Cezar Petrescu — Plecat fara Adresa — vol.I (1973)

Cezar Petrescu 


Cezar Petrescu 


Plecat 
fără adresă 


Cezar Petrescu 


Plecat 
fără adresă 


roman, ediţia a doua refăcută, 
cuun Cuvînt înainte (în două versiuni) al autorului 
şi o Prefață de Mihai Gafiţa 


EDITURA CARTEA ROMÂNEASCA 


Coperta de Theodor Șalar 


PREFAŢĂ 


Soarta acestui roman al lui Cezar Petrescu este 
în multe privinţe deosebită de a celorlalte pe care ni le-a 
lăsat, scrise şi publicate în perioada interbelică. Mai întîi, 
este singurul rămas neterminat, şi anume neterminat în 
latura fundamentală, în chiar substanța lui. Avem, în Plecat 
fără adresă, începutul unui destin uman, care promitea să 
fie de un patetic tragism; descumpănirea, dezechilibrul, 
falimentul moral la care ajunge un om, păstrindu-şi 
integrale însă luciditatea, capacitatea de observaţie, inteli- 
gența, spiritul critic, dar plonjînd într-o disperare, care-l 
determină să-şi ia viaţa. Un mal de siècle din epoca de vîrf a 
capitalismului, ucigîndu-şi personajele cele mai 
reprezentative, purtătoarele emblemelor supreme ale speţei. 

În al doilea rînd, nu ni se păstrează nimic concludent 
asupra continuării propriu zise a romanului, asupra epicii 
lui, deşi avem, programatic, titlul:  Sosit fără adresă; în 
schimb, prefața lui, cuprinzînd schema ideatică a ce trebuia 
să fie subiectul, o avem în trei variante mereu mai 
amplificate, totalizind cu mult mai multe pagini decît va fi 
trebuit să aibă romanul însuşi. 

Că şi alte romane ale lui Cezar Petrescu au avut o 
soartă asemănătoare, aceasta e adevărat. Taina a şasea, 
Cadavrul, Pămîntul, mare cotidian independent, Madala, 
ciclul de şapte cărți ale frescei Neamul Vardarilor, apoi 


Junimea, Căpitanul Hartular, şi altele n-au trecut, în gene- 
ral, de proiect, nici chiar acelea declarate de scriitor a fi 
fost gata scrise, cum e cazul şi cu urmarea romanului de 
față, Sosit fără adresă. 

E cu putință ca, pentru unele, materia epică să fi fost 
convertită, filtrată în alt chip decit cel propus iniţial şi care 
impusese titlul; e cu putinţă deci, ca unele, cel puţin, dintre 
lucrările în cauză sa se fi scris, totuşi. De exemplu, 
începutul romanului Tapirul, cu un telefon sunînd obsesiv 
în camera unui om aflat la granița între somn şi trezie, 
pare să indice că acesta e cel anunțat sub titlul Căpitanul 
Hartular, căci între manuscrisele lui Cezar Petrescu există 
mai multe începuturi cu un telefon terorizînd somnul unui 
personaj, şi pe toate e scris drept titlu: Căpitanul Hartular. 

O astfel de mărturie nu lipseşte nici în cazul continuării 
romanului Plecat fără adresă — a noului roman, Sosit fără 
adresă; manuscrisele scriitorului ne oferă trei pagini cu o 
indicație de titlu înrudindu-le pe acestea cu romanul 
apărut. Ciudăţenia nu stă însă aici, întrucît, s-a văzut, mai 
sînt cărți anunțate de Cezar Petrescu şi rămase pentru tot- 
deauna pierdute; ea stă în faptul că Plecat fără adresă e 
declarat de scriitor drept axul operei sale de romancier, „pe 
acest roman se centrează aproape toate cărţile tipărite pînă 
acum, cele cite stau în sertar începute şi aşteptindu-şi 
rîndul, cele cite vor veni.” lar acest „ax” a rămas frînt la 
jumătate. 

Explicaţia, indispensabilă, privitoare la sensul acestui 
ax central, prin raport cu opera sa, ne-o dă autorul în chiar 
prefața — sau prefeţele — romanului de față: cartea e un 
ax, în înțelesul de legătură interioară — motiv literar am 
zice noi, „cheie” spune Cezar Petrescu, însă „cheia” unei 
legături „mult mai fragilă şi ascunsă primei priviri” decît 
simpla traducţie a identificărilor care se pot face între 
personajele şi intimplările literaturii şi modelele lor reale, 
din viaţă. 

Plecat fără adresă e cartea care „centrează ” o întreagă 
operă, însă e o carte întreruptă, rămasă fără urmare, deşi 


6 


desnodămîntul personajului principal ne e cunoscut, căci 
cu sinuciderea lui începe romanul. 

De fapt, acuma, cînd ştim desăvîrşit că nu vom avea 
niciodată continuarea intitulată Sosit fără adresă, putem 
formula totuşi citeva propoziții lămuritoare pentru cititor, 
cu prilejul primei reeditări a acestui roman, în a cărui 
prefață scriitorul şi-a expus, contrar practicilor sale de pînă 
atunci, o adevărată teorie asupra epocii, a societăţii, a 
psihologiei veacului, definind în acest chip coordonatele 
ideologice ale operei sale, una din cele mai vaste din proza 
noastră. Mai mult chiar, geneza şi procesul lui de elaborare 
sînt cu deosebire concludente pentru toată opera 
scriitorului, şi chiar această incertitudine, suspensia 
desfăşurării epice a romanului, în latura esenţială, sînt 
simbolic paralele cu ale întregului şantier literar declanşat 
de scriitor, tot mai larg, tot mai cuprinzător şi rămas apoi 
secționat brusc într-un moment crucial. Un adevărat 
roman-portret al lui Cezar Petrescu este Plecat fără adresă, 
nu prin asemănări între autor şi personajul central, ci prin 
paralelisme cu biografia cărții, în felul cum s-a scris şi s-a 
articulat în configurația ansamblului unei întinse opere. 
Tocmai de aceea devin folositoare şi interesante cîteva date 
de istorie literară privind romanul Plecat fără adresă. 

A fost scris în iarna 1931—32, mai întîi romanul şi apoi, 
în primăvară, prefața, aşa cum se poate vedea şi din 
numerotaţia celor două manuscrise, dar şi dintr-un corp 
epistolar, scris chiar în acest moment, şi avînd certe 
conexiuni şi proiecții în evoluţia subiectului. 

Venit după Întunecare, Calea Victoriei, Comoara regelui 
Dromichet, Aurul negru, Baletul mecanic şi Oraş patriarhal, 
după La Paradis general şi cinci volume de nuvele, Plecat 
fără adresă plasa în centrul acțiunii cărții un personaj care 
circulase şi pînă atunci în proza lui Cezar Petrescu, dar 
numai în roluri de al doilea şi al treilea rang. Un anumit 
cinism caracterizează acest personaj, o judecată rece, 
neînduplecată şi de o ciudată precizie, o inteligenţă rea, 
dominatoare, o vocaţie a cuceririi locurilor prime în 


societate, la care nu aspiră totuşi, pe care le ocupă fără să-l 
fi atras şi le părăseşte fără nici un regret, ba chiar cu 
voluptate, un dar divinatoriu ce echivalează cu puterea 
absolută de a citi exact în semnele vieţii sociale, de a revela 
psihologii şi destine după simpla privire a fizionomiilor. 

Astfel de personaje sînt admirate fără a putea fi iubite, 
însă declanşează drame de iubire; individualiste la extrem, 
personalitare fără ca individualismul lor să fie egoism, 
dimensiunea lor este totuşi mereu socială, capacitatea lor 
de afirmare este exclusivă în sfera vieţii celorlalți oameni; 
par mai puternici decit toți şi în ei se adună mai dureros 
nefericirea celorlalți, numai ei îi măsoară toată 
dezastruoasa ei intensitate; biografia lor, deşi ei trăiesc în 
văzul şi mijlocul mulțimilor, atrăgînd atenţia tuturor, e mai 
ignorată decît a celui mai obscur necunoscut; sînt în 
conflict cu familia, dacă o au, în virtutea aceleiaşi atracții 
către un individualism extrem, care e de fapt expresia 
personalităţii şi, prin extensie, sau prin restricție, a 
geniului. Oricum, ei sînt excepții, dar întrunind în ei cu 
maximă pregnanță nu doar categoria lor socială, ci 
sublimînd epoca şi umanitatea. 

Aceste personaje sînt, în adevăr, factorul comun cel mai 
expresiv al operei lui Cezar Petrescu, obsesia ei, „cheia” ei. 
Ele reprezintă, judecînd din unghiul gîndirii scriitorului, pe 
omul veacului, acela care pleacă la drum „odată cu 
veacul” atunci cînd demarează acesta, şi care soseşte odată 
cu el la o tragică scadență, „fără adresă, în neant” — 
întocmai cum, de fapt, pornise: tot fără adresă, către neant! 

Toate calificările din paragrafele de mai sus îl para- 
frazează sau îl interpretează pe scriitor, fie după texte ale 
prefețelor la romanul Plecat fără adresă, fie după interviuri, 
articole sau formulări din alte romane şi nuvele. Ele 
definesc însă portretul acestor personaje ciudate, 
întruchipînd „omul” generic — abstract — al secolului 
XX, cel a cărui biografie Cezar Petrescu a întreprins-o în 
opera lui, intitulată Cronica românească a veacului XX. De 
fapt, e mai puțin personaj şi mai mult un caracter, în 


termenii lui Teophrast sau ai lui La Bruyere; o fiziologie, în 
termenii clasicismului nostru. Toate romanele şi nuvelele 
lui Cezar Petrescu, care-l conţin, îi dau conturul, profilul, 
fără ca el să devină om viu, ca alți protagonişti ai celorlalte 
subiecte. Plecat fără adresă trebuia să-l facă şi pe acesta un 
erou veritabil de roman, dar se opreşte, abia la primul lui 
stadiu, la promisiunea de personaj. În fond, prima variantă 
a romanului, cea din 1932, ni-l arăta pe Sântion, — atunci 
Adrian, acum Enric — în cîteva episoade ale copilăriei şi 
adolescenţei, abia pregătitoare ale unei evoluţii: contactul 
cu un profesor inteligent; apoi tripla confruntare: cu o 
amantă a tatălui său, cu copilul acesteia şi cu propria 
mamă; apoi cu o fată pe care o iubeşte, dar de care se rupe; 
apoi cu patru colegi de generaţie. Intervin pe parcurs un 
lung dialog despre o crimă „gratuită” şi multe consideraţii 
despre omul „slab” şi omul „tare”. 

Varianta nouă a romanului adaugă prea puţine 
componente epice noi, deşi sporită cu pagini numeroase. 
Esenţiale sînt o incursiune teoretică a personajului, cu 
subiect de filozofia istoriei, — comunicîndu-l însă pe Cezar 
Petrescu însuşi din Cuvîntul înainte, în continuarea 
dizertaţiilor ținute de congenerii lui Sântion despre civili- 
zație, tehnică, maşinism etc. Se poate spune, fără a greşi, 
că avem în Cuvîntul înainte al romanului un eseu succint 
despre toate temele enunțate, eseu dezvoltat şi amănunțit în 
textura epică a romanului, constituit şi el numai în chip de 
cadru epic, de pretext, de liant pentru a conecta între ele 
cele cîteva excursuri eseistice de filozofia istoriei, 
civilizaţiei, societăţii, maşinismului, culturii, dragostei, 
personalităţii etc. Componente ale lor sînt semănate peste 
tot în proza şi publicistica lui Cezar Petrescu; aici, în 
Cuvîntul înainte şi în roman, se află închegate într-un 
sistem de gîndire. Încă un motiv pentru care această carte 
este axul unei opere, „cheia ” acesteia. 

Care sînt personajele în speţă, acelea sintetizate, 
sublimate în personajul Enric Sântion? 


Cel mai vechi poartă numele Ion, într-o schiță din ciclul 
Scrisorile unui răzeş, publicată în Hiena, însă nereprodusă 
în volumul din 1922. Paralelismul dintre schiță şi romanul 
Plecat fără adresă este evident: acest Ion e şi el prăbuşit 
dintr-o culme a evoluţiei în scara socială, nu însă punîndu- 
şi capăt vieții, ci ajungînd în balamuc; tot ca şi în Plecat 
fără adresă, un prieten măsoară tragica ruină în care a 
plonjat personajul, nu compătimindu-l, ci mai curînd 
condamnîndu-l. Schema e, cum se vede, aceeaşi; identică e 
şi lipsa oricărei sugestii asupra cauzelor care au dus la 
prăbuşirea celor doi eroi — din schiță şi din roman — în 
afara acelei determinări fatale, ca o pedeapsă zeiască, pe 
care o notează scriitorul în Cuvîntul înainte: „Niciodată 
omul n-a fost mai nefericit decit astăzi (autorul se referă la 
momentul 1930, n.n.), fiindcă niciodată nu s-a găsit atit de 
înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca 
astăzi, fără reazem interior, într-o societate în lichidare, 
care se autodevoră”; pa=+Înverşunat să pună Stăpînire pe 
planetă, să-şi creieze o fericire planetară, de animal 
planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. 

Lipsa reazemului interior, pierderea sensului cosmic al 
vieții, ca şi „plecarea” sau „sosirea” fără adresă, în neant, 
eşecul sau revanşa maşinismului, falimentul progresului, 
— astfel de formule sau idei nu spun de fapt nimic concret, 
dar creiază atmosferă în sensul cuvintelor fatidice de pe 
zidul ospățului biblic: Mane, Tekel, Fares — măsurat, 
cîntărit, împărțit; o atmosferă în care totul apare guvernat 
de un implacabil destin, pe care Cezar Petrescu nu întirzie 
să-l accepte, dar dîndu-i dimensiuni şi determinări sociale. 
Totuşi, întreaga terminologie pluteşte nu în istorie sau 
sociologie, ci în metaforă; ambiția scriitorului, de a 
radiografia un moment al evoluţiei societaţii izbuteşte să 
realizeze numai o viziune literară, chiar cînd componentele 
epicii sint reduse la scheme. Participant, în adevăr, la 
agonia unei anumite lumi, la apusul societăţii instituite de 
ea, la ruina unei mentalități specifice, scriitorul intonează 
un prohod întregii umanităţi civilizate, omiţind faptul că 


10 


toate orînduirile (societăţile) au avut perioade de înflorire 
şi apoi de reflux — ceea ce Gianbatista Vico numise „corsi 
e ricorsi”, creştere şi descreştere; Montesquieu vorbise 
despre „grandeur et décadence”; Cantemir analizase 
istoria  „incrementorum atque  decrementorum” (ale 
împărăției turceşti); Grigore Ureche, mai înainte, 
comparase mersul istoriei cu „şuvoiul” unei ape, care mai 
întîi „se adaugă” şi apoi „scade şi îndărăptează”. Toți 
analizaseră ştiinţific fenomenul şi nu ajunseseră la ideea 
despre crepusculul omenirii întregi, ci doar al unor formaţii 
social-economice sau puteri politice. 

Analiza socială a lui Cezar Petrescu generalizează, după 
„legea artei”, observaţiile unui gazetar atent şi — în 
limitele gazetăriei — ale unui sociolog-literat; romancierul 
îl surclasează deci pe ziarist şi, ceea ce e firesc în activitatea 
de gazetă: reluarea obsesivă a unei probleme, a unei 
discuţii, a unei polemici, — trece şi în practicile 
romancierului. Este elocvent că scriitorul, care se referă 
îmbelşugat la mari vizionari Străini, în susținerea tezelor 
sale, recurge aproape exclusiv la literați: Paul Valery, 
Joseph de Maistre, Paul Morand, Katherine Mansfield, 
Alexis Carrel, Georges Claude, Eugene Dabit, Charles 
Peguy — nu la politicieni, economişti sau sociologi. Sin- 
gura excepție este Nikolai Berdiaev, la care, de asemenea, 
elogiul absolut al „actului creator” atribuie difuz sens 
existenţei omului nu prin observaţie şi cunoaştere, ci prin 
revelaţie, experiență interioară, ceea ce rătăceşte gîndirea 
acestui filozof mai curînd în perimetrul artei decît al 
filozofiei propriu zise, bunăoară ca la Blaga. 

Este legitim să insistăm întrucîtva, în acest punct al 
discuţiei, asupra foarte strînsei corelări pe care şi-o declara 
Cezar Petrescu, în acest Cuvînt înainte, cu Nikolai Berdiaev 
— dar numai aici, numai reluîndu-i tezele, în timp ce toate 
ideile despre cronica veacului, despre fantasticul interior, 
despre „societatea în lichidare care se autodevoră ” şi altele, 
vor reapare mereu ulterior. 


11 


Cuvîntul înainte publicat în 1932" are autonomia lui, 
prezența lui distinctă în opera scriitorului, de aceea, alături 
de roman, trece de asemenea prin modificări şi revizuiri nu 
o dată contradictorii, paralele cu ale romanului, în 1941, 
1944 şi 1947. După 15 ani, fascinat încă de propria 
construcţie ideologică în care-şi încadra literatura — Sau 
pe care şi-o extrăgea din literatura proprie — scriitorul nu 
ține seamă de o serie întreagă de fapte, se abstrage masiv 
din istoria concretă şi declară a rămîne ancorat la vechile 
sale teze, pretinzînd că istoria l-a confirmat, cînd ea îl 
dezmințea activ. De unde şi nevoia supraargumentării 
vechilor afirmaţii, cu exemple noi. Cu acest prilej, iese mai 
limpede în lumină nu darul profetic al prozatorului în 
materie de evoluţia istoriei, ci „predilecţia” sa pentru o 
anumita categorie (sau pentru citeva) ale vieţii sociale, 
generalizate pe planul continental, exact categoriile pe care 
însuşi le defineşte în Cuvîntul înainte: „dezarmații vieții,... 
obsedaţi, cei osîndiţi capitulărilor”, învinşii, cei aparent 
„predestinați unei monotone scufundări”. 

Reducţia umanității la această categorie (sau cate- 


- ÎI dăm în întregime, exact, în forma iniţială, iar apoi în cea ultimă, din 
1947, cînd a fost sporit cu o seamă de adaosuri, şi mai ales cu o amplă 
parte a doua, dezvoltînd şi amplificînd datele din prima, anterioară cu 15 
ani. Scris în primă formă în perioada cea mai fertilă a creaţiei lui Cezar 
Petrescu — momentul 1928—1934, cînd apar romanele sale de cea mai 
mare pregnanţă, osatura „Cronicii româneşti a veacului XX” — Cuvîntul 
înainte este manifestul său scriitoricesc, dar o explozie izolată în latura de 
filozofie a istoriei. 

Forma din 1941 nu o mai dăm, fiind intermediară între cea din 1932 şi 
cea definitivă, din 1947. Practic, tot ce figurează în textul din 1941, există 
în cel din 1947, care insă e mult mai dezvoltat şi cu mai multe 
exemplificări. 


12 


gorii) era seducătoare pentru scriitor, căci ea susținea 
mai bine filozofia trebuitoare unui tragism indispensabil 
construcțiilor realiste şi mai ales unei anumite linearităţi şi, 
cum spune scriitorul, chiar monotonii în construcţia per- 
sonajelor. Argumentarea e ulterioară în mare măsură operei 
esenţiale, e mai mult o concluzie teoretică obținută prin 
însumare, decit expresia unei filozofii proprii a istoriei — 
însă, nu mai puțin, chiar în prima dintre „scrisorile unui 
răzeş”, din 1920, se enunța programul acestora, care seamă- 
nă, în linii mari, cu tonalitatea Cuvîntului înainte al roma- 
nului Plecat fără adresă. Iar acest program era — cum S-a 
văzut şi în Schița lon şi în aproape toate care i-au urmat — 
copleşit de tragism, de conştiinţa că nu va putea comunica 
în scrisul său decit intîmplări triste, cu oameni înfrînți şi 
descurajaţi în lupta cu viața, sau direct suprimați. 

Exista aşadar la Cezar Petrescu un teren favorabil fi- 
nalurilor decepționate, cînd s-a ivit în sfera cunoaşterilor 
lui, lucrarea lui Nikolai Berdiaev, fost un timp, la începutul 
secolului, chiar discipol al revoluționarilor marxişti ruşi, 
îndepărtat însă mereu mai mult spre ortodoxie, spre o 
filozofie pe care o va contesta în formele ei administrative, 
sinodale, acceptînd-o definitiv în baza ei mistică. 

El va fi, în toiul primului război mondial, autorul unui 
eseu despre actul creaţiei şi justificarea existenţei omului, 
conchizînd în sfera direct creştină, despre acțiunile umane 
fundamentale („actele creatoare”) ca prelungiri sau 
expresii ale actului primordial al creaţiunii lumii, mereu 
reluat în substanţa şi sensul său. A relua actul creațiunii, a- 
I repeta şi continua, spunea Berdiaev, înseamnă 
întoarcerea către el, aşadar omenirea este într-o neîntre- 
ruptă întoarcere spre esența divină, pe măsură ce se de- 
părtează tot mai mult de ea, în timp şi în esența manifes- 
tărilor sale determinate (de progres, civilizație, cultură etc.). 

Că lumea nu s-a ivit „desăvirşită” (din mîinile divini- 
tății), ci că ea „se creează” mereu — deci se desăvîrşeşte — 
dar că omul are mereu tentaţia regresiunii inverse (către 
matricea divină primordială), aşadar tentaţia primitivității, 


13 


această teză conţine o contradicţie fundamentală, deloc 
singura în sistemele de explicaţii ale sensului lumii pornind 
de la sursele biblice şi de la divinitate. Însă ideea 
„întoarcerii” (spre ipostaza genezei biblice) e localizată 
într-o nouă lucrare a sa, cea de mai largă circulaţie în 
occidentul interbelic, Un nou ev mediu (1924), cea cu care 
Cezar Petrescu se obstinează să caute explicații şi ilustrări 
ale propriilor teze de sociologie contemporană. 

Pentru Berdiaev din această lucrare, omul e definitiv 
condamnat, pentru că a ajuns să se autodivinizeze, datorită 
încrederii absolute în propria creaţie, devenită obiect la 
dispoziţia şi în slujba maselor. Este, în fond, alarma religiei 
în fața ştiinţei, cînd aceasta devine bun tot mai larg şi 
revoluționează viața omului şi a societății. Imensa 
cunoaştere a omului şi a naturii îl îndepărtează pe om de 
divinitate dar şi de sine însuşi, spune Berdiaev. Ideea — 
metaforă şi nu teză filozofică — poate fi captivantă nu prin 
adevărul ei, ci prin textul, formula ei, astfel că Cezar 
Petrescu, iubitor de antiteze gigantice şi cu aer de tragism 
universal, o exprimă într-o simetrie identică: „Înverşunat 
să pună Stapînire pe planetă, să-şi creeze o fericire pla- 
netară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al 
vieții”. Sursa nenorocirilor — a crizei spirituale, spune 
scriitorul — e maşina. Citarea amplă a lui Paul Valery şi 
invocarea lui Berdiaev alături, cad pe o realitate exprimată 
simbolic de Cezar Petrescu însuşi, în romanul anterior cu 
puțin, Baletul mecanic, unde un grup de păpuşi create şi 
dirijate de un iscusit inginer, scapă o clipă de sub controlul 
său şi se între-nimicesc, distrugîndu-l şi pe el. E viziunea 
tragică a criticii maşinismului, pe care, de exemplu Karel 
Capek o dezvoltase în termeni asemănători în romanele 
fantastice Krakatit (1921) sau R.U.R. (1926). Mitul acesta, 
derivat oarecum din acela al genezei, e vechi, de la greci, şi 
Galateea lui Pygmalion e o maşină sui-generis, 
concretizînd aspirația către o creație care să echivaleze cu 
cea atribuită divinității. Timpii moderni o realizaseră 
miraculos, fără să poată crea permanent, în paralel, 


14 


echivalentul în ordinea socială, o societate la fel de 
perfecționată, dimpotrivă, făcînd şi mai vizibile contrastele 
de tot felul. Insatisfacţiile de ordin social (politic, 
economic), transferate în planul spiritului, descopereau 
drept factor sau origine a inegalităţii şi contradicțiilor 
sociale — maşina; aceasta fiind pentru om ceea ce, în 
termeni biblici, e omul pentru Dumnezeu — aşadar, creaţie 
supremă — devenea cauza a toate, imensa insatisfacție în 
domeniul social concretizîndu-se în adversitatea față de 
maşină. Chiar Cezar Petrescu, în Cuvîntul înainte, ajunge 
la maşină şi la ideea pierderii sensului planetar al 
existenţei omului, întrebîndu-se cu privire la cauza eşecului 
social pe care-l constată, de altfel foarte exact pentru 
orînduirea în care trăia el şi, după țara sa, tot restul occi- 
dentului european. „Realitatea, spune el, rămîne neclă- 
tinată: niciodată omul n-a fost mai nefericit decit astăzi, 
fiindcă niciodată nu s-a găsit atit de înalt suspendat în vid, 
fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazăm 
interior, într-o societate în lichidare care se autodevoră”. 
Simptomele crizei erau exact constatate de scriitor — el 
formula acestea în plină criză economică generală a siste- 
mului capitalist; diagnosticarea cauzelor, descoperirea 
surselor acestor Simptome într-o criză tot generală a 
spiritului uman nu mai Sînt la fel de exacte, dar metafora 
în care se comunica totul era atracțioasa. Și astfel, scrii- 
torul nostru prelua ideea „noului ev mediu” a lui Ber- 
diaev, spaţiu istoric incert, numit de Cezar Petrescu „era 
nocturnă”, aparentă omului ca o necesitate din nevoia 
reculegerii, a regăsirii de sine întru spirit, dacă s-a pierdut 
pe sine în latura existenței materiale. În ultimă instanță, e o 
chemare la meditaţie, exprimată însă în termenii tragediei. 
„Eră nocturnă” — care vine spre noi, sau noi mergem spre 
ea — înseamnă, la o primă lectură, o sugestie de apocalips, 
profetizarea întoarcerii la caverne. Însă scriitorul nu 
preconizează decît solitudinea, numai terminologia e 
catastrofică, nu şi substanţa frazei sale, care constă indirect 
într-un îndemn: de vreme ce, din cauza pierderii sensului 


15 


cosmic — Sau numai planetar — al existenței, omul a 
ajuns să se autodevore (sa se întredevore) în societatea care 
se distruge pe ea însăşi, e necesar ca omul să caute (în 
meditaţie solitară nocturnă), soluţia regăsirii, reciîştigării 
acestui sens cosmic (Sau numai planetar), — ceea ce, 
tradus atent, în expresii curente, nu poate însemna decit 
afirmarea necesităţii de a se descoperi (sau redescoperi) 
solidaritatea între oameni, coordonatele conviețuirii între 
indivizi Sau grupări de indivizi. Substratul tonic al 
formulărilor pesimiste ale scriitorului poate fi descoperit, 
oricît de adînc şi de pierdut printre simboluri de tot felul şi 
formule sonore; adversitatea față de o societate falimentară 
(„în lichidare, care se autodevoră”), este reacţia unei 
conştiinţe lucide, chiar cînd protestul sau condamnarea 
sînt tragice. Criticismul social al operei lui Cezar Petrescu 
aparține acestei atitudini de spiritualitate ultragiată într-un 
sistem social neacceptat, faţă de care e inaderentă fără 
soluție, iluzionată sau obstinată în a găsi cel puţin o 


explicaţie. 
De aceea, toată ampla expoziţie de falimente ale socie- 
tăților — în forma din 1947 a Cuvîntului înainte — nu 


întăreşte argumentarea soluţiei (necesitatea reculesgerii 
nocturne), nici a explicaţiei cauzalității (pierderea sensului 
cosmic, a sensului planetar), însă e o interesantă 
exemplificare a simptomelor concrete ale falimentului 
social la care ajunsese sistemul economic, cu societăţile 
(țările) intrate în conflict. Din punctul de vedere al con- 
ceptului omului abstract, biblic sau creştin, sau biologic 
pur („animal planetar”) înfruntarea putea părea auto- 
devorare a umanităţii; însă erau contradicții sociale 
antagonice, care-şi căutau rezolvarea pe cale politică. 
Astfel de consideraţii se pot face în continuare, permi- 
fînd concluzia că observatorul social-politic atent, care era 
Cezar Petrescu, mergea în marginea ştiinţei cu teoria sa, 
despărțindu-se de ea atunci cînd definea cauzalitățile, 
pierzîndu-se aici într-un nebulos fatalism al istoriei, într-o 
mistică a ei — şi aici apar viziunile împrumutate simbolu- 


16 


rilor lui Berdiaev — dar întretăind cert cursul principal al 
ştiinţei, atunci cînd înregistra faptele istoriei — şi aici este 
indiscutabila parte valoroasă a literaturii, a gîndirii sale, 
realismul lor. 

Revenind la tipologia esenţială a lui Cezar Petrescu, la 
acel Ion, magma primă a lui Enric Sântion, vom observa că 
el reapare palid în romanul Întunecare, în comportarea 
finală a eroului principal, Radu Comşa, în insurgentul 
Vasile Mogrea, înfrintul fără a fi fost vreodată şi un 
triumfător, aşa cum fusese Ion şi cum va fi Sântion. Mai 
expresiv avem tipul în La Paradis general, în cinicul şi 
tiranicul Maximilian Ștaic; îl avem în Grigore Panţâru, 
pomenit şi în Plecat fără adresă, după ce apăruse anterior în 
Oraş patriarhal şi Greta Garbo, iar ulterior în ciclul 1907; în 
Ioachim Grult din Duminica orbului; în Spartacus din Calea 
Victoriei; în ciudatul „critic vienez” din Romanul lui 
Eminescu; în Paul I. Năgară din Cheia visurilor, şi, la 
sfîrşit, în Vladim din romanul care se intitulează cu numele 
personajului. 

Ca o curiozitate, merită semnalat faptul că opera lui 
Cezar Petrescu numără şi o carte nediscutată de nimeni, 
căci nu are nici un fel de legătură cu opera scriitorului: o 
prezentare a traiectoriei lui Alexandru Macedon, nu roman 
sau nuvelă, ci un fel de eseu istoric. Celebrul cuceritor al 
antichităţii prefigura, în felul său, destinul viitorului om al 
secolului XX, care se prăbuşeşte în plină glorie. Apariția 
acestei ciudate cărți în peisajul operei lui Cezar Petrescu e 
anterioară Întunecării, dar ulterioară tuturor Scrisorilor 
unui răzeş, între care deci şi istoriei lui Ton. 
Radiografiindu-şi singur opera din unghiul tipologiei 
căreia îi aparține Sântion — apropiere trebuie făcută chiar 
şi între nume: lon şi Sântion — scriitorul alătură 
categoriei şi alte personaje: pe doctorul Nicolae Bantaş şi 
pe profesorul Honoriu Farunga din Ochii strigoiului, pe 
Dinu Grinţescu din Aurul negru, pe Dimitrie Petreanu din 
1907, pe Ion Burdea-Niculeşti din Omul care şi-a găsit 
umbra, pe meşterul Coppelius din Baletul mecanic, ba chiar 


17 


şi pe un anonim comentator din Carlton — nu şi pe 
Alexandru! 

Cu toate că înrudiri există, între eroii numiţi de scriitor, 
toți fiind „oameni ai secolului XX”, care răzbesc odată cu 
veacul, se luptă cu el etc., totuşi, familia strictă a lui 
Sântion, aşadar cea care e triumfătoare şi apoi se frînge 
inexplicabil, sau renunță inexplicabil la putere, avere, 
dragoste, activitate, este cea reprezentată de Ion, Enric 
Sântion, Ioachim Grult şi Vladim. Alţii, ca Nicolae Bantaş 
(Ochii strigoiului) sau Ion Lenş (Adăpostul Sobolia), 
Grigore Panţâru (Oraş patriarhal, 1907), Maximilian Ștaic 
(La Paradis general), Dimitrie Petreanu (1907), criticul 
vienez (Romanul lui Eminescu) chiar Eleazar şi Coppelius 
(Baletul mecanic) sînt nişte boemi de o inteligenţă sceptică, 
nu lipsită de cinism, şi de aici mizantropia aparentă sau 
reală, dar şi efuziunile de umanitarism ale unora. Aceştia 
din a doua categorie, cărora le putem spori mult numărul 
(Zaharia Duhu din Aurul negru, Radu Comşa din 
Întunecare, povestitorul din Scrisorile unui răzeş, prietenul 
Jan din nuvela Prietenul meu Jan, Hrisanta Murgu din 
Ochii strigoiului, Alexandru Stoican din Vladim etc.) au o 
inteligență adesea superioară primilor, manifestarea lor e 
în Sfera spiritului, în timp ce filozofia celorlalți e practică, 
lucrativă. Ei dirijează industrii, bănci, afaceri de tot felul, 
trag profituri, conduc oameni, Sînt persoane publice — în 
vreme ce categoria lui Panţiru, Petreanu, Bantaş, Lenş, 
Stoican, Duhu, Ştaic sînt solitarii-artişti (termenul „boem ” 
li se potriveşte), intelectualii puri, absenţi de la orice 
afirmare socială, de la orice intenţie de parvenire. Ei sînt 
candidaţii neîndoielnici la scufundare lentă — în vreme ce 
categoria cealaltă se prăbuşeşte spectaculos. Înfiînţi şi unii 
şi alții, categoria primă se salvează moral, cedînd fără luptă 
sau chiar de la începutul înfruntării, în vreme ce a doua îşi 
măsoară mai ales ruina morală, după eşecul unei lupte pe 
care a dat-o şi a cîştigat-o. Radu Comşa din Întunecare este, 
într-o privinţă, sinteza acestor două tipologii, întrucit şi el 
ratează, dar după o luptă, iar atunci cînd îşi dă seama, ca 


18 


Sântion, că a eşuat, îşi ia viaţa. Se vede, prin urmare, că 
personajul acesta l-a preocupat pe scriitor, ca ilustrarea 
maximă, din unghiul sociologiei sale literare, a „omului 
veacului XX”. 

O subliniere trebuie făcută: aceste personaje măsoară în 
felurite chipuri „fantasticul interior”, la care adesea trimite 
Cezar Petrescu, drept determinantă a falimentului lor 
moral. Scriitorul a declarat nu o dată că investigarea 
„orizontală“, în fenomenul social, e cea care îl interesează 
mai puțin; pasiunea sa era investigația „verticală”, în 
conştiinţă, ceea ce ar fi tocmai „fantasticul interior”. 
Romanul Simfonia fantastică, dedicat ciudatei obsesii a 
profesorului Grigore Stolnicu, nuvelele Aranca, ştima 
lacurilor, Omul din vis, Păianjenul negru, Pallace, Omul care 
şi-a găsit umbra, Somnul, Fereastra, sînt analiza aceluiaşi 
caz ca al lui Sântion, Ion, Grult, Năgară, dar în ipostaza 
insului lipsit de dimensiuni sociale; Vladim, proiecția 
aceluiaşi caz, este singurul prăbuşit nu din cauza unui 
cataclism interior, ci a unuia social, care nimiceşte brusc 
soluția lui de viaţă, îi smulse cuceririle, posesiunile, nu-l 
aşteaptă să renunțe singur la ele. 

Cezar Petrescu este, prin aceste serii tipologice ale 
prozei sale, unul dintre redutabilii inovatori moderni în 
roman şi nuvelă, de la noi, creator de literatură a 
absurdului, a conştiinţelor aflate în criză, turmentate de 
obsesii, tributare unor tare biologice, victime ale unor 
turburări petrecute în zone ale sufletului adinci, neson- 
dabile. Putem descoperi aici una dintre tentaţiile între care 
scriitorul a oscilat, cea a unei literaturi a absurdului şi cea 
realistă, de frescă socială, de studiu psihologic întemeiat pe 
raporturi logice între oameni, între componentele diverse 
ale realităţii. Viaţa, spunea Cezar Petrescu, este absurdă, ea 
nu are obligația  veridicității, a  similitudinilor, se 
dispensează de ele, conducindu-se adesea şi după 
arbitrariul pur — însă prozatorul nu poate fi absurd atunci 
cînd descrie absurdităţile vieţii, el nu are voie să fie 
arbitrar. 


19 


Și totuşi, pasiunea scriitorului era, după cum se vede, 
pentru ilogicul şi absurdul, imprevizibilul „fantastic 
interior”, specific — după opinia sa — în cel mai înalt grad 
secolului XX. Stadiul dezvoltării noastre literare, sau 
pasiunea gazetăriei care l-a însoţit permanent, dublindu-i 
sau circumscriindu-i vocaţia de scriitor, i-au imprimat mai 
multe caracteristici din seria balzaciană, a promotorilor 
frescei sociale, a marilor serii tipologice. Cazuistica „fan- 
tasticului interior” este, chiar după nomenclatura acestui 
concept, la distanță de pînza amplă, socială, a marilor 
colective şi categorii umane; dimpotrivă, ea are în vedere 
indivizii, unicatele, excepţiile absurde, chiar dacă ele pre- 
figurează serii tipologice mai largi. Iar frecvența atit de 
mare a acestor personaje în opera lui Cezar Petrescu — el 
însuşi înscriindu-se pe sine în rîndurile lor — dovedeşte 
ceea ce s-a spus mai sus, anume că e, în adevăr, o tipologie 
intenționată să fie şi fiind chiar axul operei scriitorului, 
indicînd „personajele-cheie” ale romanelor şi nuvelelor 
sale. 


Împrejurarea face să ne fie cunoscute cîteva detalii din 
timpul cînd se redacta acest roman şi care sînt ele însele un 
fel de cheie pentru scrisul lui Cezar Petrescu, legitimind 
afirmaţia despre paralelismele între existența sa şi 
biografia, destinul personajului său. 

Se păstrează din acel moment, care începe cu iarna 
1931 —1932, un corp de scrisori ale sale, cu răspunsurile 
primite, din care urmărim foarte îndeaproape procesul 
complex al elaborării la un prozator, modern în accepţia 
epocii, constructor de romane cu largă audienţă şi utilizînd 
numeroase formule originale din proza europeană 
contemporană. 


20 


Problema priveşte, prin urmare, nu numai romanul de 
față, dar si întreg laboratorul intim al lui Cezar Petrescu, 
de obicei mai greu de pătruns la un prozator. 

Pe linga datele de istorie literară, inerente unei cores- 
pondenţe, scrisorile amintite urmăresc surprinzător de 
minuţios, s-ar zice: anatomic, felul cum anumite compo- 
nente ale vieții scriitorului însuşi se transformă în 
substanța unei cărți, cum o problematică de ordin cu totul 
intim e ridicată la treapta de motiv literar şi investită cu 
semnificaţii ample, de etică socială. 

Scrisorile încep la sfîrşitul lui decembrie 1931, pe cînd 
se scria Plecat fără adresă, şi sfîrşesc în iulie 1932, cînd 
romanul era apărut. În timp ce ele se înşirau, 38 la număr, 
de mai mari dimensiuni şi la intervale foarte apropiate pînă 
în martie, cînd are loc şi elaborarea romanului şi a prefeţei 
— prozatorul a lucrat mereu la Plecat fără adresă, la Greta 
Garbo, Nepoata hatmanului Toma şi Floarea de agave 
(acestea două se publicau în foiletonul zilnic al ziarului 
Curentul, de asemenea în acest interval) şi Fram, ursul polar. 
A lucrat în sensul cel mai propriu, a scris pagini şi capitole 
întregi. Iar romanul Duminica orbului, ulterior cu puțin, 
avea să cuprindă, sublimat, episodul care a stat la baza 
scrisorilor, integrat într-un principiu de construcție 
proiectat mai demult, atunci cînd citise pe Ulysse al lui 
James Joyce (nu gîndurile unui singur om într-o singură zi, 
ca la Joyce, ci faptele petrecute, pe parcursul a 24 de ore, 
unui grup de oameni). 

Pentru a se înțelege şi mai bine importanța pe care-o 
conferim acestei corespondențe, repetăm că ea este scrisă, 
în cea mai mare parte a ei, în săptămînile cînd Cezar 
Petrescu elabora romanul Plecat fără adresă, despre care 
autorul spune că şi-l consideră „cheia tuturor celorlalte 
romane” ale sale, întrucît „centrează aproape toate cărțile 
tipărite pînă acum, cele cîte stau în sertare începute şi 
aşteptîndu-şi rîndul, cele care vor veni”, şi cînd a scris, de 
asemenea, Cuvîntul înainte. 


21 


Există în scrisorile amintite scene şi situaţii evident 
paralele ca unele din Plecat fără adresă, despre care nu 
putem şti dacă au trecut din corespondență în carte, sau nu 
cumva, după ce au fost mai întîi realizate ca episoade de 
roman, Scriitorul le-a aplicat în împrejurările reale care i- 
au prilejuit corespondența, dindu-le acestora un curs 
asemănător aceluia din carte. Cel puţin cîteva momente, şi 
anume dintre cele mai semnificative ale romanului, credem 
că verifică a doua alternativă. Ele sînt, deci, proiecția — se 
va vedea: brutală — a literaturii în viața reală, 
experimentarea directă de către romancier a propriilor 
invenții literare. 

Care sînt faptele, în curgerea lor cronologică? 

La 17 decembrie 1931 s-a prezentat la biroul lui Cezar 
Petrescu, de la redacţia ziarului Curentul, o necunoscută, 
solicitindu-i o jumătate de ceas pentru a-i arăta un număr 
de traduceri ale ei din Eminescu, în limba franceză. 
Autoarea lor se adresa însă nu ziaristului, ci scriitorului, 
care luase în acea vreme inițiative legate de numele lui 
Eminescu, lansase ideia unor subscripții pentru ridicarea 
unui bust în bronz al poetului, pentru restaurarea casei de 
la Ipoteşti. (Romanul lui Eminescu avea să se scrie abia mai 
încolo, după 1932). De ce iniţiatorul unor astfel de acțiuni 
trebuia să fie şi cel mai potrivit judecător al traducerilor 
poemelor eminesciene în franțuzeşte — aceasta e o 
chestiune care interesează mai mult psihologia şi literatura 
propriu zisă decît istoria literară! Faptul va fi pus mai 
fîrziu de scriitor pe seama unui „destin ”, care potrivea el, pe 
deasupra voinţei oamenilor şi după rațiuni numai ale sale, 
lucrurile în lume — deci ca în Plecat fără adresă, ca în 
Cheia visurilor şi în Duminica orbului. 

Cezar Petrescu locuia în această vreme singur, în Aleea 
Progresului nr. 2. A doua sa căsnicie se desfăcuse de mai 
înainte, cînd ineditul ei îşi consumase atracțiile. Situaţia se 
pare că nu-l nemulțumea, şi pentru că anii 1950—1931 se 
dovediseră cei mai fecunzi din toată activitatea sa de pînă 
atunci. Copilul, acum licean în vacanţă, se afla într-o 


22 


familie de prieteni, undeva în afara Bucureştilor. Singură- 
tatea pe care o mărturiseşte în aceste scrisori pare să fie 
deci o realitate întrucîtva greu resimțită, dar convenabilă 
scriitorului, literaturii, de aceea începutului — real — de 
pasiune pentru necunoscuta vizitatoare el îi dă numaideciît 
cursul unuia din romanele sale, transformîndu-se pe el 
însuşi, şi Schimbînd-o şi pe corespondenta sa, în eroul şi 
eroina unui fapt mai mult de literatură decit de viaţă, cu 
toate efuziunile lirice directe, foarte personale, care vor 
abunda, încă de la prima scrisoare, în cuvintele 
scriitorului. 

Cine era necunoscuta? Cititorul va înţelege de ce e 
firesc să nu-i dezvăluim numele, de vreme ce ea însăşi a 
păstrat pînă în prezent o totală tăcere asupra întîmplării. 
Scriitorul, la rîndul lui, a fost zgîrcit în lămuriri cu acest 
episod. Prea puțini cunoscători dintre cei mai apropiaţi ai 
vieții sale în perioada respectivă şi după aceea, au avut 
ştiinţă despre întîmplare. Lucrul a fost cu putință mai întîi 
pentru că întilnirile, puţine la număr totuşi, s-au consumat 
în citeva zile, cînd atenţia celor posibil interesaţi era 
îndreptată în alte direcţii, prea personale — era momentul 
sărbătorilor de iarnă; apoi, toată povestea a avut o 
desfăşurare epistolară, eroina întîmplării a plecat la Paris, 
iar scrisorile — cu excepția cîtorva, aşternute în cabinetul 
redacțional — au fost compuse în singurătatea locuinţei 
din Aleea Progresului 2; în al treilea rînd, se pare că şi 
desăvirşita puritate a episodului, ca şi stingerea lui cu bună 
ştiinţă, înăbuşirea lui de către el însuşi, în primul rînd 
mutarea lui în planul construcțiilor literare proprii, l-au 
afectat mai mult decit se aştepta, atit sub raport uman, cît şi 
literar. Dovadă că numaideciît va scrie Dumineca orbului, 
romanul vinovăţiei a doi tineri ce-şi strivesc cu inconştiență 
o fericire posibilă, tocmai încercînd să şi-o întemeieze mai 
bine. În roman problema va fi văzută într-o determinare 
socială mai amplă, care în scrisori e semnalată în chip 
abstract, ca un fel de soartă implacabilă, ca un destin al 
intelectualului în secolul XX, împiedicînd pe oameni — şi 


23 


pe el însuşi, pe scriitor în acest caz — de a fi fericiţi. Este 
chiar sensul din Plecat fără adresă. Din punctul nostru de 
vedere, considerăm romanul Dumineca orbului drept 
autocritica ulterioară, regretul tardiv al scriitorului faţă cu 
felul cum s-a încheiat episodul consemnat de scrisorile la 
care ne referim — în timp ce Plecat fără adresă, şi în 
deosebi episodul cu Liliana  Medoveanu, este chiar 
transcripția momentului cînd această dragoste era 
conştient reprimată de scriitor. Că e aşa, că şi nefericirea 
lui Sântion vine de la o dragoste sfărîmată, ne-o va sugera 
clar pretextul din Caietul cu scoarțele negre păstrat între 
hîrtiile scriitorului (reprodus în addenda prezentului 
volum). 

Eroina întîmplării, pe care s-o numim convențional 
Olga, reprezenta o categorie de femei mai răspîndită în 
acea vreme, care urmăreau realizarea lor pe plan cultural, 
lucru încă privit cu destul scepticism, cu toate că în tara 
noastră Hortensia Papadat-Bengescu ilustrase strălucit 
genul, iar în Franța exemplul celebrei Collte era în vogă, 
populara scriitoare avînd, în 1931, 58 de ani şi creînd o 
adevărată modă de intelectualitate feminină. Spunem în 
treacăt că „destinul” ulterior al eroinei va fi paralel cu al 
categoriei de înfrînţi din opera lui Cezar Petrescu, care 
strălucesc o vreme, apoi cad definitiv; scriitorul va fi intuit 
de pe atunci paralelismul cu traiectoriile eroilor săi — ceea 
ce e sigur, e că a condamnat cu anticipație şi pe 
corespondenta sa, la deznodămîntul lui Sântion, al lui 
Năgară şi al lui Grult. 

» Romanul” pe care-l construieşte scriitorul începe odată 
cu plecarea Olgăi din Bucureşti. Pînă atunci, scrisorile lor 
sînt Simple bilete, în care-şi fixează întilniri, îşi cer o 
lucrare etc., înlocuind convorbiri telefonice. 

Discuţiile directe, aşa cum va reieşi mai tirziu, în 
deosebi din scrisoarea a patra a lui Cezar Petrescu, par să 
fi fost un fel de dueluri ciudate, pe cît de sincere pe atit şi 
de ipocrite, fiecare căutînd să îndepărteze de la sine 


24 


eventuala bănuială a celuilalt că ar fi capabil de o 
pasiune curată, adincă, Supralicitîndu-şi pesimismul cu 
privire la viitorul propriu, la viitorul societăţii, al umanităţii 
întregi. Cu alte cuvinte chiar materialul din Plecat fără 
adresă şi din Cuvîntul înainte, Olga o făcea — se va vedea 
curînd — din cochetărie feminină, amestecată cu jocul, cu 
teatrul, deprins pe scenele pariziene — fusese acolo actriță; 
Cezar Petrescu, din interes în primul rînd literar: în 
solicitatoarea sa el descoperise cu surpriză şi satisfacție 
una din făpturile foarte aidoma cu cele plăsmuite de el 
însuşi în romanele proprii, un om care vede totul negru în 
jur, descoperă numai răul din viaţă (scrisoarea a doua, 
nedatată, probabil 24 dec.). 

Dialogurile lor au fost — o spune ea în franțuzeşte 
„plutôt des monologues”, aşadar confesiuni, material 
documentar brut, foarte util romanului care se scria. 

Singurătatea e ceea ce caracterizează viaţa lor — ca a 
omului din veacul XX, afirmă el, în termenii romanului şi 
ai Cuvîntului înainte. Nu ai pe nimeni, îi scrie Cezar 
Petrescu Olgăi, trăieşti într-o „înfricoşătoare singurătate” 
şi de aceea alergi „în vasta lume” în căutarea unei axe în 
viață, a unui Scop, pentru a te realiza, a-ți justifica 
existența pe planetă — deci „omul planetariar Cezar 
Petrescu se declară şi pe el însuşi un reprezentant al 
aceleiaşi tipologii, în portretul pe care şi-l face în scri- 
soarea amintită. Dezechilibrul interior este la fel scos în 
relief ca rezultantă paradoxală — însă la el firească — a 
succeselor dobindite. „Am scris 15 cărți şi am bătut recor- 
dul succesului într-o ţară microscopică aşa cum e Româ- 
niaspune scriitorul, măsurind cu o lipsă de modestie 
ironică afirmarea sa pe plan naţional, spre deosebire de 
ceea ce urmărea Olga pe coordonate planetare. Dincolo de 
ironie însă şi de afirmaţia cam exagerată despre „recordul 
succesului”, îşi face loc concluzia: inevitabila prăbuşire 
interioară, atît de caracteristică operei lui Cezar Petrescu. 
„Stiu să lupt în viață cu arme bărbăteşti, am 


25 


răsturnat obstacole bărbăteşti — experiența mea de 
viață e aspră şi, cum vezi, am fost victorios, deşi victoria a 
fost à la Pyrus. Eu am murit sufleteşte pe drum...” 

Dar biografia scriitorului, publicistica sa politică şi 
chiar alte cărţi ale sale ne atestă pentru acea epocă o 
vitalitate admirabilă, un optimism total, de om care se 
opune absolut acestei imagini sumbre, cînd se autoportre- 
țizează ca scriitor. Atunci Să fie o simplă poză, cam ieftină, 
pentru a o epata pe conlocutoare şi a o atrage către o 
corespondenţă amoroasă? Puțin probabil. Ne rămîne deci 
să admitem tocmai ceea ce spuneam mai Sus, adică 
îndrumarea faptului real către o desfăşurare literară, ca în 
cărțile scriitorului, mutarea episodului în sfera construc- 
țiilor literare, cu convingerea intimă, reală sau numai de 
circumstanță literară, că în adevăr, omul veacului XX s-a 
pierdut pe sine. Că autorul scrisorilor îşi dă seama perfect 
de jocul literar pe care-l face intenţionat, rezultă şi din 
începutul scrisorii următoare (28 dec.); el realizează un fel 
de elaborare anticipată, prin scrisori, a capitolelor din 
roman, o verificare a tezelor — ce vor fi tratate epic în ro- 
man — într-o corespondență cu un om care se dovedeşte 
receptiv la rolul atribuit, chiar se confundă cu rolul. O 
astfel de procedare originală, destinată strict să slujească 
procesului literar, îl subjugă pe scriitor. E şi acesta un 
cinism, de felul aceluia al lui Sântion în raport cu prietenul 
său Ion şi cu Liliana Medoveanu. 

Scrisoarea din 29 dec., care e şi cea mai interesantă 
dintre toate cele 38 existente, conţine în esenţă principalele 
teze ale Cuvîntului înainte la romanul Plecat fără adresă. 
Care din ele a fost scrisă mai întîi? Scrisoarea sau Cuvîntul 
Înainte? Ținînd seamă de felul cum lucra Cezar Petrescu, 
putem fi aproape siguri că scrisoarea este anterioară 
Cuvântului înainte. Și apoi, acesta e datat: aprilie 1932, — 
în timp ce scrisoarea e din decembrie 1931. 

Accentul ei cade numaidecit pe identitatea de categorie 
tipologică a celor doi parteneri, deveniți eroii „romanului” 
întrevăzut de scriitor, şi începe să se manifeste cinismul lui 


26 


Sântion din episodul cu Liliana: „După ce s-a pus între 
noi distanța în spațiu şi se aşterne acum distanța în timp, 
mă întreb în această dublă perspectivă, dacă nu cumva 
vrînd Să fim foarte naturali, prea naturali, dacă nu cumva 
ne-am artificializat puţin. Ştii că orice exces conţine în el 
simburele contrariului. Ne-am ascultat unul pe altul 
vorbind. Şi ne-am ascultat vorbind şi pe noi înşine. Poate 
furaţi de propriile noastre vorbe, la un moment dat tu nu 
mai vorbeai pentru mine, ci pentru tine; eu nu mai 
vorbeam pentru tine, ci pentru mine. lar unul pentru 
celălalt n-am fost decit un pretext pentru a evada din noi 
înşine, fiindcă fiecare eram în felul nostru comprimaţi pînă 
la asfixie în teribila noastră singurătate — tu în cea de la... 
(satul natal al Olgăi, n.n.); eu în cea încă mai 
înfricoşătoare, din mijlocul mulțimii, unde trebuie să-ți 
impui o fisură, Să-ţi impui un rol, să-ţi aşterni pe obraz o 
mască. O purtam, întrucît mă priveşte, de atita vreme, încît 
se identificase cu obrazul, mă acomodasem cu ea, mă 
temeam că se va suda atît de perfect, încît n-aveam S-0 
mai pot smulge decit cu carne cu tot.” 

Omul care nu găseşte audiență la vecinul din față, 
masca adoptată devenită adevărată natură a omului (care 
deci trăieşte fals, în continuă contradicţie cu sine însuşi) — 
iată motive frecvente în opera lui Cezar Petrescu, dar 
pentru prima oară teoretizate amplu în Cuvîntul înainte la 
Plecat fără adresă şi în personajul central al acestei cărți, 
Enric Sântion, personajul cu filozofia sa de fiară, care-şi 
neagă umanitatea, specia, nimicind „animalul” din el — 
deci omul din el — în favoarea raţiunii, a calculului rece, 
egoist. Scopul pe care vrea să şi-l realizeze prin făptura sa 
proprie, acest Enric Sântion, va fi „exterminarea 
animalului teluric din mine. Un bust! Capul dominînd 
lucid instinctele şi sentimentele şi pasiunile. Voința 
înfrîingîndu-le, aservindu-le”. 

Evident, nu se poate stabili o echivalență între masca pe 
care scriitorul declară că şi-o „impune” în viața de toate 
zilele şi această cinică poziție a personajului din roman. 


27 


Dar, în relaţiile cu Olga, deosebim şi o continuă preocupare 
— nu numai la Cezar Petrescu, dar în destule scrisori şi la 
Olga — de a-şi înfrînge sentimentele şi de a face ca voința 
să domine lucid sentimentele, să şi le anihileze. Căci, oricît 
ar acționa invenţia literară, oricît scriitorul ar urmări 
experimentarea pe un caz viu, real, a unui profil literar 
imaginat de el, nu se poate nesocoti un element de 
afectivitate propriu-zisă, care apare evident în scrisori şi 
care era veritabil, de altfel. Acest sentiment, amindoi caută 
— şi izbutesc! — să şi-l reteze. Enric Sântion procedează 
în chip asemănător cu frumoasa Liliana Medoveanu. Cînd 
aceasta îl vizitează în camera de student Singuratic şi 
sîrguincios, situată undeva pe lîngă Cişmigiu (Cezar 
Petrescu locuia, cum S-a spus, pe Aleea Progresului, de 
asemenea la doi paşi de Cişmigiu), şi cînd îşi vede pe hîrtia 
de pe masa lui numele scris de nenumărate ori, Sântion îi 
replică brutal că în viata, lui a intervenit altă femeie — o 
face sfişiindu-şi sufletul, căci, în fond, el o iubea pe 
Liliana. De ce procedează el în acest mod? Pentru ca să-şi 
dea sie însuşi o dovadă şi o lecţie de voinţă. Pentru ca să-şi 
scoată din viață definitiv una din acele manifestări despre 
care credea că înseamnă slăbiciuni ale „animalului” şi să- 
şi elibereze astfel rațiunea spre țeluri de altă natură, din 
domeniul practicului. 

Autocaracterizarea pe care scriitorul şi-o face în conti- 
nuarea scrisorii este, dacă se poate spune, o critică adusă 
personajului Enric Sântion (la care lucra în acele zile), o 
critică îndreptată tocmai împotriva acestui fel de a fi al 
eroului. 

De ce toată masca pomenită mai sus — se întreabă 
Cezar Petrescu în scrisoarea către Olga. „Este? Nu este? 
Poate? De ce e aşa? De ce nu e altfel?... Împărțirea firului 
de păr în patru. O mizerabilă introspecțiune, care nu-mi dă 
voie să trăiesc viața direct, să mă bucur de ea sălbatic, să 
trăiesc numai în prezent, fără să scormonesc trecutul şi mai 
ales fără să sondez viitorul. Şi-o descopăr aceasta tocmai 


28 


după ce-ţi dădeam sfaturi să trăieşti ca mine...«în prezent», 
să te laşi dusă de val”. 


Că e o „poză” sau mai exact, că e imaginea despre sine 
însuşi, în postura de personaj literar din propria operă, nu 
din viața reală, o atestă numeroase fapte asupra cărora nu 
e nevoie să discutăm. Nesinceritate? Într-o măsură, 
desigur, nesinceritate — dar, privită în planul întregului 
episod şi după avertismentele repetate, că el nu o poate 
socoti „marea lumină a vieții lui”, că totul e literatură şi 
încă „nu din cea mai bună” etc. — toată această atitudine 
e rodul procesului de configurare a unui erou literar, 
pornit de la profilul propriu şi nerămas la limitele 
modelului. Aura tragică era cea care convenea mai bine 
propriei opere, dar care nu era deloc aceeaşi cu compor- 
tamentul cotidian al scriitorului însuşi. Totuşi el spune în 
continuare — şi aici se produce acel amestec între real şi 
închipuit, acel joc între sinceritate şi  nesinceritate 
(considerată literar), care face ca, totuşi, să nu se poată 
deosebi clar la un scriitor unde se sfirşeşte reproducerea 
aidoma a modelului din viaţă şi unde începe elaborarea 
artistică: „Cu tot felul meu zeflemist de a fi, am pus şi ceva 
din Sufletul meu acolo.” Este dat însă acestui tip de 
corespondențe ca latura lor pasională, chiar mai precară şi 
cu echivocuri, să primeze asupra celeilalte — lucide — la o 
lectură dominată de pasiune! 

Olga s-a prins tare în joc, permițîndu-i originalului 
creator de roman trăit să-şi conducă acțiunea pe căile cele 
mai Sinuoase, experimentindu-şi în primul rînd cartea la 
care scria, adică Plecat fără adresă. Mai întîi, pornind de la 
o vorbă aruncată la întîmplare în cursul discuţiilor din care 
rezultă că el se comporta ca un urs — termen frecvent apoi 
în scrisorile Olgăi — Cezar Petrescu compune porecla cu o 
anumită observare a biolosilor sau numai invenţie proprie 
şi alcătuieşte prima dată schema romanului Fram, ursul 
polar. Scos din elementul său natural şi mutat în lumea 
citadină, ca actor de circ, eroul povestirii, ursul alb Fram, 


29 


îşi reînvie obsesiv în minte decorul vieţii anterioare, dar, 
odată revenit în ghețurile arctice, tinjeşte după mediul 
adoptiv, fără de care nu mai poate trăi. Fram proiectează 
într-un regn lipsit de raționabilitate, ci călăuzit numai de 
instincte, o situație dramatică din lumea umană — drama 
dezechilibrului datorit poziției suspendate la o răscruce a 
destinului: o viață de care individul s-a rupt şi o rîvneşte în 
continuare, şi alta căreia nu i se poate adapta, fără să mai 
poată veni pe  de-a-ntregul nici către una, nici către alta. 
Considerată strict social, este tocmai poziția povestitorului 
din Scrisorile unui răzeş, cartea de debut a lui Cezar 
Petrescu. 

Însă, privită mai larg, din perspectiva întregului destin 
al umanităţii, cartea exprimă şi ea parabolic tipologia lui 
Sântion, a omului rupt de matricea vieţii naturale, „dresat” 
de circul civilizaţiei în care se simte saltimbanc şi străin, cu 
biologia denaturată, incapabil să se readapteze stadiilor 
pure ale existenţei sale şi nefericit în societatea umană 
modernă — în circul modern! 

El şi-a compus un profil pe măsura societăţii în care 
trăia şi adecvat cu scopul urmărit de el — parvenirea în 
scara ei de valori, prin metodele ei. Întors între oamenii 
normali, dar păstrînd apucăturile şi mentalitatea din lumea 
cealaltă, căreia se adaptase, Sântion apare anacronic — şi, 
desigur, constatarea acestei suspendări ia în mintea 
personajului proporţii catastrofice şi el se sinucide. Ioa- 
chim Grult din Dumineca orbului, un alt Sântion, e socotit 
nebun primejdios, băgat la balamuc de cei dintre care s-a 
smuls, şi e privit cu rezervă îngăduitoare — deci ca un fost 
nebun, vindecat întrucitva — de oamenii „cu mintea 
întreagă”. Scriitorul — triumfătorul à la Pyrus dintr-o 
scrisoare anterioară — se socotea deci şi pe sine drept unul 
dintre aceia care au obținut succesul cu un preț grozav: 
„eu am murit Sufleteşte pe drum...” (scrisoare din 27 dec. 
1931). 

Sirul corespondenţei cu Olga este sinuos, plin de sus- 
piciuni din partea scriitorului, sub care se ghiceşte însă 


30 


bine convenţia literară. O vesteste odată că scrisoarea 
respectivă e cea din urmă, şi o face în termenii finalelor din 
romanele sale sau din articole: „Ce comic sfirşit şi ce 
banal! Ne credeam altceva. Am fi meritat altceva!... De- 
acum nu mai poate fi decît o agonie... Vorbim amîndoi 
două limbi atît de neînțelese unul altuia.” (6 ian. 1932). E 
interesant să aflăm aici chiar o formulă care trimite direct 
la încheierea din viitorul roman Dumineca orbului. În 
scrisoare se spune; „Pentru atit (pentru curmarea 
corespondenței, n.n.) nimic nu S-a schimbat în univers” (6 
ian. 1932); în roman aflăm un paragraf care dezvoltă 
aceeaşi concluzie tragică: „Începe viața să curgă ca ieri şi 
ca mîine. Nimic nu-i schimbat şi nimica nu-i nou. În 
fiecare casă a fost şi va fi un mort, o amăgire, o nădejde, o 
înşelare. Nimica nu-i nou. Totul a mai fost”. 

În acelaşi chip întîlnim şi motivul inițial din romanul 
Dumineca orbului, după care eroii principali Sergiu 
Miclăuş şi Gina Alimănescu s-au presimţit unul pe altul, 
un destin i-a apropiat, i-a întîlnit pentru raţiuni numai de 
el ştiute (6 ian., 8 febr. 1932), ca apoi să-i despartă, 
prăbuşindu-i — ca pe Sântion. Motivul insulei fericite de la 
capătul curcubeului, care va fi dezvoltat apoi în Cheia 
visurilor, peste doi ani, îl găsim de asemenea în 
corespondenţa cu Olga: „Scrisorile acestea trag pentru noi 
puntea între real şi ireal. Arcuiesc un drum magic, spre-o 
altfel de lume decit aceea dintotdeauna. E ca şi cum ar 
merge la celălalt capăt al curcubeului... Nu ţi s-a părut că 
dincolo, unde e celălalt capăt al curcubeului, trebuie să fie 
altfel de lume, cu mai mult soare şi cu florile purtind cercei 
de picături în urechi? Dar nu ţi-e scumpă tocmai din 
această pricină, fiindcă e Stupidă şi dezlegată de orice 
substrat al materiei?” (4 ian. 1932). (Şi în Dumineca orbului 
apare un ostrov fericit, depărtat de lume, rîvnit de cei doi 
tineri eroi: platoul Pamir!). 


31 


Cîteva date de istorie literară vor explica mai lămurit 
felul cum S-au desfăşurat scrierea, apoi refacerea roma- 
nului. Ceea ce va rezulta în principal va fi, surprinzător, 
ceva despre soarta celuilalt roman, Sosit fără adresă, despre 
care azi se ştie că Cezar Petrescu nu l-a scris. 

Manuscrisul inițial, din 1931—1932, care s-a păstrat, 
conține Cuvîntul înainte (20 pagini), apoi, cu altă 
numerotaţie, pornind din nou de la 1, textul romanului. E 
clar, prin urmare, că prefața a fost scrisă după roman, cum 
era de altfel şi firesc. 

Prologul din forma actuală, care poartă titlul Prieteni, 
inițial era Partea întîia a romanului, dar specificaţia aceasta 
nu apare decît în forma tipărită, nu şi în manuscrisul prim. 

Urma apoi ceea ce a devenit acum: Partea întîia — 
Caietul cu scoarțele albe. Și această specificaţie, cu 
titulatura ei cu tot, apar numai în forma tipărită a cărții din 
1932, nu şi în manuscris. Manuscrisul numea toată această 
parte a romanului, — pînă la capitolul VII, cu Liliana 
Medoveanu, inclusiv acesta —  Spovedania lui Adrian 
Sântion, la sfîrşitul căreia autorul însemnase cu litere 
capitale: „Aici sfirşeşte caietul cu scoarţele albe”. 

Continuarea, care în forma tipărită din 1932 era 
capitolul VIII şi se numea Colocviu sub tei, iar în forma de 
față i-am spus provizoriu capitolul IX, păstrindu-i vechea 
titulatură — o avem de asemenea, în manuscrisul prim, dar 
cu o nouă numerotaţie a paginilor, pornind din nou de la 1. 
Din păcate, ne lipsesc de aici primele două pagini, care ar 
fi clarificat, fără îndoială, că acest Colocviu inaugura, de 
fapt, Caietul cu scoarțele negre, adică a doua parte a 
ciclului, aşadar urmarea romanului Plecat fără adresă — 
deci tocmai Sosit fără adresă. 

Putem face cîteva presupuneri, în lipsa celor două 
pagini edificatoare. Mai întîi, că intenția primă a 


32 


scriitorului n-a fost să dea două romane, ci unul singur, în 
care Caietul eu scoarţele albe să fie partea corespunzînd 
„plecării fără adresă”, iar Caietul cu scoarțele negre să 
reprezinte „sosirea fără adresă. În adevăr, capitolele L—VII 
din forma tipărită în 1932 (actualele capitole I—VIII, deci, 
în ambele forme, inclusiv acela cu Liliana Medoveanu) 
privesc procesul de formare a lui Sântion, „extirparea 
animalului din om”, cum zice personajul, desăviîrşirea 
solitudinii sale interioare („ca să fii tare, fii singur”). EI îşi 
ucide fără regrete, deşi cu suferință, dragostea din suflet, 
îşi desființează puterea sau disponibilitatea de a iubi. 
Voința înfrîngînd sentimentul, creierul înfrîngînd inima — 
în acest chip îşi reprezintă eroul pe omul veacului XX, 
înarmat în acest chip porneşte el la drum odată cu veacul. 
Dragostea lui e ucisă în tripla ei ipostază — dragostea 
filială, dragostea pentru prieten, dragostea pentru femeie. 
Pentru toate aceste trei ipostaze ale dragostei ucise se dau 
dovezi multiple. Despre retezarea legăturilor de dragoste 
față de părinţi sînt aduse mărturie antecedentele înfrîngerii 
lui Ştefan Sântion, beţiile lui, abdicările lui de la 
umanitate, deci, în fapt, ultragiile aduse de el fiinţei 
umane; acestea justifică răscoala interioară a fiului, 
spiritul lui de răzbunare, mocnind un timp, apoi explodind 
în cel din urmă act al procesului, atunci cînd e pus față în 
față, chiar de către mama sa, cu progenitura nelegitimă a 
tatălui său, cu propriul frate, în vîrstă de cîțiva ani. Mama 
lui Enric, ultima ultragiată a lui Ștefan Sântion, iartă 
totuşi, din milă creştină pentru copil, sau tot dintr-o 
dragoste dezarmată pentru bărbatul adulterin. Cele două 
femei, în mod logic rivale în situaţia creată, se conciliază, 
iubindu-se, în amintirea dragostei lor comune pentru 
acelaşi bărbat. În adevăr, împrejurarea poate fi de natură 
să declanşeze ura fiului — care descoperă trădarea tatălui, 
laşitatea mamei — în orice caz hotărîrea lui tragică de a-şi 
exclude pentru 


33 


totdeauna din suflet sentimentul de dragoste filială. 

Ion îl oboseşte, îl irită, cu prietenia lui lîncedă, pasivă, 
lipsită de dinamism. Portretul acestui prieten e făcut din 
două unghiuri — şi al lui însuşi, şi al lui Enric Sântion. 
Ambele perspective îi sînt tot pe-atit de potrivnice: e 
prietenul Supus, umil, fără opinie decisă, prietenul-umbră, 
nu prietenul-tovarăş. Eroarea lui Sântion e de a crede că 
prietenia e numai aşa — dar o astfel de prietenie poate 
ucide într-un om însuşi sentimentul sau ideea de prieten, 
unica reacţie care să i se pară logică fiind ispita de a-l 
umili şi mai mult, de a-l răni şi domina. E ceea ce se 
întîmplă în discuţia despre ucisaşul Candiano-Popescu şi 
în raporturile cu Liliana Medoveanu, pe care Enric i-o 
„smulge ” fără scrupule prietenului său, nu pentru a şi-o 
păstra pentru sine, ci pentru a nu i-o lăsa lui. 

În sfîrşit, în latura atitudinii față de femeie, scena în 
care îşi exprima iubirea pentru Liliana rămîne esenţială, 
dar ea e precedată de solidarizarea cu sadicul act al lui 
Candiano-Popescu, care, dincolo de bestialitatea faptei, 
ucide în realitate femeia, desființează incitația animalului 
prin instinct şi atracția noroiului prin dragoste. 

Acestea sînt cele trei stadii ale fortificării interioare a lui 
Sântion — ale desumanizării lui, nu lipsite totuşi de o 
anumită legitimitate — cele trei momente epice ale 
romanului; la consumarea lor, etapa de pregătire a perso- 
najului pentru a porni la drum „odată cu veacul”, pentru 
„a pleca fără adresă” — e terminată, aşadar aici trebuia să 
sfirşească şi Caietul cu scoarţele albe, cum şi sfirşeşte în 
primul manuscris, din 1932. 

Manuscrisul refăcut, din 1941, — desigur „definitivat” 
în vederea tipăririi în seria „definitivă” a editurii 
» Cugetarea”, din care au apărut mai multe volume ale lui 
Cezar Petrescu în perioada 1940 — 1944 — îşi opreşte tot 
în acest punct intervenţiile, socotite indispensabile, la 
Caietul cu scoarţele albe. Și aici se întrerupe şi numerotarea 
noii forme de „manuscris” , rezultat prin adaosuri, 
eliminări şi transformări ale textului apărut în 1932, încă o 


34 


dată, deci, capitolul cu Liliana Medoveanu încheia materia 
epică a ceea ce era propriu zis Plecat fără adresă. 

O menţiune la pagina 10 din manuscrisul capitolului 
Colocviu sub tei aduce o precizare interesantă: ca un titlu 
marginal, e consemnat aici: „Plecat fără adresă — sfirşit”. 
Este desigur încheierea intenționată a primului roman, 
cînd scriitorul l-a trimis la tipar. El şi-a dat seama că 
materia Caietului cu scoarțele negre se oferă pentru un al 
doilea roman — Sau, simplu, n-a mai vrut Să ţină în sertar 
o carte a cărei desfăşurare ulterioară nu-i era conturată. 

Pentru ediţia definitivă, în 1941, intenționa însă termi- 
narea ei, motiv pentru care nici n-a mai dat acum editurii 
partea pe care o încheiase de revizuit, înainte de a o fi scris 
şi pe cealaltă. 

Mergînd mai departe cu presupunerile, la care ne obligă 
substanța romanului apărut şi ni le confirmă paginile de 
manuscrise iniţiale şi cele refăcute, vom afirma despre 
capitolul Colocviu sub tei că el putea fi prologul celuilalt 
roman, Sosit fără adresă, deci al Caietului cu scoarțele negre. 
Sinucigaşul  Sântion era scrupulos să realizeze o 
construcţie de o bună simetrie arhitectonică, în 
confesiunea sa, preliminară funestului gest! 

Ne putem închipui că, în noul roman, rămas nescris, 
dar desigur configurat în linia sa generală, Sântion îşi 
verifica succesiv eşecul în toate cele trei direcții, unde 
avusese loc insurecția sa inițială, deci îşi măsura 
înfrîngerea în materie de prietenie, de dragoste filială şi de 
iubire pentru femeie. Poate, deci, se dădeau episoadele 
trădării unuia sau a tuturor celor patru prieteni din 
„Colocviul de sub tei”; poate se verifica un act al adevăratei 
prietenii a lui Ion, ceea ce ar fi explicat de ce tocmai la el 
îşi găseşte Sântion ultimul refugiu interior, chemîndu-l şi 
lăsîndu-i totuşi Caietele cu spovedania, destinate inițial 
nimicirii. În latura privind relaţiile materne şi paterne, 
poate că descoperea fapte de-ale lui Ştefan Sântion, sau ale 
proseniturii acestuia, Fănuţă, de natură să marcheze o 
înfrîngere a primelor sale porniri de vindictă. Sau, ca 


35 


Nicolae Apostol lui Andrei Colibăşianu din romanul 
Apostol (care se afla sub tipar în timp ce se scria Plecat fără 
adresă, în 1932) îi descoperea justificarea, legitimarea 
prăbuşirii fizice şi morale. 

Despre toate acestea nu putem afirma nimic sigur, dar, 
cunoscînd sensurile şi tiparele prozei lui Cezar Petrescu, 
imaginăm lesne cursuri ale întimplărilor şi deznodăminte 
ca acelea de mai sus. 

Adaosul cu care autorul prelungeşte „colocviul de sub 
tei” şi care e intitulat, ca un nou capitol: Tapirul şi puiul de 
vultur, aparține tot prologului presupus al celui de-al doilea 
caiet, cel „cu scoarțele negre”, el e tot un capitol de 
preliminarii, ale momentului „plecării fără adresă”, anume 
detaşarea de trecuta generaţie, aceea care-l dăduse pe Coco 
Dimitrescu, reprezentant — existent în realitate — al 
intelectualităţii înzestrate moral dar dezarmate pentru noul 
veac, din care fac parte eroi ai lui Cezar Petrescu ca 
Grigore Panţâru (Oraş patriarhal, 1907), Dimitrie Petreanu 
(1907), Alexandru Stoican (Vladim), Ion Lenş (Ochii 
strigoiului, Adăpostul Sobolia), Alexandru Opriş (Comoara 
regelui Dromichet) etc. Față de această generaţie de 
„tapiri”, oameni capabili dar opriți din cursa veacului, 
încovoiaţi la pămînt, Sântion e un „pui de vultur”, care 
asaltează piscurile, domină înălțimile. Nu e doar procesul 
generaţiei vechi, de fapt nici nu e o acuzaţie lansată 
împotriva ei, ci doar delimitarea de maniera ei de reacție 
prin raport cu veacul. Sîntem, aşadar, tot în zona 
preambulului, tot în pregătirile „lansării? în competiția 
veacului, nu în desfăşurarea ei propriu zisă. Romanul Sosit 
fără adresă, aşadar Caietul cu scoarțele negre, abia după 
această afirmare de programă putea să înceapă. 

Ce avem, în mod sigur, din acest Caiet? Este tragica 
lamentaţie din cele două pagini şi jumătate de coală 
(format mare, cum nu obişnuia Cezar Petrescu), este 
plinsul neputincios al unui om care-şi aminteşte de o iubită 
moartă, pe nume Elena, se visează alături de ea, o 
regăseşte în somn, ca Arald pe logodnica lui din Strigoii lui 


36 


Eminescu, merg alături, dorind ca visul să nu se mai 
sfirşească — dar el se încheie sfişietor, aducînd coşmarul 
vieții zilnice şi mai ales al singurătăţii. Dezastrul interior al 
lui Sântion suprapune şi el singurătatea, peste dezastrul 
vieţii false pe care a dus-o şi pe care cele trei file o evocă 
palid în cadențe ritmate (aşa cum, iarăşi, nu obişnuia 
Cezar Petrescu). 

Nu avem nici o indicație despre moarta Elena. Pe soția 
lui Sântion o chema Ana, şi el o iubea mult şi pe ea (aşa 
cum fusese iubită Elena din acest bocet); dragostea lui 
primă fusese însă Liliana. Deci, în prima elaborare a 
acestui pseudo-bocet, nu despre ele e vorba, exista deci, în 
mintea scriitorului, un alt personaj feminin care însorise 
Sau putuse însori viaţa eroului. 

Opera lui Cezar Petrescu ne mai aduce o Elenă moartă, 
într-o ipostază relativ identică — anume în mica schiță 
Căsuţa de nisip din volumul Drumul cu plopi (1924). 
Personajului masculin de acolo, fără nume — sinucigaş şi 
el în cele din urmă, dar înecindu-se, ca Radu Comşa — îi 
rămăsese de la această Elenă (soţia lui) un copil de trei ani, 
care „priveşte cu ochii miraţi şi gravi, cu ochii trişti ai 
Elenei... Ochii Elenei din cele din urmă zile ale ei, cînd 
numai atit mai trăia în figura albă ca perinele” 

În clipele cînd descoperea privirea moartei în ochii 
copilului, „toate se ruinară brusc; cerul îmi apăru 
întunecat, marea posomorită. Am strîns trupul mic lingă 
piept, cu deznădejde. Din nou pentru mine nimic nu mai fu 
pe lume decit vietatea aceea fragedă, în care regăseam 
sufletul moartei”. 

Personajul uită o clipă „firele albe care mi-au nins 
fîmplele”, încearcă o evadare. O găseşte în tinăra Sabina, o 
fetişcană care face castele de nisip cu copilul, pe plajă. 
Iluzia e zadarnică însă. Sabina îşi are iubitul ei, un bărbat 
tînăr ca şi ea, „cu dinţii puternici şi cu riîsul îndrăzneţ”. 
Viaţa, tinerețea îşi au legile şi îşi cer drepturile lor. „Cînd 
încep viorile sus, la Cazino, mă ascund departe, să n-aud 
geamătul coardelor — notează nefericitul. E un mal 


37 


surpat, de lut galben fără ierburi. Apa clipoceşte jos, 
înfiorător de adincă. De-acolo, ziua, urmăresc delfinii 
săltind deasupra valurilor, ca nişte uriaşe jucării mecanice. 

Noaptea, apa nici nu se vede dedesubt. Se simte numai 
chemarea misterioasă. 

Astup urechile să n-aud melodiile aduse pe aripi de vint. 
Fiecare cînt a fost al ei, şi din amintire nu-mi pot alunga 
atunci umbra Elenei, albă, aşezată, ca în viaţa de 
odinioară, înaintea clavirului. 

Era aşa de caldă căsuţa noastră, cu glastre în geam, cu 
masa de cărți, unde Dan răsfoia albume cu privelişti 
decolorate. Acum, acolo sînt perdelele trase, uşile ferecate 
şi numai vedenia celei ce nu mai este cutreieră încăperile. 

Moartea copilului, ai cărui ochi priveau „trist, ca ochii 
Elenei de dincolo de viaţă”, declanşează dezastrul — 
sinuciderea. 

Melopeea cadențată apare, mai rarefiată însă, şi în 
această schiță, ca şi în cele trei file manuscrise, înrudin du- 
le. Ea apare şi în prologul — neîntitulat — al volumului 
Drumul cu plopi, unde este vorba de asemenea de o soţie 
moartă: „Cînd trenul mă poartă astăzi Singur, în ţinutul 
unde cu un chiot locomotiva vesteşte valea cu rîu pe 
prunduri, drumul cu plopi, tîrgul cu albe adăposturi între 
livezi — întorc capul. Simt drumul cu plopi la spate şi nu 
vreau să-l văd. Știu unde duce. Este acolo un cimitir mic, 
verde şi rînduit în straturi de morţi, ca o grădină 
împrejmuită numai pentru flori şi arbuşti, nu pentru un 
Sfirşit groaznic şi fără explicare. ” 

Este, în afara oricărei îndoieli că ne aflăm în faţa unei 
reluări continui a aceluiaşi motiv, care avea să devină, 
poate, materia Caietului cu scoarţele negre, deci a roma- 
nului Sosit fără adresă. 

Rădăcinile acestui motiv, geneza lui, se află în viața 
reală. Nu e greu să bănuim că ele pleacă de la prima soție a 
lui Cezar Petrescu, Marcela, sfirşită în plină tinerețe, la 
Cluj, lăsînd în urma ei un copil de nici şase ani şi o amin- 
tire tragică. 


38 


Celelalte patru căsătorii ale scriitorului n-au şters 
niciodată imaginea moartei. Trebuie să credem că sub- 
stanța acestei închideri într-o amintire a hrănit mult din 
configurarea lui Enric Sântion, cu care Cezar Petrescu îşi 
declară atitea paralelisme. Romanul nescris putea fi, prin 
urmare, un fel de examen autocritic din unghiul unei 
tinereţi ultragiate de zdrobirea unei dragoste adinci şi apoi 
deturnate pe alte căi decît cele promise la început. 

Oricum, am socotit că, în lipsa desfăşurării epice 
propriu zise, pe care i-o intenţiona scriitorul, romanul Sosit 
fără adresă e, cel puțin în sensul lui de bază, sugerat prin 
cele trei pagini, care încheie definitiv această carte 
turburată a lui Cezar Petrescu. 


MIHAI GAFIŢA 


39 


40 


CUVÎNT ÎNAINTE 


O prefaţă echivalează mai întotdeauna cu o reco- 
mandare suspectă. 

Trădează îndoiala autorului în propria sa operă. 

Altfel, de ce-ar simți nevoia să-şi prezinte volumul cu o 
carte de vizită? De ce atîtea explicaţii? — cînd o realizare 
deplin rotunjită de artă, în orice domeniu, se explică şi îşi 
explică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensîndu-se de 
asistenţa lăturalnică şi tutelară a autorului? 

De la cel dintîi volum, apărut acum zece ani, pînă la 
acesta (care, dacă nu mă înşel, e al şaptesprezecelea) m-am 
abținut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu 
lectorul. 

Nici o introducere, nici o prezentare, nici o dedicație — 
indicînd o intenție sau alta, o preferință sau alta. Am lăsat 
cărțile să-şi urmeze destinul; lectorul să le adopte sau să le 
respingă. Tot el, să le interpreteze. 

Dacă o singură dată mă abat de la o atât de strictă linie de 
conduită, o fac din mai multe pricini, pe cît de diverse, pe atît 
de inexorabil convergînd spre această unică dezlegare. 

Enumăr, numai două. 

Cele mai însemnate: 

În primul rînd, o fac, fiindcă pe acest roman se centrează 
aproape toate cărțile tipărite pînă acum, cele cîte stau în 
sertar începute şi aşteptîndu-şi rîndul, cele cîte vor veni. 


41 


În al doilea rînd, o fac fiindcă atît cititorul cît şi 
cronicarul, dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi 
organizat, în succesiunea romanelor mele; contrariaţi de 
diversitatea cu aparentă incoherență, a subiectelor, a 
mediului, a atmosferei şi a metodelor, — au fost ispitiţi, pot 
recunoaşte: îndreptățiți, să-mi atribuie intenţii şi orientări 
străine de mine. 

Nimic mai firesc. Nimic nu dă mai mult impresia de 
anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Fațada e încă 
în cărămidă roşie, sacii cu beton alături, groapa cu var 
căscată, pretutindeni moloz; iar schelele neridicate, mas- 
chează o privire de ansamblu. Spre o asemenea construcție de 
ansamblu tinde toată fiinţa mea scriitoricească, şi, numai 
articulate într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi 
accepte indulgent sau să-mi respingă cu severă judecată, 
fiecare carte nouă sau veche. 

Numai aşa ar fi definitiv înlăturată ciudata soartă a 
romanelor apărute în anul precedent. Au fost trei: Comoara 
regelui Dromichet, Baletul mecanic şi Kremlin. Tustrele cu 
altă atmosferă, altă metodă, altă viziune, alt ritm. Destul, ca 
să fie tustrele interpretate pe rînd, ca indicaţiile unei „noi 
orientări”; discutate şi judecate ca atare — deşi fiecare simp- 
tom de „nouă orientare”, a fost anulat de cartea următoare. 
Pentru simplul fapt, că nu era vorba de nici un fel de 
orientare „nouă” sau „mai nouă”, cl de continuarea unui plan 
dinainte statornicit şi anunțat în linii generale, pentru cine a 
voit să vadă printre rînduri, în romanul Întunecare. 

În acest tot, pe care (desigur cu o exagerată ambiţie 
scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 
romane ale epocii, unele de investigaţie orizontală, în 
realitățile şi în procesele sociale, altele de investigaţie verti- 
cală, în realitățile şi în procesele psihologice ale individului; 
romanele de la periferia preocupărilor permanente, ca La 
Paradis General sau Kremlin, au însemnat simple destinderi. 
Dacă voiţi: o recreare. O evadare. Şi cu atît mai totală mi-a 
fost surpriza, să descopăr că un roman cu atît de evidente 
intenții parodice — de dublă pastişă: a aventuroasei 


42 


actualități şi a romanelor de aventură — cum a fost Kremlin 
— a apărut unora, ca o căutare neizbutită de drum nou. Chiar 
un alarmant pas îndărăt. Totuşi, nimic nu fusese omis pentru 
a sublinia o intenție parodică de roman polițienesc, aşa cum 
au făcut-o de atîtea ori Tristan Bernard în Mathilde et ses 
mitaines, în Hirondelles de Plage, în Le Roman d'un Mois 
d'Éte sau în Le Voyage imprévu, G.-K. Chesterton în 
Părintele Brown sau Bernard Shaw în romanul unui funam- 
bulesc boxeur, persiflînd pasiunea compatrioţilor săi pentru 
peripeţiile ringului. 

Arbitrara prezentare simetrică a personagiilor, artificiala 
logică a acţiunii, neantul ficţiunii, banal stereotipate după 
cele mai curente reţete ale genului; nici platitudinea mij- 
loacelor utilizate, nici capitolele de directă parodie, n-au 
împiedicat unii cronicari să vadă în acest divertisment alt- 
ceva, decît o regretabilă orientare spre un drum primejdios. 
N-aveam stofa de romancier polițienesc! Scriseseră mai 
bune: Edgar Wallace, Maurice Leblanc, Conan Doyle, Geor- 
ges Simenon... Ca şi cum spre acest sfîrşit, cu persuasiune de 
sinucigaş, mi-aş fi îndreptat aspiraţiile mele de romancier! 

Un asemenea succes total, n-am mai întîmpinat în cariera- 
mi de literator, de vreo zece ani, de cînd într-un număr al 
revistei Gîndirea, apărut la un 1 april, şi coincidînd nu numai 
cu o comemorare a lui Caragiale, dar şi cu tradiția 
mistificărilor, am plăsmuit o postumă a marelui dispărut, 
intitulată: „2 Aprilie”. Totul avertiza destul de străveziu citi- 
torul: titlul, amintind o cunoscută schiţă a lui Caragiale, 
atmosfera, exagerata acumulare a tuturor caragealismelor 
curente... Era un divertisment inocent; o plăsmuire dictată 
într-o oră, ca să evadez din sumbra captivitate a patului de 
ghips, unde mă aflam țintuit de şase luni. Recenzenții 
timpului au neglijat restul materialului din 


43 


acel număr al Gîndirei, de o excepţională valoare — 
Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Nichifor Crainic — pentru a 
discuta cu toată gravitatea, valoarea literară şi importanţa 
acestor pagini „inedite” ale lui Caragiale. Ba, un editor mi-a 
cerut şi textul manuscrisului, pentru a-l introduce cu toate 
garanţiile de fidelă respectare a ortografiei, într-un volum de 
postume, sub tipar... Oricît de mare era ispita, nu mi-am 
îngăduit cruzimea să anulez o ediţie întreagă, pentru o simplă 
glumă de întîi april. Ajungea unanima ratificare a 
cronicarilor, atît de circumspecţi în toate prilejurile, dar atît 
de facile victime ale malițioaselor curse, în tradiţia, tocmai, a 
lui Caragiale, a lui Hasdeu, a lui Anton Bacalbaşa... 


* 


Experienţa de atunci, şi experienţa mult mai recentă, a 
romanului Kremlin, mi-au dovedit cît de uşor lectorul e 
ispitit să cadă în eroare. Cînd e vorba de o premeditare a 
autorului, spectacolul devine numai amuzant. Cînd e vorba 
însă de o denaturare a intenţiilor, pe care cu bună credinţă le- 
ai înmormîntat între scoarțele unei cărți, e mult mai dificil să 
te resemnezi unui aventuros şi riscat destin, lăsat la capriciul 
întîmplării. 

Pentru a înlătura asemenea confuzii, de interpretare, pe de 
o parte, de intenții, pe de alta; am socotit necesar să mă abat 
de la o regulă pe care mi-o hotărîsem de la prima mea carte. 
M-au îndemnat întrucâtva şi mi-au făcut sarcina mai uşoară, 
precedentele unor scriitori de altă măsură: un Thomas Hardy 
şi un Joseph Conrad, un Romain Rolland şi un Jules 
Romains. Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier 
moldo-valah? Şi totuşi, şi aceia, s-au aflat nevoiţi să explice 
intenția unei cărţi, raţiunea ei de existenţă, semnificația ei şi 
mai ales situarea ei într-o operă ciclică, de mai vast cuprins, 
în spațiu şi în timp. 


44 


Romanul de faţă, conceput în două volume: Plecat fără 
adresă (1900) şi Sosit fără adresă (1932), — e, dacă se poate 
spune, cheia tuturor celorlalte romane în care năzuiesc să 
redau imaginea unei cpoci; fie urmărind un suflet şi un destin 
individual, într-un grup restrîns; fie sufletul şi destinul unei 
categorii sociale, traversînd epoca. Nu cheie, în înţelesul 
titlului pus de Aldanov, pe coperta unui roman inaugurînd un 
ciclu, unde o societate e văzută prin prisma unui individ ca în 
Jean-Christophe al lui Romain Rolland, ori a unei familii, ca 
în Buddenbrooks al lui Thomas Mann, Les Thibault al lui 
Martin du Gard, Forsyte Saga al lui Galsworthy, Les Hauts 
Ponts al lui Jacques de Lacretelle, Jeunesse du Siècle al lui 
Maurice Betz. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care 
Georges Duhamel l-a analizat cu răbdarea unui adevărat 
entomologist, în Confession de Minuit, Deux Hommes şi în 
Journal de Salavin. Legătura între toate romanele apărute 
pînă acum şi între cele viitoare, e mult mai fragilă şi ascunsă 
primei priviri. 

Orice romancier aspiră să redea lumea timpului său. Chiar 
acei, a căror operă n-a fost condusă de o vădită preocupare 
organizată şi unitară, spre deosebire de Balzac, în a sa 
Comedie Humaine sau de Zola, în a sa istorie a familiei 
Rougon-Macquari, cum foarte just remarcă Jules Romains, 
în copioasa prefață a vastului roman unanimist: Les hommes 
de bonné volonte, în curs de apariție. Chiar ceilalți; un 
Tolstoi şi un Dostoievski, un Dickens şi un Al- phonse 
Daudet, un Giraudoux şi un Mauriac, un lacob Wassermann 
şi o Sigrid Undset (citez înadins nume atît de disparate), prin 
romanele lor cu subiecte, personagii şi atmosferă atît de 
diverse, oferă fiecare o operă unitară, o lume a timpului lor, 
prin simpla juxtapunere a romanelor separate, dar fuzionînd 
într-o frescă de ansamblu. E atmosfera prin care circulă eroii, 
climatul mortal al epocii, unitatea în timp — deci forme şi 
probleme, realităţi de 


45 


ordin social, istoric şi moral, fatal integrate în opera 
romancierului, alcătuind materialul  cimentării unitare, 
indiferent dacă romancierul îşi ajustează ori nu opera unei 
teorii sau dacă se socoate complet obiectiv, în raporturile 
eroilor săi cu ordinea socială. 

Cu sau fără voinţa autorului, opera sa de romancier poartă 
pecetea epocii, e un document situat în timp, tot atît de precis 
cum e situat în spaţiu. Aceasta reprezintă aportul său 
particularist, în marea universalitate. 

În această măsură, romanul de față e cheia celorlalte 
romane, cîte au văzut sau vor vedea lumina tiparului, pe linia 
mea ciclică. 

Disparate în aparenţă, diverse ca medii, atmosferă, 
personagii, probleme — sînt romanele unei epoci, care nu 
trece îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900. 

De aci, acea identitate în deznădejde, acea unitate 
crepusculară, acel pesimism de atîtea ori imputat; de către 
unii cu un semn de întrebare, de către alții cu precisa 
învinuire a unei premeditate predilecții pentru dezarmații 
vieţii, pentru obsedaţi, pentru cei osîndiți capitulărilor. Țărani 
sau latifundiari, intelectuali sau obscure personagii statistice 
recrutate din marele anonimat — toți apar predestinați unei 
monotone scufundări. O psihologie de învinşi, o apologie a 
învinşilor. 

Dar care alta, e oare pecetea timpului? 

Ce altceva ne leagă, într-un comun destin, în anul 1932, 
indiferent de categorie socială, de patria etniceşte şi geogra- 
ficeşte delimitată, de armele cu care am sosit în viață? 

Destinul nostru individual e depăşit, absorbit, tîrît într- 
un destin planetar, cum istoria n-a cunoscut precedent, nici în 
epoca lui Tiberiu cînd năştea creştinismul. Căci atunci 
evenimentele exterioare, acele care schimbă fizionomia şi 
condiţiile unei epoci, se desfăşurau într-un ritm mai lent, 
îngăduind adaptarea insului. Omul nu dezlănţuise forțe 
catastrofice, menite să-şi încheie ciclul într-un răstimp mai 


46 


scurt decît durata unei vieţi de om. Născut într-o epocă, 
individul creştea, evolua cu epoca; se mişca în ea ca în 
mediul său natural: nu avea cînd să fie un dezrădăcinat, decît 
prin transferul de clase, prin depeizarea geografică, prin 
accidentele lui particulare, nu încorporat într-o tragedie de 
inadaptabilitate colectivă. Războaiele se încheiau printr-un 
fel de convenţie, cum spune Joseph de Maistre: „Erau 
pierdute numai fiindcă unul din combatanți le credea 
pierdute.” Masa noroadelor nu era atinsă de epuizarea reală a 
națiunilor angajate. Omul social, omul economic, omul 
politic, omul pur şi simplu, n-au cunoscut niciodată o atît de 
alarmantă identitate în mizerie. Astăzi, se simte deopotrivă de 
mizerabil, fie că e conducătorul unei bănci new-yorkeze, 
şomeur în grădinile Londrei, arhivar la o percepţie din 
culoarea de galben, preşedinte de consiliu sau rentier fără de 
rentă. 

Că această mizerie ia diferite aspecte, că porneşte aparent 
de la cauze şi împrejurări particulare, că se încheie într-o 
convulsiune ori într-o apatică resignare — are prea puţină 
importanță. 

Realitatea rămîne neclătinată: niciodată omul n-a fost mai 
nefericit decît astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atît de 
înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, 
fără reazem interior, într-o societate în lichidare care se 
autodevoră. 


Incertitudinea este semnul timpului. 

Întrebaţi economiştii, financiarii, conducătorii politici, 
fabricanţii şi consumatorii, omul de pe stradă şi oricare din 
puţinii monarhi cîți au mai rămas cu o coroană. 

Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac, atunci 
cînd lumea condusă de ingineri, părea că mai sigur se aşează 
pe realităţile precise ale cifrelor. 


47 


Veacul a început prin încheierea unei operaţii de 
inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, care-a 
durat de-a lungul întregului secol trecut. Era o epocă de plin 
optimism, de religie a ştiinţei, a progresului, de certitudini, de 
raționalism, de morală laică, de liberalism în marş, 
democraţie în marş, parlamentarism în marş. 

Rămînînd sclav al rutinei şi totuşi sectant absurd al pro- 
gresului, — ca să uzez de o caracterizare a lui Paul Valery — 
s-a trezit odată cu veacul nou, beneficiarul tuturor straniilor 
născociri, la care predecesorii săi nici nu cutezau să viseze în 
cele mai temerare romane utopice. A învăţat să zboare, să 
circule sub apă; a asistat la apariţia unor miracole depăşindu- 
se de la zi la zi: transportul cuvintelor prin văzduh, fixarea lor 
pentru o aproximativă eternitate pe plăci de ebonită; tot ce-a 
putut plăsmui imposibilul din creierul omenesc. „Astăzi — 
citez tot din Paul Valery — fabulosul e în comerț. Fabricarea 
maşinilor de miracole face să trăiască milioane de oameni... 
Burghezul îşi plasează capitalul în fantasme şi speculează pe 
ruina simțului comun... Ludovic al XIV-lea, în culmea gloriei 
sale, n-a posedat nici a suta parte din puterea asupra naturii şi 
din mijloacele de a se îndestula, de a-şi cultiva spiritul sau de 
a-şi oferi senzaţii, de care dispun astăzi atîţia oameni de cele 
mai mediocre condiţii... Timpul, distanţa, libertatea, imaginea 
întregului pămînt!... Un om de astăzi, tînăr, sănătos, nu prea 
bogat, zboară unde vrea, traversează lumea vertiginos, se 
culcă în fiecare seară într-un palat. Poate să adopte o sută de 
forme ale vieții; să guste puţină iubire, puţină certitudine, 
puţin din cîte ceva şi de oriunde. Dacă are puţin spirit (dar nu 
mai mult decît trebuie) se poate transforma în fiecare clipă 
într-un om fericit. Astfel, pentru plăcere, împotriva 
suferințelor, împotriva plictiselii, pentru a-şi alimenta 
curiozitățile de toate felurile, marea majoritate a oamenilor e 
mai înzestrată astăzi decît era, acum două sute cincizeci de 
ani, omul cel mai puternic din Europa.” 


48 


Totuşi, nici beneficiarii privilegiați ai progresului, nici cei 
mai modeşti, (pentru moment victimele progresului), adică 
toți cei vreo 12 — 15 milioane de şomeuri;, nu sînt mai 
fericiţi, nu decît Ludovic al XIV-lea, dar nici măcar mai 
fericiți decît țăranii pe care îi zugrăveşte La Bruyere, apărînd 
din colibele lor de lut, mai mizerabili ca troglodiții 
începuturilor. 

De ce? 

Fiindcă înverşunat să pună stăpînire pe planetă, să-şi 
creieze o fericire planetară, de animal planetar, omul a 
pierdut sensul cosmic al vieţii. Maşina — cum o spune nu 
numai Nikolai Berdiaev în al său Un nou ev mediu, dar încă 
atîția alții — maşina a creat mituri şi fantasme, îndreptînd 
omul spre ficțiuni care au dat o clipă iluzia unei realități mai 
reale ca realitatea. Materialismul economic, moştenire a 
veacului trecut, numea cu oarecare dispreț, iluzie şi 
înşelăciune, viața spirituală a omului. Religia progresului a 
camuflat adevăratul scop al vieţii, după cum lupta pentru 
existență a absorbit complet omul, în risipirea unei energii 
cheltuită exterior, părăsind eu desăvîrşire omul interior. Bursa 
— tot Berdiaev o spune — a devenit forța stăpînitoare şi 
regulatoare a vieții. Toate revendicările timpului, sociale şi 
economice, tindeau şi tind încă, la liberarea omului în numele 
libertăţii de om, uitînd că omul — omul politic, omul social, 
omul economic — nu poate fi finalitatea omului, rațiunea 
noastră de existenţă cosmică. 

Astfel, abandonat solitudinii sale interioare, omul s-a 
trezit la o răscruce catastrofică de timpuri, cînd toate 
„certitudinile” s-au năruit; cînd nu numai experţii economici 
şi financiari nu pot prevedea o siguranță valabilă şase luni, 
dar cînd, chiar ştiinţa, nu mai socoate orice cunoştinţă decît 
tranzitorie, industria şi relaţiile materiale, provizorii. Realul 
nu mai e delimitat net. Relativismul a străbătut în cifre, în 
laboratorii; bunul simţ de astăzi va deveni puerila prejudecată 
de mîine; superstiţia de ieri a devenit realitatea provizorie de 
astăzi, iar siguranţa 


49 


de mîine va deveni fără îndoială perimata eroare de 
poimiine. 

Misterul n-a fost exterminat din Univers. 

Şi-a lărgit orizontul, s-a multiplicat, tocmai cînd credeam 
că l-am alungat definitiv din noi. 

Ne apropiem — a treia oară invoc numele lui Berdiaev — 
de era nocturnă. 

Nu a beznei, chiar dacă aceasta va fi poate epoca 
tranzitorie. Ne apropiem de era nocturnă, cînd omul va 
descoperi, (a început să descopere) că lumina crudă a zilei a 
fost neprielnică meditaţiei, l-a sustras de la el însuşi, spre 
viața de suprafaţă; iar această viață epidermică, nu i-a dat 
nimic din fericirile făgăduite, din acea siguranţă de echilibru 
interior şi exterior, sub al cărui semn se deschidea veacul. Era 
nocturnă, va întoarce omul spre el însuşi, spre misterul 
creaţiei, spre rădăcinile fiinţei: o coborire verticală în 
profunzime. 

Ne este indiferent dacă ne apropiem sau dacă se apropie 
de noi, un alt ev mediu. Nu credem că o operă literară îşi 
îndeplineşte destinul punîndu-se în slujba unei doctrine” . 

Dar aci, la periferia occidentului şi a orientului, la punctul 
de intersecţie a două lumi, amîndouă în 


- Formula e concludentă pentru distanțarea scriitorului de un anumit 
substrat al aserțiunilor filozofului rus. Acesta, cu deosebire în lucrarea 
mereu citată în Cuvîntul înainte, Un nou ev mediu, viza marxismul în 
latura care celebra asaltul triumfător al omului asupra naturii — şi în 
acelaşi timp nitscheianismul în teza despre „Ubermensch”, şi aceasta 
negatoare faţă de termenii biblici. Însă cel mai mult vizat era marxismul, 
aşa cum s-a văzut o pagină mai înainte, cînd s-a vorbit despre 
„revendicările timpului, sociale şi economice”, ţintind „la liberarea omului 
în numele libertății de om”. „Libertatea omului ca om”, aceasta nu poate fi 
scop — şi nici marxismul nu face un scop absolut din ea, ci condiţia 
realizării „omului ca om”, în scopul, de exemplu, de a afirma şi a face să 
triumfe „rațiunea noastră de existență cosmică”! Gîndirea lui Berdiaev 
tintea, prin urmare, cel puţin într-o parte a sa, la o încheiere politică. Cezar 
Petrescu nu voia — cum făcea gînditorul rus cu opera sa (filozofică) — să- 
şi transforme romanul într-o carte înfeudată unui scop asemănător. Acesta e 
sensul referirii la „doctrină”. 


50 


antagonism şi amîndouă în convulsie; mai presus de 
realităţile particulare nouă, suportăm pasiv, fluxul şi refluxul 
acestor tălăzuiri oceanice care se ating. 

Realităţile politice, istorice, sociale, economice, morale — 
sînt ale noastre, fireşte, dar sînt tot atît ale celor două lumi, 
ciocnindu-se permanent, din afară, peste hotarele țării şi peste 
capetele noastre, ciocnindu-se mai demult încă, în ființa 
noastră. 

Orient-occident. 

Iată singurul nostru diagnostic precis. 

Alternativ, oscilăm spre occident şi spre orient, după cum 
biruie într-o clipă, în lumea noastră interioară, o chemare ori 
cealaltă'. Nu există echilibru. Echilibru în nemişcare. Căci 
nemişcarea e moarte. 

Poate să însemne acest dualism, un destin tragic. Poate să 
fie şi unul foarte fecund. 

Pentru romancier, soarta individului e covîrşitor mai 
interesantă decît a societăţii. Acolo se află autenticul filon de 
aur. Altfel, în mod fatal lunecă spre studierea stereotipă a 
formelor şi proceselor sociale; acele sterile inventarieri şi 
documentări care au atins cu aripa morţii o bună parte din 
opera lui Zola. 


» 


- Încă una din tezele de care e acum fascinat scriitorul. Termenul „occident 
semnifică o condiţie biologică şi spirituală, o atitudine, mai mult decît una 
socială şi politică. „Occidentalul” — identificat în mare cu europeanul — e 
pentru scriitor, dinamic, creator, voluntar, în timp ce „orienta lul” — în care 
înțelege asiaticul, în principal cu accepţia de indian — este resignat, 
inactiv, meditativ, în continuă expectativă. Demonstrația va fi curînd şi pe 
larg făcută în Nirvana, volumul al doilea din Romanul lui Eminescu, unde 
personajul enigmatic, fără nume, „criticul cu corniţe răsucite de ied” din 
familia lucidului, cinicului Enric Sântion, (cu figură de Mefisto), va 
descoperi în figura şi în destinul lui Eminescu, amestecîndu-se, disputîndu- 
şi-l, „dualitatea” de care va fi vorba o pagină mai departe şi aici: trăsăturile 
energiei occidentale (europene, a albilor) şi cele chemătoare de „nirvana” 
ale orientalilor (asiatice-îndiene). 


51 


Un romancier ia contact cu realităţile sociale prin propriii 
săi eroi. Pornind de la individ, parcurge cu el societatea; nu 
purcede de la un moment social, pentru a ajusta pe măsura 
momentului, un individ reprezentativ. 

Că individul expiază el pentru societate; că drama unei 
epoci se lichidează în el, nu în entităţi abstracte, nu mai 
încape nici o îndoială. 

De aceea am stăruit atît, în această prea lungă, dar 
indispensabilă prezentare a romanului de față. 

Printr-o asemenea individualitate, care nu e numai copilul 
bastard al imaginaţiei de romancier, ci o existenţă reală abia 
romanțată; am încercat să parcurg epoca din 1900, cînd 
viitorul inginer-arhitect porneşte fără adresă, odată cu veacul, 
pînă în 1932, cînd soseşte odată cu veacul, odată cu noi toți, 
fără adresă, în neant. 

Nu e o construcție simetrică, pentru a ilustra o teorie. E 
jalonarea în timp şi în spaţiu, a micului univers în care se 
desfăşoară toate celelalte romane concepute şi articulîn- du- 
se ciclic: Întunecare şi Calea Victoriei; Comoara regelui 
Dromichet şi Baletul mecanic; Simfonia fantastică şi Greta 
Garbo — cele în lucru: Oraş patriarhal şi Aurul negru; 
Apostol şi Cadavrul; 1907 şi Taina a şasea. În toate aceste 
romane, ideile timpului, problemele timpului, aspiraţiile 
timpului, ascensiunile şi năruirile timpului, sînt înregistrate 
parțial, fără premeditare, în măsura în care ca şi în viață, 
personagiile existau şi în funcția lor socială, angrenate în 
realități depăşindu-le. Desigur, destinul tuturor personagiilor 
— sînt cel puţin vreo sută — îşi avea rădăcinile înfipte în 
trecut. Într-un trecut mai vechi decît cel arbitrar delimitat în 
anul 1900. Se căutau aceste rădăcini mai de demult subteran, 
se întîlneau, se împleteau... Toate au sfîrşit într-un semn 
negru de întrebare, spre-un viitor unde se zvîrcolesc stihiile 
apocalipsului. 

Nu era o obsesie, un tic sau un truc literar. 

A fost rezultatul unei observaţii. Ceea ce orice ochi mai 
atent, poate înregistra zilnic pe materialul uman viu, din 


52 


jurul nostru. La incertitudinea epocii, la această teribilă 
lichidare a unei lumi la care asistăm, se adaugă condiţiile 
noastre particulare. Acele mai sus pomenite: dualismul 
occident-orient; conflictul interior occident-orient. Pe planul 
social, istoric şi politic, acest dualism şi acest permanent con- 
flict, e exprimat în anarhia organizată, dacă se poate spune, în 
care ne complăcem, din care nu ne smulgem şi pe care o 
soluţionăm cotidian cu expediente de 24 ore. În ființa noastră 
interioară, dualismul şi conflictul sînt pricina şi adesea preţul, 
unor pierzanii mult mai frecvente decît îndrăznim să le 
recunoaştem. Nu v-aţi întrebat de ce sîntem oare un popor, cu 
atît de strălucitoare şi îndreptăţite speranţe, şi cu atît de 
puţine realizări? De ce, de pe băncile şcolilor se anunţă atîtea 
glorioase cariere în toate domeniile, ca să dispară meteoric de 
pe firmament, înainte de a-şi fi ţinut făgăduielile? 

Titu Maiorescu socotea că nu rezistă celula nervoasă a 
intelectualului român, fiindcă majoritatea contingentului era 
recrutat din straturile de jos ale poporului, robuste, dar fără o 
tradiție şi o disciplină a culturii. Făgăduieli epuizate prea 
repede; destine sterile. Noi credem că pricina sleirii e în 
nesiguranța din noi, e în permanentul dualism din noi, care ne 
rezervă pentru orice moment, o surpriză față de noi înşine. 
Pornim în viață cu armele precise şi lucide ale occidentului; 
ne răpune în drum atavicul fatalism al orientului”. Societatea 
românească e populată cu mult mai mulți Salavini* decît o 
credem, şi cu cît mai interesanţi! Căci sînt Salavini cu o 
consolare şi un refugiu, în spiritul nocturn al orientului. 


- Teza despre occident (Europa) — aici în ipostaza latină — compus cu 
orientul  (Asia-India) reapare, supralicitind numaidecît în direcții 
neaşteptate o consideraţie a lui Maiorescu, folosită şi în aprecierile despre 
Eminescu (Cezar Petrescu aduna febril material pentru Romanul lui Emi- 
nescu şi întâlnise cu acest prilej opinia criticului). Încă de mult, ideea 
plasării noastre în răscrucea geografica unde ne aflăm era discutată; 
romancierul îi dă acum semnificații mult mai extinse, de altfel nu singurul 
în epocă. 

* Georges Duhamel, La vie et les aventures de Salavin, roman (1920— 
1932). 


53 


O concluzie? 
Viaţa nu pune concluzii, 


Un amănunt, pe care nu-l pot omite: în parcursul său, 
personagiul de centrare al acestui roman, întîlneşte adesea 
anumite aspecte de epocă, frecvente în romanele şi reporta- 
giile romanţate ale lui Paul Morand. Era inevitabil, deşi între 
un pitoresc orizontal, de suprafață şi de înregistrare pur 
optică, şi între o investigaţie în profunzime, deosebirea e atît 
de răspicată, măcar în intenţii. Cum n-aş fi semnalat însă 
aceasta, cînd lumea, chiar românească, din preajma anului 
1900, nu e cu totul străină de acea a lui Paul Morand din 
„2900? Cînd adolescentul român de la începutul acestui 
veac, a pornit şi el să cucerească în echipă lumea, ca ai săi 
Sampioni ai lumii? Şi cînd titlul penultimului capitol, din a 
doua carte a acestui roman, publicat acum doi ani într-o serie 
de foiletoane a ziarului Curentul, s-a întîlnit în intenție şi 
într-o bună parte de atmosferă, cu cel mai recent roman 
morandian Flèche d'Orient, apărut de cîteva săptămîni? 

Previn, înainte de a sfirşi, întrebarea lectorului: 

— Şi toate acestea: romane ciclice, proiecte infatuate, 
cuvinte ostenitoare de prezentare; toate acestea, de ce? la ce 
bune? 

Dau glas unei moarte. 

Acelei încîntătoare povestitoare care a fost Katherine 
Mansfield. Cîteva rînduri, dintr-o scrisoare: 

„Crezul lăuntric care mă face să trăiesc, e că oricît de 
înspăimîntător de urîtă va fi fiind viaţa, oricît de mişei, de 
cruzi, de vrednici de dispreţ vor fi fiind adesea oamenii, se 
află totuşi ceva în dosul tuturor acestora. Şi dacă aş găsi atîta 
nobleţe pentru a înţelege ce se ascunde, aceasta ar preface 
totul, totul minunat, într-un chip indescriptibil. Nu te ajung 
decît luciri, presimţiri divine, semne... Îţi aminteşti ziua cînd 
am cules împreună braţul de levănţică? şi cînd muzica 


54 


rusească a răsunat deodată în această sală pe jumătate 
deşartă? Ah! Asemenea amintiri sînt cea mai bună răsplată pe 
care aş cuteza-o s-o cer”. 


Aprilie 932. 


55 


56 


DUBLU CUVÂÎNT ÎNAINTE. 


1932 — 1947 


Aprilie 1932 


O prefață înseamnă mai întotdeauna o recomandare 
suspectă. 

Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina. 

Altfel, de ce-ar simți oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu 
o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea explicaţii? — 
cînd o realizare deplin rotunjită în orice domeniu al artei, se 
explică şi îşi justifică rațiunea de existență prin ea însăşi, 
dispensîndu-se de asistenţa tutelară a faurului? 

Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă 
părintele în disperare de cauză invocă argumentele cele mai 
ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele 
mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de 
seamă la penibilul ghem care scălîmbăie spinarea progeni- 
turii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă 
de sofisme îți demonstrează că o cocoaşă e în definitiv cel 
mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se 
bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd 
desigur şi o astfel de teorie rezervată ad-hoc pentru uzul 
părinților de  cocoşaţi, punînd într-o  demoralizantă 
inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal 
înşurubate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se 
învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror 
iambi se tîrîie şontic-şontic în sărmane aparate ortopedice, 


57 


muzicanții care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără 
sughițuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a 
valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt 
că li s-a perimat arta? Şi improvizîndu-se cu de la sine au- 
toritate vajnici deschizători de drumuri, nu-şi transformă 
oare în virtuți regeneratorii jalnicele lor infirmități? 

O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi 
s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred! 

Ei înşişi o cred. 

O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, 
Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e 
cam depărtişor distanță. 

De aceea, de la cel dintii volum apărut acum zece ani, 
pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abținut de 
la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul. 

Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziune. 
Nu i-am aprins opaițe suplimentare pentru a ilumina într-o 
favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades 
torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice 
deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîşuri după luciola inspiratei 
năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înverşunări ale 
depăşirii de sine. Prin acestea toţi trecem. Toate rămîn pudic 
ferite de ochii spectatorului, ca orice spasm, prin natură 
inestetic, al naşterii. 

Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. 
Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le inter- 
preteze. 

Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o dedicație — 
indicînd o intenţie sau alta, o preferință sau alta, o afinitate 
ori alta. 

Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină 
conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum 
mai multe pricini, pe cît de complexe, pe atît de imperioase, 
cred. 

Mă opresc numai la două. 

Cele mai însemnate. 


58 


În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor 
asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocuparea unei sobre 
ținute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, 
campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucît pe acest 
roman se centrează mai toate cărțile tipărite pînă acum şi cele 
ce stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi maturitatea de- 
finitivă;, pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărțile 
cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor. 

În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul şi cronicarul, prea 
s-au aflat dezorientați de absenţa unui plan vizibil şi 
organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, 
poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care 
au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai 
meritat vitregă, în aceşti zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică 
de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, 
intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş. 

Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al 
semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei 
superficiale, poate numai comode etichetări, lectorul şi 
cronicarul s-au văzut mereu contrariați şi diversitatea cu o 
aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a 
problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii 
literare. lar în concluzie, au fost uneori ispitiți — aş recu- 
noaşte, pînă la un punct: îndreptățiți — să-mi atribuie la al 
zecelea ori al doisprezecelea volum, intenţii şi orientări 
străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine 
au crezut că-mi discern de la întîia cărţulie a debutului. 

Nimic mai firesc. 

Căci nimic nu dă mai desăvirşit impresia de anarhică 
dezorganizare, ca o construcţie în curs. Fațada e încă în 
cărămidă roşie, sacii cu beton alături, ghiara armăturilor de 
fier crispată sub viitoarele bolți, dincoace groapa cu var, 
pretutindeni moloz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele 
neridicate încă, maschează o privire de ansamblu. 

Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansamblu năzuieşte 
toată ființa mea scriitoricească. Şi numai articulate într-un 
asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori 


59 


să-mi respingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai 
veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi. 

Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de 
obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de 
realizarea lor mai izbutită ori mai mizer naufragiată, nu va să 
înfăţişeze cumva în cronologia apariţiei sau în cronologia 
epocii în care se desfăşoară acțiunea; nu va să înfăţişeze ori 
să jaloneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă 
trecătoare a timpului. O renegare sau o înregimentare. O 
convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru 
asemenea convertiri vuietoase. 

Nu cred în ele. 

În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor. 

Din anii cei mai neîmpicliți de scepticism ai adolescenței, 
mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, 
melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se 
proiectează cu atît de nobil, de discret şi mîndru profil, 
printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfatic, 
gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza galeria: La 
vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie 
precieuse â nous contrefaire. 

Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei 
optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalități 
temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, 
nu poate evada. 

Orice tentativă de evadare e un început de trădare faţă de 
destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere. 

Piruetele acelor scriitori de după războiul seminţiilor din 
1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferi- 
telor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simulta- 
neisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste 


60 


giumbuşlucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat 
din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promisiuni 
n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de 
centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobismului de 
ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, 
se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli li- 
terare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste 
de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminînd 
radical trecuturi, tradiţii, biblioteci, muzee, dar fără jalonarea 
unei singure opere care să supravieţuiască fulgurantelor 
manifeste? 

Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala 
manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît 
faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la 
bătălia lui Hernani. 

Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat 
de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndeplinite. De 
cadavrele destinelor literare şi artistice eşuate, căzute în 
rebut, fiindcă, lipsite de consistență fiind, lipsite de, densitate 
interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale 
oportuniştilor inovatori cu orice preţ — şi adesea cu preţul 
ridicolului prin absurd — în loc să se caute şi să se găsească 
pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime. 

Nu poate fi vorba, aşadar, de niciun fel de orientare 
„nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cronologia cărților 
mele, ci de continuarea perseverentă a unui plan dinainte 
statornicit şi anunțat în trăsuri generale (pentru cine a voit să 
citească printre rînduri), încă din romanul Întunecare. În 
acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu 
atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşte- 
şugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de 
profundă conştiinţă, şi artistică, şi omenească. Fără a cădea în 
erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în 
credința că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor 
sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor şi a vieților 


61 


individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din 
complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a 
societăţii şi a unei epoci — mai larg apoi: a umanităţii. 

Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman 
fluviu într-o vreme cînd literatura europeană nu era invadată 
încă de afluxul acestui gen, nu se înfățişa totuşi decît ca un 
fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. lar acest tot, pe 
care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl 
întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele 
cărți se mărgineşte la o investigaţie orizontală a realităților şi 
proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui 
Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o 
investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realitățile şi proce- 
sele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit 
de epocă: Simfonia fantastică, Baletul mecanic, novelele cu 
natură de mici romane comprimate: Omul din vis, Omul 
care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui 
Guynemer, etc. 

Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu pomenesc pe 
cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor. 

Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul 
vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu 
şi de atmosferă, de ton, de timbru, de procedeu şi de ritm, e 
ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar 
permanent, care circulă în meandrele atâtor destine de eroi, de 
familii, de grupuri, de clase. 

Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna 
asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest 
anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să- 
ți ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînşii să pui, în loc să-ţi 
admită dreptul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ți 
scrisele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respec- 
tată vreme de zece ani. M-au îndemnat întrucîtva şi mi-au 
uşurat calea, precedentele unor scriitori de altă măsură: un 
Thomas Hardy şi un Maxim Gorki, un Joseph Conrad şi un 


62 


Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un 
Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! uriaşul între toţi, 
Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi 
intransigentă prefaţă în ediţia originală, încît astăzi s-ar putea 
alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea 
acestor autointerpretări balzaciene. 

Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo- 
valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie 
traditia romanului său naţional? 

Totuşi, şi aceia, cît de mari şi de universali vor fi fiind, s- 
au aflat nevoiţi să explice intenția unei cărți, semnificaţia ei 
şi mai ales situarea ei în truda de-o viață întreagă, cînd 
veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, 
în spațiu şi în timp. 

Romanul de față, conceput în două părți: Plecat fără 
adresă (1900) şi Sosit fără adresă (1937); Caietul cu 
scoarțele albe şi Caietul cu scoarțele negre — e dacă se 
poate spune cheia tuturor celorlalte romane, în care năzuiesc 
să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un 
destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul şi destinul 
unei grupări umane traversînd epoca. 

Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta 
unui roman, inaugurînd un ciclu unde societatea e văzută prin 
prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain 
Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui 
Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, 
interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Budden- 
brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, 
Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, 
romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca 
Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi malitios analist, 
Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui 
adevărat entomologist, studiind o gîză ce-şi simte crescînd 
aripi de pajură. 


63 


Legătura între toate romanele-mi apărute pînă acum şi 
între cele viitoare, e mult mai fragilă şi ascunsă primei 
priviri. E permanentă, dar subterană. Asemeni şuviţelor de 
apă care ies la suprafaţă o clipă, se afundă în nisipuri, lunecă 
între straturile impermeabile de argilă, parcă s-au pierdut, se 
caută, se găsesc, se multiplică, se amplifică, pînă se 
înmănunchează într-o matcă alinată de fluviu. 

Să încerc o explicare a acestei temerare asemuiri. 


Orice romancier — nu este aşa? — aspiră să redea lumea 
timpului său. 

Chiar scriitorii a căror operă în aparenţă n-a fost condusă 
de această vădită preocupare organizată şi unitară, cum foarte 
just o remarcă Jules Romains în copioasa introducere a 
romanului său unanimist în curs de apariţie: Les hommes de 
bonne volonte. Nu numai Balzac cu a sa Comedie Humaine 
sau Zola cu a sa istorie a familiei Rougon-Macquart ori 
Marcel Proust cu a sa A la recherche du temps perdu, ca să 
mă menţin în hotarele literaturii franceze. Chiar ceilalți: un 
Tolstoi şi un Dostoievsky un Dickens şi Henry James, un 
Mauriac şi un Turgheniev sau un lacob Wasserman, un Pi- 
randello şi John Dos Passos, un Johan Bojer şi un Sinclair 
Lewis, un Gorki şi o Sigrid Undset (citez dinadins nume atît 
de disparate în timp şi-n spaţiu), chiar aceştia, prin romanele 
lor cu subiecte, personagii, atmosferă şi viziuni atît de 
diverse, au închegat fiecare o operă unitară, o lume a 
timpului lor, prin simpla juxtapunere a romanelor separate, 
dar articulîndu-se, fuzionînd, într-o vastă frescă de ansamblu. 

E atmosfera în care circulă eroii. Climatul moral al epocii. 
Unitatea în timp — deci forme şi probleme, realități de ordin 
social, istoric şi spiritual, fatal integrate în opera 
romancierului, alcătuind materialul care cimentează mozaicul 
multicolor şi multiform, indiferent dacă romancierul îşi 
ajustează ori nu opera unei dogme sau dacă, iluzoriu, se so- 


64 


coate strict obiectiv în raporturile eroilor săi cu ordinea 
socială, politică, morală. 

Cu sau fără vrerea autorului, opera sa de romancier poartă 
pecetea epocii. E un document situat în timp, tot atît de precis 
cum e situat în spaţiu. 

Aceasta reprezintă aportul său particularist în marea 
universalitate. 

Şi în această măsură, sub acest semn, romanul de față e 
cheia celorlalte romane care au văzut ori vor vedea lumina, 
pe linia-mi ciclică. 

Disparate în ordinea apariţiei, diverse ca subiect, medii, 
atmosferă, personagii, probleme — căci unitate nu înseamnă 
omogenitate — sînt însă romanele unei epoci, care nu trece 
îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900. De aici, 
acea identitate în deznădejde, acea unitate crepusculară, acel 
pesimism de atîtea ori imputat, de către unii cu un semn 
nedumerit de întrebare, de către alţii cu învinuirea precisă a 
unei prea sistematizate predilecţii pentru dezarmaţii vieţii, 
pentru cei osîndiți capitulărilor. Latifundiari sau ţărani, 
intelectuali sau obscure personagii statistice recrutate din 
anonimat — toți apar predestinați unei monotone scufundări. 

O psihologie de învinşi. O monografie a învinşilor. Unii 
au pretins: — „un panegiric al învinşilor!”. 

Dar care, alta, e oare pecetea timpului? 

Ce altceva ne leagă oare într-un comun destin, în acest an 
1932, indiferent de categorie socială, de patria etniceşte şi 
geograficeşte precar circumscrisă pe hartă, de armele cu care 
vom fi sosit în viață? 

Destinul nostru individual e depăşit, absorbit, tîrît într-un 
destin planetar, cum istoria n-a cunoscut precedent nici în 
epoca lui Tiberiu cînd năştea creştinismul. Căci atunci în 
micul univers mediteranean al culturii şi civilizației greco- 
romane, evenimentele exterioare, acele care schimbă fiziono- 
mia şi condiţiile unei epoci, se desfăşurau într-un ritm mai 
lent, mai normal, adecvat ritmului fiziologic şi psihologic 
uman, îngăduind deci adaptarea insului. 


65 


Omul nu dezlănțuise forţe catastrofice, menite să-şi 
încheie ciclul într-un răstimp mai scurt decît durata unei vieți 
de om. 

Născut într-o epocă, individul creştea, evolua cu epoca. Se 
mişca în ea în mediul său natural. 

N-avea cînd şi cum să fie dezrădăcinat, decît prin 
transferul de clase, prin depeizarea geografică, prin acci- 
dentele sale particulare — nu incorporat într-o tragedie de 
inadaptabilitate colectivă. 

Războaiele se încheiau printr-un fel de convenţie, cum 
spune un istoric şi moralist de pe la începutul veacului trecut: 
„Erau pierdute, numai fiindcă unul dintre combatanți le 
credea pierdute.” Masa noroadelor nu era atinsă de epuizarea 
totală a naţiunilor angajate. După cum şi pe timp de pace, în 
ruptura de continuitate a unei crize economice, sociale sau 
politice, suferea ca victimă a unei drame localizate — şi atît! 

Omul social, omul economic, omul politic, omul pur şi 
simplu, n-au cunoscut astfel niciodată o mai alarmantă şi 
deprimantă identitate în mizerie. Astăzi, ar trebui să se simtă, 
şi se simte, îndeopotrivă de mizerabil, fie că e conducătorul 
unei bănci din New-York, şomer în parcurile Londrei, arhivar 
la o percepţie din culoarea de galben, interpret al lui Platon, 
preşedinte de consiliu sau rentier fără rentă. Că această 
mizerie ia diferite aspecte, că porneşte aparent de la cauze şi 
împrejurări particulare, că se încheie într-un spasm de revoltă 
ori într-o apatică resignare — are prea puţină importanţă. 

Realitatea rămîne neclătinată. 

Niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi, fiindcă 
niciodată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă 
niciodată nu s-a aflat ca astăzi, atît de fără sprijin lăuntric, 
într-o societate în lichidare care se autodevoră. 


Incertitudinea este semnul timpului. 


Intrebaţi economiştii, financiarii, conducătorii politici, 
fabricanţii şi consumatorii, omul de pe stradă şi oricare din 


66 


puţinii monarhi care au mai rămas cu o coroană. 

Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac, atunci 
cînd lumea condusă de ingineri părea că se aşează mai vîrtos 
şi stabil pe realitățile precise ale cifrelor. 

Veacul a început prin încheierea unei seducătoare operaţii 
de inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, 
testimoniul întregului secol trecut. 

Era o epocă de plin optimism, de religie a ştiinţei, de 
apologie a geniului inventiv; de certitudini, de raționalism, de 
morală laică, de liberalism în marş, de parlamentarism în 
marş. 

Rămînînd sclav al rutinei şi totuşi fanatic sectant al 
progresului — ca să uzez de-o caracterizare a lui Paul Valery 
— omul s-a trezit odată cu veacul nou, beneficiarul tuturor 
straniilor născociri, la care predecesorii săi nici nu cutezau să 
viseze în cele mai abracadabrante romane utopice. 

A învăţat să zboare. Să circule sub apă. Să parcurgă 
distanțele cu viteză vertiginoasă. A asistat la apariția unor 
miracole depăşindu-se de la zi la zi: transmiterea cuvintelor 
prin văzduh, fixarea lor pentru o aproximativă eternitate pe 
plăci de ebonită — tot ce-a putut născoci creierul omenesc, 
suprimînd în acest domeniu noţiunea de imposibil. 

„Astăzi — citez tot textul lui Paul Valery — fabulosul e în 
comerţ. Fabricarea maşinilor de miracole face să-şi cîştige 
existența milioane şi milioane de oameni... Burghezul îşi 
plasează capitalul în fantasme şi speculează pe ruina simțului 
comun. Ludovic al XIV-lea, în culmea gloriei sale, n-a 
posedat nici a suta parte din puterea asupra naturii şi din 
mijloacele de a se îndestula, de a-şi cultiva spiritul sau de a-şi 
oferi senzații, nici a suta parte din ceea ce dispun astăzi atîția 
oameni de cele mai mediocre condiţii... Timpul, distanţa, 
libertatea, oglindirea mereu prezentă a întregului pămînt!... 
Un om de astăzi, tînăr, sănătos, nu prea bogat, zboară unde 
vrea, traversează lumea vertiginos, se culcă în fiecare seară 
într-un palat. Poate să adopte o sută de forme 


67 


ale vieții să guste puţină iubire, puţină siguranță materială, 
puţin din cîte orice şi de oriunde. Dacă mai are şi puţin spirit 
(dar nu mai mult decît trebuie), se poate transforma în fitece 
clipă într-un om fericit. Astfel: pentru plăcere, împotriva 
suferințelor fizice, împotriva plictiselii, pentru a-şi alimenta 
curiozitatea de toate categoriile, marea majoritate a 
oamenilor e mai privilegiată astăzi decît era acum două sute 
cincizeci de ani, omul cel mai puternic din Europa”. 

Ciudat, însă! Şi în afară de orice tăgadă, însă! Nici 
privilegiaţii beneficiari ai progresului tehnic şi ai confortului 
împins la extremul rafinament, nici mai mărunta şi 
numeroasa glotime statistică (pentru moment roboții şi 
victimile progresului); adică toţi cei vreo 18—20 milioane de 
şomeri ai Apusului şi alte vreo 18—20 milioane de burghezi, 
proletari intelectuali, salariaţi, liberi profesionişti sau rentieri 
ai anului 1932, rămaşi fără salarii, fără profesie sau fără rentă 
pe urma devalorizărilor monetare şi pe urma crahurilor 
financiare, nici unii, nici alţii, departe de a fi mai fericiți decît 
Regele Soare, nu sînt nici măcar cu mult mai fericiți decît 
țăranii pe care-i zugrăvea La Bruyere zbucnind speriați şi 
hirsuţi din colibele lor de tină, la trecerea auritelor carîte cu 
surugii în fireturi, mai mizerabili ca troglodiţii cavernelor 
primordiale. Prosperitatea nu le prieşte. Abundenţa îi 
persecută cu un spectru ameninţător. Sufăr de mizerie într-o 
lume asfixiată de supraproducție. De mizerie materială şi de 
mizerie morală. 

De ce? 

Fiindcă înverşunat să pună stăpînire pe planetă, să-şi 
creeze o fericire de animal planetar, dezlănțuind forțele 
materiale şi aşteptînd o mincinoasă fericire numai şi numai 
de la ele, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii. 

Pînă să-şi dea adevărata, deplina şi pacifica sa contribuţie 
la ameliorarea condiţiei umane, contribuţie care se va 
organiza şi se va normaliza fără îndoială în timp, deocamdată 
maşina a creat mituri şi fantasme, îndreptînd 


68 


omul spre ficțiuni care au plăzmuit o clipă iluzia unei 
realităţi mai reale decît realitatea. O constata prea bine, deşi 
nu întotdeauna prea obiectiv, un filozof rus din primele 
decade ale veacului. Moştenirile idolatriei tehnice din celălalt 
secol considerau viaţa spirituală a omului cu oarecare dispreţ: 
iluzie şi înşelăciune! Această idolatrie exclusivistă camufla 
adevăratul scop al vieţii, după cum lupta pentru existență 
absorbind complet omul în măcinarea unor energii cheltuite 
exterior şi silindu-l să părăsească omul interior cu 
desăvîrşire, nu i-a mai îngăduit să examineze şi raţiunea de 
existență a... existenței umane. Bursa — acelaşi filozof o 
spune — a devenit forţa regulatoare a vieţii. Eu aş adăuga: 
forța despotică, forța strangulatoare. Toate revendicările 
timpului, sociale şi politice, tindeau şi tind încă mai 
pretutindeni la eliberarea omului în numele libertății de om 
social, economic şi politic; uitînd că omul acesta, omul po- 
litic, omul social, omul economic, reprezintă numai faze şi 
aspecte ale omului în căutarea şi în lupta pentru cele mai 
prielnice condiții de viaţă, nu reprezintă însă şi nu pot 
reprezenta finalitatea omului, rațiunea noastră ultimă de 
existenţă cosmică. Încă odată, mijloacele au fost luate drept 
scop; partea, drept tot; efectele, drept cauze. 

Astfel, abandonat solitudinii sale interioare, omul s-a 
trezit la o răscruce catastrofică de timpuri, cînd toate 
„certitudinile” s-au năruit; cînd nu numai experţii economici 
şi financiari nu se învrednicesc a proclama o siguranță vala- 
bilă şase luni; dar cînd chiar ştiinţa redată modestiei, nu mai 
socoate orice cunoştinţă decît tranzitorie; industria şi relațiile 
materiale, provizorii. 

Realul nu mai e delimitat net. 

Relativismul a străbătut în cifre, în laboratorii, în legile 
fizice; bunul simţ de astăzi va deveni mîine o puerilă preju- 
decată; superstiţiile de ieri au devenit realitatea provizorie de 
astăzi doar altfel etichetată; iar siguranța de mîine va deveni 
fără îndoială perimata eroare de poimiîine. 


69 


Misterul n-a fost exterminat din Univers, cum se afirma 
cu infatuare. 

Şi-a lărgit orizontul, s-a multiplicat, tocmai cînd credeam 
că l-am alungat definitiv din juru-ne şi din noi. 

Ne apropiem de era nocturnă, cum a fost numită de unii. 
Nu a beznei, chiar dacă această beznă fi-va poate faza tran- 
zitorie. 

Ne apropiem de era nocturnă, cînd omul va descoperi (a şi 
început să descopere), că lumina crudă a zilei a fost adesea 
neprielnică meditaţiei, că l-a sustras de la el însuşi exclusiv 
spre viaţa de suprafaţă; iar această viaţă epidermică nu i-a dat 
nimic din fericirile făgăduite, din acea siguranță de echilibru 
interior şi exterior, sub al cărui semn se deschidea veacul. 
Numindu-se aşa ori altfel, indiferent eticheta, era aceasta va 
întoarce omul spre el însuşi, în el însuşi, spre misterul 
creației, spre rădăcinile ființei: o coborîre verticală în 
profunzime. 

Simptome sînt destule. Destule avertismente. 

lar o operă literară, nu cred că-şi îndeplineşte menirea, 
punîndu-se automat în slujba cutăror sau cutăror dogme, 
servindu-se de premize apriorice pentru a demonstra ceea ce 
viața îndeobşte se grăbeşte să dezmintă. Ajunge să 
înregistreze fenomene şi raporturi, să sensibilizeze un proces 
dramatic pe care omul de toată ziua îl parcurge, îl trăieşte, îl 
suportă, fără a presimţi şi fără a intui ce forțe gigantice, 
fatale, îl rostogolesc ca o infimă pietricea pe povîrnişul 
destinelor colective. 

A izbuti să descifrezi aceasta şi s-o fixezi măcar 
aproximativ într-o carte ori într-un ciclu de cărţi, este îndestul 
pentru a justifica trecerea unui scriitor printr-o epocă de-o atît 
de teribilă şi cataclismică semnificaţie ca a noastră. Înseamnă 
a pune la dispoziția contemporanilor un autentic document 
uman în care să-şi regăsească atmosfera, climatul, pătimirile, 
analizate şi decantate într-o sinteză expresivă şi esenţială; în 
care să se regăsească. Înseamnă a oferi şi doctrinarilor 
prezenţi sau viitori materialul 


70 


consemnat şi triat obiectiv în opera de creaţie, atît cît un 
om şi un artist poate fi obiectiv, pentru a-l confrunta cu 
dogmele sale, a-l tălmăci şi a-i afla sensul, adesea altul decît 
cel bănuit ori intenționat de autor. Dar aceasta e o altă 
poveste. 


Iar aci, la periferia occidentului şi a orientului, la punctul 
de intersecţie a două lumi, amîndouă în antagonisme şi 
amîndouă în convulsie, asemenea identificare e încă mai 
anevoioasă si mai confuză, fiindcă procesul e mai complex. 

Criza e dedublată. 

Mai presus de realitățile epocii, mai sîntem şi victimile 
unei realități particulare nouă. Victimile zbuciumate încoace 
şi încolo de fluxul şi refluxul acestor tălăzuiri oceanice care 
se ating. 

Realităţile politice, istorice, sociale, economice, morale, 
pe care le traversăm, sînt ale Europei, fireşte, ale epocii, 
fireşte, ale unei culturi şi civilizaţii ajunse la o criză crucială, 
fireşte: — dar tot atît sînt încă mai vechi, ale celor două lumi 
ciocnindu-se permanent, din afară, peste hotarele ţării şi peste 
capetele noastre; ciocnindu-se mai demult încă, din veacuri, 
lăuntric, în fiinţa noastră. 

Orient-occident. 

Iată singurul nostru diagnostic precis. 

Alternativ, oscilăm spre occident şi orient, după cum 
biruie într-o clipă ori alta, în lumea noastră interioară, o 
chemare atavică ori alta. Nu există echilibru, desigur. Echi- 
libru în nemişcare. Căci nemişcarea e moarte. Dar dacă şi 
pentru oricare european în genere, orientul nu mai înseamnă 
demult numai o regiune a planetei pa hartă, ci, cum atît de 
subtil o disociază Macterlinck, un lob al creierului; dacă şi 
pentru oricare european, acest lob al creierului este un 
element al disputei între homo-faber al lui Danzel şi al lui 
Bergson, omul occidental, şi între omul contemplativ, fatalist, 
magic, al orientului şi al lui Tagore; dacă acest conflict 
interior a devenit în sfîrşit subiect de reflecţie şi pentru cu- 
getătorii din apusul Europei, apoi pentru noi, geto-romanii 


71 


dela Dunăre şi Carpaţi, conflictul e, mult mai acut şi per- 
manent. E ecuația noastră psihologică de toată ziua. De 
totdeauna. 

Poate să însemne acest dualism şi un destin tragic. Poate 
să însemne şi unul foarte fecund. De ce n-ar fi şi unul de-un 
foarte fecund tragism? 


Pentru romancier, soarta individului e covîrşitor mai 
interesantă decît a societății fără contur şi cu o mie de feţe 
anonime. Tot aşa cum examenul cel mare al pictorului e 
portretul. Acolo, în individ, se află autenticul filon de aur. 
Acolo, nesăcătuitul izvor de surprize, de zbucium, de reacții 
mereu altele şi mereu sub alt aspect prezentîndu-se, deşi, 
didactic, tipurile umane sînt reduse la cîteva scheme arbitrare, 
cu o arbitrar de redusă gamă a reflexelor psihologice. 

Omul e obiectul şi subiectul romanului, prin el roman- 
cierul investigă şi înregistrează pulsul marilor mulțimi; altfel, 
lunecă inevitabil la studierea stereotipă a formelor şi 
proceselor sociale — acele sterile inventarieri şi documentări 
care au atins cu aripa morţii o bună parte din opera lui Zola”, 
deşi animată de o formidabilă forță de creație, deşi concepută 
cu atît de lăudabile intenţii. Naiva credulitate de neofit al 
dogmatismului ştiinţific, nu i-a anulat adesea tumultuoasa 
respiraţie epică? nu l-a împins prin demonul sistematizării, la 
opere care voind să demonstreze ceva, s-au născut moarte 
sau de-o palidă, fantomală, anemie pernicioasă, față de alte 
măcar zece cărți de-o tînără vigoare şi astăzi? 

Un romancier ia contact cu realitătile sociale şi istorice, 


` Cezar Petrescu a fost un permanent admirator al lui Emile Zola, nu însă în 
latura excesului de exactitate (naturalismul!), a descripțiilor crude sau 
numai prea minuțioase, încărcînd epica şi pishologiile. Terminologia 
scriitorului relativă la Zola (,„neofit al dogmatismului ştiinţific”) are în 
vedere tocmai rigoarea informaţiei acestuia — iar autorul Întunecării a 
fost mereu partizanul priorităţii fanteziei. 


72 


prin propriii săi eroi. Pornind de la individ, străbate odată 
cu el societatea; nu purcede de la un moment social pentru a 
ajusta pe dimensiunile momentului un individ reprezentativ. 
Stendhal ne-a oferit un magnific exemplu cu al său Julien 
Sorel din Le Rouge et le Noir, roman pe care l-a subintitulat 
„Chronique de 1830” — urzind personagiul şi intriga pe-un 
fapt divers din cronica judiciară a anului 1828: crima şi 
ghilotinarea asasinului Antoine Berthet, fost seminarist din 
Dauphine. Astfel, Julien Sorel e mai puțin creația lui 
Stendhal, cît e un individ simptomatic, caracteristic începu- 
tului de veac trecut, identificat de autor cu o prodigioasă 
pătrundere. 

Că individul expiază el pentru societate, că drama unei 
epoci se lichidează în el, nu în entităţi abstracte, nu mai 
încape îndoială. 

De aceea am stăruit atît la rîndu-mi în această prea lungă, 
dar indispensabilă prezentare a romanului de față. 

Printr-o asemenea individualitate, care nu e numai copilul 
bastard al imaginaţiei şi al observaţiei de romancier, ci într-o 
apreciabilă măsură doar sinteza a două-trei existenţe reale, 
contopite într-un tip unic, caracteristic epocii noastre şi socie- 
tăţii noastre, am încercat să parcurg epoca înce- pînd din 
1900, cînd viitorul inginer porneşte fără adresă odată cu 
veacul, pînă în 193? cînd soseşte odată cu veacul, odată cu 
noi toți, fără adresă, în neant. 

Nu e construcţie simetrică pentru a ilustra o teorie. 

E jalonarea în timp şi în spaţiu a micului univers, în care 
se desfăşoară toate celelalte romane concepute şi articulîndu- 
se ciclic: Întunecare şi Calea Victoriei; Simfonia fantastică 
şi Oraş patriarhal; Comoara Regelui Dromichet şi Aurul 
negru; Cheia visurilor şi Apostol. Unele tipărite. Altele sub 
tipar ori în lucru. În toate însă, înregistrînd parţial şi succesiv, 
ideile timpului, problemele timpului, conflictele timpului, 
pasiunile, aspiraţiile şi 


73 


iluziile timpului, ascensiunile şi năruirile timpului, în 
măsura în care ca şi în viaţă, personagiile existau şi în funcția 
lor socială, în grupurile lor sociale, angrenate în realităţi ce le 
depăşeau cu mult. 

Desigur, destinele tuturor personagiilor — sînt cel puţin 
vreo sută de primul plan — desigur, îşi aveau rădăcinile 
înfipte şi în trecut. Într-un trecut mai vechi decît epoca, poate 
printr-un prea schematic artificiu, hotărnicită de la anul 1900 
înainte. Dar şi aceasta e altă poveste. Poate va deveni cîndva 
obiectul altui ciclu. 

Destul că toate aceste destine îşi au sfîrşitul într-un semn 
negru de întrebare, spre un viitor unde se zvîrcolesc stihiile 
Apocalipsului. 

Nu era o obsesie. Un tic sau un truc literar. 

A fost rezultatul unei observaţii probe, fidele, punctuale, 
ca notaţiile temperaturii pe-o fişă clinică. Ceea ce orice ochi 
mai atent va fi înregistrat zilnic pe materialul uman, viu, din 
jurul nostru. 

La incertitudinea epocii, la această spasmodică lichidare a 
unei lumi, pe care o trăim, se adaogă condiţiile noastre 
particulare. 

Acele fatalităţi exterioare şi lăuntrice mai sus pomenite: 
dualismul occident-orient; conflictul interior occident-orient. 

Pe planul social, istoric şi politic, acest dualism şi acest 
permanent conflict e exprimat de anarhia organizată, dacă se 
poate spune. Anarhie în care ne complăcem, din care 
cîteodată simulăm fără nicio convingere că ne-am smulge la 
periodice schimbări de regim şi la care revenim automat, 
pentru a o soluţiona cotidian într-o fantastică şi naturală 
promptitudine, cu ingenioase expediente de 24 ore, menite să 
îngheţe de stupoare autenticul occidental, logic, pozitivist şi 
consecvent. 

În ființa noastră interioară, acelaşi dualism şi conflict, se 
transformă în pricina, nu arar în prețul, unor pierzanii mult 


74 


mai frecvente decît îndrăznim să le recunoaştem. 

Nu v-aţi întrebat oare de ce sîntem un popor cu atît de 
vioaie însuşiri, cu atît de strălucitoare şi îndreptăţite speranţe 
şi cu atît de puţine realizări individuale la înălțimea 
promisiunilor? De ce, de pe băncile şcolilor se anunță atît de 
glorioase cariere în toate domeniile, ca să dispară meteoric de 
pe firmament, înainte de rodnicile înfăptuiri ale maturității? 
Pe un ton glumeţ, mascînd într-un suris amărăciunea 
constatării, descopeream într-o conferință că sîntem patria 
„băieţilor de viitor”. Băieți de viitor care durează ca atare 
pînă la şaizeci de ani, pînă ce le-au căzut dinţii şi le-au 
năpiîrlit coamele leoniene, pînă la sorocul pensionării. Pensia 
şi somnolența molcuţă, resemnată, comodă, au sosit: viitorul 
a rămas undeva, în urmă, pe drum. 

Titu Maiorescu, socotea că nu rezistă celula nervoasă a 
intelectualului român, fiindcă majoritatea contingentului s- 
ar fi recrutînd îndeobşte din straturile de jos ale poporului, 
robuste, dar fără nicio tradiție şi disciplină a culturii. 
Făgăduieli istovite prea repede, destine sterile. 

Explicaţie simplistă. Şi inexactă. 

Cîte personalități ale culturii universale, câți creatori 
intraţi în imortalitate, au îndărăt un stufos arbore genealogic 
de tradiţie şi disciplină a culturii? 

Pricina sleirii pretimpurii e ceva mai complexă şi mai 
specific românească. E de condiţii geografice şi istorice, 
etnice, nu de prea grăbit transfer de clasă, de capilaritate 
socială. Pricina sleirii e în nesiguranța din noi, în milenarul 
dualism din noi, care ne rezervă pentru orice moment o 
surpriză față de noi înşine. Acum două mii de ani, elementul 
romanic, occidental, poate în majoritate iberic, extrem 
occidental, a fost altoit pe tulpina getică, autohtonă. 


75 


Să nu spună nimic aceasta? 

Mai luînd act încă şi de alte aluviuni care s-au adaos la 
matca geto-romană în negura evului mediu, să nu explice 
îndestul toate de ce pornim în viaţă cu armele precise şi 
lucide ale occidentului, ca să ne răpună în drum atavicul 
fatalism al orientului? Nu în darn, dintre toate noroadele an- 
tichităţii, geții se credeau cei mai indiscutabili nemuritori. 
Nemurire, înseamnă compensarea în altă viață, eternă, a 
vicisitudinilor din viaţa ceastălaltă, efemeră. Şi în consecinţă, 
românul se comportă ca un incurabil... nemuritor, cu rezerva 
celor mai fantasmagorice despăgubiri într-o himerică viață 
viitoare, de cîte ori îl încolţesc prea hain realitățile terestre. 
„Greu îi e să se hotărască el la treabă, că de lăsat, uşor se 
lasă!” — declară cu auto-ironică filozofie consîngenii lui 
Creangă. 

Societatea noastră e astfel populată cu mult mai numeroşi 
Salavini de cum o credem, şi cu cît mai interesanți! Căci sînt 
Salavini în care palpită nălucile fosforescente ale unei 
fermentaţii interioare, inegalitățile, contrastele, 
discontinuitatea unui dezechilibru transmis în sînge de 
încrucişările de neam, la răscrucile de lumi; Salavini cu 
aspiraţiile cele mai temerare în prima jumătate a vieţii şi cu o 
consolare, un refugiu de-a gata în spiritul nostru nocturn de 
totdeauna, cînd aripile prea înaltelor zvîc- niri s-au jumulit 
repede şi degrabă, tîrîndu-se ciunge pe pămînt, în pulberea 
nimicniciilor cotidiene. 

O concluzie? 

Viaţa nu pune concluzii... 

Nici literatura. 


Previn, înainte de a sfirşi, previn întrebarea lectorului: 

— Şi toate acestea?... Romane ciclice, proiecte infatuate, 
ostenitoare cuvinte de prezentare, toate acestea, de ce? la ce 
bune?... 

Dau glas unei moarte. 


76 


Acelei plăpinde şi delicioase povestitoare de obirşie 
australiană, rătăcită în Europa, care a fost Katherine 
Mansfield. 

Cîteva rînduri dintr-o scrisoare a sa intimă, nu mult 
înainte de moarte. 

„Ceea ce mă face să doresc a trăi, oricît de spăi- mîntător 
de urîtă va fi fiind uneori viaţa, oricît de mişei, de cruzi, de 
vrednici de dispreţ se vor fi arătînd uneori oamenii, e credința 
că totuşi se află altceva în dosul acestor hizănii. Şi dacă aş 
găsi în mine atîta nobleţe pentru a înţelege ce se ascunde, ce 
magic s-ar preface totul în altceva, nespus de altceva! Nu te 
ajung însă decît licăriri, presimțiri tainice, semne... Îţi 
aminteşti ziua cînd am cules împreună brațul de levănţică şi 
cînd muzica rusească a răsunat brusc în sala pe jumătate de- 
şartă? Ah! Asemenea amintiri sînt cele mai blînde alinări pe 
care m-aş încumeta să le mai cer vieții...” 


N 


Octombrie 947 


lată o prefaţă la o carte, care îşi aşteapta de cincisprezece 
ani încheierea. 

Cînd în april 1932, se tipărea prima ediție a întîiului caiet 
din acest roman, socoteam că în orice caz, Cuvîntul înainte 
avea să rămînă şi cel de pe urmă. O explicaţie definitivă cu 
lectorul, pentru orice ediţie şi orice continuare. 

Era — vă mai aduceţi aminte? — era epoca legănată de 
iluzii a pactelor de neagresiune, a conferințelor cu alaiuri de 
reporteri fotografici şi cinematografici aţinînd calea 
atotputernicilor zilei de atunci, ca să le eternizeze pe pelicule 
surîsul glorios şi satisfăcut; epoca senzaționalelor discursuri 
de la Societatea Națiunilor, pe țărmul lacului Le- man, unde 
astăzi în albul cavou al himerelor mai cutreieră doar 


77 


fantomele oratorilor frenetic aplaudaţi de-atunci. Era într-o 
Românie pe care o numeam şi-o credeam nouă, într-o 
Europă, pe care n-o înfiora niciun presentiment al spăimoa- 
selor evenimente la pîndă. Vă mai aduceţi aminte? Posturile 
de radio-emisiune vesteau în fiecare zi alt nou record de 
viteză sau de înălțime în cristalicul gol irespirabil al 
stratosferei; anunțau lansarea altui fabulos transatlantic, 
grandioase palasuri plutitoare; o altă născocire ori experiență 
a laboratoriilor, alt plan economic, altă comemorare a 
victoriilor, alt banchet, alte toasturi. Nu este aşa că acum 
încep a se lămuri amintirile? A se situa în timp? 

Ce căutau sinistrele cobiri ale acestei cărți cu o asemenea 
sumbră prefață, în toiul ospeţelor? 

Chiar mă admonestase atunci, în 1932, între două 
prăznuiri ministeriale, după nu mai ştiu ce succese electorale, 
Chiar mă admonestase un foarte optimist şi scandalizat 
cronicar, un scandalos de optimist cronicar, pentru rîndurile 
care-l iritau îndeosebi: 

„Niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi, fiindcă 
niciodată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă 
niciodată nu s-a aflat ca astăzi, atît de fără sprijn lăuntric într- 
o societate în lichidare, care se autodevoră”. 

Şi pentru următoarele rînduri, încă: 

„Destul că toate aceste destine îşi au sfîrşitul într-un semn 
negru de întrebare, spre un viitor unde se zvîrcolesc stihiile 
Apocalipsului. 

Unde vedeam oare semnul negru de întrebare? Unde? în 
ce fumegos viitor plăsmuit de-o bolnavă închipuire, se 
zvîrcoleau stihiile Apocalipsului? De unde mi se năzărise 
acea societate în lichidare, care se autodevoră? — ficţiune 
macabră de romancier? Recidivist, de ce continuam cu 
aceeaşi cerneală de catran a romanului Întunecare, pe care 
avusesem lipsa de tact să-l intitulez atît de lugubru, cînd nop- 
tile noastre erau străluminate de focuri bengale şi de 
lampioanele  aniversărilor victorioase? Mă prigonea o 
obsesie? 


78 


Întrebările cam acestea erau. Urmate de altele, în aceeaşi 
notă. Sincer scandalizate, toate. 

Sincer scandalizate, fiindcă atunci, în 1932, într-adevăr 
spectaculoasa paradă a recordurilor tehnice, împiedica 
încăodată ochilor să întrezărească tot ce mocnea cu rînjet hîd 
în dosul decorului pavoazat cu ghirlănzi şi drapele şi 
lampioane. Atîtea inaugurări, solemnități şi colosale planuri 
economico-politico-financiare; atîtea orgolioase statistici, 
diagrame şi tablouri sinoptice; atîtea euforice toasturi, cu 
atîtea miragii palpitînd în irizarea spumoaselor cupe ale 
festinurilor, întreţineau din nou idolatria tehnicii-panaceu. 
Fusese uitată vama amară a celui dintii mare război mondial, 
cînd tîrîndu-se pe brînci în zloată şi în smîrcuri, soldații 
învăţaseră cu o cruntă experiență că deocamdată minunile 
veacului culminează în meşteşugirea celor mai ingenioase şi 
năprasnice maşini de ucis, de nimicit, de spulberat în neant 
moştenirea celorlalte veacuri bătrîne şi lamura proaspetelor 
generaţii, care înainte de a apuca să se bucure de huzurul 
miracolelor, au căzut secerate de ravagiile lor. Toate erau 
acum departe. Uitate. Toate se făgăduiau iarăşi sub semnul 
nesaţiului, sub semnul abundenței, sub semnul unei 
cloroformizante păci corcolită pe culcuş de vată în 
conclavurile diplomaticeşti. 

Unde erau aşa dar avertismentele fatidice, atunci, în april 
1932? 


Cu un singur declic, butoanele aparatului de radio îți 
aduceau în cameră tumultul sincopat al jazzului de la 
antipozi. Paginile gazetelor frunzărite cu indolență (ce stranie 
senzație să le mai răsfoieşti şi astăzi!) ofereau la rubrica 
publicitară pe prețuri derizorii toate miracolele nou-nouțe: ul- 
timul tip de automobil cu o linie încă timid aerodinamică şi 
cu plata în rate pe lungi eşalonări, înconjurul lumii în cele 
mai falnice şi luxoase vapoare, aparate, 


79 


maşini, o profuziune de născociri ale geniului industrios 
pentru a ne complica confortul, a ne economisi energia, a 
provoca şi a satisface inedite nevoi, inedite desfătări, inedite 
voluptăţi. Apăruse şi se perfecționa filmul sonor. Primele 
experienţe de televiziune. Un june şi zănatec american, uscat 
şi înalt ca un harag, înarmat cu o simplă pălărie de pai, 
traversase Atlanticul în zbor. Alţi aviatori, Pacificul. Marconi 
aprindea lămpile din Melbourne, dacă nu cumva din Sidney, 
apăsînd pe-un buton, într-o sală de banchet la Londra, între 
două cocktailuri. În izolarea unui consens general, U.R.S.S. 
îşi strămuta uzinele de industrie grea dincolo de Urali. 
Savanţii catalogau relicvele din mormîntul lui Tut-Ankh- 
Amon. În fiecare zi, o nouă aclamaţie a mulțimilor în delir, 
pe-un alt aerodrom, un alt record, alte uluitoare pronosticuri, 
ale altor vraci, pregătind alte miracole. Vă mai aduceţi 
aminte? Toate aceste miracole, banalizate, vulgarizate, 
comercializate, prostituate, ne împresurau, ne asaltau, ne 
sustrăgeau atenţia şi desminţeau — nu este aşa? Victorios! — 
semnele fatidice îngropate într-o prefaţă de carte, scrisă de-un 
romancier mizantrop. 


Pe urmă?... 

Pe urmă, nu mult pe urmă, şase ani semnele au fost scrise 
pe cerul spintecat de zborul escadrilelor de bombardament. 
De păsările într-adevăr cu plisc de fier ale Apocalipsului, care 
înconjurau rotundul planetei de la cercul polar pînă la atolii 
de mărgean din oceanele calde, înşirîndu-se peste munţi, 
fluvii, ţări, continente, în stoluri mirific ordonate, ca să-şi 
lepede în vîlvoarea pîrjolurilor ouăle ucigaşe de schijă. 

lar astăzi, în octombrie 1947, semnele sînt pretutindeni 
prezente, consumate, pe hărți hrentuite; în cetățile năruite 
unde supraviețuitorii flămînzi şi goi scurmă cu unghiile în 
molozul fastelor sălaşuri; pe pajiştile unde dedesubt au şi 
putrezit demult soldații celui de-al doilea război cu ţestele 
strivite de teascul scrîşnit al gigantelor tancuri, bestiale 
pachiderme mecanice — şi adînci sînt semnele, săpate adînc, 
în fiecare inimă, care e un mormânt. 


80 


Astăzi, multe din cele ce păreau atunci absurde şi sadice 
închipuiri, s-au îndeplinit. Şi mai stau încă a se îndeplini, 
poate ca să ne aducă mai grabnic la acel examen de 
conştiinţă, despre care pomeneam în april 1932; era 
nocturnelor reculegeri, încovoindu-ne grumazul prea trufaş 
ieri, pentru a privi în noi, să cercetăm în noi, ca să ne regăsim 
pe noi. 

De altfel, nopţile camuflate pe care le-am trăit în 
aşteptarea morţii oarbe şi stupide de orice clipă, n-au fost 
oare un exercițiu de inițiere, pentru a ne familiariza cu 
această confruntare? Vi le mai amintiţi şi acestea? Ori poate 
le-aţi alungat din amintire cu oroare? Maşinal ne repezeam la 
butonul aparatului de radio, ignorînd de astădată programul 
jazzurilor dinamice şi concertele nostalgice de violă din 
veacul pudrat al lui Mozart, pentru a afla lacom de la cutare 
undă călătorind în bezne, dezlegarea deznădejdilor dureroase 
din noi, prin providenţiale succesiuni ale evenimentelor din 
afară de noi. Evenimentele au venit. S-au succedat pro- 
videnţial, aşa cum le era Providența. Ieri, erau comunicatele 
de la marile cartiere generale. Azi, dezbaterile de la O.N.U.; 
Lake Succes; controverse şi variații pe tema Chartei 
Atlanticului. Pînă ce osteniți vom fi abandonat butonul 
aparatului, cu făgăduieli veşnic remaniate şi dezminţite a 
doua zi şi cu asaltul undelor sabotîn-du-se reciproc în rîgñeli 
de rinocer; descoperind cu soldaţii anilor 1914—1918 şi 
1939—1945, că adevărata mântuire va s-o căutăm aiurea, nu 
în trădalnica Providență a tocmelilor exterioare. Căci ce ne-a 
adus această Providenţă, care a luat chipul şi asemănarea 
veacului, materializîndu-se în miracole tehnice şi ocîrmuind 
lumea după cum dicta concurenţa fabricanţilor de miracole? 
O altă alarmă aeriană, la al cărei sinistru muget de sirenă 
populaţia metropolelor se îmbulzea să intre sub pămînt pe 
esofagul hrubelor în panică de dihori. O altă escadrilă care 
năruia de-a valma vestigiile veacurilor, cu sărmanele lăcaşuri 
omeneşti, în amestec de cărămidă, de sacre vitralii, de schijă, 
viscere şi sînge, toate trecute mai apoi prin văpaia 
purificatoare a bombelor cu fosfor. 


81 


Fost-a oare alta, altfel, Providența evenimentelor din 
afară, timp de atîţia ani? Fost-au altele, miracolele care 
veneau implacabil către noi, încă din anul 1932, dacă 
semnele vremii ar fi fost descifrate de cei ce-aveau căderea a 
citi în ele şi a le opri în cale de-atunci? 

Este, desigur, o tristă şi mizerabilă deşertăciune, 
constatarea că intuindu-le acestea cîndva, presimţindu-le 
cîndva, nu te-ai sfiit să le rosteşti răspicat într-o lume în 
euforic delir, pentru ca tîlcuirea ta să se confirme îndeaievea 
înainte de a se încheia ciclul celor şapte vaci grase. Tot aşa, 
cum în romanul Întunecare, nu pregetasei a pune în gura 
unui preot de ţară, avertismentul celui de-al doilea război al 
noroadelor ca o expiere fatală şi tot aşa cum încheiai acel 
roman al victoriosului nostru război naţional, într-un epilog 
crepuscular, anticipînd vama cea neagră pe care mai aveam 
încă s-o plătim Istoriei. 

Înseamnă vreun merit deosebit asemenea silabisire a 
zodiilor care ne erau dinainte slovenite cu litere de foc? 
Asemenea intuire a destinelor colective, care nu ne-au cruțat 
şi nu ne puteau cruța? 

Înseamnă numai că logica elaboraţiei de creaţie, întrevede 
ea mai clar realitatea de cum o prevăd oamenii care deţin, 
zice-se, monopolul realismului lucid: conducători politici, 
doctrinari economici, gravi pontifi ai diplomației; specialiştii 
realităților consemnate la rece, în cifre, legi, formule. 

Aceştia sînt prizonierii cifrelor, legilor, formulelor. 

Sub cifre, legi, formule, consemnînd o realitate inertă şi 
congelată, se mai ascunde încă altceva, imponderabil, dar 
decisiv, care scapă specialiştilor şi nu face parte din domeniul 
lor. 

Elementele germinatorii ale viitorului. 

Necunoscutul latent îngropat sub crusta răcită a realităților 
de ieri, care va irumpe eliberind prin proaspete cratere 
realitatea de mîine. „Oamenii — mărturisea între cele două 
războaie tocmai un savant din tagma economiştilor — 
oamenii şi mai de mirare, specialiştii, cînd judecă 
evenimentele la care sînt martori, par cuprinşi de-o stranie 


82 


miopie. Caută cauzele catastrofelor în faptele care le preced 
imediat... Dar nu i-ar veni nimănui în cuget că adîncile 
pricini ale unui război, bunăoară, pot să fie anterioare naşterii 
celor care au purtat războiul. Aceasta fiindcă măsurăm 
evenimentele contemporane după scara propriei noastre vieți, 
ca şi cum viața popoarelor nu s-ar întinde de-a lungul, unei 
serii de veacuri. Fiecare generație acceptă mai întîi instituţiile 
şi ideile testate de generaţia precedentă. Ea se adaptează lor, 
mai mult decît şi le adaptează... O invenţie tehnică, o 
descoperire geografică, o metodă de guvernare, nu-şi 
desfăşoară îndeobşte efectele decît peste douăzeci ori 
cincizeci de ani, de la data cînd Istoria le-a înregistrat 
apariția. Şi soldații care se masacrează pe-un cîmp de bătălie, 
joacă uneori al cincilea act dintr-o tragedie al cărei prim act a 
fost interpretat de bunicii lor...” 

lar cînd o asemenea miopie stăruie chiar în tălmăcirea 
trecutului celui mai apropiat, pe fapte petrecute sub ochii 
noştri, cum a fost cazul războiului celui dintii, cum s-a 
repetat într-o demoralizantă monotonie şi cu cel de-al doilea 
război; de ce ne-am aştepta oare ca omul de laborator, de 
bibliotecă, de arhivă, de statistică, de ştiinţă pozitivă, exactă, 
experimentală, să întrevadă cu un mai lucid discernămînt 
viitorul, care e vag, insesizabil, în afară de orice legi ale 
fenomenelor de repetiţie, ascuns în sîmbure, nu în fruct? 
Viitorul e sîmburele, devenirea; fructul e trecutul realizat, 
consumat, devenitul. Şi numai devenitul aparţine ştiinţei. 
Cînd Oswald Spengler, în Declinul Occidentului, numind 
odinioară metoda de investigație ştiinţifică a universului, 
metoda sistematică, adică acea care descoperă şi organizează 
legile naturii şi raporturile cauzalităţii; cînd astfel numind-o îi 
tăgăduia capacitatea de a citi viitorul, nu era departe de 
adevăr. Domeniul acesta 


83 


aparține celuilalt mijloc de investigaţie, tactului 
fiziognomic, care într-o mare măsură e de ordine artistică, 
intuitivă, misterioasă. 

Acelaşi tact fiziognomic, ce îngăduie pictorului să extragă 
dntr-o figură substanţa unei vieţi întregi şi s-o redea într-un 
portret-sinteză; aceeaşi intuiţie înlesnind scriitorului să 
descifreze din aspectul unei epoci, aspectul şi destinul epocii 
ce va să vină, fără arbitru, fără legi, fără a recurge la 
metodele experienţelor cauzale. N-a anticipat oare Balzac în 
opera sa, o societate care s-a realizat aidoma, în toată 
deplinătatea, cu toate tipurile, caracterele, moravurile, 
pasiunile, conflictele, freneziile sale, abia după o generaţie, 
abia sub al doilea Imperiu? 

Exact cînd oamenii de ştiinţă sau oamenii de stat, ca 
faimosul său contemporan, Mr. Thiers, istoric, membru al 
Academiei Franceze, preşedinte de Consiliu şi preşedinte de 
Republică, declara ritos de la tribună întru hilaritatea 
posterităţii, că născocirea drumului de fier n-are nici un viitor 
„fiindcă roţile vor luneca pe şine şi nu vor înainta niciodată”; 
iar mai tîrziu, că „telegraful va rămîne un amuzament curios 
pentru persoanele amatoare de jucărele fizice.” 

Isteţ o mai nimerea Mr. Thiers, atît ca savant în speciali- 
tatea Istoriei, cu această imbecilă opacitate la fenomenele 
destinate să modifice aşa de rapid şi profund istoria viito- 
rului; cît şi ca om de guvern, chemat a pregăti şi a preveni 
acest viitor! De altfel, cum a trăit vreo opt decenii, a avut 
vreme să-şi verifice inepția oracolelor. Ceea ce nu l-a 
împiedicat să continuie îndoita şi glorioasa sa carieră, politică 
şi savantă, într-o lume desăvirşit metamorfozată ca aspect, 
ritm, probleme şi condiţii, de calea ferată care nu putea să 
existe fiindcă roţile nu puteau să înainteze şi de amuzanta 
jucărea fizică, telegraful. 

Balzac, mort la cincizeci de ani, n-a avut parte să vadă 
realizată lumea şi societatea care îi copia, îi plagia cărţile. Un 
viitor, o lume şi o societate, intuite prin tactul fiziognomic, 
prin misterioase antene, nu prin disciplinele de elev al lui 
Cuvier, Geoffroy Saint-Hilaire, Lavater sau Gali, cum o 


84 


proclama plin de candoare şi de entuziasm autodidact, eca 
urmaşul său de peste o generaţie, Zola. 


Că ştiinţa şi politica n-au întrevăzut cele ce pîndeau 
omenirea în amîndouă războaiele, n-ar fi deci de prea mare 
mirare. Dar că ştiinţa, aservită politicii de agresiune şi de 
cuceriri a devenit instrumentul principal al exterminărilor, de 
aci începe trădarea cea monstruoasă. 

În 1934, la doi ani după apariția primului tom al acestui 
roman valah, un foarte ilustru filozof apusean, şef de şcoală 
şi amic al lui Paul Valery, confirma într-un fulminant 
rechizitoriu opiniile exprimate în termeni mai mult moderați, 
în cîteva pasagii din prefața precedentă: „Tot prestigiul 
popular al ştiinţei provine din încrederea în capacitatea sa 
nelimitată de previziune, superioară tuturor oracolelor şi altor 
expediente tradiționale, oculte sau nu, pentru a se adapta 
dinainte viitorului — capacitate superioară chiar Providenţei 
divine, fiindcă aceasta nu avertizează niciodată oamenii 
asupra intenţiilor sale. Dar ştiinţa şi politica mereu pretinzînd 
că se inspiră din ştiinţă, n-au prevăzut nimic din toate 
evenimentele catastrofice ale acestor ultime două decenii, n- 
au făcut nimic pentru a se împotrivi urgiilor care aveau să se 
abată asupra mult mai multor milioane de fiinţe omeneşti, 
decît au decimat vreodată orice catastrofă a naturii. 
Dimpotrivă, ştiinţei a făcut totul pentru a agrava 
catastrofa! În aceste condiţii, dacă vreun zeu şi-a văzut 
vreodată misiunea ocrotitoare şi puterea ocrotitoare mai total 
dezminţite de realitate, apoi zeul acesta a fost tocmai cel la 
care se închina veacul.” 

Glas, nu singuratic. Glas, la care, după alţi doi ani, în 
1936, avea să se adauge mărturia unui celebru exponent, 
chiar al ştiinţei experimentale, doctorul Alexis Carrel: 
„Oamenii de ştiinţă ignoră unde merg. Sînt cîrmuiţi de 
hazard, de raţiuni subtile, de-un fel de iluminare. Fiecare 


85 


din ei reprezintă o lume aparte, guvernată de propriile sale 
legi. Din vreme în vreme, lucruri obscure pentru alții, devin 
clare pentru dînşii. În genere, descoperirile sînt făcute fără 
nicio previziune asupra consecințelor. Dar aceste 
consecinţe sînt ceea ce au dat forma civilizației noastre. 
Printre numeroasele descoperiri ştiinţifice s-a făcut evident o 
alegere. Însă această alegere n-a fost determinată nici cînd 
de considerentele unui interes superior al umanităţii. * 

Deprimant examen de conştiinţă! Cu atît mai deprimant, 
cu cît în cel de-al doilea război al patriei sale, orientarea 
celebrului savant, cel puţin după vagi informaţii, nu pare să fi 
fost din cele uşor de împăcat cu examenele de conştiinţă. lar 
mărturia aceasta, m-a dus cu amintirea la alt document, tipă- 
rit în revista franceză Plans, din Iunie 1931, număr închinat 
campaniei împotriva războiului sub egida fraților Heinrich şi 
Thomas Mann, cu o excepțional de erudit susținută 
contribuţie a savanților, scriitorilor, artiştilor si tehnicienilor 
din Franţa şi de aiurea. Documentul e de-o tragică 
semnificaţie, precum se va vedea. 

Redau dintru-ntii textul, în versiunea originală, cu 
neputinţă de tradus îndestul de fidel, în toate rezervele şi 
torturatele întrebări, îndoieli, temeri, răspunsuri: 

„Ce ne sont pas seulement de redoutables problemes de 
surproduction et de chômage qui se posent — et qui ne sont 
pas d'ailleurs sans comporter sans doute des solutions 
conformes au bien commun du producteur, du travailleur et 
du consommateur —: pour que tout savant puisse jouir de 
son oeuvre sans restriction et sans remords, îl faudrait en 
effet que, d’abord, il fût sur que le progres industriel et 
scientifique est toujours et en tout réellement utile au 
bonheur de l'humanit6 — et bien des signes nous font 
malheureusement douter qu'il en puisse être ainsi; îl faudrait, 
d'autre part, qu'il ne sache pas ce qui est pourtant, 
d'evidence, la terrible vérité — à savoir que la puissance 


86 


destractive de la science l'emporte de beaucoup sur son 
pouvoir constructif, et que, les appetits et les rivalites 
humaines s’en mêlant, il n’en doive resulter quelque jour de 
terribles catastrophes si notre sens moral ne s'élevait pas lui- 
même â la hauteur, chaque jour plus grande, de nos 
responsabilités — et il ne parait quère qu’il en prenne la 
chemin... 

„„„Puisse l’humanité, dans — Porgueil exagéré de son 
savoir et de sa fallacieuse puissance, ne pas faire flamber un 
jour notre terre comme flambe dans le ciel, certaines nuits, 
l'incendie gigantesque et tragique d'une Nova...” 

Şi semnează, cine? Semnează Georges Claude. 

Prodigiosul şi venerabilul savant care a izbutit să 
lichefieze aerul, care a proiectat utilizarea mecanică a 
diferenței de temperatură din straturile de apă marină şi 
căruia, între alte zeci de invenții şi descoperiri puse în slujba 
veacului, i se datoreşte şi aspectul fulgurant al nopților 
noastre, brăzdate de parafele incandescente ale tulburilor cu 
neon. Georges Claude, una din cele mai pure glorii ale 
Franţei pînă în anii 1942—43... 

Rîndurile sale n-au nimic din stilul de cleştar al lui 
Voltaire ori Anatole France, transparent, echilibrat, esenţial. 
Rînduri întortocheate, reținute, incidentate, deviate, care încă 
din anul 1931 gîfiiau tortura unei sufocări de conştiinţă. O 
împleticire anxioasă de paşi, dibuind în beznele labirintelor 
fără ieşire. Darmite de-atunci încoace? Căci acelaşi Georges 
Claude chinuit de întrebări şi îndoieli, de-atunci încoace a 
contribuit pare-se decisiv la construcţia şi perfecţionarea 
avioanelor rachetă V1 şi V3, în timpul ocupaţiei germane din 
Franţa. Împrejurările sînt tulburi, poate nu toate exacte, 
poate exagerate. Le va limpezi istoria 


- Georges Claude (1870—1960), faimos prin lucrările sale despre aerul 
lichid, despre sinteza amoniacului, despre captarea energiei termice a 
mărilor, etc., a consimțit, septuagenar, să colaboreze cu ocupantul hitlerist, 
perfecționînd pentru el sistemul exploziv obținut prin folosirea aerului 
lichid. A fost condamnat în 1945 pentru colaboraţionism. 


87 


acestor timpuri pe care o ignorăm încă, cu o mare parte 
din date puse la carantină în arhivele secrete ale diplomaţiei, 
statelor-majore, secţiilor de spionaj şi proceselor de les- 
humanitate. Orice comentariu, chiar pe date precise, ar 
deveni însă literatură deşartă. Confruntarea documentului 
sufletesc de mai sus, cu mizerabila colaborare fie voită, fie 
silnică, la plăzmuirea uneia din cele mai teribile şi haluci- 
nante arme de exterminare ale războiului abia încheiat, nu 
ilustrează îndestul zădărnicia proceselor de conştiinţă într-o 
lume condusă de tirania altor legi şi de conspirația altor 
forțe? 

După eclipsa anilor de camuflaj, multicolora feerie a 
tuburilor cu neon, continuă iarăşi a scălda noaptea în văpăi 
festive oraşele veacului, unde pe-alocuri se întrezăresc cris- 
pate, fațadele în ruină ale edificiilor distruse de VI şi V3. 
Somnul lui Georges Claude, dacă mai trăieşte undeva şi dacă 
adevărate sînt toate, somnul acela cum va mai fi fiind oare? 


Cam tîrziu deci, după finalul celui de-al doilea război în 
apoteoza torpilelor zburătoare şi a bombei atomice, astăzi nu 
mai scandalizează pe nimeni constatarea că ştiinţa îşi trăda 
demult misiunea, punînd satanicile iscuseli ale tehnicii la 
îndemîna celor mai barbare instincte ale omenirii şi celor mai 
abjecte interese ale trusturilor de arme. 

E acum o axiomă răsuflată. O banală luare de act. 

Omul, animal agresiv prin definiţie şi prin educaţie, s-a 
găsit pe linia sa veche. Cu 250 ani înainte de Christ, îi dădea 
zor să utilizeze catapultele şi oglinzile arzătoare ale lui 
Arhimede în isprăvi de răszboi, lăsind în adormire de veacuri 
principiile şi celelalte născociri ale genialului geometru şi 
fizician din Siracuza, deşi trăim şi astăzi sub imperiul lor. Tot 
aşa de firesc, în veacul lui Ford şi Georges Claude, omul s-a 
aflat mai dispus să dea întrebuințări distructive tuturor 
descoperirilor şi invențiilor recente, amînînd pe mai tîrziu 
sorocul să le mai folosească şi întru binele obştesc. Invențiile 
şi descoperirile se schimbă. Natura omului rămîne. Şi de 
astădată, ce descoperiri, nu glumă! ce invenţii, nu jucărele! 


88 


Urmînd această osîndă, evul metalic al umanității care 
ambiționa să creeze supra-oameni, a atomizat deocamdată 
omenirea populînd planeta cu sub-oameni. Şomeurii anului 
1932, cu vreo douăzeci de milioane catagrafiaţi de statisticile 
timpului, n-au mai murit de foame din pricina crizei de 
supra-producţie şi supra-abundenţă provocată de maşină. 
Înarmaţi pînă în dinţi, au murit pe cîmpurile de bătălie, ucişi 
direct de maşină. 

De maşina care în treacăt, fără alegere, mai ucidea şi 
femeile, bătrînii şi copiii, glotimea satelor şi oraşelor 
dezarmate. 

Astfel, cel de-al doilea război al veacului, nu se mai 
înfăţişează aşa de simplist. N-a fost nici un efect exclusiv al 
antagonismelor de interese ori de ideologii şi al coaliţiilor 
precar înjghebate în ultima oră. Nu este nici cauza exclusivă 
a mizeriilor materiale şi morale care ne chinuiesc astăzi, după 
a doua pace ce nu e o pace“. În perspectiva timpului se 
înfăţişează ca inexorabila continuare a unui proces în curs al 
omenirii contemporane, acționat de elemente germinatorii 
mult mai complexe şi mai îndepărtate îndărăt. A fost a doua 
convulsie tectonică a omenirii dintr-un ciclu care durează 
de decenii şi va mai dura poate decenii, poate o jumătate de 
veac, poate mai mult, după cum s-ar putea întîmpla să ia 
capăt mîine. Şi a fost numai proiectarea în afară a unui 


Între tezele sociologiei lui Cezar Petrescu, imediat ulterioare 
războiului prim mondial, era şi aceasta: „Pacea este intervalul dintre două 
războaie”. (Un capitol din romanul Apostol avea să aibă ca motto: „lar 
după război a izbucnit pacea” — aşadar un altfel de război!) 

În 1947 scriitorul păstra integral, în gîndirea sa literar- socială, 
formulele din 1922, la un interval egal de un alt război, deci neîncrederea 
în pace, dar speranţa că ea se va instaura totuşi. (O va spune, în Cuvîntul 
înainte, vorbind despre ciclul de „convulsii tectonice” — „starea de 
război” a umanității — că ar putea lua sfîrşit chiar „mîine”). 

E încercarea sa de a se detaşa de fenomenele curente şi de a se ridica la 
concluzii cu aer de universalitate, căci numaidecît va ajunge la formulele 
favorite: planul orizontal al proceselor de viață, oglindite în literatură, plan 
care e cel social-politic, şi planul vertical, care e acela al „abisului 
interior”, al conştiințelor, etc. 


89 


dramatic proces exteriorizat pe planul politic şi social, adică 
orizontal; proces însă înainte de toate lăuntric, al dezordinii 
lăuntrice care se zbuciumă în om, în realitatea verticală a 
omului, pînă ce-şi va găsi împăcare cu stihia urzită de el: 
maşina. Pînă ce va afla o soluţie, un echilibru de convieţuire 
între el şi maşină. Între el şi promisiunile universului pînă 
acum sofisticat de maşină. 

Mai este nevoie de subliniat? Nu e vorba de endemicele 
convulsii economice, sociale, politice, pe care le-a provocat 
apariția maşinii de la Jacquard, Fulton şi Stephenson încoace, 
precipitind societatea omenească într-o succesiune de 
adaptări, cînd relativ paşnice, cînd mai ales, sîngeroase. Nu e 
vorba de materialitatea acestor fenomene de adaptare, cu ale 
lor crize şi reacţii, aşa cum au alimentat o vastă literatură încă 
de la mijlocul veacului trecut, de cînd unii scriitori au început 
a face apologia maşinismului, alţii a condamna maşinismul. 
Această literatură este o realitate, fireşte; precum realităţi au 
fost şi rămîn toate evenimentele ce frămîntă de-un veac şi 
mai bine planeta industrializată, cu greve, cruciade sindicale, 
revendicări proletare, prăbuşiri de sisteme economice, 
politice şi sociale, coaliții de trusturi, crackuri financiare, 
revoluţii, epice lupte de clase şi degenerarea lor în 
cațavencisme electorale, agonii şi dispariţii de clase. În 
Comoara Regelui Dromicher, Aurul Negru, 1907, Cheia 
Visurilor, parţial le-am consemnat şi eu, pe dimensiunile 
noastre şi în hotarele noastre, cu variantele noastre specifice. 

E vorba însă şi de altceva. De criza spirituală declanşată 
de apariţia maşinii şi de modificarea concepției de existență 
prin maşină. Prin maşina care treptat, subtil, macină cu dinţi 
de vîrcolaci rezistenţa statică a naturii omeneşti, rea- 


90 


zămul ancestral pe elementele de durată, de memorie, de 
stabilitate, de loc, de timp; fără a le suplini cu alte elemente 
deocamdată. 

Dinamismul maşinii a asaltat brutal şi vertiginos realităţile 
exterioare, impunindu-le transformări într-un ritm la care 
încă n-au ştiut să se adapteze factorii economici, politici şi 
sociali. Handicapaţi de viteza scamatorică a transformărilor, 
acesti factori au suportat pasiv fenomenele în loc să le 
prevină şi să le dirijeze; cînd nu s-a întîmplat mai jalnic, să 
încerce a se opune lor, negînd evidența în numele unor 
anacronice concepţii. Dar pe lîngă asemenea pricini 
exterioare ale exterioarelor dezordini şi mai vîrtos decît ele, 
dinamismul maşinii a dezorbitat realitățile interioare ale 
omului, care se regrupează şi se centrează mult mai anevoie, 
fiindcă ritmul nostru fiziologic şi psihologic, este 
incomparabil mai recalcitrant la modificări, mai lent, mai 
cosmic. 

Homo sapiens din noi, nu-l mai poate urma pe homo 
faber în acelaşi pas. Între sapiens şi faber s-a căscat o 
discrepanță de ritm. Poate chiar în această nepotriveală de 
cadență, în această asimetrie a facultăților şi a funcțiilor 
interioare, s-ar rezuma diagnosticul dramei contemporane a 
omului, şi e de mirare că n-a fost pînă acum obiectul unei 
mai judicioase examinări. 

La temelia tuturor crizelor politice şi economice şi soci- 
ale, care se soldau periodic cu revoluții ori războaie, dăinu- 
ieşte astfel de-un veac, poate de-un veac jumătate, o 
permanentă criză morală. 

Veacul trecut a însemnat faza de incubație a acestei crize. 
Veacul acesta e al lichidării. 

Revoluţiile şi războaiele au exprimat şi exprimă crizele 
lăuntrice ale omenirii, în deviații sau în accese de fixaţii, care 
apar uneori şi unora remedii salvatoare, cu toate că sînt 
numai etape, faze. Căci neliniştea de care sufere omenirea şi 
care e de ordine metafizică, nu-şi va afla pace numai 


91 


printr-o nouă ordine socială”, printr-o nouă ordine econo- 
mică, prin atît de efemerele rectificări ale fruntariilor, încît 
hărţile ţărilor au devenit un joc mobil şi capricios de puzzle. 
O nouă ordine socială, o nouă ordine economică şi politică, 
vor fi valabile numai în măsura în care vor pregăti climatul 
omului nou, un om în sfîrşit împăcat cu maşina, dominînd 
maşina, nu dominat de maşină. 

Abandonat însă necunoscutului, într-o lume dusă spre 
necunoscut, care e soarta individului eu vechile stele cardi- 
nale şterse de pe cer? Miracole de unde să mai aştepte? Şi de 
ce-ar crede în ele, cînd toate, automat, după scurta amăgire a 
prosperităţilor şi a răgazurilor de acalmie, s-au transformat de 
două ori, la distanţă de două decenii, în două hecatombe? 

Că omul se va regăsi, e sigur. Că privind în el, va afla o 
nouă şi mai reconfortantă rațiune de existenţă, fără îndoială. 
Însă cu ce dureros preț! După ce îndelungi rătăciri în pustiuri, 
cu buzele arse de arşiţi şi cu albele oseminte ale 
nerăbdătorilor voioşi tovarăşi de la plecare, astăzi semănate 
în urmă — cale presărată cu albe oseminte de-a lungul 
veacului! 


Romanul prezent, aşadar, aspirînd să înfățişeze dualitatea 
unui destin specific românesc şi universal omenesc din 
pragul veacului XX, poartă prin aceasta mai apăsat decît 
toate cărțile-mi de pînă acum, pecetea epocii. 

Parcurge himerele, erorile, ispăşirile epocii. 

Va să zugrăvească îndeosebi drama lăuntrică — nu 
exterioară, în raporturile sale cu presiunea societății — drama 
lăuntrică a generaţiei de la începutul veacului, reprezentată 
printr-un exemplar excepţional înarmat cu armele veacului. 


- Aici revine teza lui Berdiaev, dar va fi concretizată de scriitor în conflictul 
om-maşină, anume, el va preconiza concilierea omului cu maşina, 
redobîndirea ascendentului, autorității omului asupra maşinii. Berdiaev 
avea în vedere ca divinitatea să-şi recîştige în conştiinţa omului supremația 
pierdută, deci ca omul să redevină religios; Cezar Petrescu face altfel de 
reducții, la el umanitatea e cea care dobîndeşte dimensiunile divinității şi, 
în noua ipostază, umanitatea devenită divinitate e invitată să-şi recîştige 
primordialitatea, supremaţia prin raport cu creaţia sa. 


92 


Un exemplar excepţional dotat, dar curent ea tip expresiv al 
acestui veac de metal. 

Pentru cronica anului 1828, Stendhal a decupat după 
natură un tip reprezentativ, Julien Sorel, alias Antoine 
Berthet, dîndu-i a treia dimensiune şi conţinutul interior, un 
al doilea tip, Fabrice del Dongo, din altă familie umană, de 
altă substanţă, cu alte orizonturi şi alt destin. Amîndoi însă 
concretizînd cultul energiei, al voinţei, al acțiunii brutale sau 
subtile — cum se vor fi aflat mii şi mii de tineri în acea 
vreme, magnetizați, galvanizați, exaltați de exemplul lui 
Napoleon. (A se vedea notaţiile contemporanilor. Alfred de 
Vigny: Il me semble que la moue de Bonaparte et celle de 
Byron ont fait grimacer bien des figures innocentes. Şi 
consemnul lui Chateaubriand: Etre le Napoleon de quelque 
chose!) Pentru începutul veacului al XX-lea, tipul repre- 
zentativ a schimbat de conţinut, de profil, de idolatrie, în 
locul cultului napoleonian — energia, ambiția, acţiunea, lipsa 
de scrupul — cultul maşinii şi al tehnicii. Idolul: Edison sau 
Ford sau magnații construcţiilor gigante. 

Aşa mi se proiecta eroul meu principal între anii 1930 — 
1932, cînd romanul a fost scris. Şi cred că nu greşeam. Că 
încă nu greşesc. 

Totuşi, atunci, în 1932, romanul a rămas fără sfîrşitul 
făgăduit în ultima pagina a primului tom, cu toate somaţiile 
editorului. Ba încă, după epuizarea revelator de rapidă a 
ediţiei originale, am refuzat a mai da bunul de tipar şi pentru 
o nouă ediţie, în vreme ce alte cărți de o mai amorfă 
semnificație îşi urmau liber soarta în tiragii primenite cu 
fiecare an. Nu fiindcă îi renegam sensul. Nu fiindcă nu mă 
încumetam să-l închei, acest sfîrşit. (Era gata încheiat, întru 
cît priveşte viaţa eroului principal.) Ci fiindcă nu mă încu- 
metam să-l dau tiparului aşa cum a fost scris pe nerăsuflate în 
prima şi fierbintea versiune, îmi era încă teamă — mai just: 
încă speram — că realitatea în curs îmi rezerva o netă 


93 


dezminţire. Un eveniment ori un ciclu de evenimente, care 
să dovedească triumfal că m-am înşelat şi că dreptatea fusese 
de partea scandalos de optimistului recenzent din 1932, cel 
cu sarcasticile dojane pentru prea sumbra-mi viziune 
scriitoricească. De ce nu? Paralel cu nefastele miracole 
tehnice la care se prosterna cu platitudine şi fără nici un 
presentiment mulțimea, adorîndu-şi după vechea datină 
Molohul ce-avea s-o dumice; personal mai credeam şi în 
altfel de miracole, de altă natură, care nu se exclud. Miracole 
de ordine spirituală. Mai blînde. Izbăvitoare. În natură oare 
dezlănţuirea: cicloanelor nu e neutralizată cîte- odată de 
anticicloane? De ce n-ar fi încăput deci loc pentru un om 
providenţial, o ideie-forță covîrşitoare, alt mit mai uman, cine 
ştie ce iluminare pe drumul Damascului, cine ştie ce zguduire 
a conştiinţelor, transmisă instantaneu pe întreaga planetă, cu 
mijloacele fantastice de difuziune ale veacului, dezlegînd 
omenirea de blestemul celui de-al doilea război cu tot ce- 
avea să-i urmeze şi reabilitînd veacul? De ce nu? 

Într-adevăr: de ce nu? 

Atunci, eroul meu cu al său sfirşit în neant, ar fi rămas un 
caz singuratic, nereprezentativ, de nihilism moral — iar 
romanul nul şi neavenit, față de intenția mult mai cuprinză- 
toare de a sublima într-un individ complexul unei crize 
morale a epocii. 

Era, îmi spuneam, era poate prea negru acel caiet cu 
scoarţele negre, unde-şi încredințase confesiunea un alt fiu al 
veacului — al veacului acestuia, nu al lui Musset, al lui 
Napoleon, Byron, Stendhal, Balzac, Dickens, Poe, 
Dostoievski, Tolstoi, cu galeria atîtor eroi literari, de altă 
structură, cu alte aspirații, drame şi naufragii, de la René la 
Dorian Gray, de la Peciorin la Dinu Păturică, de la Rastignac 
la Bazarov şi alţi o duzină de duzini. Poate prea inhuman de 
fără nădejde apărea sfîrşitul unui victorios, care luptînd cu 
armele recente ale veacului şi cucerind o victorie a veacului 
cu aceste arme ale veacului, descoperise la capătul victoriei 
neantul. 

Neantul veacului. 


94 


Şi fiindcă alt sfîrşit nu-i vedeam decît aşa cum îl dictase 
prima intuiție; şi fiindcă totuşi de veracitatea, de valabilitatea 
lui mă îndoiam sub presiunea unei prea imediate şi mobile 
actualități — manuscrisul a rămas cu acest sfîrşit în sertar. 

Îndoială, vai! fără nici un temei. Căci toate, realitatea, 
timpul, epilogurile celui de-al doilea război, toate s-au grăbit 
a depăşi searbăda imaginaţie a unui simplu plăsmuitor şi 
analist de destine omeneşti. 

Veacul a înaintat cu încă un deceniu şi jumătate în destinul 
său abisal. 

Nimic nu mai pare acum prea negru. Îndestul de negru. 
Poate chiar cerneala bietului manuscris zvîrlit în sertar acum 
cincisprezece ani, poate că e prea pală; poate că scoarţele 
acelea negre, sînt prea puţin negre față de negrul nopţilor pe 
care le-am trăit, orbecăind spre hrubele subpămîntene la 
mugctul sinistru al alarmelor. 

A fost nevoie să rectific ceva? să adaug ceva? să suprim 
ceva? 

Să transcriu cartea întreagă, da, prelucrată în slova lite- 
ratorului de-acum, care n-a rămas aceeaşi după cincisprezece 
ani. Poate mai ternă, mai uscată, mai rece. Eheu! fugaces 
labuntur anni... Dar fără nici o schimbare în esenţa ei şi în 
semnificația inițială. Abia o inadvertență cronologică 
rectificată aci, o pitorească mărturie documentară adaosă 
dincolo, abia o simetrie restaurată acolo unde acum un dece- 
niu şi jumătate nu îndrăzneam s-o schițez îşi pe care 
realitatea mai cinic curajoasă a precizat-o ea, răspicat, 
sigilînd-o cu parafa faptului istoric, trăit, consumat. 

Încolo? Această prefață de-a doua, la a doua ediţie a 
romanului, de astă dată întreg. Şi un epilog; după caietul cu 
scoarţele albe şi caietul cu scoarţele negre, al treilea caiet cu 
scoarţele cenușii: culoarea scrumului. 

Da! Culoarea scrumului. 


95 


Răsfoiesc foile galbene, cu litere pale, vechiul manuscris. 
Întore ochii la raftul cărţilor scrise şi tipărite de-atunci 
încoace, mărturia generației mele, străbătut de melancolia 
generaţiei mele. 

Fericite popoarele fără istorie! Fericite generațiile fără 
istorie! 

Să fie însă atît de îndreptățită această pizmuire a desti- 
nelor călduţe, molcuţe, confortabile, în care nu s-a petrecut 
nimic? 

N-aş crede-o. Deşi carnea generației mele muşcată de 
două războaie, cele mai formidabile ale tuturor veacurilor, de 
atîtea rostogoliri şi atîtea incertitudini, deşi protestează în 
numele cărnii care are nevoie de odihnă şi pace — n-aş 
crede-o. Fiindcă mai există ceva — Ceva care e totul. 
Sufletul. Iar climatul salubru al sufletului nu e cel molcuţ şi 
călduţ, în care aţipeşte şi se descompune. Sufletul are nevoie 
de vămile văpăilor, prin care mistuindu-se, se eterizează. 

Acesta a fost destinul generației noastre la răscrucea 
lumilor şi a schimbărilor. Plătindu-le lor vamă, din arderea, 
din cenuşa acestei generații, nu-i cu putință să rămînă totul 
pierdut. Cum se vede, pesimismul de care am fost acuzat, nu- 
i nici el chiar atît de incurabil, de vreme ce ştiu că viaţa se 
înalță din moarte pre moarte călcînd! Veacul acesta în care 
am deschis ochii şi care ne-a tîrît cu el printre morți şi 
morminte şi prăbuşiri şi ruini, lichidează o lume. Va elibera 
alta. Viaţa continuă. Omenirea se va ridica dintre ruini şi 
cenuşă după ce va fi isprăvit de scurmat cu degetele 
însîngerate în surpăturile de ieri şi poate că mîine va înălța 
iarăşi ochii la cer, nu pentru a mai scruta ca noi zările să vadă 
sosind alte şi alte stoluri de bombardiere blindate, ci pentru a 
descoperi dincolo de vechile constelații o nouă stea cardinală. 

Că noi nu vom mai fi, ce importă? 

Şi că în romanele mele de pînă acum, nu întrezăream 
aceasta, foarte firesc. N-ar fi permis-o intuiţia, instinctul, 
siguranţa interioară că încă nu sosise ceasul. Sentimentul că 
lumea mai avea a trece şi prin acest ultim holocaust, care să-i 
pregătească  dezmeticirea, renunțarea la  fetişismul 


96 


miracolelor exterioare mereu întorcîndu-se impotrivă-i, o 
nouă căutare de sine. Atîţia o presimţeau în sfîrşit, atîţia o 
spuneau în sfîrşit, numai cu puţină vreme înainte de toamna 
anului 1939! Nu mai eram singur. La un glas de cobire, se 
mai adăogiseră treptat altele, de la un capăt al continentului 
european la celălalt. Scriitori, bine înţeles. Gemeni întru 
aceeaşi intuiție a sensului tragic al vieţii, bine înţeles. Nu 
automați compulzori ai cifrelor şi legilor inanimate; nu pros- 
pectorii realităţii investigate după tipicuri sistematizate în 
lugubre laboratorii, care atît de prompt, după prima 
canonadă, s-au transformat în cavourile viitorului. 

Am sub ochi, jurnalul intim al lui Eugene Dabit, scriitorul 
francez ce se vestea mare şi a murit în plină vigoare a 
tinereţii şi a creaţiei, la Sebastopol, în vara anului 1936. Sînt 
ultimele pagini de carnet, nouă zile înainte de moarte, purtînd 
data de 17 august 1936, cînd lua capăt călătoria sa în 
U.R.S.S. împreună cu un grup de scriitori francezi şi pe 
urmele atâtor altora din toate ungherele lumii, de la Wells la 
Duhamel. Dar spre deosebire de notele de drum ale celorlalți, 
însemnările acestea nu erau aşternute pentru tipar, nici pentru 
alți ochi, nici pentru ochii celui mai bun prieten ori ai iubitei. 
Jurnal intim, în cel mai strict şi avar înţeles al cuvîntului, 
pentru o strictă confruntare a autorului cu el însuşi, după o 
lună, un an ori un deceniu. 

Şi cum să nu pară geamănă cu deznădejdea eroului meu, 
confesiunea aceasta a unui om strivit de oroarea epocii, în 
prezilele morții? Desprind un singur pasagiu: 

„Peste douăzeci de zile voi fi în Franţa. Probabil. De azi, 
pînă la întoarcere, ce catastrofe însă? Primejdia amenință, 
pare inevitabilă. Dacă va fi să mă surprindă războiul cînd voi 
ajunge în Franța, fie. Aproape sînt ispitit să scriu: va fi mai 
bine! Căci mi-am jucat destinul, am încercat imposibilul, 
renunţ să-mi salvez viaţa. Manevre, calcule, 


97 


toate, tot atît de deşarte. Sîntem fugăriți din urmă. Sîntem 
pierduţi. Viaţa, în această lume devine de neînțeles şi de 
netrăit; nu mai este, nu mai poate fi decît la discreţia hazar- 
dului. Ordine, frumuseţe, fericire, virtuţi care vor dispare. 
Pentru mult timp, poate. Ah! Cum aş vrea să mă înşel! Dar 
nu-s pornit pe amăgiri. Rămîn lucid şi aş spune: indiferent 
chiar. Desprins de tot. Ne mai crezînd nici în artă, nici în 
glorie, nici în eroism: toate măreţele cuvinte s-au găunoşit. 
Totuşi îmi simt inima încă şi încă pentru totdeauna dogorind 
de tinereţe şi de iubire. Hélas! lumea aceasta e prea crudă şi 
dezolantă şi stupidă. Ordinea şi fericirea nu se pot întemeia 
— să fie posibil oare în vecii vecilor? — decît pe ruini? decît 
în sînge? Şi va trebui să trăiesc aceste evenimente. Să trec 
însă prin ele, să ies din ele, n-o pot crede. Adio! prieteni, rude 
şi toţi... Vom fi risipiţi de vînturile furtunilor. Ne vom mai 
aduna oare iarăşi vreodată? Care dintre noi se vor mai regăsi 
atunci? Şi cărțile mele? şi gîndirea mea? şi eu? Ah! Ce 
sinistră rînjire! Şi acest carnet, în ce miini prietene sau 
indiferente va ajunge atunci? Totu-i pierdut — şi ce mai 
importă soarta unui carnet! Fatalitate? N-am loc în inima mea 
pentru resemnare. Pentru mine însumi nu dezarmez, nu 
renunţ. Dar de la un hotar înainte, viaţa nu mai depinde de 
mine... În cîteva săptămîni, voi citi poate aceste pagini la 
adăpost, într-un sătuc, pe țărmul mării sau la Paris. Nu voi 
surîde însă. O, nu! Dacă nu-s a se împlini toate anul acesta, 
vor fi pentru anul ce vine, de vreme ce catastrofa care ne 
amenință e fără scăpare. Războiul. Cu el noaptea, hizănia, 
moartea. Aş fi vrut să trăiesc — şi mult! Iubesc viaţa, mi-e 
drag să cînt viața, bucuriile şi tristeţile ei. Peste cîteva zile 
voi împlini 38 ani; încep a prinde conştiinţă de mine însumi, 
de însuşirile mele, de puterile mele. Abia de-acum înainte aş 
începe să fiu eu cel deplin, pentru încă douăzeci de ani pe 
care i-aş dori să-i trăiesc, pe care aş voi să-i trăiesc, pe care 
am dreptul să-i trăiesc, fiindcă destinul mi-a dat viaţa; aceşti 
douăzeci de ani, oamenii mi-i vor acorda oare? Răspunsul 
meu este: 


98 


mă îndoiesc că mi-i vor îngădui. Sau atunci, numai din an 
în an, cum a fost mereu de la 1912 încoace. Am ajuns să nu 
mai trăiesc decît în prezent. lar în unele ceasuri chiar şi 
aceasta e cu neputinţă de suportat: prezentul este tot aşa de 
negru şi fără ieşire ca şi viitorul...” Eugene Dabit n-a mai 
supravieţuit acestei surpări interioare, acestei deznădejdi de 
vînat fugărit de ogarii destinului, care confirmă pe-un caz 
concret şi atît de sfişietor, nu? diagnosticul formulat în pre- 
faţa din april 1932: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit 
decît astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atît de înalt 
suspendat în vid, atît de fără reazăm interior într-o societate 
în lichidare care se autodevoră.” 

O confirmare, desigur nu izolată. 

Dabit n-a mai supravieţuit. Nu şi-a luat zilele ca eroul 
meu de care era îndepărtat prin toate, însuşiri, carieră, vîrstă, 
aspirații, natura victoriilor; dar de care era apropiat prin 
aceeaşi conştiinţă a neantului în climatul mortal al epocii: 
„Ne mai crezînd nici în artă, nici în glorie, nici în eroism; 
toate măreţele cuvinte s-au găunoşit... Şi cărțile mele? şi 
gîndirea mea? şi eu?... Ah! Ce sinistră rînjire!...” N-a mai 
rezistat la climatul mortal al epocii. A murit prin abandonarea 
voinţei de a trăi. Şi-a pus capul pe pernă şi a murit. Boala 
care îi întrerupsese călătoria, după cum o declarau medicii, 
era banală şi inofensivă, uşor de biruit, cînd pacientul e cu 
resortul vital intact. Chestie de două sau trei săptămîni. Dar 
pentru Dabit a fost un pretext al evadării din acest veac 
atroce: „Adio! prieteni, rude, şi toţi!”* 


- Un exemplu de metaforizare în sensul ideii scumpe, cu pierderea sensului 
cosmic al existenţei: Cezar Petrescu declară că Dabit (1898—1936) n-a 
mai vrut să trăiască, a fost înfrînt de epocă. În fapt, o scarlatină a fost cea 
care l-a doborît (într-un spital din Sevastopol, unde a fost dus prea tîrziu). 
Mai înainte, misterul morţii aviatorului Guynemer îl făcea să scrie o nuvelă 
realistă — deşi din date imaginare — cu concluzia că o viaţă prost trăită, 
mediocră, poate ucide mai tragic decît moartea — prin rămînerea în viață! 
în cazul lui Dabit, sfîrşitul din cauza unei boli e ridicat la simbol general 
pentru umanitate. Dabit fusese încîntat de vizita sa în Rusia Sovietică, 
istoriseşte în Jurnalul său (publicat postum, în 1939) întîmplări pline de 
optimism, însă are şi pasaje ca acela citat, raportate la tot felul de alte 


99 


Timbrul acestui deznădăjduit geamăt, îmi mai era de 
undeva cunoscut şi nu ştiam de unde. Am răsfoit cărți. L- 
am regăsit. Aproape identic. La Charles Peguy, care şi acela a 
mers înaintea morţii, căutînd moartea de glontul mîntuitor al 
inamicului, în fruntea companiei, pe-un prozaic ogor de 
sfeclă, în celălalt război: „Mon Dieu, mon Dieu, qu'est-ce 
qu’il y a done? De tout temps, hélas, dans tous les temps, on 
s’est perdu, mais depuis quarante ans, hélas, on ne fait plus 
que se perdre. Qu'est-ce qu’il y a, mon Dieu, qu'est-ce qu’il 
y a...” 

Încă două destine, aparținînd celor două generații 
succesive din prima jumătate a veacului nostru, acestea ucise 
îndeaievea de veac. Destine devorate de conştiinţa 
zadarnicelor împotriviri singuratice, zădarnicelor speranțe de 
izbăviri singuratice, într-o, lume împresurată de incertitudini, 
asaltată de întrebări fără răspuns, gonită de spectrul 
catastrofelor amînate cu un an, o lună, o zi. 

Dar prin această factură sufletească, prin această asfixie 
morală, prin această panică metafizică, prin acest tragism, 
destinul generaţiei noastre nu era oare mai vrednic de 
consemnat în cartea vremilor, decît acele treceri prin viața 
fără tresăriri din epocile de somnolenţă istorică? Din epocile 
de egoism pus la adăpost? De scleroză? De orizonturi 
mărunte? De mlaştini;, stătute? De acea aromitoare şi putridă 
douceur de vivre, după care suspină de atîtea ori animalul 
ostenit din noi? 

Veacul se anunţa pe la 1900, în cea mai vicleană torpoare 
a trăirii, cu toată suficiența de parvenit numărîndu-şi 
agoniselile din ajun şi pregătindu-se pentru hălăduirile de a 
doua zi, într-un ferice paradis alimentar. 


realități văzute şi trăite. Era comunist fervent, şi chiar Jurnalul e opera 
unui realist şi a unui militant, nu a unui decepționat. 


100 


Îl apucă jumătatea deceniilor, în zvîrcolirea celor mai 
spăimoase expieri. În spaţiul de timp care cuprinde aproape 
cinci decade, am situat toate dramele eroilor mei, din cele 
vreo patruzeci de volume, novele şi romane, îndeosebi 
romane. Unitatea lor crepusculară, nu este aşa că acum se 
precizează a fi mai mult a epocii, decît a unor morbide 
predilecţii scriitoriceşti? 

Cărţile vestite în prefața din anul 1932, s-au alăturat în 
raftul bibliotecii an cu an. Şi s-au adaos altele, la care nici nu 
gîndisem, dar dormitau în crisalidă şi s-au cerut scrise: 1907 
şi Apostol, Ochii strigoiului şi Carlton, Adăpostul Sobolia, 
Războiul lui Ion Săracu, Dumineca orbului sau Tapirul. 
Altele aşteaptă în sertar forma definitivă. Altele plutesc în 
fumegoase proiecte. De atunci ciclul s-a limpezit, cărțile s-au 
orînduit de la sine pe grupări: Rodul pămîntului; Război şi 
Pace; Tirgurile unde se moare; Capitala care ucide; 
Fantasticul interior; Satyricon. Toate sub un titlu generic, 
aşa cum îl anunţam ca intenţie în prima prefață, a primei părți 
din acest roman: Cronica românească a veacului XX. Nu 
mi-am luat cuvîntul în deşert. Nici n-am schimbat de 
atitudinea omenească şi scriitoricească în faţa vieţii, în faţa 
hîrtiei. De la întîia carte de modeste povestiri, Scrisorile 
unui răzeş, din 1922, titlul şi cuprinsul prefigurînd rostul 
cărților de mai tîrziu. Semănătorism? Paseism? Pur şi simplu 
o discernare a destinelor româneşti; în spaţiu, aci, la 
intersecţia occidentului cu orientul; în timp, la intersecția 
lumilor. Consemnarea unui proces istoric. Şi moral. 
Investigarea destinelor individuale pe acest dublu plan: 
spaţial şi temporal. Titlul: Scrisorile unui răzeş în antiteză cu 
titlul romanului Calea Victoriei, proclama de la început un 
crez. Acela în valoarea culturii de origină țărănească, vie, 
organică, mutilată de civilizaţia citadină, pripită, suprapusă, 
exotică, desaxantă, care, aglutinîndu-ne în asfaltul sterp al 
parodiilor noastre de oraşe aşa-zis occidentale, ne-a rupt 
tonica legătură cu pămintul. (Vezi legenda lui Anteu). Nu era 
o apologie a țărănismului, o 


101 


idealizare a ţăranului grigorescian şi vasilealecsandrian. 
Ci o simplă opoziţie a noţiunilor de cultură organică şi de 
civilizaţie deocamdată anorganică, repet mereu, 
deocamdată... Miine va fi poate altfel. Dar miîine!... Prin titlu 
şi prin cuprins, prima carte, acele Scrisori ale unui răzeş, 
cuvîntau în numele unei realități organice româneşti, cu 
zăcămintele ei de cultură autohtonă însă departe de a fi ajuns 
la libera sa desăvârşire, fiindcă totul i-a stat împotrivă, fiindcă 
ocîrmuirile nu i-au dat decît făţarnice înlesniri pe hîrtia 
constituției şi a legilor inoperante şi fiindcă pe de altă parte, a 
fost prea repede desfigurată, ruinată, spulberată de 
transplantarea unei hibride civilizații occidentale — mai mult 
forme parodice — o civilizație apocrifă, cu aspecte tragi- 
comice, aşa cum i-au zugrăvit la timp toate fazele şi 
consecinţele indigenării, un Eminescu şi un Caragiale, un 
Alecsandri şi un Creangă, un lorga şi un Dobrogeanu- 
Gherea, un Ibrăileanu şi un Stere, un Sadoveanu şi un 
Arghezi, indiferent de nuanțele opiniilor politice şi sociale, 
indiferent de simpatiile pentru o şcoală literară ori alta. Nu 
era paseism. Nu suspinam după trecut. Nu înaintam cu fața 
răsucită la ceafă ca osîndiţii celui de-al douăzecilea cînt din 
Infernul lui Dante, care merg de-a îndăratelea udîndu-şi cu 
lacrimi călcîiele şi urmele paşilor. Era numai înregistrarea 
unei stări de fapt: adîncirea, am pretenţia s-o spun, a acestui 
fenomen specific românesc, care să sensibilizeze o fatalitate 
de destin strămutată pe planul individual, de pe planul 
colectiv, istoric şi politic şi social. Drama românească de un 
veac şi jumătate e în antiteza orient-occident, sat-oraş. 
Antiteză accentuată de la începutul veacului nostru, fiindcă 
accentuată de atunci e şi criza civilizației occidentale, fiindcă 
accentuat e şi conflictul sat-oraş în toată viaţa contemporană”, 


` Debutînd în plin poporanism — nu însă la Viaţa românească, ci la 


Semănătorul, în 1907 — Cezar Petrescu e urmărit încă, în 1947, de 


clasificările curentului şi de una din principalele sale teze, aceea a 
antagonismului sat-oraş.  Paralelismul „conflictului? notat anterior: 
occident-orient, multiplicat în cel descoperit acum: sat-oraş, arată că 
scriitorul nu era decis cîtuşi de puţin cu privire la tezele sale. În fond, dacă 


102 


cu deosebirea că aiurea oraşele sînt realități seculare, 
susținute de tradiții citadine şi de îndelungi generaţii citadine, 
pe cînd la noi oraşele sînt doar sate care s-au lăbărțat 
urbanizîndu-se aproximativ pe Uliţa mare şi populîndu-se 
mereu cu alte contingente rurale, ce-şi aduceau de-acasa 
cățelul, purcelul şi duhul satelor hibrid transplantat. Nu 
explică aceasta toate? 

Oricum, aceasta am căutat s-o iluminez din interior, în 
majoritatea cărților mele. lar paralel cu analizarea unui 
proces acut românesc, zugrăvind drama individului situat în 
epocă, cum oare aş fi ignorat surparea provocată de epocă 
prin contaminare şi prin principiul vaselor comunicante, în 
toate destinele omeneşti din Europa anilor 1900 — 1947? 
Veacul se inaugura în strălucirea Expoziţiei Universale de la 
Paris sub semnul maşinismului; la mijlocul său se zbate sub 
semnul lui Cain. Un sumar calcul. De la 1914 pînă la 1947, 
zece sau unsprezece ani de războaie efective, cinci sau şase 
ani de armistiţii, tratative de pace, ocupaţii, protectorate, 
restul: revoluţii, răsturnări de regimuri, războaie economice 
şi vamale, devalorizări monetare, într-un an criză de 
producţie, în celălalt de supraproducţie — şi planînd asupra 
tuturor veşnicul necunoscut de mîine. Prea mult pentru o sin- 
gură viață de om. Cum aş fi dat întîietate altor preocupări şi 
viziuni literare, cînd realitatea generației noastre şi a lumii 
noastre a fost înțărcuită între sîrmele ghimpate ale celor două 
războaie? Atât şi nimic mai mult. 

Poate că romanele de mîine altfel vor fi, fiindcă altfel va fi 
poate epoca de miine. 

De ce nu? 


am admite antagonismul occident-orient, acesta ar trebui să împartă egal 
satul, ca şi oraşul! Sau vedea scriitorul în oraş proiecția occidentului 
dinamic, şi în sat a orientului fatalist? El însuşi scrisese ciclul 1907, al unui 
sat deloc fatalist; Apostol nu e romanul unui sat fatalist (oriental). Dar 
iubirea sa de antiteze gigantice e mereu biruitoare. 


103 


Pînă atunci, în personagiul central al acestui roman care 
mă obsedează de două decenii, Enric Sântion, am vizat o 
sinteză după observaţii şi cazuri răzlețe; un tip uman de altă 
structură, dar măcar tot atît de valabil pentru ecuaţia psiholo- 
gică românească şi de caracteristic pentru ambianța noastră 
socială, ca Dinu Păturică şi Tănase Scatiu, Caţavencu ori 
Trahanache, eroii lui Caragiale sau ai lui Sadoveanu. Nu-s 
numai aceştia. Nu sîntem numai aceştia. Pentru prima 
jumătate a veacului nostru, eroii din familia lui Enric Sântion 
mi s-au părut că reprezintă o faună de-o altă densitate şi într- 
altfel mai actuală. Fauna personagiilor episodice destul de 
numeroase din celelalte romane şi novele ale ciclului meu: 
inginerul Dinu Grinţescu din Comoara Regelui Dromichet şi 
Aurul negru; Paul I. Năgară din Cheia visurilor; profesorul- 
inginer Dimitrie Petreanu din 1907; dascălul de matematici 
Grigore Panţâru din acelaşi roman şi din Oraş patriarhal; 
doctorul Niculae Bantaş şi profesorul Honoriu Farunga din 
Ochii strigoiului; lon Burdea Niculeşti din Omul care şi-a 
găsit umbra; anonimul monologului interior din Carlton; 
meşterul Coppelius, fabricantul de automate din Baletul 
mecanic, roman care în zona fantasticului interior anticipa 
cam tot prin preajma anului 1930, conflictul dintre maşină şi 
faurul ei, cu simbolica moarte a creatorului ucis de propriile-i 
născociri — oarbe instrumente substituite destinului — cum 
aveau să devasteze omenirea din arhipelagurile Pacificului, 
pînă în cetăţile vechei Elade. N-a fost şi acela un roman al 
scadențelor de expiere, sub o străvezie, prea străvezie 
afabulaţiune? 


Ca orgoliosul Nemrod, oamenii acestui veac au îndreptat 
săgețile arcului spre cer iar săgețile sale şi cele ale veacului, 


s-au întors din văzduhuri asupra-i pline de sînge. 


Aceasta a fost tot. 


104 


PLECAT FĂRĂ ADRESĂ 


105 


106 


Prolog 


PRIETINI 
PE derriere le coteau, 
„L’un emportant son masque et 
Pautre son couteau”. 
Victor Hugo 
I 


Birja era hodorogită. Calul schilod. Birjarul 
bărbos. 

Totul alcătuia un grup străvechi şi barbar, uzat, de 
hîdă şi tristă mizerie. 

Îndată mi s-a părut că am păşit în alt veac, pe alt 
tărîm, într-o lume adormită de-o vrajă rea, să nu cu- 
noască nimic din neastîmpărul lacom şi vuietos al vieții 
de unde venisem, şi unde cu trei zile în urmă, într-un 
miting monstru, aclamam cot la cot şi glas în glas cu 
zece mii de spectatori, nebuna întrecere între aparatele 
zburătoare de duraluminiu şi oţel cromat. 

Acolo, glasul de ventrilog din pîlnia megafonului 
vestind sutele de kilometri pe oră înscrise în aparatul în- 
registrator; lanţul de automobile aşteptînd aliniate cu 
emailul sclipitor în soare ca elitrele de cărăbuş; an- 
tenele postului de radio culegînd ştirile planetei de 
peste pustietăţi şi oceane, crahurile de bursă, suspinul de 
violină, concerte şi trilul sopranei cu mutra căţelului 
popularizată de ilustrațiile revistelor, cum n-a cunoscut 
faimă niciodată chipul lui Platon. Acolo, păsările de 
sprinten metal spintecînd cerul vertiginos, tumultul 
spasmodic al marilor capitale. 


107 


Aci, birja hodorogită. Calul schilod. Birjarul bărbos. 

Dar era singurul vehicul adăstînd în dosul clădirii 
atît de pustie şi încremenită în torpoarea după-amiezii 
de august, încît nici fata şefului de gară (cum sînt o mie 
de fete, într-o mie de gări), nu mai ridicase perdeaua 
să vadă sosind un călător enigmatic. Poate prințul din 
basm, galopînd peste munţi, codri şi rîuri, să deştepte 
domnița din somnul letargic şi să rupă vraja cea rea. 
Poate celălalt prinţ, al Cenuşăresei, să-i încerce pantoful 
de aur şi s-o înalțe în şa, mireasă, în ciuda surorii vi- 
trege, bogată, fandosită şi leneşă. 

Perdeaua nu s-a ridicat. Nu eram eu cel aşteptat. 
N-arăt ca nici un prinţ de basm. 

O gară pustie. Birja hodorogită. Calul schilod. Bir- 
jarul bărbos. 

Nu aveam de ales. Am lepădat geamantanul pe perna 
de piele răscoaptă. 

Birjarul a dat bici. Gloaba s-a opintit. Birja a purces 
într-un neaşteptat şi sonor scrîşnet de fiare, de arcuri 
şi roți, gata să se desfacă la cel dintîi hop, într-o movilă 
de hîrburi mîncate de verde cocleală si de rugină roş- 
cată. 

M-am uitat încă o dată pe plic şi am strigat adresa. 

— Atunci trecem pe Uliţa mare!... s-a lămurit omul, 
răsucind spre mine jumătate de barbă. 

— Bine! Fie! Treci şi pe Uliţa mare!... ani încuviințat 
nepăsător şi am început să privesc. 


Casele erau scunde, calice, leproase. Dugheni cu 
obloanele trase. Uşi zăvorite. Belciuge şi lacăte fere- 
cate. 

Am înţeles că e un oraş cu repausul duminical foarte 
sever. 


108 


Cîţiva indigeni singuratici. Bălăbănesc paşii fără de 
țintă, încolo, încoace, cu morocănoasa deznădejde a pen- 
sionarilor care n-au ce face cu timpul. Se opresc şi se 
uită la străinul din birjă, ca la un animal fabulos coborit 
din lună. Pe urmă se tîrîie înainte, îndărăt, oriunde... 

Este şi un afiş de film, din vremi imemoriale. ÎL ci- 
teşte silabisind un rîndaş învoit, cu strai inutil de sărbă- 
toare. Poate ar fi vrut mai degrabă un circ. Dar ce circ, 
cu clovni oricît de bătrîni şi cu oricît de reumatică trape- 
zistă, mai poposeşte vreodată într-un asemenea tîrg? 

Un cîine flocos e culcat de-a curmezişul străzii. Abia 
se urneşte şi se întinde alături, pe asfaltul torid, cu o 
privire de mustrare fiindcă i-am turburat siesta. 

— Aista-i cîinele lui conu Chirică! glăsuieşte infor- 
mativ birjarul. Aşa doarme el! Îl chiamă Coltuc. 

— Bine! Fie şi al lui conu Chirică! Cheme-l Coltuc! 
Mai bine dă biciul... 

Tăcerea birjarului devine şi ea acum o mustrare. 
Sînt fără îndoială cel dintîi călător, care n-a arătat bucu- 
roasă surpriză că pe cîinele lui conu Chirică îl chiamă 
Coltuc şi că doarme-n amiaza mare, pe-o stradă unde 
nimeni nu trece. 

Din înalt, razele soarelui cad vertical. E o zăpuşeală 
în care toți morții se descompun. 

— De ce a ales tocmai ziua aceasta şi oraşul acesta?... 
întreb iritat şi privesc la plicul din mînă, de unde ştiu 
bine că nici un răspuns nu mai poate veni. 

Nici unul! 

Tot ce-a avut de spus, stă aci, în cîteva pagini: 


„Poate nici nu-mi mai recunoşti scrisul. Deşi n-am 


fost numai doi camarazi întîmplători de şcoală. Priete- 
nia noastră a durat zece — ce spun eu? — cincispre- 


109 


zece ani, după aceea. De atunci, fără pricină precisă 
îmi pare, ne-am căutat deodată tot mai puţin şi mai rar. 
De ce mă adresez în ceasul acesta, tocmai ţie?... Trebuie 
să ştii că sînt foarte singur şi că nu mai am de multă 
vreme pe nimeni. Aceasta am descoperit-o abia ieri, 
cînd m-am gîndit cui să adresez scrisoarea de faţă. 
Acum, de vreme ce ai primit-o, înseamnă că nu mai 
reprezint decît un fapt divers. Poate ai timp. Tu n-ai avut 
niciodată prea mult ce face cu timpul. E vacanță. Pentru 
tine toată viaţa a fost o vacanţă de leneş. Lasă toate şi 
vino în oraşul acesta, unde sînt cu desăvîrsire străin, să 
împlineşti cele din urmă forme pentru un mort tutu- 
rora necunoscut. Mai ales aceasta doresc: să rămîn tutu- 
rora necunoscut, măcar pînă în ceasul îngropăciunii. Să 
mă lase în pace; să mă lase singur! Aşa e că te miră 
dorinţa aceasta, cînd cîteva şire mai sus mă plîngeam de 
singurătate? Am să-ţi explic. Ai să înţelegi. Îţi 
aminteşti nopţile noastre de adolescență? Spuneam că 
viața e un dar divin; un coş cu fructe savuroase, din 
care să muşti cu dinţii. Ce dar perfid! Cînd ai muşcat, 
mai vrei şi mai vrei... lar de sub fiecare fruct mustos, 
scoate limbă ascuțită şi dinți înveninaţi, un pui de vi- 
peră încolăcit! Ne mai încînta atunci, în mintea noastră 
copilărească şi însetată de toate aventurile, ne mai în- 
cînta un proiect absurd. Călătoria cea mare — îi spu- 
neam noi, sau aşa ceva. Ţii minte? Tu ai născocit-o, 
găsind-o vrednică pentru subiectul unui roman. Un om 
oarecare, un ins mediocru se înspăimîntă într-o zi de 
cătuşele care-l ţin prizonier mediocrităţii. Închide uşa. 
Nu-şi ia rămas bun de la nimeni. Evadează din urbea lui 
şi evadează din el. Pleacă în călătoria cea mare. În 
vasta lume, să cucerească tot ce poate fi cucerit. Pleacă 
cu alt nume; e un alt el. Şi într-adevăr, cucereşte tot 
ce-a poftit. Scrisorile pentru celălalt, pentru insul me- 


110 


diocru care altfel ar fi fost osîndit să tînjeaseă în 
mediocra lui urbe, se adună cu inscripția stîngace a 
factorului: plecat fără adresă. Ce importanță? Ce-i pot 
aduce alt, acele scrisori, decît mrejele plasei care să-l 
captureze din nou mediocrităţii? Adune-se! Cel plecat 
fără adresă, în călătoria cea mare, nu mai priveşte 
îndărăt. Mereu alte orizonturi, altă luptă, alte biruinți... 
Sfirşitul? Nu-mi amintesc sfîrşitul tău, care desigur era 
un sfîrşit de literator, cum te devorau pe tine ambițiile 
adolescenţei. Ai scris cartea? Poate ai uitat-o. Eu am 
trăit-o! Plecat fără adresă, în călătoria cea mare. Ha-ha! 
Călătoria sfîrşeşte aci. Sau poate de abia începe de aci. 
La deznodămîntul acesta nu te-ai gîndit? Iată-l, trăit! 
Pentru toate cheltuielile de înmormîntare, se află în 
buzunarul meu bani numărați. Te rog să mă ierți.” 


Te rog să mă ierți!... 

De ce m-a ales tocmai pe mine şi oraşul acesta în 
care n-am fost niciodată, şi ziua aceasta de arşiță, cînd 
toate cadavrele se descompun? 

Am răspuns la chemare şi totuşi, ciudat! în loc de 
mîhnire şi milă pentru un mort, simt dezmorţindu-se 
aci, ca „un pui de viperă cu dinţi veninoşi”, o veche şi 
mizerabilă îndîrjire. 

De ce, tocmai pe mine, şi de ce, tocmai oraşul acesta 
străin? 

Uliţa pe care ei o numesc mare, s-a sfîrşit. Birja a 
apucat pe-o cale cu tei şi salcîmi. Casele sînt şi aci tot 
atît de pustii. Încă mai scunde. Cu storuri trase şi uşi 
zăvorite. 

În după-amiaza cu soarele învilvătat pe acoperişuri 
de tablă, desigur toți dorm în camere răcoroase, la 
umbră, în cămăşi subțiri. Toţi oamenii necunoscuţi, din 
tîrgul acesta necunoscut. Oare nu ştiu toţi, că toţi vor 


111 


fi peste un an sau peste un deceniu sau trei, cadavre 
care se descompun? 

La o fereastră, o copilă cu pieptul mic şi crud în 
bluza străvezie, alungă muştele eu un fular roşu. S-a 
plecat pe pervaz şi a surîs trecătorului necunoscut. A dat 
apoi drumul storului răsucit în resort. 

Aşa. 

Acum înăuntru, e semi-întuneric; nu biziie nici o 
muscă. E miros copt şi bun, de fructe. Copila s-a întins 
pe divan cu mîna rotunjită sub cap: vrea să adoarmă ca 
într-un oraş plicticos şi pustiu ca acesta, unde ceasurile 
trec în eternitate mai încet ca oriunde. Să adoarmă şi să 
viseze poate călătoria cea mare, în vasta lume, cu ameţi- 
toare piscuri şi povîrnişuri perfide... 

Călătoria cea mare? 

Toate sfîrşesc aci. Nici ea nu presimte oare că în 
toată tinerețea, ei proaspătă, nu-i decît un cadavru care 
se descompune? Că viaţa din ceasul dintii al celui dintii 
gîngurit, nu-i decît drumul irevocabil spre moarte? 

— Este un mort! spune birjarul cu barba întoarsă pe 
jumătate spre mine. 

— Ce zici? am tresărit... A da!... Este şi un mort. 
Pentru el venisem. Pe mine mă aşteaptă! Fireşte că este 
şi-un mort!... 

În uşă se află o cîrpă neagră, urîtă şi aspră. O cîrpă 
cu negrul roşcat, care-a slujit la toți morții din acest 
oraş. 

Aşadar e adevărat! 

Mai aşteptam o deslegare absurdă. Mai aşteptam să-mi 
iasă în cale. Să-mi scuture mîna voios şi să-mi spună 
hohotind, cu rîsul lui insolent dintotdeauna: 

— A fost o glumă macabră. O prostie! Voiam să te 
văd. Ştiam că altfel n-aveai să vii. Viaţa ne-a depărtat 
atît în ultimii zece ani! Ai început să cheleşti. De ce 


112 


nu-ţi iei toate măsurile? Îmbătrîneşti prea repede. Nu 
ştii să glumeşti. Eşti prea posac. Eu am rămas cum mă 
vezi; tot aşa!.... Trăiesc, lupt, ştiu să doresc şi ştiu să-mi 
împlinesc toate dorințele. Pe urmă, din cînd în cînd, ca 
să mă odihnesc, născocesc cîte o farsă ca aceasta 
stupidă, pentru mahmuri ai vieții ca tine... 

În uşă se afla o cîrpă neagră, urîtă şi aspră. O cîrpă 
care-a slujit la toți morţii din acest oraş. 

lar pe fereastra deschisă, se vede înăuntru flacăra 
lumînării de mort, decolorată şi fumegoasă. Nimic mai 
sinistru ca o flacăre de lumînare în plină zi, în dogoarea 
învîlvorată a unei după-amiezi de august. 


Acum stăm singuri, faţă în față. 

Am rămas numai noi. 

Cum să te recunosc în obrazul acesta imobil, cu ochii 
topiti în orbite, cu buzele subțiri şi uscate — în cadavrul 
acesta cu miini nemişcate pe piept, tu care-ai fost numai 
neastîmpăr şi agitare? 

Arde o căţuie cu răşini aromate. 

— A început să miroase!... a explicat baba cea co- 
cîrjată, cu plisc de pasăre, înainte de a pleca pe uşă. 
A început să miroase, sărăcuțul de el, de aceia am 
aprins... 

Ai început să miroşi. 

Cum să te recunosc, în cadavrul acesta care se des- 
compune? Odată... Îţi aminteşti? 

Dar ce mai întreb? Acolo unde eşti, nu mai străbate 
nici o amintire, nu te mai ajunge nici un cuvînt. Să-mi 
amintesc aşadar pentru mine... 


113 


HI 


Să-mi amintesc aşadar, pentru mine. 

Odată, acum aproape treizeci de ani, treceam într-o 
zi ca aceasta, cu mult soare şi multă lumină, pe-o stradă 
unde se afla o casă şi-un mort. 

Erai de șaptesprezece ani, poate de optsprezece — şi 
în turburea noastră vîrstă, cele dintîi mijiri neliniştitoare 
de iubire, se amestecau cu neliniştitoarea obsesie a mor- 
tii. E, după cît se pare, o boală ca oricare a adolescen- 
tei: vîrsta ingrată cînd vrem absolutul în toate. În 
viață, în moarte, în iubire, în transcendent, în revoluțiile 
sociale, absolutul complet, rotunjit ca o sferă. 

Tu ai spus că moarte nu există. Că nu poţi crede în 
ea: n-o admiţi! Ai rîs, încordîndu-ți pieptul tău frumos şi 
elastic, şi m-ai asigurat că sîntem nemuritori. 

Ca să-mi dovedeşti cît de puţin te impresionează un 
mort, ai intrat înăuntru să-l priveşti ca o provocare. 

Te-am aşteptat afară. 

Asa am fost întotdeauna. Laş şi molîu. 

Tu cutezai; eu aşteptam! 

Întotdeauna aşteptam, ca să-ţi admir după aceea cute- 
zanţa şi să-ți invidiez biruințile. 


114 


Cînd te-ai întors, erai dezgustat. 

Dădusem peste un mort care mirosea. Cadavrul unui 
bătrîn. 

Mi-ai spus că mirosea, numai fiindcă fusese atît de 
bătrîn şi fiindcă începuse să se descompună încă din 
viață. Nu te impresionase lacrimile rudelor în haine cer- 
nite; feciorii şi nepoţii care jeleau poate un bătrînel 
bun şi sfătos, un bunic din cei cu glasul blajin, cu ochi 
rizători, cu hitrele-i snoave, ce lasă în urmă un ireme- 
diabil pustiu. Ce tare erai! Tu n-ai văzut pe catafalc, 
decît un cadavru de moşneag care se descompune. Te-ai 
indignat că natura e prea generoasă cu asemenea stîr- 
vuri. Că le tolerează prea mult şi inutil, să împiedice 
viaţa cea vie. Şi mi-ai zugrăvit cu exaltare, obiceiul atît 
de înțelept al sălbatecilor din nu ştiu ce insulă hiper- 
boreană, unde în fiecare an, într-o zi de sărbătoare, co- 
piii îşi urcă părinţii şi bunicii într-un pom, ca să-i scu- 
ture ca tot atîtea fructe uscate. Cei slabi sînt puşi la 
frigare şi consumaţi în festinul familial. Ceilalți, aşteaptă 
pînă la anul. 

Totul se petrece simplu, logic şi brav. Ca într-o săr- 
bătoare a vieţii, care nu admite moarte prin decrepitu- 
dine. 

Aşa înțelegeai tu viața. 

Aşa mergeai împotriva ei, s-o înfrunți, fără înconjur 
şi fără şovăială. Cei slabi să cadă. Viaţa e numai pentru 
curaj, biruinţă şi neîndurare. Lotul cutezătorilor. 


Pe urmă, am vorbit despre copila aceia cu ochi atît 
de straniu violeți, căreia i-ai dat cam în acea vreme un 
volum de stihuri. 

Îmi amintesc bine. 


115 


Era un volum de Samain. Prin ce întîmplare, volumul 
acela a ajuns la mine? 

L-am căutat şi l-am găsit ieri, cînd am primit scri- 
soarea. Se mai află însemnările pe margini făcute de 
mîna ta. Şi n-am uitat, nici ce mi-ai spus atunci. Nu-ţi 
plăcea Samain! Nu te interesa. Era prea plîngăreţ şi 
molcuţ. 

Dar ai subliniat cu premeditare, tot ce ştiai că poate 
să turbure inima unei copile cu cosițele încă pe spate. 
Rizînd, mărturiseai că aşa îți pregăteşti o cale mai re- 
pede şi dreaptă, pînă la ea. Am vrut să te opresc şi n-am 
îndrăznit. 

Am vrut să-ți arăt că e o faptă urîtă şi crudă, de 
vreme ce înspre dînsa nu te purtau decît îndemnuri 
vulgare: curiozitate, poftă deşartă, orgoliu. 

Timid, ţi-am dat să înţelegi că eu simţeam altceva, 
altfel. 

Aproape te-am implorat din ochi, milog, să o vezi 
mai puţin şi mai rar, s-o cruţi, „să mi-o leşi”. Căci aşa a 
fost prietenia noastră întotdeauna. Îmi rezerva restu- 
rile tale, lepădate cînd nu-ți mai trebuiau. 

Ai strîns din umeri. Ai lăsat cartea dispreţuită de 
tine şi versurile demult demodate acum, să țese pînza 
de paianjen pentru tine. Ai aşteptat cu răbdare savantă, 
pînă ce gîza fără putere sub ochiul tău magnetic, a în- 
cetat să se zbată. 


Pe urmă n-a mai fost nimic. 
Poate atunci am început să te urăsc. 
Cartea există. E un volum cu hîrtia scrumită, cu li- 


tere şterse, cu flori desfoiate şi fără culoare, presate 
între file. Dar copila, copila cu ochii atît de ciudat vio- 


116 


leţi, unde mai este oare? Şi dacă mai este, unde-i sînt 
oare ochii atît de ciudat violeți? 
Acum ai început să miroşi. 


Pe mîinile tale imobile, de ceară, se află un braţ de 
flori. Sînt flori simple, cu numiri rustice, flori pentru 
iubire şi sănătate, nu pentru morți. 

Baba cea cocîrjată mi-a explicat. Le-a adus şi ţi le-a 
pus pe piept, o vecină, deşi nu te văzuse niciodată. A 
auzit că este alături un necunoscut care şi-a luat viața. A 
adus flori, fiindcă erai strein, singur şi mort. 

Recunoaşte că m-ai minţit. 

Ai scris că eşti singur, într-un oraş unde ai călcat 
întiîia oară. Şi iată că mort chiar, ai izbutit îndată să nu 
mai fii atît de strein şi de singur, pînă şi într-un oraş 
atît de necunoscut ca acesta! 

Era alături. Vă despărțea o grădină mică de trandafiri 
şi zorele. Cum de nu te-ai gîndit? De ce n-ai presimţit 
şi n-ai căutat-o? Ar fi fost, înainte de ceasul acesta în- 
fricoşat cînd ţi-ai trecut hotărîrea în faptă; ar fi fost o 
ultimă sfruntare de om puternic şi lucid, în care încă o 
dată te-aş fi recunoscut, ca încă o dată să te invidiez. 

Pentru tine era uşor. Arătai încă tînăr, erai încă fru- 
mos — mai întorceau şi acum femeile capul să te vadă, 
cînd treceai prin viață cu paşi avîntaţi de biruitor şi 
cu firele cărunte la tîmple ca o uşoară pudră cochetă. 
De ce n-ai făcut-o? 

Miine, înainte de plecare, am să mă duc să-i mulţu- 
mesc pentru tine. Poate e singură. Poate e frumoasă. 
Poate e tînără şi sentimentală. 

Am să-i vorbesc despre tine, şi pe nesimţite, am să-i 
vorbesc despre mine, dacă e singură, tînără şi frumoasă. 
Aşa cum m-ai învăţat tu, de cîte ori mă mustrai că sînt 
prea timid şi molîu. Nu povesteai întotdeauna, că-ţi plac 


117 


aventurile fără urmare, aşa, într-un oraş străin şi necu- 
noscut, cu o femeie pe care n-ai s-o mai vezi niciodată? 
E ceasul să încep a folosi învățăturile tale. Tîrziu, e drept; 
dar nu mă simt atît de decrepit şi chel, cum mă vedeai 
tu. Da-da! Încep să folosesc învățăturile tale. Fii sigur 
că n-am să te uit! Între dînsa şi mine are să fie prezentă 
imaginea ta. 

Prezenţa unei fantome, dă un scrîşnet mai desnădăj- 
duit voluptăţii. 

Tot tu o spuneai. Ar fi un prilej unic să verific. 

Dar poate e o vecină urîtă, bătrînă şi plîngăreaţă? 

Atunci nu se va întîmpla nimic. Mă voi grăbi să plec, 
după ce-am zvîrlit cîteva cuvinte gheţoase de mulțu- 
mire, din picioare, de la uşă, cu pălăria în mînă, ca un 
drumeţ grăbit ce mă aflu. 

Uitam... 

Poate ar fi bine să încing pălăria cu pînză cernită, 
cînd te voi întovărăşi la cimitir, singur în urma dricului, 
în oraşul acesta unde n-ai cunoscut pe nimeni. Vor crede 
toți că sînt cineva din familie. Un frate... Sau poate 
prietenul cel mai bun şi inseparabil. Am să fiu şi eu 
măcar o singură dată în viața-mi obscură, un personagiu 
interesant. Mă vor compătimi trecătorii. Voi primi con- 
doleanţe de la necunoscuţi. Va fi întîia oară cînd eu am 
să vorbesc şi fu ai şă taci; cînd eu am să răspund la 
strîngerea mîinilor şi tu ai să aştepţi. 

Dar tot tu ai să mergi înainte şi eu am să te urmez. 

Ce voi răspunde celor care vor întreba de ce ai făcut 
aceasta? 

Nu celor de aci. Pentru dînşii rămiîi încă un anonim, 
vreun nefericit din toată lumea sosit să-şi curme zilele 
din cine ştie ce necaz intim, pentru cine ştie ce boală 
incurabilă, strîmtorat de cine ştie ce mizerie. 

Ai întocmit bine lucrurile. 


118 


Cînd vor afla cine eşti, cine ai fost eu adevărat, cu 
numele tău cunoscut şi invidiat, va fi prea tîrziu ca 
să-ți mai turbure singurătatea ta voită, acolo în cutia 
morții, cu tot pămîntul greu pe piept. Pînă atunci, vor 
socoti toţi că e la mijloc o potriveală de nume, între 
doi oameni fără nici o apropiere. Atît şi nimic mai mult. 
Iar eu, şi într-un fel şi în altul, tot anonim rămîn căci 
n-am făcut nimic în viaţă să însemn mai mult decît 
un număr statistic — „un vierme în viermuiala cea 
mare”, cum ne numeai îndelaolaltă. 

Dar ce voi răspunde celorlalți, celor puţini care ne-au 
cunoscut pe amîndoi şi ştiu cum ne-a legat pe vremuri, 
prietenia celei dintii tinereți? 

Cum am să le răspund? Ce ştiu? Ce-am aflat? Ce-am 
înțeles? 

A fost într-adevăr, un ultim spasm de orgoliu în 
chipul teatral şi enigmatic cum ţi-ai împlinit hotărîrea. 
Aci te recunosc întru totul. Ai rămas acelaşi. Vanitos, 
egoist, sfruntînd orînduielile cuminţi, chinuind pe cei din 
juru-ți, chiar într-un ceas hotărîtor ca acela cînd mi-ai 
zvîrlit scrisoarea la cutie. Puteai să-mi explici! Un om 
nu se leapădă de viață ca de-o haină prea veche, fiindcă 
s-a săturat de dînsa şi nu-i mai vine pe trup. 

Scrisoarea ta nu lămureşte nimic: 

e. Ce dar perfid! Cînd ai muşcat, mai vrei şi mai 
vrei... Iar de sub fiecare fruct mustos, scoate limbă ascu- 
țită şi dinți înveninaţi, un pui de viperă încolăcit...” 

Aceasta nu e o explicare. E literatură — iar tu dis- 
preţuiai literatura! 

Bănuiesc că e altceva şi nu înţeleg ce. În întâlnirile 
noastre rare din ultima vreme, oricît de grăbiţi ne aflam 
amîndoi şi oricît de puţin ne-am vorbit, mi-a fost uşor să 
pricep că întreprinderile tale prosperau strălucit, că 
sănătatea-ţi era de fier, că nimic din ce-ai dorit vreodată 


119 


nu întîrzia să se înfăptuie. Erai scandalos de satisfăcut. 
Mă băteai pe umăr cu palma protectoare. Mă întrebai 
cu milă de ce mă las scufundat fără împotrivire în 
mediocritatea din ce în ce mai miloasă. Nu observai cît 
mă ofensa palma aceea pe umăr, cuvîntul tău de compă- 
timire, sfatul pe care nu ţi-l cerusem, ajutorul de care 
n-aveam nevoie. 
Şi n-ai înţeles cum te uram. 


120 


HI 


Îmi pare inexplicabil şi astăzi, cum tu, atît de 
lucid, n-ai înţeles cît te uram. Cum te pîndeam. Cum 
aşteptam să-ți văd zdrelită platoşa, să te aflu odată ră- 
pus, căzut, zvîrcolindu-te în țărînă, ca să-ți întind mîna 
ca o fățarnică înduioşare. Să ţi-o întind, fiindcă ştiam că 
mîndria te-ar fi oprit s-o accepți. 

N-ai ştiut-o aceasta. N-ai presimţit-o. Acuma ţi-o 
spun. Şi doar era atît de uşor să înţelegi! 

Mă îndemnai, mulţumit de tine, să iau învăţătură de 
la exemplul tău. Tu, care biruiai toate obstacolele. Tu, 
cel temut, admirat, invidiat! Tu, cel care izbuteai să ră- 
mii mereu tînăr şi cu acelaşi nesat neogoit, după trei- 
zeci de ani, întindeai spre toate îndestulările lumii mîi- 
nile tale avide şi tari. 

Le întindeai şi recoltai. 

Tu, mereu tu... 

Toate ale tale... 

Toate pentru fine. 

Tu! 

Cum de-ai ajuns totuşi în oraşul acesta necunoscut şi 
calic, într-o casă străină, mort fără identitate, ca un 
vagabond? 


121 


La ce ţi-au folosit toate? Şi mai ales de ce? cînd? 
cum? ai descoperit că nu-ți mai foloseau? 

De ce trufia împinsă pînă la sfîrşit, nu te-a lăsat 
să-mi spovedeşti taina aceasta pe care o bănuiesc teri- 
bilă şi de care sînt însetat ca de-o apă tare a vieţii? 

Păreai atît de tînăr, erai atît de frumos, de voinic, şi 
radiai o atît de provocătoare încîntare de a trăi, atunci 
cînd ne-am văzut ultima dată! 

Acum ai început să miroşi. 

Mă gîndesc că de la această întîlnire din urmă, ţi-am 
rămas dator un răspuns. 

Cum să-l auzi, acuma? 

Aş da jumătate din viaţă, să ţi-l pot face auzit şi 
ştiut. Iar tu, mai bine decît oricine şi decît oricînd, te 
afli în măsură să înţelegi ce dar nemăsurat de scump, 
e o jumătate dintr-o viaţă de om. Un an numai, o zi, 
poate un singur ceas... Ce zici? Pentru un cadavru în- 
tins imobil, cu mîinile cruciş pe piept şi cu osul frunții 
răcit, pentru un cadavru care a început să miroase — 
ce dar înfricoşat de minunat şi nespus, ar fi un singur 
ceas de viaţă! Întoarcerea la ce-ai fost: mîinile începînd 
a mişca, sîngele a curge fluid, ochii întrezărind încă- 
odată lumina bălaie ca mierea de dincoace de întuneri- 
cul cel mare, gîndul desmorțindu-se sub osul frunții din 
nou încălzit. Ce zici? 

N-ar plăti aceasta mai mult ca tot ce-ai avut; ca 
tot ce alții admirau; temeau, invidiau — dar astăzi nu 
mai înseamnă decît un trecut uscat şi mort, nimic, ne- 
antul? 

Ti-am spus că-ți datoram un răspuns. 

De aceasta poate, am şi sosit atît de grăbit la chema- 
rea ta. 


122 


Aseară cînd ţi-am recitit scrisoarea, astăzi în tren, 
în birja hodorogită, aci chiar, cînd am intrat, nu eram 
încă lămurit. 

Ştiam că vin să-mi împlinesc o datorie. Dar nu ştiam 
care şi cum. 

Îţi datoram un răspuns. 

Era, revăd precis, era pe peronul unei gări de încruci- 
şare. Tu plecai spre oraşe depărtate şi luminoase. Eu 
spre Capitală, unde mă aştepta mucezeala dintr-un birou 
cu miros de leşie, de încălțări grosolane şi de tutun 
prost. O clipă ţi-ai aruncat ochii peste hainele mele să- 
răcăcioase, pălăria pleoştită, bărbia nerasă, pleoapele 
moi, privirea coagulată. lar examenul acela feroce şi 
mut, m-a usturat ca o palmă. Cum te uram! Cum te-am 
urît în clipa aceea! 

M-ai întrebat, deodată: 

— De ce-mi ocoleşti casa de zece ani? Exact de zece. 
De la moartea Anei... E o coincidenţă ori mă ocoleşti 
înadins? 

Dacă ai fi privit mai omenos, fără examenul tău crud 
şi arogant, ar fi fost uşor să vezi cît de vinovat îmi adu- 
nam toată voinţa să nu roşesc. Aşadar ai bănuit ceva? 
Ai înţeles ceva? 

De aceasta m-am temut şi mă pregăteam să îngăimez 
o explicare, oricare. 

Dar fusese o părere şi nimic altceva. Răspunsul meu 
îți era cu totul indiferent. Nici nu l-ai aşteptat. Ai vor- 
bit îndată despre întreprinderile tale, despre ţările lu- 
minoase unde plecai şi pe care eu n-am să le văd nici- 
odată. 

Pe urmă ne-am despărțit. 

Tu ai urcat treptele vagonului tău cu jilţuri capito- 
nate şi cu patul desfăcut. Eu m-am îndreptat spre vago- 


123 


nul meu sărac, murdar şi întunecos, unde am călătorit 
toată noaptea cu ochii deschişi în besnă. 

Ți-am rămas dator un răspuns. Pentru aceasta am 
venit — ca să ţi-l aduc, pînă ce nu este prea tîr- 
ziu. 

Da! Ai socotit bine. Exact de zece ani îți ocoleam 
casa. Exact de la moartea Anei. Şi n-a fost o întîmplare. 
Cum de n-ai înțeles mai demult? Ar fi fost atît de uşor 
pentru ochiul tău ager, să vadă, şi pentru mintea ta as- 
cuțita, să priceapă! 

Ți-am ocolit casa, cînd a rămas deşartă, fiindcă nu 
mai aveam pentru cine veni. 

Trebuie s-o ştii acum. Nu veneam pentru tine. Ea 
o ştia. 

Mă mulțumeam cu atât. 

Tu treceai între două călătorii, între două lansări de 
întreprinderi, între două mese, între două contracte de 
iscălit, între două întîlniri cu alte femei, între două bi- 
ruinţi de ale tale.” 

Eu rămîneam fidel, în jilțul din umbră. Confident şi 
consolator. Acesta mi-a fost destinul în toata prietenia 
noastră: acesta nu s-a desminţit pînă la sfîrşit. Ea suferea 
din pricina grabei cu care soseai şi plecai, trîntind uşile, 
aducînd şi lăsînd în urmă ceva din frenezia vastelor 
spaţii şi marilor bătălii. Suferea din pricina nepăsării de 
la fiecare despărțire, de-o lună, de-o zi ori de-un ceas. 


-© Raporturile scriitorului însuşi cu prima sa soție n-au fost mult 
diferite. Căsătoriţi înainte de primul război, ea a stat mult la 
Fălticeni şi la Iaşi, în timp ce el era ocupat la Bucureşti, Cernăuţi şi 
Cluj cu ziarele şi revistele la care lucra. Dacă în această dramă 
potenţială a Anei, cu promisiuni de extensie în al doilea Caiet al 
romanului, se află şi ceva autobiografic, privitor la Cezar Petrescu 
însuşi, atunci este o extracţie, o sublimare din ceea ce a suferit 
nefericita Marcela, care s-a sfîrşit chiar cînd se regăsise cu soţul ei 
la Cluj, în timp ce el scotea Gîndirea. 


124 


Despărţirile voastre erau întotdeauna aceleaşi. O piruetă, 
un surîs, uşa izbită în încuietori. Cum să nu te simtă 
înstrăinat? Cum să nu înţeleagă că erai prins numai de 
izbînzile tale? Aci, numai aci, aveai dreptate în scri- 
soarea de adineauri: „cînd ai muşcat, mai vrei şi mai 
vrei...” Mereu mai voiai! 

Alergai să-ți potoleşti nesațiul, încă şi încă. 

Ea rămînea în jilţul de la fereastră făcînd faţă cu jilțul 
meu din umbră, şi aştepta să ajungă pînă la noi zvon 
despre întîmplările furtunoase, prin care ştia în- 
totdeauna să te strecori, lamă flexibilă de oţel, ca să 
apari a doua zi cu acelaş surîs triumfal. 

Buzele tale albe şi subţiri, s-au scufundat acum ca 
într-o tigvă de mort bătrîn. 

Cît ai îmbătrînit într-o singură zi de la moarte! 

Ai început să miroşi. 

Ce-aş fi vrut întotdeauna să-ți spun, n-am cutezat 
niciodată. Eram osîndit să stau, să aştept, să ascult — şi 
vezi laşitatea? — să te apăr! Cuvintele mele erau menite 
să adoarmă toate îndoielile şi să sfarme toate bănuielile. 
Cum le aştepta, biata Ana! Cum le sorbea, ca o băutură 
tămăduitoare! Ar fi fost o singură dată destul să înclin 
fruntea la pămînt, să tac, să recunosc temeinicia îndoie- 
lilor — şi după aceia, să întind mîinile pentru a sprijini 
făptura ei firavă şi deznădăjduită, să plec buzele pentru 
a usca şuroiul de lacrimi. 

Ar fi fost de altfel, ceea ce de atitea ori mă învăţai tu 
cînd era vorba de alte femei şi n-am ştiut să învăţ. 

Dar laş, am mințit apărîndu-te, deşi te uram. 

Treceai, între două uşi deschise: 

— A! Eşti aci? Perfect! Rămii cu Annie! 

Te întorceai, între două uşi trîntite vraişte: 

— Am întârziat? Mă iertaţi!... Însă ştiam că eşti tu 
aci, ca întotdeauna, să ţii de urît lui Annie... 


125 


Niciodată nu te-ai întrebat de ce sînt întotdeauna 
prezent. Erai atît de deprins în prietenia noastră, cu rolul 
meu subaltern! 

Ce-ai făcut oare să meriți îndelaolaltă toate fericirile 
pe care viaţa, avar, nu le împarte decît cu dramul, un 
strop aci, unul dincolo? Şi eu ce blestem aveam de ispă- 
şit, ca întotdeuana să exist numai în umbra ta, din ră- 
măşiţele lepădate de tine? 

Tot ce am iubit, pe tine te iubea. Tot ce doream, ție ţi 
se împlinea. 

Eu rămîneam întotdeauna martorul, confidentul, au- 
ditoriul, spectatorul. 

Tu, mereu tu! 

Te-ai mirat de ce ţi-am ocolit casa, cînd jilțul din faţa 
ferestrei a rămas pentru totdeauna deşert? 

Pentru ce-aş mai fi venit? Pentru cine? 

Jilţul a rămas gol. Ai fost neconsolat o săptămînă, o 
lună. Pe urmă, treptat ai îndepărtat din haine tot negrul 
care putea să-ți amintească în fiecare clipă, că te urmă- 
rea mustrarea mută şi blîndă a unei moarte. Ai uitat, 
fiindcă ai vrut să uiţi sau poate fiindcă nici nu aveai ce 
uita. Şi din nou ai fost acelaşi, tînăr şi tare, avid alergînd 
după alte îndestulări care se cereau cucerite, aşa cum 
numai tu ştiai să le smulgi. 

Eu am rămas cu amintirea jilțului gol de la fereastră 
şi cu desnădejdea inconsolabilă, că n-am rostit niciodată 
mărturisirea expirată pe buze. În acest întuneric mă 
cufundam. 

Ai prins de veste că te-am ocolit. N-ai ştiut însă cît te 
uram. 

Tu, mereu tu! 

Prin ce minune, toate obstacolele se surpau numai 


126 


înaintea ta? Pentru ce tinereţea eternă, era numai 
pentru tine? 

Tu n-ai ştiut ce înseamnă aceasta. Ce supliciu in- 
tolerabil înseamnă să doreşti tot, să vrei tot, să simţi că 
şi tu ai dreptul la tot în viață: — iar toate să fie pentru 
altul, dorinţile tale, ambițiile tale, speranţele tale, să le 
realizeze altul. Să rămîi martorul silit a aplauda mereu 
cu mizerabilă fățărnicie, să te bucuri mincinos şi să te 
zvîrcoleşti noaptea în somn; fiindcă fiecare biruinţă a 
celuilalt e pentru tine o măsură să-ţi cîntărească neputința 
şi frica de viaţă şi trecerea anilor, într-o pustietate unde 
nu se află şi pentru tine o oază umbroasă, c-un singur 
strop de apă răcoritor. Tu n-ai ştiut ce înseamnă aceasta. 

În nopţile mele de zvîrcolire, mai mijea o singură 
alinare. Gîndul că toate, odată, măcar o singură dată, se 
plătesc. Dar nu cutezam să nădăjduiesc, că totul va fi 
atît de repede, de neaşteptat şi total. 

Ai început să miroşi. 

Să-ţi spun şi aceasta? E un miros întăritor, bun, un 
elixir de viață pentru mine. Cu ce voluptate îl aspir! 

Mai este o dreptate pe lume. Mai este o răsplată. 

Un singur lucru regret. Că nu voi şti niciodată cum 
de-ai ajuns în oraşul acesta necunoscut şi calic, într-o 
casă străină, mort fără identitate, ca un vagabond. 

Ar fi o ultimă satisfacție. Mi se cuvenea. O meritam. 
Ca dreptatea să fie întreagă şi să-mi elibereze din gît- 
lej, un chiot sălbatec de bucurie. 


Iată, sosesc cioclii! 

Au adus o cutie lungă şi grea, de stejar; un coşciug. 

Acuşi au să te strămute acolo, ţeapăn şi inutil, mai 
întîrziind de prisos să incomodezi viaţa altora — un ca- 
davru care se descompune. Au să pună capacul deasupra 
şi au să bată ţintele. Au să te acopere înăbuşit în întu- 


127 


neric. Obrazul tău n-are să-l mai vadă nimeni. Ochii tăi 
n-au să mai vadă lumina bălaie şi dulce ca mierea. 

Te privesc şi încă mă tem. 

N-ai să te ridici neaşteptat? N-ai să izbucneşti în 
hohot de rîs? 


Dar ce gînd stupid! Ce teamă de laş, pînă la sfîrşit! 
Nu eşti decît un cadavru care se descompune. 

Ai început să miroşi. 

Pot să te privesc acum atent, fără nici o cutremurare. 
Cu o simplă şi rece curiozitate. Ce duci cu tine? Pen- 
tru ce ai făcut aceasta? Cum de s-au îndeplinit pînă 
şi acestea tot prin fine, numai prin tine — aşa cum eu 
îți doream cu toată drojdia puterilor mele, dar nu în- 
drăzneam să ridic un singur deget pentru a conjura 
duhurile negre s-o facă în locul meu? 

N-am fost vrednic nici de atât. 

S-au petrecut toate în afară de mine, peste mine. Dar 
cum le-aş fi vrut! 

Răspunde odată! Erai într-adevăr atît de singur? 

Ai ajuns în sfârşit atît de singur? 

Obrazul acesta nu mai înseamnă nimic, pentru ni- 
meni? Nu va dura în nici o amintire? 

La ce ţi-au folosit atunci toate? Unde mai este în- 
țelepciunea ta, curajul tău, luciditatea ta; ce fel de feri- 
cire şi ştiinţă a vieţii au mai fost acelea pe care mi le 
dădeai pilduire, dacă aveau să aducă aci, să sfîrşească aci? 

Călătoria cea mare... Plecat fără adresă!..” 

Haha! Rîd, cu rîsul tău, care şi din scrisoarea ta 
ultimă, m-a pleznit în față, Haha! Tot ce născocisem eu, 
de mult, aproape acum treizeci de ani, a fost numai în- 
chipuire neputincioasă de literator ratat, cum am ajuns, 


128 


cum sînt. Viaţa m-a depăşit; realitatea a dovedit o 
mai crudă şi mai arzătoare şi totuşi mai logică fantezie, 
de vreme ce te-a adus aci, la desnodămîntul pe care n-aş 
fi avut cutezanța să-l imaginez. Să-l doresc. Să ţi-l 
doresc. 


— Sînteţi gata? Lăsaţi să-l mai văd. 


Bine! Acoperiţi-l acum! 
A început să miroase. 


129 


Acum e tăcere. E noapte. 

Noapte înstelată şi mută, pustie, într-un oraş străin 
unde toți dorm, fiindcă n-au ce face cu timpul. 

Pînă mîine dimineaţă nu pleacă nici un tren. Am ră- 
mas prizonier în camera scundă, cu masa de la fereastră 
unde ai stat privind cerul în ultima noapte, cu patul unde 
te-ai întins calm, cu fața în sus, cu ţeava la tîmplă, 
s-apeşi trăgaciul. Mai durează mirosul de tămiie ameste- 
cat cu duhoarea de mort. 

Eşti sus, în țintirimul necunoscut, printre necunos- 
cuti, întiia ta noapte cu tot pămîntul greu pe piept. 

Bucuria a căzut. O pînză atîrnînd moale în vintrele, 
cînd vîntul a stat. 

Privesc, de trei ceasuri cu coatele pe masă, privesc 
mersul stelelor pe cer, aşa cum le-ai privit tu. Sînt ace- 
leaşi, drumul lor acelaşi. Pentru nemărginirea în spațiu 
şi-n timp, nu s-a întîmplat nimic. Ce-ai fost tu? Ce sînt 
eu? E o mare şi imobilă tăcere, în cea mai senină noapte 
de august, cu efluvii voluptuoase de parfum vegetal, de 
frunze, de fructe, de flori. 

De ce-ai crezut că viața nu mai merita să fie trăită? 


130 


Chiar aşa singur şi mizer trăită; chiar aşa necunoscut 
şi fără nădejde, cum sînt eu aici, față în faţă cu universul 
stelar; rîma, faţă în faţă cu universul nostru galactic. 

Efluviul nopții de august e pentru toți. Se dăruieşte 
chiar pentru rîme. Numai în groapa de sus, sub ţărînă, ai 
rămas doar cu mirosul tău de cadavru care se descom- 
pune. 

De ce nu m-ai chemat la timp, să te opresc de la ne- 
bunia aceasta? 

Te-aş fi înţeles şi m-ai fi înţeles. Întîia oară am fi 
fost prieteni cu adevărat, egali în desăvirşita noastră 
mizerie, deşi am ajuns la dînsa pe căi atît de îndepărtate 
şi ocolite. Ţi-o jur, n-aş fi arătat nici un orgoliu, dovedind 
că eu am fost cel înţelept şi tu rătăcitul. 

O spun — fiindcă acum ştiu. 


Caietele cu scoarţele lor albe şi negre, stau aci, în- 
chise pe masă, sub cot. Le-am citit pe nerăsuflate pînă la 
ultima filă. M-au învăţat ceea ce n-am ştiut. Şi uite, 
acum, bucuria cea rea s-a năruit; o pînză atîrnînd în vin- 
trele, cînd vîntul a stat. 

Mă ierți? M-ai iertat? 

De unde puteam să cunosc? Păreai atît de tare şi în- 
fruntai viaţa atît de sumet! 

Vasăzică erai şi tu tot atît de şovăielnic şi slab ca 
mine, tot atît de nefericit? Eram fraţi şi n-o ştiam? 
Tovarăşi de osîndă silnică, legaţi cu aceeaşi ghiulea de 
picioare, şi nu ne-am bănuit. 

Aseară, după ce m-am întors de la cimitir, am venit 
să-ți scotocesc lucrurile puţine aduse cu tine aci, şi o 
făceam cu lăcomie crudă — de ce ţi-aş ascunde? Încă 
mă mistuia curiozitatea însetată să aflu. 

Era o revanşă a mea. 


181 


Tot aşa pe cîmpurile de bătălie, dupa ce ultima pocni- 
tură de armă a mutit, apar jefuitorii de cadavre, tîrîn- 
du-se tiptil în crepusculul livid să buzunărească stîrvu- 
rile, să fure inele şi ceasuri, să zvîrle scrisori şi imagini 
naive, fotografii decolorate: o mamă, o soră, o iubită, o 
soţie, un copil — tot ce lega un mort de viață. Cu această 
lăcomie cinică m-am repezit să-ți scotocesc în valiza ta 
de drumeţ plecat fără adresă. 

Dar nu căutam ceea ce fură jefuitorii de morți. 

Căutam taina. Dezlegarea! Un semn să mă lămurească. 
O mărturie. 

Am sfîrşit iritat. Încă odată îmi scăpai. Valiza ta nouă 
şi fără nimic al tău, apropiat de tine, nu-mi aducea nimic. 
Ca o valiză de bancher care-a trecut fraudulos frontiera 
în ajunul bancrutei, din orice roman poliţist. Am înţeles 
că ai cumpărat-o dinadins, de la cel dintîi magazin în 
drumul spre gară, ca să arunci înăuntru de-a valma 
cîteva obiecte anonime, fără iniţiale, fără adresă, fără 
viață: două cămăşi, două gulere, haina de noapte, cos- 
tumul de înmormîntare, pastă şi apă de dinți. 

— Ce-i trebuia unui mort, atîta apă şi pastă de dinţi?... 
mă întrebasem singur, rînjind, cînd am sfîrşit. 

Am trîntit capacul cu îndîrjită mînie şi am împins 
valiza înciudat, cu piciorul. 

Încă odată îmi scăpai. 

Taina o luaseşi cu tine. Ce tare şi stăpîn mi-ai părut 
pînă în ultima clipă! Şi cum te invidiam în ura mea 
oarbă, pentru calmul suveran care-ţi îngăduise să-ţi pre- 
meditezi atît de lucid toate măsurile, ca să rămii anonim 
în moarte, plecat fără adresă, în călătoria cea mare! 


Atunci a zgîriat în uşă, cu degetul osos, baba cea cocîr- 
Jită cu pliscul de pasăre. 


182 


Aducea caietele tale. Caietul cu scoarţele albe; caie- 
tul cu scoarțele negre, de muşama. 

— Toată noaptea scria, maică!... Aici, la masă, toată 
noaptea a scris. Zicea să-l las în pace... Cică scria o carte 
şi de asta a venit, să fugă de huietul lumii ca să scrie în 
pace. Eu l-am crezut, proasta!... Ce ştie o babă beteagă 
şi proastă, ca mine?... I-am închiriat odaia, am primit 
banii pe-o lună. Şi l-am lăsat în pace să scrie. Toată 
noaptea a scris, la masa asta, de la fereastră. Şi noaptea 
a doua şi a treia noapte... O saptămînă... Pe urmă, înainte 
de zori, în dimineaţa de-a şaptea cînd am auzit pocnetul 
şi l-am găsit întins, am ascuns caietele... Zic: poate-i o 
taină! Poate s-a spovedit de-un păcat. Altfel, de ce să-şi 
răpună zilele, un om voinic şi frumos, nalt cumu-i bra- 
dul?... Le-am dosit de ochi iscoditori şi răi... Mă cugetam 
să le dau în foc, să piară taina cu dînsul! Nu ştiu ce scrie 
înlăuntru... Eu sînt o babă din vechi şi nu cunosc slova... 
Acuma, dacă te-a chemat şi-ai venit, înseamnă că i-ai 
fost prieten. Poate-i eşti frate, măicuţă, şi-ţi vine greu 
s-o spui lumii? Aşa mă socot! Prieten, frate; dacă te-a 
chemat, înseamnă că n-avea ce-ţi ascunde. Poate pentru 
dumneata a scris el, şapte zile şi şapte nopți... Poate 
spovedania era pentru dumneata... Aşa mă socot. Poftim 
caietele şi poftim înapoi banii pe-o lună! Nu-i drept să 
mă bucur de bani pe degeaba, de la un mort... 

Cum m-am repezit şi i-am smuls caietele! Cum le-am 
răsfoit cu nesaţ, primele file! În sfîrşit, îmi rezerva şi 
mie providenţa, o bucurie totală în viață: mi se împlinea 
o dorință pînă la capăt. 

— Păstrează banii şi mai ţine colea, nu te codi!... 
Să fie de sufletul răposatului! 

Mi-a trebuit mult pînă am silit-o să primească. 


133 


Mi-a trebuit mult apoi s-o împing de umeri, pe uşă, 
pînă am silit-o să plece. Ca să rămîn mai repede singur, 
aci la masa de la fereastră, față în faţă cu spovedania ta. 


Mă ierți? M-ai iertat? 


Acum e tăcere. Noapte înstelată şi mută, pustie, în- 
tr-un oraş străin unde toți dorm — şi unde vor rămîne 
în veşnicie să doarmă şi oasele tale, cum ţi-a fost dorinţa, 
printre străini, acolo sus, cu tot pămîntul greu pe cutia 
pieptului. 

Am sfîrşit caietele. Uite-le colea, sub cot! 

Mă ierți, dacă întîia oară, nu pot rezista ispitei să trag 
şi eu un cîştig din prietenia noastră? 

Tu ştii cît de arzătoare mi-a fost dorinţa să-mi văd 
numele tipărit pe-o scoarță de carte. Din adolescenţă, de 
acum treizeci de ani, am rîvnit-o cu toată înverşunarea. 
Şi nu m-am învrednicit să scriu niciodată o carte. Po- 
veştile mele plăsmuite de închipuire, îndată ce coborau 
pe hîrtie apăreau uscate şi moarte. Nu odată m-ai în- 
demnat să renunţ. Nu odată mi-ai lăsat să înţeleg că-i 
o ambiţie peste puterile mele, atunci cînd mă sfătuiai 
să încerc altceva, să urmez pilda să trăiesc viața în 
loc să mi-o pierd plăsmuind năluciri. Ai avut dreptate. 
De ce m-aş încăpăţina să o neg? 

Şi iată, cartea aceia ai scris-o tu! 


Tot tu. 
Fără nici un gînd. O eliberare. O singură dată — în 
ce ceas, Doamne! — ai deschis foile albe înainte, ai aş- 


ternut şirele dintr-o suflare, iar cartea s-a scris singură. 
Caietele — o spui — nu erau pentru mine. Nu erau 
pentru nimeni. Baba cea cocîrjată cu plisc de pasăre n-a 
ghicit. Erau menite focului. Dar de ce nu le-ai ars? În 
ultima clipă, de ce o singură dată ţi-ai pierdut cumpătul 


134 


şi nu te-ai îndurat să le scrumeşti! Sau le-ai uitat? Sau ai 
vrut să le arzi şi ai crezut c-ai făcut-o? Acum sînt la 
mine. Lasă-mi-le mie pentru totdeauna! rămînă o taină 
numai între noi! 

Miine, am să le caut un titlu. Am să fiu şi eu odată 
sfruntat în viaţă, am să pun şi eu pe existenţa altuia, 
pe avutul altuia, pecetea mea, semnătura mea. Ţie ce-ţi 
pasă? Lasă-mi această consolare! Această amăgire, mă- 
car. M-ai iertat? 

Ştiu. Pentru altceva te-ai aşezat în tăcerea înfricoşă- 
toare a nopții, la masa aceasta de la fereastră, față în față 
cu caietele acestea cu scoarţele albe şi negre. 

Pentru altceva le-ai aşternut din scoarță în scoarță, 
cu scrisul tău neadresat nimănui. 

A fost o viaţă care s-a recapitulat. Un bilanţ. A fost 
răfuiala ta cu destinul. Ce tragică încheiere de socoteli! 

Dar ochiu-mi pervertit de literator nenorocos, care n-a 
putut aşterne pe hîrtie un singur rînd viu, a văzut îndată 
prilejul unic. Iată romanul pe care l-am visat! Pe care tu 
l-ai trăit. Şi pe care tot tu l-ai scris. 

Mai ştiu şi aceasta. E o faptă mizerabilă. La fiecare 
filă apari tu, luîndu-te pieptiş cu viața, căutîndu-te în- 
tr-un întunecos şi întortochiat labirint. 

Ce mizeră, ce jalnică deformare a ochiului, ce mişelnică 
uscăciune a sufletului, că în toate, eu n-am mai văzut 
palpitarea umanității, convulzia ultimă din preceasul ago- 
niei — ci numai literatură, un subiect, o carte. O carte a 
nimănui, pe care s-o fur. 

Ce vrei? 

E mai puternic ca mine. 

Gîndeşte! O viaţă întreagă să-ți vezi poftele tale, îm- 
plinindu-se altuia; drumurile croite de închipuirea ta, 
străbătute de altul; viaţa la care ai aspirat tu, trăită de 
altul şi femeile iubite de tine, iubindu-l pe altul. Să te 


135 


consolezi de toate, amăgindu-te că tu lucrezi cu alt ma- 
terial, al eternității; să mizgăleşti hîrtia nopți şi nopți, ca 
să descoperi a doua zi o jalnică îngăimare a neputinței 
desfigurindu-ți tot ce viă în închipuirea ta atît de limpe- 
de, patetic şi durabil; iar pentru încheiere, după ce-ai 
pierdut toate nădejdile, cartea visată de tine s-o afli scri- 
să de altul — cum să rezişti ispitei? Cum să te mai 
gîndeşti la adevărul din ea, să mai fii sensibil la drama 
umană din ea? Cum să mă mai doară ce e dureros în ea? 

Adineaori, da, numai o clipă, am fost înduioşat şi mă 
aflam numai om, prieten, un frate în vasta singurătate a 
lumii, plîngînd alt frate pierdut. 

Adineaori, cînd te întrebam de ce nu m-ai chemat la 
timp, să te opresc de la desnodămîntul acesta. Spuneam 
că te-aş fi înţeles şi m-ai fi înțeles. Că întîia oară am fi 
fost prieteni cu adevărat, egali în desăvirşita noastră 
mizerie. O regretam sincer. Nu mă îndoiam că te-aş fi 
convins. Că ai fi căzut cu fruntea pe umărul meu, să-mi 
accepti religia mea laşă şi mediocră, după care viața me- 
rită să fie trăită oricum, chiar aşa singur şi mizer, chiar 
aşa necunoscut şi fără nădejde, cum sînt eu aici, faţă în 
față cu universul stelar, rîma față în faţă cu universul 
nostru galactic. 

O rosteam sincer, cu tot sufletul. 

Dar ce sîntem altceva, decît o sumă de sincerități 
succesive? 

Căci iată, sinceritatea de acum cîteva clipe, a şi deve- 
nit minciuna făţarnică din clipa aceasta. 

Nu e adevărat. Adevărul de adineauri, nu mai e ade- 
vărul. 

Acum, nu-ţi mai jur că era mai bine să mă fi chemat. 
Nu mai regret că n-am ajuns la vreme aici, să te fi în- 
tors poate de la drumul tău fără întoarcere. 

Nu se mai potrivesc socotelile. 


136 


Iar dacă aş fi făcut-o, dacă aş fi izbutit, mi-aş muşca 
degetele pînă la os. Fiindcă atunci, n-ai fi scris cartea, 
caietele acestea cu scoarțele albe şi negre — nu le-ai fi 
scris şi nu mi-ar fi rămas mie, unic testament, cel mai 
prețios testament, să mă scoată din anonimat şi din medio- 
critate, să-mi împlinească visul dezmierdat de-o viaţă. 

Că le-ai scris tu caietele acestea şi că le-ai scris pen- 
tru altceva, decît pentru ambițiile mele deşarte, ce im- 
portă? Sînt aci. Sînt ale mele. Atîta e destul! 

Nu e aşa, că n-are să ştie nimeni? Nu poate s-o afle 
nimeni. Rămîne o taină numai între noi doi. 

Uite! Am pregătit hîrtie. Am ascuţit creionul. Voi 
transcrie răfuiala ta cu viaţa, cu veacul, cu tine; cuvînt 
cu cuvînt, rînd cu rînd, filă cu filă. N-am să adaug nimic. 
N-am să şterg nimic. Păstrez chiar permanentele salturi 
de la prezent la trecut şi din nou la prezent, cu tot dis- 
preţul tău pentru cronologia unei narațiuni meşteşugite 
după canoanele sacre ale genului. Va fi poate mai pito- 
resc şi mai original aşa. Mai autentic. Eram să spun: 
mai potrivit pentru a da iluzia vieții trăite direct! Am 
şi început să uit că e viață trăită îndeaievea. Atît de 
total mi-am însuşit spovedania ta; atît de mult îmi tre- 
buia ca să-mi umple în sfîrşit golul vieţii mele deşarte! 
Nu! N-am să adaug nimic, n-am să suprim nimic. Doar 
am să despart ici-colo capitole, am să le aplic cîte-o eti- 
chetă în frunte, căci oricum, trebuie să recunoşti că n-ai 
învățat cum se confecționează un roman. 

Pe urmă ard scrisul tău, caietele acestea cu scoarțele 
lor, albe şi negre, să nu mai supraviețuiască nici o măr- 
turie. Nu era dorinţa ta ultimă? i-o îndeplinesc. Ce 
bine se potrivesc măcar odată dorinţele noastre! 

Mă ierți? M-ai iertat, pe mine jefuitorul de cadavre? 

Mă gîndeam să-i descopăr un titlu. 

La ce bun? La ce-ar folosi truda? 


157 


Tot tu l-ai găsit: „Plecat fără adresă...” 

Fie! Rămînă cum l-ai voit. 

Dar lasă-mi, te rog, lasă-mi numele meu înscris pe 
copertă. Atît am dorit-o o viaţă întreagă! Îţi respect tot, 
pînă şi paginile unde pomeneşti crud despre mine; unde 
mă zugrăveşti ca pe-o nemernică rîmă, mirîndu-te că 
încă nu m-a strivit nimeni, sub talpă. Ce importă? 
N-are să înțeleagă nici un lector că e vorba de mine, 
într-o carte scrisă de mine, semnată de mine. Aşa m-ai 
văzut tu, în orgoliosul tău dispreţ de toate şi tot. Ce im- 
portă că nu-i adevărul? Aceasta interesează mai puţin. 
Destul că în carte, creatura aceea situată de tine alături 
de adevăr, pare adevărată şi vie. Vezi cît de obiectiv 
judec? 

E târziu. Să nu pierdem timpul. Spune că m-ai iertat 
şi că n-ai nimic împotrivă. 

De altfel, morţii, de-acolo unde sînt, nu pot protesta. 

Morţii tac. 

Morţii rabdă. 

Morţii nu mai au ce aştepta de la nimeni. 

Iar tu, tu cel temut şi puternic cum te-am crezut; slab 
şi înfrînt cum numai tu singur te-ai ştiut, oricum vei fi 
fost, nu mai eşti decît un cadavru care se descompune. 

Acum retrage-ți umbra în lumea ta de strigoi. Mă 
incomodează. Lasă-mă singur. Lasă-mă să încep a jefui 
caietele tale, viaţa ta, moartea ta, cadavrul tău, cîte au 
încăput toate în caietul acesta cu scoarțe albe; în celă- 
lalt, mai ales în celălalt, cu scoarţele negre. 


Somn bun! Somn veşnic! Țărîna-ţi uşoară. 


138 


PARTEA ÎNTÎIA 


CAIETUL CU SCOARTȚELE ALBE 


„Si vous n'etiez pas sorti et que 
vous n'eussiez pas entendu quelque 
bruit du monde, vous seriez de- 
meuré dans cette douce paix; mais 
parce que vous aimez à entendre 
des choses nouvelles, il vous faut 
supporter ensuite le trouble du 
coeur.” 


(Imitation de J. C.* I, xx) 


„Acolo e fericirea. O asculțti? E 
asemeni ecoului. O chemi? Răs- 
punde, dar nu vine. Te duci după ea, 
s-o cauţi? Nu mai este... E mereu 
mai departe, întotdeauna dincolo...” 


(Dintr-o scrisoare fără 
semnătură) 


- Celebră lucrare aparținînd literaturii religioase a evului mediu, cu 
autorul încă incert, însă admiţindu-se a fi canonicul Thomas 
Kempis (1379—1471). Între cele patru cărți ale lucrării, prima, — 
din care citează Cezar Petrescu — intitulată Admonitions à la vie 
intérieure urmăreşte să-l despartă pe om de el însuşi şi de lume, 
adică exact ceea ce izbuteşte să realizeze Enric Sântion cu sine 
însuşi. 


139 


140 


CAPITOLULI 


Mă numesc Enric Sântion. Enric Ştefan 
Sântion 


— Răspunde tu, cel de colo, cu cap de 
premiantul întîi, tip B7... 

Arătătorul gălbejit de tutun se oprise asupra mea, 
după ce-a ocolit jumătate de clasă. 

lar în ochii dascălului de pe catedră, scăpărase o 
scurtă lucire de ironie, de dispreţ şi de compătimire, ros- 
tind, epitetul cu înțeles de batjocură. O clipă numai 
lucise şi îndată s-a stins. 

M-am ridicat din bancă sumeţind fruntea agresiv. 

Am răspuns întrebării limpede, rotunjit, perfect; un 
adevărat răspuns de premiantul întîi, dacă n-ar fi fost 
tăios ca o provocare. 

— Bine!... încuviinţase dascălul cu surisul lui de 
blajină zeflemea, înălțînd o singură sprinceană în semn 
de exagerată surpriză. Mai mult decît bine! Excelent! 
Nota zece, fireşte!... Cred că eşti mulțumit? Trebuie să 
fii un mare amator de nota zece. Cum zici că te chiamă? 

Mi-am pronunțat numele răspicat, cu un glas ascuţit 
din gîtlej, ca o altă provocare: 

— Enric Sântion. Enric Ştefan Sântion!... 

Am adăugat înadins, numele şi pronumele tatei, în- 
treg, ca să nu mai încapă nici o îndoială. 


141 


Numele odios între toate, al omului nărăvit şi hulit. 
Faimosul Ştefan Sântion, care după ce a scandalizat 
un oraş întreg cu viața-i netrebnică, a dispărut într-o 
bună zi fără urmă şi fără adresă, în lumea vastă, lăsînd 
fără sprijin o femeie bolnavă şi un copil compătimit 
îndelaolaltă, de cunoscuţi şi de necunoscuți. 

Mai ales această compătimire mă ofensa. N-aveam 
nevoie de ea. De-atunci încă, n-aveam nevoie de nimic 
şi de nimeni. 

Era o durere precoce şi crudă. Nu odată se întîmplase 
să simt în urma mea, pe stradă, trecătorii întorcînd capul 
şi clătinîndu-l cu milă. Odată, doi bătrîni, cu straie demo- 
date şi cu umbrele; pensionari desigur. Altădată, o 
doamnă necunoscută, cu un copil de mînă. De atîtea ori 
jupînul, care venea cu căruţa lui verde de franzele. 
Toți parcă s-au fost înțeles, să-mi pălmuiască obrazul 
cu înduioşarea lor. Căci întotdeauna, le ghiceam gîndul 
sau cuvintele rostite: „Sărmanul!... E copilul lui Ştefan 
Sântion. Al lui Sântion, cel de pomină, cu ticăloşiile şi 
bețivăniile lui 

Aş fi ridicat o piatră să le-o zvirl între ochi. M-aş fi 
oprit să le strig: „Căutaţi-vă de voi! Lăsaţi-mă pe 
mine... N-am nevoie de nici un fel de milă. Da! Sînt co- 
pilul lui Ştefan Sântion. Ei şi? Mă vedeți că nu arăt nici 
mai rupt, nici mai leneş, nici mai murdar, decît copiii 
voştri...” 

N-am strigat-o niciodată. O strigasem însă acum! Şi 
îndată încleştasem fălcile cu ciudă, fiindcă glasul subțiat 
fără voie, îmi trădase emoția. 

Aşteptam în picioare răspunsul dascălului: un verdict, 
verdictul! 

Bătrînul şi-a încălecat ochelarii pe nasul socratic şi 
m-a cercetat mai atent. În ochi îi luci altă lumină, bună 
şi tristă, cerîndu-şi iertare. Am înţeles-o îndată privirea 


142 


aceea, şi m-a încălzit gîndul că şi el îndată a ştiut că am 
înțeles-o. 

A fost între noi, ca un început de complicitate. 

— Bine, Enric Sântion! Enric Ştefan Săntion... Fiindcă 
pricep că nu eşti amator de nota zece, am să-ţi pun nu- 
mai nouă! E mai bine aşa? 

— Vă mulţumesc, domnule profesor. 

M-am aşezat cu obrazul luminos, destins, fericit. 
Cineva mă înţelesese. 

Numai camarazii din bănci priveau nedumeriţi, cînd 
la mine, cînd la catedră, torturîndu-şi priceperea lor 
bleagă să afle sensul ascuns al acestui dialog între un 
profesor care scade un punct din notă fără motiv, ca o 
supremă graţie, şi între elevul care mulţumeşte recunos- 
cător pentru această pidosnică ofrandă. 

Era într-adevăr un profesor ciudat, acest celebru Gri- 
gore Panţâru. O făptură bărboasă, cu fruntea accidentată 
de bulbi asimetrici, chel şi hirsut, scurt pe picioarele 
arcuite, desmăţat întotdeauna, cu straiele desperechiate 
şi cu buzunarele deformate ca două desage, atîrnînd 
doldora. Doldora de cărți, carnete, cutii de chibrituri, 
pachete de tutun, pipe, capete de creion reduse la ultima 
expresie ca sîmburii de măslină, bucăţi de cretă, fări- 
mituri de pîine şi inseparabila sticlă turtită de rom. 

Cîteodată, în timpul orei, răsturna acest bazar pe 
catedră, să încheie un inventar. Atunci începea să arunce 
prin unghere cutiile goale, fărimiturile de pîine, capetele 
inutilizabile de creion. Îşi lua seamă. 1 se părea că mai 
poate fi vreunul bun la ceva. Mormăia: 

— Alexandrescule, Donţule, ia caută-l şi adă-l 
înapoi!... 

Băieţii se înghesuiau, întrecîndu-se să smulgă unul 
altuia privilegiul de a prezenta plocon, fosila unui fost 
L. & C. Hardmuth No. 3. 


143 


Dar niciodată n-a cutezat nimeni să rîdă, deşi niciodată 
Grigore Panţâru n-a pedepsit pe nimeni. 

Mai tîrziu, am ştiut că şi în cancelaria liceului era 
tot aşa de iubit, admirat şi temut, cu toate că viaţa-i 
destrăbălată, constituia o permanentă jignire pentru dem- 
nitatea corpului didactic. 

Am aflat că-şi petrecea noaptea prin cîrciumi, în 
tovărăşii ticăloase. Am aflat că fusese prieten cu tata. 
Atât ar fi ajuns, ca să-l claseze printre oamenii cei mai 
căzuți. 

Dar era tobă de carte, atotştiutor pe toate tărîmurile, 
salutat pînă la pămînt de inspectori, căutat ca un fenomen 
de Excelenţele în treacăt, foşti pe vremuri colegi de stu- 
dii în Universitate sau la Sorbona. Îi tutuia; îi numea cu 
poreclele de-atunci, cînd nu erau Excelenţe şi apelau la 
dînsul să-i ajute la teze, la examene şi la concursuri; le 
arunca în faţa adevăruri usturătoare. Îşi îngăduia totul, 
chiar şi luxul acesta de a împroşca adevăruri îndeobşte 
ignorate cu fățărnicie, printr-un laş şi tacit consimțămînt 
general. O făcea fără să clipească din ochi, brutal şi cu o 
zeflemistă compătimire, fiindcă mintea-i sclipitoare şi 
fină, erudiția vastă, spiritul viu, depăşeau strictul capital 
profesional al colegilor croiţi pe aceiaşi măsură mijlocie, 
ca manechinele bazarelor populare de haine gata, cu 
preţ redus şi plata în rate. 

Se spunea că, după o noapte întreagă petrecută în 
taverne de mahala cu salahori şi birjari, sau la unicul 
varieteu al garnizoanei, cu ofițeri deochiați şi cu femei 
urlînd răguşit cîntecele deşănţate ale vremii; după o 
asemenea noapte cum erau şapte într-o săptămînă, se 
spunea că, ajuns acasă, în zori, dezbrăcat de surtuc, cu 
bretelele spînzurînd ca o pereche de hăţuri, cu un ciob de 
cretă scos din buzunar, dintre ghemotoace de scamă, 
pipe, cărți şi cîrmojuri de pîine, se spunea că-şi limpezea 


144 


drojdia vinului din cap rezolvînd pe tabela bătută în 
perete, înalte probleme de trigonometrie, de algebră şi 
mecanică, accesibile doar cîtorva duzini de matematicieni 
din Europa. 

Un elev din cursul superior adusese la şcoală şi făcuse 
să circule din mînă în mînă o revistă ermetică de speciali- 
tate în limba franceză, unde numele lui era citat alături 
de al lui Poincaré. De veste prinsese şi un profesor mai 
tînăr, care a dat buzna în cancelarie, fluturînd agitat 
publicaţia şi proclamînd evenimentul ca o dată epocală 
în istoria liceului, a tîrgului, a Moldovei, a ţării. Rivalul 
lui Poincaré era cu harțag, mahmur şi posac. Strîngînd 
din umeri, a zvîrlit tipăritura afară, în stradă, pe fereastra 
deschisă. Apoi, burzuluit, mormăind după năravul său 
păroase şi neinteligibile sudălmi, a început să înşire pe 
masă conținutul buzunarelor, ca sa-şi aleagă pipa din 
acea zi, printre alte două sau trei. 

În eteroclitele relicve de muzeu ambulant răsturnate 
vraişte deasupra catalogului, ochii indiscreţi ai colegilor 
de cancelarie, au surprins şi cîteva fotografii de femei 
goale, dintre cele care se colportează clandestin, la col- 
turi de stradă, în Sodoma şi Gomora marilor capitale. 

Acesta era profesorul nostru cel mai iubit, mai temut, 
mai admirat — prietenul tatei! Fostul tovarăş al lui, de 
desmăţ şi orgii. 

Atunci încă nu ştiam. Am aflat mai tîrziu, ca să-l înde- 
părtez de la inimă şi pe dînsul, în acelaşi oprobriu cu 
memoria tatei. Atunci, ştiam numai că e un profesor 
ciudat, care nu iubeşte premianții întîi. 

Îi împărţise în două categorii, ca două specii vrednice 
de studiat şi de etichetat în galeria de monştri. 

Tipul A: premiantul întîi cu cap de hidrocefal, cu 
ochii coagulaţi de buchireala nopților nedormite, cu coa- 


145 


tele roase şi cu petec în fundul pantalonilor. Chircit, 
anemic, timid, urât şi virgin, e gata să recite şi prin somn, 
pe nerăsuflate, orice regulă, orice formulă, orice axiomă, 
orice pasagiu din Tacit, Herodot, Sueton, Racine, Mom- 
msen, Kant, Neculce; orice înşirare de date, orice bă- 
tălie, orice cifră de populaţie a oricărei capitale: para- 
laxa unei stele de a unsprezecea mărime din constelația 
Oficus şi temperatura de fierbere a Dimetilului 2,3 
butan, frecvenţa undelor calorifice şi aplicarea curenților 
termo- ionici. De obicei, pentru încununarea carierei, 
sfirşeşte grefier la tribunal, arhivar la primărie, copist 
supranu- merar la prefectură. 

Tipul B: premiantul întîi cu straiele întotdeauna pe- 
riate şi călcate, cu părul tuns corect, spălat, săpunit, cu 
unghiile retezate, isteț nevoie mare, prinzînd mai mult 
cu urechea decît cu cugetul, scriind citet, răspunzînd 
volubil, culegînd notele cu grație, fără aparentă sforţare, 
lepădîndu-se de amici compromiţători, cultivînd servil 
bunăvoința dascălilor, minţind dacă apare ocazia, trădînd 
dacă e nevoie — premiantul întîi fotografiat în albumu- 
rile de familie, cu vrafurile de cărți subsuoară şi cu cu- 
nuna de stejar aşezată în evidență pe mesuţa de mesteacăn. 
De obicei, pentru încununarea carierei, sfirşeşte ministru 
care nu înfăptuieşte nimic; profesor universitar care 
tipăreşte broşurele de-o spălăcită valoare, cu bibliogra- 
fia mai voluminoasă ca textul, ignorate de autenticii 
specialişti; diplomat care se mulţumeşte să recolteze de- 
corații cu şi fără marele cordon; conferențiar cu sălile 
goale; medic fără pacienţi sau avocat fără procese, stră- 
mutîndu-se cu specialitate cu tot în jungla politică, unde 
tocmai se cer şi sînt puse la preţ competinţele pregătite 
din auzite şi vorbitoriile pe negîndite. 

Clasificare poate arbitrară. Dispreţ, desigur exagerat. 


146 


Dar intenția de la prima noastră întîlnire de a mă 
categorisi printre premianții întîi predestinați, tipul B, 
mi-ar fi rămas cea mai atroce jignire din viaţă, fără lu- 
cirea bună din ochi, de mai apoi, retractînd şi cerîndu-şi 
iertare. 

Căci nu aceasta... eram! Nu aceasta voiam să fiu. 

Întîiul, fără îndoială. Dar întiiul după măsurătoarea 
mea. Nu în întrecere cu alţii. Întrecîndu-mă pe mine! 
În fiecare zi, depăşind etapa de ieri, biruindu-mi o şovă- 
ială, galvanizîndu-mi o slăbiciune, cucerind o victorie 
față de mine însumi: o cursă cu mine însumi, feciorul lui 
Ştefan Sântion, cel plecat în lume fiindcă n-a ştiut să fie 
altceva decît rob slăbiciunilor, rob poftelor, rob şovăie- 
lilor, rob vieții. 

EI, cel din urmă dintre oameni. 

Eu? 

Eu, şi aşa mă simțeam printre cei dintii, încă din 
vîrsta cînd un omuleţ în bancă, îmi dominam camarazii, 
alți omuleți. Nu-i dominam, nu voiam să-i domin prin 
vreun farmec, flatîndu-le micile lor vanităţi, cîştigîn- 
du-i prin acea căldură animală a simpatiei, pe care o 
emană orice secătură amabilă. Şi tata fusese simpatic! 
Toţi cîți l-au cunoscut, cîți pomeneau despre el, îl con- 
damnau, dar cădeau de acord, recunoscînd că a fost om 
extrem de simpatic şi că nu-i rezista nimeni. Aceasta 
nu voiam să fiu. Învăţam să-mi domin camarazii, să mă 
încrustez în considerația profesorilor, să-mi spintec 
drum vieţii, cu o inflexibilă luciditate, cu o aproape mons- 
truoasă cunoaştere şi stăpînire de mine. 

De aci, da, de atunci, a început pierzama. 

De la lupta din mine, cu mine, cu celălalt eu, feciorul 
lui Ştefan Sântion, carne din carnea lui Ştefan Sântion. 

Pe acela trebuia să-l răpun. Pe acela l-am răpus. 


147 


Astăzi, după atiția ani, găsesc explicarea. Nu eram o 
excepție. Nu eram un monstru. Debutam în viață, prin- 
tr-o luptă care avea să-mi organizeze, să-mi justifice, 
să-mi orienteze, toată viața de mai tîrziu. Şi e rizibil, 
să o afli aceasta, lămurită simplu, comod, indiferent, 
rece; enunțată ca un diagnostic curent, al unei boli care 
te-a devorat. S-o afli după ce te-a devorat, cînd ciclul e 
irevocabil închis şi nu mai există nimic reparabil. 

Acum două săptămîni, în tren, cînd Simplonul stră- 
bătea peisagiul monoton al Iugoslaviei de douăzeci de 
ori cunoscut, ca să-mi alung plictiseala, am deschis un 
volum care aştepta de mult cu foile netăiate pe mesuţa 
cabinei. O carte de psihologie. De ce cumpărasem, ce 
mă îndemnase să cumpăr o carte de psihologie? Am citit 
primele foi distrat, în silă. Ce lacom le-am parcurs pe 
celelalte! De cîte ori am întors, să-mi întipăresc numele 
de pe copertă! Adler“. Un Adler, între atîția alţii. Şi cum 
am tresărit cînd am găsit, cînd m-am regăsit, cînd am 
descoperit cheia secretă a vieţii mele! Voința oricărui om 
este comandată de o nevoie centrală, care este aceea 
de a compensa o inferioritate a copilăriei. Exemplu: 
Byron e tare prin propria lui infirmitate, Dostoievski şi 
Flaubert, prin epilepsie, Napoleon prin adolescența lui 
nefericită, Disraeli prin origina ovreiască... 


- Psihologul şi medicul austriac Alfred Adler (1870—1937) este 
creatorul unei psihanalize pornind de la caracterul individului. Cu 
toată negația scriitorului („Cu cît mai Just, decît toate exagerările şi 
năzdrăvăniile freudiene!”), Adler e un succesor al şcolii lui Freud, 
nu însă pornind de la refulările erotice, ci, cum subliniază 
personajul, de la eşecurile şi tarele prime ale omului, de la 
că scriitorul însuşi avea o certă prețuire pentru această teză, căci 
face din ea, efectiv, „cheia secretă” a eroului romanului. 


148 


Cu cît mai just, decît toate exagerările şi năzdrăvăniile 
freudiene! Feciorul lui Ştefan Sântion este mai în mă- 
sură ca oricine altcineva, să priceapă de ce încă de pe 
băncile şcolii, unica ţintă i-a fost să răpună amintirea 
lui Ştefan Sântion, să şteargă din carnea lui stigmatul 
unei asemenea moşteniri odioase. A fost o luptă de-o 
viață. Şi a fost, fără îndoială, o victorie. 

Dar cîmpul victoriei a rămas gol, devastat. 

Un mort care s-a nimicit, nimicind alt mort. 


149 


CAPITOLUL II 


Nu vă plecaţi în afară 
Il est dangereux de se pencher en dehors 


Ieri, cînd am intrat în oraşul acesta al copilăriei 
mele, ca o fiară lovită, tîrîndu-se să moară şi să-şi lingă 
rănile de moarte în vizuina de naştere, aşteptam o tresă- 
rire de emoție, o chemare bună, de departe, din trecut. 

Poate veneam şi cu o nădejde. Nu mi-o mărturisisem, 
dar preexista în mine. O alinare. O împăcare. Atitea 
imponderabile sînt, care decid într-un ceas cînd totul 
părea sfîrşit, totul pierdut, şi deodată descoperi că mai 
există o căldură de viaţă! 

Se putea întîmpla să mă regăsesc. Ceva din văzduh, 
din sicriul suvenirilor;, un tei care m-a umbrit cîndva, 
o casă pe lîngă care treceam cu ghiozdanul subsuoară, 
casa noastră săracă şi bătrînă, o figură blîndă, un glas 
prietenos, un surîs, o vibraţie de clopot, toaca bisericii 
din ulița noastră — mai ştiu eu ce? — poate de orice 
m-aş fi acăţat, în crispația deznădăjduită a naufragiatului 
să-şi salveze viaţa de-un pai; de orice m-aş fi acăţat, să 
mă împingă îndărăt, la limanuri. 

În afunduri ascunse, mai adînc decît raţiunea mea 
aspră şi rece, poate nădejdea aceasta pirotind tăinuit, m-a 
îndemnat să vin aci şi nu în altă parte, fiindcă numai 


150 


aci şi nu în altă parte, mai era un sort de armistițiu cu 
viaţa. 

Oraşul copilăriei întîmpinîndu-te ca pe un prieten 
vechi! Primindu-te fără dojană, ca pe fiul rătăcit şi 
întors... 

N-a fost nimic! 

Un oraş străin. Cel mai străin oraş, cu cea mai lu- 
gubră indiferență, din cîte ani întîlnit de cînd cutreier 
oraşele lumii. 

Copilul acela a mai existat cînclva? 

A fost într-adevăr aievea, aşa cum îl ştiam, cu pre- 
matura lui gravitate bătînd cu paşi mărunți şi cuminţi, 
drumul la şcoală şi îndărăt, pe străzi pe care nu le-am 
recunoscut, pe lîngă case şi livezi pe care nu le mai ştiu, 
printre oameni care au dispărut de mult? 

La gară m-a întîmpinat un birjar bărbos, cu birja 
hodorogită, cu gloaba schiloadă. 

Am străbătut Uliţa mare, în zgâlțiiala icnită, sub 
arşița încropită, jucînd apa morților pe asfalt! 

Aceeaşi stradă. Nimic schimbat. 

Şi cu cît alta! 

Cum au scăzut casele, cum s-au chircit pomii, cum 
s-au împuţinat oamenii! Ce urît şi întristător oraş, 
mort înainte de a fi trăit; ruini devastate în care nu 
s-a petrecut nimic! N-aş îndemna pe nimeni să se în- 
toarcă vreodată, în oraşul de unde a pornit să înfrunte 
pieptiş viața. 

Drumul să-i fie întotdeauna înainte. Nu are de ce 
privi înapoi. 

De ce mi-am închipuit absurd, că țintirimul acesta 
putea, tocmai el, să-mi mai dea un strop de băutură 
întăritoare? 

Morţii chiamă morții: moartea chiamă moartea. 


151 


Chiar tare, cînd mă ştiam tare, cînd mă credeam 
tare, acum şapte sau opt ani, încă ar fi fost destul să 
mă aducă vînturile pe aci, ca totul să-mi pară deodată 
gol şi zadarnic, anticamera neantului. 

Se afla culcat de-a curmezişul străzii un cîine 
flocos. Cu greu s-a descleiat de pe asfalt, să facă un pas 
şi să se culce alături. 

— Aista-i cîinele lui Conu Chirică!... s-a simțit dator 
să mă lămurească birjarul. Aşa doarme el! Îl chiamă 
Coltuc!... 

Cine poate să fie acest conu Chirică? Atiţia s-au 
născut, au trăit, au murit, în oraşul acesta, unde totuşi 
nu s-a petrecut niciodată nimic”! Atîtea ambiţii. Atîtea 
celebrități de buzunar în micul lor univers! Aici a de- 
venit un personagiu acel Conu Chirică, fiindcă are un 
cîine care doarme în mijlocul Uliţei mari. Sau poate am 
greşit: cîinele Coltuc e un personagiu cu drept pri- 
vilegiat să doarmă în mijlocul Uliţei mari, fiindcă e 
dulăul lui conu Chirică. 

Dar dincolo, în lumea de unde veneam, de unde re- 
veneam, orînduielile au fost vreodată altele? 

Pe-o măsură mai mare, doar. Pe o deşertăciune mai 
mare, doar. Atât şi nimic mai mult. 

Am oprit la capătul uliței principale. M-am dat jos şi 


- Formula aduce aminte de romanul lui Sadoveanu, Locul unde nu 
s-a întîmplat nimic. Acesta a apărut un an după Plecat fără adresă, 
deci în 1933. Oraşul unde „nu s-a înttmplat nimic” este, după toate 
datele romanului — Fălticenii. Cadrul descris de Cezar Petrescu, în 
special cu strada care urcă de la gară spre oraş, aparține tot 
Fălticenilor, al căror decor dă şi reperele de bază pentru Tîrgul 
Călimanului din Oraş patriarhal, Greta Garbo, 1907. Aşadar şi 
acțiunea din Plecat fără adresă se articulează în aceeaşi geografie 
— imaginativă, însă reconstituibilă cu destulă uşurinţă — unde se 
plasează o mare parte din întîmplările prozei lui Cezar Petrescu. 


152 


am pornit singur, cu valiza în mînă. 

Parcă pe aci? Sau parcă dincoace... Am regăsit strada. 
Uliţa copilăriei. Dar strîngerea de inimă, emoția? De ce 
n-a tresărit nimic? De ce n-a mers înainte o umbră, 
păşind cuminte şi mărunt, cu micul ghiozdan subsuoară, 
cu seriozitatea-i precoce şi înduioşătoare? S-o ajung 
tiptil pe la spate. Să-i prind braţul. 

Să-i spun: 

— „Lasă acestea! Pentru numele Domnului, lasă 
acestea!... Hai şi te joacă! Copilăria nu merită altceva. 
Viaţa nu merită altceva!” 

De ce n-am întîlnit umbra? 

Nimic. 

Stradă pustie, livezi pustii, case pustii. Totul străin şi 
atît de bătrîn, atît de bătrîn! 


lar ca totul să fie deplin, să nu-mi mai lase nici o 
putinţă de răzgeîndire, de scăpare, o singură casă n-am 
mai găsit-o. 

Casa noastră. Casa mamei. 

În locul ei, alta. Dreptunghiulară şi slută, cu pretenții 
de clădire rafinat urbană, în ciubuce înflorite, cu 
marchiză meschină la uşa din stradă, ca un cozoroc prea 
mic la un cap prea mare, cu inițiale şi anul reliefat în 
ghips. 

Citesc anul şi nu-mi vine să cred. Aşadar douăzeci 
de ani? Sînt douăzeci de ani de cînd s-a înălțat casa 
aceasta, doi ani după moartea mamei. Ce simplu soco- 
tesc cu zecile de ani, eu care spuneam că la treizeci un 
om e sfîrşit, un stîrv în drumul spre cimitir! 

M-a privit un străin, duşmănos. Şi o femeie văpsită 
hidos, de după perdea. 

Acolo era nucul nostru cu banca şi masa de lemn, 
unde întîrziam pînă ce mama striga din uşă: — „Haide, 


153 


Enric! Intră în casă. E tîrziu. Ai să-ți strici ochii, nu mai 
citi...” 

E acum un hangar; magazie de lemne. Iar în locul 
grădiniței noastre cu flori simple, de mănăstire, ce stra- 
turi dezgustătoare, cu plante de prost gust, ca nişte 
mahalagioaice ale florilor! 

Am trecut mai departe. 

Poate dacă regăseam casa, aşa cum a fost, scundă 
sub streşina de şindrilă neagră, cu nucul de atunci, cu 
florile simple de atunci, aş fi trecut peste orice mîndrie. 
Străin m-aş fi adresat unui străin, să-i cer ospitalitatea 
de-o noapte. Şi poate, cine ştie? a doua zi, s-o cumpăr, 
s-o răscumpăr, să-mi regăsesc vizuinea aici, eu cel întors 
din călătoria cea mare, eu cel plecat fără adresă, de 
mult, să cuceresc toate îndestulările lumii; atît de demult 
plecat, încît şi anii se numără de atunci cu decadele. 

Dar aşa? O casă străină şi respingătoare! Totul străin, 
ostil, mai mort decît o ruină, iremediabil pierdut. 

Am trecut mai departe. 


Am căutat casa cea mai bătrînă şi mai săracă. 

Uşor mi-a fost să născocesc un basm. Scriu o carte. 
Caut linişte. O lună, poate două. Plătesc cît alţii pe-un an. 

O bătrînică de-o ignoranță înduioşătoare, cerîndu-şi 
iertare că-i atît de calică şi casa că-i atît de veche, mai 
veche ca ea, mai veche ca toţi oamenii din acest oraş! 

Şi ce-are să spună miine dimineaţă, poimîine dimi- 
neață, peste două zile, peste trei ori o săptămînă cel 
mult, în zori, cînd are să descopere în patul cu aşternutul 
curat, scos din sipetul zestrei de-acum cincizeci de ani; 
ce-are să spună, cînd are să descopere un stîrv lungit, cu 
rotocoala de sînge la tîmplă? 

E singurul gînd care mă întristează. 

Mustrarea ei. 


154 


De ce tocmai la ea, cea mai bătrînă şi singură din 
acest oraş? Mai erau atîtea case unde se poate muri! 

Dar am ales casa aceasta, fiindcă mi-a amintit-o pe-a 
noastră. 

Mă întreb: din ce afund turbure şi necunoscut s-a 
deşteptat înverşunarea aceasta, să regăsesc măcar iluzia 
casei de unde am pornit doar de bună voie, unde n-am 
mai voit să mă întorc niciodată; a casei pe care am 
înstrăinat-o înadins, de departe, pe nevăzute, numai ca 
să rup orice legătură, oricare? 

Pentru ce tocmai acum, privesc îndărăt, numai în- 
dărăt, eu, cel plecat în vasta lume, în călătoria cea mare, 
plecat fără adresă, să evadez din acest oraş şi să evadez 
din mine, să mă eliberez? 

Nu sînt tot eu acela? 

Nu mai supravieţuieşte nimic din acela? 

Atunci, în anii de atunci cîți se numără cu zecile; 
în ziua plecării, îmi făcusem un jurămînt pe care nu 
l-am călcat niciodată. 

Cu hotărîrea bravă a vîrstei, mi-am ales linia de 
conduită a vieții după inscripția de la fereastra va- 
gonului cu care plecam, repetată înadins în toate limbile, 
ca să se înfigă în toate minţile: 

E primejdios a se pleca în afara. 

Il est dangereux de se pencher en dehors. 
Nicht hinanslehnen. 

E pericoloso sporgersi. 

Opasno je van se nagnuti. 


155 


CAPITOLUL III 


Plecat la drum, odată cu veacul 


„E primejdios a se pleca în afară!” 

E primejdios a privi îndărăt! 

Cu învățămîntul acesta, cu hotărîrea aceasta, am 
plecat cînd începea veacul, în una mie nouă sute. 

Să nu mă aplec în afară, ca să nu-mi sfarme fruntea 
obstacolele presărate perfid, deoparte şi de altă a dru- 
mului. Drept înainte! numai drumul meu. 

Să nu privesc îndărăt, ca să nu mă prefacă blestemul 
în stană de sare. Ca să nu rămîn împietrit, cu fața 
întoarsă spre vieţile moarte! cicluri încheiate. N-aveam 
de ce privi îndărăt. Numai înainte — odată cu veacul. 

Pe atunci, planeta era mai mică şi noi mai fericiți. 

Nici un avertisment nu îndreptățea presimţirea ne- 
astîmpărului deznădăjduit, care avea să ne zvirle la 
răscruce de timpuri şi de lumi. 

Vremuri cuminţi, optimiste, de prosperitate şi de apo- 
teoze, de expoziții universale şi de inofensive teorii so- 
ciale, de romane anticipînd exaltat şi naiv noua religie 
a ştiinţei, victoria maşinii: omul cel nou, în idolatria lui 
nouă. Nu ameninţa nici un defetism al civilizaţiei, ză- 
mislită după chipul şi asemănarea şi poftele noastre 
— sub semnul nesaţiului. Nu apăruse nici un trădător. 


156 


Furtunile se dezlănțuiau într-un pahar cu apă. Alarmele 
sunau de-o copilăroasă exagerare, pentru proporțiile atît 
de modeste ale universului nostru de-atunci. 

Îmi amintesc cu oarecare duioşie. Atîta naivitate! 
Atîta optimism! Exploratorii mai descopereau încă ți- 
nuturi necunoscute. Se arunca în discuţii, ca o năzuință 
himerică, probabilitatea că vreun excentric vreodată, va 
izbuti să facă aievea înconjurul pămîntului în 80 zile, 
ca eroul unui roman de Jules Verne. Absurdele şi ridi- 
colele biciclete, reprezintau un rafinament al progresului 
tehnic. Se numărau cîteva automobile în ţară. Se povestea 
cu însuflețire despre ultimele transatlantice, care parcurg 
oceanul în cincisprezece zile. Într-o piesă de teatru, un 
autor îndrăznise să introducă pe scenă un telefon. Ino- 
vația a dat loc la dezbateri aprinse. Au fost unii pentru, 
şi alții contra. Cînd recapitulez suvenirul acestor ino- 
cente vremuri, îmi par mai îndepărtate de noi, după 
treizeci de ani, ca de epoca lui Anaxagoras, care era 
să-şi piardă capul fără intervenţia lui Pericles, fiindcă 
în plină splendoare a civilizaţiei ateniene, cutezase să 
afirme că soarele era ceva mai mare decît Peloponezul. 

Şi totuşi, poate că acela era paradisul pierdut. 

Desigur, acela a fost paradisul a doua oară pierdut! 

Blîndeţea vieții nu prevestea nimic din ciclul pe care 
noi îl pregăteam. Pe care l-am deslănțuit singuri, ca 
ucenicul vrăjitor uitînd formula magică pentru a cuminţi 
din nou elementele. Ciclonul ne-a depăşit, ne tîrîie pe 
fiecare, fir de pulbere în coloană de pulbere, ca să ne 
lepede, nimeni nu ştie unde, nimeni nu ştie cum, nimeni 
nu ştie cînd — şi mai ales nimeni nu ştie de ce. 

Aşadar, am plecat la drum odată cu veacul. 

Un copil aproape; abia trecut de pragul adolescenţei. 

N-a fost o hotărîre năzărită într-o noapte. N-a fost 
cutezanţa de-un ceas, pîndită de remuşcarea şi de re- 


157 


gretul şi de capitularea de-a doua zi. N-am fost fiul 
risipitor, plecat după poftele lumii, ca să mă hrănesc 
cu roşcovele porcilor, să mă întorc ostenit, rupt şi flă- 
mînd; aşteptînd ca un drept biblic înjunghierea viţelului 
celui mai gras. 

A fost o hotărîre premeditată îndelung, pregătită pe 
îndelete; un sfîrşit şi un început; o cauză şi un efect; 
a fost viaţa care se cerea trăită, care nu putea fi altfel 
trăită. Feciorul lui Ştefan Sântion avea drept la aceasta: 
avea datoria aceasta. 

Chiar acum, cînd simt gustul coclit în gură, cenuşa 
răcită, sîngele putred şi mort — chiar acum, cînd ştiu 
unde m-a zvîrlit hotărîrea de-atunci — încă nu-mi pot 
găsi nici o vină. Sau una prea mică. Dacă ar fi să reîn- 
cep în acelaşi ceas, în aceleaşi împrejurări; dacă printr-o 
magie s-ar răsuci firul vremii îndărăt, ca să pot purcede 
din nou la drum, nu ştiu dacă aş putea alege altul, în alt 
întortochiat labirint. 

Căci destinul nu e în afară de noi. E în noi. Toate 
drumurile nu sînt în afară de noi. Sînt în noi. 

Am plecat smulgînd toate rădăcinile vegetative, să 
mă rup de tîrgul natal, de amintirea tatei, de patul 
grijuliu pregătit în fiecare seară de mama, de casa bă- 
trînească, de amintiri bune şi rele, de prejudecăţi, de 
conspirația legăturilor parazitare; m-am rupt de toate, 
fiindcă eliberîndu-mă de ele, mă eliberam de mine. 

Poate ceasul acesta l-au trăit şi alții. Nu mă socot de 
fel o excepție. Numai că alții uită. Numai că alții, dau 
mai tîrziu totul pe socoteala întîmplării. 

„S-a întîmplat... Dacă.” 

E refrenul auzit de o sută de ori într-o zi. E scuza şi 
consolarea noastră. 

Dar nimic nu se întîmplă la întîmplare. Şi nu există 
nici un „daca” în afară de noi, în afară de logica imu- 


158 


abilă a vieții. Totul e scris, nu într-o carte a destinelor 
catagrafiate de zei, în Olimp, cum puteau să creadă 
contemporanii lui Anaxagoras; ci în fatala angrenare a 
cauzelor şi a efectelor, slobozite de la un fapt în apa- 
renţă divers — actul inițial. 

E greu de reconstituit? 

E greu, numai fiindcă memoria ne trădează; fiindcă 
reține nimicurile şi leapădă ca un lest netrebnic, toc- 
mai ceea ce a fost decisiv într-un ceas al vieţii. Uităm 
acest ceas decisiv. Poate nici n-am luat seama la el, ca să 
măsurăm cum ne-am jucat singuri destinul. Cînd totul 
sfirşeşte bine, ne atribuim nouă virtutea de a fi 
descoperit drumul binelui. Cînd totul sfîrşeşte într-o ca- 
tastrofă, ne dăm în lături şi aruncăm toată răspunderea 
pe fatalitatea exterioară: „S-a întîmplat!... Dacă... 
Dacă... 

Laşitatea aceasta n-o vreau. 

Am privit viaţa în față. 

Privesc moartea în faţă. 

E singurul meu orgoliu supraviețuind într-acest ceas. 

Pentru a mă lămuri pe mine, pentru a mă judeca pe 
mine, pentru a mă condamna pe mine — am deschis 
caietele acestea cu scoarțele lor albe şi negre, să le în- 
credinţez ceea ce nimeni nu ştie, ceea ce am tăinuit tu- 
turora. Mă povestesc mie însumi. Aceasta are să-mi dea 
tărie pînă la sfîrşit, să nu-mi tremure mîna cînd voi 
apăsa trăgaciul şi voi executa verdictul. Ca mai bine să 
mi se înfigă în conştiinţă evidenţa că altfel nu poate fi, 
că alt desnodămînt logic şi just, nu există. 

Pe urmă am să ard foile. Cui altcuiva, la ce altceva, 
ar folosi? 

Unii îşi scriu memoriile. Ce sete deşartă să te su- 
praviețuieşti! Ar avea vanitatea aceasta o singură jus- 


159 


tificare: atunci cînd într-adevăr experienţa ta ar putea 
sluji altora. Plăteşti tu, dar cruţi pe alții. 

Viaţa fiecăruia e însă un drum singuratec, într-o în- 
spăimîntătoare solitudine — acea din mijlocul mulțimilor. 
E experienţa ta, numai a ta. Drama ta, numai a ta. lar 
nimeni, nu învaţă nimic de la nimeni. Adesea nu învaţă 
ceva, nici pe propria lui socoteală. 

Deci le voi da foc acestor caiete cu scoarţele lor, albe 
şi negre. Să rămînă un pumn de scrum, cum pumn de 
scrum se spulberă în vînturi orice viață. 

O clipă, numai o clipă, m-a ispitit gîndul să le las 
lui Ion. Aşa zisului meu prieten: Ion. 

Cînd va sosi mîine, poimiine, peste două zile, o săp- 
tămînă; cînd va sosi aci, după ce va rînji cu toată sa- 
tisfacția sa de ratat la descoperirea că şi alții şi-au trăit 
viața deşert, să-i rămînă lui acest dar de dincolo de 
moarte. 

De atîta vreme îl simt pîndindu-mă ca un spion, aş- 
teptîndu-mi o şovăială, torturîndu-se să-mi afle o arti- 
culaţie şubredă în armură! Ar însemna caietele acestea 
pentru dînsul, bucuria cea mai desăvârşită din viaţă. Îmi 
pare că-i şi văd rînjetul, că-i şi aud gemătul de uşurare. 
Dar el e ceva încă mai rău decît un prieten care te 
aşteaptă să cazi, ca să-ţi privească zvîrcolirea ca o justă 
expiație a tuturor îndestulărilor, lui interzise. E ceva încă 
mai rău. 

E scribul mistuit de vanitatea unei vieţi întregi, să scrie 
o carte, să plăsmuiască o existenţă verosimilă, să concu- 
reze starea civilă. Un demiurg — el, rîma! 

Şi ar fi o revanşă sinistră. 

Să mă mai ucidă încăodată. Să asasineze un mort. Să-mi 
toace confruntarea aceasta cu mine însumi, în bucăți 
mărunte, s-o gătească cu sosul literaturii lui zemoase, 


160 


să-i presare mirodenii stilistice şi s-o servească lecto- 
rului plat du jour, în lista lui de bucate. 

Aceasta, mai ales aceasta, n-o vreau. 

E răfuiala mea cu viața; numai a mea. Dreptul meu. 

De aceea l-am mințit cu premeditare, chemîndu-l, în 
scrisoarea pe care o țin gata, de-aseară, cu plicul 
lipit aşteptînd să i-o trimit în ziua din urmă. L-am 
mințit, ascunzîndu-i adevărul întreg. 

I-am spus în scrisoarea gata lipită de-aseară, că ora- 
şul acesta rni-e cu desăvîrşire străin. N-a ştiut niciodată 
de unde veneam. Un vag tîrguşor din Moldova, cu nu- 
mele mereu schimbat în rarele noastre confidențe reci- 
proce din adolescentă, eschivînd răspunsul precis cu 
stratageme glumeţe. Cînd că nu importă de unde venim, 
ci unde mergem. Cînd că m-am născut dintr-un neam 
de nomazi. Poate fiindcă aşa îmi dicta firea-mi secretă, 
avară cu destăinuirile intime. Poate mai ales ca să nu 
dea cumva de urmele tatei, de memoria odioasă a tatei, 
stigmatul meu şi spectrul obsesiilor mele de-atunci. N-a 
ştiut-o în anii adolescenţei, cînd tot ne mai apropia ceva. 
La ce i-ar fi folosit s-o ştie acum? I-am scris deci numai 
atît, cît să-i aţiţe curiozitatea de prieten pîndindu-ți cu 
ură drumurile primejdioase şi lui inaccesibile; atît cît 
să-i seducă fantezia de literator ratat: „Ce dar perfid! 
Cînd ai muşcat, mai vrei şi mai vrei... lar de sub 
fiecare fruct mustos, scoate limbă ascuţită şi dinții 
înveninaţi, un pui de năpîrcă încolăcit...” Parcă aşa 
i-am scris. În orice caz, cam aşa. 

Pentru dînsul ajunge. 

E destul atît, ca să sosească aci cu primul tren. Avid, 
să mă vadă în sfîrşit întins fără glas şi fără viaţă: în 
sfîrşit el să vorbească şi eu să tac; în sfîrşit el să mă 
privească cu milă şi eu să-i suport mila băloasă — o 
altfel de ură mai odioasă ca ura loială şi tare, 


161 


Atât îi ajunge! 

Am fost încă mai precaut. l-am lăsat o consolare. 
Morţii sînt generoşi. l-am lăsat consolarea că deznodă- 
mîntul de-acum, deznodămîntul vieţii trăită cu o însetare 
cum puțini vor fi trăit-o; i-am lăsat amăgirea că-şi poate 
găsi interpretare într-o născocire a lui. Interpretare şi, 
dacă vrea — originea. l-am lăsat amăgirea că el, cu 
fantezia lui puţină, stearpă, meschină, cu bagajul acesta 
nevoiaş, că el a putut imagina o întîmplare aproape 
identică. O viaţă alături de a mea, în care a văzut numai 
un subiect de roman, bine înţeles condamnat să nu fie 
scris niciodată. E în stare s-o creadă! Sînt sigur că o 
crede. Călătoria cea mare! Plecat fără adresă! Evadarea 
din urbea ta, din plasele care te capturaseră, evadarea 
din tine; călătoria spre vastele orizonturi, aventura cea 
mare după care tînjesc toate destinele mediocre... „Ple- 
cat fără adresă!” — scrie factorul pe plicurile adunîn- 
du-se vraf. Nimeni nu ştie unde ai ajuns, nimeni nu ştie 
cine eşti acum, ce eşti acum. În vremea aceasta, tu cel 
plecat fără adresă, străbaţi orizonturile, escaladezi piscu- 
rile, respiri aerul proaspăt al marilor înălțimi, te îndes- 
tulezi din toate îndestulările lumii. Pe urmă sfîrşitul? 
Sfîrşitul rămînea de aflat, de descoperit, de trăit. 

Aceasta, cam aceasta era întîmplarea. 

Jar el, atunci, în jalnica lui mărginire, a văzut îndată „un 
subiect”. Un subiect de roman. Plăsmuire de literator. 

Era altceva decît născocire. Era viaţa închipuită de 
mine, plănuită de mine, îndreptarul meu; cursa mea în 
întrecere cu viaţa; viața aşa cum mi-o hotărîm s-o tră- 
iesc. Cum şi începusem s-o trăiesc; cum o şi trăisem 
în primul ei capitol, atunci cînd ne-am cunoscut şi am 
legat prietenia noastră inegală, din anii adolescenţei. 

Îmi amintesc limpede. Eram proaspăt sosit în Capitală. 
Schimbasem şcoala de-aci pe alta de-acolo, de teamă să 


162 


nu mă împotmolească moleşeala muribundă a urbei aces- 
teia, natală. Plecasem să scap de memoria tatei, de jalea 
resignată a mamei, îmi smulsesem rădăcinile, rupsesem 
punţile îndărăt — eram în drum, în călătoria cea mare, 
în aventura cea minunată. Eu eram plecatul fără adresă, 
după tata. 

Pot spune: împotriva lui! 

El plecase pe drumul său, să-l ducă unde l-a dus. 

Eu plecasem pe drumul meu, să mă aducă unde 
m-a adus. 

Atunci s-a legat amiciţia noastră. Nu ştiu de ce. Nu 
ştiu cum. Nu ştiu ce ne-a putut apropia pe amindoi. 
Poate eterna lege a contrastelor. Poate ceva încă mai 
inferior, întrucît mă priveşte. Ai nevoie întotdeauna de 
un spectator, de un auditor. lar spectatorul, auditorul 
predestinat, apare singur, fără să-l cauţi, ca în automatele 
legi ale naturii care nu suportă vidul, cerşindu-ți grația 
să te laşi ascultat şi privit, admirat şi pismuit. Aşa a 
rămas mai bine de treizeci de ani, prietenul meu Ion. 
Aşa a fost prietenia noastră. 

La început, s-a înfipt ca vîscul să sugă sucul vieții 
de la viața mea. Poate fără să ştie, fără să-şi dea seama, 
împins de instinctu-i de parazit. Pe urmă, cînd drumurile 
mele au fost prea înalte şi repezi, abrupte, s-a tupilat 
în umbră, spion, să mă urmărească tenace, cu toată ura 
şi invidia neputinței. Credea că n-o ştiu. Că n-o văd. 
La ce bun, să-i fi răpit această amăgire? 

El era spectatorul vieții. 

Iar eu eram pentru el viaţa, paroxismul vieții. 

De atunci, încă de atunci, cînd credea că-mi împărtă- 
şeşte o plăsmuire a lui, fără să observe că-mi repeta 
spusele mele; adevăratul plecat fără adresă eu eram, 
călătoria cea mare pentru mine era. Mă aflam în drum. 
Trecusem de cele dintîi răspinteni. Răsturnasem cele 


163 


dintii obstacole. Calea era deschisă înainte. Numai dez- 
nodămîntul, ah! deznodămîntul acesta, numai el germi- 
na ascuns în sîmburele viitorului. 

Plecasem odată cu veacul. Mergeam cot la cot cu 
veacul. 

Ce drum admirabil! Ce bun tovarăş veacul acesta, 
nou şi tînăr şi încrezător, ca mine! Cum ne înţelegeam 
amîndoi, cum ne îndemnam amîndoi, cum ne întreceam 
amîndoi! Cine-ar fi spus că aveam să ne poticnim amîndoi 
aci, pe buza abisului: că drumul ducea aci? 

Căci poate deznodămîntul acesta, socoteala aceasta 
ultimă şi verdictul, nu sînt numai pentru mine. Nu-mi 
aparțin numai mie. 

Sînt ale veacului. 

Să fi fost şi veacul plecat fără adresă? Fără destinaţie? 

Dar atunci e altă poveste. 

Şi nu pot accepta laşitatea să milogesc aiurea răs- 
punderi, să mă înşel pe mine însumi cu circumstanțe 
atenuante de împrumut; nu scriu o pledoarie, cum nu 
mi-a stat în gînd, să dresez un rechizitoriu. 

Povestesc. Mă povestesc. 

Acum pot să mă aplec în afară, cînd am ajuns lă 
stația Terminus; pot privi îndărăt. 

Nu mai am frică să nu mă prefacă blestemul în stană 
de sare. 

Ştiu prea bine în ce, numai în ce, se poate preface 
un cadavru. 


164 


CAPITOLUL IV 


Modern-Style 


— Trei sau patru bucăţi? 

— Două, domnişoară Liliana... 

— Lămilie sau rom? 

— ŞI una şi alta, domnişoara Liliana. 

Liliana Medoveanu depuse cu furculița minusculă de 
argint, în ceaşca mea de ceai, o rotiță de lămîie mai 
subțire şi mai transparentă ca foita de țigare. 

Picură rom, dintr-o sticlă bizară şi convulsionată. Cea 
mai nouă creație. Fund lat; rotundul cărăfii inegal di- 
latat ca un obraz în plină inflamație a unei măsele 
cariate; gît prelung şi încovoiat de lebădă. Iar cristalul 
montat cu ornamente de staniu, imitînd nuferii pe apă, 
spiralele de rochița rîndunelei şi cîrceii de viță. Toate; 
metal şi cristal, vopsite în culori opace de cel mai subtil 
rafinament — verde degradat în mauve, cafeniu în 
albastru, purpuriu în poleială coclită şi mată. 

Asemenea orori se mai găsesc şi acum, în camerele 
închiriate cu luna studenților nevoiaşi şi mobilate ieftin, 
cu vechiturile cumpărate la hale; epavele unei epoci 
perimate. 

Atunci îmi apăreau tot atîtea simbolice juvaere ale 
veacului nou-născut. Admiram serpentinele de cositor, 


165 


cum admiram mîna care turna, vinele albăstrii sub pie- 
lita de patriciană transparență. 

Admirînd, am prins de veste prea tîrziu că romul 
picura, picura... 

— O! ajunge, domnişoară Liliana! Exagerezi, dom- 
nişoara Liliana! 

— Te rog, nu-mi mai spune, domnişoară!... Sîntem 
acum destul de vechi prieteni, ca să-mi spui pe nume. 
Camaradereşte!... Ador aceasta... 

Invitaţia fusese rostită mai încet, aproape în şoaptă, 
ca să nu mai ajungă la urechile celorlalți. 

Am răspuns tot aşa, numai pentru noi: 

— De cînd aşteptam!... Aşadar, îmi dai voie? Uite ce 
repede mă execut: Liliana, Liliana, Liliana!... 

Liliana roşi, mulţumindu-mi complice. O mulțumire 
mută, din tremurul genelor! Aşeză sticla cu gît de le- 
bădă pe tablaua ovală de argint, vastă ca un velodrom. 
O aşeză, să nu observ că-i tremură mîinile. Iar privirea 
mi-o ocoli, lăsîndu-mă singur şi trecînd la celelalte 
grupuri. 

Într-adevăr, da, era o copilă cu ochii ciudat violeţi! 

El mi-a atras luarea-aminte; el, Ion. Şi îndată, din 
înecarea glasului, din uitătura lui miloagă — am înţeles. 

A fost destul atît, ca să-mi pară mai puţin banală, 
mai gingaşă, de un mai ispititor mister, decum o eva- 
luasem, o clasasem şi o etichetasem la prima noastră în- 
tîlnire. 

Liliana. O chema Liliana, cum se numeau eroinele 
cele mai diafane ale romanelor la modă pe-atunci; cum 
celelalte prietene ale ei, se numeau: Nora, Ada, Mab, 
Flora, Vivian. 

Mai există oare undeva? lar dacă mai există, ce va 
mai fi rămas oare din ochii atît de ciudat violeți? 


166 


La patruzeci şi opt, la patruzeci şi nouă de ani, ce mai 
poate supravieţui din cea mai spelbă copilă cu ochii cei 
mai ciudat violeţi, într-o femeie care e poate bunică? 

Ce mai supravieţuieşte? — nu din catifeaua dogort- 
toare a obrazului care s-a fost lipit alintîndu-se de obra- 
zul tău; nu din răcoroasa frăgezime a buzelor pe care 
le-ai strivit sub buzele tale, dacă ai cutezat să le săruți 
cumva. La această alterare te mai resemnezi. Un trup 
mai poate fi elastic încă, arcada sprincenelor, privirea 
învăluitoare, palpitarea nărilor, mai păstrează uneori 
ceva din suvenirul zveltei adolescente, chiar după treizeci 
de ani. E un pastel scuturat sub sticlă. De sub pulberea 
fină şi estompată, se mai animează uneori, reînviată, 
făptura ce-a fost. 

Dar ce mai supravieţuieşte oare din candoarea de-a- 
tunci, din frăgezimea aceia imaterială şi totuşi corupti- 
bilă, a tinereții de gînd, de elan, de reverii? 

Moartea aceasta înainte de moarte, e mult mai atroce 
şi inadmisibilă. Decrepitudinea nevăzută, uzura sufle- 
tului, capitularea. Substituirea unui suflet cu totul străin 
şi mizerabil, împuţinat de mocneala resemnărilor, în locul 
celuilalt, izgonit. Mă întreb, ce vor fi făcînd după treizeci 
de ani, fiinţele pe care le-am iubit acum treizeci de ani; 
care înfățişau atunci graţia, duioşia, rîsul zglobiu, căldura 
de viaţă, miracolul? Le văd în jilțul de la fereastră, 
împletind ciorapi pentru tombola societăților de caritate. 
Le văd aşteptînd în nopţi de insomnie, bărbatul care 
a întîrziat iarăşi la club, cu toate implorările din ajun. 
Lampa de pe mesuţa de noapte mereu aprinsă şi stinsă. 
Perna întoarsă pe fața mai răcorită. Ceasornicul a zecea 
oară consultat: Unu şi un sfert, unu jumătate... două... 
două-şi-un sfert... trei. „Numai de-ar fi într-adevăr la 
club! De nu s-ar fi dus iarăşi cine ştie unde, în cine 
ştie ce companie, cine ştie la cine!”... Patru... patru-ju- 


167 


mătate. Au început să treacă încărcate şi grele, căruțele 
zarzavagiilor spre piaţă... Cinci... cinci-jumătate... Pri- 
mul tramvai, paşii grăbiţi ai lucrătorilor de fabrică, 
tusetele răguşite de dimineaţă... 

Sau încă mai crud. Văd degetele acăţîndu-se, ghiare 
crispate, de umerii amantului care se leapădă de-o fe- 
meie prea trecută cu anii şi ostenitoare. Plînsul cu şi- 
roaie de lacrimi, spălînd fardul pe-un obraz stacojiu 
dedesubt. Şi replica feroce a acestui amant, sătul de 
amanta crampon, ca în nu ştiu ce piesă de teatru: „Er 
enfin adieu, tu ne vas pas m'empecher de commencer 
å vivre, sous pretexte que tu commences à mourir!” 

Sfîrşitul fecioarelor pe care le-am iubit acum treizeci 
de ani e acesta, ori celălalt, ori unul nu prea departe. 


O chema Liliana, cum se numeau eroinele romanelor 
la modă pe-atunci. 

Avea șaptesprezece ani. Citea poeții de avangardă ai 
timpului. Poeţii blestemaţi, stigmatizați şi denunțați 
oprobriului public de Max Nordau, în a lui Degenerare 
de curînd apărută şi circulînd din mînă în mînă, ca orice 
carte de efemer dar senzaţional scandal”. Citind şi reci- 
tind versuri de Laforgue şi Verlaine, Klingsor şi Morsas, 
Rollinat şi Renée Vivien, anticipa cu oarecare îndrăzneală 


© Lucrarea lui Nordau, sub titlul Entertung, apăruse în 1894. 
Polemica indicată de personaj se desfăşoară împotriva simboliştilor, 
care cuceriseră admiraţia anticipativă a Lilianei Medoveanu, în 
sensul că fata venea înaintea generaţiei de simbolişti români, mai 
întîi cu Ştefan Petică şi Iuliu Cezar Săvescu, apoi cu Minulescu şi 
grupa de la Revista celor''alţi (1908) şi Insula (1912) — înaintea 
Romanţelor pentru mai tîrziu (1908). 

În general, toată suita de nume ulterioare sînt mai ales din seria 
celor ce reprezentau, în diferitele ei accepţii, avangarda (însă mai 
ales cea simbolistă) în toate domeniile: literatură, muzică, pictură, 
dans etc. — deci modernismul. 


168 


admiraţiile autohtone, în Capitala noastră încă mai bal- 
canică decît astăzi, cu muscali şi cu grătare de mititei, 
cu tarafuri de lăutari şi cu bătăuşii electorali din gropile 
lui Ouatu, cu carnetul monden al lui Claymoor şi cu Voi 
sînteți urmaşii Romei? sau Pui de lei, declamate la 
festivalurile studenţeşti. 

Trăiesc după-amiaza aceea. 

Unde-a stat pitulată amintirea? O credeam scrumită 
pentru totdeauna, neantizată în cele patru vînturi. O 
purtam totuşi în mine, fără s-o ştiu. Şi adineaori, îndată 
ce-am scris numele Lilianei, s-a deschis magic, ca tran- 
dafirul înflorit în mîna fachirului, involt, parfumat şi 
aievea, acolo unde o clipă înainte era nimicul. Atît a fost 
destul! Să-i scriu numele, Numele a dezlegat vraja. Ca 
s-o învie cu ochii ei ciudat violeți, cu atmosfera 
de-atunci, cu anii de-atunci, cu eu cel de-atunci. 


Era o după-amiază de toamnă, în salonul Medovenilor, 
cu mobile proaspăt aduse de la Paris, avangarda Modern- 
Stylului, ca şi albumele de la Expoziţia Universală, ca şi 
serviciul de ceai, stampele japoneze de pe pereţi, desenele 
în creion colorat ale lui Boldini şi La Gandara, cupele Lali- 
que şi Gallé, ramele cu colţuri curbe, oglinzile cu flori 
pictate— lotuşi şi crini. Din această patrie pariziană a mobi- 
lelor, Liliana Medoveanu, dar mai ales părintele său, 
celebrul Jack Medoveanu, importaseră şi subiectul discu- 
țiilor noastre de-o arzătoare actualitate. Sar Peladan şi 
Björnson Loie Fuller” şi cupletele lui Polin, Wagner şi 


- Dintre personalităţile cele mai la ordinea zilei, la modă, ale 
momentului 1900, citate de scriitor, numai dansatoarea americană 
Marie-Louise Fuller zisă Loie, e necunoscută şi menţionată fără 
nici o altă specificaţie care s-o identifice. Loie utiliza ciudate jocuri 
de lumini şi se purta printre văluri în continuă mişcare. Însă, la 
1900, ea nu mai era o „noutate”, căci avea 38 de ani. 


169 


Tolstoi, afacerea Dreyfus şi Anatole France, Bourget şi 
Ibsen, desenele lui Caran d” Ache şi romanele lui Gabrielle 
d'Annunzio, naturalismul lui Zola şi ultimul număr din 
Mercure de France, cu epilogurile lui Remy de Gourmont, 
şi cu scoarțele mauve: culoare atît de scumpă simbolis- 
mului şi atît de apropiată de ochii Lilianei. 

Intram a treia oară în casă şi îndată am pus stă- 
pînire. Am fost centrul de gravitate al preocupărilor şi al 
atențiilor. Micul tiran. Succesul — cel dintîi succes într- 
o lume nouă şi altora prohibită! — îmi strecurase în vine 
o uşoară, o delicioasă ameţeală. 

Numai că eu ştiam să mi-o stăpînesc. S-o ascund. Pe 
cînd Liliana nu-şi năbuşea încîntarea, de-o nevinovată 
vanitate, că măcar o singură zi pe săptămîna, poate juca 
rol de amfitrioană. 

Se achita cu o adorabilă gravitate. Obrazul se învă- 
păia de emoție şi de recunoştinţă, cînd în ochii noştri 
citea o îndreptățită admiraţie. 

Copila răsfăţată a unor oameni răsfățați de destin, 
obținuse de la părinți ziua aceasta a ei, cum Jack Me- 
doveanu şi Cora Medoveanu nu ştiuseră să-i refuze, cu 
puţini ani în urmă, orice capriciu, orice păpuşă, orice 
joacă a păpuşilor. 

Se întîmpla ca aceşti Medoveni, să fie într-adevăr o 
pereche foarte modernă, viețuind jumătate din an peste 
hotare, la Paris şi la Nisa, în staţiunile balneare ale Boe- 
miei şi pe țărmul lacurilor italiene. Pentru dînşii, cele- 
lalte şase luni, din ţară, constituiau un mizerabil şi obli- 
gatoriu exil. Îl îndulceau, Cora Medoveanu patronînd 
reprezentații de binefacere; Jack Medoveanu, crescînd 
cai de curse. Amîndoi, deschizînd salonul luptelor surde 
din acea vreme, pentru şefia partidului conservator. 

Şase zile pe săptămînă, oglinzile vedeau şi pereţii 
auziau cu totul altceva, decît ceea ce putea să le ofere 


170 


puerila noastră societate. 

La ceaiurile unde se adunau comitetele filantropice 
ale doamnei Cora Medoveanu, domnul Jack Medoveanu 
apărea meteoric, cu floarea la butonieră şi cu acel surîs 
de compătimire zeflemistă, pe care spiritele superioare îl 
acordă făpturilor condamnate la o viaţă pozitivă şi de-o 
jalnică mediocritate cotidiană. Plasa o glumă răutăcioas- 
ă. lar gluma nu izbutea să descurajeze doamnele bătrîne, 
cu pelerini de mărgele negre şi cu capele de dantelă nea- 
gră, aşezate în cerc pe scaunele ultramoderne dar inco- 
mode, atente, nemişcate şi tăcute, ca broaştele în jurul 
unei băltoace. 

Cora Medoveanu împlinise patruzeci de ani. Pe tim- 
puri, pentru o femeie, vîrstă a tuturor renunțărilor. 

Predispusă la incurabilă obezitate, îşi acceptase cu 
egală seninătate deformarea fizică şi aventurile extra- 
conjugale ale soţului. Îl socotea un copil teribil şi cam 
iresponsabil. Cu acelaşi surîs tolerant şi blajin, îi asculta 
şi aforismele destinate să discrediteze nobila pasiune 
filantropică. Aceste aforisme făceau înconjurul cluburi- 
lor şi erau citate răzbunător, de toţi soții puşi la contri- 
buţie pentru a rotunji fondurile „Vetrei luminoase” sau 
ale societăţii „Obolul”. 

După zeflemistele definiții rostite cu o perfidă can- 
doare şi pe cît imi imaginez, expropriate mai mult sau 
mai puţin din cronicile bulevardiere ale revistelor cu de- 
sene de Léandre şi Willette, Lautrec şi Petitjean; săruta 
cu grație de paj mîinile cu pielița zbîrcită pe încheieturi, 
deformate de gută. Apoi, cu pălăria pe ceafă, cu floarea 
la butonieră, alerga spre alte orizonturi, învîrtind basto- 
nul morişcă şi fredonînd ultima romanță, cu aerul încîn- 
tat al perfectului seducător. 

Mult mai activ se prezenta la ceaiurile celelalte, poli- 
tice, unde prezida discuții mult mai animate, deşi era 


171 


considerat un amator lipsit de pasiune serioasă şi cu o 
condamnabilă înclinare spre extravaganțe ghiduşe. Ră- 
sunau atunci numele Cantacuzineştilor şi Lahovăreştilor; 
Tache Ionescu şi Filipescu, Nicolae Fleva, tribunul po- 
porului şi Oculta, rezultatul alegerilor parțiale şi discur- 
sul lui Barbu Delavrancea. 

Prin această lume, trăind numai pentru politică, răs- 
turnîndu-se pe rînd de la guverne, intrigînd pentru şefii, 
organizînd manifestațiuni la „Dacia”, purtînd manşete şi 
gulere tari, mustăţi, favorite şi barbă, ghete cu gumă, şi 
redingote solemne, Jack Medoveanu reprezintă altceva. 
Mai rar şi mai de preț. 

Era pionierul occidentalismului, arbitrul ideilor pro- 
gresiste, un precursor. Printr-un paradox, de altfel carac- 
teristic vremii, combatant conservator la el acasă, îşi 
scandaliza contemporanii şi compatrioții cu simpatii 
cînd anarhiste, cînd antisemite, cînd plebiscitare; invoca 
autoritatea lui Bakunin şi povestea cu animaţie asediul 
Fortului Chabrol, cumpăra cămăşile de la Londra dar 
jura pentru preşedintele Kruger; n-ar fi întins mîna unui 
vechil şi nu şi-ar fi poftit un arendaş să ia loc pe scaun, 
dar fusese cel dintii bucureştean care-a cumpărat un 
fonograf şi a introdus lumină electrică în casă; ştia să 
uzeze cu naturaleţe de telefon, dar îşi pălmuia creditorii 
cînd deveneau prea exigenți. 

Personagiu pitoresc şi unic, acumulase din tinereţe, 
capitalizînd an cu an şi eveniment cu eveniment, un 
lung pomelnic de porecle, fără de care nimeni nu-i mai 
rostea numele: 

Medoveanu — Edison. 

Medoveanu — Ravachol. 

Medoveanu — Fonograf. 

Medoveanu — Modern-Style. 

Medoveanu — Spadasinul. 


172 


Medoveanu — Burul. 

Medoveanu — Derby. 

Medoveanu — Kimberley. 

La patruzeci şi cinci de ani, înalt şi zdravăn legat, 
purtînd monoclul atîrnat cu panglică lată ca principele 
de Sagan, vesta de fantezie descheiată la ultimul nasture 
ca principele de Galles, cioc agresiv şi mustață răsucită 
în spirală cuceritoare, pălărie cu boruri gigante şi înălțate 
într-o parte, după moda închinată generalului bur Cronje; 
duelist şi autor de celebre cuvinte de duh, transplanta 
şase luni pe an de pe țărmul Senei pe ţărmul Dîmbovi- 
tei, tipul bulevardierului parizian, popularizat de carica- 
turi, de cronicari şi de dramaturgi, impertinent şi adulat 
de femei, amator de buchetiere si amic al actrițelor de 
operetă şi de cabaret, finanţate cu buget lunar. O femeie 
întreținută de Jack Medoveanu, era asigurată de-o vii- 
toare carieră strălucită. De altfel, nu se oprea la dînsele 
decît fiindcă aşa cerea tradiția. Făceau parte dintr-o anu- 
mită obligație de rang, cum erau caii de curse, echipajul 
de zi şi cupeul de seară la scară, loja la teatru, abona- 
mentele la Gil-Blas. Îndeobşte îşi rezerva aptitudinile 
cuceritoare, pentru lumea sa şi a lui Claymoor, unde 
făcea ravagii şi unde nu odată, replicase soților şi frați- 
lor ultragiaţi cu vîrful de spadă sau cu tăiuşul de sabie, 
în dueluri de pomină. 

Căci precum Liliana înfățişa pentru vîrsta şi prie- 
tenele ei, tipul femenin ideal al romanelor la modă, tot 
aşa Jack Medoveanu corespundea altui ideal după care 
suspinau visătoare cititoarele. 

În timpul acela, toată Capitala era scandalizată, nu 
fără oarecare pismă şi admiraţie, de ultima sa aventură. 
Compromitea stăruitor şi public, o prea frumoasă vădu- 
vă, care apărea în fiecare dimineață la Şosea, într-un 
docar galben pe două roate, cu pernele capitonate în 


173 


marochin roşu, o cravaşă cu sfichiu de mătase, hăţuri 
cromate şi un poneu scoţian. Jack Medoveanu sosea că- 
lare, cu pulpele strînse în cisme de lac, cu jachetă neagră 
şi pălărie tare, galopa pe aleea călăreţilor la deal şi la 
vale în jurul iubitei; poposeau aproape de ultimul rond, 
unde un om trimis înainte rămînea să păzească echipa- 
giul şi calul; continuau plimbarea pe jos; o terminau 
acasă la prea frumoasa văduvă. Calamburgiii timpului, 
născocind un joc de cuvinte pe care aveam să-l întîlnesc 
mai tîrziu, cu aproximație, la nu ştiu ce humorist fran- 
cez, botezaseră docarul: „Le tonneau de Madame 
Diogene” (Văduva se numea, într-adevăr, Diogenide). 
lar la multiplele lui porecle, Jack Medoveanu mai 
căpătă un supliment: Medoveanu-Diogene. 

L-am văzut deunăzi, la Şosea. 

Strîns într-o jachetă demodată, cu ghetre albe şi cu 
mustaţa încovrigată, cu aceeaşi panglică lată la mono- 
clu, la şaptezeci şi opt de ani părea conservat prin meto- 
de frigoriferice. Țapăn şi păşind cu articulaţii ruginite de 
reumatism, salutase cu un gest larg, desuet, o doamnă în 
vîrstă, topită pe perinele unui echipagiu antediluvian, 
cum mai apar încă din nu ştiu ce muzee retrospective, 
unele vehicule, pe străzile Bucureştilor. 

Echipagiul cu cai fantomatici, s-a oprit; Jack Medo- 
veanu s-a apropiat cu pălăria în mînă, a rezemat un pi- 
clor pe scară... 

Poate era ea. Femeia de atunci. 

Poate altcineva. 

În orice caz, doi contemporani, doi supraviețuitori, 
într-o lume străină de ei, grăbită, insultîndu-i agresiv cu 
guițatul clacsoanelor. 

Automobilele cu carapacea metalică şi joasă, alergau 
bolide vertiginoase pe roţi de gumă. Sus, pe cer, rotea 
bizîind o escadrilă de avioane. Un haut-parleur împroşca 


174 


tumultuoasa muzică a unui jazz, cu explozii de cimbale 
şi suspine sincopate de saxofon. Ce va fi gîndind, ce va 
fi spus, cum va fi acceptat această lume, pionierul de 
acum peste treizeci de ani, Medoveanu-Edison, Medo- 
veanu-Fonograf, Medoveanu-Modern-Style? 

Atunci, intimida prin ideile sale avansate şi baroce. 
Era tachinat pentru ele, cu simpatie şi cu admiraţie, iar 
poreclele şi le purta cu bravadă, ca tot atîtea glorioase 
titluri de precursor. 

Cînd sosea din călătoriile de peste graniță, evenimen- 
tul era anunțat cu trei-patru zile înainte de Claymoor, în 
Carnetul High-Life din L'Independance Roumaine. Răs- 
pundea triumfal la saluturi, din fundul trăsurii de casă cu 
cei doi superbi troteuri Orloff suri-rotați, ca un proscris 
întors din exil şi primit de popor cu aclamații. Se ştia înda- 
tă că va mai fi un duel nu peste multă vreme, că vor mai 
circula cîteva proaspete cuvinte de duh, cîteva farse de 
pomină, o mascaradă la Şosea sau o altercaţie la Capşa. 

Prietenii de club îl căutau ca iarba de leac, să afle ce 
se mai spune, ce se mai poartă, ce se mai pregăteşte într-o 
anumită lume a Parisului; ce stele au mai apărut la 
Moulin Rouge sau Maxime, în locul celor în declin: la 
Goulue, la Môme Fromage şi Nini Patte en l ’Air. La 
ceaiurile de acasă se îmbulzeau invitaţii nerăbdători să 
cunoască amănunţit cum s-au prezintat Sarah Bern- 
hardt, Duse, Susanne Desprez, Coquelin, Mounet, în 
ultimele piese; ce extravagantă născocire mecanică sau 
ce suav portret de Hellen a transportat trofeu în bagaje. 
Opiniile lui aveau putere de lege, chiar cînd contrariau 
prin cutezanța sau paradoxul lor, sau poate tocmai din 
această pricină. „A spus Jack... Ce sacre Jack!... Întrea- 
bă-l pe Jack... Ma foi!... Ştie mai bine ca toți, fiindcă 
nu-i din cei pe care-i lasă timpul în urmă. O ia întotdea- 
una înaintea timpului cu trei lungimi de cal, le bougre 


175 


d'original!... * 

ÎL imaginez astăzi, într-un club, unul din cele două 
cluburi ermetice, unde trei decenii a fost arbitrul decisiv. 

ÎL imaginez intrînd, cu paşii lui ţapeni şi cu jacheta 
demodată, neagră-verzuie şi lucie, de rentier supravie- 
țuind exproprierilor şi rentelor volatilizate. ÎL văd cău- 
tînd cu privirea împrejur să descopere un singur, un 
ultim strigoi, cu care să se aşeze la o masă într-un ungher, 
să repovestească întîmplările de-atunci, să evoce cele- 
britățile de-atunci, să repete cuvintele de duh de-atunci. 

Nu mai există nimeni. Nici unul. 

Iar ceilalți, cei care n-au şaptezeci sau optzeci de ani, 
ci numai treizeci şi patruzeci şi cincizeci, îi văd ocolindu-l, 
dîndu-şi coate, făcînd gol. „Ce mai pisălog şi papa Me- 
doveanu, ăsta!” Ori mai odios, îi văd adunîndu-se cerc, 
ațițîndu-l să istorisească un episod de o sută de ori isto- 
risit, zădărîndu-l cu întrebări de-o sarcastică ignoranță 
sau dînd cu neîncredere din cap, cînd invocă autoritatea 
unor contemporani dispăruți de mult din viață şi din 
orice amintire... Îi aud izbucnind în hohot şi văd privirea 
senil nedumerită a lui papa Medoveanu: 

„Ce găsesc oamenii aceştia de ris?” 

— Lăsaţi-l, monşer! Nu-l ştiţi că ăsta e de pe vremea 
fonografului? Medoveanu-Fonograf!... 


Liliana purta o rochie ca elitrele lăcustei, cu multe 
volane şi volănaşe, cu jabou de dantelă. O rochie lungă 
pînă-n pămînt, care abia lăsa să se vadă vîrful minuscul 
al ghetelor de şevro negru, cu nasturi şi cu tocuri Louis 
XV, gîtuite la mijloc ca mînerele de sigiliu. Părul piep- 
tănat ă la Liana de Pougy, îi umbrea vioriu ochii ciudat 
violeți. 


176 


Îmi simţi privirea urmărind-o, chemînd-o. Răspunse 
distrată unei întrebări pe care n-o ascultase şi veni lîngă 
mine. 

— Cum? N-ai băut ceaiul, Enric?. 

Îmi spunea întîia oară pe nume. 

— Nu, Lilian! Uitîndu-mă la tine, am uitat de el... 

— Nu minţi! Nu te-ai uitat nici la mine, nici la ni- 
meni. Erai absent. 

Am mărturisit adevărul: 

— Nu l-am băut, fiindcă ai pus prea mult rom. Nu 
pot suferi alcoolul!... 

Poate nu era adevărul întreg. Gustasem ceaiul. Dar 
ceaşca n-o golisem, nu fiindcă nu puteam suferi alcoolul, 
ci fiindcă feciorul lui Ştefan Sântion, nu avea dreptul să 
se lase ispitit de gustul alcoolului, ca să nu calce pe 
urmele lui Ştefan Sântion. 

— Şi de ce n-ai spus, Enric? Lasă-mă să-ți torn altul 
fierbinte. Vrei, Enric? 

Întrebările erau numai un pretext ca să-mi repete 
numele. Îl pronunța, desmierdîndu-l. 

Am aşteptat să-mi toarne apa clocotită din samovar, 
să-mi dozeze esenţa din ceainic, bucăţile de zahăr, felia 
de lămîie, o singură linguriţă de rom: operaţie îndelun- 
gată de chimie postmeridiană, în care vreme îi admiram 
mijlocul subțiat de corset, mişcările mărunte, alintate, 
feline. 

Se aşeză lîngă mine: 

— Ce crezi despre Lucian?... Papa pretinde că a înce- 
put-o mai bine ca anul trecut... Nici nu-ți închipui cît 
m-ar bucura, Enric, să-l aducă prietenia ta pe calea cea 
bună!... 

Am confirmat că într-adevăr, Lucian începuse anul 
cu note mai bune. Dar am exagerat spiritul de jertfă, cu 
care mă ofeream să-mi duc misiunea pînă la capăt — adică 


177 


pînă la sfîrşitul anului. Căci pentru mine nu însemna 
nici o jertfă. Însemna o plăcere, un exerciţiu, şi prilejul 
rar, preţul cu care mă aflam aici. 

Lucian era fratele Lilianei, camaradul nostru de 
ultimă clasă liceală. 

Prin el străbătusem, eu şi Ion, în lumea aceasta altfel 
închisă unor băiețandri cu originea obscură şi cu tocurile 
tocite. 

Moştenise toate cusururile lui Jack Medoveanu, fără 
să-i moştenească decît rămăşiţele însuşirilor. Predestinat 
unei vieţi de-a gata, la optsprezece ori nouăsprezece ani, 
era foarte iniţiat în grajdul de cursă patern, în repertoriul 
şansonetelor, în romanele lui Willy şi cronicile lui Jean 
Lorrain, completate însă numai cu foarte vagi şi eretice 
noţiuni de trigonometrie, de sintaxa latină sau de chimie 
organică. Altfel bun camarad, loial, fălos fără să ofen- 
seze, anunța de pe atunci bravura simplă şi citată în 
ordin de zi pe armată, a maiorului de rezervă Lucian 
Medoveanu, care avea să cadă în fruntea batalionului, 
după şaisprezece ani, în luptele de la Caşin. 

Deocamdată, această soartă, ce l-ar fi îndreptățit să se 
dispenseze de cunoaşterea logaritmelor şi de excepţiile 
conjugărilor latineşti, era ascunsă în germenul viitorului, 
Elevul Lucian Medoveanu lupta la fiecare sfîrşit de an, 
cu o bravură mult mai moale, să-şi înalțe notele la limita 
unui nivel onorabil. 

Iar eu, la încheierea trecutului an, îi fusesem de-un 
ajutor providențial. Debarcasem numai de cîteva luni 
din oraşul meu de provincie. Destul atît, ca să-mi înscă- 
uneze faima de tînăr fenomen: întîiul din şcoală, nu din 
clasă, întîiul din multe generaţii cîte s-au perindat. 

Jack Medoveanu între două voiajuri, ceruse directoru- 
lui de liceu să-i caute progeniturii un tutore, cum înfig 
pomicultorii, un stîlp zdravăn de sprijin, altoilor tineri 


178 


şi şubrezi. Îmi îndeplinisem datoria peste aşteptări. O 
reluasem în anul acesta nou, din vreme. Și astfel, îmi 
strămutasem prerogativele de june fenomen, odată pe 
săptămînă, din zona limitată a liceului, la ceaiurile Lilia- 
nei Medoveanu. 

Nu m-am simţit stingher. Nu m-am simţit niciodată, 
nicăieri, stingher. Poate aci, nici n-aş fi avut de ce; n-aş 
fi avut faţă de cine. 

Prietenele Lilianei erau copilandre sfioase şi romantice, 
intimidate de sentințele mele prompte, universale şi fără 
recurs. Cu ani neisprăviți de pension, cu o dublă lec- 
tură, una autorizată: Octave Feuillet, Daudet, Bourget 
şi Andre Theuriet; cu alta clandestină: Zola, Marcel 
Prévost, Octave Mirbeau, Oscar Wilde sau Gyp, — roşeau 
la gîndul că am citit aceleaşi pagini, că imaginația ni s-a 
putut întâlni la acelaşi pasagiu, unde vicontele de Trémeur 
începe a desface cu degete nervoase agrafele de la corsa- 
jul 'Theresei d'Esteve, şi unde autorul, roşind şi el, a 
terminat capitolul cu trei rînduri de puncte-puncte... 

lar prietenii lui Lucian, nici nu cutezau să-mi ţină 
piept. Îşi proclamau chiar cu oarecare fanfaronadă igno- 
rana şi incompetenta în toate domeniile. 

Naşterea şi veniturile părinteşti îi scuteau de prea 
multă risipă a materiei cenușii. Se mulțumeau cu o vagă 
diplomă de care n-aveau să uzeze prea des în viaţă. 

Pînă atunci, îşi dădeau toate silințele să realizeze 
pretimpuriu tipul dandyului blazat şi devorat de spleen, 
cu ochii cerniți, crăvăți bizare, pieptănături lăţoase şi 
inele cu pietre fatale, după chipul şi asemănarea lui 
Dorian Gray, Des Esseintes şi Monsieur de Phocas. 

La prima întîlnire, socotiseră că mă pot pune la locul 
meu cu altă superioritate. 

Mă invitaseră, schimbînd semne complice din ochi, să 
țin locul unuia dintre dînşii la clavir. O făcusem mai mult 


179 


decît onorabil. Puseseră pe una din prietenele Lilianei să 
mă invite la dans. Valsam şi bostonam mai desăvîrşit 
decît aproape toţi ceilalți. Eram universal. Îi dezarmasem. 
Iar simplitatea lipsită de agresivitate a acestor superiori- 
tăți, îmi cîştigase toate simpatiile. 

Devenisem şi aci un arbitru; un mic satrap care nu 
abuza de prerogativele mînuite cu atîta măsură şi graţie, 
Înţelegeam mai bine proporţiile acestei victorii nepreme- 
ditate şi totale, după privirea lui Ion. 

Se afla în ea extaz şi pizmă, admiraţie şi reproş. Aca- 
param tot. Nu-i lăsam nimic — măcar satisfacția unei 
sentinţe literare, într-un domeniu unde lecturile şi velei- 
tățile lui de viitor romancier în germene, i-ar fi dat 
oarecare drepturi de întiietate. Ca întotdeauna, molîu şi 
intimidat, se împotmolea în considerații confuze, roşea 
pînă în vîrful urechilor, cu un tic nerod chinuia cele 
cîteva tulee de mustață gălbuie, îşi trecea mîna prin 
pletele sleite. Îmi implora ajutor cu privirea speriată. 
Interveneam cu o formulă pe care o dibuia de un sfert 
de oră, recoltam toate aprobările şi, în loc de recunoş- 
tință, citeam în ochii lui de albastrul stupid al ochilor de 
gînsac, revolta şi invidia. 

Spusesem exact ce voia să spună el şi întocmai cum 
ar fi vrut el să o spună. 

Această privire mă urmărea şi acum. Lărgită de pa- 
nică şi de ură. 

Înţepenit pe scaun, într-un ungher, cu chica enormă 
şi cu lavaliera neagră, care însemnau în acea vreme un 
soi de insigne corporative ale breslei literaro-artistice, 
uitase prezenţa celorlalți. Nu mai existam decît Liliana 
şi eu. Ştia, mă rugase cu cîteva zile înainte, să nu-i dau 
Lilianei, mistic gaj amoros, nu ştiu ce volum de Samain 
cu versurile dinadins subliniate. Milog, mă rugase să 


180 


„l-o las lui.” Ca şi cum Liliana s-ar fi uitat vreodată la 
dînsul! ca şi cum merita o privire a Lilianei! 

— Am citit, am recitit de atîtea ori versurile subliniate 
de tine, Enric! — spuse Liliana — încît aş putea să ţi le 
recit aci. Vre1?... 

— Nu, Lilian! Ce oroare, aci!... Samain e pentru altă 
atmosferă. Intimă... într-un parc, pe-o bancă unde se 
scutură frunzele de castan, lîngă un avuz, într-o seară de 
toamnă, violetă, ca ochii tăi violeți... 

Cine-mi dicta cuvintele? Erau limonădoase ca versu- 
rile lui Samain. 

Dar erau ca pentru o fată de atunci. 

Liliana plecase ochii în jos, cu obrajii învăpăiaţi. 

Cineva se instalase la pian. 

Începuse un cîntec creol din Luiziana, de curînd 
adus în Europa, de nu-mi amintesc ce cîntăreață fai- 
moasă: 

Oh! tell me that you love me... 

„It's the sweetest, the sweetest story ever told!” 

Liliana fredonă cuvintele şoptit. Ridică ochii, încă 
mai învăpăiată în obraji. 

— Îţi plac cuvintele?... 

— Da, Lilian! am minţit cu sfruntare, nevrînd să-i 
mărturisesc că încă eram prea puțin familiarizat cu 
limba lui Shelley şi Keats. Sînt cuvinte ca pentru tine, 
Lilian. Sînt pentru tine!... am adăugat la întîmplare. 

— Adevărat, Enric?... 

Şi repetă, parcă pentru a-şi întipări mai bine în minte, 
cuvintele imnului de iubire: 

„Oh! spune-mi că mă iubeşti... 

„E cea mai dulce, cea mai dulce poveste 

care-mi poate fi spusă...” 

— Adevărat, Enric? E cîntecul meu... De-acum, e 

cîntecul meu... 


181 


Banal şi incolor dialog, pentru un preludiu amoros. 
Dar atît îngăduia epoca în care iubiții îşi încleştau mîinile 
pe furiş, cu săptămînile şi cu lunile, pînă la îndrăzneala 
celui dintii sărut. 

Ion, de pe scaunul lui din ungher, ne asasina cu pri- 
virea. 

Am început să vorbim despre soarta lui Samain, mort 
nu de mult, undeva în apropierea Parisului. Despre 
soarta lui şi, din nou, despre versurile subliniate, pe care 
le lăsasem să-mi deschidă drum spre inima Lilanei. 

Atunci a intrat Jack Medoveanu, în treacăt, cum venea 
întotdeauna la ceaiurile Lilianei, în camarad protector. 
Îl aştepta afară trăsura cu celebrii troteuri Orloff. 

Urcase desigur, numai să-şi schimbe costumul. 

Aruncă pălăria, mănuşile, bastonul cu mîner de fildeş, 
pe-o măsuţă. Venea să ne dea o lecţie de adevărată viaţă. 

Într-o clipă, covorul fu răsucit sul. Scaunele trase 
lîngă perete. Rolurile distribuite. Lucian trecu la clavir. 
Răsună unul din acele cîntece cu o Dunăre albastră cum 
există numai în valsuri şi poate la izvoare. 

Jack Medoveanu cuprinse mijlocul Lilianei. Tatăl şi 
fiica, alcătuiau o superbă pereche. Dar ochii ei reveneau 
mereu la mine şi pe mine mă aşteptau. 

Înainte de a pleca, Jack Medoveanu, s-a aşezat ală- 
turi, să deşarte un pahar de lichior. 

Mă socotea o onorabilă şi consolatoare excepție prin- 
tre ceilalți copilandri, vorbindu-mi de la egal la egal, cu 
o imperceptibilă nuanţă de simpatie ocrotitoare. 

— Nostime, aceste prietene ale Lilianei!... spuse, scu- 
turîndu-şi cu unghia bombată şi lungă ca o unghie de 
mandarin, un scrum invizibil de pe reverul jachetei. 
Numai că la vîrsta aceasta, au un suflet prea nou, prea 
gol, ca o casă care miroase încă a tencuială! Adevărata 
femeie apare la treizeci de ani... Atunci capătă rasă, se 


182 


stilează, are conştiinţa unui tip feminin, învață să se 
îmbrace şi mai ales să se dezbrace... Te sfătuiesc pentru 
debut, să te opreşti la aşa ceva... Tu comprends? Cette 
femme-lă, c'est la femme... Et c'est rien que ca qu’elle 
demande... La garce! Nu căuta altceva. Fiindcă aceasta 
lasă urme mai apoi, pentru toată viaţa... Şi nici nu e 
nevoie să fie prea frumoasă. Nu femeile cele mai fru- 
moase merită întotdeauna să fie şi cele mai iubite! 

— Îmi imaginez. Frumuseţea perfectă e o monotonie, 
ca oricare alta... 

Jack Medoveanu mă privi peste umăr, mai atent. 

— Cum ai spus? „Frumuseţea perfectă e o monotonie 
ca oricare alta!...” Dar ai spus ceva admirabil! A la bonne 
heure, mon petit gars!... Se cunoaşte că eşti de altă 
rasă, decît toţi rîncacii ăştia pe care n-aş paria un napo- 
leon la cursa lor din viaţă. 

Am înţeles că în ochii lui Jack Medoveanu crescusem, 
şi că, la cea dintii ocazie va repeta, fără să citeze, sentința 
de condamnare a frumuseţei perfecte. 

Pe urmă dispăru, răsucind bastonul între degetele 
înmînuşate, spre atitea grave datorii cîte îl aşteptau. 

Noi am rămas. Am dansat al doilea vals cu Liliana. 
Şi al treilea şi un boston şi o mazurcă poloneză. Ion îşi 
rodea unghiile, cu ochii micşorați în văgăunele orbitelor 
şi cu fruntea săpată de creţuri. 

Drumul l-am făcut împreună, pe Jos, în înserarea al- 
bastră, tăcuţi şi izolaţi fiecare în universul nostru. 

Se întorceau echipagiile de la Şosea, în fişiitul mat al 
roților de cauciuc, în cadenţa ritmică a copitelor. Femei 
cu pălării încărcate de flori, de pene de struţ şi de păsări 
minuscule cu ochii de sticlă, răsturnate pe pernele 
elastice, priveau cu ochi pierduţi în gol, cu un surîs ex- 
tenuat pe buze. Cîte-un docar înalt şi rapid, mînat de 
stăpîn, trecea atingînd pietonii de pe bordura trotuarelor 


183 


cu aripile late. Toţi se cunoşteau, se salutau, îşi strigau 
cuvinte din goana cailor. Făceau parte din aceeaşi 
strînsă şi restrînsă familie. 

Erau cu toții viitoarele lor fantome, şi aceasta n-o 
ştiau, şi de aceasta nu se înfricoşau. 


— Ce ţi-a spus Liliana?... îşi luă Ion însfîrşit curajul 
să întrebe. 

— Nu ştiu. Copilării! am strîns din umeri, fiindcă 
într-adevăr, Liliana era departe din gîndul meu în clipa 
aceea. 

Ne-am despărțit fără alte cuvinte. lon s-a dus să treacă 
pe dinaintea ferestrelor de cafenea, unde putea să între- 
vadă înlăuntru, la cîteva mese cu ceştile golite de şfarț, 
idolii lui pletoşi, cu pălării gigante, cu lavaliere şi cu 
pipe de cioplitori italieni. 

Eu am grăbit paşii spre o anticărie, să cumpăr două 
dicționare: unul englez-român şi altul român-englez, o 
gramatică şi un manual de conversație. 

„Oh! tell me that you love me... 

„„It'S them sweetest, the sweetest story ever told!” 

În cîntecul creol din Luiziana, nu auzisem suspinul 
deznădăjduit de dragoste. 

Nu mă interesa. 

Feciorul lui Ştefan Sântion, n-avea dreptul să dea 
ascultare acestor slăbiciuni care-au ruinat viaţa lui Şte- 
fan Sântion. Pentru mine fusese numai prilej să-mi 
constat o inferioritate care trebuia să dispară. Şi înce- 
pînd chiar din seara aceea, două ceasuri pe noapte au 
fost consacrate studiului limbii engleze. 

„Oh! tell me that you love me... 

„It's the sweetest, the sweetest story ever told!” 

De unde-au răsărit, unde-au dormit pînă acum, sti- 
hurile acestea, să deştepte umbra unei umbre? 


184 


CAPITOLUL V 


Fapte diverse 


Anul acela, 1901, sfîrşea sub semne dramatice. 

S-ar fi spus că-i dădea zor să lichideze păcatele veacu- 
lui trecut. Şi că veacul cel nou mai avea încă a stîrpi 
vechea prăsilă de rogoz şi de măsălariță, mai avea încă a 
mătura drojdia miazmelor vechi de pe putrede smîrcuri, 
ca numai după aceea să-şi poată deschide drumurile 
sale, altele, neumblate; să-şi poată limpezi zările sale, 
altele, primenite. 

Criză de guvern. Criză în finanţe. Aspre reduceri 
bugetare. Biruri întărite cu zece la sută. Ținuturi devas- 
tate de secetă, răzvrătiri pe-alocuri la sate, ciocniri de 
trenuri cu morții sfîrlogiți în vîilvătăi de petrol, clo- 
potniți năruite din senin, crime, incendii, dueluri, adul- 
tere, toate luau proporția bîntuirilor biblice. 

În micul univers de-atunci, pe măsura evenimentelor 
de-atunci, aveam sentimentul că trăim un moment epic. 
Un sfîrşit de lume şi un început de altă lume. 

Cifrele din calendar ne hipnotizau cu a lor conven- 
țonală delimitare, precis scrisă negru pe alb. Anunţau 
veac nou. Voiam cu nerăbdare veac nou. Ne şi închipuiam 
intraţi în veac nou. Departe de a bănui că sumbrul ciclu 


185 


al împlinirilor biblice ne pîndea cu sorocul amînat doar 
pentru vara anului 1914, căutam simptomele lumii ce va 
să vină în searbăde întîmplări şi fapte diverse. 

Îmi amintesc, astfel, ridicola îmbulzeală a glotimii de 
gură cască, pe cheiul gîrlei, la cea dintii experiență a 
unor vaporaşe sortite mai apoi să ajungă de rîsul şi ocara 
rubricilor umoristice şi a cupletelor, sub pompoasa de- 
numire de Flotila Dîmboviţei. Nişte tigăițe absurde, mes- 
chine, instabile, înguste de trei paşi, cu coviltire de pînză 
vînătă şi cu un motoraş strănutînd astmatic; dar sec- 
ționate bineînţeles în două clase de pasageri, boierimea 
de-o parte, plebea de alta. O demnă replică pe apă, a 
tramcarelor lui Toma Blîndu pe uscat. Cu tot comicul 
naufragiu al experienței, evenimentul era focos comentat 
ca un semn al apropiatei occidentalizări. Şi simptom al 
unei altfel de occidentalizări, ni se părea şi dezbaterea 
de la Curtea cu juri, unde începuse procesul asasinatului 
din Strada Icoanei. 

Acum e uitată multora şi această poveste. Atunci a 
fost senzaţia anului. 

Un băiat din protipendala Capitalei, cu neamuri sus- 
puse, ucisese o femeie fără nici un motiv. Caz tipic de 
crimă gratuită, destinată să intre de-a dreptul în arhivele 
lui André Gide şi anticipînd bizar isprava pe care avea 
s-o săvîrşească după treisprezece ani eroul său, Lafca- 
dio, nu ca un precursor, ci ca un întîrziat discipol al 
precocelui pionier valah. Pe Candiano-Popescu îl cu- 
noscusem întîmplător, fiind din casta lui Lucian Medo- 
veanu şi de-o vîrstă cu noi. lar nimic nu vestise în tînă- 
rul vesel, gureş, puţin cam halucinat, eroul crimei inuti- 
le, al crimei pentru crimă, din artă pentru artă. 

Am asistat la dezbateri, mai pasionaţi ca spectatorii 
unei drame la Teatrul Naţional cot la cot cu Ion. 


186 


— lată pentru tine, literatură! Literatură modernă 
sadea: Barbey d'Aurevilly, Villiers de D’Isle Adam, 
Oscar Wilde... 

— Taci!... mă rugă Ion. 

Am tăcut, ascultînd amîndoi actul de acuzare, în vre- 
me ce la spatele nostru femeile cu binocluri şi lornete, 
se înălțau în foşnet nervos de evantaie să examineze 
eroul crimei. Candiano privea impasibil judecătorii şi 
jurații, cu ochii ironici şi superiori ai lui Lafcadio, cel 
care-şi educa nervii să reziste la durere, împungîndu-şi 
carnea cu vîrful briceagului. Dar pe atunci nu exista 
încă nici un Lafcadio, poate nici în imaginaţia lui Gide.” 

Declaraţiile de la primul interogator, citite odată cu 
actul de acuzare, păreau într-adevăr desprinse din ma- 
terialul colecționat cu atîta grijă mai tîrziu, de părintele 
sufletesc al lui Lafcadio: 

— „M-a poftit la masă. Dar am refuzat. Cum să mă- 
nînc şi să beau, cînd atît ar fi fost destul să-mi pierd 
poate curajul? 

„Am lăsat-o pe ea să mănînce şi am evitat s-o privesc, 
Îi era foame. Mînca bestial. Cînd a sfîrşit, am invitat-o 
să se dezbrace: — Scoate rochia! Vreau să-ți admir 
corpul tău frumos. Tu ştii cît îmi plac formele tale di- 
vine!... Scoate-ţi rochia şi cîntă-mi goală, la piano!... 

„Ea s-a executat pe dată. Şi-a scos rochia şi s-a aşezat 
la clavir. A început să cînte. Îi priveam spinarea rotundă 
şi grasă. Corpul divin. Creştea, ardea în mine dorința 
să-i înfig mai repede pumnalul... M-am dus în vîrful 
degetelor pînă la pardesiu. Am scos stiletul din buzunar. 


“ Romanul lui Andre Gide, Les caves du Vatican, unde este vorba 
de „crima gratuită” a lui Lafcadio, apărea în 1914 — personajul 
respectiv fiind un tînăr român de 19 ani. De aceea şi face scriitorul 
atît de strînsă şi permanentă legătură între Lafcadio şi Candiano- 
Popescu. 


187 


Am lăsat teaca pe masă în sufragerie şi m-am apropiat 
tiptil. Ea continua să cînte... Eu m-am plecat să aleg 
locul cel mai bun... Am ridicat pumnalul, m-am năpustit 
asupra ei; cu stingă am apucat-o de ceafă, cu piciorul 
am fixat-o peste mijlocul trupului şi cu dreapta am înfipt 
pumnalul adinc. Cînd s-a smucit, mînerul pumnalului 
s-a rupt; dar n-am slăbit-o din mînă... Am trîntit-o cu 
faţa în Jos, m-am pus cu genunchiul pe ea şi i-am tras cu 
stiletul o lovitură atît de puternică, încît a intrat pînă în 
celălalt capăt... Îmi era teamă să nu strige. Atunci i-am 
descleştat gura cu mîinile, i-am apucat limba şi am 
tras-o pînă ce n-a mai mişcat. Am aşteptat să nu mai dea 
nici un semn de viaţă...” 

La confruntarea cu cadavrul, procurorul îl întrebase 
ce impresie simte. 

— „On dirait que c'est une vache égorgée!... 

— „N-ai avut nici un raport cu ea înainte de a lovi? 

— „O nul... Puteam să fiu atît de imprudent? Aceasta 
m-ar fi moleşit şi n-aş mai fi avut destulă energie!...” 

Răspunsurile din şedinţă, nu erau mai prejos. 

— „De ce crezi că nimic nu este imposibil? 

— „Pentru că totul se poate gîndi! ' 

— „Explică-te! 

— „De exemplu e imposibil cu mijloace materiale să 
mă transport în lună! Cel puţin deocamdată! Ei bine, eu 
mă transport în lună!... Cu ochii închişi, cu gîndul, 
destul să te întinzi în pat şi să te gîndeşti că te urci în 
lună ori să cobori luna la tine. 

— „Şi ce vezi în lună? 

— „Ce-mi pofteşte inima şi ce-mi făureşte imaginaţia! 
Case de ciocolată sau cai de pesmeţi, dacă vreau... 

— „Spuneai că te-ai gîndit mult asupra universului. 
Care e religia cea mai bună după dumneata? 


188 


— „Religia osmană! Osmanul e mai logic decît creş- 
tinul... Uită-te la Christos! Şade acolo ca o barză. Ne 
închinăm la două bețe. La zugrăveli stupide de pe icoane. 
Osmanul se închină la lună... Cred că e mult mai logic 
aşal... 

— „Admiţi, Candiano, că prietenul dumitale de aci a 
jucat un rol? Că el a fost autorul intelectual? EI, capul, 
şi dumneata mîna? 

— „Ce idee!... Admit că dacă eu aş fi pămîntul şi că 
dacă în acest pămfnt s-ar arunca sămînță, admit că ar 
rodi stricnină!...” 


Astfel de răspunsuri insolente, făcuseră nu cu mult 
înainte, vîlva procesului lui Oscar Wilde. 

Departe de Dîmboviţa cu flotila sa, de tramcarele lui 
Toma Blîndu, de mustăriile noastre naţionale şi grătarele 
cu mititei. Într-o altă, mai rafinată lume. în occidentul 
de unde venea; şi unde pleca Jack Medoveanu. La cafene- 
lele cu absint şi în cenaclurile simboliste de la Paris, 
Londra, Bruxelles, Berlin. 

Ştiam ceva, dar nu deplin pe-atunci. Atît cît putea să 
cunoască un licean de la Dunăre, avid de cărți, reviste şi 
ziare apusene. Un adolescent cu atenția mai ager sensi- 
bilizată decît îndeobşte — acum aş spune: mai alarmant 
şi funest sensibilizată! — la toate aspectele, evenimentele 
şi simptomele vremii sale, fără vreo predilecție 
deosebită pentru literatură. 

Dimpotrivă chiar. 

Aveam oroare de fervorile literare. Nu mă pasionau 
frumusețile unei pagini, cadenţele, frăgezimea imaginilor, 
armonii, emoţii. Eram un lector feroce. Cele mai faimoase 
romane mă interesau strict documentar, util, ca un text 
din Suetoniu ori Tratatul quadraturii curbelor de Newton, 
doar în măsura în care mă ajutau să-mi lărgesc orizontul 


189 


lumii din afară şi să-mi sondez necunoscutele din mine, 
ca să le pot domina mai lucid. 

Ca fapt divers deci, divers dar categoric demonstrativ, 
ştiam că mult adulatul şi mai apoi mult hulitul Petro- 
nius al veacului răposat, îşi isprăvise o osîndă grea în 
temniţa din Reading, după un proces scabros. Ştiam că 
din carceră trimisese contimporanilor două mesagii, 
poate sincer dureroase, poate numai meşteşugit sincere, 
Ballad of Reading Gaol şi De profundis, ridicate în 
slavă de unii şi de alţii ca un răsunător caz de umilitate 
umană şi de căință. Şi mai ştiam că răsunătorul caz de 
căință şi de umilitate nu-l ţinuse mult. Că înainte de-a 
ajunge ziua reabilitărilor de-apoi, abia eliberat, pe dată 
se şi afundase din nou în mai mîrşave abjecții, milogind 
rația cotidiană de absint şi pomana unui prînz unde se 
achita cu ve- chile-i rîncede bufonerii, cerşind gologanii 
țigărilor în dreapta şi în stînga, alcoolizîndu-se ca un 
Ştefan Sântion oarecare, pînă ce în 1900, cu un an în 
urmă, murise la Paris, sub numele de Sebastian 
Melmoth, într-o mansardă lugubră de hotel şi într-o 
hidoasă decrepitudine trupească, putred de viu. 

Acestea le ştiam. 

Iar soarta sa, n-avea de ce să-l înduioşeze pe feciorul 
lui Ştefan Sântion. 

Mi se părea justă, logică, meritată. 

Mă uimea numai şi mă indigna comparația cu Petro- 
nius, celălalt, contemporanul lui Neron, stăruitor prizări- 
tă în cronicile publicaţiilor înaintate de la Paris. Toate din 
mine respingeau orice indulgență pentru asemenea vieți 
sterpe, robite simţurilor, frivole. Dar oricît de neînduple- 
cat şi fără excepție le osîndeam cu toptanul, trebuia să re- 
cunosc că adevăratul Petronius arbiter, cum îl numea în- 
suşi severul Tacit, sfirşise într-altfel, cu totul într-altfel. 

Mult mai demn, mai consecvent, mai nobil. 


190 


Arbiter. 

Nu abdicase. Nu milogise. Nu voise să primească mi- 
logeli. Întru aceasta îl înțelegeam. ÎI absolveau de multe. 

Din pagina celebră a Analelor lui Tacit, aflasem încă 
din clasa şasea liceală, minuțiozitatea calmă şi savantă 
de nedesmințit regizor al voluptăţii, cu care îşi pregătise 
moartea, cînd amicul său Neron amenința să-i ia viaţa 
din meschină invidie de cabotin şi cînd el a decis să şi-o 
ia singur, fiindcă numai lui îi aparținea. Mai întîi lichi- 
darea amănuntelor triviale, cu precauţii şi surprize ma- 
liţioase, vrednice de autorul Saryriconului. Vasul cel mare 
şi rar, prețăluit la cîteva sute de mii de sesterți şi la care 
de ani şi de ani rîvnea Neron, sfărmat în hîrburi mărunte 
ca să nu i-l mai poată expropria postum. Sfărmat şi sigi- 
liul inelului, pentru ca nu cumva să-l mai folosească slu- 
gile împărăteşti, despoind pergamentul cu supremele-i 
voinți şi pecetluind la loc cine ştie ce alte apocrife adau- 
suri. Apoi, acestea odată isprăvite, ospăţul ultim cu ulti- 
mii amici fideli. Vinele deschise şi închise după capri- 
ciul său între două cupe şi două dialoguri despre imorta- 
litate, petale de trandafiri presărate în sala festinului, sti- 
huri şăgalnice alternate cu acorduri de strune în surdină, 
evocarea amintirilor din anii tineri şi plimbări agale pe 
aleele grădinii cu popasuri la umbră de platani, baie, 
nard, mirodenii, sclavii eliberaţi, şi în a doua noapte, som- 
nul din urmă, ca încheierea cea mai uşuratec zîmbitoare 
a unei vieţi care n-a fost altceva. 

Cam teatral. Cam spectacol de Opera-mare, actul 
final, ultima scenă. Nu se cam potrivea cu moartea lui 
Socrate, bunăoară. Însă peste veacuri, se potrivea şi mai 
puţin cu hîda agonie a lui Oscar Wilde, arbitrul impostor. 
Aşa judecam atunci, în juvenila mea instransigenţă, refu- 
zînd să admit paralela improvizată superficial de revistele 
de la Paris. Nu luam aminte la compensaţia unor ase- 


TON 


muiri mult mai apropiate şi mai certe. Nu-mi dădeam 
seama de strania înrudire dintre unele episoade ale pro- 
cesului Wilde de la Londra şi alte episoade ale dezbateri- 
lor de la Curtea cu juri de pe țărmul Dîmboviţei, unde 
ne toceam noi pingelele şi asudam într-o îmbulzeală su- 
focantă, lungind gâtul să nu ne scape nici o replică. De 
altminteri nu luau aminte pentru a trage vreo concluzie, 
nici juraţii şi martorii, nici acuzarea şi apărarea, nici me- 
dicii experți. lar mie avea să mi se lămurească asemăna- 
rea mult mai tîrziu, abia în 1910, pe-o mică şi încîntă- 
toare plajă de pe coasta bască, lîngă Saint-Jean-de-Luz, 
cînd toate erau foarte departe, Dimboviţa, Candiano, Ion, 
pasionantele dezbateri de la proces şi pasionantele noas- 
tre dezbateri după ce ajungeam în stradă. Şi numai prin- 
tr-o întîmplare, e adevărat. Numai întîmplarea mi-a pus 
în mînă cartea unui prieten al lui Oscar Wilde, unde zu- 
grăvea amănunțit peripeţiile procesului de la Londra." 
Văd cerul, oceanul, plaja, zborul pescăruşilor albi, mă 
văd culcat la picioarele scaunului de pînză unde citea 
Annie şi mă văd deschizînd cartea... Pe urmă acestea se 
împiclesc. Se sting. Poate nu le-a venit vremea. Acum 
absurd de clar, inutil de clar într-asemenea ceas, mi se 
aştern pe hîrtie din amintire, răzlețele dialoguri aşa de 
straniu înrudite în insolenţa lor. 

— „Novela în discuţie e după dumneata imorală saunu? 

„Oscar Wilde a înveselit auditoriul cu răspunsul dez- 
gustat. 

— „Mai rău decît imorală! E prost scrisă... 

— „Dumneata vorbeşti despre un bărbat care îl adora 
pe altul. Ai adorat vreodată un bărbat? 


- Procesul lui Wilde a avui loc în 1897. El însuşi dăduse în judecată 
pe lordul Queensberry, care-l acuzase de inversiune sexuală, şi 
pierduse procesul, fiind condamnat la 2 ani muncă silnică. 


192 


— „Nu! răspunse placid, Oscar Wilde. În afară de 
mine însumi, n-am adorat niciodată pe nimeni!” 

Candiano răspundea cu acelaşi dispreț față de pove- 
tele apărării, afişînd acelaşi dandysm agresiv: 

— „Mă rog, dumneata plîngi vreodată? 

— „Foarte rar! Pentru un bărbat plînsul e dizgraţios! 

— „Bunăoară, cînd ai plîns? 

— „Cînd a murit Verdi! 

— „Aşadar, şi n-ai plîns de remuşcare nici după ce-ai 
văzut nefericita victimă întinsă la picioarele dumitale, în 
balta de sînge? 

— „Ce întrebare! De ce-aş fi plîns? Spectacolul m-a 
scîrbit pur şi simplu. V-am mai spus o dată. Era oribilă! 
Une vache égorgee! 

— „Ce cunoşti despre lume? 

— „Atît sigur! Că eu sînt nimic. Ca şi voi toți de 
altfel!” 

Sala a izbucnit în hohote. 

Nu mi-am stăpînit zîmbetul nici eu. Rîdea bleg şi 
Ion, cu palma la gură. 

Prea multe nu ştiam atunci despre amănuntele de la 
procesul lui Oscar Wilde, cu răspunsurile sale care tot 
aşa au stîrnit hohote şi aplauze, pentru ca să-i pecet- 
luiască soarta mai fără îndurare, cînd juraţii după ce s-au 
amuzat bine au trecut în camera gravelor chibzuinţi. Dar 
ştiam ceva despre romanele lui de-o suspectă obsesie a 
crimei. Făcînd numai aceste apropieri, m-am întors către 
Ion, împărtăşindu-i gîndul în şoaptă. 

— Te pomeneşti că-l va fi citit pe Oscar Wilde?... Ar 
fi pentru avocaţi un argument admirabil, cea mai in- 
discutabilă! circumstanță atenuantă. Eu l-aş prezinta ca 
o victimă a lui Wilde. 

— Wilde?... Candiano e victima lui Wilde? De unde 
s-a mai înhăitat şi cu ăsta, nenorocitul?... 


193 


— Da, Wilde! Şi chiar dacă nu-i aşa, eu tot l-aş trece 
pe socoteala lui... Ar fi singura ocazie să contribuie de 
dincolo de mormînt, la o faptă caritabilă... 

— Care Wilde, bre?... întrebă Ion, tot aşa de întîrziat 
în asociaţiile de idei, ca şi în literatura timpului. 

— Care!... Cărțile lui Oscar Wilde, unde e vorba 
numai de crime! Portretul lui Dorian Gray! Crima lor- 
dului Arthur Savile! Portretul domnului W.H., fatalul 
Willie Hughes, din sonetele lui Shakespeare! 

— Nu mă mai lua la sigur cu erudiţia ta!... Dacă e 
contemporan cu Shakespeare, e cioarsă veche. 

— Cu Shakespeare contemporan?... Contemporan cu 
noi, cu mine, cu tine, bastard făt-frumos al Muzelor! 

— Ei, nu mai spune?... Vorbim atunci în pauză... 

— Ssst! Linişte! Ce-i, cafenea aci?... ne-a țiştuit 
publicul. 

Noi am tăcut. Recunoşteam contrariat că Ion cam avea 
dreptate. Erudiția mea se întemeia mai mult pe informaţii 
indirecte, de-a doua mînă, cum nu-mi stăteau în fire. 
Fugare recenzii, cronici şi bibliografii din revistele pari- 
ziene. Volumele pomenite le frunzărisem fără să mă atragă 
şi le pusesem la loc în biblioteca Lilianei Medoveanu. 
Dar în aceeaşi clipă m-am şi hotărît să le cumpăr şi să le 
integrez lecţiilor de limba engleză, cu toată repulsia 
pentru omul care-şi isprăvise cariera de al doilea Pe- 
tronius, într-o mansardă lugubră de hotel. Ion, mult mai 
grav atins de morbus litterarius, ciulise urechea. Prea îi 
sunau fatal titlurile! Sînt sigur că mi-ar fi dat ghiont să 
mai întrebe ceva, dacă nu s-ar fi ridicat atunci în picio- 
are şi dacă n-ar fi trecut la bară Barbu Delavrancea. 

Îndată a rămas cu ochii de gînsac fascinaţi de aspectul 
leonin şi tumultuos al vestitului orator. Apărătorul lui 
Candiano şi autorul atîtor cărți de un pitoresc mai indi- 
gen şi mai pe înţelesul tuturor, îşi drese glasul şi umplu 


194 


sala de vaier şi suspine. Acum Ion îi țistuia pe ceilalți, 
încruntîndu-se la dînşii să tacă şi să nu-şi scîrţiie tălpile. 

Dispăru în pauză după maestru, urmîndu-l ca o 
umbră, pentru a-i copia gesturile şi ticurile. Nu tîrziu s-a 
întors roşu-sfeclă de emotie, trecîndu-şi mîna prin părul 
cînepiu şi zburlindu-l întocmai ca idolul său ambulant. 

— Ştii tu că mi-a vorbit Delavrancea? 

— Ei, cum?... m-am mirat. 

— Uite-aşa! Foarte simplu. 

— Glumeşti? 

— Parol! Să-mi crăpe ochii dacă te mint! Mi-a 
vorbit, cum vorbim noi acum... 

— ŞI ce ţi-a spus?... am stăruit incredul. 

— Mi-a făcut semn: June simpatic... 

— Fugi de-aic-i!... Ţi-a spus ţie june simpatic?... 
Delavrancea e un om deştept... 

— Ascultă şi aşteaptă!... Dacă mă întrerupi... Mi-a 
făcut semn şi mi-a spus: June simpatic, fii atît de amabil 
te rog şi strigă aprodul să-mi aducă un şpriţ la pahar 
mare, în loc de apă chioară!... 

Stăpînindu-mi zîmbetul, am continuat să-l ispitesc cu 
o prefăcută invidie. 

— Ce noroc pe tine! Aceasta va rămîne o dată me- 
morabilă în viaţa ta, loane! 

— Te cred ... se înfoi Ion, tot canonindu-şi pletele lă- 
țoase, să le aducă la o învolburare mai romantică. De- 
lavrancea! Închipuieşte-ţi! Barbu Delavrancea, adresîn- 
du-se unui băiețandru, cu o cordialitate de mai bătrîn 
camarad. 

— Faci concurenţă grenadirului lui Napoleon!... am 
insinuat. 

— Care grenadir? Nu cunosc... 

— Care Wilde? Care grenadir? Eşti prea monoton 
pentru un aspirant la succesiunea lui Barbu Delavrancea!... 


195 


Uite-l aci!... Grenadirul din desenele lui Caran d'Ache!... 
am spus, întinzîndu-i revista franceză din buzunar, unde 
caricaturistul plin de duh şi de talent, astăzi uitat, zu- 
grăvea cu urmare în episoade săptămînale, o hîtră epopee 
napoleoniană. Uită-te bine! Desenul, ca desenul... Nu-i 
chiar leit cu tine. Dar textul?... Aidoma, tu şi Dela- 
vrancea! 

Nu născoceam nimic. Legenda desenelor aidoma. Un 
grenadir îşi uluieşte camarazii în bivuac, pretinzînd 
fălos că împăratul a stat la taifas cu dînsul. Ceilalţi nu cred. 
Grenadirul se jură. — Oui, Empereur m'a parle! — 
Qv’ est-ce qu’il t'a dit? — Il m'a appelé imbécile! 

Mototolind foaia, Ion şi-a lungit botul şi mi-a aruncat 
o privire mai asasină decît va fi fost a lui Candiano, cînd 
îşi măsura victima din spate, înainte de a-i înfige stiletul 
între umeri. 

Pe urmă, dezbaterile ne-au țintuit iarăşi în încordare 
şi incidentul a fost uitat. Pe mine mă pasiona cazul 
Candiano pentru pricini secrete şi încă turburi; pe Ion, 
pentru pricini literare şi pentru delirul dezlănțuit de ple- 
doaria vulcanică a lui Barbu Delavrancea. 


196 


CAPITOLUL VI 


Şi diverse tălmăciri 


Patru zile am sacrificat şcoala, ca să nu pierdem 
nici o şedinţă. 

În seara de-a patra, după verdictul care l-a trimis pe 
Candiano la temniţă pe zece ani, am cutreerat străzile cu 
Ion, pînă tîrziu, în bura măruntă de octombrie. 

Toamna se înăsprise brusc. 

Un vînt subțire desprindea frunzele ude, împingea în 
pale mişcătoare perdeaua sură a ploii, făcea să tremure 
în clipiri muribunde luminile felinarelor cu gaz aerian. 
Prăvăluile îşi trăgeau obloanele. Trecătorii păşeau sub 
umbrele, în băltoace murdare, cu un mers istovit şi fără 
speranță, de osîndiţi la muncă silnică. Capitala era urîtă 
şi tristă. Cîte-un cupeu, ne împroşca pînă în creştet. Tram- 
vaiele hide, cu cai, duruiau sinistre ca dricuri de sinuci- 
gaşi în noaptea ostilă, cu lămpile lor pîlpîinde, de ulei. 

Ne gîndeam amîndoi la omul de tinerețea noastră, 
dus între baionete, să lipsească zece ani de la viaţa noastră, 
să lipsească pentru totdeauna de la orice adevărată viaţă. 
Şi era destul gîndul acela, ca toamna deodată să nu ni se 
pară atît de cîinoasă, străzile atît de posomorite, ploaia 
atît de înghețat pătrunzând pînă la os. 


197 


Am ridicat în acelaşi timp, cu aceeaşi mişcare, 
obrazul să primim stropii în faţă. 

Era şi aceasta o libertate. 

Învăţam să o preţuim, fiindcă fusese altuia interzisă. 

— În orice caz, — am spus, — nu e un criminal de 
rînd! Mi-a părut de o mie de ori mai interesant, decît 
toți cei care l-au judecat, l-au condamnat sau l-au apă- 
rat!... 

Ion, care vedea viața numai prin literatură, fu de altă 
părere. 

Confruntă crima lui Candiano-Popescu, cu a lui Ju- 
lien Sorel, cu acele din Discipolul sau Andre Cornelis, 
cărțile lui Bourget, pe atunci mult slăvite. Acolo vedea 
un mobil, un act de revoltă, o dramă de conştiinţă, o 
răzbunare pe ipocrizia şi legile societății. Aci, o crimă 
absurdă şi scabroasă, fapta unui iresponsabil. Cită în- 
tr-ajutor, pasagiul din Le Rouge et le Noir: „Nu există 
drept natural, acest cuvînt nu e decît o veche nerozie 
demnă de procurorul care m-a acuzat cu atîta asprime 
mai alaltăieri, şi al cărui bunic a fost îmbogăţit printr-o 
confiscare, de către Ludovic al XIV-lea. Nu există drept, 
decît atunci cînd există o lege pentru a te opri să săvir- 
şeşti cutare faptă sub ameninţarea pedepsei. Înainte de 
lege, nu este naturală decît forţa leului sau nevoia vie- 
tăţii care suferă de foame, care sufere de frig, nevoia 
într-un cuvînt... Nu! Oamenii pe care societatea îi ono- 
rează, nu sînt decît tilharii care au avut norocul să nu fie 
prinşi în flagrant delict. Acuzatorul pe care societatea 
l-a năpustit asupra mea, s-a îmbogățit printr-o infamie... 
Am comis un asasinat, sînt condamnat pe drept, dar în 
afară de această singură faptă, Valenod care m-a con- 
damnat, este de-o sută de ori mai dăunător societăţii...” 


198 


— Pe Julien Sorel, îl înțeleg, îl justifice! continuă Ion. 
Ca şi pe toți eroii lui Bourget, cîți s-au ridicat rebeli sau 
victime în faţa societății şi expiază o vină care nu e a 
lor... Dar acesta de ce-a ucis? Ce-a răzbunat? Ce-a 
avut de plătit vieţii? Un degenerat crescut şi trăit în 
huzur, asasinînd pe la spate o femeie fără apărare... Şi 
tot cinismul răspunsului: „N-am vrut s-o am, fiindcă-mi 
era teamă să nu mă moleşesc şi să nu mai am destulă 
energie!...” 

— ŞI aceasta nu-ţi spune nimic? 

— Ce poate să-mi spună? O brută!... 

— N-o pui în legătură cu celălalt răspuns? Cînd l-a 
întrebat Delavrancea: „Ai mai avut vreodată relaţii cu 
Iulia Iarcu?” A răspuns: „Da, de două ori. Mai demult. 
Şi mi-a lăsat întotdeauna o impresie de dezgust!” Nu e 
oare unul din mobilele crimei aici? În acest dezgust 
al masculului după ce-a avut o femelă: drama noastră, 
cea dintii dramă a adolescenţei... lubeşti, doreşti o fe- 
meie, aspiri ceva încă nemaitrăit de nimeni. ŞI aspiraţia 
ta se rezumă la ceeace-ţi poate oferi orice femeie care se 
vinde, invitîndu-te cu ochiade la colţ de stradă... Can- 
diano a simțit-o aceasta mai crunt decît noi toți. N-a 
ucis-o pe Iulia larcu. A ucis femeia!... A ucis aspirația 
prin care te socoți o vreme înnobilat şi care nu e decît 
un instinct animal, al speciei, condamnat să sfirşească 
în dezgust... Ispita degradării! Unealta pierzanie! 

— Acestea sînt paradoxe! rosti Ion. Crima rămîne 
crimă şi e cu atît mai odioasă, cu cît n-are nici o justifi- 
care. Omori de nevoie, de foame, de frig... Omori din 
pasiune; o femeie care te-a înşelat sau care nu va fi 
niciodată a ta, ca să nu fie nici a altuia... Omori din 
răzbunare!... Pe cînd eroul tău?... Obreja avea dreptate. 


199 


Un degenerat ereditar. Poate pe tema aceasta, da, ai 
putea să-l aperi! În loc să-l fi trimis la temniţă, merita să 
fie trimis la balamuc. N-ai ascultat răspunsurile? 

— Care răspunsuri? 

— Acele cu imposibilul şi cu luna... 

— Iar acestea sînt răspunsuri de iresponsabil, de de- 
generat? „Cred că nu există nimic imposibil, fiindcă 
totul se poate gîndi”. Acesta îți pare răspuns de nebun? 
Eu cred că nu s-ar fi lepădat de el, nici un discipol al lui 
Platon ori al lui Socrate. 

— ŞI celălalt? „Admit că dacă eu aş fi pămîntul şi în 
acest pămînt s-ar arunca sămînţă, ar rodi stricnină!” 
E un răspuns tot demn de discipolii lui Platon ori ai lui 
Socrate? Delir fără febră, de nebun, şi nimic altceva... 

Am început să rîd 

Ion se întoarse: 

— Ce găseşti de rîs?.. 

— Faci exact ca procurorul general! Invoci tocmai 
argumentele de care ar trebui să te fereşti... Acele care 
dovedesc că e vorba numai de un dispreţ de viaţă. 

— S-ar spune că eşti gata să-l găseşti victimă. Tot pe 
el, victimă! 

— Cu argumentele tale, da!... Ai mărturisit adineauri, 
că eşti exact de părerea lui Obreja. Un degenerat eredi- 
tar. Deci o victimă a eredității. Expiază o vină a altora, 
sau a nimănui. A fatalității dacă vrei, a vieţii!... Căci din 
nefericire, nu noi ne alegem părinții, şi în consecință nu 
noi sîntem vinovaţi cînd ispăşim păcatele părinților, ale 
bunicilor, ale străbunilor... Cum însă eu nu sînt avocat 
şi tu nu eşti procuror general, renunţ la argumentele pe 
care mi le oferi de-a gata cu atîta imprudenţă... 


Ajunsesem în faţa unei cafenele de a doua mînă. 


200 


Pe ferestrele aburite, se întrevedea înăuntru mizeria 
somnolentă a acestor localuri, cînd afară e frig, ploaie şi 
vînt. 

Lumina împuţinată şi tristă a lămpilor cu gaz aerian. 
Casieriţa, dormitînd la pupitrul înalt. Cîţiva clienți sin- 
guratici, înaintea paharelor goale de ceai sau a ceştilor 
cu drojdie de cafea. 

Dar bura ne pătrunsese prin pardesiile subțiri, picioa- 
rele abia le mai simțeam amorţite în ghetele ude. 

Vîntul ne zvîrli în obraz o pală îngheţată de ploaie. 

Aceasta ne-a decis pe-amîndoi să intrăm. 

Ne-ar fi înăbuşit pustiul din camerele noastre sărăcă- 
cioase, cu răceala neînsuflețită a mobilelor străine, a por- 
tretelor de necunoscuţi din pereţi, cuverturile uzate, scau- 
nele care se clatină pe picioare, ligheanul şi cana cu 
smalțul aşchiat, soba goală de fier, lampa cu miros de 
gaz şi cu sticla afumată; toată ostilitatea încăperilor 
închiriate de nişte văduve bătrîne şi calice, unor băie- 
țandri încă mai calici, ca noi. 

M-am simțit poate întîia şi ultima oară, atunci, soli- 
dar într-aceeaşi soartă cu Ion. 

Eram amîndoi străini, căzuți din toată lumea, într-o 
altă lume în care tinerețea noastră nu găsea nimic din 
căldura unde s-ar fi cuibărit ca puii de pisică în culcuş, 
pe-o asemenea vreme vrăjmaşă. Cîteodată mă cuprindeau 
accese de-acestea, de laşă istovire. Mă scuturam, să le-a- 
lung pentru totdeauna. 

Abia ne-am aşezat la o masă din cel mai obscur un- 
gher, n-am aşteptat să-mi aducă paharul de ceai, şi am 
continuat discuția de-afară, cu o îndîrjire împrospătată, 
care nu se adresa lui Ion, ci însemna o altfel de luptă cu 
îndoielile din mine. 


201 


— Ca să revin... Eu nu văd în Candiano o victimă, 
cum aş putea să demonstrez, folosind tocmai argumentele 
tale! Văd altceva. Cum am mai spus... Un disperat de 
viaţă, care lucid, cu premeditare, cu deplină şi, aş adăuga, 
cu superioară conştiinţă, a încercat să înfrunte viaţa. Să 
o biruie. Să se biruie. Să se depăşească! 

— Tu faci aşadar apologia crimei!... observă Ion, 
pipăindu-şi lavaliera la gât. 

În surîsul stupid şi opac, am măsurat îndată cît de 
departe eram. 

Pe figura lui se citea un fel de vanitoasă încîntare, că 
discută probleme mari şi generale, într-o cafenea mizera- 
bilă, ca eroii romanelor ruseşti. 

Jucătorii de biliard, din fund, care înconjurau masa 
cu tacurile în mînă, numărau punctele şi întorceau spa- 
tele să le înscrie cu cretă pe tabela neagră; casieriţa cu 
grăsimea palidă dormitînd la pupitrul ei; chelnerul jegos 
şi nebărbierit adresîndu-se familiar clienţilor; cele două 
lămpi cu agonica lumină spectrală; mirosul ud al duşu- 
melelor; mesele, cu murdăria sleioasă — toate dădeau 
pentru el nu patetic literar conversaţei noastre. Poate 
îşi spunea în ceasul acela, că peste douăzeci de ani, cele- 
bru şi adulat, va cobori de pe soclul celor zece volume pe 
care avea să le scrie, ca să arate admiratorilor pe fereas- 
tră: „Uite, două zile după ce mi-a vorbit Delavrancea, 
la masa aia stăteam cu un prieten şi discutam... Un oa- 
recare Enric Sântion. Încă o promisiune a generaţiei mele, 
care nu s-a realizat.” 

I-am descifrat gîndul plin de sine, în spălăceala albas- 
tră a ochilor, satisfăcută şi auto-admirativă. Cu un acr în 
acelaşi timp stînjenit şi cutezător de băieţoi emancipat, 
aprinse o ţigară ieftină. 


202 


— Asta faci tu! repetă, slobozind fumul pe nări şi 
tuşind înecat. Apologia crimei!... 

— Ba, absolut deloc! am protestat (nu pentru el, ci 
pentru mine). Că a ajuns la crimă, că aceasta l-a dus la 
crimă, e singura lui eroare. Şi numai pentru atît, merită 
cei zece ani de temniţă! Asemenea erori nu sînt permise... 
Nu se cuvine să rămînă nepedepsite. Accepți sancţiunea, 
cum de altfel a făcut-o cu atîta simplitate: „Nu am de 
adăugat nimic. Am meritat pedeapsa. Vă mulțumesc! De- 
clar că nu fac recurs.” Dar făcînd abstracţie de crimă... 

— Cum poţi face abstracţie de crimă, cînd crima a 
existat? Cînd despre ea vorbim!... 

— Nu mă întrerupe!... am început să-mi pierd răb- 
darea. Aşteaptă să sfîrşesc. Crima, recunosc, a fost eroa- 
rea inițială! Nu din punct de vedere moral. Nici din acel 
al societăţii, care e în dreptul ei să se apere, să pedep- 
sească sau să izoleze indivizii care îi calcă legile... A 
fost o altfel de eroare, de premiză. O eroare față de el în- 
suşi. Cu sau fără ereditate încărcată, Candiano, s-a deş- 
teptat ca tine şi ca mine, la optsprezece ani, într-o reali- 
tate interioară, pe care adolescenţa noastră o suportă 
mai greu ca la treizeci sau la patruzeci de ani, cînd omul 
s-a „cumințit”, adică s-a resemnat jugului, merge în turmă 
fără să turbure ordinea turmei... 

— Acum faci din el şi un revoltat social?... Candiano 
e fecior de bani gata! N-avea de ce să poarte duşmănie 
aşezărilor sociale... 

— Dar nici nu vreau să ajung aci? Nici n-am spus 
aceasta... Candiano a deschis ochii la o realitate fatală, 
inevitabilă, care nu are nimic de-a face cu acea socială. 
Insurgenţi în societate, rămîn unii pînă la sfîrşitul vieții... 
E cu totul altceva. Sînt cu totul de altă calitate. Acţio- 
nează pe alt plan. Eu merg mai departe! .... Dacă e vorba 


203 


de feciori de bani gata, tocmai prin aceasta Candiano 
s-a aflat într-o poziţie mai defavorabilă şi mai primej- 
duită ca a noastră. Adevărata problemă a vieții, ţi se 
pune atunci cînd nu eşti obligat să-ți cîştigi pîinea. Cîtă 
vreme robeşti pentru aceasta, ți se strimtează, dar ţi se 
precizează, orizontul!... Ai găsit vieţii un obiectiv con- 
cret şi inferior; de aceea, uşor de atins... Să-ţi asiguri 
pîinea de mîine. Şi dacă eşti revoltat, eşti numai fiindcă 
nu ţi-o poţi cîştiga uşor şi fiindcă munca ta nu-ți este 
îndestul de plătită. Atunci întrevezi viitorul fericit al ome- 
nirii, într-un ideal concret, într-o organizație economică, 
perfectă şi hai! să zicem, mai echilibrată ca aceasta de 
astăzi, unde toţi indivizii vor avea dreptul şi datoria să 
lucreze, şi nu vor avea drept să primească decît plata 
potrivită pentru munca lor... 

— Complici, Enric! Te-ai depărtat de la subiectul 
nostru! îşi dădu părerea Ion, zvîrlind ţigara şi începînd 
să asasineze casierița cu ochiade seducătoare. 

— A simplifica, nu înseamnă a rezolva! Vorbim ace- 
eaşi limbă şi nu ne înțelegem... 

— Crezi? întrebă Ion ofensat, întorcînd profilul spre 
casierița care, numărînd tacticos bucăţile de zahăr, se 
arătase cu desăvîrşire insensibilă la manevrele lui amo- 
roase. De ce crezi asta? Ne înţelegem foarte bine, dar tu 
ai ieşit din subiect, ţi-o repet! Ce vrei să spui în defini- 
tiv? Toată lumea e nefericită... Nu există excepții. Din 
nenorocire însă, lumea nu-şi dă seama cît e de neferi- 
cită. Şi aşa mergem înainte! Acesta e tot secretul... 

lon mă privi triumfător şi încîntat de asemenea se- 
creție aforistică. 

Părea că se miră el singur, de adevărul etern pe care i 
l-au rostit buzele. 

— De acord! am reluat. Numai că există nefericiri 
şi nefericiri. La vîrsta noastră, noblețea noastră, e că nu 


204 


ne doare numai nefericirea brută a animalului social... 
Nu ne ridicăm să luptăm numai cu o societate, care încă 
nu ne-a acceptat, nu ne-a încadrat. Nu ne identificăm 
numai cu obijduiții societăţii, să cîntăm Marsilieza sau 
Internaționala în cor cu dînşii!... Luptăm şi cu o altfel 
de realitate. Mai tragică şi mai permanentă, din noi. As- 
pirăm la un absolut uman, nu numai la o dreptate socială: 
egalitate, fraternitate şi alte expediente de raporturi în- 
tre om şi om, de la om la om. Fiecare individ matur, 
ajuns, poartă în el, un alt eu mort în timpul primei tine- 
reți... Adică un eu mort la vîrsta noastră. Ca să-l uite 
pe acela, poate fără să-şi dea seamă, printr-un sofism 
instinctiv de conservare, îşi îndreaptă generozitatea, as- 
pirațiile, spre binefăcătoare reforme ale lumii în afară de 
el. E şi mai comod. Te-ai lepădat de tine şi nu mai poți 
de suferințele omenirii! Le cauţi lor leac, şi nu ai fost 
capabil să-ți găseşti vindecare ţie! Cîte orori, cîte că- 
deri, cîte abdicări, ce viaţă la unii oameni care n-au trăit 
totuşi decît pentru binele omenirii! Vorbesc de viața lor 
privată, familială: de copiii lepădați ai lui Jean- Jacques 
Rousseau bunăoară, ceea ce nu-l împiedica să dea 
norme pentru educaţia copiilor... Şi cîte, cîte! Cîţi n-au 
voit sincer să facă fericirea omenirii, uitînd că datoria 
cea dintii de om, ar fi fost să-ți faci o fericire a ta? adică 
o perfecţiune a ta? o rotunjire? să faci din tine un om 
adevărat, omul, care să nu roşească atunci cînd se 
confruntă cu propria lui conştiință?... 

— Şi acestora, le opui tu un Candiano-Popescu? 

— Exact! Acestora le opun eu un Candiano-Popescu. 
Fiindcă, iată cum ajung din nou la Candiano al nostru!... 
Tema apărării, a fost că e complet iresponsabil, nebun. 
Dar nebunia lui, nu e oare şi nebunia noastră, a tuturor, 
dacă aceasta se poate numi nebunie?... Ai auzit răspun- 
surile... Lucide! Răspunsuri care nu sînt nici de ignorant, 


205 


nici de prost, nici de nebun... E regretabil însă că nici apă- 
rarea, şi nici el singur, n-au ştiut să explice originea cri- 
mei. Procesul interior... E un proces al nostru, al meu şi 
al tău... 

— Mersi, pentru mine! 

— Bine! Te scutesc pe tine... Spun că e procesul mul- 
tora de vîrsta noastră, în orice caz, un proces, de pildă al 
meu... 

— Nu-ţi bănuiam porniri atît de criminale! Fugi! 
Departe de mine, Tropmann!... rîse Ion, şi cu o schimă 
de exagerată oroare, se trase înlături să nu atingă un atît 
de monstruos criminal. 

M-am oprit, privind la buzele cu tulee rare şi la dinții 
dezveliți într-un rînjet, care era atunci încă fără contur, 
dar avea să se precizeze mai tîrziu în viața noastră întreagă. 
Rînjetul de-o întristătoare mizerie fizică şi morală, al 
Javrelor jigărite, cînd sînt încolțite de dulăi mai puter- 
nici. Un rînjet nehotărît, între ură şi frică, cercînd în 
acelaşi timp să amenințe şi cerînd milog îndurare. 

Îmi păru mai străin, pe scaunul de-alături, decît o 
creatură din altă planetă. 

Dar ce însemnătate avea aceasta? 

Am continuat pentru mine. În mine, aştepta ceva să 
fie limpezit. 

— Să lăsăm crima, loane! Fiecare om e un criminal 
mai mult sau mai puțin nerealizat. Unii o gîndesc. Alții 
trec la fapt. Aceasta e toată deosebirea. Ca şi deosebirea 
dintre un mare căpitan, un erou — şi dintre un asasin. 
Depinde de mobil. Şi depinde de timp, de epocă. Fapta 
în sine, pură, rămîne aceeaşi. Suprimarea unei vieţi ome- 
neşti. Cînd lucrezi pe contul Patriei şi suprimi vieţile 
altora în doze masive, devii erou național. Cînd lucrezi 
pe cont propriu, înfunzi ocna sau eşti expediat la ghilo- 
tină, dacă ai şansa să te afli într-o ţară atît de civili- 


206 


zată, încît n-a suprimat pedeapsa cu moartea. Să lăsăm 
aceasta! M-ai adus fără voie, la Julien Sorel al tău şi 
mă sileşti să reiau argumentele lui, care n-au ce căuta 
aici... 

— Desigur! ricană Ion. Julien Sorel „al meu” nu pre- 
zintă nici un interes. Tot interesul îl merită Candiano- 
Popescu, al tău! 

— ÎI merită şi unul şi altul! Amîndoi reprezintă 
două feţe, ale uneia şi aceleeaşi drame de vîrstă. Numai 
că sînt la altă distanţă situate în timp, şi la altă distanță 
ca mobil interior. Nu vezi chiar o simetrie?... Citez, fără 
pretenție de perfectă exactitate, deşi am recitit pasagiul 
de olteva ori. Îţi aminteşti?... „Julien se află la cîţiva 
paşi în dosul băncii doamnei de Rênal. Îi păru că se ruga 
cu evlavie. Vederea acestei femei care îl iubise atîta, 
făcu să tremure braţul lui Julien într-aşa măsură, încît 
nu-şi putu îndeplini hotărîrea la început. Nu pot — îşi 
spuse către el însuşi — fiziceşte, nu pot! În acest mo- 
ment, doamna de Renal coborî capul care, o clipă, se 
află astfel ascuns în întregime de cutele şalului. Julien 
n-o mai recunoştea atît de bine. Trase asupra ei o lovi- 
tură de pistol, care n-o nimeri. Trase a doua lovitură, şi 
ea căzu.” lar dincoace, la Candiano-Popescu, al meu: 
„Mă aflam la mătuşa mea. Am plîns ca un copil aflînd 
că a murit Verdi şi am fost bolnav o săptămînă. — De ce? 
— Mi-am adus aminte de Aida, de Lucia... — Îţi plăceau? 
— Mult, foarte mult... — Dar dacă Iulia Iarcu ţi-ar fi 
cîntat acestea? — Dacă mi-ar fi cîntat bine, ar fi trăit 
şi azi...” Mă opresc la acest bine. Julien Sorel n-ar fi ucis, 
dacă Madame de Renal nu şi-ar fi ascuns o clipă faţa. 
Candiano-Popescu n-ar fi ucis, dacă Tulia arcu ar fi cîn- 
tat bine... La unul, o laşitate fizică. La altul, un prestigiu 
al perfecției. „Bine” — dacă Iulia Iarcu ar fi reprezintat 


207 


o perfecțiune, dacă ar fi cîntat bine, ar fi fost cruţată 
de moarte. Nu-ţi spune nimic aceasta? 

Ion strînse din umeri, cuprins de o torpoare vegetală, 
lîngă soba caldă de fier. 

Monologam acum. 

Dar n-aş fi renunțat pentru nimic în lume, la această 
lămurire cu mine însumi. 

— Mie îmi spune totul! am continuat. Respectul acesta 
pentru perfecțiune, îmi dă cheia dramei. Respectul pen- 
tru perfecțiunea altuia şi, deci, aspirația la perfecțiunea 
ta. De fapt, lupta lui Candiano-Popeseu a fost lupta aceasta 
a adolescenței. De aceea spuneam că mi-o însuşesc... La 
optsprezece-nouăsprezece ani, simţi că duşmanul cel mare 
din tine, e acea servitute emoţională de care trebuie să 
te eliberezi. Fiindcă eşti sentimental, nu poți suporta 
lumea rece şi rațională a realităților. Ca să înfrunţi viața 
cu toate armele, mai întîi trebuie să suprimi inamicul 
acesta interior. Sau inamicii! Căci sînt mai mulţi... Sen- 
timentul? Primul inamic! Pasiunea? Al doilea inamic!... 
Eliberat de dînşii, tot drumul ţi-e deschis. Toate obstaco- 
lele au căzut!... Căci tu eşti tare, într-o omenire slabă, 
condusă de sentimente şi de pasiuni. Toate răspunsurile 
lui Candiano, dovedesc aspiraţia spre această perfecțiune. 
Chiar amănuntele odioase, care au indignat juraţii şi 
publicul, cînd a povestit cum a săvîrşit crima. Refuzul 
de a mînca şi de a bea, ca să nu-şi piardă curajul. Grija 
să nu o lovească în față, tot ca să nu-şi piardă curajul. 
Teama unei apropieri, care să-l moleşească şi să-i împu- 
țineze energia... Toate, ce dovedesc altceva, decît înlă- 
turarea lucidă şi premeditată a unui element funcțional, 
animal, sentimental sau pasional, care să-l abată de la 
hotărîrea lui? Ucigînd, Candiano-Popeseu a dat un exa- 
men față de el însuşi. Şi-a verificat o autoeducaţie mai 
veche şi conştientă. A subliniat-o de cîteva ori în cursul 


208 


dezbaterilor: „Cînd citesc ceva, am observat că mă pun 
în locul personajelor din scriere. De atunci nu mai citesc 
romane. De ce-aş citi, cînd în loc să fiu altul, pot fi eu, 
gîndind? Şi gîndind, nimic nu mai există imposibil! Dar 
totul devine posibil, cum gîndesc eu, cum vreau eu, nu 
cum îmi sugerează altul. Vreau să mă sui în lună, mă sui 
în lună, sau aduc luna la mine...” Dacă această judecată şi 
această perfecționare, această dominare a sentimentului 
şi a pasiunii, cele două elemente care ne dizolvă vlaga şi 
ne diminuiază posibilitățile noastre de realizare, ar fi 
fost puse în alt serviciu decît al unei crime, oare 
Candiano nu dovedea stofa unui mare om? N-ar fi ajuns 
un cineva? Căci e stabilit!... Crima lui n-a avut scop. Nu 
voia să jefuiască. N-a suprimat din gelozie. Fără nici un 
mobil altul, decît o verificare. Toată eroarea lui a stat 
aici. Viaţa îţi oferă un atît de larg teren să te verifici! Să 
te birui pe tine, ca s-o birui pe ea!... A pornit de la o 
premiză greşită. Ispăşeşte! Plăteşte! Nimic mai just!... 
Dar a meritat să ispăşească mai mult pentru eroarea faţă 
de el, decît pentru vina lui față de societate. Faţă de tine 
n-ai drept să greşeşti, mai ales cînd singur, te-ai înarmat 
atît de bine şi cînd armele ți-ar fi fost atît de folositoare 
aiurea, în alte scopuri, ca să spun cum spune lumea — 
„mai nobile!...” Acum cred că ne-am înţeles... Aceasta e 
toată povestea!... 

Ion moțăia. Jucătorii de biliard terminaseră şi plecau. 
Chelnerul stinse lampa din fund. Cafeneaua rămase mai 
lugubră, în semiobscuritatea umedă şi mirosind fad, a 
leşie. 

Casieriţa dispăruse. 

Am plătit şi am ieşit în noaptea cu ploaie măruntă şi 
vînt. 


209 


Dintr-o birjă cu coşul ridicat, cum treceam prin zona 
de lumină a unui felinar, ne strigă un glas. 

Birja se opri. 

Sări Lucian Medoveanu, cu gulerul pardesiului în- 
cheiat pînă sus, peste haine negre, de seară. 

Ne scutură mîmile, cu înfrigurare de neofit noctam- 
bul. 

— Vă confisc! Mergeţi cu mine!... L-am tapat pe 
Papa cu doi poli... Şi-am spus că vin la tine, Enric, să 
preparăm tezele pentru finele trimestrului. Uite corpul 
delict aici!... 

În buzunarul pardesiului, îmi arătă rîzînd un tom 
gros: vreun manual de trigonometrie sau de latină, cu 
care îl convinsese pe Jack Medoveanu că pleacă să-şi 
amelioreze mediile cu prețul muncii de-o noapte. 

— Mergem la Papaianopol, la Imperial. A adus grecul 
nişte franțuşte eu o mie de draci în ele. Cu două m-am şi 
făcut amic... Pe Cleretta mi-o opresc mie. Pe Dede v-o 
cedez vouă... Haideţi, ce staţi în ploaie? 

Ion fu gata, desmorţit din toropeală. Începu maşinal 
să-şi pipăie lavaliera, să-şi potrivească pletele sub pă- 
lărie, cu gesturile largi ale idolului său momentan: 
Delavrancea. 

Am spus că nu pot merge. Aveam de lucru. Mă aştep- 
tau acasă, gramatica şi dicționarele engleze. 

— Şi de unde veniţi la ora asta? Ce-aţi făcut pînă 
acum? întrebă Lucian Medoveanu. 

— Ne-am războit pe chestia Candiano! spuse Ion. 
Păcat că Enric n-a pledat la juraţi... L-ar fi achitat la 
sigur! 

În glasul molîu străbătea o intenţie poltronă de sar- 
casm, apelînd la alianţa lui Lucian. 


210 


Dar Lucian Medoveanu îşi aduse aminte, în loialitatea 
lui fără ascunzişuri: 

— Ah! Uitam! Îi datorez trei poli... Păcat de el! Tip 
şic, bietul Candiano! Merita altă soartă... Miine îi pun 
o torpilă lui Papa Jack, îi duc datoria şi un stoc de ți- 
gări pe şase luni... Într-un timp îmi era cam antipatic, 
fiindcă părea afectat şi distant. Pe urmă, am început 
să-l iubesc... Ce idioție să ucidă! Şi mai ales ce idioţie, 
să ucidă aşa ca să-l ia ca din oală? ÎI credeam mai deş- 
tept... 

Ion scuipă printre dinți în ploaie, scîrbit de promiscui- 
tatea noastră morală. Dar se pregăti să se urce în birjă. 

Lucian se uită la ceas, nerăbdător: 

— Vasăzică nu mergi? Nu insist. Ştiu că şi tu eşti un 
alt tip... Cînd ai spus una, nu te scoate din ale tale, nici 
cu şase perechi de boi... 

De sub coşul trăsurii, îmi strigă: 

— În orice caz, nu mă trădezi acasă! Nici lui Papa, 
nici Lilianei. Am fost la tine şi-am lucrat pînă la 2—3 
noaptea... Ora n-are importanță. Tot am s-ajung mai 
devreme decît Papa, de la Club!... 

Birja a plecat spre centrul oraşului. Eu am pornit pe 
străzile pustii, în ploaia bolnavă şi mucedă, spre camera 
cu patul fără resorturi, cu ligheanul şi cana de tablă, cu 
lampa care mirosea a gaz. 

Păşeam acum fără nici o tristețe, învigorat, înfruntînd 
vrăjmăşia elementelor, gata să înfrunt singurătatea ghe- 
țoasă de-acasă, spre încă o luptă ce-avea să-mi mai că- 
lească încă puterile. 


211 


CAPITOLUL VII 


Mort fără înviere 


Ceea ce n-am spus nici lui Ion atunci, nici 
nimănui mai tîrziu, o scriu aci. 

Va explica, îmi va explica, poate mai limpede decit 
prea lunga noastră discuţie din ploaie şi din cafeneaua 
lugubră, de ce m-am simţit o clipă atît de aproape de 
autorul uitat al unei crime astăzi uitate. 

O! cum îl înţelegeam! 


Nu se împlineau încă nici şapte luni, de cînd 
primisem o telegramă de la mama. 

Mă chema într-un oraş străin, fără nici o explicare. 
Adresa unui hotel şi atât. 

N-am stat la îndoială. M-am urcat în primul tren. 

Era în ajun de Paşte. Noaptea Învierii. O noapte fără 
sfîrşit, în vagonul de clasa a treia, printre soldaţi, sam- 
sari şi țărani încărcaţi de desage. Toţi obijduiții vieții 
care nu-şi găseau astîmpăr şi un liman tihnit, nici într-o 
asemenea noapte. 

Le revăd toate. Le trăiesc toate. 

Scîndura tare a băncii; lumina gălbuie a lămpii cu 
ulei de rapiță; tocul potcovit al cizmei cazone, izbin- 
du-mă de cîte ori jandarmul de-alături se răsucea prin 


212 


somn, căscînd ochii speriați, nedumerindu-se unde se 
află, înjurînd singur, gemînd şi pipăindu-şi carabina. 
Duhoarea de tutun prost şi de iuft; de sudoare omenească 
şi de sarică. Interogatorul negustorului decis să afle cu 
orice preţ, cine sînt, de unde vin, unde merg... 

N-am închis ochii toată noaptea. Priveam prin geamul 
murdar în funinginea întunericului de-afară, la haltele 
pustii unde trenul părea că s-a oprit pentru totdeauna, 
la satele mai întîi cu pîlpîitoare luminiţi licărind în jurul 
bisericilor de pe dealuri, unde se slujea Învierea, mai 
apoi, după miezul nopţii, la satele negre unde toţi au 
murit. 

Îmi închipuiam. Pe jumătate îmi închipuiam. 

Ca să mă cheme mama într-un oraş străin, ea care 
nu se mişcase douăzeci de ani din tîrgul nostru, însemna 
că s-a întîmplat ceva în afară de resignatele sale mizerii. 
Vreo ispravă de-a lui Ştefan Sântion. Vreo nouă ispravă! 

Clocoteau în mine hotărîri dîrze şi vehemente. 

Eram acum destul de mare; trăiam prin mine; în- 
văţind, îmi cîştigam singur existența; aveam dreptul să-i 
vorbesc de la om la om. Eu, fiul lui Ștefan Sântion, mă 
simțeam în drept să-i cer socoteală lui Ştefan Sântion, 
pentru faptele sale. 

Nu în numele meu. N-aveam nevoie de el. N-aveam 
nevoie de nimeni. 

Dar aveam datoria s-o fac pentru mama. Pentru 
femeia părăsită de zece ani cu un copil în braţe, după ce 
alți zece ani o martirizase; cum am priceput, cu toată 
grija ei să-mi ascundă, de cînd mintea mea de copil a 
început să înţeleagă ceva. 

Cu ochii pierduţi în bezna cîmpurilor, insensibil la 
icniturile tocului potcovit de cizmă, îmi repetam începu- 
turi de frază, imaginam rechizitorul neîndurat, căutam 
cuvintele crude care să-i strivească pe buze surîsul de 


213 


sceptică indulgență, pentru el şi pentru toate slăbiciunile 
şi pentru toate netrebniciile altora. 

Suriîsul acela îl uram. 

De copil, îmi rămăsese întipărit în ochi. Laş, flasc, 
sensual. Un surîs, reflectînd toată devastarea lăuntrică 
a omului, toată capitularea. Surîs de sclav împăcat cu o 
îndoită sclavie: a netrebnicelor sale instincte şi a tira- 
nicelor împrejurări exterioare. Nu se domina pe el. Cum 
ar fi putut oare domina conjuraţia evenimentelor din 
afară de el? Fiindcă se ierta, fiindcă ierta tuturor totul, 
implora şi pentru sine aceeaşi indulgență a tuturor. 

Am auzit încă de copil, spunîndu-se că prin acest 
suriîs dezarma, cucerea; nu-i rezista nimeni. Apărea în- 
dată propria sa victimă. „Bietul Ştefan! Bietul Fănică 
Sântion! Altfel, ce om simpatic!” 

Surîsul acela l-am căutat în oglindă pe buzele mele. 

Şi am fost fericit, cînd nu l-am regăsit. 

Semănăm acum cu fotografiile lui Ştefan Sântion de 
la aceeaşi vîrstă. Fruntea ceva mai înaltă, ochii privind 
mai drept, o altă sumețire de umeri. Dar aceleaşi trăsuri, 
aceiaşi linie a nasului, acelaşi desen al buzelor. M-ar fi 
înspăimîntat şi m-ar fi descurajat o atît de alarmantă 
asemănare, cu un om căruia pînă şi în gînd, refuzam să-i 
spun tată. 

Surîsul era însă altul. 

Chiar altul, decît în fotografule lui din tinereţe, cînd 
nu căzuse atît de jos, cînd nimic nu anunța căderile de 
acum, cînd era un adolescent seducător, plin de toate 
speranţele, îndreptăţind toate speranţele. Atît era destul, 
deosebirea dintre două surisuri, ca să măsoare distanţa 
dintre Ştefan Sântion plecat în lume fără adresă, tîrît 
de patimile şi căderile lui, şi Enric Sântion, plecat şi el 
în lume, dar nu tîrît, ci cu piept deschis despicîndu-şi un 


214 


drum al lui, ştiut, prevăzut, dinainte scris pe harta 
viitorului, drept ca săgeata, urcînd ca săgeata. 


Cînd eram copil, mama mă purta uneori de mînă 
într-o scurtă plimbare pînă la marginea oraşului. 

Întotdeauna acelaşi drum, pînă la acelaşi popas. 

Era un creştet pleşuv de deal, lutos şi arid, cu iarba 
roasă din rădăcină de păscutul vitelor, cu poteci bătăto- 
rite de copite. Un loc dezolat, cum văzusem în gravurile 
Bibliei, înălțimile din preajma Ierusalimului. 

Acolo se afla o cruce de piatră, veche, strîmbă şi cu 
inscripțiile şterse de vînturi şi de ploi. Poate o cruce 
amintind o întîmplare. Poate o cruce sub care a fost 
îngropat un om ucis. 

De pe culmea aceea mîncată de puhoaie, se vedea 
oraşul la poale, pe urmă depărtările în cele patru zări. 

Mama se aşeza pe un bolovan de la picioarele crucii, 
rămînea cu obrazul cuprins în palme, cu ochii acoperiți. 
Cînd îi ridica, ochii erau umezi şi priveau întotdeauna 
în aceeaşi parte. 

Drumul înapoi, acasă, era tăcut. 

Noaptea o auzeam pe mama plingînd înăbuşit în în- 
tuneric. 

Tîrziu, cînd a mijit conştiinţa în mine, am crezut că 
pricep. 

Am întrebat. 

Într-adevăr aşa era. 

Mi-a povestit, în picioare, lîngă crucea aceea: 

Acolo a fost ultima lor plimbare. El părea că s-a po- 
căit. Că luptă cu el, pentru o îndreptare. De trei zile nu 
ieşise din casă. Îşi căuta de lucru, începuse să-şi amin- 
tească de straturile cu flori din grădină, plivea buruie- 
nile, uda răsadurile, lega trandafirii cu fire de rafie. Într-o 
dimineaţă, au mers amîndoi pînă acolo. Au stat mai mult 


215 


de un ceas. El aşezat pe acelaşi bolovan, cu obrajii 
ascunşi în palme, fără să spună nimic. Pe urmă s-a 
ridicat, a luat pălăria de jos şi a plecat, născocind nu ştiu 
ce poveste... Un prieten care-l aştepta la un canton de 
cale ferată, pentru nu ştiu ce măsurătoare inginerească 
sau altceva. 

A plecat să nu se mai întoarcă niciodată. Să nu mai 
dea nici un semn. 

— Uite! Pe poteca de colo a coborit! încheiase mama 
cu mîna întinsă. M-am uitat după el, pînă ce nu s-a mai 
zărit... Nu s-a întors să privească îndărăt niciodată... 
Şi nici nu s-a mai întors... 

Mama privea într-acolo, cu ochii ei uzați de plins. 
Poate îl aştepta să apară deodată pe-acelaşi drum, pe 
unde se depărtase pînă ce nu s-a mai văzut. 

Din ziua aceea, n-am mai urcat niciodată cu mama 
împreună la crucea de pe culme. Bănuiesc că se ascun- 
dea de mine şi făcea calea singură. 


Tîrziu de tot, în dimineața plecării mele, am rugat-o pe 
mama să mă întovărăşească fără să-i spun unde şi de ce. 
Îi ascunsesem toate pregătirile; hotărîrea să mă despart 
de tîrgul nostru, de şcoală, de ea, de tot ce-mi părea că 
mă ţine captiv cu rădăcini vegetale. 

Am urcat dealul, ne-am oprit la cruce. Cum a ajuns 
acolo, fără să-şi dea seama, a îndreptat ochii spre aceeaşi 
zare deşartă ca întotdeauna şi a înăbuşit un oftat. 

— Mamă, am început, te rog de-acum să priveşti şi 
încolo... 

Şi am arătat spre cealaltă zare. 

Prin ce subtilă înțelegere, a ghicit? 

N-a fost nevoie să termin. 

— Enric, şi tu? 

Fruntea i-a căzut pe umărul meu. 


216 


— Mamă. Drumul meu e încolo. E drept. Şi e altul!... 
Ştiu unde duce. 

Ştiam unde duce... 

ÎI vedem atât de limpede! Mă simţeam atît de pregătit! 
Eu, care ştiam unde pornesc şi unde-am s-ajung. 

Aşa a fost despărțirea noastră. 

Cîteodată, mi-o închipuiam pe mama urcînd acum, 
singură, povîrnişul lutos. Oprindu-se lîngă crucea veche, 
de unde se deschideau toate drumurile, spre toate zările 
— scrutînd de acolo depărtările. Acum în două părți... 
Ca să privească spre-o zare, trebuia să întoarcă spatele 
celeilalte. 

Şi mă gîndeam că faţa, ochii aşteptînd, caută acum mai 
mult şi mai îndelung spre drumul meu, decît spre celălalt, 
care duce în nimic, de unde nu se mai poate întoarce ni- 
meni Şi nimic. 


Am ajuns dimineața în tîrgul străin, la ceasul cînd 
în celelalte zile, lăptăresele, precupeţii şi slujnicile, se 
tocmesc cu aprindere în toiul pietții. 

Acum obloanele erau trase, ulițele pustii; toată dezo- 
larea tîrgurilor de provincie, în zi de sărbătoare, cînd 
urîțenia şi calicenia sînt încă mai fără mister. 

Mama mă aştepta în camera de hotel, îmbrăcată. Îm- 
brăcată în haine de doliu, cu văl gros. 

Mi-a căzut în brațe, izbucnind în plîns. 

Am înteles şi n-am simțit nici o durere, nici una. 

— Cînd? am întrebat. 

— De două săptămîni, închipuieşte-ţi, Enric! De două 
săptămîni şi nu m-au anunţat. L-au îngropat fără mine!... 
Fără să-l mai văd încăodată... 

Nu ştiu ce-am spus. Indiferente cuvinte de consolare. 
Desigur atît de indiferente şi cu un glas atît de rece, încît 


217 


mama s-a oprit din plins şi a ridicat ochii cu o 
dureroasă mirare. 

— Aceasta găseşti tu să-mi spui, Enric?... 

Mustrarea era prea blîndă ca să ajungă pînă la mine, 
să pătrundă în mine. A lunecat ca o picătură de apă pe 
luciul rece de sticlă. Am răspuns ceva tot atît de indiferent. 
Pe urmă, mi-am dat seama că pentru mama, nu pentru el, 
aveam datoria să-mi arăt alt suflet, de circumstanţă.. 
Chiar cu prețul unei prefăcătorii. Şi am descoperit cu- 
vintele potrivite, naive şi absurde, care pot însemna în- 
totdeauna, fără greş, o consolare pentru cei avizi de con- 
solare. 

Privirea mamei mi-a mulțumit. 

Un om de serviciu a intrat în cameră cu un braţ 
enorm de flori. 

Pricepeam cu ce destinaţie. 

Dar n-am înţeles ce vrea să spună cînd, la plecare, 
din uşă a vestit: 

— Am dus răspunsul, coniță... Vă aşteaptă oricînd, 
toată dimineaţa. 

N-am priceput cine putea s-o aştepte pe mama, în 
oraşul acela străin. 

Omul răsucea pălăria în mînă. O pălărie nouă de Paşte, 
ca şi straiele sărbătoreşti de pe el. 

Se vedea bine că portul acesta înduminicat, îi dădea 
un fel de prestigiu în proprii săi ochi. Se simţea altceva 
decît sluga de toată ziua. 

— Dă-l tu ceva, Enric! 

I-am pus în palmă ritualul bacşiş. Servitorul a renun- 
tat îndată la prestigiu, şi cu un oribil surîs de aviditate a 
pipăit monezile să le numere cîte sînt, să le evalueze cît 
însumează. Nu-i venea să creadă. I se părea suma exage- 
rată. Poate se temea că a fost o greşeală, că am să-mi 
dau seama, că am să-i cer ceva îndărăt. De bunăseamă, 


218 


era un hotel unde călătorii şi bacşişurile se vedeau tot 
atît de rar. 

Cimitirul se afla aproape. Oraşul crescuse în jurul lui. 

Am mers pe jos. Eu, cu maldărul de flori în brațe. 

Mă simţeam ridicol sub ochii curioşi ai trecătorilor 
singuratici şi stînjeniți în hainele lor de zi mare. 

Ştia. Mama cunoştea mormîntul. Venea a doua oară; 
după ce cu o zi înainte îl căutase şi-l găsise singură. 

Un mormînt proaspăt, urît, sărac, la marginea cimitiru- 
lui. O cruce de brad mînjltă cu inscripții strîimbe de 
catran. Un mormînt ca pentru Ştefan Sântion. Ca pentru 
viaţa lui. 

Am lepădat florile din braţe fără nici o cucernicie. 

Mama a ridicat ochii dureroşi. 

— Enric!... Enric... 

Şi a îngenunchiat, să răsfire ea, cu mîinile ei, florile 
pe ţărîna zgurită. 

În picioare, priveam. 

Aşadar, se sfirşise! În fine, se sfirşise! 

Nici o milă, nici o înduioşare, nici o tristeţe pentru omul 
de sub movila de pămînt. Pentru cadavrul care a fost 
tata. Ci mila toată numai pentru femeia cu mîinile slabe, 
presărînd florile, orînduindu-le cu gingăşia minuțioasă 
pe care o punea ea în orice act al vieții. 

Pe urmă, neaşteptat, s-a prăbuşit deodată cu faţa în 
țărînă, cu braţele cuprinzînd movila de pămînt şi izbuc- 
nind în vaiete de bocitoare. 

Destul ca mila să se prefacă într-un început de încrun- 
tată impacienţă. 

Am încercat s-o ridic de subsuori. S-a încleştat cu 
degetele, cu unghiile, cu toată drojdia de vlagă, în lutul 
mormîntului. 


219 


Am privit împrejur, să văd dacă nu ne observă 
nimeni. Eram singuri în cimitirul străin şi pustiu. 

Atunci am încrucişat braţele hotărit să aştept. 

Femeia aceasta cu obrazul îngropat în pămînt, tăvălit 
în ţărînă, cu zvîrcolirile ei îndirjite caşicum ar fi vrut 
să-şi sape loc înlăuntru cu fruntea şi să ajungă la mortul 
de dedesubt; femeia aceasta cu gemetele întretăiate de 
cuvinte fără sens şi de chemări bocitoreşti de-o jalnică 
vulgaritate, necunoscuta aceasta era aşadar mama! Una 
şi aceeaşi ființă cu mama, mama? Cu mama care punea 
atîta discreție şi măsură, în fiecare gest; cu mama care 
îşi stăpînea cu atîta oroare de spectacol şi de compătimirea 
altora, tot ce suferise cu resignare zece ani, după alți zece? 

Din nou crescu mila în mine. Dar o milă rea, împu- 
ținată, consternată, despuiată de vechea evlavie, umilitoare 
pentru vietatea care se degrada, căzută în liota mulțimii 
nevertebrate, de la înălțimea unde i-au fost plăsmuit 
nimb de lumină toate amintirile copilăriei mele. 

Ştiu. 

După douăzeci de ani, o modă stupid propagată de con- 
versaţiile superficiale ale saloanelor şi de pospaiul foile- 
toniştilor cu informațiile culese din cafenea, ar fi tran- 
sformat simţimintele mele de atunci, într-un banal caz 
de psihanaliză. E, şi această manie, încă o indicație a 
freneticei avidități cu care lumea s-a năpustit să-şi dis- 
trugă singură, de bunăvoie, toate orînduielile şi pacifi- 
carea vechilor aşezări interioare. Acum, gînguritul unui 
copil care-şi încolăceşte braţele în jurul gîtului matern, 
nu mai are nimic din inocenţa înduioşătoare a propriei 
noastre copilării. Îndată e transformat în complexul lui 
Oedip, argumentat şi explicat cu sinuciderea Jocastei. 

Puritatea anilor fragezi, dinainte de mijirile cugetului 
şi de problemele sale amare, mai rămăsese singurul os- 
trov paradisiac, unde să-şi mai caute refugiu amintirea. 


220 


Toate le regăseai cum le-ai lăsat. Cum au fost. Fără umbre. 
Scăldate în cristalină irizare de auroră. Acum s-au înver- 
şunat oamenii să-şi scufunde şi acel ostrov albastru de 
dincolo de negură. L-au înecat în talazuri pustii, dezolate. 
În locu-i, au scos la iveală o altfel de insulă; o slută ară- 
tare a infernului cu ţărmuri blestemate, aride, unde se 
agită în lubrice spasmuri o viermuială de demoni pi- 
tici, toţi sadici, toți perverşi, toți incestuoşi, toți pose- 
dați de-o monstruoasă obsesie prelungită mai apoi din- 
colo de anii maturelor conştiinţe, ca să stigmatizeze orice 
existență pînă la moarte ori pînă la un voiaj retrospectiv 
în suvenirile copilăriei. Expediţie îndărăt, în timp, unde 
te-ar aştepta, ce? Păroase omizi încolăcite în potirul 
trandafirilor. Larve şi viermi spurcînd izvoarele clare. O 
dîră de bale unde-ai lăsat azurul. Cum aş putea să accept 
răstălmăcirea aceasta, cînd îmi stă înainte, întreagă şi 
neclintită, explicația cealaltă? 

Acea de-atunci. 

Unica. 

Dispreţuiam omul de sub țărînă, fiindcă toată viaţa 
nu meritase altceva. Moartea nu-l absolvea. Nu răs- 
cumpărase nimic cu moartea. Continuase. 

Se infiltra însă acum disprețul acela şi în evlavia 
mea pentru mama, s-o învenineze. În locul făpturii de 
înduioşătoarea sa discreţie, măsură şi abnegare, mi se 
înfăţişase deodată altă femeie, străină. O femeie de fapt- 
divers. O văduvă bocindu-se pe mormîntul bărbatului 
care o lepădase şi plecase în lume, să moară precum i se 
cuvenea, într-un oraş necunoscut, zvîrlit într-o groapă 
anonimă din cimitirul altor naufragiați. 

Fapt divers. Cel mai banal fapt divers, ca altele o sută, 
dintr-o sută de tîrguri la fel, cu văduve, morţi şi cimitire. 


221 


Iar fiindcă mama era astfel încăodată victima lui Ștefan 
Sântion, chiar dincolo de moartea-i mizerabilă; fiindcă 
şi din mormîntu-i nemernic chiar, o cobora pînă la dînsul 
într-asemenea ultimă degradare, văduvă abandonată şi 
bocitoare de fapt divers — cum să nu-i urăsc încă mai 
îndîrjit? 

Stană cu inima împietrită şi cu braţele încrucişate pe 
piept la spatele ei, îmi scrîşneam în măsele clocotul cu- 
vintelor crude din tren şi din noapte, cînd îl credeam în 
viață. Ah! cum îmi scăpase! Cum i-aş fi pleznit în obraz 
năprazna cuvintelor ca sfîrcurile de harapnic. Să-i stri- 
vească pe buze surisul lui veşnic de veşnică indulgență 
cu toate şi tot şi toţi şi cu el! Surîsul acela dus cu dînsul 
în pămînt. Ah! cum îmi scăpase! Priveam de sus peste 
umerii mamei prosternată în straiul cernit: priveam peste 
umerii săi căutînd să sfredelesc cu ochii stratul gros de 
țărînă, să străbat cu ochii prin scîndurile de brad unde 
zăcea cu faţa în sus şi cu mîinile împreunate, să-mi 
simtă, să-mi ştie din privire, că eu nu-i iert toată 
copilăria mea umilită, că nu-i iert umilinţele mamei. S-o 
ştie, s-o simtă, înainte de-a putrezi deplin! 

— Enric, te rog... 

— Da, mamă!... am tresărit. 

— Dă-mi braţul, te rog... 

Mama s-a ridicat istovită, tremurînd, împleticindu-se. 

Am sprijinit-o cu brațul meu tînăr şi tare, care nu 
avea de ce tremura. 

— Cum calci, Enric?... Vai! unde calci?... 

Călcasem peste mormînt. 

— N-am vrut, mamă. lartă-mă!... 

A fost cu intenție? Fără? N-aş şti nici acum. Dar 
iertarea, dacă o ceream cuiva, era tot mamei, nu celui 
din mormânt. 


222 


De trei ori, pînă la ieşire, a mai întors ochii uzi de 
plîns, să mai privească îndărăt. 

Eu priveam undeva înainte, în gol, cu ochii goi, 
printre mormintele cimitirului străin şi pustiu. 

Tîrziu, afară, la o încrucişare de stradă, a recunoscut 
calea spre hotel. Fără să rostească nimic, i-am simțit 
însă rezistenţa brațului. Nu acolo voia să meargă. 

M-am supus. M-am lăsat condus de paşii ei, nu ştiam 
unde. 


O stradă şi alta şi alta. 

Din ce în ce mai hide şi mizere. Din ce în ce mai scund 
tupilate după zăplazuri de cătină; mai umil ascunzîndu- 
se parcă să nu pîngărească dulcea lumină a primăverii, 
un zbor alb de fluturi şi înaltele stoluri de cocori vîslind 
dinspre alte nostalgice limanuri. Eu, la fluturi şi la cocori 
şi la albastrul străveziu al cerului priveam. Mă durea în 
piept sărmana mea primăvară. Ce căutam aci? Cît mai 
eram silit să rămîn? 

Mama s-a sprijinit mai istovită de brațul meu. 

— Te rog, iartă-mă, mamă!... am murmurat într-o 
învăluire de remuşcare. 

Ea a înţeles fără să întrebe ce-avea de iertat. 

Mă linişti cu simplitate. 

— Diseară, mîine, cel mai tîrziu, poţi pleca, Enric... 
Vezi şi tu!.... Aveam nevoie de tine... 

— Rămîn cît doreşti, mamă! 

— Dorinţele mele!... suspină ea, pentru trecut pentru 
viitor. Spune: datoriile mele, Enric!... 

Apoi tăcu. 

Paşii ne-au purtat prin piaţa bărăcilor de măcelari. 
Obloanele închise. Nici o țipenie. Numai un cîine lingînd 
petele de sînge închegat pe caldarîm. Şi pete de sînge pe 
trunchiuri, pe pereţii de scîndură, pe uşi, sînge pe cîrli- 


223 


gile ruginite de fier. Am întors ochii, cu un nod în gîtlej. 
Închipuirea reconstituise pe dată forfota aceleeaşi pieţi 
străine, din tîrgul străin, cu o dimineaţă înainte, în ajun 
de Paşte. Stîrvurile mieilor spînzurînd în cuie. Pieile 
jupuite. Sîngele picurînd din nări. Cuţitele despicînd şi 
împărțind, loviturile de satîr şi sunetul metalic al balan- 
telor, rumoare de glasuri, tocmeli, hartă, slugi şi ordo- 
nanțe cărînd coşuri pline: toată nerăbdarea şi triviala 
ghiontire a pregătirilor pentru ospăţul cel mare al zilei 
de Înviere şi de împăcare. Pregătiri pentru ospăț de car- 
nivori. 

Nu era o aberaţie din senin a închipuirii. Se amesteca 
şi oamintire. Se contopeau amîndouă. Piaţa din tîrgul străin 
şi piaţa de-aidoma, din tîrgul nostru, de-acasă. Ajun de 
Paşte. Eu de mînă cu tata, în cei dintii ani ai copilăriei, 
înaintea vîrstei de şcoală. El cumpărînd, alegînd, ştiind 
să se facă îndată servit şi cucerind bunăvoia tuturor, cu 
zîmbetul lui mieros şi irezistibil. 

— Îndată, coane Fănică! Ce-aţi poftit? De la rinichi?... 
Vă punem unul întreg! Cel mai gras şi mai fain! Asta-i 
băieţelul matale, coane Fănică? Să-ţi trăiască! La mai 
mare şi la mai mulți... Îţi seamănă leit, coane Fănică... 
Ce-l facem? General? Ministru? 

— Auzi, Enric? mă întrebase tata. Ce carieră ne-ale- 
gem? 

— General! am răspuns. General, ca să mă salute toți 
şi să defileze regimentul înaintea mea... 

— Bravos! General ne facem! Pînă atunci, mergem 
la cofetărie. Ce zici? Îţi surîde ideea? 

Îmi surîdea ideea. Am surîs şi eu. Ideii şi tatei. Pe 
atunci era încă tata. ÎI iubeam. Îl admiram. Mi se părea 
cel mai fermecător om al tîrgului şi cel mai dulce părinte 
din univers. lar acum nu-mi iertam că l-am iubit vreo- 


224 


dată şi că nu l-am cunoscut de pe-atunci. Nodul în 
gît- lej. Petele slute de sînge închegat, pe trunchiurile de 
lemn, pe uşi, pe cîrligile ruginite de fier. Sărmana mea 
primăvară! 

De acolo înainte, ulițele au fost încă mai ticăloase. 
Margine de tîrg uitat de Dumnezeu şi de stăpînire, ca şi 
tîrgul acesta de unde-am fost plecat pentru totdeauna şi 
unde acum am ajuns îndărăt. Pentru totdeauna îndărăt. 

Vizuini omeneşti înjghebate din butuci şi din bîrne. 
Pereți de cîrpici, lipiți cu balegă. Acoperişuri de tablă, 
înădite cu bucăţi de bidoane, de cutii, de doage, funduri 
de buţi. Alte acoperişuri în coame de pămînt, de paie şi 
de gunoaie, de unde se înălțau bălării. 

În mijlocul uliţei se jucau o droaie de ploduri, 
zvîrlin- du-şi praf în ochi. 

Erau desculți, în cămăși despicate pe burți de malarici 
şi erau veseli şi păreau fericiți, nenorociţii! 


La o asemenea vizunie ne-am oprit. 

Un căţel flocos, dădu glas de după gardul de leaţuri 
putrede. 

Nu izbuteam să deschid portița, prinsă cu un cîrlig 
complicat pe dinăuntru. 

— Lasă, Enric!... Ştiu eu cum merge încuietoarea... 

Mama strecură degetele înmînuşate în negru printre 
zăbrele, trase zăvorul, deschise şi intră. 

Am privit-o cu uimire. [eri venise întîia oară în tîrgul 
acesta; iar astăzi şi cunoştea intrările sălaşurilor de 
troglodiţi. 

Căţelul se năpusti îndirjit, cu toată ostilitatea lui de 
corciu plebeu față de musafirii nepoftiți din altă lume. 
Pe urmă se potoli brusc şi începu să se gudure. 

— Taci tu, Fidel! Cum? nu mă mai recunoşti, Fidel?... 


225 


Căţelul clătină din coadă; semn că da. Mama se ple- 
case să-l netezească. 

Pricepeam din ce în ce mai puţin. 

Bojdeuca era în fundul ogrăzii. 

Pînă acolo, cîteva scînduri pe căpătiie de cărămizi, 
însemnau fără îndoială puntea de trecere pe vreme de 
ploaie. Într-adevăr, cu tot praful din stradă şi cu toată 
arşița de sus, băltoacele verzui nu se zbiciseră încă. 
Mi-am imaginat îndată chichineaţa strîmbă şi scundă, 
transformată în locuinţă lacustră cînd începe potopul 
echinoxului de toamnă. 

Un copil în rochiță de creton roz cu flori imprimate 
şi cu părul tuns chilug (băiat sau fată?) apăru în uşă, 
ținînd un ou roşu în mînă. 

Apăru, se retrase un pas în tindă, apoi se hotărî şi 
ieşi definitiv la iveală. 

— Mămico! Cucoana!... strigă spre încăpere, averti- 
zînd pe cineva care stătea la pîndă înlăuntru. 

O dată această datorie împlinită, veni să se gudure 
exact ca potaia flocoasă. Ținea oul învristat în mînă şi 
rîdea răsfăţat la noi. 

Întîi am crezut că privirea nu-mi place. Nu! nu era 
privirea! Surîsul acelea, în acelaşi timp viclean şi sfrun- 
tat, milog şi pofticios, fusese toată pricina. El înscria pe 
obrazul de copil, stigmatul precoce de care aveam oroare. 

— Mi-ai adus?... întrebă. 

Mama exclamă cu o sinceră decepţie în glas: 

— Ah!... Unde mi-a fost capul!... 

Pe urmă, se întoarse spre mine: 

— Te rog, Enric!... Stai numai cinci minute aci. Te 
repezi apoi pînă în oraş, la o cofetărie şi cumperi un ou 


226 


de şocolată... Un ou cu surprize înlăuntru. Mare!... 
Cît mai mare. Nu te uita la preţi!... Te aştept aci. Ai 
bani?... 

— Da, mamă!... am răspuns resignat. 

Copilul aştepta, plimbînd ochii de la unul la celălalt. 
Văpseaua de pe ou se întinsese pe mîini şi pe obraz. 

Mama îl mîngiie pe scăfirlia tunsă, de recrut, cum 
dezmierdase adineauri cățelul. 

— Uite, acuşi are să plece domnul, s-aducă! Ai auzit 
şi tu!... Oul cel mai frumos din oraş... 

Şi amintindu-și, cu o blîndă dojană: 

— Dar aşa mă primeşti tu, dragă Fănuţă? Aşa se 
primesc oamenii în ziua de Paşte?... Cum se poate?... 
Nu te-a învăţat nimeni că astăzi se spune: „Hristos a 
înviat”? 

Recunoşteam intonaţiile din vocea mamei, blîndeţea 
ei răbdătoare, cînd dădea aceleaşi învățături altui copil. 
Celui care fusesem eu cu zece, doisprezece ani în urmă. 

Mi-am muşcat buzele. 

Fănuţă, nu se prea sinchisea de Învierea lui Hristos 
şi de obiceiurile creştine. 

— Unde-i oul meu? întrebă cu persistentă. Vreau oul 
meu! 

Nu-l avea încă, şi era al lui. 

— Haide, Fănuţă! stărui mama cu angelica sa răbdare. 
Spune frumos: „Hristos a înviat!” 

— Dacă-mi dai oul, spun! 

Era simplu. Instinctiv, puiul de om ştia de pe acum să 
pună condiţii. Poftea ceva. Înţelegea să plătească. Sau 
măcar făgăduia altora — poate şi lui — să plătească. 
Dar mai întîi, îndeplinirea poftei! Aceasta nu putea în- 
gădui nici o întîrziere. 

— Are nevoie de creştere! suspină mama. Ce vrei? 
În condiţiile de aici... 


227 


S-ar fi spus că îmi cerea mie scuze, pentru el. 

Am strîns din umeri. Îmi era cu desăvârşire indiferent, 
dacă plodul acesta al nu ştiam cui, are sau n-are nevoie 
de creştere. Priveam plictisit spre intrarea cavernei, 
întrebîndu-mă ce? cine? mai poate să apară de acolo. 

Se ivi o femeie cu bariz negru. 

O femeie încă tînără, mai tînără ca mama: scundă, 
vînjoasă, cu bluza neagră pocnind pe sînii abundenţi, 
sprincenată şi cu o umbră de puf brun deasupra buzelor 
cărnoase. Tînără încă şi încă frumoasă. Una din acele 
frumuseți animale, fără mister şi fără viciu, care se dau 
cu naturaleţe şi fără emoție, uneori capabile de-o fideli- 
tate de aceeaşi origine animală. 

Nu s-au privit în ochi. Am observat cum amîndouă 
şi-au ocolit privirile. 

Mama a întins mîna. Cealaltă a făcut un gest, ca şi 
cum prima pornire a fost să sărute mîna întinsă, şi-a luat 
seama, şi a sfîrşit într-o plecăciune stîngace. 

— Poftiți înăuntru ne invită, lipindu-se cu spatele de 
uşa întredeschisă. 

Mama o luă înainte, ca pe un drum cunoscut. 

— Dumnealui e Enric? întrebă femeia, făcînd un 
semn cu capul spre mine. 

— Nu v-am prezintat!... păru mama că atunci îşi 
aminteşte, deşi dintr-o imperceptibilă nuanţă, a glasului, 
a mişcării de silită surpriză, am ştiut îndată că nu uitase 
şi că numai voise să evite această formalitate. 

Dădu capul puţin pe ceafă, aspirînd aerul ca pentru o 
sforțare peste puterile ei. Apoi rosti, privind nu la noi; 
uitîndu-se afară, pe fereastră, la copilul cu ou. 

— Fiu-meu: Enric! Şi doamna Eufrosina... Eufrosina... 

— Băluţă! ... completă femeia, venind în ajutorul 
mamei. 


228 


Am atins mîna grăsulie, rotundă şi asudată. Căutam 
un scaun să mă aşez, pentru a curma nu ştiu ce senzație 
de jenă care plutea între noi, în aer, în încăperea încă 
mai sărăcăcioasă prin vulgaritatea pretențioasă a obiec- 
telor de-un gust îndoielnic şi mahalagesc. 

Atunci am dat cu ochii de fotografia tatei. 

Pe-o mesuţă cu învelitoare de canava, printre elefanți 
de porțelan, miniaturi de plumb văpsit şi mosoare de 
aţă, se afla rezemată în faţa unei străchini cu ouă în- 
condeiate, prinsă într-o ramă lucrată la traforaj. 

Fulgerător a pătruns în mine înțelegerea. Totul se 
lămuri într-o dureroasă strîngere a inimii. Totul: copilul 
de-afară, surîsul acela pe care îl recunoşteam, răspunsul 
adus desdedimineaţă de servitorul de la hotel, atitudinea 
stingherită şi de-o umilă suferință a mamei. 

Aşadar, nu se oprise la mijlocul povîrnişului, Ştefan 
Sântion! Lunecase pînă în adîncul cel mai afund. Nau- 
fragiase aci, în casa aceasta de mahala, lîngă femeia 
aceasta a cărei pornire dintii, fusese să sărute mîna 
mamei ca orice spălătoreasă unei stăpîne — iar ca totul 
să fie încheiat deplin, îmi mai dăruise şi un frate. 

Fănuţă! Îl chema Fănuţă. 

Cum de nu m-am gîndit de la început? Fănuţă, fiul 
lui Ştefan Sântion! Fratele lui Enric Sântion! 

Cu ce drept îmi dăduse un frate? Un asemenea frate 
ca larva omenească de-afară, cu rîsul acela odios, cu 
scăfirlia lui tunsă chilug, cu rochiţa lui grotească de 
creton roz cu flori imprimate, cu oul lui încondeiat din 
mînă? 

Tortura intolerabilă îmi crispase într-atit trăsurile, 
încît mama a citit în mine ca într-o carte deschisă. Mă 
imploră cu privirea. Mă implora ce? Să fac, ce? Sau 
să nu fac, ce? 


229 


De la copilul de-afară, cu tidva rasă, chincit pe-o 
băncuţă de lemn în poziţia scribilor egipteni, am întors 
încă odată ochii la fotografia tatei. 

O fotografie recentă, necunoscută, turbure şi apoasă, 
cum sînt fotografiile iefitine, executate la minut, în bără- 
cile bilciurilor. Îmbătrinit cum nu-l ştiam, cum nu-l 
văzusem nici în închipuire. Cu mărul lui Adam enorm, 
ieşit din guler, cu straie de sărbătoare dar de stofă şi de 
croială ordinară, întocmai ca ale servitorului de di- 
mineaţă, de la hotel. 

Aşadar aci, în aceasta, sfirşise plecatul lui fără 
adresă? 

Iar Ştefan Sântion, din fotografia palidă, surîdea! 

Placid, indulgent, surîdea împăcat cu el, cu viaţa, cu 
noi cei din jurul lui, cu încăperea mizerabilă, cu tot ce-a 
fost, ce-a ruinat în el, în jurul lui, cu moartea poate, 
pe care o ştia că se apropie. 

Atunci am simţit mai desăvîrşit, dacă mai era nevoie, 
că e mort definitiv în mine, mort fără înviere, fără ier- 
tare. 

Şi mai mult l-am urît, pentru ceea ce omorise mai 
criminal în mine. 

Femeia îmi surprinse privirea stăruitoare. Se înşelă 
asupra ei şi se ridică să-mi prevină ceea ce socotea o 
firească dorință. 

— Poate vrei mata să-l vezi mai de-aproape?... E o 
poză de acum un an. Ne-a tras la iarmaroc. Mai am una! 
Una cu toți împreună... Cu mine şi cu Fănuță... 

Îmi întinse cadra de scîndură lucrată la traforaj, şi 
încă una identică, pe care n-o observasem, de pe altă 
mesuţă. Atît am întrevăzut în cealaltă: femeia alături, 
pe-o bancă de mesteacăn şi larva omenească de-afară, 
frate-meu, Fănuţă, pe genunchii lui Ştefan Sântion. Un 


230 


grup de grotească mizerie, cum într-adevăr se văd 
numai în dulapurile cu sticlă ale fotografilor die bilci. 

Prin ce misterioasă preştiință, a doua oară, mama a 
priceput şi mi-a paralizat intenția? 

— Enric!... 

Mustrarea şi implorarea din glas, mi-au redat stă- 
pînirea de mine. 

Altfel, pornirea firească îmi fusese să arunc pe fe- 
reastră, afară, departe de mine, de mama, aceste atroce 
mărturii ale scîrbavnicei scufundări. 

— Vezi mata... începu să povestească femeia, adre- 
sîndu-se mamei după ce aşeză cu pioasă atenţie foto- 
grafiile la loc. Vezi mata... Parcă ştia că i se apropie sfîr- 
şitul. Zice, anul trecut: „Froso, ia să mi-te faci frumoasă 
şi să-l faci frumos şi pe domnu Fănuţă! Să mergem la 
fotograf, ca să vă rămînă şi vouă o amintire cînd n-oi 
mai fi...” Aşa îl apuca pe el, cîteodată... Se întorcea la 
mine, la copil, cînd era în toane bune... Altfel, ce să 
spun? că şi mata trebuie să fi pătimit!... Cînd îl apucau 
toanele cele rele, nimeni nu-i putea sta înainte! Se 
înhăita cu tot soiul de derbedei... Degeaba îl tocam eu că 
nu face pentru vîrsta şi pentru fasonul lui, s-ajungă la 
ziuă acasă, hărtănit şi tăvălit!... Mă lua îndelicat, cu 
falstițuri şi cît ai zice peşte, mă schimba după el... 

Femeia oftă şi îşi şterse lacrimile, cu o batistă moto- 
tolită. 

Mama privea drept, înainte, nemişcată pe scaun, îm- 
pietrită într-o durere aridă. 

— Pe urmă, continuă femeia, astă iarnă a început a 
gogi!... Am fost cu el la doctor... L-o ciocănit, l-o întors, 
l-o răsucit... Numai după cum clătina din cap, am şi în- 
teles că-i gata de-acuma!... O boală de maiu. Din pricina 
vieții pe care-o dus-o şi a băuturii. O boală cu nume 


231 


străin, aşa ceva, ca de floare... Ciur... Cir... Scrie pe 
hîrtia de la spital. 

Se ridică, scotocind dintr-o cutie de tablă, hîrtia găl- 
buie şi împăturită. 

O desfăcu şi ne silabisi: 

— Ciroza ficatului!... Aşa-i spunea bolii. N-am mai 
auzit încă de dînsa. Sînt fel de fel de boli pe lume!... Şi 
cum spuneam, a început a gogi... Se trăsese la obraz, de 
se vedea de la zece paşi că i-a ieşit pămîntul în faţă... 
Am o poză de-acuma trei luni, că şi-o mai scos una 
pentru un act... Numai ca să vezi mata, cum se poate 
schimba un om!... 

Din aceeaşi cutie de tablă, scoase altă fotografie, 
mică şi pătrată. O întinse mamei. Mi-o întinse mie. 

Da! Era altul, acest Ştefan Sântion, cu pămîntul ieşit 
în faţă. Surîsul acela se prefăcuse într-o grimasă de 
panică. Poate era ceva sfîşietor în el, în căutătura fri- 
coasă, în obrazul descărnat. Dar deznădejdea din chipul 
de pe carton, nu-mi descruntă fruntea. O socoteam o 
justă expiere. 

A suferit, vasăzică, în zilele lui din urmă? Cu atîta 
mai bine! O merita! 

— Mai dă-o la mine, Enric!... ceru mama. 

Am întins fotografia. Rămase îndelung cu imaginea 
de carton în mînă, privind-o de la distanţă, cu ochii ei 
puţin presbiți. Lacrimile îi curgeau pe obraz. Am întors 
capul. 

— ŞI să vedeţi!... se răsuci femeia, cînd spre mama, 
cînd spre mine. De cînd a înţeles că nu mai este scăpare 
pentru dînsul, nici atîta nu s-a mai ținut de spusele doc- 
torului!... Pleca. Lipsea o zi... două... Se întorcea şi cădea 
răpus în pat. Eu îl descălțam, eu îl desbrăcam!... Prin 
somn se chinuia şi se zvîrcolea... Chiar cînd credeam că 
s-a liniştit, de stătea cu faţa în sus, tot mai mişca şi strîn- 


232 


gea din buze... Poate din pricina muştelor... Că de muşte 
trebuia tot eu să-l apăr... Se adunau în jurul gurei şi pe la 
coada ochilor. 

M-am ridicat. 

Mă hotărisem. Nu mai putea dura aceasta. Pentru 
mine nu mai putea dura. Nu-mi rămînea decît să plec. 
Să las un bilet mamei la hotel, să-mi cer iertare şi să mă 
urc în tren, să fug, să nu mai văd nimic, să nu mai aud 
nimic, să nu mai ştiu nimic. 

— Enric, nu uita ce te-am rugat! Oul de şocolată pen- 
tru copil... Cît mai mare şi mai frumos. Şi vino repede, 
te rog! Te-aştept... 

Puteam să rezist rugării umile, de dincolo de cuvinte, 
din vocea dureroasă? 


Am ieşit. Copilul se ţinu după mine, pînă la poartă: 

— Bădie! Un ou mare, să nu uiţi, bădie!... Cel mai 
mare şi mai frumos din tîrg! Aşa a spus cucoana!... 

Lipăia cu picioarele goale pe poteca de pămînt, iar 
după el alerga cățelul cu coada biîrligată. 

— Bădie!... mai strigă printre gard. 

Eram „bădie!” 

De la cofetărie, am plecat cu oul împachetat în hîrtie, 
legat cu panglică. Am făcut douăzeci de paşi şi, cuprins 
de o furie nătîngă, l-am trîntit pe trotuar de s-a sfă- 
rîmat în bucăţi, ca vasul cel de sute de mii de sesterți pe 
care l-a prefăcut Petronius în pulbere, să nu încapă 
cumva în mîna lui Neron. 

Un birjar mă privi curios, de pe capra lui strîmbă. 

Mi-a fost ruşine de el. Mai ruşine încă de mine. 

Ca să mă pedepsesc, m-am întors îndărăt. 

— Aţi uitat ceva? 

— N-am uitat nimic. Alt ou!... 


233 


Abia atunci observă cofetarul, că nu mai am pachetul 
în mînă. 

— Dar celălalt?... Ce s-a întîmplat, vă rog? 

— Ce-ţi pasă dumitale!... am răspuns agresiv. L-am 
scăpat jos, s-a sfărmat. Asta e tot! Dă-mi altul, şi... 

— Ce păcat!... Aşa o splendoare de ou... 

— Domnule! Dumneata vrei să-ți serveşti clienţii şi 
să-ți vinzi marfa, sau ţii prăvălie ca să stai la conver- 
saţie? 

Privirea cofetarului deveni tot aşa de mirată şi ne- 
liniştită ca a omului de pe capra trăsurii, din stradă. 

Avea de-a face cu un scrîntit primejdios în plină criză. 
Socoti prudent să nu mai lungească vorba, supraveghin- 
du-mă bănuitor cu coada ochiului, timp cît împachetă şi 
numără restul. 


— Mi-ai adus, bădie?... Mi-o adus!... Mi-o adus!... 
Dă să-l văd!... 

Copilul care stătuse strajă la portiță, începu să țupăie, 
să bată din palme şi să se acaţe de mîinile mele; 

— Dă să-l văd! Dă să-l văd... 

lar cățelul, participînd la această bucurie, sărea îm- 
prejurul nostru, agitîndu-şi amical coada biîrligată. 

Mă acceptase şi el în familie. Făceam şi eu parte din 
familie, acum. 

— Bădie, dă să-l văd mai repede!... Bădie!... 

Cu vîrful ghetei, am lovit cățelul în burtă atît de 
puternic, încît descrise o parabolă ca un proiectil sche- 
iălăitor pînă-n perete. 

Nu era destinată cîinelui, lovitura. Mi s-a părut că a 
înțeles-o şi copilul, frate-meu, Fănuţă, căci încetă subit 
cu săriturile şi cu întrebările lui. 

În încăpere, amîndouă femeile plîngeau. 

Stăteau pe scaun, faţă în faţă şi plîngeau. 


234 


Pe masă se aflau întinse cîteva obiecte bărbătești: 
țigaretă, tabachere de metal, o scăpărătoare cu fitil gal- 
ben, un carnet soios. 

Am priceput. 

Mama ceruse să le vadă, să le pipăie. Poate le împăr- 
țiseră, ca să păstreze fiecare ceva tocit de mîna lui, im- 
pregnat de fiinţa lui. 

Fără îndoială, în tot ce săvîrşea mama de două zile, 
era o renunțare la sine, supraomenească şi sublimă. 
Atunci, mi s-a părut o degradare care-o punea alături cu 
Ştefan Sântion, cu femeia de mahala, cu larva de-afară 
care se înălța la fereastră în vîrful degetelor să-şi vadă 
oul de şocolată; cu tot ce-mi părea în viaţă mai căzut, 
mai laş, mai respingător. 

— Ai adus, Enric?... Ar fi bine să i-l dai tu! Chia- 
mă-l... 

ÎI chemă ea: 

— Fănuță!... Fănuță!... 

Înţelegeam şi aceasta. Voia să ne concilieze, după ce 
ea îl adoptase în sufletul ei, aşa cum mă acceptase cu 
cîteva clipe înainte, cățelul de-afară. 

Am încleştat fălcile, iar a treia oară în ziua aceea, 
mama m-a ghicit din privire, fără să aştepte un cuvînt 
sau un gest. Suspină şi se ridică de pe scaun, despache- 
tînd oul şi îndreptîndu-se spre fereastră: 

— Fănuţă, ia vino tu!... vino tu la... vino tu la mama”... 

Se simţea acum şi mama lui, fiindcă bastarda crea- 
tură era sînge din sîngele lui Ştefan Sântion! 

Copilul înainta cu mîna întinsă, surizînd, 


Surîsul acela! Stigmatul acela! 

Pe-o sută de sute de chipuri l-am recunoscut de-a- 
tunci. Gradat într-o sută de nuanțe, încercînd să se disi- 
muleze, neizbutind să se personifice, inegal dozat — cînd 


235 


mai lacom la unii, cînd mai cinic la alții, cînd mai milog, 
mai sfruntat, mai poltron indulgent, mai viclean sau mai 
plîngăreț, — dar întotdeauna purtînd acelaşi aer de fa- 
milie. Înglobînd în aceeaşi prea numeroasă familie, in- 
divizii în aparenţă cei mai diverşi, de toate treptele şi de 
toate naşterile, cu toate pregătirile şi cu toate aspirațiile, 
egali însă şi înfrățiți printr-un stigmat comun. Surisul lui 
Ştefan Sântion, al profesorului cu fruntea socratică din 
cei dintii ani de liceu, al prietenului meu Ion, al lui Jack 
Medoveanu, al lui Lucian, al femeii cu umeda privire 
animală, al fratelui meu Fănuţă, al servitorului de la 
hotel cînd a strîns lacom, în pumnul asudat, bacşişul 
prea generos, al mamei chiar; da! chiar al mamei! ÎI des- 
coperisem acum şi pe buzele ei, cînd îmbia progenitura 
lui Ştefan Sântion cu oul de şocolată atîrnat în funtă 
roşie. Cum mi-au părut toţi, dintr-odată, din aceeaşi fa- 
milie, predestinaţi să se caute şi să se găsească! 

— Spune „sărut mîna”, cucoanei! 

Femeia sprincenată suridea. 

Mama suridea de asemeni, uitîndu-şi o clipă sufe- 
rinta. 

Copilul surîdea, şi el. 

Tustrele surîsurile, erau din lumi atît de departe ve- 
nite şi pentru atît de îndepărtate pricini, şi totuşi atît, 
atît de desnădăjduitor înrudite! 

— Spune „sărut mîna”, cucoanei! repetă mama lui 
Fănuţă. 

O dată ce-avea acum îndestularea poftei asigurată în 
mînă, cine-l putea sili însă să mai mulţumească cuiva? 

Fratele meu Fănuţă, fugi cu prada la loc adăpostit, 
pentru a deschide în tihnă carapacea jumătăţilor, să afle 
surpriza dinlăuntru, întocmai ca oricare. Ca toţi ceilalți, 
cu poftele lor, pe măsura lor. Peste o clipă, a început să 
ne asurzească o țîflîitoare pițigăiată de metal. 


236 


Fostul meu profesor, Grigore Panţâru, fostul tovarăş 
de desmăţ al tatei, omul cu fruntea socratică şi cu inte- 
ligențţa mai tăioasă ca diamantul, mă luase într-o vreme 
sub ocrotire. 

Poate din simplă curiozitate, să mă studieze ca pe-un 
cobai. 

Mă interogase despre lecturi, despre preferințele 
mele, despre planurile de mai tîrziu. Copil cum eram 
atunci, în cei dintii ani de liceu, mi-am confesat 
aspirațiile cu naivitate. 

Asculta gînditor, cu surîsul lui lucid şi sceptic. Iar eu 
mă simțeam mîndru de această privilegiată atenție. Ştiam 
că după fruntea aceea învălurată, puteai urmări toată 
istoria lumii pînă la cele dintîi gîze din Silurien şi Car- 
bonifer, apărute înaintea saurienilor şi păsărilor reptile 
în cele mai străvechi epoci geologice; puteai urmări în- 
dărăt gîndirea omenească de la tînărul pe-atunci Ber- 
gson pînă la astrologii haldeieni; nimic nu-i era străin, 
din tot ce-au inventariat cunoștințile omeneşti şi din tot 
ce-a încercat să sistematizeze într-o sinteză, cugetarea 
omenească. Şi el stătea de vorbă cu un copilandru! Cum 
nu s-ar fi simţit mîndru, elevul Enric Sântion? 

Odată, mă oprise la mijlocul unei peroraţii aprinse. 

Scuturînd pipa, rosti mai mult pentru dînsul poate, 
decît pentru mine: 

— Toate bune!... Toate ar fi bune şi posibile, dacă 
umanitatea ar fi alcătuită numai dintr-o galerie de bus- 
turi. Din nefericire, omul continuă şi de la buric în jos, 
numindu-se tot om!... Chiar personajele ilustre ale lui 
Plutarh, n-au fost numai busturi cum ni-i prezintă de 
obicei sculptorii, în marmoră... Vrînd-nevrînd, au trecut 
prin viaţă cu totul, cu buric şi cu celelalte... Haha! Băie- 
țaşule, să vii şi să te aud vorbind peste zece, peste două- 
zeci de ani!... 


237 


Am ridicat ochii atît de sincer şi de dureros indignati, 
încît el mi-a descifrat reproşul din privire şi mi-a pus 
mîna pe umăr: 

— Crede ce vrei!... Poate exagerez... Aş dori să exa- 
gerez şi, uite, pe mine nu mă scandalizează defel că din 
momentul acesta ai încetat să-mi mai acorzi vreo încre- 
dere. E pedeapsa scepticilor! Se îndoiesc de tot. Toţi se 
îndoiesc de ei. Sînt chit cu viaţa. 

Spunînd, mătură scrumul cu palma de pe masă, ca 
şi cum ar fi şters, respingînd, orice replică posibilă. 

Din ziua aceea, l-am căutat mai puţin. N-aveam 
nevoie de învățătura lui corosivă. 

A înţeles şi nu m-a mai chemat la el niciodată, nici nu 
mi-a imputat în vreun fel, măcar cu apăsarea unei 
priviri, această ingratitudine de ucenic apostat. Dar scep- 
ticele lui reflecții, s-au prelucrat în mine. 

Spre o singură ţintă s-a concentrat linia de viaţă. 
Amputarea acestei umanități inferioare. Exterminarea 
animalului teluric din mine. Un bust! Capul dominînd 
lucid instinctele şi sentimentele şi pasiunile. Voința în- 
frîngîndu-le, aservindu-le! Deasupra mesei de lucru, 
bătusem în ţinte o foaie albă, pe care copiasem o defini- 
ție desprinsă dintr-o carte: 

„Voința e inteligenţa servită de organe” 

lată de ce-i înglobam în aceeaşi compătimire dublată 
de dispreţ, pe toţi cei care purtau stigmatul iremediabilei 
slăbiciuni, sclavii poftelor, ai sentimentelor şi ai pasiu- 
nilor: Ştefan Sântion şi fostul meu profesor, Jack Medo- 
veanu şi mama, prietenul meu Ion şi toată umanitatea 
amfibie. 

Iată de ce l-am înţeles pe asasinul Candiano-Popescu 
şi de ce m-am simţit solidar cu el! 

Acela încercase să se domine, izbutise să-şi dreseze, 
să-şi aservească animalul inferior. Ce păcat, ce crimă 


238 


față de el, că folosise totul pentru a executa un asasinat, 
cînd viaţa îţi oferă pentru asemenea arme călite, un atît 
de vast cîmp al tuturor bătăliilor cu victorii dinainte 
asigurate! 


Pe mama n-am mai văzut-o de-atunci. 


Pentru cîte ne mai aveam acuma de spus, ajungeau 
scrisorile rare, din lună în lună. 


239 


CAPITOLUL VIII 


Liliana 


De-un ceas, pe sub fereastră, în strada ninsă, se 
perindau toate glasurile matinale ale Capitalei. 

— Chiob! Chiop! Cărbuuuu!... 

— "ornuri caaaldeee!... 

— Peş! Peş! Hai la peştiiii!.. 

De zece ori am ridicat şi am coborit ochii pe pagina 
neîntoarsă. 

Rîndurile fugeau goale de sens. Am închis cartea, iar 
fiindcă prima pornire mi-a fost s-o zvîrl departe, am 
aşezat-o înadins pe marginea mesei, cu o încetineală 
exagerată şi precaută, ca un obiect din cale-afară fragil. 

— Iaurt căimăcieluuuu! 

— Ouă de găi...! Ouă de găi, ouăle! 

Privirea căuta duşmănos spre fereastră, unde răsunau 
dincolo, în stradă, strigătele nuanţate pe toate gamele; 
agresive şi plîngătoare, irupînd brusc ca să înceteze rete- 
zat sau prelungindu-se într-o melopee de jelanie pînă 
la a treizecea casă. Unii păreau că-şi anunţă marfa im- 
perios; alții că apelează deznădăjduiți la un suflet cari- 
tabil, să se îndure şi să-i descotorosească de dînsa. 

O vociferare a străzii, care astăzi a dispărut, trece 
neobservată, e înăbuşită în tumultul permanent al durui- 


240 


tului de tramvaie, în guițarea metalică a clacsoanelor de 
automobil, în trepidația vitezei. Au rămas chemări 
înregistrate numai de urechea atentă a gospodinelor şi a 
bucătăreselor. 

Atunci, în tăcerea vătuită şi molcomă, în imobilitatea 
quasi-patriarhală a cartierului cu ritm de viaţă provin- 
cial, luau proporţii obsedante. Cel puţin mie, îmi sfrede- 
leau timpanul, îmi vibrau în ureche stăruitor, chiar după 
ce-au trecut. 

— Portoca... Portocaaa... Mandarinele! 

— Speciala cu declaraţiile domnului Pepe Carp! Dimi- 
sia lui George Paladi! Ediţia cu declaraţiile lui Pepe 
Carp! 

— Gazuu! Hai la gaz-gazuuuu... Hai la gaz! Gazuuu... 

Eram aşa de încîntat de camera aceasta nouă, mai 
arătoasă şi mai încăpătoare — şi în dimineaţa aceasta 
de duminică, mă deşteptasem atît de odihnit, clocotind 
de atîta poftă de lucru! 

Iar totul se măcinase într-un ceas. 

Dădeam vina pe glasurile străzii. Pricina era în mine. 
În neastîmpărul din mine. 

Stătea scrisă pe învelitoarea cărții, pe scoarțele albas- 
tre ale caietelor, pe coala de hîrtie galbenă prinsă cu 
piuneze pe masă; pretutindeni unde creionul dintre de- 
gete, repetase maşinal acelaşi nume. 

Lilian. Lilian. Lilian. 

Cu litere gotice, cu litere de tipar, cu litere umbrite, 
cu litere fantezist desenate din crenguţe împletite cu 
spirale de ederă; numele se repeta, orizontal, oblic, ver- 
tical, invadînd fiecare colț de hîrtie liberă, cum invadase 
în mine: 

Lilian. Lilian. Lilian. 

Nu mai putea dura; aceasta nu mai putea dura! 


241 


Am apelat la consiliul şi la reconfortarea inscripției 
de pe foaia bătută în perete, deasupra mesei: 

„Voința e inteligenţa servită de organe”. 

Mereu voința! Mereu stăpînirea de sine. Oare Bo- 
nald* a iubit vreodată? „Fii hotărit, şi pune voința în 
locul dorințelor!” Oare profesorii de voinţă, cu atît de 
imperative precepte; în viața lor proprie, de toată ziua, 
oare le-au pus în aplicare cu tot atîta fermitate cum o 
pretind lectorilor? „Lumea e plină de bune intențiuni; 
dar toate aceste bune intențiuni strînse la un loc, nu pre- 
ţuiesc cît o singură voinţă. Aş vrea nu duce la nimic; nu- 
mai vreau e într-adevăr folositor. Aceasta o spune Vinet. 
„Cel care nu vrea cînd poate, nu va mai putea cînd va 
voi.” O spune un proverb englez. „A nu hotărî nimic, este 
a hotărî să nu faci nimic.” O spune Bacon. „Cei nehotă- 
rîți îşi pierd jumătate din viață; cei energici îşi dublează 
viața.” O spune Gerfaut. „Nimic pe lume nu este cu ne- 
putinţă; sînt căi care duc la orice. Dacă am avea destulă 
voinţă, am avea întotdeauna şi destule mijloace.” O spu- 
ne La Rochefoucauld. „Nefericirea oamenilor provine din 
faptul că nimeni nu-şi dă seama de cîte suferinţe s-ar cru- 
ta, printr-o singură abţinere, printr-un singur nu, răspuns 
cu tărie la chemarea ispitei.” O spune Lavater. Pînă şi inde- 
cisul Horaţiu, nu s-a lăsat mai prejos: „Un lucru început 
este pe jumătate sfîrşit; aşadar cutează să începi!” 

Cîţi oare, din toţi aceştia, înainte de a da sfaturi, au 
dat exemple? Nu apar toți, ca vînzătorii ambulanți ai 
biletelor de loterie, care-ţi oferă pe „garanția lor” numărul 
tău cîştigător, neştiind ce să răspundă, cînd îi întrebi de 


- Catolic înverşunat şi tot pe atît de ardent monarhist, vicontele 
Louis Bonald (1754—1840) a fost un teoretician al autorităţii, al 
spiritului de dictatură, exercitată de omul de voință. Lunga suită de 
citate despre voință e o virtuozitate documentară, controlată 
minuţios de scriitor, cum nu se va întîmpla cu o alta, ulterioară. 


242 


ce sînt rupti în coate, şi de ce, dacă au acest dar al pre- 
ştiinţei, n-au început prin a-şi căuta lozul lor cîştigător? 
Nu seamănă toți, cu frizerii care-ţi vînd pe aceeaşi „ga- 
ranție a lor” remediul suveran al cheliei, şi ei rămîn 
totuşi cu tidva lucie ca bila? Abia am gîndit aceste între- 
bări şi am descoperit că recurg la mizere sofisme pentru 
a-mi justifica şovăiala laşă din mine, ruinînd autoritatea 
preceptelor culese şi transcrise pe curat, în caietul din 
sertarul mesei. 

Am tras sertarul. Am răsfoit paginile. Am recitit afo- 
rismele, care de altfel îmi erau adînc săpate în memorie; 
le-am recitit cu oarecare deziluzie şi alarmă, cum desco- 
peri întîia oară pe obrazuri scumpe, semnele încă ascunse 
ale decrepitudinii sau ale falsităţii. 

Sunau flasc, moarte, suspect deşertate de substanţa 
vieții fluide. 

Artificiale flori de hîrtie, prinse pe pieptul cel viu al 
vieții, cu pretenția să dea iluzia şi să înlocuiască adevă- 
ratele garoafe care se ofilesc, se scutură, putrezesc, dar 
au trăit. 

În mine suna altceva în dimineaţa aceea. Alt nume: 

Lilian! Lilian! Lilian! 

Încolo cu Marc-Aureliu şi Amyot şi Vauvenargues şi 
Seneca şi Carlyle şi Solon şi Erasm şi Bonald şi Gracian 
şi Franklin şi Joubert şi Chamfort şi de Maistre şi Lub- 
bok şi toți Prevoşti-Paradolii! 

Un singur nume îi extermina pe toți: Lilian! Lilian! 
Lilian! 

A fost, fără îndoială atunci, primul avertisment ob- 
scur, care ar fi putut să mă întoarcă din drum. 

Dar îndată l-am respins cu oroare, ca nălucile trimise 
să ispitească virtutea sfîntului Antoniu. 

Mi-am luat singur ligheanul de tablă, am ieşit în curtea 
îngustă, l-am umplut cu zăpadă şi, întors în cameră, m-am 


243 


frecat îndelung pe obraz, pe ochi, pe frunte, pe păr, cu 
bulgări afînați. M-am frecat apoi cu prosopul aspru să 
biciuiesc sîngele lenevit. Şi în picioare, în faţa ferestrei, 
am rămas privind fulguirea molatecă fără s-o văd. 

Creşteau în mine alte privelişti. 

Chipuri omeneşti, solidificîndu-se pe rînd şi topindu-se 
pe rînd, să facă loc altora. Chipul tatei. Al mamei. Al 
femeii cu sprîncenele îmbinate şi cu umbra brună de puf 
deasupra buzelor. Al fratelui meu bastard. Din nou, stă- 
ruitor, al mamei. Al profesorului cu frunte socratică, 
naufragiat fără speranţă într-un orăşel de provincie. Al 
lui Ion. Al lui Jack şi Lucian Medoveanu... Apoi chipuri 
de necunoscuţi, întrevăzute numai o singură clipă pe 
stradă, dar purtînd acelaşi stigmat. Al cedărilor, al re- 
semnărilor, al naufragiilor, al deznădejdilor... Cu surîsul 
lor trist de învinşi; indulgent şi laş, de sclavi care-au 
pierdut energia eliberării... Toată omenirea, gloata cea 
mare, mi se înfățişa ca o îndelungă procesiune de capete 
încovoiate pe piept, acoperindu-şi obrajii cu palmele să 
nu li se zărească stigmatul comun. Milioane şi milioane 
şi milioane, trecînd cu feţele ascunse în palme, cu umerii 
zgribuliți: cortegiul nesfirşit al morților dinainte de-a 
fi murit. 

Desigur toţi au început aşa! 

Un nume: 

Lilian! Lilian! Lilian! 


M-am întors la masă şi am deschis cartea, punîndu-mi 
caietul de notițe alături. 

Puteau de-acum înainte, să tot treacă pe sub fereastră 
săniile cu clinchet de zurgălăi; chemare nostalgică pentru 
un tînăr de optsprezece ani încelulat în zi de sărbătoare 
înaintea unei cărți cu formule uscate de trigonometrie, 
cînd afară legănarea albă a fulgilor îndemna la hoină- 


244 


reală fără țintă. Puteau să tot răsune obsedant, toate 
glasurile matinale: Chiob! Chiop... Cărbuuu... Speciala 
cu declarațiile lui P. P. Carp! ... Portocale! Portocaaaa... 

Puteau să tot treacă. 

Treceau, şi nu le mai auzeam. 

Formulele trigonometrice acopereau filă după filă, 
hîrtia vînătă a caietului ieftin. lar creionul nu mai în- 
cepea să înşire maşinal, acelaşi şi acelaşi nume: Lilian! 
Lilian! Lilian! 

N-am auzit aşadar, cînd s-a oprit sania cu zurgălăi 
sub fereastră. 

Nici n-am ridicat ochii. 

Am tresărit, întors de departe, din lumea abstractă 
a sinusurilor şi cosinusurilor, a paralaxelor şi a logarit- 
melor, numai cînd au sunat bătăile în uşă. 

„Desigur, Lucian sau lon! — am gîndit cu încruntare. 
În trei minute i-am expediat!...” 

Şi am strigat duşmănos: 

— Intră! 

Nu m-am întors să văd cine din doi a intrat: lon sau 
Lucian? 

Voiam mai întîi să duc la capăt formula neisprăvită. 
M-am răsucit pe scaun, numai cînd paşii din uşa des- 
chisă n-au mai înaintat. 


M-am răsucit şi îndată am zvicnit în picioare: 

— Lilian! 

— Bună dimineaţa, Enric! Te deranjez?... Atunci 
plec. Am plecat. Pa!... La revedere!... 

Făcu o mişcare răsfăţată de copil care ameninţă, 
ştiind bine că nici n-are să-l creadă nimeni, nici n-are 
să-şi îndeplinească ameninţarea cumva. 

— Lilian!... am continuat să exclam, să întreb, să 
mă mir, să mă bucur, cu toate fermele hotărîri duse pe-o 


245 


undă de apă ameţitor de vicleană şi dulce. Lilian! 
Cum?... Tu? Tu aici?... 

— Precum mă vezi... Ţi-am adus cartea. 

Din manşonul de blană, scoase volumul de astă 
toamnă: versurile lui Samain. 

Nu înainta din uşă. 

Era îmbrăcată în blana pînă-n pămînt, strînsă la talie, 
cu o minusculă căciuliță de lutră pe sprîncene, cum era 
moda timpului. În blana pufoasă se topeau fulgii mari, 
cum se topeau şi în genele larg deschise, să-i dezvelească 
ochii ciudat violeți. 

— Aşa mă primeşti? mă dojeni, surîzînd, stînjenită 
de nemişcarea mea. Mă aşteptam la altă primire!... 

Spunînd, întoarse imperceptibil obrazul, îmbiind, ofe- 
rindu-l. 

Am apropiat buzele, într-o uşoară atingere. Obrazul 
era proaspăt şi rece; ud de fulguirea de-afară, şi atît de 
tînăr! şi atât de pur! 

— Am trecut, Enric... încercă o explicație. Treceam 
pe aproape... Mi-am amintit ce mi-a spus Lucian: că te-ai 
mutat şi că ai găsit o cameră mai convenabilă. N-am 
putut rezista!... De atîta vreme doream să ştiu cum 
trăieşti tu? unde lucrezi tu? cum e la tine!... 

Măsură dintr-o singură plimbare a privirii, pereţii 
cu zugrăveala afumată, cu petele dreptunghiulari şi pă- 
trate, mai albe, de unde-au fost scoase portretele de fa- 
milie al gazdei; rafturile de cărți; patul-divan cu ur- 
zeala învelitoarei decolorată; soba de fier cu burlanul 
de tablă neagră şi ruginită, întins în zig-zag pe zid. 

— E simpatic la tine!... consimţi cu jumătate de glas. 

Mi s-a părut că străbate o intenție pe jumătate de 
compătimire, pe jumătate de încurajare, în această ex- 
clamaţie deziluzionată. 


246 


— Pentru mijloacele mele şi, pentru ce vreau eu să 
fac în viață, nu am nevoie de-o cameră simpatică!... am 
replicat cu răceală. Un pat tare, o masă de brad, un 
scaun tare, o lampă... Îmi ajunge... 

— Nici nu e nevoie s-o spui... E admirabil ce faci tu! 
Admirabil, Enric! L-a impresionat şi pe Papa; l-a umilit 
şi pe Lucian!... 

Mi-a citit în ochi cît de puţin preț puneam eu pe im- 
presionarea lui Jack Medoveanu şi pe umilinţa lui Lucian. 

— De altfel, nu e aşa, Enric? că dacă nu te intere- 
sează ce spun şi ce cred alţii; nu e aşa, că nu eşti tot atît 
de insensibil la ce spun şi ce cred eu?... Voiam să te sur- 
prind la lucru... Eram să intru tiptil: să deschid uşa în- 
cet-încet, să calc în vîrful picioarelor... Să vin la spatele 
tău... Mi-a descris Lucian camera amănunţit şi ştiam că 
lucrezi la masă cu spatele întors spre uşă... Voiam să vin 
pe nesimţite şi să-ți cuprind ochii în palme... N-ai fi 
ghicit cine e... Pe urmă, cînd am ajuns la uşă, n-am avut 
curaj. Dacă e cineva la tine? Dacă te supără copilăriile 
acestea?... Am bătut!... Cînd ai strigat „Intră!” atît de 
răstit, îmi venea să renunţ şi să fug îndărăt... Şi totuşi, 
iată-mă-s! 

Suridea, stingherită, aşteptînd. 

Dar nu făcuse un pas înăuntru şi nici eu nu schițasem 
o mişcare, nu rostisem o invitaţie, să-i dau curaj. 

Deodată, îmi cuprinse amîndouă mîinile, lăsînd man- 
şonul să cadă între noi, la picioare: 

— Enric! Am venit să-ți vorbesc... Să vorbim. Tu nu 
simți nevoie?... Am mințit adineauri, cînd am spus că 
trecînd pe aproape, mi-am adus aminte de adresa ta... 
Am plecat înadins de-acasă, ca să viu direct la tine. Ca 
dovadă că am luat volumul lui Samain. Observi, că nici 
nu ştiu să mint?... Am plecat hotărîtă!... Ştiu că e un 
fapt nepermis. O fată singură, în camera unui băiat! 


247 


Destul ca să rămîn compromisă pentru totdeauna... Dar 
ce importă?... Pentru noi, ce poate să mai însemneze 
aceasta?... 

Vorbea repede, întretăiat, cu febră în glas, privindu-mă 
în ochi cu ochii ei ciudat violeţi, nedescleştîndu-şi dege- 
tele înmînuşate de pe mîinile mele. Mîinile mele, atîrnînd 
moi. 

O ascultam şi un singur gînd se preciza în minte: „la 
seama, Enric! Ai ocazie să devii o canalie, şi nu trebuie 
să devii o canalie! Viaţa îți trimite o ispită, şi nu trebuie 
să sucombi ispitei! Îţi trimite poate o victimă, şi nu tre- 
buie să-ţi inaugurezi existența împovărîndu-ți conştiinţa 
cu o victimă!...” 

— Ai dreptate, Liliano!... E nevoie să vorbim!... am 
rostit, atrăgînd-o spre scaun, cu mîinile care-au căpătat 
viață fiindcă erau acum comandate de o voinţă. („Voința 
e inteligenţa servită de organe!” — aruncasem o privire 
de recunoştinţă inscripției din perete.) 

Liliana îşi desprinse degetele din mîinile mele. Începu 
să-şi scoată mînuşile, păşind prin cameră ca să cerceteze 
din treacăt rafturile de cărți şi să-şi dea astfel iluzia celei 
mai naturale şi degajate comportări. 

Tot din treacăt, pipăi din simplă şi desigur inconştientă 
curiozitate, soba de fier. O retrase repede, cînd îşi dădu 
seama că pot să-i surprind involuntara mişcare. 

Eu ridicasem manşonul de jos; am lipit uşa. Pe mar- 
ginea mesei am zărit manualul elementar de conversaţie 
engleză şi l-am întors cu coperta în jos, acoperindu-l cu 
alte volume; cu volumele lui Dickens, Thackeray, Wilde. 

Într-o stranie şi lucidă, dar dureroasă dedublare, am 
înregistrat în acelaşi timp ambele gesturi, deopotrivă de 
inocente şi totuşi măsurînd nu ştiu ce nemărturisită, ne- 
definită, lipsă a francheţei totale. Ea, de ce pipăise soba 
aproape rece, a unui sărac ca mine? Şi mai ales, de ce, 


248 


cînd şi-a dat seama de curiozitatea inconştientă, a retras 
mîna să n-o surprindă privirea mea? Eu, de ce am ascuns 
cartea de conversaţie engleză? De ce-am socotit îndată 
o infirmitate, faptul că aşa cum fusesem crescut, fără 
guvernantă şi fără pensioane în străinătate, îmi completam 
cu puterile mele, cu munca şi cu voința mea singură, o 
lacună care nu însemna o ruşine? 

Da! Amîndoi ne-am făcut reciproc vinovaţi cu un 
gest de mefiență. Dar al meu, cu cît era mai culpabil! 
Liliana retractase mîna din delicateţe. Eu ascunsesem 
cartea din orgoliu. 

Minţisem o dată, tot din orgoliu, atunci cînd mă ab- 
ținusem a mărturisi că n-aveam cum să cunosc tălmă- 
cirea cuvintelor din cîntecul creol: 

„Oh! tell me that you love me... 

„It’s the sweetest, the sweetest story ever told!” 

Le tradusese ea, şi am repetat după dînsa, foarte fi- 
resc, ca o înțelegere venită de la mine. Iar fiindcă min- 
țisem o dată, din acelaşi orgoliu, continuam şi acum să 
ascund, tot ce-ar fi putut să dezvăluie prima şi inofen- 
siva minciună. Acum, cînd după cîteva luni de studiu, 
fără nici un ajutor, citeam cu dicționarul închis cărțile 
lui Dickens şi Thackeray, volumele lui Oscar Wilde procu- 
rate de astă toamnă, după procesul lui Candiano: The 
Picture of Dorian Gray; Lord Arthur Savile's Crime; 
Ballad of Reading Gaol; De profundis... Pe acelea le 
lăsasem în evidenţă; numai pe acelea. 

Lipsa mea de sinceritate era, aşadar, de-o calitate mai 
îndoielnică decît gestul Lilianei, dictat numai de-o deli- 
cată grijă să nu-mi umilească sărăcia. Această inferiori- 


249 


tate nu m-a durut, cum s-ar fi întimplat altădată şi cu 
oricine alt. 

Dimpotrivă, mi-o făcu pe Liliana mai scumpă. Era 
într-adevăr femeia, copila, vrednică de cea dintîi iubire. 
Poate de unica iubire dintr-o viaţă. 

Şi totuşi, în acea zi, trebuia să sfîrşească nevinovata 
noastră poveste. Să sfirşească înainte de a fi prea tîrziu. 
Înainte de a lăsa să se deştepte în mine sîngele, viaţa, 
fatalista pasivitate a lui Ştefan Sântion. Cu cît sacrificiul 
avea să fie mai dureros, cu atît victoria era mai defini- 
tivă; iar eu, în faţa mea şi a vieţii, mai crescut. 

— Ei, Enric? se întoarse Liliana, părăsind rafturile de 
cărți. Nu-mi spui nimic? 

— Aştept, Liliano!... Ia loc, aci. 

Împingeam scaunul de lemn: scaunul meu dur, de 
lucru. 

— Şi tu?... căută cu ochii alt scaun, absent. A nu! 
Să ne aşezăm atunci aci... 

Se îndreptă spre patul-divan, tîrîndu-mă ea de mînă. 

Îşi aminti: 

— Ce zăpăcită sînt!... Am uitat tocmai ce era mai 
important. Aşteaptă-mă o clipă... 

Îmi puse degetul pe buze: „Ssst! Fii cuminte! Aş- 
teaptă!” Şi ieşi, dar fără să grăbească pasul. Căci pe 
atunci, înainte de apucăturile sportive, băieţoase, care 
au creat tipul nou al veacului de femelă-atlet; pe atunci 
femeile din neamul ei, ca femeile din castele superioare 
ale Indiei, ştiau că nu le este îngăduit să alerge. Iar la 
rîndul meu, socotind că dominarea curiozității e o altă 
virtute a castelor superioare, n-am întors ochii spre fe- 
reastră, să aflu ce era „mai important” şi fusese uitat în 
sanie. 

Reveni cu brațul plin de trandafiri. 


250 


— Din sera noastră, Enric!... Pentru masa ta de lu- 
cru!... 

Nu exista nici un vas de flori. O singură şi prozaică, 
foarte banală cană smălțuită. Însă în mîinile Lilianei, 
cînd florile au fost răsfirate, cana şi-a pierdut iremedia- 
bila-i urîţenie şi toată odaia s-a luminat. 

Se dădu un pas îndărăt, să le privească de la distanță, 
se plecă să împerecheze mai just amestecul culorilor: 
roz, galben, alb, vişiniu. Astăzi mi s-ar părea monstruos 
acest amestec. Atunci, pe timpul buchetelor multicolore, 
era divin. 

Am văzut-o deodată roşind, ca trandafirul cel mai 
învăpăiat şi am înţeles că descoperise numele ei, scris 
cu creionul, de-o sută de ori, pe învelitoarea de hîrtie a 
mesei: Lilian, Lilian, Lilian... 

Cum m-a alintat recunoscătoare şi plină de duioşie 
privirea, cînd a înălțat spre mine ochii ciudat violeţi, şi, 
cît de sfişietor mi-a fost gîndul că peste cîteva clipe totul 
va fi sfîrşit, pentru totdeauna sfîrşit! 

— Aşa! rosti încîntată. Acum ai să lucrezi mai cu 
drag... N-ai să mai fii atît de singur, Enric!... Cînd ai 
să ridici privirea ostenită de pe carte, ai s-o odihneşti pe 
trandafirii aceştia şi vrînd-nevrînd, ai să te gîndeşti la 
mine... Vezi? Sînt sinceră şi mărturisesc că ţi-am adus 
florile şi cu un sentiment egoist... 

„Totu-i pierdut — stăruia gîndul meu cu deznădejde. 
Totu-i sfîrşit! Numai să fiu destul de tare! Numai fe- 
ciorul lui Ştefan Sântion să fie destul de tare... Aminteş- 
te-ți cîte suferinți îți poți cruța ție şi altora, printr-o 
singură abţinere, printr-un singur nu răspuns cu tărie 
ispitelor.” 

Aşa ronțăia gîndul, mărunt-mărunt, toată lumina 
adusă în camera mea sărăcăcioasă şi rece, de o fată şi de 
un braţ de trandafiri. 


251 


Dar buzele rosteau mulțumirea de circumstanță, mai 
fierbinte şi mai nesigur, decum o voia decizia-mi fermă... 

— Lilian! E prea mult!... Pentru mine e prea mult!... 
Tu nu ştii cine sînt eu; ce sînt eu!... Nu ştii cît de puţin le 
merit... Nu mă cunoşti încă... De ce-a trebuit?... Cum să- 
ti pot mulțumi vreodată?... 

— E atît de greu?... Tu, cu veşnica ta grijă să nu dato- 
rezi nimic, nimănui! Uite! ca să nu-mi datorezi nimic... 

Apropie obrazul, cu o alintată şi grațioasă simplitate, 
l-am simțit genele dezmierdîndu-mi pielița. M-am cu- 
tremurat de fiorul dureros de dulce. M-am smuls din 
magnetica învăluire care-mi topea hotărîrea, am ridicat 
gura departe de gura Lilianei, de obraz, de ochi, şi abia 
i-am atins tîmpla, sus, cu buze inerte. 

Nu eram la întîiul nostru sărut. Dar toate au fost 
altfel. Altele. Arzătoare şi lacome, stîngace şi pasionate; 
venite fără să ne dăm seama cum, cînd ne-am aflat de 
cîteva ori aproape, singuri, în camera lui Lucian, în salo- 
nul Medovenilor, în sera lor, într-o plimbare cu sania 
lor, cu două săptămîni mai în urmă. Ne-a prins noaptea 
departe, spre Otopeni. Amurgul albastru, clinchetul ar- 
gintiu al clopoțeilor, bulgării de zăpadă sfărmați în val- 
trapuri, strănutul cailor şi cea dintîi stea, licărind rece, 
lîngă secera lunii, pe-un cer ireal de senin şi sticlos. 

Ne-am pomenit încleştați, căutîndu-ne gura. 

Sărut de copii care învățam prin noi întîia oară iu- 
birea; descopeream noi întîia oară, ameţitoarea şi deli- 
cioasa chemare a buzelor, să-şi soarbă respiraţia, să şi-o 
amestece, pînă cînd toate încep să joace împrejur şi să 
se înece în ceaţă. 

Acum a fost numai o fugace atingere. Sărut dureros 
pentru mine, fiindcă îl ştiam poate ultimul. 

Dar Liliana, ea, de unde i-a presimţit agonia din el? 
De ce i-a fost dureros? 


252 


— Ce e cu tine, Enric? Se întîmplă ceva cu tine... Ce? 
Spune-mi îndată, ce? mă întrebă cu nelinişte, aşezîndu-se 
alături, descheindu-şi blana şi apucîndu-mi mîna între 
degete, să mi-o pună pe genunchii ei şi s-o aline ca mîna 
unui convalescent. 

— Nu se întîmplă nimic... Insomnie! Poate puţin sur- 
menaj!... am inventat o banală justificare, cercînd să-mi 
retrag pe nesimţite degetele. 

Şi îndată am gîndit: „Nu aşa!... Nu da îndărăt cu 
laşitate!... Nu şovăi 

— Într-adevăr, lucrezi excesiv, Enric!... păru Liliana 
că se mulţumeşte cu explicaţiile mele. 

Dar în aceeaşi clipă, instinctul precoce şi fin de femeie, 
îi spuse că nu e aceasta. Se plecă să-mi caute de aproape 
în ochi, cu ochii ei ciudat violeți. M-am văzut ca în două 
lentile care micşorează: mic şi îndepărtat, ireal scufundat 
într-o lume ireală, înecat într-un întuneric violet. 

— Nu e aceasta!... spuse, dîndu-mi uşor într-o parte, 
şuviţa de păr de pe frunte. Ai altceva, Enric!... Spune-mi, 
haide! spune-mi cu de-amănuntul şi sincer, tot!... Ce se 
întîmplă cu tine?... 

Ca să amîn încă o clipă, încă o clipă, hotărîrea cea fără 
de seamăn sfişietoare, ucigaşă pentru amîndoi, am ape- 
lat la versurile subliniate din volumul lui Samain, citind 
cu un surîs afectat de autozeflemisire; 


„Le silence descend en nous, 
„ Tes yeux mi-voiles sont plus doux. 
„Laisse mon coeur Sur tes genoux... 


— Fiindcă eşti la Samain, Enric, vrei să-ţi spun care 


elegie mi-a plăcut mai mult? Ai subliniat-o tot tu... Îţi 
aminteşti? 


253 


„Une douceur splendide et sombre 
„Flotte sous le ciel étoilé. 

„On dirait que là-haut, dans l'ombre 
„Un paradis s’est ecroule. 


„Et de mon coeur vibrant encore 
„S ’Elèvent de vagues pitiés 


„Pour tous ceux-là, sur la terre, 

„Par un tel soir tendant les bras, 

„N ’ont point dans leur coeur solitaire 
„Un nom à sangloter tout bas”. 


— Toată elegia, reluă Liliana, dar mai ales cele două 
versuri: 


„On dirait que là-haut, dans l'ombre 

„Un paradis s’est ecroule.” S-ar spune 
că o suferință a ta, personală, se proiectează pe o năruire 
cosmică... Niciodată, Enric, niciodată, nu m-aş simți 
destul de tare, să rezist unei asemenea suferinți... Uite! 
Rid, vorbesc, citesc, cînt, dansez, fac planuri de viitor, 
mi-e dragă viața! Şi deodată, fără nici un motiv, în mij- 
locul rîsului mă întrerup! Parcă presimt o amenințare... 
Simt nu ştiu în ce, nu ştiu de unde, un avertisment mis- 
terios... Nu mai departe de adineauri... În fața uşii! 
Pusesem mîna pe clampă, ca să intru fără să bat, încet, 
cum îmi făcusem planul... A început să-mi ticăie inima. 
Dacă nu eşti singur? Dacă e cineva la tine?... Vreo 
modistă, vreo midinetă, ştiu eu cine?... Am dus mîna la 
piept, ca să-mi apăs zvicnirile inimii... Absurd, dar aşa 
este! O anxietate, o ameninţare necunoscută... 


254 


Sărmana Liliana, nu bănuia cît de just era avertis- 
mentul, cît de aproape ameninţarea, cît de inevitabilă 
năruirea! 

Mi-am descleştat încet mîinile şi am vorbit. 

Am vorbit repede, sacadat, privind înainte, cu o în- 
cruntare între sprîncene, spre inscripția din perete, fe- 
rindu-mă laş să caut în ochii ei. 

Nu i-am spus adevărul. 

Nu l-ar fi putut accepta! Oricui înafară de mine i s-ar 
fi părut ilogic, absurd, monstruos. 

Nu i-am spus că o rup din sufletul meu, tocmai fiindcă 
o iubeam prea mult. Că o smulg din vreme, cît nu e prea 
tîrziu, pentru ea şi pentru mine, ca să o cruţ, ca să mă 
cruţ. Unde putea să ne ducă asemenea iubire? Ea un 
copil; eu un copil. Căci nu eram altceva; nici eu, nici 
ea... Aveam înainte atîția ani de învățătură! Ce iubită 
îşi aşteaptă iubitul, cinci, şase, poate şapte ani? Aceasta 
se întîmplă numai în basme... Şi chiar dacă aşa ar fi, 
mai presus de voinţa Lilianei, va birui hotărîrea lui Jack 
Medoveanu... Fata lui Jack Medoveanu, schimbîndu-şi 
numele cu feciorul lui Ştefan Sântion!... Eram mai puțin, 
mai suspect pentru lumea ei, decît feciorul unui argat de 
la ţară, care s-ar fi ridicat la cele mai înalte trepte prin 
învăţătură şi cine ştie ce daruri înalte. Eram feciorul lui 
Ştefan Sântion; al unui declasat, care a coborit în loc să 
ridice. Al unui beţiv, muieratic şi cartofor, care şi-a lăsat 
nevasta şi copilul; plecînd să moară într-o mahala de 
tîrg, de urmările beției, ale vieții de muieratic şi de 
cartofor... Miine, sîngele acela putred şi rău, poate să se 
deştepte în mine. Voi fi pentru totdeauna o surpriză, gata 
să izbucnească peste un ceas ori peste un an... Atitea şi 
altele, îmi porunciseră hotărîrea. 

Puteam să le dau glas? substanţă? contur? Le-ar fi 
acceptat? 


255 


Îndată le-ar fi îndepărtat, şi mi-ar fi căzut în braţe, să 
plîngă pe pieptul meu şi eu să plec ochii uzi pe umărul 
ei. Ar mai fi fost cu putinţă să rămîn tare, crunt cu mine, 
pînă la sfîrşit? O singură şovăială... O singură clipă de 
laşitate... Patul era sub noi, zăvorul la uşă — şi, pînă la 
dezlegările cele mai de departe ale vieţii, feciorul lui 
Ştefan Sântion avea toate şansele să devină o canalie! 
Să sfirşească în faptă de canalie, înainte de-a fi trăit 
nimic din viaţa rectilină pe care şi-o trăsese cu rigla pe 
harta viitorului. 

Am vorbit deci altfel. 

Nu i-am spus adevărul. 

Am născocit o monstruoasă minciună, care să mă 
facă odios şi să o îndepărteze pentru totdeauna de mine. 

N-o iubeam. N-o iubisem niciodată. Totul a fost o 
joacă răutăcioasă şi frivolă. lubeam pe altcineva. Şi 
mi-am zugrăvit iubita imaginară... Am zugrăvit-o poate 
estompată şi vagă, ca o ireală umbră din lumea umbre- 
lor, ce era! Dar iubirea mi-am spus-o cu arzătoare cu- 
vinte, fiindcă aceasta exista, fiindcă-mi mărturiseam cu 
unghiile crispate în genunchi, îmi strigam, îmi gemeam, 
iubirea mea cea adevărată. 

Priveam fix în perete şi îmi pronunțam singur osînda 
de moarte. 

Sînt rîuri care-au pornit tumultuos din izvoarele reci 
ale munţilor, străbat pajişti înflorite, adună alte ape 
încrezătoare în destinul viitorului fluviu — şi deodată, 
fără pricină, se abat din drumul cel bun, ca să se înfunde 
în nisipuri. Drumul cel bun, rămîne pe undeva, pe 
aproape... Citisem că geografii englezi spun despre ele 
că sînt rîuri care se sinucid. 

Cu acele rîuri sinucigaşe mă asemuiam. 

Cînd am sfîrşit, m-am ridicat şi m-am dus la fe- 
reastră, cu aerul că privesc nepăsător în stradă. Fugisem 


256 


însă numai ca să-mi ascund ochii şi aşteptam să mi se 
zbicească lacrimile. Sinucigaş! Plîngeam pentru mine. 
Mă plingeam pe mine. Eram de pe atunci un sinucigaş. 

— ŞI atunci, de ce-ai făcut aceasta, Enric?... 

Nu era nici un reproş în glasul Lilianei. Numai o 
tristețe, că am fost capabil de atît de nemernică şi inutilă 
laşitate. 

M-am întors, strîngînd din umeri şi plimbîndu-mă 
prin cameră cu mîinile înfundate în buzunări. 

— Ştiu eu? am replicat cu prefăcut cinism. Poate ca 
să mă amuz! Poate fiindcă mi s-a părut că şi pe tine te 
amuza... 

— Cum poţi vorbi aşa? Cum poţi vorbi aşa, Enric?... 
Cum poţi?... Cum?... 

De data aceasta, glasul fu atît de dureros, încît n-am 
rezistat; arn ridicat privirea din pămînt, s-o văd. 

Era mică şi zgribulită, pe marginea divanului meu 
urît si sărac. 

Devenise mică şi zgribulită. Cu mîinile pe genunchi, 
ca o sclavă care-a pierdut tot şi a fost zvîrlită, goală 
şi fără nimic, fără nimeni, în tîrgul unde se vînd scla- 
vele. 

Iar obrazul?... Faţa aceea? 


O faţă a zilelor care vor veni: un obraz deodată de- 
vastat, obrazul zilelor de mîine, cînd va afla într-adevăr 
ce este trădarea, capitularea, uzura, moartea a tot, scu- 
fundarea a tot. 

De ce nu i-am căzut atunci cu fruntea pe genunchi, 
să-i mărturisesc adevărul, să-i strig înăbuşit în poalele 
rochiei: „Nu e adevărat! N-ai văzut că totul a fost o 
născocire?... A fost numai dovada că te iubesc prea 
mult!” 


257 


Mi-am hotărît însă, să fiu tare pînă la sfîrşit. Şi am 
fost tare pînă la sfîrşit. 

Am coborit din nou ochii în duşumelele goale, pri- 
vind în spaţiile dintre scînduri şi înverşunîndu-mă să par 
preocupat numai de joaca să păşesc din două în două 
despărțituri, din trei în trei despărțituri; potrivindu-mi 
pasul, răşchirîndu-l şi micşorîndu-l pe rînd; enervantă 
obsesie de imbecil. 

Într-o vreme, am simţit că mă urmăreau ochii Lili- 
anei. Ochii ei goliți de lumină, goliți de gînd, seci de 
lacrimi. 

— Enric!... 

— Da. 

— Enric, nu te-ai întrebat niciodată ce ai însemnat tu 
pentru mine? 

— Nu. 

— Nu te-ai gîndit ce rămîn? Cui rămîn?... Ce-are să 
fie de-acum viața mea pentru totdeauna? 

— Ştiu eu! 

— Ce-are să fie viaţa mea fără tine?... Tocmai veni- 
sem să-ți spun... Am convins pe maman, pe papa, să mă 
trimită îndărăt în Elveţia... Ca să am un pretext şi să 
nu-mi mai pomenească de pe acuma de mariaj... Tot 
mi-au spus medicii că am nevoie de aer şi de linişte... 
Mi-au găsit nu mai ştiu ce la piept... „Mai puţine se- 
rate!” mi-au spus. Cu atîta mai bine!... Mai puţine! 
Mă întorc la pension pentru doi ani... Numai pentru aer, 
pentru piano, pentru prietenele şi viaţa ordonată de-a- 
colo... Aceasta le-am spus-o lor. Lui maman şi lui papa! 
Au acceptat... O făceam numai pentru tine... Ca să te 
aştept pe tine... Ştiam că are să fie o joacă pentru tine, 
ca să termini Universitatea mai repede decît ceilalți... 
Veneam să-ți spun. Şi joaca ta, Enric, aceasta era joaca 
ta!... Pentru ce să mai trăiesc? Pentru cine? 


258 


— Nu este nimeni indispensabil, nimănui! am rostit 
cu împietrire. Chiar dacă aş fi avut naivitatea să mă cred 
vreodată indispensabil, acum ştiu că viaţa poartă ea grijă 
să te înlocuiască... 

— De ce acest „acum? 

Am strîns din umeri enigmatic, deşi nici eu nu ştiam 
de ce-am adăugat acest „acum”. Poate ca să mă conving 
pe mine că a doua zi, peste un an, aveam să descopăr 
cu uimire că într-adevăr, Liliana nu-mi fusese indispen- 
sabilă şi că viaţa îmi purta ea grijă s-o înlocuiască. 
Acestea le gîndeam; dar buzele-mi rosteau altceva, ca să 
facă despărţirea mai ireparabilă: 

— Ai să-ţi aminteşti spusele mele, Liliano, mai cu- 
rînd decît crezi! Ai să descoperi că n-am fost indispen- 
sabil. Ai să mă înlocuieşti cu altul! Poate te-aşteaptă... 
Poate îl şi ştii! Poate îl şi aştepţi!... 

— Enric, nu-ți dau voie să vorbeşti aşa! 

— Voie? am izbucnit în rîs dispreţuitor. Nu-mi dai 
voie? După cît ştiu, oricît voi fi fiind de nevoiaş, nu 
m-am tocmit slugă la Curțile Medovenilor, ca să-mi cer 
permisie cînd vreau să vorbesc!... 

Ce duh rău îmi dicta cuvintele? Depăşeam hotărî- 
rea. Mă identificam cu rolul. 

Liliana continua să mă privească. Intolerabila sufe- 
rință din ochii ei dureroşi! 

— Ce străin îmi pari deodată, Enric!... 

— Vezi! am exclamat triumfător. N-au trecut nici 
cinci minute şi am încetat să mai fiu atât de indispensa- 
bil!! Am devenit un străin! 

Triumfam în aparenţă, surîzînd cu superioritate, satis- 
făcut de inflexibila mea logică. Dar inima-mi, biata mea 
inimă, se zbătu sugrumată în fioroase ghiare de fier, la 
auzul mărturisirii că atît de repede, am devenit, într-a- 
devăr, atît de străin. 


259 


— Nu mă înțelegi!... stărui Liliana, cu o răbdare 
plină de tristeţe. Îmi pari atît de străin! atât de altul! 
fiindcă nici judecata nu mai e aceea a lui Enric al 
meu!... Am spus adineauri: „Enric, nu-ți dau voie să 
vorbeşti aşa!”... Nu pentru mine, am spus-o. Cum nu 
m-ai înțeles, Enric?... Nu-ţi dau voie, pentru iubirea 
mea, pe care am crezut-o a noastră. Pentru ce am cre- 
zut că ai fost, că eşti pentru mine... Cel puţin amintirea 
să mi te păstreze cum ai fost, cum te ştiu... Şi tu, în- 
dată!... Cum ai putut să răspunzi aşa? Enric celălalt, al 
meu, n-ar fi vorbit niciodată aşa... Ar fi înțeles dintr-o 
singură privire, numai din glas, ce-au vrut să spună 
buzele... 

— Foarte frumos, pentru acest Enric al tău! ÎL feli- 
cit! După cum îl descrii, pare să fie un individ destul de 
binişor crescut... Te rog să-i transmiți complimente. 

— Enric... 

— La ordin! 

Jucam bine, ah! prea bine, rolul imbecilului cinic. 
Parodiam cu toată aparența unei naturale vulgarități, 
indignarea care vrea să fie ironică şi nu izbuteşte să 
rămînă decît numai grosolană, a individului ofensat fi- 
indcă i s-a pomenit despre situația sa subalternă într-o 
casă cu prea înfumurați stăpîni. Lipisem călciiele şi aṣ- 
teptam cu o mutră de ordonanţă stupid mucalită, ordinul 
superiorului: 

— La ordin!... Să trăiţi!... 

Liliana nu mai putu suporta. Renunţă la tot ce-ar fi 
voit să continue, cu o mişcare ostenită de mînă. Totul 
era inutil. 

Se ridică încheindu-și blana. Îşi butonă mînuşile. Îi 
tremurau degetele. Căută manşonul cu ochii. Era pe 


260 


masă, unde pe hîrtia galbenă se afla de-o sută de ori, nu- 
mele ei scris cu creionul: Lilian, Lilian! Lilian! Lilian! 

Privirea întîrzie numai o clipă. Aceasta cum se ex- 
plica? 

Dar renunţă să înţeleagă. 

Îmi întinse mîna. Am atins buzele de mănuşă. 

În prag, încă se mai întoarse: 

— O iubeşti aşa de mult, Enric?... Aşa de mult?... 
Ca să poți fi atît de crud cu mine, înseamnă numai că o 
iubeşti pe dînsa prea mult... 

— Niciodată nu iubeşti prea mult, cînd iubeşti într- 
adevăr! 

— Ce fericită trebuie să fie!... 

— O! Da!... Sper! 

— Ce fericită... Pe mine n-are să mă iubească ni- 
meni niciodată, aşa! De ce această nedreptate, Enric? 

— Aceasta numai Iulia Poloneza, ghicitoarea, poate 
s-o ştie!... mi-au rostit buzele batjocoritor, în vreme ce 
toată fiinţa mea striga: „Dar tu eşti aceia pe care o iu- 
besc aşa!... Cum de nu înţelegi? Cum de nu simţi? 
Tu! Tu! Tu!” E o idee! am adăugat. Poate tot treci pe 
aproape de Iulia Poloneza... Ce-ar fi să te opreşti, aşa, în 
treacăt, cum te-ai oprit la mine?... 

Nici o mustrare, nici în glas, nici în privire: numai o 
tristeţe, o oboseală de viată. Şi o înduioşătoare încer- 
care să mai suridă. Ce amar şi umil i-a fost deodată 
surîsul! O umbră extenuată de surîs, în care a apărut 
deodată, ca o altă umbră fugace, amintirea altor surî- 
suri cu stigmatul numai de mine cunoscut. 

Aşadar şi pe buzele ei, se scria pretimpuriu, se scri- 
sese, semnul acela al sclavilor pe viață! Cum i-aş fi 
prins tîmplele în palme, să-i culeg capul strîns la piep- 
tul meu tînăr şi tare, s-o apăr de mîine, de toate ame- 
nințările de mîine, de trădările cele adevărate, de capi- 


261 


tulările cele irevocabile, de mîine! Dar am rămas stană 
neclintită de piatră, tare ca piatra. 

— La revedere, Enric... 

— La revedere?... De ce ne-am mai vedea? Ce 
ne-am mai avea oare de spus?... 

— Ai dreptate, Enric!., consimţi cu blîndeţe. Proiec- 
tam să plec peste o lună în Elveţia... Voi pleca într- 
o săptămînă... E mai bine aşa, mai simplu!.... Altfel, ne- 
ar obliga poate viaţa să ne mai întîlnim... Cum m-aş uita 
în ochii tăi? Cum te-ai uita în ochii mei?... Adio, Enric... 
Cel puțin pe ea să n-o faci să sufere... 

— În iubire, şi suferinţa e cîteodată o voluptate mai... 

Sfirşitul nu-l mai aşteptă. Nu-l mai ascultă. 

Am tăcut, să-i aud paşii depărtîndu-se în antret. 

M-am repezit la fereastră. 

Am văzut-o înaintînd, da, cu fața ascunsă în palme, 
cu umerii zgribuliți, împleticindu-se în zăpadă, pînă la 
sanie. Una, încă una din milioanele şi milioanele şi 
milioanele de umbre, din nesfîrşita procesiune a robilor 
trecînd dintr-un necunoscut în alt necunoscut, cu fața 
ascunsă în palme să nu li se vadă ruina din ochi. 

Destul să deschid fereastra, să strig: 

— Lilian! Lilian? Lilian! Lilian! 

Dar stăteam neclintit, cu fălcile încleştate. 

Şi ea n-a întors capul. S-a lovit de sanie. A urcat. 
Şi numai acolo, după ce-a căzut pe pernele săniei, nu- 
mai acolo s-a încovoiat ca o ramură frîntă cu fruntea în 
manşon şi a izbucnit în plîns. 

Vizitiul, stilat, (era doar vizitiul Medovenilor!) n-a 
arătat nici un fel de mirare, nici o urmă de indiscretă 
curiozitate — nici o întrebare, în privirea fix ațintită 
înainte. 


262 


A dat bici cailor. În promoroaca dimineţii a explodat 
vesela clinchetire a zurgălăilor de argint. Şi n-a mai fost 
nimic. 

Strada goală. Iarna goală. Camera rece şi goală. 

Nimic. 

M-am rupt de la fereastră. Am trecut la masă şi, 
fără nici o grabă, fără nici un semn de nerăbdare, de 
tristeţe, de ură, de ciudă, de deznădejde, ca un hipno- 
tizat care săvîrşeşte un act poruncit de puteri în afară 
de el, am desprins foaia galbenă din piuneze, cu numele 
scris de o sută de ori: Lilian! Lilian! Lilian! Am făcut 
hîrtia mototol, am ghemuit-o în soba de fier şi n-am 
întîrziat să mă uit cum o sfarogesc de încet şi urit, 
fără flacără, tăciunii mocniţi de sub spuză. Am luat 
brațul de flori, l-am lepădat pe fereastră, afară, în 
stradă, şi n-am privit după el să văd dacă-l terfeleşte 
vreun trecător sub talpă ori dacă-l culege cineva mi- 
nunîndu-se din ce cer al minunilor a căzut. 

Aşa. Acum totul era eliberat, gol. 

Ca să nu mă încerce nici o ispită de gînd, de amintire, 
de regret. 

Miine voi spune lui Ion că totul a fost o poveste 
cinică, o pînză de păianjen savant ţesută, aşa cum i-am 
spus-o Lilianei. Va crede-o, cum a crezut-o şi Liliana. O 
crede poate de mult. 

O altfel de crimă, a unui alt Candiano-Popescu. 

Îi voi zvîrli lui în dar, volumul de Samain. Va socoti 
versurile subliniate, drept încă o dovadă a lucidei preme- 
ditări, ca să-mi deschid o cale mai repede şi dreaptă la 
ea. Poate i-am şi spus-0?... 

Nimeni, nu va şti nimeni, niciodată, că versurile ace- 
lea au cîntat în mine, fiindcă şi sufletul meu avea nevoie 
de-o căldură, fiindcă şi fruntea mea avea nevoie de 
reazămul unor genunchi, cînd închizi ochii şi aştepţi 


263 


dezmierdarea uşure a miîinii prin păr. Nimeni, nu va şti 
nimeni că în ceasurile acestea din urmă, dacă moartea 
nu mi se pare atît de înfricoşată şi rece, e fiindcă amin- 
tirea Lilianei mi-a alinat sufletul şi mi-a clătit ochii, ca o 
ultimă blîndeţe a vieții. 

N-o presimţeam în acel ceas. 

Am respirat. 

Cu o criminală uşurare, am respirat. 

Aşa! Acum totul e cum trebuie să fie. 

Am întins braţele tari, goale de orice cătuşe, cu sim- 
țămîntul că încăodată mă înfățişez aşa liber înaintea 
veacului. încăodată, să pornim alături, pas în pas, în 
drumul nostru geamăn. 

Iar fiindcă aşa era, aşa era drumul veacului, m-am 
aşternut la lucru, pe scaunul tare, la masa tare, dinaintea 
foilor cu formule şi cifre. 


264 


CAPITOLUL IX 


Colloqium sub tei 


O adiere caldă înfăşură frunzele teiului. 

Am ridicat ochii chemaţi de foşnetul molatec, cu un 
dor deodată deşteptat; de cîmp, de pădure, de lunci, de 
ape răcoroase în prunduri, de teii zăvoaielor, de cîn- 
tecul pitpalacilor în fineţele jilave, de mirosul ierbii 
coapte. 

Pe urmă, din nou am coborit privirea în nisip, unde 
nestatornicul joc al frunzarului de sus, broda de-un 
ceas o fină dantelă de umbră mereu schimbătoare, după 
mersul oblic al soarelui şi după răsufletul vîntului. 

De-un ceas nu mă clintisem de pe bancă. 

De-un ceas, cu bărbia în pumn, urmăream jocul fragil. 

Gol de gînd, absent de la întrecerea echipajelor pe 
Şosea, de la zburdalnica goană a copiilor în jurul meu, 
voi fi părut trecătorilor orice altceva, în afară de laure- 
atul examenului de absolvire liceală, cu media cea mai 
înaltă pe toată ţara. Orice altceva; oricine altcineva. 
Un candidat la sinucidere, un îndrăgostit nenorocos, un 
concurent respins, un băieţandru ruinat de epitropi in- 
fami înainte de a fi ajuns la vîrsta majoratului sau de 
cine ştie ce pasiuni precoce; orice, oricine, în afară de 


265 


campionul acestui record şcolar, cu numele înfipt în 
poarta liceului abia cu cîteva ore înainte şi predestinat să 
rămînă înscris cu litere de aur pe placa de onoare. 

A fost un presentiment după-amiaza aceea pustie. 
Încă un avertisment. 

Nu mă aşteptam, fireşte, la nici un fel de explozie 
bucuroasă. Eram de mult desprins de asemenea deşertă- 
ciuni. Nici nu trecusem pe la liceu să citesc cu ochii mei 
lista clasificărilor. Vestea mi-a adus-o Ion. Un Ion trans- 
format pentru o clipă, transfigurat de sincer entuziasm, 
uitînd pizmuirea dintotdeauna, mai mîndru de amiciția 
mea prin această ratificare glorioasă şi însuşindu-şi, ca o 
victorie personală, un eveniment care mă lăsa cu totul 
nepăsător. Mă descotorosisem de el. Mai greu a fost să 
scap de Lucian Medoveanu. 

Entuziasmul lui se dubla de recunoştinţă. De o re- 
cunoştinţă zgomotoasă, puerilă, agitată. O provocătoare 
revanşă zvîrlită în nasul „tapirilor”, 

Tapirii erau dascălii coalizați să-l mai reţină un an, 
pentru a aprofunda studiul sintaxei latine şi al ecuaţiilor 
de gradul doi. Aşa îşi reprezenta el existența şcolărească 
de cînd intrase pe băncile primei clase. 

Un lung război de guerilă, cu inamici pîndindu-l de 
pe catedră, hîrțuindu-l, întinzîndu-i curse, atacîndu-l pe 
nevăzute, jurîndu-i pierzania. 

Intenţiile inamicului fuseseră dejucate. Tapirii mis- 
tificaţi. 

ÎL tîrîsem după mine; cu mijloace permise, silindu-l 
tiranic să devore pe nesimţite în cîteva săptămîni tot 
ce nu învățase în opt ani; dar mai ales cu mijloace ne- 
permise, ajutîndu-l pe sub mînă cînd rămăsese înspăl- 
mîntat de vastitatea coalei albe, unde nu se simţea ca- 
pabil să aştearnă un singur cuvînt. Fusesem providenţa 


266 


lui. Se credea dator s-o strige la toate răspintenele. O 
striga acum, în vreo grădină de vară, în care după ve- 
chiul obicei al pămîntului, convocase toți camarazii să 
îngroape o carieră de veteran şi totodată, în complicitate 
cu doi-trei amici mai inițiați, să îngroape şi virginitatea 
puberilor în întîrziere cu misiunea lor virilă. Aşa cerea 
tradiția. Lucian Medoveanu n-avea stofa unui uzurpator 
de asemenea tradiţii. 

Mă eliberasem de dînşii. 

Căutasem singurătatea. 

Acum singurătatea mă apăsa. 

N-o simţisem niciodată atît de deşartă, căscîndu-se ca 
o anxietate absurdă de vis rău, cînd te afli căzut nu ştii 
cum, într-un oras necunoscut unde toti au murit, unde 
strigi şi nimeni nu răspunde, unde şi glasul tău moare 
fără ecou, într-o muţenie mată de vată. 

A fost, acum înţeleg, a fost încă un avertisment. 

Izgonisem din mine tot, rupsesem toate rădăcinile 
vieții animale, tot ce putea însemna o ispită, o căldură, 
un simțămînt moleşitor. Căutasem singurătatea, pentru 
a-mi dovedi astfel mie însumi că trăiesc o zi ca oricare 
alta, că jalonarea arbitrară a unui examen şi a unui re- 
zultat oricît de glorios, nu poate însemna nimic faţă de 
linia mea de viață tăiată pe alt plan; plecasem să mă 
plimb, luasem cu mine o carte să citesc. 

Şi căzusem pe banca aceasta, să privesc de-un ceas, 
cu bărbia în pumn, jocul dantelei fragile de umbră pe 
nisip. Gol de gînd. Apăsat de intolerabila singurătate, pe 
care doar eu o voisem, o pregătisem, o căutam. Eliminasem 
pe rînd tandrețea mamei; camaraderiile păstrate la dis- 
tanță într-o temperatură arctică cu toate elanurile venind 
spontan spre mine; ştersesem amintirea fantomatică a 
Lilianei. 


267 


Nici o căldură. Piscurile înalte sînt reci, pleşuve, cu 
stînca goală în aerul rărit, în soarele orbitor de lumină 
dar gheţos. Aşa mă voisem. Aşa eram! 

Aşa mă deşteptasem deodată cu inima strînsă, în 
singurătatea atît de atroce la nouăsprezece ani; cînd 
viaţa se cere trăită şi de la bust în jos; cînd trandafirii îşi 
scutură foile catifelate la cea dintii adiere voluptuoasă 
de vînt, în grădini cu băncile complice adăpostite în 
boschete pentru amanți; cînd chiotul mulțimii străbate 
pînă la tine; cînd o gîză cu aripile punctate multicolor 
ca un delicat juvaer de email, amăgită de nemişcarea 
ta îți coboară din zbor pe mînă, circulă într-o inocentă 
siguranță, te examinează sondîndu-te cu antenele fine 
ca pe-o neînsuflețită stană încorporată regnului mineral 
şi cînd descoperi că e singura vietate ce-a venit să-ţi 
țină tovărăşie, tocmai fiindcă nu mai aveai nici o apa- 
renţă de viaţă. 

Am ridicat mîna şi am suflat asupra măriuţei cu ari- 
pile punctate negru şi roşu. Giza a zburat şi am rămas 
încă mai singur. 

De ce n-am înţeles oare avertismentul acela? 

Sau de ce i-am viclenit înțelesul, citindu-l tot cum 
îmi dicta o judecată dinainte şi irevocabil încheiată? 

„Am exagerat! — mi-am spus. Am depăşit din exces 
de zel, strictul hotar. Poate mai e şi puţin surmenaj. O 
lună de vacanţă, undeva la munte, cu băi într-un rîu 
rece, cu un ceas de înot pe zi, aer ozonat — destule 
toate acestea, ca să mă întorc călit pentru încă un an. 
Nu singurătatea e de vină. Nu singurătatea mă apasă. 
Ci dimpotrivă, de singurătate şi de linişte am nevoie. 
Altfel, de ce adineauri, cînd am ridicat ochii la foşnetul 
frunzelor, nu dor de oameni m-a încercat, nu dor de 
cineva, ci chemarea cîmpurilor, a pădurilor, a apelor de 
pe prunduri, a fînețelor cu iarba coaptă şi cu cîntec de 


268 


pitpalac?...* Peste două-trei zile bagajele, un bilet de 
tren, cît mai puţine cărți...” 

Acesta mi-a fost diagnosticul şi leacul. 

Nu mă îndoiam că numai acesta e diagnosticul şi leacul. 

Pe urmă, pentru toamnă, îmi hotăram un regim de 
destindere, mai puţin schimnicesc. Căci tot ce săvîrşisem 
pînă atunci, nu pornise dintr-o superstiție a virtuţii şi a 
abnegaţiei, dintr-o prejudecată a austerelor existenţe 
după modelul vieților ilustre din cărţile lui Plutarh. 
Fusese numai o educare îndelungă, o imunizare; lupta 
lui Enric Sântion să extermine din arterele lui orice pi- 
cătură din sîngele lui Ştefan Sântion, din sîngele lui 
putred şi mort. 

Dar o dată animalul domesticit, stăpînit în zăbale, 
înțelegeam să-l redau, măsurat, şi îndestulărilor lui ani- 
malice. Puţină iubire, puțină desfătare, puțin timp pier- 
dut, puţină glumă, puţină destindere... Toate dozate, 
pentru a păstra echilibrul între bust şi rest; toate 
acordate ca o necesară concesie animalului inferior; 
toate lucid dominate, distribuite, premeditate, ca o tera- 
peutică preventivă pentru a mă apăra de dezordinea 
abstinenţelor şi comprimărilor, tot atît de mizere în con- 
secinţe ca excesele, ca pierzania lui Ştefan Sântion sau a 
dascălului cu fruntea socratică. Un om întreg, perfect; 
un om căruia nimic omenesc să nu-i fie străin. Dar un 
cm pentru care pricinile de pierzanie ale altora — de 
pierzanie, de şovăială, de scufundare, de abdicare, de 


- Este chiar motivul ce va fi dezvoltat peste un an, în romanul Cheia 
visurilor. Personajul de acolo, inginerul — şi el inginer! — Paul I. 
Năgară reuşeşte însă, spre deosebire de Sântion, să-şi realizeze 
visul unui refugiu în peisaj cîmpenesc, pur. Scriitorul însuşi nutrise 
acest proiect şi îl realizase, cumpărîndu-şi casa din Buşteni — 
„Muzeul Cezar Petrescu” de azi. 


269 


laşitate — să nu însemne niciodată, nici un fel de ame- 
ninţare. 

Să vină la ele mitridatizat. 

Să guste din ele, în măsura în care cele mai puternice 
otrăvuri savant dozate, intră în alcătuirea celor mai 
suverane medicamente. 

Pentru unii înseamnă moarte, fiindcă au pierdut con- 
trolul măsurii. Pentru alții sănătate, vigoare, echilibru. 
Viaţă. Paroxismul vieții. Fiindcă o neînduplecată voință 
supraveghează dozajul. 

Mă socoteam pregătit pentru aceasta acum. Mă se- 
ducea cuvîntul şi îl repetam: 

Mitridatizat. 

Apărat pentru totdeauna împotriva perfidelor ispite 
de-afară;, apărat mai cu seamă față de mine însumi, de 
necunoscutul din mine însumi, cel născut din sîngele 
mamei şi al lui Ştefan Sântion şi din sîngele atîtor ne- 
cunoscuţi; străbunii care-au făcut legătura neîntreruptă 
între cel dintii pitecantrop ridicat în două labe păroase 
din bezna peşterilor şi între feciorul lui Ştefan Sântion; 
sute şi mii de necunoscuţi, cîți au trecut prin viață 
dintr-un neant în alt neant, cu umerii încovoiaţi, cu 
fața ascunsă în palme să nu li se vadă devastarea din 
ochi. 

Eu n-avean sub ce povară să-mi aplec umerii. Le 
scuturasem pe toate. N-aveam de ce să-mi ascund faţa. 
De ce să-mi acopăr ochii. Totul era limpede, decantat în 
mine de drojdia sîngelui putred şi mort. 

În aceeaşi clipă, gîndind cu sumeţie aceasta, mi-am 
dat seama că totuşi mă aflu de-un ceas pe bancă, privind 
în jocul dantelei de umbră din nisip, cu bărbia în pumn, 
cu umerii încovoiați. Fără nimic din înfăţişarea unui 
înfruntător de furtuni. 


270 


Căzut pe o bancă, privind în pămîntul oamenilor 
culcaţi sub picioarele noastre ca să îngraşe ţărîna care 
ne hrăneşte şi să ne cheme despotic la destinul lor te- 
luric. Întocmai cum vor fi rămas de atîtea ori, în ceasu- 
rile de scufundare să se confrunte cu ei înşişi răpuşii 
vieții: un Ştefan Sântion sau dascălul cu fruntea genială 
şi cu sfîrşitul obscur. Întocmai cum va fi rămas Liliana 
Medoveanu, astă iarnă, cînd a ajuns acasă; cum am 
văzut-o mică şi zgribulită pe marginea divanului meu 
sărac, ca o sclavă care a pierdut tot şi a fost zvirlită 
goală şi fără nimic, fără nimeni, în piaţa unde se vînd 
sclavele. 

Descoperirea m-a umilit, în loc să mă înfricoşeze 
prin tainicul avertisment. 

Am încordat, trufaş, muşchii pieptului. 

Am ridicat ochii din pămînt, spre cer şi spre soare, 
ca să rup rădăcinile invizibile care m-ar mai fi atras spre 
morții din afund. 

Pe urmă, am privit împrejur. 


Şi atunci i-am văzut. Atunci mi-au răsărit întîia oară 
înainte. 

Desigur mă aşteptau. 

Mi-au spus chiar, că mă aşteptau. 

Erau patru; patru tineri de vîrsta mea, unul purtînd 
încă uniforma şcolii, ceilalți stînjeniți în straiele noi cu 
care inaugurau libertatea. 

Erau patru şi mă aşteptau, încă nesiguri dacă m-au 
recunoscut ori s-au înşelat — poate intimidaţi de faima 
depăşind zidurile liceului, poate sfiindu-se să tulbure o 
singurătate atît de vădit căutată. 

S-a apropiat, cel în uniforma liceului străin. 

— Enric Sântion, dacă nu greşesc? 

— Exact! am încuviințat cu răceală. 


271 


— Dinu Grinţescu, de la Matei Basarab! se prezintă, 
întinzîndu-mi mîna, iar din ochi chemîndu-şi tovarăşii 
să se apropie. 

Îi înfăţişă pe tustrei, cu o dezinvoltură silită, artifi- 
cială, exagerată, cum se întîmplă de cîte ori timizii îşi 
depăşesc intenţiile cînd vor să-şi biruie infirmitatea: 

— Bazil Răut, tot de la Basarab. Alexandru Balotă, 
de la Lazăr. Abel Block de la Mihai Bravul... Adică toți, 
foşti de la Basarab, Lazăr şi Mihai Bravul. Acum ab- 
solvenţi... Contingent eliberat! 

Surîse stînjenit, apelînd la ajutorul celorlalți. 

Tăcerea şi neclintirea mea îi demontase cu desăvîr- 
şire. Din schimbul repede de priviri, am înţeles mus- 
trarea tăcută. Fiecare arunca pe celălalt răspunderea 
unei asemenea aventuri. Se îndemnaseră reciproc. Se în- 
vinuiau reciproc. Nu păream de fel comod. Înţelegeam 
şi de unde-a venit hotărîrea. Desigur, prin acea sub- 
terană francmasonerie care leagă pe toţi elevii şcolilor 
din acelaşi oraş, cunoscuseră faima fenomenului Enric 
Sântion, aflaseră rezultatul de acum cîteva ore. Nu pu- 
tuseră rezista ispitei să examineze animalul fabulos mai 
de aproape. M-am văzut expus după gratiile unei me- 
najerii. Mai lipsea puţin să mă pipăie. Poate ar fi plătit o 
taxă suplimentară, să asiste la hrana bestiei. 

I-am măsurat deci din tălpi pînă-n creştet cu arogantă 
dispreţuire, înveselindu-mă interior de stinghereala în- 
scrisă pe figurile lor simple, directe şi fără mister. 

Aşa a început legătura noastră, care avea să ne strîngă 
cot la cot în asaltul începuturilor, avea să adune alți to- 
varăşi vremelnici şi avea să dureze pînă ce anii, vîrsta, 
îndeletnicirile diverse, osteneala, viața, ne-au semănat pe 
drum, fiecare în destinul nostru singuratec şi totuşi în- 
lănţuiți în cătuşele invizibile ale unui destin comun. Aşa 


272 


a început. Cu o răceală bănuitoare şi ostilă din parte- 
mi, pe care numai tinerețea proaspătă din noi, franşă din 
noi, a ştiut să o risipească, îndată ce ne-am presimțit, 
îndată ce ne-am recunoscut, pipăindu-ne cu antene mai 
fine şi mai sigure decît ale gîzei ce mă încorporase 
regnului mineral. 

— E cam ciudată indiscreția noastră... îngăimă cel care 
se numea Dinu Grinţescu. Dar te-am recunoscut. Te-a 
recunoscut şi Alexandru. Are un văr coleg de clasă cu 
dumneata. Gabriel Munteanu. De-un an, ne vorbeşte cu 
entuziasm... Te-a arătat odată pe stradă. Eram împreună. 
Am vrut chiar să te cunoaştem atunci. Dar ai trecut 
preocupat, grăbit, şi Gabriel Munteanu n-a avut curaj 
să te oprească. Se pare că-ți cam intimidezi colegii. 
Atunci am rîs! Acum îl înțeleg... 

— Posibil! 

Rostisem întreruperea clănțănit, ca să curm toată 
povestea. 

Mă surprindea că un camarad ca acel Gabriel Mun- 
teanu, a putut să se arate entuziasmat pentru un cap de 
promoţie. Era un individ inconsistent, o nulitate jovială şi 
fericită, evoluînd prin fundul clasei şi pe la coada clasifi- 
cărilor. Nu schimbasem o sută de cuvinte într-un an. ÎL 
înglobasem în gloata fără interes a umanității statistice. 
Mi-l închipuiam în momentul acela, în grădina de vară, 
în tovărăşia lui Ion şi a altora ca dînsul, sub comanda 
lui Lucian Medoveanu; chinuindu-se să sărbătorească 
înmormîntarea carierei şcolare cu o veselie factice şi vul- 
gară; deşertînd în silă pahar de vin după pahar; cioc- 
nind şi închinînd cu glume idioate. Aceşti patru, de ce 
nu erau acolo sau într-o altă grădină de vară, cum prescria 
năravul pămîntului? 

— Posibil! am repetat şi am dat să mă ridic. 


273 


Dinu Grinţescu mă dojeni cu o atît de sinceră părere 
de rău în privire, încît am rămas locului. 

Vorbi repede, pe nerăsuflate, ca un om care s-a hotă- 
rît să închidă ochii şi să se arunce în apă gheţoasă, orice 
se va întîmpla pe urmă: 

— Te rog să nu pleci şi să mă asculți... Să ne asculți. 
Nu se poate să nu ne înţelegi. Sîntem patru prieteni. Patru 
fraţi... Ne-am legat de cînd eram de doisprezece, de trei- 
sprezece ani... Ne-am înţeles. Ne-am completat... Planurile 
noastre de viitor le-am făcut împreună, au crescut cu noi. 
În ziua aceasta, cînd am încheiat un capitol de viaţă, ca 
să începem altul, ne-am căutat fără să ne fi înțeles mai 
dinainte. Ne despărțim pentru toată vara. Avem să ne 
regăsim la toamnă. Înainte de această despărțire ne-am 
examinat încăodată, ca să vedem dacă fiecare din noi 
îşi mai păstrează hotărîrile de acum doi-trei ani, poate 
mai vechi... N-a renunţat nici unul... Şi ne-am bucurat! 
Ne-am bucurat fiindcă am descoperit o conştiinţă în noi, 
cum nu se prea află deplin definită la asemenea vîrstă... 
Ne-am bucurat, fiindcă am descoperit că şi de data 
aceasta ne completăm şi fiindcă măcar doi din noi, au 
ştiut să reziste cu îndîrjire ispitelor. Prietenul acesta al 
nostru, Bazil Răut... 

— Dinule! îl opri cu mustrare, cel care se numea 
Bazil Răut. 

— Lasă-mă! nu ținu socoteală de întrerupere, Dinu 
Grinţescu. Lăsaţi-mă. Am început. Acum trebuie să sfîr- 
şesc! Ca să nu părem toți nişte caraghioşi... Nu e aşa că 
nu te plictisesc toate acestea? 

Întrebarea mi se adresa mie. 

În loc de răspuns, am făcut loc celor patru pe bancă. 
Eram acum strînşi, atingîndu-ne, comunicînd prin aceiaşi 
căldură animală. Cinci tineri pe o bancă, sub tei, numă- 
rînd toţi laolaltă mai puțin de o sută de ani. 


274 


Cel încă în uniforma liceului Matei Basarab, reluă: 

— Prietenul acesta al nostru, Bazil Răut, de pildă, a 
intrat în conflict cu familia, ca să-şi apere dreptul de a 
alege cariera pe care o vrea el, nu pe care i-o vrea familia. 
Poate... Adică nu poate... Sigur, că ai auzit de numele lui 
Mitiţă Răut! Cine n-a auzit, cine nu-l cunoaşte în țara 
românească? Marele avocat... De atîtea ori ministru. De 
atîtea ori deputat şi senator... Bazil e fiul domnului Mitiţă 
Răut. Şi domnul Mitiţă Răut a voit, ar vrea neapărat să-şi 
facă din băiat un succesor în cariera lui de avocat şi de 
om politic. Îţi imaginezi ce uşor i-ar veni lui Bazil, să se 
lase purtat de curent, cu un asemenea nume, cu un ase- 
menea pilot... Carieră sigură, viitor strălucit!... O fată cu 
zestre — de altfel nici n-are nevoie de zestre, feciorul lui 
Mitiţă Răut — cîteva procese celebre; la douăzeci şi şase 
de ani, un scaun de deputat. Un discurs pentru debut. La 
treizeci şi ceva de ani, un portofoliu ministerial... Totuşi, 
Bazil Răut se încăpăținează să dea cu piciorul la toate 
acestea, ca să se resemneze unei cariere mult mai mo- 
deste şi ingrate, de chimist. Aceasta i-a intrat lui în cap... 
Chimia. Cum i-a intrat lui Alexandru Balotă, medicina, 
chirurgia. Altul care se află în conflict cu proiectele dom- 
nului Virgil Balotă, profesorul de filozofie, interpretul lui 
Kant. Domnul Virgil Balotă îşi vedea feciorul urmîndu-i 
la catedră. Luîndu-l în antrepriză bunăoară pe Nietzsche, 
instalîndu-se confortabil într-o carieră molcuţă de univer- 
sitar... Sfîrşind, pe urmă, în pace şi onor, la decanat, la 
rectorat şi la pensie, cu trei broşurele despre teoria supra- 
omului, în manual de buzunar!... lar pe Alexandru Balotă 
nu-l interesează supraomul. Idealul lui e să întindă pe 
masa de operații, un om ca oricare altul, cît mai puțin 
supraom, un biet om care ameninţă să înceteze a mai fi 
chiar om pur şi simplu... Să-l întindă pe masă, să-l des- 
chidă ca pe-un geamandan, să-i scotocească măruntaiele 


275 


bolnave înăuntru, să le taie, să le înădească, să le coase 
şi să-l redea vieţii, dintr-un cadavru pe jumătate, din nou 
om teafăr şi întreg... Acesta e idealul lui! Cum al meu e 
ingineria. Ingineria de mine. Petrolul... Eu cel puţin n-am 
avut de luptat cu nici un fel de rezistență. Sînt fecior de 
popă. Popa Petrache Grinţescu din Tilmaci, nu poate 
decît să se bucure că odrasla lui s-a hotărît să devină 
inginer, în loc să rămînă la colivă. Cît despre Abel? El 
singur e în continuare. Banca Elias Block are să cîştige 
din toate punctele de vedere, atunci cînd feciorul dom- 
nului Elias va prelua succesiunea cu o pregătire cărtură- 
rească a finanţelor şi economiei politice. Ce zici, Abel? 

Abel Block începu să rîdă: 

— Tata mi-a pus o singură condiție. Să nu mă întorc 
marxist! Zice că toţi ovreii cînd sînt tineri încep prin a 
fi marxişti şi cînd îmbătrînesc, sfîrşesc prin a deveni 
diabetici. Ei e o excepție. A ajuns diabetic, fără să fi 
fost marxist... 

Dinu Grinţescu îşi întoarse fața smeadă spre mine, 
cu agitarea din ochi potolită: 

— Aceştia sîntem... Ne întîlnisem înainte de despăr- 
tire, pentru a ne verifica dacă n-am renunţat vreunul, 
dacă nu s-a ivit vreun dezertor. Şi tocmai, descopeream 
cu acest prilej că, printr-o coincidență care poate nu e 
numai o întîmplare, toți patru ne-am ales drumuri de- 
osebite în aparenţă, dar predestinate să se încrucişeze. 
Chimie, inginerie, medicină, finanțe... Nu sînt toate 
acestea speranţele viitorului; nu vor pregăti ele lumii de 
mîine ceva mai bun decum a fost lumea de ieri? Vorbeam 
despre această coincidență, cînd te-am zărit pe bancă... 
Te-am recunoscut, eu şi Alexandru. Nu aveai defel înfă- 
țişarea unui june emoționat, exultînd de satisfacţie că e 
fruntea promoţiei sale pe toată ţara... Înţeleg, după cîte 
am auzit noi, că nu eşti croit pe această măsură măruntă. 


276 


Şi am vrut să te cunoaştem. Te-am simţit unul, de-ai 
noştri. Te-am văzut singur. Poate viața are să ne mai 
pună față în față vreodată. Nu se poate altfel, de vreme 
ce sîntem de aceeaşi vîrstă şi sîntem condamnaţi să circu- 
lăm în micul univers al Ţării Româneşti. Ne-am spus: De 
ce n-am lua noi, înaintea întîmplării? De ce n-am anti- 
cipa hazardul de mîine?... Acum, îmi dau seama că poate 
sîntem mosafiri inoportuni şi că poate toată vorbăria mea 
emfatică, te face să surizi. Dar, ce mai puteam să fac? 
Măcar să explic, ca să nu părem nişte imbecili... 

Dinu Grinţescu tăcu, aşteptînd un cuvînt de absolvire. 


Aşa a început legămîntul nostru. Erau într-adevăr 
tovarăşii pe care îi aşteptam. Mi-i trimisese viața fără 
să-i caut. Şi îndată ne-am recunoscut. Fuseseră patru, şi 
ne aflam cinci. Fusesem singur, pe-o bancă goală, într-o 
după amiază pustie, şi ne aflam cinci. 

Cu uimire, descopeream la aceşti necunoscuți pînă 
mai adineauri, un suflet identic cu al meu. Vorbeam 
aceiaşi limbă. Ne înţelegeam dincolo de cuvinte. Pe 
drumuri întortochiate şi depărtate, sosisem cu toții la 
acel popas comun, pentru a purcede mai întăriți, cu 
puteri unite. Prietenul meu lon, rămăsese undeva în 
urmă, străin şi neputincios, nevrednic tovarăş de marş. 
Adevăraţii tovarăşi erau aceştia. 

A fost, pe banca de sub tei, o orgie de confidențe şi 
de proiecte. 

Acum, după treizeci de ani, cînd totul e sfîrşit, ciclul 
închis şi cînd, în inimă, sîngele-mi e putred şi mort, încă 
mai durează amintirea acelei înserări exaltate, ceasuri 
unice, răscumpărînd tot ce-a fost, răscumpărînd mai ales 
tot ce n-a fost. 

Desigur, în juvenila noastră înfrigurare se amesteca şi 
o întrecere, o supralicitare firească vîrstei, nevinovatul 


277 


orgoliu de a deşerta dintr-o dată tot ce se afla în noi de 
mult adunat, tezaurizat, comprimat. Erau şi îndestule 
erezii. Fructul lecturilor incomplete, frenetice şi dezor- 
donate; al raționamentelor în vid, al simplificărilor su- 
mare şi al intransigențelor de la nouăsprezece ani. 

Alexandru Balotă, cînd prinse glas, se năpusti asupra 
profesorilor, a filozofilor, a istoricilor, a veacului trecut 
cu care socotea că s-a lichidat şi prejudecata metafizică 
şi metasocială. Mărunt şi nervos, cu ochii mici şi isco- 
ditori, cu buze de-o feminitate contrastînd bizar cu fața 
tăiată viril, se ridicase în picioare ca să gesticuleze mai 
liber. (Mă gîndesc acum la părul lui alb, la ochii osteniţi 
sub ochelarii bombaţi, la trăsurile destinse într-o apatică 
acceptare, la gura amară, la gesturile de-o moliciune bol- 
navă, la înfricoşătoarea luciditate cu care îşi urmăreşte 
de la zi la zi mersul cancerului fără speranță de vindecare). 
Atunci era un pachet de nervi, explozibil ca un cartuş de 
dinamită: 

— Aceasta mai ales!... Cu aceasta trebuie să înceapă 
omenirea. Să renunţe la cultul teologic al raţiunei pure. 
Lumea a avut pînă acum nefericirea să încapă pe mîna 
metafizicienilor, a retorilor şi a profesorilor... Ce poate să 
înțeleagă un profesor din viaţa cea vie? Fiindcă prezentul 
e încă în geneză, confuz, îl resping, refuză să citească în el, 
îi par o istorie informă, brutală, incomodă. Nu pot ad- 
mite că, sub aparență de continuitate istorică, se petrece 
ceva subteran, diferit şi încă necunoscut pînă acum. Inedit. 
Sau ceilalți, filozofu!... Pretenția că trăim visul unui vis, 
că lumea sensibilă e pur subiectivă şi fără realitate, că 
toate legile fizice sînt produsul hazardului!... Aş vrea 
să-l văd pe unul pe masa de operaţie, fără anestezie, mai 
susținînd după ce-a intrat cuțitul în el, că viaţa e visul 
unui vis, că lumea sensibilă e fără realitate... Pot înţelege 
aceştia, că se pregăteşte o lume nouă, peste capul lor, 


278 


peste arhivele lor, peste metafizica şi mistica lor? O 
lume pregătită de cele cîteva mii de căutători anonimi, 
care îşi consumă tinereţea, creerul, sănătatea, viaţa, în 
laboratorii, într-o muncă ingrată şi obscură; în laboratorii 
de fizică şi de chimie, în laboratorii de bacteriologie, în 
clinici... Descoperind în fiecare zi ceva nou, verificînd o 
eroare veche, experimentînd o născocire mecanică sau un 
leac, nu pregătesc aceştia oare omenirii o viaţă de oameni 
mai bună decît acea a supra-oamenilor, care înainte de a 
face paralizie generală au descoperit reţeta superiorității 
absolute afirmînd negaţiile?... Cînd toată planeta va fi 
legată de linii ferate, de cabluri, de fire telefonice şi 
telegrafice, de linii de navigaţie, canale şi poduri; cînd va 
fi mai puțină foame, mai puţină suferință, mai multă si- 
guranță, cînd vor fi mai puține molime: atunci întoarcă-se 
profesorii la formele lor încheiate, filozofii la visul unui 
vis şi la legile fizice, produs al hazardului!... Pînă atunci, 
cel care va descoperi leacul tuberculozei, va fi făcut 
pentru omenire mai mult decît Platon şi Kant şi Nietzsche 
împreună... Tata a căutat să mă ispitească la biblioteca lui 
de filozofi. Am descoperit numai că este o veche şi me- 
todică duşmănie a filozofilor lui, pentru tot ce-ar fi putut 
să înlesnească într-adevăr omenirii un trai ceva mai bun, 
puţină îmblînzire a vieţii... Am descoperit că Platon îşi 
săpase pe peristilul casei inscripţia: „Nimeni nu intră 
aci dacă nu e geometru”; dar că îndată, s-a grăbit să învi- 
nuiască fizica şi ştiinţa aplicată, tot ce era experimental 
şi util, fiindcă îi corupea... geometria, o făcea să-şi piardă 
demnitatea, coborînd-o din regiunile abstracte în cele ale 
materiei. Tot aşa Socrate în Apologia lui. Tot aşa Aristot... 
Toţi îşi cer scuze, cînd sînt siliți să se ocupe de fizică, de 
ştiinţele materiei, disprețuite de filozofi şi de înţelepţi, 
slăvind epoca lui Pitagora în care oamenii de ştiinţă nu 
se ocupau decît de subiecte eterne, imuabile, pure. Ca şi 


279 


cum subiectele eterne, pure, imuabile, au cruțat măcar o 
singură dată un singur om pe lume, de rîie sau de guturai, 
ori i-au ţinut de foame, de cald, de durere!... 

Întrecerea a fost pe aceeaşi măsură. 

Astăzi, după treizeci de ani, încă nu o pot judeca în 
deplină asprime. Căci emfaza puerilă a tiradelor, con- 
ținea o emoție reală, mai supraviețuind şi acum în droj- 
dia amintirii. Ne apăram pe noi, apărînd veacul cel nou 
şi osîndind strigoii veacului mort. 

Cu instinctivă înverşunare dădeam asalt obstacolelor 
celor mai periferice, de prejudecăţi, de superstiții, de 
adevăruri prestabile, de tradiţii, de orînduieli — tot ce 
mi se părea că e moştenire a trecutului, menită să im- 
pieteze mersul liber şi sprinten al veacului. 

ÎI apăram într-adevăr. 

ÎI simţeam al nostru. Porneam cu el, credeam în el. 

Cu aceeaşi instinctivă nevoie de a-l justifica şi de a 
ne justifica, alegeam din trecut numai episoadele, epo- 
cile, faptele, oamenii, descoperirile, dovezile că drumul 
acesta a fost pregătit de mult. Că veacul nostru, a fost 
anunţat de mult. 

În piramidele Egiptului, aflam mărturia unei ştiinţi 
pierdute. Piramida lui Keops, înălțată sub a patra dinas- 
tie, cu două mii cinci sute de ani înainte de Christos, nu 
era oare un monument al proporţiilor, pentru a mate- 
rializa noţiunile numerice şi raporturile matematice? 
Savanţii aduşi de Bonaparte pentru a efectua triangu- 
lația Egiptului, fixînd piramida lui Keops ca bază a 
meridianului central, n-au descoperit oare cu uimire o 
serie de coincidenţe neliniştitoare, care nu mai păreau 
simple efecte ale hazardului? Orientarea laturilor față 
de polul ceresc, tot atît de exactă ca orientarea Obser- 
vatorului din Paris. Meridianul divizînd delta Nilului în 
două sectoare absolut egale şi devenind, tot odată, 


280 


meri-dianul ideal al pămîntului, fiindcă traversează cele 
mai multe continente şi cele mai puţine mări, împărțind 
şi continentele iarăşi în două părți egale. Nu însemnau, 
toate acestea, că egiptenii, dînşii, nu se sfiau să corupă 
geometria, coborînd-o din regiunile abstracte în cele 
inferioare ale materiei? Romanii nu născociseră oare 
cele dintîi calorifere cu aer şi apă, nu tăiaseră drumuri, 
nu construiseră apeducte, nu organizaseră cele dintii 
servicii regulate de poştă, de navigaţie, nu întrebuințau 
oare un admirabil serviciu telegrafic cum îl descrie 
Polybiu? În Pneumatikonul lui Heron din Alexandria, 
nu se află oare descrise toate instrumentele de geodezie 
şi de matematică, întrebuințate pînă astăzi? Cu o mie 
de ani înainte de Christos, chinezii nu instalau oare 
prima tipografie, nu tipăreau oare cea dintii gazetă ofi- 
cială, nu introduceau hîrtia monedă, nu aveau un servi- 
ciu de poştă care făcea legătura între Canton şi Peking, 
în zece zile? Totul mai fusese odată început — şi pe 
urmă pierdut, înăbuşit, tocmai de metafizicieni şi de 
retori, de superstiția perfecțiunii morale şi politice; de 
mandarinii absolutului; de creştinismul care a strămutat 
omul de pe pămînt în lumea ireală. Foamea, setea, sufe- 
rinţa, abstinenţa, mizeria s-au transformat în tot atîtea 
voluptăţii. Moartea a devenit suprema aspirație a vieții. 
S-au ridicat biserici şi s-au ruinat apeductele, s-au pră- 
buşit podurile, au crescut bălării în terme şi iarbă între 
lespezile şoselelor. Omul a căpătat cultul mizeriei. A 
pierdut un paradis pămîntesc, pentru făgăduiala altuia, 
himeric. 

Veacul cel nou, cu care porneam pas în pas, lega firul 
de două mii de ani întrerupt. 

Ne simţeam mîndri că sîntem copiii acestui veac, că 
de destinul său ne era indisolubil legat destinul nostru. 


281 


— Cum admirabil ai spus-o în disertația dumitale de la 
bacalaureat, domnule Sântion! declară cu însuflețire 
Alexandru Balotă. Au ajuns ecourile pînă la noi... Ga- 
briel ne-a citat pasagii, le-a declamat, pentru a ne con- 
vinge că întrec paginile de antologie din manualele pe care, 
dezgustat de platitutindea lor după asemenea confruntare, 
le-a şi vîndut la anticvar chiar în seara examenului. 

— Colegul meu Gabriel exagerează! am zîmbit apă- 
rîndu-mă de copleşirea elogiilor, mai mult din orgoliu 
decît din modestie. 

Opiniile lui Gabriel! Entuziasmul lui Gabriel! Pasagii 
declamate de Gabriel! Ce-ar fi putut să înțeleagă un 
sclivisit superficial şi limbut, un Gabriel Munteanu, viitor 
pledant la jurați, maestru-elector şi sforangiu deputat 
cum se visa şi cum a şi ajuns!, ce-ar fi putut să înțeleagă 
şi să simtă din această febrilă alocuţiune de bacalaureat, 
care într-adevăr uimise comisiunea de bărboşi dascăli şi 
stîrnise aplauzele auditorului ca o sclipitoare conferință 
de la Ateneu a sclipitorilor mesageri pe care ni-i trimitea 
pe atunci Parisul de pe Sena, micului Paris oriental de 
pe Dîmboviţa, rostită doar cu prea juvenil patos? 

Dinu Grinţescu ripostă: 

— Ba n-a exagerat deloc vărul lui Alexandru! Cred 
numai că a greşit socotindu-le numai pagini de antologie. 
Sînt altceva... 

— O disertaţie şcolărească... am continuat a subestima 
cu o zeflemistă detaşare oraţiunea-mi de acum trei zile. 
Nimic alt decît o disertaţie şcolărească, înainte de a-mi 
lua adio de la şcoală. 

— Nici dumneata n-o crezi! mă dojeni grav Dinu 
Grinţescu, viitorul inginer petrolist, prospectorul care 
avea să descopere şi să pună în valoare imensele zăcă- 
minte de țiței de la Piscul-Voevodesei. Pentru dumneata 


282 


a fost altceva. Cum am înţeles îndată, că şi pentru noi, 
altceva înseamnă... Un catehism al generaţiei noastre. 

— Un manifest! supralicită Alexandru Balotă. 

— Un prospect de emisiune, cum ar spune tatal... 
rectifică Abel Block, cu ironia heiniană a rasei care-i 
tempera entuziasmul şi accesele sentimentale. Un pros- 
pect de emisiune a generaţiei noastre de la 1900—1901... 

— Ajunge! mi-am astupat urechile hohotind biruit 
şi, într-un colț infam al sufletului, trebuie să recunosc: 
flatat. Ajunge! Vreţi să mă alungaţi de-aci? 

Bazil Răut, bruscînd raporturile încă tot ceremonioase 
de pînă acum, mi-a desprins cupele palmelor de pe urechi, 
cu amîndouă mîinile puternice, dar fine şi agile de vii- 
toare glorie a hirurgiei româneşti” silindu-mă să-l ascult. 

Să-i ascult: 

— Nu aşa, Enric Sântion! Dă-mi voie să-ți spun En- 
ric... îndeosebi pasagiul cu Lionardo da Vinci, precursorul 
tehnicii moderne şi al ştiinţei moderne, ni l-am însuşit... 
Lionardo da Vinci pictor, sculptor? Unul din cei mai 
mari pictori şi sculptori ai Renaşterii şi tuturor vremi- 
lor?... Nu aceasta îl interesa şi nu la această faimă rîv- 
nea! Trecuse peste aceasta. Se depăşise. Nu s-a prezentat 
el Ducelui de Milano, cu o insolentă dar atît de justificată 
pretenţie: „În materie de pictură, afle Serenissima voastră 
Excelenţă, că pot picta nu importă ce, măcar tot atît de 
bine ca nu importă ce pictor...”?! Pentru el pictura era o 
gamă epuizată. Ca o amantă care nu te mai pasionează, 
fiindcă nu te mai ţine prin nici un mister!... 

— Vorbeşti ca Lucian şi Gabriel! ricană Abel Block. 
Cu trimiteri în text de la „Leul şi Cîrnatul!” 

— Lasă-mă, Abel! se aprinse Bazil Răut. Nu-ţi fie 


- O scăpare a autorului: nu Bazil Răut voia să fie medic, ci 
Alexandru Balotă! 


283 


jenă de ceea ce simți şi gîndeşti. Fiindcă şi tu, simţi şi 
gîndeşti ca noi... Da! Lionardo da Vinci anatomistul, fizi- 
ologul, matematicianul, fizicianul, chimistul, arhitectul, 
constructorul, mecanicianul — acesta, nu pictorul, nu 
sculptorul, înfăţişa adevăratul om nou al Renaşterii, pre- 
cursorul ştiințifismului şi al epocii moderne... Cred şi eu 
că spunîndu-le acestea, mai ales aşa cum le-ai spus dum- 
neata, Enric, ai încremenit pînă la brîu toți tapirii cu băr- 
bile lor mucigăite cu tot!... Păcat că n-am asistat la repre- 
zentaţie! Să te ducem cu alai pe umeri, ca pe oratorii 
manifestaţiilor studenţeşti de la statuia lui Mihai Bravul. 
Numai că vorbitori de altă clasă, nu de speța Coriolan 
Drăgăneştilor...* N-ai de gînd să publici studiul? 

Am strîns din umeri: 

— Studiul!... Manifest, catehism, prospect de emisiune, 
acum studiu!... Să restabilim proporţiile. O disertaţie 
şcolărească niţeluş poate mai curăţică şi nimic mai mult... 

Apoi, am adăugat, împins de acelaşi demon al vanităţii. 

— De altfel, mi-am debitat disertaţia fără nici, un 
plan, fără nici o notă... O improvizație; căci tot timpul 
pregătirii l-am consacrat amicilor Lucian Medoveanu, 
Gabriel şi alții... Le-am furnizat planuri şi rezumate cu 
mare viteză, colegilor care-au tras la fit în timpul anului 
şi au vîndut anticvarilor cărțile de antologie cu foile 
netăiate. 

Cei patru s-au căutat în ochi cu semne de admiraţie 
crescîndă, dar m-au crezut pe cuvînt. Şi aşa era! Exame- 
nul nu fusese pentru comisiunea de tapeni arbitri, în 


“E puţin verosimilă această popularitate a lui Coriolan Drăgănescu, 
din schița lui Caragiale, Tempora, publicată la 1900 în Universul; e 
greu de presupus că personajul ei central, manifestantul urcat pe 
statuia lui Mihai Viteazul, devenise atît de cunoscut, încît să 
denumească, după numai un an, o categorie întreagă de universitari 
turbulenti şi superficiali. 


284 


țapenele lor redingote, plastroane, gulere şi manşete. 
Încă odată, un altfel de examen faţă de mine însumi, după 
cum cu zece zile înainte, surmenat de lecturi şi de 
insomnie, la trei după miezul nopţii, îmi mai dresasem 
cu o terapeutică feroce cultul stăpînirii de sine. 


Aţipisem cu un volum pe piept. Cartea lui Henri 
Poincaré La Valeur de la Science” din colecţia nouă şi 
atît de repede celebră, cu scoarțele cărămizii, de sub 
conducerea D-rului Gustave Le Bon: Bibliothèque de 
Philosophic scientifique. Pluteam între somn şi trezie, 
lungit pe pat, sub lampa fumegoasă. Şi între somn şi 
trezie, într-un coşmar care-mi paraliza mîinile, luptam 
împotriva unei senzaţii dezagreabile. Un păianjen care 
explora obrazul meu. Nu izbuteam să ridic pe de-a între- 
gul pleoapele, să ridic palma să mă scutur... lar 
păianjenul înainta, se oprea, se răsucea, pleca din nou. 
Ca mărunta gizulie de adineauri, dar cît mai puţin 
gingaşă, cît mai oribilă!... Cu o înfiorare ancestrală, 
venită poate din alte ere, cînd arahnide enorme, păroase 
şi veninoase, băgau spaima în străbunii din colibele 
lacustre, în atmosfera umedă şi înmiasmată sub ferege 
cît brazii, lintiţe cît farfuriile, în colcăiala de infuzorii, 
melci băloşi şi larve înnodate, umbra diformă a 
păianjenului întrezărită printre genele toropite lua 
proporții halucinant monstruoase, creştea, mă sufoca, 
îmi cutremura carnea, fusesem gata să strig... Coşmar de 
surmenaj şi de insomnie, de subali- mentaţie, de 
intoxicarea lecturilor!... Am sărit în picioare smuls în 
sfîrşit din somnolenţa torturată şi m-am năpustit să-l 
strivesc sub tartajul roşcat al cărţii... Îmi scăpa. Numai 


- Lucrarea avea să apară abia în 1905. Întreagă această parte, extinsă 
disproporționat la refacerea din 1941, nu mai dă atenţie exactităţii 
documentare, cum făcuse scriitorul în prima variantă, din 1932. 


285 


două-trei picioare, fire lungi şi subțiri rupte din 
articulație, se contractau respingător pe aşternutul alb. 
Şi atunci m-am surprins, dîndu-mi seamă deodată de 
ridicolul şi absurdul situaţiei. Enric Sântion, Enric Ştefan 
Sântion, junele supra-om care-şi anihilase toate tiraniile 
atavice, luptînd în toiul nopții cu un biet păianjen, într-o 
stupidă panică femeiască! Am lepădat cartea şi, ca să mă 
pedepsesc, am prins paingul — care de astă dată parcă se 
lăsase înadins capturat — l-am aşezat delicat pe obraz şi 
l-am aşteptat să se plimbe în voie pe pleoape, pe gît, pe 
nări, dominîndu-mi repulsia, silindu-mă să-l ignor, 
simțîndu-mă satisfăcut şi calmat numai cînd am izbutit 
să-l ignor. Un asemenea examen față de mine însumi, fuse- 
se şi acel tur-de-forţă al disertaţiei improvizate sub băr- 
bile docte ale tapirilor şi întru câtva împotriva rutinei lor. 

Din subiectele afişate întru alegerea candidaților, unul 
mă atrăsese: Știința şi doctrinele luptei universale.” 

Eram gata să-l rețin, încîntat că se potrivea cu lecturile 
mele din urmă, coincidea chiar cu ultimul volum al lui 
Felix Le Dantec, îmi pare, devorat în noaptea din ajun. 
Dar graba cu care cedasem acestei ispite de ieftin succes, 
mă umilise. Şi ca să mă sancţionez, îmi rezervasem îndată 
alt subiect, mai puţin familiar; şi ca sancţiunea să fie mai 
desăvirşită, mi-am interzis folosința celor două ore de 
meditație şi de pregătire, consumînd răgazul în confecțio- 
narea textelor pentru colegii mai puțin înarmaţi, care mă 
imploraseră din ochi şi din glas: 


- Încă o inadvertență: Lucrările lui Félix le Dantec, de care poate fi 
vorba (De Phomme à la science, Science et conscience, De la 
methode dans la science, etc.) au apărut, toate, după 1907, deci la 
1901 cînd îşi susținea Sântion dizertaţia de bacalaureat, erau 
necunoscute. Şi proporțiile acestui gen de lucrări sînt exagerate de 
autor în general, partea adăugată în 1941 supralicitează, uneori pînă 
la neverosimil, proporţiile personajului şi disputele sale interioare. 


286 


„Enric! Sântioane! Scapă-ne, Sânt-loane Gură-de- 
aur!...” 

De ce însă astăzi n-aş mărturisi că amintindu-mi 
vorbirea şcolărească de atunci, se desmorţeşte în mine o 
înduioşare pentru izbînda, vai! atît de deşartă a junelui 
candidat la bacalaureat de-atunci? Desigur n-a fost o 
disertaţie banală, după tipicul programei analitice. A avut 
de ce uimi şi contraria oarecum tapirii lui Lucian Medo- 
veanu, neutralizîndu-le orice veleitate de reacție, numai 
prin prospețimea tinerească şi numai prin erudiția puțin 
obişnuită acelei vîrste, deşi, fireşte, tot de premiantul 
întîi, de astă dată pe ţară; numai prin pasiunea torențială 
cu care-mi apărasem un punct sumeţ de vedere, transfor- 
mînd prelegerea obligatorie de-un sfert de oră, într-un 
soi de proclamaţie a generaţiei mele şi a veacului meu; 
ținînd încordată trei sferturi de ceas întreaga sală a amfi- 
teatrului: bănci şi catedre. Pentru comisiune, subiectul 
ales era îndrăzneț, prin vastitatea lui laconică: 
Renaşterea. Pentru mine şi ştiut numai de mine, era 
îndrăzneț prin acea ameţeală a riscului gratuit, prin voita 
lepădare a altor subiecte întru care mă aflam cu mai solide 
cunoştinţe de domeniul precocelor mele preocupări 
ştiinţifice, experimentale, pozitive. Mai îndrăzneață se 
dovedi însă imediat răstălmăcirea acestei teme de către 
un flăcăiandru cu mustaţa abia mijindă. 

Nu ştiu dacă mă complac atît de îndelung în evocarea 
unui astfel de episod, dintr-o ultimă (dar cine-ar spune, 
culpabilă?) retrăire a începuturilor mele de viaţă atît de 
ropotitoare, ca freamătul unui mînz de rasă luptînd cu 
frîul şi zăbala muşcată în spumă şi fire de sînge, sau 
dacă, prin asemenea evocare, am amăgirea că-mi voi 
explica mai lămurit, pe măsură ce înaintează 
confesiunea, orgolioasele erori de atunci. Şi de-ar fi una 
ori alta, sau amîndouă, ce importanță mai au acum, cînd 


287 


viața e sfirşită, bilanţul încheiat, toate erorile ajunse la 
neîndu- rata scadență? 

Îmi pare că indulgentul Renan o spune în unul din 
indulgentele sale examene de conştiinţă: Tot rămîne o 
marcă de nobleţe să te absolvi aşa cum ai fost tînăr şi 
să rămii fidel iluziilor prin care ai descoperit mai întîi 
viaţa, ai crezut că descoperi vieții un sens... 

Poate de aceea şi suvenirul acestor erori, chiar fanatis- 
mul hiperbolic al acestor erori, încă îmi rămîn o melan- 
colie de dulce alinare. 


288 


CAPITOLUL X 


Tapirul şi puiul de vultur 


Da! Fără îndoială că numai de aceea, chiar 
suvenirul acestor erori, chiar hiperbolicul fanatism al 
proclamaţiei cu care-am fluturat stindardul lor de pe 
baricada şcolărească sub barba tapirilor, încă îmi rămîne 
o melancolic de dulce alinare. 

Erorile, le expiez. Le plătesc într-asemenea ceas cu 
o întîrziere de trei decenii. 

Cu neputinţă însă să le abjur. 

Au făcut parte din ființa mea de aci. Le duc cu mine 
în nefiinta mea de dincolo. Haha! De dincolo?... De ni- 
căleri. 

N-ajunge atît? 


Ţin minte, aşadar că, spre nedumerirea generală a 
tapirilor, pomenind cărțile prea puțin cunoscutului pe 
atunci comite de Gobineau”, începusem prelungirea-mi 
asupra Renaşterii, evocind mările şi oceanele antichităţii 


- Nu e de presupus că „tapirii” nu-l ştiau pe Joseph Arthur de 
Gobineau (1816—1882), la 1901 stins de două decenii. La 
Renaissance apăruse din 1877, era citată adesea la noi, şi în general 
Gobineau era la modă în Franţa chiar în timpul tinereții „tapirilor”. 


289 


pe care contemporanii lui Homer şi Herodot le priveau 
cu teroare ca un element misterios, nelimitat şi ostil. 

Spăimoase pustietăți lichide cutreierate de cicloane, 
sfirşind în nimic, hăpăind smintiţii ce se încumetau să-i 
violeze tainele, aruncînd la țărm numai hîrburile nau- 
fragiilor şi vinete cadavre, adăpostind în străfunduri zei 
cu mîini formidabile şi nătînge, urzind din spuma valu- 
rilor zeițe de-o diafană dar fatală frumuseţe: veşnic fu- 
ribundul Neptun, veşnic metamorfozatul Proteu, marmo- 
reana Venus-Afrodita, răzbunătoarele Amfitrite, nesta- 
tornicele Nereide, fabuloasele Sirene atrăgînd mateloţii 
irezistibil spre grotele de mărgean, de cleştar şi de alge, 
ce răspund pe celălalt tărîm, încît, pentru a lupta împo- 
triva acestei funeste vrăji, tovarăşii lui Ulise îşi astupau 
urechile cu ceară şi se cereau cetluiți cu otgoane de ca- 
targe. 

Nici o mirare că pe asemenea mări vrăjmaşe ale mi- 
turilor antice, galerele egipțiene, feniciene şi elene, tri- 
remele romane, chiar corabia legendară a Argonauţilor 
plecată sub comanda lui Jason să răpească lîna de aur, 
chiar nava vicleanului Ulise, înaintau cu prudenţă, dînd 
tîrcoale pe aproape de țărmuri, arar avîntîndu-se în lar- 
gul bîntuit de duhurile necunoscutului. 

Pe urmă, populasem acest lac mediteranean cu greoa- 
iele galere ale Bizanțului în putredă şi daurită splendoare 
a decadenţei, cu flotele cruciaților care purcedeau să eli- 
bereze Sfîntul Mormînt, cu rapidele năvi ale piraților 
sarazini; în vreme ce pe continent, evul mediu îşi făurea 
din seculară migală catedralele cu turlele mistic zvicnite 
spre cer, arcuite ogive şi stranii himere, rînjinde gargulii, 
castelele seniorilor feudali, burgurile, cetăţile de răspin- 
teni cu masive donjoane, în tropotul de copite al hoar- 
delor asiatice, în zăngănitul de suliți, lănci, scuturi şi zale 
ale cavalerilor cu carapacea armurilor de crustacei me- 


290 


talici, într-o furnicare de mulțimi în veşnică forfotă, 
călugări şi pelerini, neguţători şi jongleuri, mercenari şi 
zarafi, alhimişti şi trubaduri, proscrişi ai schismelor şi 
paji bucălați ai domniţelor castelane, țărani, anahoreţi, 
stareţe, briganzi, menestreli, posedaţi, călăi, leproşi, 
bufoni, cerşetori, nomazi ucenici ai breslelor meşteşugă- 
reşti şi oculți ucenici ai doctorului Faust, schingiuitori şi 
martiri, vraci şi prinți fără ţară, oameni ai divinelor 
sacrificii şi ai desfrîului, ai tuturor simoniilor si celor 
mai suave suspine către infinit, propovăduind, conspirînd, 
războindu-se, măcelărindu-se, prigonindu-se, îmbulzin- 
du-se la bilciuri, kermese şi procesiuni, într-un tumult 
pitoresc şi plin de larmă, de culoare, de neastîmpăr, în- 
tr-un amestec de tragic, de devotament, de grotesc şi de 
sublim, de naivitate, de pasiune şi de mister, ca în mişu- 
nătoarele tablouri ale lui Breughel, unde fiecare amănunt 
încărcat de ascunse semnificaţii îşi cere răbdarea încîn- 
tată a unui cercetător cu lupa. Că în timpul acesta, în- 
tr-o Carte a focurilor cu singurul exemplar păstrat la 
Biblioteca Naţională din Paris, un oarecare Marcus Gra- 
ecus, sub numele de a „treizeci şi doua formulă” destăi- 
nuia secretul prafului de puşcă preluat de la chinezi unde 
slujise doar pentru focurile de artificii, că tot dinspre 
acea civilizaţie, a mandarinilor, împresurată de ziduri şi 
letargică de milenii străbătuse născocirea tiparului pre- 
luată şi ajustată la Mayenta şi Strasburg de-un oarecare 
lohann Gutenberg şi născocirea busolei adusă poate de 
tartari, poate de Marco Polo, ca să intre în folosinţa ne- 
îndemînatecă a navigatorilor portughezi alături de as- 
trolaba mării — toate nu îndreptăţeau încă nici o pre- 
vestire a ceea ce avea încă să vină. Continuau războaiele 
şi kermesele, bilciurile şi ciumele... [aici lipseşte o filă 
din manuscrisul original] Bartholomeo Diaz şi Vasco 
de Gama, genovezul Cristofor Columb şi Magellan. 


291 


Nu începea astfel aventura cea mare a Europei şi a 
vremilor moderne, a unui duh primenit şi iscoditor? 

Fragile îmbarcaţiuni rostogolite de talazuri şi lunile 
între imensitatea apelor şi imensitatea cerului. Ochii 
descoperind cu uimire Crucea Sudului în locul Stelei 
polare; Păunul şi Centaurul, Scorpionul şi Licornul, în 
locul uzatelor constelații. Oameni care-au avut de biruit 
neîncrederea cărturarilor de-atunci, a geografilor, a 
curtenilor, a monarhilor, mergînd să confişte pe socoteala 
Europei nemărginite imperii cu ale lor inimaginabile 
tezaure, fluvii gigante cum încă nu s-au văzut, dihănii şi 
păsări, flori şi reptile, arbori şi fluturi, care lăsau în urmă 
toate legendele mitologice. Ce însemna expediţia Argo- 
nauților, războiul Troiei pentru copilăroasa disputare a 
unei femei destul de bătriioare, vagabondajul lui Ulise 
pe farfuria lunguiață a smîrcului mediteranean, față de 
epica traversare a Atlanticului, cînd caravelele lui Cris- 
tofor Columb cu Santa-Maria în frunte, după ce-au stră- 
bătut Marea Sargaselor, au ancorat în marea Caraibelor 
şi cînd mateloţii au dat întîia oară ochii cu oamenii arămii 
despre care nici o legendă nu păstra nici o ştire? Prin 
contrast cu emfaza pletorică a lui Homer, glorificînd în 
perspective însutit exagerate, nişte mărunțele încăierări 
sub zidurile unei cetăţi cît un taler şi nişte furtuni într-o 
tipsie — căci ce altceva fusese Troia? ce altceva, Heles- 
pontul? — cît mai impresionant de simplu şi uman era 
jurnalul de bord al lui Columb, notînd ca într-o fidelă, 
obiectivă, avară foaie de observaţie, episoadele celui mai 
important şi fantastic eveniment din istoria lumii!... La 
20 septembrie 1492, marinarii capturează o pasăre ce li 
s-a părut rîndunea de mare, dar se dovedeşte o pasăre 
necunoscută de rîu cu apă dulce. La 24, calm plat. Mare 
acoperită cu alge. La 10 octombrie, marinarii, sătui de-o 
călătorie care nu duce nicăieri, amenință să se răscoale, 


292 


şi să întoarcă botul năvilor cu velele spre Spania. În 
noaptea de joi spre vineri, între 11 şi 12 octombrie, numitul 
Rodrig de Triana (prin ce perseverență a memoriei mi-a 
survenit atunci şi mai rețin şi acum numele acestui obscur 
rival al lui Ulise, Ajax, Jason, Argos?); numitul Rodrig 
de Triana zăreşte în bătaia lunii o dună argintie de nisip 
şi nu-şi crede ochilor. Se năpusteşte la tunul de pe co- 
vertă, descarcă o răbufneală de pulbere fabricată după a 
treizeci şi doua formulă din Cartea focurilor a lui Marcus 
Graecus şi răcneşte din adîncul rărunchilor: Pămînt! În 
sfîrşit, pămîntul!... „Echipajul a dat năvală pe punte şi 
toți au aşteptat pînă în zori, eu ochii țintă...” Cu astfel de 
strictă menţiune într-un jurnal de bord a fost întoarsă o 
foaie decisivă din istoria lumii, lăsînd pe seama lecto- 
rului să reconstituie emoția celor ce se temeau să nu le 
fugă pămîntul cel nou de sub ochi ca o nălucire şi suge- 
rînd aceluiaşi lector să recapituleze, după veacuri, din 
succesiunea cauzelor şi efectelor, ce răsturnare în hro- 
nicul noroadelor europene era menit să aducă strigătul 
acela: Pămînt! În sfîrşit, pămîntul! Şi totuşi, celebrita- 
tea lui Cristofor Columb e întreținută pentru posteritate 
în conştiinţa plebei mai mult prin anecdota stupidă cu 
oul turtit la vîrf în pălăvrăgelile unui ospăț, decît prin 
acele însemnări, memorii şi scrisori, care sînt cea mai 
cutremurată mărturie a luptei purtată de geniu cu rezis- 
tența opacă a contemporanilor, după ce Columb călăto- 
rise pe jos, ca un vagabond, de-a curmezişul Spaniei, 
cerşind pita şi căpătiiul de-o noapte trapezelor mănăs- 
tireşti, pînă să ajungă la Hernand de Aragon şi Isabela 
de Castilia, ca să-i convingă cu implorări şi umilinți, 
şiretlic, ispita şi nesațiul aurului, că e vrednic să le aş- 
tearnă la picioare o lume care n-a fost încrisă încă în 
nici o hartă şi nici nu figura încă pe inventarul Genezei. 
Ce mititele şi sărace în substanţă, ca ieftinele mărgele de 


293 


sticlă pe firul de aţă, se înşiră cînturile Iliadei şi Odi- 
seii, rugăciunea Ifigeniei, cearta dintre Ahile şi Agamem- 
non, duelul dintre Paris şi Menelau, dintre Hector şi Ajax, 
moartea lui Ahile, calul Troian, Ulise şi ciclopul Polifem, 
giugiulelile nimfei Calypso, corăbierii prefăcuţi în porci 
de malițioasa Circe; toate naivele băsmuiri, ce sărăcuțe 
în seva imaginației şi în emoție, față de episodul unic, cînd 
Hernand Cortez, conchistadorul, răsare înaintea lui Mon- 
tezuma, regele Mexicului, ca un demon descins din altă 
planetă cu oştirea lui de fețe palide în armuri străluci- 
toare, cu puştile care închideau trăznetul în ţevi de fier 
şi cu escorta de necunoscute făpturi, cîini şi cai — călă- 
reții care făceau un singur trup cu animalul ca adevărații 
centauri ai mitologiei! ce confruntare a două lumi reci- 
proc misterioase, care nu se bănuiseră, în clipa cînd 
Montezuma, însoțit de cortegiul principilor, calicilor şi 
preoților, înaintează în calea lui Hernand Cortez în lec- 
tica de aur, sub parasolul de pene verzi, înfăşurat în somp- 
tuoasa hlamidă de fir şi pietre scumpe! Şi ce magică irea- 
litate de vis s-a desfăşurat sub privirea europenilor, cînd 
cortegiul, dîndu-se la o parte, a lăsat să apară, într-un 
grandios decor tropical, lacul Tezucuco şi ale sale grădini 
plutitoare, cetatea cu cincisprezece mii de turnuri şi cu 
şaptezeci de mii de pavilioane, parcuri, boschete, canale, 
poduri arcuite, temple, altare, palate! cele şapte minuni 
ale antichităţii, cu templul Dianei din Efes cu tot şi cu 
grădinile suspendate ale Semiramisei cu tot, ce searbăde 
miracole pe dimensiunile micului univers de-atunci, stri- 
vite de prodigioasa cetate pe ape a lui Montezuma! 
Totuşi, fiindcă emisarii Europei aduceau cu dînşii 
uneltele şi accesoriile unei ştiinţe embrionare încă, dar 
incomparabile, fiindcă a lor civilizaţie era alta, diferită, 
fețele roşii n-au rezistat fețelor palide. Hernand Cortez 
cucereşte Mexicul cu patru sute de soldaţi, şaisprezece cai 


294 


şi zece tunuri de bronz. Pizarro pune stăpînire pe Peru, 
pe construcțiile ciclopeene, pe toate odoarele civilizației 
incaşe, cu două sute de oameni, şase cai şi trei tunuri. A 
existat în antichitatea epopeelor homerice, un moment 
trăit, unul singur trăit cu adevărat de omenire, ca stu- 
poarea, freamătul, curiozitatea, nerăbdarea, răspîndite în 
Europa la zvonul acestor descoperiri şi isprăvi ale con- 
chistadorilor? ca spectacolul galioanelor descărcînd cu 
nemiluita în porturile Spaniei barele de aur ale odoarelor 
topite, perlele, safirele, smaragdele şi toate nestematele 
palatelor regeşti şi templelor aztece? ca uluita încremenire 
a glotimii de pe cheiuri cînd, de pe corăbii au păşit pe us- 
catul european, cei dintîi indieni care nu erau totuşi In- 
dieni ai Indiilor orientale, ci oamenii unui uscat nepomenit 
în nici o numărătoare a seminţiilor lui Sam, Ham şi lafet: 
captivii cu multicolore pene încingîndu-le fruntea, foştii 
oşteni biruiţi ai lui Montezuma, cu profil de medalie, 
pielea de aramă şi buzele subțiri, pecetluind o severă 
gravitate, fără zîmbet, fără căinări de desnădejde? Şi 
Ulise, prea slăvitul iscoditor de vicleşuguri levantine, 
avut-a el curajul disperat al lui Cortez, cînd, pentru a fi 
silit să meargă înainte şi pentru a nu mai privi îndărăt, 
din buna sa voie dă foc brigantinelor, goeletelor şi cara- 
velelor care l-au adus din patrie? Epopeea veacurilor ce- 
aveau să vină, epopeea Renaşterii, purcede de atunci şi 
aşa, despicînd vălul tenebrelor care astupa, despărțea 
lumile în spaţiu şi în timp, fiindcă ferfenițea geografia 
lui Ptolomeu şi spărgea în țăndări cosmografia ptolomeică 
pregătind calea lui Copernic cu a sa De revolutionibus 
orbium coelestium şi a lui Galileo Galilei cu a sa nouă 
Mecanică cerească. Pentru acestea toate fusese nevoie 
de-o altfel de temeritate, decît acea a viteazului Ahile, a 
lui Agamemnon, Castor şi Polux, instrumentele zeilor. 


295 


Omul începea să devină în sfîrşit instrumentul său, al 
violenţei şi geniului său, nu al forțelor oarbe. 

Îmi îngăduiam o pauză, să respir. 

Jar Preşedintele conclavului de arbitri, o celebritate 
a Universităţii şi a timpului, şopti ceva sub paravanul 
palmei către vecinul cel mai apropiat, cu un zîmbet de 
simpatică amuzare. Vecinul a transmis servil reflecția din 
unul în altul. Am aflat-o după ce-am sfîrşit, din chiar 
gura ilustrului dascăl de filosofic, psihologie şi estetică, 
Dimitrescu-laşi, Preşedintele comisiunii: „Aceasta e un 
fel de Columbiadă, contra Iliadei şi Odiseei!” 

Fără s-o aud, fără s-o ştiu încă, şoptirea m-a îndîr- 
jit numai după surisul superior al magistrilor cu plas- 
troane, redingote şi țapene ştaifuri la gît. 

Între toţi, doar pitorescul Preşedinte nu simţise ne- 
voia unei solemnități vestimentare. 

Era şi acela un alt frate ceva mai norocos în ierarhia 
didactică, un alt frate al fostului meu profesor de mate- 
matici din urbea-mi natală: Grigore Panţâru. Tot aşa de 
inteligent, de înzestrat, de original, de a-multe-ştiutor, 
destinat să rămînă doisprezece ani Rector al universității 
bucureştene — fenomen unic în analele învățămîntului 
românesc! — vorbitor fără fişe, întotdeauna nou, cu o 
mult mai diversă şi mobilă informaţie decît a sclerozatului 
Maiorescu”, refuzînd să-şi cronometreze ca el cursurile şi 
să le prepare în fața oglinzii, se situase astfel la antipodul 
rigidului pontif junimist: prea puţin îi păsa de ce spune, 


- Antimaiorescianismul nu e numai al personajului — şi Cezar 
Petrescu îşi revizuia în perioada de după 1941 opinia din Romanul 
lui Eminescu, despre Titu Maiorescu, opinie care avea să devină 
foarte radicală, şi tot pe-atît de nedreaptă, în versiunea intermediară 
a acestui roman, dar pe care a fost dispus s-o amendeze. Totuşi, 
pentru proiectatul roman Junimea, Cezar Petrescu intenţiona, se 
pare, o execuţie necruțătoare a lui Maiorescu. 


296 


ce crede şi ce îl crede lumea. Îmbrăcat într-un sacou 
de lustrin, cu pantalonii tărcaţi şi scofilciți la genunchi, 
cu barba focşilor sîrmoşi de astăzi şi cu lavaliera stropită 
de buline înnodate strîmb îndeobşte, tîra după el în 
restaurante de lux ca şi în grădinile de vară şi cîrciumele 
cu mititei, la Iordache din Covaci şi la Andrei, la Capşa 
şi la Enescu, la Carul cu bere şi la Roşca, o ceată de 
boemi iluştri: Barbu Delavrancea şi Caragiale, căpitanul 
Lambru şi lancu Brătescu, kneazul Moruzzi şi Nottara, 
Costache Bălcescu şi Liciu — continuîndu-şi de dragul 
lor, lîngă bateriile la ghiaţă, prelegerile de pe catedră, cu 
încă mai îndrăcită vervă şi mai scăpărătoare jerbe de 
artificii. Prietenii, tovarăşii de noapte, colegii, elevii, îi 
spuneau: Coco. Se numea pentru toată lumea: Coco! 
Aceasta rezuma tot. Încă un fenomen de cumul al 
tuturor însuşirilor şi metehnelor naționale, un exemplar 
care ar fi făcut mîndria universităţilor apusene şi care n- 
a lăsat în urmă decît amintirea unui om fermecător şi 
două cărțulii să încapă în buzunarul vestei. 

Fireşte că nu-l puteam stima. Că atunci, nu-l puteam 
stima. 

În zîmbetul de sub mustăţile şi barba sîrmoasă, am 
recunoscut zîmbetul de pe buzele fostului meu dascăl cu 
fruntea socratică, muşteriul tavernelor periferice, zîm- 
betul tatei, zîmbetele care cuceresc simpatia şi se măr- 
ginesc la atât. 

Mi-am dres glasul şi, cu o pornire agresivă, am dat 
buzna, tropăind, în templul profesorului de estetică, de 
istoria filosofiei, de morală şi filosofia socială. Renaşterea, 
evident, mai însemna şi altceva. Arta, pictura, scluptura 
celei mai strălucite epoci din istoria Europei, după secolul 
lui Pericle. 

Cu un zîmbet, altfel de zîmbet, al meu, am luat aminte 
la mişcarea satisfăcută a tapirilor de la catedra amfitea- 


297 


trului. În sfârşit! 

În sfîrşit mă apropiam de tipicul programei analitice. 
Adoptînd viclenia răbdurie a lui Ulise, am luat-o domol 
pe lîngă ţărmuri, poposind mai întîi la premergătorii Re- 
naşterii, la săpăturile din cel de-al cincisprezecelea veac, 
care dăduseră la iveală sculpturile zeiţelor şi zeilor de-o 
păgînă frumuseţe, moştenirea uitată şi pierdută a anti- 
chităţii eleno-romane; am schiţat influenţa acestor desco- 
periri asupra zugravilor şi cioplitorilor de marmoră care, 
într-o frenetică stimulare, durau capodoperă după capo- 
doperă, păstrate acum cu evlavie în muzee, capele, bi- 
serici, palate, lăsînd înadins, pentru o apoteoză finală, 
figura enigmatică a lui Lionardo da Vinci. 

Semnele de aprobare ale tapirilor, clătinările din gît- 
lejurile de broască ţestoasă, tresăltarea pleoapelor pe bul- 
bii globuloşi ai ochilor, mă ațițau într-un fel de răută- 
cioasă febră. Aşteptaţi puţin! Numai aşteptaţi! 

Şi ca să-i cîştig mai deplin, înainte de surpriza imper- 
tinentei mele concluzii, am stăruit cu o perfidă dozare 
asupra artei subtile din picturile lui Lionardo, asupra 
vieții nomade, singuratice, neînțelese şi tragice, după 
descripţiile lui Vasari ori Michelet şi paginile lui Walter 
Pater, despre care fără îndoială toți tapirii, cu excepția 
a-toate-ştiutorului Coco, atunci auzeau întîia oară. Am 
trecut în revistă Cina cea de taină, Madonele, cele trei, 
Sfînta-Ana, Meduza, Sfintul Ion Botezătorul şi Bachus, 
pentru a mă opri la Mona-Lisa, la surîsul Giocondei. 

Aci eram pe tărîmul obsesiilor mele. 

lar tăgăduind toate legendele după care elevul lui 
Verrocchio ar fi întreținut artificial, patru ani, celebrul 
zîmbet pe buzele modelului, înveselind-o cu măscările din 
Decameronul lui Boccaccio, cîntîndu-i din flaut, din 
harfă, din liră, tocmind trupe de mimi s-o desfăteze, m-am 
socotit forte a susține că zîmbetul acela nu era al soaţei 


298 


unui negustor oarecare cu numele Francesco del Gio- 
condo, ci era însuşi surisul lui Lionardo da Vinci, pro- 
iectat pe buzele unei femei ideale, eterne, indescifrabile, 
afirmam, chiar imateriale, căci Lionardo o plăsmuise din 
el, din aspirațiile lui nebuloase către altceva decît lumea 
înconjurătoare, oricît ar pretinde Vasari că Mona Lisa a 
existat în carne şi oase. Eu mă îndoiam. O contestam. 
Ah! Cu ce bucurie juvenilă am luat act de sprîncenele 
nedumerit circumflexe ale tapirilor şi de prompta lor apro- 
bare, cu o slugarnică schimbare de front, numai cînd preşe- 
dintele conclavului, hilarul Coco, îşi trecu degetele prin 
barba sîrmoasă a manifestare de încîntată surpriză!... „Bra- 
vo, băiețaşule!... Interesant! Extrem de interesant!” El ad- 
mitea; mă înţelegea. Un portret? Prea puţin spus... Adop- 
tînd lirismul lui Walter Pater, am zugrăvit chipul Mona 
Lisei pe care încă nu-l văzusem decît în reproducerile 
cărților poştale şi tratatelor de istoria artelor. Nu era o 
femeie. Ci femeia! De aceea Lionardo da Vinci se 
dispensase de frumusețea convențională, banală, 
carnală, a imaginilor cu care ne-au deprins pictorii, 
sculptorii, poeții. Surîsul ei magnetic altceva spunea; 
altceva rezuma. Aşa cum priveşte neclintit din jilțul 
arhaic de marmoră, împresurată de stîncile fantastice ca 
într-o lumină de sub ocean, ca şi Walter Pater găseam că 
e mai veche şi indestructibilă decît lespedele de granit 
care o înconjoară. În surîsul ei supravieţuia experienţa 
tuturor femeilor de la Eva încoace, soții, mame, surori, 
iubite, căci ca ele şi ca vampirii basmelor s-ar fi spus că 
a murit şi a înviat de nenumărate ori, reîncarnată în alte 
soţii, mame, surori, iubite; ca ele a simţit, a trăit, a 
cunoscut totul, pasiuni şi speranțe şi decepţii şi 
zădărnicii, toate acestea fiind lotul ei ca al tuturor 
femeilor — încît de aceea pleoapele îi sînt aşa de 
ostenite, figura ovală atît de fără vîrstă, zîmbetul atît de 


299 


enigmatic, conservat într-o lumină lividă ca fundul 
mărilor. Cum le-ar fi descoperit acestea, Lionardo da 
Vinci, pe chipul unei soaţe de neguţător? Le-a urzit din 
lăuntrul său, ca şi zîmbetul, care era al său, fără sex şi 
fără vîrstă, secret, rece, dezabuzat, zîmbetul geniului 
înclinat deasupra abiselor pentru a descifra legile lumii. 
Căci aşa trebuie tălmăcit zîmbetul Mona-Lisei! Căci 
îndeosebi acesta a fost Lionărdo da Vinci! Acolo trebuie 
căutată taina vieţii sale, cheia geniului său. Precursorul 
epocii moderne, al cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice, 
cum o dovedesc cele treisprezece tomuri de manuscrise, 
cu observaţii, experienţe, ipoteze, întrebări şi dezlegări, 
scrise cu mîna stîngă, de la dreapta la stînga, încît numai 
prin oglindă pot fi citite, ca un testament secret, hărăzit 
unei minorități de inițiați. Pictorii de mai tîrziu s-au 
extaziat de cunoştinţele sale anatomice, de compoziţiile 
atît de riguros supuse legilor numerelor, de experienţele 
şi principiile lui asupra culorilor; dar toate acestea, de 
mult nu se mai mărgineau la artele plastice — erau măr- 
turia unui nesaţ multiplu al cunoaşterii ştiinţifice, rupîn- 
d-o cu dibuielile alhimiştilor contemporani, hipnotizaţi de 
căutări absurde: piatra filozofală, elixirul de viaţă eter- 
nă, perpetuum mobile... Dacă şi acum legile perspecti- 
vei şi umbrelor sau principiul vaselor comunicante pur- 
ced de la formulările lui Lionardo, încă mai numeroase, 
peste o duzină şi jumătate, sînt născocirile mecanice, apa- 
ratele fizice de precizie sau numai simplele invențiuni 
practice datorite geniului său industrios, de la sticla de 
lampă la balanţa hidrostatică, de la micrometru la scri- 
pete şi draga de curăţat fundul apelor în estuare, fluvii şi 
porturi, de la maşina de vălțuit la culasa tunului, la 
strung, presa hidraulică, vaporul cu lopeţi, macara, 
mitralieră, proiectele fantasticelor maşini de zburat... 


300 


Coco, Preşedintele cu lavaliera înnodată strîmb şi cu 
semiluni de sudoare la subsuorii surtucului de lustrin, 


301 


s-a plecat iarăşi către vecin, şoptindu-i într-un zîmbet 
de aprobare amuzată, ceea ce aveam să aflu la ieşire, tot 
din gura sa: 

— Aceasta e un fel de Davinciadă! Meşterul strungar 
Lionardo, contra bietului nostru Lionardo da Vinci! 

Şi iarăşi reflecția, fără s-o aud, numai bănuind-o, a 
şfichiuit demonul contradicției din mine, dictîndu-mi o 
focoasă peroraţie de încheiere în care îl proclamam pre- 
cursorul veacului al douăzecilea, supremul ideal al unei 
generaţii destinată să reconstruiască o lume mai bună şi 
mai dreaptă, prin achiziţiile ştiinţei. Pictorul şi sculpto- 
rul îl lăsam în seama esteților. Realitatea, care-şi are o 
logică a ei, ascunsă priceperilor de rînd, nu-şi rostise oare 
cuvîntul cînd s-a înverşunat a distruge sistematic atitea 
din capodoperele pictorului şi sculptorului: Cina cea de 
taină şi-a scorojit culorile şi a rămas o palidă imagine a 
ceea ce a fost; bătălia de la Anghiari, tabloul cel mai 
important ca dimensiuni, probleme de mişcare, de compo- 
ziție, de distribuire a maselor, de perspectivă, dispărut; 
portretul Ceciliei Galetani, pierdut; statuia colosală a lui 
Francesco Sforza sfărîmată de arcaşii şi cadeţii gasconi 
cînd au ocupat Milanul, la 1498. Peste toate a suflat un 
vînt al morții, poate înadins ca din cumpăna posterităţii 
să reducă aportul pictorului şi al sculptorului, ca mai 
greu să  cîntărească acel al inventatorului, al 
descoperitorului, al cercetătorului de legi, de cauze şi de 
efecte, care va să elibereze omenirea de ignoranță. Pe 
acela îl adoptam noi, generația veacului al douăzecilea. 
Pe acela îl consideram premergătorul genial al lui 
Edison. Căci pentru binele a sute de milioane de 
oameni, pentru a le uşura cazna lor de toate zilele, pentru 
a risipi bezna ce înfăşoară încă planeta şi ţine încă 
mulțimile în sclavia brută a vitelor de jug, mai mult 


302 


decît surîsul enigmatic al Mona Lisei şi decît spectralele 
chipuri ale Cinei celei de taină, 


303 


preţuiesc născocirile ingenioşilor anonimi care au 
inven-tat roata, pîrghia, cea dintîi secure de fier, cea 
dintii armă de bronz, cea dintii luntre. Nu prin Rafael şi 
Michel An- gelo trăim, nu prin Platon şi Kant, ci prin 
cei care s-au gîndit şi au izbutit să folosească aburul, 
electricitatea, motorul cu explozie, primul vaccin: prin 
Arhimede, Newton, Denis Papin, Ampere, Jacqard, 
Stephenson, Pasteur, Charcot, Edison. 

— În sfîrşit şi o Edisoniadă! a zîmbit Coco Dimi- 
trescu, de astă dată rostindu-şi distinct reflecția ca s-o 
aud şi eu. 

— Da! O Edisoniadă! i-am smuls vehement cuvîntul 
din gură. Nu aceasta e epopeea veacului care începe? Şi 
nu se vesteşte măcar tot atît de grandioasă ca Iliada, 
ca Odiseea, ca Eneida, ca toate snoavele care întrețin 
cultul unor mituri perimate, defuncte, îngropate, pe cînd 
epopeea veacului nou, a veacului nostru, merge 
înainte cu viaţa cea vie, ne dă fiecăruia sentimentul că 
participăm la o eroică luptă cu duhurile întunericului? 
Ce tînăr de la începutul unui asemenea veac nu e înfio- 
rat de o solidară emoție, la gîndul miilor şi miilor de 
fraţi necunoscuţi, indiferent de ţară, de seminție, de lege, 
care în laboratorii, în clinici, în uzine, se pregătesc a 
urzi omenirii alte condiţii de viaţă — de adevărată viață 
ieşită din animalitate? Peste sute de ani, cînd toate vor 
aparține trecutului, cînd bunurile achiziționate acum par- 
celă cu parcelă vor fi fost de mult intrate în patrimoniul 
umanităţii, se va vorbi despre generaţia aceasta măcar 
cu aceeaşi uimită evlavie cu care străbunii noştri pome- 
neau isprăvile lui Ahile, Agamemnon, Castor şi Polux! 
Iar cele şapte minuni ale lumii vor fi atunci de şapte sute de 
ori mai numeroase şi de şapte ori cîte şapte sute de ori 
mai fără de seamăn ca tot ce s-a încumetat a cugeta un 
Platon, Pitagora, Aristot, Socrate... Sfîrşitul se adresa în 


304 


nevăzut, nevăzuţilor mei tovarăşi de aceeaşi vîrstă, 
care din toate ungherele planetei, fără să ne cunoaştem, 
dar ştiindu-ne, ne încredințam veacului anonimele noastre 
puteri, voințe, speranțe, idealuri, să ne ducă înainte, cu 
dînsul. 

Semnalul aplauzelor l-a dat chiar scepticul Preşedinte, 
ridicîndu-se să-mi strîngă mai întîi oficial mîna, mai apoi 
să-mi pună familiar palma pe umăr şi să mă prevină că 
fără să aprobe întru totul cele ce-am spus, l-a încîntat 
îndeosebi felul cum le-am spus. 

— Dar eu cred în cele ce-am spus! am şuierat printre 
dinți, privindu-l ţintă în ochi. 

O clipă mi-a înfruntat privirea tînără şi tăioasă. Pe 
urmă, uitîndu-se în altă parte, cu zîmbetul lui Grigore 
Panţâru, cu zîmbetul tatei, vorbi mai mult pentru el: 

— La optsprezece ani ai dreptul să crezi atîtea! În 
atitea... 

— În acest caz, uzez de acest drept, domnule Profesor. 
Cît mai am timp! am replicat tot cu un mîrîit de harțag. 

— Uzează, dragă tinere! Uzează într-adevăr cît mai 
ai timp. Nu exagera însă!... Şi nu uita: Qui veut faire 
Pange fait la bête... 

— Adică, domnule Profesor?... 

— Adică, nimic, dragă tinere. 

— E o enigmă? Un test? O problemă de dezlegat, 
domnule Profesor? 

— Al s-o dezlegi singur cînd va veni vremea, dragă 
tinere... continuă a zîmbi, uitîndu-se în vid cu o bruscă 
înceţoşare de tristeţe. Ai înaintea dumitale destulă vreme 
ca s-o dezlegi. Deocamdată, te-aş ruga să mă aştepţi la 
ieşire. Mi-ar face plăcere să-mi ţii companie cîţiva paşi... 

Primul gînd a fost să nu răspund acestei chemări ros- 
tită pe-un ton confidenţial, amical, complice, la distanța 
oficial respectuoasă şi discretă a celorlalți tapiri. I-aş fi 


305 


arătat astfel cît de puţin preţ pun pe plăcerea unui aseme- 
nea om, pe care-l socoteam un cinic trădător al vocației 
sale cărturăreşti şi al unor excepţionale însuşiri plasate pă- 
gubos de natură pe-un individ din soiul celor capabili să 
înțeleagă totul, dar incapabil să se sacrifice pentru ceva." 
Nu-şi risipea oare talentul, cultura, verva, inegalatele vir- 
tuozități dialectice, în taclale de birturi cu o clică de che- 
flii? Prin ce se deosebea de Grigore Panţâru, de tata, de 
liota inutilităților simpatice pe care le osîndeam, dispre- 
țuindu-le? 

O clipă mi-am propus deci să mă strecor din amfi- 
teatru, din şcoală, din curte, făcîndu-mă nevăzut şi savu- 
rînd anticipat această nouă impertinență. Apoi ceva m-a 
îndemnat să cedez. Poate curiozitatea. Ce voia? Ce-avea 
să-mi spună? cu ce să mă iscodească şi cu ce să mă ispi- 
tească în diletantismul său zîmbăreț? Cu ce licheluţă, 
gata să se gudure, flatată de atenția magiştrilor mă con- 
funda? Poate îndeosebi jignit de-o asemenea bănuiala, 
am cedat imboldului sucit şi crud, să-i mai servesc şi 
alte necuviinţe de acelaşi calibru. Ca să-i fie de învăţă- 
tură. Ţineam eu să-i dau lecţii. 

De strecurat însă, tot m-am strecurat. Dezbărîndu-mă 
de zgomotoşii colegi cu ale lor lăbărțate efuziuni de entu- 
ziasm şi de recunoştinţă, dosit după un zid ca un rău făp- 
taş ce mă pregăteam a fi, l-am privit coborînd scările, des- 
părțindu-se de ceilalți dascăli în fața birjei tocmite cu 
ora — altă fantezie de incurabil boem nărăvit să-şi volu- 


"E util să se sublinieze, cu deosebire în acest moment al cărţii, o 
discontinuitate în construcția personajului Enric Sântion. Egoismul 
tiranic, din prima variantă, începe să se coloreze, în acest capitol 
adăugat, cu ideea militării pentru cauza fericirii oamenilor, chiar cu 
sacrificiul pentru un ideal închinat umanităţii. Din egoist, 
personajul începe să devină, la refacerea cărții, personalitar, dedicat 
binelui uman. 


306 


bilizeze inspiratele cursuri ca şi giumbuşlucurile benche- 
tuirilor de pomină cu muscalul la poartă! — l-am pîndit 
cum mă căuta nedumerit cu ochii. Şi numai după ce mi-a 
satisfăcut deplin consternarea că nu mă află de strajă, la 
o distanță subalternă şi umilă în josul scărilor (aşa ve- 
deam şi interpretam întreaga împrejurare); numai atunci 
am apărut din ascunzătoare. Îmi compusesem o înfăţişare 
emancipată, adresîndu-mă cu o exagerată degajare, ca 
unui unchi de-o zahariseală notorie: 

— Mi se pare că am întîrziat?... M-au reținut nişte 
colegi simpatici... Nu-i puteam lăsa! Abia am scăpat. 

Distratul Coco n-a luat aminte la intenția mea de a-i 
pune de la început placul mai prejos de al unor colegi 
simpatici (şi inexistenţi), pe care nu-i puteam părăsi în 
drum de hatîrul unui tapir. Sau numai, filozofic, s-a 
prefăcut a nu lua aminte. 

A schițat un semn birjarului să ne urmeze la pas. Mă 
invită să-i ofer braţul cu o formulă lirico-aforistică: 

— Bătrîneţile au din cînd în cînd nevoie să se sprijine 
de tinereţe. 

Blîndeţea ostenită şi simplă din glas, departe de a mă 
impresiona, mi-a sunat nesinceră. O tactică de şiret ta- 
pir, versat în răsuflate trucuri, ca să-mi cîştige confi- en- 
ta. „Ca să mă cumpere c-un pitac de zece!” — cum ar fi 
spus Lucian. Prea ieftină marfă, de duzină, mă prețăluia! 

I-am oferit braţul fără nici o căldură, rotind ochii cu 
îngrijorare să nu surprind cine ştie ce nepoftiți martori la 
înduioşătorul spectacol: bătrîneţea tîrîndu-se sprijinită de 
tinerețe. Exact ca în tablourile murale şi morale. Sub nici 
un cuvînt n-aş fi dorit ca foştii camarazi şi foştii profe- 
sori să cunoască această subită simpatie pe care mi-o ară- 
ta un om celebru al vremii. Nu-mi trebuia. O respingeam. 


307 


Am respirat. Norocul îmi era prielnic. Strada se golise. 
Arari trecători oarecare, toropiți de zăpuşala sfîrşitului 
de iunie. 

Omul celebru al vremii mozolea cartonul țigării în 
dinţi. Încetinise paşii. Cu vîrful botinei prelung ca un 
bot de rață mîna de-a-rostogolul o pietricică rotundă pe 
asfalt. Îndeletnicirea mi s-a părut copilăroasă. Îl despoia 
de ultima zdreanță a prestigiului. 

Infatuarea inumană a vîrstei îmi perdeluia ochii. Mă 
împiedica să desluşesc stinghereala atît de plină de gin- 
găşie. Căci în realitate, celebrul om al vremii temut pentru 
muşcătoarele-i replici, nu ştia cum să înceapă, nu ştia 
„de unde să mă ia” — fără să-mi zădărască firea retrac- 
tilă de arici pe care o pătrunsese prea bine. Împingea 
de-a dura o pietricică, întrebîndu-se ce secretă pricină 
îmi interzicea să fiu fericit, nu-mi îngăduia să mă bucur 
total de privilegiile la care mă îndrituiau anii, mintea 
ageră, aspectul robust şi puţin comun, precocea maturi- 
tate cărturărească, recentul succes. În pofida acestora 
toate, nu mă considera fericit. El, singurul dintre toți, 
încă de pe atunci, nu mă considera fericit. Şi mă ştia 
osîndit să nu fiu niciodată fericit. 

Strîngîndu-mi braţul şi sprijinindu-se mai greu decît 
era nevoie, se destăinui, de astă dată cu o inflexiune 
aforistico-elegiacă: 

— Un fecior ca dumneata aş fi dorit să am. Aceasta 
o descoperi prea tîrziu. Numai la sorocul neconsolatelor 
regrete. Un fecior ca dumneata. De braţul lui să mă 
reazăm; el în mine să-şi afle reazăm... 

Găsise. A crezut că găseşte calea deschisă spre inima 
mea. Calea aceasta, însă, am zăvoriît-o îndată, cu un rîs 
strepezit: 

— N-aveţi ce regreta, domnule Profesor! N-aş fi fost 
de fel un fecior comod. 


308 


— Îţi şi dai toate silinţele s-o dovedeşti... 

— Tocmai. 

Tăcerea a durat suspendată un timp. Îl intimidam ca 
pe Ion. Celebrul om al vremii a mai împins piatra cîțiva 
paşi, cufundat în aforisticele sale regrete. S-a întrerupt 
din inepta ocupaţie, cînd o foarte tînără şi zvîrlugă cuco- 
niță, în toaleta albă şi foşnitoare a epocii şi a sezonului 
— rochie lungă de olandă cu pieptar şi volane de 
dantelă, talia gîtuită în corset, umbrelă ajurată de mătase 
gălbuie, pălărie uriaşă de pai elastic cu flori artificiale 
de mac — a traversat strada încercînd să oprească 
trăsura: 

— Liber, birjar? 

Muscalul a arătat impasibil cu vîrful cravaşei spre 
noi: 

— Nu sîntem liber, coniţ! Sîntem cu tomnul Rector, 
coniţ. 

— A, pardon!... dădu să se retragă junicea doamnă, 
cu o delicioasă mutrişoară de decepţie. Credeam... 

Ce bruscă şi burlescă metamorfoză! Pe dată tomnul 
Rector s-a dezmorțit din letargica-i îngîndurare, galva- 
nizat. Cu un gest larg de muşchetar şi-a scos gambeta 
colbăită de pe chelia care a lucit în soare ca un glob 
de aur, a înaintat doi paşi remorcîndu-mă după el, şi, 
cu o curtenie teatrală s-a arătat gata a oferi birja, ser- 
viciile, viaţa, totul, agreabil surprinsei cuconiţe: 

— Aţi crezut foarte bine, frumoasă doamnă! Trăsura 
e la dispoziția matale, o oră, două, trei... pînă la miezul 
nopții. 

Şi întorcîndu-se spre muscal: 

— Fiodor, conduci pe doamna! Cînd ai isprăvit cursele 
mă găseşti şi mă aştepţi la Flora. 

— Dar nu vreau să... a încercat să protesteze de formă 
cuconița, alintîndu-se sub umbrela ajurată care făcea să-i 


309 


Joace ochiuri de lumină şi de umbre pe pălăria cu maci, 
pe obraz, pe rochia de olandă, trăgînd mai stăruitor cu 
ochii la holteiaşul cu braţul celebrului Rector, decît la 
tomnatecul cu barba sîrmoasă. 

Coco Dimitrescu şi-a zmuls eroic braţul din sprijinirea 
mea, a mai înaintat doi paşi, cu autoritate a apucat dege- 
tele înmănuşate ale doamnei ajutînd-o să urce scara şi 
poruncind: 

— Dă bici, Fiodor! Şi sărut mînuşiţa, frumoasă 
doamnă! 

Fiodor a dat bici. Doamna a clătinat grațios a mul- 
țămită pălăria cu boruri elastice şi maci învăpăiaţi sub 
umbrelă. Din urmă răblăgitul muşchetar a mai salutat 
cu o grotească genuflexiune şi, revenind pe trotuar, a 
căzut din nou în indolenta-i meditatie. Astfel vedeam eu 
tot episodul atunci, cu greu stăpînindu-mi zbucnirea de 
rîs. Adevărul e că „răblăgitul muşchetar” abia împlinise 
cincizeci de ani: virsta mea de acum. Şi nu era mai 
grotesc decît oricare din oamenii acelor timpuri cu băr- 
bile, costumul, politeţea lor desuetă. Însă jumătate de 
veac îmi părea atunci o limita matusalemică a existenței. 
Iar demonstraţiunile curtenitoare de paj senil îl mai pogo- 
rau cu încă o treaptă în ochii mei. N-a presimţit-o. Prin- 
zîndu-mi din nou braţul, rosti: 

— Hm!... Nostimă şi cu picăţele. Nu? 

— Mnda... 

— Ce, îmnda? Chiar foarte da!... Eu s-o apreciez? 
De la dumneata aştepta omagiile, nu de la o fosilă ca 
mine. 

Făcu o pauză. Abandonase pietricica rotundă, rămasă 
locului, unde s-a oprit şi de unde a plecat birja. Poate 
aştepta sa obiectez cu energie împotriva epitetului 
„fosilă”. Zadarnică aşteptare. 

Întrebă: 


310 


— Eşti cumva grăbit? 

— Nu, domnule Profesor. 

— Nu te-aşteaptă nimeni? 

— Nu, domnule Profesor. 

— Nici vreo soră mai mică a Evei de adineaori? 

— O, nu, domnule Profesor! 

— Hm!.. 

În exclamaţie străbătea o dezaprobare. Îşi urma însă 
gîndul oarecum uşurat de-un scrupul de conştiinţă: 

— Dacă e aşa, mergem pe jos... O luăm la dreapta. 
E un cartier liniştit, aproape provincial... 

Era într-adevăr un cartier tihnit, aproape provincial, 
cu ulicioare adumbrite de tei şi castani. Numai la 100 de 
metri de Calea Victoriei, de la Universitate spre Capul 
Podului, se răsfira un labirint de asemenea molcome 
străzi. Spaţioase şi vechi locuințe ale protipendadei 
bucureştene, alternau cu mai scunde şi tot atît de vechi 
case ale burgheziei înstărite, ale pensionarilor cu prevă- 
zătoare chibzuieli pentru bătrîneţe, ale ofiţerilor în retra- 
gere şi neguțătorilor procopsiţi care şi-au predat prăvă- 
liile ca să-şi trimită băieţii la Paris şi să-şi mărite fetele 
cu odraslele boiernaşilor scăpătați. Case cu lei de piatră 
în latura peroanelor, cu geamlicuri, verande, pridvoare, 
chioşcuri de zid şi de mesteacăni în nestrîmtorate gră- 
dini, cu acarete rustice şi grajduri, hulubării, dulăi de 
stînă în lanţ, cişmele, ronduri de mixandre şi poteci de 
nisip galben tivite cu tufe de stînjenei, de crini, de zam- 
bile. Nu lipseau nici păunii din unele curți, rotindu-şi 
evantaiul cozilor cu ochi irizați după grilajuri de fier. Nu 
lipseau nici rîndaşii care deschideau larg porţile caleş- 
telor prăfuite, sosind de pe drumuri de ţară, cu stăpînii 
în mantale albe de doc şi cu maldărul de fîn legat cără- 
uşeşte în spatele trăsurii carosate la Viena. 


311 


Acum cîteva zile, cînd parcurgeam cu automobilul 
bulevardele late de-a lungul Fundaţiei Dalles, de-a lungul 
înaltelor construcții de beton, Carlton, Scala, Aro, cum de 
nici nu mi-au mai trecut prin amintire măcar, aşezările 
bătrîneşti, cuminţi, tihnite, pe unde-au rătăcit cîndva, 
un dascăl celebru al acelor timpuri, la braţ cu un atît 
de rebel învățăcel? Era şters acel blînd şi somnoros 
oraş, pînă şi din memoria unui martor care a asistat la 
moartea lui treptată. De unde să-l cunoască mulțimea 
cea nouă, grăbită şi lărmuitoare, foindu-se pe noile bule- 
varde, cu ochii la vastele vitrine, la spasmodicele firme 
luminoase de cinematograf, la automobilele precipitate 
din stop în stop, cu şuiet vertiginos de roţi şi icnituri 
scrîşnite de frîne? 

Atunci înaintam agale, pe trotuarele înguste şi strîimbe, 
pe ulicioarele în zigzag, la umbra rotaților castani. 

Dascălul celebru al vremii, mă examină pieziş cu 
ochii bombați. Trebuia să privească în sus, căci eram cu 
un cap mai înalt decît el. Vorbi cu o blajină şovăială: 

— Nu ştiu dacă mi-am precizat destul de clar inten- 
ţia, cînd am spus că aş fi dorit să am un fecior ca dum- 
neata? Chiar aşa de incomod cum mă ameninţi că ai fi 
fost şi cum pari. Cum ii să pari... 

— Cum sînt, domnule Profesor. Vă asigur! 

— Bine. Cum eşti... Aşa cum eşti sau cum crezi că 
eşti, mă interesezi. 

— Foarte mişcat, domnule Profesor. 

— Hm... Ce-ar fi, dacă ai lepăda crusta aceasta ghim- 
poasă?... Ca să putem comunica de la om la om. 

— Comunicăm de la om la om, domnule Profesor. 

— Nu s-ar zice! În fine... Permite-mi cîteva întrebări. 
Indiscrete, poate. Vei vedea însă că au un tîlc. Un scop... 

— La dispoziţie, domnule Profesor. 

— Ce fac? ce sînt părinţii dumitale? 


312 


— Mama, văduvă şi pensionară. Tata, mort anul 
trecut. Dar pentru mine, ca şi mort, de acum zece ani. 

— Ah! Aceasta era? 

Cu o precizie care m-a iritat, pusese degetul pe rană. 
Am regretat îndată mărturisirea izvorită fără voie pe 
buze. Şi ca s-o anulez, m-am grăbit să adaug apăsat: 

— Vă rog să nu mă asimilați cumva indivizilor cu o 
copilărie nefericită din specia lacrimogenilor Jack, Le 
petit chose, David Copperfield... N-am nimic a face cu 
dînşii.. Cu această literatură miloagă. N-am avut a mă 
plînge de vitregia destinului şi sînt sigur că n-am să mă 
plîng nici pe viitor. Fericirea şi-o construieşte omul 
singur. Am pretenţia să mă prenumăr printre cei care vor 
şti să şi-o construiască. 

— Ia aminte însă. Adesea încercînd să-ți construieşti 
o fericire, cum spui dumneata, faci tot posibilul ca s-o 
distrugi. Nu-i mai simplu să te laşi a fi fericit? 

— Fericirea nu-i o pomană care se capătă, domnule 
Profesor. Eu o concep altfel. 

— Observ. 

— N-o aştept de nicăieri. De la nimeni. Exclusiv, nu- 
mai de la mine. Ca s-o merit, trebuie să mi-o asigur prin 
mine însumi. 

— Hm... Nu-ţi pare o fericire cam refrigerentă, 
dragul meu? 

— Dar nu e de preferat refrigerentă şi netă, domnule 
Profesor? i-am întors întrebarea. Nu e de preferat solu- 
țiilor călduţe şi moi, de concesii, de compromisuri, capi- 
tulări, care ne dezgustă de umanitatea nevertebrată din 
jurul nostru? Lumea aşa concepe fericirea! Se lasă a 
fi fericită în acest chip, cu acest preţ. E numai beatitu- 
dinea biologică a viermelui care se simte bine în hrean 
şi a limbricului în intestine. 

— O! O! Eşti foarte sever cu biata omenire! 


313 


— Cu o anume omenire, domnule Profesor. Cea lar- 
vară. O apăraţi? 

— N-are nevoie de apărare. Se apără singură cu 
reflexele ei biologice. Mai sigure decît principiile noas- 
tre. Şi în ciuda principiilor noastre... Să revenim la ches- 
tionarul meu indiscret. Directorul liceului m-a informat 
că eşti sosit nu de mult din provincie. De cînd anume şi 
de unde anume? 

— De doi ani anume şi din Moldova, anume. Din 
Tîrgul Călimanului. 

Celebrul Coco a tresăltat la braţul meu cu o bucu- 
roasă surpriză: 

— Din Moldova noastră, care va să zică? Din Căli- 
man?... Atunci ai fost elevul lui Grigore Panţâru? 

— Mnda... am confirmat cu indiferență. 

— Ce face Grigore, neînfricatul corsar? Ce mai face 
acest scump tovarăş şi prietin al tinereții mele? 

Am strîns din umeri: 

— Ce cred că a făcut şi în tinereţe. 

— Atît găseşti să-mi spui despre dînsul? se mîhni 
fostul său tovarăş şi prietin din tinereţe. Se vede că dum- 
neata nici nu bănuieşti ce studii strălucite are la activ? 

— Nu bănuiesc. Ştiu. 

— M-ar mira, după tonul dumitale. Ştii ce lucrări? 
Ştii ce promitea? 

— Aţi exprimat exact gîndul meu, domnule Profesor. 
Ce promitea!... Oricît vă miră, ştiu ce promitea. Dar mai 
ştiu că n-a realizat nimic din promisiunile tinereţii. Putea 
să devină o somitate... 

Abia m-am abținut să nu adaug: — „Şi a devenit un 
tovarăş de cîrciumi cu tata!” 

El repetă silabisind, subliniindu-mi intonaţia: 


314 


— Pu-tea să de-vi-nă o so-mi-ta-te!... A deveni o 
somitate, poate că nu este neapărat supremul ideal pen- 
tru un om. 

— Totuşi avea datoria, domnule Profesor. 

— Datoria? 

— Datoria, da. Cînd te naşti cu aptitudini 
excepţionale, e o datorie să nu le trădezi. 

— Hm! Cum deduc, n-ai dus casă prea bună cu Gri- 
gore Panţâru? Regretabil pentru amîndoi. 

— Vă înşelaţi, domnule Profesor. I-am fost elevul 
favorit. La matematici, bine înţeles. Şi pînă la o vîrstă, 
bine înţeles. L-am interesat fiindcă a descoperit din prima 
clasă că nu intru în nici o categorie de candidaţi la pre- 
miul întîi. Avea o teorie a premianților întîi: Tip A şi Tip 
B. 

Coco a zîmbit duios amintirilor: 

— În astea îl recunosc. Vechea lui marotă! Avea oroare 
de premianţi întîi, deşi pretutindeni era el întîiul. Era 
primul, dacă se poate admite, fără voia lui, împotriva lui... 
Croise din aceasta o teorie? 

— Da, domnule Profesor. Croise o teorie şi repartizase 
premianții întîi pe categorii. Nu intram în nici una din 
ele. N-aveam ambiţii de premiantul întîi. Aceasta l-a 
încîntat. 

Celebrul Coco a repetat iarăşi spusele mele, cu îndo- 
ială, silabisind: 

— Nu a-veai sto-fă de pre-mi-antul în-tii? Hm!... 

— În orice caz, nu din categorisirile sale tip A sau tip 
B. Cu această teorie m-am împăcat. Nu m-am împăcat 
ca altele, de mai tîrziu. Căci avea şi alte teorii... De pildă 
o teorie a busturilor... Ne-a demonstrat — de altfel, felul 
său de viaţă o demonstra destul! — mi-a demonstrat că 
oamenii nu sînt busturi de marmoră. Că au drept să-şi 
satisfacă şi animalul de la buric în jos. lertaţi-mi expre- 


315 


sia. E a sa. Cum o recunoştea singur, vorbea cam păros. 
Păros! — altă expresie a sa. 

— ŞI?... 

— ŞI teoria aceasta ne-a cam despărțit. Am alt ideal 
al perfecției omeneşti. 

Surizînd cu zîmbetul lui Grigore Panţâru, cu 
zîmbetul tatei, mărturisi: 

— Cînd eram copil, îmi creasem şi eu un ideal al 
perfecțiunii. Aplicat la creioane... Tot căznindu-mă să 
ascut creionul perfect, îl reduceam la un beţigaş de trei 
centimetri. Ascuţit perfect, e drept. Dar nu mai era 
creion. Un perfect rest al celui mai perfect fost viitor 
creion, care însă n-a mai avut cînd să mai scrie... De 
atunci am renunțat. 

Am zîmbit şi eu, cu zîmbetul meu sarcastic şi supe- 
rior, amintindu-mi capetele de creion ca sîmburii de măs- 
line din buzunările fostului dascăl de matematici, cînd 
îşi deşerta bazarul pe catedră. Desigur că şi celebrul 
Coco purta în buzunările sacoului de lustrin cu semiluni 
de sudoare subsuori, tot asemenea cioturi marca Faber 
sau Hardtmuth. Am insinuat fără milă: 

— Acum chestiunea e simplificată, domnule 
Profesor! Puteţi reveni asupra renunțării. Au apărut 
maşini de ascuţit creioanele. Ascut perfect, ideal, din 
cîteva răsuci- turi... Ori sînteţi contra lor? 

— De fel, dragă tinere. Nu sînt contra a nimic. Dum- 
neata cugeți, simţi, iubeşti, acționezi, înjghebi şi îţi 
înjghebi teorii contra cuiva, contra a ceva. 

— Ce vă face să credeţi? mă mirai, cu un început de 
îndoială, întrebîndu-mă în ce măsură are dreptate. 

— Multe mă fac s-o cred, dragul meu. Conversaţia 
noastră de acum. Dizertaţia dumitale de acum două ore... 
Dizertaţie în afară de serie. Nu de premiantul întîi, tip A 
sau B. Ceva mai mult. Altceva... Dar în fond, o Colum- 


316 


biadă dresată contra Iliadei şi Odiseei, o Davinciadă 
con- 


317 


tra lui Rafael Sanzio şi Michel Angelo, chiar contra 
lui Lionardo da Vinci cel adevărat, căruia i-ai opus un 
Lionardo meşter strungar, o Edisoniadă contra prejude- 
căților noastre, a fosilelor. Aceasta o împărtăşeam cole- 
gilor mei, fosilelor. Căci nişte fosile îţi păreau, desigur. 
Nu ne numiţi fosile? 

L-am privit de sus în jos cu răceală şi i-am răspuns 
cu impertinenţă: 

— Vă înşelaţi, domnule Profesor. Între noi de obicei 
vă numim tapiri. 

Coco a izbucnit în rîs sincer înveselit: „Haha! Tapiri? 
Nu-i rău spus... Bătrînii tapiri! Bărboşii tapiri!... Aceasta 
îmi dă 1dei a unei fabule, pe care am s-o trec amicului 
Jon Gorun. El are specialitatea fabulelor revizuite. O 
fabulă cu titlul: Tapirii şi puii de vultur! Nu! mai nime- 
rit: Tapirul şi puiul de vultur... Sună mai Lafontainian... 
Fiindcă aşa vi se prezintă imaginea. Voi, puii de vultur, 
ridicîndu-vă în zbor spre clarele înălțimi cereşti. Noi, 
tapirii, tîrîndu-ne mormăind cu botul păros în pămînt... 
Ce zici? 

— Nu zic nimic, domnule Profesor. De astă dată nu 
vă pot contrazice. 

— Hm!... Eşti de-o cruzime teribilă. Cu alţii, ca şi cu 
dumneata, de altfel. 

— Nu vă contrazic nici de data aceasta, domnule Pro- 
fesor! Am început prin a fi intransigent cu mine. Ca 
să-mi cîştig dreptul de a fi şi eu alții. 

— Şi mai pretinzi că eşti fericit? Mai crezi că vei 
fi fericit? Că ai găsit cu aceasta rețeta infailibilă? 

— Sînt fel de fel de reţete, domnule Profesor. Fiecare 
îşi adoptă sau îşi făureşte una după chipul şi asemă- 
narea sa. 


318 


Celebrul om al vremii, s-a oprit să-şi scoată pălăria 
tare şi să-şi şteargă cu basmaua popească broboanele de 
pe chelie. Năduşise. Îl exasperase asemenea rezistență de 
catîr la generoasele sale intenţii. Ca să nu-mi întîlnească 
privirea gheţoasă, se uită un timp într-o curte cu alei 
prunduite şi cu un avuz de piatră unde juca o minge 
roşie de celuloid săltată în văzduh de împroşcările apei. 
Spectacolul îl bucura copilăreşte cum copilăreşte mînase 
o pietricică de-a rostogolul. O clipă l-a transportat de 
lîngă mine şi l-a consolat de stupidele mele replici. Era 
din familia oamenilor care se mulțumesc cu puţin. Îi 
ajungea desfătarea unei privelişti. O armonie a lumii 
vizibile. 

Suspină, cuvîntînd cu aceeaşi supraomenească iertare 
a rînjirilor mele: 

— Peste douăzeci, peste treizeci de ani, cînd vei trece 
pe aci tot într-o după amiază de vară ca aceasta, aşi dori 
să-ți aminteşti cu altă stare sufletească reflecțiile bătri- 
nului tapir... Poate curtea aceasta, clădirea aceasta, bazi- 
nul acesta cu jocul de apă, vor fi tot aşa cum sînt... Eu 
n-am să mai fiu... Omul e o creatură fragilă roasă de 
pasiunea să dureze construcții materiale menite a supra- 
viețui trecătoarei sale existenţe... N-au să mai fie nici 
stăpînii acestei case. Alții, altă generaţie, alt bătrîn, poate 
alt tînăr, se vor bucura de joaca unei mingi pe-o spu- 
megare de ape... Îmi închipuiesc, sper, că şi inima dumi- 
tale va fi atunci alta, nu de quarţ, ca acum... lar abia 
atunci vor pătrunde pînă la ea, cele rostite astăzi de-un 
bătrîn tapir... 

A aşteptat un cuvînt din parte-mi. Cuvîntul n-a venit. 
Sărmanul Coco! Bunul Coco! Naivul Coco! În multe se 
înşela în acea după-amiază de vară! Casa cu bazinul 
de piatră şi mingea de celuloid roşu plutind jucăuş pe 


319 


împroşcarea avuzului nu mai există. N-aş şti nici să-i 
mai regăsesc locul pe planul cel nou al Capitalei. Am mai 
trecut pe acolo? Nu? Oricum e cert că-mi dispăruse cu 
desăvîrşire din amintire, într-o lume în care şi construcțiile 
materiale au luat un ritm de frenetică renovare, mai 
rapid decît durata existenţelor omeneşti. Dar într-o sin- 
gură prezicere n-a dat greş. Tot ce-a spus şi nu găsea cale 
de pătrundere spre inima mea dură, de quarţ, de-atunci, 
îmi sună deodată cu totul altfel în auz după treizeci de 
ani şi-mi umezeşte abia acum, ochii reci, ochii orbi de 
lucizi ce se credeau atunci. 

Atunci, ochii aceia reci îl cercetau de sus în jos, de la 
o dominantă, olimpică altitudine. Ce tapir sentimental! 
Ce mizerabilă şi laşă cerşeală să capete o spuză de ilu- 
zorie supravieţuire în amintirea generaţiilor care vor fă- 
uri veacul cel nou, vor înfățişa veacul cel nou! La aceasta 
se resemna. Măcar cu atît se mulțumea. De aceasta se 
acăţa cum îşi atîrnase toarta cotului slab în bălămăli de 
brațu-mi tare şi dîrz. 

Într-adevăr, din nou mi-a cuprins braţul şi a pornit 
mai departe. Ciudat! Cu palma slăbănoagă, cu degetele 
plate la vîrf şi vînoase, el îmi netezea dosul miinii, 
bătînd-o uşor, ca într-o mîngîiere de care are nevoie un 
convalescent. 

Priveam gestul şi degetele acelea din coada genelor. 
Mînă de artritic! — mi-am spus. Poate de diabetic. Poate 
de hepatic, cu un bine meritat început de ciroză pe urma 
exceselor de alcool. Manşetele tari şi circulare, cu mustăți 
destrămate şi solidificate de scrobeală, erau prinse cu 
butoni lați, din monede romane de argint. Eram mai 

Cînd am sfîrşit, am rămas privind visători, privind în 
tăcere, procesiunea echipagiilor pe Şosea. 


320 


Erau multe. 

Treceau legănate în arcuri, în pasul cailor, în ritmul 
lin al vieţii de atunci. Soarele scăpătase la orizont, într-un 
asfințit calm şi dulce, cu cerul decolorat. Treceau lin 
echipagiile. Pe perne se legănau strigoii veacului expirat, 
supraviețuitorii care nu presimţeau că nu mai au ce 
căuta aci, că de mult ciclul lor s-a încheiat. 

Aşa gîndeam toţi, cu milă şi cu oarecare dispreț pen- 
tru soarta lor. Ce înțelegeau din semnele timpului? Ce 
presimţeau ei din lumea care le venea împotrivă? Treceau 
cu ochii fixaţi în gol, cum se adîncesc toate privirile în 
ceasul asfinţitului, străbătute de o vagă şi gravă melan- 
colie fără pricină. 

Atunci a apărut, venind dinspre Băneasa, cu pocnituri 
de motor, cu scrîşnituri de resorturi, înfăşurat într-un nor 
puturos de fum: a apărut un automobil barbar, grotesc şi 
zgomotos, cum erau cele dintîi automobile de-atunci. A 
irupt speriind caii trăsurilor, mergînd în zig-zag nesigur, 
turburînd cumintea orînduială, gîfiind şi icnind în sincope 
de pistoane: monstruos şi agresiv, abia născut şi imperti- 
nent ca orice parvenit. Conducătorul cocoţat pe capra 
înaltă, îmbrăcat în blană de urs alb la sfîrşitul lui iunie, 
cu ochelari enormi devorîndu-i jumătate de față, cu trom- 
peta vîrînd spaima în oameni şi în dobitoace, era tot aşa 
de străin în decorul şi în atmosfera aceea, ca şi vehiculul 
barbar, care nu mai era o trăsură, dar nu era încă un 
automobil. 

Nu ne-am mărturisit. 

Însă pe chipurile noastre, în privirile, plecate în jos, 
s-a lămurit stînjenirea contrariată, mai elocvent decît ar 
fi rostit-o cuvintele. 

Nu se afla încă la locul ei absurda apariție. Nu se 
integra încă vieţii. Nu aducea nici o frumuseţe. Nu inspira 
nici o încredere. Nu deştepta nici un entuziasm. 


321 


Ofensa ochiul, auzul, mirosul; ofensa un echilibru. 

Era atât de nou încît părea anacronic — căci mulțimea 
întorcea privirea să-l urmărească în mersul indecis, cu 
aceeaşi indulgentă milă, curiozitate şi ironie, cu care 
astăzi, după treizeci de ani, ar privi acelaşi automobil al 
începuturilor, scos dintr-un muzeu şi plimbat pe ulii, 
mărturie a unei epoci preistorice. 

— Sîntem de-abia la începutul industriei automobile! 
păru că-şi cere scuze pentru el, Dinu Grinţescu. 

Apela la indulgenţa noastră, pentru acest prunc care 
nu învățase încă să se ţină copăcel, ambiţiona să schimbe 
fața lumii, să alunge echipările în procesiunea lor ele- 
gantă şi armonioasă — iar deocamdată, era atît de urit, 
de stîngaci şi de necăjit. 

N-a răspuns nimeni. 

Un copil fugi după cerc. ÎI scăpă peste picioarele noas- 
tre. L-am ridicat şi am aşteptat băiatul. Era un copil de 
cinci-şase ani, în costum albastru, cu beretă de marinar 
şi cu părul retezat în breton pe frunte. Un copil de pe 
vremea jocului cu cercul, a basmelor cu Ilene-Cosîn- 
zene şi cu Sfînta Vineri; înainte de era jucăriilor meca- 
nice, a cinematografului cu peripeții detective, a cata- 
loagelor de motociclete şi a mărcilor de automobil 
cunoscute pe de rost, mai precis ca literele alfabetului, 
de la vîrsta celor dintii silabisiri. Nu îndrăznea să se 
apropie. Se oprise la distanță şi aştepta. 

Apăsam cercul elastic de lemn în pămînt, cu senzația 
plăcută a rezistenţei flexibile sub muşchiul palmei. 

Copilul deschisese ochii albaştri cu o speriată îngri- 
jorare. Se temea să nu-i sfarm jucăria; să nu trosnească 
lemnul fragil. 

I-am făcut vînt rotund spre băiat şi m-am întors să 
împărtăşesc celor patru proaspeţi tovarăşi, o concluzie 
tîrzie şi temerară a cologiului nostru de sub tei: 


322 


— În orice caz, dacă noi n-avem să apucăm aparatele, 
de zburat la cer, copilul acesta are să vadă minunea... 

— Poate! încuviinţă cu o bruscă rezervă viitorul ingi- 
ner, Dinu Grinţescu. Poate... Cine ştie?... Cînd va împlini 
cincizeci, şaizeci de ani. Nu este exclus. Şi dacă n-are să 
vadă el minunea, are s-o vadă copilul lui. 

Era numai un an înainte de experienţele secrete ale 
fraților Wright din America, numai patru ani înainte de 
recordul distanţei de douăzeci de kilometri străbătuţi în 
zbor, de Voisin, Bleriot, Santos Dumont, Delagrange, Far- 
man, Esnault-Pelterie. Minunea se afla atît de aproape, 
venea înspre noi şi cu toată fanatica noastră încredere 
în semnele veacului, nu cutezam chiar noi să-i socotim 
miracolele atît de grăbite şi atît de întregi. 


323 


ADENDA 


PARTEA A DOUA 


CAIETUL CU SCOARTŢELE NEGRE 


324 


325 


Cîte odată am acest vis: 
E noapte de tot, tîrziu de tot. Eleno, mă auzi tu acolo? 
E noapte de tot. Şi nici o suflare şi nici un vuiet de paşi 
pe asfaltul ud, nu sună sonor, nu se apropie sonor şi 
nici nu se duce sonor, pe strada pustie, în întuneric, în 
ploaia măruntă, pe strada pustie, în ploaia măruntă, unde 
sînt singur, în întuneric. De cînd rătăcesc? Îmi aud paşii, 
mă opresc să-i ascult, sunetul lor mai merge încă, încă 
în noapte şi merg după el, în întuneric, în ploaia măruntă, 
pe asfaltul sonor. Mă auzi tu acolo, Eleno? De cînd rătă- 
cesc? E un ceas? Sînt mai multe? O viaţă-i de-atuncea? 
Sînt singur şi strada nu mai sfîrşeşte, şi noaptea e fără 
capăt; sînt singur, mi-e milă de mine. 

Mă simţi tu de-acolo, Eleno? 
Mi-e milă de mine. Şi ce nu mă doare? Acasă cămara e 
rece şi goală, şi ştiu un pendul c-un lanț ruginit ce ron- 
țăie timpul şi scîrţiie aspru, clipă cu clipă, noapte cu 
noapte, şi cîte de-acuma, fără sfîrşit, fără sfîrşit? 

Mă simţi tu acolo, Eleno? 
Ți-e milă de mine? 
Ce nu mă doare? Pustiul şi geamătul ceasului noaptea, 
şi strada cu ploaie şi toate înşelările şi gîndul la moarte 


326 


şi gîndul la tine. ÎI simţi tu acolo, Eleno, flacăra albastră 
peste groapa ta, flacăra albastră lîngă crucea plouată? 
Nimic înainte decît noapte şi ploaie şi nici un sfîrşit. 

Mă simţi tu de-acolo, Eleno? 
Şi merg în neştire cu paşii sonori, pe asfaltul sonor, în 
noaptea cu ploaie; drum fără capăt, drum de vis rău. 
Aşa sînt de singur! Nici un prietin; toți au murit; nici 
o femeie, toate mi-au rîs; nici o nădejde, toate-au apus. 
Şi merg înainte, prin întuneric, drum fără capăt, în întu- 
neric. 
Nici cîinii nu latră, toate-au murit. 

Eleno, m-auzi tu acolo? 

Toate-au murit. Şi ziua de-acuma n-o să mai fie. Un 
dangăt de clopot, un glas de bețiv, un vuiet de roți 
venind către mine; — cum le-aş dori, cum le-aştept! Ar 
fi o viață venind spre viață, om lîngă om; lîngă betiv, o! 
cum m-aş strînge să-i simt răsuflarea de om lîngă om, 
să ne-acopere mila unul de altul, să ne-nfăşure noaptea, 
pe-o bancă udă, sub castanul ud, pe strada udă, în întu- 
neric. Dar nici o ființă — şi noaptea, tăcerea, auind în 
urechi. Nici o fiinţă. 

Atuncea, Eleno, mă auzi tu acolo? Atuncea — îţi simt 
paşii venind către mine. Te-apropii aşa de tăcută!... Te 
simt alături cu paşi nevăzuţi, îmi prinzi brațul mort, 
apropii părul tău ud de fruntea mea udă, şi mergem 
alături, şi părul tău ud pe genele ude înfioară uşor ca 
o desmierdare. Şi nici un cuvînt. Şi mergem alături. Şi 
nimic din aievea n-a fost aievea, şi nici o cruce plouată 
nu este, şi nici un mormînt. 

Mă simţi tu acolo, Eleno? 

Aşa de tăcut şi aşa de cuminte, mergem alături. Nimic 
din ce-a fost, n-a fost decît un vis. Aievea e asta; tu lîngă 
mine, în noapte, alături; în ploaie, alături; cu părul tău 
ud pe fruntea mea udă. Aşa de cuminte, aşa de tăcut, 


327 


alături de mine, alături de tine; de-acuma nimic nu ne 
mai poate ţine departe, totu-i uitat, totu-i sfîrşit. Îmi 
rîzi şi gura ta roşă o ştiu în noapte, şi dinţii tăi albi, şi 
părul tău ud, aproape de mine, de-acuma aproape de 
mine-n vecie, fără sfîrşit. Eleno, atuncea ţi-e milă de 
mine, ţi-apleci capul tău mic cu părul tău ud, şi aud aşa 
de mărunt tictacul bătăii de inimă-n noapte, tictacul vieții, 
Eleno, îl aud. 

Nimic nu-i pierdut. 

Şi glasul de clopot, prohodul de popi, lutul cel galben şi 
crucea din ploaie, Eleno, nimic n-a fost aievea, nimic 
nu-i pierdut. Cum mergem alături, pe stradă sonoră, în 
întuneric, îți simt trupul cald, părul tău ud, tictacul din 
vine, şi mila ne strînge, alături de tot, pe strada sonoră, 
în întuneric, să nu ne despartă nimica de-acuma, nici un 
sfîrşit, nici un prohod. Ți-e milă de nopţile mele şi braţul 
tău cald mă strînge aproape, îți simt pleoapa ta udă 
pe-obrazul meu ud, clipire tăcută, iubire tăcută aşa cum 
a fost. Şi noaptea nu mai sfîrşeşte, nu vrem să sfîrşească, 
în noaptea cea fără de capăt ne-am regăsit. 

Eleno, atuncea sufletul tău, pasăre albă, nu filfie 
aproape de mine, în somn — desmierdare miloasă de-acolo 
de unde nici o întoarcere, nici o întoarcere n-a fost vre- 
odată? 


Cîte odată am acest vis. 

Dar geamătul cînd mă trezeşte în noapte, cămara e 
neagră, şi ploaia afară se zbate-n obloane, şi alături 
pendulul cu lanţ ruginit ronțăie timpul, clipă cu clipă, 
noapte cu noapte; cîte de-acuma, fără sfîrşit? 


328 


SUMAR 


Prefaţă 5 
Cuvânt înainte (1932—1941) 41 
Dublu cuvînt înainte (1932—1947) 57 
PLECAT FĂRĂ ADRESA 
Prolog: Prietini 107 
Partea întîia: CAIETUL CU SCOARTELE ALBE 
Capitolul 1 Mă numesc Enric Sântion. Enric Ştefan 
Sântion 141 
Capitolul II Nu vă plecaţi în afară. Il est dangereux 
de se pencher en dehors 150 
Capitolul III Plecat la drum, odată cu veacul 156 
Capitolul IV  Modern-Style 165 
Capitolul V Fapte diverse 185 
Capitolul VI Şi diverse tălmăciri 197 
Capitolul VII Mort fără înviere 212 
Capitolul VIII Liliana 240 
Capitolul IX Collogium sub tei 205 
Capitolul X  Tapirul şi puiul de vultur 289 
Adenda 
Partea a doua: CAIETUL CU SCOARȚELE NEGRE 321 


329 


Apărut 1973. Tiraj: 29.300. Broşate 27.050 
ex. — 2.250 legate 1/1. Hirtie Ediţii B. Satinat 
de 63 gr/m’. Coli editoriale 15.66. Coli de ti- 
par 20,5. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—31. 
Tiparul executat sub comanda 
nr. 30 215 la Combinatul Poligrafic 
„(Casa Scînteii” Piaţa Scînteii nr. 1 
Bucureşti 
Republica Socialistă România 


330