Bernard Werber — Arborele Scenariilor Posibile

Bernard Werber 
Arborele scenariilor posibile şi alte povestiri 


Traducere: Ileana Cantuniari 
Editura Humanitas, 2004 


Bernard Werber 
L'Arbre des possibles et autres histoires 
Albin Michel, Paris, 2002 


BERNARD WERBER a fost punctual la naştere (1961, 
Toulouse) şi precoce după aceea. Mintea iscoditoare şi 
dragostea pentru coala de hârtie îl fac să scrie prima povestire - 
Aventurile unui purice - la şapte ani. E momentul când familia 
Werber înţelege că fiul şi-a trasat deja coordonatele viitoarei 
cariere în lumea literară. Confirmarea vine repede, după 
bacalaureat, când tânărul Bernard începe lucrul la Trilogia 
furnicilor. In 1979 începe să studieze dreptul la Toulouse, în 
1980 comută pe criminologie, iar în 1982 pleacă la Paris şi intră 
în ziaristică. Un an mai târziu, primeşte premiul Fundaţiei News 
pentru cel mai bun tânăr reporter, concretizat într-o bursă de 
studiu în Coasta de Fildeş, în continuare Werber publică în 
L'Evenement de Jeudi şi Le Nouvel Observateur, pentru ca nu 
după multă vreme să revină, de data asta apăsat, la literatură. 
Are idei care scapără, talent cu carul şi un control deplin asupra 
tehnicilor narative, motiv pentru care succesul la public e 
asigurat. 

Bibliografie: Trilogia furnicilor (Furnicile, Ziua furnicilor, 
Revoluţia furnicilor), Tatăl taţilor voştri, Ultimul secret, Arborele 
scenariilor posibile şi alte povestiri, Tanatonauţii, Imperiul 
îngerilor. 


Cuprins 


Cuvânt înainte 4 

Să învăţăm să-i iubim 7 
Domnia aparenţelor 17 
Miresme 20 

Cea care-mi bântuie visele 27 


Vacantă la Montfaucon 32 
Manipulare 46 

Arborele scenariilor posibile 56 
Misterul cifrei 61 

Cântecul fluturelui 81 
Sihastrul absolut 93 

Pâine şi jocuri 106 

Atenţie: fragil 120 

Ultima răzvrătire 132 
Transparenta 145 

Întuneric 153 

Cum e stăpânul, aşa e şi leul 159 
Totalitarismul dulceag 176 
Prietenul tăcut 186 

Şcoala tinerilor zei 212 


Pentru Tiziana 


Cuvânt înainte 

Când eram mic, tata îmi spunea întotdeauna o poveste 
înainte de culcare. 

lar eu o visam noaptea. 

Mai apoi, de fiecare dată când lumea mi se părea prea 
complicată, născoceam o poveste în care puneam în scenă 
elementele problemei mele. Ceea ce îmi aducea o alinare 
imediată. 

La şcoală, ceilalţi copii îmi cereau să născocesc poveşti 
pentru ei. Ele începeau adesea cu: „El deschise uşa şi rămase 
încremenit." 

Cu timpul, povestirile astea au devenit tot mai fantastice. 
Apoi totul s-a transformat într-un joc a cărui singură regulă 
consta în a pune o problemă şi a găsi o manieră neaşteptată de 
rezolvare. 

După primul meu roman, am vrut să-mi întreţin 
capacitatea de inventare rapidă a unei întâmplări consacrând o 
oră seara redactării unei nuvele. Lucrul ăsta îmi oferea o 
destindere după dimineaţa dedicată scrierii unor „romane mari”. 


Inspirația pentru aceste nuvele vine, în general, dintr-o 
observaţie făcută cu ocazia unei plimbări, a unei conversații cu 
un prieten sau o prietenă, de la vreun vis, de la vreo 
contrarietate pe care vreau s-o exorcizez printr-o poveste. 

„Misterul cifrei" mi-a fost inspirată de o discuţie cu 
nepoţelul meu; după el, există o ierarhie în clasa lui între cei ce 
ştiu să numere până la zece şi cei ce pot să numere şi mai 
departe. 

Ideea din „întuneric" mi-a venit observând un bătrân silit 
de un trecător cam prea grijuliu să traverseze fără voie strada. 

„Ultima răzvrătire" a fost redactată după vizita la un azil 
pentru persoane în vârstă. 

Universurile închise şi ascunse (închisori, spitale 
psihiatrice sau abatoare) mi-au servit adesea drept cadru, 
dezvăluind starea societăţilor noastre moderne. 

„Prietenul tăcut" a fost scrisă după o discuţie cu profesorul 
Gerard Amzallag, biolog aflat în topul cercetărilor mondiale 
asupra materiei vii. Descoperirea ştiinţifică evocată în această 
nuvelă este puţin cunoscută, dar foarte reală. 

Unele elemente din „Să învăţăm să-i iubim" constituie 
materia unui proiect de piesă de teatru intitulată deocamdată 
„Prietenii noştri fiinţele umane". Folosirea privirii unor fiinţe 
diferite pentru a vorbi despre noi, fiinţele umane, mi s-a părut 
întotdeauna interesantă. Este o inepuizabilă sursă de reflecţii (în 
toate sensurile cuvântului). Am utilizat deja tehnica asta a 
„privirii exotice asupra omenirii" în Furnicile, în scena în care 
eroina mea, a 103-a, încerca să interpreteze comportamentele 
umane uitându-se la actualităţile televizate, şi de asemenea în 
Imperiul îngerilor, atunci când Michel Pinson îi cercetează din rai 
pe muritori şi este întristat să constate că aceştia nu fac altceva 
decât să încerce „să-şi reducă nefericirea în loc să-şi 
construiască fericirea". 

Furnicile, îngerii, două puncte de vedere complementare 
asupra omului cercetat de la extrem de „jos" sau de la extrem 
de „sus". Aici ar fi, aşadar, mai degrabă extrem de „diferit". 

„Arborele scenariilor posibile" este o născocire la care mă 
gândesc de când computerul meu m-a bătut la şah. Dacă 
grămada asta de metal e în stare să prevadă toate mişcările 
următoare ale partidei, de ce să nu încerc să-l hrănesc atât cu 
totalitatea cunoştinţelor noastre omeneşti, cât şi cu toate 


ipotezele de viitor posibil, astfel încât el să ne propună evoluţii 
logice pe termen scurt, mediu şi lung. 

„Şcoala tinerilor zei" înfăţişează o schiţă a viitorului meu 
roman care va constitui urmarea la Imperiul îngerilor. Acesta 
pune problema educaţiei şi a vieţii cotidiene a zeului sau a zeilor 
care ne conduc. 

Nuvelele astea sunt şi un mod de a vă prezenta geneza 
romanelor mele. 

Fiecare din aceste povestiri înfăţişează o ipoteză împinsă 
până la extrem: dacă am trimite o rachetă spre Soare, dacă un 
meteorit ar cădea în grădina Luxembourg, dacă un om ar ajunge 
să aibă o piele transparentă... 

Mi-ar plăcea să fiu alături de voi ca să vi le povestesc la 
ureche. 

B.W. 


Să învăţăm să-i iubim 

In copilărie, am avut cu toţii oameni de apartament pe 
care-i puneam să se joace în cuşti, care se învârteau la nesfârşit 
printre nişte roţi, sau pe care îi ţineam într-un acvariu în mijlocul 
unui frumos decor artificial. 

Cu toate astea, în afara acestor oameni de companie, mai 
există şi unii care nu sunt domesticiţi. N-au nimic în comun cu 
cei din canale sau cu cei din poduri care se înmulţesc şi ne silesc 
să folosim umanicidul. 

Se ştie într-adevăr de câtva timp că există o planetă pe 
care trăiesc fiinţe umane în stare de sălbăticie, şi care nici 
măcar nu bănuiesc prezenţa noastră. Acest loc straniu este 
situat lângă scurtătura 33. Acolo ei trăiesc împreună în totală 
libertate. Au creat nişte cuiburi mari, ştiu să se folosească de 
unelte, dispun chiar de un sistem de comunicare pe bază de 
piuituri, care le este specific. Circulă multe legende în legătură 
cu această planetă mitică unde domnesc oamenii sălbatici. Se 
pretinde că posedă bombe capabile să facă să explodeze totul 
sau că folosesc drept monedă bucățele de hârtie. Unii povestesc 
că se mănâncă între ei sau că îşi fabrică oraşe sub mare. Pentru 
a ţine cumpăna între realitate şi legendă, guvernul nostru 
trimite din 12 008 (în baza faimosului program intitulat: „Să nu-i 
ucidem fără să-i înţelegem") exploratori invizibili vederii lor şi 
care i-au putut studia. In acest articol, vom întocmi aşadar 


bilanţul acestor cercetări puţin cunoscute. 


lată planul: 

- Fiinţele umane sălbatice în mediul lor. 

- Moravurile lor, modul lor de reproducere. 
- Cum să le creştem în apartament. 


FIINȚELE UMANE SĂLBATICE ÎN MEDIUL LOR 

1. Unde le găsim? 

Fiinţele umane există cam peste tot în galaxiile noastre, 
dar singurul loc unde au putut cunoaşte o dezvoltare autonomă 
este Terra. Unde se află această planetă? Nu e ceva rar întâlnit 
ca, atunci când plecăm în vacanţă, să încercăm să evităm 
marile aglomeraţii cosmice din perioadele de concediu. O luăm 
atunci pe scurtătura 33, în realitate mai lungă, dar mult mai 
fluidă. În preajma drumului 707, încetinind un pic, distingem o 
galaxie gălbuie, puţin strălucitoare. Să parcăm vehiculul nostru 
spaţial şi să ne apropiem. 

La stânga acestei galaxii, se va remarca un sistem solar 
destul de bătrân şi lipsit de prospeţime în care Terra este 
singura planetă unde se mai găsesc încă urme de viaţă. Se 
înţelege atunci că fiinţele umane s-au putut dezvolta în afara 
oricărui contact cu vreun observator civilizat, într-o regiune atât 
de îndepărtată a spaţiului, nimeni nu se gândeşte într-adevăr să 
vină să-i deranjeze. Se povesteşte că acest sistem solar a fost 
de altfel descoperit din întâmplare, de către un turist rămas în 
pană în colţul acela pierdut şi care umbla după ajutor. 

Terra e acoperită de vapori albi, iar suprafaţa ei este mai 
curând albăstrie. Fenomenul se datorează unei mari abundente 
de oxigen, hidrogen şi carbon. O ciudăţenie locală care a atras 
după sine apariţia vegetalelor şi acoperirea suprafeţei 
oceanelor. 

2. Cum să le recunoaştem? 

Să luăm o lupă şi să examinăm unul din aceste specimene 
sălbatice: păr des ca peria pe creştetul craniului, piele 
trandafirie, albă sau brună, labe cu numeroase degete, fiinţele 
umane stau în echilibru pe labele de dindărăt, cu fesele uşor 
trase înapoi. Două găuri mici îi fac să respire (esențialmente 
oxigen), alte două să perceapă sunetele, şi încă alte două să 
perceapă modulaţiile luminii. (Experienţa lui Kreg: dacă acoperi 
cu o fâşie ochii unei fiinţe umane, ea se va împiedica.) Oamenii 
nu dispun de nici un sistem radar care să le permită să evolueze 


în întuneric, ceea ce explică faptul că activitatea lor nocturnă 
este mai slabă decât cea diurnă. (Experienţa lui Brons: să 
introducem o fiinţă umană într-o cutie şi să închidem capacul. 
După o clipă, fiinţa va scoate piuituri disperate. Oamenii se tem 
de întuneric.) 

3. Cum pot fi găsite pe Terra? 

Există mai multe mijloace de a le dibui. Mai întâi urmăriţi 
luminile în cursul nopţii şi fumurile ziua. Mai pot fi reperate 
pistele lor, liniile acelea mari şi negre care se văd apărând la 
aterizarea vasului nostru spaţial. 

Uneori, în păduri, puteţi găsi oameni în corturi sau oameni 
ţărani sau oameni cercetaşi. 

Există mai multe subspecii de fiinţe umane pe Terra: 
acvaticii, cu picioare palmate şi negre; zburătorii, care au o 
aripă mare triunghiulară pe spate; fumegătorii, care scot în 
permanenţă aburi pe gură. 

4. Cum pot fi abordate? 

Mai cu seamă nu trebuie speriate. Să nu uităm că oamenii 
sălbatici de pe Terra NICI MACAR NU ŞTIU CA NOI EXISTAM! 
Majoritatea sunt chiar convinşi că dincolo de sistemul lor solar 
nu se află... nimic! Se cred singuri în univers. Mai mulţi turişti 
de-ai noştri au încercat să apară în faţa lor pentru a comunica 
cu ei. De fiecare dată, efectul a fost radical: au... murit de frică. 

să nu ne simţim ofensaţi. 

Pentru nişte animale atât de izolate, criteriile estetice sunt 
diferite de cele care circulă în general în univers. SE 
CONSIDERAFRUMOŞI ŞI, AŞADAR, NE SOCOTESC PE NOI 
RESPINGĂTORI! 

Ceea ce este cu atât mai paradoxal cu cât noi am văzut pe 
oamenii noştri de circ grimându-se şi căutând să le imite 
gesturile... 

Câţiva dintre ai noştri au încercat să apară deghizați. l-au 
ferit, desigur, de efectul de moarte subită, dar au provocat tot 
soiul de încurcături. Este deci mai bine să se evite abordarea lor 
directă. 

N. B.: Atenţie totuşi, dacă vă plimbaţi prin pădure, puteţi fi 
prinşi în ceea ce ei numesc capcane pentru urşi. 


MORAVURILE LOR, MODUL LOR DE REPRODUCERE 
1. Parada nupţială 


Când vine perioada împerecherii, fiinţele umane se dedau 
la parada nupţială. Spre deosebire de păun, pe care-l 
cunoaştem toţi, nu masculul, ci femela este cea care afişează 
culori fluorescente şi îşi desfăşoară podoabele. Cum femelele 
umane nu sunt înzestrate nici cu pene, nici cu creastă, nici cu 
guşă umflătoare, ele se înveşmântează în bucăţi de material 
pestrit care atrag atenţia masculilor. Lucru curios, femelele îşi 
acoperă în mod strict anumite zone ale trupului şi dezvăluie din 
belşug altele. Pentru a-şi spori puterea de atracţie, ele îşi ung 
gura cu grăsime de balenă şi îşi dau pe pleoape cu praf de 
cărbune, în sfârşit, ele se stropesc cu parfumuri subtilizate 
glandelor sexuale ale altor animale pământene, cum ar fi 
muflonul de munte, de la care extrag moscul. Ele fură chiar 
glandele sexuale ale florilor pentru a obţine mirosuri de paciuli, 
lavandă sau trandafir. 

In perioada de rut, masculul, la rândul lui, emite zgomote 
cu gura plină, un fel de gângureli pe care le însoţeşte de bătăi 
pe nişte piei întinse - fenomen pe care-l numesc „muzică". Acest 
comportament destul de apropiat de cel al greierului de câmp 
nu dă întotdeauna roade. Atunci, potrivit grupului căruia îi 
aparţine, masculul îşi poate face propria sa paradă, acoperindu- 
şi părul cu grăsime de porc (pomadă) sau umflându-şi 
portmoneul ca pe o guşă. Această ultimă formă de paradă se 
dovedeşte cea mai eficace. 

2. Întâlnirea 

Fiinţele umane masculi şi femele se întâlnesc în locuri 
special concepute în acest scop: „cabaretele", locuri întunecate 
şi zgomotoase. Intunecate, pentru ca masculul să nu poată 
desluşi limpede fizicul femelei (nu-i simte decât mirosul de 
paciuli, de mosc sau de trandafir). Zgomotoase, pentru ca 
femela să nu poată desluşi limpede cuvintele masculului. Cu 
mâna, ea îi pipăie doar guşa-portmoneu mai mult sau mai puţin 
umflată. 

3. Reproducerea 

Cum se petrece reproducerea oamenilor sălbatici? 
Observațiile in vitro au permis dezlegarea misterului. Masculul 
se îmbucă în femelă datorită unui mic apendice a cărui mărime 
corespunde exact celei a receptaculului de la femelă. Când 
îmbucarea este bine fixată, ei se mişcă până ce sămânţa 
masculului este eliberată. 


4. Gestaţia 

Fiinţele umane sunt vivipare. Ele nu fac ouă. Femelele îşi 
păstrează puii în burtă timp de nouă luni. 

5. Cuibul 

Construit din beton armat, îl acoperă cu muşchi şi cu fibre 
împletite pentru ca pereţii să nu rănească. Acumulează în 
interior tot felul de obiecte cubice care produc zgomot şi lumină. 
În cuiburile lor, oamenii se agită când intră, apoi se stabilizează 
în fotolii şi acolo încep să ciripească. 

Prima acţiune a masculului uman când se întoarce acasă 
este să urineze, probabil pentru a-şi depune feromonii, cea a 
femelei este să mănânce ciocolată. 

6. Ritualurile umane 

Pe Terra, oamenii au ritualuri exotice. În perioadele 
estivale, migrează spre zonele calde. Această migraţie se 
efectuează foarte încet. Ei se închid în nişte receptacule 
metalice şi stau acolo ore îndelungate, înaintând la pas. 
(Experienţa lui Wurms: dacă un mascul uman este lăsat într-o 
maşină un anume timp, iese de acolo cu faţa acoperită de păr.) 
Un alt ritual: în fiecare seară, ei aprind o cutie care emite o 
lumină albastră şi îşi petrec mai multe ore fixând-o într-o 
nemişcare totală. Acest comportament ciudat este actualmente 
studiat de către cercetătorii noştri. S-ar părea că, la fel ca 
fluturii, fiinţele umane sunt fascinate de această lumină. 

În sfârşit, ritualul cel mai straniu este poate acela care îi 
determină să se închidă în fiecare zi mai mult de o mie de inşi 
într-o garnitură de metrou fără oxigen şi fără nici o posibilitate 
de a se mişca. 

7. Războiul 

Oamenilor le place să se ucidă între ei. (Experienţa lui 
Glark: puneţi şaizeci de oameni într-o oală şi încetaţi să-i mai 
alimentaţi: sfârşesc prin a se omori între ei cu o ferocitate 
surprinzătoare.) De departe pot fi reperate câmpurile lor de 
luptă după detonaţiile şi păcăniturile caracteristice armelor din 
metal. 

8. Comunicarea 

Oamenii comunică în primul rând făcând să le vibreze 
coardele vocale. Ei modulează astfel sunete mişcându-şi limba. 


CUM SĂ LE CREŞTEM ÎN APARTAMENT? 


1. Culesul 

Va fi utilă culegerea de specimene pentru a le studia în 
linişte acasă, dar dacă le instalăm într-o oală, nu trebuie să 
uităm să facem nişte găuri în partea de sus, altfel micii omuleţi 
vor pieri. Să nu uităm niciodată că ei au nevoie de oxigen. 

2. Cum putem întreţine o crescătorie de fiinţe umane? 
Dacă vrem ca oamenii noştri să prolifereze, va trebui să avem 
grijă să alegem întotdeauna perechi: un mascul şi o femelă. 
Pentru a fi siguri că dispunem de o femelă, trebuie să fim atenţi 
ca ea să arboreze veşminte pestriţe şi o coamă lungă de păr. 
Atenţie: există femele fără coamă şi masculi cu coamă. Pentru a 
fi cu cugetul împăcat, e de ajuns să introducem unul din 
tentaculele noastre în oală. Dacă piuitul este ascuţit înseamnă 
că este o femelă. 

3. Cum să le hrănim? 

În general, fiinţele umane apreciază fructele, frunzele şi 
rădăcinile, cât şi cadavrele anumitor animale. Dar sunt dificile. 
Nu mănâncă toate fructele, frunzele şi rădăcinile, nici toate 
cadavrele. Cel mai simplu este aşadar să le hrănim cu fistic. Un 
distribuitor de fistic de vânzare la orice negustor de oameni 
rezolvă problema. Li se mai pot da şi câteva firimituri de 
glapnawuet umezite cu care se vor ospăta. Atenţie, dacă uităm 
să hrănim un grup de fiinţe umane mai mult de cincisprezece 
zile, se devorează până la urmă între ele (vezi experienţa lui 
Glark). 

4. Pepiniera de oameni 

Cuibul artificial de oameni se numeşte pepinieră de fiinţe 
umane. Îl putem găsi la un negustor (negustorul de oameni) sau 
îl putem fabrica noi înşine. Dar mai ales, şi nu vom repeta 
niciodată îndeajuns acest lucru, este indispensabil să amenajăm 
nişte găurele în partea superioară pentru ca fiinţele umane să 
poată respira. Să nu uităm să supraveghem temperatura şi 
umiditatea. La ce temperatură proliferează cel mai bine 
oamenii? La 72 grade Yokatz, ne putem distra privindu-i cum se 
descotorosesc de zdrenţe. Par să se simtă în largul lor, fericiţi, şi 
se dedau atunci la numeroase tentative de reproducere. 

Atenţie, dacă numărul oamenilor devine prea mare în cuib, 
trebuie fie să mărim spaţiul, fie să despărţim masculii de 
femele. 

În sfârşit, este mai bine să ţinem pepiniera de oameni 


departe de contactul cu celelalte animale îmblânzite din casă. 
Şkroncşii mai cu seamă au tendinţa să-i mănânce pe oameni de 
îndată ce izbutesc să străpungă capacul pepinierei de oameni. 

5. Putem consuma fiinţe umane? Se pare că unii copii îşi 
mănâncă micile fiinţe umane. A priori doctorul Kreg, pe care l- 
am întrebat în legătură cu această problemă, crede că nu sunt 
toxici. Totuşi oamenii sălbatici de pe Terra fiind extrem de 
carnivori (se delectează cu cadavre de animale fierte, crude şi 
chiar şi fezandate), important este să ne ferim de o posibilă 
contaminare cu viruşi indigeni. 

6. Putem să-i învăţăm giumbugşlucuri? Da, fireşte. Numai 
că asta cere răbdare. Unii copii foarte înzestrați reuşesc să-i 
facă să aducă bucăţi de lemn sau chiar să execute salturi 
periculoase. E suficient să li se acorde o recompensă la fiecare 
giumbuşluc reuşit. „Fiinţele umane sunt uneori atât de 
îndemânatice încât ne seamănă", vor crede poate unii dintre 
voi. Nu trebuie totuşi să exagerăm ... 

7. Ce să facem cu pepiniera de oameni dacă ne saturăm 
de ea? 

La fel ca pentru alte jucării, se întâmplă ca uneori copilul 
care a cerut o pepinieră umană să se sature de ea când creşte. 
(Când un copil spune: „Oferă-mi nişte oameni, mămico; îţi 
promit că am să mă ocup de ei", trebuie să ştiţi că asta 
înseamnă că acel copil nu se va ocupa de ei decât patru zile.) 
Reflexul cel mai simplu constă atunci în a ne debarasa de 
fiinţele umane aruncându-le în lavabou, la cutia de gunoi sau în 
canalizare. In cele trei cazuri, dacă n-au pierit mai înainte, 
oamenii noştri domesticiţi capturați pe Terra se regăsesc în 
contact cu oamenii noştri din canalizări. Or, oamenii de pe Terra 
n-au nici o rezistenţă, sunt prea „blânzi" şi sfârşesc prin a fi 
eliminaţi de oamenii din canalizări care aleargă mai repede 
decât ei şi-i urmăresc până ce mor. Nu este deci prea corect 
faţă de micii noştri tovarăşi de joacă să-i abandonăm astfel. 

In consecinţă, nu am putea decât să-i sfătuim pe copiii 
care nu mai ştiu ce să facă la un moment dat cu pepiniera lor de 
oameni (a fortiori dacă ea se compune din oameni sălbatici de 
pe Terra) să-i ofere unor copii mai săraci, cărora le va face fără 
îndoială multă plăcere să se ocupe mai departe de creşterea lor. 


Domnia aparenţelor 


În timp ce aştepta liniştit şi răbdător pe scaunul 
inconfortabil dintr-o sală de aşteptare la medic, Gabriel Nemrod 
avu brusc impresia că, în faţa lui, tabloul se mişca pe perete. 
Apoi peretele întreg vibra, se deforma răsucindu-se şi, în cele 
din urmă, dispăru. In jurul lui, nimeni nu păru afectat de acest 
lucru. Cu toate astea, în locul peretelui despărțitor, apărea acum 
în litere groase cuvântul ZID, iar între paranteze: (GROSIME: 
CINCIZECI DE CENTIMETRI. IMPRESIE IPSOS SPRE INTERIOR ŞI 
BETON PICTAT SPRE EXTERIOR. EXISTA PENTRU A PROTEJA DE 
INTEMPERII). 

Literele pluteau în aer. 

Gabriel stătu câteva secunde să privească fix această 
bizară apariţie şi zări în transparenţă ceea ce zidul mascase 
până atunci: strada şi trecătorii. Inainta, îşi trecu mâna de-a 
curmezişul. Când se dădu îndărăt, se petrecu iarăşi acea 
mişcare vagă, iar zidul îşi reluă locul. Un zid normal, cu totul 
normal. 

Dădu din umeri şi îşi spuse că fusese victima unei 
halucinaţii. La urma urmei, dacă venise pentru o consultaţie, era 
pentru că se săturase de migrenele care nu-i dădeau pace. Se 
puse în mişcare şi se hotări să iasă ca să meargă un pic pe jos 
pe stradă. 

Ciudat totuşi, obiectul acela înlocuit cu literele numelui 
său... 

Gabriel Nemrod preda filozofia la un liceu şi îşi aduse 
aminte că ţinuse un curs pe tema semnificantului şi a 
semnificatului. Nu-i învățase el pe elevi că lucrurile nu existau 
atâta timp cât nu fuseseră numite? îşi masă tâmplele. Poate că 
se lăsa prea năpădit de întrebările pe care şi le tot punea în 
meseria sa. In ajun recitise Biblia: Dumnezeu îi dăduse lui Adam 
puterea de a numi animalele şi lucrurile... Dar înainte, ele nu 
existau? 

Gabriel sfârşi prin a uita de incident. În zilele care urmară 
nu se produse nimic special. 

Totuşi, o lună mai târziu, în locul unui porumbel pe care-l 
observa văzu înscriindu-se cuvântul: PORUMBEL, iar între 
paranteze: (327 G. MASCUL, PENE DE CULOARE CENUŞII-NEGRE, 
UGUIT_ DO-MI BEMOL, UŞOR ŞCHIOPĂTAT AL PICIORULUI STÂNG, 
EXISTĂ PENTRU A ÎNVESELI GRĂDINILE). 

De data asta, cuvântul care definea animalul pluti în aer 


cam douăzeci de secunde. Îşi apropie mâna ca să-l atingă, iar 
atunci cuvântul PORUMBEL îşi luă imediat zborul, o dată cu 
întreaga paranteză. Abia în înaltul cerului redeveni pasăre, 
urmată pe dată de câteva femele uguind. 

Al treilea incident avu loc la piscina municipală, aproape 
de casa lui. Pe când înota liniştit, văzu apărând cu litere groase 
cuvântul; PISCINĂ, iar între paranteze: (UMPLUTĂ CU APĂ 
CLORATĂ, EXISTĂ PENTRU DISTRACŢIA COPIILOR ŞI EXERCIŢIILE 
MUSCULARE ALE ADULȚILOR). 

Era prea mult. Convins că se prăbuşeşte în demenţă, se 
duse glonţ la psihiatru. Şi acolo, avu parte de şocul vieţii lui. 
leşind de la consultaţie, care se încheiase cu prescrierea unor 
anxiolitice, dădu pe coridor peste o oglindă în picioare. În locul şi 
pe locul persoanei sale, văzu o etichetă pe care era scris: FIINŢĂ 
UMANĂ (1,70 METRI, 65 KILOGRAME, ÎNFĂŢIŞARE BANALĂ, AER 
OBOSIT, OCHELARI. EXISTĂ PENTRU A DETECTA ERORILE DIN 
SISTEM). 


Miresme 

„Obiectul" semăna cu un meteorit, dar era probabil prima 
oară că un meteorit cădea taman în mijlocul grădinii 
Luxembourg, în plin centrul Parisului. Izbitura a fost cumplită. În 
dimineaţa aceea luminoasă de martie, toate clădirile din 
vecinătate au fost zgâlţâite de parcă ar fi explodat o bombă în 
apropiere. 

Din fericire, meteoritul a aterizat în zori şi a făcut puţine 
victime: trei hoinari singuratici, identificaţi ca fiind vânzători de 
droguri. Oricum, ce făceau ei atât de devreme chiar în mijlocul 
grădinii Luxembourg? A mai fost deplâns şi decesul câtorva 
persoane cu sănătatea fragilă pe care zgomotul le 
înspăimântase în asemenea hal, încât le provocase crize 
cardiace. 

- Ceea ce e uimitor e că „obiectul“ n-a pricinuit mai multe 
pagube, a spus un eminent om de ştiinţă. Este ca şi cum 
meteoritul ăsta ar fi fost nu aruncat, ci depus pe solul nostru. 

Trebuia totuşi să se facă faţă unei probleme majore: exista 
de acum, în inima unuia dintre spaţiile verzi cele mai celebre din 
lume, o stâncă de aproape şaptezeci de metri diametru. Diverşi 
gură-cască veniră să se îngrămădească în jur. 

- Păi bine... da' chestia asta pute! exclamă cineva. 


Şi era adevărat. Meteoritul ăla mirosea de te trăsnea. 
Astronomii chemaţi în ajutor explicară că, uneori, meteoriţii 
traversau în căderea lor nori interstelari compuşi din sulf, de 
unde poate şi duhoarea aia pestilenţială. 

Mereu avizi de formule-şoc, ziariştii nu ezitară să califice 
stânca drept „o dejecţie din spaţiu". Şi deja publicul încerca să- 
şi închipuie cărui gigantic extraterestru îi puteau aparţine acele 
titanice fecale. 

Când bătea vântul dinspre nord, toate cartierele dinspre 
sud erau înecate în efluvii greţoase care ajunseră să 
incomodeze populaţia. Degeaba erau închise ermetic uşile şi 
ferestrele, plutea mereu un infam iz care irita nările. Un miros 
înţepător, greu, cumplit. Pentru a se proteja, femeile turnau pe 
ele parfumuri ameţitoare. Bărbaţii îşi puneau măşti din plastic 
poros sau filtre cu cărbune activ, doar un pic mai discrete decât 
adevăratele măşti pentru gaz. Când oamenii se întorceau acasă, 
hainele lor rămâneau îmbibate de duhoarea aia tenace. Trebuia 
să le spele de mai multe ori cu multă apă pentru a le face iarăşi 
purtabile. 

Cu fiecare zi, mirosul se făcea tot mai sufocant. Se lansă 
ipoteza că, poate, o masă organică pe cale de descompunere 
ocupa interiorul meteoritului... 

Până şi muştele, dezgustate, preferau să se îndepărteze. 

Nimeni nu putea sta indiferent la atâta malignitate 
olfactivă. Pereţii nazali erau iritaţi, gâtul se inflama, limba era 
încărcată. Astmaticii se sufocau, cei cu guturai nu mai 
îndrăzneau să respire pe gură, câinii urlau ca atunci când moare 
cineva. 

La început, meteoritul a trecut drept o atracţie 
internaţională pe care turiştii veneau s-o viziteze, curând însă 
„balega din spaţiu" deveni problema nr. 1 a oraşului Paris, apoi 
a Franţei. 

Locuitorii părăsiseră împrejurimile grădinii Luxembourg. 
Nici vorbă să mai mergi acolo ca să faci jogging duminica. 
Chiriile începură să scadă, şi, cum masa puturoasă îşi tot lărgea 
câmpul împuţit, populaţia se exila tot mai departe de centrul 
capitalei sinistrate. Serviciul municipal de strângere a 
gunoaielor se strădui, fireşte, să deplaseze obiectul cu ajutorul 
unor macarale şi scripeți pentru a expedia stânca în Sena, iar de 
acolo poate că obiectul avea să plutească până la Ocean. Şi cu 


atât mai rău pentru riscurile de poluare. „Să tragem apa!" 
exclamă primarul. Cu toate astea, nici un motor nu se dovedi 
atât de puternic pentru a ridica excrementul ăla cu diametrul de 
şaptezeci de metri. Incercară atunci să-l facă să explodeze. Dar 
roca era atât de densă, încât nimic nu izbutea s-o sfărâme, nici 
măcar s-o zgârie. 

Fură nevoiţi să se hotărască să suporte acea 
indestructibilă masă puturoasă. 

Un tânăr inginer, Francois Chavignol, emise atunci o idee: 
„Din moment ce n-o putem nici deplasa, nici sfărâma, s-o 
închidem în beton pentru a împiedica mirosul să se 
răspândească." Zis şi făcut. Cum de nu se gândiseră mai curând 
la aşa ceva? Primarul ordonă ceea ce s-a numit mai târziu 
operaţiunea „învelirea". Au fost aduse din toată ţara betonierele 
cele mai rapide, cimenturile cele mai solide, iar meteoritul a fost 
tencuit cu un strat gros de zece centimetri. Şi totuşi, continuă să 
pută. Atunci întinseră încă un strat suplimentar de douăzeci de 
centimetri. Tot trăsnea. Se adăugară straturi peste straturi. 
Cimentul astupa cimentul. Cimentului i-a urmat betonul. 

După o lună de strădanii, suprafaţa meteoritului era 
acoperită cu beton de un metru grosime. Intregul semăna cu un 
cub cu colţuri rotunjite. Ingrozitorul miros continua să 
domnească. 

- Betonul e prea poros, diagnostică primarul. Ar trebui să 
găsim o substanţă mai puţin permeabilă. 

Chavignol sugeră ghipsul, care avea, după părerea lui, 
calităţi absorbante superioare. Putea acţiona ca un burete 
pentru mirosurile neplăcute. 

Eşecul a fost evident. Au acoperit atunci ghipsul cu vată 
de sticlă: „Alternând un strat de vată de sticlă cu un strat de 
ghips, vom obţine un perete dublu ca pentru clădiri." 

Cubul căpătă o formă ceva mai ovală, dar continuă să 
pută la fel de tare. 

- Ne trebuie un material care nu lasă să filtreze nici un 
dram de gaz, bombăni primarul. 

Frunţile se încreţiră. Ce material putea să reţină o 
asemenea pestilentă? 

- Sticla! exclamă Chavignol. 

Cum de nu se gândiseră la ea până acum? 

Sticla! Substanţa asta compactă, grea, impermeabilă, 


putea să constituie cea mai protectoare dintre armuri. 

Muncitorii topiră silice până obţinură o pastă portocalie şi 
caldă cu care acoperiră cei şaptezeci de metri diametru ai 
meteoritului (betonul, ghipsul şi vata de sticlă măriseră în mod 
evident monumentul). 

Când sticla se răci, meteoritul semăna cu o uriaşă bilă 
perfect rotundă, deschisă la culoare şi netedă. În pofida 
volumului, obiectul nu era lipsit de o anume frumuseţe. În 
sfârşit, mirosul dispăru. Sticla îi venise de hac infecţiei. 

Pretutindeni în Paris veselia se făcu simțită. Oamenii îşi 
azvârleau în aer măştile de gaze şi filtrele cu cărbune. Locuitorii 
se întoarseră de la periferii şi se organizară baluri peste tot în 
oraş. O farandolă se formă în jurul sferei sidefii. 

Proiectoare puternice luminau peretele sferic şi deja 
parizienii vorbeau despre monumentul din grădina Luxembourg 
ca despre a opta minune a lumii, reducând Statuia Libertăţii la o 
simplă sculptură mică, într-atât păreau de infime proporţiile ei 
faţă de cele ale meteoritului. 

Primarul rosti un discurs în cursul căruia, nu fără umor, 
semnală „că era normal ca balonul ăsta mare să se afle în 
oraşul care avea cea mai bună echipă de fotbal din ţară". A fost 
zgomotos aplaudat. Intr-un hohot de râs, întreaga suferinţă a 
fost dată uitării. Francois Chavignol a primit medalia Oraşului, 
iar flashurile fotografilor au ţăcănit imortalizându-l pe tânărul 
savant alături de gigantica bilă netedă. 

Acesta a fost momentul pe care l-a ales, într-o altă 
dimensiune a spaţiului, Glapnawouet, bijutierul extraterestru, 
pentru a recupera deşeul. 

- Fantastic! exclamă clienta centauriană. N-am mai văzut 
încă o atât de frumoasă perlă de cultură. Cum ai modelat-o? 

Glapnawouet zâmbi şiret. 

- Asta e secretul meu. 

- Nu mai foloseşti stridii? 

- Nu. Am imaginat o tehnică diferită care dă mai multă 
grosime şi strălucire. Stridiile îmbracă, fireşte, deşeurile în sidef, 
dar lustruirea nu este perfectă, în timp ce prin noul meu 
procedeu, priviţi, lucrătura este demnă de admiraţie. 

Clienta îşi fixă lupa pe cel mai apropiat dintre cei opt ochi 
globulari pe care-i avea şi constată într-adevăr delicateţea 
obiectului. Sub lampa albastră, perla scânteia cu mii de reflexe. 


Nu mai admirase niciodată ceva mai divin. 

- Dar te slujeşti de un animal sau de o maşinărie? întrebă 
ea extrem de interesată. 

Bijutierul arboră un aer misterios care-i coloră în mov 
urechile păroase. Dorea să păstreze secretul invenţiei sale. Cum 
clienta stăruia, îi şuşoti: 

- Folosesc animale. Animale foarte mici care ştiu cum să 
fabrice perle mai bine ca stridiile. Aşa, v-o pun într-o cutie de 
bijuterii sau doriţi s-o purtaţi imediat? 

- Am să iau o cutie de bijuterii. 

Clienta centauriană rămase un pic speriată de preţul pe 
care-l cerea negustorul, dar dorea cu adevărat bijuteria aceea. 
Cu siguranţă, perla asta va face furori la seratele centauriene. 
Vedea deja cum avea să aşeze bijuteria între cei opt sâni la 
viitoarea petrecere. 

Încă de a doua zi, înarmat cu un cleşte pentru epilat, 
bijutierul Glapnawouet se grăbi să reexpedieze o altă murdărie 
taman în mijlocul grădinii Luxembourg. Şi mai mare, şi mai 
parfumată. Exact în acelaşi loc ca şi precedenta. Şi, pentru a-şi 
spori productivitatea, mai plasă una în Piaţa Roşie la Moscova, 
una în Central Park la New York, 

O alta în Piaţa Tian'anmen la Pekin şi încă una în Picadilly 
Circus la Londra. Averea lui era gata făcută. Dacă totul mergea 
bine, avea să cultive de la cincizeci până la o sută de perle pe 
an pe planeta aia mică, albastră din sistemul solar. Producţia 
nu-l costa practic nimic. Era suficientă o singură bilă puturoasă 
cumpărată de la un magazin de farse şi păcăleli, şi renghiul era 
gata. Desigur, trebuia mai apoi să-şi spele cu grijă mâinile 
pentru a face să dispară duhoarea, dar merita osteneala. 

Clienta centauriană le arătă prietenelor ei perla de cultură 
achiziționată de la bijutierul Glapnawouet. Şi imediat, râvniră 
toate acelaşi model. 


Cea care-mi bântuie visele 

Femeia ideală? 

Este zeiţă egipteană şi se numeşte Nut. La ora cinci 
dimineaţa, când soarele este trandafiriu, ea se scaldă în lapte 
de măgăriţă şi soarbe din aperitivul preferat, compus dintr-o 
perlă dizolvată în oţet de vin vechi de Corint. Pentru oricare alta, 
băutura asta ar fi mortală. Slujnice pline de zel o masează în 


vreme ce o orchestră intonează imnul ei personal. 

Este singurul imn în care partea cântată este interpretată 
nu de oameni, ci de o corală alcătuită din opt mii trei sute de 
privighetori. 

Nut îşi ia apoi prânzul format din câteva frunze de eucalipt 
asezonate cu sirop de migdale. Apoi se machiază. Nut striveşte 
ea însăşi kholul într-un mojar de fildeş pentru a obţine o pulbere 
argintie cu care îşi desenează pleoapele translucide cu gene 
lungi, curbate. Işi pune în evidenţă culoarea buzelor cu ajutorul 
unui unguent pe bază de pigmenţi de mac. Işi vopseşte după 
aceea unghiile de la picioare şi de la degetele mâinilor cu un lac 
negru pe bază de cerneală de caracatiţă. 

Totdeauna drapată într-o tunică din fir de aur, poartă două 
pietre preţioase, un rubin sângeriu potrivit în păr şi un safir în 
scobitura buricului. 

Pe lobii urechilor şi la gât, îşi dă cu trei picături de mosc 
alb amestecat cu bergamotă. Acest parfum a fost creat pentru 
ea de către o bătrână sclavă cretană pe care a adus-o dintr-una 
din călătoriile ei la barbarii din Nord. 

Nut nu-şi loveşte niciodată roabele, în afară de cazul în 
care sunt mai frumoase decât ea. Ceea ce se întâmplă rar. 

Servitorii îi aşteaptă poruncile. 

Când vorbeşte, cerceii îi scânteiază ca picăturile de rouă; 
când merge, lănţişoarele din jurul gleznelor scot un clinchet 
zgomotos. 

li este adusă felina. Ghepardul ăsta cu numele de Sambral 
doar pentru ea trăieşte. 

Nut nu face nimic, pentru a nu-şi strica mâinile. Nut este 
convinsă că munca face riduri şi reduce considerabil speranţa 
de viaţă. Nut nu mănâncă, ea doar gustă. Nut nu respiră, ea 
vibrează. 

Nut nu este doar o femeie. Nut este şi un astru, la fel de 
important ca Soarele şi Luceafărul. 

De obârşie augustă (se spune că e fiica vântului), Nut nu 
se teme totuşi să se amestece cu plebea, mai ales ca să joace la 
cursele de ornitorinci, duminica, în valea Nilului. Nut poate fi 
văzută ieşind din grădinile ei. Florile răspândesc, la trecerea ei, 
cele mai subtile parfumuri în speranţa de a-i atrage atenţia. În 
zadar. 

Se poate întâmpla ca Nut să achiziţioneze podoabe din 


piele neagră (ca să cedeze, zice ea, unei „fantasme populare", 
căci lui Nut îi place să cultive o latură comună), dar nu împinge 
vulgaritatea până acolo încât să le şi poarte. 

La amiază, Nut mănâncă o pizza. Alege una fără pastă de 
peşte, dar cu multe capere, un pic de maghiran, mozzarella de 
bivoliţă, ulei picant obţinut din măsline la prima presare la rece. 
Aluatul este în mod obligatoriu copt într-un cuptor alimentat cu 
lemn de santal, iar grâul care-l alcătuieşte a crescut la soare, în 
nici un caz în seră. 

Pizza este însoţită de o salată verde din care nu s-a 
păstrat decât inima (Nut detestă pârâitul sinistru al frunzelor 
când le ronţăie în măsele). Vinegreta aromată este evident 
servită separat, la temperatura corpului şi parfumată cu chimen. 

Nut nu păşeşte, ea alunecă, Nut nu vorbeşte, ea cântă, 
Nut nu vede, ea observă, Nut nu ascultă, ea pricepe. 

întoarsă acasă, Nut cântă uneori la lăută. Mângâie 
instrumentul cu degetele-i lungi şi subţiri împodobite cu unghii 
exagerate. Şi se mai spune că cei ce o ascultă pe Nut cântând la 
lăută simt efecte similare cu cele date de beţia adâncurilor. 

Când pătrunde în salon, la căderea serii, soarele se face 
nevăzut, căci nu doreşte să-i facă umbră. Faptul că are fobia 
şoriceilor nu schimbă nimic. 

La ceasul cinei, Nut primeşte oaspeţi. Ştie să compună 
complimente subtile pe care le notează pe papirusuri 
împodobite ca nişte miniaturi cu frunze din ipsos. Apoi le 
înfăţişează invitaţilor. Spiritul ei este admirat de toată lumea. 

Nut are un frate, Hyposias, care o iubeşte în taină şi care 
interzice oricărui bărbat având mai mult de treisprezece ani să 
se apropie de ea. Dar ea ştie că, atunci când va întâlni un efeb 
demn de ea, îl va înlătura pe Hyposias fără şovăială. 

Seara, când valurile de întuneric se succedă pe cer pentru 
a stinge norii, Nut, rezemându-se indolentă în coate pe 
balustrada unui balcon, cugetă la misterul vieţii şi la ciudăţenia 
universului. 

Mâinile ei rătăcesc atunci în nişte chiupuri pline cu 
seminţe de pin amestecate cu gogoşi de viermi-de-mătase, cu 
gust uşor acidulat. 

Înainte să se ducă la culcare, un înţelept îi povesteşte 
adevărata istorie a lumii. Îi vorbeşte despre luptele zeilor în 
colbul vremurilor apuse. Evocă tumultul măreț al forţelor naturii 


în încleştare pentru inventarea lumii derizorii a muritorilor. Îi 
spune poveştile unor popoare invizibile în care spiriduşii, 
centaurii, grifonii, heruvimii şi alţi drăcuşori conspiră spre a 
influenţa mintea muritorilor. Cântă faima eroilor blestemaţi, care 
au luptat pentru ca visele lor să trăiască. lar ea meditează... 

De puţină vreme, Nut se consacră unei noi distracţii: 
invazia războinică a ţărilor învecinate. A năvălit deja în Namibia 
şi a luptat împotriva hoardelor numizilor din Sud. Din nefericire, 
armata lui Nut este în principal formată din mercenari olandezi, 
arcaşi moldoveni, aruncători de praştie elveţieni, lei din Atlas cu 
colții unşi cu cianură, struţi cu ciocul acoperit cu lame de ras, 
acvile care scuipă foc, elefanţi pitici domesticiţi a căror trompă 
azvârle clei, şi ereţi în stare să bombardeze cu ulei clocotit. 
Aşadar ea nu mai are capacitatea de a ţine piept în secolul XXI 
armelor moderne. De aceea Nut îl caută pe acela care ar fi 
capabil să-i modernizeze trupele. Vrea ca acesta să fie 
îndemânatic la mânuirea spadei, principe al unei ţări măcar la 
fel de mare ca a ei, priceput la dresarea elefanților, bine 
îmbrăcat, să nu scuipe pe jos, să nu-şi vâre degetele în nas, 
nepăsător la alte frumuseți în afară de a ei, iniţiat în tehnicile 
contemporane de kinesiterapie, eliberat de obligaţiile militare, 
dar descotorosit şi de familie (Nut nu vrea să aibă parte de o 
soacră). 

Doreşte ca el să fie docil, dar sălbatic. Distins, dar lichea. 
Supus, dar rebel. Nut nu are de gând nici să se plictisească. El 
trebuie să fie calm, dar în stare să se înfurie. Frumos, dar 
neavând habar de frumuseţea lui. Şi mai ales să posede o 
frumoasă maşină roşie cu capacitate cilindrică de trei mii de 
centimetri cubi şi un cont în bancă bine garnisit într-un seif cu 
cifru codat. Dacă această ultimă dorinţă este satisfăcută, 
celelalte devin accesorii. 

Dacă dumneavoastră cunoaşteţi pe cineva susceptibil s-o 
intereseze, scrieţi-i editorului care va transmite scrisoarea mai 
departe. 


Vacantă la Montfaucon 

lunie. Soarele străluceşte, aerul este plăcut. Străzile sunt 
pline de fete în bluze chemisier cu răscroiala largă, purtând 
jeans mulaţi, şi bărbaţi în T-shirt cu ochelari negri pe nas. Pentru 
vacanţă, Pierre Luberon s-a decis să-şi pună toate economiile la 


un loc şi să-şi ofere o călătorie cu adevărat originală: o excursie 
în timp. Ştie că, datorită economiilor făcute, genul ăsta de 
prestație îi este la îndemână. Trebuie să fi trăit lucrul ăsta 
măcar o dată în viaţă, îşi spune el, împingând hotărât uşa 
agenţiei de turism în timp. 

O funcţionară drăguță îi iese în întâmpinare. 

- În ce epocă doreşte domnul să plece? îl întreabă ea 
politicoasă. 

- În secolul lui Ludovic al XIV-lea! Perioada asta m-a făcut 
mereu să visez! E de ajuns să-i reciteşti pe Molie-re sau pe La 
Fontaine ca să-ţi dai seama că pe vremea aceea oamenii erau 
rafinaţi. Vreau să contemplu grădinile, fântânile, lambriurile, 
sculpturile de la palatul Versailles. Vreau să mă iniţiez în arta 
galanteriei, atât de importantă pe atunci la Curte. Vreau să 
respir aerul unui Paris încă nepoluat. Vreau să mănânc tomate 
cu gust de tomată. Vreau să consum legume şi fructe care n-au 
cunoscut nici pesticide, nici fungicide. Vreau să gust lapte 
nepasteurizat. Vreau să regăsesc gustul autenticului. Vreau să 
cunosc o epocă în care oamenii nu se îndopau cu televiziune în 
fiecare seară, un timp în care oamenii ştiau să se distreze, îşi 
vorbeau, se interesau de ceilalţi. Vreau să stau de vorbă cu 
bărbaţi şi cu femei care n-au nevoie să înghită antidepresive 
înainte de a se duce la slujbă. Funcţionara zâmbi. 

- Cât de bine vă înţeleg, domnule. Într-adevăr, este o bună 
alegere. Entuziasmul dumneavoastră ne face plăcere. 

întinde mâna după o fişă de înscriere şi se apucă s-o 
completeze. 

- Domnul s-a gândit să facă toate vaccinurile? 

- Vaccinuri! Păi nu mă duc într-o ţară din lumea a treia, 
după câte ştiu! 

- Desigur, numai că ştiţi, la vremea aceea, igiena... 

- Vreau să mă duc în 1666 ca să asist la o reprezentaţie a 
piesei Doctor fără voie interpretată de Moliere în faţa Curţii! Nu 
mă duc să mă tăvălesc în vreo mlaştină din jungla birmaneză! 
se ofuscă Pierre Luberon. 

Funcţionara doreşte să fie conciliantă. 

- Poate, numai că în 1666, în Franţa, existau încă în stare 
endemică ciuma, holera, tuberculoza, febra aftoasă, şi multe 
altele. Trebuie să vă vaccinaţi împotriva tuturor acestor boli, 
altfel aţi risca să le aduceţi cu dumneavoastră. Este o precauţie 


obligatorie. 

A doua zi, Pierre Luberon revine cu un carnet plin de 
ştampile în mână. 

- Am fost vaccinat împotriva tuturor acestor boli, şi chiar 
mai mult decât atât. Când pot să plec? 

Funcţionara verifică ştampilele, apoi îi întinde un mic 
vademecum de călătorie. 

- Aveţi aici toate sfaturile necesare pentru ca periplul să 
reuşească. lată câteva recomandaţii în plus: luaţi nivachină în 
fiecare zi şi, mai ales, nu beţi apă. 

- Atunci ce beau? 

- Alcool, fireşte! vociferează pe un ton grav un bărbos înalt 
intrat în urma lui în agenţie. 

- Alcool? se miră Pierre întorcându-se. 

- Domnul are dreptate, confirmă funcţionara. În 1666, este 
mai bine să consumati alcool. Bere de orz, hidromel, bere de 
hamei, vin, ambrozie... Alcoolul omoară microbii. 

- Din fericire, existau pe atunci băuturi spirtoase foarte 
bune, reia celălalt client. Făceau de pildă un vin din orz să te 
lingi pe buze de bun ce era. 

Pierre se uită la el bănuitor. 

- Aţi făcut deja o călătorie în 1666? 

- Mai multe! răspunse celălalt. Sunt un călător pasionat în 
spaţiu şi în timp. Daţi-mi voie să mă prezint: Anselme Dupres, la 
ordinele dumneavoastră ca să vă informez. Sunt un turist cu 
experienţă. Eu am scris Ghidul drumeţului în timp. Am explorat 
deja destule epoci. 

Se aşază, iar privirea i se pierde în depărtări. 

- Aşa cum mă vedeţi, sunt turist profesionist. Am dat o 
mână de ajutor la construirea piramidei lui Kheops în Egipt. Ah! 
Ce ambianţă pe şantier! Era acolo un tip cu adevărat caraghios, 
mereu cu gluma pe buze făcându-te să-ţi pui fundul pe o piatră 
ca să râzi pe săturate. Am călărit alături de Alexandru cel Mare. 
Eram de faţă la victoria de la Arbela împotriva perşilor. Generalii 
lui şi el însuşi erau poate homosexuali, dar ca soldaţi, hopliţi, 
erau de temut. 

Dumneavoastră aţi ales epoca lui Ludovic al XIV-lea? E un 
moment frumos. Dacă aveţi ocazia, gustaţi dintr-o mâncare 
tipică vremii, ortolan cu sos Grand Veneur. O să-mi mulţumiţi. 

Pierre nu are încredere în bărbosul ăsta. Se întoarce spre 


funcţionară. 

- Mai aveţi şi alte recomandări? 

- Da. Veţi întâlni oameni din trecut. Nu-i învăţaţi tehnici 
moderne. Nu le daţi informaţii despre viitor. Nu mărturisiţi 
niciodată că sunteţi un călător în timp. În caz de probleme, 
înapoiaţi-vă imediat. 

- Cum se procedează? 

Tânăra îi întinde un obiect asemănător unui calculator de 
buzunar acoperit cu diverse taste. 

- Aici înscrieţi data obiectivului dumneavoastră în timp şi o 
validaţi acolo. Veţi crea astfel o răspântie cuantică, iar aceasta 
vă va plasa la punctul de spaţiu-timp dorit. Dar atenţie, aveţi 
mare grijă să nu vă înşelaţi asupra datei întoarcerii. Maşina asta 
nu e programată decât pentru o singură călătorie. N-aveţi 
dreptul să greşiţi. 

- Asta în nici un caz, întări Anselme Dupres. Nu trebuie să 
vă înşelaţi, altfel veţi rămâne blocat în trecut. Am prieteni 
cărora li s-a întâmplat acest lucru. Am încercat de mai multe ori 
să mă întorc să-i caut, dar habar n-am unde se află exact. Să 
cauţi pe cineva pe planetă e o treabă grea, darămite să dai de o 
persoană a cărei localizare n-o cunoşti, iar în spaţiu şi timp, e ca 
un rămăşag. 

Funcţionara întinde o foaie galbenă. 

- Doriţi să semnaţi o asistenţă Temporo? Pierre cercetează 
hârtia. 

- Asta ce mai e? 

- O asigurare. În caz de încurcături, o echipă de ajutor vine 
după dumneavoastră. Am salvat deja destui turişti rătăciţi în 
timp... 

- E scumpă? 

- O mie de euro. Dar cu contractul ăsta, beneficiaţi de 
securitate în orice situaţie. V-o recomand cu căldură. 

Pierre examinează oferta în detaliu. 

- Imi permit să v-o recomand şi eu, domnule, spuse 
clientul bărbos. Eu nu călătoresc niciodată fără ea. 

O mie de euro înseamnă practic o treime din preţul 
biletului. Doar pentru o asigurare! Nu trebuie totuşi exagerat, îşi 
spune Pierre Luberon. El, care nu-şi ia genul ăsta de precauţii 
pentru călătoriile sale obişnuite, nu va face excepţie pentru 
aceasta. La urma urmei, nu e decât o simplă îndeletnicire în 


timpul liber! 

- Nu, îmi pare rău, e destul de scump şi aşa. Nu doresc 
asistenţa dumneavoastră Temporo. 

Funcţionara ridică ochii la cer în semn de neputinţă. 

- Păcat, domnul riscă să regrete. 

- Hotărârea mea e luată. Alte recomandări? 

- Nu, acum puteţi pleca. Introduceţi anul şi locul călătoriei 
şi apăsaţi aici, spuse funcţionara întinzându-i calculatorul de 
buzunar de culoare roşie. 

Pierre îmbracă o ţinută stil Ludovic al XIV-lea cumpărată 
de la un costumier de cinema. Nu ia cu el decât o geantă de 
piele temporal nedefinită. Apoi se aşază confortabil pe un scaun, 
afişează data dorită şi apasă pe butonul de pornire. 

Paris 1666. 

Prima senzaţie violentă care-l agresează pe Pierre este 
mirosul. Oraşul trăsneşte a urină. In asemenea hal încât se 
gândeşte să apese imediat pe butonul de întoarcere. Dar 
reducând din amploarea respirației, ţinând o batistă la nas, 
izbuteşte să se acomodeze cu abjecţia. 

Al doilea şoc, muştele. Nicicând n-a mai văzut atât de 
multe, nici măcar în ţările din lumea a treia. Mai trebuie spus că 
n-a văzut niciodată atâtea excremente umane umplând străzile 
unui oraş. Se grăbeşte spre o stradă comercială. Dughenele au 
deasupra lor firme în culori vii. Un pantof pentru cizmar. O sticlă 
pentru cârciumă. O găină pentru grataragiu. Negustorii zbiară 
ca să-şi atragă muşteriii. Toată lumea vorbeşte o franceză care, 
pentru turistul contemporan, seamănă mai curând cu un grai 
local decât cu ce aşteaptă el de la limba lui Moliere. 

Pierre Luberon se fereşte la tanc de murdăriile azvârlite de 
la o fereastră de către o gospodină grăbită. Dumnezeule mare! 
Nicicând nu-şi imaginase veacul al XVII-lea atât de murdar! Şi 
mereu duhoarea asta de urină şi de putreziciune. Normal: nu 
există canalizare, nu există ţevi pentru apă în apartamente, nu 
există locuri pentru depozitarea gunoiului şi nici servicii de 
ridicare a acestuia. Şobolanii aleargă pretutindeni, porcii în 
libertate scurmă cu râtul ca să-şi găsească hrana zilnică. Porcii 
şi şobolanii sunt gunoierii epocii. 

Străzile sunt înguste şi întortocheate. Pierre are impresia 
că este prins într-un imens labirint greţos. 

Prăvăliile  meşterilor  tăbăcari  exală noi mirosuri 


înţepătoare. 

Pierre se gândeşte că, la urma urmei, secolul al XXI-lea nu 
are numai dezavantaje. Inaintează pe o stradă care se lărgeşte 
şi dă spre spânzurătoarea de la Montfaucon. În sfârşit, un loc 
celebru. În sfârşit, turism. Trupurile spânzuraţilor sunt năpădite 
de corbi. Sămânţa torturaţilor a permis, scurgându-se, să apară 
mandragore. Aşadar, legenda e adevărată... 

Cu miniaparatul foto numeric, face câteva clişee care-i vor 
epata pe amici. 

Işi continuă drumul spre ceea ce pare a fi centrul oraşului 
şi descoperă alte monumente şi locuri istorice: clădirea pătrată 
a Templului, curtea Miracolelor. Se ghiftuie cu imagini şi sunete 
de epocă. Voiajul devine în sfârşit amuzant. De n-ar fi mirosul 
abominabil, excursia ar fi aproape plăcută. Se opreşte la o 
cârciumă ca să bea o halbă de bere de orz înţepătoare şi 
călduţă, regretând că nu există încă frigider. Apoi îşi reia 
preumblarea în căutarea unui han unde să-şi petreacă noaptea. 

Pierre se pierde pe o nouă străduţă. In jurul lui, muştele 
sunt tot mai numeroase. Nu doar excrementele umane şi 
murdăriile le atrag, ci şi cadavrele. „FUNDĂTURA UCIGAŞILOR" 
arată o inscripţie săpată în zid, iar dedesubt, tocmai zace un 
trup aparent fără viaţă, cu chipul marcat de o gură cu un 
zâmbet până la urechi. 

-  Chemaţi jandarmeria călare! strigă el în direcţia 
trecătorilor. 

Un bărbat îi răspunde cu o frază de neînțeles. Vechea 
franceză populară, desigur. Din fericire, Pierre a prevăzut că 
limba acestui secol va fi greu de priceput. Proteza lui 
traducătoare implantată în ureche îi vine în ajutor: 

- Ce se întâmplă aici, care este problema? întreabă 
celălalt. 

Proteza-tălmaci îi furnizează cuvintele cu care încearcă să 
explice că trebuie anunţată poliţia. Interlocutorul său ridică 
atunci un soi de ghioagă dându-l gata printr-o lovitură bine 
cumpănită. Pierre are doar timp să-l vadă luând-o la sănătoasa 
cu geanta lui de piele, după care leşină. 

Când se trezeşte, o fată tocmai îi leagă un garou şi, mai 
înainte ca el să apuce să zică ceva, îi ia sânge ajutându-se de un 
cuţit bine ascuţit. 

- Ce faci, nefericito? Ea dă din umeri. 


- Scot sânge, după cum se vede. Arătai rău, te-am târât 
până la mine acasă, iar dumneata îmi mulţumeşti insultându- 
mă! 

Izbucneşte în râs, apoi pune mâna pe o cârpă umedă şi-i 
tamponează fruntea. 

- Stai liniştit, încă mai ai fierbinţeală. N-ar trebui să te baţi 
pe stradă. 

El îşi masează capul... Îşi aminteşte că a fost atacat în 
fundătura Ucigaşilor... Şi că i s-a furat geanta în care avea 
aparatul care trebuia să-l aducă în prezent! 

Complet doborât, îşi dă seama că de acum e prizonier în 
trecut. 

Încet, privirea îi revine la ocrotitoarea lui. Fata e graţioasă 
şi nu e lipsită de farmec. Cu toate astea, el se simte tare 
stingherit. Ea răspândeşte un miros ca de fiară. Probabil că nu s- 
a spălat de când s-a născut. 

- S-ar zice că ceva te supără? întreabă domnişoara. 

Când vorbeşte, e şi mai rău. Din gura ei iese o respiraţie 
putridă, iar spectacolul dinţilor ei negricioşi e dezolant. Evident, 
ea n-are habar nici de pasta de dinţi, nici de dentişti, cel mult 
ştie câte ceva despre cei ce scot dinţi. Cu siguranţă nu s-a 
spălat pe dinţi în viaţa ei. 

- Ai nişte aspirină? întreabă el. 

- Ce să am? 

- O, iartă-mă, vreau să zic o fiertură de coajă de salcie 
plângătoare. 

Ea se încruntă. 

- Te pricepi la plante medicinale? 

Fata pare dintr-o dată bănuitoare şi-l cercetează cu 
privirea de parcă acum ar regreta că i-a sărit în ajutor. 

- N-oi fi cumva vrăjitor? 

- Nu, nici vorbă. 

- Eşti oricum un om ciudat, remarcă ea încruntată. 

- Mă cheamă Pierre. Pe dumneata cum te cheamă? 

- Petronille. Sunt fata cizmarului. 

- Îţi mulţumesc că m-ai ajutat, Petronille, spune el. 

- A, în sfârşit un pic de recunoştinţă. Ţi-am pregătit un 
şodou, domnule străin ciudat care te uimeşti de toate şi eşti 
dumneata însuţi uimitor. 

Îi înfăţişează un soi de fiertură alb-gălbuie la culoare, puţin 


îmbietoare, în care plutesc bucăţi de pâine şi de napi. El înghite 
lichidul gras şi are măcar prezenţa de spirit să nu ceară nici 
ceai, nici cafea. 

- De când ţi-ai mai venit în fire, s-ar zice că ceva te roade, 
reîncepe fata. 

- Păi, eu vin dintr-o provincie în care oamenii sunt 
obsedaţi de băi şi... 

- Băi? Vrei să zici etuve? 

Ea îi explică pe îndelete că locurile alea de curăţenie se 
transformaseră în nişte locuri de dezmăţ. Ba mai mult, învățații 
descoperiseră că apa caldă provoca fisuri în piele, expunând 
organismul la curenţi de aer dăunători, şi că se bănuia că ciuma 
provenea de la acele faimoase etuve. 

Fără doar şi poate că locurile alea de îngăduinţă reciprocă 
iritau Biserica, se gândeşte Pierre. 

Petronille confirmă: 

- Părintele paroh ne interzice să mergem la etuve. Spune 
că nu e normal ca nişte buni creştini să se întâlnească în 
atmosfera aia fierbinte şi jilavă, ca aia din iad. 

Pierre se gândeşte că, la înapoiere, ar putea fi un lucru 
interesant să redacteze o lucrare despre igiena în veacul al XVII- 
lea. 

- Acuma, gata cu vorba, odihneşte-te, porunceşte fata. 

Când se trezeşte, nişte oameni de pază îl înconjoară şi-l 
arestează. Petronille l-a denunţat ca vrăjitor. E fuguţa dus la 
închisoarea centrală şi azvârlit într-o temniţă împreună cu alţi 
doi indivizi. 

- Dumneata pentru ce te afli aici? 

- Vrăjitorie. 

- Dar dumneata? 

- Vrăjitorie. 

- Suntem cu toţii aici pentru vrăjitorie? 

Privirea lui Pierre se opreşte asupra unui obiect care iese 
din buzunarul hainei unuia dintre colegii de detenţie. 

- Da' dumneata ai un aparat foto! 

- la te uită, ştii ce e aia fotografie? exclamă celălalt. 

- Fireşte, vin din secolul XXI. Dar dumneata? 

- Tot aşa. Pierre s-a liniştit. 

- Sunt în vacanţă, povesteşte el. Am avut ghinionul să dau 
peste nişte hoţi, şi de atunci e o întreagă poveste ca să 


lămuresc treaba asta. Până la urmă, oamenii de aici m-au 
azvârlit în temniţa asta. 

- Aşadar, suntem tustrei turişti spaţiotemporali, observă 
cel de-al treilea prizonier. 

- Da, şi ne iau drept vrăjitori. 

Urlete atroce se aud de undeva şi cei trei deţinuţi sunt 
luaţi cu fiori. 

- Mi-e teamă. Ce au să ne facă? Au desigur de gând să ne 
pună la tortură până ce vom mărturisi pactul nostru cu Satana, 
oftează posesorul aparatului de fotografiat. Apoi au să ne atârne 
în ştreangul de la Montfaucon. 

Pierre se gândeşte că în curând el va fi cel care o să facă 
să crească mandragorele. Amintirea spânzuraţilor cu limbi 
vinete şi cu corbii stând ciorchine pe capetele lor nu-i iese din 
minte. E foarte departe de Versailles şi de piesele lui Moliere. 
Dacă măcar nu şi-ar fi pierdut maşina de reîntoarcere în timp. 
Se agită în lanţurile care-l ţin legat şi îşi învineţeşte încheieturile 
mâinilor de metalul ruginit. 

Cel de-al treilea „vrăjitor" arată un chip senin. 

- Nu prea pari îngrijorat, remarcă Pierre Luberon. 

- Am semnat un contract de asigurare pentru asistenţă 
Temporo. Dacă după trei ore n-am transmis încă semnalul 
convenit, mă vor repatria în mod automat. De altfel ar cam fi 
timpul. 

Într-adevăr, în chip subit, omul dispare, lăsând în urma lui 
nişte lanţuri care atârnă, goale, precum şi o dâră de fum 
albăstrui. 

- Temnicerii noştri vor fi acum şi mai bănuitori, subliniază 
celălalt turist, suflând ca să împrăştie fumul care ar putea fi 
interpretat ca o vrăjitorie. 

Pierre îşi muşcă buzele, în culmea neliniştii. 

- Dacă aş fi semnat şi eu contractul Temporo după cum 
îmi recomanda funcţionara... 

Uşa celulei se deschide cu un scârţâit sinistru şi intră un 
personaj de statură impresionantă, cu o mască roşie peste ochi. 
Călăul, desigur. Chipul său nu-i este totuşi necunoscut lui Pierre 
Luberon. Barba aia neagră! Este clientul de la agenţie, aşa-zisul 
cronicar de la Ghidul drumeţului în timp, Anselme Dupres. Ce 
caută aici? Preţ de o clipă, Pierre îşi face nădejdi că vine să-l 
ajute. N-are timp să cugete mai mult. Deja, nişte bărbaţi 


înarmaţi îl împing spre spânzurătoare, iar Anselme Dupres se 
pregăteşte să-l tortureze. 

- Ar fi trebuit să mă asculţi, îi suflă acesta la ureche. Eu nu 
sunt doar devotatul redactor al Ghidului drumeţului în timp, 
gata pentru orice experienţă şi pregătit să exercit toate 
meseriile vremii pentru a-mi informa mai bine cititorii. Mă ocup 
şi de serviciul marketing de la asistenţa Temporo. 

Neaşteptatul călău îi petrece o funie pe după gât şi începe 
să tragă de ea. Viaţa lui Pierre Luberon nu mai atârnă decât de 
minusculul scăunel pe care picioarele i se agită, închide ochii şi 
revede într-o clipită cele mai frumoase momente din existenţa 
sa. 

Dupres se apropie şi mai mult pentru a-i susura la ureche: 

- Asistenţa Temporo a decis să lanseze o campanie de 
promovare pentru turiştii care pleacă în iunie, când începe 
marele aflux al verii. Se cuvine să acordăm nişte privilegii 
pentru această perioadă. Evident, studenţii nu şi-au încheiat 
încă examenele, dar pentru toţi ceilalţi, afişarea concediilor ar 
evita perioadele de strangulare, de mare înghesuială. Ce părere 
ai? 

- E într-adevăr o foarte bună idee, recunoaşte Pierre 
Luberon bâlbâindu-se. 

- Clienţii sunt ca oile lui Panurge. Toată lumea pleacă în 
aceeaşi perioadă iulie-august, în vreme ce în iunie agenţiile de 
voiaj stau practic în şomaj tehnic, iar drumurile sunt goale. 

- E adevărat, articulează el cu dificultate. E scandalos. 

- Dumneata ai ales luna iunie. E bine. Ce păcat că n-ai 
avut reflexul asistenţei Temporo! Evident, aş fi putut insista. Dar 
ne-am stabilit nişte reguli deontologice stricte: nu vindem nimic 
cu de-a sila. 

- Desigur, încuviinţă Pierre, înghiţindu-şi anevoie saliva. 

- Altfel, am avea necazuri cu Serviciul de Control al 
Turismului. 

În jur, mulţimea zbiară deja: „La moarte cu vrăjitorul!" „La 
moarte cu vrăjitorul!" 

- Fiindcă veni vorba, întreabă călăul de ocazie, dacă n-ai 
muri aici, acum, în ce perioadă ai pleca anul viitor? 

- În iunie, iunie, sau la nevoie septembrie. Ai dreptate, 
trebuie date nişte privilegii pentru lunile nebăgate în seamă de 
hoardele de turişti. Mai ales că, la fel ca acum, aş evita marele 


aflux din iulie-august. 

Călăul pare să se dedea, la adăpostul măştii roşii, la un 
adânc efort de gândire, timp în care gloata se impacientează. 

- Ai pleca în iunie şi ai lua o asigurare Temporo? 

- Fără nici cea mai mică şovăială, am să fac chiar şi 
publicitate pe lângă prietenii mei. Fără să le povestesc păţania 
mea, fireşte. 

- Asistenţa Temporo are întotdeauna mare grijă de clienţii 
săi, prezenţi sau viitori. Bun venit la noi. 

Cu un gest măreț, Anselme Dupres depune ca pe o 
ofrandă, în mâinile legate la spate ale lui Pierre Luberon, un 
calculator de buzunar de culoare roşie pe care apar scrise cifrele 
2000. Pierre apasă pe tastă jurându-se că este ultima oară când 
mai face o călătorie în timp, cu sau fără asistenţă Temporo. Anul 
viitor are să opteze pentru o rezervare într-un hotel-club de pe 
Coasta de Azur. In iulie, ca toată lumea. 

Basta cu excentricităţile. 


Manipulare 

Mă numesc Norbert Petirollin şi sunt inspector de poliţie. 
Mult timp am crezut că pot dirija absolut totul în corpul meu 
până când m-am confruntat cu „problema". Situaţia era 
tulburătoare: mâna mea stângă se răzvrătise, făcând opinie 
separată. 

Cum a devenit ea autonomă? Habar n-am. Calvarul meu a 
început în ziua în care am vrut să-mi scarpin nasul. De obicei îmi 
folosesc mâna dreaptă, dar, cum citeam o carte, am crezut că e 
mai simplu să-mi folosesc stânga. Aceasta nu s-a mişcat. Pe 
moment n-am dat nici o atenţie acestui lucru şi m-am scărpinat 
cu dreapta ca de obicei. Incidentul s-a repetat. Într-o zi, mâna 
mea stângă a părăsit volanul maşinii pe când schimbam viteza 
cu dreapta. Abia am avut timp să evit o deviere bruscă şi să 
îndrept vehiculul prinzând cu putere volanul cu mâna dreaptă. 
Mai târziu, mâna mea stângă a refuzat să ţină lingura la masă, 
iar dreapta a rămas singură să se descurce cu spaghetele. 

Reflexul meu a fost simplu: i-am vorbit. l-am spus: - Ce te- 
a apucat? Ce nu merge? Evident, nefiind înzestrată nici cu gură, 
nici cu urechi, mâna mea stângă nu mi-a putut răspunde, dar ce 
a făcut m-a surprins şi mai mult: a arătat spre mâna mea 
dreaptă şi, mai precis, spre brăţara de argint de la încheietură. 


Era oare cu putinţă ca mâna stângă să fie geloasă pe mâna 
dreaptă? Cuprins de îndoială, mi-am desprins lănţişorul-brăţară 
de pe mâna dreaptă cu dinţii şi l-am prins la încheietura mâinii 
stângi. Nu ştiu dacă imaginaţia mi-a jucat feste, dar am impresia 
că, de atunci, mâna stângă îmi dădea iarăşi ascultare. Se ridica 
să-mi scarpine nasul la cea mai mică solicitare. Ţinea ferm 
volanul când dreapta schimba vitezele. Era o mână de acum 
calină şi bine crescută. 

Totul a funcţionat perfect până în ziua în care mâna 
stângă a tânjit din nou după independenţă. Pe când asistam la o 
reprezentaţie la Operă, a început să pocnească din degete până 
ce am fost silit să ies în huiduielile publicului. Şi a refuzat să-mi 
explice comportamentul ăsta barbar. Mai apoi, mâna stângă n-a 
încetat să mă agaseze. leşea afară din buzunar şi se băga la loc 
într-un mod ridicol, mă trăgea de păr, refuza să lase să-i fie 
tăiate unghiile de către mâna dreaptă, ceea ce mi-a pricinuit 
câteva zgârieturi. Uneori, când adormeam, mâna stângă mă 
trezea vârându-mi două degete în nări, provocându-mi un 
început de asfixie. 

Fireşte, nu aveam de gând să-i cedez, dar mâna stângă 
voia să mă facă să înţeleg ceva şi a insistat până ce i-am 
acordat puţină atenţie. Poţi înfrunta un inamic de temut, dar 
când adversarul tău se agită în permanenţă alături de tine şi se 
ascunde în buzunarul de la pantaloni, vă pot asigura că nu e 
uşor să lupţi cu el. 

Au urmat nişte săptămâni memorabile. Mâna mea fura 
obiecte din marile magazine, punându-mă în cea mai mare 
încurcătură în faţa unor supraveghetori puţin înţelegători, cu 
atât mai mult cu cât trădătoarea flutura în chip provocator 
fructul pungăşiilor mele pe sub nasul cerberilor postați la ieşire. 
Fără legitimaţia mea de poliţist, n-aş fi izbutit nicicând să ies 
basma curată. 

Aflat în vizită la prieteni, mâna mea stângă răsturna, ca 
din neatenţie, statuete şi bibelouri fragile. De asemenea, se 
băga pe sub fustele celor mai conformiste doamne şi îşi 
permitea chiar să mângâie piepturi străine, în timp ce mâna 
dreaptă şi cu mine ne îndeletniceam în linişte să luăm ceaiul. 
Am căpătat multe palme, la care mâna mea stângă a răspuns 
prin gesturi obscene. 

Mi-am împărtăşit în cele din urmă necazurile doctorului 


Honore Padut, un prieten psihanalist. Mi-a răspuns că era 
normal. O schismă pune faţă în faţă creierul drept şi creierul 
stâng în craniul nostru. La stânga raţiunea, la dreapta pasiunea. 
La stânga masculinitatea, la dreapta feminitatea. La stânga 
conştientul, la dreapta inconştientul. La stânga ordinea, la 
dreapta dezordinea. 

- Păi, dacă ordinea îşi are sediul la stânga, de ce tocmai 
mâna stângă face tot mai multe prostii? 

- Controlul membrelor este asigurat de emisferele opuse. 
Ochiul tău drept, mâna ta dreaptă, piciorul tău drept sunt 
controlate de emisfera stângă şi viceversa. Inconştientul tău, din 
latura dreaptă, prea mult timp ţinut în frâu, se străduieşte să-ţi 
atragă atenţia. De obicei, atitudinea asta se traduce prin crize 
de nervi, accese de mânie, pusee artistice. Aşa se exprimă de 
obicei emisfera dreaptă refulată. La tine, e ceva mai special. 
Frustrarea emisferei drepte a creierului tău se exprimă printr-o 
revoltă a mâinii tale stângi. E foarte interesant. Consideră-ţi 
aşadar corpul ca pe o gigantică ţară în care o regiune s-a 
răzvrătit. In Franţa, noi am cunoscut mişcările autonomiste 
vandeene, bretone, basce, catalane. Este vorba despre o 
problemă de politică internă organică. Nimic mai normal. 

Faptul că ştiam că exista o explicaţie psihanalitică la 
problema mea m-a liniştit un pic. Cu toate astea, neplăcerile 
legate de acest „apendice rebel" nu făceau decât să crească şi 
să devină tot mai numeroase. Mă stinghereau până şi în munca 
mea. 

La comisariat, mâna stângă se juca mereu cu tocul 
revolverului aşezat pe birou. Îmi făcea ştersături pe rapoarte, se 
amuza să aprindă chibrituri pe care le azvârlea în coşul de hârtii, 
îi trăgea de urechi pe superiorii mei ierarhici. 

Am fost nevoit să-mi întreb mâna stângă ce nouă 
jucărioară şi-ar dori. De pildă, râvnea cumva inelul de pe mâna 
mea dreaptă? Dar mâna stângă înşfacă un stilou şi, cu 
dificultate (căci sunt dreptaci şi nu ambidextru), însăila: „Să 
semnăm un contract de asociere." 

Mi s-a părut că visez. Să mă asociez cu mâna mea stângă! 
Când ea-mi aparţinea de când mă născusem! O mână e ceva 
dobândit. Am avut întotdeauna mâna stângă. E a mea. Cum 
părea să perceapă sunetele din interior, i-am spus: 

- Şi mai ce? A apucat iarăşi condeiul: 


„Vreau banii mei de buzunar ca să trăiesc după placul 
meu. Dacă n-ai să cedezi, o să-ţi fac viaţa imposibilă." Nevrând 
să capitulez, am încercat mai degrabă s-o îmbunez ducând-o la 
manichiuristă. O tânără femeie încântătoare cu mâini blânde s-a 
ocupat de ea dându-i o înfăţişare superbă. Unghiile străluceau. 
Totul era curat şi ireproşabil pe mâna aceea trădătoare. Şi 
totuşi, solicitudinea mea nu a izbutit să-i vină de hac monstrului. 
De îndată ce avea prilejul, oriunde, extremitatea mea stângă 
scria: „Asociere sau sabotaj!" 

Refuzam să cedez la acest şantaj. Mâna stângă mă 
strânse într-o zi de gât încercând să mă sugrume. Mâna dreaptă 
îşi dădu multă osteneală ca s-o facă să-mi dea drumul. De acum 
ştiam: mâna mea stângă era periculoasă. Numai că puteam să 
fiu şi eu. Am avertizat-o: - Dacă ai să continui să-ţi faci de cap, 
te pot amputa. Evident, ideea asta nu-mi surâdea deloc, dar nici 
nu doream să trăiesc în permanenţă sub ameninţarea unei 
mâini devenite o duşmancă de necontrolat. Ca să-i dovedesc 
hotărârea mea, mi-am închis mâna stângă într-o mănuşă de ski 
în care nădăjduiam că va sta mai liniştită. Nici un rezultat. M-am 
resemnat atunci s-o întemniţez într-un sipeţel din lemn de stejar 
meşterit de mine, ceea ce a constrâns-o să se strângă pumn. 
Am abandonat-o astfel o noapte întreagă, iar a doua zi 
dimineaţa am simţit-o jilavă de frustrare. Închisoarea, pentru 
mâinile recalcitrante, e o chestie radicală. Poate că va pricepe 
până la urmă cine era şeful aici. 

„Eu, Norbert Petirollin, sunt stăpânul incontestabil al 
întregului meu corp, din vârful falangelor până la măduva 
oaselor, posesor al organelor şi al derivaţiilor, unic responsabil 
cu traficul hormonilor, cu aciditatea stomacală, arbitru al 
fluxurilor sangvine şi al curenților electrici nervoşi. Sunt 
stăpânul corpului meu. Acest titlu îmi revine prin naştere. Orice 
tentativă de secesiune a unei părţi oarecare din organismul meu 
va fi reprimată în mod violent", repetam eu, precum un Ludovic 
al XI-lea federator. Am eliberat-o din temniţa ei şi din nou a stat 
cuminte cam vreo cincisprezece zile. După care a pus mâna pe 
o cretă şi a scris pe un zid: „Libertate, egalitate, asociere". Asta 
a fost culmea. Şi de ce nu şi drept de vot dacă tot am ajuns 
până aici? Mâna mea dreaptă ar da un vot de dreapta, iar mâna 
mea stângă, unul de stânga. 

Am izolat-o punând-o în ghips pentru o săptămână. In 


cuşcă! Atunci când mă întrebau oamenii ce mi se întâmplase, le 
răspundeam că pur şi simplu căzusem la schi. Mâna mea stângă 
ajunsese la ananghie. Seara, zgrepţăna tristă cu unghiile coaja 
ghipsului. Fiind un tip cumsecade, m-am hotărât să-i dau 
drumul. A început să tremure când a dat din nou de lumina 
soarelui. 

In urma acestei pedepse, trebuie să recunosc că n-am mai 
avut motive să mă plâng de mâna mea stângă. Mi-am putut 
relua normal activităţile până când, într-o bună zi, totul s-a dat 
peste cap. Anchetam o crimă oribilă: o vânzătoare de la un 
supermarket fusese sugrumată cu o seară în urmă. O crimă 
vicioasă al cărei mobil nici măcar nu era furtul. Alături, casa 
rămasă deschisă era plină ochi cu bancnote. Am reperat nişte 
amprente digitale şi le-am fotografiat pentru a le analiza la 
laborator. Mare mi-a fost surpriza să recunosc amprentele mâinii 
mele stângi. 

Ancheta a durat multă vreme. Am condus-o cu discreţie, 
căci nu ţineam să fiu prins, ca să spun aşa, cu mâţa-n sac. 
Totuşi, cu cât înaintam cu investigaţiile, cu atât mai mult se 
confirmau indiciile. Mâna mea stângă înfăptuise crima. De altfel, 
s-a lăudat singură pe măsură ce ancheta înainta, sfidându-mă. 
Bătea darabana pe masă mişcându-şi degetele ca pentru a-mi 
spune: „Ai vrut război, ei bine, acum îl ai." 

Cu toate astea o întrebare nu-mi da pace: cum făcuse 
mâna mea stângă pentru a mă atrage cu tot corpul la locul 
crimei fără ca eu să-mi dau seama? 

l-am întrebat pe martori. Aceştia au recunoscut că mă 
văzuseră prin preajmă în ajun. Aveam un baston, iar mâna 
stângă se sprijinea pe el. Era oare cu putinţă ca acea infamă 
ramificaţie a fiinţei mele să mă fi transportat în somn folosindu- 
se de un baston ca sprijin? Nu! încheietura mâinii mele nu era 
destul de zdravănă pentru a-mi suporta cele 85 de kilograme de 
carne necooperantă. lar deocamdată, răzmeriţa nu depăşise 
încheietura mâinii. Am cerut şi alte informaţii unui medic, iar 
acesta mi-a explicat că eram atins de o boală foarte rară. Şi-a 
exprimat dorinţa de a mă prezenta unor confraţi şi de a redacta 
o teză despre cazul meu. Am fugit cât mă ţineau picioarele, spre 
paguba mâinii mele stângi care se agăța de toate porţile spre a 
mă face să încetinesc. 

Reîntors acasă, mi-am luat mâna stângă la întrebări. De 


fiecare dată când îmi răspundea anapoda, o loveam peste 
degete cu o riglă din fier. Fireşte că, la început, a încercat să se 
apere, azvârlindu-mi în faţă toate stilourile şi gumele aflate prin 
preajmă. Dar am legat-o de piciorul mesei şi am început să dau 
în ea cu cartea de telefon până ce a consimţit să scrie. Cărţile 
de telefon pot să lovească dureros fără să lase urme. Poliţia se 
străduieşte să evite maltratările corporale, există însă cazuri în 
care suspecţii trebuie făcuţi să vorbească. 

Mâna stângă s-a decis să coopereze. Ea a scris cu un 
stilou: 

„Da, eu am omorât-o pe vânzătoarea de la supermarket. 
Tu nu-mi mai dădeai atenţie, iar eu n-am găsit decât mijlocul 
ăsta pentru a mă bucura din nou de atenţia ta." 

- Dar cum ai făcut ca să-mi transporţi tot corpul la locul 
crimei? 

Ea a scris: 

„Am suferit mult când eram în ghips, dar am avut vreme 
să cuget şi să pun la punct un plan. M-am folosit de hipnoză. 
Când ai adormit, te-am ciupit ca să te trezesc pe jumătate, după 
care am mişcat un pendul prin faţa ta pentru a te face să-mi dai 
ascultare la tot ce îţi porunceam eu scriind pe un carneţel. Până 
şi mâna dreaptă a fost de acord să servească drept suport 
pentru carneţel. «Du-te la supermarket» ţi-am cerut eu. Tu te-ai 
dus. Nu mai era acolo decât o vânzătoare care număra banii 
încasaţi în ziua aceea. Era singură, o ocazie nesperată. Am 
țâşnit, tu ai venit după mine, am strâns." 

Ce oroare! N-am să pot niciodată să explic una ca asta 
superiorilor mei. Cine mi-ar da crezare când aş spune că mâna 
mea stângă a ucis pentru că se simţea neglijată? 

Am şovăit mult timp: trebuia oare să-mi pedepsesc mâna 
stângă? 

Trebuia să-i rod unghiile până la sânge? 

M-am uitat la ea cu amândoi ochii printre cinci degete. Era 
frumoasă, mâna mea stângă. La urma urmei, o mână e ceva 
nemaipomenit. Se poate face cleşte, receptacul, cuţit de 
bucătărie. Toate degetele sunt autonome, capătul întărit prin 
unghie îţi permite să te scarpini şi să decupezi materii fibroase. 
Datorită mâinilor mele, îmi puteam bate la maşină cu toată 
viteza rapoartele de poliţie, puteam juca sute de jocuri, puteam 
să mă spăl, să răsfoiesc cărţi, să conduc maşini. Le datoram 


mult. Doar atunci când ceva îţi lipseşte ajungi să-ţi dai seama 
cât de greu de înlocuit era acel lucru. Mâinile mele sunt nişte 
minuni ale mecanicii. Nici un robot nu le-ar putea egala. 

Am nevoie de amândouă mâinile mele. Inclusiv de stânga 
asta rebelă. 

Am ajuns la concluzia că cel mai bine era să mi-o fac 
totuşi prietenă. Mâna asta, în fond, îmi fusese foarte utilă în 
trecut şi încă putea fi prețioasă. Îşi dorea autonomia, cu atât 
mai bine. În felul ăsta aş dispune permanent de o a doua 
părere... la îndemână. M-am hotărât aşadar să semnez un 
contract de asociere cu mâna mea stângă. 

Dreapta îmi reprezenta interesele, în vreme ce stânga şi le 
reprezenta pe ale sale. In clauza principală, îi acordam mâinii 
stângi ceva bani de buzunar şi o manichiură săptămânală. In 
schimb, ea consimţea să participe la toate sarcinile la care era 
supus restul corpului. M-ar ajuta să mă echilibrez la jogging, ar 
completa munca mâinii drepte la ghitară etc. Ar beneficia în 
plus de toate avantajele legate de apartenenţa la trupul meu: 
reglare termică, irigare sangvină, sistem de alarmă în caz de 
durere dimpreună cu solidaritatea celorlalte organe vizând să 
facă să înceteze suferinţa, curăţenia zilnică, protecţia 
vestimentară adaptată, nouă ore de odihnă pe zi. 

Astfel mi-am asigurat o aliată importantă, mereu 
apropiată, mereu devotată. Ea a fost cea care m-a sfătuit de 
altfel să părăsesc munca la poliţie pentru a-mi deschide propria 
agenţie de detectiv: „MSPA", adică „Mâna Stângă & Petirollin 
Agency". 

Unii pretind că, la agenție, mâna stângă e cea care 
conduce şi ia toate hotărârile importante, dar acestea sunt 
limbile bârfitoare invidioase. Probabil pentru că-şi petrec trei 
sferturi din zi în interiorul unor guri putride printre nişte dinţi 
plini de tartru. lată nişte motive care te pot face claustrofob. Ele 
ar prefera să fie autonome precum mâna mea stângă. E de 
înţeles. 


Arborele scenariilor posibile 

leri ştirile televizate erau atroce. Apoi am dormit prost. 

M-am trezit de mai multe ori lac de sudoare, cu 
fierbinţeală. 

Când, în sfârşit, m-am putut cufunda într-un somn mai 


adânc, am visat un arbore care-şi întindea în ritm accelerat 
ramurile spre cer. 

Trunchiul se lărgea, se răsucea şi trosnea, în vreme ce se 
iveau frunze care foşneau, iar apoi cădeau, lăsând loc altor 
muguri. 

Dacă te apropiai, vedeai pe scoarţa lui mii de punctişoare 
negre care mişunau. 

Nu erau furnici, ci fiinţe omeneşti. Şi dacă te dădeai mai 
aproape, le vedeai bebeluşi târându-se în patru labe, apoi 
ridicându-se, devenind copii, adulţi, apoi bătrâni. Şi pentru ei 
timpul se accelera. 

Tot mai mulţi ciorchini de punctişoare negre şiroiau pe 
scoarţa acelui copac gigantic. Şi pe măsură ce arborele se 
întindea, numărul lor creştea. Oamenii alcătuiau şiruri lungi care 
brăzdau ramurile, oprindu-se uneori la apariţia câte unei crăci. 
Înaintau până la frunze, le ocoleau sau încercau să se caţere pe 
ele. Uneori frunza cădea şi toate fiinţele acelea umane cădeau o 
dată cu ea. 

Noaptea asta am visat un arbore, iar dimineaţa lucrul ăsta 
mi-a dat o idee. 

Poate că există cicluri în istorie... 

Poate că unele evenimente sunt previzibile cu condiţia să 
cugeţi un pic la ceea ce s-a petrecut deja... 

Unii viitorologi au avansat cândva nişte ipoteze. Ei au 
remarcat că... 

La fiecare unsprezece ani se produce o recrudescenţă a 
violenţei la scară planetară (au asociat chiar acest fenomen cu 
erupțiile de magmă la suprafaţa Soarelui). 

La fiecare şapte ani cursurile la Bursă se prăbuşesc. 

La fiecare trei ani intervine o accelerare a numărului 
naşterilor. 

Evident, nu este atât de simplu, dar pentru ce ne-am lipsi 
de încercarea de a anticipa viitorul... 

Poate că vom evita nişte catastrofe studiind trecutul... 
Poate că vom prevedea anumite situaţii studiind curbele de 
evoluţie logice sau probabile... 

De mult timp specialiştii discută despre creşterea 
demografică exponențială a oamenilor pe Terra. Şi de fiecare 
dată ei pretind că situaţia nu este alarmantă, deoarece reuşim 
să producem tot mai multă hrană. Or, noi ştim acum că această 


hrană este sărăcită în vitamine şi în oligoelemente, pentru că 
am istovit pământul prin folosirea prea multor îngrăşăminte. 
Este Terra suficient de bogată pentru a hrăni o omenire care se 
dublează la fiecare zece ani? Nu riscăm să avem parte de 
războaie pentru supravieţuire? 

Am putea oare pune aceşti factori în ecuaţie spre a 
prevedea schimbările pe care le vor atrage după ei în viitor? Azi- 
dimineaţă, mi-am închipuit că nişte bărbaţi şi nişte femei veniţi 
dinspre toate orizonturile cunoaşterii, sociologi, matematicieni, 
istorici, biologi, filozofi, politicieni, autori de science-fiction, 
astronomi, se adunau într-un loc izolat, la adăpost de orice 
influenţă. Ei ar forma un club: Clubul vizionarilor. 

Mi-am imaginat că aceşti specialişti ar discuta şi ar încerca 
să-şi pună la un loc cunoştinţele şi intuiţiile pentru a stabili o 
arborescentă, arborescenta tuturor formelor de viitor posibile 
pentru omenire, planetă, conştiinţă. 

S-ar putea ca ei să aibă păreri contrarii, asta n-ar avea nici 
o însemnătate. S-ar putea chiar înşela. Puțin contează cine ar 
avea sau nu dreptate, ei n-ar face decât să acumuleze, fără 
noţiunea de judecată morală, episoadele posibile ale viitorului 
omenirii. Ansamblul ar constitui o bancă de date a tuturor 
scenariilor de viitor imaginabile. 

Pe frunzele arborelui ar fi înscrise ipoteze: „Dacă ar 
izbucni un război mondial", sau „Dacă meteorologia s-ar 
deregla", sau „Dacă am începe să ducem lipsă de apă potabilă", 
sau „Dacă s-ar utiliza donarea pentru a crea mână de lucru 
gratuită", sau „Dacă am reuşi să facem un oraş pe Mar te", sau 
„Dacă am descoperi că un soi de carne a provocat o maladie 
care-i contaminează pe toţi cei care o consumă", sau „Dacă am 
reuşi să branşăm creierele direct la computere", sau „Dacă nişte 
materii radioactive ar începe să se scurgă din submarinele 
nucleare ruseşti scufundate în oceane". 

Dar ar putea exista şi frunze mai benigne sau mai legate 
de cotidian, de pildă: „Dacă ar reveni moda minijupelor", sau 
„Dacă am cobori vârsta ieşirii la pensie", sau „Dacă s-ar reduce 
timpul de lucru", sau „Dacă ar fi micşorate normele autorizate 
de poluare pentru automobile". S-ar vedea atunci desfăşurându- 
se pe acest imens copac toate ramurile şi frunzele viitorului 
posibil al speciei noastre. 

S-ar vedea de asemenea apărând noi utopii. 


Această muncă de ucenic vizionar ar fi în întregime 
reprezentată în această schemă. Evident, ea n-ar avea pretenţia 
de a „prezice viitorul", ci în orice caz doar avantajul de a 
desemna înlănţuirile logice ale evenimentelor. 

lar prin acest arbore al scenariilor posibile, s-ar desluşi 
ceea ce eu am numit CMV: „Calea minimei violenţe". S-ar 
constata că o decizie pe moment impopulară poate evita o mare 
problemă, pe termen mediu sau lung. 

Arborele scenariilor posibile i-ar ajuta astfel pe politicieni 
să-şi depăşească teama de a displăcea pentru a se întoarce la 
mai mult pragmatism. Ei ar putea declara: „Arborele scenariilor 
posibile arată că, dacă eu acţionez în acest sens, asta va avea 
consecinţe neplăcute în imediat, dar vom scăpa de cutare sau 
cutare criză; în vreme ce dacă nu fac nimic, riscăm probabil 
cutare sau cutare catastrofă." 

Publicul, mai puţin apatic decât ni-l închipuim în general, 
ar înţelege şi nu ar mai reacţiona la nivel epidermic, ci doar 
ţinând seama de interesul copiilor, nepoților şi strănepoţilor. 

Unele măsuri ecologice greu de luat ar deveni mai 
acceptabile. 

Arborele scenariilor posibile ar avea vocaţia nu doar de a 
permite detectarea acelor CMV, ci şi de a încheia un pact politic 
cu generaţiile viitoare, spre a le lăsa o planetă viabilă. 

Arborele scenariilor posibile ne-ar ajuta să luăm hotărâri 
raţionale, şi nu emoţionale. 

Arborele scenariilor posibile ar fi imens, în lărgime şi în 
profunzime. Dacă ar trebui desenat, s-ar obţine probabil o 
arborescentă care ar acoperi o foarte mare întindere. 

De aceea azi-dimineaţă am imaginat utilizarea unui 
program informatic în stare să reprezinte toate ramurile şi să le 
viziteze. 

M-am gândit că ar fi cu putinţă să ne servim de un motor 
oarecum similar cu cele ale acelor programe de şah care prevăd 
mai multe mişcări şi răspunsurile lor probabile. 

Ar fi suficient să se introducă un factor în program pentru 
ca maşinăria să calculeze implicarea sa asupra tuturor celorlalţi 
factori. In ce fel anume frunza pe care scrie: „Dacă s-ar reduce 
timpul de lucru" poate acţiona, fie şi indirect, asupra frunzei pe 
care stă scris: „Dacă ar izbucni un al Treilea Război mondial", 
sau „Dacă ar reveni moda minijupelor"? 


Azi-dimineaţă, mi-am imaginat că arborele scenariilor 
posibile ar fi instalat pe o insulă, într-o clădire mare, având în 
centru un computer, înconjurat de săli de şedinţe, de discuţii, de 
destindere. Specialiştii ştiinţei ar fi încântați să vină să-l 
bombardeze de cunoştinţe, cu prilejul unor scurte şederi. 

M-am gândit la plăcerea pe care ar avea-o acei cercetători 
dacă ar reduce astfel violenţa viitoare şi ar asigura confortul 
generaţiilor următoare. 

Bun, asta e aşa, o idee, pe care o lansez în eter. Cred că 
seara asta am să dorm mai bine, şi am să încerc să mai găsesc 
şi altele. 


Misterul cifrei 

Până aici, suntem de acord. 

Atunci să continuăm. 

Îşi masă tâmplele. 

- Ei, bine? întrebă vocea. 

- A, aici începi să ai îndoieli, nu-i aşa? 8 + 9 =? 

Vincent se strâmbă. Cât puteau face 8 + 9? Avea desigur 
câteva intuiţii. Pe coarnele Marelui Număr! Doar i-o spuseseră. 
Trebuia să-şi aducă aminte. 8 +9=... 

Deodată o străfulgerare îi trecu prin minte. 

Nu mai exista vreo altă întrebare. 

- Bun. Într-adevăr. 8 + 9 = 17. 

Sub marea cupolă care domina biserica Cifrei, „17" răsună 
de mai multe ori. 17. 

O cifră ciudată. Se descompune greu. Nu e cu adevărat 
simpatică. Totuşi, ea reprezintă adunarea lui 8 cu 9. 

Vincent descoperise. Făcea deci parte din elita mondială. 
Omul cu voce gravă, aşezat în faţa lui pe un tron 
multidimensional, se numea Egalem Sedeuw. Conducea marea 
mănăstire guvernamentală a Cifrei. Nu era un oarecare. Purta 
titlul cel mai înalt în ierarhia călugărilor-soldaţi, deoarece era 
arhiepiscop-baron. Se aplecă în faţă şi înălţă un deget. 

- Într-o zi, te voi învăţa ceva cumplit, declară el cu 
expresia unui bunic care făgăduieşte o zaharica. 

- Ce mai am de descoperit? întrebă Vincent. 

- Te voi învăţa cât fac 9 şi cu 9. Asta nu ştii, nu-i aşa? 
Tânărul Vincent rămase tulburat. 

- Dar nimeni nu ştie cât fac 9 şi cu 9! 


- Desigur, puţini o ştiu, dar eu ştiu. Şi suntem cam o sută 
pe planeta asta care o ştim. 9 + 9 dau un număr. Un număr 
extraordinar, un număr foarte interesant, destul de surprinzător, 
pe legea mea. 

Vincent i se aruncă la picioare. Era emoţionat. 

- O, Maestre, învaţă-mă repede taina asta mare. Egalem 
Sedeuw îl dădu la o parte cu piciorul. 

- Ai s-o ştii într-o bună zi, dar nu imediat. Care ţi-e gradul? 

- Sunt preot-cavaler. 

- Câţi ani ai? 

- Am jumătate din timpul vieţii. 

- Şi ştii să numeri până la 17. E bine. Preotul-cavaler îşi 
plecă ochii. Admise că nu aflase decât de curând de existenţa 
numărului 17. 

Arhiepiscopul-baron se aplecă în faţă, cu un zâmbet 
maliţios pe buze. 

- Ştii tu până la ce număr ajunge gândul meu? Vincent 
încercă să răspundă cât putu el mai bine. 

- Nu sunt în stare să-mi închipui înţelepciunea şi nici 
ştiinţa dumneavoastră. Presupun doar că trebuie să existe 
numere dincolo de 17 şi că le cunoaşteţi. 

- Exact. Nu sunt foarte numeroase, dar există. Şi într-o 
bună zi, le vei cunoaşte şi tu! Revino mâine şi-ţi voi încredința o 
mare misiune. Dacă ai s-o duci la bun sfârşit, am să-ţi dau 
rezultanta lui 9 + 9. 

Ce onoare! Un pas înainte. Cuprins de o irepresibilă 
emoție, preotul-cavaler îşi reţinu o lacrimă. Magistrul său îi făcu 
semn că putea acum să se ridice şi să plece. 

Vincent galopa pe cal întrebându-se cât puteau face 9 + 9. 
Cu siguranţă un număr gigantic, poate şi cu implicaţii 
surprinzătoare. Scările şeii atingeau burta bidiviului. Flamura îi 
flutura în vânt purtând simbolul cifrei. Cifra unu. Se simţea 
fericit că e călugăr şi că e savant. 

Îl descoperise pe 17 aproape din întâmplare. Izbucnise o 
încăierare într-o cârciumă, el îşi trăsese spada din teacă şi se 
luptase cu o bandă de pungaşi care atacaseră un bătrân. Omul 
era rănit. Vincent nu-i putuse salva viaţa. Bătrânul pierdea mult 
sânge, dar avu totuşi prezenţa de spirit de a-i mulţumi şi, în 
semn de recunoştinţă, îi dezvălui că „8 + 8 = 16". Bătrânul nu 
ştia că Vincent este preot-cavaler. Se aştepta ca acesta să-i 


sărute picioarele. Secretul lui 16 era rar. Or, Vincent îi spuse că 
el poseda deja o mare cultură şi că ştia de multă vreme că 8 + 8 
= 16. 

În clipa aceea, bătrânul rănit, care agoniza, îl apucă de 
braţ şi-i şopti la ureche: 

- Poate, dar ştii cât fac 8 + 9? 

8 + 9 era ceva ce-i depăşea iniţierea. Atunci, chiar înainte 
de a-şi da duhul, muribundul articulase: 

Şi iată că la un interval de o săptămână, culmea norocului, 
marele  arhiepiscop-baron  Egalem  Sedeuw îl convoca, 
propunându-i să-l înveţe câtfac9+ 9! 

Nivelul superior. 

Mai sus, mereu mai sus în conştiinţa sporită. 

În doar câteva zile, înţelesese ceea ce unora nici măcar nu 
le dădea prin minte în cursul unei vieţi întregi. 

Zâmbi. Lui Vincent îi plăcea să rezolve misterele. 

Galopă şi mai straşnic, ajungându-i din urmă pe soţia sa, 
Septine, o intelectuală de ultimă generaţie care ştia să numere 
până la 12, pe copiii săi care numărau abia până la 5, şi pe 
propriii săi părinţi care nu izbutiseră niciodată să treacă dincolo 
de 10. 

În calitate de preot-cavaler, Vincent era bogat. Toată 
lumea din oraş trebuia să-i respecte pe cei ce ştiau să numere 
mai departe de 15. 

Stătu la taclale cu soţia sa şi se amuză cu copiii pe ca-re-i 
educa după cum putea mai bine, dar nu mai avea nimic să le 
spună părinţilor lui, a căror gândire limitată sub 10 împiedica 
orice dialog. Dacă ar fi aflat că mai erau şi 11 şi 12 şi 13 şi 14, 
ar fi fost complet răvăşiţi. 

Vincent trăia într-o societate în care totul era întemeiat pe 
cifre. Decât să studieze materiile pe teme sau cronologic, le 
învățau prin intermediul cifrelor, iar asta se făcea încă de la 
grădiniţă. 

Cunoaşterea perfectă a unei cifre constituia obiectivul 
unuia sau mai multor ani şcolari. lar în noţiunea de cifră, 
profesorii includeau geografia, istoria, ştiinţele. Pe scurt, totul, 
incluzând şi spiritualitatea.” 

A stăpâni o cifră nu era puţin lucru. Încă de la o vârstă 
fragedă, profesorii începuseră să-l iniţieze pe Vincent în puterea 
cifrei 1. El cunoştea totul despre cifra 1. 1 încarnează universul 


în care trăim, întregul se află în univers, întregul se află în 
unitate. 1 reprezintă începutul a toate. Marele bing-bang. Este 
de asemenea continentul unic înaintea divizării sale. 

1 înseamnă sfârşitul a toate. Moartea. Ceea ce e simplu 
revine la simplu. 

1 simbolizează conştientizarea solitudinii. Eşti mereu 
singur, eşti mereu „unu" în viaţă. 

1 personifică înţelegerea „eului". Fiecare este unic. 1 
înseamnă şi monoteismul. Există deasupra o forţă superioară 
care reuneşte tot. 

1 fiind cifra cea mai importantă, Vincent îi studiase 
multiplele fațete vreme de mai mulţi ani. Apoi îi fusese predată 
noţiunea de 2. 

2 decurge logic din 1. 

2 înseamnă divizare. Complementaritate. 2 reprezintă 
sexul opus, femininul care completează masculinul. 

2 încarnează dragostea. 

2 simbolizează distanţa între sine şi restul lumii. 2 exprimă 
dorinţa de a poseda ceea ce este diferit. 2 înseamnă a nu te mai 
preocupa doar de şinele 1. 

2 personifică antagonismul cu ceilalţi. 

2 înseamnă aşadar şi război. Binele şi răul, negrul şi albul, 
teza şi antiteza. Yin şi yang. Faţa şi dosul. 

2 dovedeşte că orice lucru e divizibil. Că ceea ce este bun 
ascunde un efect pervers rău. Şi că ceea ce este rău are un 
efect pervers bun. 

2 încarnează şocul efervescent al contrariilor care duce 
la... 

3. Câţiva ani mai târziu, Vincent învățase sensul cifrei 3. 

3 reprezintă diviziunea întregului în teză, antiteză, sinteză. 

3 este copilul produs de unirea dintre 1 şi 2. 

3 formează triunghiul. 3 înseamnă observatorul luptei lui 1 
împotriva lui 2. 

3 înseamnă a treia dimensiune: relieful. Lumea căpăta 
volum datorită acestei cifre. 

3 declanşează şi dinamizează raporturile între 1 şi 2. Ceea 
ce se află în 3 evoluează în sus, dar trebuie să fie canalizat. 

A trecut la 4, 4 care temporizează jocul. 

4 echilibrează forţele, compensează efectul lui 3. 

4 înseamnă fortificaţie, apartament pătrat, castel pătrat. 


4 simbolizează perechea de copii sau perechea de prieteni 
care se alătură pur şi simplu cuplului. Orice viaţă socială nu 
poate demara decât de la 4. 

4 face să funcţioneze mecanismul satului, aşadar şi viaţa 
socială. 

4 înseamnă cele patru puncte cardinale. 4 personifică 
reţeta checului din patru părţi egale, cea mai simplă prăjitură. 

4 înseamnă cele patru membre ale noastre, care ne 
permit să acţionăm asupra naturii. 4 înseamnă securitatea, 
aşadar evoluează spre... 

5, cifra sacră. 

5 reprezintă acoperişul ascuţit care acoperă casa pătrată. 

5 desemnează degetele mâinii unite pentru a se 
transforma în pumn, cele cinci degete de la picioare care 
asigură verticalitatea corpului. 

Astfel fusese educat elevul foarte bun, călugărul-soldat 
Vincent. Învăţase treptat, an după an, evoluţia lumii urmând 
evoluţia cifrelor. Cunoştea magia lui 6, care echilibrează 
construcţiile, perversitatea lui 7, cifra care domneşte peste 
toate legendele. Descoperise puterea lui 8, cifra geometriilor 
perfecte. ÎI iubea pe 9, cifra gestaţiei. 

În mod normal, majoritatea copiilor şcolarizaţi învățau să 
numere până la 9, însă el, copil supradotat, fusese iniţiat şi în 
10, şi trecuse deci pragul lumii cifrelor pentru a pătrunde în 
aceea a numerelor. Vincent îl descoperise astfel pe 11, care se 
citeşte în toate sensurile, apoi pe 12, numărul judecătorilor. I 
adora în special pe acesta din urmă, divizibil prin 1, prin 2, prin 
3, prin 4, prin 6! Fusese iniţiat în 13, numărul Răului, apoi în 
14,15,16. Fără a mai vorbi de 17, numărul pe care îl afli când 
încerci să salvezi bătrâni în cârciumi. 

Faptul de a şti să numere atât de departe îl propulsase 
evident în vârful administratiilor ecleziastice care guvernau ţara. 
Era de acum preot-cavaler. Încă de la vârsta de şaisprezece ani, 
fusese trimis la o mănăstire în care învățase meseria de spion 
polivalent. 

A doua oară când se înclină dinaintea arhiepiscopului- 
baron Egalem Sedeuw, acesta i se păru obosit, cu toate astea 
bătrânul avea aceeaşi privire străpungătoare şi nu-şi ascunse 
mulţumirea de a-l revedea pe tânărul său adept. Se juca în 
acest timp cu o pipă lungă pe care se amuza s-o aprindă şi s-o 


stingă. 

- Misiunea pe care ţi-o voi încredința este delicată. Mulţi 
au plătit-o cu viaţa. Dar tu ştii să numeri până la 17, eşti aşadar 
destul de descurcăreţ pentru a izbuti. 

- La ordinele dumneavoastră. 

Bătrânul călugăr îl duse pe Vincent spre un loc mai ridicat 
care oferea o panoramă unică asupra grădinilor de ciclame şi de 
bougainvillees. 

- A survenit un „incident". Patru preoţi-cavaleri au devenit 
eretici. Acum sunt fugari, dar au fost reperaţi în oraşul Parmille. 

- Preoţi-cavaleri? De ce nivel? 

- Ai vrea să ştii dacă numără mai sus decât tine, nu-i aşa? 
Ei bine, da, posedă mai multe cunoştinţe decât tine şi ştiu 
perfect cât fac 9 + 9. 

Vincent era mai degrabă surprins că nişte oameni care 
cunoşteau deja rezultanta lui 9 + 9 ajung să aleagă erezia! 

Făcu această remarcă. Înțeleptul îl luă pe după umeri. 

- Vincent, a şti prea multe lucruri te poate duce la 
nebunie. Acesta e motivul pentru care cunoaşterea numerică nu 
e răspândită în mod echitabil între oameni. Pentru acest motiv 
copiii nu sunt puşi să înveţe cifrele care depăşesc limita de zece. 
Fiecare cifră, fiecare număr posedă o putere, dar o putere greu 
de controlat. Sunt ca nişte bile de energie în stare să lanseze 
trăsnetul. E important ca această energie să fie canalizată, altfel 
se întoarce împotriva ta şi rişti să fii ars de moarte. 

- Ştiu asta, Maestre. 

- Şi cu cât cifra este mai ridicată, cu atât poate deveni mai 
primejdioasă pentru cel care o manevrează greşit. 

Discursul ăsta îl lăsă gânditor pe Vincent. Într-adevăr, nu 
toată lumea era în stare să priceapă interesul de a număra 
dincolo de 10. Propriii săi părinţi cu greu şi-ar fi închipuit 11 sau 
12. Din fericire, erau scutiţi de această responsabilitate. În 
schimb, el, Vincent, era de acum lansat într-o căutare a ştiinţei 
numerice. Curând, avea să ştie cât fac 9 + 9. 

Tot mai sus, tot mai departe. Îşi dădea seama că această 
cunoaştere a cifrelor, apoi a numerelor, îl îmbăta pe zi ce trece 
mai mult, dar încă nu realiza şi pericolele acestei cunoaşteri. O 
amintire îi reveni totuşi în minte. 

Văzuse oameni omorându-se între ei pentru că manevrau 
la întâmplare cifre mai mici decât 15. 


- Aceşti călugări eretici au şi ucis. Trebuie să-i regăsim pe 
asasinii ăştia, spuse arhiepiscopul-baron. 

Egalem Sedeuw îi înfăţişă portretele preoţilor-cavaleri 
ucigaşi. Nu aveau aerul unor asasini, dar oare cu ce seamănă 
asasinii? Vincent le văzu apoi pe cele ale victimelor lor. Era oare 
cu putinţă ca nişte oameni care ştiu cât fac 9 + 9 să se dedea la 
astfel de violenţe? 

- Nu te lua după aparenţe. Elimină-le. Să n-ai nici o milă 
pentru sceleraţii ăştia. Şi, mai ales, nu vorbi cu ei. 

Câteva ceasuri mai târziu, Vincent îşi îmbrăcă ţinuta de 
preot-cavaler, îşi luă arcul, apoi o luă călare în direcţia oraşului 
Parmille unde fusese semnalată prezenţa ucigaşilor. Călătoria fu 
lungă şi obositoare. Se văzu nevoit să schimbe de mai multe ori 
calul, în sfârşit, cetatea şi donjoanele ei se înălţară în faţa 
ochilor lui. Parmille. 

La sosire, fu luat pe sus de vârtejul unui carnaval. Ştia 
desigur că astăzi se serba cam peste tot descoperirea înmulţirii, 
dar nu se aştepta la atâta veselie. 

„3 x 2 = 6" fusese de mult descoperit, dar popoarele 
continuau să celebreze evenimentul. Sărbătoarea înmulţirii mai 
era de altfel numită şi sărbătoarea dragostei, căci doar făcând 
dragoste bărbaţii şi femeile ajung să se şi înmulțească. 

În mijlocul mulţimii, Vincent desluşi deodată un chip. Era 
unul dintre cei patru preoţi-cavaleri ale căror portrete le văzuse. 
Afacerea se înfăţişa bine. Fără să caute, dăduse deja peste unul. 
Îşi înălţă arcul şi, fără şovăială, lansă o săgeată care trecu pe 
lângă ţintă fără s-o atingă. Omul o luă la sănătoasa cât îl ţineau 
picioarele. Vincent se luă după el. Aruncă o altă săgeată care se 
înfipse într-o mască de lemn. „Ucigaşul" profită de acest răgaz 
pentru a se alătura unei procesiuni de fecioare, care se 
îndreptau spre o estradă ca să participe la un concurs ce ar fi 
încununat-o pe regina înmulţiri. 

Găsindu-se în incapacitate de a ochi în mijlocul gloatei, lui 
Vincent nu-i mai rămase decât să aştepte sfârşitul acestei 
competiţii stupide. 

Una câte una, fecioarele erau prezentate unor graţioşi 
tineri. Cele care nu-şi alegeau destul de repede cavalerul, erau 
nevoite să se mulţumească până la urmă cu aceia pe care nu-i 
aleseseră tovarăşele lor - oarecum rebuturile. 

La sfârşitul spectacolului, Vincent dădu drumul unui tir 


susţinut şi, de data asta, nimeri. Săgeata îl lovi din plin pe om în 
spate şi îi străbătu toracele, ieşind pe partea cealaltă. 

Vincent reuşise, se apropie de victima sa care zăcea pe 
jos. 

Înainte de a muri, omul îi făcu semn să se aplece spre el. 
Lipindu-şi gura de urechea lui, articula cu dificultate: 

- Numerele... numerele merg mai departe... numerele 
merg mai departe de... 

Omul se crispa, abandonă lupta şi se prăbuşi într-o 
tresărire de agonie. 

Vincent îşi recupera săgeata şi o şterse. Curioşii începeau 
să se adune în jurul lui, dar când observară însemnele de preot- 
cavaler, se dădură la o parte cu respect. 

Corpul fu evacuat. Carnavalul se porni şi mai năvalnic. 

Vincent cercetă fotografiile. 

Încă trei victime, şi Sedeuw îl va învăţa cât fac 9 + 9. 

Şi iată că tocmai apărea în depărtare un altul din chipurile 
căutate. Nepăsător, omul arunca vesel cu confetti asupra 
femeilor deghizate în păsări. Vincent lansă o săgeată, dar rată 
iarăşi ţinta. La fel ca prima dată, şi acest om o luă la goană. 

Preotul-cavaler plecă în urmărirea lui, dar omul îl atrase 
într-o fundătură. Încrezător, Vincent înainta spre a-şi duce 
treaba la bun sfârşit, dar, înainte să-şi fi putut încorda arcul, se 
prăbuşi, doborât de lovitura cuiva care stătuse ascuns sub 
streaşină unei porţi. 

Când îşi veni în fire, Vincent era legat fedeleş, iar cei trei 
preoţi supraviețuitori stăteau în faţa lui. 

- L-a ucis pe Octave, declară unul dintre ei, individul ăsta 
n-are pic de milă. 

- Ai grijă, îl sfătui cel de-al doilea pe al treilea. Poate că e 
specialist în mânuirea armelor şi în lupta corp la corp. 

Cel de-al treilea scotocea prin buzunarele rasei de dimie, 
scoțând de acolo nişte documente frumos scrise. 

- ÎI cheamă Vincent şi este preot-cavaler de gradul 17. 

- Ei bine, arhiepiscopul-baron ţine probabil mult să ne 
vadă răposaţi ca să ne trimită pe cineva de calibrul ăsta, 
remarcară ceilalţi doi. 

Vincent se propti într-un cot. 

- Ştiu că sunteţi şi mai învăţaţi ca mine, zise el calm. Ştiţi 
cât fac 9 + 9. 


Tustrei izbucniră în râs. 

- Ce vă amuză atât de tare? Ei continuau să râdă în 
hohote. 

- 9 + 9. Ştim cât fac 9 + 9. Ha! Ha! Ha! 

- Dar ce e aşa de nostim aici? 

Unul dintre asasini, scund de statură şi gras, cu chip 
rumen, se aplecă spre el zâmbind. 

- Ştim mult mai mult decât atât! 

- Vreţi să spuneţi că ştiţi cât fac 10 + 9? Cel mai înalt 
dintre ei se strica de râs. 

- Fireşte, şi pentru asta ţi-a dat Egalem Sedeuw 
însărcinarea să ne ucizi. Noi am înţeles sensul cifrelor şi al 
numerelor. 

- Ştim atât de mult încât s-a speriat. 

- Sunteţi nişte ucigaşi şi mai ştiu că aţi ucis nişte călugări. 

Se liniştiră dintr-o dată şi se uitară la el cu milă. 

- Asta e versiunea oficială pe care ţi-a dat-o arhiepiscopul- 
baron ca să te convingă s-o porneşti pe urmele noastre, explică 
lunganul. In realitate, noi n-am ucis pe nimeni. Crima noastră 
este cu mult mai gravă. Am ajuns prea departe cu înţelegerea 
lucrurilor. 

Făcură prezentările. Cel scund şi rotofei se numea Sixtin, 
cel înalt şi slab era Douzin, iar cel creţ, Troyun. li povestiră lui 
Vincent versiunea lor asupra faptelor. 

Într-o zi, Egalem Sedeuw le ceruse să facă o anchetă în 
legătură cu un animal. Într-adevăr, o echipă de arheologi găsise, 
pe o bucată de metal ce data dintr-o perioadă foarte veche faţă 
de civilizaţia prezentă, desenul unui animal ciudat care semăna 
cu o gazelă. 

Sixtin scoase din buzunar o cutie din lemn lunguiaţă, pe 
care o deschise. Înăuntru, un sipeţel conţinea o placă de fier pe 
care era reprezentat un animal văzut din profil. Avea coarne pe 
cap, patru picioare şi o coadă. 

- Am studiat multă vreme animalul ăsta, l-am căutat pe 
tot globul. Egalem Sedeuw credea că e vorba de un monstru. 

- Dar nu era asta. 

- Era vorba de... 

- Nu, nu-i spune imediat, îl opri Troyun. 

- Dar dacă nu-i explicăm, va continua să ne urmărească. 

Celălalt se resemna. 


- Nu era desenul unui monstru, ci un număr care 
depăşeşte tot ce se cunoştea până atunci. 

Instinctiv, Vincent se trase înapoi. 

- Cu neputinţă. 

- Uită-te bine, preotule-cavaler, coarnele constituie două 
cifre de 6, picioarele din faţă, două cifre de 7. Pântecele este 
făcut din doi de 0, picioarele dindărăt sunt doi de 9, iar coada e 
un 6. 

Privirea lui Vincent fixa ciudatul desen. El nu vedea decât 
o gazelă, pentru că ochii lui refuzau să asocieze toate aceste 
forme în alt mod. Fireşte, dacă era izolat capul caprei, se putea 
desluşi o asociere îndepărtată cu cifra 6. Oricum, era de 
neconceput să lipeşti toate acele cifre atât de aproape unele de 
altele. Doar cifra 1 poate fi alăturată alteia spre a forma un 
număr peste zece. 

Vederea i se înceţoşa pe când ceilalţi continuau să-i 
explice descoperirea lor arheologică. Vincent încercă o slabă 
apărare. Era de ajuns să izoleze fiecare parte pentru a vedea 
adevărul. Nu erau decât cifre alăturate şi nimic altceva. 

- Ei bine, avem aici doi de 6, doi de 7, doi de 0, doi de 9 şi 
un 6, nimic nou! 

Douzin îşi plimbă degetul peste bucata de metal: 

- Nu, trebuie să înţelegi desenul ăsta în totalitatea lui. 
Animalul ăsta este ... un „număr"! 

Un număr... 

Vincent îşi recapătă încrederea. Oamenii ăştia erau 
nebuni. 

- Un număr din mai mult de două cifre, asta nu înseamnă 
nimic. Ce este peste zece... 

Lunganul cel slab stărui: 

- Nu e vorba de ce trece de zece, ci de mai multe zeci de 
zeci de zeci. 

- Nu pricep nimic din ce spuneţi. 

- Până la cât ştii să numeri? 

- Până la 17. ' 

- Bravo, eşti departe de a fi un dobitoc. Eşti aşadar în 
stare să asimilezi descoperirea noastră. Până acum, noi ne 
restrângeam imaginaţia la progresia primelor cifre. Când omul a 
descoperit numărul 15, a început să gândească până la 15! Apoi 
omul a progresat şi a descoperit numărul 16, apoi 17, apoi... 


- Voi ştiţi să numărați mai departe de 17? 

- Desigur. 

- In cazul ăsta, aţi putea să-mi spuneţi cât fac 9 + 9? 

- Cu siguranţă. 

_ Călugării aflaţi în afara legii se distrau pe seama neştiinţei 
lui. Işi băteau joc de el. Vincent avea neplăcuta impresie că 
aceşti călugări descoperiseră ceva ce el ignora. 

Făcură să dureze momentul de îndoială, după care 
declarară: 

- 9+ 9=...18. 

Asta era deci, 18,18,18, divizibil prin 9, prin 6, prin 3, prin 
2, prin 18, prin 1. Ce număr frumos! 

Vincent era topit de admiraţie în faţa acestei revelații, 
când tipul cel scund şi durduliu continuă: 

- Dar asta nu e tot. Mai ştim şi cât fac 9 + 10 şi de 
asemenea 10 + 10, şi chiar 10 + 11. 

De data asta, era prea de tot. 

- Nu vă cred. Nu există nimic dincolo de numerele formate 
cu zece. 

- Ba da, există douăzeci. De două ori 10 = 20. 

Lui Vincent îi veni să-şi astupe urechile. Era prea mult, 
prea multă ştiinţă, destăinuită mult prea repede. | se învârtea 
capul. 

Troyun se apropie de el. 

- lată ce am descoperit datorită animalului care seamănă 
cu o capră sau cu o gazelă şi care nu e totuşi decât un număr. 
Un imens continent de cunoştinţe se deschide în faţa noastră. N- 
am parcurs până acum decât un drum foarte mic. 

- 667700996 a fost desenat de nişte oameni plini de 
ştiinţă (poate nişte oameni din viitor reîntorşi ca să-şi viziteze 
trecutul). Au uitat în trecere acest obiect şi astfel ne-au 
dezvăluit că omul viitorului ştie să numere până la 667700996! 

Vincent scoase un țipăt de durere. Avea impresia că o 
poartă mare se deschidea în creierul lui, eliberând trei sferturi 
din posibilităţile care până atunci stătuseră presate într-un 
ungher al cortexului său. 

Plângea. Ceilalţi îi desfăcură legăturile şi-l ajutară să se 
scoale. Acum putea să stea în picioare; era de asemenea gata 
să înfrunte în minte întinderea nesfârşită a cifrelor care trec de 
cele formate cu zece. 


- 667700996, evident... Nu e o capră, ci un număr. 

Vincent se apropie de fereastră. Era beat de ştiinţă. 
Tocmai primise o lovitură, în plin creier, o tonă din acea 
învăţătură care până atunci îi fusese administrată cu pipeta. 

Îşi contemplă rasa, care purta însemnele mănăstirii Cifrei. 
Apoi privi dincolo de geam spre un orizont nesfârşit, o lume 
plină de numere fără limite, şi se clătină sub senzaţia de 
ameţeală. 

Plafonul minții lui se înălţase. Astfel, toate acele 
cunoştinţe pe care savanţi căptuşiţi cu diplome impresionante şi 
cu titluri impunătoare i le acordaseră ca pe nişte bijuterii de 
mare preţ, nu erau decât nişte temnițe. Le mulţumise umil de 
fiecare dată când îi mai lungiseră un pic lesa, dar nu era altceva 
decât o lesă. Se poate trăi fără lesă. 

Nu e nevoie să fii un savant cu patalama ca să ştii. E de 
ajuns numai să fii liber. L-I-B-E-R. 

Nu există decât o ştiinţă, îşi spuse el, ştiinţa libertăţii, a 
libertăţii de a gândi prin sine însuşi, fără nici un tipar 
preconceput, fără nici o capelă, fără nici un profesor, fără nici un 
a priori. 

17 nu desemna un nivel de nobleţe într-o ierarhie strictă, 
17 nu constituia o ispravă de intelectual, 17 era temniţa sa. 
Ceea ce credea el că posedă în materie de bogăţie nu era decât 
o jalnică informaţie despre trufandalele întinderii nesfârşite a 
cifrelor şi numerelor. Credea că ceea ce cunoaşte este un 
continent, dar nu mersese până atunci decât pe ţărmul lui. 

Vincent fixă linia orizontului şi îşi scoase rasa de dimie. Nu 
mai voia să fie călugăr-soldat. De acum înainte, era o minte 
liberă. Liberă să gândească lumea dincolo de orice limite cifrate 
sau numerice. Gândul îi putea ieşi din craniu ca să se joace cu 
infinitatea numerelor. Ceilalţi trei îl strânseră în braţe. - Suntem 
de acum iarăşi patru care ştim, frate Vincent, iar de îndată ce 
călugării Cifrei vor afla că ai dat greş, te vor considera drept un 
nou eretic şi vor trimite noi ucigaşi pe urmele noastre. 

Vincent nu-l revăzu niciodată pe arhiepiscopul-baron, nu-şi 
revăzu nici familia, nici copiii. Întâlni o prinţesă, Quatrine, căreia 
îi dezvălui taina numerelor fără sfârşit, şi avu copii cu ea. li 
învăţă pe toţi că gândirea, ca şi cifrele, nu admite nici o temniţă. 

Astfel Vincent deveni un şef eretic. 

Oraşul Parmille se răzvrăti împotriva arhiepiscopiei şi puse 


o cârmuire autonomă, cu propriile ei valori. Adoptară ca simbol 
capul de gazelă cu coarne lungi. În sânul acestei minuscule 
naţiuni, a fost predată ştiinţa numerelor mai mari de 20. 

Consecința: micul stat a fost rapid pus la stâlpul infamiei 
de către celelalte naţiuni. 

O enormă armată a fost alcătuită pentru a-l distruge, dar 
cetăţenii se organizară şi, datorită curajului şi determinării lor, 
izbutiră să respingă trupele duşmane. 

Arhiepiscopia se decise să-şi schimbe tactica. Dacă nu 
putea cuceri oraşul, era de ajuns să-i reducă influenţa. 

Mai întâi, trebuia să-i fie negată orice legitimitate de a 
exista şi să i se încalce puţin câte puţin teritoriul. Apoi, trebuia 
creat în coasta lui un alt neam care să proclame sus şi tare că 
nu exista nimic dincolo de numărul 10. 

Era cel mai simplu lucru de făcut. 

Neamul ăsta se numea Dixcalificatorii!. Ei interziseră oricui 
să mai evoce numere mai mari de 10. „Zece este cel mai mare. 
Şi nu mai există nimic deasupra lui." Asta le-a fost deviza. 

Cum gândirea parmilliană se răspândea încet, într-atât era 
de greu să fie admisă de către minţile nedefrişate, 
Dixcalificatorii primiră sprijinul tuturor organismelor oficiale, al 
tuturor acelora care aveau interesul să menţină populaţiile în 
neştiinţă. 

Cam peste tot, s-a asistat la asasinarea celor care 
cunoşteau numărul 11, sau pe 12,13,14 sau chiar pe 15. 

Vincent îşi dădu seama că elanul spre mai sus pe care 
voise să-l iniţieze stârnise printr-o contralovitură un val de 
fanatism în favoarea întoarcerii la ignoranță. 

Dixcalificatorii nu-şi mai ascundeau intenţiile. Sprijinindu- 
se pe valul de violenţă, ei aveau să-i silească pe toţi cei ce 
gândeau dincolo de zece ori să amuţească, ori să se ascundă în 
gaură de şoarece. 

Statul parmillian totuşi rezistă, în pofida nedreptăţilor şi 
masacrelor cărora le cădea victimă. Cetăţenii săi continuau să 
studieze cifrele şi descopereau minuni, cum ar fi magia lui Pi sau 


1 Joc de cuvinte, greu traductibil, mai degrabă sugerabil printr-o formulă 
oarecum asemănătoare. Autorul creează cuvântul Dix-califieurs, derivat din 
disqualifier (a descalifica, a discredita), schimbând prefixul dis- prin dix 
(numeralul zece) şi formând un nou termen care desemnează persoana care 
descalifică sau discreditează (N. t.). 


a Numărului de aur. Înţeleseră posibilităţile numerelor iraționale 
şi ajunseră la infinit divizând într-o zi un număr prin zero. 

Simultan, teroarea provocată de Dixcalificatori spori. Tot 
mai mulţi cetăţeni se înclinară în faţa ei, frica fiind un motor cu 
mult mai puternic decât curiozitatea, laşitatea fiind un 
sentiment uşor de împărtăşit. Şi apoi, Dixcalificatorii deveniseră 
maeştri în dezinformare. Nu doar că se dedau la asasinate, ci îi 
acuzau mai apoi pe parmillieni de propriile lor nelegiuiri. Şi 
nimeni nu cuteza să-i contrazică. Până şi în sânul arhiepiscopiei, 
nimeni nu mai evoca existenţa numerelor ce treceau de zece: 
„TOŢI EGALI, TOŢI ÎN UMBRA LUI 10", era scris pe zidurile 
oraşului. Şi de asemenea: „MOARTE ERETICILOR PARMILLIENI." 
Oraşul Parmille se pomeni izolat de restul naţiilor, lovit parcă de 
o boală contagioasă, boala ştiinţei de carte. Nimeni nu sprijinea 
cetatea, dar ea exista, şi o dată cu ea scânteia cunoaşterii 
numerelor se perpetua. Chiar şi limitată la o populaţie tot mai 
redusă. 

Abia mult mai târziu, când era deja foarte bătrân şi cu păr 
alb coliliu, Vincent a fost asasinat în plină stradă de un 
Dixcalificator fanatic. 

Prăbuşindu-se, mai avu un ultim gând: 

„în lupta umană pentru înălţarea spiritului, nu este de 
ajuns să înalţi plafonul, mai trebuie şi să împiedici să se năruie 
podeaua." 


Cântecul fluturelui 

- Este strict imposibil! Nu putem lansa o expediţie spre 
Soare, afirmă secretarul general de la NASA izbucnind în râs. 

Ideea era cu adevărat bizară. O expediţie spre... Soare! 
Omul aşezat în dreapta sa, ofiţer responsabil cu misiunile NASA, 
dori să fie mai conciliant. 

- Trebuie să recunoaştem că secretarul general are 
dreptate. Este imposibil să se călătorească spre Soare. 
Astronauții se vor face scrum de cum se vor apropia de periferia 
sistemului. 

- Imposibilul nu ţine de Terra, i-o întorsese omuleţul 
rotofei care răspundea la numele de Simon Katz. 

Şi scotoci în buzunarul umflat după nişte arahide sărate pe 
care le ronţăi foarte destins. 

Secretarul general de la NASA înălţă o sprânceană 


îngrijorată. 

- Vreţi să spuneţi, profesore Katz, că aveţi într-adevăr de 
gând să lansați o expediţie de astronauți spre Soare? 

Simon Katz rămase impasibil. Apoi răspunse: 

- Va trebui totuşi ca această călătorie să se facă odată şi 
odată. La urma urmei, Soarele este obiectul pe care-l vedem cel 
mai bine în cerul de deasupra noastră. 

Omuleţul desfăcu o hartă pe care era desenată o 
traiectorie de zbor. 

- Distanţa de la Pământ la Soare este de 150 de milioane 
de kilometri. Cu toate astea, datorită noilor noastre reactoare 
nucleare cu fuziune, am putea ajunge acolo peste două luni. 

- Problema nu este distanţa, ci căldura! 

- Fluxul de energie eliberat de Soare este de 1026 calorii 
pe secundă. Echipaţi cu scuturi termice groase, ar trebui să ne 
putem proteja. 

De data asta, cei doi ofiţeri părură impresionați de atâta 
îndărătnicie. 

- Mă întreb cum de v-a putut trece prin minte o asemenea 
idee! bombăni totuşi unul dintre ofiţeri. Nici o fiinţă umană nu s- 
ar putea gândi să se năpustească astfel spre un cuptor. Soarele 
nu poate fi vizitat. Este un lucru atât de evident încât mi-e şi 
ruşine s-o spun cu voce tare. Nimeni n-a făcut-o vreodată şi 
nimeni n-o va face vreodată, asta vi-o pot spune cu certitudine. 

Simon Katz, care tot mesteca alune americane, nu-şi 
pierdu cumpătul. 

- Imi place să încerc ceea ce nimeni n-a mai încercat 
înaintea mea... Chiar dacă dau greş, călătoria noastră va 
permite expedițiilor următoare să dispună de informaţii inedite. 

Secretarul izbi cu muchia palmei în masa mare din acaju 
din sala de şedinţe. 

- Dar, drăcia dracului, amintiţi-vă de mitul lui Icar! Cei 
care încearcă să se apropie de Soare îşi ard aripile! 

Chipul lui Simon Katz se lumină în sfârşit. 

- Ce idee excelentă! Tocmai aţi găsit numele navei 
noastre spaţiale. O vom boteza Icar. 

Expediția Icar cuprindea patru oameni. Doi bărbaţi, două 
femei: Simon Katz, experimentat pilot de vânătoare şi licenţiat 
în astrofizica, Pierre Bolonio, un vlăjgan blond specialist în 
biologie şi în fizica plasmei, Luciile Adjemian, pilot de încercare 


pe rachete, şi Pamela Waters, amatoare de bricolaj şi astronom 
specialist în fizică solară. Toţi erau voluntari. 

NASA cedase în cele din urmă. Dacă somităţile profesiei 
credeau acest lucru imposibil, tot ele îşi mai spuneau şi că 
programele puteau părea mai „complete" dacă includeau în 
cercetările lor o expediţie spre Soare. In fond, finanţaseră deja 
trimiterea unei sonde în căutarea unor improbabili extraterestri, 
aşa că nu erau chiar la prima fantezie. 

Simon şi echipa lui au căpătat subvenţiile necesare. La 
început, NASA a făcut totul pentru ca afacerea să beneficieze de 
cea mai mare acoperire mediatică. După care responsabilii s-au 
temut că vor fi ridiculizaţi. 

Zeflemeaua la adresa instituţiei numite NASA era cel mai 
rău lucru care i se putea întâmpla. Aşa că înaintau cu paşi 
mărunți, dar proiectul a fost în cele din urmă dus la bun sfârşit. 
Voința lui Simon Katz de a reuşi era atât de tenace încât a 
înfrânt toate obstacolele. 

Naveta spaţială a fost concepută ca un gigantic frigider. 
Un strat de ceramică izola o reţea de ţevi cu apă îngheţată cu 
ajutorul unor pompe electrice. Carcasa era acoperită cu amiant 
şi cu materiale reflectorizante. 

Icar, vas spaţial de 200 metri lungime, semăna cu un 
avion-rachetă mare. 

Cu toate astea, zona locuibilă a fost redusă la un cockpit 
de 50 m2: lăţimea lui se datora doar sistemului de protecţie 
antitermică. 

Plecarea s-a petrecut sub ochiul camerelor de luat vederi 
internaţionale. Primii o sută de mii de kilometri au fost străbătuţi 
mai curând bine. Dar Simon şi-a dat seama că avusese o idee 
proastă să păstreze un hublou în cockpit. Lumina solară ardea 
tot ce atingea. 

Au fost nevoiţi să improvizeze filtre, chiar mai multe 
straturi, pentru a acoperi puţul acela de incandescenţă, în 
zadar. În ciuda multiplelor straturi de plastic, lumina solară 
reuşea să treacă şi inunda interiorul vasului Icar cu o lumină 
orbitoare. 

Cei patru membri ai echipajului purtau în permanenţă 
ochelari de soare. Expediția căpătă un aer estival. Preocupat să 
destindă atmosfera, Simon propuse chiar înlocuirea ţinutelor de 
lucru din pânză deasă cu nişte cămăşi hawaiene cu mâneci 


scurte din bumbac. Ajunse chiar să meargă cu grija pentru 
detaliu atât de departe încât difuza încontinuu melodii hawaiene 
interpretate la ukulele. 

- N-o să poată pretinde nimeni că a avut parte de o 
vacanţă mai ... Însorită! remarcă el ghiduş. 

Simon se pricepea să menţină moralul echipajului. 

Şi se apropiară de Soare. 

Sistemul de răcire a fost dat la maxim, şi totuşi căldura 
creştea necontenit în racheta Icar. 

- După calculele mele, spuse Pamela dându-i tubul de 
cremă Lucillei, care se temea de insolaţie, am pătruns în zona 
primejdioasă. Ar fi suficientă o singură erupție solară ca să fim 
prăjiţi. 

- Desigur, există întotdeauna o parte de noroc şi una de 
ghinion, admise Simon. Dar, deocamdată, noi suntem totuşi 
oamenii care s-au apropiat cel mai mult de Soare. 

Se uitară spre hublou. Se puteau desluşi pete solare prin 
grosimea filtrelor pe care le poziţionaseră o dată pentru 
totdeauna în faţa hubloului. 

- Ce sunt petele astea? întrebă biologul. 

- Zone „uşor" mai reci. Temperatura este aici de 4000*C 
în loc de 6000*c. 

- Cât să frigi la iuţeală o bibilică, oftă Pamela, brusc 
pesimistă în ciuda tenului bronzat şi cămăşii înflorate care o 
făceau să pară o turistă californiană. 

- Chiar credeţi că vom putea merge mai departe? întrebă 
Pierre. În ce mă priveşte, mă îndoiesc foarte. 

Simon îşi reluă rolul de şef. 

- Nu vă neliniştiţi, am prevăzut totul. Am luat la bord 
îmbrăcăminte pentru vulcanologi, în stare să reziste la contactul 
cu plasma în fuziune! 

- Vreţi să mergem pe Soare? 

- Desigur! Nu mult, fireşte, dar trebuie s-o facem, măcar 
pentru simbolistică. Proiectul Icar este mult mai ambițios decât 
pare. 

Luciile semnală faptul că acum câmpurile 
electromagnetice inerente Soarelui erau atât de puternice încât 
contactele radio cu Terra erau perturbate. 

- Bine, admise Simon cu fatalism, nu vom putea 
retransmite imagini în direct. Cu atât mai rău, vom difuza o 


casetă video la întoarcere. Dacă nu se topeşte până atunci... 

Se uită prin hubloul astupat. Se producea o erupție solară 
la suprafaţa astrului în fuziune. Ceva care aducea cu un mare jet 
de magmă, un scuipat pe care i-l azvârlea steaua. 

Icar era atât de asaltat de raze luminoase că sclipea 
precum o stea. Astronomii întregii lumi crezură de altfel preţ de 
o clipă că o nouă stea tocmai îşi făcuse apariţia la periferia 
Soarelui, înainte de a-l identifica pe Icar. 

La bord, temperatura nu înceta să crească. 

La început, cei patru membri ai echipajului ţinuseră să-şi 
păstreze hainele, dar se văzură repede în situaţia de a nu mai 
suporta nici un contact cu vreo țesătură. Rămaseră aşadar în 
pielea goală, cu ochelarii de soare pe nas, ca într-o tabără de 
nudişti de pe Coasta de Azur, tuspatru din ce în ce mai bronzaţi. 
Din fericire, Pamela luase cu ea un întreg stoc de creme 
protectoare. 

Dimineaţa, toată lumea se ospăta cu pâine prăjită. 
Prânzeau apoi mâncând frigărui la grătar (un simplu contact cu 
metalul de lângă hublou era de ajuns pentru a le frige) şi, în 
funcţie de ce era prevăzut, omletă norvegiană, cremă arsă sau 
clătite flambate, şi cafea caldă. Cât despre maşina cu gheaţă, 
aceasta era reglată definitiv pe producţie maximă. 

Pierre ceruse containere mari de frigider pline ochi cu 
diverse feluri de îngheţată, iar aceste fineţuri deveniră cu timpul 
principala lor sursă de alimentare. 

Luciile căuta toate mijloacele prin care să aducă un efect 
de răcoare în interiorul habitaclului. Le propunea tuturor cristale 
din sare pentru supt ca să nu se deshidrateze. 

Sufereau de căldură, dar ştiau că participă la un 
eveniment istoric. Şi apoi, cum zicea Simon: 

- Unii plătesc pentru a petrece ore întregi la saună, dar noi 
putem profita de ea în fiecare zi. 

Cei care aveau buzele cel mai puţin crăpate râseră de 
gluma lui. 

Pamela avu ideea să înjghebeze nişte evantaie. Când 
apreciezi atât de mult cea mai mică scădere de temperatură, o 
mişcare răcoritoare de evantai este o binecuvântare. 

Dar, cu cât se apropiau de astru, cu atât căldura îi 
copleşea mai tare, cu atât vorbeau mai puţin şi cu atât se 
mişcau mai puţin. 


Pe Terra, aventurile lor pasionau lumea. Se ştia că erau 
încă în viaţă. Se ştia că Icar nu se topise, iar echipajul împinsese 
ambiția până la a dori să pună piciorul pe astrul de foc. 

Evident, savanții explicaseră îndelung că Soarele nu avea 
suprafaţă, că nu era vorba decât de o explozie atomică 
permanentă, însă imaginea unei fiinţe omeneşti ieşind din 
rachetă pentru a atinge flăcările cu piciorul era îndeajuns de 
spectaculoasă pentru a impresiona spiritele. 

Se scurse cea de-a 23-a zi de călătorie. Simon însuşi nu-şi 
credea ochilor, dar erau tot în viaţă! îşi cercetară hărţile. Nu era 
nici o îndoială, străbătuseră 50 de milioane de kilometri, le mai 
rămâneau doar ... 100 de milioane de kilometri amărâţi de 
parcurs. _ 

Trecură pe lângă Venus. Planeta iubirii era voalată. In 
pofida strălucirii ei, suprafaţa i se desluşea prost, îndărătul 
atmosferei dense de vapori sulfuroşi. 

Părăsiră planeta albă. lar în a 46-a zi de călătorie, 
străbătuseră deja 100 de milioane de kilometri, mai rămâneau 
doar 50 de milioane până la sosire. 

Lăsară în urmă planeta Mercur şi constatară că suprafaţa 
ei părea de sticlă. Focul o făcuse desigur să se topească 
ajungând să-i dea aspectul acela lustruit ca de bilă de biliard. 

Salutară planeta caldă. 

- Temperatura de pe Mercur se ridică la mai mult de 
400°C, remarcă Pierre. 

- N-am putea cobori acolo fără să fim carbonizaţi ca nişte 
fluturi care-şi ard aripile când se apropie prea tare de o flacără, 
aminti Simon. 

În faţa lor, steaua titanică le dădea în continuare cu tifla. 
De acum nu mai exista nici un corp ceresc între ei şi Soare. La 
bord temperatura era mult peste 45*C. Sistemul de răcire avea 
tot mai multe dificultăţi de funcţionare, dar ei începeau să se 
deprindă cu acea căldură extremă, îşi găsiră un soi de a doua 
respiraţie. 

Nu mai erau decât 10 milioane de kilometri până la 
obiectiv. 

Pierre avea privirea pironită pe hublou. 

- Visez să mai văd o dată noaptea, mormăi el. Dacă mă 
reîntorc vreodată pe Terra, abia aştept să retrăiesc clipa în care 
lampa asta enormă încetează să mai lumineze. O, da, o clipă de 


răgaz. 

Îşi înghiţi dintr-o sorbitură cana de cafea fierbinte. Limba 
lui nu mai percepea diferenţa dintre cald şi rece. 

- In ce mă priveşte, n-am să mai merg niciodată să mă 
bronzez pe o plajă, declară Luciile, care semăna tot mai mult cu 
o metisă. 

- Oricum, cred că genul ăsta de bronz o să ţină mult timp 
după sfârşitul vacanței, glumi Pamela, a cărei piele era încă şi 
mai întunecată la culoare. 

- la spune, nu aveai părul drept înainte de plecare? o 
întrebă Luciile. 

- Ba da, de ce? 

- Eşti creaţă ca o oaie. 

Izbucniră într-un râs cumpătat, dar nervos. Se uitară unii 
la alţii, toţi erau extrem de bronzaţi, cu părul creţ din pricina 
aerului uscat şi cald, cu buzele foarte umflate din pricină că se 
cojiseră. Ce mai înfăţişare! Simon admiră gambele lungi, frumos 
arcuite şi aurii ale Pamelei şi simţi brusc dorinţa de a o 
îmbrăţişa. Pierre simţea aceeaşi atracţie pentru Luciile. Nu mai 
avuseseră parte de nici un contact cu o altă epidermă de multă 
vreme. 

Când stocul de îngheţată trasă în ciocolată şi de apă 
pentru cuburi de gheată se epuiza, moralul scăzu în cockpit. 

Avuseseră noroc până atunci, dar se pare că acum îi cam 
părăsea. In timp ce Pamela îşi făcea vânt cu putere căutând cea 
mai mică adiere, obiectul pe care-l ţinea în mână luă foc dintr-o 
dată. Luciile văzu cu oroare lacul de pe unghiile Pamelei luând la 
rându-i foc şi îi băgă la iuţeală degetele într-un sac de nisip. 

Nu mai aveau decât câteva mii de kilometri până la Soare. 

La bord, temperatura creştea cu regularitate. Ochelarii lor 
negri erau insuficienţi în faţa unei lumini atât de vii. 

Când nava se apropie de Soare, Simon făcu o glumă 
proastă: 

- Nu vi se pare că e cam cald astăzi? 

Râseră din toată inima. 

Simon decise că primii lor paşi pe astru se vor face într-o 
zonă de pete. Pierre îmbrăcă o salopetă de vulcanolog, activă 
sistemul de răcire portativ, apoi ieşi, ţinând în mână un drapel 
de pe Terra. li urară cu toţii noroc. Un odgon de siguranţă din 
oţel îi permitea să se întoarcă oricând. 


În aparatul de emisie-recepţie portativ, captară nişte 
cuvinte istorice: 

- Sunt primul om care pune piciorul pe Soare şi am să înfig 
aici drapelul planetei mele. 

Simon, Luciile şi Pamela aplaudară ferindu-se să izbească 
palmele ca să nu provoace încălzire. 

Pierre dădu drumul drapelului în vâlvătaia solară, unde 
acesta se aprinse imediat. 

Simon îl întrebă: 

- Vezi ceva? 

- Da... Da... e incredibil... E... e... e... există locuitori! 
Păcăneli în aparat. 

- Vin spre mine... 

Auziră un lung suspin. Trupul lui Pierre luase foc. La bord, 
nu percepură, în timpanele lor uscate, decât un fâââşşş 
asemănător cu foşnetul unor frunze moarte. 

Salopeta de vulcanolog nu va obţine niciodată eticheta de 
garanţie NASA. Traseră înapoi odgonul de siguranţă, al cărui 
capăt era topit. 

Luciile îşi făcu semnul crucii: 

- ... Fie ca sufletul tău să urce spre un cer „negru şi rece". 

Ceea ce, în clipa aceea, i se păru o urare cu adevărat 
pioasă. 

Simon fu cât pe ce să izbească un pumn în peretele navei 
Icar. Se opri la timp. Trebuia să evite orice frecare. 

- Vreau să am cugetul împăcat, explică el. 

Se îndreptă spre dulapul cu îmbrăcăminte din perete şi cu 
vârful degetelor, îmbrăcă la rândul lui o salopetă de vulcanolog. 

- Nu ieşi, spuse Pamela. 

- Ai să mori şi tu, îl avertiză Luciile. 

- Dar, dacă există cu adevărat locuitori pe Soare, cum o 
să-i numim? De ce nu... sorieni! Căutăm în zadar dintotdeauna 
marţieni, venusieni, iar extraterestrii sunt aici, în punctul cel mai 
strălucitor din cer. Sorieni! Sorieni! 

Simon ieşi în foc. Observă furtuni mari de magmă 
portocalie. Nu era vorba nici de gaze, nici de lichide, ci de 
căldură în stare pură, intensă. Pe lângă dogoarea asta, până şi 
spaţiul canicular al navei i se părea acum răcoros. 

Sub salopetă, pielea i se rumenea. Ştia că nu dispunea 
decât de câteva minute pentru a-i descoperi pe locuitorii de pe 


Soare. Înainta cu greu în limita permisă de odgonul de 
siguranţă. Dacă nu se întâmpla nimic în următoarele trei 
minute, se va întoarce pe navă. Doar n-o să se carbonizeze ca 
Pierre. Simon nu avea nici un chef să o facă pe martirul, dorea 
doar, cu ardoare, cu pasiune, să se dedea unor experienţe 
ştiinţifice cutezătoare. Or, un savant mort e un savant care a dat 
greş. 

Îşi consultă cu îngrijorare ceasul. Acesta explodă într-o 
sumedenie de cioburi care se topeau. 

Acesta fu momentul când „îi' desluşi. Erau acolo, ca nişte 
volute ireale. Nişte sorieni. Semănau cu nişte valuri de plasmă 
însufleţite, cu nişte fluturi mari cu velaturi portocalii. Puteau 
comunica prin telepatie. 

Se întreţinură cu Simon, nu atât de îndelung totuşi cât să 
rişte ca el să ia foc. Apoi soarenautul dădu din cap şi se întoarse 
spre Icar. 

- Fantastic, îi spuse el mai apoi Pamelei. Fiinţele astea de 
foc trăiesc pe Soare de miliarde de ani. Au propria lor limbă, 
propria lor ştiinţă, propria lor civilizaţie. Se scaldă în Soare fără 
nici o problemă. 

- Cine sunt? Care este modul lor de viaţă? Simon făcu un 
gest vag cu mâna. 

- Mi-au povestit totul în schimbul făgăduielii că nu voi 
divulga nimic oamenilor. Soarele trebuie să rămână o „terra 
incognita". Noi trebuie să-l apărăm de veşnicele intenţii 
expansioniste ale pământenilor. 

- Glumeşti? 

- Deloc. Nu ne lasă să plecăm înapoi decât pentru că am 
jurat să păstrez secretul asupra a tot ce mi-au dezvăluit. N-am 
să încalc niciodată jurământul pe care l-am făcut. 

Simon contemplă lumina violentă ce răzbea prin învelişul 
protector al hubloului. 

- Alegerea numelui de Icar pentru misiunea asta a fost 
totuşi o idee stupidă. Cum se numeşte pasărea aceea care 
renaşte mereu din propria-i cenuşă? 

- Pasărea Phoenix, spuse Pamela. 

- Da, pasărea Phoenix. Expediția Phoenix. Aşa ar fi trebuit 
s-o botezăm. 


Sihastrul absolut 


- De când te naşti, totul se află deja în tine. Nu faci decât 
să înveţi ceea ce ştii, îi explicase tatăl lui. 

Totul se află în mine. Totul se află deja în mine... 

Avusese întotdeauna impresia că doar călătorind şi 
acumulând experienţă va descoperi lumea. Va redescoperi el 
neîncetat lucruri pe care le ştia deja? Pe care le-ar fi ştiut 
dintotdeauna? Ideea asta îi influenţa judecata: totul se află deja 
în tine însuţi... Nu înveţi nimic, îţi dezvălui ţie însuţi adevăruri 
ascunse. Aşadar, un bebeluş ar putea fi deja un mare înţelept? 
Un fetus ar dispune deci de cunoştinţe enciclopedice? 

Doctorul Gustave Roublet era un medic cunoscut, 
căsătorit, tată a doi copii, stimat de vecini, însă ideea, gândul în 
treacăt oprit asupra acestei idei, şi anume că totul se află de la 
bun început în tine însuţi, îl obseda. 

Se închise în camera sa şi se puse pe meditat. Nu mai 
izbutea să se gândească la altceva. 

Totul s-ar găsi prin urmare deja în mine. Totul, îşi spunea 
el, asta ar însemna că a trăi în lume nu serveşte la nimic? 

Îşi amintea că Hercule Poirot, eroul Agathei Christie, 
reuşea să rezolve multe enigme polițiste fără a-şi părăsi fotoliul 
şi papucii. Gustave Roublet petrecu aşadar câtva timp fără să 
iasă din camera sa. Soţia lui, care îi respecta călătoriile în sine 
însuşi, îi aducea discret tăvi cu mâncare. 

- Dragă, îi spuse el, înţelegi ce anume mă obsedează? A 
trăi nu serveşte la nimic. Nu înveţi nimic, nu faci decât să 
redescoperi ceea ce ştii deja de mult timp. 

Ea se aşeză lângă soţul ei şi-i vorbi cu blândeţe: 

- Scuză-mă, Gustave, dar nu-ţi pot urmări ideea. Am mers 
la şcoală şi am învăţat istorie, geografie, matematici, până şi 
gimnastică. Am învăţat să înot crawl şi bras. M-am măritat cu 
tine şi am învăţat să trăiesc în cuplu. Am avut copii şi am învăţat 
să-i cresc. Habar n-aveam de toate astea înainte de a le trăi. 

El ronţăi neglijent o bucată de pâine. 

- Eşti sigură? Nu crezi că, punânduc-ţi întrebări, ai fi putut 
să dai la iveală toate aceste cunoştinţe, chiar şi stând închisă 
într-o cameră? în ce mă priveşte, singur în această cameră, am 
impresia că am învăţat, în zilele din urmă, mai multe lucruri 
decât dacă aş fi făcut de două ori înconjurul lumii. 

Ea nu se putu împiedica să nu-l contrazică. 

- Dacă ai fi făcut de două ori înconjurul lumii, ai şti cum 


trăiesc chinezii. 

- Dar ştiu. Am descoperit acest lucru în mine însumi. M-am 
întrebat cum trăiesc toate popoarele de pe Terra şi am primit, 
ca nişte flash-uri, imagini ca nişte cărţi poştale animate de viaţă. 
Înaintea mea, mii de sihastri au străbătut acelaşi parcurs 
spiritual. 

Valerie Roublet îşi scutură frumosul ei păr roşcat. 

- Cred că te înşeli. Atunci când trăieşti închis în casă, 
viziunea ta este, vrei, nu vrei, limitată. Realul depăşeşte 
întinderea creierului tău. Subestimezi varietatea lumii. 

- Nu, tu eşti cea care subestimează puterea unui singur 
creier uman. 

Valerie nu căuta ceartă. Nu se apucă să dezvolte 
argumente care i se păreau evidente. Cât despre soţul ei, nu 
mai primi nici un pacient şi nu mai vru să mai vadă pe rumeni, 
nici măcar pe propriii săi copii. Doar soţia lui îl mai putea vedea, 
cu condiţia să nu-i aducă nici o informaţie exterioară 
susceptibilă să-l tulbure. 

Zi după zi, ea continuă să-l hrănească, să-l servească, să-l 
susţină. Chiar dacă nu-i împărtăşea convingerile, nu-i tulbură 
liniştea. 

Slăbi foarte mult. 

Omul nu va putea fi în veci liber atâta vreme cât va fi 
obligat să mănânce şi să doarmă, îşi spuse el. Trebuie să ieşim 
din condiţia noastră de sclavi dependenţi de mâncare şi de 
somn. 

Începu atunci să acopere cu scheme o tablă mare neagră. 
Comandă apoi tot soiul de ustensile electronice. Gustave îşi 
adună pe câţiva dintre foştii colegi de lucru şi se dedară 
împreună la o sumedenie de calcule şi de aranjamente. 

Roublet îi explică soţiei sale experienţa pe care avea de 
gând s-o facă: 

- Problema este trupul. Suntem înveliţi în carne, umpluţi 
cu sânge şi oase, care cer o anumită întreţinere, care se uzează, 
devin dureroase. Trebuie să apărăm trupul, să-l încălzim, să-l 
hrănim, să-l îngrijim când e bolnav. Un trup are nevoie să 
doarmă şi să mănânce pentru a face ca sângele să circule. Un 
creier are însă mult mai puţine nevoi. 

Ea nu cuteza să încerce să priceapă. 

- ... esenţialul activităţilor creierului nostru se risipeşte în 


sarcini organice de gestiune. Întreţinerea şi protejarea trupului 
nostru ne acaparează energia. 

- Dar cele cinci simţuri ale noastre... 

- Cele cinci simţuri ale noastre ne înşală. Deformăm 
semnalele pe care ni le adresează. Preocupaţi să interpretăm 
lumea, trăim într-o iluzie. Trupul nostru ne reţine gândirea. 

Răsturnă un pahar şi apa curse pe covor. 

- Există conţinătorul şi conţinutul, arătă el. Mintea şi 
trupul. Dar fără pahar, lichidul continuă să existe, iar fără trup, 
mintea este eliberată. 

Preţ de o clipă, Valerie se întrebă dacă nu cumva soţul ei 
înnebunise. 

- Da, dar a te descotorosi de trupul tău înseamnă a muri, 
obiectă ea, descumpănită. 

- Nu neapărat. Te poţi elibera de trup păstrându-ţi mintea, 
răspunse el. Ar fi suficient să conservi creierul într-un lichid 
nutritiv. 

Dintr-o dată, ea înţelese. Schemele îngrămădite pe birou 
căpătau un sens. 

Operația se desfăşură într-o zi de joi. În prezenţa soţiei 
sale, a celor doi copii şi a câtorva savanţi cărora le împărtăşise 
secretul. Gustave se retrase în el însuşi. Pentru a deveni un 
sihastru absolut, decisese să se supună celei mai radicale ablaţii 
chirurgicale din lume, aceea a întregului trup. 

Cu cea mai mare grijă, colegii săi deschiseră cutia 
craniană, de parcă ar fi fost vorba de capota unei maşini. Puseră 
calota osoasă într-un lighean mare din aluminiu, ca pe un capac 
inutil. Organul gândirii se afla acolo, trandafiriu la culoare, 
zvâcnind uşor, cufundat probabil în visele artificiale provocate 
de anestezie. 

Chirurgii deconectară creierul de legăturile sale de 
dependenţă, una câte una. Tăiară mai întâi nervii optici, nervii 
auditivi, apoi carotidele care irigă creierul. In sfârşit, desprinseră 
cu multă precauţie măduva spinării de strânsoarea vertebrelor. 
Apoi putură să scoată creierul propriu-zis, cufundându-l foarte 
repede într-un borcan umplut cu o substanţă transparentă. 
Carotidele puteau astfel să-şi ia direct zahărul şi oxigenul din 
baia aceea vitală. Nervii auditivi şi optici fură apoi acoperiţi. 
Chirurgii instalară un sistem de încălzire prin termostat spre a 
menţine creierul şi baia sa la temperatură constantă. Dar ce 


puteau face cu trupul? 

Gustave Roublet prevăzuse totul încă de pe când trăia. 

În testamentul redactat înaintea experienţei, doctorul 
precizase că trupul său nu trebuia să fie îngropat în cavoul 
familiei. Pentru că ştiinţa îl ajuta să se elibereze de greutate, îi 
înapoia politeţea punându-i la dispoziţie cele câteva kilograme 
de viscere, muşchi, cartilagii, carcasă, sânge şi fluide diverse. 
Cercetătorii n-aveau decât să facă ce voiau cu ele. 

- Tăticul a murit? întrebă fiul său. _ 

- Nu. Trăieşte. Numai că şi-a schimbat... Infăţişarea, 
răspunse mama, tulburată. 

Fetiţa avu o mişcare de repulsie. 

- Vrei să zici că acum tăticul e... chestia asta? 

Şi arătă cu degetul spre creierul care stătea în lichidul său 
nutritiv. 

- Da. Nu veţi mai putea să-i vorbiţi, nici să-l ascultați, dar 
el se gândeşte foarte tare la voi. Cel puţin aşa cred. 

Valerie Roublet deveni conştientă de situaţie. Copiii ei 
aveau să crească fără tată. lar ea avea să îmbătrânească fără 
soţ. 

- Ce-o să facem cu el, mămico? întrebă fetiţa arătând 
borcanul în care plutea placidă masa trandafirie gelatinoasă. 

- O să-l instalăm pe tata în salon. Astfel, o să-l putem 
vedea totuşi în fiecare zi. 

La început, borcanul a tronat maiestuos în centrul 
încăperii. Luminat precum un acvariu, toţi îl respectau pentru 
ceea ce era: un membru eminent al familiei. 

Copiii se adresau din când în când acelei mase care 
semăna cu o legumă mare rozalie stând în suspensie în lichid. 

- Ştii, tăticule, am primit note bune azi la şcoală. Nu ştiu 
dacă mă auzi, dar sunt sigur că asta te bucură, nu-i aşa? 

Valerie Roublet îşi privea cu un aer dezamăgit copiii care 
discutau cu borcanul. Se surprindea şi ea uneori vorbind cu 
creierul. li punea mai ales întrebări despre modul în care trebuia 
să se îngrijească de finanţele familiei. Gustave era (odinioară) 
atât de înzestrat în acest domeniu încât ea credea că un 
răspuns tot se va ivi până la urmă din borcan. 

Doctorul Roublet, la rândul lui, evolua altundeva, în tihna 
absenței stimulării senzoriale. Nu dormea, nu visa: cugeta. La 
început, fireşte, se întrebă dacă luase o hotărâre înţeleaptă. 


Gustave se gândi la familie, la prieteni, la pacienţi, şi-i păru rău 
că-i părăsise. Dar, foarte repede, latura aventuroasă învinse, 
doar era obiectul unei experienţe unice. Atâţia sihaştri înaintea 
lui visaseră să trăiască într-o asemenea pace. Chiar dacă aveau 
să-l omoare, nu avea să sufere. Probabil că nu. 

În faţa lui se desfăşura imensa întindere a ştiinţei sale, a 
ştiinţei în general. A lui era panorama nesfârşită a lumii sale 
interioare, călătoria cea mai nebunească pe care şi-o poate 
cineva închipui, cufundarea în profunzime. 

Şi anii treceau. Valerie Roublet îmbătrânea, dar creierul 
trandafiriu al soţului ei nu căpătase nici un rid. Copiii creşteau, 
iar borcanul avea tot mai puţină importanţă în viaţa lor. Când fu 
adusă în casă o canapea nouă, îl împinseră pe Gustave fără să 
stea pe gânduri spre colţul salonului, lângă televizor. Nimeni nu 
mai veni să-i vorbească. 

Ideea de a instala un acvariu alături de tatăl lor nu încolţi 
decât douăzeci de ani mai târziu. La început, acest lucru ar fi 
putut şoca, dar trebuie s-o recunoaştem, după douăzeci de ani 
eşti ispitit să consideri un creier care stă într-un borcan drept o 
simplă mobilă. 

După acvariul cu peşti, instalară în jurul lui Gustave 
plante, apoi o sculptură africană, apoi o lampă cu halogen. 

Valerie Roublet muri, iar fiul ei, Francis, cuprins de mânie, 
fu cât pe ce să dea de pământ cu borcanul care conţinea 
creierul ăla atât de indiferent. Gustave n-avea să mai ştie 
niciodată ce se petrecea în lume. Soţia sa murise; iar lui puţin îi 
păsa. Exista oare cea mai măruntă urmă de sensibilitate în 
bucata aia de carne? 

Sora lui, Caria, îl opri la timp, când ridicase deja borcanul 
deasupra gurii de scurgere la canal. Accesul ăsta de furie avu 
totuşi un efect: Gustave migra din salon la bucătărie. 

Şi anii trecură mai departe... _ 

Caria şi Francis Roublet răposară la rândul lor. Inainte de a 
muri, Francis îi spuse fiului său: „Vezi creierul ăsta din borcan? E 
al bunicului tău, care cugetă de optzeci de ani. Trebuie să-l ajuţi. 
Menţine temperatura şi schimbă din când în când lichidul 
nutritiv. Oricum, îi trebuie foarte puţin zahăr ca să funcţioneze. 
Un litru de glucoza ajunge ca să-l alimentezi timp de şase luni." 

Şi Gustave continuă să cugete. Profitase de decenii întregi 
pentru a înţelege multe mistere. Mai mult decât totala 


reculegere, extirparea creierului adusese prelungirea vieţii. lar 
dacă începutul se dovedise cam dificil, eficacitatea meditaţiei 
sale devenea exponențială. Cu cât descoperea mai multe soluţii, 
cu atât le găsea mai repede. lar aceste soluţii, combinându-se, 
deschideau noi căi de chestionare care dădeau la rândul lor alte 
căi de răspuns. Gândirea lui se lăţea ca un arbore cu ramificații 
tot mai fine şi complexe, dar care se combinau adesea pentru a 
da naştere unor noi ramuri. 

Desigur, la răstimpuri, regreta gustul prăjiturilor cu frişca, 
pe soţia sa Valerie, pe copiii săi, anumite seriale de televiziune, 
imaginea unui cer înnorat sau a unei nopţi înstelate. l-ar fi 
plăcut să petreacă nişte nopţi visând la filme fantastice. Avea 
nostalgia anumitor senzaţii: plăcerea, frigul şi căldura. Şi chiar şi 
durerea. 

Fără stimuli, s-o recunoaştem, viaţa se dovedeşte mai 
plăcută, dar şi mai plicticoasă. Insă nu regreta experienţa, chiar 
dacă preţul pe care-l plătise era mare. Inţelesese sensul vieţii, 
rânduiala lumii. Gustave ştia cum să descopere în sine o 
formidabilă putere. Pornit să exploreze regiunile creierului său 
nebănuite de oamenii de rând, descoperise 25 de straturi de 
imaginaţie conştientă, cuprinzând fiecare cam o sută de 
fantasme hipersofisticate. Intrevăzuse concepte revoluţionare. 
Ce păcat că nu le putea comunica altor oameni! Sub cele 25 de 
straturi de imaginaţie conştientă, întâlni 9 872 de straturi de 
imaginaţie inconştientă, îşi descoperi chiar un real gust pentru 
muzica de orgă, cea care cuprinde cea mai mare întindere de 
tonalități. 

Ce păcat că nu mai avea urechi pentru a mai auzi încă 
acest instrument! 

Nepotul lui Francis muri, nu fără a-i fi încredinţat mai 
înainte propriului său fiu: 

- Vezi borcanul de colo de sus de pe bufetul din bucătărie? 
Este creierul stră-străbunicului tău. Schimbă-i din când în când 
lichidul nutritiv şi nu-l lăsa expus la curent. 

lar Gustave continuă să mediteze şi să-şi exploreze 
mintea. De acum, nu mai era vorba de imaginaţie sau de 
amintiri, ci de altceva. Numi acea regiune: „Osmoza'", un mod 
de a gândi încă nefolosit de om şi care îngăduia tocmai 
„osmozarea" pornind de la concepte foarte simple. 

Osmozarea încânta spiritul şi dezvelea noi zăcăminte de 


imaginaţie. Zăcăminte plasate sub inconştient. În regiunea 
Osmosis, fireşte. 

- Mămico, ce e bucata aia de carne din borcanul de sus? 

- Să nu te atingi de borcan, Billy. 

- E vreun peşte? 

- Nu, e ceva mai complicat. Este unul dintre strămoşii tăi. 
E viu, dar n-a mai rămas din el decât creierul. Familia l-a păstrat 
ca amintire. Trebuie doar să-l ţii la temperatura potrivită şi să-l 
hrăneşti cu glucoza. 

Două zile mai târziu, Billy îşi aduse nişte colegi acasă. Cu 
toţii au fost intrigaţi de borcan. 

- la te uită... ce-ar fi să-l dăm jos ca să-l vedem mai bine? 

- Nu, mama mi-a zis că n-am voie să mă ating de el. Mai 
jos de Osmosis, Gustave ajunsese la o zonă de imaginaţie încă şi 
mai îmbătătoare, din care plecau visele cele mai nebuneşti şi 
crizele de demenţă. Această regiune, pe care o boteză „Oniria", 
cuprindea 180 000 de niveluri de înţelegere şi de inventivitate, 
străbătute de uragane de idei total suprarealiste. Gustave era 
fericit, nu se mai plictisea deloc în propria sa minte. Deodată, 
simţi o furnicătură. 

- Nu, stai! ţipă Billy. Dacă mai torni mult ketchup peste el, 
n-o să-mi mai rămână deloc pentru diseară. 

Creierul lui Gustave Roublet percepu ceva nou în lichidul 
care-l hrănea. Adaosul ăsta îi provocă nişte halucinaţii 
formidabile. Uraganele se transformară în seisme luminoase. 
Vizită în răstimp de numai zece minute cele 180 000 de niveluri 
ale Oniriei. 

Copiii percepură infimele crispări ale cerebelului. 

- E viu. Chestia asta se mişcă. Strămoşului tău pare să-i 
placă sosul! Dacă am turna şi puţin oţet ca să vedem ce face? 

Mişcarea fu rapidă. Condimentarea asta produse asupra 
lui un efect şi mai mare. Un efect enorm. Evenimente cumplite îi 
zdruncinară lumea interioară: tornade negre, explozii de lichid 
fluorescent portocaliu printre stânci de culoare bleumarin, valuri 
de sânge aburind, apariţii de chipuri care se hlizeau, lilieci cu 
capete transformate în hipopotami pitici... 

Mintea lui Gustave călătorea dincolo de toate stările 
halucinogene. Firele de iarbă de pe peluză se transformau în 
mici săbii tăioase şi el se bucură că nu mai avea picioare, chiar 
şi în vis. Creierul lui care plana abia de era zgâriat de vârfurile 


ierbii. Ridică peluza ca pe o bucată de mochetă şi descoperi o 
nouă lume dedesubtul Oniriei: lumea „Catharsis". Un univers 
complet, adăpostind stele, galaxii, planete, şi absolut totul se 
cuibărea în creierul său, chiar sub visele sale. Cu siguranţă că în 
formidabilul său creier sălăşluia un miliard de stele. 

Când mama lui Billy se întoarse acasă, o aştepta un 
spectacol ciudat: copiii acoperiseră creierul strămoşului cu frişca 
şi fructe uscate şi continuau să toarne peste el tot ce le cădea în 
mână. 

- Mai vrei puţină dulceaţă, domnule Creier? Mama lui Billy 
îi împrăştie pe copii şi, străduindu-se să-şi învingă sila, crezu că 
procedează bine spălând creierul strămoşului cu apă de la 
robinet, înainte de a-l reinstala într-un acvariu curat. 

Apa oraşului, nefiind sărată, distruse mii de celule 
nervoase. De fapt, apa de la robinet se dovedi mai rea decât 
ketchup-ul. Încă îmbibat de frişca şi de sos de roşii, Gustave 
străbătea cu toată viteza lumi spirituale cosmice, care nu mai 
puteau fi deloc descrise. Albert Einstein pretindea că fiinţele 
umane nu folosesc decât 10% din creier. Se înşela. Gustave 
Roublet era pe cale să verifice că ele nu foloseau decât a 
milioana parte din creier. 

În ciuda interdicţiei sau tocmai din pricina ei, colegii lui 
Billy se interesau acum foarte mult de borcan şi de ciudatul lui 
locatar. Băiatul decise aşadar să-şi rotunjească un pic banii de 
buzunar organizând vizite cu plată. 

- Ce e chestia asta? 

- Strămoşul meu. 

- Un creier? 

- Păi, uite aşa, se săturase să trăiască într-un trup. 

- Era ţicnit! 

- Nu, nu era nebun. Şi mama zice că e viu. 

Un puşti enervat băgă mâinile în lichidul hrănitor şi scoase 
fără menajamente creierul la lumină. 

- Ei, fii atent! Nu pune mâna pe el! strigă Billy. Surprins, 
puştiul lăsă organul să cadă pe pardoseală. 

- Puneţi-mi strămoşul la loc în baie! 

Dar deja ceilalţi copii se distrau aruncându-şi-l de la unul 
la altul ca pe o minge la rugbi. 

- Daţi-mi strămoşul înapoi! protestă Billy. Creierul trecu 
din nişte mâini pătate cu cerneală în alte mâini mânjite cu 


dulceaţă. In cele din urmă, un prichindel băgă un gol ca la 
baschet, expediindu-l în lada de gunoi. Billy nu avu curajul să-l 
mai scoată de acolo. Preferă s-o anunţe pe maică-sa că-l furase 
un copil. 

Tatăl cobori să golească lada de gunoi într-un container 
instalat în faţa casei. 

Lipsit de lichidul hrănitor, Gustave se stingea. Nu ştia ce 
se întâmplă. 

Un câine vagabond veni să-l scoată din impas. 

Animalul habar n-avea că bucata aia de carne era de fapt 
Gustave Roublet, cel mai vechi şi cel mai absolut dintre toţi 
sihastrii lumii, aşa că, pur şi simplu, câinele îl mancă. 

Aşa sfârşi insondabila gândire a unui om pornit în căutarea 
lui însuşi, în el însuşi. 

Gustave atinsese fundul. La capătul meditaţiei sale nu 
descoperise decât un abis, iar acest lucru îi dăduse ameţeală. 

Moartea i se păru atunci cea din urmă aventură cu 
adevărat palpitantă şi o primi cu seninătate. 

Cina o dată sfârşită, câinele râgâi uşor. Şi tot ce mai 
subzista din gândurile lui Gustave Roublet se dilua în aerul serii. 


Pâine şi jocuri 

După Cupa lumii din anul 2022, întreaga omenire fu 
cuprinsă de febra balonului rotund şi acest sport se impuse 
drept cea mai bună metodă de a reglementa problemele 
internaţionale. Datorită lui, ţările cele mai sărace, cele mai mici 
sau cele mai necunoscute au reuşit să ajungă în rândurile 
naţiunilor de prim ordin. 

În acest stadiu, exista de acum posibilitatea de a se 
proceda la un simulacru de război, timp de o oră şi treizeci de 
minute, fără a se recurge niciodată la arme. Birmanezzii îi 
puteau bate pe spanioli, ruandezii îi puteau face zob pe 
americani, finlandezii le puteau veni de hac brazilienilor... 
Fotbalul le permitea popoarelor să strălucească în faţa lumii fără 
a se ţine seamă de diferenţele de limbă, religie, cultură sau 
bogăţie. 

Foarte curând, cel mai mic turneu de dimensiune 
planetară garanta o audienţă record. S-a calculat că ultimul 
meci mobilizase două miliarde de spectatori. O treime din 
omenire. Două miliarde de persoane care, în aceeaşi secundă, îl 


detestaseră pe acelaşi jucător pentru că-şi placase adversarul. 
Care speraseră sau se temuseră că va fi dată o lovitură de 
pedeapsă. Două miliarde de persoane care, pe durata unui 
meci, uitau de problemele lor zilnice. Fenomenul luă amploare şi 
se constată o primă metamorfoză importantă: efectele fotbalului 
se diversificau. Practica depăşi simplul joc spre a deveni un soi 
de analgezic menit omenirii suferinde. În mai puţin timp decât e 
nevoie pentru a scrie acest lucru, planeta vibra cuprinsă de 
acelaşi elan în faţa traiectoriilor aleatorii ale modestului balon 
din piele. 

După câteva meciuri, regulile acestui joc începură să pară 
cam simple, mai ales faţă de pasiunile dezlănţuite. Douăzeci şi 
doi de jucători, un teren îngust de o sută de metri lungime pe 
cincizeci lăţime... părea cu adevărat meschin. Cu atât mai mult 
cu cât, cu prilejul faimoasei finale ltalia-Brazilia din 2022, nici o 
echipă neizbutind să bage gol, meciul se isprăvise cu lovituri de 
la 11 metri. Dezamăgitoare treabă. Se cuvenea aşadar să fie 
sporite dificultăţile. Intr-o primă etapă, se gândiră să dubleze 
suprafaţa terenului şi numărul jucătorilor, ceea ce oferea deja 
un bun nivel de complexitate suplimentară. La proporţia de 
douăzeci şi doi contra douăzeci şi doi, grupuri de zece sau de 
doisprezece puteau să susţină simultan un atac împotriva unei 
apărări de paisprezece sau de cincisprezece jucători. 

Apoi fu modificat relieful terenului: se adăugară movile, 
bălți, bazine cu nisip... Atacanţii aveau de acum latitudinea de a 
se ascunde îndărătul unei denivelări, cu balonul la picior, în 
vreme ce apărătorii cercetau împrejurimile. Uneori balonul 
cădea într-o baltă sau într-un pârâu, şi atunci trebuia ca cei mai 
curajoşi să se năpustească să-l recupereze. Alteori mingea se 
înfunda într-o groapă de nisip... Jucătorii n-o puteau degaja 
decât provocând gheizere, cam la fel ca jucătorii de golf în 
buncăre. Superbă ocazie pentru fotografi. În sfârşit, fiecare 
jucător a fost înzestrat cu telefon mobil: pe măsură ce înainta, 
îşi semnala poziţia coechipierilor, apoi căpitanului, care dădea 
imediat ordinele corespunzătoare. Prin forţa lucrurilor, se 
dezvoltară treptat noi strategii, tot mai sofisticate, care au dat 
fotbalului modern fizionomia unei partide de şah în trei 
dimensiuni. 

Un nou public se entuziasma astfel pentru acest sport. 

Ratingul de audienţă la Cupa lumii 2026 trecu de la două 


la trei miliarde de telespectatori. Jumătate de omenire. Se 
constată o scădere generală a conflictelor pe durata meciurilor, 
ca şi cum simplul fapt de a privi jucătorii înfruntându-se pe o 
peluză era suficient pentru a face să dispară pofta de a-ți 
măcelări aproapele pe terenuri nerecunoscute ca atare de către 
federaţiile mondiale. De atunci, stadioanele sporiră ca număr şi 
se măriră ca întindere. Conflicte considerabile au fost încheiate 
prin intermediul unui singur meci de fotbal, oarecum la fel cum 
Hor aţii şi Curiaţii se înfruntaseră în Antichitate. De ce să fie 
martirizate zece mii de persoane când era de ajuns să fie trimişi 
douăzeci şi doi de campioni ca să tranşeze dilema? Anumite ţări 
aleseră chiar ca miză posesia unui teritoriu sau a unei zone 
miniere. 

Campionii au devenit eroi absoluţi, au fost acoperiţi de 
glorie şi de bani, posterele lor împodobeau camerele 
adolescenților. li râvneau cele mai frumoase femei. Nici măcar 
capetele de afiş din televiziune, muzică şi cinema nu puteau 
rivaliza cu gloria lor. 

Fireşte, în faţa amplorii succesului, se construiră noi 
stadioane, tot mai mari, mai complexe. Se mări şi numărul 
jucătorilor, patruzeci şi patru contra patruzeci şi patru. Pe lângă 
căpitan, fiecare echipă dispunea acum de doi locotenenţi, trei 
comandanţi, şase sergenţi. De acum, nu movilite de pământ sau 
tumuluşi, ci mici coline structurau peluza. Bălţile şi pâraiele care 
striau spaţiul de joc au fost înlocuite de lacuri, râuri şi torenţi cu 
apa ca gheaţa. Mai fură adăugate mlaştini, nisipuri mişcătoare, 
jungle cu vegetaţie deasă, prin care nu se putea croi drum decât 
cu maceta. Unii jucători au fost echipați cu reactoare dorsale cu 
ajutorul cărora se înălţau deasupra solului. Jucătorii pe post de 
centru-înaintaş îmbrăcară ţinute de camuflaj, ceea ce le 
permitea să răsară brusc ca din pământ sau dindărătul unui 
copac, spre marea surpriză a adversarului. 

Singura regulă rămasă neschimbată: interdicţia absolută a 
contactului cu mâinile. In apă, în noroi sau în văzduh, în junglă, 
jucătorii dădeau dovadă de adevărate comori de ingeniozitate 
pentru a nu comite greşeala ireparabilă. 

De-a lungul întâlnirilor, cei mai buni realizatori de cinema 
îi înlocuiră în cele din urmă pe cei din televiziune. Nu mai puteau 
de bucurie descoperind noi unghiuri de filmare, încercând să 
producă imagini surprinzătoare, efecte spectaculoase. Datorită 


camerelor înzestrate cu puternice teleobiective, telespectatorii 
vedeau sudoarea efortului şi a neliniştii brobonind fruntea 
jucătorilor. 

La rândul lor, antrenorii au fost înlocuiţi cu campioni ai 
strategiei proveniţi din marile şcoli militare. Înaintea fiecărei 
partide, câte un adevărat stat-major format din zece- 
douăsprezece persoane se aduna pentru a studia tactici noi şi a 
inventa tehnici de pasă capabile să  descumpănească 
adversarul. 

A fost lungită durata partidelor. Şase ore pentru un meci 
permiteau dezvoltarea unor combinaţii complexe şi a unor 
ofensive seducătoare. În paralel, jucătorii au fost nevoiţi să-şi 
sporească masa musculară; alimentaţia lor era calculată până la 
ultima calorie, antrenamentul lor era demn de cei mai buni 
atleți. 

După lărgirea terenului şi mărirea numărului de jucători, 
se imagină includerea femeilor în echipe, pentru a adăuga „o 
notă de prospeţime" partidelor. În realitate, era mai ales vorba 
de ameliorarea diversităţii imaginilor televizate. Aceste femei 
erau reginele body-building-ului. Unele, precum Killing lily, se 
dovediră nişte fabuloase maestre în driblare, cu mult superioare 
majorităţii bărbaţilor. Killing Lily reuşea să execute, datorită 
reactoarelor ei dorsale, incredibile salturi periculoase trăgând 
totodată şi în porţile faimoasei Fortress Josepha, o bulgăroaică 
portar, ex-campioană la patinaj (dar asta n-are nici o legătură), 
care a avut prima ideea de a utiliza un radar pentru a vedea 
când vine mingea, atunci când aceasta era ascunsă de trupele 
de centri înaintaşi mult prea bine camuflate. 

Totul mergea aşadar perfect, iar publicul era încântat. 

Cu timpul, fotbalul se dezvoltă exponențial... până în acea 
faimoasă dimineaţă din martie 2030, data finalei mondiale care 
punea faţă-n faţă două ţări neaşteptate: Noua Zeelandă şi 
Thailanda. 

În ziua aceea, sofisticarea acestui sport atinsese apogeul. 
Cele două echipe dispuneau de acum de o insulă vulcanică de 
cincizeci de kilometri pătraţi. Numărul jucătorilor ajunsese la trei 
sute douăzeci şi unu, bărbaţi şi femei. Cât priveşte durata 
meciului, ea era pur şi simplu cât ţinea ziua, partida începând la 
opt dimineaţa şi terminându-se la opt seara. 

Toate loviturile erau permise. Chiar şi cele mai incorecte. 


Astfel poziţia porţilor a fost lăsată la discreţia echipelor. De 
partea thailandeză, a fost ales un spaţiu vârât în fundul unui 
puț, singurul acces situându-se în inima unui castel cocoţat la o 
sută treizeci de metri altitudine. De partea neozeelandeză, 
poarta a fost instalată într-o grotă submarină accesibilă doar 
prin scufundare cu ţinerea respirației printr-un coridor acvatic. 
Nu mai era nevoie să se dea în minge cu piciorul, era de ajuns 
să fie transmisă într-un fel sau altul, din moment ce nu era 
atinsă cu mâinile. 

Mingea fusese înţesată de minuscule camere de luat 
vederi, astfel că doar jucătorul la care se găsea şi telespectatorii 
din faţa ecranelor ştiau unde se afla. Cât priveşte ansamblul 
meciului, era retransmis prin sute de alte camere repartizate în 
toată insula şi vârâte în vreo sută de dirijabile teleghidate care 
filmau din văzduh. 

Căpitanul echipei thailandeze se numea Harao Bang. Un 
omuleţ şiret, rapid şi foarte crud. 

Căpitanul echipei neozeelandeze era o superbă fată, Linda 
Foxbit, ex-miss Oceania, ex-agent secret şi mai ales top-model 
în vogă al revistelor hawaiene. 

Meciul acela din Cupa lumii 2030 era, în toate privinţele, 
excepţional. Mai întâi pentru că, pentru prima oară, jucătorii 
aveau voie să se rănească, chiar să se ucidă, dacă necesităţile 
jocului impuneau acest lucru. Apoi pentru că ziua întâlnirii 
fusese decretată zi de sărbătoare la scară planetară. În sfârşit, 
pentru că o mulţime de sponsori investiseră chiar pe locul unde 
se ţinea partida. Nici un copac, nici un şoarece, nici o pasăre nu 
fuseseră cruţaţi: fiecare frunză, fir de blană sau pană purta 
numele unei mărci de ţigări, de apă gazoasă sau de cosmetice. 

Pentru a ajunge în finală, neozeelandezii trebuiseră să-i 
elimine pe indonezieni (scor l-0, douăzeci şi patru de morţi şi 
cincizeci şi opt de răniţi), pe unguri (scor 2-l, opt morţi, 
unsprezece răniţi), pe croaţi, kenyeni, greci, libieni, peruvieni. 
La rândul lor, thailandezii îi zdrobiseră pe americani (scor 4-2, 
treizeci şi cinci de morţi, doisprezece răniţi), pe japonezi, pe 
ruşi, pe jucătorii din Monaco (un meci epic, cu un scor modest 
de 1-0, şaizeci şi şapte de morţi, nici un rănit), fără a uita de 
micile echipe care participaseră la eliminatorii şi fuseseră 
excluse cu mai multe sau mai puţine pierderi. 

Pentru această finală, fiecare dintre cele două tabere 


avusese posibilitatea să aleagă un oraş drept capitală de bază. 
La centru se afla o metropolă neutră unde spionii puteau 
interveni şi manevra liber. 

Abia răsună fluierul arbitrului că acţiunea se şi porni. 

Balonul, care fusese ascuns la un birou de bagaje din gara 
neutră, a fost instantaneu regăsit de neozeelandezi, mai precis 
de centrul înaintaş atacant Billy Maxwain. Acesta încercă 
imediat să-l dea mai departe extremei atacante James Summer, 
camuflat în poliţist, dar acesta fu doborât de o săgeată cu vârful 
înmuiat în curara pe care o micuță thai, centrul înaintaş Dai 
Wineiî, care avea numărul 164, o trăsese cu o sarbacană cu foaie 
electrice. Recuperând balonul, Dai Winei îl puse în maşina ei de 
curse tip Rover şi dădu buzna în pizzeria oraşului neutru central. 

Acolo, Dai Wineiî încercă o pasă în direcţia căpitanului ei 
Harao Bang, dar balonul fu discret interceptat de agentul 
neozeelandez Cordwainer, cunoscut cândva pentru activităţile 
sale de hoţ de buzunare. Până atunci, roboţii-camere volante 
putuseră urmări meciul fără prea mare dificultate. Dar, vai! 
Totul se strică brusc. Căpitanul thailandez descoperi că pasa 
coechipierei sale dăduse greş şi, în acelaşi timp, deveni 
conştient de faptul că balonul dispăruse. Se volatilizase! 
Radarele lui nu mai transmiteau imagini, semn că mingea 
căzuse probabil într-o ascunzătoare întunecoasă sau într-o 
gaură adâncă. Echipa fu nevoită să facă apel la un detector de 
piele/metale pentru a o localiza... Inchis în trenul de la 19:05, 
balonul gonea cu 120 km/oră spre porţile thailandeze. 

Datorită telefoanelor mobile, echipa asiatică putu avertiza 
hoarda de pe aripa dreaptă care, călare şi cu sabia scoasă din 
teacă, atacă vagonul. Dar neozeelandezii pre-văzuseră o acţiune 
de parare, instalând pe acoperişurile garniturii o baterie de 
mitraliere şi de lansatoare de micro-rachete teleghidate cu cap 
alpha. 

Calea ferată deveni teatrul unui sublim tras la ţintă din 
ascunzătoare. Maestre ale cavalcadei, cumplitele ucigaşe 
thailandeze săriră de pe cai şi, profitând de fum şi de 
harababură, se furişară în vagoane. Una dintre ele îşi dădu 
seama că un preot presbiterian, naturalizat neozeelandez, 
ascundea mingea sub sutană. l-o şterpeli, nu înainte de a fi 
despicat în două trupul omului bisericii, dintr-o lovitură de sabie. 

In acelaşi moment, arbitrul fluieră o lovitură de pedeapsă, 


socotind că s-a trişat. Într-adevăr, nu se putea ca thailandezii să 
fi descoperit balonul cu ajutorul detectorului de piele/metale. 
Trebuie să se fi uitat şi la televizor sau poate cineva le 
transmisese informaţia din exterior, ceea ce era strict interzis. 
Pentru penalti, fu cerut un nou cleric neozeelandez de baştină, 
şi fu pus să avanseze cu balonul până la castelul thailandez. 

Omul bisericii menit să joace rolul de înlocuitor nu avu mai 
mult noroc decât predecesorul său: jucătorii thailandezi îl făcură 
fărâme şi plecară înapoi cu un alt tren care trecea pe acolo din 
întâmplare. Vai de ei! Abia ajunşi în vagoane, un jucător 
neozeelandez în şort, nici măcar înarmat, le luă înapoi mingea şi 
începu să dribleze înaintând spre tabăra lor! 

Consternare în rândurile asiaticilor. Cum trecuse omul de 
baraje? 

A fost nevoie de o capcană pentru tigru de Bengal, făcută 
din bambugşi tăiaţi, pentru a-l opri din goană. Balonul a fost pe 
dată recuperat de un alt jucător, camuflat în stâncă artificială, 
care a izbutit să urce într-un tren ce pleca în direcţie opusă. 

În clipa aceea, apărarea thailandeză a fost cuprinsă de 
panică. Ea a trimis un detaşament de amazoane cu deltaplane 
ca să bombardeze trenul. Iniţiativă care ar fi putut izbuti de n-ar 
fi fost intervenţia inopinată a lui Mc Moharti. Baroana, foarte 
elocventă, părăsise deja garnitura, cu balonul în mână, şi-l 
îmbunase pe paznicul de la intrarea în castelul thailandez graţie 
câtorva sărutări ingenios plasate. 

Frumoasă lovitură! Extrema Mc Moharti a putut să 
pătrundă astfel în clădire! Dar asta însemna să nu ţină seama 
de diabolicul arţag al căpitanului thailandez Harao Bang. Acesta 
puse să fie răpită tânăra femeie şi pretinse să-i fie înapoiat 
balonul, în caz de refuz urmând s-o arunce din turnul cel mai 
înalt al conacului său într-un lac plin ochi cu crocodili cu dinţi 
stricaţi. Harao Bang îşi merita cu adevărat reputaţia de cel mai 
crud căpitan din fotbalul modern. Extrema era destul de greu de 
înlocuit pentru ca neozeelandezii să cedeze. 

Mingea se întoarse aşadar încă o dată printre picioarele 
echipei thailandeze care degajă cât mai departe cu putinţă 
servindu-se de o catapulta pneumatică. 

Atunci, partida se acceleră. 

Balonul fu interceptat din zbor de o rachetă aer-aer care-l 
trimise în castelul thailandez: la recepţie, extrema Mc Moharti 


reuşi de data asta să pătrundă în marele salon al castelului, 
trecând prin şanţurile umplute cu apă şi prin serviciul de atac 
masiv-pressing. Acolo, abila extremă seduse un groom şi, după 
o şedinţă erotică toridă (care a şocat publicul tânăr) izbuti să 
obţină să fie condusă în direcţia porţilor secrete ale echipei 
thailandeze. In întreaga Thailanda s-a auzit un imens şi 
interminabil strigăt de ciudă. Nefericitul groom a fost copios 
huiduit (probabil că după meci avea să se exileze în Noua 
Zeelandă, singurul refugiu posibil pentru el şi familia sa). 

Harao Bang îşi dădu prea târziu seama de manevră. Vru s- 
o captureze iarăşi pe spioană, dar un arbitru la pândă fluieră un 
corner, silindu-i pe cei doi adversari să ia cina împreună. 

Evident, baroana încercă să dribleze turnând un puternic 
soporific în paharul căpitanului inamic. Numai că acesta, şiret, 
inversă paharele. Cuprinsă de îndoială, extrema se abţinu să 
bea. 

Sosiră aperitivele. Arbitrul îi obligă pe cei doi jucători să 
mănânce alimentele înfăţişate, sub ameninţarea descalificării. A 
fost momentul pe care l-a ales baroana pentru a-şi încerca 
lovitura secretă. Scoase din geantă un cobai micuţ, dresat, ai 
cărui incisivi fuseseră unşi cu o substanţă soporifică. Dar 
animalul adormi, iar arbitrul fluieră un fault, căci nu aveau 
dreptul să folosească animale dresate. Harao Bang jubilă, reluă 
balonul cu piciorul drept în timp ce, cu stânga, apuca o 
halebardă cu dublu tăiş. Extrema abia avu vreme să-şi scoată 
sabia ninja. Urmă un duel feroce. Sabie ninja contra halebardă, 
baroana era în dificultate... Atunci Linda Foxbit, gâfâind şi cu 
părul ciufulit, epuizată după ce făcuse amor cu toţi apărătorii 
thailandezi, dădu fuga în ajutorul extremei drepte a echipei sale. 
La scorul de doi la unu, lupta păru mai echilibrată. 

In vreme ce izbucneau gemetele apărătorilor thai, traşi în 
ţeapă pe turnurile castelului pentru că-l lăsaseră să treacă pe 
căpitanul inamic, bucuria ridica în picioare miliarde de 
telespectatori. Planeta întreagă urmărea înfierbântată fiecare 
secundă a acestui eveniment, alături de care ultimul James 
Bond sau războiul din Afghanistan păreau o recreaţie pentru 
copii peste care dăduse boala somnului. 

Ploua cu pariuri, circulau sume atât de mari încât Bursa 
mondială avu de suferit. 

Baroana răsturnă masa şi puse mâna pe o sabie lungă pe 


care începu s-o învârtă în aer. Spaimă în rândurile spectatorilor 
atunci când sabia trecu la câţiva milimetri de balon: era într- 
adevăr un motiv de anulare a partidei. 

Harao Bang se găsi în avantaj până ce, trecând prin 
vitraliile salonului, ţâşniră sergentul fundaş stânga Smith şi 
centrul atacant Wilbur, zis Cuceritorul. 

Wilbur subtiliza balonul, se năpusti spre puţul porţilor când 
o criză de astm (datorată prezenţei salpetrului la care era 
alergic) îl dobori. Abia avu timp să-şi scoată spravul 
vasodilatator şi să paseze balonul lui Smith care, agăţat de o 
lustră rococo din salon, recupera mingea. Smith îşi folosi 
fumigenele şi izbuti să traverseze linia de apărare thailandeză. 
Dintr-un salt, sări pe fundul puţului. Scoase cuțitul, ceea ce se 
dovedi un bun reflex, căci thailandezii umpluseră puţul cu 
piranha. Smith se zbătu, ucise câţiva peşti, dar sucombă în cele 
din urmă sub muşcături. Ar fi trebuit să-i dea o pasă căpitanului 
Foxbit care plonjase alături de el şi pe care o ronţăiau acum 
peştii piranha. Păcat. Ar fi însemnat un gol frumos pentru echipa 
neozeelandeză. Dar asta era mereu problema cu Smith, juca 
mult prea personal. 

Thailandezii recuperară balonul cu ajutorul unor cârlige de 
undiţă şi voiră să degajeze din nou utilizând catapulta 
pneumatică, taman când extrema stângă Burroughs îşi scoase 
masca: machiat cât să aducă a thailandez, avea o deghizare 
remarcabilă, ochii oblici şi pielea mată. Apărătorul thailandez 
Lim vru să-l doboare cu o lovitură de măciucă... Prea târziu. Ce 
suspans! Burroughs avu vreme să paseze mingea baroanei care 
tocmai izbutise să se elibereze din lanţul de oţel care o 
strângea. Aceasta plonja în puț şi înotă ţinându-şi respiraţia 
pentru a ajunge la portarul thailandez. Peştii piranha complet să 
tui după ce degajaseră locul de Smith şi de Foxbit, se uitară la 
ea cum se năpusteşte. Aveau nevoie de o pauză pentru digestie. 

G000000000000000l! 

1 la O în favoarea Noii Zeelande. A fost un adevărat delir în 
echipa neozeelandeză. Toţi se sărutau, se felicitau şi se 
strângeau în braţe, se dezbrăcau, iar se felicitau. Balonul a fost 
iarăşi aşezat în centrul terenului, iar un grup de jucătoare 
thailandeze furioase ţâşniră fără să întâmpine nici o rezistenţă. 
Seduseră cu uşurinţă douăzeci şi patru de jucători 
neozeelandezi pe care apoi îi sugrumară. Un atac cu aruncătorul 


de flăcări le permise să pătrundă în liniile adverse. Gol! 

Sirena care anunţa sfârşitul meciului răsună chiar atunci. 
Scor: 1 la 1. Egalitate. 

Era important ca echipele să fie cu orice preţ departajate: 
jucătorii supraviețuitori se aşezară aşadar faţă-n faţă pe colină 
pentru momentul trasului la poartă. Într-adevăr, în ciuda 
constantei evoluţii a regulilor, nu se gândise încă nimeni să 
înlocuiască trasul la poartă. 

Fiecare jucător din cei scăpaţi până atunci dispunea de o 
catapultă pneumatică prin mijlocirea căreia trebuia să trimită 
balonul într-o poartă aşezată de data asta chiar pe sol. 
Suspansul ajunsese la punctul culminant. O jucătoare thai apucă 
balonul. Cu ajutorul binoclului, aprecie distanţa. Cu degetul, ţinu 
seamă de iuţeala vântului şi plasă în sfârşit balonul pe 
catapultă. Foc. Gol. 

Balonul izbise solul cu o asemenea violenţă încât acolo 
unde era locul portarului, se zărea de acum ditamai craterul. 2 
la 1. Veni rândul unui neozeelandez să-şi încerce norocul. Trase 
şi... rată ţinta. Valuri de strigăte de bucurie într-una din tabere şi 
fluierături în cealaltă. 

Scorul final a fost aşadar de 2 la 1 în favoarea Thailandei, 
noua campioană a lumii la fotbal. 

Ca urmare a acestui meci, Pompele Funebre hotărâră pline 
de entuziasm să sponsorizeze viitoarea întâlnire. 


Atenţie: fragil 

- Ce-i asta? 

- Cadoul tău de Crăciun! 

- O, tăticule, mi-ai cumpărat panoplia de cowboy pe care 
ţi-am cerut-o? 

Tatăl avu o clipă de ezitare. 

- Nu chiar... 

Copilul dădu fuga spre obiectul râvnit, desfăcu în grabă 
giganticul pachet-cadou şi se încurcă în hârtia fluorescentă şi 
panglica răsucită înainte de a trage afară o cutie de carton. 

Pe ea era scris doar „SUS" şi „JOS", iar pe o latură 
„ATENŢIE: FRAGIL". 

Dădu la iveală un soi de uriaş acvariu transparent şi 
întunecat. Pe partea din faţă se găsea un tablou de bord 
împodobit cu o sumedenie de cadrane şi de cuvinte ciudate: 


„fuziune“,  „gravitaţie", „explozie", „macerare", „fierbere la 
cald", „fierbere la rece", „împrăştiere", „înaltă presiune", 
„presiune scăzută", „ceaţă“, „trăsnet electric". 

Ochii copilului se făcură mari şi începură să strălucească. 

- Uau, marfă! E o cutie de chimist amator? 

- Nu, e ceva mai grozav. E ceva ce ţi-ai dorit tu 
întotdeauna. 

Auzind fraza asta, copilul pricepu că, o dată în plus, era 
vorba de un cadou sortit înainte de toate lui taică-său. La fiecare 
Crăciun, într-adevăr, capul familiei profita de ocazie pentru a-şi 
satisface fantasmele personale. 

- E vorba de o jucărie cu totul nouă, mai complicată şi de 
asemenea şi mai scumpă decât tot ce se cunoaşte până acum. 

Cu neîncredere, copilul porni să cerceteze obiectul din 
toate unghiurile. 

- E un borcan cu peşti tropicali? 

- Aproape. 

- O maşinărie de făcut cantităţi enorme de sucuri 
răcoritoare? 

- Nu. Aici ai dat-o-n bară. 

- Un loc unde să te joci de-a soldăţeii zburători? 

- Cald, cald, te apropii. 

Jocul  ghicitorilor era deja în sine un prim cadou. 
Curiozitatea copilului era stârnită. 

- O maşinărie de fabricat decoruri pentru păpuşi? 

- Acuma chiar arzi. 

- Nu ştiu ce e. Mă dau bătut, decretă copilul, agasat. 

- E o maşinărie de fabricat lumi! 

Băiatul îşi luă o mutră sceptică, pe jumătate încântat, pe 
jumătate dezamăgit. 

- Uită-te la cutie. „Micul stăpân perfect al Universului." E 
ceva nou, o să-ţi placă. 

Copilul, care se numea Jess, scoase din cutie diversele 
elemente, fire electrice, transformator, baterii, toate livrate o 
dată cu jocul. 

- Pare complicat. 

- Mereu mi-ai spus că problema cu jucăriile era că te 
plictiseai prea repede de ele. M-am gândit că jocul „Micului 
stăpân perfect al Universului" te va ţine mai mult timp ocupat. 
Şi chiar, cu un pic de noroc, jocul ar putea ţine până la Crăciunul 


viitor. la spune, n-ai uitat nimic? 

Tatăl îşi puse arătătorul pe obraz şi aşteptă. 

- Ba da, pupicul. Mulţumesc, tăticule! Presimt că o să-mi 
placă. Oricum, nici unul dintre băieţi n-are o chestie ca asta. 

Cuprins de un al doilea elan de entuziasm, Jess se aruncă 
de gâtul lui taică-său acoperindu-l de pupici. 

- Bine, acum te las să citeşti instrucţiunile, eu mă duc să- 
mi citesc ziarul în salon. 

Şi se duse după nevastă-sa la bucătărie. 

- Cred că o să-i placă, afirmă el. 

- E atât de dificil. Mai bine i-ai fi luat o panoplie de 
cowboy, cum ţi-a cerut. 

- Toţi copiii au panoplii de cowboy, dar câţi posedă lumi 
din elemente care se asamblează? replică tatăl. Sunt sigur că 
Jess e destul de copt pentru a înţelege diferenţa faţă de un 
costum de operetă oarecare. Şi e şi mai scump. 

Râse. Dar, în realitate, nu era deloc nemulţumit că făcuse 
acel mic sacrificiu pentru a asigura dezvoltarea intelectuală a 
fiului său. 

- Şi ţi-au spus că vând multe chestii dintr-astea la 
magazin? întrebă nevastă-sa. 

- Ce anume? „Micul stăpân perfect al Universului"? Nu. E 
vorba de un produs nou. Cred că am fost primul client care a 
cumpărat, pentru că negustorul mi-a precizat: „O să-mi spuneţi 
şi mie dacă e la fel de amuzant pe cât pretinde reclama." 

Işi aprinse pipa şi deschise ziarul. Il auzea departe, în 
camera lui, pe copilul care deschidea cutii, manevra obiecte, în 
cele din urmă, după zece minute, Jess zbieră: 

- Nu reuşesc! Tată, vino să mă ajuţi! 

Tatăl oftă, reprobator. Ar fi preferat să termine lectura 
unui articol pasionant despre noua proliferare a şobolanilor în 
marile oraşe. Copilul continua să strige după ajutor, aşa că puse 
jurnalul de-o parte. La urma urmei, un cadou de genul ăsta 
implica un minimum de lămuriri suplimentare din partea celui 
care-l dăruise. Aşa că se resemna. 

- Ce nu merge? 

- Nu pricep nimic din modul de întrebuințare. Cum merge 
chestia asta? 

Tatăl frunzări prospectul. Era desigur iarăşi vorba despre 
una dintre notițele alea prost traduse şi prost prezenta te. Işi 


puse ochelarii pe nas şi se apucă să studieze textul cu mai 
multă atenţie. 

- Uită-te, trebuie mai întâi să branşezi firele la curentul 
electric. Preferi să-l faci să meargă cu baterii sau direct la priză? 

- Cu baterii. 

- Bine. 

Tatăl rândui în micul locaş prevăzut în acest scop cele 
şase baterii de 9 volţi, apoi luă din nou manualul deschizându-l 
la pagina „instalare". 

- Nu trebuie decât să citeşti, e indicat absolut totul. 
Enunţă cu voce tare: 

„Fericitule cumpărător al micului stăpân perfect al 
Universului, va trebui mai înainte de toate să-ţi instalezi propriul 
tău univers. Noi numim univers această mică lume în acvariu 
aflată de acum în sarcina ta. Sunt necesare câteva precauţii. În 
primul rând, nu plasa niciodată universul lângă un curent de aer 
sau într-o zonă umedă. Temperatura ideală este de 19*C, adică 
cea a camerei tale probabil." 

Tatăl şi fiul verificară la termometrul de pe perete dacă 
acea primă condiţie era îndeplinită, apoi cel dintâi îşi reluă 
lectura. 

„O altă protecţie. Dacă ai o pisică, protejează-ţi universul 
înconjurându-l cu un grilaj. Pisicile nu trebuie să atingă lumea ta 
în gestație." 

Copilul se grăbi s-o gonească pe Suchette pe coridor. 
Botezaseră astfel animalul tocmai pentru jocul de cuvinte: „Ma 
chatte Suchette". Felina emise un miorlăit vexat, nu era prima 
oară când era dată la o parte în folosul unui gadget. Cu atât mai 
rău, n-o să mănânce din univers. Numai că ea ştia că băiatul 
până la urmă tot se sătura şi se întorcea la plăcerea simplă de 
a-i mângâia blana călduţă. 

Tatăl continua să înşire măsurile de precauţie: 

„Nu-ţi aşeza universul în echilibru pe colţul unei comode 
sau al unui birou: ar putea să cadă. 

Pereţii universului sunt solizi, dar nu lovi în ei cu ciocanul 
sau cu un obiect greu. 

Nu pune muzică prea tare, gen hard rock, în apropierea 
universului tău. 

Puţină muzică clasică din când în când îţi va ajuta 
universul să se dezvolte. 


Nu trebuie să scoţi obiectele sau gadgeturile în afara lumii 
lor. 

Orice s-ar întâmpla, nu agita stelele. Atenţie: în univers, 
nimic nu e comestibil." Tatăl sări peste câteva pagini, apoi reluă: 
„După ce aţi pus bateriile sau aţi branşat jocul la o priză de 
220V, veţi putea începe să lansați «începutul evoluţiei 
universului vostru». În acest scop, aşa cum se pune o sămânță 
într-un ghiveci ca să faci să crească o floare, veţi planta o 
sămânță de lumină pentru a face ca lumile voastre să crească. 

Scânteia asta se numeşte Big Bang. O veţi declanşa chiar 
dumneavoastră datorită detonatorului de univers. Nu poate să 
existe propagare de stele fără Big Bang. Veţi găsi în mod normal 
în toate cutiile un percutor şi o capsă cu hidrogen. Plasaţi 
percutorul pe peretele stâng al ac-variului şi instalaţi capsa cu 
hidrogen în receptaculul cu Big Bang. Atenţie, o dată ce Big 
Bang-ul e lansat, orice proces de revenire este imposibil. Nu 
faceţi acest lucru de mântuială, oricum. Fiecărui Big Bang Îi 
corespunde un univers. Este aşadar deosebit de important să fie 
cu mare grijă parcursă această primă fază." 

- Cum poţi obţine un Big Bang frumos? întrebă Jess. Tatăl 
se aplecă peste notiţă. 

„Trebuie ca acea capsă detonatoare să pocnească tare, 
cât mai tare cu putinţă, iar percutorul să fie orientat spre centru. 
Dacă percutorul este orientat spe margini, universul vostru riscă 
să se strivească de peretele de sticlă ca o smochină coaptă. Nu 
acesta este efectul dorit." 

- Vreau să încerc! exclamă copilul nerăbdător. 

- Aşteaptă, aşteaptă, n-am citit tot. 

Numai că Jess, care credea că pricepuse tot, instalase 
capsa. 

- Nu, stai o clipă, zice că trebuie... 

Prea târziu. Jess trăsese astfel ca universul lui să o 
pornească spre centrul acvariului. 

Declanşa o detonație absolut uluitoare. Bubuitul depăşi 
complet cadrul acvariului. Pereţii şi sticlăria se clătinară. 
Tablourile se desprinseră. Bibelourile se mişcară. Cărţile se 
rostogoliră vraf din biblioteca din cameră. 

Vecinii de deasupra începură să ciocane cu un pantof ca 
să facă să înceteze vacarmul. 

Mama veni iute să vadă ce se întâmplase. 


Îşi descoperi fiul şi soţul în faţa unui acvariu mare. 

- Ce a provocat tărăboiul ăsta? întrebă ea, cu cratiţa cu 
piure din brocoli în mână. 

- A... pus în mişcare o lume. Dar n-am avut timp să citesc 
notiţa cu explicaţii în întregime şi mă întreb dacă şi-a pornit cum 
se cuvine Big Bang-ul. 

Mama veni mai aproape ca să se uite mai bine la cubul de 
sticlă neagră. O orhidee de lumină se desfăşura încet. Pe corola 
florii, firişoare de pulbere de stele începeau să scânteieze timid, 
ca şi cum ar fi încercat să măsoare volumul universului în care 
tocmai se iviseră. 

- O, mamă, ar fi trebuit să vezi cât era de frumos! De 
îndată ce am apăsat pe trăgaci, s-a produs o scânteie şi s-a 
răspândit o pulbere albă... 

Mama scruta spectacolul, fascinată. Floarea de lumină se 
răsucea de parcă urla în tăcere. O clipă, ea avu impresia că 
floarea expulza cu mare durere stelele ghemuite în pântecele ei. 
Pulberea de materie şi de energie palpita. 

- lată, anunţă tatăl, tocmai ai creat un univers. 

- Grozav. 

- Atenţie însă, universul tău nu se va dezvolta de unul 
singur, la întâmplare, altfel ar fi haos. Trebuie să continui să-l 
supraveghezi şi să-l îngrijeşti. Ştii, seamănă oarecum cu un 
bonsai. Trebuie să-i croieşti lumea, să-l ajustezi permanent, asta 
cere multă îngrijire. 

Mama îşi duse mâna la frunte. 

- Să nu mai vorbim despre bonsai, l-a lăsat să moară după 
o săptămână. Dar hamsterul pe care l-a otrăvit lăsându-l să-i 
roadă stilourile! într-adevăr, dragul meu, o întreagă lume de 
supravegheat, e cam mult poate pentru scumpul nostru căpşor 
blond. 

- Nu, nu. De data asta, o să fie altfel, am să fiu foarte 
atent, se jură Jess. Promit. 

- Aşa spui de fiecare dată. 

- O, tăticule, explică-mi ce trebuie să faci ca să-ţi îngrijeşti 
şi să-ţi supraveghezi universul? Spune, cum se procedează? 

Tatăl se cufundă din nou în manual, apoi arătă mai multe 
manete plasate pe tabloul de bord vecin cu borcanul cel mare - 
acvariu. 

- In instrucţiuni, se precizează că prin aceste emițătoare 


ondulatorii poţi lansa câmpuri de forţă în universul tău. 

- Şi la ce sunt bune chestiile astea? 

Bărbatul îşi privi fiul. Adevărul era că habar n-avea. 
Apucând manualul, căută în glosar expresia „câmp de forţă". 

Dar copilul îşi pierdea răbdarea. Entuziasmul de la început 
cedase locul unei mutre dubitative. 

- Tăticule! Nu ştiu dacă e o idee bună că mi-ai făcut cadou 
laboratorul ăsta aşa de complicat. Am impresia că mă aflu la 
şcoala creatorilor de universuri. Trebuie să ţii minte legile, 
regulile, metodele, şi tu vorbeşti de joc! Aş fi preferat un tren 
electric sau o panoplie de cowboy. Trenul electric cu gară şi 
munţi e şi el o lume, nu-i aşa? 

Copilul se uită din nou ţintă la acvariul negru unde 
continua să se desfăşoare orhideea de lumină. 

Tatăl, nemulţumit să-şi vadă cadoul pierzându-şi farmecul, 
răsfoi nervos manualul. Mama se întoarse la bucătărie dând din 
umeri. 

- Când _isprăviţi cu jocul, veniţi la cină. Se răceşte 
mâncarea. 

Numai că tatăl nu înţelegea să renunţe cu una, cu două. 

- A, uite că am găsit! „Câmp de forţă: e oarecum clema 
care permite acţionarea asupra universurilor în curs de 
elaborare. A se vedea: «exerciţii practice»." 

Tatăl căută rubrica respectivă. Picături de sudoare 
începeau să-i brobonească fruntea. 

Avea într-adevăr de ce să moară de ciudă: să dea atâtea 
parale pe un joc atât de scump şi să nu capete în schimb decât 
un entuziasm de doi bani! îşi recunoştea greşeala, cătase prea 
sus. Micul Jess nu avea atâta răbdare. 

- Primul exerciţiu practic: „încercaţi să fabricaţi o stea de 
mărime A". 

O voce de la bucătărie: 

- Dragă, hai la masă. Am impresia că te distrezi mai mult 
decât fiul tău. 

- Trebuie să-l ajut să descifreze modul de întrebuințare, 
încercăm să fabricăm o stea de mărime A. 

Micul Jess înţelese cum să încline câmpurile de forţă 
pentru ca energia să facă să se aprindă norii de hidrogen. Se 
juca cu maneta. Nu era perfect, dar părea că merge. Copilul 
învăţă apoi cum să taseze norii aceia de foc ca să facă din ei 


sfere de lumină. Obţinu o stea de mărime A. 

- Bravo! îl încuraja taică-său, care recăpăta încredere. 
Frunzări iarăşi manualul de folosire şi anunţă: 

- „Exerciţiul nr. 2: fabricarea unei planete. Procedaţi la fel 
ca pentru steaua de mărime A, dar stingeţi-o imediat ce s-a 
aprins pentru ca să se transforme într-o grămadă de materie 
solidă ce se va răci apoi treptat... Exerciţiul nr. 3: fabricarea 
vieţii. Începeţi prin a produce o celulă combinând aminoacizi." 

Tatăl eliberă câţiva aminoacizi dintr-o eprubetă. li 
amestecă conform dozajelor indicate folosindu-se de o pipetă. 
Apoi turnă amestecul peste nişte mici meteoriți închişi într-o 
cutie. Aceştia o luară imediat la goană ca să se strivească de 
planete. 

- Uau! făcu Jess.  Meteoriţii seamănă cu nişte 
spermatozoizi care vin să însămânţeze planetele-ovule. 

Comparaţia îl luă pe taică-său prin surprindere, dar îşi 
aminti că fiul lui urma în anul acela primele cursuri de educaţie 
sexuală. Timp de zece minute, bărbatul şi copilul duseră la bun 
sfârşit primele patru exerciţii. Acvariul devenise mai vesel 
datorită unor bobite colorate, planetele. Bobite albastre, verzi, 
galbene... 

- Va trebui să le dăm planetelor tale nişte nume sau 
numere, altfel o să fie o adevărată harababură, făcu tatăl 
remarca, destul de mulţumit. 

Apoi anunţă următorul joc: „Exerciţiul nr. 4: fabricarea 
conştiinţei." 

Lucrară încă vreo câteva minute, numai că nu izbuteau să 
aducă ceva conştiinţă creaturilor lor. Exerciţiul nr. 5 păru într- 
adevăr dincolo de puterea lor de pricepere. 

- Manualul arată că dacă animalele din universul nostru nu 
ajung să aibă „conştiinţă“, trebuie utilizată procedura de 
transfer. Se vorbeşte într-un mic microfon, iar creaturile primesc 
mesajul tradus pe limba lor. 

Taman atunci se ivi mama furioasă, sugerându-le să 
încerce experienţa după masă. Sufleul se fleşcăise. Ea începu să 
bombăne: viaţa nu era numai joacă, bărbatul ei ar face mai bine 
să se poarte ca un om mare şi responsabil, iar fiul ei să se 
gândească la temele de şcoală. 

Fără nici o tragere de inimă, tatăl şi fiul îşi lăsară baltă 
universul artificial ca să se ducă la bucătărie. 


După masă, îşi reluară încercările de fabricare a conştiinţei 
pentru creaturile lor. 

Nu se întâmplă nimic concludent. 

- Poate că am creat o lume „proastă"? oftă Jess care 
începea să se sature de joc. 

După două zile de strădanii zadarnice, băiatul îşi pierdu 
definitiv răbdarea. La vârsta asta, copiilor le place ca jocurile să 
fie amuzante pe loc. Jess vârâse deja de mai multe ori mâna în 
acvariu ca să ia să ronţăie nişte planete şi nişte sori. Nu erau 
deloc toxice. Dar nici asta nu-i plăcea prea mult. Planetele 
aveau gust sărat. Cât despre sori, aceştia erau atât de calzi 
încât exista riscul să-ţi arzi interiorul obrajilor. 

Jess îşi puse acvariul cu universul în pod, lângă alte jucării 
respinse: flipere, cal care se legăna pe tălpice, o cutie cu 
soldăţei din plastic, pistol cu ventuză etc. Apoi cobori să-şi 
mângâie pisica Suchette. Sus în pod însă, universul continua să 
funcţioneze. Or, iată că un şobolan veni mai aproape de acvariu 
din pură curiozitate. Datorită vederii ascuţite, remarcă 
minusculele galaxii, stelele şi creaturile care trăiau acolo. 

Ajutat de o duzină de neamuri din propria-i haită, duse 
universul lui Jess regelui şobolanilor, un animal bătrân care se 
impusese cu ghearele şi cu dinţii. Regele declară în limbaj 
şobolănesc: „Acesta e un univers nou-născut abandonat. Am 
putea să ne facem stăpâni peste el." Şi iată că aşa începu să 
existe undeva un univers în care şobolanii au devenit zeii 
oamenilor. 


Ultima răzvrătire 

- Crezi că ei sunt? 

Soneria ţârâise făcând să se audă cele trei note. Tataia 
Frederic şi Mamaia Lucette se ascundeau ca nişte animale 
înfricoşate. 

- Nu, nu. Copiii noştri nu i-ar lăsa niciodată să vină. 

- Seb şi Nanou nu ne-au mai dat veşti de trei săptămâni. 
Se pare că aşa fac întotdeauna copiii înainte de sosirea celor de 
la CDPD. 

Cei doi pensionari se lipiră de fereastră şi recunoscură 
autobuzul mare cu zăbrele al CDPD, faimosul Centru de 
Destindere, Pace şi Desfătare. Sigla era afişată la vedere pe 
vehicul, lângă logo, simbolul acestui serviciu administrativ: un 


fotoliu-balansoar, o telecomandă şi o floare de muşeţel. 
Funcţionari în uniformă roz ieşiră din autobuz, unul din ei 
ascunzând cât mai bine năvodul care servea la prinderea 
pensionarilor recalcitranţi. 

Freci şi Lucette se strânseră unul într-altul. Fred tremura 
de mânie: aşadar, propria lor progenitură îi abandonase. lubiţii 
lor copii îi denunţaseră la CDPD. 

Până în ziua aceea, Fred jurase că acest lucru era cu 
neputinţă. Totuşi, ştia că acest comportament era tot mai 
răspândit. De câţiva ani, militanţii antibătrâni deveneau tot mai 
puţin discreţi. Guvernul îi sprijinise la început pe vârstnici, din 
vârful buzelor, apoi îi dăduse foarte rapid pe mâna răzbunării 
populare. La jurnalul de actualități de seară, un sociolog 
demonstrase că cea mai mare parte a deficitului Securităţii 
sociale era imputabil celor care aveau mai mult de şaptezeci de 
ani. Apoi, în breşa creată intraseră politicienii: îi acuzau pe 
medici că prescriu prea uşor medicamente, reproşându-le că 
prelungesc viaţa cu orice preţ pentru a-şi păstra clientela, fără a 
se sinchisi de interesul general. 

Foarte curând, lucrurile nu făcuseră decât să se 
înrăutăţească.  Analizelor le  urmaseră reduceri bugetare 
drastice. In primul rând, guvernul a întrerupt fabricarea inimilor 
artificiale. Apoi, administraţia a îngheţat programele privitoare 
la punerea la punct a pielii artificiale, a rinichilor şi ficatului 
pentru transplant. „Nici vorbă să ne lăsăm bătrânii să se 
transforme în roboţi nemuritori", declarase preşedintele 
Republicii, cu prilejul discursului de Anul Nou. „Viaţa are o 
limită, trebuie s-o respectăm." Şi explicase că vârsta a treia şi 
vârsta a patra consumau fără să producă, obligând astfel Statul 
să decreteze taxe nepopulare şi dând mai degrabă o imagine 
retrogradă a societăţii franceze. Pe scurt, devenea limpede că 
toate problemele economice ale ţării erau legate de proliferarea 
persoanelor în vârstă. Ce era ciudat era că nimeni nu băgase de 
seamă că aceste cuvinte veneau de la un bărbat de 75 de ani, 
ale cărui „performanţe“ se datorau din belşug unei vigilenţe 
medicale de înaltă calitate. 

După acest discurs, rambursarea medicamentelor şi a 
îngrijirilor fusese restrânsă pentru cei de peste 70 de ani. 
Incepând de la 75 de ani, nu se mai rambursau medicamentele 
antiinflamatoare, de la 80, îngrijirile dentare, de la 85, 


pansamentele gastrice, de la 90, analgezicele. Nici o persoană 
care depăşise 100 de ani nu mai avea dreptul la vreun act 
medical gratuit. 

Tendinţa a plăcut celor din domeniul publicitar, care au 
luat-o pe urmele politicienilor cu o campanie „antibătrâni" care 
a făcut epocă. Primul slogan care a făcut reclamă la mâncare 
pentru câini: „ Flicky, păpica la care visează bunicul" înfăţişa un 
câine  arătându-şi colții unui bătrân care încerca să-i 
şterpelească strachina cu mâncare. În timpul ăsta, Ministerul 
Sănătăţii punea afişul: „65 de ani mai va, 75 de ani, belea!" 

Încetul cu încetul, imaginea bătrâneţii a fost asociată cu 
tot ce producea societatea negativ. Suprapopularea, şomajul, 
taxele: toate-s din vina celor bătrâni care „refuză să iasă din 
scenă când numărul lor s-a încheiat". 

Nu era lucru rar să dai la uşile restaurantelor peste 
anunţul: INTRAREA INTERZISĂ CELOR PESTE 70 DE ANI. Nimeni 
nu mai avea curajul să le ia apărarea, de teamă să nu fie 
considerat reacţionar. 

Soneria de la uşă răsună din nou. Fred şi Lucette tresăriră. 

- Să nu deschidem, au să creadă că nu suntem acasă, 
murmură Fred, care nu-şi mai stăpânea tremuratul. 

De la fereastra primului etaj, Lucette zărea acum în 
interiorul vehiculului cu zăbrele familia Foultrant, un cuplu din 
vecini cu care jucau regulat gin-rummy sâmbăta după-amiaza. 
Aşadar, şi ei fuseseră abandonaţi de copiii lor. 

- Deschideţi, ştim că sunteţi acasă! 

Slujbaşul înarmat cu năvodul pentru prins bătrâni izbea 
puternic în uşa de la intrare. 

Se ghemuiră unul în celălalt. Loviturilor furioase cu pumnul 
le urmară loviturile cu piciorul. 

În cuşca lor cu zăbrele, cei doi Foultrant lăsau capul în jos. 
Regretau că nu-i putuseră avertiza pe ceilalţi. Chiar sâmbăta 
trecută, Fred şi Lucette le făcuseră o vizită. Conversaţia se 
învârtise în jurul legilor anti-vârsta a treia. După ei, CDPD nu era 
lucrul cel mai rău. Cei doi Foultrant afirmau că unii copii plecau 
chiar în vacanţă legându-şi bătrânii de copaci pentru a nu fi siliți 
să-i ia cu ei. lar ei stăteau acolo zile întregi fără să mănânce, 
lăsaţi în voia intemperiilor. 

- Ce se întâmplă în centrele alea? întrebase într-o doară 
Lucette. 


Doamna Foultrant păruse îngrozită. 

- Nimeni n-are habar. 

- O reclamă pretinde că suntem duşi în călătorii, că ni se 
organizează excursii în Thailanda, în Africa, în Brazilia. 

DI Foultrant ricanase: 

- Nu e decât propagandă oficială. Nu văd de ce statul, 
care socoteşte că noi îl costăm prea scump, ne-ar mai plăti şi 
vacanțe exotice. In ce mă priveşte, am o idee în legătură cu 
acest lucru, iar ideea mea este mult mai puţin optimistă. Acolo, 
e foarte simplu, ne fac... o injecție. 

- Ce vrei să spui? 

- Ne fac o injecție cu otravă ca să scape de noi. 

- Cu neputinţă! Ar fi prea... 

- O, nu ne elimină imediat. Ne ţin un pic, pentru cazul în 
care copiii noştri şi-ar schimba părerea. 

- Dar cum pot oamenii să accepte să se lase înţepaţi? 

- Li se spune că li se face un vaccin împotriva gripei. 
Lungă tăcere. 

- Şi de unde ştiţi asta, domnule Foultrant? Acesta nu 
răspunsese. 

- Sunt zvonuri, tranşase Frederic. Sunt sigur că nu e vorba 
decât de zvonuri. Lumea nu poate fi atât de dură. V-aţi imaginat 
povestea asta. 

- Vă invidiez că vedeţi viaţa în roz. Dar tatăl meu spunea: 
„Optimiştii nu sunt decât oameni prost informaţi", condusese dl 
Foultrant oftând. 

Jos, zbirii de la CDPD spărgeau uşa cu dalta. Gesturile lor 
erau măsurate, aproape mecanice. Probabil că făceau treaba 
asta de zeci de ori pe zi. 

- Nu vă temeţi! strigau ei. Totul va fi bine, nu vă fie frică. 

Intr-un gest de disperare, Fred o prinse pe Lucette de talie 
şi, dintr-un salt, ieşiră pe fereastră. Grămada de pubele le 
amortiza căderea. Fred, foarte hotărât, se ridică rapid, o trase 
pe Lucette de braţ, se năpusti în autobuzul CDPD şi, în faţa 
slujbaşilor rămaşi cu gura căscată pe trotuar, se instala la volan 
şi demară în trombă. 

Merse mult timp în direcţia munţilor. Îndărătul lui, ceilalţi 
douăzeci de bătrâni erau încă în stare de şoc. Când motorul se 
opri, se lăsă o lungă tăcere. 

- Ştiu, remarcă Fred. Am făcut poate o mare prostie, dar 


am obiceiul să-mi ascult intuiţia, iar în cazul ăsta, CDPD nu-mi 
spunea nimic bun. 

Ceilalţi continuau să se uite la el uluiţi. 

Şovăiră, apoi dl Foultrant lansă un „Ura!" care fu reluat 
după ceva timp de toţi călătorii, cu excepţia unuia dintre ei: 

- O să murim, spuse Langlois, un octogenar smochinit. 

- Oricum, eram condamnaţi să pierim la CDPD, i-o întoarse 
Fred care dintr-o dată nu mai tremura deloc. 

Familia Foultrant şi ceilalţi se grăbiră să mulţumească şi 
să felicite cuplul de eroi, dar Fred îi întrerupse: 

- N-avem timp de pierdut. Poliţia n-o să întârzie să-şi facă 
apariţia. Să ne grăbim să ne refugiem în munţi. 

Ajunşi în pădure, evadaţii fură cuprinşi de îngrijorare. 

- E frig. 

- E plin de animale sălbatice pe aici. 

- Mi-e foame! 

- Există cu siguranţă păianjeni şi şerpi. 

- Bateriile stimulatorului meu cardiac sunt pe cale să se 
descarce. 

- Eu sunt sub tratament cu antibiotice. 

Fred îi făcu să tacă. Le vorbi cu calm şi se impuse rapid ca 
şef. La urma urmei, el îi scosese din cuşcă, lui îi revenea sarcina 
de a se ocupa de ei. Nu puteau aprinde focul atâta vreme cât 
poliţia era pe urmele lor. In schimb, era absolut urgent să 
descopere o grotă pentru a se adăposti. 

Sângele rece al lui Fred îi subjugă pe toţi. Un ceas mai 
târziu, cei care plecaseră să cerceteze locurile se întorceau 
anunțând că descoperiseră o peşteră potrivită ca mărime. Se 
duseră cu toţii acolo. 

- Aici vom putea aprinde focul fără primejdie. 

Doamna Salbert, mare fumătoare în pofida cancerului la 
plămâni de care suferea, îşi scoase bricheta cu apărătoare de 
vânt. Îngrămădiră crengi mai mici şi rămurele, dar, ca un bun 
Robinson amator, Fred nu se dovedi deloc înzestrat pentru acest 
nou tip de cercetăşie. Fumul năpădi peştera şi se văzură nevoiţi 
să iasă să respire la aer curat. Un bătrân foarte trupeş nu mai 
avu vreme. Tot chinuindu-se cu tuşea, căzu victimă unei crize 
cardiace. 

Camarazii îl înmormântară destul de la suprafaţa 
pământului, după o ceremonie funerară improvizată. 


„Un bătrân care moare e o bibliotecă ce arde... Adio, 
Gontrand." 

După înmormântare, Langlois, fost gazetar ştiinţific, 
propuse un sistem de evacuare a fumului din peşteră printr-o 
gaură pe care aveau s-o scobească în tavanul de pământ. A fost 
prima lor lecţie de supravieţuire. 

A doua zi, se hotărâră să vâneze. Fără arc, dar cu un 
pietroi zdravăn în mână, dl Foultrant izbuti să strivească o 
veveriţă ghinionistă: prima lor masă. 

În ziua următoare, pădurea se răzbună. Doamna Foultrant 
răposa căzând din zăpăceală cât era de lungă, împinsă de un 
iepure recalcitrant. O îngropară. Rămăseseră douăzeci. 

Seara, adunaţi lângă foc, bătrânii începură să discute. 

- N-o s-o scoatem niciodată la capăt, constată doamna 
Varnier, care-şi epuizase stocul de medicamente pe care-l luase 
cu ea când fusese arestată. 

- Or să ne mănânce lupii. 

- Până la urmă o să ne dibuie poliţia. 

Fred îşi linişti oamenii. Glasul lui căpăta tot mai multă 
siguranţă. 

- Aici nu riscăm nimic atâta timp cât nu ne facem prea 
remarcaţi. Am dispărut de mai multe zile, cu siguranţă ne cred 
morţi de frig sau devoraţi de fiare. In asta stă slăbiciunea lor: le 
subestimează pe persoanele în vârstă. 

DI Monestier mormăi: 

- N-aş fi crezut niciodată că o să ajungem aici... 

O bunicuţă îi luă martori: 

- Dar ce s-a petrecut? Noi nu ne-am purtat niciodată în 
felul ăsta cu părinţii noştri... 

Fred puse capăt discuţiei: 

-  Terminaţi odată cu cernutul amintirilor. Basta cu 
văicărelile, să trăim în prezent. Ştiţi foarte bine că tuturor 
copiilor noştri li s-a spălat creierul cu tot cultul ăsta al tinereţii 
veşnice. Neocupându-se decât de frumuseţea fizică şi de religia 
ei, de lupta cu kilogramele, de riduri şi de gimnastica 
obligatorie, devin tâmpiţi. Numai că nu eliminându-ne pe noi îşi 
vor păstra ei tinereţea. 

Micuța comunitate îl aclamă. 

Deodată, desluşiră o siluetă la intrarea în peşteră. Cât ai 
zice peşte, toţi bătrânii se repeziră la suliţele pe care şi le 


confecţionaseră şi-l ochiră pe nou-venit. Tremurau totuşi atât de 
tare că n-ar fi fost în stare să nimerească. 

După prima siluetă se ivi a doua, apoi a treia, apoi a patra. 
Panica puse stăpânire pe grupul proscrişilor. 

Stăpânindu-şi propria frică, Fred apucă o torţă şi înainta. 

- Sunteţi de la CDPD? întrebă el, străduindu-se să-şi 
controleze vocea. 

Se apropie mai mult: fiinţele acelea nu erau nici poliţişti, 
nici infirmieri. Nu erau acolo decât nişte bătrânei, aidoma lor. 

- Am evadat dintr-un Centru. Am aflat de evadarea 
voastră şi vă căutăm de câteva zile, îi lămuri un bătrân adus de 
spate. Eu sunt doctorul Wallenberg. 

- lar eu, doamna Wallenberg, declară o femeie ştirbă. 

- Încântat, bine aţi venit, spuse Fred, înseninat. 

- Suntem vreo zece. Trebuie să ştiţi că pentru toţi bătrânii 
din ţară, sunteţi nişte eroi. Vestea s-a răspândit iute. Toţi ştiu că 
aţi scăpat şi că aţi supravieţuit. Autorităţile au vrut să lase să se 
creadă că au fost găsite cadavrele voastre, era însă uşor să-ţi 
dai seama că era vorba de imagini trucate. Cadavrele acelea 
erau mult prea tinere. 

Izbucniră în râs. Nu mai râseseră cu atâta voioşie de foarte 
multă vreme. lar accesul ăsta de ilaritate îi făcu pe destui dintre 
ei să tuşească, să le năvălească sângele în obraji şi să transpire. 
Erau de acum douăzeci şi patru. Nou-veniţii aduceau cu ei 
obiecte de mare preţ: hârtie, stilouri, cuțite, proteze auditive, 
ochelari, bastoane, medicamente, sfoară... Doctorul Wallenberg 
dădu la iveală chiar şi o carabină cu repetiţie, rămăşiţă din 
războiul din Coreea la care participase ca voluntar. 

- Fantastic! Avem aici cu ce să susţinem un asediu! 
exclamă Lucette. 

- Da, şi sunt convins că vor veni să ni se alăture şi alţii. 
Până acum, cei care evadau n-aveau nici o speranţă şi nici o 
posibilitate de refugiere undeva, şi de asta erau mereu prinşi. 
Acum ştiu că aici, în munţii noştri, totul este cu putinţă. Sunt 
sigur că la ora asta sute de bătrâni cercetează zona. 

Intr-adevăr, zi după zi, numeroşi bătrâni îngroşară 
rândurile răzvrătiţilor. Mulţi se sfârşeau de epuizare când soseau 
sau la puţin timp după aceea, din lipsă de medicamente 
adaptate situaţiei. Insă cei care supravieţuiau se căleau rapid. 

Foarte îndemânatic, doctorul Wallenberg îi învăţă pe 


tovarăşii săi cum să înjghebeze capcane pentru a vâna iepuri. 
Cât despre soţia sa, excelentă botanistă, ea îi învăţă cum să 
recunoască ciupercile comestibile (din păcate suferiseră ceva 
pierderi din pricina unor ciuperci suspecte) şi cum să planteze 
cereale şi legume. 

Odinioară electrician, dl Foultrant se lansă în construcţia 
unei maşini eoliene ale cărei palete discrete abia se vedeau 
dintre arbori. Datorită acestei maşinării, avură curând lumină în 
peşteră. 

Fred luă asupră-şi sarcina canalizărilor care aduseră în 
locuinţa lor apa unui izvor din apropiere. Viaţa în pădure 
devenea mai uşoară. Fiecare se considera un supravieţuitor şi, 
aşa cum sublinia Fred: „Fiecare zi pe care o petrecem aici este 
un miracol." 

Curând ajunseră la o sută, regrupaţi în peştera aceea şi în 
grotele învecinate. Fred şi Lucette deveniră personaje de 
legendă, temuţi de CDPD şi admiraţi de toţi cei care treceau de 
70 de ani. Fred reuşi să se fotografieze în zona lor de rezistenţă, 
iar portretul lui fu pus pe perete cu discreţie în casele oamenilor 
vârstnici. Găsi şi un nume pentru grupul lui de refractari, 
„Vulpile Albe", şi un slogan pentru a-i aduna: „Atâta timp cât 
trăieşti, există speranţă." 

lar apoi se hotărâră să se adreseze populaţiei, aşa că 
redactară un manifest: 

Respectaţi-ne. lubiţi-ne. Vârstnicii pot avea grijă de cei 
foarte mici. Pot împleti pulovere. Bătrânii pot călca rufe şi pot 
face mâncare. Toate aceste lucruri care iau timp şi nu le fac nici 
o plăcere tinerilor, noi ştim încă să le facem. Pentru că nouă ne 
este teamă de scurgerea timpului. 

Omul, omorându-i pe cei vârstnici, se comportă precum 
şobolanii care elimină sistematic elementele mai slabe din 
societatea lor. Noi nu suntem şobolani. Ştim să fim solidari şi să 
trăim în societate. Dacă cei mai slabi sunt asasinați, nu serveşte 
la nimic să trăim în grup. Să terminăm odată cu legile 
antibătrâni. Învăţaţi mai degrabă să ne folosiţi decât să ne 
eliminaţi. 

Şi luară măsuri pentru a împărţi apelul acela în întreaga 
ţară. 

Dar Fred nu era mulţumit. Într-o zi, ajunse la concluzia că 
nu era suficient doar să protejeze propria lor comunitate. Mai 


trebuia şi să-i elibereze pe toţi vârstnicii încă prizonieri ai celor 
de la CDPD. Cei mai dinamici din grupul Vulpilor Albe se 
deghizară atunci în „tineri", îşi vopsiră părul şi se înarmară cu 
acte false care-i înfăţişau drept fiii „cuprinși de căinţă", veniţi la 
sfârşitul perioadei de reflecţie spre a-şi recupera bătrânii. 
Încetul cu încetul, în faţa unui asemenea val de căinţă, 
autorităţile rămaseră intrigate, iar acest lucru semăna îndoiala. 
Se ceru atunci ca orice persoană care se prezenta spre a-şi lua 
părinţii înapoi acasă, să-şi arate mai întâi mâinile. Acestea 
trădează întotdeauna vârsta proprietarului. 

Fred se hotărî atunci să treacă la gherilă urbană. Toţi 
membrii secţiei „acţiune" a Vulpilor Albe atacară în masă un 
Centru de Destindere, Pace şi Desfătare, eliberând astfel din 
cuştile lor vreo cincizeci de vârstnici, iar trupa se mări şi mai 
mult. Devenea o adevărată armată, armata Vulpilor Albe. 

Poliţia şi CDPD localizară aşezarea lor din munţi şi 
încercară în mai multe rânduri să-i atace, numai că răzvrătiţilor 
li se alăturaseră nişte generali bătrâni care aduseseră stocuri de 
arme. Nu mai dispuneau acum doar de arcurile alea nenorocite 
pentru a-şi apăra tabăra, ci de-a dreptul de puşti mitralieră şi de 
mortiere de 60 mm. 

Format din miniştri şi din secretari de stat aflaţi în plină 
forţă, noul guvern refuza să cedeze. Persoanele bătrâne erau 
arestate la domiciliu de grupuri militare tot mai numeroase. 
Totul se petrecea de parcă autorităţile ar fi vrut să isprăvească 
treaba asta mai înainte ca răzmeriţa să se întindă în întreaga 
ţară. CDPD nu mai utiliza autobuze, ci furgoane blindate 
rechiziţionate de la bănci. Departe de a face concesii, guvernul 
se încurcă într-o politică tot mai draconică: interdicţie pentru cei 
de peste 60 de ani să mai muncească, interdicţie pentru copii 
să-şi mai susţină părinţii. 

Ca reacţie, raidurile Vulpilor Albe se intensificară. De 
ambele părţi, poziţiile se înăspriră. Peştera şi grotele se 
transformaseră în adevărate fortărețe. Mai sigură, mai 
confortabilă, viaţa în munţi devenise plăcută şi, lucru pe care-l 
admiteau cu plăcere, traiul în clandestinitate constituia pentru ei 
o formidabilă cură de tinereţe. Nădăjduiau că armata lor de 
refractari va reuşi să neliniştească autorităţile, determinându-le 
să modifice legislația antibătrâni, sau provocându-l pe 
Preşedinte să cadă la învoială cu ei. Numai că taman pe dos, 


ministrul Sănătăţii imagină un truc menit să pună capăt definitiv 
aventurii. Nici vorbă de vreo stratagemă eroică pentru a 
constrânge nişte rebeli să reintre în turmă, ci pur şi simplu 
gripa. 

Mai multe elicoptere dădură drumul de sus, în cantitate 
mare, unor eşantioane de viruşi deasupra pădurii. Lucette muri 
prima. Fred refuză totuşi să cedeze. 

Evident, aveau nevoie urgentă de vaccinuri, dar statul 
ordonase în mod preventiv distrugerea tuturor stocurilor. 
Contagiunea era aşadar inevitabilă. Pierderile se înmulţiră. 

Trei săptămâni mai târziu, poliţia nu mai întâmpină nici o 
rezistenţă când veni să aresteze ce mai rămăsese din Vulpile 
Albe. Fred fu capturat de o nouă secţiune a CDPD, formată 
exclusiv din oameni tineri de mai puţin de douăzeci de ani. 

Inainte de a muri sub efectul injecţiei, legenda ne spune 
că Fred l-a privit rece pe călăul lui în ochi şi i-a trântit cuvintele: 
„Şi tu vei fi cândva bătrân." 


Transparenta 

De ani buni lucram, în cadrul laboratorului meu de 
genetică, asupra noţiunii de transparenţă. Extrăsesem mai întâi 
codul ADN care permitea obţinerea unui vegetal translucid. 
Codul ăsta poate fi găsit în natură, la alge. Îmi fusese suficient 
să introduc secvenţa de genă care acţiona asupra pigmentării. 
Creasem astfel trandafiri transparenţi, caişi transparenţi, stejari 
micuţi transparenţi. 

Apoi, acţionasem asupra animalelor. De data asta, luasem 
secvenţa care codifică transparenţa, secvenţă care poate fi 
găsită la peştii de acvariu de tip guppy. După ce am introdus-o 
în nucleul celulei, am obţinut o broască transparentă. Sau măcar 
având pielea şi muşchii transparenţi. | se vedeau venele şi 
organele, ca şi scheletul. Apoi am creat un şobolan transparent. 

Animal înspăimântător pe care-l ţinusem departe de 
colegii mei. Apoi un câine, şi, în sfârşit, o maimuţă, ambii 
transparenţi. Respectasem astfel scara logică a evoluţiei 
elementului viu, de la vegetalul primar cel mai de jos până la cel 
mai apropiat de noi. 

Nu ştiu de ce, dar am sfârşit prin a experimenta acest 
lucru pe propria-mi persoană. Poate pentru că orice om de 
ştiinţă are nevoie să meargă până la capătul curiozităţii sale. Şi 


de asemenea pentru că ştiam că nici un cobai uman nu va 
accepta să-şi vadă pielea preschimbându-se şi devenind 
transparentă. 

Intr-o noapte, în laboratorul meu pustiu, am făcut aşadar 
acest pas şi am testat pe mine însumi tehnica de obţinere a 
transparenţei. Experienţa a reuşit. 

Am putut vedea astfel sub pielea mea un stomac, un ficat, 
o inimă, rinichi, plămâni, creier, o întreagă reţea de vene. Un 
ecorşeu viu şi înalt. 

Văzându-mă în oglindă, nu m-am putut împiedica să nu 
scot un țipăt de spaimă, care a avut ca efect accelerarea 
jeturilor de sânge ale inimii. Am constatat în oglindă 
consecinţele angoasei mele: arterele palpitau intens, plămânii 
se umflau şi se dezumflau ca nişte foaie. Galben deschis la 
culoare, adrenalina îmi colora sângele în portocaliu. Reţeaua 
lichidului limfatic se ambala precum un bătrân motor cu aburi. 
Stresul... deci aşa arăta? 

Mai cu seamă ochii m-au îngrozit. Suntem deprinşi să nu 
vedem decât nişte semilune de ochi pe chip, dar aici desluşeam 
în totalitate sferele sidefii ale orbitelor prelungite de muşchi şi 
nervi mai curând impresionanţi. 

Când mi-am venit în fire, mi-am dat seama că nişte 
bulgăraşi de hrană dădeau relief intestinului. Le-am urmat 
traiectul, ghicind dinainte momentul când voi simţi nevoia să 
mă duc la closet. 

Când gândeam, sângele urca spre creier trecând prin 
carotide. Când mi-era frig sau cald, sângele năvălea spre 
capilarele pielii. 

M-am dezbrăcat spre a-mi vedea trupul în întregul lui. 

Eram gol dincolo de limitele rezonabile. 

Am devenit brusc conştient de un lucru: Habar n-aveam 
cum să inversez fenomenul. Eram transparent, dar cum aveam 
să redevin opac? Am căutat cu febrilitate să extrag o secvenţă 
de codificare a opacităţii de la unul din cobaii mei. Am lucrat 
astfel până în zori, fără să mă sinchisesc de oră. Femeia de 
serviciu a împins atunci uşa laboratorului... şi a leşinat. 

Am fost nevoit să mă îmbrac în viteză înainte de sosirea 
colegilor mei. Cum să le explic că eu eram adunătura aia de 
organe ce palpitau într-un înveliş care aducea a plastic? Prima 
idee care mi-a dat prin minte a fost să mă îmbrac din cap până- 


n picioare, să-mi ridic gulerul şi să-mi pun pe nas ochelari negri, 
ca omul invizibil al lui H. G. Wells. Îmi ascundeam astfel 
semitransparenţa descumpănitoare. 

M-am îmbrăcat în grabă. In afară de obraji, totul era 
ascuns. Fondul de ten împrumutat din trusa de machiaj a femeii 
de serviciu a acoperit lacuna asta. 

Zgomot. Soseau oameni. 

M-am năpustit afară. În staţia de metrou, un tânăr 
derbedeu îndreptă spre mine un şiş cu piedică. În jur, pasagerii 
priveau fără să reacționeze, considerând că agresiunea face 
parte din întâmplările vieţii. 

Cu un reflex salvator, mi-am deschis larg paltonul. Poate 
că şi-a închipuit pe moment că are de-a face cu un pervers, 
numai că ce-i arătam eu era cu mult mai intim. Atacatorul meu 
putea să-mi vadă nu doar trupul, ci şi venele şi majoritatea 
organelor aflate la treabă. 

Se clătină pe picioare şi leşină. Pe dată toţi acei gură- 
cască veniră să-i dea o mână de ajutor şi se uitară la mine 
bănuitori. Căci iată cum merge lumea pe dos. Oamenii suportă 
spectacolul violenţei, dar sunt înspăimântați la ideea că o fiinţă 
umană ar putea fi diferită. 

Enervat, am avut chef să le dezvălui ciudăţenia mea 
curioşilor, mai preocupaţi să liniştească agresorul decât să ajute 
victima. 

Reacţia le-a fost disproporţionată. 

Am scăpat cu greu să nu fiu linşat. 

Arătându-le propria lor reflexie, le aminteam că nu suntem 
spirite pure, ci şi carne în acţiune, o grămadă de viscere care 
lucrează în permanenţă pentru a face să circule nişte lichide 
ciudate prin nişte organe în culori variate. Era revelaţia a ceea 
ce suntem cu adevărat sub acoperământul epidermei; un 
adevăr pe care nimeni nu este pregătit să-l privească în faţă. 

După ce a trecut prima senzaţie de victorie, am înţeles că 
eram de acum înainte un paria, ba şi mai rău, un monstru. 

Am rătăcit prin oraş, punându-mi necontenit o întrebare: 
cine ar suporta să mă vadă? Am dat în cele din urmă peste un 
posibil răspuns. Există totuşi fiinţe care caută tocmai diferenţa 
până la monstruozitate şi care fac comerţ cu aşa ceva. Circarii. 

Am început aşadar să caut circul cel mai apropiat, în cazul 
de faţă circul Magnum. Se fălea că etalează fiinţele cele mai 


stranii, chiar şi pe cele mai îngrozitoare pe care Terra le-a 
cuprins vreodată în sânul ei. 

Renumită liliputană, directoarea mă primi în biroul ei 
fastuos. Cocoţată pe o stivă de perne aşezate pe un fotoliu 
îmbrăcat în catifea roşie, mă măsură din cap până-n picioare cu 
ochi de profesionist: 

- Aşadar, băiete, vrei să te angajezi la mine. Şi ce ştii să 
faci? Trapez, magie, dresaj? 

- Striptease. 

Râse, surprinsă o clipă, cercetându-mă apoi mai atent. 

- În cazul ăsta, ai greşit adresa. Nu eşti aici într-un teatru 
erotic. Circul meu este socotit printre cele mai prestigioase din 
lume, aşa că ieşirea e pe acolo. 

Cum e întotdeauna mai bine să arăţi decât să explici, mi- 
am scos iute mănuşa de pe mâna dreaptă de parcă aş fi vrut să- 
i strâng mai bine mâna. Fără o vorbă, sări din înaltul fotoliului ei 
pentru a-mi apuca palma şi a o ridica spre neonul de pe plafon. 
Examina îndelung reţeaua de vinişoare roşii care se făceau tot 
mai fine, îndreptându-se spre extremităţile degetelor. 

- Tot restul e pe măsură, am spus. 

- Tot? Eşti marțian sau ce naiba eşti? l-am explicat că nu 
sunt decât un pământean, şi încă un om de ştiinţă apreciat de 
confraţi, dar că-mi reuşise mult prea bine ultima experienţă. 
Directoarea continuă să observe sângele care năvălea şi se 
retrăgea, în ritmul bătăilor inimii. 

- Am întâlnit destui tipi ieşiţi din comun, dar aşa ceva încă 
n-am mai văzut. Aşteaptă să le arăt şi celorlalţi ultima mea 
atracţie! exclamă ea. 

Îşi stârni artiştii. Omul-trunchi de copac, contorsionista, 
omul cel mai gras de pe planetă, surorile siameze, înghiţitorul 
de săbii şi dresorul de purici se îngrămădiră în încăpere. 

- la te uită, habar n-aveam că ficatul lucrează şi în afara 
meselor, remarcă omul-trunchi. 

- Glanda asta n-o fi cumva glanda suprarenală? întrebă 
liliputana. 

Omul cel mai gras de pe planetă socoti că rinichii sunt 
ridicol de mici, dar cu toţii nu se mai saturau de spectacol. 
Contorsionista, o coreeană graţioasă, a fost prima care a întins 
un deget ca să-mi atingă pielea şi să-i aprecieze consistenţa. 
Privirea i s-a cufundat într-a mea, am lăsat atunci ochii-n jos. 


Contactul epidermic era rece. Gestul ei curajos a fost aplaudat 
de ceilalţi. Mi-a zâmbit. 

Eram mişcat. Aveam impresia că mă alătur unei noi 
familii. 

M-au ajutat rapid să pun la punct un număr de striptease 
în care, după ce-mi dădeam jos mai multe rânduri de veşminte, 
mă descotoroseam de o falsă piele din latex. De fiecare dată, 
efectul era spectaculos. Nuditatea este în cele din urmă 
spectacolul cel mai apreciat de către singurul animal care se 
camuflează sub straturi de ţesături: omul. Dar, cum se aflau 
într-un circ, pe gradene, spectatorii nu se arătau deloc speriaţi. 
Luându-mă drept un nou soi de magician, căutau mai curând 
„trucul“. Diverşi prestidigitatori renumiţi veniră de altfel să 
asiste la numărul meu, pândind nu ştiu ce joc de oglinzi. M-am 
deprins cu noul meu trup. 

Mi-am luat obiceiul de a mă studia. Am descoperit astfel 
câteva explicaţii la anumite fenomene, cum ar fi misterioasele 
contracţii în pântece pe care le simţeam noaptea. Cele care 
provoacă spasme sunt de fapt glandele mele suprarenale. 
Stăteam uneori ceasuri întregi observându-mi în oglindă venele 
din creier. 

Într-o seară când, aşezat în faţa oglinzii, îmi tot plimbam o 
lanternă de-a lungul corpului pentru a-i înţelege iarăşi şi iarăşi 
cele mai mărunte arcane, mi-am spus că nimic nu e mai 
supărător decât adevărul. Mai ales când se referă la un element 
atât de personal ca trupul. 

În fond, noi ne cunoaştem foarte prost organismul şi nici 
nu vrem să-l cunoaştem cu adevărat. II considerăm o maşinărie 
pe care o ducem la medic când e în pană şi pe care acesta o 
îngrijeşte cu pilule colorate având denumiri barbare. 

Cine se interesează cu adevărat de trupul său? Cine are 
chef să se privească? Plimbam fascicolul lanternei între plămâni 
şi mi-am spus că omenirea ar fi poate mai sinceră dacă şi-ar 
schimba pielea, în ansamblul ei, mergând spre transparenţă. 

Tânăra contorsionista coreeană ciocăni atunci la uşa 
cabinei mele şi mă întrebă dacă mă putea observa în amănunt. 
A fost prima care a făcut pasul. 

Pe dată gonadele mi s-au umplut, trădându-mi emoția. 
Prietena mea se făcu că nu-şi dă seama şi, apucând lanterna, 
lumină o zonă a gâtului care corespundea, explică ea, unei zone 


de durere din trupul ei. 

Îmi spuse că înţelege. Contorsionista asiatică mă lumină 
mai departe de parcă ar fi vizitat o peşteră. Imi lumină spatele. 
Mi-am plecat ochii. Nicicând nu se mai interesase cineva atât de 
mult de persoana mea. Nici măcar nu ştiam cum arătam văzut 
din spate. Desigur că mi se poate vedea inima. Poate şi ficatul. 
(După ce o să plece, am să mă privesc folosindu-mă de două 
oglinzi.) Se apropie de mine şi mă îmbrăţişa. - Nu-ţi produc silă? 
am întrebat-o îngrijorat. 

Ea zâmbi..u;... 

- Poate că tu eşti primul... Într-o bună zi şi alţii îşi vor 
schimba pielea. 

- Asta te nelinişteşte? 

- Nu. Schimbările nu sunt neliniştitoare. Imobilitatea si 
minciuna sunt cu mult mai rele. 

O idee ciudată îmi trecu prin minte, în timp ce ea mă 
îmbrăţişa si mai adânc. Dacă am avea copii, ar fi ca nune, ca ea, 
sau jumătate ca unul, jumătate ca celălalt? 


Întuneric 

De zece luni, soarele se stinsese, stelele nu mai clipeau, 
iar acel pământ pe care Camille îl cunoscuse atât de bine 
devenise o lume a tenebrelor. Astfel bezna câştigase lupta cu 
lumina. 

In dimineaţa aceea, ca în toate dimineţile, Camille 
deschise ochii asupra unei nopţi de nepătruns şi se asigură pe 
pipăite că Brusseliande se odihnea alături de el. Lunga şi fina 
Brusseliande, mai credincioasă şi mai vioaie decât cel mai 
puternic dintre aliaţi. Spada pe care şi-o alesese când totul se 
răsturnase. 

Lucrurile se petrecuseră noaptea. 

De multă vreme, oamenii se temeau de ce e mai rău. 

Simţeau că vine cel de-al treilea război mondial. 

El izbucnise în noaptea de 6 iunie 06. 

După cât înţelesese, cataclismul se declanşase foarte 
repede. 

Bombe atomice pulverizaseră toate marile oraşe. 

Nu se ştia cine începuse. Unii pretindeau că nişte sisteme 
informatice făceau riposta instantanee. De cum căzuse prima 
bombă, ploaia de represalii se declanşase. Sute de rachete 


nucleare  despicaseră văzduhul însoţite de sinistrele lor 
şuierături. Una dintre ele probabil deviase. Se înşelase asupra 
direcţiei şi, în loc să pulverizeze elementul uman, o pornise spre 
centrul sistemului solar. În vid, nimic nu poate opri o rachetă 
nucleară. Nu percutase planeta Venus sau Mercur. Făcuse să 
explodeze Soarele. 

Întâlnirea produsese desigur o lumină uriaşă. 

El n-o văzuse. Dormea. 

La trezire, nu putuse decât să constate dezastrul. 

Stingerea focurilor. 

Stingerea tuturor focurilor. 

De atunci, pământul căzuse în beznă şi frig. 

Zorile nu se mai iviră, în dimineaţa aceea, şi în nici o altă 
dimineaţă. Lumea era de atunci cufundată în tenebre absolute. 

În ziua aceea, la fel ca în toate zilele, Camille îşi trase 
nădragii şi pieptarul fără mâneci, apoi, cu vârful degetelor, 
mângâie suprafaţa netedă şi rece a oglinzii inutile. Nu era 
remuşcare, ci mai degrabă un ritual pentru a-şi păstra suficientă 
forţă şi a-şi hrăni cu ea braţul atunci când Brusseliande avea să 
lupte. 

Nu trebuia să renunţe niciodată. Trebuia să-şi amintească 
de aurora portocalie deasupra oraşului sclipitor. Să-şi 
rememoreze lumina peste chipuri şi culorile peste case. Să 
evoce o domnie a luminii în care mii de lămpi alungau 
întunericul din cele mai ascunse unghere până în nopţile cele 
mai întunecate. 

În ziua aceea, ca în toate zilele de la începutul domniei 
tenebrelor, Camille strânse bine mânerul sabiei în pumn şi se 
prelinse de la un zid la altul până afară. 

Trebuia să se hrănească şi să supravieţuiască... Noaptea 
permanentă îl transformase într-un animal. 

Aerul mai glacial pe obraz anunţa strada. Camille nu şovăi. 
Despică bezna cu pas decis. Fermitatea asta ţinea singură mulţi 
pungaşi la respect. 

Un zgomot. Camille o ridică pe Brusseliande şi se proţăpi 
bine pe ambele picioare. Adversarul îşi putea face apariţia, avea 
să fie primit cum se cuvine. 

Bezna atrăsese după sine mutații în oraş. 

Fiinţe, ieşite nu se ştie de unde, se iviseră adaptate la 
întuneric aşa cum nişte monştri ai abisurilor sunt adaptaţi la 


bezna şi adâncurile marine. 

Nările lui Camille percepură atunci izul unui animal mutant 
pe care urechile lui îl identificară ca fiind greu şi de o mărime 
respectabilă. Tenebrele îi atrăseseră pe aceşti monştri de toate 
soiurile care mişunau în oraşul vechi. Se hrăneau cu gunoaie şi 
îşi semnalau prezenţa printr-o duhoare insuportabilă. Camille le 
ura îndeosebi pe acele fiinţe care emiteau un zgomot ca de 
sugere. O poziţiona pe Brusseliande în cvartă, îşi ţinu respiraţia 
şi aşteptă. 

Monstrul trecu la mai puţin de un metru. Camille nu se 
clinti. Ar fi putut lovi animalul de patru sau chiar de cinci ori 
înainte ca acesta să reacționeze, dar nu era sigur că 
promptitudinea i-ar fi permis să obţină victoria. Mastodontul se 
îndepărtă şi doar izul greţos al respirației lui mai pluti o vreme în 
aer, ca amprenta unei spaime. 

Camille îşi reluă înaintarea cu paşi prudenţi. Din nou 
respiraţia, duhoarea, prezenţa colosală îl imobilizară. Mai 
departe un alt monstru îl atinse uşor fără a-l dibui, iar de data 
asta, Camille se năpusti direct. 

După două colţuri de stradă, se orienta spre nord, spre 
ceea ce fusese un bulevard mărginit de clădiri bogate care nu 
mai erau acum decât ruine. Camille nu putea suferi acest cartier 
plin de tristeţe, grăbi şi mai tare pasul şi lucrul ăsta fu cât p-aci 
să-l coste viaţa. 

Ca o săgeată, un micuţ monstru tăcut (o pasăre mutantă 
oarbă?) trecu pe lângă obrazul lui, provocându-i o tăietură care 
sângeră. Brusseliande despică aerul din reflex, dar animalul o 
luă la goană chiţăind. 

Camille îşi trecu mâna peste tăietură, gustându-şi propriul 
sânge. Asta îl făcu şi mai decis. Işi strânse taşca lângă el şi o 
porni înainte, cu capul plecat, dar cu sabia înălţată. 

Brusseliande îi deschise drumul spre nordul oraşului 
pustiu. 

Deodată cineva, al cărui zgomot de paşi fusese acoperit 
de vacarmul monştrilor mutanţi, fl apucă de braţ. Camille se 
răsuci instantaneu şi mătură aerul cu Brusseliande, făcând să se 
învârtă sabia şi lăsând-o să cadă de mai multe ori peste borfaş. 

- Au! latră acesta. Au, ce te-a apucat? Brusseliande se 
mişcă tot mai furioasă. 

- Dar... Au! Opreşte-te, ce dracu'! 


Se ivi atunci o altă haimana. Îl cuprinse pe Camille cu 
braţele pe la spate şi, cu o forţă supraomenească, îl ridică de la 
pământ. 

Era prea mult pentru Brusseliande. Camille simţi lama 
sabiei vibrând cu o furie de nestăpânit şi înălţându-i braţul. Cu 
vârful, sabia strivi degetele de la picioare ale ticălosului, apoi se 
înfundă în meniscul stâng al acestuia, iar când strânsoarea de 
menghină se descleştă în sfârşit, îl trase după sine pe Camille 
într-un dans ucigaş. Brusseliande biciui colosul peste obraz şi, la 
întâmplare, se afundă în trupul acestuia, în pântece şi în zona 
inghinală. Primul tâlhar o ştergea deja din loc urlând, al doilea 
se feri la tanc de o lovitură mortală şi o şterse la rându-i 
horcăind. 

In amintirea vremurilor de lumină, Camille le lansă un 
strigăt triumfal, adresând un gând plin de căldură lui 
Brusseliande. O dată în plus, învinseseră împreună. 

Pentru ce se stinsese soarele? Pentru ce intrase lumea în 
era Marii Bezne? 

Când, deodată, braţe ivite de peste tot îl reţinură pe 
Camille şi-l luară pe sus. Se pomeni câteva minute mai târziu în 
faţa unei fiinţe umane care degaja un ciudat miros de eter. 

- Pentru ce îi agresati pe oamenii care încearcă să vă vină 
în ajutor? întrebă o voce puternică. 

- Mă apăr, asta-i tot, declară Camille. Dar tu cine eşti de 
îndrăzneşti să mă provoci? 

- Aţi fost deja, după cum se pare, pe punctul să fiţi strivit 
de un camion-benă de strângere a gunoaielor, fără să mai 
vorbim despre motociclete şi maşini. lar când cineva vrea să vă 
ajute să traversaţi o stradă, îl loviți pe dată cu bastonul 
dumneavoastră alb. 

- Care baston alb? 

- Cel pe care vi l-a oferit Asistenţa Publică. 

- Brusseliande este un dar al zeilor. Am primit-o în timpul 
somnului. 

- Acum este urgent să cedaţi în faţa evidenţei. Nu puteţi 
continua tot aşa. Nu a existat un al treilea război mondial. Nu a 
existat nici o lume în stare de decrepitudine cufundată în 
tenebre. 

Tăcere. 

- Nu lumea s-a stins... ci capacitatea dumneavoastră de a 


percepe lumina. Sunt oftalmolog, nervul dumneavoastră optic a 
cunoscut într-o singură noapte ceea ce noi numim o 
„degenerescentă fulgerătoare". Sunteţi... 

Camille speră că nu va rosti cuvântul. 

- ... Orb. 


Cum e stăpânul, aşa e şi leul 

Asta s-a petrecut cu cea mai mare discreţie. Pe moment, 
nimeni nu şi-a dat seama de schimbare. „Animal Farm", 
laborator de manipulări genetice, cunoscuse deja câteva 
succese producând, prin încrucişări de specii, animale de 
companie de un soi nou. Catalogul cuprindea deja „hamsterul- 
papagal", ce repeta tot ce auzea, „iepurele-pisică", ăsta torcea, 
şi „calul-şoarece", un ecvideu în miniatură care se zbenguia pe 
sub mobile. 

Între timp, „Animal Farm" se pregătea să dea lovitura: 
ameliorarea primului tovarăş al omului, câinele. Până atunci, 
amatorii de canide alegeau în mod predilect pitbulli, rottweileri, 
animale puternice, servile, feroce. Or, un sondaj tocmai indicase 
crescătorilor că potenţialii cumpărători aşteptau în mod esenţial 
de la viitorul lor câine: 

1. Sentimentul că au un prieten. 

2. Sentimentul că au un prieten care produce teamă 
altora. 

3. Sentimentul că au un prieten care produce teamă 
altora, dar care ascultă de stăpân. 

4. Satisfacţia de a-şi epata anturajul. 

„Animal Farm" a cercetat îndelung răspunsurile, a analizat 
toţi factorii şi a dedus din anchetă că era important de atunci 
înainte să încrucişeze câinele nu cu lupul, ci cu regele 
animalelor în persoană, adică leul. 

Cercetătorii au procedat pe paliere, unind rând pe rând şi 
treptat câinele-leu şi leul-câine. Rezultatul final a fost botezat 
câineleu. Animalul avea înfăţişarea exterioară a unui leu, cu 
coamă şi coadă lungă terminată ca o pensulă, dar avea faciesul 
şi lătratul unui canid. 

Succesul câineleului a fost imediat. „Animal Farm" ţintise 
bine: tovarăşul care interesa de acum clientela nu mai era 
câinele, ci leul. Mai prestigios, mai impresionant. 

- Şi dacă, în loc să producem hibrizi, am importa direct lei? 


sugeră un cadru superior cu prilejul unui seminar de reflecţie 
strategică. 

- Dar întreprinderea noastră e specializată în manipulare 
genetică! se ofuscă PDG-ul, preocupat de profitul acţionarilor. 
Dacă ne mulţumim să importăm lei, unde va fi valoarea 
adăugată? 

Cadrul superior nu se descurajă: 

- Vom aduce priceperea noastră. Leii normali nu suportă 
nici clima noastră, nici viaţa în apartament. Ne revine aşadar 
rolul de a ne juca cu ADN-ul lor spre a-i adapta mediului 
occidental şi urban. 

Crema  biologilor de la „Animal Farm" şi-a suflecat 
mânecile şi s-a pus pe treabă, până ce a izbutit să pună la punct 
un leu mutant, rezistent la frig, la stresul înconjurător şi la 
majoritatea agenţilor infecţioşi din oraşe. 

Şi aici, firma n-a fost nevoită să aştepte prea mult pentru 
a vedea leul citadin devenind vedeta publicului. Erau atât de 
drăgălaşi, leişorii. Mai jucăuşi decât căţeluşii, mai catifelaţi 
decât pisoii, apăreau într-adevăr ca mascota firească a copiilor. 

Cea dintâi persoană publică apărută fudulindu-se cu un leu 
în lesă alături a fost preşedintele Republicii în persoană, 
înţelesese repede că nu mai era la înălţime doar cu labradorul 
său negru alături. Şefului naţiunii îi trebuia regele animalelor. Un 
leu cu blană cafeniu-aurie s-a instalat deci la palatul Elysee, 
contribuind prin simpla sa prezenţă la respectul pe care-l inspira 
în mod firesc stăpânul. 

Moda fusese lansată. Pentru a-ţi impresiona anturajul, 
nimic mai grozav de acum înainte decât să ai un leu. Desigur, 
animalul era mult mai costisitor de dobândit şi de întreţinut 
decât un câine sau o pisică, dar cu el puteai fi sigur că eşti la 
modă. Parizienii şi pariziencele nu mai şovăiră să se afişeze la 
plimbare cu leii lor, mari sau mici. Au fost, evident, şi accidente. 
Lei lipsiţi de delicateţe nu ezitară să se înfrupte din anumiţi 
câini. Mai mulţi pitbulli care se credeau stăpânii trotuarelor 
descoperiră curând faţa ascunsă a modei. Alţii puseră ochii pe 
diverşi motani, sub privirea prostită a stăpânului incapabil să le 
potolească regescul apetit. Numai că animalele astea mari erau 
lacome, iar obiceiurile dobândite de-a lungul timpurilor şi în 
fundul Africii nu se puteau estompa într-o singură generaţie. 

Când un leu a muşcat un copil, au început totuşi să se facă 


auzite câteva plângeri, dar asociaţia proprietarilor de lei 
avusese deja vreme să se erijeze într-un puternic lobby, susţinut 
de industriaşii abatorului. Un leu consumând cu uşurinţă zece 
kilograme de carne pe zi, aceştia îşi văzuseră beneficiile urcând 
exponențial, profitând de pasiunea generală. Aşa că se constitui 
o grupare pro-leu. Toate proiectele de lege care vizau limitarea 
vânzării sau circulaţiei leilor în zona urbană au eşuat lamentabil 
în faţa unei Adunări Naţionale puţin preocupate să displacă 
atâtor consumatori-alegători organizaţi. Şi apoi, văzându-se în 
faţa faptului împlinit, justiţia s-a pus atât de încet în mişcare 
încât toţi contravenienţii rămâneau nepedepsiţi sau scăpau cu o 
amendă uşoară, uneori cu un simplu avertisment. Chiar şi atunci 
când se lăsa cu moarte de om. 

Evident, prietenii cânilor şi ai pisicilor (chiar şi ai copiilor) 
au protestat un pic la început, dar s-au văzut curând în 
minoritate. Cât despre lobby-ul fabricanţilor de crochete, acesta 
era cu mult mai puţin bogat decât acela al industriaşilor 
abatorului. O prădăciune firească se petrecu aşadar între 
posesorii de lei şi posesorii de făpturi mai slabe. Teama era în 
tabăra opozanților faţă de lei. 

Societatea se reorganiza treptat în jurul acestei noi 
distribuiri a cărţilor. 

Pe străzi, pietonii îşi modificară deprinderile. De îndată ce 
vedeau că se iveşte un leu în lesă, luau distanţă. Traversau 
rapid şoseaua, chit că înfruntau maşinile care măcar erau 
stăpânite cum se cuvine de şoferi. Unii abandonară cu totul 
trotuarele, lăsându-i pe lei şi pe proprietarii lor să ocupe terenul. 
Lesa nu mai era nici ea obligatorie, ineficacitatea ei fiind 
constatată din toate părţile, încercaţi numai să reţineţi un leu 
atunci când se lansează la galop ca să prindă un câine sau un 
copil. Oricum, leii, feline sălbatice, erau refractari la purtatul 
unei lese, botniţe sau al unui frumos pieptar de iarnă. Le plăcea 
să se plimbe trufaşi şi goi, mulţumiţi să impună respect printr-un 
simplu răget sau o lovitură de labă eficace şi rapidă. Proprietarii 
de lei renunţau deci cel mai adesea la orice accesoriu inutil, 
lăsându-şi astfel animalul mai slobod pentru a-şi dezmorţi 
articulațiile, pentru a urina şi defeca unde avea chef. Un 
îndrăzneţ avu într-o zi impertinenţa să protesteze: „Aţi putea 
măcar să strângeţi dejecţiile animalului dumneavoastră"; 
mormântul său poate fi de acum vizitat la cimitirul 


Montparnasse. Zvonurile pretind că îmbălsămătorii au efectuat 
o muncă absolut remarcabilă pentru a-i reconstitui corpul. Işi 
făcură apariţia institute de frumuseţe şi de coafură pentru lei. 
Din fericire, leii masculi având o coamă enormă, coaforii avură 
ocazia să se desfete din plin. Le compuneau acestora 
împletituri, cosiţe, tunsori perie, cârlionţi, codițe pe spate. 

Manualele de puericultura sfătuind să nu fie crescuţi copiii 
mici în apropierea leilor, asociaţia proprietarilor îşi manifestă 
indignarea: „Asta este defăimare!" Tribunalele se grăbiră să 
pună capăt acestui scandal. Trebuie să recunoaştem de altfel că 
au fost foarte puţine accidente cu copii crescuţi alături de lei de 
companie. Acestea nu se produceau decât dacă stăpânul uita 
să-şi hrănească fiara sau dacă puştiul îşi punea în cap să-i pipăie 
vârful nasului. Nu tuturor le plăcea acest lucru. Normal, leii sunt 
feline, deci independente şi versatile. De altfel, în asta şi stă 
farmecul lor. , 

Casele care aveau plăcuță: „ATENŢIE, LEU RAU" erau mult 
mai puțin vizitate de spărgători decât cele care menţionau 
prezența unui „CÂINE RĂU". Nimeni nu va şti vreodată câţi 
imprudenti sau hoţi începători au sfârşit astfel în chip de păpică, 
dar să recunoaştem că siguranţa particularilor a crescut 
simţitor. 

Pe străzi, un spectacol a devenit familiar, adevărat joc de 
circ foarte apreciat de gură-cască. Lei ţinuţi în lesă se înfruntau 
sub urletele stridente ale stăpânilor ale căror îndemnuri: 
„Culcat, frumosule! Culcat!"păreau să aibă doar calitatea de a-i 
aţâţa şi mai tare. 

Alergatul alături de leul personal, pentru amatorii de 
jogging matinal, era, se zice, mult mai plăcut decât tropăitul 
alături de un câine. Pentru leii care acceptau lesa, era un joc. 
Animalul trăgea cu putere, permiţând astfel să se alerge mai 
repede şi mai mult timp. Mai şi proteja de alte persoane care se 
plimbau cu leii lor. Asocierea nu prezenta decât un singur 
inconvenient: era cu neputinţă să mai frânezi când erai obosit 
sau la semafor. 

Lobby-ul prietenilor leilor afirma că posesia unui astfel de 
animal îi făcea pe stăpâni mai responsabili. Era ceva adevărat în 
chestia asta. Pe cât era de uşor pentru un proprietar de câine să 
plece liniştit în vacanţă cu familia, după ce-şi legase canişul de 
un platan de pe un drum naţional, pe atât era de greu pentru un 


proprietar de leu să se debaraseze de fiara sa. Rămăşiţe ale 
unor stăpâni neglijenţi au fost găsite alături de trunchiuri legate 
cu un lanţ gol. 

Atunci, neputându-se descotorosi după plac de un tovarăş 
devenit cam prea supărător, unii au ales să se mute, 
abandonându-i pur şi simplu în vechiul apartament. 

Fiare rămase singure începură treptat să rătăcească prin 
cartierele întunecoase ale oraşelor. Se adunară în bande 
sălbatice pentru a-l vâna pe trecătorul întârziat în oraş. Se luă în 
calcul stingerea la oră fixă pentru a le schimba obiceiurile 
turiştilor dornici să frecventeze străzile considerate „fierbinţi", 
prost luminate sau bogate în prăvălii cu produse de carne. 

Problema cu moda e că se demodează. După lei, interesul 
publicului se orienta spre animale mai discrete. Aşadar, „Animal 
Farm", mereu dornică să satisfacă o clientelă versatilă, 
schimbase, dacă putem spune, macazul. Serviciul ei de relaţii 
publice o încuraja pe celebra actriţă Nataşa Andersen să apară 
permanent în public cu vreo zece scorpioni atârnaţi ca un 
pandantiv în jurul gâtului. Nişte simple capişoane din plastic îi 
permiteau să se protejeze de acele lor mortale. 

Iniţiativa a fost încununată de succes. Scorpionii erau cu 
adevărat perfecte animale de apartament. Mici, afectuoşi, 
discreţi, puţin costisitori şi mai cu seamă tăcuţi, ei prezentau 
avantaje pe care leii nu le aveau. Puteau fi hrăniţi cu o nimica 
toată. Două muşte, un păianjen, şi erau sătui pentru tot restul 
săptămânii. Copiii îi urmăreau cum trăiesc în familie, cu micuţii 
lor scorpionaşi agăţaţi pe spate. Şi, mai ales, datorită noului lor 
venin fulgerător, brevetat de „Animal Farm", erau singurele 
animale în stare să vă debaraseze pe loc de un... leu. 

O lume prea bună pentru mine 

- Psst, e timpul să te scoli. 

Luc mormăi ceva, se rostogoli pe burtă, apoi îşi vâri capul 
sub perne. Câteva raze de soare pătrundeau prin jaluzele, 
lăsând în cameră dâre de lumină palidă. 

- Hei, n-ai auzit? Trebuie să te scoli acum! insistă 
deşteptătorul pe un ton mai puţin prietenos. 

- Bine, bine, mârâi Luc. 

Ursuz, se îndreptă pe marginea patului. Lumina se 
intensifica puţin câte puţin. Işi frecă ochii cârpiţi de somn, se 
ridică şi-şi trase papucii unul câte unul. 


- Hai, înainte! fredonară papucii la unison. 

Luc se lăsă condus până la bucătărie ciufulindu-şi părul. 

- Bună ziua! îi lansă cu bună dispoziţie uşa deschizându-se 
larg. 

- Bună ziua, ce fericire să te vedem! reluară în cor 
diversele ustensile de pe rafturi. 

Şi când te gândeşti că aprecia cândva aceste atenţii... 

- O cafea mare spumoasă cu frişca, împreună cu pâine 
prăjită cu marmeladă te va înzdrăveni! spuse scaunul dându-se 
la o parte politicos. 

Lui Luc îi venea tot mai greu să suporte aceste obiecte 
conviviale. Moda asta devenise apăsătoare. Fireşte, 
apartamentul lui era perfect ordonat, setul de aspiratoare, 
ştergătoare de praf şi alte tipuri de mături automate se 
înverşunau să facă să strălucească totul, de la podea până la 
tavan. Fireşte, maşina lui de spălat, în înţelegere cu coşul de 
rufe, vărsa la ore fixe kilograme de haine curate şi parfumate pe 
care fierul de călcat cu aburi le apreta cât ai bate din palme 
fluierând Simfonia a Noua de Beethoven. Datorită electronicii 
miniaturizate, putuseră fi instalate microfoane şi sintetizatoare 
vocale absolut peste tot. Prezenţa cvasiumană a gadgeturilor nu 
avea alt scop decât de a face viaţa mai plăcută, căci oamenii îşi 
dăduseră seama că tot mai mulţi locuitori trăiau singuri. Dar era 
prea mult! Cele mai mici ustensile sfârşeau prin a avea 
iniţiative. Cămăşile îşi încheiau singure nasturii. Cravatele se 
încolăceau ca şerpii în jurul gâtului. Televiziunea şi combina hi-fi 
se certau ca să afle care din ele îl va distra pe stăpânul casei... 

Luc ajungea să regrete uneori vechile obiecte cumsecade 
şi tăcute. Obiecte cu un buton ON/OFF. Nu mai găseai aşa ceva 
decât pe la anticari: deşteptătoare cu arc care sunau lovind un 
clopoțel din metal, uşi care scârţâiau, papuci inerţi şi lipsiţi de 
pericol. Pe scurt, obiecte care nu maimuţăreau viaţa. 

Luc fu trezit din visare de scârţâitul rotiţelor tigăii. Dintr-o 
mişcare a braţului mobil, ea apucă un ou, care fu spart şi 
azvârlit în ulei. îndărătul ei, cafeaua caldă curse într-o ceaşcă. 

- lată nişte cafea bună columbiană! anunţă ceaşca 
aburindă intonând o muzică de flaut din Anzi. 

- Pentru cine-s ouăle ochiuri? întrebă farfuria. 

- Pentru Luc! răspunseră furculiţa şi cuțitul care veniră să 
se aşeze alături. 


Şervetul de masă sări în jurul gâtului său, iar Luc se 
strâmbă. Într-o bună zi, dacă avea s-o ţină tot aşa, blestematul 
ăsta de şervet o să-l strângă până la urmă de gât. In replică, 
făcu câteva pete pe şervet. Acesta nu se simţi vexat prea tare. 
În colţul ei, maşina de spălat trăgea lacomă cu coada ochiului la 
pătratul de pânză pătat cu gălbenuş de ou. 

- E bun? se interesă automatul de cafea, destul de mândru 
de el însuşi. 

Nici un răspuns. Nepercepând nici un interes pentru o 
nouă ceaşcă, dădu drumul cu zgomot la aburi. 

- Nu ţi-a plăcut micul dejun? întrebă storcătorul de citrice 
pe tonul unui majordom preocupat. 

Luc se ridică brusc, cu pomeţii obrajilor stacojii. Era ridicol 
şi inutil să se enerveze împotriva ustensilelor de bucătărie, dar 
nu mai putea. In dimineaţa asta, obiectele îl făceau de-a dreptul 
isteric. 

- Lă-sa-ţi-mă-n pa-ce! Se lăsă o linişte grea. 

- OK, băieţi, să-l lăsăm în pace, lui Luc îi place să mănânce 
în tihnă, emise prăjitorul de pâine, în timp ce întindea un strat 
frumos de margarina sărată şi de marmeladă pe o felie de pâine 
aurie fără coajă. 

Deodată radioul zbieră: 

- Şi acum iată ştirile zilei, dar mai întâi buletinul meteo. 

- Gura! strigă Luc, fulgerând cu privirea aparatul care 
amuţi imediat. 

Dar televizorul prelua ştafeta: 

- Bună ziua tuturor. Probabil că vă aflaţi în plin mic dejun 
şi vă urez cu adevărat un..., declamă prezentatorul cu zâmbet 
sclipitor. 

Luc smulse priza electrică. Din fericire radioul şi televizorul 
erau suficient de arhaice pentru a putea fi încă debranşate 
manual. Obiectele de nouă generaţie, în schimb, erau dotate cu 
baterii inepuizabile incrustate în metal şi nu exista nici un mijloc 
de a le smulge. 

Luc mestecă cu zgomot şi aprecie răgazul propus de 
prăjitorul de pâine. 

- Mulţumesc, prăjitorule de pâine, zise el întorcându-se în 
camera sa. 

- N-ai pentru ce, Luc. Ştiu ce înseamnă dimineţile 
neplăcute. 


Luc nu dădu nici o atenţie acestui răspuns. Frazele rostite 
de obiecte erau memorate pe suport magnetic. Un sistem 
informatic permitea inducerea în eroare prin maimuţărirea 
dialogurilor umane. La început, aceste dialoguri erau simple, de 
tipul: „Da, nu, mulţumesc, vă rog", dar treptat programele 
deveniseră sofisticate. Ştiau să spună: „Şi mâine e o zi", „Nu te 
necăji, o să se aranjeze", Stai liniştit, nu merită să te enervezi 
pentru atâta lucru", „Starea vremii pare să se amelioreze" şi tot 
soiul de alte fraze neutre, apte să liniştească o persoană 
deprimată. „Tot mai convivial, tot mai uman", era deviza 
fabricanţilor de gadgeturi. 

- M-am săturat de obiectele astea care vorbesc, mormăi 
Luc printre dinţi. 

- Sună! remarcă videofonul în aceeaşi clipă. (Şi cum nu 
căpăta nici un răspuns din partea lui Luc, urlă şi mai tare:) Un 
vizitator, sună! 

- Am înţeles, zise Luc. 

- lei legătura sau înregistrez? întrebă videofonul. 

- Cine e? 

- O femeie, mai degrabă tânără. 

- Cum e? 

- Drăguţă, seamănă un pic cu fosta ta soţie, remarcă 
videofonul. 

- Nu e cel mai bun criteriu. Probabil iar o isterică. Bine, dă- 
mi legătura. 

Un chip plăcut se ivi pe ecran. 

- Domnul Luc Verlaine? 

- In persoană. Pentru ce mă căutaţi? 

- Mă numesc Johanna Harton, am venit pentru un sondaj. 

- Ce fel de sondaj? 

- Facem un studiu pentru rafinarea frazelor-dialoguri ale 
unui robot erotic feminin. 

Camera videofonului îi focaliză încet pieptul, pe care-l 
avea extrem de generos. 

Luc se simţi stingherit de această iniţiativă, dar fu nevoit 
să recunoască până la urmă că era exact genul de detaliu care-l 
interesa. 

- Sunt la parterul blocului dumneavoastră. Pot să urc? 

Luc se scarpină pe bărbie. Regreta că era atât de neras, 
dar, în ajun, îşi făcuse terci aparatul electric de ras care voia să-l 


radă taman în mijlocul micului dejun. Va trebui să cumpere altul. 

- Bine, intraţi! 

Fata blondă era o spărgătoare. De îndată ce uşa se 
deschise, îl stăpâni rapid pe imprudent cu pistolul pe care-l ţinea 
în mână. 

Trei minute mai târziu, vizitatoarea îl legase fedeleş pe 
Luc de un scaun, iar acum se agita devalizând apartamentul. 

- Ei, domnule Verlaine, facem mai puţin pe deşteptul când 
nu ne mai apără uşa blindată şi camerele videofonului, insinua 
Johanna Harton care, văzută de aproape, poseda un piept încă şi 
mai frumos decât pe ecran. 

Apucă prăjitorul de pâine şi-l azvârli într-o geantă mare, 
apoi puse mâna pe automatul de cafea. 

- Ajutor! strigă maşina cuprinsă de panică. 

- la te uită, dar e una din maşinile alea noi care fac o 
cafea columbiană grozavă, remarcă Johanna. 

- Da, răspunse Luc în silă. 

- Au! exclamă ea. 

Uşa culoarului îi prinsese degetele. Cu o violentă lovitură 
de picior, o făcu să sară din balamale. 

- Opreşte-te, sunt doar nişte obiecte, zise Luc. 

- Obiecte fără viaţă, aveţi cumva suflet? oftă ea, punând 
mâna pe aparatul video. 

- O să vină poliţia, o avertiză Luc. 

- Nici o grijă, nu vor interveni dacă nu-i cheamă 
videofonul, iar eu am smuls firele. 

In realitate, bietul videofon se chinuia în zadar să formeze 
numărul poliţiei de intervenţie sau al pompierilor, fără să-şi dea 
seama că era debranşat. 

- Imi pare rău, Luc, suflă el după mai multe încercări. 

- Nu te necăji, Luc, o să găsim altceva ca să te scoatem de 
acolo, îi strecură scaunul de care era legat fedeleş. 

Şi, într-adevăr, începu nişte mişcări vibratorii care avură 
ca efect slăbirea legăturilor. 

Apoi un briceag se apropie de funiile de la mâinile lui. 

- Sst, eu sunt. Stai ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. lar 
briceagul reteză fără zgomot nodurile. Johanna se apropie de 
Luc Verlaine imobilizat şi, cu un zâmbet sardonic, veni cu 
obrazul la câţiva centimetri de al lui. Atât de aproape încât îi 
putea respira parfumul şi sudoarea. Ce avea oare de gând să-i 


facă? Se apropie şi mai mult şi-i dădu o sărutare lungă, profundă 
şi languroasă. 

- Mulţumesc pentru tot, oftă ea plecând. 

El îşi scutură dintr-o mişcare scaunul. În aceeaşi clipă, 
legăturile cedară la spate mulţumită eforturilor briceagului. Luc 
alunecă înainte şi căzu lovindu-se zdravăn. 

Când se trezi, simţi în creştetul capului un cucui dureros, 
îşi privi apartamentul complet devastat. Uşile erau smulse, nu 
mai existau prăjitorul de pâine, automatul de cafea, 
deşteptătorul. Nu mai era zgomot. Era singur. Se cuvenea oare 
să simtă recunoştinţă faţă de spărgătoarea care-l descotorosise 
de abominabilele sale obiecte conviviale sau să regrete 
aparatele acelea care încercaseră să-l ajute? 

Trebuia să iasă. Totuşi nu mai suporta vidul ăsta. Tăcerea 
asta. Se ridică greoi şi-şi luă geaca. 

Cobori la cafeneaua de la parterul locuinţei. Locul era 
liniştitor şi familiar. 

- Nu pari în formă, bătrâne, remarcă patronul barului, un 
bărbat gras şi mustăcios, îmbibat de bere până la pupilele 
ochilor. 

- Da, mi-am dorit ceva. S-a întâmplat şi acum regret. 

- Ce ţi-ai dorit, băiete? 

- Să nu mai depind de gadgeturi. 

Scaunul pe care stătea începu să pufnească, urmat rapid 
de toate obiectele din bar şi de ceilalţi clienţi. 

- Nu mai ai gadgeturi acasă? 

- Mi s-a furat tot. 

- În cazul ăsta, cred că eşti tare singur. Îți înţeleg 
supărarea, ţine, îţi ofer o porţie, spuse distribuitorul automat de 
arahide care, atribuindu-şi o monedă de un euro, îi întinse 
generos o cupă plină cu alune. 

- Unii pretind că nici un obiect nu te poate face pe deplin 
fericit, murmură dozatorul de zahăr. Eu nu-s de acord cu aşa 
ceva. 

- Nici eu, afirmă scrumiera. 

Deprimat, Luc Verlaine nu spuse nimic. Nici nu se uită la 
arahide şi se târî spre o pendulă mare pe care o întrebă între 
patru ochi: 

- Obiecte fără viaţă, aveţi cumva suflet? 

Spre marea lui surpriză, pendula păru să se trezească. 


Dădu drumul unui plescăit şi-i răspunse cu o suavă voce 
feminină: 

- Nu, nu cred. Nu reprezentăm mare lucru, domnule. Nişte 
fleacuri concepute de nişte ingineri lipsiţi de originalitate. Nu 
suntem altceva decât electronică. Nu-i nimic spiritual în treaba 
asta. Nimic spiritual. 

- Yes, confirmă tonomatul, nu suntem decât nişte 
maşinării programate, doar nişte maşinării. 

Şi tonomatul declanşa o veche melodie de jazz New 
Orleans foarte tristă, care aduse lacrimi în ochii vechii pendule 
dezarticulate şi ai majorităţii sticlelor de whisky de pe rafturi. 
Parcă toate aparatele din bar deveniseră melancolice. Dar nu se 
poate, îşi reveni Luc. Doar n-au suflet. 

Tocmai ieşea din cafenea când o zări în faţa lui pe blonda 
care-l jefuise chiar în dimineaţa aceea. Ce tupeu! După ce-l 
devalizase, mai şi îndrăznea să zăbovească în cartier. | se urcă 
sângele la cap. Dar buzele lui încă îşi aminteau de sărutare. 
Cuprins de nevoia de a-i vorbi, alergă după tânăra femeie şi o 
prinse de umăr. Ea tresări, dar se linişti când îl recunoscu pe 
Luc. 

- Doar n-ai să scoţi revolverul în mijlocul străzii? îi lansă el. 

- Eu nu, dar el nu face decât ce-i trece prin cap. Nu se 
petrecu nimic. Revolverul dormea în buzunar. 

Luc se întreba ce să facă. Trebuia s-o silească să-l urmeze 
la comisariatul cel mai apropiat? A 

- Ştii, nu-ţi port pică pentru obiecte. lţi sunt aproape 
recunoscător, zise el. Sărutarea ta... 

- Ce-i cu sărutarea? îşi pierdu răbdarea tânăra. 

Luc şovăi. Nu era deprins să abordeze femeile pe stradă, 
dar trebuia să admită că, în cazul ăsta, împrejurările erau 
deosebite. 

Ea izbucni în râs şi-l lipi de zid, ţinându-l zdravăn de umeri. 
Luc se întreba dacă fusese într-adevăr o idee bună s-o ajungă 
din urmă, când ea îi apucă brusc gulerul cămăşii. Cu un gest 
sec, trase de material şi-i dezgoli pieptul. El rămase atât de uluit 
că nu îndrăzni nici să se mişte, nici să vorbească. Urmă doar cu 
privirea mâna femeii care se cufundă drept în interiorul lui. 

Pielea lui Luc plesni. Crezu că va muri, dar nu văzu nici o 
picătură de sânge care să ţâşnească din bustul lui. Tânăra 
femeie deschise o trapă din epiderma abia acoperită cu păr 


roşcat şi extirpă o inimă artificială. 

- Crezi că ai fi în stare să iubeşti cu aşa ceva? exclamă ea, 
punându-i inima artificială în mână. Ce neruşinare! Am în faţa 
mea o maşină care îşi permite să judece maşinile! Obiecte fără 
viaţă, aveţi cumva suflet? Adevărata întrebare ar fi: Oameni 
animați, aveţi cumva suflet? 

Fixa obiectul roşu care palpita, iar Luc îl contemplă cum i 
se zbârcea în palme: 

- ... Nu era nevoie să faci pe grozavul, să te crezi diferit. E 
un model curent. Nu-i decât o inimă cu mecanism de 
ceasornicărie hidraulică. 

O apucă şi i-o aşeză la loc în trapa pieptului, pe care o 
închise cu un pocnet sec. Apoi, în faţa mutrei descompuse pe 
care o făcea Luc, îl ciufuli cu drăgălăşenie. 

- Am şi eu una identică, îndărătul sânilor. E mult de când 
nu mai există organisme vii pe Terra, explică ea. Suntem cu toţii 
nişte maşini care ne credem vii pentru că creierele noastre sunt 
programate să ne dea iluzia asta. Singura diferenţă între un 
distribuitor automat de arahide şi tine este că tu visezi. 
Trezeşte-te. 


Totalitarismul dulceag ȘI 

CANALUL 5: EMISIUNE SOCIOLOGICA: „Un secol, o operă". 
Dragi telespectatori, pentru această emisiune de sociologie 
prospectivă, vă vom vorbi despre cartea lui Orwell, 1984. 
Scriitorul englez descria acolo ceea ce îşi imagina el că va fi 
viitorul sigur al omenirii: o societate totalitară în care toţi 
oamenii vor fi constrânşi să gândească în acelaşi mod. Or astăzi, 
24 iunie 1984, trebuie totuşi să constatam că Orwell s-a înşelat 
complet. Cetăţenii ţării noastre perfect democratice n-ar suporta 
să fie prada perpetuă a unei propagande oficiale mediocre, nici 
un lagăr de reeducare nu-i aşteaptă pe intelectualii noştri rebeli, 
străzile noastre sunt lipsite de orice cameră de supraveghere, 
iar națiunea ar avea oroare de orice înregistrare organizată. Ei, 
da, Orwell s-a înşelat. ` 

CANALUL 2: EMISIUNE LITERARA: Pentru această sesiune 
literară a cărei temă va fi „marile idei care vor schimba epoca 
noastră", îl vom avea ca oaspete pe Jean-Pierre de Bonacieu, 
academician. Trebuie să recunosc, spre marea mea surpriză, 
Jean-Pierre, că am constatat recitindu-mi fişele pentru această 


emisiune, care are deja cincizeci de ani de existenţă, că eşti 
scriitorul pe care l-am primit cel mai des în platou. O victorie, 
întru câtva. În ultima ta lucrare, sobru intitulată Dragele mele, 
evoci iubirile din tinereţe şi ne înşiri gogoşi despre toate acele 
fete şi femei care te-au cunoscut şi iubit. Dar, ia spune, Jean- 
Pierre, eşti o straşnică puşlama! Dacă te citeşte cineva, constată 
că nici o ispravă sexuală, nici o postură acrobatică demnă de 
Kamasutra nu te face să te dai în lături. Explică-ne atunci cum 
poţi fi scriitor, fiu de scriitor, nepot de scriitor, editorialist la 
cotidianul Presa, membru în juriul Marelui Premiu pentru primul 
roman, director de colecţie la editura Talleyrand şi... Casanova? 

CANALUL 4: TALK-SHOW: Salut, prietene telespectator. 
Eşti pe canalul iconoclast, cel care nu se teme să fie în răspăr cu 
modele şi cu instituţiile şi care hărţuieşte limba de lemn. Aici 
suntem toţi tineri şi foarte decişi să ne batem joc de tot ce nu e 
şatbran?. Astăzi o să-ţi vorbim despre o adevărată capodoperă. 
Filmează, filmează, Albert, focalizează coperta, băiete. Vreau să 
vorbesc, desigur, despre Dragele mele, ultima carte măciucă a 
lui Jean-Pierre de Bonacieu. E o adevărată bombă. Fiecare 
pagină e un orgasm. Se pare că-i face să scrâşnească din dinţi 
pe cârcotaşi. Cu atât mai bine. Mergi 'nainte, Jean-Pierre. 
Suntem cu tine. E trist, dar asta e: de cum o minte liberă 
vorbeşte liber despre sexualitate, imediat apar încuiaţii care cer 
întoarcerea cenzurii. Noi, de pe Canalul 4, spunem: Bravo, dă-i 
bice, Jean-Pierre. De altfel, dacă mă auzi, ţin să-ţi semnalez că 
am apreciat în mod deosebit capitolul tău despre cluburile care 
practică schimbul de parteneri. Tipul ăsta şi-a oferit într-o 
singură seară vreo zece top-modele, măi, măi, măi, asta da, 
chestie grozavă. Ne mai scutură puţin de literatura aia plină de 
pânze de păianjen. Oricum, pe Canal 4, telespectatorule, ţi-o 
spunem, dacă vrei să fii la curent, nu ezita să citeşti acest 
adevărat pumn în mutra cârcotaşilor. Dragele mele, editura 
Talleyrand e într-adevăr marfă. 

CANALUL 1/INFORMAŢII: Şi ca să terminăm, să profităm de 
o pagină de „ocupaţii agreabile" pentru a evoca excelenta carte 
a academicianului Jean-Pierre de Bonacieu, Dragele mele, în 
care autorul, cu obişnuita-i vervă, ne face să ne amintim de un 
parcurs foarte galic. Aflăm astfel că a vizitat toate cluburile care 


2 Inovaţie lexicală obţinută prin inversarea cuvântului „branşat", barbarism 
luat din fr. „branche" = la curent, la modă, informat, „în priză" (N. t.). 


practică schimbul de parteneri, cărora le întocmeşte un catalog 
plin de umor într-un stil impecabil. Descoperim, la întâmplare, 
dând pagina, că acest strălucit scriitor se dă-n vânt după 
fumatul unui trabuc în timp ce o domnişoară îi oferă un mic 
răsfăţ. Cuvintele sunt mai fără perdea în text, dar chiar şi la 
această oră n-aş vrea să-l fac să roşească pe telespectatorul 
care a constatat cât de mult ne-au excitat redacţia aceste 
zbenguieli pişichere. La 98 de ani, Jean-Pierre de Bonacieu se 
află tot în fruntea listelor cu cele mai mari vânzări. Abia a ieşit 
de sub tipar, şi oamenii îşi smulg deja cartea din mâini în librării. 
După film, în seara aceasta, vom consacra de altfel o 
retrospectivă acestui mare autor care şi-a închinat viaţa 
trabucelor, femeilor, maşinilor de colecţie şi, bineînţeles, 
literaturii franceze, căreia îi este una dintre cele mai strălucite 
podoabe. Dragele mele, editura Talleyrand, 110 franci. 

CANALUL 3/JURNAL: Faptul divers al zilei, sinuciderea unui 
student la biologie, Bertrand Adjemian. Era autorul Conjuraţiei 
imbecililor în halat alb, o lucrare de scien-ce-fiction despre 
donarea umană refuzată de toţi editorii din Paris. Intr-o scrisoare 
lăsată mamei sale, se declară sătul de lumea asta ingrată şi 
ignorantă. Mama sa a decis să înfrunte la rându-i mediul 
editorial pentru ca opera fiului ei să nu cadă în uitare. Se poate 
ca acest deces tragic să-i deschidă în sfârşit uşile. 

CANALUL 7 / INFORMATII: Preşedintele Republicii îşi ia o 
săptămână de vacanţă. Anul ăsta, a ales Coasta bască pentru a 
se destinde în familie. Să profităm pentru a-i pune câteva 
întrebări în exclusivitate pentru Canalul 7. 

- Domnule Preşedinte, în sfârşit o odihnă binemeritată 
după un an dificil. Ne puteţi destăinui ce lecturi luaţi cu 
dumneavoastră? 

- Am nevoie să mă odihnesc, de aceea, măcar de data 
asta, n-am luat cu mine dosare, ci un roman adevărat. Am ales 
ultima lucrare foarte controversată a lui Jean-Pierre de 
Bonacieu, Dragele mele. 

- Ne puteţi explica de ce? 

- Urmăresc cariera lui Bonacieu de la începutul ei, când nu 
se bucura încă de toată această notorietate. Mi-a devenit 
prieten şi vine adesea să ia cina la Elysee. l-am apreciat 
întotdeauna vorbirea slobodă, verva, îmi place stilul său. li 
citesc în fiecare zi cronicile din Presa şi le găsesc foarte 


înviorătoare. 

- Dar nu sunteţi şocat de unele pasaje? 

- Nu trebuie scoase acele expresii din context. Aceasta 
este limba folosită în mod comun şi era timpul ca un scriitor 
recunoscut să aibă curajul de a se sluji de ea pentru a se 
exprima în acelaşi mod ca cititorii săi. În ce mă priveşte, nu mă 
voi alătura niciodată acelor meschini care denigrează opera lui 
Bonacieu. Dimpotrivă, îl susţin din toată inima şi voi rămâne, 
orice s-ar întâmpla, fidelul său cititor. Pentru a relua o frază la 
care ţin în mod deosebit, „şi eu sunt un spirit rebel". 

- Fără să vrem să stricăm nici un minut din timpul 
dumneavoastră liber atât de rar şi de preţios, domnule 
Preşedinte, ce părere aveţi despre toate aceste preavize de 
grevă care... 

- Stop, aici vă opresc. Adresaţi-vă primului-ministru... 

CANALUL 8/MAGAZIN DE ACTUALITATE: Multe valuri după 
apariţia cărţii lui Jean-Pierre de Bonacieu. Un grup de feministe 
înfuriate a dat năvală într-o librărie pentru a denunța ceea ce 
ele califică drept „autoglorificare în formă de bilanţ emanând de 
la un falocrat patentat". Au defăimat cartea Dragele mele şi 
limbajul ei, după părerea lor vulgar şi fără perdea. E adevărat că 
autorul descrie cu complezenţă scene de felaţiune asociată cu 
consumul de trabuce şi de whisky. În orice caz, scandalul în jurul 
operei celebrului academician este profitabil Dragelor mele, 
deoarece cartea tocmai a depăşit în două săptămâni recordul de 
un milion de exemplare vândute. 

Dar să ascultăm ce părere are despre acest lucru cel 
interesat. Dăm cuvântul lui Jean-Pierre de Bonacieu însuşi. 

- În aceste perioade de morocănoşenie şi de recesiune, 
publicul are poftă să i se vorbească despre dragoste. E sătul de 
toţi morţii, războaiele, atentatele, accidentele pe care le tot 
toacă jurnalele şi televiziunile. Vaca nebună şi cu SIDA, foarte 
mulţumesc. Eu, prin amintirile personale, vreau să redau buna 
dispoziţie cititorilor mei. Şi cu atât mai rău dacă vreo câteva 
scene mai deocheate le zbârlesc pe bigote. Mă doare-n cot. Eu 
sunt un rebel. Cine are urechi de auzit, să audă! Acum, dacă am 
un sfat de dat compatrioţilor mei: faceţi ca mine, trăiţi 
experienţe extreme, o să vedeţi, e pasionant. 

CANALUL 9/INFORMAŢII: în timp ce ţara întreagă este 
paralizată de greve, milioane de pasageri furioşi îşi pierd 


răbdarea în gări şi în aeroporturi, automobilişti în pragul crizei 
de nervi îşi abandonează, din lipsă de benzină, vehiculele în 
mijlocul autostrăzilor, tineri solicitaţi înlocuiesc, de bine de rău, 
pe gunoierii care pretind rediscutarea salariilor, să-i facem o 
vizită unuia dintre reporterii noştri pe teren. E rândul tău, 
Philippe Leroux. 

- Da, Francois, ei bine, mă aflu pe peronul gării 
Montparnasse unde Angelique, o studentă de 18 ani, şi-a pierdut 
nădejdea de a mai prinde trenul pentru a se întoarce acasă în 
week-end. Cum îţi ocupi timpul ăsta de aşteptare, domnişoară? 

- Citesc. Am cumpărat ultimul exemplar din Dragele mele 
de la chioşc, chiar înainte să se închidă. La început mi s-a părut 
cam dezgustător, dar, în cele din urmă, cred că este un roman 
mare. Îmi închipuiam că scriitorii clasici sunt plicticoşi, dar aici 
descopăr dimpotrivă un aventurier al dragostei. Scena aceea în 
care descrie pe două pagini sânii fetei şi unde-ţi dai seama că e 
vorba de un travestit brazilian e destul de surprinzătoare. 

O sută de ani mai târziu. 

CANALUL 2/EMISIUNE LITERARĂ: „Un secol, o operă”. 
Emisiunea noastră celebrează astăzi o sută de ani de existenţă 
şi am decis s-o consacram unei opere majore, 

Conjuraţia imbecililor în halat alb de Bertrand Adjemian. 
Ca să vorbim despre ea, l-am invitat pe biograful cel mai 
talentat al acestei generaţii şi, în particular, exegetul vieţii şi 
operei lui Bertrand Adjemian - l-am numit pe Alexandre de 
Bonacieu. Nu dispunem, din păcate, de nici o imagine filmată şi 
de nici un interviu de la Bertrand Adjemian, dar dumneavoastră, 
în schimb, aveţi norocul s-o fi întâlnit pe stră-stră-verişoara lui. 

- Da, şi ea mi-a povestit totul despre celebra ei rudă. 
Bertrand Adjemian era un vizionar. El înţelesese că experienţa 
donării umane avea să zdruncine epoca noastră. A încercat să 
alerteze populaţiile, dar toate editurile fără excepţie au refuzat 
să se intereseze de lucrarea unui necunoscut. A fost atât de 
disperat încât s-a sinucis. După decesul lui, mama sa a izbutit s- 
o publice pe cheltuiala familiei, dar în aceste condiţii, la ieşirea 
pe piaţă, cartea a trecut total nebăgată în seamă. 

- De necrezut, când ştim de-acum că este studiată în toate 
şcolile şi că elevii învăţă capitole întregi pe de rost. 

- Nici un critic literar nu i-a consacrat un rând, nici măcar 
ca s-o ponegrească. 


- Cum explicaţi acest lucru? 

- Pentru ei, asta era pur şi simplu science-fiction, gen 
considerat de intelighenţia ca literatură de chioşc de gară. Asta 
e inerția „consensului moale". Totuşi, Adjemian era un mare 
scriitor. Stilul lui este clar, nu face înflorituri, nu urmăreşte 
efecte ieftine. Pentru a-şi susţine ideile, foloseşte o limbă fluidă, 
simplă, directă. Totuşi, era vorba mai curând de un vizionar 
decât de un scriitor. Îşi înţelesese epoca şi problemele pe care le 
va introduce genetica în viaţa noastră de zi cu zi. 

- Ne puteţi da nişte exemple? 

- Evoca, în Conjuraţia sa, părinţi care fabricau clone ale 
copiilor lor spre a dispune de rezerve de organe perfect 
compatibile în caz de accident. Aceste clone urmau să fie 
utilizate în scopurile unor experienţe medicale, în locul cobailor 
sau cimpanzeilor. A descris chiar cum politicienii vor încurca 
itele dând asigurări că prin aceste clone vor furniza rezerve 
inepuizabile de soldaţi pentru viitoarele războaie. Nimeni nu 
citise Conspirația imbecililor în halat alb. S-a permis aşadar 
continuarea experienţelor asupra clonelor umane fără ca nimeni 
să aibă ceva de obiectat. 

- Atenţia fusese oarecum deturnată? 

- Ca printr-un truc de prestidigitator. Faci diversiune la 
stânga, iar manipularea se petrece la dreapta fără ca cineva să- 
şi dea seama. Când te gândeşti că ar fi fost de ajuns un articol 
într-un mare săptămânal sau o apariţie la televiziune pentru ca 
această carte să-şi ia avânt ca o săgeată! Era dinamită curată. 
Cea mai măruntă scânteie ar fi fost de ajuns pentru a o face să 
explodeze. Din păcate, abia cincizeci de ani mai târziu, când 
problema clonelor a luat amploarea care se cunoaşte, un ziarist 
a dat din întâmplare, la un anticar, peste unul din rarele 
exemplare care încă mai existau. A fost cuprins de entuziasm, a 
scris în sfârşit un articol şi, peste o săptămână, Conjuraţia îşi lua 
zborul spre un succes fenomenal pe toată planeta. 

- Spuneţi-mi, ce s-a mai întâmplat cu mama lui Bertrand 
Adjemian? 

- Sinuciderea fiului ei a distrus-o. După ce a izbutit cu 
atâta greutate să-i publice opera, a fost extrem de demoralizată 
de lipsa de ecou. Cuprinsă încetul cu încetul de nebunie, a murit 
patru ani mai târziu la spitalul de psihiatrie unde trebuise să fie 
internată. N-a trăit aşadar reuşita fiului ei. 


- Dragă Alexandre de Bonacieu, ai realizat o muncă de-a 
dreptul colosală pentru a aduna toate aceste istorisiri, toate 
aceste detalii privind scurta viaţă a lui Bertrand Adjemian. 

- Pentru fiecare dintre biografiile mele, studiez în 
profunzime viaţa eroilor mei, iar când ajungi să-l cunoşti puţin, 
Adjemian apare ca un adevărat personaj de roman. Un băiat 
sensibil, ataşant, un pic introvertit, fireşte, dar asta pentru că 
purta în el o lume interioară de o nemaiauzită bogăţie. Este 
ceea ce am încercat să transmit prin cartea mea. De altfel, 
Adjemian nu este singurul caz de autor descoperit după 
moartea sa. Cât a trăit, Stendhal n-a vândut decât două sute de 
exemplare din Roşu şi Negru, şi n-a avut parte decât de o 
singură critică literară, venind, fireşte, din partea lui Balzac! 
După cum zice proverbul: Când înțeleptul arată luna, imbecilul 
priveşte degetul. - Mulţumesc. Nu putem, în orice caz, decât să 
vă sfătuim să cumpăraţi cartea lui Alexandre de Bonacieu care 
ne povesteşte totul, absolut totul, despre viaţa lui Bertrand 
Adjemian, autor dintr-un secol ingrat. Ştiu că tirajul acestei 
biografii este deja enorm, felicitările noastre. Strămoşul 
dumneavoastră ar fi fost mândru. 

- Ceea ce contează pentru mine este restaurarea 
memoriei unui scriitor pe nedrept necunoscut la vremea sa. 
Publicul să-l citească şi să-i înţeleagă mesajul, iar eu voi fi 
satisfăcut. 

- Pentru a şti mai multe despre viaţa şi opera lui Bertrand 
Adjemian, mergeţi cu toţii la librarul dumneavoastră pentru 
această somptuoasă biografie semnată de Bonacieu: Adjemian, 
un vizionar într-o epocă de imbecili, editura Talleyrand, 110 
euro. 


Prietenul tăcut 

Norii se scămoşează, iar eu cuget. 

Din străfundul memoriei mele, nu te-am uitat niciodată. 

Te iubeam atât de mult... 

Cele trei prietene se întâlniră în faţa blocului, ducându-şi 
fiecare în mână cutia viorii, îmbrăcată în piele neagră. 

O brunetă, o blondă, o roşcată. 

Purtau pentru ocazia asta escarpeni de catifea cu tocuri 
înalte şi rochii de şaten negru despicate lateral. 

Charlotte, roşcata, spuse, cu mâna crispată pe cutie: 


- Amun trac... 

Pe Anais, bruneta, o trecu un fior. Articula: 

- Şi eu. Dacă dăm greş? 

Marie-Nataşa, blonda, se strădui să pară mai sigură pe ea, 
în ciuda palmelor jilave care începeau să lase urme pe mânerul 
cutiei viorii. 

- Oricum, nu mai putem da înapoi. Trebuie să continuăm. 

- Dacă am vreo lacună, îmi suflaţi? 

- Te-ai descurcat foarte bine la repetiţii. Nici o notă falsă. 
Nici un sunet discordant. N-ai motive să greşeşti. 

Se priviră, străduindu-se să zâmbească pentru a-şi face 
curaj. 

- Nu-mi plac examenele, mormăi Anais. 

- Mai ales că, dacă ratăm, rămânem repetente pentru 
multă vreme! întări Charlotte, batjocoritoare. 

- Dar, dacă renunţăm, n-o să ştim niciodată dacă am fi 
capabile de aşa ceva, conchise Marie-Nataşa. 

Pentru a-şi face curaj, Anais fredona un vals de Strauss: 
Frumoasa Dunăre Albastră. 

Pătrunseră cu hotărâre în bijuteria Van Dyke & Carpels. 

Câteva minute mai târziu, împrejurimile răsunau de arii 
improvizate pe tema „Opriţi-le! Opriţi-le!", însoţite, pentru 
partea melodică, de sirena de alarmă a magazinului. 

Intr-o zi ştiu că voi dispărea, iar o dată cu mine se vor 
stinge toate amintirile mele. 

Mă simt uneori atât de ostenit. 

Işi scoaseră mâăştile negre de la ochi. 

- Am făcut-o, fetelor! La dracu'! Am făcut-o, am dat 
lovitura! 

Impreună, izbucniră în râs şi scoaseră chiote de victorie 
azvârlindu-şi măştile în aer. Toată presiunea se relaxa în sfârşit. 

Îşi loviră palmele ca nişte jucătoare de baschet după o 
marcare la coş. De bucurie se strânseră în braţe. 

Erau acum la adăpost, în pădure, departe de tumultul pe 
care-l provocaseră. Vechiul lor 4x4 Range Rover îi lăsase în 
urmă cu uşurinţă pe urmăritori, care nu dispuneau de o maşină 
de teren. 

- Hai, arată prada, spuse Charlotte. Se aplecară tustrele 
peste geanta din piele tăbăcită pe care o ţinea Anais. Aceasta o 
deschise, dând la iveală o grămadă de diamante. 


- Ce frumoase sunt! Zăboviră un lung moment 
contemplând bijuteriile. 

- Mi-a fost atât de frică. 

- Ţi-aminteşti când tipul a declanşat alarma, iar tu ai avut 
exact timpul să ne pasezi ultima piatră? 

Acţiunea se desfăşurase abia cu un ceas mai devreme şi 
ele începeau deja să discute peripeţiile ca nişte veterane ale 
unei mari bătălii. 

- Hai, e momentul să trecem la împărţeală, decretă Anais. 

Işi deschiseră fiecare cutia viorii şi scoaseră câte o lupă 
specială de bijutier, o pensetă ca cele pentru epilat şi nişte 
poşete din piele fină. 

Mâna se vâri în geantă. 

- Un diamant de 12 carate pentru Charlotte, unul de 12 
carate pentru Marie-Nataşa, unul de 12 carate pentru mine. 

Anais făcea împărţeala cu mare atenţie. Fiecare îşi primea 
piatra, şi-o examina cu ochii holbaţi, o admira, apoi o aşeza cu 
delicateţe în poşetă. 

După cele de 12 carate, veni rândul celor de 16 carate, 
apoi de 18. Pietre rare şi de o puritate excepţională. 

- Nici un tip nu va putea să-mi ofere astfel de giuvaeruri. 

- Cu astea, suntem liniştite până la capătul zilelor noastre. 

- Eu n-am să le vând. Aranjate şi montate, vor face cel mai 
frumos colier. 

- Eu am să dau la montat jumătate, iar cu restul, am să 
mai văd. 

Anais îşi continuă împărţeala. 

- Unul pentru Charlotte, unul pentru Marie-Nataşa, unul 
pentru mine. 

- Aşteaptă o clipă, suflă Marie-Nataşa, nu cumva ai luat 
două, acolo? 

Linişte. Pupilele se sfidau între ele. Fiecare le cercetă pe 
celelalte două. 

- Ce-ai spus? 

- Mi se pare că ţi-ai atribuit două în loc de unul. Mai 
numără o dată. 

Anais îşi cercetă punga, numără din nou. 

- A, da, ai dreptate, îmi pare rău, ai observat la timp. Clipa 
de tensiune slăbi. 

- Doar nu ţi-ai închipuit că am făcut-o dinadins? 


- Nu, fireşte. O eroare. | se întâmplă oricui. 

În jurul lor, cântecul greierilor se făcea mai puţin simţit cu 
înaintarea serii. Câteva păsări, cu viermişori în cioc, se întorceau 
să-şi hrănească puii din cuib în vreme ce nori mari opaci 
alunecau pe cer. 

Prima oară când am întâlnit-o pe Anais, avea probabil 
şapte ani. Era o puştoaică micuță cu ochi mari verzi şi gură 
trandafirie. 

Purta o rochiţă din poplin galben şi o pălărie mare 
transparentă cu panglică din mătase. 

S-a proţăpit în faţa mea şi m-a fixat cu aerul ei încântător. 

Mi-a spus: „Tu nu eşti oricine. Trebuie să stăm de vorbă." 

E adevărat. Nu sunt „oricine". 

O bufniţă ţipă. Începea să se lase noaptea, iar fetele îşi 
terminau împărţeala la lumina farurilor Range-Rover-ului. 

- Gata. Nu mai avem decât să ne întoarcem acasă şi să ne 
destindem un pic. 

Charlotte nu împărtăşea entuziasmul asociatelor ei. 

- E o problemă. Pietrele astea sunt inventariate şi deci 
uşor de identificat. 

- Ce facem atunci? 

- Dibuim un tip care le fasonează din nou. 

- Şi ce l-ar împiedica pe tăinuitorul ăsta să ne denunte? 

- Nu ne-am dat totuşi toată osteneala asta pentru nimic. 

Anais îşi lovi pumnul. 

- Poate că nu. Am avut o relaţie cu un expert în bijuterii. 
Mi-a spus că, în general, pietrele sunt inventariate vreme de un 
an pe liste particulare, destinate celor din branşă. După acest 
interval, devin mai uşor de tăinuit. 

Cele trei fete se priviră. 

- Şi până atunci? Le ascundem sub saltea? 

- Dacă le păstrăm la noi, vom fi tentate să le vindem, în ce 
mă priveşte, propun să le ascundem aici. Apoi, ne întâlnim peste 
un an, în poiana asta, pentru a ne recupera împreună comoara. 

Clipă de nehotărâre. 

Charlotte întinse mâna cu palma deschisă spre cer: 

- OK pentru mine. 

Celelalte două îşi puseră mâna peste a ei. 

- OK si pentru mine. 

- OK. 


- Toate pentru una. Una pentru toate. Suntem „Lupoaicele 
negre". Ce ziceţi de numele ăsta? Purtăm măşti la ochi? şi ne 
ascundem în pădure, nu? 

Rămaseră un moment cu mâinile unite. 

- Şi atunci, lupoaicelor, unde îngropăm diamantele? 

- Nu e nevoie să săpăm, nu trebuie decât să i le 
încredinţăm lui Georges. 

- Georges? întoarseră capul spre el. 

La a doua mea întâlnire cu Anais, mi-a spus: „Astăzi a 
murit bunicul meu. Îţi semăna mult. Şi el vorbea puţin. Dar îl 
iubeam enorm. Cred că privirea lui făcea să treacă orice necaz. 
Simţeam că mă ascultă şi că mă-nţelege. Se numea Georges. Te 
deranjează dacă am să-ţi spun Georges?" 

- Georges? 

- Georges e singura soluţie, insistă Anais. Charlotte pufni. 

- Georges! Marie-Nataşa dădu din umeri. 

- Chiar crezi că-i putem încredința comoara noastră? 

- Da. Va fi răbdător şi discret. Complicele perfect. Nu va 
face nimic ce ne-ar putea aduce necazuri. Niciodată. Nu e aşa, 
Georges? 

Marie-Nataşa îşi ridică o lungă şuviţă blondă şi-l măsură cu 
dispreţ. 

- Nu e totuşi decât un... lzbucni în râs. 

- Ei, la urma urmei, de ce nu! 

Îşi încredinţară aşadar prada lui Georges. Anais se întoarse 
spre el şi spuse: 

- Mulţumesc, Georges, pentru înţelegerea ta. Apoi îl 
îmbrăţişa. 

A treia oară, Anais mi-a destăinuit că părinţii ei o duceau 
la o psihoterapeută. „Odată i-am spus că te-am visat şi ştii ce 
mi-a răspuns? Că era ceva nesănătos. E nesănătos că te visez, 
Georges! Ce zici de asta?" 

Cele trei fete erau în pădure, ţinându-şi degetele de la 
picioare răsfirate în evantai, despărțite de bucățele de vată. Işi 
trecură de la una la alta flaconul cu ojă cenuşiu-închis. Cum era 
vară şi era cald, hotărâseră să poarte sandale cu toc. 

- O să fim primele bandite de drumul mare care ne 
îngrijim de look, glumi Anais. 


3 în franceză se numesc „loups" la fel ca numele animalului (N. t.). 


Se parfumară, îşi potriviră rochiile, îşi lăsară măştile 
pentru ochi şi revolverele în cutiile pentru viori, apoi urcară în 
maşină. 

Câteva clipe mai târziu, într-un magazin Chartier, Anais 
lansa sonor: 

- Toată lumea pe burtă! Marie-Nataşa trase un glonte spre 
plafon. 

Mult mai degajate ca prima oară, îşi luară locurile în 
triunghi în salonul principal al bijuteriei, cu picioarele uşor 
îndepărtate pentru a avea o aderare cât mai sigură la sol, cu 
revolverul ferm proptit în palmă. 

- Ei! Atenţie îndărăt! 

Anais se năpusti şi-l văzu pe bărbatul acela. Avusese timp 
să apese o sonerie de alarmă înainte ca ea să-l intercepteze. 

- S-o ştergem! O să debarce curând cavaleria! 

Nu ştiu ce i-a venit să mă rănească dându-mi o lovitură de 
cuţit. Era o dimineaţă frumoasă şi însorită şi Anais mi-a zis aşa: 
„Georges, aş vrea să pecetluiesc alianţa noastră." A dat la iveală 
un cuţit lung de bucătărie şi l-a apropiat de faţa mea, arborând 
mereu aerul ei înduioşător. 

Apoi, mi-a crestat trupul. 

M-a durut foarte tare. Cicatricea asta o voi păstra probabil 
toată viaţa, ştiam. Dar n-am îndrăznit să spun nimic. Nu acţiona 
cu răutate. 

Charlotte şi Anais trăgeau în toate direcţiile prin geamurile 
Range-Rover-ului, în timp ce Marie-Nataşa conducea hotărâtă, 
cu dinţii încleştaţi. 

- Mai repede. Sticleţii ne ajung din urmă. 

- Ţinteşte în cauciucuri. 

Se auziră scrâşnete, apoi o explozie. 

- Bravo! 

- Uite alţii! 

- Pe cuvânt că e o capcană. Par hotărâți să pună mâna pe 
noi. 

Marie-Nataşa o luă în zigzag, cotind brusc pe o străduţă la 
dreapta. Trebuia să scape de poliţişti. 

După un moment, putu ridica piciorul de pe accelerator, 
totul părea calm. Bătrânul Range-Rover se opri în pădure. 

- Uf, a fost cât pe ce să ne prindă! 

Lupoaicele coborâră din maşină şi, după o privire jur- 


împrejur, porniră să deschidă geanta care conţinea diamantele. 
Se aşezară în cerc fără să le numere. 

- Georges începe să păzească o sumă afurisit de mare! 

- Între trei şi patru sute de mii de euro aproximativ. Şi 
când te gândeşti că nu ne putem încă atinge de ei. 

- E mai bine să fim chibzuite, credeţi-mă. Acum, fetelor, 
spuse Anais, e bal la maică-mea în seara asta. Să profităm ca să 
ne destindem un pic. În plus, suntem deja în ţinută de seară! 

- Vor fi şi băieţi? 

- Cei mai frumoşi de pe planetă. 

Anais, o, micuța mea Anais. 

Îmi amintesc de prima dată când ai venit aici şi mi-ai 
prezentat pe unul dintre prietenii tăi. Cred că era vorba de 
primul tău iubit. Îl numeai Alexandre-Pierre. 

l-ai spus: „Nu fi gelos, Alexandre-Pierre. El e Georges. 
Chiar dacă ne iubim, trebuie să ştii că el există şi că înseamnă 
mult pentru mine. Georges este confidentul meu. Georges este 
prietenul meu cel mai bun." 

M-a privit cu dispreţ. N-am încredere în oamenii care au un 
prenume dublu, gen Jean-Michel sau Alexandre-Pierre. După 
părerea mea, asta înseamnă că părinţii lor voiau să aibă ceva 
din personalitatea unuia din prenume şi ceva din personalitatea 
celuilalt. N-au ştiut să tranşeze între cele două. Au dorit partea 
arogantă, cuceritoare, pretențioasă din Alexandre şi totodată 
partea simplă din Pierre. Prenumele duble dau adesea deci fiinţe 
duble. E la fel ca pentru Marie-Nataşa, de-o parte sfânta, de 
cealaltă vampa. Ce, pe mine mă cheamă Georges-Kevin? Anais 
şi Alexandre-Pierre au făcut dragoste la poalele mele. Cred că 
Anais a vrut dinadins să se zbenguie în faţa mea, ca să mă 
sfideze. 

Muzică de Strauss. Vals vienez. 

Cele trei fete s-au învârtit în cercuri largi cu cavalerii lor, 
apoi s-au întâlnit îmbujorate şi încălzite la bufet pentru a sorbi 
martini roşu cu gheaţă şi coajă de lămâie. 

- Ah, bărbaţii, spuse Anais. 

- Ei, da, bărbaţii, aprobă Marie-Nataşa. 

- Încă de la grădiniţă, erau atât de... previzibili. Pufniră în 
râs. 

- Din băieţi facem într-adevăr ce avem noi chef. 

- De-aia prefer diamantele. Ca Marilyn Monroe. Sunt mai 


greu de obţinut şi nu dezamăgesc niciodată. 

Râdeau, şi toată sala n-avea ochi decât pentru ele, atât de 
proaspete, de amuzante... 

Apăru mama lui Anais, însoţită de un bărbat chel şi 
corpolent. Anais şuşoti: 

- Puneţi-vă la adăpost, uite-o pe genitoarea mea. 

- Nu-l săruţi pe unchiul Mdore? spuse mama lui Anais. Fata 
binevoi să-i dea un pupic pe obraz. 

- Salut, unchiule. Vă prezint pe mama şi pe unchiul 
Isidore, iată-le pe Marie-Nataşa şi pe Charlotte, prietenele mele. 
Ei, unchiule, tot gazetar ştiinţific la Pandurul modern? La ce 
lucrezi acum, cucerirea spațiului, originea omenirii, 
mecanismele creierului sau la vreun leac minune împotriva 
cancerului? 

- Nimic din toate astea. Mă ocup de comunicarea cu 
plantele. 

- Cu plantele? 

- Da, s-a constatat de curând că plantele discută între ele 
emițând mirosuri. 

- Nu-i rău. Povesteşte. 

- In Africa, păstorii aveau o problemă: caprele li se 
îmbolnăveau când erau închise într-un ţarc din arbori cu ghimpi. 
Au priceput până la urmă că salcâmii se avertizau între ei de 
îndată ce unul dintre ei era păscut de o capră. Emitea imediat 
un semnal odorant şi toţi ceilalţi salcâmi îşi modificau seva spre 
a o face toxică. 

Unchiul Isidore luă o floare dintr-o vază. 

- Şi nu doar asta. Plantele emit, dar şi recepționează. 
Floarea asta răspândeşte un minunat parfum pentru că aude 
muzică de Strauss, dar, dacă ar asculta hard rock, ar emite un 
alt miros. 

- Plantele sunt sensibile la muzică? întrebă Anais 
surprinsă. 

- Sunt sensibile la orice. 

Marie-Nataşa înălţă din sprâncene, sceptică. 

Anais dori să lămurească problema. Se duse să ia o vioară 
de la cvartetul de coarde şi începu să cânte note discordante. 
Toată lumea îşi astupă urechile. Se uitară la plantă. 

- Spui baliverne, unchiule Isidore. Planta asta n-a mişcat 
nici măcar o stamină. 


- Trebuie să se intervină într-un timp mai îndelungat. E o 
formă de viaţă care prezintă ritmuri de reacţie foarte lente. 

Marie-Nataşa luă un aer batjocoritor. 

- la spuneţi, despre genul ăsta de chestii scrieţi la ziar? 

Isidore articula cu răbdare: 

- Încerc să-i fac pe cititori să descopere teme pe care nu le 
cunosc. Încerc să le ofer teme de reflecţie asupra unor noi 
perspective. 

- Dar chestia asta, povestea dumitale cu planta care 
ascultă muzică, astea-s gogoşi. Nu cumva sunteţi dintre aceia 
care le cam fumează, vegetalele astea? 

Anais fu mirată de reacţia prietenei ei, aşa că, pentru a 
pune punct înfruntării, îl luă de mână pe unchiul ei şi-l trase pe 
ring. 

- Hai, Isidore. Îţi acord un vals. Dar să nu mă calci pe 
picioare ca data trecută! 

Sunt atât de bătrân. 

Am început să-mi pun întrebări când am împlinit patruzeci 
şi doi de ani. Cine sunt? 

Pentru ce m-am născut? Care este misiunea mea pe 
Pământ? 

Este cu putinţă să realizezi ceva interesant în decursul 
unei vieţi? 

Un infim trosnet. Venea cineva. Era Marie-Nataşa. 

Recupera micile poşete umplute cu pietre preţioase. Le 
examina, cu mâinile răspândind parcă o irizare datorată pulberii 
de diamante, apoi, satisfăcută, vâri poşetele în rucsac. 

Nu, n-ai dreptul să faci aşa ceva! Nu lua pietrele astea 
care nu-ţi aparţin. N-ai dreptul. Sunt acolo pietrele lui Anais. 

Schiţă o reverență în direcţia lui Georges. 

Pui de lele nemernic! 

- Dă-le drumul şi ridică braţele! Marie-Nataşa şovăi, 
privirea îi alunecă într-o parte, apoi se hotărî să dea ascultare 
somaţiei lui Anais. 

- Pune diamantele la loc unde le-ai găsit. Marie-Nataşa îi 
înapoie diamantele lui Georges. Apoi se întoarse, cu braţele tot 
ridicate. 

- Şi acum ce ai de gând să faci? Ştii bine că dacă îmi dai 
drumul, am să mă-întorc, semnală blonda. 

- Mâinile sus şi tu, lansă o voce îndărătul ei. Anais nu se 


întoarse. 

- Lasă arma jos. Nu se supuse. 

Charlotte o ochea pe Anais care o ochea pe Marie-Nataşa. 

- Şi eu care vă consideram fete serioase, constat că nu se 
poate avea încredere în voi, oftă Charlotte. 

Mi-e teamă. Anais, fii atentă, astea sunt nişte vipere. 

Marie-Nataşa se aplecă şi apucă de lângă gleznă un mic 
revolver. Înainte ca celelalte două să aibă timp să reacționeze, 
se răsuci brusc şi o luă pe Charlotte în linia de cătare. 

- Aşa, suntem la egalitate, anunţă ea. 

Se dădură înapoi, vizându-se reciproc într-un perfect 
triunghi echilateral. 

- Şi acum, fetelor? Scoatem cărţile de joc şi jucăm 
diamantele la poker? 

- Sistemul nostru nu stă-n picioare decât dacă suntem 
unite, spuse Anais. 

Anais are dreptate. Ascultaţi-o, voi astelalte. 

- Şi dacă am pune frumuşel armele jos şi am redeveni 
inteligente? propuse Anais. 

Nici una nu se clinti. f 

- Mă tem că va fi imposibil. Ceva s-a sfărâmat. Increderea. 

- Ce facem, atunci? 

Un şoim negru trecu sus în văzduh şi scoase un țipăt 
ascuţit. 

- Punem armele jos şi discutăm. Cele trei fete 
îngenuncheară şi aşezară revolverele în faţa lor. Se pândeau, 
neîncrezătoare. 

Deodată, Marie-Nataşa puse iar mâna pe armă, se 
rostogoli într-o parte şi trase, rănind-o pe Anais. Aceasta o ţinti 
la rându-i cu revolverul, dar rată, în timp ce Charlotte reuşea s-o 
atingă pe Marie-Nataşa. 

Se împrăştiară, căutând adăpost în mărăcinişuri. Şuierară 
detunături. Un țipăt ţâşni brusc dintr-un tufiş. Anais se târî până 
la Charlotte. Aceasta murise. Marie-Nataşa profită ca s-o 
ţintească pe Anais, dar nu mai avea gloanţe. Vru să-şi reîncarce 
revolverul, când Anais se năpusti cu capul înainte, prinzând-o de 
genunchi pentru a o face să cadă. 

Se rostogoliră în hăţiş. Dans la orizontală. Se loviră, se 
muşcară, îşi smulseră smocuri de păr. 

Un cuţit luci deodată în mâna Mariei-Nataşa. 


Atenţie, Anais! 

Anais dădu o lovitură cu piciorul şi, cu o mişcare 
neaşteptată, îşi răsturnă adversara. Dar cealaltă se agăţă. In 
clipa aceea, în privirea lui Anais trecu o umbră de uimire. In cea 
a Mariei-Nataşa, era deja regret. 

Anais îşi cobori privirea spre pântece, apoi căzu în 
genunchi, cu mâinile strânse peste rană. 

- Îmi pare rău, spuse Marie-Nataşa, care pe care, ori tu, ori 
eu. 

Se dădu înapoi, apoi plecă în goană. Nu! 

Anais se târî spre Georges, cu pumnul crispat. Se ridică 
anevoie şi murmură: - Georges... Ajută-mă. 

întinse mâna cu pumnul strâns spre prietenul ei şi puse 
ceva în inima lui. 

- Răzbună-mă. 

Scotoci apoi în haină, scoase telefonul mobil şi formă un 
număr. 

- Alo... Poliţia... În pădurea Fon... tainebleau... Poteca 4 
până la stânca Fecioarei, acolo urmaţi drumul care duce sub 
stânca Jouannei... a Jouannei. 

Se prăbuşi. 

Anais!!! 

Fără tine viaţa mea nu mai are sens. Tot ce-mi rămâne e 
răzbunarea. Dacă am să pot, da, am să te răzbun. 

Trei săptămâni mai târziu, doi poliţişti îşi făceau apariţia, 
încadrând-o pe Marie-Nataşa care avea încheieturile mâinilor în 
cătuşe din oţel cromat. 

Primul i se adresă celuilalt: 

- Ce facem, inspectore? 

- Aici au fost găsite corpurile. Acum, când ştim că fata 
asta aparţinea bandei Lupoaicelor negre, sper să descoperim un 
indiciu care va dovedi că ea le-a ucis pe cele două complice. 

Marie-Nataşa îi măsură cu dispreţ pe cei doi poliţişti. 

- Sunt nevinovată. 

- E mai bine să găseşti altceva de furat decât diamante. 
Toate sunt inventariate. Numai că femeile sunt fascinate de 
diamante. Le ard degetele. Trebuie să le poarte sau să le vândă. 
Ar fi interesant de studiat această legătură a femeilor cu 
mineralul, spuse inspectorul. 

- Poate o legătură cu puritatea, filozofă polițistul. Ce 


căutăm exact, inspectore? 

- Un indiciu. Uită-te bine prin hăţiş. 

- N-o să găsiţi nimic, declară Marie-Nataşa dând din umeri. 
Vreau un avocat. 

Ea este. Ea este asasina. 

Dacă aş putea măcar să-i ajut. Dar cum să fac? 

Când le ajunse la urechi un zgomot de camionetă de 
teren, inspectorul păru uşurat. 

- lată tocmai omul de care aveam nevoie. Două persoane 
coborâră din vehicul. Una din ele era un om trupeş, rumen la 
chip, cu craniul marcat de un început de calviţie, cu ochelari cu 
ramă mică aurie pe nas. Cercetă locurile şi o recunoscu pe fată. 

- Bună ziua, Marie-Nataşa, spuse el simplu. Ea îi răspunse 
printr-o mişcare cu bărbia. 

O femeie brunetă venea în urma jurnalistului specializat în 
ştiinţă. 

- Doctor Sylvia Ferrero, anunţă el prezentându-şi 
însoţitoarea. 

Îi rugă pe poliţişti să-i ajute să descarce materialul. Pentru 
mai multă siguranţă, Marie-Nataşa rămase cu o mână liberă, dar 
cu cealaltă fixată cu cătuşa de o rădăcină groasă. 

Secundaţi tot timpul de poliţişti, Isidore şi asistenta sa 
începură să instaleze o masă, apoi aşezară mai multe aparate 
electronice cu multiple cadrane conectate la un laptop. O 
baterie mare furniza electricitatea necesară întregului ansamblu 
atât de heteroclit. 

- Ce-i cu tot bazarul ăsta? întrebă suspecta. 

- Galvanometrul serveşte la măsurarea emoţiilor. Este 
instrumentul folosit în special pentru a şti dacă o persoană 
minte sau nu. 

- Aveţi de gând să mă supuneţi la detectorul de minciuni? 
întrebă Marie-Nataşa, fără să-şi piardă aplombul. 

- Nu, nu pe dumneata, răspunse Isidore. Arătă ceva 
înapoia sa. 

- Pe el. 

Toţi îi urmăriră privirea, întrebându-se despre cine vorbea. 
Linia indicată de deget se oprea asupra unei siluete chinuite. 

Un copac. 

Un copac bătrân, răsucit. 

Ramurile lui păreau înţepenite într-o poziţie complicată de 


yoga. Frunzele îi foşneau, gâdilate de vânt. Lungile lui rădăcini 
care ieşeau pe alocuri din pământ îi asigurau o bază solidă. 

Pe faţa dinspre sud, era cenuşiu deschis la culoare, cu 
dungi negre şi ocru. Pe faţa dinspre nord, ocrotiţi de umbră şi de 
frig, muşchi şi licheni se întindeau ca nişte maladii de piele. 

Scoarța lui dungată era plină de umflături şi de cicatrice. 

O veveriţă, simțind că oamenii se uitau în direcţia ei, o 
şterse spre vârful cu rămurele fine, dar cu frunze mari, menite 
să capteze razele soarelui şi să asigure fotosinteza. Un piţigoi 
începu şi el să se agite, temându-se că oamenii se interesează 
de ascunzişul unde-i era cuibul: ouăle lui nu erau încă clocite. Se 
hotări totuşi să nu se lase cuprins de panică. La urma urmei, 
oamenii nu mai mâncau ouă de piţigoi. Rămase de pază, 
nemişcat în frunziş. 

Asta e ziua mea cea mare. 

Cu multă delicateţe, Sylvia Ferrero înfipse cleştii în 
scoarță. Nişte cleşti cu capete metalice legate de fire electrice, 
legate la rândul lor de maşinăriile cu cadran, legate ele însele la 
laptop. 

Isidore explică cu şart celor doi poliţişti că în 1984 
prietenul său, profesorul Gerard Rosen de la universitatea din 
Tel-Aviv, specialist în irigație, în lupta cu deşertifica-rea şi în 
observarea comportamentelor vegetale, îşi dăduse seama că 
plantele reacţionau la stimuli exteriori. 

- A avut ideea să plaseze electrozi pe scoarță, apoi, 
branşându-i la un galvanometru sensibil la schimbările infime de 
rezistenţă, a putut măsura acţiunea acestor stimuli pe 
comportamentul copacilor. In Biblie se vorbeşte despre „rugul 
care arde", el crede că este vorba mai curând despre o parabolă 
pentru un „rug care vorbeşte". La început, în timpul primelor 
experienţe, a confruntat diverse flori cu muzici diferite, de la 
hard rock până la muzică clasică. A constatat astfel că ele 
apreciau muzica lui Vivaldi. 

- Cum a putut verifica? întrebă polițistul, cam incredul. 

- La fel ca pentru noi toţi. In stare de repaus, noi 
prezentăm o rezistenţă electrică de 10 pe o scară până la 20. 
Când suntem liniştiţi, ea scade la 5, iar dacă intrăm într-o stare 
de excitație, poate urca până la 15. Când muzica le plăcea, 
plantele profesorului Rosen se calmau şi deci acul 
transcriptorului cobora sub 10. Când se simțeau agresate, se 


constatau vârfuri. De parcă ar fi fost iritate şi ar fi dorit ca toate 
manevrele să înceteze... Profesorului Rosen i-a venit apoi ideea 
să expună plantele la tot soiul de alte elemente. Frig, cald, 
lumină, întuneric, televiziune. 

- Dar ele n-au ochi, se miră polițistul. 

- Percep în felul lor lumea care le înconjoară. Într-o zi, 
când un salcâm era branşat la electrozi, iar profesorul Rosen îşi 
pregătea manevra, a făcut o mişcare greşită şi s-a rănit. 

Ca să fie cu conştiinţa împăcată, Gerard Rosen şi-a 
reînnoit experienţa tăind o bucată de carne în apropiere. Nimic. 
Ca şi cum copacul ştia că bucata aceea de carne era moartă. A 
vârât o floare în oxigen lichid. Planta a reacţionat şi acul a urcat 
la 13. A azvârlit apoi foarte aproape o altă plantă în apă 
clocotită: 14. A introdus drojdie de bere în apă clocotită: 12. 
Salcâmul percepea moartea drojdiei. 

- Drojdie de bere! E ceva viu? 

- Fireşte. Omul de ştiinţă s-a crestat atunci cu un brici în 
faţa plantei, iar aceasta a prezentat imediat acelaşi vârf de 12. 
Pentru ea, celule umane ucise sau drojdie de bere coaptă sunt 
două acte de violenţă care o exasperează. Înseamnă moarte în 
preajma ei. Din păcate, Gerard Rosen nu s-a putut deplasa până 
aici astăzi, dar ne-a delegat-o pe principala sa asistentă, Sylvia. 

Vântul foşni în ramuri în vreme ce aerul se făcea brusc 
mai răcoros. 

- Copacul ăsta a văzut crima, deoarece ea s-a desfăşurat 
în acest loc. „Simţurile lui de copac" au perceput crima. 
Vegetalul ăsta ştie ce s-a întâmplat, dar n-o poate exprima. O să 
încercăm să-l ajutăm să ne spună ceva. 

Aceasta e o clipă istorică. 

Fiinţele mobile cu sânge cald îşi multiplicară paşii în jurul 
copacului, strivind fără să-şi dea seama unele din micile lui 
rădăcini ieşite la suprafaţă. 

- Am hotărât deci să încercăm experienţa aici, explică 
Isidore Katzenberg. 

- Pentru ce atâtea eforturi în acest caz în special? se 
interesă polițistul. 

- Anais era din familia mea. Sunt unchiul ei. 

- Deoarece aveţi o legătură de familie cu victima, nu aveţi 
dreptul să faceţi anchetă, semnală Marie-Nataşa care nu-şi 
uitase cursurile de la facultatea de drept. Vreau un avocat! 


- Eu nu sunt poliţist, ci ziarist ştiinţific. In consecinţă, nu 
fac decât să urmăresc o anchetă criminală. Dă-i drumul, Sylvia. 

Tânăra femeie în halat alb regla butoanele 
galvanometrului, îi controla cadranele şi anunţă: 

- E la... Staţi un pic... E la 11. Copacul ăsta e mai „nervos" 
decât media. 

- Foarte bine, dar acum, ce faceţi? întrebă inspectorul. 

- Trebuie interogat acest martor. 

- N-aveţi decât să-l torturați. Tăiaţi-i crengile. O să 
vorbească până la urmă, persifla Marie-Nataşa. Sau mai bine 
ardeţi-i frunzele. 

Zece minute mai târziu, Sylvia instala un difuzor lipit de 
scoarță şi o punea să asculte hard-rock. Mai precis, Thunder 
Struck de AC/DC. 

Copacul făcu acul să urce la 14. 

Primăvara de Vivaldi. Copacul cobori la 6. 

- E foarte sensibil, dar măcar ştim că sistemul nostru 
funcţionează. 

Polițistul se întreba dacă nu visează. Martor va fi un copac! 
Stinghereala evidentă a Mariei-Nataşa îl tulbura totuşi. 

Isidore se concentra. Prezentă o fotografie a lui Anais unei 
excrescenţe a copacului, care putea trece drept un ochi. 

- Ei? 

Savanta efectua câteva reglări. 

- 11, anunţă ea cu regret. 

Poliţiştii o dezlegară pe Marie-Nataşa, iar Isidore îi ceru să 
atingă scoarţa. 

- Ce verdict? 

O clipă de aşteptare şi Sylvia anunţă: 

- Tot 11. 

Nu. Nu. N-am să dau greş atât de aproape de ţintă. 
Trebuie să exprim ceva. 

să mă gândesc la amintiri traumatizante. 

O ciocănitoare care îmi ciocăneşte o crenguţă tânără. 

O veveriţă care îmi fură ghindele. 

O furtună care mă destabilizează. Cumplita furtună din 
decembrie 1999 care m-a făcut să mă clatin şi mi-a 
dezrădăcinat atâţia prietenii 

- Cred că ne pierdem vremea. Şi apoi de ce să ne 
concentrăm asupra acestui copac în mod deosebit? Mai sunt şi 


alţii prin jur, remarcă polițistul. 

- Copacul ăsta e aşezat chiar în faţa poienii unde au fost 
găsite corpurile. 

- Ştiu că ştie, reluă Isidore. Trebuie doar să găsim mijlocul 
de a comunica cu el. E ca şi cum am căuta să discutăm cu 
extratereştrii. Trebuie să găsim modul lui de limbaj. 

- Dacă n-ar fi decât asta, dar e un vegetal, n-are urechi, n- 
are gură, în timp ce extratereştrii poate că au, obiectă polițistul. 

- Am să încerc să-i vorbesc. 

- Ah, mor după scena asta! zise Marie-Nataşa, regăsindu- 
şi puţin câte puţin aplombul. E într-adevăr nemaipomenit de 
nostim! 

Intrecu măsura cu râsul. Ceilalţi, în schimb, se străduiau 
să-şi păstreze concentrarea. 

- O recunoşti pe fata asta? 

Perfect. Da, ea este. 

Aşteptară. 

Ea este. Arestaţi-o. A ucis-o şi pe Charlotte. 

Toate astea pentru blestematele lor de diamante. Ca şi 
cum lumea minerală ar putea simţi ceva. 

- Tot 11. Nu pare să exprime nimic deosebit când evocăm 
ancheta. 

Isidore înfăţişă nişte obiecte care-i aparținuseră lui Anais şi 
care încă mai păstrau ceva din parfumul ei. 

- Şi de ce nu întrebaţi direct pietrele? La urma urmei se 
pare că şi pietrele sunt vii, ironiza fata. 

Dezamăgirea punea stăpânire pe micul grup. Se simțeau 
descumpăniţi, aproape ridicoli. Marie-Nataşa era în plină criză 
de râs nestăvilit. 

- Imi pare rău, Isidore, îmi pare rău, doamnă profesoară, 
dar mă tem că experienţa asta nu prea e fructuoasă, decretă 
inspectorul. Vom putea spune totuşi că am încercat. Cât despre 
dumneata, domnişoară, ai tot interesul să păstrezi discreţia 
asupra acestei încercări. 

- Ba bine că nu, puteţi conta pe mine că am să povestesc 
episodul ăsta în gura mare. Am să convoc presa. Peste o 
săptămână, întreaga ţară va cunoaşte această nouă metodă de 
tratare a afacerilor criminale. Mărturia unui copac! 

Inspectorul dădu cu piciorul în respectivul copac şi imediat 
acul urcă la 13. 


- Şi pe deasupra s-a dovedit că reacţionează. 

Oh, nu izbutesc să fac să se mişte blestematul ăla de ac! 
S-o lăsăm baltă. 

N-am să reuşesc în felul ăsta. Trebuie să descopăr altceva. 
Cum a spus Isidore, trebuie să-mi găsesc „modul meu de 
limbaj". Limbajul pe care-l stăpânesc. Dar care e? 

Ştiu cum să fac să-mi crească rădăcinile ca să ajungă la o 
sursă de umiditate. Asta ştiu să fac. Îmi ia cel puţin o lună, dar 
ştiu. 

Ce mai ştiu altceva? 

Nimic. A, da, poate. E ultima mea şansă. 

Începură să-şi  rânduiască uneltele în camionetă, 
decepţionaţi, cu excepţia Mariei-Nataşa, care era în culmea 
amuzamentului. 

- Afurisitul de unchi Isidore! 

- Am dat greş, dar era absolut necesar să încercăm, oftă 
inspectorul. 

Pot să izbutesc, pot să izbutesc. 

Trebuie să împing tare. 

Trebuie. 

Oh! Vă rog, forţe ale mele, nu mă părăsiţi! 

Simt cum curge în mine energia universului, a tuturor 
amintirilor mele, a tuturor senzaţiilor mele. Întoarce-te, putere a 
strămoşilor mei! 

Ajutaţi-mă să-mi îndeplinesc răzbunarea. 

să fac dreptate. 

O frunză mare din copac. Pe toată suprafaţa ei, nervurile 
clare aleargă, regrupându-se pe nervura centrală, în interiorul 
tijei, un infim deficit de sevă. 

Oh, Anais, în numele tău, am s-o fac, pot s-o fac. 

În vreme ce toată lumea se pregătea să renunţe şi să se 
întoarcă acasă cu buzele umflate, frunza cea mare se desprinse 
deodată. Căzând, dezvălui o adâncitură în trunchiul copacului. 
Ascuns de frunză, acel orificiu adânc nu fusese detectat până 
atunci. 

Isidore Katzenberg întoarse o ultimă oară capul. 

Ca într-un film dat cu încetinitorul, reperă frunza care 
cădea uşor. Clipi, întrerupse mişcarea pe care picioarele lui se 
pregăteau s-o facă pentru a intra în maşină. Era ca şi cum 
timpul se oprea. Nu se mai auzea nimic, nici măcar un porumbel 


care zbura nu făcea nici cel mai mic zgomot. Animalele pădurii 
erau şi ele fascinate, căci ştiau că se petrecea un lucru 
extraordinar. 

Am izbutit! 

Isidore Katzenberg emise câteva sunete. Cuvântul păru că 
iese şi el din gura lui cu încetinitorul, ca un disc dat cu viteză 
redusă. 

- AŞ... tep... taţi... 

O vulpe nu-şi crezu ochilor. Câţiva fluturi răscoliră aerul ca 
nişte grave corăbii cu pânză. 

Jurnalistul ştiinţific merse foarte încet, parcă tot cu 
încetinitorul, şi vâri mâna în trunchiul copacului. 

O, da! 

Degetele lui scotoceau prin scoarță, se jupuiau în aşchii, 
palpau interiorul lui Georges. Scoase la lumină un smoc, un 
smoc de păr blond mânijit cu o substanţă întunecată la culoare. 

- Păr blond cu sânge închegat pe deasupra! Ochii Mariei- 
Nataşa se căscară. 

Jurnalistul apucă smocul de păr şi-l apropie de părul 
Mariei-Nataşa devenită lividă. 

- Medicul legist ne va confirma că această şuviţă 
aparţinea domnişoarei noastre. Să profităm ca să mai verificăm 
şi scorbura aia mare din scoarță. Mi se pare că are pe fundul ei 
praf de diamante, afirmă Isidore, cercetând o uşoară scânteiere 
de pe vârful degetelor lui. 

Se aplecară cu toţii peste orificiu. Cu o batistă din mătase, 
inspectorul culese nişte fragmente din interiorul copacului. 

Îmi place mătasea pentru că este ţesută din firul protector 
al viermelui de mătase, iar viermii de mătase sunt cei care îmi 
ronţăie frunzele. Nu ştiu cum de cunosc atâtea lucruri. De fapt, 
nu le ştiu, le simt. Percep relaţiile între fiinţe ca şi cum ar fi 
informaţii în aer. 

E ca vocea umană pe care o aud deşi eu n-am urechi. Sau 
poate că toată scoarţa mea este un fel de timpan sensibil. 

Marie-Nataşa deschise gura de uimire. Părea doborâtă de 
cele văzute. 

Chiar deasupra scorburii, Isidore descoperi o inscripţie 
scrijelită adânc cu cuțitul în scoarță cu mulţi ani în urmă. 

ANAIS + GEORGES = 

Copacul 1 - A făcut-o! 


Copacul 2 - Cine? 

Copacul 3 - Cel pe care l-au botezat Georges. 

Copacul 2 - Ce-a făcut? 

Copacul 1 - A mişcat! 

Copacul 3 - Şi-a scos rădăcinile din pământ? 

Copacul 1 - Nu. Ceva mai bun. A ştiut cum să le facă semn 
oamenilor la un moment crucial din viaţa lor. Şi le-a schimbat 
astfel istoria. 

Copacul 2 - Mare scofală, şi eu dau drumul frunzelor să 
cadă. Ba ale mele sunt aşa de frumoase, că oamenii le adună 
pentru colecţie. 

Copacul 1 - A, da, dartu nu faci asta decât toamna. 

Copacul 3 - El a făcut-o în plină vară! Uite aşa. Doar prin 
voinţă. 

Copacul 2 - Nu vă cred! 

Copacul 1 - Nu e decât un prim gest. De acum ştim că e cu 
putinţă să acţionăm în lumea oamenilor. 

Imaginile se destramă, iar eu cuget. 

In străfundul memoriei mele, nu te-am uitat niciodată. 

Te iubeam atât de mult, Anais. 

Am văzut trecând de veacuri sute de fiinţe omeneşti care 
au venit să mă atingă, să caute trufe printre rădăcinile mele. Am 
văzut soldaţi şi bandiți, din cei „cu săbii", din cei „cu muschete" 
şi din cei „cu puşti”. 

Fiecărui cerc crescut în jurul inimii mele din trunchi îi 
corespunde o generaţie de omuleţi deveniți în câteva clipe, la 
nivelul meu de percepţie, nişte bătrâni. 

Am fost întotdeauna surprins că au atâta nevoie să-şi 
exprime existenţa prin violenţă. 

Inainte se omorau între ei ca să mănânce. Acum nu mai 
ştiu pentru ce se omoară. Probabil din obişnuinţă. 

Nici noi nu suntem plasați deasupra violenţei. Uneori, în 
crengile mele, izbucnesc conflicte între frunze. Îşi fură lumina. 
Cele care sunt la umbră se albesc şi mor. Unele mici şi 
şmechere profită de câte o asperitate de pe scoarţa mea ca să 
se înalțe. Şi apoi, avem şi noi prădătorii noştri, iedera care 
sugrumă, insectele xilofage, păsările care vin să-şi scobească în 
carnea noastră cuiburile. 

Dar violenţa asta are o noimă. Se distruge ceva pentru a 
supravieţui. In timp ce violenţei oamenilor nu-i pricep sensul. 


Poate pentru că sunt prea numeroşi şi distrugători, se 
autoreglează omorându-se între ei. Sau poate pentru că se 
plictisesc. 

De veacuri întregi, nu vă interesăm decât sub formă de 
buturugi sau pastă pentru hârtie. 

Nu suntem obiecte. Ca tot ce există pe Terra, trăim, 
percepem ce se întâmplă în lume, suferim şi avem şi noi micile 
noastre bucurii. 

Mi-ar plăcea să vorbesc cu voi. 

Într-o bună zi, vom sta poate de vorbă împreună... 

Vreţi s-o facem? 


Şcoala tinerilor zei 

În calitate de tânăr zeu, eram încă în faza în care modelam 
schiţe de lumi. În clasele primare, mă antrenasem să fabric 
meteoriți din lut, dar şi luni şi sateliți, nu erau însă decât 
bolovani fără viaţă. Anul ăsta, începeam anul şcolar la clasa 
celor mari, aşa că aveau să ni se dea pe mână popoare întregi 
de animale din clasa 4 la condus. Pentru cei care nu cunosc: 
clasa 1 înseamnă mineralele; clasa 2, vegetalele; clasa 3, 
animalele proaste, gen struţi, hipopotami, şerpi cu clopoței, 
căţeluşi maltezi cu păr lung şi creţ, chiţcani (nimic cu adevărat 
excitant). Clasa 4 înseamnă animalele înzestrate cu conştiinţă, 
furnici, şobolani (foarte greu de condus) sau oameni. 

Când se lucrează asupra oamenilor, la început, se începe 
prin a se lucra asupra unor indivizi izolaţi. Apoi, foarte repede, 
se continuă trecându-se la popoare. A 

Cu indivizii izolaţi, e destul de uşor. Incepi să te ocupi de 
un om şi-l urmăreşti de la naştere până la moarte. Oamenii, 
îndeosebi cei de pe Terra, sunt destul de înduioşători cu 
dorinţele lor nelimitate, neliniştile lor permanente, nevoia lor de 
a crede în orice. Ne imploră să le realizăm dorinţele şi-i ajutăm 
în felul nostru. li facem să câştige la loto, le îngăduim să 
întâlnească marea dragoste, sau, după cum avem chef, 
provocăm accidente de maşină, crize cardiace, fisuri în pereţi... 
Să mori de râs, nu alta. M-am ocupat de numeroşi oameni, mici, 
mari, graşi, slabi, bogaţi, săraci. l-am făcut să câştige turnee de 
tenis şi i-am silit să se arate respectuoşi faţă de dimensiunea 
superioară - adică noi - a cărei existenţă o presimt. 

Când reprezinţi totul pentru cineva, atunci măcar să fii 


eficace. Numai că o singură fiinţă umană e ceva cam primar în 
materie de ocupaţie. Nu-s motive care să facă să funcţioneze cu 
adevărat divinele noastre creiere. În turmă, în schimb, ele încep 
să se dezvăluie mai pasionante. Nu există ceva mai cumplit 
decât un popor. Un popor are reacţii neaşteptate, îţi pune la 
cale o revoluţie sau schimbă orientarea politică mai înainte ca tu 
să fi avut timp să te pregăteşti pentru una ca asta. Apoi, trebuie 
tot timpul să-l ţii în frâu. Un popor e ca un cal nărăvaş, te poate 
trage în şanţ sau te duce spre sublim. 

In clasa de nivel 4, mi s-a încredinţat spre exerciţiu un 
popor mic de vreo mie de capete de condus: câţiva bătrâni, 
bolnavi, dar suficient de tineri pentru a construi case din crengi 
şi a constitui miliții înarmate. Speram nişte înmulţiri în cantitate 
mare şi, precum Perrette şi oala ei cu lapte din fabula lui La 
Fontaine, trebuie să recunosc că vedeam deja banda mea 
răspândindu-se pentru a domina lumea. Dar nu eram singur. 
Toţi ceilalţi zei aflaţi la ucenicie primeau şi ei câte un popor de 
condus. Colegii mei de clasă erau totodată şi concurenţii mei. 
Eram supravegheați şi notaţi de zei superiori care cutreieraseră 
deja în lung şi-n lat prin multiple universuri. Nişte dobitoci 
bătrâni care ne făceau mereu morală. Şi dă-i şi spune-i. Când 
eşti zeu, trebuie să stai drept, să nu rosteşti vorbe 
blasfematoare, să nu-ţi bagi degetele-n nas, să-ţi cureţi uneltele 
de lucru, să-ţi reîncarci în fiecare dimineaţă razele cu fulgere, să 
nu faci pete când mănânci ofrande. Ce mai, parcă eram la 
puşcărie. La ce bun să mai fii venerat de norodul tău dacă eşti 
mereu luat la rost de vreun moşulică moralizator! 

Bun, să nu mai căutăm nod în papură. Totuşi îi respectam. 
Unii erau artişti care ştiuseră să facă din popoarele lor civilizaţii 
solide şi inventive. 

In timpul orelor, profesorii ăştia ne învățau punctele de 
vedere generale: aspectul unui popor frumos, cum să-i 
supraveghezi morţile, reîncarnările şi naşterile, echilibrele ce 
trebuiau păstrate, reînnoirea elitelor, trucurile pentru 
recuperarea popoarelor recalcitrante (apariții ale unor Fecioare 
în grote, telepatie cu păstoriţele etc). 

Ne mai învățau şi principalele erori care trebuiau evitate. 
Asta mergea de la alegerea locului de construcție a oraşelor 
(departe de vulcanii în activitate, departe de plajă pentru 
evitarea valurilor seismice şi a piraților) până la ritmul 


revoluțiilor şi tehnicile de război. 

Mi-am instalat poporul lângă o colină - era un popor de tip 
sumerian. La sfaturile mele (dau sfaturi şefului de trib sau 
marelui vrăjitor prin intermediul viselor, altfel ei nu pricep nimic 
din semnele pe care eu le aşez în natură: pietre scrijelite, 
zboruri de păsări, naşterea unor purcei cu două capete etc), s- 
au orientat spre cultura cerealelor, îmblânzirea cailor, înălţarea 
zidurilor din chirpici, adică spre ceea ce mie mi se părea a fi 
abc-ul evoluţiei sociale. 

Numai că această primă lume s-a sfârşit printr-un eşec. 
Sumerienii mei uitaseră să născocească olăritul care le-ar fi 
îngăduit să facă vase mari de lut în care să-şi stocheze rezerve 
alimentare. Degeaba înmulţeau ei recoltele, acestea putrezeau 
iarna în poduri. Din acest motiv, erau înfometați şi slăbiţi. 

încă de la primele invazii ale piraţilor vikingi, toţi 
sumerienii mei cu burta suptă au fost măcelăriți de războinici cu 
pântece rotunjor. E un lucru bine cunoscut, se face mai bine 
război cu burta plină. Să te poticneşti într-o problemă de olărit e 
totuşi supărător. Dar logic. Se ţine îndeobşte minte numele 
marilor invenţii: praful de puşcă, forţa aburului, busola, şi se uită 
adesea că, înaintea acestora, mici descoperiri au permis 
supraviețuirea. Nimeni nu-l cunoaşte pe inventatorul olăritului, 
dar vă pot garanta că, fără descoperirea asta, nu ajungeţi prea 
departe. Sunt păţit, aşa că ştiu ce spun. 

Pentru poporul ăsta de sumerieni încurcă-lume, am 
căpătat o notă proastă la examenul divin: 3 puncte din 20. 
Jupiter, proful principal, era tare mânios. Până la urmă s-a 
potolit. M-a măsurat cu un aer mâhnit, mi-a declarat că 
sumerienii mei nu făceau nici cât o ceapă degerată şi că dacă o 
tineam tot aşa, riscam să sfârşesc în chip de zeu peste 
anghinare. Asta la noi e o insultă. Se spune „zeu peste 
anghinare" sau „zeu peste corali". Asta înseamnă că nu ştii să 
conduci fiinţe conştiente şi că mai bine ar fi să rămâi la nivelul 
fiinţelor de clasa 2. 

Am plecat cu nasu-n jos, foarte hotărât să nu mă mai las 
năpădit de pirați. Vikingi sau nevikingi. 

Fireşte, o să fiţi poate surprinşi că piraţii mi-au atacat 
poporul. Dar trebuie să ştiţi că, în timpul exerciţiilor noastre 
practice, toţi tinerii zei acţionează împreună. Ne conducem 
simultan oiţele. După cum se zice pe la noi: „Fiecare cu oamenii 


lui, iar atunci turmele vor fi bine păzite." Aşadar, vecinul meu 
Wotan, un tânăr zeu străin, este cel care mi-a făcut figura cu 
piraţii vikingi. 

Am recurs la demnitate şi m-am înfăşurat în toga-mi albă, 
pregătindu-mă să-i dau peste nas cu prima ocazie. N-au decât 
să se întoarcă vikingii ăia ai lui, eu o să-mi pun popoarele să 
construiască porturi întărite a la Vau-ban şi atunci, cine o să 
râdă la urmă, o să râdă mai bine. In clasă, purtam cu toţii nume 
ale unor zei vechi, căci, trebuie totuşi să recunosc, e o meserie 
pentru cineva cu pile. Doar nişte odrasle de bani gata deţin 
prerogativele indispensabile pentru a pune mâna într-o bună zi 
pe pârghiile unei lumi de dimensiunea lor. Prima generaţie de 
zei a creat marile descendente, iar apoi, noi, urmaşii lor, am 
perpetuat moştenirea. Nu prea des avem de-a face cu alţii mai 
noi. Desigur, uneori, îşi fac apariţia zei sectanţi (daţi-mi voie să 
râd, nu-s decât nişte zei de proastă calitate, îmbrăcaţi doar în 
roşu şi aur, care ţin predici fără nici o noimă şi ale căror temple 
sunt construite de mântuială) care încearcă să urce în grad şi 
să-şi creeze şi ei o descendență. Dar barca e deja plină, uşile 
nu-s deloc deschise şi e nevoie într-adevăr ca un zeu sectant să 
fi arătat de ce e în stare pentru ca să i se îngăduie să urce până 
la dimensiunea noastră spre a-şi construi acolo dinastia. 

Toţi tinerii zei sunt în rivalitate unii cu alţii. Totuşi, ne 
depăşim uneori gâlcevile pentru a lega alianţe strategice. 
Fiecare nu are decât de câştigat din treaba asta. Facem atunci 
schimb de tehnologii, aşa cum în alte părţi se face schimb de 
imagini, ne pasăm informaţii pentru a ne consolida popoarele, 
aşa cum ne-am încredința secretele confecţionării petardelor. 

Astfel, eu mă înţelegeam foarte bine cu Quetzalcoatl, un 
aztec care m-a învăţat să cioplesc vârfurile din obsidian. Dar 
când nu izbuteam să-mi fac prieteni, mi se întâmpla să trag cu 
ochiul la popoarele vecinilor mei pentru a le repera manevrele 
militare sau a copia idei de invenţii la care nu mă gândisem. 

Nu contează mijloacele, dar trebuie să reuşeşti la 
examenele de divinitate. Un examen seamănă un pic cu un 
meci de tenis. Se joacă în turneu. Popoarele perdante sunt 
treptat eliminate până ce rămân doar două mari puteri în joc 
pentru finală. 

Eu mi-am pierdut primul meci divin încă din optimile de 
finală, dar am tras învăţăminte. 


Al doilea popor-exerciţiu pe care l-am condus la examenul 
următor, a fost un popor cu înfăţişare de egipteni antici. Nişte 
oameni foarte bine. L-am trimis la ei pe losif, care le-a făcut 
poanta cu visul despre vacile grase (e vorba de un vechi truc al 
Dumnezeului Prim, dar avem dreptul, la meci, să refolosim 
chestiile cunoscute). Egiptenii au dedus de aici că trebuia să 
modeleze oale şi vase pentru stocarea grânelor. lar micul meu 
popor a putut trece cu bine peste ierni lacome (culmea luxului: 
am născocit chiar şi o sărbătoare, ce ţinea o zi întreagă, 
închinată slavei mele, oamenii se ghiftuiau ca purceii!). Astfel au 
proliferat dincolo de primii şi fatidicii două mii de ani. 

Am obţinut astfel building-uri egiptene cu acoperişuri 
piramidale, maşini egiptene foarte colorate, toate gad-get-urile 
moderne ale anilor 2000 revăzute şi corectate de civilizaţia 
egipteană. Era foarte exotic. Mi-am permis chiar să lansez un 
vapor spre apus şi am constatat, nu fără surpriză, că „lumea 
mea" e sferică. Degeaba eşti zeu, că tot ajungi să descoperi 
uneori universul prin ochii supuşilor tăi. Nu-mi examinasem 
niciodată cu adevărat planeta, iar faptul că exploratorii mei se 
întorceau pe ţărmul lor de plecare m-a surprins şi m-a amuzat. 

Dar am comis o eroare. Nu exista decât un singur mare 
oraş. Ce greşeală! Un cutremur mi-a nimicit toată munca. 

O civilizaţie e ca un bonsai. E de ajuns o clipă de neatenţie 
pentru ca o catastrofă să se întâmple. Majoritatea condiscipolilor 
mei au cunoscut şi ei câte o pacoste de soiul ăsta: ciumă 
bubonică, holeră aftoasă sau, pur şi simplu, o ploaie care se 
transformă în potop. Şi, buf, o iei de la capăt. 

„Nu mizaţi totul pe o singură carte, mă învățase profesorul 
meu de umanologie. Construiţi mai multe oraşe." 

La a zecea încercare, am reuşit un popor nu prea debil, de 
tip incaş, care a izbutit să clădească zece oraşe mari, să 
descopere focul, roata şi prelucrarea bronzului. Jupiter m-a 
încurajat: „Vezi, toţi elevii sunt ispitiţi să inspire arhitecţilor lor 
crearea de cetăţi la înălţime, pe coline. Or, oraşele la înălţime 
nu sunt interesante. Mai întâi, tipul ăsta de urbanism măreşte 
preţul alimentelor în cetate. Trebuie plătiţi intermediarii care 
transportă şi urcă hrana până în oraş. Apoi, la un eventual atac, 
ţăranii se năpustesc în fortăreață. Atunci, e suficient pentru 
cotropitori să jefuiască ogoarele, apoi să-i înfometeze pe 
locuitorii blocaţi în cetate şi gata, totul s-a spus deja. Cea mai 


bună soluţie este să construieşti un oraş pe o insulă, în mijlocul 
unui fluviu. Apa constituie o protecţie naturală împotriva 
invaziilor, dar şi un mijloc practic de a primi şi trimite vase 
comerciale, vase de explorare, vase militare." E adevărat că, în 
lumea Dumnezeului Prim, oraşele care s-au dezvoltat cel mai 
mult au fost oraşele-insule înconjurate de apă: Paris, Lyon, dar şi 
Veneţia, Amsterdam, New York. In schimb, Carcassonne sau 
chiar Madrid, oraşe situate la înălţime, au avut dificultăţi în a se 
mări şi a străluci în jur. 

Jupiter mi-a mai explicat şi interesul de a ridica 
monumente. La început, nu mă gândeam într-adevăr decât să- 
mi hrănesc şi să-mi ocrotesc poporul. Monumentele mi se 
păreau o risipă de timp şi de bani. Colos, grădini suspendate, 
arc de triumf, Turn Eiffel, Colosseum, Marea Bibliotecă, temple 
uriaşe: toate astea permit naşterea unei mândrii naţionale 
propice menţinerii unei identități particulare. 

La a douăsprezecea tentativă de gestionare a unui popor, 
am reuşit să dezvolt o frumoasă naţiune înfloritoare. Dar nici 
vecinii mei nu se descurcau prea rău. Astfel că în momentul 
turneului din al doilea an, soldaţii mei au avut o mare surpriză: 
s-au pomenit pornind la atac călare împotriva tancurilor. Tot 
ocupându-mă de agricultură, acumulasem prea mare întârziere 
în cursa tehnologică a înarmărilor. Este ceea ce se numeşte 
experienţa poloneză, pentru că se pare că în prima „lume ca 
referinţă", în timpul celui de-al doilea război mondial, cavaleriştii 
polonezi s-au lansat la atac cu sabia scoasă împotriva tancurilor 
germane! 

Prima experienţă a Dumnezeului Prim ne serveşte adesea 
ca referinţă pentru lucrările noastre. Am studiat cu toţii operele 
lui şi mulţi dintre noi le admiră. Povestea cu cele Zece Porunci 
este de-a dreptul revoluţionară. Datorită celor Zece Porunci, a 
putut evita toate aproximaţiile legate de comunicarea prin vise. 
E adevărat, adesea oamenii nu pricep nimic din limbajul oniric, 
interpretează aiurea sau, şi mai rău, îşi uită visele la trezire. 
Cele Zece Porunci întipărite în piatră: ce găselniţă! în sfârşit 
nişte informaţii scurte, nete şi precise pentru toţi muritorii! 

„Nu vei ucide." Cum ar putea fi mai simplu spus? Nu eo 
poruncă (atunci ar fi „Nu trebuie să ucizi"). E un viitor. O 
profeție. Intr-o zi, vei înţelege că este inutil să ucizi. 

Dumnezeul Prim era înainte de toate un mare 


experimentator, îi plăcea să născocească trucuri noi. Arca lui 
Noe, mărul care cade pe capul lui Newton ca să-l facă să 
descopere gravitația, presiunea lui Arhimede cu cada de baie... 
Toate gadget-urile astea, de la el vin. Dar n-a folosit numai 
gadget-uri. El este cel care a stabilit regulile meseriei de zeu, 
aşa cum sunt încă şi acum codificate în toate universurile. Căci 
şi noi avem poruncile noastre: 

1. - Ocrotiţi viaţa. Toate formele de viaţă. Dar nici una nu 
trebuie să capete o prea mare importanţă în detrimentul 
celorlalte. 

2. - Nu lăsaţi omul să se joace de-a zeul. Toţi acei doctori 
Frankenstein de operetă trebuie să fie sugrumaţi de creatura pe 
care au făcut-o. 

3. - Respectaţi angajamentele asumate faţă de profeţi. 

4. - Nu vă amestecați prosteşte. E interzis să seduceţi 
muritoarele. 

5. - Nu apăreţi în faţa supuşilor voştri decât în caz de forţă 
majoră. Şi mai cu seamă nu ca să vă puneţi într-o lumină 
favorabilă. 

6. - Nu vă favorizați fidelii. Puteţi, desigur, să aveţi 
preferaţi, dar să nu exageraţi. 

7. - Este interzis să faceţi înţelegeri după modelul pactului 
cu Faust. Meseria de zeu nu se negociază. 

8. - Fiţi clari în directive. Nu lăsaţi loc de interpretări 
echivoce. Jumătăţile de măsură sunt pentru semizei. 

9. - Nu pierdeţi din vedere obiectivul: construirea unei lumi 
perfecte. Trebuie întreţinută o ambiţie deontologică, filozofică, 
artistică. Fiţi cei mai buni. Daţi exemplu generaţiilor viitoare de 
zei. 

10. - Totuşi, nu vă luaţi munca prea în serios. Este poate 
lucrul cel mai dificil. Rămâneţi moderni, păstraţi-vă simţul 
umorului, păstraţi distanţa necesară faţă de opera voastră. 

In fiecare zi, mă perfecţionam la şcoala tinerilor zei. La 
început, voiam, de pildă, să fac în aşa fel încât lumea mea să fie 
cea mai democratică din cele posibile. A fost o eroare. Există o 
fază de despotism indispensabil, adesea în cursul primilor o mie 
de ani. Experienţa „Cezar" o dovedeşte. Înainte de luliu Cezar, 
romanii trăiau într-un regim republican. lulius Cezar a încercat 
să devină împărat şi a fost asasinat la idele lui martie. De 
atunci, romanii au avut parte de împărați încă şi mai tiranici 


decât regii vecini. 

Democraţia e un lux de popor avansat. Trebuie aleasă 
clipa ideală pentru a săvârşi revoluţia democratică. E ca atunci 
când faci un sufleu: prea devreme sau prea târziu, şi totul se 
năruie, şi atunci e o catastrofă. 

O altă evidenţă pe care am învăţat-o la orele mele de 
divinitate: nu te poţi menţine prin război. Pe cât este de 
adevărat că ai interesul, la început, ca poporul tău să fie bine 
înarmat îndărătul unor ziduri groase şi să nu facă nici o concesie 
eventualilor cotropitori, la fel de adevărat este că trebuie să-ţi 
revizuieşti această politică încă după primii două mii de ani. 

Într-adevăr, dacă îţi plasezi toată energia în război - fie el 
defensiv sau ofensiv - constaţi că nu mai poţi dezvolta corect 
agricultura, cultura, industria, comerţul, educaţia şi deci 
cercetarea. Astfel că până la urmă eşti distrus oricum de către 
nişte popoare care posedă arme de tehnologie mai avansată. 

Războiul este un prim mijloc de cucerire a puterii, dar e 
important să se încheie cât mai repede pacea cu vecinii; câştigi 
dezvoltând comerţul şi schimburile culturale şi ştiinţifice. Da, 
pur şi simplu jucându-mă, mi-am dat seama că războiul nu este 
o soluţie. De altfel, în prima „lume ca referinţă", toate 
civilizațiile războinice au dispărut: hitiţii, babilonienii, 
mesopotamienii, perşii, egiptenii, grecii, romanii. A fost o mare 
lecţie: viitorul nu aparţine regatelor cuceritoare. Ele nu depind 
adeseori decât de un singur conducător: de îndată ce acesta 
moare, elanul se frânge. 

În curtea de recreaţie, noi, tinerii zei, stăm adesea de 
vorbă. Printre zeii pe care îi frecventez, se află evident Wotan, 
cu care până la urmă m-am împrietenit, Quetzalcoatl, şarpele cu 
pene, şi Huruing-Wuuti, un zeu hopi amerindian. Aştia-s banda 
mea. Dar mai există şi grupul numit al „Orientalilor" care 
reuneşte pe zeul japonez Isanagi, pe Vişnu pentru indieni şi 
Kuan-Yin, o superbă zeiţă chineză, precum şi grupul 
„Africanilor", cu Osiris şi capul lui de şoim (un adevărat cap de 
dobitoc, după cum se glumeşte ades), Ala Tangana, un zeu 
guinean, şi Un-culunculu, un superzeu zulus. 

Huruing-Wuuti este şeful nostru. Are întotdeauna 
iniţiativele pentru banda noastră. Wotan e mai degrabă genul 
„glume deocheate cât e ziua de lungă". Nu respectă nimic. 
„Asta e povestea a trei ţipi sluţi care ajung în faţa sfântului 


Petru şi...", iată genul de istorioare după care se dă-n vânt. 

Îmi place mult Huruing-Wuuti, dar mă cam feresc de el, 
căci se ia mult prea în serios. Dacă stai să-l asculţi, doar el ştie 
să construiască temple cu coloane corintice. Coloanele 
Parthenonului sunt totuşi mai arătoase, nu-i aşa? 

Evident, în curtea de recreaţie, departe de lumile noastre, 
fiecare încearcă să-şi facă reclamă: „Eu am născocit maşina cu 
aburi", „Eu am inventat pilula pentru femei", „Eu am pus la 
punct aparatele foto de unică folosinţă", am clamat şi eu în ce 
mă priveşte, în chip de vorbă de duh. 

A fi zeu e ceva ce ţi se urcă iute la cap. Bun, dar după cum 
ne sfătuieşte Dumnezeul Prim: „Să nu începem să ne vorbim de 
rău unii pe alţii, altfel ajungem la războaie religioase." De asta, 
atunci când Vişnu m-a bătut pe spate lansându-mi: „E amuzantă 
munca de zeu, dar te-ai întrebat vreodată dacă undeva, 
deasupra noastră, nu există zei de dimensiune superioară care 
se joacă cu noi aşa cum noi ne jucăm cu muritorii?', am tresărit. 
Nu ştiu de ce, dar ideea asta m-a tulburat foarte tare. Să fii 
jucăria unor entităţi superioare! E insuportabil! Să nu te mai 
bucuri de liberul tău arbitru! Să nu mai fii decât o paiaţă în 
mâinile unor străini! Poate chiar ale unor copii străini! Puah! Am 
vomitat şi am avut coşmare toată noaptea. A doua zi, mi-am 
venit în fire. l-am răspuns lui Vişnu: „E cu neputinţă. Deasupra 
zeilor, nu mai e nimic." 

A izbucnit în râs. 

Un râs divin.