Bernard Werber — Imperiul Ingerilor

Bern ard 
Werber 


IMIBERIUL 4 
INGERII OR f 


Bernard Werber 


Imperiul Îngerilor 


- L'EMPIRE DES ANGES - 
2000 


Traducere de: 
Nicolae Constantinescu 


Pentru Véronique 


„Cele trei căi ale înţelepciunii sunt: 
Umorul, 

Paradoxul, 

Schimbarea.” 


Dan Millman, 
campion al lumii la trambulină. 


|. CULISELE PARADISULUI 
1. MOR 


„Într-o zi, mori.” 
Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


Deci mor. 

S-a întîmplat repede şi cu mare intensitate. 

Pe neaşteptate. A fost un zgomot mare. M-am întors. Am 
văzut partea din faţă a unui Boeing 747 (probabil rătăcit din 
cauza unei greve a conducătorilor de zbor) apărînd în fereastra 
mea, spărgind zidurile, trecînd prin salon, distrugîndu-mi 
bibelourile, venind spre mine cu o viteză nebună. 

Degeaba eşti aventurier, degeaba te simţi explorator, 
pionier al lumilor noi, pentru că într-o zi tot eşti confruntat cu 
probleme care te depăşesc. În orice caz, un avion care îmi 
sparge salonul e o problemă care mă depăşeşte. 

Totul s-a petrecut cu  încetinitorul. Într-un vacarm 
halucinant, în timp ce decorul se dezagrega în mii de bucăţi în 
jurul meu şi în sus se ridicau volute de praf şi de moloz, am 
întrezărit feţele piloților. Erau unul înalt şi slab şi altul scurt şi 
chel. Arătau surprinşi. Probabil că era pentru prima dată cînd 
aduceau pasagerii direct în case. Cel înalt şi slab avea faţa plină 
de oroare în timp ce al doilea dădea toate semnele unei mari 
panici. Nu-i auzeam bine din cauza zgomotului, dar cel care 
avea gura deschisă probabil că ţipa foarte tare. 

M-am dat înapoi, dar un avion în plin elan, un Boeing 747, 
nu e ceva care să se oprească brusc. Gest inutil, mi-am pus 
mîinile în dreptul feţei, am făcut o grimasă de mare regret şi am 
închis ochii. În acea clipă încă mai speram ca totul să fie doar un 
coşmar. 

Şi am aşteptat. Nu mult timp. Poate o zecime de secundă, 
dar mie mi s-a părut foarte mult. Apoi a urmat şocul. O palmă 
imensă m-a împins, apoi m-a lipit de perete şi m-a strivit. După 
care totul a devenit tăcere şi întuneric. Asta e genul de lucruri 
care totdeauna surprind. Nu numai erorile de ghidare aeriană a 
avioanelor Boeing, ci şi propriul sfîrşit. 

Nu vreau să mor azi. Sunt încă prea tînăr. 


Au dispărut imaginile, sunetele, senzațiile externe. Ba nu... 
Semn rău... Sistemul nervos mai dispune de ceva zeamă. Corpul 
meu poate că e „recuperabil”. Cu puţin noroc, ajutoarele venite 
la timp îmi vor porni din nou inima şi îmi vor îndrepta pe ici pe 
colo membrele rupte. Voi sta mult timp la pat şi totul va 
redeveni treptat ca înainte. Anturajul meu va spune că e un 
miracol că am scăpat. 

Gata, aştept ajutoarele. Vor veni. Dar de ce întîrzie? Ştiu. La 
ora asta probabil că sunt ambuteiaje peste tot. 

Ştiu că trebuie să rezist. Moartea înseamnă o cedare prea 
mare. Trebuie să-mi pun creierul în funcţiune. Trebuie să 
gîndesc. La ce să mă gindesc? 

Păi, la un cîntec din copilărie. 


„Era o navă mică. 

Era o navă mică, 

Care încă nu navigase, 
Care încă nu navigase...” 


Şi mai departe cum mai e? 

La naiba, memoria face şi ea grevă. Biblioteca s-a închis. 

Creierul s-a oprit, simt prea bine asta, dar... dar continuu să 
gîndesc. Descartes greşise. Poţi „să nu mai fii” şi „încă să 
gîndeşti”. Şi numai asta fac, sunt perfect conştient de tot ce se 
întîmplă. De absolut tot ce se întîmplă. Niciodată n-am fost mai 
conştient. 

Simt că se va întîmpla ceva important. Aştept. Gata. Am 
impresia... Am impresia că... ceva iese din mine! Se degajă un 
abur. Un abur care ia forma învelişului meu din carne şi oase. Ca 
o copie transparentă a mea! 

Asta e „sufletul” meu? „Celălalt eu” diafan se desprinde de 
corpul meu prin creştetul capului. Mi-e teamă şi totodată sunt 
foarte incitat. Apoi sunt dincolo. 

„Celălalt eu” se uită la fostul meu corp. Sunt bucăţi mici 
peste tot. Bine, trebuie să mă resemnez, în afara cazului în care 
s-ar găsi un chirurg bun pasionat de puzzle... nu mai e 
recuperabil. 

La naiba, ce senzaţie! Zbor. Urc. 

Un fir argintiu mă leagă încă de fostul meu corp, ca un 
cordon ombilical. Îmi continuu zborul şi firul argintiu se întinde. 


„Era o navă mică 
Care încă nu navigase.” 


Eu eram nava mică. Corpul meu pluteşte. Mă depărtez de 
fostul eu. Văd puţin mai bine avionul. E făcut armonică. Am o 
vedere de ansamblu asupra fostei mele locuinţe. Pare o 
prăjitură cu multe foi: etajele s-au prăbuşit unele peste altele. 

Plutesc deasupra acoperişurilor. Sunt în aer. 

Dar ce caut aici? 


„Sunt profesor la Facultatea de antropologie din Paris şi 
cred că pot să răspund la întrebarea dumneavoastră. Se poate 
spune că civilizaţia umană a apărut imediat după ce unele 
primate au început să nu-şi mai arunce morţii la gunoi, ci să-i 
acopere cu scoici şi flori. Primele morminte ornamentate au fost 
descoperite în apropiere de Marea Moartă. Au fost supuse 
datării cu Carbon 14 şi s-a determinat o vechime de 120 000 de 
ani. Asta înseamnă că, în acele timpuri îndepărtate, oamenii 
credeau că morţii îi succede un fenomen «magic». Se poate 
remarca şi apariţia simultană a artei nefigurative în încercarea 
de a descrie această „magie». 

Mai tîrziu, primele opere fantastice au fost cele ale unor 
artişti care se străduiau să-şi imagineze cum e după moarte. 
Probabil ca să încerce să se liniştească ei înşişi...” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


Ceva mă trage în sus. O lumină fabuloasă. Acum voi şti în 
sfîrşit. Ce este după moarte? Ce este deasupra lumii vizibile? 

Zbor deasupra oraşului. 

Zbor deasupra planetei. 

les din zona terestră. Cordonul meu argintiu se întinde şi 
mai mult, apoi cedează. 

Acum întoarcerea nu mai este posibilă. S-a terminat 
definitiv cu viaţa mea în trupul lui Michael Pinson, băiat 
fermecător la urma urmelor, dar care a făcut greşeala să moară. 

In momentul în care părăsesc „viaţa”, îmi dau seama că 
totdeauna am considerat moartea ca ceva care se întîmplă doar 
altora. O legendă. In orice caz, o încercare de care aş fi putut să 
fiu scutit. 


Toţi murim într-o zi. Şi pentru mine această zi e azi. 


„Cred că după moarte nu mai e nimic. Absolut nimic. Cred 
că ajungi nemuritor făcînd copii, care ei înşişi vor aduce pe lume 
alţi copii şi aşa mai departe... Ei transmit în timp mica noastră 
torţă.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


2. MARELE SALT 


Ştiu că nu mai am de ales. Pămiîntul e doar un fel de praf în 
depărtare. Părţile fostului meu corp abandonate acolo au fost 
acum găsite de pompieri. 

Uimitor, am impresia că le aud vocea! „Ce accident! Nu 
vezi în fiecare zi un avion intrînd într-un bloc. Cum o să găsim 
cadavrele în amestecul ăsta de beton?” 

Eh, asta nu mai e problema mea! 

Dar lumina aceea fabuloasă mă aspiră. Mă îndrept spre 
centrul galaxiei mele. În sfîrşit, o văd. Continentul morţilor este 
gaura neagră situată în mijlocul Căii Lactee. 

Seamănă cu gaura de scurgere a unei chiuvete, un vortex 
care face totul să se rotească în spirală în jurul lui. Mă apropii. Ai 
zice că e o floare care palpită, o orhidee gigantică formată din 
praf de lumină înviîrtitoare. 

Această gaură neagră aspiră totul: sistemele solare, stelele, 
planetele, meteoriţii. Şi mă ia şi pe mine. 

Îmi amintesc de hărţile continentului morţilor. Cele Şapte 
Ceruri. Acostez la... Primul Cer. E un teritoriu conic şi albastru. 
Se pătrunde printr-o spumă de stele. 


„Pe Pămînt se nasc în fiecare an milioane de fiinţe 
omeneşti. Ele transformă tone de carne, de fructe şi de legume 
în tone de excremente. Se agită, se reproduc apoi mor. Asta nu 
e nimic extraordinar, dar în asta constă sensul existenţei 
noastre: Naştere-Mîncare-Agitaţie-Reproducere-Moarte. 

Între timp, avem impresia că suntem importanţi pentru că 
facem zgomot cu gura şi mişcări cu miinile şi picioarele. Dar eu 
spun: nu suntem mare lucru şi ajungem să devenim 
putreziciune şi apoi ţărină” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


În pragul continentului morţilor zăresc acum nişte prezenţe. 
Alături de mine, alţi morţi, ca o migrare completă de fluturi 
monarhi, vin spre lumină. 

Victime ale unor accidente de maşină. Condamnaţi la 
moarte executaţi. Prizonieri torturați. Bolnavi incurabili. Un 
trecător ghinionist care s-a trezit cu un ghiveci în cap. Un 
meşter care s-a zgiriat cu un cui ruginit fără să fi fost vaccinat 
împotriva tetanosului. 

Unii au căutat problemele. Piloţi amatori de ceaţă care nu 
ştiau nimic despre zborul cu ajutorul instrumentelor. Schiori în 
afara pistelor care nu au văzut crevasa. Paraşutişti a căror pînză 
s-a transformat în torţă. Dresori de animale nu îndeajuns de 
atenţi. Motociclişti care au crezut că vor avea timp să 
depăşească un camion. 

Aceştia sunt defuncţii zilei. Îi salut. 

Mai aproape, aproape atingîndu-mă, recunosc siluete mult 
mai familiare. Rose, soţia mea! Amandine, fosta mea amantă! 

Îmi amintesc. 

Se aflau în camera de alături în momentul în care avionul 
Boeing 747 s-a prăbuşit peste imobilul nostru de la Buttes- 
Chaumont. Şi cu ele am cunoscut marea aventură a 
„thanatonauţilor”. 

Thanatonauţi, de la thanatos (moarte) şi nautes 
(navigator). 

Termenul a fost inventat de prietenul meu Raoul Razorbak. 
După ce am avut cuvintul, am avut şi ştiinţa. Şi cînd am avut 
ştiinţa, am avut şi pionierii ştiinţei. Am construit thanatodromuri 
şi am lansat thanatonautica. 

Obiectivul nostru era să reducem cît mai mult acea Terra 
incognita de după viaţă. Şi l-am atins. Am ridicat perdeaua care 
ascundea ultimul mare mister, cel al semnificației morţii 
oamenilor. Toate religiile vorbiseră despre el, toate mitologiile îl 
descriseseră prin metamorfoze mai mult sau mai puţin precise, 
dar noi eram primii care vorbeam despre asta ca despre 
descoperirea unui continent „normal”. 

Ne temeam că nu vom putea să ne ducem aventura la bun 
sfîrşit. Faptul că acel Boeing 747 a căzut ca din întîmplare peste 
imobilul nostru constituie dovada că pînă la urmă am supărat pe 
cineva de „sus”. 


Şi acum revăd ceea ce descoperisem... dar mergind pe un 
drum fără întoarcere. Căci ruperea cordoanelor face de data 
asta imposibilă reîntoarcerea în fostele noastre corpuri. 
Pătrundem în conul vortexului care se îngustează. Traversăm 
pînă la capăt acest prim teritoriu şi ajungem la un zid în formă 
de membrană moale şi opacă. Aşa cum Mach 1 fusese primul 
zid al sunetului, tot aşa botezasem şi noi, eu şi prietenii mei, pe 
vremuri, Mach 1 primul zid al morţii. Azi îl trecem împreună. 

Ezit să trec. Ceilalţi îl trec fără probleme. Asta e! Trec şi eu. 
Dăm peste... 


„Un scandal. E un scandal. Sunt infirmieră în cadrul unui 
serviciu de îngrijiri paliative. Tot fiind alături de oameni în 
agonie, mi-am făcut propria mea idee despre asta. Şi găsesc că 
e scandalos. Cred că suntem pe cale să facem ca şi cum 
moartea n-ar exista. Nepoţii văd într-o zi o ambulanţă venind să- 
| ia pe bunicul lor ca să-l ducă la spital. Nu-l mai văd timp de 
cîteva săptămîni şi apoi, într-o dimineaţă, cineva anunţă la 
telefon că a murit. Rezultatul: noile generaţii nu văd ce este cu 
adevărat moartea. Şi cînd aceşti copii devin adulţi, apoi bătrîni 
şi sunt confruntaţi cu propria lor moarte, sunt cuprinşi de 
panică. Nu numai pentru că e vorba de propria lor dispariţie, ci 
şi pentru că sunt confruntaţi cu o necunoscută totală. Dacă ar 
trebui să dau un sfat copiilor, le-aş spune: «Nu vă fie frică, 
duceţi-vă să vă vedeţi bunicii la spital! Veţi primi acolo cea mai 
mare lecţie de... viaţă.»" 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


Trec de primul zid şi dau peste... al Doilea Cer. Teritoriul 
întunecat al tuturor spaimelor. 

Ele se materializează sub formă de orori provenite din 
străfundurile imaginației mele. Tenebre.  Înfiorări. Sunt 
întîmpinat de monştri poznaşi şi demoni moderni. 

Pe nouă cornişe, din ce în ce mai abrupte, se înfruntă 
coşmarurile mele cele mai hidoase. Dar lumina centrală este 
prezentă şi continuă să mă ghideze drept înainte. 

Înfrunt toate spaimele direct, într-un fel de semipenumbră. 
Apoi ajung din nou la o poartă, membrană opacă. Mach 2. O trec 
şi ajung la... 


„Sunt văduvă şi am stat lîngă soţul meu pînă în ultimele lui 
zile. Totul s-a petrecut în cinci faze. La început refuza să moară. 
Cerea ca existenţa noastră să continue la fel ca înainte şi vorbea 
de întoarcerea lui acasă după vindecare. Pe urmă, cînd medicii i- 
au spus că era condamnat, a fost cuprins de o furie cumplită. Ai 
fi zis că avea nevoie de un vinovat. A acuzat medicul care se 
ocupa de el că era un incapabil. M-a acuzat că l-am dus la un 
spital prost. M-a acuzat că îi vreau banii şi că am făcut asta 
înadins ca să intru cît mai repede în posesia moştenirii. Reproşa 
tuturor că îl părăsiseră şi că nu veneau la el destul de des. 
Trebuie spus că era atit de dezagreabil că şi copiilor le venea 
greu să vină. Apoi s-a potolit şi a intrat în a treia fază pe care 
am putea-o numi «faza negustorului de covoare». Era ca şi cum 
s-ar fi tîrguit: bine, sunt condamnat, dar aş vrea să mai trăiesc 
pînă la viitoarea mea aniversare sau, în orice caz, mi-ar plăcea 
să rezist pînă la viitorul campionat mondial de fotbal. Să văd 
semifinala. Sau măcar sferturile. 

Cînd a înţeles că nu se mai putea face nimic, a făcut o 
depresie. A fost cumplit. Nu voia să mai vorbească, nu voia să 
mai mănînce. Era ca şi cum ar fi renunţat brusc la toate. Nu mai 
lupta, îşi pierduse toată energia. Semăna cu un boxer ameţit de 
o lovitură care nu se mai apără şi se prăbuşeşte în corzi 
aşteptînd lovitura de graţie. 

În fine, a intrat în faza a cincea: acceptarea. Şi-a recăpătat 
zimbetul. A cerut un minicasetofon cu căşti ca să-şi asculte 
melodiile preferate. Îi plăcea în mod deosebit Doors, care îi 
amintea de tinereţea lui. A murit aproape zimbitor, cu căştile la 
urechi, ascultîind Here is the end.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


„„„lumea roşie a fantasmelor mele după lumea albastră de 
la intrare şi lumea neagră a spaimei. Aici sunt materializate 
dorinţele mele cele mai provocatoare. 

Sunt în Al Treilea Cer. Senzaţie de plăcere, de foc, de 
căldură umedă. Voluptate. Confruntare cu fantasmele mele 
sexuale cele mai extravagante, cu apetiturile cele mai refulate. 
Mă împotmolesc puţin. În mintea mea se proiectează scene 
deosebit de excitante. Actriţele cele mai sexy şi top-modelele 
cele mai atrăgătoare mă imploră să fac dragoste cu ele. 


Soţia şi fosta mea amantă se înfruntă şi ele cu efebi de o 
mare frumuseţe. 

Îmi vine să rămîn aici, dar mă concentrez din nou asupra 
luminii centrale, ca un scufundător preocupat să nu se 
depărteze de cablu. Şi astfel trec de Mach 3. 


„Am vrea să nu existe moartea. Dar, de fapt, bine că există, 
dacă vreţi să ştiţi părerea mea. Căci cel mai rău lucru care ni s- 
ar putea întîmpla, ar fi să trăim veşnic. Nu credeţi că ne-am 
plictisi cumplit?” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


Al Patrulea Cer: teritoriul portocaliu. Teritoriul unde suferi 
durerea timpului care trece. Văd o coadă de defuncţi care se 
întinde la infinit pînă dincolo de orizont, agitindu-se doar cu 
puţin mai mult decit o coadă de intrare la cinematograf. 

Dacă e să te iei după hainele lor, unii par că aşteaptă acolo 
de secole. Cu excepţia cazului în care ar fi toţi figuranţi într-un 
film-catastrofă, victime ale unui accident de filmare, este 
evident că aici bat pasul pe loc morţi foarte vechi. 

Aşteaptă. 

Acest teritoriu portocaliu este probabil locul pe care religia 
creştină îl numeşte „Purgatoriu”. Simt că ar trebui să ne aşezăm 
şi noi la capătul cozii şi să aşteptăm. Totuşi, chiar de pe Pămînt 
aveam foarte prostul obicei să nu respect niciodată cozile şi să o 
iau înaintea tuturor. Acest comportament m-a dus la certuri 
memorabile, ba chiar la bătăi. N-are importanţă, o luăm înainte. 
Chiar dacă unii protestează strigînd că nu avem dreptul, nimeni 
nu ne opreşte. 

Mergînd pe lîngă mulţime, revăd istoria şi descopăr eroii din 
bătăliile homerice învăţate din cărţile de şcoală, filosofii greci, 
regi ai unor ţări dispărute de mult timp de pe hartă. 

Mi-ar plăcea să le cer un autograf, dar locul nu se pretează 
deloc la aşa ceva. 

Rose, Amandine şi cu mine zburăm deasupra morţilor. Ei 
formează un fel de fluviu mare care se scurge spre lumină 
(Styxul?). Intrarea teritoriului portocaliu constituie izvorul ei şi 
cu cît înaintăm, cu atit şirul defuncţilor se îngustează pînă la a 
deveni un rîuleţ. În fund: un nou zid opac. Trecem de Mach 4. 


„Nu mă gîndesc niciodată la moarte. Mă tem că e de ajuns 
să te gîndeşti la ea ca să o atragi spre tine. Trăiesc, trăiesc, pe 
urmă fie ce-o fi, om mai vedea.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


lată-ne în al Cincilea Cer. Teritoriul galben. Lumea 
Cunoaşterii. Aici unde sunt dezvăluite marile secrete ale 
omenirii. Adun în trecere citeva informaţii preţioase, pe care nu 
voi putea din păcate să le transmit semenilor mei încă în viaţă. 

Senzaţie de mare înţelepciune. Voci subţiri îmi explică 
lucruri pe care niciodată nu le-am înţeles prea bine. Unul cite 
unul, aud răspunsurile la întrebările pe care le-am pus în timpul 
ultimei mele vieţi. 

Şirul de morţi se îngustează. 

Mulţi defuncţi zimbesc, fascinaţi de aceste răspunsuri la 
întrebări care i-au tracasat totdeauna. Riuleţul devine pîriiaş. Mă 
străduiesc să nu mă las impresionat de toate aceste „bunătăţi” 
pentru spirit. Mă agăţ de lumină. les din Mach 5 şi dau peste... 


„Uimire. 

Da, aş zice o uimire împărtăşită. Am fost eliberat de puţin 
timp pentru comportare bună, după ce am executat o pedeapsă 
fără reducere de treizeci de ani de închisoare. Acum pot deci să 
vorbesc fără nici o teamă. Am ucis paisprezece persoane. Cînd 
omoram, eram surprins să-i văd pe oameni stupefiaţi, chiar 
revoltați, cînd îi anunţam că le voi pune capăt vieţii. Ai fi zis că- 
şi imaginau că viaţa lor le aparţine, aşa cum le aparţineau 
maşina, cîinele, casa.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


„„al  Şaselea Cer. Teritoriul verde. Aici  descopăr 
Frumuseţea. Viziune de vis, senzaţii de culori şi de armonie. Mă 
simt urit şi necioplit. De altfel, mulţi defuncţi ai fluviului de morţi 
se reunesc aici, fascinaţi de viziunea Frumuseţii. 

Rose, soţia mea, mă trage de braţ. Trebuie să mergem mai 
departe fără să ne lăsăm vrăjiţi de spectacol. 

Şi trec de Mach 6 ca să ajung în... al Şaptelea Cer, teritoriul 
alb. 


Aici pare să fie ţinta migraţiei morţilor. Lumina vine dinspre 
un lanţ de munţi. Cel mai înalt emite lumina cea mai intensă. Mă 
îndrept spre acest pisc. O potecă duce la platoul Judecăţii. 

În centru, fluviul lung de morţi nu mai e decît un firicel. Se 
înaintează cu „pipeta”. Fiecare suflet aşteaptă ca cel dinaintea 
lui să fie chemat la ghişeu ca să facă un pas înainte şi să ajungă 
dincolo de linia trasă în acest scop. 

Rose, Amandine şi cu mine intrăm în această coadă. Ştiu 
despre ce e vorba de la prima privire. Deţinătorul cheilor. 
Portarul Paradisului. Numit şi Anubis, seniorul necropolei de 
către egipteni; Yama, zeul morţilor, la hinduşi; Charon, luntraşul 
care trece Styxul cu barca lui, la greci; Mercur, ghidul sufletelor, 
la romani, şi Petru la creştini. 

- Urmaţi-mă... 

Un tip înalt şi bărbos, puţin cam semeţ. 

Zimbeşte şi dă din cap. Grozav, cînd vorbesc, aude şi el! Ne 
duce direct pe platoul Judecăţii. Ne aşezăm în faţa a trei 
judecători care se uită la noi cu atenţie fără să spună nimic. ÎI 
aud undeva pe Sfîntul Petru înşirînd cuvintele: 


Numele: Pinson 

Prenumele: Michael 

Naţionalitatea: francez 

Părul în ultima viaţă: brunet 

Ochii: căprui 

Înălţimea în ultima viaţă: 1,78 m 
Semne particulare: fără 

Punct slab: lipsă de încredere în sine 
Punct tare: curiozitatea 


Ştiu cine sunt aceşti trei judecători. Şi ei au nume diferite în 
toate mitologiile: Zeus, Themis, Thanatos la greci; Maat, Osiris, 
Thot la egipteni; Izanami, Izanagi, Omoigane, la japonezi; cei 
trei arhangheli (Gabriel, Mihail, Rafael), la creştini. 

- Sufletul tău va fi cîntărit, mă anunţă cel mai înalt dintre 
cei trei, Gabriel. 

Deci această ectoplasmă este într-adevăr sufletul meu... 

- Să-i judecăm pe toţi trei împreună, adaugă cel mai gras, 
Rafael. 


Judecata lor este expeditivă. Arhanghelii ne acuză că, în 
cercetarea noastră thanatonautică, am dezvăluit prea devreme 
şi prea multe mistere ale lumii de dincolo, lucruri rezervate 
numai Marilor Iniţiaţi. Nu aveam dreptul să dezvăluim celorlalţi 
oameni sensul vieţii şi sensul morţii. 

- Indemnaţi de curiozitate, aţi descoperit cele Şapte Ceruri 
şi aţi informat publicul în mod pur şi simplu... gratuit şi laic! 

- De la nimeni de aici nu aţi primit vreodată îngăduinţa să 
răspîndiţi acest gen de informaţii secrete. 

- Dacă măcar le-aţi fi ascuns în spatele unor parabole, 
mitologii... 

- Dacă măcar aţi fi stabilit, drept condiţie a divulgării lor, o 
iniţiere oarecare... 

Arhanghelii amintesc toate stricăciunile pe care ar putea să 
le provoace informaţiile noastre pripite despre secretele 
continentului morţilor. 

- Oamenii s-ar putea sinucide doar din curiozitatea de a 
„vizita” ca turişti Paradisul! 

- Noroc că am intervenit la timp ca să înăbuşim din faşă 
stingăcia voastră. 

Arhanghelii au crezut că va trebui să distrugă toate lucrările 
thanatonauţilor, toate librăriile şi bibliotecile în care se aflau ele. 
Au crezut că va trebui să falsifice memoria colectivă a oamenilor 
ca să şteargă urmele rătăcirilor noastre. Dar, din fericire, lucrul 
acesta nu a fost necesar. Cartea thanatonauţilor nu a avut nici 
un răsunet. Cei cîţiva cititori care au dat peste ea din întîmplare 
au crezut că e o povestire SF ca atitea altele. Apariţia lucrării 
noastre a trecut neobservată, pierdută în valul de noi apariţii. 

Căci astfel se exercită de acum înainte noua cenzură. Ea 
acţionează nu prin ocultare, ci prin exces. Cărţile deranjante 
sunt înăbuşite de masa de cărţi insipide. 

În consecinţă, nu a fost nevoie ca arhanghelii să intervină 
direct, dar fuseseră îngrijoraţi şi trebuia să plătim pentru asta. 
Un singur verdict posibil: condamnaţi. 

- La ce? întreabă Amandine. Să ajungem în Infern? 

Cei trei arhangheli se uită la ea cu condescendenţă. 

- Infernul? Ne pare rău, dar asta nu există. Nu e decit 
Paradisul sau... Pămîntul. Cei care eşuează sunt condamnaţi să 
se reîncarneze pe Pămînt. 


- Sau am putea spune că „Infernul este Pămîntul”, remarcă 
cu o fărimă de amuzament arhanghelul Rafael. 

Arhanghelul Gabriel ţine să precizeze: 

- Reîncarnările sunt ca bac-ul la liceu. Dacă nu-l iei, mai dai 
o dată. lar voi aţi picat la examen. Prin urmare, vă întoarceţi de 
unde aţi venit, pentru un nou examen. 

Las capul în jos. _ 

Rose, Amandine şi cu mine gîndim acelaşi lucru: „Incă o 
viaţă de pomană”. 

Ciţi oare înaintea noastră au gindit astfel suspinînd? 

Dar ceilalţi defuncti îşi pierd răbdarea. Suntem presaţi să 
cedăm locul. Sfîntul Petru ne trage spre munte. Ajungem pe 
culmea lui. Vîrful proiectează lumina puternică ce ne-a ghidat 
pînă la Judecata din urmă. 

Exact dedesubt se văd două tunele. O intrare are contururi 
de culoare ocru, cealaltă, bleumarin. Intrarea ocru duce la 
Pămînt pentru noile reîncarnări, cea albastră duce în ţara 
îngerilor. Nu există panouri indicatoare dar, ca pentru toate 
lucrurile aici, explicaţia apare direct în mintea noastră. 

Cu un uşor semn de adio, Sfintul Petru ne lasă în faţa 
tunelului ocru. 

- Pe curînd, după viitoarea voastră viaţă! zice el laconic. 

O pornim pe culoare. La jumătatea drumului ne lovim de o 
membrană opacă, asemănătoare cu cele de Mach care închid 
cele Şapte ceruri. După ce vom trece de acest zid, vom trece 
într-o nouă viaţă. Amandine se uită la mine, gata să treacă 
dincolo. 

- Adio, prieteni, să încercăm să ne găsim în viitoarea 
noastră existenţă. 

Îmi face discret cu ochiul. Nu a reuşit să mă aibă 
permanent alături de ea în viaţa trecută, aşa că-şi propune să 
realizeze asta în viaţa viitoare. 

- Înainte spre alte aventuri! declamă ea repezindu-se să 
treacă dincolo. 

Rose se lipeşte de mine. Îi şoptesc la ureche îndemnul la 
tărie al thanatonauţilor din timpul marilor războaie de colonizare 
a continentului morţilor: 

- Tu şi cu mine, împreună împotriva imbecililor. 


Neavînd corpuri pe care să le stringem în braţe, 
ectoplasmele noastre se sărută pe gură. Buzele mele nu simt 
nimic, dar toată fiinţa mea e cuprinsă de emoție. 

- Împreună..., repetă ea ca un ecou. 

Ne ţinem o clipă de miini. De virful degetelor. Degetele 
noastre mari fuzionează, se ating uşor şi apoi se despart. Rose 
se întoarce cu spatele ca să scurteze acest moment neplăcut şi, 
repede, se îndreaptă spre noua reîncarnare. 

Bun, acum e rîndul meu. Pornesc cu un pas hotărit pe 
culoar zicîndu-mi că, în viitoarea mea viaţă, e neapărat să-mi 
amintesc că am fost un thanatonaut. 

Mă înfior în timp ce înaintez. Voi afla în sfîrşit ce se află în 
spatele acestui perete. 

De cealaltă parte a morţii e... 


„O priză bună! Asta contează. O priză bună şi să nu uiţi 
niciodată să dai cu talc pe miini. Eu sunt acrobat de circ. 
Trapezist fără plasă. Dacă am o priză bună, ştiu că nu risc nimic. 
De altfel, nu mă gîndesc niciodată la moarte şi mă simt cit se 
poate de bine. Ştiu că dacă începi să te uiţi în jos, rişti să cazi. 
Deci, nu ştiu ce e moartea. Şi, între noi fie vorba, aş prefera să 
vorbim despre altceva. Mi-ai văzut numărul?” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


3. RECURS 


... un braţ. Un braţ îmi apucă sufletul şi mă opreşte brusc. 

Un individ transparent îmi întrerupe elanul şi îmi declară, 
furibund, că este inadmisibil că procesul meu a avut loc în 
absenţa sa. 

- Nu s-a respectat procedura, trebuie să o luăm de la capăt. 

Lucrurile ar fi trebuit să se petreacă altfel şi pentru 
Amandine şi Rose pentru care, din păcate, este acum prea 
tîrziu. Se află deja prea departe pe culoar. Eu însă sunt încă 
pasibil de recurs. 

Interlocutorul meu este un bărbos mic de statură, cu o 
privire înfrigurată, prost ascunsă de ochelari. Mă trage, mă 
împinge, insistă. Zice că am „înger păzitor” şi că el ar fi acela. 

Prin urmare, aveam un înger păzitor? Cineva care 
supraveghea ce făceam? Poate că mă ajuta... Informaţia asta 


mă linişteşte şi mă miră în acelaşi timp. Nu eram deci singur. 
Toată viaţa am fost însoţit de cineva. Mă uit la el mai cu atenţie. 

Acea siluetă plăpîndă, acel barbişon, acei ochelari din 
secolul al XIX-lea... Mi se pare că l-am mai văzut undeva. 

Tipul se prezintă: Emile Zola. 

- Domnul Emile Zola, autorul romanului Germinal? 

- Servitorul dumneavoastră, domnule. Dar n-avem timp de 
politeţuri. Timpul ne presează. Să ne grăbim. 

Spune că îmi urmăreşte viaţa de la început şi mă asigură că 
nu trebuie să mă las. ? 

- Intriga... ăăă, karma e bună. Căderea e ratată. In plus, 
procedura de judecată a sufletelor nu a fost respectată. Acest 
proces e nedrept. Antisocial. 

Emile Zola precizează că, conform legilor în vigoare în 
Paradis, îngerul meu păzitor ar fi trebuit să fie prezent lingă 
mine la cîntărirea sufletului ca să poată, în caz de nevoie, să-mi 
servească drept avocat. 

Mă trage afară din tunel şi mă împinge spre platoul unde 
judecau cei trei arhangheli. În faţa tribunalului, îmbrînceşte pe 
toată lumea şi cere să se ia totul de la capăt. Ameninţă că va 
face cunoscut peste tot acest caz. Promite că intervenţia lui o să 
rămînă în analele jurisprudenţei. Face apel la toate regulile de 
viaţă ale Paradisului. Vorbeşte cu miînie: 

- Îi acuz pe arhangheli că au falsificat cîntărirea sufletului 
clientului meu. Îi acuz pe arhangheli că au rasolit un proces care 
îi stingherea. Acuz, în sfîrşit, această curte cerească de faptul că 
a urmărit doar să expedieze cît mai repede un suflet al cărui 
singur păcat a fost curiozitatea! 

Se vede clar că cei trei arhangheli nu se aşteptau la 
această lovitură de teatru. Probabil că nu se întîmpla în fiecare 
zi ca cineva să-şi permită să le conteste una din sentinţe. 

- Domnule Zola, vă rog. Acceptaţi verdictul tribunalului 
ceresc. 

- Nici nu poate fi vorba, domnule arhanghel Gabriel. Spun şi 
repet că, luînd în considerare numai acţiunile thanatonauţilor, 
magistraţii au omis să se aplece, după cum erau datori să facă, 
asupra vieţii clientului meu şi asupra actelor sale zilnice. Or, cu 
aceasta se cuvenea şi se cuvine să se înceapă. Insist, Michael 
Pinson a trăit o viaţă exemplară. Soţ bun, bun tată de familie şi 
bun cetăţean, prieten remarcabil, apropiații săi ştiau că pot 


conta pe el. A dus o existenţă dreaptă. A făcut multe gesturi de 
generozitate şi, drept recompensă, e condamnat să coboare din 
nou ca să sufere pe Pămînt. Nu voi permite să i se ardă sufletul 
cu o astfel de dezinvoltură. 

După un moment de tăcere, Rafael intervine: 

- Aăă... Ce ziceţi, domnule Pinson? La urma urmelor, sunteţi 
principalul interesat, am impresia. Aţi dori să mai treceţi odată 
prin faţa tribunalului? 

Acum cînd toţi cei pe care îi iubesc, Rose, Amandine, Raoul, 
Freddy, nu mai sunt alături de mine, nu mai simt nici o 
motivare. Trebuie totuşi să recunosc că înflăcărarea lui Emile 
Zola e mai mult decît comunicativă şi îmi spun că dacă Dreyfus 
nu l-ar fi avut drept apărător, probabil că procesul său nu ar mai 
fi fost niciodată rejudecat. 

- Vreau să fiu... rejudecat. 

Emile Zola radiază. 

Judecătorii se bosumflară. 

- Bine, bine, vom face o nouă cîntărire a sufletului, acceptă 
arhanghelul Mihail. 


„De la moartea mamei mele, am impresia că viaţa mea nu 
mai are sens. Sunt aici, adevărat, dar trăiesc doar cu amintirea 
ei. Era totul pentru mine. Acum sunt pierdut.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


Procesul meu poate în sfirşit să aibă loc conform legii. Cei 
trei arhangheli îmi expun viaţa trecută şi mă ajută să comentez 
ceea ce am făcut bine şi rău. Ca să-mi judece acţiunile, criteriile 
sunt evoluţie, empatie, atenţie, voinţă de a face bine. Viaţa mea 
defilează sub forma unui mozaic de clipe fugare, ca un film 
video, cu accelerări în unele părţi şi încetiniri cînd ajunge la 
altele. Din cînd în cînd, se face stop-cadru, ca să mi se permită 
să-mi dau mai bine seama despre ce s-a întîmplat atunci. 

În sfîrşit, arunc o privire lucidă şi distanţată asupra tuturor 
faptelor săvirşite ca Michael Pinson. Înainte să mă judece alţii, 
mă judec eu. Ciudată senzaţie. Deci asta a fost viaţa mea? Ceea 
ce mă frapează mai întîi e tot timpul pe care l-am risipit. Imi era 
frică. Constat că totdeauna am fost reţinut de teama de 
necunoscut. 


Pentru o fiinţă a cărei principală calitate e curiozitatea, asta 
e un paradox. 

Cite elanuri a frinat această teamă! Această curiozitate 
intensă mi-a permis să pun capăt multor rutine, să refuz 
scleroze de tot felul. Ar fi putut să fie şi mai rău. 

Revăzindu-mă, îmi amintesc de tendinţa mea de „ermit”. 
De cîte ori am dorit să fiu singur, liniştit, departe de semenii 
mei, pe o insulă pustie şi într-o cabană cocoţată pe un munte... 

Viaţa mea îmi apărea ca o operă de artă şi arhanghelii, care 
sunt criticii ei zeloşi, îmi explică cum aş fi putut să o 
îmbunătăţesc şi prin ce era unică. Nu ezită să mă felicite pentru 
unele dintre faptele mele cele mai meritorii. 

Alte momente din viaţa mea sunt mai puţin glorioase. 
Majoritatea mici laşităţi. În general în numele veşnicei mele 
linişti. 

Fiecare dintre faptele mele este îndelung discutată. 
Avocatul meu trage cu toate tunurile. 

Arhanghelul Mihail contabilizează lucrurile bune şi lucrurile 
rele. Auzisem că e nevoie de 600 ca să fii eliberat de 
reîncarnare. Calculul este foarte precis: fiecare mică minciună, 
fiecare elan sufletesc, fiecare renunțare, fiecare iniţiativă se 
măsoară în puncte bune sau rele. În final, arhanghelul Mihail 
anunţă scorul: 597 la 600. 

Am ratat. Cu foarte puţin, dar am ratat. 

Avocatul meu sare cu gura: 

- Acuz aceste cifre că sunt trucate şi cer să se facă o nouă 
numărare. Să reluăm toate faptele, una cîte una. Acuz.... 

În spatele nostru aud suspinele de nerăbdare ale tuturor 
acelor suflete care îşi aşteaptă rindul ca să fie cîntărite. 
Arhanghelul Gabriel, care în mod vizibil s-a săturat să-l tot audă 
acuzind pe îngerul meu păzitor, aruncă prosopul. Arhanghelii 
avură apoi nevoie de o singură secundă ca să se pună de acord, 
atit de tare se grăbesc să scape de mine. Noul verdict: 

- Bine, foarte bine, destul cu toate astea, ai cîştigat. 
Rotunjim la 600. Eşti eliberat de ciclul reîncarnărilor. Poţi să spui 
că ai avut noroc să nimereşti peste un înger păzitor-avocat atit 
de tenace, zice Sfintul Mihail. 

Emile Zola aplaudă încîntat. 

- Adevărul sfirşeşte totdeauna prin a triumfa. 


Arhanghelii mă anunţă că cu cele 600 de puncte sunt acum 
un 6. 

- Şi ce este un 6? 

- O fiinţă cu nivel de conştiinţă 6. Asta îţi permite, dacă 
doreşti, să te eliberezi definitiv de închisoarea trupului. 

Am deci de ales. Să revin pe Pămînt ca să fiu reîncarnat în 
Mare lIniţiat, cu misiunea de a-i ajuta pe oameni să evolueze, 
trăind în mijlocul lor, caz în care voi păstra doar o vagă amintire 
a trecerii mele prin Paradis. Cealaltă soluţie este de a deveni 
înger. 

- Şi ce este un „înger”? 

- O fiinţă de lumină care are în sarcină trei suflete 
omeneşti. Un înger are sarcina de a reuşi să facă să evolueze 
cel puţin unul, pentru ca să iasă din ciclul reîncarnărilor. Cum a 
reuşit să facă Emile Zola în cazul tău. 

Mă gîndesc un moment. Amîndouă soluţiile sunt tentante. 

- Grăbeşte-te, în spatele tău sunt o mulţime de suflete! 
bombăne arhanghelul Gabriel. Deci, ce alegi? 


„Moartea? Nici o teamă! Ştiu că am un înger păzitor care 
mă apără de pericole. O dată, cînd traversam strada, am avut 
intuiţia că trebuia neapărat să fac un pas înapoi. Puteţi să mă 
credeţi sau nu, abia m-am tras înapoi că o motocicletă, pe care 
n-o văzusem, aproape că m-a atins. Sunt sigur că m-a prevenit 
îngerul meu păzitor.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


4. ÎNGER 


- Aleg să fiu înger. 

- E o alegere bună, nu vei regreta, mă asigură Emile Zola. 

Arhanghelii ne zoresc să lăsăm locul următorilor. Îngerul 
meu păzitor mă trage spre intrarea celui de al doilea tunel din 
munte. Pereţii emană o lumină bleumarin ca un diamant luminat 
din interior. 

Emile Zola mă lasă în faţa acelei mari caverne luminate, nu 
înainte de a-mi strînge mîna şi a mă felicita încă o dată. Înaintez 
în tunel. O membrană astupă drumul. O ridic ca pe o cortină de 
teatru. De cealaltă parte văd un personaj nonşalant care stă 
foarte drept în mijlocul culoarului. 


- Bine ai venit printre îngeri. Sunt îngerul tău instructor. 

- Înger instructor? Asta ce mai e? 

- După îngerul păzitor, îngerul instructor preia formarea 
sufletului, mă anunţă el, ca şi cum asta s-ar înţelege de la sine. 

Mă uit cu atenţie la el. 

Seamănă cu Kafka. Urechi lungi. Ochi prelungi. Faţa 
triunghiulară ca de vulpe. Privirea e înfrigurată. 

- Numele meu este Wells. 

- Wells? Adică, Wells... 

Schiţează un zîmbet. 

- Nu, nu. Sunt Edmond Wells, şi nu am nici o legătură cu 
H.G. Wells sau Orson Welles, omonimii mei, dacă la ei te-ai 
gîndit... Totuşi îmi place numele meu. Îi cunoşti semnificaţia în 
engleză? „Puţuri.” Să-l vezi în mine pe cel din care te vei adăpa 
după dorinţă. Şi pentru că ne-a fost hărăzit să petrecem un timp 
împreună, să ne tutuim. 

- Pe mine mă cheamă Pinson, Michael Pinson. 

Mă bate pe umăr şi zice: 

- Încîntat, îngere Michael. 

Mi se pare ciudat să aud cuvintul înger alăturat de 
prenumele meu, ca un fel de „doctor” sau „profesor”. 

- Tu cine ai fost în „civilie”? îl întreb. 

- În ultima mea viaţă, înainte de a ieşi din ciclul 
reîncarnărilor? Ei bine, am fost cam ca tine, să zicem un 
explorator în genul meu. Dar pe mine nu mă interesa „infinitul 
de deasupra”, ci mai curind „infinitul de dedesubt”. 
Subpămintean. 

- Subpămîntean? 

- Da, viaţa de sub scoarţa planetei. Spiriduşii adevăraţi ai 
pădurii. 

Înaintăm unul lîngă altul prin tunelul care traversează la 
nesfirşit muntele. Deodată mă opresc. 

- Edmond Wells. Edmond Wells... 

Repet acest nume, căzut pe ginduri. L-am citit într-un ziar. 
Mă gîndesc pînă cînd îmi amintesc. Asta e! 

- N-ai fost cumva implicat în asasinarea unor fabricanți de 
insecticide? 

- Cald! 

„Adevăraţii spiriduşi ai pădurii...” Mă încrunt gînditor. 

- Tu ai fabricat o maşină de comunicat cu furnicile! 


- Botezasem acea maşină „Piatra de la Rosetta”, pentru că 
servea drept intermediar între cele mai sofisticate civilizaţii de 
pe planetă, două civilizaţii incapabile totuşi să se înţeleagă şi să 
se stimeze: oamenii şi furnicile. 

Pare să aibă o anumită nostalgie pentru invenţia lui, apoi 
revine la treaba noastră. 

- Te voi învăţa „meseria” ta de înger, cu îndatoririle, 
metodele şi puterile ei. Dar să nu uiţi niciodată că dacă eşti aici, 
asta e deja un PRIVILEGIU IMENS. 

Apăsă pe fiecare cuvint: 

- ÎNŢELEGI MĂCAR CĂ A NU TE MAI NAŞTE ESTE CEL MAI 
FRUMOS CADOU PE CARE ÎL POATE SPERA UN OM? 

Incep să mă obişnuiesc cu ideea că m-am eliberat de ciclul 
reîncarnărilor. 

- Şi ce-ai să mă înveţi, domnule Wells? 


5. ENCICLOPEDIE 


SENSUL VIEŢII: „Scopul este de a evolua”. 
La început a fost.... 
Zero: vidul. 
Vidul a evoluat ca să devină materie. Şi de aici s-a 
ajuns la... 
Unu: mineralul. 
Apoi acest mineral a evoluat ca să devină viu. Şi de 
aici s-a ajuns la... 
Doi: vegetalul. 
Apoi vegetalul a evoluat ca să devină mobil. Şi de 
aici s-a ajuns la... 
Trei: Animal. 
Apoi animalul a evoluat ca să obţină conştiinţă. Şi de 
aici s-a ajuns la... 
Patru: om. 
Apoi omul a evoluat pentru ca gîndirea să-i poată 
permite accesul la înţelepciune. Şi de aici s-a ajuns 
la... 
Cinci: omul spiritual. 
Apoi omul spiritual a evoluat ca să devină numai 
spirit eliberat de materie. Şi asta a dus la... 
Şase: înger. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii absolute şi relative, volumul IV 


6. EDMOND WELLS 


- Deci sunt un 6? 

- Deci eşti un „înger”, mă corectează Edmond Wells. 

- Totdeauna mi-am închipuit îngerii cu o aureolă pe cap şi 
aripioare pe spate. 

- Această imagine are o origine forte veche. Aureola vine de 
la placa de metal cu care romanii înconjurau statuile sfinţilor 
creştini ca să le protejeze de găinaţul păsărilor. lar aripioarele 
de pe spate datează de la o tradiţie mesopotamiană care 
semnala prin aceste apendice dorsale tot ce era considerat ca 
ţinînd de lumea superioară. Sunt şi cai, tauri, lei cu aripi... 

- Cum te schimbă faptul că eşti înger? 

Mă uit la mîna mea. Un halo irizat, pe care încă nu-l 
remarcasem, îmi înconjoară corpul cu o lumină bleumarin. 

- Modificările fizice nu sunt cele mai importante, răspunde 
Edmond Wells. Această stare nouă modifică la început privirea 
asupra fiinţelor şi a lucrurilor. 

Edmond Wells îmi explică mai bine ce va fi noua mea 
meserie. Imi vor fi încredințate trei suflete de oameni. Trebuie 
să mă descurc cum ştiu mai bine pentru ca cel puţin unul să 
evolueze la 600 de puncte, să devină un „6” şi să iasă astfel din 
ciclul reîncarnărilor. Munca mea constă în a urma, a ajuta şi a 
însoţi aceste trei vieţi de pămînteni. La moartea lor, voi fi acolo 
ca să le servesc drept avocat la cîntărirea sufletului în faţa celor 
trei arhangheli. 

- Aşa cum a făcut cu mine mai adineauri Emile Zola? 

Edmond Wells îmi dă dreptate. 

- Datorită acestei reuşite, Emile Zola a putut să treacă la 
nivelul superior de evoluţie al îngerilor. 

Acum înţeleg de ce Emile Zola fusese atit de încăpăţinat în 
faţa judecătorilor mei şi apoi plecase atit de entuziasmat. 

- Care este acest „nivel superior de evoluţie a îngerilor”? 

Mentorul meu îmi răspunde că, după trecerea fiecărei 
etape, voi primi cunoştinţele corespunzătoare. Mai întîi trebuie 


să reuşesc în cariera de înger dacă vreau să fiu iniţiat într-o 
lume superioară. 

Tot vorbind, am ajuns la capătul tunelului. De jur împrejur, 
ieşirea iradiază aceeaşi strălucire de diamant bleumarin ca la 
intrare. În faţa noastră se întinde „ţara îngerilor”. 


„Îngerii? Nu, îmi pare rău, nu cred în asta. E doar o chestie 
de modă. Uneori lumea e cu gîndul numai la îngeri, altădată, la 
extratereştri. Ceva la care să se gindească cei lipsiţi de ocupaţie 
şi superstiţioşii. Ca să uite de şomaj şi de criza economică.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


7. ŢARA ÎNGERILOR 


Contemplu panorama imensă care se întinde în faţa mea. 

- Nu eşti obligat să mergi pe sol, îmi spune Edmond Wells. 
Aici nu mai există gravitație, suntem eliberaţi de limitările 
materiei. Te poţi deplasa în spaţiu unde vrei şi cum vrei. 

Dacă n-ar fi fost solul acela translucid, puţin lăptos, ai fi 
putut să crezi că te afli pe un teritoriu omenesc „norma!”. 

Edmond Wells îmi arată ceva. 

- La vest se află cîmpia pe care îngerii se plimbă cînd vor să 
discute între ei. La nord sunt munţii abrupți cu cavernele lor 
troglodite, pentru ca îngerii să se poată izola cînd vor să fie 
liniştiţi. Hai să urcăm. 

De aici, teritoriul te duce cu gîndul la un ochi. Într-adevăr, 
în centrul acestei lungi migdale albe se află un rotund de 
culoarea unui iris. E o pădure de copaci albăstrui. 

Şi, în mijlocul acestui iris, se află, în loc de pupilă, mai 
strălucitor, un lac negru. Dar, spre deosebire de pupila 
adevărată, acest lac nu este circular, are întrucitva forma... unei 
inimi. Am impresia că Paradisul e un ochi turcoaz cu o inimă 
neagră în centru. 

- E Lacul Conceperilor, îmi explică Edmond Wells. 

Ne apropiem de acea zonă mai întunecată. Copacii turcoaz 
din jurul ei seamănă cu nişte pini cu umbrelă cu virfurile plate. 

Sub copaci văd îngeri. Cei mai mulţi stau turceşte, în stare 
de levitaţie la un metru de sol, sub ramuri, avînd în faţa lor nişte 
sfere aşezate în triunghi. Îngerii se uită la ele cu mult interes. 
Unii sunt nervoşi, alţii agitaţi şi trec deseori de la o sferă la alta. 


Pe o distanţă de kilometri, mii de îngeri stau aşa şi observă. 
Mă uit la ei, dar instructorul meu mă trage în sus. 

- Ce sunt copacii ăştia? 

- Nu sunt chiar copaci. Folosesc la îmbunătăţirea emisiei şi 
recepţiei undelor care vin dinspre Pămînt. 

Ne întoarcem. La sud descopăr văile unde îngerii se adună 
în „adunări restrinse”. 

Schimbăm direcţia. 

La est se vede o altă intrare, cu reflexe de diamant verde. 
Totul e luminos şi translucid, străbătut de reflexe. Reflexe negre 
în cazul apei lacului, turcoaz la copaci, albe sidefii în cazul 
solului. 

- Poarta de Safir e intrarea în ţara îngerilor, pe acolo ai 
venit. 

Edmond Wells îmi arată, la est, grotele cu străluciri verzi. 

- Poarta Smaraldului este ieşirea, cea pe care vei pleca 
după ce-ţi vei termina misiunea de înger. Haide să discutăm în 
cîmpia de la vest. Cunosc un locşor liniştit unde ne vom simţi în 
largul nostru pentru prima sesiune de lecţii. 

Subiectul primei lecţii este secretul cifrelor. Mă lămureşte 
că forma cifrelor folosite în Occident este de origine indiană şi 
ne indică traseul evoluţiei vieţii. Linia orizontală reprezintă 
ataşamentul; curba-iubirea; încrucişarea-alegerea. 

1. mineralul. O simplă linie verticală, fără curbă şi fără 
linie orizontală. Lipsă ataşament, lipsă iubire. 
Mineralul nu are sensibilitate. 

2. vegetalul. O linie de ataşament la sol: rădăcina care îl 
fixează de sol. Deasupra, o curbă de iubire îndreptată 
spre cer: frunza sau floarea iubesc lumina. 

3. animalul. Două curbe de iubire. Animalul iubeşte 
pămîntul şi cerul. Dar nefiind orizontal, nu e fixat de 
nimic. Este deci tras cînd într-o parte, cînd în alta de 
emoţii. 

Am impresia că am mai auzit deja această enumerare. De 
ce îmi este iar repetată? Sunt cumva considerat o fiinţă stupidă? 

- Acest mesaj pe care ni-l transmit cifrele indiene, continuă 
Edmond Wells, ţi se pare simplu, şi totuşi este purtătorul tuturor 
misterelor, tuturor secretelor, tuturor tainelor evoluției 
conştiinţei. De aceea este esenţial să-l repetăm şi să revenim 


mereu la el. Lumea evoluează conform simbolismului cifrelor 
indiene. 

Edmond Wells se întoarce la cifre. 

4. omul. E simbolizat printr-o cruce. Înseamnă că are de 
ales. Se află la o răspîntie unde se hotărăşte noua 
direcţie de urmat. Omul are alternativa între a cobori 
iar la stadiul de animal al lui 3 sau de a se ridica la 
stadiul de deasupra. 

Instructorul meu schiţează cu vîrful degetelor un 5. 

5. înțeleptul. El prezintă o linie orizontală de ataşament 
cu cerul şi o curbă de iubire spre pămînt. Pluteşte cu 
capul şi iubeşte lumea... 

- S-ar zice că este inversul lui 2, spun, implicîndu-mă în 
lecţie. 

- ...5 încearcă să evolueze spre... tot mai multă conştiinţă. 
Tot mai multă libertate. Tot mai multă complexitate. 5 vrea să 
se elibereze de închisoarea trupului, care îi impune teamă şi 
durere. Vrea să devină un 6. 

Desenează un 6. 

6. e doar o curbă. O curbă de iubire pentru că îngerul 
iubeşte. Priveşte această spirală. lubirea lui porneşte 
din înaltul cerului, coboară în jos spre pămînt şi urcă 
iar spre centru. E o iubire care înconjoară totul ca să 
ajungă să se iubească pe sine. 

- Toţi aceşti 6 sunt aşa? 

- Nu. Toţi sunt capabili, atita tot. Vreau să te transform ca 
să devii un 6 demn de acest nume. 

- Şi 7? 

Edmond Wells se încruntă imediat. 

- Lecţia ta se opreşte azi la 6. Nu poţi cunoaşte decît ceea 
ce eşti. Mai bine concentrează-te asupra îndatoririlor tale decit 
să te dispersezi. Nu sunt o maşină de răspuns la toate 
întrebările. Vino! 

Se ridică din nou deasupra solului. Trebuie să mă 
obişnuiesc cu această putere de a-mi dirija corpul în cele trei 
dimensiuni, ca într-o scufundare submarină. Numai că, în cazul 
unei scufundări submarine, toate mişcările sunt îngreunate şi 
încetinite de frecarea cu apa, în timp ce aici fiecare gest e fluid. 

Şi mai sunt şi alte noutăţi cu care trebuie să mă obişnuiesc, 
de exemplu să nu respir. Constat că, aproape inconştient, corpul 


meu a fost tot timpul legănat de ritmul plămiînilor. Metronom 
discret, el îmi scanda întreaga existenţă. Aici a dispărut. Mă aflu 
într-un timp fără sfîrşit, într-un corp imaterial. 

Edmond Wells mă anunţă că acum vom alege pionii cu care 
îmi voi juca partida. Mă trage deasupra lacului negru din centru 
în formă de inimă. Dacă mă uit mai bine, disting imagini care se 
reflectă pe suprafaţa lui. Lacul formează un fel de ecran mare 
orizontal împărţit într-un mozaic de mii de ecrane mici. Pe 
fiecare, corpuri omeneşti goale care se agită făcînd dragoste. Nu 
e nevoie să mă frec la ochii pe care nu-i mai am. Nu visez, sunt 
într-adevăr cupluri care fac dragoste. 

- Asta e colţişorul cu... filme porno? 

Dă din umeri. 

- E Lacul Conceperilor pe care l-am survolat adineauri. Aici 
îţi vei alege părinţii fiinţelor de care vei avea grijă. 

În jurul nostru, alţi îngeri, însoţiţi de instructorul lor, se uită 
şi ei la micile imagini care se unduiesc pe suprafaţa apei. 

- Privindu-i cum fac dragoste? 

- Da. Dar înainte îţi voi mai destăinui un mare secret. 
Reţeta unui suflet. 


8. ENCICLOPEDIE 


REŢETA UNUI SUFLET: La început, sufletul unei fiinţe 
omeneşti este determinat de trei factori: ereditatea, karma şi 
liberul arbitru. Proporţiile lor iniţiale sunt repartizate în general 
astfel: 

25 % ereditate; 

25% karma; 

50% liber arbitru. 

Ereditatea: asta înseamnă că un suflet, la începutul 
drumului, este influenţat în proporţie de 25% de calitatea 
genelor, calitatea educaţiei, locul de viaţă, calitatea mediului de 
viaţă determinat de părinţii săi. 

Karma: asta înseamnă că un suflet, la începutul drumului, 
este influenţat în proporţie de 25% de elementele care subzistă 
din viaţa sa precedentă (dorinţe neîndeplinite, erori, răni 
sufleteşti etc.), care încă îi mai bîntuie subconştientul. 


Liberul arbitru: asta înseamnă că un suflet, la începutul 
drumului, decide în proporţie de 50% în mod liber ceea ce face 
fără nici o influenţă exterioară. 

25%, 25% şi 50%: acestea sunt proporţiile iniţiale. Cu cei 
50% de liber arbitru, o fiinţă poate după aceea să modifice 
această reţetă. Sau se poate elibera de influenţa eredității 
sustrăgindu-se de foarte tînăr dominaţiei părinţilor; sau se poate 
elibera de karma, refuzind să ţină cont de impulsurile 
inconştiente. Sau, dimpotrivă, poate renunţa la liberul arbitru 
acceptind să fie doar jucăria părinţilor şi a inconştientului. Astfel 
se închide cercul. Paradox suprem, omul poate chiar cu propriul 
său liber arbitru să renunţe la... propriul său liber arbitru. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


9. TREI CONCEPERI: NAŞTERE - 9 LUNI 


Contemplu acea omenire în plină efervescenţă. Dacă am 
înţeles bine, alegînd dintre acele cupluri, voi decide procentul de 
25% al eredității fiinţelor de care voi avea grijă. 

Plutesc deasupra Lacului Conceperilor. Trec în revistă 
ecranele. Sunt acolo cupluri reprezentind toate continentele, 
toate ţările, toate popoarele. 

Unele fac dragoste pe paturi, altele se agită pe mese de 
bucătărie, în cabinele ascensoarelor, pe plaje, prin boscheţi... 

Ciudate sunt imaginile acelor oameni surprinşi în acel 
moment care se consideră a fi printre cele mai secrete şi mai 
intime! Cum să aleg? Obişnuit să-mi las intuiţia să se exprime, 
mă opresc în cele din urmă la un cuplu ale cărui mişcări au 
parcă ceva armonios. Bărbatul e brunet, are o faţă şi un aer 
cumsecade. Arăt spre ei cu degetul. 

- Acela, zic. 

Edmond Wells mă informează că e vorba de o familie de 
francezi din Perpignan. Familia Nemrod. Nişte librari cu o avere 
mijlocie. Familie numeroasă. Patru fete. Plus o pisică. 
Instructorul meu loveşte uşor ecranul ca să semnaleze că acea 
concepere este rezervată. 

- Astfel nici un alt înger nu ţi-o va mai putea lua. 


Apoi examinează ADN-ul părinţilor şi-mi transmite 
rezultatul: 

- Mmm... 

- Ce? 

- Nimic grav. Maladii respiratorii din partea tatălui. Va tuşi 
uşor. 

- Şi din partea mamei? 

Mentorul meu studiază. 

- Păr roşu. 

Proiectez în mintea mea viziunea accelerată a întîlnirii 
spermatozoidului cu ovocitul. Văd astfel douăzeci şi trei de 
cromozomi masculini aliniindu-se cu douăzeci şi trei de 
cromozomi feminini. 

- Va fi fată sau băiat? 

Scrutează fuziunea celor doi gameţi şi mă anunţă: 

- XY, va fi băiat. Să trecem la următorul. 

Caut îndelung şi în cele din urmă aleg un cuplu cu pielea de 
culoarea mierii. Sunt atît de frumoşi în toată goliciunea lor încît 
din împreunarea lor nu se va putea naşte decit un copil superb. 

- Negri americani din Los Angeles, îmi spune Edmond Wells. 

Mama manechin, tatăl actor. Familia Sheridan. Bogată. 
Marea burghezie. Va fi primul lor copil, foarte dorit, căci pentru a 
reuşi să conceapă, mama a urmat un tratament într-o clinică, 
după ce multă vreme s-a temut că va rămîne sterilă. ADN-ul 
genitorilor este mai mult decit satisfăcător. Fără handicap fizic. 

- XX, va fi fată. 

Îmi zic că această clasificare prin XX şi XY este în fond cea 
descrisă de Biblie. Acea faimoasă „coastă” luată de la Adam, 
poate că e pur şi simplu bara inferioară a lui X care se 
transformă în Y. 

Îmi las din nou intuiţia să vorbească pentru a alege ultimul 
cuplu. 

- Nişte ruşi din Sankt Petersburg, mă anunţă Edmond Wells. 
Familia Cehov. Familie săracă. Tată şi mamă şomeri. Va fi primul 
lor copil. 

Cei doi se cunosc de puţin timp şi trăiesc separat. Probabil 
o viitoare familie  monoparentală.  Genitorii au  ADN-uri 
excelente. XY, va fi un băiat foarte robust. 


Edmond Wells face diferite verificări branşindu-se pe 
lungimi de undă pe care numai el le cunoaşte. Înaltă capul şi 
spune: 

- Doi băieţi şi o fată, ai ales frumos. Sănătate proastă 
pentru francez, normală pentru american, foarte bună pentru 
rus. Vom putea astfel să verificăm impactul condiţiei fizice 
asupra personalităţii. 

Îşi freacă mîinile. 

- Perfect, într-adevăr perfect! exclamă el, întocmind mental 
trei fişe pe care le imprimă imediat în mintea mea. 

Se concentrează din nou şi adaugă: 

- După cum pot deja să percep, francezul se va numi 
Jacques..., americanca... Venus, iar rusul... Igor. Nişte „clienţi” 
foarte buni. 

- „Clienţi”? 

- Acesta este termenul tehnic în vigoare aici prin care sunt 
denumite sufletele avute în grijă. Pentru că îngerii sunt ca un fel 
de avocaţi ce trebuie să-şi apere clienţii. 

- Şi în privinţa acestor „clienţi”, ce sarcină trebuie să 
îndeplinesc acum? 

- Să aştepţi şapte luni ca să vezi ce karma vor primi. 

- Şapte luni, e cam mult! 

- Jos, nu şi aici. Pentru că aici timpul este relativ, nu mai 
este absolut. 

Zimbeşte. 

- De altfel, pentru toţi timpul este relativ, pentru că fiecare 
îl percepe diferit. 

Apoi recită din memorie: 

„Ca să afli valoarea unui an, întreabă-l pe studentul care a 
căzut la examen. 

Ca să afli valoarea unei luni, întreab-o pe mama care a 
adus pe lume un copil înainte de termen. 

Ca să afli valoarea unei săptămîni, întreabă-l pe editorul 
unei reviste săptăminale. 

Ca să afli valoarea unei ore, întreabă-l pe îndrăgostitul care 
aşteaptă întîlnirea. 

Ca să afli valoarea unui minut, întreabă-l pe omul grăbit 
care a pierdut autobuzul. 

Ca să afli valoarea unei secunde, întreabă-l pe cel care a 
pierdut o fiinţă dragă într-un accident de maşină. 


Ca să afli valoarea unei sutimi de secundă, întreabă-l pe 
medaliatul cu argint al unei finale olimpice.” 

Şi, glumeţ, mentorul meu adaugă: 

„Ca să afli valoarea unui destin uman, întreabă-l pe îngerul 
tău instructor. Nu ne legăm de împrejurările neînsemnate, de 
toate acele momente anodine din viaţa clienţilor noştri. Ne 
concentrăm atenţia direct asupra momentelor importante şi 
alegerilor determinate.” 

Edmond Wells se îndepărtează. Mai are şi alţi îngeri 
începători de instruit. 

Rămîn locului, privind în reflexele Lacului Conceperilor miile 
de perechi care fac dragoste, viitoarea omenire pe cale de a fi 
concepută. Imi vine să-i încurajez, căci cu cît plăcerea acestor 
conceperi va fi mai mare, cu atît mai reuşiţi ghicesc că vor fi cei 
care se vor naşte. 


10. ENCICLOPEDIE 


OVULUL: Mult timp s-a crezut că ovocitul este fecundat de 
cel mai rapid dintre spermatozoizi. Dar acum ştim că lucrurile 
stau cu totul altfel. Vreo sută de spermatozoizi sosesc la ovul, 
care îi lasă să aştepte la suprafaţa lui ca într-o sală de 
aşteptare. Ce aşteaptă? 

De fapt ovulul alege dintre pretendenți. Care este criteriul 
acestei alegeri? A fost descoperit de foarte curînd. 

Ovulul alege spermatozoidul care are cea mai dife-rită 
formulă genetică de a sa. Ca şi cum, chiar de la acest stadiu 
primar, celulele noastre ar şti că natura se îmbogăţeşte prin 
diferenţă, nu prin similitudine. Alegind spermatozoidul cel mai 
„străin”, ovulul ascultă de o primă înţelepciune biologică: 
evitarea problemelor de consanguinitate. Căci cu cît cele două 
formule genetice sunt mai apropiate, cu atît mai mare este 
riscul maladiilor consanguine. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


11. O ÎNTÎLNIRE NEAŞTEPTATĂ 


- Hei, viciosule, îţi clăteşti ochii? 


Tresar. Vocea! 

- Pe mine, toţi muritorii ăştia care se împerechează mă 
dezgustă. Transpiră şi gifiie. Şi apoi... apoi, pînă la urmă e 
frustrant să-i vezi pe toţi ăştia făcînd dragoste în timp ce noi nu 
vom mai cunoaşte niciodată plăcerea trupească. 

Mă întorc. 

Raoul RAZORBAK! 

Deşirat, slab, cu faţa lungă şi dreptunghiulară, nasul 
ascuţit, fizionomie de animal rapace. Se joacă cu miinile lui mari 
cu degete lungi şi subţiri. Arată exact ca atunci cînd l-am întîlnit 
prima dată în cimitirul Père-Lachaise. Totdeauna mă subjugase. 
Siguranţa, dezinvoltura şi încrederea în el şi în visele lui de 
explorare îmi schimbaseră sensul vieţii. 

- Ce faci aici, Raoul? 

Stă în genunchi liniştit, cu picioarele strînse sub braţe. 

- Am cerut să fiu reîncarnat în ciclul vegetal ca să mă 
odihnesc puţin. Mi s-a acordat asta în mod excepţional. Aşa că 
am fost viţă de vie, am făcut struguri şi ciorchinii mei au fost 
culeşi. Transformat în vin, am fost băut şi am revenit aici 
păstrîndu-mi capitalul de puncte. Apoi îngerul meu păzitor a 
făcut tot ce trebuia ca să obţin statutul de înger. 

- Zău că nu mă aşteptam să te întîlnesc în Paradis! 

- În Paradis? Glumeşti! Paradisul ăsta e mai rău decît un azil 
de bătrîni. Sentimente bune şi etc., etc... Rezultatul e că te 
plictiseşti de moarte. S-o ştergem repede şi să continuăm 
explorarea universului, fir-ar să fie! 

Se agită. 

- Aici e doar o administraţie enormă. Se administrează, se 
spionează, se supraveghează muritorii. Ce mai plăcere! Şi eu 
care aveam în cap să mă fac funcţionar! Ah, Michael, am fi făcut 
mai bine dacă alegeam să ne întoarcem pe Pămînt ca Mari 
Iniţiaţi. Ne-am lăsat traşi pe sfoară. Îngeri, aiurea! Şi dacă n-am 
acţiona, am rămîne îngeri timp de o sută de mii de ani, uitîndu- 
ne cum trec clienţi după clienţi. Ocnă, nu alta! 

Chiar şi aşa furios cum era, sunt încîntat că mi-am reîntilnit 
cel mai bun prieten. Mă simt brusc liniştit. Nu mai sunt singur. E 
o adevărată baftă să întilneşti aici sus un prieten de jos. 

Îşi îndreptă braţele spre lanţul de munţi din norii care ne 
înconjoară. 


- Te asigur că aici e cea mai nesănătoasă dintre închisori. 
Uite cum suntem închişi între pereţii ăştia de stîncă. Suntem în 
infern, păi da! 

- Raoul, astea sunt blasfemii. 

- Ba nu. Ştiu foarte bine că Infernul nu există dar, drept să- 
ţi spun, regret nespus. M-ar fi amuzat mai mult să stau printre 
cazane, înconjurat de femei goale lascive, harpii şi drăcuşori, 
într-o ambianţă roşiatică şi destrăbălată, cam ca în al Treilea 
Cer! Aici e numai alb şi albastru, nori şi fiinţe transparente, fără 
nimic distractiv în perspectivă! Ah, s-o ştergem de-aici, să 
plecăm, să ne mişcăm, să ne întoarcem la aventura noastră de 
exploratori ai secolului XXI! Să împingem cît mai departe 
limitele necunoscutului. Să reluăm epopeea thanatonauţilor. Să 
mergem mai departe spre Necunoscut! 

Işi petrece braţul după umărul meu. 

- De cînd există omenirea, au existat oameni dornici să ştie 
„ce se află în spatele muntelui”. lar noi doi, Michael, facem 
parte dintre cei care pleacă primii ca să vadă ce-i acolo. 
Exploratori suntem, exploratori rămînem. Haide, prietene, îţi 
propun să descoperim următoarea Terra incognita. 

Mă uit mai atent la Raoul. Şi-a păstrat alura de Sherlock 
Holmes şi, din nou, lîngă el, arăt ca fidelul doctor Watson. Ce 
aventură vrea să-mi propună? Dacă ai ajuns în Paradis, cunoşti 
totul despre toate; ce-am mai putea explora? 


"Moartea? Da, m-am gîndit la ea. Mi-ar plăcea să mor în 
somn. Adorm, cred că visez şi mor. Apoi aş vrea să fiu incinerat. 
Familia mea va avea mai puţin de cheltuit. Vor pune mica mea 
urnă deasupra căminului şi nu vor fi obligaţi să vină să-mi pună 
flori pe mormiînt. Cît priveşte moştenirea... mmm! Haide să vă 
spun! Am ascuns bani într-o statuetă de hipopotam din pivniţă, 
în spatele comodei mari, un fals Ludovic al XV-lea. E destul s-o 
împingi într-o parte. Cel care va găsi comoara, a lui să fie.” 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


12. ALEGEREA SUFLETELOR, LUNA A ŞAPTEA 
Edmond Wells mă bate pe umăr. 


- Sufletele sunt pe punctul să se instaleze în corpurile 
clienţilor tăi. Nu e timp de pierdut. Urmează-mă. 


Îl părăsesc pe Raoul. Instructorul meu mă conduce spre o 
zonă liniştită din sud şi mă roagă să mă aşez turceşte la intrare. 
De aici vedem de sus toată ţara îngerilor. 

- Un loc perfect ca să observi confortabil urmarea 
evenimentelor. 

Mă prinde de miini şi îmi îndreaptă palmele spre cer. Atunci 
se produce un lucru extraordinar. Trei sfere plutesc spre noi 
dinspre orizontul nord-estic şi se plasează între miinile mele. 
Una deasupra miinii stîngi, una deasupra miinii drepte şi ultima 
ceva mai sus, între cele două. Toate formează un triunghi în 
stare de levitaţie. 

- Prin aceste sfere, nu numai că vei vedea sufletul clienţilor 
tăi, dar îi vei şi auzi şi îi vei putea controla. 

Una cîte una, el atinge uşor cele trei sfere care se 
luminează. Inăuntru îi văd ca şi cum aş dispune de o cameră de 
luat vederi capabilă să filmeze în pîntecele mamei lor. Sferele 
femele sunt portocalii, căci clienţii mei se află în lichidul lor 
amniotic. 


- Te voi învăţa o a doua expresie proprie limbajului 
îngerilor. Aceste sfere de control a sufletelor pe care le ai aici, 
noi le numim „ouă”. Pentru că avem grijă de ele ca de nişte ouă. 

Edmond Wells se instalează lîngă mine. 

- Acum e timpul dăruirii sufletelor. 

- Le putem alege sufletele? 

Zimbeşte. 

- Nu. De data asta se intervine din lumea de deasupra, a 
celor care sunt 7. 

Aşteptăm. Una cite una, cele trei sfere se irizează ca şi cum 
ar fi primit o descărcare electrică. Edmond Wells scrutează 
prima sferă care se aprinde şi mă anunţă că Jacques a primit 
sufletul unui indian pueblo care şi-a trăit existenţa în urmă cu un 
secol. Povestitor itinerant, se ducea de la un trib la altul şi 
povestea copiilor marile legende ale poporului lor. A fost 
surprins cînd tabăra în care se afla a fost atacată de căutătorii 
de aur. S-a ascuns, dar asediatorii l-a urmărit şi l-au prins. l-au 
tăiat cozile lungi şi negre unse cu grăsime de urs de care era 
atit de mîndru şi l-au spînzurat. 

Numărul de puncte de la cîntărirea sufletului: 350. 


Edmond Wells se uită la a doua sferă care s-a luminat. Igor 
a primit sufletul unui astronaut francez. Un individ singuratic, 
care a avut o copilărie grea alături de o mamă posacă. A stat la 
închisoare, dar s-a răscumpărat datorită misiunilor periculoase 
din spaţiu la care a participat în calitate de voluntar. În urma 
unor supărări din dragoste, a murit în timpul unei misiuni 
deosebit de riscante... 

Numărul de puncte la cîntărirea sufletului: 270. 

In fine, Venus adăposteşte sufletul unui chinez bogat, 
dispărut în urmă cu mai bine de două secole. Epicurean, deşi nu 
stătea foarte bine cu sănătatea, pasiunea lui erau mîncarea 
bună şi femeile frumoase. Se bucura de prietenia împăratului şi 
îi frecventa pe demnitarii din Cetatea Interzisă. A fost prins de 
tilhari în cursul unei călătorii în provincie. L-au jefuit şi l-au 
îngropat de viu. S-a zbătut mult timp sub pămînt. O moarte 
cumplită. 

Numărul de puncte la cîntărirea sufletului: 320. 

- Frumoasă alegere, apreciază Edmond Wells. Două dintre 
suflete depăşesc 333 de puncte. 

- Şi ce înseamnă 333 de puncte? 

- E vorba de media nivelului de conştiinţă al omenirii. Dacă 
adunăm notele sufletelor a şase miliarde de fiinţe omeneşti şi 
calculăm media, se obţine 333. Asta înseamnă că există o 
majoritate de oameni mai apropiată de podea decit de plafon... 
E datoria noastră să facem să crească numărul mediei, mă 
încurajează instructorul meu. 

Se uită cu atenţie la „clienţii” din „ouă”. 

- Obiectivul nostru, continuă Edmond, este să le creştem 
nivelul de conştiinţă. „Cînd un suflet se înalţă, întreaga omenire 
se înalţă”. 

- Vrei să spui că dacă reuşesc să ridic măcar nivelul unuia 
dintre clienţii mei, omenirea va putea să treacă de la 333 la 
334? 

- Progresele nu sunt chiar atit de spectaculoase. Ar trebui 
ca mulţi oameni să evolueze deodată pentru ca media să urce 
cu un punct, îmi explică mentorul meu. 

Imi cere să mă duc să asist la naşterea protejaţilor mei, ca 
să le impun, imediat după ce ies din pîntecele mamelor lor, 
amprenta îngerilor. Gestul va pecetlui pactul nostru între înger 


păzitor şi muritor păzit. Acum vor putea să uite de karmele 
anterioare. 

- Va fi destul să apeşi pe nasul lor ca să creezi o urmă. 

Repetă gestul cu degetul pe faţa mea. 

- Dar după aceea, orice întoarcere pe Pămînt este interzisă, 
bombăne el. Interzisă. 


13. ENCICLOPEDIE 


COOPERARE-RECIPROCITATE-IERTARE: În 1974, filosoful şi 
psihologul Anatol Rapaport, de la Universitatea din Toronto, a 
emis ideea că modul cel mai eficace de a te comporta faţă de 
cei din jur este: 1) cooperarea; 2) reciprocitatea; 3) iertarea. 
Adică, atunci cînd un individ, sau o structură sau un grup, 
întîlneşte alţi indivizi, structuri sau grupuri, are interesul să 
propună alianţa apoi, conform regulii reciprocităţii, să-i dea 
celuilalt în funcţie de ceea ce primeşte. Dacă celălalt ajută, îl 
ajută, dacă celălalt agresează, agresează şi el la rîndul lui în 
acelaşi mod şi cu aceeaşi intensitate. După care trebuie să ierte 
şi să propună din nou cooperarea. 

În 1979, matematicianul Robert Axelrod a organizat un 
concurs între computere autonome capabile să se comporte ca 
nişte fiinţe vii. O singură constrîngere: fiecare program trebuia 
să fie echipat cu comunicaţii de rutină, subprograme care îi 
permiteau să discute cu vecinii săi. 

Robert Axelrod a primit 14 dischete de programe trimise de 
colegi, profesori universitari interesaţi de acest concurs. Fiecare 
program avea legi diferite de comportament (cele mai simple: 
două linii de cod de conduită; cele mai complicate: vreo sută). 
Scopul era acumularea cît mai multor puncte. Unele programe 
aveau ca regulă să-l exploateze cît mai repede pe celălalt, să-i 
fure punctele apoi să schimbe partenerul. Altele încercau să se 
descurce singure, păstrindu-şi punctele, fugind de toate 
contactele cu cele care puteau să le fure. Altele aveau reguli de 
tipul: „Dacă celălalt este ostil, avertizează-l că trebuie să 
înceteze, apoi treci la o pedepsire a lui”. Sau: „Cooperează, apoi 
trădează prin surprindere”. 

Fiecare program a fost opus de două sute de ori fiecăruia 
dintre ceilalţi concurenţi. 


Cel care le-a bătut pe toate celelalte a fost programul lui 
Anatol Rapaport, echipat cu comportamentul CRP (Cooperare- 
Reciprocitate-lertare). 

Şi mai mult: programul CRP, plasat la grămadă în mijlocul 
celorlalte, este perdant la început în faţa programelor agresive, 
dar în cele din urmă iese victorios, apoi chiar „contagios” pe 
măsură ce i se lasă timp. Programele vecine, dîndu-şi seama că 
este cel mai eficace pentru acumularea de puncte, sfirşesc prin 
a adopta aceeaşi atitudine. 

Legea CRP se dovedeşte deci cea mai rentabilă pe termen 
lung. Fiecare o poate verifica zilnic. Asta înseamnă că trebuie să 
uitaţi toate afronturile pe care un coleg de muncă sau concurent 
vi le face şi să mergeţi mai departe propuniîndu-i în continuare 
să lucraţi cu el ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Pe termen 
lung, metoda este rentabilă. Nu e vorba de bunătate, ci de 
propriul vostru interes demonstrat cu ajutorul informaticii. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


14. FETUS JACQUES, LUNA A ŞAPTEA 


la te uită, ce ciudat!... Plutesc. Sunt într-un sac plin cu un 
lichid puţin opac. Mama? Probabil. 

Îmi amintesc de existenţa mea precedentă. Eram indian din 
America. Spuneam poveşti. Apoi au venit albii. M-au omorît. M- 
au spinzurat. 

Acum mă voi reîntoarce în lume. Dar unde? În ce ţară, în ce 
epocă, lingă ce părinţi? Mă cuprinde angoasa. 

Sus se discută. Probabil că e noua mea mamă. Ce zice? 
Sunt uimit că o pot înţelege atit de bine. Mama vorbeşte despre 
mine. Spune că mă va numi Jacques. Zice că noaptea lovesc cu 
piciorul şi că atunci vede cum virfurile degetelor mele de la 
picioare îi deformează pîntecele. Aha! Va să zică îi place? Foarte 
bine, haide să-i mai tragem! 

Zice că a recurs la haptonomie. 

- Ce-i aia haptonomie? întreabă prietena ei. 

- O tehnică ce permite de a-l face pe tată să participe la 
sarcină. Îşi pune palmele pe pîntecele soţiei şi, prin simplul 


contact cu palmele, semnalează că fetusul este aşteptat şi de a 
doua persoană. 

E adevărat. leri am simţit acele miini. Deci nu era numai 
mama, ci şi tata. 

Mama explică faptul că eu, copilaşul Jacques, recunosc 
perfect mîinile tatălui meu şi că mă cuibăresc imediat sub ele de 
cum le aşează pe piîntece. 

Împing cordonul ombilical. Mă plictisesc aici. Mă întreb cum 
va fi afară. 


15. FETUS VENUS, LUNA A ŞAPTEA 


Deci exist. 

E ciudat. Ştiu că sunt doar un fetus şi totuşi percep ceva. 
Nu afară. Alături de mine. 

Sunt înghesuită şi nu suport asta. Mă obsedează că nu pot 
să-mi mişc corpul. Fac tot ce-mi stă în puţină ca să identific ce 
mă blochează şi, brusc, descopăr că, lingă mine, se află un frate 
geamăn. 

Am un frate geamăn! 

Ghicesc că amindoi suntem legaţi de mama prin cordoanele 
noastre ombilicale, dar că în plus, minunat, dispunem de o 
conexiune directă între noi. Putem deci comunica. 

- Cine eşti? 

- Dar tu cine eşti? 

- Sunt o fetiţă în pîntecele mamei. 

- Şi eu sunt un băieţel. 

- Sunt încîntată că nu sunt singură. Totdeauna am 
considerat că viaţa de fetus e o experienţă solitară. 

- Vrei să-ţi vorbesc despre mine? 

- Bineînţeles. 

- M-am sinucis în viaţa precedentă. Mai aveam puţin timp 
ca să reuşesc, aşa că am fost reexpediat pe pămînt ca să-mi 
desăvirşesc karma. Tu? 

- Eu, înainte, am fost un chinez bătrîn, un mandarin bogat şi 
puternic. Aveam o mulţime de femei şi de servitori. 

Mă mişc. Aceste amintiri mă fac să mă întorc şi să mă 
întind. 

- Te stingheresc. 


- Sunt puţin cam înghesuită. Probabil că şi eu te 
stingheresc. 

- Mie mi-e totuna, surioară. Prefer să fiu mai înghesuit dar 
să fiu cu cineva, decit să stau singur cuc în penumbra asta. 


16. FETUS IGOR, LUNA A ŞAPTEA 


Deci exist. 

Nu discern mare lucru. Doar roşul bătînd în portocaliu din 
jurul meu. Şi percep nişte zgomote. Bătăi de inimă. Tranzitul 
intestinal. Vocea mamei. Spune nişte lucruri pe care nu le 
înţeleg. 

- Nu-vreau-să-păstrez-copilul-ăsta. 

Nu înţeleg nimic. 

Repet silabele pînă cînd redobiîndesc o cunoaştere veche 
care îmi permite să le interpretez. 

Voce de bărbat. Probabil că e tata. i 

- Eşti o proastă. l-ai dat deja un nume, Igor. Incepînd din 
momentul în care dai nume cuiva, el începe să existe. 

- La început l-am vrut, dar acum nu mai vreau copilul ăsta. 

- Îţi spun că e prea tîrziu. Trebuia să te gîndeşti la asta mai 
înainte. Acum nici un medic nu va accepta să-ţi întrerupă 
sarcina. 

- Niciodată nu e prea tirziu. Nu avem posibilitatea să 
creştem un plod, aşa că e mai bine să scăpăm imediat de el. 

Rînjeşte. 

- Eşti un ticălos! strigă mama. 

- Te asigur că pînă la urmă îl vei iubi, insistă tata. 

Plînset de femeie. 

- Am impresia că am în corp o tumoare care creşte şi mă 
macină. Asta mă dezgustă. 

Tata îşi drege glasul. 

- Ei, pînă la urmă, faci ce vrei! exclamă tata. Oricum, eu m- 
am săturat de veşnicele tale gemete. Plec. Te părăsesc. 
Descurcă-te. 

Uşă care se trîinteşte. Mama plinge, apoi ţipă. 

Trece un timp. Apoi, brusc, primesc o serie de lovituri de 
pumni! Tata a plecat. Deci mama îşi loveşte astfel singură 
pîntecele. 

Ajutor! 


N-o să-mi vină de hac. Încerc să mă răzbun cu o serie de 
lovituri cu piciorul cu totul derizorii. E uşor să te iei de unul mai 
mic decit tine, mai ales cînd celălalt e blocat şi nu poate să fugă. 


17. ENCICLOPEDIE 


HAPTONOMIE: La sfîrşitul celui de al doilea război mondial, 
Franz Veldman, medic olandez supravieţuitor al lagărelor de 
concentrare, considera că dacă lumea se ducea pe apa 
Simbetei, asta se datora faptului că copiii nu erau suficient de 
iubiţi destul de devreme. 

El a remarcat că taţii, preocupaţi în principal de munca lor 
sau de război, rareori erau preocupaţi de progenitura lor înainte 
de adolescenţă. Atunci a căutat un mijloc de a-i interesa pe taţi 
de la prima copilărie, chiar din timpul sarcinii mamei. Cum? Prin 
aşezarea directă a miinilor pe pîntecele genitor. El a inventat 
haptonomia, de la cuvintele greceşti hapto (a atinge) şi nomos 
(lege). 

Legea atingerii. 

Doar miîngiind cu atenţie pielea întinsă a mamei, tatăl 
poate să-şi semnaleze prezenţa copilului şi să facă prima 
legătură cu el. Experienţa a dovedit că, foarte des, fetusul ştie 
să recunoască cu precizie, dintre mai multe atingeri, pe cea a 
tatălui. Taţii cei mai dotați reuşesc chiar să-l facă pe copil să 
facă piruete de la o mînă la alta. 

Formînd cît mai curînd un triunghi „mamă-tată-copil”, 
haptonomia are meritul de a-l face mai responsabil pe tată. In 
plus, mama se simte mai puţin singură în timpul sarcinii. Ea 
împărtăşeşte experienţa cu tatăl şi poate astfel să-i vorbească 
despre ceea ce simte cînd mîinile tovarăşului ei de viaţă se 
aşează pe ea şi pe copilul lor. Haptonomia nu este, evident, 
panaceul copiilor fericiţi, dar ea deschide probabil căi noi în 
viaţa afectivă şi a mamei, şi a tatălui şi a copilului. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


18. IDEILE LUI RAOUL 


Mă uit la ouă. 


Părinţii lui Jacques folosesc haptonomia. Condiţii bune de 
gestație. 

Igor primeşte lovituri. Condiții de gestație foarte proaste. 

Spre marea mea surprindere, Venus are un frate geamăn. 
Nu ştiu dacă e bine sau rău. 

- Ne pierdem timpul aici. Să redevenim noi înşine. Să 
descoperim viitoarele limite. Să respingem cît mai departe 
frontierele lumilor cunoscute, îmi spune Raoul, venind iar să 
insiste imediat ce Edmond Wells pleacă. 

Sferele continuă să se rotească lent în faţa mea. Arăt spre 
ele cu bărbia. 

- Doar n-am să le ţin pe toate trei lipite de mine în 
permanenţă. Cum să fac să scap de ele? 

Raoul îmi arată că e destul să-mi întorc palmele spre sol 
pentru ca sferele să mă părăsească şi să-şi ia zborul. Imediat se 
îndreaptă spre nord-est ca nişte mici avioane teleghidate. 

- Unde se duc? 

- Undeva în munţi. 

Întorc iar palmele spre cer şi, imediat, cele trei sfere apar la 
orizont dinspre nord-est şi se reaşează automat în mîinile mele. 
Încep să înţeleg sistemul. Raoul e agasat. 

- Nu te mai distra. Am nevoie de ajutorul tău, Michael. 
Aminteşte-ţi de sloganul nostru din marea epocă a 
thanatonauticii: „Departe, tot mai departe, spre necunoscut”. 

Ridic capul spre cerul improbabil. 

- Nu mai există necunoscut. Numai responsabilităţi faţă de 
fetuşii noştri. 

Raoul mă invită să zburăm uşor spre est. Am schimbat locul 
de observaţie, dar tot rămîne o necunoscută. Nu ştim ce se află 
deasupra lumii îngerilor. Ajungem la limita estică a teritoriului 
lor. 

- Ce vrei să faci? 

Îmi arată cu capul poarta de Smarald. 

- Ştii foarte bine că vom trece de această poartă după ce 
vom salva un om, zic. 

Degetele lungi ale lui Raoul se agită în aer. 

- Dar încă n-ai înţeles? Clienţii noştri sunt toţi nişte cretini 
care nu vor evolua niciodată. 


19. FETUS JACQUES, OPT LUNI 


Sunt nervos. Tot agitîndu-mă în interiorul mamei, mă încurc 
în cordonul ombilical. Mi se înfăşoară în jurul gitului şi, atunci, 
retrăiesc întreaga dramă a spînzurării mele. Intru în panică, 
încremenesc. Încercînd să mă mişc, reuşesc să scap. 


20. FETUS VENUS, OPT LUNI 


Lichidul amniotic începe să aibă un gust amar. Ce se 
întîmplă? 

- Hei, geamănule! Avem o problemă! Dormi? 

Geamănul răspunde cu greu. 

- Mă simt obosit, foarte obosit... Am impresia că mă golesc. 

încerc să înţeleg ce se întîmplă, pentru că eu mă 
îmbogăţesc cu o hrană delicioasă. O substanţă plină de 
inteligenţă, de dulceaţă şi de blîndeţe. Tresar. 

- Mă îmbuib cu energia ta! 

- Deci asta e, murmură el. Cunosc acest fenomen. 

Se exprimă cu greutate. 

- Suntem nişte gemeni speciali. Ştiu asta pentru că în viaţa 
mea precedentă am fost obstetrician. Mi-au mai rămas citeva 
amintiri. 

- Explică-mi. 

- Ei bine, am creat între noi o conexiune, un vas mic care 
ne leagă direct, independent de organele mamei noastre. E doar 
o mică venă, dar e destul de groasă ca să putem face schimburi 
de lichide între noi. De aceea ne înţelegem atit de bine. Dar tot 
din aceeaşi cauză, unul dintre noi, în acest caz e vorba de tine, 
nu se poate opri să nu tragă de la celălalt. Dacă nu ne scoate de 
aici în zilele următoare, mă vei aspira complet. 

Mă înfior. 

- Şi? 

- Şi voi muri. 

Tace, epuizat. Dar insist: 

- Cei de afară ştiu asta? 

Are nevoie de cîteva clipe ca să răspundă. 

- Ştiu probabil că e vorba de gemeni, dar nu ştiu că mă 
aspiri. De altfel, ieri ne-au dat nume la amîndoi. Pe tine te 
cheamă Venus şi pe mine George. Bună ziua, Venus! 


- Ăăă... bună ziua, George! 

Cuprinsă de panică, încep să bat cu ce pot. 

- Ei, voi de sus, de afară, faceţi ceva! Declanşaţi naşterea. 
George moare! 

Bat rău de tot cu picioarele. El mă linişteşte. 

- Lasă, e prea tirziu. Voi continua să trăiesc prin tine. Voi fi 
totdeauna prezent în tine, Venus. 


21. FETUS IGOR, OPT LUNI 


Dorm doar cu un ochi. Mama plinge. Vorbeşte singură şi 
bea multă vodcă. Se ameţeşte şi sunt şi eu puţin cam beat. Cred 
că încearcă să mă otrăvească, dar corpul meu se obişnuieşte şi 
dezvoltă propriul sistem de rezistenţă. Rezist la băutură. 

Mamă, n-ai să-mi vii de hac. Vreau să mă nasc. Naşterea va 
fi răzbunarea mea. 

Deodată simt un şoc puternic. Cad pe burtă. Am faţa 
strivită. Ce se întîmplă? Înţeleg ce murmură: „O să te termin, o 
să te termin. O să mori, voi reuşi”. 

Alt şoc. 

Incerc să înţeleg ce se întîmplă afară şi cred că ghicesc. Se 
trinteşte jos pe burtă ca să mă spargă! 

Mă cramponez. Pînă la urmă renunţă. 

Pîndesc următorul atac. Ce mă mai aşteaptă? O andrea? 
Ţine-te bine, Igor. Rezistă. Afară e probabil foarte frumos... 


22. MISTERUL CELOR CARE SUNT 7 


Raoul mă trage spre o bătrină doamnă-înger, pe care o 
recunosc pentru că am văzut-o în ziare: Maica Tereza. 

- Pe Pămînt a fost de o generozitate uimitoare. O sfintă 
printre sfinţi. Cu toate astea, e la a patra serie de clienţi şi 
continuă. Păi, dacă Maica Tereza nu a reuşit să devină un 7, 
atunci chiar că nimeni nu poate să reuşească. 

Intr-adevăr, bătrina pare speriată în faţa sferelor ei şi 
scoate mici exclamaţii agasate, ca şi cum s-ar frige cu nişte ouă 
adevărate pe care le-ar scoate din apă clocotită. 

- Edmond Wells mi-a spus că în viaţă nu înfruntăm decit 
problemele pe care suntem în stare să le rezolvăm. 

Raoul ia un aer cit se poate de dispreţuitor. 


- Crezi că înţelegi totul? Nu dispunem nici măcar de ştiinţa 
care să ne permită să ne măsurăm ignoranţa. 

- Lumea galbenă a cunoaşterii mi-a dezvăluit răspunsurile 
la întrebările pe care mi le puneam ca muritor. Edmond Wells m- 
a învăţat sensul evoluţiei conştiinţei; e vorba de secretul formei 
cifrelor indiene. Asta e tot ce trebuie înţeles. 

- Aşa crezi? Pe vremuri eram thanatonauţi, oameni 
spirituali. Nişte 5. Acum suntem îngeri. Nişte 6. Următoarea 
etapă e să devenim nişte 7. Dar ce este un 7? 

- Un 7 este o fiinţă care a primit nota de 700 de puncte, 
încerc eu să explic. 

Dacă n-aş fi fost imaterial, simt că Raoul m-ar fi scuturat ca 
pe un prun. 

- Şi concret, ce e un 7? Un super înger? O altă entitate? 
Dacă observi diferenţa între bieţii 5 şi noi, care suntem 6, ai 
toate motivele să-ţi pui tot felul de întrebări despre ce-ar putea 
să fie un 7. Nu crezi? 

Prietenul meu se agită degeaba; rămîn circumspect. Devine 
visător. 

- Poate că a fi 7 e ceva grandios. Am căutat în texte. E scris 
că deasupra îngerilor sunt „heruvimii”, „serafimii”. E vorba de 
„dominări” de „tronuri”. Eu însă cred că gradul superior îngerilor 
ar putea foarte bine să fie cel al... 

Murmură de parcă i-ar fi frică să nu fie auzit: 

- Al zeilor. 

Îmi recunosc foarte bine vechiul prieten, totdeauna gata să 
jongleze cu ipotezele cele mai delirante. 

- De ce spui „zei” şi nu „un zeu”? 

Se vede bine că s-a gîndit mult la asta. 

- În ebraică, Dumnezeu se spune „EL”, şi totuşi, în texte, 
este scris „ELOHIM”, care este forma pentru plural. 

Ne prefacem că mergem agitind picioarele la nivelul 
pseudo solului, aşa cum păşeam altădată pe pămînt. 

- Ai vorbit despre asta cu ceilalţi îngeri? Ei ce zic? 

- În privinţa asta, ceilalţi îngeri nu sunt deloc diferiţi de 
ceilalţi muritori. Jumătate cred în Dumnezeu. O treime sunt atei, 
nu cred în nimic. Celălalt sfert e format din agnostici care, ca şi 
noi, recunosc că nu ştiu dacă există Dumnezeu. 

- O jumătate, o treime şi un sfert fac mai mult decit un 
întreg, depăşeşte cu puţin. 


- Normal. Există unii care au două puncte de vedere 
simultan sau alternativ, recunoaşte prietenul meu. 

Recapitulează: 

- 4: oamenii; 5: înţelepţii; 6: îngerii; 7: zeii. Pare logic, nu? 

Nu răspund imediat. Muritorii nu ştiu nimic despre existenţa 
sau inexistenţa lui Dumnezeu, nu dispun de nici o dovadă şi ar 
face bine să se arate modeşti. 

Pentru Michael Pinson care am fost, poziţia unui om cinstit 
este neapărat agnosticismul, de la agnostos (fără certitudine). 
După părerea mea, agnosticismul ar corespunde perfect 
faimosului pariu al lui Blaise Pascal, care considera că era bine 
să se mizeze pe existenţa lui Dumnezeu. Eu, pe Pămînt, 
acceptasem că exista o şansă din două pentru ca după moarte 
să fie o altă viaţă, o şansă din două ca îngerii să existe, o şansă 
din două ca să existe Paradisul. Aventura thanatonauţilor îmi 
arătase că nu mă înşelasem. Deocamdată nu mi se părea 
necesar să cresc sau să scad şansele de a crede în Dumnezeu. 
Pentru mine, Dumnezeu era o ipoteză de 50%. 

Raoul a continuat: 

- Aici se spune că „de sus” a venit o directivă: s-a terminat 
cu miracolele, cu tot felul de mesia, profeţi, noi religii 
„revelate”. Cine dispune deci de atita putere, de atita viziune în 
timp ca să ia o astfel de decizie dacă nu un zeu sau nişte zei? 

Raoul e mulţumit de efectul produs. Işi dă seama de 
perplexitatea mea. Oare viitoarea mea misiune e să devin un 
zeu? Nici măcar nu îndrăznesc să mă gindesc la asta. 

- Poarta asta dă spre Olimp, sunt convins de asta, insistă 
Raoul Razorbak arătînd spre poarta de Smarald. 

Jenat, mă prefac că mă uit la un ceas imaginar. 

- Bun. Trebuie să mă duc pe Pămînt ca să asist la naşterea 
clienţilor mei, zic. 

- Vin şi eu cu tine. 

Ca să vezi! 

- Vrei să vii pe Pămînt cu mine? 

- Da, răspunse el. De mult n-am mai fost acolo. Mai exact 
de la ultima dată cînd mi-am pus amprenta. 

- Ştii foarte bine că e interzis să vii pe Pămînt în afara 
acestor momente. 

Raoul face un salt, ca să arate că vrea să se destindă 
zburînd pe distanţe mari. 


- E interzis să interzici. Hai, Michael, ştii foarte bine că sunt 
şi rămîn un rebel! 

Se opreşte în sfirşit în faţa mea şi, luînd expresia cea mai 
angelică, reproduce din memorie un extras din Enciclopedia 
cunoaşterii relative şi absolute de Edmond Wells, volumul IV, 
învăţat pe de rost. 


23. ENCICLOPEDIE 


A ÎNCĂLCA: Societatea are nevoie de cei care nu respectă 
legile. Ea stabileşte legi ca să fie încălcate. Dacă toată lumea 
respectă regulile în vigoare şi se supune normelor: şcolaritate 
normală, muncă normală, atitudine cetăţenească normală, 
consum normal, atunci întreaga societate e „normală” şi 
stagnează. 

Imediat ce sunt descoperiţi, cei care încalcă legile sunt 
denunţaţi şi excluşi, dar cu cît societatea evoluează cu atît mai 
mult trebuie să genereze discret veninul care o va constringe să 
dezvolte anticorpi. Va învăţa astfel să sară din ce în ce mai sus 
peste obstacolele întîlnite în cale. 

Deşi necesari, cei care încalcă legile sunt totuşi sacrificați. 
Ei sunt în mod regulat atacați, batjocoriţi pentru ca, mai tirziu, 
alţi indivizi „intermediari faţă de normali” să poată reproduce 
aceleaşi încălcări ale legilor, dar de data asta digerate, 
codificate, dezamorsate. Şi atunci ei vor culege roadele 
inventării încălcării legilor. 

Dar să nu ne lăsăm înşelaţi. Chiar dacă aceşti „pseudo 
încălcători de lege” vor deveni celebri, singurul lor talent a fost 
că au ştiut să-i repereze primii pe adevărații indivizi care au 
încălcat legea. Aceştia din urmă vor fi uitaţi şi vor muri convinşi 
de a fi fost precursori şi neînţeleşi. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


24. PLIMBARE PE PĂMÎNT 
Trecem de poarta de Safir bleumarin. 


Discret, ca să nu fim remarcaţi de arhangheli, ne infiltrăm 
în Styx şi ne deplasăm de-a lungul lui. Traversăm cele şapte 


teritorii ale continentului morţilor, ieşim din conul central, 
pătrundem în spaţiul întunecat şi ne luăm zborul spre Pămînt. 
Ca înger, zbori şi mai repede decit ca mort. Mi se pare că mă 
deplasez cu o viteză apropiată de cea a luminii. În curînd zărim 
în depărtare planeta natală. Străbatem atmosfera în acelaşi 
timp cu tot felul de mici meteoriți care iau foc şi cărora le zicem 
stele căzătoare. 

Coborim mereu. Trecem pe lîngă un avion din care sar 
amatori de zbor în cădere liberă. Raoul se plasează în faţa unuia 
dintre muritori, care bineînţeles nu-l vede, şi se distrează 
dublîndu-i viteza. Îi cer să înceteze cu aceste copilării. Eu am un 
ou pe punctul de a se deschide. 

Aterizăm undeva într-o cîmpie a Toscanei. 

Nostalgie. Avem un sentiment propriu probabil primilor 
astronauți care se întorceau din misiune. Dar „casa noastră” nu 
mai e aici jos, ci „sus”... Am impresia că am devenit străin la 
mine acasă. 

Raoul îmi face semn că nu avem timp de pierdut. Trebuie 
să ajungem repede la spitalul din Perpignan unde mă aşteaptă 
primul client: Jacques Nemrod. 


25. NAŞTEREA LUI JACQUES 


Deci mă voi naşte. 

Prima dată zăresc o lumină orbitoare în fundul unui tunel. 

Sunt împins. Sunt tras. 

Imi amintesc de viaţa mea precedentă. Am fost un indian 
pueblo, spînzurat de nişte căutători de aur. Ultimul meu gînd a 
fost: „Nu au dreptul să mă omoare aşa, cu picioarele departe de 
pămînt”. M-au spînzurat. M-am sufocat. Mă sufoc. 


Repede. Raoul îmi spune că trebuie să acţionez repede. Îmi 
explică ce să fac: să-i aplic o „sărutare de înger”. 


În mintea mea se imprimă imagini ale ultimului masacru. 
Săgeţile noastre contra gloanţelor lor. Arcurile împotriva 
puştilor. Tabăra cuprinsă de flăcări. Capturarea mea. Îmi taie 
cozile şi îmi pun o frînghie în jurul gitului. 


Jacques e mai departe sub şocul morţii. E foarte nervos. Îi 
şoptesc: „Sst, uită trecutul”. Raoul îmi spune să-i pun amprenta 
îngerilor. Cum să fac? Îmi spune că trebuie să apăs cu arătătorul 
deasupra gurii, ca şi cum aş vrea să-l constrîng să tacă. 

Pun degetul sub nas şi imprim şănţuleţul sub nările micuţe. 

Jacques se linişteşte. 


Nu ştiu ce s-a întîmplat adineauri. O prezenţă? În orice caz, 
am uitat totul despre existenţa mea precedentă. Ştiu că trebuia 
să-mi amintesc de ceva, dar nu mai ştiu de ce. De altfel, am mai 
trăit vreodată? Nu, nu cred. 

Deci mă voi naşte. 

Sunt tras spre lumină. Aud strigăte. 

Mama. 

Aud o voce care ordonă: 

- Împingeţi, doamnă. Haide, împingeţi cîte puţin. Imitaţi 
respiraţia cîinelui. 

Mama începe să se opintească. 

Altă voce: 

- Treaba asta durează de cîteva ore. Copilul nu vine bine. Ar 
trebui să facem o cezariană... 

- Nu, nu, zice mama, lăsaţi-mă. Voi reuşi singură. 


Ah, iar sunt împins. Simt în jurul meu ca nişte valuri care 
mă trag. Înaintez pe un canal întunecat. Alunec cu picioarele 
spre lumina orbitoare. Degetele de la picioare au ajuns într-o 
zonă rece. Îmi vine să urc înapoi şi să mă ghemuiesc la căldură, 
dar nişte miini cu mănuşi de cauciuc mă apucă şi mă trag spre 
frig. 

Ajung cu picioarele afară, apoi cu fundul, cu burta. lar sunt 
tras. Doar braţele şi capul mai sunt încă protejate. Restul 
corpului dîrdiie de frig. lar sunt tras, dar am bărbia blocată într- 
un unghi, şi nu cedez. 

- Nu vom reuşi, nu iese, spune doctorul. 

- Ba da, ba da, geme mama. 

- O mică episiotomie, spune o voce. 

- E indispensabilă? întreabă mama, deloc entuziasmată. 

- Riscăm să-i afectăm capul continuînd să-l tragem aşa, i se 
răspunde. 


Rămîn un moment cu corpul la rece, cu capul la cald şi 
braţele lipite de urechi. O lamă apare lîngă bărbia mea. O 
sfişiere şi, în jurul meu, presiunea scade. Brusc, sunt tras încă o 
dată de picioare şi de data asta capul meu iese. 

Deschid ochii. Lumina îmi sfredeleşte capul. Mă grăbesc să- 
i închid. 

Sunt apucat bine. Nu am timp să-mi dau seama ce mi se 
întîmplă. Sunt ţinut de picioare cu capul în jos. Au! Au! Au! M-am 
săturat să tot fiu maltratat. Ţip de furie. Ţipă şi ei. 

Ah, n-am să uit niciodată naşterea asta! Ţip din ce în ce mai 
tare. Asta pare că le face mare plăcere. Rid. Rid de mine? Nu 
sunt sigur, aşa că pling. Ei rîd mai departe. Mă dau din mînă în 
mînă. Cineva îmi pipăie sexul şi zice: 

- E băiat. 


În mod obiectiv, privirea mea de înger îl vede destul de 
urit... Raoul se uită la noul-născut şi izbucneşte în risul lui 
puternic de altădată. 

- Adevărat că e nasol. 

- Crezi că chestia asta se va aranja? 

Medicul anunţă că clientul meu cîntăreşte trei kilograme. 
Raoul mă bate pe spate de parcă eu aş fi reuşit această 
performanţă. 

- Toţi nou-născuţii arată chirciţi cînd ies din piîntecele 
mamei lor. lar cînd sunt scoşi cu forcepsul, e şi mai rău. 


M-am născut. 

- Ce scump e! îşi zic nişte voci pe care tot nu le înţeleg. 

Toată lumea ţipă pe planeta asta. Nu ştiu să vorbească în 
şoaptă? E prea multă lumină, prea mult curent de aer, prea mult 
zgomot, prea multe mirosuri. Locul ăsta nu-mi place deloc. Pot 
să mă întorc de unde am venit? Dar nimeni nu-mi cere părerea. 
Sunt preocupaţi să discute despre nu ştiu ce care li se pare 
foarte important. 

- Şi cum îi veţi zice băiatului? 

- Jacques. 

Scandalul continuă. Nişte foarfece se apropie de corpul 
meu care tremură. Ajutor! Taie cordonul ombilical şi asta îmi 
provoacă un frig cumplit. 


26. NAŞTEREA LUI VENUS 


Îmi amintesc de existenţa precedentă. Eram un negustor 
chinez foarte bogat şi foarte puternic. Călătoream în lectică 
împreună cu oamenii mei. Am fost atacați de tilhari. Ne-au 
capturat pe toţi apoi m-au obligat să-mi sap propriul mormînt şi 
m-au aruncat în el. l-am implorat să-mi lase viaţa în schimbul 
tuturor bunurilor mele. Au aruncat-o peste mine pe una din 
servitoarele mele. „la-o, ţi-o lăsăm ca să te distrezi şi tu.” Apoi 
ne-au acoperit cu pămînt. Pămintul mi-a intrat în ochi. 
Servitoarea s-a sufocat prima şi am simţit că viaţa îi părăseşte 
corpul. Am încercat să îndepărtez pămîntul cu mîinile, dar eram 
prea gras ca să mă eliberez. Prea multe mîncăruri bune... 

Mă sufoc. Nu suport închiderea asta oribilă. Deschid ochii. 
Cînd eram negustor chinez, am murit într-un univers negricios. 
Deschid ochii acum într-un univers roşiatic. Sunt tot apăsată. Şi 
lîngă mine e şi acum un cadavru! 

E George, fratele meu geamăn, pe care l-am ucis fără să 
vreau. 

Mă sufoc, vreau să ies de-aici. Aer, aer! Mă zbat. Azi corpul 
meu e mai uşor. Lovesc, gesticulez. Trebuie neapărat să fie 
cineva capabil să mă ajute să ies. 


lată-ne la căpătiiul lui Venus. 

Ceva nu e în regulă în mintea ei. Încerc să pătrund în 
sufletul copilaşului şi constat că nu pot. Aici se află limita muncii 
noastre de îngeri. Nu putem citi gîndurile clienţilor noştri. 

Probabil că e chinuită de trecut. Mă grăbesc să-mi pun 
amprenta, dar e febrilă, se mişcă întruna şi nu pot s-o ating. 

- Face o criză de claustrofobie, zice Raoul. 

- Deja? 

- Bineînţeles. Amintirea morţii precedente lasă uneori 
cîteva sechele. Nu suportă să stea într-un loc închis. Nu avem 
timp pentru amprentă. Repede, trebuie să acţionăm. 

- Transmit medicului intuiţia unei cezariene. 


Lumină. Libertatea, în sfîrşit! Nişte miini mă eliberează din 
închisoarea mea, dar ceva rămîne agăţat de mine. 

E cadavrul lui George! Mă strînge de parcă n-ar vrea să mă 
părăsească niciodată. Ce grozăvie! Am murit ca bărbat cu un 


cadavru de femeie în braţe şi renasc femeie agăţată de cadavrul 
unui bărbat. 

Infirmierele sunt obligate să folosească pensete mici pentru 
a obliga, unul cîte unul, degetele lui George să-mi dea drumul. 


- Sst, uită trecutul. 

Imediat ce trupşorul iese la aer, îi imprim semnul îngerilor 
deasupra buzelor. Prea ocupați ca să o desprindă de George, 
medicii nu se uită la mutrişoara lui Venus. Altfel ar fi văzut cum 
apare brusc un şănţuleţ sub nasul ei. 


27. NAŞTEREA LUI IGOR 


Deci mă voi naşte. _ 
Imi amintesc că eram astronaut. Imi amintesc că eram 
disperat. 


lată-ne acum lîngă Igor. Şi el e nervos. Îţi rememorează 
viaţa anterioară şi traumatismele suferite. Dau fuga şi îi aplic 
imediat amprenta îngerilor. „Sst, uită trecutul.” Nu vrea să se 
liniştească. Apăs mai tare şi n-am ce să fac dacă şănţuleţul lui 
va fi mai adînc. Îşi recapătă în sfîrşit puţină linişte. 


Mama s-a prăbuşit pe stradă. De cînd începuse să nege 
simptomele, ar fi trebuit să mă aştept. Greţuri. Ameţeli. De 
fiecare dată primeam lovituri drept pedeapsă. Ca şi cum ar fi 
fost vina mea! 

De data asta a pierdut apa, sunt pe uscat şi, în plus, e şi 
leşinată. 

Nişte oameni au cules-o de pe stradă. Cineva a strigat că 
probabil e însărcinată şi că trebuie dusă de urgenţă la spital. 

- Mi-e mai bine, spune mama venindu-şi în simţiri. A fost 
doar un leşin datorat alcoolului. 

Noroc că nu au ascultat-o. 

Spitalul e departe. Maşina merge repede. Ghicesc asta 
după zdruncinături. 

- Respiră lent, spune o voce de femeie. 

- N-am nimic, vreau să mă întorc acasă, repetă mama. 

Ș Incep să mă sufoc înăuntru. Voi muri şi atunci ea a cîştigat. 
Incep contracţiile. Era şi timpul. Cuplul de automobilişti - ştiu 


asta pentru că aud alternativ o voce de bărbat şi una de femeie 
- intră în panică. Maşina accelerează. Zdruncinăturile sporesc 
contracţiile. Mă aşez în poziţia cuvenită. 

HAIDEŢI. SUNT GATA. 

- Nu ştiu cum să fac, spune bărbatul suspinînd. N-am ajutat 
pe nimeni să nască; sunt brutar. 

- Atunci imaginează-ţi că scoţi o piine din cuptor, 
mototolule! 

- O să moară, o să moară, se lamentează bărbatul. 

Dar eu unde sunt! În ciuda genitoarei mele ostile şi a 
acestor doi incapabili, am chef să trăiesc şi voi trăi. 

leşirea e pe-aici: „Exit”. 

Scot în întregime capul. Asta e cel mai greu. Deschid ochii 
şi nu mai văd nimic. Totul e vag. 

- Înfăşoară-l în haina ta, ordonă femeia. 

Bine, am reuşit să fac ce era mai greu. M-am născut. Restul 
ar trebui să fie mai uşor. 


- Am crezut că nu vom reuşi. Nu ştiam că o naştere poate 
să fie atit de grea. 

- Se uită repede, mă îmbărbătează Raoul. Ai văzut că am 
făcut bine venind cu tine. Am fost doi care i-au influenţat pe 
ceilalţi automobilişti şi am ferit maşina de un eventual accident. 

- Sunt foarte înduioşători... 

- Aiurea... sunt nişte monştri, asta sunt! lar coşmarul abia a 
început. Acum vei cunoaşte ce e mai rău. 

- Ce? 

Raoul ia un aer dezolat. 

- LIBERUL ARBITRU! Liberul arbitru al oamenilor este 
dreptul lor de a alege ce fac cu viaţa lor. Deci dreptul de a se 
înşela. Cel de a provoca catastrofe. Fără a da socoteală cuiva. 
Fără să-şi asume răspunderea. Şi nu se jenează. Ah, te rog, 
fereşte-te de aceste cuvinte fatale: „liber arbitru”. 


28. ENCICLOPEDIE 


GESTAŢIE: Gestaţia micului om ar trebui în mod normal să 
se facă în optsprezece luni ca să fie completă. Or, după nouă 
luni, este necesară scoaterea lui din corpul matern deoarece 
capul său este deja prea mare şi, dacă s-ar mai aştepta, ar 


deveni prea voluminos ca să mai treacă prin bazinul mamei. E 
ca şi cum ar fi o eroare de dimensionare între tun şi ghiulea. 

Deci fetusul părăseşte piîntecele matern înainte de a fi 
complet format. Consecinţă: este indispensabil să fie prelungite 
cele nouă luni de viaţă intrauterină ale fetusului cu nouă luni de 
viaţă extrauterină. 

In timpul acestei perioade foarte delicate, îngrijirea trebuie 
să fie însoţită de o prezenţă foarte intensă a mamei. Părinţii vor 
trebui să elaboreze un piîntece afectiv imaginar în care nou- 
născutul se va simţi cu atît mai protejat, iubit şi acceptat, cu cit 
nu s-a născut cu adevărat. La nouă luni se produce ceea ce se 
numeşte „doliul bebeluşului”, cînd copilul devine conştient că 
există o diferenţă între el şi lumea exterioară. Din acel moment 
se va putea recunoaşte într-o oglindă ca fiind diferit de restul 
decorului. Aceasta va fi naşterea lui adevărată. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


29. GESTIONAREA CLIENŢILOR 

Edmond Wells mă aşteaptă la intrarea pe poarta de Safir. 
Se strimbă uşor cînd îl zăreşte pe Raoul, înţelegind că acel înger 
puţin cam neobişnuit m-a însoţit pe Pămînt dar, deoarece nu e 
îngerul lui instructor, rămîne circumspect. 

- Au mers bine botezurile? întreabă el nonşalant. 

- Fără probleme! 

z Edmond Wells Îmi propune să mergem în zona de sud-vest. 
In jurul nostru, alţi îngeri discută cîte doi şi zburătăcesc ca nişte 
perechi de rîndunici. Mentorul meu întinde braţele ca să vireze 
scurt spre stînga. Îl urmez. 

- Acum e timpul să te învăţ treaba propriu-zisă. 

Alege un colţ liniştit în munţi şi aterizăm. 

- Trebuie să-ţi orientezi clienţii pe calea cea bună. Drumul e 
diferit de la unul la altul. Misiunile sufletului lor s-au fixat de 
mult timp. Sunt scopuri deosebite şi diferite pentru fiecare şi, la 
fiecare viaţă, încearcă să se amelioreze urmînd această direcţie. 
Dar tu nu ştii nimic despre aceste misiuni. Poţi, fireşte, să le 
deduci pornind de la comportamentul lor, dar singurul criteriu 
obiectiv al evoluţiei lor rămîne numărarea punctelor la Judecată. 
Cel care merge în direcţia bună îşi va vedea la cîntărire nota 


îmbunătăţindu-se de la o viaţă la alta. Nu uita că la 600 de 
puncte clientul iese din joc. 

- Cum pot să-i ajut? 

Mă prinde de miini, le întoarce şi face să vină cele trei sfere 
luminoase. Lumina mişcătoare a celor trei ecrane sferice se 
reflectă pe feţele noastre transparente. 

- Ai la dispoziţie cinci pîrghii: 1) intuiţiile; 2) visele; 3) 
semnele; 4) mediumii; 5) pisicile. 

Înregistrez. Continuă. 

- intuiţia. Îţi ghidezi clientul spre ce trebuie să facă, dar 
indicaţia îi ajunge în mod atit de atenuat încît abia o percepe. 

- Visele? 

- Evident, am fi tentaţi să le oferim direct, prin intermediul 
viselor, soluţiile la problemele lor. Numai că nu avem acest 
drept. Trebuie să folosim un discurs oniric în cursul căruia să 
strecurăm indicaţii sub formă simbolică. Dacă clientul tău e în 
pericol, de exemplu, îl vei face să viseze că-şi pierde dinţii sau 
părul. Problema cu visele este fie că le uită la trezire, fie le 
înţelege greşit. Ca mesajul să fie recepționat, uneori este nevoie 
să fie repetat citeva nopţi la rînd cu ajutorul unor istorii 
simbolice diferite, dar păstrind totdeauna acelaşi nucleu de 
informaţie. Marele talent al îngerilor constă în a fi regizorii 
viselor. Fiecare client are propria lui lume de referinţe pe care 
este important să o utilizeze cu bună ştiinţă. De aceea toate 
lucrările care repertoriază o simbolică generală a viselor sunt 
nule şi neavenite. 

Mîngiie sfera lui Venus. 

- Semnele? 

- Funcţionează la fel ca intuiţiile. E vorba de intervenţii 
directe, dar care nu merg totdeauna. Pe vremuri, oamenii luau 
deciziile observînd zborul păsărilor sau consultind măruntaiele 
unui pui. Pentru noi era atunci mai uşor. Acum trebuie să 
inventăm semne. Un cîine care latră şi care semnalează că nu 
trebuie s-o iei pe-acolo... O poartă ruginită care refuză să se 
mişte în balamale... 

- Mediumii? 

- De folosit cu zgircenie. Mediumul este un om care a primit 
capacitatea de a percepe vocile îngerilor. Dar rămîn două 
piedici. Mai întîi, uneori ne înţeleg greşit. Apoi, se întîmplă să 


profite de darul lor ca să exercite un ascendent asupra fiinţelor 
care îi ascultă. Folosirea lor se face numai în cazuri disperate. 

- Şi... pisicile? 

- Pisicile sunt în majoritate puţin mediumi. Numai că nu 
obţin din capacităţile lor nici bani şi nici putere. În schimb, au un 
inconvenient major: nu vorbesc şi nu pot lansa avertismente 
directe. 

Stau şi mă gîndesc. Mijloacele mele de intervenţie mi se 
par într-adevăr destul de modeste pentru a lupta împotriva 
spectrului liberului arbitru. 

- Mai există şi alte pîrghii? 

Edmond Wells mîngiie sfera lui Igor. 

- Aceste pirghii, folosite cu îndeminare, permit deja 
obţinerea cîtorva rezultate foarte bune. 

Mă întind. 

- Grozav, totdeauna am visat să conduc oamenii! Nişte 
bărbaţi adevăraţi, o femeie adevărată! E mult mai excitant decit 
într-un joc video de simulare de genul „încearcă să faci să 
supravieţuiască personajul tău în mediu ostil”. 

- Atenţie, n-ai voie să faci orice. Ai o mare datorie faţă de 
clienţii tăi. Trebuie să le îndeplineşti dorinţele. Şi cînd spun 
dorinţe, asta înseamnă absolut toate dorinţele lor. 

- Chiar şi cele contrare propriilor lor interese? 

- In asta constă enormul privilegiu al celor 50 de procente 
de liber arbitru. E interzis să ne atingem de el. Trebuie să le 
respecţi şi dorinţele cele mai aberante. 

Raoul avea dreptate. Duşmanul nostru nu e diavolul sau alt 
„răutăcios” ceresc. Duşmanul nostru este liberul arbitru al 
oamenilor. 


30. JACQUES, UN AN 


Îmi trăiesc viaţa de bebeluş. 

Nu-mi place cînd părinţii mă iau pe sub braţe. Îmi place 
cînd mă apucă de fund şi pot să mă aşez în palmele miinilor lor. 

Tata mă aruncă deseori în aer. E gata să mă lovesc de 
tavan. Asta mă sperie. De ce se simt obligaţi taţii să-şi arunce 
copiii în aer? 

Totul mă sperie. Îmi vine să mă ascund sub cuverturi şi 
ceilalţi să mă lase în pace. 


O fetiţă mi-a fost prezentată ca fiind sora mea. Aş zice că îi 
pare bine că mă vede, pentru că îmi pune tot timpul ceva în 
gură şi zice: „Haide, bebeluşule, trebuie să măniînci”. Mă pune în 
căruţul păpuşii ei şi aleargă peste tot strigind: „Bebeluşul e 
murdar! Trebuie să i se facă baie şi să fie spălat cu şampon pe 
ochi!” 

Nu e singura fetiţă de pe-aici care se pretinde a fi sora mea. 
Mai sunt şi altele, pe care le percep ca pe nişte prezenţe 
interesante, dar potenţial periculoase. Unele mă pupă, altele mă 
trag de păr. Unele îmi dau biberonul şi altele mă gidilă. 

Am descoperit că, în familie, avem şi o pisică. Imi apare ca 
entitatea cea mai senină din casă. Blana ei e la fel de catifelată 
ca pluşul ursuleţilor mei şi face un zgomot grav cînd toarce, care 
îmi place foarte mult. 

Surorile mele încearcă să-mi arate cum să merg. Am mai 
căzut o dată şi amintirea vînătăilor mă face temător în faţa unor 
noi tentative. Statul în picioare mă îngrijorează. În patru labe 
cazi mai de jos. 

În afară de pisică, elemente liniştitoare în familie mai sunt 
olita şi televizorul. Cînd sunt pe oliţă, nimeni nu vine să mă 
deranjeze. Televizorul are proprietatea de a se mişca tot timpul 
şi, în plus, toarce ca pisica. 

La televizor sunt poveşti în permanenţă. Îmi plac la nebunie 
poveştile. Mă fac să-mi uit temerile. 


31. VENUS, UN AN 


Toţi mă pupă şi sunt atenţi cu mine. Mama repetă întruna 
că sunt cea mai frumoasă fată din lume. M-am văzut în oglindă 
şi, într-adevăr, sunt încîntătoare. Am un păr lung şi negru ca 
abanosul, pielea mea de culoarea mierii e fină şi catifelată ca 
mătasea şi am ochii de un verde deschis. Se pare că, la 
naşterea mea, contrar celorlalţi bebeluşi, n-am fost nici măcar 
„şifonată”. Mama mi-a explicat că asta s-a întîmplat pentru că 
am ieşit direct din pîntecele ei fără ca ea să fi trebuit să facă 
vreun efort ca să mă dea afară. 

În afară de asta, mi-au prezentat un domn bătrîn, tatăl 
mamei mele. Ei îi zic „tataie” şi tataie nu mă mai slăbeşte cu 
pupicurile lui umede. Urăsc pupicurile umede. Dacă face nişte 


chestii atît de băloase, asta înseamnă că duce lipsă de 
afecţiune. 

Seara cer să mi se aprindă o veioză lingă pat ca să nu 
rămîn în întuneric. Altfel am impresia că cineva rău se ascunde 
sub pat şi o să mă prindă de picioare. 

Şi nu suport să fiu înfăşurată într-o cuvertură. Simt nevoia 
să am mereu picioarele în aer. Dacă nu, mă enervez, mă 
enervez. În plus, dacă monstrul de sub pat apare brusc, m-aş 
pomeni blocată şi n-aş putea să fug. _ 

Nu mănînc de toate. Nu suport decit dulcele. Imi place ce e 
frumos, plăcut şi dulce. 


32. IGOR, UN AN 


Trebuie să supraviețuiesc mamei mele. Ş 

Îi scap în cadă unde încearcă să mă înece. Îi scap în pat 
unde încearcă să mă sufoce cu o pernă. 

Ştiu să fiu alunecos. 

Ştiu să previn amenințările. 

Ştiu să mă trezesc noaptea la cea mai mică luminiţă. 

Ştiu, datorită auzului foarte fin, să ghicesc cînd apare în 
spatele meu. 

Ştiu să fiu rapid. 

Invăţ repede să merg. 

Ca să fug mai bine. 


33. ENCICLOPEDIE 


INSTINCT MATERN: Mulţi îşi închipuie că dragostea maternă 
este un sentiment uman natural şi automat. Nimic mai fals. Pînă 
la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cele mai multe femei din rîndul 
burgheziei occidentale îşi dădeau copiii la doică şi nu se mai 
ocupau de ei. 

Ţărăncile nu erau nici ele pe timpuri mai pline de atenţii. 
Copilul era legat în lenjuri foarte strînse apoi era agăţat de 
perete, nu prea departe de cămin ca să nu-i fie frig. 

Rata mortalităţii infantile era foarte ridicată, părinţii erau 
fatalişti, ştiind că nu exista decît o şansă din două pentru ca 
copilul lor să supravieţuiască pînă la adolescenţă. 


Abia în cursul secolului XX guvernele au înţeles interesul 
economic, social şi militar al acestui faimos „instinct matern”. În 
special cu ocazia recensămintelor populaţiei, căci atunci îţi poţi 
da seama de numărul mare de copii prost hrăniţi, maltrataţi, 
bătuţi. Pe termen lung, consecinţele ar fi putut să fie grave 
pentru viitorul unei ţări. S-a dezvoltat informarea, prevenirea şi, 
treptat, progresele medicinei în materie de maladii infantile au 
permis să se afirme că părinţii puteau de aici înainte să se 
implice afectiv pe lîngă copiii lor fără teama de a-i pierde în mod 
prematur. S-a adus deci la ordinea zilei „instinctul matern”. 
Treptat a apărut o nouă piaţă: scutece, biberoane, lapte matern, 
oliţe, jucării. În lume s-a răspîndit mitul lui Moş Crăciun. 

Industriile în domeniu, prin intermediul multor reclame, au 
creat imaginea unei mame responsabile şi fericirea copilului a 
devenit un fel de ideal modern. 

În mod paradoxal, exact în momentul în care dragostea 
maternă se afişează, se revendică şi înfloreşte, devenind sigurul 
sentiment incontestabil în societate, copiii, ajunşi mari, 
reproşează constant mamelor lor că nu au fost suficient de 
atente cu ei. Şi, mai tirziu, îşi revarsă... la un psihanalist 
resentimentele şi ranchiunele faţă de cea care i-a adus pe lume. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


34. LUMEA DE DEASUPRA 


Datorită sferelor mele de control, îmi observ clienţii din 
toate unghiurile, ca şi cum aş avea la dispoziţie vreo douăzeci 
de camere de luat vederi. 

Un gînd, şi obţin un plan panoramic, planuri lărgite, prim- 
planuri. Camerele mele de luat vederi se rotesc după dorinţă în 
jurul clienţilor mei, ca să scruteze mai bine personajele 
secundare, figuranţii şi mediul înconjurător. Stăpînesc nu numai 
unghiurile, dar şi lumina. Pot să-mi văd eroii chiar cufundaţi în 
întuneric, pot să-i disting cu claritate şi printr-o ploaie torențială. 
Pot să pătrund în corpul lor, să le văd inima bătînd, stomacul 
digerînd. Numai gîndurile lor îmi rămîn ascunse. 

Raoul nu-mi împărtăşeşte entuziasmul. 


- La început am fost şi eu aşa. Dar pînă la urmă mi-am dat 
seama de neputinţa mea. 

Se uită la sfera lui Igor. 

- Hmm, asta nu e deloc frumos. 

Suspin. 

Sunt îngrijorat pentru Igor. Pînă la urmă mama lui îl va 
ucide. 

- Un plod urît de mama lui..., mormăie Raoul. Asta nu-ți 
aminteşte nimic? 

Mă gindesc dar nu-mi vine nimic în minte. 

- Felix, îmi şopteşte el. 

Tresar. Felix Kerboz, primul nostru thanatonaut! Şi el era 
urît de mama lui. Mă uit mai atent la karma lui Igor şi recunosc; 
rusul meu este, într-adevăr, reîncarnarea fostului nostru tovarăş 
pionier al thanatonauticii. 

- Cum e oare posibil? 

Raoul Razorbak dă din umeri. 

- La vremea aceea, termenul „thanatonaut” nu se 
încetăţenise încă aşa că tribunalul îngerilor l-a clasificat pe Felix 
„astronaut. 

Imi amintesc de acel băiat destul de modest care, ca să 
iasă cît mai repede din închisoare, testa medicamente 
periculoase şi, în schimbul unei amnistii, acceptase să fie 
voluntar pentru un zbor thanatonautic. El fusese deci primul 
care ajunsese pe continentul morţilor şi se întorsese. Mi se pare 
totuşi prea sever faptul că, deşi a mai avut o mamă plină de ură 
faţă de el într-o viaţă precedentă, i-a fost hărăzită o mamă şi 
mai rea în această existenţă. 

Raoul spune că e normal. Cînd o problemă nu a fost 
rezolvată într-o viaţă, ea trece în mod automat în următoarea. 

- Sufletul lui Felix Kerboz nu a reuşit nici să transceandă şi 
nici să-şi înţeleagă mama, aşa că va încerca s-o facă în noua lui 
viaţă de Igor Cehov. Cu siguranţă că cei pe care îi numim 7, „cei 
de sus” sau... „zeii”, au hotărît astfel. Dacă nici acum nu 
reuşeşte să rezolve problema cu mama lui, în această existenţă, 
cu ce scorpie îl vor pricopsi în următoarea? 

Mă încrunt. 

- Nu văd cum ar putea să existe ceva mai rău ca mama lui 
Igor... 

Raoul Razorbak rînjeşte. 


- În privinţa asta poţi să ai încredere în „cei de sus”. Au 
imaginaţia fecundă cînd e vorba să inventeze noi încercări 
pentru oameni. Următorul avatar al lui Igor-Felix ar putea să fie 
acela de a înfrunta o mamă adorabilă, dar excesiv de posesivă, 
care l-ar înăbuși cu dragostea ei plină de gelozie. 

- Dar asta e o adevărată înverşunare karmikă! 

Miîinile prietenului meu se agită ca nişte gheare. 

- Văd că ai început să înţelegi. Totul se petrece ca şi cum, 
acolo sus, cineva s-ar strădui să apese pe capetele clienţilor 
noştri pînă cînd aceştia se hotărăsc să acţioneze. Consideră că 
abia ajuns la fundul piscinei omul împinge cu picioarele ca să 
iasă la suprafaţă. Nu ştiu cine sunt aceşti „zei”, dar nu sunt 
deloc convins că urmăresc binele omenirii. 

- Atunci ce pot să fac ca să-l ajut? 

Raoul Razorbak strînge pumnii. 

- Nu mare lucru, din păcate! Suntem pedestrimea armatei 
fiinţelor de lumină. Ne aflăm în prima linie ca să asistăm la 
dezastru, dar ofiţerii strategi ascunşi în partea din spate iau 
deciziile... lar noi nu cunoaştem motivațiile lor. 

Mă simt brusc neputincios. Raoul mă scutură furibund. 

- Pentru asta trebuie să descoperim cu orice preţ cine sunt 
aceşti ofiţeri şi ce-i face să se comporte astfel, cine sunt aceşti 
7, cine sunt aceşti „zei” care ne folosesc, pe noi îngerii, şi pe ei, 
muritorii. 

Pentru prima dată, poate datorită disperării lui Igor, sunt 
sensibil la argumentele temerarului meu prieten. Totuşi încă nu 
mă simt pregătit să încalc regulile ţării îngerilor. 


35. COPILAŞUL JACQUES, DOI ANI 


Azi părinţii nu sunt aici şi doica s-a dus să fumeze şi să 
vorbească la telefon pe balcon. Drumul e liber. Direcţia 
bucătărie. E un loc minunat pe care totdeauna am dorit să-l 
cunosc mai bine. Acolo sunt tot felul de lumini care clipesc, albe, 
roşii şi chiar verzi. Poţi să respiri arome de zahăr cald şi mirosuri 
de lapte, de ciocolată topită şi fum sărat. In acele zile adulmec 
întruna. Şi acum am devenit expert în escaladări. 

la uite, ce-o fi acolo sus? 

Din fericire, lîngă plită e un scaun. Dacă mă urc pe el, aş 
putea să-l apuc. 


Jacques e pe punctul de a se arde trăgînd de oala unde 
fierbe apa de tăiţei! Trebuie salvat. Recapitulez cele cinci 
pîrghii. 

intuiţia. 

Încerc să intru în mintea femeii care are grijă de copil. 
„Copilaşul, copilaşul e în pericol în bucătărie!” 

Dar e absorbită în întregime de discuţia cu iubitul ei. 

Încerc să intru în mintea micuţului Jacques, dar capul lui e 
ca un seif în care nu se poate pătrunde. 

Semnele. 

Nişte vrăbii se apleacă peste pervazul ferestrei şi ciripesc 
ca să atragă atenţia copilului. Dar cu gîndul numai la oala lui, 
Jacques nu le vede şi nu le aude. 

Medium. Nu e nici unul prin preajmă. 

Atunci ce să fac? 


Mînerul ăsta e prea departe. Trebuie să întind şi mai mult 
mîna. Voi reuşi să apuc acel baston lung de sus ca să văd de ce 
scoate fum şi zgomot. 


Pisicile. 

Mi-a mai rămas pisica. 

Din fericire, în casa asta există o pisică. Aflu imediat multe 
lucruri despre ea. Pe pisică o cheamă Mona Lisa. E uimitor faptul 
că, în timp ce mintea omenească ne este total inaccesibilă, cea 
a acestei pisici este perfect permeabilă. „Trebuie salvat 
băieţelul!” îi spun. Problema e că Mona Lisa îmi captează 
cererea dar nu are deloc chef să-mi dea ascultare. Mona Lisa s-a 
născut în acea casă şi n-a ieşit niciodată din ea. Stînd toată ziua 
nemişcată în faţa televizorului, a devenit obeză. Nu se ridică 
decit de trei ori pe zi ca să se ghiftuiască cu paste moi şi 
crochete chimice care o încîntă la culme. 

Nu a vînat niciodată, nu s-a bătut niciodată, nici măcar nu 
s-a plimbat afară. 

A stat acolo, în atmosfera călduţă a apartamentului, şi s-a 
uitat la televizor. Mona Lisa are programele ei preferate şi arată 
mult interes pentru acele jocuri care constau în a pune 
candidaţilor întrebări de genul: „Care este capitala statului 
Coasta de Fildeş?” 


Această pisică e superîncîntată cînd omul greşeşte sau 
ratează cu puţin jackpot-ul. Necazurile oamenilor îi întăresc 
ideea că e mult mai bine să fii pisică. 

Are o încredere absolută în stăpînii ei. Nu, e chiar mai mult, 
nu-i consideră stăpiîni, ci supușii ei. Incredibil! Acest animal 
crede că pisicile conduc lumea şi îi manipulează pe acei bipezi 
mari aducători de bunăstare pentru ele. 

Emit: 

„Mişcă, du-te şi salvează-l pe băieţel”. 

Nici nu se sinchiseşte. 

„Sunt prea ocupată, răspunde animalul neruşinat. Nu vezi 
că mă uit la televizor?” 

Mă branşez şi mai profund la creierul ei. 

„Dacă nu te ridici de acolo, copilul va muri.” 

Continuă să se lingă liniştită. 

„Mi-e indiferent. Au să facă alţii. Oricum, şi aşa sunt prea 
mulţi copii în casă. Ce zgomot, ce agitaţie! Şi totdeauna ne fac 
rău, ne trag de mustăţi. Nu-mi plac copiii.” 

Cum să o constrîng pe această pisică ca să salveze copilul? 

„Ascultă, pisico, dacă nu te repezi imediat să-l salvezi pe 
Jacques, voi trimite paraziți pe antena televizorului.” 

Nu ştiu dacă sunt în stare să fac asta, dar important e să 
creadă. Pare într-adevăr cuprinsă de o îndoială. Citesc în mintea 
ei amintiri de emisii parazitate de furtuni, de ecrane acoperite 
de zăpadă. Mai rău, cunoaşte şi pana de curent, care a necăjit-o 
foarte tare. 


- la uite, bună ziua, pisico. E prima dată cînd vii să te freci 
de mine. Ce drăguță eşti, ce blană plăcută la mîngîiat ai! Prefer 
să mă joc cu tine decit cu bastonul ăla de sus! 


36. COPILAŞUL VENUS, DOI ANI 


leri am stat mult timp în faţa oglinzii. M-am strimbat, dar 
chiar şi cînd mă strimb îmi place de mine. 

Părinţii mi-au pus pampers satinaţi de culoare roz. Spun că 
pot să fac „pipi” şi „caca” în ei. Nu ştiu despre ce vorbesc. 
intreb: „ce pipi?” Şi mama îmi arată. Examinez lichidul galben. Îl 
miros. Sunt dezgustată. Cum e posibil ca dintr-un corp atît de 
drăguţ ca al meu să picure un lichid care miroase atît de urit? 


Mă înfurii. E tare nedrept. Şi pe urmă e umilitor să porţi 
pampers! 

Se pare că toţi oamenii fără excepţie fac „pipi” şi „caca”. 
Cel puţin aşa spun tata şi mama, dar eu nu cred. Trebuie să 
existe neapărat unii care au scăpat de această calamitate. 

Mă doare capul. 

Deseori mă doare capul. 

S-a întîmplat ceva foarte important de care am uitat. Atita 
timp cît nu-mi voi aminti, ştiu că mă va durea capul. 


37. COPILAŞUL IGOR, DOI ANI 


Mama vrea să mă omoare. 

leri m-a închis într-o încăpere cu fereastra larg deschisă. 
Vîntul rece m-a pătruns pînă la oase, dar am dezvoltat 
capacităţi de rezistenţă la frig. Am reuşit. Oricum, nu am de 
ales. Ştiu că, dacă mă îmbolnăvesc, nu mă va îngriji. 

„Te sfidez, mamă. Sunt prea viu. lar dacă nu vei găsi în tine 
curajul să-mi înfigi cuțitul în burtă, îmi pare rău, voi trăi.” 

Nu mă ascultă. Stă pe pat şi bea vodcă. 


38. POARTA DE SMARALD 


Raoul şi cu mine căutăm o altă cale spre lumea de sus. 
Levităm spre est, ne ridicăm pînă la culmea unui munte, 
încercăm să trecem pe deasupra şi, acolo, o barieră invizibilă ne 
împiedică să înaintăm. 

- Ţi-am spus eu, lumea îngerilor e o închisoare, mormăie 
Raoul lugubru. 

Ca din întîmplare, Edmond Wells apare în faţa noastră. 

- Ei! Ei! Ce puneţi la cale pe-aici? 

- Ne-am săturat de treaba asta. Sarcina asta e imposibilă, 
răspunde Raoul cu mîinile în şolduri, sfidător. 

Edmond Wells înţelese că problema e gravă. 

- Tu ce zici, Michael? 

Raoul răspunde în locul meu: 

- Nu s-au deschis bine, că ouăle lui sunt deja „prăjite”. 
Respectivii l-au  pricopsit cu un Jacques angoasat şi 
neîndemiînatic, o Venus superficială şi dominată de narcisism şi 
un Igor pe care mama lui vrea să-l omoare. Ce cadouri! 


Edmond Wells nu se uită la prietenul meu. 

- Eu mă adresez lui Michael. Ce crezi despre asta, Michael? 

Nu ştiu ce să răspund. Instructorul meu insistă: 

- Doar nu ai o nostalgie pentru viaţa ta de muritor? 
Aminteşte-ţi de existenţa ta de încarnat. 

Mă simt prins între două focuri. Cu un gest amplu, Edmond 
Wells îmbrăţişează orizontul. 

- Sufereai. Îţi era frică. Erai bolnav. Acum eşti numai spirit. 
Te-ai eliberat de materie. 

Şi zicînd asta trece prin mine. 

Raoul dă din umeri cu dezgust. 

- Dar am pierdut orice senzaţie tactilă. Nici măcar nu mai 
putem să stăm jos cu adevărat. 

Schiţează gestul şi cade ca şi cum ar fi trecut printr-un 
scaun inexistent. 

- Nu mai îmbătrînim, spune Edmond Wells. 

- Dar nu mai suntem conştienţi de timpul care trece, replică 
imediat Raoul. S-a zis cu secundele, cu minutele, cu orele, cu 
nopţile, cu zilele. S-a zis cu anotimpurile. 

- Suntem veşnici. 

- Dar nu mai avem aniversări! 

Argumentele se înşiră de o parte şi de alta. 

- Nu mai ne doare nimic... 

- Dar nu mai simţim nimic. 

- Comunicăm prin spirit. 

- Dar nu mai ascultăm muzică. 

Edmond Wells nu se lasă. 

- Zburăm cu viteze vertiginoase. 

- Dar nici măcar nu mai simţim mîngiierea vîntului pe faţa 
noastră. 

- Suntem treji tot timpul. 

- Dar nu mai visăm! 

Mentorul meu încearcă în continuare să marcheze puncte, 
dar Raoul nu renunţă: 

- Nici o plăcere. Canci sexualitate! 

- Dar nici dureri! Şi avem acces la toate cunoştinţele, 
replică Edmond Wells. 

- Nici măcar nu mai există... cărţi! În Paradis nu există nici 
măcar o singură bibliotecă... 

Instructorul meu e sensibil la acest argument. 


- Adevărat, nu avem cărţi... dar... dar... 

Caută şi găseşte: 

- Dar... nu ne trebuie. Fiecare suflet de muritor poartă în 
sine o intrigă pasionantă. Mai tare decit toate romanele, decit 
toate filmele: să urmăreşti o viaţă de om, cu loviturile ei de 
teatru, cu surprizele, durerile, pasiunile, suferinţele dragostei, 
reuşitele şi eşecurile sale! Şi, pe deasupra, sunt şi nişte poveşti 
ADEVARATE! 

La asta Raoul Razorbak nu găseşte nimic de zis. Edmond 
Wells continuă: 

- Pe vremuri am fost şi eu ca voi, un rebel. 

Inalţă capul ca şi cum ar fi vrut să se uite la norii de ploaie. 
Apoi spune: 

- Hmm... Haideţi. Voi încerca să vă satisfac puţin 
curiozitatea dezvăluindu-vă deja un secret. Urmaţi-mă. 


39. ENCICLOPEDIE 


BUCURIE: „Datoria fiecărui om este să-şi cultive bucuria 
interioară”. Dar multe religii au uitat acest precept. Cele mai 
multe temple sunt întunecoase şi reci. Muzica liturgică e 
pompoasă şi tristă. Preoţii se îmbracă în negru. Riturile 
celebrează supliciile martorilor şi rivalizează în reprezentarea 
unor scene pline de cruzime. Ca şi cum torturile suferite de 
profeţii lor ar fi fost tot atitea semne de autenticitate. 

Oare nu este bucuria de a trăi cel mai bun mod de a-i 
mulţumi lui Dumnezeu că există, dacă există? Şi dacă 
Dumnezeu există, de ce ar fi o fiinţă posacă? 

Singurele excepţii notabile: Dao te-king, un fel de carte 
filosofico-religioasă care propune să luăm în ris totul, inclusiv pe 
ea, şi aşa-numitele gospels, acele imnuri pe care le scandează 
cu bucurie negrii din America de Nord la slujbe şi la 
înmormîntări. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


40. IGOR, CINCI ANI 


După numeroase încercări, mama pare să fi renunţat la 
asasinarea mea. Bea, deci se uită la mine cu o privire tulbure. 
Apoi, brusc, aruncă cu paharul spre mine. Mă grăbesc să aplec 
capul în jos şi, ca de obicei, acesta se sparge cu zgomot de 
perete. 

- Poate că nu voi reuşi să te omor, dar n-ai să-mi mai strici 
viaţa mult timp, mă anunţă ea. 

Imbracă o haină şi mă trage de mînă de parcă am merge la 
cumpărături, dar mă îndoiesc că are de gind să meargă la 
magazine. Şi am şi confirmarea cînd mă lasă sau mai curînd mă 
aruncă în faţa unei biserici. 

- Mamă! 

Se depărtează cu paşi mari şi apoi, brusc, se întoarce şi îmi 
aruncă un medalion de aur. lnăuntru e fotografia unui tip cu 
mustăţi mari. A 

- E tatăl tău. N-ai decît să te duci la el. li va face mare 
plăcere să se ocupe de tine. Adio! 

Mă aşez în zăpada udă. Trebuie să continuu să trăiesc. 
Trebuie. Fulgii cad formînd o pînză albă şi groasă şi încep să mă 
acopere. 

- Ce faci aici, micuţule? 

Ridic capul îngheţat spre un domn în uniformă. 


41. VENUS, CINCI ANI 


Ziua desenez şi noaptea am somnul agitat. Visez mult. 
Visez că un animal e prizonier în capul meu şi se îndirjeşte să 
iasă de acolo. E un iepuraş care îmi roade capul din interior. In 
timp ce ronţăie, repetă mereu aceeaşi frază: „Trebuie să-ţi 
aminteşti de mine”. Mă trezesc uneori cu o durere de cap 
teribilă. In noaptea asta durerea e şi mai mare ca de obicei. Mă 
scol şi mă duc la tata şi la mama. Dorm. Cum pot să-şi permită 
să doarmă cînd capul mă doare atit de tare? Cred că nu mă 
iubesc. 

Imi desenez durerea şi desenez fiinţa care crede că se află 
în mine şi care mă roade. 


42. JACQUES, CINCI ANI 


Mi-e frică. Nu ştiu de ce mi-e frică. leri seară, la televizor a 
fost ceea ce ei numesc un „western”. Am fost încremenit de 
frică şi oroare. Tremuram din tot corpul. Toată familia mea a 
fost surprinsă. 

În dimineaţa asta surorile mele au apărut imitînd acei cow- 
boy ca să mă sperie. Fug la celălalt capăt al apartamentului. Mă 
prind din urmă în salon. Fug în bucătărie. Mă prind în bucătărie. 
Fug spre baie. Mă prind în sala de baie. 

- Te vom scalpa, strigă Mathilda, cea mai tînără. 

Dar de ce spun cuvinte atît de răutăcioase! Surorile mele 
mă urmăresc pînă în camera părinţilor. Apoi încearcă să mă 
prindă în spălătorie, dar scap strecurîndu-mă printre picioarele 
lor. Mă cuprinde panica. Unde să mă ascund? Imi vine o idee. 
Mă închid la wc. Pentru mai multă siguranţă, pun şi zăvorul. Bat 
în uşă dar nu mă tem, e solidă. In acel wc mă simt ca într-o 
fortăreață, în timp ce ele bat din ce în ce mai tare. Deodată se 
opresc. Aud discuţii. 

- Ce s-a întîmplat? întreabă tata. 

- Jacques s-a închis în wc, răspund surorile mele. 

- În wc? Ce face acolo? zice tata mirat. 

Şi în acel moment am o inspiraţie. Pronunţ fraza pe care o 
spune totdeauna tata cînd vrea să fie liniştit la wc şi mama îl 
agasează: 

- Citesc o carte. 

Tăcere de partea cealaltă a uşii. Ştiu că în casă cuvintul 
„carte” provoacă imediat respect. 

- Spargem uşa? propune cu gingăşie Mathilda. 

Suspans. 

Apoi îl aud pe tata mormăind: 

- Dacă s-a dus la wc ca să citească o carte, trebuie să-l 
lăsăm. 

În mintea mea se imprimă o lecţie. Cînd nimic nu mai ţine, 
te închizi în wc şi citeşti o carte. _ 

Mă aşez pe scaunul wc-ului şi mă uit în jur. In dreapta mea 
e un teanc de ziare şi, deasupra, o etajeră amenajată special de 
tata pentru cărţi. lau o carte. Paginile sunt pline de litere lipite 
una lîngă alta şi pe care nu ştiu să le descifrez. Mă uit la coperta 
altor cărţi. Norocul face să fie şi un album pentru copii, cu multe 
ilustraţii. Îl cunosc. Tata mi-l citea înainte de culcare. E vorba de 
povestea unui om uriaş în ţara piticilor şi de un pitic în ţara 


uriaşilor. Cred că pe om îl chema „Guliver”. Mă uit la poze şi 
încerc să descifrez literele ca să formeze cuvinte. E prea greu. 
Mă opresc la desenul unui om enorm legat fedeleş de mulţimea 
piticoţilor. 

Într-o zi voi şti să citesc şi mă voi închide în wc mult timp, 
foarte mult timp, şi voi citi atît de mult încît voi uita tot ce se 
întîmplă de partea cealaltă a uşii. 


43. CELE PATRU SFERE ALE DESTINELOR 


Edmond Wells ne duce spre o intrare stîncoasă din munţii 
de la nord-est. Instructorul meu ne indică o trecere şi ne 
strecurăm într-un labirint de tunele înainte de a ajunge într-o 
grotă imensă, luminată de patru baloane cu un diametru de 
aproximativ cincizeci de metri, care levitează la doi metri de sol. 

Îngeri instructori zboară în jurul lor ca nişte musculiţe pe 
pepenii fosforescenţi aflaţi în suspensie. 

- Acest loc nu trebuie să fie frecventat decit de îngerii 
instructori, ne anunţă mentorul meu. Dar pentru că sunteţi atit 
de doritori să vedeţi ceea ce ceilalţi îngeri nu văd şi, de altfel, 
nici nu încearcă să vadă, sunt de acord să vă satisfac puţin 
curiozitatea. 

Ne apropiem. 

Cele patru baloane au aceeaşi mărime, dar conţinutul e 
diferit. 

În primul se află sufletul lumii minerale. 

Al doilea conţine pe cel al lumii vegetale. 

În al treilea se află sufletul lumii animale. 

Al patrulea are înăuntru sufletul lumii oamenilor. 

Mă apropii de prima sferă. Înăuntru freamătă un nucleu 
scînteietor. Să fie oare sufletul Pămîntului, faimoasa Gaia, Alma 
mater despre care vorbeau cei din vechime? 

- Pămîntul are deci un suflet? 

- Da. Totul trăieşte, şi tot ce trăieşte are un suflet, răspunde 
Edmond Wells. 

Şi adaugă neglijent: 

- Şi tot ce are suflet vrea să evolueze. 

Contemplu fascinat sferele. 

- Chiar totul trăieşte? Chiar şi pietrele? 


- Chiar şi munţii, chiar şi rîurile, chiar şi pietrele. Dar au 
suflete de nivel scăzut. Pentru a-l măsura, e de ajuns să observi 
scînteierile luminii-nucleu şi, intuitiv, deduci noţiunea de suflet. 

- Deci, zic eu, integrind această cosmogonie, mineralul, 
fiind în stadiul 1, ar trebui notat cu 100 de puncte, vegetalul cu 
200, animalul cu 300 şi omul cu 400... 

- Măsoară! 

Percep sufletul Pămîntului, dar nu e la 100 de puncte fix, ci 
la mai mult de... 163 de puncte! A doua sferă, cea a pădurilor, a 
cîmpurilor şi a florilor nu e nici ea la 200, ci la 236 de puncte. 
Cea a regnului animal este la 302 puncte. În ceea ce priveşte 
omenirea, ea este la 333. 

- Cum, zic eu mirat, omenirea nu e la 400 de puncte? 

Edmond Wells confirmă: 

- După cum ţi-am spus deja, în asta constă tot sensul 
muncii noastre. Să contribuim la elevarea oamenilor ca să 
devină cu adevărat oameni. Adevăraţii 4. Dar, după cum îţi poţi 
da seama, oamenii nu ocupă locul care le-a fost hărăzit. Nu sunt 
nici măcar echidistanţi între animalitatea lui 3 şi înţelepciunea 
lui 5. „Veriga lipsă” sunt ei. Ah, cît mă distrează Nietzsche cînd 
vorbeşte de „supraoameni”! Înainte de a deveni supraoameni, 
ar fi bine să devină întîi oameni! 

Mă aplec din ce în ce mai mult asupra sferei omenirii şi 
privesc mai bine cele şase miliarde de bule, fiecare cu nucleul ei 
luminos. 

Raoul Razorbak nu spune nimic, dar ghicesc că şi el se uită 
la sufletele oamenilor şi că e foarte impresionat. 

Edmond Wells se apleacă spre sferă. 

- lată masa „clienţilor” noştri. Aici se joacă partea esenţială 
a partidei. După părerea mea, dacă omenirea nu se 
autodistruge, în cîteva secole, oamenii vor deveni adevăraţi 
oameni, adevăraţi 4. Dar va fi nevoie de multă muncă din 
partea noastră, a îngerilor, ca să-i ridicăm pînă acolo. 

Instructorul proiectează o curbă în minţile noastre. E 
optimist. Progresele omenirii sunt exponenţiale. Datorită 
mijloacelor moderne de transport şi deci a înmulţirii călătoriilor, 
a comunicării globale, a difuzării culturii la scară planetară, a 
unei mass-media din ce în ce mai numeroasă şi accesibilă, 
înţelepţii (sau 5) pot de acum înainte să cîştige mai rapid în 
influenţă. 


- Giîndiţi-vă cum trăiau oamenii altădată şi cum trăiesc 
acum. Pe vremuri, toţi se temeau de animalele sălbatice. Acum 
le închid în grădini zoologice. Se temeau de foamete, erau 
constrinşi să se spetească muncind din greu. Azi roboții şi 
computerele fac în locul lor aceleaşi munci. În consecinţă, omul 
dispune din ce în ce mai mult de timp liber ca să gîndească. ŞI 
cînd omul gîndeşte, îşi pune întrebări. 

Şansele de a face să crească conştiinţa omenirii nu au fost 
niciodată atît de mari ca în zorii acestui al treilea mileniu. Pe 
vremuri, în Grecia antică de exemplu, nu era stimat decit 
„cetăţeanul”, adică persoanele libere sau eliberate. Erau deci 
excluşi străinii şi sclavii. Şi apoi, treptat, toţi aceşti „marginali” 
au avut şi ei aceleaşi drepturi ca ale celorlalţi. 


44. ENCICLOPEDIE 

TOLERANȚĂ: De fiecare dată cînd oamenii îşi lărgesc 
conceptul de „semeni” ca să includă în el categorii noi, asta 
înseamnă că fiinţe pînă atunci considerate inferioare sunt în 
realitate destul de asemănătoare cu ei ca să fie demne de 
compasiunea lor. Din acel moment, nu numai aceste fiinţe 
depăşesc o etapă, ci întreaga omenire trece la un alt nivel de 
evoluţie. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


45. BUNII ŞI RĂII 


Sfera oamenilor... Înţeleg că aici se reîntorc ouăle noastre 
de fiecare dată cînd o iau din nou spre nord-est. Înţeleg că fiind 
astfel adunate la un loc, sufletele se armonizează între ele. De 
unde faimoasa frază cu care Edmond Wells îmi împuie capul: „E 
de ajuns ca un suflet să se ridice, pentru ca întreaga omenire să 
se ridice”. Să fie oare asta faimoasa „noosferă” a lui Teilhard de 
Chardin, acolo unde se amestecă toate conştiinţele oamenilor? 

- Chiar dacă noi, îngerii, nu facem nimic, ar evolua singuri? 
întrebă pe neaşteptate Raoul. 


- Noi suntem păstorii care duc turma în direcţia cea bună. 
Dar în mod sigur, datorită acţiunii trecute a îngerilor, sunt deja 
pe calea cea bună. 

- Atunci, în acest caz, am putea să-i părăsim... 

Edmond nici măcar nu-şi dă osteneala să răspundă. 

Raoul insistă: 

- lar pentru noi care este următorul grad de evoluţie? 
Lumea Dumnezeilor? 

Edmond Wells ridică din sprincene. 

- Voi îngerii tineri mă faceţi să rid. Vreţi să ştiţi totul 
imediat. Nu vă puteţi dezbăra de vechile voastre obiceiuri 
omeneşti. Dar uitaţi-vă cu atenţie la ouăle voastre şi vă veţi da 
seama de tot acest reziduu de obiceiuri de muritori care încă vă 
îngreunează. În loc să tot puneţi întrebări de oameni, purtaţi-vă 
mai bine va nişte îngeri! 

Şi, în culmea exasperării, mentorul nostru ne întoarce 
spatele şi pleacă cu paşi mari. Aleargă spre Maica Tereza ca să 
o certe cu asprime. După cit pot să aud de la distanţă, Maica 
Tereza are printre clienţi un şef de stat căruia îi tot sugerează să 
crească impozitele pe marile averi. Edmond Wells îi tot spune că 
nu maltratîndu-i pe cei bogaţi îi faci mai fericiţi pe săraci. 

Mă apropii ca să aud mai bine. 

- Dragă Maică Tereza, uneori, raţionamentele tale sunt prea 
simpliste. După cum spunea unul dintre prietenii mei: „Nu e de 
ajuns să reuşeşti, trebuie să te şi bucuri de plăcerea de a-i 
vedea pe ceilalţi eşuînd”. El glumea, dar tu văd că împărtăşeşti 
această opinie. Eşti convinsă că mizeria unui om îi va fi mai 
suportabilă dacă lumea întreagă are aceeaşi soartă. Scopul e 
însă ca toţi oamenii să fie bogaţi! 

Maica Tereza are o expresie de elevă admonestată, 
convinsă, orice ar fi, că avea dreptate. 

Eu cred că Maica Tereza, trăind mereu printre săraci, este 
tentată să-şi reproducă fostul mediu ca să-şi regăsească 
reperele. Pe săraci i-a cunoscut totdeauna. Cu bogaţii e mult 
mai complicat. Sfînta femeie a fost constrînsă să se intereseze 
de cursul Burselor, de soarta lumii, de cei care iau masa în oraş, 
de restaurantele la modă, de depresiile nervoase, de alcoolismul 
monden, de adulter, de talasoterapie, pe scurt, de toate 
tracasările celor bogaţi. 


Maica Tereza ascultă reproşurile lui Edmond Wells, se 
gîndeşte şi spune: 

- Poate că ar fi trebuit să-l îndemn pe preşedintele meu să 
lanseze o campanie de reglare a naşterilor în cartierele 
defavorizate. Nu aduceţi pe lume decit copiii de care sunteţi în 
stare să vă ocupați, altfel vor ajunge consumatori de droguri şi 
delincvenţi. Asta vrei? 

- Încearcă, răspunde Edmond Wells suspinînd. E deja mai 


bine. 

Consider că instructorul nostru este totuşi un pedagog 
foarte răbdător. In felul său, respectă... liberul arbitru al 
îngerilor. 


Raoul întinde braţele spre orizont şi îşi ia zborul. Îl urmez. 

- Edmond Wells ştie cine sunt acei 7. Ştie cu siguranţă ce se 
află deasupra noastră. 

- Nu ne va spune nimic, i-ai văzut reacţiile, zic. 

- O să aibă tot timpul gura cusută. Dar mai e cartea lui... 

- Care carte? 

- Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Cea pe care 
a început-o în viaţa sa de muritor şi pe care o continuă în viaţa 
cerească. Ştii că ne citează mereu extrase din ea. Acolo îşi 
stringe toată ştiinţa, aminteşte despre tot ce a descoperit şi tot 
ce îl interesează în ceea ce priveşte universul. Primele trei 
volume le-a scris pe Pămînt, unde muritorii o pot consulta. Dar 
pe al patrulea îl scrie aici. 

- Unde vrei să ajungi? 

Prietenul meu face un looping, apoi revine alături de mine. 

- Edmond Wells ţine atît de mult să-şi răspîndească ştiinţa 
încît nu se poate să nu fi găsit un mijloc de a materializa al 
patrulea volum după modelul celorlalte trei. 

- Edmond Wells nu mai dispune de creion, stilou, maşină de 
scris şi nici computer. Poate să acumuleze toate informaţiile 
dorite, dar vor rămîne veşnic în eter. 

Insă astea nu sunt argumente care să-l oprească pe Raoul. 

- Doar nu-l crezi chiar atit de nebun ca să aştearnă marile 
secrete ale Paradisului pe un manuscris material ascuns undeva 
pe Pămînt? 

Raoul e de neclintit. 

- iți aminteşti de acel pasaj din Enciclopedie intitulat: 
„Sfirşitul esoterismelor”? Acolo scria cît se poate de clar: „De 


acum înainte toate secretele pot să fie expuse marelui public. 
Căci trebuie să recunoaştem că nu le vor înţelege decit cei care 
vor dori să le înţeleagă”. 

Ne rotim deasupra Paradisului. 

- Toate secretele MAI PUŢIN cel al „şeptarilor”! Nu ne 
putem totuşi imagina că Edmond Wells a încredinţat unui om 
medium, pe Pămînt, secretele Paradisului pentru ca acesta să le 
retranscrie într-o carte... 

Prietenul meu are un aer încîntat, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
să pronunţ aceste cuvinte. 

- Cine ştie? 


46. ENCICLOPEDIE 


SFÎRŞITUL ESOTERISMULUI: Pe vremuri, cei care aveau 
acces la cunoştinţe fundamentale asupra naturii omului nu le 
puteau dezvălui direct. Profeţii se exprimau deci prin parabole, 
metafore, simboluri, aluzii, subînţelesuri. Le era teamă ca ştiinţa 
să nu se împrăştie prea repede. Le era teamă să nu fie greşit 
înţeleşi. Creau iniţieri ca să-i aleagă pe sprinceană pe cei care 
erau demni să aibă acces la informaţiile importante. Creau 
ierarhii de cunoscători. 

Acele timpuri au trecut. De acum înainte toate secretele 
pot să fie expuse marelui public, căci trebuie să recunoaştem: 
nu înţeleg decit cei care doresc să înţeleagă. „Dorinţa de a şti” 
este cel mai puternic motor uman. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


47. IGOR, ŞAPTE ANI 


Domnul în uniformă era un poliţist. Era frumos. Era înalt. 
Era puternic. Degaja un miros de curat. M-a luat în braţe. 

A scuturat zăpada din jurul meu şi m-a dus la orfelinatul cel 
mai apropiat. In sfîrşit, departe de cel mai rău pericol. Mama. 
Acum au trecut doi ani de cînd sunt aici. 

La orfelinat sunt şi alţi copii abandonaţi de părinţii lor. Sunt 
rebuturile societăţii, cei mai neiubiţi, nedoriți, cei care nu ar fi 
trebuit niciodată să se nască. 


Nu-mi pasă. Sunt viu. 

Aici totul seamănă cu un azil pentru cîinii abandonaţi, doar 
că veterinarul trece mai rar şi că miîncarea e mai puţin 
abundentă. 

Ceilalţi puşti sunt nervoşi. Din fericire, sunt puternic. Cînd 
se ivesc probleme, nu stau pe ginduri, mă reped şi dau. De 
preferinţă în burta adversarilor. Mi-am făcut o reputaţie de 
brută, dar prefer asta, căci cel puţin sunt temut. Mai întîi să 
devii temut şi pe urmă să devii amic. M-am prins repede că 
oamenii, cînd eşti drăguţ cu ei, cred că eşti slab. Nu sunt drăguţ 
cu nimeni. Nu sunt slab. 

Suntem patru în dormitor. Cu mine sunt cei trei „V”. 

Vania e un mic ucrainian, pe care tatăl său alcoolic l-a 
legănat prea mult de perete. 

Vladimir e cel mai mare din bandă. Nu ştiu cum face ca să 
fie obez avînd în vedere ce ni se dă de mîncare aici. 

Vasili e tăcutul grupului. Cînd se hotărăşte să vorbească, 
totdeauna spune chestii interesante, dar nu vorbeşte prea des. 
El ne-a învăţat să jucăm pocher. 

Pocherul e formidabil. Într-o seară atingi apogeul fericirii 
sau cea mai neagră nefericire, totul în ritm accelerat. Cînd Vasili 
joacă, faţa lui devine de marmură. Zice: „Ceea ce contează nu e 
să ai cărţi bune sau rele, ci să ştii să joci cu cele rele”. Şi mai 
zice: „Ceea ce contează nu sunt cărţile pe care le ai în mînă, ci 
cărţile pe care adversarul tău îşi închipuie că le ai”. 

Vasili molfăie tot timpul o rămurică. 

Ne învaţă să emitem semnale false de bucurie sau de 
decepţie ca să-i înşelăm mai bine pe ceilalţi în privinţa cărţilor 
pe care le avem. Datorită lui, am ajuns la şcoala pocherului şi ea 
mă învaţă multe; dezvolt un mare talent de observaţie. Îmi 
place tare mult. Lumea e plină de mici detalii care ne furnizează 
toate informaţiile necesare. 

Vasili zice: 

- Unii jucători profesionişti sunt atît de puternici încît nici 
măcar nu se uită la cărţile lor. Astfel sunt siguri că faţa lor nu-i 
va trăda. 

- Atunci cum ştiu că au cîştigat? 

- Află în ultimul moment. Cînd jocurile sunt făcute, întorc 
cărţile şi descoperă dacă aveau o mină bună sau nu. 


Vasili nu a fost abandonat. Părinţii săi nu l-au burduşit în 
bătaie. El a fugit de acasă la virsta de şase ani. Poliţia l-a prins, 
dar nu a putut să-l facă să mărturisească nici cine era şi nici de 
unde venea. Atunci, deoarece poliţiştii au alte treburi decit să 
facă anchete asupra fugarilor, l-au adus la noi. 

Vasili nu vorbeşte niciodată despre originea lui. Se pare că 
avea părinţi bogaţi, dar nu vrea să-i mai vadă. l-a părăsit că aşa 
i-a venit lui, pentru aventură. Vasili are într-adevăr clasă. 

Uneori sunt copii de la orfelinat care pleacă, adoptați de 
oameni care vor să fie părinţi. La început asta mă făcea să 
visez. Deodată, nişte părinţi îşi fac apariţia ca să ne salveze... 
Dar am înţeles repede că asta e o cursă pentru păsărele. 
Zvonurile circulă. Se pare că aşa-zişii copii adoptați sunt în 
general aruncaţi în reţelele de prostituție sau recrutaţi de 
ateliere clandestine unde sunt folosiţi să coasă mingii de fotbal 
sau să monteze jucării pentru micii occidentali. 

Îi urăsc pe copiii occidentali. Nu numai afară se lucrează 
pentru ei. În subsolurile orfelinatului există presupuse „ateliere 
de lucru manual”, unde ne duc să asamblăm păpuşi sau 
componente electronice. Suntem exploataţi fără să primim nici 
un ban! 

Cînd unii din colegii noştri îşi fac bocceaua ca să fie 
adoptați, ridem de ei şi le strigăm: „Care e treaba, prostituție 
sau muncă clandestină?” Dar, în realitate, suntem geloşi, pentru 
că poate ei şi-au găsit părinţi şi noi nu. 

leri, Vania a fost prins de banda lui Piotr. A venit plîngînd. 
Piotr l-a obligat să-i arate seiful nostru şi ne-au furat toate 
ţigările. Asta nu poate să rămînă aşa. 

Ne ducem imediat în dormitorul lui Piotr. Uşa nu e încuiată, 
dar înăuntru nu e nimeni. Totul e prea calm. Sunt sigurcă eo 
cursă. 

Un păianjen care urcă rapid spre tavan mi se pare un semn. 
Un semn îngrijorător. Păianjen, capcană. 

Prea tirziu. Piotr şi amicii lui se ascunseseră sub paturi. les 
de acolo şi ne ameninţă cu un cuţit cu buton. 

Păianjenul avea dreptate. 

Împotriva unei arme albe, pumnii mei nu folosesc la nimic. 
Stăm cu braţele încrucişate, în timp ce Piotr ordonă complicilor 
săi să ne dezbrace şi să ne dea foc la haine. Anunţă că începînd 


din acel moment, cînd vom fura ţigări, va trebui ca jumătate să i 
le dăm lui, altfel vor urma alte represalii. 

- Dacă vreţi pace, micuţilor, trebuie să plătiţi. 

Apoi se întoarce spre mine, se joacă cu virful cuţitului în 
jurul buricului meu şi zice: 

- Intr-o zi, o să-ţi pocesc portretul. 

Nu pot să fac nimic împotriva cuţitului. Trecem goi prin faţa 
celorlalţi copii. Povestea s-a răspîndit în tot orfelinatul şi ştim că 
ne-am pierdut prestigiul. 

Afară ninge, e perioada sărbătorilor, dar aici nimeni nu 
crede în Moş Crăciun. Dacă Moş Crăciun ar fi existat, ne-ar fi 
adus nişte părinţi care ne-ar fi păstrat lîngă ei. Totuşi, de 
Crăciun, toţi primim o portocală. Curăţ portocala şi îmi pun o 
dorinţă. Dacă un Moş Crăciun există undeva: „să facă în aşa fel 
ca Piotr să primească o lovitură de cuţit în burdihan”. 


48. VENUS, ŞAPTE ANI 


Noaptea trecută am avut un vis ciudat. Am visat că nişte 
copii se băteau şi că unul se întorsese spre mine şi spunea: 
„Intr-o zi o să-ţi pocesc portretul”. 

M-am uitat ieri seară la televizor la o emisiune de chirurgie 
estetică. Probabil că asta mi-a provocat coşmarul. În emisiune 
se dădeau explicaţii despre aranjarea feţei. Mama era parcă 
lipită de ecran. De obicei, cînd la televizor e sînge, părinţii mă 
obligă să mă duc la culcare, dar erau atît de fascinaţi încît au 
uitat s-o facă. 

Mama a spus că i-ar plăcea şi ei să se supună operaţiei 
pentru remodelarea feţei. A spus că era mai bine să nu se 
aştepte prea mult, cu cît eşti mai tînăr, cu atît rezultatul este 
mai bun. 

Tata a replicat că operaţia costă mult prea mult, dar mama 
a răspuns că frumuseţea nu are preţ, mai ales cînd constituie un 
capital profesional. Tata a spus că, şi pentru el, fizicul constituie 
un atu indispensabil, dar că preferă să-l întreţină mai curînd cu 
ajutorul sportului decît cu al bisturiului. 

Tata i-a reproşat mamei că e prea cheltuitoare. Pe urmă a 
vrut să-i dea un pupic, dar mama l-a respins. A spus că nu se 
mai uita la ea, altfel i-ar fi văzut ridurile şi i-ar fi propus chiar el 


să ia măsuri. A spus că o femeie nu e niciodată perfectă şi că 
începînd de la o anumită vîrstă este răspunzătoare de faţa ei. 

Să fie adevărat? Frumuseţea nu e o comoară dobiîndită 
odată pentru totdeauna? 

S-au certat. Mama i-a reproşat tatei că e cu o păsărică mai 
tînără decit ea. Totuşi n-am văzut nici o pasăre în apartament. 
Tata a spus că n-are aşa ceva şi că s-a săturat pînă peste cap de 
bănuielile ei. Mama a ripostat că, oricum, orice femeie are 
dreptul să aibă grijă de fizicul ei şi că, dacă refuza să-i plătească 
operaţia, nu se va jena să semneze un cec care va fi acoperit 
din contul lor comun. 

Tata a zis: „N-ai interes să faci asta”. Au pronunţat fraza 
rituală: „Nu în faţa copilului”. După care s-au dus în dormitorul 
lor. Au continuat să strige. Nişte obiecte s-au spart de podea sau 
de pereţi. Apoi s-a făcut linişte. 

Sunt multe lucruri care mi se par ciudate în 
comportamentul adulţilor. Am mai stat puţin în faţa televizorului 
ca să urmăresc continuarea emisiunii. 

Pe urmă, în camera mea, cum se întîmplă deseori seara, m- 
am aşezat în faţa oglinzii şi m-am gindit. Dacă mama are nevoie 
de chirurgia estetică să fie şi mai frumoasă, atunci şi eu am 
nevoie. 

Ce să schimb ca să fiu şi mai frumoasă? Mă uit cu atenţie la 
faţa mea în oglindă şi găsesc: nasul. 

Am nasul prea lung. Moş Crăciun, dacă mă auzi, asta e 
dorinţa mea cea mai arzătoare: o operaţie estetică pentru a-mi 
scurta nasul. 


49. JACQUES, 7 ANI 


- Termină cu întrebările, Nemrod. 

- Dar... 

- Mă enervezi, Nemrod. Limitează-te să înveţi lecţiile şi asta 
e tot. E cu capul în nori şi nu ştie decit să pună întrebări. Eu 
vreau răspunsuri. 

Rînjete în clasă. Las capul în jos. Sunt nefericit la şcoală. 
Învățătorul ne cere mereu să învăţăm chestii pe de rost şi eu n- 
am memorie. Am făcut mii de eforturi ca să rețin anul acesta 
tabla înmulţirii şi a împărţirii. Mi-a fost tare greu să învăţ 
alfabetul şi să-mi scriu numele şi adresa. Nu pot să rețin 


conjugările. Nu reuşesc nici măcar să rețin codul de intrare în 
propria mea casă. De nu ştiu cîte ori am încercat zadarnic, afară 
în frig, combinaţii de cifre! 

Relaţiile mele cu ceilalţi elevi nu sunt nici ele simple. Pentru 
că sunt roşcat şi port ochelari. Îmi zic „Morcoveaţă Ochelaristul” 
sau „cui ruginit”. Cred că am greşit planeta. 

Cel mai bine mă simt lîngă Mona Lisa. Totdeauna are un 
sfat bun pentru mine. leri aveam de rezolvat o problemă la 
matematică cu trei răspunsuri posibile. Ei bine, Mona Lisa s-a 
grăbit să pună lăbuţa pe răspunsul corect! 

Dacă nu sunt de pe planeta asta, poate că sunt de pe o 
planetă a pisicilor? 

Săptămîna trecută, am trecut prin faţa unui magazin de 
jucării şi am zărit o navă spaţială extraordinară cu luminiţe care 
clipeau. Poate că cu un astfel de vehicul se poate călători în 
cosmos ca să-ţi regăseşti adevărata planetă! Pe planeta mea, 
sunt convins că majoritatea creaturilor au părul roşcat şi că 
blonzilor şi bruneţilor li se spune „cap de porumb” sau „cap de 
bălegar”. 

Pe planeta mea, nu i se cere nimănui să înveţe pe de rost 
poezii, pentru că se ştie că asta nu foloseşte la nimic. Nu e 
nevoie de cod de intrare ca să intri în casă. În curînd va fi 
Crăciunul. O să-i cer lui Moş Crăciun să-mi aducă o navă 
spaţială. 

li spun asta şi pisicii. Mona Lisa pare de acord cu alegerea 
mea. 


50. DORINŢELE 


Stau turceşte, în stare de levitaţie, sub un copac din 
pădurea turcoaz. Lacul Conceperilor clipoceşte în dreapta mea. 
Cele trei sfere palpită deasupra palmelor mele. De fiecare dată 
cînd iau legătura cu clienţii mei, simt o mică durere. Ca şi cum 
legătura cu nişte fiinţe în carne şi oase m-ar face să resimt puţin 
nişte senzaţii corporale. 

Edmond Wells se apropie de mine. Atinge cu degetul sfera 
lui Igor şi îşi trece mîna peste cea a lui Venus. 

- Acum cel puţin cunoşti pîrghia principală pentru fiecare. 
Observarea semnelor pentru Igor. Visele pentru Venus. Pisica 
pentru Jacques. Dar atenţie, uneori adună mai multe piîrghii, 


alteori le schimbă. Nu te lăsa în voia rutinei. Care sunt dorinţele 
lor pentru Crăciun? 

- Igor doreşte... ca unul dintre colegii lui să primească o 
lovitură de cuţit în stomac. Venus vrea o operaţie estetică să-şi 
scurteze nasul şi Jacques rivneşte o jucărie din plastic în formă 
de navă spaţială extraterestră. Chiar trebuie să le îndeplinesc 
toate dorinţele? 

Instructorul meu îşi pierde răbdarea. 

- Cînd ai ales să fii înger, te-ai angajat să nu discuţi această 
regulă. N-ai căderea să judeci calitatea dorințelor lor, rolul tău 
constă doar în a te strădui să le satisfaci. 

- Cine a inventat regulile astea? Cine are interes ca 
dorinţele lor să fie satisfăcute? Dumnezeu? _ 

Edmond Wells se preface că nu a auzit întrebarea. Işi 
apleacă faţa peste sfere. Modifică perspectivele, se gîndeşte şi 
spune: 

- Acum, după ce ai reţinut cele cinci pîrghii, te voi învăţa 
cele trei tactici. De la cea mai simplă la cea mai complicată. 
Prima e tactica „zăhărelului şi biciului”. E vorba să-ţi faci clientul 
să avanseze, fie prin promisiunea unei recompense, fie prin 
ameninţarea cu o pedeapsă. A doua e strategia „cald şi rece”. 
Alternarea foarte repede a surprizelor plăcute şi neplăcute 
pentru a-l face pe client mai maleabil. A treia este tactica „bilei 
de biliard”. Adică acţionezi asupra unei persoane care va activa 
asupra clientului tău. 

Apoi, satisfăcut că şi-a transmis înţelepciunea zilei, 
mentorul meu mă părăseşte. Imediat apare Raoul Razorbak, 
ispititorul meu. 

- Să ne ţinem după el. 

Înaintăm discret printre copaci pînă la o cavitate în care 
Edmond Wells, aşezat turceşte, cu palmele în faţă, se uită ţintă 
la o sferă, nu la trei. Să fie oare instructorii însărcinaţi cu 
sufletele deosebite, alese pe sprînceană? 

Sfera scînteiază. 

Edmond Wells mişcă buzele. Vorbeşte: 

- Eşti pregătit, Ulise Papadopulos? lată un nou termen 
noţiune pentru Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 

Şi recită un capitol referitor la influenţa limbilor asupra 
gînditului. Nu-mi vine să cred. Edmond Wells dictează informaţii 
unui om. Mă mustru imediat. Raoul avea dreptate. Instructorul 


nostru se foloseşte de un medium ca să-şi transmită ştiinţa căci, 
mai mult ca orice, se teme ca nu cumva să dispară ideile 
neconsemnate pe un suport material. 

- Acest muritor, acest Ulise Papadopulos, ştie deci mai 
multe decit îngerii despre teritoriul lor, şopteşte prietenul meu. 
Să coborîm la el. Ar trebui să fie foarte interesant.... 


51. ENCICLOPEDIE 


PROBLEMĂ DE LIMBĂ: Limba pe care o folosim influenţează 
asupra modului nostru de a gîndi. De exemplu, franceza, 
înmulţind sinonimele şi cuvintele cu sensul dublu, permite 
nuanţe foarte utile în materie de diplomaţie. Japoneza, unde 
intonarea unui cuvint determină sensul, cere o atenţie 
permanentă în ceea ce priveşte emoţiile celor care se exprimă. 
Faptul că, în plus, în cazul limbii japoneze există mai multe 
nivele de politeţe, îi constrînge pe interlocutori să-şi situeze din 
capul locului poziţia în ierarhia socială. 

O limbă conţine nu numai o formă de educaţie, de cultură, 
ci şi elementele constitutive ale unei societăţi: stăpînirea 
emoţiilor, cod de politeţe. Într-o limbă, numărul de sinonime ale 
cuvintelor „a iubi”, „tu”, „fericire”, „război”, „duşman”, 
„datorie”, „natură” dezvăluie valorile unei naţiuni. 

De aceea trebuie să ştim că nu vom putea face revoluţie 
fără a începe prin a schimba limba şi vocabularul dinainte. Căci 
ele pregătesc sau nu pregătesc spiritele pentru o schimbare de 
mentalitate. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


52. JACQUES, 7 ANI 


De Crăciun am primit nava spaţială. Am găsit-o într-o cutie 
la poalele bradului. Ce bine mi-a părut! l-am îmbrăţişat pe 
părinţii mei şi am mîncat nişte chestii grase ca să sărbătorim. 
Pateu de giscă, stridii, somon afumat cu cremă de pătrunjel, 
curcan cu sos de castane, prăjituri. 

Nu înţeleg de ce le plac atît de mult aceste mîncăruri de 
sărbătoare. 


Sora mea mai mare, Suzan, îmi spune că pateul provine de 
la giscă îndopată cu forţa pînă cînd face un ficat enorm. Sora 
mea Martha spune că homarii sunt aruncaţi de vii în apă 
clocotită ca să fie fierţi şi mama ne cere să vedem dacă stridiile 
sunt într-adevăr vii cînd toarnă peste ele lămîie. Dacă mişcă, 
atunci sunt bune de mîncat. 

După masa asta bună, am spus glume. Tata a povestit una 
care m-a făcut să rîd cu lacrimi. 

- Un tip e călcat de un camion. Tipul se ridică de jos şi dă 
peste el o motocicletă. Se ridică iar şi dă peste el un cal. In acel 
moment cineva strigă: „Opriţi căluşeii, avem un rănit!” 

N-am înţeles imediat dar, cînd m-am prins, cred că am riso 
oră. Glumele pe care nu le înţeleg imediat mă amuză cel mai 
mult după aceea. 

Glumele sunt ca nişte poveşti mici. Cele bune au nevoie de 
un decor, un personaj, o situaţie de criză sau de suspans, care 
trebuie instalată repede, fără o vorbă în plus. Şi mai e nevoie de 
un sfîrşit surprinzător, iar asta nu e prea uşor de găsit. Trebuie 
să învăţ să inventez glume; mi se pare un exerciţiu foarte bun. 

Glumele prezintă avantajul că pot să fie testate în direct. Le 
povesteşti şi vezi imediat dacă stirnesc risul. Nu poţi trişa. Dacă 
nu înţeleg sau nu li se pare hazliu, oamenii nu se forţează să 
ridă. Mi-am încercat şansa. 

- Ştiţi de ce au gorilele nările mari? 

Toată lumea a spus că nu. 

- Pentru că au degetele groase! 

Toată lumea a zimbit. Nimeni nu a rîs. Am ratat. 

- E simpatic, a zis mama miîngiindu-mă pe păr. 

Ofensat, m-am refugiat la wc şi am tras zăvorul. Asta a fost 
răzbunarea mea. Pe urmă, am ocupat acel loc şi n-am mai lăsat 
pe nimeni să intre. După epuizarea tuturor argumentelor, 
unchiul meu a propus să spargă uşa. „Totuşi, nu”, a zis tata. Am 
cîştigat. Wc-ul este într-adevăr refugiul absolut. 

În zilele următoare m-am distrat grozav cu nava mea 
spaţială. Ca să aterizeze pe o planetă, am fabricat o lume 
extraterestră şi cinci omuleţi din hirtie de toaletă, lipici şi fişii de 
sticlă de plastic. Planeta mea e roşie, cu un cer roşu şi apa roşie. 
Am pictat totul în roşu cu lacul de unghii al mamei, dar ea încă 
n-a băgat de seamă. 


Apoi am început să scriu aventura eroilor mei. E povestea a 
patru astronauți care ajung pe o planetă roşie unde sunt doar 
războinici extratereştri foarte puternici cărora nu le este frică de 
nimic. Se împrietenesc cu ei şi învaţă codul lor de onoare şi arta 
de a lupta, care sunt foarte diferite de cele de pe Pămînt. 

Mona Lisa a ros unul dintre astronauții mei. Asta mi-a dat 
ideea să aduc în povestea mea un monstru, uriaşul Angora, de 
care trebuie să fugi cu orice preţ. Acum mi-ar plăcea să găsesc 
pe cineva căruia să-i citesc istorioara mea. Dacă e numai pentru 
mine, la ce să mai scriu? 


53. VENUS, 7 ANI 


Totul s-a întîmplat foarte repede. 

Probam nişte haine cu mama într-un magazin de lux pentru 
copiii din Beverly Hills, cînd un bărbat s-a apropiat de noi şi m-a 
mîngiîiat pe păr. Mama mi-a spus totdeauna: „Nu te lăsa atinsă, 
nu lua bomboane de la un străin şi nu pleca niciodată cu un 
necunoscut”. Dar de data asta ea era cu mine şi nu l-a alungat 
pe acel domn. 

- Vreau s-o fotografiez. Fac fotografii pentru un mare 
catalog de haine pentru copii, a zis el. 

Mama a răspuns că era manechin, cunoştea meseria şi nu 
avea deloc chef ca fiica ei să ajungă într-un iad ca ăsta. 

Pe urmă, nu ştiu de ce, au vorbit despre nişte cifre. De 
fiecare dată cînd tipul spunea una, mama replica cu alta mai 
mare. Era ca un fel de joc. Mama a avut ultimul cuvînt şi ne-am 
întors acasă. 

După o săptămînă, mama m-a însoţit într-un loc foarte 
luminat. Toată lumea se agita în jurul meu. Am fost machiată, 
coafată, îmbrăcată. Toată lumea spune că sunt frumoasă, dar 
asta o ştiu de mult timp. O doamnă a zis că eram „mai mult 
decit frumoasă”. Perfectă. 

Foarte bine, dacă nu remarcau singurul meu punct slab - 
nasul prea lung - nu era să-l dezvălui chiar eu! La început m-au 
aşezat pe un scaun ca să mă fotografieze din toate părţile. Îmi 
place la nebunie zgomotul blitz-urilor. E ca miriitul unui animal 
gata să sară, apoi ţişneşte fulgerul şi totul se ia de la capăt. 

Pe urmă m-am prefăcut că mă joc cu păpuşa pe un fond de 
nori. Mama se uita la mine cu mîndrie. Domnul era acolo şi s-au 


jucat iar cu cifrele, şi am avut impresia că mama a cîştigat din 
nou. Mama a subliniat faptul că făcusem ceva extraordinar şi, 
pentru a mă recompensa, mi-a dat voie să am o dorinţă, oricare. 

Dorinţa mea a fost să fiu perfectă. 

- Eşti perfectă, a răspuns mama. 

Am izbucnit în plîns. 

- Nu. Am nasul mult prea lung. Am nevoie de o operaţie 
estetică. 

- Glumeşti? a ris mama. 

Am insistat: 

- Tu te-ai operat, nu? Ridurile... 

A urmat o tăcere. Mama a ezitat apoi a spus: 

- Bine, vei intra în istorie ca fiind fetiţa cea mai precoce în 
materie de chirurgie estetică. Să mergem. 

M-am pomenit într-o clinică specializată, avînd drept 
chirurg pe doctorul Ambrosio Di Rinaldi, un fost sculptor 
reconvertit în modelarea fetelor. Era poreclit „Michelangelo al 
bisturiului”. Se pare că el le-a făcut celebre pe majoritatea 
actriţelor, nu ataşaţii de presă şi agenţii lor. Chirurgii sunt 
adevărații descoperitori de talente. Dar să nu mai vorbim, e 
secret, marele public nu ştie. Ambrosio e atît de talentat încît 
este în stare să opereze anticipind creşterea mea viitoare. 

Am fost adormită pe o masă şi cînd m-am trezit, aveam 
faţa plină de bandaje. Eram nerăbdătoare să-mi văd nasul, dar 
trebuia să am răbdare citeva zile, ca să se sudeze pielea la loc. 

În aşteptarea dispariţiei urmelor operaţiei, am stat în 
camera mea. Am vizionat filmul meu preferat, Cleopatra, cu Liz 
Taylor. Liz Taylor e cea mai frumoasă femeie din lume. Cînd voi 
fi mare, voi fi Liz Taylor. Adevărata Cleopatra avea, se pare, şi 
ea nasul prea lung. Dar am un avantaj faţă de ea. Pe vremea 
Cleopatrei nu fusese încă inventată chirurgia estetică, deşi se 
cunoştea deja arta bandajelor. 

Operația mea la nas e doar o primă etapă în cucerirea 
marelui public. 

Acum, dorinţa mea este să devin o stea de cinema. 


54. IGOR, ŞAPTE ANI 


De la victoria asupra noastră, Piotr şi-a sporit exigenţele. 
Acum are pretenţii la toate dormitoarele. Cuţitul lui cu buton îi 
permite să-şi impună propria lege. 

La atelier lucrăm de puţin timp la împachetarea unor 
țigarete. Piotr ne-a dat ordin să şterpelim în mod regulat un 
pachet şi să i-l dăm lui. A organizat un trafic care a pus cu botul 
pe labe pe mulţi dintre supraveghetorii noştri adulţi. 

Piotr s-a înconjurat cu o gardă de corp, formată din 
locotenenţi care seamănă teroarea în rîndurile noastre cu atit 
mai mult cu cît se bucură de aprobarea paznicilor noştri. Cînd 
aceştia vor să obţină ceva de la noi, o fac prin intermediul lui 
Piotr, care ştie cum să ne constringă să-i dăm ascultare. A 
inventat o întreagă scară de suplicii pentru recalcitranţi sau cei 
care nu vor să plătească ceea ce el numeşte „impozitul 
piotrian”. De la arsul cu ţigareta şi pînă la crestarea cu cuțitul şi 
bătaia la cataramă. 

M-am săturat de locul ăsta. Chiar şi prietenii mei, cei trei V, 
Vasili, Vania şi Vladimir, s-au supus în cele din urmă autorităţii 
lui Piotr, care cere să fie considerat un „ţarevici”. 

In faţa grupului şi a organizaţiei sale, forţa mea nu-mi 
foloseşte la nimic. Dacă dau în unul dintre ei, mă pomenesc cu 
toţi peste mine. 

Piotr l-a ales pe Vania ciuca bătăilor. Din te miri ce, 
complicii lui îl chinuie ca pe hoţii de cai. Am încercat să-l ferim, 
dar atunci am încasat noi cafteala, iar supraveghetorii n-au 
mişcat nici un deget ca să ne protejeze. 

Vasili a reacţionat în faţa acestei situaţii. „Trebuie să fugim 
de la acest orfelinat infernal”, a zis el. Am hotărit deci să săpăm 
un tunel ca să evadăm. Dormitorul nostru nu e departe de zidul 
de incintă. Dacă totul merge bine, vom putea toţi patru să 
zburăm liberi cu propriile aripi într-o lume fără Piotr, fără 
complicii lui şi fără supraveghetori. 

In dimineaţa asta sunt chemat la director. Mă duc tîrînd 
picioarele şi îl găsesc în compania unei persoane mari în 
uniformă. Avînd în vedere droaia de medalii pe care tipul o are 
pe piept, presupun că e un tip foarte important. Directorul mi se 
adresează cu blîndeţe: 

- Igor, îmi pare rău. 

- N-am făcut nimic, domnule, nu eu sunt de vină, zic 
spontan gindindu-mă că ne-au descoperit tunelul. 


Directorul se preface că nu aude. 

- Igor, îmi pare rău că va trebui să părăseşti instituţia 
noastră care este pentru tine, ştiu asta, ca o familie. In faţa ta 
se deschide o nouă etapă... 

- Închisoarea? 

- Nici vorbă! exclamă el. Adoptarea. 

Cînd aud asta, inima începe să-mi bată accelerat. Directorul 
precizează: 

- Domnul Afanasiev, aici de faţă, a dorit să te vadă ca să te 
adopte. Evident, trebuie să fii şi tu de acord. 

- Să mă adopte? 

Mă uit la tip. Îmi zimbeşte cu bunătate. Pare simpatic. Are 
nişte ochi albaştri plini de tandreţe. Şi mai are şi toate medaliile 
alea... Oamenii în uniformă cu o mulţime de medalii mă 
impresionează. 

Mă apropii. Omul miroase frumos. Probabil că nevasta lui 
nu poate să facă copii şi pentru asta vrea să mă adopte. Viitorul 
meu tată îşi pune un deget sub bărbia mea. 

- Vei vedea, o să-ţi placă la noi. Soţia mea face nişte 
prăjituri extraordinare, mai ales cu ciocolată. 

Prăjituri! Mi-a venit apă-n gură. Aici nu primim decit la ziua 
de naştere a preşedintelui, şi chiar şi alea sunt pregătite cu 
grăsime de porc şi cu zaharină, ceea ce le dă un gust greţos. La 
aceşti oameni cumsecade voi mînca în fiecare zi, şi chiar cu 
ciocolată. Ah, ciocolata... Mi-o imaginez deja pe viitoarea mea 
mamă. O blondină veselă. Cu nişte braţe albe şi durdulii cu care 
frămiîntă aluatul. 

- Credeam că sunt prea mare ca să fiu adoptat. 

- Domnul Afanasiev este colonel de aviaţie. Are dreptul la 
derogări. Nu a vrut un copil mic, ci unul deja mare şi sănătos. 

Cei din dormitor n-au vrut să creadă nici o iotă cînd le-am 
spus. Vladimir a spus: 

- Tristul adevăr este că ne scot din această închisoare ca să 
ne expedieze în locuri şi mai rele. 

- Mda, a subliniat Vania. În plus, ţi-au mărturisit că te-au 
ales pentru fizicul tău. 

Vladimir a adăugat: 

- Un colonel de aviaţie... Acolo se face trafic cu tineri 
recruți. E o chestie cunoscută. 

Întreb: 


- Tu ce crezi, Vasili? 

Vasili dă din umeri şi ne propune un pocheraş. Pierd prima 
partidă. Vasili bagă în buzunar miza şi se hotărăşte să-şi expună 
părerea de mare înţelept: 

- Cred că ai face mai bine să ne ajuţi să săpăm tunelul. 

La început, indiferența lui mă dezamăgeşte, căci Vasili dă 
totdeauna sfaturi bune, dar de data asta cred că egoismul a fost 
mai tare. 

- Sunteţi toţi geloşi pentru că voi avea un tată şi o mamă, în 
timp ce voi veţi rămîne închişi aici. 

Îmi vine să plec de lîngă ei, dar continuu să joc. Vladimir 
plusează cu douăzeci de țigarete, apoi... mi se adresează fără se 
uite la mine: 

- Avem nevoie de tine pentru tunel. 

Izbucnesc: 

- Cu tunelul nu vom reuşi niciodată! Şi peste un an tot aici 
veţi fi! 

În curînd nu voi mai fi orfan. În curînd voi avea o adevărată 
familie. Aceşti amici aparţin deja trecutului. Despărțirea va fi 
dureroasă, dar cu cît voi tăia mai repede legăturile cu cei trei V, 
cu atît mă voi simţi mai bine. 

Acum cînd am un tată adevărat nu mai am decit o singură 
dorinţă: să ies de aici. 


55. ENCICLOPEDIE 


A IEŞI DE AICI: Enigmă: Cum să uneşti aceste nouă puncte 
cu patru linii fără să ridici creionul de pe hirtie? 


Soluţia: 


Deseori nu putem găsi soluţia pentru că mintea noastră se 
cantonează în teritoriul desenului. Or nu se spune nicăieri că nu 
putem ieşi din el. 

Morala: Ca să înţelegi un sistem, trebuie... să ieşi din el. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


56. PAPADOPULOS 


Edmond Wells anunţă sfîrşitul tuturor esoterismelor; şi, într- 
adevăr, secretele lui sunt disimulate prost. 

Ulise Papadopulos e un călugăr ermit. Şi-a construit o casă, 
a îngrămădit în ea rezerve mari de hrană, ca să aibă pînă la 
sfîrşitul zilelor, apoi a zidit uşa. 

Nu şi-a construit casa oriunde. Ea a fost înălţată în unul 
dintre punctele cele mai înalte şi mai retrase ale contraforţilor 
Anzilor Cordilieri, aproape de situl Cuzco, în Peru. 

Acolo, Ulise Papadopulos meditează şi scrie. E un bărbat 
mic de statură, cu o barbă neagră şi cîrlionţată, cu unghii foarte 
mari şi de o curăţenie relativă. Cînd trăieşti închis de zece ani 
într-o încăpere de douăzeci de metri pătraţi, sfirşeşti prin a 
renunţa la eforturile vestimentare şi igienice. Şi apoi, pustnicul 
nu mai e vizitat decît de păienjeni. 

Cînd ne ducem la el, călugărul este foarte ocupat să noteze 
ultimul aforism al lui Edmond Wells. Textul spune că pentru a 
înţelege un sistem trebuie să ieşi din el. Această aserţiune îl 
încîntă la culme pe Raoul. Oare nu asta facem şi noi acum? In 
timp ce ne apropiem ca să descifrăm mai bine pagina, 
Papadopulos se întrerupe brusc din scris. 

- Cine e? 


Duş rece. Un muritor care ne percepe prezenţa! Repede, în 
spatele şifonierului! 

Adulmecă. 

- Vă simt. Sunteţi acolo, nu? 

Acest omuleţ este probabil un medium fără pereche. Se 
răsuceşte ca o pisică ce a întrezărit un şoarece. 

- Simt că sunteţi aici, Sfinte Edmond. 

Ne stăpînim să ne reținem radiaţia aurei. 

- Sunteţi aici, Sfinte Edmond. Ştiu, simt. 

Niciodată nu mi-am închipuit că într-o zi voi deveni un înger 
căruia o să-i fie frică de oameni! 

- De mult vă aştept, murmură domol „grămăticul”. 
Însuşirea cunoaşterii absolute e una, singurătatea, alta. 

Nu ne mişcăm. 

- Degeaba sunt mistic; am şi eu limitele mele. Mi-aţi spus 
că-mi veţi dicta în vis tot ce trebuie să scriu. De atunci, 
bineînţeles, am un text în cap în fiecare dimineaţă, dar cînd e 
vorba să vă văd... 

Ne înghesuim unul în altul. El exclamă: 

- Gata, v-am reperat, Sfinte Edmond! 

Se apropie de noi, se pregăteşte să tragă şifonierul apoi, 
brusc, se răzgîndeşte şi se întoarce în centrul încăperii. 

- Ei bine, dacă o luaţi aşa, demisionez! exclamă el furios. 
Îmi pare rău, nu-mi place deloc să nu fiu tratat în mod politicos. 

În culmea agitaţiei, călugărul grec apucă un ciocan enorm 
şi începe să lovească în cărămizile care astupă uşa. 

Din cauza noastră, pustnicul vrea să-şi părăsească 
sihăstria! Îl împung cu cotul pe Raoul. 

- Nu trebuie să-l lăsăm. Edmond Wells nu o să ne ierte asta 
niciodată. 

- Hai la mine, lume de-afară! Hai la mine, fete frumoase! 
urlă călugărul de-ţi sparge timpanele. Renunţ la legămiîntul meu 
de castitate! Renunţ la toate legămintele! Adio tăcere! Adio 
rugăciune! Hai la mine, restaurante şi hoteluri de lux, sari pe 
mine, viaţă! 

Şi loveşte cu ciocanul. 

- Zece ani pierduţi ca să transcriu nişte aforisme filosofice, 
mersi! Şi pe urmă, cînd vine să mă vadă, nu zice nici bună ziua, 
nici futu-te-n cur! Ah, nu mai sunt prost! Religie, capcană pentru 
călugăraşi! lar eu, om cumsecade, cum mi-a apărut o fiinţă de 


lumină să-mi ceară să fac pe ermitul în munţi ca să-i notez 
gîndurile, m-am grăbit să mă supun... 

- Unul dintre noi trebuie să iasă la iveală, zic. 

- Tu, răspunde Raoul. 

- Nu eu. Tu. 

Tot lovind vîrtos cu ciocanul, grecul fredonează The Wall, 
melodia formaţiei Pink Floyd. 

- ... We dont need your education... 

Fragmentele de cărămidă zboară prin aer, împrăştiindu-şi 
praful. Îl împing puternic pe Raoul afară din pititoare. Preotul se 
opreşte brusc. L-a văzut. E un medium adevărat cu capacităţi 
multiple. Încremeneşte, uimit, şi cade în genunchi cu mîinile 
împreunate. 

- În sfîrşit, o apariţie! se minunează el. 

- Aăă..., zice Raoul, care îşi aşază aura ca efectul să fie şi 
mai puternic. 

Ce cabotin! Dar plăcerea de a fi văzut de oameni în carne şi 
oase e mai tare ca orice. Ulise Papadopulos se închină şi iar se 
închină. Probabil că suntem foarte impresionanţi pentru 
muritorii care ne văd. Îmi vine să apar şi eu ca să dublez miza, 
dar ermitul e deja la un pas de apoplexie. Se închină ca un 
apucat şi face mătănii la picioarele lui Raoul. 

- Ăăă... Bine, zice prietenul meu ca să cîştige timp. Ei bine... 
sigur... da... într-adevăr... iată-mă. 

- Ah, ce fericire! Vă văd, vă văd, Sfinte Edmond. Vă văd cu 
ochii mei. 

Cuprins poate de remuşcare, Raoul îl corectează: 

- Aăă... Nu sunt Edmond, sunt Raoul, un „coleg” al lui 
Edmond, cel care dictează Enciclopedia. El n-a putut să vină, îşi 
cere scuze, dar m-a trimis pe mine să-l reprezint. 

Călugărul nu aude bine, şi Raoul trebuie să-i repete de 
citeva ori aceleaşi fraze. Întinde braţele spre cartea de 
rugăciuni. 

- După Sfintul Edmond, Sfîntul Raoul! Sfîntul Raoul! Sfîntul 
Raoul! Sunt binecuvintat. Sunt la ordinul tuturor sfinţilor! 
exclamă Papadopulos. 

- Foarte bine, zice Razorbak. la spune-mi, Enciclopedia se 
referă la cifra 7? E 

- Cifra 7? întreabă mirat călugărul. Aăă... Bineînţeles, Sfinte 
Raoul, bineînţeles. E vorba cam peste tot de 7. 


- Arată-mi, îi cere îngerul. 

Călugărul se repede, îşi umezeşte cu religiozitate degetul 
mare şi răsfoieşte paginile. Se opreşte la un text scurt despre 
simbolul lui 7 în jocul de tarot. Altul, mai lung, despre 
importanţa simbolului 7 în mituri şi legende. Al treilea despre 
cele 7 bare ale scării lui lacob... 

Problema cu această Enciclopedie a cunoaşterii relative şi 
absolute este că e un adevărat talmeş-balmeş. Giîndirea 
mentorului nostru porneşte simultan în toate direcţiile. 
Enciclopedia se ocupă de reflecţii filosofice, dar conţine şi reţete 
de bucătărie, anecdote ştiinţifice, enigme, studii sociologice, 
portrete scurte, fapte din istoria terestră văzute dintr-o altă 
abordare! Ce haos! Ca să citim tot, ar trebui să facem mai multe 
călătorii. 

Raoul îi sugerează călugărului să facă un index, după care 
un cuprins cu numărul paginilor. Întoarce paginile. Trece peste 
textele psihologice. Interviuri cu starurile! În sfîrşit, ceva 
interesant. Un articol lasă să se înţeleagă că, din punct de 
vedere geografic, lumea celor numiţi 7 nu este lipită de lumea 
celor care sunt 6. În consecinţă, se cuvine să fie căutată „acolo 
unde te aştepţi mai puţin să o găseşti”. 

Brusc, noi care nu simţim nici frig şi nici cald percepem o 
suflare rece. 

- Suflete rătăcitoare! spune Raoul. 

Într-adevăr, în faţa noastră se aliniază vreo zece fantome. 
Seamănă cu noi, doar că în loc să radieze ca noi, ele absorb 
lumina. 

Raoul mă lămureşte că aceste ectoplasme sunt sinucigaşi, 
morţi înainte de a le veni sorocul, sau asasinați al căror suflet 
este încă atit de chinuit încît preferă să rămînă aici, încercînd să 
rezolve problemele trecutului, decît să se ridice la cer ca să se 
purifice într-o altă viaţă. 

- Sunt oameni care, chiar morţi, refuză să plece? 

- Nu pot. Unii, însetaţi de răzbunare, ţin să se menţină sub 
formă de fantomă ca să-i chinuiască mai bine pe cei care le-au 
făcut rău. 

- Nouă pot să ne facă rău? 

- Nouă, nu. Dar lui Papadopulos, da. 

Protestez: 


- Dar noi suntem îngeri, iar ei nişte simple suflete 
rătăcitoare! 

- Au rămas mai apropiaţi de oameni decit noi. 

Raoul se teme tare mult ca nu cumva noi să-i fi adus pînă la 
călugărul grec. Sufletele rătăcitoare sunt în permanenţă în 
căutare de corpuri pe care să le chinuie şi, ajungînd pe Pămînt şi 
apărînd, le-am indicat un medium. 

Fantomele vin unele după altele. Acum sunt vreo treizeci. 
Arată la fel ca în ceasul morţii lor. Avem în faţa noastră 
războinici  incaşi, cu rănile făcute de  archebuzele 
conchistadorilor. Te-ai crede într-un roman de H.P. Lovecraft! 
Cel care pare şeful lor e şi mai înspăimîntător. Nu mai are cap. 
Mă strecor lîngă Raoul şi îl întreb: 

- Cum facem să scăpăm de ei? 


57. VENUS, ŞAPTE ANI 


Oglindă. Cu noul nas sunt şi mai frumoasă. Sunt înscrisă la 
o şcoală pentru copii-staruri care se conduce după metoda de 
educaţie a doctorului Hatkins. Suntem lăsaţi să facem ce vrem, 
cum vrem, cînd vrem, ca să ne putem exprima în mod liber 
impulsurile. Eu, de cele mai multe ori, desenez un omuleţ 
prizonier. 

- Cine e? întreabă pedagoga. Tăticul tău? Mămica? 

- Nu. Celălalt. 

- Care celălalt? Făt-Frumos? 

Precizez: 

- Nu, Celălalt, cel pe care îl visez uneori. 

- Ei bine, acest Celălalt are numele lui, e Făt-Frumos, mă 
informează pedagoga. Şi eu l-am căutat şi apoi l-am găsit 
întîlnindu-l pe soţul meu. 

Nimic nu mă agasează mai mult ca aceşti adulţi care nu-i 
ascultă pe copii şi îşi închipuie că le ştiu pe toate. Strig: 

- Nu, Celălalt nu are nici o legătură cu Făt-Frumos! E 
prizonierul. E blocat şi vrea să iasă. Numai eu îl pot ajuta, dar 
pentru asta trebuie să-mi amintesc. 

- Ce să-ţi aminteşti? 

N-am timp de pierdut. Îi întorc spatele. 

Săptămîna trecută, cei de la o revistă m-au chemat pentru 
o şedinţă de fotografii. Asta se datorează mamei care îmi face 


publicitate peste tot unde merge să lucreze. Am pozat timp de 
două-trei ore stînd pe un taburet cu un buchet de flori în mînă. 
Cred că a fost pentru un calendar. Mama a stat în culise şi a 
jucat acel joc în care trebuie să spui numere din ce în ce mai 
mari şi se termină cu cuvintul dolar. 

Mama mi-a spus că devin o persoană foarte importantă. Mi- 
a spus că sunt noua Shirley Temple. Nu ştiu cine e fata asta, 
probabil una dintre acele nenumărate actriţe bătrine care 
servesc de referinţă mamei mele. Oricum, mie, în afară de Liz 
Taylor, toate mi se par nasoale. 


58. JACQUES, ŞAPTE ANI 


De citeva săptămîni, la şcoală avem o elevă nouă. Cînd vin 
unii noi, am totdeauna dorinţa să-i ajut să se integreze. 

Această nou-venită este oarecum specială. E mai în vîrstă 
decit noi. Are opt ani. Probabil că a fost obligată să repete o 
clasă, deşi nu pare tîmpită. Trăieşte într-un circ. Tot mergînd de 
colo-colo, e greu să urmezi programa. 

Pe fată o cheamă Martine. Îmi mulţumeşte pentru primirea 
făcută, îmi acceptă sfaturile şi mă întreabă dacă ştiu să joc şah. 
Spun că nu şi scoate din ghizdan un mic joc din plastic ca să mă 
înveţe. Ceea ce îmi place la jocul de şah e faptul că tabla e ca o 
scenă de teatru unde dansează şi se agită nişte marionete. Îmi 
spune că pentru fiecare figurină există un întreg cod de viaţă ce 
trebuie respectat. Unele înaintează cu paşi mici, adică pionii. 
Alţii alunecă departe, ca nebunii. Alţii pot să sară pe deasupra 
altor piese: caii. 

Martine e o persoană supradotată la şah. La virsta ei, joacă 
deja în turneu simultan împotriva mai multor adulţi. 

- Nu e greu. Adulții nu se aşteaptă să fie agresaţi de o 
fetiţă, şi atunci atac. Pe urmă, toţi joacă în apărare. Cînd sunt în 
apărare, devin previzibili şi sunt cu o mişcare în urmă. 

Martine spune că, pentru a cîştiga, trebuie să respecţi trei 
mari principii. La începutul partidei, să-ţi scoţi repede piesele din 
spatele liniei de apărare, ca să poată intra în acţiune. Pe urmă, 
să ocupi centrul. În sfîrşit, mai curînd să-ţi fortifici punctele tari 
decit să încerci să-ţi întăreşti punctele slabe. 

Şahul devine o pasiune. Pornesc împreună cu Martine 
partide cronometrate, în care trebuie să mă gindesc nu numai 


asupra unei singure mişcări, ci şi a următoarelor şase care se 
vor înlănţui în mod logic. 

Martine zice că sunt bun la atac, dar nu prea grozav în 
apărare, aşa că încearcă să mă înveţe să mă apăr mai bine. 

- Nu, adu-ţi aminte ce ţi-am spus. Mai bine să-ţi fortifici 
punctele tari decît punctele slabe. Te voi învăţa să fii şi mai 
eficace în atac, căci astfel nu vei mai avea nevoie să înveţi să te 
aperi. 

Şi asta a şi făcut. Gîndesc din ce în ce mai repede. Cînd joc, 
am impresia că spaţiul şi timpul se rezumă la acea tablă de şah 
unde are loc o dramă. La fiecare mişcare, am impresia că un 
şoarece se deplasează într-un labirint, explorind toate căile 
posibile ca să o aleagă cît mai repede pe cea mai bună. 

Martine îmi spune o anecdotă luată dintr-o povestire a lui 
Edgar Allan Poe, intitulată Jucătorii de şah de la Maelzsel. 

E povestea unui automat care bate pe toată lumea la şah. 
La sfirşit, se află că în realitate în interiorul maşinii era ascuns 
un pitic. Ce final! Mă înfior de plăcere. Şi, în plus, se pare că 
întîmplarea chiar a avut loc. 

Martine, Edgar Allan Poe şi şahul dau un sens noii mele 
vieţi. Acum introduc mult suspans în povestirile mele, 
majoritatea avînd drept bază şahul. Uneori, personajele din 
povestirile mele sunt prinse într-o partidă căreia nu-i cunosc 
regulile, căci aceste ficțiuni sunt guvernate de legi invizibile pe 
care nu şi le pot imagina. 

Îi propun lui Martine să-i citesc următoarea mea povestire. 
Acceptă. Să-mi fi găsit în sfîrşit cititorul? li şoptesc la ureche 
aventura a două globule albe care fac o anchetă în corpul 
omenesc ca să găsească un microb. Cînd pun mîna pe el, află că 
singura ambiţie a microbului este să se integreze în societatea 
celulelor corpului uman. La sfîrşit, microbul este acceptat în 
corp, dar numai în locul unde se poate face util. 

- Adică? 

- În sistemul digestiv, ca să contribuie la degradarea hranei. 

Ride. 

- Nu e rău deloc. Şi cum ţi-a venit? 

- Am văzut la televizor o emisiune despre microbi. 

- Nu, te întreb cum ţi-a venit dorinţa de a căuta o lume mai 
bună, căci microbul tău, în realitate, e în căutarea unei societăţi 
ideale. 


- Mi se pare că organismul nostru este deja o societate 
ideală. În el nu există competiţie, nu există şefi, toată lumea 
este în acelaşi timp diferită şi complementară, şi totuşi toată 
lumea acţionează în interesul general. 

Martine spune că povestirea mea e foarte simpatică. Mă 
sărută pe obraz, încerc să o sărut şi eu, dar mă respinge. 

- Cînd vei mai scrie şi alte povestiri, vreau să mi le citeşti, 
şopteşte ea. 


59. IGOR, ŞAPTE ANI 


Noii mei părinţi trebuie să vină să mă ia în seara asta. Am 
îmbrăcat imitaţia de smoching negru din nylon negru care ni s-a 
distribuit pentru serbări. Mi-am văcsuit frumos pantofii. Mi-am 
făcut valiza. Nu mai vorbesc cu ceilalţi. La prînz nu mănînc. Mă 
tem foarte tare să nu-mi pătez costumul. Am răsfoit la bibliotecă 
o carte despre bunele maniere. Acum ştiu că furculita se pune în 
stinga farfuriei şi cuțitul în dreapta. Ştiu că la carne se bea vin 
alb şi la peşte vin roşu. Dacă nu cumva e invers. Ştiu că trebuie 
să-ţi dai cartea de vizită celorlalţi bogaţi pe care îi întîlneşti, 
pentru ca după aceea să fiţi „între voi”, fără a mai da ochii cu 
săracii. 

Am studiat şi medaliile. Cele pe care le are viitorul meu tată 
îmi indică nu numai faptul că face parte din elita aviaţiei, ci şi 
faptul că a doborit avioane inamice. Aviația... Mă simt gata să 
dispreţuiesc infanteria, artileria şi marina. Trăiască aviația! 
Pluteşte deasupra duşmanilor şi îi ucide de la depărtare, fără să- 
i vezi sau să-i atingi. Trăiască armata! Trăiască războiul! Moarte 
duşmanilor! Moarte Occidentului! 

Cînd voi fi numit în mod oficial „fiul colonelului”, poate că 
voi cunoaşte toate mişcările trupelor noastre, voi fi informat 
despre toate misiunile secrete despre care presa habar nu are. 
Sunt convins că ni se ascunde tot ce este cu adevărat 
interesant: masacrele, loviturile de forţă şi toate chestiile astea. 
Cei trei V din dormitorul meu mă exasperează. Acum cînd fac 
parte dintr-o familie de bogaţi, săracii mă calcă pe nervi. 

Se face cinci. Zic „la revedere” supraveghetorilor, stau jos 
şi aştept să se facă orele nouăsprezece îmbrăcat în smokingul 
meu de duminică, care mă ţine puţin pe la încheieturi. Apare 
Vania, se uită la mine furios şi zice: 


- Sunt sigur că colonelul tău e pedofil. 

- Zici asta pentru că eşti gelos. Nici măcar nu ştii ce e aia o 
prăjitură cu ciocolată. 

- Ne părăseşti ca un laş! 

Înţeleg că Vania conta pe mine ca să-l protejez şi să-l ajut, 
dar nu pot să rămîn veşnic la dispoziţia tuturor. Mă calmez. 

- Într-o zi va veni şi rîndul tău, şi atunci te vei comporta la 
fel ca mine. 

Tăticul meu nou-nouţ trebuie să vină să mă ia la orele 
nouăsprezece. La nouăsprezece şi jumătate voi fi cu siguranţă în 
familie şi voi mînca prăjituri, prăjituri adevărate, cu unt adevărat 
şi cu ciocolată adevărată. 

E optsprezece şi jumătate. Mai am o jumătate de oră şi voi 
termina definitiv cu acest orfelinat. Voi avea o familie şi 
dragoste. 

Optsprezece şi patruzeci şi cinci. Vasili vine în faţa mea. Are 
un aer ciudat. Îmi cere să-l urmez în sala duşurilor. Acolo e o 
mică mulţime agitată. Toţi se uită spre tavan şi, de tavan, 
Vladimir e spînzurat cu o pancartă agăţată de git: „A ascuns 
țigarete ca să nu plătească impozit”. Probabil că amicul meu 
obez a fost urcat acolo cu mare greutate. E tot vînăt şi limba îi 
atirnă într-un mod grotesc care face scena şi mai 
înspăimîntătoare. 

- Piotr... Piotr l-a omorît! articulează cu greutate Vania. 

Vasili tace, dar are o privire dură. Se îndreaptă spre mine, 
mă prinde de umăr şi mă duce la o ascunzătoare făcută de el şi 
necunoscută de mine. Dintr-o bucată de pînză împăturită scoate 
un obiect lung şi strălucitor. Un cuţit. 

Mă uit la el. Nici nu l-a găsit şi nici nu l-a cumpărat. L-a 
făcut el. L-a făcut discret, în afara orelor de lucru manual de la 
atelier. Ai zice că e un autentic pumnal de război. 

- Eşti cel mai puternic dintre noi. Tu trebuie să-l răzbuni pe 
Vladimir. 

Am încremenit. Mă gindesc la noul meu tată, colonel de 
aviaţie. Într-o zi mă va urca în avionul lui... Într-o zi mă va învăţa 
să pilotez... Îl revăd în minte pe burduful de Vladimir, totdeauna 
gata să se îndoape, tot timpul cu un deget în nas; un porc. Il 
revăd mîncînd, bînd şi rîgfind. Vladimir. 


- Îmi pare rău, îi zic lui Vasili. Caută pe altcineva. Noii mei 
părinţi sosesc într-o jumătate de oră. Nu mă mai privesc 
încăierările de-aici. 

Îi întorc spatele, dar atunci aud o voce: 

- Dar nici Igor nu a plătit impozitul... 

Piotr. 

- Ce frumos îmbrăcat e Igor! Un adevărat copil de burghez. 
Din smokingul ăsta grozav vor ieşi nişte cîrpe de praf tare 
frumoase. 

Vasili încearcă să-mi strecoare pumnalul în mînă. Nu-l apuc. 

- Nu poţi fugi de propriul destin, îmi şopteşte el la ureche. 

- la spune, Igor, ce facem? Ne batem sau ne laşi să-ţi tăiem 
franjuri la haină, ca să fii şi tu în pas cu moda? 

Complicii lui se strimbă de ris. 

Să nu răspund la provocări. Să mai rezist încă douăzeci de 
minute. Numai douăzeci de minute. Cu puţin noroc, poate că 
viitorul meu tată va veni puţin mai devreme. 

Schiţez o mişcare de fugă, dar picioarele nu mă ascultă. 
„Țareviciul” şi banda lui vin spre mine. Incă mai pot să aleg. Să 
nu fac nimic sau să fiu curajos. 

Copiii din alte dormitoare s-au apropiat şi fac cerc în jurul 
nostru ca să profite de spectacol. 

- Ei, Igor, ţi-e frică? zice ironic Piotr. 

Miîinile îmi tremură. Să nu stric totul tocmai acum. 

Piotr mîngiie drăgăstos lama cuţitului cu buton. Pumnalul 
lui Vasili e foarte aproape de mîna mea. 

- De data asta nu mai e o glumă, îmi şopteşte fostul meu 
amic. Nu mai ai de ales decit să dai cărţile pe faţă. 

Ştiu exact ce nu trebuie să fac. Mai ales să nu mă ating de 
acel pumnal. Mă gîndesc din nou la prăjiturile cu ciocolată, la 
plimbările cu avionul, la medaliile colonelului. Să rezist. Să mai 
rezist cîteva minute. Să-mi stăpînesc nervii. Să-mi controlez 
creierul. Cînd voi ajunge acasă la colonel, la căldurică, toate 
astea vor fi pentru mine doar o amintire urită. 

- la uitaţi-vă cum face pe el de frică! Igor laşul! O să-ţi 
retuşez portretul. 

Poate că membrele mă lasă, dar gura îmi rămîne fidelă. 

- Nu vreau să mă bat, zic eu cu greutate. 


Da, da, sunt un laş. Şi îi vreau pe noii mei părinţi. E de 
ajuns să fug spre culoar ca să fiu în afara razei de acţiune a 
cuţitului cu buton. Să fug. Să fug. Mai am încă timp. 

Vania apucă cuțitul şi îl pune direct în palma mea ca să mă 
constriîngă să-l iau. Degetele mele fac o mişcare. Nu, nu apucaţi 
mînerul, vă interzic! Vania îmi închide degetele unul cîte unul. 

Revăd faţa mamei. Mă doare stomacul. Ochii mi se 
injectează de sînge. Nu mai văd nimic. Simt doar pumnalul care 
intră în carnea moale, în burta lui Piotr, exact în locul unde mă 
doare pe mine atit de tare. 

Piotr se uită la mine cu un aer surprins. Ca şi cum şi-ar zice 
în gîndul lui: „Nu mă aşteptam la asta. Pînă la urmă eşti mai 
puţin fricos decit credeam”. 

Piotr, care nu trăieşte decit prin forţă, respectă forţa, 
inclusiv cea a adversarilor. Poate că totdeauna căutase pe unul 
mai tare ca el. 

Timpul încremeneşte. Vasili schiţează un zîmbet. Pentru 
prima dată pot să-i citesc în privire: „Eşti un tip grozav”. 

Copiii din jurul nostru aplaudă. Chiar şi locotenenţii lui Piotr 
au pe feţe o expresie admirativă. Nu se aşteptau ca eu să ies 
învingător. Ştiu că acum nu am de ce să mă mai tem de ei. Am 
trecut în alt univers. Am lăsat să-mi scape cea mai mare şansă a 
mea de a avea o familie şi totuşi mă simt bine. Ţip ca o fiară. 
Strigătul de victorie asupra adversarului şi al înfrîngerii asupra 
destinului. 

Vladimir a fost răzbunat iar eu... iar eu am pierdut totul. 

Degetele mele sunt pline de sîngele lui Piotr. Am dorit ca 
Piotr să primească o lovitură de cuţit în burtă. Dorinţa mi-a fost 
îndeplinită. Cît de mult regret acum! Îi dau la o parte pe 
susţinătorii lui Piotr, care îşi caută un nou şef şi vor să mă 
poarte în triumf. 

Chiar în aceeaşi seară, o dubă vine după mine şi după 
Vania, ca să ne ducă la noua etapă a itinerariului nostru 
personal: centrul de reeducare pentru minorii delincvenţi de la 
Novosibirsk. 


60. ENCICLOPEDIE 


NIVEL DE ORGANIZARE: Atomul are propriul său nivel de 
organizare. 


Molecula are propriul ei nivel de organizare. 

Celula are propriul ei nivel de organizare. 

Animalul are un nivel de organizare şi deasupra lui planeta, 
sistemul solar, galaxia. Dar toate aceste sisteme nu sunt 
independente unele de altele. Atomul acţionează asupra 
moleculei, molecula asupra hormonului, hormonul asupra 
comportamentului animalului, animalul asupra planetei. Pentru 
că celula are nevoie de zahăr, cere animalului să vîneze ca să 
primească hrană. Tot vînînd ca să obţină hrană, omului i s-a 
deschis pofta să-şi extindă teritoriul, astfel încît a ajuns să 
fabrice şi să trimită rachete dincolo de planetă. 

In schimb, dacă astronautul va avea o pană, se va declanşa 
un ulcer la stomac şi, pentru că va avea un ulcer la stomac, unii 
dintre atomii care formează peretele stomacal îşi vor vedea 
electronii desprinzîndu-se de nucleu. 

Zoom în spate, zoom în faţă, de la atom la spaţiu. 

Văzută din acest unghi, moartea unei fiinţe vii e doar 
energie care se transformă. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


61. MARELE INCA 


Sufletele rătăcitoare îl împresoară pe Ulise Papadopulos. 
Fiecare îi şopteşte la ureche: 

- Lasă-mă să intru în tine. 

- De ce vrei să intri în mine, Sfinte Raoul? întreabă 
Papadopulos. 

- Vezi, acest muritor percepe mai uşor mesajele sufletelor 
rătăcitoare decit pe ale noastre! 

Deodată îmi zic că este foarte probabil ca unii dintre 
profeţi, care au pretins că au stat de vorbă cu îngerii, să nu fi 
discutat în realitate decit cu suflete rătăcitoare care se dădeau 
drept ei. 

- Lasă-mă să intru în tine, repetă fantoma. 

Preotul grec e perplex. Il „vede” pe Raoul dar nu înţelege 
de ce, brusc, acesta şi-a schimbat vocea şi îi cere acest lucru. 
Cuprins de îndoieli, începe să se roage. Dar pe măsură ce se 
roagă, sufletul său începe să se ridice în afara corpului. Pericol! 


Intervin: 

- Hei, fantomelor! De ce staţi pe Pămînt? 

Una dintre ele acceptă să lase prada şi să-mi răspundă: 

- Trebuie să ne răzbunăm pe conchistadorii care ne-au 
asasinat. Acest călugăr este unul dintre reprezentanţii lor, de 
aceea îl vom bîntui şi pot să-ţi spun că nici un exorcist nu ne va 
alunga afară din corpul lui. 

- Hei, băieţi! exclamă Raoul. Nu vă e ruşine să atacați un 
biet om? Alegeţi-vă adversari pe măsura voastră! 

Reproşul nu-i sensibilizează deloc. 

- Noi să-i atacăm pe îngeri? Ce interes avem? Preferăm să 
vă lovim punctele slabe, pe „clienţii” voştri, cum le ziceţi voi. 

Din păcate, tot rugîndu-se, călugărul începe să iasă din 
corp. Sufletele rătăcitoare se plasează în jurul creştetului său 
din care iese, foarte vizibilă, forma albă a ectoplasmei sale. 

Strig: 

- Nu, rămii în corpul tău! Nu te mai ruga! 

Dar călugărul nu mă aude, şi sufletele rătăcitoare se 
înghesuie în jurul lui ca să-l ajute să se desprindă mai repede de 
corp. Bietul Papadopulos nu mai e legat de corpul său decit prin 
cordonul argintiu subţire care se întinde. Naivul se crede în 
extaz mistic. 

Ca să cîştig timp, încerc să dialoghez cu adversarul. 
Sufletele rătăcitoare sunt mirate că sunt interesat de ele. 

Sunt de acord să-l elibereze pe Papadopulos şi să ne 
explice că ele suferă. E ceva propriu sufletelor rătăcitoare, care 
sunt nişte fiinţe ale suferinţei. Ne povestesc drama lor. 

Papadopulos revine în corp şi leşină. 

Povestea existenţei precedente a acestor fantome este 
patetică. Retrăiesc împreună cu ele propriul lor calvar şi le 
înţeleg. Intru în contact cu cultura lor ancestrală. Le văd viaţa 
liniştită înaintea apariţiei invadatorilor veniţi din est. Văd plutind 
imagini ale sitului Cuzco înainte de dezastru, imaginile unui cult 
solar, imagini din viaţa cotidiană ale unei civilizaţii foarte 
avansate. Încep să-i înţeleg pe incaşi şi, într-adevăr, 
solicitudinea mea îi derutează la început, apoi îi linişteşte. 

- Ne puteţi ajuta să urcăm la cer? întreabă în cele din urmă 
un războinic incaş. 

Răspund că nu ştiu dacă pot şi apoi, zicînd aceasta, închid 
ochii şi înţeleg că pot. E unul dintre privilegiile noastre de îngeri. 


Pentru ca aceste suflete rătăcitoare să ajungă în Paradis, ar fi 
destul să le permit să treacă în mine şi să le las să alunece de-a 
lungul coloanei mele vertebrale astfel încît să iasă prin creştetul 
capului. 

Dar fantomele incaşe spun că nu vor putea să plece atita 
timp cît suveranul lor nu-şi va fi recăpătat capul. Acea fantomă 
decapitată este Atahualpa, ultimul mare Inca asasinat de 
Francisco Pizarro în anul 1533. Or, dacă spaniolul, după ce a 
ordonat spînzurarea duşmanului său, a despărţit capul de corp, 
a făcut asta tocmai pentru a împiedica victima să ajungă în 
Paradis. Căci invadatorul cunoştea credinţele incaşilor. Pentru 
ei, nu exista reîncarnare dacă nu suiau intacţi în faţa zeilor. 
Pizarro a ascuns deci capul înadins, ca să umple de teamă 
întreaga populaţie. 

Se spune că, ne informează o fantomă, o „cărare 
luminoasă” s-ar fi creat între corpul şi capul victimei pentru a 
încerca unirea lor. 

- Oare nu e vorba de mitul care a inspirat mişcarea maoistă 
peruviană revoluţionară zisă „Cărarea Luminoasă”, despre care 
s-a vorbit atit de mult în anii optzeci? 

- Ba da. l-am inspirat pe cei rebeli. La vremea aceea, eram 
gata la orice ca să completăm corpul regelui nostru. 

Eu şi Raoul ne străduim să rezolvăm problema. Găsim capul 
regelui consultînd arhivele secrete ale bibliotecii de la Vatican. 
Se află într-o excavaţie, nu departe de Quipayan, ultimul loc de 
victorie al incaşilor asupra duşmanului lor. Sugerăm unei 
expediţii arheologice americane să-l recupereze şi să-l adauge 
corpului care se află într-un muzeu peruvian. 

După recompunerea corpului Marelui Inca, sufletul său 
începe să radieze. 

De cit timp aştepta asta! Ne propune să ne ajute şi el pe 
noi în măsura posibilităţilor. li explicăm scopul anchetei noastre: 
suntem îngeri şi vrem să ştim ce se află deasupra îngerilor. 

Atahualpa se gîndeşte. 

Ne spune că în calitate de împărat al incaşilor şi Fiu al 
Soarelui, cunoaşte cosmogonia poporului său. Deasupra 
îngerilor crede că e un zeu, dar nu prea ştie cum am putea să 
verificăm asta. 

Raoul îi spune că deasupra îngerilor se află ţara aşa- 
numiţilor 7. Oare această cifră îi aminteşte de ceva anume? 


În acel moment, împăratul incaş ne spune că într-o zi, în 
timp ce ca suflet rătăcitor se plimba la ambasada Coreei de Sud 
din Peru, a întîlnit o fată excepţională. Nu numai că părea că ştia 
multe lucruri dar, în plus, părea că vine de foarte departe. 
Lumea care biîntuie vieţile ei trecute este, după cele percepute 
de Atahualpa, o lume superioară celei a oamenilor, dar şi a 
îngerilor. Nu era deloc mirat că ea, simplă muritoare, deţinea în 
adincul sufletului secretul ţării celor numiţi 7. Căci, după cum 
am văzut în cazul lui Papadopulos, fiinţele de lumină preferă să 
folosească uneori oamenii ca să-şi ascundă secretele şi 
comorile. Le ascund în adîncul inconştientului lor. 

- Cine este această persoană? întreabă Raoul. 

Atahualpa se apleacă uşor spre noi şi şopteşte: 

- Nathalie Kim, fiica ambasadorului Coreei în Peru. 

După care fostul monarh ordonă războinicilor să se adune 
în jurul lui. Gata pentru decolare spre Paradis! 

Unul cîte unul, incaşii ne invadează prin picioare, urcă pe 
spate şi ies prin creştetul capului. Raoul şi cu mine ne strimbăm 
de durere, căci de fiecare dată cînd suntem străbătuţi de un 
suflet rătăcitor simţim scurte dureri ca în trecut. 

După ce toţi au ajuns departe şi noi suntem iar singuri, 
întreb: 

- Nathalie Kim? O cunoşti? Cine e? 

- Una dintre clientele mele, răspunde Raoul gînditor. 


62. VENUS, OPT ANI 


Am crize de somnambulism. Mă scol noaptea şi mă plimb 
pe acoperiş. Detest aceste momente cînd corpul îmi scapă de 
sub control. E ca şi cum Celălalt, prizonierul din mine, ar fi 
cuprins de dorinţa de a se mişca. 

Cînd mă trezesc, mă doare rău de tot capul. Poate că 
Celălalt nu s-a plimbat destul de mult pe cît ar fi vrut şi continuă 
să mă macine din interior... 

După primele mele apariţii ca manechin, propunerile s-au 
înmulţit. Sunt solicitată din ce în ce mai mult. Mama se ocupă de 
formalităţile cu agenţiile şi negociază în numele meu. 

Am opt ani şi-mi cîştig singură traiul. În mod normal, toţi ar 
trebui să fim în culmea fericirii, şi totuşi tata şi mama se ceartă 
tot timpul. Vorbesc de „biştarii micuţei”. Probabil că fac aluzie la 


mine. lar unul dintre acele cuvinte ale adulţilor pe care nu le 
înţeleg. Mama spune că ea este cea care negociază şi că e deci 
normal să aibă dreptul la procentajul ei ca agent. Tata răspunde 
că „pe copila asta am făcut-o amîndoi, nu?” Şi adaugă: „În plus, 
seamănă mai mult cu mama mea decit cu tine”. 

Imi place că părinţii mei îşi revendică frumuseţea mea ca 
aport personal. Dar mama strigă din ce în ce mai tare. Spune că 
a angajat un detectiv particular ca să-l urmărească pe tata şi îi 
aruncă în faţă fotografii cu el „gol cu tipa lui”. 

Tata îi zice mamei: 

- Oricum, îmbătrineşti, draga mea, trebuie să mă gindesc 
să-ţi găsesc o înlocuitoare. 

Mama i-a spus tatei că nu ştie să facă dragoste. Nu-i 
adevărat. Îmi place la nebunie cînd tata mă pupă de zor şi îmi 
spune că mă iubeşte. Tata i-a spus mamei că nu există bărbaţi 
neputincioşi, ci doar femei neîndemînatice. 

Mama i-a tras o palmă. 

Tata i-a tras şi el una. 

Mama a spus că dacă-i aşa, se întoarce la mama ei. A luato 
statuetă şi a aruncat-o spre el. Atunci au pronunţat fraza rituală: 
„Nu în faţa fetiţei”. S-au dus în camera lor şi au răcnit cît îi ţinea 
gura, apoi a urmat o tăcere şi mama a început să geamă un şir 
de „da”, de „nu”, şi de „oh,oh,oh”, pe urmă iar „da, da” şi „nu, 
nu”, de parcă nu ar fi fost în stare să se hotărască. 

Nimeni nu a venit să mă sărute în pat la culcare sau să-mi 
spună o poveste ca să adorm. Am plins singură în camera mea 
şi pe urmă m-am rugat. Vreau ca părinţii mei să se certe mai 
puţin şi să se ocupe mai mult de mine. 


63. JACQUES, 8 ANI 


- Hei, micuţule! Vrei să te baţi? 

- Nu, zic cu o voce clară şi categorică. 

- Ţi-e frică de noi? 

- Da. 

- Aăă... Ţi-e foarte frică de noi? 

- Foarte. 

Reacţia mea îi surprinde pe raketeri. De obicei, băieţii le 
răspund totdeauna că nu le este frică. Aşa, ca să braveze. Ca să 


zică şi ei ceva. Pe mine asta mă lasă rece. N-am de ce să mă 
arăt curajos. 

Şeful bandei aşteaptă să-i înfrunt privirea în semn de 
provocare, dar eu mă uit ţintă la linia albastră a orizontului, ca şi 
cum tipul n-ar exista. 

Martine m-a învăţat să nu mă uit în ochii cîinilor periculoşi, 
ai derbedeilor şi beţivilor, căci ei consideră asta ca o provocare. 
În schimb, la şah se recomandă să te uiţi tot timpul la baza 
nasului adversarului. Asta îl împiedică să se concentreze. „Are 
impresia că vezi ce gîndeşte”, zice Martine. 

Hotărit lucru, fata asta m-a învăţat multe lucruri. Şi m-a mai 
învăţat să respect adversarul. După spusele ei, o victorie 
adevărată este cea obţinută la o diferenţă mică de puncte. 
„Dacă învingi prea uşor adversarul, nu contează”. 

- Hei, îţi baţi joc de noi? întreabă raketerul-şef. 

- Nu. 

Alt sfat de la Martine. E de ajuns să vorbeşti rezonabil 
enervaţilor ca să-i faci să se simtă în largul lor. 

Îmi văd liniştit de drum. Derbedeii ezită. Un agresor care 
ezită - am aflat de la şah - rămîne în urmă. Profit ca să trec de ei 
cît se poate de senin. 

Respir regulat, inima îmi bate normal. Nici cea mai mică 
creştere de adrenalină. Bine, trec cu bine prin această încercare 
şi totuşi ştiu că peste cîteva minute, imediat ce voi deveni 
conştient de pericolul prin care am trecut, voi fi copleşit de 
panică. Inima îşi va accelera bătăile şi voi tremura de groază. 
Dar atunci inamicul va fi departe şi nu va putea să se bucure de 
spaima pe care mi-o inspiră. _ 

Fenomen ciudat, mi-e totdeauna frică cu întîrziere. In 
momentele critice, orice s-ar întîmpla, îmi păstrez sîngele-rece, 
par calm, dar după un sfert de oră totul face explozie în mine. 

Ciudat. 

Îi spun toate astea lui Martine. Spune că e o formă de 
reacţie pe care trebuie să fi pus-o la punct cînd eram mic de tot. 
Prima dată cînd am fost agresat, mi-a fost atît de frică încît 
creierul meu a inventat un mod de supravieţuire. Crede că 
plăcerea de a scrie povestiri este legată tot de această spaimă 
veche. În scris mă răzbun, mă defulez. Cîţi răufăcători, monştri 
şi asasini am făcut virtualmente praf cu stiloul meu? 


Scrisul este salvarea, supraviețuirea mea. Atiîta timp cît am 
să scriu, cei răi n-au să mă mai sperie. Şi contez pe scris ca să- 
mi ofer supape şi mai spectaculoase. 

Scriu o altă povestire pentru Martine. E povestea unui băiat 
fricos şi foarte laş care întilneşte o femeie care îi revelează lui 
însuşi şi îl protejează. 


64. IGOR, OPT ANI 


Mă plîngeam de orfelinatul de la Sankt Petersburg, dar nu 
aveam dreptate. Centrul de reeducare pentru minori de la 
Novosibirsk e mai rău. La orfelinat mîncam doar carnea ce nu se 
putea curăța de pe oase, dar cel puţin era proaspătă. Aici e 
stricată. De cînd mă aflu aici, sunt sigur că mi-am creat un 
sistem special de apărare imunitară. 

La orfelinat, lenjeria patului era uşor mucezită. Aici e plină 
de ploşniţe mari. Chiar şi şoarecilor le e frică de ele. La orfelinat 
mirosea peste tot a urină, aici peste tot pute a hoit. 

Am regretat mult timp că am ales să-l răzbun pe Vladimir 
decit să plec cu colonelul, şi apoi am aflat recent că fostul meu 
viitor tată a fost arestat. Făcea într-adevăr parte dintr-o reţea de 
pedofili. Prietenii mei aveau dreptate. Dacă nu mai poţi avea 
încredere nici în medaliile militare, atunci... 

Din prima zi mi-au furat lucrurile în timp ce dormeam. 
Noaptea, clădirea e plină de zgomote. Se aud brusc strigăte şi 
imaginaţia o ia razna fără să o pot opri. 

Vania e şi el aici. Pentru că el mi-a dat pumnalul, directorul 
l-a considerat complice la crimă. Din prima zi a reuşit să ia 
bătaie. Ai zice că atrage loviturile... Am intervenit ca să-l salvez. 
Mi-a spus că-mi va fi veşnic recunoscător. Vania a devenit ca un 
fel de frate mai mic pentru mine. 

Şi aici lucrăm în atelier. Orfani, delincvenţi, deţinuţi, mînă 
de lucru ieftină pentru industriaşi. Continuu să fac jucării pentru 
copiii occidentali. 


65. CINE E NATHALIE KIM 
Am testat strategia „cald şi rece” pe Venus, alternînd 


onorurile muncii de manechin cu meschinăria certurilor dintre 
părinţii ei. 


Am testat tactica biliardului inspirînd prietenilor lui Igor să-l 
împingă să-şi asume intervenţia cu ocazia înfruntării cu Piotr. 

Am testat tactica cu biciul şi zăhărelul pe Jacques, dindu-i 
dorinţa de a-i plăcea Martinei, speriindu-l în acelaşi timp cu o 
bandă de derbedei. Sufletele se modelează. Îmi termin treaba 
cu intuiţii, vise şi folosind pisicile. Totuşi sunt conştient că nu fac 
decit să împing lucrurile pe panta lor naturală. Edmond are 
dreptate, turma înaintează singură. Reaprind sferele şi îmi dau 
seama că rezultatul nu e chiar atît de pozitiv pe cît speram. In 
realitate, turma nu avansează chiar aşa. lar atunci cînd 
avansează nu apucă pe drumul cel mai drept. 

Raoul afişează un aer amuzat văzind cît sunt de 
decepţionat. 

- Nu putem să-i ajutăm cu adevărat. Putem doar să-i 
împiedicăm să comită cele mai mari prostii. 

Cunoscînd pe de rost defetismul prietenului meu, prefer să 
schimb subiectul. 

- Ce se aude cu acea faimoasă Nathalie Kim de care ne-a 
vorbit Marele Inca? 

Raoul îmi răspunde că îi studiază cazul şi că această fată nu 
are nimic special. Nu vede de ce ar avea ceva deosebit. Fie că 
era vorba de karmă, de ereditate sau de primele alegeri ale 
liberului arbitru, Nathalie Kim a început un itinerar cît se poate 
de clasic ca fiinţă omenească. 

- Adică? 

- Adică face din ce în ce mai multe prostii. 

Îmi întinde sfera ei ca să o examinez. 


Nume: Kim 

Prenume: Nathalie 

Naţionalitate: coreeană 

Păr: negru 

Ochi: negri 

Semne deosebite: foarte veselă 

Puncte slabe: naivitatea 

Puncte tari: foarte matură, foarte curajoasă. 


O faţă de lună, cozi lungi împletite, ochi negri în formă de 
migdală: Nathalie Kim este o puştoaică ştrengăriţă de 
doisprezece ani. Se îmbracă după moda hippie din anii şaptezeci 


(saboţi şi haine lungi indiene) şi trăieşte împreună cu familia la 
Lima, în Peru, unde tatăl ei este ambasador al Coreei de Sud. 

Părinţi buni, nota de la naştere: 564. 

Sar imediat. 

- 564! 564 din 600! Dar e practic... scoasă din cauză! 

Raoul Razorbak se uită la mine dezamăgit. 

-- Aiurea. E un suflet bătrîn. Tot repetînd vieţile, ca un elev 
repetent, a sfîrşit prin a face progrese. Dar, pînă la urmă, toţi 
bat pasul în faţa liniei de sosire. 

- Frumoasă foc, bogată, inteligentă, cu părinţi care o 
iubesc, cine e de fapt această Nathalie Kim a ta, Rolls Royce-ul 
„clienţilor”? 

- Nu-mi fac totuşi prea mari iluzii. 

Examinez din nou sfera. În reşedinţa ambasadei, Nathalie 
Kim este educată de preceptori împreună cu cei doi fraţi mai 
mari ai ei. Se plictisesc tare mult în Peru, unde nu sunt liberi să 
meargă unde vor, aşa că inventează nişte jocuri numai pentru ei 
trei. În acel moment, Nathalie le citeşte fraţilor ei o lucrare 
despre hipnoză, intitulată Hipnoza pentru toţi. Mă aplec asupra 
sferei şi constat că e pe punctul de a testa o lecţie pe fratele ei 
mai mare, James, care are cincisprezece ani. 

Îi cere adolescentului să închidă ochii, să se destindă şi să- 
şi imagineze că e o scîndură rigidă. James închide ochii, încearcă 
să se concentreze şi izbucneşte în ris. 

- Nu merge! exclamă dezamăgită Nathalie. 

- Să mai încercăm o dată. Îţi promit că nu mai rîd, zice 
James. 

Dar Nathalie e categorică. 

- În carte scrie că dacă rîzi o dată, înseamnă că nu eşti 
hipnotizabil. 

- Ba da, mai încearcă o dată, o să meargă. 

- Îmi pare rău, James. Foarte puţini oameni sunt sensibili la 
hipnoză, abia 20% din populaţie după această carte, iar tu nu 
faci parte dintre ei. Nu ai darul ăsta. Hipnotizatul trebuie să fie 
foarte motivat ca să meargă, pentru că el face toată treaba. 
Hipnotizatorul se limitează doar la a-i revela că e capabil să 
intre în această stare. 

Willy, treisprezece ani, se propune voluntar pentru o nouă 
încercare. Închide strîns ochii, cu atît mai emoţionat cu cît şi-a 


văzut fratele eşuînd. Vrea să dovedească surorii sale că el e 
„hipnotizabil”. Ca şi cum asta ar fi ceva de mîndrie. 

- Eşti rigid ca o scîndură, intonează Nathalie cu o voce 
monotonă. Toţi muşchii sunt înţepeniţi, nu te mai poţi mişca. 

Băiatul stringe pumnii, pleoapele, se încordează, se 
crispează. 

- Eşti rigid, tare, nu mai eşti decit o bucată de lemn tare... 

Nathalie îi face apoi semn lui James să se aşeze în spatele 
lui şi zice: 

- Eşti o scîndură şi ca o scîndură vei cădea în spate. 

Willy, ţeapăn de tot, cade pe spate. James îl prinde de 
umeri şi Nathalie de picioare. Îi aşază capul pe speteaza unui 
scaun şi gleznele pe speteaza altui scaun. Nimic nu-l ţine, şi 
totuşi nu cade. 

- Merge! exclamă James uluit. 

- În carte se spune că rigiditatea corpului e atît de mare 
încît poţi să te aşezi pe el. 

- Eşti sigură? Nu riscăm să-i rupem coloana vertebrală? 

Fata se caţără pe fratele ei imobilizat şi nu se prăbuşeşte. 
Se ridică în picioare pe burta lui. James îndrăzneşte să i se 
alăture. Cei doi adolescenţi sunt încîntaţi să constate că Hipnoza 
la îndemiîna tuturor funcţionează. 

- Gîndirea omenească are puteri necunoscute, se extaziază 
Nathalie. Acum să-l trezim. 

Îl apucară iar pe Willy de picioare şi de umeri. 

- Acum încep să număr invers şi la zero te vei trezi, spune 
Nathalie. 

Trei, doi, unu... zero! 

Dar Willy nu-şi mişcă nici corpul şi nici pleoapele. 

Jocul devine mai puţin amuzant. 

- Nu înţeleg. Nu se trezeşte, zise îngrijorată Nathalie. 

- Poate că a murit. Ce le vom spune părinţilor? se plînge 
James. 

Fata ia din nou cu nervozitate cartea. 

- „Dacă subiectul nu se trezeşte, repetă numărătoarea pe 
un ton foarte poruncitor bătînd foarte puternic din miini cînd 
spui zero.” 

Reîncepe să numere bătînd foarte tare din miini şi, de data 
asta, fratele lor „hipnotizabil” deschide ochii. 

Uşurare. 


- Ce-ai simţit? întreabă hipnotizatoarea. 
- Nimic, nu-mi amintesc de nimic, dar a fost destul de 
plăcut. Ce s-a întîmplat? 


Raoul Razorbak pare îndoit. Eu însă cred că această 
Nathalie Kim are ceva special. Examinez mai cu atenţie 
itinerarul din trecut. Înainte de această existenţă, coreeanca a 
fost dansatoare în Bali. A pierit înecată. 

Înainte trăise alte cîteva vieţi de artistă: bătuse tam-tamul 
în Coasta de Fildeş; pictor miniaturist în Malta, sculptor de 
figurine de lemn în Insula Paştelui. Cînd eram om, nu credeam 
prea tare în reîncarnare. Eram mirat că toţi oamenii se vedeau 
în trecut şefi miliari, exploratori, artişti, vedete, curtezane sau 
prelați. Pe scurt, eroi de cărţi de istorie. Cînd ştim că pînă în 
1900, 95% din populaţia lumii se ocupa cu muncile agricole, 
treaba asta poate să pară ciudată. 

Constat că, între două vieţi, Nathalie Kim petrece în general 
mult timp în purgatoriu. 

- De ce-i trebuie atît de mult timp ca să se reîncarneze? 

Raoul încearcă o explicaţie: 

- Unele suflete sunt nerăbdătoare şi dau din coate în 
mulţimea decedaţilor ca să ajungă cît mai repede în faţa 
tribunalului. Altele nu se grăbesc deloc, după cum ai văzut şi tu. 

Într-adevăr, îmi amintesc că am întîlnit în lumea portocalie 
suflete în tranzit care înaintau spre judecată cu nepăsare, deloc 
grăbite. _ 

- Pentru unele, parcursul durează secole în şir. In schimb 
altele, imediat ce o existenţă se termină, se reped ca să se 
reîntoarcă pe ring şi să încerce să audă în sfîrşit gongul ieșirii 
din ciclul reîncarnărilor. Viaţa precedentă a lui Nathalie Kim a 
ostenit-o probabil. Şi-a lăsat deci timp să-şi tragă sufletul înainte 
de a se decide să-şi găsească un alt înveliş corporal. 

Raoul spune că Nathalie s-a reîncarnat deja de o sută 
treisprezece ori, dar că de fapt nu a avut decit opt vieţi 
interesante. 

- Ce înseamnă „vieţi interesante”? Ce se întîmplă în vieţile 
„neinteresante”? 

- Nimic special. Te naşti, te căsătoreşti, faci copii, găseşti o 
slujbă liniştită şi mori în patul tău la optzeci de ani trecuţi. E o 


viaţă trăită degeaba, fără misiune, fără o operă deosebită, fără 
mari greutăţi de depăşit. 

- Aceste vieţi sunt deci complet inutile? 

Raoul are altă părere. El consideră că aceste existenţe 
anodine servesc tocmai la odihna între două vieţi „importante”. 
Unii martiri, unii artişti neînţeleşi, unii luptători pentru cauze 
pierdute ajung în Paradis atît de obosiţi de existenţa lor încît 
imploră să li se acorde reîncarnări odihnitoare. 

- Nathalie a mea a avut o sută cinci vieţi de odihnă şi opt 
vieţi interesante, dar probabil greu de îndurat. 

Observ că dacă s-ar îngrămădi într-un muzeu toate operele 
pe care le-a realizat de la o viaţă la alta, ar fi destule ca să se 
umple o mulţime de săli fastuoase şi diverse. 

- Atunci de ce nu este încă eliberată de ciclul reîncarnărilor? 

- Aproape că a atins ţinta, răspunse Raoul. Dar 
comportamentul ei nu a fost niciodată suficient de spiritual ca 
să-i permită să străbată ultima distanţă. 

- Ce handicap a avut? 

- Lipsa dragostei. Sufletul lui Nathalie e prea sensibil la 
riscurile pasiunilor. Fie că e reîncarnată în bărbat sau în femeie, 
s-a ferit totdeauna de partenerii ei. Nu s-a abandonat niciodată 
şi, de cele mai multe ori, a avut dreptate. Dar ferindu-se să cadă 
în aceste „erori”, i-au lipsit informaţiile, trăirea, tot ce aduce o 
dragoste totală. 

Inţeleg mai bine pesimismul prietenului meu; clienta sa nu 
e blocată pentru că e proastă, ci tocmai din cauză de bun simţ! 

Ne întoarcem să o observăm la ambasada Coreei din Lima. 
Tinerilor li se serveşte o gustare. Celui mare îi plac la nebunie 
tartele cu lămîie, celui mijlociu, spuma de ciocolată iar lui 
Nathalie, insulele plutitoare. 

Insulele plutitoare... 


66. ENCICLOPEDIE 


REȚETĂ DE INSULĂ PLUTITOARE: Începeţi prin a forma 
„oceanul” galben şi dulce pe care va pluti insula, crema: 

Puneţi laptele să fiarbă. Spargeţi şase ouă separînd 
albuşurile de gălbenuşuri. Puneţi de o parte albuşurile. Bateţi 
gălbenuşurile cu 60 g de zahăr într-un castron. Adăugaţi laptele 


cald. Amestecaţi. Îngroşaţi crema la foc mic, amestecînd tot 
timpul. Să nu se fiarbă. 
Oceanul este gata să-şi primească „insula”: un aisberg alb. 
Se bat albuşurile spumă cu 80 g de zahăr şi puţină sare. 
Intr-o formă puneţi 60 g de zahăr ars. Turnaţi albuşurile 
bătute spumă. Se ţine 20 de minute la foc în baine-marie. Se 
lasă să se răcească. Turnaţi crema într-o farfurie adîncă apoi 
aşezaţi delicat albuşurile deasupra. Se serveşte rece. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


67. UN VECHI PRIETEN 


Raoul Razorbak continuă să creadă că această Nathalie Kim 
este o clientă ca oricare alta. Are însă o altă idee. 

- Vino cu mine. 

Zburăm spre partea de sud-est. Pe o colină are loc o 
adunare de îngeri, îngrămădiţi ca fanii în jurul cîntăreţului 
preferat. Artistul e pitoresc şi vorbeşte agitînd mîinile. Îl 
recunosc imediat. 

Freddy Meyer! 

Nu s-a schimbat deloc vechiul rabin orb. Mic de statură, 
gras, chel, nas rotund pe care se sprijină ochelarii negri, numai 
că aici cecitatea nu-l mai jenează. Într-o lume de spirite, un 
înger orb vede la fel de bine ca şi ceilalţi. 

Raoul mă loveşte cu cotul. E inutil, pentru că îmi amintesc. 
Cu Freddy, orice acţiune de explorare, de descoperire şi de 
investigare nu poate să fie decit sublimată. El a fost cel mai 
riguros, cel mai entuziast şi cel mai perfecţionist dintre eroii 
epopeii thanatonautice. El a avut ideea împletirii cordoanelor 
argintii ca să asigure soliditatea de zbor a grupului. A imaginat 
prima strategie a războaielor ectoplasmatice. Ce putea să fie 
mai exaltant decit să porneşti din nou în aventură împreună cu 
el! 

Ne strecurăm în mica mulţime a spectatorilor şi îl ascultăm 
şi noi pe prietenul nostru. Spune o... glumă. 

- Un alpinist cade şi se pomeneşte agăţat cu mîna de 
creanga unui copac deasupra unei prăpăstii adinci. „Ajutor! 
Ajutor! E cineva pe-aici care poate să mă salveze?” strigă el 


disperat. Apare un înger şi îi zice: „Sunt îngerul tău păzitor. Ai 
încredere în mine. Te voi salva”. Alpinistul se gîndeşte citeva 
clipe şi zice: „Aăă... altcineva nu mai e?” 

Îngerii se prăpădesc de rîs. Rîd şi eu. Ăsta e umor îngeresc. 
Trebuie să mă obişnuiesc. 

Sunt tare încîntat că mă reîntilnesc cu vechiul meu 
complice. Cine a spus că în Paradis te plictiseşti? Cu Freddy 
suntem salvaţi! Îi adresez un mic semn. Ne zăreşte şi vine la 
noi. 

- Michael! Raoul! 

Ne îmbrăţişăm. 

În memorie îmi revin toate amintirile noastre comune: 
primele întîlniri, obiectele moştenite, primele fotolii de decolare, 
primele expediţii spre Paradis, primele războaie ectoplasmatice 
împotriva haşişinilor. 

- Să vă prezint noua mea trupă de amici, zice Freddy. 

O cohortă de fiinţe de lumină vine în jurul nostru şi printre 
ei zăresc citeva feţe cunoscute: Groucho Marx, Oscar Wilde, 
Wolfgang Amadeus Mozart, Buster Keaton, Aristofan, Rabelais... 

- Ni se spune trupa de comici din Paradis. Înainte de a veni 
aici, nu ştiam că Mozart era atit de glumeţ. Nici o legătură cu 
Beethoven, care e mai curînd un ursuz. 

Întreb: 

- Şi clienţii tăi? 

Freddy dă din umeri. Nu mai are încredere în munca lui de 
înger. Nu se mai ocupă de sufletele lui. Prea mulţi clienţi l-au 
dezamăgit. S-a săturat de oameni. Să-i salveze? Nu mai crede în 
asta. La fel ca Raoul, e convins că a-i face pe oameni să 
evolueze este o sarcină care nu e la îndemiîna nici măcar a celor 
mai dotati îngeri. 

Aristofan spune că a ajuns la clientul şase mii cinci sute 
douăzeci şi şapte şi la tot atitea eşecuri. Buster Keaton se plinge 
că nu a primit decît laponi demoralizaţi de absenţa luminii. 
Oscar Wilde îi răspunde că asta nu e nimic faţă de hinduşii lui, 
cu soacrele care dau foc sari-ului nurorii lor ca să încaseze 
asigurarea. Groucho Marx se descurcă de bine de rău cu nişte 
khmeri roşii, care se luptă ca nebunii în junglă. Rabelais ridică 
braţele spre cer evocînd puștii lui din bidonvilurile din Sao Paulo, 
care trag pe nas aurolac de dimineaţă pînă seara şi a căror 
speranţă de viaţă nu depăşeşte paisprezece ani. 


Ai zice că cele mai dramatice cazuri sunt încredințate 
comicilor. 

- E prea greu. Cei mai mulţi dintre noi sfirşesc prin a 
abandona. Nu-i putem ajuta pe oameni. 

Răspund cu argumentul lui Edmond Wells: 

- Totuşi, prezenţa noastră aici este dovada că este posibil 
să ieşim din ciclul reîncarnărilor. Dacă noi am reuşit, asta 
înseamnă că şi alţii sunt în stare. 

- Poate că şi cu oamenii e la fel cum se întîmplă cu 
spermatozoizii care îi preced, îşi dă cu părerea Raoul. Numai 
unul din treizeci de milioane reuşeşte să intre pe poarta 
ovulului. Dar eu n-am răbdare să testez treizeci de milioane de 
suflete aşteptînd ca, în sfîrşit, să mi se dea voie să trec dincolo 
de Poarta de Smarald. 

Prietenul meu e vizibil încîntat că nu e singurul care vrea să 
renunţe. Freddy Meyer e de partea lui. Nici el nu mai suportă să 
se ocupe de sufletele lui pe care le-a lăsat în părăsire, şi nici nu 
e preocupat de propriul progres. Nu mai are nici o ambiţie. Vrea 
să-şi petreacă restul existenţei rizind şi uitîind de lumea 
muritorilor. Şi-a pierdut orice speranţă în omenire. Nu mai crede 
decit în umor. 

Ce s-a întîmplat pentru ca veselul rabin alsacian să se 
transforme într-o fiinţă de lumină atit de dezamăgită? 

- Holocaustul, şopteşte el. Genocidul evreilor în timpul celui 
de al doilea război mondial. 

Lasă capul în jos, parcă învins. 

- De aici se vede mai bine. Se înţelege totul. Ai acces la 
toate informaţiile. Ştiu acum tot ce s-a întîmplat cu adevărat, şi 
e mai rău decit tot ce-am putut să citesc pe Pămînt. E mai mult 
decit oroarea. 

- Păi... 

- Nu, nu ştii. Cozile din faţa camerelor de gazare, copiii 
smulşi din braţele mamelor lor ca să fie aruncaţi, cu capul 
strivit, de pereții cuptoarelor crematoriilor, experiențele 
medicale fără anestezie pe oameni... Trebuie să urci aici ca să 
vezi şi să simţi totul. Nu reuşesc să scap de aceste viziuni. 

Incerc o explicaţie: 

- Poate că toate aceste atrocități s-au produs pentru că 
nişte îngeri nu şi-au mai făcut treaba, ca tine acum. 

Dar Freddy nu mă mai ascultă. Mă apucă de umăr şi ride. 


- Nu vreau să aflu mai mult. Vreau doar să rîd, să rîd, să 
rid... să mă îmbăt de ris şi de bancuri pînă la sfîrşitul timpurilor. 
Haide, să ridem prieteni. Să ridem şi să uităm. 

Dar s-a schimbat, dragul meu Freddy! Umorul să creeze 
oare dependenţă? Bate din palme. 

- Hei, a început să se aştearnă tristeţea pe-aici. Repede, un 
banc tare, urgent. UN BANC! cere fostul rabin thanatonaut. 

E greu să continui după astfel de reminiscenţe, totuşi Oscar 
Wilde face un pas înainte ca să risipească ultimele impresii 
sinistre stîrnite de Freddy. 

- lisus călătorea cu mama lui. Se opreşte într-un tîrguşor şi 
vede o femeie adulteră pe punctul de a fi lapidată. Atunci lisus 
intervine şi zice: „Cine n-a păcătuit niciodată să arunce prima 
piatră”. Foială în mulţime, apoi fiecare pune jos piatra din mînă. 
lisus se pregăteşte s-o elibereze pe femeie în aplauzele celor de 
faţă, cînd o cărămidă enormă zboară prin aer şi o loveşte pe 
nefericită. lisus se întoarce şi zice: „Hei, mamă, nu crezi că 
uneori cam exagerezi?” 

Riîsetele sunt puţin forţate. 

- Noroc că lisus nu-i pe-aici, remarcă Buster Keaton cu aerul 
lui serios dintotdeauna. Nu-i place să glumim pe seama mamei 
sale... 

Groucho Marx continuă: 

- Un tip se plingea tot timpul că nu cîştigă la loto. Atunci îi 
apare un înger păzitor şi îi zice: „Ascultă, vreau să te fac să 
cîştigi dar... cumpără şi tu măcar un bilet!” 

Toţi ştiu bancul, totuşi rîd. 

Eu şi Raoul nu participăm la ilaritatea generală care ni se 
pare puţin cam exagerată. 

Atunci apare Marilyn Monroe. Vine fuga şi se culcuşeşte în 
braţele lui Freddy. Şi-a păstrat aceeaşi graţie şi ca înger, aceeaşi 
magie care a făcut din Norma Jean Baker o legendă. Mi se pare 
nedrept ca starurile moarte în floarea vîrstei să fie încă sublime 
aici, în timp ce cele decedate după o lungă bătrineţe, ca Louise 
Brooks sau Greta Garbo, să-şi păstreze pentru vecie amprenta 
ireparabilă a anilor. 

- Nu v-o prezint pe această domnişoară, zice rabinul 
glumind. 

li mîngiie spatele şi, dacă nu aş şti că toţi de aici sunt lipsiţi 
de sexualitate, mi-aş imagina imediat o legătură sentimentală 


între ei. În realitate, se distrează să mimeze gesturi de 
intimitate deşi degetele lor nu mai întîlnesc nimic palpabil. Mă 
întreb ce găseşte această frumoasă la acel omuleţ chel şi 
răspunsul îmi sare deodată în ochi: umorul. Marilyn îi aduce lui 
Freddy graţia ei, iar el, în schimb, o face să rîdă. 

- Domnişoară Monroe, potoleşte-l, zice Raoul. 

- Îmi pare rău, şi eu sunt la fel de traumatizată de oroarea 
holocaustului. Ştiţi, m-am convertit la iudaism înainte de a mă 
căsători cu Arthur Miller. 

Mi-ar plăcea să o întreb despre adevăratele împrejurări ale 
morţii sale, dar nu e momentul potrivit. 

- La început, continuă Marilyn, Freddy cobora pe fostele 
situri ale lagărelor de concentrare ca să ajute sufletele care încă 
mai rătăceau pe acolo să urce în Paradis. Şi apoi a renunţat. 
Sunt pur şi simplu prea multe. Prea multe fiinţe omeneşti au 
trăit suferinţe prea mari în indiferența cerului şi a naţiunilor. O 
specie vinovată de comiterea unor astfel de crime nu e demnă 
să fie salvată. Eu îl înţeleg şi nici eu nu vreau să mai fac nimic 
pentru oameni, încheie ea, cu o furie cu greu reţinută în voce. 

- În loc să vă pierdeţi speranţa, n-ar fi mai bine să încercaţi 
să înţelegeţi? sugerează Raoul. 

- Foarte bine. Atunci îţi pun o întrebare. De ce astfel de 
crime au fost săvirşite fără să fie pedepsite? Te întreb de ce? De 
ce? DE CE??!! strigă Freddy. 

Urmează un moment de ezitare, dar Raoul îşi revine. 

- Pentru că sistemul lumii de dincolo este mai complex decit 
ar părea. Noi trebuie să descoperim cine hotărăşte deasupra 
lumii noastre de îngeri. Atîta timp cît nu vom scoate la lumină 
mecanismul cosmic în totalitatea sa, holocaustul va rămîne un 
mister, ba chiar ar putea să se mai repete. In loc să te cantonezi 
în durerea ta, ai face mai bine să ne ajuţi să descoperim 
secretele lumii de deasupra noastră ca să împiedicăm noi 
hecatombe. 

Dar rabinul Mayer se încăpăţinează: 

- Omenirea nu este în stare să evolueze. Totul tinde spre un 
proces de autodistrugere. Oamenii nu se iubesc între ei. Nu-şi 
doresc binele. Peste tot apar fanatisme, naţionalisme, 
integrisme, extremisme... nimic nu s-a schimbat. Nimic nu se va 
schimba cu adevărat. Intoleranţa este mai mult ca niciodată la 
ordinea zilei. 


Acum era rîndul meu să pledez în favoarea muritorilor: 

- Omenirea tatonează. Trei paşi înainte, doi paşi înapoi, dar 
în final avansează. A ajuns la 333 şi mi se pare că va trece la 
334. Dacă şi noi, îngerii, renunţăm, cine va putea să-i salveze pe 
oameni? 

Freddy ne întoarce brusc spatele, sătul parcă de vorbele 
noastre. 

- Să-i lăsăm pe muritori să-şi poarte siguri de grijă. Cînd vor 
ajunge la fund, poate că vor avea un instinct de supravieţuire ca 
să-i aducă la suprafaţă. 

Se întoarce la prietenii săi şi strigă: 

- Hai, băieţi, să ridem şi să-i lăsăm pe oameni cu destinul 
lor! 


68. ENCICLOPEDIE 


VANUATU: Arhipelagul Vanuatu a fost descoperit la 
începutul secolului al şaptesprezecelea, de portughezi, în una 
din zonele încă neexploatate ale Pacificului. Populaţia e formată 
din cîteva zeci de mii de indivizi, guvernaţi de coduri deosebite. 

Nu există, de exemplu, conceptul de majoritate care 
impune alegerea unei minorităţi. Dacă locuitorii nu sunt de 
acord, vor discuta între ei pînă cînd vor ajunge la unanimitate. 
Evident, fiecare discuţie ia timp. Unii se încăpăţinează şi refuză 
să se lase convinşi. De aceea populaţia din Vanuatu îşi petrece o 
treime din zile în discuţii ca să se convingă de temeiul opiniilor 
sale. Cînd o dezbatere se referă la un teritoriu, discuţia poate să 
dureze ani în şir, ba chiar secole, înainte de a se ajunge la un 
consens. Între timp, miza va rămîne în suspans. 

În schimb, cînd în sfîrşit, după două sau trei sute de ani, 
toată lumea se pune de acord, problema este cu adevărat 
rezolvată şi nu va exista ranchiună căci nu vor exista învinşi. 

Civilizaţia din Vanuatu este de ordin clanic, fiecare clan 
aparţinînd unui corp de meserie diferit. Există clanul specializat 
în pescuit, clanul specializat în agricultură, olărit etc. Clanurile 
fac schimburi între ele. Pescarii vor oferi, de exemplu, un acces 
la mare în schimbul accesului la un izvor din pădure. 

Clanurile fiind specializate, cînd într-un clan de agricultori 
se naşte un copil care are calităţi înnăscute pentru olărit, el îi va 
părăsi pe ai săi ca să fie adoptat de familiile de olari, care îl vor 


ajuta să-şi exprime talentul. La fel stau lucrurile în cazul unui 
copil de olari atras de meseria de pescar. 

Primii exploratori occidentali au fost şocaţi descoperind 
aceste practici, deoarece prima dată îşi închipuiau că locuitorii 
din Vanuatu îşi furau unii altora copiii. Numai că nu era vorba de 
răpiri, ci de schimburi în vederea înfloririi optime a fiecărui 
individ. 

În caz de conflict privat, locuitorii din Vanuatu folosesc un 
sistem complex de alianţe. Dacă un bărbat din clanul A a violat 
o fată din clanul B, aceste două clanuri nu vor intra direct în 
război. Vor face apel la „reprezentanța de război”, adică un clan 
exterior de care sunt legaţi prin jurămînt. Clanul A va recurge 
astfel la clanul C şi clanul B la clanul D. Acest sistem de 
intermediari aruncă în bătălie nişte oameni care nu sunt 
motivaţi să se spintece între ei, pentru că nu sunt direct 
implicaţi în aversiunea dintre celelalte două clanuri. La primul 
sînge vărsat, fiecare preferă să renunţe consideriînd că şi-a făcut 
datoria faţă de aliatul său. In Vanuatu există deci numai 
războaie fără ură şi fără îndirjire din ambiţie zadarnică. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


69. JACQUES, 14 ANI 


Lumea şcolară este închisoarea mea. Wc-ul este refugiul 
meu. Cînd ajung acolo, natural, trec în revistă situaţia. Notele 
mele de la şcoală s-au mai îmbunătăţit puţin, dar fără o 
memorie bună nu voi putea niciodată excela. 

Martine a părăsit liceul. Circul în care lucrează părinţii săi 
pleacă. Sibelius, tatăl ei, este hipnotizator. Cred că l-am văzut la 
televizor. După ce au făcut un turneu în regiunea Perpignan, 
artiştii pleacă cu avionul în Peru. Înainte de a mă părăsi, Martine 
mi-a repetat: 

- Întăreşte-ţi mai bine punctele tari decît să încerci să-ţi 
fortifici punctele slabe. 

Martine a plecat deci, iar eu am impresia că am pierdut o 
dată cu ea mult din forţa mea. Anul acesta, profesorul de 
franceză este o femeie tînără cu un păr lung şi roşcat şi cu o 
bluză prea strinsă, domnişoara Van Lysebeth. Toţi suntem 


impresionați de această creatură splendidă. Ca să facă mai bine 
cunoştinţă cu noi, ne cere să scriem o povestire pe un subiect 
ales de noi. 

Rumoare în clasă. Sistemul şcolar în vigoare nu ne-a învăţat 
să aşternem pe hirtie ce gîndim. Elevii bombăne. Alţii se plîng. 

- Dar, domnişoară, nu ştim să facem asta. Trebuie să ne 
indicaţi o temă. 

- Încercaţi totuşi. Veţi vedea pe urmă rezultatul. 

E prima dată cînd un profesor ne dă drumul la hăţuri. 
Această libertate îmi convine perfect. Încep să scriu o povestire 
pe care o numesc „Sub-papa”. Imaginez că la viitorul conclav, 
un computer va lua loc printre papabili. Nu există o alegere mai 
bună decît un computer pentru a reprezenta creştinismul. Nu 
mai sunt posibile compromisuri cu mediile economice sau 
politice. Nu mai sunt posibile ambiţii personale exacerbate. 
Cardinalii introduc deci toate marile principii ale creştinismului 
într-un program informatic şi îl depun apoi într-un robot 
umanoid pe care îl numesc „Pius 3,14”. Nu văd decit avantaje 
prin alegerea sa. Numai Pius 3,14 poate să fie numit pe viaţă 
fără teamă că într-o zi va fi afectat de senilitate. Dacă un 
dezechilibrat trage în el într-o zi, i se poate repara oricînd 
programul. In plus, Pius 3,14 nu este limitat într-o perioadă dată 
a istoriei omenirii, el poate să fie informat pe măsură ce 
societatea evoluează şi să ţină cont de asta. Robotul se 
„reformează” el însuşi ca să se adapteze la noile obiceiuri. Şi 
astfel, datorită tehnologiei de vîrf, creştinismul devine religia 
cea mai pe fază cu adepţii ei. 

Pius 3,14 este evident echipat cu un program de inteligenţă 
artificială care îi permite să dezvolte propria sa logică pornind 
de la gindirea lui lisus bine înţeleasă şi asociată cu propriile 
observaţii şi deducţii ale lumii terestre. 

La sfîrşitul nuvelei, Pius 3,14, papa informatic, începe să 
perceapă ce este cu adevărat Dumnezeu, ceea ce constituie 
pentru mine adevărata misiune a unui papă. Problema e că 
apare constatarea că nici Dumnezeu nu e infailibil şi că ar fi mai 
bine ca şi el să fie înlocuit cu un computer... Aici se sfirşeşte. 

Săptămîna următoare, cînd domnişoara Van Lysebeth ne 
înapoiază lucrările în ordinea descrescătoare a notelor, o 
păstrează pe a mea şi îmi cere să rămîn după terminarea orei. 


- E uimitor ceea ce scrii, zice ea. Ce imaginaţie! De la 
televizor ai luat toate astea? 

- Mai curînd din cărţi. 

- Care cărţi? 

Enumăr: 

- Kafka, Edgar Allan Poe, Tolkien, Lewis Carroll, Jonathan 
Swift, Stephen King... 

- De ce te cantonezi în literatura fantastică şi nu abordezi şi 
marii clasici? 

Se apleacă, scotoceşte într-un sertar, şi îmi întinde 
Salammbâ de Gustave Flaubert. 

- Uite, citeşte asta. Încă o întrebare, ce note ai de obicei la 
franceză? 

- Între 6 şi 9 din 20, domnişoară, dar... mai curînd 6. 

Îmi înapoiază povestirea. Pe ea scrie cu cerneală roşie 
19/20 şi, pe margine: „Multe idei originale. Mi-a făcut mare 
plăcere să te citesc”. 

Domnişoarei Van Lysebeth îi place să stea de vorbă cu 
mine după ore. Vorbim despre istoria literaturii din lumea 
întreagă. Fie că e vorba de anchetele judecătorului Ti scrise de 
Van Gulik sau de Mahabharata, îmi deschide orizonturi noi. Intr- 
o seară îmi propune să mă ducă acasă cu maşina. Mă miră 
pentru că nu merge pe drumul care trebuie, dar nu îndrăznesc 
să zic nimic. Opreşte motorul pe un drum pustiu şi se uită drept 
în ochii mei. Tac cînd ia mîna de pe volan şi o aşează pe mina 
mea. 

- Vei ajunge departe în literatură spune ea. 

Apoi mîna îi coboară şi îmi desface cămaşa. 

- Îmi place să fiu prima. Sunt prima, nu-i aşa? 5 

- Păi... în fine... depinde despre ce e vorba... Aăă... adică... 
mă bilbii eu. 

Mîna ei îşi continuă explorarea cu o lentoare jenantă. 

- Ai citit textele erotice ale lui Jean de La Fontaine? 

- Aăă... nu... sunt bine scrise? 

Drept răspuns, mina ei se aventurează în zone foarte 
sensibile. Mă las în voia ei, impresionat atit de iniţiativa ei, cît şi 
de ciudăţenia acestei situaţii. Ca un mic animal furiş, mîna ei 
dreaptă îmi eliberează corpul de piedici şi mîna ei stingă de 
diferite elastice, stofe şi nasturi care o „întemniţează” pe ea. 


Apoi urmează panica totală, teama nestăpinită, urmată de 
o liniştire progresivă şi, în final, un interes foarte mare pentru 
textele lui Jean de La Fontaine pe care poate că le-am dat prea 
repede la o parte. 


70. IGOR, 14 ANI 


Am început să beau. Cu cît beau mai mult, cu atît urăsc mai 
mult Occidentul. Într-o zi va fi război între noi şi ţările bogate din 
Vest. Sunt nerăbdător să văd asta. De fiecare dată cînd sunt 
admonestat, cînd încasez o bătaie, de fiecare dată cînd mi se 
impun noi restricţii, îmi zic că e vina Franţei, a Angliei şi a 
Statelor Unite. 

Într-un ziar găsit din întîmplare, am citit un articol despre o 
tînără pe nume Venus Sheridan care are exact virsta mea şi 
care este top-model milionar în America. Îmi zic că atunci cînd 
vom invada aceste ţări decadente, îi voi arăta de ce este în 
stare un băiat slav robust şi muncitor, nu ca zdrenţele care 
probabil că roiesc în jurul ei acolo. 

Noaptea mă uit pe fereastră la stele. Una din ele e neapărat 
planeta Venus. În capul meu, fac dragoste cu imaginea starului 
meu american. Ştiu că într-o zi o voi întîlni în carne şi oase. Şi 
atunci... 


71. VENUS, 14 ANI 


„La mulţi ani, Venus.” 

O armată de linge-blide, de prieteni ai mamei mele, a 
invadat salonul. Nici nu poate fi vorba să ies din camera mea. 
leri, am avut prima menstruaţie. Crezind că-mi face plăcere, 
mama mi-a zis că sunt „în sfirşit o femeie adevărată” acum, că 
puteam să „cunosc dragostea bărbaţilor”. 

Urăsc acest corp. Stau citeva zile închisă în camera mea, 
refuzînd să văd pe cineva şi încercînd să mă reînseninez. 

Dar chemarea vieţii e mai puternică. 

S-a terminat cu hainele copilăreşti. Acum sunt o 
adolescentă, un star în devenire care este solicitat peste tot. Fac 
un spot publicitar pentru o băutură gazoasă. Trebuie să 
şterpelesc o cutie unui tînăr frumos şi să o beau în faţa lui ca să- 
| provoc. 


Seara, acasă, iar e scandal. Părinţii mei se urăsc acum în 
mod deschis. Şi-au declarat război. 

Pînă la urmă am înţeles că „biştari” înseamnă bani şi că, cu 
cît cîştig mai mulţi, cu atît mai mult se ceartă părinţii mei. Or 
aceşti bani nu sunt nici ai unuia şi nici ai celuilalt, ci numai ai 
mei. 

Sper că nu se vor atinge de ei şi îi voi pune pe un carnet de 
economii ca să se înmulțească pînă cînd voi ajunge la vîrsta la 
care pot să dispun de ei. 

Ştiu deja cum îmi voi cheltui comoara. Îmi voi cumpăra 
bijuterii, voi recurge la alte operaţii chirurgicale estetice (o 
gropiţă în bărbie de exemplu, mi-ar sta foarte bine cu ea; 
Ambrosio o va face cu mult talent). 

Deocamdată am nevoie de două urechi. În fiecare seară e 
scandal. În fiecare seară îl aud pe tata sau o aud pe mama 
strigînd: „Dacă n-ar fi fost mititica, de mult n-aş mai fi fost aici”. 

Toate astea au început să mă exaspereze. 

Intr-o dimineaţă mi-a venit o idee ca să le captez atenţia. 
Să nu mai mănînc. 

Testez efectul la masa de seară. Refuz tot. Reacţia lor 
depăşeşte toate speranţele. Vorbesc cu mine. Numai cu mine şi 
amîndoi. Asta nu s-a mai întîmplat de mult timp. Îmi spun: 
„Trebuie să măninci”. Răspund: „Pentru manechine, cu cît 
mănîncă mai puţin, cu atît e mai bine”. Mama zice că nu. Tata o 
bombăne pe mama că mi-a băgat în cap toate ideile astea 
idioate. Sunt din nou la un pas de ceartă, dar mă uit la ei şi ceva 
îi reţine. Se întorc la mine ca să mă convingă să iau cel puţin 
cîteva înghiţituri. 

Accept dar, în zilele următoare, fac să crească tensiunea 
reducînd şi mai mult porţiile. 

Sunt mulţumită. Am găsit mijlocul de a-mi controla părinţii. 
Cînd nu mănînc, nu se mai ceartă şi, în plus, se interesează de 
mine. 

Îi am la mînă! 

Evident, e greu să te lipseşti de această mică plăcere, de a 
mînca, dar merită. De altfel, cu cît mănînc mai puţin, cu atît mi- 
e mai puţin foame. E un beneficiu pentru mine, deoarece corpul 
meu intră exact în normele imperative pentru a reuşi în meseria 
de top-model. Devin filiformă, o adevărată rămurică! Grozav! 


Reuşesc să acţionez asupra corpului meu fără să recurg la 
chirurgie. 

Mai mult decit atît, de cînd nu mai mănînc, mi-a dispărut 
ciclul. Recompensă dublă! Nu ştiu de ce n-am descoperit mai de 
mult această metodă foarte simplă ca să iau controlul asupra 
corpului meu şi asupra părinţilor mei! 

Acum cînd se interesează de mine, nu vreau să-i mai aud 
niciodată certîndu-se. 


72. DORINŢELE PIOASE 


Mă instalez pe malul Lacului Conceperilor, sub un pin 
turcoaz. |Intorc în sus palmele şi imediat apar cele trei sfere care 
se rotesc lent în faţa mea. Înmulţesc unghiurile de vedere şi fac 
bilanţul celor paisprezece ani ai lor. Jacques nu e un elev bun, 
dar scrie povestiri. Pentru că chestia cu papa a mers bine, îi 
trimit în vis poveşti şi mai originale. 

Venus e superficială, dar îşi cîştigă deja viaţa pozind ca 
manechin. Vrea ca părinţii ei să nu se mai certe... hmmm... îi voi 
împinge la divorţ. 

Igor e blocat în centrul de reeducare, dar îşi face cu 
uşurinţă prieteni şi este deja foarte matur pentru vîrsta lui. Voi 
trece la un mic efect „biliard” ca să acţionez asupra anturajului 
său, ca să-l fac să iasă de acolo. E timpul să întilnească şi altfel 
de oameni. 

In faţa mea apare silueta lui Edmond Wells. 

- Unde au ajuns clienţii tăi? 

li arăt sferele, foarte mulţumit că încă nu am avut necazuri 
mari. 

- Trebuie să te învăţ ceva, îmi zice instructorul meu. Aceştia 
trei nu ţi-au fost încredinţaţi întîmplător. Sunt revelatori pentru 
propria ta natură, pentru sufletul tău profund. Fiecare 
corespunde uneia dintre propriile tale fațete care trebuie 
ameliorată. Suma personalităţilor celor trei clienţi reconstituie 
personalitatea îngerului. Igor plus Jacques plus Venus egal 
Michael. Eşti o trinitate. 

Deci asta era! Avînd grijă de cele trei sfere, mă dedau la un 
fel de superpsihanaliză... Edmond Wells, probabil obişnuit cu 
efectul acestei destăinuiri, mă prinde de braţ. 


- Nu ţi-ai dat seama de punctele comune pe care le ai cu 
clienţii? Şi tu voiai să scrii ca Jacques. Voiai să fii dur ca Igor. 
Voiai să placi ca Venus. 

- Prin urmare Jacques ar fi imaginaţia mea, Igor, curajul 
meu şi Venus, seducţia mea... 

- După cum Jacques ar fi laşitatea ta, Igor, brutalitatea ta şi 
Venus,  narcisismul tău. Clienţii tăi constituie împreună 
răscumpărarea şi conştientizarea a ceea ce erai cu adevărat. 

Acţionind asupra lor, acţionez deci indirect asupra mea 
însumi... Incă o dată, am impresia că nu înţeleg decit pe 
jumătate regulile jocului, atît sunt de complexe. Edmond Wells 
se depărtează, Raoul Razorbak se apropie. 

- Ţi-a spus? Acum te-ai prins? Nu ştiu cine trage sforile 
acolo sus, dar ce divertisment pervers! Aceşti 7 sau aceşti zei se 
distrează pe socoteala noastră. Ne confruntă cu diferitele 
noastre fațete şi vor să vadă cum reacţionăm. 

- Vrei să spui că aceşti 7 îi urmăresc pe îngeri aşa cum îi 
urmărim noi pe muritori? 

Prietenul meu încuviinţează. 

- Totul se potriveşte la perfecţie. Controlorul este controlat. 
Observatorul este observat. 

- Atunci se poate ca aceşti 7 să fie ei înşişi supravegheați 
de 8 şi aşa mai departe. 

- Hei, ăsta e curat SF! mă tachinează Raoul. Deocamdată să 
ne limităm interesul doar la cei care ne manipulează: 7! 

Raoul a pronunţat acest cuvînt cu o nuanţă provocatoare. 
Pentru el, de acum înainte aceştia sunt nişte adversari. ÎI 
cunosc, detestă să fie pus să facă ceva ce nu vrea să facă. 
Supremul său orgoliu este să se creadă liber! 

Raoul se uită la sferele mele. 

- Le îndeplineşti sistematic toate dorinţele? 

- Da. 

Rînjeşte. 

- Şi eu făceam aşa la început, îi răsfăţam. Am văzut 
rezultatul. Cu cît vrei să le faci mai mult pe plac, cu atît devin 
mai capricioşi. 

- Ce importanţă are, nu avem altă alegere decit să-i ajutăm, 
nu? 

- Vezi să nu! spune Raoul. Putem să le trimitem şi nişte 
„Încercări”. Probabil că Edmond ţi-a vorbit de băț şi de zăhărel. 


După ce am avut citeva eşecuri acţionind cu blindeţe, am 
hotărit să le trag şuturi în fund ca să-i fac să avanseze! Şi să ştii 
că merge mai bine! Sunt toţi ca nişte copii. Bătaia la fund face 
minuni. 

- Şi, practic, cam ce-ar fi „bătaia la fund”? 

- Le satisfac dorinţele, bineînţeles, dar le impun încercări 
care îi obligă să se depăşească sau, cel puţin, să-şi pună 
întrebări. Un sfat: nu ezita să-i pui în situaţii de criză care să-i 
constringă să se pună în discuţie. Edmond Wells vorbeşte 
despre metoda asta în Enciclopedia lui. El numeşte asta CDPD, 
adică „Crize de punere în discuţie”. 

- Şi ce metodă preconizezi? A 

- În loc să-ţi protejezi clienţii, pune-i în pericol. În loc să-i 
fereşti de prăpăstii, aruncă-i în ele, asta îi va învăţa să-şi 
cunoască mai bine limitele şi să aibă mai mare încredere în ei. 
Te asigur că eu nu-mi cruţ clienţii şi, la urma urmelor, se 
comportă mai bine. Apreciază mai mult viaţa. Dorinţele lor devin 
mai cugetate, să supravieţuiască, să nu fie bolnavi... Toate 
sufletele mari au suferit trecînd prin mari încercări. Şi asta a 
contribuit la crearea legendei lor... 

Tot nu sunt convins. 

- Nu cred că pot să fiu dur cu clienţii mei. M-am ataşat prea 
mult de ei. 

Raoul mă priveşte cu disperare. 

- Atunci continuă să-i protejezi şi vom vedea care, ai mei 
sau ai tăi, vor obţine în final cele mai bune note karmice. 

- E o provocare? 

- Dacă vrei, încuviinţează el. Fiecare cu metoda lui de 
control îngerească, şi vom vedea cine cîştigă! 

ÎI întreb unde a ajuns cu Nathalie a lui. Îşi cheamă sferele şi 
le examinăm sufletele, peştişori care se agită în acvariul lor 
sferic. 

- Ai înţeles de ce Marele Inca ne-a sfătuit să o considerăm o 
cheie pentru enigma numiţilor 7? 

- AŞ! răspunde el suspinind. De atunci o observ mereu. 
Nathalie, Nathalie, Nathalie... O puştoaică fără ocupaţie de la o 
ambasadă din America de Sud. 

- Şi înainte de vieţile omeneşti, ce a fost Nathalie a ta? 

- În stadiul animal. Stridie cu perlă. Nu a fost luată. A murit 
de bătrîneţe cu perla ei cu tot. 


Mă învirtesc în jurul sferei. 

- Să revedem filmul vieților ei trecute. Cu siguranţă că 
există ceva ce încă nu am reperat. Nu e posibil ca cineva atit de 
clarvăzător ca Marele Inca să se fi înşelat. 

Proiectăm filmul cu toate celelalte karma ale fetei. Deodată 
tresar. Datele! Există spaţii enorme între datele de moarte şi de 
naştere, şi totuşi ne-am înşelat, nu a petrecut aceste momente 
în Purgatoriu. 

- Ai dreptate, spune Raoul. Nici pe Pămînt şi nici în 
Paradis... Atunci unde a fost? Încă o piesă din mecanismul 
cosmic de care nu ştim nimic... Există un alt loc în afară de 
Pămînt şi de Paradis unde pot migra sufletele... 

- Rezervat supradotaților precum Nathalie Kim? Şi crezi că 
ar putea să fie lumea acelor 7? 

- De ce nu? Numai ea poate să ştie. 


73. ENCICLOPEDIE 


CULT FEMININ: La originea celor mai multe civilizaţii se află 
cultul zeiţei-mamă, celebrat de femei. Riturile erau bazate pe 
trei evenimente esenţiale din viaţa unei femei: 1) menstruaţia; 
2) naşterea; 3) moartea. Mai tirziu, bărbaţii au încercat să 
copieze aceste religii primitive. Preoţii au împrumutat 
veşmintele lungi ale femeilor. 

Şamanii din Siberia persistă în a se îmbrăca în femei la 
iniţierea lor şi, în toate cultele, găsim o zeiţă-mamă fondatoare. 

Ca să promoveze mai bine religia catolică în rîndul 
popoarelor păgiîne, primii creştini au pus-o înainte pe Fecioara 
Maria, originalitatea acestei divinităţi fiind că era o zeiţă virgină. 

Abia în Evul Mediu a hotărît creştinismul să taie legăturile 
cu cultul feminin de altădată. În Franţa s-a dat ordin să fie 
prigoniţi cei care adorau „fecioarele negre”, peste tot au apărut 
ruguri pentru „vrăjitoare” (mult mai multe decit pentru 
„Vrăjitori”). 

De atunci bărbaţii au încercat prin toate mijloacele să le 
excludă pe femei din domeniul mistic. Nu numai că nu mai 
există cult feminin, dar nu mai există nici preotese. Ne facem 
cruce în numele Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh. 


Edmond Wells, 


Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 
74. JACQUES, 16 ANI 


În acest an, domnişoara Van Lysebeth a fost mutată 
departe de Perpignan. Simt aceeaşi tristeţe ca atunci cînd a 
plecat Martine. De ce mă părăsesc femeile tocmai în momentul 
în care le apreciez cel mai mult? 

Înainte de a mă părăsi, domnişoara Van Lysebeth, la fel ca 
Martine, mi-a dat un sfat: „Caută-ţi locul. După ce-ţi vei găsi 
locul, nu va mai fi nevoie să lupţi”, mi-a zis ea. Şi mi-a dat o 
pagină dactilografiată cu un text la care să meditez. 

Rămas singur, examinez cu atenţie moştenirea. O foaie 
xeroxată extrasă din Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute de Edmond Wells, volumul II. 

Pagina aleasă de domnişoara Van Lysebeth vorbeşte 
despre o experienţă efectuată pe şobolani în 1989, în oraşul 
Nancy. lată ce spune acest text: 

„Şobolanii sunt înotători excelenți. Pentru a verifica această 
capacitate, nişte oameni de ştiinţă de la departamentul de studii 
comportamentale de la Universitatea din Nancy au aşezat o 
cuşcă cu o singură ieşire, un tunel ducînd sub apa unei mici 
piscine. Nu exista posibilitatea ieşirii la suprafaţă, partea de sus 
fiind acoperită cu o placă. Şobolanii erau deci nevoiţi să înoate 
sub apă ca să traverseze piscina pentru a se duce să aducă 
mîncare de la un distribuitor de boabe plasat la celălalt capăt al 
piscinei. La început, toţi şobolanii au încercat să înoate. Dar, 
treptat, şi-au împărţit rolurile. În cazul unor cuşti cu şase 
şobolani, au apărut în mod spontan doi şobolani exploatatori, 
doi şobolani exploataţi, un şobolan autonom şi un şobolan tap 
ispăşitor. 

Exploataţii înotau ca să aducă boabele şi exploatatorii le 
şterpeleau  miîncarea. După ce exploatatorii se  săturau, 
exploataţii aveau voie să se hrănească şi ei. 

Autonomul era un şobolan care înota ca să-şi obţină 
grăunţele şi se bătea cu ferocitate la întoarcere ca să le 
mănînce singur. Ţapul ispăşitor, nefiind capabil nici să înoate şi 
nici să-i terorizeze pe ceilalţi, nu avea de ales decit să se 
mulţumească cu firimituri. 


Toţi şobolanii îl maltratau pe ţapul ispăşitor şi toţi 
exploatatorii îi loveau pe exploataţi, probabil ca să amintească 
fiecăruia ce are. Dar lucrul cel mai tulburător este că dacă sunt 
puşi toţi exploatatorii în aceeaşi cuşcă, se vor bate toată 
noaptea şi dimineaţă vor apărea din nou: doi exploatatori, doi 
exploataţi, un autonom şi un ţap ispăşitor. 

La fel se va întîmpla şi în cazul în care se măreşte numărul 
pînă la introducerea în cuşcă a două sute de şobolani. Urmează 
o lungă bătălie nocturnă, după care, dimineaţa, apare o clasă de 
superexploatatori care a creat mai multe straturi de ajutoare ca 
să-şi repercuteze autoritatea obosindu-se şi mai puţin. Nu mai 
au nevoie nici măcar să-i terorizeze pe exploataţi, alţii o făceau 
în locul lor. Altă surpriză: la celălalt capăt al scării, ţapii 
ispăşitori erau şi mai martirizaţi. Ca un fel de avertisment, trei 
dintre ei fuseseră făcuţi bucăţi de semenii lor şi crucificaţi pe 
grilajul cuştii. 

Oamenii de ştiinţă din Nancy au mers şi mai departe cu 
cercetările. Au deschis capul şobolanilor şi le-au disecat creierul. 
Atunci au descoperit că cei care aveau cele mai multe molecule 
de stres nu erau ţapii ispăşitori sau exploataţii, ci exploatatorii 
care tremurau de frică să nu-şi piardă statutul de privilegiați şi 
să fie obligaţi să înoate la rîndul lor ca să se hrănească”. 

Citesc şi recitesc de cîteva ori acest articol ca să-i înţeleg 
bine sensul. De ce a ţinut neapărat domnişoara Van Lysebeth să 
citesc tocmai acest text? Probabil ca să mă ajute să-mi „găsesc 
locul”, după cuvintele ei. La oameni se întîmplă la fel, imediat ce 
sunt mai mult de doi, apar exploatatori şi exploataţi. Astfel, 
revoltaţii de pe Bounty, mai întîi rebeli şi idealişti, au sfirşit prin 
a se omori între ei. Ceea ce ar explica şi eşecul comunismului, 
eşecul creştinismului. Eşecul oricărei mişcări politice, fie ea 
rebelă, utopică, spirituală. 

Ceea ce descrie acest Edmond Wells este de fapt blestemul 
vieţii în grup. Indiferent de intenţiile iniţiale, vor exista 
totdeauna unii care se vor urca în capul celorlalţi. Şi dacă 
exploatatorii refuză să-şi asume rolul lor, exploataţi îi obligă s-o 
facă! Muncitorii cer patroni, discipolii cer un guru şi cetăţenii un 
preşedinte. Oamenii se tem foarte tare de libertate, le e tare 
teamă să gindească ei înşişi, le e frică foarte tare să-şi asume 
responsabilităţi... 

Vreau să fiu un Autonom. 


Autonom... şi apoi ceilalţi A: Anarhist, Autodidact, Agnostic. 
75. VENUS, 16 ANI 


Dorinţa mea s-a realizat. Părinţii mei nu se mai ceartă. În 
urmă cu şase luni, în loc să spună „la revedere”, tata a 
exclamat: „M-am săturat să mai trăiesc cu o isterică şi cu o 
anorexică! Divorţez. Avocatul meu va lua legătura cu voi”. Am 
şaisprezece ani. Sunt mare. Îmi cîştig viaţa. N-am să-mi mai 
stric dorinţele rugindu-mă să se împace. Prefer să cer ce mi-ar 
face cel mai mult plăcere. 

leri seară am visat că am ciştigat un concurs de frumuseţe. 
Toată lumea era la picioarele mele şi zicea că sunt cea mai 
slabă şi mai frumoasă. Asta mi se pare a fi noua mea ţintă. Să 
fiu selecționată la concursul „Miss Univers”. Amuzantă expresie: 
„Miss Univers”! Ca şi cum judecătorii ar fi convinşi că, în afara 
planetei Pămînt şi a oamenilor, în cosmos n-ar mai fi şi alte 
frumuseti... 


76. IGOR, 16 ANI 


La centrul de reeducare îmi îmbunătăţesc arta pocherului. 
Reuşesc să descifrez nu numai fizionomiile, ci şi cele mai mici 
mişcări de mînă, de umăr, micile contracţii ale irisului. 

Reuşesc chiar, fără să mă uit direct la cineva, să simt cînd 
perii sprîncenelor se ridică uşor de surpriză sau de mulţumire. 
Mai sunt şi venele frunţii pe care ştiu să le citesc: tîmpla sau 
jugulara care începe să bată brusc mai repede. Mărul lui Adam 
îmi indică că cineva a înghiţit în sec. Dar cel mai mult vorbesc 
buzele. 

E culmea cum trădează gîndurile adversarilor aceşti doi 
muşchi roz! Foarte puţini jucători ştiu să-şi controleze buzele. Eu 
am găsit o şmecherie: am lăsat să-mi crească o mustață care 
îmi umbreşte gura. Şi pe urmă îmi ascunde şi şănţuleţul de sub 
nas care, fiind prea adînc, pare bot-de-iepure. 

Joc cu gardienii. Mizăm pe țigarete. Mă îndeamnă să beau 
vodcă, pentru că îşi închipuie că beat voi fi mai puţin norocos. Ei 
nu ştiu că am făcut cunoştinţă cu vodca încă din burta mamei. 
Mimez o uşoară ebrietate. Şi cîştig din nou. 

- Ajutor! 


Recunosc vocea lui Vania. Dau fuga, renunţind la o chintă 
pe care mizasem două sute de țigarete. Prietenul meu m-a 
băgat încă o dată într-o situaţie imposibilă. Un tip înalt şi solid îi 
dă la cap. Ca de obicei, îmi salvez protejatul, dar Vania profită 
că îl ţin de mijloc pe celălalt ca să ia o sticlă şi să-l pocnească în 
cap cu ea. Agresorul cade greoi. 

Gardienii vin după aceea. Directorul apare şi el după citeva 
minute. Intreabă cine a comis fapta. Vania arată spre mine. 
Devin deodată conştient că mă urăşte. Mă urăşte încă de la 
Sankt Petersburg şi de la orfelinat pentru că, dintotdeauna, îmi 
datorează totul. De fiecare dată cînd i-am venit în ajutor m-a urit 
şi mai mult. incapabil să-şi achite datoriile acumulate, a început 
să mă urască. 

Poţi ierta multe aproapelui tău, mai puţin faptul că te-a 
ajutat. 

E a doua lecţie pe care o învăţ în acest centru. Nu ajuta 
decit oamenii care sunt în stare să suporte asta fără să ţi-o 
reproşeze mai tîrziu. Şi astfel de oameni nu sunt prea numeroşi. 

Pe urmă totul merge foarte repede. Nici măcar nu-mi mai 
dau osteneala să restabilesc adevărul, ştiu că n-au să mă 
creadă. Dacă te uiţi la Vania cît e de slăbănog şi la mine cît sunt 
de solid, ghiceşti imediat care din noi doi i-a venit de hac 
victimei. 

Nu voiam să rămîn în acest centru de reeducare. S-a 
întîmplat tocmai bine. Sunt expediat la azilul de alienaţi 
periculoşi de la Brest-Litovsk. 


77. SIBELIUS 


Mica sală e tapisată cu roşu. Împreună cu fraţii ei, Nathalie 
Kim asistă la un spectacol de hipnoză. Ca nişte pasionaţi ce 
sunt, au luat locuri în primul rînd. 

Pe afiş scrie: „Sibelius, hipnotizator venit din Franţa”. Apare 
în smoking negru în lumina reflectoarelor şi, imediat ce se ridică 
cortina, laudă puterile sugestiei. Ţine o mică expunere cu iz 
ştiinţific, din care reiese că e destul să spui cu putere ce vrei 
pentru ca oamenii să te creadă. Spune că este în stare să 
convingă pe oricine din asistenţă să se transforme în scîndură. 
Cere un voluntar pentru experienţă. Un tînăr în blugi se ridică 
dintr-o parte a sălii. 


Sibelius se convinge repede că cobaiul său e sensibil la 
solicitările lui. „Eşti rigid, eşti rigid de tot”, spune el apăsat. „Eşti 
o scîndură! Rigid ca o scîndură, nu mai poţi mişca, eşti 
încremenit, eşti o scîndură, o scîndură!” Cu ajutorul unei 
asistente adolescente nu mai în vîrstă decît Nathalie, francezul îl 
instalează pe hipnotizat pe două scaune, cu capul pe unul şi cu 
picioarele pe celălalt. Apoi invită trei spectatori să urce pe burta 
cobaiului care, ca o scîndură bună, nu se îndoaie. 

Ovaţii. 

Nathalie Kim aplaudă frenetic. Această realizare e pentru 
ea o recunoaştere a propriei sale reuşite. La urma urmelor, cu 
mijloacele ei sărace, s-a descurcat la fel de bine ca un 
profesionist. 

Sibelius cheamă de data asta cinci voluntari să urce pe 
scenă. Nathalie e prima care răspunde solicitării. Hipnotizatorul 
împarte banane oaspeţilor lui şi le propune să le desfacă şi să le 
guste. Gustă toţi, unul după altul. 

- Ce gust are? întrebă el. 

- De banană, răspund toţi în cor. 

- Foarte bine. Acum vă voi spune că nu mai e banană ci 
lămîie. O lămîie, o lămiie, o lămiie acră! 

Nathalie examinează cu insistenţă banana din mină şi 
Sibelius i se adresează imediat. 

- Purtaţi nişte ochelari cu ramă aurită foarte frumoşi, 
domnişoară. Sunteţi mioapă sau prezbită? 

- Mioapă, răspunde fata. 
` - Atunci îmi pare rău. Figura asta nu merge la miopi. 
Intoarceţi-vă la loc. Alt voluntar, vă rog, şi de preferință fără 
ochelari. 

Nathalie se întoarce spre fraţii ei: 

- M-a trimis înapoi în sală pentru că am descoperit 
înşelătoria. În coaja bananei e o mică gaură. Probabil că a 
injectat suc de lămiie cu seringa. 

Pe scenă, toţi voluntarii curăţă banana şi recunosc pe rînd 
că au simţit un gust de lămiie în partea de jos a bananei. 

Aplauze. Nathalie Kim se ridică şi exclamă: 

- E un impostor! zise ea furioasă. 

Şi dezvăluie stratagema. 

In sală urmează un moment de stupoare, apoi oamenii 
strigă să li se dea banii înapoi. În fluierăturile şi huiduielile sălii, 


Sibelius se grăbeşte să dispară în culise. Cortina cade, în timp 
ce voluntarii se întorc la locurile lor, foarte derutaţi. 

Nathalie profită de harababură ca să se strecoare în cabină 
unde artistul, aşezat în faţa unei oglinzi, se demachiază avînd 
grijă să nu-şi strice costumul de scenă. 

- Ce curaj să vii aici! Poate vrei să-ţi mulţumesc? Mi-ai 
stricat toate efectele. Te rog să ieşi imediat din cabina mea. 

Nathalie nu e impresionată. 

- Discreditaţi hipnoza, ce păcat! Probabil pentru că nu aveţi 
destulă încredere în ea, dar eu ştiu că funcţionează şi că metoda 
ar trebui să iasă din spectacolele de circ şi de pe scena 
varieteurilor ca să se studieze în universităţi şi laboratoare. 

- Ai dreptate, răspunse Sibelius, mai calm, continuînd să se 
demachieze. Hipnoza funcţionează, dar nu totdeauna. lar eu nu- 
mi pot asuma riscul să ratez o reprezentaţie. Sunt deci constrîns 
să-mi iau „măsuri de precauţie”. 

- Ce măsuri de precauţie? 

- Pentru că te interesează hipnoza, ştii că nu merge decit cu 
20% din oameni. Sigmund Freud şi-a dat seama de asta cînd 
folosea această metodă cu pacienţii lui. La spectacolele mele 
sunt deci constrins să recurg la complici care vor antrena 
adevărații voluntari. 

Nathalie Kim se încruntă. 

- Asta înseamnă că vă pricepeţi ca lumea la hipnoză? 

- Bineînţeles! exclamă artistul. Am studiat-o cu mare 
seriozitate. Ba chiar am făcut şi experienţe ştiinţifice. 

Văziînd dezaprobarea pe de pe faţa interlocutoarei sale, 
francezul suspină şi îi mărturisi: 

- Trebuie să-mi cîştig viaţa. Am o familie. Nu judeca prea 
repede oamenii. Vei vedea cum te vei descurca şi tu mai tîrziu, 
ca să-i hrăneşti pe ai tăi. 


Ca să nu scăpăm nimic din această scenă, Raoul şi cu mine 
stăteam pur şi simplu cu nasul lipit de sferă. Încîntat, prietenul 
meu îmi mărturiseşte că aceasta e ocazia de a rezolva enigma 
coreencei. 

- Cu ajutorul şarlatanului? 

- Nu e chiar un şarlatan, îmi răspunde Razorbak. Ba chiar 
este un bun medium. Simt că am priză la el. 

- Zău? 


- Da, da, am făcut legătura. Ca la o pisică. 

Într-adevăr, Sibelius pare că are o durere de cap. Văzînd că 
duce mîna la frunte, Nathalie vrea să se retragă. 

- Nu pleca, zice Sibelius. Nu mă deranjezi, doar că... ceva 
îmi spune că trebuie neapărat să te hipnotizez... 

Am înţeles ideea prietenului meu. E adevărat că asta e 
ocazia de a afla mai mult despre Nathalie. 

- Te pricepi la hipnoză? o întreabă Sibelius. 

- Da, împreună cu fraţii mei, fără să ne lăudăm, am învăţat 
hipnoza ca amatori, datorită unei cărţi, şi am obţinut rezultate 
destul de bune. 

Bărbatul o întrerupe: 

- Ai mai făcut pînă acum o regresie? 

- Nu. Ce mai e şi asta? 

- Înseamnă să te întorci în vieţile anterioare, îi explică 
Sibelius. 

Nathalie Kim pare intrigată. Ar dori şi în acelaşi timp îi e 
frică să răspundă la invitaţia hipnotizatorului. 

- E periculos? întreabă ea ca să cîştige timp. 

- Nici mai mult şi nici mai puţin decit hipnoza, zice artistul 
aranjindu-şi părul. 

- Ce mă vei face să retrăiesc? 

- Naşterea şi poate că viaţa precedentă. 

Raoul o îndemnă pe tinăra supradotată să accepte. Nathalie 
consimte fără tragere de inimă. Sibelius trage zăvorul la uşă, 
scoate telefonul din priză şi îi cere fetei să închidă ochii şi să se 
destindă. 

Experienţa începe. 

Francezul o face să vizualizeze o scară şi îi cere să coboare 
treptele în direcţia inconştientului. Ca în cazul unei scufundări 
submarine, operează cu paliere. Coborirea a zece trepte: stare 
de relaxare uşoară. Alte zece trepte: relaxare profundă. Alte 
zece trepte: hipnoză uşoară. După patruzeci de trepte, Nathalie 
este în stare de hipnoză profundă. 

- Vizualizează ziua de ieri şi povesteşte-mi-o. 

Cu pleoapele închise, Nathalie povesteşte o zi banală 
petrecută cu fraţii ei la ambasadă, studiind din cărţi budismul 
tibetan şi şamanismul. 

- Acum vizualizează ziua de acum o săptămînă. 


Ea continuă să povestească despre o altă zi fără 
evenimente interesante. 

- Acum povesteşte-mi ce s-a întîmplat exact cu o lună în 
urmă. 

Ezită, dar pînă la urmă găseşte firul. La fel şi pentru un an, 
cinci ani, zece ani. Nathalie caută, se poticneşte puţin şi 
povesteşte. Sibelius hotărăşte să o facă să retrăiască naşterea. 

Cu o voce uimită şi emoţionată, coreeanca anunţă că se 
vede ieşind din pîntecele mamei sale. 

- Foarte bine. Vizualizează faţa ta de fetus şi suprapune-i 
vechea faţă, cea a persoanei care erai înaintea acestei 
existenţe. Fixează acea faţă, retrăieşte.-i ultimele clipe. 

Nathalie Kim este cuprinsă de frisoane. li creşte 
temperatura şi ticuri nervoase îi schimonosesc faţa. Raoul îi 
indică imediat lui Sibelius ce să întrebe. Il controlează perfect. 

ÎI întreb pe prietenul meu: 

- Avem dreptul să facem asta? 

- Nu ştiu. O să vedem. 

Corpul clientei sale tresare de spasme. Tinăra se zbate. 

- Renunţă, Raoul. Vezi bine că suferă. Spune-i acestui 
Sibelius să pună capăt şedinţei. 

- Imposibil, dacă ai început, trebuie să mergi pînă la capăt. 

Nathalie deschide larg ochii dar nu vede încăperea. E în 
trecut. 

- Ce vezi? 

Nathalie pare victima unei crize de panică. Răsuflă cu greu, 
aproape că se sufocă. Faţa ei e plină de sudoare. 

- Opreşte, Raoul. Opreşte. 

- Atit de aproape de ţintă? Nici vorbă. Altfel ar trebui să 
luăm totul de la capăt. 

- Ce vezi? Ce vezi? insistă hipnotizatorul. 

Nathalie se agită, apoi încremeneşte, înspăimîntată parcă 
de un spectacol teribil. Începe din nou să vorbească cu o voce 
diferită de cea pe care i-o cunoşteam: 

- Mor. Mă înec. Mă sufoc. Ajutor! 

- Totul va fi bine, sunt lîngă tine, o linişteşte Sibelius. 
Deplasează-te şi mai departe în viaţa ta anterioară şi vei ieşi din 
apă. 

Se reînseninează şi, cu calm, povesteşte cum s-a înecat. Se 
scălda, la Bali, cînd un val a dus-o departe în larg. Nu a mai 


putut să se reîntoarcă la mal. A simţit apa cum îi umplea 
plămiînii. lată de ce avea fobie la apă şi crizele de astm. 

Faptul că a rezolvat astfel un mister al vieţii sale îi redă 
încredere şi o îndeamnă să meargă mai departe. Povesteşte 
viaţa zilnică în acea insulă a arhipelagului indonezian, cu 
muzica, alimentele, regulile complexe de viaţă în societate, 
educaţia ei de dansatoare, dificultatea de a stringe suma 
necesară cumpărării unui costum de scenă, munca grea asupra 
degetelor pe care trebuia să înveţe să le îndoaie cît mai mult 
posibil. 

- Gata! se laudă Raoul. În centrul sufletului ei. Nimeni în 
afară de ea nu are acces la acest seif intim. 

Nathalie povesteşte viața ei de dansatoare apoi, 
deplasîndu-se şi mai mult în trecut, cum, în altă viaţă, bătuse 
tam-tamul în Coasta de Fildeş, apoi viaţa pictoriţei miniaturiste 
din Malta şi a sculptorului în lemn din Insula Paştelui. 

Raoul se concentrează ca să-şi conducă bine mediumul. 

- Dar ce s-a întîmplat între două dintre aceste vieţi? 
întreabă Sibelius. 

Nathalie Kim face o pauză înainte de a răspunde. 

- Ce se întîmplă între două vieţi? insistă hipnotizatorul. 

Tinăra coreeancă tace. Nu mai mişcă. Abia dacă mai 
respiră. Pare senină, revenită parcă la o normalitate care nu o 
mai sperie. 

- Sunt... 

- Unde? 

- Sunt... sunt... sunt în altă parte. 

- Unde? Unde? Pe ce continent? 

Frisoane. 

- În altă parte. Nu pe Pămînt. 

- Nu pe Pămînt? 

- Înainte... în viaţa mea dinaintea acesteia, trăiam... 
trăiam... pe o altă planetă. 


78. ENCICLOPEDIE 
TREI REACŢII: În lucrarea sa Elogiul fugii, biologul Henri 


Laborit spune că, confruntat cu o încercare, omul dispune doar 
de trei alegeri: 1) să lupte; 2) să nu facă nimic; 3) să fugă. 


Să lupte. Este atitudinea cea mai naturală şi cea mai 
sănătoasă. Corpul nu suferă afectări psihosomatice. Lovitura 
primită este transformată în lovitură dată. Dar această atitudine 
prezintă cîteva inconveniente. Se intră într-o spirală de agresiuni 
cu repetiţie. Pînă la urmă întilneşti pe cineva mai puternic care 
te face KO. ` 

Să nu faci nimic. Inseamnă să-ţi înghiţi ura şi să acţionezi 
ca şi cum n-ai fi perceput agresiunea. E atitudinea cea mai bine 
admisă şi cea mai răspîndită în societatea modernă. Cea care se 
numeşte „inhibarea acţiunii”. Îţi vine să-i spargi mutra 
adversarului, dar fiind conştient de riscurile de a te da în 
spectacol, de a primi şi tu lovituri şi de a intra într-o spirală de 
agresiune, îţi înghiţi fierea. Din acel moment, acea lovitură de 
pumn pe care nu o dai adversarului ţi-o dai ţie însuţi. În acest tip 
de situaţii înfloresc maladiile psihosomatice: ulcer, psoriasis, 
nevralgii, reumatism... 

A treia cale este fuga. Este de mai multe feluri: 

Fuga chimică: alcool, droguri, tutun, antidepresive, 
tranchilizante, somnifere. Ele permit să se şteargă sau cel puţin 
să se atenueze agresiunea suferită. Uiţi. Delirezi. Dormi. Deci 
trece. Dar acest tip de fugă diluează realul şi, treptat, individul 
nu mai suportă lumea normală. 

Fuga geografică: constă în a te deplasa fără încetare. 
Schimbi locul de muncă, prietenii, amanţii, locul de viaţă. Astfel 
îti faci problemele să călătorească. Dar nu înseamnă că le 
rezolvi, însă le schimbi decorul, ceea ce este în sine mai 
„răcoritor”. 

Fuga artistică: constă în transformarea furiei, durerii în 
opere de artă, filme, muzică, romane, sculpturi, tablouri... Tot 
ce-ţi interzici să pronunţi cu glas tare, îi pui să spună pe eroii tăi 
imaginari. Asta poate să producă apoi un efect de catharsis. Cei 
care vor vedea eroii răzbunind propriile lor afronturi vor 
beneficia şi ei de acest efect. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


79. FREDDY E CU NOI 


- O altă planetă? Glumeşti! 


De data asta Freddy Meyer e impresionat. Sigur, prietenul 
nostru este convins că omenirea merge spre pierzanie, totuşi 
curiozitatea este mai puternică. Vrea să descopere cum 
funcţionează în altă parte o „altă omenire”. Vrea să ştie dacă 
autodistrugerea este proprie tuturor planetelor cu specii 
inteligente sau dacă este rezervată numai speciei umane 
terestre. 

Stă jos şi ne invită să luăm loc lîngă el. Poziţia aşezat nu 
aduce în realitate decit prea puţin confort, deoarece levităm, 
dar e un obicei omenesc pe care ne face plăcere să-l 
reproducem. Probabil în amintirea acelor lungi discuţii pe care le 
aveam pe vremuri, cînd cinam cu toţii la masa mare de la 
Buttes-Chaumont. 

- Nu va fi uşor să descoperim această planetă, zice rabinul. 
Galaxia noastră, Calea Lactee, cuprinde numai ea două sute de 
miliarde de stele. In jurul fiecărei stele se rotesc în medie vreo 
zece planete, aşa că avem serios de muncă, prieteni. 

Raoul aminteşte că, eliberaţi de materialitate, călătorim cu 
viteze vertiginoase. 

- Da, dar într-un cosmos de mărime colosală, e ca şi cum ai 
călători lent pe un teritoriu mic... Totul e relativ, subliniază 
Freddy. A 

- Şi apoi, de unde să începem? In ce direcţie să ne 
îndreptăm? Să descoperi o planetă locuită dintre toate planetele 
nelocuite e ca şi cum ai căuta un ac în carul cu fîn, zic şi eu 
dezamăgit. 

Deodată, remarca mea pare să-l trezească pe Freddy. 

- E o problemă de metodă. Ca să găseşti un ac într-un car 
cu fîn, e destul să dai foc şi să scotoceşti cenuşa cu un magnet. 

Faţa lui străluceşte altfel. Dacă n-ar fi fost înger şi orb, 
poate că aş fi recunoscut acea strălucire care ne însufleţea pe 
vremuri cînd am pornit împreună să cucerim lumile superioare. 

- Haideţi... înainte ca să respingem cît mai departe limitele 
necunoscutului! 

Raoul, care temură de plăcere, completează: 

- Înainte la cucerirea... ţării zeilor! 


II. SFERE ŞI STELE 
80. VENUS, 17 ANI 


De cînd a plecat tata, trăiesc cu mama şi nu e chiar uşor. 
Toate micile ei sicîieli mi-au devenit insuportabile. 

Seara luăm masa de cele mai multe ori împreună şi ne 
certăm. Mama îmi reproşează că nu-mi supraveghez îndeajuns 
silueta. Mărturisesc că după perioada de anorexie, am continuat 
cu o perioadă de bulimie. Absența tatălui meu îmi provoacă 
foamea. Mănînc o mulţime de prăjituri. Prăjiturile mă ajută să 
suport viaţa, pe mama şi ambianța din ce în ce mai 
insuportabilă din studiourile foto. 

A-ţi ţine sub control corpul e bine, a nu mai ţine cont de 
nimic e şi mai bine. 

Am şaptesprezece ani şi mi se pare că am trăit mult şi am 
mîncat mult. În perioada de anorexie ajunsesem la treizeci şi 
cinci de kilograme. În faza de bulimie, am ajuns deja la optzeci 
şi două. Şi trebuie să spun că atunci cînd mănînc, mănînc nu mă 
joc. De altfel, nu numai prăjituri, ci şi cutii cu fasole în sos tomat 
pe care le consum reci, fără să le mai încălzesc. Bucăţi de zahăr. 
Maioneza o sug din tub ca din biberon. Şi pe urmă piine cu unt 
presărată cu praf de cacao. Asta pot să mănînc tone întregi. 

Mama nu-mi vorbeşte decit ca să îmi adreseze reproşuri. 
Totuşi i-am spus că, cu cît mă ocărăşte, cu atit mi se face mai 
tare foame. Efect de bumerang, după ce am descoperit controlul 
corpului prin gestionarea hranei, trupul mă dezgustă din ce în ce 
mai mult. Îl consider o pubelă pe care o umplu ca să mă 
pedepsesc. 

Am tot timpul ceva în gură, o gumă de mestecat, o 
bomboană, o caramea, şi rumeg. 

De cînd m-am îngrăşat, agenţiile de manechine m-au 
solicitat mai puţin. Ba au fost unii şmecheraşi care mi-au propus 
fotografii după/inainte care să se publice invers în montaje 
publicitare  înainte/după. S-ar fi lăudat astfel regimuri 
miraculoase care se considera că m-au făcut să slăbesc. 


Mama mă acoperă cu reproşuri. Nu numai că nu mai aduc 
bani dar, în plus, agapele mele costă scump. Şi cu cît mama îmi 
face observaţie, cu atit mi-e mai foame. 

Singura sursă de satisfacţie: Jim. Jim e un băiat adorabil. 
Într-o zi cînd mama îmi arunca cu farfurii în cap ca să mă 
convingă că are dreptate, am trîntit uşa, am fugit şi l-am întîlnit 
pe Jim, vecinul de alături. E student la geografie. Eu, care din 
cauza carierei mele precoce de manechin, n-am făcut multe 
studii, sunt impresionată. 

Am vorbit mult timp despre ţările îndepărtate. Mi-a explicat 
cît de mare e lumea şi cît de mici sunt problemele mele în 
comparaţie cu această imensitate. Asta mi-a plăcut. Ne-am 
sărutat sub clar de lună. 

După o săptămînă am făcut dragoste. Era prima dată. Nu a 
fost foarte bine. 

Incerc să încetez cu mîncatul, dar nu reuşesc. Lupta mea 
împotriva mîncării e într-adevăr acerbă. Hotărăsc să înghit 
laxative pentru ca mîncarea să nu stea mult în corpul meu. De 
puţin timp, chiar am pus la punct o tactică foarte bună ca să 
vomit. E destul să-ţi bagi două degete în fundul gitului ca să dai 
totul afară în chiuveta de la toaletă. 

Il întreb pe Jim dacă are impresia că sunt prea grasă. 

- Imi plac grasele, răspunde el. 

li spun că, mai demult, înainte de a fi grasă, eram atit de 
frumoasă încît eram top-model şi că speram să devin Miss 
Univers. Îmi răspunde că pentru el sunt cea mai frumoasă fată 
din univers. 

Ca să rămînă cu această bună impresie, prefer să nu facem 
dragoste în seara aceea şi ne părăsim cu o sărutare cît se poate 
de castă. Asta îmi întăreşte hotărîrea. Voi prelua din nou 
controlul corpului. Voi fi Miss Univers! 

O conving pe mama să mă lase să elimin grăsimea 
chirurgical. Se ocupă de mine tot Ambrosio Di Rinaldi, 
Michelangelo al bisturiului. Sub anestezie locală, asist la tot ce 
se întîmplă. Îmi introduce nişte canule mari în coapse apoi 
activează o pompă aspirantă. Cu un zgomot de motor diesel, 
iese un lichid care se revarsă în nişte cilindri transparenţi. La 
început, sunt surprinsă văzînd că e aspirat doar sînge şi mi-e 
frică să nu rămîn fără el dar, treptat, sîngele se limpezeşte şi 
capătă o nuanţă roze, după care devine roz şi smiîntinos. 


Ambrosio Di Rinaldi mă lămureşte că trebuie să înfigă canulele 
în locuri diferite ca să nu se facă goluri, ceea ce, în jargonul lui, 
se numeşte „efectul tablă ondulată”. 

Ambrozio poate că are nişte preţuri exorbitante dar, din 
fericire, e maestru în arta de a împiedica apariţia „tablei 
ondulate”. 

După consistenţa  smîntinoasă, urmează consistenţa 
păstoasă. Îmi înlătură excedentul de pe coapse, ceea ce mă 
bucură cu atit mai mult cu cît, chiar şi în perioada de anorexie, 
slăbeam în sus, dar nu destul în jos. 

La ieşirea din clinică, Jim mi-a adus flori. Dar acum cînd 
sunt slabă şi frumoasă, nu mai pot să rămîn cu un tip căruia îi 
plac grasele! 

Vreau să fiu Miss Univers. 


81. IGOR, 17 ANI 


Mă plingeam de centrul de reeducare pentru minori de la 
Novosibirsk, dar nu aveam dreptate. Azilul de alienaţi de la 
Brest-Litovsk e şi mai rău. 

La centru mîncam rămăşiţe de carne stricată, aici nu ni se 
mai dă carne deloc. Se pare că există nebuni. 

La centrul de reeducare, saltelele erau pline de ploşniţe. 
Aici dormim în hamacuri din lanţuri inoxidabile. 

La centrul de reeducare puţea a putreziciune, aici pute a 
eter. Acolo totul era murdar, aici totul e curat. 

Mă plingeam că auzeam ţipete noaptea la centrul de 
reeducare, aici aud risete. Şi risetele astea sunt îngrozitoare. 

Aici am doar un singur vecin de cameră. Alexandrei. 

Alexandrei vorbeşte singur toată noaptea. Spune că vom 
muri cu toţii. Că cei patru cavaleri al Apocalipsei au pus şaua pe 
cai. Fierul, focul, apa şi gheaţa ne vor distruge şi vom pieri 
pentru păcatele noastre. Apoi se aşează în genunchi şi se roagă 
pînă ajunge să strige: „Mîntuire! Mîntuire!”. Şi asta ore întregi, 
în timp ce se loveşte cu pumnii în piept. Apoi se opreşte brusc, 

leri, Alexandrei a murit. L-am omorît. Nu aveam nimic cu el. 
Am vrut mai curînd să-i fac un serviciu. L-am sugrumat cu o 
şosetă ca să-l eliberez de această viaţă. In privirea lui am citit 
mai mult recunoştinţă decit furie. 


După asta, nişte infirmieri m-au tîrît în sectorul de izolare 
neurosenzorială. Acest sector constituia un supliciu în perioada 
stalinistă. A devenit o zonă de debarasare pentru nebunii prea 
greu de controlat. Infirmierii spun că, după o lună de izolare 
senzorială, cei închişi aici nu-şi mai amintesc cum îi cheamă. 
Dacă sunt puşi în faţa unei oglinzi, spun: „Bună ziua, domnule”. 

Pun mîna pe mine. Mă zbat. Patru inşi mă apucă şi mă 
aruncă într-o celulă. 

- NUUUUUUUUUUUI! 

Clac! 

Încăperea e albă, fără ferestre. Nu e nimic. Pereţii sunt albi. 
Becul gol stă aprins zi şi noapte şi nu există întrerupător. Nici un 
zgomot. Nici un alt semn al prezenţei umane decit, la fiecare opt 
ore, sosirea unei ciorbe bej pe un ghişeu. E vegetală sau 
animală? Seamănă cu un piure şi e dulce şi sărată în acelaşi 
timp, ca hrana pentru animale. Pentru că totdeauna e acelaşi fel 
de mîncare imposibil de identificat, nu mai ştiu dacă e micul 
dejun, prînzul sau cina. 

Pierd noţiunea timpului. Mintea îmi devine întortocheată. 
Nici măcar nu mă pot sinucide lovindu-mă cu capul de pereţi, 
căci pereţii sunt matlasaţi. Am încercat totuşi întorcîndu-mi 
limba în gură, dar totdeauna un reflex mă împingea să tuşesc ca 
să respir. 


Îmi închipuiam că ajunsesem în nenorocirea cea mai 
neagră. Îmi dau seama că poţi să cazi şi mai jos. 

Dar de data asta, chiar şi cu cele mai mari eforturi de 
imaginaţie, nu văd cum situaţia mea ar putea să devină mai rea. 
Dacă sunt aruncat într-o sală de tortură, voi găsi măcar puţină 
viaţă, vor fi călăii cu care voi putea să discut, maşinile, 
instrumentele, un decor. 

Aici nu-i nimic. 

Nimic. 

Doar faţa mamei mele care îmi apare în fiecare dimineaţă 
ca să-mi spună: „Pentru că n-ai fost cuminte, am să te ţin închis 
în dulap toată viaţa”. 

Sunt tratat mai rău decit un animal. Nimeni n-ar îndrăzni să 
închidă un animal ani de zile într-o încăpere albă izolată fonic 
continuînd să-l hrănească. Ar fi lăsat pur şi simplu să moară, 
atita tot. Dar sunt hrănit ca să nu mor şi să mi se descompună 


capul. Aici nebunii nu sunt îngrijiţi. Sunt aduşi oameni normali şi 
sunt făcuţi să-şi piardă minţile. Poate că e un mijloc de control al 
populaţiei! 

Trebuie să rezist. 

În cap am impresia că e un fel de bibliotecă imensă din 
care cărţile sunt aruncate şi cad. Sunt cărţi mici; cînd cad, 
cuvintele scapă şi le pierd din vocabular. 

Pe urmă cad cărţile mari ale amintirilor din viaţa mea 
trecută. Cum era viaţa mea trecută? Imi amintesc de pocher, de 
Piotr (îl chema Piotr sau Boris?), de cei trei V (Vasili, Vania... şi, 
la naiba, cum îl chema pe al treilea? Ala gras care....). Mă agăţ 
de tot ce rezistă. În pocher e perechea simplă, perechea dublă, 
careul şi (la naiba, cum se numeşte cînd ai trei cărţi la fel plus 
altele două la fel?) 

Ideile se nasc în minte apoi sar ca pe un disc zgiriat ca să 
lase locul altora. Am impresia că nu pot să merg pînă la capătul 
nici unui gînd. 

Numai mama rămîne încrustată, de parcă ar fi fost 
imprimată cu fierul roşu în creierul meu. Imi amintesc toate 
expresiile feţei sale în ziua în care m-a abandonat în faţa 
bisericii. Mă agăţ de această durere. Mulţumesc, mamă, măcar 
la asta să-mi foloseşti! Mama e ultima dovadă a identităţii mele. 
Mă definesc prin furia împotriva ei. Poate că într-o zi îmi voi uita 
numele, într-o zi poate că n-am să mă mai recunosc privindu-mă 
într-o oglindă, într-o zi poate că n-am să-mi mai amintesc deloc 
ce s-a petrecut în copilăria mea, dar de ea îmi voi aminti. 

În cele din urmă, într-o dimineaţă-după-amiază-seara 
(trecuse o săptămînă? o lună? un an?), uşa se deschide. Sunt 
chemat la directorul azilului. 

Pe drum savurez cele mai mici informaţii culese de creier. 
Mirosul de spital, vopseaua scorojită de pe pereţi, risetele care 
răsună în depărtare, zgomotul paşilor pe o pardoseală tare, 
fragmentele de cer întrezărite prin ochiurile de geam cu grilaj, 
contactul miinilor infirmierilor care mă ţin de braţe, în timp ce 
cămaşa de forţă mi le leagă la spate. Fiecare strigăt - „Înainte!”. 
„Urmează-ne!” - mi se pare o melodie. 

Sunt împins în biroul directorului. Lîngă el stă un bărbat în 
uniformă. Am impresia că retrăiesc mereu aceeaşi scenă, cea în 
care un poliţist mă salvează din faţa bisericii, cea în care un 


colonel de aviaţie vine să mă ia de la orfelinat ca să mă ducă 
într-o familie. Acesta ce o fi vrînd să-mi propună? 

Directorul se uită la mine dezgustat. Mă gindesc la mama. 
Poate că ghicise ce aveam să devin şi vrusese să mă cruţe de 
toate aceste suferinţe. 

- Vrem să-ţi oferim ultima şansă. În Cecenia au reînceput 
luptele. Pierderile sunt mai mari decit fusese prevăzut. Armata 
are nevoie de voluntari pentru front. Colonelul de infanterie 
Dukuskov, aici de faţă, conduce trupele de şoc. Prin urmare ai 
de ales: rămii aici la izolare sau intri în grupurile de comando din 
prima linie. 


82. JACQUES, 17 ANI 


Reuşesc să-mi vînd povestirile unei reviste de SF şi obţin 
astfel primii mei bani datorită muncii mele. Drept recompensă, 
plec în vacanţă pe coasta bascilor. Aici o întîlnesc pe Anais. 

Anais este o brunetă care seamănă puţin cu Martine, dar 
are o faţă mai rotundă. Cînd ride sau zimbeşte, face gropiţe în 
obraji. 

Rîdem în hohote ca doi nebuni. Nu ne spunem nimic, ne 
uităm unul la altul şi izbucnim în ris, fără nici un motiv. Ilaritatea 
noastră constantă agasează pe toată lumea şi ne face şi mai 
complici. La sfîrşit, ne promitem să ne revedem cît mai des 
posibil. Numai că ea locuieşte la Bordeaux şi eu la Perpignan. 

Lucrez la un proiect mare, o carte care vorbeşte despre 
umanitate văzută de un „neuman”. E o carte polițistă ai cărei 
eroi sunt nişte... şobolani care fac o anchetă în reţeaua de 
canalizare. Evident, respect cu scrupulozitate toate legile care 
guvernează cu adevărat societatea şobolanilor. Am scris deja o 
primă versiune de două sute de pagini pe care i-o duc lui Anais 
ca să o citească. Citeşte repede. 

- Hazliu. Personajul tău e un şobolan cu un smoc de păr 
roşu pe cap. 

- Toate romanele de la început comportă o mică parte de 
autobiografie, îi răspund. lar eu ţin mult la părul meu roşu. 

- De ce ai ales şobolanii? 

Îi explic că şobolanii constituie doar un pretext, că e vorba 
de o reflectare globală a vieţii în grup. Sunt în căutarea unei 
formule de societate ideală în care fiecare să se simtă bine. Intr- 


o povestire mai veche alesesem drept eroi două globule albe, pe 
care le introdusesem în societatea ideală a corpului uman. Acum 
însă, vreau să arăt cum funcţionează o societate feroce. 
Şobolanii constituie un exemplu de societate eficace, dar 
complet lipsită de compasiune. Îi elimină în mod sistematic pe 
cei slabi, bolnavi, bătrîni şi pe copiii plăpînzi. Competiţia este 
permanentă şi învinge cel mai puternic. Scriind despre această 
lume necunoscută, sper ca cititorii mei să devină conştienţi de 
partea de „şobolan” din ei. 

La următoarea mea vizită, Anais mă prezintă părinţilor ei. 
Apartamentul familiei este impresionant. Tablouri de mari 
maeştri, mobile vechi, bibelouri scumpe, n-am mai văzut pînă 
acum asemenea lux. Tatăl ei e dentist, mama e dentistă şi, după 
cum se vede, afacerile le merg bine. Anais vrea să studieze ca 
să se facă şi ea dentistă. Numai fratele ei mai mic nu s-a decis 
asupra propriului viitor. Ar vrea să se facă informatician, dar m- 
ar mira să persevereze. Sau va ajunge informatician specializat 
în programe de detistică. 

Toată familia are dinţi albi şi frumoşi. Stăm la masă şi tatăl 
ei mă întreabă ce am de gind să fac în viaţă. Spun că vreau să 
devin scriitor. 

- Scriitor... dar de ce nu o profesie mai... normală? 

Răspund că scrisul e pasiunea mea şi că prefer să cîştig mai 
puţin şi să fac o meserie care îmi place. Dar tatăl lui Anais nu 
ride. Şi nici Anais. 

După masă, îmi pune întrebări despre meseria părinţilor 
mei. Librari. Tatăl lui Anais dă din cap şi aminteşte de scriitorii 
lui preferaţi: Celine, Marguerite Duras... Mărturisesc că am 
răsfoit deja lucrări de Duras şi Celine şi mi s-au părut cam 
plictisitoare. 

In acel moment ar fi trebuit să remarc că mama ei s-a 
încruntat. Anais îmi adresează semne discrete pe care nu le 
percep la timp. 

Tatăl ei mă întreabă ce fel de literatură îmi place. Citez pe 
Poe şi pe Kafka şi exclamă: „A, da, înţeleg!” După care ar fi fost 
mai bine să tac decit să continui despre minunăţiile literaturii 
fantastice, polițiste şi SF. 

Recunoaşte că nu a deschis niciodată acest tip de cărţi. 
Acum îmi dau seama că ceva nu e în regulă şi, doritor să mă 
arăt conciliant, conchid: 


- În fond, nu există decît două feluri de cărţi, cele proaste şi 
cele bune. 

Toată lumea tace şi se uită în farfurie. 

Cu o mişcare amplă de fustă, mama se ridică şi pleacă să 
aducă desertul. 

După care, deoarece Anais i-a declarat că sunt un as în 
materie de şah, tatăl insistă să jucăm o partidă. Declară, cu 
modestie, că e un simplu jucător amator. 

Ciştig în patru mutări, cu figura „ciobanului” învățată de la 
Martine. Tatăl nu vrea să-şi ia revanşa. 

De la acea seară mă văd mai rar cu Anais. Îmi mărturiseşte 
că tatăl ei nu şi-o imagina căsătorită cu un „saltimbanc”. 

Sfîrşitul idilei. 

Mă uit la fotografiile cu Anais. Ride în fiecare din ele. Pur şi 
simplu am făcut rău acceptînd să mă întîlnesc cu părinţii ei. Ca 
să uit de preocupările mele de om, mă cufund în scris şi mă 
îndîrjesc să înţeleg ce poate să gindească un şobolan în viaţa de 
toate zilele. 


83 ENCICLOPEDIE 


PUNCTE DE VEDERE: 

BANC: „Un tip se duce la medic. Poartă joben. la loc şi 
scoate pălăria. Atunci medicul zăreşte o broască aşezată pe 
capul chel. Se apropie şi constată că broasca e parcă lipită de 
piele. 

- Şi aveţi asta de mult timp? întreabă mirat medicul. 

Atunci broasca răspunde: 

- O, ştiţi, domnule doctor că, la început, era doar un mic 
neg pe talpa piciorului”. 

Acest banc ilustrează un concept. Uneori ne înşelăm în 
analizarea unui eveniment, pentru că am rămas încremeniţi în 
singurul punct de vedere care ni se pare evident. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 
(După un banc de Freddy Meyer) 


84. SFERELE MELE 


Înainte de a porni în spaţiu în căutarea altei planete, 
trebuie mai întîi să rezolv toate problemele cu sferele mele. 

Mă conving că dorinţele lor au fost într-adevăr îndeplinite. 
Igor voia să părăsească azilul de alienaţi de la Brest-Litovsk şi 
acum e înrolat în armată. Jacques voia să avanseze şi mai mult 
în literatură, şi acum a început să scrie la romanul său. Venus a 
preluat controlul asupra ei. 

- Ce fac ouăle tale? întreabă Raoul. 

li arăt cu satisfacţie sferele. 

- Cum nu se poate mai bine. 

Raoul îmi atrage atenţia că n-ar trebui să mă laud atita. În 
realitate, nu o duc chiar atît de bine... Dorinţele lor s-au realizat, 
dar nu o duc deloc mai bine. Venus nu mai are familie, nici 
dragoste, nu are nici măcar o educaţie solidă ca să poată 
înfrunta viaţa. E doar o fată fragilă şi superficială. 

Sistemul psihiatric aproape că l-a transformat pe Igor într-o 
legumă. Suferă de enorme carenţe afective. E singur, fără bani, 
fără prieteni, fără să fi cunoscut măcar o sărutare de femeie pe 
obraz, deşi are şaptesprezece ani! A fost trimis în prima linie în 
Cecenia cu grupurile de comando ale lui Dukuskov, formate din 
adunătura societăţii, hărăzită celor mai periculoase misiuni. lar 
Jacques, tot trăind în lumile lui imaginare, pierde contactul cu 
realitatea şi devine treptat un handicapat total în faţa 
cotidianului. 

- Şi tu numeşti asta „cum nu se poate mai bine”? 

După o a doua privire asupra acestor trei oameni, 
consideraţi a reprezenta cele trei fațete ale personalităţii mele, 
mă simt cam umilit. 

- Ha! Ha! Bun venit printre îngeri! exclamă Raoul. O 
meserie liniştită, zic ei. Aiurea! E mai greu să-l scoţi pe un om 
din condiţia lui decit să faci un mineral să evolueze spre forma 
de vegetal! 

Raoul se arată preocupat. 

- Oricum, pentru noi aventura nu mai constă în treaba asta 
de funcţionari. Trebuie să părăsim acest infern de fandoseală. 

Raoul are acea privire ciudată care mă fascina şi totodată 
mă speria altădată, cînd eram fiinţe materiale. Acea privire care 
înseamnă: „Să mergem pînă la capătul erorilor noastre, altfel nu 
vom şti niciodată de ce nu trebuie să le comitem”. 


Îi cer prietenului meu un răgaz scurt ca să pun ordine în 
existenţa clienţilor mei. Liniştit, voi pleca cu mai multă 
seninătate. 

Fac tot ce pot ca să-l influenţez pe preşedintele juriului de 
la Miss Univers ca să aleagă candidatura lui Venus. Creez un 
curent de simpatie naturală al întregului comando al „lupilor” 
colonelului Dukuskov faţă de Igor. Şi trimit în vis cîteva scene 
nemaipomenite pentru romanul lui Jacques. 

- Nu pierde timpul cu ei, bombăne Raoul. Universul întreg 
ne aşteaptă. 

Apoi se apleacă la urechea mea şi şopteşte: 

- În plus, muritorii se descurcă uneori mai bine fără noi. 


85. VENUS, 17 ANI ŞI JUMĂTATE 


Corpul meu, remodelat de chirurgia estetică, a fost 
reconstruit aşa cum faci cu o maşină de ocazie. Am refăcut 
caroseria, motorul, tabloul de bord... Am recăpătat formă. Imi 
dau în permanenţă cu cremă şi promenadă pe pintece, pe 
coapse şi pe fund. Redevin sportivă: nataţie, jogging, stretching. 
Treptat, preiau din nou controlul asupra poftei de mîncare. 

Şi m-am întors în studiourile foto. Am început cu campanii 
pentru diverse produse alimentare, apoi am trecut la haine şi 
blugi şi, în sfîrşit, marile creaţii de modă! ltinerarul clasic al unui 
top-model. 

Întoarcerea mea în această lume m-a lansat mai sus, mult 
mai departe decît primele mele tentative. Coborîrea în infern, 
care a urmat primelor mele tentative, m-a făcut mai puternică. 
Nu mă mai las călcată pe bătături. Am învăţat să mă fac 
respectată. 

Ca iubit, mi-am ales un bărbat care e şi el manechin. Deşi 
practicăm aceeaşi meserie, el nu se simte în largul său. li e 
ruşine să pozeze şi să participe la defilările de modă. Esteban 
spune că face asta „aşteptînd” ceva mai bun. 

L-am ales numai după frumusețea fizică. E foarte decorativ, 
în genul „latino”. L-am lăsat să înțeleagă că, după ce mă voi 
sătura de el, îl voi scuipa ca pe un sîmbure de cireaşă. Această 
perspectivă îl ataşează şi mai mult de mine. „Ah, Venus, tu 
singură tu mă înţelegi...” Bărbaţii sunt foarte uşor de manipulat. 


Am impresia că m-am prins cum funcţionează. E de ajuns ca o 
femeie să nu depindă de ei ca ei să dorească să depindă de ea. 

La pat, Esteban e un atlet dornic la nebunie să cîştige 
cursa. Işi dă mare osteneală. Ba chiar îl bănuiesc că foloseşte 
substanţe dopante. Totul numai pentru plăcerea mea! La 
început, am încercat să-l liniştesc, pe urmă însă am înţeles că 
era mai bine să-l las chinuit de incertitudine. Îi cer mereu mai 
mult şi lui îi place asta. 

La urma urmelor, o merit. Am şaptesprezece ani şi 
jumătate şi sunt sublimă. 

Ca să mă destind după ambianța de pe platouri, am început 
să fumez. Ţigareta mă ajută să mă relaxez şi nevoia de nicotină 
mă obligă să-mi organizez momente de destindere. Şi 
reconciliază. Mama fumează şi ea. Numai cînd fumăm împreună, 
cînd ne oferim reciproc bricheta, nu ne certăm. 

Mama mă iubeşte, ştiu, şi totuşi simt că în adîncul ei îmi 
reproşează plecarea tatălui meu. Toate celelalte legături ale ei, 
de după el, s-au terminat lamentabil. S-ar zice că, imediat ce a 
ales un bărbat, se şi pregăteşte să înfrunte eşecul. Bărbaţii ei nu 
înţeleg şi asta îi crispează. 

Trebuie să mă eliberez de influenţa ei. În plus, cînd îi văd 
traiectoria profesională, am toate motivele să fiu deprimată. În 
meserie, mama este deja considerată „bătrină”. Nu mai e 
solicitată decit pentru cataloage de vînzări prin corespondenţă. 
Acasă a început să bea şi să urmărească casete cu filme de 
groază. 

Cred că am înţeles regulile meseriei. Urci repede şi cobori 
repede, dar cu cît urci mai sus, cu atît ai mai multe şanse să nu 
mai cobori. 

Trebuie să urc foarte sus. Trebuie să devin Miss Univers. Cu 
acest titlu, voi cîştiga un paşaport pe viaţă pentru cele mai mari 
agenţii de top-model şi pentru toţi tipii pe care îmi va plăcea să-i 
folosesc. 

Imi supraveghez foarte strict alimentaţia. Mănînc multe 
legume pentru fibre, multe fructe pentru supleţea pielii şi beau 
multă apă minerală ca să curăâţ zaharurile şi grăsimile. 


86. JACQUES, 17 ANI ŞI JUMĂTATE 


Oral la bac, opţiunea „filosofie”. Întrebare: „Există 
libertatea de gindire?” 

După ce m-a ascultat, examinatorul îmi zice: 

- Te referi la zen, la budism, la daoism... Nu e nevoie să 
căutăm referinţe în Asia. Reciteşte Montaigne, Spinoza, 
Nietzsche, Platon, şi vei constata că au înţeles totul. 

Răspund: 

- Ceea ce mă interesează la gindirea orientală este că se 
bazează pe o experienţă de spiritualitate trăită. Cînd un călugăr 
zen stă nemişcat ca să-şi facă gol în cap, cînd un yoghin îşi 
încetineşte respiraţia şi bătăile inimii, cînd un daoist ride pînă la 
leşin, nu sunt simple fraze, ci experienţe trăite. 

Examinatorul dă din umeri. 

- Poţi pleca, n-am nimic cu tine. 

Şi zicînd asta, îşi trece mîna peste haina elegantă, ca şi 
cum ar îndrepta o cută imaginară. 

Simt cum mă cuprinde furia. O furie veche eliberată brusc. 
Acest om reprezintă tot ce mă exasperează din copilărie şi pînă 
azi. Toţi acei oameni care îşi închipuie că ştiu totul, care au 
numai certitudini şi nu vor să audă de ceva nou susceptibil să 
pună sub semnul întrebării viaţa lor liniştită bazată pe 
convingeri de nezdruncinat. Acest examinator, cu aerul său 
satisfăcut de om dotat cu o mică putere, şi care are pretenţia să 
o utilizeze ca să dea un sens vieţii sale, mă consternează. 

Izbucnesc: 

- Îmi daţi ca temă existenţa libertăţii de gîndire şi, în 
realitate, vă aflaţi aici ca s-o interziceţi! Vă doare în cot de 
originalitatea ideilor mele. Tot ce vă interesează e să vă 
convingeţi dacă gindirea mea seamănă cu a dumneavoastră 
sau, în orice caz, că sunt în stare să o imit. 

- Spinoza are o frază excelentă care explică greşeala ta. A 
zis că... 

- Gîndirea dumneavoastră este doar o copie palidă a celei a 
marilor gînditori pe care îi evocaţi. V-aţi întrebat vreodată care 
sunt propriile dumneavoastră reflecţii în afara acestor mari 
monumente instituţionalizate? Aţi avut măcar o dată în viaţă o 
gîndire personală? Nu. Sunteţi doar un... un... (caut cea mai tare 
insultă)... un xerox. 

les trîntind uşa. E prima dată în viaţă cînd mă dedau unui 
act de rebeliune deschisă. Am rămas cu o impresie de dezgust 


faţă de mine. Cum a putut acest examinator lipsit de interes să 
mă constringă să-mi ies din sărite? 

Am căzut la bac. Va trebui să reuşesc fără el. 

Mă simt din ce în ce mai mult „şobolan autonom”. Prefer să 
ies din Sistem. 

Părinţii mă ceartă. S-au săturat de lenea şi de ideile mele 
fixe. Am trei căi posibile: să lupt, să dau înapoi sau să fug. 

Aleg să fug. 

A doua zi, sparg puşculiţa, număr banii ciîştigaţi din 
vînzarea povestirilor mele şi iau trenul spre Paris, însoţit doar de 
Mona Lisa, pisica, şi computerul meu. Şi într-o după-amiază, 
descopăr o garsonieră la etajul şase fără ascensor pe lingă Gara 
de Est. Patul ocupă nouăzeci la sută din încăpere. 

Mona Lisa e furibundă pentru că nu am televizor. Sare ca o 
isterică. Trage cu ghearele de prizele electrice şi de prizele de 
antenă pentru cazul în care cumva nu le-am remarcat. 

După citeva zile de agitaţie din cauza lipsei televizorului, 
Mona Lisa cade în apatie. Nu mai mănîncă, îmi refuză 
mîngiierile, nu mai toarce şi scuipă cînd mă apropii de ea. 

leri am găsit-o pe Mona Lisa moartă pe masa pe care aş fi 
putut să pun televizorul... O îngrop în spatele unui tufiş din 
grădina publică. Ca piatră de mormiînt, înfig în mica groapă o 
telecomandă găsită într-o pubelă. Apoi mă duc la SPA şi o adopt 
pe Mona Lisa 2, care seamănă leit cu Mona Lisa 1 în tinereţea ei: 
aceeaşi blană, aceeaşi privire, aceeaşi atitudine. 

De data asta nu mai fac aceeaşi greşeală. Economisesc din 
banii de mîncare suma necesară pentru prima rată necesară 
cumpărării unui mic televizor de ocazie. Il las aprins de 
dimineaţa pînă seara şi Mona Lisa 2 stă în faţa lui şi bate 
languros din pleoape. 


Poate că asta e o consecinţă a evoluţiei globale a speciei. În 
pisicile mele nu mai există nimic din felina sălbatică ce dormita 
în ele. Au ajuns nişte animale obeze şi adaptate nu junglei, ci 
televizorului, saloanelor cu podeaua acoperită de mochetă şi 
refuzînd carnea crudă ca să se hrănească doar cu crochete. 

Remarc totuşi o mică diferenţă între prima şi a doua Mona 
Lisa: în timp ce prima era leşinată după jocuri, a doua e leşinată 
după actualități. Nu ştiu de ce acestei pisici îi plac atît de mult 


războaiele, crizele economice şi cutremurele de pămînt. Probabil 
pentru că e un animal pervers. 

Dar trebuie să plătesc chiria şi ratele la televizor. Vînzarea 
povestirilor mele nu e de ajuns. Mai fac şi alte mici treburi. 
Distribui publicitatea în cutiile de scrisori, livrez la domiciliu 
pizza... 

Chelner într-o braserie. 

Servesc de la orele treisprezece pînă la miezul nopţii. Nu e 
o viaţă prea veselă. Cei de la bucătărie sunt irascibili, iar clienţii 
capricioşi şi nerăbdători. Patronul sporeşte şi el presiunea. Un 
coleg milos îmi precizează că pentru a nu suporta tot timpul, cu 
riscul de a te îmbolnăvi, trebuie să te răzbuni. Îmi arată cum să 
fac. Unul dintre clienţi e dezagreabil? Scuipă imediat în farfuria 
lui. 

- Nu e mare lucru, dar asta mă fereşte de ulcer. 

Tot alergind din sală la bucătărie şi de la bucătărie în sală, 
fac bătături. Bacşişurile sunt simbolice. Seara mă întorc frint de 
oboseală şi mă uit la actualități. 

Război în Cecenia. 

Panică în Europa din cauza crizei porcului nebun. 
(Consumul provoacă o degenerare a celulelor creierului şi 
simptome asemănătoare cu cele ale bolii lui Parkinson.) 
Crescătorii manifestează împotriva hotărîrii comisiei de la 
Bruxelles de sacrificare a întregului şeptel contaminat. 
Asasinarea unei actriţe celebre de către un maniac care atacă 
cu predilecție cele mai drăguţe actriţe de la Hollywood. Le 
sugrumă cu un şnur. 

Creşterea cursurilor de la Bursă. Încă o reformă a 
sistemului fiscal avînd drept rezultat o creştere a impozitelor. 
Grevă în transportul public. Alegerea noii Miss Univers. Alegerea 
unui nou papă la Vatican... 

Papa... Mă gindesc un moment să reiau vechea mea 
povestire, „Subpapa”, ca să fac din ea un roman dar, la viteza 
cu care evoluează lumea, această povestire SF ar putea să fie 
depăşită de realitate. Chiar sunt în stare să aleagă un computer 
drept papă. Reiau deci romanul despre şobolani. 

Inventez reguli de lucru. Hotărăsc să scriu zilnic de la opt 
dimineaţa pînă la douăsprezece şi jumătate, orice s-ar întîmpla, 
oriunde m-aş afla, cu oricine. Cumpăr în rate alt computer, 


portabil şi cu ecran plat, şi mă înscriu la un curs de dactilografie 
ca să învăţ să tastez din ce în ce mai repede. 


87. IGOR, 17 ANI ŞI JUMĂTATE 


Lovesc în burta tipului pînă cînd vorbeşte. Spune în cele din 
urmă că bateria antitanc e ascunsă în şurele de sus, de pe 
munte. Colegii mă felicită. 

Apoi îl lichidează pe tip. Am fost trimişi pe frontul de sud 
după un antrenament rapid şi intensiv de trei săptămîni. 

Am învăţat repede meseria. Pornim la atac, ucidem, 
aducem prizonieri, îi torturăm, vorbesc şi aşa aflăm obiectivul 
de a doua zi. 

Nu e cazul să mai spun că, după izolarea senzorială, 
războiul din Cecenia e un adevărat paradis. 

Grupul nostru de comando a fost botezat „Lupii” de 
colonelul Dukuskov, şi toţi avem pe uniforme un ecuson cu un 
cap de lup. Pădurea, lupta, fraternitatea cu ceilalţi lupi par 
înscrise în mine dintotdeauna. N-am făcut decit să trezesc fiara 
aţipită. 

Am instalat o tabără şi luăm masa în jurul unui foc. Nu sunt 
singurul orfan din acest grup de comando, nici singurul fost 
„pensionar” al centrului de reeducare pentru minori de la 
Novosibirsk, nici singurul fost internat la azilul de alienaţi din 
Brest-Litovsk. 

Nu e nevoie să vorbim. Am suferit imens în tinereţea 
noastră şi am venit aici exact ca să-i facem pe alţii să sufere. 

Nu mai avem nimic de pierdut. 

Sergentul şef ne-a spus: „Forţa nu are nici o importanţă, 
contează rapiditatea”. Şi a insistat asupra devizei grupului 
nostru de comando: „Fii rapid sau mori”. 

Şi ne-a mai spus: „Între momentul în care adversarul se 
pregăteşte să lovească şi cel în care veţi primi lovitura în gură, 
se scurge un timp infinit”. 

De atunci am reuşit să fac o mulţime de lucruri între clipa în 
care zăresc scînteia dintr-o privire şi cea în care lovitura ajunge 
la mine. 

Sergentul ne pune să facem tot felul de exerciţii ca să fim 
cît mai rapizi. Printre altele, ne învaţă să jonglăm. Cînd jonglezi, 
arunci o minge apoi încă una mai înainte ca prima să fi căzut şi 


aşa mai departe. Noţiunea de secundă devine brusc mai largă. 
Dacă într-o secundă majoritatea oamenilor numără pînă la doi, 
eu am ajuns la şapte. Ceea ce înseamnă că am şanse mai mari 
să supraviețuiesc decit „majoritatea oamenilor”. 

Peste puţin timp ni se vor alătura alte două grupuri de 
comando şi vom forma un grup de treizeci şi cinci de oameni, cu 
misiunea de a cuceri poziţia ocupată în virful muntelui de vreo 
cincizeci de luptători ceceni susținuți de sătenii din zonă. 

Strategii cu cravată de la cartierul general nu intervin nici 
de data asta şi ne dau mină liberă. Cu atît mai bine! Examinez 
cu binoclul obiectivul ce trebuie atins. Nu va fi deloc uşor. Foarte 
aproape e o pădure unde se pot ascunde întăriri. 

Borcanele cu grăsime de camuflaj trec din mînă în mină şi 
ne mînjim feţele. 


88. VENUS 


Mă machiez. Îmi subliniez pleoapele. Îmi dau pe buze cu un 
ruj de un roşu strălucitor şi conturez comisurile cu un creion 
maron. 

Incă nu mi-am pregătit toate armele. Ca să fiu cît se poate 
de sexy, chiar dacă regulamentul interzice asta, am cumpărat 
un Wonderbra ca să mai sporesc volumul sînilor. 

Toate mijloacele sunt bune ca să cîştigi o bătălie. 


89. ENCICLOPEDIE 


VICTORIE: Majoritatea educaţiilor urmăresc să ne înveţe 
gestionarea înfrîngerii. În şcoli, elevii sunt avertizaţi că riscă să 
aibă dificultăţi în a găsi de lucru chiar dacă reuşesc la 
bacalaureat. In familie, toţi se străduiesc să ne pregătească 
pentru ideea că cele mai multe căsătorii duc la divorţ şi că cei 
mai mulţi tovarăşi de viaţă se vor dovedi dezamăgitori. 

Asigurările întreţin pesimismul general. Crezul lor: există 
mari şanse să aveţi un accident de maşină, să fiţi afectaţi e un 
incendiu sau o inundație. Fiţi prevăzători, asiguraţi-vă. 

Optimiştilor, informaţiile le amintesc dimineaţa, la prînz şi 
seara că nicăieri în lume oamenii nu sunt protejaţi. Ascultaţi-i pe 
predicatori: toţi anunţă Apocalipa sau războiul. 


Eşec mondial, eşec local, eşec individual, sunt auziţi numai 
cei care vorbesc de zile viitoare dezamăgitoare. Cine ar îndrăzni 
să anunţe că, în viitor, totul va fi din ce în ce mai bine? Şi, la 
nivel individual, cine ar îndrăzni să ne înveţe la şcoală ce să 
facem dacă obţinem premiul Oscar pentru cel mai bun rol, cum 
să reacţionăm dacă cîştigăm un turneu de mare şlem, ce să 
facem dacă mica noastră întreprindere se transformă într-o 
companie multinațională? 

Rezultat: cînd vine victoria, individul este lipsit de repere şi, 
foarte des, este atit de încurcat încît îşi organizează repede 
înfrîingerea ca să ajungă într-o „normalitate” cunoscută. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


90. JACQUES 


Îmi pun papucii călduroşi, mă aşez în fotoliu, scot din priză 
telefonul, încui uşa, pun pisica pe genunchi, închid un moment 
ochii ca să mă concentrez asupra unui decor şi mă pregătesc să 
scriu. Personajele prind viaţă în mintea mea. 


91. IGOR 


Îi văd. Inamicii sunt toţi acolo sus pe creastă. Îmi pun 
cartuşierele, bag pumnalul în bocanc şi introduc chiar şi pilula 
mică de cianură în scobitura unui dinte. Asta e regulamentul. Se 
pare că cecenii sunt sadici, dar m-ar mira tare mult să poată să 
mă facă să vorbesc. Am pielea tare. Mulţumesc mamă, m-ai 
fericit măcar cu asta! 


92. VENUS 
La naiba, mi-am rupt o unghie! La naiba! La naiba! La 
naiba! Nu mai am timp să repar totul cu o unghie falsă. Mi se 


face semn că va fi rindul meu. Să nu intru în panică. 


93. IGOR 


Semnalul. Gata, trecem la acţiune. Stanislas e în dreapta 
mea. De ce sunt atît de prieten cu el? Pentru că e tipul care 
acţionează cu lansatorul de flăcări. Dacă vreau să nu încasez un 
jet de benzină aprinsă, cel mai bine e să stau lîngă el. Voința de 
supravieţuire îmi decide de acum înainte prieteniile. Experienţa 
cu Vania m-a învăţat să nu-mi aleg prietenii după ce aşteaptă să 
le ofer eu, ci după ce ar putea să-mi ofere ei mie. S-a zis cu 
mila, numai interesul contează. 

Examinez din nou cu binocilul obiectivul, creasta. 

- Nu va fi deloc uşor, îi zic iar lui Stanislas. 

- Mie nu mi-e frică, zice el. Am un înger păzitor care mă 
protejează. 

Un înger păzitor... 

- Mda, toţi avem unul, dar mulţi uită să-l invoce cînd au 
nevoie de el. Eu nu uit niciodată. Înainte de a porni la atac, îl 
chem şi mă simt protejat. 

Scoate un medalion aurit împodobit cu un înger cu aripile 
desfăcute şi îl sărută. 

- Sfintul Stanislas, zice el. 

Eu, în medalionul de la git am o poză a tatălui meu, dar 
dacă dau de el, sunt sigur că n-am să-l binecuvîntez. 

lau o gură de vodcă pentru a mă încălzi. Pun în 
minicasetofon o casetă care ridică moralul. Nu una din acele 
melodii occidentale decadente, ci un compozitor clasic de la noi 
care duhneşte de suflet slav: O noapte pe Muntele Pleşuv. Se 
potriveşte foarte bine căci, acolo sus, pe acel munte pleşuv 
cecen, o să vină noaptea peste ei. 


94. TEHNICĂ DE CONTROLARE A VITEZEI 


Freddy, Raoul, Marilyn Monroe şi cu mine punem la punct o 
procedură de navigaţie în spaţiu adaptată stării noastre de 
îngeri. Ca să ne antrenăm mai bine, ne depărtăm de Paradis şi 
exersăm puţin deasupra sistemului solar, în zona vidului sideral. 

Testăm mai întîi propulsia. 

Evident, lipsiţi de corp material, nu suportăm frecare şi 
călătorim de mii de ori mai repede decit o rachetă umană. Dar 
distanţele sunt atît de mari încît totul pare foarte lent. 

Tot încercînd, ajungem la 1000 km/s, apoi la 5000 km/s. 

- Putem să accelerăm şi mai mult, zice Freddy. 


Mă gîndesc deci la o distanţă mai mare, proiectindu-mi 
privirea mai departe. Accelerăm cu toţii. 10 000 km/s, 30 000 
km/s, 100 000 km/s. 

100 000 km/s! Numai cînd te gîndeşti, şi îţi vine ameţeală! 

Ca totdeauna, Raoul încearcă să supraliciteze: 

- 300 000 km/s, viteza luminii, la asta trebuie să ajungem. 

- Nu pierdem nimic dacă încercăm, zice Freddy. 

Ne lansăm împreună. 100 000, 150 000, 200 000, gata: 300 
000 km/s! La această viteză, întrezărim particulele de lumină, 
faimoşii fotoni, care se deplasează cu aceeaşi viteză ca şi noi. 
Ne folosim de ei ca să aflăm cu ce viteză ne deplasăm noi. Cînd 
fotonii sunt nemişcaţi, asta însemnă că ne mişcăm exact cu 
aceeaşi viteză. Ba chiar reuşesc să-i depăşesc puţin! 

Tot corpul meu e numai viteză, fluiditate. Alunec pe cosmos 
ca şi cum ar o masă imensă, foarte puţin deformată de 
greutatea stelelor aşezate pe ea. 

Merg repede. 

Foarte repede. 

„Repede”, adjectivul e prea sărac ca să descrie senzaţia. 
Suntem ca nişte obuze care străbat spaţiul. Nu e o călătorie. Nu 
suntem numai fiinţe rapide. Suntem nişte... raze luminoase. 


95. ENCICLOPEDIE 


DILEMA DEŢINUTULUI: În 1950, Melvin Dresher şi Merrill 
Flood au descoperit dilema deţinutului. Să amintim enunţul ei. 
Doi suspecți sunt arestaţi în faţa unei bănci şi sunt închişi în 
celule separate. Ca să-i incite să mărturisească spargerea pe 
care aveau de gind s-o facă, poliţia le face o propunere. 

Dacă nici unul dintre ei nu vorbeşte, vor fi condamnaţi, 
fiecare, la doi ani de închisoare. Dacă unul îl denunţă pe celălalt 
şi celălalt nu spune nimic, cel care denunţă este eliberat, iar cel 
care tace este condamnat la cinci ani de închisoare. 

Dacă amindoi îşi denunţă partenerul, amindoi fac patru ani 
de închisoare. 

Fiecare ştie că celuilalt i s-a făcut aceeaşi propunere. 

Ce se întîmplă cu ei din acest moment? Amîndoi îşi zic: 
„Sunt sigur că celălalt va ceda. Mă va denunța şi voi face cinci 
ani de închisoare, în timp ce el va fi eliberat, e prea nedrept”. 
Deci amîndoi vor avea în mod natural aceeaşi idee care le va 


trece prin minte: „În schimb, dacă îl denunţ, probabil că voi fi 
eliberat şi nu foloseşte la nimic să fim pedepsiţi dacă unul dintre 
noi poate să scape”. 

In realitate, confruntaţi cu această situaţie, marea 
majoritate a subiecţilor testaţi denunţă pe celălalt. Dar dat fiind 
că complicele a raţionat în acelaşi fel, toţi iau patru ani de 
închisoare. 

În timp ce, dacă s-ar fi gîndit mai bine, nici unul dintre ei nu 
ar fi vorbit şi ar fi stat la închisoare numai doi ani. Lucru şi mai 
ciudat: dacă se repetă experienţa iar cei doi sunt lăsaţi să stea 
de vorbă unul cu celălalt, se ajunge totuşi la acelaşi 
comportament. Căci amîndoi, chiar şi după ce au pus la punct o 
strategie comună, sfirşesc prin a se trăda reciproc. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


96. JACQUES 


Îmi mai lipseşte ceva ca să trăiesc mai deplin printre 
personajele mele. Muzică. Descopăr că muzica poate să mă 
ajute ca să trăiesc mai bine. O ascult cu casca la urechi. Casca 
îmi permite nu numai să percep sunetele, dar mă şi izolează de 
lumea exterioară unde se lăfăie zgomotele „normale” ale 
acestei realităţi. Muzica devine un suport pentru gîndirea mea. 
Imi ritmează scrisul. Cînd muzica este sincopată, costruiesc 
fraze scurte. Cînd ascult un solo instrumental lung, frazele mele 
se lungesc. Pentru scenele paşnice, aleg muzică clasică, pentru 
scenele de luptă, prefer „hard rock”, iar pentru reverii, muzică 
„New Age”. 

Muzica este un instrument cu o întrebuințare delicată. Puțin 
mai mult decit trebuie, ea se transformă în jenă. Uneori, cîteva 
cuvinte nepotrivite sunt suficiente ca să-mi alunge 
concentrarea. 

Experienţa m-a învăţat că cea mai bună muzică pentru 
scris sunt benzile cu muzica originală a filmelor, căci ele sunt 
deja încărcate de emoție şi de suspans. Uneori, cînd muzica 
intră pe fază cu scena pe care o descriu, mă simt ca într-un vis 
trăit cu ochii deschişi. 


97. VENUS 


Primele măsuri din Aşa grăit-a Zaratustra anunţă 
prezentarea candidatelor la titlul de Miss Univers. Am trac. 

Să nu cumva să tremur, s-ar vedea. Mă reped la geantă şi 
scot un tub de tranchilizante. Ştiu că şi mama a recurs deseori 
la ele. Maximum două comprimate pe zi, aşa scrie în prospect. 
Inghit şase. Sunt foarte nervoasă. 

Trebuie să obţin titlul de Miss Univers. Trebuie. Legănîndu- 
mi uşor şoldurile, înaintez spre reflectoare. 


98. IGOR 


Se face ziuă. Cerul e încă de un roşu închis. Reperăm 
luminiţe pe creastă, ca nişte pete de foc pe cerul de culoarea 
sîngelui. Coşurile pe care iese fumul. Oile sunt în stînă. E rîndul 
lupilor să le ia prin surprindere. 


99. ZBOR COSMIC, DIRECŢIA 


Acum, după ce controlăm viteza, încercăm să punem la 
punct un mijloc de reper pentru a ne ghida în spaţiu. Trebuie să 
facem o artă tridimensională a cosmosului. Sarcina e cu atît mai 
anevoioasă, cu cît cosmosul este infinit. Şi e greu să 
cartografiezi infinitul... 

Ce metodologie să adoptăm? 

Freddy propune să tragem o linie imaginară pe suprafaţa 
Paradisului şi declarăm „podea”, „partea de jos”. Tot ce se află 
mai deasupra devine „partea de sus”. Deci, cu cît ne depărtăm 
de Galaxie, cu atît „urcăm” mai sus. În ceea ce priveşte stînga şi 
dreapta, e destul să împrumutăm regulile navigaţiei, „tribord” 
tot ce e la dreapta direcţiei noastre, „babord” tot ce e la stînga. 

- Şi cum să indicăm direcţiile intermediare? 

- Ca aviatorii, folosind gradaţiile de ceas, răspunde Raoul. 
Ora unu înseamnă mult la tribord, ora trei înseamnă 
perpendicular pe tribord, ora nouă înseamnă perpendicular pe 
babord. 

Acum, ca în perioada thanatonauticii, dispunem de o 
metodă de control a direcţiei de zbor datorită căreia vom 
încerca să respingem cît mai departe noua Terra incognita. 


100. JACQUES 


Ca să vizualizez mai bine scenele care se derulează în 
canalele de scurgere şi în pivnițe, desenez locurile. Pentru 
fiecare dintre ele, schiţez obiectele, amplasarea personajelor, 
sursele de lumină. 


101. VENUS 


Sunt sub reflectoarele rampei şi simt privirea spectatorilor 
şi a juriului examinîndu-mă amănunţit de la degetele de la 
picioare şi pînă la păr. Un tip din grupul de organizare mi-a dat 
un carton cu un număr. Mi-a spus că trebuie să-l agit sus pentru 
ca juriul şi publicul să poată să mă identifice. Ridic cartonul. 
Niciodată în viaţa mea nu mi-a fost atît de frică. Mi-e frig. 


102. IGOR 


Zorii durează prea mult. Cerul a trecut de la roşu la 
portocaliu. Gloanţele şuieră în jurul nostru. E greu în plină 
bătălie să-ţi dai seama ce se întîmplă cu adevărat. Noi, 
infanteriştii de pe teren, suntem cu siguranţă cel mai prost 
informaţi în privinţa întorsăturii pe care o iau evenimentele. Ca 
să-ţi dai seama de acţiune, trebuie să ai o imagine globală, de la 
înălţime. 

Dar în privinţa asta suntem ca nişte miopi. Suntem atit de 
aproape de actualitate încît nu o mai vedem. Cel mai rău e că, 
mîine, tot occidentalii, cu sateliții lor de observaţie, vor dispune 
de cele mai bune imagini ale isprăvilor noastre. Trebuie 
neapărat să le invadăm ţările şi să şterpelim toate chestiile 
astea. 

Mă feresc de o rachetă trasă de la mică distanţă. Nu e 
momentul să filosofez. 


103. VENUS 


Mi-e foame. Îmi joc rolul. Legănat uşor de şolduri, zîmbet, 
trei paşi, mă opresc. Altă legănare de şolduri, zimbet, mică 


mişcare a capului ca să-mi pun în valoare părul. Ridic puţin 
bărbia. Numai să nu-mi lucească fruntea! 


104. CĂLĂTORIE COSMICĂ. ROMBUL 


O stea luceşte în faţă. E Altair. O luăm drept direcţie. 

- Ora zece babord înainte. 

Virăm toţi patru bine aliniaţi. 

Freddy sugerează să ne armonizăm mai bine schimbările 
de direcţie. Ne stringem mai mult pînă cînd formăm un romb. 
Raoul formează vîrful din faţă, căci este cel mai temerar. Freddy 
e la dreapta, eu la stînga şi Marilyn Monroe în spate. Intindem 
braţele ca şi cum am pluti. Corpurile grupate formează o 
aeronavă care despică spaţiul. 

- Tribord, ora două, propune Freddy. 

Ne îndreptăm toţi spre dreapta, dar cu unghiuri uşor 
diferite. Trebuie să ne potrivim poziţia între noi. 

- Babord, ora opt. 

Cu un unghi mai strîns facem cale întoarsă. De data asta, 
suntem şi mai mult la unison. Schimbare de decor în faţa 
noastră, avînd drept singur punct de ghidare constelația 
Lebedei. 

Înţeleg brusc dificultăţile întilnite de aparatele de aviaţie 
acrobatică pentru a reuşi să-şi sincronizeze mişcările în aer. Or, 
la viteza luminii, e şi mai complicat. Anunţind „atenţie, gata?” 
înainte de „ora două” sau „ora nouă”, asta ne permite totuşi să 
luăm virajul. 

- Atenţie, gata? În spate, la ora şase, sugerează Marilyn 
Monroe. 

Roiul nostru se întoarce ca o clătită. Marilyn nu se mişcă în 
timp ce Raoul execută o jumătate de cerc în înălţime. lată-ne 
din nou cu faţa spre Altair. Suntem mîndri de progresele 
noastre. 


105. ENCICLOPEDIE 


TEST GEOMETRIC: Mic test psihologic pentru a cunoaşte 
mai bine pe cineva, folosind puterea simbolică a formelor 
geometrice. Desenaţi şase căsuțe distincte pe o foaie de hirtie. 

Introduceţi în prima căsuţă un cerc. 


În a doua, un triunghi. 

În a treia o scară. 

In a patra, o cruce. 

In a cincea, un pătrat. 

In a şasea, un „3” răsturnat astfel încît să formeze un „m”. 

Cereţi interlocutorului să completeze fiecare figură 
geometrică pînă la obținerea unui desen neabstract. 

Apoi cereți să pună un adjectiv lîngă fiecare desen. 

Examinaţi desenele ştiind că: 

Desenul din jurul cercului: va indica cum se vede persoana 
pe ea însăşi. 

Desenul din jurul triunghiului: va indica cum îşi imaginează 
persoana că e văzută de ceilalţi. 

Desenul din jurul treptelor: va indica cum vede ea viaţa în 
general. 

Desenul din jurul crucii: va indica cum îşi vede 
spiritualitatea. 

Desenul din jurul pătratului: va indica cum îşi vede familia. 

Desenul din jurul lui „3” răsturnat va indica: cum vede 
dragostea. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 

106. IGOR 
Sunt plin de ură. Sar pe un cecen. Îl lovesc cu capul în 


frunte. Zgomot de lemn uscat care crapă. E plin de sînge şi îmi 
pătează uniforma. Altul a sărit deja pe mine. Mă sfidează. Sunt 
din nou în poziţie de luptă. O frază îmi trece prin minte ca un 
avertisment: „Trece un timp infinit între clipa în care adversarul 
a hotărit să lovească şi cea în care lovitura ajunge la tine”. 

Scînteia apare în privirea lui. Să nu-l scap din ochi. Coboară. 
Piciorul drept! Vrea să mă lovească cu piciorul în burtă. Mă 
plasez în perceperea relativă a timpului. De acum înainte totul 
se va derula ca într-un film, imagine cu imagine. 

Piciorul lui drept urcă. O mică mişcare de şold şi îi prezint 
profilul. Întind mîinile în faţă. 

Nu percepe mişcarea mea şi continuă să ridice piciorul 
conform intenţiei iniţiale. Îl apuc de bocanc, urmez mişcarea şi îl 


propulsez în aer. Cade greoi. Mă reped peste el. Corp la corp. 
Mă muşcă. Scot cuțitul. Scoate cuțitul. Suntem ca două fiare 
turbate. In creierul meu dau năvală informaţii şi senzaţii. Inima 
îşi accelerează bătăile. Nările caută aerul. Îmi place asta. 

In urechi îmi răsună cu putere Noaptea pe Muntele Pleşuv 
de Modest Mussorgski. Adversarul meu urlă ca să-şi adune 
puterile. Strigătul lui intră în armonie cu muzica mea. 

Duel cu cuțitul. 

Lovitură cu genunchiul. Cuţitul lui zboară cît colo. Apucă 
revolverul. 

Nu destul de rapid ca să mă îngrijoreze. Cu o mişcare a 
încheieturii miinii îi smulg arma. O întorc împotriva lui. ÎI 
constrîing să apese pe propriul trăgaci. Trage. Are o gaură în 
haina de bumbac verde. 

Nu a fost destul de rapid. A murit. 


107. JACQUES 


Scenele mele de bătălie între şobolani în sistemul 
canalizare nu mă satisfac. Nu sunt credibile. Nu mă simt acolo 
cînd citesc textul. 

Deodată, aud o frază răsunînd în mintea mea, suflată parcă 
de un înger. Spune: „Mai bine să arăţi decit să explici”. 

Trebuie să-mi plasez toţi eroii în acţiune. Psihologia lor va fi 
definită prin comportament şi nu prin dialoguri. Studiez mai 
mult şobolanii. 

Incă nu este suficient. Trebuie să-i cunosc perfect, altfel 
publicul va simţi incoerenţele. Mă duc şi cumpăr şase şobolani, 
patru masculi şi două femele. Singurul mod de a nu trişa este să 
observ ce se petrece în realitate. 

Pisica îi  întîimpină pe aceşti vizitatori  arătîndu-şi 
amenințătoare colții. Nu ştiu dacă îşi aminteşte că ea ar trebui 
să-i vineze, dar observîndu-i comportamentul, ai avea impresia 
că lucrurile stau tocmai invers. 

Noii mei oaspeţi nu au nevoie să înoate ca să-şi obţină 
păpica, totuşi bag de seamă repede că rolurile au fost repede 
atribuite. Un mascul terorizează pe toată lumea şi o şobolancă 
serveşte drept ţap ispăşitor. 


Ezit, dar nu îndrăznesc să intervin. Nu ne aflăm într-un film 
de Walt Disney. Nu toată lumea e amabilă în natură şi nu forţînd 
regulile voi schimba comportamentul unei specii. 

Incerc deci să observ în mod neutru şi să notez cu precizie 
ce văd şi felul în care pot fi interpretate comportările. Făcînd cit 
mai puţin posibil antropomorfism. Însemnările îmi alimentează 
textele. 

Ca să sporesc efectul vizual, le desenez feţele. Adun schiţă 
după schiţă. Acum plasez mental o cameră de luat vederi care 
determină unghiul de abordare al descrierilor. Indic pe desenele 
mele travelling-urile, zoom-urile şi vederile panoramice. Asta mă 
ajută enorm. Acum, în bătăliile mele, oricît ar fi ele de literare, 
apar prim-planuri de boturi de şobolan care îşi arată dinţii şi 
vederi panoramice de la marginea canalizărilor. Camera de luat 
vederi se strecoară printre luptători ca să-i surprindă în 
momentele cele mai dramatice. 

Folosesc o scriere deosebită, o scriere în imagini. Pun la 
punct bătăliile acvatice din canalizări. Apa e verzuie, mată, cară 
mizerii menajere şi se înroşeşte în funcţie de intensitatea 
luptelor. Cu săgeți şi linii punctate, conduc mişcările armatelor 
mele de şobolani şi intervenţiile eroilor mei în marea bătălie 
centrală a romanului meu. 


108. VENUS 


După încheierea turului de pe scenă, stau şi aştept ca toate 
celelalte fete să treacă şi ele prin faţa spectatorilor şi a juriului. 
Două sau trei mi se par mai drăguţe decit mine. Să nu voteze 
juriul pentru ele! Dacă aş putea, le-aş pune piedică să cadă de 
pe tocurile înalte şi să-şi rupă gitul! Işi leagănă şoldurile cu 
neruşinare. La urma urmelor, drept cine se cred? La urăsc. Mi le 
închipui zgîriindu-le faţa cu unghiile. 

Trebuie să cîştig. 

Mă rog să cîştig titlul de Miss Univers. Dacă cineva mă aude 
acolo sus, îl implor să intervină pentru mine. 


109. ZBOR COSMIC, ÎNGRIJORĂRI 


- Atenţie, gata? Tribord complet! spune Raoul, preluînd rolul 
de şef de escadrilă. 


Sunt cuprins de entuziasm, şi totuşi nu mă pot împiedica să 
nu mă gîndesc la clienţii mei. Unde sunt în această secundă? 
Sunt prea departe de ei ca să le percep apelurile sau 
rugăminţile. 

Raoul îşi dă seama de tulburarea mea şi îşi pune o mînă pe 
umărul meu. 

- Nu-ţi face griji, bătrîine, nimic nu e catastrofal. Oamenii 
sunt ca pisicile. Totdeauna cad în picioare. 


110. IGOR 


Mă ridic. Urlu ca un lup ca să-mi fac curaj. Atita pagubă 
dacă asta atrage atenţia inamicului. Ceilalţi lupi îmi răspund. 
Haita e tare, e rapidă, e familia mea. Urlăm cu toţii avînd drept 
fundal cerul portocaliu, din ce în ce mai luminat, placat în spate 
de ovalul unei luni în declin. 

Trupele cecene, ascunse în pădure, intră în luptă. Vin cu 
arme grele: jeepuri echipate cu mitraliere automate. Oamenii se 
revarsă asupra noastră. Sunt mulţi. Ne vom bate unul contra 
zece. 

Vreo zece din camarazii mei sunt seceraţi pe loc. Nu e timp 
de epitafuri. Au murit ca lupii, cu buzele rînjite, cu blana plină de 
sînge, pe pămîntul acoperit de prada sfirtecată. 

Eu intenţionez să rămîn în viaţă. Mă ascund. Un soldat viu, 
chiar laş, face mai multe pagube decit un soldat curajos mort. 

Mă strecor sub o epavă de maşină blindată. Sergentul a 
supravieţuit. De la zidul scund după care s-a ascuns, îmi face 
semne să vin la el. Mîna care se agită spre mine este brusc 
smulsă de un obuz şi văd capul gradatului zburînd prin aer. 

Aşa se ridică spiritul? 

Nu ştiu de ce, dar poate din cauza acestei muzici care îmi 
răsună în urechi, a decorului plin de sînge şi a fulgerelor din jur 
mă simt într-o dispoziţie glumeaţă. Şi poate şi pentru că orice 
om simte nevoia să dedramatizeze şi să se liniştească în faţa 
ororii. 

Izbucnesc în ris. Poate că mi-am pierdut minţile. Nu, e 
normal, presiunea se eliberează. Totuşi, păcat de sergent! Nu a 
fost destul de rapid. A murit. 

Mitralierele se întorc în direcţia mea. De data asta îmi piere 
tot cheful de ris. Inchid ochii şi îmi zic că dacă am supravieţuit 


pînă în această zi, asta se datorează cu siguranţă faptului că şi 
eu am un înger păzitor. Păi atunci, cam ăsta ar fi momentul să 
se facă simţit. Sfinte Igor, vezi ce faci! 

Mă adresez lui: „Ei, acolo sus, ai înţeles? Acum ori niciodată 
e momentul să mă scapi!” 


111. VENUS 


Prezentatorul mă cheamă pentru al doilea tur de pistă, căci 
unii membri ai juriului încă mai ezită. Îmi aşez braţele la spate 
ca să-mi pun în valoare sînii. Să nu zîimbesc. Bărbaţilor le place 
mai mult o putorişcă. Asta o ştiu de la mama. De data asta 
îndrăznesc să mă uit în sală şi o zăresc pe mama în primul rînd, 
filmîndu-mă cu o cameră video. Ce mîndră ar fi de mine dacă aş 
reuşi! Îl zăresc şi pe Esteban. Bietul Esteban! 

Două tururi şi mă opresc într-o poziţie ieratică. S-a 
terminat. Nu mi-a mai rămas decit să mă rog. Dacă există acolo 
sus cineva care se sinchiseşte de mine, îi implor ajutorul. 


112. ZBOR COSMIC, PRIMA PLIMBARE 


Am impresia că unul dintre clienţi mă cheamă. Probabil că 
din cauza sentimentului de culpabilitate pentru că i-am părăsit. 

Raoul mă depăşeşte. Călătorim cu viteza luminii. 300 000 
km/s. Fotonii emişi de soarele cel mai apropiat sunt lîngă noi, 
apoi în spatele nostru. Ajungem cu rapiditate la Proxima 
Centauri, steaua cea mai apropiată de sistemul nostru solar, 
situată la 4,2 ani-lumină. Îi traversăm sistemul şi începem să-i 
examinăm planetele. 

Nimic viu. 

Pornim din nou cu 300 000 km/s spre Alfa Centauri. 

Nici aici nimic. Trebuie să extindem zona de cercetare. 

După ce virăm în unghi strîns, ne avîntăm spre Sirius. 
Citeva planete calde. Puţini licheni. Mult amoniac. 

Procion? Nimic. 

Casiopea? Praf şi aburi. 

Tau Ceti? Prefer să nu mai vorbesc. 

Ne deplasăm repede, de la o stea la alta, de la o planetă la 
alta. Ba chiar trecem prin inima unor mari meteoriți, ca să 
vedem dacă nu cumva zeii s-au ascuns acolo. 


Problema e că numai galaxia noastră are diametrul de 100 
000 de ani-lumină şi conţine o sută de miliarde de stele. Adică, 
proporţional, ne tîrim ca nişte melci pe un teren de fotbal. 
Fiecărui fir de iarbă îi corespunde o întîlnire cu o planetă. 

Mă gîndesc tot timpul la clienţii mei. Dacă nu ar avea 
nevoie de mine! Sunt sigur că sunt în pericol. Jacques e prea 
sensibil. Igor e prea mindru. Venus e prea fragilă. 

Raoul îmi trimite un gînd de îmbărbătare. Îmi cere să mă 
concentrez mai mult asupra muncii mele de explorator. 
Întotdeauna am o întîrziere de o fracțiune de secundă la viraje. 
Bine. Promit să fiu mai atent. 

Raoul, Freddy, Marilyn Monroe şi cu mine vizităm sute de 
planete. Uneori coborim la suprafaţă şi ne pomenim printre 
stînci. Nici cea mai mică urmă de inteligenţă. 

Propun să „aterizăm” doar pe planetele temperate, cu 
oceane şi atmosferă. Raoul îmi răspunde că nu există nici un 
motiv ca planeta pe care a fost Nathalie să fie identică cu a 
noastră, dar Freddy e de acord cu mine. Criteriile mele împart la 
zece numărul planetelor de explorat. In loc de două sute de 
miliarde, ne-a mai rămas ceva mai mult de douăzeci de 
miliarde... 

Nu ne aşteptam să fim opriţi de acest adversar: imensitatea 
spaţiului. 


113. JACQUES 


Cu cît scriu mai mult, cu atît am nişte senzaţii străine. 
Tremur de emoție scriind şi sunt străbătut de frisoane apropiate 
de dragostea fizică. Timp de cîteva minute mă aflu în „altă 
parte”. Uit cine sunt. 

Scenele se scriu de la sine ca şi cum personajele mele se 
eliberează de sub tutela mea. Le privesc trăind în romanul meu 
ca nişte peşti într-un acvariu. E plăcut şi, în acelaşi timp, asta 
mă sperie. Am impresia că mă joc cu un exploziv căruia nu-i 
cunosc modul de întrebuințare. 

Cînd scriu, uit cine sunt, uit ce scriu, uit totul. Sunt 
împreună cu personajele mele, trăiesc cu ele în istorie. E ca un 
vis cu ochii deschişi. Un vis erotic, căci întreg corpul meu îşi 
exprimă bucuria. Senzaţie de extaz. Transă. Clipa magică nu 
durează însă. Doar cîteva minute, uneori doar cîteva secunde. 


Totuşi, nu pot să ştiu cînd se vor produce aceste momente 
de extaz. Apar din cînd în cînd, atîta tot. Îmi sunt oferite cînd am 
scena bună, muzica bună, ideile bune. Cînd încetează, mă 
pomenesc lac de năduşeală şi năucit. Apoi am un fel de 
nostalgie, un regret că momentul acela minunat nu a durat mai 
mult timp. Reduc atunci sunetul muzicii şi mă „îmbăt” cu 
programul de la televizor ca uit durerea de a nu trăi în 
permanenţă astfel de momente. 


114. IGOR 


Sar de pe loc şi arunc o grenadă în mijlocul escadrei cecene 
care a apărut în faţa mea. Apoi mă depărtez în fugă. Nu mă 
gîndesc la gloanţele care, cu intermitenţă, trec pe lîngă mine. 
Mă reped spre puţul din centrul satului şi mă agăț de găleata 
care atîrnă. 

Lupii au fost distruşi. Nu-l văd nici măcar pe Stanislas. 
Reduc sunetul minicasetofonului. Aud şuierăturile respirației 
mele pe fondul răpăitului armelor, ţipetelor, ordinelor, 
strigătelor de ajutor ale răniților. 


115. VENUS 


Membrii juriului mă examinează în tăcere. lar eu îi 
examinez pe ei de pe scenă. In centru, campionul de box la 
categoria grea se uită ţintă la pieptul meu. Alături de el se mai 
află cîţiva actori uitaţi, moderatori de televiziune, un realizator 
de filme erotice, cîţiva fotografi specializaţi în nuduri artistice şi 
un fotbalist care nu a mai marcat un gol de mult timp. 

Aştia sunt membrii juriului? Ei îmi vor decide soarta? Sunt 
cuprinsă brusc de îndoială. Dar citeva camere de televiziune 
sunt acolo ca să transmită spectacolul în toată ţara. Milioane de 
oameni se uită la mine. Le zîmbesc şi împing cutezanţa pînă la a 
face cu ochiul. După cîte ştiu, nu e interzis de regulament. 

Mi-e teamă. Mi-e tare teamă. Noroc că m-am îndopat cu 
tranchilizante. 


116. ENCICLOPEDIE 


NU ŞTIU CE E BUN ŞI CE E RĂU (MICĂ POVESTIRE ZEN): Un 
fermier primeşte cadou pentru fiul său un cal alb. Vecinul său 
vine la el şi îi zice: „Ai mare noroc. Nimeni nu-mi va dărui şi mie 
un cal alb atît de frumos!” Fermierul a răspuns: „Nu ştiu dacă 
asta e un lucru bun sau rău...” 

Mai tîrziu, fiul fermierului urcă pe cal şi acesta îl aruncă din 
şa. Fiul fermierului îşi rupe piciorul. „Oh, ce oroare! zice vecinul. 
Ai avut dreptate cînd ai spus că ar putea să fie un lucru rău. Cu 
siguranţă că cel care ţi-a dăruit calul a făcut-o înadins, ca să-ţi 
facă rău. Acum fiul tău a rămas şchiop!” 

Fermierul nu a părut stingherit peste măsură. „Nu ştiu dacă 
e un lucru bun sau rău”, a zis el. Între timp a izbucnit războiul şi 
toţi tinerii au fost mobilizați, mai puţin fiul fermierului care avea 
piciorul rupt. Vecinul revine şi zice: „Fiul tău va fi singurul din 
sat care nu va pleca la război, cu siguranţă că are mult noroc”. 
Şi fermierul răspunde: „Nu ştiu dacă e un lucru bun sau rău”. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


117. INVENTAR 


În constelația Orion nu e nimic. 

În constelația Leului există doar cîţiva microbi unicelulari. 
Cu un nivel de conştiinţă nu prea departe de cel al pietrei. 

În Carul Mare există planete care nici măcar nu s-au format 
complet. 

În jurul stelei Luyten? Meteoriţi îngheţaţi. 

Ne pierdem timpul. 

La naiba! Ce fac în vremea asta clienţii mei? 


118. IGOR 


Stau ghemuit lîngă ghizdul fîntînii cînd, la întîmplare, un tip 
aruncă o grenadă. O prind cu abilitate în mîna dreaptă şi mă uit 
la ea. Model Afgan G34, blindaj carelat. Nu am timp să tremur; o 
arunc imediat înapoi. Tipul a înţeles că e cineva înăuntru şi se 
grăbeşte să o arunce din nou. Nu ezit şi pun iar grenada în joc. 


Chestie de nervi! Noroc că sergentul m-a învăţat să jonglez. 
Pentru că celălalt persistă, mă uit mai bine la grenadă şi văd că 
are siguranţa blocată. Material prost. Afganii nu sunt meşteri în 
tehnologie de vîrf. Grenada aia nu va exploda niciodată. Aşa că 
iau o grenadă de-a mea, una rusească bună, fabricată de maica 
Rusia, căreia îi cunosc funcţionarea pe de rost. Aştept exact cele 
cinci minute necesare, calculez bine traiectoria şi o arunc spre 
tip. Tipul o prinde ca să mi-o arunce înapoi dar, de data asta, îi 
explodează în mînă. 

Războiul nu e pentru amatori. E o meserie în care trebuie 
să ştii să rămii metodic şi să păstrezi ritmul. Ştiu de exemplu că 
nu trebuie să mai întirzii în acel puț. Sar afară, iau puşca cu 
lunetă a unui camarad mort şi dau fuga să mă ascund într-o 
casă. Acolo dau peste nişte autohtoni, dar îi ţin la respect cu 
puşca şi închid toată familia în bucătărie. Apoi iau poziţie lingă 
fereastră şi observ liniştit împrejurimile. Datorită dispozitivului 
de ţintire cu laser, dispun de un avantaj enorm faţă de 
adversarii mei. Îmi pun iar căştile. Noaptea pe Muntele Pleşuv 
îmi răsună din nou în urechi. Un soldat inamic trece prin cîmpul 
meu vizual. Tipul are brusc o lumină roşie deasupra sprincenei. 
Apăs pe trăgaci. Gata unu! 


119. JACQUES 


Mă uit la cei şase şobolani ai mei din cuşca de sticlă. Se 
uită şi ei la mine. Pisica stă la distanţă. Am impresia că au 
înţeles că vorbesc despre ei. Aşa că se dau din ce în ce mai mult 
în spectacol. Păcat că nu pot să le citesc cum mi i-am imaginat. 

Mona Lisa 2 vine să se frece de mine, ca să se convingă că 
nu am alungat-o din inima mea pentru acei monştri cu dinţi 
ascuţiţi. 

Citesc tot ce am scris. 

În realitate, romanul ăsta trage în toate direcţiile. Nu se 
înţelege de ce scenele se înlănţuie astfel şi nu altfel. Imi dau 
seama că trebuie să construiesc un eşafodaj care să susţină 
întreaga poveste şi care să facă în aşa fel încît scenele să fie 
într-un anumit loc şi nu în altul, în mod pur aleator. Să folosesc o 
structură geometrică? Să construiesc o povestire în formă de 
cerc? Testez. La sfîrşitul povestirii, personajele mele se 
pomenesc în aceeaşi situaţie ca la început. S-a mai scris. O 


povestire în formă de spirală? Cu cît înaintezi mai mult, cu atit 
povestirea se extinde mai mult şi duce spre infinit. Şi asta s-a 
mai scris. Să construiesc o povestire în linie. Banal, toată lumea 
face asta. 

Mă gîndesc la figuri geometrice mai complicate. Pentagon. 
Hexagon. Cub. Cilindru. Piramidă. Tetraedru. Decaedru. Care e 
structura geometrică cea mai complexă? Catedrala. Cumpăr o 
carte despre catedrale şi descopăr că formele lor corespund 
unor structuri legate de poziţia stelelor în cosmos. Perfect. Voi 
scrie un roman în formă de catedrală. Aleg ca model catedrala 
din Chartres, bijuterie a secolului al XIII-lea, plină de simboluri şi 
de mesaje ascunse. 

Reproduc cu meticulozitate planul catedralei pe o foaie 
mare de hîrtie pentru desen şi fac în aşa fel ca evoluţia 
povestirii mele să se integreze în reperele ei milenare. Intrigile 
mele încrucişate corespund încrucişării navelor, loviturile de 
teatru, cheilor de boltă. Metoda mă îndeamnă să mă amuz şi 
mai mult înmulţind acţiunile paralele. Scriitura mea devine mai 
fluidă şi traiectoriile personajelor se înscriu în mod natural în 
această structură perfectă. 

Ascult muzică de Bach. Johann Sebastian Bach folosea şi el 
pentru compoziţiile sale structuri de tip catedrală. Uneori, două 
linii melodice se încrucişează, dînd urechii iluzia că aude o a 
treia, pe care totuşi nici un instrument nu o cîntă. Încerc să 
reproduc acest efect în scrisul meu, cu două intrigi care se 
suprapun pentru a crea ideea unei a treia, imaginară. 

Catedrala din Chartres şi Johann Sebastian Bach constituie 
eşafodajele mele secrete. Sprijinite pe această şarpantă, 
personajele mele îşi iau avînt şi scrisul se accelerează. Ajung să 
scriu douăzeci de pagini definitive pe zi în loc de cinci care mai 
trebuiau revizuite în mod obişnuit. Romanul devine din ce în ce 
mai gros. 500, 600, 1000, 1534 de pagini... Mai mult decit un 
simplu roman poliţist, e „Război şi Pace la şobolani”. 

Acum mi se pare destul de solid ca să fie citit. 

Nu-mi mai rămîne decit să găsesc un editor. Expediez 
manuscrisul prin poştă la vreo zece edituri mari din Paris. 


120. VENUS 


Membrii juriului votează. Îmi rod unghia ruptă. Aş da orice 
ca să pot fuma, dar e interzis de regulament. Soarta mea se 
joacă în acest moment. 


121. IGOR 


Ţintesc. Trag. Dobor al doilea inamic. Apoi al treilea. Al 
patrulea. Ce bine e să lucrezi pe muzică! Mulţumesc 
Occidentului decadent că a inventat minicasetofoanele cu căşti. 
O imagine a mamei pluteşte în faţa mea. În loc de inimă, ţintesc 
mai bine capul. De fiecare dată cînd mă gîndesc la mama, îmi 
vine să pun degetul pe un trăgaci. 


122. JACQUES 


La intervale mai mult sau mai puţin lungi, găsesc răspunsul 
unui editor în cutia cu scrisori. Primul consideră subiectul prea 
excentric. Al doilea mă sfătuieşte să refac romanul, de data asta 
alegind drept eroi pisicile, „mult mai apreciate de marele 
public”. 

Mă uit la Mona Lisa 2. 

Se poate face un roman despre Mona Lisa 2, pisica cea mai 
decadentă din tot Occidentul? 

Al treilea editor îmi propune să-mi publice romanul pe 
cheltuiala mea. E foarte dispus să-mi facă un preţ bun. 


123. VENUS 


Apar notele. Sunt destul de severe. În medie, cea mai bună 
e în jur de 4,5 din 10. Acum e rîndul meu. Membrii juriului 
anunţă unii după alţii verdictul: 4. 5. 6. 5... Zimbesc, dar sunt 
distrusă. Dacă nimeni nu mă consideră superioară acestor cifre 
amărite, sunt pierdută. Ce nedreptate! li detest pe aceşti 
oameni cu feţele lor ipocrite. În plus, fata cea mai bine cotată 
pînă acum e plină de celulită. Chiar n-au băgat de seamă? 


124. ENCICLOPEDIE 


IDEOSFERĂ: Ideile sunt ca nişte fiinţe vii. Se nasc, cresc, 
proliferează, se confruntă cu alte idei şi în cele din urmă pier. 

Şi dacă ideile, ca şi fiinţele vii, ar avea propria lor evoluţie? 
Şi dacă ideile s-ar selecta între ele ca să le elimine pe cele mai 
slabe şi să le reproducă pe cele mai puternice ca în darwinism? 
In lucrarea Hazard şi Necesitate, apărută în 1970, Jacques 
Monod a emis ipoteza că ideile ar putea avea o autonomie şi, ca 
şi fiinţele organice, ar fi capabile să se reproducă şi să se 
înmulțească. 

În 1976, în Genă egoistă, Richard Dawkins pomeneşte 
conceptul de „ideosferă”. 

Ideosfera ar fi pentru lumea ideilor ceea ce este biosfera 
pentru lumea fiinţelor vii. 

Dawkins scrie: „Cînd plantezi o idee fertilă în mintea mea, 
îmi parazitezi literalmente creierul, transformîndu-l în vehicul 
pentru propagarea acestei idei”. Şi citează conceptul de 
Dumnezeu, o idee care s-a născut într-o zi şi a evoluat şi 
propagat continuu, preluată şi amplificată de parabole, scrieri, 
apoi muzică, artă, preoţii reproducînd-o şi interpretînd-o astfel 
încît să o adapteze spaţiului şi timpului în care trăiesc. 

Dar ideile, mai mult decit fiinţele vii, suferă repede mutatii. 
De exemplu, conceptul, ideea de comunism, născută în mintea 
lui Karl Marx, s-a răspîndit într-un timp foarte scurt în spaţiu 
pînă la a acoperi jumătate din lume. Ea a evoluat, a suferit 
mutații, ca în cele din urmă să se reducă, stăruind la un număr 
din ce în ce mai mic de persoane, ca o specie animală pe cale 
de dispariţie. 

Dar, în acelaşi timp, a constrîns ideea de „capitalism” să 
sufere şi ea mutații. 

Din lupta ideilor din ideosferă apare civilizaţia noastră. 

Actualmente, computerele sunt pe cale să dea ideilor o 
accelerare a mutaţiei. Datorită Internetului, o idee se poate 
răspîndi mai repede în spaţiu şi timp, putînd să se confrunte mai 
rapid cu rivalii sau cu prădătorii ei. 

E excelent pentru răspiîndirea ideilor bune, dar şi pentru 
cele rele, căci în noţiunea de idee nu există noţiunea de 
„moral”. 

De altfel, nici în biologie, evoluţia nu ascultă de nici un fel 
de morală. lată de ce poate că ar trebui să reflectăm de două ori 
înainte de a răspîndi idei. Căci ele sunt de acum înainte mai 


puternice decit oamenii care le inventează şi decit cei care le 
vehiculează. 
In fine, e doar o idee... 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


125. JACQUES 


Al treilea editor mă contactează telefonic şi mă încurajează 
să perseverez. „Scrisul necesită o mare experienţă de viaţă. Nu 
e posibil să ai suficientă la numai şaptesprezece ani”, zice el. 

Al cincilea editor îmi reproşează scenele de bătălie, deloc 
gustate de publicul feminin. Îmi aminteşte că cititorii sunt în 
imensa lor majoritate femei şi că femeile şi tinerele preferă 
scenele romantice. De ce să nu mă gindesc la o versiune „love 
story la şobolani”? 

Mă uit la şobolanii mei: un mascul tocmai atunci se 
cuplează cu o femelă. Îi muşcă foarte tare gitul pînă la sînge, îi 
striveşte capul şi-i blochează crupa cu ghearele ca să o 
pătrundă mai bine. Biata de ea chiţăie de durere, dar asta pare 
că-l excită şi mai tare pe mascul. 

Love story romantică la şobolani? N-ar fi deloc realist... 


126. IGOR 


Cinci. Şase. Şapte. Zece. l-am doborit pe toţi soldaţii 
inamici care s-au aventurat pe strada mea. E amiază. Cerul e 
alb. Satul fumegă şi muştele se aşază pe carnea caldă încă a 
luptătorilor. 

Inamicii au murit, dar şi prietenii. Nu mai văd pe nici unul 
dintre ai noştri. Urlu ca un lup. Acest strigăt de adunare nu e 
urmat de nici un răspuns. Cred că am avut noroc. Cred că am pe 
cineva acolo sus, în cer, care mă protejează. Sigur, sunt rapid, 
dar am evitat de cîteva ori ca prin miracol să calc pe o mină sau 
să încasez un glonţ rătăcit. 

Mda, cu siguranţă că am un înger păzitor. Sfinte Igor, 
mulţumesc. 

Ştiu că voi fi trimis înapoi în tabără ca să fiu din nou 
încorporat în alt comando al Lupilor şi ca să execut alte misiuni 


ca aceasta. Războiul e singurul lucru la care mă pricep cel mai 
bine. Fiecare cu chestia lui. Pun iar casca la urechi şi ascult din 
nou Noaptea pe Muntele Pleşuv. 
Deodată aud un urlet de lup. Să fie oare un lup adevărat? 
Nu, e Stanislas. Are dreptate, probabil că şi el are un înger 
păzitor. 


127. VENUS 


Încă un 5. Ultimul vot va fi hotăritor. 

Cel a boxerului. 

- 10, anunţă el. 

E oare posibil? Am auzit bine? 

Media mea creşte rapid. În acest moment am cea mai bună 
notă. Mă entuziasmez, apoi îmi revin. Mai sunt încă fete care nu 
şi-au primit notele. Alta ar putea să mă întreacă. 

Aud şi celelalte cifre ca printr-un fel de ceaţă. Gata, toate 
fetele au primit note, nici una nu are o medie mai mare ca a 
mea. 

- Sunt... sunt... Miss Univers. 

Îi îmbrăţişez pe membrii juriului. Toate camerele de 
televiziune sunt îndreptate spre mine. Toată ţara mă vede. Mi se 
întinde o sticlă de şampanie şi stropesc pe toată lumea sub 
flash-urile fotografilor. 

Am cîştigat! 

Vorbesc la microfon: 

- Vreau să mulţumesc în mod special mamei mele, fără de 
care niciodată nu aş fi avut curajul să pornesc pe acest lung 
drum spre... perfecţiune. 

În momentul în care le pronunţ, simt că sunt cuvintele ce 
trebuie rostite ca să plac publicului şi telespectatorilor. Dar, 
între noi fie vorba, dacă ar fi să mulţumesc cuiva, ar trebui să-mi 
mulţumesc mie şi nu altcuiva. ; 

Fostele mele rivale de pe scenă vin să mă felicite. In public, 
mama plînge de bucurie şi Esteban îmi lansează sărutări. 

Apoi urmează interviuri, felicitări, fotografii. Sunt la zenit. 

Afară, oamenii mă recunosc şi-mi cer autografe. 

Epuizată, mă întorc la hotel cu Esteban care mă admiră mai 
mult ca niciodată. 

Am cîştigat! 


128. JACQUES 


Am pierdut. Eşec pe toată linia. Nici un editor nu vrea 
Şobolanii mei. 

„Scriitor nu e o meserie, îmi spune tata la telefon. Cine ar 
putea să ştie mai bine ca mine! Sunt librar şi văd că se vind 
numai autorii deja celebri. După ce devii celebru, vei putea să-ţi 
scrii cartea. N-ai abordat problema în mod corect.” 

Numai Mona Lisa 2 rămîne apropiată de mine în faţa sorții 
potrivnice. Simte că sunt slăbit şi începe să se îngrijoreze asupra 
capacităţii mele de a-i furniza zilnic specialităţile preferate. 

Mă culc. A doua zi dimineaţă mă duc la restaurant, după 
care voi reciti manuscrisul. 

În cuşca lor, şobolanii par că rîd de mine. Mă enervează. 
Drept cine se cred? La urma urmelor, sunt doar nişte şobolani. 
Le dau drumul în canalul de scurgere. Să se descurce. 

Mona Lisa mă aprobă torcînd semnificativ. 

Mă voi instala în faţa maşinii de scris. A dispărut orice 
magie. Nu mai am nici cea mai mică speranţă. Nu voi reuşi 
niciodată. Ar fi mai bine să renunţ. 


129. ENCICLOPEDIE 


CDPD: Omul este în permanenţă condiţionat de cei din jur. 
Atita timp cît se crede fericit, nu pune în discuţie această 
condiţionare. Copil, consideră normal să fie constrîns să înghită 
alimentele pe care le detestă: e familia lui. Adult, consideră 
normal ca superiorul să-l umilească: e locul lui de muncă. 
Căsătorit, consideră normal ca soţia să-i facă reproşuri 
permanente: e soţia lui. Cetăţean, consideră normal ca guvernul 
să-i diminueze constant puterea de cumpărare: e guvernul 
pentru care a votat. 

Nu-şi dă seama că este sufocat şi, în plus, revendică 
familia, locul de muncă, sistemul politic şi majoritatea 
închisorilor sale ca fiind forme ale „exprimării personalităţii 
sale”. 

Mulţi oameni sunt gata să se bată cu sălbăticie ca să nu li 
se scoată lanţurile. Pentru noi, îngerii, este deci uneori necesar 


să provocăm ceea ce oamenii numesc „nenorociri” iar noi, 
„CDPD”, adică „criză de punere în discuţie”. 

CDPD-ul poate să aibă mai multe forme: accident, boală, 
ruptură familială, necazuri la serviciu. 

Aceste crize îi înspăimiîntă pe muritori dar, cel puţin, îi 
decondiţionează provizoriu. Foarte repede, omul porneşte în 
căutarea altei închisori. Divorţează şi se grăbeşte să se 
recăsătorească. E concediat şi acceptă o muncă şi mai penibilă. 
Totuşi, între momentul în care survine CDPD-ul şi cel în care 
muritorul găseşte o altă închisoare, se va bucura de citeva 
momente de luciditate. Va întrezări ce este adevărata libertate. 
Chiar dacă, în general, asta mai mult îl sperie. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


130. ZBOR COSMIC, ÎNTOARCEREA 


Întoarcerea în Paradis. 

Cît de mult au evoluat clienţii mei într-un timp atit de scurt! 
Ai crede că se maturizează mai repede dacă nu-i supraveghezi. 
Venus a scăpat de anorexie şi de bulimie şi a obţinut titlul de 
Miss Univers. Cu atît mai bine; oricum, tot intenţionam să i-l 
procur. Igor a ieşit şi din închisoare şi de la azilul de alienaţi şi a 
devenit un erou militar. Numai Jacques a rămas în urmă. Stă în 
faţa televizorului atît de mult timp încît nu-i prevăd nimic bun. 

Edmond Wells apare totdeauna în momentul nepotrivit. 
Suspină şi zice: 

- Mă dezamăgeşti tare mult, Michael. Îmi pusesem mari 
speranţe în tine şi strici treaba... 

- Sunt nou, abia încep să înţeleg cum funcţionează oamenii. 

Instructorul meu nu e deloc convins. 

- Da? Şi plimbarea în spaţiu ce-a fost? 

Ştie. Protestez: 

- În afară de Jacques Nemrod, care totdeauna a fost codaş, 
ceilalţi doi clienţi ai mei fac foarte bine. 

- Bietul meu Michael, zice Edmond Wells, mai sunt multe 
lucruri pe care trebuie să ţi le explic. Ai remarcat că atunci cînd 
te apropii de pămînt, întîlneşti suflete rătăcitoare? 

- Nu, ăăă... în fine... 


Prin urmare ştie şi de vizita noastră la Papadopulos. 

- Ai remarcat că aceste suflete rătăcitoare reuşesc să se 
facă mai bine înţelese ca noi de oameni, tocmai pentru că sunt 
foarte aproape de oameni. 

- Da... dar. 

- E bine, cînd un client are o rugăminte şi îngerul său nu e 
prezent ca să o primească, ce se întîmplă după părerea ta? 

- ... Se ocupă de asta un suflet rătăcitor. 

- Exact. Şi trebuie să mă crezi că aceste suflete rătăcitoare 
sunt foarte mulţumite să facă un serviciu în locul nostru. Sunt 
foarte tenace. Acolo unde îngerul nu-şi face treaba, îşi bagă 
nasul un suflet rătăcitor. Ce-ţi închipui, Michael? Că Igor şi 
Venus au avut noroc? Nu, s-au rugat şi un suflet rătăcitor a dat 
fuga să facă treaba în locul tău. Acum le parazitează. 

Instructorul meu pare într-adevăr întristat. 

- De aceea, de fiecare dată cînd pot le spun oamenilor: „Nu 
invocaţi spiritele, nu intraţi în transă, fugiţi de mediumi şi de toţi 
cei care pretind că vă vorbesc de lumea de dincolo. Nu vă rugaţi 
oricum, nu porniţi în căutarea îngerului vostru păzitor - ştie el 
unde să vă găsească. Nu încercaţi să aprofundaţi ce este 
voodoo, sau şamanismul, sau vrăjitoria. Credeţi că manipulaţi şi 
voi sunteţi în realitate manipulaţi. Fiecare ajutor are preţul său”. 

Citesc în privirea instructorului meu o adevărată decepţie în 
privinţa mea. 

- Cum să mă fac iertat? Cum să repar toate astea? murmur 
eu. 

- Eu răspund de tine, Michael, zise Edmond Wells oftînd. 
Aşa că, pentru că nu te-am găsit, mi-am suflecat mînecile. l-am 
eliberat de sufletele rătăcitoare. Sunt din nou „deparazitaţi”. 
Dar de acum înainte, ai grijă! Cei doi „cîştigători” ai tăi sunt 
convinşi acum că e destul să ţi se adreseze ca totul să se 
aranjeze. Igor îţi zice chiar Sfîntul Igor, pentru că îşi închipuie că 
fiecare om este ajutat de îngerul căruia îi poartă numele. 

Edmond Wells se ridică levitînd. 

- Va veni ziua în care Igor, Jacques şi Venus vor veni aici şi 
se vor uita în ochii tăi. Şi în acel moment va fi teribil pentru tine, 
căci atunci vor şti cine eşti şi va trebui să le dai socoteală. 

Las capul în jos ruşinat. 


- Şi altceva. Nu-i mai asculta pe elevii răi. Nu lor trebuie să 
li te alături. Într-o zi anume, nu ei vor trebui să se explice în 
locul tău cu clienţii tăi la cîntărirea sufletelor. 

Instructorul meu arată cu bărbia spre Raoul care pluteşte 
uşor nu departe de noi. 

- Norocul tău, Michael, e că ai primit suflete bune. S-ar 
putea ca viitoarea distribuire să nu mai fie atit de favorabilă. In 
general, abia după ce eşuezi cu primii clienţi şi primeşti noile 
suflete în grijă îţi dai seama cit de bine ai fost servit prima dată. 

Mă fac mic de tot. 

- Pentru un muritor, a eşua înseamnă a se reîncarna zice el. 
Pentru un înger însă, înseamnă... să primească alţi clienţi. 


131. IGOR, 18 ANI 


Stanislas şi cu mine primim medalii. Colonelul Dukuskov ne 
îmbrăţişează. 

- De acum înainte sunteţi sergenţi-majori. 

O mulţime de militari în uniformă impecabilă se ridică şi 
aplaudă. Este înălţat drapelul naţiunii şi în urechi îmi răsună 
imnul patriei mamă. Colonelul Dukuskov îmi şopteşte la ureche: 

- Sunteţi singurii care aţi scăpat după ce v-aţi bătut unul 
contra zece. Care e secretul? 

Respir puternic şi ezit. Doar n-am să-i vorbesc de îngerul 
meu păzitor. 

- Am supravieţuit mamei mele, zic eu. 

Zimbeşte înţelegător. 

Şi, în acel moment, exult că am optsprezece ani şi că sunt 
în viaţă. 


132. VENUS 


Sunt în braţele campionului lumii la box la categoria grea 
care făcea parte din juriu. Facem dragoste. E o brută. Gifiie ca 
pe ring. Zgomotul e asurzitor. Mă întinde sub el cu labele lui 
mari şi mă sufoc. O sută douăzeci de chile de muşchi te apasă, e 
ca şi cum ai face amor cu o locomotivă sau un camion. Nimic 
delicat. 

Totuşi începuse frumos. După alegere, m-a sunat şi m-a 
întrebat dacă ne-am putea vedea. Am acceptat. A venit spre 


mine şi m-a copleşit cu complimente cum că eram cu adevărat 
cea mai frumoasă din concurs. Apoi treaba s-a stricat. Mi-a 
amintit că el, cu nota lui de 10, m-a făcut să cîştig. Auzindu-l 
cum vorbea, ai fi zis că lui îi datoram victoria mea! Bărbaţii 
ăştia, cînd îi auzi, ai zice că n-am face nimic fără ei! Dar eu ştiu 
că dacă am reuşit, asta se datorează faptului că am ştiut cum să 
mă rog la momentul potrivit. Ba chiar am simţit o prezenţă 
amicală manifestindu-se pentru prima dată. Cu siguranţă că era 
îngerul meu păzitor. 

Din politeţe, îl las să meargă pînă la capăt, apoi adoarme 
sforăind zgomotos şi profit ca să plec. 

Sunt prea amabilă. 


133. JACQUES, 18 ANI 


Scriu din ce în ce mai puţin. Citesc din ce în ce mai puţin. 
Uneori stau tolănit pe canapea cinci ore în şir în faţa 
televizorului, învelit cu o cuvertură, cu pisica torcînd uşor pe 
genunchii mei. Nici măcar nu mă uit la o emisiune anume. Mă 
plimb de la un canal la altul. 

Slujba mea de chelner ajunge ca să mă pot întreţine. 
Oricum, nu cheltuiesc mult. Mă hrănesc cu boluri de paste 
deshidratate, care se umflă cînd torni apă clocotită peste ele. 

Mona Lisa 2 e încîntată la culme că mă uit la televizor. E 
convinsă că mi-a arătat calea cea înţeleaptă. 

Mă gindesc la Şobolanii mei şi cred că am scris o carte 
bună. Dar dacă editorii nu sunt în stare să-şi dea seama, e ca şi 
cum n-aş fi făcut nimic, aşa că e mai bine chiar să nu fac nimic. 

În ritmul în care mă îngraş, tot mîncînd la paste făinoase, 
mă voi transforma curînd într-o „Mona Lisa umană”. Îmi e lene 
să mă rad şi îmi las barbă. 

Treptat, tot  schimbind canalele, cobor în ierarhia 
programelor. De la informaţii, trec la filme, de la filme, la 
telefilme, apoi la seriale, apoi la programe de comedie, apoi la 
acele cumplite jocuri de „cultură generală” de dimineaţă, unde 
cei doi candidaţi care se înfruntă încearcă să răspundă cît mai 
repede posibil la nişte întrebări nule de genul: „Care e hrana 
preferată a cîinilor?” 

Pe mine mă doare în cot de cîini, am o pisică, totuşi mă uit. 


Cred că pot continua să trăiesc aşa timp de patruzeci de 
ani. Am renunţat. Şi totuşi, într-o zi, o emisiune mă face să 
reacţionez. 

E o emisiune literară. Emisiunea săptămiînală literară de 
referinţă. De obicei nu mă uit la ea, dar azi sunt cuprins de o 
atracţie morbidă. 

Tema emisiunii: dragostea. Primul invitat, un actor în vîrstă 
care a avut perioada lui de glorie. Îşi înşiră amintirile şi 
enumeră, cu o expresie ştrengărească, actrițele pe care, cum se 
zice, le-a „onorat”. Prezentatorul glumeşte şi supralicitează în 
direcţia aluziilor fără perdea. 

Al doilea invitat: un tînăr de seama mea. Auguste Mérignac, 
anunţă prezentatorul. Băiat frumos. Bine îmbrăcat. Zimbet 
relaxat. Publică un roman autobiografic al cărui erou se 
numeşte, ca din întîmplare, Auguste, şi care are particularitatea 
să facă toate femeile să fie nebune după el. După citeva 
anecdote îndrăzneţe, Auguste Mérignac spune că este un 
pasionat al dragostei şi că acesta este sensul întregii sale opere 
literare. 

Al treilea invitat: o doamnă, cu mască de catifea, tocuri 
ascuţite de cincisprezece centimetri, bine rujată. Este adjuncta 
patroanei de la o „casă” sado-masochistă foarte frecventată şi 
doreşte deci să-şi păstreze anonimatul. Cei mai mulţi dintre 
clienţii ei sunt oameni foarte importanţi, zice ea, oameni politici, 
personalităţi din lumea spectacolului, mari industriaşi. Pentru 
că-şi terorizează anturajul, le place la nebunie să fie şi ei 
dominați. Respectiva descrie supliciile pe care li le rezervă şi 
spune că e blazată în ceea ce priveşte exigenţele extravagante 
ale starurilor. 

Ultimul invitat: un sexolog, venit să expună punctul de 
vedere al savantului. Oamenii sunt motivaţi de hormoni, spune 
el, şi citează citeva fantasme extravagante întîlnite în 
exercitarea profesiei sale. Un individ constrins să se deghizeze 
în regina Angliei ca să reuşească să ejaculeze, o femeie care 
avea nevoie de zece parteneri diferiţi ca să ajungă la orgasm, 
plus diferite celebrităţi (cărora prefera să nu le dea numele), 
incapabile să-şi potolească pasiunile fără ajutorul animalelor, 
legumelor sau unor obiecte diferite sau în locurile cele mai 
ciudate. 


Sting televizorul cu o senzaţie de stinghereală. Nimic 
provenit din imaginaţie, nici cel mai mic personaj inventat, nici 
cel mai mic suspans. lată de ce şobolanii mei nu interesează pe 
nimeni. 

M-am rătăcit complet în această meserie. lau hotărîrea să 
nu mai scriu deloc. Pun doliu la maşina de scris. Voi fi chelner la 
restaurant şi telespectator, şi o să fie prea destul. 


134. ENCICLOPEDIE 


DESPRE IMPORTANŢA PURTĂRII DOLIULUI: Doliul tinde să 
dispară în zilele noastre. După deces, familiile se grăbesc să-şi 
reia cît mai repede posibil activităţile obişnuite. 

Dispariţia unei fiinţe dragi tinde să devină un eveniment din 
ce în ce mai puţin grav. Culoarea neagră şi-a pierdut 
prerogativele de culoare a doliului prin excelenţă. Stiliştii l-au 
adus la modă din cauza virtuţilor sale de a-l face pe om mai 
slab, deci şic. 

Totuşi, a marca sfîrşitul perioadelor sau a fiinţelor este un 
lucru esenţial pentru echilibrul psihologic al indivizilor. În 
această privinţă, numai societăţile zise primitive continuă să 
accentueze importanţa doliului. In Madagascar, cînd cineva 
moare, nu numai că tot satul îşi întrerupe activitatea ca să 
participe la doliu, ci se fac două înmormîntări. Cu ocazia 
primelor funeralii, cadavrul este îngropat într-o atmosferă de 
tristeţe şi reculegere. Apoi, mai tirziu, se organizează o 
ceremonie de îngropăciune urmată de o mare petrecere. Este 
ceremonia „întoarcerii corpurilor”. 

Astfel, pierderea lui este de două ori acceptată. 

Şi nu e vorba numai de decese. Există şi „evenimentele de 
sfîrşit”: părăsirea unui loc de muncă, părăsirea unui soţ (soţie), 
părăsirea unui loc de viaţă. 

Doliul constituie în acest caz o formalitate pe care mulţi o 
consideră inutilă şi totuşi nu este. Este important să se 
marcheze etapele. 

Fiecare poate să inventeze propriile sale ritualuri de doliu. 
Ele pot să fie simple (raderea mustăţii, schimbarea coafurii, a 
stilului de a te îmbrăca) sau nebune (o mare petrecere, 
îmbătarea pînă la a nu mai şti de tine, săritura cu paraşuta...). 


Cînd doliul nu este îndeplinit cum se cuvine, jena persistă 
ca rădăcina unei buruieni prost smulsă. 

Poate că importanţa doliului ar trebui să se predea la 
şcoală. Asta i-ar cruța pe mulţi, mai tîrziu, de ani de chin. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


135. JACQUES, 21 DE ANI 


La restaurant, unul dintre colegii mei vrea să cheme poliţia 
pentru că o clientă nu are bani să achite consumaţia. 

Mă uit la ea cu atenţie. E fragilă, plăpîndă, îmbrăcată 
complet în negru. Seamănă cu o pasăre căzută din cuib. Are în 
mînă o carte: Flori pentru Algernon, de Dany Keyes. 

Plătesc consumaţia în locul ei şi o întreb despre ce e vorba 
în carte. Imi mulţumeşte, îmi spune că n-ar fi trebuit să fac asta, 
apoi e de acord să-mi vorbească despre carte. E povestea unui 
om, un debil mintal, care devine treptat inteligent datorită unui 
tratament chimic care a dat deja rezultate pe un şoarece numit 
Algernon. Bolnavul îşi povesteşte viaţa şi vindecarea la 
persoana întîi singular şi e ca şi cum creierul său ar descoperi 
sensuri noi. Scrisul evoluează şi el. Pe cînd era idiot, făcea o 
greşeală de ortografie la fiecare cuvînt, nu folosea semnele de 
punctuație, dar a progresat pe măsură ce a urmat tratamentul. 

Se prezintă. O cheamă Gwendoline. Adaugă că după 
cunoştinţa ei, acest scriitor, Dany Keyes, nu a mai scris nimic 
altceva, dar că după o astfel de capodoperă poate să moară 
liniştit. Şi-a îndeplinit „misiunea faţă de omenire”. A realizat 
opera pentru care s-a născut. Gwendoline crede că toţi avem o 
operă de realizat, şi că abia după aceea putem muri. 

Mă uit la ea. Are ochii strălucitori, în formă de migdală, şi 
pielea foarte deschisă. Imi zic că o fată care citeşte SF nu 
înseamnă că e neapărat interesantă. Ceea ce-mi place la ea 
este că are un aer şi mai rătăcit ca al meu. 

Ne plimbăm. Îmi spune că e o poetă blestemată. Îi spun că 
s-a potrivit foarte bine, eu însumi fiind scriitor blestemat. 

Gwendoline spune că ne aflăm pe Pămînt ca să suferim şi 
să învăţăm din greşeli. 


Apoi mergem unul lîngă altul fără să vorbim. Îi iau mîna 
rece ca gheaţa şi o încălzesc în mîna mea. Se opreşte, se uită la 
mine cu aerul ei de mic şoricel rătăcit şi îmi spune că sunt 
simpatic, că vrea să facă dragoste cu mine, dar că a făcut 
nefericiţi toţi bărbaţii cu care s-a împrietenit pînă acum. 

- Eu voi fi prima excepţie. 

- Port ghinion, zice ea oftînd. 

- Nu sunt superstiţios. Şi ştii de ce? Pentru că dacă eşti 
superstiţios... aduci ghinion. 

Se preface că ride, apoi mă sfătuieşte din nou să fug de ea. 

Citeva săptămîni mai tîrziu, instalez acest şoricel părăsit în 
garsoniera mea. Gwendoline se dovedeşte foarte repede o 
excelentă stăpină a casei. Problemă: cînd facem dragoste, am 
impresia că e de acord ca să-mi facă un serviciu sau ca să-şi 
plătească chiria. 

Uneori se uită la mine cu ochii ei mari şi îmi zice: „Ar fi mai 
bine să plec, sunt o povară prea mare pentru tine”. Atunci 
încerc s-o consolez. Îi ofer haine colorate. Pînă la urmă, negrul e 
monoton. Le încearcă o dată şi nu le mai poartă. O duc la 
cinematograf să vadă filme de Monty Python. E singura din sală 
care nu rîde. Îi vorbesc de „televiziunea zen”: noua mea filosofie 
a absenței absolute a gîndirii datorită frecventării intense a 
televizorului. Fără rezultat. Mona Lisa 2 vine spre ea ca să fie 
mîngiiată, dar ea îşi trece mecanic mina prin blana ei, că şi cum 
s-ar gîndi la altceva. 

Seara, se strecoară încetişor în aşternut, îşi lipeşte 
picioruşele îngheţate de mine, mă întreabă dacă vreau să facem 
dragoste, aşa cum ai întreba un controlor dacă trebuie să 
compostezi biletul, apoi adoarme sforăind puternic. În mijlocul 
nopţii, mă loveşte uşor cu picioarele, gesticulează şi pare că-şi 
reglează conturile cu un duşman imaginar, căruia i se adresează 
cu tînguiri uşoare. 

Mona Lisa 2 şi cu mine luăm hotărîrea să răspundem 
acestei provocări: să o salvăm pe această domnişoară de chin 
cu orice preţ. 

Îşi uită ţigara aprinsă în pat şi garsoniera mea se confruntă 
cu un început de incendiu. Lasă robinetele deschise şi inundă 
baia. Uită să încuie uşa şi nişte vizitatori nepoftiţi profită ca să- 
mi fure combina muzicală. 


De fiecare dată mă copleşeşte cu scuze, plinge în hohote şi 
se ghemuieşte în braţele mele zicînd: „Ti-am spus eu că aduc 
ghinion”. lar eu răspund de fiecare dată: „Ba nu, ba nu...” 

Prezenţa lui Gwendoline îmi insuflă dorinţa să rescriu totul 
şi să ameliorez Şobolanii. E nevoie de un cîştigător pentru 
amindoi. 

Alung pisica de lîngă mine. Arunc un cearceaf peste 
televizor, ca să nu mă mai sfideze momentan cu ochiul lui 
pătrat. Mă aşez în faţa maşinii de prelucrare a textelor şi, pentru 
a treizecea oară, reîncep romanul despre şobolani. Pagina 1. 

Exigenţa trebuia să fie mult mai mare de data asta. E 
nevoie de o intrigă care să captiveze atenţia chiar şi a celor mai 
obtuzi editori. 

O nouă idee: crearea unui loc în străfundul unui canal de 
scurgere unde au loc fapte misterioase şi teribile pe care nu le 
voi descrie. Ceea ce nu este explicat incită cel mai mult 
imaginaţia. Pentru fiecare cititor, în adincul canalului de 
scurgere va fi lucrul de care se teme el cel mai tare. 

Mona Lisa 2 îmi semnalează cu boticul că trebuie să 
vorbesc de o oglindă. Să fac o scenă în care un şobolan se vede 
într-o oglindă. Tu le ştii pe toate, Mona Lisa! Totdeauna te voi 
asculta. Aici nu e planeta mea, dar tu eşti de pe planeta mea. 
Poate că provin din împărăţia cerească a pisicilor. La egipteni, 
pisicile erau animale sacre, considerate zei. 

Mona Lisa 2 e poate muza pe care am căutat-o totdeauna. 

Scriu toată noaptea. 


136. IGOR, 21 DE ANI 


În calitate de sergent-major am reorganizat noii Lupi. Am 
selectat pe cei mai feroci dintre recruți. l-am învăţat întreaga 
forţă a frazei: „Fii rapid sau mori”. Am inventat tot felul de jocuri 
ca să-şi dezvolte reflexele de rapiditate. Jonglează cu grenade 
cu siguranţa trasă, reuşesc să se ferească de săgețile trase din 
faţă, fac concursuri aşezîind mîna pe masă şi lovind din ce în ce 
mai repede cu un cuţit între degetele depărtate. Unii sunt atît de 
iuți încît reuşesc să prindă cu mina iepuri mici. Am trezit ceva în 
ei. Animalul. Vorbesc din ce în ce mai puţin. Nici unul dintre noi 
nu şi-ar permite să se lanseze într-o discuţie intelectuală inutilă. 


Cînd un Lup se adresează altui Lup, o face ca să-i spună: 
„Atenţie în spatele tău”. În realitate, nici măcar nu pronunţă 
cuvîntul  „atenţie”, ci doar „spate”. Vorbim doar ca să 
supravieţuim. Lupii mei înţeleg tot ce le cer din semne şi din 
ochi. Sunt mai mult decit sergent, sunt şeful lor de haită. 

Am îndeplinit împreună cîteva acţiuni răsunătoare, care nu 
vor fi niciodată trecute în manualele de istorie, dar care se vor 
împlini în filmele idolilor mei, starurile americane Sylvester 
Stallone şi Arnold Schwarzenegger. 

Stanislas a devenit braţul meu drept; el îi mustră pe Lupii 
care nu acţionează destul de repede la ordinul meu sau care nu 
mă înţeleg cu jumătăţi de cuvinte. E foarte eficace. Dacă o să o 
ţinem tot aşa, vom ajunge să nu mai vorbim deloc şi să fim 
conectaţi unii la alţii ca prin telepatie. _ 

O dată am întîlnit un tip care mi-a spus: „Imi pare bine că 
devin un Lup, căci pînă acum, în fostele mele repartizări, n-am 
avut noroc”. l-am răspuns că oamenii care nu au noroc n-au ce 
căuta în grupul meu şi l-am dat afară. 

Cred că în viaţă există trei factori: talentul, norocul şi 
munca. Cu doi din aceşti factori poţi să reuşeşti. Munca şi 
norocul pot să fie suficiente, dacă nu ai talent. Talentul şi munca 
pot să compenseze lipsa de noroc. Talentul plus noroc pot să te 
scutească de muncă. Dar ideal e să dispui de toate trei. Le cer 
deci Lupilor mei, în afara dexterităţii lor naturale, un 
antrenament permanent şi o întreţinere regulată a norocului lor. 

Le-am expus noua mea teorie. Toţi avem un înger păzitor. 

Cînd lucrurile nu merg, nu trebuie să eziţi să-i adresezi 
imediat o rugăminte. Stanislas a povestit cîteva situaţii în care a 
fost salvat de îngerul său păzitor şi cred că astfel le-am insuflat 
Lupilor mei cîteva rudimente de gîndire mistică. 

Haita mea face ravagii. Cu atît mai mult cu cît inamicul se 
bizuie doar pe maşinile lui. Oiţele se cred protejate de radare, 
de mine şi de noile rachete de asalt oferite de inamicii Rusiei. 
Bieţi naivi. Oricare dintre Lupii mei, cu mîna goală, obţine mai 
multe rezultate decît voi şi roboții voştri electronici. Pentru că 
avem în noi furia şi nici o armă mecanică nu poate să aibă în ea 
furia. 

Medaliile se îngrămădesc pe piept, şi în ţara mea asta 
înseamnă ceva. Am pierdut cîţiva oameni care nu au fost rapizi 
în momente cruciale şi care deci au murit. Asta e selecţia 


naturală a speciilor, cum spunea Darwin. Cei mai slabi dispar 
repede. 

Trupa mea mă admiră şi mă respectă, dar îi e şi puţin 
teamă de mine. Aş vrea tare mult ca într-o zi cineva să mă 
iubească. Acum aş vrea o poveste de dragoste normală cu o 
fată normală. 

Poate că pentru asta va trebui să obţin şi mai multe 
medalii. Medaliile le impresionează pe fete. 

Asta o va impresiona pe Venus. l-am revăzut fotografia într- 
un ziar în care erau înfăşurate muniţiile. Se pare că a fost aleasă 
Miss Univers. 


137. VENUS, 21 ANI 


De cînd am fost aleasă Miss Univers, sunt solicitată în 
lumea întreagă la reprezentări sau fotografii de modă, iar cei de 
la televiziuni îmi iau interviuri ca să-mi dau cu părerea despre 
toate. Ca şi cum a fi cea mai frumoasă e şi un semn de 
inteligenţă... Billy Watts, agentul meu - am fost obligată să iau 
unul - mă sfătuieşte să răspund ce-mi trece prin minte. Şi, 
pentru că tot nu mă pricep la nimic, n-am de ales. Şi merge. Ba 
chiar foarte bine. Se pare că oamenilor le place spontaneitatea 
mea. Am întrebat dacă faptul că nu ştiu despre ce se vorbeşte 
constituie o problemă. Billy Watts mi-a răspuns că, dimpotrivă, 
oamenii din popor se „recunosc” în „ignoranţa” mea. In 
consecinţă, unii oameni politici mă citează tot timpul: „După 
cum spune foarte bine Venus Sheridan...” 

Asta mă distrează. Eu care n-am bacalaureatul servesc 
drept referinţă unor diplomaţi de la Harvard! Aceşti politicieni nu 
ştiu ce să mai facă să pară apropiaţi de popor. 

Apropo de războiul din Cecenia, am spus o dată că asta e 
„rău” şi a plăcut tare mult. În general, opinia mi se formează pe 
măsură ce răspund la interviuri. Mai întîi îmi dau părerea 
spontan şi apoi reflectez la problemă. S-ar putea să pară stupid, 
dar merge. Îmi dau seama astfel că sunt împotriva războiului, şi 
în mod general împotriva violenţei, împotriva poluării, împotriva 
sărăciei, împotriva maladiilor. 

Sunt în mod hotărit împotriva a tot ceea ce este prostie, 
răutate şi urit. Sunt gata să semnez toate petiţiile în acest sens. 


Pentru puii de focă, problema cere gîndire. Dacă sunt prea 
mult protejaţi, se ajunge la ruinarea eschimoşilor, care trăiesc 
din vînarea lor. În privinţa liberalizării drogurilor slabe, 
interdicţia de a purta armă şi abolirea pedepsei cu moartea, 
trebuie să mă gindesc şi mai mult. Incă nu-mi dau prea bine 
seama cine sunt buni şi răi în chestia asta, dar am promis că în 
curînd îmi voi da părerea. O jurnalistă m-a întrebat cu ce 
candidat aş vota la alegeri, republican sau democrat. Am 
răspuns: „Cu cel care se îmbracă cel mai bine”. A plăcut şi asta. 
La televizor, mi-au ilustrat vorbele cu fotografii ale unor tirani 
din lumea a treia şi e foarte uşor să-ţi dai seama că aceşti 
oameni sunt foarte, foarte prost îmbrăcaţi. 

M-am instalat într-o locuinţă mare din cartierele elegante şi 
nu o mai văd pe mama decit o dată pe săptămînă. A luat-o puţin 
razna. Bea prea mult şi îşi schimbă prea des amanţii. Şi eu am 
multe aventuri, dar am învăţat să nu mă implic foarte mult. Îmi 
place să mă joc cu amanţii. 

La început mă simţeam obligată să găsesc scuze aproape 
valabile: „Iubesc pe altul” sau „Nu-ţi suport prietenii”. Acum nici 
măcar nu-mi mai dau această osteneală. Imi este de ajuns un 
„Nu mă mai amuzi!” 

Singura umbră mică din acest tablou idilic e faptul că mă 
doare din ce în ce mai des capul. Am consultat o mulţime de 
medici, dar nici unul nu a putut să mă ajute. Nu-mi înţeleg cazul. 

Fumez din ce în ce mai mult. Mai adoarme puţin du-rerea 
din capul meu. Noaptea am nevoie de doze de somnifere din ce 
în ce mai mari. 

Crizele de somnambulism alternează cu crizele de migrenă. 
Oricum, continuu să am încredere în visele mele. 

Sună telefonul. Billy Watts mă anunţă că sunt propusă ca 
să fiu ambasadoarea unei mărci mari de parfumuri franţuzeşti. 
Contractul secolului. Sar în sus de bucurie. Dacă reuşesc să 
semnez acest contract, pot să fiu liniştită pentru tot restul 
zilelor. Dar Billy Watts îmi mai domoleşte entuziasmul. Îmi 
spune că Cynthia Cornwell e şi ea propusă. Sunt furioasă. 
Cynthia Cornwell e principala mea rivală. Cynthia e black ca 
mine. Înaltă ca mine. „Refăcută” în parte ca mine. Are zimbetul 
meu. Şi... şi e mai tînără ca mine. Are doar şaptesprezece ani şi 
asta ar putea să atîrne mult în balanţă. 


Billy Watts se declară totuşi optimist. Ludivina, mediumul 
lui, i-a spus că eu voi cîştiga. 

În ceea ce mă priveşte, aş vrea să am încredere în 
mediumi, nu şi în întreprinderi de cosmetice. li cunosc pe 
bătrînii care conduc aceste industrii. Avantajează totdeauna 
tinereţea. Ştiu că o vor prefera pe Cynthia. In plus, am fost atît 
de mediatizată încît la douăzeci de ani sunt considerată o 
instituţie, în timp ce Cynthia are avantajul rolului de challenger. 

Mă rog. Dacă există cineva acolo sus, dacă am cu adevărat 
un înger păzitor, vreau... VREAU CA INDIVIDA ASTA SA FIE 
DESFIGURATĂ! 


138. ENCICLOPEDIE 


TIRANIA CREIERULUI STÎNG: Dacă deconectăm cele două 
emisfere cerebrale şi prezentăm un desen umoristic ochiului 
stîng (corespondent al emisferei drepte), în timp ce ochiul drept 
(corespondent al emisferei stîngi) nu vede nimic, subiectul va 
ride. Dar dacă îl întrebăm de ce ride, creierul stîng nu are habar 
şi ignorind gluma va inventa o explicaţie pentru 
comportamentul său şi va spune, de exemplu: „Pentru că bluza 
experimentatorului e albă şi această culoare mi se pare 
ilariantă”. 

Creierul stîng inventează deci o logică în comportament 
pentru că nu poate admite că a rîs degeaba sau pentru ceva ce 
nu ştie. Mai mult decit atît: după întrebare, întreg creierul va fi 
convins că a ris din cauza bluzei albe şi va uita de desenul 
umoristic prezentat creierului drept. În timpul somnului, stîngul 
lasă dreptul liniştit. Acesta înlănţuie în filmul său interior: 
personaje care îşi vor schimba faţa în timpul visului, locuri care 
sunt cu fundul în sus, fraze delirante, întreruperea unor 
evenimente de către alte evenimente, fără cap şi coadă. Imediat 
după trezire totuşi, stîngul îşi reia dominaţia şi decodifică 
amintirile visului astfel încît să le integreze într-o poveste 
coerentă (cu unitate de timp, de loc şi de acţiune) care, pe 
măsură ce ziua evoluează, va deveni o amintire de vis foarte 
„logică”. 

În realitate, chiar în afara somnului, suntem în permanenţă 
în stare de percepere de informaţii incomprehensibile 
interpretate de emisfera stingă. Această tiranie a emisferei 


stîngi este totuşi puţin cam greu de suportat. Unii se îmbată sau 
se droghează ca să scape de raționalitatea implacabilă a 
jumătăţii lor de creier. Folosind pretextul intoxicației chimice a 
simţurilor, emisfera dreaptă se autorizează atunci să vorbească 
mai liber, eliberată fiind de interpretul ei permanent. 

Anturajul va spune de protagonist că delirează, că are 
halucinaţii, deşi acesta nu face decit să se uşureze de o 
dominație. 

Fără cel mai mic ajutor chimic, ar fi de ajuns să admitem că 
lumea poate să fie incomprehensibilă pentru că primeşte direct 
informaţiile „neprelucrate” ale creierului drept. Ca să reluăm 
exemplul citat mai sus, dacă am reuşi să tolerăm ca emisfera 
noastră dreaptă să se exprime liber, am cunoaşte prima glumă. 
Cea care ne-a făcut cu adevărat să ridem. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


139, IGOR, 21 DE ANI ŞI DOUĂ LUNI 


Îmi dau toată osteneala. Împreună cu Lupii mei, răvăşim tot 
ţinutul. Luăm ca asalt poziţii inamice cu un procent de pierderi 
foarte acceptabil. Într-o zi, colonelul Dukuskov a venit la noi pe 
front. Colonelul pare foarte încîntat. Mă prinde de umeri şi îmi 
zice: 

- Am o veste foarte bună. 

Îmi zic că s-ar putea să fie vorba de noile arme Kalaşnikov. 
De cînd ni s-a promis înlocuirea armelor vechi, numai asta e 
vestea cea bună din capul meu. Ştiu cine sunt băieţii cărora le 
voi da armele ca să le testeze. 

- Războiul s-a încheiat. 

Îmi ţin respiraţia. Repetă: 

- E pace. 

Pronunţ cu greutate: 

- Pa... Pace... 

Prin urmare, corupţii de la Kremlin, sub dominaţia 
capitaliştilor mafioţi americani, au decis semnarea unui tratat cu 
reprezentanţii trupelor cecene. E cel mai rău lucru pe care îl 
puteam auzi. Aş vrea ca acel moment să nu fi existat niciodată. 


Pace. PACE?!! Tocmai cînd eram gata să învingem! Nu 
îndrăznesc să întreb de ce au renunţat. Nu îndrăznesc să 
semnalez faptul că poate, în acel moment, Lupii mei au luat cu 
asalt un punct strategic. Nu îndrăznesc să evoc atrocitățile 
comise de ceceni, copiii folosiţi ca scuturi vii, torturile suferite 
de oamenii mei capturați. Şi cu ei vom face pace? Intreb cu 
puţină speranţă: 

- E... e o glumă? 

Colonelul e mirat. 

- Nu. E ceva oficial. S-a semnat ieri. 

Simt un fel de leşin. 

Dukuskov crede probabil că de vină e emoția fericirii. Mă 
ţine să nu cad. E posibil ca oamenii să se înșele atît de tare? Să 
nu-şi dea seama? Eram pe punctul de a cîştiga acest război! 
Aveam să cîştigăm totul! Şi... negociem! Ce negociem? Dreptul 
de a pierde totul! 

Acum ce se va întîmpla cu mine? 

Îmi părăsesc pădurea, oamenii, aerul curat. Dau înapoi 
uniforma, armele, cizmele. Mă întorc cu un convoi la Moscova şi 
mă cufund din nou în universul oraşelor cu linii geometrice. 

Gengis Han, se pare, avea oroare de oraşe. Spunea că 
închiderea unor oameni pe un mic teritoriu, înconjurat de ziduri, 
duce la putrezirea spiritelor, acumularea mizeriilor, proliferarea 
bolilor şi o mentalitate meschină. Gengis Han a dărimat cît de 
multe oraşe a putut, dar citadinii au avut ultimul cuvînt. 

Mă întorc la viaţa civilă. Trebuie să găsesc o locuinţă şi nu 
ştiu să completez actele. Urăsc hiîrţoagele... Inchiriez un 
apartament mic, urit, zgomotos şi scump, cu o liotă de vecini 
care se uită la mine chiondoriş. Am nostalgia taberelor în aer 
liber. Unde sunt copacii mei? Unde sunt Lupii mei? Unde e aerul 
meu curat? 

Mă simt blocat în hainele civile, deloc graţioase şi deloc 
practice. Pantaloni şi pulovere. Nu sunt buzunare şi stofa e prea 
moale ca să-mi pot agăța de ea medaliile. 

Fac eforturi mari ca să mă reintegrez în societatea civilă. La 
război era destul să te baţi ca să obţii ce doreai. Aici domneşte o 
singură lege: banul. Trebuie să plăteşti, mereu. 

Am crezut că statele mele de serviciu mă vor ajuta, dar 
realitatea e tocmai invers. Civilii se tem de foştii combatanți. 
Vizionez tot timpul la video filmele cu Stallone şi 


Schwarzenegger şi beau vodcă pînă cînd mă ia somnul. Trebuie 
neapărat să declarăm război Occidentului. Sunt mai mult decit 
pregătit. 

Poştaşul sună la uşă. Îmi aduce prima soldă de „rezervist”. 
Deschid plicul şi număr bancnotele. Solda mea de „salvator al 
naţiunii” e cît jumătate din salariul lunar al unui vinzător de 
sandvişuri! 

Am dreptul la mai mult. Vreau mai mulţi bani. Vreau un 
apartament mare. Vreau o vilă la ţară aşa cum au înalții 
funcţionari. Vreau o limuzină mare. Am suferit destul, acum 
vreau să fiu bogat. , 

Hei, acolo sus, îngere păzitor, dacă mă auzi: VREAU SA FIU 
BOGAT. 


140. RUGĂCIUNILE 


Mă frec la ochi. Spectacolul vieții clienților mei mă 
epuizează. Mă enervează să le trimit vise pe care nu le înţeleg. 
Mă agasează să le trimit semne pe care nu le văd. Mă 
exasperează să le trimit intuiţii pe care nu le înţeleg. M-am 
săturat. Vreau să fiu un elev bun, dar e totuşi nevoie de un 
minim de rezultate ca să ai dorinţa de a continua. Îl caut pe 
Edmond Wells. 

- Ştiu că prima datorie a îngerilor este să îndeplinească 
dorinţele clienţilor lor, dar dorinţele lor sunt greu de îndeplinit, îi 
spun mentorului meu. Jacques nu visează decit un editor care 
să-i publice divagaţia despre şobolani. 

- Dă-i ce vrea. 

- Igor vrea să fie bogat. Îl fac să cîştige la loto? 

- Dacă îl faci să cîştige la loto, asta înseamnă că îl ajuţi. Va 
deveni şi mai nefericit. Va fi înconjurat numai de oameni 
interesaţi de noua lui avere. Nu este de ajuns să vrei să fii 
bogat, mai e nevoie să fii şi capabil să-ţi asumi bogăţia. Nu e 
pregătit. Fă-l bogat, dar în mod mai progresiv decit loto. 
Următorul client. 

- Venus doreşte ca rivala sa, celălalt manechin negru la 
modă, mai tînără decit ea, să fie... desfigurată! 

- Realizează-i dorinţa, zice cu răceală mentorul meu. 

Mi se pare că nu am auzit bine. 


- Dar am crezut că ne aflăm aici doar ca să facem bine 
oamenilor? 

- În primul rînd trebuie să te ocupi de satisfacerea clienţilor 
tăi. Dacă vor să facă prostii, îi priveşte, e liberul lor arbitru. 
Respectă.-l. 

Edmond Wells mă ia să zburăm uşor deasupra Paradisului. 

- Îți înţeleg tulburarea, Michael. Sarcina unui înger nu-i 
deloc uşoară. Oamenii au dorinţe derizorii şi mediocre. Uneori 
am impresia că le este frică să fie fericiţi. Toată problema lor se 
rezumă doar la o singură frază: „Nu vor să-şi construiască 
fericirea, vor doar să-şi micşoreze nefericirea”. 

Repet ca să înţeleg mai bine. 

Apoi Edmond Wells îşi continuă rechizitoriul: 

- Tot ceea ce vor este ca toate cariile să-i doară mai puţin, 
copiii altădată doriţi să nu mai ţipe cînd se uită la televizor şi 
soacra să nu mai vină să le strice dejunul duminica. Dacă măcar 
ar avea o idee despre ce putem să le aducem! In ceea ce 
priveşte biata Cynthia Cornwell, rivala lui Venus, va trebui să 
negociezi „accidentul” cu îngerul ei păzitor, dar asta n-ar trebui 
să pună nici o problemă, căci clienta lui va cîştiga puncte ca 
martiră. O ultimă problemă asupra căreia aş vrea să-ţi atrag 
atenţia, Michael. Nu ştiu dacă le-ai simţit, dar... pîrghiile 
clienţilor tăi s-au schimbat. Igor era atent la semne, de acum 
înainte e la intuiţii. Venus ţinea cont de vise, acum a început să 
fie interesată de mediumi. In ceea ce-l priveşte pe Jacques, 
acesta era influenţat altădată de pisica lui, de acum înainte va fi 
sensibil la amintirea viselor. 


141. JACQUES, 22 DE ANI 


Am avut un coşmar. Am visat un lup care plingea. Apoi o 
fată se transforma în mongolfier. Şi apoi fata-mongoffier 
părăsea pămîntul şi urca, urca. Lupul se uita cum urcă şi 
începea să urle într-un mod foarte trist. O pasăre fără aripi 
începea să bată cu ciocul în peretele fetei-mongolfier ca să o 
facă să coboare, dar peretele era prea tare şi pasărea fără aripi 
se întorcea spre mie şi îmi cerea ceva. Zicea: „Vorbeşte de 
moarte. Vorbeşte de moarte.” 


Lupul urla. Pasărea lovea cu gheara în fată. lar eu m-am 
trezit şi am băgat de seamă că Gwendoline mă lovea iar cu 
picioarele. 

Şi ea visa. Zicea: „Trebuie să înceteze”. Apoi părînd că 
răspunde cuiva care îi vorbea: „Nu, nu eu, nu asta”, sau „Nu se 
va întîmpla aşa, crede-mă”. Şi iar mă lovea cu picioarele ca şi 
cum s-ar fi luptat. 

Deodată mă loveşte o labă. E Mona Lisa 2. Şi ea se mişcă în 
somn. Cu ochii închişi, se încruntă, întinde labele, cu ghearele 
scoase, şi loveşte cu ele. Dar dacă mi se pare normal ca oamenii 
să fie angoasaţi, mi se pare deodată teribil ca pisica mea să aibă 
şi ea coşmaruri. 

Sala de aşteptare de la veterinar e plină. Vecinul meu are în 
braţe o pisică la fel de obeză ca a mea. 

- De ce suferă? 

- Miopie. Médor stă din ce în ce mai aproape de ecranul 
televizorului. 

- O cheamă Medor? 

- Da, pentru că se comportă ca un cîine supus. Nici un fel 
de independenţă. Dă fuga cînd o strigi... În fine, devine mioapă 
şi poate că trebuie să-i pun ochelari. 

- E vorba probabil de o mutație a speciei animale... Şi a 
mea se uită la televizor din ce în ce mai aproape. 

- În sfîrşit, dacă acest veterinar generalist nu reuşeşte să 
găsească o soluţie, mă voi duce la un veterinar oculist, şi dacă 
nici el nu găseşte, mă voi duce la un veterinar psihanalist. 

Rîdem împreună. 

- Şi pisica ta ce are? 

- Mona Lisa 2 are coşmaruri. E tot timpul nervoasă. 

- Chiar dacă nu sunt veterinar, spune necunoscutul, pot să- 
ţi dau totuşi un sfat. Pisica este deseori catharsisul stăpînului ei. 
Această pisică îţi trăieşte suferinţele. Calmează-te şi pisica se va 
calma şi ea. Arăţi ca un pachet de nervi. Şi dacă nu reuşeşti, fă 
copii. Asta o va distra pe pisică. 

Aşteptăm cu răbdare. Mai sunt acolo vreo zece clienţi 
înaintea noastră, ceea ce ne permite să stăm de vorbă. Se 
prezintă: 

- René. 

- Jacques. 


Mă întreabă ce meserie am. Chelner la restaurant, zic. El e 
editor. Nu îndrăznesc să-i vorbesc de manuscrisul meu. 

- Merge destul de încet, remarcă el. Ştii să joci şah? Am un 
joc de călătorie în servietă. 

- OK, să jucăm. 

Imi dau repede seama că nu mi-e greu să-l bat, dar în 
minte îmi vine imediat sfatul dat de Martine. O victorie 
adevărată nu trebuie să fie niciodată prea zdrobitoare, ci 
dobîndită cu greu. Imi reduc deci ardoarea şi fac în aşa fel ca 
cele două formaţii să se apropie. După ce am renunţat să am 
avantajul, voi fi capabil să renunţ şi la victorie? Poate că unele 
înfrîngeri sunt interesante... Îl las să mi-o ia înainte. Mă face 
mat. 

- Sunt doar un jucător amator, se dă mare René. La un 
moment dat am fost convins că voi pierde. 

lau un aer mirat. 

- La un moment dat am crezut că voi cîştiga. 

Acum, ca prin farmec, nu-mi mai e frică să vorbesc despre 
manuscrisul meu. 

- Nu sunt numai chelner într-un restaurant, mai şi scriu în 
timpul liber. 

Se uită la mine cu milă. 

- Ştiu. Toată lumea scrie în zilele noastre. Un francez din 
trei ar avea un manuscris în sertar. Ai trimis şi tu manuscrisul 
unor editori şi ai fost refuzat, nu? 

- De tot. 

- Normal. Lectorii profesionişti fac fişe pentru fiecare 
manuscris şi încasează nişte sume derizorii pentru asta. Ca să 
facă o activitatea rentabilă, citesc pînă la zece pe zi. In general, 
se opresc după primele şase pagini, atit de plictisitoare sunt 
majoritatea textelor. Ţi-ar trebui mult noroc să dai peste un 
lector entuziast. 

Interlocutorul meu îmi deschide noi orizonturi. 

- Nu ştiam că lucrurile se petrec astfel. 

- De cele mai multe ori iau în seamă prezentarea, titlul şi 
numărul de greşeli de ortografie din primele rînduri. Ah, 
ortografia în Franţa! Ştii de unde vin toate acele consoane 
duble? 

- Cred că de la etimologiile greceşti sau latine. 


- Nu numai, răspunse editorul. În Evul Mediu, călugării 
copişti erau plătiţi după numărul de caractere pe manuscris 
retranscris. Deci s-au înţeles între ei ca să dubleze consoanele. 
De aceea difficile se scrie cu doi de „f” şi developper, cu doi de 
„p”. Şi se continuă cu religiozitate această tradiţie ca şi cum ar 
fi vorba de un tezaur naţional, nu de o şmecherie 
mănăstirească. 

Se apropie rîndul lui. 

Îmi întinde o carte de vizită cu numele de René 
Charbonnier. 

- Trimite-mi manuscrisul. Îţi promit că voi citi mai mult de 
şase pagini şi-ţi voi spune cinstit ceea ce cred. Dar să nu-ți faci 
iluzii. 

A doua zi las manuscrisul la adresa indicată. După două 
zile, Rene Charbonnier îmi scrie ca să-mi semnaleze că acceptă 
să-mi editeze manuscrisul. Sunt atît de fericit încît nu-mi vine să 
cred. Prin urmare toate eforturile mele vor fi astfel 
recompensate? Prin urmare toate astea nu au fost degeaba? 

Îi spun lui Gwendoline vestea cea bună. Sărbătorim 
evenimentul cu şampanie. Mă simt parcă uşurat de o mare 
greutate. Trebuie să revin cu picioarele pe pămînt. Să-mi reiau 
obiceiurile. Semnez contractul şi încerc să uit de marea bucurie 
ca să mă concentrez asupra sarcinilor ce trebuie îndeplinite ca 
să-mi apăr mai bine munca. 

Datorită cecului primit, ne oferim ceva la care visam de 
mult timp: un abonament la cablu. Ca să-mi alung febrilitatea, 
mă instalez în faţa luminii care mă calmează. Prind canalul 
american de informaţii al cărui prezentatoare vedetă este Chris 
Petters. E o faţă nouă care imediat mă face să mă simt în largul 
meu. Ca şi cum ar fi făcut parte din familia mea. 

- Vino, Gwendoline, ne uităm la televizor, ne golim capul. 

Nici un răspuns din bucătărie unde aud pregătirile pentru 
masa pisicii. 

Chris Petters citeşte informaţiile zilei. Război în Caşmir cu 
ameninţare atomică. Noul guvern pakistanez, provenit din 
ultimul puci militar, a declarat că, neavînd nimic de pierdut, are 
intenţia să răzbune onoarea tuturor pakistanezilor, strivind 
India. O nouă modă: din ce în ce mai mulţi studenţi se cotează 
la Bursă pentru ca acţionarii să le finanţeze studiile. Apoi dau 
banii înapoi în funcţie de reuşită. În Amazonia, indigenii u'wa din 


pădure au decis să se sinucidă dacă se mai pompează petrol pe 
teritoriul lor sacru. Au declarat că petrolul e sîngele pămîntului... 

O nouă victimă a unui ucigaş în serie. De data asta a ucis-o 
pe celebra actriţă top-model Sophie Donahue. A procedat 
astfel... 

- Haide, vino să te uiţi la televizor, Gwendoline! 

Gwendoline vine cu o mutră tristă. E bosumflată. 

- Nu-mi pasă. 

- Ce-ai? zic trăgînd-o pe genunchii mei şi mîngiindu-i părul 
aşa cum fac cu pisica. 

- Tu ai fost editat. Mie n-o să mi se întîmple asta. 


142. ENCICLOPEDIE 


MASOCHISM: La originea masochismului se află teama de 
un eveniment dureros ce va să vină. Omului îi este frică că nu 
ştie cînd va veni încercarea şi cît va fi de intensă. Masochistul a 
înţeles că un mijloc de a preveni această teamă constă în a 
provoca el însuşi evenimentul temut. Astfel, ştie cel puţin cînd şi 
cum va veni. Provocind el însuşi evenimentul penibil, 
masochistul îşi dă seama că îşi stăpîneşte destinul. 

Cu cît masochistul îşi face mai mult rău, cu atit îi este mai 
puţin frică de viaţă. Căci ştie că ceilalţi nu vor putea egala în 
durere ceea ce-şi aplică lui însuşi. Nu mai are a se teme de 
nimeni, deoarece el însuşi este pentru el cel mai rău duşman 
inegalabil. 

Acest control asupra lui însuşi îi permite apoi cu atît mai 
uşor să-i domine pe ceilalţi. 

Nu este deci de mirare că un mare număr de conducători şi 
de oameni care deţin puterea au în viaţa privată tendinţe 
masochiste mai mult sau mai puţin asumate. 

Există totuşi un preţ ce trebuie plătit. Tot legînd noţiunea 
de suferinţă de noţiunea de stăpiînire a propriului destin, 
masochistul devine antihedonist. Nu mai doreşte plăcere pentru 
el, e mereu în căutarea unor noi încercări din ce în ce mai grele 
şi mai dureroase. Asta poate să devină un fel de drog. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


143. IGOR, 22 DE ANI 


Duc lipsă de bani? Ei bine, n-am decit să-i iau de acolo unde 
se găsesc! Încep o carieră de spărgător. Ce-am de pierdut? În 
cel mai rău caz, voi ajunge în închisoare, unde probabil că voi 
întîlni mulţi dintre Lupii mei. Stanislas devine asociatul meu. 
Folosim acelaşi material ca în război. După lansatorul de flăcări, 
trecem la aparatul de sudat. Nici o broască, nici un seif nu-i 
rezistă. Pentru un spărgător există o oră magică: patru şi un 
sfert dimineaţa. La patru şi un sfert nu mai sunt maşini pe străzi. 
Ultimii chefilii s-au culcat şi primii muncitori încă nu s-au sculat. 
La patru şi un sfert marile străzi sunt pustii. 

Facem reperarea în cursul zilei şi la patru şi un sfert trecem 
la acţiune. Ca la război, e nevoie de un plan şi de o strategie. 

Spargem o vilă particulară luxoasă din cartierul de nord. 
Stanislas îmi arată un portret de pe un gheridon şi zice: 

- Hei, Igor, ştii, ăsta cu mustăţi în formă de ghidon de 
bicicletă nu e cumva acelaşi din medalionul tău? 

Tresar. Compar fotografiile şi recunosc că nu poate să fie 
nici o îndoială. Aceleaşi mustăţi. Aceeaşi atitudine arogantă. 
Aceeaşi privire şireată. Am intrat prin efracţie în casa... tatălui 
meu. Examinez locul. Scotocesc prin sertare. Descopăr 
documente, albume de familie care dovedesc că tatăl meu a 
devenit un om bogat şi important, care avea cîteva case, mulţi 
prieteni şi îi frecventează pe cei puternici. 

Tata a părăsit-o pe mama însărcinată cu mine, dar asta nu 
înseamnă că e lipsit de progenitură. În vilă există cîteva camere 
de copii! 

Cuprins de furie, pun mîna pe aparatul de sudură şi ard una 
cîte una toate jucăriile din camerele copiilor. Ar fi trebuit să fie 
ale mele. Ar fi trebuit să-mi încînte copilăria. Eu n-am profitat de 
ele, „ceilalţi” nu vor profita nici ei. 

Apoi mă trîntesc pe canapea, epuizat de atita nedreptate. 

- Pacea plus regăsirea tatălui meu e prea mult! 

- la asta şi bea. O să treacă, o să treacă, zice Stanislas 
întinzîndu-mi o sticlă de whisky american. 

Spargem tot în casa tatălui meu: mobila, vesela, obiectele. 
Asta o să-i aducă la cunoştinţă că exist. Bem iar ca să serbăm 
masacrul pînă cînd ne prăbuşim pe pernele spintecate. 
Dimineaţă poliţia ne trezeşte şi ne duce direct la post. Comisarul 


de la birou pare foarte tînăr. Probabil unul cu pile. Faţa lui nu mi- 
e necunoscută. Vania. Nu s-a schimbat mult de la orfelinat. Se 
ridică şi îmi spune deodată că mă urăşte foarte mult. E o lume 
cu picioarele în sus. Mă urăşte probabil pentru răul pe care mi l- 
a făcut şi pentru că eu nu i-am plătit cu aceeaşi monedă. 

- lartă-mă, zic, ca şi cum m-aş fi adresat unui debil mintal. 

- Ah, în sfîrşit! zice el. Asta am vrut totdeauna să aud de la 
tine. M-ai făcut tare mult să sufăr! M-am gîndit mult la tine după 
ce-ai plecat de la centrul de reeducare. 

Îmi vine să zic: „Eu te-am scos repede din minte”. Dar tac. 

la aerul pe care nu i-l cunosc, un aer şiret. 

- Sunt sigur că eşti convins că eu am acţionat greşit. 

să nu răspund la provocări. 

- Aşa ai crezut? Mărturiseşte! 

Dacă spun da, o să se enerveze, şi la fel dacă zic că nu. 
Tac. E cea mai bună alegere. Într-adevăr, nu ştie cum să mă ia. 
Interpretează tăcerea mea ca o aprobare şi mă anunţă că îmi 
acceptă scuzele şi că, nefiind ranchiunos, e gata să ne ajute în 
chestia cu spargerea. Are chiar destulă putere ca să şteargă 
totul cu buretele. 

- Dar atenţie, zice el, nu te mai joci de-aici înainte de-a 
spărgătorii. Pentru că în cazul unei recidive, sunt obligat să te 
bag la închisoare. 

Îi string mîna şi mă limitez să articulez un mulţumesc cît 
mai neutru cu putinţă. Ciao. 

- Încă un lucru, îmi zice Vania... 

- Da, ce? 

Stau nemişcat şi stoic, sperînd ca preţul indulgenţei sale să 
nu crească. 

- Vreau să-ţi pun o întrebare, Igor.... 

- Care? 

- De ce nu m-ai pocnit niciodată? 

Acum trebuie să fiu foarte stăpîn pe mine. Să nu mă 
enervez. Să nu mă enervez deloc. Mina îmi tremură. li văd faţa 
de om şiret pe care o lovesc cu pumnul. Simt în braţ puterea 
loviturii pe care aş putea să i-o dau. Dar m-am maturizat. 
Totdeauna le spuneam Lupilor Mei: „Nu faceţi ca taurii care se 
reped imediat ce li se agită în faţă o cîrpă roşie. Nu vă lăsaţi 
copleşiţi de emoţii. Voi, nu adversarul, decideţi cînd şi unde 
loviți”. 


Vania e comisar, înconjurat de toţi colegii săi de muncă 
înarmaţi, n-aş putea să-i dobor pe toţi. Şi apoi, dacă vrea să-mi 
vină de hac, va putea cere oricind unui subaltern să mă 
împuşte. Doar n-am să pierd totul din cauza lui Vania! Ar 
însemna să-i acord din nou o mare onoare. Am rezistat mamei 
mele, frigului, bolilor, centrului de izolare neuro-senzorială, 
gloanţelor şi obuzelor, şi nu era cazul să mor ucis într-un 
comisariat pentru o problemă de susceptibilitate. 

Reuşesc să articulez fără să întorc capul: 

- Mmm... Nu ştiu. Poate pentru că ţin totuşi la tine, zic 
schimonosindu-mi gura ca să pot pronunţa aceste cuvinte. 

Să respir. Să respir adînc. Mi-e mai uşor să atac un bastion 
cecen decit să mă rețin să nu-mi fac praf fostul inamic. Haide, o 
ultimă frază: 

- Imi pare bine că te-am văzut, Vania, ciao. 

- Te iubesc, Igor, declamă el. 

Prefer să nu răspund. 

- Acum ce facem? mă întreabă Stanislas. 

- Jucăm cărţi. 

Şi, însoţit de Stanislas, încep să frecventez toate cercurile 
de pocher din oraş. Imi regăsesc rapid vechile reflexe. Decodific 
semnele de pe feţe şi miini, fac deosebire între fals şi adevărat, 
trimit eu însumi mesaje false... Parcă ar fi o prelungire logică a 
isprăvilor mele de războinic. 

In curînd, felul meu de a juca evoluează. Nu mai am nevoie 
să pîndesc tresăririle cele mai infime; ghicesc jocul adversarilor 
mei fără măcar să-i observ. E ca şi cum ar degaja nişte efluvii de 
noroc sau nenoroc pe deasupra unui nor gros de ţigări. Dar 
încerc să mă branşez la ceva şi mai subtil. Ca şi cum ar fi o undă 
care traversează totul şi mi-ar da informaţiile de care am 
nevoie. Uneori pot să o simt, şi atunci ştiu practic jocul tuturor 
adversarilor mei. 

Datorită pocherului cîştig o pradă de război mult mai 
importantă decit cea ciştigată de pe urma spargerilor. Aici cel 
puţin nu am nevoie să recurg la intermediari. Pot să-mi etalez 
cîştigurile la lumina zilei. 

Cîştig şi bag la buzunar. Mizez împotriva unor adversari din 
ce în ce mai puternici, dar ei n-au fost în război. Nu au nervii 
tari, iar teama de a pierde îi face foarte previzibili... Imediat ce 
miza creşte, se comportă ca nişte animale hăituite. Nu mai 


gîndesc, se roagă. Îşi freacă amuletele, invocă îngerii păzitori, 
zeii, fantomele. Sunt patetici. Ca nişte oi duse la abator. 
Renumele meu în continuă creştere mă face să am acces la 
partide private unde vin indivizii bogaţi şi puternici. Aflu că tatăl 
meu participă şi el şi fac tot posibilul ca să ne aşezăm la aceeaşi 
masă. 

lată-l. 

Am aşteptat mult timp acest moment. Are faţa ascunsă sub 
o pălărie. Nu suntem prezentaţi unul altuia. În acest salon luxos, 
unde portrete de strămoşi te privesc cu severitate, mă instalez 
într-un fotoliu sub lumina puternică ce luminează centrul mesei. 
Mizele sunt enorme, dar datorită victoriilor mele precedente, nu 
duc lipsă de muniții. Unul după altul, partenerii mei se declară 
învinşi, munţii de jetoane trec în faţa mea şi rămîn singur cu 
tata. Joacă bine. 

Mă branşez la unda care traversează totul. 

- Cite cărţi? întreabă crupierul după distribuire. 

- Trei. 

- Dumneavoastră? 

- Servit, răspunse tata fără să se uite la mine şi arătîndu-mi 
doar faţa de sus a pălăriei. 

Am multe întrebări să-i pun. Vreau să ştiu de ce m-a 
conceput, de ce ne-a părăsit pe mama şi pe mine, şi mai ales de 
ce nu a încercat să mă găsească. 

Mizăm. 

- Cincizeci. 

- Cincizeci, plus o sută. 

Nu sunt destul de concentrat. Sancţiunea vine imediat. 
Potul urcă şi pierd. Tata rămîne nepăsător. Nu mi-a aruncat nici 
măcar o singură privire. Îmi vine să-i zic: „Sunt fiul tău”. Dar mă 
abţin. Joc şi pierd din nou. E dotat. Inţeleg că forţa mea la 
pocher nu provine numai din ceea ce m-a învăţat Vasili, ci e 
imprimat şi în gene. Tata e o adevărată reptilă. După toate 
aparențele, spargerea şi distrugerea domiciliului nu l-au afectat. 

- Cite cărţi? 

- Două. 

Aceeaşi greşeală. Aceeaşi pedeapsă. 

Se împart din nou cărţile. Respir puternic. Acum ori 
niciodată! lau hotărîrea să arunc în luptă arma absolută, ultima 


stratagemă a lui Vasili. Nu-mi întorc cărţile, nu le arunc nici o 
privire. Spun: 

- Servit! 

Face în sfîrşit o mişcare uşoară. Îşi scoate pălăria şi îmi 
arată o masă de păr cărunt. Ştiu că în prima clipă s-a întrebat 
dacă nu sunt nebun, şi că acum se întreabă în ce constă 
manevra. Oricum ar fi, nu mai e stăpîn pe situaţie. 

Cere o carte. Asta înseamnă că are două perechi şi că speră 
un ful. 

la cartea şi o pune la întîmplare printre celelalte ca să nu 
dezvăluie dacă se potriveşte sau nu cu celelalte. Semnele sunt 
inexistente. Nici cea mai mică mişcare a degetelor. Îmi branşez 
intuiţia la undă. Cred că nu a obţinut fulul. 

- Cît e miza? 

- O mie, răspunde tata, cu ochii ţintă la cărţile lui. 

Blufează. Vrea să termine cu mine. Pune sus ştacheta ca să 
mă constriîngă să renunţ. Dar fiind vorba de o partidă în care nu 
mă uit la cărţi, nu e momentul să abandonez. Plusez. 

- O mie cinci sute. 

Crupierul nu se poate abţine să nu intervină: 

- Aăă... Urcaţi miza la o mie cinci sute fără să vă uitaţi la 
cărţi şi fără să schimbaţi nici una? 

- O mie cinci sute. 

- Două mii, spune tata. 

- Două mii cinci sute. 

- Trei mii. 

Imperturbabil, în ciuda transpiraţiei de pe spate, continuu: 

- Trei mii cinci sute. 

S-a ajuns la o sumă mare, chiar şi pentru el. Nu mi-a 
aruncat nici cea mai mică privire. Probabil că asta e stratagema 
lui. Să facă să creadă că nu are nevoie nici măcar să-şi vadă 
adversarul ca să-l învingă. Cu capul lăsat în jos, nu-mi arată 
decît părul cărunt. Imi cere un timp de gîndire. Simt că va sălta 
capul ca să se uite la mine. Nu, se abţine. 

- Zece mii, zice el parcă agasat. 

- Zece mii cinci sute. 

Nu am atita bănet. Dacă pierd această partidă, îmi vor 
trebui ani de zile ca să achit datoria acestui tată care nu mi-a 
dat nimic niciodată. 

- Douăzeci de mii. 


- Douăzeci de mii cinci sute. 

În sfîrşit, masa de păr cărunt se mişcă şi priveşte. Se uită în 
sfîrşit la mine. Îl văd de aproape. Are aceleaşi mustăţi în formă 
de ghidon de bicicletă ca în fotografia pe care am păstrat-o la 
mine. Nu e furios. Pare că a avut multe griji. Încerc să înţeleg ce- 
a găsit mama la el. Se uită ţintă la mine încercînd să înţeleagă. 
Ochii lui cenușii nu exprimă practic nimic. 

- Treizeci de mii. 

- Treizeci de mii cinci sute. 

Murmure în jur. Atraşi de mărimea mizei, jucătorii şi-au 
părăsit mesele şi s-au strîns în jurul nostru. Zvonul circulă. 

Tata se uită fix la ochii mei. Îi susţin privirea. Ba chiar 
schiţez un zîmbet. Transpir prea mult. Oamenii din jurul nostru 
îşi ţin răsuflarea. 

- Cincizeci de mii. 

- Cincizeci de mii cinci sute. 

Dacă pierd, n-am decit să-mi vînd sîngele şi organele. Sper 
că îngerul meu păzitor a urmărit cu atenţie partida de la început 
şi nu mă va lăsa de izbelişte. Sfinte Igor, contez pe tine. 

- Plătiţi? întreabă crupierul. 

- Cincizeci de mii cinci sute... ca să văd, zice tata. 

Nu mai plusează. Suspansul a luat sfîrşit, e momentul să 
arătăm cărţile. Îşi întoarce cărţile una cîte una. Are o pereche de 
valeţi. Doar o pereche de valeţi. lar eu ce am? Un opt de treflă. 
Un as de pică. Un rege de carou. O damă de inimă. Deocamdată 
asta înseamnă nimic. Mai am o singură carte... 

Tăcerea a devenit apăsătoare. 

O damă de treflă. 

Sfinte Igor, mulţumesc. Am o pereche de dame. Vasili eşti 
cel mai bun. Am cîştigat. Cu puţin, dar am cîştigat. Mi-am bătut 
tatăl! Lupul a mîncat şarpele! Urlu ca la război. 

Foarte tare. Nimeni nu îndrăzneşte să spună nimic. Apoi 
izbucnesc în rîs. Rîd, rîd, rîd. 

Mica mulţime din jurul mesei se împrăştie scîrbită. 
Mulţumesc, Sfinte Igor. Mulţumesc Vasili. Am dovedit că 
pocherul e o treabă de psihologie. S-ar putea foarte bine să se 
joace fără cărţi. Sunt nebun de bucurie. 

Tata se uită la mine cu mare atenţie. Se întreabă cine e 
tînărul care l-a învins. Simte că ar fi ceva la mijloc. Toate genele 


mele răcnesc: „Sunt o prelungire a cărnii tale pe care ai refuzat- 
o şi care acum se întoarce împotriva ta!” 

Pun în buzunar bancnotele pe care mi le întinde. Şi mai 
sunt şi bogat. Asta e moştenirea mea. 

E gata să vorbească. Simt că vrea să vorbească. Îmi va 
pune o întrebare. Vom discuta. Îi voi vorbi de mama. Ba nu. 
Gura îi tremură. Nu spune nimic şi pleacă. 


144. VENUS, 22 DE ANI 


Desfac ziarul şi descopăr ştirea pe prima pagină: Cynthia a 
avut un accident de maşină. Citesc detaliile. O pisică a trecut pe 
neaşteptate strada. Şoferul a cotit brusc ca să evite animalul şi 
a intrat într-un felinar. Şoferul n-a păţit nimic pentru că avea 
legată centura. Cynthia, care nu considerase necesară această 
măsură de precauţie, s-a dus direct în parbriz. Viaţa ei nu este în 
pericol, dar cioburile de sticlă au desfigurat-o. 

Seara serbez evenimentul împreună cu agentul meu. Billy 
Watts îmi prezintă un invitat surpriză. Ludivina, mediumul care îi 
anunţase reuşita mea. 

Ludivina e o femeie cu o înfăţişare de ţărancă grasă, venită 
direct din mediul rural. Are părul alb, un piept imens şi vorbeşte 
cu un accent puternic. Miroase a varză. 

De ce folosesc îngerii oameni atit de oarecare ca să 
vorbească oamenilor? Mister. Dar, pentru că profeția ei s-a 
dovedit corectă, o ascult. 

Se uită la mine în palmă. Mediumul îmi spune că, pentru 
mine, meseria de manechin e doar o etapă. Voi deveni şi o 
actriţă celebră. Şi asta nu e tot. Voi cunoaşte o mare şi 
adevărată poveste de dragoste aşa cum rareori se întîmplă în 
viaţă. 

- Şi eu? întreabă Billy Watts, avid ca un drogat care îşi cere 
doza. La mine ce vezi? 


145. NIMIC 


Nimic. 

Nu este nimic. Absolut nimic. 

Cei trei prieteni ai mei au continuat deplasările în spaţiu, în 
timp ce eu îmi supravegheam cu docilitate clienţii. N-au găsit 


nimic. Ne adunăm în colţul de sud al Paradisului. Îmi pare bine 
că nu am continuat să-mi pierd timpul cu aceste expediţii 
zadarnice. 

- Poate că am atins limita competenţei noastre, spune 
suspinind Marylin Monroe. Cînd mă gindesc că pe vremuri se 
temeau să nu fie invadaţi de extratereştri, pe care şi-i imaginau 
răi sau înspăimîntători! 

Freddy se ridică în picioare. Îl cunosc foarte bine. Cînd face 
asta, înseamnă că are o idee. Se foieşte ca un cîine de vîinătoare 
care a adulmecat prada. 

- Staţi... staţi, staţi, staţi. Cunoaşteţi povestea tipului care 
şi-a pierdut noaptea cheile pe stradă? 

Raoul afişează o expresie care indică faptul clar că nu e 
deloc într-o dispoziţie propice bancurilor. Freddy continuă 
netulburat: 

- Ei bine, îşi caută cheile sub un felinar. Un alt tip vine la el 
şi îl ajută să le caute. Apoi îl întreabă: „Sunteţi sigur că le-aţi 
pierdut aici? - Nu, răspunse celălalt. - Atunci de ce le căutaţi 
aici? - Pentru că sub felinar e cel puţin lumină.” 

Nimeni nu ride. Nu vedem legătura cu propriile noastre 
căutări. 

- Poate că greşeala noastră este că ne limităm explorările, 
zice Freddy. Căutăm acolo unde ne este uşor să căutăm. Ca 
tipul care îşi caută cheile sub felinar. 

- Dar nu avem limite, protestează Marylin. Am călătorit pe o 
distanţă de miliarde de kilometri cu viteza luminii. 

- Ne-am limitat! insistă rabinul alsacian. Suntem ca nişte 
microbi într-un borcan. Avem impresia că parcurgem distanţe 
incredibile, dar rămînem tot în acelaşi borcan. Deşi am putea 
ieşi. Ne-am putea duce să vedem... dincolo. 

Nu înţeleg unde vrea să ajungă prietenul nostru. După 
toate aparentele, oricît de departe am merge, nu vom întîlni un 
perete de sticlă care să marcheze o frontieră. 

- Şi care e „borcanul” nostru? întreb. 

- Galaxia noastră. 

- Am vizitat cel mult 0,1% din planetele susceptibile să fie 
locuite din Calea Lactee. De ce ne-am duce să căutăm în altă 
parte? întreabă Marylin. 

Raoul Razorbak se încruntă. | se pare că pricepe ideea lui 
Freddy. 


- Da, sigur că da! La noi, Paradisul este situat în centrul 
galaxiei. Poate că în celelalte galaxii, există alte paradisuri 
situate tot în centru. 

Îmi plac la nebunie aceste clipe de clocot intelectual în 
care, brusc, ecranul imaginaţiei noastre se măreşte puţin. 

- Freddy are dreptate, repetă Raoul. Trebuie să ieşim din 
galaxia noastră. Poate că în fiecare galaxie există doar o singură 
planetă dotată cu conştiinţă... Natura ar crea deci de fiecare 
dată două sute de miliarde de planete şi ar dota numai una 
singură cu viaţă şi conştiinţă? Ce... risipă! 

Asta are în orice caz avantajul de a explica de ce nu am 
găsit nimic. 

- Problema, zice Freddy, e că dacă distanţa între stele este 
deja imensă, distanţa între două galaxii este şi mai 
considerabilă - milioane de ani-lumină. 

- Suntem în stare să străbatem astfel de itinerarii? întreabă 
Marylin Monroe. 

Raoul răspunde imediat. 

- Fără probleme. Putem călători cu mult mai repede. 

Înţeleg implicaţiile unei călătorii atît de mari. A vizita o altă 
galaxie înseamnă să-mi părăsesc clienţii o perioadă de timp 
care e posibil să fie destul de lungă. 

- Eu nu merg. Mi-am luat un angajament faţă de Edmond 
Wells. Cred că veţi face o prostie foarte mare, zic. 

- N-ar fi prima dată, replică Raoul. La urma urmelor, asta 
face parte şi ea din liberul nostru arbitru de îngeri. 


146. JACQUES, 22 DE ANI ŞI JUMĂTATE 


René Charbonnier îmi cere să reduc volumul romanului. De 
la o mie cinci sute de pagini, să-l fac de trei sute cincizeci, din 
opt bătălii, fac una singură, din douăzeci de personaje 
principale, fac trei şi din optzeci de decoruri mă limitez doar la 
douăsprezece. 

De altfel, exerciţiul care constă în a nu păstra decit 
esenţialul este salutar. Rescriu şi „şlefuiesc” fiecare frază. Apoi 
tai tot începutul şi tot sfîrşitul textului. Aşa se intră mai repede 
în poveste şi se iese la fel de repede. E ca un mongolfier pe care 
îl uşurez ca să se poată ridica mai uşor. 


Cu cît manuscrisul meu se ameliorează, cu atît mai 
nervoasă devine Gwendoline. Bombăne: „Da, ţie îţi merge totul. 
Mie nu mi s-ar întîmpla asta”. Răspund: „ E mai bine pentru noi 
ca măcar unul să reuşească. Astfel îl poate ajuta pe celălalt”. 

Fraza nu e bine aleasă. Gwendoline ar fi preferat ca rolurile 
să fie inversate. Ca ea şi nu eu să fie publicată, ca să 
demonstreze că şi ea e capabilă să-i ajute pe ceilalţi. Reuşita 
mea o face să devină mai conştientă de nereuşita ei. 

Cu cît data publicării se apropie, cu atît devine mai agresivă 
şi mă văd aproape obligat să mă scuz că îmi apare cartea. În 
cele din urmă îmi spune: „Dacă mă iubeşti cu adevărat, trebuie 
să găseşti în tine forţa de a renunţa la publicarea acestei cărţi”. 

Nu mă aşteptam ca dorinţa ei să se exprime cu atita 
cruzime. Îi promit că o voi lua cu mine în vacanţă dacă Şobolanii 
îmi vor aduce bani. Imi răspunde că detestă vacanţele şi că, 
oricum, romanul meu e prea prost ca să intereseze pe cineva. 

Nu mai trece mult şi Gwendoline mă părăseşte, ca să-şi 
refacă viaţa cu Jean-Benoit Dupuis, psihiatru specializat în 
spasmofilie. 

- Te părăsesc pentru Jean-Benoit, căci el cel puţin a avut 
curajul să pronunţe singurele cuvinte pe care nu ai fost în stare 
să le spui pe toată perioada relaţiei noastre: „Te iubesc”. 

Mă simt abandonat; la fel şi Mona Lisa. Începusem să ne 
obişnuim cu prezenţa ei. 

Mă închid din nou în wc ca să citesc. 

Gwendoline nu întîrzie să-mi telefoneze ca să mă informeze 
cît e de fericită: „Am găsit bărbatul de care aveam nevoie. Jean- 
Benoit e perfect”. Pe urmă treaba se strică: „S-a înfuriat acum 
cînd a aflat că te sun”. 

Totuşi continuă să sune. | s-au mai deschis ochii. Crede că 
psihiatrul ei suferă de un complex de inferioritate din cauza 
staturii sale mici. Are necaz pe toţi oamenii mai înalţi ca el. 
Deoarece este specialist în spasmofilie, are de-a face în general 
cu clienţi deprimaţi şi uşor de manipulat. Se distrează 
intervenind în viaţa lor ca să vadă pînă unde poate să ajungă 
puterea lui de manipulare. După citeva tentative de sinucidere 
ale unor pacienţi, familiile au cerut să fie dat afară din Ordinul 
Medicilor. Dar e prieten cu ministrul Sănătăţii şi nu a păţit nimic. 


Într-o zi, din întîmplare, mă întîlnesc cu Gwendoline pe 
stradă. Are un braţ în eşarfă şi ochelarii de soare îi ascund un 
ochi vînăt. 

Mă vede. La început vrea să fugă de mine, apoi se 
răzgîndeşte. Îmi atinge uşor mîna. În sfîrşit, zîmbeşte şi spune: 

- Nu poţi să înţelegi, asta e dragostea. Dupuis mă iubeşte 
tare mult. 

Apoi pleacă. 

După asta n-am mai avut nici o veste despre Gwendoline. 

Povestea asta mă tulbură. 

Mă refugiez în scris: urmarea la Şobolani, pentru că primul 
volum trebuie să apară. Şi tocmai atunci mă lasă computerul. O 
pană inexplicabilă; pierd toate textele. 

Am un sentiment ciudat. A-ţi pierde logodnica şi tot ce-ai 
scris e ca şi cum ai muri puţin. Decid să renasc şi, în consecinţă, 
reîncep să scriu. Îmi vine ideea unui personaj suplimentar, o 
reprezentare a lui Dupuis. 

La urma urmelor, e prima dată cînd întîlnesc în drumul meu 
un tip cu adevărat „rău”. Alfred Hitchcock spunea că valoarea 
unei povestiri constă în calitatea părţii rele. Dupuis îmi oferă un 
antierou cu atît mai credibil cu cît există cu adevărat. Il introduc 
în cartea mea Odă Şobolanilor şi toate celelalte personaje 
capătă mai mult relief. 

Scriu cu asiduitate, dar nu ştiu de ce povestea asta mă 
chinuie permanent. Cu Gwendoline, am învăţat că e imposibil 
să-i ajuţi pe alţii împotriva voinţei lor, şi această dezvăluire mă 
întristează. Scriu, dar trec din nou printr-o criză de defetism. Ca 
de obicei, asta îmi face rău cu întîrziere. Ba chiar mă face să uit 
plăcerea că în curînd îmi va apărea cartea. 

Mă închid în wc şi, în loc să citesc, mă întreb: „La ce bun?” 
Cred că nu am realizat ceea ce mi-a recomandat domnişoara 
Van Lysebeth, nu mi-am găsit locul. Poate că sunt complet pe 
lîngă misiunea mea... şi deloc scriitor. La ce bun să insist? 


147. ENCICLOPEDIE 


FIECARE CU LOCUL SĂU: Conform sociologului Philippe 
Peissel, caracterele feminine prezintă patru tendinţe: 

1 - mamele, 

2 - amantele, 


3 - războinicele, 

4 - iniţiatoarele. 

Mamele acordă cu predilecție importanţă faptului de a 
întemeia o familie, a avea copii şi a-i creşte. 

Amantelor le place să seducă şi să trăiască mari poveşti 
pasionale. 

Războinicele vor să cucerească teritorii de putere, să se 
angajeze în bătălia pentru cauze sau mize politice. 

lniţiatoarele sunt femeile cu înclinații spre artă, 
spiritualitate sau vindecare. Ele vor fi excelente muze, 
educatoare, doctoriţe. Pe vremuri erau vestale. 

În cazul fiecărei persoane, aceste tendinţe sunt mai mult 
sau mai puţin dezvoltate. 

Problema apare atunci cînd o femeie nu se regăseşte în 
rolul principal pe care i-l impune societatea. Dacă amantele sunt 
forţate să fie mame, sau iniţiatoarele să fie războinice, 
constrîngerea generează uneori conflicte violente. 

Bărbaţii au şi ei patru ipostaze preferenţiale: 

1 - agricultorii, 

2 - nomazii, 

3 - constructorii, 

4 - războinicii. 

În Biblie erau Abel nomadul care se ocupa de turme şi Cain 
agricultorul care se ocupa de recoltă. 

Cain l-a ucis pe Abel şi, drept pedeapsă, Dumnezeu a zis: 
„Vei rătăci pe Pămînt”. Deci Cain a fost obligat să fie nomad 
deşi era fundamental agricultor. Trebuie să facă ceva pentru 
care nu e făcut. Şi asta e marea sa durere. 

Singura combinaţie care poate face o căsătorie durabilă 
este  „mamă-agricultor”. Ambele constituie o dorinţă de 
imobilism şi de durată. Toate celelalte combinaţii pot să dea 
naştere unor mari pasiuni, dar pe termen lung duc la conflicte. 

Scopul unei femei împlinite este să fie mamă şi amantă şi 
războinică şi iniţiatoare. Se poate spune că prinţesa a devenit 
regină. 

Scopul unui bărbat împlinit este să fie agricultor şi nomad şi 
constructor şi războinic. 

Se poate spune că prinţul a devenit rege. 


Şi cînd un rege împlinit întîlneşte o regină împlinită, atunci 
se întîmplă ceva magic. Există şi pasiune şi durată. Dar e ceva 
rar. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


148. VENUS, 22 DE ANI ŞI JUMĂTATE 


Cariera mea merge acum ca pe roate. Mi-am refăcut sînii şi, 
cînd mă întind pe spate, virfurile rămîn ridicate spre cer ca nişte 
piramide egiptene. 

Un coafor, specialist în feţe, s-a ocupat de părul meu şi un 
dentist „peisagist de maxilare” mi-a aplicat un tratament special 
ca să-mi albească dinţii. Meseriile legate de medicină sunt pe 
cale de a deveni meserii de artă. Silueta şi faţa mea împodobesc 
în mod regulat copertele revistelor. Un sondaj mă clasează 
printre primele zece femei cele mai sexy din lume. Inutil să mai 
spun că deţinînd această carte de vizită am toţi tipii la picioarele 
mele. Il aleg deci totdeauna pe cel care este clasat numărul unu 
dintre sex-simbolurile masculine, Richard Cuningham. Idolul 
tinereţii mele. 

Îl însărcinez pe Billy Watts să aranjeze treaba. Se grăbeşte 
să-mi dea ascultare, căci mediumul i-a confirmat că în curînd voi 
forma un cuplu cu Cuningham. Agentul meu îl convinge repede 
pe cel al lui Cuningham şi, după cîteva zile, totul este aranjat, 
semnat, negociat, ratificat. Trebuie să-l întîlnesc pe Richard 
„întîimplător” într-un restaurant japonez din Santa Monica. Toţi 
fotografii au fost anunţaţi cu o frază de genul: „Să nu spuneţi la 
nimeni, dar s-ar părea că...” 

Port pentru această ocazie haine roşii, căci a declarat într- 
un interviu că îi plac femeile care se îmbracă în roşu. El, la rîndul 
lui, a avut delicateţea să se parfumeze cu „Euforie”, parfumul 
franțuzesc pe care îl reprezint. 

Agenţii noştri mănîncă la o masă din apropiere şi trec în 
revistă lista celorlalţi clienţi ai lor, bărbaţi şi femei, pe care i-ar 
putea cupla. Mă uit la Richard. Mi se pare mai bine decit în 
filme. Uimitor cît de netedă e pielea lui! Şi nu e vorba de 
chirurgie estetică! Probabil că foloseşte o cremă revoluţionară, o 
chestie pe care nu o cunosc. Faptul că îl am în faţa mea în carne 


şi oase, după ce l-am văzut atit de des în vitrina 
cinematografelor şi în reviste, mă intimidează puţin. El e încîntat 
de sînii mei noi. Îmi pare bine că îi pot rentabiliza atît de repede. 
Comandăm, după care vine momentul teribil cînd trebuie să 
începem o conversaţie. Nu ştim ce să ne spunem. 

- Aăă, te înţelegi bine cu agentul tău? întreabă Richard. Cit 
ia? 

- Ăăă... 12% din tot ce fac. Al tău? 

- Al meu îmi ia 15%. 

- Poate că ar trebui să renegociezi? 

- Păi al meu se ocupă de toate. Îmi completează facturile, 
foile de impozit, îmi plăteşte cumpărăturile, cu el pot chiar să-mi 
permit să nu am niciodată bani la mine. Cred că ultima dată 
cînd m-am folosit de un portmoneu a fost în urmă cu zece ani, 
înainte de succesul cu filmul Goală împotriva ta. 

- Ah... Goală împotriva ta. 

- Da... 

- Mmmm... 

Ce să mai spun? Tăcere jenantă. Din fericire, suntem serviţi 
şi mîncăm. Abia la desert găsim a doua temă de discuţie. 
Vorbim de cosmeticele care provoacă alergii şi de cele pe care 
le pot suporta bine toate tipurile de piele. În fine, destins, îmi 
înşiră lista tuturor cancanurilor din meseria lui, cine cu cine se 
culcă şi care sunt perversiunile celebrităților. E foarte pasionant. 
Un gen de conversaţie pe care nu o poţi avea cu oricine. 

- Eşti foarte frumoasă, zice el cu o intonaţie foarte 
profesională. 

Bine, n-a văzut tot ce şchioapătă la mine. Cunosc detaliile 
pe de rost: urechile au lobul prea scurt, degetul mare care face 
un unghi cu restul piciorului, genunchii puţin cam apropiaţi... 

După masă, mă duce într-un hotel de lux şi ne pregătim să 
facem dragoste. Mai întîi îşi aranjează cu grijă lucrurile pe un 
scaun, apoi comandă şampanie şi reglează cît mai bine luminile 
ca să creeze o ambianţă discretă. 

- Ai trac, micuţo? mă întreabă el. 

- Puțin, răspund. 

- iți aminteşti ce-i fac Gloriei Ryan în lubire şi apă rece, 
chestia cu perna? Vrei să facem la fel? 

- Imi pare rău, n-am văzut acest fim. Ce faci cu perna? 


Înghite în sec, apoi pune întrebarea care pare că îl 
preocupă de la începutul întîlnirii noastre. 

- Ce filme de-ale mele ai văzut? 

Amintesc vreo zece. 

- N-ai văzut Lacrimile orizontului, nici Mai mult nu-ţi trebuie, 
nici Asta e şi gata? Sunt cele mai bune filme ale mele. Chiar şi 
criticii sunt de acord în privinţa asta. 

- Serios? 

- Bun, şi dintre filmele în care m-ai văzut, care ţi-a plăcut 
cel mai mult? 

- Goală împotriva ta, răspund lăsînd ochii în jos. 

Şi eu ştiu să fac pe actriţa. 

Profită ca să mă dezbrace. Din precauţie, am ales pe 
dedesubt ţinuta din dantele de mătase „Ravage”. Asta e micul 
meu film. Şi are efect asupra lui. Îmi frămîntă imediat sînii prin 
stofă, mă sărută pe git, îmi mîngiie îndelung pulpele. Il opresc 
mai înainte de a-mi atinge genunchii. Apoi îl mîngii şi eu. 
Descopăr citeva tatuaje pe corpul lui. Sunt reproducerea afişelor 
celor trei filme preferate pe care le-a pomenit mai devreme. Un 
mijloc subtil de a le promova. 

Apoi corpurile noastre se lipesc unul de altul. Nu mă duce la 
orgasm. E prea atent la propria lui plăcere ca să se ocupe de 
mine. 

În zilele următoare îmi dau seama că Richard nu e probabil 
bărbatul ideal despre care vorbea mediumul Ludivina. Dar sunt 
conştientă că frecventarea lui mă propulsează în lumea 
spectacolului. lau deci hotărîrea să devin doamna Cuningham. 
Alt avantaj: toate rivalele mele se vor înverzi de gelozie şi numai 
pentru asta şi merită s-o fac. 

Mă temeam ca nu cumva această căsătorie să mă facă să 
pierd aprecierea marelui public, dar lucrurile stau exact invers, 
cota mea creşte vertiginos. La trei zile după nuntă, sunt invitată 
la jurnalul de la orele douăzeci, prezentat de legendarul Chris 
Petters. Ce consacrare! Chris Petters, idolul menajerelor de sub 
cincizeci de ani, este cel mai celebru jurnalist de cînd canalul 
său de informaţii permanente se poate prinde în lumea întreagă. 
El spune lumii ce trebuie să creadă despre ce se întîmplă pe 
cele cinci continente. Lui îi predau tiranii cei mai cruzi ostaticii 
copleşiţi de recunoştinţă după săptămîni petrecute în pivnițe, 


legaţi cu lanţuri de calorifere, căci şi tiranii se uită la jurnalul lui 
Chris Petters. 

Ajung în studio cu puţină întîrziere, conform noului meu 
statut de star, iar jurnalistul mă primeşte cu zîmbetul lui 
celebru. Spune că e o mare onoare pentru el să primească o 
stea ca mine. Spune că îmi urmăreşte cariera de la debut şi că 
totdeauna a ştiut că voi ajunge departe. 

Stau în fotoliul de lîngă fotoliul lui şi comentez imaginile: 
războiul din Cecenia (persist în a mă declara cu sălbăticie 
împotriva tuturor războaielor), maladiile sexuale transmisibile 
(sunt pentru sexualitate, dar nu cu preţul morţii), poluarea (sunt 
de-a dreptul scandaloşi toţi acei industriaşi care poluează), 
cutremurele de pămînt (e de-a dreptul cumplit: toţi aceşti 
oameni care mor pentru că antreprenorii nu au construit case 
destul de solide; ar trebui băgaţi la închisoare), dragostea (nu e 
nimic mai frumos), Richard (e cel mai bun bărbat, suntem foarte 
fericiţi şi vrem mulţi copii). 

După emisiune, Chris Petters îmi spune că ar vrea să-i dau 
adresa ca să-mi trimită caseta cu înregistrarea emisiunii. Chiar 
în aceeaşi seară cînd, frîntă de oboseală, mă pregătesc să profit 
de un somn bun, aud bătăi în uşă. Deoarece trăiesc tot sigură 
(căsătoria cu Richard e mai mult mediatică decît reală), mă uit 
pe vizor. E Chris Petters. Deschid. 

Nu mai zîimbeşte. Mă împinge înapoi, îmi smulge hainele şi 
mă trage spre dormitor unde, cu brutalitate, mă aruncă pe pat. 
Cuprinsă de o groază teribilă, îl văd cum scoate din haină un 
şnur lung şi negru. 

Imi răsuceşte un braţ şi îmi blochează spatele cu 
genunchiul. Apoi îmi trece şnurul după git şi strînge. Mă sufoc. 
Incerc să-l apuc de ceva cu mina care mi-a rămas liberă. Dar 
genunchiul lui îmi depărtează torsul şi nu-l mai pot atinge. Simt 
totuşi ceva la degete. Trag cu putere. 

Şi... şi rămîn cu părul lui în mînă. E fals! Noua postură îl 
dezorientează pe Chris Petters. Ezită şi pleacă. Trînteşte uşa în 
urma lui. 

Mă uit la perucă şi nu-mi vine să cred. 

După o oră, mă duc să reclam la poliţie, însoţită de Richard 
pe care l-am chemat de urgenţă la mine. Încă cuprinsă de 
panică, mă pierd în explicaţii, dar spun destul pentru ca un 
inspector să ne ia de-o parte, în biroul lui izolat fonic. Acolo ne 


explică cu răbdare că Chris Petters este în realitate celebru 
pentru „trăsnăile” lui şi că a speriat deja o mulţime de fete. 
Admite că e posibil ca el să fie asasinul cu şnurul. Dar... 
problema e că rata lui de audienţă bate toate recordurile. E 
idolul publicului. Place atît bărbaţilor cît şi femeilor, săracilor ca 
şi bogaţilor, şi asta în lumea întreagă. E... cum să zică?... o 
„vitrină a Americii”. Ceea ce face ca Chris Petters să fie protejat 
de canalul său, protejat de guvern, protejat de toţi oamenii de 
decizie din America. Nu se poate face nimic împotriva lui. 

Agit peruca ca pe o dovadă şi un trofeu. Inspectorul nu se 
îndoieşte că îi aparţine lui Chris Petters, dar insistă asupra 
neputinței sale. 

- Dacă v-ar fi atacat preşedintele Statelor Unite, am fi putut 
să facem ceva pentru dumneavoastră. Un preşedinte nu este 
mai presus de lege. Dar Chris Petters e pur şi simplu de neatins. 

- Totuşi nu suntem oricine. Ea este Venus Sheridan iar eu, 
soţul ei, chiar nu mă recunoaşteţi! 

- Da, sunteţi Richard Cuningham. Şi? Faceţi un film la 
fiecare şase luni, în timp ce el e aici în fiecare seară şi două 
miliarde de oameni se uită la el peste tot în întreaga lume! E un 
monument internaţional! 

Nu mai înţeleg nimic. Toate valorile mele se prăbuşesc. Prin 
urmare, în zilele noastre există oameni care nu se supun legilor. 
Polițistul îmi explică: 

- La început, puterea aparţinea celor mai musculoşi. Cei 
care aveau forţa să lovească mai tare cu bita sau cu sabia în 
semenii lor erau mai presus de lege. Apoi puterea a ajuns în 
mîna nobililor. Ei aveau drept de viaţă şi de moarte asupra 
sclavilor sau şerbilor lor. Apoi puterea a trecut în mîna celor 
bogaţi şi a politicienilor. Justiţia nu îndrăznea să intenteze nimic 
împotriva lor, indiferent ce ar fi făcut. Acum, puterea a ajuns în 
mîna moderatorilor de televiziune. Pot să ucidă, să fure, să 
trişeze, nimeni nu ar îndrăzni să le spună ceva. Pentru că sunt 
iubiţi de public. Chris Petters e omul care apare cel mai des la 
televiziune. Nimeni nu va îndrăzni să se ia de el. Şi cu atît mai 
puţin eu. Nevasta mea îl adoră. 

- Dacă nu se mai poate conta pe poliţie, vom apela la 
jurnalişti ca să provocăm scandal. Nu se poate ca un astfel de 
nebun periculos să fie lăsat în libertate! izbucneşte Richard. 


- Faceţi ce vreţi, răspunde calm inspectorul. Dar vă 
garantez dinainte că dacă vreţi dreptate veţi pierde dinainte, 
căci va putea să plătească un avocat mai bun decit al vostru. lar 
în zilele noastre nu e important să ai dreptate, ci un avocat bun. 

Polițistul filosof se uită la noi parcă cu milă. 

- Ca să atacați un astfel de bastion, aţi avea nevoie de o 
glorie şi mai mare, mărturiseşte el cu sinceritate. Şi apoi... chiar 
aţi vrea să vă riscaţi carierele pentru acest mic incident? Eu, în 
locul vostru, ştiţi ce-aş face? l-aş scrie trei rînduri lui Chris 
Petters în care l-aş informa că nu-i port nici un fel de pică. La 
urma urmelor, poate că astfel va consimţi să vă invite iar în 
emisiunea lui. 

Dezvăluim totuşi întîmplarea cîtorva jurnalişti aleşi pe 
sprinceană pentru curajul şi talentul lor de investigatori. Dar nici 
unul nu acceptă să ne susţină. Toţi visează să lucreze la 
televiziune cu Chris Petters. Unii invocă „solidaritatea 
profesională”. Alţii pomenesc de „ridicolul” situaţiei. Să te plîngi 
de un viol care nu a avut loc... 

- Dar va ataca alte fete! Tipul ăsta e bolnav! Locul lui e la 
închisoare. 

- Da, toată lumea ştie, dar nu e momentul potrivit să 
vorbim despre asta. 

Sunt doborită. Înţeleg că niciodată nu voi fi în siguranţă. 
Frumuseţea, bogăţia mea, Richard, cohorta de admiratori, nimic 
nu mă protejează în faţa unor sălbatici ca Chris Petters, care se 
bucură de o imunitate delirantă. 

Nu mă mai uit la canalul de informaţii american şi la 
jurnalul său de seară. Slabă răzbunare. 

În vin în minte cuvintele poliţistului. „Ca să atacați un astfel 
de bastion, aţi avea nevoie de o glorie şi mai mare.” Perfect, 
acesta va fi viitorul meu obiectiv. 


149. IGOR, 22 DE ANI ŞI JUMĂTATE 


Am fost nevoit să mă despart de Stanislas. Devenise 
piroman. Cînd nu suferea pe cineva, începea prin a-i da foc 
cutiei de scrisori, apoi îi incendia maşina. Dar asta nu i-a fost de 
ajuns. A aruncat un cocteil Molotov în reprezentanța Ceceniei la 
Moscova. 


Psihiatrul i-a recomandat să nu se mai atingă de acum 
înainte de chibrituri, de brichete şi nici ce cremene. Dar a făcut 
rost de un lansator de flăcări de la un magazin cu surplusuri 
militare şi mă tem de ce e mai rău. Bietul Stanislas... Incă o 
victimă a păcii! 

Pocherul a devenit o meserie permanentă, astfel încît 
cazinoul e biroul meu şi restaurantul cazinoului e cantina mea. 

La masa mea se prezintă de data asta un tip bărbos cu 
părul lung, destul de prost îmbrăcat. Spre marea mea surpriză, 
nici el nu se uită la cărţi înainte de a miza. Să fi lansat o modă? 
Mă voi afla de acum înainte în faţa unor adversari care joacă la 
fel ca mine? Tipul se retrage însă înainte ca potul să atingă 
sume prea mari. 

- Sunt foarte onorat că am jucat cu dumneavoastră, 
domnule, zice el. 

Apoi îmi face cu ochiul. 

Vocea mi-e familiară. Cunosc vocea asta. Ea sună ca şi cum 
ar aparţine cuiva din familia mea... 

- Vasili! 

Din cauza bărbii nu l-am putut recunoaşte de la început. E 
tot calm, senin. Părăsim masa de joc şi mergem la restaurant. 
Ne instalăm singuri la o masă, luăm cina şi stăm de vorbă. 

Vasili a devenit inginer informatician. Pune la punct un 
program de inteligenţă artificială care conferă un început de 
conştiinţă computerelor. A căutat mult timp mijlocul de a da 
programelor dorinţa de a face mai mult prin ele însăşi. A găsit. 
Le motivează insuflindu-le teama de moarte. 

- Computerul ştie că dacă nu reuşeşte misiunea fixată de 
programator, va merge la casat. Această teamă îl incită să se 
depăşească. 

Teama de moarte... Este deci posibil să transmitem 
maşinilor angoasele noastre... au devenit creaturile noastre... 
Vasili mă invită la el acasă ca să jucăm pocher împotriva 
programului său informatic stimulat de teama de moarte. Cu cit 
programele de inteligenţă artificială aplicate şahului sunt mai 
rigide, cu atît mai suplu este programul lui de pocher. Ba chiar e 
capabil să „blufeze”. Am drept adversar programul pe care l-a 
numit „Subtility”. E greu de bătut, pentru că, evident, puţin îi 
pasă dacă mă uit sau nu la cărţile mele. In plus, învaţă din 


partidele precedente pe care le memorează şi le compară tot 
timpul ca să deducă din ele strategia mea obişnuită. 

În cele din urmă îl bat optînd pentru o strategie complet 
aleatoare. 

- Asta e limita sistemului tău, Vasili. Computerul tău e tot 
timpul logic, în timp ce eu pot să am o comportare cu totul 
iraţională. 

Vasili este de acord, dar are de gind să reediteze această 
lacună sporind teama de moarte. 

- Cînd maşina va fi cu adevărat angoasată la ideea de a 
pierde şi de a muri, ea va inventa singură metode ca să cîştige 
la care nici un om nu s-a gîndit. Va deveni aptă să domine 
jucători iraţionali sau chiar nebuni. 

Vasili mă întreabă ce s-a întîmplat după „incidentul de la 
orfelinat”. Îi povestesc isprăvile mele de luptător şi întîlnirea cu 
Vania şi cu tatăl meu. 

- Acum, îi zic, nu mi-a mai rămas decit s-o găsesc pe mama 
şi să tai definitiv cordonul ombilical. Apoi voi fi liber. 

- Scumpule, am pregătit ceva de mîncare pentru tine şi 
prietenul tău! spune o voce din bucătărie. 

- Venim. 

Vasili a reuşit. Are o soţie, copii, o familie, o meserie stabilă 
care îl pasionează. Micul orfan de la Sankt Petersburg a urcat 
bine panta. Îmi dau seama că şi eu doresc o soţie care să mă 
iubească; sunt sătul de femeile uşoare. 

Mă duc în provincie la un nou cazino ca să surprind noi 
parteneri. Cîştig o sumă frumoasă şi, cînd ies, îmi dau seama că 
sunt urmărit. Se întîmplă în meseria asta. Există totdeauna un 
jucător prost care încearcă să-şi recupereze pierderile. String 
pumnii, gata să sar la bătaie. Dar e inutil, pentru că în spate 
simt virful unui cuţit. Mă întorc. Dau cu ochii de patronul 
cazinoului însoţit de şase din oamenii de pază. 

- Te-am observat îndelung cu ajutorul camerelor de luat 
vederi. Nu-mi vine să cred că tu eşti. Rusia e atît de mare şi a 
trebuit să alegi cazinoul meu ca să-mi jumuleşti clientela! Să ştii 
că te-am recunoscut imediat! Există feţe care nu se uită! 

Eu însă nu-l recunosc deloc. Dar pentru că nu pot să lupt cu 
şapte inşi în acelaşi timp, aştept calm urmarea. 

- Am o teorie a mea, spune proprietarul. Există oameni cu 
care ai, ca să zic aşa, „o întîlnire cu destinul”. Chiar dacă ratezi 


o dată, figura se repetă. Şi tot aşa pînă cînd rezolvi datoria. Unii 
numesc asta „coincidenţe” sau impresia de ceva deja văzut. Eu 
am văzut deja acest moment în care te întîlneam. L-am văzut de 
mai multe ori şi nu într-un coşmar. Oh, nu! 

Îşi plimbă arma pe burta mea şi continuă: 

- Budiştii pretind că aceste întîlniri se repetă în nenumărate 
vieţi. Duşmani în această existenţă, duşmani şi în următoarea. 
După multe religii, ar exista familii destule care se întîlnesc 
veşnic ca să-şi rezolve problemele. În bine sau în rău. Poate că 
în viaţa anterioară ai fost soţia mea şi ne certam. Poate că într-o 
viaţă anterioară ai fost tatăl meu şi mă rupeai în bătaie. Poate 
că într-o viaţă anterioară ai fost şeful unei ţări împotriva căreia 
m-am aflat în război. Te urăsc de mult timp... 

Înaintează în cercul de lumină. Felinarul îi luminează faţa. 
Trăsăturile lui nu-mi spun nimic. 

Probabil că îşi dă seama ce gindesc. 

- Te-ai întîlnit probabil cu prietenii. Era deci normal să te 
întîlneşti şi cu duşmanii. 

Mă uit cu atenţie la el. Degeaba. Mă împunge cu virful 
cuţitului. Curge puţin sînge. 

Piotr. 

Rusia are două sute de milioane de locuitori, iar eu dau 
unul după altul peste tatăl meu, Vania, Vasili şi Piotr! Parcă sunt 
prea multe coincidente. Doar pe mama nu am văzut-o. Probabil 
că o să urmeze şi ea. 

Să fi avut dreptate? Să existe familii de suflete care se tot 
întîlnesc? Altfel de ce mă întîlnesc mereu în drumul meu cu 
aceleaşi personaje? 

Întreb cît se poate de calm: 

- Destul cu vorbele. Ce vrei, Piotr, un duel ca în vremurile 
bune? 

- Nu. Vreau doar ca amicii mei să te ţină în timp ce eu îţi fac 
felul. Asta e selecţia darwiniană. În acest moment, eu sunt mai 
bine adaptat la natură decit tine, pentru că tu eşti singur, iar eu 
am amici solizi. Îţi aminteşti de asta? 

Arată un semn deasupra buricului. 

- În ziua în care mi-ai făcut tăietura asta, în univers s-a 
produs o dizarmonie. Trebuie să refac ordinea. 


Îşi ia puţin elan şi îmi înfige cuțitul în stomac. Doare într- 
adevăr rău de tot. Totul arde şi iradiază pornind de la burtă. Mă 
îndoi în faţă. Valurile de sînge îmi curg pe genunchi. 

- Asta restabileşte echilibrul, zice Piotr. Universul este iar în 
armonie. Să mergem, băieţi. 

Mă prăbuşesc pe scări. Sîngele curge din abundență şi se 
împrăştie pe mine. Incerc să apăs puternic ca să rețin tot acel 
lichid călduţ de care am atit de mare nevoie ca să rezist. 

Mi-e frig. 

Foarte frig. Degetele îmi amorţesc. Nu mai simt ce se 
petrece la virful lor. Braţele îmi sunt cuprinse de aceeaşi 
toropeală. Apoi vine rîndul picioarelor. Am impresia că devin mai 
mic. E foarte penibil să mori. N-aş recomanda asta nimănui. Mă 
doare peste tot. Toropeala m-a cuprins în întregime. Mi-e tare 
frig. Tremur. 

Părţi întregi din corpul meu au devenit insensibile. Nu mai 
pot ordona miinii să se mişte. Cînd îi dau ordin să se mişte, 
rămîne în acelaşi loc, apăsată pe stomac. Mă uit la ceas. E ca un 
obiect care nu-mi mai aparţine. Ce se va întîmpla acum? Am 
impresia că o lumină plăcută mă atrage în sus. 

Mi-e frică. 

Leşin. 

Mor. 


150. POATE FI „REZOLVATĂ” OMENIREA? 


Igor o să moară! E prea devreme. Repede, trebuie să-l 
salvez. 

Mă concentrez asupra unei pisici ca să se ducă pe balcon şi 
să înceapă să miorlăie. Apoi o îndemn pe proprietara ei care 
doarme să se trezească trimiţindu-i coşmaruri. Se trezeşte, aude 
pisica şi se duce după ea pe balcon. li trimit intuiţia să se uite la 
stînga jos. Il vede pe Igor înjunghiat. Primul reflex este să 
închidă fereastra şi să nu facă nimic. li lansez semne funeste: 
crucifix care se răstoarnă, uşi care se trintesc, zbirniit în urechi. 
In cele din urmă face legătura cu corpul de jos. Pusă în mişcare 
de superstiție, telefonează pompierilor. 

Pompierii dorm şi ei în cazarma lor. Trebuie să-i trezesc şi 
pe ei cu coşmaruri. 


În sfîrşit, camionul porneşte în noapte. Dar sunt ambuteiaje 
şi sirena e stricată. Trebuie să-i iau la rînd pe automobilişti ca să 
le insuflu intuiţia să se uite în oglinda retrovizoare şi să-i lase pe 
pompieri să treacă. 

Pompierii îl găsesc pe Igor. Îl urmăresc pînă la spital şi fac 
în aşa fel ca de el să se ocupe cea mai bună echipă. 

Apoi răsucesc triunghiul sferelor. Venus e şi ea într-un 
moment dificil. Dar cum fac oare de ajung în astfel de situaţii? E 
mistuită de dorinţa de răzbunare. Acţionez repede asupra 
Ludivinei. Îi ordon să se ducă la Billy Watts şi împreună să o 
viziteze pe Venus. Ludivina o lămureşte că dacă Chris Petters nu 
e pedepsit de oameni, va fi judecat în cer. Asta nu pare deloc s- 
o convingă pe clienta mea. Spune că dacă trăieşte într-o lume 
cinică, unde asasinatele rămîn nepedepsite, nu vede de ce şi-ar 
da osteneala să se comporte bine. Ar putea şi ea să-şi găsească 
plăcerea în perversitate renunţind la o comportare corectă. 

E clar, o să am greutăţi! 

Trebuie să o scot din procesul de răzbunare spre care se 
îndreaptă mintea ei. Răzbunarea e un full time job, iar ea nu are 
timp de pierdut ca să facă rău altora. 

Negocierea e dificilă. În cele din urmă obţin un acord: va 
renunţa la ura ei, dar cere gloria ca să nu mai fie nevoită să-i fie 
teamă de monumente ca Petters. Negociez miracolele cu 
clienţii! 

Acum, Jacques! Are în sfîrşit ce dorea, e publicat, dar iată 
că face o mică depresie nervoasă. Ce vrea? Dragoste? La naiba, 
e incredibil! De la episodul cu Gwendoline, nevoile sale afective 
s-au dublat. Ce iubită să-i găsesc?... Fiind în pădurea turcoaz din 
jurul lacului, îl întreb pe vecinul meu dacă nu are o clientă 
celibatară în stoc care ar putea să umple un gol afectiv. 

Sunt obligat să întreb vreo zece îngeri înainte de a 
descoperi o muritoare care să poată să suporte trăsăturile de 
caracter ale clientului meu. O fac să-i apară în vis. Ar trebui să 
meargă. 

Mă uit la ceilalţi îngeri din jur. Raoul, Marilyn şi Freddy îşi 
pregătesc marea călătorie în cealaltă galaxie. Le-am spus că nici 
de data asta nu-i voi însoţi şi, prin urmare, nu particip la 
reglarea zborului. 

Raoul îmi face semn să mă apropii. Mă prefac că nu l-am 
observat şi mă îndrept spre Maica Tereza. Conştientă de 


stingăciile ei trecute, acum e cît se poate de servilă faţă de 
îngerii instructori. Le arată sferele ca o elevă zeloasă. Acum nu 
mai ezită să-i sfătuiască pe clienţi să-i dea afară pe servitorii 
cleptomani sau să investească în industrii care oferă locuri de 
muncă copiilor din lumea a treia. Spune tuturor: „Cel puţin în 
felul ăsta au de lucru”. Mă întreb dacă nu cumva Maica Tereza a 
trecut de la un exces la altul. Trebuie să vezi starea clienţilor ei. 
Toţi devin materialişti, obsedaţi sexuali şi cocainomani de salon. 

Zbor. Străbat marea cîmpie din est ca să ajung la falezele 
din nord-est. Găsesc intrarea pe care ne-a arătat-o Edmond 
Wells. Cum să-mi aflu drumul în acest labirint? Îmi îndrept 
palmele în sus şi sferele vin la mine. E de ajuns să reperez locul 
de unde vin, apoi să le las să plece ca să descopăr pe unde trec. 
Astfel, puţin cîte puţin, urmîndu-mi sferele, reuşesc să ajung în 
sala mare unde se află cele patru sfere ale destinului. 

Spectacolul celor patru baloane în care palpită miza lumii 
mă impresionează. 

Mă lipesc de peretele sferei omenirii şi reflectez. Poate că 
Jacques are dreptate. La ce bun? 

Îmi văd clienţii pierduţi printre şase miliarde de fiinţe 
omeneşti. Cum ar reacţiona dacă ar şti că îngerul lor i-a părăsit 
momentan ca să-şi realizeze propriile ambiţii de explorator? li 
reperez şi pe cei care îi chinuiesc pe protejaţii mei. De ce supără 
ăştia pe toată lumea? Nu pot să-şi trăiască destinul lăsîndu-şi în 
pace vecinii? 

Edmond Wells a ajuns lîngă mine şi îşi trece braţul după 
umerii mei. 

- Chiar nu înţelegi? întreabă el. 

- Petters. Dupuis. Piotr. Nu, nu înţeleg de ce unii oameni îşi 
dau atita osteneală ca să fie răi... 

- Nu sunt răi. Sunt ignoranţi, deci le este frică. Răii sunt 
nişte fricoşi care lovesc de teamă să nu fie loviți. Teama explică 
totul. De altfel, te-am auzit mai adineauri cînd i-ai explicat lui 
Venus: Petters are un sex mic, îi este teamă să nu ajungă de 
risul femeilor, drept pentru care... le ucide. 

- Dar acestora trei, Petters, Piotr şi Dupuis, le face plăcere 
să-i facă să sufere pe semenii lor! 

Edmond Wells levitează uşor în jurul baloanelor imense. 

- Asta e şi rolul lor. Sunt revelatorii laşităţii celorlalţi. Petters 
ar fi trebuit să fie exclus din televiziune de mult timp dar, cum 


rata lui de audienţă e în continuă creştere, e protejat şi 
menţinut cu orice preţ. Dupuis ar fi trebuit să fie exclus din 
ordinul medicilor dar, pentru că are legături politice, confrații săi 
se tem de el. Vor prefera totdeauna să-l cruţe, chiar să-l 
protejeze. Piotr profită de cangrena generală a societăţii ruseşti. 
E un mic şef într-o lume unde fiecare îşi face propria lui lege. 
Acolo absenţa sistemului permite răul. Toate acestea sunt foarte 
normale faţă de nivelul general al omenirii. Nu uita că sunt nişte 
333, 

Sunt cuprins de descurajare. Mentorul meu mă scutură. 

- Nu fi nerăbdător. Şi apoi, nici clienţii tăi nu sunt bunătatea 
întruchipată. Igor a ucis. Venus s-a rugat pentru ca rivala sa să 
fie desfigurată. lar Jacques e un adolescent întîrziat, care se 
refugiază în lumi imaginare de teamă să înfrunte realitatea. 


Edmond Wells se uită la mine cu gravitate. 

- Nu ştii totul. Altădată, Chris Petters a fost căutător de aur 
şi vînător de indieni. Împreună cu cei doi acoliţi ai săi, el este cel 
care l-a spînzurat pe Jacques Nemrod. Vezi, viaţa o ia mereu de 
la capăt! Şi, în plus, continuă să arboreze scalpuri care nu-i 
aparţin... şi să sugrume. 

Mă încrunt. 

- Pe planetă sunt şase miliarde de indivizi. Prin ce 
coincidenţă extraordinară agresorul lui Venus este şi fostul 
agresor al lui Jacques? 

- Nu e chiar o coincidenţă, răspunde instructorul meu. 
Sufletele se grupează pe familii de-a lungul secolelor. Întilnirile 
cosmice se perpetuează pînă la totala lor împlinire. În mod 
intuitiv, acest Piotr a înţeles cum se petrec lucrurile. 

Edmond Wells îmi arată, nu departe, prin perete, cîteva 
sfere care plutesc lîngă sferele mele. 

- Martine, prima prietenă a lui Jacques, a fost cîndva mama 
lui. 

- Ăsta e motivul pentru care a pus acea barieră afectivă 
între ei? 

Edmond Wells dă din cap şi continuă: 

- Richard Cuningham a fost cîndva sora lui Venus. Billy 
Watts a fost cîinele ei; atunci nu se aflau la acelaşi nivel de 
evoluţie a conştiinţei. Stanislas a fost fiul lui Igor într-o altă 
existenţă. În vieţile lui anterioare, a dat foc rugurilor unor 


vrăjitoare. A fost sub ordinele lui Nero la Roma. A fost prezent la 
incendiul marii biblioteci din Alexandria şi, în timpuri şi mai de 
demult, a fost unul dintre cei care au descoperit că frecînd două 
silexuri unul de altul, se poate aprinde un foc. Inainte de a-l 
ucide pe Nemrod, Chris Petters a fost conchistador şi a ucis 
mulţi incaşi. 

În sferele lor, sufletele lucesc ca nişte steluțe. Astfel, totul 
are propria rațiune de a exista, totul îşi are rădăcina în infinitul 
timpului şi are o logică invizibilă proprie. Comportamentele 
ciudate, fobiile, obsesiile sunt de neînțeles dacă nu se ţine cont 
de vieţile precedente. Freud credea că poate să explice adultul 
pornind de la sugar, deşi pentru a-l înţelege cu adevărat ar fi 
trebuit să pornească de la prima sa încarnare umană şi chiar de 
la prima sa încarnare animală, chiar vegetală. Poate unii adoră 
carnea pentru că au fost animale sălbatice în savană. Poate că 
unora le place la nebunie să se bronzeze la soare căci au fost 
floarea-soarelui. Fiecare suflet are lunga sa poveste care este 
cea a unui mers înainte. 

- Atunci Raoul, Freddy, thanatonauţii... 

- l-ai mai cunoscut deja sub alte forme. Raoul a fost tatăl 
tău. Mergeţi alături de foarte mult timp. Rabinul Freddy Meyer a 
fost mama ta în citeva vieţi... 

Mă uit prin perete la omenirea din faţa mea. 

- Să nu uiţi niciodată că miza nu este amabilitatea, ci 
evoluţia cîmpului conştiinţei. Duşmanul nostru nu este răutatea, 
ci ignoranţa. 


III. CE SE AFLĂ DEASUPRA 
151. IGOR, 22 DE ANI ŞI JUMĂTATE 


Mor. les din corp. Lumina mă atrage departe. Zbor cu 
repeziciune spre ea. Şi apoi, brusc, mă opresc, incapabil să 
merg mai departe. O coardă argintie porneşte din pîntecele meu 
şi cineva mă trage de ea ca să cobor. Pornesc înapoi spre 
Pămînt. 

- Gata. L-am recuperat! 

Strig de bucurie de parcă m-aş fi născut. Totuşi era foarte 
frumoasă acea lumină din cer. 

Sunt aşezat într-un pat, sunt învelit şi adorm. Nu mai sunt 
mort. Cînd mă trezesc, o fată blondă cu ochi mari şi verzi şi cu 
decolteu vertiginos este aplecată asupra mea. 

E un înger şi mă aflu în Paradis. Fac o mişcare spre ea, dar 
sunt reţinut de diferitele perfuzii înfipte în braţ, anulîndu-mi 
imediat orice iluzie. Şi mai simt şi o durere puternică în burtă. 

Această fată sublimă îmi spune că am stat o săptămînă în 
comă şi că echipa medicală a crezut că n-am să mai scap. 
Totuşi, constituţia mea robustă mi-a permis să rezist. Imi spune 
că am fost probabil atacat de vagabonzii de pe stradă şi am 
pierdut mult sînge. Din fericire, am o grupă sanguină foarte 
răspîndită, AB+, şi a existat destulă plasmă în stoc ca să fie 
recuperate pierderile. 

Un ecuson prins pe pieptul bluzei albe precizează că pe 
înger îl cheamă Tatiana. Tatiana Mendeleev. E doctoriţă şi ea se 
ocupă de cazul eu. Îmi admiră rezistenţa. Sfidez legile 
medicinei, spune ea. Totuşi, trebuie să-mi anunţe o veste foarte 
proastă. Lasă ochii în jos. 

- Fii tare. Ai... cancer. 

Deci asta e „vestea proastă”? Aiurea! După ce m-am 
apropiat de acea mare lumină a morţii din cer, după ce mi-am 
înfruntat mama, mitralierele, schijele grenadelor şi rachetele 
cecenilor, după lovitura de pumnal a lui Piotr, cancerul mi se 
pare aproape benign. 

Doctorita mă prinde cu tandreţe de mînă. 


- Dar cancerul pe care îl ai nu este unul obişnuit. E un 
cancer necunoscut pînă acum. E un cancer al buricului! 

Cancer la buric sau cancer la degetul mic, nu văd diferenţa! 
Voi muri de boală, punct! Trebuie să profit cît mai bine de cît mi- 
a mai rămas de trăit înainte de a-mi lua următorul zbor spre 
lumina din ceruri. 

- Vreau să-ţi cer o mare favoare, spune frumuseţea fără să- 
mi dea drumul la mînă. Aş vrea să fii pacientul meu. Te rog să- 
mi dai voie să-ţi studiez cu atenţie maladia. 

Tatiana îmi explică faptul că sunt un caz unic. Buricul este 
zona moartă, inactivă, relicva din legătura cu mama. Nu există 
nici un motiv să apară cancer exact în acest loc. 

Doctoriţa e pricepută în psihanaliză. Scoate un carnet şi un 
stilou şi îmi cere precizări. Nu e nevoie să exagerez cu nimic: 
mama care dorea neapărat să mă asasineze, duelul cu cuțitul de 
la orfelinat exact în ziua o care urma să fiu adoptat de o familie, 
centrul de reeducare pentru minori, azilul psihiatric, războiul din 
Cecenia... Fascinată, Tatiana mă stringe mai tare de mină. 
Spune că am dezvoltat capacităţi de supravieţuire unice. 

Dar cel mai mult la mine o pasionează cancerul, acel 
neaşteptat cancer la buric, pe care l-a botezat deja, cu 
permisiunea mea, „Sindromul Mendeleev”. Voi deveni ceea ce 
numeşte ea un „cobai”. Dacă am înţeles eu bine, un „cobai” 
este un bolnav profesional. Ministerul Sănătăţii îmi va asigura 
cazarea, hrana şi hainele necesare, va avea grijă de mine şi de 
cheltuielile mele diverse. În schimb, eu voi fi la dispoziţia 
corpului medical, şi în special a Tatianei. O voi însoţi cu ocazia 
conferinţelor pe care le ţine în lumea întreagă şi voi fi de acord 
cu toate examinările care îi vor permite să urmărească evoluţia 
bolii. Pentru toate aceste servicii, Tatiana îmi propune un salariu 
fix. 

Îmi oferă o sumă mai mare de patru ori decît solda mea. Se 
uită la mine cu un fel de implorare în ochii ei mari şi verzi. 

În ce lume ciudată trăim? Cînd eşti erou de război, eşti 
scuipat în faţă; cînd ai cancer, eşti de-a dreptul adorat. 

- Accepti? 

Îi sărut mîna în loc de răspuns. 


152. ENCICLOPEDIE 


SOLICITARE PARADOXALĂ: Pe cînd avea şapte ani, micul 
Ericsson se uita la tatăl său care încerca să bage un vițel în 
grajd. Tatăl trăgea puternic de funie, dar viţelul se cabra şi nu 
voia să înainteze. Micul Ericsson a izbucnit în ris şi şi-a luat tatăl 
peste picior. Tatăl a zis: „Fă tu, dacă te crezi mai isteţ”. 

Atunci micul Ericsson a avut ideea ca, în loc să tragă de 
funie, să dea ocol viţelului şi să-l tragă de coadă. Imediat, prin 
reacţie, viţelul a împins înainte şi a intrat în grajd. Patruzeci de 
ani mai tirziu, acest copil inventa „hipnoza ericssoniană”, un 
mod de a folosi solicitarea blindă şi solicitarea paradoxală 
pentru a-i face pe pacienţi să se simtă mai bine. La fel, dacă eşti 
părinte şi copilul tău îşi ţine camera în dezordine, te poţi 
convinge că dacă îi ceri să facă ordine, acesta va refuza. In 
schimb, dacă mărim dezordinea, aducînd mai multe jucării şi 
haine şi aruncîndu-le la întîmplare, după un moment copilul va 
spune: „Opreşte-te tată, nu mai pot să suport, trebuie făcută 
ordine”. A trage în direcţia rea, se dovedeşte uneori mai eficace 
decit a trage în direcţia bună, căci poate să declanşeze o 
tresărire a conştiinţei. 

Dacă studiem istoria, „solicitarea paradoxală” este folosită 
în permanenţă în mod conştient sau inconştient. A fost nevoie 
de cele două războaie mondiale şi de milioane de morţi ca să se 
inventeze SDN-ul şi apoi ONU. A fost nevoie de excesele tiranilor 
ca să se inventeze drepturile omului. A fost nevoie de Cernobil 
ca să devenim conştienţi de pericolele centralelor atomice prost 
securizate. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


153. JACQUES, 22 DE ANI ŞI JUMĂTATE 


A venit ziua cea mare. Cartea Şobolanii a ieşit din 
tipografie. Miine oamenii o vor putea găsi în librării. Totul s-a 
realizat. Ţin obiectul în mînă. Îl mîngîi. Îl miros. Pentru asta m- 
am bătut deci atita timp. Ce şoc! O am aici. Ca un copil născut 
după o gestație de cîţiva ani. 

Şobolanii. 

După trecerea primei euforii, simt o angoasă intensă. Eram 
plin parcă de această carte, iar acum mă simt gol pe dinăuntru. 


Am realizat lucrul pentru care am venit pe Pămînt. Totul s-a 
sfîrşit. A dispărea în momentul culminant al reuşitei şi înainte de 
declinul inevitabil e lucrul cel mai bun. 

Viaţa mea nu mai are sens. Nu mi-a mai rămas decit să 
mor. Acum trebuie să mă sinucid şi viaţa mea va fi fost numai o 
fericire. Deci să mă sinucid. Dar cum să fac? Ca de obicei, sunt 
depăşit de problemele practice. 

Cum să fac rost de revolver ca să mă împuşc? N-am chef să 
sar într-un fluviu ca să mă înec, apa mi se pare rece ca gheaţa. 
Nu îndrăznesc să sar din virful unui imobil, ameţesc. Să iau 
medicamente? Care? Sunt sigur că, cu norocul meu, o să le 
vomit pe toate. Mai rămîne metroul, dar nu am curaj să mă 
arunc sub tren. 

În plus, am citit asta undeva, patru sinucideri din cinci sunt 
ratate. Cei care îşi trag un glonţ în gură îşi smulg doar maxilarul 
inferior şi rămîn desfiguraţi. Cei care sar de la etajul şase îşi rup 
coloana vertebrală şi rămîn invalizi pe viaţă într-un scaun cu 
rotile. Cei care iau medicamente îşi nenorocesc sistemul 
provocîndu-şi arsuri stomacale incurabile. 

Decid să mă spiînzur. Asta mă sperie cel mai mult şi mă 
atrage în acelaşi timp din motive necunoscute. Ştiu că sunt 
făcut ca să mor aşa. 

Încui uşa, trag perdelele, încredinţez pisica (deloc agitată) 
vecinei, mă închid la wc şi agăţ o cravată de bec. 

În wc m-am simţit cel mai bine toată viaţă. Mi se pare 
normal ca tot aici să mor. Urc pe un taburet, număr pînă la trei 
şi îl răstorn. lată-mă suspendat deasupra podelei. 

Nodul mă strînge tare. Mă sufoc. Nu e momentul să fac 
mofturi, sunt totuşi obligat să constat că mă agasează faptul că 
sunt astfel spînzurat şi aştept moartea într-o lipsă totală de 
confort. 

Un păianjen, ascuns de mult timp în colţul drept de sus al 
Wc-ului, se suie pe mine. Pare mulţumit că dispune de acest nou 
promontoriu format de corpul meu suspendat. Incepe să coasă o 
pînză între ureche şi un capăt de lambriu. De fiecare dată cînd 
trece pe lîngă lobul meu, mă gîdilă. g 

Durează mai mult decît credeam. Îmi huruie capul. Încerc 
zadarnic să tuşesc ca să degajez presiunea exercitată asupra 
gîtului. Mă strînge prea tare. Mă gîndesc la viața mea. Cartea, 


şobolanii, pisicile, Gwendoline, Martine, domnişoara Van 
Lysbeth, editorul meu Charbonnier... era totuşi un film bun. 

Chiar i-am cunoscut toate episoadele? La naiba, mi-e teamă 
să iubesc alte femei, să scriu alte cărţi şi să mingii alte pisici pe 
această planetă! Păianjenul îmi confirmă asta şi se instalează în 
urechea mea ca să genereze un zbiîrniit foarte neplăcut. 

Probabil că de vină e nehotărîirea mea congenitală, dar nu 
vreau deloc să mor. Mă răsucesc şi încerc să desfac nodul. 
Acţionez cam tirziu şi totuşi, norocul meu că am fixat prost 
lampa. Şurubul cedează. Cad. Cade şi ea, mă loveşte în cap şi 
îmi face un cucui. 

Au! 

Uite că trăiesc! Această experienţă mă vaccinează definitiv 
împotriva sinuciderii. Mai întîi, doare rău. Pe urmă, îmi spun că 
sinuciderea e cea mai rea dintre ingratitudini. A te sinucide 
înseamnă să te recunoşti incapabil să-ţi asumi cadoul vieţii. 

Şi apoi, mă simt vinovat faţă de cartea mea. Acum e 
publicată şi trebuie apărată, prezentată, explicată. 

La primul meu interviu, un jurnalist mă ia drept un 
specialist în şobolani care a scris o carte de popularizare. Sunt 
invitat la puţine emisiuni radio şi de televiziune la care 
interlocutorii mei rareori au ajuns mai departe de prezentarea 
de pe coperta patru. Mi se cere să rezum povestea. Mi se 
reproşează desenul de pe supracopertă. De parcă eu l-aş fi 
ales... Cele cîteva articole care se ocupă cu adevărat de cartea 
mea nu apar la rubrica literară, ci la secţiunea „animale” sau 
„Ştiinţă”. Un jurnalist nu ezită să scrie că sunt un bătrîn om de 
ştiinţă american. 

Nici un cronicar nu percepe prima mea intenţie: vorbesc 
despre oameni prin intermediul comportamentului unor animale 
în societate. Sunt exasperat. În rarele ocazii cînd mi se dă 
cuvîntul, întrebările nu-mi permit să mă explic. Sunt întrebat: 
„Care este speranţa de viaţă a unui şobolan? Ciţi pui fată o dată 
o femelă? Cum să scăpăm de ei în mod eficace?” 

Aş fi vrut ca măcar o singură dată să dezbat împreună cu 
filosofi, sociologi, politicieni, să vorbesc despre grilele de roluri 
prestabilite, de dificultăţile de a ieşi din raporturile exploatatori- 
exploataţi-autonomi-ţapi ispăşitori. Dar singurul interlocutor pe 
care un radio mi-l propune pentru o discuţie este un specialist în 
exterminarea chimică a  şobolanilor care enumeră, cu 


complezenţă, întreg arsenalul de produse chimice de care omul 
dispune pentru eliminarea lor! Nivelul dezbaterii e greu de 
ridicat. Nu pot să fac nimic pentru această carte. Sarcina mea s- 
a terminat. Trebuie să-mi golesc capul. Cum? Televizorul! 
Informaţiile. 

Chris Petters pare diferit. Părul lui are altă culoare. Probabil 
că s-a vopsit. Prezentatorul anunţă că, în Arkansas, un grup de 
şcolari a ameninţat cu un pistol-mitralieră alţi copii în curtea 
interioară a şcolii. Treizeci şi unu de morţi, cincizeci şi patru de 
răniţi. Există o vocabulă pentru descrierea acestui fenomen: 
„Amoc”. Înainte de a muri, vrei să omori cîţi mai mulţi semeni. 

Actualităţile au asupra mea acelaşi efect  liniştitor. 
Nenorocirile altora mă fac să le uit pe ale mele şi îmi dau în 
acelaşi timp idei pentru noile mele povestiri. Chris Petters îşi 
continuă litania micilor şi marilor orori cotidiene. 

Scandal în cazul băncilor de spermă: un mare număr de 
femei au ales acelaşi donator, Hans Gustavson, un blond cu ochi 
albaştri, cu alură sportivă. Omul ar fi acum tatăl a cel puţin 
jumătate de milion de copii. Hans mărturiseşte că nu ştia nimic 
despre succesul spermei sale şi că a donat doar ca să-şi 
finanţeze studiile. Pe viitor îşi va păstra pentru sine gameţii. 

Cutremur uşor de pămînt la Los Angeles. Seismologii 
consideră că zdruncinătura ar putea să fie legată de proliferarea 
exploziilor nucleare subterane. 

Medicină: în Rusia a fost descoperită o boală inedită, cancer 
la buric. 

Meteo: Timp frumos. 

Bursă: scăderea cursului Dow Jones. 

E mai bine. Toţi oamenii care se încaieră pentru teritorii sau 
ca să ia puterea îmi amintesc de şobolanii din romanul meu. 
Arunc o privire pe masă spre carte. Şobolanii. Obiectul mi se 
pare magic, viu. Dar acum trebuie să trăiască singur, fără mine. 


154. VENUS, 22 DE ANI ŞI JUMĂTATE 


După agresiunea lui Chris Petters, i-am cerut lui Richard să 
stea mai des acasă. In consecinţă, am descoperit ce înseamnă 
să trăieşti cu un bărbat în casă. Toate micile cusururi pe care 
Richard reuşea să le ascundă mi-au apărut brusc în plină 
lumină. 


Ştiam că bărbaţii sunt egoişti în general şi actorii în mod 
deosebit preocupaţi de propria persoană, dar nu credeam că 
sunt mai mult ca manechinele. 

Richard se droghează. Incă de dimineaţă are nevoie să 
tragă pe nas porţia de cocaină, o dată cu cafeaua şi cornurile. 
Nu poate să trăiască fără ea. Cînd face un film, are nevoie de 
cantităţi din ce în ce mai mari. Spune că asta îi ameliorează 
performanţele. În orice caz, această manie ne grevează în mod 
sever bugetul. 

Cînd îmi vorbeşte de cinema, încep să visez. Platourile de 
filmare mi se par mult mai atrăgătoare decît studiourile foto. Îmi 
spune poveşti incredibile cu regizori care trag un pumn şefului 
operator pentru că nu sunt de acord cu amplasarea unei camere 
de luat vederi. 

Publicul îşi imaginează totdeauna actorii mai inteligenţi 
decit noi, top-modelele, deoarece autorii de dialoguri îi fac să 
spună fraze pasionante, în timp ce eu îmi dau foarte bine seama 
că, în interviurile pe care le dau, punctele mele de vedere 
despre toate lucrurile sunt totuşi limitate. Regret că nu am făcut 
studii serioase, asta dă o oarecare consistenţă spiritului. Cînd mi 
se pun întrebări, mi-ar plăcea ca într-un colţ să fie un scenarist 
chel şi miop care să-mi dicteze ce să răspund. 

Trebuie să mărturisesc că Richard, în particular, are o 
conversaţie mult mai limitată decît în filme. Pentru el Notre- 
Dame de Paris este doar o creaţie a studiourilor Walt Disney, iar 
Paris este un oraş din Texas. 

Richard nu ştie unde e situată Portugalia sau Danemarca, şi 
nici nu-i pasă. N-a plecat din Kentucky, unde s-a născut, decit ca 
să-şi arate muşchii la Hollywood şi, miracol al filmului, acest 
ţăran a devenit răsfăţatul femeiuştilor din lumea întreagă. 

Dialogul dintre noi: „Te simţi bine, scumpo?”, „Totul e bine, 
iubirea mea?”, „E timp frumos, nu?” 

Richard e tot timpul preocupat de puterea lui de seducţie. 

L-am surprins luînd o oglindă de pe noptieră în timp ce 
făceam dragoste, pentru că voia să vadă ce faţă avea în 
momentul orgasmului. In vederea unei scene deosebit de 
fierbinţi prevăzută în viitorul său scenariu, Richard studiază cum 
să-şi arate bărbia dintr-un unghi mai avantajos. 

Nu ţin în mod deosebit la Richard, dar am de gind să mă 
folosesc de el ca de o trambulină ca să intru în lumea filmului. Şi 


eu ştiu că timpul trece. leri i-am făcut deci o scenă ca să mă 
impună în viitorul lui film. A început prin a pretinde că actoria e 
o meserie care nu se improvizează. Am ripostat enumerîndu-i o 
lungă listă de actriţe fără talent care au reuşit în profesie numai 
datorită fizicului. Şi cum asta nu a fost de ajuns ca să-l convingă 
să ţină piept producătorilor, am spart farfurii, apoi am scos la 
iveală nişte fotografii cu el în compania unor băieţi minori, 
fotografii primite prin poştă, trimise anonim de „o prietenă care 
îmi vrea binele”. Probabil o figurantă geloasă. 

- Cu astfel de imagini, nu numai că obţin divorţul, dar îţi iau 
şi toate lovelele şi îţi demolez reputaţia de mare seducător. 

Richard i-a convins deci pe producători să-mi dea în viitorul 
film, Vulpile, rolul unei femei soldat, o rusoaică ce luptă în 
Cecenia. El îl interpretează pe erou, sergentul-major al unui 
grup de comando numit chiar „Vulpile”, iar eu sunt una dintre 
subalternele lui, deosebit de descurcăreaţă, regina lansatorului 
de flăcări. Două roluri de compoziţie. 

Din fericire, scenaristul îmi pune în gură nişte dialoguri 
formidabile. Dau în sfîrşit dovadă de acel umor perfect după 
care am tînjit totdeauna, dar pe care nici un chirurg nu ţi-l poate 
grefa în creier. 

Filmările sunt prevăzute să se realizeze în Rusia, pentru 
mai mult realism, precum şi pentru a plăti mai puţin figuranţii. 

Acum am trac. Vreau să devin o mare stea de cinema, o Liz 
Taylor neagră. 


155. ENCICLOPEDIE 


TURING: Ciudat destin a mai avut şi Alan Mathison Turing. 
Născut la Londra, în 1912! Copil singuratic, mediocru la şcoală, 
a fost obsedat de matematică pe care a dus-o la un nivel 
aproape metafizic. La douăzeci de ani, el a făcut schiţe ale unor 
concepţii de computere, reprezentindu-le cel mai des ca pe 
nişte fiinţe omeneşti, fiecare calculator fiind un organ. 

Cînd începe primul război mondial, el pune la punct 
calculatorul automat, care le permite Aliaților să descifreze 
mesajele codificate de maşina nazistă „Enigma”. 

Datorită invenţiei sale, s-a ştiut din acel moment unde erau 
prevăzute viitoarele bombardamente şi mii de oameni au fost 
astfel salvaţi. 


Cînd John von Neumann a pus la punct în Statele Unite 
conceptul de computer fizic, Turing a elaborat conceptul de 
„inteligenţă artificială”. În 1950, Turing a scris un eseu care va 
rămîne ca referinţă: Pot să gîndească maşinile? Avea marea 
ambiţie să doteze maşina cu o minte omenească. Considera că 
observînd viaţa, va găsi cheia maşinii perfecte care gîndeşte. 

Turing a introdus o noţiune nouă pentru epoca lui şi pentru 
informatică: „sexualitatea gîndirii”. A inventat jocuri-teste în 
care scopul era de a distinge un spirit masculin de unul feminin. 
Turing spunea că spiritul feminin se caracterizează prin absenţa 
unei strategii. Misoginismul său a făcut să nu aibă decit prieteni 
şi explică într-un fel faptul că a căzut în uitare. 

A întreținut o fantasmă pentru viitorul omenirii: 
partenogeneza, adică reproducerea fără fecundare. În 1951, un 
tribunal l-a condamnat pentru homosexualitate. A fost nevoit să 
aleagă între închisoare sau castrare chimică. A optat pentru a 
doua şi a suportat un tratament pe bază de hormoni feminini. 
Injecţiile l-au făcut impotent şi l-au dotat cu un început de sîni. 

La 7 iunie 1954, Turing şi-a pus capăt zilelor consumînd un 
măr macerat în cianură. Această idee i-ar fi fost inspirată de 
desenul animat Albă-ca-Zăpada. A lăsat cîteva rînduri explicînd 
că, deorece societatea îl costrînsese să se transforme în femeie, 
hotărise să moară aşa cum ar fi putut s-o facă cea mai pură 
dintre ele. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


156. SPRE GALAXIA VECINĂ 


Dacă miza operei noastre de îngeri este să luptăm 
împotriva ignoranței, nu văd ce mă reţine să plec în explorarea 
altei galaxii. Asta mi-a venit aşa, deodată. Ştiam că cei trei 
prieteni ai mei vor întreprinde în curînd călătoria şi m-am 
alăturat lor în ultima clipă. 

Cu atît mai rău dacă voi fi văzut prost de Edmond Wells. 
Atîta pagubă dacă las baltă clienţii care se consideră a fi reflexul 
meu! Îmi asum această decizie. Eu însumi sunt o fiinţă care 
încalcă regulile şi voi plăti preţul cuvenit ca să nu sfirşesc 
ignorant. 


Formaţia e de romb. Ne grupăm: eu, Freddy, Marilyn 
Monroe şi Raoul. Inutil să ne lansăm în noi discuţii, de data asta 
ştim că plecăm spre marea aventură. O altă galaxie! Pentru 
prima dată nişte suflete omeneşti vor ieşi din galaxia lor natală! 

Ţineţi-vă bine Cristofor Columb, Magellan şi Marco Polo! 
Isprăvile voastre sunt doar nişte plimbări faţă de odiseea 
noastră. Sunt nerăbdător. Ştiu că clienţii mei nu vor putea lua 
legătura cu mine în timpul periplului, dar n-am ce face. 

- Copiii trebuie să se descurce singuri, părinţii pleacă în 
vacanţă, zice Raoul. Haide... înainte spre noi aventuri! 

Părăsim Paradisul şi ne lansăm în cosmos. Trecem pe lingă 
mii de stele înainte de a ajunge la periferia Galaxiei noastre. 
Acolo Freddy ne invită să ne întoarcem ca să o contemplăm, aşa 
cum au descoperit primii astronauți Pămiîntul. Cu puţin distanţă. 

Fantastic! Calea Lactee formează o spirală cu cinci braţe 
care se răsuceşte în jurul ei. In centru, bulbul conţine chiar 
nucleul străpuns de buricul Paradisului. În jur, discul şi cortegiul 
său de praf cosmic. Perseu, braţul cel mai exterior, se 
încolăceşte la infinit. Braţul cel mai apropiat, Lebăda, aproape 
că atinge uşor nucleul. Un diametru de 100 000 de ani-lumină şi 
o grosime de 5000 de ani-lumină. E într-adevăr „mare”. 

Freddy ne arată o stea mică apropiată de braţul spiral 
major. Acel mic punct depărtat de umflătura centrală este 
soarele pămîntenilor. Faptul că sub acea lumină infimă clienţii 
mei se zbat din greu face multe lucruri să devină relative... 

Luăm direcţia celei mai apropiate galaxii, Andromeda. 
Închidem rombul şi atingem repede viteza luminii. Fotonii din 
jurul nostru încremenesc. Apoi îi depăşim. La revedere, fotoni. 
Cred că ne deplasăm cu de două ori viteza luminii. 

Călătoria nu este deloc distractivă. Vid, vid şi iar vid. 
Probabil că toţi marii exploratori au avut această impresie în 
largul mării: apă, apă şi iar apă şi nimic la orizont perioade 
infinite. Vid, vid, ani de vid probabil la scară terestră. Dar miza 
pe care ne-am fixat-o şi imensele distanţe din univers nu ne 
oferă altă alegere. Străbatem milioane de kilometri după 
milioane de kilometri. Ajung să mă întreb dacă vom fi în stare să 
găsim drumul înapoi. Cînd ai început să faci o prostie, trebuie să 
mergi pînă la capăt. lar clienţii mei... să se descurce! 


157. IGOR, 23 DE ANI 


Încep o carieră de „bolnav profesionist” destul de plăcută. 
Doctorita Tatiana Mendeleeva şi cu mine facem un turneu în 
spitalele din Rusia şi din afara ei. Toată lumea e interesată de 
buricul meu canceros. „Te doare?” sunt întrebat. La început 
răspundeam că nu, dar simţeam că această absenţă a durerii îi 
dezamăgea pe interlocutorii mei. Cum te poţi interesa de cineva 
care nu suferă? M-am corectat: „Da, nu pot să dorm” sau „Da. Și 
pentru că e situat în centrul corpului, iradiază peste tot”, sau 
„Rău de tot”. 

Fenomen interesant, de cînd răspund „da”, chiar că mă 
doare. Chiar corpul meu pare decis să mă ajute ca să-mi joc cit 
mai bine rolul. Totuşi, pentru un tip rănit atît de des ca mine în 
lupte, acest cancer, chiar şi la buric, nu e decit o bubiţă ridicolă. 

Tatiana spune că vrea să mă educe. Mă învaţă să-mi placă 
cărţile groase. Recent mi-a oferit una care m-a interesat în mod 
deosebit. E traducerea unui roman occidental intitulat Şobolanii. 
E povestea unui şobolan dintr-o ceată de şobolani care vrea să 
iasă din raporturile dominanţi-dominaţi, pentru a inventa un 
mod de a trăi cu ceilalţi bazat pe cooperare-reciprocitate- 
iertare. Simultan, şobolanul-erou face o anchetă ca să 
descopere cine l-a ucis pe regele şobolanilor şi îşi dă seama că 
toţi şobolanii dominați s-au unit ca să-i devoreze creierul, 
convinşi că astfel se vor impregna de personalitatea lui. Din cînd 
în cînd, există chiar şi pasaje de război între şobolani, care îmi 
amintesc episoade din războiul meu cu cecenii. 

Tatiana Mendeleev intră brusc în camera mea. Spune că nu 
se poate trăi singur, că în viaţă e nevoie de puţină dragoste. Mă 
apucă de bărbie şi mă sărută profund chiar mai înainte să-mi 
dau seama ce se întîmplă. Buzele ei au un gust de cireaşă şi 
pielea ei e mătăsoasă. Încă n-am mai cunoscut atita blîndeţe. 

Tatiana spune că vrea să trăiască cu mine, dar că are 
modul ei de întrebuințare. Precizează: 

- Sunt ca plantele verzi. Trebuie să vorbeşti mult cu mine. 

Facem dragoste. 

Prima dată sunt atît de emoţionat încît tremur de plăcere. A 
doua oară am impresia că renasc. A treia oară uit tot ce mi s-a 
întîmplat rău de la naştere. 


Mergem împreună la cinematograf ca să vedem un film cu 
Venus Sheridan, Vulpile. Aproape că joacă rolul lui Stanislas, 
numai că-mi dau foarte bine seama că nu prea ştie să 
folosească cum trebuie lansatorul de flăcări. Sunt singurul care 
ride în hohote cînd apare. Prin urmare aşa îşi închipuie 
occidentalii că luptăm noi? Apoi reținem o masă la un restaurant 
bun, bem vodcă şi mîncăm caviar. Plăteşte Ministerul Sănătăţii. 

Facem des dragoste. Doctoriţa mea e nebună după chestia 
asta. Vorbim foarte mult. Îmi povesteşte că a întîlnit o 
hipnotizatoare peruviană, Nathalie Kim, care i-a propus o 
regresie. Şi astfel a descoperit că, în viaţa sa trecută, fusese o 
infirmieră franceză pe nume Amandine Ballus, care însoțea 
oamenii în experienţe la frontierele morţii. Răspund că am 
impresia că am cunoscut-o şi iubit-o în precedenta mea viaţă. 

Ne sărutăm. 

Cînd fac dragoste cu Tatiana, aş vrea să mă dizolv în ea ca 
să redevin fetus. Nu am ales-o doar ca femeie, ci şi ca mamă. 
Vreau să pătrund în întregime în ea şi să mă poarte în ea nouă 
luni, să sug la sînul ei, să mă ia în braţe, să mă hrănească cu 
linguriţa şi să mă înveţe să citesc. 

Ce viaţă frumoasă! Nu mai joc pocher. Nu mai am chef să 
am de-a face cu mediul nesănătos al cazinourilor. După atitea 
suferinţe, am şi eu dreptul la puţină odihnă şi plăcere. 

Vasili trece să ne vadă din cînd în cînd şi mîncăm în familie. 
Îmi vorbeşte de munca lui care îl pasionează din ce în ce mai 
mult. De cînd a insuflat teama de moarte programelor sale 
informatice, de teamă să nu dispară, acestea îşi dezvoltă noi 
simţuri. Imediat ce sunt branşate la reţeaua Web internaţională, 
încearcă să se... reproducă. 

- Sunt în căutarea nemuririi, glumeşte el. 

Vasili e un geniu. Cînd vorbeşte de ordinatoarele lui, ai zice 
că vorbeşte de nişte animale vii. Mi-a adus ultima versiune a 
programului său de pocher. Şi acesta nu numai că ştie să 
blufeze, dar dă şi semne de teamă. 

- Chiar se teme ca nu cumva să piardă? 

- E programat astfel încît să creadă că cu cit pierde mai 
multe partide, cu atit se apropie mai mult de moarte. Acest 
program este al doisprezecelea dintr-o nouă generaţie care se 
autoreproduce. Mai multe joacă între ele şi îşi testează 
capacităţile, cele mai tari se autoreproduc, cele mai slabe 


dispar. Nici măcar nu mai intervin. Se autoselecţionează, sunt 
din ce în ce mai performante şi din ce în ce mai angoasate. 

- Angoasa să fie un element de evoluţie în lumea lor? 

- Cine ştie? Poate că şi în lumea noastră. Cînd eşti 
satisfăcut de existenţa pe care o duci, n-ai nici un chef să vrei s- 
o schimbi. 

Incerc o nouă partidă cu programul lui de pocher. De data 
asta maşina mă bate. Repet figura şi iar iau bătaie. Mă 
încăpăţinez dar, brusc, are pană. 

- Pana inexplicabilă constituie problema numărul unu, 
recunoaşte prietenul meu. S-ar zice că cineva sau ceva ne reţine 
în descoperirile noastre. 

Propune să ia locul maşinii şi să joace direct cu mine. Dar i- 
am promis Tatianei că nu mai joc cărţi cu oamenii. Apare 
doctorita mea şi mă ia în braţe. Îmi mîngiie spatele. Tatiana e 
surpriza mea cea bună într-o viaţă care pînă atunci nu mi-a 
rezervat decit necazuri. 

Imi pun o dorinţă: să mai am încă o surpriză plăcută. 


158. ENCICLOPEDIE 


DESPRE IMPORTANŢA BIOGRAFULUI: Important nu este 
ceea ce s-a făcut, ci ceea ce vor relata biografii. Un exemplu: 
descoperirea Americii. Ea nu a fost făcută de Cristofor Columb 
(altfel s-ar fi numit Columbia), ci de Amerigo Vespucci. 

În timpul vieţii sale, Cristofor Columb a fost considerat un 
ratat. A traversat un ocean în scopul de a ajunge la un continent 
pe care nu l-a găsit. Sigur, a debarcat în Cuba, Santo Domingo şi 
alte cîteva insule din Caraibe, dar nu s-a gîndit să-l caute mai la 
nord. 

De fiecare dată cînd se întorcea în Spania cu papagali, roşii, 
porumb şi ciocolată, regina îl întreba: „Ai găsit Indiile?” lar el 
răspundea: „Curînd, curînd”. În cele din urmă nu i-a mai dat nici 
un ban şi a ajuns în închisoare după ce a fost acuzat de 
deturnare de fonduri. 

Atunci de ce cunoaştem toată viaţa lui Columb şi nimic din 
cea a lui Vespucci? De ce nu ni se spune la şcoală „descoperirea 
Americii de către Amerigo Vespucci”? Pur şi simplu pentru că al 
doilea nu are biograf, în timp ce primul a avut unul. Fiul lui 
Cristofor Columb şi-a zis: „Tatăl meu a făcut partea cea mai 


grea, merită să fie recunoscut”. Şi a început să scrie o carte 
despre viaţa tatălui său. 

Generaţiilor viitoare nu le pasă de faptele reale, contează 
doar talentul biografului care le relatează. Amerigo Vespucci 
poate că nu a avut un fiu sau poate că acesta nu a considerat 
important să imortalizeze isprăvile paterne. 

Alte evenimente au supravieţuit doar datorită unuia sau a 
mai multora care au dorit să le facă istorice. Cine l-ar cunoaşte 
pe Socrate fără Platon, pe lisus fără apostoli? Dar loana d'Arc, 
reinventată de Michelet ca să le insufle francezilor voinţa să-i 
arunce afară din ţară de prusacii invadatori? Dar Henric al IV- 
lea? Mediatizat de Ludovic al XIV-lea ca să-i confere legitimitate. 

Aviz mărimilor din această lume: ce faceţi are prea puţină 
importanţă, singurul mod de a rămîne în istorie este să vă găsiţi 
un biograf bun. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


159. VENUS, 23 DE ANI 


Filmările sunt plictisitoare. Stau degeaba ore în şir înainte 
de a auzi „linişte-motor-acţiune”, care pune totul în mişcare. Am 
luat obiceiul să monopolizez un scaun de cum ajung pe platou. 
Aici înveţi ce înseamnă răbdarea. lar cei care uită să-şi facă rost 
de scaun se pomenesc că aşteaptă în picioare o eternitate. 

Nu-mi închipuiam că asta înseamnă să faci film: să găseşti 
un scaun şi să aştepţi. 

Cînd vine în sfîrşit rîndul meu să joc, totdeauna se întîmplă 
ceva care complică filmarea: zgomotul unui avion în depărtare, 
un fir pe obiectiv, venirea neaşteptată a ploii. 

Momentele în care mă dovedesc o actriţă inspirată nu sunt 
păstrate pentru că, în faţa mea, Richard, partenerul meu, are un 
gol de memorie sau pentru că un asistent a uitat pelicula 
necesară pentru filmarea scenei pînă la capăt. Pînă la urmă e 
enervant. 

In jur toată lumea strigă. Regizorul nu cunoaşte alt mod de 
a se adresa actorilor decit cel al agresiunii. Chiar şi mie îmi 
vorbeşte doar ca să mă copleşească cu reproşuri: „Articulează 
mai bine”, „Nu întoarce spatele la cameră”, „Atenţie, ai mîna 


afară”, „Urmăreşte cu fidelitate semnele de pe pămînt”. Şi, în 
sfîrşit: „Nu face mutra asta, pari enervată”. 

Ah, acest realizator! 

Nimeni nu s-a purtat cu mine vreodată cu atita lipsă de 
respect. În lunga mea carieră de manechin, niciodată croitorii 
cei mai isterici nu şi-au permis să se poarte astfel cu mine. Sunt 
la al doilea film, dar mă întreb dacă sunt făcută pentru cinema. 

Richard e foarte nervos. Îl jenez. Nu mai poate să agaţe în 
timpul filmărilor aşa cum avea obiceiul să facă. În consecinţă se 
plictiseşte şi ne certăm des. Cine a spus: „căsătoria e trei 
săptămîni ne iubim, trei ani ne certăm şi treizeci de ani ne 
suportăm?” Noi am început direct cu cei trei ani de ceartă şi nu 
mă simt deloc dispusă să încep cei treizeci de ani în care să ne 
suportăm. 

Fac mici desene. Toate reprezintă două personaje care se 
ţin de mînă. Nu ştiu de ce desenez tot timpul acelaşi lucru. 
Poate că e un mod de a exterioriza visul meu de cuplu ideal? 

Mă studiez în oglindă. Am tot ce mi-am dorit. Sunt fericită. 
Dar de ce nu-mi dau seama de asta? 

Migrena mă chinuie. De cînd eram mică, nu m-a lăsat 
niciodată. E o durere puternică, permanentă. Această migrenă 
îmi tulbură viaţa privată, viaţa profesională, bucuria de a trăi. E 
ca şi cum n-aş putea să fiu niciodată cu adevărat singură. În 
capul meu e permanent acel mic animal care zgirie pereţii 
craniului încercînd să iasă. E îngrozitor. Şi nici un medic nu e în 
stare să determine cauza. 

Acum mi-aş dori să nu mai am niciodată migrene. 


160. JACQUES, 23 DE ANI 


M-a sunat în sfîrşit editorul meu. Vînzările nu sunt grozave. 
Şobolanii mei nu au adus nici măcar jumătate din cît spera. În 
Franţa apar anual multe romane, peste patruzeci de mii, astfel 
încît e greu să atragi atenţia asupra unuia în mod deosebit. 
Pentru ca romanul meu să meargă, ar fi fost nevoie de o invazie 
de şobolani la Paris sau să se intre în anul chinez al Şobolanului. 
In plus, nu dispun de „naş”, nici o celebritate nu s-a pasionat 
pentru cartea mea. 

- Cum ţi-a venit chestia aia cu cooperare-reciprocitate- 
iertare? 


- In vis. 

- Mda, ei bine, cred că nu a fost o idee foarte bună. Am 
discutat cu un prieten critic care mi-a spus că asta ar constitui o 
latură moralizatoare care enervează. Un şobolan care predică 
iertarea distruge credibilitatea întregii munci etologice asupra 
adevăratelor comportamente ale şobolanilor. Un şobolan nu 
iartă. 

- Am încercat să imaginez cum ar putea şobolanii să 
evolueze dacă ar avea mai multă conştiinţă. Bun, deci am luat-o 
în barbă? 

- Hmmm... Într-adevăr, lansarea a fost ratată în Franţa, 
admite Charbonnier. Dar, împotriva oricăror aşteptări, Şobolanii 
constituie un foarte mare succes în Rusia. Acolo s-au vindut deja 
trei sute de mii de volume într-o lună. 

Asta e altceva. 

- Cum se explică asta? 

- În Rusia, televiziunea e atit de mediocră încît, 
proporţional, populaţia citeşte mult mai mult decit în Franţa. 

Eu care doream gloria, am obținut-o... dar nu în limba mea. 
Sigur, nimeni nu e profet în satul lui, dar data viitoare cînd voi 
mai avea o dorinţă, voi preciza: „Numai să meargă în... Franţa”. 

Datorită succesului meu în Rusia, Charbonnier este de 
acord să accepte o altă carte. Am un proiect în acest sens? 

- Ei, da... Descoperirea Paradisului. 

Nu ştiu ce m-a apucat. Cuvintele au ieşit singure. 

- Şi de ce asta? 

- Tot din cauza unui vis. Erau nişte oameni care zburau în 
cer în căutarea unui paradis în spaţiu. Mi se pare o poveste 
bună. 

Editorul nu-i de acord. Oamenii nu sunt destul de maturi ca 
să asculte vorbind-se de Paradis într-un mod laic. Toate cărţile 
care vorbesc de Paradis au fost scrise ca să întărească credinţa. 
Subiectul e sacru. 

Răspund că m-ar distra să desacralizez asta căci, după 
părerea mea, nu trebuie abandonată religiilor şi sectelor 
exclusivitatea de a vorbi de moarte şi de paradis. 

Charbonnier se gîndeşte un moment şi decide să-mi acorde 
încrederea lui. După citeva zile, în vitrina unei librării prăfuite, 
privirea îmi este atrasă de coperta unei cărţi cu preţ redus: 
Thanatonauţii. Pe copertă văd o spirală albastră pe un fond 


negru şi un nume: Michel Pinson. Şi el vorbeşte de Paradis, dar 
titlul său, tras de păr, probabil că i-a făcut un deserviciu. Şi apoi, 
chiar şi pentru cei care înţeleg sensul acestui neologism, 
„thanatonaut”, ideea morţii respinge. Cine ar avea chef să 
cumpere o carte despre moarte? 

Eu. O cumpăr şi o citesc. Mă distrez căutînd soluţia la 
enigma din carte: „Cum trasezi un cerc şi punctul său central 
fără să ridici creionul de pe hîrtie?” Soluţia constă în a îndoi un 
colţ al hiîrtiei (deci în a schimba dimensiunea), după care trasezi 
o spirală care trece peste cele două bucăţi ale hirtiei... Mi-am 
stors creierii ca apoi să descopăr că tocmai ăsta era motivul 
copertei. 

Mă pun pe treabă. Scot din priză telefonul. Aleg drept 
muzică adecvată Simfonia din Lumea Nouă de Dvorak. Apoi îmi 
las gîndurile slobode. 

Să inventez un paradis. Nu e simplu. Chiar dacă multe 
mitologii vorbesc despre el, locul rămîne vag. Cum să vizualizezi 
un paradis credibil? O planetă? Prea simplu. Un cub? Prea 
geometric. Un cîmp de asteroizi? Prea împrăştiat. Pisica îmi 
indică încă o dată soluţia. Mona Lisa 2 se joacă cu robinetul de 
la cadă. Apa curge. Cunoscîndu-mi obiceiurile, Mona Lisa 2 
răstoarnă sticla cu spumant de baie. Dar nefiind dopul pus, apa 
spumoasă dispare treptat prin gaura de pe fundul căzii. 

Îmi zic că sufletele sunt poate asemănătoare cu aceste bule 
de săpun. Mi le imaginez aspirate ca ele de un vortex care ar fi 
cel al paradisului. Bulele sunt duse de virtej în canalizări de 
unde ies în altă parte, într-o lume atît de complexă încît nici nu 
şi-o pot imagina. Cum să presimtă o bulă de unde vine şi încotro 
se îndreaptă? Cum să conceapă o bulă o cadă, nişte oameni, o 
canalizare, un oraş, o ţară, Pămîntul? În cel mai bun caz, 
percepe apa şi masa călduţă a căzii... Şi apoi probabil că e 
înspăimiîntată de acea gaură care o expediază spre 
necunoscut... 

Deci iată ce-mi propune Mona Lisa 2: un con inversat, un 
vortex, o spirală care aspiră totul pînă în străfunduri. 


161. ÎN SFÎRŞIT 


Mi se pare că zburăm drept înainte de luni de zile. Am 
impresia că înot într-un ocean. Noroc că nu ne e nici foame, nici 


sete şi nici somn. Pe drum, Freddy ne povesteşte bancuri ca să 
ne distreze. Se întîmplă să le spună de mai multe ori. Ne 
prefacem că nu ne dăm seama. 

Zburăm mult timp prin univers. Apoi într-o zi... 

- Galaxie la orizont! strigă Raoul ca marinarul care pe 
vremuri stătea cocoţat în vîrful catargului. ă 

O lumină, care nu este o stea, radiază în depărtare. In sfîrşit 
Andromeda! Nu are o formă spirală, ci lenticulară. Cu siguranţă 
că suntem primii pămiînteni, sau mai curînd primii „calea- 
lacteeni” care o văd de aşa de aproape. 

Andromeda este o galaxie mai recentă decît a noastră, cu 
stele mai tinere decit cele din Calea Lactee. 

- De data asta am reuşit. 

Marilyn Monroe îndreaptă un deget spre centrul acestei 
galaxii. A reperat ceva. Şi acolo e o gaură neagră. Să fie o 
regulă comună tuturor galaxiilor: o gaură neagră care serveşte 
drept axă şi face să se rotească masa de stele care o 
înconjoară? 

Zburăm în picaj spre acest vortex. Trecem pe lingă stele, 
planete, meteoriți care sunt aspiraţi de acest orificiu ceresc! 
Stăm să le contemplăm şi, brusc, observăm un suflet trecînd. 
După prima clipă de surpriză, încercăm să ne ţinem după el, dar 
se deplasează prea repede. 

Ne oprim încercînd să înţelegem importanţa observaţiei 
noastre. Era un suflet. Deci există conştiinţă. Deci există viaţă 
inteligentă. Asta deschide posibilităţi imense... 

- Să fi fost o divinitate sau un suflet extraterestru ceea ce 
am văzut trecînd? întreabă Raoul, convins că descoperă 
împărăţia zeilor. 

Eu, Freddy şi Marilyn ne mulţumim să întîlnim 
extratereştrii... 

Trec alte ectoplasme. Încercăm să interceptăm cîteva, dar 
fug de fiecare dată. Dacă sunt morţi, n-am mai văzut niciodată 
nişte suflete atît de grăbite să fie judecate. 

- Fir-ar să fie şi iar fir-ar să fie! bombăne Raoul, căruia tot 
nu-i vine să creadă. 

Cineva ne face în sfîrşit semn. 

- Cine sunteţi? 

E o ectoplasmă, dar radiază diferit de noi. Aura noastră are 
o tonalitate albăstruie, a ei e mai curînd rozalie. 


- Nişte îngeri de pe Pămînt. 

Alura acestui înger extraterestru este banală. E un 
slăbănog cu alura unui şef de gară de provincie. Pare la fel de 
uimit ca şi noi. 

- De pe „Pămiînt”? De ce se numeşte Pămînt? 

- Pentru că e materialul care formează suprafaţa. Nisip, 
pămînt. 

- Mmm... şi unde e Pămîntul? 

- Aăă... în partea aia, răspunde Marilyn Monroe arătînd 
direcția din care venim. 

Din fericire comunicăm prin gînd, nu avem nevoie de 
interpret. 

- Michael Pinson, la dispoziția dumneavoastră, zic. 

Consimte să se prezinte: 

- Numele meu este Zoz. Zoz şi atit. 

- Încîntat, Zoz. 

Îi explicăm că venim din galaxia Calea Lactee. Zoz digeră 
lent informaţia. La început nu vrea să creadă apoi, după ce îi 
explicăm motivele periplului nostru, începe să ne acorde o 
oarecare încredere. Ne mărturiseşte că gîndindu-se bine, şi el 
remarcase găuri în curriculum vitae karmic al clienţilor săi şi se 
întrebase dacă unii oameni nu se încarnau în altă parte. Dar nu 
se aştepta totuşi să apară în altă galaxie. g 

Ne spune că aici, Calea Lactee se numeşte 511. In mod 
ciudat, folosesc şi ei cifre ca şi noi. Ectoplasmele zboară 
deasupra capetelor noastre. Zoz ne spune că sunt morți care se 
duc să se recicleze în Paradis. 

Il întrebăm de unde vin aceşti morţi. Ne spune că, după 
cunoştinţa lui, în galaxie există doar o singură planetă locuită. 
Aici nu e numită după materialul ei, ci după culoare, „Roşu”. 
Planeta Roşie. 

Suntem curioşi să aflăm mai multe. Îl copleşim cu întrebări 
la care răspunde cu amabilitatea unui bun ghid turistic. Spune 
că „roşienii” mănîncă piine, supă, legume, carne. După spusele 
lui, Roşu este identică cu Pămiîntul. Extratereştrii să fie oare 
perfect asemănători cu oamenii? 

Reflectez. Literatura şi cinematografia ne-au obişnuit să 
reprezentăm extratereştrii ca nişte fiinţe mai mici sau mai mari. 
Cu mai multe braţe sau capete, cu tentacule sau aripi, dar 
rareori ca semenii noştri. 


Cerem să facem un tur pe această planetă. Zoz ezită apoi 
acceptă să devină ghidul lumii sale. lată-ne în faţa globului 
străin. Roşu pare mai mare decît Pămîntul. 

Din exterior, planeta Roşie este înconjurată de o atmosferă 
groasă. Se roteşte pe o traiectorie largă în formă de elipsă în 
jurul unui soare mai mare decit al nostru. Deoarece distanţa 
este mai mare faţă de soare, dar acesta este mai cald, clima de 
pe Roşu este pînă la urmă la fel de temperată ca cea de pe 
Pămînt. 

Roşu este o planetă viabilă din punct de vedere 
„pămîntean”. Cu cît ne apropiem mai mult, cu atît îi apreciem 
mai mult peisajul. Suprafața solidă este de un roşu magenta, 
cerul e mov, iluminat parcă de apusuri de soare dansante. 
Oceanele sunt cian închis. Această nuanță nu se datorează 
numai reflexelor cerului, ci şi fundurilor marine. Drăguţ. 

Roşu are patru continente, fiecare cu o climă şi reliefuri 
proprii şi bine diferenţiate: un continent muntos, un continent 
de platouri acoperit de păduri, un continent de cîmpii, un 
continent de pustiuri. Obiceiurile locuitorilor lor se bazează pe 
adecvarea la un anotimp. 

Zoz ne descrie cele patru popoare ale planetei. Hibernalii, 
care trăiesc în munţi, dispun de o altă tehnologie şi au construit 
oraşe subterane din cauza frigului. Au puţini copii. Marea 
majoritate a populaţiei are virsta de peste patruzeci de ani. 
Hibernalii au un regim democratic. Toţi cetăţenii participă la 
votarea legilor datorită unor reţele electronice. Puncte slabe: 
agricultura în decădere, creştere demografică în cădere liberă. 
Puncte tari: dezvoltarea unor tehnologii de virf cu roboţi care 
lucrează în locul lor. Hibernalii nu sunt prea sportivi şi prea puţin 
expansivi. Trăiesc închişi în casă în faţa ecranelor cablate. Sunt 
convinşi că, datorită progresului medicinei, toţi vor fi în curînd 
centenari. Deviza lor: „Viitorul aparţine celor mai inteligenţi”. 

Autumnalii trăiesc la suprafaţa  platourilor, în mari 
metropole poluate înconjurate de păduri. Sunt capabili să-şi 
producă propria tehnologie, armament, roboţi, dar aceasta nu 
este la fel de sofisticată ca cea a hibernalilor. Au nevoie de 
aportul tehnicilor de vîrf ale acestora, dar şi de fructele şi 
legumele printanierilor şi de carnea estivalilor. Ca să nu ducă 
lipsă de acestea, ei au pus la punct un sistem de schimburi 
comerciale şi o diplomaţie destinată să nu-i supere cu nimic. 


Deviza lor: „Suntem prieteni cu toată lumea”. Servesc interesele 
hibernalilor furnizindu-le materiile prime necesare industriei 
acestora şi le vin în ajutor în caz de foamete datorită stocurilor 
lor de hrană realizate prin comerţ. 

În ceea ce priveşte estivalii şi printanierii, în schimbul 
furnizării de alimente, autumnalii îi ajută să aibă o tehnologie 
corectă şi materii prime. Regim politic: republică cu adunare 
reprezentativă şi frecvente schimbări de prim-ministru. 

Printanierii trăiesc în cîmpie, în oraşe de mărime redusă. Au 
o agricultură înfloritoare, multe cereale. Creştere demografică 
medie. Regim politic: monarhie. Tehnologie: medie. Punct forte: 
nu au nici un punct forte. Punct slab: nu au nici punct slab. 
Printanierii sunt medii în tot ce întreprind. Foarte legaţi de 
estivali, cred că, cu ajutorul lor, îi vor invada într-o zi pe 
hibernali şi pe autumnali şi vor pune mîna pe tehnologiile lor. 
Astfel vor cîştiga pe toate planurile. Deviza: „Echilibrul se află la 
jumătatea drumului între cele două extreme”. 

Estivalii trăiesc în sate mici construite în jurul unor oaze 
mari răspîndite în deşert. Foarte puţină tehnologie. Fac mulţi 
copii. Regim despotic. Toată lumea ascultă de ordinele 
Comandorului, care are drept de viaţă şi de moarte asupra 
tuturor. Punct forte: imense şepteluri de lemurieni mari 
alimentate cu cerealele printanierilor, pe care le tund şi le 
îngraşă ca să le măniînce. Cînd indicele de creştere demografică 
devine prea apăsător, Comandorul porneşte cruciade în direcţia 
continentelor vecine, ca să cucerească noi teritorii cu titlul de 
spaţiu vital. Chiar dacă uneori apar ca nişte sinucideri colective, 
aceste cruciade au permis treptat estivalilor să ajungă pe 
celelalte trei continente, unde au instituit „zone libere”, care 
foarte lent cîştigă în dimensiuni „ronţăind” celelalte teritorii. 
Cruciadele au loc în timpul perioadelor calde, căci adaptarea lor 
la caniculă îi favorizează pe estivali. 

Sacrificiul este considerat o valoare esenţială a culturii 
estivale. Toţi estivalii trebuie să fie capabili să se sacrifice 
pentru strălucirea Comandorului lor. Deviză: „Cu cit veţi suferi 
mai mult în această viaţă, cu atit veţi fi mai recompensaţi în 
Paradis”. 

În ciuda dorinţei de neutralitate a autumnalilor şi a 
printanierilor, cele patru continente sunt în permanenţă în 
conflict mai mult sau mai puţin latent. Estivalii şi hibernalii sunt 


în mod oficial în stare de război, autumnalii şi printanierii 
însărcinîndu-se să facă să încline alternativ balanţa într-o parte 
sau în cealaltă. De cele mai multe ori, condiţiile meteorologice 
decid învingătorul. 

Elipsa planetei Roşii fiind mai largă decit cea a Pămîntului, 
anotimpurile sunt mai lungi. În loc să dureze trei luni, ele se 
întind pe o durată de cincizeci de ani. De aici ani de şaptezeci şi 
trei de mii de zile, în loc de trei sute şaizeci şi cinci de zile. 

Jumătatea de secol de vară îi favorizează pe estivali şi îi 
constringe pe hibernali să rămînă sub pămînt. La fel, cei 
cincizeci de ani de toamnă îi favorizează pe autumnali, cei 
cincizeci de ani de primăvară, pe printanieri, iar cei cincizeci de 
ani de iarnă, pe hibernali. 

Cu ocazia fiecărui anotimp care îl favorizează, poporul 
respectiv încearcă să se impună odată pentru totdeauna. 
Fiecare ar dori să poată opri timpul şi să fixeze clima la perioada 
la care este adaptat. Dar timpul trece în mod inexorabil şi îi 
constringe pe deţinătorii momentani ai conducerii mondiale să 
lase locul următorilor. 

Zoz ne invită să coborim mai departe spre Roşu, ca să 
vedem capitalele celor patru continente. Cea a hibernalilor a 
fost construită la altitudine, în virful unui munte. Se zăresc 
puţine forme la sol, deoarece oamenii trăiesc retraşi în galerii 
subterane climatizate, unde circulă la lumina neoanelor. La 
femei e moda minijupelor şi a sînilor exhibaţi, totul semănînd 
mult cu hainele care prevalau pe Pămînt în epoca minoică în 
Creta. 

Modul de locomoţie al hibernalilor este un metrou care 
deserveşte toate cartierele. 

Autumnalii şi-au construit capitala pe un platou stîncos pe 
care l-au acoperit cu zgirie-nori. Străzile lor sunt blocate de 
ambuteiaje monstruoase. Aici automobilul e rege. Oamenii sunt 
foarte nervoşi. Sunt la modă hainele mulate pe corp, fabricate 
din material plastic, comod pentru mersul pe jos şi practicarea 
sporturilor în general. 

Printanierii şi-au ridicat capitala într-o vale înconjurată de 
cîmpuri cultivate cu flori mov. Casele lor sunt nişte semisfere de 
ciment. Locuitorii se înghesuie în pieţe mari unde comerțul este 
înfloritor. Fermierele poartă fuste lungi pline de buzunare, în 
care înghesuie tot ce cumpără. Există multe grădini şi multă 


circulaţie pe străzi. Modul de locomoţie al printanierilor este pe 
bază de atelaje trase de patrupede asemănătoare cu tapirii. 

Capitala estivalilor se întinde în mijlocul unei oaze. 
Numeroasele platforme ale imensului palat al Comandorului 
domină reşedinţele soțiilor sale şi ale membrilor familiei sale, 
care îi sunt de cele mai multe ori miniştri. De jur împrejur se află 
cazărmi militare ale „voluntarilor morţii”, care servesc drept 
adăpost armatei, poliţiei şi redutabilelor servicii secrete. 
Închisori suprapopulate se întind lîngă cazărmi. 

Apoi urmează oraşul propriu-zis. Clădirile sunt mai mult sau 
mai puţin dărăpănate. Cartierele periferice sunt asaltate de 
mizerie. 

- De aici, ne spune Zoz, îşi recrutează Comandorul cea mai 
mare parte a „voluntarilor morţii” pentru războaiele sale. 
Comandorul i-a convins pe cei mai săraci că mizeria lor se 
datora aroganţei hibernalilor. Astfel încît estivalii trăiesc purtind 
în suflet ura faţă de munteni. 

În capitala estivală toată lumea circulă pe jos. Bărbaţii şi 
femeile poartă uniformă militară. Asta e moda. Femeile au feţele 
„împodobite” cu motive complicate pictate direct pe piele... 

Freddy întreabă dacă există evrei pe Roşu. 

- Evrei? 

Zoz nu cunoaşte acest cuvînt. Rabinul îi explică de bine de 
rău cam cu ce ar putea să corespundă termenul. Zoz e uimit. 
Răspunde că există într-adevăr un trib nomad cu o cultură 
veche care trăieşte împrăştiat pe cele patru continente. 

- Care e numele acestui popor? 

- Relativiştii, pentru că religia lor este „relativismul”. 

Ea pretinde că adevărurile sunt multiple şi că se schimbă în 
funcţie de timp şi de spaţiu. Din punct de vedere politic, această 
credinţă îi agasează pe autohtoni. Cele patru blocuri sunt toate 
sigure că deţin adevărul unic şi îi consideră pe relativişti 
provocatori de tulburări. Astfel, toţi, cu ocazia perioadei de 
creştere, s-au dedat la persecuții faţă de ei ca să întărească 
naționalismul ambiant. Cînd relativiştii sunt persecutați, asta 
constituie totdeauna un semn prevestitor al unei confruntări 
dintre două blocuri. 

Freddy tace preocupat. Ştiu ce gîndeşte. 

- Relativiştii au suferit persecuții, zice Zoz. De mai multe ori 
am crezut că vor dispărea complet. Dar, în mod regulat, 


supraviețuitorii s-au schimbat făcînd cultura lor din ce în ce mai 
relativistă. 

Raoul are brusc o intuiţie: 

- Poate că evreii sau relativiştii sunt ca păstrăvii din 
sistemul de filtrare a apei dulci. 

- Păstrăvi? zice mirat Zoz. 

- Da. În sistemele de filtrare a apei dulci se pun păstrăvi 
pentru că sunt animalele cele mai sensibile la poluare. Cum 
apare un produs toxic, păstrăvii sunt primii peşti care mor. E un 
fel de semnal de alarmă. 

- Nu văd legătura. 

- Evreii, din cauza acelei paranoia datorată persecuțiilor din 
trecut, sunt mai sensibili. În consecinţă, ei reacţionează mai 
rapid la totalitarismele pe cale de apariţie. Apoi e un cerc vicios. 
Pentru că tiranii ştiu că evreii îi vor detecta primii, încearcă să 
se debaraseze înainte de ei. 

Marilyn Monroe intervine şi ea: 

- Raoul are dreptate. Pentru nazişti, evreii erau nişte 
stîngişti periculoşi. Pentru comunişti, erau nişte capitalişti 
aroganţi. Pentru anarhişti, erau burghezi decadenţi. Pentru 
burghezi, erau anarhişti destabilizanţi. E uimitor cum, imediat ce 
o putere centralizată şi ierarhizată se instalează, indiferent ce 
etichetă poartă, începe prin a persecuta evreii. Nabucodonosor, 
Ramses al II-lea, Nero, Isabela Catolica, Sfîntul Ludovic, tarii, 
Hitler, Stalin... În mod intuitiv, şefii totalitari ştiu că, acolo unde 
există evrei, sunt indivizi greu de îndoctrinat, căci gîndirea lor s- 
a născut în urmă cu cinci mii de ani şi e bazată nu pe cultul unui 
şef războinic carismatic, ci pe o carte de poveşti simbolice. 

Freddy ezită. Încerc să merg şi mai departe. 

- Poate că au supravieţuit tocmai pentru că sunt „păstrăvii 
detectori ai totalitarismului”. La urma urmelor, e singurul popor 
din antichitate care şi-a păstrat intactă cultura, în timp ce toate 
marile imperii - egiptean, roman, grec, hittit, mongol - care au 
încercat experienţa totalitară şi care i-au persecutat, au 
dispărut. Această cultură are un rol de jucat. 

- Aşa cum toate culturile au rolul lor. Japonezii, coreenii, 
chinezii, arabii, ţiganii, amerindienii, toţi cei care au supravieţuit 
pînă în zilele noastre au deci o funcţie precisă în marea masă a 
oamenilor. Şi trebuie să fie menţinut acest echilibru delicat între 
ele. 


Zoz este amuzat de teoriile noastre. Freddy îi cere să vadă 
templele relativiste şi mergem să vedem unul dintre aceste 
locuri ciudate. Nici statui, nici extravaganţe. Prin sobrietatea lor, 
templele relativiste te fac să te gindeşti la templele protestante. 

Zoz ne duce apoi la un teren de luptă unde armatele 
estivale luptă împotriva armatelor hibernale. La început, roboții 
hibernali sunt în cîştig dar, copleşiţi de masa de copii kamikaze 
care se aruncă în aer în mijlocul duşmanilor, roboții sunt 
decimaţi. 

- Ei, da! Deocamdată oamenii sunt încă învingători asupra 
maşinilor, ne semnalează ghidul nostru. 

Valuri de copii purtind explozibili în rucsacuri se reped 
asupra micilor făpturi hibernale, protejate de turele cu tir 
atomic. 

Acesta e viitorul războiului? 

Un înger de un roz mai luminos zboară spre Zoz, probabil 
un instructor personal, „Edmond Wells” local. 

- Hait, mentorul meu! zice îngerul de pe Roşu. 

Într-adevăr, celălalt arată destul de nemulţumit. 

- Ce faci? Clienţii tăi fac numai drăcii! Întoarce-te imediat şi 
ocupă-te de ei! 

- Dar... dar..., se bilbîie Zoz. Însoţitorii mei sunt îngeri veniţi 
din altă galaxie. Există deci un alt Paradis! Şi există viaţă 
extraroşie! Vă imaginaţi! 

Instructorul nu este deloc impresionat de asta. 

- Ceea ce tu nu ştii, Zoz, este că această informaţie nu erai 
încă autorizat s-o primeşti. Pentru tine şi semenii tăi trebuie să 
rămînă secretă şi sper că vei şti să-ţi ţii gura. 

Dacă Zoz are un înger instructor care cunoaşte existenţa 
Pămîntului, asta înseamnă că Edmond Wells, mentorul meu, 
cunoaşte probabil şi el existenţa acestei planete. 

- Nu cumva eşti un 7? întreabă Raoul. 

Îngerul instructor ne aruncă o privire mustrătoare. 

- Şi voi sunteţi foarte departe de clienţii voştri şi ar trebui să 
vă întoarceţi. 

- Clienţii noştri sunt foarte descurcăreţi, zice Raoul. 

- Hmm..., sunteţi chiar atît de siguri? Un proverb de la noi 
spune că „laptele dă în foc cînd nu te uiţi la cratiţă”. Nu am 
responsabilitatea voastră şi deci nu sunt obligat să vă dau 
sfaturi, dar nu vă pot lăsa să-l corupeţi pe Zoz. Ai înţeles, Zoz? 


Să nu-ţi vină vreodată ideea să te duci să te plimbi pe 
„Pămîntul” lor. 

Zoz lasă ochii în jos cu umilinţă, ne adresează un semn 
timid de adio şi se îndepărtează alături de instructorul său care, 
peste umăr, ne strigă: 

- Recreaţia s-a terminat! E timpul ca toată lumea să reia 
lucrul. 


162. ENCICLOPEDIE 


EXTRATERESTRU: Cel mai vechi text occidental în care sunt 
menţionaţi extratereştrii este atribuit lui Democrit, secolul al IV- 
lea î.e.n. El face aluzie la o întîlnire între exploratori pămiînteni şi 
exploratori nepămiînteni pe un alt Pămînt situat în mijlocul 
stelelor. În secolul al II-lea, Epicur notează că este logic să existe 
alte lumi similare populate de cvasioameni. Mai tîrziu, acest text 
l-a inspirat pe Lucrețiu care, în poemul său De natura rerum, 
evocă posibilitatea existenţei unor popoare nepămintene trăind 
foarte departe de Pămînt. 

Textul lui Lucrețiu nu s-a pierdut în indiferența generală. 
Aristotel şi mai tirziu Sfîntul Augustin au ţinut să afirme că 
Pămîntul este singura planetă locuită de fiinţe vii şi că nu putea 
să existe alta căci Dumnezeu a vrut astfel şi că era un cadou 
unic. 

În 1277, papa loan al XXI-lea a autorizat condamnarea la 
moarte a oricărei persoane care menţiona eventualitatea altor 
lumi locuite, şi a trebuit să se aştepte patru sute de ani pentru 
ca extratereştrii să nu mai fie un subiect tabu. Filosoful Giordano 
Bruno, de exemplu, a fost ars pe rug în anul 1600 pentru că, 
printre altele, a susţinut această teză. 

Cyrano de Bergerac a scris în 1657 Istoria comică a statelor 
şi imperiilor Lunii; Fontenelle revine asupra subiectului în 1686, 
cu Convorbiri despre pluralitatea lumilor, iar Voltaire, în 1752, 
cu Micromegas, mare călător al spaţiului venit de pe Saturn ca 
turist pe Pămînt. 

În 1898, H.G.Wells conferă extratereştrilor, în Războiul 
lumilor, aspectele unor monştri înspăimîntători cu înfăţişare de 
caracatiţe pe cricuri hidraulice. În 1900, astronomul american 
Percival Powell anunţă că a văzut reţele de canale de irigație pe 
Marte, dovadă a existenţei unei civilizaţii inteligente. De atunci 


termenul de extraterestru îşi pierde latura fantasmagorică. Va 
trebui totuşi să fie aşteptat Steven Spielberg şi al său E.T. ca să 
devină sinonimi cu nişte fiinţe acceptabile. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


163. JACQUES, 25 DE ANI 


Roşu. 

Visez că, cu nava spaţială din copilărie, călătoresc spre o 
planetă roşie. Pe această planetă trăieşte o divinitate care face 
experienţe. Fabrică lumi pe care le instalează în recipienţi 
transparenţi ca să le observe cum se maturizează. Întreţine în 
eprubete animale mici prototipuri pe care le aşază cu grijă, cu 
pensete fine, pe platbande. Cînd nu se aclimatizează, divinitatea 
încearcă să recupereze animalul ratat. Dar cînd prototipurile 
deficiente proliferează, se grăbeşte să fabrice animale de pradă 
(animale mai puternice sau mici, ca viruşii), care vor eradica 
încercările ratate. Apoi pune la punct animalul de înlocuire. În 
visul meu, divinitatea nu reuşeşte să şteargă complet erorile, şi 
adaugă specie după specie ca să încerce să pună puţină ordine 
în acest haos viu. 

M-am trezit leoarcă de sudoare, cu Ghislaine lîngă mine. 
Ghislaine e noua mea iubită. Am ales-o pe Ghislaine pentru că 
nu e complexată, că părinţii ei nu au intervenit în cuplul nostru 
şi că nu părea victima unei fragilităţi psihologice. În timpurile 
noastre, aceste calităţi sunt destul de rare ca să legitimeze 
instalarea unui cuplu. 

În realitate, asta nu e cu totul adevărat. Principalul motiv 
pentru care am ales-o pe Ghislaine e că ea m-a ales pe mine. 
Ghislaine este pediatră. E blindă, ştie să asculte şi să vorbească 
copiilor. Sunt un copil. 

Adevărul e că nu e normal ca la douăzeci şi cinci de ani să 
te mai interesezi de castele, de balauri, de prințese, de 
extratereştri şi de zei din spaţiu. 

Ghislaine pare o prinţesă din basme. E brunetă, subţirică, 
nu prea înaltă şi, la douăzeci şi patru de ani, încă se mai 
îmbracă de la raionul „fetiţe”. 


Cunoaşte noi metode pentru a-i face pe cei mai mici mai 
dezgheţaţi. In week-end militează într-o asociaţie de ajutorare a 
copiilor inadaptaţi. Asta o epuizează, dar spune că dacă nu e ea, 
nimeni n-ar face asta în locul ei. 

- Şi tu eşti un puştan neadaptat, îmi zice ea mîngiindu-mi 
părul, pe care îl am foarte des mai ales în creştetul capului. 

Imi spune că în fiecare fiinţă umană coexistă un copil, un 
adult şi un părinte. Cînd se creează un cuplu, fiecare îşi alege 
rolul faţă de celălalt. In general, unul devine părinte şi celălalt 
joacă pe copilul. Ideal ar fi totuşi ca amîndoi să se vrea adulţi şi 
să-şi vorbească de la persoană mare la persoană mare. 

Am încercat. Am eşuat. E ceva mai tare decît mine; fac pe 
copilul. Copil mă simt cel mai bine, copil găsesc cea mai mare 
deschidere de spirit. Un copil nu are certitudini şi se minunează 
de toate. In plus, îmi place să fiu „mămit”. Pe biroul meu există 
o întreagă panoplie de ajutoare la scris. De la planuri de bătălii, 
reprezentări ale feţelor eroilor mei (aleg deseori actori care 
există cu adevărat şi mă uit la trăsăturile lor pînă cînd le ghicesc 
psihologia), pînă la figurine din plastilină pe care le fac ca să 
vizualizez decoruri sau obiecte. 

- Nu-mi închipuiam că e nevoie de tot acest bazar ca să 
istoriseşti nişte simple poveşti! exclamă Ghislaine. Biroul tău 
seamănă cu un laborator. Doar nu vei susţine că foloseşti aceste 
scheme de catedrale, plastilina asta.... 

Zice că nu sunt întreg la minte şi se ridică pe virfurile 
picioarelor ca să mă sărute. 

Cu Ghislaine mă simt bine, dar cuplului nostru îi lipseşte 
totuşi dimensiunea care i-ar permite să dureze. Incepem să ne 
plictisim. După ce trece marea încîntare de a trăi cu un adult 
care se comportă ca un copil, Ghislaine îşi dă seama mai ales că 
practică o meserie dificilă şi prost plătită, comparativ cu mine. 

Copiii pe care îi îngrijeşte îi consumă mult din energie. Sunt 
deja atit de traumatizaţi de viaţă, încît nu sunt tandri cu ea. Se 
complac în atitudini de căţeluşi abandonaţi. Sunt copii bătuţi, 
copii victime ale unui incest, epileptici, astmatici... Cum ar putea 
Ghislaine să înfrunte destine atit de grele înarmată doar cu 
micul ei curaj? Şi-a fixat o misiune care îi depăşeşte forţele. 

Seara îmi povesteşte ce pacient i-a murit în braţe în acea 
zi. E profund tulburată şi nu ştiu ce să fac ca să o uşurez de o 
astfel de povară. 


- Poate ar trebui să-ţi schimbi meseria, îi spun după ce 
plinge o noapte întreagă decesul unui copilaş epileptic. 

Această frază nu-mi va fi niciodată iertată. 

- E uşor să ajuţi oameni fără să-i vezi, să-i atingi, să le 
vorbeşti direct. E uşor, confortabil, fără riscuri! 

- Doar nu vrei să stau lingă fiecare din cititorii mei gata 
pregătit să discut cu el? 

- Exact asta ar trebui să faci! Ai ales meseria asta ca să fugi 
de lume. Închis în cameră cu computerul tău... cu cine te 
întîlneşti? Cu editorul? Cu puţinii tăi prieteni? Nu asta e lumea. 
Trăieşti într-o dimensiune imaginară, un univers pueril care nu 
există, orice ca să nu creşti. Dar într-o zi lumea reală o să pună 
mîna pe tine, lumea mea, acolo unde mă zbat cu bolnavii, cu 
deprimaţii, cu agresaţii mei. Cu cărţile tale nu vei schimba cu 
nimic mizeria, foamea sau războaiele. 

- Cine ştie? Cărţile mele vehiculează idei şi aceste idei sunt 
destinate să schimbe stări de spirit şi comportamente. 

Ghislaine rînjeşte. 

- Povestioarele tale despre şobolani? Frumos rezultat! 
Oamenii vor simţi compasiune faţă de şobolani în timp ce nu au 
pentru propriii lor copii. 

Săptămîna următoare, Ghislaine mă părăseşte. Era prea 
frumos ca să dureze. Îmi pun întrebări. Meseria mea chiar e 
imorală? Ca să-mi revin, seara mă duc să văd Vulpile, genul de 
film pe care de obicei îl evit cît pot de mult. 

Aici arată în lung şi în lat tot ce o interesează pe Ghislaine: 
săraci, bolnavi, nevoiaşi care se ucid între ei. Dacă asta e 
realitatea, prefer cinematograful din capul meu. Joacă totuşi o 
actriţă americancă sublimă. Venus Sheridan, uimitor de 
naturală. Ai zice că toată viaţa fost soldat rus. Richard 
Cuninghan, vedeta masculină, nu e nici el rău. E complet 
stăpînit de rol. 

Ceea ce s-a petrecut în Cecenia este cu adevărat teribil. 
Dar ce pot să fac eu? Să adaug un nota bene pentru cititorii mei 
ruşi: „Vă rog, faceţi dragoste, nu război”? 

Cuvintele pe care Ghislaine mi le-a aruncat în faţă au 
asupra mea un efect întîrziat. Nu mai reuşesc să scriu. Sunt o 
fiinţă perversă căreia îi face plăcere să scrie poveşti bizare în 
timp ce lumea întreagă suferă. Să militez alături de „Medecins 
du Monde”? Să străbat Africa şi să vaccinez copii cu nemiluita? 


Simt apropierea unei crize. Un remediu: să mă închid în wc 
şi să trec în revistă situaţia. E rău să scrii? E rău să nu-i ajuţi pe 
toţi nevoiaşii de pe planetă? E rău să nu lupţi împotriva tiranilor 
şi exploatatorilor? 

Îmi asum responsabilitatea. Trimit un cec unei asociaţii 
caritabile şi mă apuc din nou de scris. Îmi place atît de mult să 
scriu, încît sunt în stare să plătesc ca să pot face asta liniştit. 

Mă sună editorul. 

- Ar fi bine să mai ieşi din cînd în cînd, să accepti şedinţe de 
autografe în librării, să iei cina în oraş ca să întilneşti jurnalişti... 

- E necesar? 

- Indispensabil. Ba chiar cu asta ar fi trebuit să începi. În 
plus, văzînd lume, îţi vor veni idei ca să scrii. Fă un efort. Ai 
nevoie de presă, de librari, de contacte cu alţi scriitori, de 
frecventarea saloanelor literare... A trăi ca un ermit e o 
condamnare pe termen scurt. 

Pînă acum Charbonnier a fost totdeauna un bun consilier. 
Dar de aici şi pînă la a face pe maimuța la serate mondene, cu 
cupa de şampanie în mînă, să ascult ultimele cancanuri din 
lumea profesiei noastre... 

Sunt de acord cu autografele din saloane. Nu contez pe 
asta ca să-mi relansez cariera, dar poate că în contact cu 
oamenii care sunt interesaţi de cărţile mele şi cu scriitorii voi 
înţelege mai bine de ce nu reuşesc să atrag un public mai mare 
în Franţa. 

Mona Lisa 2 se uită la mine ca şi cum mi-ar zice: „În sfîrşit, 
îţi pui nişte întrebări ca lumea”. 

Adorm singur în pat. Aşternutul e rece. 


164. IGOR, 25 DE ANI 


- Igor, am o veste grozavă pentru tine. 

Dorisem o surpriză plăcută şi cred că a venit. Închid ochii. 
Mă sărută. Lansez un balon de încercare: 

- Eşti însărcinată? 

- Nu, şi mai şi. 

Se lipeşte de mine şi zimbeşte. 

- Igor, iubitule, te-ai... vindecat. 

Descărcarea electrică îmi fulgeră şira spinării. 

- Glumeşti? 


Pun cartea lîngă mine şi privesc, cuprins de panică, 
fizionomia radioasă a doctoriţei. 

- Am aici rezultatul ultimelor tale analize. Depăşesc orice 
speranţă. Cancerul la buric are o durată de viaţă limitată. 
Vindecarea ta deschide căi noi cercetării medicale. Cred că asta 
se datorează şi îmbunătăţirii condiţiilor tale de viaţă. Da, asta 
trebuie să fie, cancerul la buric are caracteristici foarte 
psihosomatice. 

Simt că mă ard plămiînii. Mi se usucă saliva în gură. 
Genunchii se ciocnesc unul de altul. Tatiana mă strînge în braţe. 

- lubitule, eşti vindecat, eşti vindecat, eşti vindecat... e 
formidabil! Mă duc să anunţ echipa. Vom face un chef trăsnet ca 
să marcăm întoarcerea ta la viaţa normală. 

Şi pleacă dansînd. 

Cunosc eu „viaţa normală”. Nu plac femeilor. Proprietarii 
nu-mi închiriază apartamente fără plată în avans. Patronii nu vor 
să mă angajeze deoarece pentru ei toţi foştii membri ai unor 
grupuri de comando sunt nişte brute. lar în ceea ce priveşte 
pocherul, prietenul meu Piotr a pus un preţ pe capul meu în 
toate cazinourile din ţară. 

Cele mai bune lucruri din viaţa mea au fost spitalul şi 
Tatiana, şi iată că şi ele mă resping. Trebuie să ucid pe cineva şi 
să ajung la închisoare. Acolo îmi voi regăsi „viaţa normală”. Dar 
trăind cu Tatiana, am pierdut furia. M-a făcut să-mi placă 
liniştea, amabilitatea, cărţile, discuţiile însufleţite. Dacă sunt 
vindecat, n-o să mai vrea nici să-mi vorbească. Îşi va găsi alt 
pacient cu o boală şi mai inedită decît a mea. Un ftizic la ureche 
sau un handicapat la nări. Mă va goni. 

De citva timp, îmi împuie capul despre un tip purtător al 
unui microb necunoscut. Cu siguranţă că se culcă deja cu el. 

Îmi dau tare cu pumnii în burtă, dar ştiu că blestematul ăsta 
de cancer face ce vrea el. A apărut în corpul meu ca un hoţ şi 
tocmai cînd îl acceptam, îl apreciam, îl revendicam, a şters-o 
aşa cum a venit. 

Sunt vindecat, ce catastrofă! N-aş putea să schimb 
vindecarea mea cu altul care ar putea să profite mai bine de ea? 
Hei! Îngerul meu, dacă mă auzi, nu vreau să mă vindec. Vreau 
să mă îmbolnăvesc din nou. Asta e rugămintea mea. 


Cad în genunchi pe pardoseală şi aştept. Simţeam cînd 
îngerul meu mă asculta. Simt că nu mă mai ascultă. Nici Sfîntul 
Igor nu se mai interesează de mine acum cînd m-am vindecat. 

Totul se prăbuşeşte. 

Am suportat totul, dar această „vindecare” e prea mult. E 
picătura care revarsă paharul. 

O aud pe culoar pe Tatiana care anunţă vestea cea bună 
întregului personal spitalicesc. 

- Igor e vindecat, Igor e vindecat! cîntă ea cît o ţine gura, 
inconştienta. 

- Te rog, îngerul meu, dă-mi o metastază! M-ai ajutat în 
lucrurile mărunte, dacă mă părăseşti la cele mari, eşti un înger 
iresponsabil. 

Fereastra e deschisă. Mă aplec. Spitalul e sus. O cădere de 
la etajul cincizeci şi patru ar merge. 

Să acţionez fără să mă gîndesc. Mai ales fără să mă 
gîndesc, altfel nu voi avea curaj. Sar. Cad ca o piatră. 

Zăresc dedesubt, prin ferestre, oameni care îşi văd de 
treburile lor. Unii mă văd şi se miră în gura mare. 

„Fii rapid sau eşti mort”! În cazul ăsta sunt foarte rapid şi în 
curînd voi fi foarte mort. Pămîntul se apropie în mare viteză. 
Poate că am făcut o gafă. Poate că ar fi trebuit totuşi să mă 
gîndesc puţin. 

Pămîntul e cam la zece metri de mine. Închid ochii. Abia 
dacă am timp să simt mica secundă neplăcută în care toate 
oasele mele se rup de asfalt. Din solid devin lichid. De data asta 
n-au cum să mă mai recupereze. Mă doare foarte tare o 
secundă care pare să dureze o oră şi apoi totul se opreşte. Simt 
cum mă părăseşte viaţa. 


165 VENUS, 25 DE ANI 


Am divorţat de Richard. Şi ies cu avocatul meu, Murray 
Benett, celebrul as al baroului. Într-o săptămînă, se instalează în 
viaţa mea, în inima mea, în corpul meu, în mobilele şi în 
contractul meu. 

Cu el, viaţa de cuplu se transformă într-un contract 
permanent. Spune că viaţa în doi, fie că e vorba de concubinaj 
sau de căsătorie, ar trebui să fie guvernată de un fel de 
contract, ca în cazul închirierii apartamentelor. La scadenţă, 


adică la fiecare trei ani, dacă partenerii nu sunt satisfăcuţi, se 
reexaminează clauzele şi se denunţă contractul, iar dacă sunt 
satisfăcuţi, îl prelungesc pentru alţi trei ani, prin „înţelegere 
tacită”. 

În această privinţă, Murray vorbeşte la infinit. Căsătoria 
clasică, pretinde el, e stupidă. E un contract pe viaţă pe care îl 
semnează protagoniştii, atît sunt de orbiţi de sentimente şi de 
teama de singurătate. Dacă soţii îl ratifică la douăzeci de ani, va 
rămîne valabil în jur de şaptezeci de ani, fără a fi susceptibil de 
cea mai mică modificare. Or societatea, moravurile, oamenii 
evoluează şi vine neapărat un moment în care contractul devine 
caduc. 

lau în ris toată această pălăvrăgeală juridică. Tot ce ştiu e 
că lui Murray îi place la nebunie să facă dragoste în poziţii 
aiuristice. Cu el descopăr unele pe care nu le menţionează nici 
Kama-sutra. Mă asaltează în locuri complet nepotrivite, unde 
riscăm să fim surprinşi de primul trecător. Pericolul este un 
afrodisiac. 

Cînd luăm cina cu „banda” lui, formată în principal din 
fostele sale iubite, simt că mă urăsc pentru că ocup locul rîvnit 
de ultima amantă. Cînd vorbeşte, Murray distrează pe toată 
lumea. 

- Ca toţi avocaţii, nu-mi place să am clienţi nevinovaţi. Dacă 
cîştigi pentru un nevinovat, consideră asta normal. lar dacă 
pierzi, te urăşte. Cu un vinovat însă, dacă pierzi, consideră că nu 
se putea altfel, iar dacă cîştigi, îţi pupă picioarele! 

Toată lumea se strimbă de rîs. Numai eu nu. 

De la început, eu şi Murray ne-am stabilit fiecare teritoriul 
în apartament. Aici e camera mea. Acolo e biroul meu. Acolo îmi 
pun periuţa de dinţi şi dincolo o pui pe a ta. În dulapuri, tot ce 
este la îndemîna ochilor este ocupat de jachetele, puloverele şi 
cămâăşile lui. Lucrurile mele sunt sus de tot sau jos. Ar fi trebuit 
să mă feresc de la început de acest gen de detalii. 

Dintre toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut, Murray este 
primul atît de puternic ataşat de noţiunea de teritoriu. 

Face orice ca să şi-l extindă. 

Cine ţine telecomanda şi alege programul la televizor? 

Cine ocupă primul dimineaţa toaleta şi sala de baie? 

Cine citeşte acolo ziarul fără să-i pese că celălalt aşteaptă? 

Cine răspunde cînd sună telefonul? 


Cine scoate gunoiul? 

Ce părinţi primim duminica? 

Deoarece pot să fug şi să mă refugiez în permanenţă în 
meseria mea de actriţă, particip prea puţin la această gherilă 
zilnică. 

Ar fi trebuit totuşi să rămîn vigilentă. Ar fi trebuit să 
reacţionez imediat cînd a început să-mi smulgă toată plapuma 
pe cînd dormea, rămînînd să tremur de frig. 

Dragostea nu scuză totul. Nici unul dintre foştii mei 
admiratori nu m-ar fi putut imagina atit de suplă şi de docilă. 
Salonul, bucătăria şi vestibulul fuseseră declarate teritorii 
neutre. În numele bunului gust, Murray a luat imediat din antreu 
toate bibelourile care îmi plăceau, ca să le înlocuiască cu 
fotografii din vacanțe cu fostele lui amante. Nici un fel de hrană 
normală nu poate fi găsită în frigiderul invadat de alimentele lui 
preferate: nişte feluri de mîncare ciudate, cumpărate gata 
pregătite de la farmacie pentru calităţile lor de slăbire. 

În salon tronează un fotoliu enorm în care e interzis să se 
aşeze altcineva în afară de el. 

Deoarece, din lene, refuz să lupt, mă trezesc cu teritoriul 
redus la o porţiune neverosimilă. Sătulă de înfruntare, îi las lui 
Murray aproape toată jumătatea mea de apartament şi mă 
culcuşesc în micul meu birou, de unde mi-a cerut să scot 
broasca ca să nu pot să mă încui înăuntru. 

Sunt înfrîntă. Totuşi, pentru că Murray negociază în mod 
abil cu producătorii drepturile mele la fiecare film, nu consider 
că pierd pe toată linia. A trebuit să se amestece în aranjarea şi 
rezugrăvirea ultimului meu refugiu, biroul, ca să-i anunţ intenţia 
de a nu mai prelungi contractul cu el. 

Murray mă ia de sus. 

- Fără mine eşti terminată. Societatea noastră a devenit atit 
de juridică încît producătorii te vor înghiţi de vie. 

Imi asum acest risc. Neavînd deloc intenţia să ader la clubul 
său de sex, îl rog, în plus, să nu mai încerce să ne vedem. Asta îl 
înfurie. Spune că numai lui îi datorez reuşita mea. „Fără mine n- 
ai fi devenit niciodată o actriţă inspirată”. In consecinţă, cere 
jumătate din tot ce am cîştigat în timpul vieţii noastre comune. 
Consimt fără discuţii. Adevărul e că mi-a făcut viaţa atit de 
dificilă şi că m-am simţit atît de strimtorată pe propriul meu 
teritoriu încît, în acest an, am acceptat cît mai multe roluri 


posibile, sporindu-mi foarte mult veniturile. Migrenele au 
revenit. Îl implor pe agentul meu, Billy Watts să găsească o 
soluţie. 

- Nu sunt decit două, zice el. Prima, cea mai clasică, este să 
te duci la Paris, la profesorul Jean-Benoit Dupuis, specialistul 
francez în migrenă şi spasmofilie. A doua constă în a consulta 
noul meu medium. 

- Nu mai eşti cu Ludivina? 

- După succesul consultaţiilor sale individuale, a creat un 
grup de reflecţie şi, avînd mult succes, a continuat din nefericire 
prin înfiinţarea unei secte. PAC, „Paznicii Adevăratei Credinţe”. 
Nu sunt răi, dar se adună în costum, cotizaţiile sunt mari, iar cei 
care vor să părăsească secta sunt „excomunicaţi”. Asta a fost 
de ajuns ca să nu-mi mai placă. Acum cer să fie recunoscuţi ca 
religie. 

- Şi cine e noul tău medium? 

- Ulise Papadopulos. E un fost călugăr ermit. Se pare că i s- 
au întîmplat nişte lucruri extraordinare. De atunci are acest dar. 
Conversează direct cu îngerii. Te va ajuta să intri în contact cu 
îngerul tău păzitor, care îţi va explica de ce te doare tot timpul 
capul. 

- Crezi că poţi conversa direct cu îngerul tău păzitor fără să- 
l... cum să zic? Să-l deranjezi în munca lui de înger? 


166. ENCICLOPEDIE 


RESPIRAȚIE: Femeile şi bărbaţii nu percep lumea în acelaşi 
fel. Pentru cei mai mulţi bărbaţi, evenimentele evoluează în mod 
linear. Femeile însă, pot să conceapă lumea în forma ei 
ondulatorie. Probabil pentru că au toate lunar dovada că tot ce 
se construieşte se poate dărima şi reconstrui apoi din nou, ele 
percep universul ca o pulsare permanentă. În corpul lor este 
înscris în mod inconştient acest secret fundamental: tot ce 
creşte sfirşeşte prin a scade, tot ce urcă sfirşeşte prin a cobori. 
Totul „respiră” şi nu trebuie să ne fie teamă ca expiraţia să 
succeadă inspiraţiei. Lucrul cel mai rău ar fi să vrem să reținem 
respiraţia sau să o blocăm. Ar însemna sufocarea sigură. 

Recentele descoperiri din domeniul astronomiei arată că 
universul nostru provenit din big-bang şi pe care totdeauna l-am 
perceput ca pe un univers în expansiune permanentă ar putea 


el însuşi să se concentreze pînă la un big-crunch, un fel de 
concentrare maximă a materiei, care să ducă poate din nou la... 
al doilea big-bang. In acest caz chiar şi universul ar „respira”. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


167. ÎNTOARCEREA 


Ne întoarcem spre Paradis. Distanţele între cele două 
galaxii sunt atît de incomensurabile încît nu cred că vom mai 
reveni curînd să-l vedem pe Zoz. Zburăm repede şi totuşi avem 
impresia că înaintăm ca nişte melci. 

În timp ce zburăm, medităm la implicaţiile descoperirii 
noastre. Am explorat o a doua planetă locuită de oameni, dar 
probabil că mai există multe altele. Doar în aglomerarea de 
galaxii care o cuprind pe a noastră şi pe a lui Zoz, ştiu că există 
326 782. Chiar dacă nu toate au un paradis în centru şi numai 
10% au unul şi deci o planetă locuită de umanoizi, mai rămîn 
încă 32 000 de planete populate cu fiinţe cu care am putea 
discuta. 

Ne căutam divinităţile, căutam de unde venea Nathalie Kim 
şi am găsit altceva care nu răspunde la nici una din aceste două 
întrebări. Acum mai rămîne să ştim dacă stelele tranzitează de 
la un paradis la altul. Şi dacă da, de ce? 

Orizontul nostru geografic şi spiritual se lărgeşte. Mă 
temeam ca nu cumva viaţa mea de înger să fie monotonă, şi a 
devenit tonică. Mă gîndesc şi responsabilităţile îmi vin în minte. 

Măcar să nu se fi întîmplat nimic catastrofal clienţilor mei! 


168. IGOR, 25 DE ANI 


După sinuciderea mea, sunt mort şi ies din corp. Sus era 
acea lumină faimoasă pe care o cunoşteam deja, dar nu m-am 
ridicat spre ea. Ceva protesta în mine: „Trebuie să rămii aici 
pentru că îţi va fi făcută dreptate. Numai atunci vei putea urca”. 

Acum sunt un suflet rătăcitor. M-am transformat într-o 
entitate imaterială. Sunt transparent şi impalpabil. La început nu 
prea ştiu ce să fac. Am rămas deci lingă rămăşiţele mele 
pămiînteşti şi am aşteptat. A venit o ambulanţă. Un brancardier 


şi-a aruncat o privire la cadavrul meu strivit şi s-a întors ca să 
vomite. 

Au venit şi alte persoane în uniformă albă şi mi-au pus 
vechiul corp într-un sac de plastic, după ce mi-au căutat toate 
rămăşiţele pe şosea. M-au dus la morgă. Tatiana părea foarte 
îndurerată de dispariţia mea, dar asta nu a împiedicat-o să 
practice o autopsie şi să-mi pună afurisitul meu de buric într-un 
flacon de formol, ca să-l arate la toată lumea. 

lată, sunt o fantomă. Pentru că nu mai mi-e teamă de 
moarte, observ mai atent oamenii şi lucrurile. Altădată, teama 
de moarte era întipărită în mine ca un zgomot de fond 
permanent, care mă împiedica să fiu cu adevărat liniştit. Acum 
nu mai am asta, dar trăiesc cu regrete. 

M-am sinucis. Am greşit. Mulţi oameni se pling că îi doare 
corpul. Nu ştiu cît sunt de norocoşi. Ei cel puţin au un corp. 
Oamenii ar trebui să ştie că fiecare din bubele lor reprezintă o 
dovadă că au un corp. În timp ce noi, sufletele rătăcitoare, nu 
mai simţim nimic. 

Ah, dacă aş găsi un corp, aş fi încîntat de cea mai mică 
cicatrice. L-aş deschide din cînd în cînd ca să mă conving că are 
sînge în el şi că rana mă doare. Cît aş da ca să simt măcar un 
mic ulcer la stomac, sau măcar o aftă, sau mîncărimea unei 
înţepături de tînțar! 

Ce gafă am făcut sinucigîndu-mă! Pentru cîteva minute de 
exasperare, am devenit un suflet rătăcitor pentru secole şi 
secole. 

La început am încercat să nu-mi iau noua soartă chiar aşa 
în serios. E plăcut să zbori şi să treci prin ziduri. Pot să intru 
peste tot. Pot să mă fac fantomă în Scoţia şi să agit cearceafuri 
ca să sperii turiştii. Pot să fiu spiritul Pădurii ca să le fiu pe plac 
şamanilor din Siberia. Pot să mă strecor la şedinţele de spiritism 
şi să fac să se mişte mesele. Pot să intru în biserici şi să fac 
miracole. Am exersat la Lourdes, ca să mă conving de puterea 
mea de suflet rătăcitor asupra materiei. 

Starea de suflet rătăcitor mai are şi alte avantaje. Asist 
gratuit la concerte şi chiar din primele locuri. Mă fofilez în 
mijlocul unor bătălii decisive. Ba chiar în mijlocul unei ciuperci 
atomice, şi n-am de ce să mă tem. 

M-am distrat coborînd în adîncul vulcanilor şi în abisuri. O 
vreme e bine, pe urmă ţi se face lehamite. M-am strecurat în 


sala de baie a celor mai frumoase femei. Mare chestie cînd nu 
mai ai hormoni! M-am distrat cincisprezece zile. Atit. 
Cincisprezece zile sunt de ajuns pentru toate copilăriile pe care 
ai dorit să le faci, în copilărie, după ce-ai văzut Omul invizibil. 

Cincisprezece zile. Apoi mi-am înţeles toată mizeria stării 
mele. Dai tot timpul peste alte suflete rătăcitoare. Sufletele 
sinucigaşilor sunt în general pline de amărăciune, acre, 
deprimate, geloase, arţăgoase. Suferă şi regretă alegerea 
făcută. Ne întîlnim în cimitire, pivnițe, biserici, catedrale, 
monumente ale morţilor şi, în mod general, toate locurile pe 
care le considerăm „distractive”. 

Vorbim despre vieţile noastre trecute. Am întîlnit asasinați 
care dau tircoale ca să-şi agaseze călăii, oameni trădaţi, umiliţi, 
care rătăcesc ca să se răzbune, nevinovaţi condamnaţi pe 
nedrept care bintuie nopţile judecătorilor lor, pe scurt, o 
mulţime de fiinţe în suferinţă, care au motivele lor să nu 
părăsească omenirea. Cei mai mulţi din trupa noastră sunt 
totuşi sinucigaşii. 

Toţi suntem însetaţi de dreptate, de revanşă, de răzbunare. 
Ne caracterizează mai mult dorinţa de a dăuna celor care ne-au 
făcut rău decit să urcăm în Paradis. Suntem nişte războinici. Or, 
un războinic găseşte mai util să facă rău duşmanilor săi decit să- 
şi facă bine lui însuşi sau celor pe care îi iubeşte. 

Acum, singura noastră şansă de a ne întoarce la materie 
este de a fura un corp. Ideal e să intri într-un corp pe moment 
lipsit de sufletul său. E greu, dar e posibil. La cluburile de 
meditaţie transcedentală există totdeauna începători care 
decolează greşit şi îşi întind prea mult cordonul argintiu. Dacă 
pocneşte, e de ajuns să intri în ei. Problema e că totdeauna 
suntem sute de suflete rătăcitoare care împresoară aceste 
cluburi şi că trebuie să dai bine din coate imediat ce se 
eliberează un corp. Altă cohortă de corpuri abandonate: 
drogaţii. Drogaţii sunt ca pîinea caldă pentru noi. les din corpul 
lor oricînd, oricum, fără cea mai mică disciplină, fără nici un 
ritual, fără nici un însoțitor care să-i protejeze. Ceva a-ntiia! E de 
ajuns să intri. 

Singura problemă e că, după ce ajungi în corpurile 
drogaţilor, nu te simţi foarte bine. Simţi imediat că ai nevoie de 
drog şi, în consecinţă, ieşi şi eşti imediat înlocuit de o altă 
fantomă. 


Mai sunt cei accidentaţi de maşină. Suntem ca nişte vulturi. 

Uneori, un suflet rătăcit intră într-un corp de accidentat şi 
moare cîteva minute mai tîrziu la spital. Ghinion! 

Deci, trebuie să dai peste un corp în stare bună, gol, 
deoarece e temporar părăsit de proprietarul său sănătos. Nu e 
uşor. 

In aşteptare, nu ai altceva de făcut decit să rătăceşti. Ca să 
uit puţin de trista mea condiţie, fac o vizită mediumilor care ne 
percep vocea. Incep cu Ulise Papadopulos... şi, ce văd? Venus. 
Venus Sheridan. Idolul tinereţii mele. Vrea, prin intermediul 
grecului, să stea de vorbă cu îngerul ei păzitor. Grozav. Sosesc. 


169. JACQUES, 25 DE ANI 


Cedind la presiunile editorului meu, mă duc la Salonul Cărţii 
de la Paris pentru o şedinţă de autografe. Salonul Cărţii de la 
Paris a devenit o tradiţie, o mare sărbătoare anuală unde se 
întîlnesc autorii între ei şi cu cititorii lor. 

Pe alei se înghesuie o adevărată mulţime, dar pentru mine 
clienţii sunt rari. Mă uit în tavan şi am impresia că pierd un timp 
preţios în care aş fi putut lucra la viitoarea mea lucrare. 

De la Şobolanii am mai scris şi alte cărţi. Una despre 
Paradis, una despre o călătorie în centrul Pămîntului, una despre 
nişte oameni care ştiu să folosească aptitudinile necunoscute 
ale creierului. Nici una nu a avut succes în Franţa. Dar editorul 
meu nu şi-a pierdut încrederea căci, în Rusia, publicul meu mă 
poartă în triumf. 

Aştept. Se apropie cîţiva copii şi unul dintre ei mă întreabă 
dacă sunt celebru. Răspund că nu, dar puştiul îmi întinde totuşi 
o hîrtie ca să semnez pe ea. 

- El nu e cunoscut, dar nu se ştie niciodată, ar putea să 
devină într-o zi, îi explică el vecinului. 

Mai mulţi gură cască mă iau drept librar de la stand şi îmi 
cer cărţile altor autori. O doamnă mă întreabă unde este toaleta. 
O organizatoare îl instalează pe Auguste Merignac. Avem 
aceeaşi vîrstă, dar nu şi aceeaşi prestanţă. Haină de tweed, 
fular de mătase... Merignac e mai impozant decit la televizor. 
Imediat se formează o mică aglomeraţie şi tipul începe să dea 
autografe. 


Pîndesc cu disperare un cititor al meu, aşa cum un pescar 
aşteaptă ca un peşte să muşte din cîrligul în care a uitat să 
agaţe momeala, în timp ce vecinul său scoate peşte după peşte. 

Lumea se înghesuie în jurul lui Mérignac care, ca să nu 
piardă timpul cu răspunsul la saluturi, îşi pune casca unui 
minicasetofon şi semnează mecanic paginile de gardă fără cea 
mai mică dedicație. 

Ca din întîmplare, cea mai mare parte a publicului său este 
format din fete tinere. Unele pun discret pe masă cartea de 
vizită cu numărul de telefon. Acestora catadicseşte să le arunce 
o privire ca să vadă dacă merită. 

Brusc, cuprins parcă de o oboseală a miinii, face semn 
organizatoarei că azi se opreşte aici. Impinge înapoi scaunul, se 
ridică însoţit de murmurele decepţionate ale celor care au 
aşteptat zadarnic şi, spre marea mea surprindere, se îndreaptă 
spre mine. 

- Facem cîțiva paşi ca să discutăm puţin? Mai de mult 
voiam să discut cu tine, Jacques. 

Auguste Merignac mă tutuieşte! 

- Mai întîi trebuie să-ţi spun mulţumesc, şi pe urmă îmi vei 
spune tu mie mulţumesc. 

- Pentru ce? zic însoţindu-l. 

- Pentru că ţi-am şterpelit ideea principală a cărţii tale 
despre Paradis ca să fac din ea viitorul meu roman. Am 
împrumutat deja de la tine toată structura Şobolanilor ca să 
scriu Fericirea mea. 

- Ce, Fericirea mea este un plagiat al cărţii mele Şobolanii? 

- Se poate spune şi aşa. Am transmis intriga ta „şobolană” 
în lumea oamenilor. Titlul tău nu făcea două parale; cuvintul 
„şobolan” face toată lumea să fugă, în timp ce la mine e vorba 
de „fericire”. Cartea ta mai suferea şi de o copertă proastă, dar 
asta e greşeala editorului. Ar trebui să vii la al meu. Te-ar vinde 
mai bine. 

- Îndrăzneşti să-mi mărturiseşti fără ruşine că-mi furi ideile! 

- Furi, furi... Le-am reluat şi am îmbunătăţit stilul. La tine 
totul e prea concentrat. Sunt atit de multe idei, încît publicul nu 
poate să le urmărească. 

Mă apăr: 

- Încerc să fiu mai simplu şi cît mai discret posibil. 

Mérignac zimbeşte. 


- Moda literară actuală nu merge în acest sens. Am adus 
deci la moda zilei un roman care nu era pentru vremea 
respectivă. Ar trebui să consideri împrumuturile mele ca un 
omagiu, nu ca un furt... 

- Păi... păi... 

Tînărul iubit de fete se uită la mine cu compătimire. 

- Nu te superi că te tutuiesc? mă întreabă el tardiv. Poate îţi 
închipui că gloria mea ar fi trebuit să-ţi aparţină. N-ai reuşit 
pentru că nu erai destinat să reuşeşti. Chiar dacă ai fi scris 
Fericirea mea cuvint cu cuvint, tot n-ai fi obţinut un succes mai 
mare, pentru că tu eşti tu, iar eu sunt eu.. 

Mă prinde de cot. ` 

- Succesul tău, aşa confidenţial cum e el, deranjează. li 
enervezi pe oamenii de ştiinţă pentru că vorbeşti de ştiinţă fără 
să fii specialist. Îi enervezi pe credincioşi pentru că vorbeşti de 
spiritualitate fără să aparţii nici unei mişcări spirituale. In sfîrşit, 
îi enervezi pe literați pentru că nu ştiu în ce categorie să te 
pună. Şi asta scade vînzările. 

Mérignac se opreşte ca să se uite mai bine la mine. 

- Acum cînd te am în faţă, sunt convins că totdeauna i-ai 
enervat pe toţi. Profesorii la şcoală, colegii şi chiar familia... Ştii 
tu de ce enervezi în halul ăsta? Pentru că se simte că vrei să se 
schimbe lucrurile. 

Vreau să vorbesc, să mă apăr, dar nu reuşesc. Cum e 
posibil că această fiinţă, pe care totdeauna am considerat-o 
lipsită de interes, a reuşit să mă înţeleagă atit de bine? 

- Jacques, ideile tale sunt originale. Aşa că acceptă să fie 
reluate de cineva care dispune de puterea de a le face să 
trăiască pe lîngă marele public. 

Mă sufoc. 

- Crezi că nu voi reuşi niciodată? 

Scutură din cap. 

- E mult mai complicat. Ai putea să cunoşti gloria, dar cu 
titlu postum. Peste o sută, două sute de ani, şi pot să-ţi promit 
că aşa va fi. Un jurnalist oarecare, doritor să-şi dovedească 
originalitatea, va da din întîmplare peste una din cărţile tale şi 
va zice: „la te uită, de ce să nu-l aduc la modă pe Jacques 
Nemrod, scriitor ignorat în vremea lui?” 

Mérignac schiţează un zîmbet deloc răutăcios, ca şi cum i- 
ar fi părut în mod sincer rău pentru mine, apoi continuă: 


- În realitate, ar trebui să fiu gelos. Eu voi cădea în uitare. 
Nu crezi că toate aceste explicaţii merită un mic „mersi” pentru 
osteneala mea? 

Bîlbiîi, spre marea mea uimire, un mic „mersi”. Seara adorm 
mai relaxat. Avem multe de învăţat de la adversarii noştri. 


170. ENCICLOPEDIE 


RENUNŢAREA: Renunţarea emană din una dintre cele trei 
căi de înţelepciune preconizate de Dan Millman: umorul, 
paradoxul şi schimbarea. Conceptul dublează noţiunea de 
paradox. Atunci cînd nu mai doreşti un lucru acesta poate să se 
întîmple. Renunţarea este şi repaosul îngerului. Nemaifiind 
solicitat, poate în sfîrşit să lucreze liniştit. 

Nu se va lăuda niciodată îndeajuns arta renunţării. 

Nu există nimic indispensabil. Nu s-a văzut niciodată un om 
devenind fericit pentru că obținea brusc munca, banii şi 
dragostea pe care le rivnea. Adevăratele mari bucurii sunt 
evenimente neaşteptate care transcend cu mult dorinţele 
interesate. Ne comportăm ca nişte Moşi Crăciuni permanenţi. 
Cei care cer un trenuleţ electric primesc un trenuleţ electric. Dar 
cei care nu cer nimic pot să primească ceva şi mai şi. Renunţaţi 
de a mai cere întruna şi abia atunci veţi putea să fiţi satisfăcuţi. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


171. ÎNTOARCEREA ÎN PARADIS 


Întoarcerea mi se pare că durează ani în şir. Încep să-mi fac 
multe griji pentru sferele mele. Ce au mai putut inventa Venus, 
Igor şi Jacques? Nu îndrăznesc să-mi imaginez. Mă deplasez în 
cosmos în direcţia Căii Lactee. Pare atît de departe! 


172. VENUS, 25 DE ANI 


Să stau de vorbă cu îngerul meu păzitor. În viaţa mea nu 
mi-am dorit ceva mai grozav. În acest apartament din New York, 
în stil baroc, peste tot sunt îngeri: înger desenat pe uşă, 
statuete de îngeri în antreu, îngeri pictaţi pe pereţi şi pe tavane. 


Pe pînzele tablourilor, îngerii se luptă cu balaurii şi sfinţii sunt 
supuşi supliciului în arene romane. 

Şedinţa costă o mie de dolari bani gheaţă, dar Billy Watts 
mi-a garantat că acest Papadopulos este cel mai bun medium 
din lume. Un înger, Sfîntul Edmond, i-a apărut într-o zi ca să-i 
dicteze o carte. După spusele agentului meu, ar fi vorba de un 
dicţionar ciudat pe care copistul nu poate şi nici nu vrea să-l 
dezvăluie. 

Mai tîrziu au mai venit nişte îngeri, ca să dea o luptă cu 
nişte demoni. A existat chiar şi un dialog privilegiat cu îngerul 
Raoul. Dar, după ce a petrecut ani mulţi notînd mesajele 
Sfîntului Edmond, iar Sfîntul Raoul încăpăţinîndu-se să nu mai 
apară, Ulise Papadopulos a luat hotărîrea să-şi părăsească 
pustnicia şi să se întoarcă printre oameni, ca să-i ajute să 
înţeleagă lumea de sus, punîndu-i în contact cu îngerii lor 
păzitori. 

Papadopulos este un autor celebru. A publicat cărţi: 

Totul despre prietenii noştri îngerii, Îngerii sunt printre noi 
sau Vorbiţi îngerului vostru, fără timiditate. Best-seller-ul său a 
fost Eu şi Sfintul Raoul. Răsfoiesc aceste lucrări în sala de 
aşteptare. Într-o vitrină, într-o parte, se află la dispoziţia 
clienţilor tricouri cu Sfîntul Raoul, aşa cum i-a apărut lui. Mai 
sunt şi postere cu Sfîntul Raoul doborînd entităţile malefice din 
Peru. Sfintul Raoul pare să fie specialitatea locală. 

- Puteţi intra, doamnă Sheridan, spune recepţionera. 

Intru într-un salon cu pereţii pictaţi cu îngeri, probabil ca să 
evoce Paradisul. In centru tronează o masă grea. Acolo se află 
vreo zece femei şi un singur bărbat, presupun că e magul 
Papadopulos. Poartă un veşmiînt lung şi alb şi are acelaşi aer 
inspirat. 

Femeile sunt în majoritate viîrstnice şi pline de bijuterii. 
Probabil că nu au nici o ocupaţie şi îşi ocupă zilele conversînd cu 
îngerii. Îmi vine să o iau la sănătoasa, dar am plătit şi 
curiozitatea e mare. Mă instalez pe un loc liber şi magul 
Papadopulos, fost călugăr, se lansează în incantaţii în latină din 
care se detaşează cuvintele mysterium, aeternam şi doloris. 

Apoi ne cere să ne luăm de mînă ca să formăm un lanţ de 
rugăciune şi începe: 


- O, Sfinte Raoul, Tu care eşti totdeauna gata să mă asculţi, 
coboară şi, în numele dragostei pe care mi-o porţi, uşurează 
durerile acestor prieteni muritori. 

Îşi continuă ritualul şi închide ochii mormăind o rugăciune 
în care „Sfintul Raoul” se repetă frecvent, apoi anunţă că 
şedinţa poate să înceapă. 

O femeie înaltă şi osoasă, îmbrăcată după ultima modă, ia 
cuvîntul prima. Întreabă dacă trebuie să cumpere un nou 
magazin ca să-şi completeze gama de haine. Gura lui 
Papadopulos tremură uşor de citeva ori şi spune că da, trebuie 
să-l cumpere, căci astfel va deveni şi mai bogată. Nu sunt prea 
impresionată. Este evident că oamenii bogaţi se îmbogăţesc şi 
mai mult şi că a le prezice succes nu înseamnă a risca prea 
mult. Dacă e destul să anunţi asta ca să cîştigi o mie de dolari, 
parcă aş vrea să practic şi eu meseria asta din cînd în cînd. In 
plus, ca actriţă cu experienţă, cu siguranţă că voi şti să fac mai 
bine pe mediumul decit acest tip bărbos. 


173. IGOR, FANTOMĂ 


E chiar Venus Sheridan în carne şi oase. Ce noroc că 
obiceiurile astea sunt atît de la modă! Se pare că 80% din 
omenire practică cu regularitate  „clarvăzătorii”: astrologi, 
ghicitori în cărţi, vrăjitori, preoţi, ghicitori de tot felul, mediumi 
etc. Probabil din cauza îngrijorării faţă de viitor şi a complexităţii 
lumii. Nouă, sufletele rătăcitoare, asta ne oferă un mijloc de a 
acţiona asupra materiei vii. Voi putea să mă adresez direct 
fostului meu idol fără să fiu handicapat de bariera limbii. 

Dar încă nu e rîndul ei. O bătrînă îl întreabă pe Papadopulos 
dacă trebuie să vîndă reşedinţa familială iubită atit de mult de 
soţul ei, care a pierit călcat de un şofer beat. _ 

Mmm... Venus nu pare convinsă de elucubraţiile magului. li 
voi stîrni interesul. Dau fuga în căutarea defunctului evocat 
care, din fericire, a rămas acolo, să-şi bîntuie asasinul, şi îi 
transmit întrebarea văduvei. 

- Nu, zice el, nu trebuie să vîndă, pentru că am ascuns o 
mare sumă de bani în pivniţă, în spatele falsei comode Ludovic 
al XV-lea. E destul să tragă într-o parte şi să caute în statuia 
hipopotamului. 


Mă întorc în mare viteză şi transmit informaţia mediumului. 
Toată lumea se minunează de precizia răspunsului. Doamna 
respectivă se bilbiie de emoție şi recunoaşte că, într-adevăr, are 
în pivniţă o comodă Ludovic al XV-lea şi o statuetă de 
hipopotam. Cum a ghicit Papadopulos? 

Venus rămîne totuşi sceptică. Îşi imaginează că această 
doamnă e complicea magului. Cu atît mai bine, şocul va fi şi mai 
mare. 

Acum ia cuvîntul Venus. Întreabă ce să facă pentru a scăpa 
de veşnicele ei migrene. Trec rapid prin capul ei ca să-i evaluez 
cazul. Fratele... o bîntuie din interior! 

Cineva trebuie să-i vorbească de fratele ei. Repede, o 
discuţie cu nişte suflete rătăcitoare mai specializate decit mine 
în aceste probleme! Un tip care s-a împuşcat îmi indică numele 
unui practician care a suferit foarte mult timp înainte de a 
descoperi secretul unui frate geamăn. Il cheamă Raymond 
Lewis. Mă întorc fuguţa în salonul lui Papadopulos şi îi dictez 
textul. 

- Venus, există... un om capabil să-ţi explice totul, să te 
îngrijească şi să te vindece. A... a avut aceeaşi problemă ca a 
ta... şi a rezolvat-o. Îl cheamă... Lewis. 

Venus se strimbă. 

- Există milioane de Lewis. 

- Acest Lewis este... medic mamoş. 

- Medici mamoşi cu numele de Lewis sunt probabil o 
mulţime, răspunde agasată Venus. Lewis şi mai cum? 

- Stai... R... R... Ramon Lewis. 

Ăsta e norocul meu. Am dat peste un medium tare de 
urechi. Aproape că răcnesc: 

- Nu Ramon, nu Ramon. Raymond, Raymond! 

- Nu Ramon, nu Ramon... Edmond, corectează Papadopulos. 

Nu se poate! E surd de tot! 

- Raymond. Nu e un prenume curent, dar ăsta e. 

Papadopulos închide ochii şi se concentrează: 

- R... R.. Raymond. Nu e un prenume curent, dar asta e. 

- Da, şi? zice Venus din ce în ce mai nerăbdătoare. 

Trebuie să mă grăbesc, altfel se va ridica şi va pleca 
trintind uşa în nasul acestui idiot mai înainte de a fi putut s-o 
ajut. Şoptesc la urechea lui Papadopulos: 


- Raymond Lewis e în acelaşi caz ca altău. A pierdut o fiinţă 
geamănă înainte de naştere. Această absenţă i-a provocat 
migrene. Asamblindu-vă, veţi completa lipsa reciprocă de 
geamăn, iar spiritele gemenilor voştri se vor regăsi şi vor fi 
eliberate. 

Mediumul meu traduce de bine de rău şi esenţialul 
informaţiei e recepționat. Venus nu mai mişcă. Nimic nu-i 
zdruncină pe oameni mai mult decit adevărul. 

Papadopulos e cel mai zdruncinat din cauza intervenţiei 
mele. De mult timp nu mai prinsese bietul de el un mesaj atît de 
clar din lumea de dincolo. Foarte tulburat, e cuprins puţin de 
panică. Ce lipsă de profesionalism! 

Se pare că îngerii le spun muritorilor „clienţi”. Noi, între 
fantome, folosim o poreclă: „carnea”. Îmi place să acţionez 
asupra cărnii. 


174. ENCICLOPEDIE 


CICLU SEPTENAR (PRIMUL PĂTRAT DE 4 x 7): Un destin 
uman evoluează în cicluri de şapte ani. Fiecare ciclu se termină 
cu o criză care face trecerea la etapa superioară. 

De la O la 7 ani. Legătură puternică cu mama. Teamă 
orizontală de lume. Construirea simţurilor. Mirosul mamei, 
laptele mamei, vocea mamei, căldura mamei, sărutările mamei 
sunt primele referinţe. Perioada se termină în general prin 
crăparea coconului protector al iubirii materne şi descoperirea 
mai mult sau mai puţin temătoare a restului lumii. 

De la 7 la 14 ani. Legătură puternică cu tatăl. Teamă 
verticală de lume. Construirea personalităţii. Tatăl devine noul 
partener privilegiat, aliatul pentru descoperirea lumii din afara 
coconului familial. Tatăl măreşte coconul familial protector. 
Tatăl se impune ca referinţă. Mama era iubită, tatăl va trebui să 
fie admirat. 

De la 14 la 21 de ani. Revoltă împotriva societăţii. Teamă 
de materie. Construirea intelectului. E criza adolescentului. Vrei 
să schimbi lumea şi să distrugi structurile prezente. Tînărul 
atacă coconul familial, apoi societatea în general. Adolescentul 
este sedus de tot ce este „rebel”: muzică violentă, atitudine 
romantică, dorinţă de independenţă, fugă de acasă, legătură cu 
bande de tineri care trăiesc la marginea societăţii, adeziune la 


valorile anarhiste, negarea sistematică a vechilor valori. 
Perioada se termină cu o ieşire din coconul familial. 

De la 21 la 28 de ani. Adeziune la societate. Stabilizare 
după revoltă. Pentru că nu ai reuşit să distrugi lumea, te 
integrezi în ea, avînd la început dorinţa de a face mai bine decit 
generaţia precedentă. Căutarea unei meserii mai interesante 
decit cea a părinţilor. Căutarea unui loc de viaţă mai interesant 
decit cel al părinţilor. Tentativa de a realiza un cuplu mai fericit 
decit cel al părinţilor. Alegi un (o) partener(ă) şi întemeiezi un 
cămin. Construieşti propriul cocon. Perioada se termină în 
general cu o căsătorie. 

Acum omul şi-a îndeplinit misiunea şi a terminat cu primul 
său cocon protector. 

SFÎRŞITUL PRIMULUI PĂTRAT DE 4 x 7 ANI. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


175. JACQUES, 26 DE ANI 


Azi e aniversarea mea. Mă închid în wc şi îmi trec în revistă 
viaţa. La douăzeci şi şase de ani am ratat totul. N-am construit 
nici o celulă familială. Nu am nici o femeie lîngă mine, nu am 
copii, trăiesc singur ca un şobolan independent, dar singur. De 
acord, practic meseria care-mi place, dar nu se poate spune că 
am reuşit în domeniu. 

Mona Lisa 2 a decedat din cauza unui exces de colesterol. 
Am îngropat-o lîngă Mona Lisa 1. 

Mona Lisa 3 e şi mai grasă ca cea dinaintea ei. Are celulită 
la lăbuţe (veterinarul nu a mai văzut niciodată asta). Îi place să 
se culcuşească lîngă mine. Ne uităm amindoi la televizor. La 
emisiunea literară, care în această săptămînă are drept temă 
„Noua literatură”, invitatul-vedetă este iar Merignac. 

Acesta declară că uneori are angoase existenţiale şi îşi 
pune întrebări. Cred că se laudă. Mérignac nu-şi pune întrebări, 
a găsit deja toate răspunsurile. Mona Lisa 3 îmi şopteşte ceva la 
ureche. Seamănă cu un „miau”, dar ştiu că mă anunţă că îi este 
foame. 

- Haide, Mona Lisa, ai înghiţit deja trei cutii cu pateu 
special! 


- Miau, răspunde interesata fără ruşine. 

- Nu mai am şi plouă! 

- Miau, insistă animalul. 

E clar că nu ea va ieşi în frig şi umezeală în căutarea unei 
băcănii încă deschise. Cred că trişez cu pisicile. Mie îmi lipseşte 
compania unui om. Incep să devin conştient că problema vine 
de la mine. Eu aleg fete complicate care mă duc totdeauna în 
acelaşi impas. Dar cum să mă reprogramez? 

Mona Lisa 3 continuă să miaune. Sting televizorul, îmi pun 
un impermeabil peste pijama şi plec în căutarea unei cutii de 
pateu pentru pisici. Nişte vecini mă salută. Nu mi-au citit 
niciodată cărţile dar, pentru că trec drept un autor de SF, am 
devenit o figură pitorească a cartierului. 

Supermarketul din colţ a închis deja, iar băcanul nu mai are 
pateu din care îi place miţei mele, i-a mai rămas doar „ton- 
somon în sos curry”. O cunosc pe Mona Lisa mea şi ştiu că în 
afară de acel pateu special, nu mai suportă decit „doradă 
umplută cu caviar”. Are, dar e scumpă. 

Nu îndrăznesc să mă întorc cu mîna goală. Cutia cu „doradă 
umplută cu caviar” mă sfidează. În fine, la urma urmelor, e 
aniversarea mea. De vreme ce o voi petrece numai cu pisica 
mea, să o sărbătorim împreună. lau pentru mine spaghete 
deshidratate. Şi pentru desert? O insulă plutitoare. Mă pregătesc 
să o iau pe ultima rămasă pe raft, cînd o mînă o apucă brutal în 
acelaşi timp cu mine. Fără să mă gindesc, trag mai tare decit 
celălalt. L-am luat. Mă întorc ca să văd cine era adversarul meu. 
E o fată tînără care se uită la mine cu ochi mari. 

- Nu eşti cumva Jacques Nemrod? 

Dau din cap că da. 

- Scriitorul Jacques Nemrod? 

Mă uit la ea. Se uită la mine. Zimbeşte şi îmi întinde mîna. 

- Nathalie Kim. Ti-am citit toate cărţile. 

Fără să-mi dau seama, mă trag înapoi şi mă lovesc de ceva 
tare care cedează în spatele meu. Un munte de cutii de mazăre 
se năruie peste mine. 


176. VENUS, 26 DE ANI 


Trebuie să-l găsesc. Trebuie să-l găsesc. Trebuie să-l 
găsesc. Nu există nici un doctor Raymond Lewis în cartea de 


telefon a oraşului Los Angeles, şi nici în cea a New York-ului. Fac 
apel la un serviciu de informaţii care acoperă întreaga ţară. 
Răspunsul nu întîrzie. Există un doctor Raymond Lewis, medic 
mamoş, la Denver, în Colorado. 

Un avion, un taxi şi ajung în faţa unei case luxoase, pe o 
stradă la fel d e frumoasă. Mă reped la sonerie. Numai să fie 
acasă. Numai să fie casă. Numai să fie acasă. 

Aud zgomot de paşi şi un bărbat mic de statură, cu ochelari 
şi chel deschide uşa. Probabil că m-a văzut deja la cinematograf, 
pentru că rămîne cu gura căscată. 

- Aş vrea să vă vorbesc. Pot să intru, vă rog? 

Pare cel puţin surprins. 

Işi scoate ochelarii, dezvăluie o privire de o blindeţe 
incredibilă şi îşi şterge fruntea cu batista. 

- Doctore Lewis. Mi s-a spus că aţi putea să-mi rezolvaţi 
problema care durează de la naşterea mea. Ba chiar mi s-a spus 
că sunteţi singura persoană din lume care poate să mă ajute. 

Se decide să se dea înapoi şi să mă lase să intru. Mă invită 
să iau loc pe o canapea în salonul său, scoate o sticlă de whisky 
şi, în loc să mă servească cu un pahar, bea el două. Nu am timp 
să deschid gura că deja mă anunţă că sunt femeia vieţii lui. De 
cînd m-a văzut la televizor, „ştie” că cu mine, cu mine şi nimeni 
altcineva, trebuie să-şi sfirşească zilele. Se gîndeşte în fiecare 
seară la mine şi are dormitorul tapisat cu posterele mele. 

Deodată, cuprins de o bănuială, mă întreabă dacă sunt o 
sosie sau sunt cu adevărat Venus Sheridan. Apoi dă fuga la 
fereastră să se convingă că nu sunt camere ascunse pe stradă şi 
că nu participă la o emisiune-surpriză. Se linişteşte cu alte două 
pahare mari de whisky. 

- Clipa asta nici măcar n-am îndrăznit s-o visez, zice el. În 
fantasmele mele cele mai nebune, nu făceam decit să mă 
apropii în mijlocul unei mulţimii ca să obţin un autograf. Nimic 
mai mult. 

Nu sunt insensibilă la atita atenţie respectuoasă. Mă 
emoţionează. Se uită la mine ca la o apariţie. Imediat ce se mai 
linişteşte, îi pun întrebări. 

- O să-ţi vină greu să crezi împrejurările care m-au adus 
pînă aici. Dar voi fi sinceră. Prin intermediul unui medium, am 
putut să vorbesc cu îngerul meu păzitor şi îngerul meu mi-a 
spus că ai aceeaşi problemă ca şi mine şi că eşti sigurul care 


poţi s-o rezolvi. Am străbătut deci o mie două sute de kilometri 
ca să te întîlnesc. 

Doctorul Lewis e încă tulburat, totuşi îşi revine. Biiguie: 

- Îngerul... îngerul păzitor te-a sfătuit... să vii la mine! 

În acel moment îmi dau seama de stupiditatea demersului 
meu. Biata de tine, Venus, ce jos ai căzut! E destul ca un 
medium să-ţi spună orice ca să percutezi cît ai clipi. Dar ai 
scuze, recunosc, migrenele tale sunt insuportabile şi, pînă acum, 
nimeni nu ţi-a propus vreo soluţie. 

- Un înger, repetă cu gravitate doctorul Lewis. 

- Bineînţeles, nu crezi în îngeri, zic eu. 

- Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar nu are 
importanţă cine te trimite din moment ce îmi permite să trăiesc 
acest moment fabulos. _ 

E timpul să atacăm problema. li spun: 

- Sunt bolnavă. Poţi să mă vindeci? 

Expresia feţei sale devine cît se poate de serioasă. Medicul 
ia locul admiratorului. 

- Nu sunt medic generalist, sunt mamoş, dar voi face tot ce 
pot ca să te ajut. Care e problema? 

Pentru că nu se gindeşte să-mi ofere ceva de băut, îmi torn 
singură whisky şi iau o gură de alcool înainte de a avea curajul 
să pronunţ cuvîntul blestemat. 

- Migrenă. 

- Migrenă? 

Se uită fix la mine şi brusc, faţa i se luminează de un suris 
cît toate zilele. E ca şi cum ar fi avut o revelaţie şi motivul 
incredibilei mele prezenţe în casa lui devenea acum evident. 
Vorbim toată noaptea. 

Încă de mic, ca şi mine, Raymond Lewis era chinuit de 
migrene îngrozitoare, de-i venea să se dea cu capul de pereţi. 
Intuitiv sau împins de propriul său înger păzitor, a studiat 
medicina alegînd drept specialitate obstetrica. 

Astfel s-a pasionat pentru gemeni. După spusele lui, se 
întîmplă frecvent ca două ovule să fie fecundate simultan. Dar 
rar se întîmplă ca amîndouă să ajungă la termen. In general, 
după trei luni, corpul femeii elimină unul. 

Raymond vorbeşte la nesfirşit. Într-o zi, a scos doi copii din 
pîntecele unei mame, unul viu, celălalt mort. De atunci s-a 
interesat de alt fenomen puţin cunoscut, cel al gemenilor zişi 


„transfuzor-transfuzat”. Parcă cunosc deja acest cuvint, îl las 
totuşi să continue. 

- În mod normal, gemenii sunt amîndoi legaţi direct de 
mama lor şi nu au legături între ei. Dar se întîmplă ca uneori să 
apară o mică venă de derivație care să-i lege direct. Atunci, nu 
numai că comunică ci, în plus, schimbă lichide nutritive. Datorită 
acestei conexiuni, între ei se stabileşte o complicitate mult mai 
puternică decit între gemeni normali. Totuşi, din luna a şasea 
sau a şaptea de sarcină, această relaţie va duce la moartea 
unuia dintre ei. În această perioadă, unul dintre ei va începe să-l 
distrugă pe celălalt aspirindu-i toate lichidele nutritive. 

Sunt numai urechi. Fiecare frază a lui Raymond evocă 
pentru mine o realitate pe care o presimţeam. 

- Unul îl „vampirizează” pe celălalt, de aceea vorbim de 
gemeni „transfuzor-transfuzat”. Gemenul supravieţuitor 
acaparează toate calităţile gemenului mort şi se va naşte într-o 
formă mult mai bună decit media bebeluşilor. Ar trebui să-ţi 
întrebi mama dacă medicii nu au găsit un fetus fără viaţă alături 
de tine la naştere. 

Nu îndrăznesc să înţeleg. 

- Dar ce legătură are asta cu migrena? 

- Suferințele îţi sunt provocate de cealaltă jumătate, de 
fostul frate geamăn sau de fosta soră geamănă. 


177. ENCICLOPEDIE 


CICLU SEPTENAR (AL DOILEA PĂTRAT DE 4 x 7): Primul 
pătrat ducînd la construirea coconului său, oul intră în a doua 
serie de cicluri septenare. 

28-35 ani. Consolidarea căminului. După căsătorie, 
apartament, maşină, vin copiii. Bunurile se acumulează în 
interiorul coconului. Dar dacă primele patru cicluri nu au fost 
solid construite, căminul se prăbuşeşte. Dacă raportul cu mama 
nu a fost trăit în mod convenabil, va veni să o plictisească pe 
noră. Dacă raportul cu tatăl nu a fost nici el bun, va interveni şi 
va influenţa cuplul. Dacă rebeliunea faţă de societate nu a fost 
lămurită, există riscuri de conflicte la locul de muncă. Treizeci şi 
cinci de ani este deseori virsta la care coconul prost maturizat 
se distruge. Survin atunci divorţul, concedierea, depresia sau 
bolile psihosomatice. Primul cocon trebuie deci abandonat şi... 


35-42 ani. Se începe totul de la zero. După trecerea crizei, 
se trece la reconstruirea unui al doilea cocon, omul beneficiind 
de experienţa erorilor primului. Trebuie revăzut raportul cu 
mama şi feminitatea, cu tatăl şi virilitatea. Este perioada în care 
bărbaţii divorţaţi descoperă amantele şi femeile divorţate 
amanţii. Ei încearcă să perceapă ce anume aşteaptă exact nu de 
la căsătorie, ci de la sexul opus. 

Raportul cu societatea trebuie şi el să fie revăzut. Acum se 
alege o meserie nu pentru securitatea pe care o aduce, ci 
pentru interesul ei sau pentru timpul pe care îl lasă liber. După 
distrugerea primului cocon, omul este totdeauna tentat să 
reconstruiască altul cît mai repede. Nouă căsătorie, nouă 
meserie, nouă atitudine. Dacă se reuşeşte o debarasare 
convenabilă de elementele care îl parazitau, atunci poţi fi 
capabil nu de a construi un cocon asemănător, ci un cocon 
ameliorat. Dacă nu ai înţeles erorile trecutului, se va restabili 
exact acelaşi calapod ca să se ajungă la aceleaşi eşecuri. Adică 
te învirţi în loc. Atunci ciclurile nu vor mai fi decît repetări ale 
aceloraşi erori. 

42-49 ani. Cucerirea societăţii. O dată cu reconstruirea unui 
al doilea cocon mai sănătos, omul poate să cunoască 
plenitudinea în cuplu, familie, muncă, dezvoltare personală. 
Această victorie duce la două noi comportamente. Fie devii mai 
avid de semne de reuşită materială: mai mulţi bani, mai mult 
confort, mai mulţi copii, mai multe amante sau amanti, mai 
multă putere, şi se ajunge la o permanentă mărire şi îmbogăţire 
a noului cocon sănătos. 

Sau te lansezi spre un nou teritoriu de cucerit, cel al 
spiritului. Se începe atunci adevărata construcţie a propriei 
personalităţi. În mod logic, această perioadă trebuie să se 
termine cu o criză de identitate, o interogare existenţială. De ce 
mă aflu aici, de ce trăiesc, ce trebuie să fac pentru a da un sens 
vieţii mele dincolo de confortul material? 

49-56 de ani. Revoluţie spirituală. Dacă omul a reuşit să-şi 
construiască coconul şi să se realizeze în familie şi în activitate, 
el este în mod natural tentat să caute o formă de înţelepciune. 
Acum Începe ultima aventură, revoluţia spirituală. 

Căutarea spirituală, dacă se face în mod onest, fără a 
cădea în facilităţile grupurilor sau gîndurilor gata făcute, nu va fi 
niciodată satisfăcută. Ea va ocupa tot restul existenţei. 


SFÎRŞITUL CELUI DE AL DOILEA PĂTRAT DE 7 x 4 ANI. 

N.B. 1: Evoluţia continuă apoi în spirală. La fiecare şapte 
ani, se mai urcă o treaptă trecînd prin aceleaşi cercuri: raportul 
cu mama, raportul cu tatăl, raportul cu revolta împotriva 
societăţii, raportul cu construirea familiei. 

N.B. 2: Din cînd în cînd, unii oameni fac înadins să eşueze în 
raportul cu familia sau cu activitatea personală ca să fie obligaţi 
să reînceapă ciclurile. Ei întîrzie sau evită astfel momentul în 
care vor fi obligaţi să treacă la faza spirituală, căci le este teamă 
să fie plasați cu adevărat în faţa lor înşişi. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


178. O MICĂ PROBLEMĂ 


La întoarcere, Marilyn Monroe a ţinut să fie ea virful 
rombului. Ne adresează un semn. Are impresia că în depărtare 
sunt nişte forme suspecte. 

La naiba, suflete rătăcitoare! 

Punctele luminoase se înmulţesc. O întreagă armată de 
suflete  rătăcitoare! S-au adunat acolo zeci de suflete 
rătăcitoare. 

- Nu-mi miroase a bine, zice Freddy. 

- Ne întoarcem? sugerează Marilyn Monroe. 

În fruntea armatei de inamici se profilează mai multe figuri 
istorice. E acolo Simon de Monfort, teroarea catarilor, avîndu-l în 
stînga lui pe Torquemada, inchizitorul necruţător, Al Capone şi 
gangsterii lui cu pălării pe cap. Ce de lume bună! 

Rabinul Meyer încearcă să parlamenteze şi îi întreabă ce 
vor de la noi. Atunci se iveşte în faţa acestei cohorte sinistre un 
personaj pe care îl cunosc foarte bine: Igor. Igor „al meu”. Ce 
caută aici? Oroare! A murit în absenţa mea! 

- Igor, cum poţi să...? 

Se uită la mine fără milă. 

- Tu eşti faimosul Michael Pinson. Tu ai fost îngerul meu 
păzitor şi n-ai ştiut să mă salvezi. Uite ce-am devenit din cauza 
ta! 

Mă înfurii: 


- M-am luptat pentru supraviețuirea ta! i-am îndeplinit 
dorinţele. Te-am ferit de nenumărate curse. 

- Ai eşuat. Dovada e chiar aici. 

- Nu-mi ascultai semnele! 

- N-aveai decit să fii mai clar, replică el. Acum ştiu că m-ai 
abandonat în mod murdar ca să-ţi satisfaci ambițiile nebune de 
explorator. Unde erai cînd sufeream? Unde erai cînd te 
imploram? Pe o planetă îndepărtată, da, făcînd pe fanfaronul! Te 
urăsc, nu poţi să-ţi închipui cît te urăsc! 

Edmond Wells m-a prevenit că într-o zi voi avea de dat 
socoteală personal clienţilor mei. 

- Îmi recunosc greşelile, dar învaţă şi tu să ierţi. 

- Să iert! Asta-i bună! Eu nu sunt înger! 

Şi cîte griji mi-am făcut pentru Igor! Mi-a fost atît de milă de 
el cînd mama lui voia să-l omoare, cînd era la orfelinat, la 
centrul de reeducare pentru minori, la azilul de alienaţi, în 
armată. Şi iată că acum a devenit adversarul meu direct. 

Igor ne informează că sufletele rătăcitoare s-au săturat să 
hoinărească la nesfirşit pe Pămînt. Deplasarea pe altă planetă 
le-ar permite în sfîrşit să schimbe peisajul. 

- Sunteţi suflete rătăcitoare aici, tot suflete rătăcitoare veţi 
fi şi dincolo, spune Marilyn Monroe. 

- Rămine de verificat. Eu sunt convins că iarba de-acolo e 
mai verde. 

- Ce sperati? întreabă Raoul. 

- Să vă învingem şi să ne transformăm în îngeri decăzuţi. 
Avem deja cîțiva printre noi. Cînd veţi fi de-ai noştri, ne veţi 
ghida de bună voie spre planeta voastră misterioasă. 

- Dar credeam că îngerii decăzuţi erau îngerii care făcuseră 
dragoste cu pămintencele. 

- E unul din mijloacele de a cădea în întuneric, dar mai sunt 
şi altele... 

Îngerii  decăzuţi se desprind din rîndurile sufletelor 
rătăcitoare ca să plutească deasupra lor şi să le dirijeze dintr-un 
punct de vedere mai elevat. 

- Nu va fi uşor, mormăi Freddy. 

- Ce-ar fi să ne întoarcem? sugerează din nou Marilyn 
Monroe, cam neliniştită. 


- Nu mai avem de ales, zice Freddy Meyer. Dacă fugim, ne 
vor urmări şi ne vor lovi pe la spate. În plus, deruta noastră le va 
da un surplus de energie. Să ţinem piept deci. 

Se apropie. In faţa noastră, sufletele rătăcitoare formează o 
armată heteroclită avînd în rîndurile lor cavaleri în armură, 
samurai, otrăvitoare de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, ucigaşi 
în serie, disperaţi care nu mai au ce pierde. Aceşti oameni n-au 
nici un fel de teamă. Au acumulat atitea crime în vieţile lor 
trecute, încît ar avea nevoie de mii de reîncarnări ca să urce 
panta. In plus, îngerii decăzuţi îi incită şi mai mult împotriva 
noastră. 

Acum sunt foarte aproape. Simon de Monfort îi îndeamnă 
să se aşeze în ordine. Nu ştiu de ce ne consideră atît de temuţi 
încît au venit aşa de mulţi. Suntem obligaţi să ne batem unul 
contra o sută. 

- Va fi un adevărat Armageddon, spune Torquemada. 

- La atac! comandă Igor. 


180. ARMAGEDDON 2 


Sufletele rătăcitoare ne copleşesc. Aşa cum am făcut altă 
dată cu incaşii, încercăm să le înţelegem durerea ca să-i 
reconfortăm, dar aceste suflete nu par capabile nici măcar să 
simtă compasiunea noastră. După o primă şarjă pentru a ne 
testa rezistenţa, se grupează pentru al doilea asalt. 

- De data asta empatia nu va fi de ajuns, spune Raoul. Ne 
trebuie o armă mai puternică. 

Freddy Meyer studiază situaţia şi spune: 

- Dragostea! Să folosim dragostea. Ca nişte copii bătuţi, nu 
sunt obişnuiţi să fie iubiţi. Ca nişte copii bătuţi, continuă să facă 
prostii după ce au primit un toc de bătaie pentru că le e 
indiferent şi ăsta e modul lor obişnuit de viaţă. Ca nişte copii 
bătuţi, dacă îi iubim, vor fi dezarmaţi. 

Raoul, Freddy, Marilyn şi cu mine ne strîngem unul în altul. 
Palmele noastre se luminează. Raza de lumină ţişneşte din mîna 
noastră dreaptă (cu excepţia lui Marilyn care e stingace) şi 
suntem gata să stropim cu toată dragostea noastră cohorta de 
fantome. 

- Atacaţi! ordonă Igor. 


Se reped în rînduri strînse. Lăsăm în jos razele noastre de 
lumină şi, într-adevăr, iubirea noastră îi dezorientează. 
Încremenesc. Efectul surpriză e total. Unele suflete ni se alătură 
şi le lăsăm să intre în noi ca să le relansăm spre Paradis unde îşi 
vor relua ciclul de reîncarnare. Trimitem astfel vreo zece. 

Igor comandă retragerea. Fantomele se grupează şi iau 
hotărîrea să pună la punct propria lor armă ca să ne 
contracareze iubirea: ura. 

Ca un bun strateg, Igor plasează sufletele rătăcitoare cele 
mai furioase în faţă. Scoatem săbiile noastre de iubire şi de 
lumină ca să rezistăm la asaltul urii lor. Îşi unesc toate 
ranchiunele, toate amintirile de suferinţă din ultima lor existenţă 
ca să producă raze verzi de ură pură care se lovesc cu putere de 
razele noastre albastre de iubire. 

Sunt încăpăţinaţi. Suntem obligaţi să unim patru tiruri de 
iubire ca să venim de hac unei singure lance de ură. Bătălia e 
îndiîrjită. Dăm înapoi sub loviturile razelor verzi, dar Igor 
organizează deja ofensiva următoare. 

- Avem nevoie de o altă armă defensivă, zice Raoul, altfel 
ne vor răni cu ura lor. 

De data asta eu propun primul: 

- Umorul. lubirea sabie şi umorul scut. 

Fantomele ne atacă deja cînd, la un semn al meu, 
materializăm prin spirit scuturi de umor pe care le apucăm 
viguros cu mîna stingă (mai puţin Marilyn Monroe care, din 
motivul indicat mai sus, foloseşte mîna dreaptă). 

De data asta, ura lor nu ne mai atinge, fiind deviată de 
scuturi. În timp ce atacăm cu iubirea, cincizeci de suflete 
rătăcitoare dintre cele mai feroce pătrund în vortexul 
Paradisului. Marilyn Monroe speră din nou şi strigă în gura mare 
ceea ce va deveni noul nostru strigăt de luptă: 

- lubirea sabie, umorul scut! 

Igor sună retragerea. Imediat, fiinţele de umbră se strîng în 
jurul lui ca să decidă care va fi arma pe care să o opună 
umorului: bătaia de joc. 

Deviza lor e acum: Ura sabie, bătaia de joc scut. 

- La atac! strigă Igor. 

Şarjează. 


181. ENCICLOPEDIE 
ARME: „lubirea sabie, umorul scut”. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV. 
Adaos exotic de Michael Pinson. 


182. ARMAGEDDON 2 (urmare) 


Dacă pierdem această bătălie şi dacă aceste suflete 
rătăcitoare descoperă Roşul, ideile lor negre se vor răspîndi în 
univers ca nişte virtuţi. După aceea nu vor mai avea decit să 
viziteze una cite una celelalte galaxii ca să contamineze totul. 

Miza nu este neglijabilă. Inţeleg de ce instructorul lui Zoz 
voia să păstreze tăcerea despre popoarele extraterestre. Chiar 
dacă s-a terminat cu secretul, unele informaţii se cuvine a fi 
comunicate cu parcimonie. 

Armata fiinţelor de umbră înaintează. Viziune de 
apocalipsă. În urechile mele răsună Carmina Burana de Carl 
Orff. Ce-au mai imaginat? În loc să se lanseze într-o încăierare, 
se opresc la distanţă şi întind braţele spre noi ca nişte puşti. 

- Foc! ordonă Igor. 

Abia avem timp să ne adăpostim în spatele scuturilor de 
umor. Atacăm cu un tir susţinut de iubire pe care îl eschivează 
cu uşurinţă în spatele barierei lor de bătaie de joc. 

Deja se formează o a doua linie, formată din disperaţi şi din 
nebuni. Asupra acestora, nici iubirea şi nici umorul nu au vreo 
influenţă. 

- Atacaţi! comandă Igor. 

Un val de ură întărită de demenţă loveşte şi ne îndoaie 
scuturile de umor. Dificil să te opui unei astfel de multitudini. 
Nebunii îşi bat joc de noi şi Igor constată că bătaia de joc nu 
este numai o armă de apărare, ci poate să folosească şi la 
ofensivă. Cu scuturile noastre, ne aşezăm în formaţie de 
broască ţestoasă şi bătaia lor de joc ricoşează. 

Ţintită de o remarcă personală răutăcioasă, Marilyn, care și- 
a plasat greşit umorul defensiv, este uşor atinsă. Niciodată nu a 
suportat să i se pună la îndoială talentul de actriţă. Freddy este 
obligat să-i ridice moralul. Ne înarmăm miinile cu toată iubirea. 


Fiecare se gîndeşte la ce a fost mai frumos în existenţa 
precedentă. Imi amintesc de iubirea care mă lega de Rose, soţia 
din ultima mea viaţă. 

- Atacaţi! repetă Igor. 

Lăsăm jos scuturile şi tragem cu iubire în rafale în cleştele 
care încearcă să ne sugrume. Merge. Nu ne mai rămîne decit să 
aspirăm acele corpuri eterate. Intră prin partea de jos a spatelui 
nostru, urcă pe şira spinării şi le propulsăm prin creştetul 
capului. Coloanele noastre ectoplasmatice, rampe de lansare 
spre Paradis, sunt încărcate cu fantome de salvat. Dar, în acest 
timp, ne-a fost greu să ne protejăm flancurile de un nou val de 
asalt care ne sparge formaţia. 

Separaţi, ne apărăm de bine de rău în luptă corp la corp. O 
lovitură de umăr ca să ne protejăm, o lovitură de iubire pentru a 
ataca, o mişcare de coloană vertebrală pentru expediere în 
Paradis. 

- Rezistă, Michael, mă încurajează Raoul, debarasîndu-mă 
de un înger decăzut negricios lipit de spatele meu. 

A venit la timp. Mult mai puternic decit sufletele 
rătăcitoare, acest înger decăzut mă destabiliza cu cele mai 
dureroase amintiri din ultima mea existenţă. Problema e că 
traversîndu-ne corpul, inamicii învinşi ne slăbesc puterile 
comunicîndu-ne durerile lor. 

În faţă apar întăriri. Cîteva zeci ne înconjoară. 

- Cum să facem ca să iubim şi mai mult? 

- Inchideţi o clipă ochii, ne sfătuieşte Freddy care, într-un 
flash năucitor, ne transmite imagini cu tot ceea ce omenirea a 
realizat mai frumos. 

Picturile rupestre din grotele de la Lascaux, marea 
bibliotecă din Alexandria, grădinile suspendate ale Semiramidei, 
colosul din Rodos, frescele din Denderah, cetatea Cuzco, oraşele 
mayaşe, Vechiul Testament, Noul Testament, templele de la 
Angkor, catedrala din Chartres, Toccatele lui Johann Sebastian 
Bach, Anotimpurile lui Vivaldi, polifoniile pigmeilor, Requiem-ul 
lui Mozart, Mona Lisa de Leonardo da Vinci, maioneza, dreptul 
de vot, teatrul lui Moliere, teatrul lui William Shakespeare, 
orchestrele de percuţii balineze, turnul Eiffel, sushi-ul japonez, 
Statuia Libertăţii, revoluţia neviolentă a lui Gandhi, teoria 
relativităţii a lui Albert Einstein, Médecins du Monde, 
cinematograful lui Méliès, sandvişurile  pastramă-cornişon, 


mozzarella, filmele lui Stanley Kubrik, lumea minijupelor, rock'n 
roll-ul, Beatles, Genesis, Yes, Pink Floyd, gagurile lui Monty 
Python, filmul Pescăruşul Jonathan Livingstone şi muzica lui de 
Neil Diamond, prima trilogie a Războiului stelelor cu Harrison 
Ford, cărţile lui Philip K. Dick, Dune de Frank Herbert, Seniorii 
din Inele de Tolkien, computerele, jocul „Civilizaţie” de Sid 
Meyer, apa caldă... Sute de imagini se revarsă, toate dovezi ale 
geniului uman şi ale aportului său la univers. Cît de scump ar 
plăti cei de pe Roşu pentru adăugarea doar a uneia dintre 
aceste minuni la civilizaţia lor! 

- Nu înţeleg, Freddy. Tu îmi spui că omenirea e nedemnă să 
fie salvată... 

- Umor-paradox-schimbare. Pot să nu am nici o speranţă în 
omenire şi să fiu conştient de toate reuşitele ei. 

Igor îşi stimulează trupele. Ca să le motiveze din nou, 
foloseşte tehnica rabinului alsacian, inversînd-o totuşi. 
Transmite acelor suflete rătăcitoare, acelor ființe de umbră, 
imagini de războaie tribale primitive, tîlhari de drumul mare 
clădindu-şi castele din furtişagurile lor, primele ghiulele de tun, 
incendiul marii biblioteci din Alexandria, calele navelor unde se 
înghesuie negri hărăziţi sclaviei, mafiile, guvernele corupte, 
războaiele punice şi Cartagina în flăcări, noaptea Sfintului 
Bartolomeu, tranşeele de la Verdun, genocidul armean, 
Auschwitz, Treblinka şi Maidanek, „dealerii” din casa scărilor, un 
atentat terorist în metroul parizian, maree negre în care se 
împotmolesc păsări moarte, ceţe de poluare deasupra oraşelor 
moderne, programe de televiziune idioate, ciuma, lepra, holera, 
sida şi alte boli noi. 

Igor îi invită să-şi amintească de toate suferinţele lor, de 
toate nenorocirile, de toate eşecurile, ca să ni le arunce mai 
bine în faţă în momentul asaltului. Plini de ură şi de dispreţ, 
nerăbdători, se năpustesc asupra noastră. Dăm înapoi sub masa 
mare a asediatorilor. Bătaia lor de joc nimereşte în plin. Razele 
noastre de iubire pierd din intensitate. Fiecare suflet rătăcitor pe 
care reuşim să-l aspirăm ne sporeşte deruta. Şi în mintea mea 
apare brusc o întrebare neaşteptată: „Dar, de fapt, ce fac aici?” 

Încerc să mă concentrez asupra lui Jacques şi Venus, cei doi 
clienţi ai mei care au supravieţuit, dar deja am început să nu 
mai fiu interesat de soarta lor. Sunt nuli, dorinţele lor sunt zero 
şi ambițiile lor lamentabile. După cum sublinia Edmond Wells: 


„Încearcă să-şi reducă nefericirea în loc să încerce să-şi 
construiască fericirea”. 

Distribui în continuare raze de dragoste, dar cu mai puţină 
convingere. Evit cît pot de bine rafalele de bătaie de joc şi îmi 
zic că Venus e doar o fandosită insuportabilă şi Jacques un autist 
perfect. De ce ar trebui să-mi dau osteneala pentru astfel de 
creaturi? 

Armata de umbre se grupează pentru un asalt final de 
douăzeci contra unu. Nu mai avem nici o şansă de scăpare. 

- Ne predăm? întreabă Marilyn. 

- Nu, răspunde Freddy. Trebuie să trimitem cît mai mulţi în 
Paradis. Ai simţit cît de mult suferă? 

- Repede, Freddy, un banc! cere Raoul. 

- Aăă... Două omlete într-o tigaie. Una zice celeilalte: „Auzi? 
Nu ţi se pare că e cam cald aici?” lar cealaltă începe imediat să 
strige: „Ajutor! Lîngă mine e O OMLETA CARE VORBEŞTE!” 

Ne forţăm să ridem. E destul, în orice caz, ca să ne întărim 
scuturile. Freddy continuă: 

- Un tip se duce la medic şi zice: „Doctore, am găuri de 
memorie. 

- De cînd? 

- De cînd, ce?” 

Noroc că are totdeauna în stoc glumiţe de voiaj. Nu prea ne 
arde să ridem, dar aceste mici glume par atît de nepotrivite în 
acest moment teribil încît ne redau încrederea. 

În faţa noastră nu e deloc de glumă. Igor se învîrte ca un 
cavaler al Apocalipsului, flancat de o vrăjitoare şi de un 
torţionar. li aruncă lui Marilyn o aluzie jignitoare despre 
povestea ei cu Kennedy. Atacul nimereşte în plin. Lumina lui 
Marilyn slăbeşte şi se stinge. Inger decăzut, ea se alătură 
adversarilor şi acum ne bombardează cu razele ei verzi. Ne 
cunoaşte punctele slabe şi ştie să lovească unde ne doare. 

Asupra lui Freddy dau năvală imagini ale unor lagăre de 
concentrare. Incearcă să replice cu bancuri, dar pierde energia. 
Sabia de iubire se îngustează şi scutul de umor se înmoaie. 
Cade şi el. Se alătură lui Marilyn. 

Inţeleg ce au simţit ultimii luptători de la Fort Alamo, 
încercuiți de mexicani, cei din fortăreaţa Massada încercuiți de 
romani, cei din Bizanţ încercuiți de turci, cei din Troia încercuiți 
de greci, Vercingétorix împresurat de luliu Cezar în Alesia. Nu 


vom primi întăriri, nu va veni o ultimă cavalerie, nici un ultim 
ajutor. 

- Trebuie să rezistăm, trebuie să rezistăm, spune Raoul cu o 
voce răguşită, în timp ce lumina scutului său de umor pilpilie 
slăbită. 

- Mai ştii un banc? 


183. JACQUES, 26 DE ANI 


Căzind, cutiile de mazăre m-au lovit în cap. Sunt puţin 
ameţit. Această situaţie ridicolă survine în cel mai rău moment. 
Încerc să-mi revin, dar cred că m-am ales cu un cucui cît toate 
zilele. Fruntea îmi sîngerează. Băcanul mă trage în camera din 
spatele prăvăliei şi sună după ajutor. 

- Ajutaţi-l pe acest biet băiat, cere o doamnă. 

- E vina mea, recunoaşte Nathalie Kim. 

Aş vrea să-i spun că nu, dar vocea mi se stinge, nu mai pot 
vorbi. 


184. CAVALERIA 


S-a sfîrşit. În mîna dreaptă, sabia de iubire arată ca un cuţit. 
În mîna stîngă, scutul de umor seamănă cu un şerveţel găurit. 

Sunt întristat că Marilyn şi Freddy au ajuns îngeri decăzuţi. 
Ca la începutul marii epopei thanatonautice, eu şi Raoul suntem 
singuri. Ne aşezăm spate în spate ca să înfruntăm hoarda de 
suflete rătăcitoare. 

Igor zimbeşte. 

- ÎMPREUNĂ ÎMPOTRIVA IMBECILILOR! strigă Raoul. 

Aud vechiul nostru strigăt de luptă şi parcă asta îmi dă 
vigoare. Dar pentru cît timp? Mă prăbuşesc de o batjocură 
lansată de Marilyn. Igor ridică sus sabia de ură ca să-mi dea 
lovitura de graţie care mă va face să trec în tabăra adversă. Mă 
clatin deja cînd, brusc, zăresc în depărtare o luminiţă care se 
măreşte cu repeziciune. E Edmond Wells care ne vine în ajutor, 
însoţit de zece îngeri în plină formă, nişte îngeri importanţi: 
Jorge Luis Borges, John Lennon, Stefan Zweig, Alfred Hitchcock, 
Maica Tereza (care nu ştie ce să mai facă pentru a participa), 
Lewis Carroll, Buster Keaton, Rabelais, Kafka, Ernst Lubitsch. 


Trag cu ghiulele de iubire. Mitraliază cu rafale de iubire. 
Sufletele rătăcitoare se trag înapoi în dezordine. Bătaia lor de 
joc nu mă mai atinge. Miinile mele redevin calde şi, din nou, 
iubirea iese din palma mea ca o sabie de foc. Intre timp, 
Edmond Wells îmi aminteşte o maximă din Enciclopedia 
cunoaşterii relative şi absolute: „lubeşte-ţi duşmanii, măcar ca 
să-i calci pe nervi”. Mă străduiesc să simt compasiune, chiar şi 
pentru Igor. 

Se opreşte surprins. 

Merge. Sufletele rătăcitoare bat în retragere. Marilyn 
Monroe şi Fredy Meyer se transformă şi trec alături de noi. 

Edmond Wells se dovedeşte un aspirator priceput de 
suflete rătăcitoare. Ce clasă! O dată trage, o dată aspiră, o dată 
trage, o dată aspiră! Nu mi l-aş fi imaginat niciodată pe 
mentorul meu atit de priceput la încăierare. Sfîrşitul acestui 
Armageddon e aproape. Curînd în faţa noastră mai rămîn doar 
cîteva fantome dintre cele mai sălbatice. Igor e tot în fruntea lor. 

- N-ai să-mi vii de hac! îmi strigă fostul meu client. Am 
strîns destulă ură împotriva omenirii ca să rezist la iubirea ta, 
Michael. 

- Rămine de văzut. 

Îi rememorez precedenta karmă, cînd era Felix Kerboz, 
prietenul meu, primul dintre thanatonauţi, deja persecutat de 
mama lui. Atîta nefericire de-a lungul timpului îi sporeşte furia. 
Îşi schimbă culoarea. 

- A strîns prea multă ură, iubirea nu-l mai poate salva, zice 
Raoul oftînd. 

Nu renunţ. Deodată, printre inamicii încă îndirjiţi apare 
mama lui Felix-Igor. A murit de o ciroză la ficat. Ura faţă de tatăl 
lui Igor a menţinut-o între două lumi, ca suflet rătăcitor. E o 
ocazie unică. l-o arăt. Furibund, se repede la ea şi se aruncă 
într-o luptă corp la corp fără milă. Ura lor reciprocă e feroce şi, 
totuşi, nici unul nu reuşeşte să-l distrugă pe celălalt. Profităm de 
această diversiune ca să expediem în Paradis ultimele suflete 
rătăcitoare, astfel încît la sfîrşitul acestei bătălii nu au mai 
rămas decit Igor şi mama lui, dezlănţuiţi, epuizați. 

- De treisprezece vieţi se înfruntă ăştia doi, mă informează 
Edmond Wells. 

Cum nici unul nu reuşeşte să-l învingă pe celălalt, la capătul 
puterilor, încep să-şi vorbească. Mai întîi se copleşesc unul pe 


altul cu reproşuri. Treisprezece vieţi de ingratitudine şi de 
trădare, treisprezece vieţi de lovituri sub centură şi de sete de a 
face rău celuilalt. Datoria lor e mare, dar cel puţin acum îşi 
vorbesc. Se privesc în faţă, de la egal la egal, nu de la copil la 
adult. 

După miînie vine lehamitea, apoi explicaţiile şi, în sfîrşit, 
scuzele. 

- Mamă! 

- Igor! 

Se string în braţe. Deci nu trebuie niciodată să-ţi pierzi 
speranţa. 

- Acum e rîndul tău, Michael, spune instructorul meu. E 
vorba de unul din sufletele tale. 

li aspir pe fiu şi pe mamă prin coloana mea vertebrală 
transparentă şi ies luminoşi prin creştetul capului, ca să se 
îndrepte împreună spre Paradis. 

- lată-l pe primul dintre clienţii tăi gata să fie judecat, îmi 
spune Edmond Wells. 

- Trebuie să urc imediat ca să-l susţin pe Igor? 

- Nu, ai timp. Trebuie mai întîi să treacă prin cele Şapte 
Ceruri şi să stea în zona Purgatoriului. Te aşteaptă sarcini mai 
urgente. Grăbeşte-te, Michael, te aşteaptă noutăţi de la ceilalţi 
doi clienţi încarnaţi pe Pămînt. 


185. ENCICLOPEDIE 


CONJURAŢIA IMBECILILOR: În 1969, John Kennedy Toole a 
scris un roman, Conjuraţia imbecililor. Titlul inspirat dintr-o frază 
al lui Jonathan Swift: „Cînd un geniu adevărat apare în lumea 
asta, poate fi recunoscut după faptul că imbecilii sunt toţi uniţi 
împotriva lui”. 

Swift nici nu ştia cîtă dreptate avea. 

După ce a căutat zadarnic un editor, la treizeci şi doi de ani, 
scîrbit şi obosit, Toole s-a sinucis. Mama a descoperit cadavrul 
fiului ei şi manuscrisul la picioarele sale. L-a citit şi a considerat 
nedrept că fiul ei nu a fost recunoscut. S-a dus la un editor şi i-a 
asediat biroul. A blocat intrarea cu corpul ei obez, mîncînd 
sandviş după sandviş şi obligindu-l pe editor să treacă cu 
greutate peste ea de fiecare dată cînd părăsea sau venea la 
locul lui de muncă. Era convins că femeia nu va rezista mult 


timp, dar doamna Toole a rezistat. În faţa unei astfel de 
încăpăţinări, editorul a cedat şi a consimţit să citească 
manuscrisul avertizind că, dacă îl consideră prost, nu-l va 
publica. 

L-a citit. L-a găsit excelent. L-a publicat. Şi Conjuraţia 
imbecililor a luat premiul Pulitzer. 

Povestea nu s-a terminat. Un an mai tirziu, editorul a 
publicat un nou roman semnat John Kennedy Toole, Biblia de 
neon, după care se va face un film. Anul următor a mai apărut 
un roman. 

M-am întrebat cum un om, mort de durere pentru că nu 
putea să-şi publice singurul său roman, putea să continue să 
scrie de dincolo de mormiînt. In realitate, editorul şi-a reproşat 
atit de mult că nu l-a descoperit pe John Kennedy Tool cît timp a 
trăit, încît a pus mîna pe sertarele biroului său şi a publicat tot 
ce a găsit acolo, nuvele şi chiar compuneri de la şcoală. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


186. O CLIPĂ 


Era timpul să mă întorc în Paradis. 

Jacques, Jacques al meu, a întîlnit-o pe Nathalie Kim, 
Nathalie Kim a lui Raoul! Simplă coincidenţă. Nu sunt numai 
hazarduri provenite dintr-o voinţă superioară, ci şi hazarduri 
adevărate datorate vieţii propriu-zise. 

Cu sferele în mînă, mă grăbesc, împreună cu Raoul, să ne 
instalăm faţă în faţă ca să urmărim urmarea evenimentelor. 
Ecranele noastre sferice se luminează. 

- Ah, oamenii ăştia! zice Raoul. Ceea ce mă întristează cel 
mai mult este retenţia lor de a forma cupluri. Bărbaţii şi femeile 
sunt grăbiţi să facă cupluri chiar dacă nici măcar nu ştiu cine 
sunt. Deseori sunt împinşi la asta de teama de singurătate. 
Tinerii care se căsătoresc la douăzeci de ani sunt ca nişte 
şantiere la primul etaj al unui imobil, care ar decide să se ridice 
împreună, convinşi că sunt totdeauna la unison şi că, atunci cînd 
vor ajunge la acoperiş, între ei vor fi stabilite în mod constant 
punți. Numai că şansele de reuşită sunt rarisime. La fiecare 
trecere, la fiecare evoluţie de conştiinţă, fiecare consideră clar 


nevoia de un partener diferit. În realitate, pentru a construi un 
cuplu, e nevoie de patru elemente: un bărbat plus partea sa de 
feminitate, o femeie plus partea sa de virilitate. Două ființe 
complete nu mai caută la celălalt ceea ce le lipseşte. Se pot 
asocia fără să fantazeze asupra unei femei ideale sau asupra 
unui bărbat ideal pentru că deja le-au găsit în ei, îmi spune 
tovarăşul meu de „îngerie”. 

- Te crezi drept Edmond Wells? glumesc eu. Începi prin a 
declama şi sfirşeşti prin a scrie enciclopedii. Te previn! 

Se dă mare şi se preface că n-a auzit remarca mea. 

- La tine ce se întîmplă? 

- Vorbesc, discută unul cu altul. 

- Cum e Jacques al tău? 

- Nu prea în formă. Are un bandaj la cap. 


187. JACQUES, 26 DE ANI 


Am un bandaj la cap, dar mă simt bine. Nathalie Kim 
vorbeşte, o aud de departe. 

- Ce-am mai ris la scena din cartea ta cu pisica obeză şi 
debilă care îşi petrece toate zilele uitîindu-se la televizor!... De 
unde ai luat asta? 

De cealaltă parte a gheridonului, nu reuşesc să-mi iau ochii 
de la EA. Simt inima cum face salturi. Nu reuşesc să pronunt nici 
un cuvînt. Cu atît mai rău, capul bandajat îmi va servi drept 
alibi. O ascult. O văd. O sorb. Timpul se opreşte. Mi se pare că o 
cunosc deja. 

- De mult timp speram să te întîlnesc la Salonul Cărţii, dar 
nu te duci prea des acolo. 

- Păi... 

- De unde ţi-a venit pasiunea asta pentru Paradis şi lumea 
de dincolo? mă întreabă ea, în timp ce respir cum pot mai bine. 

Nathalie ia o gură de ceai verde. 

- Am citit într-un interviu că foloseşti visele. Atunci trebuie 
să-ţi spun că visele tale seamănă cu ale mele. Cînd am citit 
ultimul tău roman, am fost frapată că ai descris Paradisul exact 
aşa cum mi-l imaginez: spirală de lumină cu zone de diferite 
culori prin care trebuie să treci. 

- Păi... 


Îşi agită părul lung şi negru semn că a înţeles. Reuşesc în 
sfîrşit să vorbesc. Vorbim mult timp. Vorbim despre vieţile 
noastre. Şi ele se aseamănă. Toţi bărbaţii pe care Nathalie i-a 
cunoscut au dezamăgit-o. Pînă la urmă s-a hotărit să trăiască 
singură. A 

Spune că are impresia că mă cunoaşte dintotdeauna. li 
spun că şi eu am aceeaşi impresie de regăsire după o călătorie 
lungă. Lăsăm ochii în jos, jenaţi că am exprimat atit de devreme 
această intuiţie comună. Secundele par că se îngreunează. 
Trăiesc scena parcă cu încetinitorul. li mărturisesc că azi, 18 
septembrie, e aniversarea mea. Că nu aş fi putut primi un cadou 
mai frumos pentru cei douăzeci şi şase de ani ai mei ca această 
conversaţie cu ea. Îi propun să facem cîţiva paşi împreună. 
Mona Lisa o să mai aştepte puţin pateul. Doar n-am să mă las 
tiranizat de o pisică! 

Ne plimbăm împreună cîteva ore. 

Îmi vorbeşte de munca ei. E hipnoterapeută. 

- Şaptezeci la sută din clientela mea este formată din 
pacienţi care vor să nu mai fumeze, îi zice ea. 

- Şi merge? 

- Numai cu cei care înainte de a veni la mine luaseră deja 
hotărîrea de a nu mai fuma. 

Zimbesc. 

- Am şi dentişti. Există oameni care nu suportă anesteziile. 
Îi ajut cu hipnoza. 

- Înlocuieşti antestezicul. 

- Exact. Altădată, programam pacienţii astfel încît sîngele 
să nu curgă la scoaterea dintelui dar, din cauza asta, nu se 
forma nici un cheag şi maxilarul nu se cicatriza. Acum le cer: 
„Trei picături, numai trei picături.” Creierul nostru controlează 
totul. Şi curg numai trei picături de sînge, nici una în plus. 

- Tabagismul, dinţi scoşi şi mai ce? 

- Sub hipnoză, îi îndemn pe oameni să se întoarcă în trecut 
şi îmi dezvăluie „bug”-ul, eroarea de programare care i-a pus în 
situaţii de eşec de care nu reuşesc să scape. Cînd asta nu este 
de ajuns, caut „bug”-ul în vieţile lor anterioare. E destul de 
amuzant. 

- Îţi baţi joc de mine. 

- Ştiu că asta ar putea să pară puţin... ciudat. Nu trag 
concluzii. Dacă te menţii la observarea strictă, constat că 


pacienţii mei relatează în mod foarte detaliat întîmplări ale 
diferitelor lor personalităţi trecute, şi că după aceea se simt mai 
bine. De ce-aş avea nevoie să mă conving că această teorie e 
sau nu exactă? Faptul că mi le istorisesc constituie deja o 
terapie suficientă. 

Zimbeşte. 

- Am văzut mulţi oameni căzînd în irațional: mistici, 
şarlatani, inspirați, iluminaţi... Am frecventat cluburi, asociaţii, 
ghilde, secte. În felul meu, sunt o turistă a spiritualităţii. Cred că 
trebuie introdusă puţină deontologie în tot amestecul ăsta. 

Îmi vorbeşte despre vieţile ei anterioare. A fost dansatoare 
în Bali, iar mai înainte o mulţime de personaje, animale, 
vegetale şi minerale. Crede că s-a născut înainte de big-bang 
într-o altă dimensiune, într-un alt univers geamăn cu al nostru. 

Nu-mi pasă dacă confidenţele ei sunt pure invenţii. Imi zic 
că toate astea ar duce la nişte poveşti frumoase pe care să ni le 
spunem lîngă foc în serile lungi de iarnă. Am multe lucruri de 
învăţat de la ea. Ne va fi de ajuns o viaţă ca să ne povestim 
totul, considerînd că nu vom putea consacra conversaţiei decit 
cinci-şase ore pe zi? 

Închid ochii şi îmi apropii buzele de buzele ei. Ori, ori! Sau 
încasez o palmă, sau... 

Buzele ei le ating uşor pe ale mele. Pupilele ei întunecate 
strălucesc. O steluţă scînteiază în dreptul inimi ei şi percep asta 
cu propria mea sciînteie. 

Nathalie. Nathalie Kim. 

La 22:56 o iau de mînă. Mă strînge de degete. La 22:58 
încerc o sărutare în toată regula şi nu mă respinge. Imi lipesc 
corpul de corpul ei ca să-i învăţ formele. Mă stringe în braţe. 

- Te-am aşteptat atît de mult timp, îmi şopteşte ea la 
ureche. 

Îmi zic că dacă profesiunea mea literară mi-a adus doar 
această clipă, atunci a meritat. Toate decepţiile, toate 
respingerile, toate eşecurile se şterg dintr-o dată. 

La 22:59, pentru prima dată în viaţă, cred că „poate că 
totuşi asta e planeta mea”. 


188. ENCICLOPEDIE 


ISTORIA TRĂITĂ ŞI ISTORIA POVESTITĂ: Istoria pe care o 
învăţăm la şcoală este istoria regilor, a bătăliilor şi a oraşelor. 
Dar nu asta este singura istorie, departe de aşa ceva. Pînă în 
1900, mai bine de două treimi din populaţie trăia în afara 
oraşelor, la ţară, în păduri, în munţi, la malul mărilor. În bătălii 
era antrenată o parte infimă a populaţiei. 

Dar Istoria cu „l” mare cere urme scrise, iar scribii erau de 
cele mai multe ori scriitori de curte, cronicari la ordinele 
stăpînului lor. Nu povesteau decit ce le spunea regele lor să 
povestească. Nu consemnau deci decit preocupările regilor: 
bătălii, căsătorii princiare şi probleme de succesiune la tron. 

Istoria mediului rural este aproape ignorată, căci ţăranii, 
nedispunînd de scribi şi neştiind să scrie, îşi transmiteau cele 
trăite sub formă de saga orale, de cîntece, de mitologii şi de 
povestiri de spus lîngă foc, ba chiar şi glume. 

Istoria oficială ne propune o viziune darwinistă a evoluţiei 
omenirii: selecţionarea celor mai apți, dispariţia inapţilor. Ea 
subînţelege că aborigenii din Australia, popoarele din pădurile 
Amazoniei, indienii din America, papuaşii trebuia să dispară 
pentru că erau mai slabi din punct de vedere militar. Or e posibil 
ca, dimpotrivă, aceste popoare, zise primitive, să ne poată 
aduce, prin mitologiile lor, organizarea lor socială, leacurile lor, 
aporturi care ne lipsesc pentru fericirea noastră viitoare. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


189. ÎNGERII 


Cu ochii în sfere, asistăm la sărutare. În spatele nostru, 
Edmond Wells, recunoaşte: 

- Aţi recuperat în ultima clipă, dar aţi avut totuşi norocul să 
nimeriţi peste clienţi „buni”. 


190. VENUS, 35 DE ANI 


Nu reuşesc să rămîn însărcinată. 

Cum amîndoi dorim un copil, Raymond optează deci pentru 
o fecundare in vitro. Mi-au fost implantate şapte ovule 
fecundate pentru ca măcar unul să ajungă pînă la maturitate. 


Burta mi se umflă şi devin diformă. 

Fără Raymond, aş fi trecut foarte greu prin această 
experienţă. Îmi amintesc de fazele mele de bulimie. A fi 
însărcinată constituie experienţa cea mai intensă pe care am 
cunoscut-o vreodată. Datorită ecografiilor, disting perfect cinci 
fetuşi fete şi doi băieţi. Se pare că, atunci cînd ai fete, înseamnă 
că-ţi iubeşti mama. Băieţii sunt calmi. Fetele se agită. 

Corpul mi se modifică. Nu mi se umflă numai burta, ci şi 
sînii şi faţa mi se rotunjeşte. La fel şi mintea. 

Contrar previziunilor medicilor, cei şapte fetuşi trăiesc. M- 
am transformat deci într-un mare butoi, mai uşor de dat de-a 
rostogolul decît să-l pui să meargă. Aceşti şapte gemeni sunt 
cea mai bună glumă pe care ne-o putea rezerva destinul. Cum 
să-mi rezolv mai bine problema cu geamănul meu decit 
observînd cum le rezolvă ei cu ai lor? 

Soseşte frumoasa zi a naşterii. Raymond face o cezariană şi 
scoate unul după altul şapte ghemotoace roz ude şi orăcăitoare. 

Acum o înţeleg mai bine pe mama. Meseria de părinte eo 
meserie în care e imposibil să reuşeşti. Trebuie să te mulţumeşti 
să faci cît mai puţin rău posibil. 

Noaptea, Raymond se scoală ca să hrănească toţi bebeluşii 
cu biberonul. 

Suntem bine toţi nouă. Gemenii cresc şi stau acasă ca să-i 
supraveghez. Seara, Raymond vine totdeauna fie cu flori, fie cu 
ciocolată, fie cu jucării pentru micuţi, fie cu casete video la care 
ne uităm în pat înainte de a ne culca. 

Nu mai am nici o dorinţă. Tot ce-mi doresc este ca ziua de 
mîine să fie ca cea de azi. Nu mai vreau evoluţii, surprize, 
schimbări. Visez ca viaţa să fie ca un disc care se roteşte în gol 
la infinit, ca în fiecare dimineaţă să-l am lingă mine pe Raymond 
Lewis pregătindu-mi micul dejun cu cereale, suc de portocale 
proaspăt, lapte rece şi banane. 

Rareori am simţit o astfel de plenitudine. Ca să fiu sigură că 
voi scăpa de surprize, am renunţat complet la meseria de 
actriţă. E perfect. Omenii nu mă vor vedea îmbătrinind şi vor 
păstra totdeauna în mintea lor imaginea lui Miss Univers pe care 
au adulat-o în filmele mele. 

Îl iubesc pe Raymond Lewis şi el mă iubeşte. Ne înţelegem 
de minune. În fiecare duminică mergem la picnic în acelaşi loc. 


În fiecare vineri seara, familia soţului meu ne invită la o masă 
mare. Totul e bine. 

Nu mă mai văd cu mama, pentru că dispoziţia ei e prea 
schimbătoare. 

Acum, am impresia că totdeauna am visat să fiu fermieră. 
Ca Ava Gardner spre sfîrşitul vieţii: să-mi cultiv grădina, să am 
varză şi roşii. Să smulg buruienile. Să trăiesc în mijlocul naturii. 
Să am cîini. 

Frumuseţea m-a împiedicat să-mi dezvolt gusturile simple. 
Frumuseţea a fost mult timp blestemul meu. Dacă ar fi să 
renasc, aş alege să mă nasc urită, ca să fiu liniştită. În acelaşi 
timp, sunt obsedată de bătrineţe şi de faptul că voi deveni mai 
puţin frumoasă. Actriţele sfirşesc totdeauna ca nişte mumii şi 
există tot timpul paparazzi care să fure fotografia ce va distruge 
o întreagă carieră. Doresc ca frumuseţea mea să nu treacă. 

Raymond îmi oferă o călătorie în Franţa. 

Ne plimbăm cu trăsura la Nisa, lîngă un mic sat pe nume 
Fayence. Am lăsat copiii la mama lui şi am închiriat o maşină 
decapotabilă ca să profităm de aerul curat. Greierii cîntă pe 
marginea drumului şi respir o mireasmă de lavandă. 

E timp frumos. De-ar rămîne aşa! 


191. JACQUES, 35 DE ANI 


Nathalie e atît de frumoasă! 

Am împlinit nouă ani de cînd trăim împreună şi e exact ca 
în prima zi. Ea conduce vechea noastră maşină familială. Imi ţin 
mîna pe mina ei. E timp frumos. Continuăm conversaţia 
începută în prima clipă şi care de atunci nu s-a întrerupt 
niciodată între noi. 

- Spui că nu eşti credincios. Crezi deci că îţi conduci viaţa 
numai cu liberul tău arbitru? mă întreabă ea direct. 

- Cred că liberul arbitru al oamenilor constă în a alege 
femeia care le va decide viaţa în locul lor, zic. 

Ride de mine şi se apleacă să mă sărute. 


192. HEI! 


Atenţie, Jacques şi Nathalie, nu e momentul să vă sărutaţi! 


193. VENUS 


Ce se întîmplă cu maşina din faţă? Merge în zig-zag! Nu mai 
ţine dreapta. 


194. JACQUES 
Închid ochii. Ne sărutăm. 
195. LA NAIBA! LA NAIBA! 


Dar se vor... Mă grăbesc să-i transmit lui Jacques o intuiţie 
alarmantă. Raoul face la fel pentru Nathalie. Trimitem imagini 
ca să nu se mai îmbrăţişeze, dar ei continuă să se sărute din ce 
în ce mai pasionat. 

Le trimitem nişte flash-uri neliniştitoare, viziunea unor 
maşini răsturnîndu-se, dar nu visează şi nu recepționează nimic. 

Nici măcar nu şi-au pus centurile de siguranţă. Repede, 
pisica! Îi lansez un semnal prin director. Mona Lisa 3 sare de pe 
bancheta din spate şi o zgîrie pe Nathalie. 

Diversiunea funcţionează. Nathalie zăreşte vehiculul care 
vine drept în faţă din sens invers. Apasă cu toată puterea pe 
frină şi răsuceşte volanul ca să evite şocul. Nathalie care 
mergea pe stinga, se freacă de stînci. Venus şi Raymond, care 
ţineau dreapta, spre mare, se pomenesc că maşina lor 
părăseşte cornişa şi cade în gol. 


196. ENCICLOPEDIE 


MUTAŢIE: Descoperirea recentă a unei specii de moruă cu 
mutații ultrarapide i-a surprins pe cercetători. Această specie 
care trăieşte în ape reci se dovedeşte, într-adevăr, mult mai 
evoluată decit cele care trăiesc liniştite în ape calde. Se crede 
că morua care trăieşte în apă rece şi suportă un stres din cauza 
acestei temperaturi lasă să se exprime capacităţi de 
supravieţuire neaşteptate. Aşa cum în urmă cu trei milioane de 
ani oamenii au dezvoltat capacităţi de mutații complexe, dar 
care nu s-au exprimat toate, pentru că pur şi simplu sunt 
deocamdată inutile. Sunt ţinute în rezervă. Astfel omul modern 


posedă în el resurse enorme, ascunse în fundul genelor, dar 
neexploatate pentru că nu are motiv să le trezească. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


197. VENUS, 35 DE ANI 


L-am auzit pe doctor spunînd că nu mai poate să facă nimic 
pentru mine. Bucăţi de tablă mi-au pătruns în organele vitale. În 
curînd voi muri. 

Am primit cioburile de parbriz drept în faţă. M-am născut 
frumoasă şi mor desfigurată. Am dorit într-o zi ca rivala mea să 
aibă aceeaşi soartă. Acum mi s-a întîmplat şi mie. Ce ironie! 
Poate că tot răul pe care îl dorim altora e contabilizat undeva şi 
ne loveşte mai tîrziu ca un bumerang. 

Ciudat că la ceasul ultimei suflări mă gindesc la răul pe 
care i l-am făcut Cynthiei Cornwell, rivala de care uitasem. 

E sfîrşitul. Îmi închipuisem că se poate trăi la adăpost de 
pericole, dar nicăieri nu eşti apărat. Chiar şi conducînd cu 
prudenţă, într-o maşină sigură, într-o ţară democratică, cu o 
centură de siguranţă, cu un soţ care te protejează, cu toate 
progresele medicinei, tehnologiei, omenirii, nicăieri nu eşti în 
siguranţă totală. 

Ar fi trebuit să nu plecăm niciodată în vacanţă? Ar fi trebuit 
să rămînem liniştiţi la noi acasă? 

Raymond. 

Măcar asta am reuşit: cuplul nostru. Ştiu că voi muri. Şi în 
această ultimă clipă simt cum mă cuprinde credinţa. Trebuie să 
fii aproape de moarte ca să crezi în Dumnezeu? Cred că da. 
Credeam în îngeri cînd aveam doar mici necazuri, cred în 
Dumnezeu cînd au apărut marile necazuri. 


198. JACQUES, 88 DE ANI 


Am optzeci şi opt de ani şi ştiu că voi muri. De ce am trăit 
atit de mult? Pentru că aveam nevoie ca să-mi duc „misiunea” 
la bun sfîrşit. 

Treizeci şi şapte de cărţi. Voiam să public una pe an şi 
aproape că am reuşit. Am terminat-o pe ultima, cea care explică 


şi le leagă pe toate celelalte. Cititorii mei vor înţelege de ce 
totdeauna în cărţile mele au existat personaje cu acelaşi nume 
de familie. În realitate, toate cărţile mele erau o prelungire a 
celorlalte şi, din această cauză, nu a existat niciodată o ruptură. 
Explic în sfîrşit legătura care uneşte cărţile mele despre şobolani 
şi cele despre Paradis, cu cele despre creier şi cu toate celelalte. 

Pe computerul portabil pe care îl cer la spitalul unde mă 
aflu, am scris cuvîntul definitiv: „Sfirşit”. 

Ideal ar fi fost să mor tastînd acest cuvînt, ca Moliere care a 
murit pe scenă. Eu aştept. Moartea diferă. Fac al nu ştiu citelea 
bilanţ. Sunt tot anxios dar, cu Nathalie, am evoluat. Am reuşit să 
ies din singurătate căci, cu ea, ingredientele potrivite erau 
reunite pentru a realiza formula magică: 1 + 1=3 

Amîndoi suntem autonomi. Amîndoi suntem 
complementari. Amîndoi am renunţat de a-l schimba pe celălalt 
şi ne-am acceptat defectele. 

Acum reuşesc să rezist mai mult de douăzeci de secunde 
fără să mă gindesc la nimic şi asta e foarte odihnitor. Cu 
Nathalie am ştiut ce este un cuplu autentic. Se rezumă la un 
singur cuvînt: „Complicitate”. „Dragoste” e demonetizat ca să 
mai aibă încă un sens. _ 

Complicitate. Înţelegere secretă. Încredere. 

Nathalie a fost totdeauna prima mea cititoare şi cel mai 
bun critic. Ea, care era pasionată pentru hipnoză, practică 
regresii şi spune că ne-am cunoscut deja în vieţi anterioare, ca 
animale şi ca oameni. Ba chiar ca vegetale. Eram polen şi ea 
pistil. Spune că ne-am iubit în Rusia şi în Egiptul antic. Nu ştiu, 
dar îmi place să mă gîndesc la asta. 

Nathalie mă agasează totuşi într-o singură privinţă. Are 
totdeauna dreptate! 

Am avut trei copii împreună, două fete şi un băiat. l-am 
lăsat să facă ce-au vrut. Pe de altă parte, nu am renunţat 
niciodată la demersul meu de a pîndi viitorul. La început m-am 
folosit de ştiinţă ca instrument. Acum consider că oamenii de 
ştiinţă nu vor salva lumea. Nu vor găsi soluţiile bune, nu vor 
face decit să indice pagubele provocate de soluţiile lor proaste. 

E prea tîrziu ca să mai fac pe revoluţionarul. Ar fi trebuit să 
învăţ să mă enervez şi să ştiu să fulger cînd eram tînăr. Furia e 
un dar din naştere. Las asta altora, fiicei mele mari, deosebit de 
vindicativă şi revoltată, grija de a continua pe acest drum. 


Din punct de vedere profesional, cred că am avut tot ce-mi 
doream. Am fost acel şobolan autonom care am visat să devin. 
Dar asta mi se pare normal. Le-am spus copiilor mei: „Cel mai 
frumos cadou pe care pot să vi-l ofer este să vă dau exemplul 
unui tată fericit”. 

Sunt fericit pentru că am întîlnit-o pe Nathalie. 

Sunt fericit pentru că viaţa mea a fost tot timpul reînnoită, 
plină de surprize şi plină de revizuiri care m-au constrins să 
evoluez. 

In acest spital mă şubrezesc. Ştiu că datorită noilor cuceriri 
ale medicinei aş putea să trăiesc mai mult, dar nu mai am chef 
să lupt, nici chiar împotriva microbilor. Pînă la urmă au cîştigat 
războiul împotriva limfocitelor mele. 

Inima mea bătrină mă lasă încet-încet. A venit timpul să 
predau ştafeta. Am dat treptat tot ce-mi fusese dat. Am lăsat 
moştenire toate bunurile mele familiei şi unor asociaţii de 
caritate. Am cerut să fiu îngropat în grădina mea. Nu oricum: la 
verticală. Cu picioarele spre centrul pămîntului şi capul spre 
stele. Fără sicriu, fără ceva protector, pentru ca viermii să mă 
poată mînca fără probleme. Am mai cerut ca deasupra capului 
meu să fie plantat un copac fructifer. 

Acum sunt nerăbdător să-mi reiau locul în ciclul naturii. 

Lent, mă pregătesc pentru marea trecere. Sunt grav bolnav 
de nouă luni, acelaşi timp cît trebuie pentru naştere. Mă eliberez 
de haine una cite una, strat cu strat, protecţie cu protecţie. 

La sosirea mea la spital, mi-am lăsat costumele de oraş ca 
să îmbrac o pijama. Ca bebeluşii. Am renunţat la poziţia în 
picioare ca să stau în pat. Ca bebeluşii. 

Mi-am dat înapoi dinţii, mai curînd proteza, căci dinţii mi-au 
căzut de mult timp. Am maxilarele goale. Ca bebeluşii. 

Spre sfîrşit am dat înapoi memoria. Nu-mi mai amintesc de 
trecutul îndepărtat. Asta m-a ajutat mult să plec fără regrete. 
Mi-a fost teamă că voi fi atacat de maladia Alzheimer, cînd nu-i 
mai cunoşti pe ai tăi şi nu mai ştii cine eşti. Asta a fost marea 
mea obsesie. Slavă Domnului, am fost cruțat! 

Mi-am dat înapoi părul. Oricum, albise. M-am pomenit chel. 
Ca bebeluşii. 

Mi-am dat înapoi vocea, vederea, auzul. Am devenit practic 
mut, orb şi surd. Ca nou-născuţi. 


Redevin un nou-născut. Ca un nou-născut sunt schimbat, 
hrănit cu chestii pasate şi am ajuns să gînguresc. Tot ce am 
primit trebuie dat înapoi, aşa cum înapoiezi un costum la vestiar 
după ce piesa de teatru s-a terminat. 

Nathalie este ultimul meu strat protector, ultimul meu 
„veşmiînt”. Trebuie deci să o resping pentru ca dispariţia mea să 
nu o îndurereze prea tare. Nu mă ascultă, rămîne insensibilă la 
reproşurile mele, dă din cap zimbind de parcă ar spune: „Nu-mi 
pasă, tot te iubesc”. 

Medicul care se ocupă de mine a apărut într-o zi însoţit de 
un preot. E un preot cu pielea palidă şi care transpiră mult. Imi 
propune să mă împărtăşească. Se pare că aşa i-au făcut şi lui 
Jean de la Fontaine. Pe patul de moarte, a fost pus să-şi renege 
lucrările erotice, dacă voia să fie îngropat într-un cimitir, în loc 
să fie aruncat la groapa comună. Jean de la Fontaine a cedat. Eu 
nu cedez. 

Îmi explic punctul de vedre. Toţi cei care sunt credincioşi 
mă enervează. Această pretenţie de a-ţi imagina că cunoşti 
dimensiunea de sus! 

Sunt convins că religiile sunt demodate. Atunci de ce cauză 
merită să te interesezi? Ridic ochii spre tavan şi zăresc un 
păianjen care îşi ţese pinza. Ce cauză merită să te interesezi de 
ea? Răspunsul îmi vine fulgerător: „Viaţa”. 

Viaţa aşa cum o vedem. Este destul de magică să nu fie 
nevoie să inventezi ceva în plus. 

- Nu aţi vrea să vorbim mai bine de teama dumneavoastră 
de moarte? întreabă preotul. 

- Îţi este teamă de moarte atîta timp cît ştii că nu acela e 
momentul. Acum ştiu că ăsta e momentul. Aşa că nu mi-e frică. 

- Credeţi în Paradis? 

- Îmi pare rău, părinte. Cred că după moarte nu mai e 
nimic. 

- Cum! exclamă el. Dumneata care ai scris despre Paradis, 
nu crezi în nimic? 

- Era doar un roman, atita tot. 

Chiar în aceeaşi seară mor. Nathalie era de faţă şi a 
adormit ţinîndu-mă de mînă. Corpul meu s-a ghemuit în poziţie 
fetală. Ultimul meu gînd a fost: „Totul e bine”. 


199. ENCICLOPEDIE 


KARMA SPAGHETE: Mi-a venit o idee ciudată. Poate că 
timpul nu e linear, ci „spaghetic”. In loc să se succeadă, 
straturile timpului se adună grămadă. În acest caz, nu trăim o 
încarnare şi apoi alta, ci o încarnare ET simultan cu o alta. 

Poate că trăim simultan mii de vieţi în mii de epoci diferite 
din viitor şi din trecut. Ceea ce considerăm regresii, nu sunt în 
realitate decit nişte conştientizări ale acestor vieţi paralele. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


200. JUDECAREA CLIENŢILOR MEI 


Igor şi Venus au zăbovit îndelung în Purgatoriu reflectînd la 
viaţa lor. Unele suflete sunt grăbite să apară în faţa tribunalului 
arhanghelilor, altele preferă mai întîi să-şi panseze rănile. Igor şi 
Venus intră în această categorie. 

Asta e explicaţia tehnică. Mai prozaic, aş zice că amindoi 
aveau nevoie să discute cu morţii apropiaţi. Igor mai avea de 
vorbit cu mama lui, iar Venus, cu fratele ei. Doar dacă nu 
cumva, conştienţi de existenţa lui Jacques, fratele lor karmic, l- 
au aşteptat ca să fie judecaţi toţi trei împreună. 

Cînd Jacques a decedat, Venus şi Igor l-au primit ca şi cum 
ar fi fost toţi membrii aceleiaşi familii în sfîrşit complete. E 
emoţionant să vezi clienţii care se aşteaptă unii pe alţii ca să fie 
judecaţi împreună. 

Ciudat, în orice caz, să-l vezi pe Igor atit de tînăr, pe Venus 
puţin mai matură şi Jacques bătrîn felicitîndu-se ca nişte prieteni 
dintotdeauna care se regăsesc. 

Au înţeles totul. Înainte de a fi judecaţi, ştiu că deja s-au 
judecat ei înşişi. Mă întreb de altfel la ce mai folosesc 
arhanghelii. Ar trebui ca fiecare să fie lăsat să-şi găsească 
propriul verdict. Avocat al apărării, stau în locul ocupat pe 
vremuri de Emile Zola. Cei trei clienţi vor fi chemaţi unul după 
altul la bară, în ordinea cronologică a morţii. g 

Mai întîi Igor. Audienţa se derulează în mare viteză. In 
vieţile anterioare a avut 470. Sigur, s-a eliberat de obsesia 
împotriva mamei sale, dar asta nu l-a făcut să crească. A omorît 


o mulţime de oameni, a violat femei şi s-a sinucis. Asta atîrnă 
greu de tot. Stagnează. Era la 470 şi rămîne la 470. 

În cazul lui, am ratat. În plus, arhanghelii ne dezvăluie 
faptul că avea talent de tenor, talent pe care nu s-a gindit 
niciodată să-l exploateze. 

- La reîncarnare. 

Pentru Venus, am avantajul unor argumente pe care le pot 
pune în valoare. A reuşit viaţa de cuplu. A crescut mulţumitor 
şapte copii. 

Era la 320. Trece la... 321. Un scor dur. A progresat doar cu 
un punct? Nu e nici măcar la nivelul 333 al omenirii. 

Arhanghelii îmi semnalează faptul că avea un talent 
înnăscut pentru desen. De citeva vieţi visează să devină pictor 
şi se pregătise pentru această misiune demult. Or, ca pictură, 
tot ce a ştiut să facă a fost să se machieze! 

Intervin. Pledez că Venus, clienta mea, a ştiut să creeze în 
filmele ei o nouă imagine de femeie dinamică. Arhanghelii 
răspund că a dorit răul unei rivale, că a făcut bărbaţii să sufere 
jucîndu-se cu sentimentele lor, că a consultat un medium care 
avea legături cu sufletele rătăcitoare. 

- Dar în urma acestei vizite a găsit fericirea alături de 
Raymond! 

Arhanghelul Rafael se uită la mine deloc convins. 

- Şi? E şi mai rău. Le-ai văzut cuplul? La ce bună o fericire 
letargică? Clienta ta nu a evoluat, a încremenit. A stagna e mai 
rău decit a regresa. 321/600. La reîncarnare! 

Mă apropii de Venus. De aproape, e şi mai frumoasă decit 
în sferele de observaţie. Mă aplec ca să-i sărut mîna. 

- De aici ţi-am văzut viaţa derulindu-se, precum şi toate 
filmele. A fost cu adevărat... splendid, îi zic cu respect. 

- Mulţumesc. Dacă aş fi ştiut... că îngerii pot să vadă filme... 

Sunt foarte jenat văzind-o cum a eşuat. 

- Data viitoare va fi mai bine, sunt sigur de asta, îi şoptesc 
la ureche. 

E genul de frază pe care mii de îngeri avocaţi au spus-o 
probabil la urechea unor cohorte de suflete care au pierdut dar, 
pe moment, nu găsesc nimic mai bun. 

Jacques Nemrod. 

Cazul său e considerat lipsit de interes. A trăit în angoasă. 
Era stîngaci, laş, singuratic, indecis. Practic, s-a înşelat în toate 


direcţiile în care te puteai înşela şi, fără ajutorul lui Nathalie Kim, 
ar fi devenit probabil o otreapă. 

Îmi prezint argumentele ca să-l apăr. 

- A ştiut să folosească visele, semnele şi pisica pentru a 
percepe mesajele noastre. 

Arhanghelii se strimbă. 

- Da, şi? 

- A folosit singurul talent pe care îl avea: scrisul. 

- Nu toate cărţile lui sunt bune, zice arhanghelul Gabriel. 
Delirurile sale despre Paradis, dă-mi voie să-ţi spun, dragul meu 
Michael, ne-au agasat la fel de mult ca ale tale. 

- Chiar dacă nu a scris decît o singură carte acceptabilă, a 
îndeplinit misiunea pentru care s-a născut. 

Cei trei arhangheli cer o suspendare a şedinţei ca să 
discute liniştit între ei. Discuţia pare animată. Intreruperea se 
prelungeşte. Profit ca să mă apropii de Jacques. 

- Sunt Michael Pinson, îngerul tău păzitor. 

- Încîntat. Jacques Nemrod. Îmi pare rău. Am evocat tot 
acest folclor în cărţile mele pentru că eram convins că nu există. 
lar ei... sunt... 

- Da, arhanghelii. Ţi-i imaginai astfel? 

- Nu chiar. N-aş fi crezut niciodată că Paradisul e atît de 
„kitsch”. În romanul meu, am descris un loc mult mai de 
avangardă, gen Odiseea spaţială, 2001. 

- Evident. Poţi să remarci că în general nimeni nu se plînge. 
De altfel nu m-ai crede dacă ţi-aş spune că... 

Îmi întrerup fraza. Arhanghelii revin. 

- Jacques era la 350, a trecut la 541. 

- 541? Dar de ce nu 542 sau 550? 

- Aceasta este judecata arhanghelilor. 

Simt cum mă cuprinde furia. Eu care nu am ştiut niciodată 
să mă înfurii în viaţa de pe Pămînt, simt că acum e momentul 
sau niciodată. Şi apoi, e mai uşor să te minii pentru ceilalţi decit 
pentru tine. lau puţin elan apoi mă avînt cerînd spiritului lui 
Emile Zola să mă ajute. 

- lar eu spun că această judecată este nedreaptă, 
scandaloasă, antisocială. Spun că este o mascaradă de justiţie 
ceea ce se întîmplă în acest loc, cel mai sacru dintre toate, şi 
că... 


Încerc să-mi reamintesc toate şmecheriile lui Emile Zola. 
Dacă el a reuşit, înseamnă că se poate reuşi. Poate că asta e 
formidabil cu arhanghelii, faptul că pînă la urmă sunt destul de 
„umani”. Simt foarte bine că sunt surprinşi. Văzind că merge, 
înaintez. Se uită la mine, dar nu ştiu cum să-mi ţină piept. 

Îmi amintesc de fraza lui Murray Benett, avocatul, tovarăşul 
temporar al lui Venus. „Clienţii vinovaţi sunt mult mai interesant 
de apărat decit cei nevinovaţi.” 

Joc pe ultima carte. Dacă pierd acest proces, va trebui să 
mai aştept nu ştiu cîţi clienţi ca să trec dincolo de poarta de 
Smarald. 

Dacă Jacques a putut să sară cu 200 de puncte, asta 
înseamnă că e un client care poate să fie salvat! Şi pe urmă, i-aş 
face în necaz tare mult lui Raoul dacă aş cîştiga pariul de a salva 
un client cu care am testat mai mult zăhărelul decît biciul. Nu 
trebuie să renunţ. 

- Sigur, clientul meu a fost stîngaci, dar avea tehnica lui. Să 
te înşeli mereu ca să deduci de aici formula corectă, ca să 
găseşti calea cea bună. 

- Dar nu a găsit nimic. A căutat, dar a căuta vine din 
latinescul circare, a merge în cerc. 

- A găsit o cale originală care e numai a lui şi care, după 
cum a semnalat unul dintre concurenţii lui, celebrul Auguste 
Mérignac, trebuia să înflorească mai tîrziu. Chiar dacă... foarte 
tîrziu. 

Nu e prea grozav ce spun... Continuu cu o serie de „acuz” 
care în cele din urmă îi enervează pe judecători. La apogeul 
efortului meu, zic: 

- Acuz această curte că nu-şi face în mod corect treaba, îi 
acuz pe arhanghelii Gabriel, Rafael şi Mihail că... 

- Destul! zice un arhanghel. Dacă vrei să-ţi salvezi clientul, 
prezintă-ne fapte. 

Atunci am o străfulgerare: sferele destinului. Propun să fie 
examinată în mod obiectiv influenţa lui Jacques asupra sferelor. 
Ea este de 0,000 016%. 

- E puţin..., spune arhanghelul Gabriel. 

Aici dau lovitura de graţie. 

- Da, dar o picătură de apă poate face oceanul să se 
reverse, fiecare suflet care se ridică ridică întreaga omenire! 

De data asta, cei trei judecători ezită. 


Sătui de atita hărţuială, îmi acordă cele 600 de puncte. 
Jacques Nemrod este deci eliberat de închisoarea lui materială, 
chiar dacă cu mare greutate. 

lar eu am reuşit să scot un suflet din ciclul reîncarnărilor! 

- Ei, ce fac acum? spune micul meu scriitor, prinzîndu-mă 
de cot. 

Nici măcar nu se gîndeşte să mă felicite. Ce egoişti mai 
sunt şi clienţii ăştia! 


"Ştiu ce este după moarte. E foarte simplu. De-o parte 
Paradisul pentru persoanele care s-au comportat bine, de 
cealaltă parte, Infernul pentru cei răi. Paradisul e alb. Infernul e 
negru. În infern oamenii suferă. În Paradis sunt fericiţi." 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


201. RĂMAS BUN DE LA PRIETENI 


Mă îndrept spre poarta de Smarald, la fel de vesel ca Emile 
Zola pe vremuri. În sfîrşit voi afla. Ce se află deasupra? 

În drum sunt oprit de Edmond Wells care mă bate zdravăn 
cu palma pe spate. 

- Sunt mîndru de tine. Totdeauna am fost convins că vei 
reuşi. 

- Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. 

- Ţie trebuie să-ţi mulţumeşti. Nu ştiai, dar tu m-ai ales 
instructor, aşa cum copiii îşi aleg părinţii. 

- Şi Edmond Wells ce va face acum? 

Îmi mărturiseşte că ceea ce îi preocupă pe îngeri în acest 
moment este punerea la punct a unei noi pirghii, a şasea: 
„mineralul ajutat”. 

- Totul a început cu mineralul şi poate că tot cu mineralul 
va continua. Alianţa om-mineral materializată prin informatică 
alcătuieşte un nou teren de conştiinţă, îmi explică el. 

- Mineral? Adică siliciul conţinut în cipurile computerelor? 

- Bineînţeles, şi cristalele. Cristalele de cuarţ care servesc la 
cadenţarea fluxurilor de electroni sunt pentru piatră ceea ce 
omul înţelept este pentru omul brut. Unirea rocii-cristal cu omul- 
conştient produce computerul viu. E o cale de evoluţie. 

- Dar computerele sunt nişte obiecte inerte! E destul să le 
scoţi din priză ca totul să se oprească. 


- Greşeşti, Michael. Datorită Internetului, există acum 
programe care, ca nişte viruşi, proliferează pe reţea şi pot să se 
strecoare în oricare circuit de maşină de spălat sau de distribuit 
bancnote. De aici, se reproduc ca animalele, suferă mutații, 
evoluează fără ca omul să intervină. Singurul mijloc de a le opri 
ar fi oprirea simultană a tuturor maşinilor din lume, ceea ce de 
acum înainte e imposibil. După „biosferă”, „ideosferă”, iată că a 
apărut „compusfera”. 

Nu ştiam că în Paradis poate să existe cineva pasionat de 
informatică. 

- Deocamdată, de aici, nu avem mare influenţă asupra 
computerelor, reuşim doar să creăm „pene inexplicabile”. 
Computerele totuşi sunt pe cale de sofisticare. Ca şi doctorul 
Frankenstein cu monştrii săi, omul face din computer creatura 
sa de schimb. Introduce tot ce are mai bun în el în acele 
minuscule fragmente de cuarţ, de siliciu şi de cupru, astfel încît 
conştiinţa e pe cale să apară în aceste maşini. Chiar şi Jacques 
Nemrod al tău a vorbit despre asta: „Pius 3,14”, papa 
informatic, ideea lui. 

Asta îmi dă de gindit. Cred că înţeleg. 

- Omul normal, 4, va putea să devină un om înţelept, 5, 
datorită ajutorului mineralului. S-ar putea spune că 4 + 1 =5. 

- Perfect. După mineral, vegetalul, animalul, omul, evoluăm 
spre „omul aliat cu mineralul”. Poate că după aceea vom avea 
„omul aliat cu vegetalul”, apoi „omul aliat cu animalul” şi, de ce 
nu, cîte trei (mineral-vegetal-om) sau cîte patru („mineral- 
vegetal-animal-om”). Totul e abia la început. Mineralul conştient 
din computere constituie următoarea pirghie dar, în curînd, 
conştiinţa se va exprima în aceste noi forme de viaţă sub formă 
de „aliaje”. Trebuie să vorbesc despre asta în Enciclopedia 
cunoaşterii relative şi absolute. Cunoşti marea mea operă, nu? 

Îi spun că da. Îmi pare bine că nu s-a supărat că i-am 
tulburat scribul, Papadopulos. Probabil că şi-a găsit între timp 
altul. 

- În proiectele de faţă, avem intenţia să folosim încă un 
animal, în afară de pisică, drept medium pe lîngă oameni. 
Ezităm între delfini şi păienjeni. Personal, eu susţin păienjenii, e 
mai original, dar cred că vor fi aleşi totuşi delfinii. Se bucură de 
o imagine foarte frumoasă în rîndul publicului şi emit sunete de 
o mare subtilitate. 


Mă uit la el cu atenţie. 

- Acum poţi să-mi spui. Ce este un 7? Un zeu? Tu eşti un 7? 

Edmond Wells mă priveşte şi zimbeşte amical. 

- Nivelul meu de elevaţie este de conştiinţă 7, dar eu am 
ales să fiu instructor la nivelul de jos. Îți aminteşti că, la 
judecata ta de muritor, ţi s-a propus întoarcerea pe Pămînt ca să 
fii un „MI”, un Mare Iniţiat, ca să-i ajuţi direct pe oameni trăind 
printre ei, sau să devii un înger ca să-i ajuţi din dimensiunea 
superioară. La fel a fost şi în cazul meu. Ca 7, am avut de ales 
să revin printre îngeri ca să fiu un fel de Înger Mare Iniţiat, de 
fapt un arhanghel. 

- Arhanghelii sunt Îngeri Mari Iniţiaţi? 

- Da. Suntem nişte 7 rămaşi de bună voie la etajul de jos ca 
să-i ajutăm pe ceilalţi îngeri să urce. Eu, Edmond Wells, sunt un 
arhanghel la fel ca Rafael, Gabriel şi Mihail. Deci aveam de ales 
între a deveni arhanghel sau să mă duc sus ca să vă controlez 
de acolo. Am optat pentru prima ipostază. Tu ce vrei să alegi? 

Răspund cu hotărîre: 

- Vreau să ştiu ce se află deasupra! 

Traversăm Paradisul ca să ajungem la poarta de Smarald. 
Pe drum, Raoul Razorbak, Freddy Meyer şi Marilyn Monroe ne 
salută. Raouk Razorbak e stăpinit şi de admiraţie şi de gelozie. 

- Asta e valabil şi pentru mine. E deci posibil să ne salvăm 
clienţii şi cu duhul blîndeţii. Ai cîştigat pariul, Michael. 

- Şi tu unde eşti cu Nathalie Kim? Cred că nici tu n-ai de ce 
te plînge. 

Întoarce palma şi face să vină sfera soţiei fostului meu 
client. 

- E la 590. Îmi pun mari speranţe în ea. Deocamdată poartă 
doliu după Jacques al tău. Să ştii că l-a iubit cu adevărat! 

- Îţi urez să reuşeşti ca să fim iar împreună pentru noi 
aventuri. 

- Acum, cînd ştiu că se poate cîştiga, n-am să mă jenez! 
zice Raoul. 

Şi, în gînd, îmi şopteşte: „Dacă poţi, încearcă să mă faci să 
văd ce e acolo sus”. 

Freddy Meyer mă strînge în braţe. Se ocupă din nou de 
clienţii lui. 

- Venim şi noi curînd, Michael. Vom face iar escapade pe 
Roşu. 


Marilyn îmi adresează un ultim semn de prietenie, dar simt 
că nu trebuie să prelungesc prea mult acest moment de rămas 
bun. 

- Salutaţi-l pe Zoz din partea mea cînd îl veţi vedea, zic. 

Şi, cu Edmond Wells alături de mine, păşesc cu curaj pragul 
porţii de Smarald. 

Acum ce voi mai descoperi? 


202. ENCICLOPEDIE 


REALITATE: „Realitatea este ceea ce continuă să existe 
atunci cînd încetăm să mai credem în ea”, spunea scriitorul 
Philip K. Dick. Trebuie deci să existe undeva o realitate obiectivă 
care scapă cunoaşterilor şi credințelor oamenilor. Această 
realitate vreau s-o înţeleg şi să o abordez. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


203. ULTIMELE REVELAŢII 


Edmond Wells îmi pune o mînă pe umăr. 

- De ce nu accepţi să fii surprins? De ce vrei să cunoşti totul 
dinainte? Nu-ţi place să mergi fără să ştii ce va fi după ultimul 
viraj? Nu-ţi place să fii mirat de ceea ce nu ştii? Îţi voi spune... în 
curînd vei deveni altceva... mai bun. Asta e tot ce trebuie să ştii 
deocamdată. 

Incerc să o iau pe ocolite. 

- Bine, atunci o ultimă întrebare. Îmi răspunzi doar dacă 
vrei. Crezi în Dumnezeu? 

Izbucneşte în ris. 

- Cred aşa cum credem în cifre. Oare cifra 1 există? Oare 
vei putea într-o zi să întilneşti încarnarea cifrei 1, sau a cifrei 2, 
sau 3? 

- Nu. Sunt doar nişte concepte. 

- Ei bine, chiar dacă cifra 1, cifrele 2 sau 3 nu sunt, după 
cum spui, decit nişte „concepte”, ele permit găsirea unor soluţii 
la multe probleme. Ce importanţă are dacă credem în ele din 
moment ce ne ajută.... 

- Asta nu-i un răspuns. 


- Asta e răspunsul meu. 

Şi mă împinge înainte. 

- Unde mă duci? 

- Ştiind că trăsătura principală a caracterului tău este 
curiozitatea, îţi voi aduce un început de răspuns la cea mai mare 
întrebare pe care ţi-o pui. 

Mă duce într-o încăpere circulară, care are în centru o mare 
sferă luminoasă, în care se îngrămădesc sfere mai mici. 

- lată sfera destinului îngerilor, mă anunţă el. 

Întoarce palma şi un balonaş iese din sferă ca să-i aterizeze 
pe mînă. 

- lată... sufletul tău, precizează el. Vezi ce eşti cu adevărat, 
îmi cere instructorul meu. 

Mă apropii. Pentru prima dată îmi văd distinct sufletul, sferă 
transparentă avind în interior un nucleu strălucitor. Mentorul 
meu mă învaţă să-mi citesc sufletul şi să-i aflu istoria de la 
începutul timpurilor. 

Înainte de a fi reîncarnat în Michael Pinson, discret pionier 
al thanatonauticii, am fost medic la Sankt Petersburg din 1850 
pînă în 1890. M-am preocupat mult de ameliorarea igienei în 
timpul operaţiilor chirurgicale. Am fost unul dintre primii 
practicieni care au sugerat spălarea miinilor cu săpun 
dezinfectant şi purtarea unor măşti pentru a proteja pacienţii de 
stropii de salivă. La vremea aceea, era ceva foarte nou. Am 
predat această igienă la universităţi şi am murit de tuberculoză. 

Înainte de a fi doctor în medicină, am fost balerină la Viena. 
O dansatoare foarte frumoasă, seducătoare, pasionată de 
relaţiile între bărbaţi şi femei. Îmi manipulam cu bucurie 
admiratorii. Am tras pe sfoară mulţi bărbaţi. Celelalte fete din 
corpul meu de balet mă luau drept confidentă. Voiam să înţeleg 
pîrghiile dragostei şi să descopăr misterele inconştientului. Mă 
credeam regina inimilor şi totuşi, pînă la urmă, m-am sinucis din 
dragoste pentru un frumos indiferent. 

În secolul al XII-lea, am fost samurai în Japonia. Am exersat 
artele marţiale pînă cînd am găsit gesturile perfecte. Nu 
gindeam, ci ascultam orbeşte vorbele şogunului meu. Am murit 
în duel la război. 

În secolul al VIll-lea, am fost un druid doritor să descopăr 
secretul plantelor. Am învăţat mai mulţi discipoli cum să trateze 
bolile cu ierburi şi cu flori. Am asistat la un atac al barbarilor din 


est. Am fost atit de şocat de violenţa oamenilor, încît am 
preferat să mă sinucid decit să continuu să trăiesc printre ei. 

În Egiptul antic, am fost odaliscă în haremul unui faraon. 
Rătăceam, senină, răsfăţată şi fără nici o treabă, în grădinile 
palatului, străduindu-mă să aflu de la eunucul meu favorit 
cunoştinţele lui în materie de astronomie. Înainte de a muri de 
bătrîneţe, am transmis ştiinţa mea unei favorite a prietenelor 
mele. 

Atitea vieţi şi tot atitea dorinţe de a spori cunoaşterea 
umană, şi tot atitea eşecuri. 

Edmond Wells mă încurajează: 

- Prin timp şi spaţiu, totdeauna ai încercat să difuzezi 
cunoaşterea. În sfîrşit ai întrezărit-o după atîtea vieţi, atitea 
experienţe, atitea dureri şi speranţe. 

Imi dezvăluie că galaxia Căii Lactee cuprinde douăsprezece 
planete locuite. Dar nu neapărat de fiinţe din carne şi oase, de 
tip umanoid. 

- Pămiîntul din sistemul solar este un teren de vilegiatură 
foarte solicitat de suflete, căci aici au experienţa cea mai 
puternică: cea a materiei. 

- Materia? 

- Bineînţeles. Chiar dacă ai văzut acea planetă, Roşu, nu 
există numai planete unde fiinţele sunt încarnate. Experienţa 
materiei nu e chiar atît de răspîndită! De aceea ai fost nevoit să 
străbaţi atiţia ani-lumină ca să găseşti viaţă. Sufletele, chiar şi 
foarte evoluate, sunt foarte impresionate cînd gustă pentru 
prima dată fericirea de a fi întruchipate şi de a simţi lumea. 
Plăcerea celor cinci simţuri este una dintre cele mai puternice 
experienţe din univers! Ah, să simţi o sărutare! Chiar am 
nostalgia respirării aerului marin sau a parfumului delicat al unui 
trandafir. În fine... 

Are o clipă un aer cam trist, apoi continuă: 

- Dar ansamblul omenirii terestre se află în întîrziere şi 
trebuie să se ridice. Trimitem, în consecinţă, suflete de pe 
celelalte unsprezece planete cu peste 500 de puncte, ca să 
sporească punctele populaţiei terestre, care se tirăşte la 333. 
Acesta e cazul lui Nathalie Kim, un suflet de excelenţă venit de 
departe. 


Edmond Wells aşază sufletul meu în vîrful arătătorului şi se 
joacă cu el cum ai face cu o minge. Apoi, brusc, face un gest 
teribil. Implîntă acea sferă de lumină în pieptul meu! 


204. ENCICLOPEDIE 


PISICA LUI SCHRODINGER: Unele evenimente nu se produc 
decit pentru că sunt observate. Dacă nu le-ar vedea nimeni, nu 
ar exista. Acesta este sensul experienţei numită „pisica lui 
Schrödinger”. 

O pisică este închisă într-o cutie ermetică şi opacă. Un 
aparat provoacă în mod aleator o descărcare electrică destul de 
puternică să o ucidă. Să-l punem în funcţiune, apoi să-l oprim. 
Aparatul a produs descărcarea mortală? Pisica e încă în viaţă? 

Pentru un fizician clasic, singurul mijloc de a afla este de a 
deschide cutia şi de a se uita. Pentru un specialist în fizica 
cuantică, este acceptabil să considere că pisica este 50% 
moartă şi 50% vie. Atîta timp cît cutia nu a fost deschisă, ea 
conține o jumătate de pisică vie. 

Dar dincolo de această dezbatere asupra fizicii cuantice, 
există o creatură care ştie dacă pisica este moartă sau dacă 
pisica este vie, fără să fie nevoie să deschidă cutia: pisica însăşi. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV 


205. SPRE LUMEA DE DEASUPRA 


Sufletul meu scînteiază în mine ca un mic soare. E posibil 
să fi fost redat mie însumi? E posibil să nu mai am pe nimeni 
care să-mi tragă sforile ca unei marionete? La început, simt 
acea intrare în liberul arbitru total ca ceva care îţi provoacă 
panică. Inţeleg că, în privinţa acestei libertăţi pe care am cerut-o 
dintotdeauna, nu am fost niciodată educat să mi-o asum, şi că 
mă aranjează foarte bine să gindesc că undeva sus alte fiinţe 
misterioase mai inteligente decît mine se ocupau cu protejarea 
şi îndrumarea mea. Dar acest gest teribil al lui Edmond Wells 
mă forţează să-mi asum propria responsabilitate. Dacă aş fi ştiut 
că asta era recompensa rezervată unui „6”, poate că mi-aş mai 
fi domolit înflăcărarea. Ce  înspăimintătoare este această 


libertate! Cît de greu este să accepţi că poţi deveni singurul 
stăpîn al tău însuţi. 

Dar nu am timp să mă gîndesc mai mult, căci mentorul 
meu mă duce spre fundul culoarului. 

Acesta se sfirşeşte ca o vază de Klein, printr-o buclă ce se 
întoarce ca să intre în flancul unei sticle, astfel ca ieşind din git 
să revină în interior. Mă pomenesc în mijlocul... Lacului 
Conceperilor. 

- Nu înţeleg, zic. 

-  Adu-ţi aminte de enigma pe care o stirneai în 
Thanatonauţii: cum să desenezi cu o singură linie un cerc şi 
centrul lui fără să ridici creionul de pe hirtie. La prima vedere, o 
simplă enigmă copilărească. Dădeai şi soluţia: se îndoaie virful 
foii, verso servind ca pasarelă între punct şi cerc. Apoi era destul 
să se traseze o spirală. In realitate, cu mica ta enigmă, rezolvai 
cea mai mare dintre toate enigmele. Ca să evoluezi, trebuie să 
schimbi planul. 

Totul devine clar.  Şasele  spiralei.  Şase-Spiritual. 
Spiritualitate. Spiritualitatea este să mergi de la periferie spre 
centru datorită unei spirale. Am mers spre centrul meu. Acum 
merg spre cel al împărăției îngerilor. 

- Urmează-mă! îmi cere Edmond Wells. 

Ne aflăm deci sub apa Lacului Conceperilor. Disting, la 
suprafaţă, îngeri instructori care îşi aduc noii îngeri-elevi ca să-şi 
aleagă sufletele. II recunosc chiar pe Jacques Nemrod. A ales 
deci să devină înger... 

- Ei nu ne văd? întreb. 

- Nu. Ca să vezi, trebuie să fii capabil să concepi. Cine s-ar 
gîndi să caute ce există în adincurile Lacului Conceperilor? 

Imi dau seama de timpul pierdut. 

- Deci aş fi putut să vin direct aici? 

- Bineînţeles. Din prima zi, tu şi Raoul aţi fi putut să 
descoperiţi totul explorind „în mijloc şi dedesubt”, în loc de 
„departe şi deasupra”. 

Ne deplasăm într-o apă abia cu puţin mai viscoasă decit 
aerul. Edmond Wells mă îndrumă spre centrul lacului. Pe fund 
de tot străluceşte o steluţă roz. 

-  Concentrindu-te, atingi centrul. Atingînd centrul, îl 
traversezi ca să ajungi în dimensiunea superioară. De fiecare 
dată cînd se trece de la o periferie la un centru, schimbi 


dimensiunea şi deci modul de percepere a timpului şi spaţiului. 
Tu, care ai explorat tot ce era explorabil în acest univers, vino 
cu mine să-ţi arăt un altul. 

- Me... mergem spre lumea zeilor? 

Se preface că nu a auzit întrebarea. 

Ne apropiem de lumina roz. Şi, spre marea mea 
surprindere, descopăr că în interior este... 


"Ştiinţa explică foarte bine de ce oamenii au viziuni în 
momentul morţii. Nimic misterios în privinţa asta. Doar o 
secreție masivă de endorfine care să scurteze ultimele dureri 
ale agoniei. Acest exces de endorfine acţionează asupra 
hipotalamusului şi provoacă succesiuni de imagini psihedelice. 
Cam ca un gaz anesteziant înainte de o intervenţie 
chirurgicală." 

Sursă: individ chestionat la întîmplare pe stradă. 


206. PERSPECTIVĂ 


Trece o stea căzătoare. 

Bătrîna o urmăreşte de pe balcon cu privirea şi îşi pune o 
dorinţă. 

Nepoţica vine la ea agitînd o cuşcă mare. 

- Ce-i, Mylene? 

- Am vrut să-ţi arăt noua jucărie pe care am primit-o de 
Crăciun, bunico. 

Bătrîna se apleacă şi se uită în interiorul cuştii. Zăreşte trei 
hamsteri înspăimîntaţi care se ascund cît pot mai bine. Încearcă 
să sculpteze hirtia de ziar cu lăbuţele şi incisivii ca să o 
transforme în caverne protectoare. 

- Se pare că au fost salvaţi pentru mine. Altfel ar fi ajuns în 
laboratoare pentru experienţe de vivisecţie. 

Un ochi imens se apropie de prizonieri. 

- Cum le-ai spus? 

- Sunt doi masculi şi o femelă. l-am botezat Amédée, Denis 
şi Noémie. Sunt drăguţi, nu? 

Ochiul gigant se retrage. 

- Să ştii că creşterea hamsterilor este o responsabilitate. 
Trebuie să te ocupi de ei, să-i hrăneşti, să-i împiedici să se bată, 
să le faci curăţenie, altfel mor. 


- Ce mănîncă? 

- Seminţe de floarea-soarelui. 

Fetiţa pune cuşca jos şi aduce o cutie cu seminţe cenuşii pe 
care o goleşte în distribuitor, apoi umple recipientul cu apă. 
După un moment, încurajat, un hamster intră în marea roată şi 
o face să se rotească din ce în ce mai repede. 

- De ce se agită aşa Amedee? întreabă mirată Mylene. 

- Nu ştiu cum să-şi petreacă altfel timpul, răspunde oftînd 
bătrîna. 

Fetiţa se strimbă. 

- Auzi, bunico, crezi că îi putem scoate din cuşcă să-şi 
dezmorţească puţin lăbuţele prin apartament? 

Bătrîna mîngiie părul fetiţei. 

- Nu. S-ar pierde. Totdeauna au trăit în cuşcă. N-ar şti unde 
să se ducă. 

- Atunci ce putem face ca să fie mai fericiţi? 

- O întrebare bună... 

Privirea lui Nathalie Kim o părăseşte pe fetiţă şi se 
îndreaptă spre cer. Cînd se uită la cer, totdeauna se simte 
liniştită. 

„Poate că Jacques e acolo sus”, îşi zice ea. 

Un punct mic şi alb, lîngă Lună, se deplasează cu mare 
viteză. Nu e o stea căzătoare. Nu mai e vorba de dorinţă. Nu e 
nici un satelit. Ştie ce este. Un avion mare de transport. Probabil 
un Boeing 747. 

Fetiţa se lipeşte de bunica ei. 

- Auzi, bunico, crezi că hamsterii mei vor muri într-o zi? 

- Nu trebuie să te gîndeşti la asta, Mylène. 

- Totuşi trebuie să facem ceva în acel moment, nu? Doar n- 
o să-i aruncăm la... gunoi! Eu cred că există un Paradis pentru 
hamsteri... 

Nathalie Kim îşi aranjă şuviţa lungă şi albă care îi căzuse pe 
ochi. Apoi, cu tandreţe, ridică bărbia fetiţei. li arătă bolta 
cerească. 

- Ssst, uită-te la stele şi fii bucuroasă că trăieşti! 


207. ENCICLOPEDIE 


A CREDE: „A crede sau a nu crede, asta nu are nici o 
importanţă. Interesant este să-ţi pui din ce în ce mai multe 
întrebări”. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute 


208. ALTE PERSPECTIVE 


Cei trei hamsteri şi-au încetat activitatea şi, învingîndu-şi 
spaima naturală, se uitară printre gratii la marile forme 
mişcătoare care, acolo sus, se agitau şi emiteau sunete grave. 


MULŢUMIRI URMĂTORILOR: 


Profesor Gerard Amzallag, 
Françoise Chaffanel-Ferrand, 
Richard Ducousset, 

Patrice Lanoy, 

Jérôme Marchand, 

Nathalie Mongins, 

Monique Parent, 

Max Prieux, 

Frank Samson, 

Reine Silbert, 

Jean-Michel Truong, 

Patrice Van Eersel, 

tatălui meu, 

François Werber, care m-a învăţat să joc şah 


şi îngerului meu păzitor (dacă există). 


Muzica ascultată în timpul scrierii acestei lucrări: 


Muzica Cărţii călătoriei, 

Loic Etienne, 

Incantations, 

Mike Oldfield, 

White Winds, 

Andreas Wollenweider. 
Shine on You Crazy Diamond, 
Pink Floyd, 

O noapte pe Muntele Pleşuv, 
Mussorgski, 

Real to Reel, 

Marillion, 

Moment of Love, 

Art of Noise. 


Muzica din filmele Braveheart, Waterworld, Pescăruşul 


Jonathan Livingstone. 


Evenimente survenite în timpul conceperii acestui roman şi 
care au influenţat asupra scrierii sale: 


scufundare cu delfini sălbatici în insulele Azore, 

turnarea la Paris şi Ermenonville a filmului Regina de sidef 
ca realizator (prima experienţă de creaţie colectivă), 

plimbare lungă în Valea Minunilor din Provența, 

urmărirea eclipsei de soare de la observatorul astronomic 
din Nisa, trecerea în noul mileniu.