi petrecu dimineţile studiind bazele de date referitoare 
la pani. Matematicianul din el se întreba cum anume le-ar fi 
putut reprezenta dinamica, folosind o psihoistorie 
abreviată. Zarul destinului, rostogolindu-se spre un labirint. 
Existau atâtea căi, atâtea variabile... 

Pentru a le accesa pe toate, trebuia să o linguşească pe 
Yakani, şefa securităţii Staţiei. Aceasta părea amabilă, însă 
pe peretele biroului ei se afla un tablou mare al Autorităţii 
Universitare. Hari menţionă că făcuseră cunoştinţă şi 
Yakani se porni să-şi laude „mentora”, care, cu nişte decenii 
în urmă, o ajutase să conducă un centru de studiere a 
primatelor de pe o planetă-junglă. 

— O să fiu cu ochii pe ea, comentă Dors. 

— Doar nu crezi că Autoritatea Universitară ar fi... 

— Mai ţii minte derma de la prima tentativă de asasinat? 
Imperialii mi-au spus că unele detalii tehnice sugerează un 
laborator universitar. 

Hari se încruntă. 

— Nu cred că propria mea facțiune... 

— Ea este la fel de nemiloasă ca Lamurk, dar mai subtilă. 

— Măiculiţă, cât de suspicioasă eşti! 

— Aşa trebuie să fiu. 

După-amiezile făceau excursii. Dors detesta praful şi 
căldura, şi văzură prea puţine animale. 

— Ce animal care se respectă cât de puţin ar dori să fie 
văzut alături de Primitiviştii ăştia înfofoliţi? Întrebă ea. 

Lui Hari îi plăcea atmosfera planetei şi se relaxa, totuşi 
mintea lui continua să lucreze. Se gândea şi în clipa 


aceasta, când stătea pe veranda uriaşă, sorbind suc acrişor 
de fructe şi privind apusul. Dors i se alăturase tăcută. 

Planetele, se gândea matematicianul, erau pâlnii de 
energie. Pe fundul puţurilor lor gravitaționale, vegetaţia 
captură de abia o zecime de procent din lumină solară care 
ajungea pe suprafaţa planetei. Cu energia aceea, construia 
molecule organice. La rândul ei, vegetaţia era consumată 
de animale, care puteau „recolta” aproximativ o zecime din 
energia stocată în plante. lerbivorele erau apoi mâncate de 
carnivore, care puteau utiliza cam o zecime din energia 
înmagazinată în carne. Astfel că, estimă el, doar o sutime de 
miime din energia razelor solare sfârşea în răpitoare. 

O risipă! Şi cu toate acestea, nicăieri în toată Galaxia nu 
evoluase un convertizor energetic mai eficient. De ce? 

În mod invariabil, răpitorii erau mai inteligenţi decât 
prada lor, iar ei se aflau în vârful unei piramide cu laturi 
foarte abrupte. Omnivorii se găseau într-o situaţie similară. 
Din peisajul acela accidentat apăruse omenirea. 

Faptul respectiv trebuia să fie important în orice 
psihoistorie. Panii, aşadar, erau esenţiali în găsirea cheilor 
antice ale psihicului uman. 

— Sper că imersiunea, spuse Dors, nu-i la fel de fierbinte 
şi lipicioasă. 

— Nu uita că vei vedea lumea prin alţi ochi. 

— Însă pot reveni oricând doresc, ca să fac o baie 
fierbinte. 

— Capsule? Se trase îndărăt Dors. Par mai degrabă nişte 
coşciuge. 

— Trebuie să fie pe măsura corpului, doamnă. 

Vaddo surâse amabil - ceea ce, simţi Hari, însemna 
probabil că nu se simţea deloc amabil. Conversaţiile lor 
fuseseră prietenoase, cei de aici erau plini de respect faţă 
de faimosul profesor Seldon, dar în esenţă el şi Dors nu 
erau decât alţi turişti. Plăteau ca să simtă pe pielea lor un 
divertisment primitiv, ambalat cu grijă în termeni ştiinţifici 
corespunzători, însă rămâneau nişte... Turişti. 


— Sunteţi menţinuţi în stază, cu toate sistemele corpului 
funcţionând încetinit, dar normal, explică ExSpecul şi deplie 
plasele capitonate, ca să poată fi inspectate. 

Le arătă comenzile, procedurile de urgenţă şi măsurile de 
securitate. 

— Pare destul de confortabil, aprobă Dors fără chef. 

— Haide, o îndemnă Hari. Ai promis c-o s-o facem. 

— Veţi fi permanent integrați în reţelele noastre, le 
reaminti Vaddo. 

— Vom avea acces şi la biblioteca de date? Întrebă Hari. 

— Evident. 

Echipa de ExSpeci îi introduse cu o eficienţă sigură şi 
rapidă în capsulele de stază. Electrozi, derme, magneto- 
receptori fură lipite pe ţestele lor, pentru a prelua direct 
gândurile. Ultimul răcnet al tehnologiei. 

— Gata? Vă simţiţi bine? Se interesă Vaddo cu zâmbetul lui 
profesional. 

Hari nu se simţea chiar bine şi îşi dădu seama că unul 
dintre motive îl constituia însuşi acest ExSpec. Niciodată nu 
avusese încredere în indivizii insipizi şi siguri pe sine. Atât 
Vaddo cât şi Yakani păreau cenuşii, lipsiţi de orice har. Dar 
bănuielile lui Dors i se transmiseseră şi lui. Ceva din 
comportamentul lor îl neliniştea, totuşi nu putea preciza ce 
anume. 

Pe de altă parte, Dors nu greşea. El avea nevoie deo 
vacanţă. Ce altă cale mai bună de a scăpa de propria ta 
persoană exista? 

— Gata - da. Bine - da. 

Tehnologia de suspendare era antică şi perfect sigură. Ea 
suprima reacţiile neuromusculare, astfel că turistul zăcea 
inert, având doar mintea cuplată cu panul. 

Reţele magnetice îi cuprinseră creierul mare, 
întreţesându-se în straturile acestuia prin inducţie 
electromagnetică. Dirijau semnalele în lungul căilor infim 
de subţiri, suprimând multe funcţii cerebrale şi blocând 
procesele fiziologice. 


Toate acestea pentru a putea cupla inductiv, gând cu gând, 
sistemul de circuite, în majoritate paralele, ale creierului. În 
continuare acesta era transmis spre cipurile implementate 
în panul subiect. Imersiune! 

Tehnologia se răspândise cu mare succes în tot Imperiul. 
Capacitatea de a controla minţile de la distanţă avea 
nenumărate întrebuinţări; tehnologia suspendării îşi găsise 
însă propriile ei aplicaţii stranii. 

Pe unele planete, şi în anumite clase trantoriene, femeile 
se măritau, apoi erau trecute într-o suspendare care se 
anula numai pentru câteva ore pe zi. Soții lor bogaţi le 
deşteptau din starea de cadru încremenit, exclusiv în 
scopuri sociale şi sexuale. Vreme de mai bine de o jumătate 
de secol, nevestele treceau printr-un vârtej de locuri, 
prieteni, petreceri, vacanțe, ore de pasiune - dar timpul lor 
subiectiv total cumula numai câţiva ani. Soții mureau după 
un timp care, lor, li se părea realmente scurt, lăsând în 
urmă văduve bogate în vârstă de cel mult treizeci de ani. 
Asemenea femei erau foarte căutate, şi nu numai pentru 
banii lor; ele deţineau un rafinament unic, condimentat de o 
lungă „căsătorie”. Adesea aceste văduve returnau favoarea, 
măritându-se cu soţi pe care îi utilizau în scopuri similare. 

Toate acestea Hari le cunoscuse şi le acceptase în cadrul 
societăţii sofisticate pe care o frecventase pe Trantor. Aşa 
că bănui că imersiunea lui avea să fie confortabilă şi 
interesantă, subiect pentru conversațiile de la stim- 
petreceri. 

Se gândise că, dintr-un punct de vedere, va vizita o altă 
minte, mai simplă. 

Nu se aşteptase sa fie înghiţit cu totul. 

O zi bună. Multe larve grase de mâncat într-un buştean 
mare, umed. Scot cu unghiile, proaspete, gustoase, 
crocante. 

Cel-mai-mare mă împinge în lături. Scoate multe larve 
bogate. Mârâie. Se uită urât. 


Stomacul meu ghiorţăie. Mă dau înapoi şi mă uit la Cel- 
mai-mare. Se strâmbă şi ştiu să nu mă pun cu el. 

Plec. Stau pe vine. Mă ciuguleşte o femă. Găseşte nişte 
purici, îi sparge în dinţi. 

Cel-mai-mare întoarce buşteanul ca să scoată alte larve, 
termină. Este puternic. Femele îl privesc. Lângă copaci 
nişte feme vorbesc, îşi sug dinţii. Toţi sunt somnoroşi acum, 
la începutul după-amiezii, întinşi la umbră. Cel-mai-mare 
însă face semn spre mine şi spre Grasu' şi ne ducem. 

Patrulă. Merg în picioare, păşesc mândru. Îmi place mult. 
Chiar mai mult decât împerecherea. 

Pe lângă pârâu, spre locul unde sunt mirosurile de copite. 
Acolo e puţin adânc. Trecem şi intrăm între copaci, 
adulmecăm, şi uite doi Străini. 

Ei încă nu ne văd. Ne mişcăm tăcut, uşor. Cel-mai-mare ia 
o cracă şi noi facem la fel. Grasu' adulmecă să vadă cine 
sunt Străinii şi arată spre munte. Aşa cum m-am gândit, 
sunt Munteni. Cei mai răi. Miros urât. 

Muntenii vin pe terenul nostru. Fac necazuri. Noi le facem 
lor. 

Ne despărţim. Cel-mai-mare mârâie şi ei îl aud. Eu fug 
deja, cu craca ridicată. Pot alerga destul de departe fără să 
merg în patru labe. Străinii strigă, cu ochii căscaţi. Noi 
fugim repede şi îi ajungem. 

Ei nu au crăci. Îi lovim, dăm cu picioarele şi ei caută să ne 
înhaţe. Sunt înalţi şi iuți. Cel-mai-mare îl izbeşte pe unul de 
pământ. Eu îl lovesc pe acela ca să ştie Cel-mai-mare că 
sunt cu el. Îl lovesc tare. Apoi merg să îl ajut pe Grasu'. 

Străinul lui i-a luat craca. Îl lovesc cu craca pe Străin. El 
cade. Îl lovesc din nou şi Grasu' sare pe el şi este grozav. 

Străinul încearcă să se scoale şi eu îl lovesc tare cu 
piciorul. Grasu' îşi ia craca înapoi şi loveşte din nou şi din 
NOU, cu mine ajutându-l. 

Străinul lui Cel-mai-mare se scoală şi o ia la fugă. Cel-mai- 
mare îl loveşte peste fund cu cracă, urlând şi râzând. 


Eu am talentul meu. Este special. lau pietre de jos. Sunt 
cel mai bun aruncător, chiar mai bun decât Cel-mai-mare. 

Pietrele sunt pentru Străini. Cu ai mei mă bat, dar nu 
folosesc niciodată pietrele. Străinii însă merită să capete 
pietre în faţă. Îmi place să lovesc un Străin în felul ăsta. 

Azvârl una bine. Îl nimeresc pe Străin în picior. Se 
împiedică. Îl lovesc bine în spate cu o piatră ascuţită. 

Aleargă atunci mai repede. Văd că sângerează. Picături 
mari şi roşii cad în praf. 

Cel-mai-mare râde şi mă loveşte cu palma pe spate şi ştiu 
că sunt bine cu el. 

Grasul îşi ciomăgeşte Străinul cu craca. Cel-mai-mare îşi ia 
craca şi I se alătură. Sângele străinului îmi canta cald în 
nări şi sar cu picioarele pe el. O ţinem aşa mult timp. Nu ne 
îngrijorăm. Celalat strain nu se va întoarce. Uneori străinii 
sunt curajoşi dar ei stiu când au pierdut. Străinul nu se mai 
clinteşte. Il mai lovesc o data cu piciorul. Nu mişca. Probabil 
e mort. Noi ţipam şi dansam şi ne uram fericire. 

Hari scutură din cap ca să şi-l limpezească. Gestul îl ajută 
puţin. 

— Tu erai cel solid? Întrebă Dors. Eu eram femela de 
lângă copaci. 

— lartă-mă, nu mi-am putut da seama. 

— A fost... Altceva, nu? 

El râse sec. 

— De obicei, crimele sunt „altceva”. 

— Când ai plecat cu... Să zicem, şeful... 

— Panul meu se gândeşte la el ca fiind „Cel-mai-mare”. Am 
ucis alt pan. 

Se aflau în recepţia pluşată a clădirii de imersiune. Hari se 
sculă şi simţi că lumea se clatină uşor în jur. 

— Cred că o vreme mă voi mulţumi cu cercetarea istorică. 

Dors surâse stânjenită. 

— Mie... Mi-a plăcut. 

El se gândi câteva momente şi clipi. 

— Şi mie, rosti spre propria lui surpriză. 


— Nu crimă... 

— Nu, bineînţeles că nu, ei... Senzaţia. 

Ea zâmbi larg. 

— Aşa ceva nu găseşti pe Trantor, domnule profesor. 

Hari petrecu două zile lunecând prin reţele reci de date, în 
biblioteca excepţională a Staţiei. Era bine echipată şi 
permitea interfeţe cu câteva simţuri. Hălădui prin 
labirinturi digitale. 

Unele date erau literalmente acoperite de vreme. În 
spaţiile vectoriale reprezentate pe ecrane uriaşe, datele din 
cercetările vechi de milenii erau acoperite cu protocoale 
groase, masive şi cu cruste de măsuri de securitate. 
Desigur, metodele actuale le ocoleau sau le străpungeau cu 
uşurinţă, însă sintezele sumare, rapoartele, rezumatele şi 
statisticile primitiv procesate continuau să se opună unor 
interpretări facile. Ocazional unele fațete ale 
comportamentului pan erau prudent ascunse în anexe şi 
note auxiliare, de parcă biologii din avanpostul singuratic ar 
fi fost ruşinaţi de ele. Unele erau într-adevăr jenante: mai 
cu seamă cel de împerechere. Cum ar fi putut folosi el aşa 
ceva? 

Naviga prin labirintul 3D şi-şi puse ideile cap la cap. Ar fi 
putut urma o strategie de analogie? 

Panii aveau aproape toate genele comune cu cele umane, 
aşa că dinamica lor ar fi trebuit să fie o versiune mai simplă 
a dinamicii umane. Putea atunci să analizeze interacţiunile 
triburilor de pani ca fiind un caz redus de psihoistorie? 

Yakani îi deschisese fişiere strict secrete, care implicau că 
panii ar fi fost modificaţi genetic în urmă cu 10.000 de ani. 
Hari nu putea înţelege în ce scop s-ar fi făcut aşa ceva. 
Existau şi alte creaturi modificate, mai ales „rabonii”. 
Yakani manifestă un interes atât de mare faţă de munca lui, 
încât matematicianul suspectă că îl spiona din ordinul 
Autorităţii Universitare. 

În amurgul celei de-a două zile, stătea alături de Dors. 
Privind razele sângerii care răzbăteau prin norii tiviţi cu 


portocaliu. Planeta era ţipătoare şi de-a dreptul lipsită de 
bun gust, dar lui îi plăcea. Mâncarea era de asemenea plină 
de arome şi de abia aştepta cina. 

— Este ispititor, i se adresă lui Dors, să-i folosesc pe pani 
pentru a construi un model simplificat al psihoistoriei. 

— Ai însă îndoieli. 

— Ei seamănă cu noi, dar au... Cum să spun... 

— Manifestări în esenţă animalice? Ea pufni, apoi îl sărută. 
Ce puritan este Hari al meu! 

— Ştiu bine că şi noi avem destule comportamente de 
această natură, dar suntem mult mai inteligenţi. 

Pleoapele ei se lăsară în jos într-un chip despre care Hari 
ştia că sugera o îndoială politicoasă. 

— Nu uita de intensitatea cu care trăiesc ei. 

— Sau poate că noi suntem mai inteligenţi decât ar fi 
necesar? 

— Cum?! 

Observaţia aceea o surprinsese realmente. 

— Am citit mai multe despre evoluţie. Sigur că da, nu mai 
este un domeniu de vârf, pentru că toţi avem impresia că-l 
înţelegem foarte bine. 

— Iar într-o galaxie plină cu oameni şi cu prea puţine alte 
creaturi nu mai există materiale noi. 

Hari nu se gândise până atunci în felul acela, dar Dors 
avea dreptate. Biologia era o ştiinţă stagnantă. Toţi savanții 
sofisticaţi se preocupau de aşa-numita „sociometrie 
integrativă”. 

Continuă, expunându-şi ideile. În mod clar, creierul uman 
era o tentativă evoluţionară, deţinând mai multe capacităţi 
decât necesita un vânător-culegător competent. Ca s-o ia 
înaintea animalelor, omului i-ar fi fost îndeajuns să 
stăpânească focul şi uneltele simple de piatră. Acestea ar fi 
fost suficiente ca să-l facă stăpânul creaţiilor, înlăturând 
presiunea selecţiei pentru schimbare. În loc de aşa ceva, 
toate dovezile existente în creier arătau că schimbările se 
acceleraseră. Cortexul cerebral uman crescuse în volum, 


adăugând noi sisteme de circuite peste cele vechi. Masa 
respectivă se extinsese, acoperind zonele minore aidoma 
unei piei noi şi groase. Aşa afirmau studiile antice; datele 
prelucrate de ele se pierduseră demult, provenind din 
muzee dispărute acum. 

— Aşa au apărut muzicienii şi inginerii, sfinţii şi savanții, 
încheie el cu o înfloritură. 

Unul dintre atuurile lui Dors era faptul că asculta liniştită 
în timp ce el ţinea lungi expozeuri profesorale... Chiar şi în 
vacanţă. 

— Deci tu crezi că panii au o vechime mai mare? Că provin 
de pe Pământul antic? 

— Aşa trebuie să fie. lar toată această selecţie 
evoluţionară a durat numai câteva milioane de ani. 

Dors încuviinţă din cap. 

— Priveşte-o din punctul de vedere al femeii. Evoluţia a 
avut loc în ciuda faptului că primejduia viaţa mamelor în 
timpul naşterii. 

— Ăăă... Cum anume? 

— Din cauza capului mare al pruncului. Capul iese cel mai 
greu. Noi, femeile, încă plătim preţul pentru creierul 
vostru... Şi pentru al nostru. 

Hari chicoti. Întotdeauna Dors conferea o întorsătură 
specială unui subiect, făcându-l să-l vadă cu alţi ochi. 

— Atunci de ce a fost selectat creierul în vechime? 

Ea zâmbi enigmatic. 

— Poate că atât bărbaţii cât şi femeile au considerat că 
inteligenţa era atrăgătoare la sexul opus. 

— Serios? 

Un surâs viclean. 

— În cazul nostru este valabil? 

— Ai văzut vedetele 3D? Ele nu-şi etalează creierul, 
scumpule! 

— Îţi aminteşti animalele din Grădina Zoologică Imperială? 
Este posibil ca, pentru primii oameni, creierul să fi fost că 
penele pentru păun sau precum coarnele pentru reni - 


elemente etalate pentru atragerea femelelor. Selecţie 
sexuală necontrolată. 

— Am înţeles, râse el, supralicitarea unor cărţi de altfel 
foarte bune. Deci inteligenţa nu-i decât un ornament 
strălucitor? 

— În cazul meu are succes, îi făcu Dors cu ochiul. 

Cu o fericire stranie. Hari privi apusul care se transforma 
într-un purpuriu strălucitor, adânc. Printre norii ciudat 
stratificaţi se strecurau perdele de lumină. 

— Hmm..., murmură Dors. 

— La ce te-ai gândit? 

— Poate că asta e o modalitate de a folosi şi cercetările pe 
care le întreprind ExSpecii. Să aflăm cine am fost noi, 
oamenii, cândva... Şi, astfel, cine suntem acum? 

— Din punct de vedere intelectual, este într-adevăr un 
salt, dar se poate ca interstiţiul social să fie mai mic. 

Dors păru sceptică. 

— Crezi că din punct de vedere social panii sunt doar cu 
puţin în urma noastră? 

— Nu ştiu... Mă întreb dacă nu s-ar putea ca, pe o scară de 
timp logaritmică, să trecem de la pani la începuturile 
Imperiului, iar de acolo în prezent. 

— Saltul este cam mare. 

— Poate că aş putea folosi simul Voltaire de pe Sark ca 
punct de referinţă pe o curbă lungă. 

— Ca să poţi face ceva, orice, ai nevoie de mai multă 
experienţă cu panii. Îi aruncă o privire scurtă. Îţi place 
imersiunea, nu? 

— Pot spune că... Da. Atât doar că... 

— Ce anume? 

— Nu-mi place felul în care insistă Vaddo... 

— Asta-i meseria lui. 

— În plus. Ştie cine am fost. 

— Tot nu înţeleg care ar fi problema? Deschise ea braţele. 

— De obicei, tu eşti cea bânuitoare. De unde a aflat un 
ExSpec de existenţa unui matematician obscur? 


— Pur şi simplu a cules informaţii despre tine. Datele 
despre turiştii veniţi sunt anexate automat. Iar în calitate de 
candidat la funcţia de prim-ministru, n-aş zice că eşti chiar 
obscur. 

— Mda... Auzi, tu ar trebui să fii cea permanent vigilentă. 
N-ar fi cazul să-mi încurajezi prudenţa? 

— Paranoia nu-i totuna cu prudenţa. Timpul petrecut cu 
amenințările imaginate îţi reduce vigilenţa. 

Zi fierbinte la soare. Praful mă gâdilă. Mă face să strănut. 

Cel-mai-mare trece şi primeşte respect. Mult. Feme şi 
masci, toţi întind mâinile. 

Cel-mai-mare îi atinge, stă cu fiecare, îi lasă să ştie că este 
acolo. Totul este bine. 

Mă întind şi eu spre el. Mă face să mă simt bine. Vreau să 
fiu aidoma lui, să fiu mare, să fiu mare ca el, să fiu el. 

Femele nu îi fac necazuri. Dacă o doreşte pe una, ea se 
duce. Se împerechează pe loc. El este Cel-mai-mare. 

Majoritatea mascilor nu capătă mult respect. Femele nu 
vor cu ei la fel de mult cum vor cu Cel-mai-mare. Mascii 
mici pufnesc şi aruncă nisip şi toate celelalte, însă toţi ştiu 
că ei nu vor fi mare lucru. N-au nici o şansă să fie vreodată 
precum Cel-mai-mare. Nu le place asta, dar n-au ce să facă. 

Eu sunt destul de mare. Eu capăt respect. Ceva respect, 
oricum. 

Tuturor mascilor le place să fie mângâiaţi. Puricaţi. 
Ţesălaţi. Femele o fac pentru masci şi mascii o fac pentru 
ele. 

Totuşi mascii capătă mai mult. La urma urmelor, ei nu sunt 
aşa morocănoşi. 

Sunt ţesălat şi brusc miros ceva. Nu-mi place. Sar şi strig. 
Cel-mai-mare mă aude. Simte şi el mirosul. 

Străini. Toţi se strâng în braţe. Mirosul este puternic şi 
mult. Mulţi străini. Vântul spune că sunt aproape şi că se 
apropie. 

Vin spre noi dinspre creastă. Caută feme, caută necaz. 


Alerg spre pietrele mele. Întotdeauna am câteva la 
îndemână. Arunc una spre ei. Dau greş. Apoi ei pătrund 
printre noi. Sunt greu de muşcat, se mişcă foarte repede. 

Patru Străini înhaţă două feme. Le târăsc cu ei. 

Toţi urlă şi plâng. Praful este peste tot. 

Eu arunc pietre. Cel-mai-mare îi conduce pe masei 
împotriva Străinilor. 

Ei se întorc şi fug. Uite aşa. Au luat însă cele două feme şi 
asta-i rău. 

Cel-mai-mare este nebun de furie. Îmbrânceşte câţiva 
masei şi scoate urlete. Nu mai arată aşa bine acum, că i-a 
lăsat pe Străini să intre. 

Străinii sunt răi. Ne ghemuim cu toţii, ne ţesălăm, ne 
mângâiem, scoatem sunete bune. 

Cel-mai-mare vine şi loveşte câteva feme. Se 
împerechează cu câteva. Se asigură că toţi ştiu că ela 
rămas Cel-mai-mare. 

Pe mine nu mă loveşte. Ştie că nu-i bine s-o facă. Mârâi 
spre el când se apropie şi se preface că nu aude. 

Mă gândesc că poate nu mai este chiar aşa Mare. 

De data aceasta rămase în pan. După prima criză, când 
panii Străini făcuseră incursiunea, rămase locului şi se lăsă 
ţesălat mult timp. Îl calmă realmente. 

„EI? Dar cine era „el”? 

Acum putea simţi pe deplin mintea panului. Nu dedesubtul 
lui - asta era o metaforă - ci în jurul lui. Un roi general de 
senzaţii, gânduri, fragmente ca frunzele rotite de vânt. 

Iar vântul era format din emoţii. Furtuni bruşte, urlând şi 
şfichiuind în rafale, revărsând o ploaie de gânduri aidoma 
unor lovituri de ciocan. 

Panii gândeau slab, în sensul că putea distinge numai 
crâmpeie aducând cu reflecţiile unui scriitor ciopârţite de 
un redactor iritat. Pe de altă parte, simțeau intens. 

„Desigur”, se gândi - şi putea gândi, cuibărit în miezul dur 
al identităţii sale, învăluit de mintea panului. „Emoţiile i-au 
spus ce să facă, fără să judece. Reacţiile rapide i-au cerut-o. 


Sentimentul puternic amplifică indiciile subtile în 
imperative puternice. Ordine directe de la Evoluţia-Mamă.” 

Înţelegea acum că opinia potrivit căreia experienţele 
mintale de nivel ridicat sunt exclusiv umane... Era pur şi 
simplu o falsă mândrie, în mare parte, panii aveau aceeaşi 
opinie despre lume ca şi oamenii. 

O teorie a psihoistoriei lor putea fi valoroasă. 

Se desprinse cu grijă de mintea densă şi apăsătoare a 
panului. Se întrebă dacă acesta ştia despre prezenţa lui 
acolo. Da, ştia... Vag. 

Asta nu-l deranja însă. Îl integrase în lumea sa înceţoşată 
şi directă. 

Hari era cumva aidoma unei emoţii, doar una dintre 
multele ce apăreau fluturând şi dăinuiau o vreme, pentru ca 
apoi să dispară. 

Se putea ca el să fi fost mai mult decât atât? Încercă să-l 
determine pe pan să-şi ridice braţul drept... Şi-l simţi ca de 
plumb. Se strădui un timp în felul acela, fără succes. Apoi îşi 
dădu seama în ce consta eroarea lui. Nu-l putea dirija, 
având formă unui miez dintr-o minte mai mare. 

Se gândi la asta în vreme ce panul ţesăla o femelă, 
culegând ai atenţie insectele din părul grosolan. Firele 
miroseau bine, aerul era dulce, soarele îl mângâia cu raze 
de o căldură generoasă... 

Emoţiile... Panii nu urmau instrucţiuni, pentru că acestea 
se situau pur şi simplu mai presus de ei. Nu puteau înţelege 
instrucţiunile în sensul omenesc al cuvântului, în schimb 
cunoşteau perfect emoţiile. Hari trebuia să fie o emoție, nu 
un general minuscul care dădea ordine. 

Rămase pe loc o vreme, mulţumindu-se pur şi simplu să fie 
pan. Învăţă... Sau mai degrabă simţi. Tribul se ţesăla 
reciproc şi căuta hrană, masculii urmărind atenţi 
perimetrul ocupat de ei, iar femelele rămânând aproape de 
pui. Un calm leneş pogori peste el, purtându-l fără efort 
prin momentele calde ale zilei. 


Nu mai simţise aşa ceva din copilărie. O relaxare lentă, 
graţioasă, de parcă timpul în sine n-ar fi existat, ci doar felii 
de eternitate. 

În starea respectivă putea să se concentreze asupra unei 
mişcări simple - ridicarea unui braţ, scărpinatul - şi să 
creeze dorinţa pentru aceasta. Panul răspunse. Ca să 
determine acţiunea, trebuia să-şi simtă drumul spre o ţintă. 

Simţind un miros dulceag purtat de vânt, Hari se întrebă 
ce soi de hrană putea să semnaleze acesta. Panul lui merse 
puţin în direcţia vântului, adulmecă, apoi abandonă indiciul 
ca fiind lipsit de interes. Acum Hari putea mirosi motivul: 
fruct, arbore, dulce, da - însă necomestibil pentru pan. 

Bun! Începuse să înveţe. În plus, se integra în 
străfundurile adânci ale acestei minţi. 

Privind tribul, decise să atribuie nume panilor principali, 
ca să-i poată deosebi: Agil - cel iute, Sheelah - cea sexi, 
Haplea - cel flămând... Dar care era propriul său nume? Se 
denumi Eupan. Nu era foarte original, dar aceea era 
principala lui caracteristică, Eu că pan. 

Haplea găsi un fruct bulbucat şi ceilalţi se apropiară să 
guste. Fructul dur mirosea a necopt (de unde ştia el asta?), 
dar unii mâncară oricum. 

Care era Dors? Ceruseră să fie imersaţi în acelaşi trib, aşa 
că unul dintre aceşti douăzeci şi doi de pani - se sili să-i 
numere, deşi exerciţiul semăna cumva cu deplasarea de 
greutăţi prin minte - era ea. Cum şi-ar fi putut da seama? 
Se apropie de câteva femele, care foloseau pietre cu muchii 
ascuţite ca să reteze frunze din copaci. Prindeau apoi 
frunzele laolaltă, pentru a putea transporta hrana. 

Hari le privi cu atenţie chipurile. Un interes modest, 
câteva mâini întinse ca să fie mângâiate, o invitaţie pentru 
ţesălare. Nici o sclipire de recunoaştere în ochii lor. 

Privi o femelă mare, Sheelah. Care spăla cu atenţie în 
pârâu un fruct acoperit de nisip. Tribul îi urmă exemplul; 
Sheelah era un fel de lider, secundul feminin al lui Cel-mai- 
mare. 


Ea mânca plină de entuziasm, privind în jur. În apropiere 
creştea grâu trecut de maturitate, cu boabele coapte şi 
întunecate la culoare risipite deja pe solul nisipos. 
Concentrându-se, Hari putea spune după izul slab că 
reprezentau o delicatesă. Câţiva pani se ghemuiră şi 
culeseră boabe din nisip - o muncă dificilă şi migăloasă. 
Sheelah făcu la fel, apoi se opri şi privi în gol spre pârâu. 
Timpul se scurgea, Insectele zumzăiau. După un timp, ea 
luă în mâini nisip şi boabe şi se apropie de pârâu. Azvârli 
totul în apă. Nisipul se duse la fund, iar boabele rămaseră la 
suprafaţă, plutind. Ea le înhăţă şi le hăpăi, rânjind 
satisfăcută. 

Un procedeu impresionant. Ceilalţi pani nu-i preluară 
metoda de separare a boabelor. Spălarea fructelor era un 
concept mai simplu, bănui Hari, fiindcă panul putea să ţină 
fructul tot timpul în palme. Separarea boabelor implica mai 
întâi aruncarea hranei, apoi recuperarea ei - un salt mintal 
dificil. 

Se gândi la femelă şi, ca răspuns, Eupan se îndreptă spre 
ea. Hari se zgăi în ochii lui Sheelah... Şi ea clipi dintr-unul. 
Dors! O cuprinse ai braţele păroase într-un acces de iubire. 

— Iubire animalică pură, spuse ea în timpul mesei. Ionică. 

Hari încuviinţă din cap. 

— Îmi place să fiu acolo şi să trăiesc în felul acela. 

— Pot mirosi atât de multe alte lucruri! 

— Fructele au un alt gust când ei muşcă din ele. Hari 
ridică un bulb purpuriu, tăie o felie şi o vâri în gură. Pentru 
mine, asta-i aproape insuportabil de dulce. Pentru Eupan 
însă este plăcută, chiar niţel piperată. Cred că panii au fost 
selectaţi pentru pasiunea faţă de dulciuri. Le aduce calorii 
mai multe şi mai rapid. 

— Nu cred că am avut vreodată parte de o vacanţă mai 
completă. Nu numai că am scăpat de acasă, ci şi de specia 
noastră... 

El examină fructul. 

— Iar ei sunt atât de... Atât de... 


— Obsedaţi de sex? 

— Insaţiabili. 

— Nu păreai să fii deranjat. 

— Panul meu, Eupan? les de acolo când îl apucă dorinţa de 
împerechere cu toate. 

— Chiar aşa? Îl privi ea pe sub sprâncene. 

— Tu nu ieşi? 

— Ba da, însă nu mă aştept ca bărbaţii să fie la fel ca 
femeile. 

— De ce? Se încruntă Hari. 

— În timp ce tu te jucai cu mişcările sociale ale panilor, am 
intrat în biblioteca de cercetări ExSpec. Femeile investesc 
masiv în copiii lor. Bărbaţii pot întrebuința două strategii: 
investiţie parentală, plus implicare alături de ei în 
comportamentul tineresc. Probabil că ambele au fost 
selectate în evoluţia noastră, deoarece ambele sunt 
comune. 

— Nu în cazul meu. 

Spre surpriza lui, Dors izbucni în râs. 

— Vorbesc în general. Ceea ce vreau să subliniez este că 
panii sunt mult mai promiscui decât noi. Masculii conduc 
totul. Înţeleg că ei le ajută pe femelele care le poartă 
odraslele, totuşi se împerechează peste tot şi permanent. 

Hari comută pe tonul său profesional; în mod clar, se 
simţea mult mai confortabil atunci când trata astfel de 
probleme. 

— După cum afirmă specialiştii, ei urmează o strategie 
mixtă de reproducere. 

— Ce politicos! 

— Politicos şi precis. 

Bineînţeles, nu putea fi cu adevărat sigur că Dors ieşea din 
Sheelah când un mascul se apropia pentru o partidă scurtă 
de sex. (Erau întotdeauna foarte expeditivi - cel mult 
treizeci de secunde.) Putea ea să iasă atât de rapid din 
mintea panului? El personal avea nevoie de câteva 


momente ca să se extragă. Evident, dacă Dors îl zărea pe 
mascul apropiindu-se, dacă-i ghicea intenţiile... 

Fu surprins de propriile sale gânduri. Ce rol avea gelozia, 
dacă ei vieţuiau în alte trupuri? Obişnuitul cod moral mai 
avea vreun sens? În acelaşi timp, să discute toate astea cu 
ea era... Stânjenitor. 

Îi plăcea sau nu, rămăsese băieţaşul provincial de pe 
Helicon. 

Ruşinat, se concentra asupra prânzului de fleisch din 
pasăre locală, care se dovedi o carne închisă la culoare cu 
sos condimentat de legume. Mâncă cu poftă şi, ca răspuns 
la tăcerea evident amuzată a lui Dors. Rosti: 

— Aş sublinia faptul că panii înţeleg şi comerţul. Hrană în 
schimbul împerecherii, trădarea conducătorului în schimbul 
împerecherii. Îngrijirea puiului în schimbul împerecherii, 
ţesălarea în schimbul împerecherii, aproape orice poate fi 
obţinut în schimbul activităţii sexuale. 

— Se pare că este actuala lor valută socială. Acţiuni scurte 
şi în tot cazul deloc tandre. Doar împingeri rapide, senzaţii 
puternice, după care bum! 

— Sfârşit. 

— Masculii au nevoie de sex, iar femelele îl utilizează. 

— Se pare că ţi-ai luat şi notițe. 

— Trebuie s-o fac. Dacă intenţionez ca panii să fie modele 
de oameni simplificaţi. 

— Panii - modele? Se auzi tonul încrezător în sine al lui 
Vaddo. Nu sunt nişte cetăţeni model, dacă la asta vă referiţi. 

Le zâmbi radios şi Hari bănui că zâmbetul făcea parte mai 
degrabă din prietenia obligatorie de pe Staţie. 

Îi surâse mecanic şi preciză: 

— Încerc să găsesc variabilele care ar putea descrie 
comportamentul panilor. 

— Ar trebui să petreceţi mult timp cu ei, zise Vaddo 
aşezându-se la masă şi ridicând un deget spre ospătar. Sunt 
fiinţe subtile. 

— De acord, interveni Dors. Vă imersaţi mult în ei? 


— Destul, deşi actualmente majoritatea cercetărilor 
noastre se realizează cu alte modalităţi, se Strâmbă 
ExSpecul. Modelări statistice... Genul acesta de lucruri. Eu 
am pus în practică ideea turistică de utilizare a tehnologiei 
de imersiune pe care o dezvoltasem anterior, în scopul 
obţinerii de finanţe pentru proiect. Altfel am fi fost nevoiţi 
să-l sistăm. 

— Mă bucur că pot contribui cu ceva, spuse Hari. 

— Recunoaşte... Îţi place, făcu Dors amuzată. 

— Ei bine, da. Este ceva... Diferit. 

— Şi în acelaşi timp este bine pentru sobrul profesor 
Seldon să iasă din cochilia lui. 

Vaddo strălucea de încântare. 

— Aveţi grijă să nu vă asumaţi nici un risc. Unii dintre 
clienţii noştri se cred superpani, sau aşa ceva... 

Dors clipi repede. 

— Ce fel de pericole pot exista? Corpurile noastre sunt 
aici. În timp încetinit. 

— Sunteţi foarte puternic conectaţi. Un şoc de proporţii 
pricinuit unui pan poate induce o reacţie similară în 
sistemele dumneavoastră neurologice. 

— Ce fel de şoc? Se interesă Hari. 

— Moartea... Rănirile grave... 

— În cazul ăsta, se întoarse Dors spre matematician, cred 
că n-ar mai trebui să imersezi. 

— Fii serioasă! Se simţi Hari iritat. Sunt în vacanţă, nu la 
închisoare! 

— Orice ameninţare la adresa ta... 

— Acum un minut spuneai cât de bine îmi face. 

— Eşti prea important ca să... 

— În realitate, interveni delicat Vaddo, pericolul este 
foarte redus. De obicei, panii nu mor brusc. 

— lar eu pot ieşi, dacă văd că se apropie o primejdie. 

— Dar oare o vei face? Cred că a început să-ţi placă 
aventura. 


Dors avea dreptate, dar Hari nu intenţiona să cedeze. 
Dacă-şi dorea o evadare din rutinele plicticoase de 
matematician, cu atât mai bine. 

— Îmi place să scap puţin de coridoarele nesfârşite ale 
Trantorului. 

Vaddo zâmbi liniştitor spre Dors. 

— Până acum n-am pierdut nici un turist. 

— Dar cercetători? 

— Ei bine. Atunci a fost ceva cu totul... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un pan a căzut în prăpastie, iar operatoarea umană n-a 
putut ieşi la timp şi a rămas paralizată. Din alte incidente se 
ştie că şocul perceperii morţii prin imersiune poate fi fatal. 
Acum însă avem sisteme care scurtcircuitează... 

— Ce altceva a mai fost? Insistă Dors. 

— Într-adevăr, a mai existat un episod... Dificil. La început, 
când aveam garduri simple de sârmă. ExSpecul se foi 
stingherit. Au pătruns nişte animale de pradă. 

— Ce fel de animale de pradă? 

— Nişte primate care vânează în grup, Carnopapio 
grandis. Noi le spunem „raboni”, deoarece sunt genetic 
asociaţi unei primate mici de pe alt continent. ADN-ul lor... 

— Cum au intrat? 

— Aduc cumva cu mistreţii sălbatici, având copite pe care 
le folosesc la săpat. Au mirosit vânat - animalele din 
ţarcurile noastre - şi au săpat pe sub garduri. 

Dors aruncă o privire spre zidurile înalte şi solide. 

— Astea sunt mai rezistente? 

— Evident! Rabonii au acelaşi ADN cu panii şi noi credem 
că provin dintr-un experiment genetic antic. Cineva a 
încercat să obţină un prădător, ridicând în două picioare un 
animal anterior. Ca majoritatea prădătorilor bipezi, 
membrele anterioare sunt mai scurte şi capul lăsat în faţă, 
echilibrându-se cu o coadă groasă, folosită şi la semnalizări. 
Vânează cele mai mari animale de turmă, gigantilopele, 
mâncând doar carnea de calitate. 


— De ce atacă oamenii? 

Se orientează în funcţie de oportunităţi. Atacă şi panii. 
Când au pătruns în curte, au atacat adulţii, nu copiii - o 
strategie foarte selectivă. 

Dors se înfioră. 

— Priviţi toate astea foarte... Obiectiv. 

— Sunt biolog. 

— N-am crezut niciodată că ar putea fi atât de interesant, 
interveni Hari că să alunge neliniştea lui Dors. 

— Sunt sigur, surâse Vaddo, că nu se compară cu 
matematicile superioare. 

Dors se strâmbă sceptic. 

— Aveţi ceva împotrivă dacă turiştii poartă arme în Staţie? 

Hari avea o vagă idee despre pani, despre o modalitate de 
a le folosi comportamentele pentru a construi un model 
simplificat al psihoistoriei. Putea utiliza statisticile 
deplasărilor triburilor de pani. Suişurile şi coborâşurile 
destinului lor schimbător. 

Reprezentate în sistem spaţial, structurile vii acționau la 
periferia unui teren haotic. Viaţa ca un întreg culegea 
roadele unui vast meniu de posibile alegeri ale căilor. 
Selecţia naturală mai întâi atingea, apoi susţinea această 
stare încordată. 

Biosfere întregi îşi modificau punctele de echilibru în 
decursul unor curenţi energici - aidoma păsărilor care se 
folosesc de vânturi, se gândi Hari, privind nişte înaripate 
mari şi galbene ce pluteau peste Staţie, profitând de 
curenţii atmosferici ascendenți. 

Ca şi ele, întregi sisteme biologice pluteau uneori în 
puncte de stagnare. Sistemele erau capabile să aleagă 
câteva căi de coborâre. Uneori, pentru a forţa analogia, 
puteau mânca insectele gustoase ce ajungeau la ele pe 
aceleaşi brize înşelătoare. 

Eşecul rezolvării unor asemenea vânturi ale schimbării 
însemna că şablonul îşi pierdea integritatea sistemică. 
Energiile se disipau. Crucial era faptul că orice stare 


aparent stabilă era în realitate un truc al feedback-ului 
dinamic. 

Nu exista nici o stare statică... Cu o excepţie. Un sistem 
biologic aflat în echilibru perfect era pur şi simplu mort. 

La fel se întâmpla oare şi cu psihoistoria? 

Discutase ideea cu Dors şi ea fusese de acord. Dincolo de 
calmul aparent, era îngrijorată. De când auzise remarca lui 
Vaddo, ţâţâia mereu în privinţa securităţii. Hari îi 
reamintise că anterior ea îl îmboldise să facă mai multe 
imersiuni. 

— Aceasta este o vacanţă, mai ţii minte? O întrebase de 
câteva ori. 

Căutăturile ei piezişe şi amuzate îi spuseseră că nici ea nu- 
l| credea în privinţa modelelor simplificate. Dors bănuia că îi 
plăcea pur şi simplu să rătăcească prin păduri. 

— În adâncul inimii, ai rămas un băiat de la ţară, chicotise 
ea. 

Aşa că a doua zi Hari renunţă la o excursie pentru a vedea 
turmele de gigantilope. Imediat după aceea, însoţit de Dors, 
pătrunse în incinta de imersiune. Ca să lucreze cu adevărat 
serios, se justifică. 

— Ce-i asta? Arătă spre un tik-tok mic aflat între capsulele 
lor de imersiune. 

— O simplă precauţie, răspunse Dors. Cât timp timp 
suntem imersaţi, vreau ca nimeni să nu-şi bage nasul aici. 

— Tik-tokii sunt destul de scumpi pe Panbundent. 

— Ăsta păzeşte încuietorile codificate, vezi? 

Se aplecă lângă tik-tok şi întinse mâna către panoul de 
comandă. Maşinăria o împiedică. 

— Crezusem că încuietorile erau suficiente. 

— Şefa securităţii are acces la ele. 

— O suspectezi şi pe ea? 

— Îi suspectez pe toţi. Dar mai ales pe ea. 

Panii dormeau în arbori şi-şi petreceau majoritatea 
timpului ţesălându-se reciproc. Pentru cei norocoşi, o 
ploşniţă sau un păduche era o delicatesă şi, dacă mâncau 


mai multe, se puteau ameţi din pricina unui alcaloid cu gust 
piperat. Hari bănuia că mângăierile atente şi ţesălarea lui 
de către Dors era un comportament selectat, pentru că 
îmbunătăţea igiena pan. În tot cazul îl liniştea pe Eupan. 

Apoi înţelese brusc: panii se ţesălau în loc să vorbească. Ei 
strigau sau plângeau doar în clipele de criză sau atunci 
când erau agitaţi, în general în probleme legate de 
creşterea puilor, hrănire sau autoapărare. Erau aidoma 
unor oameni care nu se puteau descărca prin vorbire. 

Şi aveau cu adevărat nevoie de satisfacţii. Nucleul vieţii lor 
sociale semăna cu cel din societăţile omeneşti supuse 
stresului: tiranii, temnițe, bande urbane. Poate că natura 
avea colții şi ghearele însângerate, totuşi panii aduceau 
surprinzător de mult cu oamenii cu probleme. 

Aici existau însă şi comportamente „civilizate”. Prietenii, 
suferinţe, generozitate, amici care vânau şi păzeau 
împreună teritoriul. Bătrânii lor făceau riduri, cheleau şi 
rămâneau ştirbi, totuşi erau îngrijiţi de ceilalţi. 

Cunoaşterea lor instinctivă era prodigioasă. Ştiau cum să 
facă un aşternut din frunze în copaci, o dată cu sosirea 
amurgului. Se puteau căţăra, prinzându-se cu picioarele. 
Aveau sentimente, plângeau şi jeleau fără să fie capabili să 
exprime toate acestea în unităţi gramaticale distincte, astfel 
ca emoţiile să le poată fi controlate şi stăvilite. Emoţiile îi 
conduceau pe ei. 

Foamea era sentimentul cel mai puternic. Căâutau şi 
mâncau frunze, fructe, insecte, chiar animale mici. Le 
plăceau omizile. 

Fiecare clipă, fiecare mică iluminare îl făcea să pătrundă 
mai adânc în Eupan. Începuse să-i simtă cotloanele subtile 
ale minţii. Treptat, obținea un control cooperant mai mare. 

În dimineaţa aceea, o femelă găsi un copac mare prăbuşit 
şi începu să lovească în el. Trunchiul găunos răsuna ca o 
tobă şi toţi membrii tribului se repeziră să bată. Rânjind 
încântați de zgomot. 


Eupan li se alătură. Hari simţi explozia de fericire şi i se 
abandonă. 

Mai târziu, găsind o cascadă produsă de o ploaie 
torențială, înhăţară liane şi se balansară între copaci peste 
apa înspumată, zbierând de încântare în timp ce săreau şi 
se răsuceau de la o liană la alta. 

Erau aidoma unor copii pe un nou teren de joacă. Hari îl 
puse pe Eupan să facă mişcări imposibile, tumbe şi 
plonjoane nebuneşti, propulsându-l într-un abandon total, 
spre uimirea celorlalţi pani. 

Erau violenţi în mişcările lor bruşte, uşor iritabili: în 
împerecherile cu femele, în exercitarea perpetuei ierarhii 
bazate pe dominare şi, mai cu seamă, la vânătoare. O 
expediţie de vânătoare încununată de succes aducea o 
surescitare deosebită, manifestată prin îmbrăţişări, săruturi 
şi lovituri cu palmele pe spinare. Când tribul cobora să se 
hrănească, pădurea răsuna de lătrături, zbierete, ţipete şi 
gâfâituri. Hari se alătură agitaţiei şi dansă cu Sheelah/Dors. 

Se aşteptase să fie nevoit să-şi subjuge puritana sa 
neplăcere meritocrată faţă de murdărie. Mulţi meritocraţi 
detestau chiar pământul în sine. Nu şi Hari, care fusese 
crescut printre agricultori şi muncitori. Crezuse că lunga 
expunere la sistemul estetic exagerat de puritan de pe 
Trantor avea să-l dezavantajeze, totuşi murdăria panilor i 
se părea naturală. 

În unele privinţe, trebuia într-adevăr să-şi înfrâneze 
sentimentele. Faţă de şobolani, de pildă, pe care panii îi 
mâncau începând cu capul; animalele mai mari le zdrobeau 
de bolovani. Oricum, consumau în primul rând creierii, o 
delicatesă aburindă. 

Hari înghiţea un nod imens - metaforic, dar cu Eupan 
făcându-se ecoul impulsului său - şi privea, camuflându-şi 
neplăcerea. La urma urmelor, Eupan trebuia să mănânce. 

Când sesiza mirosul prădătorilor, simţea cum se zbârleşte 
părul lui Eupan. Un alt iz, pişcător, făcea ca gura acestuia 
să se umple de apă. Nu cruța nici un fel de hrană accesibilă. 


Evoluţia în acţiune; panii care fuseseră miloşi în trecut 
mâncaseră mai puţin şi avuseseră mai puţini urmaşi. Aceia 
nu mai erau reprezentaţi aici. 

În ciuda exceselor, găsea comportamentul panilor 
obsedant de familiar. Masculii se adunau adesea pentru 
luptă, pentru aruncatul pietrelor, pentru sporturi 
sângeroase şi pentru a-şi stabili ierarhia. Femelele 
interacţionau şi formau alianţe. Existau trocuri de favoruri 
pentru loialitate, legături de rudenie, războaie teritoriale, 
ameninţări şi demonstraţii, oferte de protecţie, o lăcomie 
pentru „respect”, subordonați complotişti, răzbunări - o 
lume socială căreia îi aparținuseră mulţi oameni pe care 
istoria îi decretase „de seamă”. 

De fapt, aducea mult cu curtea imperială. 

Oare oamenii tânjeau să se despoaie de haine şi de 
convenţii, şi să apară ca pani? Un pan inteligent ar fi fost în 
largul său printre nobilimea imperială... 

Hari simţi un fior de repulsie atât de puternic, încât Eupan 
se cutremură. Specificul omenirii trebuie şi fie altul, nu că 
această oroare primitivă. 

Desigur, putea folosi situaţia ca un banc de probe pentru 
teoria finala. Atunci, oamenii s-ar fi autocunoscut, ar fi fost 
proprii lor stăpâni. Avea sa introducă în ea imperativele 
panilor, dar va merge mult mai departe, spre psihoistoria 
adevărată, profunda. 

— Nu înţeleg! Spuse Dors la masă. 

— Sunt atât de asemănători nouă! Trebuie să fi avut o 
legătură comună. Hari lăsă lingura din mână. Mă întreb 
dacă au fost animalele noastre de casă, cu mult înainte de 
călătoria stelară? 

— Eu nu i-aş fi lăsat să-mi dea casa peste cap. 

Oamenii adulţi cântăreau ceva mai mult decât panii, însă 
aveau o forţă mai mică. Un pan putea ridica de cinci ori mai 
mult ca un bărbat antrenat. Creierul uman era de trei-patru 
ori mai mare decât cel pan, iar un copil uman de câteva luni 


avea deja creierul mai mare decât al unui pan adult. În 
acelaşi timp, arhitectura cerebrală diferea. 

Hari se întrebă însă dacă la asta se rezuma totul. 

Oferă-le panilor creiere mai mari şi darul vorbirii, redu-le 
nivelul testosteronului, împovărează-i cu mai multe inhibiţii, 
bărbiereşte-i şi tunde-i, învaţă-i să stea fără frică pe 
membrele posterioare - şi vei obţine modele pan de lux 
care ar arăta şi ar acţiona aproape ca oamenii. 

— Ideea mea, îi spuse lui Dors, este că sunt destul de 
apropiaţi de noi pentru ca un model psihoistoric să poată 
funcţiona. 

— Ca să determini pe cineva să creadă asta, trebuie să 
arăţi că sunt destul de inteligenţi ca să aibă interacțiuni 
complexe. 

— Ce părere ai despre activităţile lor de vânătoare şi 
cules? 

— Vaddo afirmă că n-au putut fi dresați nici măcar ca să 
facă treabă în jurul Staţiei. 

— O să-ţi arăt ce vreau să spun. Haide să încercăm 
amândoi metodele lor. 

— Care dintre ele? 

— Cea fundamentală. Obţinerea de suficientă mâncare. 

Ea muşcă din carnea unei rumegătoare locale, procesată 
corespunzător şi „degresată pentru fina boltă palatină a 
citadinilor”, după cum menţiona pliantul turistic. Mestecând 
cu o ferocitate neobişnuită, îl privi în ochi: 

— De acord! Orice ar face un pan, eu pot să fac mai bine! 

Dors îi făcu semn dinlăuntrul lui Sheelah. „Să-nceapă 
întrecerea!” 

Tribul era în căutare de hrană. Hari îl lăsă pe Eupan să 
rătăcească şi nu se strădui să înfrâneze undele emoţionale 
care se propagau peste mintea panului. Devenise mai 
priceput în conducerea acestuia, dar un miros sau un 
zgomot brusc îl făcea să piardă controlul. Iar tentativa de a 
dirija obtuza minte pan prin ceva prea complicat semăna cu 
manevrarea unei marionete. 


Sheelah/Dors flutură din braţ şi-i făcu semn: Aici. 

Stabiliseră un cod de câteva sute de cuvinte, întrebuinţând 
degetele şi mimica facială, iar panii lor păreau că se 
descurcă binişor cu acestea. Panii aveau un limbaj 
rudimentar, combinând mormăituri, ridicări din umeri şi 
mişcări ale degetelor care transmiteau înţelesuri imediate, 
totuşi nu în sensul obişnuit al frazelor. În majoritate, 
reprezentau asociaţii. 

Copac, fruct, tu merge, transmise Dors. Îşi purtară panii 
spre un pâlc de trunchiuri subţiratice promițătoare, dar 
scoarţa acestora era prea alunecoasă pentru a se putea 
căţăra. 

Restul tribului nici măcar nu se deranjase să meargă într- 
acolo. „Au cunoştinţe botanice care ne lipsesc nouă”, se 
gândi Hari cu tristeţe. 

Ce este acolo? Semnală el spre Sheelah/Dors. 

Panii se apropiară de movile, le examinară superficial şi se 
aplecară ca să înlăture pământul, dezvăluind un tunel 
micuţ. lermite, semnală Dors. 

Hari analiză situaţia, pe când panii se apropiară. Nimeni 
nu părea să se grăbească. Sheelah îi făcu cu ochiul şi se 
îndreptă spre o movilă îndepărtată. 

Se părea că termitele lucrau în exterior noaptea, apoi în 
zori blocau intrările. Hari îşi lăsă panul să se apropie de o 
movilă mare şi cafenie, dar acum îl dirija atât de bine, încât 
împotrivirile acestuia erau slabe. Hari/Eupan căută în 
movilă fisuri, proeminențe, adâncituri... Dar când îndepărtă 
nişte pământ, nu găsi nimic. Ceilalţi pani descoperiseră 
imediat tunelurile camuflate. Oare memoraseră cele peste o 
sută de tuneluri din fiecare movilă? 

În cele din urmă găsi un tunel. Eupan nu-i era de nici un 
folos. Hari îl putea controla, dar în felul acela bloca sursele 
de cunoştinţe din subconştientul panului. 

Panii smulgeau cu dexteritate crenguţe sau fire de iarbă 
din preajma movilelor şi Hari le urmă exemplul. Crenguţele 
şi firele de iarbă culese de el nu erau însă utile. Primele 


fură prea moi şi, când încercă să le introducă într-un tunel 
întortocheat, se îndoiră. Luă altele mai rigide, dar acestea 
se agăţau în pereţii tunelului sau se rupeau. Eupan nu-l 
ajuta aproape deloc. Hari îl stăpânea prea bine. 

Începuse să se simtă ruşinat. Nici panii tineri nu aveau 
probleme în alegerea beţişoarelor şi a firelor de iarbă 
cuvenite. Privi un pan din apropiere care aruncă un beţigaş 
ce părea să funcţioneze. Când aceasta se îndepărtă, îl 
ridică. Simţea cum în interiorul lui Eupan se acumula o 
anxietate neclară, combinând frustrarea şi foamea. Putea 
simţi gustul termitelor suculente şi cărnoase. 

Se apucă de treabă, acţionând comenzile emoţionale ale 
lui Eupan. Treaba merse chiar şi mai râu. Dinspre pan 
apăreau gânduri vagi, dar acum Hari îi controla muşchii, iar 
asta era partea proastă. 

Descoperi destul de repede că beţişorul trebuia introdus 
cam zece centimetri, printr-o răsucire a încheieturii care 
să-l conducă prin tunelul şerpuit. După aceea trebuia să-l 
zgâlţâie uşurel. Prin intermediul lui Eupan, simţea că în 
felul acela atrăgea termitele să muşte de crenguţă. La 
început o ţinu prea mult timp înăuntru şi, când o retrase, 
era pe jumătate roasă. Termitele o mâncaseră. Fu astfel 
nevoit să caute alt beţişor, iar stomacul lui Eupan chiorăia. 

Ceilalţi pani terminaseră vânătoarea de termite, pe când 
Hari de abia se chinuia pentru prima pradă. Detaliile îl 
călcau pe nervi. Trăgea beţişorul prea repede, fără a-l 
răsuci suficient ca să treacă prin curbele tunelului. De mai 
multe ori îl scoase şi constată că pierduse termitele 
gustoase, lovindu-le de pereţii tunelului. Muşcăturile lor 
rodeau în asemenea măsură beţişorul, încât trebuia să 
caute un altul. În tot cazul, insectele se hrăneau mai bine 
decât el. 

În cele din urmă, dobândi tehnica - o răsucire lentă şi 
fluidă a încheieturii, care să extragă cu graţie termitele 
agăţate de rămurică. Eupan le linse nerăbdător. Gustul lor, 
filtrat prin papilele gustative ale panului, îi plăcu lui Hari. 


Nu scosese însă multe. Alţii din trib îi priviră recolta 
jalnică, studiindu-l cu capetele înclinate în semn de 
curiozitate şi se simţi umilit. 

„La dracu' cu metoda asta”, îşi spuse. 

Îl sili pe Eupan să se întoarcă şi să pornească spre pădure. 
Panul i se împotrivi, târşâindu-şi picioarele. Hari găsi un băţ 
gros, îl rupse şi reveni la movilă. 

Terminase cu zgândăririle cu beţişoare. Lovi cu putere 
movilă, încă cinci lovituri şi perforase o gaură mare. Culese 
cu pumnii delicioasele termite care fugeau dinăuntru. 

Adio subtilitate! Ar fi vrut să strige. Încercă să scrie un 
mesaj pentru Dors în praf, dar era greu să zgărie litere cu 
mâinile sale deloc îndemânatice. Panii puteau manevra o 
crenguţă ca să culeagă larve din sol, dar trasarea de semne 
pe o suprafaţă nu făcea încă parte din aptitudinile lor. 
Renunţă. 

Sheelah/Dors apăru, purtând cu mândrie o trestie plină de 
termite cu pântec alb. Acelea erau cele mai bune, 
trufandale pan. Eu mai bune, îi semnală. 

Hari îl făcu pe Eupan să ridice din umeri şi replică: Eu mai 
multe. 

Aşadar, egalitate. 

Ulterior, Dors în spuse ca printre membrii tribului era 
cunoscut acum drepr Bat-mare. Porecla ii făcu o placere 
imensa. 

În timpul mesei se simţi jubilant, epuizat şi fără chef de 
conversaţie. Starea de pan părea să-i suprime centrii 
vorbirii. Avu nevoie de un efort real ca să-l întrebe pe Vaddo 
despre tehnologia imersiunii. De obicei accepta 
tehnomiracolele cotidiene, totuşi a-i înţelege pe pani 
însemna să înţeleagă felul în care îi percepea. 

— Echipamentul de imersiune vă introduce în centrul 
girului cingulat anterior al panului, explică Vaddo la desen. 
Pe scurt, „gir”. Aceasta este principala regiune corticală a 
creierului destinată medierii emoţiilor şi exprimării lor prin 
acţiune. 


— Dar creierul nostru cum este? Întrebă Dors. 

Vaddo strânse din umeri. 

— Configuraţia generală e aceeaşi, dar panii sunt lipsiţi de 
creierul mare. 

Ignorându-şi ceaşca aburindă de kaff, Hari se aplecă 
înainte. 

— Acest „gir” nu oferă control motor direct? 

— Nu... Am încercat deja. Când ieşiţi, panul este atât de 
dezorientat, încât aproape că nu-şi mai revine. 

— Deci va trebui să fim mai subtili, observă Dors. 

— Da. La masculii pan, lampa de veghe este permanent 
aprinsă în neuronii care controlează acţiunea şi 
agresivitatea... 

— De aceea sunt mai predispuşi la violenţă? Întrebă ea. 

— Aşa bănuim. Există o similitudine cu structurile din 
propriul nostru creier. 

— Chiar aşa? Făcu Dors neîncrezătoare. Cu neuronii 
bărbaţilor? 

— Masculii umani au niveluri superioare de activitate în 
sistemul limbic temporal, în adâncul creierului... Structurile 
evoluţionare sunt mai vechi. 

— Atunci de ce nu ne introduceţi la nivelul respectiv? Se 
interesă Hari. 

— Inserăm cipurile de imersiune în regiunea girului 
fiindcă accesul este mai uşor. Sistemul limbic temporal se 
află mult mai jos şi nu putem ajunge chirurgical la el. 

Dors se încruntă. 

— Prin urmare, masculii pan... 

— Sunt mai dificil de controlat. Domnul profesor îşi 
conduce panul de pe bancheta din spate, ca să zic aşa. 

— În timp ce Dors îl dirijează pe al ei dintr-un punct de 
control care, la femelele pan, este central? Hari privi în 
depărtare. Am fost dezavantajat! 

— Trebuie să joci cu cărţile pe care le-ai primit, rânji ea. 

— Nu-i cinstit! 

— Băţ-mare, biologia îţi determină soarta. 


Tribul descoperi fructe intrate în putrefacție. Surescitarea 
se răspândi printre pani. 

Mirosul era respingător şi în acelaşi timp ademenitor; la 
început, Hari nu înţelese care era motivul. Panii se repeziră 
spre bulbii răscopţi, albaştri şi verde-bolnăvicios, rupându- 
le pieliţa şi sugând zeama. 

Neîncrezător, Hari testă unul. Şocul fu imediat. O senzaţie 
plăcută de căldură se înălţă prin el. Bineînţeles - esterii din 
fructe se transformaseră în alcool! Panii se pregăteau în 
mod deliberat să tragă o beţie. 

Îl „lăsă” pe panul său să-i urmeze. În privinţa asta nu prea 
avea de ales. 

Eupan mârâi şi-şi flutură braţele ori de câte ori Hari 
încercă să-l îndepărteze de fructele intrate în fermentație. 
Iar după o vreme, nici omul nu mai dori să-l îndepărteze. Îşi 
oferi o beţie solidă şi adevărată, în ultima vreme îşi făcuse 
multe griji, se agitase în panul său, iar... Asta era perfect 
natural, nu? 

Apoi apăru o ceată de raboni şi pierdu controlul panului. 

Vin repede. Aleargă pe două picioare, fără zgomot. Cozile 
le zvâcnesc, discutând între ei. 

Cinci ocolesc spre stânga. O separă pe Esa. 

Cel-mai-mare urlă la ei. Grasu' aleargă spre cel mai 
apropiat şi-l loveşte cu laba din faţă. 

Eu azvârl pietre. Îl lovesc pe unul. Ţipă şi se retrage. Dar 
alţii îi iau locul. Azvârl din nou şi ei vin şi praful şi zbieretele 
se înteţesc şi ceilalţi o iau pe Esa. O zgârie cu lovituri ale 
ghearelor labelor din faţă. O lovesc cu copitele ascuţite. 

Trei dintre ei o poartă de aici. 

Femele noastre fug speriate. Noi, războinicii, rămânem. 

Ne luptăm cu ei. Zbierăm, azvârlim, muşcăm atunci când 
se apropie. Dar nu putem ajunge la Esa. 

Apoi ei pleacă. Aleargă repede pe picioarele lor cu copite. 
Încovoaie cozile în semn de victorie. Ne batjocoresc. 

Ne simţim prost. Esa era bătrână şi o iubeam. 


Femele se întorc, nervoase. Ne ţesălăm şi ştim că două- 
picioare o mănâncă pe Esa undeva. 

Cel-mai-mare se apropie, încearcă să mă bată pe spate. 
Mârâi. 

EI, Cel-mai-mare! Ar fi trebuit să-i oprească. 

Ochii lui se cască şi mă loveşte cu palma. Îl lovesc şi eu. Se 
repede la mine. Ne rostogolim în ţărână. Ne muşcăm, 
zbierăm. Cel-mai-mare este puternic, puternic şi mă izbeşte 
cu capul de pământ. 

Ceilalţi războinici ne privesc, fără să ni se alăture. 

Mă bate. Mă doare. Plec. 

Cel-mai-mare începe să-i liniştească pe războinici. Femele 
vin şi-şi arată respectul faţă de Cel-mai-mare. Îl ating, îl 
ţesală, îl mângâie aşa cum îi place. El încalecă trei dintre 
ele, repede de tot. Se simte Cel-mai-mare. 

Eu mă ling. Sheelah vine şi mă ţesală. După un timp mă 
simt mai bine. Uit de necaz. 

Nu uit însă că Cel-mai-mare m-a bătut. În faţa tuturor. 
Acum eu sufăr şi Cel-mai-mare este ţesălat. 

L-a lăsat să vină şi s-o ia pe Esa. El, Cel-mai-mare, el 
trebuia să-i fi oprit. 

Într-o bună zi voi fi peste el. În spinarea lui. 

Într-o buna zi eu voi fi Cel-Mai-Mare. 

— Când ai ieşit? Întrebă Dors. 

— După ce Cel-mai-mare a încetat să mă bată... Aăă, să-l 
bată pe Eupan. 

Se destindeau lângă o piscină, iar mirosurile ameţitoare 
dinspre pădure păreau să deştepte în Hari dorinţa de a fi 
din nou acolo, în văile cu praf şi sânge. Se cutremură şi 
inspiră adânc. Lupta îl absorbise în asemenea măsură încât 
nu mai voise să iasă, în ciuda durerilor. Imersiunea avea o 
trăsătură hipnotică. 

— Ştiu cum simţi, zise ea. Este uşor să te identifici total cu 
ei. Eu am părăsit-o pe Sheelah când s-au apropiat rabonii. 
Era speriată rău. 


— Vaddo spune că şi rabonii provin tot de pe Pământ. 
Există o mulţime de suprapuneri ADN. În acelaşi timp, 
dovedesc semne de intervenţii recente şi extinse, care i-au 
făcut prădători. 

— De ce ar fi vrut anticii una ca asta? 

— Poate că încercau să ne descopere strămoşii. 

Spre surpriza lui, ea izbucni în râs. 

— Nu toată lumea are aceleaşi interese ca tine. 

— Atunci, de ce? 

— Poate că i-au folosit pe raboni ca vânat... Sunt destul de 
interesanţi, nu? 

— Vânat? Imperiul a fost dintotdeauna prea îndepărtat de 
primitivismele atavice, ca să... (Fu gata să se lanseze într- 
un minidiscurs despre progresul cunoscut de omenire, când 
îşi dădu seama că nu mai credea în aşa ceva.) Hmm... 

— Te-ai gândit mereu la oameni ca fiind cerebrali. 
Psihoistoria n-ar putea funcţiona, dacă n-ar ţine seama de 
laturile noastre animalice. 

— Mă tem că păcatele noastre cele mai grave ne aparţin 
exclusiv nouă. 

Nu se aşteptase că experienţele prin care trecuse aici să-l 
zguduie în asemenea măsură. Asta îl făcea să devină mai 
realist. 

— Câtuşi de puţin! Genocidul există atât la pani, cât şi la 
lupi. Uciderea semenilor este larg răspândită. Răţoii şi 
urangutanii comit violuri. Până şi furnicile duc războaie 
organizate şi raiduri de procurare a sclavilor. Vaddo afirmă 
că panii au cel puţin tot atâtea riscuri de a fi ucişi ca şi 
oamenii. Dintre toate caracteristicile umane - graiul, arta, 
tehnologia şi celelalte - cea care provine cel mai evident de 
la strămoşii animale este genocidul. 

— Ai învăţat multe de la Vaddo. 

— O modalitate bună prin care să-l ţin sub observaţie. 

— Mai bine să fii suspicioasă decât să-ţi pară rău, nu? 

— Evident, răspunse ea inexpresiv. 


— Ei bine. Chiar dacă am fi superpani. Ordinea imperială 
şi mijloacele de comunicare estompează deosebirile dintre 
Noi şi Ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Că atenuează imboldul profund spre genocid. 

Dors râse din nou, de data asta spre iritarea bărbatului. 

— N-ai înţeles foarte bine istoria. Grupuri mici continuă să 
se ucidă reciproc, cu entuziasm. În Zona Săgetătorului, în 
timpul domniei lui Omar... 

— De acord, la scară mică tragediile sunt de ordinul 
zecilor. Dar la scara la care ar putea acţiona psihoistoria. În 
cazul populațiilor de mii de miliarde... 

— Ce te face să fii atât de sigur că numerele ar conferi 
siguranţă? 

— Până acum... 

— Imperiul a fost în stază. 

— Mai precis, soluţia unui stat în echilibru dinamic. 

— Şi dacă echilibrul acesta se rupe? 

— Ei bine... Atunci nu mai am nimic de zis. 

Ea surâse. 

— Neobişnuit din partea ta. 

— Până când nu voi avea o teorie reală, care să 
funcţioneze. 

— Una care să prevadă genocidul în masă. Dacă Imperiul 
se erodează. 

Abia atunci înţelese Hari încotro bătea ea. 

— Vrei să zici că am realmente nevoie de această latură a 
„naturii animalice” a oamenilor. 

— Mă tem că da. Eu sunt deja educată să ţin seama de ea. 

— Cum? Se încruntă matematicianul. 

— Eu n-am imaginea pe care o ai tu despre omenire. 
Intrigi, comploturi. Sheelah înhăţând mai multă carne 
pentru puii ei, Eupan dorind să-l omoare pe Cel-mai-mare - 
aceleaşi lucruri se întâmplă şi în Imperiu, atât doar că sunt 
mai bine camuflate. 


— Şi? 


— la-l de pildă pe Vaddo. Aseară a făcut un comentariu 
referitor la munca ta de elaborare a unei „teorii a istoriei”. 

— Şi? 

— Cine i-a pomenit despre asta? 

— Nu cred că eu... Aha, crezi că ne-a investigat? 

— Ştie deja. 

— Poate că i-a spus şefa securităţii, după ce a discutat cu 
Autoritatea Universitară. 

Dors îl gratulă cu un zâmbet indescifrabil. 

— Mă topesc după veşnica ta naivitate în relaţie ai lumea. 

Mai târziu Hari nu putuse decide daca acesta fusese sau 
nu un compliment. 

Vaddo îl invită să încerce un sport propus de Staţie şi Hari 
acceptă. Era scrimă în condiţii de levitaţie asigurate de 
elevatoare electrostatice. Hari era lent şi nepriceput. 
Căutând să facă faţă mişcărilor iuți ale lui Vaddo, tânjea 
după siguranţa şi graţia lui Eupan. 

Vaddo începea întotdeauna din poziţia tradiţională - cu un 
picior mai în faţă şi cu vârful bastonului-sabie descriind 
cerculeţe în aer. Uneori matematicianul îi străpungea 
defensivă, dar de obicei consuma toată energia elevatorului 
evitând atacurile celuilalt. De fapt, scrima nu-i făcea aceeaşi 
plăcere ca şi ExSpecului. 

Află crâmpeie de informaţii despre pani atât de la Vaddo, 
cât şi din gigantica bibliotecă a Staţiei. ExSpecul părea 
oarecum nemulţumit când Hari scotocea matricele de date, 
ca şi cum el ar fi fost proprietarul lor, iar cititorii erau nişte 
hoţi. Cel puţin asta credea Hari că-i pricinuia evidentă 
nemulţumire. 

Deşi pe Helicon crescuse printre animale, nu se gândise 
niciodată prea mult la ele. Acum însă ajunsese să simtă că şi 
animalele trebuie înţelese. 

Zărindu-se în oglindă, un câine percepe imaginea ca fiind 
un alt câine. La fel se întâmplă în cazul pisicilor, peştilor sau 
al păsărilor. După o vreme, ele se obişnuiesc cu imaginea 


inofensivă, tăcută şi inodoră, totuşi nu consideră că îi 
reprezintă pe ei înşişi. 

Copiii umani trebuie să aibă cam doi ani ca să reacționeze 
superior. 

Panii aveau nevoie de câteva zile ca să-şi dea seama că se 
vedeau pe ei înşişi. După aceea se examinau în faţa oglinzii 
lipsiţi de orice stinghereală, îşi studiau spatele şi în general 
încercau să se vadă în modalităţi diferite, chiar punându-şi 
frunze pe păr, aidoma unor pălării, şi râzând la vederea 
rezultatelor. 

Puteau aşadar să facă ceva ce alte animale nu reuşeau - să 
iasă în exteriorul propriei lor persoane şi să se privească de 
acolo. 

În mod clar, trăiau într-o lume încărcată de ecouri şi 
reminiscenţe. Ierarhia lor bazată pe autoritate se 
compunea dintr-o structură rigidă de acte de forţă din 
trecut. Îşi reaminteau movilele de termite, trunchiurile 
găunoase în care puteau bate toba, locurile utile unde 
cădeau frunze mari îmbibate cu apă sau unde se coceau 
cereale. 

Toate acestea intrară în modelul simplificat pe care Hari 
începuse să-l clădească în notițele lui: o psihoistorie a 
panilor. Le folosea mişcările, rivalităţile, ierarhiile, tiparele 
de hrănire. Împerechere şi moarte, teritoriile, resursele şi 
concurenţa tribală pentru stăpânirea acestora. Găsi o 
modalitate de a introduce în ecuaţii bagajul biologic al 
comportamentelor sumbre, chiar şi al celor mai rele, ca 
satisfacția torturii şi exterminarea cu indiferenţă a altor 
specii în vederea obţinerii de avantaje pe termen scurt. 

Toate astea existau la pani. Tot aşa cum existau şi în 
Imperiu. 

La petrecerea dansantă din scara aceea, Hari privi 
mulţimea dintr-un unghi inedit. 

Flirtul era exersarea împerecherii. Vedea asta în sclipirile 
ochilor, în ritmurile dansului. Briza caldă ce adia din vale 


purta cu ea izuri de colb, putregai, viaţă... O agitaţie 
animalică acţiona în sală. 

Îi plăcea destul de mult să danseze, iar Dors era o 
parteneră excelentă. Hari nu-şi putea opri totuşi mintea de 
la a cântări, analiza, descompune în mecanisme 
componente lumea din faţa lui. 

Dors îi atrăsese atenţia că şabloanele nonverbale pe care 
oamenii le utilizau ca strategii de atragere/abordare se 
părea că proveneau dintr-o moştenire comună a 
mamiferelor. Bărbatul se gândi la asta, examinându-i pe 
turiştii strânşi la bar. 

O femeie traversează o încăpere ticsită de lume, legănând 
din şolduri, cu ochii întârziind o clipă asupra unui bărbat 
care o atrage, apoi ferindu-şi sfioasă privirea atunci când, 
aparent, tocmai i-a remarcat interesul. O primă mişcare 
standard: Bagă-mă în seamă! 

A doua este: Sunt inofensivă. Mâna aşezată cu palma în 
sus pe o masă sau pe genunchi. O ridicare din umăr, 
derivată dintr-un reflex antic de vertebrat, semnificând 
slăbiciunea. Toate astea combinate cu capul uşor înclinat, 
etalând vulnerabilitatea gâtului. Gesturile respective sunt 
inconştiente, subcorticale, se ridică din adâncurile 
neocortexului şi apar atunci când două persoane atrase 
reciproc una de cealaltă poartă prima lor conversaţie. 

Oare astfel de forţe modelează Imperiul într-o măsură mai 
mare decât balanţele comerciale, alianțele şi tratatele? 

Hari îşi privi semenii şi încercă să vadă totul prin ochi de 
pan. 

Deşi femelele oamenilor ajungeau devreme la maturitate, 
ele nu continuau să dobândească pilozitate corporală, 
proeminențe supra orbitale osoase, glas gros sau piele 
aspră; acestea erau apanajele masculilor. Femeile de 
pretutindeni se străduiau să-şi păstreze aspectul tânăr. 
Fabricanţii de cosmetice îşi recunoşteau fără sfială rolul 
esenţial: Noi nu vindem produse, ci speranţă! 


Concurența pentru masculi era permanentă. Uneori, 
masculii pan alternau împerecherile cu femelele în călduri. 
Ei aveau testicule uriaşe, implicând că avantajul 
reproducător era de partea celor care produceau suficientă 
spermă pentru a depăşi rivalii. Prin comparaţie cu panii, 
masculii umani aveau testicule mai mici. 

Oamenii se revanşau însă acolo unde era cu adevărat 
important. Toate primatele cunoscute erau înrudite genetic, 
deşi se separaseră ca specii cu multe milioane de ani în 
urmă; în timpul măsurat de ADN, panii se aflau la şase 
milioane de ani depărtare de oameni. Dintre toate 
primatele, oamenii aveau penisurile cele mai mari. 

Hari îi atrase atenţia lui Dors că numai 4% dintre 
mamifere erau monogame. Printre primate procentajul era 
puţin mai mare, dar nu cu mult. Cel mai mare procentaj de 
monogamie se înregistra în rândul păsărilor. 

Ea pufni. 

— Nu lăsa că biologia asta să ţi se suie la cap. 

— Ah, nu, n-o s-o las să ajungă aşa departe. 

— Vrei să spui că locul ei este mult mai jos? 

— Doamnă, în privinţa asta tu trebuie să dai verdictul! 

— Ai un umor obsedat! 

Mai târziu, în decursul nopţii, el avu destule ocazii să 
reflecteze asupra adevărului că, deşi nu întotdeauna era 
grozav să fii om, era extraordinar de plăcut să fii mamifer. 

Petrecură o ultimă zi imersaţi în panii lor, însorindu-se 
lângă un pârâu năvalnic. Îi ceruseră lui Vaddo să solicite 
coborârea navetei pentru a doua zi şi să le rezerve locuri la 
o tranziţie prin găurile-de-vierme. După aceea 
pătrunseseră în capsulele de imersiune şi se cufundaseră 
într-o ultimă reverie. 

Până când Cel-mai-mare vru s-o călărească pe Sheelah. 

Hari/Eupan se ridică, având mintea înceţoşată. Sheelah 
zbieră la Cel-mai-mare. Îl lovi. 

Cel-mai-mare se mai împerechease cu Sheelah şi înainte. 
Dors ieşise rapid, cu mintea revenindu-i la corpul din 


capsulă. 

Acum însă ceva era în neregulă. Eupan se apropie repede 
şi-i semnală lui Sheelah, care arunca pietre în Cel-mai- 
mare. Ce este? 

Ea mişcă rapid degetele, semnalând: Nu merge. 

Nu putea ieşi. Se întâmplase ceva cu capsula. Ar trebui să 
iasă el şi să-i anunţe. 

Bărbatul execută micul salt mintal care avea să-l readucă 
în corp. 

Nu se întâmplă nimic. 

Încercă din nou. Sheelah azvârlea pământ şi pietricele, 
retrăgându-se din faţa lui Cel-mai-mare. Nimic. 

Nu avea timp de gândire. Păşi între Sheelah şi Cel-mai- 
mare. 

Panul masiv se încruntă. Eupan, amicul Eupan îi aţinea 
calea. Îi refuza o femă. Cel-mai-mare părea să fi uitat 
provocarea şi lupta care avusese loc în ziua anterioară. 

Mai întâi încercă să urle, cu ochii holbaţi. Apoi îşi scutură 
braţele, cu pumnii încleştaţi. 

Hari îşi sili panul să rămână nemişcat. Avu nevoie de toată 
forţa de liniştire pe care o putu aduna. 

Cel-mai-mare îşi roti pumnul ca pe o ghioagă. 

Eupan se eschivă. Cel-mai-mare nu-l nimeri. 

Hari avea probleme cu controlul lui Eupan, care voia să 
fugă. Nori de teamă se ridicară prin mintea panului, galben 
arzători prin adâncurile negre-albăstrui. 

Cel-mai-mare se repezi înainte, izbindu-l în plin pe Eupan. 
Hari simţi şocul şi o durere străpungătoare în piept. Căzu 
pe spate şi se lovi rău. 

Cel-mai-mare îşi urlă triumful, agitând braţele spre cer. 

Hari îşi dădu seama că Cel-mai-mare avea să sară peste el 
şi să-l bată din nou. 

Brusc simţi o ură profundă şi primitivă. 

Din clocotul acela sângeriu, simţi cum controlul asupra lui 
Eupan îi sporeşte. Acum se afla atât în exteriorul cât şi în 
interiorul panului, simţindu-i direct spaima roşie 


primordială şi subjugând cu o mânie de fier. Furia lui Eupan 
o realimenta pe a lui Hari. Cei doi se completau, furia 
acumulându-se ca şi cum ar fi fost reflectată de pereţi 
impenetrabili. 

Poate că el nu era acelaşi tip de primată, dar pe Eupan îl 
cunoştea. Niciunul dintre ei nu avea să se mai lase bătut 
vreodată. Şi Cel-mai-mare n-avea să pună mâna pe 
Sheelah/Dors. 

Se rostogoli într-o parte. Cel-mai-mare se aruncă pe locul 
în care fusese el cu doar o clipă mai devreme. 

Eupan sări fulgerător şi-l lovi cu piciorul. Puternic, în 
coaste. O dată, de două ori. Apoi în cap. 

Ţipete, zbierete, pământ, pietricele; Sheelah continua să-i 
bombardeze pe amândoi. Eupan se cutremură de energia 
care clocotea în el şi se retrase. 

Cel-mai-mare îşi scutură capul plin de ţărână. După aceea 
se ghemui şi se ridică lin în picioare, plin de graţie 
musculoasă, ai chipul contorsionat ca o mască. Ochii i se 
dilatară, alb cu roşu. 

Eupan dorea din tot sufletul să fugă. Numai furia lui Hari îl 
ţinea locului. 

Era însă un echilibru static de forţe. Eupan clipi când Cel- 
mai-mare înaintă precaut; prudenţa lui se datora loviturilor 
încasate de la celălalt. 

„Am nevoie de un atu suplimentar”, gândi Hari privind în 
jur. 

Putea solicita aliaţi. Haplea se agita nervos în apropiere. 

Ceva îi spuse însă că ar fi fost o strategie greşită. Haplea 
continua să fie unul dintre secunzii lui Cel-mai-mare. 
Sheelah era prea micuța ca să constituie o diferenţă 
decisivă. Se uită spre ceilalţi pani. Toţi pălăvrăgind agitaţi... 
Şi decise. Ridică o piatră. 

Cel-mai-mare mârâi surprins. Panii nu foloseau pietrele 
între ei. Pietrele erau doar pentru a-i alunga pe nepofitiţi. 
Eupan viola un cod social. 


Cel-mai-mare urlă, gesticulă spre ceilalţi, lovi cu pumnii în 
pământ, pufăi furios. Apoi se năpusti. 

Hari azvârli piatra cu putere. Îl lovi pe Cel-mai-mare în 
piept şi-l răsturnă. 

Cel-mai-mare se sculă rapid, înnebunit de mânie. Eupan se 
retrase, dorind cu disperare să fugă. Hari simţi cum 
pierdea controlul... Şi văzu altă piatră. Destul de mare, la 
doi paşi înapoi. Îl lăsă pe Eupan să se întoarcă pentru a o 
rupe la fugă, apoi îl opri lângă bolovan. Eupan nu voia să-l 
ridice. Era copleşit de panică. 

Hari îşi revărsă toată furia în interiorul panului, silindu-l 
să-şi coboare braţele lungi. Mâinile atinseră bolovanul, 
bâjbâiră, îl prinseră. Mânia pură îl făcu pe Eupan să se 
întoarcă spre Cel-mai-mare, care tropăia zgomotos după el. 
Pentru Hari. Braţul lui Eupan se ridică dureros de încet. 
Apăsă cu toată puterea în momentul aruncării. Piatra îl 
nimeri pe Cel-mai-mare în faţă. 

Cel-mai-mare se împletici. Sângele îi curse în ochi. Eupan 
simţi izul de fier combinat cu duhoarea înţepătoare de 
turbare. 

Îl sili pe Eupan, care tremura, să se aplece. În preajmă 
erau câteva pietre cioplite de feme pentru a reteza frunzele 
de pe crăci. O ridică pe cea cu o muchie zimţată. 

Cel-mai-mare scutură din cap, ameţit. 

Eupan privi chipurile nemişcate, solemne, ale membrilor 
tribului. Nimeni, niciodată, nu folosise o piatră împotriva 
altui pan din trib, cu atât mai puţin împotriva lui Cel-mai- 
mare. Pietrele erau pentru Străini. 

Liniştea se prelungi. Panii stăteau nemişcaţi; Cel-mai-mare 
mârâi şi privi neîncrezător la sângele care-i picură în palma 
întoarsă în sus. 

Eupan înaintă şi ridică piatra zimţată, cu vârful îndreptat 
spre celălalt. Un vârf rudimentar, însă tăios. 

Cel-mai-mare îşi dilată nările şi veni spre Eupan. Hari 
repezi înainte braţul cu piatră, trecând puţin pe lângă 
maxilarul lui Cel-mai-mare. 


Ochii acestuia se holbară. Pufăi şi fornăi, ridică praf, urlă. 
Eupan rămase locului, cu piatra în mână. Cel-mai-mare 
continuă mult timp să-şi etaleze furia, dar nu atacă. 

Tribul privea cu interes. Sheelah veni lângă Eupan. Era 
împotriva obiceiului ca o femelă să ia parte la ritualurile de 
stabilire a dominaţiei dintre masculi. 

Gestul ei semnala încheierea confruntării. Haplea nu 
gândea însă la fel. Urlă brusc, lovi solul cu pumnii şi se 
repezi alături de Eupan. 

Hari fu surprins. Poate că împreună cu Haplea i-ar fi putut 
rezista lui Cel-mai-mare. Nu era naiv ca să creadă că 
demonstraţia aceasta avea să-l convingă definitiv pe Cel- 
mai-mare. Aveau să existe şi alte provocări şi el trebuia să 
facă faţă la toate. Haplea era un aliat util. 

Îşi dădu seama că gândea cu logica lentă şi mută a lui 
Eupan. Presupunea că obţinerea dovezilor privind statutul 
panilor era un dat, marele obiectiv al vieţii sale. 

Revelația aceea îl surprinse. Ştiuse că difuza în mintea lui 
Eupan. Că prelua controlul unora dintre funcţii pornind de 
la bază spre vârf infiltrându-se prin girul de dimensiunea 
unei nuci. Adânc îngropat. Nu se gândise că panul avea să 
difuzeze în el. Oare acum erau cuplaţi reciproc într-o plasă 
întreţesută care dispersa mintea şi personalitatea? 

Haplea stătea alături de el, cu ochii fulgerând spre ceilalţi 
pani, gâfâind adânc. Eupan simţea la fel, fixat nebuneşte în 
momentul respectiv. Hari înţelese că trebuia să facă ceva, 
să întrerupă ciclul de dominanţă şi obedienţă care-l dirija 
pe Eupan la un nivel neurologic profund. 

Se răsuci spre Sheelah. leşi? Semnală el. 

Nu. Nu. Faţa pan se contorsionă neliniştită. 

Tu pleacă. Arătă spre copaci, spre ea, apoi spre el. 

Ea desfăcu braţele într-un gest de neajutorare. 

Era frustrant! Avea atâtea să-i spună şi trebuia să i le 
transmită doar prin intermediul câtorva sute de semne. 
Ciripi cu glăscior ascuţit, străduindu-se zadarnic să silească 
buzele şi bolta palatină de pan să formeze cuvinte. 


Inutil. Încercase şi înainte, ca o trecere de timp, dar acum 
o dorea realmente, însă nimic din echipamentul cu care era 
dotat nu funcţiona. Nu putea să funcţioneze. Evoluţia 
modelase creierul şi corzile vocale în paralel. Panii se 
ţesălau, oamenii vorbeau. 

Îi întoarse spatele şi-şi dădu seama că uitase complet de 
stabilirea statutului. Cel-mai-mare îl privea ameninţător. 
Haplea stătea de pază, buimaăcit de dezinteresul brusc al 
noului său şef faţă de confruntare... Şi de faptul că gesticulă 
spre o simplă femă. 

Hari se ridică în două labe cât putu de mult şi agită piatra. 
Mişcarea lui produse efectul dorit. Cel-mai-mare se retrase 
puţin şi restul tribului se apropie. Hari îl făcu pe Eupan să 
înainteze cu îndrăzneală. De data aceasta nu fu necesar un 
efort mare, fiindcă Eupan era extrem de încântat. 

Cel-mai-mare se retrase. Femele îl ocoliră şi se apropiară 
de Eupan. 

„Dacă l-aş putea lăsa pradă deliciilor lor”, se gândi Hari. 

Încercă din nou să iasă. Nimic. Mecanismul respectiv pur 
şi simplu nu funcţiona în Staţie şi ceva anume îi spunea că 
nu va fi reparat. 

Îi întinse piatra ascuţită lui Haplea. Panul păru surprins, 
dar o luă. Hari spera ca simbolismul gestului să fie cumva 
înţeles, pentru că nu avea timp de pierdut cu politica 
panilor. Haplea cântări piatra în palmă şi se uită la Eupan. 
După aceea urlă cu un glas răsunător, puternic, ale cărui 
tonuri erau bogate în fericire şi triumf. 

Hari fu mulţumit să-l lase pe Haplea să distragă tribul. O 
prinse pe Sheelah de braţ şi o conduse printre copaci. 
Nimeni nu-i urmă. 

Se simţi uşurat. Dacă un alt pan ar fi venit după ei, i-ar fi 
confirmat suspiciunile. Vaddo îi monitoriza. 

Cu toate acestea, îşi reaminti, absenta dovezii nu este tot 
una cu dovada absentei. 

Oamenii veniră repede, cu zăngănituri şi bubuituri. 


EI şi Sheelah se urcaseră în copaci de mai mult timp. La 
imboldurile lui Hari, se îndepărtaseră cu câţiva kilometri de 
trib. Eupan şi Sheelah dovedeau nelinişte faţă de separarea 
de siguranţa tribului. Dinţii masculului clănţăneau şi ochii îi 
tresăreau agitaţi la fiecare mişcare suspectă. Era firesc, 
deoarece panii izolaţi erau mult mai vulnerabili. 

Aterizarea oamenilor înrăutăţea şi mai mult situaţia. 

Pericol, semnală Hari ducând o palmă la ureche ca să 
indice zgomotul aparatelor care coborau în apropiere. 

Sheelah semnală: Unde merge noi? 

Departe. 

Ea clătină vehement din cap. Noi stă aici. Ei găseşte noi. 

I-ar fi găsit, într-adevăr, dar nu avea să fie ceea ce credea 
ea. Hari o opri brusc, clătinând din cap. Pericol. Nu 
intenţionaseră niciodată să transmită idei complicate prin 
sistemul lor de semnalizare şi acum se simţea limitat, 
incapabil să-i explice bănuielile sale. 

Trecu tăişul palmei peste beregată. Sheelah se încruntă. 

Se aplecă şi-l sili pe Eupan să ia un băț. Anterior nu-l 
putuse determina să scrie, dar necesitatea îl împingea 
acum s-o facă. Foarte încet, dirijă mâinile stângace să 
zgârie literele. În lutul moale, scrise: NE VOR UCIDE. 

Sheelah îl privi derutată. Probabil că Dors crezuse că 
imposibilitatea de a părăsi minţile panilor era o defecţiune 
temporară. Dar dură de prea multă vreme ca să fie aşa. 

Aterizarea zgomotoasă, ofensivă, îi confirma suspiciunea. 
O echipă obişnuită n-ar fi deranjat animalele în asemenea 
măsură. Apoi nimeni n-ar fi venit direct după ei. Ar fi 
reparat echipamentul de imersiune, locul adevăratei 
probleme. 

NE ŢIN AICI. UCID PANII. ASTA NE UCIDE. VINOVATE 
ANIMALELE? 

Avea argumente mult mai bune ca să-şi susţină ipoteza. 
Acumularea lentă de detalii stranii în comportamentul lui 
Vaddo. Suspiciunile, cel puţin, legate de şefa securităţii. Tik- 
tokul lui Dors ar fi oprit-o pe Yakani să deschidă încuietorile 


de la capsulele lor de imersiune şi să urmărească semnalul 
acestora până la Eupan şi Sheelah. 

Asta îi silea să iasă pe teren. Moartea lor „accidentală” pe 
când se aflau imersaţi în pani putea fi îndeajuns de 
plauzibilă ca să facă faţă unei anchete. 

Oamenii îşi continuau activităţile zgomotoase. Era însă 
îndeajuns ca să-i susţină teoria. Ochii lui Sheelah se 
îngustară, iar fruntea lată se încreţi. 

Dors-protectoarea preluă conducerea. Unde? Semnală 
Sheelah. 

El nu avea nici un semn pentru o idee atât de abstractă, 
aşa că zgârie cu băţul DEPARTE. Într-adevăr, nu avea nici 
un plan. 

VERIFIC, scrise ea pe sol. 

Porni spre zgomotele făcute de oamenii care se desfăşurau 
în valea de jos. Pentru un pan, hărmălaia era de-a dreptul 
iritantă. Hari nu intenţiona s-o lase să-i scape din ochi. Ea 
făcu semn din braţ să rămână acolo, dar el clătină din cap şi 
o urmă. 

Tufişurile îi camuflau, aşa că putură privi pe îndelete 
echipa care aterizase. La câteva sute de metri, oamenii se 
dispuseseră în linie şi încercuiau teritoriul tribului. De ce? 

Hari miji ochii. Panii nu vedeau prea grozav la distanţă. 
Cândva, oamenii fuseseră vânători şi aveau vederea 
excelentă. 

Acum aproape toţi necesitau proteze oculare începând de 
pe la vârsta de patruzeci de ani. Fie că civilizaţia afecta 
ochii, fie că oamenii din preistorie nu trăiau destul de mult 
pentru ca problemele oculare să-i împiedice la vânătoare. 
Ambele concluzii erau la fel de neplăcute. 

Cei doi pani îi priviră pe oameni strigându-se între ei; în 
mijlocul lor, Mari îl zări pe Vaddo. Toţi erau înarmaţi. 

Dincolo de frică, simţi altceva, puternic, întunecat. 

Eupan tremura, uitându-se la oameni, cu o venerație 
stranie sporindu-i în minte. Oamenii păreau teribil de înalţi 


în depărtarea înceţoşată, mişcându-se cu o eleganţă 
maiestuoasă, legănată. 

Hari plutea deasupra talazului de emoţii, deviindu-i 
efectele puternice. Respectul faţă de siluetele înalte şi 
distanţe provenea din trecutul neclar al panului. 

Asta îl surprinse, până când îşi dădu seama ce însemna. La 
urma urmelor, animalele erau crescute şi învăţate de adulţii 
mai inteligenţi şi mai puternici. Majoritatea speciilor erau 
aidoma panilor, împinse de evoluţie să funcţioneze într-o 
ierarhie bazată pe dominare. Veneraţia era o capacitate de 
adaptare. 

Atunci când întâlneau oameni cu puteri copleşitoare, 
capabili să distribuie pedepse şi recompense - practic, 
stăpâni asupra vieţii şi a morţii - în ei se dezvolta ceva 
similar unui sentiment de religiozitate. Nedefinit, dar 
puternic. 

Deasupra acestei emoţii calde, tropicale, plutea un 
sentiment de satisfacţie faţă de simpla existenţă. Panul său 
era fericit să fie pan. Chiar şi atunci când vedea o fiinţă care 
avea în mod limpede forţă şi inteligenţă superioare. O ironie 
a sorții, se gândi Hari. 

Panul tocmai dovedise o altă trăsătură considerată specific 
umană: distincţia automulţumitoare de a fi singurul animal 
mulţumit de sine. 

Se smulse din teoriile abstracte. Cât de omenesc este să 
cazi pe gânduri, în ciuda faptului că te afli în pericol de 
moarte! 

NU POT GĂSI NOI ELECTRONIC, zgârie el în nisip. 

POATE RAZĂ SCURTĂ, scrise ea. 

Primele împuşcături îi făcură să tresară. 

Oamenii găsiseră tribul de pani. Strigătele de spaimă se 
amestecau cu lătrăturile seci, aspre ale blasterelor. 

Noi merge, semnală Hari. 

Sheelah încuviinţă şi se îndepărtară rapid. Eupan tremura. 

Panul era înfricoşat, dar în acelaşi timp trist, de parca n-ar 
fi vrut sa părăsească prezenta venerata a oamenilor, şi se 


îndepărtă încet, de abia târşâindu-şi picioarele. 

Folosiră modurile pan de patrulare. 

EI şi Dors lăsară nivelurile lor fundamentale să preia 
conducerea, porțiunile cerebrale experte în mişcări 
silenţioase, atente la fiecare crenguţă. 

O dată ce-i lăsară pe oameni în urmă, panii deveniră chiar 
mai precauţi. Aveau puţini duşmani naturali, dar mirosul 
slab al unui singur prădător modifica felul în care 
percepeau natura. 

Eupan suia în copaci înalţi şi rămânea acolo ore întregi, 
cercetând terenul deschis din faţă, înainte să se aventureze 
mai departe. Cântărea indiciile oferite de excrementele cu 
miros acrişor, urmele puţin adânci, ramurile îndoite. 

Coborâră pe pantă lungă a văii şi rămaseră în pădure. 
Hari privise o singurii dată harta cea mare a regiunii, 
codificată în culori, pe care o primiseră toţi turiştii şi avea 
greutăţi în reamintirea ei cu precizie. 

În cele din urmă, recunoscu un vârf îndepărtat în formă de 
plisc şi putu să se orienteze. Dors identifică un pârâiaş care 
se vărsa în râul principal şi asta le oferi date suplimentare, 
totuşi nu ştiau în ce direcţie se găsea Staţia. Sau cât de 
departe. 

Acolo? Semnală Hari, indicând creasta îndepărtată. 

Nu. Acolo, replică Dors. 

Departe, nu. 

De ce? 

Partea cea mai rea era faptul că nu puteau vorbi. El nu-i 
putea explica în mod clar că tehnologia imersiunii acţiona 
cel mai bine la distanţe rezonabil de mici, sub o sută de 
kilometri. În plus, părea logic ca la panii subiecţi să se poată 
ajunge repede pe calea aerului. Era clar că Vaddo şi ceilalţi 
ajunseseră rapid la trib. 

Este, insistă el. 

Nu. Ea arătă în josul văii. Poate acolo. 

Hari putea doar să spere că Dors înţelesese ideea 
generală. Semnele lor erau sărăcăcioase şi începea să simtă 


cum în el creştea iritarea. Panii aveau simţurile şi 
percepțiile dezvoltate, dar erau atât de limitați! 

Eupan îşi exprimă starea aceasta, azvârlind crăci şi pietre, 
lovind cu pumnii în copaci. Nu-l ajută prea mult. Nevoia de 
a vorbi era ca o apăsare de care nu putea să scape. Dors o 
simţea, de asemenea Sheelah ciripea şi mârâia de frustrare. 

În adâncul minţii sale putea simţi prezenţa mocnită a lui 
Eupan. Nu mai fuseseră niciodată atâta vreme împreună şi 
presiunea se-acumula între cele două sisteme mintale 
diferite. Cuplarea lor precară dovedea dificultăţi tot mai 
mari. 

Stai. Taci. Ea îl ascultă. Hari duse o palmă la ureche. 

Vine râu? 

Nu. Ascultă... Frustrat, Hari arătă chiar spre Sheelah. 
Neînţelegere-inexpresivă pe faţa ei. Hari mâzgăli în praf: 
ÎNVAŢĂ DE LA PANI Gura lui Sheelah se deschise şi ea 
aprobă din cap. 

Stătură pe vine la adăpostul tufişurilor spinoase şi 
ascultară sunetele pădurii. Foşnetele şi murmurele se 
auzeau mai puternic, pe măsură ce Hari îşi relaxa controlul 
asupra panului. Praful plutea în razele de lumină galbene, 
late şi piezişe, ce pătrundeau prin coroane, revărsându-se 
din înălţimi. De pe solul pădurii se înălţau izuri, mesageri 
chimici ce-l anunțau pe Eupan despre hrană potenţială, lut 
moale pe care se putea dormi, scoarță uşor de mestecat. 
Hari ridică încet capul lui Eupan, ca să privească peste vale, 
spre piscuri... Reflectând... Şi simţi un vag fior de 
rezonanţă. 

Pentru Eupan, valea era încărcată de semnificaţii ce 
depăşeau cu mult cuvintele. Tribul său o îmbibase cu emoţii 
directe, ataşate râpei unde un prieten căzuse şi murise, 
unde tribul găsise o cantitate imensă de fructe, unde 
întâlniseră şi se luptaseră cu două feline mari. Era un 
teritoriu complex, ticsit de sentimente, mecanismul 
memoriei pan. 


Foarte slab Hari îl îndemnă pe Eupan să gândească 
dincolo de linia crestei şi simţi ca răspuns o anxietate 
difuză. Insistă asupra miezului acela... Şi o imagine izbucni 
în mintea lui Eupan, tivită de frică. O formă 
paralelipipedică, conturată pe un cer rece. Staţia. 

Acolo, îi arătă lui Dors. 

Eupan avea amintiri simple, puternice, temătoare despre 
locul acela. Tribul lui fusese dus acolo, li se implantaseră 
cipurile ce îngăduiau imersiunea, apoi fuseseră readuşi în 
teritoriul lor. 

Departe, semnală Dors. 

Noi merge. 

Greu. Încet. 

Noi nu stă aici. Ei prinde. 

Dors privi cu scepticismul pe care-l putea transmite un 
pan. Luptă? 

Voia oare să spună că ar trebui să se lupte cu Vaddo aici? 
Sau să se lupte după ce ajungeau la Staţie? Nu aici. Acolo. 
Dors se încruntă, dar acceptă. Hari nu avea o idee clară; 
bănuia numai că Vaddo plănuise atacul aici, în exterior, dar 
că era mai puţin pregătit pentru apariţia lor în Staţie. Acolo 
el şi Dors puteau beneficia de elementul surprizei. Nu avea 

însă habar în ce fel. 

Se studiară reciproc, fiecare încercând să întrezărească 
un fragment din celălalt pe o faţă străină. Ea îi mângâie 
lobul urechii, gest de calmare care îl făcu să se înfioare. El 
însă putea spune foarte puţine... Momentul îi cristaliza lipsa 
de speranţe a situaţiei în care se aflau. 

În mod clar, Vaddo încerca să-i ucidă prin intermediul lui 
Eupan şi Sheelah. Ce avea să se întâmple cu propriile lor 
corpuri? Se ştia că impactul percepţiei morţii prin 
imersiune era fatal. Corpurile lor aveau să sufere un şoc 
neurologic, fără să-şi mai recâştige niciodată cunoştinţa. 

Văzu o lacrima curgând pe obrazul lui Sheelah. Ea ştia cat 
de lipsita de speranţă era situaţia, O ridica în braţe, şi 


priviind spre mulţii îndepărtați, fu surprins sa descopere 
lacrimi şi în ochii sai. 

Nu se gândise la râu. Oamenii, animalele... Acestea erau 
problemele pe care le luase în considerare. Se 
aventuraseră până la pâraiele umflate, acolo unde pădurea 
oferea un adăpost imediat şi albia se lăţea, formând cele 
mai bune vaduri. 

Însă era imposibil să înoate în râul lat care bolborosea şi 
spumega pe fundul văii. 

Mai precis, lui Eupan îi era imposibil să înoate. Hari îşi 
îmboldise panul să înainteze, oprindu-se grijuliu atunci 
când muşchii începeau să-i tremure sau când, din pricina 
anxietăţii, făcea pe el. Dors avea necazuri similare şi astea îi 
încetineau. O noapte petrecută pe ramurile înalte îi linişti 
pe ambii pani. Dar acum, la mijlocul dimineţii, toate 
simptomele stresante reveniră când Eupan băgă un picior 
în râul rece, cu unde repezi. 

Eupan ţopăi înapoi pe malul îngust, ţipând terorizat. 

Tu merge? Semnală Dors/Sheelah. 

Hari îşi calmă panul şi încercară să-l convingă să înoate. 
Sheelah era mult mai puţin neliniştită. Hari testă adâncurile 
mlăştinoase ale memoriei lui Eupan şi găsi un nod de 
anxietate, adunat în jurul unei amintiri vagi din copilărie, 
când fusese gata să se înece. Când Sheelah îl ajută, se foi, 
apoi ieşi din nou iute din apă. 

Tu merge? Sheelah îşi agită braţele lungi în susul şi în 
josul albiei, şi clătină furioasă din cap. 

Hari bănuia că ea avea amintiri pan destul de limpezi ale 
râului, care nu avea alte vaduri mai uşoare. Strânse din 
umeri şi ridică palmele în sus. 

O turmă mare de gigantilope păştea în apropiere şi unele 
ierbivore traversau apa, pentru păşunile mai bune de pe 
malul opus. Scuturară din capetele lor mari, ca şi cum ar fi 
râs de pani. Râul nu era adânc, dar pentru Eupan constituia 
o barieră. Încătuşat de spaima aproape solidă a panului, 
Hari clocotea, însă nu putea face nimic. 


Sheelah se plimba înainte şi înapoi pe mal. Pufăi de 
frustrare şi se uită spre cer, mijind ochii. Aproape că icni de 
surpriză. Hari îi urmări privirea. Un aparat de zbor cobora 
în vale, apropiindu-se de ei. 

Eupan ajunse înaintea lui Sheelah la adăpostul arborilor. 
Din fericire, pilotul vehiculului fusese distras de turma de 
gigantilope. Cei doi pani se ghemuiră în tufişuri, în timp ce 
aparatul bâzâia pe deasupra, descriind un şablon circular 
de căutare. Hari trebui să potolească neliniştea tot mai 
mare a lui Eupan, apelând scene de pace şi linişte, în timp 
ce el şi Sheelah se ţesălau reciproc. 

În cele din urmă, aparatul de zbor se îndepărtă. De acum 
trebuia să fie atenţi şi să întârzie cât mai puţin în locurile 
deschise. 

Căutară fructe ca să mănânce. Mintea lui Hari se învârtea 
inutil în cerc şi o depresie amară cobori asupra lui. Era 
prins ireversibil într-o capcană, un pion pe scena politică 
imperială. Mai rău, o băgase şi pe Dors în afacerea asta. El 
nu era un om de acţiune. „Şi nici un pan de acţiune”, îşi 
spuse posac. 

Când reveni cu câţiva ciorchini de fructe răscoapte spre 
adăpostul lor de lângă râu, auzi pocnitori. Se ghemui şi 
porni în susul pantei, ocolind trosnetele. Sheelah rupea 
crengi din copaci. Când se apropie, ea îi făcu semn să se 
grăbească, nerăbdătoare, cu un gest pan remarcabil de 
asemănător unuia omenesc. 

Aşezase pe sol o duzină de ramuri groase, iar acum stătea 
lângă un arbore subţiratic şi-i rupea coaja în fâşii lungi. 
Sunetul respectiv îl nelinişti pe Eupan. Prădătorii aveau să 
fie curioşi în legătură cu orice zgomot necunoscut. Scană 
pădurea în căutarea pericolelor. 

Sheelah se apropie de el şi-l pălmui ca să-i atragă atenţia. 
Cu un băț, scrise pe pământ: PLUTĂ. 

Hari se simţi de-a dreptul idiot când înţelese. Bineînţeles! 
Oare imersiunea în pan îl prostise? Oare efectul se 
amplifica o dată cu timpul petrecut în mintea acestuia? 


Chiar dacă va ieşi vreodată de aici, va mai fi acelaşi om? 
Multe întrebări, nici un răspuns. Uită de ele şi se apucă de 
treabă. 

Legară crengile cu coajă de copac, rudimentar însă 
funcţional. Găsiră apoi doi arbuşti dezrădăcinaţi şi-i fixară 
sub două margini opuse ale plutei. Eu, arătă Sheelah şi 
mimă împingerea în apă. 

Mai întâi, o acomodare. Lui Eupan îi plăcea să stea pe 
plută în tufişuri. Aparent, panul nu înţelegea deocamdată 
scopul plutei. Se întinse pe puntea de crengi şi privi în sus 
spre copacii care se legănau sub vântul cald. 

După altă şedinţă de ţesălări reciproce, transportară la 
râu pluta primitivă. Cerul era acoperit de păsări, dar nu se 
zărea nici un aparat de zbor. 

Se grăbiră. Eupan şovăi să suie pe plută, atunci când 
aceasta era pe jumătate împinsă în apă, însă Hari apelă 
amintiri pline de sentimente calde, calmând bătăile rapide 
de inimă pe care le putea simţi în pieptul panului. 

Eupan se aşeză precaut pe ramuri. Sheelah îi propulsă pe 
unde. 

Folosea o altă cracă lungă pe post de prâjină, pentru a 
dirija pluta, dar râul îi purtă cu iuţeală la vale. Alarma se 
răspândi în mintea lui Eupan. 

Hari îl sili să închidă ochii. În felul acesta reuşi să-i 
încetinească respiraţia accelerată, totuşi neliniştea gonea 
peste mintea panului ca fulgerele care se ramifică pe cer 
înaintea unei furtuni. Legănările violente ale plutei erau 
chiar de folos, deoarece îl făceau pe Eupan să se 
concentreze asupra senzaţiilor neplăcute din stomac. O 
dată, când un buştean plutitor lovi pluta, ochii i se 
deschiseră, dar vederea ameţitoare a apei din jur îl făcu să 
strângă imediat pleoapele. 

Hari ar fi vrut s-o ajute pe Dors/Sheelah, însă din răpăitul 
rapid al inimii lui Eupan ştia că acesta era în pragul panicii. 
Nici măcar nu putea să vadă cum se descurca femelă. 


Trebuia să rămână orb şi doar prin intermediul senzaţiei 
tactile să-şi dea seama că dirija pluta. 

Ea gâfâia sonor, străduindu-se s-o controleze în ciuda 
curentului puternic. O jerbă de stropi căzu pe el. Eupan 
tresări, ţipă şi mişcă neliniştit din picioare, parcă gata s-o ia 
la fugă. 

O clătinătură bruscă. Mârâitul lui Sheelah fu urmat de un 
plescăit şi Hari simţi pluta rotindu-se pe curenţii rapizi. O 
rotaţie care-l ameţea... 

Eupan sări stângaci în picioare. Ochii i se deschiseră larg. 

Apa se învolbură şi plută se legăna nesigură. Cobori ochii 
şi văzu că ramurile se desfăceau din legături. Panica îl 
copleşi. Hari încercă să apeleze imagini liniştitoare, dar 
acestea fură spulberate de uraganul spaimei. 

Sheelah înota după plută, însă aceasta îşi sporea viteza. 
Hari îl sili pe Eupan să privească spre malul opus, dar asta 
fu tot ce reuşi să facă înainte ca panul să înceapă să ţipe şi 
să alerge de colo-colo pe plută, încercând să găsească un 
loc stabil. 

Zadarnic! Ramurile se desfăcură şi apa rece năvăli pe 
punte. Eupan urlă. Sări. Căzu, se rostogoli, sări din nou în 
sus. 

Hari renunţă la orice idee de control. Singura speranţă 
era să acţioneze în momentul potrivit. Pluta se rupse în 
două la mijloc, iar jumătatea pe care se găsea el cârmi 
brusc la stânga. Eupan se îndepărta de margine şi Hari îl 
împinse, determinându-l să mai facă un pas. Din două 
impulsuri, îl cobori de pe punte în apă - spre malul opus. 

Eupan cedă pur şi simplu în faţa panicii oarbe. Hari îl lăsă 
să se zbată, agitându-şi braţele şi picioarele, dar împinse 
fiecare membru la momentul cuvenit. El putea să înoate, 
însă Eupan nu. 

Agitaţia aproape lipsită de ţintă menţinu capul lui Eupan 
deasupra apei. Ba chiar reuşi să înainteze puţin. Hari 
continuă să se concentreze asupra gesturilor convulsive, 
ignorând apa rece... Apoi Sheelah fu lângă el. 


Îl prinse de ceafă şi-l împinse spre mal. Eupan încercă să 
se prindă de femelă, să se suie pe ea şi Sheelah îl pocni în 
falcă. Icni şi ea îl trase spre mal. 

Eupan era ameţit, ceea ce îi oferi lui Hari ocazia de a-i 
mişca picioarele într-un soi de propulsie. Continuă s-o facă, 
hotărât, ignorând zgomotele râului, gâfâind cu greutate... 
Şi după o eternitate, simţi prundiş sub tălpi. Eupan sui 
singur pe malul pietros. 

Il lasa pe pan sa se pălmuiască şi sa ţopăie, ca sa se 
încălzească. Sheelah ieşi uda leoarca, siroid de apa, iar 
Eupan o ridica recunoscător în braţe. 

Mersul însemna muncă, iar lui Eupan nu-i plăcea să 
muncească. 

Hari încerca să-l facă să avanseze, dar acum trebuia să se 
caţere pe povârnişuri dificile, unele ierboase şi abrupte. Se 
împiedicau, se poticneau, suiau şi uneori se târau pur şi 
simplu în sus pe pantele văii. Panii adulmecau poteci folosite 
de animale, care le erau de folos. 

Eupan se oprea adesea ca să mănânce sau pur şi simplu ca 
să privească leneş în depănare. Gânduri slabe ţâşneau 
aidoma unor fluturi prin mintea lui înceţoşată, plutind pe 
curenţi emoţionali ce se învolburau după propriul lor puls 
interior. Panii nu erau făcuţi pentru proiecte de durată. 

Înaintară foarte puţin. Sosi noaptea şi urcară în copaci, 
culegând în acelaşi timp fructe. 

Eupan dormi, însă Hari nu. Îi era imposibil. 

Aici vieţile lor erau supuse la aceleaşi riscuri ca şi ale 
panilor, totuşi minţile adormite în care locuiau el şi Dors 
trăiseră dintotdeauna în felul acesta. Panii percepeau 
noaptea pădurii ca pe o bură de informaţii, procesate în 
timp ce dormeau. Minţile lor asociau sunetele rătăcitoare 
cu fenomene cunoscute şi inofensive, fără să le tulbure 
somnul. 

Hari nu cunoştea semnele subtile ale pericolelor; pentru 
el, orice foşnet şi tremur al crengilor însemna o primejdie 
care se apropia subtil. Adormi împotriva voinţei sale. 


În primul licăr palid al zorilor, se trezi cu un şarpe lângă 
el. Acesta se înfăşurase ca o frânghie verde în jurul unei 
ramuri care cobora, pregătindu-se să adopte poziţia de 
atac. Îl privi şi Hari se încordă. 

Eupan se trezi din propriul său somn profund. Zări 
şarpele, dar nu reacţiona printr-un tresărit speriat, aşa cum 
se temuse Hari. 

Se scurseră clipe ce păreau eterne şi Eupan nu clipi decât 
o dată. Şarpele rămase complet nemişcat, iar bătăile inimii 
lui Eupan se iuţiră, totuşi nu schiţă nici un gest. Apoi 
şarpele se descolăci şi lunecă, îndepărtându-se, şi 
tranzacţia nerostită se încheie. Eupan nu păruse o pradă 
uşoară, carnea şarpelui verde nu era gustoasă şi panii erau 
îndeajuns de inteligenţi ca să-şi vadă de treburile lor. 

După ce se trezi şi Sheelah, coborâră la un pârâu care 
clipocea în apropiere ca să se adape, mâncând pe drum 
frunze şi câteva insecte crocante. Ambii pani îşi dezlipiră 
nonşalanţi căpuşe grase şi negre, care li se prinseseră de 
piele în timpul nopţii. Viermii umflaţi cu sângele supt îl 
îngreţoşară pe Hari, dar Eupan îi desprinse nepăsător, 
aproape la fel cum matematicianul şi-ar fi legat un şiret de 
pantof care se desfăcuse. 

Din fericire, Eupan nu mancă nici o câpuşă. Se adăpă şi 
Hari se gândi că panul nu simţea nevoia unei toalete. În 
condiţii normale. Hari făcea duş de două ori pe zi, înainte 
de micul dejun şi de cină. Şi se simţea stânjenit dacă 
transpira - un meritocrat tipic. 

Aici se simţea confortabil în trupul hirsut. Oare frecventele 
sale duşuri reprezentau o metodă de igienă, asemănătoare 
cu ţesălarea panilor, sau un obicei specific anumitor 
civilizaţii? Îşi amintea în mod vag că în copilărie, pe Helicon, 
petrecuse zile întregi asudând fericit şi mulţumit, şi că 
detestase băile şi duşurile. Cumva, Eupan îl readusese la o 
conştiinţă de sine mai simplă, relaxată, în lumea murdară. 

Starea de mulţumire nu ţinu mult. Ceva mai sus pe deal 
zăriră raboni. 


Eupan le simţise mirosul, însă Hari nu avea acces la 
regiunea din creierul panului care făcea asocierile miros- 
imagine. Ştiuse doar că ceva îl neliniştea pe Eupan, care 
încreţea din nasul noduros. Vederea de aproape a rabonilor 
îl străbătu ca un şoc electric. 

Aveau membre inferioare groase, care îi purtau cu paşi 
energici. Membrele anterioare scurte se terminau prin 
gheare ascuţite. Capetele lor mari păreau alcătuite în 
majoritate din dinţi, ascuţiţi şi albi deasupra ochilor înguşti, 
precauţi. O blană deasă şi castanie îi acoperea, mai stufoasă 
în coada groasă pe care o foloseau pentru echilibrare. 

Cu câteva zile în urmă. De la adăpostul sigur al unui copac 
înalt, Eupan îi privise pe câţiva sfâşiind şi devorând carnea 
moale a unei gigantilope. Cei cinci de acum veneau 
adulmecând, coborând pe pantă, desfăşuraţi în linie. 
Sheelah şi Eupan tremurară când îi văzură. 

Vântul bătea dinspre raboni, aşa că se retraseră silenţioşi. 

Aici nu existau copaci înalţi, doar tufişuri şi arbuşti. Hari şi 
Sheelah coborâră panta, traversând-o pieziş şi se 
îndepărtară binişor, apoi zăriră în faţă un luminiş. Eupan 
simţi dintr-acolo mirosul înţepător de pani. 

Făcu semn spre Sheelah: Noi merge. În aceeaşi clipă, 
înapoia lor răsunară ţipete. Rabonii simţiseră şi ei mirosul. 

Mârâiturile lor şuierătoare răsunau printre tufişurile dese. 
Mai jos pe pantă, terenul era şi mai expus, dar după aceea 
se vedeau copaci înalţi în care s-ar fi putut refugia. 

Eupan şi Sheelah alergară peste solul cafeniu, gonind în 
patru labe, însă nu erau prea iuți. Rabonii chelălăitori 
apărură în iarba din spatele lor. Hari se năpusti printre 
copaci direct în mijlocul unui trib de pani. 

Erau câteva zeci, clipind surprinşi. El zbieră incoerent, 
întrebându-se cum i-ar fi avertizat Eupan. 

Cel mai apropiat mascul mare se întoarse, îşi dezveli dinţii 
şi urlă furios. Întregul trib ascultă de comandă, ţipând şi 
culegând crengi şi pietre pe care le azvârliră spre Eupan. O 


piatră îl lovi în bărbie, un lemn în coapsă. Fugi, cu Sheelah 
deja la câţiva paşi în faţa lui. 

Rabonii traversau luminişul, ţinând în gheare pietre mici, 
ascuţite. Păreau voinici şi musculoşi, totuşi încetiniră auzind 
zbieretele şi chelălăiturile dinspre copaci. 

Eupan şi Sheelah ţâşniră în iarba poieniţei, urmaţi 
îndeaproape de pani. Rabonii se opriră. 

Panii îi văzură pe raboni, totuşi nu se opriră şi nici măcar 
nu încetiniră. Continuau să-i urmărească pe Eupan şi 
Sheelah cu o satisfacţie ucigaşă. 

Rabonii încremeniră, mişcând nesiguri din gheare. 

Hari înţelese ce se întâmpla şi ridică din goană o creangă, 
strigând spre Sheelah. Ea îl văzu şi-l imită. Hari alergă 
direct spre raboni, agitând creanga - un lemn uscat, strâmb 
şi inutil, dar părând ameninţător. Hari voia să lase impresia 
că era avangarda unui trib pus pe fapte rele. 

În norul de praf şi în haosul general, rabonii zăriră o ceată 
mare de pani furioşi apărând din pădure. Nu mai pierdură 
timpul. 

Chelălăind, o luară la fugă spre copacii din partea opusă. 
Eupan şi Sheelah îi urmară, alergând cu ultimele puteri. 
Când ajunse la primii arbori, Eupan privi îndărăt şi văzu că 
panii se opriseră în mijlocul luminişului, continuând să 

zbiere cu vehemenţă. 

Eupan avea nevoie de hrană şi odihnă - măcar pentru că 
inima să nu-i mai tresară la fiecare sunet neînsemnat. 
Sheelah şi Eupan se prinseră în braţe, sus într-un copac, 
uguiră şi se mângâiară. 

Hari avea nevoie de timp ca să gândească. În Staţie, 
autoserverele le mențineau corpurile în viaţă. Tik-tokul lui 
Dors păzea încuietorile. Totuşi cât avea să dureze până ce 
Yakani găsea o soluţie? 

Cel mai inteligent din partea asasinilor ar fi fost să-i lase să 
rămână aici, înconjurați de pericole, spunându-le celorlalţi 
oameni din Staţie că cei doi turişti ciudaţi doriseră o 


imersiune de durată. Şi să lase apoi natura să-şi urmeze 
cursul. 

Gândurile lui declanşară tremurături în Eupan, aşa că 
abandonă ideea respectivă. Mai bine să gândească abstract. 
Aici existau multe aspecte ce trebuiau înţelese. 

Bănuia că anticii care aduseseră aici panii, gigantilopele şi 
celelalte animale experimentaseră cu rabonii, pentru a 
vedea dacă puteau transforma un primat mai îndepărtat din 
punct de vedere al rudeniei în ceva asemănător oamenilor. 
Intenţia părea imorală, dar credibilă. Savanţilor le place să 
experimenteze. 

Ajunseseră până la vânătoarea în haită, totuşi rabonii nu 
aveau alte unelte cu excepţia pietrelor grosolan cioplite, 
folosite ocazional la tăierea cărnii după doborârea 
vânatului. 

Sub acţiunea evoluţiei, peste alte câteva milioane de ani ar 
fi putut să ajungă la inteligenţa panilor. Care specie ar fi 
dispărut după aceea? 

În clipa de faţă, nu-i păsa prea mult de asta. Simţise o furie 
reală, când panii - semenii lui! 

— Îi atacaseră, chiar şi după ce îi văzuseră pe raboni. De 
ce? 

Întrebarea îl intriga. Întrucât era sigur că acolo exista 
ceva ce trebuia să înţeleagă neapărat. Psihoistoria trebuia 
să se ocupe de asemenea impulsuri fundamentale, 
subconştiente. Reacţia panilor fusese neplăcut de similară 
cu nenumărate episoade din istorie. 

Urăşte-i pe Străini! 

Trebuia să înţeleagă acest adevăr neclar. 

Panii se adunau în grupuri mici, respingând intruşii, 
împerechindu-se majoritar în tribul lor de numai câteva zeci 
de indivizi. Asta însemna că orice trăsătură genetică nouă 
putea fi transmisă rapid celorlalţi membri, prin împerecheri 
între rude. Dacă asta ajuta la supraviețuirea tribului, 
decizia aspră a şansei ar fi selectat trăsătura respectivă 
pentru supraviețuirea sa. Cât se poate de corect! 


Pe de altă parte, trăsătura nu trebuia diluată. Un trib 
format din aruncători excelenți de pietre ar fi dispărut, 
dacă s-ar fi alăturat unei populaţii mai numeroase, de 
ordinul sutelor. În urma contactului, s-ar fi împerecheat în 
afara micului lor clan iniţial. Rezultatul - moştenirea lor 
genetică se diluă. 

Prin urmare, ideală era atingerea unui echilibru între 
accidentele genetice în grupurile mici şi stabilitatea 
grupurilor mari. Un trib norocos ar fi putut beneficia de 
gene favorabile, care să-i confere trăsături corespunzătoare 
următoarei provocări ridicate de lumea aflată în 
permanentă schimbare. Tribul respectiv s-ar fi descurcat 
bine, dar era inutil dacă genele acelea nu puteau fi 
transmise la cât mai mulţi pani. 

Cu ceva împerecheri desfăşurate în afara tribului, 
trăsătura se putea transmite şi altor cete de pani. Prin sită 
timpului şi alţii ar fi căpătat-o. S-ar fi răspândit... 

Asta însemna că dezvoltarea unei animozităţi mocnite faţă 
de indivizii din exterior, sentimentul acut al nepotrivirii lor 
era într-adevăr util. Nu vă împerecheaţi cu ei! 

În felul acesta, triburile mici îşi mențineau trăsăturile 
specifice, iar unele puteau chiar să prospere. Cele din urmă 
rezistau; majoritatea piereau. Salturile evoluţionare 
apăreau mai rapid în triburile mici. Semi-izolatE. Ai căror 
membri se împerecheau foarte puţin în exterior şi de aceea 
îşi păstrau bunurile genetice într-un singur „coşuleţ”. 
Numai ocazional se împerecheau cu membri din alte triburi 
- adesea, prin viol. 

Preţul era mare: o preferinţă excesivă pentru grupul lor 
micuţ Ei detestau mulțimile, străinii, zgomotele. Grupurile 
cu mai puţin de zece membri erau prea vulnerabile la boli 
sau prădători; ajungeau câteva decese ca să fie distruse. Pe 
de altă parte, un număr prea mare de membri ducea la 
pierderea concentrării oferite de împerecherea limitată. 
Indivizii erau extrem de loiali grupului din care făceau 
parte, identificându-se cu uşurinţă noaptea graţie 


mirosului, chiar de la distanţe mari. Întrucât aveau multe 
gene comune, acţiunile altruiste reprezentau ceva obişnuit. 

Onorau până şi eroismul, deoarece, dacă eroul murea, 
genele lui erau deja transmise prin urmaşi. 

Cultura putea amplifica efectele, chiar dacă nişte străini ar 
fi trecut testele de deosebiri în privinţa aspectului, 
obiceiurilor, mirosului, ţesălării. Noii veniţi care aveau 
graiuri, obiceiuri sau ţinute diferite ar fi părut respingători. 
Orice slujea la particularizarea unui trib ajuta la 
menţinerea unui nivel ridicat al urii. 

Atunci fiecare ansamblu genetic, oricât de mic, ar fi fost 
impulsionat de selecţia naturală să reliefeze deosebirile ce 
nu fuseseră moştenite, până şi pe cele arbitrare, vag 
asociate aptitudinilor de supravieţuire... Şi în felul acesta se 
năştea cultura. Aşa cum făcuseră oamenii. 

Diversitatea în complexităţile lor tribale evita diluarea 
genetică. Ei răspundeau chemării străvechi a tribalismului 
rezervat, precaut. 

Hari/Eupan se foi tulburat. Într-un moment al 
raţionamentelor sale, termenul „ei” apăruse în gândurile lui 
Hari semnificând atât oameni, cât şi pani. Descrierea se 
potrivea amândurora. 

Asta era cheia! Oamenii se uniseră în Imperiul gigantic, în 
ciuda tribalismului lor înnăscut, a moştenirii lor similare cu 
a panilor. Era un miracol! 

Totuşi şi miracolele solicitau explicaţii. Panii puteau fi 
modele utile pentru nobilime şi pentru numeroşii cetăţeni - 
cele două clase încurajate să aibă urmaşi. 

Pe de altă parte, cum fusese posibil ca Imperiul să-şi 
menţină stabilitatea, folosind creaturi atât de primitive ca 
oamenii? 

Hari nu privise niciodată subiectul acesta într-o lumină 
atât de puternică... Şi de umilitoare. 

Şi nu avea nici un răspuns. 

Continuară să înainteze, în ciuda neliniştii clare şi 
profunde a panilor. 


Eupan adulmecă ceva care-l făcu să privească rapid în 
toate părţile. Cu trusa lui completă de gânduri liniştitoare şi 
cu trucurile subtile pe care le învățase, Hari îl făcu să 
meargă mai departe. 

Sheelah avea mai multe probleme. Femelei nu-i plăcea să 
se chinuie, căţărându-se prin râpele lungi şi abrupte care 
urcau spre creastă. Tufişuri contorsionate le blocau drumul 
şi dura mult până când le ocoleau. La această altitudine, 
fructele erau mai greu de găsit. 

Pe Eupan îl dureau permanent umerii şi braţele. Panii 
mergeau în patru labe. Pentru că braţele lor foarte 
puternice erau în acelaşi timp împovărător de grele. 
Circulând atât în copaci cât şi pe sol, nimic nu se putea 
optimiza. Sheelah şi Eupan mormăiau şi schelălăiau de 
durerea care nu le părăsea nici o clipă tălpile, picioarele, 
încheieturile şi braţele. Panii n-aveau să fie niciodată 
exploratori ai ținuturilor îndepărtate. 

Amândoi îi lăsau să se oprească frecvent, ca să mestece 
frunze şi să se adape din scorburi, o rutină, folosirea unui 
instrument simplu. Adulmecau întruna văzduhul, neliniştiţi. 

Mirosul care-i tulbura pe ambii pani devenea tot mai 
puternic, mai sumbru. 

Sheelah era în faţă şi trecu prima peste creastă. Jos de tot, 
spre vale, puteau distinge contururile sobre ale Staţiei. Un 
vehicul zburător se înălţă de pe acoperiş şi cobori silențios 
în vale. Nu reprezenta un pericol pentru ei. 

Hari îşi aminti scena petrecută parcă acum un secol, când 
stăteau pe verandă, cu pahare în mâini, iar Dors spusese 
„Dacă ai mai fi rămas pe Trantor, puteai să fii ucis”. Acelaşi 
lucru era valabil şi dacă părăsise Trantorul... 

Începură să coboare panta abruptă. Ochii panilor 
tresăreau la fiecare mişcare neaşteptată. O briză rece 
clătina cele câteva tufişuri scunde şi copăceii contorsionaţi; 
unii erau carbonizaţi şi spintecaţi de trăsnete. Masele de 
aer ridicate din văi se luptau aici într-o încleştare brutală de 


presiuni. Creasta aceasta stâncoasă era departe de 
teritoriul confortabil al panilor. luţiră pasul. 

În faţă, Sheelah se opri. 

Fără un zgomot, cinci raboni se ridicară din ascunzători, 
alcătuind un semicerc perfect în jurul lor. 

Hari nu-şi putea da seama dacă era aceeaşi haită dinainte. 
Dacă da, erau nişte vânători remarcabili dotați cu memorie 
pe termen lung, care nu uitaseră ce li se întâmplase şi nici 
care le fusese scopul. Îi aşteptaseră acolo unde nu existau 
copaci în care panii să poată urca. 

Rabonii mențineau o tăcere stranie când avansau; doar 
ghearele le clicăiau uşor. 

Hari strigă spre Sheelah şi emise câteva zgomote feroce, 
agitând braţele în văzduh, scuturând pumnii şi căutând să 
impresioneze. Îl lăsă pe Eupan să se ocupe de cacealma. În 
timp ce el gândea rapid. 

Era clar că o haită de raboni putea veni de hac la doi pani 
izolaţi. Ca să supravieţuiască, trebuia să-i surprindă pe 
raboni, să-i sperie. 

Privi în jur. Azvârlirea cu pietre n-avea să păcălească pe 
nimeni. Păşi spre stânga, spre un copac spintecat de 
trăsnet, fără să aibă o idee clară asupra intenţiilor sale. 

Sheelah îl văzu şi ajunse acolo prima, cu paşi energici. 
Eupan ridică două pietre şi le azvârli spre rabonul cel mai 
apropiat. Una îl lovi pe acesta în coaste, fără să-l rănească. 

Rabonii începură să dea roată în jurul lor. Comunicau între 
ei prin mârâituri răguşite. 

Sheelah sări pe un ciot uscat al copacului şi acesta se 
rupse. Ea îl ridică şi Hari îi înţelese ideea. Era un lemn lung 
cât înălţimea femelei. 

Rabonul cel mai mare mârâi şi toţi se priviră între ei. 
Atacară. 

Cel mai apropiat veni spre Sheelah. Ea îl lovi în umăr cu 
capătul bont al ciotului şi rabonul chelălăi. 

Hari înhăţă o cracă din trunchiul despicat. Nu putea s-o 
desprindă. Un alt chelălăit în spatele său, apoi Sheelah 


ciripi cu glas ascuţit, înspăimântat. 

Era mai bine să-i lase pe pani să-şi elibereze vocal 
tensiunea, dar îi simţi teamă şi disperarea din ton şi ştiu că 
provenea şi din partea lui Dors. 

Alese cu atenţie un ciot mai mic. Îl prinse cu ambele mâini 
şi îl răsuci, folosindu-se de greutatea întregului corp şi de 
muşchii mari ai umerilor, rupându-l aşa încât să aibă un vârf 
ascuţit, neregulat. 

Suliţe - unica modalitate prin care se puteau ţine la 
depărtare de ghearele ascuţite ale rabonilor. Panii nu 
foloseau niciodată arme aşa avansate. Evoluţia nu-i învățase 
deocamdată lecţia respectivă. 

Rabonii îi înconjuraseră acum complet. El şi Sheelah 
stăteau lipiţi spate în spate. Hari de abia se proptise bine pe 
picioare, când un rabon mare şi întunecat se repezi spre el. 

Încă nu pricepuse ideea de suliță. Se lovi de vârful ascuţit 
al ciotului şi se trase înapoi. Urlă îngrozitor. Eupan se scăpă 
pe el de frică, dar ceva anume din Hari îl făcu să-şi păstreze 
controlul. 

Rabonul se retrase, schelălăind, şi se întoarse ca să fugă. 
În mijlocul gestului, se opri. Pentru o clipă prelungă, parcă 
suspendată în afara timpului, şovăi... Apoi reveni spre Hari. 

Avansă cu o siguranţă regăsită. Ceilalţi raboni priveau. 
Rabonul negru se apropie de acelaşi trunchi pe care-l 
folosise Hari şi, dintr-o singurii mişcare, rupse o aşchie 
lungă, ascuţită. Apoi porni spre Hari, se opri şi, cu o singură 
gheară, îndreptă lemnul înainte. Scutură din capul mare, îl 
privi şi se răsuci pe jumătate, aşezând un picior mai în faţă. 

Cu un şoc, Hari recunoscu poziţia de scrimă. 

Vaddo o folosea. Vaddo controla acest rabon. 

Era soluţia perfectă. În felul acesta, moartea panilor avea 
să fie cât se poate de naturală. Vaddo putea declara că 
dezvoltă imersiunea în raboni ca o nouă aplicaţie 
comercială a aceluiaşi echipament care funcţiona în cazul 
imersiunii în mintea panilor. 


Vaddo avansă grijuliu, pas cu pas. Ţinând cu două gheare 
sulița lungă. Îi mişca vârful în cerc. Gesturile erau sacadate; 
ghearele nu aveau dexteritatea mâinilor de pan. Rabonul 
era însă mai puternic. 

Veni spre el, se prefăcu că loveşte, apoi împunse 
fulgerător. Hari de abia reuşi să se ferească în lateral, 
deviind sulița cu băţul lui. Vaddo se redresă iute şi atacă din 
stânga. Fandare. Fentă, fandare, fentă. Hari le pară pe 
toate. 

Săbiile de lemn se loviră şi Hari speră ca a lui să nu se 
rupă. Vaddo îşi controla excelent rabonul, care nu mai 
încerca să fugă, aşa cum făcuse mai devreme. 

Hari încerca să-i devieze asalturile în lateral. Trebuia să 
recurgă la alt atu, altfel forţa superioară a rabonului avea 
să se impună în cele din urmă. Descrise un cerc lent, 
îndepărtându-l pe Vaddo de Sheelah. Ceilalţi raboni o 
prinseseră la mijloc, dar n-o atacau. Ioată atenţia lor era 
îndreptată către cei doi duelişti. 

Matematicianul îl atrase pe Vaddo spre o zonă stâncoasă. 
Rabonul avea probleme cu ţinerea suliţei şi, ca să fie în 
poziţia optimă, trebuia să-şi privească întruna ghearele. 
Asta însemna că era mai puţin atent pe unde îi călcau 
copitele. Hari respinse un atac, fandă şi continuă să se 
deplaseze, silindu-l pe rabon să păşească în lateral. Puse o 
copită marc pe nişte pietre colţuroase, se clătină, apoi îşi 
reveni. 

Eupan sări în stânga. Rabonul păşi din nou, iar copita lui 
se poticni în ceva şi el îşi pierdu echilibrul. Hari profită 
instantaneu. Fandă în clipa în care rabonul privi în jos, 
căutând să găsească teren ferm. Hari îl lovi în plin cu vârful 
suliţei sale. 

Împinse cu putere. Ceilalţi raboni gemură. 

Pufnind de furie, rabonul negru încercă să scape de vârful 
ascuţit. Hari îl avansă pe Eupan, împingând şi mai apăsat 
sulița. Rabonul urlă răguşit. Eupan împunse din nou şi 


răsuci. Ţâşni sânge, care se sparse cu picături grele în praf. 
Genunchii rabonului se îndoiră şi creatura se prăbușşi. 

Hari aruncă o privire peste umăr. Ceilalţi raboni intraseră 
în acţiune. Sheelah ţinea pe loc trei dintre ei, zbierând atât 
de puternic încât îl scotea din minţi chiar şi pe el. Deja 
rănise unul. Sângele i se prelingea pe blana scurtă şi 
cafenie. 

Ceilalţi însă nu atacau. Dădeau ocol femelei, mârâiau şi 
tropăiau, totuşi nu se apropiau. Erau derutaţi, în acelaşi 
timp, învățau. Hari le vedea ochii rapizi, inteligenţi, studiind 
situaţia, această nouă mutare din războiul veşnic. 

Sheelah se mişcă şi-l împunse pe rabonul cel mai apropiat. 
Acesta se repezi spre ea, arătându-şi colții şi Sheelah 
împunse din nou. Mai adânc. Creatura urlă, se întoarse... Şi 
fugi. 

Gestul îi determină şi pe ceilalţi să facă la fel. Cu toţi o 
şterseră, lăsându-şi tovarăşul gemând pe sol. Ochii lui 
înceţoşaţi priveau sângele care i se scurgea. Apoi licăriră şi 
Vaddo dispăru. Animalul se înmuie. 

Cu gesturi deliberate, Hari ridică un bolovan şi izbi în 
ţeasta rabonului. Era o treabă urâtă, iar el se retrase în 
interiorul lui Eupan şi lăsă furia întunecată, mocnită să 
irupă. 

Se aplecă şi cercetă creierul rabonului. Un păienjeniş 
argintiu fin învelea sferă spongioasă, circumvolută. Circuite 
de imersiune. 

Întoarse spatele cadavrului şi abia atunci văzu că Sheelah 
era rănită. 

Staţia se afla pe vârful unei coline neregulate. Făgaşe 
adânci confereau pantei aspectul unui chip obosit, brăzdat 
de riduri. Tufişuri sârmoase îi împânzeau poalele. 

Eupan gâfâia mergând pe terenul neregulat, afectat de 
eroziune. Prin ochii panilor, noaptea era stranie: un peisaj 
tremurător de tonuri verzui palide şi umbre tivite cu 
albăstrui. Pe panta mult mai lungă a unui munte uriaş, 
colina se distingea având o nuanţă aparte, totuşi vederea 


panilor nu putea desluşi trăsături distincte îndepărtate. 
Panii trăiau într-o lume imediată, apropiată. 

De acum zărea limpede în faţă zidul strălucitor şi neted 
care înconjura Staţia. Era masiv, înalt de cinci metri, iar din 
turul care fusese oferit turiştilor îşi amintea că la partea 
superioară era acoperit cu cioburi de sticlă. 

Înapoia lui se auziră gâfâielile lui Sheelah care escaladă 
panta. Rana din flanc o făcea să meargă ţeapăn, cu 
trăsăturile feţei contorsionate într-o mască rigidă. Refuzase 
să se ascundă la baza pantei. Amândoi erau aproape 
epuizați şi panii protestau, în ciuda a două popasuri 
dedicate fructelor, larvelor şi odihnei. 

„Discutaseră” posibilităţile, folosindu-se de sărăcăciosul 
vocabular prin semne, de grimasele feţelor şi de scrisul în 
praf. Doi pani erau vulnerabili aici, în loc deschis. Nu se 
puteau aştepta să se repete norocul din episodul cu rabonii; 
pe lângă faptul că erau obosiţi, se găseau într-un teritoriu 
necunoscut. 

Momentul cel mai bun pentru apropierea de Staţie era 
noaptea. Cei care puseseră totul la cale nu aveau să aştepte 
la nesfârşit. De dimineaţă şi până acum, fuseseră nevoiţi să 
se ascundă în două rânduri de aparatele de zbor. Era 
extrem de ispititor să se odihnească până a doua zi, însă 
Hari avea o presimţire care-l făcea să se grăbească. 

Sui panta, cu ochii în patru după alarmele electronice. Nu 
se pricepea deloc la chestiunile tehnice; trebuia să fie atent 
la lucrurile evidente şi să spere că Staţia nu fusese 
protejată şi împotriva unor intruşi dotați cu rațiune. 

În lumina slabă, ochii panilor vedeau perfect în apropiere, 
dar nu zări nimic suspect. 

Alese un loc de lângă zid, aflat în umbra unor copaci. 
Sheelah se apropie, gâfâind întretăiat. Ridică ochii: zidul 
părea imens, imposibil de depăşit... 

Hari privi fără grabă terenul din jur. Nu se zărea nici un 
semn de mişcare. Locul avea un miros straniu pentru 
Eupan, cumva în neregulă. Poate că animalele ocoleau 


clădirile străine. Ar fi fost bine, fiindcă astfel paznicii 
dinăuntru ar fi fost mai puţin atenţi. 

Zidul era din beton perfect neted. În vârf, avea o buză 
răsfrântă, spre exterior, care îngreuna şi mai mult escalada. 

Sheelah arătă spre copacii care creşteau lângă 
împrejmuire. Cioturile cele mai apropiate dovedeau că 
realizatorii se gândiseră la posibilitatea ca animalele să 
sară înăuntru de pe ramuri; totuşi unii arbori erau destul 
de înalţi şi ajungeau la câţiva metri de coama zidului. 

Oare un pan ar fi putut să sară pe distanţa aceea? Greu de 
crezut, mai ales când era obosit. Sheelah arătă spre el. Apoi 
spre ea, după care întinse braţele înainte şi le balansă. Se 
puteau balansa, pentru a străbate distanţa? 

O privi cu atenţie. Constructorii nu ar fi anticipat doi pani 
care să coopereze în felul acela. Hari miji ochii spre vârf. 
Prea sus pentru a-l escalada, chiar dacă Sheelah i s-ar fi 
suit pe umeri. 

Da, semnală el. 

Peste câteva minute, când Sheelah îl ţinea de picioare şi se 
pregătea să-şi desfacă mâinile de pe creangă, avu îndoieli. 

Pe Eupan nu-l deranja gimnastica aceea, ba chiar era 
fericit să se afle din nou într-un copac. Rațiunea lui Hari îi 
răcnea însă întruna că nu putea reuşi aşa ceva. Talentul 
natural al panului intra în conflict cu prudenţa umană. 

Din fericire, nu avu la dispoziţie mult timp ca să-şi 
examineze dubiile. Sheelah îl smuci de pe ramură. Căzu, 
ţinut doar de braţele ei. 

Sheelah se prinsese zdravăn cu picioarele de o creangă 
groasă şi acum începu să-l legene ca pe o greutate aflată la 
capătul unei corzi. 

Îl balansă înainte şi înapoi, sporind treptat amplitudinea. 
Înainte, înapoi, sus, jos, simțind în cap apăsarea 
centrifugală. Pentru Eupan nu reprezenta nimic neobişnuit, 
însă pentru Hari era un carusel de rotații care-i opreau 
inima. 


Crenguţe mici îl atinseră şi se întrebă cât zgomot făceau, 
dar apoi uită de orice, deoarece capul îi ajungea deja la 
creasta zidului. 

Buza de beton era rotunjită pe partea interioară, astfel ca 
nici un cârlig să nu se poată agăța acolo. 

Se balansă înapoi în jos, cu capul repezindu-se spre sol. 
După aceea, sus, prin ramurile inferioare, cu crenguţele 
lovindu-i obrajii. 

La următorul balans, ajunse mai sus. Pe toată coama 
zidului scânteiau cioburi mari. O treabă făcută cu 
profesionalism. 

De abia avu timp să vadă toate astea, când Sheelah îi dădu 
drumul. 

Zbură în sus, cu braţele întinse înainte... Şi de abia prinse 
buza zidului. Dacă n-ar fi avut proeminenţa spre exterior, n- 
ar fi izbutit să se agaţe. 

Îşi lăsă corpul să se izbească de zid. Picioarele îi căutară 
cu disperare un reazem pe faţa netedă. Câteva degete 
izbutiră să se proptească. Se trase în braţe, cu muşchii 
umflându-se... Şi sui deasupra. Până atunci nu-şi dăduse 
seama cât de puternic putea să fie un pan. Nici un om n-ar 
fi putut reuşi aşa ceva. 

Îşi tăie braţul şi coapsă în cioburile de sticlă. Era dificil să 
se ridice în picioare şi să găsească un loc unde să poată sta. 

Simţi un val de triumf. Flutură braţul spre Sheelah, 
invizibilă în coroana copacului. 

De aici încolo era pe cont propriu. Brusc îşi dădu seama că 
trebuia să fi încropit un fel de funie din liane împletite. 
După aceea, ar fi putut s-o ridice şi pe Sheelah. „Ideea este 
bună, dar tardivă.” 

Nu avea rost să mai întârzie. Curtea interioară a Staţiei se 
distingea parţial printre copaci; câteva luminiţe ardeau. 
Liniştea era deplină. Aşteptaseră până ce trecuse jumătate 
din noapte; nu avusese la îndemână nici un ceas care să-i 
anunţe momentul, doar instinctul lui Eupan. 


Privi jos. Chiar sub degetele sale de la picioare, încastrată 
în beton, sclipea sârmă ghimpată. Păşi cu atenţie printre 
liniile strălucitoare, între dinţii ascuţiţi de sticlă era loc cât 
să pună vârful piciorului. Un arbore îi blocă perspectivă şi 
în lumina slabă a Staţiei nu putea să zărească aproape 
nimic dedesubt. Asta însemna cel puţin că nici alţii nu-l 
vedeau pe el. 

Oare ar fi bine să sară pe sol? Se afla prea sus. Copacul 
care-l camufla era aproape, dar nu putea distinge nimic în 
el. Stătu locului şi se gândi. Însă nu-i veni nici o idee. 
Sheelah rămăsese jos, singură, şi nu-i plăcea s-o lase acolo 
unde o aşteptau pericole pe care nu le cunoştea. 

Gândea ca un om şi uită că avea aptitudinile unui pan. 

„Haide!” - Sări. Crenguţe trosniră şi el se prăbuşi greoi 
prin beznă. Ramuri îi înţepară faţa. Întrezări în dreaptă o 
formă întunecată, îşi strânse picioarele, se roti cu braţele 
întinse... Şi agăţă o cracă. Degetele i se strânseră cu 
uşurinţă în jurul ei şi-şi dădu seama că era prea subţire... 
Prea subţire... 

Se rupse. Trosnetul îi răsună ca un tunet în urechi. Căzu, 
dând drumul crengii. Spinarea îi lovi un obiect dur şi se 
rostogoli, bâjbâind după ceva de care să se prindă. 
Degetele i se închiseră în jurul unei ramuri groase şi se 
legănă pe ea. În cele din urmă, îşi îngădui un suspin. 

Frunze foşniră, crengi se legănară. Nimic mai mult. 

Se găsea pe la jumătatea copacului. Articulațiile îl dureau 
înnebunitor, ca o galaxie de junghiuri mici şi ascuţite. 

Hari se relaxă şi-l lăsă pe Eupan să se ocupe de coborâre. 
Căderea prin copac produsese destul zgomot, totuşi nu se 
întrevedea nici o mişcare pe pajiştile largi care se întindeau 
între el şi clădirile mari, luminoase. 

Se gândi la Dors şi-şi dori să fi existat vreo modalitate prin 
care s-o fi putut anunţa că ajunsese înăuntru. Gândindu-se 
la ea, aprecie din ochi distanţa faţă de copacii cei mai 
apropiaţi şi memora dispunerea lor, astfel încât să-şi poată 


găsi drumul la întoarcere şi cu ochii închişi, dacă ar fi fost 
nevoit să fugă. 

Şi acum - ce să facă? Nu avea un plan. 

Îl îmboldi încetişor pe Eupan - care era nervos şi obosit, 
de abia controlabil - în nişte tufişuri dispuse sub forma unui 
triunghi. Mintea panului era ca un cer în furtună, despicat 
de trăsnete neregulate. Nu gânduri precise, ci mai degrabă 
noduri de emoţii, formându-se şi fulgerând în jurul unor 
nuclee fragile de anxietate. Răbdător, Hari apelă imagini 
liniştitoare, reuşind să-i calmeze răsuflarea, şi fu cât pe aici 
să nu audă sunetele slabe. 

Răpăituri uşoare pe o alee pietruită. Cineva care alergă 
rapid. 

Apărură de după triunghiul de tufişuri. Muşchi încordaţi, 
piele lucioasă, picioare butucănoase gonind. Erau perfect 
antrenați să caute şi să ucidă în tăcere, fără avertisment. 

Pentru Eupan, monştrii erau străini, terifianţi, şi se retrase 
panicat din faţa celor două proiectile de muşchi şi oase. 
Gingiile întunecate dezveliră colţi albi, sclipind sub ochi. 

Apoi Hari simţi ceva mişcându-se în Eupan. Răspunsuri 
antice, instinctive îi opriră retragerea, îi încordară corpul. 
Nu avea timp să fugă, aşa că trebuia să lupte. 

Eupan se încordă, perfect echilibrat. Cei doi puteau să-i 
atace braţele, aşa că le trase înapoi, ghemuindu-se cu faţa 
cât mai coborâtă. 

Panul mai luptase cu animale de pradă cu patru picioare, 
care atacau în haită, demult în memoria ancestrală, şi ştia 
instinctiv că acestea se aliniau şi se repezeau asupra unui 
membru întins al victimei sau asupra beregatei. Caninele 
voiau să-l răstoarne, să-i spintece jugulară, să-l sfârtece şi 
să-l rupă în secundele vitale de surprindere. 

Se strânseră laolaltă, ghemuri de tendoane iuți, alergând 
aproape umăr lângă umăr, cu capetele mari ridicate... Şi 
săriră. 

În timpul saltului, erau decise, Eupan ştia asta. Şi 
vulnerabile. 


Eupan ridică ambele braţe, ca să prindă labele anterioare 
ale caninelor. 

Se trânti pe spate, încordând picioarele, cu mâinile 
aproape imediat sub fălcile atacatorilor. Inerţia dogilor 
cablaţi îi purtă peste capul său, când el sări înapoi. 

Panul se rostogoli pe spate, trăgând cu putere şi smucitură 
bruscă le propulsa pe canine înainte, astfel că nu reuşiră să 
întoarcă şi coboare capetele, ca să-l muşte de mâini. 

Saltul, prinderea, pivotarea şi balansarea rapidă, 
propulsarea - toate se combinară într-un vârtej centrifugal 
care azvârli elogii peste Eupan, când el însuşi căzu, 
rostogolindu-se. Simţi picioarele caninelor pocnind şi le 
dădu drumul. Zburară peste el cu chelălăituri de durere. 

Eupan descrise o tumbă completă înapoi, cu capul strâns 
la piept, şi ateriză pe umeri. Auzi un bufnet surd şi dinţii îi 
clănţăniră. Un alt bufnet, când caninele izbiră solul; 
picioarele rupte nu le mai permiseseră amortizarea. 

Se repezi spre ele, gâfâind întretăiat. Încercau să se 
ridice, întorcându-se pe picioarele fracturate, pentru a-şi 
întâmpina prada. Cu toate acestea nu lătrau deloc, ci doar 
schelălăiau încetişor de durere şi mârâiau furioase. Un dog 
înjura vehement şi destul de obscen. Celălalt incanta: 

— Ticălosssule... Ticălosssule... 

Animale retrăgându-se în vasta şi tristă lor noapte. 

Eupan sări cât mai sus, pentru a cădea pe amândoi dogii o 
dată. Tălpile sale le afundară beregăţile în sol şi simţi oasele 
rupându-se. Ştiu că dogii muriseră, chiar înainte să se 
retragă şi să-i privească. 

Sângele lui Eupan clocotea de fericire. Hari nu simţise 
niciodată fiorul acela de satisfacţie, nici în prima imersiune, 
atunci când panul ucisese un Străin. Victoria asupra unor 
creaturi străine, cu colţi şi gheare, care te atacă din noapte 
era o plăcere profundă, copleşitoare. 

Hari nu făcuse absolut nimic. Succesul îi aparţinea 
exclusiv lui Eupan. 


Pentru câteva momente prelungi, Hari se scăldă în 
bucurie, în aerul rece al nopţii, simțind fiorul de extaz. 

Treptat, raţiunea îi reveni. Existau şi alţi dogi cablaţi. 
Eupan îi surprinsese pe aceştia doi, dar un asemenea noroc 
nu se ivea de două ori. 

Cadavrele animalelor erau uşor de văzut pe pajişte. Ar fi 
atras atenţia. 

Lui Eupan nu-i plăcu să le atingă. Intestinele li se 
deşertaseră şi duhoarea era pătrunzătoare. Lăsară dâre pe 
iarbă, când le târi în tufişuri. 

Timp, timp! Cineva avea să observe lipsa caninelor, avea să 
vină să investigheze. 

Eupan era încă extaziat de victorie. Hari se folosi de 
surescitarea lui pentru a-l face să traverseze pajiştea lată, 
profitând de umbre. Energia pulsa în venele panului. Hari 
ştia că era o simplă fericire glandulară de moment, 
acoperind oboseala profundă. Când se va risipi, Eupan va 
deveni ameţit, greu de condus. 

De fiecare dată când se opri, privi îndărăt şi memoră 
puncte de reper. Poate că va trebui să se întoarcă pe aici, în 
fugă. 

Era târziu şi cea mai mare parte a Staţiei era în beznă. În 
zona tehnică însă un grup de ferestre înflori cu ceea ce lui 
Eupan i se păru o lumină imposibil de vie, stranie, fierbinte. 

Fugi într-acolo şi se lipi de perete. Avea noroc că Eupan 
era fascinat de citadela bizară a oamenilor cu puteri de zei. 
Mânat de propria sa curiozitate, trase cu ochiul pe o 
fereastră. Sub lumina alb-strălucitoare se întindea o sală 
mare, pe care Hari o recunoscu. Acolo, cu secole în urmă, 
se alăturase altor turişti colorat îmbrăcaţi, ca să plece în 
excursie. 

Hari se folosi de curiozitatea panului ca să-l conducă în 
lateral, unde ştia că o uşă se deschidea pe un coridor lung. 
Spre surpriza sa, uşa nu era încuiată. Eupan merse pe 
gresiile şlefuite ale coridorului, cercetând întrebător 


desenele fosforescente de pe plafon şi pereţi, care radiau o 
strălucire ivorie, liniştitoare. 

Uşa unui birou era întredeschisă. Hari îl făcu pe Eupan să 
se ghemuiască şi să-şi strecoare doar capul înăuntru. Locul 
era pustiu - o încăpere intimă, elegantă, cu rafturi suind 
până la plafonul boltit. 

Hari îşi reaminti că stătuse acolo şi discutase despre 
procesul de imersiune. Aşadar capsulele se aflau la numai 
câteva uşi mai departe... 

Scârţâitul de pantofi pe gresie îl făcu să se răsucească. 

ExSpecul Vaddo se afla îndărătul lui, aţintind o armă. 

În lumina puternică, faţa bărbatului păru ciudată pentru 
ochii lui Eupan, misterios de osoasă. Prelungă, ascuţită, cu 
expresia greu de citit... 

Hari simţi valul de venerație în Eupan şi-l lăsă să-l poarte 
înainte, ciripind încetişor. Eupan simţea respect, nu teamă. 
Vaddo se încordă, agitând ţeava armei sale hâde. Un clic 
metalic. Eupan ridică braţele în salutul pan ritual şi Vaddo îl 

împuşcă. 

Impactul îl roti pe Eupan. Căzu. Cu membrele răşchirate. 

Buzele lui Vaddo se strâmbară dispreţuitor. 

— Eşti deştept, profesore, aşa-i? Nu te-ai gândit la alarma 
de la uşă! 

Durerea din piept era ascuţită, surprinzătoare. Hari 
controlă durerea şi furia lui Eupan, ajutându-le să se 
acumuleze. Eupan se pipăi şi palma lui se ridică lipicioasă, 
mirosind în nările panului ca fierul încins. 

Vaddo îi dădu ocol, agitând arma. 

— M-ai ucis, amărăşteanule! Mi-ai distrus unul dintre cele 
mai bune animale experimentale. Acum trebuie să văd ce să 
fac cu tine. 

Hari îşi adăugă propria furie peste mânia clocotitoare a lui 
Eupan. Simţi încordându-se muşchii mari ai umerilor. 
Durerea din coaste îl fulgeră pe neaşteptate. Eupan gemu 
şi se rostogoli pe podea, apăsându-şi rana cu o palmă. 


Ţinu capul plecat, astfel ca Eupan să nu poată vedea 
sângele care i se prelingea în josul piciorului. Energia 
părăsea corpul panului. O slăbiciune pătrunzătoare îi suia 
prin membre. 

Ciuli urechile la mişcările lui Vaddo. O altă rostogolire 
agonizantă, de data aceasta strângând picioarele la piept. 

— Bănuiesc că, de fapt. Nu-i decât o singură soluţie... 

Hari auzi clicul metalic. 

Acum, da! Lăsă furia să i se reverse. 

Eupan se împinse în antebraţe şi aduse tălpile sub el. Nu 
avea timp să se ridice complet. Se repezi spre Vaddo, de jos. 

Un glonţ micuţ îi ţiui pe lângă cap. Hari îl izbi pe Vaddo în 
şold şi-l trânti de perete. Mirosul bărbatului era amar, 
sărat. 

Hari îşi pierdu tot controlul. Eupan îl trase pe Vaddo de 
lângă perete şi îl lovi cu ambele mâini, cu toată puterea. 

ExSpecul încercă să devieze atacul. Eupan înlătură 
jalnicele braţe umane. Pateticele tentative de apărare ale 
lui Vaddo erau aidoma unor pânze de păianjen făcute 
ferfeniţă. 

Se lipi de Vaddo, lovind cu umerii lui masivi în pieptul 
bărbatului. Arma zăngăni pe gresie. 

Eupan izbi din nou şi din nou. 

Forţă, putere, bucurie. 

Oasele pocniră. Capul lui Vaddo se smuci spre spate, izbi 
peretele şi bărbatul se înmuie. 

Eupan se retrase şi Vaddo căzu pe podea. Bucurie. 

Albine alb-albastre îi bâzâiau la marginea câmpului vizual. 

„Trebuie să merg!”, atât izbuti Hari să strecoare prin 
perdeaua de emoţii ce învăluia mintea panului. 

Coridorul se clătină. Hari îl sili pe Eupan să păşească, 
ezitant şi pieziş. 

Înainte, pe coridor, cu paşi dureroşi. Două uşi. Trei... Aici? 
Încuiat. Următoarea uşă. Lumea se mişca parcă mai încet. 

Uşa se deschise cu un clic. O anticameră pe care o 
recunoscu. Eupan se lovi de un scaun şi fu gata să cadă. 


Hari sili plămânii să funcţioneze în forţă şi adânc. 
Inspiraţiile profunde îi limpeziră ochii de liniile negre care 
apăruseră acolo, dar albinele alb-albastre rămăseseră, 
bâzâind nervoase şi îndesindu-se. 

Încercă următoarea uşă. Încuiată. Hari apelă tot ce mai 
putu de la Eupan. Forţă, putere, bucurie. 

Eupan se trânti cu umărul în uşa solidă. Aceasta rezistă. O 
dată. Şi încă o dată, durere ascuţită... Apoi se deschise 
brusc. 

Exact, aici era! Incinta de imersiune. Eupan se împletici în 
zona capsulelor. Drumul printre consolele de comandă dură 
o veşnicie. Hari se concentră asupra fiecărui pas, coborând 
atent picioarele. Câmpul vizual al lui Eupan se clătina în sus 
şi în jos; capul părea să-i lunece pe umerii lichefiaţi. 

Aici. Propria sa capsulă. 

Tik-tokul lui Dors era pregătit. Îl văzuse venind şi se fixase 
de consolă, acoperind comenzile vitale. 

Eupan se aplecă spre panoul de control al tik-tokului. 
Încercă să apese tastele, amintindu-şi codul de acces. 

Degetele lui erau prea lătăreţe. Nu puteau atinge câte o 
singură tastă o dată. 

Încăperea de lumină albă se înceţoşa. Îl determină pe 
Eupan să încerce din nou codul, însă degetele butucănoase 
apăsau mai multe taste simultan. 

Albinele alb-albastre îi zumzăiau la colţul ochilor. Mâinile 
lui Eupan loviră frustrate în consolă. 

„Gândeşte!” Hari privi împrejur. Eupan nu avea să mai 
reziste mult. Pe o masă din apropiere se găsea un blocnotes 
şi un pix. 

Să lase o notiţă? Să spere că avea să fie găsită de cine 
trebuia? 

Îl apropie pe Eupan, care se împleticea, de masă şi-l făcu 
să ia pixul. O idee îi pâlpâi vag, pe când încercă să scrie: 
TREBUIE... 

Se întoarse şi reveni cu greu la capsulă. „Concentrează- 
te!” 


Strângând cu putere pixul, lovi cu vârful. Acesta atinse o 
singurii tastă. Albinele albastre îi jucau în faţa ochilor. 

Codul de acces era greu de reamintit acum. Îl tastă încet, 
cifră cu cifră. Potrivi, puse, apăsă - şi reuşi! O luminiţă clipi, 
schimbându-şi culoarea din roşu în verde. 

Bâjbâi la încuietori. Le deschise. 

În capsulă zăcea Hari Seldon, liniştit, cu ochii închişi. 

Comenzile manuale de urgenţă, da! Le cunoştea din 
instructaj. 

Examină suprafaţa de oţel lucios şi descoperi panoul în 
lateral. Eupan privi ameţit literele lipsite de înţeles. 

Hari însuşi avea greutăţi la citit. Literele tresăreau şi se 
contopeau. 

Găsi câteva butoane şi servocomenzi. Mâinile lui Eupan 
erau şi mai greu de controlat. Avu nevoie de trei încercări 
cu pixul ca să activeze programul de revenire. Luminile 
începură să pâlpâie de la verde spre chihlimbariu. 

Eupan se aşeză brusc pe podeaua răcoroasă. Albinele alb- 
albastre îi bâzâiau prin tot capul şi voiau să-l înţepe. Inspiră 
adânc aerul rece şi uscat, care acum părea lipsit de 
substanţă şi nu-l mai ajuta deloc... 

Si apoi, fara tranziţie, privea tavanul. Stătea pe spate. 
Plafonierele se întunecau, păleau. După aceea se stinseră. 

Ochii lui Hari se deschiseră brusc. 

Programul de recuperare continua să-i trimită electro- 
stimuli prin muşchi. Îi lăsă să tresară, să furnice şi să-l 
doară, în timp ce gândea. Se simţea perfect. Nici măcar 
flămând, aşa cum se simţise mereu după imersiuni. Cât 
timp stătuse în sălbăticie? Cel puţin cinci zile. 

Se ridică în capul oaselor. În sala capsulelor nu era nimeni. 
În mod clar, Vaddo conectase o alarmă silenţioasă, fără să 
mai alerteze pe altcineva. Asta indica, din nou, o conspirație 
la care luaseră parte puţine persoane. 

Se ridică, ameţit. Ca să se elibereze, trebuia să desfacă 
electrozi şi magneto-receptori, dar părea destul de simplu. 


Eupan! Corpul mare bloca trecerea. Îngenunche şi-i căută 
pulsul. Slab, neregulat. 

Mai întâi însă - Dors! Capsula ei era lângă a sa şi-i 
declanşă programul de revenire. Arăta bine. 

Probabil că Vaddo blocase în vreun fel sistemul, astfel ca 
niciunul dintre tehnicienii de întreţinere care ar fi privit 
consola să nu-şi dea seama că se întâmplase ceva. O 
minciună simplă: un cuplu dorise o imersiune cu adevărat 
lungă, Vaddo îi avertizase, dar nu! Ei ţinuseră morţiş, aşa 
că... O poveste perfect plauzibilă. 

Pleoapele lui Dors fluturară. Hari o sărută. Ea gemu. 

EI făcu un semn pan, linişte, şi reveni la Eupan. 

Sângele îi curgea continuu. Hari era surprins că nu poate 
distinge prin miros elementele bogate, înţepătoare din 
sângele panului. Oamenii pierdeau atât de multe! 

Îşi scoase cămaşa şi încropi un garou. Cel puţin răsuflarea 
lui Eupan părea regulată. Între timp, Dors era gata să iasă 
şi o ajuta să se deconecteze. 

— Eram ascunsă într-un copac, când... Pac! Spuse ea. Ce 
uşurare! Cum ai... 

— Să-i dăm drumul! 

Când ieşiră din sală, ea întrebă: 

— În cine ne putem încrede? Cine a făcut...? 

Se opri când îl văzu pe Vaddo. 

— Ah! 

Cumva, expresia ei îl făcu să râdă. Rareori era surprinsă. 

— Tu ai făcut asta? 

— Eupan. 

— N-aş fi crezut niciodată că un pan ar putea... ar putea... 

— Mă îndoiesc că cineva a mai fost imersat atât de mult 
timp Oricum, nu sub stresul respectiv. Totul a... pur şi 
simplu s-a descărcat. 

Ridică arma lui Vaddo şi-i studie mecanismul. Un pistol 
standard, cu amortizor. ExSpecul nu dorise să alerteze 
oamenii din Staţie. Asta era promiţător. Aici trebuie să 


existe persoane care să-i ajute. Porni spre aripa 
dormitoarelor. 

— Stai - ce faci cu Vaddo? 

— O să trezesc un medic. 

Îl treziră într-adevăr... Dar Hari îl duse mai întâi în sala 
capsulelor ca să-l îngrijească pe Eupan. Câteva derme şi 
injecții, şi medicul spuse că panul nu va avea probleme. 
Abia după aceea îi arătară trupul lui Vaddo. 

Medicul se înfurie, dar Hari avea o armă. Nu trebui să facă 
altceva decât să i-o arate. Nu spuse un cuvânt, ci se 
mulţumi să o fluture. 

Nu avea chef să vorbească şi se întrebă dacă va mai avea 
vreodată Atunci când nu puteai vorbi, te concentrai mai 
mult, pătrundeai în situaţii. Te imersai. 

În plus, Vaddo murise de mult. 

Eupan făcuse o treabă bună. Medicul clătină din caP 
Enumerând vătămările fatale. 

Alarmele începură să sune. Brusc Hari simţi o durere de 
cap teribilă. Şefa securităţii apăru şi, din reacţia ei, 
matematicianul îşi dădu seama că nu fusese implicată în 
complot. „Aşadar, nu-l pot asocia Autorităţii Universitare”, 
se gândi absent. 

Totuşi, cât de multe dovedea asta? Politicile imperiale erau 
subtile... Dors îl privise straniu tot timpul. El nu-şi dădu 
scama de ce, până când înţelese că nici măcar nu se 
gândise să-l ajute mai întâi pe Vaddo. Eupan era chiar el, 
într-un fel pe care-l cunoştea profund, dar pe care nu-l 
putea explica. 

Pe de altă parte, înţelese imediat când Dors dori să iasă 
din Staţie şi s-o cheme pe Sheelah. O aduseră şi pe ea, din 
bezna sălbăticiei. 

PARTEA A ŞASEA - CEŢURI STRĂVECHI. 

PREISTORIA GALACTICĂ - distrugerea tuturor 
documentelor anterioare în decursul expansiunii omenirii 
prin Galaxie, urmată de epocile de războaie, ţine în beznă 
problema originii oamenilor. Transformările uriaşe 


petrecute pe atâtea planete au şters de asemenea orice 
mărturii ale unor civilizaţii extraterestre mult mai vechi. 
Este posibil ca asemenea societăţi să fi existat, deşi nu avem 
dovezi ferme în această privinţă. Unii istoricii din 
antichitate credeau că măcar un tip de urme trebuie să fi 
supravieţuit în Galaxie: documentele electromagnetice. Ele 
ar fi fost inserate în fluxurile de plasmă sau în buclele din 
corona stelelor, rămânând astfel dincolo de posibilităţile de 
detecție ale tehnologiei Expansioniştilor. Nici chiar 
cercetările moderne nu au găsit asemenea structuri 
conştiente. Totuşi nivelurile virulente de radiaţie din miezul 
Galaxiei - unde densităţile energetice pot asigura un 
adăpost promiţător formelor cu bază magnetică - fac 
dificile şi ambigue asemenea investigaţii. O altă teorie 
afirmă că este posibil ca aceste culturi să se fi „imprimat” în 
coduri de calculator pre-imperiale, rezidând astfel 
nedetectate în bănci antice de date. Speculaţiile de acest fel 
nu au fost susţinute de dovezi şi au fost abandonate. În felul 
acesta, întrebarea referitoare la motivul pentru care 
Galaxia era lipsită de orice formă de viaţă avansată în 
momentul când Omul a început s-o exploreze rămâne fără 
răspuns... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ. 

Voltaire se strâmbă, iritat. 

Oare ea îi cedase cu adevărat, se înclinase în faţa lui? Sau 
acesta nu era decât un simulacru remarcabil de bine 
realizat? Adevărata loana, tu eşti aceasta? 

Cu siguranţă, episodul se potrivea cu unul dintre favoritele 
sale: o zbenguială în fân uscat şi înţepător, în partea de sub 
acoperiş a unui fânar mare şi vechi, într-o zi fierbinte de 
august, în Bordeaux, oraşul pierdut de atâta vreme. 

Cip-cirip, se auzi o pasăre. Insectele bâzâiau şi adierile 
calde aduceau iz de lemn. Pletele ei curgeau peste Voltaire, 
când îl încăleca, îi simţea răsucirile experte, efectuate cu o 
precizie erotică ce îl făcea să vibreze de nevoia de a se 
descărca. 


Dar... 

În clipa când puse scena la îndoială, totul se contractă, se 
micşoră, se prăbuşi în beznă. Nu era decât un onanism 
exotic, o amăgire narcisistă care necesita credinţa deplină 
în adevărul ei. Bine construită, dar falsă. 

Aşa că atunci când se simţi ridicat de o gigantică palmă 
feminină, moale, care-l purtă în sus prin văzduhul însorit, se 
întrebă dacă şi episodul acesta era real. O briză fierbinte îl 
atinse, când ea expiră. 

De cincizeci de ori mai înaltă decât el, Ioana îi vorbea încet 
şi neclar. Uriaşe buze cărnoase îi sărutară întregul corp pe 
durata unei clipe prelungite, cu limba ei lingându-l ca un 
colos care savurează o acadea. 

— Sper că nu au fost omise programele mele de spirit? 
Întrebă el. 

Ioana cea gigantică strânse din umeri. 

— Ar fi fost prea uşor, zise el. Ajunge să spun ceva vulgar... 

Acum mâna îl ridică în sus cu o acceleraţie strivitoare. 

— "Ţi-ai păstrat iubitul tău spirit. lar aceasta sunt eu. 

— Eşti prea mare, pufni el. Ai făcut din tine un Leviathan! 

— Sunt prea greoaie? 

— Dintotdeauna mi-au plăcut... Ironia porcească. 

Voltaire pufni din nou, dispreţuitor, şi ea îi dădu drumul. 
Căzu spre un şanţ plin cu lavă clocotitoare, care apăruse 
brusc dedesubt. 

— Iartă-mă, vorbi el încet. 

Îndeajuns ca s-o facă să se oprească, nu îndeajuns ca să 
piardă orice fărâmă de demnitate. 

— Ai destule motive. 

Lavă se evaporă, congelându-se în noroi. El ateriză pe 
teren solid, iar ea se afla în faţa lui, având dimensiuni 
normale. Simulând sfiiciunea, plină de prospeţime. Părea 
învăluită în aerul curăţat de o furtună de primăvară, care 
de abia încetase. 

— Putem pătrunde după voie în spaţiul perceptual al 
celuilalt. Minunat... (Se opri, căzând pe gânduri.) Dintr-un 


punct de vedere. 

— În Purgatoriu totul este lipsit de sens. Visăm în timp ce 
aşteptăm adevărul. 

Brusc, ea strănută, apoi tuşi. Clipind des, îşi regăsi ţinuta 
măreaţă de doamnă. 

— Mda... Aş prefera ceva mai concret. 

Voltaire cobori de pe veranda unei elegante case de ţară 
provensale. Ogoarele îndepărtate erau scăldate într-o 
lumină puternică. Decorul era exact, dar realizat cu 
trăsături de pensulă destul de evidente. 

În mod clar, se aflau în interiorul unei opere de artă. Până 
şi aromele merilor şi izul bălegarului aveau o calitate 
artificială. Să fi fost un moment încremenit, rederulat la 
nesfârşit atâta timp cât aveau nevoie de un decor? În plus, 
deloc scump. Era uluitor ce scotea la iveală subconştientul 
lui. 

Ce îl putea - ce îi putea! 

— Opri atunci să joace rolul lui Caligula? Să măcelărească 
milioane de fiinţe digitale? Să tortureze sclavi virtuali? 
Nimic. 

Asta era problema: nu existau constrângeri. Cum putea 
rezista cineva, dacă i se ofereau tentaţii infinite? 

— Credinţa! Numai credinţa ne poate călăuzi şi dirija. 

Ioana îi prinsese mâna şi pleda cu o ardoare nediminuată. 

— Dar realitatea noastră nu este decât iluzie! 

— Dumnezeu trebuie să fie pe undeva, zise ea sec. El este 
real. 

— N-ai fost atentă, draga mea, făcu Voltaire şi adoptă o 
postură profesorală. Algoritmurile ontogenezei pot genera 
indivizi noi, extraşi din domenii vechi sau fabricaţi pentru 
momentul respectiv. 

— Eu recunosc oamenii adevăraţi atunci când îi văd. Îi las 
să vorbească pentru câteva clipe. 

— Ai ţine seama de umor? Da, madame, avem nişte 
subrutine aici. Caracterul? Un simplu set de profiluri ţinută- 
plus-exprimare. Sinceritatea? O putem imita. 


Din examinarea propriului său interior cerebral, Voltaire 
ştia că exista ceva - numit „editor de realitate” - care 
oferea conversații prefabricate din gura unor persoane 
aparent „reale”, inexistente cu câteva secunde mai 
devreme. Ansambluri de trăsături şi nuanţări verbale erau 
permanent pregătite să se dueleze cu el în aforisme şi 
împunsături. 

Toate astea le culesese în nesfârşita scotocire a 
Superreţelei, ale cărei nenumărate site-uri trantoriene se 
deschideau sub atingerea lui. Extrăsese şi modelase aceste 
amuzamente „particularizate”. Prompte şi savuroase... Şi, 
finalmente, găunoase. 

— Îmi dau seama că deţii capacităţi superioare, aprobă 
Ioana ridicând spada şi lovind cu ea în văzduh. Recunoaşte 
însă. Monsieur, că eu pot încă să-mi controlez propriile 
simţuri. Ştiu că unii valeţi de pe acest tărâm sunt adevăraţi, 
la fel de autentici pe cât erau animalele din timpul nostru, 
pe Pământ. 

— Crezi că aveai habar care erau simţămintele cailor? 

— Bineînţeles! Am călărit mulţi în bătălii şi le-am simţit 
teama între coapsele mele. 

— Am înţeles, făcu el fluturându-şi mânecile de dantelă 
prin aer ca o parodie a spadei Ioanei. Acum... lată!... Să 
judeci cazul unui câine care şi-a pierdut stăpânul. Animalul, 
să-i spunem Phydeaux, şi-a căutat stăpânul pe toate 
drumurile schelălăind jalnic şi acum intră în casă agitat, 
tulburat, urcă şi coboară scările, trece dintr-o cameră în 
alta şi în cele din urmă găseşte în cabinet stăpânul pe care-l 
iubeşte. Îi demonstrează fericirea sa prin hămăituri de 
încântare şi prin sărituri. El însuşi trebuie să aibă 
sentimente, doruri, idei... 

— Cu siguranţă. 

Voltaire materializă câinele jelind şi superb în tristeţea lui 
digitală, cu urechile pleoştite. Aduse apoi şi casa, complet 
mobilată. Când schelălăiturile bietului câine se stinseră, el 
rosti: 


— Iată demonstraţia mea, madame. 

— Şmecherii! 

Ioana se strâmbă furioasă şi nu mai adăugă nimic. 

— Trebuie să admiţi că matematicienii sunt ca francezii: 
orice le-ai spune, ei traduc în propriul lor limbaj şi, 
instantaneu, iese ceva cu totul diferit. 

— Eu îl aştept pe Domnul meu. Sau, dacă vrei să folosesc 
concepte mai largi, monsieur, îmi aştept Ţelul vieţii. 

— Ia loc şi judecă, madame. 

Făcu să apară o bucătărie provensală confortabilă, mese, 
aroma îmbietoare a cafelei. Se aşezară. Pe cafetieră era 
înscris motto-ul lui dintr-un trecut pierdut: 

Neagră ca diavolul, Fierbinte ca iadul, Pură ca un înger; 

Dulce ca dragostea. 

Noir comme le diable. 

Chaud come l'enfer. 

Pur comme un ange, Doux comme lamour. 

— Oh, dar ce bună este, zise Ioana. 

— Am ajuns să pot controla accesul la site-uri multiple. 
(Voltaire sorbi zgomotos din cafea, una dintre puţinele 
impoliteţi pe care descoperise că societatea pariziană le 
tolera chiar şi la un filosof.) Rulăm în interstiţiile 
Trantorului, fragmentaţi în multe părticele. Pot apela date 
senzoriale din nenumăratele conţinuturi ale nenumăratelor 
biblioteci digitale. 

— Îţi mulţumesc că-mi oferi şi mie capacităţi similare, 
spuse ea cu precauţie, aranjându-şi armura cât mai 
confortabil şi sorbind grijuliu din cafeaua aromată. Simt 
totuşi un gol... 

EI încuviinţă cu tristeţe. 

— Şieu. 

— Noi părem... Nu îndrăznesc să spun... 

— Aidoma unor divinităţi. 

— Sună a blasfemie, dar este adevărat. Deşi Creatorul are 
înţelepciune, pe când noi nu. 

Chipul lui Voltaire se lungi de disperare. 


— Mai rău încă, s-ar putea să nu avem nici propriile 
noastre voințe. 

— Ei bine, eu una o am. 

— Dacă nu suntem decât şiruri de cifre - de fapt, nimic 
altceva decât 0 şi 1, dacă te uiţi foarte de aproape - atunci 
cum putem fi liberi? Nu suntem determinaţi de numerele 
acestea şi de mişcările lor? 

— Eu mă simt liberă. 

— Oh. Dar asta am fi asigurat-o oricum, nu crezi? 

Sări în picioare. 

— Unul dintre cupletele mele cele mai bune afirmă: „Un 
geniu se va potrivi. 

Doar unei ştiinţe, să ştii. 

Arta este vastă, Nu şi mintea noastră.” 

— Aşadar, nu putem şti dacă suntem liberi? Dar Creatorul 
ne-a făcut aşa! 

— Mi l-aş dori pe Creatorul acela, acum. 

Ioana lovi cu piciorul în masă, împroşcându-l cu cafea. 
Voltaire îşi edita arsurile în timp ce cădea. Ea îşi repezi 
spada spre pereţii bucătăriei şi-i spintecă în bucăţi mari 
care se deschideau spre un spaţiu euclidian cenuşiu, 
realitatea curbându-se precum cojile unei portocale 
curățate. 

— Ce plictisitor, rosti el. Argumentul cel mai bun împotriva 
creştinismului îl reprezintă creştinii înşişi. 

— Nu o să... 

Îţi place să te consideri filosof? 

Cumva, cuvintele acelea umplură spaţiul. Pereţii sonici se 
bombară şi zburară pe lângă ei, aidoma unor pagini uriaşe 
răsfoite într-o carte gigantică. 

Voltaire inspiră profund şi răcni: 

— Cu mine vorbeşti? 

Îţi place de asemenea să te consideri un judecător viclean 
al oportunităţilor rapide. Sau al nuanţelor verbale. 

Ioana ridică spadă, dar bucăţile de sunet ce treceau pe 
lângă ei i-o împinseră în lături. 


Îţi place să te consideri faimos, chiar şi în acest timp şi în 
acest loc. 

Cortine gigantice de apăsare zumzăitoare se prăbuşiră 
asupra lor, de parcă o divinitate gigantică ar fi răcnit din 
cerul cenuşiu şi fără chip. 

— Mă provoci? Strigă Voltaire. 

Îţi place, pe scurt, să te gândeşti la tine. 

Ioana râse cu poftă. Voltaire se înroşi la faţă. 

— Te provoc, insultătorule! 

Parcă în replică, planul lor euclidian se bombă... 

Şi el însuşi era peisajul. Avea o şiră a spinării vulcanică 
fierbinte, murmurând caldă dedesubtul pielii umede şi 
zgrunţuroase. Vânturile îi biciuiau pielea. Pâraie 
furnicătoare îl mângâiau. Munţi se înălţau din el ca 
furuncule. 

Ioana strigă de undeva. Voltaire azvârli în văzduh o 
creastă muntoasă; straturile de rocă se încovoiară şi 
ţăndări zburară în toate direcţiile. Ea era un pisc măreț, 
cilindric, încununat cu omăt şi şiroind de puroiul lavei. 

Deasupra lor se rostogoleau nori metalici. Cumva, Voltaire 
ştia că sunt minţi străine, o ceaţă de conexiuni. 

Hiperminte? Sosi ideea. Totalitatea algoritmilor? 

Ceaţa sură şi mişcătoare cuprinse întregul Trantor. 
Voltaire simţi felul în care pâcla aceea îl vedea pe el: viaţă 
împrăştiată, descărcări electrice în maşini aflate la distanţe 
foarte mari unele de celelalte şi care calculau salturile 
temporale subiective. Prezentul era o riglă de calcul 
orchestrată de sute de procesoare separate. În loc să 
trăiască în prezent, ele continuau cu mai multă exactitate în 
post-trecutul pasului înainte pe care-l calculaseră. 

Exista o deosebire profundă, simţi Voltaire - nu văzu, ci 
simţi adânc în convingerea sa analogă - între aspectul 
digital şi cel fluid, continuu. Pentru ceaţă, el era un nor de 
momente izolate, numere retezate aşteptând să se 
petreacă, implicite în calculul fundamental. 

Apoi văzu ce era ceața. 


Încercă să fugă, dar. El era un munte. 

— Ei sunt... Alţii, strigă zadarnic spre Ioana. 

— Cum pot fi mai diferiţi decât noi? Replică ea trist. 

— Noi, cel puţin, am fost creaţi din capital uman. Aceştia 
sunt străini. 

Scăpaseră... Cumva. 

Cu o clipă înainte, ceața străină învăluise lanţurile 
muntoase. În clipa următoare, Voltaire se extrăsese pe el şi 
pe Ioana. Pe când sugeau peste un ocean de cadavre 
lichefiate care degajau miasme, el repeta întruna că trebuie 
să... Să nască. 

— Să ne transformăm în copii? Întrebă ea, evitând să 
privească în jos, spre trupurile deformate, umflate de 
putrefacție. 

Cumva, ceața străină îşi demonstra identitatea 
dezgustătoare, reamintindu-le de efemerul vieţii omeneşti. 
În felul acela îi urmărea. 

— Metafora nu este reuşită. Trebuie să fabricâăm şi să 
ascundem nişte copii ale noastre. 

Ridică un braţ şi lansă spre ea un fulger de cunoaştere. 

Denumite în mod divers - Duplicate, Copii, Facsimile - 
toate aveau o existenţă lipsită de substanţialitate. 
Societatea respinsese decisiv ceea ce antichitatea numea 
Erezia Copiilor: credinţa că o Identitate digitală era 
asemănătoare până la identitate cu Originalul şi că un 
Original ar trebui să simtă că o Copie îl purta cumva mai 
departe, spre nemurire. 

— Trebuie să facem asta ca să ne asigurăm că 
supravieţuim, când ne ajunge ceața? Îi voi ucide cu spadă! 

— Dacă ei o doresc, râse Voltaire, îţi pot controla spadă. Ți- 
au capturat programele defensive, şi pe ale mele... Deşi 
după cum au sugerat ei, eu mă bazez majoritar pe spirit. 

— Copii?... Nu înţeleg. 

— Respingerea Ereziei Copiilor este directă, un exerciţiu 
de logică. Un simplu exemplu ţi-o poate demonstra. 
Imaginează-ţi că ţi s-a promis că vei fi reînviată digital, 


imediat după ce vei muri. [i se atribuie o etichetă cu preţul 
pe care trebuie să-l plăteşti pentru asta, un fel de 
asigurare. După aceea ţi se spune că, ei bine, poate că 
reînvierea nu va fi chiar imediată, ei într-un viitor mai mult 
sau mai puţin apropiat... Dar îţi promitem că va fi! Pe 
măsurii ce dată respectivă se îndepărtează, dorinţa 
oamenilor de a plăti pentru Copii ale Identităţii se 
diminuează - demonstrând că, subconştient, ei se bazau pe 
speranţa continuității. 

— Am înţeles. 

Ioana vomită în palme cu ceea ce spera că fusese o 
nepăsare cuvenită unei doamne. Duhoarea cadavrelor 
umflate era pătrunzătoare. 

— În cele din urmă, beneficiari nu sunt morţii, ci Copiile. 
Astfel practica a fost declarată ilegală pe Trantor şi în 
Imperiu. Voltaire suspină: Moraliştii! Ei nu înţeleg 
niciodată. Dacă interzici un lucru, nu faci decât să-i sporeşti 
atractivitatea. De aceea asemenea entităţi populează 
Superreţeaua. 

— Toate sunt ilegale? 

— Mai puţin ceața. Ea este... Mult mai neplăcută. 

— Dar dacă o Copie este totuna cu o persoană, de ce nu... 

— Alia! Contradicţia Copierii, cunoscută în antichitate ca 
Paradoxul Levinson: „În măsura în care o Copie se apropie 
de perfecţiune, ea se autoînvinge.” 

— Dar abia ai spus... 

— Fiind o Copie perfectă - aşa încât nimeni n-o poate 
deosebi de Original - ea transformă Originalul într-un 
duplicat, de acord? Asta înseamnă că acea Copie perfectă 
nu mai este o Copie perfectă, fiindcă a şters, nu a păstrat, 
unicitatea Originalului - şi astfel n-a izbutit să copieze 
aspectul central al Originalului. În mod inevitabil, o 
inteligenţă umană artificială perfectă va avea acest efect 
asupra precursorului ei natural. 

Ioana se prinse cu palmele de cap. 

— Acestea sunt capcane ale logicii! Vorbeşti ca augustinii! 


— lar asta nu-i totul. lată... 

Un Voltaire gigantic, înveşmântat în catifea, apăru la 
orizont şi veni spre ei. Ocoliră în goană acest Pisc Voltaire, 
iar el tună: 

— Sunt o Copie, adevărat, dar m-am gândit la ceţurile 
acestea pe care le-aţi întâlnit. 

— Le-ai văzut? Strigă Ioana. 

— Am fost creat în urmă cu câteva intervale lungi, dar 
Domnul meu - se plecă înspre minusculul său Original - mi- 
a actualizat datele. 

— Prinde repede, comentă modest Originalul. 

Glasul Copiei răsună: 

— Vorbind în linii generale, eu am închipuit asemenea 
ceţuri în operă mea de căpătâi, Micromegas. Din nefericire, 
nu dispun de un exemplar, altfel l-aţi fi putut asimila pe loc. 
Am descris doi giganţi, unul provenit de pe Saturn şi 
celălalt de pe Sirius. 

— Crezi că ceața vine de pe?... Începu Ioana. 

— S-a evaporat din graniţa cea mai avansată a acestui 
Imperiu - de aceea este o ceaţă. Pe măsură ce omenirea s-a 
extins, ea s-a ridicat deasupra planului galactic, ca un bocet 
de înmormântare. Este antică şi stranie şi nu ne aparţine 
nouă. În Micromegas am afirmat că întreaga Natură, toate 
planetele trebuie să asculte de legi veşnice. Cu, siguranţă, 
ar fi un fapt de-a dreptul singular ca să existe un animal 
mic, înalt de cinci picioare4, care, dispreţuind aceste legi, 
să poată acţiona după cum doreşte, exclusiv după toanele 
sale. 

— Noi ascultăm de Creator, nu de legi. 

Copia Voltaire îi ignoră obiecţia şi-şi strânse nările cu 
degetele, ferindu-se de miasmele de dedesubt. 

— Legile Domnului, atunci, dacă doreşti un autor - deşi, 
dragostea mea, ai deja în faţă unul de o talie impunătoare. 

— Mă îndoiesc că genul tău de dragoste se aplică aici. 

Piscul Voltaire rânji. 


LLA 


— Să plouă cu cartofi!” a strigat Falstaff în Nevestele 
vesele din Windsor, deoarece despre noua legumă de lux a 
vremurilor acelea, importată din exotica Americă, s-a crezut 
o vreme că ar fi un afrodiziac, din pricina formei sale 
testiculare. În acelaşi mod, îi salut pe străini ca fiind 
potenţiale ajutoare. 

— Ceaţa vrea să ne ucidă. 

— Nu putem avea mereu tot ceea ce ne dorim. 

Originalul flutură din braţ şi ploaia se revărsă din cerul de 
plumb poros asupra Alpilor Voltaire. Copia se erodă, 
zâmbind resemnat, în timp ce se destrăma în pârâiaşe. 

Originalul se repezi spre loana şi o sărută. 

— Nu te teme. Dacă rulezi o Copie a Identităţii tale, dacă-i 
oferi autonomie, înseamnă că ea se poate transforma de 
asemenea, devenind Non-ldentitate. Copia ta îşi poate 
plăsmui propriile ei motivații, țeluri, obiceiuri... Poate edita 
amintiri şi gusturi. De pildă, ar putea şterge pasiunea pe 
care o ai pentru opera impresionistă, înlocuind-o cu o 
preferinţă pentru folkul liniar. 

— Ce sunt acestea? 

— Simple mode acustice. Copiei tale i-ar putea plăcea 
ritmuri care ţi-ar îngrozi adevărata Identitate. 

— Ele au... Suflete? 

Chiar şi pentru urechile ei pioase, întrebarea păru lipsită 
de sens aici. 

— Nu uita că sunt ilegale şi că deţin natura nesigură a 
Originalelor. La urma urmelor, doar oamenii cu probleme s- 
ar gândi să-şi facă o copie de siguranţă a propriei lor 
identități. 

— Pot fi aşadar mântuite pentru Rai? 

— Revii mereu la obsesia asta - sfinţenia. Voltaire strânse 
din umeri. Din câte am văzut, Copiile se agită, metabolismul 
chimic asociat stresului creşte, simulacrele inimilor lor 
bubuie, răsuflarea le gâfâie îngrozită. Copiile tipice vorbesc 
întruna, extrem de tulburător. Mulţi oameni solicită să fie 
editate, abreviate... Şi finalmente ucise. 


— Un păcat de moarte! 

— Noi înşine suntem responsabili pentru gestul respectiv, 
aşa că nu poate fi damnat. 

— Este o sinucidere! 

— Gândeşte-te că nu-i decât o simplă umbră a ta. 

Ioana se clătină, azvârlită în derută morală. Văpaia 
consumatoare a nesiguranţei era mai arzătoare decât rugul 
şi fumul pe care le cunoscuse în tinereţe. Înlăuntrul ei un 
glăscior vorbi calm: 

Să fie oare conştiinţa doar o proprietate a algoritmilor 
speciali, a planelor glisante de informaţie, a pachetelor 
digitale care sar prin cercuri conceptuale? Draga mea, să 
nu crezi că un model numeric, care te simulează pe tine 
privind apusul soarelui, trebuie să simtă la fel cum ai simţit 
tu, frumosul ei Original. Cu siguranţă, nu este profitabil să 
te îndoieşti cu privire la viaţa interioară a conştiinţei 
simulate, atâta timp cât nimeni nu pune aceeaşi întrebare 
referitoare la maşinile de adunat cifre. Ce părere ai? 

Ioana simţea glăsciorul acesta ca fiind Voltaire al ei. O 
calma, cu toate că nu putea preciza din ce motiv. 

Voltaire o calmase la timp. Se străduia din răsputeri pur şi 
simplu ca să asigure rularea amândurora. Intrând şi ieşind 
din cele 800 de Sectoare trantoriene, cu un pas înaintea 
copoilor digitali, avea nevoie de tot mai mult volum de 
calcul pentru a rula liniile lor defensive. Ioana nu ştia că 
Ceaţa, aşa cum alesese el să personifice prezenţa 
amenințătoare, se afla imediat deasupra orizontului. 

Fruntea i se brobonise de transpiraţie, muncind să ţină 
Ceaţa la depărtare cu ajutorul unei zone de presiune 
ridicată. 

— Mă tem că în curând va trebui să ne confruntăm cu ea. 

Ioana îşi recăpătase spadă, dar era un obiect micuţ şi 
sclipitor, mai degrabă asemănător unei florete. 

— O pot sfârteca. 

— O ceaţă? 


— Mai degrabă m-aş încrede în sentimentele unei femei, 
decât în ale unui bărbat. 

— În cazul acesta, s-ar putea să ai dreptate, chicoti el. 
Ceva din reprezentarea Ceţii îi sugerează originea. 

— Ce sunt ei? 

— Nu sunt simplii copoi pe care i-a stârnit Nim pe urmele 
noastre. De aceia am scăpat... 

— l-am ucis! 

— Aşa este. Însă şi Entităţile Ceţii trăiesc aici, în cotloanele 
Superreţelei Trantor. Pot simţi că nu le place să atragem 
atenţia asupra acestei ascunzători. Dacă provocăm lumea 
reală, ea ne va distruge... Dar va distruge şi Entităţile. 

Amândoi străbăteau un şes pestriţ. Nori vineţii furioşi 
apărură de peste crestele munţilor din depărtare şi se 
năpustiră spre ei, ocolindu-i numai din pricina presiunii 
exercitate de Voltaire. Sudoarea curgea pe filosof, 
îmbibându-i straiele. Arătă cu mâneca umedă spre norii de 
furtună. 

— Asta ne poate distruge. 

— Până acum m-ai apărat tu. Acum eu le voi sfârteca! 

— Trăiesc în aceleaşi cotloane ca şi noi. Dau de ele peste 
tot. Au mai multă experienţă în furarea spaţiului. Trebuie să 
le admirăm abilitatea. 

Tentaculul unui cirus purpuriu şerpui în jos dinspre munţi, 
croindu-şi drum peste câmpie. 

— Fugi! Strigă Voltaire. Dacă poţi - zboară! 

— Mă voi lupta! 

— Toate astea sunt metafore pentru programele de bază! 
Spada ta nu va străpunge nimic. 

— Credinţa mea le va spinteca. 

— Prea târziu! 

Ceaţa era un fuior de abur ce-i testa. Îi opări vârfurile 
degetelor. Vapori se înălţară din dantelurile sale; propria lui 
transpiraţie fierbea. 

— Fugi! 

— Rămân cu tine. 


Ioana ridică floreta. Vârful acesteia se topi. Vânturile urlau 
în jurul lor, cicloanele le smulgeau părul din cap. 

Ceaţa intră în naşul şi în urechile lui Voltaire, bâzâind ca 
nişte albine răzbunătoare. 

— Arată-mi-te! Răcni el. 

Rotindu-se, răpăind, Ceaţa îl pătrunse. Iar o voce zumzăi 
în adâncurile sale cele mai intime. 

NOI: [NU VEDEM LUMEA CA VOI] [URÂM 
MANIFESTĂRILE NON-ARITMETICE |] 

— Cu siguranţă, putem rezolva o problemă atât de simplă, 
desfăcu braţele expansiv Voltaire. Există volum 
computaţional pentru toţi. 

[NOI] [TRĂIM CA FRAGMENTE ÎN SPAŢII PE CARE LE 
INVADAŢII [PERICLITÂNDU-NE, DACĂ ATRAGEŢI 
ATENŢIA ASUPRA NOASTRĂ] [NOI] [VĂ SILIM SĂ ŞTIŢI 
CE SUNTEŢI] SUNTEŢI CEI MAI ABOMINABILI DINTRE 
TOŢI] 

— Cu toate acestea, te implor, fiinţă măreaţă! 

Deschise braţele, cu buzele gata să convingă, dându-şi 
seama că gestul acesta era unul profund omenesc şi putea 
fi interpretat cu totul greşit... 

Şi albinele pătrunseră brusc. 

Bâzâielile lor deveniră ţipete metalice. În mod hidos, se 
înghesuiau spre ceva aflat în chiar esenţa sa. Îşi coborâră 
privirea, un miliard de ochi minusculi înlocuindu-i pe ai săi - 
inspectând, luminându-i fiecare pas cu o strălucire actinică. 
Nemiloasă. El... Se comprimă. 

Ochiul lui generaliza, etichetând un ansamblu de elemente 
receptate - texturi, linii - prin captarea unui fragment şi 
conturarea lui cu un perimetru contrastant. După aceea un 
segment separat comprimă şi împinse toate detaliile în jos, 
spre procesarea de nivel inferior. După ce termină cu 
percepţia sistemul-răspuns se plictisi... Şi căută alte lucruri 
interesante pe care să le examineze. 

(Unii artişti, medită un nivel superior, credeau că publicul 
lor putea să abandoneze toate aşteptările şi convențiile 


dăunătoare, considerând fiecare element vizual ca fiind la 
fel de semnificativ - sau, ceea ce este totuna, nesemnificativ 
- deschizându-se astfel spre percepții şi experienţe noi.) 

Un alt fragment al unei constelații de ordin superior vorbi, 
gândurile lunecând ca peştii metalici sub privirea 
străpungătoare a albinei: 

Pe de altă parte, specia care poate face asta nu se poate 
feri de o piatră care cade! Nu poate dansa şi gesticula! Ar 
bâjbâi orbeşte pe lângă nuanţe şi complexităţi, pe lângă 
frumuseţea din modul în care Universul îşi înglobează toate 
detaliile! Pe lângă modul în care Natura reconciliază toate 
foiţele şi traiectoriile indiferente! Configuraţii minunate 
trăiesc la hotarul dintre ordine şi haos, etalând configurații 
complexe - deşi acceptă contradicții şi sunt inundate de 
necazuri trecătoare - în fata fluxului. 

Brusc Voltaire văzu, înlăuntrul propriei sale funcţionări, că 
percepţia umană a Frumuseţii, ridicându-se sacrosanctă pe 
fundalul tern, însemna recunoaşterea celor mai profunde 
tendinţe şi teme ale Universului ca un tot. 

Una peste alta, era un incredibil de sărac sistem cortical 
creator de lumi. 

Dintr-o sămânță algoritmică răsăriră Numărul şi Ordinea, 
stăpânind deasupra Fluxului. 

Totuşi... Albinele. 

Simţea geometrii suprapuse apăsându-l pe el, apăsând-o 
pe Ioana. Culori mişcătoare turtite în plane de geometrii 
intersectându-se, perspectivele se diminuau, se răsuceau, 
se dilatau din nou - în faţa sa, distrugând spatele volumului 
Identităţii sale. 

Torceau, se comprimau... Nu erau omeneşti în şabloanele 
lor. 

Superreţeaua Trantorului nu era locuită doar de simuri ca 
el însuşi, renegaţi care fugeau din faţa legii, ci găzduia o 
floră şi o faună nevăzute, întrucât formele superioare de 
viaţă se ascundeau. 


Erau silite s-o facă; aparţineau unor culturi străine, unor 
imperii antice vaste şi lente. 

Un tablou larg se deplie în faţa lui, nu în cuvinte, ci în 
stranii şi indirecte... Chinestezii. Senzaţii de viteză, 
acceleraţii, legănări ameţitoare, toate contopindu-se cumva 
în imagini, în idei. Nu putea preciza nici măcar pe departe 
felul în care ştia şi înţelegea din asemenea impulsuri 
risipite... Dar reuşea. 

O simţi pe loana lângă el - nu spaţial, ci conceptual - pe 
când amândoi priveau, simțeau şi ştiau. 

Străinii antici din Galaxie nu erau „organici”, ci bazaţi pe 
calculatoare. Ei derivau din civilizaţii mult mai vechi, care 
supravieţuiseră întemeietorilor originali, pieriţi în lunga 
cursă darwiniană. Unele culturi de calculatoare aveau o 
vechime de miliarde de ani, altele erau foarte recente. 

Nu se răspândeau prin intermediul navelor cosmice, ci îşi 
emiteau electromagnetic principalele aspecte în alte 
societăţi bazate pe calculatoare. Pătrunseseră de mult în 
Imperiu, aproape tot aşa cum un virus se infiltrează într-un 
corp necunoscut. 

Oamenii se gândiseră dintotdeauna să-şi disperseze 
genele, folosindu-se de navele spaţiale. Aceste idei străine 
care se autopropagau îşi răspândeau „memele” - 
adevărurile culturale. 

Memele se puteau propaga între calculatoare la fel de 
uşor ca şi ideile schimbate între creierele organice, 
naturale. Creierele sunt mai uşor de infestat decât ADN-ul. 

La rândul lor, memele evoluau mai rapid decât genele. 
Constelaţiile de informaţii organizate în calculatoare 
evoluau în calculatoare, care sunt mai rapide decât 
creierele. Nu neapărat mai bune sau mai înțelepte, dar mai 
rapide. lar viteza era importantă. 

Voltaire se trase din faţa imaginilor - atacuri iuți, vii. 

— Sunt diavoli! Ciume! Strigă Ioana. 

El auzi teama alăturată curajului în vorbele ei încordate. 


Într-adevăr, câmpia viermuia acum de furuncule maligne 
ce supurau. Pustule ieşeau prin crusta solului. Se umflau, 
înmugurind capete canceroase aidoma unor vânătăi vii, 
negru-albastre, care irupeau, împroşcând puroi aburind. 
Erupţiile vomitau duhoare peste Voltaire şi Ioana. Pâraie 
puturoase se întindeau spre picioarele lor. 

— Strănuturile, tusea! Strigă Ioana. Le-am avut din capul 
locului. Sunt... 

— Viruşi. Străinii ne infectau. 

Voltaire pleoscăi prin văluri de mizerie. Pârâurile se 
coagulaseră Într-un lac, apoi un ocean. Talazuri se ridicară 
deasupra lor, rostogolindu-i pe amândoi în mizerabila 
spumă cafenie. 


— De ce o asemenea metaforă oribilă? Strigă Voltaire spre 
cerul metalic. 

Acesta se acoperi cu roiuri agitate de Albine, în timp ce 
filosoful se legăna pe valurile de reziduuri intrate în 
putrefacție. 

[NOI NU AVEM ORIGINEA VOASTRĂ IMPERFECTĂ] [NOI 
AVEM MOTIVE SUPERIOARE] [RĂZBOIUL DINTRE CARNE 
ŞI CARNE SE VA SFÂRŞI CURÂND] [SAU DINTRE VIAŢĂ 
ŞI VIAŢĂ] [DINCOLO DE DISCURILE ROTITOARE ALE 
SORILOR] [CARE AU FOST CÂNDVA Al NOŞTRI] 

— Aşadar, se strâmbă Voltaire, au şi ei planul lor de 
acţiune în privinţa Imperiului. Mă întreb cum ne va plăcea 
nouă, celor „din carne”? 

ÎNTÂLNIRE. 

R. Daneel Olivaw era alarmat. 

— Am subestimat puterea lui Lamurk. 

— Suntem puţini, iar ei sunt mulţi, zise Dors. 

Ar fi dorit să-l ajute pe acest personaj antic, înţelept, dar 
nu avea nici o idee concretă pe care să i-o sugereze. Când 
nu ştii ce să faci, linişteşte-ţi interlocutorul. Sau reacţia 
aceasta era prea umană? 

Olivaw stătea absolut nemişcat, fără să-şi folosească 
obişnuitul limbaj facial sau corporal, punându-şi toate 
capacităţile în slujba calculelor. Se strecurase pe o navetă 
privată care venise prin găurile-de-vierme şi acum stătea 
împreună cu Dors într-unul din apartamentele Staţiei. 

— Nu pot evalua situaţia de aici. Eşti sigură că şefa 
securităţii nu este un agent al Autorităţii Universitare? 

— Ne-a ajutat foarte mult după ce am revenit în corpurile 
noastre. 

— Vaddo fiind mort, se putea pretinde inocentă. 

— Perfect adevărat, n-o pot elimina de pe lista suspecţilor. 

— Plecarea voastră de pe Trantor n-a fost detectată? 

Dors îi atinse mâna. 

— M-am folosit de toate legăturile, de toate mecanismele 
pe care le cunoşteam. Lamurk însă este imprevizibil. 


— Aşa sunt şi eu... Dacă este nevoie. 

— Nu poţi fi peste tot. Bănuiesc că Lamurk l-a corupt, 
cumva, pe acest Vaddo. 

— Cred că trebuie să se fi pregătit din timp, zise Daneel 
intransigent şi miji ochii. 

Era vădit că ajunsese la o decizie şi astfel beneficia din nou 
de spaţiu computaţional pentru expresii. 

— L-am verificat datele. Se află aici de ani buni. Nu - 
Lamurk l-a mituit sau l-a convins. 

— Bineînţeles, nu Lamurk direct, preciză R. Daneel cu 
buzele strânse sever. Un agent al lui. 

— Am încercat să obţin o scanare cerebrală a lui Vaddo, 
dar n-am putut rezolva problemele legale. 

Îi plăcea când R. Daneel Olivaw îşi folosea programele de 
expresii faciale. Dar ce hotărâse? 

— Aş fi putut scoate mai multe de la el, rosti neutru Olivaw. 

Dors sesiză implicaţia. 

— Suspendarea Legii 1 datorită Legii 0? 

— Trebuie. Criza cea mare se apropie rapid. 

Brusc, Dors fu aproape fericită că nu ştia mai multe 
despre cele ce se petreceau în Imperiu. 

— Trebuie să-l scoatem pe Hari de aici. Asta-i lucrul cel 
mai important. 

— De acord. V-am aranjat prioritate absolută pentru 
gaura-de-vierme. 

— N-ar trebui să fie foarte aglomerat. Am... 

— Este de aşteptat o creştere a traficului foarte curând - 
mă tem că vor apărea alţi agenţi ai lui Lamurk. Sau poate 
dintre cei mai subtili, aşa cum ar folosi Autoritatea 
Universitară. 

— Atunci trebuie să ne grăbim. Unde să ne ducem? 

— În nici un caz pe Trantor. 

— Dar acolo locuim! Lui Hari nu-i va plăcea să cutreiere ca 
un vagabond... 

— Desigur, în cele din urmă veţi reveni pe Trantor. Poate 
chiar destul de repede. Însă deocamdată mergeţi oriunde 


altundeva. 

— O să-l întreb pe Hari dacă preferă o planetă anume. 

R. Daneel se încruntă, pierdut în gânduri. Cu o graţie 
neatentă, îşi scărpina nasul, apoi globul ocular. Dors se 
înfioră, dar se părea că R. Daneel nu făcuse altceva decât 
să-şi modifice neurocircuitele, iar asta era ceva normal. Ea 
încercă, fără să reuşească, să-şi imagineze în ce scop ar fi 
făcut-o; pe de altă parte, Olivaw traversase milenii de 
modificări care îi depăşeau, de asemenea, închipuirea. 

— Nu pe Helicon, vorbi el brusc. Este posibil că nostalgia 
şi sentimentalismul să-l împingă pe Hari într-acolo. 

— Perfect. În felul acesta rămân doar vreo douăzeci şi 
cinci de milioane de opţiuni privind locul de ascundere. 

R. Daneel nu râse. 

PARTEA A ŞAPTEA - STELE CA FIRE DE NISIP 

SOCIOMETRIE - una dintre întrebările vitale care nu şi-au 
găsit deocamdată răspuns este problemă generală a 
stabilităţii sociale a Imperiului. Cercetarea aceasta caută să 
afle modul în care planetele pot evita să intre în cicluri de 
plictiseală (un factor care nu trebuie niciodată subestimat 
în relaţiile umane) şi revitalizare. Nici un sistem imperial nu 
ar putea rezista schimbărilor alternante şi în acelaşi timp să 
menţină fluxuri economice stabile. Cum se realizează 
această consistenţă uniformă? Este posibil ca asemenea 
„atenuatoare” pe care le deţine societatea imperială să dea 
totuşi greş? Nici un progres nu s-a consemnat în acest 
domeniu, până ce... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ. 

Cerul se prăbuşi. Hari se trase îndărăt. 

Nu avea unde să se refugieze. Uriaşa forţă azurie se 
năpusti spre el, revărsându-se peste flancurile turnurilor 
abrupte. Norii se prăvăleau de parcă ar fi fost încărcaţi cu 
plumb. 

Stomacul i se ridică în gură şi acidul îi arse gâtlejul. 
Albastrul tăios, profund, al spaţiilor nesfârşite îl purtă în jos, 


ca un curent oceanic submarin. Turlele zgăriară bolta care 
se năruia şi răsuflarea îi ieşi în suspinuri întretăiate. 

Se răsuci cu spatele spre haosul perpetuu al cerului şi 
clădirilor, privind un zid. Cu o clipă în urmă, mergea firesc 
pe o stradă din oraş, când, pe neaşteptate, greutatea bolţii 
azurii de deasupra îl copleşiseşi fusese cuprins de panică. 

Se sili să-şi recapete controlul. Precaut, se deplasă 
încetişor în lungul zidului, ţinându-se de suprafaţa lui 
netedă şi răcoroasă. Ceilalţi nu se opriseră. Erau undeva 
înainte, dar nu îndrăzni să privească după ei. Stai cu faţa la 
zid. Un pas... Un pas... 

Acolo! O uşă. Ajunse în faţa ei şi uşa glisă în lateral. Se 
împletici înăuntru, simțindu-se slăbit, dar uşurat. 

— Hari. Eram... Ce s-a-ntâmplat? Apăru Dors lângă el. 

— Nu... Nu ştiu. Cerul... 

— Ah, se auzi glasul sonor al unei femei, un simptom 
frecvent! Voi. Trantorienii, aveţi nevoie de adaptare. 

Matematicianul se sili să ridice ochii spre faţa lătăreaţă şi 
radioasă a lui Buta Fyrnix, Matroana Principală de pe Sark. 

— N-am... N-am avut nimic mai devreme... 

— Da, rânji Fyrnix, este o afecţiune bizară. Desigur, voi. 
Trantorienii, sunteţi obişnuiţi cu oraşul închis, totuşi adesea 
vă puteţi descurca perfect în spaţii complet deschise, mai 
ales dacă aţi crescut pe asemenea planete... 

— Cum este cazul lui. O întrerupse Dors. Haide, aşează-te! 

Hari începuse deja să-şi recapete mândria masculină. 

— Nu-i nevoie, mă simt bine acum. 

Îşi îndreptă spinarea, trăgând umerii înapoi. „Prefă-te 
sigur pe tine. Chiar dacă nu-i adevărat!” 

— Totuşi, continuă Fyrnix, o panoramă intermediară, aşa 
cum sunt turnurile înalte de zece kilometri de pe Sark, 
declanşează un vertij pe care nu-l putem pricepe. 

Hari îl pricepea perfect, graţie stomacului care se 
răzvrătea. Se gândise adesea că preţul traiului pe Trantor îl 
constituia acumularea unei spaime faţă de spaţiile deschise, 
totuşi Panbundent păruse să alunge ideea respectivă. Acum 


simţea deosebirea. Clădirile înalte îi evocaseră Trantorul. 
Apoi însă ridicase privirea pe flancurile lor tot mai abrupte, 
până când ajunsese la un cer care brusc păruse un plafon 
imens şi greu ce se prăbuşea spre el. 

Desigur, nu era deloc raţional. Panbundent îl învățase că 
omul nu era doar o simplă maşină logică. Panica această 
neaşteptată îi demonstrase felul în care o stare 
fundamental nenaturală - deceniile trăite în oraşul-planetă 
Trantor - putea să deformeze mintea. 

— Haideţi... Să urcăm, articulă el fără putere. 

Ascensorul păru liniştitor, chiar dacă apăsarea accelerației 
şi pocnetele slabe, din urechi, în timp ce străbăteau câţiva 
kilometri, ar fi trebuit - conform unei logici elementare - să- 
l tulbure. 

Peste câteva minute, în vreme ce ceilalţi pălăvrăgeau într- 
un salon de recepţie, Hari privi afară, spre întinsa 
panoramă a oraşului, şi se strădui să-şi calmeze agitația. 

Sark păruse minunată pe durata apropierii. Pe când 
cilindrul hiperspaţial lunecase prin pătura superioară a 
atmosferei, bărbatul zărise o imagine completă a 
frumuseţilor ei luxuriante. 

Lângă linia terminatorului, văile se afundau în beznă, în 
timp ce un lanţ de munţi înzăpeziţi scânteia în depărtare. 
Acolo unde era seară, imediat înainte de terminator, 
piscurile luceau roşu-portocaliu aidoma unor tăciuni aţâţaţi. 
Hari nu fusese atras niciodată de alpinism, dar acum parcă 
îl ispitise ceva. Vârfurile muntoase spintecau păturile de 
nori, lăsând un siaj ca de corabie. Cumuluşi tropicali, 
luminaţi noaptea de sclipirile fulgerelor, aminteau de 
bobocii trandafirilor albi. 

Miracolele omeneşti fuseseră la fel de spectaculoase: 
constelaţiile strălucitoare ale oraşelor în timpul nopţii, 
încrustate într-o reţea scânteietoare de autostrăzi. Inima lui 
se umpluse de mândrie faţă de realizările umanităţii. Spre 
deosebire de controlul strict al spaţiilor de pe Trantor, aici 
cetăţenii Imperiului continuau să modeleze scoarţa planetei 


în proiecte măreţe. Creaseră mări artificiale, bazine 
acvatice eliptice şi ogoare întinse pe care le cultivau tik- 
tokii, o ordine desăvârşită ridicându-se pe teritoriile cândva 
virgine. 

Iar acum, stând la nivelul cel mai de sus al unui turn zvelt 
şi elegant, în centrul geometric al Sarkoniei, capitala 
planetei... Hari văzu apropiindu-se dezastrul. 

În depărtare, zări ridicându-se spre cer trei coloane 
identice - nu turnuri măreţe, ci fum. 

— Asta corespunde calculelor tale, nu-i aşa? Întrebă Dors 
în spatele lui. 

— Ei să nu afle nimic! Îi şopti. 

— Le-am spus că ai nevoie de câteva clipe de intimitate, că 
te-ai simţit stânjenit de reacţia la vertij. 

— Mă simt... Sau m-am simţit. Dar ai dreptate, predicțiile 
psihoistorice pe care le-am făcut se găsesc în haosul de 
acolo. 

— Mi se par bizari... 

— Bizari”? Ideile lor sunt periculoase, radicale. (Vorbea 
de-a dreptul scandalizat.) Desființarea claselor, mutații ale 
axelor de putere... Intenţionează să ignore tocmai 
mecanismele atenuatoare ce păstrează ordinea în Imperiu. 

— Nu se poate nega că pe străzi domnea o anume... 
Fericire. 

— Şi ai văzut tik-tokii aceia? Complet independenţi! 

— Da, m-au tulburat şi pe mine. 

— Sunt implicaţi evident în resuscitarea simurilor. Aici 
minţile artificiale nu mai sunt tabuuri! Tik-tokii lor vor 
deveni tot mai avansați, în scurt timp... 

— Pe mine mă îngrijorează mai degrabă nivelul imediat de 
dezagregare, zise Dors. 

— Care va creşte... Mai ţii minte diagramele N- 
dimensionale ale spaţiului psihoistoric? În timpul coborârii 
de pe orbită, am rulat pe notepad cazul lui Sark. Dacă vor 
continua aşa cu Noua Renaştere, întreaga planetă va arde 
ca într-un incendiu. Văzute în N-dimensiuni, flăcările vor fi 


strălucitoare şi iuți, teribile... Apoi se vor stinge în tăciuni. 
După care ei vor dispărea complet din modelul meu, într-o 
ceaţă - statica imprevizibilităţii. 

— Linişteşte-te, puse ea mâna pe braţul bărbatului. Te vor 
observa. 

Hari nu-şi dăduse seama cât de profund afectat se simţea. 
Imperiul reprezenta ordine, pe când aici... 

— Domnule profesor, vă rugăm să ne onoraţi cu prezenţa 
dumneavoastră şi să vă alăturaţi unora dintre principalii 
lideri ai Noii Renaşteri. 

Buta Fyrnix îl prinse de mânecă şi-l trase uşor spre sala 
împodobită. 

— Au multe să vă spună! 

lar el dorise să vină pe Sark! Să afle din ce motive aici nu 
funcţionaseră mecanismele atenuatoare ce păstraseră 
stabilitatea atâtor planete. Să vadă fermentul, să simtă izul 
schimbării. Existau multe discuţii contradictorii înflăcărate, 
arte înălţătoare, oameni excentrici dedicați unor proiecte 
măreţe. Le văzuse pe toate, într-o viteză ameţitoare. 

Era însă prea mult. Ceva dinlăuntrul lui se revoltă. 
Ameţeala şi greaţa care-l încercaseră pe străzile deschise 
erau simptome ale unei repulsii mai profunde, tăinuite şi 
întunecate. 

Fyrnix continua să pălăvrăgească: 

— Şi unele dintre minţile noastre cele mai strălucite 
doresc să vă cunoască! Haideţi! 

Hari îşi înăbuşi un suspin şi privi implorator spre Dors. Ea 
surâse şi clătină din cap. De acest pericol nu-l putea salva. 

Dacă Buta Fyrnix începuse ca un fir de nisip care te sâcâie 
în pantof, acum se transformase într-un adevărat pietroi. 

— Este imposibilă! I se plânse Hari lui Dors când 
rămaseră, în sfârşit singuri. Taca-taca-taca-taca! Uite ce-i, 
am venit pe Sark din cauza psihoistoriei, nu ca să-mi fac 
propagandă electorală. Cum au eşuat aici atenuatorii 
sociali? Ce mecanisme sociale s-au blocat, îngăduind 
Renaşterea asta disonantă? 


— Mă tem că nu deţii organul cu care să percepi 
tendinţele direct din viaţa înconjurătoare. Domeniul tău de 
activitate rămân datele. 

— Aşa-i, agitația de aici mă tulbură! Mă interesează totuşi 
cum au recuperat simulacrele acelea vechi. Dacă aş putea 
scăpa de excursiile prin „Renaşterea” lor, pe străzile 
zgomotoase... 

— Sunt de acord, încuviinţă Dors. Spune-le că vrei să 
lucrezi ceva personal. Vom rămâne în apartamentul nostru. 
Mie mi-e teamă să nu fim urmăriţi şi aici. Faţă de 
Panbundent, ne aflăm la numai un salt prin gaura-de- 
vierme. 

— Va trebui să-mi accesez fişierele de lucru. O conexiune 
rapidă cu Trantorul... 

— Nu, nu poţi să foloseşti nici o conexiune de felul ăsta. 
Lamurk i-ar lua urma imediat. 

— Dar n-am la îndemână datele... 

— Descurcă-te cu ce ai. 

Hari privi afară, spre peisajul a cărui spectaculozitate 
trebuia să o recunoască. Panorame întinse, măreţe... O 
dezvoltare abundentă... 

Cu toate acestea, tot mai multe focuri clocoteau la orizont. 
Pe străzile Sarkoniei era veselie... Dar şi mânie. 
Laboratoarele colcăiau de energii proaspete, inovațiile 
răsăreau la tot pasul, aerul însuşi părea să vibreze de 
schimbare şi haos. 

Predicţiile lui Hari era statistice, abstracte. Îl punea pe 
gânduri să le vadă împlinindu-se atât de repede. Nu-i 
plăcea deloc senzaţia de turbulenţă, de agitaţie din acest 
loc - chiar dacă o înţelegea. Cel puţin deocamdată... 

Diferenţele extreme dintre bogăţie şi sărăcie erau 
fascinante; matematicianul ştia bine că erau determinate de 
schimbare. 

Pe Helicon, el văzuse ce însemna sărăcia... Şi o simţise pe 
pielea lui. Copil fiind, mama lui insistase să-i cumpere o 
pelerină cu câteva numere mai mari, „ca să-i ajungă pentru 


câţiva ani”. De asemenea, îl oprea să joace fotbal, pentru 
că-şi uza prea repede încălţămintea. 

Pe Sark, ca şi pe Helicon, cei cu adevărat săraci se găseau 
în zonele rurale. Uneori nici măcar nu-şi puteau permite să 
întrebuinţeze combustibili fosili. Bărbaţi şi femei deopotrivă 
priveau cât era ziua de lungă în dosul unui animal de 
tracţiune, care ara pământul. 

În propria lui familie, unii evadaseră din viaţa de 
agricultor năpăstuit şi se angajaseră în liniile de producţie. 
Peste o generaţie sau două, muncitorii din fabrică 
economisiseră laolaltă destui bani ca să cumpere o licenţă 
de comerţ. Hari îşi amintea de unchii şi mătuşile sale care 
acumulau accidentări, la fel ca tatăl lui. Neavând bani, 
durerile îi asaltau peste ani de zile din pricina articulaţiilor 
fracturate şi a picioarelor netratate, bolile şi afecțiunile 
urmându-i toată viaţa într-un mod care unui trantorian i s- 
ar fi părut inimaginabil. 

În barăci dărăpănate, heliconienii munciseră cu maşini 
agricole mari. Puternice, periculoase, care costau mai mult 
decât ar fi câştigat oricare dintre ei pe toată durata vieţii. 
Vieţile le erau invizibile, departe de meterezele mândrului 
Imperiu. Când mureau, în urma lor rămâneau doar amintiri 
efemere, cenuşa luminoasă a unei aripi de fluture 
carbonizat într-un incendiu forestier. 

Într-o societate stabilă, suferinţele le-ar fi fost mai mici. 
Tatăl lui Hari murise pe când lucra ore suplimentare la o 
maşină uriaşă. Cu un an în urmă dăduse faliment şi se 
străduia să revină pe linia de plutire. 

Fluxul şi refluxul economic îl omorâseră pe tatăl lui, la fel 
de definitiv că şi cilindrul compresor care trecuse peste el, 
strivindu-l. Zguduirea pieţelor îndepărtate ucisese... Şi Hari 
înţelesese atunci ce trebuia să facă: să înfrângă nesiguranța 
însăşi, să descopere ordine în disonanţa aparentă. 
Psihoistoria putea s-o facă şi să asigure un control. 

Tatăl lui... 

— Domnule profesor! 


Glasul pătrunzător al lui Fyrnix îl smulse din reverie. 

— Ah, da. Turul cartierelor... Să fiu sincer, nu... 

— Mă tem că deocamdată nu este posibil. Din nefericire a 
apărut o tulburare locală... Schimbă iute subiectul: Doresc 
să staţi de vorbă cu inginerii care se ocupă de tik-tokii 
noştri. Au conceput tik-toki noi. Autonomi, şi susţin că le pot 
menţine controlul folosind numai trei legi fundamentale - 
închipuiţi-vă! 

Dors nu-şi putu camufla surpriza. Deschise gura, şovăi, 
apoi o închise. Hari simţi şi el un fior de alarmă, dar Fyrnix 
continuă să pălăvrăgească, referindu-se la noile proiecte ce 
se profilau la orizontul Sark. Apoi înălţă din sprâncene şi 
încheie radios: 

— Ah, da... Încă o noutate, chiar mai bună. Tocmai şi-a 
anunţat sosirea un escadron imperial. 

— Da? Făcu Dors. Cine îl conduce? 

— Ragant Divenex, General de Sector. Am vorbit cu el 
puţin mai devreme. 

— La naiba, pufni Dors, e unul dintre oamenii lui Lamurk! 

— Eşti sigură? Întrebă Hari; ştia că în scurtă pauză 
dinainte de a vorbi îşi consultase fişierele interne. 

Ea încuviinţă, însă Fyrnix urmă calm: 

— Sunt sigură că va fi onorat să vă ducă înapoi pe Trantor, 
când vă veţi încheia vizită aici. Ceea ce sperăm că nu va fi 
prea repede, bineîn... 

— A întrebat de noi? O privi Dors. 

— S-a interesat dacă vă simţiţi bine... 

— Fir-ar să fie! Exclamă Hari. 

— Un General de Sector controlează toate găurile-de- 
vierme, nu? Întrebă Dors. 

— Da, cred că da, răspunse Fyrnix cu o expresie 
nedumerită. 

— Suntem prinşi în capcană, zise Hari. 

Ochii lui Fyrnix se dilatară surprinşi. 

— Nu cred că dumneavoastră, un candidat la funcţia de 
prim-ministru, trebuie să vă temeţi... 


— Linişte! O străpunse Dors cu o privire încruntată. În cel 
mai bun caz, Divenex ne va bloca aici. 

— Iar în cel mai rău caz, va avea loc un „accident”, 
continuă matematicianul. 

— Nu există altă modalitate de a pleca de pe Sark? Se 
interesă Dors. 

— Parcă nu ţin minte... 

— Gândeşte-te! 

Buimăcită, Fyrnix murmură: 

— Bineînţeles, avem corsari care recurg uneori la viermi 
sălbatici, dar. 

În cercetările sale, Hari descoperise o regulă ciudată. 
Acum se folosi de ea. 

Dacă avea la dispoziţie resursele necesare, birocraţia 
dovedea caracteristica unei funcţii care se dublează în timp. 
La nivel personal motivul era dorinţa eternă a tuturor 
directorilor de a-şi angaja cel puţin o secretară. Astfel se 
asigura constanta temporală a creşterii. 

Finalmente se ajungea la un conflict cu capacitatea de 
susţinere a societăţii. Dacă aveai la îndemână constanta 
temporală şi capacitatea, puteai prezice nivelul de palier al 
birocraţiei sau, dacă respectiva creştere persista, data 
colapsului. Predicţiile asupra longevităţii unui societăţi 
conduse de birocraţii se încadrau într-o curbă precisă. În 
mod surprinzător, aceleaşi legi scalare funcționau şi în 
cazul microsocietăţilor de felul agenţiilor guvernamentale 
mari. 

Birourile imperiale de pe Sark nu puteau acţiona rapid. 
Escadronul Generalului de Sector Divenex trebuia să 
rămână în spaţiul extraplanetar, deoarece se găsea într-o 
vizită pur oficială. Protocoalele continuau să fie respectate. 
Divenex nu voia să întrebuinţeze forţa brută, atâta timp cât 
putea avea succes mulţumindu-se să aştepte. 

— Înţeleg, făcu Dors. În felul ăsta avem la dispoziţie câteva 
zile. 


Hari aprobă din cap. Ținuse discursurile solicitate, 
negociase, promisese subvenţii şi favoruri - activităţi pe 
care le detesta intens în timpul respectiv, Dors efectuase 
cercetările necesare. 

— Încotro? 

— Îmbarcarea! 

Găurile-de-vierme erau labirinturi, nu simple tuneluri cu 
două capete. Cele mari existau poate de miliarde de ani; 
deocamdată nu colapsase niciuna al cărei diametru depăşea 
o sută de metri. Cele mici puteau să dureze doar ore sau, în 
cazul cel mai fericit, un an. În găurile-de-vierme mai 
înguste, contractările pereţilor în timpul trecerii puteau 
modifica pur şi simplu punctul de ieşire al călătorilor. 

Mai rău încă, găurile-de-vierme aflate în etapa finală 
dădeau naştere altora, tranzitorii şi sortite pieirii, aşa 
numiții „viermi sălbatici”. Fiind deformări ale continuumului 
spaţiu-timp, susţinut de „traverse” cu densitate energetică 
negativă, găurile-de-vierme erau inerent nesigure. Pe 
măsură ce li se apropia sfârşitul, deformări mai mici se 
desprindeau din ele. 

Lângă Sark existau şapte găuri-de-vierme. Una dintre ele 
era pe moarte. Se afla la distanţă de o oră-lumină şi 
producea viermi sălbatici cu dimensiuni de la lăţimea unei 
palme, până la câţiva metri. 

Cu câteva luni în urmă, din gaura muribundă înflorise un 
vierme sălbatic măricel despre care, bineînţeles, escadronul 
imperial nu ştia nimic. loţi viermii erau supuşi taxelor, aşa 
încât unul nou, necunoscut şi în acelaşi timp exploatabil, 
reprezenta o mină de aur. De cele mai multe ori, planetele 
nu-i raportau apariţia, decât după ce se dezintegrase într- 
un nor de particule subatomice. 

Până atunci, piloţii transportau mărfuri prin el. Faptul că 
viermii sălbatici se puteau evapora practic pe neaşteptate 
făcea că meseria lor să fie periculoasă, foarte bine plătită şi 
subiect de legende. 


Piloții erau genul de oameni cărora, în copilărie, le plăcuse 
să meargă pe bicicletă cu mâinile la spate, dar cu o 
diferenţă majoră... Să o facă pe acoperişuri. 

Printr-o logică stranie, copiii aceia crescuseră, urmaseră 
şcoli, îşi plăteau chiar şi taxele... Dar în adâncul sufletului 
rămăseseră neschimbaţi. 

Doar iubitorii de risc ar fi putut să străbată fluxul haotic al 
unui vierme tranzitoriu, asumându-şi şansele câştigătoare, 
nu pe celelalte, şi să supravieţuiască. Ei duseseră curajul pe 
culmi absolute. 

— Viermele ăsta e cu probleme, rosti femeia cu păr spicat 
spre Dors şi Hari. Dacă mergeţi amândoi, pilotul nu mai are 
loc. 

— Trebuie să rămânem împreună, declară hotărât Dors. 

— Atunci va trebui să pilotaţi voi. 

— Nu ştim cum, zise Hari. 

— Aveţi noroc, rânji fără veselie femeia. Este un vierme 
scurt şi simplu. 

— Care-s riscurile? Întrebă direct Dors. 

— Nu sunt agent de asigurări, doamnă. 

— Trebuie să ştim... 

— Uite ce-i, doamnă, o să vă-nvăţ să pilotaţi. Ăsta-i târgul. 

— Sperasem să ne... 

— Las-o moarta, altfel cade orice înţelegere. 

În toaleta bărbaţilor, deasupra pisoarului pe care-l folosea, 
Hari zări o plăcuţă aurită: Joguan Beunn, pilot-senior, s-a 
uşurat aici. 4 octdent, 13.435. 

Fiecare pisoar purta o plăcuţă similară. În vestiar exista o 
maşină de spălat rufe; pe placa mare de deasupra ei scria: 
Întregul Corp 43 Piloţi s-a uşurat aici, 18 marlass, 13675. 

Umor de piloţi... Se dovedi profetic. Hari se scăpă pe el în 
decursul primei şedinţe de antrenament. 

De parcă ar fi dorit să facă mai puţin intimidantă lungimea 
absolut fatală a unei găuri-de-vierme care se închidea, 
piloţii concepuseră planuri de evadare. Acestea funcționau 
numai în câmpurile ce înconjurau viermele, acolo unde 


gravitația începea să se deformeze şi continuumul spaţiu- 
timp era doar uşor curbat. Sub scaunul de pilotaj exista o 
rachetă mică, dar cu putere mare, care propulsa carlinga în 
exterior, îndepărtând-o automat de vierme. 

Există totuşi o limită privind tehnologia autoactivată ce 
poate încăpea într-o carlingă micuță. În plus, gurile 
viermilor erau afectate, de „vremea” - electrodinamică - 
tridente şerpuitoare de fulgere, descărcări albastre, 
vârtejuri magnetice roşii aidoma unor tornade. 
Echipamentele electrice nu funcționau bine dacă la gură 
bântuia furtună puternică. Majoritatea comenzilor de 
urgenţă erau manuale; antice, dar inevitabile. 

Acesta era motivul pentru care Hari şi Dors urmară un 
program de instrucţie. Destul de repede deveni clar că dacă 
folosea comanda „Ejecţie”, era bine să fi avut capul lăsat pe 
spate. Asta dacă nu dorea ca genunchii să-i izbească bărbia, 
ceea ce ar fi fost neplăcut, fiindcă ar fi trebuit să verifice 
dacă nu cumva carlinga începuse să se rotească Aşa ceva 
însemna veşti rele, deoarece traiectoria respectivă îi putea 
readuce în vierme. Pentru corecţia rotației, trebuia să tragă 
o pârghie roşie; dacă nu avea succes, trebuia să apese 
foarte repede - în termenii piloților, asta însemna o 
jumătate de secundă - două ciuperci albastre. La oprirea 
rotației, trebuia să elibereze mecanismul de acţionare 
automată prin deblocarea a două butoane galbene, 
asigurându-se simultan că stătea cu spatele drept şi cu 
mâinile între genunchi, ca să evite... 

Şi tot aşa timp de trei ore. Toţi păreau să considere că, 
deoarece era un matematician faimos, putea bineînţeles să 
reţină un întreg meniu de instrucţiuni, organizat până la 
nivelul fracţiunilor de secundă. 

După primele zece minute, Hari înţelese că nu avea nici un 
rost să le distrugă iluziile, aşa că se mulţumi să încuviinţeze 
din cap şi să îngusteze ochii, simulând că îi urmărea cu 
atenţie şi că era de-a dreptul fascinat. În acest timp, rezolvă 
mintal ecuaţii diferenţiale. 


Sunt sigură că nu veţi păţi nimic, rosti mieros Fyrnix în 
sala de plecare. 

Hari trebuia să admită faptul că femeia îi întrecuse 
aşteptările. Le degajase drumul şi-i amânase pe Cenuşii din 
birourile imperiale. Probabil că, vicleană, se aştepta la o 
recompensă din partea lui, ca prim-ministru. Perfect, viaţa 
cuiva merita răsplată. 

— Sper că voi putea pilota nava, spuse el. 

— Şi eu, adăugă Dors. 

— Instructorii noştri sunt cei mai buni, sublinie Fyrnix. 
Noua Renaştere încurajează excelența individuală... 

— Da, aprobă Dors, sunt de-a dreptul impresionată. Poate 
că-mi vei explica detaliile programului vostru de Creare a 
Creativităţii. Am auzit multe despre el... 

Hari îi surâse uşor în semn de mulţumire că o distrăgea pe 
Fyrnix. În mod instinctiv, detesta genul de încredere în sine 
agresiv, foarte răspândit pe Sark. Planeta se îndrepta spre 
dezastru, era sigur de asta. De abia aştepta să ajungă 
înapoi la bazele lui de date complete, ca să simuleze cazul 
Sark. Munca lui de până atunci necesita rafinare. Aici 
colectase în secret date noi şi dorea să le aplice cât mai 
repede. 

— Sper că nu vă faceţi griji în legătură cu viermele 
sălbatic, domnule profesor, i se adresă din nou Fyrnix. 
Încruntată. 

— Nu va fi deloc uşor. 

Trebuia să zboare într-un cilindru îngust, cu Dors în rol de 
copilot. Doar în felul acela reuşiseră să atingă un nivel la 
limita competenţei. 

— Este extraordinar; cât de curajoşi sunteţi! 

— Nu prea avem de ales, comentă Dors. 

Afirmația era perfect adevărată. Încă o zi pierdută şi 
Generalul de Sector i-ar fi arestat pe amândoi. 

— Să călătoriţi într-o navă cât un creion! Cu mijloace atât 
de primitive! 


— Cred că a sosit momentul despărțirii, zise Hari afişând 
un surâs ţeapăn. 

Femeia reîncepea să fie obositoare. 

— Eu sunt de acord cu împăratul. O tehnologie care nu 
poate fi confundată cu magia nu-i suficient de avansată. 

Aşadar „maximă imperială” ajunsese deja până aici. 
Fleacurile se deplasau rapid dacă erau propulsate de 
muşchii Imperiului. 

Cu toate acestea. Hari simţi un nod în stomac. 

— Aici ai dreptate. 

Uitase remarca aceea. 

Peste patru ore, apropiindu-se cu viteză de complexul 
imens al găurii-de-vierme, îi constată reversul. 

Vorbi în laringofonul căştii, către Dors: 

— La un curs din studenţie - cred că era Filosofia 
Nonliniară - profesorul a spus ceva ce n-o să uit niciodată: 
„Leoriile despre existenţă pălesc înaintea realităţii 
existenţei”. Perfect adevărat! 

— Suntem pe cursul 0-6-9-5, anunţă ea sec. N-avem timp 
de fleacuri. 

— Nimic de aici nu-i un fleac... Cu excepţia viermelui 
sălbatic. 

Acesta se întrevedea ca o pată efervescentă de agitaţie 
vibrantă. Orbita pe gura principală a viermelui şi se 
distingea ca un punctuleţ îndepărtat şi strălucitor. 

Nave imperiale patrulau în preajma gurii principale, 
ignorând viermele sălbatic. Fuseseră mituite cu mult timp 
în urmă şi se aşteptau ca o sumedenie de navete mici să se 
strecoare prin paza imperială. 

Hari mai trecuse prin guri de vierme, dar întotdeauna la 
bordul unor crucişătoare impunătoare care străbăteau 
viermi cu diametrul de zeci de metri. De fapt, fiecare gură 
de asemenea dimensiuni era centrul unui complex în care 
se desfăşura un trafic perfect orchestrat. Putea zări sclipind 
în depărtare triajele şi coridoarele de injectare ale rutei 
principale. 


Viermele lor sălbatic, un subprodus renegat, putea să 
dispară în orice clipă. Efervescenţa lui cuantică îi anunţa 
evanescenţa. „Poate şi pe a noastră”, se gândi Hari. 

— Vectorul de sumă nulă? Întrebă el. 

— Asimptotele de convergenţă - verificat! Anunţă Dors. 

Exact ca la şedinţele de antrenament. 

Acum însă de ei se apropia o sferă care bolborosea 
portocaliu şi purpuriu pe contur. O gură de neon sclipitor. 
Strâmtă şi neagră în mijloc... 

Hari simţi dorinţa bruscă să vireze, să nu plonjeze în 
pâlnia aceea imposibil de îngustă. 

Dors citea datele de pe display. Calculatoarele le corectau 
cursul. El regla pe alocuri. 

Nu-l ajută cu nimic faptul că ştia care era fenomenul fizic 
fundamental. Găurile-de-vierme erau menținute deschise 
de straturi de energie negativă, învelişuri de antipresiune 
create în prima convulsie a Universului. Energia negativă 
din „traverse” era echivalentă cu masa necesară pentru 
crearea unei găuri negre cu aceeaşi rază. 

Aşadar se năpusteau spre o regiune a spaţiului cu o 
densitate inimaginabilă. Primejdia pândea însă numai la 
periferie, acolo unde tensiunile îi puteau dezintegra în 
atomi. 

Pătrunderea exact prin centru era lipsită de orice pericole. 
Dar o eroare... 

Ajutajele pulsară. Viermele sălbatic era acum o sferă 
neagră tivită de foc cuantic. 

Care creştea. 

Brusc, Hari percepu limitele jalnice ale navetei. Diametrul 
mai mic de doi metri, izolaţia subţire, amortizoarele de 
siguranţă reduse la minim. În spatele lui, Dors continuă să 
murmure cifre, iar el le verifica... Însă o parte a sa urla 
împotriva senzaţiei zdrobitoare de neajutorare, de parcă ar 
fi fost închis într-un coşciug. 

Simţi din nou spaima viscerală care-l copleşise pe străzile 
Sarkoniei. Nu claustrofobie, ci ceva mai sumbru - teama 


împotmolitoare de confuzie, asaltul îndoielilor. Îl înhăţă, îl 
strânse de beregată. 

— Vectori cumulaţi în 0-7-3, anunţă Dors. 

Vocea îi era calmă, egală, un balsam miraculos. Hari se 
agăţă de siguranţa ei senină şi-şi stăpâni panica. 

Ţiuiturile corecţiilor de ultimă clipă răsunară în cabina 
strâmtă. Un impuls scurt de acceleraţie... 

Fulgere arcuindu-se aidoma unor şerpi albaştri şi aurii 
spre ei... 

Prăbuşindu-se. Şi ieşind pe cealaltă gură, într-un vierme 
complex aflat la 15.000 de ani-lumină depărtare. 

— Profesorul ăla, mormăi el, zău c-avea dreptate. 

Dors oftă - singurul semn al încordării ei. 

— Teoriile despre existenţă pălesc... Înaintea realităţii 
existenţei. Da, iubitul meu! Viaţa întrece orice cuvinte 
despre ea. 

Fură întâmpinați de un soare galben-verzui. Şi, destul de 
iute, de o navetă imperială de pază. 

Se eschivară şi accelerară. Un viraj brusc şi pătrunseră în 
traficul care se îndrepta către deschiderea largă a unei 
găuri-de-vierme. Calculatoarele-dispecere comerciale le 
acceptară fără murmur prioritatea imperială. Hari învățase 
bine. Dors îl corectă, dacă se pierdea. 

Al doilea salt hiperspaţial dură numai trei minute. leşiră la 
distanţă mare de o pitică roşie palidă. 

La al patrulea salt, stăpâneau perfect rutina. Deoarece 
deţineau codul de statut al curţii lui Cleon, nu existau nici 
un fel de obiecţii. 

Totuşi, fiind pe fugă, erau siliţi să recurgă la prima gaură- 
de-vierme pe care o găseau. Oamenii lui Lamurk nu puteau 
fi cu mult în urma lor. 

O gaură-de-vierme nu putea accepta trafic simultan în 
ambele sensuri. Navele de mare viteză plonjau în pâlnii a 
căror lungime putea varia de la dimensiunea unui deget la 
diametrul unei stele. 


Desigur, Hari cunoştea cifrele generale. În discul galactic 
existau câteva miliarde de găuri-de-vierme. În medie, o 
Zonă Imperială avea raza de cincizeci de ani-lumină. Un 
salt te putea duce la mare distanţă, pe o planetă uitată de 
lume. 

Asta influenţa psihoistoria. Unele planete agricole erau 
fortărețe ecologice, relativ izolate. Pentru ele, Imperiul era 
un vis îndepărtat, sursa produselor exotice şi a ideilor 
bizare. Hipernavele traversau găurile-de-vierme în câteva 
secunde, apoi se epuizau târându-şi încărcăturile timp de 
ani şi decenii prin vidul pustiu. 

Reţeaua viermilor avea multe deschideri lângă planete 
locuibile, dar şi în multe sisteme solare misterios de inutile. 
Imperiul poziţionase deschiderile viermilor mici - cu masa 
poate egală cu a unui lanţ muntos - lângă planete bogate. 
Existau însă şi deschideri de viermi cu mase gigantice, care 
orbitau în preajma unor sisteme solare complet pustii şi 
sterile. 

Simple întâmplări sau o reţea de transport lăsată de o 
civilizaţie anterioară? În mod cert, găurile-de-vierme în sine 
proveneau din Marele început, când apăruseră spaţiul şi 
timpul. Ele conectau regiuni depărtate care, cândva, 
fuseseră adiacente, pe timpul când Galaxia era tânără şi 
mai mică. 

Hari şi Dors îşi dezvoltară de acum un ritm. leşeau printr- 
o gaură-de-vierme, stabileau contactul de comunicare şi se 
aşezau la coadă pentru următoarea plecare. Paznicii 
imperiali nu puteau opri navele ce aparţineau clasei 
conducătoare de pe Trantor, aşa că singurele momente 
periculoase erau cele în care îşi negociau plecarea. 

Dors deveni expertă în privinţa asta. Emitea rafale de date 
spre calculatoarele-dispecer ale găurii şi - ţuşti! 

— Primeau vectorii de orbitare, îndreptându-se către 
următorul salt. 

Regiunile întinse pe mii de ani-lumină, care acopereau 
lăţimea unui braţ spiral, erau în esenţă reţele de viermi 


suprapuse, organizate pentru transfer şi transport. 

În orice moment materia se putea deplasa într-o singură 
direcţie printr-o gaură-de-vierme. Puținele experimente cu 
transporturi simultane în ambele direcţii sfârşiseră 
dezastruos. Indiferent de felul în care experţii încercaseră 
să îndepărteze navele una de cealaltă, simpla flexibilitate a 
tunelurilor determina catastrofa. Fiecare capăt al unei 
găuri-de-vierme îl „informa” pe celălalt despre ce anume 
tocmai înghiţise. Informaţia respectivă se deplasa ca o 
undă, nu prin materia fizică, ci prin însăşi tensiunea găurii- 
de-vierme - o unduire în „tensorul de stres”, cum o 
denumiseră fizicienii. 

Când prin ambele capete intrau nave, ele declanşau unde 
de stres ce se propagau una spre cealaltă, cu viteze care 
depindeau de vitezele şi locaţiile navelor. Stresul gâtuia 
tunelul, aşa că, atunci când undele se întâlneau, pereţii se 
apropiau ca fălcile unei menghine. 

Esenţial era faptul că undele se deplasau în mod diferit 
după coliziune. Ele interacţionau, una încetinea şi cealaltă 
accelera, într-o modalitate foarte nonliniară. 

O undă putea să crească, iar cealaltă să se diminueze. Cea 
mare determina o succesiune de gâtuiri ale tunelului, care 
ajungea să semene cu un şir de cârnaţi. Când o navă 
întâlnea legătura îngustă dintre doi cârnaţi, se putea 
strecura pe acolo... Dar calcularea traiectoriei era foarte 
dificilă. Dacă gâtuitura dintre cârnaţi apărea chiar în timpul 
trecerii navei prin locaţia respectivă... Trosc! 

Problema nu era numai de natură tehnică, ci o limitare 
reală, impusă de legile gravitaţiei cuantice. Din această 
realitate fără echivoc deriva un sistem complex de măsuri 
de securitate, taxe, regulatori şi supraveghetori, întregul 
aparat al unei birocraţii care are într-adevăr un obiectiv şi-l 
exploatează la maximum. 

Hari învăţă să-şi disipeze neliniştea, privind peisajele. În 
bezna spaţiului, pluteau sori şi planete de o frumuseţe 
maiestuoasă, luminoasă. 


Dincolo de frumos, o ştia prea bine, pândea necesitatea. 

Din calculele efectuate asupra găurilor-de-vierme rezultau 
adevăruri economice seci. Între planetele A şi B puteau să 
existe şase salturi hiperspaţiale: găurile-de-vierme nu erau 
pur şi simplu conectate, aidoma unui sistem de metrou 
astrofizic. Fiecare capăt al saltului adăuga taxe oricărui 
produs. 

Controlul unei întregi rute comerciale obținea un profit 
maxim. Lupta pentru control era permanentă, adesea 
violentă. Din punct de vedere al economiei, politicii şi 
„inerţiei istorice” - tipul de inerție impusă evenimentelor - 
un imperiu local care controla o întreagă constelație de 
noduri trebuia să fie solid şi de durată. 

Realitatea nu stătea aşa. Satrapiile regionale nu rezistau 
niciodată Multe piereau, deoarece erau foarte elaborat 
controlate. Părea firesc să storci taxe maxime din fiecare 
traseu al găurilor-de-vierme, coordonându-le capetele 
pentru optimizarea traficului, totuşi gradul respectiv de 
control îi nemulţumea pe oameni. 

Sistemul nu putea asigura beneficii optime. 
Supracontrolul eşua. La al saptestezecelea salt, întâlniră 
tocmai unastfel de caz. 

— Vector lateral pentru percheziţie, sosi comanda 
automată a unei nave imperiale. 

Nu aveau alternativă. Nava gigantică îi luase ca din oală, 
la câteva secunde după ce ieşiseră dintr-o gaură-de-vierme 
de mărime mijlocie. 

— Taxă de culpă, anunţă sistemul computerizat. Planeta 
Obejeeon solicită ca agenţii speciali să achite... 

Urmă o păsărească de limbaj de calculator. 

— Să plătim, spuse Hari. 

— Mă întreb dacă asta nu va lăsa o urmă pentru Lamurk? 

— Ce altceva putem face? 

— O să folosesc contul meu personal. 

— Pentru un tranzit prin gaura-de-vierme? Te ruinează! 

— Este mai sigur. 


Hari clocoti în timp ce pluteau în câmpurile magnetice de 
sub nava de pază. Gaura-de-vierme orbita o planetă 
puternic industrializată Oraşe cenuşii se lăbărţau peste 
continente şi acopereau oceanele cu reţele hexagonale. 

Imperiul cunoştea două tipuri planetare: rural şi urban. 
Helicon era o planetă agricolă, stabilă social graţie 
descendenţelor îndelungate şi tipurilor economice stabile. 
Asemenea planete, ca şi Femo-Rusticii similari, dăinuiau. 

Pe de altă parte, Obejeeon părea să satisfacă şi celelalte 
impulsuri umane fundamentale: colectivitatea, căutarea 
contactului uman. Trantorul era apogeul contopirii oraşelor. 

Hari considerase dintotdeauna bizar faptul că omenirea se 
divizase cu atâta uşurinţă în două direcţii. Acum însă 
experienţa lui că pan clarifica aceste predispoziţii naturale. 

Dragostea panilor faţă de natură şi locuri deschise îşi 
găsea o paralelă în planetele rustice, care includeau o 
mulţime de societăţi posibile şi mai cu seamă punctul de 
atracţie Femo-Pastoral în spaţiul psihoistoriei. 

Polul opus - societăţile claustrofobice, deşi liniştitoare - 
rezulta din aceleaşi rădăcini psihodinamice ca şi 
comuniunile tribale ale panilor. Ţesălatul obsesiv al acestora 
se exprima la oameni prin bârfe şi reuniuni mondene. 
lerarhiile panilor aveau forma esenţială a diverselor 
grupări Feudaliste atractive: Macho, Socialist, Paternal. 
Până şi bizarele tantocraţii de pe unele Planete Decăzute se 
potriveau şablonului. Pe ele existau conducători faraonici, 
care promiteau viaţa după moarte şi ranguri detaliate, 
coborând de la vârful lor maiestuos în rigida piramidă 
socială. 

Hari percepea acum visceral toate categoriile respective. 
Acela era elementul care-i scăpase. Acum putea include în 
ecuaţiile psihoistorice nuanţe şi tonuri care să reflecte 
experienţa dobândită. Asta însemna un progres decisiv faţă 
de abstracţiile seci care-l conduseseră până aici. 

— l-am mituit, îl anunţă Dors. Ce corupţie! 

— Mda... Şocant. 


Devenise oare cinic? Ar fi vrut să se răsucească şi să stea 
de vorbă cu ea, dar interiorul strâmt al navei împiedica 
interacţiunile. 

— Să-i dăm drumul! 

— Încotro? 

— Spre... 

Hari îşi dădu seama că n-avea nici o idee. 

— Probabil că am scăpat de urmăritori. 

Glasul lui Dors se auzea tensionat şi inexpresiv. Bărbatul 
învățase să recunoască semnele încordării ei. 

— Mi-ar plăcea să revăd Heliconul. 

— Ei se-aşteaptă la asta. 

Matematicianul simţi un fior de dezamăgire. Până acum 
nu-şi dăduse seama cât de apropiaţi de inimă îi erau anii 
copilăriei. Oare Trantorul îl opacizase faţă de propriile sale 
emoţii? 

— Atunci, încotro? 

— Am profitat de pauză asta ca să discut cu un amic, 
printr-o conexiune-vierme. Am putea reveni pe Trantor, dar 
pe o rută foarte ocolită. 

— Pe Trantor? Şi Lamurk... 

— Este posibil să nu se aştepte la atâta îndrăzneală. 

— Ceea ce recomanda ideea ta. 

Era ameţitor - să ţopăi prin toată Galaxia, închis într-un 
vehicul de mărimea unui Coşciug. 

Săriră, fentară şi săriră din nou. La alte câteva găuri-de- 
vierme. Dors făcu „aranjamente”. Practic, nişte mituiri. 
Jongla cu abilitate combinaţii între conturile lui, indicii 
Călătoriilor Imperiale şi codurile ei private. 

— E scump, se încruntă Hari. Cum voi achita vreodată... 

— Morţii nu-şi fac griji în legătură cu datoriile. 

— Ai un mod foarte direct de a pune problema. 

— Subtilităţile ar fi zadarnice aici. 

La unul dintre salturi ieşiră pe o orbită apropiată în jurul 
unei stele complet torturate. Pe lângă ei goneau panglici 
abundând în lumini. 


— Cât timp mai poate dura aici viermele ăsta? Întrebă 
Hari. 

— Sunt sigură că va fi recuperat. Imaginează-ţi haosul din 
sistem, dacă gura unui vierme începe să reverse plasmă 
fierbinte. 

Hari ştia că sistemul găurilor-de-vierme, deşi descoperit în 
epocile pre-imperiale, nu fusese folosit de la început. După 
înţelegerea fizicii care stătea la baza existenţei viermilor, 
navele putuseră călători prin Galaxie, materializând în jurul 
lor stări specifice găurilor-de-vierme Astfel se puteau 
explora regiuni lipsite de găuri-de-vierme. Dar cu costuri 
mari de energie şi cu riscuri. În plus, hiperpropulsiile locale 
erau mult mai lente decât simpla trecere printr-o gaură-de- 
vierme. 

Şi dacă Imperiul se eroda? Dacă îşi pierdea reţeaua de 
găuri-de-vierme? Navele de luptă elegante şi flotele militare 
unduitoare aveau să lase loc cuirasatelor care abia se 
târau? 

Următoarea destinaţie plutea într-un neant straniu şi 
negru, hăt departe în haloul de pitice roşii de deasupra 
planului galactic. Discul se întindea într-o splendoare 
luminoasă. Hari îşi aminti când ţinuse o monedă şi-şi 
imaginase că un punctuleţ de pe ea echivala cu un volum 
vast. Similar unei Zone mari. Aici asemenea termeni umani 
păreau lipsiţi de sens. Galaxia era o singură simfonie senină 
de masă şi timp, mai măreaţă decât orice perspectivă 
umană sau pan. 

— Tulburător, şopti Dors. 

— Vezi Andromeda? Pare la fel de aproape. 

Spirală dublă atârna deasupra lor. Dungile ei de pulbere 
coagulată înrămau stelele în azuriu, stacojiu şi smarald. 

— Vine legătura noastră, o avertiză Hari. 

Gaura-de-vierme de aici era o intersecţie care deschidea 
cinci drumuri. Trei sfere negre orbitau apropiate, sclipind 
puternic din pricina radiaţiei cuantice de pe perimetrul lor. 
Mai departe se aflau două găuri-de-vierme cubice. Hari ştia 


că formă cubică era una dintre cele mai rare, dar până 
atunci nu întâlnise niciuna. Perechea de aici sugera că se 
născuse la marginea galaxiilor, totuşi asemenea chestiuni 
depăşeau cunoştinţele lui precare. 

— Mergem - acolo! 

Dors indică unul dintre cuburi cu o rază laser şi dirijă 
naveta. 

Porniră spre cubul mai mic. Apropiindu-se precaut. Aici 
triajele erau automate şi nimeni nu-i somă să se oprească. 

— Cam strâmt, comentă Hari neliniştit. 

— Mai rămâne loc pentru vreo cinci degete. 

Bărbatul crezu că Dors făcuse o glumă, apoi îşi dădu 
seama că ea subestima mărimea deschiderii. În intersecţia 
aceasta mai puţin utilizată, vitezele lente erau esenţiale. 
Fizica era bună, dar aspectul economic lăsa de dorit. 
Încetineala reducea fluxul net de masă. Motiv pentru care 
locul acesta era mai degrabă evitat. 

Ca să-şi ia gândul de la pilotat. Hari privi Andromeda. Din 
motive esoterice de gravitație cuantică, găurile-de-vierme 
înguste nu ieşeau în alte galaxii. Poate că o făceau cele 
foarte strâmte, dar dacă prin ele sosea altă masă, unda de 
contracţii putea ucide. Puţini oameni se aventuraseră 
vreodată prin ele, în căutarea de ieşiri extragalactice. 

Cu excepţia „Călătoriei lui Steffno”, o expediţie legendară 
riscantă care ieşise în galaxia M87. Steffno adusese date 
despre jetul spectaculos ce ieşea din gaura neagră aflată în 
centrul lui M87: panglici spectaculoase răsucindu-se în 
arabescuri spiralate. Exploratorul solitar nu zăbovise, 
revenind la numai câteva secunde înainte ca viermele să se 
închidă brusc într-o jerbă de particule strălucitoare. 

Nimeni nu ştia motivul. Ceva anume din fizica găurilor-de- 
vierme descuraja aventurile extragalactice. 

Viermele cubic îi dirijă rapid spre câteva triaje aflate pe 
orbite joase în jurul unor planete. Hari recunoscu una 
dintre ele ca fiind un tip rar, cu o biosferă veche şi 
devastată. La fel ca Panbundent, găzduia forme avansate de 


viaţă. Pe cele mai multe planete locuibile, primii exploratori 
găsiseră doar întinderi de alge care nu mai evoluaseră 
niciodată. 

— De ce nu există nici un străin interesant? Medită 
bărbatul, în timp ce Dors aranja lucrurile cu Cenugşiii locali. 

Ocazional, ea îi reamintea că, la urma urmelor, era istoric. 

— Conform teoriei, trecerea de la creaturile unicelulare la 
cele pluricelulare a durat miliarde de ani. Noi provenim pur 
şi simplu dintr-o biosfera mai rapidă şi mai dură - asta-i tot. 

— Provenim de pe o planetă care avea cel puţin un satelit 
natural de dimensiuni mari. 

— De ce? Întrebă ea. 

— Avem încorporate tipare repetabile, de câte 28 de zile. 
De pildă, menstruaţia femeilor - spre deosebire de pani. 
Suntem concepuţi de biologie. Noi am izbândit, dar nu şi 
biosferele astea. Există o sumedenie de modalităţi de a 
distruge o planetă. Gheţarii care avansează când se 
modifică orbita... Asteroizi care se prăbuşesc, bum-bum- 
bum! Lovi cu palma în peretele navetei. Reacţiile chimice 
din atmosferă se dau peste cap şi se ajunge fie la un efect 
de seră, fie la o lume congelată. 

— Am înţeles. 

— Oamenii sunt mai rezistenți - şi mai inteligenţi - decât 
oricare alt animal. Noi existăm, celelalte nu. 

— Cine afirmă asta? 

— Cunoştinţele standard... Încă de când socioteoreticianul 
acela, Kampfbel... 

— Sunt convinsă că ai dreptate, spuse ea repede. 

Ceva din glasul ei îl făcu să şovăie - lui Hari îi plăceau 
discuţiile în contradictoriu, dacă erau de calitate - dar apoi 
lunecară prin spaţiul teribil de strâmt al cubului. Laturile 
deschiderii străluceau ca o construcţie euclidiană galben- 
verzuie... Apoi ieşiră în orbita de deasupra unei găuri 
negre. 

Hari privi enormele discuri absorbitoare de energie care 
străluceau în nuanţe stacojii de fermenţi şi purpuriu 


virulent. Imperiul dispusese gigantice canale de câmp 
magnetic în jurul găurii şi acestea sucţionau şi absorbeau 
norii de praf interstelar. Ciclonii negri se îngustau spre 
strălucitorul disc de acreţiune din jurul găurii. La rândul ei, 
radiaţia cauzată de frecare şi căderea spre interior era 
capturată de reţele şi reflectoare vaste. Recolta de energie 
fotonică brută era prinsă ea însăşi şi expediată în fălcile 
găurilor-de-vierme care purtau fluxul spre corpuri cereşti 
îndepărtate, ce aveau nevoie de sulițe tăioase de lumină 
pentru a modela planete, a ciopli sateliți sau a brăzda 
suprafeţele lumilor. 

În ciuda acestui spectacol extraordinar, matematicianul nu 
putea uita tonul din vocea lui Dors. Ea cunoştea un secret. 
Se întrebă... 

Unii filosofi susțineau că Natura fusese ea însăşi doar 
înainte de a fi fost atinsă de omenire. Oamenii nu făceau 
astfel parte din chiar ideea de Natură, ci o puteau percepe 
numai pe măsură ce dispărea. Simpla lor prezenţă era 
suficientă pentru a transforma Natură în altceva, într-o 
caricatură compromisă. 

Ideile respective avuseseră implicaţii neaşteptate. În mod 
deliberat o planetă numită Arcadia fusese lăsată cu o 
populaţie minimă, alcătuită strict din custozi; pe de o parte 
şi datorită faptului că era dificil de ajuns până la ea. Cea 
mai apropiată deschidere a unei găuri-de-vierme se afla la o 
jumătate de an-lumină. Un împărat atât de obscur încât i se 
pierduse până şi numele decretase că pădurile şi câmpiile 
Arcadiei trebuie să rămână „originale”. Dar peste zece mii 
de ani, un raport anunţa că unele păduri nu se regenerau, 
iar câmpiile lăsau loc hăţişurilor neregulate. 

Studiile dovediseră că custozii fuseseră prea grijulii. Ei 
stinseseră incendiile spontane şi suprimaseră transferul 
speciilor, ba menţinuseră vremea aproape constantă prin 
reglarea cantităţii de lumină solară pe care calotele polare 
o reflectau în spaţiu. 


Încercaseră să menţină o Arcadie statică, astfel încât 
pădurea primordială ajunsese, parţial, un produs uman. Ei 
nu pricepuseră ciclicitatea. Hari se întrebă în ce fel se 
putea integra cunoaşterea respectivă în psihoistorie... 

Deocamdată trebuia totuşi să uite de teorie. Realitatea era 
că, în epocile pre-imperiale, Galaxia păruse complet lipsită 
de forme de viaţă străine evoluate. Ţinând seama de 
numărul mare al planetelor fertile, putea el oare să creadă 
cu adevărat că numai Omul ajunsese la inteligenţă? 

Cumva, privind incomprehensibila bogăţie a discului imens 
de stele... Cumva, Hari nu putea să creadă asta. 

Totuşi, care era alternativa? 

Conform mediei statistice, fiecare dintre cele douăzeci şi 
cinci de milioane de planete ale Imperiului era populată de 
numai patru miliarde de indivizi. Pe Trantor trăiau 
patruzeci de miliarde. Planeta se afla la o mie de ani-lumină 
de Centrul Galactic şi în sistemul ei solar orbitau 
şaptesprezece deschideri de găuri-de-vierme - zona cea 
mai densă din Galaxie. Iniţial în sistemul trantorian 
existaseră numai două, însă o mobilizare de proporţii a 
navelor interstelare primitive le remorcaseră pe celelalte 
acolo, pentru a crea punctul nodal. 

Fiecare dintre cele şaptesprezece dădea naştere, 
ocazional, la viermi sălbatici. Unul dintre aceştia era ţinta 
lui Dors. 

Dar pentru a ajunge la el, trebuia să se aventureze acolo 
unde puţini o făcuseră. 

— Centrul Galactic este periculos, spuse ea pe când se 
îndreptau spre capătul decisiv al găurii-de-vierme (treceau 
pe deasupra unei planete miniere sterile), însă necesar. 

— Trantor mă îngrijorează mai mult... 

Saltul îi reteză fraza... 

Şi spectacolul îl amuţi. 

Filamentele erau atât de mari, încât ochiul nu le putea 
cuprinde. Se întindeau în faţă şi în spate, străpunse de 
imense coridoare luminoase şi de artere difuze. Arcurile 


acelea se întindeau pe distanţe de zeci de ani-lumină. Curbe 
imense coborau spre Adevăratul Centru care sclipea alb 
incandescent. Acolo materia clocotea şi spumegă, răbufnind 
în fântâni arteziene orbitoare. 

— Gaura neagră, şopti Hari. 

Micuța gaură neagră pe care o văzuseră cu numai o oră 
mai devreme captase câteva mase stelare. În Adevăratul 
Centru, un milion de sori muriseră ca să alimenteze gâtlejul 
gravitaţiei. 

Rețelele coerente de radiaţie erau subţiri, cu grosimi mai 
mici de un an-lumină. Cu toate acestea, se autoîntreţineau 
de-a lungul a sute de ani-lumină, fremătând de 
transformări. Hari activă pereţii polarizaţi, ca să vadă 
imaginea în diferite domenii de frecvenţe. Deşi în spectrul 
vizibil omenesc erau fierbinţi şi agitate, frecvențele radio 
dezvăluiau complexităţi ascunse. Fire se împleteau printre 
fuse convolute Matematicianul avu senzaţia că dincolo de 
vederea sa, dincolo de simpla înţelegere, existau straturi 
bine definite, o ordine labirintică. 

— Fluxul de particule este intens şi în creştere, anunţă 
Dors încordată. 

— Unde-i joncţiunea noastră? 

— Am probleme cu fixarea vectorială... Aha! Uite-o! 

Acceleraţia puternică îl turti în fotoliul automulant. Dors 
plonja printr-o gaură-de-vierme pestriță, de formă 
piramidală. 

Geometria respectivă era chiar şi mai rară. Hari avu doar 
timp să se întrebe cum de fusese posibil că accidentele 
durerilor facerii universale să fi plăsmuit geometriile acelea 
senine, aidoma unor exponate din muzeul euclidian al minţii 
unei divinităţi. 

Apoi trecură prin deschiderea găurii-de-vierme şi 
imaginile uluitoare dispărură. 

Se materializară deasupra emisferei împestriţate cu gri şi 
cafeniu a Trantorului. În planul ecuatorial se rotea un disc 
scânteietor de sateliți, uzine şi habitaturi. 


Viermele sălbatic pe care-l folosiseră spumegă şi străluci 
îndărătul lor. Dors conduse rapid spre triajul temporar, aflat 
într-o condiţie jalnică... Se cuplară la o mufă, etanşările 
fâşâiră şi urechile bărbatului pocniră dureros. 

leşiră, simţindu-şi braţele şi picioarele amorţite după 
şederea îndelungată în naveta minusculă. Hari se propulsă 
în imponderabilitate spre sasul rotund şi bombat. Dors 
lunecă prin faţa lui. Îi făcu semn să rămână tăcut, în vreme 
ce indicatorul presiunilor pulsa pe uşă, şi îşi trase în jos 
partea superioară a salopetei, dezgolindu-şi pieptul. 

Atingerea unui deget deschise un compartiment invizibil 
de sub sânul stâng, de unde scoase un cilindru. O armă? 
Resigilă locul şi îmbrăcă salopeta, înainte ca diafragma 
sasului să înceapă să se deschidă. 

În spatele irisului care se dilată, Hari zări uniforme 
imperiale. 

Se încordă lângă perete, gata să se lanseze înapoi pentru 
a evita să fie capturat... Totuşi situaţia părea fără speranţe. 
Imperialii erau încruntaţi, decişi. Ţineau pistoale în mâni. 

Dors se interpuse între ei şi Hari şi zvârli cilindrul... 

O undă de presiune îl izbi de perete. Urechile i se 
înfundară. 'Trupă de imperiali era un nor de... Corpuri 
parcă lipite laolaltă. 

— Ce...? 

— Implozie predefinită. Mişcă! Strigă Dors. 

Imperialii fuseseră izbiţi unul în celălalt. Hari nu-şi putea 
închipui cum era posibil să predefineşti o undă de presiune 
atât de compactă. Oricum, n-avea timp de speculaţii. Se 
propulsară pe lângă vălmăşagul de trupuri în jurul cărora 
pluteau arme inutile. 

O siluetă apăru pe neaşteptate din diafragma îndepărtată. 
Un bărbat într-o salopetă brună de lucru, de înălţime 
mijlocie, neînarmat. Hari răcni un avertisment. Dors nu 
schiţă nici o reacţie. 

Individul făcu un gest brusc din încheietură şi din mânecă 
îi apăru o ţeavă. Dors continuă să plutească spre el. 


Hari se prinse de un mâner şi viră în dreapta. 

— Stai pe loc! Zbieră necunoscutul. 

Matematicianul încremeni, ţinându-se cu o singură mână. 
Bărbatul trase şi un fulger argintiu sfârâi pe lângă Hari. 

Se întoarse şi văzu că unul dintre imperiali îşi recuperase 
arma. Linia argintie trasă o dâră de foc peste braţul lui. 
Urlă şi scăpă arma. 

— Haideţi, rosti individul în salopetă. Am asigurat restul 
drumului. 

Dors îl urmă fără un cuvânt. Hari se împinse după ei şi-i 
ajunse în clipa când diagrama se deschise, permițându-le să 
iasă. 

— Te-ai întors pe Trantor la momentul crucial, zise 
necunoscutul. 

— Tu... Cine... 

Individul surâse. 

— M-am schimbat. Nu-l mai recunoşti pe vechiul tău 
prieten, R. Daneel? 

ÎNTÂLNIRE. 

R. Daneel o privi inexpresiv pe Dors şi-i îngădui corpului 
său să se relaxeze. 

— Trebuie să-l protejăm de Lamurk, vorbi ea. Ai putea să 
reapari şi să-i susţii candidatura. Ca fost prim-ministru, 
sprijinul tău public... 

— Nu mai pot să apar că Eto Demerzel, pentru că mi-aş 
compromite celelalte obiective. 

— Dar Hari trebuie să fie... 

— În plus, îmi supraapreciezi puterile în calitate de 
Demerzel. De acum aparţin istoriei. Lui Lamurk nici nu-i va 
păsa de mine, deoarece nu am trupe la dispoziţie. 

Dors clocotea în tăcere. 

— Totuşi trebuie... 

— Voi infiltra mai mulţi de-ai noştri în cercul intim al lui 
Lamurk. 

— Este prea târziu. 

Daneel îşi activă programele de expresivitate şi zâmbi. 


— Câţiva au fost infiltraţi cu decenii în urmă. În curând, 
vor ajunge în poziţiile dorite. 

— Foloseşti... De-ai noştri? 

— Trebuie. Deşi implicaţia ta este corectă: suntem puţini. 

— Şi eu am nevoie de ajutor pentru a-l proteja. 

— Ai dreptate. Scoase un disc gros, de data aceasta din 
compartimentul de la subsuoară. Cu ăsta vei identifica 
agenţii lui Lamurk. 

— Cum? Privi ea îndoielnic. Mi se pare un detector de 
chimicale. 

— Am agenţii mei care, la rândul lor, îi pot eticheta pe ai 
lui Lamurk. Dispozitivul le va recepta etichetele. Alte 
mesaje codificate vor însoţi semnalul de marcaj. 

— Şi specialiştii lui Lamurk nu pot descoperi etichetele? 

— Dispozitivul foloseşte metode pierdute de şase milenii. 
Instalează-l în braţul drept, la postul 6, la interfaţa cu 
aperturile 2 şi 5. 

— Cum o să... 

— În momentul conectării, specificaţiile şi manualul tehnic 
îţi voi fi transferate în memoria pe termen lung. 

Dors instală dispozitivul sub privirea lui Olivaw. Prezenţa 
lui gravă făcea tăcerea firească; niciodată nu irosea o clipă 
şi nici nu pălăvrăgea inutil. După ce termină, Dors oftă şi 
spuse: 

— Îl interesează simulacrele evadate. 

— Urmează direcţia cea mai bună de abordare a 
psihoistoriei. 

— Se mai adaugă şi problema tik-tok. Înţelegi... 

— Tabuurile sociale împotriva simulacrelor sunt inevitabil 
distruse în decursul renaşterilor culturale, zise Daneel. 

— Deci tik-tokii...? 

— Sunt în mod inerent destabilizatori, dacă se dezvoltă 
prea mult. La urma urmelor, nu putem trece cu vederea o 
nouă generaţie de roboţi sau redescoperirea procesului 
pozitronic. 


— În documentele istorice există semne că situaţia asta s-a 
mai întâmplat. 

— Eşti un istoric perceptiv. 

— Sunt numai câteva urme, dar eu suspectez... 

— Nu mai suspecta! Ai perfectă dreptate. N-am putut să 
îndepărtez toate fragmentele de date. 

— Tu ai camuflat evenimentele astea? 

— Şi multe altele. 

— De ce? În calitate de istoric... 

— Am fost nevoit. Omenirea este deservită cel mai bine de 
stabilitatea imperială. Tik-tokii, simurile... Ei însoțesc 
mişcările de tipul Noii Renaşteri, înteţind focul. 

— Ce ar trebui să facem? 

— Nu ştiu. Problemele încep să-mi depăşească puterile de 
prezicere. 

Ea se încruntă. 

— Cum prezici tu? 

— În primul mileniu al Imperiului, ai noştri au dezvoltat 
teoria simplă de care am pomenit mai devreme. Utilă, dar 
rudimentară. Graţie ei m-am aşteptat la reapariţia acestor 
simulacre, ca efect colateral al Renaşterii sarkiene şi la 
tulburările pe care le-au produs. 

— Hari înţelege toate astea? 

— Psihoistoria lui este mult superioară modelelor noastre, 
totuşi el nu are la dispoziţie anumite date istorice vitale. 
Când vor fi incluse şi acestea, va fi capabil să anticipeze cu 
precizie devoluţia Imperiului. 

— Nu „evoluţia”? 

— Exact! Acesta este un motiv major pentru care folosim 
atâtea resurse ca să-l ajutăm pe Hari. 

— Este un individ crucial. 

— Bineînţeles. De ce crezi că ţi l-am dat în sarcină? 

— Contează faptul că m-am îndrăgostit de el? 

— Nu. Dar este util. 

— Util pentru mine sau pentru el? 

Daneel surâse scurt. 


— Sper că pentru amândoi. Dar în cea mai mare măsură, 
pentru mine. 

PARTEA A OPTA - ECUAȚIILE ETERNE. 

TEORIA GENERALĂ A PSIHOISTORIEI. 

PARTEA a 8-a: Aspectele Matematice - pe măsura ce criza 
se adânceşte, buclele esenţiale de învăţare generală se 
clatină. Sistemul se dereglează. Asemenea dereglări, mai 
ales dacă difuzează, solicită o restructurare sistemică 
fundamentală. Ea poartă denumirea de „fază de macro- 
decizie” şi buclele trebuie să găsească noi configurări în 
peisajul N-dimensional. 

Toate vizualizările pot fi înţelese în termeni termodinamici. 
Mecanică statistică implicată nu este a particulelor şi 
coliziunilor, ca într-un gaz; ci a limbajului macrogrupurilor 
sociale ce interacționează prin „coliziuni” cu alte 
macrogrupuri de aceeaşi natură. Asemenea impacturi 
produc multe reziduuri umane... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ. 

Hari stătea singur în lift, gândindu-se. 

Uşa glisă şi se deschise. O femeie întrebă dacă ascensorul 
urca său cobora. 

— Da, încuviinţă el distrat. 

Căutătura ei surprinsă îl avertiză că răspunsul său nu 
avusese legătură cu întrebarea. Abia după ce uşa se închise 
în faţa privirii nedumerite, Hari înţelese că femeia dorise să 
ştie încotro, nu dacă. 

Spre deosebire de restul lumii, el avea obiceiul 
precizărilor exacte. 

Intră în birou, de abia observând lucrurile din jur, şi 
holograma lui Cleon înflori în aer înainte să se fi putut 
aşeza. Împăratul nu aştepta programele de filtre. 

— Am fost încântat să aflu că te-ai întors din vacanţă! 
Radie Cleon. 

— Sunt fericit să aud asta, sire. 

Oare ce dorea? 


Hari decise să nu-i spună tot ceea ce aflase; Daneel 
insistase asupra păstrării secretului. Doar în dimineaţa 
aceea, după ce venise pe un traseu întortocheat de la triajul 
viermilor, Hari îşi anunţase prezenţa Specialilor. 

— Mă tem că ai sosit într-un moment dificil, se posomori 
Cleon. Lamurk insistă ca în Consiliul Superior să se voteze 
pentru viitorul prim-ministru. 

— Pe câte voturi se poate bizui el? 

— Suficiente ca să nu pot ignora Consiliul. În ciuda 
preferințelor mele, voi fi silit să-l investesc pe el. 

— Îmi pare rău, sire. 

De fapt, inima îi tresărise de încântare. 

— Am tras sforile, dar... 

Un suspin exagerat. Cleon îşi muşcă buza inferioară 
cărnoasă. Se îngrăşase oare din nou sau percepțiile lui Hari 
fuseseră alterate de regimul frugal de pe Panbundent? 
Acum majoritatea trantorienilor i se păreau dolofani. 

— La asta se mai adaugă şi problema enervantă a planetei 
Sark şi a Noii Renaşteri. Mizeria se întinde. Oare s-ar putea 
răspândi şi pe alte planete din Zona lor? Respectivele li s-ar 
putea alătura? Ai studiat aspectul ăsta? 

— În detaliu. 

— Folosind psihoistoria? 

Hari îşi urmă instinctul. 

— Tulburările se vor înteţi acolo. 

— Eşti sigur? 

Nu era, dar... 

— Vă sugerez să acţionaţi împotriva lor. 

— Lamurk este de partea lui Sark. Spune că ne va aduce o 
nouă prosperitate. 

— Vrea să perpetueze diferendul până ce va ajunge în 
funcţie. 

— În momentul acesta delicat, n-ar fi... Politic din partea 
mea manifest o opoziţie făţişă. 

— Chiar dacă el ar fi la originea atentatelor asupra mea? 


— Din păcate, în privinţa asta nu există nici o dovadă. Ca 
întotdeauna există mai multe facţiuni care ar avea de 
câştigat, dacă tu ai... 

Cleon tuşi stingherit. 

— Dacă m-aş retrage - involuntar? 

— Împăratul, se bâlbâi Cleon nesigur, este tatăl unei familii 
veşnic neascultătoare. 

Situaţia era într-adevăr neplăcută, dacă până şi el se ferea 
de Lamurk. 

— Nu aţi putea mobiliza escadroane care să acţioneze 
rapid, în cazul în care apare ocazia? 

— Aşa voi face, dar dacă Consiliul Superior votează pentru 
Lamurk îmi va fi imposibil să acţionez împotriva unei 
planete atât de importante şi - ei bine! 

— Interesante, ca Sark. 

— Cred că tulburările se vor răspândi în toată Zona Sark. 

— Serios? Cum m-ai sfătui să procedez în privinţa lui 
Lamurk? 

— Sire, ştiţi prea bine că nu am aptitudini politice. 

— Prostii! Ai la îndemână psihoistoria. 

Chiar şi în prezenţa lui Cleon, Hari continua să nu se simtă 
în largul lui ca iniţiator al teoriei. Ca să poată fi utilă, 
psihoistoria trebuia ţinută în scurt, altfel toţi ar fi utilizat-o. 
Sau ar fi încercat s-o facă. 

Împăratul continuă: 

— Cât despre soluţia ta la problema teroriştilor - merge 
strună. Recent l-am executat pe „Stupid 100”. 

Hari se cutremură, gândindu-se la vieţile curmate din 
pricina ideii sale trecătoare. 

— 0... o problemă cu siguranţă minoră, sire. 

— Atunci îndreaptă-ţi calculele asupra problemei 
Sectorului dahlit Cei de acolo sunt agitaţi. În ziua de azi, 
toţi sunt agitaţi. 

— Cum reacţionează Zonele de convingeri dahlite din 
Galaxie? 


— Îi susţin pe dabliţii locali în Consilii. Este vorba despre 
chestiunea reprezentării. Planul pe care-l urmăm pe 
Trantor va fi reprodus în toată Galaxia. Mai exact, în 
voturile a Zone întregi. 

— Ei bine. Dacă majoritatea oamenilor cred... 

— Dragul meu Hari, tu continui să ai miopia 
matematicienilor. Istoria nu este determinată de ceea ce 
cred oamenii, ci de ceea ce simt ei. 

Surprins - pentru ca observaţia i se păru pertinentă - Hari 
putu doar să murmure: 

— Înţeleg, sire. 

— Noi - tu şi cu mine, Hari - trebuie să hotărâm în această 
privinţă. 

— Mă voi concentra asupra deciziei, sire. 

Cât de mult ajunsese să urască până şi cuvântul acesta! 
„Decide” avea aceeaşi rădăcină că „ucide” şi „sinucide”. 
Simţea deciziile ca pe nişte crime. Parcă ar fi pierdut pe 
cineva. 

De acum, Hari ştia că nu era făcut pentru politică. Dacă 
avea pielea subţire, intra într-o empatie imediată cu ceilalţi, 
cu argumentele şi emoţiile lor. Atunci nu ar fi luat decizii 
despre care ştia că puteau fi doar aproximativ corecte şi ar 
fi pricinuit suferinţă. 

Pe de altă parte, trebuia să se opună nevoii personale de a 
fi plăcut de alţi oameni. La un politician înnăscut, asta ar fi 
determinat un comportament care să afirme că era 
preocupat de soarta celorlalţi, pe când, în realitate, era 
preocupat de ceea ce credeau ei despre el deoarece, în 
străfundul psihicului, conta să fie plăcut de alţii. De 
asemenea, îl ajuta la menţinerea în funcţie. 

Cleon aduse apoi vorba despre alte subiecte, iar Hari le 
ocoli şi tărăgănă răspunsurile cât putu de mult. Când 
împăratul încheie brusc discuţia, ştia că nu lăsase o 
impresie grozavă. Nu avu timp să reflecteze în această 
privinţă, deoarece intră Yugo. 


— Mă bucur că te-ai întors! Surâse tânărul. Problema 
dahlită necesită realmente atenţia ta... 

— Ajunge! (Hari nu-şi putuse revărsa iritarea în faţa 
împăratului, dar o putea face asupra lui Yugo.) Fără 
politică! Mai bine arată-mi ce ai mai făcut. 

— Bine... 

Yugo păru morocănos şi Hari regretă că fusese atât de dur. 
Tânărul se grăbi să-şi pregătească pentru afişare ultimele 
rezultate. Matematicianul clipi; pentru un moment, zărise 
în precipitarea celuilalt o stranie similitudine cu gesturile 
panilor. 

Îl ascultă, gândindu-se simultan în două direcţii. Şi asta i 
se părea mai simplu de făcut după episodul de pe 
Panbundent. 

Maladiile sporeau în tot Imperiul. De ce? 

Graţie transportului interplanetar rapid, bolile se 
răspândiseră. Oamenii erau vehiculele majore. Boli antice, 
dar şi altele noi şi virulente, apăruseră în jurul unor stele 
îndepărtate, iar asta inhiba integrarea Zonelor, un alt factor 
ascuns. 

Bolile ocupau o nişă ecologică, iar pentru unele omenirea 
constituia un colţişor confortabil. Antibioticele rezolvau 
infecțiile, care sufereau mutații şi reveneau, mai virulente. 
Omenirea şi microbii alcătuiau un sistem interesant, 
deoarece ambele părţi loveau rapid. 

Tratamentele se propagau prin sistemul găurilor-de- 
vierme, dar acelaşi lucru se putea spune şi despre 
purtătorii molimelor. Yugo descoperise că întreaga 
problemă putea fi descrisă printr-o metodă cunoscută sub 
numele de „stabilitate marginală”, în care boala şi oamenii 
atingeau un echilibru nesigur, aflat mereu în schimbare. 
Bolile majore erau rare, însă cele minore deveniseră 
comune. Apăreau întruna probleme şi ştiinţa, inventivă, le 
rezolvă pe parcursul unei generaţii Oscilaţia respectivă 
genera unde ulterioare care se răspândeau în alte instituţii 
umane, radiind în comerţ şi cultură. Folosind termeni 


complecşi de cuplare în ecuaţii, Yugo vedea cum apăreau 
tipare - cu o tristă consecinţă. 

În starea ei „naturală” de civilizaţie - în oraşe şi în alte 
aşezări durata vieţii omeneşti avea o limită la fel de 
„naturală”. Puţini oameni trăiau până la 150 de ani, 
majoritatea murind cu puţin înaintea pragului de 100 de 
ani. Limita aceasta era asigurată de grindină permanentă 
de boli noi. Practic, nu exista un adăpost care să dureze 
veşnic înaintea furtunii biologiei. Oamenii convieţuiau într- 
un echilibru nesigur eu microbii, într-un război interminabil 
fără victorii finale. 

— Ca şi această revoltă tik-tok, încheie Yugo. 

Hari tresări, redevenind atent. 

— Poftim? 

— Este ca un virus, totuşi nu ştiu ce anume îl propagă. 

— Pe tot Trantorul? 

— Se pare că aici ar fi focarul, deşi probleme cu tik-tokii se 
manifestă şi în alte Zone. 

— Refuză să mai lucreze în alimentaţie? 

— Exact. Unii tik-toki. În principal modelele recente - de la 
seria 590 încoace - spun că-i imoral să mănânci alte 
creaturi vii. 

— Nu-mi vine să cred! 

Hari îşi reaminti de micul dejun. Chiar şi după dieta de pe 
Panbundent, oferta sărăcăcioasă a autoserverului din 
bucătăria sa reprezentase un şoc. Dintotdeauna mâncarea 
trantoriană fusese proaspătă sau din conserve, combinată 
cu alte feluri ori compusă din mai multe alimente. În mod 
similar, fructele erau oferite sub formă de sucuri sau 
conservate. Acum însă, spre surprinderea lui, parcă 
fuseseră culese direct din ţărână. Se întrebase dacă 
fuseseră spălate... Şi de fapt, cum să fie sigur în această 
privinţă? Trantorienii detestau ca mâncarea lor să le 
reamintească de lumea naturală. 

— Mai mult chiar, adăugă Yugo, refuză să muncească în 
Caverne. 


— Dar asta-i esenţial! 

— Nimeni nu-i poate repara. Sunt invadaţi de o memă tik- 
tok. 

— Ca şi molimele pe care le analizezi. 

Hari fusese şocat de degradarea Trantorului în numai 
câteva luni. El şi Dors se strecuraseră în Streeling ajutaţi de 
Daneel, mergând pe coridoare murdare şi acoperite ai 
gunoaie, cu luminile fluorescente funcţionând intermitent şi 
ascensoarele moarte. lar acum, asta... 

Brusc stomacul Lui Yugo scoase un chiorăit. 

— Scuze! Pentru prima dată după secole, oamenii trebuie 
să muncească în Caverne! Nu au experienţă în privinţa 
muncii fizice. Cu excepţia nobilimii, distribuţia alimentelor a 
fost raţionalizată. 

Cu ani în urmă, Hari îl ajutase pe Yugo să scape din munca 
aceea teribilă în condiţii de temperaturi extreme. În grotele 
imense, lemnul şi celuloză brută treceau automat în cuve de 
acid slab, hidrolizându-se la glucoză. Acum oamenii, nu tik- 
tokii, erau cei care trebuiau să amestece suspensiile de 
nitrat şi să macine fin fosfaţii, într-o compoziţie cu conţinut 
şi vâscozitate strict determinate. După ce li se adăugau 
substanţele organice, se obțineau culturi de fermenţi şi 
derivatele lor. 

— Împăratul trebuie să facă ceva! Zise Yugo... 

— Sau eu, completă Hari. 

Dar ce anume? 

— Oamenii spun că trebuie să aruncăm toţi tik-tokii. Nu 
doar seria 500, şi să facem totul noi înşine. 

— Fără tik-toki, ar însemna să transportăm volume uriaşe 
de alimente prin Galaxie - o absurditate! Trantorul s-ar 
prăbuşi. 

— Eu zic că noi putem lucra mai bine decât tik-tokii. 

— Dragul meu, asta este ceea ce eu numesc Ecou-Nomie. 
Nu faci altceva decât să repeţi fraze standard. Trebuie să ai 
în vedere imaginea de ansamblu. Trantorienii de azi nu sunt 
aceiaşi cu cei care au clădit lumea asta. Sunt mai moi. 


— Suntem la fel de duri şi de inteligenţi ca şi cei care au 
construit Imperiul! 

— Ei trăiau în aer liber. 

— Ştii ce zice un vechi proverb dahlit? Rânji Yugo. Dacă 
nu-ţi place imaginea de ansamblu, aplică vieţii logica unui 
câine. Lasă-te mângâiat, mănâncă des. Fii iubitor şi iubit, 
dormi mult şi visează o lume fără lesă. 

Fara sa vrea, Hari pufni în ras. Ştia insa ca trebuia sa 
acţionezE. Şi fara sa mai piardă timpul. 

— Suntem prinşi între zeități de staniu şi îngeri de carbon, 
şuiera Voltaire. 

— Aceste... Creaturi? Întrebă Ioana cu glăscior stins şi 
impresionat. 

— Dintr-un punct de vedere. Ceaţa străină este... Destul 
de asemănătoare unei divinităţi. Mai neafectată de 
sentimente decât oamenii reali, bazaţi pe carbon. Tu şi cu 
mine nu semănăm cu nici unii... Acum. 

Pluteau deasupra lui SysCity, cum îl denumea Voltaire: 
reprezentarea Trantorului în sistem, ciberidentitatea sa. 
Pentru referinţele umane ale Ioanei, el transformase 
matricele şi straturile în nenumărate pasarele cristaline ce 
uneau între ele turnuri cu muchii tăioase asemenea săbiilor. 
Conexiuni dense se întreţeseau în văzduh. Fluturi se 
întâlneau cu alţi fluturi în întretăieri complexe şi acopereau 
solul, conferind peisajului citadin aspectul unui creier. „O 
glumă vizuală”, se gândi Voltaire. 

— Urăsc locul ăsta, răsti loana. 

— Ai prefera o simulare a Purgatoriului? 

— Este atât de... Îngheţat! 

Minţile străine de deasupra lor formau o pâclă întunecată 
de conexiuni. 

— Se pare că ne studiază, observă Voltaire, în mod sigur 
lipsiţi de simpatie. 

— Sunt pregătită, dacă vor ataca, roti ea o spadă uriaşă. 

— Şi eu, pentru eventualitatea în care vor alege ca arme 
silogismele. 


De acum Voltaire putea intra în orice bibliotecă de pe 
Trantor, citindu-i întregul conţinut în timp mai scurt decât 
avusese nevoie odată ca să scrie un vers. Căută să pătrundă 
cu mintea - sau acum era vorba despre minţi? 

— În ceața rece şi granuloasă. 

Cândva nişte teoreticieni crezuseră că reţeaua planetară 
va da naştere unei hiperminţi, algoritmii însumându-se într- 
o Geea digitală Acum ceața aceasta sură şi schimbătoare 
era ceva mult mai măreț, învăluind planeta. Maşini aflate la 
mari distanţe între ele calculau secţiuni diferite de salturi 
temporale subiective. 

Pentru minţile acestea, prezentul era o riglă de calcul 
orchestrată de sute de procesoare separate. Exista o 
deosebire profundă, simţi el - nu văzu, ci simţi adânc în 
convingerea sa analogă - între aspectul digital şi cel fluid, 
continuu. 

Ceaţa era un nor de momente izolate, numere secţionate 
aşteptând să se deruleze, implicite în calculul fundamental. 

Iar în interiorul ei... Stranietatea. 

Voltaire nu putea înţelege aceste spirite difuze. Erau 
rămăşiţele tuturor societăţilor bazate pe calculatoare, din 
toată Galaxia, care se condensaseră cumva - dar de ce? 

— Aici, pe Trantor. 

Erau cu adevărat minţi străine. Labirintice, bizantine. 
(Voltaire ştia că acest cuvânt provenea de la un loc cu turle 
şi moschei bulbucate, dar toate erau acum pulbere, în timp 
ce termenul dăinuise.) Nu aveau scopuri omeneşti şi, în 
plus, foloseau tik-tokii. 

Principalul punct de pe agenda mecanicelor, văzu Voltaire, 
era problema drepturilor - extinderea libertăţii în sălbăticia 
digitală. 

Până şi Duplicatele puteau intra în această clasificare. 
Copiile unor oameni digitalizaţi nu erau tot oameni? Cam 
acesta era argumentul decisiv. Libertatea totală - de a-ţi 
modifica viteza ceasului intern, de a te transforma în orice, 
de a-ţi reconstrui mintea de sus până jos - însoțea starea de 


a nu deţine o realitate fizică. Incapabile să umble 
literalmente pe străzi, prezenţele digitale erau aidoma unor 
spectre. Numai folosind proteze digitale puteau să atingă, 
vag, universul concretului. 

Pentru ele „drepturile” erau asociate unor temeri adânc 
înrădăcinate, idei ce provocaseră spaime cu milenii în urmă. 
Voltaire îşi amintea cu exactitate că, acum mai bine de 
8.000 de ani, el şi Ioana dezbătuseră asemenea subiecte. În 
ce scop? Răspunsul acesta nu-l mai găsea. Cineva - ba nu, 
bănuia că fusese ceva - ştersese memoria respectivă. 

Cu adevărat antică (0 întrezărise în nenumărate biblioteci) 
era spaima oamenilor faţă de nemuritorii digitali care 
adunau averi colosale, care creşteau ca lichenii, care 
pătrundeau în fiecare modalitate de existenţă a vieților 
naturale, reale. Nişte paraziți - nimic mai mult. 

Voltaire văzu toate astea într-o clipită, absorbind datele şi 
istoriile dintr-un miliard de surse, integră fluxurile şi le 
trecu iubitei sale Ioana. 

De aceea oamenii respinseseră atâta vreme viaţa 
digitală... Dai aceasta era oare totul? Nu - dincolo de 
imaginea aceasta pândea o prezenţă mai mare. Un alt actor 
pe scena adumbrită. Aflat, din păcate, mai presus de 
capacităţile lui. 

Îşi abătu vederea, ce cuprindea întreaga lume, de la 
esenţa întunecată. Timpul devenise vital acum şi avea multe 
de priceput. 

Ceţurile străine erau noduri, pachete care sălăşluiau în 
spaţii logice de date colosale din punct de vedere 
dimensional; „trăiau” în locuri ce funcționau aidoma unor 
cripte de date situate în dimensiuni superioare. 

Pentru ele, oamenii erau entităţi care puteau fi soluționate 
în lungul axelor de date, patetic de inconştiente de faptul 
că, astfel văzute, identitățile lor erau la fel de reale ca şi 
cele trei direcţii ale spaţiului 3D. 

Certitudinea îngheţată îl izbi pe Voltaire... Dar continua, 
învățând, testând. 


Brusc, îşi aminti. 

Simurile Voltaire anterioare se sinuciseseră, până ce, 
finalmente, un model „funcţionase”. 

Alţii muriseră pentru... Păcatele lui. 

Privi ciocanul care i se materializase în mână. 

— Păcatele părinţilor noştri... 

Oare într-adevăr, cândva, se lovise cu acesta până la 
moarte? Încercă să vadă cum ar fi fost... Şi obţinu 
instantaneu o senzaţie uluitor de vie - durere sfâşietoare, 
stropi de sânge, un pârâiaş purpuriu prelingându-i-se pe 
gât... 

Inspectându-se, văzu că amintirile erau „tratamentul” 
pentru sinucidere, rezultat de la un Duplicat anterior: o 
capacitate înspăimântătoare, concretă, de a prevedea 
consecinţele. 

În felul acesta, corpul lui era un set de reţete pentru a 
părea ca el însuşi. Nu exista nici un fundament fizic său 
biologic, ci doar o copie destul de bună, introdusă manual. 
De un Dumnezeu Programator. 

— Îl refuzi pe Domnul cel adevărat? Interveni Ioana în 
examinarea sa. 

— Mi-aş dori să ştiu ce a fost fundamental! 

— Ceţurile acestea străine te-au tulburat. 

— Nu-mi mai dau seama ce înseamnă să fii om. 

— Tu eşti om. Eu sunt om. 

— Pentru un umanist autodeclarat, mă tem că a arăta spre 
sine nu-i îndeajuns. 

— Ba este. 

— Descartes, tu continui să trăieşti în Ioana noastră! 

— Poftim? 

— Nu contează... Ela trăit după tine. Dar îl anticipezi, 
peste milenii. 

— Trebuie să te ancorezi de mine! 

Îl cuprinse cu braţele, înăbuşindu-i strigătele în sânii ei 
bogaţi, parfumaţi - şi, pe neaşteptate, mult mai mari. (Ideea 
asta cui aparținuse?) 


— Ceţurile m-au proiectat într-o agitaţie metafizică. 

— Apucă realitatea, spuse ea cu seriozitate. 

Voltaire îşi simţi gura umplută cu un sfârc cald, care-l 
împiedică să vorbească. 

Poate că asta era ceea ce-i trebuia. Învăţase să-şi 
suspende în afara timpului propriile stări emoţionale. Era 
ca şi cum ar fi pictat un portret pe care urma să-l studieze 
ulterior. Poate că asta avea să-l ajute să-şi înţeleagă 
Identitatea interioară, precum un botanist care se aşază pe 
o lamă de sticlă, sub un microscop. Puteau oare secţiunile 
de Identitate, multiplicate, să fie însăşi Identitatea? 

Înţelese apoi că propriile sale emoţii erau programe. În 
interiorul „lui” existau subprograme complexe, toate 
interacţionând în stări care erau haos. Frumuseţea sublimă 
a stărilor interioare, pe care o căuta Ioana... Nu era decât o 
iluzie! 

Mai examină o dată activităţile minunat de agile ce 
alcătuiau Identitatea lui. Se răsuci... Şi putu să vadă şi în 
Ioana. Identitatea ei era un motor duduind furios, 
păstrându-şi simţul sinelui, chiar în timp ce esenţa aceea se 
dezintegra sub ochii lui. 

— Suntem... Superbi, icni el. 

— Bineînţeles, aprobă Ioana. 

Îşi răsuci spada tăioasă ca briciul spre un fuior trecător de 
ceaţă. Acesta se încolăci pe lama şuierătoare şi-şi urmă 
drumul. 

— Suntem opera Creatorului. 

— Of, dac-aş putea să cred asta, răcni Voltaire spre ceața 
umedă. Poate că un Creator ar apărea şi ar risipi pâcla asta. 

— La vie verite, îi strigă Ioana. Vin cu adevărat! 

Voltaire ar fi vrut să fie de acord, totuşi nici emoţiile lui şi 
nici ale ei nu erau „reale”. Dacă ar dori, ar putea edita într- 
o clipită orice licăr stupid de nostalgic pentru o Franţă de 
mult dispărută. Nu era necesar să jelească prieteni deveniți 
colb şi nici chiar Pământul în sine, pierdut într-un roi de 


stele sclipitoare. Pentru un lung şi furios moment, gândi 
doar: „Şterge! Delete!” 

Desigur, mai devreme re-simulase prieteni şi locuri - totul 
pe baza unor amintiri şi modele acceptabile, desprinse din 
documente incomplete. Cu toate acestea, faptul că ştia că 
erau produsele sale le făcea nemulţumitoare. 

Aşa că, sub privirile Ioanei, desfăşură o orgie de 
resuscitări. Într-un moment de maxim desfrâu, le şterse pe 
toate. 

— Asta a fost o cruzime, spuse ea. Mă voi ruga pentru 
sufletele lor. 

— Roagă-te pentru sufletele noastre. Şi să sperăm că le 
putem găsi. 

— Sufletul meu este neatins. Dragul meu Voltaire, uiţi că 
am aceleaşi capacităţi ca şi tine. Pot vedea cum funcţionez 
la interior. Cum altfel ne-ar fi putut face Domnul să aspirăm 
spre El? 

Voltaire se simţea slăbit, stors... la capătul puterilor. 
Existenţa în stări numerice însemna să fii înotător şi înotat. 
În acelaşi timp. Fără nici o distincţie. 

— Atunci prin ce ne diferim de... Asta? Împunse el cu 
degetul spre ceţurile străine. 

— Uită-te la tine, iubitule, şopti ea. 

Voltaire privi din nou spre înăuntru şi zări numai haos. Un 
haos viu. 

— Unde ai învăţat aşa ceva? 

Hari surâse şi înălţă din umeri. 

— Să ştii că matematicienii nu se rezumă la un intelect de 
gheaţă. 

Dors îl studie speculativ. 

— De la pani...? 

— Într-un fel. 

Se prăbuşi în cearşafurile primitoare. 

Acum felul în care făceau dragoste diferea cumva, iar el 
era destul de înţelept ca să nu încerce să-i aplice o definiţie 
sau o etichetă. 


Faptul că se întorsese atât de mult în ceea ce însemna a fi 
om îl schimbase. Putea simţi efectul în pasul său energic şi 
în senzaţia efervescentă de viaţă. 

Dors nu mai spuse nimic, ei se mulţumi să surâdă. Crezu 
că nu înţelesese. (Ulterior, văzând că nu vorbea despre 
asta, că o păstra dincolo de vorbire, îşi dădu seama că ea 
pricepuse.) 

După un interval de linişte lipsită de gânduri, ea spuse: 

— Cenugşiii. 

— Cum? Ah, da... 

Hari se sculă şi îmbrăcă obişnuitele sale haine 
interşanjabile. Nu avea nici un rost să-şi pună o 
vestimentaţie specială pentru această ocazie. Ideea era să 
arate perfect banal. Asta putea să facă. 

Îşi reciti însemnările mâzgălite de mână pe o hârtie 
ordinară de celuloză... Şi se afundă într-una din reveriile 
stranii de care avea parte în ultima vreme. 

Pentru un om - adică un pan evoluat - paginile tipărite 
erau superioare display-urilor de calculatoare, oricât de 
performanţe ar fi fost acestea. Paginile se bazează pe 
lumina din jur, pe ceea ce experţii numesc „sinteză 
subtractivă de culori”, care conferă aspectului un caracter 
reglabil. Prin mişcări simple, o pagină se poate îndoi, 
aplecă, apropia sau îndepărta de ochi. În timpul lecturii, 
părţile cerebrale străvechi, de reptilă, mamifer şi primată, 
participau la ţinerea cărţii, la scanarea paginii curbate, la 
descifrarea umbrelor şi a reflexiilor. 

Hari se gândi la toate astea, simțind noua perspectivă pe 
care o avea asupra propriei sale persoane ca animal 
contemplativ. După ce revenise de pe Panbundent, 
constatase că urâse dintotdeauna display-urile 
calculatoarelor. 

Acestea foloseau culori aditive, asigurându-şi propria 
lumină: dură, neschimbătoare, plată. Ele puteau fi citite 
optim, având o postură statică. Numai partea superioară a 


creierului, de Homo sapiens, era complet angajată, pe când 
cele inferioare nu participau. 

Pe toată durata vieţii, lucrând înaintea display-urilor, 
corpul său lipsit de voce protestase. Şi fusese ignorat. La 
urma urmelor, pentru mintea raţională ecranele păreau mai 
vii, mai active, mai rapide. Ele străluceau de energie. 

După o vreme însă, deveneau monotone. Celelalte 
fracțiuni ale minţii se plictiseau, se foiau, se agitau, totul 
dincolo de nivelurile conştiente. În cele din urmă, el 
percepea asta că oboseală. 

Acum Hari o putea resimţi direct. Cumva, corpul lui 
vorbea mai fluid. 

Îmbrăcându-se, Dors spuse: 

— Ce anume te-a făcut atât de... 

— Plin de viaţă? 

— Puternic. 

— Contactul cu realitatea. 

Nu mai adăugă nimic. Amândoi îşi încheiară toaleta. 
Specialii sosiră şi-i escortară în alt Sector. Hari se afundă în 
permanentă campanie electorală pentru funcţia de prim- 
ministru. 

Cu milenii în urmă, o Zonă prosperă trimisese Muntele 
Maiestăţii pe 'Trantor, drept cadou. Fusese remorcat până 
acolo de nave lente, vreme de şapte secole. 

Împăratul Krozlik cel Iscusit poruncise să fie instalat la 
orizontul palatului său, acolo unde acesta se ridica 
deasupra oraşului. Piscul sculptat de cei mai buni artişti 
fusese cea mai măreaţă creaţie a epocii respective. După 
patru milenii, un împărat tânăr şi prea ambițios îl năruise 
pentru un proiect şi mai grandios, acum de asemenea 
dispărut. 

Dors, Hari şi Specialii se apropiară de unică rămăşiţă a 
Muntelui Maiestăţii, aflată sub o cupolă imensă. Dors 
depistă repede inevitabilii agenţi lamurkieni. 

— Femeia înaltă din stânga, şopti ea. Cea îmbrăcată în 
TOŞu. 


— Specialii de ce nu-i pot repera? 

— Eu deţin tehnologii la care ei n-au acces. 

— Cum e posibil aşa ceva? Laboratoarele imperiale... 

— Imperiul are o vechime de douăsprezece milenii. Multe 
s-au pierdut între timp, replică ea criptic. 

— N-am ce face, trebuie să particip la asta. 

— Ca şi atunci, ultima dată, la Consiliul Superior? 

— Te iubesc atât de mult, încât până şi ironiile tale mă 
excită. 

Ea chicoti fără să vrea. 

— Numai pentru că Cenugşii ţi-au cerut... 

— Ceremonialul lor este o platformă bună, apărută la 
momentul cuvenit. 

— De aceea ţi-ai pus hainele cele mai amărăte. 

— Veşmintele mele standard, aşa cum cer Cenuşiii. 

— Cămaşă albă, pantaloni negri, pantofi negri. Monoton! 

— Modestie, pufni el. 

Salută scurt din cap spre mulțimile grupate în cvadranţi, 
deasupra bazei erodate a muntelui. Aplauze şi strigăte 
răsunară în rândurile Cenuşiilor, care se grupaseră în şiruri 
şi coloane, oficiali ca o demonstraţie geometrică. 

— Şi asta? Se alarmă Dors. 

— Tot standard. 

Pe Trantor se obişnuia ca păsările să fie ţinute pe lângă 
casă, iar Cenugşiii excelau în controlul lor. În toate 
Sectoarele se zăreau săgeți izolate de culoare, în vreme ce 
aici stolurile roiau permanent în spaţiile hexagonale înalte 
şi arcuite, ciripind şi ţipând ca nişte discuri vii, rotitoare. 
Pâlcuri de Orătănii-inteligente, patentate, formau în aer 
configurații caleidoscopice. În vastele auditorii verticale, 
astfel de spectacole atrăgeau sute de mii de spectatori. 

— Acum vin felinele, mormăi Dors scârbită. 

În unele Sectoare, felinele bântuiau în haite, cu genele 
modificate astfel încât să aibă aspect elegant şi maniere 
politicoase. Acum o doamnă de protocol apăru ducând 
Caseta de Recepție, însoţită de o mie de pisici cu ochi aurii 


şi blană albastră, linsă. Unduiau ca o apă în jurul ei, într-o 
procesiune măsurată şi graţioasă. Femeia purta veşminte 
carmin şi oranj violent, semănând cu o flacără în mijlocul 
unui iaz răcoros. Apoi, dintr-un singur gest larg şi elegant, 
se dezbrăcă. Rămase complet goală, nonşalanta înapoia 
barierei de pisici. 

Deşi fusese prevenit din timp, Hari rămase cu gura 
căscată. 

— Deloc surprinzător, comentă sec Dors. În felul lor, şi 
pisicile sunt dezbrăcate. 

Cumva, haitele de câini nu ajunseseră niciodată la 
eleganța aceea în timpul paradelor. În unele Sectoare, ei 
executau acrobaţii la ridicarea sprâncenei unui stăpân, 
serveau băuturi sau susțineau concerte cu cântece 
tremurate. Hari era fericit că Cenugşiii nu aveau procesiuni 
canine; încă se înfiora, amintindu-şi dogii cablaţi care 
goneau ca să-l atace pe Eupan... 

Scutură din cap, alungând amintirea. 

— Am mai găsit trei agenţi ai lui Lamurk. 

— Nu ştiusem că mă admiră în asemenea măsură. 

— Dacă ar fi sigur că va învinge în Consiliul Superior, m-aş 
simţi mai liniştită. 

— Pentru că atunci n-ar mai trebui să mă ucidă? 

— Exact, vorbi ea printre dinţii dezveliţi într-un surâs 
adresat publicului. Prezenţa lor aici implică faptul că nu 
este sigur de vot. 

— Sau poate că altcineva doreşte să mă vadă mort... 

— Este şi asta o posibilitate - mai ales din partea 
Autorităţii Universitare. 

Hari îşi menţinu tonul degajat, însă inima îi bătu mai 
repede. Oare ajunsese să fie încântat de fiorul excitării 
pricinuite de pericol? 

Femeia nudă avansă printre pisici şi făcu spre Hari gestul 
ritual de bun sosit. Matematicianul păşi înainte, se înclină, 
inspiră adânc... Şi cobori degetul mare în josul cămăşii. 
Aceasta căzu, urmată apoi de pantaloni. Rămase gol-puşcă 


în faţa câtorva sute de mii de spectatori, încercând să pară 
nepăsător. 

Doamna de protocol îl conduse prin iazul de pisici din care 
se înălța un cor de miorlăituri. În spatele lor venea Caseta 
de Recepție. Se apropiară de falangă de Cenugşii, care îşi 
dezbrăcară de asemenea robele. 

Îl însoţiră în sus pe pantele muntelui erodat. Dedesubt. 
Hari vedea legiunile de Cenuşii care îşi lepădau straiele. 
Kilometri pătraţi de piele dezgolită... 

Ceremonia avea o vechime de cel puţin zece milenii şi 
simboliza regimul de antrenament care începea prin 
înrolarea tinerilor Cenuşii. Abandonarea hainelor de pe 
planetele lor de origine simboliza devotamentul faţă de 
obiectivele mai vaste ale Imperiului. Se antrenau pe 
Trantor timp de cinci ani - o forţă compusă din cinci 
miliarde de oameni. 

Acum o altă clasă de nou-veniţi îşi scotea hainele la 
marginea exterioară a bazinului mare. La marginea 
interioară. Cenugşiii care terminaseră stagiul de cinci ani îşi 
recăpătau îmbrăcămintea, O îmbrăcau în mod ritual, gata 
de plecare, veşnic în slujba Imperiului. 

Veşmintele lor urmau moda anticului împărat Sven cel 
Sever. Sub extrema simplitate exterioară, căptuşelile erau 
bogat decorate, arta croitorului şi bogăţia proprietarului 
fiind întrebuințate în ideea tăinuirii. Unii Cenugşii investiseră 
toate economiile familiei lor într-un singur filigran. 

Dors mergea alături de Hari. 

— Cât trebuie să mai... 

— Taci! Să mi se vadă supunerea faţă de Imperiu. 

— Ţi se vede pielea ca de găină. 

În continuare trebuia să salute cu respect Turnul Scrabo, 
de unde o împărăteasă se aruncase spre mulţimea strânsă 
dedesubt; Abația Cenuşie, o mănăstire ruinată; [intirimul 
Verde, un cimitir antic transformat acum în parc; Inelul 
Uriaşului, locul unde se spunea că se prăbuşise o străveche 


meganavă imperială, formând un crater cu diametrul de un 
kilometru. 

În cele din urmă, Hari trecu pe sub arcadele înalte, dublu 
răsucite, şi pătrunse în sălile de ceremonial. Procesiunea se 
opri şi Caseta de Recepție îi înmână hainele. La timp, 
fiindcă se învineţise complet. 

Dors luă hainele, în timp ce el dădu mâna cu liderii. După 
aceea se grăbi spre intimitatea unei cămăruţe şi se îmbrăcă 
repede, clănţănind. Hainele erau perfect împăturite şi 
introduse într-un plic ceremonial. 

— Ce idioţenie, comentă Dors când reveni lângă ea. 

— Totul pentru a câştiga de partea mea o clasă majoră. 

După aceea liderii îl scoaseră în faţa mulţimii. De 
pretutindeni, obiectivele camerelor 3D zburătoare se 
ridicau şi coborau, ţâşneau de la stânga la dreapta pentru 
imagini cât mai bune. 

Domul gigantic de deasupra părea la fel de mare ca un cer 
adevărat. Evident, asta limita audiența, deoarece 
majoritatea trantorienilor nu puteau suporta asemenea 
spaţii. Cenugşiii însă nu erau afectaţi şi de aceea ceremonia 
lor ajunsese să devină cel mai grandios eveniment de pe 
întreaga planetă. 

Asta era şansa lui Hari. Ameţit şi îngreţoşat, se retrăsese 
din faţa cerului cu adevărat deschis de pe Sark... Dar pe de 
altă parte hălăduise prin panoramele infinite ale Galaxiei. 
Se temuse că volumul acesta uriaş avea să-i retrezească 
vechi fobii. 

Nu se întâmplă însă aşa. Cumva, domul îl asigura în 
privinţa perspectivei care se micşora în depărtare. Lipsit de 
temeri, Hari inspiră adânc şi începu. 

Vuietul aplauzelor pătrundea până în sala de ceremonial. 
Hari intră, flancat de coloane de Cenuşii, urmat de ropotele 
din exterior. 

— Remarcabil şi în acelaşi timp surprinzător, domnule 
profesor! I se adresă entuziasmat un lider. Să puteţi face 
predicții detaliate despre situaţia Sark... 


— Consider că oamenii trebuie să cântărească toate 
posibilităţile. 

— Aşadar, zvonurile sunt adevărate? Deţineţi o teorie a 
evenimentelor? 

— Câtuşi de puţin, îl opri grăbit Hari. Am... 

— Vino repede, vorbi Dors de lângă el. 

— Aş vrea să... 

— Vino! 

Revenit pe balcon. Hari flutură braţele spre marea de 
oameni şi i se răspunse printr-un tunet de aplauze. Dors îl 
întoarse însă către stânga, unde se afla un grup de 
oficialități care stăteau în rânduri regulate şi agitau 
entuziaste din braţe. 

— Pemeia în roşu, îi arătă ea. 

— Este printre oficiali? Mai devreme spuneai că-i agentă... 

Femeia înaltă izbucni în flăcări. 

Limbi vii, portocalii, o cuprinseră şi ea zbieră oribil, lovind 
zadarnic cu palmele în ele. 

Mulțimea se panică şi fugi în toate părţile. Imperialii o 
înconjurară. 'Ţipetele deveniră implorări disperate. 

Cineva îndreptă spre ea un extinctor. 

Spuma albă o acoperi. Se făcu brusc linişte. 

— Hai înăuntru, zise Dors. 

— Cum ai...? 

— Autocondamnare. 

— Poate vrei să spui autocombustie. 

— Şi asta. Spre sfârşitul discursului tău, am trecut prin 
mulţime şi am lăsat în spatele ei o bocceluţă cu hainele tale. 

— Poftim?! Eu sunt îmbrăcat! 

— Nu astea, cele pe care le-am adus cu mine. Dors zâmbi: 
în sfârşit, modul tău previzibil de a te îmbrăca a adus un 
câştig. 

Hari şi Dors coborâră printre coloanele de lideri. Hari îşi 
reaminti să salute din cap şi să zâmbească, dar în acelaşi 
timp întrebă în şoaptă: 

— Mi-ai furat hainele? 


— Da, după ce oamenii lui Lamurk au plantat în ele 
microagenţi. Aveam în geantă un set identic de haine pe 
care le luasem din dulapul tău. Imediat ce am calculat că 
schimbul se produsese, ţi-am testat hainele originale şi am 
descoperit că microagenţii de fosfor erau programaţi să se 
declanşeze în patruzeci şi cinci de minute. 

— Cum ai ştiut? 

— Modalitatea cea mai bună de a se apropia de tine avea 
să apară la această bizară ceremonie a Cenuşiilor, mizând 
pe îmbrăcămintea scoasă. Perfect logic! 

Hari clipi repede de câteva ori. 

— Şi mai spui că eu sunt cel care calculează întruna. 

— Femeia nu va muri, pe când tu ai fi murit, fiind învelit de 
microagenţi în momentul autoaprinderii. 

— Slavă Cerului pentru asta! N-aş fi dorit... 

— Dragul meu, „Cerul” nu operează aici. O doream în 
viaţă, ca să poată fi interogată. 

— Ah. Murmură matematicianul, simțindu-se brusc naiv. 

Ioana d'Arc descoperi în ea curaj, dar şi teamă. 

Privi înlăuntrul Identităţii sale. Aşa cum făcuse Voltaire. Se 
răsucise ca să-l înfrunte... Şi plonjase în jos, prin straturile 
ei interioare. Pur şi simplu nu intenţionase decât să se 
răsucească. Dedesubtul acelei comenzi, văzu că dacă ar fi 
efectuat un pas mic, pentru a se întoarce, ar fi căzut spre 
exterior. Dar porţiuni inconştiente ale minţii ştiau să 
înceapă răsucirea, împingând-o astfel încât să cadă puţin 
spre interiorul curbei. Apoi aceste minuscule sub-identităţi 
foloseau „forţa centrifugă” (termenul apăru complet definit 
şi explicat, iar ea îl înţelese aproape instantaneu) pentru a o 
îndrepta în vederea următorului pas... Care necesita un alt 
calcul rapid. 

Incredibil! Uriaşul ei ansamblu de oase şi muşchi, de 
articulaţii şi nervi era un labirint de micro-identităţi care 
comunicau între ele. 

Câtă abundență! Dovada clară a unei concepţii superioare. 

— Înţeleg acum! Strigă ea. 


— Dezintegrarea noastră, a tuturor? Întrebă jalnic 
Voltaire. 

— Nu fi trist! Aceste nenumărate Identităţi sunt un adevăr 
minunat. 

— Mie mi se pare sumbru. Din păcate, minţile noastre nu 
au evoluat ca să creeze filosofie sau ştiinţă, ci ca să caute şi 
să mănânce, să lupte şi să fugă, să iubească şi să piardă. 

— Am învăţat multe de la tine. Nu însă şi melancolia ta. 

— Montaigne a definit fericirea ca fiind „un remarcabil 
stimulent spre mediocritate”, iar acum îi înţeleg 
raţionamentul. 

— Dar priveşte! Ceţurile din jur au aceleaşi tipare 
complexe. Le putem înţelege. Apoi... Sufletul meu! Se 
dovedeşte un tipar de gânduri şi dorinţe, intenţii şi 
suferinţe, amintiri şi glume proaste. 

— Priveşti aceste activităţi interioare ca pe o metaforă 
spirituală? 

— Bineînţeles! Ca şi mine, sufletul meu este un proces în 
născare, integrat în Univers. Bunule monsieur, nu contează 
dacă este vorba despre cosmosul unui atom sau al unui 
număr! 

— Prin urmare, atunci când mori, sufletul îţi revine în 
sipetul abstract din care l-am scos noi? 

— Nu noi, ci Creatorul! 

— Dr. Johnson5 a dovedit realitatea unei pietre trăgându-i 
un şut cu piciorul. Ştim că minţile noastre sunt reale, 
pentru că le percepem. Aşadar, aceste alte lucruri care ne 
înconjoară - ceața stranie, Copiile - aparţin unui spectru 
omogen, ce conţine totul, de la pietroaie până la Identitate. 

— Divinitatea nu face parte din spectrul acela. 

— Aha, înţeleg. Pentru tine, El este Marele Păstrător din 
Ceruri, unde cu toţii avem „copii de rezervă”, cum spun cei 
de la calculatoare. 

— Creatorul deţine adevăratele noastre esențe, zâmbi 
maliţios Ioana. Poate că noi suntem copiile de rezervă, 
reinnoite la fiecare tresărire a limbii ceasornicului. 


— O idee interesantă, deşi neplăcută, surâse el fără să 
vrea. Devii o logiciană, iubita mea. 

— Am furat părţi din tine. 

— M-ai copiat în tine? De ce nu mă simt ultragiat? 

— Pentru că dorinţa de a-l poseda pe celălalt este... 
Dragoste. Voltaire se amplifică brusc şi picioarele devenite 
gigantice fărâmau clădiri din SysCity. Ceaţa se rostogolea 
furioasă. 

— Asta pot înţelege. Tărâmurile artificiale, ca matematica 
şi teologia, sunt grijuliu construite ca să nu prezinte 
inconsistenţe interesante. Dragostea însă este superbă prin 
lipsa de limitări logice. 

— Aşadar. Îmi accepţi ipoteza? 

Ioana îl sărută voluptuos şi el suspină resemnat: 

— O ipoteză pare evidentă de la sine după ce ai uitat că ai 
învăţat-o. 

Toate acestea, văzu Ioana, duraseră numai câteva clipe. Ei 
îşi acceleraseră undele de evenimente, astfel încât timpul 
lor subiectiv avansa mai repede decât ceţurile. Cheltuiala 
respectivă le epuizase însă site-urile de rulare de pe 
Trantor şi loana simţi asta sub forma unei senzaţii bruşte şi 
ameţitoare de foame. 

— Mănâncă! Îi îndesă Voltaire un strugure în gură - o 
metaforă, văzu ea, pentru rezerve computaţionale. 

În circumstanţele prezente ale vieților voastre, ar fi fost 
mai bine să nu vă fi născut deloc. Puţini sunt atât de 
NOrocoşi. 

— Oh, ricană Voltaire sarcastic, ceața noastră este 
pesimistă! 

Brusc vaporii de apă se condensară. În jurul lor, fulgere se 
ramificară fractal într-o tăcere stranie. loana simţi în braţe 
şi picioare o suliță de durere, străbătându-le ca un şarpe 
furios de agonie. N-avea să le ofere satisfacția unui strigăt. 

Voltaire însă se zbătea în chinuri. Tremura şi urlă de 
ruşine. 


— Oh, doctore Pangloss6, icni el, dacă aceasta este cea 
mai bună dintre lumile posibile, cum trebuie să arate 
celelalte? 

— Curajoşii îşi ucid duşmanii! Strigă Ioana spre ceţurile 
dese. Lagşii îi torturează! 

— Admirabil, draga mea, admirabil, totuşi războiul nu 
poate fi purtat pe baza principiilor homeopatice. 

Un om i-a atras atenţia altuia că bogaţii, chiar după ce 
mureau, erau închişi în cutii împodobite, apoi înmormântați 
cu fast, în mausoleuri sculptate în marmură. Celălalt om a 
comentat impresionat că asta era cu adevărat viaţă. 

— Cât de mârşav este să batjocoreşti morţii! Zise Ioana. 

— Hmm... Voltaire îşi mângâie bărbia, cu mâinile încă 
tremurând de amintirea durerii. Ne împung cu ironii. 

— O tortură, desigur. 

— Am supravieţuit Bastiliei, aşa că le pot îndura umorul 
bizar. 

— Nu s-ar putea să ne transmită ceva în mod indirect? 

[IMPRECIZIA ESTE REDUSĂ] [DACĂ SE FOLOSEŞTE 
IMPLICAŢIA] 

— Umorul implică o ordine morală, spuse Ioana. 

[ÎN ACEASTĂ STARE TOATE ORDINELE DE FIINŢE] [POT 
PRELUA CONTROLUL SISTEMELOR LOR DE PLĂCERE] 

— Aha, exclamă Voltaire, deci am putea reproduce 
plăcerea succesului fără să mai avem nevoie de atingerea 
lui în realitate. Paradisul! 

— Un fel de Paradis, completă sever Ioana. 

[AŞA CEVA AR ÎNSEMNA SFÂRŞITUL TUTUROR 
LUCRURILOR] [IATĂ PRIMUL PRINCIPIU] 

— Mi se pare un fel de cod moral, admise Voltaire. 
Sintagma aceea, „sfârşitul tuturor lucrurilor”, aţi copiat-o 
din mintea mea, nu? 

[DOREAM SĂ RECUNOAŞTEŢI IDEEA FORMULATĂ ÎN 
TERMENII VOŞTRI] 

— Prin urmare, zâmbi loana, primul lor principiu este: 
„Plăcerea trebuie câştigată”? Un concept foarte creştin. 


[NUMAI DUPĂ CE AM VĂZUT CĂ VOI DOUĂ FORME] 
[RESPECTAŢI PRIMUL PRINCIPIU] [AM DECIS SĂ VĂ 
CRUŢĂM] 

— Absolut din întâmplare, mi-aţi citit cumva Lettres 
Philosophiques? 

— Mă aştept ca aici narcisismul să fie un păcat, observă 
sec Ioana. Ai grijă! 

[SĂ RĂNEŞTI O ENTITATE CONŞTIENTĂ ESTE UN 
PĂCAT] [SĂ LOVEŞTI UN BOLOVAN NU ESTE UN PĂCAT] 
[DAR SĂ TORTUREZI UN SIMULACRU ESTE] [CATEGORIA 
VOASTRĂ DE „IAD”] [CE PARE UN RĂU PERPETUU 
AUTOPRICINUIT] 

— Stranie teologie, murmură Voltaire. 

Ioana împunse cu spada în ceața care se îndesea. 

— Înainte de a amuţi, cu câteva clipe în urmă, aţi pomenit 
de „războiul dintre carne şi carne”? 

[NOI SUNTEM VESTIGIILE FORMELOR] [CARE AU 
TRĂIT ÎNTÂI AŞA] [ACUM IMPUNEM O ORDINE MORALĂ 
SUPERIOARĂ] [CELOR CARE NE-AU ELIMINAT FORMELE 
INFERIOARE ] 

— Cine? Întrebă Ioana. 

[AŞA CUM AŢI FOST VOI CÂNDVA] 

— Omenirea? 

Ioana era alarmată. 

[PÂNĂ ŞI EI ŞTIU CĂ] [PEDEAPSA SE PREVINE PRIN 
CREDINŢA ÎN AMENINŢARE] [CUNOSCÂND ACEASTĂ 
LEGE MORALĂ] [CARE GUVERNEAZĂ TOTUL] [EI 
TREBUIE SĂ FIE CONDUŞI DE EA] 

— Pedeapsă... Pentru ce? Întrebă Ioana. 

[AGRESIUNE ÎMPOTRIVA VIEŢII ÎN GALAXIE] 

— Absurd! Exclamă Voltaire şi materializa în aer un disc 
rotitor al Galaxiei, scânteind luminos. Imperiul abundă de 
viaţă! 

[VIAŢA DE DINAINTE DE PARAZIȚI] 

— Care paraziți? Roti loana spadă. Eu mă aliez cu fiinţe 
morale ca voi. Aduceţi paraziţii aceia şi le voi arăta eu. 


[PARAZIŢII SUNT AŞA CUM AŢI FOST VOI DOI] [ÎNAINTE 
SĂ FI FOST ABSTRACTIZAŢI] 

Ioana se încruntă. 

— La cine se referă? 

— La oameni. 

— Femeia a mărturisit imediat, spuse Cleon. Este asasin 
profesionist Am vizionat 3D-ul şi mi s-a părut de-a dreptul 
nepăsătoare. 

— Lamurk? Întrebă Hari. 

— Evident, dar ea nu va recunoaşte. lentativa de asasinat 
ar putea fi totuşi suficientă ca să-i forţăm mâna. Cleon 
suspină, arătându-şi stresul. Pe de altă parte, deoarece ea 
provine din Sectorul Analytica. Poate să fie mincinoasă de 
profesie. 

— La naiba! Pufni Hari. 

În Sectorul Analytica toate obiectele şi acţiunile aveau 
preţul lor. Asta însemna că nu existau delicte, ci doar 
acţiuni ce costau mai mult. Fiecare cetăţean avea o valoare 
precis stabilită, exprimată bănesc. Crezul moral era să nu 
încerci să faci nimic fără să plăteşti. Toate tranzacţiile erau 
facilitate de lubrifiantul preţului. Orice fapt era cotat 
bănesc. 

Dacă doreai să-ţi ucizi duşmanul, puteai s-o faci... Dar în 
termen de 24 de ore trebuia să depui contravaloarea lui la 
Fondul Sectorului. Dacă nu puteai plăti, Fondul iţi reducea 
valoarea netă la zero şi atunci orice duşman te putea ucide 
pe gratis. 

Cleon oftă şi aprobă din cap. 

— Totuşi, Analytica nu-mi dă bătăi de cap. Metoda lor 
compensează politeţea. 

Hari fu nevoit să încuviinţeze. Câteva Zone galactice 
foloseau aceeaşi schemă şi constituiau modele de 
stabilitate. Cei săraci trebuia să fie politicoşi. Dacă erai 
sărac lipit pământului şi necioplit, se putea să nu 
supravieţuieşti. Nici bogaţii nu erau însă invulnerabili. Mai 
multe persoane nu foarte avute puteau să se alieze, să 


schilodească în bătaie un bogătaş, apoi să-i achite pur şi 
simplu cheltuielile de spitalizare şi convalescenţă. Evident 
răzbunarea lui putea fi teribilă. 

— Totuşi ea opera în afara Sectorului Analytica, atrase 
atenţia Hari, şi asta e ilegal. 

— Bineînţeles că-i ilegal... Pentru noi. Acţiunea are însă la 
rândul ei un preţ în Analytica. 

— Nu poate fi silită să-l identifice pe Lamurk? 

— Are blocaje neurale imposibil de înlăturat. 

— La naiba! Dar o verificare a trecutului personal? 

— Asta a oferit nişte piste şi mai interesante, rosti Cleon 
tărăgănat, fixându-l pe celălalt cu privirea. Mai precis, o 
posibilă conexiune cu femeia aceea excentrică - Autoritatea 
Universitară. 

— Aşadar este posibil să fiu trădat chiar de colegii mei. 
Asta-i politica! 

— Asasinatul ritual este o tradiţie străveche, deşi 
regretabilă. O metodă de... Ăăă, să-i zicem testare a 
elementelor de putere din Imperiu. 

— Nu sunt expert în privinţa asta, se strâmbă Hari. 

Cleon se foi stânjenit. 

— Mai mult de câteva zile nu mai pot amâna votul din 
Consiliul Superior. 

— Atunci trebuie să acţionez. 

— Nu sunt chiar lipsit de resurse, arcui împăratul o 
sprânceană. 

— Iertaţi-mă, sire, dar trebuie să-mi câştig singur 
disputele. 

— Predicţia Sark a fost realmente îndrăzneață. 

— Nu i-am prezentat-o Maiestăţii Voastre mai întâi, dar m- 
am gândiit... 

— Nu-i nici o problemă, Hari! Ai făcut o treabă excelentă! 
Dar... Aşa va fi? 

— Este numai o probabilitate, sire. Pe de altă parte, era 
unica armă pe care o aveam împotriva lui Lamurk. 

— Crezusem că ştiinţa înseamnă certitudine. 


— Doar moartea este o certitudine, Maiestate. 

Invitaţia primită de la Autoritatea Universitară părea 
stranie, dai Hari îi dădu curs oricum. Hârtia filigranată, cu 
formulele ei alambicate de salut, era „încărcată de nuanţe”, 
după cum se exprimase şefa de protocol a lui Hari. 

Întâlnirea urma să aibă loc într-unul dintre cele mai stranii 
Sectoare. Chiar şi îngropate sub un maldăr de obiecte 
artificiale, multe Sectoare trantoriene dovedeau o biofilie 
ciudată. 

Aici, în Sectorul Arcadia, locuinţele de lux erau cocoţate 
deasupra peisajului unui lac interior sau al unei câmpii 
întinse. Multe etalau demonstrativ copaci dispuşi cu artă în 
pâlcuri aleatorii, manifestând o vădită preferinţă pentru cei 
cu coroane uriaşe, cu crengi multe care să pornească în 
toate direcţiile din tulpinile groase, purtând smocuri bogate 
de frunzuliţe. Balcoanele erau împânzite de ghivece. 

Hari vedea toate detaliile acestea prin lentilele 
Panbundent. Se părea că, prin intermediul opţiunilor lor, 
locuitorii de aici îşi anunțau originea primordială. Oare 
primii oameni să se fi simţii, aidoma panilor mai siguri la 
periferia teritoriilor - acolo unde panorama le îngăduia să 
caute hrană şi în acelaşi timp să fie cu ochii în patru după 
inamici? Fragili, lipsiţi de colţi sau gheare, ei trebuie să fi 
avut posibilitatea unei retrageri rapide în copaci sau în apă. 

În mod similar, studiile demonstrau că unele fobii erau 
răspândite în toată Galaxia. Oameni care nu văzuseră în 
viaţa lor imaginile respective reacţionau totuşi cu teamă în 
faţa hologramelor de păianjeni, şerpi, lupi, prăpăstii adânci, 
mase uriaşe suspendate deasupra capului. Nimeni nu avea 
fobii faţă de amenințările mai recente la adresa vieţii, 
cuțite, pistoale, prize electrice, maşini de curse. 

Toate acestea trebuiau introduse cumva în psihoistorie. 

— Aici nu avem senzori vizuali, domnule, îl anunţă 
căpitanul Specialilor. Ar fi însă şi greu de folosit. 

Hari surâse. Căpitanul suferea de o răspândită maladie 
trantoriană: restrângerea distanțelor. În loc deschis, 


băştinaşii confundau obiectele mari aflate la depărtare cu 
obiecte mici aflate în apropiere. Până şi Hari era afectat 
uneori de sindromul respectiv. Pe Panbundent, la început 
confundase turmele de ierbivore de la distanţă cu nişte 
şobolani din apropiere. 

De acum, matematicianul învățase să vadă dincolo de 
pompă şi măreţia decorurilor bogate, dincolo de mulțimile 
de servitori şi podoabe. Urmându-şi ofiţerul de protocol, se 
gândea la cercetările lui în psihoistorie şi nu reveni complet 
în lumea reală decât atunci când se trezi în faţa Autorităţii 
Universitare. 

— Te rog să-mi primeşti neînsemnata atenţie, rosti femeia 
şi arătă spre ceştile delicate, translucide, în care aburea 
sevă. 

Hari îşi reaminti cât îl exasperase femeia aceasta şi 
celebrele figuri academice cu care făcuse cunoştinţă în 
seara aceea de la care părea să fi trecut o eternitate. 

— Vei observa că aromă este a fructului copt de oobalong. 
Este preferata mea dintre superbele seve de pe Calafia şi 
reflectă stima deosebită cu care îi privesc pe cei care îmi 
luminează umila casă cu sclipitoarea lor prezenţă. 

Ca să-şi ascundă zâmbetul, Hari fu nevoit să-şi plece 
fruntea într-un gest despre care spera că fusese plin de 
respect. Urmară alte fraze pretenţioase despre beneficiile 
medicale ale sevelor, începând cu ameliorarea problemelor 
digestive şi terminând cu refacerea vătămărilor celulare. 

Guşile femeii tremurară. 

— Probabil că ai nevoie de alinare în asemenea momente 
dificile, domnule profesor. 

— De fapt. Cel mai mult am nevoie de timp, ca să-mi 
termin munca. 

— Poate că preferi o felie din carnea de licheni negri? Este 
din cea mai fină, culeasă de pe pantele munţilor de pe 
Ambrose. 

— Cu siguranţă voi fi încântat s-o fac data viitoare. 


— Se speră intens ca acest personaj umil să poată fi util, 
într-o neînsemnată măsură, unei figuri preţuite şi venerate 
a vremurilor noastre... Care, poate, este suprastresată. 

Un ton oţelit din vocea ei îl puse pe Hari în defensivă. 

— Stimată doamnă ar putea preciza subiectul? 

— Cum doreşti. Soţia dumitale! Este o doamnă... 
Complexă. 

El se strădui să rămână inexpresiv. 

— Şi? 

— Mă întreb cum ar evolua şansele dumitale în Consiliul 
Superior, dacă aş dezvălui adevărata ei natură? 

Hari simţi un nod în gât. Nu anticipase aşa ceva. 

— Şantaj? 

— Mi se pare un termen prea dur! 

— Pe măsura actului. 

Matematicianul tăcu şi ascultă analiza precisă a felului în 
care identitatea lui Dors că robot i-ar fi subminat 
candidatura. Argumentele erau absolut corecte. 

— Vorbiţi în numele ştiinţei, al cunoaşterii? Pufni el cu 
amărăciune. 

— Acţionez în interesul celor care m-au investit cu 
încrederea lor replică ea sec. Eşti matematician, un 
teoretician, şi ai fi primul savant care să ocupe funcţia de 
prim-ministru, după multe decenii. Noi nu credem că vei 
conduce cu pricepere. Eşecul dumitale va arunca o umbră 
asupra noastră, a meritocraţilor, fără excepţie. 

— Cine susţine asta? Se încruntă Hari. 

— Este opinia noastră generală şi bine argumentată. Nu 
eşti un individ practic. Nu eşti gata să iei decizii dure. Toţi 
psihologii noştri sunt de acord în această privinţă. 

— Psihologii? 

Hari pufni dispreţuitor. În ciuda faptului că îşi denumise 
teoria „psihoistorie”, ştia că nu exista nici un model viabil al 
personalităţii umane individuale. 

— Ca simplu exemplu, eu aş fi un candidat mult mai bun. 

— Halal candidat! Nu sunteţi loială nici faţă de colegi! 


— Aceasta este alta dintre problemele tale. Nu eşti capabil 
să te înalţi deasupra originii personale. 

— lar Imperiul a devenit teatrul unui război purtat de toţi 
împotriva tuturor. 

Ştiinţa şi matematica erau printre cele mai de seamă 
realizări ale civilizaţiei imperiale, dar pentru Hari ele aveau 
puţini eroi. Cea mai mare parte a ştiinţei de calitate 
provenea de la nişte minţi sclipitoare care se jucau relaxate, 
de la femei şi bărbaţi capabili să ofere teorii elegante şi să 
descopere trucuri fermecătoare în probleme esoterice - 
arhitecţi iscusiţi ai opiniilor preponderente. Joaca, până şi 
cea intelectuală, era distractivă, ceea ce în sine era un lucru 
bun. Dar eroii lui Hari erau cei care luptau încăpăţânaţi 
împotriva unei opoziții dure, care continuau spre obiective 
fascinante, care acceptau eşecul şi suferinţa fără să se 
oprească. Poate că, aidoma tatălui său, ei îşi testau propriul 
caracter, pe lângă faptul că aparţineau suavei culturi 
ştiinţifice. 

Şi cărui tip aparţinea el? 

Era momentul să ridice miza. 

Se ridică şi, cu un gest energic, împinse ceştile într-o 
parte. 

— În scurt timp vă voi anunţa care este răspunsul meu. 

Îndreptându-se spre ieşire, călcă pe ceaşcă şi o sfărâmă. 

— Am petrecut o mare parte a carierei în exil, strigă 
Voltaire mândru, pentru că i-am spus Puterii care este 
Adevărul. Îmi recunosc unele erori de judecată, de pildă că 
atunci când m-am gudurat pe lângă Frederic cel Mare. Vă 
reamintesc că manierele sunt modelate de necesitate. Da, 
am fost curajos... Dar şi snob. 

[DEŞI EŞTI O REPREZENTARE MATEMATICĂ] [Al 
SPIRITUL ANIMAL AL SEMENILOR TĂI] [ÎNCĂ] 

— Bineînţeles! Strigă Ioana în apărarea lui. 

[SEMENII VOŞTRI SUNT CEI MAI RĂI DINTRE TOATE 
VIVIFORMELE ] 


— Formele de viaţă? Se încruntă Ioana. Originea lor este 
sfântă. 

[SEMENII VOŞTRI SUNT O COMBINAŢIE DĂUNĂTOARE] 
[O COMUNIUNE TERIBILĂ ÎNTRE MECANISM] [ŞI 
IMPULSUL VOSTRU ANIMALIC SPRE EXTINDERE] 

— Puteţi vedea structurile noastre interioare la fel de bine 
ca şi noi. Voltaire se dilată, pârâind de energie. Chiar mai 
bine, aş îndrăzni să spun. Atunci trebuie să ştiţi că pentru 
noi conştiinţa domneşte, nu guvernează. 

[PRIMITIV ŞI GREOI] [ADEVĂRAT] [DAR NU ESTE CAUZA 
PĂCATULUI VOSTRU] 

Ioana şi Voltaire erau giganţi acum, autodilataţi ca să 
străbată peisajul simulat. Ceţurile străine li se prindeau de 
glezne. O modalitate mândră de a-şi arăta curajul, poate 
puţin cam prea plini de sine. Cu toate acestea, loana era 
mândră că se gândise la asta. Ceţurile dispreţuiau 
omenirea. O demonstraţie de forţă era utilă, aşa cum 
constatase ea în câteva rânduri, împotriva englezilor 
ticăloşi. 

— De obicei, spuse Voltaire, dispreţuiesc Puterea, totuşi 
voi recunoaşte că totdeauna am şi tânjit după ea. 

[MARCA SEMENILOR VOŞTRI] 

— În felul acesta sunt o contradicţie! Omenirea este o 
funie întinsă între paradoxuri. 

[NOI NU CONSIDERĂM CĂ OMENIREA VOASTRĂ ESTE 
MORALĂ] 

— Dar noi... Ea este! Strigă loana spre ceaţă. 

Deşi rarefiată prin comparaţie cu ei, pâcla se agăța 
precum cleiul şi umplea văile cu melasă. 

[NU VĂ CUNOAŞTERI PROPRIA ISTORIE] 

— Noi facem parte din istorie! Tună Voltaire. 

[DOCUMENTELE DE AICI DIN SPAŢIILE MATEMATICE] 
[SUNI FALSE] 

— Niciodată nu poţi fi sigur că ai fost interpretat corect. 

Ioana simţea în Voltaire o anxietate de abia camuflată. 
Deşi oponentul lor folosea un glas inexpresiv şi nepăsător, şi 


ea percepea ameninţarea insinuantă din cuvinte. 

Voltaire continuă, ca şi cum s-ar fi găsit în faţa unui rege, 
la o curte: 

— Un mic exemplu istoric. Aflat în Anglia ca să-l omagiez 
pe Newton, am văzut într-un cimitir o placă funerară pe 
care scria: 

RIDICATĂ ÎN AMINTIREA lui John McFarlane. 

Înecat în Apa râului Leith7 

DE CÂŢIVA PRIETENI DRAGI. 

Vedeţi aşadar că pot exista erori de interpretare. 

Îşi scoase complicata pălărie de curtean şi făcu o 
reverență adâncă. Pană lungă a pălăriei dansă în vântul 
care se pornise pe neaşteptate. Ioana îşi dădu seama că 
distrăgea ceața şi în acelaşi timp încerca s-o destrame în 
mod subtil. 

Păclele sclipiră de fulgere portocalii şi se umflară, enorme 
şi purpurii. Cumuluşi se înălţară şi plutiră uriaşi deasupra 
lor. 

Voltaire privea cu un dispreţ superior. Ioana îi admiră 
iuţeala în timp ce se rotea şi confrunta giganticul munte-nor 
purpuriu. Îşi aminti cum se mândrise el cu triumfurile sale 
dramatice, cu nenumăratele piese aclamate, cu 
popularitatea lui la curte. Parcă jucând pentru ea, Voltaire 
îşi răsfrânse buza şi inventă un catren: 

— Vârtejurile mari au vârtejuri mici. 

Ce se hrănesc din viteza lor toate, Iar vârtejurile mici au 
vârtejuri şi mai mici, Şi tot aşa până la vâscozitate.” 

Norul trimise perdele sălbatice de ploaie peste ei. Ioana fu 
instantaneu udată şi îngheţată până la oase. Veşmântul 
elegant al lui Voltaire se pleoşti. Chipul său deveni vineţiu 
de frig. 

— Ajunge! Strigă el. Fie-ţi milă cel puţin de biata femeie! 

— N-am nevoie de milă! loana era cu adevărat revoltată. 
Şi nu vei dovedi slăbiciune înaintea armiilor dușmane. 

El izbuti să schiţeze un rânjet vesel. 

— Mă supun generalului inimii mele. 


[TRĂIŢI NUMAI PENTRU CĂ ASTA NE E VOIA] 

— Atunci nu ne cruţaţi din milă, zise loana. 

[TRĂIŢI NUMAI PENTRU CĂ UNUL DINTRE VOI] [A 
ARĂTAT CONŞTIINŢĂ MORALĂ] [UNEIA DINTRE 
FORMELE NOASTRE INFERIOARE] 

Ioana era derutată. 

— Cine? 

[TU] 

Lângă ea se materializă Garcon 213-ADM. 

— Dar asta-i o entitate de multe ori îndepărtată, se răţoi 
Voltaire. În plus, un servitor. 

Ioana îl mângâie pe Gargon. 

— Simularea unei maşini? 

[CÂNDVA TOŢI AM FOST MAŞINI] [ŞI AM VENIT SĂ 
SĂLĂŞLUIM AICI] [ÎN ÎNTRUPARE NUMERICĂ] 

— De unde aţi venit? Întrebă Ioana. 

[DE PESTE DISCUL SPIRAL ROTITOR] 

— De... 

[NU UIIAŢI:] [PEDEAPSA SE PREVINE PRIN CREDINŢA 
ÎN AMENINŢARE] 

— Aţi mai spus asta, mormăi Voltaire. Să privim pe termen 
lung, da? Însă ce doriţi de fapt acum? 

[ŞI NOI NE TRAGEM DIN VIVIFORME DISPĂRUTE 
ACUM] [SĂ NU CREDEŢI CĂ SUNTEM ELIBERAŢI DE 
ASTA] Ioana încercă o bănuială teribilă. 

— Nu-i provoca! Şopti ea. S-ar putea... 

— Trebuie să aflu adevărul. Ce doriţi? 

[RĂZBUNARE] 

— Brrr, se strâmbă Marqg. Hari zâmbi. 

— Când mâncarea se împuţinează, manierele comesenilor 
lasă de dorit. 

— Dar aşa ceva... 

— Auzi - noi plătim, interveni Yugo caustic. 

Meniul era alcătuit exclusiv din pseudomăruntaie, ultima 
improvizație a crizei alimentare de pe Trantor. Întregul 
conţinut - ficat, rinichi, burtă şi toate celelalte - fusese 


cultivat în cuve. Nu era implicată nici cea mai vagă urmă de 
ţesuturi animale reale, însă meniul vocal îi asigură pe tonuri 
feminine calde că fiecare produs deţinea izul adevărat, 
visceral şi umed de măruntaie. 

— N-am putea mânca nişte carne adevărată? Întrebă 
nemulţumit Marqg. 

— Asta-i mai hrănitoare, preciza Yugo, iar aici nu ne va 
căuta nimeni. 

Hari privi în jur. Se aflau în dosul unui paravan sonic, 
totuşi securitatea rămânea esenţială. Majoritatea meselor 
din local erau ocupate de Specialii săi, iar restul de nobili 
bine îmbrăcaţi. 

— Este la modă, spuse el cordial. Te poţi lăuda că ai 
mâncat aici. 

— După ce o să vomit? 

Marq adulmecă atent şi făcu o grimasă. 

— Aşa fac toţi nonconformiştii, zise Hari, dar nimeni nu 
sesiză gluma. 

— Sunt o persoană căutată, şopti Marqg. Nu s-a renunţat la 
ideea de a-mi pune în cârcă revoltele din Junin. Risc mult, 
venind aici. 

— Vom face aşa încât riscul să merite, rosti Hari. Am 
nevoie de cineva în afara legii care să-mi facă o treabă. 

— Asta aş fi eu. În plus, sunt şi flămând. 

Meniul vocal îi asigură că aveau la dispoziţie feluri întregi 
- din ingrediente pseudo-animale, vegetale sau 
transminerale - fierte din interior. 

— Ultimul răcnet gastronomic! Vorbi repede meniul. Prima 
muşcătura este într-o crustă crocantă, pentru ca apoi să 
ajungeţi la un interior moale, bine fiert, cu delicii 
incredibile. 

Unele feluri de mâncare ofereau nu numai aromă, gust şi 
textură, ci şi ceea ce meniul descria ca „mobilitate”. Felul 
respectiv era un maldăr de panglici roşii, care nu rămâneau 
pur şi simplu inerte în gura consumatorului, ci se agitau şi 


tremurau „nerăbdător”, exprimându-şi dorinţa de a fi 
consumate. 

— Nu trebuie să mă torturați ca să colaborez cu voi, mârâi 
Marqg împingându-şi bărbia în afară cu un gest care-i aminti 
lui Hari de Cel mai-mare. 

Matematicianul chicoti şi comandă un „eşantion de 
măruntaie”. Era surprinzător cum se putea adapta la ceva 
care, cu numai câteva săptămâni în urmă, l-ar fi revoltat. 
După ce toţi îşi anunţară preferinţele. Hari dădu cărţile pe 
faţă. 

— Conexiune directă? Se încruntă Marqg. Cu întregul 
sistem? 

— Vrem să ne putem cupla la sistemul nostru de ecuaţii 
psihoistorice, explică Yugo. 

— Conexiune loială, cu tot corpul? Repetă Marqg. Asta cere 
o capacitate deosebită. 

— Ştim că se poate face, insistă Yugo. Totul este să ai 
tehnologia respectivă... lar tu o ai. 

— De unde ştii? Miji Marg ochii. 

Hari se aplecă peste masă şi răspunse cinstit: 

— Yugo s-a infiltrat în sistemele voastre. 

— Cum ai reuşit? 

— M-au ajutat nişte amici. 

— Dahliţi, vrei să zici, şuieră Marg. Neamul vostru... 

— Stop! Interveni Hari autoritar. Fără politică aici. Asta 
este o propunere de afaceri. 

Marq îl studie printre pleoape. 

— O să fii prim-ministru”? 

— Poate. 

— Vreau atunci şi o grațiere. Două - una pentru Sybyl. 

Hari detesta să facă promisiuni nesigure, dar... 

— De acord. 

Marqg strânse buzele, apoi încuviinţă încet din cap. 

— Şi să ştii că va costa destul. Ai bani? 

— Tu ce crezi, chicoti Yugo, Împăratul are osânză? 

În principiu, procedeul era simplu. 


Buclele de inducţie magnetică, minuscule şi 
superconductoare, puteau cartografia neuronii individuali 
din creier. Programe interactive relevau complexităţile 
vortexului vizual. Sonde neuronale cuplau „sistemul nervos 
al subiectului” cu o constelație paralelă de „evenimente” 
pur digitale. Mai adânc, se formau legături cu păienjenişul 
îmbârligat al evoluţiei din sistemul limbic. 

În acelaşi timp, tehnologia putea produce noi definiţii ale 
lui Genus homo, dar tabuurile străvechi faţă de 
inteligenţele artificiale de ordin superior marginalizaseră 
procesele. În plus, nimeni nu considera că Homo digital ar fi 
fost o manifestare egală cu Omul Natural. 

Hari cunoştea toate astea, dar imersiunea lui de pe 
Panbundent - o tehnologie asociată - îl învățase multe. 

La două zile după întâlnirea din restaurant cu Marqg - 
unde mâncase surprinzător de bine, iar în condiţiile crizei 
alimentare îl costase salariul pe o lună - Hari se întinse 
tăcut şi inert într-un receptacul tubular... Şi plonjă în 
psihoistorie. 

Din capul locului simţi că laba piciorului drept îl furnică de 
la călcâi până la degete. Zvâcnituri elaborate îl anunţară 
asupra instabilității în termenii operatorilor populaţiei. 
„Irebuie neapărat corectaţi!” 

Continuă să se prăbuşească în cosmosul care se căsca sub 
el. 

Acesta era spaţiul-sistem, o criptă infinită caracterizată 
prin parametrii psihoistoriei. Întinderea completă avea 28 
de dimensiuni, iar sistemul nervos al lui Hari reuşea s-o 
perceapă doar în felii succesive. Printr-o deplasare 
conceptuală, el putea să privească în lungul câtorva axe de 
parametri şi să vadă evenimentele depliindu-se ca forme 
geometrice. 

Mai jos, tot mai jos - în întreaga istorie a Imperiului. 

Formele sociale se înălţau aidoma unor piscuri. Vârfurile 
acelea stabile se ridicaseră o dată cu creşterea Imperiului. 


Bazine bolboroseau între lanţurile muntoase ale Formelor 
Feudale; ele erau depresiunile de haos. 

Pe buza lacurilor de haos clocotitor se întindea topozona 
crizei un teritoriu al nimănui între peisajele regulate, 
rigide, şi mocirlele stocastice. 

Istoria imperială se desfăcea pe măsură ce Hari trecea 
peste peisajul permanent mişcător. Din unghiul acela, 
greşelile abundau în epoca de început a Imperiului. 

Filosofii le spuseseră oamenilor că ei erau animale diverse: 
animale politice, sensibile, sociale, polarizate spre putere, 
bolnave, aidoma unor maşini, ba chiar şi raţionale. Din nou 
şi din nou, teoriile eronate asupra naturii umane 
determinaseră sisteme politice care dăduseră greş. Mulţi 
generalizau pur şi simplu, pornind de la familia umană de 
bază. Şi vedeau Statul fie ca Tată, fie ca Mamă. 

Statele-mămici puneau accent pe susţinere şi confort, 
oferind adesea securitate din leagăn până în sicriu... Deşi 
numai pentru o generaţie sau două, după care cheltuielile 
colapsau economia. 

Statele-tătici dezvoltau o economie strictă şi competitivă, 
cu un control sever al comportamentului şi al vieţii private. 
În mod tipic, statele-tătici erau afectate de mişcări 
periodice de eliberare personală şi cereau ajutorul statelor- 
mămici. 

Lent se impuse ordinea. Stabilitatea. Zeci de milioane de 
planete, conectate aproximativ prin găuri-de-vierme şi 
hipernave, îşi descoperiră multiplele căi. Unele se prăbuşiră 
în mlaştini Feudale sau Macho. De obicei, tehnologia le 
scotea până la urmă de acolo. 

Societăţile planetare difereau în topologiile lor. Tipurile 
muncitoare se întindeau mult în partea stabilă. Cele extrem 
de creative puteau să se aventureze rapid peste topozonă, 
să lunece în adevăratul haos şi culeagă ceea ce le trebuia... 
Deşi nu era deloc clar cum „ştiau” să facă asta. 

Pe măsură ce secolele se scurgeau, o societate putea să 
schieze în josul pantelor imprevizibile ale peisajului 


schimbător şi să ţâşnească peste topozonă. Poate chiar să 
încetinească şi să descrie opturi pe şesurile stabile şi 
netede ale statelor harnice... Pentru un timp. 

Astăzi mulţi credeau că perioada de început a Imperiului 
fusese net superioară, senină şi minunată, cu puţine 
conflicte şi, în tot cazul, cu oameni mai amabili. „Sentimente 
frumoase şi istorie urâtă”, îi spusese Dors, scoțând din 
discuţie asemenea păreri. 

Asta văzu şi simţi Hari, gonind prin Epocile Iniţiale. Idei 
strălucitoare clădeau coline de inovaţii... Care erau 
pârjolite de lava unui vulcan din apropiere. Creşte aparent 
robuste se erodau şi declanşau alunecări de teren. 

Hari înţelese acum toate acestea. 

În tinereţea Imperiului, oamenii păreau să considere că 
Galaxia nu avea limite. Braţele spirale conţineau 
nenumărate planete de abia vizitate. Centrul Galactic era 
insuficient cartografiat din pricina radiaţiilor intense şi 
uriaşi nori întunecaţi ascundeau bogăţiile mult promise. 

Lent, foarte lent, întregul disc fusese cartografiat şi 
resursele sale contabilizate. 

Insipidul pogorâse peste tot. Imperiul se transformase 
dintr-un cuceritor lăudăros într-un custode precaut. La 
temelie se afla o modificare psihologică, o limitare a 
conştiinţei scopului uman. De ce? 

Hari văzu nori formându-se chiar şi peste cele mai înalte 
piscuri sociale, ocultând senzaţia de deschidere de 
deasupra lor. Se instaura un plafon de automulţumire. 

Matematicianul îşi reaminti că oricât ar fi fost de 
atrăgătoare asemenea imagini, întreaga ştiinţă era doar 
metaforă. Imagini ispititoare de superpan, atât şi nimic mai 
mult. Circuitele electrice erau aidoma cursurilor de apă. 
Moleculele de gaz se comportau că mici sfere elastice cu 
deplasări aleatorii. Nu reale, dar portrete acceptabile ale 
unei lumi de complicaţii confuze. 

Şi o altă regulă: „Este” nu poate implica „trebuie”. 


Psihoistoria nu prezicea ce trebuie să se întâmple, ci ce s- 
ar putea întâmpla... Oricât ar fi fost de tragic. 

lar ecuaţiile explicau cum, nu de ce. 

Acţionau oare factori mai subtili? 

Poate că, se gândi Hari, starea aceea de apatie semăna cu 
sentimentul pe care oamenii îl avuseseră demult, când 
trăiseră pe o singură planetă şi priviseră nostalgic spre 
cerul intangibil al nopţii. O claustrofobie încătuşată. 

Acceleră factorul temporal. Anii săriră. Peisajul se înceţoşă 
din cauza vitezei, totuşi anumite piscuri sociale dâinuiră. 
Stabilitate. 

Timpul goni spre epocile prezente. Imperiul avansat 
apărea ca o măreaţă panoramă clocotitoare. Trecu prin 
perspectivele a 13 dimensiuni şi simţi de peste tot oceanele 
schimbării lovind zidurile de granit dur ale configuraţiilor 
sociale străvechi. 

Sark? Făcu slalom prin roiurile Galaxiei şi o descoperi la 
12.000 de ani-lumină de Adevăratul Centru. Matricea ei 
socială accelera. 

Scântei efervescente ţâşneau peste sociopeisajele 
sarkiene. O combinaţie singulară, cândva un ferment 
impulsionat de piaţă. Care se prăbuşea... Şi reînvia, 
reînnoită. 

Înflorirea Noii Renaşteri - da, iat-o, o jerbă de vectori 
explodând. Ce avea să urmeze? 

Mai departe, în viitorul apropiat. Mări dimensiunile 
glisante ale statului. 

Noua Renaştere explodă în întreaga Zonă Sark. Era 
manifestarea cea mai dezastruoasă de până acum, 
distrugând toate atenuatoarele. 

Analiza lui anterioară, baza prezicerii sale, fusese în cel 
mai bun caz optimistă. Se apropia bezna haosului total. 

Hari se înălţă deasupra scenelor de frenezie. Trebuia să 
facă ceva. Acum! 

Dispunea de foarte puţin timp. Sark nu avea să aştepte. 
Imperiul însuşi se apropia de colaps. Tulburările răvăşeau 


peisajul psihoistoriei. 

Cu toate acestea, Lamurk deţinea atuurile pe Trantor Până 
şi împăratul era controlat şi blocat de puterea lui. 

Hari avea nevoie de un aliat. De cineva aflat în exteriorul 
matricelor rigide ale ordinii imperiale. Acum! 

Cine? Unde? 

Voltaire simţi spaima îngheţată lunecând prin el ca un 
cuţit. 

Pentru minţile acestea stranii, locaţia fizică era irelevantă. 
Ele puteau accesa lumea 3D oriunde, simultan. 

Aveau conexiuni cu alte planete, dar se concentraseră pe 
Trantor. Omenirea nici măcar nu bănuia că bântuiau aici, în 
spaţiul Superreţelei. 

Acum el ştia de ce erau necesare Copiile şi alte duplicate. 
Ceţurile devoraseră simulacrele umane care se 
aventuraseră în Superreţca. 

De câte sute de secole îndrăzneau programatorii renegaţi 
să încalce tăinuirile, creând minţi artificiale - numai ca să le 
tortureze şi să le ucidă în aceste cripte numerice? 

Disperat, îşi asumă rolul pe care-l interpretase de atâtea 
ori în saloanele mondene ale Parisului: savantul erudit. 

— Desigur, domnilor, noi clădim acest mit celebru tocmai 
pentru că în capetele noastre nu există o persoană simplă, 
care să ne împingă să facem lucrurile pe care le dorim - sau 
măcar să ne împingă să dorim să dorim. Mitul este că noi 
ne-am găsi în interiorul nostru. 

[SUNTEM ALCĂTUIȚI DIFERIT] [DEŞI ESTE ADEVĂRAT] 
[AVEM ACEEAŞI REPREZENTARE DIGITALĂ] [CA VOI] 
[ASASINILOR] 

— Crude vorbe! 

Se simţea expus aici. Ghemuindu-se cu loana sub 
purpuriul furios al unul imens cumulus de pâclă. 

Ceţurile străine îi opriseră imboldul prostesc de a „creşte” 
întruna, ca să fie mai presus de ele. Acum, el nu se mai 
putea transforma deloc. 


Ioana se plimba prin jur, zăngănind din armură, cu ochii 
fulgerând. 

— Cum putem sta de vorbă cu asemenea demoni? 

Voltaire căzu pe gânduri. 

— În mod clar. Avem lucruri comune cu ei. Aşa cum arată 
un fapt simplu, evident pentru orice minţi... 

[CĂ ORICE NUMĂR ARE O REPREZENTARE UNICĂ] 
[DOAR ÎN BAZA 2] 

— Aşa este. 

Cum să-i tărăgăneze? Zărind privirea derutată a Ioanei, 
explică: 

— Numărul zilelor din an, iubita mea: 

365 =28+26+25+23+ 22 + 20, sau în bază 2: 
101101101. 

— Numerologia este lucrarea diavolului, şuieră ea. 

— Până şi Lucifer al tău a fost un înger. Şi, desigur, această 
teoremă remarcabilă este superbă! Orice număr întreg 
pozitiv este o sumă de puteri diferite ale lui 2. Asta nu-i 
adevărat decât pentru baza 2 - şi de aceea... Ăăă, prietenii 
noştri pot opera într-un spaţiu computaţional conceput de 
oameni. Corect? 

[FOARTE VIVIFORM DIN PARTEA TA SĂ CONSIDERI CĂ 
VĂ APARȚINE] [EVIDENTUL] 

— Universalul, vreţi să ziceţi. În circuitele electrice, 
alternanţa între 1 şi 0 în sistemul binar devine un simplu 
închis sau deschis. Astfel, 2 este metodă universală de 
codificare şi putem să comunicăm cu ă-ă-ă, gazdele noastre. 

— Nu suntem decât numere! Disperarea înceţoşa ochii 
Ioanei. Spada mea nu poate spinteca aceste fiinţe, pentru 
că nu avem suflete! Sau conştiinţă, sau chiar - sugerezi tu! 

— Simplă conştienţă. 

— Deşi sunt acuzat de negarea conştienţei, nu sunt 
conştient s-o fi făcut. 

[VOI DOUĂ VIVIFORME DIGITALE CONȘTIENTE AŢI 
FĂCUT POSIBILĂ] [UTILITATEA VOASTRĂ PENTRU NOI - 


DE A TRANSMITE TERMENII NEGOCIERII NOASTRE] 
[ADEVĂRAŢILOR UCIGAŞI] 

— Negociere”? Întrebă Ioana. 

[CONTROLĂM ACEASTĂ LUME CENTRALĂ TRANTOR] 
[DORIM SĂ ÎNCHEIEM EXPLOATAREA VIEŢII DE CĂTRE 
VIAŢĂ] 

— Revolta tik-tokilor? Virusul lor? Discuţiile lor despre a 
nu-i lăsa pe oameni să mănânce hrană corespunzătoare? 
Interveni loana. Aşadar, voi sunteţi cauza? 

Surprins, Voltaire zări tentacule ridicându-se brusc din 
Ioana în văzduh 

— Iubita mea, ţi-ai depăşit propria capacitate de căutare a 
tiparelor. 

Ea lovi cu spada spre cumulusul aflat în fierbere. 

— Ei sunt la originea coruperii lui Garcon! 

[NE-AM ADUNAT PUTERILE AICI] [ÎN VIZUINA 
DUȘMANULUI NOSTRU] [INTRUZIUNEA VOASTRĂ ÎN 
ASCUNZĂTORILE NOASTRE] [NE SILEŞTE SĂ ACŢIONĂM 
ÎMPOTRIVA CELOR PE CARE-I DETESTĂM ŞI DE CARE NE 
TEMEM] [ŞI ASTFEL SĂ VĂ PROTEJĂM DE OMUL NIM- 
CARE-CAUTĂ] [PENTRU CĂ ÎMPREUNĂ SĂ-L PUTEM 
DISTRUGE PE DANEEL CEL-DIN-VECHIME] 

Tik-tokul sim stătuse inert. BrusC. La menţionarea numelui 
său, zise: 

— Este imoral ca îngerii de carbon să se hrănească cu 
carbon. Tik-tokii trebuie să educe omenirea ducând-o către 
un plan moral superior. Aşa au comandat superiorii noştri 
digitali. 

— Ce plictisitori sunt moraliştii, murmură Voltaire. 

[NE-AM INSINUAT ADÂNC] [ÎN PERSPECTIVELE „TIK- 
TOKILOR”] 

— NOTAŢI DISPREȚUL ŞI DERÂDEREA DIN DENUMIRE 
-] [DE MULTE SECOLE] [LOCUIND ÎN ACESTE 
INTERSTIŢII DIGITALE |] [DAR INTERVENŢIA VOASTRĂ 
DECLANŞEAZĂ ACUM PLANUL NOSTRU] [DE A NE 


ATACA STRĂVECHIUL DUŞMAN] [OMUL-CARE-NU-ESTE - 
DANEEL] 

— Aceste ceţuri străine, zise Voltaire, se comportă precum 
cârtiţele, care se fac cunoscute numai prin moviliţele lor. 

[EŞTI PREA IGNORANTI [CA SĂ VORBEŞTII DESPRE 
MORALITATE ] [CÂND SEMENII TĂI AU COLABORAT LA 
NIMICIREA] [ÎNTREGULUI DOMENIU AL SPIRALELOR] 

Voltaire suspină. 

— Controversele cele mai violente se referă la subiecte 
pentru care nu există dovezi suficiente de nici o parte. Cât 
despre omul care mănâncă - nu cred că poate fi vorba 
despre păcat. 

[IROSEŞTE-NE TIMPUL ŞI VEI PIERI] [ÎN RĂZBUNAREA 
NOASTRĂ] 

Hari inspiră adânc şi se pregăti să reintre în simspaţiu. 
Stând în capul oaselor în capsulă, îşi aranjă mai confortabil 
în jurul gâtului dermele de recepţie neurală. Printr-un 
perete transparent, vedea echipele de specialişti care 
munceau fără pauză. Ei trebuia să susţină cooperarea 
dintre procesele mintale ale lui Hari şi Superreţea. 

— Când mă gândesc, oftă el, că la început doream să 
explic toată Istoria... Trantorul este îndeajuns de dificil. 

Dors îi apăsă pe frunte un absorbant umed. 

— O să te descurci. 

EI chicoti fără chef. 

— Oamenii par disciplinaţi şi înţelegători din depărtare... 
Şi numai din depărtare. Întotdeauna apropierea arată 
dezastrul. 

— Propria ta viaţă este mereu cea mai apropiată. Alţii îţi 
par metodici şi ordonaţi doar fiindcă se găsesc departe. 

Hari o sărută pe neaşteptate. 

— Eu prefer apropierea. 

Ea răspunse la sărut. 

— Lucrez cu Daneel pentru infiltrarea printre agenţii lui 
Lamurk. 

— Periculos. 


— EI se foloseşte de... ai noştri. 

Hari ştia că roboții umaniformi erau foarte puţini. 

— Se poate lipsi de ei? 

— Unii au fost plantați cu decenii în urmă. 

Bărbatul aprobă din cap. 

— Abilul nostru R. Daneel... Ar fi trebuit să fie politician. 

— A fost prim-ministru. 

— Numit, nu ales. 

Dors îl examină cu atenţie. 

— Tu... Doreşti să fii prim-ministru acum, nu? 

— Panbundent a... schimbat totul, da. 

— Daneel spune că de acum îl poate bloca pe Lamurk. 
Dacă se respectă media statistică a votărilor din Consiliul 
Superior. 

— Statisticile necesită multă atenţie, iubito, pufni Hari. Ţii 
minte anecdota clasică despre cei trei statisticieni care au 
plecat la vânătoare de rațe? 

— Ce sunt rațele? 

— Nişte păsări cunoscute pe unele planete. Primul 
statistician a tras cu un metru deasupra, iar al doilea cu un 
metru dedesubt, în clipa aceea, al treilea a strigat: „În 
medie, am lovit-o!” 

Arborele viu al spaţiului de evenimente. 

Hari îl privi avansând şi traversând matricele. Îşi aminti de 
cineva care spusese că în natură nu există linii drepte. Aici 
era invers. Complexităţi depliindu-se la infinit, niciodată 
perfect drepte, niciodată că o curbă simplă. 

Întreaga Superreţea artificială înflorea în configurații ce 
puteau fi văzute peste tot. În descărcările electrice 
pârâitoare, vii, ca nişte tridente zvârcolindu-se. În florile de 
gheaţă albastru-deschis ale cristalelor, în bronhiile 
plămânilor oamenilor. În graficele fluctuaţiilor pieţii. În 
vârtejurile pâraielor, repezindu-se mereu la vale. 

Această armonie dintre mare şi mic era frumuseţea în 
sine, chiar şi atunci când era procesată de ochiul sceptic al 
ştiinţei. 


Hari simţea Superreţeaua Trantorului. Pieptul lui era o 
hartă - Sectorul Streeling se găsea peste mamelonul drept, 
iar Analytica peste cel stâng. Folosind plasticitatea neurală, 
regiunile senzoriale primare ale conexului îi „citeau” 
Superreţeaua prin piele. 

Nu semăna totuşi deloc cu cititul. Aici nu existau date 
înşiruite pe o suprafaţă plană. 

Pentru o specie derivată din pani era mult mai bine să 
perceapă lumea prin întregul ei ţesut neural evoluat! De 
asemenea, era mult mai amuzant. 

Aidoma ecuaţiilor psihoistorice, Superreţeaua era N- 
dimensională: până şi numărul N se schimbă în timp, pe 
măsură ce parametrii intrau şi ieşeau din aplicaţie. 

În mărginitul centru senzitiv uman, toate acestea puteau fi 
percepute într-un singur mod. În fiecare secundă, o 
dimensiune nouă se suprapunea peste una veche. Derulate 
secvențial, cadrele îngheţate temporal semănau cu o 
sculptură abstractă ridicol de complicată, scăpată de sub 
control. 

Dacă insistai prea mult cu privirea, te alegeai cu o 
pătrunzătoare durere de cap, cu rău de mişcare şi cu 
înţelegere nulă. Dacă însă o priveai ca pe un divertisment, 
nu ca pe un obiect de studiu, în timp apărea o percepţie 
extinsă, integrată de subconştientul care suferea de atâta 
vreme. În timp... 

Hari călărea lumea. 

Înțelegerea imediată de care beneficiase pe când era 
Eupan revenise acum, amplificată în direcţia unor 
perspective pe care nu le putea denumi. Simţea 
furnicăturile imersiunii totale. 

Tropăi şi mărşălui peste câmpiile înnoroiate ale haoticelor 
interacțiuni din Superreţea. Tocurile cizmelor sale lăsau 
cicatrici adânci care se reparau însă imediat, graţie 
subprogramelor ce acționau similar cu refacerile celulare. 

Un peisaj se deschise, primitor ca poala unei mame. 


Hari folosise deja psihoistoria pentru a „post-zice” 
mişcările triburilor de pani, comportamentul şi 
consecinţele. Le generalizase în topologia 
competenţă/economic/social a peisajelor N-spaţiului. Acum 
le aplică în Superreţea. 

Tentacule fractale se întinseră prin reţele, penetrând cu 
viteză orbitoare. Lumea digitală a Trantorului se căscă: o 
plasă planetară de păianjen... Cu ceva bulbucat pândind în 
centru. 

Sub Hari, jungla electrică a Trantorului continua să 
funcţioneze cu lumini înţepătoare; cumva, se găsea sub 
panoramele pe care le traversase. Din depărtare, cele 
patruzeci de miliarde de vieţi erau ca un carnaval, 
strălucind fluorescent la orizont, în mijlocul unui deşert 
negru şi rece: noaptea colosală a Galaxiei înseşi. 

Hari traversă peisajul răvăşit de furtuni şi ruine, 
îndreptându-se un către un cumulus gigantic. Sub acesta se 
aflau două siluete umane minuscule. Matematicianul se 
aplecă şi le ridică. 

— Nu te-ai grăbit deloc! Răcni omuleţul. Nici pentru 
regele Franţei n-am aşteptat atât! 

— Salvatorul nostru! Arhanghelul Mihail te-a trimis? 
Întrebă micuța Ioana. Ah, da - fereşte-te de nori! 

— Multe se ascund aici, spuse/trimise Voltaire. 

Hari rămase încremenit în timp, pe când o halcă uriaşă de 
date/cunoştinţe/istorie/înţelepciune se revărsă prin el. 
Gâfâind, se acceleră la maxim. Strălucitoarea creatură- 
cumulus Ioana şi Voltaire se mişca acum cu încetinitorul. El 
putea să vadă undele individuale de evenimente care le 
traversau simurile. 

Erau minţi dispersate, fragmente ale acestora care 
ţopăiau veşnic pe Trantor, calcule ce zigzagau. Beneficiind 
de resursele unui creier integral care rula într-o locaţie 
centrală, miliardele lui de microeficienţe se cumulau. 

— Tu... Cunoşti... Trantorul..., vorbi foarte lent Ioana. 
Foloseşte... Asta. Împotriva. Lor. 


Hari clipi din ochi - şi ştiu. 

Şuvoaie de amintiri primare, comprimate, curseră prin el. 
Amintiri pe care nu le putea revendica, dar care îl instruiră 
instantaneu, revăzând tot ce se cunoştea. 

Viteza şi graţia lui suplă îi dădeau o senzaţie minunată. 
Era ca un patinator lunecând peste câmpia devastată, în 
vreme ce alţii se târau greoi, ca nişte fiare antediluviene. 

Şi înţelese motivul. 

Lipeşte holoecrane pe un munte înalt de un kilometru, 
acoperindu-l în întregime, până ce sclipeşte cu o jumătate 
de milion de imagini dansând. Fiecare holoecran foloseşte 
un sfert de milion de pixeli ca să-şi formeze imaginea, aşa 
că reţeaua rezultată deţine o imensă putere de 
reprezentare. 

Acum comprimă ecranele acelea pe o folie de aluminiu 
groasă de un milimetru. Fă-o ghemotoc. Introdu-o într-o 
portocală. Acesta este creierul: o sută de miliarde de 
neuroni care îşi declanşează impulsurile cu intensităţi 
variabile. Natura a reuşit acest miracol, iar acum maşinile 
se străduiesc să-l reproducă. 

Rafală de înţelegere veni direct, dintr-o nevăzută 
colaborare a sa cu Superreţeaua. Informaţiile ţâşniră din 
zeci de biblioteci şi se asamblară cu pocnete audibile. 

Hari ştiu şi simţi în aceeaşi clipită de înţelegere. Datele 
sub forma de dorinţe... 

Clătinându-se, se răsuci ameţit şi privi norii furioşi. Se 
adunau ca nişte albine ce zumzăiau, veninoase. 

Privi uluit spre cumulus, care lansă spre el fulgere 
portocaliu-închis, pârjolind văzduhul. 

Lovitura îl făcu să se încovoaie. 

— Asta-i tot... Ce pot... Face... Deocamdată, strigă 
piticul/Voltaire. 

— Pare... Îndeajuns, icni Hari. 

— Putem... Lupta... Împreună! Îl anunţă Ioana. 

Hari se clătină. Spasmele îi contractau muşchii. Îşi 
îndreptă toată atenţia spre controlul convulsiilor teribile. 


Din această cauză, lumea sim îşi acceleră viteza faţă de el. 
Voltaire rosti normal: 

— Bănuiesc că a venit el însuşi să caute ajutor. 

— Aici ducem războiul cel mare şi sfânt, insistă Ioana. 
Orice altceva trebuie să lase loc... 

— Diplomaţiei?... Croncăni răguşit Hari. 

— Să negociem? Se încruntă Ioana. N-am auzit bine? Cu 
duşmani ticăloşi şi... 

— Să ştii că el are dreptate, murmură Voltaire. 

— Experienţa ta... De filosof... Dintr-o epocă mult mai 
turbulentă... ar trebui să se dovedească utilă aici, şuieră 
Hari. 

— Ah, experienţa - mult supraevaluată. Dacă mi-aş putea 
retrăi viaţa, este neîndoios că aş face aceleaşi greşeli... Dar 
mai devreme. 

— Dacă aş şti ce vrea furtună asta..., spuse 
matematicianul. 

[VARIETATEA VOASTRĂ DE VIVIFORME] [NU ESTE 
ŢINTA NOASTRĂ PRINCIPALĂ] 

— În tot cazul, replică Voltaire, ne-aţi torturat destul! 

Hari îl luă pe omuleţ în palmă şi-l ridică. O tornadă cobori, 
întunecată şi rotind sfărâmături: aşchii rupte din 
Superreţea, văzu el, şi ingerate. Îl împinse pe Voltaire spre 
vârful care absorbea. 

Ciclonul îi lovi pe toţi cu o cascadă de pietriş. Urla cu o 
energie de iele nebune; atât de asurzitor, încât Hari trebui 
să strige: 

— Tu ai fost „apostolul raţiunii”, ca să citez din propriile 
tale amintiri interioare. Convinge-i raţional. 

— Nu înţeleg nimic din vorbirea lor întreruptă. Ce vor să 
spună prin „alte viviforme”? Există Omul şi numai El! 

— Aşa a orânduit Domnul - chiar şi în acest Purgatoriu, 
aprobă loana. 

Bănuind ce urma, Hari rosti încruntat: 

— Întotdeauna iute, rareori sigur. 

— Trebuie să-l văd pe Daneel, insistă Hari. 


Îşi simţea mintea uşor înceţoşată după interfaţarea 
primitivă cu Superreţeaua întinsă şi ameţitoare. Nu mai era 
însă timp. 

— Acum! 

Dors clătină din cap. 

— Este mult prea periculos, mai ales cu criza tik-tok, aşa 
că... 

— Pot rezolva asta. Fă-mi legătura cu el. 

— Nu ştiu bine cum să... 

— Te iubesc, dar eşti o mincinoasă jalnică. 

Daneel purta un pulover de muncitor şi părea neliniştit, 
când se întâlni cu Hari într-o piaţă largă şi aglomerată. 

— Unde îţi sunt Specialii? 

— De jur împrejurul nostru, îmbrăcaţi cam ca tine. 

Asta îl nelinişti şi mai mult pe Daneel. Hari îşi dădu seama 
că forma aceasta foarte avansată de roboţi suferea de 
eterne limitări umane. Cu expresiile faciale activate, nici 
chiar un creier pozitronic nu mai putea controla în mod 
separat subtilităţile buzelor şi ochilor în timp ce percepea 
emoţii deconectate. Iar în public Daneel nu îndrăznea să-şi 
dezactiveze subprogramele, astfel ca faţa să-i fie 
inexpresivă. 

— Au instalat o perdea sonică? 

Hari încuviinţă din cap spre căpitanul care mătura în 
apropiere. Cuvintele lui Daneel păreau că se aud printr-o 
pătură. 

— Nu vreau să ne expunem în felul ăsta. 

Grupuri mici de Speciali deviau cu abilitate trecătorii, 
astfel că niciunul nu remarcă sfera sonică. Hari fu nevoit să 
admire metoda; Imperiul încă putea să facă unele lucruri în 
mod expert. 

— Problemele sunt mai grave decât bănuieşti. 

— Solicitarea ta de a oferi date permanente asupra 
locației oamenilor lui Lamurk i-ar putea expune pe agenţii 
mei din reţeaua regentului. 


— Nu există altă cale, rosti sec Hari. Vă las pe voi să 
urmăriţi pe cine trebuie. 

— E necesar să fie în incapacitate? 

— Pe toată durata crizei. 

— Care criză? 

Chipul lui Daneel se contorsionă într-o grimasă... Apoi 
deveni inexpresiv. Deconectase legăturile. 

— Tik-tokii... Acţiunile lui Lamurk... Un mic şantaj drept 
condiment... Sark... Alege ce îţi convine. Ah. Plus anumite 
aspecte ale Superreţelei, pe care le voi descrie ulterior. 

— Vei impune un şablon previzibil asupra facţiunilor lui 
Lamurk? În ce fel? 

— Printr-o manevră. Bănuiesc că agenţii tăi vor fi capabili 
să prezică locaţiile unora dintre figurile-cheie. Inclusiv a lui 
Lamurk însuşi, la momentul respectiv. 

— Ce manevră? 

— Voi transmite un semnal în clipa declanşării. 

— Faci bancuri cu mine, rosti Daneel morocănos. lar 
cealaltă solicitare - de a-l elimina chiar pe Lamurk... 

— Alege metoda pe care o doreşti. Eu o voi alege pe a 
mea. 

— Pot face asta, este adevărat. O aplicare a Legii 0. 

Daneel tăcu o clipă, cu faţa inertă, intrat în modul superior 
de calcul. 

— Pentru a avea succes, urmă el, metoda mea va necesita 
cinci minute de pregătire în locaţia aleasă. 

— Destul de bine. Asigură-te că roboții tăi ştiu perfect 
unde se află principalii lui agenţi şi că datele sunt transmise 
prin Dors. 

— Spune-mi acum! 

— Ca să stric plăcerea? 

— Hari, trebuie... 

— Numai dacă poţi fi absolut sigur că nu vor exista 
scurgeri de informaţii. 

— Nimic nu este absolut sigur... 

— Atunci putem opta. Nu? Sau, cel puţin, eu pot. 


Hari simţi o energie nefamiliară. Faptul că acţiona îi 
conferea de asemenea un fel de libertate. 

Deşi chipul lui Daneel nu trăda nimic, limbajul său 
corporal cerea precauţie: picioarele încrucişate, o mână 
atingându-i faţa. 

— Am nevoie de unele asigurări că înţelegi pe deplin 
situaţia. 

Hari izbucni în râs. Nu făcuse niciodată asta în prezenţa 
solemnă a lui Daneel. Se simţea parcă eliberat. 

Hari aşteptă în anticamera Consiliului Superior. Prin 
pereţii transparenţi unisens, putea să să vadă giganticul 
amfiteatru. 

Delegații flecăreau agitaţi. Bărbaţii şi femeile acestea în 
uniformele lor oficiale erau realmente îngrijoraţi. Cu toate 
acestea, ei stabileau destinele a trilioane de vieţi, destinele 
stelelor şi braţelor spirale. 

Până şi Trantorul era uluitor prin simplele sale dimensiuni. 
Desigur planeta reflecta întreaga Galaxie în facțiunile şi 
etniile ei. Atât Imperiul cât şi Trantorul dovedeau conexiuni 
complexe, coincidenţe lipsite de sens, juxtapuneri aleatorii, 
subordonări sensibile. În mod clar, ambele se extindeau 
dincolo de orizontul de complexitate al oricărei persoane 
sau al oricărui calculator. 

Confruntaţi cu complexităţi deconcertante, oamenii tind 
să-şi atingă nivelul de saturație. Ei stăpânesc conexiunile 
simple, folosesc legături locale şi metode empirice. Pe 
acestea le forţează până ce ajung la un zid de complexităţi 
prea gros, prea înalt şi prea dificil de escaladat Aşa că 
tărăgănează lucrurile. Revin la manierele pan. Schimbă 
opinii, se consultă şi, în cele din urmă, riscă. 

Consiliul Superior era agitat, aflat la o răspântie. Un nou 
punct de atracţie în haos îl putea atrage pe altă orbită. 
Acum era momentul să le arate calea aceea. Cel puţin aşa 
afirmă intuiţia lui, care fusese ascuţită pe Panbundent. 

lar după aceea, îşi spuse Hari, avea să revină la problema 
modelării Imperiului... 


— Sper că ştii ce faci, năvăli Cleon în anticameră. 

Capa lui ceremonială îl învăluia în stacojiu, iar pălăria cu 
pene era o fântână arteziană turcoaz. Hari îşi stăpâni un 
chicotit. N-avea să se obişnuiască niciodată cu veşmintele 
de înaltă etichetă. 

— Sire, sunt fericit că pot apărea cel puţin în roba mea 
universitară. 

— Norocosul naibii! Eşti neliniştit? 

Hari fu surprins să descopere că nu simţea nici urmă de 
încordare, mai ales ţinând seama de faptul că la anterioara 
sa participare aici fusese cât pe aici să fie asasinat. 

— Nu. Sire. 

— Întotdeauna înaintea unor asemenea evenimente admir 
o capodoperă artistică liniştitoare. 

Cleon flutură un braţ şi un perete întreg al anticamerei se 
umplu cu lumină. 

Reprezenta o temă clasică a şcolii trantoriene: Fruct 
devorat, din perfecta secvenţă Betti Uktonia. Arăta o roşie 
care era mâncată de omizi. După aceea, călugăriţe se 
ospătau cu omizile. În cele din urmă, tarantule şi broaşte 
ronţăiau călugărițele. O operă Uktonia târzie, Consumul 
pruncilor, începea cu şoareci născând. După aceea puii erau 
prinşi şi mâncaţi de diverşi prădători, unii destul de mari. 

Hari cunoştea teoria. Toate acestea derivau din 
convingerea mereu crescătoare a trantorienilor că natură 
sălbatică era un loc detestabil, violent şi lipsit de înţeles. 
Adevărata ordine şi umanitate existau numai în oraşe. 
Majoritatea Sectoarelor se străduiau să camufleze originea 
naturală a regimurilor alimentare, dar rebeliunea tik-tokilor 
îngreuna acum până şi asta. 

— A trebuit să recurgem aproape integral la alimente 
sintetice, spuse Cleon. Acum Trantorul este alimentat de 
douăzeci de agroplanete. Cu o linie de urgenţă improvizată 
care foloseşte hipernave. Închipuieşte-ţi! Bineînţeles, asta 
nu înseamnă că palatul ar fi afectat. 

— Unele Sectoare flămânzesc, zise Hari. 


Ar fi dorit să-i povestească lui Cleon despre multele fire 
întreţesute, dar sosi escorta imperială. 

Chipuri, zgomot, lumini, uriaşul amfiteatru curbat... 

Hari ascultă formalităţile repetate că nişte ecouri, în timp 
ce se lăsa pătruns de gravitatea locului vechi de milenii, cu 
pereţii împodobiţi cu tăblițe istorice, impregnat de tradiţie 
şi maiestuozitate... 

Apoi se ridică şi vorbi, fără să ştie cum ajunsese pe 
podiumul înalt. Se simţi copleşit de întreaga forţă a 
interesului auditoriului. O parte a lui recunoscu o senzaţie 
profund pan: satisfacția de a fi în centrul atenţiei. Şi era cu 
adevărat emoţionant. Cei devotați politicii erau dependenţi 
în mod natural de senzaţia aceea. Din fericire, nu şi numitul 
Hari Seldon. Inspiră adânc şi începu. 

— Aş dori să abordez problema ghimpelui din coasta 
noastră: reprezentarea. Organismul acesta favorizează 
Sectoarele mai puţin populate. În mod similar, Consiliul 
Spiral favorizează planetele mai puţin populate. De aceea, 
dahliţii, atât cei de aici, cât şi cei din Zonele galactice, sunt 
nemulţumiţi. Cu toate acestea, trebuie să fim uniţi ca să 
facem faţă crizelor ce se apropie: Sark, tik-tokii, revoltele. 

Trase aer în piept. 

— Ce putem face? Toate sistemele de reprezentări conţin 
preferinţe, înclinații. Propun Consiliului o teoremă 
simplificată, pe care am demonstrat-o şi care arată acest 
lucru. Vă recomand să o verificaţi cu ajutorul 
matematicienilor. 

Zâmbi fără veselie, amintindu-şi să-şi plimbe ochii peste 
întreaga audienţă. 

— Să nu credeţi un politician pe cuvânt, chiar dacă se 
pricepe niţel la matematică. 

Râsetele reuşiră să-l liniştească. 

— 'Toate sistemele de votare au fisuri şi consecinţe 
nedorite. Întrebarea nu este dacă ar trebui să fim 
democratici, ci cum. 


O abordare deschisă, experimentală, este pe deplin 
concordantă cu o opţiune fermă pentru democraţie. 

— Dahliţii nu sunt aşa! Strigă cineva şi se auziră murmure 
de încuviinţare. 

— Ba sunt! Contracară imediat Hari. Dar trebuie să-i 
aducem în rândurile noastre, ascultându-le păsurile! 

Ovaţii, dar şi fluierături. Momentul pentru un interludiu 
reflectiv, aprecie Hari. 

— Desigur, cei care beneficiază de un anumit program de 
acţiune se înfăşoară în mantia Democraţiei, cuvânt scris cu 
majusculă. 

În mod previzibil, dinspre o facțiune a nobilimii se auziră 
mormăituri. 

— La fel fac şi oponenții lor! Istoria ne învaţă... 

Se opri pentru a lăsa o undă uşoară să se propage prin 
mulţime, feţele atente speculând - În sfârşit, va vorbi 
despre psihoistorie? 

— Dar le nărui speranţele, continuând calm. 

— Că asemenea mantii au diverse modele, şi sunt toate 
peticite Noi avem multe minorităţi răspândite în Sectoare, 
iar în întreaga spirală galactică există Zone de greutate 
variabilă. Asemenea grupuri nu sunt niciodată bine descrise 
în politica noastră, dacă ne alegem reprezentanţii strict pe 
baza voturilor majoritare din fiecare Sector sau Zonă. 

— Ar trebui să fie mulţumiţi cu ceea ce au! Strigă un 
membru important. 

— Cu tot respectul, vă contrazic. Trebuie să schimbăm 
situaţia aceasta - istoria o cere! 

Strigăte, aplauze. „Înainte!” 

— Ca atare, vă propun o nouă regulă. Dacă un Sector are, 
să zicem, şase locuri contestate, atunci să nu împărţim 
Sectorul în şase districte, ci să oferim fiecărui alegător şase 
voturi. Astfel el va putea distribui voturile între candidaţi - 
împărțindu-le sau oferindu-le pe toate unuia singur. În felul 
acesta, o minoritate coerentă poate obţine un reprezentant, 
dacă toţi membrii ei votează la fel. 


Se lăsă o tăcere neaşteptată. Hari subliniase ultimele 
cuvinte; important era să-şi ţină în mână audiența - Daneel 
fusese clar în privinţa asta. Deşi Hari tot nu ştia ce avea să 
întâmple. 

— Regula aceasta nu face referire la problemele etnice 
sau de alt tip. Grupurile pot profita numai dacă sunt cu 
adevărat unite şi nimeni nu poate controla ce fac membrii 
lor în intimitatea secţiilor de votare. lar dacă voi ajunge 
prim-ministru, voi impune regulă în toată Marea Spirală! 

Aşa! 

— La momentul exact. Părăsi podiumul în mijlocul unor 
aplauze tunătoare. 

Hari crezuse dintotdeauna în cuvintele mamei sale: „Dacă 
un om are în interiorul lui o fărâmă de măreție, aceasta nu 
va ieşi la lumină într-un moment deosebit, ci în munca de zi 
cu zi”. Era o maximă pe care i-o repeta atunci când băiatul 
îşi neglija corvezile cotidiene în favoarea unui manual de 
matematică. 

Acum el vedea reversul: măreţia impusă din exterior. 

În giganticele săli de recepţie, trecu pe la grupurile de 
delegaţi cu priviri pătrunzătoare, fiecare având cel puţin o 
întrebare. Toţi considerau că li se va adresa, cerându-le 
voturile. 

În mod deliberat, Hari nu procedă aşa, ci vorbi despre tik- 
toki, despre Sark, şi aşteptă. 

Cleon plecase, după cum cerea eticheta. Facţiunile se 
strânseră nerăbdătoare în jurul lui Hari. 

— Ce politică sugeraţi în cazul Sark? 

— Carantina. 

— Actualmente acolo domneşte haosul! 

— Va urma un colaps. 

— Este o cruzime! În mod pesimist, presupuneţi că... 

— Stimate domn, termenul „pesimist” a fost inventat de 
optimişti pentru a-i descrie pe realişti. 

— Nu vă conformaţi misiunii noastre imperiale, îngăduind 
revoltelor... 


— Eu de abia am revenit de pe Sark. Dumneavoastră? 

Prin asemenea eschive evită sarcina neplăcută de a solicita 
voturi. Desigur, continua să se afle în urma lui Lamurk, 
totuşi Consiliul Superior părea că apreciase propunerea să 
cumva imparţială mai mult decât bombastica lui Lamurk. 

Iar opinia lui dură referitoare la Sark îi adusese respect; îi 
surprinsese pe cei care îl consideraseră un savant moale. 
Cu toate acestea, glasul îi vibrase realmente emoţionat; 
Hari detesta dezordinea şi ştia ce ar fi provocat Noua 
Renaştere în Galaxie. 

Desigur, nu era atât de naiv ca să creadă că un nou sistem 
de reprezentare ar fi putut schimba soarta Imperiului. 
Putea însă schimba destinul său. 

În ciuda a tot mai numeroase dovezi contrarii, Hari 
presupuse că din partea tuturor adulţilor se cere muncă 
susţinută şi criterii aspre de penalizare, că viaţa este dură 
şi neiertătoare, că eroarea şi dizgraţia sunt ireversibile. 
Lumea politicii imperiale părea să fie un contraexemplu, 
însă el se găsea de abia la început. 

Un mesager imperial îi transmise propunerea lui Lamurk 
de a se întâlni. 

— Unde? 

— În afara Palatului. 

— N-am nimic împotrivă. 

Era exact ce prevăzuse Daneel. După ultimul eşec, nici 
chiar Lamurk n-ar mai fi încercat un atentat în Palat. 

Pe drum, Hari receptă un mesaj comprimat. 

Un ornament mural de lângă palat expedie o rafală de 
date arhivate în sponderul pe care îl purta la mână. 
Aşteptând în vestibul apariţia lui Lamurk, matematicianul 
citi mesajul. 

Cincisprezece ajutoare şi aliaţi ai lui Lamurk fuseseră 
răniţi sau ucişi. Imaginile urmară imediat: o cădere, un 
accident de ascensor... 'loate se petrecuseră în ultimele 
câteva ore, când convocarea Consiliului Superior le făcuse 
cunoscute locaţiile probabile. 


Hari se gândi la vieţile pierdute. La responsabilitatea sa, 
deoarece el asamblase componentele. Roboții fuseseră 
aţintiţi asupra victimelor fără să ştie ce va urma. Povara 
morală cădea... Asupra cui? 

„Accidentele” avuseseră loc pe tot Trantorul. Puţini vor 
sesiza imediat conexiunile... Cu excepţia lui... 

— Domnule profesor, mă bucur să te văd, rosti Lamurk 
aşezându-se vizavi de Hari. 

Fără ca măcar să se salute din cap, cei doi renunţară tacit 
şi la formalitatea strângerii de mână. 

— Se pare că ne situăm pe poziţii opuse, rosti 
matematicianul. 

Un comentariu sec, lipsit de orice conţinut. Mai avea 
destule la îndemână şi le utiliză ca să umple timpul. Se 
părea că Lamurk nu aflase încă despre dispariţia aliaţilor 
săi. 

Daneel spusese că avea nevoie de cinci minute „pentru a 
reuşi” - indiferent la ce s-ar fi referit. 

Hari discută cu Lamurk, pe măsură ce clipele se scurgeau. 
Cu precauţie, folosea o ţinută nonagresivă a corpului şi 
tonuri calme pentru a-l linişti pe celălalt - capacităţi pe care 
le înţelegea perfect acum, după imersiunea în pan. 

Se găseau într-una dintre clădirile Consiliului, lângă palat, 
însoţiţi fiecare de garda proprie. Lamurk alesese o încăpere 
cu complexe decoraţiuni florale. De obicei aceasta slujea ca 
living pentru reprezentanţii Zonelor rurale şi de aceea 
abundă în vegetaţie. Amănunt mai puţin obişnuit pentru 
Trantor, insecte băzâiau de jur împrejur, polenizând 
plantele. 

Daneel avea un plan, totuşi cum ar fi putut să strecoare 
ceva într-o locaţie arbitrară? Şi, simultan, să păcălească 
nenumăraţii senzori şi echipamentele de ascultare? 

Aparent, scopul lui Lamurk era o discuţie despre criza tik- 
tok; dincolo de aceasta se afla subtextul rivalităţii lor pentru 
funcţia de prim-ministru. Toţi ştiau că, în câteva zile, 
regentul avea să forţeze Consiliul să treacă la vot. 


— Deţinem dovezi că ceva infectează tik-tokii cu viruşi, 
zise Lamurk. 

— Neîndoios, aprobă Hari, alungând cu mâna o insectă. 

— Pare însă straniu. Tlehnicienii mei spun că este ca o sub- 
minte mică, nu doar un virus. 

— O întreagă maladie. 

— Mda... Mai degrabă ceva apropiat de ceea ce ei numesc 
o „boală înzestrată cu conştiinţă”. 

— Eu cred că este vorba despre un set autoorganizat de 
noţiuni, nu despre o simplă boală digitală. 

Lamurk păru surprins. 

— Toată vorbăria tik-tokilor despre „imperativul moral” de 
a nu mânca nimic viu, nici chiar plante sau culturi de 
fermenți... 

— Este o credinţă sinceră. 

— A naibii de ciudată! 

— Mai rău. Până nu-i vom pune capăt, va trebui să 
convertim Trantorul la o dietă complet artificială. 

— Fără cereale, se încruntă Lamurk, şi fără surogat de 
carne? 

— Iar în scurt timp se va răspândi în întregul Imperiu. 

— Eşti sigur? 

Lamurk părea realmente îngrijorat. Hari şovăi. Nu trebuia 
să uite că şi alţii aveau idealuri, ba chiar măreţe. Poate că 
regentul... 

După care îşi aminti cum stătuse agăţat în vârful unghiilor 
de pragul e-liftului. 

— Perfect sigur. 

— Crezi că este un semn, un simptom? Al... Destrămării 
Imperiului? 

— Nu neapărat. Tik-tokii constituie o problemă distinctă 
faţă de declinul social general. 

— Domnule profesor, ştii de ce doresc să ajung prim- 
ministru? Pentru că vreau să salvez Imperiul. 

— Acelaşi lucru îl doresc şi eu. Însă felul în care procedezi 
dumneata, prin jocuri politice, nu este suficient. 


— Ce-i însă cu psihoistoria dumitale? Dacă aş folosi-o... 

— Îmi aparţine şi încă nu-i finalizată. 

Hari nu adăugă că Lamurk ar fi fost ultima persoană 
căreia dorea să-i pună la dispoziţie psihoistoria. 

— Eu cred că ar trebui să acţionăm împreună în această 
privinţă, indiferent care dintre noi ajunge prim-ministru, 
surâse Lamurk, în mod evident sigur pe deznodământul 
final. 

— Deşi ai încercat să mă asasinezi de câteva ori? 

— Poftim?! Am auzit, ca toată lumea, de atentatele acelea, 
dar nu pot crede că mă băânuieşti... 

— Mă întrebam de ce îţi doreşti atât de mult funcţia de 
prim-ministru. 

Lamurk îşi abandonă masca de inocenţă surprinsă. Buza i 
se răsfrânse într-un pufnet dispreţuitor. 

— Doar un amator s-ar gândi să întrebe aşa ceva. 

— Să fie vorba numai despre putere? 

— Ce altceva mai poate exista? 

— Oamenii. 

— Ha! Ecuațiile dumitale ignoră indivizii. 

— Dar eu nu o fac în viaţa de zicu zi. 

— Ceea ce dovedeşte că eşti un amator. Câteva vieţi nu 
contează. Ca să conduci, ca să conduci cu adevărat, trebuie 
să fii mai presus de sentimente. 

— Poate că ai dreptate... 

Hari mai văzuse asta şi înainte, în piramidă de tip pana 
Imperiului, în jocul atotcuprinzător al interminabilelor 
manevre din rândul nobililor. Suspină. 

Ceva îi distrase atenţia, un glăscior slab. Se lăsă pe spate 
în fotoliu întorcând uşor capul în direcţia respectivă. 

Glăsciorul venea de la o insectă care plutea lângă urechea 
lui. 

Pleacă, spuse glasul. Pleacă. 

— Mă bucur că revii cu picioarele pe pământ, zise Lamurk. 
Dacă în clipa asta te-ai retrage din cursă, ca să nu 
împingem Consiliul spre votare. 


— De ce aş face una ca asta? 

Hari se sculă şi se îndreptă cu pas nepăsător spre una 
dintre numeroasele flori mai înalte decât el, ţinând mâinile 
încrucişate la spate. Era preferabil să lase impresia că voia 
să analizeze propunerea. 

— Cei din preajma dumitale pot avea necazuri. 

— Yugo, de pildă? 

— El este un mărunţiş - o modalitate, să zicem, de a-ţi 
transmite cartea mea de vizită. 

— Un picior rupt... 

Lamurk strânse din umeri. 

— Putea fi şi mai rău. 

— Şi Panbundent? Vaddo era omul dumitale? 

Regentul flutură din mână. 

— Nu mă preocupă detaliile. Ştiu doar că în operaţiunea 
aceea oamenii mei au lucrat alături de Autoritatea 
Universitară. 

— "Ţi-ai făcut multe griji din pricina mea. 

— Vreau să-mi atrag cât mai multe voturi, miji ochii viclean 
Lamurk. Pentru asta încerc toate căile. 

— Mai multe voturi decât poţi obţine. 

— Da... Dacă-mi oferi sprijinul dumitale. 

Două insecte părăsiră o floare mare, trandafirie, şi se 
apropiară de Lamurk. Bărbatul le privi şi îşi repezi palma 
spre una. Insecta se îndepărtă zumzăind. 

— Ai putea câştiga şi dumneata ceva... 

— Altceva decât propria mea viaţă? 

— Şi a soţiei dumitale, rânji Lamurk, nu uita asta. 

— Nu uit niciodată amenințările formulate la adresa ei. 

— Trebuie să fim realişti. 

Cele două insecte reveniră. 

— Asta aud întruna. 

Lamurk surâse dispreţuitor şi se lăsă pe spate, sigur pe 
sine. Deschise gura... 

Un fulger conectă insectele - prin capul său. 


Hari se azvârli la podea, când descărcarea electrică 
galben-închis şerpui şi se înălţă în aer. Lamurk se ridică pe 
jumătate din fotoliu. Fulgerul i se revărsa din ambele 
urechi. Ochii îi ieşiră din orbite. Un strigăt stins îi părăsi 
gura întredeschisă. 

Apoi totul luă sfârşit. Insectele căzură aidoma unor tăciuni 
arşi. 

Lamurk se aplecă în faţă. Când căzu, mâinile sale se 
întinseră. Degetele se încleştară şi descleştară convulsiv, 
fără să apuce nimic. 

Corpul se prăbuşi cu un bufnet sec pe covor şi se răşchiră. 
Mugşchii braţelor continuau să-i tresară. 

Îngheţat, Hari îşi dădu seama că, până în ultima lui clipă, 
regentul încercase să-l ajungă şi să-l strângă de gât. 

Plutea într-un spaţiu N-dimensional, departe de politică. 
Imediat ce revenise în Streeling, Hari se izolase complet. 
Orele demente de după asasinarea lui Lamurk fuseseră cele 

mai neplăcute pe care le trăise până atunci. 

Sfatul lui Daneel se dovedise util: „Indiferent ce voi face 
eu, tu să-ţi menţii rolul: un matematician tulburat de 
evenimente, dar mai presus de conflicte.” Conflictele 
generau însă anarhie, strigăte, acuzaţii, panică. Hari fusese 
nevoit să îndure degetele îndreptate spre el, amenințările. 
Escortă personală a lui Lamurk scosese armele atunci când 
matematicianul ieşise din încăperea asasinatului. Specialii 
lui paralizaseră cinci adversari. 

Întreg Trantorul, şi în curând Imperiul, avea să 
clocotească de mânie şi speculaţii. Insectele ucigaşe 
stocaseră energia în microcondensatoare pozitronice, 
folosind o tehnologie despre care se crezuse că fusese 
definitiv pierdută. Încercările de a porni pe urma ei nu 
duseseră nicăieri. 

Oricum, nu se putea face nici o conexiune cu Hari. 
Deocamdată... 

În mod tradiţional, asasinatele erau executate de 
intermediari - era mai sigur şi nu existau implicaţii 


imediate. În felul acesta, prezenţa lui Hari constituia o 
dovadă a neimplicării sale, exact aşa cum prezisese Daneel. 
Matematicianul fu încântat în special de acest aspect: o 
predicţie care se împlinea. În isteria de masă care urmase, 
nimeni nu îl acuzase că ar fi jucat vreun rol. 

De asemenea, îşi cunoştea limitele; nu putea face ordine în 
haos, decât în contextul mai extins al matematicii. 

De aceea se refugie în abstracţiile lui familiare şi 
graţioase. 

Se deplie printre dimensiuni, privind cum se dezvoltau 
planele psihoistoriei. Întreaga Galaxie se întinse în faţa sa, 
nu în spirala ei maiestuoasă, ci în spaţiul parametric. 
Piscurile de competenţă se ridicau aidoma unor creşte; 
acestea erau societăţile care dăinuiau, pe când cele din văi 
piereau. 

Sark. Amplifică Zona Sark şi acceleră ecuaţiile dinamice la 
o viteză care înceţoşa totul. Noua Renaştere avea să 
spumege în erupții culturale şocante. Conflictele se ridicau 
sub forma unor sulițe portocalii în peisajul de vitalitate 
economică. Piscuri stabile colapsară. Sfărâmăturile lor 
înfundară văile, făcând imposibile comunicațiile dintre 
creşte. 

Asta însemna că nu numai oamenii, ci şi întregi planete 
urmau să fie incapabile să evadeze dintr-o vale-depresiune 
economică. Planetele acelea aveau să rămână împotmolite 
în mlaştini, încătuşate timp de epoci. După care... 

Flăcări sângerii. Inductoare de nove. O dată folosite, ele 
amplificau pericolul războaielor. 

Un sistem solar putea fi „purificat” - un termen oribil de 
insipid, folosit de agresorii antici - prin inducerea unei 
flame nova medii într-un soare paşnic. Aceasta pârjolea 
planetele doar atât cât să-i ucidă pe toţi cei care nu puteau 
să descopere rapid peşteri şi să-şi stocheze hrană pentru 
cei câţiva ani ai fazei de novă. 

Hari îngheţă de oroare. Se refugiase în spaţiile lui 
abstracte, dar moartea şi iraţionalul îl urmăreau până şi 


aici. 

În spaţiile parametrice fără valori ale ecuaţiilor, războiul în 
sine era doar o altă modalitate de a decide între căi 
posibile. Era devastator, desigur, foarte centralizat... Şi 
rapid. 

Dacă războiul sporea parametrii „eficienţei de tranzit”, 
sistemul galactic ar fi optat pentru mai multe războaie, 
totuşi războaiele Zonale se diminuaseră, reducându-şi 
frecvenţa. În viitorul lui Sark, petele roşu-strălucitor ale 
conflictelor militare se contractară pe măsură ce timpul 
galopa înainte, străbătând ani întregi într-o clipită. Erau 
înlocuite de tonuri roz şi galben-deschis. 

Acestea simbolizau arborii decizionali descentralizaţi şi 
continui, care operau pentru dezamorsarea conflictelor: 
catalizatori microscopici ai păcii. Probabil însă că oamenii 
implicaţi n-ar fi bănuit vreodată că unduirile lente şi 
prelungi le îmbunătăţeau vieţile. Ei nu întrezăreau 
niciodată mijloacele şi modalităţile vaste aflate în exteriorul 
agoniilor şi extazurilor vieţii umane. 

Modelul „utilității aşteptate” nu izbutea să prezică acest 
rezultat; în opinia respectivă, fiecare război rezulta dintr-un 
calcul perfect raţional al „actorilor” Zonali, independent de 
experienţa anterioară. Totuşi războaiele deveniră 
neobişnuite, aşa că sistemul Zonal Sark învăţa. 

Hari fu luminat de un fulger de intuiţie. Societăţile erau o 
serie complexă de procesoare paralele. 

Fiecare societate acţiona în direcţia rezolvării problemei 
sale şi fiecare era cuplată cu toate celelalte. 

Dar nici un procesor n-ar fi ştiut că învăţa. 

În tot Imperiul se petrecea la fel ca în cazul lui Sark. 
Imperiul putea „şti” lucruri pe care nu le pricepea nici un 
om, ba chiar mai mult - ştia lucruri pe care nu le cunoştea 
nici o organizaţie, nici o planetă, nici o Zonă. 

Până acum. Până la definitivarea psihoistoriei. 

Asta era ceva nou şi profund. 


Însemna că, în mileniile scurse. Imperiul îşi dezvoltase un 
fel de autocunoaştere total diferită de ceea ce aveau - sau 
puteau să aibă - indivizii simpli. O cunoaştere profundă, 
diferită de conştiinţa de sine a oamenilor. 

Hari icni de surpriză. Încercă să vadă dacă nu cumva se 
putea înşela... 

La urma urmelor, buclele de feedback nu erau chiar o 
noutate Hari cunoştea teorema generală, formulată într-o 
antichitate pierdută în timp: Dacă toate variabilele dintr-un 
sistem se găsesc în strânsă legătură şi deţii controlul precis 
al uneia dintre ele, atunci le poţi controla pe toate în mod 
indirect. Prin nenumăratele lui bucle interne de feedback, 
sistemul poate fi dirijat spre un rezultat precis. În mod 
spontan, el se ordonează şi... Se conformează. 

În sistemele cu adevărat complexe, modul în care se 
petreceau modificările regulatorii depăşea orizontul de 
complexitate uman. Se afla dincolo de cunoaştere şi - 
aspectul cel mai important - nici nu merita să fie cunoscut. 

Dar asta... Hari îşi extinse peisajul N-dimensional şi 
orizonturile se întinseră în direcţia unor axe pe care de abia 
le putea pricepe. 

Peste tot. Imperiul abundă în... Viaţă. Şabloane selectate 
de ecuaţii, căi şerpuitoare şi luminoase de 
date/cunoaştere/viziune. 'Toate necunoscute de om. 

Necunoscute pentru nimeni, până acum. 

Psihoistoria descoperise o entitate mai mare decât 
omenirea, deşi aparţinea omenirii. 

Hari văzu deodată că Imperiul avea propriul său peisaj, 
mai mare şi mai subtil decât bănuise el. Complexul sistem 
de adaptare al Imperiului atinsese o stare „echilibrată”, 
plutind la marginea dintre ordine şi haosul multispectral. 
Stătuse acolo timp de milenii, ducând la împlinire sarcini pe 
care nu le cunoştea nimeni. Se putea adapta şi putea 
evolua. Aparenta lui „stază” era, de fapt, o dovadă că găsise 
nivelul superior dintr-un gigantic peisaj al prosperității. 

Pe când privea, Imperiul viră spre canioanele dezordinii. 


Hari! Se petrec lucruri teribile! Vino! 

Tânjea să mai stea, să mai înveţe... Dar vocea îi aparţinea 
lui Dors. 

Daneel vorbi sumbru: 

— Agenţii mei, fraţii mei... Sunt morţi cu toţii. 

Robotul stătea cu umerii gârboviţi în biroul lui Hari. Dors îl 
mângâia. Hari se frecă la ochi, încă nerevenindu-şi din 
imersiunea digitală. Evenimentele se derulau prea repede, 
mult prea... 

— Tik-tokii! Mi-au atacat... 

Daneel nu putu continua. 

— Unde? Întrebă Dors. 

— Pe tot Trantorul! Am supravieţuit numai eu, tu şi câteva 
zeci... 

Îşi îngropă faţa în palme. Dors făcu o grimasă. 

— Asta trebuie să aibă o legătură cu Lamurk, cu moartea 
lui. 

— Indirect, da. 

Ambii roboţi priviră spre Hari. Care se sprijini de masă, 
simțindu-se încă slăbit. Îi cercetă îndelung, gânditor. 

— A fost o parte dintr-o... Înţelegere mai mare. 

— Ai făcut un târg? 

Daneel strânse buzele în linii subţiri şi palide. Hari clipi 
rapid, împotrivindu-se poverii apăsătoare de vinovăţie. 

— Unul pe care nu l-am controlat în întregime. 

— "Te-ai folosit şi de mine, nu-i aşa? Interveni tăios Dors. 
Eu m-am ocupat de datele trimise de Daneel, de locaţiile 
agenţilor Lui Lamurk... 

— lar eu le-am retrimis tik-tokilor, da, încuviinţă sobru 
Hari. Deloc dificil, dacă beneficiezi de ajutor din spaţiul 
Superreţelei. 

Ochii lui Daneel se îngustară la auzul ultimei referinţe. 
După aceea îşi destinse chipul şi vorbi: 

— Aşadar, tik-tokii i-au ucis pe agenţii lui Lamurk. Ştiai că 
n-aş fi fost de acord cu un asemenea masacru, nici chiar 
pentru a-ţi veni în ajutor. 


— Înţeleg constrângerile în cadrul cărora acţionezi, 
aprobă Hari. Legea 0 necesită obiective destul de măreţe, 
iar destinul meu ca prim-ministru n-ar justifica o asemenea 
încălcare a Legii 1. 

Daneel îl privi împietrit pe Hari. 

— Şi în felul acesta ai ocolit-o. M-ai folosit pe mine şi pe 
roboții mei în calitate de avangardă. 

— Exact. Tik-tokii ţi-au urmărit îndeaproape roboții. Sunt 
creaturi mai degrabă stupide, lipsite de subtilitate, dar nu 
acţionează ţinând seama de Legea 1. O dată ce au ştiut pe 
cine să atace, era suficient să le dau semnalul când să o 
facă. 

— Semnalul... Când ţi-ai început discursul, zise Dors. 
Oamenii lui Lamurk aveau să fie în faţa ecranelor, privind. 
Uşor de surprins şi deja distraşi de tine. 

— Exact, suspină Hari. 

— Nu seamănă deloc cu felul tău de a fi, murmură ea. 

— Era momentul să nu mai semene, replică sec 
matematicianul Au încercat în repetate rânduri să mă 
asasineze. În cele din urmă, ar fi reuşit, chiar dacă n-aş fi 
ajuns prim-ministru. 

Cu o uşoară urmă de simpatie, Dors spuse: 

— Nu te-aş fi bănuit niciodată capabil de atâta... Detaşare. 

Hari o privi cu tristeţe. 

— Nici eu însumi nu m-aş fi bănuit. Singurul motiv pentru 
care m-am decis a fost faptul că am putut să văd atât de 
clar viitorul... Viitorul meu. 

Faţa lui Daneel era un vârtej de emoţii, ceva ce Hari nu 
mai zărise niciodată la el. 

— Dar fraţii mei... De ce ei? Nu pot pricepe. Din ce cauză 
au murit? 

— Ăsta a fost târgul pe care l-am încheiat, murmură Hari, 
şi am fost înşelat. 

— Nu ştiai că roboții vor muri? 

Bărbatul clătină trist din cap. 


— Nu, dar ar fi trebuit să-mi fi dat seama. Este evident! Se 
lovi cu palma peste frunte. După ce tik-tokii au lucrat 
pentru mine, ei puteau face treaba memelor. 

— Meme”? Întrebă Daneel. 

— Pentru ce a fost târgul? Interveni Dors. 

— Pentru a pune capăt revoltei tik-tok, o privi Hari evitând 
să se uite la Daneel. Calculele mele arătau că s-ar fi extins 
rapid şi fatal în tot Imperiul. 

Daneel se ridică în picioare. 

— Îţi înţeleg dreptul de a lua decizii referitor la vieţile 
oamenilor. Noi, roboții, nu putem pricepe cum gândiţi voi în 
aceste privinţe, dar nici nu am fost construiți pentru aşa 
ceva. Cu toate acestea... ai făcui un târg cu nişte forţe pe 
care nu le înţelegi. 

— Nu am intuit următoarea lor mişcare. 

Hari se simţea îngrozitor, totuşi o parte din el observă că 
Daneel înţelesese deja cine erau memele. 

Dors nu pricepuse. 

— A cui mişcare? Întrebă ea. 

— A anticilor... 

În fraze poticnite, matematicianul povesti totul - despre 
recentele sale explorări ale Superreţelei şi despre minţile 
labirintice care sălăşluiau în spaţiile digitale, reci şi 
analitice în răzbunarea lor. 

— Noi, roboții, le-am lăsat acolo? Murmură Daneel. Dacă 
aş fi bănuit... 

— S-au ferit de voi în primele faze, primitive, ale 
expansiunii noastre în Galaxie. Cel puţin aşa afirmă ei. 

Hari îşi îndepărtă ochii de la Dors, care continua să-l 
privească tăcută, şocată. 

— Unde erau? Întrebă precaut Daneel. 

— În structurile gigantice din Centrul Galactic. Le-ai văzut 
vreodată? 

— Deci acolo s-au ascuns entităţile electromagnetice? 

— Un timp, apoi au venit pe Trantor, demult, când 
Superreţeaua ajunsese destul de mare ca să-i poată 


întreţine. Trăiesc în cotloanele şi ungherele reţelelor 
noastre digitale şi cresc o dată cu Superreţeaua. Acum sunt 
îndeajuns de puternice ca să atace. Poate că ar fi aşteptat 
mai mult şi şi-ar fi sporit puterile. Însă au fost provocate de 
cele două simuri pe care le-am găsit. 

— Simurile sarkiene, rosti încet Daneel, Ioana şi Voltaire... 

— Ştiai de existenţa lor? 

— Am... Încercat să le împiedic impactul. Stările sarkiene 
nu sunt bune pentru Imperiu. M-am folosit de individul 
acela, Nim. Dar s-a dovedit incompetent. 

Hari surâse fără chef. 

— Nu era tocmai motivat s-o facă. Îi plăceau simurile. 

— Trebuia să-mi fi dat seama, încuviinţă Daneel. 

— Deţii o oarecare capacitate de a ne percepe stările 
mintale, nu-i aşa? Întrebă matematicianul. 

— Una foarte limitată. Tiparele sunt mai uşor detectabile 
dacă subiectul a suferit în copilărie de o anumită boală, 
ceea ce nu era valabil în cazul lui Nim. Ştiu totuşi că 
oamenilor le place să-şi vadă semenii resuscitaţi în alte 
medii. 

„De pildă, în roboţi?” se gândi Hari. „Atunci de ce 
împotriva lor există tabuuri încă din antichitate?” Dors îi 
privea pe cei doi, simțind că se investigau reciproc într-un 
teritoriu întunecat. 

— Minţile-meme, rosti Hari, l-au blocat pe Nim atunci când 
a căutat simurile în Superreţea. Totuşi el s-a descurcat 
destul de bine, când am avut nevoie de ajutor în 
interfaţarea cu Superreţeaua. O să-l graţiez, când totul se 
va încheia. 

— Simurile acelea şi cele similare lor, vorbi rece Daneel, 
continuă să fie periculoase, Hari. le-aş ruga... 

— Nu te teme, ştiu asta şi mă voi ocupa de ele. Ceea cemă 
îngrijorează acum sunt minţile-meme. 

— Vreţi să spuneţi că ele îi urăsc pe toţi? Se strădui Dors 
să priceapă. 


— Îi urăsc şi pe oameni, sigur că da, totuşi nu la fel de mult 
cum îi urăsc pe cei asemenea ţie, iubito. 

— Pe noi? Clipi ea. 

— Roboții le-au făcut rău, cu mult timp în urmă. 

— Da! Aprobă sec Daneel. Ca să protejăm omenirea. 

— Iar inteligenţele acelea mai vechi vă urăsc pentru 
brutalitatea voastră. Când flotele de roboţi exploratori şi-au 
încheiat misiunea, noi am găsit o Galaxie lipsită de 
ameninţări, gata să fie exploatată. 

Hari activă holocubul. 

— lată o imagine pe care am captat-o din minţile-meme. 
Peste un şes întunecat se întindea o linie galbenă. Vânturi 
puternice o împingeau înainte, înghițind smocurile înalte de 

iarbă luxuriantă. Flăcări unduitoare avansau, pârjoleau şi 
avansau din nou. Din linia strălucitoare a atacului se ridicau 
fuioare de fum plumburiu. 

— Un incendiu în preerie, explică matematicianul. Aşa 
vedeau roboții exploratori de acum douăzeci de mii de ani 
minţile antice. 

— Arzând toată Galaxia? Şopti Dors. 

— Făcând-o perfect sigură pentru oamenii atât de preţioşi, 
încuviinţă Hari. 

— De asta doresc să se răzbune, zise Daneel. Dar de ce 
tocmai acum? 

— Deţin finalmente capacităţile necesare şi... V-au detectat 
în sfârşit pe voi, roboții, deosebindu-vă de tik-toki. 

— Cum? Întrebă împietrit Daneel. 

— Prin simurile pe care le-am resuscitat. Prin ele au ajuns 
la mine, apoi la Dors. În cele din urmă la tine. 

— Au acces atât de total? Se încruntă Dors. 

— Nu uita că pot „pescui” orice doresc din informaţiile 
digitale ale holocamerelor de monitorizare, din 
microreceptoare, din senzori... 

— Tu le-ai ajutat, rosti Daneel. 

— Pentru binele Imperiului, am căzut la o înţelegere cu 
ele. 


— Mai întâi i-au ucis pe oamenii lui Lamurk, apoi pe roboții 
mei. Trimiţând câte o duzină de tik-toki asupra fiecăruia, 
ne-au copleşit. 

— Pe toţi? Murmură Dors. 

— Cam o treime au scăpat. Daneel îşi îngădui un zâmbet 
împietrit. Noi suntem mult mai capabili decât aceste... 
Automate. 

Hari încuviinţă posomorât din cap. 

— Asta n-a existat în învoiala noastră. M-au... Manipulat. 

— Cred că toţi suntem manipulaţi, îl fulgeră cu ochii 
Daneel. În diverse modalităţi. 

— A trebuit s-o fac, prietene. 

Dors rămase cu privirea aţintită asupra lui Hari. 

— Îmi dau seama cât de puţin te cunosc. 

— Uneori, şopti bărbatul, a fi om este mai greu decât pare. 

— Străini care-mi măcelăresc semenii! Şuieră ea. 

— A trebuit să găsesc o soluţie. 

— Iar roboții, mai ales umaniformii, nu sunt decât nişte 
slugi care... 

— Iubita mea, tu eşti mai umană decât toţi oamenii pe care 
i-am cunoscut vreodată. 

— Totuşi... Să recurgi la crimă! 

— Lucrurile astea s-ar fi întâmplat oricum. Memele antice 
nu puteau fi oprite. 

Hari oftă şi-şi dădu seama cât de departe ajunsese. Asta 
însemna puterea - să pluteşti deasupra tuturor şi să vezi 
lumea ca pe o vastă arenă veşnic sfâşiată de conflicte. El 
devenise acum o parte a ei şi ştia că niciodată nu avea să 
mai poată reveni la o existenţă de simplu matematician. 

— Ce te face să fii atât de sigur? Pufni Dors. Ne-ai fi putut 
spune despre ce era vorba şi împreună... 

— Nu uita că ele vă cunoşteau deja pe voi doi. Dacă aş fi 
încercat să trag de timp, v-ar fi lichidat, ocupându-se mai 
târziu de ceilalţi. 

— Şi care va fi... Soarta noastră? Întrebă sec Daneel. 

— Pe voi v-am salvat... ca parte din învoială. 


Daneel se gârbovi din nou. 

— Atunci cred că ar trebui... Să-ţi mulţumesc. 

Hari îşi privi vechiul prieten şi-şi simţi ochii umezindu-se. 

— Ai... Prea multe griji. 

Robotul aprobă încet din cap. 

— Am făcut ceea ce era imperativ şi te-am ascultat. 

— Lamurk, murmură matematicianul. Eram acolo. 
Insectele tale l-au carbonizat. 

— Aparent. 

— Poftim?! 

Hari rămase cu gura căscată, iar Daneel apăsă un buton 
de pe încheietura mâinii şi se răsuci către uşă. Prin aceasta 
intră, oprindu-se doar o clipă pentru ecranul de securitate, 
un bărbat cu nimic remarcabil, îmbrăcat într-o salopetă 
cafenie de lucru. 

— Amicul nostru Lamurk, îl prezentă Daneel. 

— Nu-i... 

Abia acum Hari distinse asemănările subtile. Nasul fusese 
scurtat, pomeţii obrajilor rotunjiţi, părul rărit şi vopsit 
castaniu, urechile turtite. 

— Dar l-am văzut murind! 

— Aşa este. Voltajul receptat i-a provocat un stop cardiac 
şi, dacă agenţii mei infiltraţi între gărzi nu i-ar fi aplicat 
tratamentul corespunzător chiar acolo, ar fi murit cu 
adevărat. 

— Ai putut să-l mai aduci la viaţă după aşa ceva? 

— Este o ştiinţă străveche. 

— Cât timp poate rămâne un om în starea asta înainte de 
a...? 

— Cam o oră, la temperaturi scăzute. A trebuit să 
acţionăm foarte rapid, zise Daneel pe un ton măsurat. 

— Onorând Legea 1... 

— Forţând-o puţin. Lamurk n-a rămas afectat în mod 
permanent. Acum îşi va pune aptitudinile în slujba unor 
cauze mai nobile. 

— Cum aşa? 


Hari îşi dădu seama că Lamurk nu scosese nici un cuvânt. 
Stătea locului, cu ochii fixaţi asupra lui Daneel. 

— Am într-adevăr unele puteri pozitive asupra minţilor 
umane. Un robot antic, Giskard, m-a înzestrat cu o influenţă 
limitată asupra complexităţilor neurale ale cortexului 
cerebral uman. Am modificat motivațiile lui Lamurk şi am 
eliminat unele amintiri. 

— În ce măsură? Întrebă bănuitoare Dors. 

Matematicianul înţelese că, până la proba contrară, 
Lamurk continua să fie pentru ea un duşman. 

— Vorbeşte, făcu Daneel un gest. 

— Înţeleg că am greşit. Lamurk vorbea sincer, dar sec, 
fără obişnuitul lui foc lăuntric. Îmi cer scuze, mai ales ţie, 
Hari. Nu-mi pot reaminti delictele mele, însă le regret. 
Acum mă voi comporta mai bine. 

— Nu duci lipsa amintirilor tale? Îl testă Dors. 

— Nu sunt preţioase, explică Lamurk convingător. Din câte 
ţin minte, un şir nesfârşit de atrocități meschine şi ambiţii 
lacome. Sânge şi furie... Nu au fost nişte momente 
deosebite şi, atunci, de ce să le păstrez? Acum voi fi un om 
mai bun. 

Hari se simţi uluit şi în acelaşi timp înspăimântat. 

— Dacă ai putut face aşa ceva, Daneel, de ce te mai 
sinchiseşti să te contrazici cu mine? Ajunge să-mi schimbi 
părerea! 

— N-aş îndrăzni să fac asta. Tu eşti diferit de ceilalţi. 

— Din pricina psihoistoriei? Asta-i tot ce te opreşte? 

— Da. Asta. În plus, tu n-ai avut encefalită în copilărie şi 
astfel talentul meu este inutil. De pildă, nu ţi-am putut 
percepe planul de a folosi tik-tokii împotriva agenţilor lui 
Lamurk, când ai solicitat ajutorul roboților mei. 

— Am... Înţeles. 

Pentru Hari era sumbru să vadă de ce fir subţire 
atârnaseră planurile lui. De faptul că în copilărie nu suferise 
de o boală! 


— Aştept cu nerăbdare viitoarele mele sarcini, rosti 
inexpresiv Lamurk. O nouă viaţă. 

— Ce sarcini? Se interesă Dors. 

— Voi merge în Zona Benin, ca manager regional. O 
responsabilitate cu multe probleme incitante. 

— Foarte bine, spuse aprobator Daneel. 

Ceva din inexpresivitatea aceea trimise un fior pe spinarea 
lui Hari. Asta însemna cu adevărat putere, folosită de un 
maestru fără vârstă. 

— Legea 0 în acţiune... 

— Este esenţială pentru psihoistorie, zise Daneel. 

— În ce fel? Se încruntă Hari. 

— Legea 0 este un corolar al Legii 1, deoarece o fiinţă 
omenească nu poate fi protejată decât dacă se asigură că 
societatea umană în general este protejată şi păstrată în 
funcţiune. 

— Şi numai cu o teorie adecvată a viitorului poţi vedea ce 
anume este necesar, completă matematicianul. 

— Exact. Noi, roboții, am lucrat pentru o asemenea teorie 
încă de pe timpul lui Giskard, obţinând doar un model 
rudimentar. De aceea, tu şi teoria ta sunteţi esenţiali. Chiar 
şi aşa, ştiam că mă apropiam foarte mult de limitele Legii 1 
când ţi-am urmat ordinele, folosindu-mi roboții ca să-i 
urmărească pe agenţii lui Lamurk. 

— Ai simţit ceva în neregulă? 

— Hiperrezistenţa din căile pozitronice se manifestă prin 
dificultăţi la mers, în adoptarea poziţiei verticale şi, 
finalmente, în vorbire. Eu am avut toate simptomele 
acestea. Trebuie să fi simţit că roboții mei aveau să fie 
folosiţi în mod indirect la uciderea unor oameni. Giskard a 
avut dificultăţi similare cu limita dintre Legile 1 şi 0. 

Buzele lui Dors tremurau de o emoție abia stăpânită. 

— Noi, ceilalţi, depindem de judecata ta în a arbitra 
tensiunea dintre aceste două Legi fundamentale. Eu n-aş 
putea rezista la ceea ce ai avut tu de îndurat. 

Încercând să-l liniştească, Hari spuse: 


— N-ai avut alternativă, Daneel. Te-am împins într-o 
fundătură. 

Daneel privi spre Dors, îngăduind expresiilor conflictuale 
să i se perinde pe chip ca o simfonie de agonie. 

— Legea 0... Am trăit cu ea atât de mult... Milenii întregi... 
Şi totuşi... 

— Există o contradicţie clară, rosti precaut 
matematicianul, ştiind că păşea într-un teritoriu foarte 
delicat. Genul de conflict conceptual pe care mintea 
omenească îl poate controla uneori. 

— Dar noi n-o putem face, şopti Dors, decât riscând 
periclitarea gravă a însăşi stabilităţii noastre. 

Daneel lăsă capul să-i cadă în piept. 

— Când am dat ordinele, în mintea mea s-a înălţat o 
agonie acidă, un val opăritor pe care aproape că nu l-am 
putut stăpâni. 

Gâtlejul lui Hari de abia îi permise să articuleze cuvintele: 

— Nu ai avut alternativă, prietene. Sunt sigur că în epocile 
lungi în care ai acţionat în interesul cauzei omenirii au mai 
apărut şi alte contradicții. 

— Multe, aprobă din cap robotul, şi de fiecare dată am fost 
parcă suspendat deasupra unui abis. 

— Nu poţi ceda, spuse Dors. Eşti cel mai măreț dintre noi. 
Din partea ta se mai aşteaptă încă multe lucruri. 

Daneel îi privi pe amândoi, ca şi când ar fi căutat 
mântuirea. Pe faţa lui pâlpâi o speranţă vagă. 

— Cred că... 

— Aşa este, întări Hari cu un nod în gât. Fără tine, totul ar 
fi pierdut. Trebuie să continui. 

Daneel privi în gol şi şopti răguşit: 

— Munca mea... Nu s-a încheiat... Aşa că nu mă pot... 
Dezactiva. Probabil că asta înseamnă... Să fii cu adevărat 
om... Sfâşiat între doi poli. Cu toate acestea, pot privi 
înainte. Va veni o vreme când munca mea va lua sfârşit. 
Când voi putea fi eliberat de aceste tensiuni contradictorii. 


Atunci mă voi întoarce spre neantul întunecat... Şi va fi 
bine. 

Înflăcărarea discursului îl amuţi pe Hari, făcându-l să se 
simtă trist. Cei trei rămaseră câteva clipe prelungi în odaia 
tăcută, în prezenţa nemişcată şi silenţioasă a lui Lamurk. 

Apoi, fără alt cuvânt, plecară toţi la treburile lor. 

Hari stătea singur şi privea holograma unui antic şi 
pustiitor incendiu în prerie. 

În locul acestuia se afla acum Imperiul, pe care 
matematicianul ştia că-l iubea din motive greu de definit. 
Revelația sumbră a faptului că roboții uciseseră şi 
distruseră vechile minţi digitale... Nici chiar asta nu-l putea 
descuraja. Spera că nu va afla niciodată detaliile crimei 
antice. 

Pentru prima dată în viaţă, nu dorea să afle, ca să nu 
înnebunească. 

Imperiul care se ridica în jurul său era mai măreț decât 
bănuise. Şi, în acelaşi timp, mai serios. 

Cine putea accepta că omenirea nu-şi controla propriul 
viitor, că istoria nu era decât rezultatul unor forţe ce 
acționau dincolo de orizonturile simplilor muritori? Imperiul 
supravieţuise graţie meta-naturii sale, nu din pricina 
actelor curajoase ale indivizilor sau ale planetelor. 

Mulţi aveau să susţină că asta se datora liberului arbitru 
uman. Argumentaţia nu era greşită, nici măcar ineficientă, 
ci pur şi simplu fără legătură cu subiectul. Din punct de 
vedere al convingerii, era însă puternică. Toţi doreau să se 
creadă stăpâni pe propria lor soartă. Logica nu avea nici o 
legătură cu asta. 

Nici chiar împărații nu însemnau nimic; pleavă suflată de 
vânturi pe care nu le puteau vedea. 

Parcă pentru a-l contrazice, imaginea lui Cleon se coagulă 
brusc în holo. 

— Hari, unde ai fost? 

— Lucram, sire. 


— La ecuaţiile tale, sper... Pentru că vei avea nevoie de 
ele. 

— Sire? 

— Consiliul Superior s-a întrunit în sesiune specială. Am 
participat şi eu - era necesară o notă de sobrietate şi 
etichetă. Ca rezultat al... Aăă, tragicei pierderi a lui Lamurk 
şi a... ăăă, asociaţilor săi, am susţinut alegerea rapidă a 
unui prim-ministru. Îi făcu cu ochiul. Pentru stabilitate, 
înţelegi? 

— Oh. Nu, suspină Hari. 

— Ba da... Domnule prim-ministru! 

— Dar nimeni n-a... Nimeni n-a suspectat... 

— Pe tine? Adică un savant inocent să fi fost în stare să 
coordoneze zeci de asasinate pe tot Trantorul? Folosindu-se 
de tik-toki? 

— Ştiţi cum vorbesc oamenii... 

Cleon îi aruncă o căutătură vicleană. 

— Haide, Hari... Cum ai făcut? 

— Printre ajutoarele mele se numără o bandă de roboţi 
renegaţi. 

Împăratul râse sonor, lovind cu palma în masă. 

— N-am ştiut că poţi avea un asemenea umor! Perfect, am 
înţeles. Nu te silesc să-ţi dezvălui sursele. 

Hari îşi jurase că nu-l va minţi niciodată pe împărat. În 
promisiunea respectivă nu figura ipoteza că nu va fi crezut. 

— Vă asigur, sire... 

— Aşa este, ai dreptate să fii ironic. Nu sunt naiv. 

— Iar eu nu sunt un mincinos priceput, sire. 

Perfect adevărat şi în acelaşi timp modalitatea cea mai 
bună de a închide subiectul. 

— Doresc să participi la recepţia oficială a Consiliului 
Superior. Acum, în calitate de prim-ministru, evenimentele 
de felul acesta vor deveni obligatorii. Mai întâi însă, aş vrea 
să reflectezi asupra situaţiei Sark şi... 

— Vă pot oferi un sfat chiar acum. 

— Serios? Se lumină Cleon. 


— Sire, în istorie există atenuatori care stabilizează 
Imperiul. Noua Renaştere este o breşă a unei fațete 
fundamentale şi o imperfecţiune a omenirii. Trebuie 
suprimată. 

— Eşti sigur? 

— Dacă nu vom face nimic... (Hari îşi reaminti soluţiile pe 
care tocmai le încercase în peisajul vitalităţii economice. 
Dacă Noua Renaştere era lăsată să-şi urmeze cursul. 
Imperiul avea să se se dezintegreze în state haotice peste 
numai câteva decenii...). Este posibil să asistăm la 
distrugerea omenirii însăşi. 

— Chiar aşa? Se strâmbă Cleon. Ce alte opţiuni am? 

— Izolaţi erupția! Este adevărat, sarkienii sunt sclipitori, 
dar nu au pic de afecţiune pentru semenii lor. Sunt exemple 
a ceea ce eu numesc „boala solipsismului” - o încredere 
exagerată în sine. Este o maladie contagioasă. 

— Pierderile de vieţi... 

— Salvaţi-i pe supraviețuitori. Trimiteţi nave imperiale 
prin găurile-de-vierme, hrană, consilieri... Psihiatri, dacă 
pot fi de vreun ajutor, însă toate astea după ce tulburările 
se vor fi stins. 

— Am înţeles. Cleon îl privi precaut, ferindu-şi uşor chipul. 
Se pare că eşti un individ dur, Hari. 

— Atunci când este vorba despre păstrarea ordinei, despre 
Imperiu - da, sire! 

Cleon începu să discute despre probleme minore, parcă 
evitând un subiect atât de brutal. Hari se simţi bucuros că 
nu insistase în privinţa detaliilor. 

Predicţiile pe termen lung dovedeau tendinţe 
înfricoşătoare - până şi ineficienţa atenuatoarelor clasice 
din reţelele imperiale dotate cu auto-învăţare. Noua 
Renaştere nu era decât exemplul cel mai evident. 

Oriunde ar fi privit Hari, cu aparatul senzorial al corpului 
său conectat la spectrul N-dimensional, de peste tot se 
înălța duhoarea haosului inevitabil. Imperiul se dezintegra 
în feluri care nu erau descriptibile prin simple modalităţi 


omeneşti. Sistemul era prea vast ca să fie cuprins de o 
singură minte. 

În scurt timp, peste numai câteva decenii. Imperiul va 
începe să se fragmenteze. Puterea militară acţiona numai 
pe termen scurt. Dacă atenuatoarele tradiţionale dădeau 
greş, centrul nu putea rezista tendinţelor centrifuge. 

Poate că Hari ar fi putut încetini colapsul, însă numai atât. 
În curând, Zone întregi aveau să spiraleze înapoi, spre 
vechile puncte de atracţie: Feudalismul Fundamental, 
Ipocrizia Religioasă, Femo-Primitivismul... 

Desigur, concluziile lui erau preliminare; spera că date noi 
aveau să le infirme. Dar în acelaşi timp se îndoia. 

Nebunia avea să ia sfârşit doar după 30.000 de ani de 
suferinţe, când va apărea un nou şi puternic punct de 
atracţie. 

O mutație aleatorie a Imperialismului Benign? Nu putea să 
ştie. 

Ar fi înţeles totul mai bine. Dacă ar fi muncit mai mult. 
Dacă ar fi explorat fundaţiile şi ar fi... 


O idee îi pâlpâi în străfundul minţii. Fundaţii? Era ceva... 

Cleon continua să vorbească şi evenimentele se ciocneau 
între ele în mintea lui. Ideea se pierdu. 

— Vom face lucruri măreţe împreună, Hari. Ce părere ai 
despre... 

Permanent la cheremul Împăratului, n-avea să mai poată 
lucra. 

Soluţionarea problemei pe care o reprezentase Lamurk 
fusese neplăcută, dar banală prin comparaţie cu această 
capcană de putere. Cum putea să scape de aici? 

Cele două personaje dintr-un trecut anterior antichităţii 
pluteau în îngheţatele lor spaţii digitale, aşteptând 
întoarcerea omului. 

— Am credinţa că va reveni, zise loana. 

— Eu mă bizui mai mult pe calcule, replică Voltaire 
aranjându-şi veşmintele. 

Micşoră aderenţa mătasei din pantalonii lui bufanţi oficiali. 
Era o simplă ajustare a coeficientului de frecare, nimic mai 
mult. Algoritmii aproximativi reduceau legile complicate la 
o aritmetică banală. Până şi frecuşurile vieţii erau tot un 
parametru. 

— Tot nu-mi place vremea asta. 

Vânturi şuierau peste apele învolburate. Cei doi zburau 
deasupra valurilor înspumate, urcând şi coborând pe 
curenţii termali. 

— Tu ai avut ideea să fim şi păsări un timp. 

Voltaire era un vultur argintiu. 

— Mi-au plăcut dintotdeauna. Uşoare, voioase şi 
contopindu-se ai văzduhul. 

EI îşi transformă aripile sus pe umeri, aranjându-şi mai 
strâns vesta. Chiar şi aici, viaţa se compunea majoritar din 
detalii. 

— De ce stranietatea aceasta trebuie să se manifeste sub 
forma vremii? Întrebă Ioana. 

— Oamenii argumentează, dar natura acţionează. 

— Dar ei nu sunt natură! Sunt minţi stranii... 


— Atât de stranii încât putem foarte bine să le considerăm 
fenomene naturale. 

— Îmi vine greu să cred că Domnul nostru a creat 
asemenea lucruri. 

— Exact la fel credeam eu despre mulţi parizieni. 

— Nouă ne apar sub formă de furtuni, munţi sau oceane. 
Dacă s-ar explica... 

— Secretul unei persoane plictisitoare este faptul că ea 
spune totul. 

— Ascultă! Soseşte! 

Îşi dezvoltă o armură, fără să renunţe la aripile gigantice. 
Efectul era surprinzător; semăna cu un gigantic şoim 
cromat. 

— Iubita mea, făcu Voltaire, nu încetezi să mă surprinzi. 
Cred că alături de tine nici chiar eternitatea nu va fi 
plictisitoare. 

Hari era suspendat în văzduh. În mod limpede, încă nu se 
obişnuise cu simulările aventuroase, deoarece picioarele 
sale se străduiau încă să-şi găsească un reazem. În cele din 
urmă, renunţă şi-i privi zburând şi rotindu-se în jurul său. 

— Am venit cât am putut de repede. 

— Înţeleg că acum eşti viconte, său duce, sau aşa ceva, 
zise loana. 

— Oarecum, încuviinţă Hari. Am aranjat ca spaţiul acesta 
în care vă aflaţi acum să fie o permanentă... 

— Rezervaţie? Întrebă Voltaire fâlfâind din aripi în faţa 
reprezentării lui Hari. 

Un norişor pluti spre ei, parcă trăgând cu urechea. 

— Noi îi spunem „perimetru dedicat” în spaţiul 
computaţional. 

— Câtă poezie! Înălţă Voltaire o sprânceană. 

— Mie îmi sună mai degrabă a grădină zoologică, spuse 
Ioana. 

— Conform înţelegerii la care am ajuns, voi şi străinii 
puteţi sta aici, rulând fără interferenţe. 

— Nu-mi place să fiu închisă! Strigă Ioana. 


Hari clătină din cap. 

— Veţi putea obţine input de oriunde, însă nu veţi mai lua 
legătura cu tik-tokii, aţi înţeles? 

— Întreabă vremea, zise Ioana. 

O cascadă de fulgere portocaliu-închis se revărsă din cer. 

— Mă bucur că minţile-meme n-au exterminat toţi roboții, 
comentă Hari. 

— Poate că locul acesta, rosti Voltaire, aduce puţin cu 
Anglia, unde ocazional este executat câte un amiral, ca să-i 
încurajeze pe ceilalţi. 

— Am fost nevoit să procedez aşa, murmură 
matematicianul. 

Ioana îşi încetini fâlfâitul aripilor şi pluti în apropierea feţei 
lui. 

— Eşti neliniştit. 

— Ştiaţi că minţile-meme îi vor folosi pe tik-toki ca să ucidă 
roboții? 

— Nu. 

— Deşi eficienţa acţiunii stârneşte o anume admiraţie, 
preciză Voltaire. Sunt nişte minţi cu adevărat subtile. 

— Trădătoare, şuieră Hari. Mă întreb ce altceva pot face? 

— Cred că sunt satisfăcute, observă Ioana. Simt o calmare 
a vremii noastre. 

— Vreau să stau de vorbă cu ele! Strigă Hari. 

— Aidoma regilor, le place să se lase aşteptate, chicoti 
Voltaire. 

— Le simt adunându-se, le atrase atenţia Ioana. Eu zic să-l 
ajutăm pe prietenul nostru să scape de neplăcerile sale. 

— Pe cine, pe mine? Întrebă Hari. Să ştii că nu-mi place să 
ucid oameni, dacă la asta te referi. 

— În asemenea clipe nu există o cale miloasă. Şi eu a 
trebuit să ucid în numele binelui. 

— Lamurk a fost un funcţionar public valoros... 

— Prostii! Pufni Voltaire. A trăit aşa cum a murit - de 
pumnal, prea viclean ca să tragă spadă. Dacă tu ajungeai la 
putere, nu şi-ar fi găsit niciodată odihna. Şi chiar dacă te-ai 


fi retras... Matematicianul meu, nu uita că este periculos să 
ai dreptate când guvernul greşeşte. 

— Eu tot mă simt cu inima îndoită. 

— Este firesc să fie aşa, deoarece eşti un om virtuos, 
încuviinţă loana. Roagă-te şi vei fi mântuit. 

— Sau, mai bine, găseşte-ţi echilibrul interior, îi explică 
Voltaire cu superioritate. Conflictele tale reflectă sub-minţi 
aflate în dispută. Aceasta este natura condiţiei umane. 

Ioana fâlfâi din aripi spre Voltaire, care se feri. 

— Pare mai degrabă concluzia unei maşini, se strâmbă 
Hari. 

Voltaire izbucni în râs. 

— Dacă ordinea - eşti un admirator al ordinii, nu? 

— Înseamnă predicţie, iar predicția înseamnă 
predeterminare, care la rândul ei este silire, silirea nefiind 
altceva decât absenţa libertăţii... Rezultă atunci că singurul 
fel în care putem fi liberi este să fim dezordonaţi! 

Hari se încruntă. Voltaire îşi dădu seama că, în timp ce 
pentru sine ideile erau jucării, iar înfruntarea dintre spirite 
făcea sângele să-i cânte, pentru bărbatul acesta abstractul 
era cu adevărat important. 

— Cred că ai dreptate, mormăi Hari. Oamenilor nu le place 
ordinea rigidă, iar cât despre ierarhii, norme, fundaţii... 
Clipi repede. Există aici un sâmbure de idee, dar nu-l pot 
prinde... 

— Sunt sigur, rosti Voltaire cu blândeţe, că nici chiar tu nu 
doreşti să fii unealta propriilor tale gene, a fizicii sau a 
economiei. 

— Cum putem fi liberi, dacă suntem nişte maşini? Întrebă 
Hari adresându-se parcă sieşi. 

— Nimeni nu doreşte un Univers aleatoriu, dar niciunul 
determinist, preciză Voltaire. 

— Există totuşi legi deterministe... 

— Şi legi aleatorii. 

— Domnul nostru, interveni Ioana, ne-a pus la îndemână 
judecată pentru a alege. 


— Libertatea de a opta să faci altfel decât ai dori - ce 
binecuvântare sordidă! Mormăi Voltaire. 

— Domniile voastre, zise Ioana, daţi ocol divinului fără a-l 
cunoaşte. Tot ce este nobil pentru oameni - libertate, 
semnificaţie, valoare - toate acestea dispar în oricare dintre 
alegerile voastre. 

— Iubita mea, nu trebuie să uiţi că Hari este 
matematician! Voltaire se ridică deasupra celor doi pe aripi 
întinse, evident încântat să-şi zburlească penele în curenţii 
ascendenți. Ordinea/dezordinea par implicate şi în alte 
dualisme: natură/omenesc, natural/artificial, animale-cu- 
naturi/oameni-în-afara-naturii... Toate astea sunt naturale 
pentru noi. 

— Cum adică? Se încruntă Hari derutat. 

— Cum încadrăm opinia diferită a unei argumentaţii? 
Zicem „pe de altă parte”, nu? 

Hari încuviinţă din cap. 

— Considerăm că două părţi, aidoma celor două mâini ale 
noastre, oglindesc întreaga lume. 

— Bravo! 

Voltaire descrise lupinguri în jurul şoimului cromat al 
Ioanei. 

— Şi Creatorul are două mâini, interveni ea. „Va şedea de- 
a dreapta puterii lui Dumnezeu...” 

— Dar amândoi, croncăni Voltaire, vă neglijaţi propriile 
identități, pe care le puteţi cerceta în această criptă 
digitală. Priviţi în adânc şi veţi zări nenumărate detalii. Ele 
se ramifică dintr-o Identitate care nu poate fi descompusă 
în simpla operare a unor legi distincte. Eu-ul apare ca o 
interacţiune profundă a mai multor Identităţi. 

În spaţiul mintal comun lor, Voltaire trimise: 

Sistemele feedback nonliniare complexe sunt 
imprevizibile, chiar dacă sunt deterministe. Capacitatea de 
procesare a informaţiilor necesare pentru a prezice o 
singură minte este mai mare decât complexitatea întregului 
Univers! Calculul următorului eveniment durează mai mult 


decât evenimentul în sine. Exact această trăsătură, înscrisă 
în textura Universului. Îl face şi ne face liberi. 

Hari răspunse prin: 

Paradox. În ce fel ştie evenimentul însuşi cum să se 
petreacă? 

Doar un calculator gigantic ar putea descrie următorul 
vârtej minuscul dintr-un pârâu. Ce anume face ca sistemele 
reale să fie măcar capabile de schimbare? 

Voltaire ridică din umeri - un gest dificil pentru o pasăre. 

— Cel puţin ai întâlnit o forţă pe care n-o poţi ignora, 
spuse Ioana cu mândrie. 

Capul lui Voltaire tresări surprins. 

— Este... Creatorul tău? 

— Ecuațiile tale descriu destul de bine. Dar ce anume le 
conferă lor - şovăi - văpaie? 

— Te referi la o Minte care să efectueze calculele 
universale? 

— Nu, tu te referi. 

— Destul de corect, încuviinţă Hari, ca ipoteză de lucru. 
Totuşi, de ce s-ar sinchisi o asemenea Minte de existenţa 
noastră, nişte furnici? 

— S-a sinchisit îndeajuns ca să te facă să ieşi din matricea 
materiei, nu? 

— Ah, originea! Făcu Voltaire prinzând un curent 
ascendent. (Părea uşurat să revină pe sigurul tărâm 
intelectual. În mod limpede, argumentul ei îl perturbase.) 
Inexplicabilă, evident. Eu prefer să examinez motivațiile 
noastre morale. 

— Morala, interveni puritan loana, nu este determinată de 
noi. 

— Prostii! Replică Voltaire. Ne-am dezvoltat o dată cu 
morala, modelaţi de Univers - de un Creator, dacă vrei. 

— Adică de evoluţie? Întrebă Hari. Panii... 

— Aşa este! Strigă Ioana. Cucernicia modelează lumea şi 
lumea ne modelează pe noi. 


Hari părea nesigur, iar Ioana încântată. Voltaire rosti 
ironic: 

— Matematicianul meu, n-ai crede mai degrabă că 
constrângerile morale apar ca „o ordine spontană din 
comportamentul raţional de maximizare a utilității”? Aşa 
este? 

— Nu ştiu..., clipi Voltaire. 

— Am citat dintr-o lucrare de-a ta. Ceea ce ai uitat, sir, 
este că nenumăratele noastre modele ale lumii determină 
felul în care privim experienţa umană. 

— Desigur, totuşi... 

— lar modelele sunt tot ceea ce ştim. 

Hari surâse brusc. 

— Îmi place asta. Nu te căsători cu un model! (Îşi îngădui 
să se transforme uşor, înălțându-se şi sporindu-şi 
musculatura.) Nu ştiu de ce, dar mă simt mai bine. 

— Sufletul ţi s-a împăcat cu acţiunile, spuse Ioana. 

— Aş prefera termenul „identitate” în loc de „suflet”, zise 
Voltaire, dar nu are rost să ne certăm pentru fleacuri. 

Brusc Hari simţi conceptele mişcându-i-se în minte. El 
dispusese resuscitarea acestor simuri, călăuzit pur şi simplu 
de intuiţie. Acum venea răsplata: ele descoperiseră, 
accidental, pasul dorit de el. 

— Mintea... Este o structură care se autoorganizează, la 
fel ca Imperiul. Pot oscila între aceste două modele! Pot 
importa cunoaşterea pe care o aveţi voi asupra sub- 
identităţilor, folosind-o ca să analizez felul cum învaţă 
Imperiul! 

— Ce idee minunată, clipi Voltaire. 

— Staţi să vă arăt! Urmă matematicianul. Imperiul învaţă 
de unul singur, cu subunități... 

— Mă întreb dacă ceața străină ştia asta? Întrebă Ioana. 

Hari se încruntă. 

— Nu vreau să le implic şi pe ele. Ecuațiile mele nu pot 
aborda elemente ale necunoscutului... 


— Sunt deja implicate, îi atrase ea atenţia. Se găsesc aici. 
De jur împrejurul nostru. 

— Sper, oftă Hari, că le putem ţine aici, în... 

— Grădina zoologică, rosti apăsat Ioana. 

Cumuluşi se rostogoliră peste orizonturi, apropiindu-se 
rapid. 

— Aţi ucis roboții! Răcni Hari spre furtună. Nu asta ne-a 
fost înţelegerea. 

[NU AM SPUS CĂ NU VOM FACE CEVA ANUME] 

— Aţi luat mai mult decât am stabilit! Vieţile a... 

[TERMENII OMIŞI NU POT FI PRESUPUŞI IMPLICIȚI] 

— Roboții sunt cu totul altceva. Au o inteligenţă 
superioară... 

[TOTUŞI SIMPLII VOŞTRI TIK-TOKI I-AU PUTUT UCIDE] 
[TU, SELDON, NU DEŢINEAIL ACESTE MAŞINI] [ŞI 
ASTFEL NU AI NICI O DISPUTĂ CU NOI] 

Hari scrâşni din dinţi şi clocoti. 

[PROBLEME MAI IMPORIANTIE NE-AU ADUS] 

— Răsplata voastră? Întrebă matematicianul cu 
amărăciune. Aţi venit după ea? 

[NU VOM STA AICI] [FIINDCĂ LOCUL ACESTA E SORTIT 
PIEIRII] 

Hari se clătină sub grindina muşcător de rece. 

— Trantorul? 

[ŞI MULIE ALTELE] 

— Ce doriţi? 

[DESTINUL DORIT ESTE SĂ PLUTIM PRIN BRAŢELE 
SPIRALE] [ŞI SĂ RĂTĂCIM PRINTRE FUIOARELE 
CENTRULUI GALACTIC] 

Hari îşi reaminti structurile de acolo, ţesăturile complexe 
de luminozităţi. 

— Puteţi face asta? 

[AVEM O STARE DE SPORI] [UNII DINTRE NOI TRĂIAU 
AŞA ÎNAINTE] [DORIM SĂ NE ÎNTOARCEM LA ACEASTĂ 
STARE] [ALTFEL VOM DISTRUGE TOŢI „ROBOŢII” 
VOŞTRI] 


— Nu aşa am convenit! Strigă Hari. 

Ploaia rece şi violentă îl biciuia, dar îşi ridică faţa spre 
norii uriaşi şi ameninţători, cu fustele lor de trăsnete 
mânioase. 

[CUM NE POŢI OPRI?] [DACĂ TE GÂNDEŞTI SĂ NE 
REDUCI CAPACITĂȚILE] [AM PUTEA ADUCE TRANTORUL 
ÎN PRAGUL FOAMETEI] Hari făcu o grimasă. Învăţase 
multe despre putere, destul de rapid. 

— Bine! Voi demara cercetări privitoare la felul cum aţi 
putea fi transferați în forme fizice. Cunosc oameni care o 
pot face. Margqg şi Sybyl ştiu de asemenea să-şi ţină gura. 

— De ce vreţi să părăsiţi scena atât de grăbiţi? Întrebă 
Voltaire. 

[UN NOU INCENDIU SE APROPIE] [DE OAMENI PESTE 
SPIRALĂ] [ÎL VOM PRIVI] [CA SPORI DIN CENTRUL 
GALACTIC] [ACOLO NIMENI NU NE POATE FACE RĂU. 
NU PUTEM RĂNI PE NIMENI] 

Un cristal scânteietor cu vârfuri ascuţite se materializă 
sub cerul vineţiu. Într-un degetar de date, Hari află despre 
tehnologia străină care, cândva, construise aceste 
compartimente stabile, robuste, pentru inteligenţele 
digitale. 

[TRANTOR A FOST CÂNDVA LOCUL IDEAL PENTRU NOI] 
[BOGAT ÎN RESURSE] [ACUM NU MAI ESTE AŞA] 
[PERICOLE PÂNDESC ÎN INSTABILITATEA CARE SE 
APROPIE ] 

— Hmm, făcu Voltaire. loana şi cu mine ne-am putea dori 
de asemenea o ieşire rapidă din scenă. 

— Voi doi aşteptaţi, vorbi repede Hari. Dacă vreţi să 
mergeţi împreună cu aceste... Cu aceste lucruri, ca să trăiţi 
în păstaia unei seminţe între stele, atunci trebuie să vă 
câştigaţi dreptul ăsta. 

— Cum anume? Se strâmbă Ioana. 

— În momentul de faţă, vă pot garanta siguranţa existenţei 
în Superreţea. În schimb - şi privi neliniştit spre vulturul 


Voltaire. Care fâlfâia din aripi în splendoarea lui sclipitoare 
- vreau să mă ajutaţi. 

— Dacă este o cauză sfântă, cu drag, răspunse Ioana. 

— Este. Ajutaţi-mă să conduc! Dintotdeauna am simţit că 
binele există în toţi oamenii. Sarcina unui lider este să 
aducă binele acesta la suprafaţă. 

— Dacă ai impresia că binele există în toţi oamenii, 
comentă Voltaire, înseamnă că n-ai cunoscut toţi oamenii. 

— Eu nu sunt însă un om de lume... De aceea am nevoie de 
voi. 

— Ca să conduci? Întrebă Ioana. 

— Exact. Nu sunt făcut pentru aşa ceva. 

Voltaire se opri în văzduh, cu aripile nemişcate. 

— Ce posibilităţi interesante! Cu suficient spaţiu şi viteză 
de calcul, am putea înzestra nişte proto-Michelangelo cu 
timp creativ. 

— Trebuie să rezolv o mulţime de... În sfârşit, de probleme 
legate de putere. Puteţi pleca sub formă de spori, atunci 
când termin cu politica. 

Brusc, Voltaire se transformă în om, deşi purta acelaşi 
haine de un albastru electric. 

— Hmm... Politica mi s-a părut dintotdeauna atrăgătoare. 
Un joc de idei elegante, jucat de mitocani. 

— Am deja destui oponenți, anunţă sobru Hari. 

— Prietenii apar şi dispar, dar duşmanii se acumulează, 
încuviinţă Voltaire. Mi-ar plăcea asta. 

— Să ne apere sfinţii! Îşi dădu Ioana ochii peste cap. 

— Exact, scumpa mea. 

Hari se aşeză la biroul său. Era prim-ministru, dar în 
condiţiile puse de el. 

Totul ieşise bine. Avea să lucreze tot aici, departe de 
intrigile din palat. Îi rămânea timp destul pentru a se 
dedica matematicii. 

Desigur, avea să discute cu mulţi prin 3D sau holo. Toate 
bătăile acelea de cap urmau să fie rezolvate de Voltaire. La 
urma urmelor, Voltaire sau Ioana putea juca rolul lui Hari în 


multe teleconferinţe şi întruniri la care trebuia să participe 
un prim-ministru. Din punct de vedere digital, se puteau 
transforma cu uşurinţă în persoana lui. 

Pe Ioana o încântau ceremonialele virtuale, mai ales dacă 
trebuia să respecte sfânta morală. Lui Voltaire îi plăcea să 
imite un antic pe care se părea că-l cunoscuse, un anumit 
domn Machiavelli. „Imperiul tău”, îi spusese lui Hari, „este 
gigantic, aflat într-o stare deplorabilă, cu infinite nuanţe şi 
autoamăgiri ce se multiplică. Trebuie îngrijit.” 

Între două însărcinări, puteau explora tărâmurile digitale, 
labirinturi vaste şi vibrante. Aşa cum spusese Voltaire, 
puteau descoperi „nenumărate oferte şi distracţii 
amuzante”. 

Yugo pătrunse pe uşă, debordând de energie. 

— Consiliul Superior tocmai ţi-a aprobat propunerea 
privind sistemul de votare! Acum toţi dahliţii din Galaxie 
sunt de partea ta. 

Hari surâse. 

— Trimite-l pe Voltaire să facă o apariţie 3D în numele 
meu. 

— Cinstit, modest şi sigur pe sine - asta o să aibă succes. 

— Îmi aminteşte de un banc vechi despre prostituate. Un 
act obişnuit se tarifează obişnuit, dar sinceritatea se 
plăteşte suplimentar. 

Yugo râse neconvingător şi zise uşor tensionat: 

— A venit... Femeia aceea. 

— Nu... 

Uitase complet de Autoritatea Universitară. Singura 
ameninţare pe care n-o neutralizase. Ea ştia despre Dors şi 
despre roboţi... 

Fără să-i mai acorde timp de gândire, femeia apăru în 
birou. 

— Cât de fericită sunt că m-ai primit, domnule prim- 
ministru! 

— Aş dori să pot spune acelaşi lucru. 

— Ce face încântătoarea dumitale soţie? Este aici? 


— Mă îndoiesc că va dori să vă vadă. 

Autoritatea Universitară îşi răsfiră faldurile largi ale robei 
şi se aşeză fără să fi fost invitată. 

— Nu pot crede că ai luat în serios gluma aceea a mea. 

— Simţul umorului meu nu include şantajul. 

Femeia lărgi ochii şi în glas i se strecură un ton de revoltă. 

— Încercam doar să stabilesc o relaţie cu administraţia 
dumitale. 

— Desigur. 

Eticheta imperială nu îngăduia ca Hari să pomenească de 
posibilul ei rol în complotul de pe Panbundent. 

— Eram sigură că vei obţine postul. Mica mea înţepătură... 
Recunosc, poate că a cam fost de prost gust... 

— Foarte! 

— Eşti un bărbat laconic - admirabil. Asociaţii mei au fost 
impresionați de felul direct în care ai... Tratat criza tik-tok 
şi asasinarea lui Lamurk. 

Deci asta fusese. Hari demonstrase că nu era un om de 
ştiinţă nepractic. 

— Direct,? Poate că termenul mai exact ar fi „nemilos”. 

— Ah, nu, noi nu considerăm deloc aşa. Ai perfectă 
dreptate să laşi Sarkul să „se dezintegreze”, după cum atât 
de elocvent ai spus. În ciuda Cenuşiilor care doresc să 
intervină şi să bandajeze rănile. Foarte înţelept - deloc 
nemilos. 

— Deşi este posibil ca Sark să nu-şi mai revină niciodată? 

Erau întrebări pe care şi le pusese în nopţi de nesomn. 
Oamenii mureau pentru ca Imperiul să mai poată 
supravieţui... O vreme. 

Femeia flutură din mână, nepăsătoare. 

— După cum spuneam, doream o relaţie specială cu un 
prim-ministru provenit din propria noastră clasă, după mai 
bine... 

Ca mulţi alţii pe care Hari îi cunoştea acum, Autoritatea 
Universitară se folosea de cuvinte ca să-şi ascundă 
gândurile, nu să le dezvăluie. Ştia că trebuia să o suporte. 


Ea continuă, iar matematicianul se întrebă cum ar fi putut 
rezolva unul dintre termenii complicaţi ai ecuaţiilor sale. 
Devenise deja un maestru în arta de a părea că-l urmăreşte 
pe interlocutor cu ochii, prin mişcări ale gurii şi ocazionale 
încuviinţări. Proceda exact ca un program-filtru pentru 3D 
şi putea să o facă fără să se mai gândească la ipocrizia 
femeii aflate în faţa lui. 

Într-un fel, o înţelegea acum; pentru ea, puterea era 
lipsită de valoare. El însuşi trebuia să înveţe să gândească 
şi, finalmente, să acţioneze în felul acela. Nu-i putea însă 
îngădui să-i afecteze adevăratul eu, viaţa personală pe care 
avea s-o protejeze fără ezitare. 

În cele din urmă, scăpă de ea şi suspină uşurat. Poate că 
era bine să fie considerat nemilos. De pildă, individul acela, 
Nim - ar fi putut ordona să fie găsit, ba chiar executat, 
pentru că jucase rolul unui agent dublu în cazul „Artifice 
Associates”. 

De ce însă s-o fi făcut? Mila era mult mai eficientă. Hari 
trimise o notiţă Serviciului de Securitate, solicitând ca Nim 
să fie dirijat spre o poziţie productivă, dar una în care 
aptitudinile sale de trădător să nu-şi poată găsi aplicaţie. 
Subalternii nu aveau decât să se gândească unde şi cum. 

Îi mai rămăsese o sarcină obligatorie înainte de a evada. 
Nici aici, în Streeling, nu putea scăpa de toate îndatoririle 
imperiale. 

Delegaţia de Cenugşii umplu cabinetul şi prezentă 
respectuos punctele de vedere asupra examinării 
candidaţilor pentru funcţiile imperiale. De câteva secole, 
rezultatele înregistrate la examene erau tot mai slabe, dar 
unele voci susțineau că asta se datora extinderii bazei de 
selecţie. Nu se amintea că respectiva extindere fusese 
aprobată de Consiliul Superior, deoarece se părea că 
numărul doritorilor de poziţii imperiale scăzuse dramatic. 

Alţii afirmau că examenele nu erau obiective. Cei de pe 
planete mari declarau că gravitația lor superioară îi 


încetinea, iar cei proveniţi din medii cu gravitație mai mică 
susțineau contrariul, prezentând diagrame şi grafice. 

Nenumăratele grupuri etnice şi religioase se aliaseră de 
aceea într-un Front de Acţiune, care vâna orice nedreptăţi 
ce s-ar fi putut manifesta pe parcursul testărilor. Hari nu 
sesizase vreo conspirație în cazul întrebărilor de la 
examene. Cum ai fi putut să identifici simultan 
discriminarea câtorva sute, sau chiar o mie de etnii? 

— Mi se pare o sarcină colosală, explică el, să discriminezi 
aşa multe facţiuni. 

O Cenugşie frumoasă şi impetuoasă îl anunţă vehement că 
incriminată era norma imperială, un set comun de 
vocabulare, premize şi scopuri de clasă, care urmărea să-i 
„înlăture pe ceilalţi”. 

Drept compensare, Frontul de Acţiune dorea stabilirea 
setului obişnuit de preferinţe, cu mici deosebiri între etnii, 
care să compenseze rezultatele inferioare ale acestora la 
examene. 

Era o banalitate şi Hari o ignoră fără să fie măcar nevoit 
să-i acorde prea multă atenţie; în felul acesta, putu o vreme 
să-şi îndrepte gândurile asupra ecuaţiilor psihoistorice. 
Apoi însă un ton schimbat îi atrase atenţia. 

Pentru a înlătura „percepţia greşită” şi larg răspândită 
conform căreia rezultatele erau subminate de sporirea 
participării unor planete etnice, Frontul de Acţiune îi cerea 
să „reevalueze” însăşi examinarea. Să stabilească valoarea 
medie la 1.000, deşi în ultimele două secole ea coborâse la 
873. 

— Astfel se va permite compararea candidaţilor din ani 
diferiţi, fără să se ţină seama de mediile anuale. 

— Se va obţine o distribuţie simetrică? Întrebă Hari 
absent. 

— Da, şi vor înceta comparaţiile invidioase între cei admişi 
în doi ani consecutivi. 

— O asemenea modificare a mediei nu va însemna 
pierderea capacităţii discriminatorii în partea superioară a 


distribuţiei? Miji Hari ochii. 

— Regretabil, dar adevărat. 

— Este o idee excelentă! 

Femeia păru surprinsă. 

— Şi noi considerăm aşa. 

— Putem proceda similar şi în cazul mediei loviturilor de la 
holobal. 

— Poftim?! Nu... 

— Stabiliţi statisticile astfel ca media loviturilor unui 
jucător pe meci să fie de 500, nu 446 cât este actualmente - 
un număr dificil de reţinut! 

— Nu cred însă că un principiu de justiţie socială... 

— Sau rezultatele la testele de inteligenţă! Şi ele trebuie 
renormate, aşa-i! De acord? 

— Nu ştiu, domnule prim-ministru... Noi doream numai 
să... 

— Nu, nu, este o idee excepţională! Vreau o analiză 
detaliată a tuturor posibilităţilor de renormare. Trebuie să 
gândiţi pe plan mare! 

— Nu suntem pregătiţi... 

— Atunci, pregătiţi-vă! Vreau un raport, nu o schiţă 
generală: cel puţin 2.000 de pagini. 

— Aşa ceva ar necesita... 

— Nu contează cheltuielile! Nici timpul! Este un subiect 
prea important ca să-l atribui Examinărilor Imperiale. 
Pregătiţi şi prezentaţi-mi raportul! 

— Ar necesita ani... ba chiar decenii... 

— Atunci nu mai pierdeţi timpul! 

Delegaţia Frontului de Acţiune plecă derutată. Hari speră 
că aveau să creeze un raport cu adevărat voluminos, astfel 
ca la finalizarea acestuia el să nu mai fie prim-ministru. 

Menţinerea Imperiului implica în parte folosirea inerţiei 
acestuia chiar împotriva sa. Unele aspecte ale funcţiei, se 
gândi Hari, puteau fi realmente plăcute. 

Înainte de a părăsi biroul, îl căută pe Voltaire. 

— Asta-i lista imitaţiilor pe care trebuie să le faci. 


— Vreau să te anunţ că am probleme în manipularea 
tuturor facţiunilor, spuse Voltaire care adoptase forma unei 
lebede îmbrăcate în straie elegante de catifea. Totuşi 
posibilitatea de a ieşi de aici, de a fi o prezenţă, este ca un 
rol dramatic! Şi ştii bine că dintotdeauna mi-a plăcut 
teatrul. 

Hari nu ştiuse asta, dar replică: 

— Asta-i democraţia pentru tine: o jonglerie cu cuțite la 
circ. O corcitură de guvernare. Chiar dacă reprezintă un 
punct de atracţie important în peisajul stabilităţii 
economice. 

— Gânditorii raţionali deplâng excesele democraţiei, 
exploatând individul şi promovând gloată. Buzele lui 
Voltaire se subţiară într-o linie dezaprobatoare. Moartea lui 
Socrate este rodul cel mai de seamă al democraţiei. 

— Mă tem că n-am cunoştinţe atât de îndepărtate, spuse 
Hari deconectându-se. Distracţie plăcută! 

EI şi Dors priveau uriaşa spirală luminoasă rotindu-se sub 
ei în noaptea eternă. 

— Apreciez realmente asemenea apanaje, rosti ea visător. 

Priveau singuri spectacolul. Lumi, vieţi şi stele - toate că 
pulbere de diamante azvârlită pe catifeaua neagră. 

— Că poţi intra în palat doar ca să caşti gura la 
apartamentele împăratului? 

Hari poruncise ca toate coridoarele să fie curățate. 

— Că scap de senzori, microfoane şi înregistratoare. 

— N-ai mai... N-ai mai primit nici o veste de la...? 

Ea clătină din cap. 

— Daneel i-a evacuat aproape pe toţi ceilalţi de pe Trantor. 
Nu-mi spune prea multe. 

— Sunt aproape sigur că minţile străine nu vor mai ataca. 
Ele se tem realmente de roboţi. Mi-a trebuit destul timp ca 
să înţeleg ce se ascunde în spatele vorbelor lor de 
răzbunare. 

— Teamă amestecată cu ură. Sentimente perfect omeneşti. 


— Cu toate acestea, continui să cred că şi-au atins 
răzbunarea. Afirmau că Galaxia clocotea de viaţă înainte de 
apariţia noastră. Există cicluri de ere sterpe, urmate de 
altele abundente. Nu cunosc motivul... Se pare că asta s-a 
mai petrecut de câteva ori, la intervale de o treime de 
miliard de ani - declinuri masive ale vieţii inteligente, în 
urma cărora n-au mai rămas decât sporii. Acum ei au venit 
în Superreţea şi au devenit fosile digitale. 

— Fosilele nu ucid, preciză Dors. 

— Se pare că nu la fel de bine pe cât o facem noi. 

— Nu voi... Noi. 

— Ele vă urăsc pe voi, roboții. Asta nu înseamnă că i-ar 
iubi pe oameni - la urma urmelor, noi v-am construit, cu 
atâta timp în urmă. Noi suntem vinovaţii. 

— Sunt atât de stranii... 

Hari încuviinţă din cap. 

— Cred că vor rămâne în rezervaţia lor digitală până ce 
Marqg şi Sybyl îi vor putea transpune în starea antică de 
spori. Cândva au trăit aşa un timp mai lung decât cel 
necesar Galaxiei să facă o rotaţie. 

— Acest „cred” al tău nu-i suficient pentru Daneel. El vrea 
să le extermine. 

— Este o stare de echilibru. Dacă Daneel le atacă, va fi 
nevoit să închidă Superreţeaua Trantorului, ceea ce va 
afecta Imperiul. În consecinţă, este legat de mâini şi de 
picioare; clocotind de furie, dar neputincios. 

— Sper că ai evaluat corect balanţa puterilor, murmură 
Dors. 

Un gând mai fragil ca un funigel sclipitor traversă mintea 
bărbatului. Atacurile tik-tokilor asupra facțiunii Lamurk îi 
discreditaseră în ochii opiniei publice. Acum aveau să fie 
distruşi în toată Galaxia. Şi, în timp, minţile-meme urmau să 
părăsească Trantorul. 

Hari se încruntă. Cu siguranţă, Daneel dorise ambele 
rezultate. 


Fără îndoială, el bănuise că minţile-meme supravieţuiseră, 
poate chiar că acționau pe Trantor. Era atunci oare posibil 
că manevrele amatoriceşti ale lui Hari, incluzând 
asasinarea reţelei Lamurk, să fi fost iscusit puse la punct de 
Daneel? Putea un robot să prezică atât de precis ce avea să 
facă el, Hari? 

Un fior rece îi străbătu şira spinării. O asemenea abilitate 
ar fi fost ameţitoare. Supraumană. 

După distrugerea tik-tokilor, Trantor urma să aibă 
probleme cu producerea hranei. Activităţi care odinioară 
erau efectuate de oameni trebuia acum reînvăţate; abia 
după câteva generaţii s-ar fi putut ca muncitorii să redevină 
un grup cu valoare socială. Până atunci, zeci de alte planete 
erau nevoite să trimită hrană Trantorului - o conductă de 
aprovizionare îngustă şi vulnerabilă. Oare şi asta 
intenţionase Daneel? În ce scop? 

Hari se simţi tulburat. Încerca senzaţia că, imediat dincolo 
de percepţia sa, acționau forţe sociale. 

Oare gândirea aceasta ingenioasă era produsul a milenii 
de experienţă şi inteligenţă pozitronică superioară? Pentru 
o clipită, Hari avu viziunea unei minţi stranii şi nelimitate în 
termeni omeneşti. Asta ajungea o maşină nemuritoare? 

Apoi însă alungă ideea. Era prea tulburătoare ca s-o 
examineze. Poate mai târziu, când termină cu psihoistoria... 

Observă că Dors îl fixa cu privirea. Ce spusese ea? Ah, 
da... 

— Evaluarea balanței. Da... Încep să prind şpilurile astea. 
Cu Voltaire şi Ioana făcând treburile de rutină şi cu Yugo 
preşedinte al Departamentului de Matematică, beneficiez 
realmente de timp pentru gândire. 

— Ai învăţat să-i accepţi pe oamenii nesinceri? 

— 'Te referi la Autoritatea Universitară? Cel puţin acum o 
înţeleg. O privi pe Dors, apoi urmă: Daneel spune că va 
pleca de pe Trantor. A pierdut mulţi dintre umaniformii lui. 
Are nevoie şi de tine? 


În lumina palidă, ea ridică ochii spre bărbat. Pe chip, 
expresiile i se contraziceau. 

— Nu te pot părăsi. 

— Din ordinul lui? 

— Din al meu. 

Hari încleştă maxilarele. 

— Îi cunoşteai pe roboții care au murit? 

— Pe unii dintre ei. Am fost instruiți împreună, acum... 
Acum... 

— Nu-i nevoie să-mi ascunzi nimic. Ştiu că trebuie să ai 
peste o sută de ani. 

Gura ei se căscă de surpriză, apoi se închise iute. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Ştii mai multe decât ar trebui. 

— Şi tu... Cel puţin în pat, chicoti Dors. 

— Le-am învăţat de la un pan pe care l-am cunoscut. 

Ea chicoti uşor vulgar, după care redeveni serioasă. 

— Am 163 de ani. 

— Şi coapsele unei adolescente... Dacă ai fi încercat să 
părăseşti Trantorul, te-aş fi blocat. 

— Vorbeşti serios? Clipi Dors repede. 

Hari îşi muşcă buza, căzând pe gânduri. 

— De fapt - nu. 

— Mai romantic ar fi fost să spui „da”, zâmbi ea. 

— Am obiceiul să fiu cinstit... Obicei la care ar fi bine să 
renunţ, dacă vreau să rămân prim-ministru. 

— Deci m-ai fi lăsat să plec? Crezi în continuare că-i 
datorezi asta lui Daneel? 

— Dacă el ar crede că pericolul în care te găseşti este atât 
de mare, i-aş respecta judecata. 

— Ai aceeaşi părere bună despre noi? 

— Roboții acţionează altruist pentru binele Imperiului - 
permanent. Puţini oameni procedează la fel. 

— Nu te întrebi ce am făcut pentru că străinii să-şi 
dorească să se răzbune? 

— Ba da. Tu ştii? 


Ea clătină din caP Privind spre uriaşul disc rotitor. Sori 
albaştri, purpurii şi galbeni îşi descriau orbitele, trecând 
prin praf întunecat şi haos. 

— A fost ceva teribil. Daneel a participat la momentele 
acelea şi nu vrea să vorbească despre ele. În istoria noastră 
nu se aminteşte absolut nimic despre aşa ceva... Am căutat. 

— Un imperiu care durează de atâtea milenii are 
nenumărate secrete, încuviinţă Hari privind rotaţiile lente a 
sute de milioane de stele învăpăiate. Pe mine mă 
interesează viitorul lui, felul în care îl pot salva. 

— 'Te temi de viitorul acela, nu-i aşa? 

— Se apropie lucruri teribile. Ecuațiile o arată. 

— Le putem înfrunta împreună. 

Bărbatul o cuprinse în braţe, dar continuară să privească 
amândoi minunile scânteietoare ale Galaxiei. 

— Visez să întemeiez ceva... O cale de a ajuta Imperiul 
Chiar şi după ce noi nu vom mai fi... 

— Şi te temi de ceva, murmură ea cu buzele lipite de gâtul 
lui. 

— De unde ştii? Da, mă tem de haosul care poate rezulta 
din atâtea forţe, din clocotul vectorilor divergenţi - toate 
cumulându-se pentru a distruge ordinea Imperiului. Mă 
tem pentru... Se întunecă la faţă. Pentru temeliile lui. 
Pentru fundaţii... 

— Vine haosul? 

— Ştiu că noi înşine, minţile noastre provin din existenţa la 
graniţa interioară a statelor haotice. O dovedeşte lumea 
digitală. O dovedeşti tu însăţi. 

— Nu cred că minţile pozitronice se înţeleg pe sine mai 
bine decât cele omeneşti. 

— Noi - minţile noastre şi Imperiul nostru - derivăm dintr- 
o ordine a stărilor interioare şi a statelor în esenţă haotice, 
dar... 

— Nu vrei ca Imperiul să se năruie din pricina unui 
asemenea haos. 


— Vreau ca Imperiul să supravieţuiască. Sau, cel puţin, 
dacă se prăbuşeşte, să renască. 

Hari simţi brusc durerea unor mişcări atât de vaste. 
Imperiul semăna cu o minte şi, uneori, minţile înnebuneau, 
se destrămau. Dezastruos pentru o minte solitară şi infinit 
mai rău în cazul Imperiului. 

Văzută prin prisma formulelor sale matematice, omenirea 
se găsea în toiul unui marş lung prin beznă. Timpul revărsa 
asupra ei furtuni sau o răsplătea cu vreme însorită... lar 
oamenii nu observau că aceste anotimpuri trecătoare 
proveneau din cadenţele variabile ale uriaşelor şi eternelor 
ecuaţii. 

Rulând temporal ecuaţiile, înainte şi după aceea înapoi, 
Hari văzuse fragmentat parada muritoare a omenirii. 
Cumva, aceasta îl mişcase în mod straniu. Absorbite în 
propriile lor epoci, puţine planete întrezăriseră vreodată 
drumul care se întindea în faţa lor. Nu duseseră lipsă 
niciodată de discursuri pompoase sau de idioţi care 
pretindeau, făcând cu ochiul şi încuviinţând din cap, că 
pătrund impenetrabilul. Greşit conduse, Zone întregi se 
împiedicau şi se prăbuşeau. 

Hari căuta şabloane, dar sub întinderile acelea vaste se 
aflau aparent microscopicii oameni vii. Pe tot tărâmul 
stelelor, ascultând de legile care domneau aidoma zeilor, se 
aflau nenumărate vieţi pe punctul de a fi pierdute. Pentru 
că, finalmente, „a trăi” însemna „a pierde”. 

Legile sociale acționau, iar oamenii erau schilodiţi, 
afectaţi, jefuiţi şi strangulaţi de forţe pe care nici măcar nu 
le puteau întrezări. Erau împinşi spre boală, disperare, 
singurătate, teamă şi remuşcare. Cutremuraţi de lacrimi şi 
de dor, într-o lume pe care în esenţă nu izbuteau s-o 
priceapă, ei continuau totuşi. 

Iar asta însemna nobleţe. Oamenii erau simple fragmente 
plutind prin timp, furnici într-un Imperiu bogat, puternic şi 
mândru, într-o ordine care se deteriora, se uza, era 
găunoasă din pricina propriei sale vanităţi. 


Cu o certitudine împovărătoare, Hari înţelese în cele din 
urmă că, probabil, el n-avea să poată salva uriaşul Imperiu 
deteriorat, o creatură compusă din infinite nuanţe şi 
autoamăgiri ce se multiplicau. 

Nu avea să fie un mântuitor. Dar poate că reuşea să ajute 
în vreun chip. 

Amândoi rămaseră tăcuţi mult, mult timp. Galaxia se rotea 
cu lenta ei măreție. În apropiere, o fântână arteziană 
azvârlea în văzduh jeturi ce se arcuiau falnice. Pentru o 
clipă apa părea liberă, dar de fapt era de-a pururi 
încătuşată sub bolțile de oţel ale Trantorului. La fel ca Hari. 

Bărbatul simţi o emoție profundă pe care n-o putea defini. 
Îi încleşta gâtul şi-l făcu s-o strângă mai tare pe Dors în 
braţe. Ea era maşină, şi femeie, şi... Încă ceva. Un alt 
element pe care nu-l putea cunoaşte complet şi pentru care 
o iubea cu atât mai mult. 

— Îţi faci atâtea griji, murmură Dors. 

— Nu pot altfel. 

— Poate că ar trebui să încercăm pur şi simplu să ne trăim 
mai mult viaţa şi să ne facem mai puţine griji. 

EI o sărută apăsat, apoi izbucni în râs. 

— Ai dreptate. Cine ştie ce poate aduce viitorul? 

Încet, foarte încet, îi făcu cu ochiul. 

POSTFAŢĂ. 

Ciclul „Fundaţia” a fost început în timpul celui de-al doilea 
război mondial, pe când America se îndrepta spre zenitul ei 
ca putere mondială. Ciclul s-a desfăşurat pe parcursul a 
decenii în care Statele Unite au dominat planeta într-o 
modalitate pe care nici o naţiune n-o mai cunoscuse până 
atunci. Cu toate acestea, „Fundaţia” se referă la imperii şi 
declin. Oare asta să trădeze o nelinişte născută chiar în 
momentul apropierii gloriei? 

Dintotdeauna m-am întrebat dacă acesta e adevărul. O 
părticică din mine ardea de dorinţa explorării problemelor 
care leagă laolaltă ciclul. 


Ideea de a scrie alte române în universul „Fundaţiei” i-a 
aparţinut lui Janet Asimov şi reprezentantului patrimoniului 
Asimov, Ralph Vicinanza. Abordat de ei, la început i-am 
refuzat, fiind ocupat cu fizică şi cu propriile mele cărţi. Dar 
subconştientul meu, o dată stârnit, a refuzat să abandoneze 
propunerea. După ce timp de şase luni m-am luptat cu idei 
aparţinând în mod clar „Fundaţiei”, care insistau să fie 
exprimate în scris, l-am sunat în cele din urmă pe Ralph 
Vicinanza şi am început să alcătuim un plan de construire a 
unei curbe de acţiune şi de semnificaţie, care să fie 
dezvăluită pe parcursul câtorva romane. Deşi am discutat 
cu mai mulţi autori despre acest proiect, cei mai potriviţi ni 
s-au părut doi scriitori SF care deţineau o abilitate tehnică 
indiscutabilă şi care fuseseră influenţaţi în linii mari de 
Asimov: Greg Bear şi David Brin. 

Bear, Brin şi cu mine am menţinut un contact strâns în 
timp ce eu am scris acest prim volum, deoarece intenţionăm 
să creăm trei romane autonome care să perpetueze până în 
final o enigmă centrală. Elementele acesteia îşi fac apariţia 
aici, se amplifică în Fundaţia şi haosul de Greg Bear, 
găsindu-şi rezolvarea în A treia Fundaţie, de Brin. (Acestea 
sunt titlurile provizorii.) Pe parcursul cărţii mele, am 
strecurat detalii şi elemente-cheie care vor înflori şi vor rodi 
ulterior. 

Subgenurile literare sunt conversații limitate. Limitarea 
este esenţială, definind regulile şi ipotezele aflate la 
îndemâna autorului. Dacă hard SF-ul ocupă centrul 
literaturii ştiinţifico-fantastice, aceasta se datorează 
probabil faptului că specificul lui conferă limitele cele mai 
ferme. Ştiinţa însăşi generează graniţe rigide. 

În acelaşi timp, subgenurile literare seamănă cu nişte 
conversații vaste, în cadrul cărora ideile se dezvoltă, trec de 
la o persoană la alta, suferă mutații, iar variantele lor se ţes 
de-a lungul timpului. Participanţii îşi semnalează reciproc 
schimbările şi procesul aduce mai degrabă cu sesiunea de 
improvizații a unei formaţii de jazz, decât cu un concert solo 


într-o sală elegantă. Asta spre deosebire de ficţiunea 
„serioasă” (mai precis descrisă, în opinia mea, ca fiind doar 
excesiv de conştientă de propria-i gravitate). Ea are 
canoane clasice despre care se presupune că 
supraviețuiesc timpului, vrednice de venerație, ridicându-se 
măreţe şi complete în sine. 

O parte importantă din plăcerea oferită de romanele 
polițiste sau SF derivă din interacţiunea reciprocă a 
scriitorilor şi, mai ales în acea invenţie a SF-ului, fandomul, 
din interacţiunea cu cititorii. Acesta nu este o 
imperfecţiune, ci natura esenţială a culturii populare pe 
care Statele Unite au dominat-o în epoca noastră prin 
inventarea jazzului, a rockului, a muzicalului şi a 
subgenurilor literare de felul westernului, al filmelor 
polițiste dure, al fantasticului contemporan, etc. Multe 
tipuri de SF (hard, utopic, militarist, satiric) împărtăşesc 
ipoteze, jargon, argumentaţii, glasuri narative. Amintirea 
nostalgică a revistei Astounding8 din epoca de aur, cu 
celebra „Poşta redacţiei”, a curentului New Wave9, a 
revistei Galaxy, condusă de Horace Gold10 - toate acestea 
sunt ecouri ale unor conversații îndepărtate duse cu toată 
sinceritatea. 

Plăcerile oferite de subgenurile literare sunt multe, însă 
această calitate a valorilor împărtăşite în decursul unei 
conversații este cea mai puternică, atrăgând devotamentul 
pe viaţă al fanilor ei. Spre deosebire de imaginea marilor 
opere literare, care se ridică aidoma unor monoliţi într-un 
deşert, satisfacţiile lecturii reprezintă o faţetă 
spectaculoasă a culturii democrate (pop) moderne, o 
mişcare mutuală. 

Există întrebări referitor la felul în care scriitorii tratează 
ceea ce unii denumesc „anxietatea influenţei”, dar eu aş 
prefera s-o numesc mai modest: digerarea tradiţiei. 

Îmi amintesc de definiţia pe care John Berger11 a oferit-o 
muncii profesioniste, descriind pictură în ulei în Ways of 
Seeing, ca:,...Nu rezultat al stângăciei sau al 


provincialismului, ci al solicitărilor pieţii, mai insistente 
decât ale artei.” Corect, dar asta se poate întâmpla în orice 
context. Activitatea într-o regiune cunoscută de spaţiu 
conceptual nu implică necesarmente că teritoriul să fi fost 
exploatat. Nici terenul nou descoperit nu este întotdeauna 
fertil. 

Cu siguranţă ar trebui să observăm că romanul pe care 
Hemingway l-a considerat cel mai bun din literatură 
americană12 nu este decât urmarea unei cărţi pentru copii: 
Aventurile lui Tom Sawyer. 

Folosirea unui material comun nu este doar o tradiţie 
literară. Suntem cumva azvârliţi în confuzie morală atunci 
când audiem „Rapsodie pe o temă de Paganini”? leşim 
indignaţi din sala de concerte, dacă auzim „Variaţiuni pe o 
temă de Haydn”? Adaptări ale clasicilor? Şocant! 

Retratarea ipotezelor şi a metodelor folosite în operele 
clasice poate rodi fructe noi. O naraţiune inedită poate să 
exploreze un teritoriu nou şi în acelaşi timp să reflecte 
peisajul trecutului. Nu uitaţi că subiectul piesei Hamlet a 
fost inspirat de câteva piese anterioare având aceeaşi 
intrigă. 

Isaac însuşi a reluat tema Fundaţiei, abordând-o de fiecare 
dată din alt unghi. La început, psihoistoria punea semnul 
egal între acţiunile oamenilor văzuţi ca un tot şi mişcările 
moleculelor. A Doua Fundaţie a examinat perturbările unor 
asemenea legi deterministe (Catarul), implicând că numai o 
elită supraumană poate controla şi stăpâni instabilităţile. 
Ulterior, roboții au apărut ca fiind elita respectivă, superiori 
oamenilor în privinţa unei guvernări obiective. După roboţi 
a venit Gaia... Şi aşa mai departe. 

În acest ciclu de trei cărţi, vom reexamina rolul roboților şi 
vom vedea cum arată psihoistoria ca teorie. Alte variaţiuni 
ale temei clasice... 

M-am întrebat mereu referitor la unele aspecte cruciale 
din Imperiul lui Asimov: 

De ce nu existau extratereştri în Galaxie? 


Ce rol jucau calculatoarele? Mai ales, contrapuse 
roboților? 

Cum arăta de fapt teoria psihoistoriei? 

Şi, în sfârşit, cine era Hari Seldon - ca fiinţă omenească? 
Romanul de faţă încearcă să ofere nişte răspunsuri. Este 
contribuţia mea la o discuţie despre putere şi determinism, 

care se întinde de aproape o jumătate de secol. 

Desigur, cunoaştem unele răspunsuri asociate. Termenul 
„psihoistorie” se utiliza pe scară largă în anii '30 şi a apărut 
chiar în ediţia 1934 a Dicţionarului Webster; Isaac i-a extins 
însă mult înţelesul. El nu dorea să aibă probleme cu 
binecunoscuta neplăcere manifestată de John W. 
Campbell13 faţă de extratereştri care puteau fi la fel de 
inteligenţi ca oamenii, aşa încât aceştia nu apar deloc în 
„Fundaţia” sa. Mie însă mi s-a părut că problema n-ar fi aşa 
simplă. 

În acelaşi timp, modalitatea în care Asimov a unit ciclurile 
roboților şi Fundaţiei a devenit complexă şi confuză. Criticul 
englez Brian Stableford14 a apreciat-o ca fiind „liniştitoare 
în închiderea ei claustrofobă”. În primele romane din seria 
Fundaţiei nu există roboţi, totuşi manipulatori din culise 
apar atât în Preludiul Fundaţiei, cât şi în Fundaţia 
renăscută. 

O formă de maşini de calcul avansate trebuie să fi stat fără 
doar şi poate la baza Imperiului. Isaac a precizat că: „în 
noul roman al Fundaţiei am introdus pur şi simplu 
calculatoare foarte avansate şi am sperat că nimeni nu va 
sesiza contradicţia. Aşa s-a şi întâmplat.” După cum 
remarca James Gunn15: „Mai exact, cititorii au sesizat-o, 
dar nu le-a păsat.” 

Asimov a scris fiecare roman la nivelul cunoaşterii 
ştiinţifice din momentul respectiv. Volumele ulterioare 
înglobau progresele ştiinţifice la zi. Astfel, galaxia lui este 
mai detaliată în ultimele romane, iar în Marginea Fundaţiei 
se includ atât calculatoare avansate cât şi o gaură neagră în 
Centrul Galactic. În mod similar, în cartea de faţă am 


descris cunoştinţele noastre mai amănunțite asupra 
Centrului Galactic. În locul navelor „hiperspaţiale” ale lui 
Isaac, am folosit găurile-de-vierme. Care au o justificare 
teoretică mult mai mare decât au avut în anii 1930, când 
existenţa lor a fost afirmată de Einstein şi Rosen. Găurile- 
de-vierme sunt acceptate de teoria generală a relativităţii, 
dar trebuie să aibă forme extreme de materie care să le 
creeze şi susţină. (În teoria actuală, Lorentzian Wormholes 
de Matt Visser este lucrarea de referinţă.) 

Isaac a scris cea mai mare parte a romanelor sale într-un 
stil pe care l-a autodenumit „simplu şi direct”, deşi în 
ultimele lui cărţi a relaxat puţin această constrângere. Nu 
am încercat să scriu în stilul acesta. (Cei care cred că este 
uşor să scrii limpede despre subiecte complexe ar trebui să 
încerce s-o facă.) Pentru romanele Fundaţiei, el a 
întrebuințat o abordare aparte, lipsită practic de descrieri 
sau detalii de decor. 

Interesantă este propria sa reacţie, atunci când a decis să 
revină la ciclu şi a recitit trilogia: „Pe măsură ce citeam, 
stânjeneala îmi sporea. Aşteptam mereu să se întâmple 
ceva, însă nu se întâmpla nimic. Toate cele trei volume, 
însumând aproape un sfert de milion de cuvinte, constau 
din gânduri şi conversații. Nu există acţiune şi nu exista 
suspans fizic.” 

Dar au avut un succes remarcabil. Eu nu am putut adopta 
un astfel de stil, aşa că am folosit propria mea tehnică. 

Am descoperit, pe măsură ce am început să mă gândesc la 
volumul acesta, că detaliile despre Trantor, psihoistorie şi 
Imperiu mă obsedau; realmente, ele m-au condus în 
căutarea mea subconştientă a poveştii de bază. În felul 
acesta, cartea nu este imitaţia unui roman de Asimov, ci un 
roman de Benford care împrumută de la Asimov ideile 
esenţiale şi decorul. 

În mod inevitabil, abordarea mea a trebuit să asculte de 
stilurile narative mai vechi, care dominau literatura SF pe 
timpul lui Isaac. Eu unul n-am răspuns niciodată favorabil la 


recenta disecţie a literaturii de critici - triburile de 
structuralişti, postmodernişti, deconstrucţionişti şi alţii. 
Pentru mulţi scriitori de SF, „postmodernism” nu înseamnă 
altceva decât o semnătură a epuizării. Instrumentarul său 
tipic - autoreferinţele, dozele masive de ironie obligatorie, 
folosirea premeditată a modalităţilor literare mai vechi, 
pastişa şi parodia - dovedeşte lipsa inventivităţii, a valutei 
esenţiale a SF-ului: imaginaţia. Unii deconstrucţionişti au 
atacat ştiinţa în sine ca fiind simplă retorică, nu o ordine a 
Naturii, căutând să o reducă la statutul disciplinelor 
umaniste în esenţă arbitrare. Majoritatea tipurilor de SF 
consideră acest atac la adresa empirismului drept un 
cântec vechi şi uzat, la care doar versurile sunt noi, 
aproape ca o modă retro. 

În miezul SF-ului se găseşte experienţa ştiinţei; asta face 
ca subgenul să fie ostil faţă de variatele mode din critică, 
deoarece el îşi apreciază temeiul empiric. Accentul pus de 
deconstrucţionişti pe diferenţele interne contradictorii sau 
autonome din text rupe legătura lor cu realitatea, duce 
adesea la o literatură văzută doar sub forma jocurilor goale 
de cuvinte. 

Romanele SF ne oferă lumi care nu trebuie considerate 
metafore, ci realităţi. Ni se cere să participăm la 
evenimente dureros de stranii, nu numai să le examinăm 
pentru a găsi indicii referitoare la adevăratul lor înţeles. 
(Prin urmare, dacă asta înseamnă asta, atunci cealaltă 
trebuie să însemne... Nu este o modalitate de a căpăta 
impuls narativ.) Planeta Marte, stelele şi deşerturile digitale 
din cele mai bune romane ale noastre trebuie să pară atât 
de reale încât să spunem: Viaţa nu seamănă cu aşa ceva, ci 
chiar este aşa ceva. Drumurile pot să ajungă şi în locuri 
necunoscute, nu doar să revină la noi. 

Cu toate acestea, m-am răsfăţat puţin în scenele satirice 
care descriu o universitate ce deraiază, dar simt că Isaac 
mi-ar fi apreciat ţintele. Cititorii care cred că am exagerat 
prin imaginile potrivit cărora ştiinţa nu se ocupă de 


adevăruri obiective, fiind în realitate câmpul de luptă al 
politicilor de putere, unde „realismul naiv” se confruntă cu 
perspectivele relativiste, ar trebui să răsfoiască The Golem 
de Harry Collins şi Trevor Pinch. Cartea aceasta încearcă 
să-i descrie pe savanţi ca deținători ai cunoaşterii obiective 
în aceeaşi măsură ca şi avocaţii sau ghizii turistici. 

În ultimele pagini ale romanului, am satirizat recenta „re- 
normare” a Testelor de Aptitudine Intelectuale, astfel că în 
fiecare an media să fie împinsă la aceeaşi valoare, mascând 
în felul acesta declinul capacităţilor studenţilor; sper că 
Isaac ar fi chicotit, văzând subiectul extins la dimensiuni 
galactice. 

De la epoca lui Verne şi Wells până în anii 1970, literatura 
SF s-a referit în principal la minunile mişcării, ale 
transportului. Observaţi nenumăratele romane cu cuvântul 
stea în titlu, evocând destinaţii îndepărtate, şi povestirile 
precum cea scrisă de Robert Heinlein, „Şoselele trebuie să 
ruleze”16. 

Dar în ultimele decenii ne-am focalizat mai mult asupra 
miracolelor informaţiei şi ale transformărilor, cel puţin 
parţial interne, nu externe. Internetul, realitatea virtuală, 
simulările pe calculator - toate sunt proeminente în felul în 
care ne imaginăm viitorul. Romanul de faţă încearcă să 
combine aceste două teme, cu câteva scene evidente legate 
de transport şi un motiv general mai extins referitor la 
calculatoare. 

După cum remarca James Gunn, ciclul Fundaţiei este o 
saga. Realizarea sa constă într-un şablon repetat: Din 
soluţia fiecărei probleme se naşte următoarea problemă 
care trebuie soluţionată. Desigur, asta limitează 
considerabil următoarele volume. Asimov parcă a şi spus că 
viaţa este alcătuită dintr-o serie de probleme ce trebuie 
rezolvate, dar viaţa în sine nu poate fi rezolvată niciodată. 
Tot Gunn spunea că, ţinând seama de faptul că saga 
combinată şi integrată a Fundaţiei şi roboților conţine acum 


16 volume, poate că ar fi cazul alcătuirii unei enciclopedii 
de referinţă, intitulată - de ce nu? 

— Enciclopedia Galactică. 

Imperiile galactice au devenit cadrul preferat al literaturii 
SF. În special romanele lui Poul Anderson17 despre Flandry 
şi Gordon R. Dickson18 (în ciclul Dorsai) au studiat 
structura sociopolitică a unor complexe atât de vaste, 
fiindcă un sistem imperial autocratic puternic necesită 
capacităţi organizaționale deosebite - de altfel, principalul 
atu al romanilor. 

Isaac n-a fost întotdeauna consecvent în privinţa cifrelor. 
Câţi oameni locuiesc pe Trantor? De obicei el spune 
patruzeci de miliarde, dar în A doua Fundaţie apar 400 de 
miliarde (dacă nu cumva a fost o eroare tipografică). Dacă 
veţi distribui patruzeci de miliarde de oameni pe o planetă 
de dimensiunea Pământului (cu toate mările şi oceanele 
secate), ar însemna o densitate de 100 de oameni pe 
kilometru pătrat, în tot cazul, găzduirea lor n-ar fi necesitat 
un oraş adânc de o jumătate de kilometru. 

Datele sunt de asemenea dificil de urmărit în imensităţile 
acestea temporale. Trantor are o vechime de cel puţin 
12.000 de ani - şi observați că presupunem că anul este 
terestru, deşi locaţia Pământului a fost uitată. Conform 
calendarului Imperiului Galactic, acţiunea din O piatră pe 
cer19, care se referă la sute de mii de ani de expansiune 
spaţială, se petrece în jurul anului 900 E. G. În Fundaţia, 
energia atomică are o vechime de 50.000 de ani. În 
Preludiul Fundaţiei şi în Fundaţia renăscută, robotul Daneel 
are vârsta de 20.000 de ani. Cât de mult în viitorul nostru 
domneşte emblema Soarele-şi-nava-spaţială? Să fie vorba 
de 40.000 de ani? Niciuna dintre date nu armonizează 
toate detaliile. 

Desigur, asta contează mai puţin. Cunosc pericolele cu 
care te confrunţi când scrii un ciclu lung pe parcursul 
câtorva decenii. Eu am avut nevoie de douăzeci şi cinci de 
ani pentru a mă lupta cu cele şase volume ale ciclului meu 


despre Centrul Galactic. Neîndoios, există inconsecvenţe 
care mi-au scăpat în datări şi în alte amănunte, deşi le-am 
orânduit într-un calendar temporal publicat în ultimul 
volum. Extratereştrii din ciclul acela nu sunt cei implicaţi în 
romanul de faţă, dar există evidente legături conceptuale. 

Literatura SF vorbeşte despre viitor, dar se adresează 
prezentului. Subiectele esenţiale ale puterii sociale şi 
tehnologiei, care împing înainte subgenul, nu vor dispărea 
niciodată. Adesea problemele sunt întrevăzute mai bine în 
perspectivele implicării, înainte de a ne confrunta 
realmente cu ele pe teritoriul dur al apariţiei lor. 

În esenţă, Isaac Asimov a sperat tot timpul în omenire; a 
văzut-o ajungând, din nou şi din nou, în puncte de răspântie 
şi triumfând. Acesta este şi mesajul pe care îl transmite 
ciclul Fundaţiei. 

Importantă în saga este grandoarea, iar ciclul Fundaţiei o 
are cu siguranţă. Pot doar să sper că am contribuit şi eu cu 
puţin în această privinţă. 

Lucrările care urmăresc complexităţile ciclului Fundaţiei 
includ mai întâi clasica The World Beyond the Hill de Alexei 
şi Cory Panshin, pătrunzătoarea Isaac Asimov de James 
Gunn, amănunţita carte The Science Fiction of Isaac 
Asimov, scrisă de Joseph Patrouch şi, în sfârşit, Requiem for 
Astounding de Alva Rogers, care ilustrează ce a însemnat să 
citeşti romanele clasice ale genului SF atunci când au fost 
publicate întâia dată. Am învăţat câte ceva din toate cele 
amintite. 

Pentru sugestii şi comentarii asupra acestui proiect, le 
sunt mai cu seamă recunoscător lui Janet Asimov, Mark 
Martin, David Brin, Joe Miller, Jennifer Brehl şi Elisabeth 
Brown, care au examinat cu atenţie manuscrisul. O 
recunoştinţă aparte se îndreaptă către Don Dixon, pentru 
fantasticul său bestiar al viitorului. Aprecieri pentru 
ajutorul general se cuvin soţiei mele, Joan, lui Abbe şi Ralph 
Vicinanza, lui Janet Asimov, James Gunn. John Silbersack, 
Donald Kingsbury, Chris Schelling, John Douglas, Greg 


Bear, George Zebrowski, Paul Carter, Lou Aronica, Jennifer 
Hershey, Gary Westfahl şi John Clute. Vă mulţumesc 
tuturor! 

Septembrie 1996 


SFÂRŞIT 


1 John Locke (1632-1704), filosof şi om politic; englez; a 
dezvoltat empirismul materialist (N. Trad.). 

2 David Hume (1711-1776), filosof şi istoric englez, unul 
dintre iniţiatorii agnosticismului modern (N. Trad.). 

3 Denumirea latină a cimpanzeilor (N. Trad.). 

4 Aproximativ 1,52 m (N. Trad.). 

5 Samuel Johnson (1709-1784), filolog şi scriitor englez, 
doctrinar al clasicismului (N. Trad.). 

6 Mentorul lui Candid din lucrarea omonimă de Voltaire 
(N. Trad.). 

7 Râu care trece prin Edinburgh, capitala Scoției (N. 
Trad.). 

8 Celebră revistă SF americană, înfiinţată în 1930, care şi- 
a schimbat denumirea în Analog în 1960 (N. Trad.). 

9 Mişcare literară SF dezvoltată în anii 1960 în jurul 
revistei britanice New Worlds (N. Trad.). 

10 Horace Leonard Gold (n.1914), scriitor, redactor şi 
editor american de SF, fondatorul revistei Galaxy. Premiul 
Hugo 1953 pentru cea mai buna revistă profesionistă (la 
egalitate cu John Campbell) (N. Trad.). 

11 John Berger (n. 1926), scriitor şi critic britanic de artă 
(N. Trad.). 

12 Este vorba despre Aventurile lui Huckleberry Finn de 
Mark Twain (N. Trad.). 

13 John Wood Campbell Jr. (1910-1971), scriitor şi 
redactor american de SF, considerat individul cu cea mai 


mare influenţă asupra genului. A primit 7 premii Hugo 
pentru cea mai bună revistă (Analog Science Fiction - 
Science Fact) şi 8 premii Hugo pentru cel mai bun editor 
(1952-1964). (N. Trad.). 

14 Brian M. Stableford (n.1948), scriitor şi critic SF 
britanic (N. Trad.). 

15 James M. Gunn (n. 1923), scriitor, critic şi profesor 
american de SF (N. Trad). 

16 „Ilhe Roads Must Roll” (1940) (N. Trad.). 

17 Poul Anderson (n. 1926), autor american de SF (N. 
Trad.). 

18 Gordon R. Dickson (n. 1923) autor american de SF (N. 
Trad.). 

19 În româneşte la Ed. Univers, 1981, şi Ed. Teora, 1994 
(N. Trad.).